Erik Valeur — Al saptelea copil

ICEBERG 


AL 
ȘAPTELEA 
COPIL s 


UN ORFELINAT CELEBRU, ŞAPTE SCRISORI 
ANONIME, O DISPARIȚIE MISTERIOASĂ 


A5 
ie 


k valeur 


er 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


ERIK VALEUR 


AL ŞAPTELEA COPIL 


Traducere: Graal Soft 
Titlul original: Det syvende barn, 2012 


Editura RAO, 2015 


Versiune ebook: v1.0, aprilie 2016 


- ERIK VALEUR - 


Cuvânt-înainte al autorului 
CASA MARIEI 


Trebuie să rămână un secret felul în care am primit 
informații noi şi necunoscute până acum despre cazul care, 
mai târziu, avea să fie cunoscut drept Afacerea Kongsluna. 

Am promis solemn, chiar dacă este absurd, în principiu, 
deoarece adevărul nu poate fi ascuns atunci când soarta 
are alte planuri. Şi soarta are întotdeauna alte planuri. 

Voi face tot ceea ce este cu putință să reproduc acele 
evenimente ciudate care au ţinut întreaga națiune în 
suspans pentru scurt timp, cât de simplu şi concis pot. Nu 
vreau să iau partea nimănui cu privire la ceea ce s-a 
întâmplat şi să fac pe Dumnezeu cel milostiv, cu ochii 
blânzi, şi aproape că am auzit-o şuierând pe celebra 
directoare a orfelinatului Kongslund, întrebându-se de ce 
lumea ar trebui să îl implice pe Dumnezeu în această 
chestiune. 

În lumea lor, populată mai mult de cincizeci de ani de 
copiii orfani, nu a existat niciun Dumnezeu milostiv - şi cu 
siguranță nu a existat un bătrân distrat, cu părul cărunt, 
care nu avea nimic altceva mai bun de făcut decât să ierte 
oamenii, la sfârşitul zilei, pentru toate păcatele lor. 

În lumea lor exista doar voința neclintită a doamnei şi a 
bonelor pentru a repara consecințele  egoismului 
generațiilor anterioare. Un proiect sortit de la început unui 
destin întunecat, de nestăpânit, condus fără influențe 
religioase sau raţionale şi a cărui activitate preferată 
consta în blocaje, stări de şoc şi căderi bruşte. 

— Soarta este unica forță a semnificaţiilor, ea îi face pe 
copii să cadă şi le provoacă durere, ar spune ea cu un 
entuziasm contagios, pentru care era atât de cunoscută, 


3 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


pentru ca mai apoi să râdă de se zguduiau pereții. Aici, în 
acest loc, nu avem nevoie nici de Dumnezeu, nici de diavol! 

Îmi amintesc încă bolboroseala care se auzea mereu din 
burta ei odată cu aceste vorbe şi cum noi, copiii, eram 
fascinați şi cum, speriați, ne tineam respirația. Şi chiar şi 
astăzi, după mai mulţi ani, am tendința să îi dau dreptate. 

Pentru a-mi explica propriul rol în acest caz, ar trebui să 
fie suficient să spun că şi eu, ca şi personajele principale 
ale romanului de faţă, mi-am petrecut primii ani în creşa şi 
căminul de copii Kongslund şi că, în decursul anilor, condus 
de o forță pe care nu am înțeles-o niciodată suficient, m-am 
tot întors în acest loc. Probabil că, în final, acesta a fost 
motivul pentru care Marie m-a găsit, în cele din urmă. 

Analiza pe care am făcut-o cu privire la afacere s-a bazat 
pe înregistrările detaliate, completate cu propriile noastre 
investigații ale evenimentelor, pe care nu le-am putut afla 
în detaliu. Acest lucru este valabil în special în cazul celor 
şase copii cu care şi-a petrecut primele luni din viaţă la 
Kongslund - şi la care ea, în toată viata ei, nu a renunțat. 

Misterul care îl înconjoară pe Al şaptelea copil este - 
după cum văd eu lucrurile - cel mai probabil, o poveste 
bazată pe această dorință de regăsire. Probabil că şi 
onorabilii psihologi de la Kongslund mi-ar da dreptate - s-ar 
putea ca ei să ştie povestea. 

În cele din urmă, nu ne rămâne decât să sperăm că 
Marie şi destinul, la căderea cortinei, vor putea ajunge la 
un acord pe cale amiabilă. 

Dacă această dorinţă i se îndeplineşte, călătoria nu va fi 
fost în zadar. Atunci ea va sta undeva, acolo sus, în umbra 
fagilor masivi, care acum mult timp îi ofereau protecție 
ultimului monarh absolut al Danemarcei, şi va fredona 
cântecelul elefanților albaştri, pe care il cânta de când era 
copil. Seară de seară. 

Și cred că, de data aceasta, se va opri după ce va fi 
cântat ultima strofă. 

30 aprilie 2011 


- ERIK VALEUR - 


Dacă ai găsit un prieten, ai o şansă. 
Dacă nu găseşti niciunul, eşti pierdut. 
MAGDALENE, 1969 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Prolog 7 
FEMEIA DE PE PLAJA 


SEPTEMBRIE 2001 


Femeia fusese găsită pe plajă, în dimineața zilei de 11 
septembrie 2001, aproape la jumătatea distanței dintre 
Badhotel Skodsborg şi Strandpark Bellevue. 

Asta era cu câteva ore Înainte ca lumea să se schimbe 
pentru totdeauna, pentru aproape toți oamenii de pe 
diferite continente. Această coincidență ciudată a avut o 
importanță crucială pentru turnura extraordinară pe care a 
luat-o acest caz, astfel încât nu se poate spune decât că 
soarta fusese încântată să „programeze” două evenimente 
complet diferite în una şi aceeaşi zi. 

Evenimentul mai puţin semnificativ dintre cele două 
fusese uitat imediat, chiar dacă, în primele ore, fusese 
tratat şi raportat prioritar de poliţie. 

Apelul de urgenţă fusese primit la ora 06:32. Femeia 
moartă era întinsă aproape de linia de plutire, cu faţa 
presată în nămolul gri; braţele îi erau întoarse spre spate şi 
palmele desfăcute. Pe palme avea conturat un mic model 
din nisip, de aceea anchetatorii crezuseră iniţial că era 
vorba de o crimă rituală, cu cine ştie ce motiv morbid. 
Bineînţeles, era la fel de posibil, aşa cum sugerase unul 
dintre ei, ca vântul de răsărit să fi adus nisipul pe corpul ei, 
înainte ca soarele să se fi ridicat pe cer, deasupra fiordului. 

Stăpânul unui câine, care locuia într-una din vilele 
elegante de pe Torbæker Strandvej, sunase la poliţie. 
Poliţiştii stabiliseră de comun acord că femeia era deja 
moartă când atinsese ţărmul. Ea avea un crater conic 
adânc până la creier în frunte. Sângele îi cursese prin gaura 


6 


- ERIK VALEUR - 


din păr şi se infiltrase în nisipul din stânga şi din dreapta 
capului. Tehnicienii găsiseră păr pe pietrele ascuţite pe 
care aterizase, dar cea mai mare parte a sângelui fusese 
spălată de mult de apa sărată a fiordului, în mare. Moarta 
nu avea acte la ea, dar hainele ei (şi ceasul) îi făcuseră, în 
cele din urmă, pe anchetatori să creadă că provenea din 
Noua Zeelandă sau din Australia. Cu toate acestea, 
rezultatele analizelor şi concluziile veniseră prea târziu, şi 
anume într-un moment în care, fiind deja moartă, nimeni 
nu i-a mai acordat nici cea mai mică atenţie. 

Se poate afirma cu siguranţă că acest caz ar fi fost 
urmărit, dacă lumea nu ar fi fost complet dată peste cap în 
următoarele câteva ore. O coincidenţă pe care nimeni 
dintre cei prezenţi la locul crimei nu ar fi putut să şi-o 
imagineze. Pentru că, în timp ce criminalistul examina 
nisipul de sub moartă pentru a găsi potenţiale indicii, două 
avioane de pasageri pătrundeau în spaţiul aerian de 
deasupra New Yorkului, după care toate celelalte activităţi 
de pe planeta verde a lui Dumnezeu şi-au pierdut sensul. În 
zilele care au urmat, în buletinele de ştiri daneze a apărut 
insistent o singură imagine, întipărită adânc în conştiinţa 
oamenilor: imaginea zgârie-norilor înconjurați de fum, de 
pe orizontul New Yorkului şi trupurile negre aruncându-se în 
abisul Ground Zero. 

Dacă acel caz al femeii moarte avusese vreodată ocazia 
să ajungă pe prima pagină a ziarelor daneze, acel moment 
trecuse. Două publicaţii mai mici au scris câteva rânduri şi 
numai într-una singură, câteva săptămâni mai târziu, se 
anunţa că poliţia suspendase acest „caz nefericit” pentru 
că, în ciuda solicitărilor internaţionale repetate, nimeni nu 
recunoscuse portretul uşor macabru al moartei, care fusese 
trimis peste tot. Niciun registru şi nicio bază de date din 
lume nu fuseseră în măsură să ofere informaţii. 

Soarta câştigase, pe toată linia, împotriva eforturilor 
muritorilor, probabil pur şi simplu de dragul victoriei. Dar, 
ca să fim sinceri, chiar şi poliţia se grăbise puţin să încheie 
cazul cât mai curând posibil. 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Până la urmă, în lume se petreceau lucruri mult mai 
importante. 


Cu toate astea... 

Câţiva ani mai târziu, inspectorul-şef care condusese 
ancheta acestui eveniment marginal a dat un interviu într- 
un ziar de dimineaţă, vorbind despre cazurile nerezolvate. 

Undeva pe la mijlocul conversaţiei, el a menţionat-o pe 
femeia de pe plaja dintre Skodsborg şi Bellevue, incident 
care fusese dat uitării până în acel moment. Nu fusese în 
măsură să  relateze corect câteva lucruri care se 
întâmplaseră în acea dimineaţă - detalii mici, însă 
importante, dar acum polițistul aflat în pragul pensionării îşi 
găsise brusc cuvintele, spre disconfortul său: 

— In ceea ce priveşte modul de operare al crimei, mă 
tem că a fost vorba despre o persoană foarte bolnavă, 
spuse el. In acel moment, nu am exclus posibilitatea că 
omuciderea să aibă legătură cu primul criminal în serie din 
Danemarca. 

Jurnalistul care stătea în faţa lui, asculta şi nu îşi amintea 
de nicio crimă care să fi avut loc la Bellevue. 

De cealaltă parte a mesei, polițistul închisese ochii ca şi 
cum, în sinea sa, era încă pe plajă, în timp ce trecea în 
revistă probele pe care tehnicianul le marcase şi 
fotografiase în nisip. Apoi, spuse cu o voce groasă: 

— In primul rând, am observat cât de puţin probabil era 
ca, în cădere, corpul să fi nimerit în singura piatră mare de 
pe acel sector de plajă. Singura. lIntr-adevăr, era o 
coincidenţă extraordinară, dar posibilă, bineînţeles. 

Jurnalistul dădu din cap şi porni reportofonul. 

Polițistul nu băgă în seamă dispozitivul. 

— Desigur, ne-a surprins că unul din ochii ei era extrem 
de distrus... pe când celălalt era neatins şi părea că ea 
dormea liniştit. Ochiul rănit atârna jumătate în afara orbitei 
şi nu am înţeles complet cum se putea întâmpla acest lucru 
în timpul căderii. Nu părea a fi fost consecinţa directă a 
căderii. Dar, încă o dată... Era posibil, bineînţeles, pe de 

8 


- ERIK VALEUR - 


altă parte, ar fi putut fi rănită astfel în altă parte. 
Inspectorul deschise ochii. Poate căzuse în timpul nopţii... 
Işi prezentase ipoteza dintr-o perspectivă atât de sceptică, 
încât jurnalistul de-abia îndrăzni să clatine din cap. 

Apoi bătrânul poliţist abordă subiectul misterioaselor 
descoperiri, iar vocea i se îngroşă şi mai mult. 

— Poate că nu a avut nimic de-a face cu incidentul, 
spuse el. Dar în imediata apropiere a cadavrului erau patru 
elemente care nu au putut fi identificate, oricât de mult ne- 
am străduit... şi cu siguranţă nu aveau ce căuta pe o plajă 
daneză normală. Se aflau atât de aproape de femeie, încât 
trebuiau să aibă legătură cu aceasta. Intr-adevăr, acest 
lucru ne-a enervat foarte mult. La dreapta acesteia - deci în 
partea de sud - se afla o cărticică, la maximum un metru 
distanţă. Nu era o carte obişnuită, ca acelea pe care le luau 
oamenii cu ei atunci când se scăldau în razele soarelui din 
fiord. Cartea era scrisă de un astronom. Fred Hoyle. Norul 
negru din anul 1957 - un roman science-fiction - ar fi 
trebuit să fii cel puţin astrofizician pentru a o înţelege. Eu 
am citit-o. 

Clătină din cap, aproape scuzându-se. 

Jurnalistul nu auzise vreodată nici de autor, nici de carte. 

— Dar mai era ceva, declară fostul investigator. La vest 
de cadavru - un pic mai sus de plajă - se afla o creangă de 
tei. Singura problemă era că, dacă ai fi căutat în lung şi-n 
lat, n-ai fi găsit niciun tei. Deci, cum ajunsese creanga 
acolo? Clătină din cap, ca şi cum ar fi vrut să îşi alunge 
orice urmă de îndoială, apoi reveni la subiectul pe care un 
ofiţer serios trebuia să îl aducă în discuţie: 

— Poate că fusese aruncat acolo de un copil... Totul 
părea atât de... aranjat. 

Din nou, rămase nemişcat o clipă, ca şi cum ar fi fost 
prins în trecut, înainte de a continua: 

— Dar ceea ce ne-a surprins cel mai mult a fost faptul că 
ramura fusese tăiată cu drujba. 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Bătrânul inspector tăcu din nou şi închise ochii, în timp 
ce studia peisajul interior al minţii, unde cadavrul era întins 
pe burtă şi tehnicienii se târau pe nisip, în patru labe. 

Jurnalistul împinse cu un gest demonstrativ aparatul mai 
aproape de interlocutor, dar nu spuse nimic, dorind să-l 
facă să înţeleagă că empatiza cu disconfortul său. Ramurile 
retezate la această grosime nu erau la fel de simplu de 
transportat în ciocurile porumbeilor, aşa cum se întâmpla în 
cazul crenguţelor. 

— Creanga era foarte veche, declară, în cele din urmă, 
inspectorul, cu o voce sumbră, după cum a demonstrat 
investigația mai târziu. Această ramură nu fusese găsită 
undeva la marginea pădurii, ci stătuse mai mulţi ani 
undeva, într-o casă. Dar, la naiba, de ce să ia cineva o 
ramură de copac şi să o aşeze pe plajă? 

Jurnalistul nu avea răspuns la întrebări şi aştepta. 

— In partea de est... spre apă, am găsit o frânghie la 
câţiva metri de capul ei. Dar nu era o funie obişnuită. Era 
aranjată în formă de laţ şi era destul de groasă. Acest 
obiect găsit ne-a dat destulă durere de cap, deoarece, prin 
amplasarea sa, putea indica o execuţie... 

Reporterul nu îndrăzni să îl grăbească, pentru a nu-l face 
să-şi piardă raţionamentul. 

— Dar cea mai teribilă... Polițistul ezită din nou. Cea mai 
rea dintre toate a fost pasărea. 

Ultimul cuvânt fusese şoptit, pe vârful buzelor. 

— Pasărea? 

— Da. Chiar lângă mâna ei stângă, o pasăre mică zăcea 
pe plajă. Cu gâtul rupt. Exact ca femeia, întinsă pe burtă. 
Era cu adevărat înfiorător. Pasărea ne-a convins, în cele din 
urmă, să trimitem o descriere a concluziilor noastre la 
specialiştii de la FBI, în Washington, către un departament 
care se ocupă exclusiv de criminali în serie. Dar, din cauza 
atacului terorist împotriva turnurilor gemene, răspunsul lor 
a venit abia după mult timp. Nu credeau că un criminal în 
serie îşi făcea de cap pe la noi. Pe de altă parte, 
descoperirea de pe plajă era foarte ciudată şi nebunească 

10 


- ERIK VALEUR - 


şi nu avea nicio explicaţie logică. Cei de la FBI nu au găsit 
un tipar comparabil sau similar cu ceea ce văzusem la 
Bellevue. În cazul în care ar fi existat un tipar. 

Polițistul căzu din nou pe gânduri. 

— Prin urmare, au considerat că totul este o coincidenţă? 

Întrebarea  reporterului apăruse cu o urmă de 
nervozitate. 

— Da... este corect. Dacă se luau în considerare toate 
detaliile, acestea păreau a fi numai coincidenţe, deşi nişte 
coincidenţe ciudate. Don't worry, ne-au scris ei. Cu toate 
acestea, noi ne-am făcut griji în continuare. Sau, mai bine 
spus, eu. Şi îmi fac şi în ziua de azi. Incă văd acea mică 
pasăre în faţa ochilor. 

Jurnalistul puse degetul pe butonul de oprire al 
reportofonului. 

— Dar o pasăre moartă pe plajă nu este ceva neobişnuit. 
O pisică i-ar fi putut rupe gâtul şi ar fi putut-o târî pe plajă, 
înainte să fi fost alungată? 

Vocea lui suna acum aproape provocator. 

Inspectorul îşi privi îndelung interlocutorul. 

— Da, desigur, spuse. Totul este... foarte posibil. Dar nu 
era un pescăruş tânăr sau o micuță mierlă, nici măcar o 
blestemată de vrabie. 

Dintr-odată, în ochi îi sclipi ceva ce semăna cu furia. 

— Era o pasăre care n-ar fi zburat niciodată liberă, în 
toiul nopţii, deasupra unei plaje daneze, şi exact asta era 
problema. 

Jurnalistul ridică reportofonul, pentru a surprinde ultimele 
cuvinte ale bătrânului, care stătea cu ochii închişi în faţa lui 
şi privea plaja cu ochii minţii. 

Mai târziu, în redacţie, se auziră la fel de clar ca în timpul 
interviului. Şi aceste ultime cuvinte au fost cele care l-au 
convins pe redactorul şef să şteargă povestea, o dată 
pentru totdeauna, cu o pufnitură: 

— Nu vom tipări un astfel de nonsens! Cititorii ne vor lua 
de nebuni! 


11 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Era un mic canar galben, rostise inspectorul în 
microfon, urmat de o pârâitură a difuzorului. Inţelegeţi? 

Jurnalistul nu-i dădu niciun răspuns. 

Inspectorul rămase, pentru un timp, destul de gânditor, 
până când spuse, în cele din urmă: 

— Şi exact aceasta era problema noastră. Cine a auzit 
vreodată ca un canar să zboare, în miezul nopţii, pe o plajă, 
pentru ca mai apoi să intre în derivă şi să-şi rupă gâtul? 
Este al naibii de absurd. 

După aceste cuvinte, inspectorul rămase nemişcat. 

— Femeia a fost ucisă. Sunt convins de asta. 

Aşa cum am spus, declaraţia sa nu a fost publicată 
niciodată. 


12 


- ERIK VALEUR - 


_PARTEA | 
INCEPUTUL 


13 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


1 
COPILUL GĂSIT 


MAI 1961 


Dacă mă aplec un pic în față, pot să văd în grădina 
orfelinatului şi dacă mă ridic pe vârfuri, mi se parte că le 
văd pe domnişoarele îmbrăcate în alb, autoritare din fața 
mea, care domneau, de o viaţă întreagă, peste Kongsluna 
şi toate ființele ajunse acolo - şi chiar după atâția ani, în 
acest decor persistă un miros de lenjerie călcată şi de pâine 
proaspătă, care ajunge cu uşurinţă până la mine, sus, sub 
coama acoperişului, miros care mă amețeşte. Trebuie să 
mă sprijin cu umărul de rama ferestrei, pentru a nu leşina. 

Acolo şade domnişoara Ladegaard, iar acolo şed 
domnişoarele Nielsen şi Jensen, şi un pic mai departe mă 
aflu chiar eu, lângă apă, cu elefantul meu japonez cu lanțul 
ruginit, privind conturul îndepărtat al insulei Hven, unde 
omul de ştiinţă şi aventurierul Tycho Brahe îşi construise 
observatorul, cu secole în urmă. Perspectiva ştiinţifică încă 
nu mă interesa atunci, desigur - nu la vârsta la care un 
elefant pe roţi era singurul meu prieten, dar fâşia scurtă de 
pământ reprezenta, în acel moment, scopul secret al 
gândurilor mele de evadare, mereu prezente în mintea 
mea. 

In toti acei ani, Kongslund avea un flux aproape nesfârşit 
de copii aduşi pe lume în ruşine, de femei singure, 
necăsătorite, şi care fuseseră dați spre adopție. Aceştia 
erau luaţi în primire de domnişoarele puternice, suple, în 
camerele cu plafonul înalt, cu promisiunea de a le găsi cât 
mai repede cu putință o casă şi o familie nouă pentru ei. 

In al doilea an petrecut de mine acolo, a trebuit să mă 
mut din camera cu elefanți - şi, cum domnişoara Ladegaard 
mă luase în îngrijire, m-a mutat în camera de dedesubt, 
care era considerată cea mai frumoasă cameră de la 
Kongslund. 

14 


- ERIK VALEUR - 


— Vită-te în jurul tău, Marie, îmi spunea ea. Această 
cameră a fost concepută şi construită de Regele Cetăţean. 

Ascultătoare, m-am învârtit în cerc - de trei ori - şi eram 
singură. 

M-am aşezat la fereastră şi mi-am ridicat privirea spre 
fiord, iar insula îndepărtată era acolo. Cel puțin o dată pe 
Zi, îmi transformam palmele în tuburi şi le tineam în fața 
ochilor, ca şi cum aş fi privit obiectul viselor mele printr-un 
binoclu lung, extraordinar de puternic. 


Ţipătul se lovi de pereţii spitalului, înainte şi înapoi, şi 
avea o furie în el încât nimeni dintre cei care îl auziseră nu 
îl va uita vreodată. După o perioadă de timp, care păru un 
minut, se diminuă încet şi la sfârşit lăsă în urmă numai un 
zumzet tăcut în subconştientul celor care se aflaseră în 
spital în acea zi. 

Ciudăţenia a fost că ţipătul venise la trei zile după 
naşterea în timpul căreia tânăra mamă fusese de o tăcere 
uimitoare şi cât se poate de nenaturală. Astfel, copilul 
apăruse pe lume în circumstanţe stranii, despre care toţi 
cei care fuseseră în acea noapte în corpul B al maternității 
îşi vor aduce aminte în cele mai mici detalii, chiar şi cu o 
jumătate de secol mai târziu. 

Nimeni nu avea nici cea mai mică idee unde dispăruse 
femeia după naştere şi nimeni nu putea oferi informaţii 
despre copil, nici măcar cu privire la sexul acestuia, 
deoarece fusese scos în grabă din sala de naşteri. 

Cele trei persoane care puteau lămuri misterul acelei seri 
din anul 1961 muriseră. În zonă se aflaseră o moaşă care 
asistase femeia la naştere, o asistentă medicală care 
monitorizase copilul în primele sale ore şi medicul-şef, care 
ordonase să se păstreze un secret absolut în legătură cu 
tot incidentul. O tânără studentă obstetriciană, care în acel 
moment se aflase în rezervă, i-a povestit unui reporter, 
după mai mulţi ani, că nou-născutul fusese luat, trei zile 
mai târziu, la ordinul medicului-şef şi, după toate 


15 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


probabilitățile, fusese adus în celebrul cămin şi centru de 
adoptii Kongslund din Skodsborg. 

Primul aspect neobişnuit asociat cu naşterea a fost 
apelul pe care îl primise medicul-şef, în timp ce la radio se 
anunțau informațiile cu privire la cotele apelor, cu 
aproximativ o oră înainte de sosirea tinerei femei. 

Fusese o conversaţie scurtă, destul de formală, fiind 
auzită de tinerele studente moaşe, în timp ce stăteau la 
masă cu asistenta-şefă şi îşi beau ceaiul, astfel că şi-au 
putut reaminti în detaliu care fusese aranjamentul. Medicul- 
şef subliniase, în mod explicit, că se va ocupa de o sosire 
specială - o livrare specială, aşa cum spusese chiar el. 

— Va sosi cu maşina la aripa B a maternității. Va fi 
singură, fără familie sau rude, spusese el. Nu este permis 
sub nicio formă să îi arătaţi copilul, nici chiar dacă cere asta 
în mod expres, la fel ca în fiecare caz de adopţie. 

S-a întâmplat de nenumărate ori ca o tânără femeie să 
regrete decizia luată şi procesul de adopţie fusese, apoi, 
oprit. Dar nu şi în acest caz. 

— De asemenea, femeia va fi luată înapoi după trei zile. 
La rândul său, copilul va fi luat de directoarea de la 
Kongslund, domnişoara Ladegaard. 

Femeia sosi la spital cu o maşină particulară, lucru 
neobişnuit la momentul respectiv. Cel puţin trei persoane 
dintre cele prezente îşi amintiră mai târziu cum maşina 
mare, de culoare închisă, oprise, cu motorul pornit, în timp 
ce un şofer îmbrăcat în negru o ajuta pe tânăra femeie de 
pe bancheta din spate. 

Două studente moaşe, care priveau spectacolul din 
spatele obloanelor pe jumătate lăsate, făcuseră o glumă: 

— Vine Cruella de Vil, spuse cea mai mare dintre cele 
două. 

Nou-venita purta o haină lungă, neagră şi o pălărie 
neagră cu boruri largi. De aici şi comparaţia. 

Naşterea avusese loc ca în acele vremuri - discret şi sub 
o tăcere aproape jenantă, cu cantităţi generoase de 
protoxid de azot. În momentul respectiv al naşterii, se 

16 


- ERIK VALEUR - 


efectua un întreg ritual, care ar părea ciudat pentru femeile 
din viitor, cu un spirit mult mai liber, pentru că aducea cu 
evocarea unui blestem: moaşa punea pe faţa femeii un 
scutec din pânză îndoit, pentru a o împiedica pe aceasta să 
arunce o scurtă privire asupra copilului, în momentul în 
care acesta venea pe lume. Aceasta era practica uzuală, 
pentru a facilita separarea micuţei fiinţe de mama sa. 
Mama nu putea vedea cum era tăiat cordonul ombilical, nu 
vedea braţele întinse, în căutarea corpului pe care trebuia 
să-l părăsească. Apoi moaşa lua copilul din sala de naşteri 
şi îl ducea la leagăn. 

Când studenta-moaşă mai în vârstă îi ceru actele tinerei 
femei, în acea seară, asistenta-şefă o mustră, roşind, pe 
bună dreptate, spunând că nu există niciun act. 

Studenta mai tânără o privi cu curiozitate pe viitoarea 
mamă şi o întrebă cum o cheamă. Fata nu răspunse. Ea îşi 
aşeză haina pe un scaun şi se sprijini cu toată greutatea pe 
acesta. Plămânii ei scoaseră un şuierat uşor, în timp ce îşi 
înăbuşea tusea sau tremuratul din corpul ei minion. 

Mai mult de patruzeci şi cinci de ani mai târziu, doi dintre 
cei prezenţi în acel moment îşi amintiră acest detaliu: un 
zgomot, care atunci fusese pus pe teama tinerei femei, dar 
pe care acum, în retrospectivă, moaşa devenită pensionară 
între timp, îl interpreta într-un mod complet diferit. 

Contracţiile puternice începură aproximativ o jumătate 
de oră mai târziu, fata dorindu-şi parcă să se termine totul 
cât mai curând posibil. Moaşa acum pensionară venise în 
acel moment cu un bol metalic plin cu tampoane sterile, în 
sala de naşteri, şi se apropie de patul tinerei femei, 
încercând să intre în vorbă cu ea, deoarece între contracţii 
exista o pauză. 

— Te descurci foarte bine, îi spuse. 

Dorise să îşi manifeste compasiunea faţă de tânără, să o 
întrebe dacă ar putea să o ţină de mână, până la urmă, 
erau cam de aceeaşi vârstă. Studenta se numea Carla şi se 
afla în primele ei luni de muncă la spital, făcând eforturi să 


17 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


îi acorde fetei aflate în suferinţă mai mult sprijin decât un 
simplu ajutor profesional. 

— Carla este extrem de atentă la semnalele tinerei 
doamne, spusese moaşa-şefă - dar, înainte ca studenta 
Carla să ajungă la patul tinerei aflate în durerile naşterii, 
aceasta se întoarse brusc pe o parte, deschise ochii şi îi 
aruncă o privire pe care Carla nu avea să o mai uite 
vreodată. 

Pupilele îi erau de un verde intens şi tulburi, mai întâi 
goale, de durere şi frică, iar apoi dintr-odată clare şi reci, 
privind-o cu ochii abia deschişi, de parcă ar fi privit-o din 
fundul unui puț care ducea tocmai în centrul Pământului. O 
clipă mai târziu, ochii îi sclipiră de o furie pe care studenta 
la obstetrică nu o putea interpreta şi pe care nu o mai 
văzuse vreodată până atunci la vreun om. Această reacţie 
surprinzătoare fusese motivul pentru care şi-o amintea atât 
de bine pe această fată şi naşterea la care participase, 
atunci când fusese întrebată, o jumătate de generaţie mai 
târziu, cu privire la această poveste. 

După aceea, naşterea decursese rapid; după numai o 
oră, chipul fetei era la fel de alb ca aşternutul de sub ea, şi 
totuşi a reuşit să îşi suprime orice strigăt de durere. Închise 
ochii şi îi deschise din nou, iar sângele părea să îi îngheţe în 
vine, în timp ce sudoarea îi izbucnea prin pori, până când 
cearşaful de sub ea deveni ud şi mototolit. Umerii albi, 
înguşti îi tremurară când apăru altă contracție, şi tânăra 
elevă îşi aminti de căldura umedă din cameră, de părul 
blond, care se agăța de pernă şi de mirosul de ruşine şi 
umilinţă, asociat femeilor din dosarele marcate cu A. 

Faptul că ea însăşi contribuise la această umilinţă, în 
ciuda compasiunii pe care o simţea, Carla nu l-a înţeles 
decât mulţi ani mai târziu, când devenise şi ea o femeie în 
toată firea şi mamă şi când putea privi în urmă, la 
îndelungata ei viaţă. Fusese o revelaţie şocantă, pe care nu 
o împărtăşise cu nimeni, până când, pensionară fiind, 
povestise pentru prima dată despre naşterea misterioasă. 
Intotdeauna considerase compasiunea a fi cea mai mare 

18 


- ERIK VALEUR - 


virtute din viaţa cuiva, dar în acea noapte, în aripa Ba 
maternității, acest sentiment se transformase în sora sa 
geamănă, dezaprobarea. 

Medicul-şef apăruse cu câteva minute înainte de naştere 
şi îi ceruse elevei să părăsească sala. Pentru a putea lega 
blestemul - aşa credea astăzi Carla fata dăduse naştere 
copilului, cu pânza albă pe faţă, fără a ţipa nici măcar o 
dată. În minutele care au urmat, bebeluşul a fost luat şi 
totul părea uitat. 

Tânăra fusese dusă în salonul post-natal, departe de 
camera în care dormea copilul, pentru a nu-l auzi plângând 
atunci când s-ar fi trezit (copiii abandonaţi se trezesc 
frecvent şi plâng mai mult decât bebeluşii care dorm cu 
mamele lor). Se dorea evitarea căderii mamelor A într-o 
stare de depresie şi încolţirea sentimentului de vinovăţie în 
sufletul lor, ceea ce le-ar fi făcut să plece în căutarea 
micuţilor. 

În a treia zi, chiar înainte de plecarea ei, tânăra femeie 
îşi înălţă capul de pe pernă şi îi ceru moaşei-şefe să o 
ridice. Dorea să îşi folosească dreptul de a renunţa la 
decizia de adopţie şi de a-şi vedea copilul... 

Moaşa-şefă o anunţă pe o asistentă medicală, care o 
sună pe asistenta-şefa care, la rândul ei, îi spuse unui 
medic, care îl informă pe medicul-şef, care reconfirmă 
ordinul pe care îl dăduse mai devreme: fata nu avea voie, 
în niciun caz, să vadă copilul. 

Când ordinul a ajuns, o oră mai târziu, la moaşa-şefă, 
aceasta s-a dus direct la patul fetei şi îi spuse că, din 
păcate, acest lucru nu este posibil. 

— Din păcate, este prea târziu, copilul a fost deja luat, îi 
spuse. 

În secundele care au urmat acestei veşti, strigătul femeii 
răsună pe coridoarele maternității de pe cealaltă parte a 
clădirii şi în acest strigăt, care se izbi, cu forţa unui uragan, 
de pereţi, era un amestec de tristeţe, frică şi furie 
dezlănţuită. 


19 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Toţi se feriră şi îşi duseră mâinile la ochi, de parcă 
întunericul putea alunga imaginile pe care le stârnea 
sunetul. 

Pe când tăcerea se reinstala pe coridoarele spitalului, 
moaşa-şefă o chemă la ea pe tânăra elevă şi îi oferi o 
ceaşcă de ceai din iasomie. 

— Mă gândesc că eşti apropiată de tânăra care... a 
născut marţi, spuse ea şi îi atinse mâna, într-un gest 
liniştitor. 

Carla îşi ascultă cu capul plecat şefa, despre care ştia că 
nu avea copii şi că locuia singură. 

— Ştiu cât de groaznic este pentru o femeie să vadă o 
altă femeie care îşi lasă, astfel, copilul, de unul singur, dar 
la fel de teribil este şi pentru copil. 

Moaşa-şefa îşi coborâse vocea atât de mult, încât acum 
vorbea în şoaptă: 

— Se simte atât de mult nevoia de apropiere - este 
nevoia pe care o simte fiecare dintre noi, dacă nu chiar mai 
mult. Nevoia de a simţi căldura corpului... 

Ultimul cuvânt rămase suspendat în aer, fără altă 
explicaţie, şi Carla îşi amintea şi astăzi de uşorul tremur al 
degetelor de pe braţul ei stâng. 

Apoi, strânsoarea moaşei-şefe deveni mai puternică, de 
parcă ar fi încercat să îşi alunge gândurile supărătoare care 
fuseseră atrase de afirmaţie, cu privire la propria ei viaţă. 

— Dar noi nu putem schimba asta, Carla. Dacă soarta a 
orânduit astfel lucrurile, este mai bine că mama nu şi-a 
văzut copilul. Acesta este motivul pentru care facem asta. 

Carla clătină din cap şi rămase tăcută. 

După ce termină lucrul, a doua zi, se duse în secţia post- 
natală şi le rugă pe câteva mame care alăptau să îi arate 
camera. 

Dar patul era gol, tânăra femeie plecase. Ca şi cum totul 
nu ar fi fost decât un vis. 

Apoi auzise nişte paşi energici în spatele ei şi o voce 
gravă, care dădu „Bună ziua”. 


20 


- ERIK VALEUR - 


Şi acesta era unul dintre detaliile pe care şi le putea 
aminti, după atâţia ani. In mijlocul camerei stătea o femeie 
masivă, cu un nou-născut în braţe. Carla îi ajungea femeii 
până la bărbie şi făcu o reverență, intimidată. 

— Nu te-am mai văzut pe aici, spuse femeia înaltă. Cum 
te numeşti? 

Carla văzu o figură mică, cu ochii bine strânşi, în braţele 
viguroase ale femeii. 

— Sunt doar o elevă moaşă din aripa B a maternității... 
răspunsese Carla. 

— Ce vrei să spui prin doar, draga mea? Nicio femeie nu 
este doar... şi bineînţeles, nu o moaşă. Până la urmă, voi 
sunteţi comitetul de primire în viaţă! 

Femeia râse zgomotos, scuturându-l pe copilaşul de pe 
braţul ei, ca în timpul unui cutremur de magnitudine medie. 

Carla roşi. 

— Nu, am vrut doar să spun... 

Uitase restul răspunsului. 

— Ai vrut să vezi dacă bebeluşul pe care l-ai ajutat să 
vină pe lume este încă aici, spuse femeia înaltă cu un ton 
serios. Acum ne dorim să găsim o casă bună pentru copil. 
Cea mai bună care există, îţi promit. Oricum, eu sunt 
domnişoara Ladegaard, directoarea casei de ajutor pentru 
mame din Skodsborg... Kongslund. 

Şi apoi femeia înaltă mai adăugă ceva, aproape ca şi 
cum ar fi vrut să vorbească cu copilul: 

— Copiii îmi spun Magna. 

Carla îşi amintea un miros slab, dulce de flori, amestecat 
cu un miros ascuţit de trabuc sau de țigarete. 

Directoarea zâmbi şi se întoarse spre uşă. 

Copilul stătea în siguranţă în braţele ei şi îşi ţuguia 
buzele. O linie mică, trandafirie, aproape invizibilă, pe 
figura albă, adormită. Apoi au plecat. 


O săptămână mai târziu, la câţiva kilometri mai spre 
nord, oraşul se trezeşte la viaţă. Femeia a aprins singura 
lampă care ilumina slab spaţiul. Aceasta este un pic mai în 

21 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


vârstă decât fata de la Rigshospital şi copilul ei s-a născut 
cu numai câteva zile înainte, în acelaşi loc. 

l-a oferit vizitatoarei un loc pe canapea, dar aceasta a 
rămas în picioare, la fereastră, ca şi cum motivul real al 
vizitei era acela de a cerceta Østerbrogade, aflat între 
proprietate şi staţia Svanemøllen. 

Pe stradă nu este niciun tramvai, este prea devreme. 

Femeia se întoarce. 

— Am adus ceva de îmbrăcat, spune ea. 

Vocea autoritară nu lăsa loc de discuţii. Femeia este 
zveltă şi are o faţă îngustă, palidă, care nu trădează nicio 
emoție. Aşază pe masă o pungă din hârtie albă. 

Cealaltă femeie aprobă. De fapt, ar trebui să fie fericită. 
Este o înţelegere şi ea primeşte ceea ce şi-a dorit. Toate 
urmele fărădelegii ei vor fi înlăturate. Viaţa poate merge 
mai departe şi nimeni nu va şti vreodată. 

Aceasta este cea mai mare dorinţă a ei. 

— Deci, spuse ea ezitând. 

La urma urmei, este vorba despre copilul ei, cel puţin 
pentru câteva minute, pe de altă parte, este încă foarte 
epuizată după cele mai grele zile din viaţa ei. 

Vizitatoarea se îndreaptă spre ea şi îi întinde o căciuliţă 
şi o salopetă roşie ca focul, nu foarte groasă. Femeia o 
ajută pe vizitatoare să bage braţele copilului în mânecile 
hăinuţei scurte, timp în care nu schimbă niciun cuvânt. 

Femeia îşi mai analizează o ultimă dată decizia. De la 
primul contact au trecut două săptămâni şi ea a cântărit, 
iar şi iar, procedura deosebită - şi riscul, dacă exista 
vreunul. Ceva nu este în regulă. Dar, oricât de mult s-ar 
gândi la asta, nu reuşeşte să pună punctul pe i”. 

Dar acum nu mai este răspunderea ei. A decis, aşa 
trebuie să fie. 

La sfârşit, ridică bebeluşul în sacul de culoare albastru- 
deschis şi aranjează cuvertura cu pătura de culoare roşu 
aprins pe laterale, fără a se uita la micut. 

Vizitatoarea duce sacul în hol. 

— Plec. 

22 


- ERIK VALEUR - 


Deschide uşa apartamentului cu mâna liberă. 

Femeia aprobă. 

— Atunci mulţumesc, spune ea, ca şi cum cineva i-ar fi 
făcut un serviciu, ceea ce este absurd, pentru că tot timpul 
are impresia că este exact invers. 

Rămâne o vreme la fereastră şi se uită spre gara 
Svanemøllen, pentru a vedea dacă oaspetele ei apare cu 
geanta pentru copii. Dar nu se vede nimeni. Cei doi par să 
se fi evaporat. 


Câţiva kilometri şi mai la nord, în casele de pe Strandvej, 
angrosiştii şi directorii, medicii-şefi şi avocaţii de drept 
penal îşi dorm somnul binemeritat. Paturile le sunt atât de 
moi, încât numai un cutremur le-ar putea perturba visele. 

Pe stradă nu se află nimeni, cu excepţia unei femei 
slăbuţe cu o sacoşă mare de culoare albastru-deschis. 
Înaintează grăbită pe panta de la Skodsborg Bakke. Încă nu 
s-a luminat şi este protejată de arbuşti şi de umbrele lungi 
ale copacilor înalţi. Foarte aproape de apă se află o vilă 
enormă, de culoare brună. 

La poalele pantei, tufele se răresc; femeia merge 
ghemuită şi cu paşi mici, grăbiţi, pe iarbă. În cele din urmă, 
traversează aleea casei, unde stratul gros de pietriş 
scârţâie sub tălpile pantofilor ei cu şireturi, înainte de a se 
strecura foarte atentă pe lângă peretele casei, cu coşul 
depărtat un pic de corp. 

Se apleacă, se uită la casa vecină cu faţada de culoare 
albă, de parcă ar fi intuit că de la fereastra de acolo o 
urmăreau nişte ochi, şi aşază coşul pe scările de sub 
frontonul de sud. Apoi se îndreaptă de spate şi rămâne 
nemişcată un minut. Îşi roteşte cu mare încetineală privirea 
în toate direcţiile, înainte de a se retrage în tăcere în umbra 
fagilor. 

Totul a durat aproximativ două minute. 


23 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


PARTEA a Il-a 
VANATOAREA 


24 


- ERIK VALEUR - 


2 
SCRISOAREA 


5 MAI 2008 


Pentru mama mea adoptivă exista o singură sarcină: să 
protejeze existențele aflate în dificultate care veneau la 
Kongslund, până când Comisia de adoptii din 
Kampmannsgade, Vesterbro, formată din zece membri, 
găsea familia potrivită pentru fiecare. 

— Kongslund este casa ta, Marie, îmi spuse, apoi 
continuă ca o incantaţie: Şi tine minte, cele mai bune case 
sunt situate pe apă. 

Când plecau copiii, ea cânta vechea melodie, cu acelaşi 
refren repetat la nesfârşit: Elefant, -fant, -fant, vine în fugă, 
fugă, fugă, cu trompa lungă, lungă, lungă, lungă. A vrut să 
iasă, iasă, iasă afară din casă, casă, casă. 

În cele din urmă adormeam, în timp ce elefanții încă 
alergau. 

Apoi, liniştea se aşternea din nou în camera pe care o 
părăsiseră, până când apăreau activităţi noi, urmate de o 
nouă tăcere. Astfel treceau anotimpurile şi toți copiii 
dispăreau din jurul meu, unul câte unul, până când, în cele 
din urmă, mi-am dat seama că eu eram singura care 
trebuia să rămână. 


Prim-ministrul danez tuşi. Faţa lui devenise, în decurs de 
numai câteva luni, în ciuda tuturor aşteptărilor, mai 
ascuţită şi mai palidă. 

Preţ de o clipă, rămase acolo, aplecat în faţă - un om 
cuprins de o boală mortală. 

A doua persoană care stătea cu el, în cel mai important 
birou din ţară, îşi drese glasul - probabil pentru a masca 
gravitatea atacului. 

Prim-ministrul privi în sus şi încercă să zâmbească 
singurului ministru în care avea încredere, din tot cabinetul 

25 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


aflat în funcţie de mult timp. Nu necondiţionat, nu naiv - 
pentru că, într-o lume în care iluzia idealurilor şi principiilor 
putea pune capăt unei cariere mai repede decât putea 
mass-media, nu era loc pentru naivitate. Încrederea sa se 
baza pe faptul că ştia că moartea îl apucase cu degetele 
osoase de gât şi nu avea să îi mai dea drumul. Premierul îşi 
duse la gură o batistă de culoare albastru-deschis şi 
ministrul aproape că aştepta să vadă pata de sânge de pe 
țesătură, însă batista rămase albastră. 

Treptat, tusea  dispăru, aşadar, îşi puteau relua 
conversaţia. 

— Spun că mai am un an, rosti prim-ministrul, cu vocea 
surprinzător de puternică. Biroul la care se aşezase nu 
impresiona doar prin dimensiunile sale. Era o bijuterie din 
casa părintească, din stejar german afumat şi bogat 
decorat cu intarsii închise la culoare, curbate. În faţa lui se 
afla un număr din revista Fri Weekend şi prim-ministrul 
citea cu voce tare numai titlurile articolelor de pe prima 
pagină: 

— In biroul prim-ministrului se pleacă de la premisa că 
acesta se va retrage pe parcursul anului viitor. Poate că îşi 
va anunța demisia în cadrul congresului partidului, din 
toamnă. Starea sa precară de sănătate îi obligă, pe premier 
şi pe consilierii acestuia, să se gândească la un succesor. 

Părintele ţării acceptă ştirea morţii sale iminente, fără a 
clipi. Chiar încercă să facă haz - după care fu din nou 
copleşit de o criză de tuse. In cele din urmă, şi aceasta se 
stinse şi el continuă să citească: Pe plan intern, nu ne 
aşteptăm la o luptă pentru putere în cadrul partidului, 
deoarece problema succesorului său pare să fi fost 
rezolvată. În ciuda vârstei înaintate,  experimentatul 
ministru şi prietenul de încredere al prim-ministrului, Ole 
Almind-Enevold, îi va succede fără îndoială. Acesta se 
bucură de recunoaştere şi apreciere nu doar în cadrul 
partidului, ci şi în rândul populaţiei. 

II privi pe vechiul său prieten şi coleg. 

— Ai fost deja ales, îi spuse. 

26 


- ERIK VALEUR - 


Celălalt bărbat nu prea ştia cum să interpreteze tonul. 
Toţi îl cunoşteau pe prim-ministru ca pe un şef extrem de 
dur, care nu ierta nicio greşeală colegilor săi din politică. 
Mulţi se lăsaseră păcăliţi de zâmbetul său prietenos şi de 
pretinsa familiaritate, pentru ca mai apoi să descopere 
îngroziţi cât de înşelătoare fusese această aparenţă. Şi era 
încă puternic, în ciuda stării lui jalnice. 

— Este adevărat, încă poate merge prost dacă faci vreo 
greşeală. 

Urmă un moment de tăcere. 

— Dar nu o să faci nicio greşeală, nu? 

Un zâmbet liniştitor ar fi trebuit să fie un răspuns 
suficient. 

— Tu n-ai avut copii...? 

Propoziția sună ca o întrebare pe care nu o adresase 
pentru prima dată şi care nu însemna mai mult decât: Este 
de aşteptat vreun scandal din această direcţie...? 

Un zâmbet mut. 

Prim-ministrul lăsă revista la o parte de pe birou şi îşi 
înăbuşi un nou acces de tuse. 

— Trebuie să faci totul pentru a-l pregăti pe succesorul 
nostru adevărat... Generaţia următoare. Tu trebuie să 
conduci partidul în următoarea epocă măreaţă. 

Nu mai era nimic de spus. 

Cei doi bărbaţi îşi dădură mâna, ştiind amândoi că 
această strângere de mână era o promisiune până la 
moarte. 


În aceeaşi dimineaţă, la numai câţiva metri de biroul 
prim-ministrului bolnav, începea un eveniment care avea 
să devină cunoscut în întreaga Danemarca drept afacerea 
Kongslund, deşi în mass-media subiectul se contura mai 
mult în jurul oamenilor (mai ales politicieni renumiţi, înalţi 
oficiali şi reprezentanţi ai presei) decât în jurul casei care 
era considerată a fi focarul scandalului. 


27 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Scrisoarea care declanşase totul a ajuns la destinaţie în 
data de 5 mai 2008, a şaizeci şi treia aniversare de la 
eliberare. 

Aceasta ajunsese, prin poşta normală, la Ministerul de 
Stat. Plicul albastru, lung, ajunsese în grămada de 
corespondenţă din sala cea mare de recepţie, care 
întotdeauna fusese considerată a fi un Palat (a existat un 
moment în care Ministerul Naţional încă se numea 
Ministerul de Interne) - şi era aici încă de la şapte şi 
jumătate, când venise secretara-şefă şi îi aruncase o privire 
sceptică. 

Nu avusese prea mult timp să se gândească la aspectul 
exterior remarcabil al scrisorii, deoarece şeful ei era deja la 
birou, cu părul vâlvoi, şi pornise calculatorul. 

Imediat după victoria electorală neaşteptată şi legendară 
din 2001, strategul PR nou angajat (pe care funcţionarii îl 
porecliseră Vrăjitorul) trăsese o linie sub plictisitorul nume 
de Secretariat Ministerial şi îl înlocuise cu mai puternica şi 
mai agresiva expresie Administrarea personalului. Şeful 
departamentului Administrarea personalului, Orla Berntsen, 
şedea de regulă de dimineaţă la biroul său şi savura 
liniştea ministerului care se trezea încet, probabil pentru a- 
şi trage sufletul după epuizantul tur cu bicicleta prin traficul 
matinal din Copenhaga - asta dacă nu stătea acolo, 
gândindu-se la soţia şi la cele două fiice ale sale, pe care 
nu le mai văzuse de aproape două luni; ceea ce însă nu ştia 
nimeni, deoarece Orla Berntsen nu vorbea despre viaţa sa 
privată. 

Incă de la poartă fusese informat că ministrul afacerilor 
de stat era în acel moment la Departamentul de Stat, dar 
era de aşteptat să se întoarcă la şedinţa de dimineaţă, la 
ora nouă. Şeful personalului îşi pusese clemele pentru 
pantaloni, ca de obicei, în scrumiera rotundă cu 
monograma ministerului, îşi udă degetele cu salivă şi îşi 
strânse cutele de la pantaloni. 

În realitate, nu era un om matinal şi nici foarte sportiv; 
mersul cu bicicleta era o consecinţă a programului de 

28 


- ERIK VALEUR - 


imagine ecologică a guvernului, la care Vrăjitorul lucrase în 
cele mai mici detalii. 

— Trebuie să demonstrăm în mod clar cât de mult ne 
pasă de clima mondială - şi de mediul de aici, din ţara 
noastră! spusese acesta. 

Febra protecţiei mediului îi cuprinsese, în doar câteva 
luni, pe toţi politicienii de top şi pe personalul acestora, fie 
că voiau sau nu. Peste tot guvernul se aşezase în 
primăvara anului 2008 un miros slab de transpiraţie şi 
deodorant. 

De la fereastra sa, privea spre o grădină frumos 
amenajată, în care grădinarul ministerului construise o 
mică fântână, cu un corp de şarpe minunat modelat - sub 
forma unui S imens, din care ţâşnea spre cer, neîncetat, un 
jet albastru de apă. Când vremea era frumoasă, apa 
stropea atât de sus încât prindea razele soarelui şi forma 
un curcubeu, care se întindea de la acoperiş la acoperiş şi 
părea să se intersecteze cu diferitele aripi ale clădirii 
ministeriale, printr-un pod aerian colorat. 

Şeful personalului îşi feri privirea. Imaginea îi aducea 
aminte de nişte zile la care nu ar fi vrut să se gândească. 
Zilele de sub copacii cu frunze umede, din cartierul urât al 
copilăriei sale. 

Se întoarse spre stiva de corespondenţă, întinse degetele 
şi îşi trosni articulațiile, liniştit, îşi scutură excesul de 
energie din corp şi luă scrisorile. 

Deasupra stătea un plic lung, albastru, sursa răului care 
avea acum să îşi urmeze cursul şi, când degetele atinseră 
hârtia, el tresări involuntar. 

După ani întregi de ameninţare teroristă şi acţiuni în New 
York, Madrid şi Londra, scrisoarea ar fi trebuit să fie mai 
întâi predată echipei de genişti - pe de altă parte, imaginea 
ministerului era să nu se teamă de nimeni şi de nimic, în 
ciuda tuturor forţelor teroriste şi fundamentaliste care 
amenințau Danemarca. 

Ministerul de Stat reuşise, timp de şapte ani, să fie 
mereu eficient în domeniul politicii referitoare la refugiaţi şi 

29 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


al politicii de integrare, atent să menţină şi să consolideze 
caracteristicile naţionale şi identitatea daneză a instituţiei. 

Secretara şefului personalului ezitase, ca şi el, preţ de o 
clipă în faţa plicului, îl ţinuse la lumină, dar apoi renunţase 
la orice suspiciune că ar fi putut conţine explozivi sau 
resturile vreunui şobolan, aşa cum îi fuseseră trimise odată 
unui fost ministru. Decisese să aşeze această scrisoare - 
care conţinea, mai mult ca sigur, prima problemă a zilei - 
deasupra teancului de corespondenţă, pentru a putea lăsa 
cât mai repede în urmă potenţiala criză. 

Plicul nu purta siglele sau însemnele vreunui oponent 
politic. Era datată 2 mai 2008 şi timbrată la oficiul poştal 
Østerbro şi la mijloc se afla ceva bombat, ca şi cum ar fi 
conţinut o bucată de pânză sau o mingiucă spartă. Intoarse 
plicul cu deschiderea în sus - la expeditor nu era scris nimic 
- şi apoi îl întoarse încă o dată. 

Apoi apăsă uşor pe umflătură. Era moale şi ceda la 
apăsare. 

Işi turnă cafea într-o ceaşcă pe care fiicele sale i-o 
făcuseră cadou la aniversarea de 46 de ani, care fusese şi 
ultima lor petrecere împreună. În stânga toartei scria, cu un 
font înclinat, albastru: CEL MAI BUN TATA DIN LUME. 
Folosea această cană numai atunci când era singur. 

Cel mai probabil, plicul conţinea o declaraţie indignată, 
aşa cum îi trimiteau mereu danezii de bună-credinţă, 
îngrijoraţi cu privire la diferitele culturi care veneau în 
valuri să lucreze în ţară. În cele din urmă, Ministerul de 
Stat, după victoriile electorale surprinzătoare din 2001 şi 
2005, garantase că se va ocupa de această problemă. 

Se putea foarte bine să fie o astfel de scrisoare. Dacă nu 
ar fi fost acest detaliu ciudat: adresa. 

Nu era scrisă nici cu stiloul, nici la imprimantă. 
Expeditorul se străduise să taie separat fiecare literă, cu 
diverse dimensiuni - dar toate tipărite pe acelaşi ziar vechi 
- şi să le lipească pe plic. Fusese atât de atent la 
procedură, încât nu se vedea lipiciul nici măcar într-un 
singur loc. 

30 


- ERIK VALEUR - 


Pentru o lungă perioadă de timp, privi impresionat 
lucrarea. Apoi apăsă pe un buton şi o chemă pe Muscă, 
poreclită aşa deoarece zumzăia întotdeauna şi pretutindeni 
şi nu putea sta locului. Dar ca asistentă personală, nu avea 
egal. 

O clipă mai târziu, simţi în spatele lui o adiere slabă. Ea 
se aşezase pe scaunul cu spătar înalt. El îi înmână plicul 
albastru şi mişcarea buzelor ei îi sugera că număra literele, 
la fel cum făcuse şi el, cu totul şaizeci, câteva dintre ele 
roşii, cele mai multe negre, unele cu un contur alb. 


Orla Pil Berntsen 
Slotsholmen 
Christiansborg Slotsplads, Kabenhavn K. 


Trei rânduri, cu coloristică destul de melodramatică. 

— Nu ştiu ce este înăuntru... spuse el ezitant. 

Utilizarea numelui său mijlociu îl irita. Oficial, nu îl mai 
folosise de ani de zile. 

Musca scutură plicul cu grijă, ca şi cum ar fi dorit să îşi 
spulbere cele mai rele temeri. 

— Poate un şoarece mort, remarcă ea în şoaptă. 

— Un şoarece mort...? repetă Orla Berntsen. 

— Sau... excremente... de animal? 

Nasul ascuţit îi fremătă pe deasupra corespondenţei 
ciudate, parcă pentru a capta orice miros. 

Şeful ei transpirase şi emana un miros dulceag, iar Musca 
zbură la fereastră şi o deschise larg. 

Furnicătura din nasul său îi spunea că îi era frică, 
cunoştea asta din lumea în care crescuse. Mai ştia şi că îl 
va lua durerea de cap în câteva minute. 

— Poate că ar fi mai bine să lăsăm deschiderea plicului în 
seama serviciului de securitate, şopti Musca. 

In acelaşi moment, el văzu titlul de pe coperta revistei Fri 
Weekend din faţa lui: /nalt funcționar public îşi sacrifică 
secretara. 

Luă deschizătorul de scrisori şi răspunse: 

31 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Nu va fi periculos. 

Musca scoase un strigăt de uimire şi se dădu înapoi. 

— Categoric este doar un fals, pufni el şi deschise 
scrisoarea cu deschizătorul elegant curbat din Havana, pe 
care Lucilla i-l dăruise la nuntă, când spusese în sfârşit 
„Da”, în cele din urmă, în 2001. 

Ezită preţ de o secundă şi apoi lăsă conţinutul să alunece 
pe partea de sus a biroului. Nu avea habar de la cine era 
scrisoarea. Clipi confuz, apoi ridică sfera din țesătură albă 
şi o privi curios prin ochelari. 

— Ce... este asta? 

Musca îi repetă fidel întrebarea, şoptit în spatele lui. El îi 
simţi respiraţia nervoasă pe gât, când ea se dădu cu un pas 
mai aproape. 

Era - spre marea sa uimire - o pereche de papucei 
frumos croşetaţi pentru bebeluşi. 

Rămase acolo multă vreme, privind nedumerit ciudatele 
obiecte şi chiar pufni de două ori. Mama sa şi fosta lui soţie 
ar fi înţeles imediat ce se petrecea în sufletul bărbatului 
care devenise şeful personalului celui mai important 
minister din ţară. 

Se întoarse pe jumătate şi constată, spre uşurarea lui, că 
Musca păstrase mai bine de un metru distanţă şi, prin 
urmare, nu putuse vedea detaliile ciudatului conţinut al 
scrisorii. O pereche de papucei pentru bebeluşi? Pentru o 
clipă, mintea lui se opri, apoi observă restul conţinutului. 
Cu degetele care, spre necazul lui, îi tremurau, luă una din 
cele doi foi de pe masă şi o răsuci astfel încât ochii 
indiscreţi ai Muştei să nu o poată vedea, în timp ce el 
scrută pagina. 

Foaia era o fotocopie a două pagini din ziar. Pagina din 
stânga era decorată cu un cerc, amintind de o ramă foto de 
modă veche. In cadru era o vilă veche, cu pereţi cafenii, 
înconjurată de o ceaţă cenuşie care ascundea atât cerul, 
cât şi soclul casei, de parcă impunătoarea clădire nu ar fi 
fost ancorată de sol. 


32 


- ERIK VALEUR - 


Deasupra iederii care se agăța pe pereţi până la 
acoperişul abrupt, se înălţau în aer şapte coşuri albe - câte 
trei de fiecare parte şi unul în mijloc, care accentuau 
peisajul de basm.  Grinzile acoperişului  străluceau, 
sugerând că fotografia ar fi fost făcută dimineaţa devreme, 
înainte ca roua să se evapore în soare. 

Pe partea dreaptă era o fotografie veche, alb-negru. Sub 
un pom de Crăciun înalt cât camera, un grup de copii 
stătea pe covor, privind în sus către fotograf. Cu toţii 
purtau pălării de elfi, unii dintre ei râdeau, în timp ce alţii 
aveau o expresie gravă, aproape speriată. 

Deasupra fotografiei stăteau trei cuvinte scrise cu litere 
îngroşate: Cei șapte pitici. 

Sub fotografia veche era scris: Cei şapte pitici - cinci 
băieți şi două fete - locuiesc în camera elefanților şi sunt cu 
toții nerăbdători să işi găsească o casă nouă şi frumoasă în 
anul care va veni! 

Şeful personalului se încruntă şi citi mai departe: 
Confidenţialitatea garantată cu privire la identitatea 
părinților biologici contribuie la creşterea numărului 
adopțiilor şi la reducerea avorturilor ilegale. 

Simti curiozitatea Muştei, care se afla în spatele umărului 
său drept. 

— Nu este nimic, răspunse el, fără ca ea să-i fi adresat o 
întrebare şi acoperi cele două fotografii cu braţul. Mă 
descurc singur. 

Simţi aproape fizic dezamăgirea asistentei. Aceasta se 
îndreptă spre uşă, de-a lungul peretelui, unde se opri 
sfidătoare. 

— Nu-i nimic, repetă el un pic mai tare. Mă descurc 
singur. 

Musca - sau Fanny, cum o chema în realitate - mai 
rămase o clipă în cadrul uşii, înainte să treacă pragul, fără 
tragere de inimă, închizând-o în urma ei cu o adiere uşoară. 

El inspiră adânc şi privi din nou scrisoarea. Lucilla l-ar fi 
protejat de teama care se instalase în interiorul său, dacă 
ar fi fost încă acolo. 

33 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Chiar dacă imaginile nu trădau mai mult decât se putea 
citi în textul scurt, el ştiuse imediat de unde veniseră. Ştia 
ce reprezentau şi unde fuseseră făcute. Recunoscuse fără 
nicio dificultate vila cea mare şi cafenie. 

Acum ridică doar coala albă de hârtie, mai groasă. 
Aceasta trosni rigid când o desfăcu. Ceea ce ţinea în mâini 
era o copie a unui formular sau a unei fişe de date. 

Cercurile negre de pe partea stângă îi arătau că 
originalul, înainte să fi fost copiat, stătuse într-un dosar. 

Se aplecă deasupra foii. În colţul din stânga sus era scris 
anul 1961 - nimic altceva dar era suficient pentru a i se 
opri respiraţia. 

Privirea îi alunecă peste o jumătate de duzină de coloane 
alungite, înguste, toate având scopul de a stabili 
identitatea unei persoane: nume, data naşterii, locul 
naşterii, adresa actuală. Acestea erau urmate de o serie de 
câmpuri cu informaţii mai neobişnuite: Mama naturală. 
Nume. Adresa actuală - şi altele: Tată/ natural. Nume. 
Adresa actuală. 

În partea de jos a formularului, autoritatea rânduise o 
secţiune generoasă cu textul: Numele şi domiciliul părinților 
adoptivi. 

Era formularul de adopţie pentru familiile fără copii, care 
solicitau acordul de a primi unul dintre copiii nedoriți de la 
acea vreme. El văzuse deja aceste formulare. Bineînţeles 
că le văzuse. 

Doar unul dintre câmpurile documentului original fusese 
completat - chiar primul. Cu creionul sau cu pixul cineva 
completase, probabil cu mult timp în urmă, un singur 
nume. Atent, cu litere curbate. John Bjergstrana. 

Numele nu îi spunea nimic lui Orla Berntsen, şeful 
personalului din cadrul Ministerului de Stat. Intre prenume 
şi nume exista un mic spaţiu şi probabil că acela care îl 
scrisese îşi amintise ceva şi adăugase cu acelaşi instrument 
de scris: Casa de copii. 


34 


- ERIK VALEUR - 


Simţi câteva picături de transpiraţie în partea de jos a 
ochelarilor, cu toate acestea întoarse hârtia şi aruncă o 
privire pe spatele ei: era goală. 

Îşi miji ochii. Ce ar trebui să facă el cu un formular vechi, 
care nu fusese completat nici măcar pe jumătate? Se 
temea că ar fi trebuit să ştie răspunsul, dar nu îl ştia. 

Se ridică de pe scaun, îşi şterse transpiraţia de pe faţă şi 
privi, aşa cum o făcuse de nenumărate ori, curcubeul din 
jetul de apă al şarpelui. Simţi panica în piept, de parcă un 
animal primordial ar fi căutat refugiu în interiorul său, aşa 
cum el însuşi, cu mulţi ani în urmă, se refugiase în tufişurile 
de pe malul lacului, când fasciculele ascuţite de lumină ale 
urmăritorilor săi străpungeau întunericul din spatele lui. 

Dacă cineva îi putea citi gândurile, ar fi observat că şeful 
de personal era atât de răscolit încât nu îşi pusese 
întrebarea cea mai evidentă dintre toate. 

„„„de ce anume primise tocmai el această scrisoare. 

Biroul ministrului de stat fusese reconstruit, după victoria 
electorală din 2005, la dimensiuni duble, deoarece al doilea 
cel mai important om din guvern solicitase, ca recompensă 
pentru ajutorul său nepreţuit din timpul agitatei campanii 
electorale, un birou care aducea cu o sală de tron. 

În acest birou fusese acceptat numai unul dintre cei din 
cercul auto-ales al lui Ole Almind-Enevold, membrii 
permanenţi ai Asociaţiei RAL, pe care ministrul de stat o 
înființase la începutul carierei sale, lucru pe care îl 
recunoscuse public, dar numai de câţiva ani. 

Acronimul însemna Recht auf Leben (Dreptul la viaţă). 

La alegerile parlamentare din 2005, mişcarea fusese un 
adevărat instrument de bază, deoarece RAL lupta pentru 
drepturile copiilor nenăscuţi din Danemarca - şi, astfel, a 
reînnoit ideea că avortul era o soluţie numai în cazurile în 
care exista un pericol iminent pentru viaţa mamei sau dacă 
era clar încă de la început că bebeluşul va muri. Rata 
natalității era scăzută de destul de mult timp şi ţării îi 
lipseau copiii sănătoşi, ceea ce punea în pericol piramida 
vârstelor din Danemarca. Pe piaţa muncii, forţa de lucru 

35 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


tânără fusese înlocuită, din ce în ce mai mult, cu oameni 
din părţi îndepărtate ale lumii şi, prin urmare, mulţi danezi 
sprijiniră combinaţia logică dintre abordarea practică- 
economică şi cea creştină-morală - şi nu în ultimul rând, 
pentru că erau de părere că o creştere a populaţiei daneze 
ar fi putut proteja națiunea de numărul tot mai mare de 
străini. Danezii riscau să devină o minoritate în propria lor 
ţară. Acest lucru reprezenta, atât pentru partid, cât şi 
pentru opoziţie, un scenariu de groază în timpul campaniei 
electorale - în timp ce partidul a adus în discuţie Ministerul 
de Stat ca pe un atu. 

Ole Almind-Enevold făcuse o invitaţie, destul de contrar 
obiceiului său, la o şedinţă de relaxare. 

— Luaţi loc - şi felicitări pentru eliberare! spusese. 

In aceeaşi secundă, Vrăjitorul apăru fără suflu în pragul 
uşii, strecurându-se de-a lungul peretelui, spre un scaun 
liber, întârzierea agitată era marca lui înregistrată. 

— Care este treaba cu aceşti tineri tamili? întrebă Ole 
Almind-Enevold şi flutură un dosar gros de un centimetru, 
înainte de a-l împinge cu precizie, nervos, către adjunctul 
său, care fusese poreclit de funcţionarii ministerului Omul 
gri, deoarece pielea sa de culoare gri-albăstrui amintea de 
celebra mumie din mlaştină, care fusese găsită în regiunea 
Silkeborg. 

— Despre ce ar trebui să fiu informat? 

Orla Berntsen se făcu mic în scaun, bucuros că nu el 
prezentase cazul, ci i-l delegase ministrului. Teama că 
această problemă ar fi putut declanşa brusc un foc de 
stepă nu fusese fondată. Ministrul de stat ura problemele 
complicate şi atitudinea sa faţă de acestea fusese 
întotdeauna surprinzător de simplă: rezolvă-le sau 
îngroapă-le atât de adânc, încât nimeni să nu le poată găsi. 

Omul gri întinse braţele cu părere de rău: 

— Acest lucru este numai pentru informarea 
dumneavoastră. Numai pentru cazul în care, în cursul zilei, 
vă veţi întâlni cu un reporter de la Fri Weekend. Până 


36 


- ERIK VALEUR - 


acum, numai cei de la această revistă se interesează de 
subiect. 

Rostise cuvântul „numai” de trei ori, observă Orla. 

— Cu siguranţă, nu doriţi să sugeraţi că un tamil în 
vârstă de unsprezece ani ar putea deveni, de fapt, o 
problemă mai mare? întrebă şeful Ministerului de Stat. 

— Este posibil, spuse Omul gri cu grijă. El este studiul de 
caz pentru punerea în aplicare a deciziei ministeriale de a 
expulza şi solicitanţii de azil foarte tineri, orfani. Prin 
urmare, el este acum singur în celulă, în Centrul Nord 
pentru Azil. 

Se poticni, ceea ce era neobişnuit pentru el. 

— Ei, ia staţi puţin, interveni Ole Almind-Enevold 
clătinând energic din cap. 

Cu asta, problema fusese discutată suficient 
deocamdată. Orla Berntsen aruncă o privire către fotografia 
pe care unul dintre administratorii azilului o trimisese 
Ministerului. Aceasta reprezenta un băieţel cu un chip 
nevinovat, cu părul negru des şi doi ochi căprui, senini, 
care priveau întrebător aparatul de fotografiat. Clătină 
capul aprobator spre Omul gri. Problema putea răbufni în 
orice moment. O parte a populaţiei daneze încă se simţea 
inconfortabil când vedea copiii plângând. 

— Astăzi este cinci mai. 

Vocea prim ministrului răsuna din nou foarte vesel, 
deoarece sfârşitul războiului era ocazia firească pentru 
discursul lui Ole Almind-Enevold cu privire la importanţa 
Ministerului de Stat mai ales în aceste vremuri şi despre 
devotamentul său personal, lipsit de egoism, pentru patrie 
din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. 

Această poveste nu îşi pierduse din putere de-a lungul 
anilor şi niciunul dintre adversarii săi politici nu încercase 
vreodată să o pună sub semnul întrebării. Legenda spunea 
că ministrul însuşi se aruncase în război în 1943, pe când 
era încă un băieţel. La acea vreme, putea transporta cu 
greu sacii cu explozibil pe care trebuia să-i ducă de colo- 
colo, între luptătorii pentru libertate mai mari decât el. 

37 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Raza sa enormă de acţiune şi energia imensă pe care o 
avea de a alerga îi aduseseră porecla A/ergătorul, şi dacă 
povestea era adevărată, la treisprezece ani fusese implicat 
în lichidarea unui trădător pe peronul gării din 
Svanemøllen. Trădătorul ameninţase cu pistolul un vechi 
luptător al rezistenţei, dar tânărul aghiotant al acestuia din 
urmă se năpustise între ei, apucase pistolul şi îl prinsese. În 
lupta care a urmat, s-a tras un foc, iar trădătorul căzuse 
apoi mort, cu un glonţ drept între ochi. 

_ S-a dovedit că aceasta fusese o poveste pentru popor. 
Incă se mai speteşte în slujba națiunii era sloganul 
impresionant al Vrăjitorului, care, în timpul istovitoarei 
campanii electorale din 2001, imediat după atacul terorist 
din SUA, putea fi citit pe orice pagină de ziar şi stâlp 
publicitar. In 2005, Vrăjitorul venise cu încă un slogan 
triumfător: În slujba democraţiei. 

In lumea lui Orla Berntsen, patriotismul nu reprezenta o 
virtute clasificată în mod special; duşmanii pe care îi 
avusese de-a lungul vieţii sale erau tot danezi, iar mama sa 
nu ratase ocazia de a-i vorbi despre ipocrizia tipic daneză 
din cauza căreia avusese de pătimit în timpul copilăriei, în 
anii '60, în cartierul de case din Frydens Vænge. Pe 
parcursul acestor ani, mii de mame singure îşi 
abandonaseră nou-născuţii şi îi lăsaseră unor familii străine 
- pentru a scăpa de ruşinea personală şi de judecata 
oamenilor. Şi cele câteva care refuzaseră adopţia erau cu 
greu tolerate de mediul în care trăiau. Un băiat ca Orla, 
care crescuse fără tată, era un copil nelegitim, un copil din 
flori, un bastard - pentru care virtuțile naţionale ca 
apartenenţa comună şi coeziunea (solidaritatea, aşa cum 
se spunea încă, într-o formulare învechită, în platforma 
politică) nu aveau nicio importanţă. Din acelaşi motiv, el 
considera ipocrizia singura trăsătură cu adevărat universală 
a caracterului naţional danez. Dar nu arătase nimănui şi, 
desigur, nimănui din ministerul pe care îl administra în 
numele lui Ole Almind-Enevold. 


38 


- ERIK VALEUR - 


În public, Berntsen milita împotriva imigrației falşilor 
solicitanţi de azil şi a refugiaților economici, pe un ton cât 
se poate de obiectiv. Personal, nu vedea nicio diferenţă 
între oameni - fie albi, fie negri, ori de oricare credinţă. Era 
deasupra acelor categorisiri şi, probabil, această atitudine 
era motivul pentru care ceilalţi funcţionari din minister 
tremurau uneori în apropierea sa, cu siguranţă acesta fiind 
motivul poreclei pe care i-o dăduseră, dar pe care 
îndrăzneau să o rostească numai în particular. 


Orla Berntsen uitase de plicul albastru când se întoarse 
în birou, dar ciudata scrisoare ascunsă sub pahar îi aminti 
de cele două fiice ale sale şi de soţia sa. 

Privi încă o dată fotografia celor şapte copii din faţa 
pomului de Crăciun, intitulată Ce; șapte pitici. Apoi privi 
obiectul din rama rotundă: vila maiestuoasă cu acoperişul 
sclipitor, de culoare închisă. Nu recunoştea numai casa, ci 
ştia şi de ce primise acest articol încadrat într-o ramă aurie. 
Mama lui avusese pe peretele casei, în sufragerie, o 
fotografie cu exact acelaşi obiect. 

Îşi întinse degetele şi le mişcă uşor, de parcă ar fi vrut să 
facă un semn discret unui oaspete invizibil din biroul său, 
simțind prezenţa Mugştei în spatele său. 

— Cât aţi fost plecat, Fri Weekend a sunat de trei ori aici, 
şopti ea. Dădu roată biroului şi repetă mesajul un pic mai 
tare, adăugând: Era acel reporter... Knud Tăsing. 

Ştia exact ce efect avea acest nume pentru şeful ei. 

— Spuneţi-i că sunt într-o şedinţă. 

— A spus că este important... ceva legat de o scrisoare 
anonimă. 

Răspunsul veni ca un uşor pufăit. 

— Okay, atunci să-mi faceţi legătura când va suna data 
viitoare. 

Dacă l-ar fi evitat din nou, ar fi fost mult mai periculos. 

Orla Berntsen privi formularul pentru a patra oară. John 
Bjergstrand. Numele nu-i spunea nimic, dar se pare că 
altcineva îl considera atât de important, încât îi trimisese, 

39 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


pentru siguranţă, o copie celor mai vechi duşmani ai 
ministerului, reporterii mizerabilei fiţuici Fri Weekend. Ca la 
comandă, centrala telefonică sună. Difuzorul pocni. 

— V-am făcut legătura. 

Nu era nevoie să repete numele. 

Aşteptă în tăcere pentru o clipă, simţindu-i prezenţa 
celuilalt bărbat, apoi îşi rosti numele cu voce tare: 

— Orla Berntsen. 

— Tâsing. 

Vocea era slabă şi nazală şi nu se schimbase de când se 
întâlniseră pentru prima dată, acum zece ani. 

— Da? spuse. 

Vocea avea acelaşi calm convingător ca în acea 
dimineaţă când duşmănia dintre ei ajunsese la punctul 
culminant. Pe vremea aceea lucra la Ministerul de Justiţie, 
iar ziarul descoperise un scandal prin care ar fi putut cădea 
atât ministrul, cât şi apropiații săi. Jurnalistul nu-i adresase 
nicio întrebare atunci, ci doar îl informase că ziarul va 
publica articolul nimicitor a doua zi - cu sau fără o 
declaraţie din partea ministrului. 

Orla răspunsese că n-avea decât să se ducă naibii... 

Ziarul tipărise articolul. 

Cariera lui fusese foarte aproape să se încheie. Dar, la 
scurt timp, Knud Tăsing făcuse o greşeală fatală prin care 
reputaţia jurnalistului a fost complet distrusă în mai puţin 
de douăzeci şi patru de ore. Se întâlniseră de nenumărate 
ori în cadrul ministerului. Era mai degrabă surprins că 
reporterul încă mai era activ. 

— Dacă doriţi să vorbiţi cu ministrul, trebuie să formaţi 
alt număr, spuse Orla. 

— Nu, nu vreau să vorbesc cu Regele, încă nu. Vocea lui 
Tâsing suna batjocoritor. Dar îl puteţi saluta, oricum. În 
momentul de faţă nu am nimic cu dumnealui. 

Şeful personalului se gândi, fără sens, la fetele lui, pe 
care fusese nevoit să le părăsească atunci când se mutase 
înapoi în casa părintească din Søborg. 


40 


- ERIK VALEUR - 


— Am în faţa mea o scrisoare, mai degrabă copia unui 
articol de ziar, cu fotografia unei case şi a unor copii. 
Legenda este destul de criptică. Şi în partea de jos este 
ceva ce nu înţeleg: Copie trimisă şi angajatului lui Ole 
Almind-Enevold, Orla Pil Berntsen, Ministerul de Stat. Aşa 
că mă întreb dacă aţi primit aceeaşi scrisoare ca mine. Un 
plic albastru, dreptunghiular. Adresa este compusă din 
litere roşii şi negre, care par a fi fost decupate dintr-un ziar 
vechi. Făcu o scurtă pauză. Destul de melodramatic. Ca 
într-un vechi roman poliţist al Agathei Christie. 

Orla nu răspunse. 

— Mai sunteţi acolo, domnule Berntsen? 

— Ce scrie acolo? întrebă, recunoscând, astfel, pe sfert 
sau chiar pe jumătate că primise şi el scrisoarea. 

— Este un text scurt despre copiii adoptați, în căutarea 
unor familii noi. Dar legenda mai sugerează ceva. Şi anume 
faptul că unii copii au fost daţi spre adopţie în secret, 
părinţii biologici nefiind cunoscuţi. Şi scrisoarea mai conţine 
încă două obiecte... Reporterul ezită pentru o clipă. Un 
formular cu un nume şi o pereche de botoşei pentru 
bebeluşi. Acesta este lucrul cel mai de neînțeles pentru 
mine. 

Se putea spune orice despre Tâsing, dar măcar vorbea 
scurt şi la obiect. Şeful personalului auzi hârtia fâşâind la 
celălalt capăt al firului. 

— Ce spuneţi despre asta? insistă parazitul. 

— Şi aceasta v-a fost trimisă dumneavoastră... ? întrebă 
Orla. Ar fi fost riscant să mintă şi conţinutul scrisorii era 
mult prea bizar şi inexplicabil pentru a reprezenta o 
ameninţare iminentă. Nimeni nu ar fi putut deduce ceva 
concret. Am primit şi eu scrisoarea şi... Orla Berntsen îl auzi 
răsfoind scrisoarea... Nils Viggo Jensen a analizat-o. Nils 
este fotograful meu profesionist pentru reportaje mai 
importante. 

Surprinzător că Knud Tăâsing mai avea voie să scrie 
reportaje indiferent cât de neimportante erau ziarele, gândi 
Orla. 

41 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Da, domnule Berntsen... declară ziaristul incitat. 
Bătrânul cal de circ simte, chiar dacă nu un subiect 
important, ceva care miroase ca manejul. Intre noi fie 
vorba, trebuie să recunosc. Dar acum este rândul 
dumneavoastră. Cred că ati primit aceeaşi scrisoare 
enigmatică. 

— Da, spuse Orla. 

Nu-i rămăsese altceva de făcut decât să confirme. 

Tăcere pe linie. Jurnalistul era în aşteptare. 

— Dar, adăugă şeful personalului, habar nu am ce 
înseamnă. 

— Deci aţi primit şi botoşeii de bebeluş, şi formularul cel 
ciudat? 

— Da, repetă el. 

— John Bjergstrand? 

— Da. 

— Cine este? 

Pfff. 

— Nu ştiu. 

— Şi aţi primit şi poza copiilor, şi textul criptic? 

— Da. 

— Atunci nu are rost să vă întreb cine este? 

— Nu. 

— Sau despre ce este vorba? 

— Nu, nu am nici cea mai vagă idee. 

Acum minţise. 

— Nu aveţi nicio idee despre ce este vorba? 

— Nu, nu cunosc niciun John Bjergstrand şi nici nu am 
cunoscut vreunul. Căutaţi-l în cartea de telefoane. 

— Ha-ha. 

Orla auzi răsuflarea jurnalistului la celălalt capăt. 

— În rama unei fotografii se poate vedea o casă. Knud 
Tåsing schimbase subiectul. Ce este cu acea casă? 

— Nici asta nu ştiu. 

Din nou se auzi respirația şuierătoare. 

— Totul îmi este clar acum. 


42 


- ERIK VALEUR - 


Tăsing era unul dintre puţinii jurnalişti care îl vizitaseră o 
dată pe Orla Berntsen acasă, într-un moment în care nu se 
puteau feri, cu toate acestea, astăzi viaţa personală a 
şefului de personal era bine ascunsă, la fel ca şi 
sentimentele lui. Din surse oficiale se auzise numai că era 
căsătorit, avea două fiice şi locuia în Gisselfels Alle din 
Gjentofte, o regiune cunoscută pentru comunitatea formată 
din numeroşi cetăţeni bogaţi. Printre jurnalişti se zvonea că 
soţia lui era cubaneză, o curiozitate amuzantă că şeful 
Departamentului pentru Străini - care de-abia acorda 
permise de şedere din motive umanitare - avea ca soţie o 
străină. Şi încă o străină din una dintre puţinele ţări 
comuniste din lume. 

— Dar de ce v-a trimis expeditorul scrisoarea 
dumneavoastră în mod special - şefului personalului din 
Ministerul de Stat - şi aminteşte, totuşi, şi de numele 
ministrului? întrebă reporterul. 

— Nu am nicio idee. 

— Are ceva de-a face cu persoana lui Enevold? 

— Doar nu luaţi scrisoarea unui nebun în serios, domnule 
Tâsing? spuse cu un pic mai multă putere în voce. Ministrul 
nici măcar nu a văzut încă scrisoarea. 

— Ce este cu casa? întrebă Tâsing pe un ton ascuţit. 

Orla Berntsen ezită. Nu trebuia să facă lucrurile să pară 
misterioase, aşa cum erau, şi adevărul ar rezolva problema. 
Pe de altă parte, nu îi putea împărtăşi unui jurnalist 
secretul vieţii sale - unul pe care nu îl ştiau nici măcar 
fiicele sale. Şi mai mult ca sigur, nu lui Knud Tăsing. 

— Ştiţi... ceea ce cred sau simt eu cu privire la 
corespondenţa mea privată... nu este treaba nimănui. 

Sunase arogant. 

— Cu toate acestea, publicul, domnule Pil Berntsen. Nu 
uitaţi. Şi acesta a primit scrisoarea. 

Acum jurnalistul ameninţa cu accesul la dosar. 

— Da, de la cine ştie ce maniac... 

Aproape că scuipă ultimul cuvânt. 


43 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


_ O asemenea manifestare emotivă nu fusese înţeleaptă. 
Işi cobori umerii şi puse mâinile pe birou. 

— Ascultaţi, domnule Tăsing. Chiar am alte lucruri de 
făcut. Trebuie să merg la o recepţie la Departamentul de 
Stat, cu ocazia Zilei Eliberării. 

— Da, secretara dumneavoastră mi-a comunicat asta. 
Dar vreau să vă mai spun că mă văd obligat să public 
imaginea, scrisoarea şi o transcriere a convorbirii noastre 
dacă nu îmi spuneţi ce ştiţi despre această vilă sau dacă nu 
îmi daţi, pur şi simplu, adresa. Vom oferi la un moment dat, 
cu siguranţă, o recompensă pentru informaţii suplimentare, 
dar, în orice caz, un mesaj clar va face publicul să se îndure 
să ne ajute. Şi apoi vom obţine o declaraţie. 

Orla Berntsen nu era sigur dacă jurnalistul căzut în 
dizgrație ar putea transforma o asemenea ameninţare în 
realitate. Apoi simţi greutatea pe umeri şi auzi şoapta 
mamei sale de dincolo de mormânt: Ce importanță mai are, 
Orla? Nu există decât o singură ieşire: trebuie să admiţi 
adevărul. 

Se hotări: 

— Casa este pe Strandvej din Skodsborg. Este o casă de 
copii. Şi acum chiar trebuie să plec. 

inchise receptorul, se ridică şi se duse la fereastră. 
Şarpele arunca apa spre cer. El strănută. 

Ce prost! 

Inchise ochii şi se prăbuşi pe canapeaua de culoare 
galben muştar, pe care o folosea din când în când pentru a 
trage un pui de somn. Nu mai mult de cinci-şase minute şi 
întotdeauna cu picioarele pe podea. 

Aici abordase cele mai mari probleme ale carierei sale, 
pe jumătate adormit, se gândise la noi metode, găsise căi 
de ieşire şi dobândise o reputaţie de rezolvare a 
problemelor care îl transformase, mai ales în perioade de 
criză, într-un consilier căutat de guvern. Avea întotdeauna 
un plan de scăpare funcţional, iar în situaţii de criză era un 
strateg nemilos. Dacă ar fi renunţat la armura sa mentală, 
în spatele său nu se ivea un nucleu moale, ca în 

44 


- ERIK VALEUR - 


majoritatea cazurilor. În primii săi cincisprezece ani de 
viaţă, îndurase tachinările şi chinurile la care îl supuneau 
ceilalţi băieţi, în timp ce se strângeau în jurul lui, într-un 
cerc de nepătruns, ca o mică insectă agitată, care 
supravieţuise datorită vigilenţei sale şi avusese capacitatea 
să se scuture de toate umilinţele. Zâmbea şi şuiera 
sfidător, în timp ce ochii lui albaştri măsurau distanţa dintre 
lovituri şi calculau momentul impactului. Abilitatea sa de a 
efectua  manevre-fulger de evitare o păstrase şi la 
maturitate, dar copiii din acea vreme l-ar fi recunoscut 
astăzi după privirea atentă, pufăitul frecvent şi tremuratul 
slab al pupilelor din spatele ochelarilor. 

Rareori se întâmpla ca Orla Berntsen să nu ştie ce să 
facă. Se ridică de pe canapea. Scrisoarea era încă pe masă. 
Ministrul de stat o fi văzut-o? Probabil că nu, altminteri 
Musca i-ar fi spus cu siguranţă. 

Corpul i se prăbuşi în scaun. Pleoapele pe jumătate 
închise din spatele ochelarilor imenşi erau groase şi uşor 
înroşite, cu genele scurte şi deschise la culoare. Ar trebui 
să îi înmâneze scrisoarea personal şefului său? Era un 
motiv foarte bun pentru asta. Totuşi, ezita. 

Nu există niciun obiectiv nerealizabil, ministrul i-o 
spusese cu mult timp în urmă. Numai pentru cel care ezită. 

Lui Orla îi plăceau frazele cu care Ole Almind-Enevold îl 
impresionase la prima lor întâlnire după numirea sa. Toate 
erau despre deciziile corecte în situaţiile potrivite şi despre 
hotărârea pe care amândoi o considerau a fi atât de 
importantă. Despre voinţa de a găsi întotdeauna calea cea 
mai eficientă, atunci când era necesar. 

Cine vrea să conducă lumea trebuie să reacționeze 
atunci când aceasta se schimbă. 

Orla Berntsen zâmbise atunci. Asta era de la sine înţeles. 

Cine schimbă hotărârea pe compasiune îşi pierde voința. 

Ministrul nu îşi pierduse niciodată hotărârea. 

Cine preferă bunătatea în detrimentul consecvenței va fi 
vulnerabil într-o zi. 


45 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Acesta era, probabil, cel mai important - adevăratul 
secret. Şi exista posibilitatea de a da frâu liber furiei, fără 
remuşcări. 

Cine nu îndrăzneşte să omoare, când situația o cere, va 
pieri, spusese şeful lui Orla Berntsen cu referire la 
participarea sa în mişcarea de rezistenţă - în aplauzele 
întregii naţiuni. 

Şeful personalului îşi lăsă paharul deoparte. Îşi puse în 
faţă, pe masă, şosetele albe croşetate şi, pentru o clipă 
stătu acolo, în tăcere totală. Apoi formă un număr pe linia 
sa privată şi aşteptă pentru o clipă, până când o voce 
precaută de femeie răspunse: 

— Firma de avocatură Nielsen. 

— AŞ dori să vorbesc cu Søren Severin Nielsen, spuse el. 

Trecuseră mai mult de zece ani de când vorbiseră ultima 
oară. Pe atunci fusese vorba despre deportarea unei 
solicitante siriene de azil, care fusese dezbătută pe larg în 
mass-media. Severin, ca avocat al femeii, îşi ieşise din 
pepeni. În ciuda prieteniei pe care o simţiseră, care îi 
legase pe vremuri, Orla nu îşi schimbase decizia. Femeia 
fusese dusă la Kastrup câteva zile mai târziu şi nimeni nu 
mai auzise vreodată ceva despre ea. 

Acum, fostul său prieten era avocatul băiatului tamil de 
unsprezece ani, cel care trebuia să fie expulzat. 
Bineînţeles, aceasta era o problemă, dar nu problema 
despre care dorea să discute cu el. 

— Saren Nielsen este la tribunal. 

Orla preciză că era imperios necesar să vorbească cu 
Severin şi îşi lăsă telefonul la secretară. 

„Severin, sună-mă, este urgent.” 


La jumătate de kilometru distanţă, jurnalistul Knud 
Tâsing se învârtea pe scaunul său ponosit de birou, 
aruncându-şi telefonul pe masă. 

— Skodsborg, rosti el triumfător. În Skodsborg nu există 
decât un orfelinat - şi acesta nu este un orfelinat oarecare, 
este legendarul Kongslund. Mândria întregii naţiuni! 

46 


- ERIK VALEUR - 


Entuziasmul din glasul lui Knud Tâsing era evident. Îşi luă 
laptopul. 

— Kongslund se bucură de ani de zile de un tratament 
special din partea guvernului - beneficii discutabile - şi cine 
şi-a ţinut întotdeauna, de la război încoace, mâna 
protectoare pe această instituţie? 

Nu trebuia să rostească numele şi nici nu aştepta vreun 
răspuns din partea partenerului său. Fotograful Nils Jensen 
nu era o persoană prea vorbăreaţă. 

— Şi cine crezi tu că a luptat împreună cu tânăra 
domnişoară de la Kongslund, care a sprijinit, în timpul 
războiului, cel mai faimos grup de rezistenţă din ţară? Knud 
Tâsing porni calculatorul şi acum pronunţă numele. În 
ambele cazuri, răspunsul este acelaşi: Ole Almind-Enevold, 
actualul ministru de stat şi viitor prim-ministru, după ce 
moartea îşi va face datoria şi îl va salva pe actualul din 
această vale a plângerii care e lumea noastră. 

Fotograful nu spusese încă nimic. 

Jurnalistul introduse nouă litere în câmpul de căutare de 
pe ecran. Prin husa scaunului jerpelit se itea umplutura, iar 
pe pantaloni îi rămăseseră agăţate mici scame de spumă 
portocalie. 

— Kongslund, rosti absent şi cu jumătate de gură către 
persoana care stătea pe celălalt scaun din biroul său. 
Orfelinatul Kongslund. Trebuie să existe un motiv pentru 
care am primit această scrisoare. 

— Poate că nu, răsunară primele cuvinte ale fotografului. 

Knud Tăsing îi aruncă o privire, cu o oarecare indulgență, 
bărbatului care, până la urmă, îi era prieten, singurul care 
fusese alături de el în perioada de suferinţă de acum opt 
ani, de jurnalist ratat. 

Nils Jensen introduse patru baterii noi în bliţul care era la 
fel de mare ca şi aparatul de fotografiat de pe genunchi. 

— Un orfelinat? spuse şi scepticismul ieşi clar în 
evidenţă. 

— Da, dar nu oricare... ci Kongslund. 


47 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Jurnalistul flutura atât de tare plicul albastru, încât s-ar fi 
putut întâmpla ca literele colorate care formau numele şi 
adresa să cadă pe jos. 

— Aici este un subiect, îmi este foarte clar: un băiat pe 
nume John Bjergstrand a fost dat spre adopţie în 1961 şi a 
ajuns la părinţi necunoscuţi - şi el a fost unul dintre copiii 
care trebuia să dispară, indiferent de preţ şi cât de repede 
se putea. A primit o nouă identitate. Probabil că părinţii săi 
erau persoane publice sau erau foarte influenţi - sau 
ambele. 

— Pentru mine, sună destul de tras de păr, spuse Nils 
Jensen şi roti bliţul înainte şi înapoi, între mâini, 
dezaprobator. 

Knud Tâsing nu răspunse. Era - aşa cum îi plăcea să 
sublinieze adesea - unul dintre privilegiile clasei 
muncitoare să aibă o opinie contrară. Şi Nils era un 
descendent veritabil al acestei clase. La confirmarea sa, 
părinţii îi dăruiseră un mic aparat foto. Pentru Nils fusese o 
surpriză. Tatăl său lucra ca paznic de noapte la cimitirul 
Assistens şi nu vedea aproape niciodată lumina zilei. 

Nils Jensen fotografiase marile demonstraţii împotriva 
demolării districtului de negri din Narrebro şi vânduse 
fotografiile unui ziar de stânga din oraş; îşi făcuse, în cele 
din urmă, un renume cu prim-planul unui poliţist - care 
bătea un  protestatar într-o curte interioară din 
Blågårdsgade. Această imagine făcuse înconjurul ţării. Trei 
zile mai târziu, polițistul se spânzurase cu o funie pe care o 
prinsese de un cârlig înşurubat, în acest scop, în tavanul 
sufrageriei sale. Colegii şi soţia sa îl dăduseră jos. Tânărul 
fotograf nu se simţise niciodată răspunzător pentru această 
moarte. 

Şi când fiţuica rezistenţei intelectuale fuzionase, la 
sfârşitul anilor '90, cu ultimul ziar pro-guvernamental, sub 
numele Fri Weekend, Knud Tăsing îl convinsese pe 
redactorul său să îl angajeze pe Nils Jensen ca fotograf 
liber-profesionist. De atunci lucrau împreună. De obicei, 


48 


- ERIK VALEUR - 


fără prea multe cuvinte, deoarece fotograful era un tip 
taciturn. 

— Nu există niciun John Bjergstrand, nici în cartea de 
telefoane, nici în Pagini Aurii, spuse jurnalistul. 

Tastă douăsprezece litere noi în câmpul de căutare şi 
trecură câteva secunde, până când arhiva electronică îi 
afişă titlurile a douăzeci şi patru de articole. 

— Numai patru articole, cam puţin, comentă el ca pentru 
sine. 

Portretele nu conţineau, aşa cum era de aşteptat, nici 
măcar un detaliu privat - în afara faptului că şeful 
personalului locuise în Gentofte, dar acum se mutase şi 
avea două fiice în vârstă de şapte şi douăzeci şi trei de ani. 

— Acesta este un copil făcut la bătrâneţe. Şi acum 
divorţează. Doamna locuieşte singură în casă. Dar unde 
naiba locuieşte el? 

Nils Jensen nu răspunse. 

Circulaseră câteva zvonuri despre copilăria funcţionarului 
ministerial, dar nimeni nu ştia cât adevăr conţineau. O 
sursă anonimă susţinea că puternicul şef al personalului 
trăise de mic cu mama sa, care, declara o sursă anonimă 
(probabil aceeaşi) îl ţinea închis în casă şi îl bătea cu 
umeraşul de haine. Cu acest umeraş îi torturase mintea şi 
sufletul atât de tare, încât devenise cine era azi. Un câine 
rău. Un portar naţional, de care nimeni nu putea trece cu 
uşurinţă. 

Potrivit unui articol din ziarul de dimineaţă, el primise de 
la funcţionarii ministerului o poreclă destul de depreciativă: 
Sociopatul. 

Se pare că aşa se refereau la el funcţionarii pe 
coridoarele înguste ale ministerului, atunci când erau siguri 
că era departe. 

Knud Tâsing îl privi întrebător pe fotograf, dar acesta 
clătină din cap în tăcere. Ca întotdeauna. 


49 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


3 
KONGSLUND 


6 MAI 2008 


Arăta precum Cenuşăreasa din povestea pe care mama 
mea adoptivă mi-o citea când eram mic. La sosire, purta o 
rochie verde ca frunzele fagilor de pe pantă şi niciuna 
dintre surori nu suflă o vorbă despre situația lor. 

— Salutați-o pe fiica mea, Marie, spusese mama mea 
adoptivă şi sunase ca şi cum ar fi încercat să îi avertizeze 
pe cei cu firi mai sensibile cu privire la ceea ce urma să le 
arate. 

Dar doamna în verde o ignoră. Se înclinase în fața mea 
ca o fetiță, politicos şi sfidător, în acelaşi timp. Şi astăzi, 
când face parte din identitatea Kongslundului (de aproape 
douăzeci de ani), nu îmi pot imagina viaţa fără ea. 

Scrisoarea anonimă o va afecta şi pe ea, bineînţeles - ca 
pe mulţi alţii, dar nu ai ce face. Auzind clinchetul ceştilor 
din grădina de iarnă, mi-am dat seama că primii oaspeți 
sosiseră la Kongslund, aşa cum stabilise soarta în urmă cu 
mult timp. 

Ceea ce părea o întâmplare nu fusese niciodată o 
întâmplare. 


Knud Tâsing se trezi dintr-o moţăială agitată, ghemuit 
între trei cutii dintr-un colţ al biroului său, în clădirea 
ziarului aflată în dreptul portului. 

Fusese întotdeauna un singuratic, născut spre sfârşitul 
anilor '60 de o mamă hippie adevărată, care se ridicase 
prematur din patul lăuziei, pentru a se alătura, încă slăbită, 
primului marş anti-nuclear de la Holback din Copenhaga. In 
ciuda durerilor, ea îşi lăsase în urmă, cu inima uşoară, 
micuțul fiu şi se mutase cu un spaniol frumos, la mai mult 
de două mii de kilometri spre sud, unde îşi găsise o casă 
nouă, într-un enorm colectiv anarhic din Andaluzia. Pe Knud 

50 


- ERIK VALEUR - 


îl lăsase cu un tată care era muncitor în fabrică şi care 
locuia într-una dintre căsuţele terasate dintr-o suburbie de 
lângă autostrada oraşului Copenhaga. Mai târziu se 
mutaseră de pe insula de la care îşi primise numele şi unde 
familia tatălui său se stabilise în urmă cu un secol. Knud 
Tâsing nu vorbise niciodată de acele vremuri. Jens Nielsen 
descoperise repede acest lucru. Dar nu pentru că 
întrebase, el nu întreba niciodată. 

Era evident că jurnalistul îşi petrecuse cea mai mare 
parte a nopţii răsfoind articolele din trecut şi adormise pe 
un coş de gunoi din plastic verde, răsturnat. Avea ochii încă 
pe jumătate închişi când primul şi singurul oaspete al zilei 
îşi croi drumul printre grămezile uriaşe de hârtii, turnuri de 
cărţi şi munţi de documente, spre locul inconfortabil de 
dormit. 

Reporterul se ridică în picioare, cu un oarecare efort, 
bombănind: 

— S-a făcut deja dimineaţă...? 

Emana un miros slab de alcool şi, în mod straniu, ulei, de 
parcă în timpul maratonului nocturn de lectură, s-ar fi 
refrişat în apa neagră şi vâscoasă din portul aflat în dreptul 
clădirii ziarului. Pe masă se afla o singură revistă 
săptămânală, de care era capsată o chitanţă. 

Fotograful se apropie. Era un număr vechi de patruzeci 
de ani din Billed Bladet, care în acele vremuri costa, încă, 
75 de øre. Numele revistei era scris cu aceleaşi litere roşii, 
ascuţite, pe copertă, ca şi astăzi - aproape o jumătate de 
secol mai târziu. Data era 27 decembrie 1961. 

Nils Jensen se aplecă în faţă. Prima pagină îngălbenită 
era ocupată de portretul alb-negru al unui copil, care privea 
lumea cu ochii mari, speriaţi şi cu buzele strânse. Peste 
cămaşa în carouri a copilului, unul dintre foştii artişti grafici 
scrisese de mână, destul de curbat, trei cuvinte simple, dar 
expresive: Cine mă adoptă? 

— Trimiterea la articol am găsit-o pe pagina de internet a 
comisiei de adopţii, spuse jurnalistul, ţinând un ochi încă pe 
jumătate închis, ca şi cum clipitul pe ambele jumătăţi ale 

51 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


feţei, în acelaşi timp, ar fi fost prea obositor în acel 
moment. Şi - abracadabra - ia uite ce am găsit! 

Ridică revista şi o aruncă pe birou, cu un gest dramatic, 
în faţa fotografului. 

Cele două imagini care fuseseră trimise la Ministerul de 
Stat şi la Fri Weekend erau copiate din mijlocul vechii 
reviste săptămânale. Vila cafenie impozantă din rama aurie 
umplea toată partea stângă, în timp ce pe partea dreaptă 
fusese tipărită fotografia numită Cei șapte pitici, care îl 
preocupase pe Knud Tåsing timp de mai multe ore în ziua 
precedentă. 

In fotografia alb-negru, şapte copilaşi şedeau cu spatele 
drept, pe perne şi pături, sub pomul de Crăciun împodobit. 
Textul era acelaşi ca în scrisoarea anonimă: Cei şapte pitici 
- cinci băieți şi două fete - locuiesc în camera elefanților şi 
sunt cu toţii nerăbdători să îşi găsească o casă nouă şi 
frumoasă în anul care va veni! 

Knud Tâsing era surprinzător de treaz, după lunga 
noapte petrecută în poziţia incomodă şi asta înainte de a-şi 
fuma prima ţigară matinală. 

— Dacă ai şti cât de mulţi copii au fost daţi spre adopţie 
în această ţară! Mii. Regimente şi batalioane întregi de 
copii danezi sănătoşi, care au fost părăsiţi imediat după 
naştere. Şi asta nu cu foarte mult timp în urmă. 

Pentru o clipă, păru că ar fi vrut să îşi condimenteze 
comentariul cu un râs cinic, dar se abţinu şi luă, în schimb, 
revista de pe masă. 

Articolul avea şase pagini în partea din mijloc. Fiecare 
imagine era însoţită de un subtext explicativ scurt: În 
salopeta sa în carouri este un domnişor energic de 17 luni, 
care ştie foarte bine ce vrea, era textul de sub imaginea 
băiatului cu aspect nefericit, care plângea. 

Ce ziceți de Dorte, cea cu gulerul ei alb şi drăgălaş? 
stătea scris sub fotografia unei fetiţe dolofane, care şedea 
amărâtă pe o blană de urs polar. 

Lângă o fetiţă şi mai obidită, într-o rochie înflorată, 
jurnalistul scrisese: Mica Lise pare un pic disperată. Ea are 

52 


- ERIK VALEUR - 


18 luni şi suferă de un mic astigmatism, dar care se poate 
trata. 

Imaginea cea mai mare arăta un băieţel brunet, într-un 
pat alb, aranjat. Peretele din spatele lui era pictat cu 
elefanţi mici, rotunjiţi, atât de granulaţi în fotografie, încât 
colții curbați, cozile şi trompele ridicate de-abia se 
desluşeau. 

Această imagine conţinea următorul comentariu: Un 
elefant vine alergând... Dar încotro se duce? Când cineva 
are numai nouă zile, se ştiu prea puține despre viitorul lui. 

— Acelaşi an ca şi pe formular, rosti jurnalistul. Persoana 
care ne-a trimis formularul se află şi în posesia revistei. Şi 
ar dori să ne împărtăşească ceva, aşa că ne indică un punct 
de plecare precis pentru investigaţiile noastre: orfelinatul 
Kongslund - 1961. _ 

Se sprijini din nou pe coşul de gunoi ponosit. In puloverul 
lui gros, verde, tricotat, arăta cumva ca un broscoi pregătit 
să facă o săritură decisivă după o insectă bâzâitoare. 

— Este anul naşterii mele, veni primul comentariu pe 
care Nils Jensen îl făcu în această dimineaţă. 

— Şi al meu. Unul dintre cei mai prolifici ani pentru 
natalitatea din Danemarca. 

Knud Tăsing închise revista şi o aruncă pe o stivă de 
lângă masă. 

— Într-o săptămână, la cămin va fi organizată o 
aniversare pentru fosta directoare - faimoasa domnişoară 
Ladegaard, care era poreclită Magna, şi cu această ocazie 
se vor întâlni toţi foştii luptători în psihologia copilului din 
Skodsborg. Mai mult decât atât, vin o grămadă de 
politicieni şi celebrităţi. Ar fi chiar mai bine, deoarece în 
această ţară se vorbeşte despre părinţi, stres şi viaţa de 
familie. 

Plecară împreună de la redacţie, luară Mercedesul bej al 
lui Nils Jensens şi se îndreptară de-a lungul portului, spre 
Kongens Nytorv. 


53 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Magna a fost înlocuită în 1989 de o femeie cel puţin la 
fel de impresionantă, spuse Knud Tâsing. Noua directoare 
se numeşte Susanne Ingemann. 

Cotiră pe Østerbrogade şi intrară în traficul relaxant de 
dimineaţă de pe Strandvej, trecură de Svanemøllen, Tuborg 
şi Charlottenlund Fort şi îşi continuară drumul în direcţia 
Tårbæk. 

Abia acum îşi continuă jurnalistul informarea: 

— leri-seară a fost o şedinţă de urgență în biroul 
ministrului de stat, în timp ce toți ceilalți miniştri 
sărbătoreau Ziua Eliberării. Am aflat asta de la o veche 
sursă din minister. Şi ghici, de ce? 

Nils Jensen nu spuse nimic, ca de obicei, şi jurnalistul 
continuă: 

— Din cauza scrisorii anonime primite de Orla Berntsen. 
Sursa mea nu a fost acolo personal, dar ştia că au discutat 
cel puţin o oră pe marginea acelei scrisori amenințătoare şi 
la final au hotărât să ceară ajutor de specialitate cât mai 
curând posibil... în persoana fostului adjunct al Poliţiei din 
Copenhaga, care este consultat, din când în când, pe 
probleme de securitate de diverse ministere. 

Fotograful acceleră în curba largă, trecând de Sølyst şi 
Emiliekilde. Era o zi cenuşie, blândă, de primăvară şi primii 
navigatori matinali se plimbau deja în fiord. 

— Vechea cunoştinţă a ministrului are acum propria 
companie. El ar trebui să găsească autorul scrisorii 
anonime, deoarece i s-a dat mână liberă. ÎI cunoşti încă de 
când erai fotograf de front în Nørrebro. Îl cheamă Carl 
Malle. Este chemat numai atunci când trebuie rezolvate 
probleme murdare - şi mai exact atunci când există riscul 
să te „frigi” zdravăn. 

Nici măcar la această comparaţie aparte Nils Jensen nu 
făcu niciun comentariu. 

— Numele lui de familie cu siguranţă i se potriveşte, 
spuse jurnalistul. Este la fel de rău ca însuşi diavolul. Dar şi 
scrisoarea vine într-un moment extrem de nepotrivit. Într-o 
săptămână, toate persoanele de vază se duc la Kongslund, 

54 


- ERIK VALEUR - 


pentru a-şi prezenta omagiile celebrei directoare. În acelaşi 
timp, ministrul de stat, care a fost timp de decenii patronul 
material şi spiritual al orfelinatului, îşi va împlini cariera 
vieţii sale... pe cel mai înalt tron al imperiului. Partidul a 
sponsorizat şi finanţat Kongslund după război - ca exemplu 
strălucit de atitudine filantropică a danezilor faţă de cele 
mai slabe fiinţe şi şefii de partid nu doresc, în niciun caz, să 
întineze aceste frânturi de istorie daneză. Prin urmare, 
toată lumea priveşte această scrisoare cât se poate de 
circumspect, ceea ce sugerează faptul că trecutul casei 
Kongslund, aşadar, şi prezentul, se bazează pe o singură 
fraudă imensă. Anume că or'felinatul a ajutat multe 
persoane de vază să-şi muşamalizeze scandalurile din 
familie în schimbul sprijinului lor semnificativ, iar trecutul 
micuţilor a fost atât de bine şters, încât acesta a fost dat 
uitării pentru totdeauna. 

Plicul albastru pe care Knud Tăsing îl ţinea în poală era 
motivul încrederii sale şi, probabil, ultima speranţă a 
ziarului de a vinde tiraje întregi. În cadrul unei şedinţe de 
urgenţă, cu o lună înainte, PR-ul le comunicase jurnaliştilor 
rămaşi că doar şapte la sută din populaţia daneză ştia de 
existenţa ziarului Fri Weekend şi numai o ştire senzaţională 
la nivel naţional ar putea dispersa fumul sufocant care, 
încet, dar sigur, consuma aerul companiei. 

Nils Jensen privi chiorâş la literele albe şi negre tăiate cu 
precizie, dar îşi păstră gândurile pentru sine. Pe malul 
suedez, Sundul era de un cenuşiu uniform, ca de oţel (de 
parcă bunul Dumnezeu tocmai i-ar fi aruncat o privire 
deprimată) şi fotograful se gândi pentru o clipă la tatăl său, 
care îl lua cu el în timpul vacanței, când îşi făcea turele ca 
paznic de noapte în Narrebro - probabil în speranţa că fiul 
său o va lua pe urmele lui. Pe urmele unei cârtiţe. 

Trecură de Bellevue, cu nisipul alb şi frumoasele smocuri 
micuţe de iarbă de pe plaja favorită a locuitorilor din 
Copenhaga în ultimii 150 de ani. 

Jurnalistul răsuflă zgomotos. 


55 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Numai numele. John Bjergstrand, spuse. Aceasta este 
informaţia esenţială. Un băiat care a fost adus pe lume cu 
toată discreţia şi care a fost dat spre adopţie în cel mai 
mare secret - sub un nume nou, asta nu ştim. Un bastard 
care ar fi putut distruge complet o carieră glorioasă. Cu 
siguranţă acesta este motivul... O personalitate foarte 
importantă are o relaţie extraconjugală şi pune în mişcare 
un întreg mecanism pentru a elimina orice urmă a greşelii 
sale dezastruoase. Tâsing se lăsă pe spate mulţumit. Cu 
excepţia uneia. Una pe care autorul anonim al scrisorii a 
descoperit-o. 

Trecură de Strandmallekroen şi Jægersborg Hegn. 

— Prietenul nostru anonim nu cunoaşte identitatea 
părinţilor, dar este de părere că noi avem o şansă să îi 
găsim. Şi că Fri Weekend va îndrăzni să aducă problema în 
faţa publicului. 

Nils Jensen tăcea în continuare. 

— Ştim că Berntsen a reacţionat nervos la scrisoare. Ştim 
că el cunoaşte orfelinatul şi că o bucată banală de hârtie a 
surprins atât de tare întregul Minister de Stat, încât au 
petrecut toată noaptea într-o şedinţă de urgenţă, în loc să 
meargă la sărbătorirea eliberării. Eu cred că partidul a fost 
implicat, într-un fel sau altul şi că, de asemenea, cunoaşte 
şi autorul scrisorii. In anii '50 şi '60, danezii au dat spre 
adopţie mii de copii nelegitimi. Numărul adopţiilor a scăzut 
abia când avortul a fost legalizat, în 1973. Astfel, micuţii 
nedoriți puteau fi eliminaţi înainte să apară pe lume. 

Plesni din limbă, ca şi cum acesta ar fi fost un triumf 
regretabil, dar necesar pentru națiunea în sine. 

— leri am discutat cu o funcţionară pensionată de la 
Protecţia copilului, care a lucrat la un moment dat pentru 
orfelinat. Aceasta mi-a povestit că, de multe ori, asistentele 
le dădeau copiilor ca porecle nume de celebrităţi. De 
exemplu Ebbe Rode, Poul Henningsen... sau Jacqueline 
Kennedy. Knud Tăsing izbucni în râs. Pe un copilaş complet 
chel l-au poreclit Hruşciov, după prim-ministrul sovietic, 
care a bătut cu pantoful în cea mai importantă masă din 

56 


- ERIK VALEUR - 


lume, la Adunarea Generală a ONU. Ai crede că poreclele 
erau un gest nevinovat, dar copiii n-ar trebui porecliţi în 
funcţie de asemănările lor exterioare cu cine ştie cine. 

Ajunseră sub nişte copaci mari într-o curbă largă, care se 
îndepărta de apă. Acum, de ambele părţi ale Skodsborg 
Strandvej se înălţau vile imense, parţial până aproape de 
trotuar. 

— Sursa mea de la Protecţia copilului a mai menţionat 
ceva... în 1966, directoarea orfelinatului a adoptat chiar ea 
un copil. Sau, mai precis, a păstrat una din fetele orfane ca 
pe fiica ei adoptivă. Şi această fată s-a născut în '61. Mai 
târziu, după pensionare, domnişoara Ladegaard şi-a 
cumpărat un mic apartament mai sus de Skodsborg, în 
timp ce fiica ei adoptivă, care în prezent are aproape 
cincizeci de ani, continuă să locuiască în orfelinat. Făcu o 
scurtă pauză. Ciudat, nu? 

Nils nu răspunse. Locuise acasă până la vreo douăzeci şi 
cinci de ani. Semnaliză şi coti la dreapta, pe un drum 
abrupt, sinuos, acoperit cu pietriş, care ducea în jos spre 
coastă şi spre apă. 

La început a fost aproape sigur că greşiseră drumul, dar 
apoi văzu umbrele întunecate dintre copaci şi, un pic mai 
târziu, conturul casei imense, care se profila dinaintea lor 
ca o carenă uriaşă, cafenie, într-o mare verde de coroane 
de fag. Câteva secunde mai târziu, văzură cele şapte coşuri 
albe şi o anexă în formă de turn, care se întindea spre sud - 
şi în cele din urmă, întreaga vilă. 

Fotograful încetini copleşit şi opri motorul. 

Cei doi bărbaţi rămaseră un moment în maşină, tăcuţi. 
Orfelinatul avea ceva inabordabil în mijlocul acestei 
perspective de un verde proaspăt - ca un conac englezesc 
din secolul al XIX-lea: nu prea mare, dar fiecare coloană, 
fiecare cornişă şi fiecare fereastră aveau un aer maiestuos. 

După un minut de reculegere, jurnalistul începu să 
vorbească cu vocea scăzută: 

— Priveşte vila, Nils. Şi imaginează-ţi că în ţara noastră 
mii de danezi au fost adoptați şi nu şi-au cunoscut niciodată 

57 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


părinţii adevăraţi. Pentru mulţi, povestea lor a început în 
această casă. 

Respiră adânc şi deschise uşa pasagerului. Fotograful îl 
urmă. 

Lui Nils Jensen i se zbârli părul de pe braţe, deşi era deja 
începutul lunii mai. Această teamă îi era complet 
necunoscută, de fapt. Se plimba cu tatăl său, în timpul 
turelor de noapte, prin Narrebro şi prin cimitir, şi era 
obişnuit cu umbrele întunecate şi reci. Frica era ceva 
nepermis în Domeniul cârtiței, asta îi spusese tatăl său în 
acel moment. 

De aceea reacţia lui îl surprinsese. 

Împrejurimile casei erau la fel de idilice ca în descrierea 
din ziarul săptămânal. Cu toate acestea, o secundă avu 
impresia că este urmărit şi se întoarse încet. Il auzi pe Knud 
Tâsing râzând la disconfortul său evident. În timp ce râdea, 
jurnalistul avu un acces de tuse şi fu nevoit să se sprijine cu 
mâinile pe genunchi. Tusea lui urâtă răsună până în 
adâncul crângului. 

Abia mai târziu Nils Jensen se gândi din nou la ce i se 
păruse că vede în partea de sus a pantei: o siluetă micuță, 
care se retrăsese cu spatele înapoi în tufişuri înainte să 
dispară spre sud, către un conac alb vechi. Desigur că era 
absurd şi, de fapt, nu ar fi putut fi nimic mai mult decât o 
iluzie. Casa albă de pe proprietatea vecină era goală, 
evident, şi părea complet distrusă, chiar şi de la distanţă. 
La ferestre nu existau perdele sau plante şi nu era absolut 
niciun semn care să dea de înţeles că această casă era 
locuită. Nu se putea spune precis dacă o casă este locuită 
sau nu, se gândi el. Şi acest lucru îl învățase tot de la tatăl 
său. i 

Knud Tåsing se îndreptă şi scuipă pe jos. În capătul 
îndepărtat al parcării se afla o maşină mare, dar Nils Jensen 
putea citi cu uşurinţă numărul de înmatriculare, în ciuda 
distanței: MAL 12. 

— Bună ziua. 

Se întoarse şi observă că Knud era la fel de şocat ca el. 

58 


- ERIK VALEUR - 


Ea se apropiase neobservată. 

— Mă numesc Susanne Ingemann. Aţi sosit mai devreme 
decât vă aşteptam... 

Purta o rochie verde, elegantă, care îi ajungea până la 
glezne. Fotograful îi remarcă frumuseţea mai repede decât 
ar fi putut captura declanşatorul prima imagine; picioarele 
bronzate în sandalele din piele de culoare maro-închis, 
părul castaniu-închis (cu o uşoară nuanţă roşiatică), care 
era legat într-un coc strâns, cu o clemă metalică. li salutase 
pe cei doi cu un gest defensiv, grațios, dar de la distanţă, 
fără niciun semn de contact fizic. 

— Bun venit la... Kongslund. 

El observă o ezitare înainte să fi rostit numele celebrului 
orfelinat. Era ca şi cum i-ar fi declanşat ceva în interior. 

— Să mergem înăuntru. 

Gazda porni, înainte ca ei să poată răspunde. 

Intrară într-o sală mare, ai cărei pereţi fuseseră acoperiţi 
cu lambriuri din mahon. Deasupra unui şemineu din 
teracotă, care părea nefolosit de zeci de ani, peretele 
fusese acoperit de fotografii alb-negru, în mici rame negre 
şi maro: figurile copiilor, luminate de bliţ, fotografii care 
fuseseră făcute în anii '50 şi '60. 

Nils stătea tăcut acolo, privind fotografiile care îi 
aminteau de casa părintească. Crescuse într-un mediu în 
care sentimentalismul era rezervat eroinelor de roman 
aflate în primejdie şi cântecelor de dragoste ale lui Bjarn 
Tidemand din programul radio duminical de dedicaţii 
muzicale. Işi lăsă privirea să alunece în altă direcţie. O 
scară largă ducea la etajul superior. Pe peretele de 
deasupra balustradei atârna pictura unei femei cu o pălărie 
cu boruri largi, aflată într-o dumbravă pitorească. Era 
îmbrăcată într-o rochie de culoare verde-închis, cu mâneci 
lungi şi plisată, iar materialul cădea drapat, formând 
cascade în jurul picioarelor. 

— N.V. Dorph. Aceasta este contesa Danner. 

Pentru a doua oară fu surprins de vocea directoarei. 
Knud Tåsing începu să tuşească din nou. 

59 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Ea îl ignoră şi vorbi pur şi simplu mai tare. 

— Dorph a construit casa pentru fostul căpitan de marină 
care a locuit aici, înainte ca ea să fie repartizată Protecţiei 
copilului. El a pictat şi tablourile, spuse ea. Cel puţin cele 
mai multe dintre ele. Poate că doriţi să începem vizita din 
acest punct. 

li lăsă să urce scara largă, în faţa ei. Nils auzi foşnetul 
rochiei verzi, în timp ce ea îi urma. Totul părea destul de 
straniu, căci directoarea era într-un fel o versiune 
actualizată a femeii din tablou. 

— Casa a fost construită între 1848 şi 1850 de un 
arhitect cunoscut - se pare în colaborare cu ultimul monarh 
absolut, regele Frederik al Vil-lea şi exact în perioada 
naşterii Constituţiei, spuse ea. 

Knud Tăâsing tuşi din nou, de parcă ar fi vrut să-şi 
demonstreze lipsa de încredere în această declaraţie. 

Se aflau pe un coridor lung, întunecat, cu trei-patru uşi 
închise. 

— Aici locuiau înainte Domnişoarele - şi directoarea. La 
acea vreme, personalul încă era găzduit în casă, între toţi 
copiii. Era destul de normal. Ea stătea cu spatele la hol şi la 
pictura imensă. Arhitectul a iubit acest loc atât de mult, 
încât nu se putea îndura să se mute de aici. Prin urmare, şi- 
a construit propria casă pe o proprietate vecină, chiar 
acolo, în partea de sus a versantului sudic. Casa albă 
dărăpănată, pe care sigur aţi văzut-o. Acolo a locuit cu 
soţia şi cu fiul lui, şi mai târziu cu soţia lui... şi cu fiica lor. 

Şi, din nou, ea făcuse o pauză ciudată înainte de fiica /or, 
pe care Nils nu o putu interpreta imediat. 

— Fiica avea paralizie spastică. 

Incă o informaţie ciudată. 

— Kongslund a fost transmisă din generaţie în generaţie, 
până când a cumpărat-o Protecţia copilului în 1936. 

Susanne Ingemann se opri şi deschise o uşă. 

După coridorul slab luminat, acum lumina era 
copleşitoare. Spaţiul era, într-adevăr, demn de un castel, 
camera unei regine. În ciuda maşinilor de jucărie de pe 

60 


- ERIK VALEUR - 


masa din mahon de la fereastră şi a păpuşilor de pe scaune 
(blonde, brunete şi roşcate), atmosfera era elegantă, o 
singurătate aşa ca a castelelor care nu mai sunt locuite de 
zeci de ani. Pereţii erau acoperiţi cu un tapet auriu şi pe 
cele două canapele extensibile, de epocă, se aflau perne 
sclipitoare din mătase, de culoare verde-închis, cu buchete 
de flori imprimate, trandafirii. De la ferestre se putea vedea 
un gazon mare, verde-deschis, pe o plajă îngustă de nisip. 
Între grădină şi plajă se ridica un mic gard din plasă, cu 
două portiţe în stânga şi în dreapta, care probabil era menit 
să-i împiedice pe copii să sară direct în apă, atunci când 
adulţii îi scăpau din ochi pentru o scurtă perioadă de timp. 

— Timp de peste o jumătate de secol, aceasta a fost 
camera privată a directoarei, explică Susanne Ingemann. 
Nu am schimbat-o. Apoi păşi din nou pe coridor şi spuse: 
Acolo, în capăt, este biroul, dar nu este nimic de văzut. 

Uşa era deschisă. 

Nils Jensen aruncă o privire în cameră. Pe pervazul 
ferestrei se afla o colivie mare, goală. Nu văzuse nicio 
pasăre pe nicăieri. 

Ea îi remarcă privirea. 

— Am avut odată trei canari, îi spuse. Dar au murit de 
mult. Haideţi, să mergem în seră şi să bem un ceai. 

„Omul din popor a primit permisiunea să arunce o privire 
în camerele sfinte”, se gândi Nils. Cu siguranţă aceasta 
fusese o repetiţie pentru vizita miniştrilor şi a 
personalităţilor care aveau să participe la marea aniversare 
de peste câteva zile. În timpul plimbării lor prin casă nu se 
întâlniseră cu nimeni. Poate copiii fuseseră mutaţi în altă 
parte a casei, astfel încât să nu fie deranjaţi de vizitatori. 

Arătă spre o masă dintr-o cameră înaltă, cu două 
ferestre, cu vedere spre grădină şi spre apă. 

— În timpul războiului, Domnişoarele chiar au avut de 
lucru, spuse ea şi se aşeză pe o canapea, cu spatele la 
fereastră. Au făcut o treabă bună şi, în timpul ultimilor ani 
de război, au colaborat cu mişcarea de rezistenţă. Dar sunt 
sigură că ştiţi deja asta, nu? 

61 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Nils auzi, pentru o fracțiune de secundă, mândria din 
vocea ei. Bineînţeles că ştiau istoria. 

— Este o perioadă despre care Magna - domnişoara 
Ladegaard - vorbeşte foarte rar. 

— Magna? 

Spre propria lui surpriză, se auzise singur adresând 
această scurtă întrebare. 

— Da, aşa au numit-o întotdeauna copiii, spuse ea. Aşa 
se spunea aici. Nu ştiu cum s-a ajuns la această poreclă. 
Martha Ladegaard, exact la doisprezece ani după 
inaugurarea căminului, a devenit directoarea Kongslund, 
adică pe 13 mai 1948, şi aceasta este data pe care dorim 
să o sărbătorim, marţi, aniversarea ei de şaizeci de ani, 
chiar dacă s-a pensionat, desigur, de mult timp. Ea a 
însemnat totul pentru acest loc. 

Cuvintele ei sunaseră extrem de patetic. 

După o scurtă pauză, Knud murmură: 

— Lăsaţi copilaşii să vină la mine. 

Era răguşit, după accesul de tuse. 

Susanne Ingemann tresări uşor, ca şi cum ar fi găsit 
citatul foarte nepotrivit. 

Jurnalistul îşi drese glasul şi adresă prima întrebare 
adevărată de la sosirea lor. 

— In trecut, în anii '50 şi '60... Din câte ştiu eu, aceasta a 
fost generaţia de baby boomers din Danemarca - cu foarte 
multe adoptii? 

— Este corect, spuse Susanne Ingemann cu tonul unei 
profesoare care îi răspunde unui elev extrem de inteligent. 

Nils Jensen apucă aparatul de fotografiat şi îl porni. 
Probabil că era numai în imaginaţia lui, dar gazda lor păru 
dintr-odată mai alertă decât în timpul turului. 

— Asta s-a întâmplat până pe la jumătatea anilor '60, 
spuse ea. Intre timp, spre adopţie au mai fost daţi foarte 
puţini copii danezi. Şi aceia puţini despre care vorbesc sunt 
la noi, da. Aceştia sunt copiii care nu pot rămâne cu părinţii 
lor biologici din diverse motive. Din cauza abuzului... a 


62 


- ERIK VALEUR - 


bolii... Când domnişoara Ladegaard a ieşit la pensie în 
1989, eu am preluat conducerea. 

— Dar atunci, insistă jurnalistul, în anii '50 şi '60 erau 
copii complet normali, care erau pur şi simplu nedoriți, 
corect? 

— Pur şi simplu nedoriți - da, dacă aşa doriţi să le 
spuneţi, este adevărat. Mulţi dintre taţi dispăreau încă 
înainte de naştere. De multe ori nu se ştia cine este tatăl. 
În cele mai multe cazuri, mama, rămânea singură şi, pe 
deasupra, mai era şi foarte tânără. 

— Şi aceşti copii au fost cazaţi aici, în aceleaşi camere de 
astăzi? 

— Da, spuse ea şi adăugă cu o uşoară aroganță: Unde 
altundeva? 

Knud Tăsing se aplecă şi întrebă, cu o voce dintr-odată 
clară: 

— Putem vedea camera pentru sugari? 

Susanne Ingemann rămase cu ceaşca de ceai în aer, într- 
un gest rigid, la doi centimetri de buze. Atmosfera din 
cameră se răci brusc. 

— Camera pentru sugari? rosti cuvântul tărăgănat. 

— Da. 

În acest moment, Nils Jensen înţelese provocarea. Knud 
Tâsing îi transmitea subtil că ştia mai multe decât s-ar fi 
putut citi în articolele elogioase scrise de-a lungul a cinci 
decenii. Niciun vizitator ocazional nu ar fi putut şti că acea 
cameră pentru cei mici era numită aşa. 

Knud Tâsing ştia cuvântul din formularul din scrisoarea 
anonimă. 

În aceeaşi secundă, îşi dădură seama că nu sunt singuri. 
Mai întâi auziră numai un zgomot, apoi văzură mişcarea. 

Se aşezase pe un scaun în spatele coloanei albe care 
separa sera de camera de zi, aproape în întuneric. Acum 
venise la masa lor şi stătea în lumina care intra prin cele 
două ferestre de la est. Cei doi oameni de presă îl priviră, 
incapabili să îşi ascundă surprinderea. 


63 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Daţi-mi voie să vi-l prezint pe Carl Malle, spuse 
Susanne Ingemann. El este oaspetele nostru, se opri pentru 
o clipă, ca reprezentant al Ministerului de Stat. 

Lui Nils Jensen i se păru pentru un moment că ea rostise 
cuvântul „reprezentant” cu un anumit sarcasm. 

— Da, spuse omul cel masiv în faţa lor, dând din cap ca 
un semn de salut, dar fără a întinde mâna. Lucrez ca şef al 
securităţii în cadrul ministerului. Prin urmare, nu vă veţi 
supăra dacă voi participa la interviu? 

Fără să mai aştepte vreun răspuns, el se aşeză lângă 
directoare, pe canapea, depăşind-o pe aceasta cu cel puţin 
un cap, aşa cum observă Nils. 

— Dar, de fapt... continuă Knud Tâsing, dar se poticni, 
pentru că nu se putea gândi la niciun motiv bun pentru 
care să se adreseze unui om străin casei, în care el însuşi 
era numai un oaspete. 

— Consideraţi discuţia drept o conferință de presă, spuse 
omul cel masiv. Foarte oficial. Până la urmă, sunteţi aici tot 
cu treburi oficiale, nu-i aşa? 

— Dar la o conferinţă de presă, de obicei, sunt prezenţi 
mai mulţi jurnalişti. 

Knud Tâsing încerca din răsputeri să preia controlul 
asupra situaţiei surprinzătoare pentru el. 

— Atunci mă puteţi considera un angajat neoficial... al 
ministerului şi al casei Kongslund, care îşi primeşte banii 
din bugetul de stat şi, prin urmare, are un acord de 
finanţare exclusiv cu ministerul. Timp de mai mulţi ani, 
aceasta a fost una dintre responsabilităţile mele, să 
protejez reputaţia Kongslund. Carl Malle se aprobă cu un 
zâmbet. Nu sunt mulţi care ştiu acest lucru, dar Susanne vă 
poate confirma... în cazul în care are importanţă. Dar Knud 
Tăâsing nu este neapărat recunoscut pentru atenţia la 
detalii, nu-i aşa? Nu? Bine. Susanne v-a spus istoria pe 
scurt, aşa cum aţi convenit ieri cu ea. 

Şeful securităţii puse pe masa joasă dintre ei o tăietură 
din ziar şi mută ceainicul cu câţiva centimetri, astfel încât 
toată lumea să o poată vedea. Aceasta cuprindea un articol 

64 


- ERIK VALEUR - 


pe trei coloane, într-unul din cele mai importante ziare de 
dimineaţă, data fiind scrisă cu cerneală roşie, la un 
centimetru sub titlul dramatic: Când presa distruge 
oamenii. 

Nils nu văzuse articolul niciodată, dar Knud Tâsing se 
holba la hârtie de parcă era strâns într-un laţ. 

Articolul era datat mai 2011. Un pasaj era evidenţiat cu 
litere îngroşate: Şase femei au fost violate şi acum 
palestinianul care fusese condamnat pentru infracțiune a 
fost achitat. Dar dacă este vinovat, chiar dacă jurnaliştii 
Zeloşi (de sex masculin) din presa de scandal au semănat 
îndoieli cu privire la dovezile tehnice? Dar dacă este 
vinovat, chiar dacă judecătorii zeloşi (de sex masculin) l-au 
achitat? 

Sub citat era scris, cu litere cursive, numele Susannei 
Ingemann. Ea stătu acolo în tăcere, ca şi cum s-ar fi lăsat 
copleşită de amintiri, ca atunci când îl atacase atât de 
direct pe Knud Tåsing - şi probabil că fusese extrem de 
neplăcut. Apoi rosti, fără să se uite la bărbatul masiv de 
lângă ea: 

— Ce treabă are o tăietură dintr-un ziar vechi cu acest 
caz? 

Carl Malle răspunse ridicând din umeri. Era nevoie de 
mult mai mult pentru a-l zdruncina. 

— Nimic mai mult decât că jurnalistul pe care l-ai tras în 
ţeapă atât de precis... spuse el foarte încet, aproape 
tandru, este omul care stă acum în faţa ta. Şi el nu este aici 
pentru a salva reputaţia Kongslund. Sau pentru a face ceva 
bun pentru unul dintre noi. 

Nils Jensen închise ochii şi simţi, dacă era posibil, o 
nelinişte şi mai mare decât mai înainte, în curtea din faţa 
casei. 

Articolul fusese tipărit la trei zile după eliberarea 
palestinianului acuzat de viol şi, în mod incredibil, Susanne 
Ingemann ar fi putut să aibă dreptate. Fusese nevoie de 
exact patru luni între achitare şi dezastrul care smulsese 
pământul de sub picioarele reporterului victorios şi de sub 

65 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


picioarele tuturor editorilor care îl susţinuseră. El se 
ocupase de achitarea unui vinovat - a unui „sărac” 
palestinian, înainte ca acesta, după câteva luni, să 
răpească doi băieţi de pe un teren de joacă din Herlev şi 
să-i împuşte mortal într-o parcare din Nordseeland, pentru 
ca apoi să-şi ia propria viaţă. În biletul său de adio 
recunoscuse toate violurile, pentru care fusese achitat - şi, 
astfel, îşi bătuse joc de omul care se ocupase cu eliberarea 
sa, fără a înţelege, chiar şi într-o mică măsură, ce ură pot 
stârni acţiunile întreprinse în numele carităţii. 

— Dar nu prea ne dorim să vorbim astăzi despre asta, 
spuse încet jurnalistul, fără a-şi lua ochii de la articol. 

Declaraţia vagă arătă, mai mult decât orice altceva, cât 
de răscolit era. 

Polițistul pensionat nu răspunse. 

— Da, a avut dreptate, spuse Knud Tâsing. Cu toţii aţi 
avut dreptate. Politia a avut dreptate. Dar am fost nevoit să 
acţionez aşa, rosti el nazal. 

Apoi tăcu, la fel ca directoarea centrului. 

După un minut care parcă nu se mai termina, Susanne 
Ingemann se aplecă în faţă. 

— Aţi întrebat despre camera sugarilor, spuse ea. 

— Da... Aşa se numea pe atunci, nu-i aşa? 

— Da, şi aşa se numeşte şi astăzi - printre cei care îşi 
mai amintesc de acea vreme. Dar oficial, aici în casă, 
camera este denumită altfel. Susanne Ingemann zâmbi şi îl 
privi direct pe Knud Tăsing... Camera elefanților. 

Aparatul de fotografiat al lui Nils Jensen îi alunecă pe sub 
braţul drept şi ateriză pe podea, cu un zăângănit. Văzu 
elefanții mici, rotunzi, în faţa ochilor - pe tapetul din 
spatele unui copilaş, în vechiul ziar săptămânal - şi 
cuvintele ciudate care pâlpâiau deasupra fotografiei: Un 
elefant vine alergând... 

Knud Tăsing ignoră aparatul de fotografiat căzut şi se 
aplecă în faţă pentru a strânge informaţii. 

— Dar de ce este numită aşa... Camera elefanților? 


66 


- ERIK VALEUR - 


— Pentru că pereţii sunt decoraţi cu nişte elefanţi mici, 
explică Susanne Ingemann şi îi înfruntă privirea 
jurnalistului. Nici fotograful, nici şeful securităţii nu păreau 
a înţelege. La momentul respectiv, când Magna a preluat 
conducerea, prima ei asistentă, Gerda, care astăzi este şi 
ea pensionară, a pictat camera, de la podea până în tavan, 
cu mici elefanţi albaştri. O muncă fantastică. Ei încă sunt 
acolo, pe toţi pereţii. Există şi o cameră cu girafe galbene şi 
o cameră mai mare, cu arici cenușii. Camera cu girafe se 
numeşte Camera girafelor şi cea cu arici, bineînţeles, 
Camera aricilor. Acesta este tot secretul. Acolo stau copiii 
un pic mai mari. 

Knud Tâsing schimbă brusc subiectul. 

— Am făcut câteva investigaţii. Privi în zare, pe deasupra 
ochelarilor. Şi aşa am dat peste o moaşă de la maternitatea 
din Rigshospital. Ea a fost elevă în secţia care, în perioada 
despre care vorbim, în anii '50 şi '60, se numea 
Maternitatea B. 

Knud studie o foaie de hârtie pe care o adusese în mapă. 

— Se numeşte Carla. 

Susanne Ingemann nu spuse nimic. Numele sursei de top 
a jurnalistului nu părea să o îngrijoreze. 

Jurnalistul îşi consultă din nou notițele de pe foaie. 

— Işi aminteşte de o fată, care probabil că avea 16 sau 
17 ani. Şi ea a dat naştere unui copil, în timp ce sufletul 
părea să îi coboare direct spre iad. Trebuie să se fi 
întâmplat în aprilie sau în mai 1961, mi-a spus ea. Fata nu 
a apucat să îşi vadă copilul înainte ca acesta să dispară de 
la maternitate. Şi directoarea de la Kongslund a luat copilul 
personal. 

— Atunci copilul a avut noroc. Kongslund era cel mai bun 
loc din toată ţara. Alţi copii au ajuns în orfelinate mult mai 
rele, ca Sølund sau Ellinge Lyng, unde stăteau complet 
singuri, fără îngrijitori adulţi. 

— Da, am auzit. 

Jurnalistul o privi din nou pe directoare pe deasupra 
ochelarilor şi întoarse foaia de hârtie care se afla pe masă, 

67 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


în faţa lui. Balanța din cameră se înclinase în favoarea lui. 
Carl Malle se aplecă, pentru a arunca o privire la aceste 
notite care, aparent, îl susțineau pe jurnalist. Susanne 
Ingemann îşi pusese mâinile în poală, iar lumina de pe cer, 
deasupra fiordului, picta o aură strălucitoare, de culoare 
roşie, în jurul capului ei. 

— Au existat, spuse Knud cu voce şoptită, o mulţime de 
zvonuri în acei ani. Neconfirmate, dar au existat. Zvonurile 
spuneau că directoarea Kongslund, în cazuri foarte rare şi 
cu cea mai mare discreţie, îi ajuta pe oamenii aleşi, deci pe 
taţii în devenire, să scape de necaz. Din situaţii extrem de 
jenante... 

Dădu din nou scurt din cap şi făcu o pauză. 

Nils Jensen simţi tăcerea expectativă a Susannei 
Ingemann. 

Knud Tăsing tuşi, de data asta sunând fals, înainte de a 
continua: 

— Pe atunci încă nu era vorba de avortul legal sau de 
noua moralitate sexuală. Dar mersul era acelaşi. Reporterul 
zâmbi uşor. Şi aşa s-a întâmplat din nou şi din nou, ca o 
personalitate sau alta bine-cunoscută şi influentă - un 
politician sau un director, sau un actor - să comită un pas 
greşit şi să devină tatăl unui aşa-numit copil nelegitim. 

— Un copil din flori, da. 

Vocea Susannei Ingemann era la fel de neutră precum 
cea a jurnalistului. 

— Asta se întâmpla în perioada postbelică, cu mult timp 
înainte de dreptul liber la avort, spuse Knud. Din cele mai 
diferite motive, aceşti copii nedoriți au apărut pe lume, 
probabil, pentru că nu au existat mijloacele sau curajul de a 
permite eliminarea lor cu ajutorul unui vraci oarecare. 

— Da. Pe atunci asta se numea întrerupere ilegală de 
sarcină. 

— Şi, astfel, reprezentau o problemă concretă, jenantă 
pentru părinţii lor. Probabil în special pentru personalităţile 
distinse, care nu puteau să rişte ca mamele acestor copii să 
îi nască oficial şi, astfel, să îi dea de gol. Şi aici sursele 

68 


- ERIK VALEUR - 


raportează că orfelinatul Kongslund a intervenit într-o serie 
de cazuri. În aceste cazuri speciale, căminul s-a asigurat, 
foarte discret, ca naşterea să nu fie înregistrată şi rodul 
nedorit al iubirii să fie apoi înstrăinat cu succes. Îşi cobori 
vocea: Pentru ca mai apoi să uite tot ce avusese de-a face 
cu această problemă. 

Susanne Ingemann nu spuse nimic. 

— Directoarea - care trebuie să fi fost Magna - a distrus, 
pur şi simplu, toate pistele. 

Succesoarea Magnei din Kongslund nu reacţionă deloc. 

— Ce putere trebuie să fi avut! 

Vocea lui Knud Tăsing devenise liniştită, sunase aproape 
reverenţios, în timp ce el şedea adus de spate, cu cămaşa 
şifonată. ` 

— Da, spuse Susanne Ingemann. In cazul în care este 
adevărat. 

— Sursele mele spun asta. Şi zvonurile încă sunt 
cunoscute de un număr surprinzător de oameni, după 
atâția ani. 

— Deci aveţi surse din trecutul îndepărtat care, în 
anumite circumstanţe, se bazează numai pe zvonuri. 

Jurnalistul luă, absent, ultimul biscuit de pe tavă. 

— Kongslund n-ar fi supravieţuit, fără o enormă 
bunăvoință din partea celei mai înalte funcţii, în zona cea 
mai scumpă din Strandvej, corect? 

Puse biscuitul înapoi pe tava lucioasă din argint. 

— Nu este aşa? O casă plină de bastarzi, în mijlocul celei 
mai fine societăţi din ţară? Acest lucru cu siguranţă nu a 
fost foarte popular. Până când s-a descoperit că celor 
bogaţi şi puternici li se putea oferi o contribuţie 
semnificativă, nu-i aşa? 

Susanne Ingemann se lăsă pe spate şi închise ochii. 

— Alaltăieri, o scrisoare a fost trimisă la Ministerul de 
Stat, în care se aduc acuzaţii cât se poate de clare că la 
Kongslund au fost ascunşi anumiţi copii. Un copil chiar este 
menţionat nominal... 


69 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Knud  Tăâsing aşeză pe masă foaia din revista 
săptămânală, cu pozele, precum şi vechiul formular de 
adopţie, în faţa Susannei Ingemann. Aceasta studie 
documentele, fără a ridica ochii, iar Carl Malle se aplecă 
peste umărul ei stâng să le vadă şi el. 

— Cine este John Bjergstrand? întrebă Tăsing. 

Nicio reacţie. El repetă întrebarea. 

— John Bjergstrand. Nu ştiu. Cine poate fi? 

— Cred că a fost un copil adoptat din Konaslund, din 
Camera sugarilor, spuse ezitant jurnalistul, pe care lipsa de 
expresie a femeii îl deconcertase. 

— S-a întâmplat cu mult înainte de venirea mea, nu am 
auzit de acest nume. Susanne Ingemann zâmbi şi îl privi 
chiar  binedispusă, în ciuda acuzațiilor grave aduse 
orfelinatului Kongslund. Şi dumneavoastră sunteţi sigur că 
sursa nu a greşit? Poate că a confundat Kongslund cu un alt 
orfelinat, întotdeauna au existat cel puţin cincizeci de case 
de copii în Danemarca. 

Zâmbi din nou. 

— Danemarca era plină de case cu copii, care erau 
respinşi de părinţii lor. Băieţelul acesta ar fi putut fi în 
oricare dintre ele. 

— Scrisoarea i-a fost adresată şefului de personal de la 
Ministerul de Stat, Orla Pil Berntsen. Ce treabă are el cu 
Kongslund? 

— Niciuna. 

După părerea lui Nils, răspunsul veni o idee prea repede. 

— Credem că a fost aici atunci când era copil. 

Presupunerea lui Knud Tăsing fusese deja făcută la 
plural. 

— Viaţa privată a lui Orla Berntsen îl priveşte numai pe 
el. 

Ea rostise numele oficialului în măsura în care i se 
permisese, fără îndoială. Ea îl cunoştea - şi el avea o 
legătură cu Kongslund. 

Knud Tâsing nu rată acest moment. 


70 


- ERIK VALEUR - 


— Vă solicit informaţii care ar trebui să fie disponibile 
publicului, deoarece Kongslund este o instituţie publică şi 
este finanțată de mai mulţi ani din fonduri publice - aşa 
cum a subliniat chiar domnul Malle. 

— In acest caz, v-aş sugera să îl întrebaţi personal, spuse 
ea. Lăsând asta la o parte, este evident că dorim să fim 
sprijiniți în continuare, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. 

Se uită cu o urmă de ironie spre Carl Malle şi din nou Nils 
observă ostilitatea dintre ei. 

— Ministerul vă presează? Atunci el de ce a fost invitat la 
această conversaţie între Fri Weekend şi Kongslund? 

Susanne Ingemann se ridică de pe canapea şi se duse la 
fereastră. Rămase aproape un minut cu spatele la cei trei 
bărbaţi, privind spre fiordul albastru. Apoi se întoarse 
brusc. 

— Da, confirmă ea. Orla Berntsen a fost la Kongslund 
când era bebeluş. Aceste informaţii sunt strict 
confidenţiale. El nu a fost aici pentru a fi adoptat, ci pentru 
că mama lui avea o situaţie foarte dificilă. Protecţia 
copilului a ajutat-o. Mai târziu, el venea cel puţin o dată pe 
an pentru a o vizita pe domnişoara, împreună cu mama sa. 
De aceea ştiu despre el. Şi ministerul a fost informat. 
Suntem o instituţie publică. Ministerul de Stat ne sprijină, 
ministrul se află în Consiliul de supraveghere - totul este 
oficial. 

Suna ca şi cum îl cunoştea mai bine decât ar fi vrut să 
admită. 

— N-a avut o viaţă uşoară, spuse ea în cele din urmă. 

Knud Tâsing se aplecă în faţă. Tăcerea lui atârna între ei, 
ca o întrebare: De ce? 

Se întoarse spre canapea, dar nu făcu nicio mişcare 
pentru a se aşeza. Poate că voia să evite apropierea de 
polițistul pensionat. Pentru o clipă, Nils fusese sigur că ea 
nu va răspunde la întrebarea mută a lui Knud Tăsing, dar 
apoi rosti: 

— Atunci, asta a fost... o poveste foarte tragică. 


71 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Carl Malle făcu o mişcare ca şi cum ar fi vrut să se ridice, 
dar rămase jos. 

Ea nu îl privi, dar, cu toată lumina, Nils simţi sclipirea 
sfidătoare din ochii ei, înainte de a continua: 

— Se spune că a fost martor la moartea unui om sau, 
poate a fost şi implicat, dar probabil că este numai un zvon. 
Era încă un copil. Ştiu doar că Magna a aranjat să existe un 
psiholog consultat permanent pentru Kongslund. A existat o 
echipă care a fost angajată permanent la Kongslund şi 
sigur au existat şi alte măsuri, despre care nu ştiu nimic. In 
plus, nu puteţi scrie nimic în ziar, bineînţeles. Vă spun 
aceste lucruri numai pentru a vă ajuta să înţelegeţi că eu 
încerc să fiu cât se poate de deschisă... Aici, nimic nu este 
ascuns sub covor. Dar nici nu există ceva care ar putea fi 
de interes pentru alţii... sau pentru Fri Weekend. 

Cu toate acestea, ea le oferise o informaţie extrem de 
interesantă celor doi oameni de presă, pentru care 
altminteri ar fi trebuit să sape luni de zile. 

— La ce alte măsuri vă referiţi? 

Întrebarea lui Knud Tăsing venise fără ezitare. 

In acest moment, Carl Malle bătu cu palma în masă. 
Impactul violent trimise pe podea trei linguriţe, cu un 
zăngănit. 

— Ei, acum ajunge! Acestea sunt informaţii interne care 
au fost deja manipulate cu o neglijenţă atât de mare, încât 
cineva a murit...! 

Fostul poliţist dădu să se ridice. 

Jurnalistul luă cererea de adopţie de pe masă şi puse 
hârtiile înapoi în dosar. 

— Vă mulţumim pentru cooperare, îi spuse el gazdei. Ne 
vom întoarce într-o săptămână, pentru celebrarea 
aniversării. 

Se ridică în picioare. 

— Dar atunci ne vom mulţumi să aplaudăm, adăugă el. 

Directoarea rămase pe palier şi se uită după ei, în timp 
ce se îndreptau spre maşină. Carl Malle nu se ostenise să-i 
conducă. Misiunea lui era, evident, încheiată. 

72 


- ERIK VALEUR - 


Knud Tâsing se opri brusc pe aleea din mijloc, se întoarse 
şi o privi încă o dată pe frumoasa directoare. 

— Vechiul caz. Cei doi copii... Nu mai este relevant? 

Ea înţelese imediat întrebarea lui incoerentă. 

— Ba da, spuse ea. 

Nils Jensen îşi ţinu respiraţia. 

— Şi ce spuneţi... azi? 

— Spun... că, în cele din urmă, totul devine trecut. Totul 
se termină, dacă ai suficientă răbdare. Şi dacă îl dezgropi 
tu însuţi din nou. 

El dădu din cap. Sugestia ei fusese mai mult decât clară. 
„Lasă Kongslund să se odihnească în trecut, pentru ca 
lumea - şi Carl Malle - să nu-ţi trezească demonii.” 

— Fosta directoare are o fiică adoptivă, nu? 

La început, nu veni niciun răspuns, ci numai o prelungire 
a tăcerii anterioare. Apoi urmă confirmarea. 

— Da, a avut o fiică adoptivă. /nger Marie. Acesta era 
numele ei atunci când a venit aici, în 1961. Dar noi îi 
spunem Marie, pur şi simplu. Este asistenta mea de când 
sunt aici. 

Apoi, Susanne Ingemann îi citi următoarea întrebare în 
ochi, dintr-o singură privire. 

— Şi da, locuieşte aici. Într-o cameră foarte frumoasă. 
Cea mai frumoasă cameră din toată casa. Noi o numim 
camera regelui, deoarece arhitectul a proiectat-o în 
conformitate cu instrucţiunile precise ale regelui Frederik al 
VII-lea. Acolo a locuit încă de la început. 

Arătă cu mâna ei subţire spre coama acoperişului. 

— Cel mai frumos loc din casă, cu o vedere fantastică 
spre fiord şi către insula Hven. Dar astăzi nu este aici. O 
scurtă tăcere. Dacă doriţi să vorbiţi cu ea, trebuie să veniţi 
în altă zi. 

Dădu scurt din cap. 

Ochii verzi, părul lucios roşiatic, maro-auriu. 

„ŞI toate sunt nişte minciuni, credea Nils. Marie este aici, 
dar nu trebuie să ne întâlnim cu ea, în niciun caz.” 


73 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Am fost indignat că l-a lăsat pe Carl Malle să intervină. 

Knud Tâsing îşi aprinse o ţigară mentolată. Mâna în care 
ţinea bricheta tremura uşor. 

Imensul Mercedes porni spre Copenhaga, pe Strandvej. 

— Asta a fost cu adevărat neplăcut. 

Jurnalistul era mai palid ca de obicei. 

Nils Jensen nu spuse nimic. 

— Nu ne-au oferit niciun unghi de atac. Dar tare mi-ar fi 
plăcut să o întâlnesc pe Inger Marie, fiica adoptivă. Sunt 
sigur că mi-ar fi povestit câte ceva din perioada asta? Poate 
că ar fi trebuit să fim mai insistenţi. Prezentarea casei nu a 
fost atât de cuprinzătoare pe cât ni s-a promis. Fără acces 
la Camera sugarilor, fără acces la fiica adoptivă, niciun 
cuvânt despre micul John Bjergstrand, asta dacă a existat. 

Suna neobişnuit de resemnat. 

Trecură de Strandmallekroen. 

— Era foarte frumoasă, foarte prietenoasă şi cât se poate 
de precaută, spuse Knud Tâsing mai mult pentru sine 
însuşi. Şi ce spui de atmosfera din casă? 

— Foarte deprimantă. 

Jurnalistul cobori geamul lateral şi îşi aprinse o nouă 
ţigară mentolată. 

Trecură de Bellevue şi Charlottenlund Fort. 

— Okay, tot locul este încărcat de istorie, inclusiv hornul 
- cu Frederik al VIl-lea şi iubita lui. Până la toate cele şapte 
hornuri. 

Relaţia lui Knud cu trecutul era atât de indiferentă, cum 
te puteai aştepta de la un reprezentant al unei industrii 
care avea un interes redus în evenimentele de mult apuse 
(cu astfel de poveşti nu se putea vinde niciun ziar). 

— A fost unul dintre cei mai iubiţi regi ai poporului, spuse 
Nils şi îşi dădu seama cât de pedant suna. Amanta lui a fost 
Contesa Danner, pe care iniţial o chema domnişoara Louise 
Rasmussen. 

— Aha, spuse jurnalistul cu un pic de asprime. Deci o 
adevărată domnişoară. Poate că fosta directoare este într- 
adevăr înrudită cu ea. Magna sună, în orice caz, ca o mare 

74 


- ERIK VALEUR - 


putere asupra oamenilor - şi asupra Kongslund, dacă ar fi 
să cred numeroasele poveşti care au fost scrise despre ea. 

Nils Jensen stătea acolo, cu mâinile pe volan, gândindu- 
se la femeia pe care o fotografiase. Knud Tăsing îi ghici 
gândurile. 

— Deci, aşa cum am spus deja... o femeie interesantă. 
Frumoasă şi interesantă. Vigilentă şi interesantă. Şi încă 
ceva, ceva nedesluşit... foarte interesant. Dădu scurt din 
cap, căscă şi aruncă ţigara pe geam. Scoateţi-o din cap. 

Nils îi văzu imaginea în faţa ochilor, aşa cum stătuse în 
faţa portretului contesei - pe jumătate întoarsă, cu ochii 
verzi fixaţi pe un punct deasupra capului său. Şi apoi îşi 
aminti de umbra pe care i se păruse că o vede în partea de 
sus a pantei. Cineva stătuse printre copacii care înconjurau 
vila albă, care se odihnea aproape invizibilă în cascadele de 
frunze şi părea să privească vigilentă dintre ele. 

— Mi-ar fi plăcut al naibii de mult să vorbesc cu fiica 
adoptivă. Ce s-a petrecut cu adevărat în această casă şi ce 
este atât de interesant acolo? mormăi Knud Tâsing. 

Apoi capul îi căzu pe umăr şi câteva secunde mai târziu 
sforăia, la întrecere cu motorul Mercedesului. După 
Svanemøllen, Nils Jensen acceleră. 


75 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


4 
CAMERA ELEFANŢILOR 


6 MAI 2008 


Îi percepem prezenţa înainte de a o vedea - în aroma de 
frezii şi în foşnetul cearşafurilor proaspăt călcate, în timp ce 
merge de la un pat la altul. 

Ne întindem mâinile spre ea, dar nu ne plângem, la urma 
urmei suntem nişte fiinţe disciplinate şi nu ne manifestăm 
dorul. Suntem destul de lipsiţi de pretenții, am intrat în 
viață fără nicio aşteptare. 

Cred că toti am învățat singuri cele trei calităţi care ar 
trebui să ne protejeze, în ziua în care vom păşi în lume, de 
toate supărările: smerenia, supunerea şi recunoştinţa. Şi 
ne-am transmis acest mesaj de la pat la pat, pentru că 
ştiam că numai echilibrul perfect dintre acestea trei ne 
poate aduce nevătămaţi la sfârşitul călătoriei noastre. 

Cea mai fină țesătură, paşii cei mai prevăzători... 


Cei doi bărbaţi de pe alee făcură o plecăciune plină de 
umilinţă (stăteam ascunsă în spatele unei perdele din 
anexa de sud, chiar deasupra scării unde venisem 
literalmente pe lume) şi se îndepărtară de gazda lor cu 
mişcări rigide, destul de obişnuite pentru oamenii din 
Kongslund. Ştiam că această paralizie temporară fusese 
provocată de frumuseţea Susannei Ingemann şi, poate, de 
aroganţa subită afişată, atunci când ea - şi nu în ultimul 
rând Magna - îşi vedea regatul ameninţat. 

Ea rămăsese pe scări şi îi salutase cu capul uşor înclinat 
şi ei plecaseră, neştiind dacă această plecăciune fusese 
numai un gest copilăresc - de politeţe aleasă, învățată - 
sau o ironie tăioasă. 

Dar ei se vor întoarce. 

Le aşteptasem vizita, eram însă un pic îngrijorată din 
cauza agerimii de care Knud Tăsing încă dădea dovadă. Se 

76 


- ERIK VALEUR - 


va întoarce şi va pune mai multe întrebări - chiar şi mie. Cu 
alte cuvinte, ar trebui să-mi anulez participarea la 
aniversarea  Magnei. Orice altceva era imposibil. 
Timiditatea mea, pentru cei puţini care mă cunoşteau, nu 
era ceva nou şi absenţa mea nu era o catastrofă pentru 
nimeni, cu siguranţă - probabil cu excepţia mamei mele 
adoptive. În timpul petrecerii ei ar fi trebuit să fiu ca o 
Cenuşăreasă în faţa tuturor invitaţilor de pe terasă şi numai 
Dumnezeu ştie de câte ori jucasem rolul de cea mai mare 
minune din istoria casei Kongslund - copilul găsit, care 
venise pe lume pe treptele casei şi - capriciul sorții - îşi 
găsise casa tocmai în acest loc mândru. 

Acum, vor trebui să se descurce şi fără această apariţie. 
Mamei mele adoptive nu-i va plăcea, dar asta nu schimbă 
lucrurile cu nimic. Casa mea a fost descrisă, timp de mai 
bine de o jumătate de secol, ca fiind casa caselor, o lagună 
aurită a patrimoniului naţional danez - dovada existenţei 
bunăstării şi iubirii de aproape. Povestea mea fusese spusă 
de multe ori şi fusese documentată în nenumărate articole 
de ziar, la începutul anilor de bunăstare. 

Se întâmplase la a 25-a aniversare a casei Kongslund, în 
dimineaţa zilei de 13 mai 1961. Poate fusese o acţiune 
simbolică sau doar una din acele coincidenţe care se 
întâmplă ca un semn al voinţei divine. 

Chiar în ajunul aniversării, angajatele aşezaseră atât de 
multe flori în fereastră, încât blocau aproape toată lumina 
şi umpleau camerele înalte cu un miros greu, dulce, care se 
răspândise prin toată vila. Copiii urmăreau pregătirile cu 
uimire şi cu ochii strălucitori, umezi (poate pentru că 
strănutau încontinuu). Tentaţia de a atinge florile delicate, 
de a le da jos sau de a le arunca, trebuie să fi fost aproape 
copleşitoare pentru micuţii care nu erau mai înalţi de trei 
sferturi de metru. Desigur, niciunul dintre ei nu îndrăzni să 
cedeze acestei tentaţii, deoarece mânia Magnei era chiar 
mai impunătoare decât ea însăşi. 

În zorii zilei aniversării, domnişoara auzise strigătul uneia 
dintre bone. 

77 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Acolo jos este ceva! Este ceva acolo jos...! strigă ea şi 
a treia oară. 

Agnes cea dolofană şi prietenoasă stătea în partea de 
sus a scărilor, holbându-se la un coş pentru copii cu un 
acoperiş albastru şi o păturică albă, îndesată sub un capac 
roşu ca o cireaşă - în timp ce tot repeta cele spuse, în acel 
moment nedându-şi seama că aceste cuvinte îi vor modela 
viaţa. Chiar şi decenii mai târziu, ea rostea aceste vorbe ca 
pe o mantră, mai întâi pentru ziare, reviste şi almanahuri, 
apoi în faţa copiilor şi nepoților ei şi, în cele din urmă, în 
faţa strănepoţilor. Poate îi va cere chiar pastorului să 
rostească într-o zi aceste cuvinte, la mormântul ei, astfel 
le-ar putea lua cu ea în călătoria din viaţa de apoi. 

— Am găsit copilul în coşuleţul albastru, în pragul uşii. 
Aproape ca Moise! era ea citată în Billed Bladet din 19 mai 
1961. Şi, ulterior, reporterul spunea entuziast: Tânăra 
asistentă care a văzut pentru prima dată orfanul a fost 
Agnes Olsen, 21 de ani. 

Eşti mama mea? scria cu litere îngroşate sub fotografia 
unui copilaş care se uita direct la cititor cu ochii săi 
strălucitori. Şi reporterul continuase: O fetiță cu un viitor 
incert. Abandonată! În interiorul ziarului era reprodusă din 
nou povestea copilului, în detaliu, lângă reclama unei 
companii de tricotaje de lână produse de firmele Hjertegarn 
şi Lavegarn. 

Ziarele şi  săptămânalele au continuat povestea 
săptămâni întregi, s-a discutat despre copil şi s-a dezbătut 
cu entuziasm cum s-ar putea termina istoria. Deci făcuseră 
din tragedie un motiv de sărbătoare, ceea ce - chiar şi 
astăzi - ilustrează perfect caracterul naţional danez mereu 
gata de petrecere. 

Nu era un început normal în viaţă şi doar puţini ştiau 
despre el, din moment ce Magna nu m-a expus public în 
anii care au urmat. Mult mai târziu am înţeles de ce. 

Urât era singurul adjectiv potrivit pentru fiinţa pe care un 
mesager necunoscut o lăsase pe 13 mai 1961, la câteva 
minute după răsăritul soarelui, pe treptele orfelinatului. 

78 


- ERIK VALEUR - 


La început nu observase nimeni, pentru că eram 
înfăşurată cu grijă într-o pătură. La puţin timp după ce 
Agnes Olsen începuse să urle, Magna a ajuns la ea, a luat 
coşul şi a dispărut în spălătoria vilei. 

Vă puteţi imagina surpriza ei când a aruncat pentru 
prima dată o privire asupra corpului meu gol, aşa cum mă 
crease bunul Dumnezeu: spatele meu era distorsionat de la 
umărul drept până la regiunea lombară, arătam ca şi cum 
eram sucită şi aveam capul adus în faţă. Braţele şi 
picioarele mele erau moi şi se simțeau de parcă nu aveau 
oase. Medicii de la Protecţia copilului le puteau roti la 360 
de grade, spre uimirea lor, fără a opune vreo rezistenţă. 
Singurul lucru pozitiv, pe care medicii l-au putut raporta în 
acele prime zile, era distribuţia relativ simetrică a 
defectelor în micul organism. Adică, dacă învelişul meu 
pământesc avea o deformare pe partea dreaptă, se putea 
presupune că aceasta apărea şi pe partea stângă. Şi faţa 
mea era ciudată. Pe partea dreaptă, unul din pomeţi şi 
ochiul meu erau un pic prea jos şi în combinaţie cu părul 
negru, gros, îmi dădeau un aspect relativ exotic, care mai 
târziu a îndulcit un pic urâţenia mea. De-a lungul anilor, 
umărul meu stâng rămăsese un pic mai jos decât cel drept, 
defect pe care îl acopeream printr-o uşoară răsucire a 
trunchiului. 

— Arătai ca o mică peruviană, al cărei cap este uşor 
deformat într-o parte, îmi spunea Magna râzând. 

Aşa trata ea toate dificultăţile vieţii - vorbea despre ele 
râzând şi îi bătea pe nefericiţi pe umăr. Ca multe alte 
luptătoare pentru dreptate, avea capacitatea universală de 
a vedea binele din oameni, în schimb îi lipsea empatia 
personală. 

— A fost incredibil de interesant pentru medici să 
studieze un corp pe care Domnul Dumnezeul nostru a 
încercat atât de multe idei creative, spunea ea râzând şi 
sufla cenuşa caldă, dătătoare de viaţă a trabucului ei 
mereu aprins în poala celui care şedea cel mai aproape de 
ea. 

79 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


În a treia zi, specialiştii chemaţi la consult au descoperit 
o altă particularitate a acestui copil remarcabil, care le 
scăpase iniţial. Degetele mijlocii de la mâini erau 
semnificativ mai scurte decât degetele de lângă, dar nu 
numai atât. Din ciudata matriţă turnată de Dumnezeu 
ieşiseră, de asemenea, două degete mari late şi scurte, 
care păreau să dispară în spatele palmei. Cu aceste organe 
diforme eram perfect capabilă să apuc - dar pentru un copil 
în creştere, un astfel de obstacol poate fi extrem de jenant. 
Şi aşa m-am obişnuit să-mi ascund mâinile în orice mod 
posibil, în căptuşeala hainelor, la subraţ, sub masă sau 
între spătarul scaunului şi spate. Aproape întotdeauna mă 
aşezam pe mâini şi speram că, într-o zi, vor deveni 
normale, ca printr-un miracol. 

Dar cele mai remarcabile erau labele picioarelor mele: 

— Construite anormal de sus până jos, aşa cum se 
exprimase medicul de la Protecţia copilului. 

— Sunt plasate taman invers faţă de picioare! exclamase 
entuziast  ortopedul pediatric venit să mă consulte, 
încercând să abordeze o expresie cât se poate de şocată, în 
timp ce Magna râdea gutural, din inimă şi le povestea 
colegelor ei de la Protecţia copilului despre forma mea 
fantastică: atât piciorul drept, cât şi cel stâng, erau 
îndreptate spre exterior, departe unul de celălalt. Nu se 
mai cunoştea un caz similar. Şi, ca şi cum nu ar fi fost 
suficient, Dumnezeu, în nelimitata lui vervă a creaţiei, 
făcuse un deget mic al piciorului care era mai mare şi mai 
puternic decât degetul mare, la ambele picioare. 

Pentru a vindeca această anomalie, ambele tălpi şi 
partea inferioară a picioarelor au fost înfăşurate strâns în 
benzi de cauciuc celular şi bandaje groase, până când 
degetele mici ale picioarelor şi gleznele au fost aduse uşor 
forţat spre axa centrală a corpului. Mi-a fost acordată o 
pensie de invaliditate pentru tot restul vieţii, chiar înainte 
de a face primii paşi, dar, de dragul normalităţii, am fost 
cazată împreună cu ceilalţi copii în Camera sugarilor, de 


80 


- ERIK VALEUR - 


îndată ce specialiştii părăsiseră mai de voie, mai de nevoie 
Kongslund, cu toate notițele lor. 

În acelaşi timp, în vara anului 1961, medicii din 
maternităţile A şi B din Rigshospital aduceau pe lume un 
băieţel şi o fetiţă perfecţi - care au fost aduşi la Kongslund 
şi au primit un pat în camera mea, la interval de câteva 
săptămâni. 

La Crăciunul din 1961 eram şapte - şi nu este exagerat 
să spunem că ceea ce avea să se numească mai târziu 
celebra afacere Kongslund luase naştere odată cu noi, chiar 
dacă atunci nimeni nu credea. 

In albumul foto al Magnei din acel an exista o fotografie 
cu noi toţi, sub pomul de Crăciun. Ne holbam cu toţii la 
fotograf, purtând pălării de elfi şi, într-adevăr, arătam 
precum cei şapte pitici din basmul fraţilor Grimm. Asger 
avea încă de pe atunci membrele lungi, albe şi un nas 
drept, ascuţit, ca şi cum de la naştere era destinat pentru a 
sprijini ochelarii cu rame groase de baga pe care avea să Îi 
poarte şi ca adult. Alături stă Orla, poreclit Negustorul - 
într-o salopetă cu guler şi nasturi din argint, cu o privire 
atât de alertă, de parcă ar fi ştiut de atunci ce capcane 
avea să-i întindă soarta. Alături de el se află Severin. Arată 
de parcă i-ar fi făcut cineva un rău (poate că de aceea, ca 
adult, a atras mereu oamenii aflaţi în dificultate). In faţă, 
chiar în faţa aparatului de fotografiat, e Peter pe o pătură 
înflorată şi se întinde după o tobă aurie, care atârnă pe cea 
mai de jos ramură a bradului. Ochii îi strălucesc ca 
mărgelele de sticlă (oare aceştia sunt ochii care în prezent 
sunt aţintiţi plini de seriozitate pe mii de telespectatori?). 
Ceilalţi doi copii stau lângă mine în umbra unei ramuri 
groase şi nu se văd foarte bine în fotografia alb-negru. 

Din consemnările orfelinatului Kongslund apare că toţi 
copiii din Camera elefanților, în afară de unul (adică de 
mine) au fost adoptați în perioada februarie - iunie 1962. 

In acest timp, în fiecare dimineaţă Magna mă aşeza pe 
micul elefant japonez, cu rotiţe sub picioare (cadou din 
partea unei delegaţii japoneze la Kongslund) şi îmi spunea 

81 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


cuvinte de încurajare când eu mă agăţam de urechile 
uriaşe, care aveau găurele de la degetele mele, în timp ce 
ochii mei priveau neliniştiţi pe deasupra trompei curbate, 
care ajungea aproape până la picioarele mari, gri ale 
elefantului, fixate pe roţile nesigure. Picioarele elefantului 
arătau ca picioarele mele. 

Urâtă, mă gândeam de când eram foarte mică, deoarece 
copiii sunt mult mai nemiloşi decât adulţii în acest sens. 

Urâtă, îmi răspunsese şi oglinda de-a lungul anilor, atunci 
când o întrebam despre asta - şi o întrebam foarte des. 

Urâtă, mă tachinau ceilalţi copii, de îndată ce îşi dădeau 
seama de forma mea distinctivă. 

Într-un timp în care exista un flux constant de copii 
adoptați prin numeroasele orfelinate din ţară, pentru mine 
nu a existat o cerere foarte mare. Dar puţinii adulţi care nu 
erau oripilaţi de aspectul meu ciudat, pentru care nu conta 
diformitatea mea şi care nu se temeau să mă ia acasă cu ei 
- nu obțineau aprobarea din partea Magnei şi a Comisiei de 
selecţie de la Protecţia copilului, care era condusă de 
formidabila directoare, doamna Ellen Krantz. 

Tocmai pentru că aveam o formă atât de ciudată trebuia 
să fiu adoptată de o familie normală în esenţă, 
consideraseră femeile puternice care îmi monitorizau 
existenţa. Şi mesajul Magnei, nerostit vreodată, fusese atât 
de clar încă din prima zi: Ceilalți pot pleca, dar tu rămâi. 

Kongslund este casa ta. 

În îmbrăţişarea ei, acest lucru deveni certitudine. Copiii 
din jurul meu plecau. Într-o zi luau cina cu mine, în ziua 
următoare, scaunele le erau goale şi dispăreau în faldurile 
mantalelor străine, fluturânde, în braţele noilor părinţi care 
veniseră de departe. 

În următorii ani, acest coşmar se repeta o săptămână 
după alta. Danemarca fără copii se servea ca nebună din 
abundența existenţelor nedorite, care ajungea la noi din 
spitale şi maternităţi; copiii noi veneau şi plecau - veneau 
alţii şi erau adoptați - şi mă transformaseră în campioana 
Danemarcei în a-mi lua rămas-bun. 

82 


- ERIK VALEUR - 


Într-una dintre fotografiile alb-negru din hol, eu stau 
complet în afara micului ponton şi fac cu mâna către 
aparatul de fotografiat. Corpul meu se înclina uşor într-o 
parte, braţul stâng atârna fără vlagă în jos şi se observă 
foarte bine - sunt cel puţin cincisprezece centimetri până la 
fotograf, se poate vedea pumnul meu mic, strâns, ca o 
umbră întunecată la marginea jachetei. Gura îmi este 
rotundă şi închisă la culoare şi afişează un aer profund, 
trist, ca şuierul vântului într-un canion... nu pleca - nu pleca 
- nu pleca - nu pleca - nu, nu, nu, nu, nu, nu! 

— Dar acum trebuie să-i lăsăm să plece! spunea totuşi 
Magna şi îi zâmbea unui alt cuplu fericit ales, care venise 
să salveze unul dintre copiii de la Kongslund. 

— Vino, Marie, hai să le facem cu mâna! mă chema ea 
râzând. 

Dar eu mă întorceam, departe de mantale, de portierele 
trântite şi simţeam furnicături paralizante care îmi treceau 
prin braţe. Făceam semne cu mâna mai mult decât orice 
regină şi nu aveam decât şase ani. 

— Haide, vino aici, Marie, este o zi fericită - pentru Butte 
şi noua lui familie este cea mai bună zi din viaţă! Sunt 
îmbrăcată cu canadiana mea roşie cu glugă, deşi soarele 
de aprilie străpungea fierbinte norii: Vino acum, Marie, 
trebuie să-i urăm noroc lui Butte în noua lui casă! 

Dar eu mă retrag până în capătul pontonului. Magna încă 
mă strigă şi o aud foarte bine: 

— Fă cu mâna, Marie! Fă cu mâna! 

La intrarea în Strandvej, între coloanele chinezeşti din 
piatră, se aude un claxon, apoi liniştea se aşterne din nou. 


Tot atunci am cunoscut-o pe Magdalene - chiar acolo, pe 
ponton. Era o zi de primăvară în care fusesem din nou 
lăsată în urmă. Dintr-odată se aşezase în faţa mea. Era ca 
într-un vis. Bătrâna stătea în scaunul ei cu rotile, nefiind 
dispusă să îmi facă loc şi şopti: 

— Marie, uită-te la mine! 


83 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Auzisem de femeia spastică, din vila albă de pe dealul de 
la sud de Kongslund, dar până în acea zi nu o văzusem 
decât de la distanţă. De obicei stătea toată ziua pe verandă 
şi privea zona printr-un telescop. Stând jos şi adusă de 
spate, părea să se uite mereu la fiord. 

Acum ea stătea acolo, unde pontonul ajungea la pământ 
- şi îmi cunoştea numele. 

— Marie, nu te gândi la asta...! 

Am rămas acolo încremenită, cu ochii la ea. 

S-a apropiat încet şi am observat, după o secundă de 
groază, corpul ei ciudat care se sprijinea pe un mâner al 
scaunului cu rotile (era şi mai diform decât corpul meu) şi 
că avea un stilou negru pe o sfoară în jurul gâtului şi un 
caiet albastru în poală. 

— Marie! 

Îmi rostise numele pentru a treia oară. 

Dar nu puteam răspunde. 

— Marie! 

Cu şi mai multă intensitate. 

În acel moment se întâmplă ceva ciudat. În interiorul 
craniului meu răsună un zgomot, de parcă ar fi vrut să 
treacă printr-un spaţiu îngust dintr-o stâncă a fiordului din 
spatele meu; era un şuierat şi o fierbere, o secundă de 
certitudine, înainte ca apa să pătrundă, să străpungă totul 
şi să se prăbuşească peste mine cu o asemenea forţă, încât 
aproape că am căzut. Nu voi uita niciodată acest moment. 
Apoi mi-am petrecut zile la rând în camera Magdalenei din 
vila cea albă povestindu-i despre viaţa mea la Kongslund. 
Despre întuneric şi despre copii, despre lampa cea verde, 
elefanții albaştri şi freziile galbene - bariera din interiorul 
meu ceda în continuare şi apa curgea pe măsuţa ei de 
cafea, pe braţele scaunului ei cu rotile, pe degetele ei albe, 
spastice şi mai departe, peste suportul pe care i se 
sprijineau picioarele la fel de ciudate ca ale mele. Eram ca 
un om care se îneca şi care văzuse marea pentru prima 
oară, apa încercând să ne dea la fund pe amândouă. 


84 


- ERIK VALEUR - 


Ura trebuie să fi fost unul dintre puţinii supraviețuitori. 
Magdalene nu-şi dăduse seama, dar ea fusese cea care 
trezise acea parte din mine. Poate că un bun psiholog ar fi 
putut explica de ce această ură a încolţit odată cu apariţia 
Magdalenei şi a iubirii mele pentru ea. Poate că dragostea 
şi ura sunt prieteni mult prea periculoşi, după cum se ştie - 
dar era o întrebare academică doar, care i-ar fi interesat 
mai mult pe Magna şi pe psihologii ei decât pe noi, cele 
interesate, de fapt. 

La început, îmi vizitam noua prietenă în fiecare după- 
amiază şi când mă întorceam în casa Kongslund, Magna mă 
privea mereu de parcă ar fi vrut să spună: „Mai las-o în 
pace pe bătrâna Magdalene. A avut o viaţă grea”. 

Dar nu spunea nimic. 

Magdalene îmi povestise istoria casei mele - locul pe 
care nu aveam să-l părăsesc niciodată. Bunicul ei fusese 
cel care construise Kongslund - şi mai târziu casa vecină, 
pentru el însuşi, dar atât el, cât şi părinţii Magdalenei 
muriseră, aşa că acum ea locuia singură în casa albă de pe 
deal. Provenea dintr-o veche familie de pastori, în strânsă 
legătură cu marele autor de psalmi, Nicolai Frederik 
Severin Grundtvig, acesta fiind motivul pentru care fiica 
familiei primise un nume aproape biblic, Ane Marie 
Magdalene Rasmussen. Am râs când mi-a spus asta. Era 
foarte bolnavă de paralizie spastică, dar atât de plină de 
viaţă, încât toţi cei care o cunoşteau probabil că aveau 
impresia că însuşi bunul Dumnezeu îşi împrăştia răsuflarea 
în lume prin ea. Chiar dacă trupul îi fusese complet 
deformat încă de la naştere, emana o putere care bucura 
pe toată lumea, indiferent dacă acum şuiera şi pufnea în 
stilul ei spastic şi ciudat, stătea la fereastră în tăcere totală, 
în scaunul ei cu rotile sau citea cu voce tare basmele ei 
preferate: Degeţica, Rățușca cea urâtă, Privighetoarea 
împăratului şi Fata care a călcat pe pâine. Din prima ei zi 
fusese înconjurată de copaci, de apă şi de păsări - şi, 
desigur, de copii, adică toţi cei care sosiseră şi plecaseră 
din Kongslund de-a lungul anilor. 

85 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Din pricina paraliziei, ea avusese greutăţi mari în a 
articula cuvintele, dar odată cu trecerea timpului şi-a 
antrenat musculatura gâtului astfel încât să poată forma 
cuvintele aşa cum avea nevoie. Povestea - şi chiar 
subliniase că era foarte adevărat - că regele Frederik al VII- 
lea îi lăsase vechiul său telescop bunicului Magdalenei, 
care la rândul său i-l dăruise nepoatei spastice, ea putând 
astfel observa de la distanţă lumea la care nu putea 
ajunge. 

Cam pe la 25 de ani luase o hotărâre care se răspândise 
rapid printre oamenii din Strandvej. Işi dorea să înveţe să 
citească şi să scrie. În cele din urmă, părinţii cedaseră 
dorinţei absurde a fiicei lor încăpăţânate şi îi cumpăraseră 
un stilou elegant, negru, gravat cu iniţiale aurii delicate. Pe 
tot parcursul verii şi în iarna următoare o puteai vedea pe 
tânăra femeie spastică stând la masa ei de la fereastră. Nu 
se bucura la vederea cărţilor, ci se apleca asupra 
blocnotesului ei pentru a modela, una după alta, aceste 
litere mici recalcitrante. 

În a doua vară stătea pe terasă şi lega literele una de 
alta, pentru a forma cuvinte. În a treia scria propoziţii. Şi 
aşa şi-a aşternut viaţa în linii subţiri, delicate pe hârtia albă, 
pe care o ţinea în poală. Pentru un corp care nu putea crea 
vreodată copii şi care nici nu avea să ajungă să fie iubit de 
alţii, acest stilou şi această hârtie erau, probabil, singura 
modalitate de a-şi îndeplini visurile: putea scrie şi spera să 
trăiască în acest fel mai departe, chiar după ce va muri şi 
va dispărea. Magdalene scria despre zona din jurul 
Kongslund şi Skodsborg Bakke şi despre oamenii pe care îi 
observa. O pagină pe lună, o jumătate de caieţel de notițe, 
albastru precum cerul, într-un an sau într-un an şi 
jumătate; în toată viaţa ei, reuşise să umple douăsprezece 
caieţele cu scrisul ei - la fel de multe ca şi fagii de pe 
versantul din faţa casei ei. 

În jurnalele sale am găsit începutul poveştii despre vila 
maiestuoasă cu cele şapte hornuri, care devenise casa 
mea. Despre Magna şi despre sosirea ei în acest loc - 

86 


- ERIK VALEUR - 


imediat înainte de izbucnirea războiului - şi despre secretul 
copiilor de la Kongslund. 

Există copii care se nasc în întuneric şi care nu sunt doriți 
de nimeni, scria ea în mai 1961 despre zarva cu privire la 
copilul găsit, care apăruse atât de brusc pe treptele aripii 
de sud. 

Vara următoare, ea adăugase şase rânduri: Cei şase 
copii care se aflau de Crăciun în Camera sugarilor sunt 
acum adoptați cu toții. Numai al şaptelea, care a suportat 
atât de multe intervenţii chirurgicale după naştere, încă 
este acolo. Este o fetiță: Este diformă, dar tot este 
frumoasă. 

Astfel a evoluat legătura noastră, fără ca eu să-mi dau 
seama. 

Imi urmărise viaţa an după an şi îşi luase cu regularitate 
notițe despre mine, o parte din povestea vieţii mele 
recunoscând-o atunci când am mai crescut. La şapte ani, 
primisem în mod solemn propria mea cameră, direct 
deasupra Camerei sugarilor şi a terasei. În această zi, 
Magna devenise oficial mama mea adoptivă. Pentru a 
sărbători ziua, asistentele îmi decoraseră camera cu un 
covor de flori, a căror aromă s-a simţit în casă săptămâni 
întregi. Magna îmi adusese un mic pat din lemn şi un scaun 
Chippendale şi, una peste alta, situaţia a fost considerată 
una fericită. 

— Marie este atât de încântată de noua ei cameră! 
răsună vocea Magnei în sala înaltă. 

Dar într-o bună zi, când mă întorsesem dintr-o vizită 
făcută Magdalenei, am întrebat, totuşi: 

— De ce nu am fost luată de nimeni? 

Poate că era întrebarea cea mai importantă din toată 
viaţa mea. 

Mama mea adoptivă mă privi direct o lungă perioadă de 
timp şi, dincolo de toată dragostea, i-am simţit 
dezaprobarea. Mirosi tijele freziilor galbene pe care le 
bătea întotdeauna cu câteva lovituri de ciocan, pentru ca 


87 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


acestea să-şi păstreze vitalitatea. Din această cauză, 
degetele ei puternice căpătaseră o strălucire verde-aurie. 

În cele din urmă, se aplecă şi mă strânse brusc în braţe. 

— Da, dar, Marie, când ai ajuns la noi, erai complet 
strâmbă, spuse ea. De aceea, familiile care se încumetau 
să ia un copil care nu e în regulă sută la sută trebuiau să fie 
într-adevăr potrivite pentru asta. Nu am putut risca să 
apară problemele după câţiva ani şi apoi să fii, pur şi 
simplu, livrată înapoi aici. 

Livrată înapoi aici. 

— Am fost o problemă atât de mare? am întrebat. 

Ea mirosea a frezii şi a bomboane de mentă şi un pica 
ţigări de foi. 

Îi aşteptam răspunsul şi mi-am ţinut respiraţia. 

— Deci, Marie, cei mai mulţi îşi doreau copii care să fie 
extrem de sănătoşi - chiar dacă erau nevoiţi să aştepte doi 
sau trei ani. 

Mă luă de mână. 

— E aşa de dulce, dar e un pic diformă - am auzit 
această expresie de atâtea ori. Magna oftă adânc. Şi dacă 
familia ar fi avut şi alţi copii - ei bine, ar fi fost posibil ca 
cineva cu trăsăturile feţei tale, oftă ea şi mai adânc... să-i fi 
speriat. 

— Păi, aveau şi alţi copii? 

Magna şi cu mine ne-am specializat destul de repede să 
vorbim în paralel. Dar asta nu ne-a deranjat, pentru că 
mama mea adoptivă a fost întotdeauna capabilă să rămână 
pe calea odată aleasă. 

— Câţiva, foarte puţini, te-au îndrăgit cu adevărat, Marie, 
îmi spuse. Dar din discuţiile extinse şi din vizitele la 
domiciliu... ea îmi dădu drumul la mână şi se ridică în 
picioare... când asistenții sociali le-au investigat trecutul... 
ea aruncă o privire pe fereastră spre fiord şi spre insula 
Hven... atunci părea un proces destul de lung. 

Oftă pentru a treia şi ultima oară. 

— N-am mai văzut niciodată o cameră adevărată. 

Aproape că izbucnisem în lacrimi. 

88 


- ERIK VALEUR - 


— Dar ai o cameră adevărată, îmi spuse. Ai cea mai bună 
cameră dintre toate. Regele a proiectat-o personal! 

Râse. 

— El a fost tatăl meu? 

— Ţi-am oferit cea mai bună casă pe care o puteam găsi. 
Aici, cu noi. Din nou, mă cuprinse liniştitor cu braţele ei ca 
de urs, de umerii mei strâmbi. Ştii foarte bine că cele mai 
bune case sunt cele construite pe malul apei. 

Mă îmbrăţişă, iar eu n-am mai spus nimic. 

În timpul zilei îmi duceam, şchiopătând, existenţa pe 
coridoarele lungi, vorbind în şoaptă cu mine însămi („Acum 
Marie iar vorbeşte cu stafiile!”), lăsând micii elefanţi 
japonezi în urmă. La subsol găsisem un lănţişor din oţel şi 
mi-l pusesem la gât; cel puţin, acesta nu mă părăsea. 
Noaptea mă ridicam din pat şi mă duceam la frumoasa 
oglindă din mahon, cu ornamente aurite. Poate că pomeţii 
lăsaţi, obrajii scobiţi şi ochii holbaţi se transformau, la un 
moment dat, dacă mă priveam suficient de mult în această 
oglindă blestemată. Dar astfel de minuni se întâmplă numai 
în vise. In realitate, oglinda se simţise probabil exploatată 
de-a lungul anilor şi, în cele din urmă, întrebase: 

— Cine este cea mai urâtă din ţară? 

Tăcusem, dar oglinda răspunsese în locul meu: 

— Tu eşti! 

— Regele este tatăl meu? întrebasem prosteşte. 

Oglinda şi cu mine vorbeam şi despre trecutul nostru. 

In multe seri mă aşezam în beznă la biroul meu şi 
priveam fix către Hven; acolo, camera regelui avea un 
fronton care ieşea din acoperiş până deasupra terasei. Îmi 
imaginam că putea fi puntea unei nave care, după o cursă 
plină de aventuri, trăgea încet la mal. În întuneric, mă 
urcam pe biroul meu din mahon, mă aşezam la cârmă şi îmi 
conduceam nava, cu grijă, departe de coastă; degetele îmi 
erau pline de tensiune, figura concentrată, corpul în 
uniforma de căpitan, subţire şi zvelt. De multe ori eram 
atât de obosită când venea dimineaţa, încât rămâneam în 
pat, cu ochii roşii şi cu pieptul imobil, încât medicul-şef 

89 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


trebuia să se aplece mult deasupra mea, pentru a-mi simţi 
respiraţia. În aceste zile, Magna trebuia să mă lase să stau 
în pat şi să dorm. 

La primele examene şcolare am picat, dar asta nu m-a 
deranjat. În primii ani am fost meditată de asistenta-şefă, 
în camera de pe plajă. Curiozitatea mea fizică de-abia 
ajunsese până la cele două coloane chinezeşti de sus de pe 
Strandvej, de unde un drum abrupt ducea spre Kongslund. 
Niciodată mai departe de acolo. Şi aici, în casa mea, nu 
existau decât două lucruri de valoare: îndeplinirea 
dorințelor şi sfârşitul lipsurilor. Dar asta am aflat-o mult mai 
târziu. 

În timpul uneia dintre ultimele mele vizite făcute 
Magdalenei, ea mi-a spus: 

— Chiar dacă nu eşti copilul nimănui, Marie, şi tu poţi 
avea propriii copii. În cazul meu, este invers. 

Cuvintele ei sunaseră ca o bolboroseală din gura ei, ca 
un plâns sau ca un râs, dacă nu cumva ambele, simultan. 
Deşi toată lumea renunţase de mult să înţeleagă sunetele 
ei spastice, am înţeles fiecare cuvânt şi privirile ni s-au 
întâlnit, eu citind mesajul ei fără nicio dificultate (aşa cum 
numai copiii pot). Nu simţise cum este să fii îmbrăţişată, nu 
fusese sărutată de buzele unui bărbat şi îmi auzise 
întrebarea, chiar dacă nu o rostisem niciodată. 

— Ai dreptate, Marie, nu am încercat niciodată, 
răspunsese ea, fără a-şi ridica ochii din pământ. Aş fi 
încercat cu plăcere. 

— Vrei să fii mama mea? o întrebasem eu. 

Ea râsese şi râsul ei răsuna ca un şuierat prin nări, corpul 
ei răsucindu-se pe jumătate în scaun, până când ajunsese 
într-o poziţie aproape imposibilă. O iubeam. M-am ridicat 
de pe nisip şi i-am împins scaunul în susul malului, prin 
pădure, până când am ajuns sus, la vechiul foişor al casei 
Kongslund. 

— Marie, nu mă poţi provoca atât de mult, spuse ea şi 
râse în continuare. 


90 


- ERIK VALEUR - 


Cred că ar fi preferat să nu înţeleagă semnalele fizice şi 
verbale pe care noi le transmitem în lume pentru a primi 
tandreţe. Corpul cu a sa dorinţă este cel care îţi înrobeşte 
spiritul şi învaţă ochiul să calculeze distanţa până la 
persoanele pe care le doreşte, dar la care nu va ajunge 
niciodată. Cuvintele din jurnalele ei reprezentau linia vieţii 
după care îşi orienta zilele, una după alta, până când 
supravieţuise oricărui prognostic al bolii sale. 

— Poate pentru că am fost de la început aşa de... 
stricată, Marie! Rostise ultimul cuvânt sforăind pe nas. Mai 
mult nu m-aş mai fi putut strica...! 

