Katherine Neville — Focul

KATHERINE 
NEVILLE 


FOCUL 


editura rao 


NEVILLE, KATHERINE 

Focul/Katherine Neville; trad.: Lingua Connexion. 
— Bucureşti: Editura RAO, 2012 

ISBN 978-606-609-298-2 821.111 (73)-31=135.1 


KATHERINE NEVILLE 
The Fire 
Copyright O Katherine Neville, 2008 
Toate drepturile rezervate 


Traducere din limba engleză 
LINGUA CONNEXION 


© Editura RAO, 2013 
Pentru versiunea în limba română 


2013 


ISBN 978-606-609-298-2 


Pentru Solano 


În anul 782, regele Carol cel Mare primise un cadou 
neasemuit de la Ibn al-Arabi, guvernatorul Barcelonei: un 
set de şah din aur şi argint, cunoscut azi drept Serviciul 
Montglane. Serviciul, se spunea, are un secret vrăjitoresc, 
o putere magică. Toţi cei care erau obsedaţi de putere 
voiau să pună mâna pe el. Pentru a evita ca acest lucru să 
se întâmple, Serviciul Montglane a rămas îngropat timp de 
o mie de ani. 

În 1790, chiar în zorii Revoluţiei Franceze, setul a fost 
dezgropat din ascunzătoarea sa, Mănăstirea Montglane din 
Munţii Pirinei, iar piesele au fost împrăştiate peste tot pe 
glob. 

Acest lucru a aruncat lumea într-un joc periculos, pe 
viață şi pe moarte, un joc care ameninţă să distrugă totul 
în calea sa... 


Cuprins 


Sar Siici JOCU Ice 2 ea ea ala ii a că Diane da a Dale dar gaste citea negii 8 
DID ECU ADe d a dalele aa adela ll id tai al 20 
Ţinutul" Negru: asa ra ll a al aaa 39 
Ej Kor] Dai stai taca a dea ana aa T da a Maini 8 0 anl 88 52 
Alb Si NEGRUL cs seca a Be pa ări at ali a ATA d A 65 
Aprinzatorii de cărbunii: 2 si coate aci a oile lei ca ta a pati apa tite 75 
Apărarea indiană a regelui... eee 92 
REZEI ONU scie ei toata a Sao a SR a ca pă 111 
O poziție INCHISE sea ratat ru ai caca, eat deea atit cat a i oa aaa că 119 
NE US aa o eta Ar 87 ic 08 a d ot aa 0 3 A e ta 129 
po Lil pe RE SIRE UE ARIE E MIRE AREA SA PICE PER E RE Ea IRA EA PRE Ca IRA ARIR ae NERA IE CP IERI E 160 
Întoarcerea cs de intel baiat ae  lat AATUN Aaaa itha 174 
Búcátarü Liza oa da bea Saele aa nalt 23 ale lt Dura lu a agita 177 
Tactici şi strategie. isa catei aaa ri ali da i a dp aa 193 
Piră nise ins ăie ccanahtaaă asalt ds afara a AEA anaia aR e iain 209 
Palazzo Falconieri Roma. iesea ee eta a a at d 213 
Regina :aVăniSEazE 20 arte sănii ae aleg aia Dă dl a Dle da 0 sia 238 
JOEULAE FI IOEEA tat eee ae Se tale sido Da oda ad aaa oile sa ada 249 
DO ATENEI liste oa aaa a i testa tite e E at a 261 
Inviéreadin morti anaaoiestscse aaa e aa aaa decan aa ne aaa a ani poa a 270 
CEE oii ee oaia bei de i AU 2 ed dă gi ata al i 248 274 
Prea multe LEGINE ric0iu0s ooaiste aaa dota pe do da o d oa o 20 el a 285 
Cele patru anOti IUL îsi cet doar ude ana a e a ela 301 
FOCUL PAINE ee caca moon aa Planta cola le oa ata aa 313 


ÎNEHODAȚEGS, saci serena a statia at iu Da citate pt acte sr aa Aaa aia a dă 329 
EECIISTIEE aie cs ai doc 580 ati atita be dia a oo Ga ta A 341 
EA E Ai dai) dana sa dai So digi e Sola d odata șia ao Sac 351 
Fl DINU E oa ast i a 09 E a a a a ai a 364 
ZORI e tasta li sati oase e ina a ca E Ma a a 0, 6 ră ee Pta al 372 
Ca ZE NU: a oi sta ast că da ze Za toi agata Adela ai su a das al 0 a 00 00 d a a 00 388 
inelul de-TOCzaa a ga aa ratat ai enaner a plete narii 399 
Şoc şi revelatie arei catea tată doo iai ce cap da e a d area 409 
Întoarcerea lui OBE: avea nn dai tar dtz a nai 420 
Orașul: de FOC: ac etc oaia ali ca aan a ate za la a d iat cin oda aie ac ea 430 
carțile. EChiliD rii Ul: ici eco ea zeita pe cada eur area ara ee ac arate ad 459 
MU LEI PTNU FI ani aea ol Dl dă Dol a lar la 23 a 484 
Notă editorial ăgiaie cca e calea Asa iata ea ie ba le tat eu it d aa 491 


Sfârşitul Jocului 


Singurul scop la şah este să-ţi demonstrezi 
superioritatea în faţa celuilalt. Şi cea mai 
importantă superioritate este superioritatea 
minţii. Vreau să spun că adversarul tău trebuie 
distrus. Complet. 

GARI KASPAROV, 
campion mondial la şah 


Mănăstirea Zagorsk, Rusia 

Toamna 1993 

Solarin o apucă strâns pe fetiţa lui de mâna pe care avea 
o mănuşă cu un singur deget. Auzea cum scârţâia zăpada 
sub picioare, iar aburii respirației lor se ridicau în norişori 
argintii în timp ce traversau parcul înconjurat de ziduri de 
nepătruns din Zagorsk: Troitse-Sergiev Lavra, Mănăstirea 
Sfânta Treime a Sfântului Serghie de Radonej, ocrotitorul 
Rusiei. Amândoi erau înfofoliţi, reuşiseră să facă rost de 
fulare groase din lână, căciuli căzăceşti din blană, paltoane 
groase, să se apere de acest asalt neaşteptat al iernii în 
mijlocul a ceea ce trebuia să fie Zhensheena Lieta: Vara 
Femeilor. Dar vântul năprasnic îţi pătrundea până la 
inimă. 

De ce o adusese în Rusia, o ţară care îi trezea atâtea 
amintiri dureroase? Când el însuşi era doar un copil şi 
Stalin era la putere, nu fusese martor la moartea familiei 
sale în toiul nopţii? Supravieţuise disciplinei crunte de la 
orfelinatul din Republica Georgia, în acei ani lungi şi 
mohorâţi de la Palatul Tinerilor Pionieri, doar pentru că 
băieţelul Aleksandr Solarin învățase să joace şah. 


8 


Cât îl implorase să nu vină aici, să nu rişte aducând 
copilul în acest loc! Rusia era periculoasă, insista ea, şi 
Solarin însuşi nu mai fusese acasă de douăzeci de ani. Dar 
teama soţiei sale nu era atât Rusia, cât jocul. Jocul care îi 
costase pe amândoi atât de mult. Jocul care, nu o dată, 
aproape că le pusese viaţa în pericol. 

Solarin se afla aici pentru o partidă de şah, o partidă 
hotărâtoare, ultima dintr-o competiţie care ţinea o 
săptămână întreagă. Şi el ştia că nu era un semn bun 
faptul că ultima partidă fusese mutată în altă parte, 
departe de oraş. 

Zagorsk, încă purtând nume sovietic, era cea mai veche 
dintre lavre, mănăstirile preamărite, formând un lanţ de 
fortărețe care apăraseră Rusia timp de şase sute de ani, 
încă din Evul Mediu, când, odată cu binecuvântarea 
Sfântului Serghie, alungaseră hoardele mongole. Dar în 
ziua de azi era mai bogată şi mai puternică decât fusese 
vreodată: muzeele şi bisericile sale erau ticsite cu icoane 
rare şi relicvarii cu giuvaiere, cuferele îi erau ticsite cu 
aur. În ciuda bogăției sale, sau poate tocmai din cauza 
asta, biserica din Moscova părea să aibă duşmani peste 
tot. 

Trecuseră abia doi ani de când sumbrul şi tristul Imperiu 
Sovietic se prăbuşise, doi ani de glasnost, perestroika şi 
harababură. Dar Biserica Ortodoxă din Moscova, ca şi cum 
se născuse a doua oară, răsări din propria cenuşă precum 
pasărea Phoenix.  Bogoiskatelstvo, „în căutarea lui 
Dumnezeu“, era pe buzele tuturor. Un cântec medieval. 
Toate catedralele, bisericile şi bazilicile din jurul Moscovei 
au primit o viaţă nouă, bani şi vopsea proaspătă pe pereți. 

Chiar şi la şaizeci de kilometri depărtare de satul 
Serghiev Posad, vastul parc Zagorsk cu edificii renovate, 
cu turnuri şi domuri rotunde vopsite în culori vii, 
strălucitoare: albastre, culoarea coacăzelor şi verde, toate 
împânzite cu stele aurii. Era ca şi cum, se gândea Solarin, 
cei şaptezeci şi cinci de ani de represiune explodaseră 
brusc într-o ploaie de culori arzătoare. Dar între pereţii 
acestor bastioane, el ştia că întunericul rămăsese. 


9 


Un întuneric cu care Solarin era familiar, deşi acum nu 
mai era atât de nepătruns ca odinioară. Ca şi cum ar vrea 
să întărească şi să confirme acest adevăr, nişte gardieni 
stăteau afară şi înăuntru la fiecare câţiva metri pe 
parapetul înalt, fiecare purtând jachete negre cu gulere 
ridicate şi ochelari de soare cu lentile oglindă, având la ei 
pistoale prinse la şold şi o staţie de emisie-recepţie. 
Asemenea bărbaţi erau întotdeauna la fel: ca veşnic 
prezenţii agenţi KGB care îl escortau pe Solarin peste tot 
în zilele în care el însuşi era unul dintre marii maeştri 
sovietici. 

Dar bărbaţii de aici, Solarin o ştia, erau nesuferiţii din 
Serviciile Secrete care aparţineau de „Mafia Călugărilor 
din Moscova“, cum erau cunoscuţi ei în Rusia. Se zvonea 
că Biserica rusă formase o alianţă mai puţin ortodoxă cu 
membrii neloiali ai KGB, Armata Roşie şi alte mişcări 
naţionaliste. Într-adevăr, aceasta era teama lui Solarin: 
călugării din Zagorsk fuseseră cei care aranjaseră partida 
de astăzi. 

În timp ce treceau prin Biserica Sfântului Duh şi se 
îndreptau prin curtea deschisă spre sacristie, unde urma 
să înceapă în curând partida, Solarin îşi cobori privirea 
spre fiica lui, Alexandra, micuța Xie, cu mâna ei mică 
ţinându-se de mâna lui. Ridică privirea şi îi zâmbi. Ochii ei 
verzi erau plini de încredere, iar inima lui se frângea la 
vederea frumuseţii ei. Cum putuseră el şi Cat să dea 
naştere unei asemenea fiinţe? 

Solarin nu cunoscuse niciodată frica, frica adevărată, 
până când i se născuse primul copil. În momentul acesta, 
încerca să nu se gândească la gardienii mascaţi, care 
păreau nişte mardeiaşi ce se uitau la ei de sus, de pe 
peretele înalt, cu furie. Era conştient că îşi ducea copilul în 
gura lupului şi gândul acesta îl măcina, deşi ştia că era 
inevitabil. 

Şahul însemna totul pentru fiica lui. Fără şah, fetiţa se 
simţea ca peştele pe uscat. Poate că era şi vina sa, poate 
că era ceva genetic. Şi cu toate că lumea se opusese, în 
special mama ei, ştia că acesta urma să fie cel mai 


10 


important concurs al lui Xie. 

Xie răbdase totul cu stoicism - săptămâna de frig 
infernal, zăpada, lapoviţa, mâncarea îngrozitoare din 
timpul turneului, pâinea neagră, ceaiul negru şi terciul. Nu 
părea să vadă nimic în afară de tabla de şah. Toată 
săptămâna jucase şah ca un stahanovist, acumulând 
puncte după puncte. Nu pierduse decât o singură partidă 
în perioada aceasta. Amândoi ştiau că nu-şi permitea să 
mai piardă încă una. 

Trebuia să o aducă aici, nu-i aşa? Numai aici, la Zagorsk, 
astăzi, va avea loc partida hotărâtoare pentru viitorul fiicei 
sale. Azi trebuia să câştige. Pentru că dacă Alexandra Xie 
Solarin ar fi câştigat această ultimă partidă ar fi devenit, şi 
amândoi o ştiau, la doisprezece ani, cea mai tânără 
campioană la şah din istoria acestui joc. 

Xie îşi trase tatăl de mânecă şi îşi desfăcu fularul de la 
gură pentru a putea vorbi: 

— Nu-ţi face griji, tată. O să-l bat de data asta. 


Cel la care se referea se numea Vartan Azov, un tânăr 
vrăjitor al şahului din Ucraina, doar cu un an mai mare 
decât Xie şi singurul jucător din acest turneu de şah care o 
bătuse până acum. Dar nu o învinsese cu adevărat pe Xie. 
Xie pierduse de una singură. 

Jucând împotriva tânărului Azov, abordase în deschidere 
strategia Apărarea  Indiană a Regelui, una dintre 
preferatele ei, după cum ştia şi Solarin, pentru că permitea 
îndrăzneţului cal (ce-l reprezenta pe tatăl şi maestrul ei) să 
sară până în faţa altor piese şi să preia jocul. După un 
riscant sacrificiu al reginei, mutare care intrigase publicul 
din sală şi îi lăsă ei centrul tablei de joc, părea că mica 
războinică a lui Solarin urma să-l învăluie definitiv pe 
tânărul profesor Azov, însă nu se întâmplase aşa. 

Exista o denumire pentru asta: Amaurosis Scacchistica. 
Orbirea în şah. Fiecare jucător a trecut prin aşa ceva cel 
puţin o dată. Preferau să-i spună  „înceţoşare“, 
imposibilitatea de a vedea un pericol evident. Solarin 
trăise aşa ceva pe propria piele o singură dată, când era 


11 


foarte tânăr. După cum îşi amintea, era ca şi cum ar fi 
căzut într-un puț adânc, rostogolindu-se în gol, fără să-şi 
dea seama de unde căzuse şi unde aluneca. 

Dintre toate partidele pe care le jucase Xie, doar o dată i 
se întâmplase. Solarin ştia că, dacă ţi se întâmpla asta de 
două ori, era deja prea mult. Oricum, în niciun caz astăzi. 


Înainte să ajungă la epitropie, unde urma să se 
desfăşoare concursul, Solarin şi Xie dădură peste un 
neaşteptat zid de oameni: o şleahtă de femei în bulendre şi 
năframe, ce stăteau la coadă în zăpadă aşteptând să 
înceapă slujba de fiecare zi, chiar în faţa osuarelor 
faimoase ale Soborului Troiţki, Biserica Sfintei Treimi a 
Sfântului Serghie, unde fuseseră îngropate osemintele 
sfinţilor. 

Aceste fiinţe demne de milă, între cincizeci şi şaizeci la 
număr, se călcau în picioare, ca şi cum religia ortodoxă 
cerea aşa ceva şi ca şi cum fuseseră copleşite brusc de o 
frenezie religioasă, în timp ce se uitau spre icoana 
Mântuitorului de pe peretele exterior. 

Aceste femei, pe când gemeau şi se rugau în neaua care 
cădea în rotocoale, formau un zid mai de nepătruns decât 
cel format de gardieni sus, pe parapete. Şi, în buna tradiţie 
sovietică, nu se clinteau nici măcar pentru a face loc cuiva 
care era doar în trecere. Solarin abia aştepta să treacă de 
ele. 

În timp ce grăbi pasul pentru a apuca să ocolească masa 
de femei, deasupra capetelor lor zări faţada Muzeului de 
Artă şi, în spate, epitropia şi vistieria, spre care se 
îndreptau pentru partidă. 

Muzeul fusese împodobit cu o pancartă mare, pe care 
stăteau scrise de mână, colorat, cuvintele care anunțau în 
engleză şi chirilică: ȘAPTEZECI ŞI CINCI DE ANI DE 
ARTĂ SOVIETICĂ PALEH. 

Arta Paleh erau acele picturi în ulei care prezentau 
scene de basm sau scene din viaţa ţăranilor. Fusese mult 
timp singura formă de artă primitivă sau superstiţioasă 
acceptată de regimul comunist şi decora tot ce se putea în 


12 


Rusia, de la cutiile miniaturale din papier-mâche până la 
pereţii Palatului Pionierilor, unde Solarin îşi petrecuse 
doisprezece ani exersându-şi apărarea şi contraatacul cu 
cincizeci de alţi băieţi. Pentru că nu avea întotdeauna 
acces la cărţi, desene animate sau filme, ilustrațiile Paleh 
ale acestor basme străvechi erau singurele care îi lăsau 
tânărului Alexandr mintea să zburde către tărâmul 
fanteziilor. 

Pictura de pe acest banner era una familiară, o pictură 
faimoasă. Se pare că îi amintea de ceva important. O 
studie cu atenţie când el şi Xie o luară pe lângă coada de 
creştine zeloase. 

Era o redare a unui basm rus foarte cunoscut, povestea 
Păsării de Foc. Multe versiuni ale poveştii au inspirat 
marea artă, literatura şi muzica, de la Puşkin la Stravinski. 
Pictura de pe acest banner ilustra scena în care prinţul 
Ivan, ascunzându-se toată noaptea în grădina ţarului, tatăl 
său, zăreşte într-un final pasărea luminoasă care mânca 
merele de aur ale tatălui său şi încearcă s-o prindă. 
Pasărea de Foc reuşeşte să scape, lăsând în pumnul lui 
Ivan o singură pană magică. 


Această lucrare bine-cunoscută aparţinea lui Alexandr 
Kotuhin şi se afla pe un perete din Palatul Pionierilor. El 
făcea parte din prima generaţie de artişti Paleh din anii 
1930, despre care se spunea că aveau mesaje secrete 


13 


ascunse în simbolurile picturilor lor pe care cenzorii 
statului nu le puteau pătrunde, deşi țărănimea analfabetă 
putea să facă asta. Solarin se întreba ce însemnătate 
avusese mesajul acestui deceniu şi pentru cine. 

Într-un final, ajunseră la capătul cozii la care aşteptau 
femeile. Când Solarin şi Xie ocoleau pentru a se duce spre 
epitropie, o femeie gheboasă şi bătrână cu năframă şi o 
bluză zdrenţuită, ţinând un ciubăr din cositor, ieşi din rând 
şi trecu razant pe lângă ei, făcându-şi întruna cruce. Dădu 
peste Xie, se aplecă şi îşi ceru scuze, apoi continuă să 
meargă de-a lungul curţii. 

După ce femeia trecu, Solarin simţi că Xie îl trage de 
mânecă. Îşi cobori privirea către fiica lui, care scosese din 
buzunar ceva ce părea a fi o invitaţie la expoziţia de artă 
Paleh, având pe ea pictura de pe perete. 

— De unde a apărut asta? întrebă el, deşi se temea că 
ştia răspunsul. 

Se uită în urma femeii, dar ea dispăru în parc. 

— Femeia aceea mi-a strecurat-o în buzunar, spuse Xie. 

Când Solarin îşi cobori privirea, fetiţa întorsese deja 
invitaţia pe partea cealaltă, iar el i-o smulse din mână. Pe 
spate se afla o mică ilustrație a unei păsări peste o stea 
islamică în opt colţuri şi trei cuvinte în rusă. 


ondeto GEPEULCI NOAAP 


Citind cuvintele, Solarin simţi cum i se urca sângele la 
cap. Se mai uită o dată în direcţia unde plecase bătrâna, 
dar ea pur şi simplu dispăruse. Apoi observă ceva pâlpâind 
la capătul fortăreței; ieşind dintre copaci, femeia dispăru 


14 


din nou după colţ către Camerele Ţarului, la o distanţă mai 
mare de o sută de paşi. 

Chiar înainte de a dispărea, îşi întoarse privirea peste 
umăr, uitându-se direct la Solarin, iar el, care se pregătise 
s-o urmărească, se opri şocat. Chiar şi de la acea distanţă 
putu zări ochii aceia albaştri, şuviţele de păr blond argintiu 
care îi ieşeau pe sub batic. Aceasta nu era o baborniţă, ci o 
femeie de o frumuseţe rară şi un mister infinit. 

Chiar mai mult de atât. Era o figură cunoscută. O figură 
pe care crezuse că nu avea s-o mai vadă niciodată. 

Apoi ea dispăru. 

Se auzi spunând: 

— Nu se poate una ca asta. 

Cum se putea? Oamenii nu învie din morţi pur şi simplu. 
Şi dacă ar învia, nu ar arăta la fel după cincizeci de ani. 

— O cunoşti pe femeia aceea, tată? întrebă Xie cu o voce 
şoptită ca nimeni să n-o poată auzi. 

Solarin se lăsă pe un genunchi în zăpadă şi îşi puse 
braţele în jurul fetiţei, îngropându-şi faţa în fularul ei. 
Simţea nevoia să plângă. 

— Pentru o secundă, faţa ei mi s-a părut cunoscută, îi 
spuse lui Xie. Dar sunt sigur că n-o cunosc. 

El o strânse şi mai tare, ca şi cum ar fi încercat s-o 
stoarcă. In toţi aceşti ani, nu-şi minţise niciodată fetiţa. 
Până acum. Dar ce-ar putea să-i spună? 

— Şi ce e pe invitaţia aceea? îi şopti Xie în ureche. Cea 
cu pasărea zburătoare. 

— Apabhsnah înseamnă pericol, îi spuse Solarin, 
încercând să se adune. 

Pentru numele lui Dumnezeu, la ce îi stătea mintea? Nu 
era decât o fantezie apărută într-o perioadă de stres şi 
mâncare proastă, şi frig insuportabil. Trebuie să rămână 
puternic. Se ridică în picioare şi strânse umerii fetiţei lui în 
mâini. 

— Dar poate singurul pericol aici e ca tu să uiţi 
antrenamentele pe care le-ai făcut. 

El zâmbi, dar Xie nu-i răspunse la fel. 

— Ce spun celelalte cuvinte? făcu ea. 


15 


— Byrihgyees pahzhar, îi spuse. Cred că e doar o 
referire la pasărea de foc sau la pasărea Phoenix din poza 
asta. Solarin făcu o pauză şi se uită la ea. În engleză 
înseamnă „atenţie la foc“. Trase aer în piept. Acum haide 
să mergem înăuntru, o îndemnă el, ca să-l baţi pe acel 
ucrainean patzer, de să-i sune apa-n cap. 


Din clipa în care intrară în epitropia lavrei, Solarin simţi 
că era ceva în neregulă. Pereţii erau reci şi umezi, la fel de 
deprimant ca tot ceea ce însemna acea aşa-numită Vară a 
Femeilor. Se gândi la mesajul femeii. Oare ce voia să-i 
spună? 

Taras Petrossian, spectaculosul organizator capitalist al 
turneului, îmbrăcat în costumul său italienesc scump, îi 
dădea un pumn de ruble ca un fel de bacşiş unui călugăr 
slăbănog ce purta la el nişte chei pe un inel imens şi care 
urma să deschidă clădirea pentru ca jocul să poată începe. 
Se spunea că Petrossian îşi făcuse averea din afaceri 
necurate cu restaurantele şi cluburile de noapte ce-i 
aparţineau. Era o vorbă pentru asta în rusă: blat. Legături. 

Mardeiaşii înarmaţi intraseră deja în sanctuar, bâjbâiau 
peste tot în epitropie, atrăgeau atenţia prin faptul că se 
rezemau de ziduri, şi nu doar ca să se încălzească. Printre 
altele, această clădire joasă, pitică, stingheră, servea 
adăpostirii averii mănăstireşti. 

Abundenţa de aur şi giuvaiere a bisericii medievale era 
expusă în vitrine puternic luminate, răspândite peste tot 
pe podea. Ar fi greu să te concentrezi la o partidă de şah 
cu toată această strălucire orbitoare a aurului din jur, însă 
iată-l pe tânărul Vartan Azov, care stătea deja la masa de 
şah, cu ochii săi mari şi negri aţintiţi asupra lor de cum 
intrară. Xie îl părăsi pe tatăl ei şi se duse să-l salute. 
Solarin se gândise, nu o dată, că i-ar plăcea s-o vadă pe Xie 
ştergând cu obraznicul ăsta tabla de şah. 

Trebuia să-şi şteargă din minte acel mesaj. La ce se 
referea femeia? La pericol? Să fie atent la foc? Şi acea faţă 
pe care n-o putea uita, o faţă care îi bântuia cele mai 
întunecate vise, coşmaruri, cele mai teribile frici? 


16 


Şi apoi o văzu. Într-o vitrină. 

Solarin păşi ca într-un vis pe podeaua epitropiei şi se 
opri uitându-se la carcasa mare din sticlă. 

Înăuntru se afla o sculptură pe care, de asemenea, 
credea că n-o s-o mai vadă niciodată, ceva ce era la fel de 
imposibil şi periculos ca figura acelei femei pe care o 
zărise afară. Ceva ce fusese îngropat acum mult timp şi 
foarte departe. Şi totuşi, acum se afla în faţa lui. 

Era o sculptură din aur, bătută cu pietre preţioase. 
Înfăţişa o siluetă îmbrăcată într-o robă lungă şi aşezată la 
un balcon, cu draperiile trase. 

— Regina Neagră, îi şopti o voce. 

Solarin se uită în jos şi văzu ochii negri şi părul vâlvoi al 
lui Vartan Azov. 

— Descoperită recent, continuă băiatul, la Petersburg, în 
pivnițele Ermitajului, împreună cu comoara din Troia a lui 
Schliemann. Se spune că i-a aparţinut lui Carol cel Mare şi 
că a fost probabil ascunsă în timpul Revoluţiei Franceze. 
Se poate să se fi aflat în posesia împărătesei Ecaterina cea 
Mare a Rusiei. E prima dată când este expusă în public 
după ce a fost găsită. Vartan făcu o pauză. A fost adusă 
aici pentru această partidă. 

Solarin era cuprins de teroare. Nu mai putea asculta 
nimic. Trebuiau să plece de îndată. Pentru că această piesă 
era cea mai importantă piesă pe care o capturaseră şi-o 
îngropaseră. Cum ar fi putut să fie dezgropată aici, în 
Rusia, când fusese îngropată acum douăzeci de ani, la mii 
de kilometri depărtare? 

Pericol, atenţie la foc? Solarin simţi că trebuia să iasă 
din acel loc şi să ia o gură de aer, trebuia chiar acum s-o ia 
pe Xie şi să plece de acolo, pentru că partida era 
compromisă. Cat avusese dreptate de la început, dar el nu 
înţelesese asta, nu văzuse pădurea din pricina copacilor. 

Solarin dădu din cap politicos către Vartan Azov şi 
traversă încăperea cu paşi mari. O luă pe Xie de mână şi se 
îndreptară spre uşă. 

— Tată, spuse Xie confuză, unde mergem? 

— La femeia aceea, spuse el secretos, femeia care ţi-a 


17 


dat invitaţia. 

— Dar cum rămâne cu partida? 

Ar fi abandonat partida dacă nu ar fi ajuns la timp. Ar fi 
pierdut toate lucrurile pentru care muncise atât de mult. 
Dar el trebuia să afle. Păşi afară, ţinând-o de mână. 

Din capul scărilor epitropiei, se uită în parc. Femeia 
stătea la porţi, privind către Solarin cu iubire şi înţelegere. 
El avusese dreptate în ceea ce o priveşte. Dar apoi privirea 
ei se preschimbă într-una plină de frică, în timp ce se uita 
în sus la parapet. 

Doar cu o secundă înainte, Solarin o urmărise cu 
privirea înainte să-l vadă pe gardianul cocoţat sus pe zid, 
cu arma în mână. Fără să se mai gândească, Solarin o 
împinse pe Xie în spatele său pentru a o proteja şi apoi se 
uită din nou la femeie. 

— Mamă, spuse el. 

Şi următorul lucru pe care îl văzu cu ochii minţii a fost 
focul. 


18 


PARTEA ÎNTÂI 
ALBEDO 


La începutul fiecăreri realizări spirituale stă 
moartea, sub forma „morţii pentru lume“... La 
începutul lucrării Albedo sau Albirea cea mai 
prețioasă substanţă pe care o produce alchimistul 
e cenuşa. 


TITUS BURKHARDT, ALCHIMIA 
Trebuie să arzi în propria flacără; cum ai vrea să 
devii ca nou, dacă nu ai fost mai întâi cenuşă! 


FRIEDRICH NIETZSCHE, Aşa grăit-a 
Zarathustra... 


19 


Ţinutul Alb 


Roagă-te lui Allah, dar opreşte-ţi cămila 
PROVERB 
SUFIT 


Ianina, Albania 

Ianuarie 1822 

Odaliscele, servitoarele lui Ali Paşa, traversau puntea 
îngheţată când auziră primele ţipete. 

Haide, fiica de doisprezece ani a paşei, se prinse de 
mâna uneia dintre cele trei însoţitoare, niciuna mai mare 
de cincisprezece ani, şi împreună îşi mijiră ochii să vadă 
prin întuneric, prea temătoare să vorbească sau chiar să 
respire. De-a lungul marelui lac Pambotis, puteau distinge 
doar torţele aprinse pe mal. 

Ţipetele se auzeau tot mai tare, mai puternice, nişte 
strigăte gâfâite, ca nişte animale sălbatice care răcneau 
unele la altele. Acestea însă erau strigăte omeneşti, şi nu 
ca de vânător, ci ca de pradă. Voci de bărbaţi, pline de 
teroare, se ridicau deasupra lacului. 

Fără niciun avertisment, un singur om îşi făcu apariţia 
din stufărişul des, în dreptul fetelor adunate la un loc. 
Trecu pe lângă ele în tăcere, vânându-şi prada în lumina 
de dinaintea zorilor. Apoi ţipetele şi torţele dispărură 
înghiţite de ceaţă. Lacul întunecat zăcea într-o tăcere de 
argint, o tăcere mai pregnantă decât tipetele care se 
auziseră. 

Oare începuse? 

Aici, pe podul lor plutitor, protejate doar de stufărişul 
înalt din mlaştina care le înconjura, odaliscele şi tânăra lor 


20 


protejată nu ştiau ce trebuiau să facă: să se întoarcă la 
haremul de pe mica insulă sau să-şi continue drumul de-a 
lungul mlaştinii spre acel hamam aburind, baia publică de 
dincolo de mal, unde li s-a poruncit sub ameninţarea de a fi 
sever pedepsite să o ducă pe tânăra fiică a paşei, înainte 
de răsăritul soarelui. O escortă avea s-o aştepte lângă 
hamam pentru a o conduce pe cal, la adăpostul 
întunericului, la tatăl său. 

Paşa nu mai dăduse un asemenea ordin până atunci. Nu 
aveai voie să nu îndeplineşti un asemenea ordin. Haide 
era bine îmbrăcată pentru acest drum, cu pantaloni groşi 
de caşmir şi cizme îmblănite. Dar odaliscele ei îngheţau pe 
pod, neştiind ce să facă, tremurând mai mult de frică, de 
fapt, decât de frig, şi astfel nu se puteau mişca de pe loc. 
Având în toţi aceşti doisprezece ani un acoperiş deasupra 
capului, tinerei Haidee îi era limpede că aceste ţărănci 
ignorante preferau oricând căldura şi relativa siguranţă 
oferită de harem, înconjurate de alte sclave şi concubine, 
acestui lac îngheţat cu toate pericolele sale întunecate şi 
necunoscute. De fapt, şi ea ar fi preferat acelaşi lucru. 

Haidee se ruga în tăcere pentru ca natura acelor 
strigăte terifiante să le fie dezvăluită. 

Apoi, ca un răspuns la ruga sa tăcută, întrezări prin 
ceața întunecată a dimineţii focul care se înălța ca un 
avertisment, luminând palatul paşei. Se reflecta în lac de 
pe acea limbă de pământ pe care se afla, cu zidurile sale 
din granit crenelat şi minaretele ascuţite ce luceau prin 
ceaţă şi părea că se ridică din ape: Demir Kule, Castelul de 
Fier. Se afla între zidurile unei fortărețe, Castrul, la 
intrarea care dădea către lacul de şase kilometri. 
Construcţia ei fusese gândită astfel, încât să poată face 
faţă asaltului unei armate de zece mii de soldaţi. În aceşti 
ultimi doi ani, se dovedise de necucerit de către trupele 
otomane. 

La fel de necucerit părea acum şi această bucată 
stâncoasă de munte, Shquiperia, Ţara Vulturilor, un loc 
sălbatic, inexpugnabil, populat de oameni sălbatici şi de 
neoprit care-şi spuneau Toska, după piatra vulcanică ce 


21 


formase aceste pământuri. Turcii şi grecii îi spuneau 
Albania, Ţinutul Alb, datorită vârfurilor albe şi zimţate ale 
munţilor care îi protejau de atacuri de la sol sau de pe apă. 
Locuitorii săi, cel mai vechi popor din partea de sud-est a 
Europei, încă mai vorbeau limba strămoşească, mai veche 
şi decât limba iliră, macedoneană sau greacă: chimaera, o 
limbă înţeleasă de nimeni altcineva de pe pământ. 

Cel mai sălbatic şi mai „chimaeric“ dintre aceştia era 
tatăl lui Haide, roşcovanul Ali Paşa, Arslan, Leul, cum era 
poreclit de la vârsta de paisprezece ani, când, împreună cu 
mama sa şi banda lui de tâlhari, răzbunase moartea tatălui 
său într-un ghak, o bătălie sângeroasă, pentru a recupera 
oraşul Tebelen. Era prima din multele asemenea victorii 
necruțătoare ce vor urma. Acum, după şaptezeci de ani, Ali 
Tebeleni - Vali din Rumelia, Paşa din lanina - crease o 
putere navală care rivaliza cu algerienii şi cucerise toate 
oraşele de pe coastă, până la Parga, oraşe care 
aparținuseră cândva Imperiului Veneţian. Nu se temea de 
nimeni, de le Răsărit până la Apus. El era cea mai mare 
putere din întregul Imperiu Otoman, după sultanul din 
Constantinopol. Era însă prea puternic. Aceasta era 
problema. 

De săptămâni întregi, Ali Paşa fusese sechestrat 
împreună cu un mic cortegiu, doisprezece dintre cei mai 
apropiaţi susţinători ai săi şi mama lui Haidee, Vasiliki, 
soţia favorită a paşei, într-o mănăstire de pe o insulă din 
mijlocul marelui lac. Aştepta amnistia din partea sultanului 
Mahmud al II-lea din Constantinopol, o amnistie ce întârzia 
de opt zile. Singura garanţie pe care o avea pentru viaţa 
lui era însuşi castelul Demir Kule. Fortăreaţa de piatră, 
apărată de şase baterii de obuziere britanice, era dotată şi 
cu peste nouă mii de kilograme de explozibil francez. Paşa 
ameninţase că urma să o distrugă, să o arunce în aer, 
laolaltă cu toate comorile şi vieţile care se aflau înăuntru, 
dacă sultanul nu-şi ţinea promisiunea. 

Haide înţelesese că acesta era motivul pentru care 
dăduse ordin să fie adusă la el la lăsarea nopţii, la această 
oră târzie. Tatăl ei avea nevoie de ea. Astfel, îşi promise să- 


22 


şi înăbuşe orice frică. 

Dar apoi, în acea tăcere de mormânt, Haidee dimpreună 
cu servitoarele ei auziră un sunet. Discret, dar înfricoșător. 
Un sunet care venea de undeva de aproape, la doar câţiva 
metri de locul unde se aflau ele, adăpostite de iarba înaltă. 

Era un zgomot făcut de vâsle care se cufundau în apă. 

Tinerele îşi ţinură respiraţia şi se concentrară la acel 
lipăit. Aproape că puteau să atingă obiectul care scotea 
acel zgomot. 

Prin ceața deasă şi argintie, puteau zări conturul a trei 
ambarcaţiuni lungi care lunecau pe lângă ele pe ape. În 
fiecare barcă se întrezăreau umbrele vâslaşilor, poate zece 
sau doisprezece la număr, în total mai mult de treizeci de 
bărbaţi. Siluetele lor se unduiau ritmic. 

Îngrozită, Haidee îşi dădu seama încotro se îndreptau 
acele bărci. Exista un singur loc dincolo de acea mlaştină, 
în mijlocul întinsului lac. Bărcile şi vâslaşii săi clandestini 
se îndreptau spre Insula Pinilor, unde se afla mănăstirea: 
refugiul lui Ali Paşa. 

Ştia că trebuia să ajungă la hamam de îndată, acolo 
unde călăreţul paşei o aştepta. Ştia exact ce însemnau 
acele strigăte terifiante, ce însemna tăcerea şi acel semnal 
de foc care urmase. Erau avertismente pentru cei care 
aşteptau răsăritul, pentru cei care aşteptau pe insula de pe 
lac. Avertismentele celor care probabil şi-au riscat viaţa 
doar ca să pornească acel foc. Avertismente pentru tatăl 
ei. 

Însemna că inexpugnabila Demir Kule fusese cucerită 
fără niciun foc de armă. Curajoşii albanezi care rezistaseră 
timp de doi ani de zile fuseseră învinşi, prin vicleşug sau 
trădare, în miezul nopţii. 

lar Haidee ştia ce înseamnă asta: aceste bărci care 
lunecau pe lângă ea nu erau nişte simple bărci. 

Erau bărcile turcilor. 

Cineva îl trădase pe tatăl ei, Ali Paşa. 