Apoi râse pentru a treia oară, sunetul parcă aducând cu 
unul făcut de un porc care se tăvăleşte prin noroi. 

Caietele albastre îi alunecară din poală şi căzură lângă 
noi, în iarbă, iar eu le-am ridicat, ca de obicei. Stiloul îl 
purta la gât, pe un şnur. 

— Vei primi jurnalele mele atunci când nu voi mai fi aici, 
pentru că în curând le vei putea citi singură, îmi spusese în 
una din ultimele ei zile. 

Se întâmpla în iulie 1969. Era la cel de al doisprezecelea 
caiet. Atunci mă mângâiase pe păr. 

— Poate, într-o zi, vei începe să scrii şi tu. 

Eu nu am spus nimic. 

— Să scrii tot ce îţi trece prin minte. Scrie despre toate 
lucrurile pe care îţi doreşti să le înţelegi. 

Atunci nu am înţeles. 

Şi apoi adăugă: 

— Cine nu moare fericit atunci când este obosit de viaţă? 

A mai trecut o săptămână înainte să-şi încheie gândurile. 
S-a întâmplat ca şi cum ar fi scris, rând cu rând, cu propriile 
cuvinte: 

— Voi muri fără a întâlni iubirea - iubirea dintre bărbat şi 
femeie - şi asta mi se pare cel mai greu dintre toate. 

Dacă ar fi existat Dumnezeu, El ar fi fost aici, exact în 
această privire, exact în acest loc. Dar ştiam bine că nici 
Dumnezeu, nici diavolul nu s-ar fi aventurat în apropierea 


91 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


casei Kongslund. Evitau vieţi ca ale noastre, pe care nimeni 
nu le mai putea corecta. 

Numai soarta ne putea separa - şi reuni. 

Ultimul jurnal al Magdalenei stătea în faţa mea. 

Un carneţel A5 albastru-deschis, uşor ondulat la margini, 
ca şi cum cineva ar fi vărsat apă pe el şi apoi l-ar fi pus la 
uscat pe aragaz. Poate că ea îl scăpase pe plajă şi apa îl 
udase. Nu-mi amintesc. 

Pe penultima pagină scrisese: Am de multe ori acelaşi vis 
despre draga mea Marie. Se face că ea pleacă de aici şi 
trăieşte într-o tară depărtată, peste mări şi ţări. Poate în 
Africa, pentru că în vis văd elefanții albaştri despre care îmi 
povesteşte mereu; sunt plini de viaţă şi aleargă împreună 
cu ea, într-un şir infinit. Poate că visul va deveni o realitate 
într-o zi. 

În aceste litere elegante văd toată degradarea, dar şi 
concentrarea ei. Unele dintre cuvintele ei arată alungite, ca 
nişte păianjeni morţi, pe jumătate distruşi, cu picioarele 
cenuşii contractate, şi totuşi sunt foarte frumoase, într-un 
mod foarte ciudat. 

Chiar pe ultima pagină scrisese: Când oamenii vor face 
primul pas pe Lună, voi verifica dacă telescopul meu are, 
într-adevăr, valoare regală. ÍI voi îndrepta în sus - în viitor - 
şi voi vedea dacă acest mesaj este, de fapt, adevărat... 

Punctele de suspensie erau puse chiar de ea. Nu mai 
scrisese în continuare. 

A murit într-o dimineaţă din luna iulie, când ceva m-a 
trezit foarte devreme; poate că fusese o premoniţie pentru 
surprizele şi lucrurile teribile care s-au întâmplat. 

Cu o noapte înainte, bonele urmăriseră aselenizarea 
americanilor pe un televizor mic, în camera de zi, şi nu mai 
puteam de nerăbdare să văd reacţia prietenei mele. Sigur 
se afla deja în procesul creaţiei, scriind despre acest fapt 
cutremurător - numai cu gândul de a zbura prin spaţiu, 
ridicată deasupra norilor - de a face tot ce am visat, 
Marie... este atât de uşor. 

Am împins uşa vilei albe, pentru a o deschide. 

92 


- ERIK VALEUR - 


Nu era încuiată niciodată, pentru că Magdalenei nu îi era 
teamă de musafirii nepoftiţi. 

Am intrat în casă şi am trecut din cameră în cameră, fără 
vreo oprelişte, deoarece pragurile fuseseră deja eliminate 
cu zeci de ani în urmă, pentru ca ea să poată circula liber. 
Într-o cameră era un mic pat, dar ea nu se afla acolo. 

Ştiam că o asistentă de la spitalul local Gentofter îi 
schimba aşternuturile o dată pe săptămână - şi ea pleca să 
se plimbe în scaunul cu rotile -, dar acum patul stătea 
acolo de parcă nimeni nu ar mai fi dormit în el de secole 
întregi. Nu se afla acolo şi în acel moment am ştiut că ceva 
nu era în regulă. 

Şi că era prea târziu. 

Era aşezată în faţa casei, cu spatele la iubitul ei 
Strandvej, cu faţa spre fiord. Frumosul telescop era fixat în 
unul din braţele scaunului cu rotile, îndreptat direct spre 
cer, de unde nava spaţială ar fi trebuit să se întoarcă pe 
Pământ. Capul îi era căzut în piept. 

Atunci aveam numai opt ani. 

Mama adoptivă şi asistentele ei trebuie să fi fost şocate 
să mă găsească acolo, noaptea târziu, la multe ore după ce 
începuseră să mă caute. Destul de târziu se gândiseră la 
vila cea albă. 

Stăteam ghemuită pe suportul pentru picioare, pe care 
picioarele mici ale Magdalenei se odihniseră decenii întregi; 
îmi aşezasem capul în poala ei, în care nu mai exista niciun 
pic de viaţă. Încă îmi amintesc că am fost trezită de un 
țipăt ciudat, înfricoşător, al Magnei. Nu o mai auzisem 
niciodată scoțând un astfel de sunet. 

Restul lunii iulie am fost tăcută, la fel şi în cea mai mare 
parte a lunii august şi în tot acel an a părut că ciudăţenia 
devenise o parte din sufletul meu. 

Nu am vorbit niciodată cu Magna despre ceea ce se 
întâmplase, ea nu îmi înţelegea durerea. Sufletul nu este, 
aşa cum cred unii, o masă compactă - o mică minge 
strălucitoare, undeva între inimă şi ficat - şi nu este nicio 
cavitate care umple cu viaţă corpul celor vii şi care dispare 

93 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


iute prin degetele morţilor, pentru a asigura viaţa veşnică a 
spiritului; nu, sufletul este un prag îngust pe care oameni 
care cred în el îşi menţin echilibrul în aşteptarea consolării. 
Dacă fac un pas greşit, nu găsesc niciun sprijin şi de atunci 
înainte văd numai întunericul acolo unde, odată, era ideea 
unei lumini îndepărtate. Exact de asta mi-am dat seama în 
ultima vară petrecută cu Magdalena. 

Noaptea am ascuns cele douăsprezece caiete ale ei într- 
un sertar cu fundul dublu, în magnificul cufăr de stejar din 
Africa, pe care fostul căpitan de marină Olbers, primul 
proprietar al casei Kongslund, îl adusese din una din 
numeroasele sale călătorii pe continentul negru (fusese 
mus pe fregata Gefion şi apoi îşi dedicase viaţa flotei 
comerciale). 

Într-un alt loc secret, în spatele peretelui posterior al 
vechiului dulap din lemn de satin al căpitanului, am ascuns 
jurnalele mele. Începusem să scriu în ele în anul în care 
murise Magdalena şi reprezentau continuarea a ceea ce eu 
şi Magdalena am declanşat. 

Acolo se găseşte descrierea primelor noastre întâlniri 
după grandioasa ei înmormântare, detalii cu privire la toate 
hotărârile luate împreună - şi, de asemenea, consecinţele 
pe care, spre groaza mea, le aduceau cu ele. 


94 


- ERIK VALEUR - 


5 
MAGNA 


7 MAI 2008 


Desigur, Magna bănuia că Magdalena nu părăsise 
Kongslund cu adevărat, chiar dacă murise în universul fizic. 

Și la un moment dat am fost sigură că mama mea 
adoptivă găsise şi citise cele douăsprezece jurnale din 
fundul fals al sertarului meu - probabil din teama de a nu 
mă pierde. Desigur, nu am discutat niciodată despre asta. 

In plus, relația dintre directoare şi fiica adoptivă, pe care 
o văzuse, de-a lungul timpului, ca pe propriul ei copil, era 
cea mai pură idilă. Şi pentru lumea din afară, Kongslund 
era exemplul perfect de căldură sufletească autentică, de 
nezdruncinat, care îi includea pe toţi copiii nelegitimi. Aici 
erau adunate existențele marginalizate despre ale căror 
traume psihologii şi profesorii ar putea scrie cărți ani 
întregi. 

Niciunul dintre ei nu a înțeles vreodată cu adevărat 
natura fricii noastre, îmi spusese Magdalene, în timp ce îşi 
plimba scaunul înainte şi înapoi. Abandonul nu are nimic 
de-a face cu ceea ce este lăsat în urmă. Abandonul este 
locul în care te duci. 

Psihologii şi zveltele domnişoare de la Protecţia copilului 
din Copenhaga erau convinşi că puteau repara defectele şi 
deficiențele de toate tipurile cu aerul sănătos de mare, cu 
pădurile verzi şi cu o răbdare fără margini, pentru că aşa 
fusese întotdeauna. 

Noi tăceam şi îi lăsam cu convingerile lor. 


Desigur, mama mea adoptivă a fost tot timpul 
conducătoarea necontestată a casei Kongslund - chiar şi la 
mult timp după pensionarea ei. În continuare se întâlnea o 
dată pe lună cu succesoarea ei, Susan Ingemann, pentru a 
discuta despre nevoile orfelinatului. 

95 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Ea reprezenta garanţia că cei din conducerea căminului 
puteau înregistra în fiecare an un cadou generos din partea 
Ministerului de Stat, care scăzuse considerabil, chiar şi 
pentru Kongslund. 

Anulase fără nicio explicaţie şedinţa consiliului de astăzi 
de dimineaţă. Apoi formase un alt număr de telefon şi 
constatase că degetele ei atât de liniştite de obicei 
tremurau un pic. Conversaţia durase numai câteva minute. 
După aceea se aşezase şi aşteptase. 

Încă se mai aflau resturi de lumânare în cele cinci 
sfeşnice din argint de pe pervazul ferestrei - câte unul 
pentru fiecare an rău din istoria Danemarcei. Aprinsese 
lumânările în seara zilei de 4 mai, exact când băteau 
clopotele pentru a comemora cei cincizeci şi trei de ani 
trecuţi de când vocea Londrei proclamase eliberarea. 

— Chiar acum am primit mesajul... 

„Că Hitler, nenorocitul, a fost învins. 

Simţise nerăbdarea de la celălalt capăt al liniei, pauza şi 
întrebarea nerostită: 

— Ce naiba se întâmplă?! 

Nu ştia. 

— Vin la tine. 

Acum se aşezase şi aştepta. Era un mister pentru ea cum 
apăruse articolul din Fri Weekend sau de unde proveniseră 
informaţiile şi nu avea nicio idee ce altceva mai 
descoperise jurnalistul săptămânalului. Acesta o sunase şi 
solicitase un interviu, dar scăpase de el cu scuza că o criză 
puternică de gută o ţinea la pat. 

După ce îşi revenise puţin, mai citise o dată articolul. 
Apoi se ridică de pe scaun şi scoase din dulap dosarele - 
trei maro, trei roşii şi trei albe. Dosarele maro conţineau 
fotografii, cărţi poştale roşii şi scrisori, articolul de ziar 
îngălbenit de vreme acoperind şapte decenii de la 
inaugurarea orfelinatului, din 1936. Printre ele nu se afla 
niciunul asemănător cu acesta. 

Deschise ziarul şi se forţă să citească din nou titlul de pe 
prima pagină: Bine-cunoscut orfelinat, acuzat că ar 

96 


- ERIK VALEUR - 


ascunde copiii. Singurul lucru care lipsea era semnul 
exclamării. 

Articolul se baza, în mare parte, pe acuzaţii şi zvonuri 
care nu puteau fi susţinute. Declaraţii anonime, bârfa unor 
surse anonime, casa de pe Strandvej ar fi fost, în culise, un 
fel de centru de control auxiliar pentru cetăţenii bogaţi şi 
puternici ai ţării, care doreau să acopere o afacere. Copiii 
lor nedoriți, nelegitimi, ar fi fost aduşi din maternității, 
discret şi eficient, timp de zeci de ani, şi se presupune că li 
s-ar fi dat identități complet noi, astfel încât nicio putere 
pământească să nu le poată depista mamele sau taţii 
biologici. 

Apoi, fuseseră daţi spre adopţie. 

Studie titlul dezgustată, ca şi cum literele ar fi fost 
insecte strivite. 

Apoi răsfoi ziarul până la pagina 6 unde, sub o fotografie 
din arhiva ei şi a unei imagini de ansamblu cu orfelinatul, 
fusese tipărit un articol mai lung. În serviciul copiilor uitati. 
Autor Knud Tăsing. Foto: Nils V Jensen. 

După ce o citise şi a treia oară, ştia introducerea pe de 
rost: Marţi 13 mai, se vor sărbători şaizeci de ani de muncă 
într-un loc monden din Nordseeland. O aniversare, un tribut 
pentru o femeie extrem de specială şi sute de copii cărora 
le-a fost mamă de-a lungul mai multor generații, până când 
aceştia şi-au găsit propriul drum în viață şi propria familie. 

Magna oftă şi îşi ţuguie buzele, de parcă ar fi vrut să 
scuipe una dintre insectele de pe covor. Pentru a sărbători 
ziua, avea o ţinută de culoare albastru-închis şi cerceii pe 
care îi scotea din casetă, de obicei, doar la teatru şi la 
înmormântări (acum, piesele de teatru sunt mult mai rare). 

Domnişoara Ladegaard, în curând octogenară, este 
cunoscută de copiii care au crescut cu ea în căminul de pe 
Strandvej, sub porecla pe care o are de o viaţă întreagă, 
Magna. In 1948, a preluat conducerea Kongslund şi este la 
fel de legată ca înainte de căminul din enorma vilă 
patriciană de pe Oresund. Incă de la început, Kongslund a 
fost cunoscut pentru faptul că le oferea protecție celor mai 

97 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


neajutorați dintre cei mai neajutorați, copiilor ai căror 
părinți nu mai doreau să ştie de ei. 

Inchise ochii şi simţi cum furia creşte în interiorul ei. Cei 
mai neajutorați dintre cei mai neajutorați. Ea nu s-ar fi 
referit aşa niciodată la copiii ei. 

Ura să îşi vadă numele tipărit. Numele ei de botez era 
Martha Magnolia Louise Ladegaard - o  înşiruire 
impresionantă de nume, pe care nu o folosea niciodată în 
întregime şi pe care, în cele din urmă, o luase cu ea atunci 
când fusese alungată atât de devreme de acasă. Al doilea 
nume, Magnolia, fusese inspiraţia bruscă a pastorului pe 
care o ţinuse deasupra cristelniţei şi care, întâmplător, era 
şi tatăl ei. Şi chiar dacă mama ei tresărise uimită, nu îl 
suspectase de nimic rău, netrecându-i prin cap să schimbe 
cu ceva inspiraţia dăruită de bunul Dumnezeu. În acea zi, 
biserica fusese decorată cu buchete frumoase de flori 
uscate, pe lângă magnolii, şi cu frezii, maci, dediţel, 
clopoței şi trifoi roşu. Prin urmare, ar fi putut fi mult mai 
rău, aşa cum subliniase chiar mama Magnei, mulţumită. De 
fiecare dată când Martha Magnolia era luată în derâdere de 
copiii de la şcoală, din cauza numelui ei de floare, ea îşi 
repeta în gând aceste cuvinte de mângâiere. 

— Ţi-ar fi plăcut mai mult să te cheme Clopoţel sau chiar 
Dediţel? Nu, ar fi putut fi mult mai rău dacă tatălui tău nu i- 
ar fi plăcut atât de mult aroma magnoliilor. 

La vârsta de 16 ani, era o tânără femeie cam masivă, cu 
constituţie puternică, cu bucle castanii şi cu o voce 
profundă, melodioasă. Şi într-o zi de primăvară plecă la 
Copenhaga, pentru a fi instruită în meseria de bonă. În 
aceeaşi perioadă, Protecţia copilului cumpărase vila 
Kongslund, transformând sofisticata vilă într-un cămin de 
copii. Magna se gândise de multe ori în tăcere, mai târziu, 
cât de mult i-ar fi plăcut asta regelui, care fusese separat el 
însuşi atât de brutal de mama sa biologică, frivola prinţesă 
Charlotte Frederikke. Fără nicio îndoială, crescând fără 
mamă, având o copilărie cu toate lipsurile sale, fiul 
devenise ciudat, corpul îi era infertil, astfel că familia era 

98 


- ERIK VALEUR - 


pe cale de dispariţie. „O răzbunare potrivită”, se gândise 
Magna. 

Nou-înfiinţatul orfelinat fusese inaugurat pe 13 mai 1936. 
În aceeaşi zi a fost desemnată Ziua ajutării copiilor şi 
doamnele profitară de primul eveniment major paşnic din 
istoria oraşului Copenhaga. Nu mai puţin de 1.600 de 
mame, cu 1.600 de cărucioare împodobite cu steaguri 
daneze şi cu 1.629 de copii - inclusiv două perechi de 
tripleţi şi douăzeci şi cinci de perechi de gemeni - au 
mărşăluit într-o procesiune de la Castelul Rosenborg prin 
centrul oraşului la Tivoli, pentru a atrage atenţia asupra 
situaţiei copiilor. 

Tânăra fată de la ţară Martha Magnolia - martoră a 
primului marş al femeilor daneze din viitor - nu mai văzuse 
niciodată aşa ceva. A fost o manifestare a valorii 
maternității, a obligaţiei de a proteja nou-născuţii şi a 
dreptului de a le fi permis femeilor de a lua cuvântul în 
comunitate. 

Când procesiunea s-a oprit, un orator de la Protecţia 
copilului din Copenhaga a descris noul cămin pentru copiii 
orfani, care fusese inaugurat în aceeaşi zi în Skodsborg, şi 
în acea secundă asistenta cu numele de magnolie ştiu ce 
drum îşi dorea să urmeze. 

În anii următori, orfelinatul de pe Skodsborg Bakke se 
umplu şi în grădina care se îngusta spre fiord puteau fi 
văzute numai triciclete, lopăţele şi găleți, maşini cu pedale 
şi fete tinere cu copii înfăşaţi în braţe. Duminicile, cupluri 
fără copii intrau nervoase pentru a vizita locul, strângeau 
tare la piept obiectul adopţiei lor şi îşi luau acasă copilul 
care emana slăbiciunea şi nevoia de iubire pe care le 
căutau. 

Când directoarea căminului a căzut la pat, în 1947, a 
numit-o pe Magna, fără ezitare, adjunctul ei, în următorul 
an a devenind cea de-a doua directoare a căminului. 

Ruşinea de a fi mamă singură le-a afectat pe multe 
femei, scria Fri Weekend. Probabil că pentru familiile de pe 
treptele superioare ale scării sociale scandalul ar fi fost 

99 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


imens. Mai multe surse confirmaseră pentru ziarul Fri 
Weekend că respectabilul orfelinat îşi asumase unele dintre 
cazurile cele mai sensibile de adopţie. 

Magna lăsă revista jos şi aruncă o privire întunecată prin 
cameră, înainte de a se forţa să continue lectura. 

De multe ori era vorba de politicieni, înalți funcționari sau 
actori, care nu doreau să-şi pericliteze reputația sau cariera 
din cauza unei mici escapade, spun sursele. Aceştia puteau 
apela liniştiţi la directoarea de pe strada Strandvej din 
Skodsborg, care le rezolva problemele discret şi spre 
multumirea tuturor. Fri Weekend a ajuns în posesia unei 
înregistrări medicale confidentiale cu privire la adopțiile din 
anii generației „baby boomers” (1961), circumstanță în 
care se poate trage concluzia că acolo a existat şi un 
băieţel în cazul căruia a fost necesară evitarea procedurii 
normale. Numele băiatului era John Bjergstrand. 

Privirea Magnei adăstă pe dosarele albe de pe masa din 
faţa ei. Nu existase niciodată un articol critic despre 
Kongslund. Revista părea să sugereze că stimulentele care 
stăteau la baza orfelinatului erau motivele comerciale, iar 
jurnalistul continua cu acelaşi ton de senzaţional. 

Poate că unul dintre managerii sau politicienii noştri de 
top de astăzi şi-a dat copilul nedorit spre adopție, pe 
ascuns, pentru a evita un scandal. Trecutul ne ajunge din 
urmă, în prezent. Oare fiecare bărbat adult de astăzi îşi 
cunoaşte trecutul? Ce se întâmplă în capul unui om care, 
ținând cont de carieră, îşi alungă propriul copil şi se teme şi 
astăzi să nu fie demascat şi, prin urmare, tace? Personajul 
principal al festivității aniversare, directoarea căminului 
între 1948 şi 1989, nu doreşte să își exprime părerea 
despre acest articol, din motive legate de sănătate. Astfel, 
pentru moment, aceste întrebări rămân fără răspuns. 

Din cauza reportajului fusese amânat un articol de 
senzaţie despre un băiat tamil de unsprezece ani, 
ameninţat cu expulzarea. 

Un detaliu o îngrijora pe directoarea pensionată mai mult 
decât altele: aluzia că se cunoşteau mult mai multe lucruri 

100 


- ERIK VALEUR - 


decât erau scrise în articol. O informaţie ale cărei 
consecinţe posibile trebuia să le discute acum cu o 
persoană pe care, în mod normal, nu ar fi invitat-o 
niciodată la ea acasă. 

Privi din nou, cu mai multă atenţie, cele două nume din 
articol: Knud Tăsing şi Nils V. Jensen. Apoi închise revista şi 
îşi aprinse una din ţigările subţiri de foi. Desigur că putea fi 
o coincidenţă - dar o coincidenţă aproape supranaturală. In 
ultimele două zile o chinuise o greață uşoară, probabil că 
de vină era frica. Asta nu-i plăcea deloc. 

Deşi se aştepta să audă soneria de la uşă, tot tresări. 

— Bună ziua! 

Ton uşor ironic, un sărut pasager pe obraz. 

Ca pe vremuri. 

El avea propria ediţie a revistei la el. Mica remarcă 
referitoare la scrisoarea anonimă de pe prima pagină era 
puternic subliniată cu roşu. 

Scrisoarea anonimă probabil că nu va fi ultima, dacă în 
spatele ei se află secretul întunecat pe care îl sugerează 
aceasta. Ministerul de Stat nu a dorit să comenteze dacă 
scrisoarea îi fusese adresată şi ministrului de stat Ole 
Almind-Enevold, aşa cum bănuieşte Fri Weekend. Mai multe 
surse confirmă că Orla Berntsen a petrecut o perioadă de 
timp necunoscută din primii săi ani de viață în cămin, 
deoarece mama lui suferea de depresie. Căminul a fost, 
potrivit surselor noastre, orfelinatul Kongslund. Şeful de 
personal din cadrul Ministerului de Stat nu a dorit să 
comenteze pe această temă. 

— Poţi să afli c/ne...? 

Ea îşi turnă cafea în ceaşcă. 

— Cine le-a dat această informaţie? Trase mica zaharniţă 
din argint la marginea ceştii. Da, pot, mă ocup deja de asta. 

Luă şapte cuburi din zaharniţă, ca pe vremuri. Magna 
numără cuburile de zahăr cu aceeaşi dezaprobare pe care 
o simţea la vederea tinerelor mame care cumpărau dulciuri 
pentru copiii lor. 


101 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


El îşi ridică privirea şi o privi, iar ea resimţi senzaţia de 
greață atât de puternic în stomac, încât puse deoparte 
ceaşca şi se lăsă pe spătarul canapelei. 

— Poate fi... periculos pentru noi? 

— Poţi fi sigură, spuse el. Undeva, acolo, este cineva care 
se laudă cum că ne are cu ceva la mână. Prietenul nostru 
este, bineînţeles, foarte supărat. Şi îngrijorat. 

Cu o expresie mulţumită, îşi introduse linguriţa de argint 
în ceaşca de cafea. Devenise mai puternic odată cu 
trecerea anilor şi buclele odinioară negre erau acum 
cărunte. Purta o pereche de pantaloni bleumarin, o cămaşă 
albastru-deschis şi o cravată în carouri albastre. Astăzi, pe 
cartea sa de vizită scria Consultant: Carl Malle, Consultant, 
Specialist în probleme de securitate şi protecţie personală. 

Ridicol. De parcă s-ar fi simţit vreodată în siguranţă în 
apropierea lui Carl Malle. 

— Pe fondul viitoarei tale aniversări, totul este, 
bineînţeles, regretabil, spuse el. Săptămâna viitoare, tu şi 
orfelinatul vă veţi afla în atenţia presei. Presupun că 
expeditorul anonim a luat în calcul acest efect. In mod 
convenabil, reporterul de la Fri Weekend este atât de prost 
văzut printre colegii lui, încât aproape nimeni nu va crede 
dezvăluirile sale... Carl Malle izbucni în râs. Şi cu siguranţă 
nu îl vor crede dacă va afla adevărul absolut neverosimil, 
nu-i aşa? 

— Nu prea este momentul potrivit pentru glume, spuse 
Magna tăios şi un pic intimidată. 

El avusese întotdeauna acest efect asupra ei. 

— Vorbesc destul de serios, draga mea Magna. Adevărul 
este prea straniu, dacă cineva ar putea publica povestea, 
fără a numi sursele principale. Şi noi suntem trei. Doar 
dacă nu vrei să spui că au existat şi alţi martori în acel 
moment... În acest caz, persoana la care ne gândim 
amândoi nu îşi va povesti propria istorie. Povestea s-a 
încheiat de mult şi nu a revenit niciodată în discuţie. Nu a 
fost ea cea care a scris această blestemată de scrisoare 
nemernicului de Tâsing. 

102 


- ERIK VALEUR - 


— Dar ai văzut că, dacă Tâsing... 

— Coincidenţă, Martha. Pură coincidenţă. Şi pe Orla îl ţin 
din scurt. 

Carl Malle râse zgomotos, de parcă era clovnul enervant 
cu arc, care obişnuia să joace pe tamburul său în noaptea 
de Crăciun, la Kongslund. 

— Ministrul i-a cerut secretarului său de stat să 
răscolească şi cerul, şi pământul pentru a identifica 
expeditorul - şi jadul pe pământ sunt eu. Dar asta o ştii 
deja... din războiul nostru comun? 

Polițistul pensionat râse din nou. 

Şi ea îşi aminti: de luptătorul pentru libertate în vârstă de 
17 ani, pe care îl admirase timp de câteva luni, înainte să 
îşi dădea seama ce hram purta. 

— Timpul petrecut împreună a trecut de mult, Martha, 
dar pot exista unul sau două detalii urâte pe care nu le 
cunosc. Nu avem altă opţiune decât să punem cărţile pe 
masă şi să sperăm că ceva sau cineva apare în prim-plan. 
Voi găsi expeditorul - înainte să cineva vină la mine. 

El îşi aprinse pipa şi privi lung şi concentrat în cupa 
acesteia, de parcă spera ca problema să ardă împreună cu 
tutunul. Pentru un om ca el, ocupaţia şi războiul împotriva 
Germaniei lui Hitler fuseseră un cadou: întunecat, 
periculos, ameninţător - şi încărcat cu emoție, Magna 
înţelesese asta încă de la început. În primăvara anului 
1943, împreună cu doi colegi de liceu, înființase un grup de 
rezistenţă în regiunea Midtjylland. Erau îndrăzneţi, aşa cum 
pot fi numai bărbaţii foarte tineri, încrezători în propria 
nemurire. Îşi luaseră pistoale germane, grenade de mână şi 
explozibil şi blocaseră calea ferată cu buşteni groşi de 
stejari, pe care îi tăiaseră din pădurea dintre Vejle şi 
Horsens, fără a avea idee ce scop aveau trenurile pe care 
le făceau să deraieze sau ce transportau acestea. Dar ei 
stăteau în tufişuri şi aclamau atunci când şinele se rupeau 
şi cele mai multe vagoane se răsturnau. 

Erau conduşi de diavol şi aruncau în aer tot ce le ieşea în 
cale, automobile parcate, magazine cu lenjerie de corp 

103 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


pentru militari, echipamente de fabrică, depozite de muniții 
şi brutării, vânzând chiflele danezilor HIPO. Caracterul 
imprevizibil al lui Carl îi enervase, de-a lungul timpului, pe 
luptătorii rezistenţei din zonă şi atunci când, în cele din 
urmă, politica de colaborare s-a prăbuşit în august 1943 şi 
când evreii danezi din aceeaşi „soluţie finala” au devenit 
exact ca restul evreilor europeni, un lider de grup din 
conducerea lutlandei reuşise să îi motiveze pe Carl şi pe 
acoliţii săi să dea dovadă de cel mai mare eroism şi să îi 
trimită la Copenhaga. Mii de evrei urmau să fie ascunşi în 
lunile următoare şi introduşi ilegal în Suedia, având o staţie 
intermediară, în capitala statului. Diavolul făcuse un pact 
cu Dumnezeu şi este discutabil dacă Danemarca ar fi salvat 
vreodată atât de mulţi evrei şi dacă s-ar fi scris vreodată 
despre partea frumoasă a războiului, în cazul în care Carl 
Malle nu ar fi venit în oraş. În aceeaşi perioadă, Magna 
devenise asistenta personală a directoarei din Skodsborg, 
iar când danezii aflară, pe 29 septembrie 1943, că germanii 
programaseră, peste două zile, arestările în masă şi 
deportarea a mii de evrei, Magna a trecut la acţiune. S-a 
dus în oraş împreună cu Gerda, care avea să devină mâna 
ei dreaptă. Luaseră tramvaiul până la un mic bar din 
apropierea cuptorului de var din port, ştiind că acolo se vor 
întâlni cu luptătorii din rezistenţă. Carl stătea la o masă în 
colţ, de-abia sosise din lutlanda. Magna îi explicase 
problema tânărului bărbat deşirat din Horsens: Era nevoie 
ca evreii să fie găsiţi, ascunși şi scoşi din ţară - în această 
ordine. Şi mai era nevoie de nişte ascunzători sigure, în 
timp ce oamenii din rezistenţă organizau rutele de 
evacuare spre Suedia. 

In acea noapte, Carl şi Magna dormiseră împreună în 
micul ei apartament din orfelinat; mai târziu, ei 
inspectaseră mansarda. Cu excepţia câtorva cutii cu jucării 
aruncate, era complet goală. Suprafaţa podelei era 
ascunzătoarea perfectă. 

Coborâseră scările şi se culcaseră din nou împreună. El 
avea şaptesprezece, iar ea douăzeci şi trei de ani. Mâinile şi 

104 


- ERIK VALEUR - 


voinţa lui stabiliseră ritmul, tempoul şi sincronizarea 
orgasmului. Ea îşi lăsase capul pe spate şi încercase să-şi 
suprime ţipătul, în speranţa că elevele care dormeau în 
camere vor confunda zgomotul cu plânsul unui copil 
undeva, în casa cea mare. 

Carl fusese primul - şi ultimul bărbat al Magnei. 

El trăgea din pipă, ca şi cum i-ar fi ghicit gândurile, ceea 
ce ar fi putut face, fără îndoială. 

— A fost o perioadă, Martha, spuse el, în care nu ne 
temeam de nimic. Dar asta a fost cu mult timp în urmă. 

— Da. Cei cinci ani nenorociti. 

Evreii veniseră la Kongslund, după lăsarea întunericului, 
în grupuri mici. Bărbaţi, femei şi copii cu genţi şi valize, 
nimic mai mult decât putea fiecare să care pe drumul 
periculos prin fiord. Carl Malle şi tovarăşii săi din rezistenţă 
făcuseră rost, cu promisiuni, ameninţări şi mită, de bărci în 
bună stare, de orice formă. 

— Cel mai important, plutesc, aşa cum spunea Carl, 
aflându-se în faţa pescarilor nervoşi care, de frică, i le 
puseseră la dispoziţie. 

Nu exista niciun vehicul pe care, în aceste luni, să nu-l fi 
scos pe mare, în timp ce el stătea în sera din Kongslund, 
când evreii plecau. 

— Ţineţi lucrurile mai puţin importante în mâna stângă, 
pentru a le putea arunca, dacă va fi nevoie să fugiţi, îi 
instruia el. Dacă trebuie să înotaţi, nu mai este loc de 
bagaje! 

De fiecare dată când o spunea, râdea cu voce tare, iar 
refugiații îl priveau neliniştiţi, pentru că nu ştiau de unde 
venea, de fapt, cel mai mare pericol. 

Odată cu trecerea timpului creştea şi nervozitatea 
domnişoarei, pentru că nimeni nu părea să aibă grijă câtuşi 
de puţin de orfelinatul de pe Strandvej. Dar într-o seară 
lucrurile au fost foarte aproape să meargă prost. Două 
maşini negre ale Gestapoului cotiseră pe Strandvej către 
orfelinat şi opriseră pe alee. Şapte soldaţi şi un ofiţer 
german coborâseră din ele. 

105 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Gerda Jensen, aceeaşi femeie care pictase elefanții 
albaştri din camera sugarilor, îi întâmpinase pe nemti pe 
palierul din pragul uşii de la intrare. Ea îşi pusese un şal 
verde, croşetat, pe umeri şi avea un aspect atât de delicat, 
încât casa din spatele ei părea imensă. Comandantul 
german îi arătase mandatul de percheziţie şi Gerda se 
înclinase în faţa lui, aşa cum Susanne Ingemann făcuse în 
faţa reporterilor, cu câteva zile în urmă. 

— Vă rugăm să nu îi deranjaţi pe copii, spuse cu o voce 
atât de suavă, încât neamţul lăsă ochii în jos, ca şi cum ar fi 
fost prins făcând un păcat. 

Habar n-avea că ar fi trebuit să o întrebe pe Gerda numai 
despre acele lucruri pe care dorea să le afle, pentru că ea, 
pur şi simplu, nu ar fi putut minţi pe nimeni. Nici măcar pe 
un ofiţer german. Dar, bineînţeles, comandantul nu avea de 
unde să ştie asta. 

Soldaţii germani nu intraseră mai departe de dormitor, 
arătând ciudat, cu mantalele lor lungi şi cizmele înalte, 
între paturile din camera care mai târziu avea să devină 
Camera elefanților. _ 

Gerda stătea în faţa comandantului. li ajungea exact 
până la piept. 

— Aceşti copii sunt foarte sensibili, îi spuse în daneză. 
Sunt  singuri-singurei pe lume... îl privea în faţă, 
permițându-i să privească o pereche de ochi în care se 
reflectau furtunile şi vânturile de pe coasta de vest a 
lutlandei... Şi ei nu îşi vor cunoaşte niciodată părinţii. 

Cei opt oameni dintre cele opt paturi păreau a nu-şi găsi 
locul; în aer plutea o nesiguranţă pe care nimeni, după 
aceea, nu o putuse explica. 

— Domnişoară... începu maiorul şi o evită cu grijă, 
îndreptându-şi privirea spre copiii adormiţi, de sub pături... 
Mulţumesc frumos. 

După care se întoarse pe călcâie şi o rugă să îi conducă, 
pe el şi pe oamenii lui. Coborâră pe alee şi, la mai puţin de 
zece minute de la sosire, dispărură. 


106 


- ERIK VALEUR - 


La scurt timp după aceea veni eliberarea. Germanii se 
predaseră fără luptă şi plecaseră de-a lungul Strandvej, 
prin Skodsborg, trecuseră de Kongslund, străbătuseră 
Copenhaga şi Zealand, înapoi în ţara lor distrusă. În 
ultimele luni de război, Carl fusese foarte activ în lichidarea 
informatorilor danezi, o sarcină crudă, dar necesară, care 
se spune că îi marca pe viaţă pe luptătorii rezistenţei aleşi 
pentru asta. 

Il marcase şi pe el? Ea credea că nu. 

— Knud Tăsing se va concentra foarte curând pe cei cinci 
băieţi din Camera elefanților, din 1961, îi spuse Carl Malle 
Magnei. Nu este prost. 


Ea tăcea. 
— Dacă va da peste vreo legătură, ceea ce este foarte 
puţin probabil... lovea cu lingurita din argint marginea 


zaharniţei... Va întreba de tată şi va dori să ştie unde este 
astăzi. 

— Şi bineînţeles că eu voi răspunde că numele taţilor, în 
cele mai multe cazuri, sunt necunoscute - ceea ce este 
adevărat... 

Işi recăpătase un pic din încrederea în sine. Spre 
deosebire de Gerda, ea putea minţi dacă era necesar. 

— Dar de ce această secretomanie? De unde această 
cerere ciudată? De parcă cineva ar fi încercat să îşi 
ascundă urmele, în mod deliberat? Ce vei răspunde la 
aceste întrebări? 

— Nu îmi mai amintesc foarte bine. De-a lungul timpului 
au fost atât de mulţi copii... mii de date de contact. Până la 
urmă, nu mă pot forţa, Carl. Doar nu sunt barbari... ? 

Ultimul cuvânt îi era menit lui. 

El ignoră insulta. Vieţile lor erau legate prin nişte fire pe 
care nimeni nu le putea dezlega. Îşi împinse jacheta cu 
ziarul şi ea ştiu ce va urma. 

— Marie ar fi putut concepe scrisoarea, spuse el. 

Ea nu răspunse. 


107 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Am văzut-o în Søborg... când era mică... cum se 
ascundea prin tufişuri şi îi spiona pe Orla şi pe Severin. Nu 
era ceva normal. Şi ea avea acces... la /ucruri... 

Rostise ultimul cuvânt accentuat şi ambiguu, în mod 
intenţionat. 

Directoarea pensionată tăcea. Era un teren foarte 
periculos. 

— Întotdeauna a fost foarte ciudată. Nu este de mirare 
că nu i-ai putut găsi un cămin potrivit. 

— Eu am găsit o casă pentru ea. Cea mai bună. 

El se ridică, iar linguriţa căzu cu zgomot pe podea. 

— Dacă am şti măcar de ce se întâmplă toate astea 
tocmai acum... 

Ea privi în sus, spre el. 

— Oricine ar fi putut găsi şi păstra formularul... şi ar fi 
putut afla despre vechile evenimente. Un vizitator... o fostă 
bonă... 

— Principala preocupare a prietenului nostru comun este, 
bineînţeles, că e vorba de acelaşi băiat, o întrerupse şeful 
securităţii. Poate că a găsit formularul la părinţii săi 
adoptivi şi acum încearcă să-şi dea seama ce înseamnă. 

Pielea Magnei avea exact aceeaşi culoare precum cenuşa 
trabucului din mica scrumieră de cristal din faţa ei. Şi tăcea 
în continuare. 

— Chiar ai distrus toate urmele? o întrebă el. 

— Da, bineînţeles. 

— Este vina ta... şi a /Jui că avem probleme acum. 

— Şi dacă Peter, vedeta TV a naţiunii, este şi el atras în 
scandal, împreună cu întregul post TV? S-ar putea 
întâmpla, nu? Poate că a primit şi el o astfel de scrisoare. 

Întrebarea nu necesita un răspuns. Trebuia neapărat să 
astupe „gaura” trecutului, înainte de a fi prea târziu, 
indiferent cine o descoperise. 

— Orla chiar este copilul femeii la care a crescut în 
Søborg? întrebă el brusc. 


108 


- ERIK VALEUR - 


— Cu siguranţă, tu ar trebui să ştii cel mai bine. El îşi 
arătase o slăbiciune în faţa ei. Nu ai fost mai apropiat de el 
decât oricine altcineva? 

— O mamă singură ar fi fost acoperirea perfectă, nu-i 
aşa, Magna? 

Şi ea tăcu, pentru a treia oară. 

—A avut o copilărie îngrozitoare. Interesantă, dar 
îngrozitoare. Atât de multă violenţă... de parcă ar fi în 
genele lui. Să ucizi un om, la o vârstă atât de fragedă... 

Nu putea intra în dezbatere cu el, dar nici nu voia să lase 
acuzaţiile să plutească aşa, pur şi simplu, prin cameră. 

— Nu l-a omorât el. Am vorbit cu psihologii... 

Se opri. El nu trebuia să afle mai multe. 

— Psihologul a fost şocat, buna mea Magna. Ar trebui să 
ştii asta. Eu am vorbit chiar cu Orla... imediat după 
incident... Şi a fost cu adevărat înfricoşător. N-a fost 
normal. Ştii şi tu foarte bine. 

— Nu s-a putut dovedi. 

— Nu, dar din ce cauză? Pentru că eu... pentru că noi l- 
am protejat. 

— Tu câţi oameni ai ucis, Carl? 

Pentru prima dată, i se adresa cu prenumele. 

— Da, am omorât oameni, Martha - dar era război. Orla 
nu a fost în război, spuse el. Un nătâng dintr-o pădurice din 
Søborg nu este un duşman pe care trebuie să îl omori. Şi, 
cu siguranţă, nu într-un asemenea mod. 

În camera de zi se aşternu o lungă tăcere. 

— Nu ştiu de ce s-a declanşat acum, a spus el în cele din 
urmă, ca şi cum ar fi fost nevoit să răspundă la o altă 
întrebare. 

Apoi plecă. 

Uşa de la intrare se trânti în urma lui. 

Niciunul din ei nu îşi luase la revedere. 

Ea îşi aprinse o altă ţigară de foi, privind fumul albastru. 
Ar fi vrut să îngroape totul, copiii, două generaţii lungi, 
douăzeci de mii de suflete. Nu era nicio scăpare, ştia asta 
de mult timp. Întunericul se deschisese, literalmente, sub 

109 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


ea. Micii elefanţi albaştri se legănau pe plasa croită din fire 
subţiri, care îi ţinea pe toţi, până când, la final, se destrăma 
sub ei. Va fi aruncată cu ei în întunericul care ar trebui să 
fie mormântul ei. 

Ideea îi plăcea. Desigur, nicio melodie nu dura pentru 
totdeauna, indiferent de ceea ce încerca să-i convingă pe 
cei mici. 

Numai dacă nu s-ar fi terminat atât de repede. 


Orla Berntsen se întoarse spre ministrul său şi observă, 
pentru prima dată, o nuanţă de grosolănie sub trăsăturile 
fine, aproape feminine. 

Şocul dezvăluirilor din ultima zi fusese la fel de violent ca 
şi îmbrăţişarea  neaşteptată a unor oameni străini, 
declanşând între ei un sentiment de incertitudine ciudată. 
Teama se instalase în Ministerul de Stat - ca să spunem 
aşa, prin e-mail -, se strecurase pe sub pielea puternicului 
bărbat şi îi schimbase, într-adevăr, aspectul general. 

Teama celuilalt bărbat scosese la suprafaţă agresiunea 
lui Orla Berntsen, care se stăpânea cu greu - deşi putea 
înţelege toate considerentele pe care le dezbătuse, înainte 
cu câteva minute, cu Vrăjitorul. In cazul unui scandal, aşa 
cum sugera articolul din Fri Weekend - cu privire la 
adoptarea ilegală a copiilor părăsiţi de bărbaţii puternici la 
care ar trebui să răspundă Kongslund, ministerul va fi 
invadat de atacurile răutăcioase ale presei. Danezii iubesc 
execuțiile publice. 

Din ce cauză a fost susţinut financiar Kongslund atâția 
ani de guvern? Există vreo legătură? Şi dacă nu: cum de 
patronul acestei case de copii, ministrul de stat Ole Almind- 
Enevold, nu a observat înşelătoria? 

ȘI câți bani au investit, de fapt, contribuabilii în această 
afacere, de-a lungul timpului? 

Nu istoria orfelinatului Kongslund şi a copiilor abandonați 
ai națiunii a ajutat la victoria electorală a guvernului, în 
2005? 


110 


- ERIK VALEUR - 


Ce are de spus partidul despre faptul că celebra casă de 
copii, care le-a protejat pe cele mai vulnerabile persoane 
din societate, pe cei extrădați, i-a servit în secret numai pe 
cei puternici şi pe cei mai influenți? 

Puterea simbolică nu trebuia să fie subestimată. Aceasta 
l-ar putea face pe al doilea cel mai important om să cadă 
pe ultima treaptă din sala tronului, pe care prim-ministrul 
se aşezase pe testamentul său politic, lăsând ca ultimele 
sale „fluide” să se infiltreze într-o batistă cu monograma 
roşu aprins a partidului. 

Ole Almind-Enevold nu îi va succede niciodată. 

Şeful personalului îşi privi superiorul. Erau o pereche 
inegală, pe care colegii lor îi considerau, de douăzeci de 
ani, a fi: elevul taciturn şi mentorul său, ministrul justiţiei al 
unui guvern bolnav, care tocmai demisionase. Orla nu se 
îngrijorase niciodată din acest motiv. Se recunoştea în 
bărbatul mai în vârstă - şi nu avusese nicio ezitare atunci 
când plătise preţul pentru intrarea sa în administraţia de 
stat cu singura prietenie pe care o avusese vreodată. Doi 
tineri jurişti care visaseră la o practică comună - şi acum 
drumurile lor se despărţiseră. Unul din ei, Søren Severin 
Nielsen, o luase pe o cale, în semn de protest sau la 
întâmplare, care se încrucişa, aproape inevitabil, prin 
diferite ministere, cu cariera abruptă a lui Orla. El devenise 
avocatul solicitanţilor de azil. 

— Există un motiv pentru care te-am chemat. 

Vocea ministrului suna ciudat de înăbuşit şi liniştit în 
biroul înalt. Orla Berntsen îşi întinse degetele la spate. ÎI 
mânca dosul palmelor, iar furia nou descoperită împotriva 
omului din spatele biroului se simţea de parcă pielea îi era 
străpunsă de mii de ace. 

— Dacă e vorba despre încercarea lui Søren Severin 
Nielsen de a stârni interesul presei, pentru a împiedica 
expulzarea băiatului tamil, spuse el furios, Vrăji... directorul 
PR i-a alimentat deja cu atâtea paragrafe pe care se 
bazează această decizie, de o să le fumege mintea... 


111 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Fu întrerupt de un gest obosit şi îşi înghiţi restul 
propoziției. 

In mod evident, ministrul de stat nu era interesat de 
copiii tamili. Era palid şi vorbea încet. 

— Carl Malle a fost la Magna. Ea nu i-a putut... povesti... 
nimic. 

Orla Berntsen aştepta continuarea. 

— Bineînţeles, Kongslund este acuzat pe nedrept - sper 
că îţi este limpede şi ţie. 

Chiar dacă aceasta nu fusese o întrebare, Orla răspunse 
la fel de încet: 

— Da. 

— Ştii ceva? 

Ecoul vocilor pe care le auzea mereu, copil fiind. Stii 
ceva? 

După care el răspundea întotdeauna: „Nu. Nimic”. Chiar 
nu ştia nimic. Mama lui se aşeza în scaunul albastru, în 
care şezuse odinioară şi tatăl lui, şi aproape niciodată nu îi 
povestea nimic din trecut. Despre tatăl său dispărut, de 
exemplu. Orla fugea de tăcerea ei şi ieşea afară, pe malul 
râului, cu ochii în patru, acolo unde, într-o seară de vară, îşi 
învinsese cel mai puternic inamic pe care îl întâlnise 
vreodată şi îi aruncase ochiul diabolic printre nuferi. În 
imaginaţia lui, ochiul încă stătea pe o frunză de nufăr, 
înconjurat de un strat de noroi verde, privindu-l ca în 
benzile desenate de groază. Nu regreta nimic. Acest ochi l- 
ar fi transformat pe tatăl lui în stană de piatră, cu o singură 
privire mortală, îşi imagina el, dar în apă nu mai avea nicio 
putere. (Această observaţie sigur i-ar fi interesat pe 
duhovnicii bărboşi, psihologii de la Kongslund.) 

— Atunci asta este, îi întrerupse ministrul viziunile bizare. 

Puținele cuvinte mărşăluiră ţepene, asemenea unor 
soldaţi de tinichea, prin imensa ţară a nimănui aflată între 
cei doi bărbaţi. 

Şeful personalului ministrului de stat părăsi biroul. 


112 


- ERIK VALEUR - 


Vechiul comisar ieşise la pensie din departamentul 
judiciar al poliţiei Copenhaga, în ziua în care Danemarca 
intrase alături de americani în Irak, pentru a răzbuna 
distrugerea turnurilor gemene din 2001. Era 20 martie 
2003 şi îi oferiră în plus exact cele opt luni, o săptămână şi 
patru zile, pe care le trecuse în contul său de ore 
suplimentare. În săptămâna următoare vizionase, pe CNN 
şi pe toate canalele daneze de top, fuga tiranului Saddam 
Hussein din calea trupelor care avansau. 

Mai bine de cinci ani mai târziu, şedea tot în fotoliul său 
preferat, uitându-se la Channel DK, canalul danez favorit de 
televiziune, cu aceeaşi atitudine intransigentă faţă de lege 
şi ordine şi o forţă poliţienească puternică. 

Nu lăsase în urmă prea multe cazuri nerezolvate, dar 
acelea câteva care nu fuseseră elucidate încă îl urmăreau 
şi acum. Se gândea la ele aproape în fiecare zi. 

Soţia lui îi spunea mereu unicului lor copil - o fată - că 
tatăl ei era obsedat. Şi el dădea din cap şi îi dădea 
dreptate. 

Pe 7 mai citea ziarul, ca întotdeauna, şi urmărea cu un 
interes tot mai mare cazul scrisorii anonime care fusese 
transmisă la Ministerul de Stat şi la Fri Weekend. Era un 
amănunt în reportaj care îl îngrijora. 

Citise articolul din nou şi tocmai îşi sprijinea fruntea, cu 
sprâncenele încruntate, acum albe ca zăpada, uitându-se 
cu atenţie la fotografia imensei şi bătrânei vile. Ferestrele 
înalte, zidurile acoperite cu iederă şi turnurile impunătoare, 
acoperişul negru cu nu mai puţin de şapte hornuri - până 
când, brusc, strânse ochii pe jumătate. 

Dintr-odată, îşi dădu seama ce îl alarmase şi exact în 
acest moment înţelese că atunci, în septembrie 2001, când 
pe plaja de la Bellevue găsiseră, dimineaţa devreme, 
cadavrul unei femei de vârstă mijlocie, comisese o greşeală 
de neiertat. Inspectă din nou locul cu ochii minţii, cum era 
întins corpul acolo, în ceața dimineţii, chiar pe linia de 
plutire, şi pentru a mia oară se gândea la recuzită, aşa cum 
o numise întotdeauna, chiar şi după ce expertul în crime în 

113 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


serie de la FBI îl asigurase că, în fond, nu putea fi identificat 
niciun tipar. 

Şi din nou avu sentimentul de disconfort, că era ceva în 
neregulă, deşi se stabilise ca acest caz să fie clasat ca un 
eveniment nefericit de deces. 

Ochiul. Cartea. Ramura. Funia. Pasărea. Uitase cumva 
ceva? 

Stătea acolo, cu ochii închişi şi imaginile i se perindau în 
memorie, de parcă ar fi fost ieri. 

Micuța creatură de culoare galbenă zăcea acolo, cu gâtul 
rupt, cu nisipul alb în ochi şi cu ciocul întredeschis. 
Imaginea îl atinsese întotdeauna cel mai mult. Nu fusese în 
stare să o descifreze. 

Dar mai exista şi altă probă, fotografia. 

Asupra cadavrului nu găsiseră niciun act de identitate, 
numai o fotografie veche, pe care o atribuise unei părţi din 
lume de unde venise, probabil, după cum rezulta din 
analiza hainelor. 

De aceea nu publicaseră poza în Danemarca, probabil că, 
în zilele agitate după atacul terorist asupra turnurilor 
gemene, nu şi-ar fi găsit locul în ziare. Şi de aceea nimeni 
nu văzuse casa cu şapte hornuri - aceeaşi casă care acum 
fusese publicată în Fri Weekend. 

În schimb, o trimiseseră, împreună cu o poză a 
decedatei, la poliţia din Noua Zeelandă şi din Australia, fără 
prea mari speranţe că exotica vilă ar fi putut fi recunoscută 
dintr-o fotografie nu prea bine realizată. Este de înţeles. 
Pentru că el comisese o astfel de greşeală crucială. 

Motivul se afla la numai câteva sute de metri de coasta 
Øresund, pentru comisar nemaiexistând nicio urmă de 
îndoială: Casa din fotografie - singura recuzită personală a 
femeii moarte - era Vila Kongsluna. 

Poate că interpreta totul anapoda şi vedea conexiuni 
acolo unde ele nu existau? Dar apoi câştigase simţul 
datoriei. Îi povestise soţiei sale, care îl privea înfricoşată 
(ea ar fi preferat ca el să rămână în siguranţă, în fotoliul 
său), îi ignorase protestele şi sunase la prezidiul de poliţie. 

114 


- ERIK VALEUR - 


În mai puţin de două minute îl pusese la curent pe 
succesorul său cu privire la suspiciunile despre o posibilă 
legătură între cele două evenimente, iar acesta îl lăsă să 
termine - probabil din curtoazie şi respectul pentru 
angajamentul său faţă de stat, pe tot parcursul vieţii - 
înainte de a spune ceva. 

— Cazul cu scrisoarea anonimă nu mai ţine de poliţie. 
Ministerul l-a însărcinat pe Carl Malle să facă investigaţii 
suplimentare. 

Nu mai era nimic de adăugat. Detectivul criminalist 
pensionat puse receptorul în furcă. 

In niciun caz nu voia să stea în calea omului de care toţi 
colegii din secţie se temuseră, până în ziua în care ieşise 
din poliţie pentru a deveni liber-profesionist, ca expert 
privat în securitate. Contactele sale cu oficiali 
guvernamentali importanţi şi politicieni de stat îl făcuseră, 
de zeci de ani, comandantul real al secţiei de poliţie. Toţi 
ajunseseră să îi simtă puterea - şi tăceau în prezenţa lui. 
Acolo unde domnea Carl Malle domnea şi teama. Şi exact 
această frică inspectorul nu-şi dorea să o trezească nici 
pentru el, nici pentru soţia lui, care nu avea alt scop în 
viaţă în afară de grădina şi de fiica lor. 

Misterul femeii moarte pe plajă trebuia să rămână în 
nisip. 


115 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


6 
MAGDALENE 


7 MAI 2008 


Desigur, Carl Malle fusese obligat să o viziteze pe vechea 
sa aliată, Magna. Nu mă îndoisem nicio secundă că o va 
face. 

Dar chiar dacă ar fi vorbit toată seara şi toată noaptea, 
nu ar fi găsit nicio soluție. Procesul declanşat de scrisoare 
nu putea fi oprit. 

Cine cunoştea numele de John Bjergstrand avea să ia 
legătura cu ziarul şi, mai târziu, cu postul de televiziune. 
Aveam certitudinea că televiziunea va prelua povestea (la 
urma urmei, televiziunea era plină de aluzii la relații intime 
interzise şi scandaluri în care erau implicate celebrități); 
danezii erau un popor fericit, vorbăreț, într-o tară mică. 
Dacă cineva ieşea aici din cadru nu rămânea neobservat. 


Soarta te duce - ca de obicei - pe drumul pe care vrea ea 
şi poate dragostea mea pentru Magdalene fusese cea care 
pusese totul în mişcare. 

Aveam doar opt ani când murise şi plânsesem o 
săptămână întreagă. Ni se acordase şansa să petrecem 
numai doi ani împreună. Între noi erau şaptezeci şi doi de 
ani şi ea dispăruse din lumea mea fizică atunci când 
omenirea vizita, pentru prima dată, un alt corp ceresc. 
Chiar că fusese ciudat. Eram convinsă că ambele 
evenimente erau legate, într-un mod inexplicabil. 

Stăteam în braţele mamei mele adoptive, Magna, în 
biserica de la Søllerød, unde cântam pentru cei morţi şi 
cred că pastorul înţelesese că această ceremonie era una 
foarte specială. În biserică predominau nişte sunete ca de 
lovituri şi sforăieli, ca şi cum nişte elefanţi enormi ar fi dat 
năvală prin tufişuri, la cotitura unui râu, o stare de spirit pe 
care numai femeile puternice o pot produce. Uimitoarea 

116 


- ERIK VALEUR - 


doamnă Krantz de la Protecţia copilului era acolo, toate 
bonele şi infirmierele, precum şi psihologul nou angajat. 
Mama mea adoptivă Magna cânta cu zel, versurile liedului 
trecând ca avioanele enorme, din nările ei spre altar şi se 
ciocneau de pereţii văruiţi în alb, care aruncau înapoi 
ecouri slabe. 

— Ce vom spune atunci când vom vedea luminile 
stelelor? spunea liedul, dar în această societate, în această 
paradă a femeilor binevoitoare, aceasta nu era o întrebare. 

Mă gândeam la Magdalene. Nu îi era teamă de moarte în 
sine, ci de călătoria pe tărâmul morţilor. 

— Nu au rampe pentru scaunele cu rotile, glumise ea cu 
câteva zile înainte de aselenizare, înainte să scoată un fel 
de scârţâit şi să se sprijine pe mânerul scaunului său, 
chinuită fiind de un spasm infernal. 

Era convinsă că trupul ei strâmb nu s-ar fi potrivit cu un 
sicriu normal şi, prin urmare, cu prevederea caracteristică, 
luase o decizie pentru a evita această complicaţie. Ultima 
ei dorinţă era scrisă pe o foaie volantă de hârtie, pe care o 
împăturise pe jumătate şi o aşezase pe cufărul din lemn de 
ulm din camera ei de zi. 

Când voi muri, vreau să fiu îngropată sub fagul bătrân, 
lângă părinţii mei. Dar nu într-un sicriu, ceea ce ar fi dificil 
pentru toată lumea, în special pentru autoarea acestor 
rânduri, înainte ca trupul meu deformat să fie băgat cu 
forța într-o cutie îngustă, după moarte, prefer să fiu 
incinerată. 

Şi, pentru mai multă siguranţă, adăugase: Oamenii nu ar 
trebui să fie deranjati nici după moartea mea. Nu vreau să 
existe discuții despre cum să îmi lege brațele de corp şi 
cum trebuie să-mi disloce genunchiul, pentru a rezolva 
această problemă. 

Magdalene se gândea întotdeauna la toate. 

Presupun că este posibil, aşa cum arăt eu, să fiu băgată 
într-un cuptor, ar fi chiar păcat şi, în plus, scump, să ardeti 
un sicriu bun, spațios, scrisese ea, inclusiv alte şase cuvinte 
subliniate: Scaunul cu rotile puteți să îl lăsaţi afară! 

117 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Ea fusese întotdeauna revigorant de practică şi nu 
trebuie trecut cu vederea că, mai mult ca sigur, avusese 
nevoie de o lună pentru a scrie aceste scurte instrucţiuni cu 
privire la ceea ce trebuia să se întâmple după moartea ei. 
Intr-un sertar al cufărului se aflau jurnalele şi telescopul ei, 
care îi aparținuse regelui Frederik al Vil-lea, primul 
proprietar al vilei Kongslund. 

Magna care, ca directoare a orfelinatului, avea, mai mult 
ca sigur, un caracter la fel de practic ca al decedatei, 
primise scaunul cu rotile de la pastor, după ceremonie. Nu 
se ştia când un copil de la Kongslund ar fi putut folosi un 
astfel de obiect. Il găsisem mai târziu în şopron. Stătea 
acolo, cu scaunul său uzat din piele, ca un obiect amorf, iar 
eu l-am luat şi l-am adus în camera mea. Când dorul de 
prietena mea moartă era prea mare, mă aşezam în el. Şi, 
destul de ciudat, cu trecerea anilor creştea şi dorul meu 
când mă aşezam pe scaun; până la urmă, stăteam mai 
mult pe monstrul deformat decât pe scaunul meu din 
mahon, fabricat manual de maestrul Thomas Chippendale 
în persoană. Oamenii din jurul meu trebuie să mă fi 
considerat foarte ciudată. Cred că numai copiii dezvoltă 
capacitatea de a se face invizibili în aproape orice situaţie 
şi în orice loc, iar în anii după moartea Magdalenei am fost 
mereu retrasă şi de-abia puteam fi văzută de ochii adulţilor. 
Această forţă poate fi comparată cel mai bine cu un miraj. 
Ea vine şi trece, cum îi convine fiecăruia. Pentru unii adulţi, 
aceşti copii semi-invizibili sunt foarte periculoşi, deoarece 
ei deţin cheia pentru o lume pe care ei, adulţii, nu 
îndrăznesc să o viziteze. In cazul meu, în special, a fost 
deosebit de rău, pentru că nu se ştia de unde veneam şi 
unde mă duceam. Când eram vizibilă, atrăgeam asupra 
mea toate privirile de îndată ce intram într-o cameră, chiar 
şi atunci când distinşii oaspeţi erau implicaţi într-o discuţie 
cu directoarea casei Kongslund. Dintr-odată stăteam, cu 
aura mea întunecată, stranie, pe covorul Rya - înaltă de un 
metru şi jumătate, diformă - şi cred că ştiu de ce se speriau 
când mă vedeau. 

118 


- ERIK VALEUR - 


Magna râdea apoi gălăgios, pentru a detensiona starea 
de spirit. 

— Ne găsim cu toţii în acest loc, într-o situaţie deosebită, 
fără a cunoaşte niciunul din cele două capete ale vieţii 
noastre, spunea ea, ca o explicaţie pentru creatura ciudată 
care apărea în pragul uşii. 

De aceea, ce se întâmplase în zilele după aselenizare şi 
după înmormântarea Magdalenei era perfect logic. Nu am 
simţit niciodată că ar fi fost de neînțeles sau un miracol - 
sau un semn de la Dumnezeu sau de la diavol -, că draga 
mea prietenă revenise la viaţă, de parcă nu ar fi fost 
plecată niciodată. Intrase în viaţa mea, grațios, de parcă nu 
ar fi avut niciun handicap. 

Presupun că se odihnea în Rai, după eliberarea fericită 
din trupul ei deformat, pentru prima oară, când, într-o zi, i-a 
venit ideea să mă contacteze din nou - pe mine, copilul 
găsit, Marie. 

Nu te gândi la mine, Marie, eu sunt lângă regele care a 
construit căminul. Dansăm sub fagii din cer, chiar în dreptul 
galaxiei Andromeda. Nu există un loc mai frumos în tot 
Universul! 

Andromeda. Am plâns. Mă bucuram atât de mult pentru 
ea! 

La început, ea mă asculta numai atunci când îi 
împărtăşeam grijile mele mai mici sau mai mari şi m-a 
sfătuit să mă duc la copiii din susul străzii Strandvej, copii 
care mă tachinau în legătură cu umerii mei strâmbi, îmi 
spuneau Eschimosul, pentru că faţa mea era atât de ciudat 
presată, sub părul negru. 

Pentru că ei nu ştiu ce fac, şoptea prietena vieţii mele, 
împăciuitoare, din lumea de dincolo - în voce cu o nuanţă 
nouă de înţelepciune, mai bogată, pe care o invidiam, ca un 
copil de nouă ani. /artă, uită şi dispari în adâncul sufletului 
tău. 

Acest sfat vechi de când lumea fusese o uşurare 
incredibilă pentru mine. 


119 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


În curând a început să fie cu mine tot timpul şi peste tot, 
oriunde mă duceam - trăgând în urma sa de lanţ bătrânul 
elefant. Sunt sigură că mă conducea deliberat în locurile în 
care îşi dorise mereu să ajung. 

Desigur, atunci s-a întâmplat ceea ce trebuia să se 
întâmple - şi aşa cum hotărâserăm împreună. Într-o zi, 
când am intrat în camera mamei mele adoptive care le 
sorbea din nou oaspeţilor săi cuvintele, până când aceştia 
tăceau, nesiguri şi priveau în pământ, am constatat, spre 
surprinderea mea, că un băieţel stătea pe una din 
canapelele vechi, stilate ale Magnei şi folosea aceeaşi 
tehnică pe care o foloseam şi eu. După ce ne-am studiat o 
vreme (bineînțeles, fără contact vizual direct), sala 
rămăsese aproape fără aer, astfel că unii dintre adulţi 
începuseră să tuşească. Magna rupse vraja, folosindu-se de 
toată forţa ei şi mi se adresă direct: 

— Salută-l pe Orla, îmi spuse, arătând spre băiatul mic şi 
slăbănog, cu pistrui mari, maro pe nas. Odinioară a locuit 
aici, cu noi, a dormit împreună cu tine în Camera 
elefanților, spuse şi râsul ei suna ca un tunet într-o noapte 
de vară. 

Băiatul nici măcar nu clipi. El era, în mod clar, unul dintre 
noi. 

In acel moment am ştiut că şi el simţea acelaşi lucru şi 
că tăcerea lui era un zid pe care ni-l construiserăm în jurul 
nostru, atunci când eram însoţiţi de adulţi, în locuri expuse. 
Ne-am citit atât de clar gândurile, de parcă strigam 
amândoi din toţi rărunchii. Şi apoi ne-am formulat în cap 
fraza pe care o învățau toţi copiii care, la un moment dat, s- 
au aflat sub acoperişul casei Kongslund: Doamne 
Dumnezeule! Nu ne mai lăsa să ne întoarcem în acest loc! 
Pentru Dumnezeu! 

După câteva zile împlineam zece ani, iar Magdalene mi-a 
amintit discret de jurnalele ei, pe care le ascunsesem în 
fundul dublu al sertarului cufărului meu. Acum eram destul 
de mare pentru a le citi cu atenţie şi în ordinea corectă. 


120 


- ERIK VALEUR - 


Venise timpul să fac o incursiune în lumea din care făceam 
parte. 

Ea putuse observa Kongslund din casa ei de pe deal, 
timp de treizeci şi patru de ani şi, în timp ce citeam, ea se 
aşeza în scaunul cu rotile gol de la fereastră şi îmi 
răspundea la întrebări. 

Prin cuvintele ei m-am văzut pe mine însămi, pentru 
prima dată, în afara urcării abrupte spre mica mea grotă. 

Marie a fost din nou jos, la apă şi a fost certată de 
domnişoara Ladegaard. Pare a fi atât sfidătoare, cât şi 
încăpățânată. Are ceva din mine, scria Magdalene în caietul 
ei, care acoperea anii 1961-1964 şi, astfel, includea prima 
etapă a vieţii mele. 

Am dat cu câteva pagini înapoi. 

Cât de nevinovați sunt! Este Ziua Constituţiei şi sunt duşi 
la parada steagului de pe pajişte. Marie stă alături de Putte 
şi Jonne. Domnişoara Jensen o ține de mână. 

Şi cu un an înainte am dat peste una din rarele notițe de 
toamnă, din noiembrie 1963: Preşedintele Kennedy a fost 
asasinat. Măcar dacă aş mai fi copil, să nu înțeleg nimic în 
aceste vremuri teribile. 

În cele din urmă, am răsfoit paginile până la data la care 
începea povestea mea cu Kongslund, de importanţă majoră 
- 13 mai 1961. Scrisese: Uneori, în viată se întâmplă să 
vezi ceva ce nu înţelegi şi pe care nu îl poti împărtăşi cu 
nimeni. 

Din aceste cuvinte am simţit că observase ceva foarte 
special. 

M-am trezit devreme şi am auzit paşi pe pietriş şi, din 
locul meu de la fereastră, am văzut ce s-a întâmplat. 

Vorbea despre sosirea micului copil găsit. Şi ea a fost 
singurul martor, fără îndoială. 

Nu îmi este ruşine să recunosc că am urmărit procesul 
prin telescopul regelui, chiar dacă uneori mi-aş dori ca 
această curiozitate a mea să fie mai puțin pronunțată. Era 
o mesageră, nu o mamă, mi-am dat seama imediat. Micuţul 


121 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


a fost, pur şi simplu, lăsat pe trepte, fără a-şi lua la 
revedere, fără nicio durere. 

Ea a descris femeia care adusese coşul, felul în care 
coborâse panta şi, după aceea, reacţia stupidă a asistentei 
Agnes, care ieşise la scurt timp după aceea şi începuse să 
tipe. A descris cum Magna venise în fugă şi cum luase coşul 
în braţe, înainte să dispară cu el în conacul imens. Şi câteva 
săptămâni mai târziu încheiase cu o simplă observaţie, care 
reproducea fidel primele mele săptămâni la Kongslund: 
Există copii care se nasc în întuneric şi care nu sunt doriți 
de nimeni. 

In acel moment am auzit o voce atât de clară, de parcă 
s-ar fi aflat chiar atunci în faţa mea, în scaunul cu rotile, 
aplecată, ca întotdeauna, deasupra braţului scaunului. 

Desigur, trebuie să descoperi unde au dispărut ceilalți! 

Răzând, mă luă de mâini. 

In acest moment, era moartă de mai mult de un an. 

Desigur, va trebui să îi găseşti pe copiii care au plecat de 
la Kongslund. Nu pe părinții tăi, pe care i-ai pierdut în mod 
irevocabil, ci pe copiii care au plecat şi au ajuns în familii 
noi. Trebuie să te asiguri că acolo, la celălalt capăt, există 
un cămin şi un pat. Ca şi aici. 

M-am dus la etaj, în camera regelui şi am privit fotografia 
cu cei şapte copii, care fusese făcută în Camera elefanților, 
de Crăciun, în anul 1961: Orla cu ochii săi întrebători, 
Asger, care le zâmbea stelelor, Peter sub creangă, 
întinzând mâinile după globul auriu... Desigur, va trebui... 

În această zi am tras elefantul meu japonez de jucărie de 
pe suport, l-am eliberat din lanţul ruginit şi l-am lăsat să se 
rostogolească în mare, unde s-a scufundat şi a dispărut 
pentru totdeauna. Am privit vârtejul format şi, pentru prima 
dată, nu am simţit nimic. Apoi a apărut mânia şi am plecat 
- departe de apă şi de insula din depărtare. 

In cele din urmă, mi-am găsit curajul de a face ceea ce 
trebuia făcut. 


122 


- ERIK VALEUR - 


Pentru a găsi copiii din fotografie, sursele mele au fost, în 
primul rând, toate albumele Magnei cu tăieturi din ziare şi 
cărţi poştale, precum şi discuţiile discrete cu asistentele 
medicale şi cu alţi angajaţi. Deosebit de importantă era cea 
cu Gerda Jensen care simţise, într-adevăr, că eram în 
pericol, că merg pe un teren periculos, dar care îmi 
admirase perseverenţa, şi care era o femeie puternică. 

Într-o zi mi-a oferit, complet accidental, informaţii 
preţioase cu privire la locul în care Magna păstra cheia de 
rezervă de la biroul cu documentele vechi strânse de la 
Kongslund. Niciodată nu am împărtăşit acest secret cu alţii, 
pentru că aceste jurnale conţineau informaţii cu privire la 
mii de copii adoptați şi la familiile adoptive, la care nimeni 
din exterior nu ar putea avea vreodată acces. 

Am deschis uşa biroului şi pe raftul de deasupra mesei 
de scris erau aranjate, pur şi simplu, dosarele, unul lângă 
altul. Albastre pentru copiii danezi, verzi pentru cei din 
Groenlanda (veniseră în anii '60 şi '70), galbene pentru 
micii coreeni sau pentru alte naţionalităţi (aceştia veniseră 
în anii '70 şi '80) şi maro-închis pentru toate fiinţele care 
locuiau astăzi aici. 

Pentru mine erau interesante cele albastre, iar spiritul 
meu curios găsise atât numele iniţiale ale copiilor, cât şi 
numele primite de la părinţii adoptivi. Magna îşi notase 
totul. Cei mai mulţi copii aveau numele schimbate după 
adopţie, deoarece părinţii lor adoptivi voiau să şteargă 
trecutul cât se putea de bine - mai presus de toate, 
amintirile despre părinţii biologici. Copiii adoptivi puteau 
încerca mai târziu să contacteze autorităţile, pentru a 
obţine acces la dosare şi a-şi găsi rădăcinile, dar, în unele 
cazuri, actele sau informaţiile despre părinţii biologici se 
pierduseră, acestea fiind cazurile care puteau fi rezolvate 
numai cu detaliile pe care Magna le notase atât de atent în 
dosarele ei - documente care erau atât de importante 
pentru ea, încât nu îndrăznise să le lase la Protecţia 
copilului. 


123 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Aceasta era cea mai pură comoară care se odihnea 
acolo, în biroul, pe raftul ei, lângă un bust cromat al lui 
Winston Churchill - premiul oferit casei de copii pentru 
realizările din lupta de rezistenţă. Am încuiat uşa şi am 
început lunga mea căutare sistematică, întotdeauna 
însoţită de şoaptele Magdalenei. La început, ea mi-a vorbit 
la fel de peltic ca atunci când încă trăia, dar apoi vocea îi 
deveni tot mai clară în anii de după înmormântare. 

Şapte - de fapt, şase - poveşti de viaţă erau scopul 
vânătorii mele. Imi cunoşteam propria poveste. 

M-am urcat pe un scaun şi am luat dosarul albastru gros 
de pe raft; acesta atârna greu în poala mea, în timp ce 
răsfoiam paginile una după alta, aşa cum numai copiii care 
învăţaseră să fie răbdători puteau. Am petrecut ore întregi 
pe canapeaua din lemn de mesteacăn a Magnei, cu 
tapiţerie gri din mătase cu model, şi mi-am studiat 
descoperirile. Când îl găseam pe vreunul dintre copii, pe 
care îl puteam recunoaşte din Camera sugarilor, de la 
Crăciunul lui 1961, scriam numele pe un blocnotes şi îl 
completam cu alte notițe, trecute în coloana 
corespunzătoare. Mai târziu, Magdalene mă ajuta, din 
scaunul ei din Rai, să interpretez aceste informaţii. 
Şopteam entuziasmate, dar tăceam când auzeam vreun 
zgomot în casa cea veche. Magna se furişa peste tot, de 
parcă ar fi suspectat ceva. Dar zgomotul şi aroma freziilor, 
precum şi mirosul ţigărilor de foi, o trădau întotdeauna, 
înainte să ne prindă. 

Prima parte a căutării copiilor din Camera elefanților a 
durat mai mult de un an - şi tensiunea noastră s-a 
transformat, treptat, în nervozitate. Mama mea adoptivă nu 
observase nimic, doar pentru că volumul de lucru crescuse 
încontinuu în această perioadă. Când lua autobuzul de pe 
strada Strandvej pentru a merge la Protecţia copilului din 
Vesterbro, mă strecuram în biroul ei şi îmi continuam 
căutarea. Din fericire, în aceste zile puteam zăbovi mai 
mult, deoarece la Protecţia copilului se întâlnea cu oamenii 
cei mai pricepuţi în materie de psihologie infantilă şi luau 

124 


- ERIK VALEUR - 


decizii cu privire la cazuri de adopţii care se îngrămădiseră 
pe birourile lor. Magna se aşeza într-un capăt al mesei, iar 
directoarea de la Protecţia copilului - importanta doamnă 
Krantz - în celălalt. 

Odată, mama mea adoptivă a încurcat datele întâlnirilor 
şi a venit acasă mai devreme. Am reuşit să pun două 
dosare pe raft, să încui uşa pe dinăuntru şi să mă ascund în 
spatele fotoliului de mahon greu, acoperit cu piele de bivol 
de culoare albastru-deschis, primit din Congo, care era 
mândria Magnei şi care odată îi aparținuse căpitanului de 
marină Olbers, când am auzit-o urcând scările. 

Fotoliul mă ascundea complet. Am stat chircită în spaţiul 
înghesuit aproape trei ore, în spatele mobilierului, în timp 
ce ea stătea la birou şi lucra; pentru un copil obişnuit să 
stea, în fiecare noapte, mai multe ore în întuneric şi să 
aştepte dimineaţa, aceasta nu era o provocare deosebită. 

Cercetările mele au început în toamna anului 1971 - doi 
ani după înmormântarea Magdalenei - şi, cu timpul, au 
devenit mai intense. În cele din urmă, am epuizat dosarele 
ca sursă de informaţii şi am trecut la scrisorile Magnei, pe 
care le pusese în dulapul înalt de la fereastră, ale cărui 
sertare puteau fi deschise uşor şi în linişte. După aceea, am 
început să îi caut printre toate notițele şi să trag cu 
urechea la convorbirile ei telefonice. Uşa era deschisă 
aproape întotdeauna când lucra în biroul ei şi, uneori, 
auzeam informaţii utile, pentru că folosea mereu poreclele 
originale ale copiilor atunci când vorbea la telefon cu 
familiile adoptive: Tonde, Butte sau Marilyn - după actriţă 
-, de Gaulle, Hruşciov şi Gagarin - după cosmonautul 
sovietic şi mai era unul denumit Printul Knud, pentru că 
învățase să meargă atât de târziu şi atât de prost. 

Unii părinţi adoptivi veneau cu copiii lor la intervale 
regulate, în vizită. Unul dintre aceşti copii era chiar Orla 
Berntsen, despre care vorbeam. De mai bine de un an 
aveam o copie exactă a jurnalului său, într-un dosar pe 
care îl tineam în spatele peretelui unui dulap din lemn de 


125 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


satin, înalt de doi metri. Magna îmi lăsase dulapul 
moştenire, fără să fi observat această ascunzătoare. 

În dimineaţa următoare, şedeam în scaunul cu rotile al 
prietenei mele şi priveam pe fereastră, spre fiord, în 
direcţia Suediei. 

— La ce te gândeşti, Marie? întreba Magdalene de sus. 

Vocea ei era la fel de răbdătoare ca înainte, când stătea 
în scaunul cu rotile, în faţa mea. De multe ori mă mângâia 
cu poveşti despre rege, care o fascinase întotdeauna şi pe 
care îl întâlnise, în cele din urmă, în viaţa de apoi. 

— Îmi doresc foarte tare să ştiu unde locuiesc ei, am 
spus şi m-am identificat cu ea în oglinda pe care o uram 
amândouă la fel de mult. Eram pe deplin conştiente de 
urâţenia noastră - şi cred că oglinda văzuse puterea 
noastră comună şi, prin urmare, câteodată tăcea. 

Da, te înțeleg, spunea prietena mea pe viaţă, sâsâind 
Uşor. 

— Oare aş putea...? 

„„„bineînțeles că poți, Marie. Dar trebuie să fii atentă şi 
trebuie să păstrezi distanța. Nu trebuie să te dai de gol, 
pentru că ei nu-şi mai amintesc de Kongslund. Și poate că 
părinții lor nu le-au povestit despre noi. 

— Da, da, spuneam eu ascultătoare. Inţeleg. 

Trei zile mai târziu, îmi luam la revedere. 

Era în primăvara anului 1972 şi, în acel moment, 
trecuseră trei ani de la moartea Magdalenei. In fiecare 
noapte, când peste Kongslund se aşternea liniştea, 
vorbeam despre ancheta mea, despre însemnările şi 
aşteptările noastre detaliate. Eram pregătită. 

Dis-de dimineaţă m-am trezit şi am deşurubat telescopul 
din suportul de alamă care îl ţinea prins de scaunul cu 
rotile, l-am pus în geanta de umăr gri şi am luat autobuzul 
de pe Strandvej până la primărie şi de acolo mai departe, 
către Emdrup Plads şi Søborg Torv, unde m-am urcat în 
autobuzul numărul 168, cu care am mers până la 
intersecţia dintre Gladsaxevej şi Maglegârds Alle. 


126 


- ERIK VALEUR - 


M-am luat după indicatoare şi am continuat să merg pe 
trotuarul care, în cele din urmă, m-a condus la casele 
terasate de culoare roşie; ajunsă acolo, am privit în jur. 

Totul era ca în visele mele şi ca în puţinele însemnări pe 
care le copiasem din jurnalele secrete ale Magnei. In prima 
vară a noii mele vieţi, aceasta era una dintre excursiile 
mele preferate, despre care, totuşi, nu am vorbit decât cu 
Magdalena. Şi ea nu m-ar fi trădat. Nici măcar în faţa noului 
ei prieten din viaţa de apoi, Regele-Cetăţean (pe care 
bineînţeles că îl fascinase). 

Orla a fost primul pe care l-am vizitat, pentru că de el îmi 
aminteam cel mai bine. În cele din urmă, el venise cu 
mama lui în vizită, copil fiind. 

Pe o hârtie din dosarul Magnei, cu însemnările medicale, 
scria: A trimis din nou psihologii la Søborg, Orla Pil 
Berntsen, problemă serioasă, urgent. 

Totul suna destul de dramatic şi îmi stârnea foarte tare 
curiozitatea. 

Din ascunzătoarea mea din parc îl priveam pe Orla prin 
telescopul Magdalenei. El stătea aplecat peste piatra mare 
pe care părea să o îndrăgească foarte mult. Părea să 
viseze, atunci când nu se gândea agitat la câte îl aşteptau 
acasă şi în viitor. Dacă cineva i-ar fi spus vreodată că într-o 
zi va deţine unul dintre cele mai importante posturi din 
Ministerul de Stat, nu l-ar fi crezut. 

Seara porneam în direcţia opusă, spre casă, şi în timpul 
călătoriei îmi notam detaliile. Urmând exemplul mamei 
mele adoptive, scriam totul în jurnale. 

In timp ce toţi ceilalţi copii se jucau cu seturile de 
construcţii Meccano, eu încercam din greu să pun cap la 
cap bucăţelele de realitate pe care le obţinusem din 
spionajul meu, pentru a alcătui un întreg. Absența mea nu 
fusese niciodată observată, pentru că în acei ani Magna îşi 
conducea orfelinatul cu o energie colosală, deoarece din 
pricina noii legi a adopţiilor trebuiau aduşi mai mulţi copii 
din ţări îndepărtate. In lumea ei, eu eram - sau ea mă 
vedea a fi - complet normală şi capabilă să am grijă de 

127 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


mine. Totuşi, pentru siguranţă, îi spuneam că mă duc la 
grădina zoologică cu o prietenă pe nume Lise, chiar dacă 
această prietenă exista numai în cântecele vechi pentru 
copii. Nu mă întreba niciodată cine era această prietenă şi 
unde locuia. 

In aceste luni, plecam pentru a înfrunta lumea. Lumea de 
afară, despre care ştiusem întotdeauna că există. 

Eram invidioasă pe viaţă şi mă temeam, cu o intensitate 
despre care nu mă avertizase nimeni, niciodată. Poate că 
Magdalene nu văzuse cu adevărat pericolul, în starea ei 
semi-celestială. Ea mai subestimase odată demonii care se 
adăposteau în colţuri atât de întunecate, încât nimeni nu 
bănuia nimic. 

Dar poate că ştia, de asemenea, foarte bine, că nu aş fi 
putut fi oprită de niciun avertisment din lume. 


128 


- ERIK VALEUR - 


7 
ORLA 


1961-1974 


Deja după o noapte de la moartea ei, Magdalene a 
confirmat cuvintele cele mai importante care se aplicau 
pentru fiecare copil. Singura propoziție pe care nu aş 
putea-o uita, indiferent ce s-ar fi întâmplat. Dacă ai găsit un 
prieten, ai o şansă - dacă nu găseşti niciunul, eşti pierdut. 

În cazul unor copii, frica de întuneric creşte în tăcere, 
fără ca adulții să observe ceva, poate că auzeau zgomote 
noaptea, uneori, în spatele unui zid, dar par a nu face 
legătura dintre aceste sunete cu ceva important - şi, prin 
urmare, distrugerea poate progresa implacabil. 

L-am numit în secret Orla, singuraticul, pentru că fugea 
prin cartierul de case terasate, de parcă o întreagă armată 
de demoni era pe urmele lui. Ştiu că unii dintre psihologii 
de la Kongslund se temeau literalmente de el, mai ales 
după uciderea acelui biet imbecil. 


Toată primăvara mi-am petrecut-o în spatele unui gard 
viu şi l-am privit pe Orla Berntsen, care mai târziu a ajuns 
mare în Ministerul de Stat. Al doilea prenume, Pil, îl primise 
de la tatăl său, pe care nu îl cunoscuse niciodată şi a cărui 
existenţă nu o putuse dovedi. 

El stătea acolo, în umbra garajelor din cartierul de case 
terasate Frydens Vsenge, un băiat mic, bine construit, cu 
pistrui, buze pline, mari, o faţă lungă, în formă de pară şi cu 
părul blond, ciufulit - un băiat de unsprezece ani, care îşi 
exagera stângăcia naturală şi juca rolul de clovn. In gaşca 
de prieteni care îl înconjurau se antrena mereu şi râdea 
încontinuu, cu arta uluitoare a disimulării, mergea mereu 
cu jumătate de metru în urma băieţilor populari şi pe 
terenul de fotbal era mai mereu ales ultimul, atunci când se 


129 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


formau echipele. Stătea acolo nemişcat - neales şi nedorit - 
şi râdea de el însuşi - ce altceva ar fi putut face? 

Acolo îi spuseseră povestea despre cunoscutul voieour 
din zona de recreere împădurită de pe râu şi îl batjocoreau 
când fugeau prin pădure, pentru a scăpa de demoni şi de 
fantome, în timp ce el rămânea singur pe partea greşită a 
podului - cu nişte fantezii de i se înmuiau genunchii şi, din 
cauza fricii, îi curgea abundent nasul cârn pistruiat. 

Ca şi cum cineva s-ar fi gândit vreodată în fanteziile sale 
cele mai îndrăzneţe să-l răpească pe Orla Pil Berntsen, 
copilul nelegitim al lui Gurli Berntsen, o mamă singură, 
ştearsă, cenuşie ca un şoarece de bibliotecă, care era cel 
mult tolerată în mica suburbie burgheză. 

Gândul era ridicol. 

Mama lui era cumsecade şi decentă, desigur, dar 
devenise aşa prea târziu, Orla fiind dovada vie. Era un copil 
nelegitim la sfârşitul unei epoci în care cel care nu avea o 
familie fără pată era considerat un outsider. Răspunderea 
pentru acest păcat (şi, prin urmare, pentru toată ostilitatea) 
era suportată întotdeauna de femeia care creştea copilul 
singură, niciodată de tată. 

Cartierul copilăriei sale avea două străzi scurte şi trei 
blocuri terasate din cărămidă roşie, locuite de către 
funcţionari, angajaţi şi profesori şi, chiar în capăt, lângă 
garaje, un comerciant de tutun pensionat, cu doi pudeli 
albi. Intr-o zi frumoasă de primăvară, un pianist împreună 
cu soţia şi cu cei doi fii ai lor se mutaseră la numărul 14 şi, 
maltratând de atunci clapele negre ale instrumentului său, 
răspândea melancolia agitată a  suburbiei capitalei 
Copenhaga. El îşi termina întotdeauna cântarea cu un 
acord de bas, care încă mai vibra în aer după ce 
instrumentul fusese de mult închis. În zilele însorite de 
vară, sunetele se prelingeau prin uşa deschisă spre 
grădină, peste gardurile vii şi gazoane, din terasă în terasă, 
unde părinții pliveau buruienile, coseau gazoanele şi 
tolerau mormăind sunetul pianului, la urma urmelor, omul 
cânta la radio, ca intermezzo între ştirile despre Vietnam şi 

130 


- ERIK VALEUR - 


Suez şi reportajele despre luptele de stradă din Copenhaga 
şi Paris! Cadenţa lui puternică sufla seminţele răului de-a 
lungul gardurilor vii, până când nu se mai auzeau decât 
zdrăngănelile uşoare ale furculiţelor din argint pe farfuriile 
cu prăjituri de sub umbrelele de soare. 

Într-o zi s-a petrecut ceva ciudat, pentru care nimeni nu 
avea o explicaţie potrivită. Când intensitatea muzicii 
creştea, cei doi fii ai pianistului alergau prin grădină de 
parcă erau conduşi de o baghetă invizibilă. In această 
după-amiază ei alergară din ce în ce mai repede şi mai 
sălbatic prin grădina lungă, îngustă, din spatele casei, până 
la poarta grădinii şi înapoi la terasă, iar la poartă şi înapoi. 
Ca două note din ce în ce mai sălbatice într-o partitură 
nebună alergară în sus şi-n jos, în jos şi-n sus, până când 
atinseră tempoul maxim şi, brusc, realizând imposibilul, se 
prăbuşiră în acelaşi loc, cu doar câteva secunde de 
întârziere - muşcându-şi vârful limbii cu aceeaşi precizie. 
Ambii au fost duşi cu ambulanţa la spitalul de urgenţă din 
Bispebjerg, unde medicii realizară două mici miracole în 
paralel, prin care le-au cusut la loc vârful limbii. 

Aceasta a fost una dintre acele coincidenţe stranii, care i- 
a făcut pe copii şi pe adulţi deopotrivă dintr-o suburbie nou 
dezvoltată, unde toată lumea cunoaşte pe toată lumea, dar 
nimeni nu ştie nimic sigur, să bănuiască faptul că undeva, 
acolo sus, poate exista o putere mai mare - un destin 
superior care îi conecta pe oameni. 

Pentru Orla Berntsen, care văzuse cele două ambulanţe 
venind şi plecând din nou, întregul episod avusese un cu 
totul alt sens, mult mai pământesc. Orla văzuse că mai 
întâi căzuse fratele mai mic şi, fiind un copil singur la 
părinţi, ghicise că fratele mai mare îşi recunoscuse şi 
acceptase destinul, din momentul în care îşi văzuse fratele 
mai mic pentru prima oară în leagăn - şi de-abia acum 
căzuse şi îşi muşcase vârful limbii, cu o întârziere de câteva 
secunde, aceasta fiind o parte din datoria sa universală şi 
iubirea sa necondiționată de frate mai mare. O iubire 
despre a cărei existenţă Orla ştia, dar nu o experimentase 

131 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


niciodată pentru sine: dragostea de frate, fidelitatea, 
prietenia eternă, certitudinea apartenenţei la o altă 
persoană - indiferent ce s-ar putea întâmpla. 

Am fost, cu siguranţă, singura care l-a auzit plângând 
când se ducea acasă - singur, aşa cum o făcea 
întotdeauna. 

Am înţeles destul de repede că Orla Berntsen avea cu 
totul alte probleme, diferite de cele două vârfuri de limbă 
muşcate şi că problemele sale nu puteau fi reparate cu un 
simplu fir şi cu intervenţia curajoasă a unui medic. Uneori 
nu ieşea din casă mai multe zile la rând. Apoi reapărea, un 
pic mai adus de spate decât înainte, un pic mai palid şi 
trăgându-şi nasul, cu ochii strălucitori şi părul zbârlit, de 
parcă ieşise dintr-un morman de moloz. Existau zvonuri că 
mama sa l-ar fi bătut, dar acestea nu putuseră fi dovedite 
şi, de fapt, era treaba lor, aşa credeau locuitorii cartierului. 

În fiecare după-amiază, când Gurli ieşea din birou, se 
aşeza în fotoliul bleumarin din faţa ferestrei orientate spre 
vest, citea Billed Bladet şi intra într-un univers paralel, casa 
visurilor sale. Încercam în zadar să-mi imaginez de la 
distanţă ce vedea el acolo şi ce îşi dorea. Ideea de bază era 
că tăcerea ei, atunci când stătea în fotoliul bleumarin, era 
datorată faptului că Orla se dusese la râul unde avusese loc 
cea mai mare catastrofa din viaţa lui. 

Poate că mama lui ar fi trebuit să-i povestească totul, 
înainte de a fi prea târziu. 

Despre sarcina şi despre ruşinea ei. 

Despre bărbatul care dispăruse şi despre duhoarea 
covoarelor murdare dintr-o sufragerie plină de mucegai. 
Despre priveliştea grădinii unde crescuse şi despre senzaţia 
pe care o avea pe piele când purta chimonoul roşu, pe care 
îl înfăşură în jurul abdomenului ei alb, bombat, după ce 
păcatul ei devenise irevocabil şi care îi aparținuse mamei ei 
şi, înainte, mamei ei. 

Despre tatăl ei, care stătea în fotoliul cu rezemători 
pentru cap, în timp ce degetele sale puternice se mişcau pe 
cotieră, în mişcări rotative continue, de jur împrejur, până 

132 


- ERIK VALEUR - 


când pluşul s-a uzat, ca ultima rămăşiţă a unei energii 
vitale enorme şi concentrate. El nu îşi privea fiica, se 
mulţumise să se holbeze la peretele gol de deasupra 
capului ei şi să tacă, în timp ce degetele sale îi vorbeau prin 
mişcarea lor iritată, spunându-i că acum păcatul intrase în 
viaţa tinerei femei nesăbuite... 

Pentru a aduce pe lume un copil orfan de tată. 

Nimeni nu putea fugi de un asemenea păcat grav. 
Nimeni nu l-ar putea uita vreodată. Dezaprobarea va însoţi, 
de acum înainte, fiecare secundă a vieţii lor şi fiecare a 
gândurilor lor. Nicio dragoste de mamă sau de tată nu era 
suficient de puternică pentru a anula acest principiu. 

Când Gurli Berntsen realizase acest adevăr, înghiţise un 
borcan întreg cu cele mai puternice somnifere pe care le 
putea găsi şi dormise profund trei zile, până când se trezise 
din nou şi vomase încă trei zile. Două zile mai târziu se 
aruncase în bazinul portuar de lângă gara Svanemalle, dar 
fusese descoperită de un trecător şi scoasă din apă. 
Spitalul îi informase pe părinţii tinerei disperate cu privire 
la incident şi tatăl ei răspunsese aşa cum răspund bărbaţii 
şocaţi într-o astfel de situaţie - cu furie. Nu ştia altceva. Dar 
în lume există forţe mai puternice decât furia masculină, 
aşa cum dovediseră Magna şi domnişoarele sale în fiecare 
zi, şi în a treia zi după tentativa de sinucidere, mama lui 
Gurli scosese toate economiile familiei din cont şi 
cumpărase casa nr. 12 dintr-un cartier nou construit de 
case terasate, cu grădinile alungite şi cu gardurile vii 
umbroase, protectoare. La scurt timp după aceea s-a 
născut Orla. 

Tânăra femeie îşi adusese copilul pe lume în 
maternitatea din Rigshospital şi îi ceruse asistentei să îl 
scoată din burtă şi să îl ducă departe de ruşinea ei. Dar 
mama ei şi, deci, bunica lui Orla, se asigurase ca nepotul 
ei, în vârstă de câteva zile, să fie botezat în biserica 
spitalului şi să primească al doilea nume al soţului ei (pe 
care îl chema Jens Orla Berntsen). Acum, micuțul purta 
acelaşi nume ca bunicul său, o decizie care demonstrase 

133 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


încă o dată înţelegerea femeilor pentru încrederea în sine 
masculină, veche de mii de ani. 

Fără tragere de inimă, dar flatat, proaspătul bunic intrase 
în biserica spitalului şi îşi odihnise degetele, pentru o 
vreme, pe braţele rigide ale stranelor bisericeşti, în timp ce 
scotea un mârâit care putea fi interpretat ca „Amin”. 

Astfel, micul Orla obținuse o familie, în ciuda tuturor 
dificultăţilor. 

Dar pe care, a doua zi, avea să o părăsească. El a fost 
dus cu un taxi la orfelinatul şi centrul de adopţii Kongslund, 
din nordul oraşului Copenhaga, unde  energicele 
domnişoare de la Protecţia copilului trebuiau să aibă grijă 
de el, până când Gurli (care, spre uimirea tatălui ei, căzuse 
în depresie, în ciuda întregului sprijin pe care îl primise) se 
punea din nou pe picioare şi îşi aranja noul cămin. Această 
poveste, care fusese pusă cap la cap, puţin câte puţin, de 
Magna, din cele câteva confesiuni confidenţiale ale mamei 
sale şi din vizitele anuale făcute de către aceasta, era 
diferită faţă de cele ale copiilor daţi spre adopţie. Dar el 
înţelese deja din copilărie că mama lui îl deportase la cămin 
pentru a se lămuri dacă îl dorea sau nu în viaţa ei - în 
principal, pentru a se proteja. 

Din cauza nehotărârii ei, el ajunsese în Camera sugarilor, 
în întuneric, şi acest lucru se întâmpla de prea mult timp. 

Când, în cele din urmă, i s-a permis să meargă acasă, 
Gurli l-a dus în camera lui, l-a pus în pătuţ, iar ea s-a aşezat 
în fotoliul albastru pe care îl moştenise de la tatăl ei, care 
murise cu un an în urmă. Degetele neliniştite au început să 
tremure pe părţile lustruite ale braţelor fotoliului gândindu- 
se la bărbatul care îi fusese tată şi pe care îl îngropase cu 
un sentiment despre care nu putea vorbi cu nimeni. 

După câteva nopţi în care fiul ei scâncise dincolo de 
peretele din faţa ei, ea decupase dintr-o revistă fotografia 
unui bărbat care râdea şi care arunca în sus o minge 
portocalie de plajă şi i-o arătase. Bărbatul, care ar fi putut fi 
tatăl lui, stătea în soare şi îi zâmbea unui băieţel de pe 
plajă, iar mingea se ducea din ce în ce mai sus, la infinit, 

134 


- ERIK VALEUR - 


spre cer. Şi ea îi povestea fiului ei că pe tatăl lui îl chema 
Pil, al doilea prenume al lui Orla de pe certificatul de botez. 

Tatăl lui încă mai colinda prin lume, îi povestea ea lui 
Orla, pentru a căuta un loc în care să locuiască toţi trei, 
împreună. 

În colecţia sa de poveşti clasice ilustrate, Orla citise, în 
următorii ani, despre bărbaţi ca el - Vânătorul de cerbi, 
Ivanhoe şi Căpitanul Grant care, împreună cu copiii săi, 
străbătuse ghețari, trecători montane şi vârfuri de munte, 
iar cu timpul îi devenise clar că orice aventură se termina 
bine dacă aşteptai suficient de mult. Soarta îi luase tatăl de 
lângă el, dar într-o zi îl va aduce înapoi la Orla. 

Era ceva care îl făcea pe Orla Berntsen extrem de 
special. Trăise numai în jurul femeilor. Mai întâi, 
domnişoarele şi bonele din orfelinat, apoi mama sa, care 
(din câte ştia) nu adusese niciodată un bărbat între cei 
patru pereţi ai casei, de la mutarea sa în Frydens Vænge. 

Dar, deşi Orla Berntsen putea concura cu orice fată în 
materie de intuiţie şi empatie, trăsăturile asociate în mod 
normal cu acestea, cum ar fi bunătatea, compasiunea, 
blândeţea, îi lipseau complet. 

Psihologii de la Kongslund nu aveau nicio idee despre 
cum era el de fapt, deoarece nu le povestise nimic despre 
viziunile pe care le avusese în acei ani. 

Din acelaşi motiv, prima lui experienţă cu sexul opus nu 
fusese foarte fericită. Fusese prima şi ultima oară când 
abordase spontan la altă persoană, cu toată încrederea de 
care putea da dovadă. 

Băiatul crescut doar de mamă cunoscuse o fată care 
fusese crescută nu numai de unul, ci de doi taţi (bătrânul 
Sørensen şi fiul său lucrau pe imensul şantier naval din 
mijlocul oraşului Copenhaga). Din cine ştie ce motiv, chiar 
şi la opt ani, ea încă mai făcea în pantaloni, fără 
avertisment prealabil şi fără explicaţie aparentă. Şi aşa, 
într-una din zile, când erau singuri pe stradă şi se uitau la 
balta mizerabilă dintre picioarele ei, Orla scosese din 
buzunarul hanoracului o punguţă cu bomboane colorate. El 

135 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


îi întinse punga, dar ea îl privise fix, cu nişte ochi 
enigmatici, în care nu puteai citi nici bucurie, nici 
recunoştinţă. 

Orla, de unsprezece ani, se apropie de ea şi îi şopti: 

— Te voi învăţa acum un joc pe care nu îl ştie nimeni... 
După aceea, fie suntem iubiţi, fie murim. 

Ea îl privi fără să spună un cuvânt. 

— Acum aşez opt bomboane la rând şi, dacă nu-mi dai un 
pupic, înainte să o bag pe ultima în gură, cea albastră, voi 
muri, pentru că este otrăvită. 

Astfel, Orla aşeză opt bomboane de diverse culori pe 
bordură şi se ghemuiră amândoi. În loc să fie îngrijorată şi 
blândă, aşa cum ar fi impus situaţia, privirea ei era 
oarecum plină de speranţă, o privire pe care nu o putea 
interpreta. Prima dată, a băgat în gură o bomboană 
galbenă, apoi una albă, una roşie, una de culoare portocalie 
şi din nou una albă, apoi una verde şi una maro. Acum 
rămăsese numai bomboana care însemna moarte, cea 
albastră, şi el văzu strălucirea febrilă din ochii ei. Doar nu 
avea de gând să îl lase să mănânce bomboana albastră? 
Nu putea să îl lase, doar ştia că va muri din cauza ei. 
Trebuia să-i urmeze planul şi să îi dea sărutul care i-ar fi 
putut salva viaţa... Dar ea îl privea, în continuare, plină de 
speranţă, cu ochii strălucitori şi cu capul înclinat, şi îşi 
împinsese limba roz în spaţiul dintre incisivii superiori. 

Acela fusese momentul în care Orla Berntsen îşi dăduse 
seama că era numai un fir de praf într-un univers vast, un 
mic băiat cu pistrui, nas borcănat şi o mână murdară, care 
rămăsese în aer, în drum spre gură, condamnat la moarte 
de prima şi singura iubire a vieţii sale. 

In acel moment, ea rostise cuvintele pe care un băiat sau 
un bărbat nu le-ar fi putut uita vreodată: 

— Pot să nu te sărut şi să te privesc cum mănânci 
bomboana albastră... ? 

Resimţi şocul de atunci mai târziu, când era întins în 
patul său, seara, în întuneric. 

Ce ar fi putut să-i răspundă? 

136 


- ERIK VALEUR - 


Era toamna în care soarta avea să dărâme ultimele ziduri 
de apărare, pe care Orla, singuraticul din Frydens Vænge, 
le construise cu mare greutate în jurul lui, prin intermediul 
unui incident care părea a fi mai mult o coincidenţă. 

După ce clopotele bisericii Saborger vestiseră apusul 
soarelui, uşa casei se deschise şi Orla Berntsen ieşi afară 
cu o găleată din tablă în mână privind atent în jur. Găleata 
era galbenă şi veche şi Orla se ducea, ca de obicei, la 
internatul din Maglegărds Alle. Ocoli casa pentru a ajunge 
la uşa din spate, unde era bucătăria, şi îl salută pe bucătar, 
care îi ciufuli zâmbind părul aspru şi îi umplu găleata cea 
galbenă. Apoi Orla se plimbă spre casă, pe sub felinare, 
până când nu îşi mai putu reţine curiozitatea, se opri şi 
scoase capacul găleţii, pentru a băga degetul în sosul 
fierbinte cu cârnaţi, chiftele, coaste, friptură şi cartofi 
aburinzi, care străluceau albe în lichidul maro. Rămăsese în 
umbra copacilor şi îşi linse sosul de pe degete, uitând 
complet că timpul trecea şi că mâncarea se răcea. Atunci îi 
trecură prin cap gânduri pe care nu le înţelesese decât 
mult prea târziu. 

Catastrofele se anunţă de cele mai multe ori ciudat şi 
nevinovat şi, dacă ar fi înţeles atunci jocul în care era 
implicat, ar fi blestemat pentru totdeauna seara în care îşi 
adunase tot curajul şi îl întrebase pe Erik, cel mai popular 
băiat din Frydens Vænge, dacă vrea să-l însoţească la 
internat, în drumul lui cu găleata galbenă. 

Curiozitatea lui Erik era atât de mare, încât, surprinzător, 
fu de acord să-l însoţească. Pe drumul spre casă Orla se 
oprise, scosese capacul şi băgase un deget în conţinutul 
aburind, maro, pentru ca noul său prieten să poată vedea 
ce bunătăţi îi aşteptau pe Orla şi pe mama lui la cină. 

— Dezgustător, spusese Erik. Chiftele scârboase. 

Mâncase deja şi la el acasă chifteluţele nu erau aduse 
într-o găleată galbenă, ci erau preparate în propria 
bucătărie confortabilă, unde se găteau o grămadă de feluri 
de mâncare şi se cânta şi, în plus, chifteluţele îi erau 
servite pe un frumos platou din sticlă, pe care mama lui 

137 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Erik aşezase şervete groase, de un albastru-deschis, 
croşetate chiar de ea. 

— Scârbos, spuse Erik încă o dată, când Orla îşi linse 
sosul de pe degetul arătător. Ai un neg pe deget...! 

Subiectul se schimbase brusc şi fără milă şi soarta se 
trezi cu o smucitură. Pe degetul arătător, chiar deasupra 
primei falange, stătea o chestie gri-maronie. Sub sosul 
strălucitor aproape că părea viu. 

Reacţionase într-o clipită - şi această reacţie fusese 
fatală. 

— Ştiai că unele dintre cele mai secrete dorinţe se 
îndeplinesc atunci când striveşti un neg? 

Erik îl privi cu scepticism, dar în acelaşi timp era atât de 
fascinat de excrescenţa maro de pe degetul unsuros, încât 
rămase locului. Orla strivi negul, apăsându-l ferm între 
arătător şi degetul mare şi lăsă conducerea într-unul din 
cele mai decisive momente ale copilăriei sale, în seama 
acestei idei complet idioate. Încă se mai putea opri şi 
admite că nu avea dorinţe ascunse şi că nu avusese 
niciodată. Poate că totul ar fi fost altfel, poate că viaţa lui ar 
fi semănat cu cea a mamei sale - de la tinereţe până la 
bătrâneţe, o navetă tăcută între casă şi birou. Dar era prea 
târziu. 

Noul său prieten se aplecă în faţă şi Orla simţi cum 
dezgustul acestuia se transformă în fascinaţie. Simţea 
căldura unui alt corp, respiraţia pe faţa lui, auzea cum 
inspira aerul pe nas şi văzu cum îşi strânge buzele de 
concentrare. Şi apoi simţi corpul prietenului său lipit de al 
lui, iar acesta fusese cel mai frumos moment pe care îl 
trăise vreodată; erau prieteni, totul devenise dintr-odată 
atât de ciudat de familiar, de parcă Erik era fratele său 
(abia îndrăznea să se gândească la asta) şi strânsese atât 
de tare, cu toată puterea, mai puternic decât strânsese 
vreodată pe cineva sau ceva şi... negul plesnise, iar Erik 
scoase un țipăt puternic, disperat. 

Un jet subţire din protuberanţa colorată îl lovise direct în 
ochi şi picături galbene, dezgustătoare, îi stropiră obrazul 

138 


- ERIK VALEUR - 


stâng. Ţopăia pe bordură ca un nebun, cu ambele mâini pe 
faţă şi cu ochii strânşi, ţipând ca din gură de şarpe. 

— Acum ne putem pune ce dorinţă vrem! strigă Orla, 
încercând să-i acopere ţipetele. 

Dar de la prietenul său nu veni nicio dorinţă, nici măcar 
una singură, numai un suspin susurat. 

— Îmi doresc un autobuz lung, roşu, cu care să putem 
merge împreună să înotăm la Bellevue! rosti Orla. Un 
autobuz londonez! 

Erik fugi cât putea de repede, înapoi spre Frydens 
Vænge. Şi Orla o zbughi atât de repede pe urmele lui, încât 
capacul sări de pe gura găleţii care se balansa, dar Orla nu 
observă. 

— Îmi doresc un Bluebird, cu care să putem merge cu 
800 de kilometri pe oră... Şi apoi ţi-l dăruiesc ţie! strigă el. 

Aceasta era a doua lui dorinţă şi într-o cilipită îi veni în 
minte cea mai bună dorinţă pe care o avusese vreodată. 

— Eşti... complet nebun... nenorocitule! ţipa Erik printre 
suspine. Acum îmi vor creşte negi în ochi... şi voi orbi! 

Orla îşi imagina cum lichidul infecțios intra în pielea lui 
Erik şi cum o masă maro, voluminoasă, creştea din ochiul 
lui Erik şi îi acoperea jumătate de faţă. Va trebui să se 
ascundă tot restul vieţii în spatele unei măşti sau va fi 
nevoit să-şi tragă peste cap o cagulă. Dalele de piatră de 
sub picioare dispăruseră şi greaţa începu să i se 
răspândească prin intestinele tremurânde. Erik dispăruse 
după colţ, la garaje, şi trântise rapid uşa casei, iar ţipetele 
lui se opriră. Prietenul pierdut ajunsese acasă. 

Abia acum observă că sosul, chiftelele şi cartofii fierţi se 
vărsaseră pe lângă găleată, în vâltoarea evenimentelor. 
Mâncarea nu mai era bună de nimic. Mama lui va trebui să 
se culce nemâncată. Incidentul luase, în aproape un minut, 
proporţii catastrofale. Aruncă găleata pe ultima dală de 
piatră din pragul uşii şi fugi cât îl ţineau picioarele, până la 
crâng. Fugea în întuneric, aşa cum se obişnuise de la o 
vârstă fragedă, aşa cum făcea aproape toţi copiii de la 


139 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Kongslund atunci când se simțeau băgaţi la colţ. Eu ştiam 
asta mai bine decât oricine altcineva. 

Se târî într-un tufiş cu ţepi din apropierea podului şi băgă 
în gură degetul arătător maltratat, care tremura şi sângera, 
rănit, închise ochii şi simţi cum frica îi creştea în stomac şi 
se ridica în gât, de unde curgea, vâscos şi fierbinte, pe 
bărbie, picurând pe pământ. Nu era sânge, ca în revistele 
cu comando despre bătălia de la Tobruk, ci sos de la 
internat, amestecat cu fiere şi teamă galbenă, caustică, 
pentru că ştia exact ce va urma: de acum înainte, ceilalţi 
băieţi îl vor tachina şi mai rău decât de obicei, Palle şi Bo, 
Henrik şi Jens... Nu vor înceta niciodată să îl hăituiască. 

Ploaia începuse la miezul nopţii. Mama lui alerga cu 
găleata goală, stricată în mână prin Frydens Vænge, din 
uşă în uşă, întrebând cu vocea tremurândă de fiul ei, 
pierzând astfel şi ultima fărâmă de respect din partea 
celorlalţi părinţi (Ce fe/ de mamă este aceea care nu poate 
avea grijă de singurul ei copil?). 

Resemnaţi, taţii îşi părăsiseră fotoliile, orice altceva ar fi 
fost de lipsă de omenie, se înarmaseră cu lanterne şi 
alergară, într-un şir lung, spre râu. 

Chiar înainte ca oamenii să apară dintre tufişuri, Orla 
Berntsen auzise o voce în întuneric, nu mai tare decât 
foşnetul frunzelor, o şoaptă care îi spunea încontinuu 
aceeaşi propoziţie, de parcă era închisă în capul lui. Aş vrea 
să fiu o stea, spunea vocea şi Orla crezu că fraza venea 
dintr-o lume care existase cu mult înainte de momentul în 
care conul de lumină căzuse pe capul lui („lată-l, micul 
idiot!”). 

Stătea cu ochii închişi, mâna cu negul bine strânsă în 
gură, gândindu-se intens şi concentrat la a treia şi ultima 
sa dorinţă. Bărbaţii cu lanterne nu aveau nicio idee, 
bineînţeles - dar cred că eu ştiu ce îşi dorea... 

Din acea zi, mânia rămăsese pentru Orla Berntsen 
singurul principiu de viaţă. Stătea treaz în întuneric, după 
ce mama lui se ducea la culcare, şi se gândea la inamic - 
singurul nume pe care îl putea găsi pentru necazurile sale. 

140 


- ERIK VALEUR - 


Inamicul era fără chip şi fără milă. În al doisprezecelea său 
an de viaţă, Orla dezvoltase o înclinaţie pentru violenţă, 
care avea să-l însoţească de-a lungul anilor. Ceva îl 
atrăgea, iar şi iar, spre capătul garajelor, unde cartierul 
copilăriei sale era limitat de un gard viu înalt de păducel. 
De cealaltă parte a gardului viu, se înălţau blocurile 
galbene cu şase etaje. Acolo locuiau familiile care nu-şi 
putea permite propria casă (nici măcar o casă terasată 
modestă). Gardul viu din păducel crescuse, de-a lungul 
anilor, atât de înalt şi de sălbatic, încât nu mai puteai privi 
pe deasupra lui. Cel puţin o dată pe săptămână, copiii 
aruncau pietre peste gardul viu, din casele terasate roşii, 
pietre care ar fi trebuit să lovească inamicul invizibil din 
blocurile galbene, şi nimeni nu arunca piatra la fel de tare 
şi de departe ca Orla. De parcă o nebunie teribilă şi 
neîngrădită se instalase în corpul său îndesat şi sărea mai 
sus şi arunca mai puternic decât toţi ceilalţi, în direcţia 
zgomotului de pe cealaltă parte a gardului. Şi dacă o 
aruncătură era recompensată cu un țipăt şi cu zgomotul 
unor paşi care fugeau, el râdea într-un fel care îi speria pe 
tovarăşii săi uneori mai mult decât pe inamic, deoarece ei 
se aflau de aceeaşi parte a gardului viu ca şi el. 

In această etapă, chiar înainte de intrarea în pubertate, 
ar mai fi putut exista o salvare pentru un copil încăpățânat, 
ca Orla - cel puţin, asta ar fi susţinut psihologii de la 
Kongslund. Apoi şi-a fi aprins pipele şi ar fi dat încurajator 
din cap, privind pe deasupra ramelor ochelarilor. 

Asta era, desigur, o prostie. 

La scurt timp după episodul cu negul, Orla a făcut ultimul 
pas pe calea care avea să-i curme copilăria atât de brusc - 
trăgând un şut într-o minge aflată la capătul străzii şi 
aruncând-o pe acoperişul garajului. 

Dintr-un impuls, a sărit apucându-se de marginea 
acoperişului, dar a alunecat şi a aterizat cu degetele în 
mijlocul unei grămezi moi pe care un câine o lăsase acolo. 

Mă aşezasem în spatele gardului viu şi văzusem cum 
ultimii piloni ai rezistenţei sale erau distruşi - nu aveam 

141 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


nevoie de telescopul Magdalenei pentru a vedea teroarea 
pură din ochii lui. 

Restul zilei şi a scurtei sale copilării din Frydens Vænge, 
prin cartier a circulat un zvon care a devenit otrava vieţii 
sale: Orla-cu-rahat-pe-mână-Orla-cu-rahat-pe-mână-Orla- 
cu-rahat-pe-mână...! Şi băiatul pe care încercam din 
răsputeri să îl înţeleg a fugit spre casă cât îl ţineau 
picioarele sale puternice ca să-şi spele mâinile în baie, sub 
un jet de apă fierbinte. Apoi a vomitat, gâfâind şi suspinând 
într-una, în timp ce lacrimile i se amestecau cu apa maro, 
de parcă sufletul îi dădea pe dinafară şi de parcă apa 
murdară nu ar mai fi vrut să dispară niciodată. S-a refugiat 
apoi în dumbrava de pe râu - unde altundeva dar de data 
aceasta nimeni nu a venit după el ca să-l caute. La un 
moment dat i s-a părut că aude plânsetul mamei sale, dar 
era numai vântul printre copaci. 

A doua zi, a aruncat un bolovan mare peste gardul viu, 
către băieţii care locuiau în blocurile galbene. Şi de data 
aceasta nu a auzit numai ţipete, ci şi sirenele maşinilor de 
poliţie şi ale ambulanţelor. Vocile nervoase de pe cealaltă 
parte a gardului se auzeau toate de-a valma. Se spunea că 
un băiat din blocul galben fusese dus, cu o rană deschisă 
pe frunte, la spitalul de urgenţă. Poate o să moară! striga 
inamicul de pe partea galbenă a gardului viu, dar nu se 
făcuse nicio anchetă, pentru că aruncătorul pietrei venea 
dintr-o lume separată, unde numele nu erau cunoscute. 

Câteva zile mai târziu, doamna de la nr. 16 bătuse din 
interiorul geamului din bucătărie şi îl chemase la ea pe 
Orla, care stătea pe marginea trotuarului şi privea ţintă o 
baltă. 

Ea îl invitase la masa din bucătărie şi îi oferise pâine cu 
gem roşu de căpşuni şi cu o cană de cacao groasă. La 
aceeaşi masă stătea şi soţul ei, domnul Malle, care venea 
în fiecare zi acasă într-o uniformă neagră de poliţist, 
purtând o servietă maro sub braţ. Orla era sigur că va vorbi 
cu el despre incidentul cu băiatul din blocurile galbene, dar 
domnul Malle doar îi zâmbea. Şi în următoarele luni Orla 

142 


- ERIK VALEUR - 


fusese singurul băiat de pe stradă pe care masivul bărbat îl 
saluta. 

Poate că faptul că îl cunoştea pe poliţist l-a făcut 
neatent, în orice caz, a fost complet nepregătit pentru ceea 
ce s-a întâmplat câteva zile mai târziu, când se afla în zona 
dintre Lauggârds Alle şi Gladsaxevej - la marginea 
blocurilor galbene - căutându-i cu privirea pe inamicii săi. 

In faţa unei uşi îl văzu pe Carl Malle, cu mâna pe umărul 
unui băiat firav, al cărui cap era bandajat cu un pansament 
gros, alb. (Arăta ca Lawrence al Arabiei. Orla văzuse filmul 
la cinematograful din Saborg.) Malle nu purta uniforma, dar 
îi pusese copilului, pe capul bandajat, o caschetă neagră de 
poliţist. 

Orla ar fi vrut să-i strige ceva cunoştinţei sale, dar de pe 
buzele lui nu s-a auzit niciun sunet. 

In schimb, a făcut un ocol mare în jurul celor doi şi a fugit 
în jos, spre dumbravă, unde rămăsese până când se 
întunecase. Ceva din el se rupsese, fără a şti motivul. 
Dumbrava era locul în care Orla şi-a petrecut cel mai multe 
timp în al treisprezecelea său an de viaţă. Străbătea 
terenul sterp dintre Grannemose Alle, Horsebakken şi 
Hareskowejen, alerga de-a lungul râului şi pătrundea adânc 
în stufăriş. Şi acolo, într-o poieniţă, exista o piatră mare. Pe 
această piatră îşi petrecea serile, cu ochii pe jumătate 
închişi, pentru ca apa să nu-l răstoarne, şi se gândea la 
tatăl său, care nu se mai întorsese. Mama lui îi spusese 
odată o poveste despre o piatră enormă, care în realitate 
fusese un om pe care un uriaş îl transformase în stană de 
piatră cu privirea sa diabolică. Şi l-am văzut mângâind 
piatra, de parcă ar fi fost o persoană iubită, dispărută. 
Observasem cum punea broaşte, insecte şi fluturi pe piatra 
cea mare şi cum le străpungea cu cioburi de sticlă, pe care 
le adunase de pe drum. Făcea acest lucru absent, cu 
mintea în altă parte, şi când ziua se apropia de sfârşit, îşi 
curăța locul de aripi de fluture, picioare de păianjeni şi ochi 
de broască şi mai mângâia o dată suprafaţa ca pe o mână 
moale, acoperită de murdărie. Imaginea mă emoţiona şi 

143 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


mă întorceam acasă la Magdalena, îmi aşezam capul în 
poala ei şi plângeam până când imaginile dispăreau. 

Aşa au trecut ultimele luni din copilăria lui Orla Berntsen, 
într-o singurătate din ce în ce mai disperată, pe care nicio 
fiinţă vie nu şi-ar putea-o imagina. Între imaginile tulburi cu 
tatăl din imaginaţia lui, pietrificat şi dispărut, şi imaginea 
reală a lui Guril în fotoliul albastru cu spătarul înalt, ţintuind 
cu privirea peretele din spatele lui, în timp ce degetele 
începeau să mângâie, tremurând, braţele albastre, în 
cercuri mici, mici... 

Toate acestea s-au sfârşit într-o după-amiază, când 
soarele apunea în spatele caselor din Bellahøj şi, când 
auzise, jos, la râu, bubuitura unei puşti cu aer comprimat. 

Doi băieţi erau aplecaţi, într-un luminiş, deasupra unei 
vrăbii rănite, care se rotea pe pământ ca o muscă înţepată 
cu acul. Frunzele se roteau în aer, iar râsetele băieţilor se 
ridicau deasupra vârfurilor copacilor. 

Aceasta fusese întâlnirea lui Orla cu adevăratul diavol: 
Karsten. Karsten cel cu constituţie masivă, pătrată, cu părul 
tuns periuţă. Şi Poul cu ochii de un albastru ca oţelul, răi ca 
ai satanei. Cei doi îi făcuseră cunoştinţă cu Benny, prietenul 
lor ciudat, un idiot, de aproape doi metri, care rătăcea 
neliniştit de-a lungul apei şi care, de obicei, stătea ascuns 
în tufişurile din avalul râului, de unde umplea toată 
pădurea cu mormăitul lui lipsit de sens. Cu timpul, oamenii 
din cartier se obişnuiseră cu el - îl porecliseră Prostul, iar 
Orla îl văzuse, de multe ori, ca pe o umbră în amurg. 

Benny stăpânea un truc uimitor: făcând nişte grimase 
amenințătoare şi cu o mişcare rapidă a capului, el îşi putea 
scoate ochiul stâng din orbită, astfel că acesta rămânea 
atârnând pe obraz, cu tot cu tendoane şi nervi. La fel de 
repede îl retrăgea la locul său. Acest truc uimitor le 
impunea respect chiar şi unor băieţi căliţi, precum Karsten 
şi Poul. Când îl întrebaseră dacă poate vedea ceva atunci 
când ochiul îi atârna pe obraz, el dădu din cap cu 
entuziasm şi strigă „Da! Da!”. Poul nu îl credea, pentru că, 
după experienţele cu tatăl său beat, nu mai credea şi nu 

144 


- ERIK VALEUR - 


mai avea încredere în nimeni. Pe Orla îl înfricoşa privirea 
încruntată a prietenului său şi se cutremură la vederea 
ochilor mijiţi, de un albastru oţelit, cu care se uita la 
bărbatul cel înalt. Din când în când sclipeau cu atâta 
răutate, încât Orla simţea cum se înfierbântă, de parcă ar fi 
avut febră. Şi într-una dintre seri, pe când stăteau 
împreună, ca de obicei, şi se holbau la Benny, se întâmplă 
ceva ce nimeni din cartier nu va mai putea uita vreodată. 

Karsten se dusese să îşi facă nevoile în spatele unui 
copac, iar Poul stătea acolo şi zgâria pământul cu un băț. 
Aparent. Imbecilul se aşezase între ei şi fredona, mulţumit 
de el însuşi, încântat de propria dibăcie şi de anturajul în 
care se afla - pentru că ochiul îi atârna voios pe obrazul 
stâng. Mişcarea venise atât de brusc din întuneric, încât 
Prostănacul nu a avut nicio şansă să se ferească: ca o 
pasăre neagră împuşcată în întuneric şi care îi strivi globul 
ocular alb, într-un amestec de nervi însângeraţi. Când 
cretinul şi-a dat seama ce se întâmplă, a strigat 
„Nuuuuuuuu!” şi a apucat antebraţul plin de muşchi al 
călăului său - dar era, deja, prea târziu... 

Cu o plesnitură, mâna puternică a băiatului îi smulsese 
ochiul lui Benny din orbită şi îl aruncase în înaltul cerului. 
Acesta descrise un mic arc de cerc pe deasupra râului, 
până când ateriză, cu o bufnitură slabă, undeva în apă. 

Cei trei băieţi fugiseră prin pădure, umăr la umăr, râzând 
ca nişte demoni în care se transformaseră. În spatele lui 
Orla auzise strigătele nenorocitului - acoperite numai de 
râsul nazal al lui Poul, atunci când se oprea să ia câte o 
gură de aer. Se părea că Prostănacul rătăcea prin râu, 
mârâitul ieşindu-i din adâncul gâtlejului până când, în cele 
din urmă, se făcu linişte. Cei trei băieţi rămaseră nemişcaţi, 
privindu-se înainte să se uite înapoi peste umăr. Ezitând, 
ieşiră din umbra copacilor înalţi şi se strecurară înapoi la 
râu. Destul de aproape de mal văzură faţa Prostănacului, 
cu orbita neagră, goală a ochiului, plutind între câţiva 
nuferi. 

— La naiba, este mort! şopti Karsten. 

145 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


lar Poul şi Orla se priviră în tăcere. 

Un braţ al uriaşului stătea nemişcat pe jumătate pe țărm, 
ca o scândură ruptă. Intins, ca şi cum ar fi încercat să se 
agaţe de viaţă, deşi la sfârşit fusese nevoit să-i dea drumul. 
Cumva, era o privelişte foarte paşnică. 

Stăteau acolo în tăcere, privindu-l pe omul care căzuse în 
apa din faţa lor. 

— Rămâneţi aici... Mă duc să aduc ceva, şopti Orla. 

Cinci minute mai târziu se întorsese, cu un mic pachet în 
mână. 

— Aceasta este şapca lui Erik - este mereu atârnată de 
balustrada de la intrarea în subsol. 

Ceilalţi se apropiară şi, în lumina care venea de pe malul 
celălalt, văzu sclipirea din ochii lor. Cu toţii îl urau pe Erik, 
băiatul cel bun. 

— Şi ia uitaţi, are numele scris în şapcă! 

După mai mulţi ani, Orla îşi mai amintea o singură 
imagine - bărbatul din apă şi cei doi prieteni ai săi, care 
stăteau în iarbă, cu picioarele uşor depărtate. La fel ca 
adversarii unui duel, dintr-unul din filmele western pe care 
le văzuse în cinematograful din Søborg, stăteau acolo, doar 
că duşmanul era deja mort. 

Aruncară şapca în iarbă şi o lăsară acolo unde mâneca 
mortului se agăţase într-o rădăcină de copac. Mai târziu în 
acea seară băură bere Wiibroe-Flag în piaţa din Saborg şi 
intrară în şcoala lui Orla, de unde luară un proiector de 
diapozitive şi un casetofon şi ascultaseră, până în zori, The 
Doors şi Light My Fire. 

Două zile mai târziu, poliţia îl ridica pe Erik de acasă. Ore 
întregi stătuse acolo şi plânsese, cu şapca albastră în faţa 
lui, pe biroul poliţiştilor. Soarta lui era, într-un fel, chiar mai 
groaznică decât cea a lui Orla, pentru că, deşi părinţii săi 
au protestat, spunând că se dusese la culcare la ora zece, 
îndoiala îi va bântui toată viaţa, căci nimeni nu putea 
explica exact cum ajunsese şapca lui în iarba de pe malul 
râului, exact în locul din care omul fără ochi fusese scos din 
nămol. Poliţia nu ştia ce se întâmplase cu omul mort. Poate 

146 


- ERIK VALEUR - 


că fusese un accident nefericit şi se înecase, pur şi simplu 
(şi un peşte sau o broască îi mâncase ochiul). Ofițerii cu 
greu îşi puteau imagina că băiatul plângăcios din faţa lor ar 
fi putut să-l doboare şi să-l ucidă pe Prostănac, pentru ca 
mai apoi să-i smulgă brutal ochiul şi să îl aşeze pe un pat 
de nuferi, de unde privea în sus, spre cer (aşa îl găsiseră). 
De aceea îi şi dădură drumul. 

În pat, în întuneric, având în minte imaginea bărbatului şi 
a băieţelului cu mingea de plajă de culoare portocalie, Orla 
simţea căldura membrelor lui Erik, aproape ca pe o 
atingere fizică - aproape crezuse că îi simte respiraţia pe 
obraz şi pe frunte. Chiuli de la şcoală şi se refugie în 
dumbravă, se aşezase pe piatra cea mare legănându-se 
înainte şi înapoi. S-a dus până la râu, îngenunche destul de 
aproape de margine şi îşi privi reflecţia din apă. 

— La ce visezi? 

Orla tresări, speriat. 

— Un băiat de treisprezece ani, care se oglindeşte în apă 
şi este pierdut în visare - asta nu poate fi decât ceva 
frumos. Poate o fată? 

Carl Malle îi făcu cu ochiul. Nu purta uniforma. Orla nu-l 
mai văzuse până atunci niciodată în dumbravă. 

— Nu... Mă gândeam... la nimic special. 

Oare domnul Malle avea ordin să-l ridice? 

— Am venit doar să văd ce faci. Îmi aminteşti de cineva 
pe care l-am cunoscut. Nu te aprinde atât de repede. 

În vocea poliţistului se simţea o nuanţă stranie de 
mândrie. 

Orla se lăsă să alunece de pe piatră. 

— Trebuie să mă duc să iau mâncarea. 

— Nu, nu trebuie. Mama ta a mâncat cu noi. Am discutat 
despre viitorul tău. 

Mama lui nu mâncase niciodată cu alte persoane. Nu 
mânca nimic altceva în afară de ce conţinea găleata 
galbenă. Orla Berntsen era şocat. 

— Nu-ţi face griji. Am găsit o soluţie. 


147 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Orla stătea în iarba umedă şi se legăna uşor. O solutie. 
Aveau de gând să-l trimită la închisoare? 

— Trebuie să pleci din Frydens Vænge, spuse polițistul. 
Departe de băieţii de aici. Am găsit un internat pentru tine, 
la Sjællands Odde. 

Câteva zile mai târziu, Carl Malle făcuse rost de 
documentele necesare, iar mama sa îl condusese în tăcere 
până la gara centrală din Copenhaga. 

— Pe curând, îi spusese. 

E| tăcuse. 

Părăsise cartierul copilăriei sale, cu certitudinea că era 
singur pe lume, şi că dispariţia sa de-abia dacă fusese 
observată de ceilalţi copii. Fiul lui Gurli Berntsen, secretara 
ştearsă, plecase. Ce importanţă avea? 

În lunile de după plecarea sa, el a fost vizitat în mod 
regulat de psihologi fumători de pipă de la Kongslund, 
cărora trebuia să le povestească despre copilăria din 
Frydens Vænge (şi o dată chiar despre Prostănac, 
dumbravă şi despre atacul brutal). 

Dar oare de unde vine această furie copleşitoare şi de ce 
îi loveşte ca un berbec pornit din iad, în timp ce alţii sunt 
scutiţi? 

Am urmărit maturizarea lui Orla Berntsen din Frydens 
Vænge ascunsă în locul meu din gardul viu de păducel şi i- 
am observat distrugerea lentă, pe care nimeni nu încerca 
să o oprească. Aşa iau naştere anomalii în suflet, cum ar fi 
o înclinare caracteristică a capului sau curbura nasului, fără 
ca cineva să reacționeze. Umilirea lui Orla nu era nici de la 
Dumnezeu, nici de la diavol, ci chiar de la oamenii care 
trecuseră prin viaţa lui, care ar fi trebuit să îl protejeze cel 
mai mult - aşa cum spusese Magdalene (care sâsâia mai 
tare decât în timpul vieţii) - de la propria sa mamă. 

Această agresiune adânc înrădăcinată în adolescentul 
Orla era cea care îi speria pe adulţi, o furie care, în alte 
împrejurări şi sub un strat mai subţire de civilizaţie, ar fi 
explodat înainte ca Orla să poată percepe măcar şansa 
unei cariere. Magdalenei nu i se părea că există vreo 

148 


- ERIK VALEUR - 


diferenţă notabilă între băiatul care plecase la Sjællands 
Odde şi bărbatul care, patru decenii mai târziu, cu o 
eficienţă sobră, bifa un caz după altul în Ministerul de Stat. 

Târziu, într-o după-amiază, Carl Malle veni să îl viziteze la 
internat. 

— Îţi lipseşte Frydens Vænge? întrebă el. 

Orla nu îi răspunse la întrebare. Singurul lucru care îi 
lipsea cu adevărat era fotografia de pe perete, cea cu 
bărbatul şi cu băiatul, cu mingea de plajă de culoare 
portocalie. 

— De ce i-ai dat băiatului din blocul galben cascheta ta 
de poliţist? întrebă Orla. 

— Băiatului din blocul galben? 

— Cel pe care l-am rănit cu piatra mea. Cu bandaj alb. 
Am văzut că i-ai pus cascheta pe cap. 

— Nu cunosc pe nimeni din blocurile galbene, minţi 
polițistul. 

Orla simţi fizic minciuna şi îşi plecă privirea, ca să nu i se 
observe furia. 

În ziua în care Orla se întoarse la Frydens Vaenge - trei 
ani mai târziu, Magdalene a venit să mă viziteze. Se aşeză 
în scaunul cu rotile, legănându-se înainte şi înapoi, aproape 
ca pe vremuri. 

Marie, îmi spuse între câteva respiraţii scurte şi se aplecă 
primejdios de mult într-o parte. Reţine cuvintele mele, 
Marie. Păcatele mamelor şi ale taților nu vor fi niciodată 
ispăşite de un copil ca Orla. El va deveni o parte a 
întunericului - şi la sfârşit, întunericul în sine. 

Uneori, profeţiile cereşti ale Magdalenei sunau mai 
degrabă ca un blestem venit din iad. 

Apoi se aplecă într-o parte, pe braţul scaunului, aproape 
să îl răstoarne, mai pufni o dată şi dispăru. 


149 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


8 
FRICA 


8 MAI 2008 


Mama mea adoptivă bate la uşă. Eu nu reacţionez la 
ciocănitul ei, dar cu toate acestea ea intră în camera pe 
care mi-a dat-o şi se aşază pe pat. Rămân la masa mea din 
fața ferestrei cu vedere la fiord şi la insula Hven. 

— lar citeşti aceste caiete, Marie, spuse ea şi eu am 
simţit teama din această constatare, pe care o rostea în 
mod repetat de la moartea Magaalenei. 

Este convinsă că jurnalele pe care le-am moştenit de la 
prietena mea spastică conțin secrete pe care niciun copil 
nu le-ar putea suporta. Vrea să mă protejeze - aşa cum şi-a 
protejat întotdeauna turma împotriva oricăror ameninţări 
din exterior. 

Astăzi, la mulţi ani de la pensionarea ei, Kongslund a 
devenit centrul unui caz care merge înapoi, pe urma unui 
trecut secret. 


În timp ce ministrul de stat şi şeful său de personal îi 
aşteptau pe ceilalţi, Almind-Enevold repetă aproape cuvânt 
cu cuvânt ceea ce spusese deja la întâlnirea de criză de 
acum trei zile: 

— Îl cunoaşteţi pe Carl Malle - şi ştiţi ce reprezintă. Avem 
nevoie de el acum... Nu putem tolera amenințările anonime 
împotriva ministerului. Deşi încă nu ne putem da seama ce 
pune la cale autorul, trebuie să îl sprijinim pe Carl Malle cu 
tot ceea ce ne stă în putere. 

— Dar această scrisoare este lipsită de orice substanță, 
obiectă Orla Berntsen. 

Ministrul îşi privi lung protejatul. Apoi spuse: 

— Trebuie să fiţi sigur în legătură cu un lucru. Şeful poate 
cădea în orice moment, cu boala sa, aşa că noi... aşa că eu 
voi fi obligat să preiau conducerea ţării, cu toate 

150 


- ERIK VALEUR - 


complicațiile asociate. În cercurile restrânse, Almind- 
Enevold se referea întotdeauna la prim-ministru ca Şeful. Şi 
un caz ca acesta nu trebuie să ne stea în coaste prea mult 
timp. Nu trebuie să dăm impresia că membrii guvernului ar 
duce o viaţă dublă; în plus, în câteva zile Kongslund are o 
aniversare foarte importantă şi nu vreau, în niciun caz, ca 
această sărbătoare să fie... umbrită de mâzgălelile unui 
nebun. 

Orla ar fi intervenit, în condiţii normale, spunând că acest 
caz nu era, de fapt, un caz real - dar tonul din vocea 
ministrului îl făcu să îşi împreuneze mâinile şi să asculte 
trosnetul liniştitor al articulaţiilor, fără a spune nimic. Era 
evident că ministrul era mai nervos decât de obicei. 

In cele din urmă, ministrul de stat rupse tăcerea: 

— Am avea nevoie de o diversiune... 

— O diversiune? 

Orla Berntsen repetă cuvântul cu un semn de întrebare 
sonor, chiar dacă înţelegea perfect despre ce e vorba. 

— Avem nevoie de un caz care să poată distrage atenţia 
de la toate, în cazul în care Knud Tăsing şi tabloidul lui ne- 
ar face cu adevărat rău. Aceasta este propunerea lui Carl 
Malle... 

— Ce ziceţi despre tânărul tami/...? Propunerea apăruse 
spontan pe buzele lui Orla Berntsen, fără să se fi gândit la 
asta. Unele ziare au abordat deja subiectul deportării 
iminente, spuse el. Poate că ar fi o idee să-l... 

Se opri pentru o clipă, gândindu-se. 

— Să-l dăm direct afară? Ministrul se încruntă, apoi faţa i 
se lumină: Da, la naiba... asta chiar ar putea distrage 
atenţia publicului. Mass-media iubeşte poveştile 
siropoase... Agresiunea... Abuzurile. Setea de putere. 

Se auzi o bătaie în uşă. Secretara îi conduse pe cei doi 
bărbaţi înăuntru. Vrăjitorul se aşeză lângă Orla, în timp ce 
Omul gri rămase lângă fereastra care dădea în curte; ochii 
îi erau înfundaţi în orbite. Arăta, într-adevăr, mizerabil. 
Trebuia să se pensioneze în curând şi îi era teamă să nu fie 
prins chiar în ultimul moment de un suflu satanic. 

151 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Ministrul apăsă un buton şi spuse: 

— A venit Carl...? Atunci poftiţi-l înăuntru, vă rog! Se 
ridică şi îl salută pe fostul poliţist, între birou şi uşă, cu o 
îmbrăţişare scurtă şi cu o bătaie pe spate. Ce mai faci? 

Bărbatul înalt şi impunător dădu din umeri. 

— Tu? Ce face Lykke? 

— Nu sunt probleme... cu excepţia celei pe care trebuie 
să o rezolvi acum. 

Şeful de poliţie pensionat îi salută pe cei trei prezenţi şi îi 
reţinu mâna lui Orla un pic mai mult decât pe cele ale 
celorlalţi. Arăta ca un labrador blând pe drumul spre locul 
său din faţa şemineului. 

Trei dintre cei cinci bărbaţi din cameră ştiau cât de 
greşită era această impresie. 

— Nu ne-am văzut de mult, îi spuse fostul poliţist lui Orla. 
Nu întrebase de starea lui de sănătate - şi cu siguranţă nici 
de soţia şi de copiii lui, ceea ce demonstra că ştia detaliile 
despre viaţa privată, expusă pe perete, a lui Orla Berntsen. 
Dacă am înţeles corect, tu eşti norocosul destinatar... Carl 
Malle se aşeză pe canapea, în faţa şefului de personal... al 
unei scrisori misterioase, pe care a scris-o un autor 
anonim? 

— Trebuie să-l găsim pe acest bărbat, spuse ministrul, de 
la biroul său. 

— Sau pe această femeie, răspunsese Malle. După aceea 
aş vrea să discut cu Orla între patru ochi. 

— Sigur, răspunse Almind-Enevold în locul lui Orla. 

Fostul poliţist se aplecă în faţă. 

— Mai faceţi-mi un rezumat... dacă a apărut ceva nou. Au 
fost observați suspecți pe coridoarele ministerului? În curte 
sau pe scări? A observat cineva ceva neobişnuit în ultimele 
luni? Toată chestiunea pare să fi fost pregătită de mult, 
scrisoarea nu este o lovitură rapidă. 

Omul gri se uită la fostul şef al poliţiei cu o groază 
nedisimulată. 

— Scrisoarea este în curs de examinare, spuse ministrul. 


152 


- ERIK VALEUR - 


— Trebuie să ştiu totul... fără excepţie. Tot ce a fost 
diferit faţă de obicei în ultimele luni. Vreau să văd toate 
procesele-verbale ale şedinţelor şi listele cu vizitatori de la 
Anul Nou încoace. Se prea poate ca persoana pe care o 
căutăm să fi fost în minister pentru a obţine o imagine de 
ansamblu. 

— Desigur, Carl. 

— Şi aceşti doi domni...? 

Malle se uită întrebător la Omul gri şi la Vrăjitor, care îi 
întoarseră privirea cu ochii atenţi. 

Cu barba sa fără mustață, acesta semăna cu un pictor 
din anii '60. Cu radarul său de poliţist, Malle decisese acum 
mult timp că cei doi nu aveau să fie de niciun ajutor - mai 
degrabă dimpotrivă. Ei îi vor sta în cale atunci când 
ancheta va avansa. 

— Ei sunt aici din motive de coordonare, spuse ministrul 
şi sună ca şi cum ar fi vrut să se scuze. Dacă ai nevoie de 
orice fel de ajutor... 

— Am oamenii mei, Ole. Am nevoie de mână liberă 
complet. Ştii deja. Şi te rog, cât se poate de puţină 
publicitate. 

Ministrul le făcu semn din cap celor doi bărbaţi, după 
care Vrăjitorul se ridică, cu o uşoară plecăciune, şi dispăru. 
Omul gri ezită o jumătate de secundă mai mult, înainte de 
a se ridica, de a se strecura afară şi de a închide uşa în 
linişte în urma lui. 

Astfel, cei trei bărbaţi care se cunoşteau de decenii au 
rămas singuri. 7 

— Atunci putem începe, spuse ministrul. li făcu un semn 
lui Orla. Mai întâi trebuie să vorbesc între patru ochi cu 
Carl, apoi vin la tine. 

Orla se ridică şi îi lăsă singuri pe cei doi bătrâni luptători 
ai rezistenţei. 

Jurnalistul ţinea în mână, triumfător, două dosare din 
plastic, cu fotocopii. 

— Suntem pe drumul cel bun - orfelinatul nostru a fost, 
pe parcursul mai multor ani, destinaţia preferată a ziarelor 

153 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


săptămânale. Bineînţeles că am verificat mai întâi anul 
1961. 

Se uită la Nils Jensen peste rama ochelarilor de citit şi îşi 
aprinse una dintre ţigările sale mentolate. 

— Am imagini de la aniversarea de douăzeci şi cinci de 
ani a orfelinatului şi se pare că în acea zi s-a întâmplat ceva 
extraordinar. 


Knud Tăsing îşi sprijini picioarele pe o cutie de carton 
mare, maro şi se întinse. Scrisoarea anonimă stătea lângă 
cutie, pe podea, probabil pusă acolo de el. 

Nils, care se aşezase pe un scaun liber de la fereastră, îşi 
dădu seama că acea cutie nu se mişcase nici măcar un 
milimetru. Probabil că aceasta conţinea rapoarte şi 
documente datate într-o perioadă în care Tăsing avea de-a 
face cu cazuri importante şi publica la fiecare trei luni câte 
un articol care zguduia întreaga naţiune - ca reportajul 
despre palestinianul care fusese acuzat de viol şi care îl 
făcuse pe Ole Almind-Enevold, pe atunci ministru al 
justiţiei, să-i condamne din start pe toţi străinii. După ziua 
în care palestinianul achitat împuşcase doi băieţi într-un 
popas, ministrul de stat desemnat se folosise în mod 
constant de această poveste, pe post de combustibil pentru 
campania sa personală pentru alegerile din 2001. 

Knud Tâsing, pe de altă parte, îşi băgase coada între 
picioare şi îşi acceptase înfrângerea. Fără articolul său, 
probabil că omul nu ar fi fost achitat niciodată şi această 
faptă îi trăsese covorul de sub picioare. Îşi părăsise soţia şi 
închiriase un mic apartament în Christianshavn, unde îşi 
petrecuse următorii cinci ani ca freelancer fără foarte mare 
succes, înainte să-şi găsească de lucru la Fri Weekend, în 
ciuda protestelor uriaşe din Ministerul de Stat. Acum, în 
fiecare dimineaţă, pedala de-a lungul portului, către 
redacţie, pe drumul de întoarcere îşi făcea cumpărăturile 
din Brugsen şi îşi petrecea weekendul în faţa televizorului. 

— Am parcurs toate ediţiile din Billed Bladet, Hjemmet şi 
Familie Journalen din '61 şi în Billed Bladet din 19 mai am 

154 


- ERIK VALEUR - 


găsit acest articol. Knud Tâsing puse trei fotocopii A3 în 
faţa fotografului. Este vorba despre copilul părăsit de la 
Kongslund... Inger Marie Ladegaard. 

În ziua aniversării, copil găsit pe treptele orfelinatului, 
suna titlul oarecum brutal, de deasupra imaginii unei tinere 
cu halat alb şi bucle blonde. 

— Ea există, dar ştiam asta deja. 

Jurnalistul ignoră comentariul morocănos. 

— M-am mai interesat şi de acest John Bjergstrand, 
spuse el. În reţea nu există nimeni cu acest nume, nici în 
cărţile de telefon din 1990 până în 2007. Deci trebuie să 
mergem şi mai în urmă, dar pentru asta avem nevoie de 
alte registre şi de cărţi vechi de telefon. Trebuie să mergem 
înapoi, cel puţin până în 1961, dacă nu şi mai departe. 

Fotograful nu răspunse. 

— Din păcate, literele decupate de pe plic nu apar în 
articolul din Billed Bladet din anul 1961. De fapt, asta 
speram. Hotărâtor e, deocamdată, că literele au diferite 
culori, ceea ce exclude o serie întreagă de reviste de pe 
vremea aceea. Bunăocară Dansk Familieblad avea numai 
titluri negre, în timp ce A/t for Damerne era mult mai 
progresivă şi articolele sale aveau titluri de culori diferite. 
La fel şi Billed Bladet, Hjemmet, Familie Journalen, Ude og 
Hjemme. Pe celelalte încă trebuie să le mai verific... 

Knud Tåsing se ridică şi se strecură pe calea îngustă 
dintre grămezile de hârtie, până la fereastră. 

— Dar mai avem şi o a treia pistă. Ce anume din această 
scrisoare a tulburat ministerul atât de mult? 

Reporterul se întoarse la biroul său şi lovi cu palma 
deschisă articolul pe care Fri Weekend îl publicase, în 
aceeaşi zi, pe prima pagină. 

Afacerea Kongslund: Ce ascunde casa de copii? 

Pe lângă cuvintele provocatoare, era tipărită şi o 
fotografie veche a fostei directoare, domnişoara 
Ladegaard. 


155 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Purta o rochie de culoare albastru-deschis, cu o broşă cu 
un ametist albastru în piept, zâmbindu-i fotografului şi 
ţinând în braţe o fetiţă cu bucle aurii. 

Mama Danemarca, era scris sub imagine. 

Alături era o fotografie a mai tinerei Susanne Ingemann. 
Stătea pe scări, în faţa picturii unei doamne, într-un luminiş 
de pădure idilic, şi această fotografie şi acest titlu - Trecut 
secret? - ridica problema de rău augur că era ceva nu 
foarte în regulă şi că poate protagoniştii acestei poveşti nu 
erau chiar cei care se dădeau a fi şi că trecutul şi prezentul 
privite împreună ar putea dezvălui o înşelătorie. 

„Manipulare ingenios executată”, se gândi Nils. 

Susanne Ingemann avea să-şi iasă din fire, era limpede. 

— Procesul este în derulare, spuse Knud Tâsing aruncând 
o ultimă privire către ziar. Am chiar şi câteva informaţii 
destul de interesante. Reactivă ecranul computerului său 
cu o lovitură în mouse. Una dintre ele a venit de la 
televiziunea noastră nouă şi mare, pe al cărei director de 
ştiri l-am cunoscut odată... foarte bine, într-o altă viaţă. 

Jurnalistul se holba la un e-mail pe care Nils nu-l putea 
vedea. 

— Peter Trøst are darul... de a acţiona brutal, cu greu se 
poate spune altfel. Şi ştii ce renume a câştigat în mica 
noastră lume a televiziunii. Dacă cineva poate găsi locul 
unui eveniment, el este acela. Exact asta ne trebuie - cu 
condiţia să îl convingem, pentru a rezolva acest mister. 

Fotograful nu spuse nimic. 

— În orice caz, vom merge la această aniversare şi, între 
timp, eu îi vânez pe oamenii din acea vreme. În primul 
rând, o voi căuta pe bona pe nume Agnes Olsen. Jurnalistul 
bătu în fotografia din ziar, care o arăta pe femeia cu copilul 
părăsit în braţe. Ţinând cont de numele comun, sigur nu va 
fi o activitate uşoară. 


Orla Berntsen îşi imagină cum figurile celor doi bărbaţi 
luaseră, brusc, o expresie diferită, de îndată ce ieşise el din 
cameră. 

156 


- ERIK VALEUR - 


Părăsise biroul ministrului, după ce Almind-Enevold îi 
dăduse de înţeles că doreşte să discute singur cu vechiul 
său prieten şi aliat, Carl Malle. 

Cu toate acestea, i se părea că le aude vocile prin toţi 
pereţii palatului, până în anticamera biroului său, în care 
Musca încerca cu disperare să înţeleagă ce se întâmplă. 

Ce se întâmplă aici, de fapt...? 

O întrebare foarte corectă. 

Trebuie, prin toate mijloacele, să încerci să îti păstrezi...! 

Exact aşa se întâmpla, era foarte sigur. Orla Berntsen se 
aşeză şi îl aşteptă pe fostul poliţist. Poate că ancheta lui 
Malle era numai o măsură de siguranţă, dar nervozitatea 
ministrului era mult prea evidentă şi avertismentele intense 
ale lui Carl Malle accentuau faptul că şi el evaluase lucrurile 
la fel ca ministrul. 

Ce ştiau? Şi de ce se temeau? 

Orla Berntsen privi uşa, prin care se vedea un con îngust 
de lumină, care desena pe podea un model ca de iatagan. 
Acest lucru îi aminti de locul în care crescuse, de casa 
terasată din zona de recreere Mosen. De fapt, el percepea 
uşile ca fiind nişte elemente extrem de liniştitoare, ar fi 
privit cu plăcere oricât de multe uşi. Acestea reprezentau 
aer curat, oxigen, lumină, circulaţia aerului şi, nu în ultimul 
rând, o cale de scăpare, în cazul în care ar fi trebuit să se 
retragă brusc. Se gândi la scrisoare. De ce era totul atât de 
important pentru cei doi bărbaţi? 

Orla îşi privi antebraţele albe. Pulsul normal, mâinile 
liniştite. Privirea i se îndreptă spre uşa cea mică. Era un 
secret, pe care puţini îl cunoşteau, faptul că biroul şefului 
de personal - precum şi cel al ministrului, şi cel al 
secretarului de stat - avea mai multe ieşiri, pentru orice 
situaţie. Oficial exista numai cea care dădea în sala cea 
mare, numită sala palatului, dar pe jumătate ascunsă în 
spatele unei draperii de culoare galbenă se afla încă o uşă 
mică, care nu atrăgea atenţia celor mai mulţi dintre 
vizitatori. Prin această uşă se ajungea la o scară îngustă, 
care ducea la o temelie din piatră ponosită, trei etaje mai 

157 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


jos. Şi aici, adânc sub Slotsholmen, se ajungea într-un 
coridor îngust, care ocolea, prin tot felul de ramificații, 
întregul minister. Aceste coridoare fuseseră menţionate 
drept catacombe şi cetăţenii tamili, irakieni, afgani şi 
sudanezi care trecuseră prin sita sistemului danez de azil şi 
care fuseseră recompensaţi cu un loc de muncă în 
curăţenie, ceea ce le aducea un venit cam de nivelul unui 
ajutor social, îşi aveau aici vestiarele şi camerele de 
odihnă. Ministerul, care fusese acuzat în mod repetat de 
rasism şi cinism, îi primise pe aceşti oameni cu braţele 
deschise în sanctuarul său. 

— Arăţi ca băiatul pierdut din dumbrava Mosen. 

Carl Malle intrase în birou fără a face vreun zgomot. 

Orla Berntsen renunţă la ideea de a fugi. 

Şeful securităţii trecu direct la subiect: 

— Trebuie să-mi răspunzi sincer. Ai vreo idee de ce 
scrisoarea anonimă a ajuns numai la tine? 

— Nu. 

De ce nu ar fi răspuns sincer? 

— Sau de ce persoana s-a asigurat că nu arzi scrisoarea 
şi că nu faci totul uitat, trimițând o copie şi vechiului 
duşman de moarte al ministerului? Asta a fost, într-adevăr 
o manevră inteligentă. 

Fostul poliţist nu primi niciun răspuns. 

— Pe de altă parte, când te aflai efectiv în rahat şi noi ți- 
am oferit locul la internat, unde totul a fost mai bine, te-am 
ajutat, nu-i aşa? 

— Da, spuse Orla şi simţi cum cuvintele îl transformau în 
băiatul care îl admira pe polițistul cârlionţat, care îl invitase 
la biroul său. 

— Este de înţeles că Ole este nervos. La urma urmei, 
este gata să preia cea mai importantă funcţie din ţară. 

Orla Berntsen nu răspunse. 

— Nebunia este că a primit scrisoarea şi acest post de 
televiziune. Sau poate că cineva i-a povestit totul lui Peter 
Trøst? Polițistul îl privi cu reproş pe Orla Berntsen. Peter 
Trøst tocmai a sunat şi Ole, bineînţeles, şi-a ieşit complet 

158 


- ERIK VALEUR - 


din minţi. Până la urmă, una este să ai de-a face cu un mic 
ziar de scandal şi altceva este să ai de-a face cu postul 
naţional Channel DK. Expeditorul acestei scrisori şi-a făcut 
temele. 

Tot nu primi vreun răspuns. 

— Cine dracu’ este John Bjergstrand? 

Părea aproape furios. 

— N-am nicio idee. 

— Eu cred că minţi... Şi, de asemenea, cred că ai o vagă 
idee despre ce este vorba. 

Orla Berntsen nu mai roşise de mult timp, dar acum 
obrajii îi străluceau. Se ridică. 

— Dacă aş şti ceva, aş spune. 

Îşi auzi propriile vorbe, de parcă era un copil care încerca 
să se apere. 

— Sper. 

— Întrebarea este dacă Ole ştie ceva, din moment ce, 
până la urmă, el te-a chemat aici. 

— Dacă este aşa, voi afla. Şi apoi mă întorc. Se ridică şi 
încheie cu o ameninţare: îţi promit. 

— Atunci a fost o coincidenţă - cu Severin? întrebă Orla. 

Întrebarea venise spontan şi fără să se gândească. Deşi 
vorbise cu el timp de trei zile prin intermediul robotului 
telefonic, încă nu avusese nicio întâlnire cu singurul om cu 
care fusese vreodată prieten. 

Carl Malle se opri brusc din drumul său spre uşă. 

— Cu cine...? 

— Cu Severin din casele galbene - pe care l-aţi cunoscut 
şi dumneavoastră? 

— Habar n-am despre ce vorbeşti. 

Nu se dăduse de gol. 

— Băiatul cu bandajul. Søren Severin Nielsen astăzi este 
jurist, cel mai căutat avocat în materie de refugiaţi. A fost o 
coincidenţă? 

Şeful securităţii rămase nemişcat. 

— De ce nu-l întrebaţi şi pe e/ dacă a primit vreo 
scrisoare...? 

159 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Nu putea fi trecut cu vederea că reuşise să marcheze. 
Carl Malle inspiră adânc, după care se întoarse cu spatele 
la el. 

— Søren Severin Nielsen nu este în relaţii tocmai bune cu 
reprezentanţii acestui minister, tu ştii mai bine decât 
oricine altcineva, răspunse el apoi. Dar de ce nu-l întrebi 
chiar pe el? 

— Am încercat deja. Cred că autorul a trimis scrisoarea 
anonimă către o serie de foşti copii de la Kongslund. Nu ştiu 
de ce şi nu ştiu în ce fel sunteţi implicaţi Ole şi 
dumneavoastră. El pufni, iar în mijlocul mâniei lui apăru o 
teamă inexplicabilă... Dar ceva nu este în regulă. 

Carl Malle nu se întoarse. 

— Dacă vă caută vreun post de televiziune - dacă Peter 
Trast vă va contacta, atunci nu trebuie să-i spuneţi niciun 
cuvânt. Nici măcar un cuvânt. A devenit deja destul de 
public. 

Orla Berntsen îşi răsfiră degetele pe masă. 

— Poate că ar trebui să verificaţi dacă Peter Trøst a fost 
adoptat. Vedeta naţiunii. Poate că autorul scrisorii i-a şoptit 
ceva personal... 

Fără niciun cuvânt, Carl Malle ieşi din birou şi închise uşa 
în urma lui. 


160 


- ERIK VALEUR - 


9 
POSTUL DE TELEVIZIUNE 


MAI 2008 


Nimic nu merge conform planului, ar fi spus Magdalene, 
nici măcar la cele mai înalte niveluri ale guvernului. Toate 
Ziarele din țară scriseseră despre copilaşul pe care 
îngrijitoarea îl găsise în coşul de răchită; marile posturi de 
televiziune preluaseră subiectul şi, în siajul lor, furia şi 
mânia aveau să iasă, în cele din urmă, la suprafață. 

Exact aceasta era situația de care ministerul se temea 
cel mai mult. 

Dintre toti copiii pe care îi găsisem şi pe care îi 
urmărisem după plecarea lor de la Kongsluna, Peter era cel 
mai fragil şi cel mai ciudat - chiar dacă nu se observa nimic 
pe ecranele de televiziune din tară. Ca adult, începuse 
exact aşa cum Magna fredona în cântecul ei nesfârşit cu 
elefanți: Sigur pe el, mărşăluise înainte, fără a se poticni 
sau ezita vreodată. 

Toate privirile erau îndreptate spre el - şi toată lumea îl 
admira. 

Nimeni nu ar fi ghicit că existau secrete în viaţa lui pe 
care el, ca toți ceilalți şapte copii din Camera elefanților, le 
ascunsese cu succes. 


Un om cu imaginaţie bogată putea vedea în clădirea 
principală a Channel DK, la sud de Roskilde, o navă spaţială 
dintr-o galaxie îndepărtată, aterizată forţat, dar obiectiv 
vorbind nu era decât o structură mare, ovală şi neagră. Şi 
cum privirile obiective primau, postul de televiziune fusese 
poreclit de popor 7rabucul. 

În ceata care se ridica deasupra fiordului îi puteai vedea, 
în fiecare dimineaţă, pe angajaţi trecând ca într-o 
procesiune de furnici din parcare, peste gazon, în clădirea 
unde munceau zi de zi. Nimeni nu privea înapoi şi nimeni 

161 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


nu punea la îndoială sarcinile pe care le avea. Toată lumea 
era întotdeauna punctuală - şefi, jurnalişti, secretare, 
tehnicieni, curieri şi personalul cantinei, cu toţii erau 
recunoscători pentru slujba lor din centrul lumii televiziunii. 
Cu toţii urmau sloganul pe care preşedintele Bjørn 
Meliassen îl rostise într-o zi de primăvară, la înfiinţarea 
postului, cu trabucul în gură: Televiziunea ne oferă 
apropiere şi informații - televiziunea ne aduce aventură - şi 
ne ajută să ne înțelegem semenii. 

Meliassen era de formaţie profesor de gimnaziu, dar, 
după prima sa apariţie televizată, fusese promovat la 
profesor de liceu. Sub conducerea sa, Channel DK 
devenise, în câţiva ani, cea mai mare şi mai progresivă 
piaţă de locuri de muncă în domeniul mass-mediei şi în 
primăvara anului 2008 (la numai un an de la deriva sa 
surprinzătoare şi dezastruoasă) dispunea de propriul medic 
şi de o asistentă medicală privată, un psihiatru şi trei 
psihologi cu cabinete la etajul şase, o jumătate de duzină 
de maseuri şi fizioterapeuţi, precum şi bucătari tradiţionali, 
personalul de la cantină şi personal de curăţenie, 
meşteşugari, tehnicieni, curieri şi paznici - şi o imensă bază 
de reporteri. La etajul conducerii executive exista un 
cinematograf, o sală de concerte, o sală mare de 
conferinţe, un club de noapte şi o cantină pentru angajaţi, 
care se numea A/ nouălea cer, pentru că se afla la etajul 
nouă. Tot aici, ferită de ochii vizitatorilor, o uşă discretă 
ducea către camerele şefului, douăsprezece încăperi de 
lux, fiecare cu baie proprie, ferestre ovale şi un balcon cu 
vedere spre nord-vest, către fiordul Roskilde, fiordul 
Holbæk, Tuse Næs şi Kongsare. O scară în spirală ducea la 
o terasă splendidă de pe acoperiş, comună pentru cele 
douăsprezece încăperi, unde, pe lângă un jacuzzi şi piscina 
în formă de lacrimă, se aflau nouă şezlonguri din lemn de 
tec. In partea de est a terasei se afla zona de agrement 
pentru angajaţi, un parc cu o grădină sălbatică cu pâraie şi 
o cascadă, pomi exotici, arbuşti şi flori. Tot ansamblul de pe 
acoperişul televiziunii era denumit Grădina Paradisului de 

162 


- ERIK VALEUR - 


către angajaţi - sau numai Paradisul, singurul lucru care 
merita să fie cunoscut. 

Şi bunul Dumnezeu putea să şi-l păstreze liniştit pe al 
său. 

— Poate ar trebui să ne îngropăm morţii aici, exclamase 
la un moment dat reprezentantul angajaţilor, în timpul unui 
discurs plin de umor, ţinut de Sf. loan - şi în ziua următoare 
fusese retrogradat la un post la subsol, împreună cu ceilalţi 
„îngropaţi de vii” din departamentul de cultură. Nu se 
făceau glume pe seama unui om atât de realizat ca 
profesorul. 

Editorul cultural din zona subsolului era poreclit 
Organizatorul, deoarece era tot timpul văzut undeva, de 
cineva, organizând - unde nu avea ce căuta, pentru că 
departamentul său avea rolul de alibi pentru finanţarea 
considerabilă a serviciului public, pe care postul TV îl 
primea de la guvern. In mijlocul departamentului cultural 
fusese construită o cameră izolată fonic, cu o uşă din oţel 
căptuşită cu plumb, pentru toţi oaspeţii oficiali din camera 
cea mai sacră a inimii jurnalismului cultural. Angajaţii care 
o inauguraseră o cunoşteau sub denumirea de Cameră 
concept. |n această cameră stăteau leii tineri, care nu ştiau 
nimic despre lume, dar ştiau totul despre modul în care 
puteau fi influențate masele. Aici stătea profesorul şi 
vedeta de necontestat a postului, Peter Trøst, şi îşi aduna 
ideile pentru formate noi de programe de succes. 

Organizatorul habar n-avea de concepte. In schimb, era 
singurul care citea reportajele din ziare - şi, astfel, fusese 
prima persoană care citise articolul din Fri Weekend despre 
scrisoarea anonimă şi despre celebrul orfelinat. Intr-un 
moment de prezenţă de spirit, luase liftul până în zona cu 
lumină naturală şi pusese articolul pe biroul directorului de 
ştiri Bent Karlsen, de la etajul trei. Karlsen, care fusese 
angajat pentru a produce reportaje de ştiri extrem de 
scurte şi de dramatice, etichetă categoric povestea ca fiind 
prea mare consumatoare de timp, pentru că ar fi fost 
necesară cel puţin o jumătate de zi pentru anchetă şi încă o 

163 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


zi întreagă pentru înregistrări. Astfel că articolul rămăsese 
pe masa ovală de la ştiri, în timp ce el luă liftul către A/ 
nouălea cer, pentru a-şi lua un castron cu salată verde. 

Acolo, pe masa de la ştiri, găsise coordonatorul de ştiri şi 
de divertisment Peter Trøst Jørgensen, întâmplător, 
articolul lui Knud Tăsing. Privirea lui rămăsese blocată pe 
fotografia fostei directoare. 

O recunoscu imediat. 

Se aşeză pe marginea mesei şi citi articolul, o raritate 
absolută pentru un om în poziţia lui. 

Apoi îl căută pe Karlsen, care stătea în cantina celestă, 
cu un rest de salată verde pe bărbia proaspăt bărbierită, 
bând apă minerală. 

— Ce reportaj este ăsta...? 

Puse pe masă articolul cu fotografia femeii cu copilul, în 
faţa subordonatului său. 

Karl privi pagina: Bine-cunoscut orfelinat, acuzat că ar 
ascunde copiii, era titlul. 

— Nu este niciun reportaj, spuse. L-a publicat tabloidul 
Fri Weekend... şi... înghiţi o felie de castravete... Este vorba 
despre identități şi adopţii şi aşa mai departe... Karisen îşi 
îndesă în gură o roşie cherry uleioasă, strălucitoare... De 
asta l-am respins. 

— L-ai respins? 

— M-am uitat peste el şi am văzut că nu are substanţă, 
nu are nimic de valoare pe care să-l folosesc. 

— Dar l-ai citit corect? Trøst se aplecă deasupra mesei. 
Doar pentru că a apărut într-un ziar... Niciunul dintre 
telespectatorii noştri nu mai citeşte ziarele. 

— Nu... Directorul de ştiri străpunse cu furculita o 
jumătate de ou. Dar nu avem oameni pentru astfel de 
poveşti elaborate. Au început sărbătorile. 

— Atunci mă voi ocupa eu însumi de reportaj, spuse 
Peter Trøst, ceea ce îl caracteriza pe tânărul post de 
televiziune. 


164 


- ERIK VALEUR - 


Din când în când, chiar şefii îi scriau articolele atunci 
când apărea o poveste de un interes extraordinar sau cu 
greutate politică. 

Karlsen tăie pe din două jumătatea de ou cu o furculiţă şi 
ridică din umeri. 

Peter Trøst îl lăsă singur din nou şi luă liftul până la biroul 
său imens de director, orientat spre sud-vest. Secretara îi 
era în concediu medical, din cauza surmenajului, iar el nu 
solicitase o altă secretară. 

Lucrul şocant în cazul articolului din Fri Weekend era, 
pentru şeful postului TV, nu revederea orfelinatului - sau a 
ceea ce ştia el despre acest loc, adică lucruri pe care le 
ştiau şi alte mii de danezi. 

Deschise singurul sertar din birou pe care îl ţinea închis. 
Ceea ce îl şocase era descrierea plicului cu litere decupate, 
menţiunea despre botoşeii de copil şi formularul enigmatic. 
Bine ascunsă în biroul vechi din lemn de mesteacăn, sub un 
blocnotes A5, stătea scrisoarea care era amintită şi în 
articol - sau cel puţin o copie exactă a acesteia. 

O primise pe data de 5 mai, în aceeaşi zi în care o 
primiseră şi ziarul, şi ministerul, într-un plic identic, pe care 
erau lipite litere identice, colorate, din ziar şi care conţinea 
acelaşi formular. 

Pe el era scris doar John Bjergstrand, nimic altceva. 

Fusese ales în mod deliberat sau era numai unul dintre 
cei mai cunoscuţi oameni de presă care primise un astfel 
de formular? 

Spera că ultima variantă era cea corectă, dar nu o 
credea cu adevărat. 

Primul impuls a fost să pună scrisoarea în sertar şi să 
încerce să uite de ea. Dar articolul din Fri Weekend o 
adusese din nou în lumină, pe ea şi întregul său trecut, 
cunoscut de doar foarte puţini oameni. Părinţii şi bunicii săi 
îi povestiseră despre orfelinat, de îndată ce simţiseră că era 
în stare să asimileze o asemenea informaţie şi că era 
necesar (la aniversarea lui de treisprezece ani). Îi 
spuseseră tot ce ştiau despre mama sa necunoscută - 

165 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


adică aproape nimic, iar el nu avusese posibilitatea de a 
verifica informaţiile primite de la ei, aşa că, practic, nu ştia 
cine era cu adevărat. În mod normal, acest lucru nu îl 
deranja. 

Lângă formular erau botoşeii croşetaţi pentru copii, 
despre care scrisese şi ziarul. Odinioară albi, aceştia 
deveniseră, cu timpul gri. Se gândi la cele două fiice ale 
sale din ultima căsătorie - eşuată, care acum aveau şapte 
şi, respectiv, opt ani. Le vedea rar, dar nu le ducea dorul. 
Adulmecă pantofiorii; miroseau a umed şi vechi, cu un uşor 
iz de plante, de parcă ar fi stat o vreme într-un răzor cu 
flori. Ciudat. Mama sa adoptivă nu se ocupa cu lucrul 
manual. Nu o văzuse niciodată umblând cu gheme sau cu 
trusa de cusut. Dar îşi aminti de interesul ei aproape 
nesănătos pentru toţi arbuştii, copacii şi răzoarele de flori 
din grădina ei. Probabil că plantele îi erau mult mai 
apropiate decât soţul şi fiul ei... 

Fiul adoptiv. 

Se gândi la Knud Tăsing - şi ezită. Poate că nu mai avea 
curajul de a lua decizii impulsive şi probabil că acum se 
distanţaseră mai mult decât oricând, chiar dacă se 
salutaseră (în tăcere) la diverse conferinţe de presă de-a 
lungul anilor (ceea ce era mai uşor atunci când era 
înconjurat de colegi). Nu mai vorbiseră de când drumurile li 
se separaseră, după catastrofa de la şcoala privată. De la 
moartea îngrozitoare a directorului Nordal, nu mai 
vorbiseră niciodată, iar acum, lui Peter Trast i se părea că 
trecuse foarte mult timp de atunci. 

Degetele sale formară numărul redacţiei; rămase în 
aşteptare aproape patru minute. 

Apoi întrebase de Tâsing, fără a se recomanda, şi aşteptă 
din nou. 

— Tăsing, se prezentă jurnalistul, sec. 

— Sunt Peter Trøst. 

— la uite, ce chestie! 

Reporterul reuşi, fără probleme, să condimenteze cele 
câteva cuvinte cu cantitatea potrivită de ironie. 

166 


- ERIK VALEUR - 


Peter desenase un mare semn de întrebare, curbat, pe 
blocnotesul său şi îl barase. Era rândul lui. 

— Am în faţă povestea ta despre Kongslund, spuse el. Şi 
mă gândesc să fac un material pe subiectul ăsta. 

— M-am gândit că s-ar putea să-ţi stârnesc interesul. Aşa 
cum mi s-a întâmplat şi mie. Cu ceea ce ştiu... 

Peter Trøst ghici că Knud Tâsing se gândise la povestea 
lui când scrisese articolul. Era unul dintre puţinii care o 
ştiau. 

— Dar nu ai scris nimic, nu ai scris că... spuse el în cele 
din urmă. 

— Nu. A trecut atât de mult timp! Cât de mult? Treizeci 
de ani? 

— Da. Ţi-am povestit asta a doua zi după ce am împlinit 
treisprezece ani. 

— Crezi că ar fi trebuit să menţionez asta? 

Peter mâzgăli cu atenţie semnul de întrebare, până când 
nu se mai vedea din el decât o pată neagră. Prezentul nu 
avea nimic de-a face cu incidentul care îi despărţise atunci. 
Erau copii. 

— Voiam doar să aud... se poticni. 

— ...ce mai ştiu despre Kongslund şi despre treaba cu 
scrisoarea? completă Knud Tăsing propoziţia. 

— Da. Peter desenă semnul exclamării lângă semnul de 
întrebare mâzgălit. Ca şi tine, am sentimentul că povestea 
ar putea fi interesantă. 

— Ai primit o scrisoare? 

Întrebarea venise pe neaşteptate. 

Knud Tăsing era un jurnalist foarte bun. Pauza îi spunea 
lui Peter că nu fusese suficient de rapid şi acum nu mai 
putea decât să răspundă afirmativ. Puţini jurnalişti erau 
atât de buni precum Knud. Poate doar câţiva. 

— Aceleaşi cuvinte? 

— Da. 

— Dacă vrei ajutorul meu, după atâţia ani, trebuie să fii 
complet sincer, spuse Knud Tâsing, punând accentul pe 


167 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


cuvântul sincer. Avem cum să dăm de alte foste şefe de la 
Protecţia copilului? 

— Posibil, spuse Peter, fără prea multă convingere. 

— Poate fosta directoare. Cum o chema...? 

— Doamna Krantz. Este senilă, răspunse Peter. 

— Am încercat să o contactez pe Martha Ladegaard, 
spuse Knud. Într-o anumită privinţă, este şi ea implicată. 
Dar pare să se teamă şi nu va spune nimic. 

— Deci crezi în povestea celor bogaţi, care erau ajutaţi 
pentru a-şi acoperi infidelităţile... copiii unor oameni 
importanţi? 

Jurnalistul răspunse cu o pauză mai lungă. Apoi întrebă: 

— Cine mai era în Camera sugarilor, în afară de tine? Nu 
pot scoate nimic de la Susanne Ingemann. Dar tu ai vizitat 
frecvent casa de copii, după ce ai... 

Făcu o pauză. 

Peter se gândi pentru o clipă. 

— Sunt sigur de trei, spuse el. Unul este Orla Berntsen, îl 
cunoaştem amândoi, apoi încă unul care acum este avocat 
şi cred că îl ştii şi pe el. Este avocatul refugiaților şi se 
numeşte Søren Severin Nielsen. Odată, Severin Nielsen a 
povestit, într-un articol portret despre sine, că atunci când 
era tânăr student a locuit împreună cu Orla Berntsen. Un 
detaliu ciudat, pentru că astăzi cei doi au poziţii diferite în 
privinţa refugiaților. Bănuiesc că nimeni nu ştie că, atunci 
când erau mici, au fost împreună în acelaşi orfelinat. La un 
moment dat se pare că s-au certat. 

Knud Tăsing nu spuse nimic. 

— Şi apoi mai era Marie Ladegaard, fata care mai târziu a 
fost adoptată de directoarea căminului. Şi dacă îmi 
amintesc bine, mai era un băiat pe care îl chema Asger. 
Cândva, Marie mi-a povestit despre el. A ajuns într-o familie 
din Århus. Cred că au trecut zeci de ani de când n-am mai 
vorbit cu fiica adoptivă a domnişoarei Ladegaard. 

— Cu toţi au avut câte o experienţă... traumatică. Din 
păcate, nu am scos mai multe de la Marie. Când vrei să îl 
transmiţi? 

168 


- ERIK VALEUR - 


— Direct la aniversare. 

— Deci, ştim de tine, de Orla, de avocat - ştim de Marie 
şi, probabil, de un băiat pe nume Asger. Mai lipsesc doi. 
Cine naiba sunt ultimii doi? O fată şi un băiat. 

— Nu ştiu. 

— Ne interesează băiatul. Dacă poate cineva să obţină 
informaţiile de la Magna sau de la Marie, tu eşti acela. Cred 
că suntem pe urmele unei poveşti grozave. Aşa simt. 

Făcu o scurtă pauză. 

Peter auzi cum se rostogoleşte entuziasmul vechiului său 
prieten ca un val impozant spre mal. Poate că fusese la fel 
de convins şi de sigur şi atunci când făcuse greşeala vieţii 
sale şi îşi distrusese cariera. 

— Ascultă, am nevoie urgent de o reuşită... de o 
dezvăluire reală, ziarul meu în fază terminală are nevoie de 
asta. Îmi dau mână liberă, atâta timp cât se simte măcar 
urma unei conspirații asezonate cu un vârf de cuţit de luptă 
între clase, dar nu tolerează un scandal. 

Jurnalistul compromis tuşi. 

— Faptul că a apărut ca un monstru din trecut şi atacă o 
serie de cetăţeni onorabili care au lăsat însărcinate nişte 
tinere amărâte, apoi le-au obligat să dea copilul spre 
adopţie, eventual în schimbul banilor şi al patronajului 
cunoscutului cămin, nu trebuie, desigur, să se afle. Cu atât 
mai puţin să se facă asocierea între el şi marele partid 
social, de coeziune, în calitate de personaj negativ 
principal. 

Peter nu spuse nimic. Knud Tåsing fusese întotdeauna 
mult mai direct decât el. Băiatul muncitorului şi fiul unui 
medic. Aşa începuse. 

Termină convorbirea, promițând că va reveni. 

Apoi citi din nou articolul şi sublinie cele mai importante 
secţiuni cu linie dublă. În cele din urmă, decise să facă un 
apel telefonic inevitabil. Avea numărul direct al şefului de 
personal. 

O jumătate de oră mai târziu, primea telefonul de 
răspuns. 

169 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Almind-Enevold, se recomandă simplu apelantul, cu o 
voce blândă, aproape feminină. 

Peter Trøst îl întâlnise pe ideologul radical al partidului cu 
numeroase ocazii şi îl intervievase, pe când era reporter 
coordonator şi moderator al Channel DK de peste douăzeci 
de ori. Trecu direct la subiect. 

— Aş vrea să vorbesc cu dumneavoastră despre 
Kongslund - orfelinatul din Skodsborg, al cărui patron 
sunteţi din anii '60. La început neoficial, mai târziu în faţa 
camerei de filmat. 

Pauza lungă de la celălalt capăt al liniei era destul de 
neobişnuită pentru puternicul bărbat. 

— Kongslund... De ce? 

Râsul puternic al ministrului îl lovi în ureche. Peter 
depărtă puţin receptorul. 

— Vrem să facem un reportaj cu ocazia aniversării fostei 
directoare, spuse el. S-ar putea spune, de asemenea, o 
bucată de istorie daneză. 

— Eu credeam că postul Channel DK se bazează mai 
mult pe... poveşti mai savuroase. 

— Am citit articolul despre Kongslund în Fri Weekena. 

Ce rost avea să se învârtă în jurul cozii? 

— Un articol de senzaţie, Trast. Jurnalism de senzaţie 
într-un tabloid, fără de care lumea s-ar descurca foarte 
bine. 

Reporterul de televiziune închise ochii şi se concentră pe 
alegerea cuvintelor potrivite. 

— Acolo este menţionată o scrisoare anonimă, spuse el. 

— Ascultaţi, domnule Trøst. Voi vorbi cu cea mai mare 
plăcere cu dumneavoastră despre orfelinat şi copiii 
abandonaţi, în al căror sprijin s-a implicat Ministerul de 
Stat, dar... 

Peter Trast îl întrerupse: 

— În reportajul nostru se va discuta şi despre trecut... 

— ...nu dacă sursa dumneavoastră este Fri Weekend. 

— Ne putem întâlni pentru a discuta despre asta - pentru 
o posibilă înregistrare? 

170 


- ERIK VALEUR - 


Din nou urmă o pauză lungă, atipică. Aproape cinci 
secunde se auzi numai respiraţia ministrului, în timp ce se 
gândea. _ 

— Ascultaţi, domnule Trøst. In seara aceasta voi fi la un 
eveniment în circumscripţia mea din Vejle, spuse în cele 
din urmă. Pe drum, mă voi opri pe la dumneavoastră - dar 
pur şi simplu neoficial - în jurul orei cinci. 

Închise telefonul, fără să-şi ia la revedere. 

Peter Trøst Jørgensen luă liftul spre etajele superioare, în 
Paradis, şi privi prin ceața de la est, până când văzu umbra 
albastră care, aşa cum bănuia, era podul Øresund. De 
cealaltă parte se afla Suedia. 

Privea umbra albastră de la orizont, gândindu-se că 
distanţa simboliza trecutul. Copilul care fusese odată se 
aflase necondiţionat la mila oamenilor care îl acceptaseră. 
Venea dintr-un trecut necunoscut şi nu ştia nici astăzi locul 
naşterii sale. 

Mulţi copii adoptați îşi caută la un moment dat rădăcinile, 
dar el însuşi nu simţise niciodată această nevoie. 
Dimpotrivă. Nu ar fi putut prevedea consecinţele, nu ar fi 
putut ţine problema sub control şi, în lumea lui, nu îţi 
asumai un asemenea risc decât dacă nu îl puteai evita într- 
un fel. 

Era destul de uimit de puterea scrisorii anonime, care 
făcea ministerul să tremure de frică şi de teroare. Şi, în 
plus, scrisoarea declanşase ceva şi în interiorul lui. 

Poate că era sfidarea. 

ÎI văzu cu ochii minţii pe directorul mort şi închise ochii. 
Cât de mult ştia autorul anonim despre lucrurile care 
rămăseseră mereu ascunse? 


171 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


10 
PETER 


1961-1973 


Cred că toți copiii din Camera elefanților ştiuseră 
momentul plecării lor, cu mult înainte să fi ieşit şi să fi fost 
dati în brațele unor străini. Cred că ne luam rămas-bun în 
tăcere, aşa cum fac copiii şi că subtextul despărțirii 
iminente se transmitea cu inima uşoară, de la un pătuț la 
altul. 

Din anumite motive, întotdeauna adormeam înainte ca 
liedul Magnei să se termine şi visam că, într-o zi, şi eu voi fi 
condusă la o maşină parcată pe alee, indepărtându-mă pe 
valurile infinite ale strofelor interminabile ale Magnei. 

Peter a fost următorul care a plecat. Într-o dimineață, 
patul lui de la fereastră a rămas gol. In visele mele îl 
vedeam alergând, prin pânza fină pe care doamnele de la 
Protecţia copilului o ţțesuseră pentru el. A plecat fără 
ezitare şi nu a părut să-şi piardă echilibrul nici măcar o 
dată. 


La sfârşitul verii lui 1972, l-am supravegheat intens pe 
Orla timp de câteva luni şi nu mai eram chiar atât de sigură 
că îmi doream cu adevărat să îmi găsesc o familie şi să 
părăsesc Kongslund. 

Viaţa sa grea din cartierul de case terasate, înconjurat de 
copiii care îl dispreţuiau - şi în jurul cărora orbita, cu toate 
acestea, cu o furie din ce în ce mai mare, aşa cum molia 
este atrasă de lumină - mă speria. După excursiile mele, 
Magdalene venea deseori în vizite nocturne (încă petrecea 
multe din orele ei celeste cu sufletul ei pereche, regele), 
aşa că puteam citi împreună notițele mele şi le puteam 
completa, înainte să le ascund în dulapul meu din lemn de 
satin şi ea fusese cea care îmi sugerase, într-o noapte de 
vară, să mai urmăresc un copil din Camera elefanților. 

172 


- ERIK VALEUR - 


Desigur, privirile ni s-au îndreptat spre Peter - Peter cel 
norocos. 

In fotografia de Crăciun din 1961, el stătea pe pătură, 
sub creanga cu micul glob auriu şi zâmbea direct spre 
aparatul de fotografiat. Nu este de mirare că bonele, care 
sporovăiau neîncetat, îl porecliseră Poul, după tânărul actor 
de film, Poul Reichardt. Cea mai apropiată confidentă a 
Magnei, Gerda Jensen, îmi povestise mai târziu cât îl 
adorau. 

Am luat autobuzul de Strandvej şi am trecut prin 
Skodsborg, Vedbæk şi Christiansgave, coborând în portul 
de la Rungsted, care la acea vreme nu avea decât câţiva 
piloni din lemn cu puţine bărci şi o mică plajă, unde hipioţii 
stăteau uneori la soare, în puloverele lor norvegiene 
groase, fumau haşiş şi consumau băuturi producţie proprie. 
De aici am mers pe jos ultima porţiune, la adresa pe care o 
găsisem în documentele Magnei. Era o vilă mare, albă, cu o 
grădină şi mai mare, amenajată, în care o băncuţă albă 
stătea sub un ulm înalt. Peter se aşeza pe această bancă, 
luminată de o singură rază de soare, care străbătea 
miraculos coroana deasă a ulmului. Stătea la adăpostul 
unui tufiş, privind păsările care ieşeau gonind din umbră şi 
se adunau în jurul lui, de parcă era un miraj în faţa căruia le 
dispărea toată teama. l-am studiat chipul prin telescop. El 
nu a observat. Nu m-a văzut niciodată. 

Săptămâni la rând am stat aşa, la adăpostul gardurilor vii 
şi ale tufişurilor care acum umpleau grădina lui luxuriantă 
şi, în comparaţie cu lumea lui Orla, acesta părea Paradisul 
însuşi. Totul era în floare şi, probabil, am simţit în adâncul 
meu un sentiment de invidie şi resentimente, dar apoi m- 
am uitat la ochii gri-albaştri, pe care mai târziu milioane de 
danezi aveau să îi vadă în fiecare seară. Din prima lui zi de 
şcoală fusese centrul universului, dar popularitatea sa 
enormă părea să nu-l deranjeze. Nu îl făcea să fie obraznic, 
să facă pe şeful sau să-i intimideze pe alţii şi, de asemenea, 
nici nu-i privea de sus pe cei mai slabi din clasă, 
dimpotrivă. 

173 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Şcoala privată la care mergea era rezervată copiilor cu 
părinţi bogaţi, având acces direct la o mică dumbravă, prin 
care elevii mai mari se puteau plimba în timpul pauzelor. 
De la Strandvej pornea un drum pietruit mai lung, drept, 
care ducea în sus, către o poartă care se descuia dimineaţa 
şi seara era încuiată din nou. Pe timp de noapte, această 
poartă era păzită de câinii directorului, doi ogari englezeşti, 
slabi şi răi, care în timpul zilei erau legaţi de un gard, într- 
un colţ al locului de joacă, dar noaptea alergau liberi prin 
zonă. Dacă cineva se apropia noaptea de poartă, lătratul 
câinilor se auzea ca un ecou furios prin pădure, urmat de 
un zgomot ameninţător atunci când animalele săreau cu 
corpurile lor musculoase pe poartă şi, astfel, hoţii, 
incendiatorii şi toţi ceilalţi musafiri nepoftiţi erau ţinuţi 
departe de domeniul şcolii private. 

Până când directorul Nordal şi cei doi ogari ai săi au fost 
ucişi şi viaţa lui Peter a fost complet dată peste cap la 
unsprezece ani. 

Directorul şcolii private era un om incredibil de dur, 
temut de 220 de elevi pentru sarcasmul său liniştit şi 
accesele bruşte şi enorme de furie. În prezenţa părinţilor 
zâmbea fermecător şi întotdeauna rostea remarci laudative 
la adresa fiicelor şi fiilor inteligenţi, ceea ce făcea ca 
descrierile făcute de aceleaşi fiice şi aceiaşi fii cu privire la 
răbufnirile sale incontrolabile de furie să fie considerate 
rodul imaginaţiei respectivilor copii. Plângerile scăldate în 
lacrimi referitoare la sadismul directorului duceau, nu de 
puţine ori, la o palmă în plus peste urechi şi la o zi de arest 
la domiciliu, şi mai ales acei părinţi ai căror copii fuseseră 
atât de lăudaţi pentru cinstea lor se străduiau din răsputeri 
să îşi pedepsească exemplar copiii. 

Şi aceşti copii cinstiţi erau, constatase Peter, copiii pe 
care directorul Nordal nu putea să-i sufere. Dimineaţa 
devreme, după ce câinii erau legaţi, el venea pe drumul 
dinspre casă, cu privirea plină de speranţe aţintită spre 
poartă. In mijlocul parcului, se oprea sub teiul masiv, 
mândria şcolii, şi asculta sunetul vântului prin coroana 

174 


- ERIK VALEUR - 


puternicului arbore. Dacă ar fi auzit măcar în acea zi, 
avertismentul, plânsul şi gemetele, pentru că rădăcinile 
adânci ale copacului intuiseră de mult apropierea morţii... 
Dar nu auzise nimic. El însuşi ajutase la plantarea copacului 
care devenise simbolul întregii regiuni, datorită 
dimensiunilor sale. 

Faptul că elevii întârziau întotdeauna, chiar dacă ştiau că 
directorul pândea chiar în spatele porții, spune multe 
despre dorinţa de libertate ancorată în noi, oamenii, şi mai 
ales în copii. Cu spaima rebelă în privire, ei împingeau 
poarta masivă, pentru ca imediat după aceea să fie 
întâmpinați de urletele lui isterice. Când se apleca asupra 
lor, respiraţia îi mirosea a sulf, cremene şi acid clorhidric şi 
era încă şi mai temut pentru insultele lui sarcastice. 

— Micul Lord iar nu şi-a putut ridica fundul gras din pat... 
urla el, în timp ce îl înşfăca brutal pe bietul copil de o 
ureche şi îl trăgea în sus. O să-ţi rup picioarele...! Cu aceste 
cuvinte, îl împingea pe elev pe drumul pietruit din faţa lui. 
O să-ţi arăt ce înseamnă... 

Cuvintele erau înecate într-un potop de insulte, până 
când delincventul era îngenuncheat pe podea, înconjurat 
de un nor de gaz toxic, care îi paraliza toate organele. 

Se întâmpla destul de rar ca părinţii mai săraci din 
suburbia de pe autostrada Harsholm-Ussergd să vină cu 
ideea de a-şi înscrie copiii la şcoala privată, şi atunci 
directorul Nordal îi făcea rapid să se răzgândească. 
Cursurile şcolii sale nu puteau fi urmate de niciun copil de 
secretare sau gunoieri, niciun proletar nu trebuia să păteze 
reputaţia excelentă, cu nume precum Olsen, Jensen sau 
Hansen. Să nu mai vorbim de... Pedersen, cel mai rău 
dintre toate numele, atât de... muncitoresc. 

Doar unul din toată această comunitate rezistase acestei 
presiuni şi insistase pe dreptul său, amenințând chiar că se 
va duce la ziarul Usserzder, până când directorul, roşu de 
furie, dăduse, în cele din urmă, înapoi. Acest prim mesager 
al unei lumi din afara gardului înalt a sosit, apoi, într-o zi, 
extrem de timid şi cu capul plecat, ca elev nou în clasă. 

175 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Încă de la prezentarea făcută de domnişoara Iversen, Peter 
îşi dăduse seama că nou-venitul era diferit faţă de toţi cei 
pe care îi cunoştea: era slab, avea părul până la umeri şi 
purta un tricou decolorat şi o pereche de pantaloni gri 
şifonaţi. Cu umerii lăsaţi, stătea în faţa tablei ca o versiune 
în miniatură a unui om pe care poliţia l-ar fi ridicat în timpul 
unei demonstraţii împotriva Băncii Mondiale sau împotriva 
războiului din Vietnam. Domnişoara Iversen arătă un scaun 
din rândul de la fereastră, pe care băieţelul copleşit de 
povara sa imensă se aşezase, pentru a se afunda imediat 
într-o aură de absenţă şi muţenie, care părea să-l protejeze 
împotriva tuturor privirilor ostile. 

În orice altă clasă ar fi fost zdrobit ca o muscă, numele 
lui - Knud Mylius Tăsing - ar fi fost un motiv suficient. În 
timp ce numele de familie provenea de la insula daneză pe 
care familia sa trăia de generaţii întregi, cele două 
prenume erau rezultatul admiraţiei fără margini a tatălui 
său pentru conducătorul Groenlandei, Knud Rasmussen şi 
pentru Ludvig Mylius-Erichsen. 

Acesta din urmă, povestise entuziasmată domnişoara 
Iversen, a fost un adevărat erou danez. Poate că cel mai 
mare care a existat vreodată. A dispărut în martie 1907, 
dincolo de paralela 79, în noaptea polară şi nu a mai fost 
văzut niciodată. Citise cu voce tare ultimele înregistrări din 
jurnal, pe care eroul ei le făcuse în întuneric, înainte de 
expediţie, fără ca măcar să observe că băiatul cu al doilea 
prenume Mylius se înroşise la fel de tare, ca ultimele 
rachete de semnalizare lansate cu disperare în noaptea 
polară. 

— leri am împlinit 35 de ani. În 15 ani virilitatea mă va 
părăsi... 

Admiraţia neţărmurită a entuziastei domnişoare Iversen 
pentru acest erou îi făcuse pe ceilalţi băieţi să-l urască pe 
cel care purta acest nume. Încă din prima zi îl botezaseră 
My, după imensa locomotivă My, care trăgea după ea un 
număr imens de vagoane din gara din Copenhaga şi din 
toată ţara. Se strâmbau şi şuierau prin colţurile gurii, ca şi 

176 


- ERIK VALEUR - 


cum ar fi eliberat aburul din cazanele supraîncălzite, iar My 
se prăbuşea fără putere între ei. Tatăl său lucra în fabrica 
de confecţii din Usserød, iar mama sa murise (dacă 
zvonurile erau adevărate) ca o hipiotă, undeva în Spania, 
din cauza pastilelor şi a haşişului. 

Într-o zi Peter îl invitase, totuşi, la el acasă în Rungsted, 
şi au stat împreună pe banca de sub ulm, unde My i-a pus 
brusc o întrebare pe care Peter, spre mirarea lui, o 
aşteptase într-un fel. 

— Cât de mare era pomul atunci când tu erai mic? a 
întrebat My arătând spre ulm. 

— În orice caz, mai mare decât mine, spusese Peter cu 
logica incomensurabilă care le-a permis oamenilor să 
ajungă pe Lună şi care îi ajuta să răspundă şi celor mai 
complicate întrebări ale vieţii. 

My se gândi la răspuns, dar nu spuse nimic. 

— Nu, răspunsese Peter. 

My clătină din cap. 

La început, My era, aşa cum spuneam, taciturn, aproape 
defensiv - un băiat sărac, cu unghiile murdare şi degete 
subţiri, nervoase. Şi în timp ce tatăl lui Peter era medic-şef 
la secţia de neurologie şi boli neuro-cerebrale, tatăl lui 
Knud muncea în fiecare zi la fabrică, de la şase la patru. 
După programul de lucru venea acasă, îşi schimba hainele 
cu un tricou imprimat cu fotografia alb-negru a eroului 
revoluţionar Lenin şi se aşeza cu ziarul său comunist 
Folkets Blad în curtea din faţa blocului din Ullerader 
Kongevej. 

Dacă tatăl lui Peter era monosilabic, cel al lui Knud, 
Hjalmar, era la fel de tăcut ca mausoleul în care fusese 
depus idolul său. Lucrurile pe care Peter dorea să le ştie 
despre familia lui My le putea pune cap la cap din puţinele 
obiecte din camerele mici ale apartamentului acestuia: 
deasupra mesei găsise portretele părinţilor socialismului, 
Lenin şi Marx, şi o fotografie a mamei dispărute care, după 
spusele lui My, nu murise, ci îşi găsise libertatea la o fermă 
hippy din sudul Spaniei şi trăia acolo un stil de viaţă budist. 

177 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Ea stătea cu picioarele încrucişate la umbra munţilor, 
medita şi privea melancolic din ramele aurite, care erau 
împrăştiate prin toată casa, la băiatul de jos. Chiar şi pe 
suportul de şampon din cabina de duş construită de 
Hjalmar în bucătărie stătea una dintre aceste fotografii. 

Pentru Peter era un mister de ce admiratorul lui Lenin, un 
membru al Partidului Comunist şi om de încredere în firma 
sa, insistase cu atât de multă încăpățânare ca singurul său 
fiu să fie înscris la cea mai privată dintre toate şcolile 
private din mijlocul paradisului citadin din nordul insulei 
Zealand. Poate cea mai capitalistă dintre cele mai 
capitaliste şcoli din întreaga Danemarca. Odată îl întrebase 
pe Hjalmar dacă îl cunoştea pe directorul Nordal. 

Mai întâi, tatăl lui My rămăsese nemişcat şi nu 
răspunsese, apoi lăsase în jos capul cu sprâncenele 
proeminente şi deschisese Folkets Blad. 

În timpul lecturii, spuse: 

— Directorul Nordal nu este important. 

Avea să se dovedească faptul că asta fusese o eroare 
fatală de raţionament. Mai ales că, probabil, popularitatea 
în creştere a lui Knud Mylius Tăsing a fost cea care - 
trecând peste prezenţa sa cvasi-nepermisă în şcoala 
privată - l-a făcut pe directorul Nordal, să dea în amoc 
pecetluind astfel şi soarta sa, şi pe a tatălui lui Knud. Ura lui 
Nordal pentru omul care se ducea la întâlniri politice, 
tipărea afişe roşii ca sângele şi îi incita pe alţii la revoltă 
împotriva producătorilor profitori luase proporţii 
incontrolabile - sigur şi din cauză că aceşti producători se 
aflau în comitetul de conducere a şcolii şi se numărau 
printre eminenţele conservatoare puternice ale comunităţii. 
Prigoana a început în primele luni ale anului 1973 şi a 
pornit de la o coincidenţă care i-a ridicat directorului Nordal 
mingea la fileu (abia câţiva ani mai târziu s-a reuşit 
punerea cap la cap a poveștii din fragmentele rămase - aşa 
cum un avion prăbuşit este asamblat din nou, cu mult efort, 
pentru a afla cauza accidentului, ceea ce am şi făcut). 


178 


- ERIK VALEUR - 


Încurajat de succesul lui My în şcoala privată, unul dintre 
colegii lui Hjalmar îşi înscrisese unicul fiu la prestigioasa 
şcoală, numai că acest băiat era departe de a avea 
farmecul şi încrederea în sine ale lui Knud. În plus, el nu 
avea un prieten ca Peter, astfel că băieţelul a fost torturat 
şi tachinat cu răutate încă din prima zi. În a treia zi, bietul 
de el stătea singur pe marginea terenului de joacă şi 
plângea, iar hârjoana şi ţipetele băieţilor mai mari erau atât 
de dezlănţuite, încât câinii începuseră să latre agitaţi în 
cuşca din spatele casei directorului. Knud învățase de la 
taciturnul său tată trei lucruri: protecţia celor slabi (însăşi 
temelia societăţii umane), solidaritatea (instrumentul 
efectiv al schimbării) şi mândria (pilonul onestităţii 
personale). Astfel încât băiatul din Usserød, care urmase 
şcoala primară în Copenhaga şi a cărui mamă era o 
revoluţionară în Andaluzia, la a patra încarnare, a fost cel 
care l-a dus pe o bancă pe copilul care plângea şi l-a ţinut 
de după umeri. In pauza mare s-au plimbat amândoi 
împreună prin parc, cu capul sus, exersând prin privirile lor 
mândre nou-proclamata luptă de rezistenţă comună. 

Când s-au întors, băieţii bogaţi stăteau uşor nesiguri în 
jurul lor şi poate că în acel moment Nordal a intuit 
existenţa unui adversar mult mai puternic decât inerția 
matinală a copiilor bogaţi. Din unul se fac doi, iar din 
aceştia doi poate se fac mai mulţi, până când, în final, toţi 
Pedersenii din lume vor forţa poarta Tărâmului Făgăduinţei 
şi vor lua cu asalt domeniul celor bogaţi. 

Revoluţia îşi croise drum până în şcoala privată. 

Prin urmare, Nordal a iniţiat calea care avea să-l înghită 
pe tatăl lui Knud Tâsing şi care avea să rezolve o dată 
pentru totdeauna problemele lumii sale. Şi-a pregătit 
lovitura pentru dimineaţa zilei următoare. l-a chemat la el 
pe unii dintre băieţii mai mari din clasa a şaptea şi i-a ţinut 
aproape o oră în camera directorului. După aceea a trimis 
după Knud. In timpul pauzei, băieţii din clasa a şaptea 
stăteau grămadă în curte şi şopteau între ei. Knud nu s-a 
mai întors. În schimb, a apărut tatăl său la şcoală, în 

179 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


hainele de lucru şi cu pantofii de lemn. La scurt timp după 
aceea s-au îndreptat amândoi împreună, cu ochii în 
pământ, spre motoreta sa şi au dispărut în pădure. 

Knud s-a întors din nou la şcoală abia după o săptămână, 
înconjurat de o aură de tăcere şi distanţă, care îl proteja de 
privirile celorlalţi şi care nu avea să dispară complet 
niciodată. Zvonul cu privire la scandal făcuse înconjurul 
întregii şcoli şi fusese confirmat de privirea directorului. In 
perioada următoare, directorul Nordal şi-a tratat elevii cu o 
blândeţe neobişnuită, fără precedent. Chiar şi păcătoşii 
care întârziau cinci, şase sau chiar şapte minute primeau 
numai un avertisment blând, cu gura închisă, fără vapori de 
sulf, înainte să fie trimişi în sălile de clasă. Până şi câinii se 
liniştiseră în această perioadă. 

Cum a reuşit Knud Mylius Tăsing să supravieţuiască 
nopţii polare întunecate, lungă de mai multe luni, din scurta 
lui viaţă, nimeni nu poate spune exact. Motivul, cu toate 
acestea, părea să fie clar - potrivit observaţiilor celor din 
clasa a şaptea: My şi băiatul cel nou s-au plimbat prin 
pădure braţ la braţ, iar acolo, printre copaci, trebuie să se fi 
întâmplat ceva. Se presupunea că My îl forţase pe băiat să 
facă ceva contra naturii, ceva ce nu putea fi rostit cu glas 
tare. 

Câteva nopţi mai târziu, Peter a avut un vis sufocant: 
stătea ca o umbră în biroul directorului şi aştepta ceea ce 
avea să se întâmple. În birou veniseră My şi tatăl său, 
mirosind a sudoare şi ţigări, pentru că nu avusese timp să 
se spele şi să se schimbe. 

— Vă este clar, cu siguranţă, că dorim să evităm cu orice 
preţ un scandal sau o posibilă intervenţie a poliţiei, îi 
spusese Nordal muncitorului, şi în acel moment se văzuse 
toată rezistenţa şi tot scepticismul - tot disprețul pentru 
oamenii de calibrul lui Nordal, pe care My îl cunoscuse de la 
o vârstă fragedă - ieşind în linişte din Hjalmar, ca nisipul 
dintr-un sac găurit. _ 

În acel moment, Peter înţelesese că My era nevinovat. În 
ochii lui nu se vedea nici cea mai mică urmă de ruşine. 

180 


- ERIK VALEUR - 


Câteva săptămâni mai târziu, părinţii lui Peter 
sărbătoreau un festival de toamnă în grădină, la care 
fuseseră invitaţi prietenii lor din Rungsted, Christiansgave 
şi Vedbæk. Camerele se umpluseră cu cele mai bune familii 
din Strandvej şi, după-masă, un producător se retrăsese 
împreună cu prietenul său foarte bun, primarul, în colţul 
sufrageriei. Peter îi auzise râzând - şi apoi cuvintele care îi 
captară atenţia: comunist - şi apoi: scandal. 

Peter se strecurase mai aproape. 

— Când vine vorba, o lasă mai moale, răsuna vocea 
producătorului, urmată de alte râsete. 

— Da, nu va uita curând această lecţie, îl aprobă 
primarul şi ridică paharul cu coniac. Nordal a rezolvat-o 
incredibil de elegant. 

Producătorul privi strălucirea trabucului său lung şi dădu 
din cap: 

— Da, acum stau amândoi în banca lor - atât tatăl, cât şi 
fiul. 

O săptămână mai târziu, lui Peter i se confirma povestea. 
Tatăl lui My tocmai anunţase că nu va mai candida pentru 
postul de administrator al firmei. Partidul încercase să-l 
convingă, scria ziarul Ussemder, dar el repetase că nu va 
mai fi disponibil. 

În acest moment, lui Peter îi devenise clar ultimatumul 
diabolic pe care directorul Nordal îl pregătise în acea zi, 
când tatăl lui My venise la şcoală: Hjalmar se putea 
împotrivi şi îşi putea trăda fiul - sau putea renunţa la 
convingerile lui şi îşi salva fiul. 

— Dacă nu vrem să dăm socoteală pentru că nu am 
anunţat poliţia, trebuie să acţionăm discret şi responsabil. 
Ceea ce înseamnă că nu trebuie să mai fiţi om de încredere 
activ politic. Nu putem exclude nici faptul că poliţia ar 
putea începe să se intereseze de dumneavoastră. Şi nu 
uitaţi: sunteţi un tată care îşi creşte singur copilul şi băiatul 
are nevoie de dumneavoastră - mai ales după ce s-a 
întâmplat. 


181 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Peter a auzit şi a simţit cuvintele atât de clar, de parcă 
directorul Nordal ar fi stat în faţa lui. Îl bântuiau din nou şi 
din nou, atunci când stătea treaz noaptea şi auzea foşnetul 
vântului prin ulmul copilăriei sale lipsite de griji. Nu ştia să 
spună exact dacă era într-adevăr vântul cel care foşnea 
prin frunze sau respiraţia urât mirositoare, triumfătoare a 
lui Nordal... 

„„Ştia doar că se trezise într-o dimineaţă, îşi căutase 
blocnotesul şi începuse pregătirile care au durat cât a 
suferit Danemarca de pe urma crizei petrolului, care a 
schimbat întreaga ţară şi şi-a descoperit dragostea pentru 
un nou partid revoluţionar, naţionalist de dreapta, pentru a 
protesta împotriva a ceva ce începea să se prefigureze. 

Drujba a stat ani întregi în garaj, nefolosită. Peter a 
îndesat-o într-un sac mare, negru şi s-a dus adânc în 
pădurea Rungsteder, unde petrecuse trei săptămâni cu 
pregătirea planului său: trage piedica, accelerează, tine 
bine, balansează, apasă şi ține liniştit lama. Nişte părinţi 
ceva mai atenţi ar fi observat bătăturile din palmele sale, 
dar nu şi Laust şi Inge. Ei îşi citeau ziarul, scriau scrisori şi, 
de cele mai multe ori, stăteau cu capetele aplecate. 

Cu trei zile înainte de Crăciun, totul era pregătit şi 
scandalul a lovit şcoala privată ca o forţă a naturii. 

Directorul voia să îşi lege câinii, ca de obicei, după tura 
de noapte, dar în această dimineaţă nu se auziseră, în mod 
ciudat, nici lătrăturile şi nici zăngănitul porţii. Un câine 
zăcea mort într-un colţ al parcului, iar celălalt era pe ducă. 
Aveau spume la gură. Şi directorul Nordal auzi un geamăt 
care, probabil, venea mai mult din capul lui decât din 
curtea acoperită cu zăpadă a şcolii. Mândria şcolii, teiul 
puternic, fusese tăiat, ca de o mână uriaşă care îl 
împinsese aproape de sol şi îl înclinase lateral, în direcţia 
fântânii. Crengile cele mai lungi distruseseră pridvorul şi 
ferestrele anexei din sud. Poliţia şi pompierii pe care 
bărbatul şocat îi alertase alergau fără ţintă printre cioburi şi 
resturi de cărămidă, în timp ce directorul stătea el însuşi 


182 


- ERIK VALEUR - 


neputincios, cu mâinile împreunate, încercând să înţeleagă 
dezastrul. 

Exista o singură pistă, jos de tot, la baza teiului: lucrarea 
criminală fusese executată cu o drujbă puternică. Lângă 
trunchiul copacului erau două mănuşi scumpe, din piele de 
bivol, care au putut fi identificate ca aparţinând unui băiat 
de clasa a şaptea, pe care doi ofiţeri l-au ridicat fără prea 
multă agitaţie. Pentru că nimeni nu credea cu adevărat că 
băiatul ar fi putut înfăptui singur toate astea, patru dintre 
cei mai apropiaţi prieteni ai săi au fost chemaţi la secţia de 
poliţie. Câinii otrăviţi au fost aşezaţi pe o folie de plastic şi, 
de asemenea, duşi la secţia de poliţie, fără ca directorul să 
se uite chiar şi scurt după ei. Ore întregi a stat nemişcat, cu 
privirea aţintită asupra teiului doborât, şi a fost văzut tot 
acolo când ultima maşină a ieşit pe poarta şcolii. Ceva 
teribil, ceva străin îşi croise drum spre şcoala privată. Poate 
a avut o bănuială, poate a înţeles că a provocat, din 
greşeală, un spirit care era şi mai rău decât el însuşi - şi în 
care se afla mult mai multă ură decât el însuşi crezuse că 
este posibil. 

A fost ultima dată când directorul a fost văzut de 
profesori şi de elevi. 

In a doua zi de Crăciun, a suferit un accident vascular 
cerebral. A murit exact la ora opt din prima dimineaţă a 
noului an, în spitalul Ussergder, fără să-şi mai recapete 
cunoştinţa. 

Un singur ziar tratase subiectul, iar pe prima pagină 
fusese tipărit un titlu îndrăzneţ: Vanaa/ismul îl ucide pe 
director. 

Poliţia i-a interogat o zi întreagă pe cei cinci băieţi. 
Săptămâni întregi comunitatea fusese zdruncinată. Au 
circulat numeroase zvonuri şi supoziţii, dar cum presupuşii 
autori de clasa a şaptea nu puteau fi nici pedepsiţi, nici nu 
făcuseră vreo mărturisire - ca să nu mai vorbim despre 
existenţa unei arme a crimei care să corespundă descrierii 
experţilor din domeniul forestier, în cele din urmă cazul 


183 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


fusese clasat, directorul fusese îngropat, astfel că 
întâmplarea a fost dată uitării. 

Băieţii din clasa a şaptea fuseseră eliberaţi şi s-au 
confruntat cu sancţiunile interne, despre care, săptămâni 
mai târziu, încă se mai auzea în zone extinse din Strandvej. 
Erau aceiaşi băieţi care îl persecutaseră pe Knud şi care 
conspiraseră în toamnă cu directorul, pentru povestea 
fatală care declanşase scandalul devastator. 

Principalul suspect nu îşi dăduse seama niciodată cum 
dispăruseră mănuşile sale de pe raftul din hol, pentru ca, 
spre groaza lui - şi a directorului să reapară, în ultima zi de 
şcoală la baza copacului tăiat. 

În ciuda unor eforturi considerabile, profesorii şi elevii 
şcolii private nu au reuşit să rezolve cazul şi să-l găsească 
pe adevăratul ucigaş al copacului şi al bărbatului. 


184 


- ERIK VALEUR - 


11 
MINISTRUL DE STAT 


9 MAI 2008 


La vârsta de doisprezece, treisprezece ani, am întrebat-o 
pe Magna dacă este absolut sigură că pânza fină a 
păianjenului rezista, într-adevăr, tuturor picioarelor care se 
legănau pe ea în fiecare an. 

Ea mă privise cu nerăbdare şi imi răspunsese: 

— Marie, această plasă îi ţine pe toţi copiii care continuă 
să existe în lumea lui Dumnezeu! 

Poate că preocuparea mea işi avea originea în propriile- 
mi membre deformate - sau poate că înţelesesem încă de 
atunci că niciun suflet pământesc nu mă va invita vreodată 
la dans - şi că, dacă totuşi se va întâmpla această minune, 
urâțenia mea ar provoca un pas greşit fatal, care ar face 
firele să se rupă şi copiii aflați în grija mamei mele adoptive 
ar plonja în adâncuri. 

Magna, ca de obicei, răsese zgomotos din cauza 
temerilor mele. Ea râdea, de fapt, din cauza acestui tip de 
fobii - şi eu închisesem ochii şi mă rugam ca Atotputernicul 
să nu poată auzi râsul ei de acolo, de sus. 


Peter puse scrisoarea şi botoşeii croşetaţi pentru copii 
înapoi în sertar. Vorbise cu destul de puţini oameni despre 
prima etapă a vieţii sale. 

Decizia sa de a deschide uşa către trecut o luase în 
secret, la fel ca atunci când se pregătise cu fierăstrăul în 
pădure. Timp de treizeci de ani, Peter Trast trăise ca într-un 
fel de tunel care îl condusese direct în studiourile de 
televiziune din „trabucul” din Roskilde, în camera de zi 
daneză, unde oamenii nu ar fi vrut pentru nimic în lume să 
le fie stricată seara perfectă - cel puţin aşa susţinea 
profesorul. Într-adevăr, televiziunea nu mai era privită doar 
de la distanţă. Lumea putea fi privită de parcă ar fi fost 

185 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


foarte aproape, fără a fi, de fapt. Dar Kongslund era 
tezaurul naţional cel mai intim, în epoca globalizării, la care 
se putea gândi cineva. 

In camera de concepţie, în care leii tineri ai postului 
răcneau şi îşi arătau colții prezentând noile concepte 
populare pentru public, profesorul îşi începuse ziua cu un 
apel: 

— Ziua de ieri nu ajută pe nimeni să avanseze... Nimeni 
nu îşi poate permite să rămână cu dureri de cap... Oamenii 
îşi doresc să nu fie uitaţi - dar nu din cauza problemelor! 

Leii tineri dăduseră din cap, pentru că în palatul 
televiziunii cuvântul lui era lege. El era domnitorul cerului, 
punctul de plecare al tuturor informaţiilor şi tatăl armatei 
harnice de furnici a postului Channel. 

Ca profesor senior de literatură nordică în cadrul 
Universităţii din Copenhaga, el îşi făcuse debutul în 
televiziune, surprinzător şi complet neaşteptat, în cadrul 
unei discuţii cu un sociolog cultural cu fobie la ecran, 
despre influenţa tot mai mare asupra oamenilor prin 
intermediul televiziunii. O frază pe care o formulase în acea 
seară avea să pună capăt pentru totdeauna acelei mici 
existenţe cenuşii, de om de bază al universităţii: 

— Televiziunea este a opta minune a lumii, deoarece 
este capabilă de a rezolva toate problemele şi de a ne 
vindeca de orice teamă: singurătate, izolare, violenţă şi 
război şi da, chiar foamete şi dezastre naturale. 
Televiziunea este singura revoluţie reală a timpului nostru! 

Câţiva ani mai târziu, Channel DK declara identitatea 
naţională drept marca lor înregistrată şi îl numea pe 
popularul profesor drept preşedinte. Cu cea mai mare 
uşurinţă, profesorul vorbise în continuare despre ceea ce, o 
perioadă lungă de timp, fusese un subiect tabu în 
televiziune. li lăuda pe cei puternici şi bogaţi şi se 
distanţase de pălăvrăgeala luptei pentru umanism. 

— Noi, danezii, vrem să ni se permită să respingem ceea 
ce ne este străin, atât obiceiuri şi tradiţii, cât şi popoare - 


186 


- ERIK VALEUR - 


fie ele otomane, poloneze, române, slave, tamile, uzbece 
sau turce. 

Nu este de mirare, aşadar, că şi-a creat rapid legături 
strânse cu partidul - şi că cifrele de audienţă au crescut 
extrem de mult. 

Peter Trøst stătea la fereastra panoramică din biroul său 
oval şi privea pe deasupra centurii de pădure de la Hejede 
Overdrev şi Gyldenlaveshaj. Vizitase împreună cu părinţii 
lui Kongslund, după ce aceştia îi povestiseră despre adopţia 
lui. Se simțeau atât de uşuraţi, de parcă ar fi comis o 
infracţiune gravă şi acum, în cele din urmă, primiseră 
iertarea. Dar poate că, în realitate, iertarea venise de la 
vechea directoare, care îi aştepta în faţa casei şi care îl 
îmbrăţişase pe Peter, de parcă încă îi aparţinea. Pe atunci 
avea treisprezece ani. 

La următoarea sa vizită a cunoscut-o pe fiica adoptivă a 
Magnei. Şedeau în camera ei de la primul etaj, care aducea 
cu puntea unei nave. La fereastră se afla un scaun vechi cu 
rotile, cu un telescop montat pe unul dintre braţe. 
Încercaseră să-şi amintească de perioada comună 
petrecută la Kongslund, ceea ce bineînţeles că nu puteau. 
Dar apoi ea îi povestise despre Asger, care fusese adoptat 
din Camera sugarilor în acelaşi timp cu el. Deşi Asger se 
mutase la Århus şi îşi trăise viaţa departe de Kongslund, în 
mod surprinzător Marie a putut să descrie uimitor de 
detaliat cartierul în care crescuse acesta, de parcă ar fi fost 
ea însăşi acolo şi ar fi văzut totul cu ochii ei. Peter fusese 
cuprins de o stare de nelinişte. 

Peter Trøst clătina din cap, din spatele biroului său mare 
de director, formă numerele unor şcoli elementare din 
Arhus şi întrebă despre câţiva profesori cu un fiu pe nume 
Asger. La a cincea încercare, găsi pe cineva. Directorul 
adjunct al şcolii povesti că amândoi fuseseră angajaţi, timp 
de mai mulţi ani, la şcoala Rosenvang din Viby şi că se 
pensionase. Fiul său, Asger, conducea Observatorul Ole- 
Romer din Hajbjerg, care era vizitat de elevi de mai multe 
ori pe an. 

187 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— De mic copil a fost aşa, spuse directorul adjunct. A 
visat să fie ca Hawking, să găsească teoria care stătea în 
spatele tuturor lucrurilor. Schimbă brusc subiectul: Dar de 
ce îl căutaţi? Nu a făcut nimic greşit... indiferent de motiv... 
să fie pus la stâlpul infamiei? Nu a fost niciodată extrem în 
vederile sale, nici politic, nici... 

Directorul adjunct ezită, apoi căută grăbit numărul de 
telefon al astronomului şi i-l dădu. 

Peter formă numărul lui Asger. La celălalt capăt se auzi 
un clic. 

— Acesta este numărul lui Asger Dan Christoffersen. Sunt 
la Observator. Lăsaţi un mesaj şi vă voi suna înapoi cât se 
poate de repede. 

Vocea era mai profundă decât se aştepta Peter. Lăsă un 
mesaj scurt, fără a menţiona ce dorea, pentru că nu voia să 
rişte să-l sperie pe om. Apoi îşi dădu jos sacoul şi cămaşa. 
În ultimul timp, după două-trei ore în aceleaşi haine, se 
simţea murdar, cel mai rău fusese când frigul iernii trecuse 
la temperaturile blânde de primăvară şi el avusese senzaţia 
că cineva îi pusese o mână fierbinte pe piele (nu îi plăceau 
atingerile). La sfârşitul zilei de lucru purta deja al treilea 
sau al patrulea costum şi îi privea suspect pe colegii care 
purtaseră toată ziua aceeaşi cămaşă şi aceeaşi cravată. 

Ridică pentru a treia oară receptorul telefonului şi îl apelă 
pe Søren Severin Nielsen. Numele avocatului apărea 
regulat în ziare, de cele mai multe ori în legătură cu orice 
caz disperat de azil şi cu apelurile dramatice pentru 
permisele de şedere pentru refugiații aflaţi în pericol. Părea 
să lucreze singur, în orice caz, la telefon nu ajunsese nicio 
secretară sau vreun asistent juridic, pentru a răspunde. In 
schimb, răspunsese robotul telefonic şi anunţase, cu o voce 
răguşită, ca după o beţie, aspră, aproape în şoaptă: 

— Søren Severin Nielsen este pe teren. li puteți lăsa un 
mesaj. ` 

Peter ezită preţ de o secundă. lşi amintea de Søren 
Severin Nielsen, din aparițiile publice referitoare la mai 
multe cazuri importante ale refugiaților: slab, uşor 

188 


- ERIK VALEUR - 


îmbujorat, de parcă şi-ar fi înecat numeroasele sale 
înfrângeri în prea multe beri, după terminarea programului 
de lucru. Închise telefonul. 

Pentru o clipă se gândi să o sune pe Magna, dar îi era 
teamă, fără să ştie de ce. 

La un moment dat, ea îi spusese ceva. „Să nu uiţi 
niciodată, Peter: copiii nelegitimi vin la noi ca Moise, în 
coşuri din răchită, astfel că cele mai bune case de copii 
sunt întotdeauna cele construite lângă apă!” 

Un punct de vedere straniu, chiar şi într-o ţară 
înconjurată de ape, ca Danemarca. 

Se uită pe fereastră şi contemplă cerul de deasupra 
Assendlase şi Bregnetved - mici locuri din insula Zealand, 
pe ai căror locuitori îi zărise în timpul călătoriilor sale fără 
ţintă, atunci când voia să îşi amâne întoarcerea la Østerbro. 
A doua zi după ce primise scrisoarea, luase o hartă 
(complet neobişnuit pentru el) şi căutase locurile cu nume 
ciudate din trecut. Sincer, nu a înţeles de ce făcuse asta. 
Poate că scrisoarea fusese de vină. Ştia foarte bine că 
evenimentele nefericite rareori se bazau doar pe o 
scrisoare. 

— Ai fost cel mai frumos copil pe care l-am avut vreodată 
în Kongslund. Toţi voiau să te ia cu ei acasă! îi spusese 
Magna. 

Curând el înţelesese ce blestem era acesta. Drumul prin 
viaţă al multor oameni era determinat de caracteristicile 
fizice, pe care le primiseră de la Dumnezeu la naştere, în 
colaborarea sa impecabilă cu diavolul. Unii oameni sunt 
atât de urâţi, încât nu reuşesc să treacă niciodată peste 
umilinţele la care au fost expuşi în copilărie - alţii sunt atât 
de frumoşi, încât nu pot scăpa niciodată de atenţia cu care 
au fost obişnuiţi în copilărie şi a cărei posibilă pierdere îi 
îngrijorează mai mult decât orice pe lume. 

Toate vedetele se temeau de căderea bruscă de pe 
înaltele creste ale succesului - şi cu afacerea Kongslund, ca 
un abis adânc deschis în faţa lui, Peter Trøst era aproape 
de o criză de panică. 

189 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Telefonul său mobil sună. 
Ministrul era în lift, urca spre biroul lui. 


Se ridică, puse două pahare de vin pe masa ovală din 
lemn de trandafir şi deschise uşa. 

Almind-Enevold era mai mic decât părea la televizor şi de 
aproape arăta atât de îngrijit, încât putea fi luat drept 
homosexual - sau drept cineva care avea o slăbiciune 
pentru băieţei. Dar copoii din presă nu găsiseră dovezi, ci 
mai degrabă contrariul. Locuia singur cu soţia lui, nu aveau 
copii şi din când în când el vizita alte femei. 

Patru gărzi de corp îl însoțeau pe ministrul de stat - 
probabil pentru a confirma poveştile de ameninţări şi 
hărţuire primite din partea cercurilor fundamentaliste 
musulmane, pe care purtătorul său de cuvânt, porecilit 
Vrăjitorul, le lansa periodic în presă. Din fericire, gărzile de 
corp rămaseră în faţa uşii. 

Enevold luă loc fără invitaţie pe cel mai larg şi mai moale 
fotoliu, cu un pahar de vin roşu într-o mână şi cu o ţigară 
de foi subţire în cealaltă mână. O spirală fină de fum se 
ridică spre tavan şi puternicul om dădu din cap către 
coordonatorul de ştiri şi de divertisment. 

— Au fost timpuri în care ştirile şi divertismentul erau 
două lucruri diferite, spuse el printr-un cerc perfect de fum, 
mai mult pentru sine decât pentru interlocutorul său. 

Peter Trast abordă un ton lejer. 

— Trebuie să fim în pas cu timpurile - şi să acordăm 
atenţie publicului, vorbi el zâmbind. Aşa cum şi guvernul 
trebuie să reacționeze la voturile lui. 

Ministrul îl privi nedumerit pentru o clipă. 

— Rezultatele sondajelor, spuse Peter. 

Ministrul râse scurt, zgomotos. Toţi jurnaliştii ştiau cât de 
dur era acest bărbat. Era un prieten personal al 
profesorului deoarece, în anii marii rebeliuni, urmaseră 
împreună facultatea de drept. 

Peter îşi puse paharul pe masă. 


190 


- ERIK VALEUR - 


— Ştiu de relaţia dumneavoastră specială cu orfelinatul 
din Skodsborg. Şi în patru zile, directoarea va sărbători 
aniversarea de şaizeci de ani. 

— Fosta directoare a casei, da. 

— Directoarea propriu-zisă a casei, s-ar putea spune... 
Aţi susţinut-o întotdeauna în calitate de şefa a orfelinatului 
la a cărui faimă aţi contribuit, de asemenea. 

Ministrul nu răspunse. 

— Ideea aniversării de pe 13 mai vă aparţine? întrebă 
Peter Trøst. 

— Da, eu am organizat-o. 

— Pentru a vă asigura că se vorbeşte despre petrecere, 
şi nu despre scrisoarea anonimă? Sau despre deportarea 
unui băieţel tamil orfan...? 

Peter nu putea spune de ce amestecase dintr-odată 
aceste două lucruri. Poate că vinul era de vină. Dar în mod 
clar simţise nevoia de a-şi provoca adversarul într-un fel în 
care niciun jurnalist TV normal nu îşi putea permite. 

— Da, răspunse oaspetele său, fără nici cel mai mic 
semn de surprindere pentru întrebarea insolentă. 

Peter Trøst deschise sertarul de sus, luă exemplarul său 
din Fri Weekend şi citi părţi din pasajele însemnate înainte. 

— Bine-cunoscut orfelinat, acuzat că ar ascunde copiii... 
Era vorba de politicieni, înalți funcţionari sau actori, care nu 
au dorit să îşi pună la bătaie reputaţia sau cariera din cauza 
unei mici escapade... În schimb, au apelat la directoarea 
orfelinatului din Skodsborg, a cărei aniversare va fi 
sărbătorită în viitorul apropiat, astfel asigurându-se că 
problemele le vor fi rezolvate discret şi spre multumirea 
tuturor. 

Ministrul sorbi din vin, dar nu spuse nimic. 

— Doriţi să comentaţi această descriere? 

— Pentru asta m-aţi rugat aşa din scurt să fac acest ocol? 
Ministrul uitase, se pare, că propunerea venise de la el. 
Pentru a aduce în discuţie această poveste plină de 
aventuri? Asta este, fără a exagera, sub demnitatea mea. 


191 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Dar asta o spune chiar ziarul dumneavoastră, ca să 
spun aşa... ziarul guvernului. Fri Weekend este încă 
susţinută de partid, cu milioane de coroane. 

Dorinţa lui Peter, aceea de a se confrunta cu bărbatul, 
luase o întorsătură bizară. 

— A fost ziarul meu, spuse ministrul. Înainte ca acest 
jurnalist... bătu cu vârful degetelor pe articolul semnat cu 
numele lui Knud Tâsing... Să mânjească guvernul cu acest 
noroi. 

Se opri. 

— Noroi? 

Peter Trøst era realmente uimit de această expresie. 

— Da... ce rămâne de la asanarea unei bălți, care pute a 
putrefacție şi a apă sălcie... Dar vă rog să nu mă citați. 

— Ziarul scrie că aţi rugat un vechi prieten şi fost ofiţer 
de poliţie să analizeze discret chestiunea. Deci povestea vă 
interesează? 

Ministrul se aplecă în faţă. Fruntea îi lucea. 

— Ascultaţi, domnule Trøst! Când ceva de genul ăsta 
iese la lumină, iar expeditorul s-a asigurat că presa de 
scandal va prelua subiectul, acest lucru trebuie luat în 
serios. Sau mai precis: trebuie să te prefaci că il iei în 
serios. Deoarece este recomandat să apelezi la o agenţie 
privată, în loc să surprinzi întregul stabiliment - poliţia şi 
serviciile secrete - pe cheltuiala contribuabililor. Nu 
credeţi? Risipa este încă un subiect popular pentru Channel 
DK. 

— Şi mâna dumneavoastră dreaptă - Orla Berntsen - a 
fost găzduit, conform ziarului, în aceeaşi casă de copii, cu 
mult timp în urmă. Ce aveţi de spus despre asta? 

— Acum vorbim neoficial, presupun? 

— Din câte ştiu eu, nu merge nicio cameră, spuse Peter 
şi se uită sarcastic prin birou. 

— Eu n-am de unde să ştiu. 

Prezentatorul TV îşi reţinu, cu dificultate, un comentariu 
acid. Ce glumă! ÎI privi pe ministru, care încă ţinea mâinile 
pe masă. 

192 


- ERIK VALEUR - 


— Deci credeţi că este o coincidenţă faptul că a primit o 
astfel de scrisoare...? 

Ironia întrebării fusese clară, dar ministrul ridică scurt din 
umeri, de parcă se temea de un microfon ascuns. 

— Textul s-ar putea interpreta ca şi cum aţi fi ştiut că în 
Kongslund se întâmplă lucruri secrete. Şi dumneavoastră 
nu aţi intervenit. 

Peter Trøst lăsă insinuarea atârnând în aer. Se afla pe un 
teren periculos. 

Bărbatul din fotoliu arăta ca şi cum ar fi privit într-o ceaţă 
îndepărtată - un văl des de cuvinte care separa universul 
său de cel al prezentatorului de televiziune. 

— Spuneţi-mi, vă rog, care este interesul dumneavoastră 
în această chestiune? De ce sunteţi atât de dornic să 
aduceţi aceste mizerii pe micul ecran? 

Peter Trøst se îndreptă de spate. Oare ministrul îi 
cunoştea trecutul? Era imposibil. Inspiră adânc. 

— În Kongslund au avut loc astfel de lucruri? 

— Cunosc orfelinatul şi nu am observat nimic în acest 
sens. Nu pot spune că nu este posibil ca acolo să se 
întâmple tot felul de lucruri, până la urmă nu am locuit 
acolo. Am fost doar un bun prieten al casei, o cunosc pe 
Magna - domnişoara Ladegaard - chiar din război... 

— Ştiu. 

— „Şi i-am susţinut visul, de aceea sunt cu conştiinţa 
împăcată. Tocmai din acest motiv, opinia mea ar trebui să 
fie în centrul atenţiei postului Channe/ DK în această 
săptămână, la urma urmei Kongslund este sărbătorit de 
zeci de mii de oameni, nu numai din Danemarca... Ridică 
paharul şi îl ţinu în faţa lui Peter. In sănătatea 
dumneavoastră. Mă aşteaptă oaspeţi din întreaga lume. 

Goli paharul şi se pregăti să se ridice. 

Peter îşi cântări întrebarea: V-a oferit vreodată, 
dumneavoastră sau altcuiva pe care îl cunoaşteţi, serviciile 
ei? Ştia că, prin această întrebare, va atrage mânia 
dezlănţuită a ministrului şi va garanta zădărnicirea oricărui 
contact ulterior cu ministerul. 

193 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Ministrul de stat îl privi şi îi răspunse, fără nicio urmă de 
ezitare: 

— Nu, eu personal nu am fost niciodată implicat în vreo 
relaţie secretă... Zâmbi cu o răceală extremă. Şi dacă aş fi 
fost, cu siguranţă acest lucru nu ar fi interesat decât presa 
de scandal. 

Puse jos paharul gol. 

— Faceţi parte dintru-un guvern care vorbeşte mereu 
despre valorile umane şi despre onestitate în promovarea 
pe care şi-o face. Dacă e după dumneavoastră, toţi copiii 
acestei ţări au dreptul la o copilărie protejată şi la o viaţă 
bună într-o familie sigură, daneză... Din nou, Peter Trøst 
simţi o furie inexplicabilă, nu profesională, pe care nu o 
putea controla. Ar fi, desigur, extrem de interesant, dacă 
un membru al partidului dumneavoastră ar trăi după 
principii complet diferite şi împotriva tuturor acestor reguli. 
Înlăturarea consecințelor infidelităţii, din considerente 
legate de carieră... Cât de multe ar mai fi de găsit sub un 
asemenea covor...? 

Ministrul de stat se ridică. 

— Această discuţie nu are... zise el şi îşi înclină capul 
uşor într-o parte... nici cea mai mică bază. Am dreptul să 


cer un pic de respect, chiar şi din partea presei. ÎI privi 
furios pe jurnalist. Fără suspiciuni şi fără goana după 
senzaţional. 


În acest moment, uşa se deschise şi profesorul intră fără 
să bată. Se îndreptă spre ministru şi îl apucă prietenos de 
umeri. 

— Dragă Ole, aşa suntem noi uneori, oamenii din mass- 
media. Trebuie să respectăm vechile tradiţii cu onoare - în 
numele democraţiei. Doar tu însuţi ridici în slăvi chiar şi 
cele mai critice reportaje, ca fiind garantul justiţiei şi al 
libertăţii de exprimare. Nu vrem să uităm asta. 

— Goana după senzaţional nu are nimic de-a face cu 
libertatea de exprimare, spuse ministrul şi îi dădu la o parte 
mâinile de pe umerii săi. 


194 


- ERIK VALEUR - 


— Nu, şi de aceea poţi fi sigur că ne vom ocupa de 
problemă în mod corespunzător. Te vom trata echitabil şi 
rezonabil, la fel cum tu şi guvernul tău ne-aţi tratat 
întotdeauna corect. Şi pentru asta suntem recunoscători. 

Ministrul privi pe fereastră, ca şi cum şi-ar fi descoperit 
brusc interesul pentru pădurile dintre Borup şi Kirke-Hvalsa. 
Apoi spuse: 

— Da, ne tratăm unii pe alţii aşa cum merită fiecare... Și 
da, mi-ar plăcea, într-adevăr, foarte mult, să nu stricăm 
renumele unuia dintre orfelinatele noastre cele mai 
remarcabile din toate timpurile. 

Işi luă haina. Cele patru gărzi de corp intrară în birou şi îl 
încadrară în mijloc. 

Peter Trast se uită la profesor, care încă stătea în 
picioare, în faţa ministrului. Avea vaga bănuială că cei doi 
bărbaţi încheiaseră un pact. Poate că ar fi putut rupe sigiliul 
cu o simplă întrebare. Dar nu adresă această întrebare. 

Oricum nu se mai putea schimba nimic. Aşa se întâmpla 
în poveştile vechi, aşa se întâmpla în dragoste şi în război şi 
aşa se întâmpla şi în universul celor puternici, unde 
domnea ambiția şi emoţiile nu erau tolerate. 

Dar, bineînţeles, aşa ceva trebuia pedepsit. 

In această după-amiază, trei persoane fuseseră în biroul 
directorului de la etajul şase. O jumătate de an mai târziu, 
doi dintre ei erau morţi. 

După întâlnire, profesorul i-a spus lui Peter: 

— Te-ai descurcat foarte bine, până în momentul în care 
l-ai ameninţat. A fost o prostie. 

Profesorul trebuie să fi auzit conversaţia din faţa uşii. 

Stătea în faţa lui Peter. 

— Eu, la fel ca el, am impresia că supraestimezi 
importanţa scrisorii anonime. Orice idiot poate încropi, fără 
talent, o astfel de prostie. 

Peter îşi privi preşedintele. Afacerea Kongslund stătea în 
calea planurilor profesorului şi ale leilor tineri, cu privire la 
noile audienţe, fără precedent, cu care posturile de 
televiziune concurente urmau să fie ţinute la distanţă. 

195 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Problemele pot fi abordate evident, dar, dacă vinovăția ar fi 
fost stabilită în mod clar. În plus, infractorii trebuiau să fie 
rockeri, terorişti sau musulmani - nu deţinătorii de funcţii 
fără chip şi, în mod evident, nu sistemul de ajutor social. 

— Trebuie să găsim fericirea pentru publicul nostru, 
spusese Bjorn Meliassen la conferinţa strategică din 
ianuarie, înainte ca cei nouă membri (numiţi Cei nouă 
supremi) din comitetul de conducere al Channel/-DK să 
ovaţioneze, şi fericirea este ceea ce noi toţi avem de mult 
timp... familia noastră, copiii noştri, televiziunea noastră, 
bunăstarea noastră şi ţara noastră. Tot ceea ce suntem 
gata să apărăm! Disidenţii să îşi găsească un alt loc şi 
inadaptaţii să se ducă înapoi, acolo unde le este locul. 

Bjorn Meliassen inspiră adânc. 

— Ştiu multe despre tine, Trøst... Mult mai multe decât 
crezi. Ştiu că, atunci când erai mic, ai fost în acest orfelinat 
şi că ai locuit în Rungsted şi ai fost adoptat. Îl cunosc pe 
Knud şi ştiu şi... se aplecase spre vedeta TV, a cărui mână 
rămăsese în aer, cu paharul de vin roşu... Că directorul 
şcolii tale a murit, în urma unui act grotesc de vandalism, 
de atac de cord. Ştiu mult mai mult decât crezi şi pot 
înţelege că trebuie să fii mult mai mult decât o persoană cu 
rezistenţă medie, pentru a supravieţui întâmplărilor prin 
care ai trecut tu. 

Faţa lui Peter se făcuse purpurie. 

— La ce te aşteptai, Trøst? Să nu am nicio informaţie 
despre cea mai mare vedetă a mea? Glumeşti. Niciodată nu 
ai luat legătura cu părinţii tăi biologici, ca mulţi alţii în 
situaţia ta. Nici măcar nu ştii cine sunt şi nici nu vrei să ştii. 
De aceea Kongslund este atât de important pentru tine. Ar 
trebui să îi consulţi pe excelenţii noştri psihologi şi să 
clarifici totul. 

Peter Trøst simţi greaţa urcându-i din stomac. Profesorul 
ştia episoade din trecutul său, pe care în niciun caz nu 
trebuia să le cunoască. De unde obținuse aceste informaţii? 

— Ascultă, Trøst... Profesorul nu i se adresa niciodată lui 
Peter cu prenumele atunci când îi ţinea predici. Chiar dacă 

196 


- ERIK VALEUR - 


suntem subvenţionaţi de unchiul nostru bogat din America, 
viitorul nostru nu este construit pe caritate, ci din veniturile 
greu de obţinut din publicitate. Aceasta este lumea 
noastră. Şi în această lume nu câştigi nimic cu astfel de 
poveşti. Crede-mă. Şi încă ceva... Peter îşi susţinu privirea 
încruntată, stând la distanţa de doi metri. Carl Malle m-a 
contactat telefonic, în numele ministrului. Ca şef al 
anchetei, nu este foarte încântat de intervenţia noastră. 

Peter îl văzu în faţa lui - Carl Malle, inspectorul şi 
vânătorul, şi în acelaşi moment îi deveni clar de unde avea 
profesorul informaţiile despre el. Greaţa continuă să urce, 
ajungându-i în gât. Ei ştiau mai multe decât ar fi fost 
posibil. 

— El a făcut cercetări despre mine, spuse el. Ai obţinut 
informaţiile de la Carl Malle. 

Ochii profesorului licăriră scurt. Apoi clătină din cap cu 
părere de rău şi spuse, cu o horcăială în piept: 

— Povestea asta o să fie declinul tău, Trøst. 

Sunase ca o mantra. 

Cu sticla de vin goală în mână, el ieşi din birou. 


Afară, în parcare, greaţa lui Peter Trøst apăru din nou cu 
o asemenea putere, încât se retrase între două maşini de 
transport, pentru că îi venea să vomite. 

Următoarele trei ore condusese fără ţintă între oraşele 
din insula Zealand, pe care le vedea în fiecare zi din biroul 
său din „trabuc”. Privea prin ferestrele luminate şi vedea 
siluetele oamenilor care locuiau acolo. 

De ce? 

Incercă din nou să-l contacteze pe Søren Severin Nielsen 
- poate că avocatul îl putea ajuta. Il cunoştea de mult pe 
şeful de personal al ministrului de stat şi fusese el însuşi la 
Kongslund. Şi avea reputaţia unui jurist capabil, în ciuda 
modului său de viaţă fără speranţă. 

Dar, din nou, nimeni nu răspunse la telefon. 


197 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


12 
SEVERIN 


1976-1984 


Întotdeauna am considerat întâlnirea lui Orla cu Severin 
o coincidență - deşi cred că cei doi băieți fuseseră plasați 
intenționat în cartierul lui Carl Malle. Riscul ca ei doi să se 
întâlnească în cartier era atât de mic, încât păpuşarul 
invizibil din afacerea Kongslund nu se gândise niciodată că 
o astfel de întâlnire ar fi putut avea loc. 

Severin părăsise Kongslund cu câteva zile înaintea lui 
Orla şi toate domnişoarele, bonele şi infirmierele stăteau, 
ca de obicei, pe alee, făcând cu mâna şi dorindu-i micului 
călător o viață fericită. Noul cămin al lui Severin era destul 
de diferit fată de cele ale celor mai mulţi copii adoptați - în 
cazul său, moartea îl preceda. 

ȘI din nou, a venit un elefant în fugă... a călcat pe 
ochiurile pânzei fine şi a dispărut... 

„„.Și, bineînțeles, eu l-am urmat. 


Să ne întoarcem la piatra cea mare, unde Orla dusese 
ultima luptă împotriva demonilor săi interiori; cenuşiu şi 
masiv, stătea în mijlocul poieniţei ca spatele arcuit al unui 
uriaş, care îşi sprijinea bărbia cu mâna, pentru a privi pe 
deasupra pământului. Acolo l-a văzut Severin pentru prima 
dată, în timp ce stătea, cu bandajul său gros, în 
ascunzătoare. Cu toate acestea, a fost nevoie să mai treacă 
încă şapte ani până când băiatul din blocurile galbene să 
iasă la lumină. 

În zilele de după uciderea Prostănacului, Carl Malle a tras 
toate sforile care erau atunci în mâinile sale şi a găsit un 
internat în Sjællands Odde unde Orla, bastardul care nu-şi 
găsea liniştea, băiatul fără prieteni, trebuia să găsească un 
punct de sprijin în viaţa sa. 


198 


- ERIK VALEUR - 


Când s-a întors, aproape trei ani mai târziu, pentru a 
începe liceul, natura lui agitată, de clovn - singura sa 
protecţie împotriva singurătăţii din copilăria sa - dispăruse 
pentru totdeauna. Noul Orla se ascundea în spatele ochilor 
lipsiţi de expresie, care rareori arătau ceva cu adevărat. 
Aproape că se contopea cu decorul, aşa că mai nimeni nu îi 
observa prezenţa. Se ferea din calea oamenilor la fel de 
ostentativ cum, înainte, le căuta compania. Avea părul 
scurt, în timp ce colegii săi îşi lăsau părul să crească lung, 
purtau haine de camuflaj şi bentite, mergeau pe motorete 
şi proclamau cu voce tare că toţi părinţii trebuie internaţi şi 
reprogramaţi, pentru ca lumea să fie justă, în sfârşit. El era 
singur. 

Dar instinctul său de autoconservare era destul de 
puternic pentru a rezista până la ceremonia de absolvire şi 
chiar pentru a apărea la ceremonia de închidere şi la 
petrecerea ulterioară. Şi în această seară - cu tichiile de 
absolvenţi pe cap - Orla Pil Berntsen s-a întâlnit cu Søren 
Severin Nielsen. Orla Berntsen dispăruse deja într-o 
atmosferă plăcută, de hibernare, într-o invizibilitate pe care 
el o considerase totală, când prin muzica şi valurile de fum 
care pluteau în derivă prin sala mare de bal, a fost abordat 
de cineva. Era şocat. Aşa ceva nu se putea. Nu fusese 
abordat niciodată. 

Ridică privirea şi, pentru o clipă, scoase capul cu grijă din 
ascunzătoare. El stătea în faţa lui, tipul deşirat, cu buze 
subţiri şi cu ochelarii cu ramă de baga groasă, neagră, şi îi 
puse întrebarea: 

— Tu nu locuieşti în casele terasate roşii...? 

Orla alesese să dea pur şi simplu din cap. 

— De unde ştii? 

— Te-am văzut. Şi în dumbravă. Eu sunt Severin. 
Locuiesc în casele galbene, la numărul 61. 

Orla tăcu, i se făcuse rău dintr-odată. 

— Am aruncat şi noi cu pietre în voi - fără să vă vedem, 
spusese Severin. 


199 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Orla se încruntă. Oare băiatul îi putea citi gândurile? Un 
fior rece îi străbătu coloana. 

Băiatul pe nume Severin nu părea să înţeleagă. 

— Am fost o dată lovit de o astfel de piatră şi a trebuit să 
stau în spital - cu ambulanţe şi cu tot tacâmul, spuse el, 
fără urmă reproş. 

Poate de aceea pe buzele lui Orla alunecase un răspuns 
scurt, pe care soarta îl folosise pentru a-i cuprinde pe 
amândoi şi pentru a-i arunca în braţele prieteniei şi 
camaraderiei date de Dumnezeu. 

— Eu am fost cel care a aruncat piatra! spuse Orla cu un 
zâmbet. Ai avut un bandaj imens în jurul capului. 

Noul său prieten îi întoarse zâmbetul. 

Au plecat împreună acasă de la petrecere şi s-au 
despărţit la gardul de spini ca adulţii, cu o strângere de 
mână. 

Partea serioasă a vieţii le stătea acum în faţă şi amândoi 
s-au înscris la drept. S-au mutat la Regensen - colegiul 
mare şi vechi din Rundetârn, Copenhaga, care fusese 
construit pentru copiii care proveneau din familii simple. 

Aici locuiau tocilarii, cei mai buni din an, studenţi cu 
burse de studiu în servietele lor, şi care discutau între ei 
despre dreptul succesoral, dreptul fiscal şi dreptul penal. 

Camera lui Severin era mică, exact ca el, simplă şi 
mobilată spartan, iar pe peretele de deasupra patului 
atârna o blană galbenă-gri, pe care el o prinsese cu opt 
cuie lungi. 

— Aşa ceva nu se pune de obicei pe jos? îl întrebase Orla 
într-o zi. În faţa şemineului? 

— Aceasta nu este blană de urs, spusese Severin şi dintr- 
odată păru că va izbucni în lacrimi. Aceasta este blana 
câinelui unchiului meu, un Golden Retriever... Când eram 
mic mă jucam întotdeauna cu el. Unchiul Dan l-a jupuit 
după ce a murit şi mi-a dăruit-o la confirmarea mea. Făcu o 
pauză, strângând din buze, şi adăugă în cele din urmă: Se 
numeşte Mille. 


200 


- ERIK VALEUR - 


Orla se holbă la Mille - la blana lui Mille - şi apoi îl privi 
din nou pe Severin. Acesta era al doilea lucru foarte 
personal pe care Severin i-l împărtăşea. 

Deşi cei doi băieţi aveau aceeaşi origine (fără să ştie) şi 
ambii fuseseră abandonaţi de mamele lor, sugari fiind, ei se 
dezvoltaseră foarte diferit în punctele esenţiale. In Orla 
exista o teamă perpetuă că mama lui putea să dispară, să 
se evapore în aer, iar el să rămână brusc singur pe lume, în 
timp ce în Severin, în ciuda aprecierii şi dragostei pe care le 
primise de la tatăl său adoptiv, nu avusese niciodată 
sentimentul complet al apartenenţei. Severin cel adult 
lupta zi şi noapte cu simptome care erau legate direct de 
intrarea lui discordantă în această lume. Fusese dus, direct 
după naştere şi fără niciun contact fizic, într-o cameră 
întunecată, şi se temea de apropierea de alte persoane la 
fel de mult cum tânjea după ea. Faptul că devenise avocat 
pentru cele mai vulnerabile persoane era un fenomen care 
ar fi trebuit, cu siguranţă, să pună pe cineva pe gânduri, 
precum şi faptul că, de-a lungul anilor, pierduse un caz 
după altul şi, cu toate acestea, continua. 

Faptul că ambii tineri, în al treilea an de studiu, îl 
avuseseră pe Ole Almind-Enevold ca lector invitat, ar fi 
trebuit să le afecteze viaţa pentru totdeauna. Era anul 1982 
şi Enevold era ministru al justiţiei în guvernul care 
demisionase. Cu toate acestea, apariţiile sale lunare ca 
oaspete al universităţii erau bine primite şi, în ciuda 
înfrângerii partidului din care făcea parte, nimeni nu 
îndrăznea să se pună cu el. Era perioada revoltelor 
spectaculoase, armate din Ţara Bascilor şi din Belfast. 
Agresiunile izbucniseră din nou, după ce ultimii membri 
disperaţi ai bandei Baader-Meinhof muriseră în închisoarea 
Stammheim din Germania de Vest şi aripa de stânga a 
guvernului nu credea că a fost vorba de o sinucidere 
colectivă. 

Profesorul lor - fostul ministru al justiţiei - râsese 
zgomotos: 


201 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Eu însumi am fost luptător în rezistenţă - un adevărat 
luptător pentru libertate, a exclamat el. Dar porcii ăştia de 
acolo, de jos, ăştia nu au fost luptători pentru libertate... nu 
erau nimeni... Doar au ales cea mai confortabilă cale dintre 
toate - nu au avut curajul să opună rezistenţă cu adevărat. 

Dispreţul său a paralizat chiar şi cel mai progresiv public 
din sală. Hohotele sale de râs îi făcuseră să înlemnească. 
Unul a renunţat la facultate, în semn de protest, dar 
protestul său singuratic nu a avut niciun efect. Ceilalţi 
studenţi au perceput, instinctiv, faptul că Pământul se 
învârte mai departe şi că lumea se schimbă. Nici zece ani 
mai târziu cei mai mulţi dintre ei au ajuns avocaţi bine 
hrăniţi în companii mari, în timp ce Stammheim nu mai 
reprezenta decât numele unui coşmar - o aripă întunecată, 
subterană, astupată între timp în mintea tineretului său. 

În a treia sa lună de cursuri, Almind-Enevold le ceruse 
celor prezenţi să se gândească bine şi apoi să noteze cel 
puţin şapte calităţi generice care, în opinia lor, erau 
incompatibile cu o carieră juridică. 

Cele şapte păcate de moarte ale juriştilor. 

Cel mai bun şi singurul prieten al lui Orla, Severin, 
scrisese pe prima poziţie: Lenea. 

După o analiză atentă, mai scrisese un cuvânt pe hârtie: 
Lupta pentru putere. 

După o altă pauză, urmase cuvântul Fa/sitatea. 

Şi o clipă mai târziu: Lăcomia. 

Apoi, i-a arătat hârtia sa lui Orla, pentru confirmare, iar 
acesta a dat din cap, liniştitor; în general, aceşti termeni îl 
caracterizau pe prietenul său, Severin. Al cincilea său 
cuvânt era: Lipsa de loialitate. 

Apoi a rămas mult timp în tăcere, meditând la ultimele 
două cuvinte, în timp ce se tot uita la prietenul său, Orla, 
care stătea nemişcat şi îşi rodea creionul, cu o expresie 
complet absentă. În cele din urmă, a scris al şaselea 
cuvânt: Aroganta. 

A încheiat cu: 

Insensibilitatea. 

202 


- ERIK VALEUR - 


Orla şi-a molfăit pixul, până când Almind-Enevold şi-a 
dres glasul şi a întrebat dacă terminase toată lumea; abia 
atunci s-a aplecat brusc asupra foii sale şi a scris liniştit un 
singur cuvânt. 

Când fostul ministru al justiţiei a citit, în cele din urmă, 
răspunsurile, a zâmbit şi a dat din cap satisfăcut. Nu se 
înşelase. Studentul său preferat scrisese un singur cuvânt. 

Nehotărâre. 

Nimic altceva. 

Vechiul său camarad Carl Malle îl apreciase corect: într- 
adevăr, băiatul era făcut din acelaşi aluat ca el, aşa cum 
era la acea vârstă. 

O lună mai târziu, Almind-Enevold îl invita pe studentul 
său preferat, după curs, la Pizzeria Italiano din Fiolstræde. 
Orla a comandat o pizza cu creveţi, iar gazda sa o supă de 
roşii, înainte de a începe să îl interogheze pe tânăr, atât cu 
privire la copilăria, cât şi la adolescenţa sa, precum şi cu 
privire la opinia sa despre Danemarca şi despre viitorul 
ţării. 

Când Orla s-a întors la cămin, prietenul său, Severin, i-a 
ieşit înainte în curtea interioară lângă teiul gigant din curte. 
Fără să-şi dea seama că lumea se schimbase, Severin îl 
luase pe Orla de umăr: 

— Cum a mers? aproape că a strigat. Ce voia? Ţi-a oferit 
o slujbă? 

Erau în ultimul an de studiu, astfel că întrebarea era 
complet justificată. Dar Orla nu avea chef să-i răspundă. 

— Dacă da, poţi să iei tu slujba, spuse el. 

— Dacă...? Nu ar trebui să ştii dacă ţi-a făcut o ofertă...? 

— M-a întrebat despre o mulţime de lucruri. 

Vocea lui Orla era rece. 

Ochii lui Severin aproape că ieşiseră din orbite, în spatele 
ochelarilor. 

— Da, sau... ce...? 

Orla flutură defensiv din mâna care notase cu atâta calm 
trăsătura de caracter pe care niciun jurist nu ar trebui să o 
aibă: Nehotărârea. 

203 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Nu a fost vorba nici de legi, nici de drept, nici de 
cursuri. 

— Dar ai stat acolo două ore şi jumătate! 

Orla şi-a pus geanta pe pietre şi s-a aşezat pe una din 
băncile albe care se aflau sub tei: 

— Bine. M-a întrebat dacă ştiu că tu ai fost în acelaşi 
orfelinat ca şi mine, atunci când eram mici. 

Privi în sus, la frunze, lăsând cele nouăsprezece cuvinte 
paralizante ale declaraţiei sale să cadă pe capul lui Severin. 

— Poftim... ?! 

Severin se albi la faţă. 

— A spus că, atunci când erai foarte mic, ai fost într-un 
orfelinat care se numea Kongslund. Din Skodsborg. Trebuie 
să fi fost la începutul anilor '60, ca şi în cazul meu. Ai fost 
acolo? 

Braţele lui Severin se lăsară în jos. La sfârşitul verii, serile 
erau reci şi vântul suflă o singură frunză pe vârful 
pantofului său. 

Apoi, cu o vehemenţă inexplicabilă, Orla spuse: 

— Nu mi-ai zis niciodată că ai fost adoptat, nu? 

— Nu. 

— Ai fi putut să-mi spui liniştit. 

Furie. Ceea ce fostul ministru al justiţiei îi povestise la 
ltaliano fusese un adevărat şoc, dar, în acelaşi timp, în 
interiorul său se trezise încrâncenarea. 

— Da. 

Confirmarea prietenului său Severin rămăsese atârnând 
solitară în aer. 

— Dar nu ai spus asta. 

— Mama mi-a spus asta, înainte să merg la şcoală, rosti 
Severin, de parcă ar fi putut explica anii de tăcere. 

Rămăsese nemişcat şi îşi smuci piciorul stâng, dar frunza 
rămase lipită. Dădu cu piciorul în lespedea de piatră. 

— Ai fost luat din Kongslund? 

— Da. Dar... de unde ştie el asta? 

— l-am povestit despre mine, i-am spus că mama m-a 
lăsat la Skodsborg - numai în primul an. El a râs şi mi-a 

204 


- ERIK VALEUR - 


spus că ştia foarte bine şi apoi mi-a povestit despre el 
însuşi. 

— Dar cum...? 

— A spus că o cunoaşte pe directoarea de la Kongslund 
de zeci de ani. Tânăr fiind, a sprijinit Protecţia copilului. 
Până în anii '60, aceasta era răspunzătoare pentru toate 
adopţiile. Şi acest om nu a uitat nimic... A pretins că-şi 
aminteşte orice nume pe care le-a auzit sau despre care a 
citit vreodată. Noi am fost acolo în acelaşi timp. 

— Asta sună... 

Din nou Severin rămase nemişcat, holbându-se la 
vârfurile pantofilor. 

— Ca o coincidenţă, da... Dar eu nu sunt atât de sigur că 
este, într-adevăr, o coincidenţă, spuse Orla. 

Furia se întorsese. 

La scurt timp după aceea, stăteau sub blana lui Mille de 
pe perete şi discutau, şi pentru prima dată, Severin i-a 
povestit despre părinţii săi. Tatăl său adoptiv era meşter 
geamgiu şi se numea Erling; mama lui adoptivă venea din 
Suedia şi se numea Britt. Înainte de adopţia lui Severin, ei 
avuseseră un fiu, pe nume Hasse, care murise la vârsta de 
şase ani. 

— A fost călcat pe Gladsaxevej de un camion de 
douăzeci de tone, care venea dinspre Lauggăras Alle. 

Severin arăta de parcă ar fi vrut să plângă. 

Camionul îl strivise pe băiat, care rămăsese nemişcat din 
cauza şocului şi fusese călcat de toate cele patru anvelope 
de pe partea dreaptă. Plasa de cumpărături pe care Hasse 
o ţinea în mână rămăsese pe stradă şi toate cumpărăturile 
erau intacte. De atunci, punga stropită cu sânge stătea într- 
un sertar încuiat din dormitorul lui Britt. Soţul ei nu putuse 
niciodată să deschidă sertarul şi să arunce comoara 
macabră. Hasse fusese singurul ei copil, deoarece Britt 
suferise o eclampsie severă după naştere, în timpul căreia 
aproape că murise. Ea se retrăsese într-un cocon de durere 
şi stătea în tăcere la fereastră, privind locul de joacă dintre 


205 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


casele galbene. În mintea ei, ea se afla în peisajul din 
copilărie şi vedea mânjii cum păşteau la marginea pădurii. 

Aceşti mânji erau cei care au fost aleşi de maistru, din 
toate  coincidenţele vieţii, pentru a le transforma în 
instrumentele catastrofei care avea să se abată mai târziu 
asupra lui Severin. 

După ce stătuse luni de zile în camera de sus, Erling a 
decis să acţioneze. Au obţinut relativ repede permisiunea 
de a adopta un copil, ceea ce, la acel moment, însemna o 
perioadă de aproximativ trei ani, şi aşa Severin a ajuns într- 
o familie cu fantome, încă bântuită de un alt băiat, care se 
oprea întotdeauna în sufragerie, ţinând în mână plasa de 
cumpărături pătată de sânge. 

Orla a fost şocat de povestea prietenului său. 

— Ai crede că adulţii ar trebui să fie mai... ei bine, mai 
maturi, a exclamat el. 

Severin râse şi îşi stropi din greşeală vin roşu pe cămaşă 
continuând să vorbească cu gura sa mică, de un roşu 
aprins. Faţa lui era atât de apropiată de cea a lui Orla, încât 
parcă ar fi vrut să-l sărute. Şi Orla simţi din nou furia pe 
care Almind-Enevold o dezlănţuise în el. 

Erling îl luase pe micul Severin - căruia în Kongslund i se 
spunea numai Buster (după iubitul actor Cirkus Buster) - şi 
plecase cu el la Skodsborg, cu maşina de firmă. Avea patru 
ferestre mari pe platforma camionului, pe care trebuia să le 
livreze unui angrosist din Hellerup. Şi în timp ce Severin 
dormea pe bancheta din spate, el a dus cele patru foi de 
geam în vila imensă şi a băut o bere cu proprietarul. Pe o 
păşune din spatele casei păşteau patru cai suri, care i-au 
dat probabil ideea de barter tatălui lui Severin. 

In adâncul sufletului său, Erling era un jongler. Odată 
dăduse la schimb două luminatoare pe un monociclu, pe 
care învățase să meargă destul de repede şi pe care era 
capabil să jongleze cu două mingi. În ciuda sosirii lui 
Severin, Britt încă stătea deprimată la fereastră. Nimic nu 
părea în măsură să o readucă în această lume. Într-o zi, 
când Severin avea şapte ani, tatăl său apăru beat, trăgând 

206 


- ERIK VALEUR - 


în urma lui un jugan mare şi sur care, speriat, evita copiii 
care se holbau la el cu ochii mari. Britt îl văzu venind prin 
fereastra deschisă de la bucătărie şi, în sfârşit, de data 
aceasta, nu ea era cea care atrăgea atenţia vecinilor. 

— Uite ce ţi-am dus, strigă către ea. 

Prin geamul bucătăriei nu se auzi niciun răspuns. 

— Nu-ţi face griji, Britt, continuă el liniştitor. Nu l-am 
cumpărat... am făcut schimb cu un angrosist... 

— Şi ce ai dat la schimb? întrebă Britt cu vocea 
tremurătoare şi, fără să vrea, îl strânse pe Severin mai 
aproape de ea, deoarece nu-şi putea imagina ce anume din 
puţinele lor bunuri putea echivala cu un cal. 

— Păi, este clar, maşina noastră...! urlă Erling din nou, în 
fericirea lui provocată de starea de ebrietate şi râse atât de 
tare, încât ecoul se reflectă de patru sau cinci ori înainte şi 
înapoi, între rândurile de case. Gunoiul ăla şi-aşa nu valora 
nimic! 

— Idiotule! îi răspunse Britt şi ridică vocea, pentru prima 
dată de la moartea lui Hasse. Şi cum ai de gând să 
munceşti acum? 

Erling îngheţă, ca şi cum şi-ar fi dat seama brusc că 
geamurile solide cu greu puteau fi transportate pe un cal. 
Era tipic pentru tatăl lui Severin: era impulsiv şi îndrăzneţ, 
atunci când berea începea să aibă efect, dar nu agresiv, 
mai degrabă blând şi sensibil, cu bun-simţ, generos, 
înţelegător, practic - şi, mai presus de toate, spontan în 
faţa oamenilor cu oferte bine-intenţionate. 

În momentul în care se întâlnise cu angrosistul şi văzuse 
cei patru cai suri, frumoşi, gândurile sale se îndreptaseră 
numai către Britt, care visase mereu la Suedia ei natală şi îi 
povestise atât de des despre caii de pe păşuni, pe care 
Hasse ar fi trebuit să-i călărească dacă nu s-ar fi oprit cu 
plasa de cumpărături în mijlocul străzii. Cu un nod în gât, îşi 
amintise cum ea cumpărase un poster cu Pippi-Şoseţica şi 
căzuse pe patul lui Hasse, plângând - la un an după 
moartea lui. 

— Dar unde îl vom ţine...? întrebase Britt cu disperare. 

207 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Vântul se juca prin buclele ei blonde, făcând-o să arate 
ca o eroină de film, dar nu una care trăieşte o dramă fără 
sfârşit. 

— În pivniţă, şoptise tatăl lui Severin în dreptul ferestrei, 
dar destul de tare, pentru ca toată lumea să audă. Nopțile 
poate sta în pivnita noastră, este suficient loc. li putem da 
fân şi turbă şi pături calde, ca să nu îngheţe. Crezi că nu m- 
am gândit la asta? 

Britt ezită o clipă, apoi, în cele din urmă, dădu aprobator 
din cap spre soţul ei. 

— Atunci trebuie să-mi promiţi că în timpul zilei îi dai 
drumul să pască prin pădure - dacă nu, se îmbolnăveşte de 
claustrofobie. 

Erling zâmbise, pentru că în accentul suedez al soţiei 
sale auzise ecoul care începea să revină din trecut. 

Dar, desigur, au existat plângeri şi în cele din urmă 
administratorul de bloc a apărut însoţit de fiul său 
adolescent, ca reprezentant al numeroaselor reclamaţii 
anonime făcute pe numele lor; acestea se refereau la 
balega de cal şi la mirosul de la subsol, altele vorbeau de 
teama copiilor, atunci când calul alerga liber pe terenul de 
joacă. Se mai adăuga şi faptul că, probabil, era în general 
interzis să ţii un cal într-o casă închiriată. Cu câteva 
săptămâni înainte de ultima plimbare a lui Kjeld, poliţia 
luase cunoştinţă de chiriaşul ciudat, după care Erling îşi 
dăduse seama, în cele din urmă, că pierduse bătălia. După 
câteva beri reuşise, în final, să facă un aranjament complet 
nou cu angrosistul; maşina contra calului. 

Orla îl privi cu uimire pe tânărul slab, cu capul mare. Era 
greu să potriveşti bunele maniere ale prietenului său cu 
acţiunile absurde ale tatălui acestuia. 

— Nu suntem chiar înrudiţi, spusese Severin. Strict 
vorbind, venim din familii diferite... reuniți prin Hasse. 

Orla putea crede cu greu că ceva atât de interesant 
avusese loc chiar de partea cealaltă a gardului viu - într-o 
lume care devenea vizibilă numai atunci când ecoul 


208 


- ERIK VALEUR - 


vreunui țipăt se ridica spre cerul serii, pentru că una din 
pietrele lui Orla îşi atinsese din nou ţinta. 

— Aici am o cicatrice - pentru că m-ai lovit, spuse 
Severin şi îşi puse degetul arătător pe un mic semn de 
deasupra ochiului stâng. 

Apoi ridică paharul şi îi privi faţa, care se reflecta în vin. 

— De fapt, este uimitor că au vrut să mă ia, ţinând cont 
de grimasa cu care am venit pe lume. Dădu trist din cap la 
reflexia din pahar. 

— Grimasă...? 

— Da. Nu pot să râd cum trebuie. Severin luă o 
înghiţitură şi îl privi pe Orla. Aici, zâmbi cu tristeţe, vezi? 

— Ce? 

— Faţa mea este exact aşa, nu pot să zâmbesc cum 
trebuie. 

Orla stătea nemişcat şi Dumnezeul prieteniei şi al 
camaraderiei apăsa cu un deget noduros, rece, cu o forţă 
vehementă, între omoplaţii săi, împingându-i trunchiul în 
faţă şi îngheţându-l într-o poziţie incomodă. 

— Ce vrei să spui? 

— Ah, nu contează. Zâmbesc aşa cum am chef - chiar 
dacă mă vede cineva. Zâmbi imperceptibil şi îl privi pe Orla 
direct în ochi. Apoi îşi cobori brusc vocea: În primii şase ani 
habar n-am avut că cei doi nu sunt părinţii mei adevăraţi. 
Când am aflat, stăteam pe un taburet afară, pe coridorul 
din faţa bucătăriei, când mama mi-a spus în trecere, cu 
bigudiurile în păr: „Ah, apropo, noi nu suntem părinţii tăi 
adevăraţi, Severin, aceia au dispărut imediat după naşterea 
ta. Dar apoi te-am luat noi”. Îmi amintesc că am fost 
surprins de cât de clar se exprimase... Se privi din nou în 
paharul de vin. Scurt şi concis şi uşor de înţeles. 

Orla simţi din nou furia crescând în el, dar nu spuse 
nimic. 

— Am pus câteva întrebări, dar de fapt nu am luat 
problema în serios. Când tatăl meu a venit acasă, m-am 
întâlnit cu el afară şi i-am spus: „Tu nu eşti tatăl meu 
adevărat!” Nu voi uita niciodată cum a început să plângă şi 

209 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


apoi a spus: „Ba da, Severin, sunt”. Eu am continuat: „Dar 
mama mi-a povestit că eu am alt tată”, după care ela 
plâns şi mai tare. 

Severin îl privi pe Orla. Ochii îi străluceau, se îmbătase 
dintr-o jumătate de sticlă de vin. 

— Ei îşi pierduseră copilul biologic şi de asta mă luaseră 
pe mine. Ei avuseseră un fiu, iar eu eram un străin. Am fost 
destul de confuz, până când tatăl meu m-a luat în braţe şi 
mi-a spus: „Aşa este, eu nu sunt tatăl tău natural, dar sunt 
oricum tatăl tău şi te iubesc mai mult decât orice altceva 
pe lume. Ar trebui să ştii că nu vei duce niciodată lipsă de 
nimic”. Cu toate acestea, din prima noapte m-am întrebat 
cum arătau părinţii mei adevăraţi - ceva se întâmplase, 
doar că nu ştiam ce. În realitate... Severin începu să 
bolborosească şi apoi tăcu. Realitatea mai trebuia să 
aştepte. 

Orla îl cercetă cu ochii mijiţi, în timp ce Severin luă o altă 
gură de vin. 

Orla simţi din nou furia care le-ar fi putut distruge 
prietenia. Ştia asta foarte bine. 

— Ei nu erau ca tine... Britt şi Erling? 

— Absolut deloc. 

— Nici măcar fizic? 

— Nu, ei sunt amândoi masivi şi laţi - şi eu sunt, ei bine, 
ştii cum sunt. 

Orla se gândi la tatăl său care, ca şi zâmbetul lui Severin, 
era invizibil. 

— Numele noastre sunt urâte, nu crezi? Severin şi Orla. 
În şcoala Kennedy, în partea de sus a Haje Gladsaxe, mă 
şicanau în mod constant din cauza asta. Strigau mereu: 
Severin, Severin - pute din nou a benzin! 

Râse şi o picătură de salivă îi ajunse pe bărbie. 

Orla clătină din cap. Cunoştea condiţiile din primul 
ghetou adevărat din beton al Danemarcei, a cărui şcoală 
fusese numită după preşedintele american asasinat. 

Severin spuse: 


210 


- ERIK VALEUR - 


— Şi toate astea din cauza lui Hasse, de asta au adoptat, 
în principal, un copil orfan. Pentru a-i onora memoria cu 
această faptă deosebit de bună... O singură picătură de 
culoare roşie îi atârna în colţul gurii. Arăta ca sângele. Imi 
amintesc când am mers cu mama la coafor şi coafeza a 
spus la un moment dat: „Micul meu prieten, ai părut mamei 
tale!” Mâinile mamei mele deveniseră reci ca gheaţa şi ea 
spusese: „Nu, nu este adevărat”. 

Severin zâmbi cu buzele roşii. 

— Întreaga familie a fost implicată în această minciună - 
cu toţii, în memoria lui Hasse. Se ridică şi merse împleticit 
în jurul mesei, spre Mille, a cărui blană era agăţată exact la 
nivelul ochilor. Ridică mâna şi mângâie lăbuţele gri cu 
degetul mare şi cu arătătorul. M-au luat numai... îşi puse 
palma făcută căuş peste labe şi numai ghearele ieşeau 
printre degete... Pentru a ţine în viaţă memoria fratelui mai 
mic, al naibii de mare. Pentru totdeauna. Este un adevărat 
paradox, nu-i aşa... ca în faţa instanţei? Trebuie să spui 
adevărul şi să întorci spatele tuturor celor prezenţi. Suntem 
complet insensibili, nu? Acesta este blestemul nostru. Nu 
pentru că suntem copii adoptați, ci pentru că am fost la 
Kongslund... 

Zâmbetul care nu exista dispăruse. 

— Eu nu sunt copil adoptat, spuse Orla. Mama mea nu a 
putut să mă ţină cu ea în primii ani. 

— Bineînţeles că eşti. 

— Ţi-ai găsit vreodată părinţii adevăraţi? 

— Am numele şi numerele lor de telefon. Am fost în vizită 
la casa de copii şi acolo era o fată, Marie... Ea mi-a dat 
numele. l-am sunat la un moment dat, dar am închis 
întotdeauna, înainte să poată spune ceva. Mi se pare foarte 
greu. 

Severin se aşeză pe pat, fără avertisment şi adormi 
imediat. Agenda sa neagră era pe masă. După ce Orla se 
gândi o vreme la povestea lui Severin, luă agenda şi o 
deschise. Nu avea nici măcar un pic de compasiune pentru 
băiatul deşirat din blocurile galbene. Severin îşi notase cele 

211 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


două cele mai importante numere de telefon din viaţa sa 
exact în locurile în care era de aşteptat - la M şi T, era atât 
de banal... 

Stătea în cabina telefonului public - era ora trei noaptea 
- şi se holba la mica bucată de hârtie cu numărul format 
din şase cifre care aparţinea, conform lui Marie, tatălui 
biologic al lui Severin. Era ciudat că ea avea acces la astfel 
de informaţii confidenţiale. Bărbatul locuia în apropierea 
oraşului Copenhaga. 

Telefonul public din căminul studenţesc stătea atârnat, 
pe jumătate ascuns în spatele uşii verzi, care dădea în 
grădină. Orla privi prin fereastra mică spre teiul din grădină 
şi formă numărul. După un timp, receptorul fusese ridicat şi 
un glas somnoros de bărbat răspunse: 

— Da? 

— Şi, a fost o partidă bună? 

— Poftim...? întrebă vocea, mult mai alertă. Cine este 
acolo? 

— Skodsborg 1961... A fost bine să vă vedeţi de drum şi 
să uitaţi de băiat? 

— Cine... cine? 

— A fost bine să fugiţi, pur şi simplu, şi să deveniți tatăl 
unui alt fiu? Să faceţi copii cu o altă femeie...? 

— La naiba...! 

— Vă gândiţi vreodată la primul născut? Vreţi numărul 
lui? Nu, sigur că nu. Vreţi să lăsaţi lucrurile aşa, liniştite. 
Trecutul trebuie să rămână uitat, nu-i aşa? 

Orla trânti receptorul în furcă, se aplecă şi se uită în 
grădina unde fata din grupa sa urma să pună masa, în 
câteva ore, pentru micul dejun de duminică, pe care îl luau 
împreună. Fata cea cuminte va zâmbi, ca întotdeauna, cu 
ochii strălucitori. Ea îi amintea lui Orla de fata din Veenget, 
care îl făcuse să mănânce bomboana a/bastră. 

Dormise numai câteva ore şi se trezise înainte de 
amiază. Cobori la telefon, în halat, şi formă celălalt număr 
din agenda lui Severin. 

— Sunt Pia, răspunse o voce tinerească. 

212 


- ERIK VALEUR - 


— Prenumele mamei tale este Susanne? 

— Da... dar cine este la telefon? 

— Spune-i că o salut şi că a uitat un copil. A trecut mult 
timp de atunci, dar nu contează. În Skodsborg. Doar spune- 
i că a uitat un băieţel, care încă o aşteaptă. Când are 
timp... 

Orla închise şi scoase capul pe geam. Severin era afară, 
la masa de sub tei şi zâmbea strâmb. Se vedea că este 
mahmur. Fata cea cuminte se aplecase deasupra mesei şi 
tăia felii dintr-un cârnat gros, roşu, pe tocătorul solid. 
Râdea şi îşi punea mâna pe braţul lui Severin; apoi cântară, 
cu voci îndepărtate, un psalm de toamnă. Orla rămase în 
ascunzătoarea sa şi îi ascultă. Cuvintele erau greu de 
înţeles: Umbrită este pădurea... 

Apoi formă un al treilea număr şi de această dată auzi 
vocea mamei sale, nerăbdătoare, ca şi cum ar fi avut o 
bănuială că se întâmplase ceva groaznic. Orla ţinea 
receptorul în mână, fără a spune ceva, şi se gândi la 
distanţa dintre ei - exact cinci kilometri, 736 de metri şi 59 
de centimetri, dacă niciunul din ei nu se muta. 

Îi ascultă respiraţia. 

— Alo? repetă ea. Şi apoi cu nerăbdare: Tu eşti, Orla...? 

Acoperi microfonul cu mâna, apoi o dădu la o parte din 
nou. O picătură de salivă sărise dintre buzele strânse pe 
plasticul negru lucios, când văzu frunza de nufăr pe apa 
întunecată şi ochiul care îl privea cu groază. Nu reuşi să 
pună întrebarea. Fata de sub tei râdea şi apoi începu să 
cânte şi părea un înger. Mai târziu, în aceeaşi zi, el îi 
invitase pe fată şi pe Severin în camera lui. Fusese crescută 
catolic şi fugise din casa ei din Søllerød, cu o sacoşă din 
plastic cu Alice Cooper şi cu Black Sabbath, acesta fiind 
singurul său bagaj. Dar buna ei dispoziţie nu avusese de 
suferit. Cânta în timp ce urca scările - despre lisus şi 
despre toată bucuria pe care le-o dăruia oamenilor, atunci 
când îi cereau iertare. 

— Să construim un confesional pentru toţi păcătoşii din 
cămin! strigase Orla. 

213 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Severin îl privi cu zâmbetul său invizibil. Poate că 
această idee absurdă fusese cea care prelungise cu câteva 
săptămâni prietenia condamnată la moarte dintre cei doi 
tineri. 

Cei trei prieteni construiră o cutie de înălţimea unui om, 
din panouri, decupară un orificiu într-o parte şi căptuşiră 
deschiderea cu un material gros, de culoare închisă. Apoi 
se aşezau fiecare pe scaun, în cutie, şi ascultau 
confesiunile altora. Totul era copilăresc, în cel mai înalt 
grad. 

Ca reacţie la păcatele mărturisite, un singur răspuns era 
permis: 

— Te înţeleg. 

Severin şi fata povesteau anecdote despre beţiile 
păcătoase din colegiu, iar Orla comenta din spatele 
cortinei: 

— Te înţeleg. 

Apoi veni rândul lui - şi atmosfera din cameră se schimba 
dintr-odată: pufnea pe nasul său mare, buzele groase i se 
mişcau şi rosteau lucruri atât de bizare, încât atât lui 
Severin, cât şi fetei li se păru jocul tot mai neplăcut. Nici 
măcar o catolică renegată nu ştia cum să reacționeze la 
aşa ceva şi, în cele din urmă, nu mai avură chef să audă 
confesiuni şi se scuzară cu pretextul examenelor care 
urmau şi cu dureri de cap. Furia lui Orla creştea în mod 
constant şi devenise incontrolabilă, iar într-o seară bătu 
sălbatic la uşa lui Severin. 

— Trebuie să te spovedeşti - acum! îi spuse cu vocea 
răguşită şi Severin, care văzuse ochii injectaţi ai prietenului 
său, se duse cu el. 

Trebuia să fie ultima oară şi voia să mărturisească 
secretul pe care Orla îl aşteptase de mult. 

— Ţi-am povestit de calul tatălui meu, îţi aminteşti? 
începu băiatul din casa cea galbenă, în timp ce se aşeza pe 
scaunul din cutie. 

Duhovnicul de pe partea cealaltă nu răspunse. 


214 


- ERIK VALEUR - 


— Cu acest cal s-a întâmplat ceva despre care nu ţi-am 
povestit... sau, mai bine zis, cu băiatul care îl călărise. 
Kjeld... fiul administratorului de bloc... Severin ezită pentru 
un moment. Era cel mai rău şi mai dezgustător tip pe care 
l-am cunoscut vreodată, dar iubea cu adevărat acest cal şi, 
când ne am dus cu el în pădure pentru a-l lăsa să pască, el 
a fugit după noi. În cele din urmă i-am permis să-l 
călărească, dar animalul înnebunise complet şi a pornit 
într-un galop sălbatic. Kjeld se agăţase de coamă şi urla ca 
nebunul, iar când a ajuns la stuf - în josul pârâului, s-a oprit 
atât de brusc, astfel încât Kjeld a făcut un arc mare prin aer 
şi s-a lovit cu capul de piatra mare care se afla acolo - ştii 
despre care vorbesc. Când am ajuns la el, era întins în 
iarbă... cu ochii închişi. Mi-aduc aminte cum am stat acolo 
şi m-am uitat la el. Avea sânge pe obraji şi pe frunte - şi am 
simţit un fel de satisfacţie. Merita să fie acolo, întins. După 
trei săptămâni a fost externat din spital, dar ceva nu era în 
regulă cu el. Câteva luni mai târziu s-a prăbuşit, pur şi 
simplu, şi a fost dus la spital. Mai târziu am aflat că murise. 

Tăcu pentru o clipă. 

— Ca şi Hasse. 

Se spovedise. 

Apoi se auzi vocea lui Orla, ascuţită şi insistentă: 

— Dar nu a fost vina ta. 

— Am omis un lucru important... Ştiam exact cât de 
sălbatic era calul. Ştiam că era periculos, pentru că 
încercasem şi eu să-l călăresc - şi pe mine mă aruncase. 
Era să/batic şi să îl călăreşti era complet de neconceput. 
Ţinusem animalul în timp ce se urca pe el şi îl avertizasem 
că trebuie să se ţină bine de coamă. Dar speram să se 
rănească. Niciodată nu mi-am dorit ceva atât de mult... 
Severin îşi drese glasul: Îmi doream din toată inima să 
sufere... dar asta l-a omorât... 

— Sperai că va muri. 

Nu era o întrebare, ci o constatare din partea 
duhovnicului. 


215 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Singurul lucru pe care mi-l amintesc, într-adevăr, 
este... Era atât de... cum stătea acolo, întins... Era atât de 
mic... 

Severin plângea. 
` — Înţeleg. Vocea lui Orla se auzea clar prin perdea. 
Ințeleg. 

Nu exista nicio îndoială că înţelesese. 

Ca şi Hasse. 

— În ziua aceea am înţeles de ce este capabil omul. Poţi 
simţi plăcere în a ucide - şi poate o şi faci. Dar nu se 
vorbeşte despre asta. 

— Nu. 

— Tu, vreodată...? 

— Nu. 

Perdeaua tremura uşor, dar poate era numai vântul de 
pe Kannikestrade. 

Severin se ridică în picioare. Paşii îl conduseră în afara 
camerei. Aceasta fusese ultima sa confesiune, în luna 
următoare el şi fata cea cuminte au devenit un cuplu, iar 
cutia de confesiune a rămas nefolosită, într-un colţ al 
camerei lui Orla. 

Aşa credea el. 

Dar în Orla se dezlănţuise povestea pe care nu i-o mai 
povestise nimănui, niciodată. În locul lui Severin pusese un 
vechi magnetofon Tandberg în spatele perdelei, care putea 
înregistra fără întrerupere timp de trei ore. Dacă cineva ar 
fi găsit aceste benzi (fuseseră bine încuiate într-un dulap 
mare de stejar), ar fi fost chiar mai îngrozit decât Severin 
sau decât fata pentru că, singur în întuneric, Orla ciudatul 
nu mai avea nevoie de mediul său, de scepticismul şi 
respingerea semenilor săi. În acest moment el era 
Dumnezeu, păcătos şi duhovnic într-o singură persoană şi, 
în timp ce colegii săi dormeau, trecea, fără griji, dintr-un rol 
în altul şi povestea totul pe banda vechiului magnetofon. 

— Înţeleg bine, spunea Dumnezeu - iar păcătosul striga: 

— Nu mă lăsa! în timp ce duhovnicul stătea în fundal şi 
se asigura că şi tăcerea era înregistrată pe bandă. 

216 


- ERIK VALEUR - 


Fiul şoptea: 

— lartă-mă. 

Tatăl rămânea tăcut. 

Orla îşi auzi propria tăcere pe bandă - înregistrată pentru 
eternitate, în timp ce banda rula, în cercuri, şi băzâiala 
devenea din ce în ce mai puternică, cu fiecare metru 
derulat. 

— Niciun om nu este o insulă, spunea vocea. 

Răspunsul: 

— Aş dori să mărturisesc că l-am întrebat pe Almind- 
Enevold dacă îmi poate obţine un loc de muncă în minister, 
după ce îmi termin studiile. Apoi, pentru o lungă perioadă, 
nu se mai auzea nimic şi ţi-l puteai imagina pe Orla în faţă, 
rânjind şi cu un pahar de vin în mână. Pot începe în vară. 

Trecu un minut fără vreun cuvânt şi de auzit se auzea 
numai zumzetul slab al magnetofonului. Apoi urma vocea 
lui Dumnezeu: 

— Ai păcătuit. Dar prin prietenia ta cu Severin ţi-ai ispăşit 
păcatele. Mai mult nu ţi se poate cere. 

In weekendul următor, Orla se mutase, fără a-i spune 
ceva lui Severin sau altui coleg despre planurile sale. 
Patronul firmei de mutări avea o fiică îndrăgostită de 
teatrul de păpuşi. Ei i-a dăruit Orla strania cutie de 
confesiune. 

Două luni mai târziu, începuse treaba ca funcţionar 
simplu în Ministerul Justiţiei din Slotsholmen, pe atunci cel 
mai bun şi cel mai venerabil dintre toate ministerele, şi 
urcase pe prima treaptă a scării carierei a fiecărui jurist 
ambițios. 

S-a mutat într-o cameră pe Østerbrogade, cu vedere la 
hotelul Østerport şi la calea ferată. Serile se ducea târziu la 
culcare şi dimineţile ieşea din casă foarte devreme. La 
sfârşit de săptămână, îşi făcuse un nou ritual: la miezul 
nopţii se afunda în vechiul său fotoliu şi se relaxa complet. 
Apoi cerceta prin minte, centimetru cu centimetru şi arunca 
tot ce-i stătea în drum, mai întâi cuvintele, apoi gândurile 
şi, în cele din urmă, sentimentele, până când, la final, într- 

217 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


un întuneric total, sub o cupolă strălucitoare, plină de perle, 
îşi imagina că se află în interiorul unui ghioc, pe care mama 
sa i-l dăruise, când era copil, şi care încă purta în el sunetul 
valurilor mării din vestul îndepărtat. 

De-abia atunci, cu o răsuflare liniştită, deschidea capacul 
subconştientului său şi lăsa să năvălească în cameră toate 
imaginile din Vaenget, cartierul copilăriei sale, şi ale pădurii 
din apropiere. Aripile de fluturi rupte, ochiul de pe frunza 
de nufăr, gaura neagră din craniul Prostănacului. Aprindea 
trei lumânări şi rămânea în aceeaşi poziţie, până la 
stingerea ultimului fitil. Lăsa imaginile să danseze în jurul 
feţei iluminate de lumânări şi să dispară din nou, în timp ce 
sunetul valurilor devenea o şoaptă - dar acum îndepărtat şi 
lipsit de putere. 

Adesea, îşi încheia ceremonia cu un apel către părinţii 
biologici ai lui Severin, când noaptea era aproape trecută. 
Vocile de la celălalt capăt al firului erau întotdeauna la fel 
de metalice şi somnoroase. Nu spunea niciodată nimic, pur 
şi simplu aşeza receptorul timp de o jumătate de minut 
lângă lumânările topite, înainte să închidă. 

Intr-o noapte îşi pierduse cunoştinţa. O rafală de vânt 
stinsese în cele trei lumânări din faţa sa, iar el se trezise 
brusc şi se văzuse pe sine stând acolo, singur în fotoliul 
său, ghemuit, aplecat în faţă ca o pasăre neagră, prăbuşită. 
In acelaşi timp, îl cuprinse un frig ca de gheaţă şi nu mai 
putea respira: adânc, în interiorul său, explodase frica şi îi 
inundase toţi nervii. Cineva îl lăsase singur, prins adânc în 
interiorul propriului corp, în craniul său, în întuneric, fără să 
se mai întoarcă să-l elibereze. Nu putea trăi... Sărise de pe 
fotoliu şi umblase agitat prin cameră, frenetic, în sus şi-n 
jos, atingând pereţii cu mâinile tremurânde şi scoțând 
sunete ciudate, sforăitoare, pe care nu le mai auzise înainte 
- în el erau două persoane - închise într-un singur corp, iar 
capul îi exploda: Nu, nu, nu... nu-nu-nu... nu-nu-nu-nu-nu! 
auzise bubuiturile panicate ale inimii sale şi fâlfâitul aripilor 
care băteau zadarnic în geam... 


218 


- ERIK VALEUR - 


Treptat, presiunea provocată de claustrofobie se atenuă 
în spatele globilor săi oculari şi el se prăbuşi la pământ 
epuizat. Nu îşi mai putea simţi braţele. 

Câteva săptămâni mai târziu totul se repetă şi lui i se 
făcu atât de frică, încât căută un alt ritual ceva mai mult 
orientat spre exterior. La început se masturba în întunericul 
camerei sale - fără a se mişca sau a se atinge singur, doar 
cu puterea minţii, gândindu-se la femeile din minister, iar 
după câteva luni devenise atât de bun la asta, încât aplica 
ritualul şi în autobuz, pe drumul de întoarcere de la 
Slotsholmen, în timp ce călătorii neavizaţi priveau pe 
fereastră. Şi-o imagina pe noua studentă la drept, cum o 
apleca peste birou, şi se elibera de tensiune, chiar înainte 
ca autobuzul să ajungă la hotelul Østerport şi, uneori, chiar 
la jumătatea drumului prin Bredgade. 

Pe Severin nu îl mai văzuse de cincisprezece ani, atunci 
când a primit scrisoarea anonimă la minister. 

Dar simţi cum vechile sentimente din căminul studenţesc 
apăruseră din nou: dragostea, dorul - şi furia - plus ceva 
mult mai profund, care nu putea fi exprimat în cuvinte. 

Scrisoarea sosise de cinci zile înainte şi Orla stătea în 
minister, aşteptând apelul lui Severin. Dar fostul său 
prieten părea hotărât să nu mai reia legătura cu el. 


219 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


13 
ELEFANȚII ALBAŞTRI 


10 MAI 2008 


Aniversarea se apropia - mai erau trei zile, iar eu 
simțeam tensiunea care cuprinsese ministerul şi mass- 
media, toată lumea părea să pândească dezvăluirea 
senzațională a cazului de la Kongslund. Şi, bineinţeles, 
întreaga națiune urmărea problema. Nimeni nu mai putea 
opri procesul. 

Cu mulți ani în urmă, într-o seară, înaintea unui alt 
rămas-bun şi a primelor strofe din vechiul cântec, fi 
pusesem  Magnei o întrebare la care imi dorisem 
întotdeauna să aflu răspunsul: 

— Câte strofe are cântecul, de fapt? 

— Tu ce crezi? s-a interesat mama mea adoptivă. 

— Două mii nouă sute şaptezeci şi trei, am răspuns eu, 
fără ezitare şi, în acelaşi moment, am văzut preocuparea 
din ochii ei. 

Fetitele nu ar trebui să ştie, de fapt, numere atât de 
mari. 

— Cântecul nostru nu are sfârşit, Marie, mi-a spus ea, va 
continua şi după ce tu şi cu mine nu vom mai fi aici. 

Greutatea acestei informaţii m-a copleşit. Este de înțeles 
faptul că răspunsul nu m-a liniştit câtuşi de puțin. 


Comentariul care se afla la pagina 3 din Fri Weekend 
ocupa un spaţiu care putea fi acoperit complet cu palma - 
privirea nemulțumită a editorului de ediţie indica faptul că 
fusese mult, mult prea succint. 

Afacerea Kongslund ameninţa să se evapore în aer, 
înainte să fi fost scoasă vreodată la lumină. Proiectul slăbuţ 
al ziarului nu evoluase deloc conform planului. Cu puseuri 
mici, dar semnificative, forţa vieţii se scurgea din corpul 
editorial, mai puternic pe măsură ce tirajul se prăbuşea, şi 

220 


- ERIK VALEUR - 


al treilea editor de ediţie fusese schimbat în termen de 
şapte luni din postul pentru ştiri interne. 

— Fără reputaţia ta bună din vremurile de demult, asta 
nu ar fi devenit o problemă, îi spusese lui Knud Tâsing şi îşi 
exprimase nemulţumirea, în faţa tuturor, cu privire la titlul 
zilei. 

Directoarea tace în legătură cu afacerea Kongslund. 

Knud Tăsing fusese, într-o altă viaţă, o adevărată vedetă, 
fără îndoială, dar angajamentul personal al ziaristului 
pentru subiectele pe care le aborda era, din punctul lui de 
vedere, cât se poate de neprofesional. 

Channel DK prezentase, dimineaţa, primele reclame 
pentru un documentar despre Kongslund. Până la difuzarea 
acestuia, pe 12 mai, mai erau încă două zile, dar de fapt, în 
a cincea zi a afacerii, nu exista încă nicio ştire care merita 
raportată. 

— Aveţi vreo informaţie pe care noi nu o avem? 
întrebase editorul. 

— Nu ştiu, spusese Knud Tâsing. Mototolise deja al doilea 
pachet de ţigări, într-o minge verde-albă, pe care acum o 
privea fix. Ceilalţi jurnalişti stăteau, tăcuţi şi resemnaţi, la 
masa de şedinţe din biroul editorial, acum mult prea mare 
după numeroasele concedieri. 

Nils Jensen intrase în cameră şi stătea în faţa unuia 
dintre pereţii despărțitori mobili verzi. Pe umăr îşi ţinea 
aparatul său Nikon. 

— Din aniversare... reuşim să scoatem ceva util? Dacă 
mă întrebaţi pe mine, îmi menţin părerea că este marea 
revelație pentru iluziile pure. Trebuie să admitem, în sfârşit, 
că nu va exista nicio revelaţie, zise editorul. 

Knud Tâsing azvârli uşor bila din celofan peste marginea 
mesei. 

— Eu am altă părere - şi am muncit la ea dar mi s-au pus 
mereu piedici în cale. Nu pot ajunge în locurile potrivite şi 
nu pot obţine acces la dosar, dar fără a vedea documentele 
vechi - contracte de muncă şi state de plată - mă aflu, de 


221 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


asemenea, în imposibilitatea de a localiza foştii angajaţi. 
Acest lucru ne încetineşte. 

— Vechii angajaţi sunt morţi. La urma urmei, nimeni nu 
ne-a contactat şi nu s-a oferit să ne ajute până acum, spuse 
editorul, care nu fusese numit în funcţie datorită talentului 
său pentru dezvoltarea de idei, ci pentru angajamentul său 
de a asigura creşterea productivităţii, în ciuda numărului 
tot mai mic de angajaţi. 

— S-ar putea ca motivul să fie faptul că aceştia nu fac 
parte din cititorii fideli ai ziarului nostru - în cazul în care 
încă trăiesc, răspunsese Knud. 

Editorul îşi frământa mâinile. 

— Ne-am descurca foarte bine şi fără acest tip de 
comentariu, Tăsing. 

Se uită la fotograf care, aşa cum ştia toată lumea, legase 
un fel de prietenie cu ziaristul, dar Nils îşi lăsă privirea în 
jos. 

— Am primit confirmarea că atât formularul, cât şi 
botoşeii de copil provin din aceeaşi perioadă. Şi ne-am 
întâlnit cu două asistente sociale de la Protecţia copilului de 
atunci, care pot lumina un pic întunericul, poate prin 
intermediul acestora putem afla mai multe despre ceea ce 
s-a întâmplat în anii '60 la Kongslund. Aceasta este 
povestea pentru mâine, spuse Tăsing. 

— Şi ce spun cele două doamne... aceste asistente 
sociale? 

— Desigur că nu le-am întrebat la telefon... Knud Tåsing 
îl fixă pe editor pe deasupra ochelarilor săi. Ar fi fost o 
mare greşeală. 

— Posibil, dar pentru noi asta înseamnă că nu avem nicio 
idee ce ştire vom prezenta mâine. Dacă există într-adevăr 
vreuna. 

Cei doisprezece ziarişti tăcuţi zâmbeau strâmb la masa 
de şedinţe, cu figurile deformate de grimase nervoase. 

— Asta ne asigură, cel puţin, că nu îşi vor pierde curajul 
sau că nu vorbesc cu altcineva, care probabil că le va 
convinge să îşi ţină gura. Knud Tâsing se ridică agitat de pe 

222 


- ERIK VALEUR - 


scaun. Nu e de mirare că ziarul este în declin. Poate că 
domnii de sus, de acolo, da, de acolo... arătă cu capul spre 
tavan... pur şi simplu nu vor să-şi deranjeze vechii prieteni 
din partid şi din guvern. Şi vor să ne facă să înţelegem că 
suntem, încă, ziarul guvernului, şi vor cu tot dinadinsul să 
îşi păstreze vechile legături avantajoase. 

Editorul se ridicase atât de rapid, încât scaunul său se 
răsturnă. 

— Noi lucrăm după criteriul materialității, ştii asta foarte 
bine...! 

— Da - dar materialitatea are, de asemenea, ochi şi 
urechi, şi ştiţi mai bine decât oricine altcineva când direcţia 
actuală devine riscantă. 

— Au existat momente, Tăsing, în care ai fost un om 
admirat. Şi de mine. Dar apoi s-a întâmplat ceva, nu-i aşa? 
Ţi-o spun acum explicit:... poate că tu însuţi eşti cel care, 
prin această poveste, care ţie ţi se pare a fi atât de 
importantă, reprezintă cea mai mare piedică... te poţi gândi 
la asta. Editorul trase aer adânc în piept. Cine naiba ar 
crede o poveste scrisă de un om care, prin greşeala lui, a 
provocat moartea a doi copii? Poate că acesta este 
semnalul de alarmă care îmi sună în cap... Oare ar trebui 
să îndrăznim să jucăm toată afacerea şi existenţa ziarului 
pe această carte? 

Knud Tăsing se albise în jurul gurii şi părea să aibă 
probleme de respiraţie. 

— Aha. 

În acest moment, dinspre peretele despărțitor se auzi o 
voce calmă. 

— Lucrăm deja la o ştire pentru mâine. 

Cuvintele veneau de la fotograful care nu vorbea 
niciodată - şi cu siguranţă nu atunci când atâţia ziarişti 
erau adunaţi la un loc. 

Toţi ochii se întoarseră spre el. Surprinşi. 

Nils Jensen, care nu comunica altfel decât prin imagini şi 
căruia Knud îi prezentase povestea ca fiind un material 
senzaţional, spuse: 

223 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Atâta timp cât Channel DK are de lucru pe această 
temă, publicul va rămâne interesat de subiect, cel puţin 
până la aniversare şi, poate, se întâmplă ceva la care 
nimeni nu se aştepta... 

Părea, el însuşi, oarecum surprins. Dacă era din cauza 
discursului său brusc sau din cauza faptului că 
recunoscuse, cu o luciditate subită, caracterul profetic al 
declaraţiei sale era greu de spus. 


Inginerul de sunet opri motorul şi deschise portiera. 
Cobori şi privi în jur. 

Peter Trøst mai rămase o clipă pe bancheta din spate. 
Deşi secvențele canalelor TV concurente necesitau o 
eficienţă din ce în ce mai mare on /ocation din partea lor, 
cu echipe din ce în ce mai mici, directorul departamentului 
de ştiri şi de divertisment de la Channel DK lucra împreună 
cu inginer de sunet, cameraman şi asistent de producţie, ca 
pe vremuri. 

Peter Trøst se lăsă pe spate şi închise ochii. Cu puţin 
timp înainte de înregistrare se simţea întotdeauna cel mai 
confortabil. Inhala mirosul de cauciuc şi de piele, mirosul 
aparatelor pornite şi fumul de ţigară, care plutea în aer şi 
se bucura de sentimentul că totul avea loc şi era gata de 
utilizare. Chevroletul transformat al postului Channel DK 
era mai modern şi mai scump decât cele mai multe 
vehicule din industrie şi era capabil de un interval de 
transmisie mai mare decât orice altă maşină de 
radiodifuziune din ţară, plătită de generoasa companie 
mamă din Statele Unite. 

leşi din maşină şi închise uşa după el, încet, aproape fără 
niciun zgomot, de parcă se temea să nu trezească făpturile 
care dormeau în tufişurile de sub fagi. Dar nu se vedea 
nimeni. 

Privi în sus. Casa era încă acolo, exact ca la ultima sa 
vizită - la câteva săptămâni după ce împlinise şaisprezece 
ani. Mama lui îl ţinea, ca de obicei, de mâna dreaptă şi 
spusese, cu o voce răguşită: 

224 


- ERIK VALEUR - 


— Aceasta a fost prima ta casă, Peter. Nu trebuie să uiţi 
asta niciodată. 

În realitate, cea mai mare parte a vieţii sale exact asta 
încercase să facă. 

Îi făcu semn inginerului de sunet, care tocmai arunca 
ţigara. Asistenta de producţie stătea deja pe podest şi 
bătea cu pumnul în uşă, chiar dacă exista o sonerie. 
Conform Magnei, fusese născut de o femeie necunoscută, 
la Rigshospital, care îl adusese pe lume într-o seară, la ora 
şapte, şi îl părăsise imediat după aceea. Îl puseseră într-un 
pat, într-un întuneric total. Era singur într-o lume care 
părea să nu aibă nici început, nici sfârşit şi în care trebuia 
să ai auzul foarte fin, pentru a auzi rugăciunea Tatăl nostru, 
recitată de cealaltă parte a peretelui. A 

Nouă luni mai târziu, fusese adoptat de noii săi părinţi. li 
dăduseră numele Peter, al doilea nume Troest şi numele de 
familie Jochumsen, nume pe care el, în momentul în care 
terminase cursurile de formare ca jurnalist, le transformase 
într-un nume pământesc, pentru că ajunsese într-un punct 
al carierei în care trebuia să fie un om din popor - cel mai 
bun din clasa muncitoare. Cei mai mulţi danezi îl cunoşteau 
numai după numele său de vedetă, Trast. Jochumsen 
devenise Jørgensen. Era greu ca cineva să-şi dea seama de 
drumul său de la orfelinat până la o familie bogată, pentru 
că el refuzase întotdeauna categoric să răspundă la 
întrebările de natură personală, atunci când fusese el însuşi 
intervievat o dată. 

Mama lui dezvoltase, de la o vârstă fragedă, o pasiune 
pentru plantele cele mai sensibile şi mai delicate din lume. 
Pe fiecare bucată liberă de pământ plantase arbori sau 
arbuşti care trebuiau să fie sprijiniți cu araci şi legaţi cu 
sfoară, pentru ca soarele să poată ajunge la ei: plopi negri, 
chiparoşi de baltă, păducei, cireşi japonezi şi chiar şi un 
arțar caucazian cu lăstari roşii de vară. Din cauza acestor 
plante delicate, orice zbenguială era interzisă în grădină, la 
fel şi preocupările tipice băieţilor, cum ar fi fotbalul, jocul cu 
zmeul, cu frisbee şi tirul cu arcul. Cel mai mult i-ar fi plăcut 

225 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


să-l lege pe băiatul ei de banca din umbra marelui ulm. În 
acest loc vorbise pentru prima dată cu My despre acuzaţiile 
pe care directorul Nordal le făcuse în privinţa lui. 

După scandal, tatăl lui My se închisese din ce în ce mai 
mult în sine şi devenise şi mai tăcut decât era deja. Victoria 
directorului Nordal reuşise să îndoaie spatele care înainte 
era atât de puternic. My, care până atunci îl considerase pe 
tatăl său inflexibil şi invincibil, fusese profund şocat şi îi 
mărturisise lui Peter, pe banca de sub ulm, experienţa 
amară de până acum a vieţii sale. 

— Dacă un om... ca tatăl meu... are un vis să obţină ceva 
în viaţă, acest vis se bazează pe câteva cuvinte simple, pe 
care le repetă încontinuu în capul lui. Am auzit cuvintele 
tatălui meu, în nopţile în care vorbea în somn. 

Peter îşi privise prietenul plin de nelinişte. Se confruntau 
cu o problemă fără rezolvare. 

— Aceste cuvinte sunt, ca să spun aşa, coloana lui 
vertebrală, continuă My. Ele îi ţin corpul în poziţie verticală 
şi oasele şi muşchii împreună. Prin urmare, aceste cuvinte 
trebuie să fie făcute din cel mai bun şi mai puternic 
material care există. Vorbea aproape ca un adult. Hjalmar a 
crezut că cel mai rezistent şi mai bun material erau 
perseverenţa şi mândria... ca în cărţi. Incepuse să-i 
vorbească despre asta tatălui său spunându-i atunci când 
acesta nu era aproape. 

Clătină din capul pistruiat şi încercă să îşi ducă la capăt 
gândul întortocheat. 

— Dar când a avut cea mai mare nevoie de cuvinte, 
dintr-odată nu a mai reuşit să şi le amintească. Privi 
coroana ulmului de sub cerul albastru care acoperea 
grădina lui Peter. Inţelegi ce vreau să spun? 

Peter se uită la el, fără să spună nimic. Nu era obişnuit cu 
astfel de manifestări filosofice ale prietenului său, de altfel 
taciturn, şi avusese intenţia să-l întrebe care ar fi fost cel 
mai bun material, dar se abţinuse. 

— Cuvintele nu l-au ajutat, spuse My. Doar sunau frumos. 


226 


- ERIK VALEUR - 


După aceea, au rămas unul lângă altul, în tăcere, timp de 
câteva minute. 

— Nu trebuie să renunti niciodată! spunea el. Nu trebuie 
să renunti niciodată! 

My îşi privea mâinile, de parcă ar fi vrut să vadă 
cuvintele acolo, între degetele sale. 

Peter a înţeles. Că Hjalmar renunţase fără luptă, de 
parcă fusese făcut KO. 

— Cel mai bun material... My ezită pentru un moment. 
Cel mai bun material este acela cu care te simţi bine. 

O lacrimă se lipise de obraz, ca o mică insectă 
strălucitoare. Altceva nu mai spusese. Dar mai mult de 
treizeci de ani mai târziu, Peter încă îşi amintea discuţia şi 
propria sa frică, declanşată de descrierea simplă a lui My a 
modului în care începuse declinul unui om. La acea vreme 
răspunsese strigătului de ajutor al lui My în singurul mod pe 
care şi-l putea imagina. 

În ziua în care ziarul de dimineaţă publicase ştirea despre 
moartea directorului - câteva săptămâni după doborârea 
teiului, tatăl lui My aruncase o singură privire pe ediţia sa 
din Folkets Blad. Îi privi pe cei doi băieţi care stăteau la 
masă şi ciuguleau de pe platoul colorat de Crăciun, şi 
surprinse privirea fiului său timp de câteva secunde. Apoi 
alunecase înapoi în lumea lui sfărâmată, în care ruşinea se 
ghemuise nemişcată pe tron. 

Peter nu îi spusese niciodată lui My secretul lui. Nu 
discutaseră despre ceea ce se întâmplase. Nu îşi dorea să 
pună în pericol prietenia lor. 

Dar soarta îşi avea propriile planuri. 


Asistenta de producţie îl strigase pe nume cu voce tare, 
de mai multe ori, iar acum părea îngrijorată. In capul 
scărilor stătea o femeie înaltă, care îl întâmpina cu un 
zâmbet, de parcă erau prieteni vechi. 

Poate că aceasta era reacţia la notorietatea lui. 

— Susanne Ingemann, spuse femeia cu o reverență. 


227 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Ciudat, se gândi el, fascinat. Ea făcu o reverență, de 
parcă ar fi fost două personaje din secolul trecut, urcând 
scara spre un castel din poveşti. 

— Aţi mai fost aici, spuse ea şi îl pofti, cu mâna stângă, 
în casa cea veche. 

Părul ei, roşu-brun, era prins cu o clemă şi purta o rochie 
verde şi sandale albe. 

El îşi aminti de hol şi de scara lată, albă, care ducea spre 
zonele ascunse ale fiinţelor de sus - acolo locuiau 
directoarea şi angajatele ei, şi îşi aduse aminte de 
fotografiile alb-negru de deasupra bufetului, care mergeau 
înapoi, până în 1936, şi care îi reprezentau pe toţi copiii 
care trecuseră prin camerele înalte ale orfelinatului 
Kongslund. 

— Când aţi văzut Kongslund ultima dată? întrebă 
Susanne Ingemann. 

— Când am terminat şcoala. 1980. Ne-am dus cu trăsura 
spre Copenhaga. Dar nu am intrat înăuntru. 

— Aţi mai vorbit în ultimul timp cu domnişoara 
Ladegaard? 

— Am încercat să dau de dumneaei la telefon, dar din 
păcate, în zadar. 

Luară ceaiul în sera cu vedere la gazonul verde, 
luxuriant, fâşia îngustă de plajă şi fiord. Aerul era curat. 

— Suntem, după cum veţi înţelege, îngroziţi de articolul 
din Fri Weekend. Deci, dacă sunteţi interesat de senzaţii, 
eu nu sunt persoana potrivită pentru dumneavoastră... Eu 
mă ocup de Kongslund aşa cum este el astăzi şi vă pot 
asigura că aici sunt adăpostiţi copii ai unor personalităţi. 
Dimpotrivă. 

Dialectul ei era din insula Zealand, din centru sau din 
vest, nu putea spune cu exactitate. 

— Când aţi fost dumneavoastră adoptat, de fapt? 

— În 1962. 

— V-aţi născut la Rigshospital şi la scurt timp după aceea 
aţi venit aici, nu? Aşa s-a întâmplat, probabil, în cele mai 
multe cazuri. 

228 


- ERIK VALEUR - 


— Da. 

El tăcu. 

Rigshospital, aşa scria în certificatul său de naştere. Nu 
voia să se gândească la el şi să fie bântuit de imaginile din 
întunericul care îl înconjurase în primele ore ale vieţii sale 
pe Pământ. După mai mult de treizeci de ani, se dusese din 
nou la Rigshospital, de data aceasta pentru naşterea primul 
său copil (împreună cu cea de-a doua soţie). Ajunseseră la 
maternitate în toiul nopţii, din câte ştia el, în aceeaşi secţie 
în care mama sa necunoscută îi dăduse naştere - o eroare 
fatală, aşa cum avea să se dovedească mai târziu. 

Pentru că soarta se trezise dintr-odată şi se desfăta cu 
multitudinea de posibilităţi. 

În sala de naşteri 3 existau o cadă de baie şi saltele, 
chiar şi un scaun pentru naşteri, pe care se aşezase soţia 
sa de atunci gemând. Naşterea decurgea lent şi Peter Trast 
plecă neliniştit, în căutarea unui televizor cu reportajele în 
direct despre subiectele fierbinţi ale lumii, pentru ca, după 
o scurtă pauză, să se întoarcă. La jumătatea drumului se 
întâlni cu Marianne, o cunoştinţă de la şcoală. Ea îl duse în 
biroul ei şi vorbiră despre vremurile de demult. Ce alegeri... 
El nu se aşteptase ca ea să devină moaşă, iar ea nu se 
gândise că el va deveni celebru (nu-i mai răsunau în ureche 
gâfâielile soţiei sale). Ea râse. 

— Am fost îngrozitor de îndrăgostită de tine în liceu, îi 
spuse ea cu intimitatea cu care deseori sunt confruntate 
celebrităţile. 

Sună telefonul, dar ea îl lăsă să sune. Era mică şi blondă 
şi slabă. Se întorsese cu spatele la el şi îşi curăța 
instrumentele: ce alegeri... Se întoarse din nou. 

În colţ se afla o platformă pe care personalul se putea 
odihni. Destinul se întinsese confortabil, aproape nevinovat. 
Şi aşa se întâmplă. Cu o mână închisese uşa, cu cealaltă îi 
împinse pe cei doi pe o orbită comună; mâinile lui 
plecaseră într-o călătorie de cunoaştere, iar ea oftase 
gutural, ceea ce el interpretase ca având aceeaşi fantezie 


229 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


ca şi el; ea îşi dorea să-l facă să uite că, în acel moment, 
devenea tatăl copilului unei alte femei. 

Orice dubii dispăruseră în respiraţia ei caldă, când îşi 
întinsese trupul ei băieţesc, slab, şi îşi împinsese sânii spre 
gura lui. Se eliberaseră în acelaşi moment şi ea ţipase, o 
dată, încă o dată, până când înţepenise brusc în 
îmbrăţişarea lui, îl împinsese, se îmbrăcase şi deschisese 
uşa. 

Târziu el îşi dădu seama că ultimul țipăt nu venise de la 
ea, ci de la o femeie aflată în durerile naşterii. 

Medicii veniţi în fugă făcuseră tot ce le stătea în putere, 
dar copilul era mort. Era băiat. Stătea întins în mijlocul 
aşternutului alb şi radia o inocenţă incredibilă. Aproape ca 
fericirea de la sfârşitul unei vieţi scurte. 

Peter îşi găsise o mie de scuze; că se dusese la chioşc 
doar pentru puţin timp; nimeni nu putea şti că se va 
întâmpla asta; şi încercase apoi să o convingă pe soţia sa 
să încerce din nou. 

— Am auzit un țipăt de femeie - şi m-am speriat foarte 
tare, spuse ea, fără ca el să-i răspundă. 

La puţin timp după aceea, divorţară. 

— De unde aţi aflat? întrebă Susanne Ingemann. 

Stătea picior peste picior când adresase a treia întrebare. 

El clipi şi se gândi că probabil îi lăsa o impresie stranie. In 
mod normal, ştia să se controleze mai bine. 

— Că aţi fost adoptat, vreau să spun, adăugă ea. 

— Mi-au spus părinţii mei atunci când am împlinit 
treisprezece ani. 

— Unii oameni nu află niciodată. Susanne Ingemann ÎI 
privi adânc în ochi. Putem specula cu privire la ce este mai 
bine. 

El aprobă. 

— Dacă unii părinţi ar juca mai bine teatru, copiii lor nu 
ar fi nevoiţi să se confrunte cu păcatele din trecut. Lipsa de 
talent actoricesc este, până la urmă, de vină pentru 
întreaga mizerie. 


230 


- ERIK VALEUR - 


Peter Trøst se mira de vorbele ei dure. Vocea ei era ca o 
şoaptă. Cercetările sale relevaseră faptul că ea locuia 
singură, folosind apartamentul fostei directoare ca 
reşedinţă privată, dar că deţinea şi o casă mică terasată în 
Christiansgave, între Vedbæk şi Rungsted. 

— Cum erau părinţii dumneavoastră? întrebă ea. 

De obicei el era cel care punea întrebări. 

— Aşa cum am spus, am locuit în Rungsted, răspunse el 
uşor stânjenit. De aceea am venit atât de des la Skodsborg. 
Adică, după ce am aflat. 

— Vreo traumă...? 

— Nu, răspunse el. Cel puţin, nu vizibilă. 

Ea zâmbi. 

El se relaxă puţin. Bineînţeles că fusese afectat, ştiuse 
întotdeauna foarte bine asta. Işi vedea fiicele poate de 
două ori pe an, nu avea niciun prieten şi pe părinţii săi 
adoptivi, cu distinsul nume Troest Jochumsen, îi vizita cât 
putea de rar. 

— Am fost răsfăţat. Mama era casnică. Una dintre cele 
mai terifiante experienţe din viaţa mea am auzit că a fost 
atunci când creionul mi s-a rupt în mijlocul orei de engleză. 

— Protejat de toate pericolele din exterior. 

Rostise cuvintele foarte lent şi clar. 

— Da. 

Abordarea ei directă îl stânjenea, era un sentiment pe 
care nu îl simţise de prea multe ori. În televiziune îşi putea 
ascunde acest tip de emoție în spatele perdelei de lumină 
provenite de la reflectoare şi în spatele concentrării. 

— În unele zone din Kongslund nu puteţi filma... 

Schimbare bruscă de subiect. 

Ea se ridică. 

— Una dintre acestea este spaţiul unde sunt cazaţi copiii. 
Dar pentru un invitat special ca dumneavoastră, Kongslund 
va face, bineînţeles, o excepţie. 

Se ridică şi el în picioare. Cuvintele ei îi provocaseră o 
uşoară oboseală. Ea tocmai îi dăduse permisiunea de a 
intra în Camera sugarilor. 

231 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Un fel ciudat de încredere. 

li arătă o uşă albastră, care se afla pe coridor, şi bătu 
uşor cu vârful degetelor. O tânără deschise uşa. 

— Vă rog să intraţi. 

— Totul este la fel ca în anii '60, neschimbat... 

Se aflau în Camera elefanților, unde începuse totul. 
Încăperea era mai înaltă decât îşi amintea. Patru paturi în 
dreapta, patru paturi în stânga şi perdele albe, care se 
unduiau în briza care pătrundea prin fereastra deschisă. Pe 
pereţi, sute de elefanţi mici, cocoşaţi, albaştri, cu trompele 
îndreptate spre micii Mowgli care dormeau sub păturile 
groase, moi. Văzu o mică faţă palidă, adormită, cu ochii 
închişi, gura închisă, încadrată de un păr negru. Se clătină, 
de parcă fusese cuprins de ameţeală. 

Susanne Ingemann rămăsese nemişcată în mijlocul 
camerei. 

— Nu vă simţiţi bine? 

— Nu am nimic, totul este în ordine... Peter îşi etală 
zâmbetul de studio, pentru a arăta că totul este bine. Este 
straniu să fiu aici din nou. 

Ce scuză idioată! 

Mai târziu se afla din nou în holul de la intrare, pentru a 
vedea fotografiile alb-negru, dar ea se băgă între el şi 
peretele cu fotografii şi îl împinse în direcţia uşii. 

— Voiam doar să văd dacă mă găsesc, spuse el. 

— Aproape nimeni nu poate, spuse ea. 

— Presupun că sunt menţionat pe undeva, prin 
documentele căminului, nu? În evidenţele şi registrele din 
acea vreme? 

O încercare stângace de a pătrunde pe teritoriul interzis. 

Ea nu răspunse. 

— Sau nu există nicio înregistrare din acel timp? 

(Knud Tâsing ar fi murit de râs.) 

— Asta nu pot să vă spun. Din câte ştiu eu, documentele 
vechi au fost arhivate. Eu nu am nevoie de ele. Dacă 
Magna - domnişoara Ladegaard - nu cumva le-a luat şi le-a 
distrus. 

232 


- ERIK VALEUR - 


— Aţi citit, cu siguranţă, articolul din Fri Weekend, la care 
dumneavoastră însevă aţi contribuit? 

— Nu. Să fiu sinceră, rareori citesc ziarele. 

— Nu sunteţi interesată de ceea ce s-a întâmplat înaintea 
dumneavoastră? Dacă lucrurile s-au întâmplat aşa cum... 
îşi căută cuvintele... într-un mod nu foarte fericit. 

— Nu foarte fericit...? Ea râse spontan şi sincer. Fericirea 
nu este neapărat un cuvânt care să aibă legătură cu copiii 
de la Kongslund, care şi-au petrecut timpul aici, nici acum, 
nici atunci. În cazul în care nu vorbiţi, mai degrabă, de 
soartă, nu? Ca un deget de sus, care selectează cel mai 
prost start posibil în viaţă. Abandonaţi de părinţi, încă de la 
început... Deveni din nou serioasă. Acum, dumneavoastră 
ar trebui să înţelegeţi mai bine decât mulţi alţii...? 

Peter se gândi la plicul cu conţinutul misterios. 

După cearta cu profesorul, îl luase din sertarul de la 
birou. Acum, el se gândi rapid dacă ar trebui să i-l arate 
Susannei Ingemann. l-ar fi plăcut să vadă cum va 
reacţiona. 

În schimb, ridică din umeri. 

— Nu... Mă gândeam numai că trebuie să fiţi curioasă. 
Este ciudat faptul că un fost copil de la Kongslund a primit 
o astfel de scrisoare, nu? Mă refer la Orla Berntsen. 

— Nu comentez. 

Răspunsul era surprinzător de oficial. 

— Şi că, în plus, este angajat la patronul casei de zeci de 
ani. 

Bătea, cu stângăcia lui, toate recordurile. 

— Dacă aţi şti ce coincidenţe nebune există într-o ţară 
mică, aşa ca a noastră, spuse Susanne Ingemann cu un 
zâmbet. Copiii din acest cămin s-au întâlnit mai târziu în 
locurile cele mai uimitoare din lume - chiar fără să ştie. Şi 
din motive de confidenţialitate, nici nu le putem spune 
nimic. Danemarca nu este deosebit de mare. Mulţi părinţi 
adoptivi locuiesc foarte aproape de părinţii naturali, fără să 
ştie. Se întâlnesc la magazinul alimentar sau în magazinele 
de haine de pe drum. Sunt înscrişi în acelaşi club de 

233 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


badminton, se salută şi, poate, se gândesc: „Ce oameni 
drăguţi, mi-ar plăcea să-i cunosc mai bine”. Mulţi dintre ei 
s-ar putea îndrăgosti unii de alţii, s-ar putea implica în 
relaţii, s-ar putea chiar căsători. Fără să ştie. 

Ea zâmbi şi ochii verzi îi străluciră. 

— In lumea mass-mediei, ne-am făcut o misiune din a 
elimina astfel de coincidente. 

Cât de pompos sunase asta...? 

Ea izbucni în râs. 

— Vorbiţi serios? Ar trebui să citiţi mai mult din Hans 
Christian Andersen şi să nu vă pierdeţi atât de mult timp 
îndreptând lucrurile. 

— Nu cred că scrisoarea anonimă a ajuns întâmplător la 
destinatar şi, de asemenea, nu cred că orfelinatul 
Kongslund este o simplă coincidenţă. Pur şi simplu încă nu 
am găsit legătura. 

Simţea nevoia să o atingă. 

Ea se trase un pic în spate. 

— O altă întrebare: este adevărat că fiica adoptivă a 
Magnei încă locuieşte aici, în casă? 

— Nu înţeleg ce treabă are ea cu această problemă. 
Oricum, în niciun caz nu va fi filmată. 

— Nu, nu. Dar îmi amintesc, din una din vizitele mele 
aici, în care am întâlnit-o, că ea... avea, oarecum, o 
dizabilitate. Mi-ar plăcea să o salut. 

Sunase la fel de fals ca tot ceea ce spusese până acum. 

— Ea nu vorbeşte cu nimeni. Cu excepţia ocaziilor cu 
adevărat speciale. Ea ştie că sunteţi aici şi, probabil, a 
ajuns la concluzia că aceasta nu este o astfel de ocazie. 

Toată încrederea fusese spulberată. Susanne Ingemann 
tăcu. 

Inregistrase în Camera elefanților, cu camera mobilă, un 
singur elefant albastru, în timp ce echipa sa îl aştepta 
afară, în amurg. Alesese un elefant care se balansa 
deasupra unui cap cu părul negru, atârnat peste marginea 
unui pat, şi îl mărise atât de mult până când se mai vedea 


234 


- ERIK VALEUR - 


doar trunchiul, gura larg deschisă cu colții mici şi ochii 
negri. 

Aşa dorea să înceapă reportajul, înainte ca aparatul să se 
încline brusc la dreapta, într-un arc de cerc şi să filmeze 
copilaşul din pătuţul lui, un obraz, o pernă, stâlpii, pe fundal 
o fereastră şi apoi întuneric. 

Mai târziu, se afla în maşina de pe alee şi verifica 
imaginile zilei. Echipa stătea pe trepte şi fuma, asistenta de 
producţie şoptea, ca şi cum nu ar fi vrut să trezească pe 
cineva. Se gândi să numească reportajul Copiii din Camera 
elefanților sau suna prea mult a Aventurile lui Tintin? apoi 
începu cu cuvintele: „Camera cu elefanţi albaştri a găzduit 
mii de copii, al căror start în viaţă nu s-a desfăşurat în cele 
mai bune condiţii...” 

Se poticni şi se lăsă pe spate. Doamne, cât de banal! 

Rămase o vreme nemişcat. Îl neliniştea propriul rol în 
toată povestea, se gândi în timp ce îşi ţinea mâinile 
nemişcate pe birou. Degetele lui erau ca ramurile negre pe 
care, deja de treizeci de ani, directorul Nordal le întindea 
după el, în visele sale. În timp ce ridică, încet, mâinile în 
aer, avu senzaţia că are băşici în palmă, de parcă ar fi 
apucat o bucată fierbinte de fier înroşit. 

Apoi se auzi strigând şi, în clipa următoare, echipa sa îl 
văzu năpustindu-se din maşină şi împleticindu-se între doi 
fagi înalţi, unde vomită. Colegii săi priviră uimiţi în amurgul 
verzui Şi li se păru că zăresc conturul unei vile abandonate. 

Unul dintre ei a povestit mai târziu că a văzut o siluetă 
ghemuită lângă un ciot de copac. Oare era Trøst? 

La scurt timp după aceea, vedeta de televiziune ieşise 
dintre fagi şi dăduse din cap spre colegii săi, fără vreun 
cuvânt. Aceştia se ridicară, îşi ocupară locurile în maşină şi 
plecară. 

Prima bucată de drum prin Jægersborg Hegn, Peter 
rămase pe jumătate întors în spate şi privind în întuneric. 
Numai câteva faruri de maşini urmăreau imensul Chevrolet 
cu cei patru oameni de televiziune. 


235 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Fă stânga aici, spuse el după ce merseseră cinci 
minute şi inginerul de sunet dădu semnal stânga şi o luă pe 
o stradă lăturalnică întunecată, din Skodsborgvej. 

La scurt timp după aceea veni o nouă comandă. 

— Aici dreapta. 

Şoferul viră pe şi mai întunecata stradă Damvej, care se 
întindea, ca un tunel, pe sub fagii şi castanii imenşi. 
Privirea lui Peter Trøst se tot întorcea în spate. 

O clipă mai târziu, o pereche de faruri luă curba, la 
câteva sute de metri în spatele lor. 

— La naiba, spuse el. 

— Crezi că suntem urmăriţi? întrebă cameramanul cu o 
voce pretins veselă, dar tăcu la vederea feţei lui Peter, în 
lumina camerei. 

Alături de el, asistenta de producţie se ghemuise în 
scaunul ei, de parcă se temea că în orice moment un glonţ 
va străpunge luneta maşinii, ca într-un serial de televiziune 
american. 

— Nu mă gândisem... 

Peter Trøst nu îşi continuă propoziţia şi nu ştia nimeni la 
ce nu se gândise. 

Se aşezaseră în tăcere în fundalul întunecat. Numai după 
ce perechea singuratică de faruri se încadră pe E4, spre 
sud şi se amestecă printre alte sute de lumini, tensiunea se 
diminuă. Asistenta de producţie se îndreptă în scaun. Pe 
când silueta ovală a turnului palatului televiziune ieşea din 
ceaţă, cameramanul declară cu nonşalanţă, ca de obicei: 

— Acolo sus, pe deal, mai este o casă, nu? 

— Da, spuse Peter Trøst. Este goală de mai mulţi ani şi 
este complet ruinată. Mi se pare că proprietarul trăieşte în 
Statele Unite ale Americii. 

— Arată ca şi cum cineva, acolo sus... aleargă de colo- 
colo. 

Jurnalistul stătu acolo mult timp, fără a spune ceva. 

— Este imposibil, Jesper. 

— O fetiţă într-o rochie albă... 


236 


- ERIK VALEUR - 


— Înseamnă că era spiritul fetiţei care a locuit, odată, 
acolo - acum mulţi, mulţi ani. Dar ea nu putea alerga. Avea 
paralizie spastică şi stătea într-un scaun cu rotile! 

Râseră cu toţii, iar hohotele lor le trădau uşurarea. 

Niciunul dintre ei nu avea imaginaţia destul de bogată 
pentru a putea descifra ceea ce văzuseră, de fapt. Şi, 
desigur, niciunul dintre ei nu înţelesese mesajele fără 
cuvinte care se învârteau în jurul frontoanelor întunecate şi 
pe care, pentru a le auzi, trebuia să fi petrecut o viaţă 
întreagă în Kongslund. 


Se întorsese în apartamentul său din Østerbro, după ce, 
din nou, condusese fără ţintă prin Zealand, admirând 
peisajul prin fereastra sa panoramică. 

Îşi parcă BMW-ul albastru pe Holsteingade, între un 
Jaguar negru şi un Renault alb şi închise uşa de la intrare. 
Încă îşi amintea foarte bine sfatul profesorului, atunci când 
începuse să îşi consolideze poziţia în televiziune: 

— Aici, în televiziune, viaţa constă în imaginile emoţiilor 
prezentate - şi formula miracol a emoţiilor este: bunăstare, 
bucurie, sentimentalism, şoc, indignare, dezgust şi furie. Nu 
mai este nevoie de nimic altceva. 

Dorise să urmeze reţeta profesorului punct cu punct şi în 
primul rând să povestească despre copilăria grea a Magnei, 
eforturile ei eroice din timpul ocupaţiei şi lupta ei împotriva 
burgheziei snoabe, care în cele din urmă îi adusese victoria 
şi laude din toate colţurile ţării pentru orfelinatul 
Kongslund. Apoi, în mijlocul triumfului, va strecura îndoiala 
sâcâitoare şi va presăra zvonuri, făcând aluzie la clientela 
fină din Strandvej care ar fi descoperit o utilizare pentru 
căminul impozant, la care nimeni nu s-ar fi gândit nici în vis 
- şi asta chiar cu sprijinul partidului. 

Această umbră întunecată a trecutului fusese cea pe 
care scrisoarea anonimă o trezise la viaţă, într-un moment 
în care chiar şi cele mai mici scandaluri ar putea duce la 
căderea unui reprezentant al poporului. 


237 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


În urma scandalului, ştirile de televiziune şi presa de 
scandal ar pune inevitabila întrebare: Oare Kongs/und a 
supraviețuit doar pentru că bărbați puternici protejaseră 
căminul din motive atât imorale, cât şi egoiste? Mii de copii 
fără părinţi fuseseră sacrificați pe altarul tăcerii, cu sprijinul 
partidului care întotdeauna se dăduse drept protectorul 
absolut al celor slabi? 

Auzi voci în curtea din spate şi trase perdeaua într-o 
parte. O femeie tânără stătea pe gazon şi vorbea cu cei din 
apartamentul de la al doilea etaj. Avea părul roşu, ca şi 
Susanne Ingemann şi trei cercei de aur în ureche, care se 
vedeau din camera de zi a lui Peter. Deschise fereastra cât 
putea de silențios, dar nu reuşi să înţeleagă nimic. Aducea 
înşelător de mult cu imaginea lui Susanne din Fri Weekend. 

Inchise din nou fereastra, se lăsă pe spate şi privi vechiul 
poster al revoluţiei cubaneze, cu un luptător de gherilă 
îngenuncheat, poster care atârna deasupra patului. Un 
genunchi era înfipt în pământul negru şi braţul său stâng 
era întins cât se putea de mult în faţă. Mâna stângă 
strângea grenada, înainte să o arunce cu putere în faţă, 
putere ce izvora din credinţa într-o cauză nemuritoare şi 
dreaptă. 

Peter Trøst avea acest poster din tinereţe. Nu se gândise 
niciodată la ceea ce se afla dincolo de marginile fotografiei 
sau cine era inamicul. 


238 


- ERIK VALEUR - 


14 
ÎNGERUL PĂZITOR 


11 MAI 2008 


Cred că acel caz al micuţului băiat tamil, precum şi 
afacerea Kongslund au stârnit nişte spirite care au devenit 
incontrolabile în aceste zile. Suntem, la urma urmei, un 
popor care a crescut cu nenumărate poveşti despre copiii 
abandonați - de la fetița cu chibrituri, la copilul singur de 
pe frunza de nufăr şi până la basmele Răţuşca cea urâtă 
sau Mica Sirenă, care a fost nevoită să părăsească acel 
castel unde prințul a recunoscut-o drept copilul găsit care 
era în realitate. 

Aflarea adevărului de către aceste spirite poate provoca 
o stare de şoc, sentimentalism sau mânie - şi, în cele din 
urmă, poate chiar furie. Şi exact acesta era motivul pentru 
care jurnalişti precum Knud Tăsing şi Peter Trøst, conştient 
sau inconştient, pregăteau terenul. 

Apărarea copiilor era un vechi simbol al faptului că 
bunătatea inimii dormita încă în stare latentă, undeva, 
adânc, în subconştientul națiunii. 


Prim-ministrul tuşi. Chipul lui se contura clar în faţa 
ferestrei şi a cerului albastru de deasupra Slotsholmen. Ole 
Almind-Enevold zâmbi, dar îşi ascunse zâmbetul imediat cu 
mâna şi tuşi, în semn de solidaritate cu şeful lui, la fel ca pe 
vremuri, când partidul încă era tânăr şi roşu. 

Singurul om din regat care avea şi mai multă putere 
decât Ole Almind-Enevold îşi puse batista albă pe birou. 
Acolo unde buzele sale atinseseră țesătura subţire, se 
conturaseră nişte dungi subţiri, de culoare roşie. Din 
dungile subţiri se făcuseră mai întâi pete adevărate, care îi 
mai dădeau, poate, câteva luni de viaţă. Această boală îi va 
fi sfârşitul. Muribundul nu îi rostise niciodată numele. 
Alteţei sale regale totul i se părea cât se poate de 

239 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


medieval, - atât sângele de pe buze, cât şi pieptul înfundat 
şi slăbitul lent, erau, într-o oarecare măsură, demne de un 
patriarh. 

— Înainte de a trece la următorul subiect, spune-mi, te 
rog, pe scurt, ceva despre acest... caz, cu scrisoarea 
anonimă şi acest orfelinat... cum se numeşte? 

— Kongslund. 

Kongslund nu fusese pe ordinea de zi. Era duminica de 
Rusalii. 

— De ce se interesează presa atât de mult de el? 

— Este unul dintre cele mai bune orfelinate ale noastre... 
şi cu acuzaţiile aduse împotriva acestui cămin nu este de 
glumă, spuse Almind-Enevold. 

— Acuzaţiile sunt adevărate? 

— Bineînţeles că nu. Cu toate acestea, vom încerca să 
găsim expeditorul - şi martorii de atunci. Noi sprijinim 
Kongslund cu bani de la guvern, nu există un fond special. 

— Bine. Prim-ministrul tuşi din nou în batista cu 
monograma partidului şi lăsă alte dungi ale morţii pe stofa 
albă. Tu ai protejat căminul acesta în decursul anilor, aşa 
e? 

Ole Almind-Enevold se îndreptă de spate. Aluzia era atât 
de fină şi ameninţarea atât de voalată, încât trebuia să fi 
stat mai mult de un deceniu în preajma celui de-al doilea 
om în stat pentru a le înţelege. 

— L-am rugat pe Carl Malle să identifice expeditorul - el 
ne-a mai ajutat şi altă dată. Şi este pe cale să afle. Trebuie 
să fie cineva care a stat el însuşi la Kongslund... copil sau 
angajat... 

— Bine, repetă prim-ministrul şi puse batista pătată cu 
roşu pe birou. 

Ole Almind-Enevold rămase o clipă pe gânduri. 

— AŞ vrea să vă informez cu privire la treaba cu tamilul, 
zise el apoi. 

— Treaba cu tamilul? 

Prim-ministrul tuşi mai tare decât înainte. 


240 


- ERIK VALEUR - 


Acest cuvânt aducea, probabil, orice factor politic de 
decizie la disperare. 

— Da, cazul băiatului tamil de unsprezece ani, despre 
care vorbesc ziarele de câteva zile. Trebuie să scurtăm 
procesul. Potrivit surselor mele, în spatele cazului se află o 
reţea periculoasă şi nu-i putem da un permis de şedere, 
aşa cum solicită presa. 

— Nu mă amestec, este numai şi numai decizia ta, ca 
ministru de stat. 

Nici măcar un prim-ministru condamnat la moarte nu îşi 
dorea să aibă de-a face cu sensibila problemă a refugiaților, 
mai ales când era implicat un copil. 

— Băiatul este doar vârful de lance al unei manevre de o 
amploare mai mare. A fost trimis cu intenţie aici, în 
Danemarca. Dacă îi permitem să rămână, vor veni numai 
tamili minori şi, până la urmă, vor solicita reîntregirea 
familiilor cu părinţii lor din Sri Lanka. Am aflat că unii 
oameni care cunosc contextul sunt pe cale să intre în 
contact cu guvernul danez, pentru a opri această practică 
de solicitare de azil, spuse Almind-Enevold. 

— Minunat. Bărbatul tuşi din nou. Apoi schimbă brusc 
subiectul: S-ar putea ca, peste noapte, să fiu prea slăbit 
pentru a continua treaba aici şi atunci trebuie să fii 
pregătit. 

Almind-Enevold înclină capul, ca fiul unui rege în faţa 
tronului. 

— Sigur. Dar eu sunt mai bătrân decât tine şi apoi voi fi 
cel mai bătrân prim-ministru pe care Danemarca l-a avut 
vreodată. 

Prim-ministrul râse printre accesele de tuse. 

— Da, spuse el. Pentru că vrem să asigurăm o tranziţie 
uşoară către generaţia următoare şi, într-o situaţie de 
criză... lăsă cuvântul să plutească un moment pe limbă, 
apoi se hotărî să folosească o expresie chiar mai 
puternică... într-o situaţie de forță majoră, nu putem fi 
acuzaţi că, într-o perioadă de tranziţie, îl trimitem în cursă 
pe omul nostru cel mai experimentat. 

241 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Poate că ai dreptate. 

— Priveşte în jur, Ole. Lumea vrea conducători puternici, 
mai în vârstă. Cine a fost mai popular decât preşedintele 
Reagan sau secretarul de partid Deng Xiaoping? În 
comparaţie cu care tu eşti un puşti. Pari mai tânăr. Încă eşti 
în putere. Pe de altă parte, eu... uită-te la mine... 

Declaraţia muri într-un acces de tuse violentă, în timpul 
căreia nici măcar nu mai avu putere să îşi ţină batista la 
gură. 

De data aceasta, succesorul său nu mai tuşi odată cu el. 

Cu faţa înroşită din cauza efortului, şeful guvernului îi 
făcu un semn întâiului său ministru şi consilier cheie. 

— Du-te acum, Ole. Când vom mai vorbi data viitoare în 
particular, vom avea lucruri mult mai importante de 
discutat. 

Tuşi din nou şi în colţul gurii sale se ivi sânge. Vorbea 
despre propria sa moarte. 


Peter Trøst băuse prea mult vin în timpul redactării 
articolului despre Kongslund. 

Işi părăsise apartamentul din Østerbro dimineaţa 
devreme, după un somn mult prea scurt şi apoi se îmbrăcă 
în primul său costum al zilei, la etajul şase al „trabucului”. 
Se gândi la Magna care înainte, în timpul vizitelor sale, 
stătea zâmbitoare pe alee şi îl îmbrăţişa, ca şi cum nu ar fi 
fost plecat niciodată. Astăzi, ea nu mai îndrăznea să-i 
răspundă la întrebări - pentru că era cine era. 

Sună telefonul când era gata să pună mâna pe receptor. 

— Aici Asger Christoffersen. Vocea era neobişnuit de 
profundă. Din Århus. Mi-aţi lăsat un mesaj pe robot. 

Pentru o clipă, Peter stătu acolo, fără a spune ceva. 
Numele îi suna familiar. 

— Vorbesc cu Peter Trøst? 

— Da... 

Panică. Creierul său refuza să lucreze. 


242 


- ERIK VALEUR - 


— M-aţi sunat şi mi-aţi lăsat un mesaj. Eu sunt unul 
dintre micii elefanţi albaştri... Vocea profundă chicoti. Exact 
ca dumneavoastră. 

În aceeaşi clipă, memoria îi reveni. Dar cuvintele 
bărbatului îl făcură să amuţească din nou. 

— Aşa mi-a spus Marie, cu mult timp în urmă, explică 
vocea. Marie Ladegaard de la Kongslund. 

— Aţi vorbit cu ea? 

Ce întrebare idioată! 

— N-am mai vorbit de când eram adolescent. Şi dacă nu 
doriţi ca publicul să afle asta, eu nu voi spune nimic. 

Peter nu comentă oferta. 

— Aş vrea să vă cunosc, domnule Christoffersen... cât 
mai curând posibil. 

Suna mai rigid decât îşi planificase. 

— Nu cred că ştiu ceva, dar nu mă deranjează. 

— Mâine vom prezenta un reportaj despre aniversarea 
Marthei Ladegaard. Este posibil ca, ulterior... să fac o 
continuare. Ezită o clipă. Este important. 

— Sunteţi bine-venit. Mă găsiţi la Observatorul Ole- 
Romer din Højbjerg. Nu aveţi cum să îl rataţi, se află în 
centrul Căii Lactee. Astronomul râse şi sună cam ca un 
mormăit. Apoi adăugă: Bărbatul din minister nu este 
singurul care a primit scrisoarea, dar nu am mai spus asta 
nimănui. Şi mi se pare, de asemenea, înfricoşător... 

Peter Trøst nu fusese pregătit pentru astfel de informaţie 
şi acum era speriat. Din cine ştie ce motiv, crezuse că un 
bărbat necunoscut din provincie nu s-ar fi putut afla în 
intenţia expeditorului. Se înşelase complet şi asta făcea ca 
totul să fie chiar şi mai enigmatic. Cine dispunea de astfel 
de informaţii detaliate, pentru a identifica o mână de copii 
a căror trăsătură comună era faptul că, în urmă cu cincizeci 
de ani, se aflaseră în aceeaşi cameră din bine-cunoscutul 
orfelinat din nordul oraşului Copenhaga? 

Cum era posibil? 


243 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Voi primi vizita unui grup de studenţi. Vom studia 
galaxia Andromeda. Asta este departe, foarte departe, aşa 
că trebuie să plec. Sunaţi-mă înainte să veniţi, dacă veniţi. 

Închise telefonul. 

Peter formă din nou numărul Magnei. Din nou, ea nu 
răspunse la telefon. Încercă iar, în timp ce aştepta liftul şi a 
treia oară, înainte de a intra în biroul leilor de creaţie, care 
stăteau, ca întotdeauna, cu capetele plecate, în spatele 
planşetelor, şi îl priveau cu coada ochiului. 

Directorul de creaţie le prezentă, cu voce tare, noul, 
„Superdanez” al postului, un filosof care pretindea că 
găsise soluţia pentru enigma timpului şi care se aplecase 
mult în faţa camerei de filmat, în timpul înregistrărilor de 
probă, spunând: 

— Nu există deloc timp! în timp ce făcea conexiuni, ca un 
corn ocazional al abundenței, cu concepte de fizică, 
filosofie şi cosmologie, într-un fel de discurs religios. 

Directorul de creaţie era încântat de prezenţa sa în 
mass-media. 

— Acest lucru poate activa cea mai pură mișcare 
populară! 

— Singurul lucru care există este spaţiul! spunea omul- 
minune pe monitorul de deasupra mesei de şedinţe. Avea o 
barbă deasă, care îi acoperea buza de iepure. In spatele 
maestrului, ceva mai departe, se afla trupa sa de discipoli. 
Trei dintre ei aveau barbă şi patru păreau, ca şi şeful lor, a 
avea buză de iepure, şi chiar şi fizicul lor îndesat semăna 
cu cel al maestrului. Un singur om se distingea, prin 
dimensiunile sale, de grup şi îi urmărea cu privirea pe 
ucenicii scunzi, îndesaţi. Bărbatul cel înalt se numea Aksel, 
iar cei mai scunzi îl tratau ca pe ultimul prost. Peter văzu că 
ei savurau momentul şi se convinse încă o dată că 
televiziunea, politica şi religia aveau o trăsătură comună 
importantă: conformitatea. Este nevoie doar de un flux 
constant de disidenţi, care să le inoculeze ucenicilor săi 
intimidarea şi cultivarea furiei. Nenorocirea - adevărata 
nenorocire - era liantul conceptului lor comun. 

244 


- ERIK VALEUR - 


Profesorul sări în sus, de pe scaunul său din capul mesei, 
şi strigă: 

— Încă din tinereţe, generaţia '68 s-a revoltat împotriva 
tuturor, iar acum şi-au găsit cea mai mare satisfacţie în a 
face declaraţii pe care niciodată nu au îndrăznit să le spună 
cu voce tare: bombele din Afghanistan, trimiterea 
refugiaților acasă, refuzul asistenței pentru dezvoltare, 
invazia din Iran... Şi satisfacția colosală pe care o resimt 
mai aduce ceva cu ea... Se opri pentru o clipă şi întreaga 
echipă întinse gâtul, pentru a răspunde în cor cu profesorul: 
Se simt din nou tineri. 

Peter văzu mişcarea buzelor parcă tăbăcite şi, cumva, i 
se păru că toate cuvintele se aud cu un sfert de secundă 
după mişcare; apoi profesorul flutură mâna în aer şi şedinţa 
se încheie. Scaunele se trântiră pe podea, iar mica armată 
părăsi încăperea. 

Profesorul îi făcu un semn lui Peter. Se aşezară. 

— V-aţi gândit la ce v-am spus? 

— Despre Kongslund...? 

Era o întrebare retorică. 

— Da, Trast, nu este vorba că ar fi ceva de ascuns, şi nici 
despre faptul că îl cunosc pe ministru - Kongslund nu mă 
interesează deloc. Ceea ce este important este că vom 
transmite o poveste pe care nu o înţelege nimeni şi care s- 
a întâmplat acum mai mult de patruzeci de ani! 

Profesorul avea o expresie aproape răutăcioasă în ochi, 
atunci când spuse: 

— Este bine că încă mai credeţi în fluxul liber de 
informaţii, în vâltoarea de imagini şi de mesaje - dar 
acestea sunt numai minciuni - şi ar trebui să ştiţi asta. In 
realitate, fluxul de informaţii ne-a înecat de mult, aceasta 
este noua inundație în care suntem aruncaţi cu toţii, ca 
scafandrii morţi, cu capul sub apă. Profesorul zâmbi, 
mulţumit de metafora lui. Toţi suntem numai nişte 
scafandri morţi, care plutim în apă. Este posibil ca, uneori, 
să părem a ne mişca, dar asta este numai o iluzie. 

Lui Peter i se făcu rău. 

245 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Uită de treaba asta, Trøst. Nu duce nicăieri. 

Profesorul se ridică şi plecă. 

Poate că profesorul avea dreptate. Nu era raţional. Erau 
zile când îşi dorea să mai aibă naivitatea din copilărie, unde 
părea, cel puţin, a fi asemenea celorlalţi. Un băiat fără 
informaţiile care acum amenințau să-l distrugă. 

În săptămânile de dinaintea aniversării sale de 
treisprezece ani, Peter percepuse şi ştia deja că se apropia 
ceva groaznic, o ameninţare în atmosfera aparte din casa 
din Rungsted. Copiii au un simţ pe care adulţii nu îl 
bănuiesc. Ei simt trădarea, chiar înainte de a apărea, simt 
apropierea fiecărei despărţiri şi suferă de dor, chiar înainte 
de separare. Undeva în mintea lor tânără, rămâne 
amintirea unei lumi de a cărei existenţă ştiau, dar pe care 
nu o puteau vedea. Avusese de multe ori sentimentul că în 
casă mai locuia un copil - un copil invizibil, care îl însoțea în 
grădină şi care stătea lângă el, pe banca albă de sub ulm, 
şi îi copia şi cea mai mică mişcare. Dar atunci când îi 
privise întrebător pe părinţii lui, aceştia nu-i răspunseseră. 
Laust şi Inge erau convinşi că încă de la început îi arătaseră 
dragostea lor exclusivă. Nu fuseseră conştienţi de doliul pe 
care îl purtau cu ei. Adânc în interiorul lui Inge se ascundea 
un sentiment pe care nu l-ar fi recunoscut niciodată în faţa 
altora: simţea respingere faţă de băiatul pe care îl ducea la 
culcare în fiecare seară. 

Magdalene recunoscuse destul de clar furia revărsată 
asupra copilului adoptat, pe care Inge şi-o reproşa în 
fiecare zi, pentru că ea nu era în stare să dea naştere unui 
copil. 

Această furie se poate ascunde neobservată, de-a lungul 
anilor, în sufletul unui om, dar copiii o simțeau imediat. 
Mulţi copii adoptați încearcă, inconştient, să atenueze 
această ameninţare pe care o întâlnesc în mediul lor, sub 
forma unei recunoştinţe întotdeauna zâmbitoare. Mulţi nu 
ştiu că au fost adoptați, dar simt, în inima lor, lipsa 
apartenenţei. Zâmbesc celor din jurul lor, fără să ştie de ce. 


246 


- ERIK VALEUR - 


— Este ceva ce aş dori să îţi spun, i se adresase mama 
lui. 

El zâmbise. 

Pe masă se aflau treisprezece steaguri. Îi dăruiseră o 
copie fidelă a tancului german Tiger din al Doilea Război 
Mondial, a cărui turelă se putea roti la 360 de grade, atunci 
când bateriile erau încărcate. 

Chiar în spatele ei stătea tatăl său, cu părul şaten 
ondulat şi obrajii scofâlciţi, care arătau ca nişte văi adânci 
într-o mirişte întunecată. Paşii săi făceau pereţii casei din 
Rungsted să vibreze. Peter îl vedea ca pe generalul tancului 
german, din serialul de televiziune despre campania din 
Africa de Nord. Rareori îi vorbea fiului său. 

Şi mai departe, în fundal, stăteau bunicii săi - bunica şi 
bunicul, şi în strălucirea celor treisprezece lumânări de 
aniversare, pe care mama sa le pusese în tortul cu frişcă şi 
bomboane din lemn dulce, văzu nerăbdarea care îi lucea în 
ochi. Închisese ochii şi ascultase zumzetul dezastrului la fel 
de clar ca vuietul tancurilor din deşertul de la El Alamein. 

— Peter, tu nu îţi poţi aminti de primul tău an de viaţă, îi 
spusese mama sa. 

Auzi zgomotele care se apropiau de el... 

— Am vrea să îţi povestim ceva de atunci. Ai fost într-o 
casă de copii din Skodsborg, deoarece... 

Inge se opri. 

...Zgomotul devenea din ce în ce mai mare şi văzu cum 
bunicii săi se aplecaseră uşor deasupra mesei, pentru a nu 
rata cuvintele esenţiale pe care le stabiliseră împreună cu o 
seară înainte, în timp ce se aflaseră pe terasă şi mâncaseră 
vinete coapte. 

— Noi nu suntem... începu mama lui, înainte să se 
oprească din nou şi să respire adânc. 

„„în acest moment, tancul Tiger venise în prim-plan, pe 
dunele de nisip, şi îşi întindea tunul lung, negru, direct spre 
scaunul lui Peter... 

— Vreau să spun, nu este aşa, noi suntem, bineînţeles, 
părinţii tăi, doar că nu noi ț/i-am dat viață... 

247 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


El văzu cum ieşise mesajul din gura ei, văzuse că vine 
lovitura, dar nu reuşise să se ducă la adăpost... 

— nu ţi-am dat viaţă. 

li luă mâna, care stătea foarte liniştită pe şerveţelul de 
lângă tort. 

Peter aşteptase impactul şi o fixă cu o privire goală - dar 
nu se întâmplase nimic... 

Nu ţi-am dat viaţă... 

Poate că acesta fusese momentul cel mai important din 
viaţa sa, dar explozia fusese liniştită şi tăcută. Apoi, brusc, 
puse un semn deasupra capului mamei sale, pe care avea 
să scrie pe veci mesajul: Nu te-am născut. 

— Dar noi tot te iubim. 

In acest moment, ar fi trebuit să recunoască manevra lor 

ingenioasă şi să reziste încercării de a-l încercui complet. Ar 
fi trebuit să folosească acea secundă disperată ca să se 
opună adulţilor, să le spargă încercuirea. Ar fi trebuit să se 
arunce între o farfurie cu marginea aurită şi ceaşca de 
porțelan şi să plângă, până când inima lui de bastard s-ar fi 
făcut bucăţi. In schimb, în primele secunde şocante simţi 
existenţa unei fiinţe vii în interiorul său, despre care nu 
bănuise nimic; o fiinţă mult mai mare de treisprezece ani şi 
care stăpânea cu uşurinţă minciuna spusă cu sânge rece, 
calculat. Făţărnicia - trăsătura principală a oricărei 
celebrităţi. 
_ Destul de calm, se vedea pe el însuşi printr-o plasă fină. 
Işi văzu reacţia lipsită de emoţii la vestea devastatoare. 
Trăise liniştit momentul schimbării şi simţise un fel de 
datorie universală de a le îndeplini toate aşteptările. Şi apoi 
se auzi el însuşi cum spune, cu un calm uimitor: 

— M-am gândit deja la aşa ceva, deci nu vă faceţi griji - 
este în regulă. Totuşi, cel mai important lucru este că sunt 
aici, cu voi. 

Ar fi trebuit să se mire de cât de politicos li se adresase, 
să se ridice din scaunele lor şi ar fi trebuit să îl roage să-şi 
retragă cuvintele. Ceea ce spusese el ar fi trebuit să-i 
sperie de moarte, dar, în schimb, îi primiseră răspunsul cu 

248 


- ERIK VALEUR - 


un oftat de uşurare, încât trei lumânări de pe tortul său se 
stinseră şi primele treizeci de secunde ale noii sale vieţi au 
fost învăluite într-o vrajă ciudată. 

Curgeau lacrimi, dar numai lacrimi de uşurare. Chiar şi 
comandantul de pe turela aflată departe părea agitat, iar 
Peter demonstrase, pentru prima dată în public, cât de bine 
se pricepea să empatizeze cu ceea ce simțeau alţii şi 
adaptarea sa completă la speranţele şi aşteptările lor. 

Fără măcar să simtă ceva. 

Această capacitate se aflase în leagănul noii sale 
existenţe şi avea să devină, din această zi, alter ego-ul său. 
În acest moment se născuse o stea. 

— Aceasta este cea mai bună zi din viaţa mea, spuse 
mama sa şi îşi îmbrăţişă fiul atât de strâns, încât îi simţi 
bătăile inimii. Bineînţeles, după ziua în care te-am adus de 
la orfelinat. Avea o privelişte minunată, era construit direct 
pe apă. 

Zâmbise. Cumva, ştia că va spune asta. Cele mai bune 
case sunt cele situate lângă apă. 

Tatăl său se apropie de masă şi îşi aşeză mâinile pe 
umerii săi, un pic rigid, aşa cum ar fi făcut taţii comandanţi 
de tanc. Restul zilei exersase marea făţărnicie, pe care o 
creaseră împreună şi care, aşa cum ştia deja, avea să-l 
însoţească până la sfârşitul lumii. 

Acum, pe semn scria: Când te-am adus. 

Mai târziu, adulţii se aşezaseră pe terasă, în noaptea 
caldă de vară bucurându-se de succesul lor. Vocile 
ajungeau până sus, la Peter, care stătea culcat în pat şi 
privea cerul, prin luminator. Nu îţi puteai da seama dacă 
încă era treaz sau dacă adormise cu ochii deschişi, aşa cum 
făcuse atât de des şi în întunericul din Camera elefanților. 

Dar noi tot te iubim, spunea semnul. 

A doua zi, plecase cu bicicleta la My pe care, de acum 
înainte, aşa cum se hotărâse, nu îl va mai striga după 
poreclă. Dintr-odată, voia să-i spună Knud. Trecuse mai 
bine de un an de la moartea subită a directorului Nordal. 


249 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Knud Tâsing se cufundase adânc în perna sa Pouf de 
culoare verde, avea capul înclinat într-o parte şi se gândi 
un minut la vestea scandaloasă pe care i-o împărtăşise 
prietenul său. 

— Asta chiar este o nebunie, spuse până la urmă. Uneori 
şi eu mă întreb dacă nu cumva am fost adoptat şi dacă 
mama a plecat, într-adevăr, în Spania, aşa cum mi-a spus 
tata întotdeauna. Poate că nu este mama mea adevărată... 
iar el nu este tatăl meu adevărat. Nu prea văd nicio 
asemănare. 

Peter nu spuse nimic. În afară de înălţime, My şi tatăl său 
semănau ca două picături de apă. Amândoi aveau părul 
blond-deschis, pistrui pe nas şi aceeaşi postură, uşor 
aplecată, cu mâinile adânc în buzunarele pantalonilor. 
Chiar şi atunci când Hjalmar, după scandalul de la şcoala 
privată, ajunsese o umbră. 

— Mai mult ca sigur am fost adoptați amândoi, spuse 
prietenul său. 

O dovadă mai mare de solidaritate nu ar fi putut exista. 

Încă îşi amintea fiecare cuvânt de atunci când mama sa îl 
trezise în dimineaţa următoare şi îi spusese că sunase 
poliţia. Knud îşi găsise tatăl întins pe jos, dis-de-dimineaţă, 
în faţa posterului lui Marx şi anunţase rapid un vecin. Dar 
Hjalmar nu mai putea fi ajutat. Acum Knud era singur la 
secţia de poliţie. 

— l-a cedat inima, spusese Laust. 

Peter dădu din cap. Şi inima lui era aproape să stea 
locului. Desigur, fusese tatăl natural al lui Knud. În acel 
moment simţise o furie care îl speriase atât de tare, încât 
rămase blocat în faţa tatălui său. 

Dar noi tot te iubim. Propoziția încă i se învârtea prin 
cap, ca şi cum ar fi fost o bilă care se rostogolea înainte şi 
înapoi şi care, pur şi simplu, nu se mai oprea. 

— Vrei să mergi la secţia de poliţie? 

Peter nu răspunse. 

— Poate sta aici, cu noi. Nu mai are pe nimeni. 


250 


- ERIK VALEUR - 


Acesta fusese unul din acele momente când nimeni nu-l 
putea invidia. Una dintre deciziile majore, vitale, cărora 
oamenii trebuie să le facă uneori faţă. 

Peter nu spuse nimic. 

Laust se uită îndelung la fiul său şi clătină din cap, ca şi 
cum ar fi primit un răspuns. 

— Am sunat la serviciu şi mi-am luat liber astăzi. Mă duc 
acum. 

Rareori spunea mai mult de două propoziţii în acelaşi 
timp. 

Peter se îmbrăcă şi plecă de acasă. Când casa aproape 
că dispăruse din vedere, coti în stânga şi pedală prin 
pădure. În poiană, se aşeză pe un trunchi de copac, pe care 
îl tăiase el însuşi toamna trecută, pentru a se antrena. De 
luni de zile nu se mai gândise la acest episod. Nici la 
umilinţa tatălui lui My şi la curtea goală a şcolii, în întuneric 
- sau la furtuna de zăpadă şi la drujba grea, care nu 
pornise decât la a treia încercare. 

Nu-i povestise niciodată lui My - Knud Tâsing - de fapta 
lui, la fel cum nu putuse povesti nimănui ce se întâmplase 
între el şi tatăl lui, înainte ca acesta să se ducă singur la 
Knud. De-abia înţelesese şi el. Trădarea avea nişte 
dimensiuni atât de mari, încât nu avea nicio scuză. 

Knud Tåsing avea un unchi pe insula Ærø, unde putea 
locui, până la o notificare ulterioară. În noaptea plecării lui 
Knud, Peter visase că directorul Nordal stătea lângă patul 
lui şi se apleca peste el, cu respiraţia grea. Din mâneci îi 
ieşeau ramuri lungi, iar respiraţia îi mirosea a mucegai, 
ploaie şi frunze putrezite (nu se simţise mai bine în lunile 
de după moartea lui). În dimineaţa următoare, Peter îşi 
ascunsese pijamalele adânc în dulap, astfel că mama sa nu 
simţise duhoarea. 

În acele zile se maturizase în sfârşit şi porni pe calea care 
avea să îl aducă în cele din urmă la etajul al şaselea din 
palatul televiziunii, din Roskilde. 

Stătea cu ochii închişi la fereastra panoramică şi îl vedea 
pe bărbatul adult în faţa lui: Knud Mylius Tâsing - numit 

251 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


după bărbaţii care înfruntaseră noaptea polară şi pieriseră 
în ea. Din cine ştie ce motiv ciudat, cei doi băieţi se 
regăsiseră după mai mult de treizeci de ani - pentru a 
rezolva o ghicitoare reprezentată de numele unui copil de 
care niciunul din ei nu auzise vreodată. s 

Îşi trecu încă o dată în revistă gândurile. În orice caz, 
scrisoarea anonimă le fusese adresată lui, lui Orla Berntsen 
şi lui Asger Christoffersen - şi, probabil, celorlalţi doi băieţi 
care se aflaseră în acea perioadă în Camera sugarilor, 
conform  explicaţiei fotografiei din vechea revistă, de 
Crăciun, în anul 1961. Expeditorul anonim, care îi găsise 
acum ca adulţi, părea a fi de părere că unul dintre aceşti 
băieţi era John Bjergstrand. Scrisoarea nu era altceva decât 
o simplă îndemnare la explorarea trecutului. Destinatarul 
care nu îşi putea găsi părinţii biologici trebuie să fi fost un 
băiat misterios, de care era interesat expeditorul. 

Peter Trast nu era un bărbat curajos şi, dacă nu ar fi fost 
Knud, el cu siguranţă nu ar fi urmărit problema. Magna 
trebuia să fie cheia. Magna, care de teamă se dăduse la 
fund şi nu dorea să vorbească cu nimeni. Trebuie să fi fost 
martorii din acea vreme - asistente medicale, bone, moaşe, 
asistente sociale, iar Knud Tăâsing îi va găsi, fără îndoială, 
unul după altul, pentru că moştenise încăpăţânarea tatălui 
său. 

Gândul la vila mare, cafenie îi făcea pielea de găină pe 
braţe şi pe spate. Poate că era numai vântul care bătea 
dinspre fiord şi îi stârnise teama. Când vomitase în 
dumbravă, fără să ştie din ce motiv, văzuse şi el o formă, 
ca şi cameramanii, departe între fagi. Stătea acolo 
ghemuită şi părea să-l observe, înainte să dispară. 

Îngerul păzitor de la Kongslund, îi şoptise cineva în visele 
sale. Asta era absurd. 

Îşi lăsă privirea să rătăcească peste localităţile care se 
ridicau din verdele peisajului din depărtare. Aveau nişte 
nume atât de ciudate... Bineînţeles că nu era normal... Se 
gândi la toate nopţile în care îşi ascunsese mâinile sub 
pătură, la întuneric, pentru ca nimeni să nu afle ce făcuse 

252 


- ERIK VALEUR - 


în acea noapte, la şcoala privată. Mirosul de mucegai şi de 
putrefacție şi silueta directorului Nordal în lumina lunii, care 
pătrundea prin luminator. 

Îl avea pe acest om pe conştiinţă. 


253 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


15 
SECRETUL 


12 MAI 2008 


Magna susținuse întotdeauna inevitabilul, pacea şi fațada 
exterioară. Asta aveau să spună toate colegele ei de la 
Protecția copilului din Copenhaga, în ziua morții ei. 

Când aşteptam oaspeți, eu, chiar şi ca adult, eram lângă 
ea şi sortam florile puse în găleți şi în vase, întinzându-şi 
tulpinile verzi şi lungi, pe care le puneam ferm una lângă 
alta pe masa din bucătărie şi le aranjam, înainte de a le 
pune în glastre. Apoi duceam glastrele în anexă, în camera 
de joacă, în camera din turn şi în Camera sugarilor în care, 
în timpul celor patruzeci de ani petrecuţi de ea ca 
directoare a căminului, nimeni nu văzuse nici măcar o 
plantă uscată sau ofilită. 

Toată lumea care o cunoştea pe mama mea adoptivă ar 
fi fost de acord că, sub îngrijirea ei, nici plantele şi nici 
oamenii nu se ofileau. 


— Copii de sertar, spuse femeia cu vocea bătrână, 
metalică, iar tonul ei interzicea orice contrazicere. 

Dar de ce să o contrazică cei doi oameni de presă? Ei nici 
măcar nu ştiau ce înseamnă cuvântul. 

— l-am numit copii de sertar. 

Cele două doamne mai în vârstă se instalaseră 
confortabil în fotoliile cu tapiţerie înflorată. Aveau în jur de 
70-75 de ani şi, astfel, fuseseră martore ale perioadei de 
glorie a valului danez de adopţii. 

— În anii '60 nu veneau multe ordine în această privinţă, 
spuse femeia mai în vârstă. Dar în anii '50 încă existau 
copiii de sertar despre care am vorbit. Femeile tinere se 
putea duce la Rigshospital, sub protecţia nopţii şi îşi aşezau 
nou născuţii nedoriți într-un articol mare de mobilier, pe 
care noi îl puseserăm acolo. 

254 


- ERIK VALEUR - 


— Un fel de comodă, completă cea mai tânără, cu un ton 
ciudat de mulţumit. Cu sertare spaţioase, largi. 

— Da, spuse cea mai în vârstă. Ele năşteau în altă parte, 
îşi aduceau copiii aici şi îi puneau într-un sertar. Până când 
s-a renunţat la acest sistem. 

Cele două lucraseră în aceste decenii ca asistente sociale 
la Protecţia copilului, acolo unde zeci de mii de mame 
daneze, bătute de soartă şi copiii lor nedoriți găseau ajutor. 
Armate întregi de medici şi funcţionari supravegheau un 
număr imens de adoptii, cât puteau ei de atent. 

În 1961, cele două femei avuseseră grijă de tinerele fete 
singure, care îşi aduceau copiii pe lume în aripa Ba 
maternității din Rigshospital. 

— Mii de copii au fost daţi spre adopţie. Şi noi am căutat 
cele mai bune cămine şi familii pentru ei. 

— După ce se închidea uşa, mama naturală nu mai avea 
nicio şansă să intre în contact cu copilul ei, spuse femeia 
mai în vârstă, pe tonul ei ciudat de mulţumit. 

— La acea vreme nu existau nici anticoncepţionale, nici 
diafragmă şi o fată nu îşi putea implanta steriletul decât cu 
permisiunea părinţilor. Mamele care se hotărau să renunţe 
la copiii lor - cred că pot spune asta cu siguranţă - nu 
puteau uita niciodată, chiar dacă mai mult ca sigur 
încercau să îşi scoată amintirea din memorie. 

— Da, spuse şi cealaltă şi îl privi mai întâi pe Knud, apoi 
pe Nils. Noi le dădeam cel puţin trei luni timp de gândire, în 
cazul în care se răzgândeau. Şi, de fapt, aproximativ 
jumătate dintre femei îşi regretau decizia. Celelalte erau 
introduse în Jurnal, aşa cum se numea atunci, şi apoi 
începeam procesul de paternitate, pentru a acoperi 
costurile pentru orfelinat. 

Râseră amândouă, ca la comandă. 

— Aşa reuşeam să dăm de nenorociți...! 

— Înseamnă că au dispărut mulţi taţi? întrebă Knud. 

— Dar bineînţeles... Nu am folosit numai canale oficiale 
pentru a ajunge la informaţiile necesare şi ceea ce 
descopeream treceam într-un formular verde. Acolo era 

255 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


menţionat cam totul despre părinţi - înălţime, constituţie, 
culoarea ochilor, până la certificate de bună purtare şi 
rapoarte şcolare. Dacă aveau antecedente penale sau 
probleme sociale de altă natură, încercam să căutăm o 
familie adoptivă deosebit de tolerantă pentru copil. 

Logica acestei măsuri părea foarte clară pentru cele 
două doamne. 

Knud îşi ridică privirea din notițe. 

— Cine prelua copiii atunci când veneau la Kongslund? 

— Domnişoara Ladegaard sau domnişoara Jensen. Ele 
veneau cu o geantă pentru bebeluşi şi se întorceau cu 
taxiul, spuse cea mai în vârstă dintre cele două doamne. 

— Imi dau seama că a fost cu mult timp în urmă, dar nu 
vă amintiţi de niciun băiat al cărui tată sau mamă se 
numea Bjergstrand? 

Fosta asistentă socială zâmbi cu indulgență. 

— Nu, bineînţeles că nu. Am dat sute... nu, mii de copii 
spre adopţie. Aţi verificat registrele bisericii din 
Rigshospital? 

— Am rugat o cunoştinţă să verifice, dar nu a găsit nimic. 
Nu există nimeni cu acest nume. 

— Poate cunoştinţa dumneavoastră nu a găsit nimic 
tocmai pentru că nu avea o dată exactă. 

— Nu cumva, din greşeală, mai există documente din 
acea perioadă? 

Din nou i se aruncă o privire indulgentă. 

— Ar trebui să mai existe, sigur sunt îngropate undeva, 
în cadrul departamentului pentru drepturi civile - acum 
Autoritatea Tutelară. 

— Dar dacă nu există nici documente, nici registre ale 
bisericii - ce alte posibilităţi mai sunt pentru a găsi copiii 
din acele vremuri? 

Se gândiră amândouă, cu capetele uşor aplecate. 

— Ar fi, de exemplu, certificatele de bună purtare, spuse 
cea mai în vârstă, iar cea mai tânără dădu aprobator din 
cap. Viitorii părinţi adoptivi trebuiau să primească 
recomandări de la două cunoştinţe, care să ateste că sunt 

256 


- ERIK VALEUR - 


potriviţi... Îmi amintesc de un pastor care era foarte 
revoltat de această cerinţă. El era de părere că numai 
Dumnezeu îl putea judeca! 

Izbucniră amândouă în râs. 

— Există şi alte moduri... insistă Knud Tâsing. 

— Mai târziu ne duceam la noile familii pentru a vedea 
cum merge şi, cu acea ocazie, bineînţeles că se întocmeau 
rapoarte. Dar la acel moment, copiii aveau deja alte nume. 

— Ştiţi cumva unde locuieşte băiatul? întrebă femeia mai 
tânără. 

Knud dădu negativ din cap. 

— Din când în când, familiile norocoase scriau felicitări 
de Crăciun. Pe acestea le atârnam pe avizierul din 
departamentul de adopţii. Dar aceste felicitări au dispărut 
de mult, bineînţeles. 

— Şi nu trebuie să uităm că mulţi părinţi nu le povesteau 
nimic copiilor, nu le spuneau că sunt adoptați. Poate că nu 
găseau momentul potrivit. Întotdeauna am susţinut că, 
după trei, patru ani, este prea târziu. Nu contează când 
află, în sufletele lor simt că nu îşi găsesc locul, că nu 
aparţin familiei şi se simt înşelaţi. Acest lucru este incredibil 
de periculos. Am spus mereu că fie sunt hrăniţi cu lapte 
matern, fie deloc. 

Bătrânele zâmbiră. Rostiseră ultima frază la unison. Apoi 
tăcură. 

— Prin urmare, mulţi părinţi adoptivi nu au spus nimic? 
interveni Nils pentru prima oară în conversaţie. 

— Corect. Acest lucru are de-a face, probabil, cu ruşinea 
de a nu fi putut aduce ei înşişi un copil pe lume. 

— În cazul în care adopţia era aprobată şi restul era în 
regulă, noi aduceam formularul verde şi le povesteam 
părinţilor adoptivi câteva lucruri despre părinţii naturali. 
Dar, ca să fiu sinceră, doar despre copiii cu defecte vizibile, 
care nu erau adoptați, ci erau daţi în plasament. 

— La fel ca fiica adoptivă a Magnei, Marie... fiica adoptivă 
a domnişoarei Ladegaard? 


257 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Cele două femei se îndreptară de spate şi îl priviră pe 
Knud cu o urmă de dezaprobare în privire, de parcă ar fi 
pătruns pe un teritoriu interzis. 

— O cunoaşteţi pe Marie Ladegaard? 

Knud o privi cu atenţie, de departe, pe deasupra 
ochelarilor. 

— Bineînţeles. 

Răspunsese din nou doamna mai în vârstă. De data 
aceasta, mai reţinută. 

— Cum a ajuns la Kongslund? Se spune că a fost un copil 
găsit? 

Din nou, cele două femei comunicară în tăcere, fără a se 
privi una pe alta. În aer plutea o stare de alertă, care se 
declanşase la simpla rostire a numelui Mariei Ladegaard şi 
acum tăcuseră amândouă. 

— A fost găsită la baza scărilor - spune legenda? 

Zâmbete blânde. 

— Da, a fost copil găsit. Mâine se împlinesc patruzeci şi 
şapte de ani. 

— La aniversarea Kongslund...? 

— Da, la 25 de ani de la inaugurarea orfelinatului, pe 13 
mai 1961. Noi am fost acolo. 

Dădură din cap în acelaşi ritm, ca pentru a confirma 
amintirea. 

— Şi nu s-a aflat niciodată cine sunt părinţii ei? 

Nu spuseră nimic. 

Knud Tăsing îşi puse pixul pe blocnotes. 

— Deci nu doriţi să vorbiţi despre Marie Ladegaard? 
întrebă el. 

Stăteau acolo, fără a se mişca. În cele din urmă se 
aplecară în faţă, în acelaşi timp. 

— Nu, spuseră într-un singur glas. 


Îmi era deja clar că Knud Tâsing va găsi oamenii din 
acele vremuri - cum erau şi cele două asistente sociale, dar 
asta nu mă tulbura cu adevărat. 


258 


- ERIK VALEUR - 


Ele o vor informa pe Magna care, înainte de aniversare, 
nu va contribui prea mult la liniştea ei. 

În zilele de după vizita jurnaliştilor am auzit-o pe Susanne 
alergând neobosită pe coridoare, dar nu a venit la uşa mea 
nici măcar o singură dată. Poate că lucrurile care se 
întâmplau în jurul nostru o înspăimântau mai mult decât ar 
fi vrut să recunoască. Simţeam umbra ministerului, care 
bântuia prin Kongslund şi ea părea să ştie că acest lucru 
mai degrabă mi-ar trezi spiritul de luptă, decât să mă facă 
să caut adăpost. În timpul zilei, ea se ocupa de aspectele 
legate de adoptii, în timp ce eu stăteam în camera regelui, 
sub coama acoperişului şi ieşeam doar atunci când 
simţeam nevoia de companie. Unele zile treceau fără să ne 
vedem şi nu am vorbit niciodată despre această problemă. 

Magdalene venea rareori în vizită şi atunci numai pentru 
a-mi vorbi despre cucerirea ei din viaţa de apoi, despre 
care ea credea, la fel ca toţi îndrăgostiţii, că va dura pentru 
totdeauna: Stăm sub fagi, pe o canapea din lemn de nuc 
italian. Maiestatea sa mi-a povestit despre trecut, atunci 
când a luptat în bătălia de la Isted pentru patria sa şi şi-a 
pierdut un braț! şoptea ea şi făcea, în entuziasmul său, o 
rotaţie de nouăzeci de grade spre dreapta, astfel că eu 
întindeam instinctiv braţul, pentru a o opri. Deşi corpul 
meu, ca şi al ei, era asimetric, eu vedeam natura şi puterea 
simetriei prin oameni. Ştiam prin ce se distingeau frumosul 
şi urâtul din viaţă. Când stăteam în grădină cu Susanne, cu 
fiordul în faţa mea, ea era înfăşurată într-o strălucire 
roşiatică, de parcă soarele dorea să o atragă dincolo de 
orizont. Dar eu eram ascuţită şi întunecată, strâmbă din 
naştere şi trăiam, de când mă ştiam, cu cele două jumătăţi 
ale corpului în două lumi diferite - una armonioasă şi alta 
grotescă. Aveam obiceiul, atunci când cineva ciocănea la 
uşa mea, ceea ce se întâmpla rareori, să îmi feresc partea 
întunecată, înainte să scot capul. Nu aş fi vrut să-mi sperii 
oaspeţii, cel puţin nu pe bărbatul care, aşa cum promisese 
Magna, avea să vină într-o zi. La vârsta de doisprezece, 
treisprezece ani găsisem o rochie verde în pod - culoarea 

259 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


era aproape ca aceea a femeii frumoase din tabloul mare 
de deasupra scărilor. Şi atunci când în orfelinat se făcea 
linişte, o scoteam şi dansam singură, eu şi cu mine, în faţa 
oglinzii, fără să văd petele de mucegai şi găurile din 
materialul fragil. Eşti urâtă, mormăia oglinda, posacă - dar 
asta nu mă deranja, deoarece îmi imaginam că rochia îi 
aparținuse unei prințese, poate chiar contesei Danner în 
persoană. 

În timpul copilăriei mele de la Kongslund, patronul 
căminului, Ole  Almind-Enevold, era deja o stea în 
ascensiune în cadrul partidului, care, prin politica sa 
privitoare la drepturile sociale şi democratice inalienabile, 
reprezenta un centru natural pentru danezii din clasa de 
mijloc. Atunci când primeam vizita lui, Magdalene se 
răsucea hotărâtă în scaunul ei cu rotile şi dispărea în 
direcţia vilei albe din susul dealului. Nu ştiam dacă se 
temea de el sau îl dispreţuia, poate ambele. Să se lege de 
un om ca Ole fusese o decizie deliberată şi calculată din 
partea mamei mele adoptive, cel puţin aşa înţelesesem eu, 
pentru că el se întorcea mereu. Şi simţisem, de la o vârstă 
fragedă, că nu era vorba despre nimic mai puţin decât 
despre supraviețuirea orfelinatului. 

Nu era la fel de puternic ca astăzi, dar suficient de 
influent pentru a afecta vecinii conservatori ai casei 
Kongslund, care nu aveau nici cel mai mic interes în 
paradisul copiilor nelegitimi, cunoscut la nivel naţional. 
Treptat, tinerii politicieni aduseseră o schimbare în starea 
de spirit şi transformaseră toate acţiunile Magnei, atât în 
Søllerød Posten, cât şi în Berlingske Aftenavis, într-un scop 
danez, eroic - pe toată linia. Copilul găsit devenise un 
simbol pentru toate lucrurile pentru care lupta partidul său 
- şi această campanie mă făcuse cunoscută, timp de mulţi 
ani, în întreaga ţară. O mişcare inteligentă şi, probabil, care 
mă blocase în Kongslund pentru tot restul vieţii mele. 

În adolescenţa mea, cele douăsprezece jurnale ale 
Magdalenei au fost singura mea consolare... Era o secţiune 
la care le deschideam din nou şi din nou. În februarie 1966, 

260 


- ERIK VALEUR - 


ea făcuse o serie de observaţii misterioase, a căror 
semnificaţie nu am înţeles-o niciodată pe deplin: 

Încă unul a fost răpit, scria ea. La numai 25 de zile, după 
ce au găsit fata. Tocmai s-a transmis un anunț de dispariție 
la radio. Este un băieţel. Oare este explicația pe care o 
caut? Oare şi Marie a ajuns aici în acest mod? 

Nu eram sigură ce anume voia să spună cu asta şi m-am 
enervat peste măsură. M-am aşezat pe pat şi am privit-o pe 
Magdalene din faţa mea, cu capul aplecat peste foaie, cu 
bărbia împinsă în piept, scriind fiecare literă cu cea mai 
mare concentrare. Dar nu am înţeles conţinutul. Cine erau 
cei doi copii răpiți despre care scrisese? 

La cinci ani de la sosirea mea la Kongslund, Magdalene 
făcuse o legătură între răpirea unui băieţel de pe o stradă 
din Copenhaga şi apariţia mea, ca un copil găsit. Şi acest 
lucru o tulburase şi o preocupase foarte mult. 

M-am gândit mult la sosirea Mariei în Kongslund, în 
dimineața în care am văzut-o pe femeie pe deal. De ce să 
alegi acest drum, dacă orice copil poate fi dat spre adopție, 
în mod anonim, fără probleme? Când am auzit de băiatul 
răpit ieri, a trebuit să mă gândesc din nou. Nu ştiu ce mi se 
pare mai deranjant - faptul că micuţii dispar atât de uşor 
sau că reapar atât de uşor. 

Acestea fuseseră cuvintele ei - neterminate şi de 
neînțeles pentru mine şi nu am primit niciun răspuns atunci 
când am cerut o explicaţie. 


Orla Berntsen stătea la fereastră, când Carl Malle închise 
uşa după el. Jos, în curtea interioară, Şarpele se înălţă într- 
un arc accentuat şi se juca atât de sus în aer, încât apa 
atinse uşor o rază de soare, înainte să fie pulverizată într-o 
ploaie sclipitoare, de culoare lila-verzui. Niciodată nu 
vedeai vreunul dintre angajaţii ministerului jos, în curtea 
interioară, deşi opt băncuţe te invitau să leneveşti lângă 
Şarpe. 

— Lumea nu pătrunde în domeniul tău. 

În vocea lui Carl Malle se simţea o urmă de sarcasm. 

261 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Protectorul lui Orla Berntsen din cartierul de case 
terasate din Saborg îmbătrânise, faţa îi era ridată şi părul 
creţ aproape cărunt, dar aspectul său autoritar rămăsese 
neschimbat. Nu accepta niciun argument şi îşi schimba 
planurile numai atunci când îi convenea. Şi faptul că avea 
un plan era foarte clar. Până la urmă, pentru asta fusese 
plătit. 

— Cum merge cu băiatul tamil? întrebă fostul poliţist. 

— Te referi la cel din centrul de azil nord, despre care 
scriu ziarele? 

— Exact, băiatul de unsprezece ani, pe care l-aţi 
arestat... 

Carl Malle rânji batjocoritor. 

— Aşa vrea poporul. Refugiații ilegali nu sunt doriţi în 
Danemarca - indiferent de vârsta pe care o au. 

— Poporul...! Şi tu ai avut unsprezece ani, Orla - şi, într- 
un fel, ilegal. Cel puţin, nedorit, nu-i aşa? 