Mehmet Efendi stătea în toiul nopţii în clopotniţa 
mănăstirii Sf. Pantelimon de pe Insula Pinilor. Îşi ţinea 


23 


ocheanul, aşteptând zorile cu o neasemuită nelinişte şi 
nerăbdare. 

O asemenea nelinişte îi era străină lui Mehmet Efendi 
pentru că el ştia de fiecare dată ce va aduce răsăritul de 
soare de a doua zi. El cunoştea asemenea lucruri, 
desfăşurarea viitoare a tuturor lucrurilor, cu o precizie 
nemaiîntâlnită. În mod normal, le putea ghici de la bun 
început. Aceasta pentru că Mehmet Efendi nu era numai 
prim-ministrul lui Ali Paşa, ci şi astrologul-şef. Mehmet 
Efendi ghicise de fiecare dată urmările fiecărei manevre 
sau bătălii. 

În seara precedentă nu fuseseră stele pe cer pe care să 
le citească şi nici luna, dar el arareori avea nevoie de 
aceste lucruri. Pentru că în ultima perioadă semnele nu 
puteau să-i vorbească mai răspicat. Doar interpretarea lor 
îl încurca pe el în acest moment. Dar de ce se întâmplă 
asta? se mustra el cu asprime. Până una-alta, toate erau la 
locul lor, nu-i aşa? Tot ce prevăzuse avea să se întâmple. 

Toţi cei doisprezece erau acolo, nu-i aşa? Toţi, nu doar 
generalul, erau şi şeicii, maeştrii ordinului, însuşi marele 
Baba, cel pe care purtătorii de lectică îl aduseseră de pe 
patul de moarte peste munţii Pindului pentru a ajunge la 
timp la acest eveniment. Era un eveniment pe care îl 
aşteptaseră mai bine de o mie de ani, de pe vremea 
califilor al-Mahdi şi Harun al-Raşid. Toţi oamenii care 
trebuiau să fie acolo erau prezenţi şi semnele erau bune, 
de asemenea. Cum ar putea să nu iasă bine? 

Lângă Efendi stătea în tăcere generalul: Athanasi Vaya, 
şeful armatelor paşei, ale cărui strategii excepţionale 
reuşiseră să ţină în frâu armatele otomane ale sultanului 
Mahmud al II-lea în aceşti doi ani. 

Pentru a putea duce la bun sfârşit acestea, Vaya îi 
angajase pe bandiții mercenari Klepht pentru a păzi 
trecătorile din munţi. Apoi a desfăşurat trupele de albanezi 
palicari ale lui Ali Paşa în stilul gherilei franceze. 
Bunăoară, la sfârşitul ultimului Ramadan, când ofiţerii 
sultanului Mahmud erau la rugăciunile de Bairam în 
Moscheea Albă din lanina, Vaya ordonase palicarilor să 


24 


bombardeze clădirea. Moscheea şi ofiţerii otomani 
fuseseră făcuţi scrum. Dar adevărata lovitură de graţie 
dată de Vaya implicase trupele personale ale sultanului: 
ienicerii. 

Sultanii otomani degeneraţi se ascundeau în haremurile 
lor din Colivia de Aur din Palatul Topkapi de la 
Constantinopol şi ridicau toate armatele împotriva lor când 
impuneau provinciilor creştine de la periferii să le 
plătească Taxa pentru Copii, numită Devishirme. În fiecare 
an, unul din cinci copii creştini era luat din satul său, dus 
la Constantinopol, convertit la islam şi înrolat în armatele 
sultanului. În ciuda dispoziţiilor date de Coran împotriva 
convertirilor forţate la islam sau împotriva vânzării 
musulmanilor ca sclavi, Devishirme a continuat să existe 
timp de cinci sute de ani. 

Aceşti băieţi, urmaşii şi descendenţii lor fuseseră 
crescuţi de o putere inatacabilă pe care nici Sublima 
Poartă de la Constantinopol nu o putea controla. lenicerii, 
dacă nu erau angajaţi în lupte, se dedau la incendieri în 
oraş, la tâlhărirea cetăţenilor pe stradă şi chiar la 
înlăturarea sultanilor de pe tron. Doi predecesori ai 
sultanului Mahmud al II-lea îşi pierduseră tronul alungaţi 
de prădătorii ieniceri. El însă decise că era momentul să 
pună capăt unor astfel de practici. 

Dar povestea luă o altfel de turnură şi această turnură 
se petrecea chiar în Ţinutul Alb. Din cauza asta, sultanul 
Mahmud îşi trimisese armatele peste munţi şi dădea foc 
acestor pământuri de doi ani de zile. lată de ce armatele 
sale numeroase aşteptau în apropierea Castrului să 
bombardeze fortăreaţa Demir Kule. Dar această problemă 
era şi explicaţia faptului că până acum ei nu reuşiseră 
nimic, iar ienicerii nu putuseră rade de faţa pământului 
fortăreaţa. Şi tot această problemă era cea care le dădea 
ministrului Mehmet Efendi şi însoţitorilor săi puţin mai 
multă încredere în seara aceasta, în timp ce stăteau aici şi 
acum, privind din clopotniţa Sf. Pantelimon, în lumina 
zorilor ce se ivea în depărtare. 

Exista ceva ce ienicerii respectau şi venerau cu 


25 


adevărat, ceva ce continuau să aduleze de-a lungul celor 
cinci sute de ani de existenţă a armatei. Acest ceva era 
amintirea lui Hagi Bektaş Veli, cel ce a fondat în secolul al 
XIII-lea ordinul mistic Bektaşi al dervişilor sufi. Hagi 
Bektaş fusese pir-ul ienicerilor, sfântul lor ocrotitor. 

Acesta era motivul pentru care, de fapt, sultanul se 
temea atât de mult de armata sa. Motivul pentru care 
trebuise să-şi completeze forţele armate cu mercenari din 
alte paşalâcuri, de prin alte părţi ale imperiului său. 

lenicerii deveniseră o adevărată ameninţare pentru 
imperiu. Precum fanaticii religioşi, ei depuseră un 
jurământ de credinţă într-un limbaj mistic neînțeles. Chiar 
mai rău, juraseră credinţă doar pir-ului, nu casei Osman 
sau sultanului captiv în Colivia de Aur din Cornul de Aur. 


Am credință în Dumnezeu... (aşa începe 
jurământul ienicerilor) 

Noi credem în tradiţii. Noi am mărturisit 
unitatea Realităţii. Astfel, noi ne-am dăruit viaţa 
acestei căi. Avem un profet. Incă din timpul 
Sfinţilor Mistici, noi am îimbrăţişat credinţa. Noi 
suntem moliile din focul divin. Noi suntem un grup 
de dervişi rătăcitori prin lume. Nu putem fi 
numărați pe degete; nu putem fi anihilaţi prin 
înfrângere. Nimeni în afara noastră nu ne 
cunoaşte statutul. 

Cei Doisprezece Imami, Cele Douăsprezece Căi, 
noi le mărturisim pe toate: cele Trei, cele Şapte, 
cele Patruzeci, lumina Profetului, Milostenia lui 
Ali, pir-ul nostru, sultanul cel dintâi, Hagi Bektaş 
Veli... 


Pe Mehmet Efendi şi generalul Vaya îi liniştea faptul că 
cel mai bătrân şi cel mai important dintre reprezentanții 
Bektaşi pe pământ, Dede, cel mai vârstnic Baba, 
traversase munţii pentru a fi aici în această seară, pentru a 
fi martor la ceea ce aşteptaseră cu toţii. Baba, el însuşi, cel 
care cunoştea misterele şi citea semnele prevestitoare. 


26 


Dar în ciuda tuturor semnelor, părea ca şi cum ceva nu 
avea să meargă bine. 

Ministrul Efendi se întoarse către generalul Vaya în 
clopotniţa întunecată a mănăstirii. 

— Acesta este un semn pe care nu-l pot înţelege, îi spuse 
generalului. 

— Vrei să spui că e altceva în stele? obiectă generalul 
Vaya. Dar, prietene, ne-ai asigurat că totul e bine în 
departamentul acesta. Am urmat toate poruncile tale de 
astrolog. Cum spui întotdeauna: ia aminte la stele, pentru 
că a nu le lua în serios înseamnă dezastru. Mai mult, 
continuă generalul, chiar dacă prezicerile tale ar fi complet 
eronate, dacă ar fi distrus Castrul, cu nepreţuitele sale 
bogății şi miile de butoaie de pulbere, după cum ştii, cu 
toţii aici suntem Bektaşi, inclusiv paşa! Poate că şi-au 
înlocuit conducătorii cu oamenii sultanului, dar nici ei nu 
au îndrăznit să ne distrugă, şi nici n-o vor încerca atâta 
timp cât paşa deţine cheia pe care toţi o râvnesc. Şi nu 
uita că avem şi o strategie de evadare în caz de urgenţă. 

— Mă tem că nu avem, făcu Mehmet Efendi, dându-i 
binoclul generalului. Nu pot să vă explic, dar cred că s-a 
întâmplat ceva. Nu a avut loc nicio explozie. Soarele e cât 
pe ce să răsară. Şi un mic foc arde ca o avertizare, undeva 
pe lac. 


Arslan Ali Paşa, Leul din Ianina, se plimba în sus şi în jos 
pe dalele reci ale pardoselii din încăperile mănăstirii. Nu 
fusese în viaţa lui atât de îngrozit cum era acum, deşi nu 
pentru el însuşi, bineînţeles. Nu ştia ce-l aştepta. Până 
una-alta, turcii se aflau de partea cealaltă a lacului. Şi le 
cunoştea prea bine metodele. 

Ştia deja ce-l aştepta, capul său va fi înfipt într-o ţeapă, 
ca şi capetele bieţilor săi fii care fuseseră suficient de naivi 
încât să aibă încredere în sultan. Capul lui va fi înfăşurat în 
sare pentru călătoria pe mare, apoi va fi adus la 
Constantinopol ca exemplu pentru ceilalţi paşi în cazul în 
care ar intenţiona şi ei să-şi depăşească atribuţiile. Capul 
său, alături de capetele celorlalţi, va sta înfipt în vârfurile 


27 


de fier ale porţii Palatului Topkapi - Înalta Poartă, Sublima 
Poartă - pentru a-i intimida pe ceilalţi necredincioşi care 
ar vrea să se răscoale. 

Dar el nu era ghiaur. Departe de asta, deşi soţia sa era 
creştină. Se temea pentru preaiubita sa Vasiliki şi pentru 
micuța Haidee. Nici măcar nu se putea gândi la ce li s-ar 
întâmpla de îndată ce el ar muri. Soţia sa preferată şi fetiţa 
ei - ceva cu care turcii l-ar putea tortura chiar şi în viaţa 
de apoi. 

Îşi aminti ziua în care el şi Vasiliki se întâlniseră prima 
dată, o întâlnire care devenise deja legendă. Ea avea 
aceeaşi vârstă pe care o avea Haidee acum, doisprezece 
ani. Paşa ajunsese călare în oraş în ziua aceea, acum mulţi 
ani, pe armăsarul său albanez, năstruşnic şi împodobit, 
Derviş. Ali era înconjurat de trupele sale de palicari din 
munţi, bărbaţi cu pieptul lat, părul lung şi ochi cenuşii, cu 
veste brodate şi colorate, cu mantale răpciugoase din 
blană de oaie, înarmaţi cu hangere şi pistoale prinse la 
brâu. Se aflau acolo cu misiunea de a pedepsi satul, având 
ordin din partea Porții. 

Paşa, în vârstă de şaizeci şi patru de ani, avea o alură 
elegantă, un iatagan incrustat cu rubine atârnat pe spate, 
acea muschetă faimoasă cu sidef, un cadou din partea 
împăratului Napoleon. Era ziua în care tânăra Vasiliki îl 
implorase pe paşă să-i cruţe viaţa sa şi a familiei sale. El o 
adoptase şi o aduse aici, în Ianina. 

Ea crescuse în splendoarea palatelor sale, în curţile ce 
abundau de fântâni arteziene din marmură, parcuri 
umbroase cu platani, portocali, rodii, lămâi şi smochini, 
camere luxoase acoperite de tapiserii, porţelanuri de 
Sevres şi candelabre venețiene de cristal. O crescuse pe 
Vasiliki ca pe propria fiică şi o iubise mai mult decât îşi 
iubise propriii copii. Când Vasiliki împlinise optsprezece 
ani şi era deja însărcinată cu Haidee, Ali Paşa o luase în 
căsătorie. Nu regretase gestul până în această zi. 

Dar astăzi, în sfârşit, trebuia să spună adevărul. 

Vasia. Vasia. Cum a putut să greşească astfel? Probabil 
era din cauza vârstei sale. Cât era de bătrân? Nici el nu 


28 


mai ştia. Vreo optzeci şi ceva? Zilele sale leonine se 
sfârşiseră. Nu va apuca o vârstă mai înaintată. De asta era 
sigur. Era prea târziu pentru a fi salvat sau pentru a o 
salva pe iubita sa soţie. 

Dar mai era ceva, ceva ce nu trebuia să cadă în ghearele 
turcilor, ceva mai presus de viaţă şi de moarte. De aceea 
Baba bătuse un drum atât de lung. 

Şi din acest motiv, Ali Paşa trimisese după Haidee la 
hamam. Tânărul Kauri, ienicerul - ntunroc, un pemptos, al 
cincilea - era unul dintre acei băieţi Devishirme, acel băiat 
creştin cules în fiecare an, de-a lungul a cinci sute de ani, 
pentru a întregi rândurile ienicerilor. 

Dar Kauri nu era creştin: era musulman din naştere. 
Într-adevăr, din cele spuse de Mehmet Efendi, Kauri însuşi 
putea fi parte din acele semne prevestitoare, probabil 
singurul pe care se bazau că ar putea să ducă la bun 
sfârşit această misiune periculoasă. 

Ali Paşa se rugă la Allah să nu fi ajuns prea târziu. 


Kauri, panicat, spera acelaşi lucru. 

Biciuia calul care alerga de-a lungul malului cufundat în 
întuneric, în timp ce Haidee se agăța strâns de el. I se 
poruncise să o aducă pe insulă cât mai discret cu putinţă, 
la adăpostul oferit de bezna nopţii. 

Dar când tânăra fiica a paşei şi servitoarele ei ajunseră 
la hamam şi îi spuseră că bărcile care plecaseră deja pe lac 
erau bărci turceşti, Kauri renunţă la precauţie. El înţelese 
repede că, în ciuda ordinelor primite, regulile jocului se 
schimbaseră. 

Intruşii înaintau încet, încercând să nu se dea de gol, 
spuseră fetele. Doar pentru a ajunge pe insulă, turcii erau 
nevoiţi să traverseze vreo şase kilometri de ape, asta o ştia 
Kauri. Păcălindu-i şi luând-o călare pe lângă mal, unde 
Kauri îşi legase mica barcă prin stufărişul de la celălalt 
capăt, le-ar înjumătăţi timpul de mers, exact ce aveau 
nevoie. 

Kauri trebuia să ajungă la mănăstire înaintea turcilor, 
pentru a-l avertiza pe Ali Paşa. 


29 


La capătul enormelor bucătării ale mănăstirii, cărbunele 
ardea în ocak, vatra folosită pentru ritual care se afla 
dedesubtul cazanului de supă al ordinului mănăstiresc. În 
altar, pe dreapta, cele douăsprezece lumânări fuseseră 
aprinse, iar în centru, lumânarea secretă. Fiecare 
persoană care trecea pragul sfânt şi intra în încăpere, 
trebuia să păşească fără să atingă podeaua sau stâlpii. 

În mijlocul încăperii, Ali Paşa, cel mai puternic 
conducător din Imperiul Otoman, se prosterna pe covorul 
său de rugăciuni întins pe pardoseala rece din piatră. În 
faţa sa, aşezat pe o grămadă de perne, stătea marele 
Shemimi Baba, care îl iniţiase pe paşă acum mulţi ani: el 
era Pirimugan, Călăuza Perfectă a tuturor celor din ordinul 
Bektaşi din întreaga lume. Obrazul veşted de bătrâneţe, 
maroniu şi zbârcit al lui Baba părea ca o mură uscată, însă 
luminată de o înţelepciune străveche, la care ajunsese 
după ani de zile de urmat Calea. Se spunea că Shemimi 
Baba avea peste o sută de ani. 

Baba, încă înfăşurat în a sa hirka pentru a se încălzi, 
stătea trântit peste perne ca o frunză fragilă şi uscată care 
tocmai căzuse din ceruri. Purta străvechiul elifi tac, 
tradiționalul acoperământ pentru cap cu douăsprezece 
încreţituri care fusese impus ordinului, se spunea, de 
însuşi Hagi Bektaşi Veli acum cinci sute de ani. În mâna sa 
stângă, Baba ţinea o creangă de dud ritualică, având la 
vârf un palihenk, piatra sacră din douăsprezece bucăţi. 
Mâna sa dreaptă se odihnea pe capul plecat al paşei. 

Baba privea în încăpere la cei care îngenuncheau în 
jurul său: generalul Vaya, ministrul Efendi şi Vasiliki, 
soldaţii, şeihii şi Mursit-ii din ordinul sufit Bektaşi, precum 
şi câţiva călugări ai Bisericii Ortodoxe Greceşti, prieteni ai 
paşei, călăuzele spirituale ale lui Vasiliki, precum şi 
gazdele lor timp de atâtea săptămâni, aici, pe insulă. 

De o parte stătea tânărul Kauri şi fiica paşei, Haidee, 
care le dăduse veştile ce îl făcuseră pe Baba să convoace 
această întâlnire. Îşi dădură jos pelerinele murdare cu 
glugă şi, la fel cum făcură şi ceilalţi, îndepliniră ritualul 


30 


înainte de a intra în spaţiul sacru din preajma sfântului 
Baba. 

Baba îşi luă mâna de pe capul lui Ali Paşa, dădu 
binecuvântarea, iar paşa se ridică, făcu o plecăciune 
adâncă şi sărută tivul robei lui Baba. Apoi îngenunche 
alături de ceilalţi în jurul marelui sfânt. Toţi înțelegeau 
gravitatea situaţiei şi toţi fuseseră atenţi când Baba rosti 
următoarele cuvinte: 

— Nice sirlar vardir sirlardan içli, începu Baba. Sunt pe 
lume multe taine, taine ale altor taine. 

Aceasta era bine cunoscuta doctrină a Musrsit-ilor, 
concepţia conform căreia trebuia să ai nu numai un şeic 
sau învăţător al legilor, dar şi un Mürshid sau o călăuză 
prin nasip, iniţierea, şi prin următoarele patru porţi spre 
Realitate. 

Dar Kauri, confuz, se întrebă cum putea cineva să se 
gândească la astfel de lucruri în asemenea momente, când 
turcii erau probabil la câteva minute distanţă de insulă. 
Apoi o privi pe furiş pe Haidee, care se afla chiar lângă el. 

După care, ca şi cum Baba i-ar fi citit gândurile, bătrânul 
pufni deodată în râs, un chicotit. Toţi care stăteau în cerc 
îşi ridicară miraţi privirile, însă o altă surpriză urmă 
imediat: Baba, cu mult efort, înfipse creanga de dud între 
perne şi se săltă abil în picioare. Ali Paşa sări să-şi ajute 
mentorul vârstnic, dar fu rapid îndepărtat de către bătrân 
cu un gest al mâinii. 

— Poate vă întrebaţi de ce vorbim despre asemenea 
taine când necredincioşii şi lupii sunt aproape de uşa 
noastră! exclamă el. Există o singură taină despre care 
trebuie să discutăm chiar în acest moment, chiar înainte 
de răsărit. Este vorba despre taina pe care Ali Paşa a 
păstrat-o atât de mult timp. Este acea taină care l-a adus 
pe paşa pe această stâncă, aceeaşi taină care îi aduce pe 
acei hapsâni aici. Este de datoria mea să vă spun ce este şi 
de ce trebuie apărată de către noi toţi, cu orice preţ. Deşi 
se poate ca fiecare dintre noi, cei aflaţi în această 
încăpere, să aibă destine diferite înainte ca această zi să se 
încheie, unii vom lupta până la moarte sau vom fi capturați 


31 


de turci şi soarta ne va fi mai grea decât însăşi moartea. 
Există o singură persoană, aici în încăpere, care este 
capabilă să salveze această taină. Şi datorită tânărului 
luptător Kauri, ea a ajuns aici la timp. 

Baba dădu din cap zâmbind către Haidee, în timp ce toţi 
ceilalţi se întoarseră să se uite la ea. Cu toţii, mai puţin 
mama ei, Vasiliki, care se uită către paşă cu o privire care 
ascundea atât iubire, cât şi nerăbdare şi teamă. 

— Trebuie să vă spun ceva tuturor, continuă Shemimi 
Baba. Este o taină care a fost transmisă generaţiilor timp 
de veacuri. Sunt ultima călăuză dintr-un număr mare de 
călăuze care au transmis taina generaţiilor tinere. Trebuie 
să vă spun pe scurt şi la obiect povestea, dar trebuie s-o 
spun înainte ca asasinii sultanului să ajungă. Toţi trebuie 
să înţelegeţi importanţa celor pentru care luptăm şi de ce 
trebuie să protejăm aceste lucruri, chiar şi cu preţul vieţii 
noastre. Cu toţii cunoaşteţi unele dintre faimoasele hadith 
sau renumitele învățături ale lui Mahomed, le spuse Baba. 
Aceste renumite ziceri sunt incrustate deasupra uşilor 
multor lăcaşuri Bektaşi, cuvinte care îi sunt atribuite lui 
Allah însuşi: 


Eu am fost Comoara Ascunsă, astfel că m-am 
bucurat, am dat viaţă creaţiilor mele, pentru ca ei să 
mă afle... 


Povestea pe care urmează să v-o spun vorbeşte despre o 
altă comoară ascunsă, o comoară de mare valoare, dar 
foarte periculoasă, o comoară foarte căutată de mai bine 
de o mie de ani. Numai călăuzele, pe parcursul anilor, au 
cunoscut adevăratul izvor şi semnificaţia acestei comori. 
Acum eu vă împărtăşesc aceste lucruri. 

Toţi cei din încăpere dădură din cap: înțelegeau 
importanţa mesajului pe care Baba urma să li-l 
împărtăşească, importanţa prezenţei lui acolo. Nimeni nu 
scoase un sunet când bătrânul îşi scoase elifi tac de pe 
cap, o puse pe perne şi îşi azvârli pelerina din blană de 
oaie. Stătea printre toate pernele, îmbrăcat doar în 


32 


caftanul său din lână. Şi sprijinindu-se de creanga sa de 
dud, Baba îşi începu povestea... 


Povestea călăuzei 

În anul 138 de la Hegira sau, după calendarul creştin, 
anul 755 d.Hr., trăia la Kufa, lângă Bagdad, marele 
matematician şi om de ştiinţă sufit al-Jabir ibn Hayyan din 
Khorasan. 

În timpul lungii şederi a lui Jabir în Kufa, acesta scrisese 
multe tratate ştiinţifice. Acestea includeau şi Cărțile 
echilibrului, operă care i-a consolidat statutul de părinte al 
alchimiei islamice. 

Un lucru mai puţin cunoscut este acela că prietenul 
nostru Jabir era şi discipolul credincios al unui alt locuitor 
din Kufa, Jafar al-Sadig, al şaselea imam şiit şi descendent 
direct din Mohamed, prin fiica Profetului, Fatima. 

Şiiţii din acea perioadă nu acceptau mai mult decât 
acceptă astăzi legitimitatea descendenților califilor care 
alcătuiau secta islamică sunnită, şi anume prietenii, 
companionii sau rudele, dar nu şi descendenţii direcţi ai 
Profetului. 

Însuşi oraşul Kufa a fost, sute de ani după moartea 
Profetului, un focar de tulburări şi răzmeriţe împotriva 
celor două dinastii sunnite succesive, care între timp 
cuceriseră o mare parte a lumii. 

In ciuda faptului că majoritatea califilor din Bagdadul 
învecinat erau ei înşişi cu toţii sunniţi, al-Jabir dedicase 
fără teamă, unii spun că din prostie, Cărţile echilibrului, 
tratatul său mistic de alchimie, renumitei sale călăuze: al 
şaselea imam, Jafar al-Sadig, Jabir mergând chiar mai 
departe de atât! In dedicaţia cărţii sale, afirmase că este 
doar un purtător de cuvânt al înţelepciunii lui al-Sadig - că 
învățase de la Mursit tot ce ştia despre ta'wil 
hermeneutica spirituală ce presupunea interpretarea 
simbolică a înţelesurilor profunde din Coran. 

Această afirmaţie în sine a fost suficientă pentru a-l 
compromite pe Jabir în ochii ortodoxiei acelor timpuri. Dar 
zece ani mai târziu, în anul 765 d.Hr., ceva chiar şi mai 


33 


periculos s-a întâmplat: al şaselea imam, al-Sadig, a murit. 
Jabir, ca un reputat om de ştiinţă, a fost adus la Bagdad 
pentru a fi chimistul oficial al curţii, întâi sub conducerea 
califului al-Mansur, apoi sub succesorii săi, al-Mahdi şi 
Harun al-Raşid, renumit pentru rolul jucat în O mie şi una 
de nopți. 

Califatul sunnit ortodox era cunoscut pentru faptul că 
strângea şi distrugea toate textele care puteau sugera 
cuiva că a existat vreodată o altă interpretare a legilor, că 
există o înţelegere mistică, simbolică a cuvintelor 
Profetului şi a Coranului. 

Ca om de ştiinţă şi sufi, al-Jabir ibn Hayyan, din 
momentul în care a ajuns în Bagdad, a trăit cu teama că 
toate cunoştinţele lui secrete vor dispărea când el nu va 
mai fi în viaţă ca să le protejeze şi să le răspândească. S-a 
străduit să vină cu o soluţie mai durabilă - o modalitate de 
a transmite înţelepciunea antică într-o formă care să nu 
poată fi uşor descifrată de neiniţiaţi, şi nici distrusă cu 
uşurinţă. 

Faimosul om de ştiinţă a găsit curând ceea ce căuta, 
ceva neobişnuit şi surprinzător. 

Califul al-Mansur avea o mare pasiune: ceva ce fusese 
adus în lumea arabă în timpul cuceririi islamice a Persiei, 
cu un secol în urmă. Era vorba de jocul de şah. 

Al-Mansur i-a cerut vestitului său alchimist să creeze 
piese de şah din metale unice, care puteau fi obţinute doar 
prin mijloacele misterioase ale ştiinţei alchimice, şi să 
decoreze acest set cu pietre şi simboluri care să aibă un 
înţeles pentru aceia care îi cunosc arta. 

Pentru al-Jabir această comandă a fost ca un dar de la 
Arhanghelul Gavril, pentru că îi permitea astfel să 
îndeplinească ordinele califului şi în acelaşi timp să 
transmită mai departe cunoştinţele antice şi interzise chiar 
pe sub nasul califului. 

Setul de piese de şah, pentru care a fost nevoie de zece 
ani şi de ajutorul a sute de artizani talentaţi pentru a-l 
produce, a fost terminat şi prezentat califului la 
sărbătoarea Bairam, în anul 158 de la Hegira sau 775 


34 


d.Hr., la zece ani după moartea imamului care-l inspirase. 

Piesele de şah erau superbe: fiecare latură a tablei 
măsura un metru, pătrăţelele păreau să fie din aur şi 
argint strălucitor, toate bătute în pietre scumpe, unele de 
mărimea unor ouă de prepeliţă. Toţi cei de la curtea 
Abbasizilor din Bagdad fuseseră uimiţi de minunea ce li se 
înfăţişa înaintea ochilor. Dar fără ca ei să ştie, alchimistul 
curţii codificase în serviciul de şah un secret măreț care 
avea să rămână nedescoperit până în zilele noastre. 

Printre aceste taine pe care al-Jabir le codificase în setul 
de şah, se numărau bunăoară şi numerele sacre treizeci şi 
doi şi douăzeci şi opt. 

Treizeci şi doi reprezintă totalitatea literelor din 
alfabetul persan, acestea fiind codurile pe care Jabir le-a 
încastrat în cei treizeci şi doi de pioni din argint şi aur, 
precum şi în restul pieselor. Douăzeci şi opt, numărul 
literelor din alfabetul arab, era reprezentat de codurile 
ascunse în cele douăzeci şi opt de pătrăţele de pe tabla de 
şah. Acestea erau două dintre cheile folosite de părintele 
alchimiei pentru a le transmite mai departe iniţiaţilor ce 
vor veni. Şi fiecare indiciu reprezenta o cheie spre acea 
taină. 

Al-Jabir a dat creaţiei sale de geniu un nume: l-a numit 
Serviciul Tarik'atului, cheia spre Calea Secretă. 


Când termină de povestit, Baba părea obosit, dar 
neînduplecat. 

— Tabla de şah despre care v-am vorbit există şi astăzi. 
Califul al-Mansur şi-a dat curând seama că această tablă 
are o putere tainică, pentru că multe bătălii s-au iscat din 
cauza ei, unele chiar în curtea Abbasizilor, la Bagdad. De-a 
lungul următorilor douăzeci de ani, a trecut în diferite 
mâini, dar aceasta e altă poveste, la fel de lungă. Până nu 
de mult, timp o mie de ani, secretul său a rămas protejat. 
Apoi, în urmă cu treizeci de ani, chiar în zorii Revoluţiei 
Franceze, serviciul de şah a ieşit la suprafaţă în Munţii 
Pirinei. Acum este împrăştiat pe tot pământul, iar secretele 
lui sunt expuse lumii. Este de datoria noastră, copiii mei, 


35 


să găsim această capodoperă şi să o înapoiem posesorilor 
legitimi: toţi aceia pentru care aceste secrete au fost 
create. Acest set de şah a fost creat pentru sufi, pentru că 
doar noi suntem cei care păstrează flacăra. 

Ali Pasha se ridică şi îl ajută pe Baba să se aşeze înapoi 
pe perne. 

— Baba a vorbit, dar acum este obosit, spuse paşa 
grupului. 

Apoi îşi ridică braţele către micuța Haidee şi Kauri, care 
stătea lângă ea. Cei doi tineri se ridicară şi se postară în 
faţa lui Baba, care le făcu semn să îngenuncheze. Apoi le 
suflă pe rând peste creştete: 

— Hu-Hu-Hu. Ufiirik cülük, binecuvântarea respirației. 
Pe vremea lui Jabir, continuă Baba, cei care făceau 
alchimie îşi spuneau Suflătorii sau Aprinzătorii de Cărbuni, 
pentru că acestea erau părţile secrete ale artei lor sacre. 
De acolo se trag mulţi termeni pe care noi îi folosim în arta 
noastră sacră de astăzi. Noi vă trimitem acum pe un drum 
secret, către prietenii noştri de pe alte tărâmuri cărora, de 
asemenea, li se spune Aprinzătorii de Cărbuni. Dar acum 
timpul e important şi trebuie să vă trimitem cu ceva 
valoros, ceva ce Ali Paşa a păstrat vreme de treizeci de ani. 

Făcu o pauză, pentru că se auziră ţipete de sus, din 
odăile izolate ale mănăstirii. Generalul Vaya şi soldaţii se 
năpustiră spre uşă, apoi pe scări. 

— Dar observ, făcu Baba, că nu mai avem timp. 

Paşa îşi vâri mâna în robă şi scoase ceva ce semăna cu 
un cărbune negru şi greu. Baba i-l dădu lui Haidee, dar i se 
adresă lui Kauri, tânărul său discipol: 

— Există o ieşire pe sub pământ, care te va duce la 
luntrea ta. Poate veţi fi zăriţi, dar fiind copii, poate vă vor 
lăsa în pace. Veţi trece munţii pe un drum anume, spre 
coastă, unde vă va aştepta o barcă. Veţi călători spre nord 
după instrucţiunile mele. Veţi căuta un bărbat care vă va 
duce la cei care vă vor proteja. Il cunoaşte bine pe paşă, de 
ani mulţi, şi va avea încredere în voi, adică odată ce îi veţi 
da codul secret, doar el îl va putea înţelege. 

— Şi care e acel cod secret? întrebă Kauri, nerăbdător 


36 


să o ia din loc, auzind zgomotele făcute de ciocane şi 
lemne ce erau despicate, zgomote ce veneau de sus. 

Dar paşa îl întrerupse. O trase pe Vasiliki lângă el, cu un 
braţ protector în jurul umerilor ei. Vasiliki avea lacrimi în 
ochi. 

— Haide trebuie să-şi dezvăluie identitatea acestui 
bărbat, spuse paşa. 

— Cine sunt? făcu Haidee, privindu-şi nedumirită 
părinţii. 

Vasiliki vorbi pentru prima dată. Părea că suferă. Ea luă 
ambele mâini ale fiicei sale în mâinile ei, în timp ce acestea 
încă adăposteau bucata mare de cărbune negru. 

— Copila mea, i se adresă lui Haidee, am păstrat acest 
secret mulţi ani, dar acum, aşa cum a explicat Baba, e 
singura noastră speranţă, şi a ta de asemenea. 

Făcu o pauză, pentru că se înecă atunci când rosti 
ultimele cuvinte. Se părea că nu mai putea continua, aşa 
că paşa interveni încă o dată: 

— Ce vrea Vasia să spună, draga mea, e că nu sunt tatăl 
tău adevărat. Când văzu expresia îngrozită de pe faţa lui 
Haidee, adăugă repede: M-am căsătorit cu mama ta din 
dragoste, mi-era aproape ca o fiică, pentru că eu sunt 
foarte bătrân. Dar când ne-am căsătorit, Vasia era deja 
însărcinată cu alt bărbat. Era imposibil ca el să se însoare 
cu ea. Îl cunosc pe bărbatul ăsta. Il iubesc şi am încredere 
în el, aşa cum are şi mama ta, şi Baba. A fost un secret 
păstrat de comun acord de toată lumea, până în ziua asta 
în care trebuie să fie dezvăluit. 

Kauri o prinse pe Haide de braţ cu putere, pentru că 
părea că avea să leşine. 

— Tatăl tău adevărat este un bărbat care are atât avere, 
cât şi putere, continuă paşa. Te va proteja şi va proteja şi 
asta, când îi vei arăta ce i-ai adus. 

Haidee se simţi copleşită de o mulţime de emoţii. Paşa 
nu era tatăl ei. Cum se putea una ca asta? li venea să urle, 
să-şi smulgă părul din cap, să plângă, dar mama ei, 
plângând şi ţinând mâinile fetei ei pe faţă, îşi clătina capul. 

— Paşa are dreptate. Trebuie să pleci, îi spuse Vasiliki 


37 


fiicei sale. Viaţa ta e în pericol dacă mai rămâi aici şi este 
prea periculos pentru oricine să te ducă acolo, în afară de 
băiatul ăsta. 

— Dar dacă paşa nu este tatăl meu, atunci cine este? Şi 
unde este? Şi ce este obiectul pe care îl luăm cu noi? 

O furie subită o ajută să-şi adune propriile forţe. 

— Tatăl tău este un mare lord englez, spuse Vasiliki. Îl 
cunoşteam bine şi l-am iubit, a locuit cu noi la Ianina, în 
anul dinaintea naşterii tale. 

Nu mai putu să continue, aşa că paşa îi luă vorba din 
gură: 

— Aşa cum a spus şi Baba, el este prietenul nostru şi îi 
cunoaşte pe prietenii noştri. Locuieşte pe Marele Canal din 
Veneţia. Poţi ajunge la el în câteva zile. Vei putea cu 
uşurinţă să-i găseşti palatul, numele său este George 
Gordon, Lordul Byron. Îi vei da obiectul pe care îl ţii în 
mâini, iar el te va proteja cu viaţa lui, dacă e nevoie. E 
învelit în cărbune, însă dedesubt se află cea mai valoroasă 
piesă de şah din Serviciul de Şah al Tarik'atului, creat de 
al-Jabir ibn Hayyan. Această piesă specială este cheia 
veritabilă către Calea Secretă. Este piesa pe care astăzi o 
cunoaştem ca fiind Regina Neagră. 


38 


Ţinutul Negru 


Wyrd oft nereth unfaegne eorl, ponne his ellen 
deah. 

(Dacă nu este deja blestemat, atunci soarta îl va 
favoriza pe omul care va fi capabil să-şi ţină nervii 
în frâu.) 

Beowulf 


Mesa Verde, Colorado 

Primăvara 2003 

Chiar înainte de a ajunge la casă, ştiam deja că era ceva 
în neregulă. Nu era deloc în regulă. Deşi, în aparenţă, totul 
arăta ca un tablou perfect. 

Aleea abruptă, şerpuitoare era acoperită de zăpadă şi 
străjuită de şiruri de molizi de Colorado maiestuoşi. 
Crengile lor ninse luceau în lumina proaspătă a dimineţii 
ca un cuarţ rozaliu. În vârful dealului, şoseaua se nivela, 
existând şi o parcare, astfel că am tras Land Roverul 
închiriat chiar în faţa casei. 

Un fum cenuşiu, unduitor şi leneş se înălța din coşul 
învăluit de muşchi verzi care se ridica din mijlocul casei. 
Un iz puternic de cetină arsă umplea aerul, ceea ce 
însemna că, deşi probabil nu voi fi bine primită după atâta 
timp, cel puţin cineva mă aştepta. 

Ca pentru a-mi confirma asta, am văzut că jeepul şi 
camioneta mamei se aflau în faţa fostului grajd de la 
capătul parcării. Totuşi, mi s-a părut ciudat că aleea nu 
fusese curățată şi că nu existau urme pe zăpadă. Dacă 
eram aşteptată, cum se face că nu a fost dată zăpada la o 
parte? 


39 


Acum că eram aici, în locul pe care ar trebui să-l pot 
numi acasă, aţi crede că o să mă relaxez în sfârşit. Dar nu 
puteam să scap de sentimentul că era ceva în neregulă. 