Orla Berntsen miji ochii. Nu-i putea spune protectorului 
său din copilărie că tratamentul dur aplicat băieţelului tamil 
era provocat, printre altele, de încercarea de a distrage 
atenţia mass-mediei de la afacerea Kongslund. Simţi o 
furnicătură familiară în palme şi degete. Niciodată nu se 
obişnuise prea bine cu prezenţa şefului securităţii în 
minister. Cu faptul că bătrânul poliţist parcurgea sistematic 
birourile şi îi chestiona pe toţi, de la cei mai tineri şi nervoși 
funcţionari până la Omul gri, la Vrăjitor şi la el însuşi. 

Serile, Carl Malle îşi petrecea ore întregi vorbind cu 
ministrul în spatele uşii izolate fonic, ceea ce creştea 
nervozitatea pe toate coridoarele şi în toate colţurile 
ministerului, într-un mod incomensurabil. Orla Berntsen era 
unul dintre puţinii care ştiau cât de apropiaţi erau ministrul 
şi fostul şef adjunct al poliţiei. Când îi văzuse pentru prima 
dată împreună, fusese luat complet pe nepregătite şi 
rămăsese şocat. Nu avusese habar că exista o legătură 
între cei doi bărbaţi puternici. 

Cei doi stăteau împreună în sala palatului din minister, 
într-o dimineaţă, în primăvara anului 2001, cu puţin înainte 

262 


- ERIK VALEUR - 


de alegeri, în urma cărora cu toţii se aşteptau la o 
înfrângere a partidului, strategii electorali, împreună cu 
conducătorul absolut al partidului, Enevold, O 
transformaseră într-o victorie, anunțând crearea unui 
minister de stat cu totul nou. 

Pe când ce cei doi bărbaţi erau angajaţi într-o discuţie 
despre campania în zece puncte, pe fondul dominaţiei 
musulmane în cele patru mari oraşe daneze, care ar fi 
trebuit să fie efectuată în colaborare cu nou-înfiinţatul post 
de televiziune Channel DK, Orla se retrăsese cât putea de 
discret, dar nu suficient de subtil, deoarece Carl Malle îl 
observase, oricum. 

Orla avusese o reacţie neaşteptat de puternică la 
această întâlnire, ceea ce nu avea de-a face cu campania. 
In biroul său, fusese nevoit să se întindă pe canapea şi să 
închidă ochii, în timp ce încerca să analizeze în ce relaţie 
erau cei doi bărbaţi. Nu ajunsese la niciun rezultat, nu îşi 
putea explica - doar că explicaţia era atât de evidentă, 
încât nici nu-i trecea prin minte. 

La scurt timp după aceea, polițistul pensionat venise la 
biroul său - ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat - şi 
răspunsese de bunăvoie la întrebările pe care viitorul şef de 
personal încă nu i le adresase. 

— De unde ne cunoaştem Ole şi cu mine? Din lupta de 
rezistenţă. Ce crezi, cum ar fi putut supravieţui altfel micul 
gnom ororilor războiului..? 

Carl Malle râsese zgomotos. 

— Dar de ce am locuit în acelaşi cartier? 

Vocea lui Orla tremura incontrolabil. 

Carl Malle râse din nou. 

— Danemarca este o ţară mică, Orla, o ţară foarte mică. 
Se aşeză cu nonşalanţă pe marginea biroului lui Orla. Din 
câte îmi amintesc, din respect pentru tine, Magna i-a 
recomandat mamei tale un cartier liniştit, iar ea cunoştea 
Venget şi, pentru că eu locuiam acolo, probabil că s-a 
gândit la această zonă. Pe Magna o ştiu tot din mişcarea de 
rezistenţă. Mai multe informaţii nu am. O ştii pe Magna. Nu 

263 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


cere niciodată sfatul cuiva - cu atât mai puţin al unui 
bărbat...! 

În acest moment, râse pentru a treia oară. 

Explicaţia lui suna plauzibil şi, în lunile care au urmat, 
Orla fusese nevoit să se gândească la alte lucruri. In acea 
vreme, mama lui era pe moarte, în casa terasată din 
Søborg.  Nodulii din stomacul ei crescuseră şi se 
înmulţiseră, formaseră un întreg şi acumulaseră toată 
durerea din viaţa ei, până când totul se apropie de sfârşit. 
Când îl sunase la telefon, pauzele dintre propoziţii 
duraseră, uneori, minute întregi, apoi gura lui se uscase 
atât de tare, încât nu putea vorbi cu nimeni. 

În cele din urmă, se întorsese la Saborg pentru a se 
îngriji de mama lui, care stătea învelită în pături, în fotoliul 
albastru şi cu ochii fixaţi pe un punct, în faţă. Mâinile ei 
albe erau acoperite de pete roz şi vineţii, iar degetele îi 
tremurau, mult prea slab pentru fostele mişcări obişnuite 
pe deasupra pluşului lustruit. 

Simţise respingerea tăcută a mamei sale atunci când se 
mutase împreună cu soţia sa. Nu spusese nimic, dar stătea 
cu buzele strânse pe tronul ei albastru. Poate de aceea Orla 
Berntsen nu se căsătorise cu Lucilla cât timp mama lui era 
încă în viaţă. La fel cum niciodată nu făcuse nicio încercare 
de a le apropia pe cele două femei. Lucilla, care se născuse 
în Cuba şi crescuse într-un vechi cartier al clasei 
muncitoare din portul Havana, simţise instinctiv pericolul, 
tăcuse şi îl lăsase pe partenerul ei de viaţă şi pe cel care o 
întreținea să locuiască cu mama sa bolnavă. 

Într-o după-amiază, pe biroul său se afla un mesaj, atunci 
când venise de la o şedinţă. Telefonase doamna Berntsen. 
Era 30 martie 2001. Dar când o sunase să vadă ce dorea, 
ea nu mai răspunse la telefon. 

Plecase imediat de la minister, îşi lăsase bicicleta, luase 
un taxi de pe Barsbroen şi se dusese la Saborg. Era după- 
amiaza târziu. 

Stătea întinsă pe burtă pe terasă, în soare, de parcă 
dormea. Vecinii se ridicaseră, doar pe jumătate, din 

264 


- ERIK VALEUR - 


şezlongurile lor şi aruncaseră o privire pe deasupra 
gardului viu, o văzuseră acolo, dar, de ani de zile, nu-i mai 
interesa ce se întâmpla dincolo de gardurile lor. Nu-i mai 
interesa nici măcar moartea. Ca o excepţie, pianistul sărise 
peste sonata lui de după-amiază. In acel moment, în 
Frydens Vænge domnea liniştea absolută. 

O dusese în sufragerie, pe canapea, cu faţa spre sud. Ea 
privise întotdeauna în această direcţie. Stomacul lui făcea 
zgomot şi se apucă de pântece. Apoi se dusese afară, pe 
terasă, unde ea stătuse întinsă. Pe poarta grădinii se 
aşezase o mierlă. Se întoarse în casă. Se gândi la seara de 
pe râul în care murise Prostănacul, la ochiul de pe frunză, 
care se holba la el. 

Se aşeză în fotoliul cu braţele lustruite, în care nu stătuse 
niciodată. Gurli Berntsen, ştearsa secretară pensionată, 
fusese tolerată şi ignorată timp de patru decenii în Frydens 
Vænge, suferise de o boală gravă, se prăbuşise şi murise 
pe terasa lor. 

Musca şi Lucilla organizaseră funeraliile în locul lui. El a 
stat în primul rând de bănci al unei capele aproape goale şi 
a păşit pe drumul spre mormânt, prin ploaia care curgea pe 
marginea umbrelei sale. Lucilla îl înţelegea, dar ştia că Orla 
Pil Berntsen, fiul nelegitim al lui Gurli Berntsen, nu dorea să 
fie ajutat şi nu-i spuse nimic. 

Işi petrecuse apoi zile întregi în casa din Søborg. Se 
ducea la etaj şi se holba la pereţii albi. Se aşeza pe pat şi îl 
privea pe bărbatul care arunca mingea de plajă portocalie 
în aer, şi la băiatul care întindea braţele în aer, cu degetele 
depărtate, pentru a prinde mingea. 

Strănută şi închise ochii. 

La o săptămână după înmormântare, lumea lui era, încă, 
plină de imagini intermitente, pe care ea i le lăsase. 
Dormea în patul mamei sale, la etaj, în timp ce Lucilla avea 
grijă de fiica ei, în Gentofte. 

Intr-o seară, Lucilla, care crescuse într-o lume mult mai 
ciudată decât Danemarca, îl găsi la baza unui gard mic, în 
spatele mormântului. 

265 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Sunt însărcinată, îi spusese. 

În acea noapte dormiseră împreună în patul mamei sale, 
iar timpul se dăduse înapoi, până când nu mai putea merge 
mai departe. Lucilla ţipă de parcă ar fi văzut o fantomă. Se 
ridicase din pat şi se uita în oglinda ovală a lui Gurli 
Berntsen, cu ramele lustruite din lemn de trandafir, de 
parcă s-ar fi uitat direct pe tărâmul morţilor. Orla aprinsese 
imediat lumina, dar mama sa plecase pentru totdeauna. 
Lucilla se apropiase de el în întuneric, îi acoperise corpul cu 
al lui şi finalizase târgul pe care îl făcuse în urmă cu mulţi 
ani cu îngerul ei protector, atunci când sirenele navelor 
răsunau în portul Havana şi doi străini se sărutau. 

A doua zi, ea îi ceruse mâna. 

Se căsătoriră pe 7 aprilie, la numai două săptămâni de la 
înmormântare - cu viitorul ministru de stat, Ole Almind- 
Enevold, în calitate de martor. Un singur ziarist aflase de 
eveniment şi făcuse o fotografie clară, atunci când plecau 
de la biserică. Într-adevăr, fotografia nu era lipsită de o 
urmă de umor, ţinând cont că ministrul responsabil cu 
imigrarea şi deportarea mergea cu o jumătate de pas în 
urma şefului său de personal, care ţinea de braţ o mireasă 
cu pielea măslinie, exotică, conducând-o spre altarul 
creştin. 

Fotografia fusese publicată a doua zi, în duminica de 
Florii, pe pagina 9 a unui singur ziar naţional. În afară de 
această unică scurgere de informaţii, partidul a reuşit să 
ţină în secret episodul care nu ar fi cauzat decât confuzie în 
rândul viitorilor alegători. 

S-ar putea numi o ironie a sorții faptul că exact acea 
fotografie avea să reprezinte, într-o zi, declanşarea propriu- 
zisă a afacerii Kongslund şi avea să provoace moartea 
atâtor oameni. 

Păstrase casa terasată fără a face vreo modificare, până 
când Lucilla îl adusese pe lume pe micul hoinar. De atunci, 
casa rămăsese goală şi era curățată, o singură dată pe 
lună, de o firmă de curăţenie. 


266 


- ERIK VALEUR - 


Acum, că îşi părăsise familia, se mutase în casa din 
Sebarg. 

În fiecare după-amiază se ducea la Frydens Vænge şi se 
aşeza în sufrageria neschimbată de la moartea mamei lui. 
Se aşeza în fotoliul ei, cu antebraţele pe tapiţeria subţire. 
Cu ochii închişi. În depărtare, pianistul cânta o sonată de 
Brahms. În ritmurile ascuţite, el auzea cuvintele pe care le 
împărtăşise cu Severin: Lenea. Lupta pentru putere. 
Falsitatea. Lăcomia. Lipsa de loialitate. Aroganta. 
Insensibilitatea... 

— „„„Nehotărârea. 

Îşi auzise propria voce în cameră, ca o şoaptă. 

— Nehotărârea nu ajută pe nimeni cu nimic! 

Carl Malle îi apăru în minte. 

Spiritul îi zbură înapoi la minister şi ateriză pe scaunul de 
birou, înainte ca Malle să-şi dea seama că fusese într-o 
călătorie lungă de şapte ani în trecut. 

— Dacă afli ceva de la vechii tăi prieteni, în special de la 
Severin, aş vrea să ştiu! 

Orla Berntsen deschise ochii şi privi în sus. Fostul poliţist 
îşi făcuse meseria, normal. Ştia de despărţirea lui şi că se 
întorsese în casa terasată a mamei sale moarte, din 
Frydens Vænge. Era treaba lui să ştie astfel de lucruri. 

La numai o lună după căsătoria sa cu Lucilla, Orla o 
vizitase pe Magna şi îi pusese întrebarea la care Carl Malle 
răspunsese, cu puţin timp înainte, atât de sigur pe sine: 

— De ce locuiesc în acelaşi cartier cu Carl Malle? 

Cu toate acestea, de la Magna avea să obţină un răspuns 
complet diferit faţă de cel pe care îl dăduse ofiţerul de 
poliţie. 

— Şi eu m-am întrebat de multe ori, spusese Magna. Dar 
din câte am înţeles eu, lui Gurli... mamei tale... i-a fost 
recomandat cartierul de un prieten foarte bun. 

— Nu i aţi recomandat dumneavoastră casa? 

— Sigur că nu...! Magna izbucni într-un râs gutural. Noi îi 
îngrijim numai pe copii, Orla, băiatul meu - nu putem avea 
grijă şi de adulţi, asta trebuie să facă ei singuri! 

267 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Nu înţelegea jocul în care era implicat. Dar teama 
acţiona în el ca o nelinişte uşoară, care apărea alternativ în 
degete, umeri sau în muşchii feţei. Simţi că respiră mai 
greu şi putea auzi deja poreclele care aveau să fie găsite 
prin minister. 

Incercase să dea de Magna, din sufrageria din Frydens 
Vænge, dar ea nu răspunse. Apoi formă numărul de la 
Kongslund, dar Susanne Ingemann îi spusese fermă că 
domnişoara Ladegaard nu dorea să fie deranjată şi că ea 
însăşi nu putea spune nimic despre evenimente, din 
păcate. 

— Ce aş putea şti eu despre povestea dumneavoastră? 
Eu am ajuns de-abia în 1984 la Kongslund, spuse cu un 
uşor tremur în glas. 

Era evident speriată şi îşi dădu seama că minţea. 

— Am încercat să stabilesc o întâlnire cu Marie 
Ladegaard, spuse Carl Malle, de parcă i-ar fi citit gândurile 
lui Orla. Nu este foarte dornică, aşa că probabil voi merge 
acolo neanunţat. Intr-adevăr, nu prea iese din casă. 

Orla îşi pusese ochelarii pe birou, în faţa lui şi fostul şef 
de poliţie se transformă într-o siluetă uşor destrămată pe 
margini. Se temea că aliatul său din copilărie - cu instinctul 
său de poliţist care nu avea să iasă niciodată la pensie - 
simţise trădarea pe care o comisese cu numai câteva ore în 
urmă. 

Incălcase orice fel de încredere şi depăşise toate limitele. 
Se temea că îi auzise trădarea, că în vocea lui răsuna, încă, 
nebunia care îl făcuse să îl sune pe Severin, să îi 
povestească totul şi să stabilească o întâlnire. 

Simţise nervozitatea din vocea avocatului, dar, în ciuda 
anilor plini de ostilităţi, Severin fusese de acord să se 
întâlnească. 

Nu se puteau întâlni la firma de avocatură, pentru că 
Orla Berntsen era prea cunoscut. Apariţia unui funcţionar 
de stat, care aderase personal la politica de imigrare dură a 
guvernului, în unele din puţinele locuri de refugiu pentru 


268 


- ERIK VALEUR - 


fugarii nevoiaşi, ar fi fost greu de explicat şi Søren Severin 
Nielsen ar fi fost stigmatizat pe vecie. 

Apartamentul lui Søren era, de asemenea, exclus. Acolo 
apăreau, din când în când, refugiaţi neanunţaţi şi prietenii 
acestora şi, de asemenea, îl contactau tot felul de jurnalişti, 
în căutarea unor mici contribuţii umanitare, pentru o ediţie 
plictisitoare de luni. Prin urmare, opţiunile lui Orla se 
reduseseră la un cartier pe care îl cunoşteau amândoi 
foarte bine şi unde încă mai locuiau părinţii adoptivi ai lui 
Severin. Aranjară să se întâlnească în casa terasată roşie 
din Frydens Vænge. 

Severin ajunse, ca de obicei, cu o jumătate de oră mai 
târziu. Era roşu la faţă, părul i se rărise şi avea o burtă 
generoasă, deoarece îşi spăla durerea provenită din 
înfrângeri, ca şi serile libere, cu câte o bere. Sau cu două- 
trei, în funcţie de cât de multe procese de cerere de azil 
pierduse în timpul zilei. Orla îi întinse mâna, dar fostul său 
prieten îl ignoră şi murmură încet numai „Salut”. Se duseră, 
fără vreun cuvânt sau fără a se privi, în casă şi se 
aşezaseră pe canapeaua pe care Orla o întinsese pe mama 
sa, în urmă cu şapte ani. De acolo priviră tăcuţi bibelourile 
de pe pervazul ferestrei, îngerul cu aripile întinse şi 
ţărăâncile cu bonete albe. 

In cele din urmă, Orla rupse tăcerea: 

— Ai primit vreun plic...? 

Severin dădu afirmativ din cap şi puse un plic în faţa lui, 
pe masa din teracotă. 

Se dădură, şovăind, aproape unul de altul, pentru a 
putea vedea amândoi şi, uimitor, Orla nu simţi disconfortul 
pentru care se pregătise la apropierea fizică. Nu mai 
atinsese un alt om - în afară de strângerile de mână 
oficiale, de când se culcase cu Lucilla la scurt timp după 
înmormântarea mamei sale. 

— Exact acelaşi conţinut, spuse Severin. Formularul, 
botoşeii pentru copii... fotografia casei Kongslund. 

Orla Berntsen se duse în bucătărie şi desfăcu o sticlă de 
vin alb. 

269 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Puse paharele pe măsuţa de cafea. 

— Nu ştiu ce înseamnă, Severin. Sau ce crede Fri 
Weekend despre asta. 

Avocatul fixă plicul şi scrisoarea. 

— După părerea mea, ziarul nu are încă nicio dovadă 
concretă că s-a întâmplat ceva, spuse Severin sobru. Nu se 
spune nicăieri că orfelinatul Kongslund a dat vreodată spre 
adopţie copii ai unor personalităţi - sau că a încercat să le 
ascundă originea, astfel încât aceasta să nu mai poată fi 
reconstituită. Severin aruncă o privire la scrisoarea 
enigmatică de pe masă. Probabil este numai o presupunere 
a lui Knud Tåsing şi el a presupus deja foarte multe, după 
cum ştii. 

— Un singur caz ar fi suficient, spuse Orla, arătând spre 
formularul cu puţinele informaţii despre copilul cu numele 
de familie Bjergstrand. O adopţie secretă. Şi nu mă 
interesează... 

Făcu o pauză. 

— Că ai un trecut pe care nu îl cunoşti, completă Søren 
propoziţia. 

Orla se crispă, dar nu spuse nimic. 

— Te temi că mama ta nu a fost cea care spunea că este. 
Sau poate că nu a fost deloc mama ta... 

Orla Berntsen se ridică de pe canapea, cu un mic gâfâit. 

— Nu, spuse el. Ea a murit. Dara fost întotdeauna mama 
mea. 

Auzi el însuşi cât de absurd suna. 

Severin luă o înghiţitură de vin, aşa cum făcuse odată în 
camera de studiu din faţa marelui lor confesional, cu puţin 
timp înainte ca Orla să sacrifice prietenia lor pentru o 
carieră de funcţionar, sub protecţia lui Almind-Enevold. 

Orla se aşeză în fotoliul albastru. 

— Ai format vreodată numărul mamei tale adevărate, pe 
care îl purtai mereu la tine...? 

Cuvintele apăruseră spontan pe buzele lui Orla. 

Severin puse paharul de vin pe masă. Misterul mamei lui 
Orla fusese uitat. 

270 


- ERIK VALEUR - 


— De unde ştii de asta? întrebă el. 

— Mi-ai povestit o dată. În camera de studiu. 

— Nu am sunat-o niciodată, nu. 

Orla nu spuse nimic. 

— La un moment dat, s-a făcut prea târziu. Şi apoi am 
devenit eu însumi tată. 

— Ai povestit că Marie ţi-a dat numărul. De unde îl avea? 

— N-am nicio idee. 

— Atunci nici tu nu ştii nimic despre trecutul tău, despre 
istoria ta. 

Severin schimbă brusc subiectul. 

— Îţi aminteşti când ţi-am povestit despre Kjeld, fiul 
administratorului nostru de bloc? 

— Da. 

— În afară de tine, nu i-am mai mărturisit decât... fostei 
mele soţii, Bente. Nu i-am povestit niciodată fiicei mele. 
Severin se căsătorise în 1988, devenise tată şi îşi înființase 
firma, odată cu creşterea valului de refugiaţi. Petrecea 
foarte puţin timp acasă. 

— Poate că, în realitate, l-am ucis pe fratele meu vitreg, 
Hasse, pentru a doua oară. 

În acest moment, Orla se simţi copleşit de nevoia acută 
de a-i povesti lui Severin despre incidentul care îi 
schimbase viaţa - despre seara de pe râu, cu Poul şi 
Karsten şi despre Prostănacul rănit, care, urlând de frică, se 
prăbuşise în apa tulbure. 

Dură mai puţin de zece minute ca să povestească 
întâmplarea demult trecută. 

— Când ne-am întors, era mort, îşi încheie mărturisirea. 
Şi acolo stătea, pur şi simplu... ochiul... pe o frunză. 

— De ce eşti atât de sigur că a fost mâna ta cea care... 
Severin stătu un moment să caute cuvintele corecte... care 
a comis fapta? 

Orla descria cu degetul mişcări mici, circulare pe braţele 
fotoliului. 

— Pentru că eram capabil de asta, spuse el obosit. 


271 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Ar fi putut fi, la fel de bine, mâna lui Poul. Ai spus deja 
că era diabolic. 

Acum vorbise avocatul din Severin. 

Degetul lui Orla se opri pe pluş. 

— Nu, am auzit un sunet care ieşea din mine. 

— Ce fel de zgomot? 

— Ca o cascadă, care trece prin... 

Făcu o pauză. 

Severin se încruntă. 

— Te gândeşti vreodată la oamenii pe care îi distrugi, ca 
funcţionar, fără ca ei să ştie vreodată de ce... 

Şeful personalului ministrului de stat se ridică din fotoliul 
albastru şi pufăi nervos. 

— Ce întrebare ciudată mai este şi asta? 

— De când drumurile noastre s-au despărţit şi primii 
refugiaţi iranieni din 1985 au iniţiat o petiție privind dreptul 
la azil şi la permise de şedere, nu mai avem aceeaşi părere, 
deşi am crescut în acelaşi cartier. Asta s-a întâmplat în 
urmă cu mai mult de douăzeci de ani, Orla. La început, 
lumea mea era destul de dreaptă, dar acum lumea ta este 
cea care arată calea. 

Orla Berntsen pufni. 

— Tu eşti, de fapt, mâna care atacă rapid din întuneric... 
Tu eşti călăul care ucide fără ezitare un băiat tamil de 
unsprezece ani. De ce? 

Orla Berntsen făcu un pas înapoi şi pufni. Putea simţi 
parfumul dulce al degradării unui avocat falimentar. 

— Doamne Dumnezeule, chiar eşti melodramatic. Pentru 
că aşa vrea populaţia. Ştii asta la fel de bine ca şi mine. 
Cetăţenii aleg guvernul de care se simt cel mai bine 
protejaţi şi care le garantează viitorul ţării în care vor să 
trăiască. Ei sunt cei care se apără împotriva tuturor 
străinilor care ameninţă coeziunea ţării. Însăşi populaţia 
stabileşte mijloacele. Tu lucrezi împotriva ei. Asta înseamnă 
democraţie. 

— Asta-i o minciună. Cei mai mulţi danezi l-ar proteja pe 
băiat. Vrem să ajutăm oamenii aflaţi la ananghie. Aşa s-a 

272 


- ERIK VALEUR - 


întâmplat şi cu evreii în cel de-al Doilea Război Mondial, 
cărora le-am fost alături. 

— Evreii... Orla sesiză agresivitatea incontrolabilă din 
vocea sa şi trase adânc aer în piept, pentru a-şi domoli 
răsuflarea pe care Severin nu trebuia să o audă. Acceptăm 
rădăcinile şi casele oamenilor, atunci când ele pornesc de 
aici... Nu ai fost niciodată marginalizat pentru că ai fost 
adoptat? Îi era clar că această comparaţie şchiopăta, dar 
nu se putea opri. Se împuţinează, Severin... mor - aproape 
la fel de sigur ca şi Kjeld! 

Severin se ridică de pe canapeaua de lemn de 
mesteacăn şi, pentru o clipă, faţa îi strălucise ca luna roşie 
în amurg. Se plimbă câţiva paşi prin sufragerie şi se opri la 
uşa care dădea spre hol. 

— Poţi păstra scrisoarea mea, Orla Pil Berntsen, în mod 
evident, te deranjează mai mult decât pe mine. Nu te pot 
ajuta. În acest moment, eşti la fel de încăpățânat ca toţi 
ceilalţi. Este un mister pentru mine că avem istorii similare 
şi că odată am fost chiar prieteni. De ce... nu mai pot să 
înţeleg. Dar nu contează. Mâine vei avea pe birou cererea 
mea pentru un permis de şedere, din motive umanitare, 
pentru băiatul tamil. Şi gândeşte-te la propria ta poveste, 
înainte să ridici mâna. 


— Doar stă acolo şi gâfâie şi nu face nimic constructiv... 

Carl Malle plecase iritat de la Orla Berntsen şi acum 
indignarea lui plutea în biroul ministrului de stat. 

— Sunt ferm convins că toţi cei cinci băieţi din această 
generaţie au primit blestemata de scrisoare. Am 
interceptat o conversaţie între Asger Christoffersen din 
Arhus şi Peter Trast, din care reieşea că amândoi au primit 
salutul anonim. 

— Ai interceptat conversațiile unui post de televiziune...? 
întrebă ministrul neîncrezător. 

— Da. Şi un observator astronomic, care el însuşi trage 
cu urechea şi ascultă întregul univers. Din când în când, 


273 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


este foarte practic să poţi apela vechile contacte, trebuie 
să fii de acord cu mine. 

— Ce i-ai povestit Susannei Ingemann? Ministrul de stat 
stătea la fereastră şi privea în curtea din spate. 

— Că am clasificat scrisoarea anonimă ca fiind acţiunea 
unui psihopat, ca o posibilă vestire a unei fapte mult mai 
drastice. Poate un atentat sau un atac terorist. În vremuri 
ca acestea, nu poţi fi suficient de atent atunci când 
Ministerul de Stat primeşte astfel de ameninţări... Şi, 
probabil, şi Kongslund se află într-un astfel de pericol. 
Imaginează-ţi - copii mici, care sunt aruncaţi în aer de 
musulmanii nebuni. Este de neînchipuit. 

— Da, spuse ministrul revoltat. Lumea în care trăim este 
îngrozitoare. 

Carl Malle clătină din cap afirmativ. 

— Suntem interesaţi să depistăm sursa plicului şi a 
literelor tăiate şi am adunat numele tuturor familiilor care 
au adoptat copii, în anii 1961 şi 1962, de la Kongslund. 
Susanne Ingemann ne este utilă, chiar dacă ea nu este, 
desigur, în măsură să ne ofere o perspectivă asupra 
vechilor documente... 

— Şi dacă ai numele de familie...? 

— Găsim şi adresele actuale ale copiilor. Ei au plecat de 
mult timp - dar, odată ce avem coordonatele geografice ale 
expeditorului, le putem compara cu lista. 

Ministrul de stat strânse pumnii. 

— Carl, trebuie să verifici vechea Protecţie a copilului. Și 
vezi ce poţi afla de la Autoritatea Tutelară. Ai toată 
autoritatea. Da, ştiu, am mai încercat odată - fără succes, 
dar influenţa Magnei nu mai este atât de mare acum. Aş 
vrea ca fiecare nenorocită de cutie din arhivele lor să fie 
examinată, fiecare dosar şi fiecare mapă în care ar fi putut 
fi stocat ceva. Vreau ca tu personal să verifici fiecare 
bucăţică de hârtie, de aici şi din străinătate, pe care cineva 
ar fi putut scrie acest nume de rahat - John Bjergstrand. 
Caută toate familiile care au adoptat copii în acea perioadă 


274 


- ERIK VALEUR - 


şi verifică dacă au fost vreodată contactate de necunoscuţi 
interesaţi în vreun fel de copiii din Kongslund. 

Carl Malle zâmbi uşor. 

— Toate bune şi frumoase, dar acum cea mai mare 
problemă a noastră este Severin. 

Enevold îşi strânse lent mâinile în dreptul bărbiei. 

— Severin, spuse cu dispreţ. Un băiat respins, care a 
epuizat toate şansele. Avocatul tuturor sufletelor pierdute 
şi rătăcite, al escrocilor şi impostorilor care vin în 
Danemarca. Unde este problema? 

— Cei doi s-au întâlnit aseară. Nu pentru mult timp - dar 
s-au întâlnit. 

Privirea ministrului străluci. 

— Am pus un om să-l supravegheze pe Severin. Direct de 
la firmă s-a dus la Frydens Vænge, unde Orla i-a deschis 
uşa. Carl Malle plesni din degetele sale groase. Şi... voilà... 
s-au întâlnit din nou. 

— Ştim despre ce au vorbit? 

— Nu, dar nu ar trebui să fie greu de ghicit, nu-i aşa? 

— Contactează-l... Ministrul se opri. Avocatul refugiaților 
şi radicalul guvernamental în aceeaşi barcă. Acest lucru s- 
ar putea termina cu un dezastru. Carl Malle îşi ieşise din 
fire, ca şi cum şi-ar fi dat seama că Ole Almind-Enevold se 
deschisese prea mult în faţa lui Orla şi, la un moment dat, 
în timpul petrecut la universitate, îi povestise că Severin 
fusese în acelaşi orfelinat ca şi el. In opinia sa, acest lucru 
reprezenta un risc colosal. 

Fostul poliţist trase adânc aer în piept. 

— li voi contacta atât pe Orla, cât şi pe Severin Nielsen şi 
mă voi asigura ca legătura lor să fie întreruptă. Şi voi 
discuta cu Susanne Ingemann - şi cu Marie Ladegaard - şi 
după aceea voi merge la Århus, la Asger Christoffersen. Pe 
Peter Trøst îl putem lăsa în seama profesorului. 

Ministrul se lăsă pe spate. Calmul se instalase pe chipul 
său cu trăsături feminine, proaspăt bărbierit. Atunci când 
Carl Malle îl cunoscuse, Ole era un băiat slab, pe care 
luptătorii pentru libertate cu vârste mai mari de-abia îl 

275 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


observau - cu excepţia momentelor în care aveau nevoie 
de cineva pentru a le face comisioanele, pentru a transmite 
mesaje sau a transporta explozivul dintr-un capăt al 
oraşului în altul. Un astfel de tip slab nu ar fi fost niciodată 
suspectat de germani, credeau ei. In plus, Ole nu punea 
întrebări şi nu se răzgândea niciodată, dacă se punea în 
mişcare. 

Carl Malle n-ar fi crezut niciodată în viaţa lui că Ole va 
ajunge vreodată altceva decât un curier. 

Când fusese numit pentru prima dată, în 1979, la 
minister, puternicul ofiţer de poliţie făcuse o anchetă 
discretă cu privire la istoria sa, pentru că erau zvonuri că ar 
fi avut o mamă comunistă şi în acei ani, comunismul era 
luat foarte în serios. În Nicaragua câştigaseră sandiniştii, 
Uniunea Sovietică ţinea Europa de Est într-o strânsoare de 
fier şi ziua de 1 mai era sărbătorită în toată Europa ca mare 
sărbătoare naţională, cu mulţimi uriaşe pe străzi. Malle 
făcuse echipă cu un vechi prieten din serviciile secrete din 
poliţie şi cei doi ofiţeri de poliţie îşi făcuseră treaba rapid şi 
discret - şi cu o concluzie oarecum liniştitoare. Proaspăt 
numitul ministru crescuse într-o exploataţie forestieră la 
sud de Vejle, având un tată care îşi pedepsea unicul fiu cu 
toate instrumentele care îi picau în mână (asta era înainte 
de timpurile „mai bune”, ale umeraşului de haine), iar 
mama lui devenise comunistă după Revoluţia Rusă din 
1917. Dar nimic nu lăsa impresia că el ar fi fost infectat. 
Mama îşi împinsese fiul în lupta de rezistenţă, luând în 
considerare că nemţii nu erau atât de periculoşi pentru el 
ca soţul ei imprevizibil - punându-l astfel, indirect, în 
legătură cu Malle. 

Când Carl şi camarazii săi cei mai apropiaţi fuseseră 
trimişi, în septembrie 1943, la Copenhaga, Ole îl urmase şi 
o întâlnise pentru prima dată pe Magna la Skodsborg, când 
începuseră transporturile de evrei. Mai târziu, în timp ce 
studia dreptul, o cunoscuse pe Lykke, cu care se căsătorise 
în ziua când împlinise douăzeci şi unu de ani. În 1957, 
fusese desemnat pentru a se ocupa de deţinuţi, un proiect 

276 


- ERIK VALEUR - 


despre deţinuţii de sex feminin şi pentru a analiza influenţa 
închisorii asupra bunăstării lor. Incă de la începutul 
proiectului, proaspătul jurist cu copilărie grea dezvoltase 
teza interesantă - şi, surprinzător, făcută în funcţie de sexe 
-, că o închisoare afecta, cu siguranţă, mai mult prizonierii 
femei decât pe deţinuţii bărbaţi. Motivul pentru acest lucru 
ar fi fost faptul că acestea nu îşi puteau urma cel mai vechi 
şi mai puternic instinct din lume - împlinirea nevoii de a fi 
mamă. 

Această parte din notițele despre viaţa lui Almind- 
Enevold o scrisese Carl Malle însuşi - şi apoi o ascunsese, 
pentru că nu vedea nicio necesitate de a pune alte 
persoane pe urma evenimentelor care puteau fi asigurarea 
lui de viaţă, în cazul în care Ole ar deveni vreodată 
duşmanul său. Tânărul jurist în devenire şi aspirant la o 
carieră politică importantă avea o problemă maritală, din 
ce în ce mai mare: de trei ani, el şi Lykke încercau să facă 
un copil, dar Lykke nu rămânea însărcinată, în ciuda tuturor 
încercărilor şi eforturilor. 

Tânărul jurist era deosebit de afectat de deficienţa soţiei 
sale, în acest moment absolut existenţial al vieţii. Visase 
atât de mult timp la un fiu, încât nu îşi putea imagina 
nicicum o viaţă fără un urmaş. Unul dintre motive ar fi 
putut fi amintirea propriei sale copilării şi anii de coşmar 
petrecuţi cu tatăl său taciturn şi violent. 

Lykke îi refuzase şansa de a demonstra că el putea face 
totul mai bine şi că tiparul putea fi schimbat. 

În această situaţie fără ieşire, soarta a intervenit şi şi-a 
ridicat braţul subţire, de parcă le făcea cu mâna muritorilor 
acolo de jos, în infern. Era în aprilie 1960. Se spune că 
Dumnezeu şi diavolul sunt creaţi numai din imaginaţia 
oamenilor - dar soarta, cu caracterul ei imprevizibil, 
schimbător şi aparent, era omologul feminin al celor doi 
domni răutăcioşi. 

Ministrul se cufundă în gândurile sale. 

— Carl... de ce acum? De ce tocmai acum...? 


277 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Este de o importanţă crucială să rezolvăm... Fostul 
poliţist ezitase o clipă înainte de a vorbi. Încă ceva, un lucru 
pe care nu ştiu cum să-l interpretez. Aceasta era o 
declaraţie care ieşea destul de rar din gura lui Carl Malle. 
Şeful securităţii se aplecă în faţă. Există un comisar 
criminalist - mai exact, un comisar criminalist pensionat, 
care i-a furnizat o informaţie actualului şef de la 
departamentul Omucideri, informaţie care, evident, are 
ceva de-a face cu afacerea Kongslund. 

Ole Almind-Enevold ridică din sprâncene. 

— Dacă sunt corect informat, colegul pensionar i-a 
sugerat succesorului său să reia investigația unui caz 
nerezolvat, mai vechi, al unui cadavru de sex feminin - o 
moarte misterioasă pe plaja din apropiere de Kongslund. 
Asta e tot ce ştiu. Nu am primit această informaţie personal 
de la şeful departamentului de Omucideri, ci de la un 
angajat... care îmi prezintă regulat câte un raport. 

— Aha. 

— Va trebui să mai fac cercetări. 

— Dumnezeu ştie. 

Acesta a fost ultimul ordin explicit al unui vechi aliat, 
înainte ca soarta să lovească cu o forţă pe care nimeni nu 
ar fi crezut-o posibilă. 

Carl Malle se ridică, fără alte comentarii, şi părăsi biroul. 


278 


- ERIK VALEUR - 


PARTEA a Ill-a 
EVA 


279 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


16 
SKODSBORGUL REGAL 


12 MAI 2008 


Kongslund a fost construit în lunile în care a fost 
adoptată Constituţia, ceea ce, fără inspirația unui rege iubit 
de întregul popor, nu ar fi fost posibil. Aşa spunea legenda. 

Şi cum câţiva ani mai târziu seriile de domnişoare 
hotărâte de la Protecția copilului din Copenhaga porniseră 
în căutarea unui cămin pentru copiii nedoriți ai danezilor - 
ce alt loc ar fi fost mai potrivit decât locul favorit al Regelui 
Cetăţean? Niciunul! Regele însuşi era fiul unei mame 
frivole, iresponsabile - de care fusese separat, copil fiind, şi 
ca adult avusese o amantă din popor, pe care o făcuse 
soția lui nelegitimă şi gusta din plăcerile vieții de zi cu zi, 
după aceea se ridicase la ceruri, fără un moştenitor, astfel 
că ramura sa din arborele familiei regale era la fel de 
moartă ca şi crapii din lacul grădinii zoologice, în care îi 
plăcea atât de mult să pescuiască. 

Oh, da. lubise Kongsluna. 

Constituţia, pe de altă parte, o semnase destul de absent 
- între două reprize de pescuit. 


Probabil că scăpasem ceva din vedere, m-am gândit 
atunci când ministerul intensifică vânătoarea autorului 
scrisorii anonime. 

Trebuie să se fi întâmplat ceva decisiv când încă eram 
destul de mică; ceva ce nu observasem şi care fusese 
gestionat atât de discret, încât după aceea nu am putut 
găsi nicio urmă. 

Am parcurs din nou cu atenţie documentele care ar fi 
putut aduce, poate lumina în întuneric. 

In lunile de după apariţia mea, în Camera sugarilor 
fuseseră aduse opt paturi din lemn vopsit, mici, albe - 
patru pe peretele de nord şi patru pe peretele de sud. Atât 

280 


- ERIK VALEUR - 


ştiam. Când camera se umpluse, atârnaseră opt biberoane 
pe un suport de sub tavan, iar asistenta de noapte putea 
lăsa sticlele jos, până la copii, prin intermediul unui sistem 
sofisticat cu cabluri, care puteau bea fără a exista pericolul 
de a scăpa biberoanele din mână. Magna negase 
întotdeauna în faţa presei existenţa acestui stativ cu 
biberoane, susţinând că am văzut fantome. 

— Mica mea Inger Marie, iar crezi că trompele elefanților 
sunt fire! îmi spunea cu un zâmbet - dar vocea o trăda. 

Nu îşi dăduse seama că micuţii din Camera sugarilor îşi 
împărtăşeau secretele, dinainte ca adulţii să considere că 
acest lucru este posibil. 

M-am întors înapoi în primul meu an petrecut în vechiul 
conac, în timp ce căutam semnele care - şi eram foarte 
sigură - trebuie să fi fost lăsate în urmă. 

Bunicul Magdalenei tocmai terminase fundaţia, când s-a 
petrecut un eveniment pe care nu avea să-l mai uite tot 
restul vieţii. In partea de sus a dealului de deasupra 
şantierului se afla punctul de observaţie preferat al regelui, 
atunci când se afla în reşedinţa de vară din apropierea 
Palatului Skodsborg. La jumătatea lunii martie 1848, acesta 
se împiedicase de o rădăcină de copac şi alunecase pe fund 
până la baza dealului, în şantier, unde se proptise în 
singura buturugă care nu fusese încă scoasă din pământ. 

Din întâmplare, constructorul speriat se afla la poalele 
versantului şi a observat căderea regelui. Alergă îngrozit 
să-l ajute şi făcu o plecăciune. Regele deschise ochii şi îşi 
pironi privirea pe fundaţia proaspăt turnată a imensei vile. 
Prin acest accident plin de noroc, soarta colinei a fost 
pecetluită. 

Vila Kongslund a fost construită în aceleaşi luni în care 
fusese scrisă Constituţia statului Danemarca. In timpul verii 
în care monarhia absolută făcea loc unei constituţii, se 
spune că regele s-a ocupat mult mai intens de construcţia 
vilei din fiord decât de elaborarea complicată a textului 
constituţional. Intotdeauna îşi croia drumul prin pădure 
gâfâind uşor, atunci când reuşea să evadeze din viaţa 

281 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


rigidă de la palat şi de la şedinţele plictisitoare în timpul 
cărora prefera să doarmă. Pe şantier îi saluta fericit pe 
meşteri. 

— Ce loc fantastic - ce fagi puternici! îl auzea bunicul 
Magdalenei strigând, în timp ce trăgea din pipă atât de 
tare, încât vârfurile mustăţii sale regale se pârleau din 
cauza căldurii. 

Când tutunul se consuma, uneori îi venea ideea să umple 
pipa cu tot felul de frunze şi să le transforme într-un fum 
negru albăstrui. 

— După cum văd, ai făcut o cameră între turnuri, de 
unde poţi privi pe deasupra fiordului, până în Suedia, 
spunea el prin norii de fum. 

— Dar bineînţeles, doar a fost ideea Voastră! protesta 
arhitectul cu modestia proprie subordonaţilor. 

— Da, da, da, spuse regele, se aşeză sub cei doisprezece 
fagi de pe deal şi pufăi, fermecat, în continuare. Cât de 
mult iubesc această oază verde! 

În jurnalele sale, Magdalene redase descrierile tatălui 
său. Regele se ducea cu telescopul său lung, regal, sub fagi 
şi privea pe deasupra fiordului şi a insulei Hven, iar când 
clădirea fusese terminată, regele îi dăruise telescopul 
arhitectului casei Kongslund, ca mulţumire pentru eforturile 
sale. În una din ultimele zile înainte de finalizarea 
construcţiei, Alteța Sa Regală se apropiase din spatele 
trunchiurilor groase de fagi cu marea sa dragoste la subraţ. 

— Acesta este castelul despre care ţi-am povestit, 
Louise, spuse el şi micuţele frunze, ieşite din pipa sa, 
pârâiau atât de tare, încât faţa de-abia i se mai vedea din 
fumul gros. 

— Cred că a meritat efortul, veni răspunsul ei oarecum 
criptic. Ea însăşi dăduse un copil spre adopţie, cu ani în 
urmă, pe care îl născuse în secret în urma unei aventuri cu 
şambelanul Berling - de unde am tras concluzia că femeile 
sunt şi au fost întotdeauna cele care transformă activităţile 
haotice ale bărbaţilor, ţesându-le într-o plasă inteligibilă 
pentru toată lumea. 

282 


- ERIK VALEUR - 


Regele Cetăţean a murit la sfârşitul anului 1863, fără a 
lăsa un urmaş la tron sau moştenitori; probabil că ştia de 
mult că acest lucru nu era posibil - nici măcar cu pasionala 
domnişoară Rasmussen alături de el. Prin urmare, odată cu 
el a murit şi ultimul descendent al vechii familii regale şi 
națiunea a trebuit să găsească un alt rege. Aproape că se 
poate spune că regatul a adoptat o nouă familie regală, 
pentru că nu putea fi găsită una proprie. 

— Marie! 

La uşa mea se auzi un ciocănit. 

Am tresărit. Ca de atâtea ori înainte, făcusem din nou 
legătura între povestea Kongslund şi soluţia ghicitorii mele, 
fără să ştiu de ce. Acestea erau fantezii absurde. 

— Te rog să vii imediat...! mă striga Susanne de pe hol. 

M-am ridicat, mi-am luat mâinile de pe vechiul telescop 
regal şi am deschis uşa. 

N-o mai văzusem niciodată pe Susanne Ingemann atât 
de tensionată ca în acel moment. 

Faţa ei frumoasă strălucea, ca şi cum ar fi urcat în fugă 
pe nişte scări de trei ori mai lungi decât scările de la 
Kongslund. 

Primise vizitele din partea ziarului şi a postului de 
televiziune cu acelaşi calm aparent, pe care avea să-l 
afişeze şi Magna a doua zi, fără să le dezvăluie jurnaliştilor 
nici cea mai mică parte din universul antic, fatidic de la 
Kongslund. Chiar dacă aceştia simţiseră ceva în spatele 
uşilor groase, Susanne Ingemann le închisese bine. Cine 
suspecta că secretele importante erau ascunse undeva în 
vila veche nu se putuse apropia nici măcar un pas în cursul 
zilelor trecute. 

Cu Carl Malle lucrurile stăteau altfel, iar Susanne nu îmi 
dăduse de ales. 

— Acum trebuie să cobori neapărat, spuse cu un şuierat, 
de parcă regretase chiar înainte să strige. 

El stătea în camera din grădină, cu o ceaşcă de ceai 
Oolong în mână, ceai pe care Magna îl bea cu atât de multă 
plăcere şi pe care, acum, îl bea şi Susanne. Porţelanul fin 

283 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


aproape dispăruse în mâna lui mare. De-abia dacă se 
schimbase în aceşti ani în care fusese unul dintre oaspeţii 
obişnuiţi ai casei, de Crăciun sau la aniversări. Era bronzat 
ca întotdeauna şi zâmbetul său avea încă aceeaşi 
deschidere care convinsese atât de mulţi oameni, de-a 
lungul timpului, că este un poliţist bun la suflet, cinstit, care 
dorea să le ofere ajutor şi protecţie şi căruia trădarea şi 
înşelăciunea îi erau străine. 

Susanne şi cu mine ştiam exact cât de greşită era 
această impresie. 

Se ridică puţin din fotoliu şi înclină capul în direcţia mea. 

— Marie Ladegaard. ţi mulţumesc că îmi dai, în sfârşit, 
ocazia de a-ţi adresa câteva întrebări. 

Nu ştiam dacă începuse conversaţia noastră cu o urmă 
de ironie. 

Susanne se aşeză pe canapeaua care stătea cu spatele 
la grădină şi la fiord, în timp ce eu am luat loc pe fotoliul 
din faţa şefului securităţii. Era la câţiva metri distanţă de el, 
dar cu contact vizual direct. 

— Marie, spuse Susanne. Carl ar dori să îţi pună câteva 
întrebări în legătură cu scrisorile anonime. 

— Nu pot spune prea multe în legătură cu acest subiect. 

Vocea mea era nepăsătoare şi rostisem declaraţia 
oficială, pentru mai multă siguranţă, cu un uşor sâsâit. 

Carl Malle mă privi îndelung, încruntat. Apoi spuse: 

— Marie, Susanne mă ajută să găsesc copiii care, ca 
adulţi, ar putea... avea de-a face cu acest lucru. Presa a 
luat-o razna. În acest moment, jurnaliştii miros conspirații 
peste tot. Un astfel de lucru nu poate fi ignorat, pur şi 
simplu, de minister. Ministrul doreşte să se facă investigaţii 
în această privinţă. Desfăcu mâna şi lăsă jos ceaşca de 
ceai, care ateriză pe farfurie, cu un zăngănit puternic. 
Expeditorul a fost suficient de deştept pentru a trimite 
prostiile astea mai multor persoane care au avut de-a face 
cu acest loc... Presupun că tu şi Susanne nu aţi primit nicio 
scrisoare anonimă? 

Am dat din cap pentru Susanne şi pentru mine. 

284 


- ERIK VALEUR - 


— M-am gândit eu, spuse el. 

— Dar cum va putea Kongslund să ajute poliţia? am 
întrebat. Aveţi nevoie de acces la arhivele confidenţiale ale 
Kongslund - doriţi să faceţi o percheziţie a casei? 

Se înţelegea clar că nu aş fi fost de acord. 

Carl Malle zâmbi în faţa furiei mele. Dinţii săi albi erau 
precum cei ai unui tânăr. 

— Nu facem percheziţie, Marie. Susanne este o prietenă 
bună şi veche a ministrului - şi acest caz reprezintă o 
povară pentru toţi copiii pe care Kongslund i-a ajutat de-a 
lungul anilor. Contactul neoficial şi sprijinul reciproc nu pot 
face rău - în plus, eu nu sunt de la poliţie. 

Susanne stătea liniştită, cu spatele la fiord. Faţa ei palidă 
avea din nou o aură roşie, care o făcea atât de atractivă în 
ochii bărbaţilor. 

— Documentele noastre confidenţiale vor fi exceptate, i- 
am spus. 

— Problema este că aici nu există aproape niciun 
document - parcă le-a înghiţit pământul. 

Nu am spus nimic şi am încercat să mă concentrez să îmi 
ascund satisfacția faţă de frustrarea lui Malle. Ei erau foarte 
siguri că Susanne era dispusă să coopereze. Era evident că 
venirea ei, în 1989, ca directoare a casei Kongslund, nu 
oferea prea multe informaţii şi erau slabe şansele să afle 
numele expeditorului scrisorii din mai 2008. 

— Nu am putut găsi numele sau adresele părinţilor 
biologici pentru niciunul din cei şapte copii care s-au aflat 
în Camera elefanților la Crăciunul din 1961, spuse Carl 
Malle. Eşti singura despre care ştim de unde vine... de 
nicăieri... 

Fostul poliţist ne privi mândru, de parcă ar fi descoperit 
singur ceva foarte amuzant. 

— În momentul de faţă avem impresia că, de fapt, toţi 
copiii ar fi fost abandonaţi, şi asta ne-a surprins, într- 
adevăr. Unde sunt documentele? 

Îi aruncă o privire Susannei Ingemann, dar, bineînţeles, 
nu primi niciun răspuns. 

285 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Şi în prezenţa mea nu ar fi îndrăznit niciodată să îi 
adreseze întrebarea direct. Ştiam asta toţi trei. 

M-am gândit la Magna şi mi-am permis un zâmbet. 

— Nemesis, am spus şoptit. 

Comportamentul meu obraznic a fost ignorat, lucru cât 
se poate de surprinzător. Carl Malle se pare că nu dorea să 
rişte o ceartă în acest moment al conversaţiei. 

— Ar trebui să existe certificate de botez - sau măcar 
copii ale acestora - şi certificate de naştere, spuse el în 
schimb. 

Avea dreptate. Copiii care nu fuseseră botezați, din 
cauză că mamele lor naturale dispăruseră după naştere, 
fuseseră adoptați cu cel puţin un document din care 
reieşea când şi unde se născuseră. Şi anume, copil 
necunoscut, născut la N.N., de N.N., în Rigshospital. 

Data naşterii şi numele mamei ar fi trebuit să fie 
cunoscute. 

— Unde sunt aceste documente? întrebă bărbatul masiv 
şi sună ca un copil nefericit, care se întorsese cu mâna 
goală din vânătoarea de comori după ziua de naştere a 
unui prieten. 

Nu am răspuns, căci ce puteam spune? Ştiam mai bine 
ca oricine că aceste documente nu mai erau. Singurele 
urme care mai existau se aflau într-un compartiment 
secret, într-un dulap din lemn de satin, la numai câţiva 
metri deasupra lui. 

— Şi ar trebui să mai existe şi alte documente. Protecţia 
copilului a întocmit scrisori de confirmare atât pentru 
părinţii naturali, cât şi pentru cei adoptivi. 

Ştia uimitor de multe despre procedurile din acele 
vremuri. Mai mult decât atât, fostul şef de poliţie îmi oferise 
o posibilă soluţie pentru fiecare enigmă pe care o 
întâlnisem de mai mult timp, dar nu îndrăznisem niciodată 
să o menţionez cuiva: Cum îi putuse localiza Carl Malle pe 
Orla şi pe Severin? De mult, în Søborg, cei doi nu bănuiseră 
că îşi petrecuseră primii ani împreună la Kongslund. Cum 
reuşise să îi găsească exact pe aceşti doi băieţi, când 

286 


- ERIK VALEUR - 


numai directoarea şi părinţii adoptivi ştiau despre trecutul 
şi despre adresa lor curentă? Până la această vizită, 
crezusem că avusese acces la documentele vreunei 
autorităţi, prin cine ştie ce canal - frustrarea lui arăta 
acum, totuşi, foarte clar, că nici vorbă nu fusese de aşa 
ceva. 

Consecința acestui lucru era extrem de incomodă, pentru 
că atunci însemna că originea contactului cu Orla, Severin 
şi Peter putea fi numai orfelinatul Kongslund însuşi, deci 
Magna. 

Nu puteam crede că mama mea adoptivă i-ar fi putut 
oferi de bunăvoie informaţiile unui bărbat precum Carl 
Malle, un confident vechi al lui Ole Almind-Enevold. În cazul 
în care aveam dreptate, nu mai rămânea decât cealaltă 
opţiune, pe care anterior o exclusesem ca fiind prea bizară. 
Trebuia să privesc adevărul în ochi: ei îi supravegheaseră 
pe copiii din Camera sugarilor şi îi observaseră în noile lor 
case, după ce plecaseră din Kongslund. 

O acţiune destul de simplă, dar şi foarte drastică, mă 
gândisem şi mi-am dat seama cât de naivă fusesem. 

Vocea lui îmi întrerupse gândurile: 

— Din a doua jumătate a anului 1961 până în primăvara 
lui 1962, în Camera sugarilor au fost şapte copii... şi exact 
datele acestor şapte perechi de părinţi biologici nu le 
putem găsi în documente... Detaliile... au dispărut. 

Mi-am ridicat ochii. 

— Ce este atât de interesant la acest interval de timp? l- 
am întrebat. 

Imi dorisem să-i pun această întrebare Magnei de mult 
timp, dar i-am adresat-o acum bărbatului care mă tulbura 
ca nimeni altcineva şi mă făcea să mă simt nesigură. Cu 
această întrebare îl redusesem la tăcere. 

— Care este problema, de fapt? am întrebat. 

Fostul poliţist îşi regăsi cuvintele: 

— Tu ai avut acces la documente... 

Am îngheţat. 

— Eu? Nu, bineînţeles că nu! 

287 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Distrugerea documentelor confidenţiale se pedepseşte 
conform legii, Marie Ladegaard. 

— Şi de ce aş face aşa ceva? Un copil adoptat, care ar 
dori să-şi găsească rădăcinile - asta ar avea sens, dar eu 
sunt singura din Camera elefanților pentru care nu există, 
cu siguranţă, niciun fel de documente. 

Logica bruscă a acestei afirmaţii îi trase, pentru un 
moment, pământul de sub picioare, şi eu am expirat încet. 

Susanne se aplecă în faţă, învăluită într-o aură roşu- 
brună. i 

— Nu există niciun motiv pentru a o hărțui pe Marie. Intr- 
adevăr, ea nu avea niciun motiv să fure documentele 
altora, spuse ea. 

Se înşela profund. 

Pumnul lui Carl Malle se strânse din nou în jurul ceştii de 
ceai, care printr-o minune nu s-a spart în mii de cioburi. 

— Sunt foarte recunoscătoare pentru ajutorul pe care 
doriţi să mi-l oferiţi din nou, domnule Carl, spuse Susanne. 
Şi cunoaşteţi povestea mea mai bine decât oricine 
altcineva. Pentru nimic în lume nu aş fi tolerat ca cineva să 
facă rău orfelinatului Kongslund. Cu toate acestea, m-aş fi 
apărat cu toată puterea mea... 

Carl Malle fusese făcut şah mat. 

— Aici, la Kongslund, am trecut odată printr-o criză - era 
încă pe vremea Magnei. În acel moment, tot biroul de la 
primul etaj a fost jefuit şi răscolit. Poate că atunci au 
dispărut documentele. Poate că şi alte persoane, în afară 
de dumneavoastră, sunt interesate de aceste hârtii. 

Carl Malle o privi fix şi, pentru o clipă, mi-a fost teamă ca 
Susanne să nu meargă cu un pas mai departe: Poate că ați 
fost chiar dumneavoastră cel care a căutat prin birou? 

Din fericire, nu se întâmplă. 

— Aceste documente pot fi într-un singur loc, şi acest loc 
este la Magna, spuse ea şi îi pasă, astfel, responsabilitatea, 
predecesoarei ei. 

Dar Magna se putea descurca singură şi ea ştia asta. 


288 


- ERIK VALEUR - 


Eu aş fi putut numi şi un alt loc: registrul bisericii din 
capela de la Rigshospital. Şi acolo fuseseră menţionaţi 
mulţi dintre copiii adoptivi. In orice caz, aceia care fuseseră 
botezați în grabă, fie pentru că erau bolnavi şi 
supraviețuirea lor era pusă în balanţă - dar şi aceia ale 
căror mame se îndoiau de decizia lor şi insistaseră să fie 
botezați, înainte ca apoi să plece pe drumul lor. Probabil că 
se dusese acolo cu mult timp în urmă - aparent, fără 
succes. Fără un nume pe certificatul de naştere şi fără o 
dată concretă a naşterii, nu era uşor nici chiar pentru fostul 
şef adjunct de poliţie să găsească informaţii în registrul 
bisericii. 

Carl Malle dădu din cap. Părea să simtă că ne uniserăm 
forţele împotriva lui, fără a putea dovedi de ce sau cum. 
Ceaşca stătea, încă, în pumnul său puternic, ca un mic pui 
de pasăre albă. 

— Am de gând să dau de urma tuturor familiilor 
adoptive, indiferent de an, spuse el lent. Pentru a găsi 
locurile actuale în care se află fiecare copil. Făcu o pauză 
care dură cel puţin cinci secunde, înainte să continue: 
Scrisorile trimise către minister şi către ziar au fost puse la 
un oficiu poştal din Østerbro. În toată insula Zealand nu am 
găsit decât trei magazine care vând tipul de plic în care au 
fost trimise formularul şi botoşeii de copil. Unul dintre ele 
se află pe Østerbrogade... Din nou făcu o pauză lungă. 
Desigur, în această perioadă au fost adoptați mulţi copii în 
Copenhaga - totuşi, această descoperire micşorează un pic 
aria de căutare, spuse el. 

Astfel, el îl excludea pe Asger Christoffersen ca 
expeditor, pentru că locuia în Århus. 

— Nu ştiu ce ar trebui să demonstreze asta, spuse 
Susanne Ingemann. Cel puţin, până când nu găsiţi un motiv 
care să-i delimiteze pe mulţi nevinovaţi de expeditorul 
anonim, rosti cu o expresie gravă. Chiar dacă nu văd niciun 
păcat în faptul că o scrisoare a fost trimisă câtorva oameni 
care, mai demult, au fost într-un orfelinat. Poate că acea 
persoană nu a dorit decât să-i ajute pe copiii adoptivi. ÎI 

289 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


privi pe deasupra mesei, departe, parcă peste ţara nimănui 
şi peste deceniile care trecuseră de atunci. Apoi ea puse 
capăt conversaţiei, cu o brutalitate rară... Dar acestea sunt, 
cu siguranţă, sentimente pe care dumneavoastră nu le-aţi 
avut niciodată. 


Când plecă, în ciuda şocului, fusese pe punctul de a-mi 
cere voie să caute prin camera mea. Să-mi cotrobăie prin 
pat şi prin dulapuri şi prin toate sertarele închise. 

Se vedea pe el. Dar îşi reprimă această cerere. 

Din nou mi-am simţit frica. Bărbatul îşi cântărea precis 
fiecare pas şi mai întâi voia să fie foarte sigur. 

Din cine ştie ce motiv, mă îngrijora achitarea lui Asger ca 
potenţial expeditor. Carl Malle se putea răzgândi în orice 
moment, în cazul în care pista din Copenhaga nu ducea 
nicăieri. II observasem pe Asger de la distanţă: ceea ce 
fusese uşor, pentru că el apărea în ziare şi făcea tot mereu 
introduceri interesante şi îndrăgite în misterele cerului, pe 
care le citisem aproape pe toate. Până la urmă, eu 
crescusem cu vedere spre insula Hven şi spre Stjerneborg, 
castelul lui Tycho Brahe, pentru care simţeam o iubire 
intensă. Asger vizitase Kongslund în vara anului 1975, la 
scurt timp după ce intrase în clasa a opta. Câţiva ani mai 
târziu, părinţii săi îi mărturisiseră secretul vieţii sale. Eşti 
adoptat. 

Ştiam că Susanne cunoştea povestea şi, de asemenea, 
aşa cum îl cunoştea şi pe băiat mult mai bine decât mine. 

Veniseră la Kongslund în timpul prânzului. Asger şi 
părinţii lui călătoriseră prin Danemarca, în timp ce ţara se 
topea sub un val de căldură care îi îndemna pe oameni să 
meargă la mare. El trecuse de paisprezece ani şi nu ştia 
nimic despre trecutul său. Nu cunoştea nici casa, nici apa şi 
nici pe femeia masivă care îl îmbrăţişase atât de matern. Şi 
nici elefantul japonez pe roţi sau pe mărunţica fată care 
făcuse o plecăciune ascultătoare în acea după-amiază şi 
apoi îi strânsese mâna. Mă schimbasem destul de mult în 
câţiva ani, devenisem mai luminoasă şi mama mea 

290 


- ERIK VALEUR - 


adoptivă mergea, uneori, până într-acolo, încât să-mi spună 
că sunt frumoasă. 

Cu toate acestea, el mă întrebă dacă ne mai întâlniserăm 
înainte. Cuvinte ceremonioase, mai ales pentru un băiat de 
paisprezece ani. 

Eu am clătinat negativ din cap, iar el nu a mai întrebat 
nimic. Tatăl lui Asger a intervenit palid şi a spus că vrea să 
facă o scurtă plimbare pe plajă. Curând după aceea, l-am 
văzut stând pe o piatră lângă apă, de parcă ar fi făcut 
insolaţie. Mama lui Asger se aşezase, între timp, cu Magna 
în camera din grădină şi bea ceai Oolong. 

Eu l-am condus pe Asger în Camera sugarilor şi i-am 
povestit. 

— Aici am fost. Apoi i-am lăsat o clipă pentru a privi totul. 

Elefanții albaştri ţopăiau în jurul nostru pe pereţi - dar el 
se duse direct la uşa de pe terasă şi îşi lăsă privirea să 
rătăcească pe deasupra fiordului. 

— Acolo este Hven? întrebă el, stând cu spatele la mine. 

l-am urmărit privirea - dar el, în acel moment, nu se uita 
spre insulă. Jos, pe apă, tatăl său încă stătea pe piatră. Apoi 
îşi mută privirea dintr-odată, arătând pe deasupra tatălui 
său, spre cer: 

— Tycho Brahe credea că soarele este centrul lumii. 
Oamenii de ştiinţă întotdeauna au crezut că ştiu totul. Şi 
întotdeauna au descoperit cât de puţin înţeleg, de fapt, şi 
cât de multe greşeli fac - aşa că, de ce ar trebui să 
înţelegem acum totul? În cele din urmă, chiar şi moartea va 
fi interpretată ca un fel de concept medieval întunecat 
despre finalul vieţii. 

Ce afirmaţie ameţitoare, în special pentru un copil de 
paisprezece ani, aşa de deştept ca Asger. Am dat aprobator 
din cap, fără să înţeleg ce voia să spună. Era persoana cea 
mai enigmatică pe care o cunoscusem vreodată. 

— Unii cercetători cred că timpul nu există, de fapt, 
spuse el. Şi dacă timpul nu există, probabil că nu există nici 
distanţa. lar dacă aceasta nu există, atunci orice formă de 
mişcare este o iluzie. 

291 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Acestea erau nişte cuvinte ciudate, chiar şi într-un loc ca 
acesta (deşi le-am notat cu atenţie într-unul din jurnalele 
mele atunci când am rămas din nou singură). Jos, pe plajă, 
tatăl său se aplecase acum complet, de parcă îşi studia faţa 
în apă. Părea ciudat. Asger se îndepărtă de fereastră şi am 
văzut că avea lacrimi în ochi. De ce, nu am înţeles 
niciodată. 

— Aş vrea să fie aşa, spuse el visător. 

— Cum? am întrebat şi, dintr-odată, am avut senzaţia că 
vorbea despre părinţii lui. 

— Faptul că gândurile sunt singura forţă din univers, 
răspunse el. 

Apoi fugi din Camera sugarilor şi mă lăsă în urmă, între 
elefanții albaştri care mărşăluiau. 

Cu totul, două mii nouă sute şaptezeci şi trei. 


292 


- ERIK VALEUR - 


17 
PROFESORUL 


13 MAI 2008 


— Aici, în acest loc, nu am avut nevoie nici de 
Dumnezeu, nici de diavol! am auzit-o pe mama mea 
adoptivă spunându-le deseori oaspeților străini, care 
veneau la  Kongslund pentru a studia activitatea 
impresionantă, a ei şi a celorlalte domnişoare. O delegație 
venise tocmai din Japonia, aducând drept cadou un elefant 
pe roți. Astfel, ea nu lăsa nici urmă de îndoială că 
Dumnezeu şi diavolul erau bărbați de cea mai joasă speță. 

În lumea Magnei, tot ce era neprevăzut şi deformat 
putea fi corectat în aşa fel încât să funcţioneze. Pentru 
aceasta, fiica ei adoptivă, faimosul copil găsit, era dovada 
vie. Şi din acest motiv, ea nu văzuse umbra care căzuse 
asupra ei şi care provenea de la Marele Maestru, aşa cum îl 
numea Magdalene în jurnalele ei. Regele care, dincolo de 
toate vicisitudinile vieții, era în mod constant în căutarea 
nebuniei umane,  mângâind  obrăjori, fiind  şarmant, 
irezistibil, nonşalant, imprevizibil - şi complet nemilos. 

Bineînțeles că distrugerea venise din partea aceasta. 


Cu toții simțeau că această dimineaţă era foarte 
specială. Se auzea în paşii ministrului de stat, în respiraţia 
şuierătoare a şefului de personal, în oftaturile Omului gri şi 
în tăcerea extrem de necaracteristică a Vrăjitorului. 

Era marţi, 13 mai 2008. Soarele strălucea de pe un cer 
fără nori şi stârnea sentimente de vară, în ciuda nervozităţii 
care se răspândise în minister în ultimele câteva zile. 

Opt oameni importanţi se adunaseră în biroul 
secretarului de stat. Cei mai mulţi dintre ei aveau să 
meargă mai târziu, după-amiază, la ceremonia de la 
Skodsborg. Ministerul punea mare preţ pe o reprezentare 
pe măsură, în onorarea legendarei directoare de la 

293 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Kongslund pentru cei şaizeci de ani petrecuţi în slujba 
bunătăţii. jumătate dintre ei studiau în tăcere ziarele de 
dimineaţă şi citeau comentariile făcute în legătură cu mini 
documentarul despre Kongslund, pe care Channel DK îl 
difuzase cu o seară înainte. 

Prezentatorul de la Channel DK, Peter Trøst - aşa cum 
specificau ziarele de dimineaţă - reproşase ministerului 
„tăcerea nedemocratică” şi pusese afacerea cu scrisoarea 
anonimă şi trecutul căminului într-o lumină obscură, 
misterioasă. 

Oare în casa de copii Kongslund - pentru a se înțelege 
bine cu autoritățile din anii '50 şi '60 - au avut loc activități 
secrete, prin care erau protejate escapadele bărbaților 
puternici? Oare liderii căminului ofereau o alternativă 
secretă la avorturile riscante şi ilegale, separând copiii 
nelegitimi, imediat după naştere, de mamele lor şi 
aruncându-i într-un sistem de adoptii din care erau şterse 
toate urmele părinților naturali? 

Atât postul de televiziune, cât şi ziarele de dimineaţă 
făceau apel la oamenii care fuseseră adoptați în intervalul 
de timp 1950-1970 şi care nu reuşiseră până acum să-şi 
identifice părinţii biologici. Conform acestora, feedbackul 
fusese uluitor. Uimitor de mulţi danezi aveau poveşti 
incredibile de spus despre propriul lor trecut misterios, 
chiar dacă numai câteva dintre ele puteau fi identificate. 
Redacţiile de ştiri aproape că se înecaseră în poveştile 
aventuroase ale danezilor care credeau că sunt copiii 
secreţi ai unor părinţi bogaţi şi celebri, copii de conți şi 
baroni - sau chiar ai familiei regale, în cadrul căreia, într- 
adevăr, în fiecare generaţie existase cel puţin o persoană 
care se împiedicase de ispitele carnale. 

In briefingul de dis-de-dimineaţă, ministrul le interzisese 
celor mai apropiaţi angajaţi ai săi să vorbească public 
despre acest subiect. Cu siguranţă, nu dorea ca 
aniversarea de la Kongslund să fie stricată de presa de 
scandal. După ce acest lucru a fost clarificat, Omul gri 
ridică obiecţii cu privire la procedura din cazul micului băiat 

294 


- ERIK VALEUR - 


tamil, care ajunsese cam în acelaşi timp cu scandalul cu 
afacerea  Kongslund ţinta ziarelor şi reprezenta, de 
asemenea, un potenţial risc. Băiatul de unsprezece ani 
venise în Danemarca neînsoţit de adulţi şi locuise aici până 
când cererea sa de azil fusese respinsă ca nefondată de un 
funcţionar care nu ştia despre Sri Lanka altceva decât că 
era foarte departe. 

Un înalt funcţionar ataşase la document câteva decupaje 
de ziar recente, cu titluri ca: Bãiatul tamil orfan va fi 
expulzat şi Noua linie dură: chiar şi copiii nevinovați sunt 
deportați. 

Omul gri scuturase din cap şi se gândise la cei doi copii 
majori ai săi, care îl vizitau foarte rar (de fapt, niciodată). 

Orla Berntsen îşi studia dosul palmei. 

— Crucea Roşie a organizat un protest... Tenul îi era 
palid, iar pe obrajii rotunzi şi nasul borcănat se contura o 
fâşie de pistrui. Şi băiatul este apărat de Søren Severin 
Nielsen. 

Numai numele în sine declanşă un murmur nervos în 
jurul mesei, pentru că acest avocat lucra, practic, numai în 
prezenţa mass-mediei - indiferent cât de disperat era cazul 
său. 

— Are o familie la care să se poată întoarce? Omul gri 
privi în jur şi continuă, într-un mod straniu: Totuşi, nu este 
decât... un copil. 

Mai mulţi dintre cei prezenţi ezitară. Orla Berntsen luă o 
gură de aer, înainte să răspundă: 

— Se ştie faptul că limita de vârstă pentru un permis de 
şedere emis automat a scăzut în ultimii ani, iar acum 
autorităţile şi comitetul au introdus, aşadar, o practică 
nouă, care aderă la instrucţiunile clare primite de la 
guvern, ca toţi copiii de la unsprezece ani în sus să fie 
expulzați. Bătu cu palma pe documente. Acest caz 
reprezintă un precedent pentru autorităţi şi, prin urmare, şi 
pentru minister şi guvern. Deportarea va transmite 
semnalele dorite. 


295 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Nu-i trimiteţi în Danemarca, murmură un alt înalt 
funcţionar. 

Pentru un moment se făcu tăcere, ca şi cum cineva ar fi 
spus ceva surprinzător sau ar fi vorbit prea tare. 

Omul gri îşi privi ceasul, a cărui curea metalică atârna, cu 
fiecare an ce trecea, mai jos pe încheietura sa osoasă. 
Cearcănele de sub ochi îi erau extrem de adânci. Faţa lui 
era din nou lipsită de orice expresie. 

— Atunci, este o chestiune de principiu...? 

Omul gri se uită la Orla Berntsen. 

Şeful de personal îşi întoarse privirea de la superiorii săi. 

— Aplicarea consecventă a expulzării va fi, probabil... o 
chestiune destul de neplăcută, spuse el. Pe de altă parte, 
acum nu ar fi inteligent să cedăm în vreun fel. Nu ar servi 
decât ca argument pentru toate celelalte cazuri ulterioare. 
Copiii străini ar inunda Danemarca... Îşi lăsase ultima 
propoziţie în aer, în mod ameninţător. Dar nu asta este linia 
pe care şi-o doresc parlamentul şi populaţia. Şeful de 
personal privi feţele lipsite de orice fel de expresie din jurul 
mesei, una câte una. Şi încă ceva, continuă el cu o anumită 
duritate, dacă ducem lupta acum, vom avea un efect 
secundar plăcut, anume că va distrage atenţia de la 
enervanta scrisoare anonimă, prin care opoziţia speră să 
discrediteze partidul şi, odată cu el, şi guvernul. 

In acest cerc mic putea să abordeze liniştit subiectul; nici 
măcar nu mai avea nevoie să îşi ascundă strălucirea scurtă, 
triumfătoare, în spatele ochelarilor. 

Toţi cei prezenţi  înţeleseră imediat cum trebuia 
interpretat semnalul pe care îl dăduse şeful de personal. 

— Atunci, am terminat? întrebă Omul gri şi se ridică. 
Aşadar, vom continua ca şi până acum - chiar şi în 
chestiunea Sri-Lanka. 

Cei opt angajaţi ministeriali se ridicară în picioare. 

Secretarul de stat rămăsese la fereastră şi privea în 
curtea de jos, de unde gâtul şarpelui se întindea şi arunca 
apa în sus, în aer. Un mucalit de la etajul doi al oficiului 


296 


- ERIK VALEUR - 


pentru străini botezase întregul aranjament Terariul. Poate 
că se referise la întregul minister. 


Peter Trast citise trei critici de televiziune, în timp ce 
stătea, în primul costum al zilei, în cabina şefului de la 
etajul nouă şi se spăla pe dinţi - şi încă două înainte de a 
ieşi din lift, la etajul şase al „Trabucului”. 

Linia telefonică internă zumzăi şi simţi prezenţa 
profesorului, înainte ca acesta să rostească primul cuvânt. 

— Trøst? 

Vocea lui Bjørn Meliassen ieşea din receptor ca fluieratul 
uşor al unui boiler electric - nazal, aproape în şoaptă. Trøst, 
la... Trøst, ridică... Avem o întâlnire. Acum. 

Patru etaje mai sus, preşedintele postului Channel DK 
stătea acum aplecat, probabil, deasupra biroului imens, în 
faţa criticilor din ziar la adresa reportajului TV difuzat cu o 
seară înainte. Probabil că ministrul de stat îl sunase deja 
turbând de furie. Trøst rătăci cu privirea pe deasupra 
peisajului care, până acum, fusese acoperit de umbre în 
ceața albă a dimineţii... Gadstrup, Viby, Osted, Kirkr 
Hvalsø... Locuri mici, oameni mici... O viață obișnuită. Ura 
această expresie. 

— Trøst, la naiba! 

Vocea profesorului nu lăsa nicio urmă de îndoială cu 
privire la dorinţa sa. Orice articol care trata afacerea 
Kongslund trebuia oprit şi orice jurnalist cu mintea întreagă 
avea să se ţină de prezentul ordin. Era mai uşor să plece 
capul decât să pornească o luptă care nu avea să aducă 
respectivului, în mod inevitabil, decât o reputaţie de 
scandalagiu cu agendă politică secretă. Nimeni nu voia să 
rişte să poarte această etichetă. Luptele pe care Peter şi 
colegii săi le duseseră în anii '80 şi '90 în numele 
idealismului deveniseră lipsite de sens odată cu 
dezvoltarea explozivă a canalelor de divertisment - şi aşa o 
cotiseră cu toţii, ca o armada pe mare, care renunţă să mai 
ia cu asalt o fortăreață invincibilă. Cei mai mulţi au devenit 
în decursul anilor criticii acelor puncte de vedere pe care le 

297 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


susţinuseră odată şi se răfuiau fără milă cu toţi cei care nu 
părăsiseră bastioanele odată cu ei. Aşa făcuseră ca 
Channel DK să aibă un mare succes şi postul se bucurase 
de şapte ani bogaţi. Dar acum numărul de spectatori 
scădea cu fiecare lună ce trecea şi nimeni nu ştia de ce. 

— Trøst, răspunde... imediat! 

Vocea lui Bjorn Meliassen răbufnea prin difuzor atât de 
nazal, încât membrana păcănea la rostirea consoanelor. 

Trøst întrerupse legătura şi formă numărul ministerului 
de stat. O rugă pe secretară să îi facă legătura cu şeful ei, 
ceea ce şi făcu, spre uimirea lui, fără ezitare. In acel 
moment, soarele de mai străbătu ceața şi scăldă uşor 
micile petice de pământ într-o lumină strălucitoare. Peter 
Trøst îşi trecu picioarele de partea cealaltă a biroului şi 
apăsă cu mâna dreaptă pe butonul roşu de înregistrare 
până jos. Banda se derula, iar conversaţia urma să fie 
înregistrată. 

— Enevold. 

— Aici Trøst. Vă sun referitor la Kongslund. Vrem să mai 
facem un reportaj. Despre orfelinat. Şi despre aniversare, 
dacă veţi mai ţine discursul... Şi, desigur, despre afacerea 
propriu-zisă. 

— Îmi imaginez. 

— Aş vrea să vă citez în reportaj. Nu vă va lua foarte 
mult timp. Am putea face interviul astăzi, în Skodsborg - 
astăzi, dacă vă convine. 

— Aţi programat... o discuţie cu profesorul? 

Peter Trøst aproape că izbucni în râs. Conversaţia se 
desfăşura cu un ton ca în timpul conducătorului absolut. 

— Nu, se înţelege de la sine că nu, spuse el. El este 
preşedinte, nu editor. 

— Deci vi se acceptă libertatea editorială? 

— Da. 

— Atunci aş dori, de asemenea, să-mi rezerv dreptul la 
libertatea personală de a nu participa. 

— Nu doriţi să comentaţi? 


298 


- ERIK VALEUR - 


— Nu, şi motivul l-aţi auzit deja. Vă rog să nu mă mai 
sunaţi cu privire la această chestiune. Este doar o mizerie. 

Ultimul cuvânt fusese tăiat din cauza conexiunii 
întrerupte. 

Controversatul apel fusese surprinzător de scurt. 

Peter Trøst luă liftul spre Al nouălea cer şi se pregăti 
pentru următoarea confruntare inevitabilă a zilei. Meliassen 
stătea în spatele biroului său, în strălucirea albastră a 
numeroaselor monitoare. Unul stătea în faţa lui, pe blat, 
altul atârna deasupra uşii şi alte câteva stăteau pe măsuţe 
cu role, din mahon, de-a lungul unui perete al camerei. Cu 
buzele strânse, gâtul îndoit şi cu ochii adânciţi în orbite, el 
semăna cu un vultur care stătea aplecat deasupra prăzii 
sale, cu resturi de muşchi cardiac în ciocul coroiat. 

— Aşa, Trøst, libertatea presei a triumfat, deci. Am putea 
să tragem, în cele din urmă, o linie sub ea? 

Vocea se auzi însoţită de un şuierat. 

Peter se auzi răspunzând: 

— Nu. 

Un singur cuvânt. 

Profesorul lupta vizibil împotriva unei crize de furie care 
la oricare alt angajat s-ar fi declanşat deja. Apoi spuse cu 
voce joasă: 

— Nu văd niciun motiv întemeiat pentru a urmări această 
chestiune - atâta timp cât încă nu ştim ce se întâmplă 
acolo. Şi nu înţeleg nici ce este cu apelul făcut către 
telespectatori, Trøst. Totul este exagerat şi nerealist... 

— Dimpotrivă. Acest lucru este foarte real. Este vorba 
despre minciuni. Şi ministrul de stat este implicat. Partidul 
său s-a străduit decenii întregi să acopere scandalul. 

— Nu o să mai existe alte reportaje. 

Din gâtul bătrânului se auzi din nou un şuierat 
ameninţător. 

— După ce am văzut ansamblul, trebuie să continuăm să 
facem reportaje. Asta aşteaptă publicul de la noi. Dacă nu o 
facem, recunoaştem că noi - că dumneavoastră - aveţi o 
relaţie un pic prea apropiată cu ministrul. Şi ştiţi la fel de 

299 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


bine ca şi mine câte cotidiene ar discredita cu plăcere cel 
mai mare post de televiziune din ţară. 

Aceasta era o ameninţare făţişă, iar chipul profesorului 
luci în albastru fosforescent. 

— Gândiţi-vă bine la ceea ce faceţi, domnule Trøst, 
foarte bine. Audienţele noastre sunt în cădere liberă, cota 
noastră de share este de groază. 

— Această problemă o au toate posturile, spuse Peter. 
Asta din cauză că tortul este prea mic pentru toate... Toate 
vor să facă televiziune, dar nu prea mai există 
telespectatori. 

Sunase ca o glumă, dar niciunul din cei doi bărbaţi nu 
râse. Channel DK era pe cale să fie îngenuncheat de 
presiunea din timpul lucrului şi de nevoia constantă de 
concepte şi idei noi de programe. Simptomele stresului 
bântuiau ca ciuma de la un etaj la altul şi făcea ca 
departamente noi să fie băgate în carantină. Mai mulţi 
angajaţi erau în concediu medical, în timp ce alţii se 
afundau în tavernele din Roskilde şi Tollose, după muncă. 
Unul chiar se aşezase pe şinele de tren din gara de la Lejre, 
în timp ce altul încercase să se spânzure de un cârlig din 
toaleta publică. Niciun angajat nu sărise încă de pe terasa 
Paradisului, dar de acest scenariu profesorul se temea mai 
mult decât de orice altceva. Ar fi fost ştirea de senzaţie 
mult aşteptată de concurenţă: Un angajat al celui mai mare 
post TV din Danemarca face saltul spre moarte. 

Peter se ridică. 

— O să vorbesc în redacţie şi apoi astăzi după-amiază voi 
lua o echipă şi ne vom duce la aniversare. Nu am face o 
impresie bună dacă noi am fi singurii care lipsim de acolo. 
Ştia că profesorul fusese invitat, pe lângă alţi oameni de 
presă importanţi, probabil ca urmare a iniţiativei personale 
a ministrului de stat. 

Singurul sunet din cameră era horcăitul slab din gâtul 
arcuit. 

Trøst îl părăsi pe profesor şi luă liftul până la etajul şase 
de mai jos, închise uşa biroului său şi rămase la fereastră 

300 


- ERIK VALEUR - 


timp de câteva minute, privind peisajul din Zealand, cu 
fiordul şi cu coasta suedeză din est. 

Apoi îşi schimbă hainele şi se pregăti de plecare. Avea o 
întâlnire cu Knud Tăsing şi cu Nils Jensen în faţa portului, 


pentru a merge împreună cu maşina la aniversarea fostei 
directoare. 


301 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


18 
ANIVERSAREA 


13 MAI 2008 


Destinul hotărâse ca nimeni dintre cei care fuseseră 
implicați în afacerea Kongslund să nu fie lăsaţi în pace. 

Pentru asta, existau mult prea multe fire libere, 
ispititoare - prea multe posibilități. 

Din acelaşi motiv mă retrăsesem de la ziua cea mare, în 
care întreaga națiune fusese invitată la Kongslund, pentru a 
sărbători aniversarea celor şaizeci de ani petrecuți de 
legendara Magna Ladegaard în slujba copiilor marginalizați. 
Îmi justificasem absența printr-o răceală violentă de 
primăvară, ceea ce era destul de credibil, pentru că 
jumătate din Kongslund strănuta în timpul pregătirilor şi îşi 
ştergea nasul, dar acest lucru poate că avea legătură şi cu 
mirosul greu al freziilor proaspete. 

Dacă aş fi ştiut cât de inutilă avea să fie această ultimă 
măsură de precauție, poate că aş fi acționat diferit. In orice 
caz, evenimentele ulterioare m-au lovit atât de precis, încât 
parcă aş fi stat neprotejată pe pajişte, în spațiul dintre 
mesele decorate festiv pentru aniversarea Magnei. 


Ministrul de stat stătea cu braţele încrucişate lângă şeful 
său de personal, pe bancheta din spate a maşinii imense 
de serviciu, care înainta pe Charlottenlund, Skovshoved şi, 
în cele din urmă, Klampemborg pe Strandvej spre 
Skodsborg. Pe ultima bucată de drum, şoferul lor, Lars 
Laursen din Helgenæs, condusese cu o viteză medie. 

Bărbatul era de numai câteva luni şoferul ministrului, dar 
emana un calm care îi plăcuse imediat lui Ole Almind- 
Enevold. 

Şeful de personal se uită la ministru, care privea afară pe 
geamurile fumurii şi nu era foarte vorbăreţ. 


302 


- ERIK VALEUR - 


— Este ceva despre care trebuie să vorbim... spuse 
neobişnuit de ezitant. 

Ole Almind-Enevold dădu din cap absent. 

— Este vorba tot despre tânărul tamil, care urmează să 
fie expulzat. 

Ministrul de stat nu răspunse imediat. Orla se lăsă pe 
spate şi îşi lăsă mintea să rătăcească. Îşi lăsase în urmă 
trăsăturile specifice de caracter, ca pe nişte epave, în 
copilărie, ceea ce fusese liniştitor, cu toate acestea, 
trecutul său îl prindea uneori din urmă. Atunci, ei erau 
dintr-odată acolo, demonii copilăriei sale, şi îi aminteau de 
cartier, de crâng sau de ochiul blestemat - ca să nu mai 
vorbim de familia sa ratată, soţie şi doi copii, pe care îi 
părăsise pentru un motiv oarecare. La scurt timp după 
intrarea sa în Ministerul de Justiţie, plecase în vacanţă 
pentru prima dată în viaţa lui şi se dusese în Cuba. Cei 
răzvrătiți din societatea bună a unei ţări evacuate îl 
fascinaseră întotdeauna. În noaptea de Revelion, cubanezii 
sărbătoreau 25 de ani de la Revoluţie - şi în mijlocul 
zgomotului din portul din Havana auzise o femeie strigând 
câteva cuvinte în engleză: Happy New Year! Urarea tinerei 
femei era, desigur, adresată lui Che din cerul său roşu ca 
sângele, şi nu bărbatului ciudat care crescuse în Frydens 
Vænge din Søborg. Când îşi dădu seama că el o auzise, 
începuse să râdă cu el. Într-un fel, trebuia să-i 
mulţumească unui erou revoluţionar comunist pentru prima 
şi singura femeie din viaţa lui. Şase luni mai târziu, ea 
venise în Danemarca şi primise aproape instantaneu un 
permis de şedere. Asta se întâmpla înainte de marele val 
de refugiaţi din 1985. Avură împreună o fată - care acum 
împlinise 23 de ani şi, după moartea mamei sale, în 2001, 
avea să vină pe lume încă o fată. Fusese bucuros că nu 
avea niciun fiu. 

— Sper că ştii ce faci, îi întrerupse gândurile vocea 
ministrului de stat. 

Trecură de Selyst, Emiliekilde şi Bellevue, unde el şi 
mama lui obişnuiau să se plimbe cu bicicletele, în timp ce 

303 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


alţi băieţi mergeau în maşinile părinţilor lor, cu părul 
proaspăt aranjat şi haine la modă, la Hombæk sau Tisvilde. 

Orla spuse: 

— Da. Expulzarea tamilului va deturna imediat toată 
atenţia presei de la Kongslund. Dar asta nu este tot... 

Ministrul tăcu. 

— Apoi vom dezvălui că cererea sa de azil este o 
minciună, spuse Orla. Metoda este simplă. Există un 
dezacord între grupurile mari şi mici de refugiaţi din Sri 
Lanka - tamilii şi singalezii şi grupul mic al singalezilor din 
Danemarca va descoperi, cu siguranţă, că acest caz al 
băiatului este o adevărată fraudă şi că toţi refugiații tamili 
fac parte din reţelele criminale, care îi vor ajuta să înşele 
statul danez prin emiterea de acte false inventând tot felul 
de poveşti de viaţă. Ministerul va obţine această informaţie 
de la o sursă singaleză de încredere - un bărbat cu care am 
stabilit deja un contact. 

— Dar cum între singalezi şi tamili în Sri Lanka e război, 
poate o astfel de sursă să reziste criticilor? remarcă 
ministrul. 

— Da, dacă această sursă îşi face apariţia. 

— Aha. 

— Din respect pentru securitatea personală a omului, 
vom publica declaraţia sa într-o formă anonimă - poate sub 
forma unei scrisori sau a unui fax. Bineînţeles, trebuie să-i 
protejăm identitatea şi presa va înţelege... Ceea ce nu va 
face altceva decât să sporească şi mai mult dramatismul 
cazului. De fapt, pentru presă nu contează aceste mici 
trivialităţi - atâta timp cât au ce publica. 

Ministrul dădu din cap. Cuvântul termite îi stătea pe 
limbă, dar nu îl rosti. 

— Sursa noastră va raporta că tamilii din Danemarca au 
o reţea secretă, care este pe punctul de a aduce în 
Danemarca, ilegal, cât se poate de mulţi tamili. Cu acte 
false şi cu ajutorul traficanţilor ilegali de persoane, acţiunea 
devine rece şi cinică. 


304 


- ERIK VALEUR - 


Ministrul tăcu. Minciuna era înfăşurată într-o coajă de 
nevinovăție, care semnaliza onestitatea totală. Şi, astfel, 
devenea un fapt de nezdruncinat. 

— El va povesti că micul tamil, pe care acum îl deplâng 
cu toţii, este vârful de lance al unui plan secret pe care 
această reţea cinică l-a pus la cale şi care se bazează pe 
trimiterea în ţară a copiilor, pentru ca mai apoi să-i aducă şi 
pe părinţi în ţară, pentru reîntregirea familiei. Mai cinic nu 
se poate. Scopul este o societate tamilă paralelă, în 
interiorul graniţelor ţării - aşa cum s-a întâmplat şi în sudul 
Indiei. 

— Nu-i rău deloc...! Ministrul trase adânc aer în piept. 

— Dacă presa şi populaţia vor înghiţi acest adevăr, vom 
putea rezolva problema tamililor, cred eu, o dată pentru 
totdeauna, spuse Orla. 

Ministrul rămase tăcut pentru o clipă. Apoi spuse: 

— Şi această sursă... chiar există? 

— Da. Sunt în legătură cu omul. Va lua legătura cu noi 
prin fax. Orla se întoarse spre şeful său. Dar mai este 
ceva... Cred că ar trebui să ne asigurăm că Vrăjito... că 
şeful nostru de PR transmite această idee colegilor săi din 
biroul prim-ministrului. Ar da mai bine dacă adresa de 
însoţire ar ajunge acolo. Ei nu sunt direct implicaţi în 
această chestiune - şi şeful are, într-adevăr, o altă 
reputaţie, în ceea ce priveşte... relaţia cu străinii. 

Ole Almind-Enevold privi prin fereastra întunecată, spre 
ceafa şoferului. Prin şef se înţelegea prim-ministrul, aşa că 
păşeau pe un teren periculos, foarte periculos. 

Orla înţelesese la ce se gândea ministrul său: propriul 
său şef de personal, preferatul lui din rândul angajaţilor şi 
cel mai bun om din toată zona Slotsholmen pentru 
rezolvarea problemelor, îi cerea, pe drumul spre 
aniversarea Magnei, să îl împingă pe prim-ministrul 
condamnat la moarte în prim-plan. Dacă ceva mergea 
greşit, asta l-ar costa capul pe principalul răspunzător, 
adică pe şeful guvernului. Dacă ieşea bine, prim-ministrul i- 
ar fi mulţumit pentru planul excelent, fără a înţelege cât de 

305 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


mult fusese el însuşi în linia de tragere, ba chiar că întreaga 
sa viaţă politică se aflase complet în mâinile celui mai 
apropiat angajat al său. Oricum ar fi ieşit, planul i-ar fi 
deschis calea lui Ole Almind-Enevold către funcţia la care 
visase în toţi aceşti ani, ca numărul doi în stat. În cazul în 
care, în ultimul moment, prim-ministrului i-ar fi venit ideea 
să îl ignore - oamenii bolnavi au tendinţa, uneori, să se 
poarte inexplicabil, în plus, părea că afacerea Kongslund îl 
epuiza, Almind-Enevold îl putea presa cu planul cu singalezi 
şi putea susţine că însuşi prim-ministrul avusese ideea 
perfidă de a lega publicul la ochi şi de a pune tamilii la 
stâlpul infamiei. Reputația sa ar fi fost, astfel, distrusă 
pentru totdeauna. 

Orla văzu cu coada ochiului că şeful său cântărea planul. 
Dar asta dură numai o secundă. 

Era crucial ca ministrul să nu confirme planul oficial, 
astfel încât să poată nega implicarea sa, dacă era necesar, 
cu o indignare autentică. 

— Într-adevăr este foarte frumos aici, spuse şi se uită în 
direcţia Strandmallekroen. 

Cu o uşurinţă tipică atâtor ani de colaborare, părăsiră din 
nou lumea întunecată, la care niciunul dintre alegătorii 
partidului nu avusese vreodată acces. 

Maşina ministrului intră pe Skodsborg Bakke şi coti la 
dreapta, într-o alee largă, care se întindea între stâlpii 
chinezeşti de înălţimea unui om. 

Ca o balenă într-o mare verde, Audi-ul bleumarin apăru 
din umbrele de sub fagi şi opri în faţa ferestrelor pe care 
Orla le ştia atât de bine. Şoferul Lars Laursen cobori şi le 
deschise uşa. 


Nils Jensen stătea singur în faţă, ca un şofer privat, astfel 
încât cei doi reporteri aflaţi pe bancheta din spate să poată 
stabili o strategie comună, înainte să ajungă la Skodsborg. 
Mergeau în urma Audi-ului albastru al lui Enevold. 


306 


- ERIK VALEUR - 


— Nu cred că ne-a văzut, remarcă fotograful şi îşi puse 
mâna pe aparatul foto, de parcă se gândea să facă un 
instantaneu prin parbriz. 

Astăzi nimeni nu ar fi crezut că şoferul Mercedesului 
imens crescuse într-un apartament mic din spatele 
Assistens Kirkegaard. Fotografia îi oferise accesul la lumea 
largă. Era pasionat de călătorii şi de fotografierea celor 
şapte nenorociri mari şi deosebit de fotogenice ale 
Pământului: inundaţiile, cutremurele, incendiile de pădure, 
foametea, genocidul, războiul şi uraganele. De curând, tatăl 
său stătuse încruntat în Galeria Glashuset şi privise 
fotografia unei africance muribunde (o fetiţă), fără a 
schimba un cuvânt cu fiul său (de abia mai ieşea afară pe 
lumina zilei, care fostului paznic de noapte i se părea tot 
mai puternică şi mai strălucitoare). Nils stătea în picioare 
chiar în spatele lui, în geaca de piele pe care o cumpărase 
din banii primiţi de la expoziţie. Cu aceşti bani, zece familii 
africane şi-ar fi putut cumpăra mâncare suficientă pentru 
câţiva ani. Tatăl său simţise mirosul pielii scumpe şi ochii 
săi gri, aproape orbi, se strânseseră şi mai mult. 

— Fri Weekend continuă relatările? întrebă Peter Trøst, 
făcând aluzie la legăturile anterioare atât de strânse ale 
ziarului cu guvernul. 

— Şi Channel DK? 

Cei doi jurnalişti se măsurară reciproc, încăpăţânaţi. 

Knud Tâsing cedă primul: 

— De la unele surse care cunosc căminul de odinioară 
am aflat nişte lucruri interesante. Se pare că în acei ani 
Camera elefanților era rezervată unor copii foarte speciali, 
care au beneficiat de o atenţie deosebită atât din partea 
directoarei, cât şi din partea celor două asistente ale sale. 

— Eu credeam că această Cameră a sugarilor era 
destinată celor nou-născuţi. 

— Este corect. Toţi cei nou-veniţi îşi petreceau primele 
zile în Camera sugarilor - unde erau supravegheați, în 
special, de asistenta de noapte, dar cei mai mulţi erau 


307 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


mutaţi destul de repede de acolo, într-una din celelalte 
camere. Numai câţiva rămâneau acolo. 

Nu mai trebuia să precizeze că şi Peter fusese unul dintre 
cei aleşi. Ştiau amândoi asta. 

— Gradul maxim de ocupare al camerei era de şapte 
copii - chiar dacă exista mereu un pat suplimentar, pe care 
asistentele îl numeau al optulea pat. Voiau să se asigure că 
toţi copiii daţi spre adopţie aveau, într-adevăr, un pat. Am 
găsit o sursă care a lucrat în cămin în anii care ne 
interesează pe noi şi ea încă ştia pe de rost toate poreclele 
copiilor şi chiar noile nume ale celor care veniseră în vizită 
ocazional, după înfierea lor. Angrosistul era Orla Berntsen. 
Mama lui era părinte singur şi locuia în Søborg. Şi 7javsen - 
sau Buster - era numele dat lui Sgren Severin Nielsen, care 
a mai venit ulterior de câteva ori. Prietenul tău din lutlanda, 
Asger, avea porecla Viggo, după prim-ministrul de atunci, 
Viggo Kampmann, apoi a mai existat o Clara, poreclită 
după actriţa Clara Pontoppidan 

— Care trebuie să fie, dacă am calculat bine, cealaltă 
fată din fotografia din 1961... 

— Impresionant. 

— Da, dar asta nu ne aduce mai aproape de soluţia 
enigmei. 


— Orla! 

Auzindu-şi numele, avu un şoc. Nimeni altcineva (nici 
măcar Almind-Enevold) nu îl mai striga pe şeful de 
personal, cu acest ton, pe numele mic. 

Trecutul revenise în prezent, în acest moment. Ea stătea 
în carne şi oase în faţa lui, exact ca înainte, ţinând în mână 
un aparat de fotografiat de modă veche, cu care îi făcu o 
poză, înainte ca el să apuce să spună ceva. 

Şoferul îl lăsase pe ministru la uşă, dar Enevold încă nu 
ieşise. Nu voia să fie fotografiat. 

Magna îşi puse braţele ca de urs în jurul lui Orla Berntsen 
şi îl îmbrăţişă. Orla avu impresia că ochii ei erau febrili, 
ceea ce nu era de mirare având în vedere presiunea care 

308 


- ERIK VALEUR - 


apăsa pe umerii ei. Cu toate acestea, vocea Magnei era mai 
clară şi mai directă ca niciodată. 

— Sunteţi aproape ultimii, spuse ea şi îl strânse, ca şi 
cum ar fi vrut să îl mângâie. 

El acceptă strânsoarea ei, fără a-i răspunde cu o 
îmbrăţişare. Magna purta un costum albastru şi îşi pudrase 
obrajii. 

În spatele ei, în umbră, stătea succesoarea ei. Femeia 
înaltă, zveltă purta, cu ocazia sărbătorii, o rochie nu verde, 
ci galben canar. Pe buzele ei se afla o urmă de zâmbet, 
semioficial şi pe jumătate ironic. Susanne Ingemann îi 
întinse mâna întâi ministrului, apoi lui Orla, înainte ca, în 
cele din urmă, să îl salute pe şofer. 

Pe peluza din faţa vilei se adunaseră mai mult de o sută 
de invitaţi, care stăteau mai departe, în umbra de sub fagi, 
în apropierea aripii de sud. Toţi oaspeţii ţineau în mână 
pahare cu picior lung şi o armată de fotografi de ziar roia în 
jurul lor. Copiii nu se vedeau şi accesul în casă era interzis 
jurnaliştilor. Pe plaja din apropierea pontonului pentru înot 
se afla o construcţie ciudată din metal, cu un braţ de 
ridicare, pe care o cameră de filmat cu obiectivul negru 
plutea deasupra oaspeţilor. Channel DK scria pe cele trei 
picioare ale stativului. 

Un grup de oameni de presă înainta prin lateral şi se 
apropia de prada principală, maestrul de ceremonii Ole 
Almind-Enevold. Cei mai mulţi reprezentau tabloide şi 
reviste pentru femei, ca Glas şi Gala, şi toţi reporterii 
fuseseră obligaţi să promită înainte că nu vor perturba 
aniversarea cu întrebări jenante. Vrăjitorul venise cu un 
taxi, pentru a monitoriza festivitatea; poate că spera să ÎI 
vadă pe autorul anonim al scrisorii în imediata apropiere a 
ministrului. Ceva mai departe, statura înaltă a lui Carl Malle 
ieşea în evidenţă dintr-un grup de doamne mai în vârstă, cu 
părul alb, aşezate pe o bancă albă sub fagi, fără îndoială 
ultimele care mai trăiau din cele care lucraseră în perioada 
de glorie a Protecţiei copilului. 


309 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Ole Almind-Enevold ajunsese la terasă şi rămase în 
picioare la umbra acoperişului lângă două coloane albe, 
subţiri. Işi ridică paharul cu vinul alb portughez şi îl închină 
în cinstea Magnei. 

— Şi încă mai aveţi mare grijă de mici; noştri elefanți 
albaştri? o întrebă ministrul de stat pe directoarea 
căminului. 

— Da, bineînţeles. 

Numai Orla Berntsen se afla în zonă, astfel că nimeni 
altcineva nu mai auzi schimbul de cuvinte, pentru că în 
grădină era prea multă gălăgie. 

Oaspeţii se  întorseseră cu feţele spre terasă şi 
conversațiile lor se stinseră lent. Carl Malle se apropie şi 
puse mâna pe braţul lui Almind-Enevolds. Ministrul bătrân 
îngheţă la atingere. Apoi zâmbi brusc, ca şi cum ar fi primit 
un cuvânt-cheie pentru un răspuns inteligent, scoase o 
hârtie îndoită din buzunar şi întinse braţul în faţa lui. 

Aşa avea să-l păstreze Orla pe Ole Almind-Enevold în 
amintire: cum reuşea într-o fracțiune de secundă să intre în 
rolul de ministru. 

Susanne Ingemann se adresă invitaţilor: 

— Mă bucur să vă avem astăzi ca oaspeţi. Invitatul 
nostru de onoare, ministrul de stat Ole Almind-Enevold, va 
rosti acum câteva cuvinte în onoarea Magnei, sărbătorita 
noastră - domnişoara Ladegaard. 

Discursul ei scurt fu întâmpinat de aplauze puternice. 

Ministrul de stat se întoarse cu faţa spre bătrâna 
directoare a căminului şi i se adresă direct. Vocea lui putea 
fi auzită până jos, în fiord, iar balconul camerei regale 
amplifica fiecare cuvânt. 

— Timpul, Magna, timpul, spuse el, în timp ce îşi ridica 
privirea şi se uită la cele douăsprezece coroane ale fagilor 
de deasupra, în spatele cărora se ridica dealul. Timpul este 
invizibil, este ireal şi chiar sunt persoane care pretind că nu 
există deloc, şi cu toate astea... iar o privi direct... 
Guvernează toată viaţa omului. Chiar şi viaţa ta. Timpul şi 


310 


- ERIK VALEUR - 


companionul său fidel... Almind-Enevold păşi chiar în faţa 
ei, până când ajunse la un metru distanţă de ea... dorul. 

În acel moment puteai auzi iarba cum creşte. Apoi 
aruncă o privire pe notițele scrise de mână, descrise un arc 
cu braţul drept şi spuse: 

— Acolo sus, sub fagi, acum mulţi ani se năştea o fată 
mică, spastică. Ea a fost nepoata arhitectului care a 
proiectat Kongslund şi ideile sale, aşa cum spune legenda, 
au fost, de fapt, influențate de unul dintre creatorii 
democraţiei noastre, regele Frederik al Vll-lea. Pe acest 
deal şi în jos, spre mare, regele îşi făcea plimbările lui de 
seară. 

Ministrul se opri pentru o clipă şi se întoarse spre casa 
vecină, a cărei faţadă albă încă se distingea dintre frunzele 
verzi ale fagilor. Ridică din nou braţul. 

— Pe aici se plimba el, regele nostru, părintele 
Constituţiei noastre. Şi această casă... făcu semn spre vila 
Kongslund, îşi are originea în anii memorabili în care a fost 
elaborată Constituţia noastră. 

Aplauze spontane. Câţiva fotografi îşi lăsară aparatele 
foto şi aplaudară cu mulţimea. 

Ministrul de stat îşi îndreptă din nou atenţia spre oaspeţi. 

— Aici, în acest loc, a venit odată pe lume o fetiţă, o fată 
pe care am ales-o astăzi, pentru a-i aduce Marthei Louise 
Ladegaard un salut din trecut. S-a născut cu paralizie 
spastică şi era incapabilă să alerge şi să exploreze singură 
pe aceste dealuri, prin pădure şi pe câmpuri. Născută 
pentru a fi diferită... Desigur, dizabilitatea ei era o povară - 
pe de altă parte, avea o minte sclipitoare şi era plină de 
viaţă şi de curaj. Era un copil a cărui putere o dorim pentru 
toţi copiii noştri. Fără astfel de copii, o ţară ca a noastră nu 
poate supravieţui. Permiteţi-mi să vă explic de ce... 
Ministrul de stat îşi îngădui un zâmbet, apoi continuă: în loc 
să plângă şi să se vaite, ea a învăţat singură să scrie. 
Printre numeroasele personalităţi care se perindau pe la 
casa de pe deal a bunicului arhitect al fetei se afla şi un 
bărbat pe nume Hans Christian Andersen. Poate că aşa se 

311 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


explică dorinţa ei de a spune poveşti şi de a se exprima în 
scris. Poate că el a ajutat-o sau a inspirat-o, poate că el i-a 
condus mâna, cu multă atenţie, atunci când ea încerca să 
contureze primele litere pe hârtie... 

Aici, ministrul de stat ignorase cu bună ştiinţă faptul că 
Andersen murise cu mulţi ani înaintea naşterii Magdalenei. 

Scoase un mic blocnotes din buzunar şi îl ţinu într-o 
parte, cu mâna dreaptă, pentru a-l putea vedea toată 
lumea. 

— Când a murit, în 1969, aici, în acest loc, ea i-a lăsat 
jurnalele sale fiicei Magnei, Marie, care astăzi, din păcate, 
este bolnavă şi nu poate sărbători împreună cu noi. M-aş fi 
bucurat dacă ar fi citit un pasaj pentru noi, dar va trebui să 
o fac chiar eu. 

Se auziră râsete sporadice de sub fagi, iar ministrul făcu 
din nou o pauză dramatică, înainte de a continua: 

— Amintiţi-vă - în timp ce ascultați cuvintele ei, că a fost 
o femeie cu un handicap grav. Dura zile întregi ca să scrie 
un singur rând. Numele ei era Ane Marie Magdalene, dar 
toată lumea îi spunea pur şi simplu Magdalene. 

Apoi citi: 

— Crede-mă, dorul nu mi-a trecut în toți aceşti ani. 
Suntem ca două surori, nu am fost niciodată separați cu 
adevărat şi nu cred că, fără copiii de la Kongsluna, aş mai fi 
fost în viaţă. Ei aleargă în jurul meu, se catără în poala 
mea, mă mângăie, zi de zi, fără să ştie. Dar văd dorul şi în 
ochii lor şi îmi dau seama că dorul lor este chiar mai 
profund decât al meu. Am învăţat un lucru: Decât să 
experimentez dorul lor, mai bine rămân prinsă în 
imobilitatea mea, ştiind de unde provin şi unde-mi sunt 
rădăcinile. 

Ole Almind-Enevold lăsă hârtia jos. Oaspeţii nu se 
mişcau. Chiar şi briza de deasupra fiordului părea să se fi 
oprit. O cameră de televiziune strălucea roşie pe un umăr, 
un fotograf se ghemuise în stânga terasei (voia să fie sigur 
că prinde în fundal coroanele verzi ale copacilor) şi breasla 
jurnalistică aştepta continuarea. 

312 


- ERIK VALEUR - 


Încet, ministrul se întoarse din nou spre sărbătorită: 

— Dorul, Martha, acesta este secretul muncii tale de aici, 
din ultimii 60 de ani. Nimeni nu a luptat ca tine, cu toată 
puterea, împotriva acestui dor. Ministrul de stat ridică o 
mână. Aici, pe aceste dealuri, între pâlcul de fagi şi fiordul 
care i-au inspirat, de-a lungul secolelor, pe mai mulţi poeţi 
danezi, au locuit toate familiile venerabile, fie că se 
numeau Kaufmann, Nebelong, Ottosen, Damm, Henriques, 
Holbek sau Michelsen. Ridică mult din sprâncene, pentru a 
exprima o uşoară dezaprobare. Şi apoi ai venit tu, Magna, 
cu grupul tău de copii, cu nume daneze cât se poate de 
obişnuite... Jensen, Olsen, Nielsen şi Larsen... Şi Jørgensen, 
Hansen, Svendsen şi Pedersen. Munca ta a devenit 
cunoscută în toată regiunea Skodsborg, apoi în Copenhaga 
şi, în cele din urmă, în toată ţara. Te-ai implicat de la 
început în Asociaţia Copii pentru viaţă, iar această asociaţie 
este, astăzi, mai populară ca oricând, ceea ce nu este de 
mirare în aceste vremuri, în care avortul se practică liber, 
aproape fără inhibiţii, în această ţară. Dar care a fost 
secretul Kongs/und... ? 

Puse hârtia din nou în buzunar şi o privi direct pe Magna. 

— Cred că acesta a fost sentimentul tău, înţelegerea 
acestui dor, Martha. Nimeni nu cunoaşte natura dorului mai 
bine decât tine. Nu a fost o întâmplare că ai pictat elefanții 
albaştri pe pereţii Camerei sugarilor - deoarece tu i-ai 
apărat, în adevăratul sens al cuvântului, pe cei lipsiţi de 
apărare din această ţară, cu toată puterea ta, cu calmul şi 
cu dârzenia ta, şi m-aş putea hazarda să afirm că le-ai 
oferit protecţia ta acestor copii, la fel cum o mamă elefant 
îşi apără puiul. 

Un val de zâmbete se răspândi prin mulţimea de pe 
gazon. Magna - care, de fapt, se numea Martha Magnolia 
Louise Rasmussen - stătea acolo, cu capul plecat, dar pe 
gâtul ei apăruse o nuanţă roşiatică, iar pielea îi era ca 
petalele de mac. Purta un şirag de perle de culoare verde- 
închis şi într-o parte a decolteului îşi prinsese un ametist 
albastru. 

313 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Pentru mii de copii, asta a însemnat că timpul se 
putea scurge în continuare. Dar - şi întotdeauna există un 
dar - pentru a ilustra acest „dar”, aş vrea să citesc o altă 
secţiune din jurnalul Magdalenei. Aceste rânduri le-a scris 
cu puţin timp înainte de moartea ei. 

Ole Almind-Enevold luă din nou hârtia din buzunar, o 
desfăcu şi se concentră asupra textului: 

— Niciun om şi nicio acţiune nu poate alina complet 
dorul. Acesta stă în întunericul care ne înconjoară. Dispare 
în Zori, dar se întoarce odată cu noaptea. Copiii se joacă în 
jurul meu şi îmi arată clar şi fără ruşine că voi muri singură 
şi, la un moment dat, nimeni nu-şi va mai aminti de mine. 
Întrebările mele nu-şi vor găsi niciodată răspunsul şi nu le 
mai pot adresa nimănui atunci când va veni întunericul. 

Se opri şi privi în sus, ca şi cum ar fi vrut să accentueze o 
anumită idee. 

— In toți anii mei de viață am sperat la un miracol. Nu 
sub forma mobilităţii fizice sau mai multe cuvinte decât 
cele al căror inventar l-am făcut deja. Nici sub forma unei 
mari iubiri, despre care mi-au povestit altii. În schimb, am 
visat mulți ani să găsesc un semn pe care divinitatea, 
conform Bibliei, l-a lăsat în fiecare dintre noi. O scânteie de 
altruism, care să treacă dincolo de spirit şi trup. Ani la rând 
am crezut că aşa ceva se poate întâmpla numai la distanță 
de mine sau pe un drum pe care eu nu aş merge niciodată 
- sau poate în cărțile pe care nu le-am putut citi. Dar 
miracolul a fost aici tot timpul. Era chiar în fata ochilor mei, 
aici, în grădina de sub fagi. L-am găsit în cea mai 
singuratică persoană pe care am întâlnit-o vreodată. 

Ministrul tăcu. Nu se simţea nicio adiere de vânt. Apoi citi 
ultimele rânduri: 

— Asta este ceea ce am dorit mereu să-ți spun, Marie, în 
timpul vieţii mele, dar nu am avut curajul. Tu ai fost iubirea 
pe care mi-a dăruit-o Dumnezeu. Ai fost mijlocul imobilității 
mele. Ai fost lumina mea. De-abia atunci când îmbătrâneşti 
ai o perspectivă clară. Acum mi-am primit răspunsul: De 
fiecare dată când un om stă singur în întuneric şi plânge 

314 


- ERIK VALEUR - 


pentru un alt om, se întâmplă o minune - şi ea ne oferă 
libertatea. 

Puternicul ministru întoarse paginile scrise de mână spre 
publicul de pe gazon - de parcă ar fi celebrat un triumf 
uitat. 

— Un copil găsit. 

Gestul său avu un impact extraordinar. Toţi oaspeţii, 
chiar şi fotografii rămăseseră nemişcaţi, unii având chiar 
lacrimi în ochi. Capacitatea de a evoca starea de spirit 
festivă era una dintre calităţile cele mai iubite de oameni 
ale ministrului de stat. Incă o dată luă cuvântul de pe 
terasă: 

— Dar pe tine te-a părăsit dorul, Magna? Ai lăsat în urmă 
suflete pline de dor? Da, ai răspunde, cu siguranţă, nimeni 
nu este perfect. Făcu o jumătate de pas înapoi şi o privi. O 
limbă roşie de foc îi înconjurase gâtul. Buzele îi erau 
deschise, de parcă avea probleme de respiraţie. De la 
distanţă putea fi interpretat ca zâmbet, dar nu era un 
zâmbet. 

— Cred că poţi învăţa o lecţie din munca şi din viaţa ta, 
Magna - dorul există şi nu poate fi eliminat complet, dar 
poate fi atenuat. Şi eu am un dor în mine, Magna, un dora 
cărui origine numai tu şi cu mine ştim că poate fi alinat 
doar printr-o minune. Magdalene a găsit acest miracol, în 
cele din urmă. Poate că mi se va întâmpla şi mie. Aşa sper. 

Cuvintele lui erau un mister, dar fuseseră expuse cu un 
ton blând, înainte să ridice din nou vocea: 

— Şi cu această urare, vă rog pe toţi cei prezenţi aici să 
ridicăm paharele şi să strigăm de trei ori Mulți ani trăiască 
pentru sărbătorita noastră, Magna, care a fost mai mult de 
şaizeci de ani un fel de înger păzitor al orfelinatului 
Kongslund...! 

Una dintre femeile de pe banca albă de sub fagi şopti: 

— Tocmai i-a spus că o iubeşte şi că a avut întotdeauna 
acest dor în sine... Doamne, este atât de frumos! 

Celelalte femei dădură din cap cu respect. 


315 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Pe terasă, Ole Almind-Enevold încă stătea cu faţa spre 
Magna. Susanne Ingemann se aşezase între ei, de parcă ar 
fi dorit să îi separe. Orla Berntsen se apropie de ministru, 
cu un pahar în mână, iar Nils păşi pe terasă şi îşi ridică 
aparatul de fotografiat: 

— Aş dori o fotografie cu ministrul şi cu sărbătorita, 
spuse el. 

Magna îl privi fix pe fotograf. Ea îşi ţinea mâna la gură, 
de parcă ar fi vrut să îşi blocheze un cuvânt care nu avea 
ce să caute pe buzele ei. Apoi Orla Berntsen se apropie. 

— Un telefon pentru ministru, în birou - este urgent... 

Strecurând o mână pe sub cotul ministrului, el încerca să 
îl îndepărteze de fotograf. 

In spatele lor apăru Vrăjitorul, se opri pe scări şi lăsă 
lucrurile să se desfăşoare. 

Fosta directoare o privi pe Susanne Ingemann, care 
clătina imperceptibil din cap şi îşi strânsese mâinile la 
spate, cu privirea îndreptată spre poarta grădinii. In acelaşi 
timp, dezastrul se apropia cu o mişcare lentă, printre 
invitaţi, pe scări, până la terasa de sus, până în epicentrul 
emoţiilor. 

Dintr-odată, Nils simţi o mână grea pe umăr. 

— Pleacă de aici cu aparatul! 

Sunetul declanşatorului sună ca un foc de armă şi, în 
acelaşi moment, un braţ îi apucă aparatul din mână. Apoi, o 
lovitură îl izbi în partea laterală a capului, în timp ce o 
mână imensă trăgea de cureaua aparatului de fotografiat. 
Doi paşi precipitaţi, o altă tragere, aparatul digital Nikon 
greu se izbi de geamul uşii, care se sparse cu un zăngănit 
care îi făcu pe toţi cei o sută cincizeci de invitaţi să 
privească în sus, şocaţi. Trei funcţionari ministeriali se 
aruncară la pământ, având convingerea că fuseseră atacați 
cu focuri de armă (până la urmă, trăiau într-o perioadă a 
terorii şi tocmai urmaseră un curs de supravieţuire), în timp 
ce pe Nils îl lovi un pumn în plexul solar, luându-i tot aerul 
din plămâni. 


316 


- ERIK VALEUR - 


Knud Tăsing sări în faţa omului masiv, care încă strângea 
cureaua aparatului de fotografiat. 

— Ce naiba faceţi? 

Vocea ziaristului tremura. 

— Nenorocitul ăsta de fotograf! mormăi Carl Malle. 

Apoi Susanne Ingemann apăru la faţa locului, se strecură 
între bărbaţi şi spuse cu o voce fermă: 

— Opriţi-vă acum! 

Orla Berntsen încă îl ţinea pe ministru de cot, acum cu 
ambele mâini, iar acesta părea ciudat de neajutorat. 
Ministrul de stat se uita nedumerit la încurcătura de pe 
terasă. La câţiva metri distanţă se afla Peter Trøst, care 
îngheţase într-un moment de confuzie, pentru că nu-şi 
putea vedea cameramanul şi nu ştia ce se întâmplă. 

— Afară cu voi, afară cu voi, imediat...! 

Comenzile lui Carl Malle sunau precum cele ale unui 
ofiţer de poliţie în timpul unei lupte de stradă. 

Din Camera sugarilor se auzea un plâns puternic de 
copil, iar perdelele albe de la uşa terasei fluturau în vânt. 

Peter Trast se duse în faţa lui Carl Malle. 

— Va fi nevoie de luni întregi pentru ca cei mici să-şi 
revină din acest şoc, spuse el, puţin deplasat pentru 
situaţia bizară. 

Cu toate acestea, şeful securităţii făcu un pas înapoi, un 
semnal care fusese înţeles şi de femei, şi de ministru, 
deoarece în clipa următoare dispărură toţi patru în Camera 
sugarilor. Orla Berntsen rămase în urmă, deşi s-ar fi dus cu 
plăcere cu ei, dar în schimb fusese nevoit să urmeze o 
instrucţiune pe care nimeni nu o auzise. 

Peter Trast îi puse mâna pe braţ. 

— Ce se întâmplă de fapt, aici, Berntsen, de ce nu îi 
putem fotografia pe sărbătorită şi pe ministru? 

Şeful de personal nu răspunse. Vrăjitorul stătea cu gâtul 
întins, în spatele umărului său stâng. 

— De ce publicul nu trebuie să îi vadă împreună...? 

Protejatul ministrului îl fixă pe omul de televiziune. Ochii 
îi scăpărau în spatele ochelarilor mari. 

317 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Ce s-a întâmplat cu scrisoarea anonimă? Poliţia ştie 
ceva despre asta...? 

Knud Tâsing se aşezase lângă Trøst. 

Orla Berntsen se uită la vechiul său duşman de moarte şi 
pufni. 

— Am înregistrat discursul ministrului pe bandă - dar nu 
l-am înţeles, admit asta. Îmi puteţi spune despre ce era 
vorba? Aţi lucrat şi dumneavoastră la text? 

Orla Berntsen pufni din nou. Rămăsese blocat în faţa 
celor doi duşmani ai săi şi i-ar fi plăcut să se evapore de 
acolo. 

— Ce încearcă să ascundă ministrul şi sărbătorita? 
întrebă Knud Tăsing. 

Şeful de personal pufni acum pentru a treia oară. 

— Ce este cu această discuţie despre... dor? 

— De unde să ştiu eu asta? 

Orla Berntsen se dădu cu un pas înapoi. Acum, în sfârşit, 
păru că Vrăjitorul îşi vine în fire. Se băgă între Orla şi cei 
doi jurnalişti şi îl trase pe şeful său în direcţia uşilor duble, 
pe jumătate deschise. 

— Cineva de aici, din Kongslund, încă are schelete în 
dulap! strigă Knud un pic teatral. O să aflăm noi despre ce 
este vorba! 

leşise pentru o clipă din rolul său de reporter obiectiv şi 
acum suna ca un detectiv particular, i se păru lui Peter 
Trøst. 

Nils Jensen încă stătea pe scări. Loviturile fostului polițist 
mai mult îl şocaseră decât îl răniseră. 

Ca la grădiniţă, se gândi Peter Trøst, confirmat de 
Vrăjitor, care exclamă: 

— Nu am putea să ne comportăm ca nişte oameni adulţi? 

In acest moment, toate camerele erau pe ultimul rămas 
din această confruntare dramatică. Cei trei oameni de 
presă îşi dădură seama prea târziu ce impact vor avea 
aceste imagini pe prima pagină a ziarelor de a doua zi. 

Evident că se declanşă un scandal serios. 


318 


- ERIK VALEUR - 


Companiile concurente de mass-media se bucuraseră şi, 
desigur, toate băteau moneda pe tenta misterioasă a 
evenimentului. Nimeni nu putea spune cu exactitate de 
unde izbucniseră turbulenţele de pe terasă, pentru că 
atacul fostului poliţist îi luase complet prin surprindere. 

— Subiectul este închis o dată pentru totdeauna, spuse 
şeful lui Knud Tâsing în şedinţa redacţiei, în timp ce toţi 
jurnaliştii prezenţi dădeau din cap în acelaşi timp, pentru a 
demonstra acordul cu şeful lor. 

Niciunul dintre cei prezenţi, nici măcar Nils Jensen, nu 
luase în considerare posibilitatea că l-ar putea denunța pe 
fostul poliţist. 

În „Trabuc”, Profesorul scrâşnea din dinţi. 

— Renunţă la Kongslund... renunță la Kongslund, dragul 
meu Trøst! O intervenţie atât de subiectivă nu este 
acceptabilă din punct de vedere jurnalistic - dar ştiţi asta 
deja. Râsul său răsunător se auzea până în Al nouălea cer 
şi în grădina paradisului, şi chiar şi în biroul de jos al 
psihologului de la etajul şase. Toţi trebuiau să ştie că sabia 
lui Zalmoxis care atârna deasupra postului Channel DK se 
dizolvase în aer. Deşi ciudata poveste devenise de 
necontrolat. Reportajul de seară referitor la aniversare 
fusese o ştire scurtă, cu o calitate slabă a sunetului, în care 
ministrul o felicita pe sărbătorită de pe terasa orfelinatului. 

A doua zi, în Fri Weekend a apărut un articol de două 
coloane, la pagina 7, pe ultima pagină a ziarului, fără 
fotografie. Povestea despre adopţiile misterioase murise 
de-a binelea. Numai scandalul - încăierarea dintre 
cunoscutul om de presă şi un consilier al ministrului - încă 
era de interes. 

Seara, cei trei jurnalişti se întâlniră în apartamentul lui 
Peter Trøst din Østerbro. Knud Tâsing privi posterul 
soldatului cu grenada, pe fundalul roşu, dar nu spuse nimic. 
Nils Jensen purta un mic aparat de fotografiat Leica, pe o 
curea în jurul gâtului şi încă arăta de parcă plămânii lui 
erau privaţi de oxigen. Cei trei bărbaţi tăcură pentru o 
lungă perioadă de timp. 

319 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— În ceea ce mă priveşte, cu siguranţă voi continua 
ancheta, spuse Knud Tăsing în cele din urmă. Afară se 
făcuse întuneric. Bineînţeles că va continua. Dacă nu 
ajungea cu subiectul la o concluzie spectaculoasă, avea să 
îşi piardă locul de muncă. Indiferent ce faceţi, trebuie să 
luaţi în considerare rezultatele ultimelor mele cercetări. 

Jurnalistul deschise geanta ponosită, pe care o purta din 
perioada de glorie a carierei sale. Aceasta era burduşită cu 
reviste. 

Peter Trast aprinse lampa de birou, dar tot nu spunea 
nimic. 

— Uitaţi-vă la asta... Ziaristul aruncă o revistă pe masă, o 
ediţie uimitor de bine conservată din Ude og Hjemme, 
datată 25 mai 1961. Pe copertă apărea o fetiţă într-o rochie 
cu dantelă albă, cu un buchet mare de frezii în braţe. Fetiţa 
şi florile erau atent aranjate şi aşezate în faţa unui fundal 
albastru. Ea privea poznaşă cititorul prin părul negru, în 
depărtare. Haideţi să aruncăm o privire în cel mai bun 
orfelinat din lume - 25 de ani la Kongslund, scria sub 
fotografie. 

Peter Trøst îşi privi fostul prieten aproape furios. 

— Nu am citit suficient de multe reviste? 

Nils Jensen începu să le răsfoiască şi constată că hârtia 
era surprinzător de subţire. Loteria imaginilor cu premii de 
până la un sfert de milion merge mai departe, scria cu 
litere albastre îngroşate într-o ramă, urmat de articolul cu 
privire la aniversare: Copi/ul găsit, oaspetele neaşteptat la 
marea aniversare. Urma o fotografie a grădinii de la 
Kongslund. 

— Această fotografie a fost făcută la a douăzeci şi cincea 
aniversare Kongslund, spuse Knud. Cu alte cuvinte, în 
1961. Aşa cum puteţi vedea, şi în acele zile sărbătoreau tot 
pe gazon. 

— Incredibil, şi eu am fotografiat exact din acelaşi loc, 
spuse Nils. 

— Anumite lucruri nu se schimbă niciodată, comentă 
Knud Tâsing. Dar, în acest caz, textul este foarte 

320 


- ERIK VALEUR - 


interesant... Mai ales în partea textului în care este vorba 
despre copilul găsit. Şi încă ceva. Făcu o pauză, aproape 
triumfător. Această revistă a folosit, fără îndoială, acelaşi 
font precum cel folosit de expeditorul anonim pentru 
scrisoarea sa. 

Urmă o clipă de tăcere. 

Apoi, ceilalţi doi se aplecară în faţă şi citiră cuvintele pe 
care jurnalistul le subliniase cu roşu. 

Pentru domnişoara Ladegaard şi pentru angajatele ei, 
această zi nu a fost o sărbătoare obişnuită, pentru că dis- 
de-dimineaţță a apărut un oaspete neaşteptat. Când una 
dintre bone a auzit zgomot în fata aripii de sud a casei şi a 
privit afară, ea a văzut un coşuleț cu cea mai dulce ființă pe 
care vi-o puteţi imagina. Un copil părăsit! Bona, 
domnişoara Agnes Olsen, a povestit revistei Ude og 
Hjemme că nimeni nu a văzut cine l-a adus pe băiețel. Dar 
el era într-o formă foarte bună. Poliția încă nu are niciun 
punct de plecare cu privire la părinții lui. 

Peter Trøst se încruntă: 

— Băieţelul...? 

Knud Tåsing încleştă pumnul ca soldatul de pe poster. 

— Da, chiar... ? S-a spus mereu că acel copil găsit la 
Kongslund a fost o fetiţă - în toate ziarele aşa scria. O 
fetiţă... şi anume Marie Ladegaard, care câţiva ani mai 
târziu a devenit fiica adoptivă a directoarei. În orice caz, 
asta am auzit întotdeauna. 

— Trebuie să fie o greşeală de tipar, spuse fotograful. 

— Asta nu arată a greşeală de tipar, spuse Knud Tăsing. 
Dar eu am găsit-o - chiar dacă a fost mult de lucru - pe 
această Agnes Olsen. Astăzi locuieşte în Branshaj. Knud 
Tâsing zâmbi. Mi-am găsit câteva cunoştinţe vechi în 
sindicatul profesional şi, voilà, la un moment dat am găsit- 
o. Primeşte pensie de invaliditate şi nu are copii. Poate că, 
până la urmă, s-a săturat de atâţia copii. 

Nu râse nimeni la gluma lui. 

— Şi acum ajungem la ceea ce este cu adevărat 
interesant: Agnes Olsen îşi aminteşte această zi în cele mai 

321 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


mici detalii. Îşi aduce aminte ca şi astăzi că, în acea 
dimineaţă, era convinsă că a găsit un băieţel. Am întrebat-o 
de ce, atunci, în toate celelalte ziare băiatul devenise 
fetiţă? Nu a fost în stare să explice. Când stătea afară, pe 
scări, aceasta fusese prima ei impresie şi asta le-a spus şi 
ziariştilor. În acea zi erau cu toţii extrem de agitati. 

Nils Jensen se uită de la colegul lui la Peter Trøst şi 
înapoi. Apoi formulă întrebarea care stătea pe limba 
celorlalţi doi: 

— Şi dacă...? 

Knud Tăsing scoase un Prince verde pe etuiul său din 
argint. Numai Nils ştia că în partea de jos a acestuia era 
gravată data căsătoriei lui Tăsing. 8.8.88. La un an după 
scandalul care însemnase sfârşitul carierei sale, el era din 
nou divorţat. 

Jurnalistul îşi aprinse ţigara. 

— Ce vrei să spui cu... şi dacă? 

Peter Trast luă cuvântul: 

— Ne-ai chemat aici pentru a ne anunţa că vrei să 
continui, pentru că ai găsit ceva nou, iar singurul tău indiciu 
este o mică bănuială că acel copil găsit acum patruzeci şi 
cinci de ani este un băiat şi nu o fată... El răspândi cu mâna 
norii de fum făcuţi de Knud. Ce este atât de important în 
asta? 

— Aţi uitat, probabil... spuse Knud Tâsing... Că John 
Bjergstrand este băiat. 


322 


- ERIK VALEUR - 


19 
MOARTEA 


18 MAI 2008 


La etajul superior al vilei stă mama mea adoptivă, ca de 
obicei, aplecată conştiincios peste documente şi registre. 
Din când în când, ea trage sertarul de sus al cufărului 
frumos din lemn de trandafir, cu aplicații din bronz, pentru 
a scoate jurnalul Kongslund şi a scrie ceva în el. Acesta 
este gros ca brațul unui luptător şi legat în piele de culoare 
verde-inchis. La întrebarea pusă din curiozitatea mea de 
Copil, ce carte este aceea, ea răspunsese fără ezitare: 

— Acesta este jurnalul meu de bord, Marie. Fără el, nu 
îmi pot ține nava pe traiectorie! 

Conţinutul jurnalului de bord păstrează un mister pe care 
ar vrea să-l ia în mormânt, cu orice preț. Şi nici cea mai 
mare curiozitate încăpățânată, proprie unui copil găsit, nu 
va deschide cufărul vreodată ca să înțeleagă ce cuprinde. 
De aceea era făcut atât de solid şi, în plus, prevăzut cu un 
sistem de închidere care nu putea fi deschis nici cu cea mai 
mare răbdare. Încercările mele eşuaseră de fiecare dată. 

Este posibil să fi văzut zgârieturile fine din lemnul de 
trandafir şi trăsese propriile concluzii... care o îngrijoraseră 


puțin. 


Martha Louise Magnolia Ladegaard muri la două zile 
după ultima ei aniversare. 

Întreaga naţiune fusese şocată, doar cu două zile în urmă 
apăruse atât de vie şi de serioasă pe toate ecranele. 
Ceremonia făcuse ca acuzaţiile dure aduse săptămâna 
trecută să fie un pic uitate şi, din nou, mama mea adoptivă 
fusese lăudată ca femeia care îi ajutase pe mii de copii din 
Danemarca să facă primii paşi în viaţă şi îi plasase, cu 
părinţi plini de recunoştinţă, în gospodării daneze sigure. 

Magdalene îmi spusese odată: 

323 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Celorlalți le-a dat drumul în viață - dar pe tine a vrut 
să te păstreze numai pentru ea. Şi apoi adăugă cu un sâsâit 
accentuat: furia, Marie. Furia. Trebuie să te fereşti de furie! 

Inainte de a-i putea cere vreo explicaţie, dispăruse înapoi 
în umbre, lăsând în urmă numai mirosul slab de pământ şi 
de tutun de pipă în spaţiul meu pământesc. 

Moartea neaşteptată şi violentă a Magnei aduse afacerea 
Kongslund în atenţia poliţiei. 

Până acum, funcţionarii de rang înalt zâmbiseră uşor şi 
ridicaseră din umeri în spatele uşilor închise ale birourilor. 
In opinia lor, ministerul se acoperise complet în privinţa 
scrisorii anonime scrise de un amator, motiv pentru care 
nimeni nu obiectase atunci când Carl Malle preluase 
ancheta. Oricum nu-l plăceau şi nu aveau nimic împotrivă 
dacă el făcea băşici în tălpi, bătând coridoarele lustruite ale 
căminului. 

Dar acum, după ce persoana cheie a afacerii fusese 
găsită moartă în apartamentul său din Skodsborg, 
anchetatorii crimei se deplasară, cu tot efectivul, pentru a 
afla ultimele ore ale celebrei directoare de orfelinat, prin 
interogatorii nesfârşite şi pentru a contura toate detaliile. 

O găsiseră pe mama mea adoptivă în sufragerie, pe 
podea, sub fereastra care dădea spre antreprenorul de 
pompe funebre, de pe partea opusă a străzii Strandvej, la 
multe ore după ce un miracol sau un medic i-ar fi putut 
salva viaţa. Zăcea într-o baltă de sânge, cu capul pe un 
dosar cu sute de decupaje din ziare şi fotografii ale 
copilaşilor din zeci de generaţii care trecuseră prin cămin. 

Şi pe podea, în jurul cadavrului, erau împrăştiate 
decupaje. 

Poliţia încercase, în zilele următoare, să reconstituie 
succesiunea evenimentelor din apartamentul Magnei. Totul 
s-a întâmplat într-un moment în care cei mai mulţi locatari 
ai blocului dormeau. Un singur martor auzise voci din 
apartamentul Magnei, de aceea se şi trezise. Acesta 
deţinea un mic supermarket la intersecţia dintre Strandvej 
şi Skodsborgvej, şi locuia chiar sub Magna. Cu o seară 

324 


- ERIK VALEUR - 


înainte o văzuse, cu un dram de mândrie pe care în general 
nu-l avea faţă de femei, la televizor - demnă şi 
invulnerabilă, admirată de întreaga ţară. 

Se pare că Magna răsfoia dosarul, atunci când primise o 
vizită, cel puţin, pe masa de cafea se aflau mai multe 
dosare albe, roşii şi maro cu scrisori, fotografii şi decupaje 
din ziare, într-un teanc, atunci când poliţia spărsese uşa. În 
plus, acolo mai erau două ceşti de cafea nefolosite. Fosta 
directoare era întinsă pe spate, în faţa bibliotecii, pe podea. 
Pe covorul de lângă ea se afla o ţigaretă stinsă - Bellman, 
marca ei preferată. Proprietarul magazinului se afla deja în 
pat, când auzise un zgomot puternic în apartamentul de 
deasupra lui. Era un tip destul de anxios, fiind născut în 
aceeaşi cameră în care dormea acum - mama lui îl 
înfăşurase într-o pătură imediat după naştere şi îl aşezase 
într-un sertar tras al comodei. Nu avusese curaj să se 
ridice. 

Poliţia ajunsese la concluzia că Magna dorise să tragă 
dosarul alb din bibliotecă, îşi pierduse echilibrul şi se lovise 
la frunte în cădere. Când căzuse ţipase tare, acesta fiind al 
doilea zgomot pe care îl auzise negustorul. După aceea se 
răsturnase, probabil, în lateral, peste scaunul Sheraton, de 
unde şi rana deschisă de la tâmplă. Işi rupsese gâtul când 
se lovise cu capul de podea. Obrazul drept al Magnei era 
aşezat pe un dosar, în al cărui colţ din dreapta sus era scris 
olograf, cu cifre fine, 1961-1964, fiind printre singurele 
lucruri care nu fuseseră mânjite cu sânge. 

În cele din urmă, negustorul aprinsese lumina şi îşi 
privise nevasta, care sforăia. Atunci fusese cuprins, ca de 
atâtea alte ori, de o teamă fără nume, pentru că îşi 
împărțea viaţa cu un om pe care nu îl cunoştea cu adevărat 
şi care îşi dormea cea mai mare parte a timpului. 

Poate că tocmai această teamă îi dăduse curaj să se 
ridice şi să sune la poliţie. Câteva momente mai târziu, 
epicentrul vieţii sale era plin de lumini albastre 
intermitente, sirene şi paşi apăsaţi în casa scării. 


325 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Pe holul şi în dormitorul Magnei, sertarele fuseseră 
smulse şi conţinutul răsturnat. Teoretic, acest lucru se 
putuse întâmpla şi înainte de moartea ei. Poate că ea însăşi 
„făcuse curat”, un lucru de care poliţia se îndoia. Problema 
era că nu existau dovezi tehnice care să indice altceva 
decât o senzaţie bruscă de ameţeală, nefericită, legată de 
vârstă. Nu existau urme de violenţă provocată de pumni 
sau lovituri. Doar declaraţia negustorului cu privire la 
zgomotele ciudate din apartamentul de deasupra lui. 

— Ce era la televizor, atunci când aţi auzit vizitatorul 
venind? îl întrebase unul dintre anchetatori. 

Proprietarul magazinului răspunsese: 

— Nu ştiu. Avem un televizor Telefunken foarte vechi, pe 
care întotdeauna îl dau tare. Soţia mea sforăie, înţelegeţi. 

Polițistul clătinase din cap şi nu înţelesese nimic. Se 
făcuse dimineaţă. Prin fereastră se putea vedea coasta 
suedeză, ca nişte dungi înguste, gri, la orizont, şi 
antreprenorul de pompe funebre, care locuia vizavi, stătea 
în uşă şi privea maşinile de poliţie. 

— Ultima dată am văzut-o pe domnişoara Ladegaard 
alaltăieri, chiar după aniversare, pentru că a cumpărat 
timbre de la mine, îşi aminti negustorul dintr-odată. Venise 
cu o scrisoare sau, mai degrabă, un colet, care trebuia să 
ajungă în Australia. Încă îmi amintesc... în Australia... 

Privirea proprietarului de magazin rătăci, nostalgic, în 
depărtare. 

Apoi el se prăbuşi pe scaun şi ridică din umeri, ca şi cum 
ar fi vrut să se târască înapoi în sertarul comodei în care 
începuse viaţa sa. 

— În Australia? 

Polițistul se uită la singurul său martor şi se întrebă ce 
legătură putea avea asta cu cazul, motiv pentru care nu îşi 
luă nicio notiţă. 

Dar proprietarul de magazin nu îi mai auzise întrebarea. 
El se aşezase la masă şi privea în sus, oblic, de parcă ar fi 
vrut să o aducă înapoi la viaţă pe bătrâna din apartamentul 
de deasupra. 

326 


- ERIK VALEUR - 


Polițistul îl lăsă să plângă în pace. 


Poliţia condusese câteva sute de metri, de la Skodsborg 
până la Kongslund, unde, în acele ore ale dimineţii, eu 
eram în camera regelui şi dormeam. 

Bătuseră la uşa de la intrare. Susanne Ingemann le 
deschisese. 

Mirosul dulce al freziilor galbene în descompunere, pe 
care le adunasem după ziua serbării în saci mari de gunoi, 
încă plutea în aer atunci când sosi poliţia şi Susanne ciocăni 
la uşa mea. 

— A venit poliţia... Mama ta este... spuse ea şi, pentru o 
clipă, se uită de parcă i-ar fi venit să plângă. 

— Mama mea adoptivă, am corectat-o eu, înainte ca ea 
să-şi poată termina propoziţia. 

Dar ştiam ce voia să spună. Şi în mine ar fi trebuit să se 
prăbuşească ceva sau, cel puţin, să se creeze un gol la un 
nivel mai profund. Dar nu se întâmplase nimic. 

Nu-mi amintesc să fi simţit ceva în acel moment. 

Cele câteva întrebări de rutină ale poliţiştilor - şi 
răspunsurile mele scurte - nu duraseră mai mult de zece 
minute. Nu ştiam nimic, ultima dată vorbisem puţin cu 
Magna cam cu o oră înainte de sosirea primilor invitaţi la 
aniversare şi apoi mă dusesem la culcare cu dopurile 
portocalii de urechi, deoarece camera mea dădea în 
grădină, unde avea loc ceremonia. Dormisem profund, nu 
auzisem şi nu văzusem nimic. 

Polițistul îşi prezentă încă o dată condoleanţele şi îşi luă 
la revedere. M-am dus în Camera sugarilor şi am închis uşa 
în urma mea. Perdelele erau trase. Prin faldurile groase, nu 
trecea nici cea mai mică rază de lumină. Copiii dormeau. 
Cântecul dispărea în depărtare. 

— Bun venit, spunea întunericul. Dar nu rezişti prea mult 
departe de locul ăsta... Trebuia să ştii la fel de multe ca 
mine pentru a înţelege că aceste cuvinte, în comparaţie cu 
cele ale oglinzii, nu aveau un sens batjocoritor. 


327 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


M-am dus la fereastră şi am dat perdelele la o parte, iar 
elefanții albaştri ieşiră din umbră, trompele lor răspândind 
razele aurii de lumină, aşa cum făcuseră mereu. Mai 
demult o întrebasem o dată pe Gerda câţi elefanţi albaştri 
pictase în cameră, iar ea îmi răspunsese: 

— Când au fost suficienţi, m-am oprit. 

Bănuiam că existase un motiv mai profund pentru 
obsesia Gerdei. Unele dintre bone ştiau că ea pictase câte 
un elefant pentru fiecare copil care trecuse prin Camera 
sugarilor până la pensionarea ei. Odată, când aveam şapte 
sau poate opt ani, ea mă privise lung şi-mi spusese: 

— Am avut aici toate tipurile de copii... copiii fetelor 
foarte tinere sau ai părinţilor nevoiaşi, care nu aveau nicio 
modalitate să-i păstreze... copii de profesori, politicieni şi 
directori, chiar şi copii de infractori şi criminali. Acestora le 
era cel mai greu, pentru că o astfel de moştenire urmăreşte 
copilul toată viaţa dacă nu intervine nimeni. 

Gerda nu pusese niciodată la îndoială importanţa 
moştenirii genetice în cauză - cu mulţi ani înainte ca ştiinţa 
să se concentreze pe contextul social. 

— Caracterul unui criminal poate continua să trăiască în 
copilul său - chiar şi atunci când cei doi nu au niciun fel de 
contact toată viaţa lor, îmi spusese ea odată. Chiar şi 
atunci când copilul creşte în cele mai bune condiţii, cu cei 
mai buni şi mai iubitori părinţi adoptivi din lume, legăturile 
de sânge nu se pot rupe cu uşurinţă, Marie. Fiecare copil 
poartă adânc în inima lui moştenirea lăsată de părinţii săi 
biologici. 

Stăteam la fereastră şi privirea îmi alunecă pe o rază de 
lumină, către elefanții albaştri, care mergeau pe pat, pe 
perete, pe unde eu însămi stătusem când eram sugar. 
Corpul rotund al unui elefant era împărţit la jumătate, unde 
două benzi de tapet se suprapuneau, dar el tot venea 
plutind spre mine, pe firele invizibile ale plasei, şi pentru 
prima dată am simţit pericolul despre care vorbise Gerda, 
fără a şti exact în ce direcţie trebuie să-mi îndrept ochii. 
Eram sigură că ea făcuse aluzie la unul dintre copiii care 

328 


- ERIK VALEUR - 


stătuseră cu mine de Crăciunul lui 1961, în Camera 
sugarilor - şi dacă bănuiala mea era corectă, acest copil era 
enigmaticul John Bjergstrand, pe care întreaga ţară 
ajunsese să-l cunoască drept reprezentantul unor oameni 
nedoriți, aruncaţi şi marginalizaţi. Una dintre fiinţele în a 
căror salvare sufletele miloase de la Kongslund se 
implicaseră întotdeauna. 

M-am dus la etaj şi m-am aşezat în scaunul cu rotile al 
Magdalenei, orientându-mi privirea spre Hven. Acolo stătea 
puternicul castel Sternenburg, în care Tycho Brahe făcuse 
greşeala vieţii sale şi îi atribuise Pământului o poziţie 
greşită pe cer. 

— Nu voi accepta niciodată că Soarele, nu Pământul, se 
află în mijlocul universului, strigase el. Asta este o minciună 
scandaloasă, Pământul nu se mişcă. 

Această greşeală îmi revenea mereu în minte. 

Desigur, oglinda mă prinsese complet nepregătită şi 
văzuse ocazia de a-mi pune întrebarea cea mai răutăcioasă 
de până atunci: 

— lubita mea, micuță Marie, cine ar putea fi mama ta? 

TU, i-aş fi răspuns eu cu plăcere. Dar tăceam. Vechea 
oglindă rococo din vila cea mare de pe Strandvej nu 
înţelegea această formă de ironie. In plus, în acel moment 
erau lucruri mult mai importante la care trebuia să mă 
gândesc. 

În zilele următoare, detectivii de la Omucideri continuară 
să cerceteze moartea violentă a Magnei, fără a face vreun 
progres. Nu găseau niciun motiv, niciun tipar, nicio cale 
prin labirint. Dacă în realitate fusese omorâtă - şi dacă 
avea ceva de-a face cu scrisoarea anonimă, aşa cum 
sugera presa, dintr-odată se deschideau o mulţime de 
posibilităţi, dar care nu ar fi creat decât mai multă confuzie 
şi mai multe teorii fantastice. Dar fiecare nouă teorie ducea 
la un nou punct mort şi fiecare fundătură alimenta 
frustrarea. 

Atunci, unui tânăr ofiţer de poliţie îi căzu dintr-odată fisa 
că proprietarul de supermarket din blocul Magnei spusese 

329 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


ceva de un colet, pe care i-l dăduse Magna, un colet pentru 
Australia. Bineînţeles că pachetul plecase de mult din ţară 
şi bărbatul aflat în suferinţă nu-şi putuse aminti numele pe 
care Martha Magnolia Louise Ladegaard îl scrisese pe plic. 
Dar îşi amintise că pachetul generase costuri de transport 
de peste două sute de coroane şi, cu toate acestea, Magna 
îi mulţumise de mai multe ori. 

După o săptămână, investigaţiile se blocaseră complet. 

De la ofiţerul de poliţie care venise la Kongslund câteva 
zile mai târziu şi discutase pe larg cu mine despre Magna, 
am aflat că moartea ei îi zburătăcise pe prim-ministru, pe 
ministrul de stat şi chiar pe consilierul său pe teme de 
securitate, Carl Malle. Anchetatorii de poliţie primiseră 
chiar şi o ofertă de ajutor de la serviciul secret din poliţie, 
dar această ofertă fusese respinsă. 

Dacă Magna ştia ceva care ar fi dus la o confruntare în 
apartamentul ei din Skodsborg, era posibil ca şi alti oameni 
să fie în pericol, spusese el. 

Oare se referea la mine? 

Avea Magna informaţii care să-i fi pus viaţa în pericol? 

Eu nu i-am răspuns. 

Ce căutase, de fapt, la ea, cel care răscolise sertarele? 

La această întrebare nu se putea răspunde. Dar am 
observat că poliţia, în mod destul de firesc, nu-i considera 
suspecți pe ministrul de stat şi pe Carl Malle. La fel cum 
acceptaseră alibiul comun al tuturor angajaţilor şi al celor 
prezenţi în cămin, care fuseseră ocupați cu curăţenia, după 
aniversare. 

Câteva zile mai târziu, ei solicitară o listă cu numele 
tuturor copiilor care veniseră la Kongslund între 1961 şi 
1962 şi care ar fi putut fi asociaţi cu misteriosul John 
Bjergstrand din scrisoarea anonimă. Le-am dat un singur 
nume: propriul meu nume. 

Apoi confiscară toate documentele şi actele şi se puseră 
pe citit. Era posibil să nu ştie ceea ce eu ştiam deja - şi 
anume că toate urmele faptelor Magnei din dosarul verde 
cu inel, cu informaţiile despre copiii danezi din acel interval 

330 


- ERIK VALEUR - 


de timp, fuseseră şterse. M-am gândit la Magna, dar încă 
nu plângeam. 

Dacă existau răspunsuri, eu ştiam unde trebuiau căutate. 
Toate informaţiile se aflau în registrul pe care Magna, din 
câte îmi aduceam aminte, îl păstra în cufărul din lemn de 
trandafir. Acest registru mă fascinase întotdeauna, cu toate 
că îl văzusem de puţine ori, timp de câteva secunde. 
Registrul Kongslund. 

Jurnalul secret, valoros al Magnei. 

Nu eram sigură dacă Ole Almind-Enevold şi Carl Malle 
ştiau de existenţa acestui registru. Poliţia cercetase toate 
lucrurile Magnei, dar nu găsise nimic semnificativ. Registrul 
dispăruse, ceea ce nu mă surprindea. După ce am aflat, din 
declaraţia negustorului, de ultima acţiune a Magnei, mi-am 
dat seama unde se afla registrul acum. 

Dar nici acest secret nu voiam să-l împart cu nimeni. 
După moartea Magnei, registrul îmi aparţinea - şi îl doream 
cu orice preţ. 

Intr-o zi, Susanne îşi pierdu răbdarea cu ancheta poliţiei 
şi ceru eliberarea rămăşiţelor pământeşti ale Magnei - 
trecuseră deja trei săptămâni -, pentru ca fosta directoare 
a casei să poată fi înmormântată cu demnitate, în cimitirul 
de la Søllerød. Poliţia îi îndeplini dorinţa şi, astfel, îşi 
recunoscu înfrângerea. Cazul avea să fie clasat ca accident. 

Dacă îşi amintea cineva - şi exista cu siguranţă o 
persoană care să-şi amintească - exact acelaşi lucru se 
întâmplase şi cu şapte ani mai devreme. In cazul corpului 
de femeie de pe plaja dintre Kongslund şi Bellevue. Ea, ca 
şi Magna, murise într-un accident petrecut în circumstanţe 
misterioase, şi în cele din urmă cazul fusese clasat, din 
cauza lipsei de dovezi, ca accident nefericit. Comisarul, 
acum pensionar, care investigase cazul de deces şi, 
ulterior, un jurnalist căruia îi povestise despre bănuiala sa, 
fără ca povestea să mai fi fost amintită vreodată, locuia în 
casa sa de vară din Rågeleje şi citea, iar şi iar, articolul de 
ziar despre răposata directoare de orfelinat. 


331 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


În cele din urmă puse ziarul deoparte şi privi timp 
îndelungat pe fereastră căzut pe gânduri. 

Femeia moartă de pe plajă avea la ea o fotografie cu vila 
Kongslund. Şi acum, fosta directoare de la Kongslund 
murise în acelaşi mod misterios. 

Şi, din nou, duse receptorul telefonului la ureche, 
întrebându-se ce ar trebui să facă. Simţul datoriei îi spunea 
că trebuia să anunţe pe cineva cu privire la această 
coincidenţă stranie. Instinctele sale de poliţist îi spuneau că 
avea să ajungă din nou la Carl Malle, iar unul dintre foştii 
săi colegi îl sfătuise cu tărie să nu îşi asume acest risc. 

Soţia lui îl privi parcă a avertizare. Işi dăduse seama 
imediat că el fusese cuprins din nou de dorinţa tinerească 
de a se avânta pe un teren nesigur şi periculos. 

Dar el nu mai era tânăr. 

Privirea ei speriată îl făcu să se hotărască. Puse din nou 
receptorul în furcă. 


332 


- ERIK VALEUR - 


20 
ÎNMORMÂNTAREA 


5 IUNIE 2008 


Poate că era adevărat ceea ce îmi scrisese Magdalene, 
de dincolo de mormânt, cu o seară înainte ca mama mea 
adoptivă să fie trimisă în ultima ei călătorie în întuneric: 
Gândeşte-te, Marie, adulții nu sunt decât copii care au 
învățat să îşi ascundă sinele în spatele unor rochii drăguțe 
şi chipuri inocente. În realitate, oamenii reacţionează mai 
copilăros, odată cu vârsta, dar ei sunt şi mai periculoşi, 
violenti şi imprevizibili. 

De la moartea Magnei, ea comunica numai în scris cu 
mine. 

M-am holbat la cuvintele ei, apoi cea mai mare parte a 
nopții am rămas trează. Bănuiam că nu era doar o părere 
filosofică generală, ci că se referea la cineva concret. 

Câteva ore mai târziu, am fost vizitată de jurnalistul Knud 
Tåsing şi acesta a deschis nişte uşi în spatele cărora 
stătusem ascunsă foarte mult timp. 


Biserica din Søllerød se ridica, cu zidurile sale albe şi cu 
turnul din cărămidă roşie, mult deasupra lacului Søllerød. In 
cimitirul bisericii, care cobora uşor spre lac, mama mea 
adoptivă trebuia să primească un loc de observaţie, care să 
satisfacă dorinţa ei de a găsi întotdeauna cel mai bun loc 
pentru ea, pentru apropiații şi pentru copiii ei. Magna îşi 
alese singură locul de veci şi investise mult timp în aceste 
căutări. 

Am privit în sus, la tavanul bisericii şi aproape că mă 
aşteptam să întâlnesc privirea Magnei sau să-i aud vocea. 
Mai mult ca sigur ea plutea undeva, deasupra noastră, şi 
urmărea ceremonia, şi cu siguranţă nu-i scăpase faptul că 
încă nu plânsesem. 


333 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Ultima oară când păşisem în această biserică eram o 
fetiţă, iar Magdalene înainta fără scaunul ei cu rotile şi fără 
telescop, în viaţa de apoi. In acel moment, stăteam în 
braţele Magnei şi plângeam, îmi plângeam singura prietenă 
care fusese atât de bătrână, încât nu credeam că va mai 
muri vreodată. Acum aici zăcea Magna însăşi, ceremonios, 
sub un buchet de flori în pronaosul bisericii, iar lângă mine 
stătea asistenta ei de-o viaţă, Gerda Jensen, care era a 
treia mare femeie din viaţa mea, în ciuda dimensiunilor ei 
reduse. Şi singura care mai era încă în viaţă. Ea stătea 
acolo încruntată şi privea fix înainte. Mirosul de frezii 
umpluse camera şi provoca, la fiecare unu sau două 
minute, câte un strănut înăbuşit. Venea de undeva din 
spate şi mă umplea de o bucurie copilărească. Eternitatea 
îşi primea aleasa nu într-o tăcere graţioasă, care, probabil, 
ar fi fost preferată de invitatul de onoare al ceremoniei, Ole 
Almind-Enevold. În spatele meu stăteau miniştri şi oficiali, 
foşti luptători din rezistenţă, medici şi consilieri de stat 
pensionaţi, asistente medicale şi moaşe, iar în spate de tot, 
o selecţie de domnişoare bătrâne, din perioada de glorie a 
Protecţiei copilului din Copenhaga. Sicriul era decorat cu 
buchete albe şi roşii, iar cei pioşi, aşa cum erau cei mai 
mulţi, stăteau cu capetele plecate, în timp ce se rugau în 
tăcere pentru sufletul plecat dintre noi. Dar eu ştiam că nu 
era adevărat; cei mai mulţi nu se gândeau la decedată, ci 
la propria lor existenţă şi la modul trist în care treceau prin 
viaţă. Erau îngrijoraţi că Domnul nostru, lisus Cristos, 
probabil că nu înviase şi, prin urmare, nici ei nu se puteau 
aştepta la asta, atunci când avea să vină ultima zi şi 
trebuiau să se lase transportaţi pe pajişti înflorite, în 
incertitudine. Că Domnul Dumnezeul nostru a uitat de 
promisiunea vieţii veşnice, pentru că pur şi simplu avea 
prea multe de făcut. Sau la posibilitatea greu de rostit, că 
el nu ar exista deloc şi că atomii corpului ar pluti, numai, pe 
sus, prin stratosferă, devenind parte din univers - dar nu 
din eternitate. 


334 


- ERIK VALEUR - 


Nu aveam nicio îndoială că Magna era nerăbdătoare cu 
privire la întâlnirea ei cu întunericul veşnic, pentru că 
avusese dintotdeauna o fire curioasă şi îşi dorise mereu să 
pătrundă toate tainele vieţii. Chiar şi pe ultima. Cu toate 
acestea, ştiu că ar fi preferat să mai rămână câţiva ani pe 
pământ, pentru a-şi îndeplini rolul în proiectul pe care 
soarta îl alesese pentru ea: marea reparaţie... corecţia 
gigantică, neterminată a acelor defecte pe care adulţii le 
provocaseră necugetat celor mai mici şi mai valoroase 
creaturi ale lui Dumnezeu. Acest proiect fusese început, 
deja, din timpul omului de Cro-Magnon, dar nu am reuşit să 
progresăm prea mult. Poate că am reuşit, cu fiecare 
generaţie, să localizăm şi să eradicăm cu o sutime mai mult 
din egoismul uman şi probabil că şi capacitatea de a 
resimţi empatia se îmbunătăţise cu unu la mie pe secol. 
Deşi acestea erau nişte estimări cât se poate de generoase, 
speranţele Magnei se bazau pe ele. 

În strana din spatele meu stătea Susanne Ingemann şi 
lângă ea, Carl Malle şi directoarea de mult pensionată a 
fostei Protecţii a copilului, doamna Krantz. In spatele lor se 
afla Orla Berntsen, alături de Peter Trast şi Saren Severin 
Nielsen, cei doi fiind flancaţi de două cupluri în vârstă, care 
strănutau fără oprire din cauza parfumului florilor. Părinţii 
lor. Ole Almind-Enevold stătea lângă sicriu şi se vedea 
printre flori. Dădea din cap, înainte să ţină, a doua oară 
într-un timp atât de scurt, un discurs pentru mama mea 
adoptivă. Cea mai mare „reparatoare” a naţiunii. Purta un 
costum de culoare închisă şi arăta, cu mâinile împreunate, 
ca antreprenorul de pompe funebre de pe Strandvej din 
Skodsborg, care şedea în ultimul rând al stranei. 

— Magna mi-a spus odată o poveste pe care nu am mai 
împărtăşit-o nimănui, pentru că nu eram foarte sigur cum 
ar fi trebuit s-o înţeleg... Făcu o scurtă pauză de efect şi 
chiar simulă un strănut. Mi-a povestit de un copil al cărui 
tată se îmbolnăvise de tuberculoză şi nu mai avea mult de 
trăit. Nefericitul copil se rugă la Dumnezeu din ceruri, 
pentru a-l mai lăsa pe tatăl său să trăiască, iar tatăl, care 

335 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


auzise rugăciunea disperată, îi făcu, în cele din urmă, 
copilului său, o promisiune valabilă dincolo de moarte: 
Când voi pleca, spuse el, nu trebuie decât să aştepţi 
răbdător, pentru că mă voi întoarce cândva. Şi atunci vei şti 
că încă sunt lângă tine şi că Dumnezeu există şi va avea 
grijă de tine. Într-o zi vom trăi împreună, în eternitate. 
Omul bolnav a murit şi a fost îngropat - iar copilul a început 
să aştepte... 

In spatele meu se auzi iar un uşor strănut. 

— Magna şi-a încheiat povestea exact în acest punct şi a 
reacţionat doar atunci când mi-am pierdut răbdarea şi am 
întrebat: Dar, Magna, ce a vrut să-i arate tatăl copilului? Ea 
mi-a răspuns: Exact asta este ideea, Ole. El nu i-a 
demonstrat nimic. Asta nu se poate, am spus eu, atunci 
povestea nu are sens. Ba da, mi-a spus ea, copilul a 
aşteptat şi a aşteptat. Anii au trecut, a devenit adult, dar 
nimic nu se întâmpla. În cele din urmă, copilul a îmbătrânit, 
dar aşteptarea încă nu dăduse roade, iar, până la urmă, în 
locul tatălui îl vizită moartea. Tatăl nu şi-a ţinut niciodată 
promisiunea. 

Almind-Enevold zâmbi. Am simţit neliniştea uşoară care 
apăruse în biserică. 

— Era tatăl ej, spuse el. Ochii i se îndreptară brusc spre 
sicriu. Era tatăl Magnei. 

Participanţii la ceremonie îşi ţinură respiraţia. 

— Nu ştiu câţi dintre dumneavoastră ştiu că tatăl Magnei 
a fost pastor în Gauerslund, la Barkop. Dacă există 
eternitate, răbdarea nelimitată trebuie să se ridice la 
nivelul eternității. În ochii Magnei, promisiunea lui nu avea 
nicio limită, niciun capăt. Tatăl ei făcuse ceea ce trebuia. 
Incercase să-şi consoleze fiica şi o făcuse prin credinţa lui, 
mi-a spus ea. Şi ea şi-a trăit viaţa conform acestui principiu. 

Se opri o clipă, apoi rosti: 

— Răbdare infinită. 

Nu ştiam povestea, mama mea adoptivă nu mi-o spusese 
niciodată. Dar asta nu mă mira, pentru că ea îşi dăduse 
seama, cu siguranţă, cât de supărată aş fi răspuns. Am 

336 


- ERIK VALEUR - 


înţeles mai bine decât oricine altcineva ce învățase Magna 
din tragica experienţă: Hotărâtoare era voinţa de a face 
bine, apoi binele se va arăta, în cele din urmă. Nu era omul 
care să ţină cont de dezamăgirile pe care această filosofie 
le-ar putea declanşa altor persoane, nu ezita niciodată 
atunci când stătea la vatra de forjă. Când făcea reparaţii, 
scânteile săreau şi-i loveau pe cei mari şi pe cei mici, în 
timp ce ea se concentra pe munca ei. Pentru ea, în cele din 
urmă, bunăvoința era de o importanţă crucială şi probabil 
că acesta era exact motivul pentru care nu plângeam. 

Ole Almind-Enevold lăsă capul jos. Discursul ajunsese la 
final. De data aceasta, nu amintise nici de Magdalene, nici 
de mine şi nici nu citase din jurnalele Magdalenei. Nu ştiam 
de unde aflase despre ele. 

Biserica se goli lent. 

Sicriul alb cu mânere aurite era purtat de Carl Malle, Ole 
Almind-Enevold, Susanne Ingemann, Orla Berntsen, Søren 
Severin Nielsen şi Peter Trøst. Un grup bizar. Eu refuzasem 
să particip. Nimeni nu ar fi trebuit să o vadă pe fiica 
adoptivă a fostei directoare, adusă de spate şi cu picioarele 
întoarse spre interior, căzând la pământ sub greutatea 
corpului inert al mamei sale. 

Inaintară cu paşi mult prea mici în lumină şi, astfel, în 
faţa întregii prese. Era plin de reporteri şi peste tot se 
vedeau numai microfoane şi camere de filmat. 

Knud Tâsing stătea lângă Nils Jensen care, dintr-un motiv 
oarecare, nu dorea să fotografieze procesiunea. În zilele de 
dinainte de înmormântare, prin presă circulaseră tot felul 
de speculaţii: Moartea Marthei Magnolia Louise Ladegaard 
avea ceva de-a face cu scrisorile anonime? Cine o vizitase 
în seara morţii ei? Cine era beneficiarul coletului misterios, 
pe care îl trimisese cu câteva ore înainte de moartea ei? 

Se pare că poliţia înaintase trei cereri inutile către 
autorităţile australiene şi făcuse investigaţii în asociaţiile 
daneze şi în cluburi din Sydney, Melbourne, Brisbane, 
Adelaide şi Perth. Fără rezultat. Nu exista nicio urmă care 
să facă legătura între fosta directoare sau orfelinatul din 

337 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Kongslund şi cineva de acolo. După trei săptămâni de 
acoperire media intensă cu privire la posibilele conexiuni cu 
afacerea Kongslund, povestea se stinsese, iar eu deja îmi 
imaginam, la mormânt, strălucirea mulţumită din ochii lui 
Ole Almind-Enevold. Chiar şi cazul micului tamil dispăruse 
complet din mass-media, după ce Søren Severin Nielsen 
blocase deportarea cu o mulţime de cereri pentru dreptul 
de şedere, din motive umanitare şi diverse acţiuni legale 
împotriva încălcării Convenţiei cu privire la Drepturile 
Copilului. 

Stăteam pe colină, privind în direcţia lacului Søllerød, şi 
cântam, fără sentimentalismul care se strecurase atât de 
repede în aceste cântece, sub cupola bisericii. Magna era 
coborâtă în adâncurile întunecate, unde îi era refuzată 
pentru totdeauna priveliştea către atelierul ei pământesc. 
Reprezentanţii mass-mediei rămăseseră pe partea de sud a 
bisericii. 

Invitaţii de vază se duseră la Kongslund, unde se aflau şi 
mai multe flori şi coroane şi unde, peste tot, mirosea a 
frezii, ca în cea mai bună perioadă a Magnei. Cei mai mulţi 
dintre invitaţi se duseseră afară, pe terasă sau stăteau în 
grădină, unde soarele desenase un model pe gazon şi toţi 
erau înconjurați de o strălucire aurie. Mulţi dintre cei 
prezenţi fuseseră aici în urmă cu câteva săptămâni, la 
aniversarea Magnei - acum veniseră pentru a se asigura că 
marea directoare de la Kongslund plecase, într-adevăr. 

Ole Almind-Enevold stătea în uşa camerei din grădină şi 
discuta cu Susanne care, dintr-odată, mă chemă la ea: 

— Marie, vino aici...! 

Ole mă întâmpină cu privirea sa arogantă, pătrunzătoare, 
de ministru de stat. Nu mă plăcea şi credea, probabil, că 
ştiam ceva despre ceea ce căzuse, în ultimele săptămâni, 
pe capul orfelinatului Kongslund. 

Fără a putea să-mi stabilească rolul. 

— Ole întreabă de un jurnal pe care l-ar fi ţinut Magna... 
spuse Susanne şi se uită la mine cu o privire ciudată. 


338 


- ERIK VALEUR - 


Cred că nu voia să răspund. Pe de altă parte, îi era frică 
de puternicul om. 

— Un jurnal? 

Mă balansam pe picioarele strâmbe şi, în gând, priveam 
mormântul Magnei. Nu îl luase cu ea. Atât ştiam. 

Susanne dădu din cap. 

— Da. Un jurnal cu înregistrări ale tuturor copiilor din 
cămin - probabil, începând cu anul 1936. 

— Toate jurnalele stau în birou, am spus şi m-am uitat în 
sus, în întuneric, dar nu la Ole Almind-Enevold. 

— Poate că îi spunea registru sau jurnal de bord - era 
cam de mărimea unui dicţionar şi era legat în piele verde. 

Am ridicat din umeri şi m-am uitat doar la Susanne. 

— Magna nu îmi spunea niciodată astfel de lucruri. 

Ole Almind-Enevold îngheţase şi i-am simţit furia, care 
m-a cuprins, ca un curent de aer rece, peste umărul stâng. 

Şi Susanne a simţit-o. 

— Este posibil ca jurnalul să dovedească faptul că nu 
este nimic adevărat din ceea ce se scrie în ziare... 

Desigur, Ole Almind-Enevold avea dreptate. Magna nu 
făcuse niciodată vreo imprudenţă. Dacă păstra jurnalul într- 
un loc potrivit, se putea, astfel, asigura că bărbaţii puternici 
pe care îi ajutase aveau să sprijine în continuare 
Kongslund. 

Dar trecuse cu vederea pericolul real. 

— Cui i-ar fi putut scrie din Australia? întrebă puternicul 
om, încet. 

Am avut sentimentul ciudat că ştia răspunsul. 

Susanne se albise. Vocile din grădină ajungeau la mine 
ca un zumzet îndepărtat. M-am întors şi am plecat. Am 
găsit drumul spre holul pustiu. Nu mă urmărise nimeni şi 
numai femeia în verde îmi zâmbea din rama ei imensă, 
atunci când am trecut pe lângă ea. 

Am închis repede uşa sanctuarului meu şi am învârtit 
cheia în broască. Aici mă adusese Magna acum mai bine de 
patruzeci de ani, pentru a putea privi lumea şi coastele sale 


339 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


de la fereastră, locuri în care nu voi pune piciorul niciodată, 
în realitate. Ştia exact ce făcea. 

Insultasem un rege pentru a doua oară. 

În acel moment se auzi un ciocănit la uşa mea încuiată. 
În toţi anii de când Susanne era directoare, ea mă vizita 
întotdeauna numai în camera regelui; eu însămi nu vizitam 
pe nimeni şi nu eram vizitată de nimeni. 

Ciocănitul se auzea în continuare. Şi a treia oară. 

— Susanne? am întrebat. 

— Nu. Sunt Knud Tăsing... ziaristul. 

Nu mă puteam preface că nu l-am auzit, dar oricum nu îl 
puteam opri. Poate că nu voiam asta, pentru că era 
momentul să fie iniţiată faza decisivă a afacerii Kongslund, 
înainte ca ea să cadă în uitare, aşa cum îşi dorea guvernul. 
În acest moment, ceva se întâmpla cu mine, aşa cum 
trebuie să se fi simţit lisus în ultimele sale zile pe Pământ: 
Ştiam exact ce trebuia să fac şi când - şi cum se va termina 
totul, dar ezitam oricum înaintea (sau poate din cauza) 
următorului pas extrem de important. 

M-am ridicat şi am deschis uşa. Jurnalistul era singur pe 
holul întunecat. Era mai slab şi mai scund decât mă 
aşteptam şi purta o pereche de pantaloni din catifea maro 
şi un pulover verde. 

Niciodată nu mai lăsasem un bărbat să intre în camera 
mea. 

— Aş dori să vă întreb un lucru foarte simplu, nu durează 
mult, spuse el. 

Am strănutat. Nu există lucruri simple sau rapide. l-am 
arătat scaunul Chippendale de la fereastră şi el se aşeză cu 
grijă, de parcă se temea că s-ar putea prăbuşi sub el. Eram 
conştientă că oglinda veche cu ramă de mahon urmărea 
totul cu dezaprobare. Dar acum nu mai exista cale de 
întoarcere. M-am aşezat în scaunul Magdalenei, l-am privit 
şi mi-am aşezat picioarele strâmbe pe suport. Aceasta era 
poziţia mea preferată, atunci când eram agitată şi aveam 
nevoie de inspiraţie de la vechea şi spastica mea prietenă 


340 


- ERIK VALEUR - 


din lumea de apoi. Dacă lui i se păru ciudat, nu o arătă prin 
nicio expresie. 

— În primul rând, aş dori, bineînţeles, să vă prezint 
condoleanţele mele... Magna Ladegaard a fost o femeie 
fantastică, spuse el ca o introducere. 

In loc să-i răspund, i-am oferit partea strâmbă a feţei 
mele, în timp ce aşteptam prima sa întrebare. Până la 
urmă, eu singură îl invitasem aici, cu acţiunile mele. 

— Sper că pot discuta despre câteva lucruri cu 
dumneavoastră. Este vorba despre Kongslund, spuse. 

Incă nu spusesem nimic. 

— Marie, eu cred că dumneavoastră aţi trimis scrisorile 
anonime. 

Lăsă propoziţia să plutească în aer, între noi. 

Deşi mă aşteptam la asta, sinceritatea lui mă lovi ca un 
arc electric. Mâna lui stătea pe geanta maro, pe care o 
purta tot timpul, şi ştiam că o putea deschide în orice 
moment şi îşi putea asmuţi demonii pe toţi cei care nu îi 
răspundeau la întrebări. 

Am zâmbit cu zâmbetul meu strâmb, dar grimasa nu îl 
descurajă pe Knud Tâsing. Nici nu clipi. 

— Aţi trimis scrisorile pentru că aici, la Kongslund, aţi dat 
peste un mare secret - un mare secret, corect, Marie? 

Incă nu spusesem nimic. 

Deschise geanta, aşa cum prevăzusem, şi spuse: 

— Uitaţi-vă aici. 

Am recunoscut instantaneu demonul pe care îl adusese 
cu el şi da, era adevărat, avea să deschidă toate uşile. 

— Am găsit în Biblioteca Regală această broşură. Am 
dreptate presupunând că aveţi, de asemenea, un exemplar 
din acest ziar? Aş dori să îl văd, spuse el. 

Nici măcar nu am încercat să aflu ce număr al vechii 
reviste ţinea în mână. Era Ude og Hjemme din 25 mai 1961. 

Interpretă reacţia mea ca fiind prinsă asupra faptului. 

— Da, spuse. Am vizitat-o pe asistenta care a găsit 
copilul părăsit pe trepte. Ea a contrazis toate ziarele care 
relatau despre descoperirea vieţii ei, dar nu şi pe acesta de 

341 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


aici... Mi-a aşezat revista, care era mai veche de patruzeci 
şi cinci de ani, pe genunchi, şi prin aceeaşi mişcare - cel 
puţin, aşa părea - un alt demon îi zbură din geantă, un plic 
mic, alb, care ateriză pe revistă. Şi aceasta este scrisoarea 
anonimă trimisă la Fri Weekend, Ministerul de Stat, la 
Channel DK - şi către toţi ceilalţi care, în acel moment, 
avuseseră de-a face cu Camera elefanților. Lucrul 
interesant... Marie Ladegaard... este că literele de pe plic 
sunt aceleaşi ca şi cele din articolul despre aniversarea 
Kongslund şi despre misteriosul copil părăsit... roşii şi 
negre, mari şi mici... toate provin din acest ziar. Nu există 
nicio îndoială. 

Făcuse o treabă bună cu cercetările sale. 

— Şi ştiţi de ce sora pe care aţi găsit-o nu mai avea acest 
ziar în colecţie...? întrebă el. 

Nu am răspuns. 

— Pentru că i l-a dat pe al ei copilului găsit. Ochii îi 
străluceau. După acest episod a plecat destul de repede de 
la Kongslund, dar înainte de plecarea ei, Gerda Jensen a 
cerut să i se dea revista cu copilul pe care ea l-a găsit pe 
scări. Ca amintire. Dar ea a dat mai departe doar acea 
revistă - şi asta probabil pentru că nu apărea nicio 
fotografie a ei în ziar... 

Mişcările mele nu erau nici pe departe la fel de fluide ca 
ale lui, iar el se strâmbă când eu m-am întors în tăcere în 
scaunul meu cu rotile cu faţa spre vechiul cufăr, care odată 
îi aparținuse căpitanului de marină Olbers. 

Am deschis sertarul de jos al cufărului, am luat două 
teancuri de dosare vechi şi decupaje din ziare şi i-am dat 
numărul revistei pe care mi-o adusese. 

El o apucă rapid şi studie paginile pe care se afla articolul 
despre Kongslund. Toate rubricile şi o mare parte din text 
fuseseră tăiate cu grijă. De peste tot lipseau litere. 

Râse fără zgomot şi fără să se strâmbe. Era o mare 
realizare. 

Am închis din nou sertarul şi mi-am înclinat capul într-o 
parte. Dacă obscenitatea asimetrică din faţa ochilor săi îl 

342 


- ERIK VALEUR - 


irita, reuşea să o ascundă foarte bine. Apoi i-am spus, cu 
sâsâiala Magdalenei, pe care o foloseam mereu atunci când 
lumea din afara Kongslundului producea fisuri şi crăpături 
în existenţa pe care mi-o construisem atât de atent: 

— Da, aşa este. Dar nu aş admite niciodată public, aşa că 
puteţi uita de asta, i-am spus. _ 

— Dar de ce? mă întrebă în cele din urmă. Inseamnă că 
doriţi şi dumneavoastră ca totul să fie clarificat. 

Sâsâitul meu era acum atât de încet, încât Knud Tăsing 
trebui să se aplece incomod, departe de capodopera de la 
Chippendale. 

— Asta nu este important. 

— În articolul vechi se spune că acel copil găsit era băiat. 
Cum vă puteţi explica asta? 

Nu am răspuns. 

— Poate fi o greşeală? 

Tăceam în continuare. 

— Cine este John Bjergstrand? 

Mi-am lăsat capul până când bărbia îmi ajunsese la 
umărul stâng, strâmb, şi l-am privit. El nici nu clipea. 
Tăcerea era ca o uşă din sticlă groasă între noi, pe care 
niciunul nu dorea să o deschidă. În cele din urmă, am spus 
eu: 

— Cine este John Bjergstrand? Nu, înseamnă că într- 
adevăr nu ştiţi, altfel nu aţi cere ajutor. Altfel, scrisorile 
care au fost trimise celorlalţi locuitori din Camera 
elefanților nu ar fi fost scrise niciodată. Dar de ce m-aţi 
contactat pe mine în mod special...? 

El se aplecă şi mai mult. Era, ca toţi ziariştii, groaznic de 
vanitos şi dorea să primească un răspuns, cu orice preţ. Nu 
ar fi trebuit să întrebe. 

Când i-am spus adevărul, a fost chiar mai şocat decât mă 
aşteptasem. 

— Nu mi-aţi trimis mie scrisoarea...? 

Knud Tăsing rămăsese fără grai, un lucru rar pentru el. l- 
am explicat cine fusese destinatarul meu real şi asta îl şocă 
şi mai mult. 

343 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Nils... ? spuse neîncrezător. 

— Da, în 1961 au fost cinci băieţi în Camera elefanților. 
Orla, Peter Trast... Severin şi Asger... Nils era al cincilea 
băiat - pe el l-am găsit cel mai greu. 

Mă privea cu gura căscată. Oglinda ne privea sarcastică 
pe amândoi. r 

— Da, a fost adoptat - dar nu ştie. In schimb, eu ştiu de 
mult timp, am spus. 

— Dar de ce...? întrebă el. 

Nu am răspuns. 

— Atunci le-aţi scris tuturor pentru că doriţi să ştiţi cine 
este John Bjergstrand - sau ce s-a întâmplat cu el? 

Magdalene îl privea din ascunzătoarea din sufletul meu, 
dar tăcea. 

— Dar nu ştiţi deja? 

Am tăcut. 

O lungă perioadă de timp rămase cu ochii pe jumătate 
închişi, apoi spuse: 

— Am găsit-o pe mama băiatului sau, mai bine spus, ştiu 
cine l-a adus pe lume. 

Acum eu am fost cea care s-a aplecat. 

— Cine este? am întrebat anume la timpul prezent. 

— A fost o femeie foarte interesantă, spuse el şi îşi 
scoase al treilea demon din geantă: un blocnotes cu pagini 
pline de scris, pe care mi l-a înmânat. Dar scrisul său de 
mână era atât de lizibil, încât nu l-am putut descifra. 

— Când am început să analizez scrisoarea 
dumneavoastră... pentru Nils... aveam numai numele şi 
cred că a fost una dintre cele mai complicate investigaţii 
din viaţa mea: Cine era acest băiat? Cine a trimis 
informaţiile anonime şi de ce? Primul meu pas a fost să fac 
o incursiune în trecut şi am avut noroc. Foarte mult noroc. 
Numele era rar şi, de fapt, apărea într-una din cărţile de 
telefon de la jumătatea anilor cincizeci. Numele îi aparţinea 
unei femei care, în acel moment, locuia în Istedgade în 
Vesterbro. O chema Ellen Bjergstrand. 

Se opri pentru o clipă. 

344 


- ERIK VALEUR - 


Scurta pauză era aproape de nesuportat. De fapt, el avea 
în mână câteva dintre piesele de puzzle pe care le 
căutasem atât de mult timp. 

— Această femeie putea fi o rudă a misteriosului John dar 
cercetările făcute de mine în diferite comunităţi sau printre 
locuitorii vechi ai cartierului nu au fost încununate de 
succes. În cele din urmă, am fost atât de disperat încât m- 
am dus la Biblioteca Regală şi m-am uitat prin toate ziarele 
locale de la momentul respectiv. Ca de atâtea ori înainte, 
lectura stăruitoare te duce la atingerea obiectivului. Dintr- 
odată, numele apăru acolo şi asta nu era atât de 
surprinzător cât faptul că Ellen Bjergstrand a fost ucisă în 
1959 în apartamentul ei din Vesterbro. Şi nu de oricine, ci 
de propria ei fiică - şi această fiică se numea... mă privi, 
Eva Bjergstrand. 

Am privit podeaua în tăcere şi umărul meu strâmb îmi 
ascundea faţa. Apoi mi-am dat seama de singura întrebare 
logică, pe care cu siguranţă o aştepta de mult: 

— Şi ce s-a întâmplat cu fata? Cu Eva Bjergstrand? 

— Nu scria nimic despre asta în ziare. Dar am găsit-o, 
oricum. Mai târziu. La acea vreme, femeile tinere care erau 
condamnate pentru infracțiuni grave erau duse la 
închisoarea Horserød din insula Zealand, deci am scotocit 
prin documentele deținuților. Am trecut prin toate 
rapoartele anuale şi dosare şi am descoperit că ajunsese la 
Horserød exact în 1960. In arhivele de asistenţă socială am 
găsit, în sfârşit, o altă pistă care era, totuşi, atât de vagă, 
încât aş fi trecut-o cu vederea, cu siguranţă, dacă nu ar fi 
fost... ezită timp de câteva secunde, în timp ce zâmbea 
satisfăcut, cu gura până la urechi... Această unică 
propoziţie. 

Trebuia să mă lupt pentru a nu-mi manifesta 
curiozitatea. Mă enerva peste măsură că nu îşi ţinea în frâu 
nici măcar un pic mândria vânătorului care îşi urmărea 
prada. 

— În luna mai a anului 1961, o tânără pe nume Eva 
Bjergstrand a fost graţiată şi eliberată din închisoarea 

345 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Horserød - probabil fără ca publicul să fi aflat vreodată 
despre ea. Şi apoi... a dispărut. 

Umărul meu se lăsase şi mai jos. 

— Dar de ce...? întrebă el. De ce această fată a fost 
graţiată dintr-odată? 

Nu am spus nimic. 

— Pentru că era însărcinată. Rezultatul testului ei de 
sarcină se afla încă în dosarele din arhivă. Şi oamenii 
vigilenţi comit greşeli. Investigația a fost efectuată în 
Rigshospital. Eva Bjergstrand a fost condamnată pentru 
crimă în 1959, la numai cincisprezece ani. Şi a dat naştere 
unui copil în secţia Ba maternității din Rigshospital... cel 
mai probabil în primăvara anului 1961... Avea 
şaptesprezece ani. 

Eram impresionată. Aflase în numai câteva zile la fel de 
multe câte reuşisem eu să aflu în toţi aceşti ani. 

Încă o dată mă privi triumfător. 

— Aceste informaţii se potrivesc cu o altă pistă - şi 
anume, cu cea a elevei de la şcoala de moaşe, pe care am 
găsit-o în vechile arhive ale asociaţiei profesionale din 
Copenhaga şi care a învăţat la Rigshospital la începutul 
anilor '60. Ea mi-a spus o poveste stranie, aproape de 
necrezut. 

Knud Tăsing zâmbi. 

— O femeie foarte tânără a fost adusă la spital şi acolo a 
născut, în cele mai ciudate condiţii. Copilul i-a fost luat 
imediat de persoana responsabilă din spital, după care fata 
ar fi trebuit să plece. Moaşa, acum pensionară, nu a uitat 
acea zi niciodată. Ea a încercat, mai târziu, să o găsească 
pe fată, pentru a primi o explicaţie despre acel eveniment 
ciudat, dar nu a reuşit, pentru că nu îi ştia numele. Şi atât 
medicul, cât şi cele două colege mai în vârstă ale ei care au 
asistat la naştere sunt acum morţi. Nu există nicăieri 
înregistrări ale naşterii şi ea nu a mai putut să-şi 
amintească data exactă. Numai că trebuie să fi fost în 
primăvara sau vara anului 1961. 


346 


- ERIK VALEUR - 


Am clătinat din cap spre invitatul meu, cu o admiraţie 
reticentă şi mi-am amintit că fosta moaşă stătuse jos, în 
capul scărilor, cerându-i ajutorul Magnei. Şi astăzi văd în 
faţa ochilor cum Magna întindea cu regret braţele care 
ţinuseră atât de mulţi sugari. _ 

Desigur, ea o minţise pe femeie. Işi amintea de fiecare 
copil în parte. 

Knud Tăsing ajunsese la finalul poveştii sale. 

— Cu alte cuvinte: după ce criminala Eva Bjergstrand a 
fost graţiată, ea a devenit o tânără fată care a dat naştere 
unui copil la Rigshospital, în circumstanţe extrem de 
misterioase. Este atât de evident, încât cu greu nu poţi să 
nu faci o legătură între cele două evenimente. Rezultatul 
este clar pentru mine. Mama băiatului pe care noi îl 
cunoaştem drept John Bjergstrand este fata cea tânără, 
care şi-a omorât mama dintr-un motiv care nu a fost 
menţionat în ziare. În închisoare, ea a rămas însărcinată - 
la numai 17 ani. Mama dumneavoastră adoptivă şi 
domnişoarele de la Kongslund i-au scos din necazuri, pe ea 
şi pe bărbatul cu care se încurcase. Şi singurul lucru care a 
mai rămas este formularul pe care dumneavoastră, Marie, 
l-aţi găsit după mai mulţi ani şi apoi mi l-aţi trimis mie... 
sau lui Nils... 

Knud Tâsing mă privi pe deasupra ramei ochelarilor. 

— Am dreptate? 

Vocea lui suna aproape rugătoare. 

Nu am spus nimic. Piesa sa de puzzle stătea pe masă, 
lângă ale mele, şi se potrivea perfect. Exista o singură 
problemă: acestea nu îl lămureau nici pe el, nici pe mine, 
cu privire la secretul real, pentru că nu ne spuneau nici cine 
era tatăl băiatului, nici unde îl puteam găsi azi. Şi nu ne 
dădeau niciun indiciu cu privire la ceea ce se întâmplase 
între timp cu cele două personaje principale, mama şi 
copilul. 

Bineînţeles, şi Knud Tăsing ştia asta. 

— Însă tot nu ştim de ce mama dumneavoastră, Magna... 
a trebuit să moară sau unde se află astăzi băiatul. 

347 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Moaşa v-a putut spune ceva despre copil? 

— Nu, nimic. Ea nu a fost implicată în naşterea propriu- 
zisă. Treaba ei era să aibă grijă de Eva, înainte şi după 
naştere. 

— lmpreună cu o altă asistentă. Ele trebuiau să o 
pregătească şi să o scoată din sala de naşteri. Cu cât mai 
repede, cu atât mai bine. Exact aşa s-a întâmplat. Poate vă 
gândiţi la anumite caracteristici... semne din naştere sau 
altceva. 

El se opri. 

— Ochii, am spus eu simplu. 

El îmi ignoră remarca. Poate că nu mă auzise. 

— Sunt surprins numai de faptul că ministerul şi Carl 
Malle nu au făcut acelaşi lucru, spuse. Orice detectiv 
rezonabil ar trebui să fie în măsură să le găsească. 
Bjergstrand este un nume destul de rar în Danemarca. 

Mă privi ca şi cum ar fi aşteptat un comentariu. 

— Gândiţi-vă, am spus. Poate că nu au nevoie să o facă. 

Sâsâitul îmi dispăruse acum. 

Knud Tăsing mă privi surprins. 

— Poate Carl Malle ştia de mult timp toate aceste 
răspunsuri, despre tot ceea ce mi-aţi povestit. Poate exact 
acesta este motivul pentru care numele Bjergstrand a 
provocat atâta panică în minister. 

— Înţeleg ce vreţi să spuneți, spuse el. Dar 
dumneavoastră unde aţi găsit numele şi formularul...? 

Am împins scaunul cu rotile al Magdalenei către cufăr. În 
sertarul de sus stătea scrisoarea pe care nimeni, în afară 
de mine şi de femeia care îl trimisese nu îl văzuse. Până 
astăzi, am ţinut această scrisoare ascunsă cu grijă - şi am 
păstrat-o separat de afacerea Kongslund. Iniţial îi fusese 
adresată mamei mele adoptive, dar scrisoarea nu a ajuns 
niciodată la ea. 

l-am înmânat scrisoarea lui Knud Mylius Tăsing. 

— Asta este de la ea. 

— De la Eva Bjergstrand? întrebă el, uluit. 

— Da. 

348 


- ERIK VALEUR - 


O luă cu un gest aproape solemn şi citi o pagină scrisă de 
mână, infinit de lent şi cu atenţie, de două ori, înainte să se 
uite la dată şi să spună: 

— 13 aprilie 2008. 

Işi ţinu respiraţia. 

Apoi citi scrisoarea a treia oară, de parcă ar fi vrut să o 
înveţe pe de rost, şi spuse: 

— Aţi primit scrisoarea aceasta de aici... şi apoi aţi găsit 
formularul cu acelaşi nume... Şi ni le-aţi trimis nouă? 

— Da. 

Mă privi aproape cu admiraţie. 

Eu am tăcut. 

Apoi îşi privi ceasul. 

— Astăzi este 5 iunie. Scrisoarea trebuie să fi fost trimisă 
după Paşte - deci cu câteva zile mai târziu, în a treia 
săptămână din aprilie. Să presupunem că a durat o 
săptămână să ajungă. Am primit scrisoarea dumneavoastră 
anonimă pe 5 mai. Aţi acţionat repede, foarte repede. 