Cabana familiei noastre fusese ridicată cam în această 
perioadă în secolul trecut de triburile din vecinătate 
pentru stră-străbunica mea, care iubea munţii. Construită 
dintr-o cărămidă prelucrată manual şi trunchiuri masive de 
copaci legaţi laolaltă, a devenit o cabană uriaşă în formă 
de octogon, după modelul celor din bârne şi lut ale pieilor 
roşii sau un sweat lodge!, cu multe ferestre care dădeau 
fiecare spre un punct cardinal, ca un compas arhitectonic 
ce se deschidea precum un trandafir. 

Fiecare descendentă de sex feminin locuise acolo la un 
moment dat, inclusiv mama mea şi eu. Deci, ce era în 
neregulă cu mine? De ce nu puteam veni aici fără 
sentimentul unui iminent dezastru? Ştiam de ce, evident. 
Şi mama ştia. Era lucrul acela despre care nu vorbeam 
niciodată. De aceea, când am plecat de acasă pentru 
totdeauna, mama a înţeles. Nu a insistat niciodată, cum fac 
alte mame, să vin în vizită. 

Asta până azi. 

Dar, până una-alta, prezenţa mea aici astăzi nu s-a 
datorat unei invitaţii primite, ci mai degrabă unor mesaje 
criptice şi apeluri pe care mama mi le lăsase pe telefon în 
Washington, la nişte ore când ştia foarte bine că eram la 
serviciu. 

Mă invita, spunea ea, la o petrecere de ziua ei. Şi asta 
era, bineînţeles, o mare parte a problemei. 

Ştiţi, mama nu-şi ţinea ziua de naştere. Nu-şi ţinuse 
niciodată ziua de naştere. 

Nu vreau să spun prin asta că o îngrijora tinereţea ei sau 
felul în care arăta, de fapt arăta tot mai tânără cu fiecare 
an. 

Un adevăr ciudat era faptul că dorea ca nimeni, în afară 
de familia sa, să nu ştie când era ziua ei de naştere. 

Această secretomanie, combinată cu alte lucruri ciudate 


1 Sweat lodge - Casă de ceremonii de purificare sau medicină folosită 
de unele culturi ale nativilor americani (în lb. eng. în orig.) (n. tr.) 


40 


cum ar fi faptul că se izolase aici pe munte de mai bine de 
zece ani de când... se întâmplase lucrul acela despre care 
nu vorbim niciodată, toate acestea explicau de ce mulţi o 
considerau pe mama mea, Catherine Velis, o excentrică. 

Cealaltă problemă era legată de faptul că nu am putut 
să-mi contactez mama pentru o explicaţie legată de subita 
ei hotărâre. Nu mi-a răspuns la telefon, nici la mesajele pe 
care i le-am lăsat la cabană. Numărul celălalt de telefon pe 
care mi l-a dat nu era corect, îi lipseau nişte cifre. 

De îndată ce am început să simt că e ceva în neregulă, 
mi-am luat câteva zile de concediu, mi-am cumpărat bilet, 
am luat ultimul avion spre Cortez, Colorado, într-un acces 
de nervozitate, şi am închiriat ultima maşină disponibilă pe 
care o mai aveau la aeroport. 

Acum am lăsat motorul să meargă, ca să mă bucur de 
priveliştea care-mi tăia răsuflarea. Nu am mai fost aici de 
vreo patru ani. Şi de fiecare dată când o revedeam, îmi 
lăsa aceeaşi senzaţie de desăvârşire. 

Am ieşit din Rover şi am călcat în zăpada până la 
genunchi. 

De aici până în vârful muntelui, vreo cinci kilometri până 
pe culmea Platoului Colorado, zăream talazurile vaste ale 
vârfurilor înalte de cinci mii de metri, pe care se strecurau 
razele rozalii ale dimineţii. Într-o zi atât de senină ca 
aceasta, puteam vedea până aproape de Muntele 
Hesperus, pe care Dine îl numea Dibe Nitsaa: Muntele 
Negru, unul dintre cei patru munţi sacri creaţi de Primul 
Bărbat şi Prima Femeie. 

Împreună cu Sisnaajinii (muntele alb sau Muntele 
Blanca) la est, Tsoodzil (muntele albastru sau Muntele 
Taylor) la sud, iar Dook' O' osliid (muntele galben sau 
Vârful San Francisco) la vest, toate acestea patru formau 
punctele Dinetah, Casa lui Diné, aşa cum îşi spuneau 
indienii Navajo. 

Şi arătau, de asemenea, către platoul înalt unde mă 
aflam: „Cele Patru Colţuri“, singurul loc în Statele Unite 
unde patru state se întâlneau în unghiuri drepte pentru a 
forma o cruce. 


41 


Cu mult înainte ca să se gândească cineva să traseze 
linii punctate pe o hartă, acest pământ era sacru pentru 
toţi cei care îl traversau. Dacă mama mea avea să-şi ţină 
ziua de naştere după aproape douăzeci şi doi de ani de 
când o ştiu, aş putea să înţeleg de ce ar vrea s-o ţină aici. 
In ciuda anilor petrecuţi peste hotare sau departe de acest 
loc, ca şi celelalte femei din familia noastră, mama 
aparţinea acestui pământ. 

Dintr-un anumit motiv, ştiam că această legătură cu 
pământul era importantă. Ştiam că de asta mi-a lăsat acel 
mesaj ciudat, pentru a mă aduce aici. 

Şi mai ştiam şi altceva, chiar dacă ceilalţi n-o ştiau. 
Ştiam de ce insistase să vin astăzi aici. Pentru că astăzi, 
patru aprilie, chiar era ziua de naştere a mamei mele, Cat 
Velis. 


Am înşfăcat cheile din contact, apoi geanta împachetată 
în grabă de pe locul pasagerului şi mi-am făcut drum prin 
zăpadă spre porţile vechi de o sută de ani de la intrare. 
Aceste porţi masive, înalte de vreo trei metri, din lemn de 
pin, tăiate din inima pinilor străvechi, aveau gravate în 
basorelief două animale care păreau să se năpustească 
asupra ta. La stânga, un vultur auriu părea să vină direct 
spre tine. Iar din dreapta ţâşnea o ursoaică furioasă. 

În ciuda faptului că fuseseră şterse de vreme, încă mai 
păreau realiste, cu ochi de sticlă, gheare şi labe reale. 
Inceputul secolului XX a adus cu sine invenţii tot mai 
deştepte, iar aceasta era de-a dreptul bizară: dacă trăgeai 
de laba ursului, aceasta se lăsa în jos şi ursul îşi dezvăluia 
nişte dinţi de-a dreptul înspăimântători. Dacă aveai curajul 
de a-ţi vâri mâna în gura lui, puteai să tragi de clopoţelul 
acela de modă veche şi să-i alertezi pe cei dinăuntru. 

Am făcut ambele lucruri şi apoi am aşteptat. Dar chiar şi 
după câteva momente, nu mi s-a răspuns. Cineva tot 
trebuia să fie înăuntru pentru că clopoţelul se activase. Şi 
ştiam din experienţă că întreţinerea focului îţi lua ore 
întregi şi că era un efort aproape herculean să cari 
lemnele înăuntru. Dar în şemineul nostru încăpeau lemne 


42 


care, măsurate cu şublerul, aveau o sută douăzeci şi şapte 
de centimetri grosime, iar focul putea să ardă chiar şi zile 
întregi. 

Brusc, am avut o revelaţie: am zburat cu avionul şi am 
condus sute de kilometri, iar acum iată-mă stând în 
zăpadă, în vârful muntelui, încercând să intru în propria 
casă, disperată să aflu dacă era cineva înăuntru. Dar nu 
aveam cheie. 

Cealaltă alternativă, să înot prin marea de zăpadă 
pentru a arunca un ochi pe geam, mi s-a părut o idee 
proastă. Ce o să mă fac dacă o să mă ud şi mai mult şi n-o 
să pot intra înăuntru? Şi dacă reuşeam să intru, dar nu era 
nimeni acasă? Nu existau urme de maşini sau de schiuri, 
nici măcar urme lăsate de cerbi pe lângă casă. 

Aşa că am făcut singurul lucru inteligent care mi-a 
trecut prin cap: mi-am scos mobilul din geantă şi am sunat- 
o pe mama, chiar din faţa porţii. M-am simţit uşurată când 
a intrat robotul după ce telefonul a sunat de vreo şase ori, 
gândindu-mă că poate lăsase vreun indiciu legat de locul 
unde se afla. Dar când am auzit vocea ei înregistrată, 
inima mi s-a frânt: „Pot fi găsită la...“ şi bălmăji acelaşi 
număr de telefon pe care mi-l lăsase şi când eram la 
Washington, în mesaje, cu ultimele cifre lipsă! Stăteam în 
faţa uşii, udă şi înfrigurată, tremurând de nervi şi de 
frustrare. Ce să fac acum? 

Şi atunci mi-am amintit jocul. 

Unchiul meu preferat, Slava, era cunoscut pe întreg 
mapamondul ca fiind respectatul tehnocrat şi autor 
Ladislaus Nim. Fusese cel mai bun prieten al meu în 
copilărie şi, deşi nu îl văzusem de mulţi ani, încă simţeam 
că mi-era prieten. Slava ura telefoanele. Jurase că 
niciodată nu va avea unul în casă. Unchiul Slava nu 
suporta telefoanele, însă iubea puzzle-urile. A şi scris 
câteva cărţi pe tema asta. În toată copilăria mea, ştiam că, 
dacă cineva primea un mesaj de la Slava cu un număr de 
telefon complet unde îl puteai găsi, acesta nu era adevărat, 
ci era un mesaj încriptat. Acesta era deliciul lui. 

Părea de necrezut faptul că mama mea ar folosi aceeaşi 


43 


metodă ca să comunice cu mine. În primul rând, nici nu 
era bună la descifrat asemenea mesaje şi nu putea inventa 
un puzzle nici dacă viaţa ei ar fi depins de asta. 

Şi mai puţin probabil părea ca Slava să fi creat un astfel 
de mesaj pentru ea. Din câte ştiam eu, nu mai vorbise cu el 
de ani de zile, de când... se întâmplase lucrul acela despre 
care nu vorbim. 

Totuşi, ceva îmi spunea că ăsta era un mesaj. 

Am sărit înapoi în Land Rover şi am pornit motorul. Să 
decriptez mesaje pentru a afla locul unde se afla mama 
mea, asta chiar bătea toate celelalte alternative: să intru 
prin efracţie într-o casă abandonată sau să iau avionul 
înapoi spre Washington, DC, fără să aflu unde e mama 
mea. 

Am mai sunat o dată pe telefonul ei: am scrijelit pe o 
bucată de hârtie numărul pe care îl lăsase pentru toată 
lumea. Dacă într-adevăr era în pericol şi încerca să ia 
legătura cu mine, mă rugam să fiu eu cea care îl 
descifrează prima. „Mă puteţi găsi la 615-263-94...“, se 
auzea vocea înregistrată a mamei. 

Mâna îmi tremura în timp ce notam numerele pe o 
bucată de hârtie. 

Primisem opt cifre, şi un zece, atâtea câte trebuiau 
pentru a da un telefon interurban. Dar la fel ca într-un 
puzzle al unchiului Slava, mă gândeam că nu au nicio 
legătură cu telefoanele. Aici era un număr de zece cifre, 
dintre care ultimele două lipseau. Cele două numere erau 
mesajul secret pentru mine. 

Mi-a luat aproape zece minute să îmi dau seama, mult 
mai mult decât îmi lua când mă întreceam cu nebunul şi 
minunatul meu unchi. Dacă separai şirul de numere în 
două (indiciu: nu aveam ultimele două cifre), rezultatul ar 
fi fost: 61-52-63-94. 

Dacă inversai acele numere, aşa cum am observat destul 
de repede, aveai pătratul fiecărei perechi de cifre, 
începând cu pătratul lui patru. Astfel că rezultatul lui 
patru, cinci, şase şi şapte, când se înmulţeau, era 
următorul: 16-25-36-49. 


44 


Următorul număr în şir, şi cel care lipsea, era 8. Astfel 
că ultimele două cifre ale seriei, cele care lipseau, era 8 la 
pătrat, şi anume 64. În puzzle-ul real, bineînţeles, dacă 
inversai numărul, răspunsul ar fi 46, dar nu acesta era 
numărul. 

Eu ştiam, la fel ca mama mea, că 64 avea alt înţeles 
pentru mine. Era numărul de pătrate de pe tabla de şah, 
cu opt pătrate de fiecare parte. 

În mare, ăsta era lucrul despre care nu vorbeam 
niciodată. 

Mama mea cea zăpăcită şi atât de dificilă refuzase să 
vorbească despre jocul de şah, nu-l permitea în casa ei. De 
la moartea tatălui meu (celălalt lucru despre care nu 
vorbeam), mi-a interzis să joc şah, singurul lucru pe care 
ştiam să-l fac, singurul lucru care mă lega de lumea din 
jurul meu. Putea la fel de bine ca, la doisprezece ani, să-mi 
ceară să devin autistă. 

Mama se împotrivea foarte tare, în toate felurile 
posibile, ideii de şah. Deşi niciodată nu i-am înţeles 
mecanismul logicii, dacă într-adevăr era vorba de ceva 
raţional la mijloc, şahul avea să fie la fel de periculos 
pentru mine cum fusese şi pentru tatăl meu. 

Dar se pare că acum, aducându-mă aici de ziua ei cu 
mesajul ei cifrat, mă invita să mă reapuc de acest joc. 


M-am cronometrat: mi-a luat douăzeci şi şapte de 
minute, timp în care am lăsat motorul să meargă şi să se 
înfrupte hulpav din combustibil, ca să înţeleg cum aş putea 
să intru în casă. 

Până acum, oricine cu jumătate de creier şi-ar fi dat 
seama că cele două numere lipsă erau combinaţia unui 
cifru. Dar în casă nu existau lacăte. În afara unuia care era 
în hambar. Pe o cutie încuiată cu cheia. Cheile de la 
maşină erau păstrate acolo. 

„Cum de nu mi-am dat seama?“ 

Am oprit motorul Roverului, m-am târât prin zăpadă 
spre hambar şi, iată, lacătele erau desfăcute, uşiţa cutiei 
deschisă, iar cheia pe un lănţişor. M-am întors la cabană şi 


45 


mi-a luat ceva să-mi aduc aminte că totuşi cheia trebuia 
băgată în gheara stângă a vulturului. Apoi uşile antice au 
scos un geamăt şi s-au descuiat. 

Mi-am şters bocancii de grilajul vechi şi ruginit de 
şemineu de la intrare, am împins uşa de la cabană, dând 
ocazia fulgilor de nea să se strecoare prin crăpătura uşii 
odată cu lumina dimineţii. 

În penumbra antreului, o încăpere nu mai mare decât un 
confesional care nu permitea frigului să intre de afară, mi- 
am descălţat bocancii uzi leoarcă din picioare şi m-am pus 
nişte papuci de casă pufoşi din blană de oaie, care stăteau 
tot timpul pe o ladă frigorifică. Când mi-am agăţat 
hanoracul, am deschis uşile de interior şi am intrat în 
octogonul vast, încălzit de buşteanul uriaş care ardea în 
căminul din mijlocul camerei. 

Octogonul era o încăpere de aproape treizeci de metri 
lungime şi vreo nouă metri înălţime. Şemineul se afla în 
mijlocul încăperii, cu o hotă de aluminiu deasupra, plină de 
oale, şi care se ridica până la hornul acoperit de muşchi 
prin care ieşea fumul. Părea un cort enorm, cu excepţia 
mobilei masive împrăştiate peste tot. Mama era contra 
tuturor lucrurilor pe care un om putea să stea, dar aveam 
totuşi un pian din abanos negru, un bufet, mai multe 
pupitre, mese de citit şi biblioteci care puteau fi învârtite, 
precum şi o masă de biliard pe care nu o folosea nimeni. 

Etajul superior era un balcon octogonal care se afla 
deasupra camerei. Acolo erau nişte cămăruţe unde se 
putea dormi şi chiar face baie. 

O lumină caldă se cernea prin ferestrele de pe fiecare 
parte, strălucind în praful care se aşezase pe mobila de 
mahon. Prin lucarne, lumina trandafirie a dimineţii se 
întindea peste capetele de animale totem viu colorate, care 
erau gravate în bârnele enorme care susțineau balconul: 
urs, lup, vultur, cerb, bivol, ţap, pumă, berbec. De la 
înălţimea la care se aflau, aproape şapte metri, parcă 
pluteau în aer. Totul părea să fie încremenit în timp. 
Singurul sunet care se mai auzea din când în când era 
scârţâitul pe care-l scotea lemnul. 


46 


M-am plimbat prin casă de la o fereastră la alta, privind 
zăpada: în afară de urmele mele, nu mai exista nicio altă 
urmă. Am urcat scările în spirală spre balcon şi am 
verificat fiecare cameră. Nu exista nicio urmă nicăieri. 

Dar cum reuşise? 

Se pare că mama mea, Cat Velis, dispăruse ca prin 
ceaţă. 

Un sunet subit, ca o huruială, sparse liniştea: suna un 
telefon. Am sărit pe scările abrupte şi cotite şi am smuls 
receptorul aparatului care se afla pe biroul englezesc al 
mamei, însă chiar atunci intră robotul. 

— Doamne, cum te-ai gândit, scumpo, să vii în locul ăsta 
uitat de Dumnezeu? se auzi o voce răguşită, cu un uşor 
accent englezesc, al unei femei pe care o cunoşteam chiar 
prea bine. Şi dincolo de asta, unde Dumnezeu eşti? Am dat 
târcoale cu maşina prin sălbăticia asta parcă zile întregi! 

Făcu o pauză, în timp ce vorbi altcuiva. 

— Mătuşă Lily? am zis. 

Pentru că ea era, mătuşa mea, Lily Rad, primul meu 
mentor şi una dintre cele mai bune maestre de şah din 
lume. Cândva fusese cea mai bună prietenă a mamei, dar 
nu mai ţinuseră legătura de ani de zile. Dar de ce mă suna 
aici? Şi zicea că a dat târcoale? La ce Dumnezeu se 
referea? 

— Alexandra, spuse Lily, confuză, credeam că am sunat- 
o pe mama ta. Tu ce cauţi pe acolo? Credeam că voi două... 
nu vă înţelegeţi prea bine. 

— Ne-am împăcat, am zis eu repede, nedorind să 
deschid din nou cutia Pandorei. Dar mama se pare că nu e 
aici. Şi tu unde eşti mai exact? 

— Nu e acolo? Nu cred că vorbeşti serios, spuse Lily 
pufăind. Am venit de la Londra ca s-o văd. A insistat! Ceva 
legat de ziua ei de naştere, Dumnezeu ştie ce-a vrut să 
zică. Cât despre locul în care mă aflu acum, nimeni n-ar 
putea să ghicească! Sistemul de navigaţie al maşinii insistă 
că m-aş afla în Purgatory şi că trebuie să accept asta. N- 
am mai văzut ceva care să semene a civilizaţie de câteva 
ore. 


47 


— Eşti aici, în Purgatory? am întrebat eu. E o zonă de 
schiat, la mai puţin de o oră de aici. 

Părea o nebunie: o mare maestră pe jumătate 
englezoaică, pe jumătate americancă, venise tocmai din 
Londra în Purgatory, Colorado, pentru a participa la o zi de 
naştere. 

— Când te-a invitat mama? 

— Nu era atât o invitaţie, cât o convocare, recunoscu 
Lily. Mi-a lăsat vestea pe telefon, fără ca eu să-i pot 
răspunde. Făcu o pauză. Apoi Lily adăugă: O ador pe 
mama ta, ştii asta, Alexandra. Dar nu aş putea niciodată 
accepta... 

— Nici eu n-aş putea, am zis. Hai s-o lăsăm baltă. Cum ai 
reuşit s-o găseşti? 

— Nu am găsit-o! Dumnezeule, încă nu reuşesc! Maşina 
mi-e parcată undeva într-un loc care-şi zice purgatoriu, nu 
există nimic de mâncare, şoferul meu nu vrea să se mişte 
dacă nu primeşte o duşcă de votcă, câinele mi-a dispărut 
într-un maldăr de zăpadă după un animal rozător ... şi? Am 
avut mai multe probleme să dau de mama ta prin telefon, 
în ultima săptămână, decât a avut Mossadul când încerca 
să-l găsească pe doctorul Mengele în America de Sud. 

Avea hiperventilaţie. Am considerat că era timpul să 
intervin. 

— E în regulă, mătuşă Lily, i-am zis. O să ajungem noi 
acolo cumva. Cât despre mâncare, pot să încropesc eu 
ceva. Tot timpul sunt conserve pe aici şi votcă pentru 
şoferul tău, dacă vrei. Sunt prea departe, mi-ar lua prea 
mult până să ajung la tine. Dar dacă vrei, poţi să-mi laşi 
coordonatele GPS, cunosc pe cineva care e destul de 
aproape de locul unde te afli acum şi poate să te conducă 
la cabană. 

— Oricine ar fi el, să fie binecuvântat, spuse mătuşa Lily, 
o persoană care nu-şi exprima prea des recunoştinţa. 

— E o ea, am zis. Şi numele ei e Key. O să ajungă acolo 
în jumătate de oră. 

Am notat numărul de mobil al mătuşii Lily şi am lăsat la 
aeroport un mesaj pentru Key să meargă s-o ia. Key fusese 


48 


cea mai bună prietenă a mea din copilărie, însă va fi foarte 
surprinsă că am venit aici după atâta timp fără măcar s-o 
anunţ. 

Când am închis telefonul, am văzut ceva ce nu 
observasem până atunci. Capacul pianului mamei, care era 
tot timpul deschis, în cazul în care o apuca brusc dorinţa 
de a cânta, fusese coborât. Deasupra era o coala de hârtie. 
M-am dus acolo să verific şi am simţit că leşin. 

Prespapierul, sprijinit de o coardă de metal pentru a-l 
împiedica să alunece, era chiar bila neagră cu numărul opt 
de la masa de biliard. Nota lăsată acolo era clar scrisă de 
mama; codul era atât de simplist, încât nimeni altcineva nu 
l-ar fi putut inventa. Se vedea cât de greu i-a fost să 
comunice prin coduri fără niciun ajutor din exterior. 

Pe hârtie era scris cu litere mari de tipar: 


WASHINGTON 
LUXURY CAR? 

VIRGIN ISLES? 

ELVIS LIVES‘ 

AS ABOVE, SO BELOW» 


Partea cu Elvis era simplă: numele de familie al mamei 
mele era Velis şi se citea în două feluri pentru ca astfel să 
înțeleg că era de la ea. De parcă mai aveam nevoie de 
indiciul ăsta. Celelalte erau mult mai grele. Şi nu din cauza 
codului. 

Washington era, bineînţeles, DC; Luxury Car era LX; 
Virgin Isles era VI. Împreună, în cifre romane (căci asta 
erau, în mod clar), valoarea lor numerică era: 


D = 500 
C = 100 
L = 50 
X = 10 


Maşină de lux 

3 Insulele Virgine 

4 Elvis trăieşte 

> Cum e sus, aşa şi jos 


49 


V=5 
I=1 

Dacă le aduni, îţi iese 666, numărul diavolului. 

Nu mi-era mie teamă de diavol, mulți ca el aveau grijă 
de noi, împrăştiaţi prin cabană ca animale totem. Dar 
pentru prima oară, chiar îmi făceam griji pentru mama. De 
ce folosise trucul ăsta vechi ca să-mi atragă atenția? Şi 
prespapierul de deasupra? Încă un clişeu idiot - „în spatele 
bilei cu numărul opt“. Ce naiba mai însemna şi asta? 

Şi ce-ar trebui să înţeleagă cineva din prostia aia 
alchimistă veche „Cum e sus, aşa şi jos?“ 

Apoi, bineînţeles, m-am prins. Am dat la o parte bila cu 
numărul opt, am aşezat-o pe clape şi am deschis pianul. 
Înainte să apuc să pun propteaua care să sprijine capacul, 
aproape că l-am scăpat. 

Acolo, înăuntrul pianului, am văzut ceva ce crezusem că 
nu voi mai vedea niciodată în casa mamei mele câte zile 
voi avea. 

O tablă de şah. 

Nu doar o tablă de şah, ci toate piesele de şah aranjate 
pe tablă, ca şi cum cineva ar fi început să joace. Erau şi 
piese care fuseseră scoase din joc şi erau aşezate pe 
corzile pianului de fiecare parte, albe sau negre. 

Primul lucru pe care l-am remarcat a fost că Regina 
Neagră lipsea. M-am uitat la masa de biliard - 
Dumnezeule, mamă, serios?! - şi am văzut că regina era 
pusă în locul în care trebuia să fie bila neagră. 

Era ca şi cum eram trasă într-un vârtej. Am început să 
simt jocul. Doamne, cât de tare mi-a lipsit! Cum am reuşit 
să mă îndepărtez de jocul ăsta? Era ca un drog, aşa cum 
spuneau oamenii uneori. Eram copleşită. 

Am uitat de piesele care nu erau pe tablă sau erau în 
spatele bilei negre; puteam să reconstruiesc totul după 
modelul care se afla încă pe tabla de şah. Pentru câteva 
momente lungi, am uitat de dispariţia mamei, de mătuşa 
Lily pierdută prin Purgatory cu şoferul, câinele şi maşina 
ei. Am uitat ce sacrificasem - ce devenise viaţa mea fără 
voia mea. Am uitat de tot, în afară de jocul din faţa ochilor 


50 


mei, un joc care se ascundea, precum un secret întunecat, 
în măruntaiele acelui pian. 

Dar în timp ce reconstruiam jocul, zorii s-au furişat prin 
ferestrele înalte, iar eu am avut o revelaţie. Nu puteam să 
opresc oroarea acestui joc. Cum puteam să opresc aşa 
ceva, când îl jucasem iarăşi şi iarăşi în minte în toţi aceşti 
zece ani? 

Cunoşteam partida asta destul de bine. 

A fost partida care l-a omorât pe tatăl meu. 


51 


Groapa 


Mozart:  Confutatus  Maledictum? Cum ai 
traduce asta? 

Salieri: încredinţat flăcărilor suferinţei. 

Mozart: Crezi în asta? 

Salieri: Ce? 

Mozart: Flăcările care nu mor niciodată, în care 

arzi pentru totdeauna. 

Salieri: Oh, da... 


- PETER SHAFFER, Amadeus 


În adâncul căminului, focul se revărsa peste marginile 
uriaşului buştean ca o căldură lichidă. Mă aşezasem pe 
bordura de piatră a şemineului şi mă uitam în jos, cu 
gândurile aiurea. Mă simţeam pierdută, încercând cu greu 
să nu-mi amintesc. 

Dar cum aş putea să uit? 

Zece ani. Zece ani au trecut, timp în care eu am crezut 
că voi putea reprima, ascunde, îngropa sentimentul care 
aproape că mă îngropase pe mine, un sentiment care ieşise 
la suprafaţă în acea fracțiune de secundă chiar înainte de a 
se întâmpla. 

Acea secundă care opreşte totul în loc şi în care te 
gândeşti că ai toată viaţa înainte, tot viitorul, toate 
promisiunile, când poţi încă să-ţi imaginezi - cum ar spune 
prietena mea Key - că lumea e a ta. Şi că asta nu se va 
schimba. 

Dar apoi vezi mâna care ţine pistolul. Apoi se întâmplă. 
Apoi se termină. Apoi prezentul nu mai există, ci doar 
trecutul şi viitorul, doar ceea ce a fost şi ceea ce va fi. Doar 


52 


„atunci“ şi... atunci ce? 

Acesta era lucrul despre care nu vorbeam niciodată. 
Acesta era lucrul la care nu mă gândeam. Acum că mama 
mea, Cat, dispăruse în neant, acum că-mi lăsase acele 
mesaje copleşitoare ascunse în interiorul pianului ei 
favorit, am înţeles foarte clar ceea ce voia să-mi transmită: 
Trebuie să te gândeşti la asta. 

Dar întrebarea mea era: cum mai poţi să te gândeşti la 
tine, cea de la vârsta de unsprezece ani, stând pe acele 
trepte reci, de marmură, într-o lume străină şi la fel de 
rece? Cum te poţi gândi la tine însăţi, închisă între pereţii 
de piatră ai unei mănăstiri din Rusia, la sute de kilometri 
depărtare de Moscova şi la mii de kilometri depărtare de 
orice loc sau om cunoscut? Cum poţi să te gândeşti la tatăl 
tău, ucis de glonţul unui lunetist? Un glonţ care cel mai 
probabil ţi-era ţie destinat? Un glonţ despre care mama ta 
a crezut dintotdeauna că ţi-era menit ţie? 

Cum să te mai gândeşti la tatăl tău, prăbuşindu-se într-o 
baltă de sânge? Sânge la care te uitai îngrozită cum se 
împrăştie şi se amestecă cu zăpada rusească? Cum te mai 
poţi gândi la cadavrul care zăcea pe scări? Trupul tatălui 
tău, în timp ce viaţa se scurgea din el, cu mâinile agăţate 
de mâna ta mică şi înmănuşată? 

Adevărul era că nu doar tatăl meu şi-a pierdut viaţa şi 
viitorul în acea zi, acum zece ani, pe acele trepte din 
Rusia. Adevărul e că şi eu mi-am pierdut viaţa şi viitorul. 
La vârsta de unsprezece ani am fost orbită de viaţă: 
Amaurosis Scacchistica. Riscul meseriei. 

Şi acum trebuie să recunosc adevărul: nu moartea 
tatălui sau fricile mamei m-au făcut să renunţ la joc. 
Adevărul era că... 

„În regulă. Trezirea la realitate!“ 

Adevărul era că nu aveam nevoie de adevăr. Adevărul e 
că nu-mi permiteam o introspecţie acum. Am încercat să 
reprim orice urmă de adrenalină care mă invada de fiecare 
dată când priveam înapoi în trecut. Adevărul era că tatăl 
meu era mort, mama mea lipsea, iar jocul de şah aşezat în 
pian de cineva îmi arăta clar că toate astea aveau legătură 


53 


cu mine. 

Ştiam că acest joc fatal încă prezent, încă viu, era mai 
mult decât un amestec de pioni şi alte piese. Aceasta era 
partida. Ultima partidă. Partida care l-a ucis pe tatăl meu. 

Oricare ar fi motivele pentru care apăruse astăzi, aici, în 
mod misterios, partida asta îmi va rămâne pentru 
totdeauna în minte. Dacă aş fi câştigat partida de acum 
zece ani de la Moscova, turneul din Rusia ar fi fost al meu, 
aş fi luat punctele şi aş fi devenit cea mai tânără 
campioană mondială din istorie, aşa cum şi-ar fi dorit tatăl 
meu. Aşa cum se aşteptase. 

Dacă aş fi câştigat acest meci de la Moscova, nu ne-am 
mai fi dus la Zagorsk pentru acea rundă finală, prelungiri, 
o partidă care, din cauza unor tragice împrejurări, nu a 
mai avut loc. 

Prezenţa şahului astăzi, aici, cu siguranţă avea un mesaj 
ascuns, ca şi celelalte indicii ale mamei, un mesaj pe care 
trebuia să-l decodific înaintea oricui altcuiva. 

Dar, dincolo de toate astea, era ceva ce am înţeles foarte 
clar: acesta nu era doar un joc. 


Am tras adânc aer în piept şi m-am ridicat de lângă 
şemineu, aproape dând cu capul într-o oală de bronz care 
atârna deasupra. Am înşfăcat-o şi am trântit-o pe un bufet. 
Apoi m-am îndreptat spre pian, am desfăcut fermoarul 
pernei de pe bancă, am adunat toate piesele de pe corzile 
pianului şi le-am aruncat pe toate în husă, împreună cu 
tabla. Am lăsat capacul pianului deschis, aşa cum era de 
obicei. Am tras fermoarul husei burduşite şi am înghesuit-o 
în bufet. 

Aproape că uitasem de Regina Neagră care lipsea. Am 
smuls-o din triunghiul cu bile de biliard şi am pus în loc 
bila neagră. Piramida de bile colorate îmi amintea de ceva, 
dar pe moment nu îmi dădeam seama ce era. Sau poate 
era doar imaginaţia mea, dar regina părea mai grea decât 
celelalte piese, deşi abţibildul lipit de postamentul piesei 
părea să nu fi fost dezlipit. Chiar când mă gândeam să îl 
decojesc cu unghia, sună telefonul. Mi-am amintit că 


54 


mătuşa Lily trebuia să coboare, cu tot cu şofer şi cu 
căţeluşul ei, mi-am vârât regina în buzunar, împreună cu 
bucata de hârtie care conţinea indicaţiile mamei, m-am 
repezit spre birou şi am răspuns la al treilea ţârâit. 

— Ai secrete faţă de mine, se auzi în receptor vocea 
aproape fluidă a lui Nokomis Key, prietena mea cea mai 
bună. 

M-am simţit uşurată. Deşi nu mai vorbiserăm de câţiva 
ani, Key era singura persoană care şi-ar fi putut da seama 
ce se întâmplă şi să mă ajute să ies din impas. Nimic nu 
părea s-o enerveze vreodată pe Key. Întotdeauna fusese în 
stare să rezolve problemele cu aceeaşi ingeniozitate şi 
ironie detaşată pe care o avea Br'er Rabbit. În clipa asta, 
tot ce-mi doream era să o rezolve şi pe asta. De aceea o 
rugasem să se întâlnească cu mătuşa Lily şi s-o aducă 
acasă. 

— Unde eşti? am întrebat-o pe Key. Ai primit mesajul 
meu? 

— Nu mi-ai zis niciodată că ai o mătuşică, îmi răspunse 
Key. Şi ce tipă mişto! Am găsit-o pe marginea drumului, 
însoţită de un câine de rasă necunoscută, înconjurată de 
munţi de valize de firmă şi îngropată în zăpadă cu maşina 
ei de un sfert de milion de dolari care l-ar face şi pe James 
Bond să se simtă mândru. Nu mai zic de tânărul ei 
„companion“, care pare să scoată şi el o groază de bani 
doar din plimbările în costum de baie pe plaja din Lido. 

— Vorbeşti de şoferul lui Lily? am întrebat eu mirată. 

— Aşa li se spune în ziua de azi? râse Key. 

— Un gigolo? Nu pare a fi genul lui Lily, i-am spus. 

Nu părea nici a fi unul dintre acei şoferi rigizi şi scorţoşi 
pe care mătuşa Lily îi angaja de obicei. Nu mai menţionez 
faptul că Lily Rad pe care o cunosc eu din copilărie era 
mult mai preocupată de imaginea ei internaţională de 
Regină a Şahului pentru a-şi pierde timpul, energia şi 
grămezile de bani pe întreţinerea unui bărbat. Deşi, 
recunosc, cealaltă parte a scenariului - maşina, câinele, 
bagajele, toate păreau adevărate. 

— Crede-mă, mă asigură Key cu acea încredere 


55 


obişnuită. Tipul ăsta e atât de fierbinte că-i iese fum pe 
nări. Şi unde e fum, e şi foc. Şi mătuşa ta pare să fi fost 
călărită la greu. 

Dependenţa lui Key de slogane şi limbaj colocvial era 
întrecută numai de subiectul ei preferat: metalele grele, 
genul de metale pe care le conduci. 

— Dar maşina din mormanul de zăpadă, mă informă ea, 
aproape gâfâind, e un Vanquish - Aston Martin, ediţie 
limitată. Începuse să-mi înşire numere, greutăţi, viteze şi 
valve până când se prinse şi îşi dădu seama cu cine 
vorbeşte. Simplificând pentru cei incapabili să înţeleagă 
mecanica, adăugă: Monstrul ăla atinge peste două sute la 
oră, suficient cât s-o tragă pe Ofelia până în China. 

Ofelia Otter era maşina favorită a lui Key, singura 
maşină în care avea încredere când mergea în acele locuri 
pustii unde avea treabă. Dar ştiind-o pe Key, dacă n-o 
opreai, putea să vorbească despre cai-putere ore întregi. 
Trebuia s-o readuc la subiect, şi încă repede. 

— Şi unde sunt acum gaşca pestriță şi maşina lor? am 
insistat, încercând să n-o forţez. Ultima dată când am 
vorbit cu Lily, era pe drum încoace pentru o petrecere; ar 
fi trebuit să ajungă deja de o oră. Unde se află? 

— Le era foame. Şi în timp ce gaşca pestriță sapă să 
scoată maşina, mătuşica ta şi gorila ei se spală şi se 
hrănesc la Mother Lode, spuse Key. 

Vorbea despre un restaurant care se afla chiar pe 
marginea şoselei şi care era specializat în carne de vânat, 
iar eu ştiam bine locul. Aveau atâtea coarne de cerb şi alte 
exponate cartilaginoase pe pereţi, încât dacă te plimbai pe 
coridor fără să fii atent, era la fel de periculos ca şi cum ai 
alerga cu taurii la Pamplona. 

— Dumnezeule! am făcut eu, simțind cum tensiunea 
clocotea în mine. Vino odată aici cu ea! _ 

— Ajungem peste o oră, mă asigură Key. li dau să bea 
apă câinelui acum şi îşi termină băuturile. Maşina e însă o 
altă problemă: trebuie transportată la Denver pentru 
reparaţii. Chiar acum sunt la bar şi ei stau încă la masă, 
sorbind din votcă şi şuşotind, bufni în râs Key. 


56 


— Ce-i aşa amuzant? am zis eu, iritată din cauza acestei 
întârzieri care se anunţa a fi şi mai mare. 

De ce Lily, care nu băuse niciodată, simţise brusc nevoia 
de băutură de dimineaţă? Şi şoferul ei? La drept vorbind, 
acum că maşina era avariată grav, nu prea mai avea ce să 
conducă. Trebuie să recunosc că îmi venea greu să mi-o 
imaginez pe excentrica mea mătuşă şahistă, cu manichiura 
ei impecabilă şi hainele ei scumpe, păşind pe pardoseala 
tare şi pătată de bere de la restaurantul Mother Lode, 
ciugulind din tocana lor de oposum, şarpe-cu-clopoţei şi 
stridii de Munţii Stâncoşi, un eufemism din Colorado 
pentru boaşele de taur fripte. Imaginea m-a bulversat. 