Nu am spus nimic. Dar inima îmi bătea să iasă din piept. 

— Povestiţi-mi ce s-a întâmplat... Marie Ladegaard, şopti 
el. 

Am clătinat din cap. Knud Tâsing vedea numai piesele 
din mozaic pe care îl lăsam eu să le vadă. 

— Nu mai este nimic de spus. Am primit scrisoarea, am 
verificat câteva lucruri şi apoi am transmis aceste 
informaţii. 

Asta era o minciună, motiv pentru care şi sâsâitul îmi 
revenise. 

Knud Tăâsing deschise gura, ca şi cum ar fi vrut să spună 
ceva, dar se răzgândi. 


Biroul ministrului de stat, cu pereţii de culoare vişinie, 
era mare cât o sală de bal. 

Pe un perete se afla un dulap maiestuos din lemn de nuc 
italian, rafturile şi sertarele fiind ornate cu modele exotice 
şi intarsii. Pe un alt perete, un designer de interior german 
inserase un şemineu fals, complet, cu mânere şi părţi din 

349 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


fier forjat şi o suprastructură din lemn de stejar verde, 
băiţuit. 

In mijlocul camerei se afla biroul solid al ministrului de 
stat, iar Almind-Enevold stătea pe tronul său şi îl privea pe 
consilierul său pe probleme de securitate, încruntat. Şi Carl 
Malle părea oricum, dar nu mulţumit. Orla Berntsen stătea 
la fereastră. 

Cu zece minute înainte, şoferul personal al ministrului, 
Lars Laursen, îi lăsase la minister, după înmormântarea 
femeii pe care toţi trei o întâlniseră, la un moment dat din 
viaţa lor. 

— Am fost, aşa cum am stabilit, la Autoritatea Tutelară, 
spuse Carl Malle, şi am dat peste ceva foarte ciudat. 

Ministrul îl privi îndelung şi spuse: 

— Ai găsit vreo pistă legată de nume? 

— Nu, spuse şeful securităţii. Dar s-a răscolit prin tot ce 
era evident de găsit. Dosarele cu documentele de la 
Kongslund, inclusiv lista copiilor din Camera elefanților, 
cineva a căutat cu meticulozitate prin ele înaintea mea. A 
fost cineva dintre noi - şi probabil cu ceva timp înainte. 
Documentele se acoperiseră deja de praf. Este posibil să fi 
fost cu ani în urmă. 

Orla nu se îndoia de cuvintele şefului securităţii. Carl 
Malle avea ochiul format pentru aşa ceva. 

— Dar asta este absolut absurd, spuse ministrul de stat. 
Cine, mă rog, înainte de această scrisoare anonimă, ar fi 
ştiut ceva despre asta? 

Carl Malle se întoarse spre Orla. 

— Da... cine? Cine a răscolit prin arhiva de la Protecţia 
copilului şi a răspândit documentele prin toată lumea, de 
nu se mai ştie unde încep şi unde se termină? 

Orla Berntsen nu răspunse. 

— Poate Severin - sau chiar tu, în căutarea trecutului... 
Carl lăsă acuzaţia să acţioneze pentru un moment. La 
Autoritatea Tutelară nu ştie nimeni nimic. Dar toate 
casetele din arhivă au fost deschise şi unele documente 


350 


- ERIK VALEUR - 


lipsesc. Acolo, într-adevăr, domneşte cea mai mare 
dezordine. 

Orla spuse de la fereastră: 

— Eu nu am fost. 

— Atunci ar fi putut fi Severin sau Trøst - sau Marie. 

Carl Malle era vizibil supărat. Cineva îl întrecuse la linia 
de sosire şi găsise materialul înaintea lui, material care îl 
putea duce la John Bjergstrand. Carl Malle nu era obişnuit 
să piardă. 

— Nu este din ce în ce mai clar că cineva din partid va 
plăti oalele sparte? întrebă Orla Berntsen. Poate ar trebui 
să ne concentrăm mai mult? Ce importanţă are că cineva a 
cotrobăit prin vechile cutii de arhivă? 

— Chiar nu ai înţeles nimic, spuse Carl Malle şi îl fixă cu 
privirea pe bărbatul pe care îl ajutase în timpul copilăriei 
sale mizerabile din cartierul de case terasate din Saborg. 
Nu înţelegi, de fapt, că acest băiat este cheia a tot ceea ce 
s-a întâmplat acolo... 

— Ceea ce spui... este ridicol... 

Ministrul se ridică din tronul său strălucitor din lemn de 
mahon şi de mesteacăn. 

Faţa îi era roşie-violetă, de parcă era o bucată tăiată din 
curcubeul de afară din curte. 

— Dar expeditorul anonim ţi-a trimis scrisoarea dintr-un 
motiv foarte precis, spuse Carl Malle, îndreptat încă spre 
Orla. Ai păstrat documente vechi sau altceva de la 
Kongslund? 

— Eu nu, dar poate mama mea... 

— Mama ta adoptivă a murit, îl întrerupse ministrul, 
brutal, pe şeful său de personal. Spusese mama adoptivă. 

— Mama mea adoptivă? întrebă Orla. 

— Mama ta, am vrut să spun. 

— Acum este casa ta, spuse Carl Malle. Poate găseşti în 
documentele ei ceva ce ne-ar putea ajuta în continuare. 

Orla Berntsen se albise la faţă şi pufni de două ori înainte 
de a răspunde. 


351 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Nu prea cred, spuse. Casa este foarte mică, dacă ar fi 
existat ceva acolo, aş fi găsit deja. 

— Totuşi, mai caută o dată. 

Fostul şef de poliţie ştia foarte clar modul în care Orla 
trăia în casa goală - nu mai avea nicio piesă de mobilier şi 
locuia acolo numai până se finaliza divorţul său şi ştia cum 
avea să continue după aceea. 

— Da, mai caută o dată prin casă, cât se poate de 
repede. Ministrul arătă spre uşă. Poate găseşti ceva ce 
până acum ai trecut cu vederea. 

Audienţa se terminase, iar Orla îi părăsi pe cei doi bărbaţi 
cu o sfidare evidentă. 

Numai după ce ministrul şi expertul său în securitate 
rămaseră singuri, veni întrebarea: 

— Dacă aş şti, cine...? 

Carl Malle nu răspunse. 

— Cine a fost... cine este John Bjergstrand? 

— Există un lucru pe care l-am putea face... Trebuie să o 
abordăm pe persoana care a fost întotdeauna cea mai 
apropiată de Magna, poate că ea este singura care ştie 
ceva, care ne poate ajuta. 

— Marie? 

Malle lăsă capul jos. 

— Intotdeauna îmi dă o senzaţie neplăcută. Această mică 
vrăjitoare, fragilă, cu toate citatele ei ciudate din jurnalul 
prietenei ei spastice. 

— Dar la care tu ai apelat cu plăcere la aniversare. 

— Nu cred că Marie avea vreo idee că mama ei adoptivă 
făcuse o copie după jurnal. 

— Poate că Magna era geloasă pe ea, în realitate. 

Ministrul nu reacţionă. Era cufundat în propriile sale 
gânduri. 

— Ceea ce se poate să fi conţinut acel pachet... O fi fost, 
probabil, registrul ei... acest jurnal? 

— Da, spuse Malle. Cred că da. Cred că Magna i-a trimis, 
în cele din urmă, mamei, registrul cu toate informaţiile - şi, 
prin urmare, toate informaţiile despre noi şi despre copil. 

352 


- ERIK VALEUR - 


Trebuie să fi ştiut exact unde trebuia să trimită acest 
pachet. 

— Trebuie să îl găsim...! 

— Am trimis doi oameni în Australia. Încă nu am găsit-o, 
dar o vom face. Vom câştiga această cursă. 

— Trebuie. 

— Desigur, trebuie să fie foarte discreţi - dar dacă 
această femeie încă există, o vom găsi. Dar mai este 
ceva... 

— Da? 

Ministrul de stat îl privi pe Malle expectativ. 

— Acest comisar pensionat, care a raportat organelor de 
anchetă... [i-am spus despre el...? 

— Da, voiai să îl găseşti. 

— Nu, voiam să ştiu de ce a sunat. Pe vremuri nu mă 
înţelegeam foarte bine cu el, de aceea nu vreau un contact 
direct. Dar există o problemă. 

— În ce fel? întrebă ministrul. 

— Este un poliţist foarte bun. Aşa cum am mai spus, cu 
ani în urmă a găsit un cadavru. O femeie pe plajă, nu 
departe de Bellevue... şi Kongslund. Nu a renunţat la caz 
nici până în ziua de azi. Nu au aflat dacă a fost accident... 
sau crimă. 

— Un accident? 

— Da, poate că, pur şi simplu, a fost o cădere nefericită. 
Moarta nu a mai putut povesti. Au existat câteva 
circumstanţe, care l-au transformat într-un... caz foarte 
încurcat. Carl Malle ezită. Nu avea niciun fel de acte la ea. 
Şi nu au aflat nici măcar cine era. 

— Dar nu este nimic ieşit din comun. Poate o turistă în 
trecere. Sau o sinucigaşă care nu îşi dorea să fie 
identificată. 

— Au găsit-o acolo, pe plajă, dar au descoperit anumite 
lucruri, spuse Carl Malle, fără a fi distras, şi continuă: Şi 
aceste fapte au fost cele care l-au alarmat pe comisar. Ela 
trimis lista dovezilor găsite la FBI şi le-a cerut ajutorul, dar 
totul se întâmpla în zilele de după atacul terorist din 

353 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


septembrie 2001 - în plus, FBl-ul nu avea posibilitatea de a 
interpreta aceste semne corect, în cazul în care chiar 
sugerau ceva. 

— Nu mai vorbi codificat, Carl... Ce fel de semne? 

— Lângă cadavru se afla o carte cu o veche poveste 
science-fiction. Şi o creangă, care probabil fusese tăiată 
dintr-un copac şi adusă pe plajă. În plus, mai era acolo o 
bucată de funie şi - cu siguranţă cel mai ciudat lucru - un 
canar cu gâtul rupt. Femeia se lovise, în cădere, de o 
piatră, singura piatră de pe toată plaja. Unul din ochii ei 
fusese complet distrus. 

— Şi? 

— Mă gândesc... că ar putea fi, că există ceva ce ar 
trebui să înţeleg... Doar că nu sunt sigur. Carl Malle se opri 
şi privi spre tavan, de parcă ar fi putut primi ajutor de 
acolo. 

Ministrul se lăsă pe spate în scaunul antic, creat de fraţii 
dulgheri Andreas şi Severin Jensen. 

— Trebuie să ai abilităţi speciale pentru a-ţi înţelege 
logica, Cari. Au existat mai multe astfel de cazuri...? 

— Nu, am verificat. 

— Şi ce are asta de-a face cu Kongslund? 

— Ultima probă se afla în buzunarul femeii. 

— Şi? 

Vocea ministrului era plină atât de curiozitate, cât şi de 
nervozitate. 

— O fotografie. O mică fotografie alb-negru... Acum, Carl 
Malle se aplecă în faţă. Cu vila Kongslund. Şi exact aceeaşi 
fotografie pe care autorul scrisorii a trimis-o, acum o lună, 
la Ministerul de Stat şi Fri Weekend. Comisarul a 
recunoscut această fotografie în ziare şi, bineînţeles, a 
reacţionat. 

Informaţiile îl şocaseră în mod evident pe ministru. Cu 
toate acestea, spuse calm: 

— Dar numeroşi copii adoptați s-ar fi putut să găsească, 
din întâmplare, o copie a acestei fotografii cu vila 
Kongslund. 

354 


- ERIK VALEUR - 


— Exact aceeaşi fotografie? 

— Da, bineînţeles. 

— Dar - mai este ceva... 

— Da? 

— Se credea că femeia nu era daneză. l-au examinat 
hainele. 

Carl Malle lăsă informaţiile să plutească în cameră. 

Ministrul nu trebui să-l roage pe şeful securităţii să 
continue. 

— Ei credeau că venea din Noua Zeelandă sau... Malle 
făcu o pauză dramatică, în mod deliberat... Din Australia. 

— Nu...! 

Ole Almind-Enevold era sincer şocat. 

— Şi din acest punct de vedere chiar ar trebui să ne 
facem griji. 


355 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


21 
SCRISOAREA DIN TRECUT 


24 APRILIE 2001 


Ar fi trebuit să-mi dau seama de aversiunea firească a 
sorții împotriva simetriei, scutul uman împotriva 
incertitudinii şi ideea că nu există o ordine universală 
superioară. Ar fi trebuit să recunosc semnele şi să-mi dau 
seama că destinul se amesteca din nou printre oameni. 

Mai mult de patru decenii, cuvintele mici, scrise de mână 
ale  Magdalenei fuseseră singurul ecou al trecutului 
necunoscut al casei Kongslund şi crezusem că aşa vor 
rămâne - până când soarta şi-a ridicat mâna şi a arătat 
spre mine prin plafonul de nori. Din acea clipă am înțeles 
că nu mai exista scăpare. 

Ultimele cuvinte ale Evei Bjergstrand au ajuns la mine 
într-o dimineaţă de aprilie, în 2001. De nicăieri. Scrisoarea 
stătea pe rogojina din rafie de pe hol, chiar sub pictura 
femeii în verde. Ar fi trebuit să o las acolo, dar într-unul din 
cele mai nechibzuite momente ale vieții mele, am făcut 
exact ceea ce soarta visase şi ce se aşteptase de mult să 
fac. 


Unul dintre timbrele de pe plic reprezenta Opera din 
Sidney, iar cealaltă un cangur în săritură, într-un peisaj 
deşertic, gri-galben. Timbre impozante, ca şi ţara pe care o 
reprezentau, şi din moment ce pe vremuri colecţionasem 
timbre, ştiam că timbrele australiene rareori erau de 
valoare. Cu cât erau mai mari, cu atât valoarea lor era mai 
mică. 

Acest gând absurd îmi trecu prin minte când stăteam în 
hol. 

Sunt aproape sigură că am simţit o nelinişte instinctivă la 
vederea scrisorii, dar poate că am avut acest sentiment 
ulterior, pentru că scrisoarea dusese la astfel de 

356 


- ERIK VALEUR - 


evenimente catastrofice. Adresa era scrisă vizibil, cu litere 
de tipar, dar poştaşul, sub impulsul momentului, greşise 
numele care era scris pe plic - şi de aceea i-l adusese 
Mariei, în loc de Marthei Ladegaard. Mama mea adoptivă se 
pensionase în 1989 şi se mutase din conacul Kongslund 
într-un apartament din Skodsborg, un pic mai sus pe strada 
Strandvej. Scrisoarea îi era adresată, evident. 

Am rămas cu privirea pe plic, nehotărâtă, în timp ce mă 
gândeam la ce ar fi putut să conţină. Data poştei era 17 
aprilie 2001, scrisoarea făcuse o săptămână pe drum. 

Probabil că expeditorul era un fost copil din cămin sau o 
familie adoptivă recunoscătoare, care trimisese un salut 
prietenos de pe un continent îndepărtat - dar, din cine ştie 
ce motiv, nu eram convinsă. 

Am dus plicul albastru în camera regelui şi m-am aşezat 
pe patul meu. Degetele mele strâmbe tremurau ca benzile 
de confetti în vânt, atunci când, în cele din urmă, l-am 
desfăcut. Poate că deja simţeam frica sau ea a venit de- 
abia atunci când am citit - acum, când mă gândesc în 
urmă, nu mai pot spune exact. 

În plic stătea o singură bucată de hârtie împăturită, 
scrisă pe ambele părţi. Hârtia era împăturită într-un al 
doilea plic alb, mai mic. La destinatar erau scrise, cu litere 
fine de mână, numai două cuvinte: Copi/ului meu. 

Am privit această hârtie care, în comparaţie cu plicul, era 
de o calitate mai slabă şi nu era destinată expedierii par 
avion. Acest mic indiciu ilogic l-am memorat pentru o 
utilizare eventuală, ulterioară, în emisfera dreaptă a 
creierului meu. Poate că îmi va spune ceva despre 
expeditor. 

Scrisoarea era datată cu patru zile înainte de data poştei 
şi, în partea de jos a celei de-a doua pagini, autoarea îşi 
scrisese numele: Cu cele mai calde urări - a dvs. Eva 
Bjergstrand. 

În acel moment, asta nu-mi spunea nimic. 

Sub nume mai erau scrise încă două rânduri: 


357 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


PS: Sper să nu mi-o luaţi în nume de rău că vă contactez 
după atât de mulţi ani. Am încredere că putem rezolva 
totul, fără complicaţii majore, şi aştept cu nerăbdare 
răspunsul dumneavoastră. 

Ar fi trebuit să împăturesc din nou hârtia şi să o las, 
necitită, pe biroul meu. Pentru a i-o înmâna Magnei, când 
mă ducem data viitoare la brutăria din Skodsborg. 

Dar asta era contrar naturii mele. 

Privind în urmă şi ştiind că timpul nu poate fi dat înapoi, 
mi-aş fi dorit să nu fi văzut niciodată această scrisoare. ŞI 
să nu o fi citit. Pe de altă parte, scrisoarea îmi adusese un 
mesaj dintr-o lume necunoscută mie, cu privire la care 
eram foarte curioasă. Era ca şi cum aş fi pus la ochi 
telescopul regal al Magdalenei şi aş fi privit într-o perioadă 
care trecuse de mult şi despre care se credea că este 
uitată şi, de aceea, nimeni nu dorea să îmi povestească 
despre ea. 

Lucrul pe care am ajuns să îl văd în scrisoare era casa 
mea de mai mult de patru decenii - şi am auzit o voce care 
tăcuse de tot atâta timp. 

Nu am putut rezista tentaţiei. 


Dragă domnişoară 
Martha Magnolia Ladegaard (Magna), 


În speranta că această scrisoare va ajunge la 
dumneavoastră şi va fi citită în sensul în care a fost trimisă, 
mi-am făcut acum curaj pentru a scrie cuvintele pe care le 
port de atâta timp în inimă. 

Timp de patruzeci de ani am purtat Kongslund în 
gândurile mele. Nu ca pe o umbră sau ca pe un ecou al 
trecutului, ci viu şi prezent, ca în vremurile din 1961, când 
ne-am sfătuit cu privire la ce ar trebui să facem mai 
departe. Despre grațiere şi adopție şi că trebuia să plec 
pentru a începe o viață nouă. Am în faţă felicitarea pe care 
mi-ati trimis-o de Crăciun, din 1961, cu fotografia celor 
şapte pitici. Cât de mult îi invidiez pentru nevinovăția lor şi 

358 


- ERIK VALEUR - 


pentru ochii strălucitori de sub pălăriile ascuțite! Nu mi-ati 
scris dacă vreunul dintre cei şapte copii este copilul meu, 
ceea ce eu cred cu tărie. Bineînțeles că ştiu de ce nu ați 
putut scrie nimic, chiar dacă ați fi vrut. 

Poate că este o greşeală să vă scriu. Poate că ar trebui 
să las stiloul din mână. Nu compun această scrisoare 
pentru a schimba ceva sau pentru a vă acuza de vreo 
greşeală. Dimpotrivă. Cred că ați făcut din inimă ceea ce a 
fost cel mai bine, în speranța de a ne oferi o şansă la un 
nou început. Copilului meu şi părinților săi adoptivi. Şi mie. 

Aceste rânduri au fost scrise în Vinerea Mare. După cum 
ştiţi, această zi are o semnificație specială pentru mine. Vă 
mai amintiţi cum am râs de coincidenta ciudată că am 
născut în ziua celei mai importante morți din istoria întregii 
lumi creştine? 

Trebuia să uit totul, mi-ati spus. A trebuit să fac această 
promisiune de dragul copilului meu. Până astăzi mi-am 
ținut cuvântul. Am făcut tot ce mi-a stat în putință pentru a 
uita şi au fost momente în care aproape că am putut. De 
multe ori mă întreb dacă am avut de ales, dar nu am găsit 
un răspuns. 

Chiar dacă timpul nu vindecă toate rănile, totuşi te 
obişnuieşti cu durerea. Dar se întoarce foarte repede şi 
acesta este motivul pentru scrisoarea de fată. Chiar înainte 
de Paşte mă plimbam întâmplător prin Adelaide. În fața 
vechiului hotel, stau de multe ori turişti danezi şi citesc 
Ziare şi reviste pe care le aduc din avion. Unul dintre ei şi-a 
lăsat ziarul pe bancă şi am fost tentată să văd ce noutăți 
mai sunt în țara mea. În mod normal, n-aş fi făcut asta. 

În ziar era un articol lung despre o nuntă în biserica 
Holmen din Copenhaga, iar în fotografie l-am recunoscut pe 
tatăl unicului meu copil, fotografie făcută sâmbătă, 7 
aprilie. Am avut un adevărat şoc. Incă îi văd figura în fata 
ochilor, în camera de vizite a închisorii, şi îi aud vocea, care 
m-a bătut la cap până când nu i-am mai putut rezista. 

Să mă ierte Dumnezeu, domnişoară Ladegaard, dar în 
Ziua în care lisus a fost crucificat, eu vă intreb: Ce drept are 

359 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


el la un asemenea noroc? Ce drept are el la tot ceea ce mie 
mi-a fost refuzat toată viața mea? 

Vă puteți imagina singurătatea din camera în care stau 
acum? O viață întreagă distrusă din cauza unei întâlniri 
nefericite şi a unei decizii care ar fi putut fi diferită. Mi-e 
teamă că nu numai că el işi cunoaşte copilul, ci şi că îl şi 
vede, în timp ce eu stau aici, singură, într-o tară străină. 
Sună ca şi cum mi-aş plânge de milă? Nu pot reacţiona 
altfel. 

De aceea am decis să vă scriu această scrisoare. Nu 
pentru a încălca promisiunea tăcerii, pe care am făcut-o, ci 
pentru a vă cere o ultimă favoare: Aţi dori să îi transmiteti 
felicitarea ataşată şi numele meu copilului meu şi să îi 
confirmaţi existența mea? Aţi vrea să îi spuneți copilului 
meu că nu trece nici măcar o zi fără să mă gândesc la el şi 
că Îmi doresc din inimă ca totul să fi fost diferit şi că aş 
vrea să Îmi repar păcatul teribil pe care l-am comis? 

Aţi vrea să puneti o vorbă bună pentru mine acum, când 
timpul se scurge treptat? 

Nu ştiu dacă sunt pedepsită destul pentru păcatele mele. 
Răspunsul îl voi primi în curând. Poate că mai există încă 
speranță pentru consolare. Sau chiar pentru iertare. 


Cu cele mai calde urări - a dvs. Eva Bjergstrand 

PS: Sper să nu mi-o luaţi în nume de rău că vă contactez 
după atât de mulţi ani. Am încredere că putem rezolva 
totul, fără complicații majore, spre binele tuturor şi aştept 
cu nerăbdare răspunsul dumneavoastră. 


Pe scrisoare nu exista niciun expeditor, ceea ce însemna 
că Magna o cunoştea. 

Ziua următoare am sunat la ambasada Australiei la 
Copenhaga, dar, evident, ei nu mi-au înţeles întrebarea. 

Secretara mi-a sugerat să contactez ambasada 
Danemarcei la Sydney, dar eu voiam, pe cât posibil, să evit 
orice autoritate daneză. 


360 


- ERIK VALEUR - 


Poate că în acel moment aveam, deja, vaga idee că ao 
căuta pe autoarea misterioasei scrisori, Eva Bjergstrand, şi 
pe copilului ei misterios, era asociată unui risc foarte mare. 

Am făcut o excepţie şi am plecat din Kongslund, luând 
autobuzul de la Strandvej în direcţia Østerbro. Ambasada, 
având în vedere mărimea ţării pe care o reprezenta, era 
găzduită într-o vilă surprinzător de mică. 

Faţă în faţă cu secretara ambasadei, mi-am repetat 
cererea, iar ea şi-a notat cele câteva fapte pe care le 
cunoşteam, după care m-a sfătuit din nou să contactez 
reprezentanța daneză din ţara ei natală. In cele din urmă, a 
fost, totuşi, de acord, să verifice chestiunea. 

Mai departe, m-am dus la biblioteca principală din 
Krystalgade şi am răsfoit cele trei ziare mari, naţionale, 
despre care îmi imaginam că ar fi putut ajunge pe o bandă 
din Adelaide. Dar nu am găsit fotografia despre care vorbea 
Eva Bjergstrand. Să fi greşit data? 

A doua zi, angajata ambasadei sună, deja, la Kongslund 
şi întrebă de mine. Susanne ciocăni la uşa mea 
ascunzându-şi doar cu greu curiozitatea. In primul rând, 
pentru că pe mine nu mă căuta nimeni la telefon, apoi, 
femeia de la telefon vorbea în limba engleză, iar în al 
treilea rând, suna de la Ambasada Australiei. Dar Susanne 
era destul de inteligentă pentru a nu pune întrebări. 

Am închis uşa biroului, pentru ca Susanne să nu poată 
auzi conversaţia. Apoi, în următoarele minute, am primit, în 
câteva cuvinte, informaţia pe care o aşteptam. Nu exista 
nicio femeie pe nume Eva Bjergstrand în sau în preajma 
oraşului Adelaide. Şi nici în Australia. Poate că se mutase 
sau îşi luase un alt nume, pe care nu îl cunoştea nimeni din 
Danemarcă. Mulţi oameni făceau asta. Urmă o pauză 
grăitoare. Australia era o ţară foarte mare în care, ca şi în 
America, ajunseseră, în ultimele secole, multe suflete 
negre, care altfel ar fi pierit. Ca urmare a acestui fapt, mulţi 
oameni îşi dădeau la schimb vechea identitate, pentru una 
nouă. 


361 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Şi înţelesesem faptul că şi sufletul Evei Bjergstrand avea 
pete negre. 

Am stat, timp de mai multe zile, cu scrisoarea în faţă. Am 
privit plicul albastru pentru par avion şi scrisoarea femeii 
care se semnase ca Eva Bjergstrand, până când am învăţat 
conţinutul pe de rost. 

Trebuia să uit totul, mi-ati spus. A trebuit să fac această 
promisiune de dragul copilului meu. Până astăzi mi-am 
ținut cuvântul 

Şi apoi se întâmplă imprevizibilul. 

În ziar era un articol lung despre o nuntă în biserica 
Holmen din Copenhaga, iar în fotografie l-am recunoscut 
pe... 
„tatăl copilului. 

„fotografie făcută sâmbătă, 7 aprilie. Am avut un 
adevărat şoc... 

„„„.Gânduri de răzbunare? 

Ce drept are el la tot ceea ce mie mi-a fost refuzat toată 
viața mea? 


Aceste cuvinte mă loviseră cu o forţă pentru care nu 
eram pregătită. Magna era singura legătură cu copilul pe 
care femeia nu îl văzuse niciodată - şi ea anexase scrisorii 
un plic alb, cu menţiunea Copilului meu. 

Eram convinsă că mama mea adoptivă nu îi va îndeplini 
niciodată dorinţa. Ea nu deschidea niciodată uşa către 
trecut din proprie iniţiativă. Până la urmă, exact în asta 
consta puterea ei. Şi mi-am dat seama că, exact din acest 
motiv, soarta decisese, prin persoana unui simplu poştaş, 
să îmi arunce mie la picioare scrisoarea Evei. Şi aşa am 
ajuns eu, acum, să stau în camera regelui, cu plicul alb în 
mână. Copilului meu. Atât de banal. Ultimele cuvinte ale 
Evei pentru copilul ei. 

Toate clopotele de alarmă sunau în capul meu - la fel de 
intens precum cântecul Magnei despre elefanții albaştri, 
mereu în mişcare. Timp de câteva zile am lăsat plicul 
neatins, în timp ce îmi cântăream opţiunile pentru a 

362 


- ERIK VALEUR - 


îndeplini dorinţa femeii, fără a comite un act de trădare. 
Noapte de noapte încercam să o chem pe Magdalene, 
singura mea aliată în situaţii complicate de viaţă, dar ea îşi 
părăsea din ce în ce mai rar şi numai în cazuri de urgenţă 
sufletul pereche regal din viaţa de apoi. Probabil că aveau 
lucruri mai bune de făcut. Lipsa răspunsului ei confirma, în 
orice caz, presupunerea mea. 

Devreme, în a treia dimineaţă, m-am strecurat în Camera 
sugarilor şi, cum primul fascicul de lumină străbătea prin 
deschizătura perdelei şi se reflecta în peretele cu elefanții 
aflaţi în mişcare, am primit răspunsul pe care îl aşteptasem 
în ultimele trei zile şi nopţi de nesomn. Șapte elefanti vin 
alergând, cânta o voce îndepărtată, deasupra capului meu, 
şi mi se păru, aşa cum feţişoarele zâmbeau în paturile lor în 
faţa necunoscutului, că nu mai avea cuvinte. Mesajul nu 
fusese niciodată mai evident şi mai clar ca în vremurile cele 
mai bune ale Magnei. 

M-am întors în camera regelui şi am luat plicul de pe 
biroul căpitanului. 

Nu avea nici măcar un milimetru grosime şi era atât de 
uşor, încât te puteai întreba dacă nu cumva este gol. Am 
aruncat o ultimă privire spre fiord şi către insula Hven 
unde, bineînţeles, astronomul nu avea ochi pentru astfel de 
probleme pământeşti, am strâns din ochi şi l-am desfăcut. 

Apoi am stat aşezată în scaunul vechi cu rotile al 
Magdalenei, din care ea observase lumea timp de mai bine 
de jumătate de secol, cu scrisoarea în mână. Incă o 
scrisoare pe care nu ar fi trebuit să o citesc. 

Mesajul Evei pe hârtia subţire era scris atât de delicat, ca 
firele unei pânze de păianjen, care fuseseră ţinute în 
întuneric o sută de ani. Dar ea purta mirosul, foarte slab, al 
prezenţei umane. 

Copilului meu. 

Aşa suna primul rând, sentimental. 

Nici asta nu mă împiedica să continui lectura... 


Copilului meu 
363 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Nu a fost planificat să ne întâlnim. A trebuit să accept 
asta acum mult timp şi cred că este cel mai bine pentru 
amândoi. Dar ar trebui să ştii că nu trece o zi, o oră, în care 
să nu mă gândesc la tine şi să nu iţi doresc tot binele din 
lume, tot norocul pe care îl poate avea un om. 

Cât de mult ştii? Cât de mult ti-au povestit? M-am 
întrebat asta de multe ori, în toți anii în care nu te-am putut 
avea lângă mine. Ai fost luat de lângă mine imediat după 
naştere, fără ca măcar să te văd. Privirea mea nu a zăbovit 
asupra feţei tale, iar acum asta mi se pare că poate fi cea 
mai mare pedeapsă pe care o poate primi un om. 
Domnişoara Ladegaard a insistat să iţi păstreze numele şi 
identitatea secrete față de familia ta adoptivă. Din respect 
pentru amândoi. Dacă ea iţi va povesti mai târziu despre 
mama ta şi despre soarta ei, asta nu ştiu, dar am rugat-o, 
prin această scrisoare, să iți povestească totul şi să îti 
răspundă la toate întrebările pe care le ai, mai mult ca 
sigur: despre crima şi despre fuga mea, pe care am 
acceptat-o, până la urmă, deoarece nu am mai putut trăi cu 
tine după ce i-am făcut mamei mele. 

Aveam 17 ani atunci când te-ai născut la Rigshospital. 
Nimeni nu trebuia să ştie că eram însărcinată. Singura mea 
condiție a fost ca tu să fii botezat cu numele meu, iar acest 
lucru s-a întâmplat în dimineața următoare naşterii, în 
capela spitalului. Există şi un document care atestă că ne 
aparținem unul altuia. In toţi aceşti ani, asta a fost singura 
consolare pentru mine. De atunci eşti în gândurile mele şi 
încă îmi amintesc cum tu, în acea noapte, ai ieşit din corpul 
meu. 

Cu câteva ore înainte de naştere, mi-am pierdut curajul. 
Am cerut să vorbesc cu domnişoara Ladegaard, pentru a 
găsi o soluție mai blândă, dar aceasta nu exista, a spus ea. 
Tu trebuia să fii dat, în cel mai mare secret posibil, unei 
familii adoptive. Am implorat-o să îmi spună numele noii 
tale familii, pentru ca, mai târziu, măcar să mă asigur că îţi 
merge bine. 

364 


- ERIK VALEUR - 


Că acolo unde trebuia să mergi totul este în regulă. Ea 
m-a refuzat. De-abia când am ameninţat că nu îmi voi tine 
promisiunea şi că voi face publică povestea mea, ea mi-a 
arătat formularul de adopție cu numele mamei tale 
adoptive. Şi pentru asta sunt recunoscătoare şi astăzi. 
Această informaţie este dovada că nu am încercat 
niciodată să-mi încalc promisiunea sau să fac ceva ce te-ar 
putea afecta. Numele mamei tale adoptive este Dorah 
Laursen şi pe atunci locuia în Østerbro. Nu am contactat-o 
niciodată şi nu i-am trimis vreodată vreun semn de viață. A 
fost cel mai greu lucru din viața mea, dar m-am ținut de 
cuvânt. 

Ceea ce s-a întâmplat nu poate fi anulat. Dar ar trebui să 
ştii că dragostea mea încă este vie, indiferent de distanța 
mare dintre noi sau dacă ne vom întâlni vreodată. Nu 
există nicio dramă în decizia mea actuală, doar certitudinea 
că nu mai pot suporta dorul. M-am născut în Vinerea Mare 
şi crima mea ireparabilă am comis-o tot în Vinerea Mare. Şi 
acum scriu ultima mea scrisoare într-o Vineri Mare. Trăiesc 
într-o lume în care nu am pierdut nimic. Pentru mine, 
numai viata ta a însemnat ceva. Mă rog să fi luat partea 
bună din mine. Dacă nu din alt motiv, măcar pentru că ai 
crescut departe de partea mea rea şi de influența mea 
nocivă. Mă rog să mă păstrezi în memorie, pentru ca eu să 
trăiesc în continuare prin tine şi prin iubirea pe care le-o vei 
oferi propriilor tăi copii. Asta ar fi cea mai mare dorință a 
mea. 

Domnişoara Ladegaard are acordul meu deplin pentru a- 
ti povesti restul istoriei mele. 


Dragostea mea pentru tine nu va muri niciodată. Eva. 
Mama ta. 


Prima mea reacţie nu a fost mila pentru femeia străină 
care pierduse tot ceea ce iubise - copilul, casa şi familia ei 
(dacă o fi avut vreuna), ci un sentiment mult mai egoist, pe 


365 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


care nu îl puteam clasifica în acelaşi fel: furie de nedescris 
şi indignare profundă. 

Am simţit nevoia bruscă de a arunca scrisoarea şi de a 
uita tot ce avea de-a face cu ea, scrisul nesigur, 
exprimarea greoaie. Vorbea, implicit, despre sinuciderea 
ei? Şi această posibilitate mă făcea agresivă. 

Am revenit la partea practică - numele mamei adoptive. 
Pe tot parcursul cercetărilor mele, nu apăruse nicio Dorah 
Laursen din Østerbro. Nu îmi pot aminti dacă mama mea 
adoptivă, Magna, a avut vreodată contact cu vreo femeie 
cu acest nume, nici acum patruzeci de ani, nici astăzi. 

In spatele peretelui posterior al dulapului din lemn de 
satin stăteau notițele detaliate pe care eu le făcusem 
despre copiii observați de mine, ale căror familii adoptive le 
găsisem. Cercetarea mea fusese logică încă de la început, 
graţie ajutorului pe care îl primisem de la Magdalene, iar 
înregistrările de la Kongslund erau foarte precise, aşa cum 
era de aşteptat de la o directoare de talia Magnei. Singurul 
lucru care ne surprinsese încă de atunci era lipsa completă 
a informaţiilor despre părinţii biologici. În mod normal, în 
dosarele de la Protecţia copilului şi din orfelinat erau 
enumerate cu atenţie numele de familie, dar în cazul 
copiilor din Camera elefanților, câmpurile pentru numele 
părinţilor biologici erau goale. În acel moment, pe mine nu 
prea mă interesau părinţii, dar mă interesa foarte tare unde 
se aflau copiii în acel moment. lar adresele părinţilor 
adoptivi le-am aflat cu uşurinţă. 

La început am depistat familiile care locuiau mai aproape 
de Kongslund, pentru a le studia, în curiozitatea mea, de la 
distanţă, viaţa din afara casei - mai întâi Peter Trast şi Orla 
Berntsen, mai târziu Severin şi Asger. 

Numai al cincilea băiat din fotografia făcută de Crăciun în 
anul 1961 nu era de găsit. In documentele Magnei nu 
exista nicio înregistrare despre el şi, indiferent cât de mult 
am căutat, nu am putut afla unde ajunsese. Ziua sosirii sale 
fusese introdusă corespunzător în calendarul anului 1961: 


366 


- ERIK VALEUR - 


pe data de 3 mai ajunsese la Kongslund şi fusese cazat într- 
un pătuţ în Camera elefanților. 

Nu fusese introdus niciun nume, dar aşa se întâmpla 
întotdeauna când nu avea loc un botez în Rigshospital. La 
Kongslund, mulţi copii îşi primeau numele de la Magna şi 
de la asistentele ei. 

În acel moment, Magdalene şi cu mine am renunţat, 
până la urmă, fără tragere de inimă, şi am lăsat misterul 
nerezolvat. Numai Magna îmi putea spune adevărul, dar ar 
fi refuzat, dintr-un motiv care predomina întotdeauna în 
munca ei: copiii din Kongslund se aflau sub protecţia ei şi, 
de aceea, nu trebuia să se teamă că ar putea fi găsiţi de 
oricine îi căuta - şi cu siguranţă nu de către părinţii 
biologici, care se hotărâseră, de fapt, să îi părăsească. În 
plus, eu nu voiam să mă dau de gol cu privire la ce 
aflasem. 

Cu o întârziere de câţiva ani, scrisoarea din Australia 
aducea din nou în lumină misterul acestui băiat. Aceasta 
era piesa care îmi lipsise în toţi aceşti ani, eram convinsă 
de asta. 

M-am gândit din nou la numele femeii care, conform 
Evei, adoptase copilul: Dorah Laursen, care pe atunci îşi 
avea reşedinţa în Østerbro. 

M-a mirat faptul că mama mea adoptivă îşi asumase 
acest risc. Magna era o femeie extrem de atentă, în ciuda 
temperamentului ei efervescent. 

Pe de altă parte, alternativa ar fi fost un scandal de 
proporţii majore, pentru că, până la urmă, tânăra mamă 
ameninţa că va face public totul: un cetăţean respectabil 
lăsase însărcinată o minoră închisă pentru crimă - probabil 
într-o celulă de închisoare, mai rău de atât nu se putea. 
Poate că tatăl era gardian sau director de închisoare; un 
bărbat care, până acum, urcase pe scara ierarhică şi care 
apărea în ziare - în orice caz, în ziarul pe care Eva îl citise 
pe o bancă din Adelaide. 


367 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


În 1961 sau '62, consecinţele unei astfel de declaraţii 
păreau imposibil de gestionat, atât pentru bărbat, cât şi 
pentru domnişoarele de la Kongslund. 

In biroul Susannei Ingemann din capătul holului am găsit 
o carte de telefoane şi am căutat numele Laursen. În 
Copenhaga nu exista nimeni cu prenumele Dorah. 

Am sunat la Informaţii, dar am primit acelaşi răspuns. 
Poate că numărul de telefon era înregistrat pe numele 
soţului ei, dacă era căsătorită sau avea o relaţie romantică, 
lucru de care nu mă îndoiesc, pentru că pe atunci asta era 
una din condiţiile adoptării unui copil. Viaţă de familie 
ordonată. Ceea ce, desigur, nu înseamnă neapărat că, între 
timp, ea nu putuse divorța sau nu se recăsătorise, sau mai 
ştiu eu ce. 

Următorul meu gând a fost să verific dacă a existat vreo 
persoană ori familie cu acest nume în Østerbro în 1961, 
anul care mă interesa pe mine. Mi-a luat câteva zile şi a 
trebuit să fac o vizită la compania de telefoane. Acolo am 
împrumutat cartea de telefoane din 1961 şi am aflat 
imediat numărul de telefon al familiei Laursen - în mod 
uluitor, chiar sub numele doamnei Dorah şi exact în zona 
despre care ştia femeia din Australia. 

Svanemøllevej nr. 31, Østerbro. 

După ce am comparat indiciile din acea perioadă cu 
cărţile actuale de telefoane, au rămas până la urmă trei 
persoane care locuiau, încă, în acelaşi bloc - una dintre ele, 
chiar pe aceeaşi scară. 

A doua zi am luat autobuzul către Østerbro şi am sunat la 
uşa apartamentului în care locuise Dorah. Am vorbit cu o 
tânără mamă, care nu o cunoştea pe fosta chiriaşă. Aşa 
cum mă aşteptam. Aşadar, m-am dus la un etaj mai jos, la 
singura familie care locuia acolo tot din anii '60. Un bărbat 
mai în vârstă mi-a deschis uşa şi m-a privit întrebător. La 
adăpostul sigur al picioarelor sale lungi şi subţiri, stătea un 
terrier cu barba sură şi mârâia la mine. 


368 


- ERIK VALEUR - 


— O caut pe Dorah Laursen, care a locuit în acest bloc în 
urmă cu patruzeci de ani, la etajul trei, am spus, oarecum 
pompos. 

Nu eram obişnuită să vorbesc cu străinii. 

— Domnişoara Laursen? Dar ea s-a mutat de mulţi ani. 

În mod uimitor, îşi amintise imediat de ea. Nu puteam să 
cred ce noroc aveam. 

— Era căsătorită? am întrebat, pentru că am crezut că 
bărbatul îşi putea aminti mai uşor. 

— Căsătorită? spuse el. Nu, nu din câte ştiu eu. Locuia 
singură. 

Informaţiile m-au surprins. Aceasta era o încălcare clară 
a principiilor Protecţiei copilului, acelea că toţi copiii 
adoptați trebuia să crească în familii intacte - şi cu mamă, 
şi cu tată. 

— Dar... a avut vreun copil...? am întrebat, confuză şi cu 
o urmă de anxietate. 

— Da... Bătrânul ezită pentru un moment. A avut un copil 
chiar înainte de plecarea ei. 

— Chiar înainte de plecare? 

— Asta era în anul în care mi-a murit soţia... Din nou, 
bătrânul ezită. 1966. 

— 19667? 

M-am simţit de parcă aş fi mers pe jos printr-un coridor 
lung şi aş fi observat că în spatele tuturor uşilor pe care le 
deschideam erau camere întunecate, de a căror existenţă 
nimeni nu bănuia nimic. 

— Exact în acelaşi an a avut un băieţel. El zâmbi. Se 
plimba cu căruciorul la magazin... De fapt, cred că băiatul 
fusese adoptat. 

— Adoptat? 

— Da. 

— Ar fi putut fi mai devreme? Am încercat, discret, să îl 
aduc înapoi în trecut, mai aproape de anul care mă interesa 
pe mine. 1961 sau '62? 

— Nu, a spus el foarte hotărât. Soţia mea a murit în 
1966. 

369 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Ştiţi cumva unde... s-a mutat cu băiatul ei? 

— Da, în lutlanda. Se plictisise de oraşele mari. După 
moartea soţiei mele, mi-a trimis o scrisoare. 

Păru să observe curiozitatea din privirea mea, în orice 
caz, se întoarse în apartament şi reveni imediat la uşă cu 
un mic plic în mână. Pe partea din spate era notată o 
adresă, cu un scris delicat de mână: Dorah Laursen, 
Sletterhagevej nr. 18, Stadov, Helgenass. 

Câinele mă privea batjocoritor printre picioarele 
bărbatului, de parcă ar fi ştiut ce mă aştepta. 


Trebuia să călătoresc, deşi uram să fac asta. Până acum, 
nu mai călătorisem atât de departe în lutlanda de la 
supravegherea mea secretă a lui Asger Christoffersen şi a 
părinţilor săi, şi pe atunci eram copii. 

Noul an însemna o nouă enigmă. Pur şi simplu nu înţeleg 
de ce femeia care trebuia să adopte copilul Evei, în 1961, 
dintr-odată nu avusese copii - până în 1966, când adoptase 
un băiat, aşa cum îşi amintea bătrânul. Cinci ani prea 
târziu. 

M-am gândit ore întregi la alternativele posibile, dar nu 
era nicio cale de întoarcere. Trei zile mai târziu, am ajuns în 
mica localitate Stadov pe Helgenass cu autobuzul 361 şi 
am bătut la uşa îngustă, joasă a unei case vopsite cu alb, 
cu acoperiş de stuf. Mi-a deschis o femeie scundă, 
corpolentă, cu gâtul scurt, gros şi cu picioare foarte scurte. 

— Bună ziua, am spus. 

Avea aproximativ 70 de ani şi salonul ei mic părea, mai 
degrabă, dezordonat, presărat cu bibelouri şi plin de pânze 
fine de păianjen. 

În momentul în care am rostit numele „Kongslund”, m-a 
întrerupt, cu o sclipire speriată în privire. 

— Veniţi de la Kongslund? De la orfelinat? 

M-am întors cu jumătatea diformă a feţei mele în umbra 
salonului, pentru a nu-i alimenta teama şi am spus cu grijă: 

— Da, mi-am petrecut acolo toată viaţa. 

Încă stătea nemişcată. Apoi spuse: 

370 


- ERIK VALEUR - 


— Ce s-a întâmplat la Kongslund, după atâţia ani, încât 
aţi venit la mine? 

Întrebarea era justificată şi, totuşi, ciudată - vocea îi 
tremura. 

— De cât timp nu aţi mai primit vreo veste de la 
Kongslund? am întrebat-o. 

Dintr-un motiv necunoscut mie, ea roşi. 

— Vreţi să spuneţi, de când mi-am dat copilul - sau mai 
târziu? 

Teama ei atârna ca o umbră întunecată sub tavanul 
lăsat. 

— Povestiţi-mi despre prima dată, am spus, încercând să 
îmi ascund confuzia cu privire la întrebarea ei ciudată. 

— Nu este uşor... s-a întâmplat cu atât de mult timp în 
urmă, spuse cu încetineala insuportabilă a oamenilor 
corpolenţi. Îmi amintesc doar că am contactat casa atunci 
când am rămas însărcinată. Închise ochii. Am cerut ajutor... 
pentru că nu ştiam cine era tatăl. 

— În ce an aţi rămas gravidă? 

— 1961. Fiul meu este acum... Se opri, deschise ochii şi 
mă fixă cu privirea. El a fost dat altcuiva. 

— Dar aveţi un copil al dumneavoastră, nu? 

Vorbisem ca şi cu o fetiţă de doi ani din Camera girafelor, 
dar ea nu observă. 

— Da, Lars. La a doua încercare, ca să spun aşa... când 
eram pe baricade. 

— La a doua încercare? 

— Da. Prima dată au venit şi... mi-au luat fiul. Dis-de- 
dimineaţă. O femeie pe care nu o cunoşteam. Scoase un 
mic suspin. Mi-a promis că nu se vor mai întoarce niciodată. 
A luat copilul cu ea... micul meu fiu... Nu a fost o adopţie 
oficială. Şi asta a fost tot. Privi în sus, aproape speriată, de 
parcă tocmai şi-ar fi dat seama. Era ora patru de dimineaţă. 

— Cine l-a luat? 

Adusă de spate, Dorah spuse încet, dar cu fermitate: 

— De unde să ştiu eu? Mai întâi am apelat la Protecţia 
copilului şi ei au vorbit cu o doamnă de la Kongslund, care 

371 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


a vrut să se îngrijească de tot. Trebuia doar să o primesc pe 
mesagera lor, atunci când avea să vină. Şi după aceea 
trebuia să uit totul. 

Mesageră. Am ascultat alegerea ei de cuvinte cu un fior 
slab. Alesese exact acelaşi cuvânt care apărea şi în jurnalul 
Magdalenei. 

Era o mesageră, nu o mamă, mi-am dat seama imediat. 
Micutul a fost, pur şi simplu, lăsat pe trepte; fără a-şi lua la 
revedere, fără nicio durere. 

— Şi ar fi trebuit să uitaţi totul, pur şi simplu? 

— Da. Nu ar fi trebuit să vorbesc niciodată despre asta. 

— Dar apoi aţi rămas gravidă din nou. 

Ea mă privi surprinsă. 

— Nu. Exact asta a fost problema. A fost ca şi cum 
faptele mele... Căută cuvintele potrivite pentru o clipă, dar 
apoi renunţă şi vorbi cu vocea scăzută, ca şi cum mi-ar fi 
mărturisit un mare mister: După un timp, am regretat că 
mi-am dat fiul. Aşa că am sunat-o şi i-am cerut să-mi dea 
copilul înapoi. Apoi am primit încă o vizită de la 
Kongslund... 

— De la aceeaşi femeie? 

— Da. Nu-mi amintesc numele, dar era scundă şi plină de 
graţie. Era în iarna anului 1965. Ea mi-a explicat că nu îmi 
pot primi copilul înapoi, pentru că a ajuns de mult într-o 
familie adoptivă. Dorah suspină din nou şi se şterse la nas 
cu mâneca, la fel ca un copil. Asta m-a enervat foarte tare. 
Îmi petrecusem singură ultimii ani, pentru că ele susțineau 
că aşa era cel mai bine pentru mine. Dar greşiseră complet. 
Ar fi trebuit să îmi păstrez băiatul. Îşi trase nasul. Şi apoi i- 
am cerut să îmi dea un alt băieţel, pentru a înlocui ceea ce 
luase de la mine. După toate aparențele, ele trăiau într-o 
lume în care puteau lua şi da copii mici... 

Tremuram atât de evident, încât ea se cufundă nervoasă 
între pernele canapelei. A durat ceva timp până se ridică 
din nou. 


372 


- ERIK VALEUR - 


— La început, ele nu au vrut să accepte. Nu îmi puteau 
satisface această dorinţă, au spus. Dar eu vorbeam foarte 
serios. Şi apoi, a început să li se facă frică... 

A zâmbit, ceea ce mi se păru un pic înfricoşător. 

— De ce s-au speriat? 

Râdea şi plângea în acelaşi timp şi spuse: 

— Cred că le-ar fi plăcut să mă ducă şi să mă închidă 
undeva - dar nu au îndrăznit. Şi în cele din urmă au cedat şi 
mi-au spus că mai trebuie să aştept. 

— Să aşteptaţi? 

— Da. Livrarea. 

Acum ochii lui Dorah aveau o strălucire evidentă. 

Livrarea. Umerii mei strâmbi înţepeniră. 

— Asta era la începutul lunii februarie... Mă privi sfidător, 
de parcă eram una dintre ele. 1966. 

Am aşteptat continuarea tulburătoare. 

— Într-o sâmbătă seară au venit... cu copilul meu. Noul 
meu fiu. Desigur, toate actele erau în regulă, îl şi 
botezaseră. Se numea Lars, iar numele nu mai putea fi 
schimbat, mi-au spus. Dar nu-mi păsa. 

Zâmbi, aruncând o privire la ceasul de pe perete şi se 
întorsese, evident, în trecut. 

La triumful vieţii ei. 

Grotesc. 

— Din partea mea, putea să se numească foarte bine şi 
Lars, spuse ea. 

Un şir întreg de întrebări îmi zbura prin cap, pur şi simplu 
nu ştiam cu care să încep. Ceea ce îmi povestise ea nu se 
potrivea cu celelalte informaţii ale mele. 

Şi unde se dusese primul ei copil? 

Şi cine era femeia care luase un copil şi îl adusese pe 
celălalt 

— Mesagera bunătăţii? 

— Nu înţeleg, am spus lent, fără speranţa unei explicaţii. 

— Nici eu nu am înţeles cu adevărat, spuse Dorah şi sări 
brusc în sus. Dar nu mai vreau să vorbesc despre asta. N- 
are niciun rost. L-am primit pe Lars şi asta este cel mai 

373 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


important. Nu am avut niciodată probleme cu el. Şi s-a 
întâmplat cu mulţi ani în urmă. 

— Unde este acum... fiul dumneavoastră? 

— Nu este aici. Este şofer. Conduce limuzina unei 
companii din Århus. Merge la petrecerile şi nunțile 
oamenilor bogaţi. In seara asta vine să mă viziteze. 

— Nu i-aţi spus niciodată... că dumneavoastră... 

— Nu, ce i-aş fi putut spune? Nici eu nu ştiu de unde a 
venit... Şi am fost nevoită să promit că nu voi vorbi cu 
nimeni despre asta. 

Am simţit furia în corpul meu diform. Îşi făcuse drum prin 
intestinele, plămânii şi gâtul meu şi se pregătea să se 
reverse, roşie şi fierbinte, în camera în care nu era loc 
pentru o astfel de erupție violentă. 

Am respirat adânc şi am încercat să mă calmez. Apoi m- 
am ridicat în picioare. 

— Ascultaţi-mă cu atenţie... domnişoară Laursen. Nimeni 
nu trebuie să-şi lase copilul în întuneric cu privire la 
lucrurile astea, niciodată. Niciodată, înţelegeţi? Ultimele 
cuvinte fuseseră numai o şoaptă. Pentru că ei /e simt, 
oricum... şi asta îi afectează pe vecie. Le distruge viaţa. Ei 
ştiu destul de bine că ceva nu este în regulă, chiar dacă nu 
le spune nimeni asta cu voce tare. O ştiu... Toţi oamenii 
ştiu astfel de lucruri. Minciuna este o iluzie. Adânc, în 
interiorul lor, toată lumea ştie adevărul. 

Mă privi speriată. 

— Cineva v-a înşelat, doamnă Dorah, şi ar trebui să 
mergeţi... să mergem împreună la faţa locului. Până acum 
nu ştim decât că orfelinatul Kongslund este implicat într-un 
fel, iar dacă nu îi veţi povesti lui Lars despre asta, o voi face 
eu. Vorbesc serios... dumneavoastră... trebuie să-i spuneţi 
adevărul. Azi.. 

Se afundase în canapeaua gri şi plângea. 

N-am mai revăzut-o niciodată pe Dorah. Mi-am luat la 
revedere după-amiaza târziu, înainte ca fiul ei să vină 
acasă, deşi eu - în lumina evenimentelor ulterioare - ar fi 


374 


- ERIK VALEUR - 


trebuit să rămân, bineînţeles şi să lămuresc totul. Cu 
amândoi. 

Ar fi trebuit să fiu acolo când băiatul cu prenumele Lars 
avea să primească teribila veste. Trebuia să fiu acolo 
pentru a vedea cu ochii mei reacţia lui de moment la 
vestea şocantă. Nimeni nu ştie când şi în ce situaţii oamenii 
reacţionează necontrolat, dar, în confuzia mea cu privire la 
lacrimile lui Dorah, îmi imaginam o versiune mai tânără, de 
sex masculin a acesteia, tăcută şi la fel de îndesată, ceea 
ce, bineînţeles, era o eroare majoră. 

Eu ar fi trebuit să ştiu mai bine decât oricine altcineva. 

Când a apărut în Copenhaga, era prea târziu. Şi cum 
reuşise să intre în cercul îngust al Magnei, nu am aflat 
niciodată. 

Luasem o hotărâre atunci când m-am întors la 
Kongslund: voiam să răsfoiesc din nou toate dosarele în 
care apărea numele Bjergstrand şi să le compar cu puţinele 
informaţii adunate cu grijă în memoria mea. Ştiam că 
ancheta avea să fie lungă. Şi trebuia să o iniţiez pe 
Susanne Ingemann în planurile mele - şi, astfel, să-i 
povestesc despre scrisoarea Evei Bjergstrand. 

Această idee nu mi-a dat prea multe bătăi de cap. Ar fi 
fost discretă. Una peste alta, cu ea aveam mai multe în 
comun decât cu oricare altă persoană. Şi mult mai multe 
decât bănuia orice străin. 

Propunerea de a-mi extinde cercetările prin dosarele de 
la Protecţia copilului, care fuseseră transferate, de-a lungul 
timpului în cadrul Departamentului pentru Drepturi Civile, 
venise, în acel moment, din partea ei. Profitând de funcţia 
sa de directoare a orfelinatului Kongslund, mi-a permis 
accesul, pentru câteva zile, la fişiere. 

Mai multe cutii se aflau sub panta acoperişului, un volum 
de muncă imposibil de gestionat căruia puteai doar spera 
să îi faci faţă cu o tenacitate fanatică. În orice caz, un lucru 
îmi era clar: dacă Magdalene nu m-ar fi învăţat răbdarea şi 
perseverenţa - şi dacă nu mi-aş fi perfecţionat aceste 
calităţi în timpul copilăriei mele petrecute la Kongslund - aş 

375 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


fi cedat după primele trei, patru cutii care nu conţineau 
nimic, în afară de dosare interminabile, teancuri de hârtii şi 
documente complicate, de neînțeles, prin care căutam acul 
în carul cu fân, pagină cu pagină şi rând cu rând. 

În fiecare zi mă duceam la cuferele mele de comori şi 
răsfoiam fişierele şi dosarele din anii cu adopţii intensive, 
din '50 şi '60. Cel mai uimitor lucru pe care l-am găsit au 
fost evaluările psihologice complete ale aşa-numiţilor „copii 
afectaţi” şi pe cele ale părinţilor acestora, de multe ori la 
fel de afectaţi, care umpleau nenumărate dosare. Ce 
paradă  zdrenţăroasă de  existenţe  bolnăvicioase, 
şchiopătânde, ratate, care trec neobosite de la un eşec la 
altul - pentru a întâlni, pe buza prăpastiei, o femeie care 
mirosea a trabucuri şi frezii proaspăt culese şi care le 
oferea o recompensă, uitare şi iertare - o nouă şansă. 

Mama mea adoptivă credea cu adevărat că fiii şi fiicele 
celor degradaţi moral puteau începe o viaţă nouă ca 
oameni puri, impecabili. În analele marilor reparaţii 
generale, Magna era cea mai mare „reparatoare” care 
existase vreodată - asta îmi era foarte clar. 

Aerul din mansarda joasă devenea, în timp, tot mai uscat 
- de parcă furia mea concentrată ar fi absorbit şi ultima 
picătură de umezeală. Tuşeam neîncetat şi eram pe cale să 
renunţ, când căutarea mea îndelungată ajunse la un 
rezultat miraculos. 

Era sfârşitul celei de-a şasea zile. Deschisesem ultima 
cutie din carton - având un singur nume scris pe capac, 
Protecţia copilului - şi am dat la o parte folia neagră din 
plastic, care era întinsă deasupra conţinutului. Intr-un dosar 
etichetat cu Cazurile lucrate - 1961 am găsit un fişier cu 
eticheta Cazuri nefinalizate - şi, sub foaie, douăsprezece 
formulare cu numele copiilor care, aparent, nu trecuseră 
niciodată prin procesul oficial de adopţie. 

Pe unul dintre formulare era scris numele pe care îl 
căutasem atât: B/ergstrand. 

Scris de mână, cu linii clare, în faţa unui singur prenume: 
John. 

376 


- ERIK VALEUR - 


John Bjergstrand. 

Mâna îmi tremura un pic. 

În colţul din stânga sus era scris un an - 1961 - cu litere 
destul de mici. Mai jos erau câteva câmpuri pentru a 
introduce Numele, Data naşterii, Locul naşterii şi Domiciliul. 
Numai două câmpuri fuseseră completate, înainte ca 
dosarul să fi fost pus deoparte, dintr-un motiv oarecare, şi 
să dispară în arhivele voluminoase de la Protecţia copilului. 
Cu creionul sau cu pixul cineva scrisese numele: John 
Bjergstrand. 

L-am citit iar şi iar. Cu o privire întrebătoare. Imediat 
după nume era notat, cu acelaşi scris: Orfelinat. 

Următorul pas logic ar fi fost să merg cu formularul la 
Magna, dar nu puteam face asta. In schimb, dimineaţa 
următoare, foarte devreme, am făcut o plimbare pe 
Strandvej, până la fosta ei angajată apropiată, Gerda 
Jensen, care locuia într-unul dintre cele mai scumpe şi nou- 
construite apartamente din Skodsborg, cu vedere spre 
fiord. Cum fusese în stare să obţină o astfel de pensie de 
lux era un mister pentru mine - pe de altă parte, 
domnişoarele, în anii petrecuţi în serviciul Protecţiei 
copilului, probabil că se descurcau cu puţin, astfel că era 
posibil să fi strâns mici averi. 

— Gerda, povesteşte-mi despre ultimul copil din Camera 
elefanților, am rugat-o, pur şi simplu, punându-i în faţă, pe 
masă, fotografia celor şapte pitici. Fotografia făcută de 
Crăciun, în 1961. 

Restul indiciilor, formularul,  botoşeii din lână şi 
scrisoarea din Australia le-am păstrat, în continuare, pentru 
mine. 

Ea nici măcar nu clipi. Întotdeauna fusese o femeie 
puternică. Loială unei singure persoane din această lume, 
Magna Louise Ladegaard. Dar toată viaţa ei avusese o 
slăbiciune şi pentru mine (cel puţin, eram singura rudă a 
Magnei, chiar dacă nu o rudă adevărată) şi aceasta era 
şansa mea. 


377 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— De ce răscoleşti trecutul? întrebă micuța femeie care 
pictase elefanții albaştri de pe pereţii orfelinatului. Trecutul 
nu mai are nicio însemnătate. 

Ne-am aşezat pe canapeaua ei. 

— Pentru mine are însemnătate. Unde este cel de-al 
şaptelea copil? Am bătut cu degetul pe fotografie, pe fetiţa 
şi pe băiatul care, din cauza pălăriilor ascuţite, erau greu 
de distins. Care din ei este? 

Gerda privea fix, drept înainte, de parcă nu ar fi auzit 
întrebarea mea. Apoi sorbi cu buzele strânse din ceaşca de 
ceai făcută din porțelan fin, albastru-deschis, regal. Această 
femeie forţase, odată, în retragere o întreagă unitate 
Gestapo. 

— Cum îi spuneați... ? 

Aceasta era singura întrebare logică. Toţi copiii noi din 
Camera elefanților primiseră o poreclă. 

Ea ezită. Apoi puse ceaşca jos şi mă apucă de mână. 

— Marie, asta nu are nicio însemnătate... 

În spatele cuvintelor i-am intuit punctul ei slab. Gerda 
suferea de o slăbiciune care se găseşte în foarte puţini 
oameni de pe acest Pământ: nu putea minţi. In tinereţea ei, 
încercase de câteva ori, aşa cum îmi povestise Magna, dar 
după câteva cuvinte, sângele îi inunda faţa şi pupilele i se 
dilatau până ajungeau la un diametru de două ori mai 
mare, vocea ei moale şovăia şi se pierdea, înainte de a se 
hiperventila, să rămână fără oxigen, să se clatine şi, în cele 
din urmă, să leşine. Era fascinant şi terifiant, în acelaşi 
timp, spunea Magna, căreia nu îi fusese greu niciodată să 
rostească minciuni nevinovate, de gravitate medie sau 
foarte grave, dacă acestea îi sprijineau scopul. 

În această dimineață, informaţiile mele despre 
slăbiciunea Gerdei erau arma mea cea mai puternică. Dacă 
Gerda nu voia să mintă, ar fi trebuit să tacă de la început, 
să îşi strângă bine buzele şi să îşi îndrepte privirea pe un 
punct mult depărtat de toată falsitatea pământească. Dar 
era deja mult prea târziu pentru asta. 

— Gerda, pentru mine este important, am repetat. 

378 


- ERIK VALEUR - 


Faţa ei lungă, aproape triunghiulară, palidă, cu ochii mari 
şi negri şi cu nasul îngust, ascuţit, se întoarse spre mine şi 
gura ei nu rosti decât un cuvânt: 

— John. 

Numai acest nume, fără niciun accent. John. 

— John? am spus. Inima îmi bătea tare în piept. Eşti 
sigură? 

— Da. Ingrijitoarele îl numiseră Micutul John, pentru că 
nu era mai mare decât... izbucni brusc în râs şi triunghiul 
se deschise ca o anemonă de mare într-o rază de lumină de 
deasupra apei... O bucată de tutun de un şiling. 

— Micuţul John, am repetat. Deci, prin urmare, îl cheamă 
John? 

— A fost numit John. 

— Dar... Am început din nou. Noi am ajuns la cămin în 
acelaşi timp? 

— Asta a fost cu mult timp în urmă, Marie. 

— Dar de unde a venit? Cine erau părinţii lui? 

— Se numea John şi a fost adoptat. 

Am văzut că Gerda se agăța de singurul detaliu pe care 
dorea să îl dezvăluie. Implinise 80 de ani de curând şi 
memoria se deteriorase. Dar eram convinsă că ştia mai 
mult decât recunoştea şi îmi evita întrebările doar din 
loialitate faţă de Magna. 

— Este acelaşi John din acest formular? l-am băgat sub 
nas foaia cu numele John Bjergstrand. 

Corpul îi devenise rigid. Pentru o clipă, degetele 
apucaseră hârtia ca picioarele subţiri, curbate de păianjen. 

— Nu ştiu, chiar nu ştiu, Marie. A trecut atât de mult 
timp! 

— Cine era, Gerda? 

Căzu pe canapea ca un balon plin de găuri. Apoi se 
îndreptă brusc şi trase aer în piept, în timp ce tot sângele îi 
inundă faţa. 

— Eu... nu... ştiu... de unde... respiră ea. El... a fost... 
adoptat... de... 


379 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Am apucat-o de braţul care mă ţinuse atunci când eram 
sugar şi cu care pictase elefanții albaştri de deasupra 
capului meu. Trebuia să încheie propoziţia înainte de a 
leşina. 

Dar era prea târziu. Corpul Gerdei se roti pe jumătate şi 
alunecă într-o parte, pe canapea. 

M-am repezit spre ea şi am prins-o. Neputincioasă, 
atârna în braţele mele puternice, în ciuda faptului că erau 
deformate, şi îşi mişcă buzele palide, pentru a spune ceva. 
Nu putea minţi. 

— Da...? aproape că am strigat. 

— ... de... o familie... paznic de noapte din Nørrebro... 

— Cum se numeşte familia? 

Gerda era acum ţeapănă ca un băț şi putea pleca în orice 
secundă. 

— Care este numele lor...? am repetat întrebarea. 

Aş fi putut să o ucid. 

— ... îl cheamă... Anker... Jensen... şopti. 

— Era tatăl lui John Bjergstrand? am întrebat şi am 
încercat să trag de Gerda, cu toată puterea mea, pentru ao 
aşeza într-o poziţie mai normală. 

Ea dădu ochii peste cap, astfel încât îi puteam vedea 
numai albul ochilor, o privelişte stranie. 

— ... Asta... nu înseamnă... nimic... 

Saliva albă îi apăru în colţurile gurii. 

Mai că nu-ţi venea să crezi că această femeie salvase 
Kongslund şi sute de evrei în cel de-al Doilea Război 
Mondial, prin faptul că, pur şi simplu, nu spusese nimic. 
Dacă acel comandant german ar fi pus întrebarea corectă 
şi i-ar fi cerut un răspuns, ea i-ar fi spus totul. 

— Ba da, înseamnă... pentru mine...! am strigat, chiar 
dacă, de fapt, renunţasem de mult la orice speranţă. 

Dintr-odată, ea ridică vocea, de parcă ar fi luat o decizie: 

— Marie... Nu există niciun John Bjergstrand! 

l-am dat drumul din braţe. Ea alunecă pe podea. 

Magna reuşise să o ţină legată de ea atât de strâns pe 
această femeie, încât era gata să renunţe la acest punct 

380 


- ERIK VALEUR - 


atât de sensibil, care fusese crezul el întreaga viaţă. Ea, 
care nu minţea niciodată, acum mă minţise. 

Am expirat şi am spus pentru ultima oară: 

— Asta înseamnă ceva, Gerda... 

Dar ea nu mă mai auzea. 

Am părăsit apartamentul şi am văzut-o din nou în ziua în 
care ne-am condus steaua călăuzitoare a vieților noastre 
spre mormânt. 

Dintre toate greşelile pe care le făcusem, cea mai mare a 
fost aceea că nu am ascultat ultimul avertisment al Gerdei 
Jensen. 

După vizita făcută Gerdei, îmi era clar că mă blocasem. 
Cu toată bunăvoința, nu puteam găsi nicio legătură între 
copilul pe care Eva Bjergstrand îl adusese pe lume, în cel 
mai mare secret, la Rigshospital şi fiul pe care Dorah îl 
primise câţiva ani mai târziu. 

Când i-am povestit Susannei de vizita făcută Gerdei, ea 
mă privi nedumerită. După aceea am luat din nou 
scrisoarea din Australia şi am analizat-o foarte bine, rând 
cu rând. 

— E foarte ciudat, Marie... Eva nici măcar nu ştie dacă 
este vorba despre un băiat. 

— Aceasta a fost ideea întregii proceduri. Femeia aflată 
în travaliu nu trebuia să ştie nimic despre fiinţa care 
crescuse în ea. 

Suna aproape ca şi cum aş fi vrut să apăr practica 

medicilor din acele vremuri. 
__ Ne-am aşezat în seră şi ne-am gândit la întreaga situaţie. 
In afară de Magna, cel puţin câteva alte persoane ar fi 
trebuit să cunoască această istorie. Medici sau persoane 
din partea autorităţilor ar fi trebuit să fie implicate, chiar 
dacă aceştia nu erau foarte uşor de găsit în prezent. În 
afară de faptul că, şi dacă am fi reuşit să-i găsim, ar fi avut 
un motiv foarte bun să tacă, dacă ar fi ieşit la iveală ceva 
ce trebuia ţinut secret. 


381 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Cel puţin, Magna i-ar fi putut spune dacă a fost vorba 
despre o fetiţă sau despre un băieţel, spuse Susanne cu o 
amărăciune ciudată în voce. 

— Cu siguranţă, nu, ea a făcut în aşa fel încât mai întâi 
băiatul, apoi Eva, să dispară din peisaj. 

— Familia paznicului de noapte despre care a vorbit 
Gerda, cu siguranţă aceasta l-a adoptat pe John... 

— Totuşi, este ciudat faptul că nu i-au schimbat numele. 
Că Magna... Asta nu are niciun sens. 

Susanne îmi înţelesese îndoielile sâcâitoare - şi teama 
mea. Dacă am fi contactat familia paznicului de noapte, 
părinţii adoptivi cu siguranţă că garantaseră că nu vor 
spune nimic despre povestea băiatului. Şi nu am fi putut 
demonstra că acel John pe care îl adoptaseră ar fi fost, de 
fapt, băiatul pe care Eva Bjergstrand, condamnată pentru 
crimă, îl născuse în 1961 în Rigshospital. Neavând nicio 
dovadă, am fi riscat să provocăm daune mari familiei. Dacă 
i-am fi dat lui John scrisoarea pe care Eva Bjergstrand i-o 
scrisese copilului ei ar fi putut fi o eroare fatală. 

În plus, nu aveam nicio idee dacă nu cumva urmăream o 
pistă falsă. 

Singurul pas logic ar fi fost, prin urmare, să facem o nouă 
încercare pentru a o găsi pe Eva Bjergstrand. Poate copilul 
putea fi identificat prin ceva ce numai ea ştia. O femeie 
daneză putea lăsa urme în timp, în ceea ce priveşte sosirea 
ei în Australia - pe care noi le puteam limita la o precizie de 
jumătate până la trei sferturi de an. 

Am căutat din nou persoana de contact de la Ambasada 
Australiei şi am convins-o, prin încăpăţânarea mea, să 
verifice din nou. Şi s-a întâmplat minunea. Pe baza 
informaţiilor mele despre anul sosirii, despre vârsta ei şi 
zona probabilă a domiciliului, după câteva zile de căutări, 
ea găsi o femeie daneză care primise cetăţenia australiană 
în 1975 şi care intrase în ţară cu paisprezece ani înainte. Cu 
toate acestea, nu intrase cu numele de Bjergstrand, ceea 
ce nu era o surpriză. Persoana influentă care o ajutase îi 
putuse găsi, fără prea mare efort, o nouă identitate. 

382 


- ERIK VALEUR - 


Vârsta se potrivea, iar prenumele ei era Eva. Şi apoi veni 
vestea şocantă. 

Angajata ambasadei îşi privi lung monitorul şi roşi uşor, 
lucru la care nu mă aşteptam. Femeia care tocmai fusese 
localizată ajunsese în Danemarca de două zile... într- 
adevăr, ea nu ar fi trebuit să îmi dea această informaţie, 
dar... Prietena mea australiană era la fel de bulversată ca şi 
mine. E 

Susanne şi cu mine eram aproape isterice. In câteva zile, 
misterul putea fi rezolvat. O circumstanţă neaşteptat de 
norocoasă ne adusese la picioare ceva ce părea mai mult o 
coincidenţă absurdă. 

Astăzi mi-aş dori (desigur) să nu fi mers mai departe. 

Paşii următori erau simpli, în principiu: în aceeaşi zi am 
început să cutreierăm prin toate hotelurile din centrul 
oraşului Copenhaga. Le spuneam povestea emoţionantă, 
complet fictivă, despre o colegă de muncă din Australia, a 
cărei adresă de hotel o pierdusem. 

Era cumva în hotel vreo femeie cu acest nume? 

În prima zi a plimbării noastre prin oraş, nu am ajuns la 
niciun rezultat, dar deja în dimineaţa următoare i-am putut 
povesti Susannei că, în al cincilea hotel, recepţionera îmi 
spusese că în urmă cu câteva zile, la hotelul lor se cazase o 
femeie cu paşaport de Australia. Din păcate, plecase cu o zi 
înainte, fără a lăsa vreo urmă. 

— Nu mai este acolo, i-am povestit Susannei. Sunt sigură 
că s-a întors în Australia. 

Susanne a fost de acord cu mine, dar era de părere că ar 
fi trebuit să mergem la biblioteca din Krystalgade pentru a 
verifica dacă vreo femeie fusese dată dispărută sau dacă 
avusese vreun accident. Părea să aibă o premoniţie teribilă, 
care nu putea fi explicată raţional, şi mi-am exprimat 
scepticismul cu privire la operaţiunea destul de vagă. 

În ziua următoare stăteam împreună în sala de lectură a 
Bibliotecii principale, iar, după numai o jumătate de oră, 
Susanne găsi într-un ziar de dimineaţă din Copenhaga 
notiţa căutată. 

383 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Se spune că un şoc brusc poate paraliza întregul sistem 
locomotor al unui om şi să blocheze zone vaste din 
emisferele cerebrale. 

Asta părea să i se fi întâmplat Susannei Ingemann din 
pricina acestei notițe. 

Imi amintesc de parcă s-ar fi întâmplat astăzi cum stătea 
aplecată asupra ziarului, se făcuse palidă şi încerca să 
exprime în cuvinte informaţia şocantă. Era ca şi cum ai fi 
deschis o uşă în spatele căreia se afla ceva care depăşea 
cele mai sălbatice fantezii. 

Căutarea noastră ajunsese la un final brusc, prin cele 
câteva rânduri tulburătoare ale articolului de ziar. 

În zilele următoare am vorbit numai în şoaptă despre 
acest moment, aproape să intrăm în panică. 

Magna se pare că ştia la fel de multe despre Eva 
Bjergstrand ca şi noi. Era aproape imposibil ca Eva să fi 
venit cu un alt scop în Danemarca decât să îşi viziteze fosta 
aliată, care îi dăduse odinioară copilul spre adopţie şi care îi 
spusese că totul va fi bine. 

Ştiam, din instinct, ce o determinase pe Eva, până la 
urmă, să se întoarcă în patria ei şi să îşi rupă legământul pe 
care îl făcuse. Trimisese o scrisoare, dar nu primise niciun 
răspuns. Pur şi simplu nu avea de unde să ştie că Magna nu 
primise cererea ei urgentă de a-i contacta copilul, pentru că 
eu interceptasem scrisoarea şi hotărâsem, în inconştienţa 
mea, să preiau conducerea cu privire la evoluţia ulterioară 
a lucrurilor. 

Ca atare, eu purtam aproape întreaga răspundere pentru 
faptul că lucrurile luaseră această turnură. Prin mine 
fuseseră stabilite elementele de bază pentru întâlnirea 
dintre cele două femei - şi sunt sigură că Magna 
descoperise la scurt timp după aceea că femeia care o 
vizitase în septembrie 2001 dispăruse. 

Nu este de mirare că mama mea adoptivă a reacţionat 
atât de nervos atunci când, şapte ani mai târziu, conţinutul 
primei scrisori anonime fusese publicat în Fri Weekend. Ea 
era una dintre puţinele persoane care ştiau ce demoni 

384 


- ERIK VALEUR - 


putea trezi o călătorie în trecut. Trebuie să o fi afectat mult 
când a citit în ziar aceste detalii ascunse şi de mult uitate 
despre misteriosul băiat. Eva plecase pentru totdeauna - 
asta scria, fără îndoială, în anunţul din ziar, pe care 
Susanne îl găsise la acea vreme în biblioteca de la 
Krystalgade, dar acum istoria ei ieşea la iveală şi îi 
ameninţa pe supraviețuitorii care încercau să uite. 

Când jurnaliştii o hărţuiseră pe Magna cu întrebările lor 
intruzive, ea hotărâse să scape de registrul Kongslund, care 
conţinea toate însemnările private făcute pe parcursul a 
jumătate de secol din viaţa ei. 

Aceasta era singura explicaţie plauzibilă pentru 
trimiterea pachetului în Australia. 

Desigur, în după-amiaza înmormântării mamei mele 
vitrege îi povestisem lui Knud Tâsing numai partea 
esenţială a istoriei şi îl convinsesem, cu înţelepciune, că 
scrisoarea Evei ajunsese la Kongslund în aprilie 2008, cu 
numai câteva săptămâni mai devreme. 

Citise scrisoarea de trei ori, fără să observe evidenta 
lipsă de logică, ceea ce l-ar fi putut aduce înapoi pe calea 
cea bună, atât în ceea ce o privea pe Eva Bjergstrand, cât 
şi referitor la rolul meu în această problemă. Examinase 
data, fără a observa ceva şi plecase în galop pe un drum 
greşit. Dacă s-ar fi uitat ceva mai atent, ar fi văzut pe dată 
încercarea mea stângace de a modifica cifra unu în cifra 
opt. Bineînţeles că schimbasem anul. Nimeni nu trebuia să 
ştie că Eva Bjergstrand nu mai era în viaţă. 

Îi zâmbisem şi nu îl lăsasem să privească prin micul 
spaţiu către viaţa mea interioară întunecată. 

— Ce este cu scrisoarea către copil, despre care 
vorbeşte? spuse el în cele din urmă. 

— Nu există nicio scrisoare, am spus. Trebuie să se fi 
răzgândit în ultimul moment. 

Minciuna îmi ieşise atât de uşor de pe buze, încât am fost 
crezută de unul dintre cei mai sceptici jurnalişti din ţară. 
Dar am şi avut mult timp la dispoziţie pentru a o exersa. In 
acelaşi timp, Knud Tâsing nu avea nicio modalitate de a 

385 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


depista urmele pe care mersesem eu, deoarece nu îi 
spusesem nici de Dorah, nici de Helgenæs şi nu ştia nici de 
contactul meu cu Ambasada Australiei sau de sosirea 
femeii australiene în Danemarca şi de soarta ei teribilă. 

Prin urmare, el rosti exact cuvintele la care mă aşteptam. 

— Pachetul pe care Magna l-a trimis cu puţin timp înainte 
de moartea ei îi era destinat Evei. Îi era adresat Evei 
Bjergstrand, nu? 

l-am rămas datoare cu un răspuns. 

— Poate că Magna, în scrisoarea ei, i-a povestit Evei tot 
ceea ce noi nu ştim. Dacă poliţia îi cunoaşte numele, ar 
trebui să fie posibil să fie găsită în Australia. 

Din nou trecuse cu vederea ceea ce era evident şi 
tăcerea mea îl făcea să presupună că îi împărtăşeam 
teoria. 

— Da, ar trebui să se poată, am spus. Dar ar fi riscant să 
implicăm autorităţile în vreun fel, atâta timp cât Carl Malle 
conduce ancheta. 

Am văzut că atinsesem un punct sensibil şi am simţit din 
nou o mare uşurare. 

De la moartea Magnei, Susanne şi cu mine eram 
singurele care ştiam informaţiile explozive cu privire la Eva 
Bjergstrand, şi anume că era moartă de şapte ani şi că în 
2001 fusese găsită, în circumstanţe misterioase, pe plaja 
de la Bellevue. În ultimii ani, amândouă păstraserăm acest 
secret şi, de teamă, nu continuaserăm cercetările pentru 
rezolvarea enigmei misteriosului copil dispărut. Era ceva 
care exista numai între noi, ca o amintire tăcută, teribilă. 

Bineînţeles că nu dispăruse din mintea mea. Nu puteam 
uita atât de uşor verdictul ei cu privire la tatăl copilului şi 
îmi aminteam de el cu o furie despre care nu puteam spune 
cu exactitate dacă era a mea sau dacă îi aparţinea ei. Timp 
de şapte ani, această furie mocnise în mine, până când nu 
am mai putut suporta tăcerea. 

M-am hotărât cu puţin înainte de aniversarea Magnei de 
pe 13 mai 2008 şi am trimis personal - în singurul mod care 
avea un sens pentru mine - preţioasele informaţii pe care 

386 


- ERIK VALEUR - 


le adunasem cu privire la copiii în jurul cărora se învârtea 
totul. Anonim. 

Nu îi spusesem nimic Susannei Ingemann despre 
acţiunea mea, pentru că ar fi încercat să mă facă să mă 
răzgândesc, sub legământ. Simţeam teama de care nu 
scăpase niciodată. Desigur, trebuie să fi ghicit că eu eram 
expeditorul scrisorii anonime, iar eu nu făcusem nimic 
pentru a îndepărta suspiciunile de persoana mea. 

Insă nu spusese nimic. 

— Această scrisoare de aici... Knud Tâsing puse mâna pe 
hârtia cu scris olograf... Ar putea redeschide cazul. Ea 
indică o legătură între moartea Magnei şi misteriosul John 
Bjergstrand... Australia. 

— Acolo unde poliţia nu a găsit nimic încă, am spus. 

— Din câte ştim noi, spuse el. Dar o astfel de femeie, cu 
un nume cu pronunție atât de daneză şi aflată în imediata 
apropiere a oraşului Adelaide, ar trebui să fie uşor de găsit. 
Knud Tâsing ridică din umeri. Eu aş putea, spuse el 
încrezător. 

O săptămână şi jumătate mai târziu, îşi dădu seama cât 
de arogantă fusese lauda lui din camera regelui. In toată 
Australia nu exista nicio Eva Bjergstrand, îmi povesti el la 
telefon, într-o seară de duminică. Dacă în această ţară 
mare a trăit vreodată cineva cu numele Eva Bjergstrand, 
atunci ea dispăruse. Părea foarte deprimat. În cartea de 
telefoane din Australia nu era de găsit, nici în fişierele cu 
adrese de e-mail sau de internet. Poate că se ascunsese în 
spatele unui nume pe care îl cunoştea numai Magna, îmi 
spusese - şi puteam auzi cât de mult îl chinuia această 
înfrângere. 

Mi-am exprimat regretul. Din fericire, el nu îmi putea 
vedea faţa. 

Chiar dacă mi-ar fi plăcut să îşi folosească aceste calităţi 
de detectiv pentru mine, nu puteam ascunde faptul că mă 
simţeam  uşurată. Văzută din perspectiva mea şi a 
orfelinatului Kongslund, Eva Bjergstrand era un capitol 
închis. Mai erau şi alte lucruri, mult mai importante, pe care 

387 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


cei în viaţă trebuiau să se concentreze. Mai presus de 
toate, tatăl, care reprezenta pentru mine simbolul 
aroganţei masculine şi pe care doream, din ce în ce mai 
mult, să îl dau în vileag şi să îi dau un nume. Acest bărbat 
îşi continuase viaţa fără griji, după „mica sa escapadă”, 
fără a se mai gândi vreodată la Eva sau la copilul 
abandonat. N-aş fi putut să mă întorc niciodată în propriul 
meu trecut - uşa fusese închisă o dată pentru totdeauna - 
am jurat, în schimb, să găsesc rădăcinile lui John 
Bjergstrand. Şi, astfel, şi pe tatăl său. 

Prin urmare, acum nu făceam altceva decât să joc ultima 
carte pe care Knud Tâsing trebuia să o vadă. 

— Copilul pe care dumneavoastră l-aţi numit John ar 
putea fi, conform spuselor unei foste angajate... chiar Nils 
Jensen, i-am spus. 

Literalmente auzeam cum i se învârteau rotiţele în cap. 

— Dar nu ştiţi asta cu siguranţă? întrebă în cele din urmă 
cu un ton ciudat de speranţă în voce. 

— Nu. Nu sunt sigură. Nu ştiu dacă, în realitate, Nils este 
copilul care i-a fost luat Evei Bjergstrand după naştere. Atât 
Magna, cât şi ceilalţi de la Protecţia copilului ar fi putut 
complica problema, pentru a deruta potenţialii urmăritori. 

Câteva zile mai târziu, el se întoarse la Kongslund şi 
rămase un timp îndelungat în scaunul Chippendale. 

— De fapt, nu este atât de important, nu-i aşa? vorbi el în 
cele din urmă. Nu este John cel care vă interesează... nu? 
Căutarea dumneavoastră încăpăţânată se referă la tatăl 
băiatului, nu-i aşa? Bărbatul care şi-a abandonat copilul şi a 
părăsit-o pentru totdeauna pe mama copilului său, nu-i 
aşa? 

M-am lăsat pe spate în scaunul cu rotile şi nu am spus 
nimic. 

— Numai Magna avea date exacte despre tatăl biologic - 
şi ea a murit între timp - probabil tocmai din acest motiv. 

Nici nu m-am clintit, nu am dat din cap nici afirmativ, nici 
negativ. 


388 


- ERIK VALEUR - 


Apoi el pronunţă cuvintele pe care le aşteptasem în toţi 
aceşti ani: 

— Poate că ar trebui să reunim toţi copiii din Camera 
sugarilor. Ar trebui să-i strângem pe cei şapte copii din 
Camera elefanților şi să vedem dacă ei pot - dacă putem - 
rezolva enigma. 

Aceasta era şansa pe care o aşteptam de mult. A fost 
nevoie de o mare concentrare pentru a nu-mi manifesta 
entuziasmul. 

— Nu îl vom convinge niciodată pe Orla să vină, am spus, 
cu o linişte pe care mi-o reţineam cu greu - şi chiar fără să 
sâsâi. 

Nu ştiam exact de ce îl nominalizasem primul. 

— Posibil. Dar Peter Trøst are o întâlnire vineri în Århus. 
Aş putea să îl conving să îl aducă pe Asger Christoffersen la 
Copenhaga. 

Pe Nils Jensen nu îl menţionă şi am înţeles motivul. Din 
punctul de vedere al lui Knud Tâsing, fotograful nu ar fi 
trebuit să afle niciodată adevărul. 

„Ce standard moral dublu pentru un jurnalist, m-am 
gândit eu, a cărui principală preocupare era să dezvăluie 
nemilos orice - chiar dacă numai despre oameni pe care nu 
îi cunoştea.” 

După plecarea lui, am mai stat o oră la fereastră şi am 
privit insula Hven, sub un cer înstelat scânteietor. Eram 
destul de calmă. După-amiază m-am dus la oficiul poştal 
din Søllerød pentru a mă asigura că, de acum încolo, toate 
scrisorile şi trimiterile poştale adresate Magnei vor fi 
retrimise către mine. 

Având în vedere că Eva era moartă de multă vreme, 
pachetul Magnei ar fi trebuit, la un moment dat, să se 
întoarcă la expeditor. Şi atunci ar fi ajuns la mine. 

Vocea din trecut îmi va povesti, în câteva zile, ceea ce 
voiau să ştie cu toţii şi ceea ce eu trebuia să ştiu, mai mult 
decât orice pe lume, înaintea tuturor. 

Aşteptam mesajul vital. 


389 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


390 


- ERIK VALEUR - 


22 
REGISTRUL KONGSLUND 


20 IUNIE 2008 


Întotdeauna am simţit că teama este sora geamănă a 
furiei. În cazul meu, de foarte puține ori una există fără 
cealaltă. 

Dar teama care ne paralizase după descoperirea că Eva 
Bjergstrand era, bineînțeles, femeia moartă de pe plajă, nu 
putea fi înlăturată de niciun alt sentiment. 

Susanne Ingemann nu voia, cu niciun preț, să mai aibă 
de a face cu această chestiune. 

Și chiar şi eu aveam, la început, motivele mele pentru a 
lăsa totul să se liniştească, timp de câțiva ani. 


Cerul de iunie se întuneca încet, în timp ce rulota 
Bedford de culoare verde marin cu sigla de un albastru 
regal a postului Channel DK intra în Århus pe o poartă 
laterală şi ajungea în port, unde se îmbarcă, fiind ultima 
maşină, pe feribotul rapid spre Sjællands Odde. 

Cei doi bărbaţi ascultaseră în maşină ştirile de la ora 22, 
dar nu era nicio noutate în cazul Kongslund, ceea ce nici nu 
se aşteptau. In schimb, fusese difuzat un reportaj mai lung 
cu privire la micul tamil, în vârstă de unsprezece ani, 
pentru care toate celelalte canale mass-media îşi 
pierduseră interesul, după ce Søren Severin Nielsen reuşise 
să amâne deportarea printr-o serie de subtilităţi legale. Dar 
ultima sa acţiune în justiţie fusese respinsă, după care 
ministerul răspunsese rapid şi sigur, iar băiatul trebuia să 
plece la Kastrup, pentru ca acolo să fie urcat în primul 
avion spre Calcutta, de unde, escortat de patru poliţişti 
danezi masivi, trebuia să fie dus la Colombo, capitala 
statului Sri Lanka. 

Ministrul de stat se impusese din nou, trăsese o concluzie 
apreciativă un analist politic.  Almind-Enevold îşi 

391 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


demonstrase încă o dată patriotismul care îşi avea ca 
punctul de plecare în salvarea eroică a evreilor danezi din 
timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi care acum îl 
făcea să expulzeze toţi străinii fără permis de şedere 
pentru Danemarca, indiferent de vârstă. Mai mult decât 
atât, o sursă confidențială din cadrul ministerului pretindea 
că băiatul nu era decât vârful de lance al unui nou val de 
imigranţi, în spatele căruia se afla o reţea extinsă, care ar fi 
trebuit să aducă în ţară mii de tamili. 

În cadrul ştirilor de pe Channel DK, soarta băiatul nu era 
prezentată extensiv, căci spaţiul de emisie era rezervat 
unor evenimente mai importante, cum ar fi cele două road- 
show-uri din cele două mari oraşe ale ţării. O serie de 
întâlniri de înalt nivel, pline de inspiraţie, erau menite să 
restabilească poziţia de lider a postului, pe o piaţă în 
continuă schimbare. Începuseră cu un show exploziv în ziua 
de vineri în Århus, urmat de un show şi mai mare în ziua de 
duminică, în Copenhaga. 

În Århus, şeful departamentului de ştiri şi divertisment, 
Peter Trast, le oferise miilor de spectatori o mostră din 
programul viitor, pe când cei şapte lei prezenţi din 
departamentul de creaţie stăteau umăr la umăr în ultimul 
rând şi urmăreau reacţia maselor. Subiectul cel mai 
controversat al serii fusese lansat când atmosfera din 
public le era cel mai binevoitoare, iar realizatorii de 
programe urmăreau, salivând, cum rula trailerul show-ului, 
cu provocatorul Apel pentru reintroducerea pedepsei cu 
moartea în Danemarca, pe ecranul imens. Previzualizarea 
era presărată cu exemple de pedofilie, atacuri teroriste şi 
crime în serie, pentru a oferi argumente pentru Pedeapsa 
capitală - în timp ce carele de emisie stăteau cu răcitoarele 
unul lângă altul, pentru a transmite fiecare cuvinţel în 
eterul danez. La premiera spectacolului, publicul trebuia să 
aibă, apoi, posibilitatea de a pune în scenă procese fictive 
cu privire la infractorii reali selectaţi şi cu toţii aşteptau ca 
aceste procese să fie semnificativ mai dure şi mai 
consistente decât jurisprudenţa blândă a sistemului juridic 

392 


- ERIK VALEUR - 


danez. În timp ce imaginile dramatice ale atacurilor cu 
dispozitive incendiare asupra ambasadelor daneze din Siria 
şi Arabia Saudită, după publicarea caricaturilor cu 
Mohammed, se derulau pe ecranele imense, Peter Trøst 
strigase: 

— Viitorul nu este gratuit! Trebuie să luptăm împreună 
pentru viitor! 

Aşa cum şi postul aflat în dificultate lupta pentru publicul 
său. 

În culise avuseseră loc apoi toasturi, deşi Peter nu era 
deloc de acord cu acest proiect şi cu rolul său în cadrul 
proiectului. 

Starea sa proastă de spirit se îmbunătăţise abia când se 
întâlnise cu Asger Christoffersen în parcare, aşa cum 
stabiliseră. Bărbatul înalt, sfrijit, stătea nesigur şi cu părul 
nepieptănat între toate carele de emisie. Se salutară cu o 
strângere de mână şi Peter urcă servieta roşie, uşor 
ponosită, a astronomului în Bedford, înainte să se ducă în 
port. 

Între cei doi domnea o tăcere apăsătoare, până când 
Christoffersen îşi potrivi ochelarii şi spuse: 

— Bine, putem merge până la Lună şi înapoi. 

— La Lună? 

— Da, nu înţelegi simbolistica? 

Peter clătină din cap. 

— Tu eşti Tintin, iar eu... profesorul morocănos râse ca 
un copil... Sunt profesorul Turnesol. 

De fapt, arăta un pic ca personajul comic împrăştiat din 
benzile desenate. Peter simţi o uşurare bruscă, spre 
uimirea lui - ca şi cum întâlnirea cu Asger Christoffersen ar 
fi fost stabilită cu mulţi ani înainte. 

Pe feribot rămăseseră în spatele geamurilor fumurii, în 
timp ce restul echipelor de televiziune plecaseră la 
vânătoare după bere şi ceva de mâncare. 

Asger Christoffersen se lăsă pe spate în scaunul moale şi 
apoi spuse: 


393 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— De copil am fost mic şi slab, dar la un moment dat m- 
am lungit brusc, de parcă mă uda cineva la rădăcină - şi 
mai repede decât oricine altcineva! 

Peter zâmbi. 

— În anul întâi la Universitatea din Århus, fizicianul 
american Alan Guth tocmai descifra mecanismul de 
formare a Universului - acea epocă inflaţionistă, în care 
toată materia, din care suntem formaţi şi noi, a fost 
aruncată cu o forţă de neimaginat în spaţiu. Ştii ce a scris 
apoi în caietul său? O descoperire uimitoare! 

Astronomul râse brusc atât de tare, încât Peter Trøst se 
înfioră. Apoi schimbă brusc subiectul: 

— Nu este uimitor... că noi, atunci când eram nişte 
bebeluşi, am stat în aceeaşi cameră? Asger Christoffersen 
suna extrem de mulţumit şi făcu un alt salt cuantic în 
universul său interior. Şi eu, ca şi tine, m-am căsătorit şi 
am divorţat. Şi eu am lăsat un copil în urmă, exact cum şi 
eu am fost lăsat în urmă. Chiar şi noi, cei de la Kongslund, 
repetăm aceleaşi greşeli din care am avut de suferit. Nu 
este ciudat? 

Motorul feribotului deveni mai gălăgios şi maşina începu 
să se balanseze ritmic. Peter Trast nu avea niciun chef să 
discute despre el sau despre copii - cu nimeni. 

— Fiica mea are acum cincisprezece ani, spuse Asger 
Christoffersen. Este de-a dreptul straniu. Credeam că, de-a 
lungul vieţii, dorul era cam acelaşi. Vreau să spun, dorul 
unui tată de copilul său... Ar trebui să fie imuabil şi fără 
margini. Dar nu este aşa. După un timp, devine din ce în ce 
mai slab... Până când, într-o zi, am înţeles: Dorul este - ca 
orice altceva din lume - influenţat de alte particule cu 
diferite stări de încărcare; şi această influenţă este, la 
rândul său, dependenţa de cei trei piloni ai vieţii: distanţa, 
mişcarea şi timpul. Deci, dacă aşteptăm suficient de mult, 
fără să ieşim la lumină şi dacă distanţa este destul de 
mare, aceste forţe încep să acţioneze Apoi dorul dispare şi, 
odată cu el, şi dragostea. Aşa a fost şi în cazul meu. Cu cât 


394 


- ERIK VALEUR - 


îmi văd fiica mai rar, cu atât îmi este mai puţin dor de ea. 
Nu crezi că aşa s-a întâmplat şi cu părinţii noştri biologici? 

Peter Trøst se simţi un pic ameţit, ca şi cum balansul 
uşor al feribotului i-ar fi declanşat o criză de rău de mare. 

— Am asistat la naşterea fiicei mele, spuse astronomul şi 
clătină din cap, cu mare uimire. Era la modă prin anii '90. Și 
chiar mi-am intrat în rol. Am simţit toată durerea pe care o 
simţea soţia mea, loviturile şi tăieturile - era cea mai pură 
durere prin telepatie. In cele din urmă, a fost nevoie să mi 
se facă o injecție epidurală şi să mă aşeze într-un scaun în 
colţul sălii de naşteri, pentru a mă calma. Au crezut că sunt 
nebun. 

Peter nu-şi dădea seama dacă astronomul îşi bătea joc 
de el. 

— Un pic mai târziu, când fetiţa mea a venit pe lume, am 
început să sughiţ şi să am dureri de stomac, atunci când ea 
făcuse colici. Asger Christoffersen se aplecă uşor spre 
stânga şi îl atinse pe Peter Trast pe umăr. Doar lapte nu am 
avut, pentru copil, desigur. 

Mergeau spre sud către Roskilde, în lumina farului 
capitalei, în timp ce Asger Christoffersen îşi reluă 
monologul. 

— Ştiai că ecranele milioanelor de televizoare pornite 
luminează cerul de noapte şi ne fac orbi la toate planetele, 
stelele şi galaxiile? Este aproape simbolic, nu-i aşa? 

Peter Trøst îl privi din nou pe bărbatul cu care fusese 
împreună, acum mult timp, în celebrul orfelinat. Arăta de 
parcă ar fi crezut în fiecare cuvânt. 

El îşi pierduse iremediabil propria inocenţă atunci când, 
în primul an în şcoala de jurnalism, sedusese o secretară, 
pentru a putea arunca o privire în culisele ministerului şi a 
obţine informaţii cu privire la risipa fondurilor publice 
pentru călătorii, hoteluri, mese la restaurant şi legături 
amoroase. Astfel de metode nemiloase contribuiseră la 
crearea mitului lui Peter Trøst Jorgensen. Aparent, se 
întâlnise cu femeia la o piscină din Gentofte şi, după trei 
săptămâni de relaţie, ea îi povestise ceea ce dorea să ştie. 

395 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


După aceea, ea l-a revăzut numai la televizor, atunci când 
îşi prezenta cu mândrie descoperirile. Băiatul care pe 
atunci avea douăzeci de ani, avusese parte de o lansare 
fulminantă şi nu se gândise la consecinţe. Singurele linii 
după care se ghida erau aşteptările editorului. Femeia îşi 
pierduse locul de muncă, toţi colegii şi prietenii şi, cinci luni 
mai târziu, fusese găsită înecată, nu în piscina mare, cu 
apă caldă, de la Kildeskovhalle, ci într-o cadă cu apă rece 
ca gheaţa în care, pentru siguranţă, îşi tăiase venele şi 
înghiţise şi trei flacoane de somnifere. 

Acest episod şi toate miturile care se creaseră în jurul lui 
stârniseră admiraţia colegilor tineri şi mai în vârstă. Peter 
suprimase evenimentele conştient, dar în ultimul timp ea 
începuse să îi apară în vise, privindu-l de sus, din cer, în 
timp ce apa ce picura din părul ei îi îmbiba perna. Ea ar fi 
putut să-l ţină de mână şi pe directorul Nordal, dar chiar şi 
aşa tot se trezea ud de transpiraţie şi auzea zgomotul apei, 
ca şi cum ar fi pătruns printr-un orificiu, în întuneric, până 
la el. 

Parcară în faţa hotelului SAS pe Hammerichsgade, unde 
Peter îl cază pe marele astronom într-o cameră mică, dar 
luxoasă, la primul etaj, departe de toate tulburările 
pământeşti şi cu vedere spre fiord şi spre coasta suedeză. 

Asger Christoffersen rămase îndelung la fereastră şi 
încercă să zărească insula Hven - dar faimoasa insulă a 
predecesorului său era ascunsă în întuneric. 


Era a treia vineri din luna iunie. Urmărisem emisiunea 
Channel DK Roadshow din Århus întreaga seară. 
Spectacolul tocmai ajunsese la final, când al şaselea simţ 
mă făcu să mă ridic şi să arunc o privire pe fereastra 
camerei. Un Audi bleumarin cotise de pe Strandvej şi 
înainta pe alee. Maşina lui Carl Malle. 

Nu ne aşteptam să-l revedem atât de repede pe şeful 
securităţii. Vizita lui sugera că starea de spirit din minister 
era disperată. Doar nu credea că noi i-am mai fi putut 
spune altceva decât ce îi spusesem deja. 

396 


- ERIK VALEUR - 


Mai întâi ne-am aşezat la masa mică din sticlă, de unde 
se putea vedea marea şi plaja. Dar Carl Malle nu avea ochi 
pentru frumuseţea cerului sau a mării. Venise pentru a găsi 
adevărul care, în opinia lui, era ascuns în Kongslund. 

— Am vorbit cu ministrul de stat, deschise el discuţia 
încruntat. Încă mai crede că ştiţi ceva care ne-ar putea fi de 
folos. 

Mă privi direct şi spuse, neobişnuit de sentimental: 

— Marie, fă-o pentru mama ta adoptivă... 

— Pentru mama mea adoptivă ar trebui să vă dau nişte 
informaţii pe care nu le deţin? l-am întrerupt cu un dispreţ 
evident, în timp ce furia mă făcu să uit, pentru o clipă, de 
teamă. 

— Ce ştia Magna despre băiatul... despre care este 
vorba? întrebă el. 

— Nu a vorbit niciodată despre vreun John Bjergstrand, i- 
am răspuns sincer. 

— Cine a trimis scrisoarea anonimă? 

— La ce scrisoare vă referiţi? 

Mă privi pentru o lungă perioadă de timp. 

— Scrisoarea trimisă foştilor locuitori din Camera 
sugarilor. Lui Orla Berntsen şi presei? 

— De unde să ştiu eu? 

— Ai locuit aici toată viaţa ta. Întinse braţele, dar fără a 
lăsa ceaşca jos. Ai un simţ pentru... 

Făcu o pauză. 

— Pentru trecut? am întrebat eu. 

Susanne nu se deranjă să îl servească pe şeful securităţii 
cu prăjitură sau cu biscuiţi. Poate pentru a-şi exprima 
dezaprobarea. 

— Da, spuse el. 

— Ce legătură aveţi dumneavoastră şi ministrul cu 
treaba asta? 

Întrebarea venise pe neaşteptate şi foarte direct. 

Mâna care ţinea ceaşca se lăsă ceremonios pe masă şi 
stătu nemişcată pentru o clipă. 


397 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— O cunoaştem pe Magna de la înfiinţarea orfelinatului 
Kongslund. 

— Da. V-am văzut în Saborg. 

El se încruntă. Pentru un bărbat precum Carl Malle, 
acesta era un gest neobişnuit de nervos. 

— Împreună cu Orla şi cu Severin - atunci când erau 
amândoi copii. 

— Locuiam acolo. Vocea lui era scăzută. 

— l-aţi supravegheat şi pe ceilalţi, nu-i aşa? 

Se întoarse spre Susanne, care stătea, ca de obicei, cu 
spatele la fiord, pe canapeaua din mahon, închisă la 
culoare, cu tapiţeria din mătase gri-albastră. Mi se păru că 
devenise cam palid. 

— Ce era atât de interesant la cei şapte copii din Camera 
elefanților? Mai ales în anul... 1961? 

Acum îi simţeam respiraţia până la mine, în partea mea 
de masă. 

— Marie, am urmărit soarta acestui cămin mai bine de 
cincizeci de ani. O cunosc pe mama ta de foarte, foarte 
mult timp, spuse el. 

— Mama mea adoptivă, l-am corectat. 

— Ce ţi-a povestit Magna? Mai mult nici nu vreau să ştiu. 

— Nu mi-ati răspuns la întrebare. 

Cuvintele mele parcă erau cele ale unei polițiste. 

— Eşti inteligentă. Aşa ai fost mereu. În vocea lui era o 
admiraţie ciudată, la care nu mă aşteptasem. Dar 
întrebările tale nu au nimic de-a face cu cazul. Ştiam de la 
Magna că doi dintre băieţi locuiau la mine în cartier, nimic 
mai mult. Au mai fost şi alţi copii pe care trebuia să-i văd 
din când în când - din curiozitate şi din dragoste. 

Cuvântul, în gura lui, suna complet greşit. 

— Sau atunci când întâmpinau dificultăţi. Recunosc. 

Asta suna mult mai realist. 

— Într-un fel, am fost îngerul lor păzitor. 

Încercă, fără succes, să zâmbească, iar ultimul cuvânt 
aproape că îl rostise ca pe o şoaptă. L-am privit cum 


398 


- ERIK VALEUR - 


încerca, enervat, să se explice - de parcă s-ar fi aflat chiar 
el pe banca acuzaților. 

— Cât de bine îl cunoaşteţi pe Asger Christoffersen? am 
întrebat, cât timp eram, încă, în superioritate. 

— De unde să îl cunosc eu? 

— Sunt sigură că îl cunoaşteţi. 

— Da, îl cunosc. 

Recunoscuse mai devreme decât mă aşteptam, cuvintele 
fiindu-i însoţite de o privire provocatoare, izvorâtă din ochii 
cenuşii. 

— Până la urmă, părinţii lui au fost cei care au fost cât pe 
aci să distrugă totul, nu-i aşa? A 

Ochii îi scăpărară, o imagine destul de rară. In toţi anii în 
care îl spionasem în Saborg nu mai văzusem aşa ceva. 

— Atunci când i-aţi reunit pe Susanne şi pe Asger, 
corect? 

Am văzut cum Susanne tresare. Carl Malle tăcea. 

— Nu ar fi trebuit să vorbim între noi, aşa este, nu? Nu ar 
fi trebuit să aflăm că niciunul dintre copiii din Camera 
elefanților nu avea nici cea mai vagă idee despre părinţii 
săi biologici sau că s-au aflat în acelaşi timp, în acelaşi loc 
şi că aveau lacune similare în trecutul lor? Spre deosebire 
de procedura obişnuită de la Kongslund, Magna le-a cerut 
părinţilor adoptivi ai acestor copii să nu dezvăluie niciodată 
nimic despre trecutul lor. Copiii nu ar fi trebuit să afle 
niciodată că au fost adoptați şi că provin din acest cămin... 
Numai aşa s-ar fi putut... evita scandalul care ar fi distrus 
Kongslund şi pe toţi cei implicaţi. Mă exprim destul de clar? 

El rămase nemişcat pentru o clipă - apoi clătină din cap. 

— Ce fel de scandal? Cine este John Bjergstrand? 

Trase brusc aer în piept şi, în cele din urmă, îşi recăpătă 
vocea: 

— Ascultă-mă bine, Marie. Ajută-ne să îl găsim pe acest 
băiat acum, că Magna nu mai este aici - şi, probabil, cineva 
a ucis-o din cauza acestei scrisori... şi, poate, din cauza 
numelui. Până la urmă, a fost mama ta. 

— Mama mea adoptivă. 

399 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Da. Şi poate cineva a ucis-o pe mama ta adoptivă, 
pentru a-l ascunde de noi. 

— Sau pentru a-l găsi. 

Rămase un timp tăcut, în timp ce încerca să-şi ţină furia 
sub control. Mâinile lui mari ţineau ceaşca din care de-abia 
băuse. 

— Noi îi căutăm şi jurnalul ei personal. Registrul 
Kongslund, spuse, în cele din urmă. 

— Ce este atât de special în cazul nostru, domnule Carl? 
De ce sunteţi atât de îngrijorat cu privire la copiii din 
Camera elefanților? Ce este atât de interesant la noi? 

Se ridică brusc şi trânti ceaşca pe farfurioară. Îşi pierduse 
răbdarea. 

— Credem că Magna, înainte de moartea ei, a dat 
altcuiva registrul. Şi, în opinia noastră, tu eşti unul dintre 
candidaţii cei mai evidenti. 

Aruncă o carte de vizită mică, albă pe masă. 

— Sună-mă dacă vrei să vorbeşti cu mine. Sunt sigur că 
ai o idee despre această chestiune. Sună-mă. 

Işi recăpătase calmul în ultimul moment. 

— Oh, da. Flerul Mariei pentru crimă... am şuierat. 

Deja nu îmi mai puteam ascunde furia. 

— Nu-i aşa? Parcă ar fi un roman ieftin, spuse Carl Malle, 
apoi părăsi camera şi, la scurt timp după aceea, am auzit 
cum se închide uşa de la intrare. 

Susanne Ingemann, directoarea casei Kongslund, nu 
scosese un cuvânt pe tot parcursul confruntării. 

Desigur, ea va fi obligată să dezvăluie secretul pe care 
nu îl cunoşteau foarte mulţi oameni şi despre care numai 
Carl Malle şi cu mine îl discutaserăm în camera ei. 

Poziţia Susannei ca directoare a renumitului orfelinat, 
termenul de şefă nemaifiind la modă era, de fapt, o şansă 
la fel de redusă ca oricare dintre celelalte evenimente care 
îi reuniseră pe copiii din Camera elefanților. 

Magna o angajase în 1984 ca asistentă personală şi, cinci 
ani mai târziu, ea îşi înlocuise şefa, în postul de directoare. 
După câteva săptămâni de la numire, după ce băusem 

400 


- ERIK VALEUR - 


ceaiul în camera de grădină, mi-am dat seama că ea 
devenise mai frumoasă cu anii. Şi mă întrebam (ca toţi 
ceilalţi) de ce nu se căsătorise şi nu avea copii. Probabil că 
existau sute de bărbaţi care ar fi făcut dragoste cu ea, dar 
fiind ceva atât de intim, bineînţeles că nu am îndrăznit să o 
întreb. 

Spre marea mea surprindere, ea m-a vizitat câteva zile 
mai târziu, în camera mea. Acest lucru îmi stârnise 
nesiguranța, căci nu-i avusesem ca invitaţi decât pe Gerda 
sau pe mama mea adoptivă şi, bineînţeles, pe Magdalene. 

l-am oferit, un pic nesigură, scaunul meu Chippendale, 
iar eu m-am aşezat pe pat, tăcută şi incapabilă să leg două 
vorbe. Până şi oglinda fusese tăcută în acea zi. 

În timpul primei ei vizite mi-a pus întrebări despre copii şi 
despre activităţile de rutină din cămin. Nu era ceva 
neobişnuit, până la urmă, locuisem aici toată viaţa mea. l- 
am răspuns aşa cum am putut mai bine şi, probabil, am 
intrat în detalii mai mult decât era, cu adevărat, necesar, în 
timp ce îi povesteam despre metodele pedagogice ale 
Magnei, pe care nimeni nu le pusese la îndoială vreodată, 
despre relaţia ei cu Gerda şi despre lupta ei împotriva 
bărbaţilor puternici, care le ştiau pe toate, şi care 
încercaseră, de-a lungul anilor, să se amestece în afacerile 
căminului Kongslund, deşi ar fi trebuit să ştie, de fapt, că 
acesta era teritoriul de necontestat al Magnei şi ea va 
riposta cu aceeaşi energie neţărmurită cu care zdrobea 
capetele tulpinilor de flori pe masa din bucătărie. Explicaţia 
prelungită mă făcuse să rămân fără suflu, nu mai eram 
obişnuită să vorbesc atât de mult timp. Pe măsură ce 
timpul trecea, m-am relaxat un pic, pentru că Susanne m-a 
ascultat concentrată şi n-a pus întrebări personale. 

Dar asta avea să se schimbe. 

— Eşti o femeie foarte frumoasă, Marie! spusese ea dintr- 
odată, într-o sâmbătă seara, pe când îi povesteam, cu o 
mândrie nedisimulată, despre cum scăpase Gerda de 
ofiţerul german din Gestapo, în timpul războiului. 

Şi apoi spuse ceva de neconceput. 

401 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— De ce nu ţi-ai căutat niciodată niciun bărbat? 

Sângele îmi inundă pe dată obrajii strâmbi şi se lăsă pe 
umărul meu stâng, arzând ca focul. Până acum îmi 
împărtăşisem urâţenia numai cu oglinda din mahon, care 
stătea atârnată în camera mea, de când eram mică. Incă 
din copilărie mă obişnuisem cu caricaturile sale urâte, 
precum şi cu întrebările intruzive şi cu conversațiile 
nocturne, care se învârteau mereu în jurul defectelor mele 
congenitale. Toată copilăria mea, Magna încercase să 
minimalizeze aspectul meu bizar, în prezenţa altora, sau 
glumea atât de deschis despre cât de mult uimiseră şi 
încântaseră lumea medicală malformaţiile copilului găsit. 

Dar Susanne nu zâmbea. Îşi împinsese scaunul mai 
aproape de patul meu, la al cărui capăt mă ascunsesem. 

— Probabil crezi că nu este adevărat, Marie, pentru că te 
uiţi mereu în oglinda veche, ruptă, care nu te arată în 
întregime. Tu vezi mereu numai asimetria, diformitatea. 
Dar nu şi imaginea de ansamblu... Buzele îi erau uşor 
deschise şi lumina soarelui care cobora peste fiord îi 
mângâia gâtul şi umerii. Nici astăzi nu aş putea descrie 
asta diferit. Nici măcar Magdalene nu-mi atinsese vreodată 
sufletul atât de deschis, eram complet copleşită. Cu toate 
acestea, nu am îndrăznit, în acest moment magic, să 
răspund, pentru că mă temeam că sâsâitul pe care îl 
împrumutasem după moartea prietenei mele spastice ar fi 
putut reveni şi mi-ar fi putut transforma cuvintele într-un 
mod pe care Susanne nu l-ar fi înţeles. Dar mă îngrijorasem 
degeaba. 

În acel moment, ea se aplecă în lumina celor şapte 
lumânări care stăteau în candelabrul aurit, pe care îl 
primisem de la Gerda la confirmarea mea, şi mă sărută. M- 
am speriat atât de tare, încât nu m-am retras nici măcar cu 
un centimetru din faţa ei. Strălucirea roşie a apusului de 
soare ne învăluia, iar eu mă împinsesem complet în ea şi 
îmbrăţişasem, spre propria mea surprindere, pentru prima 
dată în viaţa mea, un om de vârsta mea - şi mă pierdusem 
într-un mod fără precedent. 

402 


- ERIK VALEUR - 


Câteva ore mai târziu - după ce ea plecase - stând 
singură în pat, am început să râd tare. 

Susanne se întorcea seară după seară. Pe tot parcursul 
iernii ne petreceam nopţile împreună, în camera regelui, în 
timp ce copiii dormeau şi asistentele erau de serviciu. ŞI 
într-una din nopţile în care vântul sufla rece în jurul celor 
şapte coşuri masive ale vilei Kongslund, ea îmi spuse 
povestea ei. 

Inchise ochii şi îmi povesti despre peninsula cu casa de la 
ţară şi tufele cu mure. Povestea ei era mai sinistră şi mai 
de neînțeles decât oricare alta pe care o auzisem vreodată. 
Povestirea ei fusese un vot de încredere, pe care Susanne 
nu îl mai dăduse nimănui altcuiva şi care dezbrăcase 
oglinda neagră din spatele ei, o dată pentru totdeauna de 
orice putere. Dar ea nu putea şti că eu îi aflasem deja 
secretul cel mai mare. Venise la Kongslund în 1961 şi 
primise un pat în Camera sugarilor, unde îşi petrecuse 
Crăciunul cu mine şi cu cei cinci băieţei. Era unul dintre cei 
şapte copii din vechea fotografie de ziar Cei șapte pitici, 
fiind singura fată, în afară de mine. 

Nu am îndrăznit să-i mărturisesc ceea ce ştiam despre 
viaţa şi despre trecutul ei. Poate că mă ruşinam de 
curiozitatea mea tinerească, pentru că voiam să aflu totul 
despre copiii care fuseseră adoptați, precum şi de talentul 
meu unic de a-i spiona, fără ca vreunul dintre ei să îmi 
observe prezenţa. Dar cel mai important motiv era, 
bineînţeles, acela că o putea costa totul, un lucru care o 
făcuse, după părerea mea şi în ciuda frumuseţii sale, tot 
ceea ce era: ucisese - şi într-un mod absolut clar. 


403 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


23 
SUSANNE 


1961-1978 


Ca adult, venea pentru a doua oară la Kongslund. Ea 
intră în vilă cu un amestec de vigilență şi sfidare, pe care 
toți copiii de la Kongsluna îl etalau. 

Cred că, de fapt, curiozitatea ei o făcuse să se lase 
convinsă de Magna să preia postul de la Kongslund şi să 
lucreze mai întâi ca reprezentanta, apoi ca succesoarea ei. 
Pe de altă parte, nimeni nu se adaptase mai bine decât ea. 

Pentru mine, ea fusese întotdeauna întruchiparea fetiţei 
care călătorea în josul râului, pe frunza imensă de nufăr. O 
iubisem din momentul în care mă ascunsesem, pentru 
prima dată, în spatele arbuştilor de soc şi de spini, pentru a 
o urmări în secret şi incercasem să-mi imaginez cum ar fi 
fost viaţa ei - departe, în peninsulă. 


Venise ca o străină şi plecase ca o străină. 

Atât de uşor puteau fi descrise începutul şi sfârşitul 
copilăriei Susannei Ingemann. 

De la moartea Magdalenei trecuseră cinci ani, atunci 
când mi-am aplecat atenţia spre fata care ne părăsise în 
martie 1962. Nu fusese uşor, pentru că părinţii ei locuiau 
într-o zonă la care se ajungea cu greu. 

Când am luat trenul din gara centrală din Copenhaga 
spre Kalundborg, aveam treisprezece ani. Magna îşi 
petrecea sfârşitul de săptămână cu prietenele ei de la 
Protecţia copilului, într-o casă de vară din Hombaek. Imi 
amintesc că Gerda îmi aruncase privirea care, odată, 
trebuie să-i fi dat afară pe soldaţii germani din vila 
Kongslund, dar mă lăsase să plec, până la urmă - ba, mai 
mult, o făcusem să promită că nu va povesti despre 
călătoria mea. 


404 


- ERIK VALEUR - 


Îmi petrecusem o zi întreagă pe promontoriul luminos, 
unde ea locuia sub umbra unui arțar mare. Nu mă 
observase şi nici eu nu mă dădusem de gol. Poate că ar fi 
trebuit să fac asta, având în vedere evenimentele 
ulterioare, dar nu m-am gândit la asta în acel moment. Era 
cea mai frumoasă, nevinovată creatură care plecase 
vreodată din Camera elefanților. Şi nimeni dintre cei care o 
vedeau nu ar fi putut crede, în mod serios, că i s-ar putea 
întâmpla ceva groaznic. Mi-am reproşat această eroare de 
multe ori, mai târziu. Susanne Ingemann ajunsese într-o 
casă în care sălăşluiau demoni puternici, ceea ce eu nu 
observasem în primele luni în care o urmărisem din 
ascunzătoarea mea. 

Ajunsese în peninsulă în primăvara rece a anului 1962. 
Micuța curte era aranjată în ordine şi construită solid, fiind 
de patru generaţii în posesia familiei Ingemann. In susul 
străzii dintre Vâghaj şi Kalundborg, clădirea principală 
amintea de o cutie plată de tort, pe care un copil creativ o 
înzestrase cu ferestre, uşi şi cu o coamă ascuţită de 
acoperiş. Strecurată între două dealuri, era protejată de 
privirile curioase şi de rafalele feroce de vânt din fiord. 
Lângă clădirea principală se afla un hambar mic şi 
proprietatea includea o mică zonă cu un lac, pe care copiii 
din împrejurimi îl foloseau, iarna pentru patinaj, iar vara 
pentru înot. De Sf. loan, pe 24 iunie, lacul era gri-albăstrui, 
iar în noiembrie, când veneau furtunile de zăpadă, era de 
un verde intens. Prima amintire conştientă pe care o avea 
Susanne era o zi de toamnă pe lac. Se bălăcea în apă şi se 
uita în adâncuri, când, brusc, în faţa ei, între ramuri, 
frunzele de nufăr şi brusturi apăru o figură străină şi 
dispăru din nou. Aşa mă descrisese odată. 

Din întunericul de sub suprafaţa apei, o fată disperată o 
privise pentru un moment şi Susanne simţise o dorinţă 
impetuoasă de a se strecura printre nuferii din apă şi de a 
împărtăşi tăcerea şi răcoarea cu ea. Cred că de-abia mai 
târziu şi-a dat seama pe cine văzuse acolo, dar nu s-a dat 
niciodată de gol, probabil că nici măcar în faţa ei înseși. 

405 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Strigătele tatălui ei de pe mal o salvaseră în acel moment, 
mai multe nu a povestit despre asta. 

Familia s-a bucurat întotdeauna de moştenitori de sex 
masculin, până când bunicii Susannei se aleseseră cu trei 
fete, care ulterior nu mai avuseseră copii. Când fiica lor mai 
mare, Josefine, a hotărât să se căsătorească cu servitorul 
de la ferma vecină, oftaseră de uşurare, acum ferma putea 
exista în continuare, încă o generaţie. 

Soarta auzise oftatul lor de uşurare şi luase imediat 
măsuri, şi Josefine Ingemann fusese cea ademenită la 
marginea prăpastiei. Cu câteva luni înainte să rostească 
jurămintele de căsătorie în faţa servitorului, ea flirtase cu 
un vizitator din Copenhaga. Acesta se numea Ulrik şi tânăra 
femeie de la ţară fusese impresionată de felul lui exotic, 
sofisticat. Ea îl văzuse pe bărbatul înalt, frumos, într-o zi de 
piaţă, în oraş, îi întâlnise privirea şi îşi împărtăşise visele cu 
el. Mai întâi de toate, el îşi dorea să călătorească un an prin 
lume şi să adune material pentru un mare roman de 
călătorie, care l-ar fi ajutat, după întoarcerea sa, să devină 
bogat şi faimos. După aceea avea de gând să se 
căsătorească cu ea şi să o facă regină în palatul său de vis. 

Aşa spusese el. 

Intr-o zi el plecă, aşa cum anunţase. Ea îi scrisese, luni 
întregi, la adresele lui de post-restant din toată lumea, dar 
nu primise niciodată răspuns. 

In cele din urmă, ea se resemnă - şi se căsători cu 
servitorul de la ferma vecină, care o iubise sincer toată 
viaţa lui - şi, astfel, intră în mulţimea infinită de femei care 
erau căsătorite religios cu un bărbat, în timp ce visa în 
secret la altul, pe care, până la urmă, nu îndrăznise să îl 
urmeze. 

Ferma din Vâghaj era un cămin complet pe gustul 
Magnei. Aceasta se afla chiar în fiord şi, în sud şi în vest, 
era apă cât vedeai cu ochii. 

Cei mai vechi locuitori ai peninsulei ar fi povestit oricui 
era dispus să asculte că peisajul străbătut de vânturi 
ascundea secrete şi tragedii încă de la începuturile ţării. 

406 


- ERIK VALEUR - 


Aici, fiul regelui Valdemar Sejr fusese lovit în inimă de o 
săgeată rătăcită, după care regele, în doliul lui neputincios 
aprinsese un mare foc, care devorase fiecare trunchi de 
copac, fiecare ramură şi fiecare frunză din toată peninsula - 
şi în lumina flăcărilor, el îi blestemase pe locuitorii 
peninsulei să fie biciuiţi pe vecie de furtuni şi vânturi şi să 
nu fie în stare să găsească vreodată un loc ferit de 
intemperii. 

Dar, aşa cum se întâmplă de obicei, copacii au crescut 
din nou şi s-au întins spre cer, iar peste dealuri, văi şi lunci 
pluteau fluturi albi, galbeni şi portocalii şi zumzetul 
insectelor. 

În mijlocul acestei explozii de culori se afla Anton 
Jorgensen - soţul Josefinei Ingemann, care era atât de 
modest încât nu ar fi venit, probabil, pe lume, dacă 
altcineva nu ar fi luat această decizie pentru el. Destinul 
capricios  aranjase, astfel, ca soţul Josefinei, Anton 
Jorgensen, să nu fie în stare să aibă un moştenitor ca să 
ducă la îndeplinire cel mai mare vis de la Vâghoj. 

Ideea de a adopta un copil le venise atunci când sora mai 
mică a Josefinei citise un articol dintr-un ziar, în care era 
descris, pe opt pagini ilustrate, un orfelinat din Skodsborg, 
Copenhaga. Sub titlul Lăsați copiii să vină la mine, pe o 
suprafaţă mare de gazon, stătea directoarea căminului, cu 
braţele deschise. 

Fusese nevoie să aştepte doi ani aprobarea adopţiei şi 
primiseră decizia în aceeaşi săptămână în care se născuse 
Susanne şi fusese adusă cu un taxi pe cei câţiva kilometri 
de la Rigshospital la orfelinatul Kongslund. În acel moment 
fusese culcată lângă patul meu (după cum am aflat mai 
târziu) şi gândul mă fascina, atunci când o priveam din 
ascunzătoarea mea din tufişurile din Vâghoj. 

Dacă Anton fusese intimidat de femeile puternice de la 
Kongslund şi astfel familia nu primise băiatul mult aşteptat, 
nu s-a aflat niciodată. Când Susanne îl întrebă pe tatăl ei, 
după mai mulţi ani, exact despre acest detaliu, el o privi 
mirat pentru o clipă, înainte de a-şi băga mâinile în 

407 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


buzunare şi de a pretinde că nu era acolo. Când Anton se 
confrunta cu una dintre întrebările grele ale vieţii, el făcea 
exact asta: dispărea, fără vreun avertisment, din corpul 
său, pe care îl lăsa în urmă, pe pământ, şi unde se putea 
întoarce de îndată ce problema sau neplăcerile treceau. 
Susanne înţelesese că el nu avea să răspundă niciodată la 
această întrebare şi îl lăsă din nou singur în curte. Câteva 
minute mai târziu, el îşi venise din nou în fire şi plecase. 
Întreaga situaţie fusese destul de ireală. 

După ce toate formalităţile fuseseră rezolvate, Anton şi 
Josefine ajunseră pe 9 martie 1962 la Skodsburg, în Volvo- 
ul lor model nou, de culoarea cremei de vanilie, iar Josefine 
din  Vâghoj se  îndrăgostise instantaneu de micuța 
frumuseţe. De-abia mulţi ani mai târziu am aflat că Magna 
le-a povestit Josefinei şi lui Anton, în acea zi, istoria fetiţei, 
fictivă sau adevărată, care avea să îl coste pe un om viaţa: 
mama biologică a Susannei plecase direct de pe patul de 
lăuză, la Gara centrală, unde se întâlnise cu un număr 
adecvat de bărbaţi şi făcuse ceea ce era necesar pentru a 
obţine un bilet la clasa întâi pentru Hamburg - unde îşi 
pierduse urma. După această poveste, perechea din 
peninsulă acceptase fericită propunerea directoarei 
căminului, aceea de a distruge cele câteva documente 
existente, referitoare la dubioasa naştere - complet 
împotriva principiilor efective ale Protecţiei copilului. 

Conduseseră o sută douăzeci de kilometri pe străzile 
acoperite de gheaţă, înapoi în peninsulă, însufleţiţi de 
dorinţa de a-şi vedea noul copil în noul cămin, trezindu-se 
într-o viaţă nouă şi a vedea cum soarele răsărea, în 
dimineaţa următoare, deasupra fiordului. 

Târziu în noapte făcuseră dragoste, ca şi cum ar fi vrut să 
simbolizeze concepţia unei noi vieţi, iar Josefine gemea 
incontrolabil sub trupul musculos al lui Anton, de parcă ar fi 
vrut să scape de grijile şi durerile aduse de mulţii ani 
nenorociţi petrecuţi pe peninsulă. Apoi adormiseră, strâns 
îmbrăţişaţi şi nu auziseră cântarea destinului, care în acea 


408 


- ERIK VALEUR - 


noapte fredona cântecul vieţii în organismul fertil al 
Josefinei - somnul le era prea adânc. 

Când se crăpă de ziuă, viscolul se mutase în nord. 
Soarele strălucea pe Vâghoj şi Bakkehof şi îşi croia drum 
printre crengile groase ale copacilor. Intr-o rază de soare 
care intra prin fereastră, fetiţa părea la fel de visătoare şi 
de frumoasă în leagănul ei alb, ca Degeţica pe frunza ei de 
nufăr, ascultând chemarea pe care numai ea o putea auzi. 


Exact în aceste zile Ulrik, globe-trotterul, reapăruse - 
între două dintre multiplele sale călătorii prin lume - în 
viaţa Josefinei. Discret şi monden, exact cum şi-l amintea. Il 
zărise în Storegade din Kalundborg, unde ea îşi făcea 
cumpărăturile de weekend şi se pierduse iremediabil. El o 
invitase să ia prânzul împreună în Samandshotel. Apoi ea îl 
urmase în camera lui şi îi ascultase poveştile de pe 
continentele întunecate pe care călătorise (fără a-i dedica 
măcar un gând) şi ei i se păru că vajnicul călător nu fusese 
niciodată departe, iar corpul ei îl dorea mai mult decât 
dorise vreodată pe cineva. 

Anton era croit în aşa fel încât nu fusese surprins de 
întoarcerea atât de târzie a soţiei sale din acea zi. lar 
Josefine îşi îngropă amintirea acelei aventuri atât de adânc 
în interiorul ei, încât nici măcar prietena ei cea mai bună nu 
observă nimic. Pe raftul ei, începând din acea zi, se 
adunară, an după an, toate articolele lui din ziarele 
săptămânale Hjemmet, Alt for Damerne, Familie Journalen, 
în bibliorafturi cu inele. În următorii ani în care ea îi 
trimisese din nou scrisori fără răspuns, în toate colţurile 
lumii, el publicase cărţi din ce în ce mai groase cu poveşti 
din ce în ce mai provocatoare, din toată lumea. Ea le 
cumpărase pe toate, dar nu îl mai văzuse niciodată. 

Când în vara anului 1962, exact la patru luni după 
sosirea Susannei, a primit şocanta veste că era însărcinată, 
nu a scos un cuvânt şase zile la rând. 

În ziua a şaptea l-a luat deoparte pe Anton, atunci când 
cobora din tractor, şi l-a informat cu privire la faptul uimitor 

409 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


care se întâmplase în noaptea de după întoarcerea lor de la 
Kongslund, şi anume că rămăsese însărcinată. 

Anton nu dispunea de suficientă imaginaţie pentru a se 
gândi la o înşelătorie de asemenea proporţii. Aşa că a 
rămas înţepenit, în cămaşa lui roşie, în carouri, în curte, 
încercând să-şi găsească nişte cuvinte care să-şi exprime 
bucuria. Atunci ea puse deja întrebarea următoare care o 
frământa. 

— Cum mai putem să o dăm acum pe Susanne înapoi? 

Anton rămăsese nemişcat, ea îl lăsase fără grai. 

— Ce vrei să spui cu asta... să o dăm înapoi? 

Ochii verzi-albăstrui ai Josefinei erau de aceeaşi culoare 
ca şi suprafaţa lacului în lunile geroase de iarnă, şi îi vorbi 
soţului ei ca unui copil. 

— Aşa ar fi trebuit să fie încă de la început, Anton! Ar fi 
trebuit să avem un singur copil. Acum că eu am rămas 
însărcinată cu copilul nostru, cu siguranţă trebuie să existe 
în altă parte a ţării părinţi fără copii, care să se bucure de 
Susanne. Nu avem nevoie de doi copii. 

În mod normal, într-o astfel de situaţie, Anton ar fi rămas 
țintuit locului şi şi-ar fi părăsit corpul - dar nu şi de data 
aceasta. Asta ar fi trebuit să o avertizeze pe Josefine. 

El se clătină, străduindu-se să îşi găsească cuvintele, 
înainte şi înapoi, după care spuse: 

— Vrei să spui că trebuie să o dăm... unor alte 
persoane... străine... 

Îşi întrerupse propoziţia. 

Josefine dăduse din cap şi zâmbise. 

— Păi şi noi am fost străini pentru ea, argumentă ea. 
Înainte ca ea să fi ajuns la noi. 

Anton Jorgensen îşi lăsă braţele să atârne fără vlagă pe 
lângă corp; arăta ca sperietoarea din grădina casei, 
îmbrăcată cu o cămaşă veche de fermier, sperietoare pe 
care soacra lui o îmbrăca iarna mereu cu cămăşile lui vechi, 
decolorate. 

— Ascultă, îi spuse Josefine, părând că-şi leagănă deja în 
braţe, cu mişcări blânde, propriul copil nou-născut, sânge 

410 


- ERIK VALEUR - 


din sângele ei. Vom suna la Protecţia copilului din 
Copenhaga şi le vom explica problema noastră. Ei vor 
trebui să-i caute o familie nouă Susannei - o familie care 
poate să-i ofere tot ceea ce noi nu îi mai putem oferi. 

Ca femeie adultă, Susanne Ingemann făcuse deseori 
presupuneri cu privire la acest moment unic, fundamental, 
în care Anton rămăsese mut în faţa soţiei sale şi înţelesese 
intenţia lui de a-şi părăsi corpul şi de a zbura spre cer, de 
unde să contemple ceva ce nu ar fi crezut vreodată că va 
vedea. De la o secundă la alta, dragostea lui de neclintit, 
necondiționată, se transformase într-o disperare neagră, 
atrofiată. Sunt sigură că Josefine îl văzuse dispărând în acel 
moment şi că amândoi au ştiut că Susanne avea să rămână 
la fermă şi că ei doi îşi pierduseră pentru totdeauna relaţia 
soţ-soţie. 

Desigur, ei nu s-au despărţit, îmi povestise Susanne, 
pentru că niciunul din ei n-avea habar unde ar fi putut să se 
ducă. Doar sufletele lor zburaseră în asfinţit, pentru 
totdeauna, ca două frunze plutind în vânt. 

Josefine făcuse stânga împrejur şi intrase în casă, uşor 
aplecată, ca şi cum ar fi ţinut încă în braţe copilul invizibil. 
Anton a rămas în urmă de parcă prinsese rădăcini în 
pământ, în mijlocul curţii, şi acolo a stat căzut pe gânduri 
până la căderea serii. 

larna următoare, Josefine a adus pe lume o fetiţă, căreia 
i-au pus numele Samanda, pentru că hotărâseră amândoi 
ca numele celor doi copii ar fi trebuit să înceapă cu aceeaşi 
literă. Poate că, astfel, în mod inconştient, îşi doreau să 
ascundă originea diferită a celor două fete - Samanda, 
sânge din sângele lor, Susanne o străină care fusese adusă 
pe lume de o mamă care, potrivit Magnei, sfârşise ca 
prostituată în Hamburg. 

În primii ani, fetele crescuseră într-o armonie aparentă, 
înconjurate de liniştea ciudată a părinţilor lor şi a locului în 
care trăiau. Cei mai mulţi oameni îşi poartă amintirile cu ei 
pe durata întregii vieţi, bine împachetate şi depozitate la 
cele mai mici niveluri ale conştiinţei, până când, la un 

411 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


moment dat, aceste amintiri apar în mod surprinzător şi 
produc fraze şi imagini confuze. La fel şi-a amintit şi 
Susanne, mult mai târziu, de sentimentul de nesiguranţă, 
atunci când stătea în bucătărie cu mama ei şi se simţea ca 
o străină. Putea simţi mirosul de pâine caldă, auzea 
gângăveala Samandei, îşi vedea mama cum o ridica pe 
Samanda şi o aşeza pe masa de bucătărie rămânând cu 
ochii aţintiţi pe ea, în timp ce o mângâia pe păr - şi în acel 
moment simţise diferenţa pe care nu o putea numi. 

Simţise dragostea tatălui ei, atunci când o ducea în braţe 
pe câmp şi îi povestea despre toate minunile, mari şi mici, 
ascunse deasupra şi în adâncul Pământului, dar în vocea lui 
putea intui şi o urmă de milă. Când se făcuse mai mare, 
părinţii ei i-ar fi putut povesti cum se întâmplase totul, dar 
în casa albă se decisese, cu mult timp în urmă, că adevărul 
trebuia să fie ascuns. Afecţiunea Josefinei pentru Samanda 
devenea din ce în ce mai puternică odată cu trecerea 
anilor, în timp ce pe Susanne o ignora din ce în ce mai 
mult. Pe rafturile lor înalte, înguste, stăteau cărţile lungi, 
subţiri cu descrierile lui Ulrik despre lumea mare şi largă, 
pe care ea nu le văzuse niciodată cu ochii ei; vârfurile 
înzăpezite din Tibet, crevasele adânci din Himalaya, 
cărările incaşe înguste, stâncoase din Anzi, care şerpuiau 
parcă interminabile din ce în ce mai sus; prin cuvintele lui 
Ulrik, conchistadorii se strecurau, nevăzuţi de Anton şi de 
fete, până în camera Josefinei, care era întotdeauna 
deschisă pentru ei. 

Josefine se retrăsese în ea însăşi, răsturnându-se şi 
scufundându-se, găsindu-şi liniştea care i se cuvenea la 
baza existenţei. În fiecare seară stătea pe banca din umbra 
alunului, cu privirea rătăcindu-i spre sud. Îşi saluta 
vizitatorul nevăzut cu un uşor clătinat din capului, ca şi 
cum ar fi negat un mesaj mut, pe care numai ea îl putea 
auzi. Din ascunzătoarea mea vedeam cum umerii i se 
coborau spre pământul în care, cândva, avea să dispară, iar 
gura îi era pe jumătate deschisă, ca într-un semn de 


412 


- ERIK VALEUR - 


protest faţă de o foame cronică, excesivă, pe care nimeni 
nu era în stare să i-o ostoiască. 

Nu mai văzusem niciodată un dor atât de puternic. Nici 
măcar în cazul Magdalenei, care era expertă în toate 
dorurile fizice şi mentale. Mi-am dat seama brusc, că 
mesajul pe care Magna îl transmitea copiilor de la 
Kongslund era o minciună: Ce/e mai bune case sunt cele 
construite pe apă. Faptul că asta nu era adevărat l-am aflat 
în peninsulă. 

Pe apă sunt construite casele din care nu poate scăpa 
nimeni. 

Măcar dacă mama ei şi-ar fi urmat dorul, exclamase 
Susanne odată, dar fără să fie deloc convingătoare. 

Privită din afară, Josefine părea o mamă fericită, cu două 
fete frumoase, care erau foarte diferite şi fără nimic în 
comun şi care aproape niciodată nu se jucau împreună. Aşa 
cum se întâmplă din când în când cu fraţii. Nimeni din 
exterior nu ar fi ghicit că nu nutrea aceleaşi sentimente 
materne pentru amândouă. 

Nimeni nu observase tensiunea când Josefine percepea 
la Susanne mici semne de înstrăinare. Pentru cei mai mulţi 
dintre părinţi, diferenţele din naştere dintre copiii lor nu 
reprezintă o problemă, pentru că dragostea lor este atât de 
mare, încât acoperă toate calităţile, greşelile şi diferenţele 
inexplicabile. Dar când Josefine îşi ducea fiicele la culcare, 
înainte ca ele să adoarmă, o uşoară diferenţă care nu ar fi 
trebuit să se simtă venea în prim-plan şi îşi ocupa locul în 
cameră. În vocea ei se simţea o nuanţă slabă, iar Susanne 
înţelesese că era numai în vizită şi că, de fapt, era numai o 
străină. 

Susanne căutase instinctiv apropierea de tatăl ei, dar 
sentimentele acestuia nu puteau fi exprimate în cuvinte; 
indiferent dacă era vorba despre dragoste, durere sau 
furie. Bărbaţii ca el căutau alte moduri pentru a exprima 
astfel de emoţii. 


413 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Într-o zi, el se aşezase pe un ciot de copac dintr-un 
luminiş din pădure şi fiica lui îi adusese o broscuţă. El 
strânse palma cu blândeţe şi spuse: 

— Aceasta este una dintre cele mai mari minuni ale 
vieţii... Strânse gâtul broscuţei cu două degete, atât de tare 
încât unghiile i se albiră... Granița dintre viaţă şi moarte... 
Apoi rupse gâtul broaştei şi lăsă animalul să cadă în iarbă, 
fără viaţă. 

Susanne nu îi înţelese cuvintele în acel moment, dar 
văzu cum omorâse broscuţa. Expresia din privirea lui îi 
adusese lacrimi în ochi. 

În clasa a cincea, Susanne manifestase brusc nişte reacţii 
ciudate ale corpului. Începuseră cu un chiorăit la nivelul 
abdomenului, urmat de nişte înţepături în stomac, de parcă 
ar fi înghiţit o viespe care îi străpungea constant carnea. 
După ce directorul şi dirigintele clasei îi respinseseră 
plângerile de dureri de stomac, cauzate, pare-se, de faptul 
că într-o zi ploioasă mersese pe jos cu pantofii uzi, ea 
începu să aibă simptome frecvente de ulcer şi fusese 
trecută pe o dietă strictă, constând în terci de ovăz şi 
biscuiţi. Avea parte de multă compasiune şi avea grijă ca, 
la intervale regulate, să strângă din dinţi, de parcă ar fi 
dus, cu mult curaj, o luptă cu o boală deosebit de gravă. 
Ofta din adâncul gâtului, dar nu prea accentuat, deoarece 
îşi dăduse seama încă de când era mică de faptul că 
sentimentul de compasiune nu tolera alături nici disperarea 
totală şi nici lipsa de speranţă, ca să nu mai vorbim de 
răspunderea. 

La a douăsprezecea ei aniversare, Susanne primise 
cadou o bicicletă albastră, cu apărătoare lucioase. Două 
săptămâni mai târziu, un profesor o găsise, plină de lovituri 
şi zgârieturi, pe pietrişul de sub acoperitoarea pentru 
ploaie. Arăta ca şi cum cineva ar fi aruncat-o, plin de o furie 
distructivă, apoi ar fi călcat-o fără milă în picioare, pe roţi, 
spiţe şi cadru. 

Susanne privea prosteşte la epavă, dar nu vărsa o 
lacrimă. Când directorul şcolii, indignat, împreună cu 

414 


- ERIK VALEUR - 


administratorul, anunţaseră o investigaţie majoră, pentru a- 
i găsi pe cei vinovaţi de acest act de vandalism, ea nu 
spusese nimic şi privise în jos. Incurcaţi de tăcerea stranie, 
ei renunţară la cercetarea completă a tuturor elevilor, iar 
problema fusese uitată surprinzător de repede. Nimeni nu a 
mai vorbit despre incident, nici măcar profesorii în 
cancelarie. 

În aceste luni, pe mama ei, Josefine, păreau să o 
părăsească toate forţele. Ochii i se înfundaseră în orbite, 
având o licărire slabă, de parcă ar fi trecut într-o lume a 
spiritelor sau în altă dimensiune decât cea pământească, 
familiară. Covoarele trosneau încet atunci când păşea pe 
ele, iar perdelele grele din sufragerie se ridicau uşor, ca 
într-un curent slab de aer, atunci când plutea pe lângă ele, 
chiar şi în momentele în care Josefine dăduse instrucţiuni 
explicite ca toate ferestrele casei să fie închise. Şi în toate 
camerele în care stătea domnea tăcerea absolută. 

Chiar înainte de vacanţa de vară, această etapă trecu la 
fel de repede cum venise, ca şi cum răul ar fi dispărut de la 
sine şi toate energiile negative s-ar fi infiltrat în solul din 
care apăruseră. Nimeni nu putea explica asta, dar toţi erau 
uşuraţi, ceea ce s-a dovedit a fi cu totul şi cu totul 
prematur. 

La patru luni după ce Susanne împlinise doisprezece ani 
se sărbători festivalul recoltei. Era o seară relativ călduţă şi 
după ce Anton se băgase în pat, cu toate hainele pe el, într- 
unul dintre puţinele momente alcoolizate din viaţa sa, 
Josefine se strecurase prin camera cu draperii grele şi, în 
cele din urmă, se aşezase pe podea, cu spatele sprijinit pe 
raftul înalt, unde stăteau toate cărţile exotice. Luase una 
dintre ele şi citi un capitol şi aşa o găsise fiica ei la ora cinci 
fără un sfert dimineaţa. 

— Uite, mama ta l-a cunoscut odată pe acest bărbat... 
Josefine arătă spre coperta cărţii şi spre micuța fotografie a 
autorului, cu cămaşă albă de safari şi pălărie cu boruri largi. 
Dinţii lui puternici străluceau pe sub mustaţa blondă, 
deasă. 

415 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Mamă...? spuse Samanda. 

Josefine o privi în ochii ei albaştri. 

— Mamă...? repetă Samanda. 

Josefine îşi aminti de degetul lui pe buzele ei şi sărutul lui 
de despărţire, uşa deschisă a taxiului, înainte ca el să 
dispară în lume. 

— Mamă...? spuse Samanda. Povesteşte-mi despre 
aventură! 

Josefine îşi împreună mâinile în spatele cărţii şi citi 
capitolul despre armada spaniolă, care adusese acasă vase 
întregi pline cu aurul pe care conchistadorii îl găsiseră în 
Insulele Canare, mici păsări galbene care cântau mai 
frumos decât toate păsările din pădurile întunecate, dese 
ale prinților şi regilor Europei. 

— Vreau să am şi eu una, strigă Samanda entuziasmată 
şi nimeni nu ar fi putut ghici că această dorinţă nevinovată 
avea să finalizeze planul pe care destinul îl făcuse în urmă 
cu mai mulţi ani şi, prin urmare, avea să-i pecetluiască 
soarta, aşa cum povestise Susanne mai târziu. 

Când Josefine şi fiica ei plecară luni dimineaţă la 
Kalundborg, crescuse şi dorinţa de a avea două păsări. 
Ajunse în magazin, dorinţa se ridică la patru. Chiar şi cea 
mai mare colivie din magazin era prea mică, astfel că 
Josefine se văzu nevoită să ceară o cutie de carton cu găuri 
pentru aer, pentru ca micile creaturi să poată respira, în 
timp ce urma să se întoarcă acasă în grabă. Il luară pe 
Anton de la munca lui de pe câmp şi îl entuziasmară pentru 
cei patru noi colegi de cameră. La rugăminţile insistente ale 
soţiei şi fiicei sale cele mici, el construi într-o noapte şi o zi 
o volieră imensă, cu plasă de sârmă întinsă, pe o podea din 
scânduri de mesteacăn şi de plăci din PFL tratate cu 
vaselină. Conform instrucțiunilor  Josefinei,  amplasă 
impresionanta colivie între uşa de la bucătărie şi fereastra 
care dădea spre sud. O lună mai târziu, cei patru oaspeţi 
aveau doi noi prieteni şi, în curând, pe tijele sculptate din 
lemn de stejar, fag, mesteacăn ulm şi frasin stăteau opt 
canari galbeni, plini de viaţă, gălăgioşi care-şi întindeau 

416 


- ERIK VALEUR - 


cele opt ciocuri mici, nerăbdătoare, spre înaltul cerului. 
Uneori, ciripitul lor era atât de puternic, încât Susanne ar fi 
preferat să îşi astupe urechile, dar nu îndrăznea, pentru că 
văzuse cât de încântată era mama ei de noua companie. 
Chiar înainte de sfârşitul anului, cele opt păsări deveniseră 
douăsprezece - exact numărul la care Josefine visase 
mereu. Şi le dăduse păsărilor nume de zei sau filosofi greci, 
pe care le găsise într-o carte despre Olimp, publicată de 
Ulrik exact în anul în care născuse Samanda: Hera, 
Afrodita, Amfitrita, Aiolos, Atena, Hermes, Dionisos, 
Prometeu, Poseidon, Zeus, Socrate, Platon... Petrecea ore 
întregi pe un scaun în faţa volierei şi privea concentrată 
prin ochiurile de plasă, de parcă ar fi aşteptat un 
eveniment care încă nu se zărea la orizont. 

Intr-o dimineaţă, ea plecă din nou la Kalundborg. Când se 
întoarse după-amiaza, târziu, îşi puse plasa de cumpărături 
pe canapea şi scoase din ea o colivie mică, acoperită cu 
postav verde. Colivia rămase în noaptea aceea lângă patul 
ei şi dimineaţa toată casa fu trezită de triluri. Susanne o 
auzi pe mama ei râzând înfundat. 

— Asta este comoara mea cea mai mare, striga ea 
râzând din dormitor. 

Işi boteză cea de-a treisprezecea pasăre Afrodita, numele 
ei preferat, iar prima Afrodită a fost rebotezată Aristotel. 

Noua Afrodita avea o mutație specială de culoare a 
penajului, extrem de rară: avea pieptul alb şi benzi înguste 
de culoare galbenă pe aripile delicate, care străluceau ca 
aurul. Afrodita stătuse două zile, intimidată, în volieră, 
privindu-şi nervoasă cei doisprezece colegi înaripaţi. In a 
treia zi, de pe podeaua coliviei imense se auzi un tuşit 
uscat, ciudat, după care cei doisprezece canari îşi plecară 
capetele şi ciripitul lor încetă. Josefine scoase un strigăt. 
Noua Afrodita cu penajul auriu stătea ghemuită în volieră, 
încercând din greu să tragă aer în piept. Era în centrul 
atenţiei depline a celorlalte păsări. După alte două zile îşi 
pierdu întreaga splendoare şi cele mai multe pene, astfel 
că acum semăna mai degrabă cu un Socrate îmbătrânit 

417 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


decât cu zeiţa strălucitoare a iubirii: ciufulită, umflată, 
aproape cheală. 

In dimineaţa următoare, ea făcu un ou. Unul mare, 
sclipitor, verzui cu pete maro. În mod excepţional, Josefine 
îl tinu pe Anton de mână, în timp ce privea procesul. 

Oul era mai mare decât corcoduşele care se culegeau 
vara în peninsulă, iar Josefine scâncea chinuită, ca şi cum 
ea ar fi fost în travaliu. Coaja curbată ieşea puţin câte 
puţin, în timp ce ochii păsării se bulbucaseră şi pieptul urca 
şi cobora de o frică neputincioasă. În faţa acestei imagini, 
Josefine scăpă un geamăt din gât. În cele din urmă, oul ieşi 
complet şi Susanne, care stătea în picioare în spatele 
mamei sale, fugi la baie şi vomită violent, acoperind practic 
cu sunetele scoase finalul naşterii groteşti din volieră. 
Celelalte douăsprezece păsări stăteau acolo împietrite, iar 
Samanda plângea, cu ochii larg deschişi. 

O văzură pe preferata Josefinei lângă oul înfricoşător de 
mare, căzând pe podeaua volierei. Pieptul i se ridica şi 
cobora. Apoi pasărea încercă să se aşeze pe ou pentru a-l 
cloci, dar alunecă din nou pe jos. Spectacolul se repetă de 
câteva ori, fără ca vreunul dintre ei să intervină. Susanne 
nu simţea niciun pic de compasiune, nici pentru Afrodita, 
nici pentru Josefine. La sfârşit, Anton îşi strecură un braţ în 
colivie, luă oul şi îl privi cu atenţie. Acesta era crăpat şi 
părea mort. 

— A avut o sarcină aparentă, declară el ferm. Şi va face 
şi alte ouă, la nesfârşit, dacă nu o omorâm. 

Josefine îl privi cu ochii goi. Apoi se ridică, luă oul din 
mâna lui şi îl aşeză uşor într-un castron Tupperware, pe 
care mai apoi îl duse în camera ei. A doua zi, văzură că 
lipise fisura din ou cu ipsos şi cu ceară, dar acesta încă 
părea la fel de lipsit de viaţă ca înainte. 

Două zile mai târziu, oul încă era în stratul său de ceară, 
în castronul albastru. Josefine schimba în fiecare dimineaţă 
ipsosul şi coaja căpătase o tentă verzuie. În a şasea zi, 
Josefine renunţă. 


418 


- ERIK VALEUR - 


În dimineaţa următoare, Anton o luă pe Afrodita, complet 
epuizată, şi bolul cu oul stricat. Susanne stătea în aşteptare 
în uşa bucătăriei. 

Se gândi la broasca pe care tatăl ei o omorâse, fără 
niciun avertisment, în faţa ochilor ei. 

— Vino cu mine! spuse el, iar ea alergă în urma lui. 

Tatăl şi fiica se târâră printre arbuşti, până când găsiseră 
un loc potrivit în spatele unui tufiş cu ramuri goale, 
spinoase. O aşezară pe jos pe Afrodita, care stătea 
tremurând în colivia ei de lemn şi îi privea, de parcă ştia 
exact ce o aştepta. Susanne privi mâinile tatălui ei şi, spre 
surprinderea ei, simţi o furnicătură deosebit de stranie în 
propriile degete, ca nişte înţepături de ac. Se cutremură şi 
nu ştia de ce. 

Tatăl ei se ghemuise, ţinând pasărea speriată în palma 
lată şi o privise adânc în ochi pe Susanne. Apoi îşi desfăcu 
palma lent. Şi ea luă pasărea şi făcu ceea ce el făcuse 
odată cu broasca, pentru a-i arăta graniţa dintre viaţă şi 
moarte. O clipă mai târziu, Afrodita stătea cu gâtul rupt în 
cutia ei, cu ciocul pe jumătate deschis, tăcută, cu ochii reci. 
Cei doi săpară o groapă în pământul pădurii şi aşezară în 
interior cutia din lemn, cu trupul micuţei păsări galbene. 
După aceea călcară bine pământul, pentru a elimina toate 
semnele că acolo s-ar afla un mormânt, pentru ca nimeni 
să nu o găsească vreodată. La urmă de tot, Anton călcă 
puternic pe ou, până când coaja verzuie se sparse în mici 
cioburi, care au fost apoi luate de vânt. 

larna următoare a fost grea. Josefine văzuse, în mod 
evident, în moartea păsării ei din aur, un semn rău şi părea 
să refuze să-şi reia viaţa obişnuită. Plutea ca o fantomă prin 
camere, cu gura ca o linie albă, subţire, sub ochii negri, pe 
care nu-i mai interesa nimic din ce era pământesc. Nici 
măcar prietenele ei nu o mai vizitau, iar ciripitul slab al 
celorlalte păsări din voliera din bucătărie abia dacă răzbea 
prin tăcerea apăsătoare. 

Intr-o noapte, când toată lumea dormea, soarta se 
strecură nevăzută prin cameră şi completă dezastrul (pe 

419 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


care Susanne îl prevăzuse încă de la sosirea şi moartea 
Afroditei). Am fost prima persoană căreia i-a povestit 
vreodată asta şi a fost cel mai ciudat lucru pe care l-am 
auzit vreodată. 

Într-o dimineață, devreme, dispărură brusc toate 
zgomotele - ciugulitul moale de pe tijele coliviei, ciocănitul 
şi larma şi ciripitul din bucătărie, totul era tăcut. Portiţa 
volierei era deschisă, la fel şi uşa care dădea în curte. 
Toate păsările zburaseră. O singură voce de femeie rupse 
tăcerea care se aşternuse de aproape două luni de la 
moartea Afroditei, cu un țipăt care nu era din această lume. 

Când Anton intră în bucătărie, Josefine stătea la masă şi 
îşi clătina capul palid, cu figura ovală, parcă din ce în ce 
mai frumoasă, între cei doi pumni încleştaţi. Gura îi era pe 
jumătate deschisă şi un bocet jalnic îi ieşea din gât. Cum pe 
hol se auzeau nişte paşi grăbiţi, Anton se aşeză în pragul 
uşii de la bucătărie şi îşi alungă speriat fiicele, repetând 
puternic „Nu, nu, nu!”. 

Nu era nicio îndoială că cineva dăduse drumul păsărilor 
în mod intenţionat. Portiţa volierei s-ar fi putut deschide din 
cauza unui şoc sau accidental, dar uşa bucătăriei care 
dădea spre curte nu se putea deschide de la sine. 

— Un vagabond, probabil, sugeră Anton. 

Josefine se holba cu ochii sticloşi în neant. 

În acel moment, tăcu şi el. Numai un nebun putea fugi cu 
doisprezece canari galbeni şi să lase argintăria la locul ei. 

Două luni mai târziu, Samanda şi Susanne terminară 
prima, respectiv a doua clasă de gimnaziu. Şocul cel mai 
mare părea să fi trecut şi toată lumea spera că soarta 
nemiloasă îi lovise suficient. 

Cu toate acestea, Susanne încă se mai gândea la uşa 
care fusese deschisă pe când toată lumea dormea şi la 
soarele care se ridicase deasupra fiordului şi care 
ademenise micile creaturi. Se gândi la broască şi la 
Afrodita, care stăteau, lipsite de viaţă, în pământul rece. 

În următoarele luni, pielea Josefinei devenise mai 
străvezie ca oricând. Mersul îi era ezitant, articulațiile rigide 

420 


- ERIK VALEUR - 


şi încordate, nu păreau să facă nimic altceva decât să 
urmeze mecanic comenzile date de creier. Susanne o 
văzuse deja, de câteva ori, stând nemişcată în sufragerie, 
de parcă nu ar fi ştiut unde era sau cum ar fi trebuit să îşi 
mişte membrele. În casă nu mai apăru nicio pasăre. Voliera 
rămăsese goală şi tremura uşor când Susanne sau tatăl ei 
mergeau de colo-colo, între frigider şi masa din bucătărie. 
Cina era luată în tăcere. Colivia goală se afla în câmpul 
vizual din dreapta al Susannei şi ea o ura, căci pentru ea 
era ceva în genul unui mausoleu. Era surprinsă de faptul că 
grilajul din oţel rămăsese la fel de curat, de parcă Josefine 
continua să îl lustruiască cu o lavetă uşor umedă, atunci 
când nu o vedea nimeni. 

Respiră adânc. 

— Când voi ajunge în clasa a treia, mă voi muta, spuse 
ea. 

Josefine privi în sus, pentru prima oară într-o lungă 
perioadă de timp. Anton duse încet la gură o furculiţă cu 
tocană. Arăta de parcă nu ar fi auzit-o. Poate că plutea deja 
sub tavan, pentru a se distanţa de spectacol. 

Samanda stătea acolo, ciudat de ţeapănă. 

— Îmi pot lua un apartament cu chirie în oraş, spuse 
Susanne. 

Prin oraş se referea la Kalundborg. 

Josefine nu se mişcă. 

Susanne o privi direct în ochi. 

— Dacă trebuie să rămân acasă, renunţ la şcoală şi îmi 
caut un post de casieră undeva. 

Nu ştia de ce spusese asta. 

Anton privea fix în farfurie. Josefine stătea blocată, cu 
gura pe jumătate deschisă. Samanda era rigidă şi extrem 
de palidă, fără zâmbetul la care se aştepta Susanne. 

— În această casă mă voi îmbolnăvi, spuse ea. 

În acest moment, pieptul Josefinei se umflă brusc. 

Samanda întinse mâna, dar era prea târziu. 

— Tu...! Josefine îşi îndreptă degetul arătător direct spre 
faţa Susannei. 7u n-ai avut niciodată loc aici! 

421 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Cu coada ochiului, Susanne văzu gestul de apărare al 
Samandei şi ochii ei căscaţi, iar pe fundal auzi volieră 
trosnind de parcă, în mod miraculos, de parcă păsările s-ar 
fi întors, ocupându-şi locurile pentru confruntare. 

— Şi... să nu te mai întorci niciodată aici! Nu vreau... să 
mai pui vreodată piciorul pe acest pământ...! 

Atunci, Anton se trezi brusc, încercând să oprească 
braţul ridicat al soţiei sale, dar ea îl dădu la o parte cu forţa 
unei tornade, de parcă el nu ar fi fost nimic mai mult decât 
un fir de praf luat de vânt de pe marginea peninsulei. 

Explozia furiei ei o lovi pe Susanne şi aproape că o 
dărâmă de pe scaun. 

— Ştii ce eşti... Ştii măcar cine eşti... Ştii de unde vii... 
Ştii de unde... Ştii de unde... Din Hamburg... din Hamburg... 
Mama ta este o curvă... Ai fost născută de o prostituată din 
Hamburg...! 

Apoi, Josefine fusese sfâşiată de un suspin ce venea din 
adâncurile fiinţei ei. Susanne sări în sus şi fugi din 
bucătărie, urmată îndeaproape de Anton. Ajunse la 
bicicleta ei, pe care Anton o reparase, dar încă purta 
urmele distrugerii, şi plecă înainte ca el să o poată opri. 
Astfel se încheiase viaţa Susannei din casa în formă de 
cutie de tort din Vâghoj, la fel de brusc cum începuse. 

Valiza de la orfelinatul cu micii elefanţi albaştri era în 
continuare în dulapul ei. Era amintirea celor câteva zile în 
care ea fusese dorită de Anton şi de Josefine; fata de la 
Kongslund cu nimb auriu şi cu fericirea care se reflecta în 
tot ceea ce o înconjura. 

— Chiar ţi-a spus asta...? O prostituată din Hamburg... 
am întrebat uimită, atunci când Susanne mi-a povestit 
istoria ei pentru prima dată, dar ea nu făcuse altceva decât 
să ducă un deget la buzele ei frumoase. 

— Marie, niciodată nu trebuie... 

Se opri. In spatele ei se afla oglinda cea veche, 
întunecată şi mută de indignare la auzul poveştii care se 
desfăşura în faţa ei. 

— Dar nu am cui să-i povestesc, am spus eu. 

422 


- ERIK VALEUR - 


— Oricum... Aşa s-a terminat povestea. 

— Aşa de brusc? 

— Da. Dar, cumva, întotdeauna am ştiut că se va 
întâmpla acest lucru. Plutea în aer. Încă de când a 
cumpărat pasărea. 

Deveni tăcută. 

— Pasărea? 

— Da, şi atunci când a murit Afrodita. 

Tăcu din nou. 

Eram prea nerăbdătoare pentru a mă opri la auzul 
tonului ciudat din vocea ei, iar aceasta a fost o greşeală pe 
care nu am înţeles-o decât atunci când era mult prea 
târziu. În loc să tac, am pus o întrebare evidentă: 

— Şi ce s-a întâmplat în continuare? 

— Am locuit la părinţii unei prietene din Kalundborg - în 
timp ce mă gândeam, desigur, la adopţie şi la tot ce era 
legat de aceasta. Aş fi vrut să ştiu de unde vin şi aşa mai 
departe. Dar ceea ce m-a durut cel mai tare era faptul că 
nu mai eram fiica tatălui meu. Acest gând a fost greu de 
suportat pentru mine. Nu mă interesa de mama şi de 
Samanda. Le uram pe amândouă. 

Am observat că încă vorbea despre femeie ca fiind 
„mama”. 

— Tatăl meu m-a învăţat cum poţi evada, cum poţi zbura 
în cer până când eşti din nou liber. Completă această 
grotescă descriere a fricii de a trăi a lui Anton cu un mic 
zâmbet. Şi apoi am primit o cămăruţă la etajul cinci al unui 
bloc din Kalundborg. 

— Nu aţi mai vorbit niciodată unul cu altul? 

Ea clătină din cap. 

— Nici măcar la înmormântare. 

— Ce înmormântare? 

M-am ridicat şi în acel moment i-am văzut silueta zveltă, 
imobilă ca o umbră întunecată în oglinda ce deforma, din 
spatele ei. 

Dădu din cap, fără a clipi. 


423 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Înmormântarea Samandei. A murit. La scurt timp după 
plecarea mea. 

— A murit? 

Am crezut că nu am auzit bine. 

— Da. A murit după aproximativ un an. Jos, pe malul 
lacului. Unde prindeam mereu broaşte. Mă privi cu ochii ei 
verzi, strălucitori şi am descoperit o linişte ciudată pe 
chipul ei. Eram şocată. După ce m-am mutat, ea s-a stins, 
literalmente. Nimeni nu a putut explica asta. Nimeni nu şi-a 
putut da seama ce era cu ea. 

Mă trecură fiori reci pe spate. M-am blestemat singură 
pentru că nu prevăzusem pericolul care o pândea pe 
Samanda. 

Din cele două surori, avusesem întotdeauna ochi numai 
pentru Susanne. 

— Nu mai putea respira, iar la sfârşit de abia mai putea 
merge, spuse Susanne Ingemann, extrem de liniştită şi se 
aplecă în faţă, astfel că nu am putut să-i văd silueta în 
oglinda cea veche, care a fost exilată în lumea basmelor 
pentru o lungă perioadă de timp, de parcă oglinzile şi 
oamenii ar fi avut vreun control, cât de mic, asupra 
atrocităților. Picioarele îi deveniseră tot mai slabe şi mai 
şubrede, de parcă, pur şi simplu, nu mai voiau să meargă. 

Am deschis gura pentru a pune următoarea întrebare, 
dar ea răspunse, înainte ca eu să-i adresez vreun cuvânt. 

— Medicii nu au găsit nimic. Pur şi simplu, toată făptura 
ei ceda. Şi într-o dimineaţă, au găsit-o în lac. Probabil că se 
dusese acolo pentru a se scălda, îi plăcea să facă asta în 
dimineţile călduroase - probabil că au părăsit-o forţele 
atunci când a vrut să ajungă din nou la mal. 

Descria sfârşitul fără niciun fel de intonaţie, aproape 
dezinteresată şi în acel moment aş fi vrut să o am pe 
Magdalene lângă mine. Dar ea nu mă vizita niciodată când 
Susanne era acolo. 

— S-a înecat...? 

— Da. 

Cele mai bune case sunt cele de pe apă, spusese Magna. 

424 


- ERIK VALEUR - 


— La înmormântarea ei m-am întors pentru prima dată la 
fermă. 

— Asta a avut ceva de-a face cu...? 

Nu ştiam cum să formulez întrebarea mea oribilă, iar 
Susanne îmi ignoră bâlbâiala. 

— Nu. În cea mai mare parte a timpului era cu mama 
mea, spuse ea. Cu mama ei, vreau să spun... nu este atât 
de uşor, nu...? Se ridică şi privi pe fereastră, în întunericul 
care înghiţise atât coasta suedeză, cât şi insula Hven, cu 
castelul fantastic al bătrânului astronom. 

— Nu am nicio idee ce ascundea mama mea, de fapt, sub 
iluzia unei vieți fericite de familie, spuse ea. Problema 
mamelor este că îşi doresc prea mult ca fiii şi fiicele lor să 
le semene... bucăţică tăiată. De aceea, ele ar trebui să ne 
ajute cu plăcere să facem totul mai bine şi să evităm 
greşelile pe care le-au comis chiar ele. Josefine şi-ar fi dorit 
să fiu ca ea. Pur şi simplu nu voia să admită că adusese o 
străină în casa ei. 

Nu eram de acord cu ea, având o altă explicaţie, care mi 
se părea mult mai evidentă. 

— Poate că, pur şi simplu, era dezamăgită sau furioasă 
pentru că le-ai dat drumul canarilor ei, am spus. Până la 
urmă, pentru ea păsările erau totul. 

Susanne îşi aşeză două degete pe buzele arcuite. Era 
extraordinar de frumoasă. Nu este de mirare că cei mai 
mulţi bărbaţi se purtau, în prezenţa ei, ca nişte băieţi timizi 
- şi că eu însămi o iubeam. 

— Dar, Marie, spuse ea după un timp, liniştită şi cu o 
privire amuzată, de parcă aş fi spus ceva nepotrivit. Inclină 
capul, de parcă ar fi vrut să-i imite pe cei doisprezece 
canari „evadaţi”. Ai înţeles greşit, Marie. Nu am fost eu... 
Chiar ai crezut asta? 

Râse şi totul în jurul ei începu să strălucească, chiar şi 
oglinda fu orbită pentru o clipă şi razele sale se reflectară 
atât de banal, de parcă ar fi fost o fereastră obişnuită. 

Am căzut pe patul meu, mai strâmbă şi mai întunecată 
decât de obicei, nemişcată. 

425 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Marie... ascultă, nu eu le-am dat drumul păsărilor! 

Râse din nou, mai tare, apoi deveni brusc serioasă. 

Şi ea ştia asta, cu siguranţă. 

Nu puteam răspunde. 

— Chiar ai crezut asta? Atunci crezi şi că eu mi-am 
distrus bicicleta, corect? Ceilalţi s-au gândit că ar fi fost 
Samanda. Dar nu a fost ea. 

Dintr-odată am putut înţelege furia unui copil din 
peninsulă - şi această revelaţie mi-a tras pământul de sub 
picioare. 

— Am urât-o cu adevărat, Marie, recunosc asta. Nu îţi 
poţi imagina cât de mult poţi uri pe cineva, atunci când te 
simţi... aşa... ca un rahat... care îi dezgustă pe toţi. Ridică 
din umeri şi continuă pe un ton surprinzător de blâna: 
Bineînţeles că nu puteam merge mai departe atât de uşor. 
Până la urmă, Samanda nu avea nicio vină. Dar pe atunci 
îmi era indiferent. Nu îi duceam dorul, pentru că o uram 
atât de mult. Dar poate că... şi eu ştiam exact ce fac... 
Ridică din nou din umeri. Şi apoi a murit. 

În acea secundă, am avut sentimentul straniu că în 
camera mea se mai afla o persoană. Intotdeauna am avut o 
înclinaţie pentru melodramă. Dar acolo nu era decât 
Susanne, iar ea stătea nemişcată în faţa mea. Poate că era 
plecată, exact ca Anton. M-am gândit la descrierea feţei pe 
care ea, atunci când era mică, o văzuse în adâncurile 
lacului din Vâghoj. Fusese într-adevăr un vis? M-a cuprins 
frigul. 

Vocea ei m-a adus înapoi: 

— Marie, tu ţi-ai petrecut toată viaţa într-un loc în care 
totul era condamnat la armonie. În cea mai frumoasă casă, 
aproape de apă, sub cei doisprezece fagi, în cel mai 
renumit orfelinat din ţară. Nu îţi poţi imagina cât de mult 
poate cineva să urască... încât să fie dispus şi la crimă. Şi, 
uneori, chiar să ajungi atât de departe. 

Am privit din nou la oglindă, pentru a lua contact cu 
fiinţa care se afla în ea, în a cărei existenţă credeam cu 
tărie. Dar sticla era tot neagră. 

426 


- ERIK VALEUR - 


— Tu ce crezi, cine a deschis uşa volierei? 

Susanne înclină capul şi un zâmbet subtil îi apăru pe 
buze. 

— Cine crezi tu că a făcut asta, Marie? Dacă nu ştii asta, 
nu ştii nimic. 

Nu i-am răspuns la întrebare. Poate că există lucruri pe 
care, adânc în interiorul tău, nu vrei să le înţelegi. 

— Asta trebuie s-o afli tu singură, Marie, spuse ea. 

Eu tăceam în continuare. 

— Numai atunci când vei înţelege asta vei înţelege totul. 


Mai târziu în acea noapte, după ce am stins lumina şi ne- 
am dus să ne odihnim, i-am auzit vocea în întuneric. Nu 
cred că observase că am plâns din cauză că înţelesesem, 
instinctiv, că în acea noapte ridicasem o barieră între noi, 
dar încă nu ştiam de ce. 

— În timp ce cântam psalmii în biserica din dealul 
peninsulei, pastorul predica despre viața veșnică şi mama 
Samandei plângea fără încetare, eu am hotărât să încep 
căutarea părinţilor mei naturali, a spus. 

Am simţit o urmă de panică şi mi-am ţinut ochii închişi. 

— Dar nu i-ai găsit? am şoptit. 

Ştiam răspunsul mai bine decât oricine altcineva. 

— Nu, spuse ea. 

— Pe niciunul din ei...? 

Vocea îmi tremura, dar ea nu observă. 

— Nu, îmi răspunse. Nu a existat nici măcar o dovadă. 
Niciun act de adopţie, nicio scrisoare dramatică, niciun 
document, nici măcar la Protecţia copilului. Nici măcar o 
notiţă, cât de mică, în Kongslund. Totul a fost dat uitării... 
sau rătăcit, aşa cum spunea Magna. Poate că acesta a fost 
motivul pentru care, mai târziu, m-a numit directoare 
adjunctă. Probabil că i se făcuse milă de mine. 

Ce naivitate strigătoare la cer! După mai mult de treizeci 
de ani de la prima ei despărţire de Kongslund, se întorsese 
- ca mâna dreaptă a Magnei, iar la câţiva ani de la numirea 
ei ca directoare a căminului făcuse ceva ciudat, despre 

427 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


care mi-am adus aminte exact în acea noapte, dar despre 
care nu am îndrăznit să o întreb. Instalase o colivie 
frumoasă, cu patru canari galbeni ca gălbenuşul de ou, 
care cântau ca nebunii şi îi încântau pe copii. Pusese colivia 
la fereastra înaltă din vechiul birou al Magnei, astfel că 
păsările stăteau toată ziua pe beţele lor şi puteau privi cei 
doisprezece fagi la care nu aveau să ajungă niciodată. Era 
ca o repetare a propriului ei trecut. 

Trei dintre păsări trăiseră aproape cincisprezece ani, o 
vârstă incredibilă pentru această specie, iar când muri şi 
ultimul canar, ea nu mai cumpără alţii. Colivia rămase 
goală şi neatinsă în nişa ferestrei, de parcă ar fi fost 
camera unui decedat, pe care familia îndoliată nu dorea să 
o modifice. 

Al patrulea canar dispăruse brusc, cu câţiva ani înainte. 
Într-o dimineaţă, pasărea a dispărut, pur şi simplu. 

Ea a rămas nemişcată în soarele dimineţii, încercând să 
înţeleagă un fapt simplu, incontestabil, pe care nimeni nu i- 
| putea explica: fereastra era deschisă, dar uşa coliviei era 
încuiată. 

Nu însemna decât că uşa fusese deschisă la un moment 
dat, în cursul nopţii, iar apoi închisă din nou. 

— Niciun canar nu poate deschide singur uşa coliviei - şi 
să o închidă în urma lui... declară Gerda speriată. 

Nu mai era nevoie să termine propoziţia. 

„„înainte să plece în zbor. 

Niciuna din noi nu a mai spus nimic. 


428 


- ERIK VALEUR - 


24 
NILS 


21 IUNIE 2008 


Desigur, Magna trăsese nişte sfori şi îl trimisese pe 
servitorul ei credincios, Carl Malle, să discute cu Susanne 
Ingemann, în timp ce aceasta era încă în perioada de 
formare. 

Acest lucru îi era specific celei mai puternice femei din 
viața mea, aşa proceda ea întotdeauna când punea lucruri 
la cale şi nu se încredea nici în diavol, şi nici în Dumnezeu. 

Magna îi făcuse Susannei oferta de a lucra în cămin şi, 
mai târziu, de a deveni succesoarea ei. Cum ar fi putut 
refuza fata din peninsulă o astfel de şansă? 

Totul fusese pregătit exact aşa cum îşi dorise mama mea 
adoptivă. 


După o noapte fără vise, m-am trezit devreme, chiar 
dacă oaspeţii erau aşteptaţi la amiază. 

Între timp, trecuseră şase săptămâni de la moartea 
mamei mele adoptive. 

Aveam în faţă ziua la care visasem toată viaţa mea şi 
despre care Magdalene îmi povestise din prima zi a 
întâlnirii noastre. 

— Răbdare, sâsâise ea uşor. Răbdarea este singurul aliat 
al proscrişilor şi al celor diformi. 

Astăzi trebuia să mă reîntâlnesc cu trei din cei cinci 
băieţi din Camera elefanților. 

Am privit pe deasupra fiordului, spre Hven, dar am lăsat 
telescopul în suportul său. Potrivit calendarului de la 
Kongslund, era cea mai lungă zi a anului, lucru pe care l-am 
luat drept un semn special al unei puteri superioare, care 
ne adusese împreună. 

Cu puţin înainte de ora douăsprezece, am auzit două 
maşini oprind de cealaltă parte a casei. Am aşteptat 

429 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


aproape cinci minute înainte să mă ridic încet din scaunul 
cu rotile, să arunc o privire în oglindă (care mă privea, la 
rândul ei, mută) şi să cobor liniştită scările. 

Îmi amintesc că m-am oprit, pentru scurt timp, 
aruncându-i o privire doamnei N.V. Dorphs îmbrăcată în 
verde, de parcă ea ar fi avut ceva de-a face cu viitoarea 
petrecere sau de parcă ar fi putut să îmi spună ceva despre 
asta, dar tăcea. Aşa că am continuat să merg pe coridor şi 
am deschis uşa Camerei sugarilor, unde elefanții pictaţi de 
Gerda, cu trompele lor întinse, mă înconjurară imediat. 
Copilul cel mai mic fusese dus în pavilionul de grădină, 
pentru a trage un pui de somn, aşa că în cameră nu mai 
era nimeni. Am stat mult timp în spatele perdelelor şi i-am 
privit pe cei patru invitaţi de afară, de pe terasă. Inima îmi 
bătea atât de repede şi de tare, încât am strâns din dinţi, 
de teama că cineva ar fi putut-o auzi. 

— Acum, Marie, îmi şopti aliata vieţii mele. Acum. 

Cei patru bărbaţi stăteau împreună cu Susanne 
Ingemann. Nu puteam auzi despre ce vorbeau, dar, 
orientându-mă după figurile lor, am ajuns la concluzia că 
erau încă la primele fraze jenante, de salut. Asger 
Christoffersen zâmbea. Era cu aproape un cap mai înalt 
decât ceilalţi, de parcă urmărirea stelelor i-ar fi influenţat 
dezvoltarea  muşchilor şi a tendoanelor, iar lentilele 
ochelarilor săi erau groase asemenea celor ale telescopului. 
In stânga lui stătea Nils Jensen. Cu toate aparatele foto 
care îi atârnau de gât - un Nikon SLR, un mic Leica şi un bliţ 
mare - arăta fix ca în poza din ziar după ce câştigase 
premiul pentru cea mai bună fotografie jurnalistică a 
anului, cu imaginea unui băieţel irakian mort, plin de 
sânge. Peter Trøst stătea oarecum retras, cu mâinile 
îngropate adânc în buzunare şi cu privirea îndreptată spre 
fiord. Ezitând, ca şi cum ar fi preferat să îşi ia zborul, se 
întorsese spre ceilalţi de pe terasă. Knud Tâsing stătea 
tăcut şi încruntat. Două bone aşezaseră frezii aurii în patru 
vaze albastre, sub o umbrelă albastră, şi aranjaseră pe 
masa din grădină pahare din cristal şi tacâmuri 

430 


- ERIK VALEUR - 


strălucitoare din argint. Susanne Ingemann se aplecă şi 
împinse vazele un pic mai departe, spre mijlocul mesei, de 
parcă înainte nu fuseseră aşezate aşa cum trebuie. 

Am văzut că ea îmi simţise prezenţa, pentru că se 
întoarse brusc spre perdelele care fluturau prin uşa terasei, 
pe jumătate deschisă, şi le spuse ceva celorlalţi. Toate 
privirile se întorseseră spre uşa Camerei sugarilor şi nu mai 
aveam de ales decât să ies afară, la ei, în lumina soarelui. 

Au îngheţat, de parcă ar fi văzut o fantomă sau o 
persoană pe care o crezuseră moartă timp de mai mulţi 
ani. Purtam o rochie neagră, strânsă pe gât, aşa cum purta 
Magdalene. Mi s-a părut că este potrivită, chiar dacă, mai 
mult ca sigur, păream destul de demodată, ca şi cum aş fi 
făcut parte dintr-o eră pe care lumea o uitase. 

— Aceasta este Marie. 

Susanne îmi întinse un pahar de socată, pentru a 
ascunde timiditatea ei şi a mea. 

In mod uimitor, mâinile nu îmi tremurau, dar simţeam 
curiozitatea celorlalţi, de parcă o pasăre minusculă ar fi 
agitat aerul din jurul meu. Pe tot parcursul afacerii 
Kongslund şi, probabil, cu mult înainte, fusesem un mister, 
iar acum, dintr-odată, stăteam în faţa lor, în carne şi oase. 
Mica fată diformă de la mansardă, ciudata, invizibila fiică 
vitregă a directoarei. 

Susanne mi i-a prezentat unul după altul, dar niciunul 
dintre cei patru bărbaţi nu a făcut vreo mişcare pentru a da 
mâna cu mine. Atingerile nu erau un lucru pe care noi îl 
făceam cu uşurinţă - nici măcar Knud Tâsing, chiar dacă el 
nu era unul dintre noi. Ştiam că el le povestise celorlalţi 
despre scrisoarea Evei, astfel încât fusesem demascată 
drept autoarea scrisorii anonime. Dar în ochii lor nu se citea 
nicio urmă de ostilitate. Bănuiam că şi ei, ca şi ziaristul, 
luaseră de bună scrisoarea - şi, bineînţeles, voiam să îi las 
cu această impresie. Mai mult decât atât, voiam ca ei să 
creadă că plicul pentru copilul Evei nu existase niciodată. 

Susanne vorbea cu mine şi mi-am dat seama că atât 
Knud Tăsing, cât şi Peter Trøst încercaseră să dea de Søren 

431 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Severin Nielsen, dar avocatul nu răspunsese la telefoane. 
Orla nici măcar nu fusese sunat. Vedeta TV îi salutase pe 
toţi cu o uşoară plecăciune. „Vă mulţumesc pentru 
invitaţie.” Şi Asger se aplecase politicos şi oarecum rigid. 
Purta un pulover de lână, în ciuda temperaturilor de vară, şi 
înclină din cap. Poate că, exact în acel moment, se gândea 
că îl adusesem pe urma părinţilor săi biologici. 

Destul de ciudat, conversaţia noastră începu tocmai din 
acest punct. 

— Asger mi-a povestit că l-ai ajutat să o găsească pe 
mama lui naturală? întrebă încet Peter Trøst. 

M-am uitat în jos, iar inima-mi bătea nebuneşte, în timp 
ce încercam să găsesc un răspuns la întrebarea lui 
neaşteptată. De mică îl iubeam pe Peter, ca toată lumea - 
chiar şi de la distanţă. 

— Cum ai găsit-o...? 

Knud Tâsing stătea un pic mai departe şi se uita la mine 
cu o privire de nepătruns; în ziarul său, jurnalistul nu 
pomenise niciun cuvânt despre faptul că eu mă aflam în 
spatele scrisorii anonime şi, deşi ştiam cât de greu i-ar fi 
fost să îşi dovedească presupunerea, în cazul în care eu 
negam totul, reticenţa lui mă surprinsese un pic. Poate că 
spera să afle mai multe fragmente care l-ar fi putut ajuta la 
rezolvarea enigmei copiilor adoptați - sau poate se temea 
că informaţiile următoare aveau să îl îngrijoreze pe singurul 
prieten care îi rămăsese, pe Nils Jensen. Am înţeles că 
Knud, de dragul prieteniei lor, nu îi dezvăluise nimic 
fotografului. Astfel Nils se afla acum, fără să-şi dea seama, 
la numai câţiva metri distanţă de locul în care îşi petrecuse 
primii ani de viaţă, sub îngrijirea Magnei. 

Jurnalistul nu ar fi putut compensa niciodată această 
trădare. 

— În registre, am spus într-un final şi mi-am ţinut 
respiraţia. Am găsit numele în rapoartele oficia/e din biroul 
Magnei. 

Susanne ştia, singura dintre cei prezenţi, că acest 
răspuns era o minciună crasă. Mai mult ca sigur că se 

432 


- ERIK VALEUR - 


întreba ce îi spusesem, de fapt, lui Asger, pe când avea 
cincisprezece ani, dar îşi ascunse nesiguranța la fel de bine 
ca întotdeauna. Am văzut că cei patru bărbaţi, oricât de 
diferiţi ar fi fost, erau profund impresionați de frumuseţea 
ei, ca şi mine, şi sperau să afle mai multe despre un punct- 
cheie al vieţii lor, aşa cum fusese descris în articolele 
despre Kongslund. 

Knud Tåsing se întoarse spre astronom. 

— Şi cine este mama dumneavoastră naturală, domnule 
Asger? 

Vocea îi suna sceptic. 

— Cu siguranţă nu o chema Bjergstrand. 

Vocea lui Asger suna incredibil de vioaie. 

— Aţi vizitat-o... vreodată? 

— Da, adică nu, dar am văzut-o. 

Veselia îi dispăruse din voce. 

Susanne îi veni în ajutor: 

— Veniţi, vă rog, aducem mâncarea afară. 

Se întoarse spre uşa Camerei sugarilor şi bătu cu 
fermitate din mâini. 

— A mai încercat cineva din grup să îşi găsească părinţii? 

Knud Tăsing îşi fixă cu privirea prietenul din copilărie, dar 
Peter Trøst nu spuse nimic. 

— De fapt, unde sunt acum aceste documente? întrebă 
Tăsing şi se întoarse spre Susanne. 

— Când voi avea timp pentru asta, mă voi duce să le 
caut în pod, spuse Susanne Ingemann. 

— Atunci, poate veţi găsi şi formularul dumneavoastră - 
de atunci. 

Agitaţia de pe terasă se amplifică. 

Paharul îmi tremura în mână. Nu avea de unde să ştie 
asta. 

Bona, care venise din Camera sugarilor cu câte un 
castron de curry cu hering în fiecare mână, îngheţase ca o 
patinatoare în mijlocul unei piruete, iar în fiord, pânzele 
albe pluteau spre porturile Târbsk şi Tuborg. 


433 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Susanne nu reuşi să îşi ascundă uimirea care îi desfigura 
chipul frumos în acel moment. 

— Nu ar fi trebuit să ştim asta? 

Knud Tăsing stătea chiar în faţa ei. 

In puloverul verde şi pantalonii din catifea maro, arăta ca 
un profesor bătrân. 

— Am fost atât de orb şi întotdeauna m-am interesat 
numai despre cei cinci băieţi, în loc să o caut, de 
asemenea, pe cea de-a doua fată din Camera sugarilor... 

Susanne se lăsă să cadă pe un scaun din capul mesei 
albe. Ne-am aşezat şi noi, ceilalţi. Numai Asger rămăsese în 
picioare. Asistenta servea heringul cu mâinile tremurânde, 
în timp ce Knud Tăsing nu o scăpa din ochi pe Susanne. 

Apoi Asger îşi drese glasul. 

— Eu am descoperit asta de ceva timp, spuse. Eu le-am 
povestit azi de dimineaţă lui Peter şi lui Knud - şi lui Nils, 
după ce am aflat că Inger Marie este autoarea scrisorilor. 
Până acum nu am dat importanţă acestui lucru, pentru că, 
doar era vorba despre un băiat - dar acum cred că trebuie 
să ştim totul, dacă vrem să aflăm ce s-a întâmplat cu 
adevărat. 

Susanne îşi recăpătase puterile şi îi ceru asistentei să se 
retragă. Era impresionant. 

— De unde ştii asta? întrebă. 

Asger îi puse mâna pe umăr Susannei Ingemann. 

— Părinţii mei s-au întâlnit cu mama ta încă din 1962 
aici, la Kongslund, în timp ce aşteptau definitivarea 
adopţiei. Şi au revăzut-o, zece ani mai târziu, în 
Kalundborg, când eu eram la spital. Atunci, mama ta a avut 
ideea să îl vizitezi, din când în când, pe bietul băiat... La 
vremea aceea, niciunul dintre noi nu avea habar de timpul 
petrecut împreună în Kongslund pentru că, bineînţeles, nu 
ne spuseseră nimic despre asta. Când eram în spital, 
părinţii mei au fost nevoiţi să îmi spună că am fost adoptat, 
pentru că boala mea era ereditară. Pentru a putea face 
investigaţii, medicii trebuiau să ştie că eu nu eram fiul lor 


434 


- ERIK VALEUR - 


biologic. Câţiva ani mai târziu, ei mi au povestit şi despre 
tine. 

Susanne Ingemann stătea cu capul plecat, fără să 
privească pe nimeni. 

— Nu am înţeles din ce cauză, dintr-odată, ai încetat să 
mai vii la mine, spuse Asger încetişor. 

— Mama mi-a interzis asta... îi răspunse Susanne. 

— Interzis? 

— Da. 

— Deci aşa. Mama ta nu a vrut să rişte ca eu să îţi spun 
povestea mea, pentru ca fiicei ei să nu îi vină vreo idee 
stupidă. Nu trebuia să afli nimic? 

— Nu. 

Părea că marele astronom ar mai fi vrut să pună o altă 
întrebare, dar apoi căzu dintr-odată pe gânduri, se aşeză pe 
ultimul scaun liber şi rămase cu privirea aţintită în faţă. 