— Nu înţeleg, făcu Key, parcă citindu-mi gândurile. N- 
am nimic cu mătuşa ta, dar tipul ăsta e foarte tare, pare un 
star italian de cinema. Personalul şi clienţii din restaurant, 
toţi s-au pus să şuşotească atunci când au intrat, iar 
chelneriţa încă salivează pe şorţ. Pare să fie la fel de bogat 
ca mătuşa ta, să nu mai vorbesc de hainele de firmă, făcute 
la comandă. Tipul ăsta poate avea orice femeie. Aşa că fie- 
mi iertată întrebarea, dar ce anume îl atrage la mătuşa ta? 

— Cred că ai dreptate, am râs eu. E atras de trupul ei. Şi 
când Key nu zise nimic, am adăugat: cincizeci de milioane. 

Am închis, auzind-o cum geme. 


Mi-am dat seama că eu o ştiam pe Lily Rad mai bine 
decât oricine altcineva care ar putea să pretindă că ar 
cunoaşte o asemenea persoană excentrică; în ciuda 
diferenţei de vârstă dintre noi, aveam multe în comun. De 
exemplu, ştiam că îi datoram lui Lily totul. De pildă, Lily a 
fost cea care, la început, mi-a descoperit talentul la şah 
când aveam doar trei ani. Cine i-a convins pe tata şi pe 
unchiul meu că asemenea înclinații trebuie cultivate, 
trecând peste obiecțiile iritate şi în cele din urmă peste 
furia mamei? 

Această legătură pe care o am cu Lily a făcut ca discuţia 
la telefon cu Key să pară foarte bizară. Deşi n-o mai 
văzusem pe mătuşa mea de ani de zile şi ea renunţase la 
şah, mi-era greu să cred că o persoană care-mi fusese ca o 


57 


soră mai mare, o mamă şi un mentor, putea să se poarte ca 
şi când ar fi urlat hormonii în ea din pricina unui flăcău 
arătos. Lily nu era genul acesta de femeie. 

Lily Rad şi-a câştigat reputaţia de Elizabeth Taylor a 
şahului. Cu formele sale voluptoase, blănurile, maşinile 
scumpe şi sumele de bani aproape obscene pe care le 
poseda, Lily a adus ea singură strălucire şahului 
profesionist; ea fusese cea care a readus la viaţă şahul 
care decăzuse într-un hău negru de apatie sovietică, după 
ce Bobby Fischer se retrăsese din activitate în anii 
şaptezeci. 

Dar Lily nu era doar împopoţonată şi strălucitoare. 
Oamenii se înghesuiau la partidele ei de şah nu doar 
pentru a-i vedea decolteul. Acum treizeci de ani, în 
perioada ei de glorie, mătuşa Lily ajunsese din urmă cele 
mai importante jucătoare de şah ale acelei vremi, surorile 
unguroaice Polgar. Şi timp de douăzeci de ani, antrenorul 
şi prietenul ei cel mai bun, tatăl meu, Alexander Solarin, a 
ajutat-o să-şi îmbunătăţească tactica defensivă pe tabla de 
şah şi să rămână în topul celor mai importanţi jucători. 

După moartea tatălui meu, Lily se întorsese la primul 
său mentor şi antrenor de şah: minunatul specialist şi 
istoric al artei vechi a şahului, care se întâmpla să fie chiar 
bunicul lui Lily şi singura ei rudă rămasă în viaţă, 
Mordecai Rad. 

Dar brusc, chiar în dimineaţa aniversării sale de 
cincizeci de ani, strălucirea lui Lily pe scena şahului avea 
să se stingă surprinzător de rapid. 

În dimineaţa zilei sale de naştere, după cum spune 
povestea, Lily întârziase la obişnuitul său mic dejun pe 
care îl lua împreună cu bunicul ei. Şoferul trase limuzina 
din faţa blocului unde stătea ea spre Central Park South şi 
reuşi să se strecoare abil printre maşinile blocate în trafic, 
luând-o spre West Side Highway. Numai ce trecuseră de 
Canal Street când, sus pe cer, văzuseră avionul ciocnindu- 
se de primul turn. 

Se auziseră atunci, instantaneu, mii de scrâşnete de roţi, 
iar circulaţia se blocă pe autostradă. Toţi şoferii se holbau 


58 


la acea dâră lungă şi întunecată de fum care se desfăcea 
precum coada unei păsări mari şi negre - un semn de rău 
augur. 

Panicată, Lily, care stătea pe bancheta din spate a 
limuzinei, încerca din răsputeri să deschidă televizorul pe 
canalele de ştiri să vadă ce se întâmplă, orice ştiri, însă 
schimba canalele în gol. Totul încremenise locului. Ea 
simţea că înnebuneşte. 

Bunicul ei era la ultimul etaj al acelei clădiri. Trebuiau 
să se întâlnească la ora nouă, la un restaurant numit 
Windows on the World. Şi Mordecai îi pregătise ceva 
special, ceva ce dorea să-i dezvăluie doar de ziua ei, când 
împlinea cincizeci de ani: 11 septembrie 2001. 


Într-un fel, eu şi Lily eram amândouă orfane. Amândouă 
ne-am pierdut cele mai apropiate rude, persoanele care 
făcuseră totul ca să ne antreneze în domeniul pe care l-am 
ales. Niciodată nu am întrebat de ce Lily îşi încuiase 
apartamentul său imens de pe Central Park South în 
aceeaşi săptămână când îi murise bunicul, de ce îşi făcuse 
un singur bagaj, după cum avea mai târziu să-mi scrie, şi 
plecase în Anglia. Deşi nu se dădea în vânt după englezi, 
Lily se născuse în Anglia, mama ei era englezoaică, aşa că 
deţinea dublă cetăţenie. Nu mai putea rămâne în New 
York nicio clipă. N-am mai auzit mare lucru de ea de 
atunci. Până astăzi. 

Dar în secunda aceasta, ştiam că singura persoană pe 
care voiam cu disperare s-o văd - poate singura persoană 
care îi cunoştea pe toţi jucătorii din viaţa noastră, singura 
care ar putea descifra misterul dispariţiei mamei mele, 
poate chiar să deţină cheia acelor mesaje criptice care 
aveau legătură, se pare, cu moartea tatălui meu, era Lily 
Rad. 


Am auzit un telefon sunând. 

Mi-a luat ceva timp să realizez că de data aceasta nu era 
telefonul de pe birou, ci cel din buzunarul meu. M-a mirat 
chiar că avea semnal în zona aceasta pierdută de lume din 


59 


Colorado. De fapt, dădusem numărul acesta doar câtorva 
oameni. 

Mi-am scos telefonul din buzunar şi m-am uitat să văd 
cine era apelantul: Rodolfo Boujaron, şeful meu din 
Washington, DC. Probabil Rodo tocmai ajunsese la 
serviciu, la restaurantul său renumit, Sutalde, şi aflase că 
fata care lucra în tura de noapte spălase putina. 

Dar, sinceră să fiu, dacă i-aş fi cerut întâi şefului meu 
permisiunea de a pleca, cel mai probabil că nu aş fi apucat 
niciodată să mai plec. Rodo era obsedat de muncă şi 
credea că toată lumea trebuia să fie aşa. li plăcea să-şi 
supravegheze angajaţii 24 de ore din 24, pentru că focul 
trebuie întețit, cum o spunea el, cu un accent puternic de 
puteai să-l tai cu satârul. 

În acest moment însă, nu aveam niciun chef de predicile 
lui Rodo şi am lăsat să intre mesageria vocală, apoi am 
ascultat ce avea de zis: 

— Bonjour, Neskato Geldo! 

Aceasta era porecla pe care Rodo mi-o dăduse în limba 
bască, limba sa maternă - Micuţa Cenuşăreasă -, o aluzie 
la slujba mea care presupunea să pregătesc focul. 

— Aşa deci! Te-ai strecurat în bezna nopţii şi mi-ai făcut 
surpriza de a descoperi Le Cygne de dimineaţă în locul 
tău! Sper că nu o să facă... aruatza. Cum îi spune? Oul? 
Dacă face vreo greşeală, tu o să cureţi în urma ei. Ţi-ai 
abandonat postul pentru un boum d'anniversaire, aşa mi-a 
zis Le Cygne. Foarte bine. Dar trebuie să te întorci aici, la 
cuptoare, până luni, pentru a face focul din nou. Cât de 
nerecunoscătoare! Gândeşte-te de ce ai o slujbă: pentru că 
eu te-am salvat de CIA! 

Rodo a închis telefonul - avusese o criză de nervi basco- 
hispano-franceză de-a lui tipică. Dar criza lui de nervi nu a 
fost atât de ciudată precum a părut, dacă îi cunoşteai 
limbajul multicultural: 

Le Cygne, lebăda, despre care spunea că urma să 
depună un ou în timpul turei de noapte, când eu lipseam, 
era colega mea, Leda, lesbiana, care acceptase cu drag să- 
mi ţină locul, dacă era nevoie, până când urma să mă 


60 


întorc. 

Când era vorba despre întreţinerea acelor cuptoare 
imense pentru care restaurantul Sutalde era cunoscut (mai 
ales că în limba bască numele însemna „vatră“), Leda, 
oricât de strălucitoare părea la prima vedere (aşa cum de 
multe ori şi era), nu se pricepea nici ea prea mult la 
bucătărie. Ştia să mânuiască o lopată; ştia diferenţa între 
jăratic şi cenuşă aprinsă. Şi prefera să-mi ţină locul în 
serile de vineri când eram singură, în loc să meargă în tura 
sa obişnuită când tipi foarte bine plătiţi şi trotilaţi care 
lucrau pe K Street’ se dădeau la ea. 

Cât despre comentariul lui Rodo legat de faptul că mă 
scăpase din ghearele CIA-ului şi eu ar trebui să-i fiu 
recunoscătoare, aici nici măcar nu era vorba despre CIA-ul 
guvernului Statelor Unite ale Americii, ci doar despre 
Institutul Culinar al Americii din zona rurală a New 
Yorkului, un program de training pentru bucătari şi 
singura şcoală la care am picat examenele. Am petrecut 
şase luni fără succes acolo, după ce am terminat liceul. 
Pentru că nu îmi găsisem nimic care să-mi placă să studiez 
după liceu, unchiul meu Slava crezuse că era momentul să 
mă pregătesc pentru singurul lucru pe care ştiam să-l fac 
în afară de şah, ceva ce Nim mă învățase de când eram 
mică. Să gătesc. 

Pe scurt, atmosfera din CIA semăna cu cea dintr-o 
tabără de antrenament militar: cursuri interminabile de 
management şi contabilitate, obligaţia de a memora liste 
întregi cu o terminologie mai mult decât tehnică. Apoi, 
când din frustrare m-am lăsat de şcoala aceasta, simțind 
că nu puteam să fiu bună la nimic, Slava mi-a găsit rapid 
un loc prost plătit ca ucenic - un restaurant de patru stele 
unde nu aveai voie să chiuleşti, să-ţi iei timp liber sau să 
huzureşti -, singurul restaurant de patru stele din lume 
care făcea mâncare exclusiv pe vatră: adică se pregătea 
mâncarea pe cărbuni, tăciuni aprinşi, cenuşă şi foc. 


ê K Street - arteră principală de circulaţie din Washington, DC, pe care 
se află majoritatea instituţiilor de consultanţă şi organizaţiilor 
implicate pe plan social, politic şi economic. (n.tr.) 


61 


Dar acum, la aproape patru ani de când am semnat 
contractul pe cinci ani, dacă mă uitam atent în oglindă, 
puteam să văd că mă transformasem într-o pustnică, o 
singuratică ce îşi duce veacul în Capitala Naţiunilor 
Noastre, aşa cum trăieşte mama mea în acest loc retras 
din creierii munţilor din Colorado. 

În cazul meu, aş putea să explic foarte simplu ce mi se 
întâmplă: până una-alta, sunt legată de contractul cu acest 
om obsedat de muncă, Monsieur Rodolfo Boujaron, 
patronul de restaurant care devenise şeful meu, mentorul 
meu, chiar şi gazda mea. Cu Rodo pe capul meu în toţi 
aceşti patru ani, nu am mai avut timp şi de o viaţă socială. 

De fapt, serviciul acesta care mă consuma, în care 
unchiul meu mă ferecase cu atâta grijă, îmi oferea acum 
exact aceleaşi lucruri - practica, tensiunea, ceasul care-mi 
cronometra secundele în care lucram - ale căror absenţă 
dureroasă din viaţa mea a început să se simtă de când 
tatăl meu murise, iar eu a trebuit să abandonez partidele 
de şah. Misiunea de a pregăti şi a întreţine focul pentru o 
săptămână întreagă în care se gătea necesită la fel de 
multă osteneală ca atunci când ai grijă de un copil sau de o 
turmă întreagă de animale tinere şi agitate: nu-ţi permiţi 
nici să clipeşti. 

Dar dacă oglinda aceasta chiar mi-ar arăta adevărul 
netrunchiat, atunci trebuie să recunosc că acest serviciu, 
timp de patru ani, nu mi-a adus doar acele lucruri în viaţa 
mea sau acea energie ori disciplină. Ducându-mi traiul pe 
lângă foc, privind întruna la acele flăcări şi cărbuni aprinşi 
zi de zi, controlând înălţimea focului, căldura emanată sau 
forţa cu care ardea, am învăţat să văd lucrurile altfel. Şi 
mulţumită lui Rodo şi scandalurilor sale, am văzut altceva, 
ceva nou. Mi-am dat seama că mama s-ar putea să-mi fi 
lăsat încă un indiciu, unul pe care ar fi trebuit să-l observ 
de cum am intrat pe uşă. 

Focul. În circumstanţele date, cum se poate să mai fi 
fost foc în şemineu? 

M-am lăsat pe genunchi pentru a arunca o privire mai 
atentă buşteanului din vatră. Era un pin alb, cu o grosime 


62 


de peste şaptezeci de centimetri în diametru, un lemn care 
ar fi ars mai rapid decât cel de stejar sau arțar. Deşi era 
clar că mama mea, ca orice fată de munte, ştia totul 
despre cum se face focul, cum se poate să fi făcut acest foc 
fără planificare anterioară şi fără s-o ajute cineva? 

De când eram eu aici, de vreo oră, nimeni nu a mai pus 
pe foc şi nimeni nu-l înteţise, nimic care să ajute la 
intensificarea căldurii. Şi totuşi, acest foc era făcut de 
mult, cu flăcări de vreo cincisprezece centimetri, ceea ce 
însemna că ardea de vreo trei ore. Având în vedere calmul 
şi constanţa cu care ardeau flăcările, cineva stătuse aici 
acum o oră, înteţind focul până când acesta se stabilizase. 

M-am uitat la ceas. Asta putea să însemne că mama 
dispăruse de la cabană mai târziu decât crezusem iniţial, 
poate chiar cu o jumătate de oră înainte să ajung eu. Dar 
dacă era aşa - unde a dispărut? Şi era oare singură? lar 
dacă ea - sau ei - au ieşit pe uşă sau fie şi pe geam, cum se 
face că doar urmele mele erau pe zăpadă? 

Mă durea capul de la toată nebunia asta de indicii care 
păreau să nu ducă nicăieri. Apoi mai era ceva ciudat: de 
unde ştia şeful meu, Rodo, că eram la un boum 
anniversaire, cum s-a exprimat el? Având în vedere 
reticenţa mamei legată de ziua ei de naştere, nu spusesem 
nimănui de ce plec şi unde mă duc, nici măcar Lebedei 
Leda, aşa cum spunea Rodo în mesajul său. Oricât de 
contradictorii păreau lucrurile, ştiam că trebuia să existe 
un motiv pentru dispariţia mamei, un motiv ascuns pe 
undeva. Şi mai rămăsese un loc pe care nu-l cercetasem 
încă. 

Mi-am băgat mâna în buzunar şi am scos regina din 
lemn pe care o recuperasem de pe masa de biliard. Cu 
unghia degetului mare, am răzuit abţibildul rotund lipit pe 
fundul piesei de şah. Prin gaura care rămăsese după ce am 
dezlipit abţibildul, am observat că ceva fusese îndesat 
înăuntru - o bucăţică de carton. M-am dus cu ea la geam, 
în lumină, şi am desfăcut-o. Când am citit cele trei cuvinte 
printate pe ea, aproape că am leşinat. 


63 


Onâcno 6epeurca NOoxâp 


Alături, putem vedea urmele şterse ale păsării phoenix - 
aşa cum mi-o aminteam din acea zi îngrozitoare şi tristă 
din Zagorsk. Îmi amintesc cum şi atunci am găsit-o în 
buzunar. Pasărea părea să-şi ia zborul spre cer, 
înconjurată de o stea în opt colţuri. 

Abia mai puteam respira. Dar înainte să-mi revin şi să 
înţeleg ce Dumnezeu putea să însemne asta, am auzit un 
sunet de claxon venind de afară. 

Am privit pe geam şi am văzut Toyota lui Key oprind 
chiar în spatele maşinii mele, în locul de parcare înzăpezit. 
Key şi-a făcut apariţia de pe locul şoferului, urmată de un 
bărbat în haină de blană care stătuse pe bancheta din 
spate şi care i-a oferit mâna mătuşii Lily, îmbrăcată ca şi el 
tot în haină de blană. Toţi trei se îndreptau spre uşa din 
faţă. 

Panicată, mi-am strecurat bucata de carton în buzunar, 
împreună cu piesa de şah. M-am grăbit spre antreu; uşile 
de la intrare tocmai se deschideau. Inainte să apuc să zic 
ceva, am dat cu ochii de aşa-zisul gigolo al mătuşii Lily 
care păşea în spatele celor două femei. 

În timp ce trecea pragul, îşi scutura ninsoarea de pe 
gulerul de blană al hainei. Când m-a văzut, a zâmbit, un 
zâmbet rece, un zâmbet rău-prevestitor. Nu mi-a trebuit 
mai mult de o secundă să-mi dau seama de ce. 

In faţa mea, în cabana de munte izolată a mamei mele, 
ca şi cum noi doi am fi fost singuri în timp şi spaţiu, stătea 
bărbatul care mi-a ucis tatăl. 

Băiatul care câştigase Ultima Partidă. Vartan Azov. 


64 


Alb şi negru 


Chiar aici, simbolismul albului şi negrului 
prezent pe pătrăţelele tablei de şah îşi dezvăluie 
adevărata valoare: armata albă este armata 
luminii, armata neagră, a întunericului... fiecare 
din ele luptă în numele unui principiu sau în 
numele unui spirit, fie el cel al luminii sau al 
întunericului din om; acestea reprezintă cele două 
aspecte ale „războiului sfânt“, „micul război sfânt“ 
şi „marele război sfânt“ conform spuselor 
profetului Mahomed... 

Într-un război sfânt, fiecare participant se poate 
considera în mod legitim luptătorul luminii 
împotriva întunericului. Aceasta este consecinţa 
dublei semnificaţii a fiecărui simbol: ceea ce 
pentru unul este expresia Spiritului, pentru 
celălalt poate fi imaginea întunericului. 

TITUS BURCKHARDT, Simbolismul jocului de şah 


Totul pare mai rău atunci când e văzut în alb 
sau negru. 
PAUL. SIMON, Kodachrome 


Timpul se oprise. Eu mă pierdusem. 


Nu-mi puteam dezlipi privirea de ochii lui Vartan Azov - 
nişte ochi de un violet întunecat, aproape negru şi adânci 
ca un abis fără fund. Vedeam cum mă scrutau acei ochi 
peste tabla de şah. Când eram doar o fetiţă de unsprezece 
ani, ochii aceia nu mă înfricoşaseră. De ce ar trebui să mă 


înfricoşeze acum? 


65 


Şi totuşi, simţeam cum alunecam într-un vertij adânc, ca 
o gaură neagră care mă absorbea undeva de unde nu aş 
mai putea scăpa. Exact aşa cum simţisem acum mulţi ani, 
într-o singură clipă plină de groază pe durata jocului când 
înţelesesem ce făcusem. Puteam să simt privirea aţintită a 
tatălui meu în timp ce eu mă scufundam încet în ceva ce 
nu mai puteam controla, şi cădeam, şi tot cădeam, ca acel 
băiat cu aripi din ceară care zburase prea aproape de 
soare. g 

Ca întotdeauna, Vartan Azov nu clipea. In timp ce stătea 
în antreu şi privea peste capetele celor două femei, Lily şi 
Nokomis, se uita fix în ochii mei de parcă am fi fost 
singuri, de parcă doar noi doi am fi fost pe pământ, 
dansând împreună. Cu tabla de şah în carouri albe şi negre 
între noi. Ce joc am jucat atunci? Ce joc jucăm acum? 

— Ştii ce se spune, spulberă Nokomis vraja în timp ce 
făcea semn din cap către Vartan şi Lily, politica te aduce în 
pat cu duşmanul. 

Îşi aruncă cizmele cât colo, îşi scoase hanoracul, îşi 
smulse căciula de pe cap, eliberându-şi cascada de păr 
negru şi lung până în talie, apoi traversă antreul doar în 
ciorapi. Se sprijini de şemineu, îmi aruncă un zâmbet şi 
adăugă: 

— Sau poate e valabil mottoul Marinei Statelor Unite? 

— „Mulţi cei chemaţi, puţini cei aleşi“? 

Mi-am dat seama de jocul ei de cuvinte pentru că 
prietena mea avea o obsesie compulsivă legată de 
epigrame. M-am lăsat atrasă în jocul ei, lucru care m-a 
făcut să mă simt uşurată, de data asta. Dar îşi putea da 
seama după privirea mea că era ceva în neregulă. 

— Nu, spuse ea, ridicând o sprânceană. Doar căutăm 
nişte bărbaţi buni. 

— Despre ce Dumnezeu vorbeşti? întrebă Lily când păşi 
în cameră. 

Se dezbrăcase până la costumul de schi, mulat pe corp, 
care îi scotea în evidenţă formele. 

— Să te întovărăşeşti cu inamicul, am sugerat eu, 
fixându-l pe Vartan. Am prins-o pe Lily de braţ, am tras-o 


66 


deoparte şi am şuierat printre dinţi: Ai uitat tot ce a fost în 
trecut? La ce ţi-a stat mintea, să-l aduci pe el aici? Mai 
mult, e suficient de tânăr să-ţi fie fiu. 

— Marele maestru Azov este protejatul meu, mă anunţă 
indignată Lily. 

— Aşa li se spune acum? am citat-o pe Key, care făcuse 
observaţia aceasta mai devreme. 

Era puţin probabil, mai ales că şi eu, şi Lily ştiam că 
Azov avea o rată de succes cu două sute de puncte mai 
mult decât avusese ea vreodată. 

— Mare maestru, zise Key. La ce e mare maestru? 

M-am făcut că nu aud, mai ales că mama avusese grijă 
ca eu să elimin din vocabular toate cuvintele care aveau 
legătură cu şahul. Lily rămase nemişcată - deşi mi se 
părea că avea de gând să mai toarne ceva informaţii 
copleşitoare creierului meu deja copleşit. 

— Te rog, nu mă învinovăţi pe mine pentru prezenţa lui 
Vartan aici, mă informă ea calmă. Până una-alta, mama ta 
a fost cea care l-a invitat. Tot ce am făcut eu a fost să-l 
aduc până aici! 

Când tocmai încercam să-mi revin după aceste bombe, 
un rozător mic, ud, înalt de vreo zece centimetri, zbenguit, 
cu fundiţe roz prinse în blană, dădu buzna în încăpere. 
Animalul acesta odios făcea salturi prin aer şi mătuşa Lily 
îl luă în braţe. li lipăi faţa cu o limbă la fel de roz ca 
fundiţele din blană. 

— Draga mea Zsa-Zsa, ugui Lily către dihanie, tu şi 
Alexandra nu vă cunoaşteţi. l-ar plăcea să te ţină puţin în 
braţe, nu-i aşa? 

Şi înainte să apuc să protestez, îmi îndesă chestia aia în 
braţe. 

— Din păcate, încă nu am găsit o replică suficient de 
bună pentru asta, recunoscu Key, privind amuzată scena 
cu căţeluşul. 

— Cum ar suna „familiaritatea naşte dezgust“? i-am 
venit eu, sarcastic, în întâmpinare. 

Dar nu ar fi trebuit să deschid gura deloc: cățelul acela 
revoltător încercă să-şi strecoare limba printre dinţii mei. I 


67 


l-am azvârlit imediat înapoi în braţe lui Lily cu un gest 
scârbit. 

În timp ce noi trei ne jucam jocul ăsta, eroul negativ 
Vartan Azov îşi scosese şi el blana şi ni se alătură în 
cameră. Era îmbrăcat în întregime în negru, un pulover pe 
gât şi pantaloni mulaţi, cu un lanţ subţire de aur în jurul 
gâtului, un lanţ care probabil valora mai mult decât 
câştigasem eu la toate turneele de şah la care 
participasem. Îşi trecu mâna prin cârlionţii negri, zbârliţi, 
în timp ce-şi plimba privirea pe animalele totem sculptate, 
măsurând din priviri mărimea cabanei familiei noastre. 

Puteam să-mi dau şi eu seama acum de ce fizicul lui îi 
lăsase pe cei de la Mother Lode cu gura căscată. Se pare 
că, pe parcursul ultimului deceniu, eternul meu rival şi-a 
ocupat timpul şi în sala de forţă, nu doar în faţa tablei de 
şah. Dar ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place, cum ar 
spune Key. Fizicul plăcut însă nu-i făcea şi prezenţa mai 
plăcută. De ce naiba l-ar invita mama mea aici pe omul din 
pricina căruia mi-am încheiat cariera de şahistă, lucru care 
a dus la moartea tatălui meu? 

Vartan Azov traversă camera şi se îndreptă direct spre 
locul de lângă şemineu unde stăteam eu - se pare că nu 
aveam pe unde să fug. 

— E o casă minunată, spuse el cu un subtil accent 
ucrainean, o voce care întotdeauna mi s-a părut cel puţin 
sinistră, chiar de când era doar un copil. Îşi ridică ochii 
spre lumina rozalie care cădea din tavan. Nu am mai văzut 
aşa ceva nicăieri până acum. Uşile principale cu acele 
lucrări în piatră, sculpturile care se uită de sus la noi. Cine 
le-a construit? 

Nokomis îi răspunse; era o poveste bine cunoscută prin 
părţile acestea: 

— Locul ăsta e legendar, spuse ea. A fost ultimul proiect, 
poate singurul proiect realizat de indienii Diné împreună 
cu Hopi. Se luptau pentru teritoriu, pentru turmele de vite 
şi împotriva exploatărilor de petrol. Au construit acest loc 
pentru stră-străbunica Alexandrei. Se spune că a fost 
prima femeie de origine engleză care a practicat medicina. 


68 


— Străbunica mamei mele, am adăugat eu, a fost o mare 
figură. S-a născut într-o căruţă cu coviltir şi a rămas aici 
pentru a studia industria farmaceutică locală. 

Lily îşi dădu ochii peste cap, de parcă mi-ar fi sugerat că 
trebuie să fi fost vorba despre ciuperci halucinogene, dacă 
era să te iei după decor. 

— Nu pot să cred, se băgă în discuţie mătuşa mea, cum 
a putut Cat să locuiască în văgăuna asta atâţia ani? Înţeleg 
că locul ăsta are farmecul lui, dar cum rămâne cu 
confortul? Se plimba ţinând-o pe Zsa-Zsa la subsuoară, 
trăgând cu o unghie lăcuită o dâră prin praful de pe 
mobilă. Adică cele mai importante lucruri lipsesc. Unde e 
cel mai apropiat salon de înfrumusețare? Cine ia rufele 
murdare? 

— Ca să nu mai pomenim de bucătărie, am intervenit eu 
şi am făcut un gest din cap către şemineu. Mama nu e 
tocmai genul de om care să ştie să-şi distreze oaspeţii. 
Ceea ce face această petrecere şi mai ciudată, oricum. 

— Nu am întâlnit-o pe mama ta niciodată, zise Vartan, 
deşi, evident, eram un mare admirator al tatălui tău. Nu aş 
fi îndrăznit să vin, dacă nu mi-ar fi făcut dumneaei onoarea 
de-a mă invita să stau aici. 

— Să stai aici? am făcut eu, aproape înecându-mă la 
auzul acestor cuvinte. 

— Cat insistă să rămânem aici, în casă, confirmă Lily. A 
spus că e suficient loc pentru toată lumea şi că nu există 
hoteluri decente prin apropiere. 

Asta era adevărat, din nefericire pentru mine. Dar mai 
rămânea o problemă şi Lily se grăbi să sublinieze asta: 

— Cat nu s-a întors încă, se pare. Nu îi stă în fire să facă 
asta, spuse ea. Până una-alta, am lăsat totul baltă ca să 
venim aici. A lăsat vreo explicaţie pentru faptul că ne-a 
invitat pe toţi aici şi apoi a dispărut? 

— Nimic important, am spus eu evaziv. 

Ce altceva aş fi putut spune? 

Mulţumesc lui Dumnezeu că am avut prezenţa de spirit 
să ascund jocul acela periculos în faţa de pernă înainte ca 
Vartan Azov să-mi treacă pragul. Dar mesajul criptic al 


69 


mamei de pe hârtia de pe pian, împreună cu regina neagră 
şi biletul din interiorul ei parcă-mi ardeau buzunarul 
pantalonilor. Ca să nu mai spun de creier... 

Cum se poate ca acea bucată de carton să apară acum, 
când, din câte ştiu eu, a fost văzută doar de tatăl meu şi de 
mine acum zece ani, la mii de kilometri depărtare? În 
contextul şocului şi tragediei trăite imediat după moartea 
tatălui meu la Zagorsk, nu m-am mai gândit deloc la 
femeia aceea ciudată şi la mesajul pe care mi-l lăsase chiar 
înainte de partida de şah. Apoi, mai târziu, am presupus că 
acel carton dispăruse, aşa cum dispăruse şi tata. Până 
acum. 

Trebuia să-l dau la o parte pe Vartan Azov - şi asta 
repede - ca să pot discuta lucrurile astea cu mătuşa. Dar 
înainte să apuc să mă gândesc cum să fac asta, am 
observat că mătuşa Lily se oprise în dreptul biroului 
englezesc şi o lăsase pe Zsa-Zsa jos. Pipăia cu degetele, 
urmărind firul de telefon care ajungea până la o gaură de 
pe o latură a biroului. Incercă să tragă unul dintre sertare, 
fără niciun rezultat. 

— Sertarele astea se blochează tot timpul, i-am spus eu 
din capătul celălalt al camerei. 

Inima a început iarăşi să-mi bată cu putere: cum de nu 
m-am gândit până acum la ceva atât de evident? In acel 
sertar se afla robotul telefonic al mamei. Până să găsesc o 
soluţie, Lily îl forţă cu un deschizător de plicuri. Cu 
siguranţă, nu acesta era publicul pe care îl voiam prin 
preajmă pentru ascultarea înregistrărilor personale ale 
mamei, dar cerşetorii n-au de ales, cum ar spune Key. 

Lily îşi ridică privirea spre mine şi apăsă butonul Play. 
Vartan şi Nokomis veniră şi ei lângă noi. 

Erau cele două mesaje pe care i le lăsasem eu din 
Washington, apoi câteva mesaje de la mătuşa Lily - în 
cazul ei, erau mai mult nişte văicăreli legate de călătoria 
aceasta pe care trebuia s-o facă în Ţara Pierzaniei, după 
cum îi spunea ea cabanei. Am mai avut parte de câteva 
surprize neplăcute, începând cu încă un invitat, o voce pe 
care, din păcate, o cunoşteam mult prea bine. 


70 


„Catherine dragă, se auzi vocea afectată, aristocratică, a 
vecinei noastre care stătea cel mai aproape de noi (de fapt, 
acest cel mai aproape însemna la câţiva zeci de kilometri 
depărtare), Rosemary Livingston -, o voce care suna mai 
abraziv decât de obicei, poate din cauza benzii zgâriate a 
casetei. Vai, cât de mult urăsc ideea de a mă vedea nevoită 
să ratez serata ta minunată! se auzi vocea alunecoasă a lui 
Rosemary. Eu şi Basil o să fim plecaţi. Dar Sage va fi 
încântată să poată participa - e nerăbdătoare. lar noul 
nostru vecin îţi transmite că va ajunge şi el. Pa-pa!“ 

Dar singura idee mai puţin plăcută decât aceea de a fi 
nevoită să stau în preajma miliardarului băgăcios şi 
plicticos Basil Livingston şi a snoabei de nevastă-sa, 
Rosemary, era ideea de a fi obligată să petrec, fie şi o 
secundă, cu Sage, fiica lor plină de fiţe - regina balului şi 
preşedinta emerită a Pep Club -, care m-a torturat timp de 
şase ani în gimnaziu şi liceu. Mai ales o Sage, cum spusese 
Rosemary, nerăbdătoare să participe. 

Dar cel puţin părea să ne mai rămână un moment de 
respiro înainte ca aceasta să ajungă, dacă petrecerea avea 
să fie o serată, şi nu o petrecere de după-amiaza. 

Marea mea dilemă era de ce fusese invitată familia 
Livingstone, având în vedere disprețul mamei mele faţă de 
felul cum reuşise Basil Livingston să-şi facă o parte din 
avere, adică în detrimentul altora. 

Pe scurt, ca un adevărat capitalist, Basil a folosit o parte 
din sumele pe care le administra pentru a cumpăra 
suprafeţe uriaşe din Platoul Colorado, transformându-le în 
terenuri petrolifere - inclusiv pământuri care erau 
considerate sfinte de către triburile indiene din zonă. 
Acestea erau unele dintre luptele pentru teritoriu la care 
făcuse aluzie Key. 

Cât despre invitaţia adresată acestui „nou vecin“ despre 
care vorbise Rosemary, la ce Dumnezeu se gândise mama? 
Ea niciodată nu fraternizase cu localnicii. Petrecerea 
aceasta aniversară începea să semene din ce în ce mai 
mult cu o scenă din Alice în Țara Minunilor: te puteai 
aştepta la orice. 


71 


lar următorul mesaj - vocea necunoscută a unui bărbat 
care vorbea cu accent german - nu a făcut decât să-mi 
confirme cele mai urâte temeri: 

„Grussgott, mein Liebchen, spuse bărbatul. Ich bedaure 
sehr... Ja, vă rog să-mi scuzaţi engleza, nu e prea bună. 
Sper să înţelegeţi toate semnificaţiile a ceea ce vă spun. 
Sunt vechiul dumneavoastră prieten, profesorul 
Wittgenstein din Viena. Mă surprinde foarte mult să aflu 
despre petrecerea dată în cinstei zilei dumneavoastră de 
naştere. Când aţi plănuit s-o ţineţi? Sper că veţi primi 
cadoul pe care vi l-am trimis pentru această zi importantă. 
V-aş ruga să-l deschideţi cât de curând pentru că ceea ce e 
înăuntru este fragil. Regret că nu pot ajunge - e un mare 
sacrificiu. În apărarea mea, pot spune doar că sunt obligat 
să particip la Turneul de Şah al Regelui, în India...“ 

Subit, am simţit din nou acel pumnal bine cunoscut cum 
mi se răsuceşte în suflet şi am apăsat butonul de pauză, 
apoi mi-am ridicat privirea spre Lily. Din fericire, în acele 
secunde, părea să fie cu gândurile în altă parte. Dar aveam 
impresia că existau prea multe indicii aici care trebuiau 
luate în considerare, cum ar fi, bunăoară, cel mai evident, 
şi anume „şahul“. 

Cât despre misteriosul „profesor Wittgenstein din 
Viena“, nu ştiu exact cât timp i-a luat mamei să se prindă 
sau lui Lily să ghicească. Dar, cu sau fără accent, mie, 
uneia, mi-a luat exact douăsprezece secunde să înţeleg ce 
înseamnă acele „semnificaţii“, inclusiv cine era apelantul. 

Adevăratul Ludwig von Wittgenstein - eminentul filosof 
austriac - era mort de mai bine de cincizeci de ani. Era 
cunoscut pentru lucrările sale de neînțeles, cum ar fi 
Tractatus. Dar mai importante erau cele două texte 
obscure pe care Wittgenstein le-a tipărit fără ca nimeni să 
ştie şi pe care le-a dat studenţilor săi de la Universitatea 
Cambridge din Anglia. Acestea erau două caiete mici, cu 
coperţi din hârtie, una maronie, iar cealaltă albastră, de 
unde şi numele lor - Caietul Albastru şi Caietul Maro. 
Subiectul acestor caiete erau jocurile de limbaj. 

Eu şi Lily îl cunoşteam pe cel care era un fan devotat al 


72 


acestor jocuri şi care şi publicase nişte tratate, inclusiv pe 
marginea acestor texte wittgensteiniene. Schepsisul era că 
şi el se născuse cu aceeaşi ciudăţenie genetică, având un 
ochi albastru şi unul căprui. Acesta era nimeni altul decât 
unchiul Slava: Dr. Ladislaus Nim. 

Ştiam că mesajul său scurt şi la obiect, cu acea voce 
schimbată, un unchi care nu folosea niciodată telefonul, 
trebuia să conţină un mesaj cu adevărat important, pe care 
doar mama l-ar înţelege. Poate e ceea ce a făcut-o să plece 
de acasă înainte ca invitaţii ei să ajungă. 

Dar dacă era ceva atât de periculos sau de supărător, de 
ce ar lăsa mesajul pe robot şi nu l-a şters? Mai mult, de ce 
Nim ar aduce vorba despre şah, un joc pe care mama îl 
ura? Un joc despre care habar nu avea? Având în vedere 
indiciile pe care el le lăsase, ce altceva ar mai putea să 
însemne? Se pare că acest mesaj nu era adresat doar 
mamei, ci mi-era adresat şi mie. 

Inainte să merg mai departe cu gândurile mele, Lily 
apăsase butonul de redare al robotului, iar eu mi-am primit 
astfel răspunsul: 

„Cât despre aprinderea lumânărilor de pe tortul tău - o 
voce pe care acum o ştiam ca fiind a lui Nim continuă cu 
acel accent vienez liniştitor -, eu îţi sugerez că ar fi timpul 
să înmânezi chibritul aprins altcuiva. Când pasărea 
phoenix se va ridica din nou din cenuşă, să ai grijă, că 
altfel o s-o păţeşti.“ 

„Bip bip! Sfârşitul casetei“, se auzi cârâitul robotului. 

Şi mulţumesc lui Dumnezeu, fiindcă nu mai eram 
capabilă să ascult mai multe! 

Nu putea fi o greşeală - pasiunea unchiului meu pentru 
jocurile de limbaj, toate acele coduri inteligente şi 
complicate ca „sacrificiu“, „Turneul Regelui“, „India“ şi 
„apărare“... Nu, acest mesaj era foarte clar legat de ceea 
ce avea să se întâmple aici, în această seară. Şi faptul că 
nu puteam să-mi dau seama la ce se referea echivala cu a 
executa acea irevocabilă şi fatală mutare: mutarea de final. 
Ştiam că trebuia să scap cât mai repede de caseta asta, 
înainte ca Vartan Azov, care stătea chiar lângă mine, sau 


73 


oricine altcineva, să aibă şansa de a rezolva acest mister. 

Am smuls caseta din aparat, m-am îndreptat spre foc şi 
am aruncat-o. În timp ce priveam cum se topea plasticul, 
adrenalina m-a invadat iarăşi, ca o fierbinţeală dureroasă 
care pulsa în fundul ochilor, ca şi cum m-aş fi uitat prea 
mult la un foc foarte strălucitor. 

Am închis ochii şi i-am strâns cu putere, încercând să 
arunc o privire înlăuntrul meu. 

Ultima partidă pe care am jucat-o în Rusia - acea partidă 
blestemată pe care mi-o lăsase mama aici cu doar câteva 
ore în urmă, în interiorul pianului nostru - era o variantă 
cunoscută în lumea şahului ca Apărarea Indiană a Regelui. 
Am pierdut această partidă acum zece ani, din cauza unui 
risc pe care mi l-am asumat mult prea devreme, un risc pe 
care niciodată nu ar fi trebuit să mi-l asum, din moment ce 
nu eram conştientă de toate implicaţiile sale. 

Care a fost acest risc pe care mi l-am asumat? Am 
sacrificat Regina Neagră. 

Iar acum ştiu, fără niciun dubiu, că uciderea tatălui meu 
în urmă cu zece ani avea legătură cu sacrificiul Reginei 
Negre pe care l-am făcut. A fost un mesaj care acum s-a 
întors să ne bântuie. În acest moment, ceva în mintea mea 
devenise la fel de limpede ca pătrăţelele albe şi negre de 
pe tabla de şah. 

Mama mea era într-un pericol uriaş - poate la fel de 
mare ca pericolul în care se aflase tatăl meu în urmă cu 
zece ani. Şi abia ce mi-a transmis mie acel chibrit aprins. 


74 


Aprinzătorii de cărbuni 


Ca toate celelalte grupări, Carbonarii, sau 
Aprinzătorii de Cărbuni, îşi revendică un trecut 
foarte îndepărtat... Societăţi similare cu aceasta 
se iveau în multe dintre ţările muntoase şi erau 
înconjurați de misticismul tipic unei astfel de 
societăţi. Loialitatea lor unii faţă de alţii şi faţă de 
societate era atât de mare, încât devenise cu 
timpul proverbială în Italia - „fidelitate de 
carbonar“... Pentru a nu fi asociaţi cu vreo 
organizaţie criminală, erau angajaţi în tăierea 
lemnelor şi fabricarea de cărbune. Se recunoşteau 
între ei cu ajutorul unor semne, prin gesturi şi prin 
pronunţarea numelui. 

CHARLES WILLIAM HECKETHORN, 

Societăţile secrete ale tuturor vârstelor şi țărilor 


Printre toate societăţile de acest gen din Italia, 
aceasta era cunoscută ca având obiectivele 
politice cele mai cuprinzătoare. La începutul anilor 
1820, devenise o putere recunoscută chiar şi de 
Franţa, Polonia sau Germania. Istoria acestor 
„Aprinzători de Cărbuni“, după spusele lor, 
începuse în Scoţia. 

ARKON DARAUL, O istorie a societăţilor secrete 


Deşi eu sunt doar pe jumătate scoţian, din mine 


a ieşit un scoţian desăvârşit. 
LORD BYRON, Donjuan, Cântul X 


75 


Viareggio, Italia 

15 august, 1822 

Era o căldură înăbuşitoare. Aici, sub soarele arzător al 
Toscanei, pe această întindere de plajă izolată de pe 
Coasta Ligurică, nisipul grunjos era atât de încins, încât la 
această oră târzie a dimineţii se puteau prăji ouă pe el. În 
depărtare, la îngemănarea orizontului cu apele mării, se 
iţeau din ape ca nişte apariţii lucitoare insulele Elba, 
Capraia şi micuța Gorgona. 

In mijlocul plajei străjuite de munții dimprejur, se 
adunase un grup mic de bărbați. Caii lor nu mai puteau 
suporta nisipul deja torid şi fuseseră lăsaţi lângă un pâlc 
de copaci din apropiere. 

George Gordon, Lord Byron, aştepta separat de ceilalţi. 
Se aşeză pe o stâncă neagră, izbită de valuri, pentru ca 
figura sa romantică, atât de faimoasă şi imortalizată în 
atâtea tablouri, să se profileze cât mai frumos pe fundalul 
lucitor al mării. De fapt, malformaţia congenitală a 
picioarelor sale pe care le ascundea aproape că îl 
împiedicase în această dimineaţă să-şi părăsească propria 
caleaşcă. Pielea sa de un alb palid, datorită căreia i se 
spunea „Alba“, era umbrită de o pălărie mare din paie. 

De aici, din nefericire, avea o privelişte totală asupra 
fiecărui detaliu al scenei macabre care se petrecea pe 
plajă. Căpitanul Roberts - cel care conducea nava lui 
Byron, Bolivar, şi care aştepta ancorată în golf - 
supraveghea activitatea oamenilor. Aceştia puneau de-un 
foc în aer liber. Aghiotantul lui Byron, Edward John 
Trelawney - supranumit  „Piratul“ atât din pricina 
înfăţişării sale sălbatice, frumoase şi întunecate, cât şi 
pentru pasiunile sale excentrice - tocmai instalase cuşca 
de metal pe post de cuptor. 

Cei şase soldaţi care-i însoțeau dezgropaseră cadavrul 
din mormântul său temporar. Trupul cu greu mai semăna a 
fiinţă omenească: faţa îi fusese mâncată de peşti, iar 
carnea putrezită era înnegrită sau vânătă. Identificarea 
cadavrului fusese posibilă după jacheta scurtă şi volumul 
de poezii din buzunar. 


76 


Acum aşezară cadavrul în cuşca de metal, deasupra 
crengilor şi lemnelor plutitoare pe care le culeseseră de pe 
plajă. Soldaţii aceştia erau necesari în astfel de cazuri de 
exhumare, fusese informat Byron, pentru a se asigura că 
întregul proces se derulează conform unor reguli şi că nu 
se expune nimeni febrei galbene care făcea în acea vreme 
ravagii pe coastă. 

Byron privi în timp ce Trelawney presăra vin, săruri şi 
ulei peste corp. Flacăra se înălţă spre cerul dimineţii 
precum un stâlp biblic al lui Dumnezeu. Un singur 
pescăruş dădu târcoale deasupra coloanei de foc, dar 
fusese alungat de strigătele oamenilor. 

Căldura nisipurilor, sporită şi de flăcările focului, făcea 
ca atmosfera ce-l înconjura pe Byron să pară ireală - 
sărurile dădeau flăcărilor o culoare nepământeană; chiar şi 
aerul părea să tremure, să se unduiască. Se simţea cu 
adevărat bolnav. Dar dintr-un motiv ştiut numai de el, nu 
se îndura să plece. 

Byron privea lung la flăcări, arătându-se dezgustat când 
cadavrul se despică sub intensitatea căldurii, iar creierii 
lui, striviţi de barele cuştii de fier, se scurseră şi începură 
să fiarbă, scoțând bulbuci, de parcă erau gătiţi intr-un 
cazan. Putea la fel de bine să fie o oaie. Ce privelişte 
degradantă! Preaiubitul lui prieten se transforma în 
cenuşă în faţa ochilor săi. 

Asta era, deci, moartea. 

„Cu toţii suntem morţi, într-un fel sau altul“, se gândi 
Byron cu amărăciune. Dar Percy Shelley trăise suficiente 
pasiuni cât pentru o viaţă întreagă, nu-i aşa? 

În aceşti ultimi şase ani, prin toate peregrinările lor, 
vieţile celor doi faimoşi poeţi se intersectaseră inextricabil. 
Incepând cu exilul autoimpus din Anglia - care se 
petrecuse în acelaşi an şi în aceeaşi lună pentru amândoi, 
dacă nu cumva şi din aceleaşi motive - şi timpul petrecut 
în Elveţia. Apoi Veneţia, pe care Byron o părăsise de doi 
ani; şi acum măreţul palat al lui Byron din apropiere de 
Pisa, de unde Shelley plecase cu câteva ore înainte de 
moartea sa. Amândoi fuseseră urmăriţi de moarte, vânaţi 


77 


şi hăituiţi, traşi în vârtejul nebun care luase naştere chiar 
în ajunul evadării lor din Albion. 

Apoi mai fusese şi sinuciderea primei soţii a lui Shelley, 
Harriet, în urmă cu şase ani, când Shelley fugise pe 
continent împreună cu Mary Godwin, care pe atunci avea 
şaisprezece ani, şi care acum era soţia lui. Apoi 
sinuciderea surorii vitrege a lui Mary, Fanny, care fusese 
abandonată în Londra alături de o mamă vitregă odioasă, 
când cei doi îndrăgostiţi evadaseră. Această lovitură fu 
urmată de moartea fiului cel mic al lui Percy şi Mary, 
William. lar anul trecut, la Roma, moartea prietenului şi 
idolului lui Shelley, „Adonais“, tânărul John Keats. 

Byron însuşi se refăcea după moartea fiicei sale de cinci 
ani, Allegra, fiica pe care o avusese cu sora vitregă a lui 
Mary Shelley, Claire. Cu câteva săptămâni înainte de a se 
îneca, Shelley îi spusese lui Byron că avusese o viziune: 
Percy o văzuse pe fiica moartă a lui Byron făcându-i semn 
să intre în mare pentru a i se alătura. Şi acum acest 
nefericit sfârşit pentru Shelley: întâi moartea în ape, acum 
moartea în foc. 

În ciuda căldurii sufocante, Byron simţi un fior rece pe 
şira spinării, amintindu-şi ultimele ore ale vieţii prietenului 
său. 

Într-o după-amiază târzie, pe data de 8 iulie, Shelley 
părăsise în goană palatul Lanfranchi al lui Byron din Pisa 
şi se dusese ţintă la micuța sa barcă, Ariel. În ciuda tuturor 
sfaturilor şi a bunului-simţ, fără să anunţe pe nimeni, 
Shelley pornise pe mare şi fusese surprins de o furtună în 
larg. „De ce? se întrebă Byron. Numai dacă nu era urmărit. 
Dar de către cine? Şi de ce?“ 

Totuşi, la prima vedere, aceasta părea a fi singura 
explicaţie - după cum înţelesese Byron pentru prima oară 
în acea dimineaţă. Byron îşi dăduse brusc seama de ceva 
ce ar fi trebuit să vadă mai demult: înecarea misterioasă a 
lui Percy Shelley nu fusese un accident. Avea legătură cu 
ceva de care cineva avea nevoie şi se afla în acea barcă. 
Byron nu avea niciun dubiu că, în momentul în care vor 
scoate barca din ape, vor observa că fusese prădată, poate 


78 


de vreo felucă sau de o altă ambarcaţiune de dimensiuni 
mari care intenţionase să o aducă la bord. Dar, de 
asemenea, îşi dădu seama că nu găsiseră ceea ce căutau. 

Pentru că, aşa cum realiza Byron în acea dimineaţă, 
Percy Shelley, un om care nu crezuse niciodată în viaţa de 
după moarte, se poate să fi transmis un ultim mesaj de 
dincolo de mormânt. 

Byron se întoarse cu spatele la oamenii care erau 
preocupaţi cu înteţirea focului pentru ca aceştia să nu 
observe când el îşi scoase, surescitat, portmoneul în care 
păstra volumul subţire de poezii al lui John Keats, publicat 
cu puţin înainte ca acesta să moară la Roma. 

Cartea aceasta îmbibată de apă fusese găsită asupra 
cadavrului, exact aşa cum fusese lăsată de către Shelley 
ultima oară: îndesată în buzunarul jachetei sale mici şi 
neîncăpătoare, ca de şcolar. Era încă deschisă şi 
însemnată în locul unde Shelley citise poemul preferat, 
Căderea lui Hyperion, despre bătălia mitologică dintre 
Titani şi zeii noi conduşi de Zeus, care în curând aveau să-i 
înlocuiască. După acest război mitologic pe care orice elev 
îl cunoştea, numai Hyperion, zeul soarelui şi ultimul dintre 
Titani, mai supravieţuise. 

Era un poem care nu îi prea plăcea lui Byron, iar lui 
Keats nu-i plăcuse nici atât cât să-l termine. Dar lui Byron i 
se păru ciudat că Shelley alesese să păstreze aproape cu 
atâta disperare această carte, chiar şi când fusese 
ameninţat de o moarte iminentă. Cu siguranţă exista un 
motiv pentru care subliniase aceste versuri: 


Deodat’ se-avântă către Hyperion, scânteietorul; 
A sale robe-nvăpăiate fâlfăind în urmă-i, 
Și slobozi un vuiet de foc ce se aprinde. 


În acest final brusc al poemului, un poem al cărui destin 
va fi acela de a rămâne pentru totdeauna neterminat, zeul 
soare pare să-şi dea foc şi să dispară în aceste flăcări şi în 
uitare, cam cum se petrecuse şi cu pasărea phoenix. Cam 
ca şi sărmanul Percy, nimicit de flăcări. 


79 


Dar cel mai ciudat lucru, un lucru pe care nimeni nu-l 
observase atunci când găsiseră cartea, era că exact în 
locul unde Keats terminase poemul, Shelley desenase ceva 
ce semăna cu o intalie, cu un însemn. Cerneala fusese 
ştearsă aproape în totalitate de apa sărată a mării, dar 
Byron era sigur că putea să cerceteze desenul mai 
îndeaproape şi să-şi dea seama ce reprezintă. De aceea 
adusese cartea în această dimineaţă. 

Rupse foaia din volum şi îl aşeză cu grijă înapoi, studiind 
cu atenţie liniile desenului făcut pe margine de prietenul 
său. Shelley desenase un triunghi cu trei cercuri în 
interior, fiecare colorat diferit. 

Byron cunoştea aceste culori foarte bine, din mai multe 
motive. În primul rând, pentru că erau culorile lui, culorile 
blazonului familiei scoțiene pe linie maternă, a cărei istorie 
se pierdea în negura timpului, chiar înainte de cucerirea 
normandă. Totuşi, acest lucru nu l-a ajutat niciodată pe 
Byron, în toată şederea lui în Italia, atunci când le afişa 
mândru pe caleaşca sa enormă, o caleaşcă făcută după 
modelul celei a răposatului împărat al Franţei, Napoleon 
Bonaparte. Pentru că Byron ştia mai bine decât oricine că 
aceste culori însemnau mult mai mult din punct de vedere 
ezoteric. 

Cele trei sfere pe care Shelley le desenase în interiorul 
triunghiului erau colorate în negru, albastru şi roşu. 
Negrul reprezenta cărbunele, ceea ce înseamnă Credinţa. 
Albastru reprezenta fumul, adică Speranța.  Roşul 
simboliza flăcările, şi anume Milostenia. Împreună, cele 
trei culori reprezentau ciclul vieţii focului. lar aici - 
desenate astfel, într-un triunghi, simbolul universal pentru 
Foc - reprezentau distrugerea lumii vechi pe care Sfântul 
Evanghelist loan o profeţise în Apocalipsă, şi instaurarea 
unei noi ordini a lumii. 

Chiar acest simbol - cele trei cercuri colorate în 
interiorul unui triunghi echilateral - fusese ales şi ca 
blazon al unei organizaţii secrete care îşi propusese să 
instaureze o nouă ordine în lume, cel puţin aici, în Italia. 
Îşi spunea Carbonarii - Aprinzătorii de Cărbuni. 


80 


În perioada de douăzeci şi cinci de ani care a urmat 
Revoluţiei Franceze, teroarea şi cuceririle care aproape au 
sfâşiat întreaga Europă, circula un singur zvon mai 
înfricoşător decât izbucnirea unui război. Şi acel zvon 
vorbea despre insurecție internă, o insurecție care cerea 
independenţa totală faţă de orice stăpâni din afară, faţă de 
orice conducere. 

În timpul ultimilor doi ani, George Gordon, Lord Byron, 
împărţise aceeaşi casă cu amanta sa venețiană, Teresa 
Guiccioli, o femeie căsătorită care avea jumătate din vârsta 
lui. Tânăra fusese exilată din Veneţia împreună cu fratele, 
vărul şi tatăl său, mai puţin încornoratul ei soţ. 

Aceştia erau faimoşii Gambas - Gambitti - cum erau 
numiţi în presa de scandal, membri sus-puşi ai organizaţiei 
Carbonarilor, acelaşi grup care a jurat duşmănie veşnică 
tuturor formelor de tiranie - deşi eşuaseră în încercările 
lor, în timpul ultimului Carnaval, de a-i alunga pe 
conducătorii austrieci din nordul Italiei. În schimb, 
Gambas fuseseră ei înşişi exilați din trei oraşe italiene 
consecutiv. lar Byron îi urmase de fiecare dată. 

Acesta era motivul pentru care orice contact pe care 
Byron îl avea acum, fie întâlnirile faţă în faţă pe care le 
avea sau chiar şi scrisorile pe care le trimitea, erau cu 
mare atenţie urmărite şi raportate celor trei stăpâni ai 
Italiei: Habsburgii în partea de nord, Bourbonii din Spania 
în partea de sud şi Vaticanul însuşi în centrul Statelor 
Papale. 

Lordul Byron era şeful secret al Cacciatori Mericani - 
Americanii - aşa cum era cunoscută societatea aceasta 
secretă. Finanţa din propriii bani cumpărarea de arme, 
praf de puşcă şi alte bunuri pentru a le furniza mişcărilor 
recente ale Carbonarilor. 

Îi furnizase prietenului său, Ali Paşa, noua armă secretă 
pentru a o folosi în rebeliunile împotriva turcilor - carabina 
cu repetiţie -, o armă pe care Byron o comandase în 
America special pentru paşa. 

Iar acum Byron sprijinea financiar Hetairia ton Philikon, 
sau Societatea Prietenilor - un grup secret care dorea 


81 


alungarea otomanilor din Grecia. 

Lord Byron era, cu siguranţă, un om de care imperialiştii 
aveau de ce să se teamă - un duşman implacabil al 
tiranilor şi al regimurilor lor. Puterile înţeleseseră că el era 
elementul pe care o astfel de insurecție şi-l dorea. Şi era 
suficient de bogat ca să facă asta. 

Insă în ultimul an, toate aceste trei insurecţii fuseseră 
înăbuşite cu brutalitate, uneori chiar la propriu. Într- 
adevăr, după ce Ali Paşa murise cu şapte luni în urmă, 
Byron auzise că fusese îngropat în două locuri diferite: 
corpul la Ianina, iar capul la Constantinopol. Şapte luni. De 
ce oare îi luase atât de mult timp să vadă lucrurile astea? 
Până în acea dimineaţă. 

Trecuseră aproape şapte luni de la moartea paşei şi nu 
primise niciun semn... La început, Byron crezuse că era 
vorba despre o schimbare de plan. Mai ales că multe se 
schimbaseră în ultimii doi ani de când Ali fusese izolat la 
Ianina. Dar paşa jurase că, dacă s-ar fi întâmplat vreodată 
să se afle la ananghie, l-ar fi găsit prin orice mijloace 
posibile pe Byron prin intermediul Serviciului său Secret - 
care era, până una-alta, cea mai extinsă şi mai puternică 
organizaţie de acest tip din istorie. 

Dacă acest lucru s-ar fi dovedit imposibil, atunci, în 
ultimele ore de viaţă pe care le-ar fi avut paşa, s-ar fi 
autodistrus în interiorul fortăreței Demir Kule - împreună 
cu averea sa, moştenitorii săi şi chiar împreună cu 
preaiubita şi frumoasa Vasiliki - înainte să cadă în mâinile 
vreunui turc. 

Dar acum Ali Paşa era mort, iar din ce se auzise, 
fortăreaţa Demir Kule fusese cucerită. În ciuda tuturor 
eforturilor lui Byron de a afla ce se întâmplase cu Vasiliki 
sau cu ceilalţi care fuseseră duşi la Constantinopol, nu 
putuse să afle nimic. Nici nu primise obiectul acela pe care 
ar fi trebuit să-l primească şi de care trebuia să aibă grijă 
atât el, cât şi Carbonaria. 

Cartea de versuri a lui Percy părea să deţină singurul 
indiciu la îndemână. Dacă Byron citise corect, doar 
jumătate din mesaj se găsea în triunghiul pe care-l 


82 


desenase. Cealaltă parte a mesajului era însuşi poemul: 
pasajul subliniat de Percy în poemul Căderea lui Hyperion 
de Keats. Dacă punea cele două indicii cap la cap, mesajul 
ar fi acesta: 

Vechiul Zeu al Soarelui va fi distrus de o flacără mult 
mai puternică - o flacără eternă. 

Dacă într-adevăr aşa era, atunci Byron însuși era cel 
care trebuia să se teamă cel mai mult. Trebuia să 
acţioneze, şi asta cât mai repede. Dacă Ali Paşa murise şi 
nu primise nicio veste de la supraviețuitorii care îi fuseseră 
cei mai apropiaţi, Vasiliki, sfetnicii săi, Serviciul Secret, 
şeicii Bektaşi -, dacă Percy Shelley fusese urmărit de la 
palatul lui Byron din Pisa şi obligat să se avânte în furtună 
şi să-şi găsească moartea, astea nu puteau să însemne 
decât un singur lucru: toată lumea credea că piesa de şah 
ajunsese la destinaţie, că Byron o primise - toată lumea, în 
afară de cei care scăpaseră de la Ianina. 

Şi ce se întâmplase cu Regina Neagră? 

Byron trebuia să plece de acolo, să se gândească la un 
plan înainte ca toţi ceilalţi să ajungă la bord cu cenuşa lui 
Percy. S-ar putea chiar să fie deja prea târziu. 

Byron mototoli în mână pagina ce conţinea mesajul. 
Afişând expresia lui obişnuită de superioritate, se ridică de 
pe stâncă şi înaintă şchiopătând de durere până în dreptul 
focului pe care Trelawney încă îl înteţea. Trăsăturile 
întunecate ale acestui „Corsar Cockney“ erau acum şi mai 
întunecate din cauza funinginii, iar cu dinţii sclipitor de 
albi şi cu mustăţile acelea lungi bărbatul părea mai 
degrabă nebun. Byron se cutremură când aruncă foaia 
mototolită în foc, însă o făcu cu un gest de indiferenţă. Se 
asigură că hârtia arsese înainte de a se întoarce şi a le 
vorbi celorlalţi. 

— Să nu repeti farsa aceasta şi cu mine, spuse el. Mie 
să-mi lăsaţi rămăşiţele să putrezească acolo unde vor vrea. 
Acest ritual păgân al unui poet mort, trebuie să 
mărturisesc, m-a cam tulburat. Am nevoie să-mi limpezesc 
gândurile, să-mi spăl imaginea aceasta odioasă din minte. 

Se întoarse la mal şi, cu un semn scurt din mână prin 


83 


care îl înştiinţă pe căpitanul Roberts că urmau să se 
întâlnească la bord, aşa cum stabiliseră, Byron îşi aruncă 
pălăria de paie, îşi scoase cămaşa şi plonjă în mare, 
făcându-şi loc printre valuri cu forţă. Apele erau deja calde 
ca sângele din vine la ora aceea a dimineţii târzii; soarele îi 
scălda pielea albă. Ştia că nu avea de înotat decât un 
kilometru şi ceva până la Bolivar - distanţa asta nu 
reprezenta nimic pentru un bărbat care traversase înot 
Strâmtoarea Dardanele, însă va fi o cale suficient de lungă 
pentru a-l ajuta să-şi limpezească mintea. Dar deşi ritmul 
braţelor sale şi apa mării care îi lipăia umerii îl ajutau să 
se mai adune, gândurile nu-i dădeau pace: oricât de mult s- 
ar fi străduit şi oricât de improbabil i se părea, exista o 
singură persoană la care se putea gândi că s-ar putea 
referi mesajul lui Shelley, o singură persoană care ar putea 
deţine indiciul legat de soarta comorii dispărute lui Ali 
Paşa. Byron însuşi nu o întâlnise niciodată, dar îi cunoştea 
reputaţia. 

Era italiancă prin naştere, o văduvă înstărită. Pe lângă 
averea ei, Lord Byron ştia că propria avere, considerabilă 
de altfel, părea insignifiantă. Fusese cândva cunoscută în 
toată lumea, deşi acum trăia în semiizolare aici, în Roma. 
Dar se spune că în tinereţe luptase cu mult curaj, cu arma 
în mână, pentru eliberarea ţării ei de sub dominaţia 
puterilor străine, exact cum Byron şi Aprinzătorii de 
Cărbuni încercau să facă acum. 

În ciuda contribuţiei acestei femei la măreaţa cauză a 
libertăţii, ea fusese cea care dăduse naştere ultimului 
dintre titani, după cum îl descrisese Keats: fiul său era un 
tiran imperialist al cărui regim, deşi scurt, terorizase 
întreaga Europă. De fapt, fiul acestei femei nu făcuse 
altceva decât să sădească în lume, din nou, cu forţă, 
sămânţa fertilă şi virulentă a monarhiei. Murise în urmă cu 
un an, în suferinţă şi anonimat. 

Byron simţea soarele arzându-i spatele şi se forţă să 
ajungă cât mai repede la bordul navei sale. Dacă nu se 
înşela, nu mai avea mult timp la dispoziţie pentru a-şi pune 
planul în aplicare. 


84 


Şi lui Byron nu i se păru o ironie mai mare decât faptul 
că dacă acest fiu al văduvei romane ar fi trăit, astăzi, 15 
august, ar fi fost ziua lui de naştere - o zi comemorată în 
întreaga Europă în ultimii cincisprezece ani până la 
moartea sa. 

Femeia despre care Lord Byron credea că deţine cheia 
găsirii Reginei Negre a lui Ali Paşa era mama lui 
Napoleon: Letizia Ramolino Bonaparte. 


Palazzo Rinuccini, Roma 
8 septembrie, 1822 

Aici [în Italia] nu se mai simt decât scânteierile 
vulcanului, iar pământul e încă fierbinte, aerul încărcat... 
minţile oamenilor sunt în deplin freamăt, ceea ce nimeni 
nu ştie unde va duce... Vremea regelui va apune în 
curând. Sângele se va vărsa în potopuri precum apa, iar 
lacrimile vor împânzi ochii; dar popoarele vor câştiga 
bătălia, într-un final. Eu nu voi trăi s-o văd, dar o prevăd. 

LORD BYRON 


Era o dimineaţă călduroasă şi înmiresmată, dar Madame 
Mere aranjase ca în toate şemineurile din palat să ardă 
focul, iar lumânările să fie aprinse în fiecare încăpere. 
Covoarele scumpe Aubusson fuseseră toate curățate, 
sculpturile pe care le făcuse Canova faimoşilor ei copii 
fuseseră toate şterse de praf. Servitorii erau toţi îmbrăcaţi 
în verde şi auriu, iar fratele său, cardinalul Joseph Fesch, 
va sosi în curând de la palatul său din apropiere, Palazzo 
Falconieri, pentru a întâmpina oaspeţii pe care ea îi invita 
acasă o dată pe an, în aceeaşi zi. Pentru că astăzi era o zi 
importantă în calendarul sfânt, o zi pe care Madame Mere 
a jurat că o va onora întotdeauna: Naşterea Fecioarei 
Maria. 

Ţinea acest ritual de mai bine de cincizeci de ani, de 
când îi jurase acest lucru Sfintei Fecioare. Până una-alta, 
până şi fiul ei fusese născut de ziua Adormirii Maicii 
Domnului. Acel bebeluş, a cărui naştere venise prea 
devreme, când ea, tânăra Letizia, de doar optsprezece ani, 
pierduse deja alţi doi copii înainte. Aşa că promisese 


85 


Sfintei Fecioare că de atunci încolo o va onora şi îi va 
închina propriii copii. 

Deşi tatăl insistase să numească bebeluşul Neapolus, 
după un martir obscur al Egiptului, în loc de Carlo-Maria, 
aşa cum voia Letizia, aceasta a hotărât ca toate fiicele sale 
să poarte prenumele Maria: Maria Anna, cea care mai 
târziu va fi cunoscută drept Elisa, Marea Ducesă de 
Toscana, Maria Paula, numită Paulina, Prinţesa Borgheză, 
şi Maria Annunziata, mai târziu numită Carolina, regină a 
Napoliului. Iar ele îi spuneau ei, Madame Mere - Doamna 
Mamă. 

Regina Raiului le binecuvântase, într-adevăr, pe toate 
fetele cu sănătate şi frumuseţe, în timp ce pe fratele lor, 
care mai târziu va fi cunoscut ca Napoleon, l-a 
binecuvântat cu bogăţie şi putere. Dar niciuna dintre 
acestea nu avea să dureze. Toate aceste daruri se 
evaporaseră în neant, aşa cum ceața de pe insula Corsica, 
locul ei de naştere, se risipea dimineaţa. 

Acum, în timp ce Madame Mere se plimba printre florile 
şi lumânările aprinse din încăperile enorme ale palatului 
său roman, ştia că nici această lume nu va dura mult. 
Madame Mere ştia, cu inima plină de emoție, că acest 
omagiu închinat Fecioarei Mana s-ar putea să fie ultimul. 
Era o femeie bătrână, aproape singură, familia îi murise 
aproape în întregime sau se împrăştiase, era îmbrăcată în 
eternele sale veştminte de doliu, într-un mediu străin, 
înconjurată de lucruri efemere: averi, bunuri, amintiri. 

Dar una dintre acele amintiri se întorsese s-o bântuie. 

Pentru că în acea dimineaţă, Letizia primise o scrisoare 
de la cineva despre care nu mai auzise nimic de mulţi ani, 
în tot timpul existenţei şi apoi căderii Imperiului 
Bonaparte, de când Letizia şi familia ei plecaseră de pe 
insula Corsica acum aproape treizeci de ani. Scrisoarea 
venea de la cineva pe care Letizia îl credea mort. 

Letizia scoase hârtia din corsajul rochiei sale negre şi o 
mai citi o dată, poate pentru a douăzecea oară de când o 
primise în acea dimineaţă. Nu era semnată, dar ştia foarte 
bine cine o scrisese. Era scrisă în dialectul străvechi 


86 


tifinagh, limba tamasheq a berberilor tuaregi din 
adâncurile Saharei. Această limbă fusese întotdeauna un 
cod secret pe care o singură persoană o folosea pentru a 
putea comunica cu familia sa. 

Din acest motiv, Madame Mere a trimis să fie adus de 
urgenţă fratele său, cardinalul, pentru a sosi înaintea 
celorlalţi invitaţi. Şi pentru a o aduce cu el şi pe 
englezoaică, cealaltă Maria care se întorsese recent la 
Roma. Numai aceşti doi oameni ar fi putut s-o ajute pe 
Letizia în această cumplită ananghie. 

Pentru că acest om, căruia îi spuneau Șoimul, părea să fi 
înviat din morţi, iar Letizia ştia foarte bine ce era chemată 
să facă. 

În ciuda căldurii din camere, Letizia simţi acel fior 
răcoros atât de familiar care urca din adâncimile sufletului 
şi ale trecutului său, în timp ce citea din nou cele scrise în 
notițe: 

Pasărea de Foc s-a ridicat la ceruri. Cei Opt se întorc. 


Tassili n'Ajjer, Sahara 
Echinocţiul de toamnă, 1822 
Suntem nemuritori şi, nu uita, 
Suntem veşnici, iar pentru noi trecutul 
Este, cum e viitorul, prezent. 
LORD BYRON, Manfred. 


Charlot stătea pe stânca înaltă, supraveghind vastul 
deşert roşu. Mantia sa albă şi lungă îi flutura pe lângă trup 
în vânt, precum aripile unei păsări mari. Avea părul lung 
de culoarea nisipului din jur. Niciunde altundeva în lume 
nu puteai găsi un alt deşert care să aibă această culoare: 
culoarea sângelui. Culoarea vieţii. 

Acest loc era neprimitor, undeva sus, pe o stâncă în 
adâncurile Saharei, un loc unde numai caprele sălbatice şi 
vulturii aleg să vieţuiască. Nu a fost însă întotdeauna aşa. 
În spatele lui, pe pereţii stâncilor munţilor Tassili ce 
născuseră legende, puteai găsi gravuri şi picturi vechi de 
cinci mii de ani - pământ de Siena ars, ocru, lut roşu, alb -, 


87 


picturi care povesteau istoria acestui deşert şi a celor ce 
au populat cândva aceste locuri, pierduţi în negura 
timpului, o poveste care încă nu se încheiase. 

Acesta era locul de naştere, ceea ce arabii numeau 
watan, sau ţinutul natal, deşi nu mai fusese în aceste locuri 
de când era doar un bebeluş. Aici s-a născut viaţa, se gândi 
Charlot. El s-a născut în Joc. Şi tot aici, poate, se va şi 
sfârşi Jocul, odată ce el avea să rezolve misterul. De aceea 
se întorsese pe aceste meleaguri sălbatice străbune, pe 
această întindere copleşitoare de lumină şi secrete 
întunecate: pentru a afla adevărul. 

Berberii din deşert credeau că el era cel care primise 
această menire. Naşterea sa fusese prevestită. Cea mai 
veche legendă a berberilor povestea despre naşterea unui 
copil înainte de timpul său, cu ochi albaştri şi păr roşcat, 
cel care va avea darul Viziunii. Charlot închise ochii şi 
trase în piept aroma acestui loc, mirosul de sare şi cinabru, 
ceea ce-i trezi cea mai puternică amintire pe care o avea. 

Fusese aruncat în această lume în mod crud şi zbierând. 
Mama lui, Mireille, o orfană de şaisprezece ani, plecase de 
la mănăstirea din Pirineii basci şi traversase două 
continente până în adâncurile lumii, pentru a păstra un 
secret periculos. Ea era ceea ce se numea thayyib, o 
femeie care a cunoscut o singură dată un bărbat: pe tatăl 
lui. Naşterea lui Charlot, aici, pe stâncile roşietice din 
Tassili, fusese moşită de un prinţ berber, acoperit cu un 
văl indigo şi cu pielea cu nuanţe albăstrii, unii dintre acei 
„oameni albaştri“ ai tuaregilor Kel Rela. El se numea 
Shahin, şoimul deşertului, cel care avea să-i fie părinte, 
naş şi mentor acestui copil ales. 

De-a lungul deşertului întins din faţa ochilor săi, atât cât 
Charlot putea cuprinde cu privirea, nisipurile roşii şi 
tăcute se mişcau aşa cum o făcuseră timp de veacuri 
întregi, călătorind neliniştite precum o fiinţă, nisipuri care 
păreau a fi parte din el, nisipuri care puteau şterge toate 
amintirile... 

Toate amintirile, în afară de amintirile lui. Teribila 
putere a lui Charlot de a-şi aminti totul îl urmărea peste 


88 


tot, chiar şi amintirile acelor lucruri care nu se 
întâmplaseră încă. Când era copil, i se spunea Micul 
Profet. Prevăzuse ridicarea şi căderea imperiilor, viitorul 
marilor oameni ca Napoleon sau Alexandru al Rusiei, ori 
viitorul adevăratului său tată pe care îl întâlnise o singură 
dată: prinţul Charles-Maurice de Talleyrand. 

Memoria lui Charlot fusese întotdeauna ca un izvor din 
care ţâşnea apa. Putea să prevadă, dar nu putea să 
împiedice. Pentru că, bineînţeles, cea mai mare 
binecuvântare poate fi şi cel mai mare blestem. 

Pentru el, aceasta era ca un joc de şah, când orice 
mutare pe care o face cineva generează o puzderie de alte 
posibilităţi de mutare, dar care ascund o strategie, la fel de 
neînduplecată ca şi destinul, care te mână numai şi numai 
înainte. Ca un joc de şah, ca picturile murale de pe stânci, 
ca nisipurile veşnice - pentru el, trecutul, prezentul şi 
viitorul sunt întotdeauna aici, împreună. 

Pentru că Charlot se născuse, după cum se prevestise, 
sub privirea zeiţei antice, Regina Albă, a cărei imagine 
fusese pictată în firida măreţului perete de stânci. Era 
cunoscută de toate culturile şi în toate timpurile. Plutea 
deasupra lui ca un înger răzbunător, cioplit în înălţimea 
lespezii lucitoare. Tuaregii o numeau Q'ar - Cărăuşul. 

Ea era cea care, se spunea, umplea cerul cu stele 
strălucitoare noaptea. Şi tot ea fusese cea care aşezase 
Jocul pentru prima dată pe albia adamantină. Charlot 
călătorise peste mări pentru a-şi arunca ochii asupra ei 
pentru prima oară de când se născuse. Doar ea, se spunea, 
putea să dezvăluie celui ales secretul din spatele Jocului. 