— Dar cum ai ajuns din nou aici? întrebă Nils Jensen, care 
părea din ce în ce mai confuz. 

Putea să fie mult mai rău. 

— L-am întâlnit pe Carl Malle. Susanne ridică din umeri, 
ca şi cum ar fi vrut să se scuze - sau să sugereze că cei 
prezenţi şi-ar fi putut imagina singuri restul poveştii. A 
venit să mă vadă în timpul cursurilor şi mi-a povestit 
despre Magna. Erau prieteni vechi, din război. Şi apoi mi-a 
oferit un loc de muncă la Kongslund. M-am gândit pentru o 
vreme şi, în cele din urmă, am acceptat. Aşa că m-am 
întors... da. 

— Cu toţii aţi fost urmăriţi. De un înger păzitor mare, 
puternic, cu părul negru, ondulat, spuse Knud Tăsing. 

Dacă aceasta ar fi trebuit să fie o glumă, nimeni nu 
izbucni în râs. 

— Eu l-am văzut pe Carl Malle pentru prima dată destul 
de recent, spuse Peter. 

— Probabil că, pur şi simplu, nu l-ai observat. 

Toată lumea mă privea. Pentru prima dată, intervenisem 
în discuţie de bunăvoie. Cuvintele începuseră să mi se 
rostogolească de pe buze, înainte să le pot opri. Ceilalţi nu 

435 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


aveau de unde să ştie cât de bine informată eram - şi, în 
plus, Peter uitase cât de repede fusese măturată sub preş 
povestea cu directorul decedat, după ce răzbunase 
nedreptăţile făcute prietenului său. Nici Orla nu observase 
cât de rapid şi de liniştit trecuse evenimentul morţii 
Prostănacului din Sjasllands Odde. Dar mie nu-mi scăpase 
nimic. 

— Au vrut să ne împiedice să ne descoperim trecutul 
comun, spuse Asger. Au stat cu ochii pe noi, dar cu 
siguranţă nu cu intenţia de a ne pune într-o zi, faţă în faţă... 
Trecu apoi cu privirea de la unul la altul. Nici Susanne, 
Marie sau Peter şi... 

Se opri brusc, ca şi cum un corp ceresc necunoscut 
aterizase între noi, pe pământ. 

— ...Nils, am rostit fără milă. 

Eram maestră la aşa ceva. 

Toată lumea, cu excepţia unuia dintre ei, ştia ce vreau să 
spun. 

Rămăseseră ca statuile pe scaunele lor. 

Fotograful se holba la mine. 

— Poftim? Trase adânc aer în piept. Eu de ce mă aflu 
aici? întrebă inexpresiv. 

Apoi îşi trecu privirea uimită de la Knud la Peter, apoi la 
Asger şi, în cele din urmă, la Susanne Ingemann. 

Nu am îndrăznit să mă uit la Knud, nici la Peter sau la 
Asger. Ei nu ştiau ce ştiam eu despre pierdere şi distrugere 
şi vedeau numai intoleranta, sacrificiul personal pe care 
Nils Jensen trebuia să le facă, dacă totul mergea conform 
planului meu. 

— Eu am fost... aici...? Se agăţă cu disperare de privirea 
Susannei. 

Dacă lucrurile erau să rămână aşa cum fuseseră, ea 
trebuia să nege. 

— Da, răspunse. 

— Dar... părinţii mei. Asta nu poate fi adevărat. 

Se făcuse galben precum ceara. 

— Ba da. 

436 


- ERIK VALEUR - 


— Dar părinţii mei ar fi trebuit să-mi spună, încercă el să 
nege realitatea. 

Ea nu îi răspunse. 

Stăteam în linişte, aşa cum fac oamenii când sunt la 
înmormântare sau la priveghi şi nimeni nu îndrăzneşte să ia 
cuvântul. Nils Jensen avea lacrimi în ochi şi am văzut cum 
în el se trezea o furie dezlănţuită, atunci când tăcerea 
permanentă îi spunea că acesta nu era un vis. Se ridică. 

— Plec acasă. 

Nu îl opri nimeni. Am auzit Mercedesul pornind şi 
dispărând pe alee. 

Tăcerea mai persistă între noi ceva vreme. 

— Aţi fi vrut să rămână tot restul vieţii sale în întuneric? 
am întrebat în cele din urmă şi am simţit aceeaşi furie pe 
care o simţisem pentru Dorah din Helgenæs. 

— Ar fi schimbat asta ceva? întrebă Knud Tâsing. Oricum 
dumneavoastră faceţi ceea ce vreţi. 

— Atunci, adevărul nu înseamnă nimic? 

Asger îşi drese glasul din nou: 

— Trebuie să spun că eu... după ce părinţii mei, după ce 
Ingolf şi Kristine, mi-au spus... într-un fel, m-am simţit mai 
liber. 

Susanne se uită la el cu o privire care l-ar fi bucurat, 
dacă nu s-ar fi holbat încontinuu la faţa de masă dinaintea 
lui. Am admirat mereu înţelepciunea lui Asger în toţi anii în 
care stătusem cu ochii pe el. Pasiunea lui pentru stele mi-a 
amintit de propria pasiune, când luam telescopul regelui şi 
îl îndreptam spre Hven, pe care îl simţeam ca pe un 
sanctuar la care puteam ajunge fără a fi nevoită să-mi 
părăsesc camera de sub cele şapte coşuri albe. 

— Desigur, nu cunoaşteţi povestea mea, spuse el 
aproape ceremonios şi cu toţii scuturară uşuraţi din cap, de 
parcă ar fi căutat această scuză pentru a nu mai fi nevoiţi 
să se gândească la Nils. 

— De fapt, nu am aflat în mod planificat, spuse el. 
Părinţii mei mi-au spus, pur şi simplu, de parcă nu mai 
puteau altfel... 

437 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Îşi strânse mâinile, ca pentru o rugăciune. Cunoşteam 
toată povestea lui tragică, în detaliu şi de la început, fără 
ca el să ştie. 

Pentru prima oară am vorbit fără sâsâit: 

— Ai petrecut exact un an şi nouă săptămâni în 
orfelinatul Kongslund. 

Îşi ridică privirea, surprins. 

— Au venit să te ia cu un VW broscuţă, albastru. 

Asger arăta de parcă ar fi văzut o fantomă. ŞI, într-un fel, 
chiar văzuse. Numai că această fantomă era din lumea 
reală şi ţinuse evidenţa tuturor evenimentelor observate, 
învățând pe dinafară informaţiile de bază. 

— Ai ajuns într-o familie de profesori din Hojbjerg, unde, 
atunci când erai tânăr, te-ai făcut vinovat de sinuciderea 
celui mai bun prieten al tău... 

Cu toţii rămaseră împietriţi - n-ar fi observat dacă Luna 
ar fi căzut lângă ei, pe gazon. 

Sărbătoarea reuniunii noastre se fâsâi pentru a doua 
oară, ceea ce nu mă mira. Oamenii ca mine, care trăiesc 
atât de mult timp într-o cameră închisă, nu se aşteaptă ca, 
în două ore, totul să se rezolve de la sine, nici măcar pe o 
terasă însorită cu vedere spre fiordul strălucitor. Dar nu 
exista nicio altă cale pentru a rezolva misterul de la 
Kongslund. 


438 


- ERIK VALEUR - 


25 
ASGER 


1961-1972 


Dacă o parte dintre foştii mei colegi din Camera 
elefanților ar fi fost expuşi micilor ghionturi obişnuite ale 
sortii - şi bineînțeles că fuseseră, şocul pe care Asger l-a 
resimţit pentru a doua oară în viaţa sa a fost atât de 
puternic, cum nicio putere pământească nu şi-ar fi putut 
imagina. 

Il văd în fata mea - atât în Kongslund, cât şi în camera cu 
vedere spre mare, unde l-am regăsit mult mai târziu, sau în 
sanatoriul unde o cunoscuse pe Susanne. 

De-abia atunci când Asger, prin încăpățânarea lui şi 
printr-o doză sănătoasă de cinism, de care nu îl credeam în 
stare, s-a făcut vinovat de moartea prietenului său din 
copilărie, am înțeles ce altceva mocnea în el şi cât de 
puternică a fost dintotdeauna dragostea lui pentru stele şi 
pentru galaxii. 


A fost luat de lângă mama sa din aripa B a maternității, 
într-o dimineaţă a anului 1961. 

Trei zile mai târziu, Magna îl ridicase din pătuţ şi plecase 
din spital cu băieţelul în braţele ei protectoare, puternice. 

Cu siguranţă el privise peste umărul ei atunci când ea îl 
ducea către taxi, şi îmi imaginez că ochii lui rotunzi, 
cercetători, străluceau de parcă erau deja, din acest stadiu 
incipient, complet fascinaţi de tot albastrul care se întindea 
deasupra planetei. 

Incă de la cincisprezece ani, Asger a descoperit 
semnificaţia vieţii în broşurile ilustrate cu poveşti despre 
farfurii zburătoare şi civilizaţii extraterestre, iar imaginaţia 
lui se desfăta încă de atunci la gândul întinderii aparent 
infinite a Universului. Când avea şapte ani, doi cercetători 
americani nu descoperiseră nimic mai puţin decât originea 

439 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


lumii; la început, auziseră un pârâit slab într-un 
radiotelescop din New Jersey şi crezuseră că în aparat 
intraseră excrementele unui porumbel, după care 
încercaseră să spele originea lumii cu apă şi săpun ceea ce, 
din câte se ştie, nu au reuşit. Ceea ce auziseră era sunetul 
Big Bangului, naşterea Universului, iar această poveste 
adevărată şi minunată îl făcuse pe Asger să privească 
definitiv în sus - sus, deasupra pustietăţii vieţii pământeşti. 

La vârsta de opt ani era atât de obsedat de cer, cu toate 
fenomenele lui luminoase, intermitente, în flăcări şi 
aeriene, încât părinţii săi îl găseau ghemuit în fiecare 
noapte pe pervazul ferestrei, complet fascinat de banda 
argintie şi strălucitoare a Căii Lactee, din care mici cioburi 
de infinit se prelingeau în camera lui din copilărie. lar şi iar, 
Ingolf şi Kristine erau treziţi de sunetele familiare şi îşi 
găseau fiul extrem de concentrat, stând sub Lună, 
îndreptându-şi privirea spre cerul senin. 

Mama lui, Kristine, era prea cu picioarele pe pământ 
pentru a putea înţelege cât de puţin fascinația fiului ei 
pentru spaţiul incredibil de mare. Era aproape o ironie a 
sorții că perechea de profesori găsise, în cele din urmă, o 
casă într-un cartier ale cărui străzi erau numite după 
corpurile cereşti: Weptun, Atlas, Jupiter, în imediata 
apropiere a Dealului Observatorului, pe care se înălța falnic 
clădirea observatorului denumit după celebrul Ole Romer, 
cu cele două cupole imense ale sale. 
solide - avangarda noilor danezi grijulii din casele terasate. 
Şi la fel de grijulii discutau în fiecare seară, când fiul lor era 
în pat, despre lucrurile specifice anilor '60: libertate şi 
revoltă, războiul din Vietnam şi testele nucleare, dictatura 
lui Franco, Zidul Berlinului şi drepturile civile din America. 

Până când Kristine, cu vocea aproape stridentă, punea 
capăt conversaţiilor incitante şi anunţa că fiul ei stătea din 
nou pe pervazul ferestrei. 

Soţul ei punea picior peste picior şi privea nervos spre 
uşa camerei copilului. Stăteau acolo mult timp. Realizau că 

440 


- ERIK VALEUR - 


erau jenaţi pentru că băiatul care se afla în spatele uşii nu 
era copilul lor şi pentru că avea în el trăsăturile de caracter 
ale unor oameni pe care ei nu îi întâlniseră niciodată. 

— Am făcut ceva greşit? şoptea ea şi privea pe fereastra 
care dădea spre cupolele observatorului, fără să-şi dea 
seama că nimic mai puţin decât Universul intra în vieţile lor 
printr-un spaţiu îngust. 

Până la urmă, chiar ea a găsit răspunsul la întrebarea 
legată de vinovăţie. 

— Asta este vina ta, decise ea categoric într-o seară, 
când teama se strecurase din nou în sufletul ei. Pentru că 
le-ai povestit prietenilor noştri că s-a născut în ziua în care 
un bărbat a ajuns în spaţiu! spuse ea cu o urmă de reproş, 
accentuată pe cuvântul bărbat. 

Ingolf simţise un uşor fior pe şira spinării. Era adevărat, 
cochetase cu faptul că primul mare triumf al explorării 
spaţiului a coincis cu naşterea fiului său, Asger. In acel 
moment, când fiul său era spălat, cântărit şi măsurat în 
Rigshospital din Copenhaga, cu membrele sale lungi, 
subţiri, lumea afla că astronautul sovietic luri Gagarin 
reuşise să ajungă în nicăieri, la exact trei sute de kilometri 
depărtare - cu naveta spaţială Vostok. 

— Un bărbat curajos s-a înălţat în cer - şi un băiat micuţ, 
curajos, a venit pe Pământ, aşa le povestise Ingolf câtorva 
prieteni şi vecini de vizavi. 

Dar făcuse asta numai cu intenţia ascunsă de a-i lăsa să 
creadă că el şi Kristine fuseseră prezenţi la naştere - şi că 
Asger era fiul lor natural. 

Acum trebuia să fie pedepsit pentru asta? 

Lui Gagarin îi trebuiseră, în acea zi a lunii aprilie, exact o 
sută opt minute pentru a ajunge la corpurile lui cereşti 
îndepărtate, cu câteva minute mai mult decât avusese 
nevoie femeia din Rigshospital - mama biologică a lui Asger 
pentru a-l aduce pe lume pe băieţelul ei sănătos. Cei doi 
călători cutezători, bărbatul şi băiatul, luaseră apoi o masă 
elegantă, lichidă, după care băiatul adormise, iar 
astronautul, în imponderabilitate, rostise câteva cuvinte - 

441 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


în limba rusă, sus, în atmosfera de deasupra planetei 
noastre albastre. Ceea ce Ingolf nu povestise nimănui era 
un fapt trist, acela că mama, după doar câteva minute, aşa 
cum bărbatul din capsulă revenise în lumea pământeană, 
sovietică (ne aflam în mijlocul Războiului Rece), se ridicase 
din patul ei, ieşise în grabă pe uşă, se îndreptase spre 
taxiul care o aştepta şi dispăruse din viaţa copilului ei. Asta 
le povestise Magna. Mama biologică a lui Asger era o curvă, 
acesta era verdictul lor. 

— Dar el nu ştia asta, spuse Ingolf iritat, ca întotdeauna 
când Kristine începea cu efectele nocive ale povestirii cu 
spaţiul asupra băieţelului din Rigshospital. 

Dar Kristine îl privea furioasă. 

— Există mai multe lucruri între cer şi pământ decât crezi 
tu, Ingolf! 

Apoi începea din nou să plângă. 

Indiferent de cauză, nevoia insurmontabilă a băiatului de 
a observa şi explora devenea din ce în ce mai mare, 
îndreptându-se spre cer: stele, comete, planete, galaxii, 
supernove, avioane supersonice,  pescăruşi, păsări 
cântătoare, buburuze, viespi, albine şi fluturi. La vârsta de 
şase ani, primise o pereche de ochelari cu lentilele groase 
precum cele ale unui binoclu, iar în clasa întâi, arăta ca un 
profesor distrat de fizică teoretică. Capul îi era mult mai 
mare decât cel al unui băiat obişnuit din nordul oraşului 
Århus. 

In al nouălea an de viață al lui Asger, cei doi astronauți 
americani, Neil Armstrong şi Edwin Aldrin, aterizaseră în 
Marea Liniştii, iar Armstrong mersese mai mult de două ore 
prin praful lunar din ciudata lume şi rostise cele 
douăsprezece cuvinte pe care Asger le atârnase deasupra 
patului său: That is one small step for man, one giant leap 
for mankind. (Acesta este un pas mic pentru om, un salt 
uriaş pentru omenire.) 

A doua zi, Asger începu să şchioapete, pentru prima 
oară, cu piciorul drept - o coincidenţă remarcabilă. In lunile 
de după saltul uriaş epocal al aselenizării, paşii lui deveniră 

442 


- ERIK VALEUR - 


din ce în ce mai mici, până când de-abia mai putea merge 
normal. Infirmitatea lui ciudată îl însoţise mai mult de un 
an, iar în final ajunsese să stea cu spatele întors spre cer, 
privind în jos. Un semn foarte rău. Îşi dădea ochelarii jos şi 
îşi privea piciorul drept, apoi închidea ochii şi începea să 
plângă. Ingolf şi Kristine îl duseseră la spital, unde medicii îl 
examinaseră în detaliu. Suferea de o boală foarte rară, al 
cărei nume părinţii de-abia îl putuseră rosti atunci când 
aflaseră diagnosticul: Legg-Ca/ve-Perthes, numită după cei 
trei medici care descoperiseră boala. Capul lui femural 
drept se deteriorase, din cauza lipsei de calciu - pe 
radiografie arăta ca o minge din lut spartă, ale cărei 
fragmente se răspândiseră în zona şoldului, iar acest colaps 
era cauza unui defect genetic care, conform spuselor 
medicilor, exista din cele mai vechi timpuri. Defectul era 
ancorat în genotipul băiatului, spuneau ei. 

O săptămână mai târziu, Asger a fost dus la spitalul din 
peninsulă, la Kalundborg, unde piciorul său bolnav trebuia 
să fie întins şi unde ar fi trebuit să lupte, alături de alţi copii 
cu acelaşi defect genetic, împotriva bolii. Trebuia să stea 
întins în pat; nu o săptămână sau o lună, ci cel puţin un an 
şi jumătate, aşa spuneau doctorii. Toţi copiii din sanatoriul 
de pe coastă aveau, din motive de securitate, un fel de 
hamuri, care îi ţineau legaţi de pat, întinşi pe spate, cu trei 
curele puternice din piele de fiecare parte. Băiatul care 
visase mereu să ajungă până la cer era legat cât se putea 
de bine de patul său pământesc. Aşa îţi este pecetluită 
soarta, când are unul din capriciile sale crude. Ştiam deja 
asta. Am făcut trei călătorii lungi la sanatoriul de pe coastă, 
unde era internat Asger. Nimic nu mă mai putea surprinde. 
Aşa credeam. 

În prima zi de spitalizare, Kristine cedase complet, atât 
de tare îşi plângea de milă. Se văita, era de neconsolat, iar 
Asger îi auzise plânsetele pe tot holul, până când uşa 
masivă a spitalului se trântise în urma ei. Tatăl lui rămase 
teapăn şi palid în uşă, fără a scoate vreun cuvânt, apoi se 
întorsese şi o urmase pe soţia sa. În acel moment, pentru 

443 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Asger a fost foarte clar că era singur pe lume. La fel de 
singur ca un astronaut care a căzut din capsula lui spaţială 
şi acum plutea la nesfârşit prin nimicul negru. Chiar dacă în 
cer, în jurul lui, se aflau o mulţime de alte puncte 
luminoase, el nu avea să le atingă vreodată în viaţa lui. La 
acea vreme, Asger nu putea şti că, prin intermediul 
orfelinatului Kongslund, fusese mai bine pregătit pentru 
întuneric şi singurătate decât oricare alt copil din imensul 
sanatoriu. 

În prima noapte fusese trezit de un strigăt - era ca şi 
cum camera de spital era plină de oameni pe care nu îi 
putea vedea. Apoi auzise deodată un glas şi avu impresia 
că mai auzise o dată cuvintele, dar nu le înţelegea. 

— Al cui este copilul acesta? întreba vocea. 

În Århus, Kristine se trezise brusc în patul ei şi strigase: 

— Al meu! foarte mirată, pentru că răspunsese la o 
întrebare pe care nu i-o adresase nimeni. 

Se gândise la Asger, la piciorul lui bolnav şi la defectul 
genetic care îi trădase pe toţi. Partea cea mai grea i se 
păruse declaraţia concisă a medicilor: defectul a fost 
transmis exclusiv de la mamă la generaţia următoare, fiind 
indisolubil legat de cromozomul feminin. Mama naturală, 
care îşi părăsise băiatul, îi lăsase această boală. 

Prin urmare, Kristine fusese nevoită să le spună medicilor 
secretul că Asger nu era fiul ei natural. 

Şi pentru că voia să afle mai multe, le dăduse numele şi 
adresa directoarei de la Kongslund. După aceea, fusese 
atinsă de o profundă îngrijorare că îl trădase pe fiul ei unui 
inamic necunoscut. 

Ingolf o mângâiase pe părul de culoare închisă: 

— Nimeni nu ni-l poate lua, Kristine, şi nimeni nu vrea 
asta... Dar va trebui să îi spunem adevărul, acum că îl ştiu 
toţi medicii. 

Ea tăcuse şi se simţea ca un animal prins în capcană. 
Pentru a nu-l pierde, trebuia să-i spună adevărul prin care îl 
putea pierde. Aşa i se părea situaţia în care se afla. 


444 


- ERIK VALEUR - 


De primul Crăciun petrecut la sanatoriu, primise de la 
părinţii săi un mic telescop cu lentile atât de puternice, 
încât putea vedea noaptea, cu ochii săi, echipajele 
petrolierelor ancorate la intrarea în fiord, în micul oraş 
Kalundborg. 

In camera lui erau copii din toate colţurile ţării, din Man, 
Copenhaga, Helsingar şi Vejle. O pereche de gemeni venise 
chiar din Insulele Feroe - Hagn şi Regni - şi un băiat din 
Groenlanda, pe nume Daniel, care nu fusese vizitat 
niciodată şi după nouă luni uitase cum arătau părinţii şi 
fraţii săi. Era palid şi ochii lui albaştri erau înfundaţi în 
spatele a două pliuri adânci de piele, astfel că nu ştia 
nimeni la ce se gândea. Mâinile lui brune ţineau strâns o 
piele de focă pe care nu o scăpase din ochi încă de la 
sosirea lui. 

Într-o dimineaţă, înainte ca soarele să se ridice din nou 
deasupra fiordului, Daniel regăsise spiritul strămoşilor săi; 
îşi curbase degetele de parcă erau gheare şi trăsese cu 
toată puterea lui de chingi, fluturându-şi sălbatic picioarele 
întinse în jurul lui, în timp ce tipa şi bolborosea şi făcea 
spume la gură, până când, până la urmă, curelele 
zburaseră prin cameră. Fusese nevoie de patru asistente 
medicale şi de un brancardier care fusese chemat în ajutor, 
pentru a-l ţine de mâini şi de picioare, care amenințau să 
se rupă de trupul lui imobilizat. Fusese sedat cu pastile şi 
strâns cu chingi şi mai puternice şi nu i se mai dăduse voie 
să păstreze pielea de focă ce declanşase revolta. Apoi nu 
mai schimbă cu nimeni nici măcar un cuvânt. 

Câteva zile mai târziu, un băiat de muncitor, lat în umeri, 
Benny din Copenhaga, reuşise să continue revolta şi să-şi 
slăbească hamurile, să-şi desfacă bandajele de la picioare 
şi, cu un râs batjocoritor straniu, care se ridica din 
abdomen, ca un mâărâit, să îşi lase în jos grilajul de la pat şi 
să îşi îndoaie picioarele peste marginea patului. Nesigur, el 
stătu acolo timp de câteva secunde şi se agăţă de un 
scaun, înainte să îşi dea drumul şi să meargă pe picioarele 
lui slabe. Luat prin surprindere de propria neputinţă, căzu 

445 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


în faţă de la prima încercare şi rămase plângând pe podea 
pentru o vreme. În paturile din jurul lui, colegii rămăseseră 
cu ochii larg deschişi, şocaţi, paralizaţi de prefigurarea unui 
dezastru de nedescris. 

La fel ca în toate mişcările de rezistenţă nou create, 
membrii se dau înapoi neliniştiţi şi îl lasă pe lider sa facă 
singur primii (şi, de multe ori, ultimii) paşi. Dar Benny se 
ridicase brusc în picioare, împins de o putere care se 
născuse în mod surprinzător în interiorul lui şi făcu 
plimbarea vieţii lui, de la un perete la altul - fără muşchii 
picioarelor - direct în iad, pentru că pe drumul de 
întoarcere (la numai patru metri până la pat) îşi rupse din 
şold capul femural reconstruit cu migală şi căzu într-o 
parte, în întuneric. El a plătit această revoltă cu încă doi ani 
petrecuţi în pat. 

Deosebit de tragic a fost pentru Karsten, fiul unui şofer 
de camion, care, în ultima vară înainte să fie eliberat, 
făcuse câteva comisioane în cârje pentru Asger. El s-a 
întors acasă, la tatăl lui, care l-a pus imediat ca ajutor pe 
camionul său, unde în fiecare zi trăgea de cutii din carton şi 
de saci, până când şoldul încă slăbit nu mai rezistase la 
presiune şi cedase. Cu câteva zile înainte să fie nevoit să se 
întoarcă în sanatoriul de pe coastă, el se dăduse jos din 
patul său din Sorg, ieşise şchiopătând prin întuneric în 
pădurea din apropiere şi se spânzurase de o ramură 
groasă, solidă, care ar fi putut suporta de zece ori 
greutatea lui de muscă. În acel moment avea doisprezece 
ani şi două zile. Oribila poveste fusese spusă în şoaptă de 
îngrijitori şi îi speriase de moarte pe copii. Nimeni din secţie 
nu mai repetase revolta. Şi din patul lui cu vedere spre 
fiord, Asger îşi dăduse seama că destinul nu este foarte 
îngăduitor cu cei deja răniţi şi nimeni nu îşi poate schimba 
soarta când vrea el. Şi mai înţelese şi că nutrea o aversiune 
specială şi universală pentru băieţi ca Daniel, Benny şi 
Karsten, venind din familii care nu înțelegeau nimic şi nu 
învăţaseră nimic şi care se răzvrăteau, din pură prostie, 
împotriva inevitabilului. Părea să găsească o satisfacţie 

446 


- ERIK VALEUR - 


deosebită în a împinge cele mai sărace şi mai afectate 
familii în abis şi de a le dobori fiii înainte ca ei să poată fugi. 
Asger, care înţelesese instinctiv întreaga dimensiune a 
acestui mesaj, îşi ţinea respiraţia şi, în aceste zile, încerca 
să nu facă mişcări bruşte. Ştia mai bine decât oricine 
altcineva cât de mult însemna chiar şi cea mai mică 
mişcare din spaţiu. 

În iulie 1972 îi îndepărtaseră curelele şi bandajele, exact 
când omul de ştiinţă american Carl Sagan trimitea primul 
mesaj de la oameni către civilizaţii extraterestre, în sonda 
spaţială Pioneer 10. În acest scop, omenirea imprimase 
imaginea unui bărbat şi a unei femei pe o placă din 
aluminiu, completată cu poziţia Pământului pe Calea 
Lactee, în cazul în care cineva voia să treacă pe aici. 

Pentru Asger, aceasta era promisiunea libertăţii care îl 
aştepta afară. Dintr-odată, îşi putea îndoi din nou genunchii 
şi se putea ridica din pat. Şi câteva ore pe zi avea voie să 
îşi desfacă cele şase curele care îl ţineau legat de saltea. 

Când se ridicase din pat pentru prima dată, în uşă stătea 
o fată cu părul castaniu-roşcat, lung până la umeri, care îi 
înconjura capul ca un halo. Nu mai auzise niciodată vocea 
unei fete. 

— Pot să intru? 

Inima începu să îi bată tare. 

— Locuiesc chiar aici, în apropiere, spuse ea. Mă numesc 
Susanne. 

Vocea ei i se lipi de piept ca un cap mic de pasăre. 

— Voiam numai să văd cum te descurci, spuse ea. Mama 
mea mi-a spus că eşti aici. 

El nu voia să o sperie pentru nimic în lume şi nu puse 
nicio întrebare referitoare la ciudata afirmaţie. 

— Şi ce mai faci? întrebă ea. 

— Ai auzit că au trimis o navetă spaţială pentru a căuta 
viaţă în spaţiu? răspunse el. A 

Şi apoi se întâmplase minunea. In loc să râdă de el, ea Îi 
răspunse cu naturaleţe: 

— Şi au descoperit ceva? 

447 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Fusese dragoste la prima vedere. A fost atât de simplu! 
Şi poate că de atunci nu mai iubise nicio altă femeie. Cei 
doi copii nu ştiau că se mai întâlniseră o dată, dar cred că 
subconştientul ei identificase unele semnale clare: o 
aromă, o culoare, modul de a se mişca - eventual sunetul 
vocii, tot ce împărtăşiseră în Camera elefanților. 

Ea apăruse într-o joi după-amiază, în august 1972, într-o 
zi în care soarele strălucea pe cerul albastru şi cel mai 
mare petrolier al anului îşi arunca ancora în fiord, direct în 
faţa ferestrei lui Asger. Mergea pe apă ca o balenă argintie 
lucioasă şi Asger zâmbea întregii lumi. 

— Ştiai că părinţii noştri se cunosc? întrebă ea. 

El se gândi la întrebare pentru o vreme. 

— Nu, spuse el. Nu mi-au povestit niciodată asta. De 
când? 

— S-au întâlnit la naşterea noastră, în Copenhaga, spuse 
ea veselă. _ 

Ideea era promițătoare. Inseamnă că se cunoşteau de la 
bun început. 

— N-am ştiut nimic despre asta, spuse el. 

— La Rigshospital. 

— Ştiu numai că m-am născut în ziua în care Gagarin a 
zburat în spaţiul cosmic - primul. 

— Părinţii nu ne spun întotdeauna totul, răspunse ea 
precoce, iar el şi-ar fi dorit să întindă mâna şi să-i mângâie 
părul. 

În sufrageria din Århus, Kristine se ridică din scaun şi se 
apucă de frunte, de parcă ar fi vrut să înlăture o durere de 
cap bruscă şi spuse: 

— Nu mă simt confortabil să ştiu ca doamna Ingemann 
Jorgensen i-a cerut fiicei sale să îl viziteze pe Asger. 

— Dar am vorbit despre asta... niciunul din ei nu ştie 
nimic despre trecutul său. 

— Va trebui să îi spunem în curând. Toţi medicii ştiu. 

— Dar i-am promis doamnei Ingemann că păstrăm 
secretul. 


448 


- ERIK VALEUR - 


— Poate că, în realitate, îşi doreşte ca adevărul să iasă la 
iveală. 

— De ce ar vrea asta? î 

— Trebuie să îi spunem... Kristine clătină din cap. Inainte 
să o facă doctorii. Şi apoi... 

În privirea ei se citea teama. 

— Bine, atunci îi voi spune eu, rosti el şi se ridică. 

În noaptea aceea făcuseră dragoste cu o pasiune feroce, 
aşa cum nu mai făcuseră din primele zile de facultate. 
Fusese aproape ca o fericire nou găsită care, spre 
deosebire de timpurile în care visau, fără speranţă, ca 
Kristine să rămână însărcinată, nu îi mai deranja. De parcă, 
dintr-odată, se desfăcuse un nod din relaţia lor şi ei îl lăsau 
în urmă cu mai multă plăcere şi mai uşor decât ce 
experimentaseră înainte. 


Pe terasa din faţa orfelinatului Kongslund domnea 
tăcerea completă. L-am privit pe Asger, deoarece această 
parte a poveştii lui era deosebit de dificilă pentru el. 

Colectasem piesele cu migală (Susanne cunoştea unele 
elemente importante de decor, dar nu pe toate), dar era cu 
siguranţă pentru prima dată când vorbea el însuşi despre 
asta - coerent şi în astfel de circumstanţe speciale. 

Fusese nevoit să îşi dea seama că trecutul său avea o 
oarecare legătură cu misterul pentru care ne adunaserăm 
pentru a-l rezolva şi, bineînţeles, asta îl tulburase. Adulții 
din jurul nostru făcuseră un pact care îi unise în tăcere, 
lucru pentru care atât orfelinatul, cât şi tinerii părinţi 
adoptivi aveau motive întemeiate. 

— Tatăl meu... adică tatăl meu adoptiv, adăugă el cu o 
sclipire a ochilor din spatele ochelarilor groşi, a luat 
feribotul către Kalundborg, aşa cum o făcuse de atâtea ori 
înainte. Dar de data aceasta a venit singur. 

Toţi cei prezenţi pe terasă erau ochi şi urechi, pentru că 
ştiau că acum era momentul decisiv. 

Da, Ingolf se dusese singur. Işi dorea să termine cât se 
putea de repede sarcina pe care i-o dăduse soţia sa. 

449 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Drumul cu taxiul din micul oraş până la sanatoriu durase un 
sfert de oră. Un asistent medical împinsese patul lui Asger 
în camera de vizite, unde cei doi puteau discuta 
nestingheriţi. 

— Probabil te întrebi de ce am venit, îi spuse Ingolf. 

— Da, răspunse Asger. Era în mijlocul întocmirii unei liste 
despre cele mai importante repere în studiul celor mai 
apropiate galaxii de Terra, începând cu anul 1890 şi 
creierul său încă nu revenise complet pe planeta Pământ. 

— Mama ta şi cu mine ne-am gândit şi am dori să îţi 
spunem ceva, da, ceva ce ar fi trebuit, poate, să îţi spunem 
de mult timp. 

Ochii lui Asger erau albaştri şi larg deschişi, fără vreo 
urmă de suspiciune. 

— Mama ta şi cu mine nu am putut avea copii, spuse 
Ingolf. 

Privirea lui Asger nu indica nicio reacţie, dar în creier îi 
apăru un fascicul subţire de lumină, străbătându-i lobii şi 
izbindu-l, cu o lovitură surdă, în osul frontal. În secundele 
ulterioare dezvăluirii tatălui său, ar fi putut avea loc 
apariţia întregii Căi Lactee, de la particulele de praf la acea 
galaxie spirală de dimensiuni medii - astăzi i se păreau o 
eternitate. 

— De aceea, mama ta şi cu mine am decis să adoptăm 
un copil. Pe tine. Această afirmaţie fusese rostită mult prea 
tare şi pe un ton hotărât. Ingolf zâmbi. A fost cea mai bună 
decizie pe care am luat-o vreodată. 

Mama ta şi cu mine. Tatăl lui spusese: Mama ta şi cu 
mine - nu: Mama ta cu mine şi cu tine, singurul lucru sigur 
pe care îl cunoscuse vreodată. 

Vru să îi răspundă la zâmbet. Dar din gâtul lui ieşi un 
sunet de parcă i s-ar fi rupt ceva, adânc în piept, şi văzu 
negru în faţa ochilor. Intr-o secundă, apa ţâşni din el prin 
fiecare orificiu şi prin toţi porii, ca printr-o sită. 

Zâmbetul tatălui său dispăruse. 


450 


- ERIK VALEUR - 


— Dar, Asger, cu toate acestea, noi încă suntem părinţii 
tăi... Mama ta şi cu mine vom fi întotdeauna aici pentru 
tine. 

Mama ta şi cu mine. 

O clipă mai târziu, asistenta-şefă, doamna Muller, stătea 
lângă patul lui şi îl ţinea de mână. li ceru lui Ingolf să 
aştepte afară, în timp ce aşternuturile fură schimbate. Apoi 
el se întoarse. Zâmbea de parcă ar fi vrut să se scuze, dar 
şocul i se citea pe faţă. După un timp de tăcere - în sală nu 
se auzea niciun zgomot - Ingolf se ridică. Trebuia să plece. 
Era deja târziu şi a doua zi trebuia să ajungă la şcoală, aşa 
că, pur şi simplu, nu mai putea rămâne. In plus, trebuia să 
raporteze acasă ceea ce se întâmplase - mai mult ca sigur, 
Kristine era deja foarte agitată. 

— Trebuie să plec acum, spusese. Mâine trebuie să merg 
la şcoală. De-a lungul carierei sale de profesor, nu lipsise 
nici măcar o singură zi. Şi după cum ţi-am spus, mama ta 
te îmbrăţişează de o mie de ori. Ea a dorit ca noi să 
discutăm între patru ochi, ca de la bărbat la bărbat şi aşa 
am făcut. Ai primit grozav vestea... grozav. 

Asger nu rostise niciun cuvânt. 

Ingolf scutură din cap, cu o urmă de nerăbdare. 

— Mama ta ţi-a trimis o scrisoare lungă, pe care o vei 
primi mâine, mai mult ca sigur. Te sun marţi sau miercuri. 
Desigur, Asger nu ar trebui să stea atâtea zile aici, fără a 
primi un semn de viaţă de la ei, şi să întoarcă pe toate 
părţile noua situaţie, îi spusese doamnei Miller. Duminică 
vom veni din nou în vizită, ca de obicei. Şi îţi vom aduce 
toate revistele noi cu Akim, Mickey Mouse, Fart og Tempo, 
Battler Britton... 

Îşi luă la revedere de la Asger cu un sărut pe frunte - 
locul în care cei mai mulţi taţi îşi sărută copiii. 

Mulţi ani mai târziu, Asger a înţeles ce gânduri trebuie 
să-i fi trecut prin cap, după vizita la fiul său distrus, în timp 
ce se întorcea cu feribotul la soţia lui şi la tandreţea nou 
descoperită. 


451 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Nu este un păcat să spui adevărul. Aceasta a fost decizia 
corectă. Poate că ar fi trebuit să o facem mai devreme, dar, 
pe de altă parte, în conditiile date, nu a fost greşit. 

Nu a mai primit scrisoarea de la mama lui, dar trei zile 
mai târziu l-au sunat. A fost dus la telefon şi a spus că totul 
este bine. 

— Tatăl tău era epuizat când a ajuns acasă. Cuvântul 
„tată!” îl rostise cu un anumit accent. 

Asger nu răspunsese. 

— Îţi vom aduce revistele noi, spuse ea şi închise. 

Întreaga zi de joi el aşteptă zadarnic un nou apel. 

Noaptea adormi cu greu, iar când medicul-şef Bohr, fiul 
celebrului om de ştiinţă în fizică nucleară, Niels Bohr (pe 
care Asger îl admira pentru studiile lui de nepreţuit în fizică 
cuantică) intrase în cameră, ca de obicei însoţit de doamna 
Muller şi de un mic grup de asistente medicale, şi îl 
întrebase: „Cum ne simţim astăzi?” din corpul lui Asger 
ieşiră din nou toate lichidele, cu aceeaşi forţă subită, aşa 
cum se întâmplase la vizita tatălui său. Toţi din jurul lui 
urmăriră îngroziţi evenimentul. Mai târziu, el îşi aminti de 
mirosul doamnei Muller, de haine proaspăt călcate şi praf. 

— Îi sun pe părinţii tăi, spuse ea. Vor veni să te viziteze şi 
vor dormi în camera de oaspeţi a medicului-şef. 

După numai o oră apăru Susanne. Nu mai venise 
niciodată sâmbăta. De parcă ar fi simţit că ceva nu este în 
regulă. Asger stătea disperat sub pătura albastră groasă 
din patul lui, când ea îl înconjură pe neaşteptate cu braţele 
şi izbucni în plâns. Îi povesti totul, iar ea reacţionă cu o 
furie rece ca gheaţa. 

— Ar fi trebuit să rămână cu tine. Voi vorbi cu părinţii mei 
despre asta. Ei îi cunosc. Pot vorbi cu ei. Mă întorc. 

Faptul că a lăsat-o să plece a fost cea mai mare greşeală 
a vieţii sale, pentru că ea nu s-a mai întors niciodată. Nici la 
ora trei, nici la patru, nici măcar la cinci. Şi nu avea adresa 
sau numărul ei de telefon. Când îşi luă inima în dinţi şi o 
întrebă pe doamna Miller unde locuieşte fata, masiva 
asistentă-şefă îl studie cu atenţie, apoi spuse, în sfârşit: 

452 


- ERIK VALEUR - 


— Cred că este mai bine să o lăsăm să decidă singură 
când şi dacă vrea să vină. Se aşeză pe marginea patului lui. 
Poate că părinţii ei doresc ca ea să stea acasă în seara 
asta. 

Ochii ei erau de acelaşi cenuşiu clar, ca şi fiordul. 

Când se trezi, mama lui stătea pe pat, lângă el. Tatăl său 
se afla în spatele ei, în picioare. In fundal era doamna 
Muller cu boneta ei albă pe părul gri-argintiu. 

In acea noapte, la fel ca în miile de nopţi care îi 
urmaseră, încercase să înţeleagă evenimentele care, în 
câteva minute, îi aruncaseră viaţa pe o orbită nouă, care nu 
putea fi calculată sau măsurată. In mai puţin de o secundă 
fusese rupt de oamenii care, până atunci, fuseseră părinţii 
lui. 

Şi, câteva zile mai târziu, şi de Susanne. 

Trecură lunile octombrie, noiembrie, decembrie şi în cele 
din urmă renunţă la aşteptare. Nu era nicio îndoială că fata 
pe care o iubise - aşa cum numai un băiat de unsprezece 
ani poate iubi, plecase pentru totdeauna. Fusese un basm, 
o creaţie a pasiunii lui. Şi cel mai ciudat vis pe care îl 
avusese vreodată. 


Susanne Ingemann revenise în prezent, stătea la masa 
de pe terasă cu lacrimi în ochi, o raritate, deoarece, în viaţa 
ei, orice formă de sentimentalism se dovedise a fi fatală. 

Asger îşi puse o mână pe braţul ei şi eu mi-am imaginat 
că aşa stătuseră şi atunci, copii fiind. O atingea după atât 
de mulţi ani şi ea îi simţi iertarea (singurul cuvânt care îmi 
venise în minte pentru ceea ce se întâmpla în faţa ochilor 
mei). 

Knud Tăsing, care prin ocupaţia lui era foarte obişnuit să 
se distanţeze, spuse: 

— Dar asta nu ne aduce informaţii noi despre Eva... sau 
despre copilul Evei. V-am povestit despre rolul Mariei de 
autoare a scrisorii anonime, dar este evident că nici ea nu 
ştie mai multe decât noi... 

Suna mai mult ca o întrebare. 

453 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Peter Trøst stătea la locul lui, tăcut, cu ochii strălucitori. 

— Am încercat să o găsesc pe Eva Bjergstrand, spuse 
Knud Tăsing. Dar nu am reuşit. 

Am lăsat capul în jos şi am încercat să-mi ascund 
uşurarea. Ochiul stâng începu să-mi lăcrimeze. 

— Nimeni din cei care au căutat-o nu a avut succes, rosti 
Asger, cu vocea lui profundă, aproape liniştitor. 

— Aşa este. Pentru că suntem în căutarea unei fantome, 
spuse şi Knud Tăsing. 

Mi-am ţinut respiraţia. Era un mister pentru mine cum 
aflase nişte informaţii pe care nimeni, în afară de mine, nu 
le cunoştea. Am plecat din nou capul şi am închis ambii 
ochi. 

In acel moment, el aruncă bomba fără milă. 

— Conform cercetărilor făcute de mine, persoana care a 
compus scrisoarea primită de Marie, a murit... din sunetul 
vocii lui, mi-am dat seama că zâmbea... Cu şapte ani 
înainte ca aceasta să fi fost scrisă. Următoarea lui 
propoziţie îmi era adresată direct. Mai pot vedea o dată 
scrisoarea, Marie? 

Ochii mei se umplură de lacrimi. Nu îndrăzneam să ridic 
capul. 

— De ce doriţi să vedeţi scrisoarea? 

Era vocea Susannei. 

— Pentru că nu cred că morţii mai pot scrie. Cred că 
scrisoarea a fost compusă mult mai devreme. Scrisoarea pe 
care mi-a arătat-o Marie a fost întocmită, conform datei, cu 
numai câteva săptămâni înainte de scrisoarea anonimă a 
Mariei - în aprilie 2008, ceea ce nu este posibil... 

M-am ridicat şi am părăsit grupul. In ciuda plecării mele 
surprinzătoare, nimeni nu se agită. 

O clipă mai târziu, stăteam lângă dulapul din stejar din 
camera regelui şi îmi ştergeam lacrimile de pe faţă. Şi am 
luat o decizie. De data aceasta, am lăsat scrisoarea în plicul 
albastru par avion, pe care nu i-l arătasem lui Knud Tâsing 
la prima lui vizită. 


454 


- ERIK VALEUR - 


Când m-a întors, cu toţii stăteau - din câte puteam eu 
vedea - în aceeaşi poziţie în care îi lăsasem. Se pare că, în 
tot acest timp, nu scoseseră niciun cuvânt. 

Mâna lui Asger încă se odihnea pe braţul Susannei. 

Am aruncat scrisoarea pe masă, în tăcere, în faţa 
jurnalistului. 

— Plicul pierdut, spuse acesta cu un zâmbet. Şi uite, 
ştampilat în Adelaide, unde femeia misterioasă a trăit şi a 
murit. Şi ce spune data... de fapt... ştampilat în aprilie 
2001... acum şapte ani. 

Toate privirile erau aţintite asupra lui. 

Luă prima foaie şi o ridică în lumină. 

— Şi data... pe care a scris-o Eva... în lumina aceasta se 
poate vedea foarte clar... Se uită la mine şi acum am 
observat că şi Peter şi Asger mă ţintuiau cu privirea, 
aşteptând. Cifra unu din 2001 a fost schimbată în opt, nu 
foarte elegant, dar am fost păcălit. Deci scrisoarea Evei, 
veche de şapte ani, a fost adusă în prezent. Dar de ce...? 

Susanne împinse mâna astronomului. Nu îi povestisem 
despre această parte a acţiunii mele. 

— Este corect, da... Scrisoarea a venit... Am încercat să o 
localizez pe Eva, dar a fost imposibil... 

O exclusesem pe Susanne din toată povestea. Stătea 
nemişcată şi am observat că se simţea trădată. Dar eram 
convinsă şi că nu m-ar întrerupe, atâta timp cât nu ştia ce 
se întâmplă aici, în faţa ei. 

— În schimb... am spus... în vechile dosare de la 
Protecţia copilului, în mansarda Departamentului pentru 
Drepturi Civile, am dat de o urmă a copilului. Acolo am 
găsit formularul cu numele John Bjergstrand. Dar de acolo 
nu am mai ştiut cum să procedez. A fost în urmă cu şapte 
ani... 

Am ezitat. 

Pentru o vreme, în jurul mesei se aşternu liniştea, apoi 
Knud Tâsing spuse: 

— Aţi aşteptat timp de şapte ani. Apoi v-aţi hotărât să 
trimiteţi scrisori anonime unor oameni care aveau să 

455 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


înţeleagă la ce se referă şi totul ar fi fost făcut public. În 
speranţa că va ieşi ceva la lumină? 

Am dat din cap. Lacrimile picurau în farfuria mea, dar nu 
le-a văzut nimeni. 

— Dar de ce ai schimbat anul 2001 în 2008? 

— Pentru că am vrut să pară actual. 

Îmi pregătisem răspunsul cu atenţie. 

Ambii jurnalişti dădură gânditori din cap. Numai Asger se 
încruntă şi mai tare. Nu am putut citi expresia Susannei, 
dar nu era atât de important, câtă vreme nu mă întrerupea. 

— De ce aţi aşteptat? 

Jurnalistul care mirosea a mentol era foarte insistent. 

— Pentru că nu am fost sigură. În plus, nu am vrut să risc 
ca povestea să fie ignorată ca fiind nefondată, am spus eu. 

Nu era foarte adevărat, dar era plauzibil. 

— Dar de ce nu ai arătat nimănui scrisoarea originală... ci 
numai formularul...? întrebă Asger. 

— Am schimbat data scrisorii, în cazul în care cineva ar fi 
pus mâna pe ea cândva. Până la urmă, nu a fost atât de 
greu să se afle expeditorul scrisorii anonime. 

Am privit adânc în ochii lui Asger, în speranţa că 
povestea mea ciudată va fi sprijinită. 

— Ar fi putut merge prost, spuse el. Credibilitatea unui 
lucru este afectată atunci când unui document-cheie i se 
schimbă data brusc. Dacă Knud l-ar fi făcut public... 

Nu mai trebuia să spună nimic. 

Privirea lui Knud Tăsing se odihnea pe coşul de pâine, în 
timp ce se gândea să înceapă să mănânce, că nimeni nu 
avea poftă de mâncare. 

— Ar fi trebuit să observ imediat mica înşelătorie a 
Mariei, spuse. Până la urmă, Eva Bjergstrand se referise 
explicit la faptul că scrisese răvaşul de Vinerea Mare. Şi că 
citise recent, într-un ziar danez, ceva despre o nuntă din 
data de 7 aprilie. Dar în 2008, Paştele a picat în luna 
martie. Ar fi trebuit să-mi dau seama, dar Paştele nu a fost 
niciodată sărbătoarea mea preferată... Zâmbi ironic. De 
asemenea, în introducere scria că plecase din Danemarca 

456 


- ERIK VALEUR - 


cu patruzeci de ani înainte, dar dacă era vorba despre 
2008, ar fi însemnat că plecase înainte cu patruzeci şi 
şapte de ani - nu avea cum să greşească atât de mult... 
Lăsă capul în jos. Semnele erau acolo, dar eu nu le-am 
recunoscut. Crezând că scrisoarea era recentă, am 
contactat Ambasada Australiei din Copenhaga. Dar am avut 
noroc... Am vorbit cu o secretară care, în urmă cu câţiva 
ani, avusese o problemă similară... 

Şi din nou urmă o pauză lungă, într-o tăcere tensionată. 

Jurnalistul luă o bucată de pâine şi o rupse. 

— Se mai interesase cineva de Eva Bjergstrand înaintea 
mea, dar nu cu puţin timp înaintea mea, aşa cum am 
crezut, ci în urmă cu mai mulţi ani. La acea vreme, era 
vorba despre o femeie, iar când secretara mi-a descris-o pe 
această femeie... se întoarse spre mine... Mi-a picat fisa că 
scrisoarea era, probabil, mult mai veche decât bănuiam. A 
fost de ajuns să arunc o privire în calendar. În 2001, 
Vinerea Mare a căzut pe 13 aprilie. 

Inima îmi bătea tare în piept şi am aşteptat următoarele 
cuvinte cruciale. 

Duse pâinea la gură, dar încă nu muşcă din ea. 

— Secretara ambasadei şi-a amintit, de asemenea, că nu 
exista nicio Eva Bjergstrand - probabil pentru că îşi 
schimbase numele. După ce a căutat prin numele tuturor 
femeilor daneze care, de-a lungul timpului, au obţinut 
cetăţenie australiană şi care locuiau în împrejurimile 
oraşului Adelaide, ea a găsit o femeie care se potrivea ca 
vârstă şi ca dată a naşterii. Dar exact în acel moment - 
începutul lui septembrie 2001 - această femeie a plecat din 
Australia... Acum el muşcă din pâine... şi a sosit în 
Danemarca. Secretara uitase complet de caz. Când am 
rugat-o să verifice unde locuia astăzi femeia daneză, s-a 
dovedit că, după toate aparențele, nu s-a mai întors în 
Australia. Cel puţin, a dispărut din toate registrele. Se pare 
că rămăsese în Danemarca. Dar atunci unde este? 

— În Danemarca...? 


457 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Acesta era Asger, care rezumase, bâlbâindu-se, surpriza 
tuturor celor de la masă. 

— Da. Şi apoi a venit şocul următor. Când, în cele din 
urmă, am găsit-o... 

Ezită. 

— Poftim...? 

— ...S-a dovedit că, între timp, a murit. 

— A murit? 

— Da. Aici, în Copenhaga. Chiar în apropiere... 

— Dar cum... 

— Am luat la rând toate ziarele mari de dimineaţă din 
toamna anului 2001. Poate că se întâmplase ceva în 
Danemarca şi care mă putea conduce la ea. O reuniune 
anuală a cercurilor prieteniei  daneze-australiene, un 
congres... sau avusese vreun accident. Poate călătoria ei a 
fost înregistrată sau documentată undeva, m-am gândit. 
Desigur, căutam acul în carul cu fân, dar Danemarca este, 
într-adevăr, o ţară mică. 

Knud Tăsing părea scandalos de îngâmfat. Puse deoparte 
bucata de pâine din care mâncase jumătate şi aprinse 
ultima sa grenadă. 

— În dimineaţa zilei de 11 septembrie 2001, un cadavru 
necunoscut a fost găsit - chiar aici - pe plaja dintre 
Kongslund şi Bellevue - cel mai probabil o crimă. Probabil 
era din Australia, cel puţin judecând după hainele ei... 

În jurul lui se lăsase o linişte mormântală. 

— Vă spune ceva data? întrebă Knud şi se ridică din 
scaun. 

Nu răspunse nimeni la întrebarea retorică. 

— Nu-i aşa? Câteva ore mai târziu, în turnurile gemene 
din New York intrau două avioane de pasageri şi întreaga 
lume s-a întors pe dos. În ziarele din acea zi am găsit numai 
câteva rânduri despre femeia moartă. Pur şi simplu existau 
chestiuni mai importante de relatat. Dar mi-a fost de ajuns. 
Pentru că acum ştiam ce se întâmplase cu Eva 
Bjergstrand... şi de ce nu a mai părăsit niciodată din 
Danemarca. 

458 


- ERIK VALEUR - 


În ciuda nervozităţii şi anxietăţii mele, mă irita 
dramatismul prezentării sale şi felul în care îşi alegea 
cuvintele. Dar îşi atinsese ţinta. O găsise pe Eva 
Bjergstrand. Am evitat să o privesc pe Susanne. Cel puţin 
două perechi de ochi s-ar fi putut trăda prin lipsa 
surprinderii lor, dar noi avuseserăm suficient timp la 
dispoziţie pentru a ne pregăti pentru ce avea să urmeze. 

— Dar cum aţi ajuns la concluzia că ar fi putut fi o crimă? 

— Era întinsă pe malul apei şi avea leziuni la cap, 
cauzate de o piatră ascuţită. Cu toate acestea, nu exista 
nicio dovadă. La fel de bine se putea să fi căzut. Nu avea 
niciun act de identitate la ea, dar, după hainele ei se putea 
deduce că nu venea din Danemarca. Una dintre ţările pe 
care ziarele o luau în considerare era, aşa cum am spus, 
Australia. Dar de acolo nu a venit niciodată niciun răspuns. 

Aşa că au pus clasat şi ziarele publicară numai câteva 
notițe scurte. 

Ceilalţi trei bărbaţi de la masă habar nu aveau despre tot 
ce se întâmplase de atunci, dar cu toţii au înţeles ce forţe 
descătuşase, probabil, scrisoarea mea anonimă. Cineva 
făcuse legătura cu femeia moartă de pe plaja de la 
Bellevue şi ştia cine era şi de unde venea. 

Chiar şi Magna, care nu putea fi speriată atât de uşor, 
încercase să evite pericolul pe care îl anticipase, atunci 
când apăruseră scrisorile anonime - şi se despărţise de 
registrul secret, înainte să fie ucisă. 

— Trebuie să existe o legătură cu ministerul, interveni 
Peter. Toată afacerea trebuie să aibă ceva de-a face cu 
Enevold şi cu Carl Malle. Altfel, cei doi nu ar fi fost atât de 
dornici să îl găsească pe băiat. 

— Sau cu Orla Berntsen, spuse Susanne Ingemann şi 
roşi. 

— Dacă Orla este suspect, atunci suntem şi noi. Ochelarii 
lui Asger alunecaseră în jos, pe nas. Poate că Eva venise în 
Danemarca numai pentru a-şi găsi copilul. Practic, era 
singurul ei motiv pentru care se putea întoarce aici - 
copilul. 

459 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Privi întrebător în jur. 

Nimeni nu îl contrazise. 

— Eva şi-a trădat copilul, având în vedere circumstanţele 
în care s-a născut... şi gurile rele spun... că era o criminală, 
continuă Asger. Poate că asta a declanşat o avalanşă de 
necontrolat. În orice caz, eu mi-aş fi ieşit din fire. Şi apoi, 
copilul criminalei era el însuşi un criminal - ceea ce ne face 
pe toţi suspecți, pe toţi cei care am fost în 1961 în Camera 
elefanților şi care putem fi văzuţi în fotografie. 
Subsemnatul, Peter, Susanne, Severin, Marie, Orla, Nils... 
Eva ar fi putut intra în contact cu oricare dintre noi - şi 
reacţia putea fi foarte violentă. 

— Moştenire biologică? /nclinația spre violență... ? spuse 
Susanne batjocoritor. 

Asger se întoarse spre ea şi îi aruncă o privire prin 
lentilele sale groase. 

— Da, Susanne. Da... înclinația spre violenţă... foarte 
posibil. 

— Şi ce s-a întâmplat după aceea, cu Magna, crezi că şi 
ea a fost ucisă? 

— Posibil. Criminalul a încercat să îşi acopere urmele. Şi 
Magna îi stătea în cale. Cu toate informaţiile pe care le 
avea. Scrisoarea anonimă a declanşat o reacţie în lanţ. 

— Dacă a fost omorâtă - nu s-a putut demonstra, rosti 
Peter. 

Am închis ochii. 

— Cel puţin Marie este dincolo de orice bănuială, spuse 
Knud Tâsing din stânga mea. Obiectivul ei a fost în tot 
acest timp să descopere totul. 

— Da... poate, spuse Asger absent. 

Apoi jurnalistul schimbă brusc subiectul: 

— Nu m-aţi întrebat ce scria în ziarul pe care Eva 
Bjergstrand îl găsise pe banca din Adelaide, acela cu 
articolul care fusese atât de supărător încât se hotărâse să 
îi scrie Magnei. 

Am deschis din nou ochii. 


460 


- ERIK VALEUR - 


Savura situaţia ca un vânător cu prada lui proaspăt 
ucisă, în faţa celorlalţi vânători care stăteau în poiană, cu 
mâinile goale. Incercasem şi eu să caut articolul la care se 
referea Eva şi făcusem cercetări, fără succes, printr-o serie 
de cotidiene naţionale. 

Toată lumea îl privea în tăcere, aşteptând. 

— A fost un singur ziar în care am găsit o poveste care ar 
fi putut s-o intereseze, într-o oarecare măsură, spuse el. Şi 
anume, ziarul pentru care lucrez - în acel moment, încă ziar 
guvernamental... Plescăi mulţumit din limbă. Cum a ajuns 
această fiţuică pe o bancă din Adelaide, habar n-am - dar 
există întotdeauna minuni. 

Nimeni nu scoase un cuvânt. 

— La data de 7 aprilie a avut loc în Copenhaga, mai 
exact la biserica Holmen, o căsătorie discretă. Cel mai 
influent funcţionar al Ministerului de Interne, care la scurt 
timp după aceea a fost redenumit Ministerul de Stat, s-a 
căsătorit cu iubita sa cu care avea o relaţie de mai mult 
timp. Knud Tâsing luă o pauză şi continuă când tăcerea 
deveni aproape de nesuportat. Şeful de personal, Orla Pil 
Berntsen s-a căsătorit cu Lucilla Morales, născută în 
Havana, Cuba... Zâmbi afectat, ca şi cum s-ar fi amuzat pe 
seama constelaţiei groteşti a soţilor. Şi la ceremonia 
căsătoriei a fost prezent nici mai mult, nici mai puţin decât 
ministrul de interne de la acea vreme, prietenul şi 
binefăcătorul nostru - şi vechiul protector al orfelinatului 
Kongslund, Ole Almind-Enevold. 

Tăâsing tăcu timp de câteva secunde, tuşi scurt şi trase 
concluzia. 

— Au fost toţi trei împreună - umăr la umăr - în ziarul 
meu. Nu mai era nimeni în fotografie în afară de ei. 

Informaţiile se revărsară ca o undă de şoc în jurul mesei. 

Fiecare dintre cei prezenţi înţelesese ce însemna asta. In 
cazul în care conţinutul scrisorii plină de resentimente 
trimisă de Eva Bjergstrand era de încredere, nu exista o 
altă interpretare posibilă, decât cea pe care o găsise Knud 
Tăsing, cu munca lui excelentă de detectiv: umbra din viaţa 

461 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


tinerei, bărbatul care mai întâi o lăsase însărcinată şi apoi o 
făcuse să îşi dea copilul şi să dispară pentru totdeauna, să 
piară, nu era nimeni altul decât cel care promova, în toate 
contextele, moralitatea şi caritatea, în special drepturile 
nelimitate ale copiilor mici, înainte şi după naştere... 

„ministrul de stat al ţării. Ole Almind-Enevold. 

Dacă dădeai crezare cuvintelor Evei, cel mai popular 
politician al ţării, la începutul carierei sale, lăsase 
însărcinată o fată foarte tânără - culmea, într-o închisoare - 
şi apoi înlăturase toate obstacolele din cale pentru a 
acoperi scandalul. După ce ea a adus copilul pe lume, un 
băieţel, acesta a fost îndepărtat imediat, iar ea a fost 
scoasă din ţară în mare secret. Din întreaga afacere 
rămăsese, din cauza unei erori simple, dar fatale, o singură 
urmă mica, uitată de decenii întregi şi ascunsă într-o cutie 
de la Protecţia copilului - numele băiatului... 

... John Bjergstrand. 

Am rămas timp de câteva minute fără să spunem nimic. 
Prin urmare, nu trebuia să ne mire că Almind-Enevold - 
dacă povestea era adevărată - îşi luase atâtea măsuri 
disperate de precauţie în această perioadă. Fără martori 
din trecut - în primul rând băiatul însuşi - povestea ar fi 
trecut drept pură fantezie, o plăsmuire a instigării bolnave 
a mass-mediei şi a unei opoziții însetate de sânge. Cu toate 
acestea, dacă băiatul ieşea la iveală şi făcea un simplu test 
ADN, pe care un om în poziţia şi cu moralitatea sa cu greu îl 
putea refuza, atunci adevărul ar fi ieşit la lumină - şi chiar 
mai repede decât Vrăjitorul ar putea şopti „nu comentez”. 
Toate acestea arătau cu degetul spre Almind-Enevold. Unul 
dintre copiii Magnei avea o origine specială: o mamă 
arestată pentru crimă, în timp ce tatăl era, în acel moment, 
la începutul ascensiunii sale constante spre cea mai înaltă 
funcţie din stat. Dacă această poveste ar fi ieşit din cripta 
trecutului - pentru că un jurnalist precum Knud Tâsing o 
scosese la iveală, acest lucru l-ar fi costat regat pe 
ministrul de stat. Probabil că ar fi iniţiat chiar investigația 
poliţiei cu privire la moartea Magnei, de îndată ce ar fi 

462 


- ERIK VALEUR - 


apărut şi cel mai mic indiciu pentru un posibil motiv de 
crimă. 

În momentul de faţă, nu era mai mult decât o teorie 
distructivă. Erau încă prea multe piste necercetate, iar 
jurnalistul care făcuse, deja, o dată în viaţa lui, o greşeală 
devastatoare, ştia asta mai bine decât oricine altcineva. 
Simţeam cum frica începea să mă cuprindă. Erau mai multe 
în joc decât ne-am fi putut imagina până acum câteva 
minute. Aperitivele servite de asistentă stăteau neatinse pe 
masă, în faţa noastră. Nu aveau să fie consumate. 

— Este complicat, pentru că nu avem scrisoarea pe care 
Eva dorea să i-o trimită copilului ei, dar apoi s-a răzgândit, 
spuse Asger. 

M-am uitat în jos şi nu am spus nimic. 

Susanne Ingemann încercă să rostească, cu vocea 
scăzută, ceea ce era în mintea tuturor, dar nu erau în stare 
să pună în cuvinte. 

— Dacă Ole este, de fapt, tatăl... atunci el ar fi avut şi un 
motiv... Se opri pentru o clipă, de parcă nu ar fi vrut să 
trezească demonii care se ascundeau în gândurile ei. Vreau 
să spun... femeia de pe plajă... Se opri din nou, ciudat de 
palidă, ca şi cum nu se simţea confortabil în propria piele. 
Almind-Enevold şi Carl Malle... 

Knud Tăsing clătină încet din cap. 

— Poate. Poate nu. Am mai aflat ceva la ambasadă. Doi 
angajaţi de la firma de securitate a lui Carl Malle au primit, 
la câteva zile de la moartea Magnei, viză de intrare în 
Australia. Desigur, secretara ambasadei nu avea voie să 
spună, dar a făcut-o oricum. A doua zi am sunat la firma lui 
Malle, m-am dat drept reprezentant al Ministerului de Stat 
şi am întrebat secretara dacă cei doi bărbaţi s-au întors din 
Adelaide... Privi pe deasupra fiordului, de parcă ar fi căutat 
răspunsul în valurile de pe coasta suedeză. Mi-a răspuns 
negativ. 

— Dacă Ole sau Carl ar fi ştiut ceva... sau dacă s-ar fi 
aflat în spatele poveştii... Peter Trast ezită... Ar fi trebuit să 
ştie şi că Eva Bjergstrand este moartă. 

463 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Astronomul dădu aprobator din cap. 

— Este ilogic să o caute în Australia, dacă ştiau că a venit 
în 2001 în Danemarca şi că nu s-a mai întors. De ce şi-ar fi 
trimis Carl Malle acolo doi dintre oamenii lui? De fapt, 
pentru această întrebare bună nu există decât un răspuns 
evident... 

— Da, rosti Peter... Nu ştiau. 

— Poate că şi ei se află în căutarea pachetului pe care 
Magna l-a trimis înainte să moară, declară Knud Tâsing. 

Asger Christoffersen nu spunea nimic. În cea mai mare a 
timpul el o fixa pe Susanne cu privirea. Eram sigură că încă 
o iubea. 

— Sau, rosti Asger extrem de lent, există mai multe 
lucruri între cer şi Pământ decât ne putem imagina în visele 
noastre cele mai îndrăzneţe. Un singur lucru este sigur. 
Trebuie să obţinem informaţii despre mamele noastre 
naturale - cine sunt şi de unde au venit, pentru a afla dacă 
una din ele a fost Eva Bjergstrand. Se opri pentru o clipă. 
Bineînţeles, acest lucru este valabil şi pentru Orla, Severin 
şi Nils. Fiecare dintre noi va trebui să le adreseze părinţilor 
săi adoptivi câteva întrebări incomode... Ce ştiau, de fapt, 
despre trecutul nostru? Ce le-a povestit Magna? Trebuie să 
cerem să vedem documentele care li s-au înmânat la 
adoptarea noastră, în cazul în care acestea încă mai 
există... 

Mi-am putut da seama la ce se gândeau Peter şi Susanne 
în timpul discursului lui Asger. Pentru el era simplu - ştia 
unde trebuie să caute şi nu mai avea nimic de pierdut. 


În acea noapte l-am visat pe Nils Jensen. 

Stătea în lumina lunii, în sufragerie, lângă tatăl său, 
paznicul de noapte al cimitirului Assistens, şi asculta 
povestea fantastică a copilului care fusese exilat adânc în 
măruntaiele pământului, pentru că băgase pâinea părinţilor 
săi în noroi, pentru a nu-şi murdări pantofii. Acest copil îşi 
pierduse, din cauza ignoranței lui, orice drept la lumină şi la 
viaţă, la păsările cerului, asta învăţaseră toţi copiii. 

464 


- ERIK VALEUR - 


Bătrânul paznic de noapte nu îi spusese fiului său nici 
măcar un cuvânt despre trecutul lui sau despre minunea 
prin care o familie săracă primise acceptul pentru una 
dintre cele mai căutate adopţii, în condiţiile în care acestea 
erau rezervate numai pentru familiile înstărite. Şi Nils nu 
fusese niciodată suspicios. Nu îl purta pe Satana pe umerii 
săi, care să-i şoptească adevăruri la ureche. Acum, el era 
blocat într-un vis, cu privirea pâlpâitoare. 

Nils Jensen repetă întrebarea: 

— Cine m-a născut? 

În visul meu, paznicul de noapte şi fiul său erau singuri. 
Stăteau acolo o lungă perioadă de timp şi nu spuneau 
nimic. 

— Cine sunt părinţii mei? întreba Nils din nou. 

Cu greu puteam înţelege răspunsul bătrânului. 

— Am ascuns certificatul tău de botez în toţi aceşti ani. 
Mi-au spus că ar trebui să-i dau foc, dar eu l-am ascuns. 

Cu un gest prin care îşi cerea scuze, dar şi sfidător, în 
acelaşi timp, el întinse mâna spre băiatul lui. 

Pentru o clipă, orice mişcare din cameră îngheţă şi, 
pentru o fracțiune de secundă, am crezut că aşa va rămâne 
pentru totdeauna. 

Dar apoi Nils luă mâna tatălui său şi eu am început să 
plâng, pentru că asta trebuia să însemne că băiatul nu 
avea să fie pierdut pentru totdeauna în întuneric. Poate că 
autorul basmului schimbase, astfel, finalul unei poveşti... 


Mai târziu, în noapte, m-am trezit şi am ascultat, în 
întuneric, respiraţiile copiilor din casă. Nu puteam să nu mă 
gândesc la toţi copiii care, în decursul unei jumătăţi de 
secol, dormiseră în aceste camere. Din când în când încerc 
să îmi amintesc toate figurile, deşi ştiu foarte bine că 
numai Magna avea această capacitate. 

Asger se retrăsese în vechiul apartament al Gerdei 
Jensen, din turnul de sud. Un pic mai departe, pe acelaşi 
coridor de la etaj, dormea Susanne Ingemann. Prezenţa lor 


465 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


sub acelaşi acoperiş trezea în mine un vag sentiment de 
triumf. 

Incă de când Magna mă instalase în camera regelui - ca 
o reamintire a caracterului incomplet şi al degradării, în 
căminul lui, de altfel, complet simetric, am aşteptat acest 
moment. 

M-am gândit la cei care acum se întorseseră - şi am 
zâmbit. Niciodată n-am mai zâmbit astfel. 

Mă întreb dacă adultul Asger deţine, încă, acea puritate 
cerească cu care nu mulţi oameni se pot lăuda. Orla, nu, 
Susanne, nu, nici Nils şi Peter, nici măcar Severin, care s-a 
sacrificat pentru sufletele hărţuite din această lume şi care 
a ajutat atât de mulţi oameni - şi nici eu. Niciunul dintre noi 
nu a avut vreodată o astfel de puritate. 

Şi Asger? 

— Crezi că ne suspectează el... sau altcineva, în mod 
special? am întrebat-o, după ce i-am făcut patul în camera 
din turn. 

Susanne se oprise în faţa camerei regelui. 

— Cum i-ai găsit atunci pe părinţii lui? mă întrebă. 

Ea stăpânea, de asemenea, şi talentul de a schimba 
subiectul. 

M-am tras înapoi, în tocul uşii, până când de-abia ne mai 
puteam vedea în întuneric. Doar lampa din susul scărilor 
mai dădea un pic de lumină. Trecuse mult timp de când mă 
urmase ultima dată în camera regelui. 

— Am crezut că toate informaţiile despre părinţii lui 
naturali au fost eliminate din dosarele copiilor din Camera 
elefanților, spuse ea. 

Nu am răspuns. 

— Înseamnă că mai există încă? întrebă. 

Am fugit înapoi în camera mea şi am închis uşa, în timp 
ce cuvintele mele mincinoase rămaseră agăţate de mine în 
întuneric, ca nişte planete mici, strălucitoare. 

— Nu îmi mai aduc aminte, am spus. 

In acel moment, ştiam un singur lucru. O iubeam 
dintotdeauna. Susanne Ingemann era făcută dintr-un 

466 


- ERIK VALEUR - 


material pe care şi bărbaţii, şi femeile îl iubeau, în aceeaşi 
măsură. Intangibil. 


467 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


26 
FATA OARBĂ 


22 IUNIE 2008 


O persoană poate fi ucisă în mai multe moduri. De 
exemplu, făcând ca totul să pară un accident şi nimeni să 
nu-şi dea seama de realitate. Micile impulsuri, care aproape 
întotdeauna sunt lucrarea unui destin diabolic, mă 
interesau încă de atunci. 

Dar pentru un băiat ca Asger, mâna din exterior fusese 
numai o umbră pe sufletul lui. Invizibilă pentru el, după 
cum s-a întâmplat. 


În privirea prim-ministrului se citea uimirea care îi 
afectează pe toţi oamenii, atunci când moartea le 
blochează brusc drumul - deşi exact această întâlnire era 
singurul lucru sigur din viaţa lui. 

Toate semnele de despărţire erau prezente. Domnia lui 
mai putea dura numai câteva zile, iar Ole Almind-Enevold 
nu mai făcea nimic pentru a ascunde acest adevăr. 

— Totul este pregătit - lucrurile se vor derula aşa cum îţi 
doreşti, îi spuse solemn şefului muribund al guvernului. 

Vorbea atât despre moartea iminentă a şefului său, cât şi 
despre propria ascensiune în poziţia cea mai înaltă din stat. 

— Bine. 

In faţa morţii, prim-ministrul îşi dăduse batista deoparte, 
tuşind o dată în faţa lui Ole Almind-Enevold, fără niciun fel 
de protecţie. Nu îşi putuse abţine această provocare 
puternică, fără precedent. 

Almind-Enevold ar fi dorit să urce rapid pe tron, dar nu 
îndrăznea să îl conteste pe omul care avea curajul să 
sfideze, atât de evident, chiar şi moartea. 

— Avem sub control... treaba asta cu tamilul? 

Simpla utilizare a cuvântului interzis arăta cât de 
aproape era şeful de marginea prăpastiei. 

468 


- ERIK VALEUR - 


— Da, răspunse ministrul de stat, în timp ce cu gândul 
era la afacerea Kongslund. 

Carl Malle îi vizitase pe părinţii adoptivi ai lui Asger 
Christoffersen, în Århus, şi îi chestionase, într-o seară, cu 
privire la trecutul lui Asger şi la contactul lor cu Magna. Dar 
cei doi nu ştiau nimic. 

Carl Malle îi informase pe ministru şi pe Orla Berntsen 
despre eşecul său, în timp ce fântâna din grădină îşi arunca 
picăturile din cristal galben-verzui atât de sus, încât Musca, 
aducând cafeaua, fusese distrasă pentru un scurt moment 
şi îşi aruncase ochii strălucitori, închişi la culoare, pe 
fereastră. 

— Cum stă treaba cu medicii de la sanatoriul de pe 
coastă... Poate că este ceva de găsit pe acolo? La acea 
vreme, trebuie să fi luat toate probele biologice 
imaginabile? puse ministrul de stat întrebarea logică. Carl 
Malle întârzie cu răspunsul, până când Musca părăsi 
camera. 

— Nu este nimic de aflat, spuse. Am mai fost o dată 
acolo, mai demult. Nu au găsit-o niciodată pe mama 
naturală. Dar mai este ceva... Carl Malle se mişca neliniştit. 
Tatăl lui mi-a povestit că, odată, Asger a dispărut timp de 
patru zile. El a susţinut că fusese la un festival în Zealand, 
dar mai târziu, unul dintre prietenii săi l-a trădat, spunând 
că nu a fost niciodată acolo. Şi cu puţin înainte de aceste 
patru zile, Asger a vorbit cu Marie... Carl Malle clătină din 
cap, de parcă ar fi vrut să sublinieze această descoperire 
uimitoare în mod special. Tatăl său a surprins conversaţia 
dintre cei doi. 

Făcu o mică pauză dramatică, iar ministrul se aplecă în 
faţă. 

— El crede că, în aceste zile, Asger şi-a căutat părinţii 
naturali... 


Cele mai bune case sunt cele situate pe apă, obişnuia 
Magna să spună. Acelaşi lucru se poate spune şi despre 
spitale. Cele mai multe se află în interiorul sau în mijlocul 

469 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


marilor oraşe. Nu era şi cazul sanatoriului de pe coastă, 
care se afla, de unul singur, direct în fiord. 

In decembrie 1972, Susanne nu îl mai văzuse pe Asger 
deja de trei luni. La acea vreme, ziarele erau pline de 
articole despre războiul din Vietnam, despre 
bombardamentele americane şi despre cuvintele 
dojenitoare, doritoare de pace, ale noului prim-ministru, 
care înainte fusese un muncitor foarte normal, dar acum 
trebuia să conducă Danemarca în Comunitatea Europeană. 
In timp ce lumea fierbea, Europa trebuia să fie unită pentru 
a putea exista pe termen lung. 

— La ce bun! şopteau asistentele cu bonetele albe ca 
zăpada. La fel ca majoritatea oamenilor devotați, în primul 
rând au încredere în propria voinţă - şi se tem de voinţa 
altora. 

În una din ultimele zile ale lunii iunie, Asger auzi paşi 
afară, pe coridor, şi îşi smulse, fără tragere de inimă, 
privirea de la fiord şi de la cer. De luni de zile, asculta paşii 
care ar fi putut-o aduce pe Susanne înapoi la el, dar ea nu 
venea şi acum ştia că nu Susanne era cea care se apropia, 
cu excepţia cazului în care ar fi mers, brusc, în baston. 

Toc, toc, toc, se auzea. Ca cineva care ar fi trecut cu un 
băț peste lambriurile din lemn. 

Se ridică din pat şi privi spre uşă. 

O fată oarbă - trebuie să fi fost apropiată de vârsta lui - 
intrase hotărâtă în camera lui Asger şi căuta cu bastonul 
prin cameră, până când, în cele din urmă, găsi un scaun 
lângă patul lui Asger. Era cu adevărat impresionant. 
Rămase nemişcată pentru o clipă. Era tunsă „castron” şi 
avea nişte trăsături exotice, iar unul din umeri era un pic 
mai înalt decât celălalt. Şi figura îi era un pic deformată, în 
timp ce îl privea prin două lentile uşor decalate. 

Asger fusese atât de impresionat de mersul ei până 
aproape de poala lui, încât îşi ţinu respiraţia timp de cinci 
secunde, înainte să o întrebe, în cele din urmă: 

— Cine eşti? 


470 


- ERIK VALEUR - 


Răspunse chiar înainte ca el să fi terminat întrebarea, ca 
şi cum s-ar fi aşteptat la asta: 

— Merg la o şcoală pentru nevăzători din peninsulă şi 
locuiesc acolo. 

Gura ei mică se strânse într-o floare perfectă, care 
sorbea sucul din cuvinte şi aştepta mai mult. Apoi îşi 
îndreptă privirea spre el, fără a-l vedea, deşi el se simţea 
urmărit de ea. 

Poate că uneia dintre asistente i se făcuse milă de el şi o 
rugase să vină. 

— Chiar eşti oarbă? o întrebă. 

Ea nu răspunse. 

— Cum te cheamă? o întrebă şi se uită curios la ochii ei 
orbi. 

— Inger, răspunse ea, care sună aproape ca Inggir, din 
cauza micului ei defect de vorbire. 

— Vrei să auzi o poveste? o întrebă. 

Dintr-odată, mâna ei stângă prinse viaţă. Pipăia în jur. 
Apoi, el simţi cinci degete pe antebraţ, iar ea se ghemui, ca 
o minge mică, pe scaunul Susannei. 

EI îi citi primul capitol din cartea lui Carl Sagan, despre 
studiul vieţii din spaţiu - şi când termină, ea se ridică în 
picioare, bătu ritmic cu băţul în podea, în faţa lui, apoi 
dispăru fără niciun cuvânt. 

Câteva săptămâni mai târziu, ea se întoarse, iar Asger îi 
povestea, spre bucuria lui, teoriile sale, în timpul vizitelor 
de câteva ore. 

— Oamenii de ştiinţă precum Niels Bohr ne-au arătat că 
traiectoriile electronilor dintr-un atom nu pot fi prevăzute. 
De îndată ce se apropie, se deplasează complet aleatoriu - 
asta înseamnă că nimic din lumea asta nu este şi nu 
rămâne aşa cum credem noi... spuse el. 

Ea stătea acolo, cu bastonul prins între picioare şi îl 
asculta şi, deodată, el îşi dădu seama cât de bine se 
simțeau împreună. 

În luna ianuarie, începu exerciţiile pentru piciorul său 
sănătos, de aceea trebuia să meargă în cârje o oră pe zi. O 

471 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


dată s-au plimbat împreună şi după aceea el i-a citit, în 
timp ce ea, ca întotdeauna, îl asculta concentrată. 

— Unde este, de fapt, casa ta? a întrebat-o. 

— Pe apă, răspunsese ea. 

— lţi place să locuieşti pe apă? 

— Da, veni replica. Cele mai bune case sunt cele situate 
pe apă. 

Răspunsul i se păru oarecum ciudat şi chiar un pic 
înfricoşător. Chiar şi cu foarte multă bunăvoință, nu putea 
pretinde că părinţii săi din Arhus aveau casa pe apă. 

— În curând mă duc acasă, spuse el. 

Ea nu-i răspunse. 

Cu trei zile înainte ca el să fie externat din sanatoriu, auzi 
paşii un pic mai devreme decât de obicei - toc, toc, toc. În 
mâna ei liberă ţinea un mic pachet, pe care i-l întinse după 
ce se aşeză pe scaun. _ 

El desfăcu pachetul şi se uită la conţinut. Intr-o cutie 
mică, albă, era culcată o broască uscată, cu ochii bulbucaţi. 
Corpul era umplut cu iarbă uscată şi cu frunze. Arăta ca şi 
cum gâtul animalului fusese rupt. Pentru o clipă, simţi 
furnicături pe pielea piciorului bolnav, iar pe braţe i se făcu 
pielea de găină, dar din fericire ea nu putea vedea. 

— O broască... spuse. Mulţumesc, mulţumesc frumos! 

Se întrebă cum reuşise o fată oarbă să prindă o broască 
şi apoi îşi imagină cum fusese omorât animalul, cu o 
strânsoare brutală în jurul gâtului. Impresionant. Privirea îi 
rămase aţintită pe degetele subţiri, maronii. 

— Ai auzit vreodată ceva despre galaxia Andromeda? 

Părea să nu fi auzit întrebarea lui. 

Dar asta nu îl deranja pe Asger, pentru că el iubea 
galaxia Andromeda. Era suficient numai sunetul cuvintelor! 

— Galaxia Andromeda este o galaxie vecină cu Calea 
Lactee. Noaptea se poate vedea clar... spuse şi îi apucă 
mâna impulsiv. Pielea ei se simţea la fel de rece şi de 
uscată precum cea a broaştei, dar nu voia să-i dea drumul. 
Mă uit noaptea la Andromeda prin telescopul meu, îţi pot 
spune că este, într-adevăr, o privelişte uimitoare. 

472 


- ERIK VALEUR - 


Mâna ei rămase nemişcată sub a lui. 

— Acolo unde locuiesc eu avem un Observator. Ți-l arăt 
cu plăcere, dacă vrei. 

Îşi trase mâna şi se ridică încet. Degetele i se înfăşurară 
în jurul mânerului bastonului, iar încheieturile i se albiră. 
Apoi se ridică în picioare şi se duse spre uşă. Nu fusese 
niciodată părăsit de cineva atât de repede. 

În ultimul moment, ea se întoarse spre el şi îl privi, iar el 
aşteptă cuvintele de adio. Ştia, instinctiv, că nu se vor mai 
revedea vreodată. 

— Am văzut Venus deasupra insulei Hven, spuse şi plecă. 

El plânse trei nopţi la rând, în timp ce copiii ceilalţi 
dormeau, fără să ştie din ce motiv. Creaturile pe care le 
atrăgea erau, ca şi cum asta ar fi fost posibil, mai ciudate şi 
mai singuratice decât el. Era, într-adevăr, o trăsătură 
esenţială a destinului. Nu de puţine ori avusese sentimentul 
că trăia în lumi paralele, aşa cum descria excentricul 
fizician David Deutsch mai târziu. Deutsch susţinea că nu 
există o realitate unică, fixată şi, de aceea, trebuie să 
învăţăm abilitatea de a face un pas în lateral, într-un 
univers nou, la momentul potrivit. 

Dar acest vis era, bineînţeles, la fel de intangibil ca 
dragostea pe care o întâlnise. 


În decembrie 1973, sonda spaţială americană Pioneer 10 
trecu de Jupiter, cea mai mare planetă din sistemul solar, 
iar nava spaţială cu mesajul omenirii către alte forme de 
viaţă urma acum calea care avea să o ducă dincolo de 
sistemul nostru solar şi prin spaţiu. 

— Carl Sagan a descoperit asta, spuse Asger la cină, 
după ce se întorsese acasă, în Hajbjerg. 

Părinţii lui clătinară din cap şi priviră în depărtare, astfel 
încât să nu fie nevoiţi să îl privească. 

Îndelungata perioadă de spitalizare nu adusese 
modificări majore în această relaţie - cu excepţia faptul că, 
acum, Asger nu mai era singur în interesul său pentru 
spaţiul cosmic. Avea un prieten nou care locuia în 

473 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Observatorul Ole Rømer, aflat la capătul străzii lui Asger, pe 
un deal acoperit cu iarbă. Mama lui Ejnar murise la naştere, 
iar tatăl lui, directorul Observatorului, se căsătorise cu una 
dintre studentele lui, în numele ştiinţei, iar acum aceasta 
putea avea grijă de fiul său, în timp ce el stătea cu ochii pe 
stele. Zona de vest a construcţiei era dominată de două 
cupole impresionante, care găzduiau cele două telescoape 
enorme Cassegrain. In timpul zilei, cele două cupole păreau 
a fi nişte căşti argintii, purtate de un uriaş. Întregul ţinut 
arăta extrem de misterios. 

Noul prieten al lui Asger se înrudea de departe cu 
astronomul Peder Horrebow, care studiase cu Ole Ramer 
însuşi. 

De la descoperirea Big Bangului de către doi oameni de 
ştiinţă, tatăl lui Ejnar - urmaşul astronomului Fred Hoyle, în 
opinia căruia universul era static şi în echilibru, iar Big 
Bangul, o simplă lumină albastră - stătea cocoşat sub 
cupole şi se holba în întuneric, de parcă ar fi sperat că o 
nouă descoperire epocală va apărea de nicăieri şi l-ar fi 
mântuit pe el şi pe Hoyle şi va susţine din nou 
imutabilitatea Universului. În toţi aceşti ani, Ejnar fusese 
discipolul cel mai fidel al tatălui său şi, în esenţă, exact asta 
îi lega pe cei doi băieţi. Se învârteau constant în jurul 
aceluiaşi subiect, pentru care aveau puncte de vedere 
diferite: Lumea a avut sau nu un început? 

— Lumea a început cu Big Bangul! spunea Asger cu 
entuziasm. 

— Nu, protesta Ejnar sfidător. Universul a existat 
dintotdeauna şi dimensiunile lui sunt invariabile. 

— Crezi în OZN-uri? a întrebat Asger într-o zi, încercând 
să caute un subiect care ar fi putut pune capăt 
divergenţelor dintre ei. 

— Dacă există, au fost întotdeauna acolo - şi atunci, 
unde sunt? răspunsese Ejnar arogant, în timp ce se uita în 
jurul lui, întrebător. 

Faptul că iubirea şi pasiunea lui Ejnar pentru cauza lui 
erau atât de mari şi de infinite ca universul fără limite al lui 

474 


- ERIK VALEUR - 


Hoyle Asger l-a observat de-abia atunci când era prea 
târziu. 

Ca astronomul Craig Watson, care acum o sută de ani 
săpase o groapă adâncă în pământ, pentru a putea observa 
mai bine întunericul cerului, cei doi băieţi săpară o groapă 
în sudul oraşului, spre plaja Moesgård, în pădure. Când au 
terminat, se priviră şi coborâră pe o scară făcută chiar de 
ei, fără să-şi dea seama că soarta era întotdeauna alături 
de ei. 

În prima noapte petrecută sub stele, Asger îi spuse lui 
Ejnar, fără să se gândească: 

— În toate timpurile, ştiinţa a crezut că totul a fost 
descoperit şi înregistrat... la fel ca tatăl tău şi Hoyle, cu 
teoria Steady-State... De fapt, nu este nimic nou. 

Ejnar se mişcă în întuneric. 

— Vrei să spui că tatăl meu este prost? 

— Nu, dar se ţine cu dinţii de ceva ce este învechit... Tu 
nu ar trebui să faci asta... 

— Dar dacă are dreptate? se auzi vocea lui Ejnar din 
beznă. 

— Nu are. Nu este adevărat ceea ce susţine el. Spaţiul se 
extinde în continuare. Toate pornesc de la Big Bang. Intre 
timp, toţi au aflat asta. 

În acel moment, pe faţa ovală a lui Ejnar apăru o 
expresie incomensurabil de tristă - dar în întunericul din 
groapă, Asger nu o putuse vedea, bineînţeles, de aceea 
continuă: 

— Tatăl tău visează să dea timpul înapoi... Se opri, până 
când cuvintele, ca şi cum ar fi avut o voinţă proprie, se 
rostogoliră pe buze... până la momentul dinaintea naşterii 
tale. i 

Stăteau în întuneric şi se uitau unul la altul. Inainte de 
naşterea lui Ejnar, Universul era perfect echilibrat, 
indiferent de locul din care îl privea profesorul. Astfel, 
teoria vieţii sale era valabilă, iar femeia care avea să moară 
la naştere ar fi fost, încă, lângă el. Se simţea liber, plin de 


475 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


forţă şi energie, dar pierduse totul odată cu apariţia lui 
Ejnar şi cu noua viziune astronomică. 

Asger auzi şuieratul nervos al prietenului său, în 
întuneric. 

— Chiar nu mai am niciun chef să mai stau ghemuit aici, 
cu tine, în groapa asta. 

Atât de simplu poate fi exprimat un dezacord ştiinţific, 
într-o gaură la patru metri sub pământ. 

După câteva secunde, Ejnar urcă la suprafaţă şi dispăru. 
Din acea zi, cei doi nu au mai fost văzuţi împreună. Groapa 
din pădure rămăsese goală, iar navele spațiale 
extraterestre - dacă existaseră vreodată - îşi porniră 
rachetele şi dispărură cu treburile nerezolvate, în zona de 
vest a plajei Moesgård. După ruptura dintre ei, Asger 
petrecu singur câteva luni. In această perioadă, părinţii săi 
îl duseră la orfelinatul din Zealand, pentru a-i arăta locul 
său de origine. Dar vizita păru să nu aibă niciun efect 
asupra lui. 

Dar apoi, într-o sâmbătă dimineaţă, când nu era nimeni 
în sufragerie, el se duse la telefonul care se afla pe 
pervazul ferestrei şi formă numărul pe care îl purta de 
atâta vreme în buzunarul pantalonilor, scris pe o bucată de 
hârtie. 

— Sunt Inger Marie Ladegaard. 

Răspunsese încet, dar clar. 

— Al...? mai zise ea apoi ea. 

— Sunt Asger Dan Christoffersen, răspunse şi el. 

— Tu eşti cel care a fost aici cu părinţii săi, nu-i aşa? Cu 
părinţii săi adoptivi. 

— Da, exact. Se opri pentru o clipă. Vocea prietenoasă a 
Mariei îl intimida. Mă întrebam... 

Ezită din nou. 

Se auzea respirând liniştită la telefon, dar nu spunea 
nimic. 

El îşi drese glasul şi respiră adânc. 


476 


- ERIK VALEUR - 


— Nu ai voie să spui asta nimănui... absolut nimănui... Aş 
vrea să iau legătura cu părinţii mei adevăraţi. Vreau să ştiu 
unde locuiesc şi ce fac. 

— Dar este devreme. 

— Devreme? 

— Da, cei mai mulţi sună de-abia la douăzeci sau la 
treizeci de ani... 

Rostise foarte încet acest mesaj ciudat, iar el nu ştia ce 
ar fi trebuit să răspundă. 

— Mulţi adulţi simt nevoia să facă asta, spuse ea. 

În continuare el nu spunea nimic. 

— Să văd ce pot să fac, îi spuse. 

În fundal, cineva o strigă pe nume. 

— Dă-mi numele părinţilor tăi adoptivi şi numărul tău de 
telefon, apoi te sun eu înapoi. 

Era pregătit să aştepte mai multe zile răspunsul ei, dar o 
oră mai târziu telefonul sună. 

— Bună. A trebuit să aştept să rămân singură, spuse ea. 

El simţi inima bătându-i tare. 

— Ai ceva de scris? 

Vocea îi era atât de liniştită, de parcă ar fi transmis astfel 
de mesaje în fiecare săptămână, cu toate acestea lui i se 
păru că aude un sâsâit slab. 

Aşeză receptorul pe masă. Pe fereastră îi văzu pe părinţii 
lui lucrând în grădină. Tatăl lui trebăluia la căsuţa pentru 
păsări, în care mama sa punea în fiecare dimineaţă 
firimituri de pâine şi seminţe de floarea soarelui... mama ta 
şi cu mine... Bătea ultimul cui în crucea de lemn pentru 
micuțul acoperiş, care proteja zona cu mâncare împotriva 
ploii şi a zăpezii - şi zâmbea mulţumit. 

Ce uşurare. 

— Da, am tot ce îmi trebuie, rosti el în receptor. 

— Mama ta... adică mama ta adevărată... avem numai 
numele ei... Se numeşte Else Margarethe Jensen. La 
naşterea ta, locuia în Narrebro, Copenhaga... pe Fiskergade 
nr. 5. Restul va trebui să îl afli singur. 

— Restul? 

477 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Da, trebuie să te duci la Biroul de Evidenţă a 
Populaţiei. Ei o pot găsi - durează numai câteva secunde - 
cu condiţia să mai fie în viaţă. 

— Mulţumesc. 

Asger închise ochii şi văzu în faţa lui o femeie tânără, 
frumoasă, cu prenumele Else Margarethe. 

— Cu cine vorbeşti? 

Tatăl lui stătea în spatele umărului său drept. 

Asger tresări şi înşfăcă biletul cu numele mamei sale 
naturale. 

— Acum pare că te deranjează pe tine cineva? Vocea 
Mariei suna ca şi cum ar fi zâmbit. Spune-le părinţilor tăi că 
ar trebui să le pese mai mult de tine decât de grădină. 

Apoi închise. 

Era prea şocat de prezenţa lui Ingolf pentru a-şi da 
seama că ea ştia despre ocupaţia preferată a părinţilor săi. 
Chiar prinseseră rădăcini în grădină. 

— Else Margarethe, cine este? Tatăl său încă stătea în 
spatele lui. Ţinea ciocanul în mână şi descifra cu greu 
numele de pe hârtie. Apoi spuse brusc: Haide afară. Mă poţi 
ajuta să repar găurile din furtunul de grădină, arată ca o 
sită. Am reparat deja casa păsărilor, mama ta îşi poate 
răsfăţa din nou păsările. 

Râse tare şi ieşi din cameră. 

Asger îl urmă, de odată extraordinar de uşurat că 
bărbatul din grădină nu era tatăl lui natural. 


Îi lăsă să creadă că plecase cu doi prieteni la un festival 
rock din Roskilde - iar Kristine şi Ingolf se bucurară de 
acest interes aproape pământesc. 

Luă feribotul de la Århus la Kalundborg, iar de acolo 
merse mai departe cu trenul la Tollose. Era singur. 

De la gară, rătăci pe drum în direcţia vest şi nici nu 
încercă să facă autostopul, pentru că voia să-şi atingă 
obiectivul de a fi cât se putea de discret. Potrivit Biroului de 
Evidenţă a Populaţiei, mama lui se mutase în satul 
Brorfelde în centrul insulei Zealand, la o mică fermă, 

478 


- ERIK VALEUR - 


undeva la cinci kilometri depărtare de celebrul observator 
cu acelaşi nume. Pentru băiatul de cincisprezece ani avea 
sens: dacă părinții săi erau angajați în cadrul 
Observatorului, s-ar fi explicat pasiunea lui de-o viaţă 
pentru stele, totul ar fi fost uşor justificat biologic. 

Ascuns în spatele unei crengi de copac extrem de joase, 
el putea vedea ferma. Îşi scoase telescopul din rucsac. De 
ambele părţi ale şanţului se întindeau câmpuri de grâu şi 
putea vedea cu ochiul liber anumite detalii din curte: o 
veche fântână cu pereţi, cu un copac în mijloc, o roabă 
plină, de culoare roşie şi o bancă violet-albăstruie lângă uşa 
verde de la intrare. Scoase capacul telescopului şi focaliză 
cu grijă. i 

La scurt timp, pe scări apăru o femeie. In vizor văzu o 
figură ovală, de culoare închisă, cu riduri adânci - Asger nu 
se îndoi nici măcar o secundă că aceasta era mama lui. 
Mama lui naturală. A fost unul dintre cele mai ciudate, mai 
intime momente pe care le trăise vreodată şi îi mulţumi în 
tăcere Mariei pentru asta. Timp de trei zile privi silueta. O 
dată privi cadranul luminos şi apăsă un buton, prin care se 
afişa ora. Ea stătea nemişcată în centrul imaginii. Nu mai 
exista nimeni în lume în afară de ea. Oare ea îl putea 
vedea? Mai clipi o dată, brusc obiectivul păru să se 
aburească. La mare distanţă de el, umbra se mişcase. Uşa 
se închisese şi sunetul ajunse la el cu o jumătate de 
secundă întârziere. 

Telescopul îi căzu din mâini. 

Nu îl mai ridică. 

La scurt timp după aceea, dormea profund, având 
deasupra bolta perfectă a cerului. O eternitate mai târziu, 
NASA pătrunse până la el, cu vocea calmă, pe care o 
cunoştea atât de bine... do-you-copy?... Era întins în apă, 
auzi rezervorul de oxigen fluierând şi simţi cum aerul îi 
invadează plămânii. Câteva minute mai târziu, orizontul 
reapăru. Crescuse dintr-un nor de puncte împrăştiate, 
pentru a deveni apoi banda albastră care îi ţinea lumea în 


479 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


echilibru. Scuipă câteva pietre şi scoase o mică aşchie din 
limbă. 

Mai târziu stătea pe balustrada feribotului Princesse 
Elizabeth şi la tribord văzu alunecând Sanatoriul de pe 
coastă. Încă se simţea ciudat de singur pe lume, dar 
amurgul roşiatic de deasupra peninsulei îi dădea un 
sentiment fără precedent, de libertate în singurătatea lui. 
Observase, timp de trei zile, căsuţa în care mama lui intra 
şi din care ieşea, şi în cele din urmă NASA adusese capsula, 
în siguranţă, înapoi în atmosferă, până când aterizase în 
mare. Îşi fixă privirea pe umbrele întunecate ale pâlcurilor 
bine-cunoscute de arbori, din partea de est a sanatoriului. 
În mintea sa, încerca să îşi amintească figura Susannei, dar 
nu ea ieşi din umbră, ci fata oarbă, al cărei nume îl uitase 
de mult. Vântul care sufla peste fiord suna ca şi cum i-ar fi 
transmis un avertisment - dar ştia foarte bine cât de idiot 
era acest gând. După zilele petrecute în Brorfelde, era pur 
şi simplu obosit. 

Fără niciun avertisment, se gândi brusc la Ejnar - pentru 
prima dată, la momentul în care se despărţiseră, în urmă 
cu doi ani, la groapa din pădure. 

Se întoarse şi intră în bufet. 

A doua zi, se aşeză la fereastra în Atlasvej şi îi privi pe 
cei doi oameni care, timp de cincisprezece ani, fuseseră 
părinţii lui. Se învârteau, ca întotdeauna, în jurul casei 
pentru păsări din grădină, vizibil mulţumiţi de reparaţiile 
făcute. Fereastra era întredeschisă şi o auzi pe Kristine 
spunându-i lui Ingolf: 

— Asger nu are nicio idee cine a cântat la festival... 
Mama lui ştia că îl pierduse - doar că nu ştia de ce. 

Strănută şi privi spre cer. 


Câteva zile mai târziu, câţiva tineri danezi au mers în 
parcul Rebild Bakker, la sărbătorirea obţinerii 
independenţei americane, pe 4 iulie, iar imaginile de 
televiziune ciudate, cu indieni pe cai, i-au atras atenţia 
înapoi la lumea în care se născuse. 

480 


- ERIK VALEUR - 


A doua zi, băiatul - căruia prietenii săi de aceeaşi vârstă 
îi dăduseră porecla OZN-Ejnar, a încercat să îl sune. Acest 
lucru s-a repetat în ziua următoare, dar Asger nu avea 
puterea să reia discuţiile lungi despre natura universului, 
după ce viaţa pe Pământ îşi făcuse loc atât de intempestiv 
în gândurile sale. Trebuia să îşi clarifice relaţia cu mama sa 
biologică, iar pentru Ejnar nu mai era loc, motiv pentru care 
îl respingea. 

În 1980, când a început studiul astronomiei, şi Ejnar se 
afla printre studenţii specialităţii. Asger a crezut că era o 
coincidenţă. Era sigur că Ejnar renunţase la fascinația din 
copilărie pentru OZN-uri, dar şi la universitate se ferea din 
calea lui. 

— Nu vrei să mai mergem la Moesgård şi să vedem dacă 
OZN-urile mai sunt acolo? întrebă Ejnar într-o zi, când se 
afla la cantină, oarecum ciudat, în faţa lui. 

Se înroşise ca atunci când avuseseră cearta cu privire la 
natura universului. 

Asger scutură, numai, din cap. 

Ejnar încercă să profite de un ultim atu: 

— Poate groapa din pământ încă este acolo. Nu vrei să 
verificăm? 

Nu avea niciun rost. 

Este de necrezut cum soarta ştie să îşi ţeasă ițele, 
invizibil şi cu măiestrie, în timp ce, în alte momente, 
acţionează atât de lent şi de indecis. Această constatare ar 
fi trebuit să fie noua filosofie de viaţă a lui Asger, după ce 
îşi respinsese vechiul prieten atât de necugetat. În preajma 
Anului Nou, Ejnar dispăru. Existau zvonuri că ar fi plecat cu 
o fată la Copenhaga; pe de altă parte, nimeni nu îl văzuse 
vreodată cu vreo fată. 

L-au găsit la începutul lunii martie, în adâncul pădurii. 

Un alergător trecuse pe lângă plaja Moesgård şi pe lângă 
depozitul de gheaţă, pentru a face un ocol larg pe micile 
poteci din pădure şi pe drumul de ţară spre Bellahage, când 
brusc, atenţia îi fusese atrasă de o construcţie ciudată din 
lemn, care bloca drumul. Arăta ca un turn care ieşea din 

481 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


pământ. După numai câţiva paşi, îşi dădu seama că era o 
scară veche, uzată. Alergătorul rămase locului şi respiră 
adânc, în timp ce privi îndeaproape construcţia, în soarele 
dimineţii. Apoi observă gaura din pământ. Curios, mai făcu 
un pas, până când mirosul îl opri şi trebui să se întoarcă din 
nou. Îngrozit, chemă poliţia. 

Câteva ore mai târziu, aceştia scoteau din groapă 
cadavrul pe jumătate descompus al lui Ejnar. Oasele albe 
ieşeau prin țesuturile care, odată, fuseseră piele şi muşchi. 
La institut, toate discuţiile încetaseră, iar stelele se 
stinseseră sub plafonul planetariului, în timp ce seminarul 
fusese anulat. Nimeni nu ştia ce trebuie să spună. Asger îl 
cunoscuse cel mai bine. Dar Asger nu vorbea cu nimeni. 
Nici în ziua aceea, nici în altă zi. 

Potrivit poliţiei, Ejnar coborâse în groapa din pădure unde 
se ghemuise şi privise stelele. Nu mai ieşise la suprafaţă. 
Alături de el se afla o carte a lui Fred Hoyle. Norul negru. 

Poliţia confiscase cartea, fără a şti dacă aceasta avea 
ceva de-a face cu moartea tânărului. Poate că unul dintre 
inspectori citise cele 170 de pagini, înainte ca acest caz să 
fie clasat. 

În biserică, Ejnar era întins într-un sicriu înconjurat de 
flori albe, galbene şi roşii - şi Asger, care participa la 
înmormântare, la fel ca restul institutului, îşi imagină cu 
groază cum globii oculari bulbucaţi se holbau, orbi, la 
capacul sicriului, la fel cum, înainte, aceştia erau îndreptaţi 
spre cer. Tatăl lui Ejnar stătea în primul rând şi îşi plângea 
singurul fiu, şi de teama sentimentului de triumf pe care 
Asger, spre groaza sa, îl avea în biserică, nu îndrăzni să se 
confrunte cu ochii înroşiţi ai profesorului. In acel moment, 
bătrânul trebuia să recunoască, o dată pentru totdeauna, 
că Universul nu era static şi nici nu a fost vreodată. In 
interiorul său, Asger se auzea ţinând prelegerea în faţa 
profesorului şi a fiului său pe care, de fapt, îi invidiase 
mereu pentru crezurile şi pentru loialitatea lor: Vo; vreți ca 
Universul să fie static, pentru ca lumea să fie veşnică şi să 
nu aibă început sau sfârşit. Dar nu este aşa, lumea există 

482 


- ERIK VALEUR - 


într-un context. Am încercat să îi explic asta lui Ejnar, dar 
nu am reuşit să ajung la el. Din primul rând de bănci al 
bisericii, tatăl lui Ejnar ridică privirea, de parcă ar fi auzit un 
zgomot pe care nu îl putea localiza. 

Poliţiştii găsiseră în groapă o bucată murdară de hârtie, 
pe care era scris, în partea de sus, numele lui Asger. Numai 
câţiva inspectori şi Asger îl citiseră. 

Ai avut dreptate, din această poziție se poate vedea 
nebuloasa Andromeda, foarte clar. Chiar şi fără telescop. 
Aceasta a fost mereu nebuloasa ta. Astăzi străluceşte mai 
clar decât a strălucit vreodată. 

In afara bisericii, Asger trecu pe lângă şirul lung de 
oameni care doreau să îşi exprime condoleanţele în faţa 
profesorului. 

In acea vară, nu ar fi trebuit să se ducă la Brorfelde. Nu 
înţelegea de unde îi venise această înţelegere, dar ştia că 
era corectă, pentru că toate erau interconectate. Aceste 
cunoştinţe ale astronomilor sunt împărtăşite de bătrânii 
înţelepţi, dar nimeni nu ţinea cont de asta. Ejnar îl iubise pe 
Asger cu toată dragostea care se putea găsi în spaţiu - atât 
de simplu era. 

Cred că în acea zi soarta era mai mult decât mulţumită. 


— Trebuie să vă întoarceţi la ea, spuse Knud Tâsing cu 
un ton categoric. 

Jurnalistul venise singur, fără Nils Jensen, şi Peter Trøst 
fusese nevoit să anuleze, pentru că nu putea pleca cu trei 
zile înainte de marele spectacol din Copenhaga. 

Ca şi cu o zi înainte, gustarea rămăsese neatinsă. Toate 
secretele scoase la iveală îi loviseră în stomac pe cei 
prezenţi. În cele din urmă, două asistente medicale luaseră 
mâncarea înapoi. 

Dacă povestea lui Asger Christoffersen despre Brorfelde, 
despre moarte şi despre trădare îl marcaseră în vreun fel 
pe Knud Tăsing, jurnalistul nu lăsă să se vadă nimic. Se 
întoarse spre astronom: 


483 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Trebuie să o întrebaţi dacă, într-adevăr, în 1961 a dat 
un copil spre adopţie. Chiar mă uimeşte faptul că aţi putut, 
de unul singur, să vă găsiţi mama, fără nicio problemă, 
spuse el. 

Mi-am ţinut respiraţia şi am sperat că, după atâţia ani, 
Asger uitase detaliile cele mai importante. Ne-am aşezat în 
camera din grădină. Afară ploua şi Susanne aprinsese cele 
trei lămpi care stăteau pe bufet. 

— Aşa cum v-am spus deja, Marie a fost cea care a găsit 
numele pentru mine, spuse Asger. Sunt destul de sigur. 

Cuvintele relevatoare mă făcură să îngheţ din nou - dar 
Knud Tăsing, din fericire, avea atenţia îndreptată asupra lui 
Asger şi nu observă. Astronomul părea să nu-şi dorească să 
se întoarcă la Brorfelde şi la amintirile sale întunecate. 

— Pentru mine este suficient să ştiu cine este, rosti 
răspicat. 

Nu era Eva Bjergstrand. 

— Dar aici s-a întâmplat un eveniment pe care şi 
Kongslund, şi Ministerul de Stat încearcă să-l ascundă, de o 
jumătate de generaţie, spuse Knud Tâsing cu încăpățânare. 

Faţa lui slabă era cenuşie. Asger nu răspunse. 

Susanne Ingemann stătea, ca de obicei, cu spatele la 
fereastră, pe vechea canapea din mahon. Işi trăsese 
picioarele sub ea, ca o adolescentă şi se întoarse spre 
Knud. 

— Poate că moartea Evei şi a Magnei chiar au fost 
accidente, spuse ea. 

— Este remarcabil modul în care mor oamenii, de îndată 
ce vin în contact cu afacerea Kongslund, spuse sec 
jurnalistul. 

— Da, iar dumneavoastră sunteţi cunoscut pentru că nu 
greşiţi niciodată. 

Aluzia sarcastică la eroarea catastrofală a lui Knud 
Tâsing ateriză între noi cu o furie pe care, în mod normal, 
nu o asociam cu Susanne Ingemann. Şi era nedreaptă 
pentru că jurnalistul, din ce îmi dădeam seama, îşi investise 
toată energia în acest caz. În prima oră ne-a informat în 

484 


- ERIK VALEUR - 


legătură cu investigaţiile sale din diferite închisori, iar 
rezultatele obţinute fuseseră impresionante - chiar dacă nu 
ne priveau direct. Primise confirmarea că Eva Bjergstrand 
fusese deţinută în Horserod şi el găsise un paznic 
pensionar, care îl pusese în legătură cu un altul care, la 
rândul său, îl cunoştea pe altul. Una peste alta, prin 
sistemul său de radio-şanţ, găsise cinci paznici, dar 
răspunsurile fuseseră, din păcate, atât de lipsite de 
substanţă, încât chiar nu ne puteau ajuta. Până la urmă, 
problema era veche de patruzeci şi şapte de ani. 

Al cincilea parcă îşi amintea de fată, pentru ca era atât 
de tânără - şi, de asemenea, din cauza amnistierii 
surprinzătoare. În schimb, nu ştia nimic despre sarcina ei şi 
nici ce vizitator s-ar fi interesat în mod special de ea. Knud 
Tâsing solicitase accesul la dosar, răsfoise toate 
documentele care se refereau la Horserad şi citise totul, 
până la ultimul cuvinţel, dar nu găsise nimic util. Dacă 
existaseră informaţii interesante, acestea fie fuseseră 
distruse, fie aruncate de persoanele care ţineau cu tot 
dinadinsul să păstreze secretul sarcinii şi naşterii. 

— Au mai existat şi alte incidente aici, în Kongslund, 
care...? începu Asger Christoffersen. 

— Care au fost misterioase în vreun fel? Susanne 
Ingemann dădu aprobator din cap. Cu o zi înainte, în timpul 
povestirii lui Asger, nu mă scăpase din ochi niciun moment. 
Eram, probabil, cea mai misterioasă din acest loc, de la 
răsturnarea regelui. Biroul Magnei a fost spart o dată, 
spuse ea. În acel moment a fost investigat totul, dar 
niciodată nu a fost clar ce căutau hoţii... Nu a fost furat 
nimic. 

— Dacă cineva a căutat ceva aici, în Kongslund, trebuie 
să aflăm ce a căutat, spuse Knud Tăsing. 

Lacrimile picurară pe mâinile mele. Bineînţeles că au 
căutat ceva - şi nu fusese numai o spargere la Kongslund, 
ci zece. Dar Magna dăduse instrucţiuni speciale ca vizitele 
misterioase să fie ignorate. 


485 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


De fiecare dată, totul decurgea după acelaşi model: nu 
existau dovezi de intrare forţată la ferestre şi la uşi - părea 
că oaspeţii nepoftiţi intrau şi ieşeau după bunul lor plac. 
Întotdeauna veneau atunci când noi făceam vreo excursie 
la Copenhaga, unde ne plimbam prin zona pietonală, în 
perioada de glorie a Magnei, pentru a demonstra lumii că 
nu avea de ce să ne fie ruşine. Atunci când „oaspeţii” se 
întorceau acolo, toate dosarele şi fişierele erau trase de pe 
rafturi şi răsturnate pe podea. Procesul recurent, identic, 
avea ceva demonstrativ. Magna fusese şocată de fiecare 
dată, dar nu o arătase niciodată. Se temea de reacţia 
autorităţilor, în cazul în care spargerile repetate de la 
orfelinat ar fi devenit publice. Şi, în cele din urmă, totul s-a 
terminat destul de brusc, în vara anului 1985. 

— Este nevoie de multe pentru a o scoate din joc pe 
Magna, spuse Asger - de parcă ea ar fi trăit încă. 

M-am ghemuit în scaunul meu şi de-abia dacă mă 
distingeam de la perete. Cel mai recent furt avusese loc în 
timpul carnavalului de Rusalii din Copenhaga şi, ca de 
obicei, vizita misterioasă stârnise la Kongslund o stare de 
agitaţie tăcută. În zilele următoare, Magna bătuse cu furie 
tulpinile plantelor şi zdrăngănise vazele şi cred că 
asistentele văzuseră în comportamentul ei teroarea pură. 
Dar eu, eu care fusesem crescută de ea şi legănată în 
braţele ei, am văzut altceva în mişcările ei violente de la 
masa cu flori - ceva ce eu puteam recunoaşte la fel de clar 
ca şi teama pe care o văzuseră asistentele. 

Triumful. 

Şi am înţeles instinctiv din ce cauză. Hoţii neobosiţi nu 
găsiseră ce căutau. Şi forţa cu care Magna tăia tijele florilor 
arăta nu numai furia, ci şi rezistenţa şi tenacitatea ei. ŞI 
bucuria ei răutăcioasă. 

Nu aveau să găsească nimic. 

— Ce ar fi putut să caute? întrebă Asger cu vocea 
profundă. 

— Hârtii, documente, spuse nedesluşit. Dacă veniseră să 
îl caute pe copil - în cazul în care cineva ar fi fost deja în 

486 


- ERIK VALEUR - 


căutarea lui, probabil că a avut acces la dosarele de la 
Protecţia copilului, exact ca noi acum... 

— Gerda bănuia pe cineva? Sau Magna? 

Asger Christoffersen o privi pe Susanne. 

— Nu, răspunse ea. 

— Dar de ce nu a mai fost nimeni aici... în toţi aceşti ani? 

— Probabil că au renunţat. 

Toată lumea se uita la mine. Intervenisem, după ore de 
tăcere, în discuţiile lor. Intervenţia mea fusese o surpriză 
totală, chiar şi pentru mine. 

— Nu este evident? am încercat să îmi repar greşeala 
idioată cu o completare naivă. Dacă nu mai vin, asta nu 
poate însemna decât că au renunţat la planurile lor... 

N-am mai spus nimic. Intervenţia mea prostească a pus 
capăt discuţiei. 


487 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


27 
COPIII DE LA KONGSLUND 


24 IUNIE 2008 


În acele zile, colapsul se acceleră. Efectele variau de la 
minister până la redacţia ziarului, sediul postului de 
televiziune şi până la Kongslund. Pentru niciunul dintre noi 
nu exista cale de întoarcere. 

Magdalene îmi spusese odată că toti copiii din Camera 
elefanților îşi însuşiseră, de mici, un limbaj pe care adulții 
nu îl puteau auzi, deoarece exista numai într-un spațiu în 
care gândurile şi cuvintele încă nu se formaseră. Această 
capacitate se dezvoltase într-un întuneric total, aşa îmi 
spusese ea: abandonul a fost primul lucru pe care l-ați 
împărtăşit - şi informațiile despre această stare colindau 
libere, înainte şi înapoi, între paturile voastre. Mai târziu, l- 
ați schimbat cu frica şi, de aici, cu discuţiile despre cum 
puteți lupta - şi poate că ati lăsat şi furia să se plimbe prin 
întuneric, deşi aceasta, într-un spațiu atât de mic, nu era 
lipsită de riscuri... 

Vvăzându-mi confuzia, râdea şi spunea: Marie, să nu uiti 
niciodată, un copil mic combină în el tot ceea ce pierde mai 
târziu, ca adult - acceptarea totală a întunericului şi a 
tuturor creaturilor care îl populează. 


— Cei care trăiesc se agaţă de viaţă, în timp ce acelora 
nenăscuţi viaţa le este refuzată. 

Ole Almind-Enevold făcuse aluzie, dintr-o răsuflare, la 
prim ministru şi la proiectul pentru care acesta se 
consumase atât de mulţi ani. 

Această sinceritate îl ajutase să cucerească populaţia 
daneză şi îl caracteriza pe unicul conducător al Ministerului 
de Stat de la legendara victorie electorală din 2001. 

In 2008, de Sf. loan, ministrul de stat se afla aproape de 
realizarea singurei sale dorinţe reale, de a deveni cel mai 

488 


- ERIK VALEUR - 


puternic om din ţară. În sertarul său se afla ordinea de zi, 
pe care o pregătise pentru prima sa sesiune legislativă şi 
peste ea stătea proiectul de lege care trebuia să marcheze 
MAREA TRANSFORMARE: 

Propunere legislativă pentru clarificarea posibilităţii de 
avort gratuit pentru femeile daneze. 

Comentariile critice cu privire la lege fuseseră scrise de 
mult, în copie fidelă şi notate în statutul de constituire a 
asociaţiei DLA - Dreptul la viaţă, pe care ministrul de stat şi 
susţinătorii săi energici din prima linie o înfiinţaseră, pe 
baza principiilor umanitare inalienabile: tuturor copiilor 
danezi ar trebui să li se poată garanta cel mai bun început 
posibil în viaţă; niciun copil danez nu ar trebui să fie privat 
de cea mai mare fericire posibilă. Acest principiu ar trebui 
să includă, bineînţeles, toţi copiii nenăscuţi. 

Barbaria ar fi luat sfârşit, o dată pentru totdeauna. 

Magna a fost inclusă în club, din respect pentru relaţia 
orfelinatului Kongslund cu cei mai puternici politicieni şi 
chiar fusese aleasă în consiliul de administraţie. Dar cred 
că ea ştia cât de mult ura Almind-Enevold sterilitatea soţiei 
sale, fără îndoială cea mai mare tragedie din viaţa lui. Din 
acest motiv el ridica lipsa copiilor, în principiu, la rang de 
tragedie. 

Din respect pentru baza populaţiei şi pentru femeile 
puţin rebele din partid, în decursul anilor el îşi ascunsese 
opiniile cu fraze vagi şi înăsprise tonul câte puţin pe 
parcursul operei sale politice, odată cu creşterea puterii 
sale. In primul rând, recomandase scăderea limitei de 
avorturi de la săptămâna a douăsprezecea la a zecea 
săptămână a sarcinii, apoi de la a zecea la a opta. Într-un 
document încă secret, aflat în sertarul său, făcuse pasul de 
la a opta la a şasea săptămână, dar după ce batista prim- 
ministrului începuse să se înroşească, el a scurtat perioada 
cu alte două săptămâni, perioadă care, în continuare, ar fi 
fost corectată până la interzicerea totală, bineînţeles cu 
excepţia avorturilor indicate în mod clar de medici. Chiar în 
această dimineaţă ministrul de stat citise un articol de ziar 

489 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


despre cele mai recente pastile de avort pentru 
adolescentele uşuratice, care îl scosese din minţi. 

— Dacă s-a ajuns atât de departe, atunci trebuie să le 
redăm tuturor copiilor danezi dreptul la viaţă - fără 
excepţie, spuse el. Vom interzice toate medicamentele care 
ucid copiii nenăscuţi. 

Stătea la fereastră, cu spatele la cei doi vizitatori şi 
urmărea două asistente tinere, aşezat pe banca de granit, 
în grădina din curtea ministerului care luau micul dejun 
împreună. 

— Atunci ar trebui să interzicem şi prezervativele? 
întrebarea venea de la Carl Malle. 

Ministrul se întoarse iar cu faţa spre vizitatorii săi. 

— Dacă este de folos, spuse el. 

— Dacă este de folos...? repetă Carl Malle. 

— Da... dacă dă o mână de ajutor natalității. Acest lucru 
este legat indisolubil de proiectul nostru de asistenţă 
socială. 

Carl Malle ridică din umeri şi schimbă subiectul. 

— După cum ştii, am trimis doi oameni în Australia, 
pentru a urmări corespondenţa şi pe Eva, lucru care s-a 
dovedit mai dificil decât era de aşteptat... ca să spun aşa, 
imposibil, zise el. 

Ministrul de stat dădu roată biroului din lemn de 
mesteacăn şi se aşeză încet. 

— Da? 

— Nu este acolo. Cel puţin, nu sub numele cunoscut de 
noi. Sau... nu mai există. Toate pistele găsite de oamenii 
mei indică faptul că a plecat din ţară acum mult timp. 

Nu mai trebuia să spună nimic. Cei doi bărbaţi îşi doreau, 
indiferent de situaţie, să ţină importanţa acestor informaţii 
îngrijorătoare departe de Orla Berntsen, care încă nu ştia 
nimic despre misteriosul cadavru de sex feminin găsit pe 
plaja de la Kongslund, în urmă cu mai mulţi ani. 

Ole Almind-Enevold îşi înclină capul. Putea fi interpretat 
ca un gest de umilinţă. Dar regele nu fusese niciodată umil. 
Era o cerere nerostită, aproape disperată. 

490 


- ERIK VALEUR - 


Carl Malle spuse: 

— Da... poate că nu mai este în viaţă... Aşa cum am 
discutat deja. 

Dădu aprobator din cap, în direcţia lui Orla, iar ministrul 
înţelese aluzia. Se ridică şi se îndreptă spre canapeaua 
acoperită cu o catifea de culoare gri şobolan, cu țesătura 
fină, pe care prim-ministrul o alesese special pentru biroul 
său şi pentru cel al Omului gri. 

— Felicitări, îi spuse Ole Almind-Enevold şefului său de 
personal. 

— Felicitări? 

— Da. Pentru micul tamil, pe care l-ai trimis înapoi în Sri 
Lanka. S-a reuşit ca în ochii publicului să fie compromis 
complet. În presă, deja suntem home free... 

Asta era una dintre acele expresii americane, pe care 
Vrăjitorul le introdusese în minister. 

Orla nu spuse nimic. 

— Potrivit Channel DK, băiatul era personajul central al 
unei reţele tamile infracţionale, care voia să păcălească 
alegătorii. Populaţia trebuia să creadă că era în pericol... 
Alegătorii trebuiau să se revolte şi să ceară îndurare pentru 
el. Dar noi i-am oprit. În presă s-au scurs informaţii despre 
un fax anonim, pe care prim-ministrul l-a primit de la un 
bărbat din Sri Lanka, care locuieşte aici... Acesta este, 
evident, un scandal... Almind-Enevold ridică vocea. Este 
exact genul de fraudă pe care trebuie să îl interzicem, 
pentru că acest guvern de până acum a fost mult prea 
moale. Exact aceasta este legitimitatea acestui minister. 

Niciunul din cei doi bărbaţi nu răspunse. Planul era un 
produs pur al imaginaţiei lui Orla şi nu avea niciun temei 
real, dar părea că acest fapt elementar se ştersese complet 
din memoria ministrului de stat. 

— Câteva exemple de acest fel pe an, şi... Almind- 
Enevold căuta un final pentru propoziţie, dar fu întrerupt 
înainte de a putea continua. 

— Dar totul este o minciună, spuse Orla Berntsen. 


491 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Izbucnirea venise atât de neaşteptat şi de o naivitate 
infantilă, încât toţi au fost luaţi complet prin surprindere. 
Chiar şi Orla. 

— Doar l-am cunoscut... zise şeful de personal, acum din 
nou foarte supus (dar, desigur, prea târziu) şi se întinse 
spre ochelarii de pe măsuţa de cafea. 

Cei doi bărbaţi mai în vârstă îl priveau. Niciunul nu spuse 
nimic. 

— L-am cunoscut. Nu a făcut parte niciodată din nicio 
reţea. Îşi puse ochelarii la ochi. 

— Tu ştii asta cel mai bine. Ministrul de stat ieşi, pentru o 
clipă, din rolul său şi îl privi ca şi cum i-ar fi venit să râdă 
isteric. 

— Pur şi simplu, trebuia doar să fie dat afară, nu? A fost o 
carte lipsită de importanţă - şi trebuia numai să fie dat 
afară. 

— Numai să fie dat afară? 

— Asta este filosofia noastră, nu? Filosofia ta. Dar asta nu 
contează, în realitate. 

Orla Berntsen se ridică în picioare. 

— Nu contează - pentru cine? 

Ministrul îl privi nedumerit. 

— Pentru toţi... băiatul din Sri Lanka... Şi pentru băiatul 
adoptat John Bjergstrand. 

Ministrul clătină din cap. Carl Malle zâmbi, de parcă ar fi 
înţeles afirmaţia confuză în propriul său stil. 

— Pentru că tu eşti tatăl lui, nu-i aşa? 

Almind-Enevold îl privi uimit pe Orla Berntsen, care nu 
avusese niciodată un tată. Deschise gura pentru a spune 
ceva, dar de pe buzele lui nu se auzi niciun sunet. 

— Vorbeşte mai încet. Carl Malle se ridicase. Stai jos, 
Orla! i se adresă ca unui câine. 

Dar pentru prima dată în viaţa sa, Orla Berntsen îl ignoră 
pe masivul poliţist. 

— Tu eşti tată/ lui - şi pentru tine asta înseamnă ceva 
foarte special, dar toti ceilalti pot merge în iad din pricina 
ta, ceea ce şi fac. 

492 


- ERIK VALEUR - 


Traversă încăperea şi deschise uşa. 

Carl Malle nu făcu nicio încercare pentru a-l opri. Şi din 
nou fostul poliţist arăta de parcă s-ar fi amuzat. 

— Plec, declară Orla şi abia dacă se simţi o uşoară adiere 
atunci când uşa se închise în urma lui. 

Musca l-ar fi admirat pentru asta, dacă ar fi avut 
vreodată ocazia. Orla Berntsen îşi părăsi biroul, ministerul, 
centrul vieţii sale. 


— Asta este îngrijorător, într-adevăr. Fruntea lată a 
profesorului strălucea albastru metalic, ca un ecran cu 
plasmă, chiar înainte de apariţia imaginii. De parcă totul s- 
ar prăbuşi - de parcă totul ar sta sub semnul întrebării, dar 
cu ce scop? 

Îşi răspunse la propria întrebare: 

— Cu niciun scop. 

— În acest caz, pentru a descoperi o conspirație la 
nivelurile superioare ale aparatului de stat, răspunse Peter 
Trøst Jørgensen. 

Cuvântul-cheie şuieră spre profesor ca un proiectil, pe 
deasupra frunţii albăstrui strălucitoare şi el căzu rigid, în 
fotoliul său. 

— Orla Berntsen a fost instruit să ne manipuleze - ceea 
ce a şi făcut, iar acum regretă, spuse vedeta TV. 

— Eşti un idiot, Trast. Ne manipulează... în acest 
moment. 

— Dar de ce? Ce motiv ar putea avea? 

— Cine a minţit o dată, o va face din nou. Cum putem şti 
când spune adevărul? 

Logica palpabilă directă a acestei afirmaţii îl făcu pe 
personajul pleşuv de pe scaunul de preşedinte, de la etajul 
nouă din Trabuc, să îşi întindă gâtul. 

— Bineînţeles, are tot dreptul din lume să ne sune. Şi, de 
asemenea, este în regulă să asculţi ce are de spus. Dar în 
niciun caz nu va intra în emisie cu astfel de prostii, la fel de 
mincinoase cum s-a dovedit a fi şi tipul. Una din cele două 
poveşti este falsă, se înţelege de la sine - prin urmare, nu o 

493 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


poţi crede pe niciuna. Cu trecutul tău, ar trebui să ştii asta 
mai bine decât oricine altcineva. 

Peter Trøst simţi o căldură sub plexul solar, ca atingerea 
unor degete moi, delicate, dar în acelaşi timp îşi dădu 
seama că toate uşile pentru viitorul său în Trabuc fuseseră 
închise. Stătea fără apărare în faţa bătrânului căruia îi 
datora întreaga sa carieră în televiziune, dar care îi luase 
totul. Ar fi trebuit să îşi ia la revedere acum mult timp, dar 
habar nu avea ce se întâmpla în mintea altora sau cum 
funcţiona viaţa în afara palatului de televiziune. Nu ştia nici 
dacă mai putea vorbi fără prompter. 

După cel de-al treilea divorţ, nu îi mai surâdea ideea să 
meargă acasă şi începu din nou să colinde fără ţintă prin 
peisajul insulei Zealand, văzând casele din micile cătune 
care, înainte, îl umpleau mereu cu o teamă ieşită din 
comun. Ce făceau oamenii atunci când nu se uitau la 
televizor? 

Peter Trøst nu avea nicio idee. 

Astăzi încheiaseră cu un cântec şedinţa de dimineaţă din 
camera de creaţie. Cei cinci lei înfierbântaţi de la 
departamentul creaţie fredonau, fără proteste, despre 
băuturile lor Monstercola. In cele din urmă, profesorul 
prezentase conceptul cadru pentru noua grilă de programe, 
referitor la care se punea întrebarea dacă membrilor 
neproductivi ai societăţii - şomerii, beneficiarii ajutoarelor 
sociale şi liber profesioniştii - nu ar fi trebuit să li se revoce 
dreptul la vot. 

— Dar dreptul la vot nu este fundamentul real al 
democraţiei? întrebase cel mai tânăr leu, într-o explozie de 
curaj. 

— Nu este mai nedemocratic să suprimi dezbaterile şi să 
menţii un tabu? răspunse şuierând profesorul, după care 
cel mai tânăr leu se feri, speriat. 

— Nu va fi refuzată istoria tamililor, Trøst, spuse 
profesorul. Şi Orla Berntsen este terminat. O dată pentru 
totdeauna. 

— Am înţeles mesajul. 

494 


- ERIK VALEUR - 


Peter Trøst Jorgensen se întoarse şi ieşi din birou. 

După câteva minute, preşedintele Channel DK stătea în 
faţa ferestrei panoramice îndreptate spre sud, în căutarea 
acelui ceva pe care îl văzuse reflectat în ochii reporterului 
său vedetă. Nu descoperi ce era. Erau numai câteva zone 
gri în verdele monoton infinit, specific insulei Zealand - şi 
propria reflexie, foarte aproape. 

În cele din urmă, clătină din cap, resemnat. 


Noaptea m-am aşezat la fereastra din camera regelui şi 
am privit fiordul, care se întindea strălucitor şi foarte liniştit 
sub stele - gândindu-mă la copilul pe care nu îl puteam 
găsi. 

Marie, nu există niciun John Bjergstrand, spusese Gerda. 
Dar ea minţise, eram sigură. 

Când m-am ridicat pentru a mă aşeza în pat, am auzit un 
ciocănit la uşa camerei mele. 

Dintre toţi oamenii, Asger era singurul pe care l-aş fi 
primit înăuntru. Şi cel care mă aşteptam cel mai puţin să 
apară. 

Rămase tăcut în uşă pentru o vreme, cu privirea 
îndreptată spre scaunul cu rotile, care stătea gol lângă 
cufăr. Apoi se aşeză cu grijă în scaunul meu Chippendale. 
Picioarele i se înfăşurară în jurul structurii elegante, apoi 
dispărură sub scaun. 

Eu am rămas în picioare şi, în această poziţie, eram doar 
un pic mai înaltă decât el. 

— Nu ar fi trebuit să trimiţi nimănui scrisoarea, spuse el. 

— Nu, am recunoscut eu sincer. 

— Ai început ceva ce ar fi trebuit lăsat în mâinile sorții. 

Acum Asger vorbea despre soartă. Avusese nevoie de o 
lungă perioadă de timp pentru a stabili că exista o forţă 
mai mare decât Domnul nostru şi ştiinţa. 

— Da, am spus ascultătoare. 

Ultima dată când fusesem atât de aproape de Asger 
Christoffersen a fost în săptămâna petrecută în sanatoriul 
de pe coastă, atunci când părinţii lui îl abandonaseră. La 

495 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


acea vreme mă văzuse, dar nu şi după aceea, din cauza 
iubirii sale pentru Susanne. În plus, el crezuse că are în faţa 
lui o fată oarbă, când de fapt el însuşi fusese cel care nu 
vedea. Acest adevăr încă se afla în faţa lui. 

— Trebuie să privim înainte, spuse. 

Aproape că rostise în sus. 

— De fapt, de ce te-ai făcut astronom? 

— Şi tu ai un „cititor în stele”, spuse şi arătă spre 
telescopul regal, înclinat spre cer, aşezat în suportul de pe 
cotiera scaunului cu rotile. Şi după câte văd, ai citit tratatul 
lui Stephen Hawking despre orizontul de evenimente al 
găurii negre. Îşi îndreptase privirea spre cele câteva cărţi 
de pe raftul meu. Poate eşti în căutarea teoriei 
atotcuprinzătoare? 

Întrebarea nu era menită să fie ironică. 

M-am întins şi i-am blocat vederea spre raftul meu. Pe 
scândura de deasupra bibliilor mele astronomice şi a 
cărţilor despre Hven şi Tycho Brahe erau câteva ediţii în 
limba engleză ale renumitelor romane polițiste scrise de 
Agatha Christie - Evil Under the Sun şi The Murder of Roger 
Ackroyd, care m-au inspirat întotdeauna şi nu voiam, în 
niciun caz, ca el să vadă aceste cărţi. 

— Nu ar fi fascinant dacă Bohr şi Einstein s-ar putea 
întâlni, în cele din urmă... şi la fel şi teoriile lor? mă întrebă. 

Adresase întrebarea de parcă eu ar fi trebuit să fiu 
informată cu privire la relaţia dintre cei doi oameni de 
ştiinţă. 

— Dumnezeu nu dă cu zarul, a spus Einstein, după cum 
ştii - el credea într-un destin stabilit pentru toate formele 
de viaţă de pe Pământ. Ceea ce, de fapt, este un paradox - 
pentru că, dacă totul este stabilit, atunci de ce este 
necesar un Dumnezeu? Care ar fi plictisit de moarte pentru 
eternitate. 

— Conform teoriei mecanicii cuantice a lui Niels Bohr, 
evenimentele viitoare nu sunt previzibile - nici măcar nu 
ştim unde sunt zarurile. Niels Bohr ne-a deschis uşa către 
libertate. El ne-a dat posibilitatea de a alege şi nu numai 

496 


- ERIK VALEUR - 


atât... El ne-a dat posibilităţi nelimitate de a alege - ceea 
ce ne va diferenţia întotdeauna de maşini, computere şi 
roboţi. Aceasta este cea mai importantă concluzie din 
istoria omenirii. 

— Amin, am spus şi m-am aşezat în scaunul cu rotile. 

Oare înaltul astronom venise numai pentru a-mi preda o 
lecţie? 

Se ridică brusc şi trase scaunul antic lângă mine. Ochii îi 
străluceau cu o claritate care mă făcea să mă închid în 
mine; niciun bărbat nu se mai apropiase de mine de când 
psihologul cu pipa stinsă sărise speriat în sus şi fusese 
nevoit să iasă din camera mea cât putea de repede. Şi 
astăzi mai simţeam amestecul ciudat de arome, de lână şi 
săpun parfumat, pe care îl asociasem mereu cu bărbaţii 
inteligenţi - pentru că aşa mirosea întreaga gardă de 
cărturari şi psihologi de la Kongslund. 

— Caracterul imprevizibil al lumii nu este numai un 
detaliu al unei maşinării pe care nu o înţelegem încă, spuse 
vizitatorul meu, iar eu m-am gândit la decizia care mie mi- 
ar fi plăcut pentru el, atunci când i-am dat adresa cuplului 
din Brorfelde. Dintr-odată mi se făcu ruşine. Fără a bănui 
adevărul, el a urmat calea pe care eu o alesesem pentru el 
- de la un observator la altul şi, în final, până la vila 
Kongslund, unde îl aşteptam. Şi aici, la capătul drumului, el 
credea, încă, sincer, că întreaga sa călătorie era numai 
rezultatul unei  coincidenţe care ţinea de mecanica 
cuantică, pe care nimeni nu fusese capabil să o prevadă. 

Rămase acolo o vreme, cu capul plecat, înainte să 
schimbe brusc subiectul. 

— Imaginează-ţi, dacă ai fi ultima persoană care 
cunoaşte valoarea unui tablou, în timp ce toţi ceilalţi văd 
numai o bucată de hârtie cu nişte mâăzgălituri şi habar nu 
au ce înseamnă... Frica mea cea mai mare a fost 
întotdeauna faptul că îndestularea noastră ne va zdrobi 
într-o zi, că la un moment dat vom alege numai politicienii 
care ne promit bogății din ce în ce mai mari şi, în cele din 
urmă, vom uita spaţiul din care facem şi noi parte. 

497 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Asger Christoffersen părea, dintr-odată, foarte trist şi 
patetic. Parcă observă şi el, cel puţin nu mai spuse nimic. 

A doua zi ne-am plimbat împreună prin grădina de la 
Kongslund. Am urcat printre cei doisprezece fagi de pe deal 
şi ne-am aşezat pe aceeaşi bancă pe care regele îşi 
odihnise picioarele şi sufletul. 

l-am arătat, prin frunzişul des, vila cea albă, al cărei 
fronton orientat spre sud părea să se apropie de noi, prin 
marea de frunze de fag. 

— Acolo a locuit prietena mea din copilărie, am spus şi 
am simţit, în acelaşi timp, un dor pe care nu îl mai simţisem 
de mai mulţi ani. Se numea Magdalene. 

— Magdalene. 

Repetă numele în acelaşi ton visător, aşa cum rostea 
Andromeda sau roiul de galaxii din Fecioară. Şi asta îmi 
plăcea. 

— Da, am spus. Avea paralizie spastică şi era ţintuită în 
scaunul ei cu rotile. In ciuda tuturor piedicilor, a învăţat să 
scrie. A scris douăsprezece jurnale, câteva cuvinte în 
fiecare zi. 

Privi pânzele din largul fiordului. 

— În jurnalele ei poţi citi cum a fost construit Kongslund. 
Bunicul ei i-a povestit toată istoria. Primii locatari au fost un 
căpitan de vas celebru şi soţia sa, pe nume Olbers. Ei nu au 
avut copii, i-am spus. 

Asger privi spre Hven, aşa cum făcusem şi eu de atâtea 
ori, împreună cu Magdalene, când vremea era bună. 

— Radiau de bucurie şi de fericire oriunde se duceau. 
Magdalene i-a descris ca fiind perechea cea mai 
prietenoasă de pe Strandvej. 

Incă nicio reacţie din partea lui Asger. Poate că nu îmi 
mai observa prezenţa. 

— Familia Olbers inventa constant noi metode pentru a 
îmbunătăţi creşterea plantelor. Magdalene îi întâlnise şi ea, 
o dată, pe plajă, în timp ce adunau alge, pe care le foloseau 
ca îngrăşământ... Am izbucnit în râs aducându-mi aminte şi 
am pus o mână pe braţul lui Asger, în timp ce îi citam din 

498 


- ERIK VALEUR - 


ce scrisese Magdalene în primul ei caiet.:... Într-o dimineaţă, 
I-am văzut pe căpitanul de marină stând pe deal, săpânăd, 
Zelos, nişte găuri. 

— Merge treaba, domnule Olbers? 

— Da, mi-a răspuns. Plantez verbine. Aceasta de aici este 
Regina Victoria. 

— Pentru ce sunt acei bulgări ciudati? 

— Acesta este unt, mi-a spus. 

— Unt? 

— Da, veni răspunsul, Pământul de aici este atât de slab, 
încât orice plantă are nevoie de un pic de grăsime la 
rădăcină. 

Am râs din nou. Asger nu îşi lua privirea de la cerul de 
deasupra insulei Hven. 

— Cred că Magdalene i-a iubit atât de mult pentru că nu 
au avut copii, dar niciodată nu a dat vina pe soartă şi nu s-a 
plâns de asta, am spus. 

Cea mai importantă prietenă din viaţa mea nu a avut 
niciodată speranţa să aibă un copil. Chiar în situaţia în care 
corpul ei infirm ar fi putut produce o fiinţă perfectă, umană, 
niciun domn nu ar fi urcat pe aleea ei, pentru a-i ieşi în 
cale. 

Am tăcut, pentru că aveam impresia că astronomul nu 
era interesat de existenţa Magdalenei. 

Dintr-odată, mă apucă de umărul meu strâmb cu braţul 
său lung. 

— Magdalene nu mai este aici, mi-a spus. 

Am fost teribil de jenată. 

— De aceea suntem aici, spuse. Amândoi căutăm lucruri 
care nu mai sunt acolo - sau sunt mult prea departe pentru 
a ni le mai putea aminti. Şi tu îmi aduci aminte de cineva 
pe care l-am cunoscut odată. 

M-am îndepărtat de el cu câţiva centimetri, involuntar. 

— Fiecare dintre noi, copiii din Camera elefanților, astăzi 
este la fel de singur cum eram şi atunci. Poate că în fiecare 
dintre noi există teama de a ne lega de alţi oameni. Cred că 
este valabil pentru mulţi copii adoptați. 

499 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Nu am răspuns. Eu nu am fost un copil adoptat. 

— Eu am fost căsătorit. Peter a fost căsătorit. Orla şi 
Severin au fost căsătoriţi. Am avut copii. Dar relaţiile 
noastre nu au rezistat. 

— Dar nu din cauză că aţi fost adoptați, ci pentru că 
sunteţi bărbaţi, am spus, neavând nici cea mai puţină 
experienţă în acest domeniu. 

El a zâmbit. 

— Toate relaţiile se destramă, la un moment dat, am 
spus. 

— Nu toate. 

— Toţi părinţii sunt egoişti. Până la urmă, tot dispar. 
Chiar dacă şi-ar dori să rămână. 

— Dar cel puţin eu ştiu unde este mama mea biologică, 
spuse el. Datorită ţie. 

M-am îndepărtat şi mai mult. Nu trebuia să audă cum îmi 
bate inima. 

— Poate că, într-adevăr, Orla nu a fost adoptat, spuse el. 
A trăit împreună cu mama lui. 

— Orla Berntsen este un om straniu. 

Priveam fix spre fiord, pentru a nu fi obligată să mă uit la 
el. 

— Dumnezeule... Nu ar trebui să-ţi fie frică de astfel de 
carierişti ofiliţi. Un tocilar avocat cu o viaţă atât de cenușie, 
încât ar putea fi confundată cu blana şobolanilor. Îşi 
îndreptă privirea absentă spre fiord şi râse scurt, ca pentru 
sine. Orla Berntsen este periculos numai pentru aceia pe 
care îi percepe drept corpuri străine... Dar, de fapt, el a 
primit de acasă şi o porţie corespunzătoare de balast pe 
calea vieţii sale. A fost el însuşi un străin. 

Râse din nou. 

Simţeam anxietatea din trupul înalt de lângă mine, iar 
râsul lui îmi amintea de Magna atunci când eu, copil fiind, îi 
povesteam de viziunile mele, care mă bântuiau în somn şi 
despre care psihologii nu ştiau nimic. O ştiam dinainte ca el 
să îşi dea seama. Asger Christoffersen era cel puţin la fel de 
speriat ca şi mine. 

500 


- ERIK VALEUR - 


Merse cu bicicleta din Slotsholmen, pe Tagensvej către 
Bispebjerg şi mai departe pe Frederiksborgvej de pe 
Grennemose Alle, care traversa zona locală de recreaţie de 
la est la vest. 

Pe imensul spaţiu verde, o coti printre copaci şi o luă pe 
drumul de-a lungul râului, până la locul în care, într-o seară 
de vară, rațele zburaseră printre coroanele copacilor şi 
marcaseră sfârşitul copilăriei sale. | se părea că strigătul 
Prostănacului încă plutea în aer. Uriaşul rănit se târa prin 
mijlocul râului - şi ochiul care fusese smuls din orbita lui 
stătea destul de aproape de mal, pe o frunză de nufăr. 
Uriaşul se tot învârtea în jurul axei sale şi lovea apa cu 
palmele, strigând disperat spre mal. Orb, brăzda fundul 
apei înapoi la mal, dar se răsturnă pe pantă şi îşi întinse 
braţul către lumea pe care tocmai o părăsea. Apoi nu se 
mai auzi niciun sunet de pe buzele lui. Gaura din figura lui 
era îndreptată spre cer, celălalt ochi era bine închis, iar 
Orla simţise, pentru prima dată, în mod evident, teama 
care de atunci nu îl mai părăsise. Revedea tot mereu mâna 
de pe faţa schimonosită, vedea globul alb care dispăruse în 
amurg, într-un arc larg de cerc. Însă niciodată nu putea 
vedea figura din spatele palmei, nici în visele sale, nici în 
stările de transă în care cădea din ce în ce mai des. 
Momentul decisiv era învăluit în întuneric. 

Ca şi atunci, fugi printre copaci şi găsi podul de deasupra 
râului, de unde parcurse cei o sută cincizeci de metri 
rămaşi, în direcţia Vaenget. Cu cheia pe care o avea la el 
încă din copilărie deschise uşa şi simţi imediat mirosul 
mamei sale, de parcă ea stătea în sufragerie şi îl aştepta. 
Chiar dacă el deretica prin casă în mod regulat, nu simţea 
nevoia să o şi curețe, pentru că ea era moartă. Prin urmare, 
pe pereţi şi pe plafoane atârnau pânze de păianjen - fire 
fine şi ghirlande alb-gri, care fluturau în curentul de aer 
care pătrundea prin uşa, nu prea bine închisă, spre grădină. 
Stratul de praf de pe pervazul ferestrei avea un milimetru 
grosime, iar pe masa din bucătărie, la care el nu mai 

501 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


stătuse de ani de zile, era un strat fin de praf. Luă masa în 
bucătărie, în picioare, apoi se aşeză în spate, pe canapea, 
de unde o urmări în secret pe mama lui (aplecat, dintr-o 
parte), însă ea nu îi putea vedea ochii şi citi gândurile. 
Bineînţeles, el nu o urmărea cu adevărat, era moartă şi 
îngropată de şapte ani, cu toate acestea, el se simţea şi 
acum în siguranţă în colţ, în spatele spătarului fotoliului ei, 
pe care stătuse dintotdeauna, încă din timpul vieţii ei. 

— Ai ţinut un secret faţă de mine, aşa cum mi-a spus Carl 
Malle de la numărul 16? o întrebă el. 

Vocea i se calmase după plimbarea frenetică prin 
pădure. 

— Am promis să aflu adevărul, spuse şi se aplecă în faţă. 

Vorbea mai tare decât de obicei şi sfidător. 

Dar umbrele din fotoliul albastru nu răspundeau. 

— Atunci voi începe să caut prin casă, anunţă el. Nu îi 
mai vorbise aşa niciodată, nici înainte, nici după moartea 
ei. Hotărât, se ridică şi se duse în camera lui, unde se aşeză 
pe pat. Draperia era decolorată şi avea pete. Deasupra 
patului atârna fotografia din ziarul săptămânal, cea în care 
băiatul arunca mingea portocalie de plajă spre tatăl său. 
Mingea stătea nemişcată în aer, între ei, captând momentul 
care nu avea să se schimbe niciodată. Orla cel fericit se 
sprijini de peretele de sub fotografie, închise ochii şi se 
gândi la numeroşii ani în care tânjise după tatăl său, care 
nu i se arătase niciodată în carne şi oase. In ziua în care 
descoperise piatra cea mare din luminişul din pădure, 
înţelesese ce trebuie să se fi întâmplat - şi apoi, ca adult, 
recunoscuse el însuşi că astfel de deznodăminte există 
numai în basme. 

— Carl mi-a cerut să caut dovezi. 

Degetele ei mari se mişcară uşor pe braţele fotoliului. 

— Spune-i că eu nu mai sunt aici. Mâinile îi erau din nou 
tinere, ca şi cum nu ar fi mângâiat vreodată pe cineva şi nu 
ar fi păcătuit niciodată, iar Orla simţi o senzaţie bruscă de 
greață, făcându-l să se întindă pentru a putea respira. 
Acum, degetele ei mari frecau braţele înainte şi înapoi, 

502 


- ERIK VALEUR - 


pictând mici cercuri în pluş, înainte să se oprească şi să se 
transforme. Ceva se deschisese în ea. Orla căzu în 
genunchi şi în acelaşi moment coconul albastru din 
interiorul lui explodă, iar cuvintele ţâşniră prin pieptul lui, 
ieşindu-i pe gură cu un zgomot care îi era complet străin. 

Puse întrebarea la care Carl Malle, cu câteva zile înainte, 
dorise să afle răspunsul din gura lui: 

Chiar eşti mama mea?! 

Ea se întoarse spre el, de pe tronul ei albastru. 

Şi el strigă, pentru a-i acoperi răspunsul; ceva cald îi 
curgea peste limbă şi peste bărbie, în timp ce stătea acolo, 
în genunchi, lângă fotoliul albastru. Uimit, auzi în minte o 
altă voce, care părea să fie a lui Poul, când îl strigase în 
pădure, după moartea Prostănacului. Ilnălţă capul, dar nu 
era Poul. 

În fotoliul mamei sale şedea un băiat de unsprezece sau 
doisprezece ani, cu braţele pe rezemătorile albastre. De la 
încheietura mâinii până la cot se vedeau nişte dungi roşii. 
Stia exact cum trebuia să aplice tăieturile, doar asta învaţă 
unii de la alţii! Paznicul de serviciu de la azil scuturase din 
cap. Acum, pentru numele lui Dumnezeu, doar nu o să ne 
prefacem că ne este milă, altfel nu o să ţină! Paznicul de 
serviciu îi aruncă o privire de avertizare şefului de personal. 
Băiatul epuizat mai trăia doar pentru că un psiholog de la 
Crucea Roşie fusese, din întâmplare, la faţa locului, atunci 
când viaţa lui era pe cale să se curme. (Ceilalţi solicitanţi 
de azil se băgaseră unul în altul, speriaţi, de parcă ar fi 
aprobat metoda de evadare a micuţului tamil, pe care ei 
înşişi nu aveau curajul, încă, să o aplice.) Orla se holbase la 
tăieturile  sângerânde de pe interiorul antebraţelor 
băiatului, ca şi cum nu ar mai fi văzut aşa ceva până acum. 
Acesta este modul lor de a da vina pe noi! Paznicul de 
serviciu ridicase din umeri. Aici, în sufrageria lui Orla, ochii 
băiatului nu mai erau căprui, precum cei ai strămoşilor săi, 
ci albaştri, ca ochii lui Poul, atunci când îl ucisese pe omul 
din dumbravă, ceea ce, în combinaţie cu pielea închisă la 


503 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


culoare, aproape neagră a tamililor, părea aproape absurd. 
Orla era pe punctul de a izbucni în râs. 

Aşa - aşa stă liniştit. Paznicul de serviciu legase 
încheieturile chinuite ale băiatului cu câteva bride albe, 
înainte de a-l duce la aeroport şi de a-l urca în zborul către 
Sri Lanka. Acum nu se mai poate răni nici pe el, nici nu mai 
poate provoca alte daune! Paznicul plescăi cu limba şi o 
altă voce spusese: Facem numai ceea ce trebuie să facem! 
Vocea lui Orla. În mod normal, o astfel de afirmaţie ar fi 
avut un efect calmant, dar de data aceasta o fiinţă 
invizibilă prinsese rădăcini în interiorul lui, care îl răvăşea şi 
îl distrugea pe interior. 

Sări în sus şi fugi la subsolul casei terasate. Acolo rămase 
timp de mai multe ore, ghemuit în întuneric, înainte să-şi ia 
inima în dinţi, la miezul nopţii, pentru a aprinde lumina şi 
pentru a se apropia de comoda masivă din stejar, unde 
mama sa îşi păstra prosoapele vechi, dresurile din nailon, 
broşele şi cerceii. Trase sertarul de sus şi descoperi, sub 
două perechi de dresuri în pachetele lor originale, o cutie 
plată, maro cu un lacăt auriu, pentru care nu avea cheie. 
Nu mai văzuse niciodată această casetă. 

Duse cutia sus şi sparse lacătul cu cuțitul pentru pâine. 
Sub pereche de cercei albaştri şi un lănţişor din pietre 
albastre, strălucitoare, stătea fotografia îngălbenită a unui 
bărbat care zâmbea spre aparatul foto. Poza era puţin mai 
mare decât un timbru poştal. 

Orla o studie prin ochelarii săi groşi. Bărbatul cu bucle 
negre i se părea ciudat de cunoscut, dar nu îşi putea aminti 
unde îl mai văzuse. Din câte îşi amintea, mama lui nu 
fusese niciodată vizitată de vreun bărbat. Simţea 
furnicături familiare în degete şi în spatele globilor oculari, 
în timp ce se afunda încet în inima întunericului, cu 
membrele  îndoite spre interior, dispărând din lumea 
vizibilă. Era esenţial ca nimeni să nu îl poată atinge sau 
vedea. 

Mâinile lui Orla se odihneau pe cotierele albastre. 
Degetele se plimbau în tăcere pe deasupra pluşului, dar 

504 


- ERIK VALEUR - 


interveni ceva şi îl făcu să îşi îndrepte capul într-o parte. Pe 
terasă zăcea o pasăre moartă. Văzu conturul întunecat pe 
dalele de piatră din faţa uşii. Evident, se lovise de geam. 
Auzise bătăile aripilor pe sticlă, în ultima secundă... 

„„când auzi un ciocănit şi, în aceeaşi secundă, lumina 
reveni. 

Cel care ciocănea la fereastra imensă era Severin. Orla 
privi în jur, confuz. Cutia plată stătea cu fundul în sus, pe 
covor, între scaunele rupte şi pernele sfâşiate; în partea din 
spate a camerei, dezastrul continua cu perdele distruse şi 
lămpi răsturnate. Fotografiile cu fiorduri, păduri şi mori de 
vânt ale mamei sale erau scoase din ramele lor, rupte şi 
împrăştiate pe podea. Totul arăta ca şi cum un uragan 
devastase sufrageria mamei sale. 

O clipă mai târziu, Severin se afla în mijlocul dezastrului. 
Orla nu putea găsi nicăieri fotografia necunoscutului. 
Severin deschidea şi închidea gura. 

— La naiba... se pare că am fost destul de supărat, se 
auzi Orla şoptind şi nu-i venea să creadă ce prostii îi ieşeau 
din gură. 

Avocatul îl privi uimit şi începu brusc să râdă. Râsul îi 
aminti lui Orla de tânărul Severin, din Regensen, acum mult 
timp în urmă - şi aşa stătură cei doi bărbaţi, timp de mai 
multe minute, râzând ca nebunii în sufrageria devastată, 
până când rămaseră fără aer. 

Mai târziu, se aşezară între bucăţile de pluş maltratate cu 
cuțitul pentru pâine. Severin îşi ţinea prietenul în braţe, 
stângaci. 

El rupse primul tăcerea: 

— Tocmai le-am spus părinţilor mei că mi-am pus în cui 
slujba mea de avocat. Nu mai suport să îmi câştig banii din 
nenorocirea altora. Voi călători. Râse din nou. Dacă aş 
putea deveni misionar, aş fi fericit. Până se întâmplă asta, 
voi locui cu ei. Le-am spus că aş dori să locuiesc în camera 
lui Hasse - şi că ar trebui să-i scoată lucrurile de acolo. 
După patruzeci şi şapte de ani, cred că este o cerere 
rezonabilă... 

505 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Preţ de o clipă păru că avocatul ar fi vrut să izbucnească 
din nou în râs. 

Orla văzu în faţa ochilor sacoşa de culoare roşu-închis, cu 
ultimele cumpărături ale lui Hasse. 

— Şi apoi le-am povestit despre Kjeld, pentru că eu sunt 
de părere că nu ar trebui să mai existe secrete. Le-am 
povestit că Hasse a ieşit din viaţa mea de-abia după 
moartea lui Kjeld. Probabil pentru că se speriase de mine - 
chiar dacă era deja mort. Ei îşi aminteau bine ziua în care 
Kjeld călărise în crâng - chiar dacă ar fi preferat să o uite. 

Orla îl privi pe omul care, timp de două decenii, îi fusese 
adversar în problemele legate de refugiaţi. Spre propria sa 
uimire, îi înconjură umerii lui Severin cu braţul rigid. Dacă 
Musca l-ar fi văzut în acel moment pe şeful de personal, 
ochii ei negri, faţetaţi, i-ar fi ieşit din cap. 

— l-am întrebat pe Erling şi pe Britt dacă ştiu, într- 
adevăr, cine sunt eu. Şi ştii ce mi-au răspuns? Nu, au spus 
ei. Nu au văzut nici măcar o hârtiuţă cu numele meu... sau 
cu numele mamei mele biologice. Directoarea orfelinatului 
a spus că ar fi irelevant. Nu ştim cine suntem, Orla. 

— Eu ştiu cine sunt, răspunse Orla. Eu nu am fost 
adoptat. 

Îşi luă mâna de pe umerii lui Severin. Poată că Severin 
încă mai credea că nu poate zâmbi, dar lacrimile din ochii 
lui nu puteau fi trecute cu vederea. Orla Berntsen nu mai 
văzuse niciodată o persoană apropiată lui plângând. Mama 
lui nu vărsase o lacrimă, deşi avea mai multe motive decât 
mulţi alţii. Şi de lacrimile fetelor se ocupase întotdeauna 
Lucilla din Havana. 

Severin scutură din cap şi se ridică dintre ruine. Nu purta 
pantofi. Ambii ciorapi erau găuriţi în vârf, observă Orla. 

— Să mergem, se smiorcăi Severin printre lacrimile pe 
care le vărsase. 

Plecară din casa lui Orla şi mai întâi se duseră la cimitirul 
din Bispebjerg, unde Orla Berntsen aranjase să se 
întâlnească cu Peter Trøst şi cu o echipă de filmare la 


506 


- ERIK VALEUR - 


mormântul mamei sale. Cei trei băieţi din Camera 
elefanților stăteau unul lângă altul, sub plopi. 

Se făcuse târziu şi începuse să plouă din nou. Scrisoarea 
mea din trecut reunise, până la urmă, destinele, ceea ce 
nimeni nu ar mai fi crezut posibil, după atâta vreme. 

Peter înregistră povestea lui Orla - cu piatra funerară a 
mamei sale ca dreptunghi vag, în fundalul imaginii. 


— Nu mai există niciun alt cămin ca acesta, spusese Inge 
Troest Jochumsen cu o certitudine atât de specifică soțiilor 
de medici, care la un moment dat avuseseră ele însele visul 
de a deveni doctori. 

Fiul lor, care în anii '70, într-un acces de rebeliune 
revoluţionară se lepădase de numele duble pe care le avea 
şi le transformase într-un nume mai popular, Trøst 
Jorgensen, îi privea pe cei doi oameni care îşi împărțeau 
casa cu el. 

Şedeau în amurg, sub ţeava electrică de încălzire, pe 
terasă. Abordase subiectul doar la desert. Ulmul uriaş se 
ridica, la fel ca o umbră întunecată, spre cer, deasupra 
Bukkeballevej, şi ultimele raze de soare pictau norii de 
deasupra fiordului într-un roz perfect. 

Laust îşi împinse, nervos, picioarele sub masa din stejar, 
înainte şi înapoi, care era deja prezentă în diferite consilii 
de familie, de exemplu în urmă cu atâţia ani când, 
împreună cu cei doi bunici, hotărâseră să-i dezvăluie 
propria istorie băiatului adoptat. 

Peter îşi amintea în detaliu dezastrul care, în toţi aceşti 
ani, nu îşi pierduse din claritate. Încă vedea tancul german 
care apăruse, fără avertisment, pe duna de nisip, cu tatăl 
său în turelă. 

Mama lui pronunţase cuvintele cu bucurie în voce, genul 
de fericire pe care consiliul de familie îl considerase 
corespunzător: 

— Nu noi ţi-am dat viaţă... 

— Şi atunci, cine mi-a dat viaţă? întrebă el în grădina din 
Rungsted - cu o întârziere de treizeci şi patru de ani. 

507 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Mama lui arăta ca şi cum ar fi primit o palmă grea peste 
faţă. În spatele ei, chiparosul şi cireşul japonez înfloriseră, 
împreună cu plopii negri, sălciile, păducelul, arțarul şi socul. 

Tocmai îl filmase pe Orla în faţa mormântului mamei sale 
- şi înregistrase, totodată, declaratia care va încheia cariera 
acestuia şi va declanşa o criză guvernamentală. Pe piatra 
funerară scria, cu litere aurii, frumos curbate, Gurli. În afara 
cadrului, Severin, ca un copilaş, se aşezase cu picioarele 
încrucişate sub un plop mare şi dădea din cap cu un 
zâmbet larg, de parcă totul i-ar fi făcut o imensă plăcere. 
Camera stătea acum într-o geantă din garaj, lângă drujba 
care, odinioară, tăiase teiul din curtea şcolii private şi îi 
schimbase viaţa lui Peter Trøst. Cu această poveste urma 
să se trezească ţara în dimineaţa următoare, iar Channel 
DK avea să scrie istorie. 

— Nu ştim de unde ai venit, spuse Laust Troest 
Jochumsen cu grijă. Magna a fost de părere că este mai 
bine pentru toată lumea dacă uităm. Dar a făcut o aluzie 
cum că mama ta era o... femeie destul de uşoară. Laust 
zâmbi ca şi cum s-ar fi scuzat. Şi roşi. Nu ni s-a părut un 
lucru important, zise Laust şi soţia sa, Inge, se aşeză lângă 
el cu spatele aplecat, ca una din soțiile de pescar 
îmbrăcate în negru, pe care Peter le fotografiase în timpul 
primului său turneu Interrail, la vârsta de nouăsprezece ani, 
pe coasta portugheză a Atlanticului. Îngheţate în timp şi în 
briza mării. 

— Cred că Magna a fost ucisă din cauza acestor 
informaţii, spuse el. 

Bătrâna, care era mama lui, ridică brusc capul. 

— De ce, pentru Dumnezeu, ar putea cineva să facă aşa 
ceva? întrebă Laust vigilent. 

Se întorseseră în El Alamein, de parcă timpul ar fi rămas 
pe loc din ziua în care împlinise 13 ani. Şi de îndată ce 
inamicul s-ar apropia, Laust Troest Jochumsen ar dispărea 
în tancul său din oţel şi ar deveni invulnerabil. Nu s-a 
dovedit că a fost ucisă - ar fi putut fi şi un accident 
nefericit. 

508 


- ERIK VALEUR - 
— Suntem cu toţii suspectaţi. Mai ales cei care au ucis 


deja. 

— Ce vrei să spui cu... au ucis deja? 

— Da, noi. 

— Prostii... 

Laust se băgase în gaura neagră, gata să închidă 
capacul. 


— Ba da, tată. Eu l-am ucis pe directorul Nordal. 

Tatăl său îngheţă în mijlocul gestului, uitând pentru o 
clipă atât de tancul german, cât şi de calea de evadare. 

— Eu i-am tăiat blestematul de tei, cu drujba noastră - 
asta a însemnat moartea lui. Şi eu m-am bucurat timp de 
luni - ani, pentru că exact asta am sperat prin acţiunea 
mea! 

— Dar noi am fost la înmormântarea lui... 

Obiecţia absurdă a lui Laust se stinse în tăcerea care 
urmă. 

La stânga lui stătea Inge, cu gura deschisă, fără a spune 
ceva. 

— EIl l-a distrus pe tatăl lui Knud, spuse Peter. El l-a ucis, 
chiar dacă a murit înaintea lui. 

În ochii lui Laust se citea teama. 

Acum reacţionă şi Inge, din stânga lui. 

— Nu te credem. Întinse o mână şi o puse pe braţul lui 
drept. Întotdeauna ai avut o imaginaţie foarte bogată, 
Peter. 

— Vă pot povesti în detaliu cum am procedat, spuse el. 

— Bineînţeles că poţi. 

Ochii îi străluceau, de parcă ar fi avut de-a face cu o 
glumă inofensivă. 

— Au trecut atâţia ani, încât nimeni nu îşi mai aduce 
aminte cu exactitate, spuse Laust. Şi, până la urmă, cât 
este imaginaţie şi cât realitate? 

— Eu ştiu care este adevărul... Am tras cu urechea când 
eraţi în sufragerie şi pe terasă şi am auzit tot ce aţi spus 
despre mine... şi nu am uitat nimic. 

Vocea îi tremura. 

509 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Capacul turelei căzu cu un zgomot puternic. Inge 
rămăsese singură cu fiul ei adoptiv. 

— iți mai aminteşti magnetofonul pe care mi l-aţi dăruit 
de ziua mea... vechiul aparat B&O din camera mea... Un 
cablu de microfon trece prin tavan, până în sufragerie. Am 
putut face patru înregistrări de câte opt ore, deci treizeci şi 
două de ore pe fiecare dintre bobinele mari... Am 
înregistrat sute de ore... Totul este acolo, tot ceea ce aţi 
vorbit atunci când credeaţi că sunteţi singuri. Şi aţi vorbit 
mereu despre mine... sau despre voi înşivă ca părinţi, 
despre cât de buni aţi fost cu mine. Despre cât de bine v- 
aţi descurcat atunci când mi-aţi povestit despre originea şi 
despre adoptarea mea. Despre cât de bine am reacţionat la 
aflarea veştii şi cât de matur eram pentru vârsta mea. 
Această maturitate îl poate duce departe, a spus bunicul. 
Poate chiar până la premiul Nobel pentru medicină. Îţi 
aminteşti? 

Se întunecase. Peter Trøst se îmbătase înainte să îşi 
interpeleze părinţii, fără să fi avut fixat în minte obiectul şi 
scopul precis al acestei conversații. Pur şi simplu, acum 
simţea nevoia să vorbească din suflet. 

Mama lui se ridică şi aşeză paharele goale pe tava fină, 
ovală, din argint, pe care fuseseră purtate pahare mai bine 
de cincizeci de ani. 

— De ce nu ai avut niciodată o carieră? o întrebă. 

Ea nu răspunse. 

— De ce nu ai făcut altceva decât să te plimbi pe aici, 
prin grădină, să plantezi chiparoşi şi flori şi să compui 
scrisori - pe care le semnezi cu Dr., chiar dacă nu ai 
titulatura de medic? 

Ea împinse tava pe lângă el. Paharele se ciocniră. l-ar fi 
plăcut să le lovească şi să le arunce din mâna ei, darnuo 
făcu. 

— De ce m-ai lăsat să stau aici, în grădină, înconjurat de 
arbuştii şi de florile tale şi nu ai zis nimic? În toţi aceşti ani? 

Ea ajunsese la uşa terasei. 

— Ce ai aşteptat? 

510 


- ERIK VALEUR - 


Uşa se închise în urma ei. 

Se ridică şi se duse în camera lui de la mansardă. Patul 
era, ca întotdeauna, proaspăt făcut, iar mama sa aşezase 
pe noptieră o colecţie de ziare şi reviste. Într-un colţ al 
camerei se afla magnetofonul B&O, pe un mic piedestal, iar 
cele două bobine groase de 18 centimetri străluceau slab în 
întuneric. 


Părinţii săi se treziră la auzul drujbei. Se ţinuseră strâns, 
în braţe, în întuneric, dar niciunul din ei nu se ridicase. 

În dimineaţa următoare, se strecurară cu grijă afară. 
Drujba se afla lângă banca pe care fiul lor stătuse 
întotdeauna, pe iarbă, şi nici măcar o crenguţă sau o 
ramură nu fusese tăiată. Vechiul copac încă stătea în 
picioare. Bătrânii proprietari aproape că izbucniră în 
lacrimi, de uşurare. 

Apoi se întoarseră. 

Inge scoase un țipăt. Graţioşii chiparoşii de baltă, cireşii 
japonezi, mândria şi scopul ei în viaţă, stăteau împrăştiate 
pe pământ, făcute fărâme - de parcă un demon furios se 
dezlănţuise în grădină. 

Laust stătea nemişcat în spatele ei şi, spre norocul ei, 
Inge nu se întoarse în acel moment pentru a-şi privi soţul. 
În ochii lui nu exista niciun fel de furie, dar nici compasiune. 

În această dimineaţă  găsiseră, în grădină, toate 
răspunsurile la întrebările fiului lor. 


Pentru o clipă, cu toţii rămaseră tăcuţi. 

— Nu vă mai întreb încă o dată, răsună ultimatumul 
starului de televiziune. 

Vântul îi duse vocea lui Peter Trast în grădina de pe 
acoperiş. 

— Mă sprijiniți pe mine - sau pe preşedinte?! 

Întrebarea fusese scurtă şi imposibil de răstălmăcit. 
Profesorul stătea un pic în afară, rezemat de balustrada 
dinspre est. Era prima adunare generală din grădina 


511 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Paradisului din acea după-amiază de Sf. loan, când acel 
consilier, lipsit de griji, declarase într-o stare de spirit festiv. 

— Poate că ar trebui să ne îngropăm morţii aici, sus! 
după care fusese izolat pe viaţă, pe post de cercetător pe 
teme culturale, la subsol. 

Angajaţii din Trabuc stăteau, în picioare sau jos, în parc, 
între  cascadele în miniatură şi copacii exotici, iar 
barometrul opiniei publice, în mod clar, nu se înclina în 
favoarea profesorului. Dacă mediul nu ar fi fost atât de 
idilic, ar fi putut izbucni o revoltă. Peter Trast ajunsese de 
dimineaţă, foarte devreme, iar câteva ore mai târziu 
trimisese prin e-mail o circulară, în care îşi declara opinia 
despre reportajul pe care tocmai îl pregătise pentru 
editare. In cadrul reportajului, şeful de personal din 
Ministerul de Stat, Orla Pil Berntsen, dezvăluia faptul că 
ministrul de stat şi prim-ministrul, uniţi de o cauză comună, 
legaseră populaţia la ochi, pentru a întoarce starea de spirit 
din ţară împotriva unui băiat tamil de unsprezece ani, care 
trebuia să fie deportat în Sri Lanka. În cazul în care 
reportajul nu avea să fie difuzat, Peter Trast urma să 
demisioneze imediat şi să aleagă un post de televiziune 
concurent, căruia să-i dea reportajul său. Înregistrarea 
video o făcuse chiar el. Şi mai avea o copie. 

Anunţul declanşase o undă puternică de şoc în palatul 
TV. Nimeni nu se mai confruntase cu aşa ceva aici... În 
ochii strălucitori ai răzvrătiţilor, hotărârea era uşor de citit. 
Povestea lui Trøst era lovitura anului - şi deja ar fi trebuit 
să fie difuzată la ediţia de prânz a ştirilor. 

Câteva secunde mai târziu, braţele zburau prin aer şi nu 
trebuia să fii un geniu pentru a constata că profesorul, 
pentru prima dată în cariera sa, fusese înlăturat. Chiar de 
angajaţii săi. 

— Acest reportaj ne va ruina - va distruge tot ce am 
creat! strigă profesorul, încercând să îşi joace ultimul său 
atu. 

Dar cifrele de audienţă în scădere din ultimele luni 
demontau ultimul argument al profesorului. Pentru prima 

512 


- ERIK VALEUR - 


dată, îşi descoperise propria neputinţă, apoi se întoarse pe 
călcâie şi îşi luă zborul din Paradis. 


Vrăjitorul opri televizorul şi se întoarse, rigid, spre cei 
adunaţi în jur. 

— Am inventat un reportaj despre o rețea criminală, 
pentru a descuraja presa să se intereseze prea mult de 
băiatul tamil de unsprezece ani, spusese Orla Berntsen, în 
timp ce privea în camera de luat vederi, fără a clipi. Nimeni 
nu se îndoia în mod serios de veridicitatea declaraţiei. 

— Da, prim-ministrul a participat, dar ideea s-a născut în 
Ministerul de Stat, declarase el. 

— S-a născut... a fost chiar el, şopti ministrul de stat, 
nervos, aşezându-se cu greutate într-un scaun din plastic 
alb. 

În primul rând, băiatul ar fi trebuit să fie expulzat pentru 
a distrage atenţia de la afacerea Kongslund - şi această 
expulzare ar fi trebuit să fie justificată printr-un basm... 
Ideea luase naştere numai şi numai din prostia lui. 

Omul gri se întoarse cu faţa spre fereastră, de parcă l-ar 
fi lovit cineva cu leuca. Ochii înroşiţi îi zăboviră pentru o 
clipă pe picăturile strălucitoare ale fântânii, privind 
porțiunea de curcubeu, în spatele căreia îşi putea imagina 
micuța grădină a cărei aranjare o aşteptase cu nerăbdare. 

— De când cu această scrisoare anonimă nenorocită, 
toate sunt pline de viermi, spuse Ole Almind-Enevold. Chiar 
şi Orla Berntsen... Porcăria de scrisoare l-a făcut să se 
întoarcă împotriva mea. Mi-a întins o cursă... 

Ministrul arăta de parcă ar fi vrut să izbucnească în 
lacrimi. 

— După cum văd eu lucrurile, totul se întoarce împotriva 
prim-ministrului, spuse Carl Malle. Şi el, de fapt, este deja 
mort. 

Cuvintele lui provocară un icnet speriat în gâtul Omului 
gri. Ole trebuie să nege, pur şi simplu, orice legătură cu 
episodul. Oricine îşi poate da seama că Berntsen probabil 
că nu se simţea bine când a prezentat lucrurile în acest fel. 

513 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Unde este Orla? întrebă Ole Almind-Enevold. 

— Tocmai m-am întors de la Søborg, spuse Carl Malle. Nu 
mai este acolo. 

Bătuse la uşa din Vænget - aşa cum făcuse şi acum mult 
timp - şi apoi intrase direct în micuța casă terasată. Niciun 
lacăt nu îi blocase drumul şi încă de la intrare avusese 
sentimentul că această casă fusese părăsită pentru 
totdeauna. În pragul uşii care dădea spre sufragerie 
rămăsese nedumerit, deşi în lunga sa viaţă de poliţist 
văzuse destule. Mobilierul şi fotografiile erau împrăştiate pe 
podea, între draperii, perne, vaze, pahare şi sertare. Totul 
fusese distrus, evident, într-un acces de furie oarbă. Dacă 
era opera lui Orla, polițistul pensionat ar fi avut dovezi clare 
că oficialul de rang înalt îşi pierduse minţile. 

Printre rămăşiţele fotoliului albastru, Carl Malle găsise o 
fotografie de paşaport şi îşi amintise de ziua în care fusese 
făcută. Mama lui Orla insistase să păstreze fotografia ca 
amintire, atunci când îşi dăduse seama că el nu îşi va 
părăsi soţia şi fata. Carl Malle rupsese fotografia în bucăţi 
mici. Mai târziu, stătuse pe terasă şi privise mierla moartă 
de pe dalele de piatră. Pasărea stătea întinsă pe o parte, cu 
ciocul deschis îndreptat spre cer. Din spatele gardului viu 
scund se auzeau, ca de obicei, sunetele pianului de la 
numărul 14, care anunțau că totul era la fel, în ciuda 
dezastrului din sufrageria familiei Berntsen, despre care 
nimeni nu trebuia să afle încă. 

— S-a auzit ca şi cum ceva a fost despicat în bucăţi, 
spusese un vecin, care scosese capul de după gardul viu 
atunci când îl văzuse pe Carl Malle. A strigat ceva de 
neînțeles, iar la scurt timp s-a auzit de parcă ar fi spart 
totul. 

— Din păcate, el nu mai este aici, spuse Carl Malle mai 
mult pentru sine decât pentru vecin. 

— Cum, nu mai este acolo? 

— A plecat. În casă nu mai este nimeni. 

— Ah, nu l-am văzut când a plecat... spuse vecinul 
dezamăgit. 

514 


- ERIK VALEUR - 


— Oricum, a plecat, zise şeful securităţii. 

— Dar asta înseamnă că este complet nebun! strigă 
Vrăjitorul, care sărise în sus şi stătea cu picioarele 
desfăcute în mijlocul biroului ministrului, arătând ca un 
gladiator într-o arenă romană. Atunci l-am prins! 

Carl Malle îl privi pe micul magician care trăgea sforile 
pentru tot şi pentru toată lumea. 

— Am iniţiat deja o vânătoare pentru a-l prinde, dar sunt 
destul de sigur că nu îl vom găsi. Nu încercaţi să îl prindeţi 
singur, contactaţi cea mai apropiată secţie de poliţie... Ce 
noroc neaşteptat! 

Omuleţul nu avu nicio reacţie. Chicotele sale prelungite 
rămaseră suspendate în cameră, pentru o clipă. La urmă, 
Carl Malle luă din nou cuvântul. 

— Am nevoie de acces complet la toate părţile implicate. 
Interceptare, controlul corespondenţei... monitorizare pe 
internet... în baza legislaţiei antitero... tot tacâmul. 

Ministrul de stat dădu din cap aproape imperceptibil. De 
mai mult nici nu era nevoie. 

În această fază, Carl Malle obținuse tot ceea ce dorea. 


515 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


PARTEA a IV-a 
INTUNERICUL 


516 


- ERIK VALEUR - 


28 
EVADAREA 


27 IUNIE 2008 


Cred că nici profesorul, nici ministrul de stat nu se 
aşteptaseră ca un lucru atât de lipsit de importanță ca o 
scrisoare anonimă, cu un singur nume pe un formular 
vechi, să le poată bulversa atât de mult viaţa, într-un timp 
atât de scurt. 

Incă îmi amintesc cum Magdalene menţionase odată cât 
de mult se bucurase regele că vila Kongslund şi Constituţia 
daneză fuseseră gata în acelaşi timp. Magnifica vilă, ca 
simbol al timpurilor sale şi al tuturor evenimentelor 
asociate. Dar profeția monarhului nu se împlinise complet, 
deoarece cu trei zile înaintea semnării documentului, 
vântul îşi schimbase direcţia. Coasta şi Skodsborg fuseseră 
lovite de o furtună din est. Mai întâi, cel mai nordic din cele 
şapte hornuri se înclinase şi, în timp ce muncitorii se 
ocupau cu reparaţiile, se întâmplă ceea ce era de 
neconceput, şi hornul cel mai din sud se frânse, deşi vântul 
se domolise de mult timp, şi ajunse exact în acelaşi loc ca 
şi primul, pe alee. 

După aceea, cele şapte coşuri au fost dărâmate şi 
reconstruite. 

Fusese voința sorții - şi nici măcar un rege nu putea 
schimba asta. 


Orla ajunse la vila Kongslund seara târziu. 

Luase un taxi împreună cu Severin şi se aşezase, ca un 
evadat, în partea din spate a maşinii. De fapt, această 
comparaţie chiar era adevărată. 

Ministrul de stat le ceruse tuturor patrulelor de poliţie din 
Copenhaga şi din împrejurimi să îl caute discret pe şeful de 
personal dispărut. Deşi acesta nu era căutat în mod oficial, 


517 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


poliţiştii de patrulare simţiseră, cu toate acestea, că, dacă l- 
ar găsi, cariera lor ar fi propulsată. 

Prin uşa mea închisă, am auzit când Susanne îi întâmpină 
pe cei doi bărbaţi. Ei au fost cazaţi în cele două camere în 
care locuiseră cele mai importante angajate ale Magnei, 
domnişoarele Jensen şi Nielsen. 

În dimineaţa următoare, m-am trezit devreme şi am 
ajutat, pentru prima dată în foarte mult timp, la pregătirea 
micului dejun pentru copii. Chiar am înfăşat câţiva sugari 
înainte de a mă confrunta cu oaspeţii noştri, însoţiţi de 
Susanne. 

Acesta a fost, fără îndoială, cel mai ciudat mic dejun din 
istoria Kongslund. Vizavi de noi stăteau, unul lângă altul, 
oaia neagră a Ministerului de Stat şi cel mai cunoscut 
avocat al refugiaților din ţară. 

Orla arăta ca şi cum ar fi fost încă îngrozit de faptele sale 
şi nu spunea niciun cuvânt. Pe de altă parte, Severin părea 
relaxat, aproape vesel, de parcă ar fi scăpat, în cele din 
urmă, de cătuşele pe care le purtase timp de decenii - ceea 
ce, într-un fel, era adevărat. Afacerea Kongslund îi 
eliberase sufletul de idealismul nemilos, care îi condusese 
viaţa, fără să-i dea înapoi mai mult decât o strângere rece 
de mână a moralității - chiar dacă, în câteva cazuri, puţine, 
de altfel, realizase imposibilul şi ajutase o serie de 
existenţe distruse să obţină azil. 

A cincea persoană intră în sufragerie. Asger. Se opri 
pentru o clipă în pragul uşii, cu ochelarii mari de profesor 
pe partea de sus a nasului, şi privi ciudata companie. Apoi 
se aşeză la capătul mesei şi spuse: 

— Aţi fost informaţi cu privire la cea mai nouă situaţie? 

Severin clătină din cap. Orla nu răspunse. 

În timp ce Asger îşi ungea un corn, îi puse la curent cu 
noutăţile ultimelor zile, începând cu faptul că eu eram 
răspunzătoare pentru scrisorile anonime. Îi informă cu 
privire la relaţia Susannei cu Kongslund şi despre 
scrisoarea trimisă de Eva Bjergstrand Magnei, în legătură 


518 


- ERIK VALEUR - 


cu care Knud Tăsing şi cu mine am făcut cercetări, în timp 
ce Carl Malle era în căutarea expeditorului anonim. 

In timpul discursului său, Orla Berntsen stătuse cu umerii 
căzuţi în faţa farfuriei, pe care se afla o felie de pâine albă, 
din care muşcase. Pe faţa lui văzusem numai uimirea 
provocată de ieşirea sa spectaculoasă din viaţa de până 
atunci, care şocase întreaga ţară cu o noapte înainte. Am 
aşteptat sforăitul caracteristic, dar acesta nu veni. 

Severin, care stătea lângă el, dădu din cap aprobator, 
aproape cu bucurie, la explicaţiile lui Asger. 

— Dacă am fi avut scrisoarea pe care Eva i-a trimis-o 
copilului ei, spuse el. 

— Pe care ar fi vrut să i-o trimită, dar nu a făcut-o 
niciodată, l-am corectat eu. 

— Da, probabil că s-a răzgândit în ultimul moment, spuse 
Asger. 

Susanne îşi plecă privirea. Nu îmi puteam da seama la ce 
se gândea, dar bănuiesc că avea propriile bănuieli, al căror 
punct central eram eu. 

Asger izbucni în râs şi spuse: 

— Deja suntem o adunare ciudată, nu credeţi? 

Orla se strâmbă, de parcă ar fi ajuns la o concluzie 
similară în acelaşi moment. Şi apoi reapăru sforăitul 
caracteristic. 

— Suntem cinci... aici, la această masă. Asger privi către 
cel mai îndepărtat perete, în spatele căruia se afla Camera 
sugarilor. Şi, în acest loc, ne-am petrecut cu toţii primele 
luni ale vieţii. Acum ne aflăm din nou aici, probabil că acest 
lucru este, şi pentru voi, la fel de copleşitor ca şi pentru 
mine. Potrivit sursei lui Knud Tâsing de la Ambasada 
Australiei, femeia daneză a primit, în decembrie 1961, în 
mod oficial, un permis de şedere în noua ei ţară. Eva 
Bjergstrand a adus pe lume copilul misterios în primăvară 
sau, eventual, la începutul verii. Apoi, câteva persoane 
influente au tras nişte sfori cruciale şi ea a primit un nume 
nou şi o identitate complet nouă. Şi, cireaşa de pe tort, o 


519 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


patrie nouă... Ridică apoi ceaşca de cafea. Şi, astfel, o 
problemă extrem de jenantă a fost eliminată. 

—Jenantă pentru cine? am întrebat, deşi ştiam 
răspunsul, bineînţeles. 

— Pentru œi... spuse Orla Berntsen care, spre 
surprinderea noastră, vorbea pentru prima oară. Pentru 
Almind-Enevold şi ajutoarele sale. Carl Malle şi Magna. 

Nu mă aşteptasem ca el să spună ceva. 

— Asta nu ştim, nu încă, zise Asger. Această teorie încă 
trebuie să fie demonstrată. 

Orla tăcu. 

După micul dejun, Asger îşi luă geanta de voiaj din 
camera lui, în timp ce Susanne chemă un taxi. Valiza ei 
albastră era făcută şi stătea în hol. 

— Mă duc cu Susanne la Kalundborg, îmi spusese Asger 
cu o zi înainte. Ea îşi va vizita părinţii în peninsulă, iar eu 
mă duc în Århus, la părinţii mei... Vrem să aflăm dacă ştiu 
ceva - adică mai multe decât mi-ai spus tu. 

În ceea ce mă privea, nu mai exista nicio fiinţă care să 
mă mai poată surprinde cu ceva. Incă nu povestisem că, în 
copilărie îi studiasem atent pe foştii mei colegi de cameră - 
asta i-ar fi şocat, iar pentru această reacţie încă nu eram 
pregătită. Pe de altă parte, nu suportam gândul că era 
posibil să pierd elucidarea finală a enigmei vieţii mele. 

Îmi doream cu ardoare să stau ascunsă în grădina lui 
Asger şi să ascult confruntarea finală - pentru mine şi 
pentru Magna şi, cu siguranţă, şi pentru Magdalene. 

Dar Asger a respins categoric sugestia mea prudentă şi a 
insistat să rămân cu Orla şi cu Severin, care trebuiau să 
stea ascunşi în Kongslund, deocamdată. 

Susanne şi Asger îşi duseră genţile la taxi, iar eu m-am 
întors în locul care fusese întotdeauna refugiul meu. M-am 
întors cu spatele la vânt şi i-am auzit plecând. 

Era o zi caldă şi am scos şezlonguri pe gazon pentru noi 
trei, care fuseserăm nevoiţi să rămânem. 


520 


- ERIK VALEUR - 


La scurt timp după aceea, Severin şi Orla stăteau la 
soare, cu ochii închişi, cu faţa îndreptată spre fiord. Am dus 
la umbră un scaun de grădină şi am închis ochii, la fel ca ei. 


Telefonul sună în jurul prânzului, când deja adormisem. 
Cea mai tânără bonă mi-a făcut semn cu mâna, prin uşa 
grădinii. 

Era Knud Tâsing. Vorbea tare şi pe nas. 

— Sunt pe drumul spre Kalundborg, împreună cu 
Susanne şi cu Asger, spuse el. De acolo, Asger se duce mai 
departe, în Århus, unde se va întâlni cu părinţii lui. Eu mă 
duc la Mols - sau, mai bine spus, la Helgenæs. 

Nu am răspuns. Nu trebuia să audă cât de şocată eram. 

Jurnalistul interpretă greşit tăcerea mea. 

— Poliţia a fost deja acolo...? 

Pentru o clipă, vocea lui sună aproape îngrijorată - dar 
poate că ar fi trebuit să îşi facă mai multe probleme pentru 
povestea care trebuia să-i salveze cariera, decât pentru cei 
doi bărbaţi şi femeia ciudată care nu avea, în realitate, 
nicio şansă să îi înţeleagă. 

— Nu a fost nimeni aici, am spus. 

Dimineaţă, un elicopter de poliţie s-a învârtit pe 
deasupra Vedbsk şi Skodsborg, dar nu mă aşteptam ca cei 
doi invitaţi adormiţi ai mei să fie recunoscuţi în grădină. Ei 
şedeau cu bărbiile în piept în şezlongurile lor şi păreau a fi 
doi turişti inofensivi. 

— Aţi ascultat ştirile de la prânz? întrebă Knud. Micul 
nostru tamil a reuşit să apară acum în cele mai importante 
ştiri, chiar şi înaintea ştirilor despre Irak şi Afghanistan. Doi 
jurnalişti de la ziarul meu au plecat în Sri Lanka pentru a-l 
găsi. 

Tâsing avea un ton entuziasmat, deşi propria lui călătorie 
avea o direcţie cu totul şi cu totul diferită. L-am privit pe 
omul care îl condamnase, după toate probabilitățile, pe 
solicitantul de azil în vârstă de unsprezece ani, la o viaţă în 
închisoare, dacă nu cumva îl aştepta o soartă mai rea. 
Pocăinţa lui venise, probabil, prea târziu. Severin dormea 

521 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


lângă Orla. Epuizarea lui trebuia să fie enormă după 
douăzeci şi cinci de ani de râvnă neobosită pentru salvarea 
unor străini. 

— Şi pe urmă, a mai apărut o scrisoare anonimă, spuse 
Knud Tăsing. 

Receptorul aproape că-mi alunecă din mână. 

El îmi simţi reacţia: 

— Nu, nu, Marie... El părea să fi zâmbit. Ştiu foarte bine 
că aceasta nu este trimisă de tine. Este un exemplar foarte 
normal. Dar este, într-adevăr, ceva deosebit. 

Aşteptam continuarea cu nerăbdare. 

— Expeditorul mi-a cerut să caut o anumită femeie din 
Helgenæs - de aici această călătorie spontană, spuse el. 
Pare ceva serios, chiar dacă scrisoarea este anonimă. 

— O anumită femeie din Helgenæs? am întrebat cât 
puteam de nevinovat. Chiar dacă eu cunoşteam numele de 
mult timp. 

— Se numeşte Dorah... Dorah Laursen. Conform scrisorii, 
ea ştie ceva despre afacerea Kongslund - şi despre enigma 
noastră... 