Charlot se trezi înainte de răsăritul soarelui şi se 
dezbrăcă de djellaba de lână cu care se acoperise în timpul 
nopţii. Ceva nu era în regulă, însă nu-şi putea da seama ce 
anume. 

Aici, în acest loc la care cu greu puteai ajunge din valea 
de dedesubt, după patru zile de căţărare pe un teren 
anevoios, se pusese la adăpost şi ştia că era bine ascuns. 
Doar gândul că ceva nu era în ordine nu-i dădea pace. 


89 


Se ridică din patul său improvizat ca să vadă mai bine. 
Înspre est, către Mecca, putea distinge o dungă subţire 
roşiatică, ce se întindea de-a lungul întregului orizont, 
anunțând răsăritul soarelui. Însă nu era încă suficientă 
lumină pentru a distinge cele înconjurătoare. În timp ce 
şedea în tăcere, pe vârful stâncii, Charlot auzi un zgomot 
la doar câţiva metri depărtare. La început, părea un pas 
domol peste pietriş, apoi sunetul respirației unui om. 

Era îngrozit de faptul că putea să facă o mişcare greşită. 

— Al-Kalim, eu sunt, vorbi cineva în şoaptă, deşi nu era 
nici ţipenie de om care ar fi putut auzi la kilometri 
depărtare. 

Un singur om i se adresa cu Al-Kalim. 

— Shahin! exclamă Charlot. 

Simţi mâinile puternice strângându-i încheieturile, 
mâinile celui care fusese întotdeauna şi mamă, şi tată 
pentru el, şi frate şi mentor. Dar cum de m-a găsit? se 
întrebă Charlot. Şi de ce şi-a riscat Shahin viaţa, 
traversând deşertul şi mările pentru a ajunge în acest 
canion neprimitor pe timpul nopţii? Pentru a ajunge 
înainte de răsăritul soarelui? Ceea ce l-a adus aici trebuia 
să fie de o urgenţă ce depăşea orice imaginaţie. 

Dar mai important era: Cum de Charlot nu prevăzuse 
asta. 

Soarele se ivi la orizont, prăvălindu-şi lumina rozalie 
peste dunele de nisip din depărtări. Shahin ţinea mâinile 
lui Charlot strâns într-ale sale, de parcă nu se îndura să le 
dea drumul. După o lungă tăcere, îl eliberă pe Charlot din 
strânsoare şi îşi dădu la o parte vălul său indigo. 

În lumina trandafirie, Charlot putu să vadă pentru prima 
dată trăsăturile aspre, ca de vultur, ale lui Shahin. Dar 
ceea ce văzu pe acel chip îl înspăimântă. In toţi cei 
douăzeci şi nouă de ani de viaţă, Charlot nu-l văzuse 
niciodată pe mentorul său arătând vreo emoție, cu atât mai 
puţin emoția pe care acum o putea citi în privirea lui 
Shahin: suferinţa. 

„De ce nu putea Charlot să vadă în suflet?“ 

Însă Shahin se sforţă să vorbească. 


90 


— Fiul meu... începu el, aproape înecându-se. 

Deşi Charlot îl considerase întotdeauna pe Shahin ca 
fiind părintele său, era prima dată când bătrânul i se 
adresa astfel. 

— Al-Kalim, continuă Shahin, nu te-aş ruga să-ţi foloseşti 
marele dar pe care ţi l-a oferit Allah, darul Viziunii, dacă 
aceasta nu ar fi o situaţie de viaţă şi de moarte. S-a 
petrecut o criză şi din pricina ei m-am văzut nevoit să 
traversez marea din Franţa. Ceva de mare valoare se poate 
să fi căzut în mâinile unor răufăcători, ceva despre care 
am aflat abia acum câteva luni... 

Charlot, cu spaima ce-i încleştase inima, înţelese că, 
dacă Shahin venise după el, aici în deşert, acea criză 
trebuie să fi fost într-adevăr foarte gravă. Însă cuvintele pe 
care le rosti Shahin în continuare fuseseră şi mai şocante. 

— Are de-a face cu fiul meu, adăugă el. 

— Fiul... tău? repetă Charlot, temându-se că nu a auzit 
bine. 

— Da, am un fiu. Este preaiubit, îi spuse Shahin. Şi la fel 
ca tine, a fost ales pentru a duce viaţa pe care o duce. De 
la o vârstă fragedă, a fost iniţiat în acest ordin secret. 
Aproape îşi încheiase perioada de iniţiere - mai devreme -, 
căci el are doar paisprezece ani. Acum şase luni, am primit 
de veste că s-a petrecut o criză; fiul meu a fost trimis într-o 
misiune importanţă de către şeic - Pir-ul ordinului - pentru 
a încerca să împiedice această criză. Dar se pare că băiatul 
nu a ajuns la destinaţie. 

— Ce misiune avea? Şi care era destinaţia? întrebă 
Charlot, deşi realiza, într-un moment de panică, faptul că 
era prima oară în viaţa lui când punea astfel de întrebări. 

Cum de nu cunoştea deja răspunsul? 

— Fiul meu şi un însoțitor trebuiau să ajungă la Veneţia, 
răspunse Shahin, deşi îl privea într-un fel ciudat pe 
Charlot, de parcă se mira că el nu avea cunoştinţă de asta. 
Avem toate motivele să credem că fiul meu, Kauri, şi 
însoţitorul său au fost răpiți. Shahin făcu o pauză, apoi 
adăugă: Am aflat că aveau la ei o piesă din Serviciul 
Montglane. 


91 


92 


Apărarea indiană a regelui 


[Apărarea indiană a regelui] este considerată a 
fi cea mai complexă şi interesantă dintre toate 
apărările indiene... Teoretic, albul ar trebui să 
deţină avantajul pentru că poziţia sa e mai liberă. 
Dar poziţia negrului este puternică şi plină de 
posibilităţi de mutare; un jucător tenace ştie să 
facă minuni cu această apărare. 

FRED REINFELD, 
Cartea completă a deschiderilor în şah 


Negrul va... permite Albului să-şi creeze o 
apărare puternică a pionilor şi să pornească la 
atac. Alte trăsături comune sunt încercările 
negrului de a deschide în diagonală şi de a ataca 
pionii de lângă Regele Negru. 

EDWARD R. BRACE, O istorie ilustrată a şahului 


Tăcerea fusese spulberată de sunetul lemnului ce era 


despicat. 


Din locul unde mă aflam, lângă şemineu, am privit în 
cealaltă parte a camerei şi am văzut că Lily deconectase 
telefonul, scoțând firele încâlcite din sertar; acum erau 
împrăştiate pe toată suprafaţa biroului. Vartan şi Key 
continuau să se uite la Lily care se chinuia să forţeze 
sertarul cu deschizătorul de scrisori în formă de pumnal. 


După cum pârâia lemnul, se pare că Lily îl distrugea. 


— Ce faci? am întrebat eu alarmată. Biroul ăsta are 


peste o sută de ani. 


— Urăsc să distrug suvenirele colonizării britanice, cred 


93 


că înseamnă foarte mult pentru tine, spuse mătuşa. Totuşi, 
eu şi mama ta am găsit mai de mult nişte obiecte deo 
valoare inestimabilă ascunse în aceste sertare care erau 
încuiate cum e ăsta. Trebuie să fi ştiut că aşa ceva mi-ar 
trezi interesul. 

Continua să vandalizeze sertarul. 

— Biroul este mult prea fragil ca să păstrăm ceva de 
valoare în el, am subliniat eu. E doar o cutie din lemn uşor, 
cu sertare, susţinut de nişte picioare gata să se 
prăbuşească oricând, genul pe care ofiţerii britanici le luau 
cu ei în campaniile din regiunile muntoase din defileul 
Khyber spre Kashmir şi le prindeau de măgari. Mai mult, 
de când mă ştiu, sertarul acela a fost întotdeauna încuiat. 

— Atunci e timpul să-l descuiem, insistă Lily. 

— Amin, făcu Key, înmânându-i prespapierul din piatră 
de pe birou. Ştii cum se spune: mai bine mai târziu decât 
niciodată. 

Lily apucă prespapierul şi lovi sertarul cu forţă. Am auzit 
lemnul crăpându-se, însă sertarul nu s-a deschis. 

Zsa-Zsa, înnebunită de atâta zgomot şi agitaţie, 
schelălăia frenetic şi sărea în sus pe lângă picioarele 
tuturor. Se auzea ca o colonie de şoareci care se 
scufundau în mare. Am luat-o de jos şi am vârât-o subrat, 
făcând-o să tacă pe moment. 

— Permiteţi-mi, se oferi politicos Vartan, luând uneltele 
din mâinile lui Lily. 

Înfipse deschizătorul de scrisori în golul dintre birou şi 
sertar şi îl lovi cu prespapierul, insistând până când lemnul 
cedă. Lily mai dădu un bobârnac mânerului şi sertarul se 
desfăcu. 

Vartan ţinea sertarul avariat în mâini şi îi studia părţile 
laterale şi baza, în timp ce Key îngenunche pe podea şi îşi 
vâri cât putu braţul prin gaura făcută. Pipăi înăuntru. 

— Nu simt nimic, spuse Key. Dar nu ajung până la capăt. 

— Permiteţi-mi, îşi repetă Vartan oferta, apoi puse jos 
sertarul, se aşeză lângă ea, vârându-şi şi el braţul prin 
crăpătură. A 

Se pare că nici el nu simţea nimic. În cele din urmă, îşi 


94 


scoase braţul şi ne privi pe toate trei fără nicio expresie pe 
faţă. 

— Nu am dat de nimic acolo, spuse Vartan, ridicându-se 
şi scuturându-şi mânecile de praf. 

Poate că eram eu suspicioasă din fire sau poate nervii 
mei erau întinşi la maximum, însă nu ştiu cum se face că 
nu l-am crezut. Lily avea dreptate. Ceva putea fi ascuns 
acolo. Până una-alta, aceste birouri trebuiau să fie uşoare 
pentru a fi transportate fără probleme, însă trebuiau să fie 
şi sigure. Timp de decenii, fuseseră folosite pentru a 
ascunde planuri de bătălie, strategii, mesaje secrete de la 
bazele militare, unităţi şi spioni. 

I-am întins-o pe Zsa-Zsa lui Lily şi am deschis sertarul de 
dedesubt, cotrobăind înăuntrul lui până când am găsit 
lanterna pe care o păstram acolo. I-am dat pe Vartan şi pe 
Key la o parte, m-am aplecat în faţă şi am plimbat lanterna 
în interiorul sertarului. Însă Vartan avusese dreptate: 
înăuntru nu era nimic. Dar atunci de ce fusese încuiat 
atâţia ani? 

Luasem sertarul avariat de pe jos şi începusem şi eu să-l 
studiez. Deşi nu mi se părea că ar lipsi ceva, am dat la o 
parte robotul telefonic şi toate instrumentele de pe birou şi 
l-am aşezat în mijloc, am scos şi celălalt sertar şi i-am 
vărsat conţinutul. Comparând cele două sertare, se pare că 
partea din spate a celui avariat era mai înaltă decât a 
celuilalt. 

l-am aruncat o privire lui Lily, care încă o ţinea pe 
neastâmpărata de Zsa-Zsa în braţe. A încuviinţat din cap, 
de parcă ar fi ştiut asta dintotdeauna. M-am întors apoi să 
mă confrunt cu Vartan Azov. 

— Se pare că aici e un compartiment secret, am spus. 

— Ştiu, făcu el în şoaptă. Mi-am dat seama de asta mai 
devreme. Dar m-am gândit că n-ar trebui să divulg asta. 

Vocea îi era tot politicoasă, dar zâmbetul acela rece îi 
reveni pe faţă, un zâmbet ca o avertizare. 

— N-ar trebui să divulgi asta? am repetat eu, nevenindu- 
mi să cred. 

— După cum ai spus chiar tu, acel sertar a fost de prea 


95 


mult timp încuiat. Nu avem idee ce se ascunde acolo, 
adăugă cu ironie, poate ceva de valoare, ca planurile de 
luptă ale Războiului din Crimeea. 

Asta nu era cu totul imposibil, având în vedere că tatăl 
meu crescuse în Crimeea sovietică, însă nu credeam totuşi 
că ar fi cu putinţă. Nici măcar nu era biroul lui. Şi deşi 
eram mai nerăbdătoare decât toţi să deschid acel 
compartiment secret, mă cam săturasem de logica 
domnului Vartan Azov şi de privirea lui de oţel. M-am 
răsucit pe călcâie şi am apucat-o spre uşă. 

— Unde te duci? se auzi vocea răstită a lui Vartan în 
urma mea. 

— Să aduc un ferăstrău, i-am zis peste umăr şi am mers 
mai departe. 

Până una-alta, mă gândisem eu, cu greu mă puteam 
încrede în tehnica de spargere a lui Lily. Chiar dacă ceea 
ce conţinea acel compartiment n-ar fi avut nimic de-a face 
cu mama, poate că era ceva fragil şi de valoare ascuns 
acolo. 

Insă Vartan traversă încăperea, grăbit şi în linişte, şi m- 
am trezit cu el lângă mine, cu mâna pe braţul meu, 
îndemnându-mă s-o iau spre antreu. Mă închise în debara, 
trânti uşile şi se sprijini de ele, blocându-mi orice 
posibilitate de a ieşi. 

Eram amândoi prinşi acolo, în acel loc îngust dintre 
cămară şi cuierul încărcat de blănuri şi hanorace, şi 
simţeam cum electricitatea statică îmi întindea părul pe 
perete. Dar înainte să apuc să protestez, Vartan m-a 
apucat cu amândouă mâinile. Mi-a spus repede şi în 
şoaptă, astfel ca nimeni de afară să nu audă: 

— Alexandra, trebuie să mă asculţi, e extrem de 
important. Trebuie să-ţi spun ceva. Ceva important. 
Trebuie neapărat să vorbim, chiar acum, înainte să te 
apuci să mai deschizi dulapuri sau sertare pe aici. 

— Nu avem nimic de discutat noi doi, mi-am ieşit eu din 
fire, cu o amărăciune care şi pe mine m-a surprins. M-am 
smuls din prinsoarea lui. Nu înţeleg ce naiba faci tu aici şi 
de ce te-a invitat mama... 


96 


— Dar eu ştiu de ce m-a invitat, mă întrerupse Vartan. 
Deşi niciodată nu am vorbit cu ea, nu a trebuit nici măcar 
să-mi spună. Avea nevoie de o informaţie şi ştiu că şi tu ai 
nevoie. Eu am fost singura persoană acolo, în acea zi, care 
poate să-ţi dea această informaţie. 

Nu trebuia să mai întreb la ce se referea când spunea 
„acolo“ sau despre ce era vorba. Însă nu eram deloc 
pregătită pentru ce avea să urmeze. 

— Xie, spuse el, nu înţelegi? Trebuie să vorbim despre 
uciderea tatălui tău. 

Am simţit brusc un nod în stomac. Nimeni nu mă mai 
strigase Xie, porecla preferată a tatălui meu, o prescurtare 
de la Alexie, de zece ani de când mă lăsasem de şah, în 
copilărie. Auzindu-mi porecla acum, în aceeaşi frază cu 
sintagma uciderea tatălui tău, m-am simţit definitiv 
dezarmată. 

Iat-o din nou aici, chestiunea despre care nu vorbeam 
niciodată, cea la care nu mă gândeam niciodată. Iar 
trecutul pe care îl reprimasem îşi făcu loc cu violenţă între 
pereţii aceia sufocanţi ai dulapului şi trecutul meu mă 
privea prin ochii acelui ucrainean odios cu sânge-rece. Ca 
de obicei, mă retrăsesem într-o negare totală. 

— Uciderea lui? am făcut eu, scuturându-mi capul a 
neîncredere, de parcă gestul meu ar fi putut cumva să 
limpezească aerul din jur. Dar autorităţile ruse au spus că 
moartea tatălui meu a fost un accident, că gardianul de pe 
acoperiş îl împuşcase din greşeală, crezând că cineva 
ascundea ceva de preţ, furat din vistierie. 

Vartan Azov îşi întoarse brusc ochii săi negri către mine, 
privindu-mă cu  luare-aminte. Acea flacără ciudată, 
purpurie, părea să vină din interiorul lui, ca o flacără 
înteţită de ceva. 

— Poate că tatăl tău chiar voia să iasă cu ceva de preţ 
din vistierie, spuse el încet, de parcă ar fi întrezărit ceva în 
mine ce până atunci trecuse cu vederea. Poate că tatăl tău 
luase de acolo ceva a cărui valoare nici el nu o putea 
estima cu adevărat atunci. Dar indiferent de ce s-ar fi 
întâmplat în ziua aceea, Alexandra, sunt sigur că mama ta 


97 


nu mi-ar fi cerut să vin astăzi aici, tocmai acum, de atât de 
departe, într-un loc atât de retras, împreună cu tine şi cu 
Lily, dacă nu ar fi crezut, ca şi mine, că asasinarea tatălui 
tău, în urmă cu zece ani, are legătură directă cu uciderea 
lui Taras Petrossian, acum două săptămâni, la Londra. 

— Taras Petrossian? am strigat eu în gura mare, deşi 
Vartan îmi făcu semn din cap, către uşile de interior, cum 
că ar trebui să tac. 

Taras Petrossian era omul de afaceri bogat, mogulul, 
care acum zece ani organizase turneul nostru de şah! 
Fusese acolo, în acea zi, la Zagorsk. Nu ştiam altceva 
despre acest bărbat. Dar în acest moment, Vartan Azov, 
nenorocit şi îngâmfat cum era, mi-a trezit subit toată 
atenţia. 

— Cum a fost omorât? am vrut eu să aflu. Şi de ce? Şi ce 
făcea la Londra? 

— Organiza un turneu de şah, cu mari maeştri din toate 
ţările, spuse Vartan, cu o sprânceană uşor ridicată, de 
parcă presupunea că trebuia să ştiu asta deja. În urmă cu 
câţiva ani, Petrossian fugise cu o grămadă de bani în 
Anglia, când oligarhia capitalistă rusă pe care el o crease 
fusese demascată de către statul rus. Dar nu scăpase cu 
totul, aşa cum credea el. În urmă cu două săptămâni, 
Petrossian a fost găsit mort în patul hotelului său luxos din 
Mayfair. Se crede că a fost otrăvit, o adevărată metodă 
rusească. Petrossian era împotriva Siloviki. Dar frăţia 
aceea se pare că are un braţ foarte lung care se întinde şi 
îi găseşte pe toţi cei care trebuie reduşi la tăcere... 

Când şi-a dat seama că mă deruta termenul, Vartan 
adăugă: 

— În rusă Siloviki înseamnă „Puterea bărbaţilor“. Grupul 
care a luat locul KGB-ului imediat după căderea Uniunii 
Sovietice. Astăzi li se spune BSF, Biroul de Securitate 
Federal. Metodele lor însă au rămas aceleaşi; doar numele 
s-a schimbat. Sunt mult mai puternici decât KGB-ul, sunt 
un stat în stat, fără să-i poată controla cineva din afară. 
Aceşti Siloviki, cred eu, au fost responsabili pentru 
moartea tatălui tău, de fapt, iar gardianul care l-a 


98 


împuşcat cu siguranţă lucra pentru ei. 

Ce sugera el părea o nebunie: pistolari KGB care 
otrăveau oameni. Însă începeam din nou să simt acel fior 
pe şira spinării. Într-adevăr, din câte îmi aminteam, Taras 
Petrossian fusese cel care mutase locul desfăşurării 
partidei în afara Moscovei, la Zagorsk. Dacă acum fusese 
omorât înseamnă că temerile mamei mele aveau un temei. 
Dispariţia ei şi indiciile pe care mi le-a lăsat mă trimiteau 
exact spre acel joc final. Poate că în tot timpul ăsta 
avusese dreptate. Aşa cum ar spune Key, „doar pentru că 
eşti paranoic nu înseamnă că ei nu sunt pe urmele tale“. 

Dar mai era ceva ce trebuia să aflu, ceva ce nu avea 
nicio noimă. 

— Ce voiai să spui acum câteva momente, l-am întrebat 
pe Vartan, că tatăl meu poate chiar voia să iasă cu ceva de 
preţ la el? 

— Era ceva ce numai el ar fi putut înţelege. Vartan 
zâmbi enigmatic, de parcă mă aştepta un test ezoteric 
foarte important. Nici eu nu mi-am dat seama, recunoscu 
el, până când nu ai menţionat explicaţia oficială a 
autorităţilor legată de moartea tatălui tău. Chiar cred că 
tatăl tău avea ceva de preţ la el şi dorea să iasă din clădire 
în acea dimineaţă cu ceva de o valoare enormă, ceva ce 
alţii doar ar fi intuit că e în posesia lui, dar nu puteau 
vedea. 

Eram mută de uimire, iar el adăugă: 

— Bănuiesc că voia să plece din clădirea cu o informație. 

— Informaţie? am obiectat eu. Ce informaţie ar putea fi 
atât de valoroasă încât cineva să vrea să-l omoare? 

— Orice ar fi fost, zise el, informaţia asta nu trebuia să 
ajungă mai departe. 

— Chiar dacă, să zicem, că tatăl meu avea o informaţie 
despre ceva atât de periculos precum sugerezi tu, cum se 
poate s-o fi descoperit atât de rapid, acolo, la vistieria din 
Zagorsk? După cum ştii şi tu, ne aflam în clădirea aceea 
doar de câteva minute, am subliniat eu. Şi în tot acel timp, 
tatăl meu nu a vorbit cu nimeni care i-ar fi putut da o 
asemenea informație. 


99 


— Poate el nu a vorbit cu cineva, se arătă el de acord. 
Dar cineva a vorbit cu el. 

O imagine a acelei dimineţi, pe care cu atâta greutate 
am încercat s-o reprim, începu să mi se formeze în minte. 
Tata mă lăsase acolo un moment, în acea dimineaţă, la 
trezorerie. Traversase încăperea şi se dusese să se uite 
într-o casetă mare de sticlă. Şi atunci cineva mersese la 
el... 

— Tu ai vorbit cu tatăl meu! am tipat eu. 

De data aceasta, Vartan nu mai încercă să mă facă să 
tac. Dădea uşor din cap, confirmând. 

— Da, spuse el. M-am dus acolo şi am stat lângă tatăl 
tău în timp ce el se uita în acea casetă din sticlă. Inăuntru, 
amândoi am văzut o piesă de şah din aur acoperită cu 
pietre preţioase. I-am spus că abia fusese descoperită la 
Petersburg în pivnițele Ermitajului, împreună cu tezaurul 
din Troia al lui Schliemann. Se spune că acea piesă îi 
aparținuse cândva lui Carol cel Mare şi poate şi Ecaterinei 
cea Mare. l-am explicat cum a fost adusă la Zagorsk 
pentru această partidă finală. Într-o secundă, tatăl tău s-a 
întors, te-a luat de mână şi amândoi aţi dispărut brusc. 

Ne-am îndreptat spre scările vistieriei şi am ieşit afară, 
unde tatăl meu îşi găsise moartea. 

Vartan mă privea îndeaproape cum încercam să lupt cu 
acele trăiri negre şi îndelung tăinuite care acum, spre 
regretul meu, ieşeau la suprafaţă. Dar ceva tot nu se lega. 

— Nu are niciun sens, i-am spus lui Vartan. De ce ar fi 
vrut să-l omoare cineva pe tatăl meu ca să nu transmită 
informaţia asta, dacă toată lumea ştia ce era acea piesă şi 
ce istorie avea? Inclusiv tu. 

Dar numai ce apucasem să rostesc cuvintele astea, că 
mi-am dat seama de răspuns. 

— Pentru că acea piesă de şah probabil însemna pentru 
el cu totul altceva decât pentru restul lumii, spuse Vartan 
dintr-o suflare. Indiferent ce a recunoscut tatăl tău atunci 
în piesa aceea, reacţia lui a fost exact cea la care se 
aşteptau cei ce-l ţineau sub observaţie, altminteri niciodată 
nu ar fi adus acea piesă acolo, pentru a fi expusă în timpul 


100 


acelui turneu. Deşi se poate să nu fi ştiut ce descoperise 
tatăl tău, el trebuia să fie oprit înainte să spună altcuiva 
care ar fi putut înţelege despre ce era vorba. 

Piesele şi pionii se adunau acum în centrul tablei de şah. 
Vartan punea ceva la cale. Dar încă nu puteam să văd 
pădurea din cauza copacilor. 

— Mama a crezut întotdeauna că moartea tatălui meu nu 
a fost un accident, am recunoscut eu, lăsând însă deoparte 
detaliul legat de faptul că ea credea că glonţul mi-a fost 
menit mie. Şi tot timpul a crezut că şahul avea legătură cu 
asta. Dar dacă ai dreptate şi moartea tatălui meu are 
legătură cu moartea lui Taras Petrossian, de ce ar fi legate 
amândouă de piesa de şah de la Zagorsk? 

— Nu ştiu, dar, cu siguranţă, ceva trebuie să le lege, 
spuse Vartan. Încă mai ţin minte expresia tatălui tău în 
acea dimineaţă când se uita la caseta din sticlă, la acea 
piesă, de parcă nu auzea nimic din ce îi spuneam. Şi când 
s-a întors să plece, nu părea un om care se gândea la o 
partidă de şah. 

— Cum arăta? l-am grăbit eu. 

Dar Vartan se uita la mine de parcă încerca şi el să 
găsească o logică. 

— Aş spune că părea înfricoşat, mi-a mărturisit. Mai 
mult decât înfricoşat. Îngrozit, deşi imediat s-a ferit să nu-l 
văd. 

— Îngrozit? 

Ce ar fi putut să-l înfricoşeze pe tatăl meu atât de tare 
după câteva momente petrecute în vistieria din Zagorsk? 
Dar când am auzit următoarele cuvinte ale lui Vartan a fost 
ca şi cum cineva mi-ar fi înfipt în inimă un ţurţur de 
gheaţă. 

— Nu pot să-mi explic nici eu, recunoscu Vartan, doar 
dacă pentru tatăl tău însemna ceva anume faptul că piesa 
de şah din caseta de sticlă era Regina Neagră. 


Vartan deschise uşile şi am intrat înapoi în încăpere. Nu 
puteam să-i spun ce însemna Regina Neagră pentru mine. 
Ştiam că, dacă tot ce mi-a spus până acum era adevărat, 


101 


atunci dispariţia mamei mele s-ar putea să fie legată de 
moartea tatălui meu şi a lui Petrossian. Se prea putea ca 
toţi să fim în pericol. Dar înainte să fac trei paşi, m-am 
oprit. Eram atât de tulburată de mărturisirile lui Vartan, 
încât uitasem complet de Lily şi de Key. 

Amândouă erau pe podea, în faţa biroului, cu sertarul 
gol între ele, în timp ce Zsa-Zsa stătea în apropiere şi 
saliva pe covorul persan. Lily îi spunea ceva lui Key, dar 
amândouă s-au ridicat în picioare când am intrat în 
cameră; Lily avea în mână o pilă de unghii din metal 
ascuţită. Am zărit aşchii de lemn pe jos, împrăştiate peste 
tot. i 

— Timpul nu te aşteaptă, spuse Key. În vreme ce voi doi 
eraţi cu treabă acolo şi vă confesaţi sau ce făceaţi, uite ce- 
am descoperit. 

Vântură prin aer ceva ce semăna cu o hârtie veche, 
îngălbenită şi mototolită. In timp ce ne apropiam, Lily mă 
privea cu seriozitate. Ochii ei cenuşii păreau înceţoşaţi, 
aproape că mă avertizau. 

— Poţi să te uiţi, mă admonestă ea, dar nu poţi să atingi. 
Gata cu gesturile tale impulsive prin preajma focului. Dacă 
ce am descoperit în acest sertar e ceea ce cred eu că este, 
atunci e vorba de un document extrem de rar, aşa cum 
probabil şi mama ta ar fi spus dacă ar fi fost aici. Intr- 
adevăr, chiar cred că documentul poate fi motivul pentru 
care mama ta nu este aici. 

Key deschise cu grijă hârtia fragilă împăturită şi o ridică 
în văzul tuturor. 

Eu şi Vartan ne-am apropiat. La o privire mai atentă, 
părea o bucată de pânză atât de veche şi de uzată, încât se 
întărise odată cu trecerea anilor ca şi cum ar fi fost 
pergament cu un desen de o culoare roşie-ruginie care se 
scursese pe alocuri prin material, lăsând pete întunecate, 
deşi desenul era vizibil şi acum. Desenul înfăţişa o tablă de 
şah cu şaizeci şi patru de pătrăţele şi în fiecare pătrat era 
desenat un simbol straniu, ezoteric. Nu puteam să-mi dau 
seama ce-ar fi putut să însemne. 

Dar Lily avea să ne lumineze pe toţi. 


102 


— Nu ştiu cum sau când a obţinut mama ta acest desen, 
spuse ea, dar dacă bănuielile mele sunt corecte, această 
pânză este a treia şi ultima piesă de puzzle care ne lipsea 
acum treizeci de ani. 

— Piesă a cărui puzzle? am întrebat eu, cu frustrare. 

— Ai auzit vreodată, spuse Lily, de Serviciul Montglane? 


Lily ne anunţă că avea să ne spună o poveste. Dar 
pentru a putea termina tot ce avea de spus înainte să 
ajungă ceilalţi invitaţi, mă rugă să n-o întrerup. Şi ca să 
facă asta, avea nevoie să se aşeze pe ceva ce nu era podea 
sau piatră, căci în cabana aceasta înghesuită nu prea 
existau scaune. 

Key şi Vartan alergară pe scări să caute şi să aducă 
perne şi banchete, apoi Lily se aşază comod pe un morman 
de perne cu Zsa-Zsa lângă foc, Key, pe scaunul de la pian, 
iar Vartan, pe un taburet, pregătiţi cu toţii să asculte. 

Între timp, eu m-am apucat să fac ce ştiam cel mai bine: 
să gătesc. Întotdeauna mă ajuta să-mi limpezesc mintea şi 
astfel am avea şi ceva de mâncare, mai ales că urmau să 
ajungă şi ceilalţi. Acum priveam ceaunul de cupru de 
deasupra focului în care aruncasem o mână de legume 
congelate - haşme, ţelină, morcovi, ciuperci - şi cubuleţe 
de carne de vită, la care adăugasem puţin vin roşu, sos 
Worcestershire, suc de lămâie, coniac, pătrunjel, dafin şi 
cimbru: măreaţa şi mult testata mâncare a Alexandrei - 
Boeuf Bourguignonne. 

Am lăsat totul să fiarbă câteva ore în timp ce şi eu 
fierbeam în suc propriu. Avusesem parte, cu siguranță, de 
suficiente şocuri în acea dimineaţă cât să mă ţină până la 
cină, cel puţin. Dar confesiunea lui Lily avea să le spulbere 
pe toate. 

— Acum aproape treizeci de ani, începu Lily, i-am 
promis cu toţii solemn mamei tale că niciodată nu vom mai 
vorbi despre Joc. Dar acum, cu acest desen, ştiu că trebuie 
să spun povestea. Cred că asta era şi intenţia mamei tale, 
adăugă ea, altfel nu ar fi ascuns ceva atât de important în 
sertarul acesta. Deşi nu pot să înţeleg de ce s-a gândit să 


103 


invite toate acele persoane astăzi aici, sunt sigură că nu i- 
ar fi invitat într-o zi atât de importantă ca ziua ei de 
naştere, dacă nu ar fi avut de-a face cu Jocul. 

— Jocul? îmi luă Vartan vorba din gură. 

Deşi mă surprindea să aflu că obsesia mamei mele 
referitoare la aniversarea ei avea legătură cu şahul, mă 
gândesc că, dacă se întâmpla acum treizeci de ani, nu 
putea fi vorba despre jocul care l-a ucis pe tata. Apoi mi-a 
venit ceva în minte. 

— Oricare ar fi jocul ăsta pentru care ai jurat să păstrezi 
secretul, i-am spus lui Lily, acesta să fie oare motivul 
pentru care mama încerca tot timpul să mă împiedice să 
joc șah? 

Doar în clipa aceea am realizat că nimeni în afara 
familiei mele nu a ştiut vreodată că eu am fost campioană 
la şah, cu atât mai puţin nu ştiau despre problemele legate 
de acest joc din familia mea. Key, în afară de o sprânceană 
ridicată, încerca să nu pară foarte surprinsă. 

— Alexandra, spuse Lily, ai înţeles greşit motivele 
mamei tale în toţi aceşti ani. Dar nu e vina ta. Imi pare 
foarte rău că trebuie să-ţi mărturisesc lucrurile astea de 
faţă cu toată lumea. Eu şi Ladislaus Nim, chiar şi tatăl tău 
am fost de acord că cel mai bine era să nu-ţi spunem. 
Credeam cu adevărat că aveam să îngropăm toate piesele, 
de îndată ce erau ascunse în locuri unde nimeni nu le-ar fi 
găsit, de îndată ce cealaltă echipă era distrusă, Jocul s-ar fi 
terminat o dată pentru totdeauna. Şi când te-ai născut tu şi 
am descoperit pasiunea ta pentru şah, trecuseră mulţi ani 
şi noi am crezut că era în regulă să te lăsăm să joci. Se 
pare că doar mama ta credea altceva. Lily făcu o pauză şi 
adăugă în şoaptă, de parcă ar fi vorbit doar pentru ea: Nu 
de jocul de şah se temea Cat, ci de alt Joc: un Joc care mi-a 
distrus familia şi, poate, l-a ucis şi pe tatăl tău, cel mai 
periculos Joc imaginabil. 

— Dar despre ce Joc e vorba? am întrebat eu. Şi ce fel de 
piese ai îngropat? 

— Un Joc antic, mi-a mărturisit Lily, un Joc care se baza 
pe un set valoros de piese de şah mesopotamiene, bătut cu 


104 


pietre preţioase, care i-a aparţinut lui Carol cel Mare. Se 
spune că a fost blestemat şi că are puteri speciale. 

Vartan, care stătea chiar lângă mine, m-a strâns tare de 
cot. Am simţit din nou acel fior rece atât de familiar, ceva, 
din mintea mea, ce fusese trezit. Dar Lily nu terminase. 

— Piesele şi tabla au fost îngropate timp de o mie de ani 
într-o fortăreață din Pirinei, continuă ea, o fortăreață care 
mai târziu avea să devină Mănăstirea Montglane. Apoi, în 
timpul Revoluţiei Franceze, setul de şah, de atunci numit 
Serviciul Montglane, a fost dezgropat de către călugăriţe 
şi împrăştiat pentru a putea fi păstrat în siguranţă. A 
dispărut timp de două sute de ani. Mulţi s-au apucat să le 
caute, pentru că se credea că, atunci când toate piesele 
vor fi adunate la un loc, Serviciul avea să dezlănţuie o 
putere incontrolabilă în lume, ca o forţă a naturii, o forţă în 
stare să provoace înflorirea sau decăderea civilizaţiilor. 
Dar în final, spuse ea, o mare parte a Serviciului a fost 
recuperată: douăzeci şi şase de piese, împreună cu pânza 
brodată cu fir de aur care acoperea tabla. Doar şase piese 
şi tabla de şah mai lipseau. 

Lily făcu o pauză să ne privească pe fiecare pe rând, iar 
ochii ei cenuşii se opriră asupra mea. 

— Persoana care a reuşit într-un final, după două sute de 
ani, să ducă la bun sfârşit această misiune incredibilă de 
reasamblare a Serviciului Montglane, învingând echipa 
oponenților care era de asemenea responsabilă, în mod 
individual, de găsirea pieselor acum treizeci de ani, când 
am crezut că Jocul luase sfârşit, a fost mama ta. 

— Mama mea? a fost tot ce am putut bălmăji de uimire. 

Lily încuviinţă din cap. 

— Dispariţia mamei tale astăzi poate însemna un singur 
lucru. Am bănuit asta din momentul în care i-am auzit 
mesajul de pe telefon. Dar se pare că aceasta a fost prima 
etapă în atragerea noastră în centrul tablei de şah. Acum 
însă mă tem că ceea ce bănuiam s-a adeverit: Jocul a 
început din nou. 

— Dar dacă Jocul ăsta a existat cândva şi era aşa de 
periculos, am protestat eu, de ce să rişte şi să-l reia, aşa 


105 


cum spui tu, invitându-ne aici? 

— Nu a avut de ales, spuse Lily. Ca în orice joc de şah, 
Albul are prima mutare, Negrul îi urmează. Poate că 
mutarea ei va fi apariţia subită a celei de-a treia părţi atât 
de mult căutate a puzzle-ului, pe care mama ta a lăsat-o 
aici ca s-o găsim. Poate vom descoperi indicii ale strategiei 
sau tacticii ei. 

— Dar mama nu a jucat şah în viaţa ei! Urăşte şahul! am 
exclamat eu. 

— Alexandra, spuse Lily, azi - ziua mamei tale, Cat, a 
patra zi din a patra lună a anului - este o zi critică în 
istoria Jocului. Mama ta este Regina Neagră. 


Povestea lui Lily a început cu un turneu de şah la care 
participase împreună cu mama, acum treizeci de ani, unde 
mama l-a întâlnit pe Alexander Solarin, tatăl meu. In 
timpul pauzei dintre partide, adversarul tatălui meu a 
murit în nişte circumstanţe suspecte, iar mai târziu avea să 
se demonstreze că fusese vorba de crimă. Acest fapt izolat, 
se pare, această moarte care a avut loc în timpul unei 
partide de şah, a fost prima dintr-un şir de întâmplări care 
aveau să le arunce pe Lily şi pe mama în vârtejul Jocului. 

Timp de câteva ore Lily ne-a spus o poveste lungă şi 
complicată pe care o voi rezuma aici. 