Pe buzele lui, cuvântul „enigmă” suna aproape naiv - de 
parcă eram nişte copii absorbiți de un joc complicat. Aş fi 
vrut să îl avertizez, dar nu-mi găseam cuvintele potrivite. 
Nu eram în stare să gândesc clar, dar nu o puteam plasa pe 
Dorah cum trebuie în derularea evenimentelor descoperite 
- şi nu aveam nicio idee cine era autorul acestei scrisori. 
Dar nu mă înşelasem cu privire la teama care apăruse 
atunci în micuța ei cameră din Helgenæs când o 
ameninţasem că îi voi spune fiului ei adevărul despre ea şi 
despre Kongslund. 

Şi am înţeles, mai clar decât oricând înainte, că ar fi 
trebuit să fiu acolo atunci când s-a întâmplat asta. 

Ar fi trebuit să încerc să descopăr şablonul comun al 
acestor trei femei: Eva Bjergstrand, Dorah Laursen - şi 
mama mea adoptivă. 


— Doar l-am avertizat... 
522 


- ERIK VALEUR - 


Bătrâna stătea prăbuşită acolo, cu mâinile-i tremurânde 
în poală. 

— L-am avertizat... dar acum... Şovăi. Acum el este... 

O maşină de patrulare fusese trimisă la ea, de îndată ce 
soţul ei fusese scos din apă şi întors pe spate. Ca fost şef 
de la Omucideri, inspectorul pensionat fusese recunoscut 
de mulţi dintre poliţiştii prezenţi. 

Ei îl găsiseră în apa neagră, în aval de clădirea ziarului în 
care se aflau birourile redacţiei suferindei publicaţii Fri 
Weekend. 

— Pur şi simplu nu a vrut să renunţe la acest caz vechi, 
spuse soţia lui printre lacrimi. Şi acum el este mort. 

De data aceasta ea rostise cuvântul răspicat. 

Tânărul poliţist ridică din sprâncene. 

— Ce caz vechi? 

Văduva inspectorului i-ar fi explicat cu plăcere tânărului 
şi simpaticului poliţist, dar plânsese prea mult. In plus, nici 
nu îndrăznea. 

Nu ar fi vrut să îi povestească despre caz, despre scrisul 
la ziar şi despre lucrul asupra căruia soţul ei ar fi vrut să 
facă lumină, deşi ea îi spusese că era mult prea periculos. 
De probele pe care el le văzuse - o piatră, o bucată de 
funie în formă de buclă, o pasăre, creanga de tei... Cu puţin 
înainte de moartea sa, soţul ei sunase o persoană 
necunoscută şi stabilise o întâlnire. 

— Cu cine vrei să te întâlneşti? îl întrebase ea cu vocea 
speriată. 

— Pot să am grijă şi singur de mine, mârâise el. Se 
iubiseră toată viaţa lor, şi totuşi ultimele două propoziţii 
trecuseră una pe lângă cealaltă. 

Tânărul poliţist ridică din umeri. Se temea de lacrimile 
străinilor - în plus, totul fusese spus deja. Oricum, voia să o 
cruţe pe bătrână cu privire la detaliile morţii. Găsiseră o 
singură incizie la nivelul gâtului comisarului, cu care se 
alesese, probabil, când zăcuse în apă, izbit de valuri de 
peretele cheiului; lângă el, în apa neagră, plutea o sticlă 
goală de lichior şi, chiar cu mirosul de apă sărată, se simţea 

523 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


clar mirosul de alcool, de ziceai că omul îşi petrecuse 
întreaga viaţă, de la pensionare, pe fundul unei sticle de 
Aquavit. 

De parcă ar fi fost singurul. 

Aşa ceva niciun poliţist nu ar fi vrut să îi spună în primul 
său an de muncă unei văduve înlăcrimate, evident confuze, 
care vorbea despre cazuri vechi, nerezolvate. 


Dacă zilele neplăcute ar putea fi schimbate şi returnate 
creatorului, una din ele ar fi putut să fie fost vineri 27 iunie, 
zi ştearsă din memoria ministrului de stat, chiar înainte ca 
cineva să poată spune „zi de rahat”. Dar nu se putea 
plânge decât celor doi oaspeţi ai săi, care nu dădeau 
impresia că ar fi putut să-i alunge grijile. 

Cei trei bărbaţi stăteau pe terasa mare, pe hacienda sa 
luxoasă din Gilbjerg Hoved, în partea de nord a insulei 
Zealand. Dacă ziua ar fi fost mai bună, ei s-ar fi putut 
bucura de priveliştea magnifică de deasupra Kattegat, dar 
nu şi în această zi blestemată. Erau serviţi cu băuturi de 
singura doamnă din distinsa reuniune. Lykke Almind- 
Enevold nu trebuia să îi mai întrebe pe cei doi invitaţi ai 
soţului ei ce doreau să bea, deoarece aceştia se aflaseră 
deja de zeci de ori în reşedinţa de vară a ministrului din 
2001, de când aceasta fusese terminată. 

Ca de obicei, ea îşi juca perfect rolul de soţie zâmbitoare 
a ministrului - pregătise terenul pentru importanta discuţie 
pe care vizitatorii urmau să o aibă cu soţul ei şi se 
retrăsese în tăcere şi neobservată, la momentul potrivit, iar 
dacă acesta ar fi fost un regat al formelor invizibile, ea ar fi 
fost, fără nicio îndoială, de cincizeci şi patru de ani regina 
acestui tărâm. Faptul că purta numele Lykke, care 
înseamnă „noroc”, i se părea o glumă grotescă a destinului. 
Dacă acest noroc al cărui nume îl purta fusese vreodată în 
apropiere, ea nu îl observase. Nici măcar nu merita acest 
noroc, pentru că Lykke Almind-Enevold comisese cel mai 
grav păcat dintre toate, acela că nu îi oferise soţului ei 
copilul la care el visase dintotdeauna. Luase asupra ei 

524 


- ERIK VALEUR - 


întreaga răspundere, fără a şti, de fapt, dacă problema era 
la ea sau la el. | se părea că infertilitatea era o ruşine de 
neiertat şi rămăsese cu el pentru că, în ciuda acestui 
reproş, el nu plecase de lângă ea. 

Cei trei bărbaţi stăteau acum în linişte, de mai multe 
minute, iar tăcerea lor amplifica natura de rău augur a 
întâlnirii. Nimeni nu spuse nimic înainte ca Lykke să 
termine de servit şi să plece. Numai ministrul de stat îşi 
ridicase paharul. 

— Noroc - într-o zi cu adevărat de rahat! exclamă el şi 
goli paharul dintr-o sorbitură. 

Profesorul, Bjorn Meliassen, îi urmă exemplul. Ministrul 
de stat umplu din nou paharele cu whisky din malţ, de 
culoarea chihlimbarului, de pe malul lacului Lomond. Işi 
construise casa imediat după victoria electorală 
surprinzătoare din 2001 şi, într-adevăr, nu se zgârcise la 
nimic. Solicitase Ministerului Mediului să limiteze un pic 
zona existentă de protecţie, declarată protejată din 1950, 
astfel că avusese posibilitatea să îşi construiască vila pe 
vârful cel mai proeminent al stâncii înalte de treizeci şi trei 
de metri. 

Plaja aflată mult sub ei era presărată cu pietre, dar nu 
conta, pentru că niciunul dintre  influenţii invitaţi ai 
puternicului om nu venise cu ideea de a întrerupe 
importanta convorbire sau masa pentru o baie răcoritoare 
în mare. La vestul porţii de acces privat, pe care se afla un 
semn Accesul interzis, se afla o piatră comemorativă 
pentru filosoful Søren Kierkegaard, ale cărui cărţi ministrul 
nu le citise, dar din care cita sârguincios, cu ajutorul 
Vrăjitorului, în timpul discursurilor sale. Pe piatră era scris: 
Ce altceva este adevărul, decât o viață dedicată unei idei? 

Deşi subiectul reşedinţei de vară fusese tratat remarcabil 
de discret în presă - nu s-a dorit inducerea unei idei greşite 
în mintea unor nebuni sau a unor alte tipuri de liber- 
profesionişti, reşedinţa lui Almind-Enevold era cunoscută la 
nivel naţional. Jos, la poalele stâncii, exista din cele mai 
vechi timpuri un mic sat de pescari numit Krogskilde, dar 

525 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


cele opt case fuseseră abandonate, în cele din urmă, din 
cauza capturilor nu foarte bogate, după care locuitorilor le- 
a venit ideea, atât de tipic pentru ingeniozitatea daneză, să 
îşi câştige existenţa atrăgând navele străine pe coastă, în 
timpul furtunilor pe timp de noapte pentru ca apoi să le 
jefuiască. Din acest motiv, locul a primit numele de ladul 
care, în opinia tuturor duşmanilor Ministrului de Stat, era o 
denumire cât se putea de potrivită pentru refugiul marelui 
om. 

Ziua deraiase de la cursul ei firesc înainte ca ministrul de 
stat să apuce să reacționeze. Prim-ministrul îl chemase la 
ora opt dimineaţa în Prins Jørgens Gård. Tonul său 
poruncitor nu putea prevesti ceva bun. Enevold alergase 
imediat la el, fără a-l mai aştepta pe Vrăjitor, iar apoi totul 
mersese prost. Deja se vedea pe figurile secretarelor din 
anticameră cât de mult se schimbase realitatea. Privirile lor 
exprimau îngrijorarea şi neîncrederea, şi cea mai veche 
confidentă a prim-ministrului, doamna Mortensen, avea 
ochii roşii de plâns şi suspina fără încetare. Ceilalţi 
funcţionari îl primiseră cu indiferenţă, cu mişcări rigide, 
pentru că nu ştiau cum să reacționeze la incidentul jenant 
care se transformase în cea mai mare problemă cu care se 
confrunta ţara. 

Ministrul de stat intră în biroul şefului său, dar încremeni 
brusc în pragul uşii şi se uită uluit la schimbarea completă 
de decor. 

În timpul nopţii, centrul de putere devenise o cameră de 
spital, complet echipată cu cea mai nouă aparatură 
electronică şi cu tot felul de echipamente auxiliare. Erau 
acolo mese cu rotile, vase din tablă şi, mai presus de toate, 
un pat mare, care stătea în mijlocul camerei. 

Disconfortul fizic simţit de Ole Almind-Enevold era vecin 
cu ura. Până la urmă, biroul lui fusese cel care îi 
discreditase şi îl împinsese până la nivelul unei camere de 
spital, viitorul /ui;, care fusese târât prin noroi. 

Şeful statului stătea întins în pat, cu o expresie sumbră. 
Acest pacient nu va renunţa decât mort - îşi dorea să 

526 


- ERIK VALEUR - 


capteze toată atenţia publicului printr-o transmisiune live şi 
prin imaginile luate din elicopterul care survola Prins 
Jørgens Gård. Niciun istoric nu ar fi putut spune mai târziu 
că şi-a cedat funcţia din cauza slăbiciunii. Când îl văzu pe 
Almind-Enevold, prim-ministrul apăsă pe o telecomandă, 
după care partea superioară a corpului se ridică în şezut, ca 
sprijinită de nişte mâini invizibile. Priveliştea era 
înfricoşătoare. Nici secretarele nu îi spuseseră un cuvânt 
ministrului de stat, care încă stătea în pragul uşii. 

— Apropie-te, şopti faraonul indulgent. 

Stând în şezut, prim ministrul putea privi pe fereastră şi, 
astfel, îşi aţintise privirea pe Christiansborg şi pe turnurile 
şi meterezele oraşului. 

— Acesta este un loc frumos în care să mori, spuse el. 

Ole Almind-Enevold era prea lipsit de imaginaţie pentru a 
da un răspuns adecvat. 

— Am văzut reportajul cu Orla Berntsen de pe Channel 
DK... continuă muribundul, şoptind ameninţător. Se zice că 
ai vrut să pui în circulaţie o minciună şi să mă dai pe mine 
ca sursă, dar bineînţeles că asta este o invenţie. 

Ministrul de stat văzuse disprețul din privirea şefului 
muribund al guvernului. Ştia totul. 

— Bineînţeles, răspunse el. 

— Trebuie să-i spui profesorului că astfel de minciuni nu 
pot fi acceptate. Cu atât mai puţin la televizor... 

Ole Almind-Enevold dădu aprobator din cap. Trădarea lui 
nu mai putea fi reparată, îşi dăduse seama dintr-odată de 
asta. 

Îşi plecase capul ca într-o rugăciune, deşi în interiorul său 
fierbea de o furie pe care nu îndrăznea să o afişeze. 

De parcă ar fi vrut să-şi demonstreze vitalitatea rămasă, 
prim-ministrul întrebă: 

— Dar ce se întâmplă acum... cu acest băiat? lar ne 
atârnă de gât? 

— Nu, nu... treaba este îngropată de-a binelea, spuse 
ministrul de stat şi regretă instantaneu alegerea cuvintelor. 


527 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Chestiunea asta cu tamilul... şi afacerea Kongslund... 
au vreo legătură? 

Întrebarea era atât de otrăvită, încât ar fi putut iniţia o 
ultimă manevră strategică: Ministrul de stat a ales, spre 
regretul meu, să nu fie succesorul meu în acest moment - 
din motive personale... 

Ole Almind-Enevold simţi cum disperarea îi părjoleşte 
gâtul uscat. 

— Absolut nimic, spuse el, dar îi veni să tuşească înainte 
să poată continua, acestea sunt doar două crize care, în 
mod nefavorabil, au avut loc în acelaşi timp. 

Prim-ministrul aproape că îi făcuse cu ochiul, dar în 
privirea lui se ascundea ceva întunecat şi ameninţător. Apoi 
apăsă din nou pe consola cea micuță cu cele patru butoane 
luminoase, şi se lăsă în poziţie orizontală, cu ajutorul 
sistemului hidraulic. O linie subţire, de culoare roşie, se 
prelingea din colţul stâng al gurii, în josul obrazului, spre 
gât, ca şi cum, în timp ce vorbea, ceva se stricase în 
interiorul lui. 

Ulterior, în palat avu loc o reuniune de criză. 

Omul gri şi Vrăjitorul habar nu aveau de nimic. Primiseră 
nişte rapoarte cum că doi reporteri danezi plecaseră la 
Colombo, pentru a-l găsi pe micuțul tamil, care probabil va 
fi descoperit în vreo cameră de tortură a statului. 

Vrăjitorul, care după atacul prostesc al lui Orla Berntsen, 
era cel mai tare candidat pentru funcţia de şef de personal, 
încercase o scurtă analiză pentru a linişti apele. 

— Oamenii nu sunt niciodată interesaţi mai mult de două 
zile de anumite ştiri - cel mult trei... apoi apar subiecte 
complet noi. Nimeni nu ştia dacă vorbea despre Kongslund 
sau despre micul tamil - ori despre amândouă. 

Din cealaltă parte a mesei se auzi un scrâşnit. Era Omul 
gri care, în nişte momente cruciale pentru cariera sa, 
gândea cu voce tare. 

— Da, bineînţeles... Ar fi trebuit să ne luăm deciziile în 
conformitate cu declaraţiile şi semnalele politice pe care le- 


528 


- ERIK VALEUR - 


am primit... Suna de parcă şi-ar fi ţinut pledoaria de 
apărare în faţa comisiei de investigaţie. 

— Trebuie să ne păstrăm mintea limpede, spuse 
Vrăjitorul un pic prea tare. Nimeni de aici nu a făcut ceva 
greşit - în plus, există limite clare ale interesului publicului 
cu privire la această chestiune... La urma urmei, este vorba 
despre un băiat pe care nu îl cunoaşte nimeni... Izbucni în 
râs. Şi despre care nu ştie nimeni de unde vine... Intr- 
adevăr, nu este prea multă carne pe os! 

— Carne...? Secretarul de stat nu înţelegea limbajul pe 
care consilierul său tânăr, dar puternic, îl introdusese în 
cadrul ministerului. 

Mai târziu în acea după amiază, şoferul preferat al 
ministrului de stat, Lars Laursen, îl transportă pe ministru, 
în numai patruzeci de minute, în zona de nord a insulei 
Zealand şi îi duse servieta în reşedinţa de vară, înainte să 
plece din Gilbjerg Hoved, pentru a înnopta în Gilleleje Kro. 
Acum, ministrul stătea pe terasă cu cei doi invitaţi ai săi şi 
privea urma sângerie lăsată de soare deasupra Kattegat. 
Le făcu invitaţilor un rezumat al decorului ciudat din biroul 
şefului guvernului. Se temeau, nu atât pentru naţiune, cât 
pentru ei înşişi. Triumviratul trebuia să ia decizii noi. 
Muribundul putea deveni rapid o ameninţare pentru ei. 

Dar existau alte semnale de pericol, pe care gazda lor le 
considera şi mai amenințătoare: 

— Tocmai am intrat pe site-ul ziarului Fri Weekend. Acolo 
scrie ceva despre un comisar înecat, spuse Almind-Enevold. 
Cred că totul este un pic... ar fi vrut să spună tulburător, 
dar fusese întrerupt chiar de către Carl Malle: 

— Niciun motiv de îngrijorare, Ole. Nimeni, realmente 
nimeni, nu poate face legătura dintre el şi noi, spuse 
polițistul pensionat. Un beţiv bătrân, care a căzut în apă şi 
s-a înecat. Pleosc şi la revedere. 

Cinismul său era evident. 

— Dar el era chiar cel care descoperise semnele despre 
care ai vorbit tu însuţi... în cadrul anchetei referitoare la 


529 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


moarta de pe plajă. Nu se poate să fi povestit despre ele şi 
altcuiva? 

— Ce fel de semne? întrebă profesorul. Şi ce femeie 
moartă? 

Înfipse furculita în spatele de căprioară pe care soţia 
ministrului îl servise cu un sos picant potrivit cu carnea de 
vânat, cu afine şi jeleu de coacăze. Lykke mâncase alături 
de ei în tăcere, în cinci sau şase minute, înainte să plece 
din nou de la masă, fără a-i privi în ochi pe vreunul dintre 
ei. 

Carl Malle îi aruncă ministrului o privire de avertisment. 
Dar acesta nu putea fi oprit. Îl ignoră complet pe profesorul 
de la televiziune şi se adresă numai vechilor săi camarazi: 

— Aceste semne au fost oarecum ciudate, Carl... nu îmi 
plac deloc. Ele reprezintă ceva... bolnav. 

Privi fix în întuneric şi sorbi, fără prea multă poftă, o 
înghiţitură din vinul de Burgundia, care fusese servit 
împreună cu carnea. 

— Da, Ole. Acesta este cuvântul potrivit... bo/nav... spuse 
Carl Malle. Asta, dacă nu cumva este vorba despre o 
coincidenţă stranie: un vechi roman S... o bucată de 
sfoară... femeia cu ochiul scos... Într-adevăr, chiar nu văd 
nicio legătură. 

— Ai uitat de canar, spuse ministrul. Apoi se scutură de 
dezgust cu toată forţa şi se întoarse spre profesor, care 
asculta cu gura căscată ciudata conversaţie. De ce nu ai 
pus capăt poveştii despre Kongslund acum mai mult timp? 
Peter Trast şi toate descoperirile lui idioate...? întrebă 
ministrul. 

— Pentru că Peter Trøst m-a ameninţat că se duce la 
concurenţă, împreună cu Berntsen, iar asta ar fi fost o 
catastrofă şi mai mare - pentru noi toţi. Asta ar fi distrus 
Channel DK şi nu i-ar fi folosit niciunuia dintre noi. 
Profesorul vorbea neobişnuit de liniştit. Acest lucru i-a 
înnebunit pe toţi... pe toți... Se pare că toată lumea face ce 
vrea. 


530 


- ERIK VALEUR - 


— Da, să bem pentru asta. Carl Malle ridică, sarcastic, 
paharul gol. Nu acesta este visul tuturor oamenilor? Şi 
tema pe care ţineţi mereu predici - în prime time? 

Profesorul îl privi chiorâş, dar se mulţumi să răspundă cu 
nişte mormăieli. 

— Descătuşați-vă prejudecățile! citi Carl Malle titlul noii 
gale de sâmbătă, care îşi dorea să elibereze națiunea de 
ultimele urme de decenţă şi demnitate - în cele din urmă, 
toate prejudecățile oamenilor aveau să fie rostite cu voce 
tare, cu toată forţa lor, şi să se îndrepte, fără ruşine, 
împotriva celor despre care s-a vorbit întotdeauna numai 
cu un respect pur, deşi aceştia stătuseră mereu în calea 
progresului: cei neproductivi, cei inadaptaţi, cei diferiţi, 
avangardiştii şi provocatorii - şi bineînţeles împotriva 
străinilor, plus toţi ceilalţi pe care poporul, dintr-un motiv 
sau altul, îi avea în vizor. Aceştia urmau să se confrunte la 
scenă deschisă - în studioul de televiziune - live. 

— Aceasta va fi o eliberare pentru toleranţă, le spusese 
profesorul leilor săi, înainte să plece la Gilleleje, apoi 
adăugase: Vom fi dovada vie a unei înţelegeri umane cu 
totul şi cu totul nouă, o nouă ordine mondială, un tip nou 
de oameni! 

Ministrul de stat le turnă tot vinul în pahare. 

Profesorul spuse: 

— Tu, Ole, eşti singurul din această ţară care te ridici la 
nivelul funcţiei de prim ministru... Întregul viitor al Channel 
DK atârna de comenzile pe care le puteau primi după 
numire. De aceea, mă voi asigura ca jurnaliştii mei să îşi 
folosească toată energia posibilă pentru a pune capăt 
acestei ruşini... 

Vorbea despre conducătorul patriei sale, din patul lui 
hidraulic din Slotsholmen. 

Carl Malle se aplecă peste masă. Nu îl suportase 
niciodată pe infatuatul om de televiziune. 

— Este cam ciudat, Bjarn... Postul tău nu face altceva 
decât să promoveze tinereţea veşnică şi frumuseţea, dar 


531 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


atunci când vine vorba despre cea mai înaltă funcţie din 
stat, tu susţii un... 

Nu rosti cuvântul bătrân, dar acesta plutea în aer - şi 
tupeul cu care vorbea arăta cât de important era, în aceste 
zile, pentru supraviețuirea ministrului de stat. 

Profesorul tresări ca şi cum ar fi încasat un pumn. 

— Asta este cu totul altceva, Carl. Tinereţea reprezintă 
visele. Fără tineri, nu am putea vinde nicio reclamă. Dar 
puterea nu este niciodată tânără. Nu poţi reuşi cu visele. 
Profesorul îşi ridică privirea. Puterea este atât de bătrână 
cât vrem noi să fie. Populaţia nu contează, atâta timp cât 
vom reuşi să ţinem departe de ea plictiseala şi anxietatea 
cu privire la viitor. Instrumentele mele sunt seducţia şi 
inspiraţia, ale voastre, monitorizarea şi controlul - dar 
obiectivele noastre sunt aceleaşi. 

Profesorul se ridică în picioare. Era la capătul puterilor. 
Ministrul de stat îl sună pe şoferul său la hotelul din 
Gilleleje şi, deşi era miezul nopţii, acesta apăru în maşina 
ministerială de culoare albastru regal, pentru a-l duce din 
nou pe profesor la palatul televiziunii, aflat chiar la 
marginea oraşului Roskilde. 

După ce acesta plecă, Almind-Enevold dădu frâu liber 
îngrijorărilor sale. 

— Trebuie să vorbim şi cu alţi părinţi adoptivi, Carl. 

Malle stătea nemişcat ca o umbră în lumina lămpii cu 
petrol, pe care Lykke o aşezase tăcută pe masa de pe 
terasă. Apoi el clătină din cap. 

— Ştii deja că nu am aflat nimic de la familia 
Christoffersen, care chiar nu au nicio idee de unde a venit 
Asger. Nu cred că vreunul dintre ei ştie ceva, în plus, ar 
putea fi periculos... dacă îi punem în gardă. Şi mai avem o 
problemă... 

Carl Malle îşi întrerupse propoziţia, de parcă ar fi căutat 
cuvintele potrivite pentru mesajul deosebit de neplăcut. 

Fostul poliţist se aplecă brusc peste masa lată. 

— În Helgenæs există o femeie care pretinde că ştie ceva 
despre orfelinat - adică despre Kongslund. Se pare că a 

532 


- ERIK VALEUR - 


primit, în circumstanţe extrem de dubioase, un copil - un 
băiat care i-a fost livrat în mod discret, în afara canalelor 
obişnuite, cu ajutorul celor de la Kongslund. 

— Un băiat? 

— Da, dar cu cinci ani mai târziu decât anul de care 
suntem interesaţi, răspunse Carl Malle, care găsea foarte 
palpitantă informaţia, dar în seara asta pe coasta ladului, 
nu îşi putea da seama ce legătură ar avea asta cu ministrul 
de stat. 

Dacă te gândeai la reputaţia directorului adjunct de 
poliţie, ca persoană care rezolvă problemele, atât în poliţie, 
cât şi în situaţia actuală, probabil că destinul se aplecase 
personal deasupra balustradei terasei şi îşi pusese degetul 
pe buzele bărbatului. El ar fi trebuit să reacționeze la 
atingere, să simtă gustul trădării şi să miroasă pericolul. 
Faptul că nu a reuşit să facă asta a fost o greşeală crucială, 
iar în afacerea Kongslund, astfel de greşeli puteau fi fatale. 

— Poate deveni periculoasă pentru noi? întrebă simplu 
ministrul. 

— L-a contactat pe Knud Tăsing. 

— Ah... Interjecţia ministrului se auzi foarte încet. O 
confruntare părea inevitabilă. Din nou. De unde ştii asta? 

Carl Malle ridică din umeri. 

— 1 s-au pus microfoane, spuse el. Tonul vocii lui părea 
să spună: „Mi-ai dat mână liberă”. 


533 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


29 
CAPETELE LIBERE 


27 IUNIE 2008 


Ar fi trebuit să ştie cât de riscantă era poziția lor - şi cât 
de aproape se legănau de abis, chiar dacă săptămânile de 
după fatala aniversare trecuseră fără revelații majore. 

Cu un prim-ministru pe moarte, care nu mai avea aceeaşi 
ascuțime a gândirii, nu îşi mai puteau permite ca îndoiala şi 
nesiguranța să-şi facă loc în rândul populației. Almind- 
Enevold nu fusese niciodată mai aproape de obiectul 
visurilor sale; numai un om nebun, țintuit la pat cu 
telecomanda în mână îl mai putea opri acum, se gândeau 
ei. 

Nici el, nici Carl Malle nu simţiseră pericolul reprezentat 
de confruntarea copiilor din Camera elefanților cu părinții 
lor adoptivi, pentru că nu luaseră în considerare acest risc 
posibil. 


Mama lui Asger şedea la locul ei obişnuit, la fereastra 
panoramică şi arăta spre casa păsărilor, pe care, de la 
mutarea lor acolo, de cincizeci de ani, o reparau şi o 
vopseau în fiecare vară. 

— Uite, îi spuse ea fiului său. O codobatură. 

Întregul mobilier data din această perioadă şi totul părea 
exact ca în acea duminică de vară, atunci când Asger 
ajunsese în cartierul care avea să devină acasă, în iunie 
1962, cu nume cosmice ale străzilor. 

Într-un colţ al sufrageriei se aflau cele două fotolii roşii pe 
care părinţii lui Asger îşi petrecuseră 18.250 de seri 
împreună - pentru a ajunge la acest număr, înmulţise, pur 
şi simplu, 365 de zile cu cei 50 de ani de când erau 
căsătoriţi. Telefonul fusese înlocuit cu un model mai nou, 
dar se afla în acelaşi loc de pe pervazul ferestrei, acolo 
unde stătuse mereu. Acolo primise, mai demult, şi apelul 

534 


- ERIK VALEUR - 


de la Marie Ladegaard, când aceasta îi spusese numele 
mamei sale naturale. Tatăl lui apăruse brusc şi, posibil, 
auzise ultimele cuvinte ale conversaţiei cu Marie. Ţinea 
ciocanul în mână, după ce reparase casa păsărilor, şi citise 
numele pe care fiul său îl scrisese pe blocnotesul de lângă 
telefon. 

Asger auzea şi astăzi tonul îngrijorat din vocea lui: 

— Cine este? 

Se întâmplase acum mai mult de treizeci de ani. 

Codobatura îşi luase zborul de pe adăpostul pentru 
păsări, iar mama sa o urmări cu privirea. li putea simţi 
nervozitatea. Apăruse după-amiază, fără a suna mai întâi. 
De obicei nu făcea asta. 

Ei îl întrebaseră neliniştiţi dacă totul este în regulă, la 
care el răspunsese evaziv. Avea aerul cuiva care ar fi dorit 
să ţină un discurs, dar îi lipsea fraza cea mai importantă, 
aceea de introducere. La masa mare pentru cină, Kristine şi 
Ingolf mâncau vinete făcute la cuptor, uşor cocoşaţi, de 
parcă ar fi vrut să se protejeze de o rafală bruscă de vânt - 
sau pentru că voiau să se ferească din calea stării de spirit 
ciudate pe care o radia fiul lor. 

— Cu siguranţă aţi citit în ziar despre Kongslund, spuse 
brusc Asger, după numai două înghiţituri şi văzu cum cei 
doi tresăriră. 

Ingolf se îndreptă de spate şi dădu afirmativ din cap. 

Kristine stătea acolo, cu ochii mari. De săptămâni întregi 
se frământa la gândul că afacerea Kongslund avea să-i 
pătrundă în casa pe care, în toţi aceşti ani, o ferise de toată 
murdăria din lume. 

— Toată treaba e foarte importantă pentru mine, spuse 
Asger şi aşeză cuțitul şi furculiţa pe farfurie. Pentru că... eu 
sunt unul dintre cei care au primit scrisoarea anonimă 
despre care se vorbeşte în ziare. Asger aşeză tacâmurile în 
paralel unul faţă de altul, uşor pe diagonală, pe marginea 
farfuriei, aşa cum îl învăţaseră încă de mic. Deci băiatul pe 
care îl caută aş putea fi şi eu, spuse el. 


535 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Kristine îi căută privirea, dar în ochii ei nu se citea o 
teroare fără margini, aşa cum s-ar fi aşteptat - şi înţelese 
imediat de ce: ea ştia. 

— Cine v-a spus? întrebă el. 

— A fost la noi un fel de detectiv... un expert în 
securitate, spuse Ingolf şi faţa i se făcu de un roşu aprins, 
pentru că promisese, împreună cu soţia sa, să nu-i spună 
nimic lui Asger despre această vizită. 

— Carl Malle? 

Ingolf tuşi şi bău două guri de apă dintr-un pahar înalt, 
îngust, pe care îl primise la aniversarea celor treizeci de 
ani. 

— Da, aşa îl chema... Ne-a povestit despre asta. 
Lucrează pentru minister şi dorea să ştie dacă noi ştim 
ceva... despre femeia... adică cea care... femeia care ţi-a 
dat... Ar fi extrem de important, ne-a spus... 

Încerca înnebunit să evite cuvântul mamă. 

— Dar nu ştim nimic, şopti Kristine, fiind prima oară când 
îşi întrerupea soţul. Noi nu am aflat niciodată nimic... 

Ar fi vrut să îşi ia fiul de mână, dar Asger se lăsă pe spate 
pentru a evita atingerea. 

— Dacă am fi ştiut ceva, ţi-am fi povestit. 

— Ce mi-ati fi povestit? 

Niciunul din ei nu răspunse. 

— Dar nu asta este problema, spuse el. Ştiu cine este 
mama mea adevărată - şi unde locuieşte. 

De data aceasta, ea avu un şoc, iar lacrimile îi inundară 
ochii. 

— Locuieşte în Brorfelde, dacă încă mai este în viaţă. N- 
am mai verificat de douăzeci de ani. Se întoarse spre tatăl 
sau. Dar tu ştiai asta deja, nu? Ştiai că am găsit-o. 

Ingolf se aplecă din nou peste farfurie. A fost nevoie de o 
jumătate de minut până să spună ceva, fără a-şi privi soţia. 

— Da, cred că am fost conştient. În ziua în care te-am 
surprins la telefon... Pe blocnotes era scris un nume de 
femeie. Trecuse o vreme de când îţi spuseserăm că te-am 


536 


- ERIK VALEUR - 


adoptat. Am auzit conversaţia... Ai vorbit cu cineva de la 
Kongslund. 

— De ce mi-aţi povestit despre adopţie? 

— Asta ştii deja. Aşa era corect. Trebuia să afli povestea 
vieţii tale. 

— Dar de ce v-aţi gândit să îmi spuneţi când eram în 
sanatoriul de pe coastă? De ce ai călătorit special pentru 
asta? 

Ingolf tăcu şi căută sprijin în paharul înalt, subţire, în 
timp ce Kristine interveni: 

— Medicii ne-au spus... Ştiau totul despre faptul că boala 
ta era genetică. Noi nu am fi putut... Tatăl tău şi cu mine nu 
am vrut decât... 

Se opri, şovăind. 

— Un bărbat a venit la mine, un bărbat pe care, până în 
acel moment, îl crezusem tatăl meu, pentru a-mi povesti că 
nu este tatăl meu. Apoi el s-a întors acasă, iar eu am rămas 
singur, dintr-odată. Şi tu ai rămas acasă şi te-ai ascuns 
acolo. 

Asger observă, nedumerit, că lacrimile îi curgeau din 
ochi. Işi scoase ochelarii şi îi aşeză lângă tacâmuri. 

— Mama ta şi cu mine nu am putut avea copii... 

Asger repetă cuvintele de atunci ale lui Ingolf, rostite 
încet, dar clar, în sanatoriul de pe coastă. 

Cei doi nu reacționară. Arătau de parcă ar fi văzut o 
fantomă, ceea ce, probabil, aşa şi era. 

— Asta mi-ai spus... De aceea, mama ta şi cu mine am 
decis să adoptăm un copil. A fost cea mai bună decizie pe 
care am luat-o vreodată... 

Conturul înceţoşat se ridică de pe scaun şi deveni mai 
clar când intră în câmpul lui vizual. 

— Mama ta şi cu mine vom fi întotdeauna aici pentru 
tine... 

Văzu cum o umbră îi luă ochelarii din farfurie. 

Umbra îi puse cu tandreţe ochelarii pe nas, iar camera îşi 
recăpătă contururile sale clare. Kristine îşi trase soţul înapoi 
pe partea ei de masă şi îl ţinu strâns, iar gura ei închisă îi 

537 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


bloca cuvintele şi semnala faptul că ea nu avea niciun 
răspuns. Cel mai important moment din viaţa fiului ei nu 
avea să fie discutat niciodată la această masă. 

El stătea tăcut, în timp ce digera acest adevăr. 

— Cred că furia a fost cea care m-a făcut să îl omor pe 
Ejnar, spuse el în cele din urmă. Pofta mea de o... Ştiam că 
voi îl urâţi, pentru că el explora spaţiul împreună cu mine şi 
pentru că locuia în observator. L-aţi urât, nu-i aşa? 

Se scufundară în scaunele lor, înghesuiți unul în altul, 
fără să răspundă. 

— El m-a iubit. Ştiam ce se va întâmpla şi am permis să 
se întâmple. 

— A fost dorinţa lui să moară în groapa aceea, spuse 
Ingolf brusc, accentuând în mod special cuvântul „groapă”. 

Obiecţia fusese atât de stângace şi de prostească, încât 
Asger simţi nevoia să sară pe deasupra mesei şi să-l 
plesnească peste faţă pe bărbatul care nu era tatăl lui. 

— NU, spuse el. A murit de inimă rea. 

Atât Ingolf, cât şi Kristine ar fi trebuit să înţeleagă faptul 
că reproşul cel mai mare al fiului lor era îndreptat împotriva 
lor - şi împotriva locului în care îşi petrecuseră viaţa 
împreună. 

— Nu aţi vrut să îl văd sau să călătoresc cu el. Nu aţi vrut 
ca eu să devin ca el. 

Kristine îi dădu drumul soţului ei la mână. 

— Nu. Dar tu nu ar fi trebuit tocmai cu singurul... tocmai 
cu... să te înhăitezi cu băiatul care nu avea altceva în cap 
decât OZN-uri şi nenorocitele de planete! Nu ar fi trebuit... 
nu ar fi trebuit...! 

Ultimele cuvinte bâlbâite au fost întrerupte de un atac 
violent de tuse. Ingolf luă paharul înalt şi i-l întinse ei, dar 
ea îl lovi cu palma. Paharul căzu pe podea însă, în mod 
uimitor, nu se sparse. 

Apoi, ea se lăsă brusc într-o parte şi ateriză pe jumătate 
sub masă, plângând. 


538 


- ERIK VALEUR - 


Ingolf se lăsă în genunchi lângă ea şi îi mângâie părul. 
Una dintre vinetele neatinse, cu cimbru şi ceapă eşalotă, 
stătea pe podea, lângă cei doi. 

— Acum, uite ce ai făcut, îi spuse Ingolf fiului său, în 
şoaptă. : 

Asger se ridică de pe scaun. li lăsă pe amândoi pe 
podeaua sufrageriei şi îşi luă haina din cuier. 

Auzi şoaptele liniştitoare ale lui Ingolf şi suspinele 
persistente ale Kristinei, în timp ce el deschise uşa casei şi 
plecă din locul în care crescuse. 


Jurnalistul o studie pe femeia îndesată din sufrageria 
modestă. Sosise la Århus în jurul prânzului şi mersese cu 
autobuzul 123 la Ronde. 

De-abia după-amiază ajunse, mormăind, cu linia 361, pe 
dealurile din Stadov, Helgenæs. Ultima bucată scurtă de 
drum o parcursese pe jos, urmând indicaţiile date de 
şoferul autobuzului. 

Era aproape seară când ajunse la destinaţie. 

Se văzuse nevoit să bată tare la uşa scundă, apoi la 
fereastra bucătăriei, care se afla alături, înainte să audă 
mişcare în casă. 

Femeia cea scundă deschise uşa fără tragere de inimă şi 
îl pofti înăuntru. In sufragerie, pe toate glafurile se aflau 
figurine şi tot felul de bibelouri, iar pe mobilier era un strat 
subţire de praf, care îi atrase atenţia chiar şi unui pustnic 
cum era Knud Tâsing. Avea sentimentul că intrase într-o 
lume în care nu se schimbase nimic de decenii întregi. 
Disconfortul resimţit de Dorah Laursen faţă de vizita lui era 
atât de puternic, încât el nu prea ştia cum să pună 
problema. Părea că ea îl aşteptase şi că îşi dorea cu 
ardoare să vină momentul în care el trebuia să plece. 

O informă rapid despre scrisoarea anonimă care Îl 
determinase să o viziteze şi îi arătă misiva. 

— De aceea sunt aici. Cine ar fi putut să-mi trimită 
această scrisoare, doamnă Laursen? 

Ea clătină negativ din cap, fără să scoată un cuvânt. 

539 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Ştiaţi că această scrisoare va fi trimisă? 

— Ah, nu. 

Vocea de-abia i se auzea. 

Se aplecă spre ea. 

— Ştiaţi că voi veni? 

În continuare stătea nemişcată. Apoi dădu aprobator din 
cap dintr-odată şi, spre surprinderea lui, o lacrimă mare îi 
apăru în colţul ochiului drept. Aceasta se rostogoli pe 
obrazul rotund şi rămase suspendată în colţul gurii. 

— Dar de unde...? 

Ezită. Lacrima îl dăduse peste cap. 

— El... m-a sunat... spuse ea. 

Knud Tăsing dădu din cap încurajator, iar ea respiră 
adânc şi o a doua lacrimă cristalină o urmă pe prima. 

— A sunat un bărbat şi mi-a spus că ar putea fi foarte 
periculos dacă discut cu cineva despre secretul... despre... 

— Secret...? 

— Da... pentru că... o chestiune guvern... 

Se opri. 

— O chestiune guvernamentală? 

Ea clătină afirmativ din cap. 

— Periculos pentru cine? 

— Pentru mine... sau... 

— Dar ce ştiţi, de fapt? 

Întrebarea fusese mai directă decât era planificat. 

— ...fiul meu... spuse ea. 

— Fiul dumneavoastră? 

— Şi el este de acolo. 

Suspină. 

— Din Kongslund? 

— Da. Acum chiar începu să plângă. Da. Kongslund m-a 
ajutat înainte. 

Şi apoi povesti ceea ce, până în acel moment, nu 
povestise decât altor două persoane - mai întâi vizitatoarei 
care se numea Marie Ladegaard, iar apoi fiului ei, pentru că 
Marie Ladegaard insistase să facă asta. 


540 


- ERIK VALEUR - 


Knud Tăsing află toată povestea tristă a băieţelului care, 
într-o dimineaţă devreme, în primăvara anului 1961, fusese 
luat de o mesageră necunoscută a renumitului orfelinat 
Kongslund. Şi despre noul copil pe care ea îl ceruse şi pe 
care l-a primit, de fapt, în februarie 1966 - după aproape 
cinci ani după ce ea îşi dăduse propriul băiat spre adopţie. 

— Dar - nu are niciun sens. 

Jurnalistul era cel puţin la fel de nedumerit ca şi bătrâna 
- şi la fel ca prima ei vizitatoare. 

— Oare ea a...? A promis să ţină secretul pentru sine, 
dacă eu îi voi povesti fiului meu cum s-a întâmplat totul. Şi 
aşa am şi făcut. ŞI, totuşi, ea a... 

Acum lacrimile îi curgeau din ambii ochi. 

Knud Tâsing o fixă cu privirea pe femeia care plângea. 

— Cine este ea...? 

Bătrâna scoase o mică batistă brodată cu trandafiri. 

— Marie Ladegaard. Fiica directoarei orfelinatului. 

— A fost aici? 

— Da, a fost. Ea a fost prima căreia i-am povestit despre 
Lars, fiul meu. Asta a fost în... 

— ...2001? 

— Da. Îl privi printre lacrimi şi îşi suflă nasul. S-a 
întâmplat acum şapte ani, dar ea mi-a dat cuvântul că nu 
va spune nimic. 

— Şi unde este acum fiul dumneavoastră? Vreau să spun, 
copilul pe care l-aţi dat spre adopţie? Acela care a fost luat 
în acea dimineaţă? 

— Nu am aflat niciodată asta. Dar, în schimb, am primit 
unul nou. Îşi aşeză batista pe genunchi. Mi-au spus că ar 
trebui să dau uitării toată păţania... 

— Pentru că l-aţi primit pe Lars? 

— Da. Pur şi simplu, trebuia numai să aştept livrarea. 

Pufni. 

— Livrarea? 

— Da. 

— Unde este Lars astăzi? 


541 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Knud Tăsing adresase întrebarea fără prea mare interes. 
Nu îşi putea da seama ce avea de-a face fiul adoptiv al 
bătrânei Dorah Laursen cu afacerea Kongslund. 

— Este şofer. 

— Şi el nu îşi poate... aminti nimic din trecut? 

Pentru prima dată, ea păru oarecum uşurată. 

— Nu, era încă prea mic. 

Şi în acest moment, jurnalistul cel mai critic al ţării 
comise exact aceeaşi greşeală fatală ca şi experimentatul 
investigator şi consultant în securitate, Carl Malle. Nu mai 
puse întrebări suplimentare pe acest subiect. 

În schimb, reveni la Marie. 

— Şi sunteţi absolut sigură că Marie Ladegaard este cea 
care v-a vizitat atunci... în... 2001? 

Ea dădu din cap aprobator. 

Knud Tåsing se ridică şi se strădui să nu îşi verse mânia 
pe doamna în vârstă. O întârziere atât de mare - o 
omisiune mică, dar remarcabilă -, la care Marie i-a supus 
pe toţi. 

Şi această problemă îl preocupă pe drumul spre 
Copenhaga. 


Eram pregătită pentru furia şi pentru întrebările pe care 
urma să mi le adreseze, astfel că am luat în considerare 
fiecare răspuns şi fiecare manevră de evitare, pe timpul 
serii şi al nopţii. Fie va accepta răspunsurile mele, fie 
motivul real pentru care am ascuns existenţa acelei femei, 
Dorah, va fi dezvăluit. Mi-am petrecut timpul în care am 
aşteptat sosirea lui în scaunul cu rotile al Magdalenei, 
cocoşată şi cu ochii închişi, aşa cum stătuse şi ea de atâtea 
ori. Acum mai mult decât oricând aş fi avut nevoie de 
sprijinul ei. 

Knud Tăsing ajunse la Kongslund în jurul prânzului şi 
întrebă de mine de îndată ce ajunse în holul de la intrare, 
sub portretul femeii în verde. O bonă speriată veni în 
camera regelui să mă cheme. 


542 


- ERIK VALEUR - 


Orla şi Severin aleseseră din nou raiul din grădină şi 
stăteau în şezlongurile lor. Actuala lor preocupare era 
aceea de a se ascunde de lume. 

Ziaristul stătea la fereastra camerei din grădină şi îi 
privea pe cei doi bărbaţi. Când m-am apropiat, el se aşeză 
tăcut pe canapeaua din mahon de culoare închisă şi puse, 
fără menajamente, întrebarea principală: 

— De fapt, ce se întâmplă aici, Marie? De ce aţi ţinut în 
secret vizita pe care i-aţi făcut-o doamnei Dorah acum 
şapte ani? 

Nu am simţit dacă Magdalene se afla în apropiere - sau 
dacă mă privea din înaltul cerului, din locul ei din Paradis. 
Trebuia să fac faţă singură acestor explicaţii. 

— De ce aţi ţinut asta pentru dumneavoastră? întrebă el 
din nou. 

M-am aşezat cu grijă pe unul dintre scaunele antice ale 
casei Kongslund şi mi-am lăsat umărul până aproape de 
cotieră, înainte să dau primul dintre răspunsurile mele atât 
de atent pregătite. 

— Dacă v-aş fi dezvăluit asta de la început, aţi fi vizitat-o 
pe Dorah. Dar i-am promis protecţia mea. 

— Dar aţi fi putut să ne spuneţi, fără a dezvălui sursa, îmi 
spuse. Aş fi respectat asta. 

Obiecţia lui nu era mai logică decât scuza mea. 

— Da, am spus după o clipă, sperând că nu a observat că 
inventez. Dar aţi fi crezut că problema încă este de 
actualitate, iar mie mi-ar fi fost imposibil să o găsesc şi să o 
vizitez atât de repede pe Dorah. Era mult prea riscant. 

Astfel am combinat minciuna veche cu cea nouă. 

— Dar mai târziu, după ce am aflat că scrisoarea de la 
Eva nu era actuală...? 

— În acel moment nu mă gândeam la Dorah. Nu ştiam ce 
semnificaţie ar fi putut avea în ansamblu. 

Şi acum veni întrebarea de care mă temusem: 

— Dar cum aţi ajuns să aflaţi numele doamnei Dorah? 

Nu am spus nimic. 


543 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Se aplecă şi fixă cu privirea creatura bizară, dar 
interesantă din faţa lui, pe deasupra ramei ochelarilor. 

— A mai existat o scrisoare... nu-i aşa? 

Cu părere de rău, nu aveam cum să nu-i apreciez 
ingeniozitatea şi intuiţia. 

— Ne-aţi minţit în toate modurile posibile, Marie, şi aţi 
făcut-o cu mare abilitate. Dar pe drumul de întoarcere de la 
Helgenass am realizat dintr-odată, ezită pentru o clipă... Că 
aproape nimic din ceea ce ne-aţi spus nu este adevărat. Aţi 
trăit aici prea mult timp. Privi în jur. Nu este de mirare că 
nu puteţi face diferenţa între ficţiune şi realitate. Clătină 
din cap. Trăiţi într-o lume de basm. 

Nu am reacţionat. 

— Ne-aţi povestit că Eva nu a pus scrisoarea pentru 
copilul ei în plicul trimis Magnei. Dar nu este aşa, nu? 

Am băgat mâna sub eşarfa mea şi am aşezat pe masă o 
singură coală de hârtie, ceea ce l-a luat complet prin 
surprindere. 

Luă încet hârtia de pe masă şi o întoarse. Pe ambele 
părţi era un scris mic. Şi hârtia era atât de subţire, încât 
cerneala cu care erau scrise literele elegante ieşise pe 
cealaltă parte, în unele locuri. Scrisoarea stătuse ascunsă, 
timp de şapte ani, în cufărul african magnific al căpitanului 
Olbers. 

Intr-un mod ciudat, era o situaţie frumoasă să aud cum 
jurnalistul, cu vocea răguşită de tutun, citea cuvintele 
introductive, pe care le citisem şi eu însămi de nenumărate 
ori. 

Copilului meu. Nu a fost planificat să ne întâlnim. A 
trebuit să înțeleg asta acum mult timp. L-am privit şi mi-am 
dat seama că, în acest moment, i-ar fi plăcut un pahar de 
vin roşu şi, probabil, chiar mai urgent, una dintre ţigările 
sale mentolate, pe care Susanne nu le-ar fi tolerat niciodată 
în Kongslund, deşi Magna, în zilele ei cele mai bune, 
umplea camera din grădină cu nori de fum de la ţigările ei 
din foi, Bellman. 


544 


- ERIK VALEUR - 


Domnişoara Ladegaard a insistat să îți păstreze numele 
şi identitatea secrete față de familia ta adoptivă. Din 
respect pentru amândoi... 

Acum venea explicaţia referitoare la micuța femeie, 
doamna Dorah Laursen din Helgenæs, pe care el o aştepta 
de la mine. 

De-abia când am amenințat că nu imi voi ţine 
promisiunea şi că voi face publică povestea mea, ea mi-a 
arătat formularul de adopție cu numele mamei tale 
adoptive. 

Îşi ridică privirea. 

— Dorah Laursen. 

Am dat aprobator din cap. 

— Acesta este motivul pentru care am ţinut în secret 
scrisoarea Evei către copilul ei. Nu voiam să vedeţi numele 
doamnei Dorah. 

Knud Tăsing mai citi o dată. 

— Dar scrisoarea nu spune nimic despre copil... | l-au 
luat înainte ca ea să poată arunca o privire. Şi Dorah l-a 
adoptat pe fiul ei, Lars, cinci ani mai târziu. Nu cred că 
minte, nu este genul. Nu înţeleg legătura. ă 

l-am luat din mână hârtia subţire, cu mesajul vital. Incă 
era a mea. Mi-a permis să o fac. 

— Cred că Magna ne-a dus, pe noi şi pe Eva, pe o cale 
absolut greşită, am spus eu. Dorah nu are nimic de-a face 
cu asta. Din acest motiv nu v-am spus nimic despre asta. 
Nu este relevant. 

— Bineînţeles că este relevant. Clătină din cap. Dorah şi- 
a dat băiatul la orfelinatul Kongslund exact când Eva îl 
aducea pe lume pe copilul ei - în circumstanţe foarte 
dubioase. Poate că este unul şi acelaşi copil... 

— Vreţi să spuneţi că Eva ar putea fi Dorah...? am 
întrebat sarcastic. 

— Nu, normal că nu. Dar bă/atul... ar putea fi John 
Bjergstrand, nu? 


545 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Da, sigur, am spus eu. Dar cum ajunge fiul Evei într-un 
apartament din Svanemøllen, la o mamă care este 
convinsă că l-a născut? 

Sarcasmul îmi accentuase excesiv sâsâitul. 

El se ridică, se duse la fereastră şi îi privi din nou pe cei 
doi jurişti adormiţi de pe gazon. Am văzut, din umerii lui, 
dezamăgirea unui vânător, dar nu am spus nimic din ce l-ar 
fi putut calma. 

Îi dădusem ultimul meu răspuns. 

— Nu înţeleg... 

Umerii i se lăsară vizibil. Se terminase. 

— Nimeni nu înţelege, am spus, aproape fără sâsâit. 

— Trebuie să iau scrisoarea şi să fac o copie... trebuie să 
fie o pistă. 

Pentru a doua oară i-am înmânat scrisoarea subţire de 
despărţire a Evei. 

— Dorah, spuse gânditor. Ştia că urmează să vin... A 
sunat-o un bărbat şi a ameninţat-o. Se întoarse cu faţa spre 
mine. Aţi vorbit cu cineva despre asta? 

Am dat hotărâtă din cap. 

— Nici măcar cu Orla şi cu Severin. 

Se aşeză în faţa mea pe canapea. 

— Dar, Marie - am sunat aici când am primit informaţia 
anonimă despre Dorah şi când mă aflam pe drumul spre 
Helgenæs. Îşi lăsă ambele mâini să cadă pe masă. Suntem 
ascultați. Kongslund este ascultat, spuse el nervos. 

Nu îl văzusem niciodată aşa pe Knud Tăsing. Departe de 
calmul său, altfel de neclintit, sări în sus, spunând: 

— Trebuie să-i avertizăm şi pe ceilalţi, îşi înşfacă servieta 
lui maro şi părăsi camera. 


Am sunat-o pe Dorah. Era singura persoană pe care am 
simţit nevoia să o avertizez. 

Ridică receptorul după aproape un minut. 

Fără îndoială se temea, în mod evident, să audă o altă 
voce, necunoscută. Dar, în acelaşi timp, trebuia să se 
gândească la fiul ei, care fusese implicat într-un joc pe care 

546 


- ERIK VALEUR - 


ea, în casa ei mică din Stadov, nu îl putea înţelege, cu toată 
bunăvoința. 

Dezamăgirea ei era cel puţin la fel de clară ca şi teama. 

— Da? spuse ea, pur şi simplu. 

Am trecut direct la subiect. 

— Dorah, duceţi-vă la fiul dumneavoastră şi vorbiţi cu el. 
Şi el a văzut articolele despre Kongslund. Acesta este cel 
mai bun lucru pe care îl puteţi face acum. 

Ea auzise minciuna în glasul meu. Vorbeam despre 
siguranţa ei, iar mesajul meu spunea: Vedeţi cum faceţi să 
scăpaţi repede, cât încă mai puteţi. 

— Dorah? 

Nu răspunse. Am văzut-o în faţa ochilor, 
gri. 

— Duceţi-vă la fiul dumneavoastră, Dorah. 

— Nu i-am spus niciodată. 

Vocea ei era numai o şoaptă. 

Nu ştiam ce ar fi trebuit să îi răspund. 

— Nu ar fi trebuit să spun nimănui, niciodată. 

— Dar mai este cineva care ştie, Dorah... Şi a ştiut 
întotdeauna! 

Bătrâna pur şi simplu nu înţelegea importanţa secretului 
în care ea fusese implicată. Acum îmi făceam griji cu 
adevărat. 

— Duceţi-vă la fiul dumneavoastră! 

— Dar... 

— Ce? 

— S-a mutat la Copenhaga. 

Am deschis gura pentru a rosti o ultimă cerere urgentă, 
dar nu am făcut asta. 

Ea întrerupse legătura. 

Am mai ţinut telefonul pentru un minut în mână, înainte 
de a închide. 


A 


n întunericul 


Stăteam pe terasa din faţa Camerei sugarilor. Una dintre 
asistente adusese ceai cu fursecuri cu vanilie - preferatele 
Magnei. 

547 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Peter Trast ajunsese imediat după avertizarea lui Knud 
Tăsing şi cei doi jurnalişti se sfătuiră îndelung, la poalele 
dealului de sub cei doisprezece fagi. 

Eu îi priveam de la fereastra dormitorului cu girafe. 
Frustrarea şi neputinţa lor erau foarte evidente, în timp ce 
mergeau agale înapoi spre casă. 

Le-am turnat ceaiul invitaţilor mei şi, deşi soarele 
strălucea pe un cer albastru senin, rolul de gazdă (pe care 
nu îl mai încercasem înainte) îmi dădea fiori reci prin braţe 
şi îmi făcea urechile să-mi ţiuie. 

Pe umerii strâmbi îmi pusesem un şal de lână, de culoare 
verde crud, pe care Gerda Jensen mi-l dăruise de majorat, 
căutându-mi primele cuvinte. Spre disperarea mea, îmi 
lipsea capacitatea Susannei şi a lui Asger de a pune capăt 
tăcerii incomode - şi starea de spirit de pe terasă nu 
însemna neapărat că Orla Berntsen stătea pentru prima 
dată lângă cei doi jurnalişti, care îl avuseseră în vizor de ani 
de zile. 

— Ministerul chiar interceptează convorbirile oamenilor? 
Knud Tăsing sparse tăcerea, în cele din urmă. 

Søren Severin Nielsen sări imediat în apărarea 
prietenului său regăsit. 

— Bineînţeles că nu. În orice caz, nu cu aprobarea lui 
Orla sau a oricărui alt angajat. Bag mâna în foc. Mai 
degrabă pare o metodă a lui Carl Malle. El lucrează 
independent de minister şi, în acest moment, îl caută 
disperat pe Orla. 

Severin îşi recâştigase o parte din fosta lui poftă de viaţă 
în timpul perioadei de recuperare de aproape două zile, 
petrecută pe gazonul din spatele vilei Kongslund. Chiar se 
conversase prietenos cu doi băieţei care, dintr-o curiozitate 
nemărginită, se duseseră cu tricicletele la el şi Orla 
Berntsen. 

— Din câte am putut afla din minister şi de la poliţie, Orla 
nu este căutat oficial, spuse Peter Trøst vesel. Pe de altă 
parte, mi-au spus că artrebui să vorbesc cu ei mai întâi, în 
cazul în care aflu ceva. Foarte discret... 

548 


- ERIK VALEUR - 


Zâmbi cu gândul la absurditatea cererii. 

— În cazul în care mă caută... mă voi preda, desigur. Nu 
am nimic de ascuns, declară Orla Bernstein liniştit. 

Dar apoi se auzi un sforăit, iar sunetul fricii, care îl 
urmărise pe tot parcursul vieţii sale, îi infirmă declaraţia. 

— Să recapitulăm împreună, pe scurt, farsa în care am 
aterizat - nu în ultimul rând, datorită Mariei, spuse Knud 
Tâsing accentuat şi scoase o agendă portocalie cu spirală 
din servieta maro, care se afla lângă el, pe gresie. Primele 
trei, patru pagini dictando erau mâăzgălite cu notițe ilizibile. 
Răsfoi un pic înainte şi înapoi, apoi găsi, se pare, locul 
potrivit şi spuse aproape solemn: pe scurt, pentru afacerea 
Kongslund avem, în momentul de faţă, următoarele fapte: 
în 2001, Marie a pus mâna, din greşeală, pe o scrisoare 
care, de fapt, îi era adresată Magnei. Această scrisoare 
fusese trimisă de o femeie pe nume Eva Bjergstrand, care 
puţin mai târziu a venit în Danemarca, unde a murit pe 
neaşteptate. Eva a fost găsită pe fâşia de plajă la nord de 
Bellevue, nu foarte departe de Kongslund. Moartea ei a 
coincis cu atacurile teroriste îndreptate asupra turnurilor 
gemene din New York, de aceea foarte puţini oameni au 
aflat despre asta. Marie a descoperit fragmente din viaţa 
Evei şi a fiului ei, John, care a fost dat spre adopţie în 
circumstanţe foarte dubioase şi, la un moment dat, a 
dispărut, pur şi simplu. 

Dădu la pagina următoare. Nici el, nici Peter nu se 
atinseseră de ceai. 

— Apoi, Marie lăsă deoparte cercetările cu privire la 
această chestiune, spuse el, după care urmă o pauză de 
câteva secunde, plină de reproş. Nu mai puţin de şapte ani. 
Când se apropia aniversarea Magnei, ea a dezgropat 
scrisoarea cea veche şi a reluat ancheta. Poate că aţi 
considerat că îi datoraţi asta Evei, pentru că din vina 
dumneavoastră Magna nu a primit niciodată scrisoarea. 
Nici altcineva. 

Din nou îmi aruncă o privire plină de reproş. 


549 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Am vrut să ştiu, pur şi simplu, am spus şi am înţeles 
cât de sec suna, dar niciunul dintre ceilalţi nu reacţionă. 

— Cunoşteaţi numele celor şapte copii care se aflau în 
Camera sugarilor în 1961, pentru că dumneavoastră însevă 
aţi fost dintre ei şi aţi trimis scrisoarea celor cinci băieţi. 
Chiar cu câteva zile înainte de aniversarea cea mare în 
care, după cum ştiaţi, accentul avea să fie pus pe 
minunatul refugiu pentru copiii aflaţi în dificultate. Aţi 
introdus cele patru elemente pe care le aveaţi la dispoziţie 
- o fotografie a vilei Kongslund, o fotografie a celor şapte 
copii de sub pomul de Crăciun din 1961, o copie a 
formularului de adopţie, cu numele lui John Bjergstrand şi, 
în cele din urmă, o pereche de botoşei pentru bebeluşi, pe 
care i-aţi găsit probabil în podul casei Kongslund. Knud 
Tâsing făcu o mişcare cu capul în direcţia coamei negre, 
falnice a acoperişului. Aţi calculat un plan cât s-a putut de 
dramatic şi de senzaţional - printre altele, în care aţi lipit 
numele şi adresa cu sute de litere tăiate din ziarele în care 
era relatată propria dumneavoastră sosire la Kongslund. 
Totul mi-a amintit de Agatha Christie. 

Făcuse tot posibilul să mă ilustreze ca pe o idioată 
absolută, pentru a străluci el însuşi ca Hercule Poirot. 

— Nu aveam la îndemână niciun calculator, nicio maşină 
de scris, am spus. Şi nu am îndrăznit să scriu adresele de 
mână. 

Severin, care spre deosebire de jurnalist era specializat 
în existenţele ciudate, se uita la mine atent, de parcă aş fi 
fost o altă creatură pierdută fără speranţă, din seria lui 
lungă de obiecte de studiu ratate. Îi puteam simţi fizic 
scepticismul. 

Clătinând din cap, Knud îşi reluă monologul. 

— Aţi fost foarte conştientă de faptul că printre 
destinatari erau cel puţin doi jurnalişti care aveau să 
primească mesajul dumneavoastră neobişnuit, totuşi, 
pentru mai multă siguranţă, aţi trimis scrisoarea şi la Fri 
Weekend şi o copie a ajuns la Orla Berntsen din Ministerul 
de Stat. Şi cu siguranţă vă era clar că la vederea scrisorii 

550 


- ERIK VALEUR - 


voi reacţiona într-un fel. Îmi cunoaşteţi trecutul şi conflictul 
meu feroce cu Almind-Enevold şi Orla Berntsen... 

Orla Berntsen îşi ridică, pentru o clipă, privirea din 
ceaşcă. 

— Şi aşa a pornit avalanşa. Ministrul de stat s-a panicat 
rapid. Presupun că numele Bjergstrand a fost motivul 
pentru care cineva de la minister a convocat o reuniune de 
urgenţă şi l-a implicat pe Carl Malle. Aţi tras la întâmplare 
în întuneric şi aţi nimerit, Marie. În acel moment, atât Peter, 
cât şi eu am ştiut că povestea avea mai mult decât doar un 
sâmbure de adevăr. 

Impotriva voinţei mele, am roşit ca o fetiţă de zece ani. 
Knud păru să nu observe nimic. 

— Şi, la un moment dat, teama a declanşat o reacţie în 
lanţ care s-a încheiat în mod fatal pentru mama ta 
adoptivă. Şi apoi mai era femeia din Helgenæs care, de 
fapt, nu ar fi trebuit să aibă nimic de-a face cu asta, dar 
care pare a fi şi ea implicată cumva. Cred că acum Marie 
ne-a spus tot ce ştie, nu în ultimul rând din pricina scrisorii 
despre care habar nu avusese niciunul dintre voi şi pe care 
şi eu am văzut-o de-abia acum o oră. 

Se aplecă spre dreapta şi scoase din servieta ponosită, 
cu un gest exagerat de lent, un dosar galben. Chiar îşi 
folosea toate talentele. 

Dosarul galben conţinea patru copii ale scrisorii Evei 
către copilul ei, pe care cei prezenţi nu o văzuseră 
niciodată. Solemn, împinse trei exemplare pe masă în faţa 
lui Peter, Orla şi Severin, păstră unul pentru el şi îmi dădu 
originalul înapoi. 

— Mulţumesc, am spus într-un mod prostesc. 

Fără pic de respect, îşi aşeză exemplarul lui peste ceaşca 
de ceai de care nu se atinsese. 

— Acest document este axa în jurul căreia se învârte 
totul. Ca să spun aşa, epicentrul cazului. Cuvintele nu au 
ajuns la destinaţie, ceea ce a făcut-o pe Eva să se întoarcă 
în ţara în care nu mai pusese piciorul de mai mult de 
patruzeci de ani, lucru la care mai bine ar fi renunţat. 

551 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Se îndreptă şi ne privi pe fiecare în parte. 

— Această scrisoare, fără îndoială, îi este adresată unuia 
dintre voi... sau unuia dintre cei trei care nu sunt prezenţi şi 
care, în seara asta sau mâine-dimineaţă, vor sosi aici. 
Susanne şi Asger îşi vizitează părinţii din Naesset şi din 
lutlanda. De Nils am încercat să dau de mai multe ori în 
ultimele zile, dar nu îmi răspunde. Lucrurile sunt prea noi 
pentru el. Mai mult ca sigur va discuta cu părinţii lui - are 
motive întemeiate. 

— De ce ai menţionat-o şi pe Susanne? Întrebarea venise 
de la Peter Trøst. John Bjergstrand este, evident, nume de 
băiat. 

— Corect, spuse Knud Tâăsing. În acest moment nu vreau 
să exclud pe nimeni dintre cei care au fost în Camera 
elefanților... Knud Tăsing se întoarse, la numai câţiva metri 
de uşa terasei. Magna avea privirea completă de ansamblu 
asupra informaţiilor despre copiii care veneau de la 
Rigshospital la Kongslund - poreclele, data sosirii, durata 
şederii şi, probabil, mai mult decât atât. Nu vreau să exclud 


faptul că ea... 
Se opri şi ne lăsă să ne imaginăm intrigile sinistre ale 
Magnei. 


— Nu există nici măcar un motiv pentru a crede că 
mama mea nu este mama mea naturală, spuse Orla 
sfidător ca un copil şi trist în acelaşi timp şi i-am văzut 
mâinile cum tremurau, aşezate una peste alta, iar degetul 
mare îi era îndoit în sus, într-un mod nu foarte natural, de 
parcă Orla avea un cârcel. 

— Pe naiba, nu ştiţi nimic - mai ales despre mama 
dumneavoastră, izbucni Knud Tăsing. 

Søren Severin Nielsen, care fusese întotdeauna un 
amortizor viu între nenumăraţii solicitanţi de azil şi 
autorităţile daneze, se ridică, pentru a-l apăra pe omul 
răspunzător pentru cele mai multe dintre înfrângerile sale. 
Era uimitor, un gest surprinzător, mândru şi supus, în 
acelaşi timp. Dar înainte ca avocatul solicitanţilor de azil să 


552 


- ERIK VALEUR - 


poată spune ceva, şeful concediat al biroului de imigrare 
luă el însuşi cuvântul. 

— S-a întâmplat de multe ori ca mamele singure, în 
timpuri grele, să îşi aducă la Kongslund copiii pentru o 
perioadă. 

— Da... este posibil, spuse Knud Tâsing. Scuzaţi-mi 
izbucnirea, domnule Berntsen. Doar că noi nu putem fi 
deloc siguri... 

— Eu sunt sigur. 

Orla Berntsen se lăsă pe spate şi îşi aşeză şervetul pe 
genunchi. 

Knud Tåsing părăsi terenul minat şi schimbă subiectul. 

— Reacţia ministerului la scrisoarea lui Marie a fost, cu 
siguranţă, o dovadă clară că ministrul de stat este implicat 
cumva - lucru confirmat prin scrisoarea Evei. De aceea m- 
am deranjat să merg la Universitatea din Copenhaga, în 
căutare de informaţii din această perioadă. Şi acum 
ascultați aici: Ole Almind-Enevold a studiat dreptul, după 
cum ştim, dar în arhivă există surprinzător de puţin 
material despre această perioadă din viaţa lui. Dar am găsit 
o notă de la Facultatea de Drept, datată 1959, despre un 
proiect comun cu Universitatea din Copenhaga şi Direcţia 
închisorilor, sub conducerea unui tânăr doctorand, care a 
vrut să-şi scrie disertaţia cu privire la problematica 
dreptului femeilor deţinute la maternitate, un subiect 
relativ bizar în acel moment. Aceasta spune multe despre 
perseverenţa şi relaţiile bune ale acestui om, pe care şi le-a 
făcut prin intermediul acestui subiect. Într-un articol dintr- 
un anuar, în care nu l-am găsit sub numele Ole, ci sub 
numele directorului institutului emitent, tânărul student a 
dezvoltat îndrăzneaţa teorie că prizonierele care fac 
închisoare pe termen lung sunt mult mai afectate decât 
bărbaţii, pentru că sunt împiedicate să îşi urmeze cel mai 
puternic instinct al sexului feminin: îndeplinirea nevoii de 
maternitate. Considera că practica comună era profund 
antisocială şi discriminatorie din punct de vedere sexual. 
Când te gândeşti că era, încă de pe atunci, membru al 

553 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


marelui partid socialist! În afară de influenţa căsătoriei sale 
fără copii la alegerea unui astfel de subiect, este un mesaj 
incredibil de puternic şi de interesant pentru cel puţin 
jumătate din electorat - în special pentru femei. 

Pentru o vreme se făcu linişte în jurul mesei. Probabil cu 
toţii ne-am gândit la bărbatul puternic, care era dominat 
atât de devreme de un amestec de cinism şi angajament 
social, pe care îl folosise în cariera sa personală. 

După un minut de tăcere, Knud Tăsing luă din nou 
cuvântul. 

— Cred că am înţeles ce s a întâmplat atunci... Ole nu a 
avut niciodată propriii copii, după cum ştim din numeroase 
biografii şi articole, iar din aceste documente este, de 
asemenea, evident, că aceasta nu a fost decizia lui. 
Dimpotrivă. El este patronul renumitului orfelinat al ţării şi, 
da, a lăsat să se înţeleagă că vina absolută a infertilităţii o 
poartă soţia sa. In 1960 este tânăr şi înfloreşte, şi în 
politică, şi pe scara juridică, este căsătorit cu o femeie 
frumoasă şi respectată, care nu îi poate oferi singurul lucru 
pe care şi-l doreşte mai mult decât orice altceva pe lume - 
un copil, un fiu. Tânărul candidat frustrat se concentrează 
fanatic, în această situaţie, pe subiectul infertilităţii şi scrie 
un proiect de lege în acest sens. Şi apoi o cunoaşte în 
închisoare pe tânăra Eva - femeia vinovată şi, totuşi, atât 
de nevinovată, în acel moment aproape un copil, probabil 
virgină. 

Knud Tâsing făcu o pauză dramatică, înainte de a 
continua. 

— In momentul în care şi-au conceput copilul, ea avea 
numai 17 ani. 

Povestea lui Knud Tåsing îi captivase pe toţi cei prezenţi, 
chiar şi pe Orla Berntsen, care acum stătea cu mâinile 
încrucişate în spatele gâtului şi nu mai pufnise nici măcar o 
singură dată. 

— A lăsat-o însărcinată, lucru care a fost, în acelaşi timp, 
o catastrofă şi o binecuvântare pentru tânărul jurist. Voia 
copilul neapărat... Nu trebuie să uităm că visa de ani de zile 

554 


- ERIK VALEUR - 


să devină tată. Acest accident reprezintă pentru el, ca să 
spun aşa, marea lui şansă. Acum poate obţine copilul la 
care a visat întotdeauna, într-un mod foarte discret şi 
ascuns - cu condiţia ca Magna să fie dispusă să îl ajute. 
Acesta este punctul esenţial. Şi aşa ajunge Eva în aripa Ba 
maternității din Rigshospital. Singurii martori - care l-au 
văzut pe copil când a venit pe lume - nu mai trăiesc. Eleva 
care învăţa să devină moaşă şi cu care am vorbit nu a fost 
prezentă la naşterea propriu-zisă şi nu ştia aproape nimic. 
Sugarul a fost scos din viaţa Evei de Magna personal - asta 
ştim de la elevă, după care Ole a aranjat achitarea fetei şi i- 
a finanţat călătoria în cel mai îndepărtat loc de pe această 
planetă pe care cineva şi-l putea imagina la acea vreme - 
Australia. Ca într-un basm plin de cruzime, ea este alungată 
pe viaţă din patria ei. 

Tâsing se întrerupse pentru scurt timp. Nimeni nu clipi şi 
nu tresări. Nimeni nu se îndoia de povestea lui. 

— Şi băiatul...? Orla Berntsen nu se mai putu abţine, 
până la urmă, să nu pună întrebarea cea mai importantă 
fostului său duşman de moarte. 

— Eu cred, spuse Knud, că Almind-Enevold s-a urcat în 
maşină, a condus până la Kongslund şi a cerut adopţia 
fiului său. 

— Există o singură problemă, interveni Severin. Până în 
prezent, nu a avut niciun copil. 

— Aşa este. Pentru că ceva a mers prost. Ceva trebuie să 
se fi întâmplat. 

— Deci... Magna l-a ajutat, adică a făcut copilul să 
dispară discret din Rigshospital şi să-l aducă la Kongslund... 

Peter Trast puse ambele mâini pe ultima scrisoare a Evei, 
de parcă era un altar. 

— Poate că greşim, spuse Knud Tâsing serios. Poate că 
nu a vrut deloc copilul. Sau poate, şi eu cred că mai 
degrabă asta a fost, că soţia lui nu a vrut copilul. Pentru o 
adopţie este nevoie de doi. Restul îl putem număra pe 
degetele de la o mână. Magna s-a panicat, numai la gândul 
că poate ceva din acţiunile lor ilegale şi scandaloase s-ar 

555 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


afla. Prin urmare, împiedică orice contact între Ole şi fiul 
său, şterge toate urmele băiatului şi îl ascunde, efectiv, 
printre ceilalţi copii de aceeaşi vârstă din Kongslund. Pentru 
ca, în cele din urmă, să-l dea spre adopţie unei familii 
necunoscute de undeva, din Danemarca. 

Knud Tăsing îi privi pe cei trei bărbaţi, pe fiecare în parte. 

— Saborg... Rungsted... sau poate Ârhus? Cine ştie... 

— Şi cum a omis formularul pe care Marie l-a găsit 
ascuns în arhiva de la Protecţia copilului? remarcă Severin. 

— Da, asta este singura greşeală. Astfel, Ole fie trebuie 
să fie prudent - fie, din contră, să facă tot posibilul ca să îşi 
găsească fiul. Ultima variantă ar explica momentele pe 
care le-am trăit la aniversare. Discursul lui remarcabil 
despre dor... Knud Tâsing dădu din cap spre Severin. Ela 
numit-o pe Magna stăpâna dorului. Şi chiar înainte să îşi 
încheie toastul, a spus ceva de genul: Magna, eu port în 
mine un dor de a cărui origine numai tu şi cu mine ştim... 
că numai tu o poți alina. Toţi au crezut că a fost vorba deo 
declaraţie de dragoste - dar poate că astfel şi-a exprimat, 
pur şi simplu, furia pură, nealterată. 

Severin îşi drese glasul. 

— Dar cine a vizitat-o pe Magna acasă la ea, după 
aniversare... în ziua morţii ei? Cumva Enevold? întrebă el în 
bătaie de joc - de parcă astfel de afirmaţii împotriva celui 
de-al doilea cel mai important om din guvern ar fi fost o 
raritate. 

— Posibil. Sau poate cu totul altcineva... Knud Tâsing 
clătină din cap. Am sperat să pot restrânge căutarea dacă 
vă întorceaţi cu numele mamelor voastre adoptive. Am 
sperat că, poate, părinţii voştri adoptivi au ascuns 
documentele pe care le-au primit la adopţie. Dar acum sunt 
aproape convins că Magna a distrus totul. Ştia că Ole va 
încerca să îi găsească pe cei şapte copii din Camera 
sugarilor. Şi şapte copii care nu puteau fi identificaţi, 
niciunul dintre ei, erau cel mai sigur camuflaj. Desigur, încă 
putem spera că Susanne sau Asger va găsi ceva 


556 


- ERIK VALEUR - 


— Sau Nils... Se întoarse spre mine, fără vreun 
avertisment. Pentru că el este candidatul dumneavoastră, 
nu? 

Am tresărit vinovată. Nu scosesem un cuvânt în timpul 
discursului său. 

— Eu ştiu numai... am început, dar m-am oprit imediat. 

— Spuneţi-ne ce v-a povestit Gerda... despre Nils, îmi 
ordonă Tâsing. 

Aş fi preferat să fug, dar trebuia să continui povestea pe 
care o pusesem în mişcare cu atât de mult timp în urmă. 

— Am vizitat-o pe Gerda în 2001, am spus, fără a privi pe 
cineva dintre cei prezenţi. La scurt timp după ce am primit 
scrisoarea Evei. Ea mi-a povestit despre un băiat din 
Camera elefanților, pe care  îngrijitoarele copiilor îl 
numiseră Micul John... Am zâmbit, ceea ce celorlalţi trebuie 
să li se fi părut amuzant... Pentru că nu era mai mare decât 
tabacul pe care îl iei pe un şiling. A fost singurul copil pe 
care nu am reuşit să îl depistez în toţi anii în care eu... Am 
tăcut, afectată. Fusese cât pe-aici să îmi trădez ciudata 
mea manie din copilărie, aceea de a-mi urmări tovarăşii de 
locuinţă şi de a-i observa, pe care o avusesem odată. M-am 
gândit la notitele mele detaliate despre vieţile lor, ascunse 
în dulapul meu din lemn de satin, descrierile părinţilor lor 
adoptivi, ale prietenilor lor, noile lor condiţii de viaţă şi 
articole de toate felurile despre vieţile lor profesionale. 
Asger ca noul director al Observatorului Romer, Peter ca 
vedetă a noului post TV, Orla ca temutul şef de personal 
din cadrul Ministerului de Stat, Severin în procedurile de 
azil urmărite de mass media, Nils ca fotograf de război şi 
Susanne ca succesoarea Magnei. 

— In care dumneavoastră ce...? 

Peter Trøst puse singura întrebare logică. Curios, dar cu 
o privire destul de prietenoasă. Era cel mai frumos bărbat 
pe care îl întâlnisem vreodată. 

— In care am vrut să îl găsesc pe John Bjergstrand, am 
şoptit vag. Am insistat pe lângă Gerda, am spus. Are mari 
greutăţi în a minţi. Şi în acea zi mi-a spus, în cele din urmă, 

557 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


că băiatul pe care îl numiseră Micul John, după povestea 
Robin Hood, a fost adoptat de către o familie a unui paznic 
de noapte dintr-o zonă săracă din Nørrebro. Era foarte 
neobişnuit. În mod normal, o astfel de familie nu ar fi fost 
niciodată... niciodată... acceptată de sistemul Protecţiei 
copilului. Din cauza condiţiilor de viaţă care erau prea 
riscante pentru copil. Am ridicat vocea, pentru a sublinia 
ideea. Noul tată al lui John se numea Anker Jensen, am 
spus eu. 

Knud  Tâsing se aplecă în faţă - şi răsturnă, 
neîndemânatic, o ceaşcă de cafea, fără a observa. 

— Deci tatăl lui Nils Jensen, rezumă el în câteva cuvinte 
şi adăugă aproape în şoaptă: Paznicul de noapte din 
Narrebro. 

— Da, am răspuns eu. 


Pe veranda înaltă de deasupra plajei ladul, ministrul de 
stat întoarse lent capul într-o parte şi îl privi pe Carl Malle, 
care rămăsese peste noapte în casa de oaspeţi şi chiar 
luase un mic dejun copios întârziat, servit de gazda tăcută. 
Carl Malle era răspunzător pentru planurile care se 
duseseră atât de dezastruos pe apa sâmbetei, iar acum 
amenințau să îi arunce pe amândoi în abis. 

Era căsătorit de cinci ani cu Lykke, atunci când fuseseră 
nevoiţi să accepte că ea nu va rămâne însărcinată 
niciodată. La scurt timp după ce fata din închisoare 
rămăsese gravidă, iar el îi propusese soţiei lui să adopte un 
copil de la Kongslund, cu intenţia ascunsă de a lua copilul 
Evei, fără ca Lykke să afle vreodată că el era tatăl. 

Un plan diabolic - şi diabolic de logic. 

Dar Lykke ezitase şi propunerea lui prezentată în mod 
repetat fu întâmpinată de tăcere. Aceasta a fost cea mai 
rea etapă din viaţa lui şi, în cele din urmă, copilul a văzut 
lumina zilei. Celebra casă de copii de pe Strandvej nu 
aştepta decât decizia lor comună. 

În ajunul Crăciunului din 1961, el o întrebase din nou - 
insistând în faţa unui castron de Ris a lamande, iar în acel 

558 


- ERIK VALEUR - 


moment, Lykke avu un acces violent de furie, cum nu mai 
văzuse niciodată la ea. Apoi îi spuse, fără echivoc, cu 
privirea îndreptată spre faţa de masă de Crăciun cu reni, pe 
care chiar ea îi brodase, că nu mai vrea să audă vreodată 
cuvântul adopţie. Dacă avea de gând să o mai preseze 
mult, ea îl va părăsi şi va face public faptul că bărbatul pe 
care îl admira toată lumea, drept cel mai tânăr luptător 
pentru libertate din Rezistență şi cel mai promiţător 
politician din generaţia lui îşi sacrificase tovarăşa de viaţă, 
pentru că nu fusese în stare să îi dăruiască rapid un fiu. 

La moralitatea de atunci, ştiuse imediat că jocul era 
pierdut. Ar fi fost o lovitură devastatoare pentru cariera lui. 

Mai târziu în acea seară, când cântau colinde în mod 
mecanic (ea, ca întotdeauna, cu o voce clară ca un 
clopoțel), el fusese pe punctul de a-i arunca în faţă 
verdictul de necontestat: Tu eşti cea stearpă! Era sigur de 
asta de un an şi jumătate - de când Eva rămăsese 
însărcinată. Dar această afirmaţie ar fi condus la 
descoperirea de care el se temea mai mult decât orice 
altceva şi care, probabil, l-ar fi aruncat în închisoare. 

— Dacă am putea... spuse el pe veranda din nordul 
insulei Zealand, fără a duce propoziţia la sfârşit. 

— Da. Dacă ai fi putut să o convingi pe Magna, spuse 
Carl Malle, care ştia foarte bine încotro se îndreptau 
gândurile camaradului său. Dar nimeni nu a făcut asta 
vreodată. Chiar şi Dumnezeu ar fi fost, la un moment dat, 
exasperat de... talentul ei organizatoric... dacă ar fi fost 
atât de prost încât să lase totul în seama ei. 

Ministrul de stat nu răspunse la gluma de prost gust. O 
informase pe Magna la trei zile după cina fatidică de 
Crăciun despre decizia irevocabilă a lui Lykke. Stătuseră în 
biroul Magnei de la primul etaj, iar el simţise literalmente 
panica directoarei. Magna privea în întunericul de deasupra 
fiordului. Descoperirea a ceea ce făcuse avea să o coste pe 
Magna munca ei de-o viaţă - şi mii de creaturi distruse nu 
aveau să mai fie reparate niciodată cu râvna la care aveau 


559 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


dreptul. Bineînţeles că nu putea permite acest lucru, în 
niciun caz. 

Dar Magna nu ar fi fost Magna dacă nu şi-ar fi luat măsuri 
de siguranţă pentru cel mai rău caz - încă de la naşterea 
băieţilor din Rigshospital avusese un plan de urgenţă în 
sertar. Nici măcar o singură dată nu se lăsase convinsă de 
rugăminţile lui Ole de a-i permite să vadă copilul pe care 
fata îl adusese pe lume singură şi în cel mai strict secret în 
aripa B a maternității. Rămăsese tare pe poziţie până când 
fusese asigurată adopţia, la fel de neînduplecată cum făcea 
cu toate celelalte mame sau cu toţi ceilalţi taţi biologici 
care o implorau mai târziu, atunci când începeau să regrete 
că îşi dăduseră copiii spre adopţie. Interesele copilului erau 
întotdeauna pe primul loc - şi probabil că Magna anticipase 
încă de la început rezistenţa lui Lykke. 

— In cazul în care nu reuşeşti să o convingi să fie de 
acord cu adopţia, copilul trebuie să fie protejat, spusese ea. 
Acesta este principiul obligatoriu al casei. Niciun copil 
adoptat nu trebuie să ajungă vreodată într-o situaţie în care 
să fie vizitat de părinţii săi biologici - cu excepţia cazului în 
care solicită chiar el asta, după ce a crescut. 

Nu avea nimic la mână cu care să o poată convinge. Nu o 
putea mitui sau ameninţa, deoarece şi cea mai mică urmă 
de scandal în care ar fi fost implicaţi amândoi i-ar fi aruncat 
în abis. Şi tot nu ar ajunge să îl vadă pe fiul său. 

In seara aceea, în Kongslund, se ridicase în picioare şi se 
dusese un etaj mai jos, iar ea l-a lăsat să facă ce voia. Era 
conştient că planul său era inutil, altfel ea l-ar fi oprit. Cu 
toate acestea, el a coborât pe scări, pe lângă femeia în 
verde, care se îndrăgostise, în urmă cu o sută de ani, de un 
alt fiu nelegitim - regele Frederik al VII - şi îl urmase până 
în mormânt. 

Deschise foarte încet uşa Camerei sugarilor, pentru a nu- 
i trezi pe copiii care dormeau şi intră. O lampă verde de 
veghe era singura sursă de lumină din cameră şi rămase 
locului pentru o clipă, până când ochii i se obişnuiră cu 
iluminatul slab. Privi în jur. Pe un perete erau patru paturi şi 

560 


- ERIK VALEUR - 


alte patru pe celălalt perete şi păşi mai aproape, în timp ce 
inima lui ameninţa să îi iasă din piept. De pe feţele celor 
mici nu îşi putea da seama care erau fete şi care băieţi. 
Disperat, se aplecă deasupra micilor creaturi, încercând să 
descopere ceva familiar pe chipurile lor; forma ochilor, 
curbura nasului, dar nu găsi nimic care să îl convingă. Unul 
dintre copii avea părul lung şi negru, în mod evident, o 
fetiţă. În cameră erau şapte copii care dormeau, numai 
ultimul pat de la fereastră, al optulea, era gol, aşa cum îşi 
aminti mulţi ani mai târziu. Cei şapte copii erau la fel, în 
ochii lui, cu excepţia unor diferenţe minore de tunsoare şi 
culori ale părului, iar el simţi o furie extraordinară faţă de 
femeia care le controla vieţile şi a cărei hotărâre nu putea fi 
strămutată. 

Magna rămase, pentru un timp, în pragul uşii, înainte ca 
el să îi observe prezenţa. 

— Pleacă! spusese ea, ca o mantra. 

Speranţa era moarte lentă, dar sigură - şi în acea 
secundă i-ar fi plăcut să ucidă. Probabil că singurul gând 
care îl opri a fost acela că îşi pierdea, astfel, ultima şansă 
de a-şi găsi copilul. 

În acea noapte fusese convins că abordarea analitică şi 
planificarea detaliată i-ar fi adus, până la urmă, ceea ce îşi 
dorea. 

Acum stătea la masă, în ceața de dimineaţă care se 
aşternuse deasupra golfului ladului său foarte privat şi 
punea la cale un plan despre care Carl Malle nu avea nicio 
idee. De îndată ce va ajunge prim-ministru, va cere din nou 
mostrele ADN ale băieţilor care fuseseră în acea noapte în 
Camera sugarilor: Asger, Severin, Orla, Peter şi Nils. In 
1961 nu existau posibilităţile tehnice şi, oricum, Magna nu 
ar fi fost de acord niciodată. Mai târziu, el făcuse un test 
prin intermediul lui Carl Malle, test care nu dăduse niciun 
rezultat. Tehnologia era prea nouă şi netestată, declaraseră 
laboranţii. Carl Malle, care pe atunci nu mai era în cadrul 
poliţiei, refuzase să dea la examinat un al doilea eşantion. 
Riscul era prea mare. Ar fi trebuit să implice prea mulţi 

561 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


oameni, care ar fi început să îşi pună întrebări cu privire la 
cerere şi la întreaga anchetă. 

Dar o cerere din partea şefului guvernului nu ar fi putut-o 
refuza nimeni. Şi mai presus de toate, ancheta ar putea fi 
făcută sub pecetea secretului - o chestiune de stat, despre 
care ar fi ştiut numai el şi medicul care ar fi examinat 
mostra. Astfel ar fi fost în siguranţă. 

Apoi l-ar fi găsit, în cele din urmă, pe copilul pe care îl 
pierduse. Fiul său. 

In felul acesta, viaţa - propagarea rădăcinilor sale - ar 
intra în cursă cu moartea prim-ministrului. 

Era extrem de important ca omul din cel mai important 
birou al ţării să moară înainte de a-l putea demite, în mod 
ruşinos, pe ministrul său de stat, din cauza poveştii idioate 
cu băiatul tamil. 


La câteva minute după miezul nopţii, se auzi o bătaie în 
uşa aripii de sud. Paznicul de noapte deschise. Era Asger 
Christoffersen, care venise cu taxiul din gara centrală la 
Kongslund. Nu arăta ca şi cum ar fi avut o călătorie liniştită, 
după o zi la fel de liniştită. Probabil că se gândise la 
conversaţia cu părinţii săi de când plecase din Århus, unde 
îşi petrecuse o zi într-o lipsă totală de mişcare, într-o 
cameră de hotel cu vedere la turnul catedralei. 

Ceilalţi adormiseră deja, dar eu făcusem un ibric de ceai 
şi îl dusesem în camera din grădină, unde stătea cu ochii 
închişi şi cu mâinile împreunate, de parcă se ruga. 

Imi povesti despre vizita lui în casa în care crescuse. 
Despre trădarea pe care le ceruse părinţilor săi adoptivi să 
o recunoască şi despre reacţia lor. Suna de parcă ar fi vrut 
să îşi ceară scuze pentru acţiunile sale. 

Am rămas uluită. 

— In toţi aceşti ani ai purtat această furie în tine şi dintr- 
odată, în câteva secunde, a dispărut şi ai mustrări de 
conştiinţă pentru cei care te-au adus în această situaţie? 
Trebuie să mai fie ceva! Povestea nu se poate încheia atât 
de uşor. Ca o discuţie lipsită de importanţă, purtată la cină 

562 


- ERIK VALEUR - 


- cu vinete. Nu ştiu de ce am rostit acest cuvânt ca pe o 
acuzaţie. 

— Nu am idee de ce a decurs aşa, Marie. Dar acum am 
spus-o şi poate că ei se vor gândi la asta. Tatăl meu a fost 
un profesor fantastic - în special pentru elevii slabi. Asger 
mă privi aproape sfidător. Era absurd. Putea empatiza cu 
orice problemă. Le ţinea cursuri altor cadre didactice 
despre cum ar trebui să se ocupe de elevii dificili. Era 
bunătatea în persoană. Asger făcu o pauză. Te rog să mă 
scuzi... Spun numai prostii, îmi zise el. 

După ce şi-a băut ceaiul, m-a urmat până în camera 
regelui, unde rămase, ezitând, la uşă. 

L-am aşteptat la fereastră până când s-a hotărât să intre. 
Am stat în întuneric unul lângă altul, fără a ne atinge, 
privind cerul de deasupra insulei Hven. Era aproape cu 
două capete mai înalt decât mine. 

Mă făcea să mă simt nervoasă, durerea lui, apropierea lui 
fizică, nu ştiu ce era. L-am invitat să ia loc în scaunul meu 
cu rotile şi să folosească telescopul meu. 

Genunchii îi ajunseră la piept când aşeză picioarele pe 
suporturi şi se aplecă pentru a ajunge cu ochii la înălţimea 
telescopului. Stătu pentru un timp şi privi în întuneric. 

— Este foarte frumos, Marie, spuse. 

Suna de parcă ar fi vrut să spună: „Eşti foarte frumoasă, 
Marie.” Dar, desigur, erau (aşa cum spunea Magdalene) 
fantezii sub clar de lună din sertarul cel mai de jos. 

Ridică telescopul un pic mai sus. 

— Pot vedea Carul Mare şi nebuloasa... Nu fusese 
niciodată atât de aproape de mine. Intotdeauna am... am 
râvnit la... 

Am înlemnit. 

— ..„„Andromeda, spuse. 

Am răsuflat. 

— Cred că nu este prevăzut ca noi, oamenii, să ne 
apropiem foarte mult de adevărul absolut, spuse el cu un 
zâmbet. Cu toate acestea, sunt recunoscător că m-ai trimis, 
la acea vreme, la mama mea adevărată. Ai avut dosarul? 

563 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Apropierea lui mă înmuiase atât de mult, încât m-am 
hotărât, în aceeaşi secundă, să spun adevărul. Am respirat 
adânc şi am aşteptat să vină propoziţia prin care să îi spun 
că nu ştiu de unde vine. Şi apoi am spus: 

— Am luat toate dosarele din biroul Magnei... încă de la 
unsprezece ani. Se află într-un loc secret, pe care îl cunosc 
numai eu. Dar sunt lipsite de importanţă. În dosare chiar nu 
scrie nimic despre părinţii biologici... nici despre a; tăi 
Chiar nimic. Nicio informaţie. 

Făcusem un pas hotărâtor în necunoscut. 

Se ridică de pe scaunul cu rotile, care se mişcă înapoi cu 
câţiva centimetri, pe vechile sale cauciucuri. 

— Nu este nimic acolo? întrebă. 

— Nu. 

— Dar... mama mea... 

În privirea lui am văzut cum apare panica. 

— Nu a fost mama ta, am spus eu ferm. Era, de fapt, o 
femeie, care şi-a dat, la un moment dat, copilul spre 
adopţie, la Kongslund - un băiat, dar nu erai tu. 
Mărturisirea bruscă mă făcuse să sâsâi atât de tare, încât 
nici Magdalenei, care era sus, în casa ei cerească, printre 
nori, nu avea cum să-i scape. Dar ea nu se grăbi, ca în alte 
vremuri, să îmi dea o mână de ajutor. Şi lui Severin i-am 
dat un număr de telefon, atunci când a sunat la Kongslund 
pentru a afla cine sunt părinţii lui. Şi acest număr era 
greşit... 

— Dar toţi anii în care... 

Făcu o pauză. 

— Da. În primul rând, a trebuit să mă asigur că locuieşte 
în Brorfelde, în apropierea vechiului observator. Ştiam că 
era important pentru tine. 

Ochii lui Asger nu exprimau nicio urmă de furie - numai o 
surprindere profundă. 

— Mi-ai dat totul atunci, când te-am vizitat... fără 
rezerve. Şi mi-am dorit atât de mult să ţi-o înapoiez pe 
mama ta naturală, care să fie mai bună decât altele şi, în 


564 


- ERIK VALEUR - 


plus, care să locuiască în apropierea celui mai cunoscut 
observator din Danemarca. 

— Atunci când m-ai vizitat? 

— Da, am spus. Acum nu mai exista cale de întoarcere. 
În sanatoriul de pe coastă. Mi-ai dăruit întreaga galaxie - şi 
chiar galaxia vecină - şi toate poveştile pe care mi le-ai 
spus. Şi m-ai invitat să te vizitez în Århus. Dar, bineînţeles, 
nu am venit. _ 

Asger Christoffersen îşi dădu ochelarii jos, încet. In 
aceste secunde în care sensul cuvintelor mele fulgera prin 
întuneric, până la el, nu mai avea nevoie de ochelari, 
oricum. 

— Tu eşti fata oarbă...? întrebă, dintr-un motiv sau altul, 
la prezentul istoric. 

— Da... adică... bineînţeles că nu eram oarbă, a fost 
numai o acoperire. Alibiul meu pentru asistentele medicale, 
pentru a mă lăsa să intru, nefericita fată oarbă de la 
Institutul pentru nevăzători. 

Mi-am plecat capul. Sâsâitul meu se întorsese atât de 
puternic, încât de-abia mai înţelegeam eu însămi ce 
spuneam. Probabil, la acel moment, eram deja nebună - 
nebună de dorul pentru a-i revedea pe cei... pe singurii 
care mi-au fost vreodată aproape. 

— Dar de unde ştiai unde sunt? Cum m-ai găsit acolo? 

Asger părea complet confuz. Probabil că ştia deja 


răspunsul. 

Nu am răspuns, având în vedere că sâsâiam atât de 
puternic. 

— Doamne, spuse el după un timp. Ne-ai urmărit? Ne-a; 
spionat? 


— Şi Susanne te-a vizitat, i-am spus. 

Îi vorbeam despre trecut. Asta era una dintre cele mai 
simple sarcini ale mele. 

— Ce este cu ea? 

Acum confuzia lui era completă. 

— Nu ai fi făcut totul pentru ea atunci? Puteam vedea că 
pierduse firul cu gândul la Susanne. Ea te-a părăsit, dar eu 

565 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


eram acolo când aveai nevoie de cineva. Ai suferit din 
cauză că erai un băieţel. Ai fi preferat să fii un om de 
ştiinţă, care să aibă totul sub control. Dar ai stat acolo, 
neajutorat, ai privit pe deasupra apei şi pe cer şi, până la 
urmă, a venit cineva şi te-a mângâiat. Nu este acesta 
singurul lucru care înseamnă ceva? 

— Doamne, repetă. 

El, care în realitate nu credea în nimic altceva decât în 
elementele cuantificabile şi vizibile. 

— Ceea ce a făcut ea a fost foarte periculos, am spus. 

— Ce a făcut? _ 

— Da, am răspuns. Susanne. În dimineaţa în care le-a dat 
drumul canarilor. Nu ar fi trebuit să facă asta. Susţine că nu 
a fost ea, dar ea a fost. Nu există nicio altă explicaţie 
logică. 

Asger nu spuse nimic. 

— Înainte de a pleca alaltăieri să îşi viziteze părinţii în 
peninsulă, ea mi-a povestit despre mama ei. Chiar dacă a 
fost numai mama mea adoptivă, ne asemănăm prin două 
calități importante - tăria şi agresivitatea noastră. 
Samanda trebuia să fie protejată de cineva ca mine. De 
aceea ea şi-a tinut fata atât de strâns legată de ea. Tatăl 
meu era mult prea slab. Cred că le era teamă de ceea ce 
zăcea în mine - şi aşteptau să se întâmple dezastrul. şi 
apoi păsările au zburat. Acestea au fost cuvintele ei. 

Susanne stătuse pe scări lângă mine, în timp ce aştepta 
taxiul. Ea şoptea, astfel încât să o aud numai eu, cu faţa 
foarte aproape de a mea. 

— Ştiam asta foarte bine, spuse ea. Când am plecat din 
Vâghaj am ştiut prea bine cui îi va fi cel mai greu, chiar 
dacă nu am rostit-o cu voce tare. Nici Josefine, nici Anton, 
ci, bineînţeles, Samanda. Simţea cum vina o apasă pe 
umeri, pentru că ea era cea adevărată, iar eu cea falsă - 
proscrisa. Îmi petrecusem întreaga copilărie făcând-o să 
simtă această vină, pentru că mă simţeam la fel ca mulţi 
alţi copii adoptați. Când adevărul a ieşit, în cele din urmă, 
la lumină, nu m-a distrus pe mine, ci pe ea. Josefine şi-a dat 

566 


- ERIK VALEUR - 


seama, dar prea târziu. În ziua în care ea a numit-o pe 
mama mea adevărată o curvă din Hamburg, nu a reuşit să 
distrugă nimic în mine - nici măcar în ea sau în soţul ei, ci 
în propria lor fiică. 

Stătusem încordată pe scări, fără să mă îndoiesc o 
secundă că avea dreptate. Şi apoi a venit poanta propriu- 
zisă, pe care nu puteam să i-o povestesc lui Asger, despre 
Samanda care se înecase în lac. 

Când eram mici, i-am spus întotdeauna poveşti despre 
lac - care ar fi trebuit să fie ultima noastră soluție dacă 
totul ar fi devenit greu de suportat - şi că eu văzusem, 
odată, figura unei fetițe în apa întunecată... în adâncurile 
întunecate, în liniştea şi pacea care existau numai acolo, 
jos. l-am povestit despre noi două - departe, pe întinsul 
lacului, două Degeţici, care într-o zi ar fi călătorit în lume, 
pe aceeaşi frunză de nufăr... M-a privit cu nişte ochi ciudat 
de strălucitori. Dar o frunză de nufăr poate ține două 
Degețici? Aceasta este chintesența basmului, nu? Degețica 
cea falsă trebuia să piară, pe când cea adevărată 
supravieţuieşte. Eu ştiam finalul - dar Samanda nu ştia 
nimic despre nebunia, despre răul care exista în lume. Si 
apoi s-a înecat în lac - aşa cum am ştiut de la bun început 
că se va întâmpla. 


Casa se afla, de cinci generaţii, în posesia familiei 
Ingemann - care se numea aşa de la căsătoria Josefinei cu 
Anton Ingemann Jørgensen - între dealurile din Vâghoj. 

Cei doi bătrâni stăteau la masa din lemn masiv din 
spatele casei, învăluiţi, ca întotdeauna, într-o tăcere 
impenetrabilă. Făcuseră pactul să rămână împreună - din 
motive pe care nimeni, în afară de ei, nu le cunoştea - şi 
astfel schimbau cât se putea de puţine cuvinte. Făceau 
schimb de opinii, în general, despre lucruri practice şi 
puteau discuta o oră despre sendvişurile care reprezentau 
micul dejun, fără a spune, practic, nimic. 

Fiica lor, Susanne, sosise inopinat cu un taxi din 
Kalundborg. Se aşezară pentru a doua oară la masă, fără 

567 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


niciun cuvânt, deşi Anton şi Josefine simțeau că fiica lor ar 
vrea să le spună ceva. De la înmormântarea Samandei, 
petrecută cu mai mult de treizeci de ani în urmă, fiica 
rămasă îi vizita numai o dată la trei sau la patru ani şi, de 
fapt, numai pentru că încă ţinea la tatăl ei. Ele nu se 
plăceau, dar el era singurul care, în anii în care relaţia 
Josefinei cu Samanda devenise din ce în ce mai apropiată, îi 
oferea siguranţă. Se ducea să îi viziteze, dar nu rămânea 
niciodată mai mult de o noapte. 

A treia zi, luau micul dejun împreună, cu faţa spre dealul 
de un verde-închis, pe care o cruce mică, de culoare albă, 
marca locul de veci al Samandei. 

Avea, probabil, un metru înălţime, nu mai mult şi, ca 
întotdeauna, mâinile pricepute ale lui Anton fuseseră cele 
care legaseră scândurile înguste, din mesteacăn, vopsite în 
alb, cu un fir acoperit şi el cu vopsea albă - la fel cum 
construise şi voliera pentru cei doisprezece canari ai 
Josefinei şi Samandei. Şi pentru cel de-al treisprezecelea. 

Susanne îşi luă şervetul de pe genunchi şi îl aşeză în faţa 
ei, pe masă. Apoi arătă spre crucea cea albă şi rupse 
tăcerea. 

— Nu ea a fost cea care mi-a distrus lucrurile, spuse ea. 

Anton puse furculiţa deoparte, apoi cuțitul, dar nu spuse 
nimic. Josefine îşi puse ceaşca jos. 

— Toată lumea a crezut că ea a fost, dar nu este aşa. 

— Ce nu a fost? întrebă Anton încet. 

— Am fost chiar eu cea care s-a enervat acolo... la 
şcoală... Eu mi-am distrus bicicleta. Şi eu v-am făcut să vă 
fie milă de mine. Voiam ca vina să cadă pe Samanda - 
chiar dacă nimeni nu îndrăznea să o spună cu voce tare, 
pentru că nu exista nicio dovadă. Chiar şi voi aţi crezut că 
ea a fost. Cu toţii au crezut că ea a fost. 

Josefine îşi pusese ambele mâini pe masă şi îşi feri 
privirea, în timp ce clătina uşor din cap, de parcă ar fi vrut 
să alunge cuvintele. Părea că se uita spre crucea albă 
singuratică de pe deal, parcă ar fi sperat că, de acolo, se 
putea opune revelaţiei şocante a Susannei. Dar nu se 

568 


- ERIK VALEUR - 


auzea decât sunetul vântului printre stejarii care mărgineau 
lacul în care dispăruse Samanda. 

— Nu ştim despre ce vorbeşti, spuse Anton. 

Era o raritate ca el să îşi includă soţia în opiniile sale 
personale - şi acest răspuns părea să îi consume multă 
energie. 

— Cine sunt părinţii mei adevăraţi? întrebă Susanne 
Ingemann. 

— Ce vrei să spui? zise Josefine. 

— Cine este mama mea adevărată - cea pe care ai 
numit-o o curvă din Hamburg... ? 

Acum, Susanne o privea direct pe Josefine, care rătăcea 
cu privirea pe cerul de deasupra dealului şi clătina din nou 
din cap, aproape imperceptibil. 

— După moartea Samandei mi-am căutat părinţii 
adevăraţi, dar nu am găsit nimic - pentru că nu există 
niciun document. Susanne se întoarse spre tatăl ei. Cine 
sunt ei? 

— Nu am avut niciodată niciun fel de document - ştim 
doar ce ne-a spus directoarea şi asta nu ne-a servit la 
nimic. 

Susanne îl crezu. Nu minţise niciodată. 

— Tu eşti de vină, spuse brusc Josefine, fără a întoarce 
capul, de aceea nu era foarte clar dacă afirmaţia era 
îndreptată spre Susanne sau spre soţul ei. 

— Cine este de vină? întrebă Susanne. Uită-te la mine, 
mamă! Eu sunt de vină? 

— Nu ştiu dacă este momentul potrivit... începu Anton, 
dar obiecţia sa era prea târzie. 

Josefine se întoarse spre fiica ei, iar vorbele ieşiră clar şi 
răspicat din gura ei: 

— Tu mi-ai luat-o de lângă mine. 

— Te referi la... Samanda... sau la Afrodita... pasărea aia 
idioată? Îţi mai aminteşti cum a făcut oul acela imens... M- 
am tăvălit pe jos de râs trei săptămâni după aceea. De 
acolo a început totul. 


569 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Josefine scoase un scâncet şi închise ochii. Soţul ei stătea 
lângă ea, tăcut, cu gura căscată. 

— De acolo a început totul, mamă - cu păsările, iar pe 
acelea le-ai cumpărat. Ştiu foarte bine ce simbolizau. 

— Cu toate acestea, nu ar fi trebuit să le dai drumul...! 
De data aceasta era Anton cel care luase cuvântul şi, în 
acelaşi timp, îşi pusese mâna lui mare pe braţul Susannei. 
Dar nu contează, te-am iertat de mult. 

— Voi m-aţi iertat...? Consternarea îi inundă faţa 
Susannei. M-aţi iertat - pentru ce? 

— Pentru păsări. Bărbatul masiv ezită. Tot tu ai fost... Nu 
se poate să fi fost Samanda. 

In dreapta lui, Josefine stătea nemişcată în faţa micului ei 
dejun neatins. 

Susanne se aplecă spre ea. 

— li spui tu adevărul, mamă - sau trebuie să o fac eu? 

Aceasta nu se mişcă. 

— Adevărul...? 

Vocea tatălui ei tremura uşor. Ar fi trebuit să se refugieze 
pe cerul senin de deasupra Vâghoj. 

Cu o mişcare bruscă, mâna stângă a Josefinei mătură 
farfuria de pe masă. Felia de pâine ateriză, cu partea unsă, 
pe picioarele lui Anton. Acesta o luă cu o mişcare mecanică 
ciudată şi o aşeză din nou pe masă. 

— Tu le-ai dat drumul! strigă Josefine. Tu le-ai... Dacă nu 
ai fi urât-o atât de tare pe sora ta, asta nu s-ar fi întâmplat 
niciodată...! 

— Într-un fel, poate fi adevărat, mamă, că eu sunt de 
vină. Dar tu le-ai dat drumul. În acea dimineaţă... Te-am 
văzut. Te-am auzit cum coborai scările şi te-am urmărit. Am 
văzut cum ai deschis uşa volierei şi apoi uşa de la 
bucătărie... După aceea te-ai întors în pat. Tu ai fost, iar eu, 
în toţi aceşti ani, m-am tot gândit din ce cauză. 

— Tu le-ai dat drumul păsărilor? Anton arăta la fel de 
neajutorat, exact ca în acel moment din curte, atunci când 
soţia lui îl anunţase că rămăsese însărcinată şi că ar fi fost 
mai bine dacă ar fi dat-o înapoi pe Susanne. Dar, în loc să 

570 


- ERIK VALEUR - 


se lase purtat de şoc în manevrele sale tipice de zbor, aşa 
cum Susanne îl văzuse de atâtea ori, pentru ca mai apoi să 
revină în corp după ce pericolul trecuse, de data aceasta 
rămase acolo şi îşi apucă strâns soţia de încheietura mâinii. 
Le-ai dat drumul păsărilor?! 

— Da, spuse Susanne de pe cealaltă parte a mesei. Când 
preferata ei, Afrodita, a murit, ea s-a răzbunat cu cruzime 
pe noi toţi - şi pe ea s-a pedepsit cel mai mult. Aşa ar 
interpreta lucrurile orice psiholog de la Kongslund, în primul 
an de practică. 

Josefine se holba la faţa de masă şi la locul unde stătuse 
farfuria ei. 

— Cred că Samanda şi-a dat seama că tu ai fost... A 
simţit cumva. Şi asta a speriat-o. Şi mai cred că a 
descoperit şi al doilea secret al tău, mamă - cel pe care eu 
l-am ştiut dintotdeauna. 

— Secret? Din nou vorbise Anton. 

— Acela că Samanda nu este copilul vostru. Este numai 
al tău - nu-i aşa, mamă? 

Timp de o clipă domni liniştea absolută. Nu se mai auzea 
decât vântul printre stejarii de pe lac. In secunda 
următoare, Josefine scoase un strigăt puternic şi se smulse 
din strânsoarea lui Anton. La mişcarea bruscă, toate 
paharele se răsturnară pe masă. 

— Da, spuse Josefine, iar vocea îi era mai puternică, aşa 
cum o auzisem cu mulţi ani în urmă. Da... A ghicit că eu am 
eliberat păsările. Şi atunci i-am povestit totul. Că tatăl şi cu 
sora ei s-au bucurat de boala cumplită a Afroditei şi că au 
strâns-o de gât undeva în pădure şi că au aruncat-o într-o 
groapă în care nimeni să nu o mai găsească vreodată. Și 
apoi a trebuit să o calmez şi i-am spus că ea nu este 
înrudită cu voi... 

— Deci i-ai povestit Samandei din ce motiv pe ea o 
iubeşti, iar pe mine nu? 

Josefine îşi lăsă capul în jos, dar vocea îi era extrem de 
clară. 

— Aş fi vrut să plec cu el, spuse ea. 

571 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Ai fi vrut să pleci cu cel pe care l-ai iubit, dar nu ai 
făcut-o. 

— l-am povestit totul Samandei... Că aş fi plecat cu tatăl 
ei adevărat, dacă... 

Se opri. 

— Dacă ai fi avut cea mai mică urmă de curaj, continuă 
Susanne. 

Josefine începu să plângă. 

Anton stătea acolo şi nu se mişca. Faţa îi era complet 
imobilă. 

Susanne se ridică. 

— Ce viaţă! Mai întâi ai născut-o pe Samanda într-o 
minciună, ca pe un copil secret din flori, apoi eu am adus-o 
la agonie cu furia mea distrugătoare şi cu poveştile mele 
despre lac, apoi mama ei îi povesteşte că nu este fiica 
tatălui ei, ci a unui bărbat străin - a unui şarlatan şi a unui 
globe-trotter, care este plecat de mult şi care nu se va mai 
întoarce. Şi nu ai avut curaj nici cât să îl urmezi până la 
gardul grădinii... 

Din nou, Josefine răspunse numai cu un scâncet. 

— Şi, pentru ca lucrurile să fie şi mai rele, a avut un tată 
care nu a înţeles niciodată ce se întâmplă. 

— Aş fi plecat cu el, şopti Josefine. 

Susanne se dădu un pas mai aproape şi se aplecă spre 
faţa mamei sale. 

— Ai rămas însărcinată în mod intenţionat, mamă? 

Înainte ca Josefine să poată răspunde, Anton se ridică de 
pe scaunul lui. 

— Nu mai pot rămâne aici. 

Cele cinci cuvinte ieşiseră lent, cu câte o pauză după 
fiecare silabă, dar atât de clar, încât oricine putea înţelege 
că aceasta era o decizie care nu mai putea fi anulată. Nu va 
mai sta niciodată lângă soţia lui, nu va mai împărtăşi 
niciodată tăcerea cu ea. 

Josefine nu răspunse la ultima întrebare. 

Rămase singură la masă, cu privirea aţintită spre orizont. 
Cred că nu i-a văzut pe soţul şi pe fiica ei plecând, şi mai 

572 


- ERIK VALEUR - 


cred că nici nu îi păsa. Stătea acolo exact aşa cum o 
văzusem prima dată, prăbuşită pe banca de sub tufele de 
alun, cu privirea îndreptată spre sud, ascultând un mesaj 
pe care numai ea îl putea auzi. Şi încă se afla acolo când 
întunericul se lăsa pe promontoriu. 


573 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


__30 
PRĂBUŞIREA 


29 IUNIE 2008 


Într-un fel, m-am gândit că Susanne va fi prima dintre 
copiii din Camera elefanților care va ceda sub presiune şi 
va dezvălui ceva ce nu trebuia să ştie nimeni. 

Ar fi trebuit să ştiu că momentele grele din trecutul ei o 
întăriseră. Şi ar fi trebuit să îmi dau seama că prăbuşirea se 
va declanşa dintr-un loc complet diferit - şi mult mai 
repede decât ar fi putut oricine reacţiona. 


În sală nu era nici măcar o singură figură care să nu 
zâmbească, deşi grimasele nervoase ar fi fost mult mai 
potrivite. 

Mai mult de o mie de oameni - directori, ingineri, 
jurnalişti şi personalităţi stăteau umăr la umăr în sala 
imensă de festivități a postului Channel DK din subsolul 
Trabucului. Când starea de spirit ajunsese la punctul 
culminant, de-abia mai era loc de ridicat paharele şi ţinut 
toasturi. Profesorul tocmai deschisese festivitatea cu citirea 
unei telegrame pe care o primise de la biroul prim- 
ministrului în urmă cu câteva minute: 

— Doresc toate cele bune postului Channel DK pe viitor, 
scrisese şeful guvernului de pe patul său de spital. 

Peter Trøst Jørgensen stătea în spatele sălii. Dădea din 
cap către simpatizanţii care se înghesuiau în jurul lui, cât se 
putea de politicos; în unul dintre grupurile celebrităților 
stătea cea de-a doua sa fostă soţie care, la trei luni după 
căsătorie, înființase clubul Sotiile oamenilor celebri. 

Chiar dacă profesorul, după turneul naţional de succes 
pe care îl sărbătoreau astăzi, era în vervă, Peter Trast nu 
avea nicio îndoială că şeful său avea să îl concedieze din 
cauza afacerii Kongslund. Bineînţeles că nu chiar acum. 
După finalizarea cu succes a campaniei al cărei punct 

574 


- ERIK VALEUR - 


principal de atracţie fusese, până la urmă, Peter, el trebuia 
să mai aştepte câteva luni - dar execuţia ca atare era o 
afacere încheiată de mult. Mai întâi, Peter va apărea din ce 
în ce mai puţin pe micul ecran, apoi îşi va pierde funcţiile 
executive şi contactul cu presa şi, în cele din urmă, 
profesorul va scoate din pălărie o nouă vedetă. Peter va fi 
uitat înainte ca cineva să poată protesta. Aceasta era 
lumea de ambele părţi ale ecranului. 

În realitate, postul care avusese înainte atât de mult 
succes era în pragul falimentului - aşa că puteau să râdă 
cât voiau şi se puteau felicita sau puteau dansa până la 
miezul nopţii pe muzica propriei formaţii, căci nu mai conta. 

Încă o dată, profesorul se duse la pupitru, cu pipa sa 
preferată în mâna dreaptă, ţinând cel mai ciudat discurs 
din scurta istorie a postului. 

— Dubiile, spuse el. Dubiile îi pot ucide pe oameni şi pot 
distruge posturile de televiziune. Ele reprezintă singurele 
găuri din armura cu adevărat importantă a evoluţiei. Mulţi 
oameni dezvoltă, din copilărie, o stimă de sine scăzută, iar 
această boală este foarte, foarte periculoasă. In acest 
moment, primii dintre spectatori începură să se mire. 
Lăsăm la voia întâmplării cei mai importanţi ani din vieţile 
noastre şi, de multe ori, pe oamenii nu prea sănătoşi, 
părinţii noştri, care încă suferă de trauma pe care au trăit-o 
în copilăria lor şi, de aceea, ajungem cu toţii să avem o 
existenţă infirmă, pe jumătate dezvoltată, măcinată de 
dubiile interioare, zi după zi. 

Ultimul cuvânt a fost urmat de un acces de tuse, în urma 
căruia se lovi cu pieptul de microfon. Peter Trast se întrebă 
dacă nu cumva profesorul se urcase beat la pupitru. 

Ar fi avut o mulţime de motive. 

Scuipă un jet de zeamă cu tutun pe dalele lustruite de 
marmură - nici asta nu mai făcuse niciodată - şi astfel 
demonstră un declin care îi alarmă, în mod evident, pe 
angajaţii şi invitaţii prezenţi. 

— Acesta este motivul pentru care noi, noi cei care 
controlăm mass-media şi care selectâăm informaţiile, 

575 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


apelăm la o simplă capacitate proprie, cu care nimeni nu ar 
trebui să se ruşineze... profesorul îşi aşeză mâna pe 
cravată... şi anume capacitatea de a ne iubi pe noi înşine. 
Numai această iubire contează cu adevărat, pentru că ne 
ajută să eliminăm dubiile... 

Mulțimea aplaudă ezitant, în mod evident, toată lumea 
pierduse firul. 

În încheiere, gurul televiziunii strigă: 

— Dacă această dragoste moare, ne vom întoarce la 
părinţii noştri care ne-au pus toate nenorocitele lor de 
psihoze în leagăn! 

Angajaţii îl priveau îngroziţi. 

Profesorul îşi vărsase pe unul dintre pantofii extrem de 
lustruiţi zeama de tutun, fără a observa. 

— „„.atât de simplu este! spuse el. 

Apoi cobori de pe scenă şi dispăru din sala de festivități, 
spre uşurarea tuturor. După câteva minute, nivelul de 
zgomot crescu din nou şi toată lumea se întoarse la 
aşteptările pentru viitor. Discursul ciudat fu aproape uitat. 

In dimineaţa următoare, angajaţii, care în ciuda 
mahmurelii şi a nopţii pierdute, apăruseră cu toţii loiali la 
muncă, auziră de îmbolnăvirea bruscă a vedetei lor de 
televiziune. 

Dis-de-dimineaţă, Peter Trøst ceruse ajutorul din biroul 
său de director de la etajul nouă, pentru că nu se mai putea 
ridica. Picioarele îi erau complet amorţite. 

Medicii şi fizioterapeuţii din Trabuc îi consultaseră pe 
chirurgii ortopezi din Rigshospital, dar nici specialiştii nu 
aveau niciun leac. In cele din urmă, Peter Trøst Jorgensen 
fusese internat în Rigshospital unde, pentru siguranţă, 
fusese dus la secţia pentru infecţii necunoscute, potenţial 
fatale. 


L-am visat din nou pe Nils Jensen şi, în visul meu, ştiam 
că el încă nu îndrăznise să le pună părinţilor săi întrebarea 
înfricoşătoare - deşi era inevitabil, pentru clarificarea 
afacerii Kongslund. L-am văzut în faţa ochilor, în cimitirul 

576 


- ERIK VALEUR - 


Assistens, unde tatăl său fusese paznic de noapte şi unde, 
atunci când era copil, mergea întotdeauna să se joace. Aici 
îşi dezvoltase simţurile pentru lumină şi întuneric, de care 
beneficiase în primele sale fotografii alb-negru. 

Vizita în mod repetat mormântul marelui scriitor, 
împreună cu tatăl său. Viața noastră pământească de aici 
este sămânța eternității, oasele noastre mor, dar sufletul 
nu poate pieri! scria pe piatra funerară - cuvintele 
scriitorului fiind marcate pentru posteritate. Nils spera din 
tot sufletul ca acest lucru să fie adevărat. Avea să îi 
adreseze o întrebare importantă omului a cărui viaţă fizică 
se stinsese de mult. 

În visul meu, el stătuse câteva minute pe gânduri, în faţa 
mormântului, încercând să prindă cuvintele care i se 
învârteau prin cap. Trebuia să găsească o introducere 
potrivită. Nils îşi aminti de poveştile despre copiii singuri, 
ca Degeţica, Rățușca cea urâtă şi Fata care a călcat pe 
pâine - şi exact acest ultim basm îl adusese la mormântul 
scriitorului. Răspunsul acestuia ar fi fost decisiv pentru 
întrebarea referitoare la modul în care ar trebui să se 
comporte cu părinţii lui, după ce Marie îl demascase ca 
fiind copil adoptat. 

Ca şi mai înainte, închise ochii şi îşi imagină cum sufletul 
autorului basmului iese, neobservat de nimeni, din 
mormânt, pentru a răspunde oaspetelui. Purta o pălărie 
înaltă, transparentă, aşa cum apărea mereu în fotografiile 
vechi. Omul slab, cu haine cernite, se apleca galant şi îl 
saluta pe Nils cu cuvintele: Ce surpriză extrem de plăcută. 
Vă urez bun venit din nou aici. Scriitorul aproape că îşi 
ridicase pălăria cea înaltă. Cărui fapt îi datorez onoarea? 

— Trebuie să îmi spuneţi o poveste, o poveste complet 
diferită. Înainte, asta îi spuneaţi mereu tatălui său, atunci 
când eraţi aici. Era un ritual pe care îl cunoşteau toţi trei. 

Vreti să spuneți - o poveste adevărată - una care începe 
cu cuvintele A fost odată ca niciodată? 

— Bătrânule scriitor, spune-mi povestea care mi-a plăcut 
întotdeauna... cea despre băiatul care a călcat pe pâine. 

577 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Despre băiatul care a călcat pe pâine...? În vocea 
scriitorului se auzea uimirea. 

— Da, aceea...! De ce ai scris această poveste...? Mi-ar 
plăcea să ştiu. 

Dragă prietene, ar trebui să ştii că nu există o explicație 
pentru toate. Şi basmul la care faceți referire nu este 
despre un băieţel - aşa cum ați fost şi dumneavoastră, ci 
despre o fetiță căreia i-a mers rău. Şi, de fapt, cam asta 
este ideea. 

O veveriţă ţopăi peste potecă şi dispăru între şipcile 
gardului ce înconjura mormântul. 

Povestea fetei care a călcat pe pâine pentru a nu-şi 
murdări pantofiorii şi căreia, de atunci, totul i-a mers pe 
dos, lucru binecunoscut, este scris şi chiar tipărit. Vocea 
scriitorului crescu în intensitate, urlă ca vântul printre plopi, 
apoi redeveni o şoaptă, la fel de liniştită ca paşii grăbiţi ai 
veveriţei, în timp ce urca pe un trunchi de copac. Scriitorul 
începu: Era un copil sărac, mândru şi arogant; în ea era o 
sămânță rea, cum se spune. Incă de mic copil îşi găsea 
plăcerea în a prinde muşte, a le smulge aripile şi, în 
această stare, a le arunca la reptile. Mai târziu, prindea 
cărăbuşi şi gândaci de bălegar, băga câte un ac în fiecare, 
apoi îi împingea într-o frunză verde sau o bucată de hârtie 
de la picioarele ei şi sărmana insectă o apuca şi se ținea 
strâns de ea, se întorcea şi se răsucea, pentru a scăpa de 
ac. 

— Acum cărăbuşul citeşte! spuse Inge. la uite cum dă 
pagina! Odată cu trecerea anilor, făcea mai mult rău decât 
bine, dar era frumuşică, iar acesta a fost ghinionul ei... 

În acest moment, Nils îl întrerupse, deşi văzuse foarte 
bine cât de mult îi plăcea bătrânului să spună povestea din 
nou, după o pauză atât de lungă: 

— Dragă scriitorule, nu vreau să aud din nou povestea pe 
care o ştiu pe de rost, la urma urmei, era povestea 
preferată a tatălui meu. Şi nu era o fată cea care păşise pe 
pâine, ci un băiat, ştiu asta pentru că aşa mi-a spus tatăl 
meu. El a fost condamnat la viaţă veşnică în întunericul de 

578 


- ERIK VALEUR - 


sub pământ - singur. Spune-mi doar concluzia, pentru că 
nu înţeleg. Spune-mi cum a ieşit băiatul din întuneric şi, în 
cele din urmă, a devenit o pasăre micuță, care zboară în 
înaltul cerului... 

O pasăre mică se legăna în zigzagul fulgerului, în sus, în 
lumea oamenilor... începu bătrânul cu o voce clară, în timp 
ce pălăria, pe când rostea cuvintele, se ridica şi cobora 
voioasă, dar Nils îl întrerupse din nou: 

— Da, da, da. Dar spune-mi ce înseamnă totul... 

— Inseamnă? Scriitorul păru, pentru o clipă, foarte 
gânditor, apoi aproape trist. Apoi spuse: Pot rosti numai 
cuvintele care au fost deja scrise şi care fac, într-adevăr, 
parte din poveste. Şi nu pot schimba nimic. 

Nils Jensen stătu pe gânduri un timp îndelungat, cu capul 
plecat, iar în cele din urmă scriitorului i se făcu milă de el şi 
îi spuse într-o şoaptă, fină ca blana veveriţei de sus, din 
vârful pălăriei sale: Dar într-o zi, în timp ce durerea şi 
foamea o rodeau în interiorul corpului ei gol, auzi cum îi era 
rostit numele şi povestea ei fu spusă unui copil nevinovat, 
şi îşi dădu seama că micuța izbucnise în lacrimi. 

— Inseamnă că Inge nu se mai întoarce? întrebase fetița. 
Și i se răspunse: 

— Nu se mai întoarce niciodată! 

Atât de mulți ani trecuseră de când fetița fusese de 
neconsolat şi plânsese din cauza „sărăcuţței Inge”, încât 
copilul de atunci devenise femeie bătrână, pe care 
Dumnezeu voia acum să o cheme înapoi; şi chiar în acel 
moment Îşi aminti, melancolică, felul în care ea, copil fiind, 
începuse să plângă la povestea Ingăi. Acel moment şi acel 
sentiment o făceau pe bătrână să fie atât de plină de viaţă 
pe patul morții sale, încât ea izbucni din nou în lacrimi. 

ȘI aceste lacrimi şi rugăciuni răsunau ca un ecou în iadul 
adânc, gol, care ţinea prizonier sufletul chinuit şi, în acelaşi 
moment, un fascicul luminos străpunse abisul până jos la 
ea şi topi figura pietrificată a fetiţei, un înger trimis de 
Dumnezeu plânse deasupra ei, iar o pasăre mică se legăna 


579 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


în zigzagul fulgerului, în sus, în lumea oamenilor... era 
liberă. Se putea auzi că scriitorul fusese nevoit să înghită. 

Nils îl întrerupse a treia oară, iar de această dată, 
aproape nervos. 

— Toate bune şi frumoase, bătrânule scriitor de basme, 
dar nu înţeleg. Trebuie să-mi explici textul. 

— Să explic textul... ? 

Poate era vocea scriitorului, poate, pur şi simplu, un 
fâsâit slab al frunzelor. Apoi urmă o pauză lungă, în care 
veverița alunecă pe piatra funerară şi, în cele din urmă, 
dispăru. Se auzea de parcă ar fi fost înregistrată respiraţia 
grea a Pământului. Apoi totul se linişti şi curtea cimitirului 
rămase goală. 

Nils Jensen stătu acolo mult timp, ascultând şuierul 
vântului printre pomi şi, într-un final, înţelese că scriitorul 
plecase. Nils nu obținuse mult dorita lui explicaţie. 

Trebuia să le adreseze întrebarea părinţilor săi, fără a 
avea nici măcar o idee ce aveau aceştia să-i răspundă. 


— Exact aşa a fost. Nu încape nicio îndoială - şi încă nu s- 
a terminat. 

Cuvintele ieşiră fără cea mai mică ezitare, iar ministrul 
de stat ştiuse imediat că şeful său de securitate şi aliat de 
o jumătate de secol avea dreptate cu presupunerea lui. 
După găsirea în port a comisarului pensionat de la 
criminalistică, Carl Malle notase punctele principale pe o 
bucată de hârtie şi i-o arătase, înainte să ardă coala de 
hârtie într-o scrumieră mare cu emblema partidului. Ceea 
ce scria pe această listă nu trebuia să devină public. 

Comisarul mort fusese obsedat, în ultimii săi ani în 
calitate de director al departamentului Omucideri şi în 
primii ani de pensie, de clarificarea morţii misterioase a 
femeii de pe plajă, din anul 2001. Acest lucru îi fusese 
confirmat lui Carl Malle şi de văduva poliţistului. Faptul că 
trebuia să existe o conexiune cu afacerea Kongslund era 
evident, până la urmă, moarta avea o fotografie cu vila 
Kongslund în buzunar. Acesta fusese şi motivul pentru care 

580 


- ERIK VALEUR - 


soţul ei reluase cazul, după ce afacerea casei de copii 
reapăruse în mass-media. 

Nu, nu mai era nicio îndoială. Moarta trebuia să fie Eva 
Bjergstrand. Revenise în Danemarca în urmă cu şapte ani 
pentru a-i face o vizită Magnei. Dacă reuşise, fostul poliţist 
nu ştia, dar, la scurt timp după aceea, ea dispăruse nu 
departe de vila Kongslund, în circumstanţe misterioase. 
Probabil că Magna observase acest lucru, deoarece ştirea 
fusese, la momentul respectiv, publicată în ziarul Søllerød 
Posten. 

Aşadar, de ce trimisese Magna pachetul în Australia? 

Desigur, era posibil ca Eva să fi avut acolo un aliat 
secret, dar nu exista nicio informaţie despre acest lucru. 
Cealaltă posibilitate părea mult mai logică şi... 
tulburătoare. 

— Dacă a trimis coletul cu registrul... la Eva... la fosta ei 
adresă din Australia, despre care ştia că nu mai există - ar 
fi fost un gest incredibil de viclean, dar tipic Magnei. Pentru 
că, atunci, pachetul urma să se întoarcă - la ea însăşi. 
Australia este o ţară mare, foarte îndepărtată. Astfel, poate 
trece ceva timp până când oficiul poştal face operaţiunile 
pentru a încerca livrarea, iar până atunci afacerea 
Kongslund va fi uitată. Dădu din cap aprobator spre 
ministrul care stătea pe canapea. Nimeni nu ar fi putut 
descoperi registrul. Nici măcar în timpul unei percheziţii la 
domiciliu de care, probabil, se temea. Registrul trebuia să 
dispară - în cel mai rapid mod, pe de altă parte, trebuia să 
existe siguranţa că se va întoarce! 

— La naiba, Carl - unde este acest colet? A trecut deja o 
grămadă de timp. 

— Ar putea dura luni de zile. 

— Şi atunci... 

— Atunci va ajunge la Marie - moştenitoarea Magnei, 
încheie sec şeful securităţii. 

— Asta nu trebuie să se întâmple în niciun caz. Ministrul 
de stat se aplecă spre aliatul său şi şopti pe un ton rugător: 
Am putea, prin Interpol...? 

581 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Categoric nu. Nu putem să riscăm ca pachetul să fie 
deschis de altcineva în afară de noi şi să găsească registrul. 

— L-am putea prinde la oficiul poştal, înainte de a fi 
livrat? 

Ole  Almind-Enevold se făcuse palid, aşa cum se 
întâmplase de nenumărate ori în ultima vreme. 

Carl Malle se ridică şi se întoarse spre şemineul fals. 

— Să văd ce pot să fac, Ole. Chestiunea nu trebuie să 
devină publică, în niciun caz. Este absolut esenţial ca nimic, 
absolut nimic să nu răsufle. 

— Dacă acest colet ajunge la Marie... Ea este nebună cu 
adevărat. Doamne, Carl! Dacă pune mâna pe registru şi 
citeşte adevărul... adevărul Magnei... nebuna asta... Al 
doilea cel mai important om din ţară nu îndrăzni să îşi ducă 
propoziţia până la sfârşit. 

Carl Malle nici măcar nu încercă să îl calmeze. 

— Ai dreptate, Ole. Absolută dreptate. Dacă citeşte 
registrul Kongslund, suntem terminaţi cu toţii - toată gaşca. 

„Ce expresie ciudată”, se gândi ministrul de stat. 


582 


- ERIK VALEUR - 


31 
ULTIMA ÎNCERCARE 


30 IUNIE 2008 


Cred că Regelui Cetăţean i-ar fi plăcut să ne vadă reuniți, 
pe toti şapte, la Kongslund. De când era copil, fostul 
monarh fusese separat brutal de mama sa, frivola prințesă 
Charlotte Frederike, care fusese exilată în Horsens de tatăl 
lui şi nu i s-a mai permis să îşi revadă fiul. 

Nu exista nicio îndoială că această copilărie petrecută 
fără mamă îi influențase decizia ulterioară, de a renunța la 
monarhia absolută, de a asculta poporul şi de a fi de acord 
cu instaurarea democrației. Cred că durerea din copilărie a 
ocupat un spațiu atât de mare în corpul lui, încât acesta a 
refuzat mai târziu să Îşi doneze sămânța pentru propagarea 
Casei de Oldenburg. Fusese o răzbunare personală pe tatăl 
său şi pe strămoşii lui. Nu lăsă niciun moştenitor şi se 
cufundă într-o melancolie din care, în ultimii ani, numai 
însoțitoarea lui îl putea scoate. Ultimul monarh absolut al 
Danemarcei stătea toată ziua pe iazurile din parcul 
Dyrehavn şi prindea crapi, unul după altul. 


A fost o coincidenţă faptul că auzisem soneria înaintea 
celorlalţi, pentru că stăteam în pragul uşii deschise din 
camera Susannei. 

Am coborât şi am deschis uşa. Afară era un bărbat 
scund, îndesat. 

— Mama mea a murit. 

— Numele meu este Marie Ladegaard. Nu ştiu, poate aţi 
greşit adresa? am spus atât de încet şi de politicos, cum 
numai eu puteam. 

— Nu, nu... Vocea căpătă brusc un accent de panică. Mă 
scuzaţi... asta este... Vorbesc despre Dorah... Dorah 
Laursen din Helgenæs. 

Mi-am ținut respirația. 

583 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Apoi adăugă: 

— Sunt fiul ei. 

Atunci am înţeles conexiunea şi a trebuit să mă forţez să 
nu îmi exprim uimirea într-un mod prea evident. Omul de 
pe scări era fiul misterios, cel pe care mesagera de la 
Kongslund i-l adusese doamnei Dorah, drept compensație, 
după ce ea fusese nevoită să îşi dea primul fiu spre 
adopţie. Omul căruia Dorah ar fi trebuit să îi spună 
adevărul. 

Bineînţeles, nu ştiam dacă acest lucru era relevant acum. 
La trei luni după ce afacerea Kongslund prinsese viteză, pe 
mine mă interesa, de fapt, cine era fiul dispărut al Evei. 

În niciun caz nu putea fi acest bărbat. 

Mi-am rezumat nesiguranța într-o întrebare scurtă şi nu 
foarte inteligentă: 

— Este moartă? 

— Da. A găsit-o vecinul. A căzut pe scările din pivniţă. 

În timpul vizitei mele la Dorah nu văzusem nicio scară de 
pivniţă şi, nici cu cea mai mare bunăvoință, nu îmi puteam 
imagina că o casă atât de mică, de scundă, ar fi putut avea 
o pivniţă. 

— Şi-a rupt gâtul. 

Nu am spus nimic, dar am văzut-o în faţa ochilor pe 
femeia micuță, îndesată, speriată, cu gâtul rupt, la baza 
scărilor. Cu ochii morţi, ca într-un film. 

Am strâns din pleoape. 

— Poliţia consideră că a fost un accident. 

— Aha. 

— Da, dar eu nu sunt atât de sigur. 

În vocea lui gravă se simţea un amestec ciudat de furie şi 
linişte. 

— Dar de ce aţi venit la mine? am întrebat, fără a-mi 
exprima condoleanţele. 

— Pentru că mama mi-a povestit totul despre 
dumneavoastră... Despre dumneavoastră şi despre 
Kongslund. Mi-a povestit ce s-a întâmplat. Şi, bineînţeles, 
îmi doresc să nu fi făcut asta. 

584 


- ERIK VALEUR - 


Pentru o clipă am înlemnit. 

— Avea tot dreptul să povestească totul, am spus. 

— Această informaţie a schimbat totul. 

— Copiii au dreptul să ştie de unde vin, această 
informaţie nu trebuie să le fie ascunsă. 

El schimbă brusc subiectul. 

— Deci, de fapt am vrut numai să ştiu... dacă... dacă 
dumneavoastră ştiţi ceva. 

— Dacă ştiu ceva? 

— Da... este posibil să se fi întâmplat ceva? Există 
cineva... pentru care ceea ce ştia ea era important...? 

— N-aş şti de ce ceea ce v-a spus ar putea fi legat de 
moartea ei. Ca mamă, era de datoria ei să vă spună acest 
lucru şi, în plus, s-a întâmplat cu atât de mult timp în urmă, 
am spus. Aici nu s-a întâmplat nimic care să aibă vreo 
legătură cu asta. 

Speram, într-o oarecare măsură, să sune convingător. Şi 
pe bună dreptate. Pentru că, evident, ceva se întâmplase. 
Knud Tåsing o vizitase cu trei zile în urmă. 

Am mai discutat câteva minute, conversaţie care numai 
liniştitoare nu a fost. Am încercat să scap de el, pentru că 
nu-mi doream ca acest om naiv să intervină. 

— Ei bine, atunci... spuse el. 

— Permiteţi-mi să îmi exprim condoleanţele, am rostit, 
totuşi, cuvintele. 

— Mulţumesc, spuse el slab şi plecă. 

Un minut mai târziu, i-am informat pe ceilalţi la telefon 
despre moartea doamnei Dorah. Despre fiul ei nu le-am 
spus nimic. La început l-am sunat pe Knud, care a vrut să îl 
informeze el pe Nils Jensen. În mod evident, nu îşi dorea să 
îl sun eu pe prietenul lui, după ce îi aruncasem în faţă 
trecutul său, fără urmă de sensibilitate. 

Apoi l-am sunat pe Peter. Acesta nu răspunse la telefon. 
Pe Susanne am sunat-o pe telefonul ei mobil. Părea 
îngrijorată. Era în casa ei din Christiansgave şi puse capăt 
conversaţiei fără a-şi lua la revedere. Orla, Severin şi Asger 
erau deja aici, iar Susanne era pe drum. 

585 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


În ciuda nervozităţii mele cu privire la vestea morţii 
doamnei Dorah, într-un fel eram entuziasmată, aşa cum nu 
mai fusesem de foarte mulţi ani. 

Aşteptasem această zi toată viaţa mea, chiar dacă asta 
suna banal. 

In acea seară, pentru prima dată, toţi cei şapte copii de 
atunci aveau să se reîntâlnească la Kongslund. Exact aşa 
cum plănuisem atunci când le-am trimis scrisorile anonime 
tovarăşilor mei din copilărie. Urma să stăm în camera din 
grădină, în împărăţia Magnei. Fiecare în trupul său, dar cu o 
conştiinţă comună, ca atunci, acum aproape cincizeci de 
ani, când fuseserăm fotografiaţi sub pomul de Crăciun. 

Soarta ne aducea împreună astăzi - exact ca de 
Crăciunul anului 1961. 


Stăm la vechea masă de sticlă din camera din grădină. 
Deasupra  fiordului, vântul bătea în rafale puternice. 
Scutură acoperişul, iar grinzile trosnesc. 

La început domneşte o tăcere ciudată, atmosfera e, în 
acelaşi timp, firească şi solemnă, şi chiar şi un străin ar 
simţi, fără îndoială, emoția tuturor, emoție care la început 
ne răpeşte energia de a ne privi în ochi. 

Chiar şi Peter Trøst este aici - cu cârje pe care se poate 
sprijini, pentru cazul în care ciudata slăbiciune i-ar reveni în 
picioare. 

Severin şi Orla stau lângă el, pe canapea. Au capetele 
lăsate, în timp ce Asger, deloc surprinzător, stă tolănit, 
privind în sus, spre tavan, de parcă acesta ar fi fost din 
sticlă şi ar fi putut vedea universul prin el. 

Nils Jensen e chiar lângă el, pe un scaun din mahon cu 
spătarul înalt, pe care Susanne îl adusese din altă cameră. 
Cred că vrea să ne arate că faptul că eu îi divulgasem 
trecutul nu l-a afectat. Susanne e oarecum în fundal, într- 
unul din fotoliile moi din pluş, sorbind din ceai. 

Îmi revin în minte cuvintele din scrisoarea Evei. Cât de 
mult îi invidiez pentru nevinovăția lor şi pentru ochii 
strălucitori de sub pălăriile ascuţite. Nu mi-ati scris dacă 

586 


- ERIK VALEUR - 


vreunul dintre cei şapte copii este copilul meu, ceea ce eu 
cred cu tărie. Bineînțeles că ştiu de ce nu ati putut scrie 
nimic, chiar dacă ați fi vrut. 

În cele din urmă, Knud Tâsing este cel care rupe tăcerea: 

— Este ceva ce trebuie să spun, înainte să discutăm 
detaliile afacerii Kongslund. Sursele mele din cadrul 
ministerului spun, foarte clar, că familiile dumneavoastră 
vor primi, astăzi sau cel mai târziu mâine, o vizită din 
partea poliţiei... Adică cele cinci familii adoptive care mai 
există - a lui Asger, Peter, Susanne, Severin şi, bineînţeles, 
familia ta, Nils. N 

Fotograful tresare şi eu înţeleg imediat de ce. Incă nu a 
vorbit cu părinții lui despre ceea ce aceştia Îi ascunseseră - 
şi acum ştia că trebuie să facă acest lucru cât mai curând 
posibil. 

Îmi dau seama că şi Knud Tâsing a ajuns la această 
concluzie şi, de aceea a început cu această informaţie. Nu 
cred că Nils Jensen mă iertase pentru că îi spusesem totul. 

— În ceea ce priveşte opinia publică, toată lumea crede 
că afacerea Kongslund s-a încheiat de mult, spuse 
jurnalistul. Dar alţii încă lucrează la asta - şi cunoaştem 
motivul. Ministerul - şi nu în ultimul rând Ole Almind- 
Enevold - vrea să îl găsească pe copilul Evei şi, astfel, pe 
fiul lui şi, bineînţeles, să distrugă toate urmele. Totul s-a 
întâmplat împotriva legii şi a moralității, chiar şi după 
standardele de astăzi. În cel mai bun caz, ei au căutat o 
criminală condamnată, pe care să o deporteze ulterior într- 
un colţ îndepărtat al lumii, pentru a-i fura copilul - în cel 
mai rău caz, şi aceasta a fost o afacere care a durat mai 
mulţi ani şi a asigurat existenţa orfelinatului Kongslund. 
Într-adevăr, o poveste grozavă. 

— Dacă este adevărat, am spus. 

Am simţit cum Susanne îşi ridică privirea şi se uită la 
mine. Trebuie să fie la fel de sceptică faţă de astfel de 
concluzii pripite. Până la urmă, o afectează şi pe ea. Cu 
toate astea, ea tace. 


587 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Cine încă nu le-a pus întrebarea esenţială părinţilor săi 
adoptivi trebuie să facă asta până diseară, cel târziu - 
înainte să o facă poliţia. Dacă sunt corect informat, 
Susanne, Asger şi Peter au obţinut deja răspunsuri 
negative. Şi Severin spune că părinţii săi nu ştiu nimic. 
Astfel, Knud Tâsing indică foarte discret că, de fapt, numai 
Nils Jensen poate duce la capăt această parte a anchetei 
noastre. 

Nils stă ţeapăn în scaunul său şi arăta ca un inculpat 
nevinovat în faţa judecătorilor. Dar şi el ştia că nu exista 
altă cale. 

Mai târziu, stăteam cu Asger pe canapeaua din mahon de 
culoare închisă, cu tapiţeria din mătase gri-albăstrui. Vântul 
din nord-est devenise şi mai puternic şi rafalele intense 
făceau ca toată casa să trosnească şi să se scuture, de 
parcă un demon subteran ar fi împins cu umărul în fundaţia 
casei. 

Aveam senzaţia că ar fi vrut să îmi spună ceva sau să mă 
întrebe ceva şi, într-un fel, mă simţeam nesigură şi băgată 


la colţ. 
— Tu ai venit pe lume cu un handicap fizic, ai fost 
aproape infirmă, dar ai avut puterea şi curajul... să 


călătoreşti... şi să ne vizitezi pe toţi, chiar dacă noi nu am 
ştiut nimic despre asta, spuse el dintr-odată, după mai 
multe minute de tăcere. 

Nu ştiam unde voia să ajungă, pentru că fusese tăcut 
până acum. 

— Ne-am împărtăşit totul unul altuia, întuneric şi lumină, 
atunci când am stat în Camera sugarilor, ca nou-născuţi - 
deşi, desigur, eram prea mici pentru a înţelege asta. 

Acum vorbea aproape ca Magdalene. 

— Ştii ceva, Marie... Niciunul dintre noi, cei şapte copii 
din Camera elefanților, nu îşi va găsi vreodată părinţii 
adevăraţi - şi mai ştii ceva...? Într-un fel, este bine aşa. 
Cred că exact aşa trebuie să fie. 

În acest moment, întinse braţul şi îşi aşeză palma 
dreaptă pe mâna mea stângă. Poate că Magdalene avusese 

588 


- ERIK VALEUR - 


dreptate: dacă aştepţi cu suficientă răbdare, cineva va 
trece de cele două coloane chinezeşti de la intrare şi va 
cere această mână infirmă. Mi-am tras mâna. 

În noaptea aceea am visat că fac dragoste cu un bărbat - 
ceea ce a fost o aventură în sine, pentru că nu aveam nicio 
idee despre asta. Eu îmi împărţeam destinul cu Magdalene. 

În visul meu nu Asger era cel pe care îl doream - aşa 
cum mă aşteptam, de fapt, ci un bărbat la care nu m-aş fi 
gândit niciodată că ar fi posibil să visez. l-am gemut 
numele şi l-am strigat în somn, din nou şi din nou, din ce în 
ce mai tare, până când, în cele din urmă, chiar m-am trezit. 
Totul era ud. Aşternutul, pielea mea, degetele mele şi 
corpul meu a fost scuturat de nişte fiori cum nu mai 
trăisem înainte. 

M-am ridicat în şezut şi am plâns în întunericul camerei 
regelui, ca un copil abandonat. 

Eu, care trăisem atât de mulţi ani în lumea invizibilă, 
alesesem pentru visul meu un bărbat care era cât se poate 
de vizibil şi, astfel, mă agăţasem de ideea distorsionată că 
întunericul şi strălucirea s-ar fi putut întâlni. 

În cea mai mare parte a serii trecute, Susanne fusese 
liniştită şi o cunoşteam destul de bine pentru a şti ce 
însemna asta. Întâlnirea cu părinţii ei fusese un dezastru. 
Final şi ireparabil. Tristeţea din ochii ei transmitea foarte 
clar asta. 

În întuneric, l-am văzut pe cel de-al şaptelea copil stând 
lângă Josefine, pe banca din Vaghaj. Amândoi aveau 
privirea îndreptată spre sud. Am înţeles de ce: era acel colţ 
de lume din care vine dorul. 


589 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


32 
AMENINŢAREA 


1 IULIE 2008 


Susanne Ingemann ajunse la concluzia că în afacerea 
Kongslund existau locuri în care ea nu ajunsese niciodată. 
Și simți instinctiv că o singură pietricică ar putea declanşa 
o avalanşă de evenimente care unora le păreau a fi 
coincidente, dar nu erau. 

Odată cu moartea doamnei Dorah, enigma se adâncise şi 
mai mult; pur şi simplu nu găseau nicio explicație pentru 
misteriosul băiat care îi fusese adus acasă, după ce ceruse 
un copil nou. 

Eram sigură cine era răspunzător de moartea bătrânei 
Dorah. Ole Almind-Enevold şi Carl Malle. Chiar dacă nu 
puteam răspunde la întrebarea „De ce?”. 


Dacă o poveste este umflată într-un mod artificial şi apoi 
se prăbuşeşte brusc, la fel se întâmplă şi cu angajaţii dintr- 
un loc de muncă aşa cum este Fri Weekend. 

Întreaga casă editorială gemea de parcă se afla sub un 
val de vinovăţie, agresiune, confuzie şi teamă. Cu toţii ţipau 
disperaţi unii la alţii, până când toate sunetele se contopiră 
într-un bâzâit persistent, curgând în jurul biroului editorial 
central, la care ar fi trebuit să fie conceput planul de criză 
decisiv, pentru a evita încă un dezastru. 

Nu era afacerea Kongslund cea care îi obliga pe toţi 
directorii de departamente, editorii-şefi şi redactorii fiţuicii 
să ţină şedinţe de criză la fiecare cinci până la şapte 
minute; era cazul băiatului tamil de unsprezece ani, care 
explodase ca o bombă şi agitase tot ce avea de-a face cu 
asta, chiar şi de la distanţă. 

Cei doi voluntari ai ziarului se întorseseră din Sri Lanka, 
unde îl căutaseră pe băiat. Ei fuseseră sprijiniți financiar de 
către diverse instituţii, în speranţa că, astfel, ar putea da o 

590 


- ERIK VALEUR - 


lovitură guvernului ostil cu solicitanţii de azil. Cu toţii 
aşteptau cu nerăbdare raportul care să se termine cu o 
dezvăluire senzaţională care să ridice Fri Weekend pe noi 
culmi de succes. 

Primul raport scurt al voluntarilor din aeroportul din 
Colombo declanşase furtuni pline de exaltare în redacţie. 

— Este mort, spuseseră ei. Nimic mai mult. 

Editorul-şef îşi ridicase ambele braţe deasupra capului şi 
urlase Yes! Yes! Yes! din care, bineînţeles, nu lipsea o 
anumită doză de cinism, dar cei prezenţi au înţeles corect 
entuziasmul. Acesta ar fi fost pumnalul înfipt în spatele 
guvernului şi următorul mare premiu pentru jurnalism ar fi 
trebuit să le revină lor, acestui birou de presa, unui ziar pe 
a cărui supravieţuire nimeni nu mai dădea un ban. 

Această bucurie nu mai putea fi umbrită nici măcar de 
moartea băiatului tamil, în acest moment, nimic nu mai 
putea fi schimbat. 

După aceea, cu toţii aşteptau nerăbdători aterizarea 
avionului pe aeroportul din Kastrup, de unde cei doi tineri 
eroi urmau să sosească direct în redacţia entuziasmată. 

— Ce poveste fantastică, fusese salutul de întâmpinare al 
editorului-şef pentru cei de-abia sosiți, atunci când, în cele 
din urmă, aceştia intraseră în redacţie. Fantastic... 
Guvernul danez trimite un băiat de unsprezece ani la 
moarte sigură - în ciuda tuturor avertismentelor venite din 
partea jurnaliştilor critici, nu în ultimul rând din partea 
acestui ziar! strigă el. 

Unul dintre cei sosiți arăta de parcă ar fi vrut să 
izbucnească în lacrimi - o reacţie neaşteptată la 
complimentul sincer şi entuziast. 

Al doilea voluntar sări în ajutorul colegului său şi luă 
cuvântul cu o voce cât putea el de fermă. 

— Nu a fost chiar aşa. 

— Ce vrei să spui cu asta? Nu cumva nu este mort? 
strigă editorul-şef cu o presimţire rea. 

— Ba da. Dar... Voluntarul rămase blocat şi darul 
ameninţător rămase suspendat în tăcerea care urmă. 

591 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Primul voluntar luă din nou cuvântul: 

— Ba da, dar el a fost ucis... de soldaţii... soldaţii 
guvernului, pentru că se alăturase Tigrilor Tamili. 

Se opri. 

— Aha, spuse editorul-şef, în căutarea unui pai de care 
să se agaţe. Şi mai departe? Tigrii Tamili îi forţează pe toţi 
să lupte pentru ei, chiar şi pe copii - dar băiatul nu îi poate 
ajuta. 

Un prim val de uşurare străbătu camera. Cei doi voluntari 
comunicaseră, în mod evident, doar o fracțiune din 
realitatea pe care ar fi trebuit să o raporteze. 

— Dar nu a fost aşa... începu primul, dar nu mai 
continuă. 

Şi, din nou, celălalt îi continuă ideea: 

— A fost ucis... pentru că a încercat să arunce în aero 
şcoală, într-un atentat sinucigaş. 

Această informaţie fu întâmpinată de o tăcere prelungită, 
colectivă. Probabil cea mai lungă tăcere dintr-o cameră în 
care se adunau atât de mulţi jurnalişti. Pentru Knud Tăsing, 
cauza directă a stării de şoc deveni clară imediat. Nu este 
nimeni forţat la acţiunile de suicid. Numai celor mai de 
încredere Tigri li se oferea „onoarea” de a-şi pune capăt 
vieţii într-o misiune sinucigaşă. Absolut fanatic - dar 
voluntar. 

Explicaţia veni şoptită din partea celui mai curajos dintre 
cei doi voluntari. 

— Tatăl lui, unul dintre cei mai importanţi lideri ai 
rebelilor, fusese ucis cu câteva zile mai înainte. De aceea, 
băiatul s-a oferit voluntar pentru a întreprinde acţiunea. 

— II trimiseseră pe băiat în Danemarca pentru a-i spiona 
pe tamilii care fugiseră în centrele daneze de azilanţi - pe 
aceia pe care Tigrii îi considerau trădători, adăugă cel de-al 
doilea voluntar întors acasă. 

— Nu, nu, nu! răcni editorul-şef, înainte să se 
prăbuşească într-un scaun, palid ca un cadavru. 

Voluntarul dădu lovitura de graţie, inocent şi fără milă, în 
acelaşi timp. 

592 


- ERIK VALEUR - 


— Nu făcea în niciun fel parte din reţea, aşa cum a crezut 
guvernul - ci era membru cu drepturi depline al Tigrilor 
Tamili şi, din poziţia pe care o avea, trebuia să lucreze cu 
reţeaua lor din Danemarca. 

— Nu, nu! repetă editorul-şef fără putere, cu un „nu” mai 
puţin. 

Editorul de ştiri externe se aplecă în faţă. 

— Sunteţi complet siguri că aceste informaţii sunt 
corecte, băieţi? 

— Da, răspunseră ei la unison. Există surse. Interogări 
încrucişate, documente, confirmarea poliţiei din Sri Lanka şi 
de la ICNUR din Colombo, direct de la Înaltul Comisariat al 
Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi. 

— Nu, şuieră editorul-şef. 

Un oftat colectiv răsună în biroul editorial. Sentința lor la 
moarte fusese dată. 

— Totul este mult prea vag...! 

Editorul-şef se agăța de ultimul pai pe care îl putea 
vedea din locul său, de la biroul de presă. 

Povestea era, pur şi simplu, prea neverosimilă pentru ca 
cineva să o poată crede. 

Mai mulţi dintre cei prezenţi dădeau din cap cu 
nerăbdare. Era, pur şi simplu, lipsit de profesionalism să 
scrii despre o poveste atât de ciudată, cu atâtea piste fără 
capăt. Bineînţeles. 

— Avem totul negru pe alb, spuse primul voluntar. Un 
moment... 

Se scotoci prin buzunare şi Knud Tăsing dădu din cap cu 
milă, din locul său din rândul cel mai din spate al adunării. 
Voluntarului nu îi era clar ce avea să se întâmple acum. 

— Tu...! urlă editorul-şef. Nu trebuie să ne înveţi nimic - 
idiot neînsemnat şi jalnic ce eşti...! 

Sări de pe scaunul său şi arătă ameninţător cu degetul 
spre ucenicii lui, pe care, cu câteva minute înainte, îi 
numise cei mai mari eroi din scurta istorie a redacţiei. 

Păcătosul se făcuse mic, de parcă fusese lovit de un 
glonţ, şi izbucni în lacrimi. Nimeni nu îi acordă nici cea mai 

593 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


mică atenţie. Ziariştii se adunaseră în jurul biroului de 
presă. 

— Chestia asta este serioasă, trebuie să investigăm de 
urgenţă circumstanţele înainte să putem hotărî ceva, spuse 
editorul-şef. 

— Tu chiar propui, cu toată seriozitatea, să ascundem 
moartea băiatului tamil? întrebă Knud Tăsing din spate. 

— Nu, Tâsing. Editorul-şef se întoarse spre el. Este de la 
sine înţeles că nu. Bineînţeles că vom scrie că a murit, fără 
îndoială. Dar vom scrie şi că am găsit, în această chestiune 
nefericită, o mulţime de informaţii contradictorii, nu în 
ultimul rând, din cauza superficialităţii incredibile din 
partea guvernului, vom scrie că, în perioada care va urma, 
va trebui să ne folosim toată energia pentru a răspunde 
întrebărilor importante: dacă a fost nevoit să se alăture 
Tigrilor Tamili sau dacă s-a oferit voluntar şi, dacă da, din 
ce motiv. Şi cum a apărut în Danemarca aşa, dintr-odată, şi 
aşa mai departe... Trebuie să aflăm toate astea şi poate 
dura luni de zile. Dar Fri Weekend nu va renunţa până când 
adevărul nu va ieşi la lumină. 

Cu toţii ştiau ce însemna asta. Chestiunea avea să 
devină neinteresantă, la un moment dat. Şi, cu trecerea 
timpului, cititorii ar fi uitat promisiunea ziarului. 

— Asta înseamnă că nu suntem cu nimic mai buni decât 
cei pe care îi acuzăm de deturnare de informaţii. Knud 
Tâsing îşi croise drum până la biroul de presă şi acum 
stătea direct în faţa editorului-şef. 

— Tăsing, tu chiar vrei să scriem o poveste confuză, 
complicată, înainte să fim sută la sută siguri? Chiar vrei 
asta...? 

Din nou se auzi un murmur de aprobare. Cu toţii puteau 
înţelege raţionamentul editorului-şef. Jurnalistul îmbătrânit, 
cu scandalul său personal în spate, înţelese că bătălia 
fusese pierdută. Fie se putea întoarce la biroul său şi, la fel 
ca toţi ceilalţi, să-şi ţină gura, fie să aleagă o ieşire mai 
dramatică, de exemplu, să se arunce spre port, pe 
fereastra cu sticlă termoizolantă. Knud Tâsing nu făcu 

594 


- ERIK VALEUR - 


niciuna din cele două. În schimb, se îndreptă de spate şi 
rosti cele trei cuvinte pe care nu ar fi crezut că le va 
pronunţa vreodată: 

— Îmi dau demisia. 

Plecă din biroul editorial fără a mai spune vreun cuvânt şi 
nimeni nu îi adresă o vorbă cât timp îşi strânse lucrurile. Nu 
îl putea vedea pe Nils Jensen nicăieri. 

Când ieşi în ceața de pe chei, se aştepta să audă paşii 
fotografului în spatele lui. Se opri pentru o clipă şi ascultă. 
Apoi ridică din umeri şi se îndreptă spre centru. 


Ministrul de stat fusese chemat din nou în spitalul de 
campanie, aşa cum numiseră angajaţii cu funcţii mici biroul 
prim-ministrului. 

Justificarea prim-ministrului pentru citaţie fusese scurtă 
şi clară: Viitoarea întâlnire. Prezenţă: numai tu şi eu. 

Ca un semn rău pentru o altă zi chinuitoare, ploua 
încontinuu de trei ceasuri atunci când ministrul de stat 
ajunse la birou. Muribundul îşi întâmpină oaspetele cu o 
tresărire slabă în mâna dreaptă. Deşi moartea îl pândea 
deja, el avea încă puterea de a-şi conduce regatul şi de a-l 
nimici pe oricare dintre supuşii săi, dacă ar fi avut chef de 
asta chiar şi în ceasul morţii. Şi ministrul de stat, de obicei 
atât de încrezător în forţele proprii, acum de-abia îndrăznea 
să respire de teamă că i-ar putea trezi mânia omului din 
faţa lui. Era conştient de faptul că trădarea lui, pentru care 
prim-ministrul fusese nevoit să îşi asume acum 
răspunderea, se intensificase din nou prin moartea 
băiatului tamil. Faptul că nu fusese concediat putea fi 
explicat, de fapt, printr-un singur raţionament, acela că 
acest lucru putea atrage după sine prăbuşirea instantanee 
a guvernului. Şi mai mult ca sigur, prim-ministrul nu voia să 
părăsească această cameră din postura opoziţiei. 

— Ai citit Fri Weekend? 

— Da. 

— Telefonul sună în continuu. 


595 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Da. Ole Almind-Enevold nu ştia ce altceva ar fi trebuit 
să spună. 

— Micul băiat tamil... este mort. 

— Da, spuse Almind-Enevold pentru a treia oară. 

— Chiar nu poţi să mai spui altceva în afară de Da? 

Prim-ministrul se întinse după micuța consolă şi apăsă 
butonul din mijloc, care clipea în roşu. 

— Există zvonuri care susţin că s-ar fi alăturat Tigrilor 
Tamili, spuse Ole Almind-Enevold. 

Partea superioară a corpului muribundului se ridică 
asemenea celei unui faraon egiptean dintr-un film de 
groază al anilor '50. 

— Da, Ole, zvonuri... Exact aceasta este problema. 
Singurul lucru care îi interesează acum pe oameni este că 
băiatul a murit. Şi după aceea vor susţine că noi l-am ucis. 

— Nu, eu cred... 

— Expulzat şi trimis la moarte sigură, spuse prim- 
ministrul. Acesta va fi titlul. Şeful guvernului stătea acum 
drept şi se înălţase deasupra ministrului de stat, pe patul 
său, cu o jumătate de metru. Am avut odată un canar, 
spuse prim-ministrul din poziţia sa înaltă. 

— Poftim...? Ole Almind-Enevold nu înţelegea. 

— Un canar... eşti surd... când eram copil, şopti 
muribundul. 

— A murit şi el, ca şi mine... pe un pat din paie... complet 
neputincios, incapabil să zboare. Dar încă putea să cânte. 
Şi a făcut asta pentru mine până în ultima secundă. 

Ole Almind-Enevold înţelese fără probleme unde bătea 
superiorul său. Poate că prim-ministrul era mort, tehnic 
vorbind, dar şi cel mai mic strigăt al său putea fi auzit 
oriunde până la final. Aşadar, Ole Almind-Enevold stătea 
acum la picioarele patului, în aşteptarea cuvintelor care 
aveau să îl lovească pe vecie. 

Dar acestea nu veniră. Sau mai precis: prim-ministrul 
mai amână puţin condamnarea la moarte, spunând: 

— Mâine voi anunţa o conferinţă de presă. Aceasta va 
avea loc aici - şi am să fac un anunţ foarte special. O 

596 


- ERIK VALEUR - 


dungă subţire de sânge i se scurse muribundului din colţul 
gurii până pe bărbie. Gândeşte-te la asta până atunci, Ole. 
Poţi lua tu însuţi decizia - decizia ta - înainte. Pentru binele 
partidului. Şi pentru binele tău. 

Cererea nu fusese înţeleasă greşit. Concedierea 
dezonorantă ar fi putut fi evitată numai dacă Ole Almind- 
Enevold şi-ar fi înaintat singur demisia. 

Restul audienței fusese, în ceea ce-l privea pe Ole 
Almind-Enevold, pierdut în ceaţă. Când se întoarse la 
Ministerul de Stat, era deja aşteptat de Vrăjitor, de Omul ari 
şi de Carl Malle în biroul său ministerial, de culoare roşu de 
Burgundia. 

— Telefonul nu se mai opreşte... presa... începu Vrăjitorul 
disperat. 

— Taci! striga ministrul de stat la el. Eşti concediat! 

Cu o privire aproape plină de uşurare şi la fel de repede 
ca un gândac care a descoperit un spaţiu de ieşire într-un 
perete gros din beton, fostul consultant părăsi biroul şi 
dispăru. 

În acelaşi moment crucial, Omul gri clacă de tot. Faţa lui 
cenuşie i se lungi. Spre groaza celorlalţi doi prezenţi, el 
începu brusc să chicotească, în timp ce îşi mişca trunchiul 
rigid înainte şi înapoi. 

— Absolut incredibil, chicoti nebuneşte. Saliva i se 
strânsese la colţurile gurii. Şi din nou, o chestiune legată de 
tamili face guvernul să se prăbuşească... De data asta, 
numai un băiat de unsprezece ani... nu este pur şi simplu... 

Se aplecă în faţă, chicotind, iar saliva în alunecă în josul 
bărbiei. 

— Adună-te! 

De data aceasta, Carl Malle fusese cel care ridicase 
vocea. 

Omul gri privi în jurul său, confuz, şi începu să plângă. 

Şeful securităţii îl trase cu putere şi îl escortă la uşă. 
Afară ploua torențial. Dacă secretarul de stat distrus ar fi 
vrut să mai privească o dată curcubeul şarpelui din Paradis, 
până la retragerea sa binemeritată într-o micuță grădină de 

597 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


trandafiri, în acest moment pierduse ocazia. Uşa se trânti în 
urma lui. 

— Trebuie să te mai duci o dată, îi şopti Carl Malle lui Ole 
Almind-Enevold, atunci când rămaseră singuri. 

— Trebuie să mă întorc? 

— Da. La prim-ministrul nostru. Şi ceea ce îi vei spune va 
fi cel mai important pas din cariera ta - şi esenţial. Pentru 
tine şi pentru Danemarca. 

Ministrul de stat îşi privi întrebător ultimul, singurul şi cel 
mai vechi consilier al său, iar Carl Malle se aplecă în faţă şi 
îi şopti următoarele cuvinte atât de încet, încât cu siguranţă 
nimeni nu ar fi putut auzi ce avea de spus - nici măcar 
dacă în birou ar fi existat microfoane, ceea ce, în nişte 
vremuri ca acestea, cu un guvern ca acesta, nu se putea şti 
niciodată. 


— Mort?! 

Profesorul bătu teatral din palme, ca un maestru de 
ceremonii dintr-un târg de vechituri din provincie (poate că 
exact asta era ceea ce devenise la sfârşitul carierei sale), 
dar Peter Trast nu se lăsă indus în eroare nicio secundă de 
reacţia lui. 

Venise şchiopătând în cuşca leilor de la subsol şi tocmai 
se aşezase, când directorul de ştiri Bent Karlsen năvăli în 
cameră, cu resturi de mâncare în barbă. 

— Este mort! strigă Karlsen. Mesajul a venit chiar de la 
biroul prim-ministrului. Prim-ministrul a murit! Pentru 
următoarele trei zile a fost declarat doliu naţional. 

— Yes! Yes! Yes! strigă profesorul, iar Peter Trøst avu 
prezenţa de spirit să împingă uşa izolată fonic, în urma 
directorului de ştiri, cu cârja sa, pentru a se separa de 
restul lumii. Cu o seară înainte, sosise mesajul postului 
mamă din America, şi anume că ar fi dorit să se separe de 
experimentul ei danez, generator de pierderi, din cauza 
crizei financiare globale iminente. 

— Acesta este un semn...! izbucni el. Ştiam că se va 
întâmpla aşa... Vom trece prin criză. Dacă Ole Almind- 

598 


- ERIK VALEUR - 


Enevold este cel mai puternic om din ţară, totul se va 
rezolva... 

Profesorul se opri, ca şi cum ar fi spus prea multe. 

— Ministrul de stat a fost acolo. Tocmai vorbeau despre 
transferul de putere, când prim-ministrul a suferit, brusc, 
un accident vascular cerebral şi, în mai puţin de un minut, 
era mort. Îl vor lua în seara asta de la birou. Cu Gardă de 
Onoare şi... 

Directorul de ştiri tăcu, uşor confuz, pentru că starea de 
spirit din cameră se schimbase brusc, de la un entuziasm 
fără rezerve în altceva, în ceva ce el nu putea identifica. 

Profesorul îi aruncă angajatului său o privire de 
nepătruns, atentă şi absentă, în acelaşi timp şi spuse: 

— Mulţumesc, Karlsen. Te poţi întoarce la lucru. 

După ce directorul de ştiri plecă, profesorul spuse cu 
vocea răguşită: 

— Acest lucru este într-adevăr fantastic... minunat... 
Aproape că nu-mi vine să cred. Ce personaj incredibil de 
inflexibil! Cât curaj! 

Nimeni nu spuse nimic, dar toţi ştiau despre cine vorbea. 

— Acum le vom arăta tuturor... Tuturor criticilor mei. Cu 
Ole la cârmă, totul se va rezolva. Totul. Vom primi subvenţii 
guvernamentale. Ne vom lua publicul înapoi şi chiar mai 
mult decât am avut! 

În ochii injectaţi ai profesorului pluteau, aşa cum remarcă 
Peter Trast uimit, lacrimi adevărate, sincere. 

— Toţi cei care au părăsit, în ultimele luni, nava care se 
scufunda, toţi trădătorii, granzii din presă, mercenarii, toţi 
cei care ne-au abandonat vor vedea acum că, până la 
urmă, am câştigat. 

Peter Trast îşi privi şeful, fără a spune nimic. Picioarele îi 
amorţiseră din nou. Medicii încă nu ştiau ce era în neregulă 
cu el. Putea merge, dar numai cu dificultate, iar boala 
necunoscută îi amânase plecarea de la Channel DK pe 
termen nelimitat. Compasiunea manifestată de cei din jurul 
său îl determinase pe profesor să amâne, deocamdată, 
punerea în aplicare a concedierii. 

599 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Am câştigat...! se auzi exclamaţia profesorului. 

Peter Trøst Jørgensen se ridică - surprins, pentru că nu le 
ordonase picioarelor sale slăbite să meargă undeva - şi 
părăsi cuşca leilor. Îl auzi pe profesor cum începe din nou 
un protest agitat, atunci când uşa se închise cu un pocnet 
în urma lui şi ultimele sunete se întrerupseră, pur şi simplu. 
Luă liftul până în holul de la intrare şi ieşi direct din clădire. 
Îşi întoarse privirea spre sud-vest şi închise ochii. 


Întreaga sa copilărie şi viaţa sa de adult, Nils Jensen 
încercase să evite situaţiile în care alte persoane îl făcuseră 
de ruşine sau în care avusese de spus nişte lucruri care ar 
fi putut răni pe cineva. Prin urmare, acum fusese nevoit să 
aştepte până când mama sa plecase din sufragerie pentru 
a se duce la cumpărături, iar el rămase singur cu tatăl său. 

— Trebuie să vă întreb ceva. 

Fostul paznic de noapte îşi privi fiul cu ochii goi, prin 
lentilele ochelarilor săi de citit. Citea ziarul de duminică iar 
acesta îi ajungea, de obicei, toată săptămâna. 

Nils făcu o a doua încercare cu aceeaşi propoziţie, de 
data aceasta la singular. 

— Trebuie să te întreb ceva. 

— Da? spuse bărbatul care, timp de patruzeci de ani, 
apărase cimitirul Assistens împotriva hoţilor şi existenţelor 
nocturne, înainte să iasă la pensie. 

— De ce ai spus băiatul? 

Întrebarea veni pe neaşteptate, chiar şi pentru Nils 
Jensen, iar totul se linişti în cameră, pentru o clipă. 

— Băiatul? întrebă bătrânul. 

— Da. Ai spus băiatul... Băiatul care a călcat pe pâine. 
Dar nu era vorba despre niciun băiat. Era o fată. 

— Da. Este posibil. Paznicul de noapte pensionat ridică 
din umeri. Dar asta nu schimbă cu nimic povestea. 

— Ba da. Pentru că am crezut întotdeauna că eu eram 
cel care... 

— Cel care, ce...? 


600 


- ERIK VALEUR - 


Expresia din ochii lui se schimbase, de parcă ar fi urmărit 
o umbră în curtea întunecată, o umbră care nu avea ce 
căuta acolo. 

— Că eu sunt băiatul care va ajunge în întuneric, sub 
pământ... dacă mă port vreodată urât... cu părinţii mei. 

Tatăl său închise ochii, dar nu spuse nimic. 

— Cine este tatăl meu adevărat? 

Bătrânul se aplecă în faţă cu trupul său slab şi cu privirea 
îndreptată spre podea. 

— Cine este mama mea? 

Din nou, niciun răspuns. 

— Mi-au spus că m-aţi adoptat de la Kongslund... De la 
orfelinat. 

Bătrânul paznic de noapte îşi ridică ochii şi îşi privi fiul. 
Avea lacrimi în ochi. 

— Am făcut ceea ce ne-a cerut directoarea. 

Nils Jensen îşi privi tatăl în tăcere, în timp ce încerca să 
accepte mărturisirea pe care tocmai o auzise. 

— Deci tu nu eşti tatăl meu adevărat? 

— Ba da, Nils. Eu sunt tatăl tău. Nu a existat niciodată un 
altul. 

— Ce v-a spus directoarea? 

In ochii bătrânului se citea teama. 

— Că există un motiv, spuse el. 

— Un motiv? 

— Dar tu nu trebuie să îl ştii. 

— Spune-mi-l. M-aţi minţit toată viaţa mea. 

— Nu puteam adopta un copil, pentru că eram săraci. Nu 
ne-ar fi dat niciodată un copil în grijă. Aşa ne-a explicat 
domnişoara Ladegaard, dar pe urmă... 

Magna îl lăsase pe Nils să crească în curţile întunecate şi 
camerele sinistre cu un motiv întemeiat, numai că el nu 
ştia acest motiv. 

— În mod surprinzător, au primit un copil pe care ea... pe 
care directoarea nu îl putea plasa în una dintre familiile 
bune... Tu erai... 

— Da? 

601 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Totul s-a întâmplat într-o clipă. Dintr-odată am primit o 
autorizaţie. Apoi, în termen de câteva zile, repartizarea. Şi 
aşa ai ajuns la noi şi te-am iubit din prima secundă. Dar 
totul mi s-a părut foarte ciudat. Aşa că am cerut să vedem 
documentele de la naştere. Voiam să văd negru pe alb că 
eşti sănătos şi cine sunt părinţii tăi. 

Bătrânul se ridică şi se duse la vechiul dulap din stejar, 
care se afla în colţul de sub fereastră de când îl ştia Nils. 

— Există o explicaţie pe care nu o cunoaşte nimeni. In 
afară de mine şi de mama ta. Trase sertarul de sus, ridică 
cu grijă fundul din furnir şi scoase la iveală un plic maro. 
Chiar şi de la distanţă, Nils putea vedea pe el numele 
tatălui său, scris de mână: Anker Jensen. 

— Totul este acolo, spuse el şi îi întinse plicul fiului său. 

Pentru o clipă, Nils rămase nemişcat. Mărturisirea 
pocăită şi umilitoare pe care el o aşteptase, oribilă pentru 
toată lumea, dar necesară pentru a supravieţui, se 
transformase într-o secundă în ceva mult mai periculos. 
Acum, brusc, se afla în faţa lui, iar el era singur. Nu exista 
nicio scăpare din camera cea mică. Bătrânul îi întinse plicul. 

— Mi-a spus că mama ta naturală era în închisoare, pe 
termen nelimitat, iar tatăl tău este necunoscut, posibil tot 
un deţinut. 

Nils luă plicul din mâna tatălui său. 

— Ne-a dat actele pentru a ne putea convinge, iar noi i- 
am promis că le vom distruge după aceea. Există lucruri în 
viaţă, a spus, pe care niciun copil nu ar trebui să le 
experimenteze vreodată. 

In plicul maro nu era decât o coală de hârtie. Nils privi 
foaia. 

— Dar le-am păstrat. 

Era un certificat de botez, pe care era completat un 
singur rând. 

John  Bjergstrand, născut 30.04.1961. Mama: Eva 
Bjergstrand. Tatăl: necunoscut. 

— Da, acesta eşti tu. 


602 


- ERIK VALEUR - 


Nils Jensen închise ochii şi, în acel moment, i se făcu 
greață. Mai putuse doar să arunce bucata de hârtie pe 
masă, înainte să se răstoarne pe covor şi să vomite violent. 
Tatăl său îi dădu o batistă, îşi luă fiul de umerii tremurânzi 
şi îl îmbrăţişă. 

— Nils, Nils... Nils, te iubim. lartă, iartă-ne... Dar m-am 
gândit că aşa era cel mai bine pentru tine... Pentru noi. 
lertare. 

— Ei spun că sunt fiul unei criminale. 

Nils Jensen plângea. Şi tatăl său plângea împreună cu el. 

Când se mai calmară, Anker Jensen îi povesti despre 
primii săi ani de viaţă. li dăduseră numele Nils în loc de 
John şi, în afară de certificatul de botez, arseseră totul - aşa 
cum le ceruse puternica directoare. Printre acestea se mai 
afla un proces-verbal de la Direcţia închisorilor în care scria 
că Eva, în vârstă de şaisprezece ani, fusese condamnată la 
închisoare, dar nu era nici bolnavă psihic, nici fizic, nici nu 
suferea de vreo altă boală, în plus, mai exista un fel de 
document, în care erau cele mai importante date despre 
sosirea micuţului John la Kongslund şi, în lunile următoare, 
în Camera elefanților. 

— Pentru noi, acesta a fost un capitol închis. Te iubeam 
şi nu ne-am imaginat că ar putea deveni important din nou. 
In ultimul timp, ne-a preocupat foarte tare. 

Părinţii lui citiseră articolul despre băiatul misterios în Fri 
Weekend şi, bineînţeles, recunoscuseră numele. Dar 
speraseră că era numai o greşeală sau o neînțelegere şi că 
nu avea nimic de-a face cu ei. Şi, cu siguranţă, nu avea 
nimic de-a face cu vechiul formular, de a cărui existenţă 
nimeni nu ştia. Aruncaseră la gunoi ziarele din ziua 
următoare fără a le citi şi opriseră imediat televizorul, de 
îndată ce Channel DK sau un alt post au prezentat 
subiectul. 

Inchiseseră, pur şi simplu, ochii, aşa cum părinţii fac de 
multe ori, şi aşteptaseră ca problema să dispară de la sine. 

Şi exact asta se întâmplase, complet surprinzător, spre 
uşurarea lor de nedescris, când Channel DK şi Fri Weekend 

603 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


au pus capăt reportajelor şi articolelor, pentru a prezenta 
povestea băiatului tamil în vârstă de unsprezece ani. Erau 
siguri că secretul lor grotesc avea să rămână necunoscut. 

Fără indiciul vital pe care i-l dădusem, Nils Jensen nu ar fi 
aflat niciodată adevărul. 


604 


- ERIK VALEUR - 


33 
ANDROMEDA 


2 IULIE 2008 


Ne aflam la capătul drumului. Aşa ni se părea tuturor 
celor care am fost implicaţi în afacerea Kongslund. ÍI 
găsiserăm pe John Bjergstrand. 

Personal, aşteptasem în aceste zile un semn de la 
Magdalene, pentru că, dacă ar mai fi avut o urmă de 
curiozitate cu privire la cei vii, această rezolvare ar fi 
trebuit să-i declanşeze o reacție. 

Dar nu a apărut şi asta m-a îngrijorat mai mult decât aş fi 
crezut. 


— Pur şi simplu nu înţeleg. 

Şedeam, ca şi ultima dată, în camera luminoasă din 
grădină, cu vedere spre fiord. 

— Pur şi simplu nu înţeleg de ce era gata să se expună 
unui asemenea risc, spuse Knud Tăsing. 

Am văzut că Nils plânsese şi simţeam că prezenţa lui nu 
ne lăsa rece pe niciunul dintre noi. Nu numai pentru că, în 
cele din urmă, îl găsisem pe copilul pe care îl căutaserăm 
cu toţii atâta vreme, dar şi pentru că se schimbase complet 
după numai o noapte. Expresia oarecum absentă întipărită 
întotdeauna pe faţa lui fusese înlocuită de ceva întunecat, 
precaut. Şi expresia visătoare se transformase în frică. Am 
tratat totul cu calm, pentru că frica avea să fie înlocuită de 
uşurare, de asta eram sigură. Avea să aprecieze 
certitudinea pe care i-o dădusem, chiar dacă nu avea să 
ştie niciodată. Acum îşi cunoştea originea. Făcusem o 
reparaţie care fusese atât dureroasă, cât şi inevitabilă. 

— De ce? repetă Knud. De ce ar fi dat Magna actele unei 
familii din Narrebro, care nu corespundea deloc concepţiei 
pe care o avea? Inţeleg perfect că-şi făcuse jocul ascuns cu 


605 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


o astfel de familie, dar de ce să le fi dat actele? Cum putea 
fi sigură că ei le vor distruge, într-adevăr? 

Era a patra oară când întreba „de ce” şi, dintr-un 
oarecare motiv, mă deranja alegerea de cuvinte a 
jurnalistului. In afara celor din această cameră, nimeni nu 
aflase încă de descoperirea noastră, iar Knud Tâsing 
subliniase cât de importantă era păstrarea secretului. 

— Dar nu s-a întâmplat nimic. 

Era Peter Trøst cel care le răspunsese colegilor săi. Ne 
spusese imediat după sosirea lui că nu se mai considera 
angajat al Channel DK. 

Se întâmplase ceva de care nu îşi dorea să vorbească şi 
nimeni nu mai insistase. 

— Nu, spuse Knud Tăsing, dar Magna nu avea de unde să 
ştie. Se întoarse spre mine. Din punctul dumneavoastră de 
vedere, era ceva caracteristic mamei dumneavoastră 
adoptive, Marie? 

M-am gândit timp de câteva secunde. 

— Poate că s-a simţit presată... M-am uitat la Nils, a cărui 
viaţă fusese complet schimbată de mine. Tatăl tău, 
probabil, nu a fost uşor de convins atunci când era mai 
tânăr. În plus, el avea un avantaj. În cele din urmă, ea a 
pus în mişcare procesul ilicit. 

Nils Jensen - John Bjergstrand - nu spunea nimic. Am 
presupus că era de aceeaşi părere cu mine. 

— Dar de ce nu s-a protejat...? De ce nu o altă familie, 
care ar fi fost mai uşor de manipulat? interveni Knud 
Tăsing. 

Nimeni nu spunea nimic, nimeni nu avea vreun răspuns. 

— El chiar a ascuns acest certificat de botez. De ce? 

Tăcerea se prelungea. În cele din urmă, am spus: 

— Pentru că a înţeles, instinctiv, că distrugerea ultimelor 
dovezi despre rădăcinile unui copil este cel mai mare păcat 
pe care îl poate comite un om. 

Toată lumea se uita la mine. Nimeni nu spunea nimic. 

In cele din urmă, Asger i se adresă lui Nils: 


606 


- ERIK VALEUR - 


— În orice caz, tu eşti fiul celui mai puternic om din ţară 
din acest moment! 

Remarca era, evident, lipsită de empatie, ceea ce era 
destul de neobişnuit pentru Asger. Am văzut cât de mult îl 
duruse pe fotograf, care stătea, pentru prima dată, fără a-şi 
ţine în braţe iubitul aparat de fotografiat şi care îşi 
strânsese palmele pe genunchi. 

— Da, spuse el. Dar nu vreau să se afle. Nu vreau să fiu 
nici fiul ef, nici fiul /ui. 

Knud Tăâsing clătină aprobator din cap. Părea din nou 
încrezător şi fericit ca la începutul afacerii Kongslund. 

— Este de înţeles. Nu ne aşteptam la altceva. Şi, de 
aceea, am un plan, spuse el şi ne expuse gândurile lui. 

Am fost de acord în unanimitate, pentru că numai 
această posibilitate era valabilă dacă voiam să continuăm 
să ne confruntăm împreună cu personajele negative 
propriu-zise din afacerea Kongslund - unul pentru toţi şi toţi 
pentru unul. 


Asger rămase din nou, după ce toţi ceilalţi plecaseră şi 
iar am încheiat seara în camera regelui, cu vedere spre 
fiord şi spre insula Hven. 

Eram, ca întotdeauna, nervoasă în prezenţa lui, dar el 
părea să nu observe. 

— Marie, dacă cel mai genial om de ştiinţă din lume, 
Albert Einstein, s-a putut înşela, toţi oamenii de ştiinţă pot 
greşi - dar este la fel de posibil ca Einstein să fi avut 
dreptate, până la urmă. Un gând destul de fascinant, nu-i 
aşa? Posibilitatea simetriei perfecte, un puzzle cu o 
structură complet lipsită de erori, în care toate elementele 
pot fi calculate, determinate şi prevăzute. 

Din fericire, nu încercă să mă atingă. 

— Andromeda, spuse el visător. De ce rănile care ţi se 
provoacă devreme în viaţă nu se vindecă niciodată 
complet? Indiferent dacă provin de la maltratare, umilire 
sau singurătate. 


607 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Nu ştiam ce avea de-a face Andromeda cu copilăria sau 
cu trădarea părinţilor lui. 

— Asta se întâmplă pentru că nu se cicatrizează, ci devin 
părţi autonome din tine însuţi. La fel ca părţile uşor 
deformate ale corpului. Nu sunt vizibile cu ochiul liber, dar 
ele îţi afectează toate mişcările şi tot ceea ce spui sau ce 
faci - până mori. 

— Aşa cum picioarele mele nu pot păşi drept, deşi au fost 
avizate de medici ca fiind sănătoase, am răspuns eu 
sarcastic. 

— Da. Asger râse, fără a sesiza ironia. Sau şoldurile mele, 
care sunt vindecate de mult, dar încă mă fac să şchiopătez, 
de îndată ce obosesc. 

Se ridică şi se aşeză lângă mine pe pat şi, la fel ca ultima 
dată, m-am îndepărtat puţin de el. Timiditatea pe care o 
simţeam la gândul unei eventuale atingeri era ca un mic 
motor electric care pornea singur-singurel. 

— Singurătatea este crucială, spuse şi rămase acolo, 
pentru o clipă, aplecat în faţă. 

O secundă m-am temut că îşi va pune braţul drept în 
jurul meu, dar nu o făcu. 

— Singurătatea este singura infirmitate care este cu 
adevărat importantă, nu-i aşa? 

El râse. 

— Sărută-l, Marie! îmi şopti oglinda de deasupra patului. 

M-am mutat un pic mai departe de el. 

— Nu-i aşa, Marie? 

Apoi am înţeles ce trebuia să se întâmple şi am 
reacţionat imediat. M-am ridicat. 

— Trebuie să dorm acum. Este important, am spus şi am 
deschis uşa. După cum ştii, mâine-dimineaţă sunt invitată 
la cea mai importantă reuniune din istoria Kongslund. 

Remarca îl aduse brusc la realitate. 

Am închis uşa în urma lui. Dar cuvintele sale despre 
singurătate rămaseră suspendate în camera mea tot restul 
nopţii. M-am întrebat dacă îmi spusese, într-adevăr, ceea 
ce credeam - sau dacă doar îmi imaginasem. 

608 


- ERIK VALEUR - 


609 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


34 
PRIM-MINISTRUL 


4 IULIE 2008 


În aceste zile, Ole Almind-Enevold era salutat în toate 
Ziarele şi pe toate posturile de televiziune ca niciun alt 
părinte al patriei dinaintea lui, deşi nici măcar nu fusese 
ales încă. 

Tocmai acest fapt era considerat de comentatori şi de 
editorialişti, în entuziasmul lor, ca un premiu special - până 
la urmă, o forță superioară il aşezase pe puternicul om 
acolo unde danezii aveau nevoie de el cel mai mult. 
Răspunderea pentru scandalul cu tânărul tamil a fost, 
evident, aruncată în cârca şefului iresponsabil de personal, 
pe care acum îl căuta şi poliţia. 

Visul lui Ole Almind-Enevold devenise realitate şi toți cei 
care încă mai erau în stare să gândească limpede il 
suspectau de lucruri rele. 


Personalul transformase din nou, în timp record, cu o 
mică armată de ajutoare, inima statului în biroul unui prim- 
ministru, pentru ca Ole Almind-Enevold să poată prelua 
imediat conducerea ţării. 

Documentele sale cele mai importante şi lucrurile 
personale fuseseră aduse de la Ministerul de Stat de îndată 
ce patul hidraulic al predecesorului său fusese scos afară 
din cameră. Almind-Enevold dorise să se mute acolo, având 
motive întemeiate. Ultimele cutii fuseseră despachetate 
deja când proaspăt încoronatul şef al guvernului ţinu prima 
şi, probabil, cea mai importantă şedinţă. Dacă ar fi fost 
după Almind-Enevold, nu i-ar fi primit niciodată pe aceşti 
oameni, dar Knud Tâsing nu trebuise să spună decât o 
propoziţie la telefon pentru a-l face pe prim-ministru să se 
răzgândească... 

— „l-am găsit, 

610 


- ERIK VALEUR - 


Ole  Almind-Enevold îşi anulase toate întâlnirile de 
dimineaţă, inclusiv o discuţie cu noul său secretar de stat 
despre o rocadă imediată a guvernului, pentru a se asigura 
că ministrul pentru egalitatea de şanse, o femeie, va fi 
înlocuită cu un bărbat mai tânăr, care să-l sprijine în 
eforturile sale de a restrânge dreptul la avort, cât mai 
curând posibil. 

Şi această întâlnire trebuia să mai aştepte. 

Carl Malle stătea lângă el cu picioarele depărtate şi 
surprinzător de liniştit atunci când am ajuns. Sperasem să 
văd o expresie nervoasă, poate chiar speriată în ochii lui 
căprui, duri, dar părea la fel de netulburat ca întotdeauna. 
Eram îngrijorată, chiar dacă nu putusem găsi niciun punct 
slab în planul pe care îl schiţase Knud şi care fusese 
adoptat în unanimitate. 

Salutul oficial trecuse cât se putea de repede, cu un 
minimum de politeţe, dar nu mi-a scăpat uimirea lui 
Almind-Enevold atunci când a dat mâna cu fotograful. 
Faptul că eu şi Knud Tâsing stârneam întotdeauna 
probleme îi era cunoscut, dar prezenţa lui Nils Jensen îl 
nedumerea, în mod evident. 

Carl Malle nici măcar nu le întinse mâna vizitatorilor, 
dădu doar din cap spre noi, cu o privire de nepătruns. 

Almind-Enevold se aşeză în spatele biroului, Carl Malle pe 
un scaun din dreapta lui, iar noi ne-am aşezat pe canapea, 
la câţiva metri distanţă de ei. Knud Tăâsing plescăi tare cu 
limba. Nils Jensen, care stătea între mine şi Knud Tăsing, 
tresări. Slăbuţul fotograf era, în mod clar, cel mai 
emoţionat dintre noi trei, ceea ce chiar nu era de mirare. 

— L-am găsit, spuse Knud Tâsing, repetând ceea ce 
anunţase deja prin telefon. 

Ole Almind-Enevold îşi privi duşmanul cu pleoapele pe 
jumătate închise. Întrebarea plutea, mai mult decât 
evidentă, prin cameră, chiar dacă nimeni nu o rostise. Pe 
cine? 

— Se află în faţa dumneavoastră. 


611 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Carl Malle ridică din sprâncene şi îşi îndreptă privirea 
spre singurul candidat posibil - pentru că eu eram femeie, 
iar Knud Tåsing era numai purtătorul mesajului. 

Prim-ministrul ţării stătu tăcut pentru o clipă. Apoi spuse, 
fără a ridica vocea: 

— Nu este posibil. 

— Ba este posibil. 

Knud Tâsing scoase de niciunde documentul esenţial şi îl 
aruncă spre prim-ministrul. Era certificatul de naştere din 
vechea comodă a bătrânului paznic de noapte. 

— Hârtia de aici... am găsit-o la tatăl lui Nils Jensen. 
Anker Jensen ne-a confirmat că acest document este 
autentic şi că Martha Ladegaard i l-a dat lui în persoană. 

Puteam să jur că, în acel moment, cel mai puternic om 
din ţară avea să-şi piardă cumpătul, dar el îşi veni în fire şi 
se aplecă pentru a studia hârtia. 

Carl Malle privea peste umărul lui. 

Timp de cel puţin un minut, nimeni nu spuse nimic. 

Admiram stăpânirea de sine a bătrânului. Clipi de câteva 
ori înainte să se îndrepte de spate şi să spună şoptit: 

— Am nevoie de o... dovadă. 

Era un lucru pe care cei puternici îl consideră necesar. 
Chiar şi în momentele disperate, încă aveau pretenţii. 

— O mostră de ADN, spuse el, de parcă încasase o 
lovitură în plexul solar. Fotograful din mahalalele din Indre 
Nørrebro era, probabil, dintre noi şapte, cel pe care ar fi 
vrut cel mai puţin să îl recunoască - nu se gândise la asta 
nici în visele sale cele mai întunecate. Gândurile i se 
îndreptau mereu spre Orla sau Peter, pe care îi respecta, în 
ciuda evenimentelor - şi, de asemenea, s-ar fi putut împăca 
şi cu gândul la Asger. 

Pe Severin îl eliminase încă de la început, iar ideea că 
Nils ar fi putut fi băiatul lui nu îi apăruse nici măcar în vis. 

În mod ironic, cel mai bun prieten şi colegul duşmanului 
său, un om care nu făcuse nimic mai mult decât să 
combine albul cu negrul şi să îşi vândă fotografiile presei de 


612 


- ERIK VALEUR - 


scandal, putea fi copilul său. Dezamăgirea insuportabilă i 
se întipărise pe faţă. 

— Nu vi se va da nicio dovadă ADN. Dovada se află în 
faţa dumneavoastră. Knud Tăsing clătină din cap, pentru a 
clarifica decizia noastră. In acest caz, suntem în avantaj. Nu 
vă puteţi permite un scandal public, dar îl puteţi evita 
numai dacă îndepliniţi trei condiţii pe care le avem. 

Se auzea în mod clar că jurnalistul îşi pregătise discursul 
până la ultimul cuvânt - şi îi făcea plăcere. 

— Vă ofer acest lucru, pentru că Nils Jensen mi-a cerut 
asta. El este la fel de şocat ca şi dumneavoastră. Nu vrea 
ca altcineva în afară de cei prezenţi să afle de legătura 
dintre dumneavoastră şi el. 

Privirea puternicului bărbat era atât de plină de ură, încât 
mă întrebam cum putea Knud Tâsing să rămână 
concentrat. 

— l-am spus lui Nils că pentru mine există o singură 
posibilitate pentru a-i respecta dorinţa, fără să-mi pierd 
respectul de sine ca jurnalist, pentru că nu voi scrie despre 
această poveste. In acest moment, intră în joc cele trei 
condiţii ale noastre. Dacă refuzaţi să le îndepliniţi, vom 
publica totul. Şi, credeţi-mă, o voi face. 

— Şi care sunt cele trei condiţii? interveni Carl Malle în 
discuţie, pentru prima dată. 

Din anumite motive, mă fixă cu privirea. Simţeam cum 
teama îmi revenea şi îmi apăsa şi mai mult umărul stâng. 
Chiar şi în momentul înfrângerii lui aparente, fostul poliţist 
îmi transmitea o frică paralizantă. 

— Prima condiţie este ca Ole să ne povestească exact, 
nouă şi lui Nils, ce s-a întâmplat atunci când a cunoscut-o 
pe Eva Bjergstrand. 

În mod conştient, Tâsing i se adresase cu prenumele 
vechiului său duşman, fără nicio urmă de respect. 

— Şi a doua? întrebă Carl Malle. 

— Vom ajunge acolo la momentul potrivit. Mai întâi 
explicaţia. 


613 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Vocea lui Almind-Enevold era seacă şi inexpresivă când 
luă cuvântul. 

— Dar, Tâsing, dacă asta, întreaga afacere, rămâne un 
mister, nu veţi da niciodată lovitura. Cum vă veţi recupera 
reputaţia şi demnitatea pe care, de altfel, nu le-aţi avut 
niciodată? spuse pe cât de confuz, pe atât de curajos, în 
acelaşi timp. 

Incă din prima dimineaţă de când se afla pe tronul după 
care tânjise toată viaţa lui, risca să fie plasat în centrul unui 
scandal care îi putea rupe gâtul şi care chiar îl putea trimite 
la închisoare. Părăsea calea de scăpare oferită, lipsită de 
posibile capcane, aventurându-se în a-şi jigni călăul. Cu 
părere de rău, eram nevoită să recunosc că îi admiram 
îndrăzneala. 

In faţa lui stătea fiul său, dar nu se vedeau unul pe altul. 
Dragostea de tată de care încercase să se convingă toată 
viaţa lui se transformase, în numai o secundă, într-o 
dezamăgire profundă. 

— Nu mai lucrez la ziar, spuse jurnalistul. Deci este prea 
târziu, oricum. Şi ştiţi ceva, Ole? 

Reacţia se lăsă aşteptată. 

— Nu contează. Povestiţi-ne istoria dumneavoastră. Nu 
va fi spusă mai departe. Cu condiţia să vă respectaţi partea 
din înţelegere. 

— Care sunt celelalte două condiţii? întrebă din nou Carl 
Malle. 

— Le veţi afla în cel mai scurt timp, vă promit. Povestea 
băiatului este cel mai important punct. Nils Jensen are 
dreptul să ştie totul despre trecutul lui. 

Eram complet în asentimentul lui. 

Carl Malle dădu aprobator din cap. Cu siguranţă se 
gândea la o cerinţă legată de bani sau un grant 
suplimentar pentru Kongslund. Am zâmbit, imaginându-mi 
cât de uimiţi vor fi la auzul celorlalte condiţii diabolice 
concepute de Knud. 

— Okay. 


614 


- ERIK VALEUR - 


Şeful securităţii folosea foarte rar acest cuvânt. Era un 
cuvânt de acceptare, înfrângerea pe care o ura atât de 
mult. 

Apoi se întoarse spre vechiul său tovarăş din rezistenţă şi 
spuse: 

— Povesteşte-le, Ole. Oricum lipsesc numai nişte detalii. 


La început, răspunse ezitant şi cu o voce şovăitoare, dar 
la un moment dat păru că îl uşura faptul de a spune tot ce 
avea pe suflet. Acceptam cu greu această uşurare, pentru 
că ceea ce spunea era atât de grotesc, încât nu merita 
nicio mântuire - nu merita dulcea durere de a-şi retrăi 
vechea pasiune şi de a-l avea în faţă pe fiul său. 

Camera pătrată de vizite, înaltă de nouă metri, îi fusese 
pusă la dispoziţie de conducerea închisorii. Aceasta era 
mobilată cu o platformă joasă, cu o cuvertură de un 
albastru-închis, o masă din lemn vopsit în galben şi două 
scaune. Pe perete era o chiuvetă cu un robinet ruginit, care 
se răsucea cu greu spre stânga şi pe unde rareori curgea 
apă. 

Fata părea mai tristă decât de obicei în ziua în care 
începuse coşmarul lui. 

Ea nu era nici frumoasă, nici măcar atractivă, aceasta ar 
fi fost o exagerare, iar să o numim iubirea vieţii lui ar fi fost 
ridicol. Niciun bărbat în poziţia lui nu ar fi putut face o astfel 
de declaraţie. Ea părea fragilă, ca o schiţă a lui Hans 
Christian Andersen. Era înconjurată de o tăcere care, pe 
fundalul trecutului ei violent, părea paradoxală. Nu negase 
niciodată infracţiunea pentru care fusese condamnată, dar 
nici nu exprima vreo remuşcare şi nu vorbea despre ceea 
ce se întâmplase. El nu a mai cunoscut niciodată pe cineva 
ca ea, se simţea în tonul vocii, chiar dacă nu o rostise cu 
voce tare. 

El încercase să evite privirea ei tristă, în timp ce stătea 
aplecat peste raportul pe care voia să i-l arate, rezultatul 
muncii pe care o depuseseră împreună - tratatul despre 
deţinuţii de sex feminin şi situaţia lor deosebit de grea. 

615 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Vreau să îl citeşti, Eva. Este despre tine. 

— Voi avea un copil, spusese ea. 

Ole Almind-Enevold rămăsese şocat pe scaunul lui, 
încercând să îşi dea seama dacă glumea. 

Afară, de cealaltă parte a uşii, auzi un paznic trecând, 
dar nu îl văzu, pentru că ochiul ferestrei era acoperit cu un 
material închis la culoare. 

— Voi avea un copil, repetă ea, aşteptând un răspuns. 

Paznicul rămăsese pe loc afară, jucându-se cu un scaun, 

Înainte ca paşii lui să se îndepărteze din nou. 

— De la tine... spuse, iar gura îi era ca o floricică roşie, 
care îşi închidea petalele. 

Cu câtă lăcomie ajunsese să cunoască această gură 
atunci când, în dorinţa lui, dăduse la o parte orice urmă de 
prudenţă. Făcuseră dragoste pe platforma albastră, în timp 
ce afară tuna şi ploua - ştia destul de exact. Camera de 
vizită era mereu încuiată şi ferestrele erau acoperite astfel 
încât, timp de două ore, atât cât dura vizita lui, erau 
complet singuri. Aşa se întâmplase în decursul mai multor 
luni. 

Pe atunci el tocmai împlinise douăzeci şi şapte de ani, iar 
cariera sa politică avea să fie decisă după congresul 
partidului din luna septembrie, fiind descrisă în mai multe 
ziare ca fiind extrem de promițătoare. 

— Spune ceva, îi ceruse ea, în timp ce stătea pe scaun, 
aplecată în faţă, cu fragilitatea unei coli de hârtie, privindu-l 
cu o tristeţe imensă. 

El îi văzu trupul palid, gol din faţa lui (probabil că 
paloarea ei îl fascinase tot timpul) şi mărgelele de sudoare 
de pe pielea ei. Tuna şi ploua când ea îşi presase gura pe 
urechea lui şoptindu-i lucruri pe care numai fetele din 
cartierul ei le puteau spune. Tremurase convulsiv sub el, 
până când ochii i se măriseră şi îl cuprinseseră complet, 
fără a vedea ceva. 

Aşezase raportul pe masă, raport care ar fi trebuit să îl 
propulseze în carieră. 


616 


- ERIK VALEUR - 


— Raportul meu este aproape gata, spusese. Acesta este 
ultimul meu proiect. 

Era foarte mândru de munca sa. 

— Eşti nebun... Ea clătină din cap. Tocmai ţi-am spus că 
vom avea un copil... şi tu vorbeşti despre raport. 

— Dar este vorba şi despre situaţia ta. Poate ne va ajuta 
să plecăm de aici, îi răspunse el. 

În realitate, nu voia deloc asta, până la urmă, era deja 
căsătorit. 

Îşi scrisese el însuşi introducerea raportului care stătea, 
încă neatins, în faţa ei: Raport despre o deținută de sex 
feminin, născută la 6 aprilie 1944, Ex. 01, Ed.: Direcţia 
Închisorilor şi Universitatea din Copenhaga 1960. 

Întregul capitol întâi era exclusiv despre ea, dar erau şi 
alte cazuri, iar el simţea cât de importantă era munca lui 
pentru situaţia grea a deţinutelor. Am vorbit cu 01 despre 
mama ei. Mi-a spus că trecutul mamei sale a fost un factor 
decisiv pentru ceea ce s-a întâmplat mai târziu. 

Apoi urmau probele materiale necesare, înainte ca 
raportul să devină din nou concret. Fiica unui soldat 
german necunoscut, 01 şi-a ucis mama printr-o simplă 
împingere - aceasta a căzut pe treptele abrupte din spatele 
casei în care locuiau. Fapta a fost precedată de o dispută 
pe această temă. Totul s-a întâmplat când fata a împlinit 15 
ani. Mai întâi, aceasta a declarat că a fost un accident, dar 
mai târziu şi-a retras declarația şi a exprimat o ură atât de 
mare pentru mama ei, încât a fost luată în custodie. 

După primele trei vizite, 01 vorbeşte deschis despre ea 
însăşi şi despre detenție. Am încercat să îmi dau seama ce 
impresie are despre efectul pedepselor de prevenire a 
criminalităţii, în special referitor la întrebările 16-23 
(Capitolul 01-C). Dar aceste întrebări par să o obosească pe 
fată. Are numai 16 ani. 

După aceea, se culcaseră împreună pentru prima dată. 
Ţipetele ei încă îi răsunau în urechi, „Da, da, da!”, în timp 
ce îşi încorda spatele şi fiorii o treceau prin tot corpul, lucru 
pe care el nu îl mai experimentase înainte cu o femeie. 

617 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Acum trebuie să îmi dea drumul! 

Îşi pusese ambele mâini pe burtă. 

— Nu îţi vor da niciodată drumul. 

Răspunsul lui venise fără ezitare şi cu o oarecare 
uşurare. 

Ea se aşezase şocată, privindu-l fix. 

— Trebuie să îl dai afară. 

Cuvintele veniseră de la sine. În ochii lui Ole Almind- 
Enevold, aceasta era singura soluţie la care se putea gândi. 

— Îţi vor da drumul numai dacă tu... 

Simţi frigul din cameră. Dacă ea ar fi vorbit vreodată cu 
cineva despre tatăl copilului ei sau dacă personalul 
închisorii nu era discret, el ar fi fost închis. Pur şi simplu. 

Coruperea unei deținute minore. 

Avea să apară în toate ziarele. El ar fi fost condamnat şi 
şi-ar fi pierdut funcţia, iar partidul care investise atât de 
mult în el avea să se distanţeze pentru totdeauna de el. 

În acel moment, fata din faţa lui începu să plângă. 

— Nu îmi voi ucide propriul copil. 

El o înţelegea şi ştia că aşa avea să rămână. Gândurile îi 
umblau prin cap, până când ajunse la o decizie. 

— Eva, mai există o soluţie. Dar este nevoie să faci un 
mare sacrificiu. Nu ştiu sigur dacă eşti pregătită pentru 
asta, îi spuse el. În acest fel, ţi-ai putea ispăşi toate 
păcatele. 

Ea se şterse la ochi şi îl privi lung. 

Îi simţea apropierea, prezenţa în capul lui; ea era în 
căutarea minciunii care trebuia să existe, după o piedică; 
dar nu o putea găsi, pentru că uneori realitatea este atât 
de fantastică, încât mincinosul nu mai are nevoie de nicio 
minciună. Vedea modelul în faţa ochilor, planul, şi ştia 
exact cum trebuia să procedeze şi al cui ajutor trebuia să îl 
ceară. 

— Avem o singură şansă, spuse şi o apucă de umeri cu 
fermitate. 


618 


- ERIK VALEUR - 


În acea după-amiază, în camera de vizite nr. 4 a 
închisorii din Horserod nu mai exista nicio şansă pentru o 
decizie diferită. 


— Era 1960. Aproape nouă luni mai târziu, exact la data 
calculată, copilul a venit pe lume - pe 30 aprilie 1961. 

— În Rigshospital, completă Knud. 

— Corect. Ne bucuram de o anumită autoritate şi am 
făcut ceea ce trebuia. Şi totul a funcţionat. Cu ajutorul 
Magnei... Prin contactarea personală a unui medic-şef şi un 
cadou în bani pentru un supraveghetor din închisoare... 

— Şi un scenariu alternativ, în cazul în care 
supraveghetorul ar fi fost concediat pentru neglijenţă în 
serviciu. 

Carl Malle îşi permise un zâmbet. 

— Magna a luat copilul, iar Eva a emigrat. Şi apoi... 

— „totul a mers prost. 

Almind-Enevold îi răspunse lui Knud clătinând aprobator 
din cap. Părea că, pe parcursul absurdei poveşti, cei doi 
bărbaţi ajunseseră la un armistițiu istoric - şi, fără îndoială, 
scurt. 

— Da, apoi totul a mers prost. Soţia mea nu voia un copil 
adoptiv. Şi Magnei i s-a făcut brusc frică. Participase la ceva 
ilegal, chiar dacă, aşa cum spunea ea însăşi, o făcuse 
numai de dragul copilului. 

— Şi, bineînţeles, pentru că ştia că astfel putea asigura 
existenţa orfelinatului pe care îl conducea pentru mai mulţi 
ani... completă cu cinism Carl Malle. 

Ole Almind-Enevold ridică nervos din umeri şi continuă: 

— Noi nu am ştiut care băiat din Camera sugarilor... era 
fiul meu. 

Am observat că Eva dispăruse deja din poveste. 

— Şi ştiam la fel de puţin cum puteam afla asta. Şi, în 
cele din urmă, Magna a reuşit să îl dea pe băiat, înainte ca 
noi să putem face ceva. Pentru o clipă, Enevold păru la fel 
de trist ca tânăra Eva, pe care tocmai o descrisese. În toţi 
aceşti ani a refuzat să îmi spună ceva. Susţinea că are 

619 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


datoria de a-i proteja pe copiii adoptați şi spunea că, în 
acest fel, vrea să plătească personal pentru păcatele ei. A 
sfidat toate regulile impuse de Protecţia Copilului atunci 
când ne-a ajutat cu copilul Evei, motiv pentru care, de 
atunci înainte, îşi dorea să respecte toate regulile. 

— De aceea v-am supravegheat tot timpul, spuse Carl 
Malle, ca şi cum ar fi fost cel mai natural lucru din lume. 
Intotdeauna avea loc o ceremonie solemnă de rămas-bun 
când era adoptat un copil. În acele momente, tot personalul 
se strângea pe alee şi îi făceau cu mâna micuţului şi noilor 
săi părinţi, pe care noi, după aceea, îi monitorizam, pur şi 
simplu. 

Şeful securităţii zâmbi şi niciodată nu mi-a fost mai 
antipatic ca în acest moment. 

— Vizitam regulat casa de copii, pentru a vedea dacă 
Magna nu cumva ne ascundea ceva de care am fi putut 
avea nevoie. Sau dacă nu cumva a luat legătura cu copilul 
sau cu mama, spuse el. 

— Dumneavoastră aţi pătruns cu forţa în biroul Magnei, 
exclamă Knud Tâsing. 

Carl Malle îi zâmbi sfidător. 

— Dar la un moment dat am renunţat, îl întrerupse 
Almind-Enevold. l-am găsit pe toţi copiii din Camera 
elefanților şi i-am supravegheat de-a lungul anilor, dar nu 
am aflat niciodată cine... 

— „„.este John Bjergstrand. 

in vocea lui Knud Tåsing răsuna un inconfundabil triumf. 
Armistițiul dintre cei doi bărbaţi expirase. 

— Aşa este. Eram conştienţi de faptul că părinţii adoptivi 
nu aveau să afle niciodată adevărul, dar nu puteam găsi 
alte piste. 

— Dar ştiinţa a făcut progrese, spuse jurnalistul. Nu aţi 
putut face rost de nişte mostre...? 

Carl Malle îi întrerupse ordinea de idei. 

— Am încercat o dată, fără rezultat. Am renunţat să mai 
facem alte teste, pentru că riscul era prea mare. La ce 
medic sau laborant puteam apela? Şi cum puteam justifica 

620 


- ERIK VALEUR - 


solicitarea? În cele din urmă, am evitat riscul de a crea 
dovezi împotriva noastră. 

— Pe de altă parte, în acest fel v-aţi consolidat puterea 
asupra lui Ole - în calitate de paznic al copiilor ascunși, 
ceea ce, cu siguranţă, s-a potrivit mănuşă cu planul 
dumneavoastră, spuse Knud şi clătină din cap. Cum primul 
test nu a avut niciun rezultat, v-aţi temut că este posibil ca 
Almind-Enevold să nu fie tatăl niciunui copil, iar 
dumneavoastră v-aţi fi pierdut poziţia crucială. Desigur, aţi 
fi putut găsi o cale de ieşire, dacă aţi fi vrut asta. 

Carl Malle nu îi răspunse, ceea ce era o raritate. Oare 
Knud îi atinsese punctul sensibil? 

Jurnalistul schimbă subiectul: 

— Aveţi vreo legătură cu moartea Evei, din 2001? 

Ole Almind-Enevold se încruntă. Părea cu adevărat şocat. 

— Nu... Dar habar nu am avut că ea a fost aici. 

— Şi Magna... Chiar a fost numai o moarte misterioasă? 

— Acum să nu exagerăm. Proaspăt numitul prim-ministru 
îşi privi indignat adversarul. Nu aveam niciun motiv să o 
ucidem pe Magna. Până la urmă, era singura care ar fi 
putut să-mi spună care copil este fiul meu. 

Pe parcursul întregii conversații, nu îi aruncase nici 
măcar o privire lui Nils. Îşi găsise fiul şi îl renegase, în mai 
puţin de un minut. 

— Şi Dorah, bătrâna din Helgenæs? 

Almind-Enevold se uită la el nedumerit. 

— Dorah? întrebă. 

Fostul poliţist flutură din mână. 

— Eu ştiu despre cine vorbiţi. Ce este cu ea? 

— Este al treilea caz de moarte suspectă. ŞI 
dumneavoastră aţi luat legătura cu ea, domnule Malle. Aţi 
vrut să o speriaţi şi aţi pus presiune pe ea, pentru a nu 
vorbi cu noi. Mi-a spus-o chiar ea. 

— Gândiţi-vă, domnule Tåsing. Eu nici măcar nu ştiam că 
a murit. Şi cu ce ne putea ajuta asta? A stârnit agitaţie şi a 
obstrucţionat ancheta, de aceea am rugat-o să îşi ţină gura. 
Într-un mod frumos. Nu împingând-o pe scări. 

621 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Knud Tâsing tăcu pentru o clipă şi se gândi la lucrurile pe 
care le spusese Malle. 

— Deci, cum sună a doua cerinţă? 

Carl Malle trecuse la partea practică a întâlnirii. 

Knud Tåsing părea să fie dispus să nu continue pe tema 
celor trei cazuri de deces. 

— Iniţiativa legislativă RAL va fi retrasă, spuse el. 
Această afacere complet nebună nu trebuie, în niciun caz, 
să limiteze în mod absurd drepturile femeilor de a hotărî cu 
privire la propria viaţă. 

— Cu privire la viaţa altora... îl corectă Almind-Enevold 
cu ton ridicat. 

— Opriţi această iniţiativă legislativă, Ole, sau noi vom 
pune capăt carierei dumneavoastră. Ştiţi că putem. Şi, de 
fapt, aici, în... noul dumneavoastră birou... este destul de 
frumos... 

Am văzut cum Almind-Enevold se retrase în sine. Nu se 
aşteptase niciodată să se confrunte cu o astfel de alegere. 
Nobilul motiv care îl mânase în toţi aceşti ani să devină cea 
mai importantă persoană din stat, dispăruse dintr-odată din 
faţa lui. 

— OK. 

Carl Malle folosise pentru a doua oară cuvântul 
înfrângerii. 

Knud Tăsing îşi prezentă ultima condiţie, pe care o 
înglobă într-o singură propoziţie scurtă. 

De această dată, răspunsul veni fără ezitare: 

— OK. 

Pentru a treia oară, Carl Malle fusese cel care făcuse 
promisiunea. 

Nu scosesem niciun cuvânt pe durata întâlnirii. 

Am părăsit ministerul cu un mers legănat, puţin aduşi de 
spate, ca banda Olsen. 

— De unde ştia Carl că Dorah a căzut pe scări? am 
întrebat. 

Ceilalţi doi mă priviră cu indiferenţă pentru o clipă - în 
mod evident, fuseseră adânciţi în gânduri. 

622 


- ERIK VALEUR - 


Pe malul canalului fuseseră ridicate tribune înalte. 
Fusese nevoie ca fostul prim-ministru să fie mutat de şapte 
ori în Slotsholmen, în sicriul său din cedru, pentru ca toată 
lumea să îi poată prezenta un ultim omagiu. Trebuia să fie 
o ceremonie comemorativă nemaivăzută. 

Am respirat adânc, la fel şi Knud şi Nils. La pod am oprit 
un taxi şi ne-am îndreptat spre Strandvej, pentru a ne 
întoarce la Kongslund. 


S-a terminat cu Fri Weekend 

Cuvintele erau scrise pe un monitor de deasupra capului 
profesorului. Era singur în camera de creaţie, în subsolul 
Trabucului, dar probabil că nici nu băgă de seamă vestea 
morţii fostului ziar al guvernului. 

— Ultimele două subiecte importante ale ziarului, care ar 
fi trebuit să-i dea un suflu nou, au rămas nerezolvate, 
spusese unul dintre redactorii de ştiri rămaşi ai 
profesorului, de deasupra monitorului, fără ca profesorul să 
îl bage în seamă. În unul era vorba despre afacerea 
Kongslund, în al doilea, despre tamilul de unsprezece ani, 
spuse reporterul. Cu numai zece minute înainte, profesorul 
Bjørn Meliassen se consultase cu directorul său de creaţie. 
Împreună încercaseră să găsească o perspectivă pentru 
postul afectat şi să pună ordine în grămada de planuri şi de 
sugestii de articole care se afla pe masa din sala de 
conferinţe. În toiul strădaniilor lor, apăru ultimul mesaj 
devastator, prin telefon, direct din biroul prim-ministrului. 
Carl Malle le trimisese mesajul printr-o simplă propoziţie. 

Nu. 

Nu? Profesorul deveni palid. Acesta era, într-adevăr, 
sfârşitul. 

Şi nu, profesorul nu îi putea vorbi acum şefului 
guvernului, iar postul nu trebuia să mai facă nicio încercare 
de a ajunge la el la o dată ulterioară. Un prim-ministru nu 
trebuia să facă diferenţe între diferitele concerne mass- 
media. Nu putea interveni în mod selectiv, pentru a salva 
un singur post. 

623 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Profesorul pusese receptorul jos, fără a scoate vreun 
cuvânt. Nu mai era nimic de spus. Il durea pieptul, ca şi 
cum inima lui s-ar fi desprins şi acum bătea lovindu-se de 
coaste. 

— Şi sprijinul de până acum? Nu îl vom mai primi? Prim- 
ministrul ne-a abandonat cu adevărat? întrebă mâna 
dreaptă a lui Meliassen, fără prea mare speranţă. 

Profesorul dăduse din cap şi respirase adânc, până când 
înţepăturile dureroase se opriră. Apoi sări în picioare. 

— Încă nu am încercat această idee. 

Trase un dosar verde dintr-o stivă enormă de pe masă, 
dar nu continuă. 

— Plec, spuse directorul de creaţie, aruncând o ultimă 
privire spre profesorul distrus şi spre dosar. 

Profesorul rămase singur din nou. O forţă necunoscută 
retrăsese ajutorul financiar pentru Channel DK şi clădirea 
se închisese ca un sarcofag deasupra capului bătrânului. 

Profesorul se ridică cu spatele gârbovit, se izolă de lumea 
de afară şi încuie uşa pe dinăuntru. 


624 


- ERIK VALEUR - 


__35 
RĂMAS-BUN 


2 SEPTEMBRIE 2008 


Pornind de la imaginile pe care săptămânalele le 
publicaseră în anii bogaţi în adoptii, națiunea avusese 
posibilitatea de a vedea cu propriii ochi că orfelinatul era 
populat de o mulțime de copii veseli şi zâmbitori, animați 
de o singură voință imensă şi comună de a supravieţui, pe 
care nicio rezistență umană nu ar fi putut să o înfrângă. 

Realitatea era, desigur, destul de diferită. 

Cred că cei mai mulţi copii de la Kongslund işi păstrau 
întâlnirea cu întunericul într-o cameră ascunsă adânc în 
sufletele lor, în care niciun străin nu putea pătrunde. 
Nimeni nu vrea să îşi expună cele mai profunde răni, pe 
care nici cea mai bună reparatoare din ţară nu este în stare 
să le vindece. 

Pentru mulți dintre ei, în cele din urmă, fațada exterioară 
se prăbuşeşte, brusc şi inexplicabil, iar apoi nu mai există 
niciun fel de protecţie împotriva a ceea ce ascundeam în 
noi înşine... 


„„Stau la marginea mormântului şi privesc pământul 
săpat, aşezat în valuri în jurul găurii negre în cimitirul din 
Harsholm. 

Apoi mă întorc şi îi urmez pe ceilalţi vizitatori îndureraţi, 
în biserica impunătoare. Eu sunt ultima şi, cu timiditatea 
mea de care nu am putut scăpa niciodată, îmi aleg un loc 
pe banca cea mai din spate, unde nimeni nu trebuia să mă 
deranjeze cu priviri curioase, aruncate pe furiş. 

Mirosul este acelaşi ca în biserica din Søllerød, la 
funeraliile mamei mele adoptive. 

Stranele au fost ornate cu frezii din abundență, în vaze 
mici, albe, iar pe sicriul care stătea pe un podium în faţa 
altarului se aflau bucheţele de frezii. Cineva ar fi putut 

625 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


crede că Magna fusese implicată în aranjamente, iar dacă 
m-ar fi întrebat pe mine, nu aş fi exclus această 
posibilitate. Nu ar fi ratat pentru nimic în lume o astfel de 
ocazie. 

In dreapta altarului se află un copăcel frumos, un cireş 
japonez într-un vas de lut roşu ca rugina, pe care l-am 
recunoscut din cea mai frumoasă grădină pe care am 
văzut-o în viaţa mea. Şi, bineînţeles, ştiam cine l-a aşezat la 
loc de cinste la ceremonie. 

Pe capacul sicriului, pe jumătate ascunsă de florile albe 
şi galbene, se află o creangă lungă, sinuoasă, cu muguri 
verzi. Cei bine informaţi recunosc ramura de tei, dar nimeni 
nu îşi poate explica destul de clar ce caută între toate 
aranjamentele cu flori de la înmormântare. 

In afară de câteva strănuturi, în biserică este foarte mare 
linişte, în timp ce aşteptăm ca pastorul să ia cuvântul. Nu 
mi-l pot imagina în sicriu pe omul pe care, într-un fel, l-am 
cunoscut toată viaţa mea. El poartă costumul cel mai 
scump şi cel mai elegant. Dacă l-ai aşeza într-un scaun şi i- 
ai pudra cum trebuie obrajii palizi, probabil că nimeni nu ar 
observa din primul moment diferenţa din faţa ecranului. Nu 
mă îndoiesc că antreprenorul de pompe funebre de la cea 
mai distinsă casă de pompe funebre din oraş s-a chinuit ore 
întregi, aşa cum se cuvenea pentru o vedetă, înainte să îl 
îmbrace în costumul său cel mai scump şi cel mai elegant. 
Poate chiar îi puseseră mai multe costume în sicriu, pentru 
a fi echipat corespunzător pentru ultima sa călătorie, 
despre care nimeni nu ştie cât durează. 

Pastorul apare în faţa altarului şi atrage asupra sa toată 
atenţia celor din biserică. 

— Ne-am adunat astăzi aici pentru a-l conduce la locul de 
veci pe Peter Trøst Jorgensen, născut Peter Troest 
Jochumsen, spuse el. Ne manifestăm acum durerea, dar ne 
şi bucurăm că a trăit o viaţă frumoasă. 

In primul rând de bănci stau părinţii care, după ultima lor 
întâlnire, nu mai apucaseră să se împace cu fiul lor. 


626 


- ERIK VALEUR - 


În spatele rudelor apropiate, biserica este plină cu 
persoane îndoliate din cele mai bune cercuri: redactori, 
miniştri, directori şi  medici-şefi. Numai profesorul, 
preşedintele odată celebru al Channel DK, Bjørn Meliassen, 
lipsea de la înmormântarea fostei sale vedete, ceea ce i-a 
surprins pe mulţi. Înainte şi în timpul dangătelor de clopot, 
printre strane trecu zvonul că se blocase singur într-un fel 
de centru de comandă, adânc sub postul de televiziune 
căzut pe neaşteptate. Eu personal am observat că nu o 
puteam găsi nicăieri pe Gerda Jensen. Deşi afacerea 
Kongslund o speriase de moarte (şi sunt aproape sută la 
sută sigură că ea ştie ceva despre care nu a discutat cu 
nimeni), ar fi trebuit să fie, totuşi, acolo, atunci când unul 
dintre cei mai iubiţi copii de ea şi de Magna pornea în 
ultima sa călătorie pe firele fine de păianjen. 

— Să ţinem un moment de reculegere, spuse pastorul şi 
cei prezenţi tăcură un minut întreg, înainte ca el să 
completeze, cu faţa spre sicriu: lţi cinstim memoria. 

Am privit, ca toţi ceilalţi, spre tavan, în timp ce ne lăsam 
în voia gândurilor noastre ce nu putea fi exprimate în 
cuvinte. Până la urmă, El există? Are ochi pentru noi? Oare 
observă că teama noastră personală din acest moment 
depăşeşte compasiunea pentru cel decedat şi pentru cei 
îndoliați? 

Completam imaginea supravegherii cereşti din această 
biserică, ce intimidase deja generaţii întregi, cu un plus 
foarte personal: Dacă directorul Nordal urmărea acest 
serviciu divin, mai mult ca sigur că se bucura de sfârşitul 
criminalului său. 

Directorul aflat de mult în pământ fusese înmormântat 
exact în această biserică. Pastorul citea din Psalmi şi recita 
Psalmul lui David, cu o voce uimitor de clară, de parcă ar fi 
vrut să reducă la tăcere toţi demonii care, în ultimele zile, 
şoptiseră despre circumstanțele misterioase care 
înconjurau moartea vedetei de televiziune şi care nu 
excludeau o posibilă sinucidere. 

Doamne, Tu mă cercetezi de aproape şi mă cunoşti... 

627 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Am ajuns prima la faţa locului, împreună cu Asger, în 
timp ce Orla şi Severin rămăseseră în vilă, pentru a chema 
o ambulanţă. Maşina era răsturnată la poalele versantului. 

Dacă mă voi sui la Cer, Tu eşti acolo. Dacă mă voi culca 
în Locuinta Morților, iată-Te şi acolo... 

Ancheta iniţială a dezvăluit că vedeta de televiziune 
trebuie să fi tras brusc de volan spre dreapta, chiar înainte 
de virajul spre aleea Kongslund, din motive necunoscute, 
după care a zburat peste deal la un unghi nebun, până 
când centrul de greutate al maşinii s-a deplasat atât de 
mult, încât s-a răsturnat pe partea stângă a pantei abrupte. 
Maşina alesese exact acelaşi loc ca şi regele, care căzuse 
secolul trecut de pe deal, împiedicându-se, şi întâlnise 
acelaşi ciot de copac care, în trecut, oprise căderea regelui, 
dar acum impactul fusese atât de violent, încât reporterul 
TV fusese aruncat prin parbriz. 

Dacă voi zice: Cel puțin întunericul mă va acoperi şi se va 
face noapte lumina dimprejurul meu. lată că nici chiar 
întunericul nu este întunecos pentru Tine, ci noaptea 
străluceşte ca ziua, şi întunericul, ca lumina... 

Poate că îşi pierduse brusc controlul asupra picioarelor 
sale bolnave şi nu şi-a dat seama că apăsase pedala de 
acceleraţie apoi, panicat, a tras de volan. Aceasta era cea 
mai plauzibilă explicaţie care îmi trecuse prin cap, dar am 
văzut concluziile din raportul poliţiştilor veniţi la faţa 
locului, care nu împărtăşeau această teorie. 

Apostolul scrie în Epistola sa către Romani: Căci nimeni 
dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare 
pentru sine... 

Trupul lui Peter Trøst Jørgensen fusese aruncat printre 
crengile puternice ale unuia din cei doisprezece fagi de pe 
deal, unde rămăsese blocat într-un mod grotesc, cu capul 
în jos, ca şi cum cineva îi dăduse drumul să cadă de sus, 
din cer, pe pământ. Era o privelişte crudă. In afară de 
paramedici, numai Asger şi cu mine am putut vedea de 
aproape detaliile macabre (îl scoseseră de acolo şi îl 
acoperiseră înainte să vină poliţia). 

628 


- ERIK VALEUR - 


Viu sunt Eu, zice Domnul, tot genunchiul să Mi se plece... 

Am vomitat între plantele fertilizate cu unt ale fostului 
căpitan de marină. Prin perdeaua de lacrimi am crezut că 
văd o fetiţă printre trunchiurile copacilor, care stătea 
nemişcată, cu ochii aţintiţi spre mine. De îndată ce m-am 
ridicat, ea a fugit spre casa albă, pustie, în care trăise 
prietena mea de suflet. Nu le-am spus despre ea nici 
poliţiştilor, nici paramedicilor, nici altcuiva. 

Amin... 

Au găsit la el o chitanţă pentru o noapte petrecută într- 
un mic hotel din insula Zealand, în apropierea unui sat de 
al cărui nume nu mai auzise nimeni vreodată: Gaderup. 

Nimeni nu putea spune ce făcuse acolo vedeta TV în 
ultima noapte a vieţii sale. 

Îi rog pe cei îndoliaţi să se ridice... 

Scoaseră pe braţe sicriul din biserică. Asger mergea în 
faţă în stânga, Susanne în dreapta. De mijloc ţineau Knud şi 
Nils, iar în spate cei doi avocaţi, Orla şi Severin. Duseră 
sicriul la marginea mormântului, peste a cărui deschidere 
se afla o structură verde din fier, cu nişte curele înguste 
pentru lăsarea coşciugului în groapă. 

Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru 
lisus Cristos... 

Lăsară sicriul în mormânt. 

„„„Care, în marea Sa îndurare, ne-a renăscut la o speranță 
vie prin învierea Sa din morți. Din ţărână ai fost făcut, în 
țărână te vei întoarce şi din țărână te vei ridica din nou. 

Sunetul uscat, gol al celor trei lopeţi de pământ îi însoţi 
cuvintele. Ritualul păru a fi un semn pentru toţi fotografii 
care, până în acel moment, păstraseră o oarecare distanţă. 
Roiau în grupuri spre mormânt, învârtindu-se în jurul 
nostru, surprinzând celebrităţile şi îndoliaţii din toate 
unghiurile posibile. 

Acum să cântăm împreună psalmul numărul 127, spuse 
pastorul. 


629 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Stăm la marginea mormântului şi cântăm, chiar şi unii 
fotografi cântă împreună cu noi, în timp ce fac prim-planuri 
cu numele de pe piatra înaltă şi albă din marmură. 

Peter Troest Jochumsen. 

In jurul nostru, în curtea enormă, se află bărbaţi şi femei 
cu nume de familie formidabil de daneze, ca Lehmann, 
Spreckelsen, Federspiel, Hasfeldt, Hinzpeter, Falkenskiold, 
Warburg şi Wedell-Wedelsborg. Pe o distanţă de o milă, nici 
măcar un singur Jensen - şi niciun Jargensen. 

Cei doi avocaţi dispărură după ce ne-am întors la etaj 
pentru a împacheta. Orla Berntsen şi Søren Severin Nielsen 
dormiseră în aceeaşi cameră - în fosta cameră a Gerdei din 
turnul de sud, lucru pe seama căruia noi, ceilalţi, ne-am 
amuzat copios. Cei doi foşti inamici politici reveniseră la 
prietenia din copilărie în cele câteva zile petrecute la 
Kongslund. 

In mod evident, acum ei considerau închisă afacerea 
Kongslund şi anunţaseră, după moartea şocantă a lui Peter, 
că aveau de gând să deschidă o firmă de avocatură cu 
numele Nielsen & Berntsen. Am sărbătorit vestea cu 
şampanie. Singurele cazuri de care noul cuplu avocăţesc nu 
voia să se atingă nici măcar cu un deget erau problemele 
legate de imigranţi şi refugiaţi, anunţaseră ei destul de 
serios, chiar şi după ce am sărbătorit. 

Nils Jensen plecase, de asemenea, acasă, după ce ne 
informase cu privire la decizia sa de a nu le povesti 
părinţilor săi despre rădăcinile lui biologice. Ei îl lăsaseră să 
trăiască în minciună timp de jumătate de secol, acum ei 
trebuiau să continue să trăiască în minciună. Poate acesta 
era modul său de a se răzbuna. 

Susanne servise ceai verde în camera din grădină şi îi 
dăduse dreptate lui Asger, care spusese că, atâta timp cât 
registrul Kongslund nu apărea, cazul nu era închis. Knud 
Tâsing, care îşi pusese ambele picioare pe un taburet 
valoros, tapiţat cu piele de antilopă, dăduse şi el aprobator 
din cap. 


630 


- ERIK VALEUR - 


— Poate că lucrurile nu stau aşa cum le ştim noi, am 
spus eu. Şi, în plus, deja nu mai este chiar atât de 
interesant... 

Săâsâisem foarte slab, dar umărul meu stâng se lăsase 
considerabil în jos. Nu simţeam o nevoie deosebită de a 
aprofunda acest subiect în vreun fel. 

— Un astfel de jurnal personal, în care sunt scrise toate 
secretele, bineînţeles că ar putea fi, încă, periculos pentru 
mulţi alţii... Knud Tăsing părea destul de visător, cu gândul 
la toate scandalurile pe care le putea dezlănţui cu o astfel 
de armă în mână. Inţelegeam bine şansa pe care jurnalistul 
şomer ar fi primit-o printr-un articol cu privire la care 
ezitase să îi promită ceva lui Almind-Enevold, dacă 
informaţiile se dovedeau adevărate. 

Le-am urat tuturor noapte bună şi m-am dus singură în 
camera mea. Asger şi Susanne au rămas în camera din 
grădină. 

Spre propria mea surprindere, nu am simţit nimic cu 
privire la acest lucru - nu avusesem niciun contact cu 
sentimentele care te-ai fi aşteptat să apară, în mod normal, 
în acest moment. 


631 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


36 
INVIDIA 


2 NOIEMBRIE 2008 


Subiectul Kongslund și cei şapte copii se putea termina în 
acest moment, odată cu steaua care dispăruse de pe cer. 
Dar, aşa cum îmi spusese Magdalene în timpul ultimei 
vizite pe care mi-o făcuse, există întotdeauna zvonuri pe 
care oamenii le ignoră atunci când cred că totul s-a 
terminat: Dragă Marie, de şapte ani eşti în căutarea 
adevărului şi ai provocat trei regi: pe cel pământesc, pe cel 
ceresc şi - cel mai periculos dintre toți - pe regele tuturor 
coincidențelor din viață... 

Se aplecase deasupra mea şi îi auzisem horcăiala din gât 
atunci când îmi şoptise mesajul ei final:... şi acesta din 
urmă nu va scăpa nepedepsit. 


Knud Tâsing sună la uşa bătrânei - şi apăsă complet 
butonul, pentru că nu se întâmpla nimic. Mult timp încercă 
să surprindă orice zgomot care ar fi trădat-o, dacă era 
cineva acasă. Rămase locului. Avea timp. 

Intr-un fel, se afla din nou în punctul de plecare, originea 
enigmei. De luni de zile încerca să îi poziţioneze pe cei 
şapte copii în acest joc ciudat de puzzle, cunoscut 
publicului sub denumirea de afacerea Kongslund. Colectase 
şi analizase şapte piese de puzzle, care împreună formau o 
imagine logică, foarte clară, pe care cei mai mulţi probabil 
că ar fi acceptat-o. Şapte copii mici care deveniseră adulţi 
şi unul dintre ei avea o poveste dubioasă. Nils Jensen. Până 
acum, totul părea plauzibil, de la început până la sfârşit. 

Cu toate acestea, unele lucruri nu se potriveau. 

Se întâmplaseră lucruri ciudate, cum ar fi găsirea 
profesorului de televiziune Meliassen după ce, până la 
urmă, pompierii reuşiseră să spargă uşa din oţel de la 


632 


- ERIK VALEUR - 


subsolul Trabucului. Se spânzurase de un cârlig din colţul 
camerei. 

După aproximativ un minut, el mai sună o dată, iar acum 
auzi ceva şi îşi dădu seama că ea îi va deschide. 

Observă imediat frica din ochii ei. Puterea şi hotărârea pe 
care, odată, le arătase în faţa soldaţilor din Gestapo la 
Kongslund, păreau a-i fi părăsit trupul şi spiritul. 

— Am numai o întrebare, spuse el. 

Rămase nemişcată o clipă, fără a spune ceva. Apoi îl 
invită înăuntru fără niciun cuvânt, lăsând uşa deschisă, în 
timp ce ea se întoarse în sufragerie. Camera era mobilată 
cu o masă mare din mahon, patru scaune tapiţate şi o 
canapea albastră. Nu existau rafturi sau cărţi, ceea ce 
jurnalistului i se păru ciudat, pentru că o crezuse o femeie 
inteligentă, cultivată. 

Pe pervazul ferestrei se aflau trei figurine mici din 
porțelan, iar cu faţa spre fiord erau o girafă, un arici - şi un 
elefant albastru. Ea se aşeză pe canapea. 

Knud Tâsing trase unul din cele patru scaune lângă 
canapea şi se aşeză. Apoi, fără nicio introducere, adresă 
întrebarea care îl ţinuse treaz atâtea nopţi, de când fostul 
paznic de noapte luase documentul secret şi dulapul său şi 
îl deschisese. 

— Este Nils Jensen... John Bjergstrand? 

Ea stătu mult timp fără a rosti vreo silabă. În cele din 
urmă, când el crezu că nu înţelesese întrebarea şi era pe 
punctul să o repete, ea spuse: 

— Asta nu are... nicio importanţă. 

Vocea era slabă, aproape o şoaptă, dar cuvintele nu 
puteau fi înţelese greşit. 

— Deci nu este cu adevărat John Bjergstrand? 

Figura ei triunghiulară, îngustă, cu nasul ascuţit, luase o 
tentă gri. Îşi aduse aminte de afirmaţia Mariei, aceea că 
această femeie nu poate minţi - nici măcar dacă ar fi vrut 
cu tot dinadinsul. 

— Cine este John Bjergstrand? întrebă foarte direct. John 
cel adevărat... Cine este? 

633 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Se aplecă atât de mult, încât între feţele lor nu era decât 
o jumătate de metru. 

— Răspundeţi-mi, Gerda! Cine este? 

Ea alunecă de pe canapea, iar el întinse speriat mâinile şi 
reuşi să o prindă de un braţ subţire. In acelaşi moment auzi 
o şoaptă ce ieşise din adâncul pieptului: 

— Nu există niciun John Bjergstrand. 

Işi dădu ochii peste cap şi îşi pierdu cunoştinţa pentru o 
clipă. 

El se temea că ar fi putut să moară în braţele lui, aşa că 
nu îndrăzni să mai repete ultima sa întrebare. 

In timp ce o ridica de pe podea şi o aşeza din nou pe 
canapea, ea începu să vorbească incoerent. 

— Magna... întotdeauna s-a ajutat pe ea însăşi... şi pe 
mine... şi pe copii. Era acolo numai pentru copii. Nu i-a 
ajutat niciodată pe alţi oameni... Nu i-a ajutat niciodată pe 
bogaţi. Nu avea nimic de ascuns... aşa cum se pretinde... 

Knud Tâsing dădu aprobator din cap, mai mult pentru a o 
calma pe bătrână, pentru că el, într-adevăr, habar nu avea 
despre ce vorbea aceasta. 

— Eu l-am luat. Nu Magna, eu am fost... Eu l-am luat, în 
numele Magnei... Dar ea nu trebuia să ştie. Ea a făcut totul 
pentru mine. 

Knud Tăsing nu înţelegea nici măcar un cuvânt. Bătrâna 
vorbea acum complet incoerent. Cu toate acestea, el dădu 
din cap liniştitor, apoi ajunse la numele al cărui sens ea nu 
îl înţelesese. 

— Dorah... Promisese... Promisese, când noi... când noi... 
O, Doamne, ce am făcut... 

Corpul slăbuţ începu să se agite violent, iar Gerda Jensen 
izbucni în lacrimi. 

Când el părăsi apartamentul, ea încă plângea, lacrimile 
păreau a veni dintr-o sursă inepuizabilă din interiorul ei, pe 
care nimeni nu ar fi suspectat-o într-un corp atât de fragil. 

Dorah Laursen. 

Cu ce Dumnezeu era implicată această femeie? 


634 


- ERIK VALEUR - 


Primise un copil care era imposibil să fie John Bjergstrand 
- şi acum era moartă. Căuta o legătură, aşa cum făcuse de 
nenumărate ori înainte. Părea să nu existe niciuna. 

Dar femeia care nu putea minţi îi dăduse cel mai 
important răspuns, iar el înţelesese semnificaţia acestuia. 
Ceva din afacerea Kongslund era complet greşit. Cineva 
amestecase totul cu atâta măiestrie, încât oricine putea 
crede că este vorba despre un tipar, când de fapt nu exista 
un astfel de tipar. Decise să nu îşi împărtăşească 
informaţiile cu nimeni. 

Astfel, Tâsing comise a treia mare greşeală de la 
începutul afacerii Kongslund, ceea ce, bineînţeles, nu 
rămase fără consecinţe, deoarece soarta nu intenţiona să îi 
mai dea o altă şansă. 


— Da, l-am ucis, îi spuse Orla Berntsen lui Sgren Severin 
Nielsen. 

Cei doi bărbaţi stăteau pe şezlongurile abandonate de pe 
terasa din Søborg. Mărturisirea fostului funcţionar public 
venise destul de neaşteptat, la prima lor masă luată 
împreună după plecarea de la Kongslund. 

Firma de mutări golise, în cursul zilei, sufrageria, subsolul 
şi camerele de la etaj, iar cea mai mare parte dintre lucruri 
fusese depozitată, până când Orla avea să se decidă ce mai 
vrea să păstreze. Ar fi vrut să se întoarcă la Lucilla şi la cele 
două fiice ale sale, la Hellerup, aşa îi spusese lui Severin, 
dar nu ştia cât timp va rămâne cu familia lui. Lucilla tocmai 
îi spusese că este bine-venit şi că poate să rămână cât 
doreşte. 

Aproape de prânz, cei de la firma de mutări scoseseră şi 
ultima piesă de mobilier din mica sufragerie şi, fără 
comentarii, încărcaseră resturile fotoliului albastru din pluş 
într-o roabă şi le împinseră afară, spre camion. Acum 
dispăruse. Fotografia băiatului şi a bărbatului cu mingea 
portocalie de plajă rămase pentru totdeauna pe peretele 
din camera de la primul etaj. Orla îi rugase pe lucrători să o 
lase acolo, nu ştia nici el de ce. În cursul serii, mai observă 

635 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


o schimbare: acordurile sonatei lui Brahms care se auzeau 
de obicei din casa pianistului amuţiseră. Câteva zile mai 
târziu, află că pianistul murise în toiul unui acord înalt, într- 
o zi frumoasă de vară. 

— Tu l-ai ucis şi pe Prostănacul Benny, rezumă Søren 
Severin Nielsen şi dădu din cap spre prietenul său. 

— Da, am făcut-o. Eu l-am ucis. 

Era o mărturisire sinceră. 

— Dar mâna pe care ai văzut-o... 

Se făcu o scurtă pauză. Apoi Orla spuse, aproape cu 
acelaşi ton: 

— Era mâna mea. 

— Orla, gândeşte-te. Dacă i-ai fi scos unui om ochiul din 
orbită - cu nervii şi tendoanele şi venele pline cu sânge, 
plus alte chestii însângerate, atunci pe hainele tale are fi 
trebuit să fie sânge... şi, mai mult ca sigur, pe degetele tale 
şi pe mâna cu care i-ai scos ochiul. 

Orla Berntsen închise ochii şi încercă să îşi amintească 
seara în care viaţa lui se schimbase. 

— Era sânge? 

— M-aş fi putut spăla. 

— Şi ai făcut-o? 

— Nu-mi amintesc... 

— Aveai sânge pe mâini după aceea - sau pe haine? 

— Nu ştiu nici asta... Orla Berntsen se opri. 

— Mai mult ca sigur poliţia ar fi observat. 

— Da. 

— Şi apoi ar fi trebuit să fii dus la închisoare, deoarece 
Carl Malle s-ar fi dat peste cap pentru asta. 

— Da. 

— Dar a fost altcineva care s-a spălat în acea zi, nu i 
aşa...? Care s-a dus în josul apei şi s-a spălat? 

— Da, răspunse Orla pentru a treia oară. Incă stătea cu 
ochii închişi. Am crezut că vrea să îl ajute pe Prostănac... 
dar nu a făcut decât să se urce pe mal şi să ţină mâinile în 
apă, fără să se mişte. 

— Poul. 

636 


- ERIK VALEUR - 


— Da. 

— Orla, eu am văzut totul din desişul de sub copaci. 

— Ce ai făcut? 

Orla şoptea acum. 

Severin roşi. 

— Da, în acea seară mă ascunsesem prin tufişuri. 
Auzisem zgomotele şi v-am urmărit. Aş fi vrut să strig, dar 
totul s-a petrecut prea repede, iar apoi am fost paralizat de 
frică. Mi-a fost, într-adevăr, o frică de moarte că el mă 
poate descoperi şi că voi păţi ce a păţit şi Prostănacul. 
Acest băiat... acest Pou/, era cu adevărat nebun. 

— De ce nu ai spus asta mai demult? 

Întrebarea era evidentă. 

— Pentru că... Severin tăcu şi se făcu şi mai roşu. 

Orla deschise gura, pentru a repeta întrebarea. Dar în 
acel moment un înger zbură peste casă, poate că nu era un 
înger păzitor, ci o fiinţă care avea putere suficientă pentru 
a proteja de rău. La unele întrebări mai bine să nu primeşti 
niciun răspuns, dacă trebuie să plăteşti cu prietenia. 

— Deci nu eşti niciun criminal, spuse Severin, când 
tăcerea dintre ei se prelungise destul de mult. Şi poate că 
eşti singurul dintre noi şapte care nu trebuie să se 
învinovăţească. Nu eşti nici copil adoptat, nici criminal. 

Søren Severin Nielsen încercă să zâmbească. 

Pentru prima dată în mulţi ani, Orla Berntsen plânse în 
acea noapte. Stătu singur în sufrageria goală a mamei sale, 
fără a-şi putea înfrâna lacrimile. 


637 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


37 
ATENTATUL 


5 FEBRUARIE 2009 


Când l-am contactat pe fiul doamnei Dorah, nu am făcut 
asta pentru a-l mângâia sau pentru a-l învăța arta 
reconcilierii, ci pentru a-i spune o poveste de al cărei efect 
nu mă îndoisem nicio clipă. 

Desigur că avea să mă creadă, o mai făcuse o dată, şi îşi 
va aduna tot curajul şi o va trage la răspundere pe 
persoana pe care aveam să i-o numesc. Aşa mă gândisem. 

Nu puteam şti ce furie aveam să declanşez... 


Atentatul a avut loc în seara zilei de 5 februarie 2009. 

Mai mulţi pietoni auziseră focuri de armă, chiar dacă unii 
crezuseră că este vorba de nişte artificii întârziate, astfel că 
poliţia putuse identifica momentul cu exactitate. 

Portarul Ministerului de Stat îşi ridicase ochii din rebus şi 
ascultase. Apoi se aplecase şi privise în sus, spre ferestrele 
ministerului. În spatele uneia dintre ele, fostul ministru de 
stat era ocupat să caute o serie de dosare rămase în 
clădire, dosare care ar fi trebuit să fie distruse. Portarul 
însuşi îl lăsase să intre în clădire, mai devreme în acea 
seară. 

Se lăsase din nou pe spate şi aţipise. Mai mult ca sigur, 
în alte ţări, în faţa unui minister atât de important, ar fi 
patrulat gardieni cu câini şi cu mitraliere. Dar nu şi în 
Danemarca; aici se obişnuieşte să ai încredere că oamenii 
nu o iau razna, chiar dacă aceştia ar avea probabil motivele 
lor. În cele din urmă, şoferul prim-ministrului fusese cel 
care bătuse la fereastra gheretei portarului şi îl anunţase că 
se întâmplase ceva rău. La ora 18:32 şoferul Lars Laursen 
din Helgenass, care lucra la ei de aproximativ un an, se uita 
la ştirile de seară pe micul monitor al automobilului de 
serviciu. 

638 


- ERIK VALEUR - 


Şoferul şi portarul urcaseră împreună scările ministerului 
în fugă şi ajunseseră în aripa care era cunoscută şi sub 
numele de Palat. Camera era iluminată de numeroase 
lămpi electronice ale secretariatului. Şoferul şi portarul 
ciocăniseră la uşa solidă a ministerului. Încă nu fusese 
numit un ministru de stat şi circulau zvonuri că timpul 
numirii trecuse. Cabinetul prim-ministrului urma să preia 
toate afacerile de stat, plus o ţară şi o naţiune pe lângă 
acestea. Ciocăniseră din nou, înainte să deschidă ei înşişi 
uşa şi să privească nehotărâţi, timp de o clipă, prin biroul 
gol. Apoi bătuseră la uşa camerei de odihnă a ministrului, 
în care şeful şi comandantul lor trăgea de multe ori câte un 
pui de somn atunci când ziua era foarte lungă. 

Şi această cameră era goală, iar patul părea neatins. 

Se duseseră la uşa secretă din peretele din spate al 
biroului. După o oarecare ezitare, cei doi bărbaţi 
deschiseseră uşa şi observaseră imediat că lumina fusese 
stinsă sau că lampa din tavan nu funcţiona. Se duseseră 
într-un suflet să găsească o lanternă în depozitul Palatului. 

Apoi coborâseră în întuneric. Tunelul mergea, uşor 
descendent, până la un nod, după care urca din nou. 
Şoferul îndreptase raza de lumină a lanternei spre tavan, 
motiv pentru care aproape că se împiedicase de şeful 
statului, care se afla în mijlocul holului, cu picioarele 
strânse ca un copil care dormea. 

Portarul se aplecase în faţă şi aruncă o privire spre figura 
prim-ministrului. Ceea ce văzuse îl apăsase atât de violent 
pe stomac, încât vomitase pe pantofii şoferului. Sângele 
ţâşnea din gura comandantului său suprem. Acesta 
strălucea purpuriu în lumina lanternei. 

Lars Laursen rămăsese ca o stană de piatră, dar în cele 
din urmă îşi veni în fire şi îl întoarse cu faţa în sus pe prim- 
ministrul inconştient. Sacoul care alunecase în lateral 
scosese la iveală o rană de glonţ. Sângele se scurgea prin 
gaura din materialul alb al cămăşii sale şi pe punga cu 
cuțitul aurit pentru trabucuri. Spre surprinderea lui, prim- 
ministrul era încă în viaţă. Şoferul înjură în surdină. 

639 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Portarul se lăsase pe vine, îşi scoase luă pistolul şi 
telefonul mobil. 


Câteva ore mai târziu, se credea că făptuitorul fusese 
prins, un refugiat tamil care lucra pentru o firmă de 
curăţenie. Această teorie li se păruse extrem de logică 
poliţiştilor. Îşi amintiseră de băiatul tamil expulzat şi 
suspectaseră un act de răzbunare. 

Lucrurile erau înrăutăţite prin faptul că personalul de 
curăţenie, care consta exclusiv din străini cu salarii mici, îşi 
aveau vestiarul în zona de subsol în care fusese găsit prim- 
ministrul. Acolo, sub biroul ministrului, apăruse un fel de 
subcultură în cel mai adevărat sens al cuvântului. 

Câteva zile mai târziu se dovedise că suspectul, în 
momentul comiterii faptei, se aflase pe drumul de la 
apartamentul său din Vanlose spre Slotsholmen. In 
autobuzul numărul 6. 

Nu mai exista o altă teorie cu privire la desfăşurarea 
evenimentelor. Viaţa picolilor, a angajaţilor, a secretarelor, 
chiar şi a directorilor de departamente şi a secretarilor de 
stat fusese întoarsă cu susul în jos, alibiurile se adunau 
unele peste altele. 

În ambulanţă, el fusese reanimat de două ori, în mod 
miraculos, şi întreaga naţiune sărbătorise revenirea fostului 
luptător din Rezistență. 

— A fost o împuşcătură ţintită, spusese şoferul în faţa 
camerelor de luat vederi, după ce ieşise din întuneric la 
lumină. Şi apoi continuă: Dar trăieşte. Nimeni nu observase 
un accent deosebit pe cuvântul dar, deşi toate canalele TV 
îl transmiseseră în toată ţara. Toţi îl credeau un erou pe 
şofer şi descriau expresia sa încruntată, ciudată, de la şocul 
pe care trebuie să-l fi avut. Nici măcar poliţia nu venise cu 
ideea de a verifica trecutul acestui om. 

Aş fi putut să le spun multe despre Lars Laursen. Și 
despre mama lui, Dorah. 

Aş fi putut să le spun despre întuneric şi despre demonii 
care scapă de sub control, în anumite circumstanţe. Despre 

640 


- ERIK VALEUR - 


sentimentul de a nu-ţi cunoaşte propriile rădăcini şi despre 
teama care apare atunci când îţi dai seama că nu vei afla 
niciodată despre asta. Noi cunoşteam acest sentiment mai 
bine decât oricine altcineva. 

Lars Laursen şi cu mine. 

li studiasem faţa inexpresivă de pe ecran şi mă gândisem 
la informaţiile pe care i le dădusem şi care declanşaseră 
această furie oarbă, necruțătoare, pe care o cunoşteam din 
propria experienţă. Cu toate acestea, el reacţionase mai 
violent decât crezusem că este cu putinţă. Însă nu avea să 
îl depisteze nimeni, eram sigură de asta. Şi, astfel, şi eu voi 
rămâne nedescoperită. 

Pe de altă parte, prim-ministrul încă era în viaţă, iar în 
câteva luni urma să se urce pe tronul său nemeritat, ca 
erou mai mare decât înainte. 


641 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


38 
RENAŞTEREA 


11 SEPTEMBRIE 2009 


Parcă încă ar fi stat acolo, mândrele domnişoare care ne 
aduceau lumina şi ne vorbeau şi ne învățau cum să 
mergem, cum să facem reverenţe şi plecăciuni, şi care ne 
priveau cum ne zbenguiam pe iarba aflată la o aruncătură 
de băț de mare. 

Zâmbind, ele ne urmăreau cu privirea, în timp ce işi 
ridicau ceştile de ceai şi controlau complet viața din 
frumoasa grădină. 

Astăzi se pornise furtuna din nord-est, iar vântul bătea 
aşa cum o făcuse intotdeauna, peste cornişe şi frontoane, 
încât nu m-ar fi surprins dacă unul dintre cele şapte coşuri 
de fum s-ar fi rupt şi s-ar fi prăbuşit peste coama 
acoperişului, în adâncuri. 

Stau la fereastră, puțin aplecată în afară, cu umărul 
stâng un pic mai jos decât dreptul, ca întotdeauna. Dovada 
vie că simetria Kongslund a fost mereu o iluzie. 


Registrul se află pe genunchii mei. 

Este mai mare decât îmi aminteam. 

Acesta include descrieri detaliate ale lucrului ei cu copiii 
pe care îi dusese în Camera elefanților, deoarece aveau 
nevoie de îngrijire specială. Există detalii despre sorţi 
tulburătoare şi poveşti pe care nu le-a dezvăluit niciodată 
în rapoartele medicale oficiale sau în certificatele 
psihologice, de teama că, într-o zi, informaţiile ar fi putut fi 
scoase din nou din arhivă şi ar fi fost folosite împotriva 
fiinţelor pe care le proteja. 

În timpul zilei am ascuns registrul printre propriile mele 
dosare cu notițe despre copiii din Camera elefanților din 
1961 - jurnale sortate cu atenţie, cu vizitele pe care le 
făcusem, cu decupaje din ziare despre viaţa lor ulterioară, 

642 


- ERIK VALEUR - 


ultima scrisoare a Evei pentru copilul ei şi, bineînţeles, cele 
douăsprezece jurnale ale Magdalenei, în care era scris tot 
ceea ce ştiam despre propria mea viaţă. 

Acum deschid registrul Kongslund, pentru a căuta 
secţiunea cu care vreau să răstorn un rege. 

Mi-a fost limpede încă de la început că exista material 
mai mult decât suficient. Pentru că Magna era o femeie 
foarte atentă şi conştiincioasă. 

Atunci când rândurile următoare vor fi citite, va fi prea 
târziu să îmi retrag ultima şi cea mai mare decizie a mea. 

Este prea târziu pentru autocratul de pe tronul său 
strălucitor - prea târziu pentru monarhul suit la ceruri, care 
ridicase Kongslund în căutarea visului său de simetrie 
perfectă, prea târziu chiar şi pentru maestrul care, în 
aroganţa sa batjocoritoare, ignorase piciorul întins care 
avea să îi aducă sfârşitul în toamna anului trecut... 

„„.Şi, până la urmă, prea târziu pentru mine. 

Ole a înviat din morţi, am primit ultimul mesaj, abia 
perceptibil, de la Magdalene. O şoaptă atât de slabă, încât 
ar fi putut trece cu uşurinţă drept vântul care bătea în 
frontonul casei. Dar o cunoşteam de atât de mult timp, 
încât i-am recunoscut imediat vocea. 

Acum mai trebuia luată o singură decizie. 


După o ultimă examinare, Ole Almind-Enevold s-a ridicat 
după ce a zăcut o lungă perioadă pe patul său din 
Rigshospital - şi a fost transportat pe distanţa scurtă până 
la Slotsholmen într-o coloană de maşini, spre domiciliul 
oficial al autocratului. 

Urmat de camerele mai multor posturi de televiziune 
(Channel DK nu fusese prezent), el îşi luase în primire biroul 
într-un scaun cu rotile acoperit cu mătase, care îi fusese 
pus la dispoziţie cu generozitate de cel mai mare 
producător de scaune cu rotile din ţară, conducându-l 
maiestuos în locul din spatele biroului de prim-ministru, 
ceea ce era uşor de realizat printr-o simplă rotire a micii 
manete roşii, acţionate hidraulic. Este de prisos să spun că 

643 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


acest scaun nu avea nici cea mai mică asemănare cu 
vehiculul ponosit pe care îl moştenisem, odinioară, de la 
Magdalene. 

Am oprit televizorul din camera din grădină şi am urcat 
furioasă pe scări, până în camera regelui. Am scos din 
ascunzătoare registrul pe care Magna îl lăsase în urmă în 
speranţa că, în afară de ea, nu va ajunge în mâinile niciunui 
alt suflet. 

Nu voi ascunde că pentru mine fusese o satisfacţie 
personală să-i înving atât pe jurnalist, cât şi pe şeful 
securităţii şi pe poliţiştii care căutaseră atât de febril ultima 
corespondenţă a Marthei Louise Ladegaard. 

Reuşisem, în cele din urmă, să înţeleg ultima mutare a 
mamei mele adoptive. La urma urmei, trăisem împreună cu 
ea, sub acelaşi acoperiş, timp de trei decenii, până când a 
ales să iasă la pensie. Spre deosebire de vânătorii cu 
experienţă, Carl Malle şi Knud Tâsing, eu aveam 
capacitatea de a empatiza cu gândurile care trebuie să-i fi 
trecut prin cap, atunci când decisese să trimită preţiosul 
registru în afara ţării, într-un loc inaccesibil urmăritorilor ei 
- şi inaccesibil fiicei ei adoptive. 

Ministerul şi poliţia monitorizaseră toate oficiile poştale 
relevante prin care pachetul putea reveni din cealaltă 
emisferă. Dar ei căutaseră adresa greşită, scrisă pe 
pachetul trimis în străinătate. Numai eu înţelesesem ce 
expeditor scrisese Magna pe coletul ei - singura ei şansă, 
singura persoană din această lume la care ar fi îndrăznit să 
apeleze vreodată. 

Gerda Jensen. 

Restul fusese simplu. O căutasem pe Gerda la exact trei 
luni după dispariţia registrului. Timp suficient pentru ca 
oficiile poştale din Australia să descopere că destinatarul 
nu mai exista şi să trimită coletul înapoi la expeditor. 

A trebuit să aştept mult timp pe palier, înainte ca ea să 
deschidă uşa şi, ca şi data trecută, i-am simţit nervozitatea. 

— Ai primit un colet, i-am spus răspicat, stând încă pe 
preşul de la intrare. 

644 


- ERIK VALEUR - 


Firava bătrână dădu din cap aprobator. Mărturisirea 
venise mai repede decât crezusem, chiar şi în cazul unei 
femei cinstite. 

— Din punct de vedere legal îmi aparţine, am spus. Eu 
sunt moştenitoarea Magnei. 

Am intrat în hol, iar ea începu să tremure numai la auzul 
numelui mamei mele adoptive. 

La început foarte puţin, apoi din ce în ce mai tare. 

Am dus-o în camera de zi, pe canapeaua albastră, pe 
care stătusem şi în timpul ultimei mele vizite. 

— Înseamnă totul pentru mine, am spus pe un ton care 
ar fi trebuit să fie liniştitor, dar care declanşă complet 
opusul. Am dreptul să ştiu ce se află în registru, am zis, m- 
am ridicat şi am lăsat-o tremurând pe canapea. 

Registrul stătea pe noptieră. L-am luat în camera de zi şi 
am întrebat-o: 

— L-ai citit? 

— Da. 

Persoana cea mai loială şi cea mai onestă la care se 
putea gândi cineva, din cel mai vechi motiv din lume - 
curiozitatea incontrolabilă, îi trădase încrederea Magnei. 
Eram pe punctul de a izbucni în râs, dar ea s-ar fi intimidat 
şi mai mult, iar eu nu voiam să leşine în faţa ochilor mei. 

— Am vrut să îl ard, şopti ea printre convulsiile 
tremurânde. Dar... nu am îndrăznit... Magna... 

— Magna aşa ar fi vrut, am spus eu fără milă. 

Gerda Jensen îşi pierdu cunoştinţa fără avertisment, dar 
ştiam că îşi va reveni de îndată ce voi pleca. Era rezistentă. 


Mai târziu în acea seară, Knud Tåsing sună la Kongslund. 
Aproape că devenise deja un ritual. Mă căuta la fiecare 
două zile, pentru a afla dacă se întâmplase ceva nou. 

Lucrul la care se referea, de fapt, era: 

— A venit poşta? 

Nu părea a fi convins pe deplin de propria teorie, aceea 
că registrul, mai devreme sau mai târziu, în mod natural, 
va ajunge la mine, iar apoi la el. Treptat, ajunsese să 

645 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


creadă că teoria sa cu privire la planul elaborat al Magnei 
nu era corectă şi că, probabil, ea nu avusese niciodată 
intenţia să trimită registrul secret femeii decedate de pe un 
continent îndepărtat. 

Sau, cine ştie, Carl Malle şi Ole Almind-Enevold reuşiseră 
să intercepteze corespondenţa atunci când revenise în 
Danemarca. 

La telefon mi-a spus că Orla şi Severin au primit, la biroul 
lor de avocatură, mai multe ameninţări cu moartea. 
Fuseseră acuzaţi pentru noul lor parteneriat, să spunem 
aşa, pentru seria de trădări ideologice, după care poliţia, 
spre satisfacția lui Knud, ceruse gărzi de corp pentru ei din 
partea Serviciului Danez de Informaţii şi Serviciului Naţional 
de Protecţie şi Pază PET. Fostul şef de personal se întorsese 
la Lucilla, în Gentofte. Severin locuia în Sebarg - în fosta 
cameră a lui Hasse. 

Pe Nils Jensen nu îl mai văzuse nimeni de mult timp, nici 
măcar Tâsing. Era plecat pentru un reportaj „pe un alt 
continent”, aşa cum subliniase tatăl său. Nu putuse să 
scoată mai mult de la el. 

Dar Knud Tăâsing era sigur că era în Australia. Pe urmele 
mamei sale - Eva Bjergstrand. 

— Vrea o poveste mai frumoasă decât cea pe care 
Almind-Enevold i-a prezentat-o atât de cinic. 

Simţeam că pe jurnalistul îmbătrânit îl rodea faptul că nu 
reuşise să îl dea jos de pe tronul său pe prim-ministru, 
atunci când avusese singura ocazie de a o face. Şi aş fi 
pariat că nu renunţase la speranţa de a descoperi un 
scandal, cu ajutorul vechiului registru, probabil ultima lui 
şansă de a renaşte din cenuşă. 

Intrebă de Asger şi am optat pentru o minciună, ca să nu 
dezvălui nimic din durerea pe care o simţisem în timpul 
ultimei mele conversații cu astronomul care, în ciuda 
tuturor celor întâmplate, fusese alesul meu secret aproape 
toată copilăria şi tinereţea mea. 

l-am spus lui Knud că Asger o vizita pe Susanne o dată 
pe săptămână, de sâmbătă până duminică şi că, din când 

646 


- ERIK VALEUR - 


în când, îşi făcea timp pentru a trece pe la mine, în camera 
regelui. 

Nu venea ca un amant, ci pentru a mă consola - 
întotdeauna la lumina zilei. Şi pleca mereu chiar înainte de 
a se însera. 

Alesese frumuseţea şi siguranţa în detrimentul asimetriei 
şi imprevizibilului - regina din Kongslund în detrimentul 
Cenuşăresei din camera sa din turn. Şi ce bărbat nu ar fi 
făcut-o? 

În timpul vizitelor sale, nu vorbeam despre Susanne 
Ingemann - sau despre ceea ce îi legase atunci când erau 
copii. Nici despre întâlnirile noastre din sanatoriul de pe 
coastă nu menţionase niciun cuvânt. Am senzaţia că el a 
resimţit apariţia mea ca fată oarbă ca fiind prima mea 
trădare. Şi aveau să mai urmeze şi altele. Nu înţelegea de 
ce minţisem atât de des. Cu toate acestea, el nu m-ar fi 
trădat. 

Când m-a vizitat ultima oară (lucru pe care, desigur, nu îl 
putea şti), îmi spusese: 

— Am stat în întuneric, neştiind cine suntem sau unde ar 
trebui să mergem, dar am fost împreună, Marie, am simţit 
prezenţa celorlalţi, chiar dacă unii spun că acest lucru nu 
este posibil la nişte copii atât de mici. Ne-am înţeles, chiar 
dacă încă nu vorbeam nicio limbă, şi aceasta este minunea: 
am dovedit că nimeni nu este complet singur vreodată. 

Rămăsese în picioare în pragul uşii, ca lovit de 
premoniţia despărțirii noastre finale, spunând: 

— Pentru cei ca noi, fiecare fiinţă umană pe care o 
întâlnim în viaţa noastră este câte un mic elefant albastru. 
Prin urmare, nu putem uri pe nimeni, nu putem condamna 
pe nimeni, nu putem refuza pe nimeni, pentru că, probabil, 
la un moment dat s-au aflat chiar aici, chiar lângă noi, 
vorbindu-ne în întuneric. Nimeni nu ne poate lua vreodată 
înapoi acest sentiment. 

Se întorsese deja pe jumătate, dar se opri din nou. 

— Marie, singura problemă care există în lume, undeva 
între dreapta şi stânga, între lumină şi întuneric, prostie şi 

647 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


inteligenţă, părinţi şi copii este că uităm cu toţii empatia cu 
care ne-am născut... Făcu un pas în spate, în întuneric, 
astfel că încă îi auzeam vocea. Camera elefanților este 
dovada că oamenii nu poartă de la început condamnarea în 
sine... sună de parcă i-ar fi venit să plângă... Şi aceasta, la 
rândul său, dovedeşte că Niels Bohr a avut dreptate - 
electronii nu se găsesc niciodată în aceeaşi stare. Acest 
lucru pur şi simplu nu este posibil - şi cu siguranţă nu este 
predestinat. 

Aşa sună mesajul lui de adio, un pic naiv, dar probabil că 
l-aş fi crezut, dacă nu ar fi fost registrul pe care tocmai îl 
luasem cu forţa atât de la Gerda, cât şi din mâinile mamei 
mele adoptive. 

Acum nu mai era doar un registru cu copii, plin de 
amintirile unei bătrâne despre copii şi părinţii adoptivi uitaţi 
de mult - era o armă, o armă extrem de brutală, pentru că 
el conţinea descrierea realităţii care fusese ţinută secretă 
mult prea mult timp. 

Vorbea despre povestea unei trădări uriaşe. Vorbea 
despre povestea vieţii unui criminal. 

Şi avea să îi doboare pe toţi cei implicaţi. 


648 


- ERIK VALEUR - 


39 
NEMESIS 


12 SEPTEMBRIE 2009 


Există pietre funerare care arată ca nişte cărți de poveşti 
deschise - cu numele celui decedat scris cu litere aurii pe 
pagina din stânga, asemenea marelui autor de poveşti. Îmi 
dorisem, pentru prietena vieţii mele, Magdalene, o astfel de 
piatră, în schimb ea se află, fără nume, undeva pe sub cei 
doisprezece fagi de pe deal. 

Dacă i-aş fi sugerat un astfel de aranjament mamei mele, 
ea ar fi râs de mine cu vocea ei gravă, care ar fi trebuit, 
chipurile, să-i liniştească pe copiii pe care îi veghea. Mi-ar fi 
pus mâna pe umăr şi mi-ar fi spus: 

— Marie, acesta nu este un basm. Nu avem decât 
realitatea. Ne naştem şi murim - şi între timp trebuie să 
încercăm să facem totul bine, aşa cum putem. 

Bineînțeles, în lumea mea nu fusese niciodată aşa. 


Vechiul registru cu coperţi din piele fusese literalmente 
adus de mare pe uscat, iar Magna văzuse în apariţia sa un 
simbol pentru toate activităţile ei. 

Se afla la marginea valurilor, fără a avea vreun nume pe 
copertă şi fără vreun indiciu care ar fi putut spune cui îi 
aparținea sau de unde venea. 

Pe prima pagină scrisese: 

Are o grosime mai mare de trei degete şi are patru sute 
sau cinci sute de pagini. Primul meu gând a fost că este 
jurnalul de bord al unei nave care a căzut în mare sau a 
căzut peste bord. Paginile erau goale, dacă nu cumva apa 
sărată de mare a dizolvat complet cerneala, dar nu prea 
cred. 

Mama mea adoptivă, o fire practică, dusese jurnalul la 
Copenhaga, la un legător de cărţi pensionat, al cărui copil 
adoptiv fusese, la un moment dat, în îngrijirea ei. Bărbatul 

649 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


făcu o adevărată bijuterie pentru ea, adăugase pagini noi şi 
gravase numele ei complet, cu litere aurite, pe coperta 
registrului. Odată cu trecerea timpului, literele se 
decoloraseră puţin: Martha Magnolia Louise Ladegaard. |n 
acel moment, ea îşi recunoscuse întreaga identitate, iar de 
aici am înţeles cât de mult a însemnat acest registru pentru 
ea. 

Când eram copil, îmi imaginam că mama mea adoptivă 
scria în jurnalul de bord al unui submarin scufundat sau al 
altei nave scufundate în război, dar ea respingea 
explicaţiile mele aventuroase. Pur şi simplu era bucuroasă 
că registrul fusese adus de mare la Kongslund şi îşi dorise 
să scrie în el cele mai importante poveşti ale căminului 
până când, la un moment dat, avea să le ia cu ea în 
mormânt. 

Acest jurnal nu trebuie să fie citit niciodată de altcineva, 
nici măcar după moartea mea, scria ea ca introducere, iar 
cuvintele sunau aproape ca un blestem pentru un posibil 
viitor proprietar. 

L-am ignorat. 

Gândurile pe care Magna le încredinţase jurnalului nu 
erau nici deosebit de surprinzătoare, nici aventuroase. 
Notiţele erau despre copiii care se aflaseră în grija ei în 
primii lor ani de viaţă, iar ea descria activităţile plictisitoare 
de zi cu zi - o după-amiază pe plajă sau o vizită la grădina 
zoologică, precum şi probleme mai grave, cum ar fi adopţia 
unui copil bolnav sau cu dizabilităţi. 

După ceva timp, scrierile ei s-au concentrat din ce în ce 
mai mult pe cei mai slabi dintre cei slabi, care deveniseră 
scopul ei adevărat în viaţă, existenţele deplorabile cu 
defectele şi suferinţa lor, precum şi procesul anevoios de 
reparare a acestora (chiar dacă ea nu folosise niciodată 
această expresie). 

Mi se părea că registrul verde conţinea căutarea 
obsesivă a unor răspunsuri de-a lungul unei întregi vieţi, 
explicaţii pentru tot răul care fusese implacabil transmis 
din generaţie în generaţie, de parcă o putere superioară ar 

650 


- ERIK VALEUR - 


fi vrut ca oamenii să nu înveţe niciodată din propriile 
greşeli şi, astfel, să nu aibă capacitatea de a corecta 
greşelile făcute de generaţiile anterioare. Dimpotrivă, ei le 
repetau, ca într-un blestem inevitabil. 

Copiii aleşi, care aveau nevoie de cel mai mare ajutor, 
ajunseseră în Camera elefanților, unde se aflaseră sub 
protecţia Gerdei Jensen şi a ei. Ea descria cum alesese 
copiii, la ce tipuri de trădare fuseseră ei expuşi înainte şi în 
ce zone trebuia să îşi folosească „talentul de reparatoare” 
pentru a le pune din nou viaţa pe drumul cel bun. 

Un băieţel ai cărui părinţi erau alcoolici; o fetiţă (care nu 
vorbea deloc), care ar fi trebuit să fie scoasă din pântec cu 
un cleşte, ca avorton, până când autorităţile interveniseră 
şi naşterea a avut loc la spital (unde mama ei murise); şi un 
al treilea copil, care fusese atât de subdezvoltat, încât 
nimeni nu crezuse că este viabil - toate aceste existenţe 
tulburi mărşăluiau ritmic pe paginile registrului, ca în 
melodia cu elefanţi a Magnei, fără sfârşit. 

Dar apoi totul se schimbase. Din primăvara anului 1961 
până în vara anului 1962, ea se îndepărtase de tiparul 
obişnuit: transformase Camera elefanților în căminul a 
şapte copii, dintre care, de fapt, unul singur avea nevoie de 
protecţia ei specială, adică eu, copilul găsit, care apăruse 
într-o dimineaţă pe scări. 

Ceilalţi şase erau Peter, Asger, Susanne, Orla, Severin şi 
Nils, dar niciunul dintre ei nu era descris, pe paginile 
vechiului jurnal, ca extraordinar de bolnav sau vulnerabil. 

Ce motiv ar fi avut să ne ţină tocmai pe noi atât de mult 
timp în cea mai importantă cameră a căminului? M-am 
aplecat asupra registrului. Voi găsi răspunsul la această 
întrebare pe undeva. 

Ceea ce am citit în paginile următoare m-a şocat. Se 
refereau aproape exclusiv la mine - şi la lumină a ieşit o 
poveste pe care nu aş fi crezut-o vreodată posibilă. 

Pe măsură ce citeam, îmi era tot mai limpede de ce 
Gerda Jensen se temea atât de mult să îmi dea mie, copilul 
adoptiv al Magnei, acest registru. 

651 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Cele mai mari motive de îngrijorare mi se par fanteziile 
ei. Mă surprinde din ce în ce mai des cât de teamă îmi este 
de ceea ce se întâmplă în interiorul ei. O mare parte din 
ceea ce văd şi simt este atât de ciudat şi diferit, încât nu-mi 
găsesc cuvintele: scaunul cu rotile, telescopul, oglinda. Ca 
să nu mai vorbim despre femeia spastică, la care visează zi 
şi noapte. Dumnezeu ştie de câte ori am avut intenţia să 
merg la etaj, să-i iau scaunul cu rotile şi să îl duc la groapa 
de gunoi din Klampemborg, dar mi-a fost teama de furia ei 
şi ceva îmi spune că ar trebui să îmi ascult această teamă. 

Acestea erau cuvintele Magnei, care, de altfel, nu se 
temea de nimic şi de nimeni. 


Ar fi trebuit să las deoparte registrul - chiar de la 
începutul raportului ei, dar, desigur, acest lucru era 
imposibil. 


Sunt fiică de pastor şi uneori am impresia că răul a ajuns 
la Kongslund într-o formă cunoscută mie, scria mama mea 
adoptivă, pe una din paginile următoare. Nu înţelegeam 
legătura, chiar dacă propoziţia îmi lăsase o senzaţie 
apăsătoare în piept. Magna nu fusese niciodată înclinată 
spre dramatic. 

Pe paginile următoare erau descrieri ale Evei 
Bjergstrand, ale copilului, scria tot ceea ce nu ar fi trebuit 
să se întâmple, dar se întâmplase, totuşi. Cuvintele ei lăsau 
să se înţeleagă că, uşor-uşor, îi devenea clar ce declanşase, 
împreună cu asistenta sa loială, Gerda Jensen. 

Când Ole Almind-Enevold şi Carl Malle o vizitaseră pe 
mama mea adoptivă şi îi povestiseră incredibila istorie 
despre chestiunea din închisoare, ea refuzase iniţial să îi 
ajute. Nu îşi dorea să implice Kongslund într-un astfel de joc 
înşelător, periculos. 

Dar când cei doi bărbaţi schiţaseră planul care ar fi putut 
mătura sub covor tot ceea ce se întâmplase şi, în plus, ar fi 
putut-o salva pe mamă, Ole având posibilitatea de a-şi 
adopta propriul copil, ea fusese de acord, până la urmă, şi 
chiar vorbise cu Eva. Doar de dragul copilului. 

652 


- ERIK VALEUR - 


Eva Bjergstrand acceptase să beneficieze de grațiere, ca 
un fel de troc în schimbul copilului, îi spuseseră cei doi 
bărbaţi Magnei. Motivul graţierii ar fi fost vârsta ei fragedă 
şi trebuia să fie menţionat şi faptul că avea să devină 
mamă în curând. 

Ole şi Carl cunoşteau persoane importante din sistemul 
judiciar, din timpul luptei de rezistenţă. Şi partidul era 
dispus să închidă ambii ochi, câtă vreme nu ieşea nimic la 
iveală. Funcţionari importanţi trăseseră sforile esenţiale, 
conform devizei „o mână spală pe alta”. Fata avea să 
primească o viaţă nouă în Australia, acesta era cel mai bun 
lucru la care putea spera. Ca femeie singură, cu o 
condamnare la activ, ea oricum nu ar fi primit custodia 
copilului ei. Acesta ar fi fost dat spre adopţie. 

În această situaţie, era mai bine pentru copil să crească 
lângă tatăl său biologic decât într-o familie străină, 
argumentaseră Ole şi Carl. Desigur că nu o iniţiaseră pe 
Eva în ultima parte a planului - ea nu ştia că Ole voia să 
adopte copilul - deoarece se temeau că dorul tinerei mame 
avea să se accentueze. 

Dar atunci se întâmplă imprevizibilul, care apare 
întotdeauna atunci când oamenii siguri pe ei îşi iau avânt, 
fără a ţine cont de capriciile destinului. Este o realitate 
ciudată aceea că până şi cele mai puternice construcţii pot 
fi răsturnate din cauza celor mai mici coincidente. 

În acest caz, întâlnirea Magnei cu copilul Evei fusese o 
simplă coincidenţă. 

Puternica directoare de la  Kongslund  regretase 
participarea ei la plan de îndată ce se aplecase deasupra 
nou născutului, în Rigshospital. Niciodată în viaţa ei nu mai 
avusese un copil atât de singuratic şi rănit în faţa ochilor - 
niciodată. 

În jurnal ea descrie întâlnirea astfel: 

Mama copilului dormea şi am aflat de la asistenta-şefă că 
naşterea nu durase mai mult decât de obicei. Apoi m-a 
lăsat să văd copilul. A fost ca o revelație, deşi niciodată nu 
am crezut în Dumnezeu sau în vreo putere superioară. 

653 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Altfel nu ştiu cum să descriu situația. Nici măcar pe mine, 
care am văzut atâtea destine triste, priveliștea nu mă lăsa 
rece: era o fetiță cu părul negru. Spatele ei şi umărul erau 
strâmbe, iar picioarele arătau de parcă ar fi fost răsucite de 
o mână gigantică de mai multe ori. Era o imagine 
sfâşietoare şi mi-a devenit clar imediat că această creatură 
putea fi protejată numai de mine şi de asistenta mea 
credincioasă, Gerda. În niciun caz un bărbat ca Ole Almina- 
Enevold nu ar fi acceptat un astfel de copil, iar soția lui, 
Lykke, sunt destul de sigură că nici măcar nu vrea să 
adopte un copil. 

Cred că am citit acest fragment de trei ori până când mi- 
a fost foarte clar ce însemnau aceste cuvinte. 

Şocul a venit cu întârziere. Am căzut pe podea într-o 
parte şi mi-am pierdut cunoştinţa. 

M-am trezit lac de apă - exact ca acum mai mult timp, 
când mă aşezasem în braţele Magdalenei şi apa îmi ţâşnise 
prin toţi porii pe care îi avea corpul meu diform. O fetiță. 
Poate că o ştiusem dintotdeauna... 

M-am ridicat epuizată şi cu degetele tremurând, m-am 
târât în patul meu şi m-am aşezat pe saltea. Se pare că 
nimeni nu mă auzise căzând, pentru că niciunul dintre ei nu 
a urcat la mine. Şi registrul încă stătea deschis pe masa de 
la fereastră. 

Se întunecă încet, iar când veni seara am început să 
înţeleg cum se lega totul; copilul pe care Magna îl 
descrisese atât de rănit şi de deformat, care avea nevoie 
de ani întregi de reparaţii, nu putea fi nimeni altcineva în 
afară de mine. Eva născuse o fetiţă, nu un băiat, aşa cum 
crezuse toată lumea, altă posibilitate nu exista... 

Umerii diformi, părul negru (de-abia mai târziu se 
deschisese la culoare) şi picioarele strâmbe. Toate acestea 
se potriveau unui singur corp din tot regatul - un corp care 
apoi se aflase în atenţia specialiştilor, care se mirau de 
construcţia ciudată. 

Cred că am stat întinsă acolo câteva ore şi m-am holbat 
pe fereastră, fără a observa întunericul care venise dinspre 

654 


- ERIK VALEUR - 


coasta suedeză, înainte să mă aşez din nou la birou şi să 
mă dedic din nou povestirii groteşti a Magnei. 

Am iubit-o din prima clipă, scria ea. 

Fusese mamă şi reparatoare. Îmi amintesc că Gerda mi-a 
povestit odată că mama mea adoptivă refuzase să aibă 
propriii ei copii şi să îşi facă o familie, pentru că nu s-ar fi 
potrivit cu rolul ei de protectoare a tuturor copiilor din 
orfelinatul Kongslund. 

Următoarele înregistrări fuseseră scrise cu câteva 
săptămâni mai târziu, dar nu mă mira, pentru că avea 
nevoie de timp. 

În următoarele zile am pus în aplicare planul Gerdei. Fără 
obsesia ei pentru detalii, nu ar fi funcționat niciodată. Era 
foarte clar că puteam salva copilul numai dacă îl 
ascundeam de Ole şi de ajutorul său, Carl Malle. 

Mai întâi am botezat copilul în biserica spitalului 
Rigshospital - pe de o parte, pentru că personalul crezuse 
că fata era atât de slăbită din cauza dizabilităților, încât 
putea muri în orice moment, pe de altă parte, pentru că 
Eva ceruse asta. Însă în primul rând am făcut-o pentru că 
certificatul de botez era cea mai importantă parte a jocului 
„de-a v-aţi ascunselea”, prin care copilul Evei trebuia să fie 
ascuns pentru totdeauna de tatăl său biologic. Energia şi 
ingeniozitatea Gerdei ne-au salvat. 

Am făcut tot posibilul să citesc textul cât se putea de 
încet şi de atent. Nu voiam să ratez nimic şi, în acelaşi 
timp, mă temeam să aflu mai multe despre viaţa mea, cu 
fiecare rând pe care îl citeam. Povestea mea adevărată. 
Inima îmi bătea atât de agitată, încât de-abia mai puteam 
ţine registrul verde. Bănuiam, cu o claritate înfricoşătoare, 
ce însemna totul. 

Eva mi-a smuls promisiunea că îi voi boteza copilul cu 
numele Jonna, dacă era fată, şi John, dacă era băiat. Fusese 
de acord să nu afle nimic despre copil, nici măcar dacă era 
băiat sau fată, pentru că plecarea ei ar fi fost şi mai dificilă. 
Și, astfel, a încolțit ideea Gerdei cu schimbul de copii. 


655 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Am botezat-o pe micuță Jonna Bjergstrand, aşa cum 
promiseserăm, iar acest nume a fost înregistrat şi în cartea 
bisericii din Rigshospital. Câteva zile mai târziu am scos 
certificatul de botez şi, pentru Gerda, de ale cărei talente 
artistice s-au bucurat generații intregi de copii de la 
Kongslund, a fost uşor să facă transformarea. Apoi ea a 
făcut o copie şi a aruncat originalul. 

A fost atât de simplu, Jonna s-a transformat în John. Am 
făcut o fetiță să dispară şi am înlocuit-o cu un băiat. 

Eram şocată. M-am ridicat de la masă, am luat copia mea 
a certificatului de botez falsificat şi am privit-o cu atenţie. 
Nu era nicio îndoială. Spaţiul dintre prenume şi numele de 
familie era un pic prea mare (acolo mai fusese scris un 
„a”), dar atât de greu de remarcat, încât nu ar fi putut fi 
descoperit nici de paznicul de noapte, nici de vreunul dintre 
noi, ceilalţi, care fuseserăm mult prea încântați de 
descoperire pentru a ne veni ideea să verificăm totul de 
două, chiar de trei ori. 

Am ajuns la Kongslund într-o zi de vineri. Magna şi Gerda 
le oferiseră bonelor un weekend prelungit, pentru a mă 
putea duce în camera Magnei de la primul etaj, fără a fi 
văzută de nimeni. Dar, cu această descoperire, călătoria 
mea prin coşmarul pe care îl scosese la iveală acest 
registru era departe de a se fi terminat. 

Bineînțeles, mai aveam de rezolvat o problemă: trebuia 
să facem rost de un băiat pe care nu îl cunoştea nimeni şi 
care să se potrivească cu numele John de pe certificatul de 
botez: băiatul pe care Ole dorea să îl adopte, cu credința că 
era fiul său. 

Am constatat îngrozită în ce măsură alarmantă 
sentimentele de mamă şi instinctul protector întunecaseră 
judecata celor două femei. Cele două domnişoare care, la 
vremea lor, fuseseră mai mult decât exemplul moral al 
naţiunii, se aflau în centrul unei înşelătorii imorale. 

Mai întâi, Jonna trebuia să dispară, scria Magna. 

Şi apoi continua cu un ton aproape inteligibil: Câteva zile 
mai târziu, Gerda, în timpul unei vizite la Rigshospital, a 

656 


- ERIK VALEUR - 


reuşit să ajungă la cartea bisericii şi a îndepărtat toate 
urmele numelui Jonna Bjergstrand. 

Pur şi simplu smulsese pagina, m-am gândit eu. 

A doua zi am convins-o pe o femeie care locuia în 
Svanemalle şi care dorea să îşi dea urgent spre adopție fiul 
nou-născut să trecem printr-o procedură mai rapidă şi mult 
mai discretă decât cea obişnuită. Şi aşa am pus în practică 
a doua parte a planului Gerdei. 

M-am oprit. O femeie din Svanemsalle...? Putea fi vorba 
numai de Dorah Laursen, de care am dat mulţi ani mai 
târziu, în Helgenass. Deci, astfel, ciudata femeie devenise o 
parte din conspirație. 

Gerda a luat băieţelul în dimineaţa zilei de 13 mai, ziua 
aniversării Kongslund. L-a aşezat pe cel mic într-un coş de 
transport pentru copii, pe care îl luase cu ea, protejat de un 
hanorac şi o pătură roşie ca focul - conform planului. 
Culoarea trebuia să îi facă pe toti să creadă că în geantă se 
afla o fetiță, atunci când scoteam la iveală povestea 
noastră. Am dus-o pe Gerda cu maşina spre Kongslund şi 
am lăsat-o să urce pe Strandvej. De acolo a coborât panta 
şi a aşezat geanta cu copilul pe treptele scării din fața aripii 
de sud. Nu a văzut-o nimeni venind sau plecând. 

Am respirat adânc. Nu, nimeni nu văzuse - în afară de 
femeia spastică din vila vecină, care observase totul şi 
dorise să mă informeze înainte de moartea ei. 

Cu toate acestea, aproape că existase o problemă - aşa 
cum nota Magna: Din păcate, Agnes a descoperit geanta 
înainte să ajung eu însămi acolo... Dar bine că a fost ea, şi 
nu una dintre elevele ceva mai inteligente. Ea nu a bănuit 
nimic şi, din fericire, nu a luat copilul în braţe. In schimb, a 
început să strige în gura mare. 

Mi-am închis ochii. Prin acest schimb, identitatea mea 
era ascunsă pentru totdeauna. Nimănui nu i-ar veni ideea 
să cerceteze istoria unui copil găsit. 

După ce băiatul din Svanemalle fusese dus în casă, totul 
a mers rapid. Magna a dus geanta cu copilul în Camera 
girafelor, iar de acolo la baie, unde aştepta deja Gerda, cu 

657 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


corpul meu plăpând, diform, care i-a fost pus tot Magnei în 
braţe, iar Gerda a luat băiatul. Am stat tot restul zilei în 
braţele Magnei, pentru ca eu - copilul găsit în mod 
miraculos, să pot fi fotografiată de toată presa care venise 
la aniversarea Kongslund. În acest fel, povestea fetiţei era 
răspândită în toată mass-media din ţară şi confirmată 
public, de sute de martori. Chiar şi cu poze. Nici măcar cei 
mai sceptici jurnalişti nu ar fi putut bănui ceva. Din fericire, 
declaraţia nepotrivită dată de Agnes unui singur ziar, cum 
că ar fi găsit un băiat pe scări, nu a fost preluată de nicio 
altă publicaţie. 

Astfel, micuța fiică a Evei a primit propria viaţă şi propria 
ei istorie (fictivă). Devenisem aclamatul copil găsit, care 
apăruse din senin la Kongslund şi, astfel, am putut fi 
salvată în ziua celei de a 25-a aniversări a renumitului 
orfelinat. Povestea era atât de mistică şi de dureroasă, 
încât îi convinsese pe toţi. Această minciună putea rezista 
secole întregi. 

Câteva zile mai târziu, cele două femei traversaseră o 
criză finală, când Eva Bjergstrand refuzase, brusc, să se 
conformeze şi să îşi respecte partea ei din afacere - până 
când nu afla cine erau părinţii adoptivi ai copilului ei. 

Poate că simţise că i se ascunsese ceva - şi poate se 
temea că ar fi putut fi implicat şi tatăl copilului. Magna 
notase acest eveniment în registrul ei: Fete/e din mediul ei 
social au un al şaselea simt pentru aşa ceva. 

Eva era furioasă, scria mama mea adoptivă. Solicitase un 
răspuns clar cu privire la familia adoptivă aleasă şi 
ameninţase, în ultimele ore dinaintea plecării ei că va cere 
copilul înapoi şi că va dezvălui totul dacă Magna nu ceda. 

Disperată fiind, mama mea adoptivă i-a arătat singurul 
document oficial pe care îl ţinea în mână în acel moment. 
Pe formular era scris numele pe care Eva nu avea să îl uite 
niciodată - numele unei femei pe care a crezut-o toată 
viaţa mama adoptivă a copilului său - Dorah Laursen. 

Urmat de adresa pe care avea să şi-o amintească şi 
cincizeci de ani mai târziu: Svanemøllen, Østerbro. 

658 


- ERIK VALEUR - 


Magna fusese convinsă că va uita numele - mai ales că 
acesta nu avea, de fapt, niciun rol. Apoi Eva fusese nevoită 
să părăsească Danemarca, îndurerată, pentru a începe o 
viaţă nouă şi pentru a plăti pentru greşelile ei. Cele pentru 
care fusese graţiată şi cele care se întâmplaseră în camera 
de vizite numărul 4. 

Pentru Gerda şi Magna, toate aceste măsuri erau metode 
mai mult decât necesare pentru a salva micuța creatură de 
care lumea îşi bătuse joc atât de tare şi care, ca nimeni 
altcineva, trebuia să fie reparată de la zero. Dar în aceeaşi 
clipă, prin această manevră, reuşiseră să facă şi ceva 
pozitiv, ceva ce reprezenta justificarea trădării lor. 

Eva Bjergstrand fusese graţiată şi pornise pe drumul 
către o nouă viaţă; cu siguranţă avea să îşi găsească un alt 
bărbat în Australia şi să facă propriii lor copii. Ole Almind- 
Enevold îşi primise fiul la care visase dintotdeauna. Mai 
mult decât atât, băiatul din Svanemolle ar fi avut cu 
siguranţă, alături de Ole, o viaţă mult mai bună decât cea 
pe care i-ar fi oferit-o mama lui biologică, care nu-şi dorea 
decât să scape de el. 

Şi în cele din urmă - şi, de fapt, acesta era punctul cel 
mai important, alături de Magna, copilul Evei se putea 
bucura de toată îngrijirea de care avea nevoie. Directoarea 
Kongslund era singura protectoare potrivită pentru un copil 
cu astfel de malformații congenitale şi cu un astfel de 
balast. 

Din punctul de vedere al celor două femei, acţiunea lor 
avea un scop nobil şi, prin urmare, fusese conformă cu 
principiile de bază ale milosteniei. 

Şi totuşi, totul mersese prost. 

Lykke  Almind-Enevold refuza categoric ideea unei 
adopţii. Tânărul jurist nu îndrăznise să o pună sub presiune 
sau chiar să o părăsească, deoarece acest lucru l-ar fi 
discreditat, iar cariera sa politică ar fi fost lipsită de o bază 
morală. 

Şocul mamei mele adoptive reieşea din registru mai mult 
decât clar: De fapt, m-am temut mereu că Lykke va 

659 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


reacționa aşa şi că, astfel, ne va pune într-o situație 
îngrozitoare. Ole m-a implorat să îi permit să-şi vadă fiul, 
dar l-am împiedicat. Acum se vede cât de înțelept a fost să 
nu îi arătăm copilul adevărat. Băiatul care poartă numele 
„John Bjergstrana” trebuie să fie ascuns de toată lumea, 
pentru totdeauna. 

Trecuse numele în ghilimele, desigur. Pentru că nici 
atunci, nici astăzi nu exista un John Bjergstrand. Acest copil 
exista numai pe certificatul de botez falsificat de Gerda. 

În acele zile, lucrul cel mai greu şi cel mai periculos 
pentru cele două femei fusese să stea în Kongslund cu un 
băiat ale cărui documente falsificate de ele arătau că este 
fiul unei criminale. După adopţie, Ole ar fi aruncat aceste 
hârtii, pur şi simplu, şi apoi le-ar fi cerut prietenilor săi cu 
autoritate să înlocuiască documentul lipsă cu unul nou, cu 
un alt nume. Dar alţi părinţi adoptivi ar fi cerut, fără 
îndoială, informaţii suplimentare şi ar fi verificat temeinic 
trecutul băiatului. Exact lucrul acesta trebuia să fie evitat. 
Magna şi Gerda nu ar fi trebuit să îşi asume niciodată acest 
risc. 

Familia unui paznic de noapte incercase să adopte un 
copil, chiar dacă le-am spus acestor oameni că nivelul lor 
social nu este suficient pentru a obține aprobarea, scrisese 
Magna la rubrica martie 1962 (rareori îşi data scrierile). 

Gerda a spus că aceasta este marea noastră şansă. 

Câteva săptămâni mai târziu a urmat şi descrierea 
soluţiei la care Gerda lucrase în acele zile: 

Totul a mers aşa cum fusese prevăzut. Familia ne-a 
asigurat că va păstra tăcerea, pentru băiat şi pentru binele 
lor. O familie a unui paznic de noapte dintr-un apartament 
sărăcăcios din Nørrebro nu ar fi fost acceptată niciodată, în 
mod normal, drept familie adoptivă. Când bărbatul mi-a 
cerut hârtiile băiatului şi certificatul de botez, la început am 
vrut să refuz, dar Gerda m-a făcut să mă răzgândesc. l-am 
spus că trebuie să ardă actele de îndată ce puteau fi siguri 
că băiatul era în ordine, iar el mi-a promis asta. Gerda a 
sugerat, totuşi, că mai mult ca sigur el va păstra certificatul 

660 


- ERIK VALEUR - 


de botez... Dar ea vedea în asta şi un avantaj pentru noi. În 
cazul în care cineva ar fi fost în stare să dea de urma 
copilului Evei, ar fi aflat că a ajuns la familia unui paznic de 
noapte din Meinungsgade şi ar identifica băiatul după 
certificatul de botez, drept copilul Evei - în timp ce copilul 
ei biologic ar fi rămas ascuns pentru totdeauna. 

O ultimă asigurare temeinică. 

Viclenia Gerdei şi capacitatea ei de a anticipa cele mai 
ciudate situaţii mă umpleau de spaimă şi de admiraţie, 
deopotrivă. Cum putea o femeie, care nu fusese niciodată 
în stare să pronunţe nici măcar un cuvânt fals, să 
inventeze, în secret, un astfel de plan alunecos? 

În continuare, Magna notase pe o pagină: Au spus că îl 
vor boteza Nils pe băiat şi că vor uita totul despre trecutul 
lui. Cu siguranță, aşa este cel mai bine pentru toţi. Gerda 
este, în sfârşit, mulțumită. Astfel, „John Bjergstranad” a 
dispărut pentru totdeauna, ca şi cum nu ar fi existat 
vreodată. 

Şi apoi adăugase: 

Și nici nu a existat vreodată. 


Încă din ianuarie 1962, tânărul jurist Ole Almind-Enevold 
începuse să îl caute pe băiatul din Camera elefanților. 
Refuzurile constante ale Magnei trebuie să-l fi adus la 
disperare. 

Îmi pot imagina cu uşurinţă ce trebuie să fi fost la acea 
vreme în sufletul lui şi al lui Carl Malle. Cei doi camarazi îl 
excluseseră pe Nils încă de la început, probabil pentru că 
erau convinşi că Magna nu l-ar fi dat niciodată pe fiul Evei 
unei familii din clasa muncitoare, dintr-un cartier sărac. 

De asemenea, au exclus şi celălalt capăt social: Peter. 
Părinţii săi adoptivi se înrudeau cu o familie nobilă şi 
intelectuală. Cei de la Protecţia Copilului încercaseră, din 
respect pentru copil, să evite aşa-numitele suprapotriviri, 
ceea ce însemna că acei copii din clasa de jos, ai unor 
mame fără educaţie, clasificate ca fiind mai puţin dotate, 
nu puteau ajunge la părinţi cu o educaţie considerabilă. 

661 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Pe Asger îl excluseseră pentru că ei credeau că Magna, 
cu răspunderea imensă pe care o avea în cazul acestei 
adopţii, nu l-ar fi dat pe fiul Evei unei familii care locuia atât 
de departe, pentru că nu ar mai fi putut deţine controlul. 
Prin urmare erau interesaţi în special de cei doi băieţi din 
Søborg, Severin şi Orla - îndeosebi Orla, care ajunsese la o 
mamă singură. Presupuseseră că acest lucru fusese, 
probabil, o manevră specială a Magnei, pentru a distrage 
atenţia de la acest băiat. Orla se ducea des la orfelinat şi, 
în plus, băiatul avea constituţia îndesată, asemănătoare cu 
cea a politicianului de succes. 

De aceea, la sfârşitul anului 1962, Ole Almind-Enevold îi 
promisese prietenului său, poliţistului Carl Malle, întregul 
său sprijin pentru cariera viitoare a acestuia, dacă se muta 
în una din noile case terasate roşii din Søborg, pentru a se 
afla în apropierea băiatului şi pentru a-l ţine sub observaţie. 

Şi aşa timpul trecuse, fără ca ei să se apropie de 
rezolvarea misterului şi fără ca cineva să observe 
nedreptatea comisă împotriva copilului Evei. Atunci când, 
câţiva ani mai târziu, luaseră probe de sânge de la cei cinci 
băieţi fără ca testele să aibă vreun rezultat, Carl Malle îi 
recomandase lui Ole Almind-Enevold să nu mai facă şi alte 
analize riscante, mai mult ca sigur din cauză că se temea 
că fiul lui Ole nu se afla deloc printre cei cinci băieţi, iar el 
şi-ar pierde poziţia specială şi influenţa asupra lui Ole. Îmi 
venea să râd gândindu-mă la cauza reală a eşecului... Cei 
doi bărbaţi îi testaseră pe cei cinci băieţi, dar, bineînţeles, 
pe niciuna din fete. 

Cei trei conspiratori - Magna, Ole şi Carl - făcuseră parte 
dintr-o comunitate în care toţi se supravegheau între ei, 
dar, bineînţeles, păstrau tăcerea absolută. 

Dacă unul dintre ei cădea, cădeau toţi. 

Eva rămăsese în Adelaide în Australia şi, astfel, îşi 
îndeplinise partea din afacere pe care şi-o asumase, din 
respect pentru copilul ei. Ea îşi luase un nume nou şi lucra 
ca secretară pentru o companie petrolieră. Dar nu îşi găsise 


662 


- ERIK VALEUR - 


niciun soţ. Cred că dorul ei şi reproşurile uriaşe pe care şi le 
făcea îi stăteau în cale. 

În perioada de după aceste evenimente dramatice, 
cariera lui Ole intrase în impas, conform Magnei. Noul prim- 
ministru, care venise la putere în toamna anului 1962, nu îl 
alesese printre miniştrii săi, deoarece în partid încă existau 
zvonuri despre scandalul cu privire la munca sa la Direcţia 
Închisorilor şi cu privire la o deţinută foarte tânără. 

Între timp, pe mine mă „reparau” cei mai buni medici din 
lume, în măsura în care se putea. Mă îndreptam uşor-uşor 
şi am început să-mi trăiesc propria mea viaţă la Kongslund, 
chiar dacă o viaţă ascunsă. 

I-am dat numele Inger Marie, două nume daneze vechi, 
scria Magna în primăvara anului 1963 şi apoi continuase cu 
un ton plin de compasiune: Trebuie să mai treacă şi prin 
alte operații, dar medicii au reuşit deja să îi îndrepte 
picioarele un pic mai mult spre interior, aşa că acum este 
aproape de a merge precum ceilalți copii. Această evoluție 
mă bucură foarte tare. 

Un an mai târziu scria: 

Protecția copilului, la sugestia mea, a recunoscut că 
micuța noastră Inger Marie ar fi fost foarte greu de adoptat, 
dacă nu chiar imposibil. Încă arată foarte special şi este 
atât de mică şi de slabă, încât nu ar putea fi plasată într-o 
familie normală. Doamna Krantz a salutat propunerea mea 
ca Protecţia Copilului să îmi acorde, deocamdată, statutul 
oficial de mamă adoptivă pentru micuța Inger Marie. 

Pe aceste pagini, bucuria ei era evidentă acum, că avea 
să devină „mamă adevărată”: 

Marie iubeşte rochiile de culori aprinse. Mai ales pe cele 
galbene, galbene ca freziile înflorite din fața ferestrei 
Camerei sugarilor. Cel mai mult îi place să se plimbe cu 
mine prin grădină şi să alegem florile pentru fiecare cameră 
sau pentru decorațiuni festive, de exemplu, de curând, 
pentru o vizită din Japonia. 

M-am încruntat pentru că, din ce îmi aminteam, fusese 
destul de diferit. Mi-a revenit în faţa ochilor imaginea unei 

663 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


femei energice, concentrate, care, în măreţia ei, culegea 
florile singură şi apoi bătea tulpinile pe masa din bucătărie. 

La un moment dat, Magna scria, aproape uşurată: 
Cumva, a fost un noroc neaşteptat faptul că Inger Marie a 
fost atât de diformă incă de la naştere. Nu seamănă cu 
niciunul din părinții ei. 

Câţiva ani mai târziu, ea mărturisise în registru ce rol 
jucase Gerda educaţia mea: Am decis să o şcolim pe Inger 
Marie acasă. Psihologii o consideră prea slabă pentru a 
merge la o şcoală normală, impreună cu alţi copii. Are 
nevoie de cât mai multă linişte. M-am hotărât să îi dau 
camera regelui şi i-am spus povestea acestei camere. leri 
Gerda i-a citit un articol din Søllerød Posten, în care este 
descrisă istoria întregii zone. Inger Marie a fost foarte 
interesată de povestea femeii spastice, care a crescut în 
vila albă de pe dealul din spatele Kongslund. Ziarul 
publicase unele din înregistrările din jurnalul ei. Inger Marie 
iubea aceste rânduri, chiar dacă, bineînțeles, nu a întâlnit-o 
niciodată pe femeie. 

Ultima parte mă mira, doar Magdalene era mai tot timpul 
împreună cu mine - atât sus pe deal, cât şi pe plajă. 

Magna trebuie să ne fi văzut. 

Gerda spune că, fără îndoială, povestea Magdalenei a 
fost cea care a făcut-o pe Marie să înceapă atât de 
devreme să scrie, spre surprinderea tuturor. A primit un 
mic teanc de caiete albastre precum cerul, în care scrie şi 
pe care le priveşte ca pe comoara ei cea mai de preț. 
Nimeni nu are voie să vadă ce scrie, dar bineînțeles că eu 
sunt foarte curioasă. Într-o zi îmi va arăta ce a aşternut pe 
hârtie. 

Acesta fusese ultimul fragment din registru în care 
Magna vorbise despre viaţa şi activităţile mele încă destul 
de pozitivă şi lipsită de griji. 

După aceea, tonul se schimbase brusc. Pagină cu pagină, 
starea ei de spirit părea a se înrăutăţi şi devenea tot mai 
clar că preocuparea Magnei pentru fiica ei adoptivă creştea 


664 


- ERIK VALEUR - 


constant. Aceasta a culminat în dimineaţa în care a aflat că 
prietena vieţii mele a murit. 

Bătrâna spastică a murit astă-noapte. Ea a găsit-o pe 
deal, lângă scaunul ei cu rotile pe care îl folosea atunci 
când ieşea din casă, ceea ce nu făcea aproape niciodată. 
Poliția a spus că fusese o prostie să iasă din casă pe 
întuneric, probabil din cauza aselenizării americanilor. 
Lângă ea zăcea un telescop stricat. Poliţia crede că a vrut 
să privească Luna şi s-a răsturnat în întuneric. 

Am simţit o furie bruscă la Magna. În acest punct al 
jurnalului, ajunsese la un moment decisiv din viaţa mea, iar 
eu nu îi mai doream prezenţa. Nu ar fi trebuit să se apropie 
de mine. 

Nu i-aş fi permis niciodată Mariei să mă însoțească la 
înmormântarea bătrânei Magdalene. După moartea ei, 
femeia se pare că a devenit o adevărată obsesie pentru 
Marie. Ea a descoperit în debara vechiul scaun cu rotile, cu 
care o plimbau asistentele când avea picioarele bandajate. 
Și, recent, a găsit un telescop pe care cineva îl aruncase pe 
plajă. Acum l-a montat pe brațul scaunului cu rotile. Uneori 
duce scaunul jos, până la apă şi stă ore întregi pe plajă, 
privind prin instrumentul ruginit şi vechi, prin care probabil 
că nu se mai vede nimic, spre insula Hven. Nu ştiu ce 
caută, dar am aflat de la angajatul Bibliotecii din Søllerød 
că a împrumutat trei cărți despre astronomul Tycho Brahe. 
Poate că a fost doar inspirată de aselenizare. Gerda spune 
că nu ar trebui să îmi fac griji, dar eu nu sunt atât de 
sigură. Gerda vede intotdeauna numai binele din oameni. 

Lună de lună scria despre problemele tot mai mari, 
pentru a-şi înţelege copilul - şi despre interesul meu pentru 
locul pe care nu aveam să îl părăsesc niciodată. În perioada 
următoare, situaţia s-a înrăutățit. 

Acum, încet-încet, chiar şi Gerda începe să îşi facă griji. 
Și chiar are motive serioase. leri, Marie i-a povestit că 
telescopul ei i-a aparținut odată unui rege şi anume 
monarhului care a construit vila Kongslund şi că a moştenit 
telescopul de la femeia spastică. De unde oare scot copiii 

665 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


aceste enormități? Gerda a încercat să o convingă să ducă 
din nou scaunul cu rotile în debara, pentru că nu are nevoie 
de el, dar Marie insistă asupra faptului că a auzit-o pe 
bătrâna din casa vecină - aceste iluzii ne îngrijorează cel 
mai tare. 

Din nou furia începu să fiarbă în mine, pentru că Magna 
urmărise viaţa mea şi a Magdalenei mult mai atent decât 
crezusem sau observasem vreodată. Nu am înţeles de ce 
nu a discutat niciodată cu copilul pe care pretindea că îl 
iubeşte, pentru că astfel aş fi liniştit-o şi aş fi putut clarifica 
toate aceste neînţelegeri. 

Poate că o parte din ceea ce se întâmplase mai târziu ar 
fi putut fi evitat, în acest fel, m-am gândit. Dar mama mea 
adoptivă a preferat să păstreze tăcerea. Işi împărtăşea 
temerile doar cu jurnalul ei, pe care nu îl putea citi nimeni, 
cu atât mai puţin eu. 

In aceşti ani - aveam pe atunci zece sau unsprezece ani 
- mă supraveghease excesiv. Pe atunci eu eram în toiul 
călătoriilor mele secrete către copiii pe care îi urmăream, în 
timp ce ea umbla pe la întâlniri şi conferinţe, în slujba 
bunătăţii - şi Gerda îmi păstrase secretul tot timpul. De ce 
a făcut asta încă este un mister pentru mine. 

La începutul anului 1973 mi-a găsit caietele şi le-a citit, 
unul după altul. Cele mai secrete gânduri şi observaţii ale 
mele, tot ce îmi notasem. 

Astăzi Îmi doresc să nu fi citit niciodată aceste caiete, dar 
ce s-a întâmplat, s-a întâmplat şi nu mai poate fi anulat, 
scrisese ea. Era ceva ce nu înţelesese. 

Este normal pentru o fată de unsprezece ani să scrie 
texte care sună ca jurnalul unei femei moarte? Nu numai ca 
şi cum ar fi cunoscut-o, ci ca şi cum ar fi fost EA? Este 
normal? Este fantezie infantilă? Un joc? 

Apoi, la o anumită distanţă faţă de rândul anterior, scria: 

Nu am fost niciodată aşa de disperată ca acum. 

Furia mea creştea cu fiecare cuvânt, am crezut că mă voi 
sufoca. Magna depăşise toate limitele. Nu se mulţumise 
doar cu citirea caietelor mele, ea le şi copiase şi le folosise 

666 


- ERIK VALEUR - 


ca motiv pentru a o pune pe Gerda să solicite consiliere din 
partea psihologilor de la Kongslund. Gândurile cele mai 
intime ale mele şi ale Magdalenei - gândurile care ne 
aparţineau numai nouă - fuseseră expuse, în mod jenant, 
în faţa Magnei şi dezvăluite oamenilor pe care îi uram cel 
mai mult pe această lume. Citise despre prima mea 
întâlnire cu ea, când Magdalene coborâse spre apă şi 
aproape că ne înecaserăm amândouă, avusese acces la 
gândurile mele cele mai intime - şi singura idee care îi 
venise fusese să transmită aceste gânduri bărbaţilor care 
ar fi dorit să îi distrugă pe toţi copiii pe care nu îi 
înțelegeau. 

Gerda fusese cea care insistase să nu facă asta. 

Gerda se teme de riscul care ar fi putut fi asociat cu 
acest lucru. Că ar putea să mă îndepărteze de Marie, până 
la urmă. Poate că este normal să trăieşti într-o astfel de 
lume fantastică, dar nu era cazul să imi asum acest risc, să 
îmi pierd fiica, spune ea. Ar fi fost un dezastru pentru noi 
toate, bineînțeles, pentru că, dacă este atât de bolnavă cât 
cred eu, nimeni nu o poate ajuta mai bine ca mine. 

Logica era la fel de neclintită ca şi Gerda însăşi; şi era 
tipic mamei mele adoptive să le atribuie altor oameni o 
boală pe care ea, după aceea, o putea vindeca - dar în 
acest caz, eram mai mult decât fericită în ceea ce priveşte 
decizia ei. 

Am vorbit din nou cu Gerda despre această problemă - 
este, într-adevăr, afectată într-un mod neobişnuit pentru 
ea. N-am crezut niciodată să ajung să o văd pe Gerda aşa. 
Inger Marie a avut întotdeauna o imaginaţie bogată. Poate 
că aceasta este o explicaţie suficientă pentru jurnalul 
Magdalenei. Încă de când era mică ea a reuşit să le 
convingă pe asistentele mai naive că orfelinatul Kongslund 
este plin de copiii unor celebrităţi şi că treaba noastră este 
aceea de a proteja această elită. Poate că din cauză că fi 
vede mereu pe domnii şi doamnele rafinate, care se plimbă 
cu ai lor copii în josul străzii Strandvej. Această imagine 
trebuie să o fi inspirat. Gerda spune că poate a combinat 

667 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


aceste imagini cu poreclele de oameni celebri pe care le- 
am dat copiilor. Pe atunci o lăsam să îşi țeasă fanteziile. 
Părea un lucru atât de nevinovat! Poate că am făcut o 
greşeală. 

Din nou, era tipic mamei mele adoptive să ascundă 
realitatea. Şi eu sunt dovada vie a poveştilor mele. Sunt, în 
realitate, fiica unui om celebru, indiferent cât de mult mi-aş 
fi dorit să nu ştiu asta. 

In perioada următoare, Magna continuase să 
investigheze viața secretă, aşa cum o numise, a lui Inger 
Marie. Pe lângă cele douăsprezece caiete albastre, care 
conțineau jurnalul Magdalenei, găsise câteva dintre notițele 
mele proprii de jurnal - înregistrarea discuțiilor mele cu 
Magdalene după moartea ei, Magna le citise în timp ce eu 
făceam lecții cu Gerda. 

Sunt absolut îngrozită. A vorbit despre moartea 
Magdalenei, dar ceva nu este în regulă. Scrie că bătrâna a 
adormit liniştită pentru totdeauna în scaunul ei cu rotile, pe 
verandă, atunci când americanii aselenizau şi că trebuie să 
fi fost fericită din acest motiv. Dar nu era aşa. Felul în care 
distorsionează realitatea mă îngrijorează. Nu ştiu ce 
înseamnă aceste descrieri, dar nu mai îndrăznesc să le cer 
sfaturi altora. Nici măcar Geraei. 

In anii care au urmat, ea a intrat deseori în camera mea 
atunci când eram pe afară. Scria asta clar în registru, dar 
nu găsise niciodată ascunzătoarea mea cea mai veche şi 
cea mai secretă. Aceasta se afla dincolo de peretele din 
spate al vechiului cufăr din lemn de tei. Acolo erau ascunse 
notițele mele despre Orla, Peter şi despre ceilalţi. 
Inregistrările mele despre colegii din Camera elefanților nu 
le găsise niciodată. 

O vreme păru că se calmase puţin, pentru că mă oprisem 
cu scrisul şi cu fanteziile, şi probabil că astfel, gelozia pe 
care o simţea faţă de prietena vieţii mele se potolise, 
oarecum. 

Cred că Magdalene a dispărut, până la urmă, din viaţa ei, 
scria la începutul anului 1974. 

668 


- ERIK VALEUR - 


Cât de naivă era reparatoarea sufletelor pierdute din 
această lume! 

În acea vreme, Gerda încă mă medita, uneori asistată de 
unul dintre profesorii de la şcoala din Sallerader (el însuşi 
adoptase un copil de la Kongslund), iar la sfârşit de 
săptămână ajutam la îngrijirea copiilor mai mari din 
Camera girafelor şi Camera aricilor. Totul părea a fi 
aproape normal. Preocupările Magnei redeveniseră simple 
şi materne, iar atunci când am devenit adolescentă şi, mai 
târziu, când mă apropiam de douăzeci de ani, ea scria în 
registrul său: Cred că am reuşit să facem treaba care ne-a 
fost impusă aici, la Kongslund. Dar, desigur, mă 
îngrijorează că nu are alte interese în afară de lunile şi 
planetele din cărțile ei de astronomie - şi insula Hven, pe 
care adora să o urmărească prin rămăşiţele telescopului ei 
vechi şi ruginit. Îmi este din ce în ce mai clar că îşi va 
petrece toată viața aici, la Kongslund. Și aceasta este 
singura asigurare pe care i-o pot da. 

Din însemnările ei mi-am dat seama cât de important era 
pentru ea să mă păstreze şi să explice iar şi iar în faţa 
Protecţiei Copilului că, pur şi simplu, eram prea slabă şi 
ciudată pentru a fi tratată de alte persoane. 

Nu trebuie să plece nicăieri. 

Anul următor Magna părea să fie de părere că 
dizabilităţile mele dispăreau din ce în ce mai mult, până 
când, într-o zi, m-a văzut într-o cu totul altă lumină: ca pe o 
femeie frumoasă, de succes, care semănase întotdeauna 
cu „mama” ei. Şi scria despre teama ei că Ole Almind- 
Enevold, în timpul unei vizite la Kongslund, ar fi putut 
observa asemănarea dintre mine şi amanta lui cea tânără 
din camera de vizite numărul 4 - dar bineînţeles că elnu a 
observat-o. Sunt ignorată ca o ramură strâmbă înfiptă în 
pământ şi numai prin ochii iubitori ai unei mame puteam fi 
văzută altfel. 

Numai o singură dată am remarcat ceva asemănător 
remuşcării, pe ultimele pagini ale registrului. 


669 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


În acest jurnal, pe care marea mi l-a adus la picioare, am 
scris totul exact aşa cum s-a întâmplat. Nu din respect 
pentru cei afectaţi sau pentru altcineva, pentru că Gerda 
mi-a promis că va arde registrul Kongslund după moartea 
mea, ci pentru că numai eu pot înțelege ceea ce s-a 
întâmplat cu adevărat. Mă doare că trebuie să am secrete 
atât de mari față de micuța mea copilă, dar nu există altă 
posibilitate. Singura mea preocupare este faptul că ea, într- 
o Zi, îi va pune Gerdei întrebarea greşită: Cine este mama 
mea? Pentru că Gerda nu poate minţi. Din fericire, Marie nu 
ştie că această întrebare este cât se poate de posibilă. 

Ea blocase cu tăcerea toate uşile către lumea din jurul 
meu. M-am aşezat în întuneric şi am încercat să înţeleg 
această înşelăciune masivă. 

Îmi doream să închid jurnalul Magnei, dar nu îmi puteam 
mişca mâinile şi umerii mei strâmbi. Îmi aminteam foarte 
clar de vizita făcută Gerdei - atunci când îi pusesem 
întrebarea despre misteriosul John Bjergstrand. Inainte să 
leşine, îmi şoptise cu ultimele puteri: Marie... nu există 
niciun John Bjergstranad! 

Atunci am crezut că minţise pentru prima dată în viaţa ei 
şi am dispreţuit-o pentru asta. Dar mă înşelasem, pentru că 
răspunsul pe care mi-l dăduse era complet adevărat. 
Registrul se apropia de sfârşit, nu mai erau multe pagini. Şi 
totuşi, avea să fie din nou rău. 

Oglinda Rococo atârna pe peretele Camerei regelui. 
Chiar vizavi de patul meu. Ea observase interesul meu 
pentru această oglindă de când eram adolescentă şi 
găsisem o rochie veche într-o cutie din mansardă. Era 
verde ca frunzele de fag, scria ea, dar materialul devenise 
destul de putred, odată cu timpul. 

O îmbrăcasem, oricum, eram încă un copil, iar într-o zi, 
când Magna a intrat neanunţată în camera mea, stăteam în 
faţa vechii oglinzi şi mă învârteam în cercuri, cu braţele 
ridicate în sus... 

...a fost o privelişte grotescă, scria. 


670 


- ERIK VALEUR - 


Ea mă văzuse numai dansând şi nu auzise cum îi 
adresam oglinzii întrebarea pe care toţi oamenii şi-o 
amintesc din basmele copilăriei lor - doar că puţin 
modificată: 

Cine este cea mai urâtă din țară? 

De aceea, ea nu auzise şi răspunsul, şi pentru că mă 
vedea mereu în această lumină trandafirie, idealistă, aşa 
cum fac mamele, fusese traumatizată de această 
experienţă. 

Nu am nicio idee despre ce ar trebui să fac şi nimeni nu 
mă poate ajuta. Inger Marie încă se crede extrem de urâtă, 
ca fetița cu părul negru, adusă de spate şi cu picioarele 
răsucite, care se plimbă cu un vechi şi ruginit elefant 
japonez cu rotile prin Kongslund. Am încercat să îi explic 
cât de frumoasă a devenit. Această oglindă a fost, în toți 
aceşti ani, bunul ei cel mai de preț, chiar şi după ce a 
căzut, la un moment dat, de pe perete şi s-a spart, încât 
nimeni nu se mai poate oglindi în ea. Nu înțeleg ce vede în 
ea. 

Am fost pe punctul de a mă întoarce din nou spre vechea 
oglindă care acum denaturează imaginea, aflată în spatele 
meu, dar nu am făcut-o. Eram sigură că-mi va observa 
imediat slăbiciunea şi va profita de ocazie pentru a 
pronunţa o sentinţă nemiloasă, pentru ultima dată. Nu 
voiam să îmi asum acest risc. 

Intr-o lună voi ieşi la pensie, scria Magna. Mi-am 
cumpărat un apartament în Skodsborg. Dar Inger Marie va 
continua să locuiască la Kongslund. Aceasta este decizia ei. 
O înțeleg şi o accept. Aparține acestui loc. 

Mă linişteşte faptul că Susanne Ingemann va prelua 
funcția mea de directoare. O iubeşte foarte mult, aşa cum o 
poate iubi un alt om, în afară de mine. 

Apoi mai erau nişte notițe, puţine, dar dramatice, în 
registrul Magnei, care spuneau adevărul despre misterul 
care fusese vehiculat în public, sub numele Afacerea 
Kongslund. 


671 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Această informaţie avea să ducă, fără îndoială, la 
căderea prim-ministrului şi va pune capăt pentru totdeauna 
activităţii acestuia. De aceea voi da mai departe registrul - 
într-un mod foarte specific. Dar notițele pot fi folosite şi 
împotriva unor oameni pe care i-a iubit şi, nu în ultimul 
rând, împotriva fetiţei pe care a crescut-o ca pe propriul ei 
copil. Nu se poate schimba nimic în privinţa asta. 

Timp de patruzeci de ani, Magna şi Gerda s-au crezut în 
siguranţă. Au fost convinse că nimeni nu avea să descifreze 
secretul identităţii mele reale când, dintr-odată, totul a luat 
a început să meargă prost. Nu din cauza neglijenţei sau a 
unei anumite superficialităţi, ci pentru că soarta l-a făcut pe 
un turist danez din Adelaide să se ridice de pe o bancă, fără 
a-şi lua ziarul cu el, ziar care înconjurase, împreună cu el, 
jumătate de Pământ. Nu a mai fost nevoie de nimic altceva. 

Eva Bjergstrand observase, din pură întâmplare, ziarul pe 
banca din faţa hotelului cu turişti danezi... Fri Weekend. 
Dintr-un impuls, ea ridicase ziarul. 

În interiorul ziarului, ochii îi căzuseră pe articolul despre 
nunta din biserica Holmens. Bărbatul care purta vina 
tuturor nenorocirilor ei zâmbea într-una dintre imagini - şi 
tot ce încercase să uite revenise brusc în minte, de parcă 
nu ar fi plecat niciodată. 

Cinci zile mai târziu - era Vinerea Mare, 13 aprilie 2001 - 
ea compunea două scrisori: una pentru Magna, iar cealaltă 
pentru copilul pe care nu îl văzuse niciodată. 

Le trimisese pe 17 aprilie 2001. În prima zi lucrătoare de 
după Paşte, destinatarei Martha Ladegaard de la orfelinatul 
Kongslund. 

Dar scrisoarea ajunsese la mine, pentru că, între timp, 
Magna se pensionase şi se mutase într-un apartament nou 
şi pentru că poştaşul trecuse cu vederea faptul că pe plic 
nu era scris numele meu. 

Soarta trebuie să fi dansat de bucurie în acea după- 
amiază. După ce Eva aşteptase toată vara, în zadar, un 
răspuns de la Magna, ea luase singura decizie posibilă 
pentru a pune capăt dorului care o răscolea. Pusese capăt 

672 


- ERIK VALEUR - 


exilului în care se afla şi decisese să facă o călătorie în 
trecut. 

În prima săptămână din luna septembrie, ea a ajuns în 
Kastrup. A sunat la Kongslund chiar de pe aeroport şi o 
asistentă o informase că Magna nu mai locuia în cămin, ci 
într-un apartament din Skodsborg. În seara zilei de 10 
septembrie ea stătea în faţa uşii Magnei, spre surprinderea 
totală a acesteia. 

A fost un şoc, scria Magna. A fost un şoc să o descopăr în 
pragul uşii mele pe femeia pe care nu crezusem că o voi 
mai revedea vreodată. Se maturizase, dar era la fel de 
frumoasă ca atunci când o ajutasem cu graţierea şi cu 
libertatea. Bineînţeles că mi-aş fi dorit o revedere de 
împăcare, dar nu ar fi trebuit să se întâmple. Voia să îşi 
vadă copilul, iar de data aceasta nu accepta un refuz. li 
puteam simţi literalmente furia. 

Şi apoi s-a întâmplat ceva - ceva care, probabil, fusese 
declanşat de sentimentul extraordinar de vinovăţie al 
Magnei, poate din cauza fricii instinctive în faţa femeii care 
fusese, odată, condamnată pentru crimă: 

Furia şi încăpățânarea ei mi-au provocat o groază 
imensă. Mai ales pentru că, la acea vreme, ameninţase că 
va rupe tăcerea dacă o refuz. In confuzia şi frica mea, i-am 
spus că voi găsi la Kongslund răspunsurile la întrebările ei 
şi în cele din urmă a fost de acord. Nu îi puteam spune 
adevărul în fată, deşi avea dreptul să îl audă. Cred că în 
acel moment a luat decizia de a merge direct la Kongsluna, 
cu toate că era seara, târziu. Nu am îndrăznit niciodată să o 
întreb pe Inger Marie. Nu ştiu ce s-a întâmplat după aceea. 

Într-un amestec de şoc şi milă - şi probabil dintr-un 
sentiment de vinovăţie - Magna o trimisese pe cea care 
fusese atât de nedrept tratată la Kongslund, pentru a primi 
răspunsul la singura întrebare esenţială care o făcuse să se 
întoarcă în ţara ei natală. Unde este copilul meu? 

În acele ore, Eva trebuie să fi simţit, adânc în sufletul ei, 
trădarea căreia îi căzuse victimă. 


673 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Când a bătut la uşa aripii de sud a orfelinatului 
Kongslund, bineînţeles, dintr-un nou capriciu al sorții, eu 
am fost cea care i-a deschis. 

Era târziu şi întuneric, Susanne se dusese la ea acasă, în 
Christianshavn, iar în orfelinat se aşternuse de mult timp 
liniştea nopţii. Asistenta de noapte se uita la televizor în 
camera din grădină. 

— Mă numesc Eva Bjergstrand. 

Mă salutase cu aceste patru cuvinte. 

Stătea afară, pe trepte, în întuneric - şi, cu siguranţă, 
surpriza mea nu fusese mai mică decât cea a Magnei. |n 
primele secunde nu am spus nimic şi, dacă nu aş fi avut 
experienţa conversaţiilor cu oglinda spartă din camera 
mea, expresia feţei mi-ar fi trădat, mai mult ca sigur, 
surprinderea. 

Inainte să o pot opri, ea a păşit ferm peste prag şi s-a 
aflat brusc în holul vilei în care locuise copilul ei şi care îi 
separase pentru totdeauna. Imi amintesc că am observat, 
în părul ei ondulat cărunt, câteva şuviţe blonde. 

Rămase acolo nemişcată o lungă perioadă de timp, 
privindu-mă fix. După aceea, încă îmi amintesc întrebarea 
ei şoptită: 

— Cum vă numiţi? 

Nu am răspuns. 

— Magna a spus că aici ar trebui să întreb de copilul 
meu, zise ea cu o voce clară şi insistentă. 

— Copilul dumneavoastră? 

— Cum vă numiţi? întrebă. 

Din instinct am împins-o din nou în întunericul de pe 
trepte şi am rugat-o să aştepte, până îmi iau haina. Aici, la 
începutul lunii septembrie nu mai era atât de cald. 

— Copiii dorm, am spus. 

Pretextul invocat îmi răsună şi astăzi în cap, ciudat de 
clar. 

De-abia am ajuns la mal, când ea puse întrebarea pentru 
a treia oară: Care este numele dumneavoastră? Şi apoi 
continuă, cu şi mai multă insistenţă: Cine sunteți? 

674 


- ERIK VALEUR - 


Am decis să îi spun ceva, chiar dacă vântul urla ca o 
sirenă pe deasupra, printre coroanele celor doisprezece 
fagi. 

— Mă numesc Marie, am zis. Sunt fiica Magnei. 

De data aceasta nu am insistat să mă prezint drept fiica 
adoptivă a Magnei. 

În următoarele minute ne-am plimbat, una lângă alta, pe 
plajă, în direcţia Bellevue. Părea să se gândească intens la 
răspunsul meu. 

Am mai mers câteva sute de metri, tăcute, când dintr- 
odată rămase locului şi clătină din cap. 

— Nu, spuse ea. 

Nu se mişcă din loc. 

Am privit spre Hven. Dar auzisem ce spusese şi, cumva, 
înţelesesem ceea ce ştiam astăzi, chiar dacă atunci nu 
aveam nicio idee despre toate astea. 

— Numele tău este Jonna... Te  numeşti Jonna 
Bjergstrand, spuse. Ai fost botezată cu acest nume. Nu 
contează cum te numeşte ea acum. 

— Nu, numele meu este Marie. Probabil că pe fiul 
dumneavoastră îl cheamă John Bjergstrand, i-am răspuns 
categoric. Nu Jonna. 

Mă gândeam că femeia, în căutarea copilului ei rătăcit, 
îşi pierduse minţile. 

— Uită-te la noi, spuse cu un ton ciudat. Nu încape nicio 
îndoială. Ochii... privirea ta, culoarea irisului tău... Avem 
exact aceiaşi ochi. 

— Pe fiul dumneavoastră îl cheamă John, am spus, 
repetându-mă. Nu Jonna. Aţi dat naştere unui băiat. Eu sunt 
copilul găsit de la Kongslund. 

Am simţit că ea dădea negativ din cap, chiar dacă eu 
priveam spre mare şi îi întorsesem spatele. 

— Nu, Jonna, repetă. 

— Nu, i-am răspuns din nou cu încăpățânare. 

Exact în acel moment, ea îşi întinse braţele spre mine. 
Fără a întoarce capul, am simţit cum mâna ei dreaptă se 
apropia de umărul meu. Niciun om nu avea voie să mă 

675 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


atingă. Nici Gerda, nici mama mea adoptivă. Nici măcar 
Asger. 

Nu există niciun John Bjergstrand. Dintr-odată mi se păru 
că aud vocea Gerdei, chiar dacă ea nu spusese nimic în 
acest moment. 

Mâna ei îmi atinse umărul stâng, cel diform, iar eu m-am 
învârtit şi am împins-o, pentru a mă lăsa în pace. Puternic, 
cu ochii închişi. 

Mai multe nu ştiu. Secundele şi minutele de după s-au 
şters. Valurile care scăldau plaja. Furtuna care se apropia 
de mal. Totul s-a şters. 

În întuneric, toate ni se par aşa de familiare; suntem 
atenţi la zgomote; suntem invizibili; mergem în linie 
dreaptă de-a lungul abisului, în timp ce o strofă ia locul 
alteia şi auzim numai melodia. 

Poate că în acel moment chiar eram pe plajă şi cântam 
printre valuri - sau compuneam cuvintele cu ochii închişi, 
aşa cum făcusem întotdeauna în Camera sugarilor. 

Nici asta nu mai ştiu. 

Când mi-am recăpătat cunoştinţa, ea era întinsă la 
picioarele mele. Căzuse în nisip şi se lovise cu ochiul de o 
piatră. Un ochi îi era închis, celălalt larg deschis. Când am 
îngenuncheat, toate dubiile dispărură: aşa cum ochiul 
Prostănacului, în cel mai teribil moment al lui Orla, 
rămăsese fixat pe cerul de deasupra Saborgului, ochiul 
rămas al Evei privea în întunericul de deasupra fiordului - 
fără a vedea ceva. Piatra de care se lovise cu tâmpla 
dreaptă era, din câte puteam vedea, singura din jur. 
Căzuse în cel mai nefericit mod cu putinţă. In acelaşi 
moment, am mai observat ceva: în dreapta ei se afla o 
frânghie care fusese atât de răsucită de vânt şi de valuri, 
încât formase o buclă. 

Poţi vedea cele mai ciudate lucruri atunci când viaţa stă 
pe loc. 

Probabil că aceste trei lucruri - ochiul, piatra şi frânghia 
au fost cele care mi-au dat ideea singurului pas logic la 


676 


- ERIK VALEUR - 


care mă puteam gândi şi pe care trebuie să-l explic pentru 
a încheia această poveste. 

Soarta îmi întinsese toată mâna - pentru prima şi ultima 
dată. Eva zăcea acolo, aşa cum fusese întotdeauna 
predestinat, chiar lângă copii. Sau, mai bine spus, lângă 
simbolul pe care îl reprezentau copiii. Piatra pe care Kjeld 
căzuse cu capul, când fusese aruncat de calul lui Severin. 
Funia cu care se spânzurase polițistul după ce fusese 
fotografiat de Nils Jensen şi fusese expus drept autorul 
actelor de violenţă. Ochiu/ cu care fixa cerul, ca şi 
Prostănacul, după ce fusese mutilat de atacul brutal al lui 
Orla. 

Am stat mult timp acolo, în întuneric, privind cele trei 
elemente. Femeia era întinsă la numai câteva sute de metri 
de locul în care cei şapte copii îşi începuseră vieţile în 
Camera elefanților, singuri-singurei. Murise în timp ce 
încerca să dea de urma copilului ei. 

Fusese incredibil de aproape de el, însă nu îşi atinsese 
scopul, pentru că soarta o oprise brusc, printr-un impact 
violent. 

Cu această concluzie, i-am golit buzunarele şi i-am luat 
toate bunurile personale: acte, bani, paşaport, bilete şi alte 
lucruri. Nu trebuia să fie identificată, numele ei nu trebuia 
să fie găsit, pentru că nu era una dintre noi. Nu aparţinea 
nimănui. 

Un singur lucru mi-a scăpat - fotografia căminului 
copilăriei noastre, cu cele şapte coşuri de fum 
caracteristice. Această fotografie fusese găsită, în cele din 
urmă, de inspectorul-şef care se ocupase de acest caz. Însă 
nu recunoscuse vila Kongslund, care se afla la numai 
câteva sute de metri. 

Această fotografie l-a costat, în cele din urmă, viaţa. 
Eram complet sigură că moartea lui fusese opera lui Carl 
Malle, dar asta nu va putea fi demonstrat niciodată - la fel 
ca multe alte detalii din afacerea Kongslund. 


677 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


După aceea am plecat de pe plajă cât am putut de 
repede, în direcţia nord. 

Ajunsă la Kongslund, m-am strecurat în tăcere din 
cameră în cameră, pentru a nu o trezi pe asistenta de 
noapte, care adormise, ca de obicei, la televizorul din 
camera din grădină şi am făcut ceea ce trebuia făcut. 

Mai întâi am luat vechea ramură de tei pe care o 
culesesem din grădina şcolii private, după ce aflasem de 
moartea directorului Nordal din Søllerød Posten. Am ştiut 
imediat ce se întâmplase şi cine trebuia să fie în spatele 
întâmplării. II văzusem de mai multe ori pe Peter mergând 
prin pădure cu sacul mare, negru înfăşurat în jurul genţii. 
Când am citit despre copacul tăiat, am înţeles. 

După aceea am luat cartea cea veche, cea pe care Ejnar, 
ozenistul, o citise în groapă, în ultimele sale ore, când se 
retrăsese să moară din cauza iubirii sale neîmpărtăşite 
pentru Asger. Norul negru. O văzusem pe masa de pe 
terasa lui Asger, în timpul ultimei mele vizite. Astfel, îmi 
amintisem de cei doi din Camera elefanților pe care îi 
admirasem cel mai mult în toţi anii petrecuţi la etaj, în 
camera regelui. Nu i-am explicat nici măcar Magdalenei ce 
însemnau ei pentru mine. 

In cele din urmă, am deschis colivia din birou şi l-am luat 
pe cel mai mic dintre cei patru canari adormiţi - semăna cel 
mai bine cu Afrodita. Avea doisprezece ani, dar încă era 
frumos. Apoi am pus colivia la loc. Era de ajuns o pasăre 
pentru actul meu simbolic. 

Fără a face vreun zgomot am închis uşa principală în 
spatele meu şi m-am întors pe plajă. Am alergat pe mal, 
prin spuma valurilor, pentru a nu lăsa urme vizibile. Cam pe 
la jumătatea drumului am îngenuncheat şi am apăsat capul 
canarului Susannei în nisip, până când acesta s-a sufocat şi 
s-a liniştit. 

Ajunsă la femeia moartă, mi-am plasat probele aduse în 
jurul ei, până când totul a fost perfect. În acest sens, m-am 
asigurat că cele şase omagii ale mele pentru femeia 
moartă se află la locul potrivit pe nisip; tiparul perfect 

678 


- ERIK VALEUR - 


simboliza evenimentele cu exactitate. Eva Bjergstrand 
însăşi stătea cu faţa spre fiordul care îi găzduise pe copiii 
abandonaţi de o generaţie, copii care îşi găsiseră salvatorul 
sub forma puternicei femei din vila cea veche de pe mal. 

Mai multe nu puteam face pentru moartă. 

Desigur, în acea noapte, pe plajă, se mai aflase un al 
şaptelea semn, pe care poliţiştii nu îl găsiseră, pentru că în 
dimineaţa în care ei apăruseră la faţa locului, semnul 
dispăruse de mult. Cadoul meu personal pentru Eva. Poate 
singurul lucru care ar fi putut face legătura cu mine, în ochii 
celor câţiva oameni care mă cunosc; întunericul... 

„„.Şi întunericul m-a ţinut ascunsă în momentul în care 
am plecat din locul cu pricina, aşa cum mă ascunsese 
întotdeauna. 

Mai târziu am simţit o uşurare ciudată. Mă simţeam ca în 
acea dimineaţă în care o găsisem pe Magdalene în partea 
de jos a dealului şi plânsesem ore întregi în poala ei. 
Intâlnirea cu Eva avusese acelaşi efect asupra mea. Cred 
că, atunci când soarta îţi pune o piedică, nu prea se 
gândeşte la ce face. Acţionează din reflex. Chiar şi atunci 
când vine vorba de o ultimă cădere fatală. Soarta nu e 
interesată de ce emoţii le stârneşte celor aleşi. 

Poliţia nu se va interesa nici ea de motivele mele. 

Ar veni să mă aresteze şi să mă ia de la Kongslund 
pentru totdeauna - şi nu puteam permite aşa ceva. 


Două zile mai târziu, mama mea adoptivă observase o 
notiţă în Sa/lerod Posten, notiţă care îi făcu lumea să se 
prăbuşească. 

Ştiam exact că din acea zi trăise cu frică. 

Pe plaja dintre Kongslund şi Bellevue a fost găsită o 
femeie moartă, neidentificată, scria Magna în registrul ei. 

Descrierea i se potrivea mănuşă Evei Bjergstrand. 
Niciodată nu am simţit o astfel de teamă, remarca ulterior. 

A doua zi după moartea Evei, am început să şterg 
ultimele urme care ar fi putut face legătura între mine şi 
cadavrul de pe plajă. Cu o zi înainte o căutasem pe Eva, 

679 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


împreună cu Susanne, iar un angajat al ambasadei 
australiene ne-a spus că a plecat în Danemarca. După 
aceea am bătut hotelurile şi i-am povestit Susannei că o 
găsisem pe Eva Bjergstrand într-un mic hotel din 
Copenhaga, de pe Frederiksberg Alle, dar deja plecase, fără 
să plătească factura sau să lase vreo altă urmă. 

— Deci probabil că a dispărut pentru totdeauna, am 
spus. 

Cu toate acestea, ea a insistat să meargă la Biblioteca 
Centrală şi să citească ziarele din ultimele zile. 

— Poate i s-a întâmplat ceva, îmi zise. 

Spre uşurarea mea, descoperirea cazului de deces o 
făcuse să pună capăt imediat tuturor activităţilor care 
aveau de-a face cu cazul Eva Bjergstrand. Eram 
recunoscătoare pentru asta, în acel moment vedeam în 
acest lucru un gest prietenos din partea Marelui meu 
Adversar din ceruri. Mai mult decât atât, soarta decisese să 
acopere mica şi nevinovata cădere pe care o provocasem 
pe o plajă daneză cu cel mai mare atac terorist pe care 
lumea îl văzuse vreodată. 

Am ascuns scrisorile de la Eva în vechiul meu cufăr şi am 
aşteptat cu răbdare, până când pericolul de a fi descoperită 
a trecut. In următorii ani am scos din nou corespondenţa şi 
am citit scrisoarea pe care Eva i-o trimisese Magnei şi 
copilului necunoscut, foarte probabil unul dintre colegii mei 
din Camera elefanților: Orla, Peter, Severin, Asger sau Nils. 
De fiecare dată simţeam aceeaşi furie ca şi la prima lectură 
- şi de fiecare dată, teama de a fi descoperită era mai mare 
decât nevoia de a-l găsi pe bărbatul care le distrusese viaţa 
Evei şi copilului acesteia. Tatăl biologic al lui John 
Bjergstrand. 

In următorii şapte ani, toată ura mea fusese îndreptată 
către bărbatul necunoscut - dar nu aveam nicio idee cum 
ar fi trebuit să procedez cu ancheta mea. Soluţia a venit 
atunci când se apropia aniversarea de şaizeci de ani a 
Magnei şi m-am trezit din transa în care, probabil, 
rătăcisem toată viaţa mea. 

680 


- ERIK VALEUR - 


Când ziarele au început să scrie despre aniversarea de la 
Kongslund, din 13 mai 2008, am simţit că nu îmi mai 
permiteam să aştept. Îi datoram Evei să îmi continui 
căutarea şi să îl găsesc pe necunoscutul care distrusese 
viaţa a doi oameni. Atenţia publicului urma să se îndrepte 
spre cămin şi spre mama mea adoptivă. Nu voi avea o 
şansă mai bună pentru a-mi manifesta interesul în acest 
caz, fără a fi eu însămi implicată. 

De lnălţare, duminică 1 mai, am început obositoarea 
muncă de a lipi literele decupate pe cele cinci scrisori 
anonime, pe care urma să le trimit copiilor din Camera 
elefanților. Nu exista niciun motiv pentru a o implica pe 
Susanne în această problemă sau pentru ca aceasta să 
intre în panică. Ea nu mai avea curajul să întreprindă ceva. 

Pentru că Nils Jensen nu îşi cunoştea rolul de copil 
adoptat, am urmat o inspiraţie bruscă şi am scris, pentru 
siguranţă, şi numele lui Knud Tăsing pe plic şi i-am spus, de 
asemenea, că i-am trimis această scrisoare şi şefului de 
personal din cadrul Ministerului de Stat, Orla Berntsen, 
pentru că ştiam de duşmănia dintre ei. Rezultatul manevrei 
mele a fost, totuşi, mult mai puternic decât mă 
aşteptasem, pentru că povestea a ajuns direct pe prima 
pagină. 

Din prima zi lui Ole Almind-Enevold, Magnei şi lui Carl 
Malle trebuie să le fi fost clar că în toată povestea ceva nu 
era în regulă. Cineva dăduse peste o informaţie de viaţă şi 
de moarte şi acum încerca - în public - să descopere 
secretul întunecat pe care ei îl păstraseră timp de aproape 
cinci decenii. Cea mai mică dovadă a implicării ministrului 
de stat într-o crimă - sau chiar în adopţia secretă a copiilor 
unor oameni importanţi - l-ar fi costat nu numai portofoliul 
său ministerial, ci întregul regat. 

Acesta fusese motivul exclusiv pentru care Carl Malle 
fusese chemat în ajutor, pentru a-şi dedica toată energia în 
identificarea expeditorului scrisorii anonime. După care 
urma o altă sarcină: /n cele din urmă, trebuia să il găsească 
pe băiat - John Bjergstrand. 

681 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Înainte să îl găsească ceilalţi. 

În aceste zile, Magna aproape că intrase în panică. 
Aceasta apărea şi în registru şi nu era numai din cauza fricii 
că orfelinatul Kongslund sau propria ei persoană ar fi putut 
fi afectată. O altă teamă, extrem de personală, se alătura 
îngrijorării ei: se temea pentru mine. 

Neliniştea pe care am observat-o la ea după moartea 
Evei nu fusese în imaginaţia mea, dar nu înţelesesem 
niciodată de ce fusese tensionată în toţi aceşti ani. Aveam 
impresia că nu mă mai putea privi în ochi, că nu era 
niciodată cu adevărat relaxată în preajma mea. 

Motivul acestui comportament fusese explicat în jurnalul 
ei foarte clar şi, de fapt, l-aş fi putut ghici cu uşurinţă. 

Oare tot ce se întâmplă ar putea avea de-a face cu Inger 
Marie? 

Când a citit despre misterioasa femeie moartă de pe 
plajă, bănuind că este vorba despre Eva, ea s-a gândit în 
primul rând la Carl Malle ca posibil vinovat (avea un motiv 
clar, împreună cu Ole), dar apoi i-a venit o idee mult mai 
logică, tulburătoare: ultima persoană pe care o văzuse Eva 
aş fi putut fi chiar eu - fiica ei adoptivă. 

Îmi este teamă de adevăr ca de nimic altceva, scria ea. 

Poate că, în ciuda tuturor reparațiilor ei bine intenţionate, 
moştenisem temperamentul mamei mele naturale. Pe de 
altă parte, puneam, bineînţeles, frica Magnei pe seama 
îngrijorării ei materne fireşti, aceea că trebuia să plătesc 
pentru acţiunile mele. La fel ca toate celelalte mame, ea nu 
ar fi suportat să mă vadă demascată, dezonorată şi umilită 
în închisoare. 


În vechiul jurnal mai erau numai patru însemnări mai 
mici. Prima era din mai 2008, în toiul reportajelor nebune 
despre scrisoarea anonimă şi posibilul trecut întunecat al 
orfelinatului Kongslund: 

Cred că scrisoarea anonimă despre care scrie Fri 
Weekend i-a surprins şi şocat pe Carl şi pe Ole la fel de tare 


682 


- ERIK VALEUR - 


ca pe mine. Ei nu ştiu că Eva este moartă, nimeni nu ştie, 
pentru că femeia de pe plajă nu a putut fi identificată. 

Pe 12 mai 2008, scria: 

Nu m-am aventurat în aceste zile să citesc ziarele sau să 
ascult radioul, pur şi simplu nu am vrut să mi se confirme 
temerile. Nu am mai ieşit pe uşă, ci am rămas acasă şi nu 
răspund la telefon. Sper numai ca acum să nu mai aibă 
nimeni de suferit şi mă cutremur când mă gândesc ce am 
declanşat atunci, din orgoliu şi din dorința de a proteja. 
Măcar dacă nu ar fi adevărat... Sunt consternată de ce am 
făcut de dragul lui Inger Marie. 

In disperare de cauză, în acele zile o căutase pe Gerda, 
iar aici o aştepta următorul şoc. Mi-am dat seama, din 
scrisul ei, că mâna îi tremurase. 

Azi de dimineață am vizitat-o pe Gerda, pentru a o 
informa despre moartea Evei Bjergstrand. Am întrebat-o 
dacă ştie ceva despre Eva şi dacă îmi ascunde ceva. A 
început imediat să intre în panică. 

A trebuit să îi torn două pahare mari de vin de Porto, 
înainte să îmi poată povesti ceva ce m-a şocat mai mult 
decât orice altceva de multă vreme. Povestea ei era despre 
Dorah Laursen din Svanemøllen, al cărei fiu devenise „John 
Bjergstrand” după schimbare. Cinci ani mai târziu, în 
februarie 1966, Dorah sunase dintr-odată la Kongslund şi 
spusese că regretă că ne-a dat copilul, mi-a povestit Gerda. 
Voia un copil nou şi amenința că va dezvălui totul dacă nu îl 
primeşte. Gerda a decis, apoi, să rezolve singură problema, 
fără a mă include - de dragul meu. 

Aceasta era o ştire şocantă, cu toate acestea, ştiu că 
este adevărată, pentru că Gerda nu poate minţi. Două zile 
după apelul doamnei Dorah, Gerda a răpit un băiat dintr-un 
cărucior, pe o stradă din Copenhaga, iar apoi i-a dat acest 
copil lui Dorah Laursen, împreună cu un certificat de 
naştere fals. Întotdeauna fusese artista cea mai talentată 
de la Kongslund, iar eu i-am admirat întotdeauna forța şi 
hotărârea. Dar nu am bănuit că ar putea merge atât de 
departe. 

683 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Şi apoi, mama mea adoptivă adăugase: 

In felul ei, avusese dreptate. N-aş fi acceptat niciodată o 
faptă atât de nebunească, acesta ar fi fost sfârşitul 
colaborării noastre. Sfârşitul orfelinatului Kongslund şi a tot 
ceea ce am construit. Şi nu o puteam lăsa pe Gerda să facă 
asta. Gerda, suflet credincios. 

In acel moment, am auzit soarta hohotind cu un râs 
ciudat, ca de om, pentru că ce poate fi mai absurd şi mai 
grotesc decât să vezi colapsul campionului binefacerii sub 
greutatea propriei brutalităţi? 

Ultimul text din jurnal este scurt, dar o izbucnire reală de 
furie de după aniversarea ei de pe 13 mai 2008. 

Ole chiar a avut tupeul să citeze un text pe care l-a 
prezentat ca fiind un fragment din jurnalul bătrânei şi 
spasticei Magdalene. Şi acest text a ocupat cea mai mare 
parte a discursului său şi mai mult ca sigur ştia cum voi 
reacționa la asta. 

Intr-adevăr, acest lucru arată mai clar ceea ce am ştiut 
dintotdeauna: el şi Carl Malle s-au aflat în spatele 
spargerilor care ne-au tulburat ani de zile. Au găsit copiile 
făcute după caietele Mariei şi au crezut, în naivitatea lor, că 
acestea conțin, cu adevărat, experiența de viață a unei 
femei ciudate! 

Un om ca el nu va renunţa niciodată. Nu înainte să îi 
spun numele copilului său. 

Dar nu pot face asta. Şi acum chiar mă bucur că nu o pot 
face. 


Aceasta fusese ultima ei însemnare. La câteva ore după 
aniversarea ei. 

In seara următoare am vizitat-o pe mama mea adoptivă, 
după ce încăierarea dintre Carl Malle şi jurnalist, din timpul 
festivităților, reuşise să strice lucrurile. Ştiam că 
pierduserăm bătălia, pentru că scandalul ar fi îndepărtat 
afacerea Kongslund de pe primele pagini ale ziarelor, o 
dată pentru totdeauna, iar Channel DK şi celelalte posturi 
TV ar fi tăcut de acum încolo. 

684 


- ERIK VALEUR - 


Nu îmi făcusem niciodată iluzia că Magna îmi va dezvălui 
cine ştie ce secrete întunecate din trecutul Kongslund - dar 
în acest moment eram pur şi simplu disperată. Ştiam că 
articolele din presa ultimelor săptămâni o zdruncinaseră. 
Poate că acum îmi va spune ceva, dacă o implor. 

În acele săptămâni încă nu aveam nicio idee despre 
realitatea pe care am aflat-o numai după moartea ei, din 
jurnal. Nu ştiam cine este John Bjergstrand - nu aveam 
nicio dovadă care ar fi putut scoate la iveală un tată 
biologic şi vrăjmaşii mei, Almind-Enevold şi Carl Malle, 
păreau invulnerabili. 

La căderea nopţii, am sunat la uşa Magnei şi i-am văzut 
mirarea atunci când mi-a deschis, pentru că niciodată nu o 
vizitasem neanunţată. Intenţionam să îi arăt cât sunt de 
furioasă, dar, ca de obicei, buzele mele nu au reuşit să 
rostească niciun cuvânt. Ea scoase două ceşti de cafea, le 
aşeză în tăcere pe farfurioare şi era pe cale să toarne 
cafeaua, când m-am auzit întrebând-o: 

— Cine este el, mamă...? 

Apoi, într-o formă puţin diferită: 

— Cine este John Bjergstranad? 

Şi, în cele din urmă: 

— Cine este tată! lui John Bjergstrand? 

Lăsă cana de cafea deoparte şi mă privi ciudat, aproape 
speriată. Tăcu multă vreme. Apoi îmi spuse, accentuând 
fiecare silabă: 

— Marie, nu există niciun John Bjergstrana. 

Erau exact aceleaşi cuvinte pe care mi le spusese Gerda 
Jensen - şi pe care le auzisem în aerul din jurul meu, înainte 
ca Eva Bjergstrand să se împiedice şi să moară din cauza 
căzăturii. 

— Acum este prea târziu pentru minciuni, i-am spus. 
Acum şapte ani am primit o scrisoare la Kongslund, de la 
Eva Bjergstrand, iar eu ştiu că Eva era mama băiatului. 

Se uită la mine, iar în privirea ei am văzut, în acelaşi 
timp, o vigilenţă complet de neînțeles pentru mine. 


685 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


— Da, Marie. Eva era mama. Şi a născut la Rigshospital, 
e adevărat, într-o zi de primăvară, acum foarte mulţi ani. 

Apoi mi-a povestit despre sarcina din închisoare a Evei 
Bjergstrand şi cum ea, Magna, încercase să rezolve 
problema în cel mai bun mod posibil - după principiile 
milosteniei. 

Îmi povesti despre vizita pe care i-o făcuse Eva, în 2001 - 
şi apoi şi-a exprimat teama cu privire la ce aş fi putut face 
în cursul acelei nopţi. În acel moment, ea îşi întrerupse 
monologul şi mă întrebă temătoare: 

— Înainte să moară... te-a vizitat... la Kongslund? 

l-am ignorat întrebarea. 

— Cine este tatăl? am întrebat. Şi unde este acum copilul 
Evei? 

Numai aceste două întrebări erau importante pentru 
mine. 

Se ridicase şi se dusese la raft, iar în acel moment, am 
ştiut că se va sustrage din nou de la răspunsul la cea mai 
importantă întrebare din viaţa mea. 

— Marie, mi-aş dori să-ţi arăt decupaje din ziare, pe care 
le-am strâns după sosirea copilului găsit - şi apoi îţi voi 
spune... totul. Rostise aceste cuvinte de parcă n-ar fi 
observat disperarea mea şi, uimită, am văzut că are lacrimi 
în ochi. Ca de obicei, îmi refuza dreptul să o pun sub 
presiune sau măcar de a mă arăta curioasă, pur şi simplu. 
În lumea pe care o împărţeam, ea fusese întotdeauna cea 
care hotărâse - pentru amândouă. 

S-a întins cu mâna dreaptă pentru a trage dosarul alb de 
pe raft... 

„„„Şi aceasta a fost ultima mişcare pe care o ţin minte. 

Căzu cu putere pe raft, apoi se înclină uşor într-o parte şi 
a aterizat în faţa mea, pe podea. Era întinsă sub fereastra 
care dădea spre Strandvej şi mi-am dat seama imediat că 
plecase. Nu pentru o clipă, ci pentru totdeauna. 

Totul s-a întâmplat incredibil de repede. Cu o uşurinţă 
care îi contrazicea complet aspectul şi munca ei colosală, 
ea părăsise viaţa şi lumea în care încercase să repare după 

686 


- ERIK VALEUR - 


puterile şi ştiinţa ei o viaţă de om. Totul îmi părea aproape 
absurd. 

In acel moment, imaginea îmi amintea de cele două 
decese la care fusesem martoră: Magdalene, chircită într- 
un mod grotesc lângă scaunul ei cu rotile răsturnat la 
poalele versantului - şi Eva, care căzuse şi, cu ochiul 
rămas, fixase cerul de deasupra. 

Nu mai simţisem o astfel de frică de când Eva, într-un 
acces de nebunie, pusese mâna pe mine şi mă numise 
Jonna sau poate chiar din acea dimineaţă de când bătrâna 
spastică din casa vecină mă chemase şi îmi spusese că 
eram destul de mare pentru a afla adevărul pe care numai 
ea mi-l putea povesti. Un adevăr care pentru mine era de o 
importanţă crucială. 

Ce prostie din partea acestei bătrâne! 

De când îmi arătase Gerda articolul despre ea, din 
Salirad Posten, devenise prietena secretă a vieţii mele, 
chiar dacă, până atunci, nu o întâlnisem niciodată în 
realitate. Aflasem că locuia în casa vecină şi că era la fel de 
diformă şi de nedorită ca şi mine, o variantă mai în vârstă a 
mea, legată de casa de pe deal. O persoană cu care 
puteam vorbi, căreia îi puteam cere sfatul şi care 
răspundea întotdeauna astfel încât să înţeleg numai eu. 

O văzuse pe persoana care venise la Kongslund cu 
coşuleţul, îmi şoptise sâsâind. Mesagera - şi totul fusese 
atât de ciudat, încât nu mai povestise nimănui acest lucru. 
Dar eu trebuia să aflu înainte ca ea să moară. 

Fusese aproape profetic, pentru că, de fapt, nu îi 
rămăseseră de trăit decât puţine secunde. 

Nu a fost o străină, mi-a spus ea ţintuindu-mă cu privirea 
- şi în acelaşi moment scaunul ei vechi, ruginit, căzuse într- 
o parte şi o pornise pe deal în jos. Nu îmi amintesc dacă a 
avut timp să tipe. 


Nu apucase să îşi termine propoziţia. Şi bineînţeles că eu 
nu le-am spus poliţiştilor că fusesem lângă ea în acel 
moment. 

687 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Numai Magna era posibil să fi simţit asta. Dar tăcuse. 

Potrivit detectivilor criminalişti care investigaseră apoi 
locul, înţepând toată panta cu tije, nu exista nicio explicaţie 
plauzibilă pentru cădere: era, aşa cum am spus, a doua zi 
după aselenizare şi femeia în vârstă trebuie să se fi 
deplasat pe teren în direcţia greşită - probabil în timp ce îşi 
îndreptase privirea spre minunea de deasupra capului ei. 
Pe unul din braţele scaunului fusese montat un telescop, 
care acum era distrus complet, aruncat pe jos în locul în 
care fusese găsită decedata şi arăta ca şi cum cineva l-ar fi 
călcat în picioare. 

Săraca bătrână lunatică, spusese polițistul care investiga 
cazul cu un oftat. 

Găsisem o singură coală de hârtie pe bufetul din vechea 
vilă - pe care bătrâna spastică notase câteva rânduri 
aproape ilizibile despre ceea ce văzuse în dimineaţa sosirii 
copilului găsit, precum şi câteva însemnări despre familia 
Olbers, pe care de-abia le-am putut descifra. Nu mai 
scrisese altceva. Am luat hârtia şi, mult mai târziu, am 
început să scriu, cu cuvintele mele, în caietele albastre, pe 
care le-am numit jurnalele Magdalenei şi le-am ascuns în 
biroul meu. 

Şi în cazul Magnei, poliţia credea că moartea ei survenise 
în condiţii suspecte, însă nu au găsit dovezi pentru 
implicarea unei alte persoane. 

Pentru siguranţă, căutasem prin apartamentul Magnei 
înainte să plec. În primul rând, în speranţa de a-i găsi 
jurnalul, dar acesta se afla de mult pe drumul spre 
Australia. Când a devenit clar că ea trimisese un colet în 
afara ţării, am scos scrisoarea Evei din dulap şi am 
modificat data, în stilul Gerdei, din 2001 în 2008. Cu 
această mică modificare, la scurt timp după aceea, l-am 
indus în eroare pe Knud Tăsing şi, în acelaşi timp, am putut 
elimina toate urmele morţii misterioase de pe plaja aflată în 
apropierea căminului Kongslund. 

Asta a fost tot. 


688 


- ERIK VALEUR - 


De asemenea, m-am asigurat şi în alte privinţe: în cazul 
în care unul din vânători - Carl Malle sau Knud Tâsing - şi- 
ar fi dat seama că pachetul Magnei conţine registrul 
Kongslund, ceea ce era, într-adevăr, foarte probabil, nu le- 
ar fi venit niciodată ideea că acesta s-ar putea întoarce, 
neputând fi livrat. Era obligatoriu să creadă că Eva era încă 
în viaţă şi că putea primi coletul. 

Din moment ce Magna indicase în jurnalul ei că eu aş 
putea avea ceva de-a face cu moartea Evei, nimeni nu 
trebuia să pună mâna pe acest jurnal. Numai 
perspicacitatea lui Knud Tâsing a fost cea care mi-a 
încurcat, în cele din urmă, o parte din plan. Şi am rămas 
nedescoperită doar pentru că mama mea adoptivă scrisese 
numele Gerdei la expeditor. 


Ar însemna că sunt ipocrită dacă aş încheia această 
poveste cu afirmaţia că regret ce s-a întâmplat. 

Bineînţeles că nu regret. 

M-am gândit mult la asta, dar nu văd ce aş fi putut face 
altfel. Defectele fatale ale planului meu au fost, după cum 
văd eu lucrurile, neintenţionate şi imposibil de prevăzut. 

De-abia acum îmi este cu putinţă să văd tiparul definitiv 
în toată logica şi claritatea lui. 

După ce Dorah, în 2001, la cererea mea, i-a spus fiului 
său că fusese o /ivrare de la Kongslund, acesta reacţionase 
într-un fel pe care ar fi trebuit să îl prevăd. Astăzi recunosc 
asta. Lars Laursen o sunase în aceeaşi zi pe Magna şi îi 
ceruse să îi explice ce se întâmplase atunci. Şi era extrem 
de furios. 

Mama mea, care în acel moment nu ştia încă nimic 
despre acţiunea monumentală a Gerdei pentru salvarea 
orfelinatului Kongslund, bineînţeles că negase, telefonic, 
orice implicare - totuşi, panica din vocea ei trebuie să fi 
fost audibilă, în ciuda faptului că, într-adevăr nu ştia nimic. 

Pentru că nici Magna nu ştia ce se întâmplase, dar 
bineînţeles că îşi amintea de femeia din Svanemøllen. Nu a 


689 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


crezut un cuvânt din ce i-am spus, scria ea mai târziu în 
registru. 

Lars Laursen îşi dăduse seama pe loc că trebuia să 
găsească toate răspunsurile la Kongslund, iar anul următor 
se ocupase numai de studiul istoriei locurilor şi, în special, 
de povestea acelui grup puternic de oameni care proteja 
acest orfelinat. Îi vizitase pe toţi foştii angajaţi pe care îi 
putuse găsi şi îşi folosise tot timpul liber pentru a combina 
informaţiile şi pentru a le analiza şi, astfel, dăduse peste 
toţi bărbaţii foarte puternici din partid. 

Lucrase ca un obsedat şi, când mi-a povestit mult mai 
târziu despre furia şi obsesia lui diabolică, am recunoscut 
aceste sentimente din propria mea viaţă. A ajuns, în cele 
din urmă, la concluzia că ministrul de stat trebuie să fie 
personajul principal din această poveste - în afară de 
Magna, pe care nu o abordase niciodată, şi în final ajunsese 
la ideea care i se părea logică şi foarte realistă, chiar dacă 
necesita timp: 

Ministrul avea nevoie de un şofer. El era şofer şi, pe 
atunci, conducea pentru o firmă care închiria limuzine în 
Århus. După a treia cerere, a primit până la urmă 
aprobarea de angajare în minister, ca şofer. Mai avea 
nevoie de cinci ani pentru a deveni şoferul omului vizat, dar 
a avut răbdare. 

Atunci când a început lucrul la Ministerul de Stat, în 
primăvara anului 2008, îşi făcuse planul final. Scrisorile 
anonime fuseseră trimise cu scurt timp înainte şi afacerea 
Kongslund se declanşase. Exact aceste evenimente - mici 
piese ale unui tipar aparent aleatoriu - au fost cele pe care 
soarta le-a crezut cele mai incitante. 

Şi când a venit să mă vadă, după moartea doamnei 
Dorah, el mi-a povestit ce se întâmplase de când eu mă 
băgasem în viaţa mamei sale: că încercase să ajungă cât 
se putea de aproape de Almind-Enevold şi că, între timp, 
devenise şoferul lui personal. Spunea că poate va găsi 
ceva; poate că ne vom ajuta reciproc în următoarele 


690 


- ERIK VALEUR - 


săptămâni. Chiar înainte de moartea mamei sale, el îi 
trimisese jurnalistului Knud Tâsing o scrisoare anonimă. 

Bineînţeles că m-am speriat pentru că acest om naiv şi 
ciudat începuse să răscolească prin afacerea Kongslund şi 
era posibil să afle tot ce nu trebuia să fie făcut public, 
motiv pentru care i-am refuzat destul de brutal oferta lui şi 
l-am avertizat cu hotărâre să nu continue cu această 
chestiune periculoasă. 

Totul s-a schimbat după ce am găsit registrul Kongslund 
la Gerda şi mi-am descoperit propriul rol, aşa cum îl 
descrisese Magna. 

In acel moment m-am hotărât să comit o crimă şi trebuie 
să subliniez că această decizie a fost singurul meu plan de 
omor premeditat de pe parcursul întregii afaceri Kongslund 
-Chiar dacă, probabil, colegii mei din Camera elefanților nu 
vor crede asta. 

L-am sunat pe Lars Laursen dintr-una din cele câteva 
cabine telefonice rămase pe Søllerød. l-am povestit despre 
înşelăciunea căreia îi căzuse pradă, fără a-mi cere scuze 
pentru tăcerea anterioară, şi cred că era mult prea agitat 
pentru a-mi reproşa acest lucru. 

l-am explicat în termeni clari că Ole Almind-Enevold se 
află în spatele //vrărilor misterioase atribuite orfelinatului 
Kongslund de gurile-rele şi că el însuşi era copilul unui 
bărbat bogat, puternic, dar care probabil că ştersese 
irevocabil toate urmele care l-ar fi putut duce la părinţii săi 
adevăraţi. Şi anume, prin Ole Almind-Enevold şi acoliţii săi. 

Cazul său era identic cu cel al lui John Bjergstrand. 

Eram conştientă de faptul că soarta, în acel moment, la 
fel ca în toate celelalte situaţii, putea crea două căi: cea 
rezonabilă sau cea interesantă. Şi, desigur, nu aveam nicio 
îndoială cu privire la alegerea pe care avea să o facă 
vechiul meu tovarăş. Pentru nimic în lume nu ar fi lăsat să îi 
scape o astfel de şansă... 

Nu voiam să mă aflu în apropiere de locul crimei şi nicio 
probă nu avea să îi conducă la mine. În plus, eu nu aveam 
niciun motiv. 

691 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Pur şi simplu nu m-aş fi aşteptat ca un criminal atât de 
hotărât să-şi rateze ţinta. Glonţul se înfipsese la un 
centimetru de inima şefului său dezgustător - din nou un 
capriciu ciudat al destinului. Dacă eu - fără armă şi fără să 
vreau cu adevărat, doar printr-un mic impuls - fusesem în 
stare să provoc moartea a trei oameni, cum ar fi putut 
această lovitură de precizie deliberată să provoace o rană 
relativ minoră şi să îşi rateze obiectivul? Bărbatul din 
Helgenæs avea cele mai liniştite mâini care ţinuseră 
vreodată volanul unei maşini ministeriale. Totuşi, aceste 
mâini trebuie să fi tremurat atunci când ochise inima 
ministrului de stat şi apoi, presupunând că acesta murise, îl 
dusese în subsolul de sub Slotsholmen. 


692 


- ERIK VALEUR - 


30 
CAMERA REGELUI 


30 APRILIE 2010 


Dacă mă aplec un pic în faţă, pot vedea în grădina 
orfelinatului şi, dacă mă ridic pe vârfuri, mi se pare că le 
zăresc pe domnişoarele îmbrăcate în alb, autoritare din faţa 
mea, care au domnit o viaţă peste Kongslund şi toate 
fiinţele care trăiau acolo, de parcă s-ar afla aievea acolo 
jos, pe terasă. 

Este exact aşa cum a spus Magdalene: dacă soarta 
adună diferite piese de puzzle într-un tipar, asta nu se 
întâmplă cu prea multă ceremonie sau cu gesturi ample, ci 
destul de ludic şi în treacăt - şi exact din acest motiv nu ne 
dăm seama de ceea ce se întâmplă, decât când este prea 
târziu. 

Chiar şi cei mai inteligenţi oameni cred că vieţile lor 
respectă o anumită cronologie chiar dacă aleatorie, şi 
consideră lovituri ale sorții chiar şi cele mai mari rupturi; 
aceste concepţii sunt comune cu cele ale credincioşilor, 
chiar dacă aceştia din urmă cred că toate urmează o cale 
prestabilită de Dumnezeu. La cât haos oferă viaţa, nici 
măcar un Dumnezeu nu poate să le prevadă pe toate. 
Povestea nu are un final fericit, aşa cum ar fi preferat 
Magdalene. 

Am îngropat registrul Kongslund şi jurnalele mele în 
nisipul de la baza Kongslund, unde le va găsi o persoană 
aleasă de mine. Exact aici a stat Magdalene la prima 
noastră întâlnire. 

Hârtiile se află sub o pătură roşie ca focul, exact în 
geanta în care a fost adus copilul găsit. În opinia mea, aşa 
este bine şi corect şi sunt sigură într-o privinţă: de data 
aceasta, nu va mai scăpa nimeni - şi mai mult ca sigur, Ole 
Almind-Enevold nu va scăpa. 


693 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


Alţii trebuie să decidă care dintre persoanele implicate în 
afacerea Kongslund şi-a plătit partea sa de datorie sau 
dacă aceste consecinţe trebuie suportate numai de aceia 
care au pus în mişcare lucrurile decisive: Ole şi Carl, mama 
mea adoptivă, Magna, poate şi Gerda care, nevinovată, a 
pictat elefanții albaştri şi apoi a pus în scenă înşelătoria 
care ne-a păcălit pe toţi. Şi, bineînţeles, copilul care nu 
reuşea să se desprindă de ideea de a-şi crea o cale în 
lumea de dincolo de zidurile orfelinatului Kongslund, şi care 
şi-a ucis mama, aşa cum, odată, şi mama lui i-a ucis 
bunica. 

In visele mele, cerul de deasupra insulei Hven este plin 
de elefanţi albaştri, care mărşăluiesc între nori şi Soare, de 
la sud la nord, în sus şi în jos şi până la stelele lângă care 
Ejnar, ozenistul, şi-a găsit locul, în cele din urmă, pentru a 
discuta cu vechii astronomi despre compoziţia cerului. 

Cred că Magdalene şi alesul inimii ei ne privesc din 
Împărăţia Cerurilor. 

Stau acum, la sfârşitul poveştii, singură în camera mea, 
biroul căpitanului, aşa cum am făcut întotdeauna. Îmi 
amintesc cuvintele care au fost rostite la ultima aniversare 
a mamei mele adoptive: Ori de câte ori un om stă singur în 
întuneric şi plânge după alt om, se întâmplă acest miracol... 
Din punct de vedere lingvistic, poate nu este cea mai bună 
formulare posibilă, dar, uneori, cred că are dreptate. 

Stau, cu telescopul în poală, în vechiul scaun cu rotile al 
Magdalenei şi privesc oglinda, dar nu mai primesc 
răspunsuri de mult timp; nici provocări, nici aluzii 
batjocoritoare la adresa urâţeniei mele. 

Oare este stricată? 

Nu pot să cred. Partea mea dreaptă arăta destul de 
normal, în timp ce stânga se curbează, aşa cum a făcut 
dintotdeauna, asta nu poate fi iluzie optică. 

Mi-am ridicat privirea în continuare, într-o parte, şi dintr- 
odată mi se pare că văd lacul în care s-a înecat Samanda, 
şi pe mama ei stând la umbra crengilor de alun. 


694 


- ERIK VALEUR - 


Chiar lângă ea, în camera din Saborg, mama lui Orla stă 
în fotoliul albastru, de unde îşi urmărea fiul, fără a scoate 
vreun cuvânt şi, în Rungsted, Peter aleargă prin grădina de 
un verde crud. 

Chiar văd plasa de cumpărături a lui Hasse, plină de 
sânge, care a stat întotdeauna într-un dulap încuiat. 

S-a făcut ciudat de rece şi am îngheţat de frig. Îmi întind 
mâna după telescop. Dar nu este acolo. Poate că degetele 
mele nu sunt în stare să îl găsească. Bâjbâi în jurul meu, 
dar a dispărut cu adevărat. Apoi mă aplec în faţa oglinzii 
vechi, dar nu văd nicio mişcare. Totul este nemişcat. 

Îmi aud vocea, o strigă pe Magdalene, dar nu primeşte 
niciun răspuns. De parcă ea nu ar fi fost niciodată aici - 
aici, lângă mine, în camera regelui. 

Cine este cea mai frumoasă din țară? Mă trec fiorii. 

Este aceeaşi întrebare veche pe care obişnuiam să ne-o 
adresăm, doar că acum sună atât de distorsionat. 

În acest moment îmi dau seama cine vorbea cu mine şi 
de ce nu mai aud niciun răspuns. Înţeleg cuvintele 
batjocoritoare ale Susannei, cum că evenimentele sunt 
prea ciudate pentru a le putea înţelege cineva vreodată. 

„dacă nu ştii asta, nu ştii nimic, spusese ea. In acest 
moment, am ştiut că Magna avusese dreptate, atunci când 
stătea în afara Camerei elefanților, cu mine în braţe, şi mă 
învăţa ceva ce nu ar fi trebuit să uit niciodată. 

Cele mai bune case sunt cele situate lângă apă. 

Doar că uitase să adauge ceva ce un copil nu putea 
înţelege şi un adult nu îndrăzneşte să spună tocmai din 
acest motiv - pentru că acesta este cel mai rău lucru pe 
care îl poate descoperi un copil. 

Există case în care eşti, până la urmă, complet singur. 


695 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


f Epilog 
CANTECUL MARIEI 


Casa ei se afla acolo unde a fost întotdeauna, la 
extremitatea de jos a fiordului, cu vedere spre coasta 
suedeză şi spre insula Hven. 

Şi, desigur, Marie m-a găsit, chiar dacă nu am stat 
niciodată față în faţă şi eu nu am ajuns niciodată să o 
cunosc cu adevărat. 

Asemenea personajelor principale din acest roman, mi- 
am petrecut primii ani în creşa şi căminul de copii 
Kongslund, şi la fel ca mulţi alţi copii daţi în plasament, ca 
adult m-am întors de multe ori în vila cea veche, atras de o 
forță pe care nu am înțeles-o niciodată cu adevărat. 

In fiecare primăvară (anotimpul în care m-am considerat 
suficient de mare pentru a părăsi Kongslund) luam 
autobuzul pe Strandvej, mergeam pe Bellevue şi Fortunen 
şi coboram cu puţin înainte de Skodsborg Bakke. 
Escaladam un gard scund şi găseam o alee îngustă, pe care 
numai eu şi câţiva alţii o cunoşteam (pe această cărare, 
regele se plimbase cu preferaţii lui, în timp ce Constituţia 
era elaborată). Apoi urcam panta pe lângă vila albă şi 
pustie, în care scriitorul de basme îi făcuse odată o vizită 
arhitectului regal, şi mergeam mai departe, în jos, către 
plajă, unde mă opream la nord. După câteva sute de metri, 
mă aflam în locul din care sufletul Evei Bjergstrand se 
înălţase la Dumnezeu. Imi continuam drumul şi, în cele din 
urmă, ajungeam acolo unde Marie îşi petrecuse mai mult 
timp, pe creasta de mai jos de Konagslund. 

Stăteam mult acolo, fără să mă mişc - o oră sau două, iar 
apoi îmi ridicam privirea spre bătrâna casă. Uneori cobora 


696 


- ERIK VALEUR - 


câte un lucrător sau câte o bonă şi mă întreba dacă mă 
poate ajuta. 

Şi răspundeam de fiecare dată acelaşi lucru, care era 
foarte adevărat: că am locuit aici odată. 


Am găsit geanta în nisip, exact aşa cum spusese că seva 
întâmpla. 

Sub pătura de un roşu aprins se afla jurnalul, registrul 
Kongslund, legat în piele groasă, de culoarea mării. 

Printre acestea se aflau jurnalele şi notițele pe care mi le- 
a lăsat Marie şi în interiorul acestora, erau ascunse 
însemnările atente ale persoanei pe care ea o iubise şi 
căreia îi dăduse numele biblic Magdalene. 

Am deschis, dintre însemnările Magdalenei, la legendara 
dată de 13 mai 1961 şi pe nisip a căzut o coală de hârtie, 
pe care Marie o aşezase printre celelalte foi. 

Cântecul cel vechi. 

În clipa următoare, foaia aceasta a fost luată de vânt şi a 
zburat ca o frunză de fag în amurgul de deasupra fiordului, 
dar eu citisem ceea ce trebuia să citesc... 

Elefant, -fant, -fant, vine în fugă, -fugă, -fugă, 

cu trompa lungă, lungă, lungă, lungă. 

A vrut să iasă, iasă, iasă afară din casă, casă, casă... 

Marie Ladegaard din Kongslund ajunsese la ultima strofă. 


697 


- AL ŞAPTELEA COPIL - 


a orfelinatul Kongslund, lucrurile nu sunt 
atât de minunate pe cât par. lar cei care îl 
conduc ştiu prea bine că există informaţii 
care nu ar trebui să iasă la lumină. Ajunși 
la maturitate, șapte orfani primesc niște misterioase 
scrisori anonime, care le stârnesc curiozitatea și 
atenţia, căci toţi incep să-şi dea scama că ceca ce li s-a 
făcut este impardonabil. Și, de parcă ar fi blestemaţi, 
toți au luat asupra lor o grea vină. Marie, unul dintre 
cei şapte copii, a urmărit evoluția și viețile foștilor 
prieteni din orfelinat pe parcursul mai multor ani și 
decenii. Acum, la maturitate, ii adună pe toți laolaltă. 
Dar vrea oare cu adevărat ca lor să li se facă in sfârșit 
dreptate? Sau își dorește mai degrabă răzbunare? 


MM 


„ww fam pi 


m ne. sohonhe arm