Povestea marelui maestru de şah 

La o lună după turneul de la Metropolitan Club, Cat 
Velis părăsise New Yorkul în interes de serviciu pentru 
activităţi de consultanţă în Africa de Nord. Câteva luni mai 
târziu, Mordecai, bunicul meu şi antrenorul meu de şah, 
mă trimisese la Alger s-o însoțesc. 

Eu şi cu Cat nu ştiam nimic despre aceste jocuri 
periculoase în care noi însene, după cum aveam mai târziu 
să descoperim, eram doar nişte pioni. Dar Mordecai era 
deja de multă vreme un jucător. Ştia că mama ta fusese 
aleasă pentru un scop mult mai nobil şi că, atunci când 
venea vorba despre manevre mai subtile, avea nevoie de 
ajutorul meu. 


106 


În Casbah, la Alger, eu şi Cat ne-am întâlnit cu o 
persoană misterioasă, văduva consulului olandez în Algeria 
şi o prietenă a bunicului meu, Minnie Renselaas. Regina 
Neagră. Ne-a dat jurnalul scris de o călugăriţă în timpul 
Revoluţiei Franceze care vorbea despre Serviciul 
Montglane şi despre rolul pe care această călugăriţă, 
Mireille, îl avusese legat de acesta. Mai târziu, jurnalul lui 
Mireille ne-a luminat cu privire la natura acestui Joc. 

Minnie Renselaas ne-a angajat pe mine şi pe Cat să 
mergem în deşert, în Munţii Tassili, ca să aducem cele opt 
piese pe care le îngropase acolo. Am scăpat cu bine de 
furtunile de nisip ale Saharei, de poliţia secretă, precum şi 
de un adversar îngrozitor, Bătrânul Munţilor, un arab pe 
nume El-Marad, despre care aveam să descoperim mai 
târziu că era Regele Alb. Dar am găsit într-un final piesele 
lui Minnie ascunse într-o grotă protejată de lilieci. Am 
scormonit în pietriş pentru a scoate de acolo cele opt 
piese. 

N-o să uit niciodată momentul în care le-am văzut pentru 
prima oară strălucirea: un Rege şi o Regină, câţiva pioni, o 
Tură, un Cal, toate dintr-un material preţios, aur sau 
argint, ornate ca un curcubeu cu pietre preţioase. Era ceva 
nepământesc la ele. 

După multe încercări, am reuşit să ne întoarcem cu 
toate piesele. Am ajuns într-un port nu departe de Alger, 
urmăriţi de forţele întunecate. El-Marad şi gorilele lui m- 
au răpit, dar mama ta a adus întăriri pentru a mă salva; l-a 
lovit în cap pe El-Marad cu rucsacul în care avea piesele 
de şah. Am scăpat şi i-am adus piesele înapoi lui Minnie 
Renselaas în Casbah. Dar aventurile noastre nu s-au 
încheiat aici. 

Împreună cu Alexander Solarin, eu şi Cat am scăpat din 
Algeria călătorind pe mare, hăituiţi de o furtună 
îngrozitoare, siroco, care aproape că ne-a despicat 
ambarcaţiunea în două. În timp ce vasul era reparat pe 
insula pe care am acostat, am citit jurnalul călugăriţei 
Mireille, ceea ce ne-a ajutat să mai descifrăm din misterul 
Serviciului Montglane. Când vasul nostru a fost gata, toţi 


107 


trei am traversat Oceanul Atlantic şi am ajuns în New 
York. 

Acolo am descoperit că nu-i lăsasem în urma noastră, în 
Algeria, pe toţi inamicii, aşa cum speraserăm. Un grup de 
nemernici ne pândeau, iar mama şi unchiul meu erau 
printre ei! Şi încă şase piese fuseseră ascunse în acele 
sertare încuiate ale biroului din apartamentul familiei 
mele. Am reuşit să-i înfrângem pe ultimii membri ai 
Echipei Albe şi am capturat cele şase piese. 

Acasă la bunicul meu, în Diamond District din 
Manhattan, ne-am adunat cu toţii: Cat Velis, Alexander 
Solarin, Ladislaus Nim - cu toţii făceam parte din Echipa 
Neagră. Numai un membru lipsea, Minnie Renselaas 
însăşi, Regina Neagră. 

Minnie părăsise Jocul. Dar lăsase ceva în urma ei, un 
cadou pentru Cat: ultimele pagini ale jurnalului călugăriţei 
Mireille, cele care aveau să dezvăluie taina minunatului set 
de şah. Era o formulă care, dacă era rezolvată, ar fi putut 
face mai mult decât să ducă la înflorirea sau decăderea 
civilizaţiilor. Ar fi putut transforma materia şi energia şi 
încă multe altele. 

Într-adevăr, în jurnalul lui Mireille apărea declaraţia 
acesteia în care recunoştea faptul că lucrase alături de 
faimosul fizician Fourier, la Grenoble, pentru a rezolva 
acea formulă, şi susţine că ar fi reuşit să facă asta în 1830, 
după aproape treizeci de ani. Avea şaptesprezece piese, 
mai mult de jumătate din setul de şah, pânza care 
acoperea tabla, înţesată cu simboluri. Tabla de şah fusese 
ea însăşi tăiată în patru, iar părţile ei îngropate în 
pământul Rusiei de către Ecaterina cea Mare. Dar maica 
stareță de la Montglane, ea însăşi încarcerată în Rusia la 
puţin timp după aceea, desenase din memorie tabla pe 
veşmântul său monahal, cu propriul sânge. Mireille a intrat 
şi în posesia acestui desen. 

Însă, deşi Mireille avea doar şaptesprezece piese din 
Serviciul Montglane la momentul respectiv, acum noi avem 
douăzeci şi şase, chiar şi pe cele ale echipei adverse, şi 
altele ce au fost îngropate ani de zile, precum şi veşmântul 


108 


ce acoperea tabla de şah, poate suficient încât să rezolvăm 
formula, în ciuda pericolului de a face asta. Mai aveam 
nevoie de încă şase piese şi de tabla de şah. Dar Cat 
credea că, dacă vom ascunde aceste piese într-un loc unde 
să nu fie găsite, vom pune capăt acestui Joc atât de 
periculos. 

Insă astăzi am aflat că s-a înşelat. 


Când îşi termină povestea, Lily părea epuizată. Se ridică, 
lăsând-o pe Zsa-Zsa întinsă ca o şosetă udă peste munţii de 
perne, apoi se îndreptă spre biroul unde se afla bucata de 
material ce înfăţişa tabla de şah pictată, o pictură despre 
care înţelegeam acum că fusese realizată în urmă cu mai 
bine de două sute de ani cu sânge monahal. Lily îşi trecu 
degetele peste acele simboluri ciudate. 

Aerul din încăpere era plin de aromele cărnii de vită şi 
ale vinului. Un timp îndelungat, nimeni nu scoase o vorbă. 

Într-un final, Vartan rupse tăcerea. 

— Dumnezeule, spuse el, cât de mult v-a costat acest Joc 
pe toţi! E foarte greu să-ţi imaginezi că aşa ceva chiar a 
existat sau că ar putea să se întâmple din nou. Dar nu 
înţeleg un lucru: dacă ceea ce spui este adevărat, dacă 
acest set de şah e atât de periculos, dacă mama Alexandrei 
deja are în posesie multe dintre aceste piese de puzzle, 
dacă Jocul a început din nou, iar echipa adversă a fost cea 
care a făcut prima mutare, dar nimeni nu ştie cine sunt 
jucătorii, ce ar putea câştiga mama ei invitând atâţia 
oameni azi aici? Şi care e formula aceea despre care ai 
vorbit? 

Key se uită la mine cu expresia omului care deja ştie 
răspunsul. 

— Cred că răspunsul este chiar în faţa ochilor noştri, 
spuse Key, vorbind pentru prima dată. Cu toţii l-am văzut 
acolo, lângă pian. Şi tot el e responsabil cu gătitul cinei, 
adăugă ea zâmbind. Nu ştiu eu multe despre şah, dar ştiu 
destule despre calorii. 

— Calorii? făcu Lily mirată. Calorii, precum cele pe care 
le mănânci? 


109 


— Nu există calorii, am subliniat eu. Îmi cam dădeam 
seama unde voia să ajungă Key cu toate astea. 

— Atunci îmi pare rău dacă nu sunt de aceeaşi părere, 
zise Lily lovindu-şi uşor talia. Am pus la viaţa mea multe 
calorii din acelea de care tu zici că nu există. 

— Mă tem că nu înţeleg, interveni Vartan. Vorbeam 
despre un joc de şah periculos, în care oamenii au fost 
ucişi. Acum discutăm despre mâncare? 

— Caloria nu e mâncare. E o unitate de măsură a 
arderilor. Şi cred că Key a rezolvat o dilemă importantă. 
Mama ştie că Nokomis Key este singura mea prietenă de 
aici din vale şi, dacă aş fi avut vreo problemă, ea ar fi 
prima şi singura la care m-aş duce să rezolv această 
problemă. Asta e meseria lui Key, este calorimetrician. 
Călătoreşte în diferite zone izolate pentru a studia 
proprietăţile de ardere a diferitelor lucruri, de la gheizere 
la vulcani. Cred că Key are dreptate. De asta mama mea a 
făcut focul aici: este un indiciu foarte important. 

— Scuză-mă, făcu Lily. Părând mai mult decât epuizată, 
se ridică şi se duse la Key, dând-o la o parte. Trebuie să mă 
reazem un moment pe proprietăţile mele termice. Despre 
ce Dumnezeu vorbeşti? 

Vartan părea şi el nedumerit. 

— Spun că mama e sub buşteanul acela sau cel puţin 
era, le-am spus. Cred că a pus buşteanul acolo acum 
câteva luni, peste propte mobile, aşa că, atunci când era 
pregătită, urma doar să iasă prin burlanul de aerisire din 
piatră de sub podea şi să pornească focul de dedesubt. 
Cred că gura de aerisire vine de sub o grotă chiar la 
poalele dealului. 

— Nu e asta o ieşire mai degrabă faustiană? spuse Lily. 
Şi ce legătură are cu Serviciul Montglane sau cu jocul de 
şah? 

— Nu are nicio legătură cu jocul de şah, am spus eu. Nu 
are vreo treabă cu un joc de şah, asta e toată ideea, nu 
vezi? Are legătură cu formula aceea, sublinie Key cu un 
zâmbet. Asta era, până una-alta, zona ei de expertiză. 

— Ştii, formula despre care ne-ai povestit că acea 


110 


călugăriţă, Mireille, a descoperit-o în Grenoble, cu Jean- 
Baptiste Joseph Fourier. Acelaşi Fourier care este autorul 
Teoriei analitice a căldurii. 

Când cei doi mari maeştri stăteau acolo, cu nişte 
expresii goale pe faţă, privindu-ne, mi-am dat seama că 
trebuia să le clarific situaţia. 

— Mama nu ne-a invitat aici pentru că încerca să 
găsească o mutare inteligentă în defensiva unui joc de şah, 
le-am spus. Aşa cum a spus Lily, ea deja şi-a făcut 
mutarea, invitându-ne aici şi lăsându-ne acea bucată de 
material acolo unde spera ca Lily s-o găsească. 

Am făcut o pauză şi am privit-o pe Key în ochi. Câtă 
dreptate avea, că era timpul să ne apucăm de gătit. Toate 
acele indicii pe care mama le lăsase păreau acum să aibă 
un sens. 

— Mama ne-a invitat aici, am continuat eu, pentru că 
vrea să adunăm toate piesele ca să găsim formula 
Serviciului Montglane. 

— Ai descoperit vreodată acea formulă? repetă Key 
întrebarea pe care o adresase Vartan mai devreme. 

— Da, într-un fel, deşi mie îmi venea greu a crede, făcu 
Lily. Părinţii Alexandrei şi unchiul ei păreau să creadă că e 
adevărat. Puteţi singuri să vă faceţi o idee din ce v-am 
spus până acum. Minnie Renselaas era de părere că ar fi 
adevărat. Spunea că părăseşte Jocul tocmai din cauza 
acelei formule create acum două sute de ani. Pretindea că 
ea însăşi era călugăriţa Mireille de Remy, cea care 
rezolvase formula pentru elixirul vieţii. 


111 


hRezervorul 


Hexagrama 50: Rezervorul 
Rezervorul înseamnă să creezi şi să te foloseşti 
de simboluri tot aşa cum focul se foloseşte de lemn 
ca să ardă. Oferă ceva spiritelor gătindu-le... acest 
lucru va lumina înţelegerea auzului şi a ochiului şi 
îţi va permite să vezi lucrurile pe care nu le-ai 
văzut până acum. 
- STEPHEN KARCHER, Total I Ching 


Am ascuns desenul cu tabla de şah înăuntrul pianului şi 
am închis capacul până când aveam să ne dăm seama ce 
trebuia să facem. Amicii mei îşi descărcau bagajele din 
maşina lui Key, iar Lily a luat-o pe Zsa-Zsa cu ea afară în 
zăpadă. Eu am rămas înăuntru ca să termin de gătit cina. 
Şi ca să mă gândesc. 

Am curăţat de cenuşă şemineul şi am îndesat mai multe 
vreascuri sub buşteanul uriaş pentru a-l aţâţa. În timp ce 
amestecam la Boeuf Bourguignonne, lichidul clocotea şi 
răspândea aburi spre ceainicul din cupru care atârna de 
hota de deasupra. Am pus puţin vin de Burgundia în 
mâncare şi am amestecat din nou. 

Mintea îmi clocotea şi ea. Dar în loc să-mi clarific 
situaţia cu rezervorul meu mental, clocotul părea să devină 
o masă plină de cocoloaşe la fundul cratiţei. După ce 
auzisem povestea lui Lily şi finalul ei, ştiam că aveam prea 
multe ingrediente care interacţionau. Şi o nouă idee nu 
făcea decât să stârnească şi mai multe întrebări. 

De exemplu, dacă într-adevăr exista o formulă atât de 
puternică numită elixirul longevităţii pe care o călugăriţă 


112 


fusese în stare s-o rezolve acum aproape două sute de ani, 
atunci de ce până acum nimeni nu o mai rezolvase, mai 
ales părinţii mei? Deşi Lily părea să nu creadă pe deplin 
povestea, pretindea că ceilalţi o credeau. Dar unchiul 
Slava şi părinţii mei erau toţi oameni de ştiinţă. Dacă 
echipa lor adunase atâtea piese ale acestui puzzle, cum de 
nu încercaseră ei înşişi să rezolve formula? 

Însă părea, aşa cum ne-a spus Lily, că nimeni nu ştia 
unde fuseseră îngropate piesele Serviciului Montglane şi 
cine le îngropase. Fiind Regina Neagră, mama mea ştia 
foarte bine cui i-a dat fiecare piesă pentru a o îngropa. Şi 
tatăl meu, cu memoria sa incredibilă când venea vorba de 
jocul de şah, era singurul căruia mama i-a permis să ştie 
unde sunt îngropate piesele. Acum, că tata era mort şi 
mama dispăruse, nu puteam face mare lucru. Poate că 
piesele erau pentru totdeauna pierdute. 

Asta mă ducea la următoarea întrebare: Dacă mama voia 
cu tot dinadinsul să rezolve acum acea formulă, treizeci de 
ani mai târziu, şi dacă îmi preda mie ştafeta, după cum 
sugerau toate indiciile, de ce ascunsese piesele ca să nu le 
poată găsi nimeni? De ce nu lăsase o hartă, ceva? 

O hartă. 

Sau poate că mama lăsase o hartă, mă gândeam eu, sub 
forma acelor desene care înfăţişau tabla de şah şi a acelor 
mesaje pe care le recuperasem deja. Am atins piesa pe 
care o aveam în buzunar: Regina Neagră. Prea multe 
indicii duceau spre această piesă. Mai ales povestea lui 
Lily. Cumva, ea trebuia să fie cea în jurul căreia se 
învârtea toată povestea. Dar cum? Ştiam că trebuia s-o mai 
întreb încă ceva pe Lily, ceva vital. 

Am auzit paşi şi voci în antreu. Am agăţat lingura mare 
de hota de deasupra şi am mers să-i ajut cu bagajele. 
Aproape imediat, mi-am dorit să n-o fi făcut. 

Lily o ridicase pe Zsa-Zsa din zăpadă, dar nu se putea 
întoarce înăuntru. Key nu exagerase când îmi spusese la 
telefon despre muntele de bagaje de firmă: valizele erau 
aruncate unele peste altele peste tot, blocând chiar şi uşa 
principală. Cum or fi încăput toate într-un Aston Martin? 


113 


— Cum ai adus toate astea de la Londra? 

— Cu Regina Maria? o întrebă Key pe Lily. Unele dintre 
ele nu pot fi duse sus, pe scări, dar nici nu le putem lăsa 
aici. 

Vartan şi Key s-au înţeles să ducă sus doar acele bagaje 
de care Lily avea cu adevărat nevoie. Au aşezat celelalte 
bagaje în locul pe care-l indicasem: sub masa de biliard, 
unde nimeni nu s-ar fi împiedicat de ele. 

În momentul în care au luat primul set de bagaje pentru 
a le duce sus, m-am căţărat pe muntele de valize, le-am 
târât pe Lily şi pe Zsa-Zsa înăuntru în casă şi am închis 
uşile. 

— Mătuşă Lily, am zis eu, mi-ai spus că nimeni în afară 
de tatăl meu nu ştia unde erau ascunse piesele. Insă noi 
ştim câteva lucruri. Ştii care sunt piesele pe care tu însăţi 
le-ai ascuns, şi unchiul Slava la fel, cu cele ale sale. Dacă 
ţi-ai aminti care sunt piesele care lipseau echipei tale la 
final, atunci va trebui doar să ne dăm seama care au fost 
piesele părinţilor mei. 

— Mie mi-au fost încredințate doar două piese pentru a 
le ascunde, recunoscu Lily. Ceea ce înseamnă că celorlalţi 
le mai rămâneau douăzeci şi patru de piese. Dar numai 
mama ta putea şti dacă fiecare a primit câte opt piese. 
Pentru cele şase piese dispărute, nu ştiu dacă memoria 
mea, după atâţia ani, e la fel de bună. Insă cred că pot să- 
mi amintesc că nu aveam patru piese Albe: doi pioni de 
argint, un Cal şi Regele Alb. Iar cele două piese Negre 
erau un pion de aur şi un Nebun. 

Am făcut o pauză, crezând că n-am auzit bine. 

— Atunci... piesele pe care le avea mama şi pe care voi 
le-aţi ascuns sau îngropat erau toate, în afară de cele şase? 
am întrebat eu. 

Dacă povestea lui Vartan e adevărată, atunci mai era o 
piesă care lipsea din locul unde fusese îngropată acum 
treizeci de ani. O văzuse împreună cu tatăl meu la 
Zagorsk. Nu-i aşa? 

Vartan şi Key coborau scările în spirală. Nu mai puteam 
aştepta - trebuia să aflu acum. 


114 


— Echipa ta o avea pe Regina Neagră? am întrebat-o. 

— Oh, da, era cea mai importantă piesă dintre toate. Aşa 
reiese din jurnalul călugăriţei Mireille, spuse Lily. Maica 
stareță din Montglane o dusese ea însăşi în Rusia 
împreună cu tabla de şah pe care o tăiase în patru. Regina 
Neagră se afla în posesia Ecaterinei cea Mare, apoi a fost 
luată de fiul său Pavel, în ziua morţii împărătesei. În cele 
din urmă, fusese transmisă călugăriţei Mireille de către 
nepotul Ecaterinei, împăratul Alexandru al Rusiei. Eu şi 
Cat am găsit-o în grota aceea din Munţii Tassili unde ne 
trimisese Minnie. 

— Eşti sigură? am întrebat-o cu vocea slabă. 

— Cum aş putea să uit, cu toţi liliecii aceia din peşteră? 
spuse Lily. Poate că nu am o memorie prea bună legată de 
piesele care lipsesc, însă am tinut-o pe Regina Neagră în 
mâinile mele. Era foarte importantă, sunt sigură că mama 
ta a îngropat-o ea însăşi undeva. 

Tâmplele îmi vâjâiau din nou şi am simţit iarăşi acel nod 
în stomac. Însă Key şi Vartan numai ce sosiseră cu încă un 
rând de bagaje. 

— Arăţi de parcă ai fi văzut o fantomă, spuse Key, 
privindu-mă ciudat. 

Avea dreptate. Dar de data asta, fantoma era cât se 
poate de reală: fantoma tatălui meu mort de la Zagorsk. 
Bănuielile mi s-au întors cu o viteză ameţitoare. Cum se 
poate ca ambele variante ale poveştii despre Regina 
Neagră, povestea lui Vartan şi povestea lui Lily, să fie 
adevărate? Era oare asta parte din mesajul lăsat de mama? 
Un lucru era sigur: Regina Neagră din buzunarul meu nu 
era singura din spatele bilei cu numărul opt. 

În timp ce reflectam la asta, zgomotul făcut de clopoţelul 
de deasupra uşii m-a asurzit. Vartan se holbă oripilat. Un 
musafir care nu se temuse că ar putea să fie muşcat de 
ursul de afară îşi vârâse mâna în gura deschisă a acestuia 
şi apăsase singurul buton care declanşează clopoţelul 
dinăuntru. 

Zsa-Zsa începu să latre isteric la zgomotul clopoţelului. 
Lily se retrase cu ea în cabană. 


115 


Am tras deoparte câteva bagaje, m-am ridicat pe vârfuri 
să mă uit prin vizorul sub formă de ochi de vultur. În faţa 
uşii noastre se afla un grup de oameni în geci cu glugă şi 
blănuri. Chiar dacă nu le vedeam feţele, identitatea 
fiecăruia dintre ei nu va mai fi un mister prea mult timp: în 
spatele lor, în zăpadă, mă uitam cu inima răvăşită la BMW- 
ul parcat lângă maşina mea. Nişte plăcuţe sport semnalau 
cu vanitate SAGESSE”. 

Vartan, din spatele meu, îmi şopti în ureche: 

— Îi cunoşti? 

De parcă cineva pe care nu l-aş cunoaşte şi-ar bate capul 
să străbată un drum atât de anevoios. 

— O persoană pe care aş fi vrut să nu o cunosc 
niciodată, i-am spus cu o voce înceată. Dar se pare că 
persoana aceasta a fost şi ea invitată. 

Sage Livingston nu era genul de fată care ar accepta cu 
uşurinţă să bată degeaba drumul pe o zăpadă ca aceasta 
până în faţa uşii noastre. Cu un suspin de resemnare, am 
deschis uşile. Mă aştepta încă o surpriză neplăcută. 

— Oh, nu, Clubul Botanic! a exclamat Key, luându-mi 
cuvintele din gură. 

Se referea la toţi cei din familia Livingston care aveau 
nume de plante - Basil“, Rosemary? şi Sage - o familie 
despre care Key făcea mişto că, dacă ar mai fi avut încă 
doi copii, le-ar fi spus Parsley! şi Thyme!!. 

Dar în copilăria mea, nu părea a fi de glumă cu ei. Acum, 
mai erau şi ei încă o piesă de puzzle, de vreme ce se aflau 
pe lista de invitaţi a mamei mele. 

— Draga mea! A trecut cu adevărat o veșnicie! spuse 
Rosemary, intrând în antreu înaintea celorlalţi. 

Purtând nişte ochelari negri, în pelerina ei extravagantă 
din blană de râs, mama lui Sage părea mai tânără decât 


7 Joc de cuvinte - Sage (numele personajului Sage Livingston), 
substantivizat, înseamnă „înţelepciune“, dar şi „salvie“. 

3 Basil - busuioc 

? Rosemary - rozmarin 

10 Parsley - pătrunjel 

11 Thyme - cimbru 


116 


mi-o aminteam. Brusc, m-a învăluit în pieile ei de animale 
pe cale de dispariţie şi m-a sărutat în aer pe fiecare obraz. 

Era urmată şi de ceilalţi duşmani ai mei, fiica ei blondă 
şi perfectă, Sage. Tatăl acesteia, Basil, din cauza intrării 
strâmtorate de bagaje, a mai zăbovit până au intrat ceilalţi 
împreună cu un alt bărbat în faţa uşii, fără îndoială, noul 
nostru vecin, un tip scorţos, îmbrăcat în cojoc şi jeanşi, cu 
cizme de cowboy şi pălărie Stetson. Alături de îngâmfatul 
de Basil, cu perciunii săi argintii, şi femeile Livingston 
haute couture, noul vecin părea să facă notă discordantă. 

— Oare nu suntem aşteptaţi? întrebă Sage în loc de 
salut, fiind pentru prima oară după ani de zile când ne 
vedeam. 

Aruncă o privire spre locul unde stătea Key şi îşi ridică o 
sprânceană perfect pensată, arătându-se parcă intrigată 
de prezenţa ei acolo. Existau mai multe motive pentru care 
Nokomis Key şi Sage Livingston nu se prea iubeau. 

Nimeni nu părea să vrea să mi-l prezinte pe invitatul pe 
care nu-l cunoşteam. Vartan plecă de lângă peretele cu 
mantouri şi blănuri, sări peste nişte valize şi i se adresă lui 
Rosemary cu un şarm de care nu-i credeam în stare pe 
jucătorii de şah. 

— Vă rog, permiteţi-mi să vă iau haina, se oferi el cu 
acea voce suavă pe care eu întotdeauna am considerat-o 
sinistră. 

În acel context, mi-am dat seama că putea fi interpretată 
puţin altfel într-o atmosferă de budoar. 

Sage însăşi, o colecţionară de bărbaţi şi haine scumpe, îi 
aruncă lui Vartan o privire care ar fi îngenuncheat şi un 
taur. El nu păru să o bage în seamă, dar se oferi să-i ia şi ei 
haina. M-am strecurat pe lângă acest triumvirat erotic 
pentru a-i saluta pe cei doi bărbaţi. Am dat mâna cu Basil. 

— Credeam că dumneavoastră şi Rosemary nu sunteţi în 
oraş şi nu puteţi ajunge, am menţionat eu. 

— Ne-am schimbat planurile, răspunse Basil cu un 
zâmbet. Nu puteam rata prima petrecere de ziua mamei 
tale pentru nimic în lume. 

„Cum de ştia el că era ziua ei?“ 


117 


— Îmi pare rău, se pare că am ajuns mai devreme decât 
eram aşteptaţi, rosti însoţitorul lui Basil făcându-și loc 
printre bagaje. 

Avea o voce caldă şi joasă şi era mai tânăr decât Basil, în 
jur de treizeci şi cinci de ani. Îşi scoase mănuşile din piele, 
le puse la subsuoară şi îmi luă mâna în mâinile lui. Avea 
palmele ferme şi bătătorite de muncă. 

— Sunt noul vostru vecin, Galen March, se prezentă el. 
Eu sunt persoana pe care mama ta a convins-o să cumpere 
Sky Ranch. Tu trebuie să fii Alexandra. Mă bucur atât de 
mult că am fost invitat astăzi ca să te pot întâlni! Mi-a 
povestit multe despre tine. 

„lar mie, despre tine, nimic“, m-am gândit eu. 

I-am mulţumit şi m-am dus să le fac loc nou-veniţilor. 

Lucrurile deveneau din ce în ce mai ciudate. Ştiam bine 
Sky Ranch-ul. Destul de bine cât să mă întreb de ce şi-ar 
dori cineva să o cumpere. A fost singura şi ultima parcelă 
de pământ privată din locurile astea. Peste douăzeci de mii 
de acri, cu o valoare de cel puţin cincisprezece milioane de 
dolari, se întindea de-a lungul vârfurilor munţilor, între 
rezervaţii, pădurea aflată în proprietate publică şi 
pământul ce aparţinea familiei noastre. Dar era numai 
piatră, fără resurse de apă şi cu oxigen atât de puţin, încât 
nu puteai creşte acolo nici animale, nici plante. Terenul 
rămăsese necultivat atât de mult timp, încât localnicii îl 
porecliseră Ranch-ul Fantomă. Singurii cumpărători care 
şi-l permiteau erau cei care doreau să-l exploateze pentru 
schi sau minerit. Şi aceştia nu erau genul de oameni pe 
care mama şi i-ar fi dorit ca vecini, darămite să-i invite la 
petrecerea de ziua ei. 

Povestea domnului Galen March merita să fie 
investigată, dar nu acum. Cum nu mai puteam amâna 
inevitabilul, i-am poftit pe Basil şi pe Galen înăuntru. 
Urmată de cei doi bărbaţi am trecut pe lângă Vartan Azov 
şi femeile din familia Livingston. I-am mai dat câteva valize 
lui Key ca să le ducă sub masa de biliard şi m-am întors să 
amestec în tocană. 

De îndată ce am intrat în încăpere, Lily m-a şi luat în 


118 


primire. 

— De unde îi ştii pe oamenii ăştia? De ce sunt aici? 
şuieră ea printre dinţi. 

— Au fost invitaţi, i-am explicat, uimită de atitudinea ei. 
Sunt vecinii noştri, familia Livingston. O aşteptam doar pe 
fiica lor, Sage, ai auzit şi tu mesajul de pe robotul 
telefonului. Erau nişte personaje foarte îngâmfate când 
locuiam în partea de est. Sunt proprietarii Redlands, ferma 
lor de aici, din apropiere, de pe Platoul Colorado. 

— Au mult mai mult de atât, mă informă Lily în şoaptă. 

Dar Basil Livingston tocmai venise să ne ţină companie. 

Voiam să le fac cunoştinţă, când Basil m-a surprins 
făcându-i mătuşii mele o reverență. Când s-a ridicat, 
trăsăturile lui distinse păreau să fi devenit o mască rigidă. 

— Bună, Basil, spuse Lily. 

— Ce vânt te aduce pe tine atât de departe de Londra? 

— După cum vezi, eu şi Vartan am fost nevoiţi să plecăm 
mai repede. Oh, şi spune-mi, aţi mai putut continua turneul 
de şah după moartea tragică a colegului tău, Taras 
Petrossian? 


119 


O poziţie închisă 


O poziţie în care pionii sunt blocaţi şi puţine 
piese au posibilitate de mişcare. Majoritatea 
pieselor încă vor fi pe tabla de şah şi în spatele 
pionilor, creând o situaţie cu puţine şanse de 
schimbare. 

EDWARD R. BRACE, 
Dicţionar ilustrat al jocului de şah 


Soarele apune devreme la munte. După ce musafirii au 
intrat, o lumină argintie era tot ce se mai putea observa la 
orizont, animalele sculptate lăsând umbre sinistre pe 
pământ. 

Galen March păru să fie vrăjit de Key din momentul în 
care o văzu. Se oferi s-o ajute şi o urmări peste tot, 
apărând lângă ea când aprindea luminile în cabană, când 
aruncă o pânză peste masa de biliard şi când trase 
scaunele şi băncile de dedesubt. 

Lily le explică nou-veniţilor absenţa lui Cat, pretinzând 
că ar fi vorba de o problemă gravă în familie, o problemă 
care, la drept vorbind, era chiar adevărată. Îi minţi, 
spunându-le că mama sunase să-şi ceară scuze şi că noi 
trebuie să ne simţim bine în lipsa ei. 

Pentru că nu aveam suficiente pahare, Vartan umplu 
cănile de ceai din dulapul de pe perete cu votcă şi unele 
dintre ceştile de cafea cu vin roşu. Câteva înghiţituri şi 
toată lumea păru să se mai destindă. 

Ne aşezaserăm în jurul mesei şi era clar că eram prea 
mulţi jucători pentru a o scoate la capăt, o petrecere cu 
opt oameni: Key şi Lily cu Vartan, cei trei membri ai 


120 


familiei Livingston, eu şi Galen March. Fiindcă toată lumea 
părea puţin stingherită, am ridicat paharele pentru a 
închina în cinstea gazdei absente. 

Singurul lucru pe care îl aveam cu toţii în comun era, se 
pare, invitaţia pe care o făcuse mama fiecăruia dintre cei 
prezenţi. Dar ştiam, din experienţa mea cu şahul, că 
aparențele pot fi înşelătoare. 

De exemplu, Basil Livingston bătuse un apropo vag legat 
de rolul pe care îl jucase în turneul de şah care se ţinuse 
recent la Londra. Fusese doar un partener discret al 
evenimentului, sugerase el, un finanţator; abia dacă îl 
cunoscuse pe organizatorul acestui concurs, Taras 
Petrossian. 

Dar Basil se tutuia cu Lily şi cu Vartan Azov. Cât de bine 
îi cunoştea? Cât de mare să fi fost coincidenţa ca toţi 
patru, inclusiv Rosemary, să fi fost în Mayfair acum două 
săptămâni, exact în ziua în care Taras Petrossian a fost 
omorât? 

— Tie îţi place şahul? o întrebă Vartan pe Sage 
Livingston care se aşezase cât de aproape putu de el. 

Sage scutură din cap şi tocmai voia să răspundă când 
am intervenit eu şi i-am invitat la masă. Treaba era că 
nimeni în afară de Vartan şi Lily nu ştiau că fusesem o 
prinţesă a şahului. Sau de ce m-am lăsat de şah. 

Mă plimbam în jurul mesei improvizate, servindu-i pe 
fiecare cu cartofi fierţi, mazăre şi Boeuf Bourguignonne. 
Preferam să recurg la metoda asta: mişcându-mă în jurul 
mesei, puteam să ascult ce spuneau şi să le citesc 
expresiile faciale fără să atrag atenţia asupra mea. 

În contextul dat, lucrul acesta părea absolut necesar. 
Până una-alta, mama însăşi îi invitase pe toţi astăzi. Ar 
putea fi singura oportunitate de a-i vedea pe toţi şapte 
împreună. Şi dacă măcar o parte din revelaţiile pe care le 
avusese Vartan se adevereau, cineva de aici e posibil să 
aibă de-a face cu dispariţia mamei şi cu uciderea tatei ori a 
lui Taras Petrossian. 

— Deci, dumneavoastră finanţaţi turneele astea? îl 
întrebă Galen March pe Basil de partea cealaltă a mesei. E 


121 


un hobby neobişnuit. Cred că vă place jocul. 

O alegere interesantă a cuvintelor, m-am gândit eu, în 
timp ce puneam tocană în farfuria lui Basil. 

— Nu chiar, spuse el. Acest Petrossian aranjase turneul. 
Îl cunoşteam prin intermediul firmei mele din Washington, 
DC. Noi finanţăm tot felul de întreprinderi din întreaga 
lume. Când a căzut Zidul Berlinului, noi am ajutat 
antreprenori din fostul Bloc Comunist, precum Petrossian, 
să-şi pună pe picioare propriile afaceri. În perioada 
perestroicii, deţinea un lanţ de restaurante şi cluburi. Cred 
că folosea şahul ca să-şi facă publicitate. Când trupele lui 
Putin au luat măsuri împotriva oligarhilor, cum îi numeau, 
l-am ajutat să-şi mute afacerea mai spre vest. Foarte 
simplu. 

Basil a luat o gură din Bourguignonne, iar eu am trecut 
la farfuria lui Sage. 

— Deci, vrei să spui, făcu Lily sec, că de fapt pe 
Petrossian îl interesa Das Kapital, nu Jocul, şi că asta l-a 
omorât? 

— Poliţia spune că acele zvonuri nu erau prea fondate, 
interveni Basil, ignorând înțelesurile subtile ale întrebării. 
Raportul oficial al poliţiei spune că a murit din cauza unui 
infarct. Dar ştii bine presa britanică şi conspiraţiile ei, 
adăugă el, sorbind din vin. Se vor întreba mereu şi despre 
moartea prinţesei Diana. 

Menţionarea raportului oficial al poliţiei îl făcu pe 
Vartan să îmi arunce o privire piezişă. Nu trebuia să 
ghicesc la ce se gândea. I-am lăsat câteva linguri în plus de 
mazăre pe farfurie şi m-am mutat către Lily, în timp ce 
Glen March luă cuvântul din nou. 

— Spuneţi că aveţi sediul în DC? îl întrebă pe Basil. Nu e 
cam departe faţă de unde staţi? Sau faţă de Londra, sau 
Rusia? 

Basil zâmbi cu o condescendenţă abia reţinută. 

— Unele afaceri merg de la sine. Trecem adeseori când 
mergem la shopping sau la teatru prin DC, iar soţia mea 
vizitează capitala destul de des pentru propriile afaceri, 
dar, în ceea ce mă priveşte, prefer să stau aici, în 


122 


Redlands, unde pot să fiu fermier. 

Strălucitoarea Rosemary Livingston îşi dădu ochii peste 
cap, apoi îi zâmbi lui Galen March. 

— Ştii ce se spune dacă vrei să faci o mică avere din 
agricultură. 

Glen se arătă nedumerit. Ea spuse: 

— Incepi cu o afacere mare! 

Toţi au râs politicos, după care s-au întors la mâncarea 
lor şi la vecinul de masă. Eu am luat loc lângă Key şi mi-am 
pus în farfurie puţină tocană. Dar ştiam că Rosemary nu 
glumise. Averea lui Basil Livingston şi afacerile sale erau o 
legendă în zonă. 

Eu ştiam multe despre asta. Basil lucra în acelaşi 
domeniu ca şi părinţii mei şi ca şi Key: energie. Singura 
diferenţă? Tot ceea ce învăţaseră şi sprijiniseră ei, Basil 
exploatase. 

Ferma familiei Livingston din Redlands, de exemplu, 
patruzeci de mii de acri din Platoul Colorado, nu era doar o 
fermă unde creşteai vite şi unde veneau tot felul de mahări 
să se distreze. Redlands era aşezată pe unul dintre cele 
mai mari zăcăminte de uraniu. 

Apoi, în DC, nu departe de unde locuiam eu, Basil avea o 
clădire plină de oameni care făceau lobby pe K Street. Au 
înaintat o legislaţie care o înfuriase pe mama mea, 
reduceri de taxe pentru cei care investeau în afacerile cu 
petrol din zona arctică şi scutiri de taxe pentru proprietarii 
de SUV-uri care consumau extrem de mult combustibil. 

Un motiv în plus să pun la îndoială audiența de aici şi 
mai ales momentul în care mama a decis să ne trimită 
tuturor invitaţia care, mi-am amintit, a fost trimisă cam în 
aproape acelaşi timp când a murit colegul lui Basil din 
Londra, Taras Petrossian, acelaşi om care organizase în 
urmă cu zece ani turneul din Rusia, unde tatăl meu fusese 
omorât. 

M-am uitat în jurul mesei la invitaţii mamei: Sage 
Livingston care pălăvrăgea cu Vartan Azov, Galen March 
care asculta cu atenţie ce-i spunea Key, Rosemary 
Livingston şuşotind cu soţul ei, şi Lily Rad care o hrănea 


123 


pe Zsa-Zsa, care-i stătea în poală, cu bucăţi din 
Bourguignonne. 

Dacă Lily avea dreptate şi un Joc mai mare era acum în 
plină desfăşurare, un Joc periculos, nu puteam încă să 
deosebesc pionii de piesele importante. Scenariul îmi 
sugera mai degrabă o adunătură de oameni legaţi la ochi 
împotriva unor adversari necunoscuţi, fiecare dintre ei 
făcând mutări în taină. Ştiam că era timpul să scot la 
iveală lucrurile mai importante. Şi brusc, am ştiut de unde 
trebuia să încep. 

O singură persoană dintre cele de la masă, dintre cele 
opt, nu fusese invitată de către mama. O invitasem chiar 
eu, aşa cum sunt sigură că mama ştia că o voi face. Era 
cea mai bună şi singura mea prietenă de la vârsta de 
doisprezece ani. Inevitabil, mi-am dat seama că doar ea 
putea să furnizeze cheia’ care va desluşi acest mister. 


Aveam doisprezece ani. Tatăl meu era mort. 

Fusesem scoasă cu forţa din şcoala din New York de 
către mama mea, în timpul vacanței de Crăciun, şi dusă la 
o şcoală din Rocky Mountains, Colorado, departe de tot ce 
ştiam şi de toţi cei pe care îi cunoşteam. 

Mi s-a interzis să joc şi chiar să aduc vorba de şah. 

În prima mea zi la noua mea şcoală, o blondă 
îndrăzneață cu părul prins în coadă venise la mine pe 
coridor. 

— Eşti nouă aici, spuse ea. Apoi, încercând să mă facă să 
înţeleg că totul depinde de felul în care îi voi răspunde, 
adăugă: La şcoala la care ai fost până acum, ai fost 
populară? 

În toţi cei doisprezece ani ai mei, nici la şcoală, nici la 
competiţiile de şah la care participasem în toată lumea, 
niciodată, nimeni nu-mi pusese întrebarea aceasta. 

— Nu ştiu, i-am spus anchetatoarei. Ce înţelegi prin 
popular? 

Pe moment, ea păru la fel de uimită de întrebarea mea 
cum fusesem şi eu dea ei. 


12 Key - cheie (joc de cuvinte) 
124 


— Popular înseamnă, explică ea într-un final, că alţi copii 
vor ca tu să-i placi. Te copiază şi copiază cum te îmbraci, şi 
fac ce le spui pentru că vor să intre în grupul tău. 

— Vrei să spui în echipa mea, am spus eu, confuză. 

Apoi mi-am muşcat limba, nu trebuia să menţionez ceva 
legat de şah. 

Dar eu participam la competiţii de la şase ani. Nu aveam 
un grup, iar singura echipă pe care o ştiam erau adulţii 
care mi-erau antrenori, cum a fost tatăl meu sau secunzii 
lui care mă ajutau să mă antrenez pentru joc. Mai mult, 
dacă te oboseai să-i întrebi pe elevii de la şcoala publică 
din Manhattan, mă vedeau ca pe o tocilară. 

— Echipa ta? Faci sport, atunci. Pari ca şi cum ai fi 
obişnuită să câştigi. Deci, trebuie să fi fost populară. Eu 
sunt Sage Livingston. Sunt cea mai populară fată din 
şcoala asta. Poţi fi noua mea prietenă. 

Această întâlnire de pe coridor cu Sage avea să fie 
punctul culminant al relaţiei noastre, care avea în curând 
să se prăbuşească. Ceea ce a provocat această prăbuşire a 
fost neaşteptata mea prietenie cu Nokomis Key. 

In timp ce Sage se agita primprejur cu pompoane şi 
rachete de tenis, Key mă învăţa cum să călăresc un 
Appaloose fără şa şi îmi arăta câmpiile cu neve, zăpada de 
vară, care ne aştepta să ne tăvălim în ea, activităţi pe care 
mama mea le aproba mai mult decât să mă duc cu Sage la 
elitistul ei Cherry Creek Country Club. 

Tatăl lui Sage, Basil, părea precum Cresus de bogat. 
Mama ei, Rosemary, se afla pe orice listă cu persoane 
mondene din Denver până în Washington. Dar ceea ce 
Sage îşi dorea cu tot dinadinsul şi nu obținuse niciodată 
era calitatea de membră în Asociaţia Fiicele Revoluţiei 
Americane (FRA), acele femei care pretind că se trag din 
descendenţi ai eroilor Revoluţiei Americane. Sediul lor era 
în Washington, DC, în Constitution Hall, la o aruncătură de 
băț de Casa Albă. La un veac şi mai bine de când fusese 
înfiinţată, asociaţia organizase mai multe evenimente 
sociale în Washington decât o făcuseră descendenţii 
Mayflower sau ai altui grup elitist. 


125 


Şi asta era ceea ce o rodea pe Sage Livingston când 
venea vorba de Nokomis Key. In timp ce Key avea tot felul 
de slujbe pe la hoteluri şi în staţiune ca să se întreţină la 
şcoală, de la femeie de serviciu la gardian, Sage şi 
Rosemary mergeau la Washington, erau tot timpul trecute 
pe listă ca finanţatoare a numeroase instituţii publice sau 
coorganizatoare la evenimente. 

Insă Key era ea însăşi o instituţie publică, una despre 
care, ce-i drept, prea puţină lume ştia în părţile acestea. 
Mama lui Key era descendentă a triburilor Algonquin şi 
Iroquois, ajungând până la triburile Powhatan, primii 
americani adevăraţi. Tatăl ei era descendent al uneia 
dintre primele familii de emigranţi: cea a autorului imnului 
naţional al Statelor Unite ale Americii, Francis Scott Key. 

Spre deosebire de doamnele din familia Livingston, FRA 
ar întinde instantaneu covorul roşu pentru Key peste podul 
şi părculeţul care poartă numele faimosului ei străbun, un 
pod şi un parc care, ca o coincidenţă, te lasă chiar în faţa 
uşii mele din Washington, DC. 

Nu ştiu cum de mi-a trecut prin minte chiar în secunda 
aceea. Nu era doar legătura pe care am făcut-o cu Key, ci 
întreaga poveste: intrigile lobbiste ale lui Basil, aspiraţiile 
sociale ale lui Rosemary, obsesia genealogică a lui Sage şi 
domiciliul meu forţat acolo, ordonat de unchiul Slava, după 
spusele mătuşii Lily, care avea un rol-cheie în Joc. Totul 
era prea ciudat. 

Dar dacă mama voia ca eu să-mi concentrez atenţia 
asupra DC-ului, de ce ne-a invitat pe toţi în Colorado? Care 
era legătura între cele două? Exista un singur loc la care 
mă puteam gândi pentru a găsi un răspuns. 

Am presupus, în mod natural, având în vedere 
capacitatea slabă a mamei mele când vine vorba de puzzle- 
uri, că fiecare indiciu ducea către ceva concret, ca acel afiş 
din Rusia, sau ca jocul ascuns în pian. 

Dar poate că prima mea presupoziţie fusese greşită. 

M-am scuzat, m-am ridicat de la masă şi m-am dus spre 
şemineu să mai înteţesc focul. În timp ce învârteam 
tăciunii, mi-am vârât o mână în buzunar şi am pipăit 


126 


Regina Neagră şi bucăţile de hârtie înghesuite acolo. 

Ştiam deja din descoperirile pe care le-am făcut - piesa 
de şah, tabla de şah, harta antică a şahului, şi din ce am 
aflat despre el, că erau două Regine Negre şi că era în 
plină desfăşurare un Joc de anvergură mult mai mare: un 
Joc periculos. 


Am trecut în revistă toate lucrurile pe care le 
descoperisem începând cu acea dimineaţă. 

Numărul de telefon cu cele două cifre care lipseau. 

Puzzle-ul care m-a condus spre jocul ascuns în pian. 

Regina Neagră care lipsea, schimbată cu bila de biliard 
cu numărul opt. 

Mesajul ascuns în Regină care provenea de la partida de 
şah din Rusia. 

Desenul vechi cu tabla de şah pe care l-am găsit în 
biroul mamei. 


Toate păreau clare şi directe, la fel cum e mama mea. 
Dar ştiam cu certitudine că ele trebuiau să deţină cheia 
spre ceva mai... 

Şi apoi, am înţeles. 

Oh, Doamne, cum am putut să fiu atât de proastă? Nu 
am făcut eu puzzle-uri ca acestea când eram mică? Imi 
venea să urlu şi să-mi smulg părul din cap, ceea ce ar fi 
fost foarte nepotrivit în acest moment, cu toţi musafirii de 
faţă. 

Dar nu era acesta primul puzzle pe care a trebuit să-l 
rezolv, înainte chiar să am acces în casă? Cifrele lipsă ale 
acelui număr de telefon? 64? 

Nu numai că 64 reprezenta numărul pătratelor de pe 
tabla de şah, ci era şi ultimul cod al combinației de la seiful 
în care mama încuiase cheia cabanei. 

Tabla de şah deține cheia! 

În sfârşit, simţeam că pot să văd mai departe, direct în 
inima Jocului. Şi dacă acel prim mesaj avea un înţeles mai 
profund însemna că toate aveau. 

Exact aşa cum eram sigură, în ciuda aparent 


127 


paradoxalului grup de invitaţi ai mamei, că toţi suntem 
cumva legaţi unii de ceilalţi. Dar cum? Trebuia să-mi dau 
seama de asta acum, în timp ce oamenii aceştia erau încă 
la masă. 

M-am strecurat până în capătul mai îndepărtat al 
şemineului unde, oarecum ascunsă de hota din cupru, mi- 
am scos din buzunar singurul mesaj scris de mama mea. 
Suna aşa: 


WASHINGTON 
LUXURY CAR 

VIRGIN ISLES 

ELVIS LIVES 

AS ABOVE, SO BELOW” 


Washington, DC era cu siguranţă în capul listei. Aşa că 
poate, aşa cum tabla de şah ne-a oferit cheia pentru a intra 
în casă, acest cod ar putea să ne ofere cheia pentru restul 
dilemei. Mi-am stors creierii şi am încercat din răsputeri, 
dar Maşina de Lux şi Insulele Virgine m-au încuiat. Ştiam 
că primele trei indicii DC-LX-VI, adunate, dădeau 66, 
numărul diavolului. Aşa că m-am uitat din nou, încercând 
să cuprind întreaga imagine a mesajului şi am început cu 
următorul pas. Bingo! 


ELVIS LIVES 


Mai erau încă două anagrame pe care le puteai crea 
plecând de la Velis, numele de familie al mamei mele: 
acestea erau evils (răufăcători) şi veils (văluri). Apocalipsa 
din Noul Testament, unde apare Diavolul, este partea în 
care Sfântul loan dezvăluie ce se va întâmpla la sfârşitul 
lumii. Şi cum în copilăria mea iubeam cuvintele frumoase, 
ştiam că derivatul de la cele două variante ale numelui 
mamei mele - apocalipsa, apokalyptein, însemnând a 
extrage acoperământul sau revelaţie, re-velare, însemnând 
a îndepărta vălul. 


13 Maşină de lux; Insulele Virgine; Elvis trăieşte; Cum e sus, aşa şi jos. 
128 


Cât priveşte ultimul rând - Cum e sus, aşa şi jos -, 
acesta deţinea cheia. Şi dacă aveam dreptate, nu avea 
legătură cu şahul ascuns în pian. Acesta fusese doar o 
şmecherie pentru a-mi atrage atenţia, după cum o şi 
făcuse. 

De fapt, era clar că, dacă nu mă grăbeam să etichetez 
capacitatea mamei de a crea puzzle-uri, aş fi putut să văd 
asta mai devreme. Într-adevăr, asta ar explica de ce mama 
ne-a invitat aici în Colorado, într-o zonă numită Patru 
Colţuri, din Munţii Stâncoşi, în inima celor patru munţi 
care marchează locul de naştere al lumii în cultura Navajo. 
O tablă de şah cosmică, dacă a existat vreodată aşa ceva. 

Întregul mesaj, luat împreună, s-ar citi aşa: 


Tabla de şah deţine cheia 
Îndepărtează Vălul de pe Răufăcători 
Cum e sus, aşa e jos 


Şi dacă tabla de şah deţinea cheia pentru a putea 
îndepărta vălul, după cum sugera indiciul mamei, atunci 
orice am dezvăluit sau descoperit aici, în această zonă 
muntoasă, cum ar fi hârtia aceea veche pe care o găsisem, 
trebuie să aibă legătură, aşa cum am bănuit, cu acea tablă 
de şah. 

Căci, din câte ştiu eu, există un singur oraş în toată 
istoria care fusese creat pentru a semăna cu o tablă de 
şah: oraşul căruia îi spuneam acasă. 

Acolo se va realiza următoarea mutare a Jocului. 


129 


Valul 


Să scriem despre lucrurile ce nu le putem vorbi? 
Să divulgăm lucrurile ce nu trebuie divulgate? 
Să  pronunţăm cuvintele ce nu trebuie 
pronunţate? 
- ÎMPĂRATUL. IULIAN, 
„Imn Închinat Mamei Zeilor“ 


Haremul Regal 

Palatul Dar El-Makhzen 

Fez, Maroc 

Solstiţiul de iarnă, 1822 

Haidee îşi trase vălul în timp ce traversa grăbită vasta 
curte interioară a haremului regal. Era escortată de doi 
eunuci solizi pe care nu îi văzuse niciodată până în acea 
dimineaţă. Împreună cu restul haremului, fusese trezită de 
dimineaţă, sculată din pat de două gărzi ale palatului care 
le porunciseră tuturor să se îmbrace şi să se pregătească 
de plecare cât mai curând pentru a evacua incinta. 

Haide fusese îndepărtată cu forţa de către şeful 
gardienilor care o anunţă că era de îndată aşteptată în 
curtea ce lega haremul de palat. 

Se stârnise iadul, bineînţeles, când femeile înţeleseră 
motivul acestei porunci. Pentru că sultanul Mulay Suliman, 
descendentul Profetului şi apărătorul credinţei, murise de 
apoplexie. Era succedat de nepotul său, Abdul-Rahman, 
care, cu siguranţă, avea să vină cu propriul harem şi să 
ocupe sediul palatului. După cum ştia fiecare, se săvârşeau 
carnaje pentru a elimina orice eventuală ameninţare din 
partea lor. 


130 


Astfel, concubinele, odaliscele şi eunucii se îmbrăcară în 
interiorul haremului unde era cald ca într-un cocon, 
învăluite de aromele familiare de trandafiri de apă, 
lavandă, miere şi mentă, în singura casă pe care 
majoritatea dintre ele au cunoscut-o, făcând speculaţii 
înfricoşătoare despre ce le putea aduce această schimbare 
şocantă. Oricum, nu puteau spera la prea multe. 

Haide, captiva fără nicio relaţie cu familia regală, nu 
trebuia să se întrebe ce o aştepta. De ce ar chema-o în 
afara curţii, şi doar ea, singură, dintre toate femeile din 
harem? Nu putea însemna decât un singur lucru. Cumva, 
descoperiseră cine era ea şi, mai rău, ce era acel cărbune 
negru care, în urmă cu unsprezece luni, fusese găsit în 
posesia ei de către sultan şi sechestrat. 

Acum traversa curtea interioară, flancată de însoțitorii 
musculoşi, trecând pe lângă fântânile cu apă caldă care 
alimentau bazinele întreaga iarnă, pentru a proteja 
bancurile de peşti. Arabescurile ornamentelor albe maure 
ale porţilor dimprejurul curţii se păstraseră timp de şase 
sute de ani, pentru că, se spunea, amestecul original din 
care fuseseră făcute avea în el praful oaselor sfărâmate ale 
sclavilor creştini. Haidee spera că nu acesta avea să-i fie 
destinul într-un moment atât de critic. Îşi simţea inima 
palpitând înfricoşată. 

De aproape un an, Haidee era ţinută aici ca odaliscă sau 
cameristă, într-o captivitate obscură, înconjurată de 
eunucii şi sclavii sultanului. Palatul regal Dar el-Makhzen 
se întindea pe două sute de acri înfrumuseţaţi de grădini 
superbe şi bazine, moschei şi barăci militare, haremuri şi 
hamame. Această aripă a palatului, cu încăperile şi 
camerele de îmbăiere legate de curţile interioare şi 
grădinile descoperite cerului de iarnă, putea să 
adăpostească o mie de soţii şi concubine împreună cu un 
personal enorm care să le ofere sprijin. 

Dar pentru Haidee, oricât de deschis ar fi fost spaţiul, 
tot i se părea înăbuşitor. Închisă între alte sute de femei 
din harem cu bare de fier, uşi şi ferestre încuiate, se 
simţea ruptă de lume, deşi nu era niciodată singură. 


131 


Şi Kauri, singurul protector şi prieten pe care îl avea pe 
pământ, singura persoană care ar fi putut-o ajuta în 
această fortăreață, fusese răpit şi vândut ca sclav 
împreună cu echipajul, în secunda în care corabia lor 
capturată acostase. Încă putea să retrăiască momentele 
acelea oripilante. 

De pe coasta Adriaticii, chiar înainte de Veneţia, vaporul 
lor ocolise portul Pirineilor, „Focul“, unde un far antic era 
amplasat încă de pe vremea romanilor, avertizând 
corăbiile că se apropie de un mal stâncos. Acesta era locul 
unde ultimul corsar, renumitul Pirat al Pirineilor, îşi ducea 
la bun sfârşit comerţul său malefic: vânzarea de sclavi 
europeni musulmanilor, pe care aceştia îi numeau Aurul 
Alb. 

Din momentul în care ea şi Kauri îşi dăduseră seama de 
soarta ce-i aştepta, că nava lor va fi prădată de corsarii 
sloveni, ştiuseră foarte bine că ceea ce li se va întâmpla va 
depăşi orice imaginaţie. 

Puţinul echipaj al corăbiei şi cei doi tineri pasageri vor fi 
cu siguranţă prădaţi de toate bunurile lor, apoi vor fi 
vânduți pe piaţa de sclavi. Fete ca Haidee erau vândute fie 
pentru căsătorie, fie pentru prostituție, însă soarta unui 
băiat precum Kauri avea să fie şi mai rea. Cei ce-i luau ca 
sclavi îi duceau în deşert, unde îi castrau cu un cuţit şi îi 
îngropau în nisip pentru a reduce din sângerare. Dacă 
băiatul supravieţuia, atunci se va pune un preţ foarte mare 
pe capul său, fiind dus spre vânzare în Imperiul Otoman ca 
gardian eunuc la harem sau chiar în Statele Papale, pentru 
a fi antrenat ca muzician cu voce subţire. 

Singura lor speranţă era că această Coastă a Africii 
Barbare, după decenii de bombardamente ale britanicilor, 
americanilor şi francezilor, să fi încetat comerţul cu sclavi. 
În urmă cu cinci ani, fuseseră eliberaţi printr-un tratat 
optzeci de mii de sclavi europeni din Africa de Nord, iar 
Mediterana era din nou deschisă unui comerţ naval 
normal. 

Insă mai exista un singur loc unde se mai întâmplau 
asemenea lucruri, singurul tărâm mediteranean care nu 


132 


fusese controlat nici de Imperiul Otoman şi nici de Europa 
creştină: sultanatul Maroc. Un teritoriu complet izolat, cu 
o capitală îndepărtată de coastă, între Rif şi Munţii Atlas, 
Fez, Marocul suferise timp de treizeci de ani sub 
conducerea sultanului Mulay Suliman. 

După lunile petrecute ca sclavă în haremul său, Haidee 
ajunsese să înveţe regulile pe care le avea sultanul, 
niciuna neputând să-i ostoiască temerile. 

Deşi el însuşi un descendent al Profetului, Suliman 
îmbrăţişase idealurile reformatorului sunnit, Mohammed 
ibn Abd al-Wahhab din Arabia. Bigoţii wahhabiţi reuşiseră 
să îl ajute pe conducătorul Arabiei, ibn-Saud, să 
recupereze pentru scurt timp mari teritorii arabe ce 
fuseseră cucerite de turcii otomani. 

Deşi această victorie nu avea să dureze prea mult, 
bigotismul wahhabiţilor avea să stârnească o nebunie în 
inima lui Mulay Suliman al Marocului, care va purifica 
toate casele de rugăciuni într-un mod foarte crud, atât în 
jurul, cât şi înăuntrul lor. Va opri orice comerţ cu turcii 
decadenţi şi cu ateii francezi, cu revoluţia lor sortită 
pierzaniei; va interzice adorarea sfinţilor pentru şiiţi şi va 
desfiinţa confreriile sufite. 

Într-adevăr, exista un singur popor pe care Mualy 
Suliman nu putuse nici să-l controleze, nici să-l suprime în 
aceşti treizeci de ani în care cârmuise: berberii sufiţi care 
sălăşluiau de cealaltă parte a munţilor. 

Aceasta fusese cea mai mare temere a lui Haidee în 
toate aceste luni de prizonierat. Şi după revelaţia din acea 
dimineaţă, se temea de ce era mai rău. Dacă se 
descoperise că prietenul ei Kauri nu era doar sufit, ci şi 
berber, acesta nu avea să fie mutilat sau vândut. Avea să 
fie omorât. 

lar Haidee, care în tot acest timp păstrase cu sfinţenie 
secretul pe care Ali Paşa i-l încredinţase, nu avea niciun 
licăr de speranţă că va mai vedea vreodată lumea aceasta 
ca om liber. Nu va putea localiza Regina Neagră, să o ia şi 
să o ducă omului care va avea grijă de ea. 

Dar în ciuda deznădejdii, în timp ce-şi strângea tot mai 


133 


tare vălul în jurul capului şi traversa împreună cu escortele 
sale galeria care ducea spre curtea exterioară, nu se putea 
abţine să nu se agaţe de o speranţă pe care o nutrise în 
toate aceste unsprezece luni. 

Când ea şi Kauri realizaseră pentru prima oară unde 
anume era dusă corabia lor, chiar înainte de a ajunge la 
docul de pe coasta Marocului, poate pentru a fi despărțiți 
pentru totdeauna, Kauri apucase să îi spună că exista un 
singur om în Maroc ce îi putea ajuta, dacă ar fi reuşit să 
dea de el, un om respectat de Baba Shemimi însuşi, un 
maestru al Căii Secrete. Era un sufit care se retrăsese din 
lume, cunoscut ca Bătrânul Munţilor. Dacă vreunul din ei 
reuşea să scape de cei care îi capturaseră, va trebui să-l 
caute pe acest bărbat. 

Haidee se rugă ca în aceste momente de cumpănă, să 
poată gândi şi acţiona rapid. Altminteri, totul va fi pierdut 
pentru totdeauna. 


Munţii Atlas 

Shahin şi Charlot ajunseră la ultima pantă pe care 
trebuiau să o coboare, chiar înainte ca soarele să atingă 
vârful înzăpezit al Muntelui Zerhukn aflat în zare. A fost 
nevoie de trei luni de zile pentru ca această călătorie să se 
încheie aici, din Tassili, acel loc din inima Saharei, 
traversând deşertul în plină iarnă, până în Tlemqgen. Acolo, 
şi-au schimbat cămilele pe cai, care erau mult mai adaptaţi 
climatului rece şi terenului muntos ce îi aştepta aici, în 
Kabylia, căminul berberilor Kabyli din inima Munţilor 
Atlas. 

Charlot purta, ca şi Shahin, litham-ul indigo al 
tuaregilor, cărora arabii le spuneau  muleththemin, 
Oamenii învăluiţi, şi pe care grecii îi numeau glaukoi, 
Oamenii Albaştri, datorită tentei albăstrui a pielii lor albe. 
Shahin însuşi era un targui, un nobil al tuaregilor Kel Rela 
care controlaseră şi menţinuseră timp de un mileniu 
drumurile ce traversau vastul deşert Sahara, săpau 
fântânile, creşteau animale şi securizau zona. Din timpuri 
străvechi, tuaregii fuseseră cei mai slăviţi dintre locuitorii 


134 


deşertului de către comercianţi şi pelerini. 

Şi vălul, aici în munţi, la fel ca în deşert, îi protejase pe 
aceşti oameni nu numai împotriva vremii. Purtându-l, cei 
doi călători rămăseseră întotdeauna dakhil-ak, sub 
protecţia lui Amazigh, sau a berberilor, după cum le 
spuneau arabii. 

Pe durata întregii lor călătorii de peste o mie cinci sute 
de kilometri, Charlot şi Shahin obţinuseră de la berberi, în 
afară de cai şi nutreţ, şi alte lucruri. Aflaseră tot felul de 
informaţii, suficiente informaţii cât să-i oblige să-şi 
schimbe cursul iniţial al călătoriei lor spre mare şi să se 
îndrepte spre vest, către munţi. 

Pentru că exista un singur loc de unde fiul lui Shahin şi 
companionul său puteau fi duşi în Maroc şi doar un singur 
om putea să-i ajute să găsească ceea ce căutau, un mare 
maestru sufit, şi anume Bătrânul Munţilor. 


Aici pe coastă, Charlot îşi opri calul lângă cel al 
însoţitorului său. Apoi îşi desfăcu vălul indigo şi îl legă de 
şa, aşa cum făcuse şi Shahin. Fiind atât de aproape de Fez, 
trebuiau să fie prudenti în cazul în care erau surprinşi. 
Vălul care îi protejase în deşert şi în munţi putea 
reprezenta un mare pericol acum când traversau Munţii 
Atlas spre teritoriile sunnite. 

Cei doi bărbaţi priviră de-a lungul văii umbrite de munţi, 
unde păsările dădeau târcoale în josul ei. Acest loc magic 
se afla la confluenţa minunată a unor cursuri de apă, astfel 
încât puteai vedea pârâie, cascade, izvoare, râuri. Sub ei, 
se întindea o mare de acoperişuri înconjurate de vegetaţie 
luxuriantă, vopsite într-un verde care strălucea puternic în 
lumina zilei de iarnă, un oraş dincolo de timp. 

Acesta era Fez, oraşul sfânt al adevăraţilor descendenţi 
Shurafa ai Profetului şi un loc sacru pentru toate cele trei 
ramuri ale Islamului, dar în special pentru şiiţi; aici, pe 
munte, îşi avea locul de veci Idris, strănepotul Fatimei, 
fiica lui Mohamed, primul din familia Profetului care 
ajunsese în Maghreb, tărâmurile vestice, cu mai mult de o 
mie de ani în urmă, un tărâm de o minunăţie rară şi un 


135 


tărâm al semnelor întunecate. 

— Există un proverb în tamazight, limba berberilor, 
spuse Shahin. Acesta spune Aman d'Iman - „Apa e viaţă“. 
Apa explică longevitatea oraşului Fez, un oraş care este în 
sine o fântână aproape sacră. Există multe peşteri 
străvechi croite de ape ce ascund mistere la fel de vechi, 
locul perfect pentru a adăposti ceea ce căutăm noi. Făcu o 
pauză, apoi adăugă în şoaptă: Sunt sigur că fiul meu e aici. 


Cei doi bărbaţi şedeau lângă focul pe care îl făcuseră la 
gura peşterii de deasupra oraşului Fez, o grotă unde îşi 
găsiseră adăpostul în acea noapte. Shahin îşi aşeză 
bastonul talac, cel care indica originea sa nobilă în grupul 
Kel Rela, îşi scoase cingătoarea dublă şi pielea de oaie pe 
care tuaregii o purtau pe umeri. Cina lor consta dintr-un 
iepure pe care îl prinseră şi îl gătiseră. 

Dar ceea ce rămase nespus de-a lungul călătoriei lor 
părea gata să irumpă la suprafaţă ca şoaptele nisipurilor 
mişcătoare. 

Charlot ştia că nu-şi pierduse de tot darul, dar nici nu-l 
putea controla. În timp ce traversa deşertul, simţea 
Viziunea copleşindu-l din când în când, ca o mantie grea 
ce-l atingea doar arareori. În acele momente, putea să-l 
informeze pe Shahin care bărbaţi din piaţă erau de 
încredere, care erau rapace, care aveau o familie de 
întreţinut sau care avea asupra sa un topor. Toate aceste 
viziuni îi veneau natural, la fel cum se întâmpla de când se 
născuse. 

Dar ce valoare să aibă această viziune limitată, când ei 
aveau de dus la îndeplinire o misiune atât de grea? Când 
trebui să-l găsească pe fiul lui Shahin, Viziunea îi fusese 
întunecată. Nu era ca şi cum nu putea vedea nimic, ci ea 
venea mai degrabă sub forma unei iluzii optice, o oază 
tremurândă cu palmieri în mijlocul deşertului, unde ştii că 
nu vei găsi apă. Când era vorba de Kauri, Charlot avea 
licăriri de viziuni, dar ştia că nu erau reale. 

Acum, în focul pâlpâitor, în timp ce priveau caii din 
apropiere rumegând nutreţul pe care-l aduseseră în şei, 


136 


Shahin vorbi. 

— Te-ai întrebat vreodată de ce doar bărbaţii tuaregi 
poartă litham-ul indigo, iar femeile sunt descoperite? îl 
întrebă el pe Charlot. Vălul nostru este mai vechi decât 
Islamul; arabii înşişi au fost surprinşi de această tradiţie a 
noastră când au ajuns pentru prima oară pe aceste 
tărâmuri. Unii cred că vălul ne oferă protecţie împotriva 
deşertului; alţii cred că ne protejează de deochi. Dar vălul 
e destul de semnificativ pentru istoria grupului nostru. In 
timpurile străvechi, se vorbea despre gura cea rea. 

— Gura cea rea? 

— Se referă la misterele antice „pe care gura nu are voie 
să le rostească“. Acestea au existat dintotdeauna pe toate 
tărâmurile şi în culturile din toate timpurile, spuse Shahin. 
Totuşi, printre iniţiaţi, aceste mistere pot fi comunicate 
prin bătăile în tobă. 

De la Shahin, Charlot ştia că triburile tuaregilor, 
cunoscute ca grupurile cu tobe, aveau ca descendent o 
femeie. Şi fiecare căpetenie, de obicei o femeie, trebuia să 
păstreze toba sacră a acelui grup, despre care se credea 
că avea puteri mistice. 

Tuaregii, la fel ca şi ienicerii sufiţi care controlau 
majoritatea teritoriilor otomane, folosiseră timp de sute de 
ani tobele pentru a transmite, cu ajutorul limbajului secret 
al acestora, mesaje în toate colţurile dominate de ei. Era 
atât de puternică această tobă şi limbajul său, încât ea era 
interzisă în regiunile unde existau sclavi. 

— Şi aceste mistere antice ale tuaregilor, gura cea rea şi 
vălul, au legătură cu fiul tău? întrebă Charlot. 

— Nu poţi nici acum să-l vezi? spuse Shahin. 

Deşi faţa lui nu trăda nimic, Charlot îi auzi gândul: 
„Chiar şi atât de aproape, tot nu poate să-l vadă?“ 

Charlot scutură din cap, apoi îşi frecă mâinile de faţă, îşi 
trecu degetele prin părul său roşu, încercând parcă să-şi 
trezească astfel creierul adormit. Işi ridică privirea spre 
faţa lui Shahin, care părea sculptată în bronz. Ochii aurii ai 
lui Shahin se uitau direct la el prin lumina flăcărilor. 
Aşteptă. 


137 


Forţându-se să surâdă, Charlot spuse: 

— Povesteşte-mi despre el. Poate că ne va ajuta să-l 
găsim. Ca şi cum ai da unei cămile însetate în deşert un 
strop de apă, ca apoi ea să găsească singură o oază. Pe fiul 
tău îl cheamă Kauri. E un nume neobişnuit. 

— Fiul meu s-a născut pe Stâncile Bandiagara, spuse el. 
Ţara Dogon. Kauri e un cuvânt în limba dogon care 
înseamnă ostracod, o moluscă marină din Oceanul Indian, 
o scoică pe care noi, africanii, am folosit-o pe post de 
monedă timp de mii de ani. Dar această scoică, kauri, 
poartă într-însa o mare putere şi o mare semnificaţie. Are 
legătură cu misterul universului, pentru că reprezintă 
sursa tuturor numerelor şi cuvintelor. Soţia mea a ales 
acest nume pentru copil. 

Când observă uimirea din ochii albaştri ai lui Charlot, 
adăugă: 

— Soţia mea, mama lui Kauri, era foarte tânără când ne- 
am căsătorit, însă avea deja puteri mari printre cei din 
neamul său, spuse Shahin. Numele ei era Bazu, care în 
limba dogon înseamnă „focul feminin“, pentru că ea era 
una dintre Maeştrii Focului. 

Un fierar! 

Charlot avu brusc un şoc atunci când realiză la ce se 
referea de fapt revelaţia sa. Fierarii, peste tot, chiar şi în 
deşert, erau meseriaşi ostracizaţi, chiar dacă era adevărat 
că aveau puteri enorme. Erau numiţi Maeştrii Focului, 
pentru că ei făureau arme, vase, unelte. Erau temuţi, 
pentru că aveau forţe tainice şi vorbeau o limbă ştiută 
numai de ei; cunoşteau atât tehnicile misterioase ale 
iniţiaţilor, cât şi puterile diavoleşti ale spiritelor străvechi. 

— Şi ea era soţia ta, mama lui Kauri? făcu Charlot uimit. 
Dar cum ai ajuns să întâlneşti o asemenea femeie şi cum 
de te-ai căsătorit cu ea? „Şi fără ca eu să ştiu măcar asta!“ 

Charlot se simţi epuizat de aceste revelații. 

__ Shahin tăcu pe moment; ochii săi aurii se întunecară. 
Intr-un final, spuse: 

— Totul s-a întâmplat exact cum ai prevăzut, atât 

căsătoria, cât şi naşterea fiului meu şi moartea prematură 


138 


a soţiei mele, Bazu. 

— Am prevăzut? se miră Charlot. 

I se făcu din nou frică. 

— Da, tu ai prevăzut, Al-Kalim, explică Shahin. 

„Eu am prevăzut-o. Şi totuşi, nu-mi pot aminti.“ 

Charlot se holbă la el. Gura îi era uscată de frică. 

— De aceea, atunci când te-am găsit acum trei luni în 
Tassili, am simţit şocul pierderii, spuse Shahin. În urmă cu 
cincisprezece ani, când tu erai doar un copil de vârsta lui 
Kauri, un băiat care se pregătea să devină bărbat, ai văzut 
ceea ce ţi-am spus acum. Ai spus că voi avea un fiu care va 
trebui ascuns, căci el va fi urmaşul unui Maestru al 
Focului. Va fi iniţiat de cei ce posedă marea înţelepciune a 
misterelor străvechi, acele mistere ce zac în inima jocului 
de şah căruia îi spunem Serviciul Montglane, un secret ce 
se spune că deţine puterea de a ridica civilizaţii sau de a le 
distruge. Gând al-Jabir ibn Hayyan a făcut setul acum o 
mie de ani, l-a numit Serviciul Tarik'at - Calea sufită, Calea 
secretă. 

— De la cine a învăţat fiul tău despre aceste mistere? 
întrebă Charlot. 

— La vârsta de trei ani, când mama lui Kauri a murit, a 
fost luat şi crescut sub protecţia marelui Pir al confreriei 
sufite Bektaşi, Baba Shemimi. Am aflat că atunci când 
turcii au atacat Ianina în ianuarie, fiul meu fusese chemat 
pentru a fi trimis într-o misiune de salvare a unei piese 
importante de şah deţinute de Ali Paşa. Când Ianina a fost 
cucerită, Kauri a fost trimis cu un însoțitor necunoscut 
spre coastă. E ultimul lucru pe care l-am auzit despre el. 

— Trebuie să-mi spui tot ce ştii despre istoria acestui set 
de şah, zise Charlot. Spune-mi acum, înainte să coborâm 
muntele la răsărit pentru a-ţi găsi fiul. 

Charlot stătea privind lung la foc, în timp ce încerca să 
comunice cu sine însuşi. lar Shahin îşi începu povestea. 


Povestea Omului Albastru 
În anul 773, după calendarul vestic, se împlineau opt ani 
de când al-Jabir ibn Hayyan lucra din greu. Împreună cu 


139 


sute de artizani foarte pricepuţi ce-l asistau, el crease setul 
de şah al Serviciului Tarik'at pentru primul calif al oraşului 
Bagdad, al-Mansur. Nimeni nu cunoştea misterele pe care 
le conţinea în afară de Jabir însuşi. Aveau la bază 
importanta sa lucrare de alchimie sufită, Cărţile 
Echilibrului, dedicată răposatului şeic Ja'far al-Sadig, 
adevăratul părinte al Islamului şiit. 

Jabir credea că aproape-şi terminase capodopera. Dar în 
vara acelui an, califul al-Mansur fusese surprins de sosirea 
unei importante delegaţii indiene din munţii Kashmirului, o 
delegaţie care, chipurile, fusese trimisă să încheie tratate 
comerciale cu noua dinastie abbasidă de la Bagdad. De 
fapt, aceşti bărbaţi se aflau într-o misiune specială al cărei 
scop nimeni nu ar fi putut niciodată să-l ghicească. 
Aduseseră cu ei o parte din secretul înţelepciunii antice, 
ascunse în cele două opere ştiinţifice oferite în dar. Ca om 
de ştiinţă el însuşi, al-Jabir fusese invitat la prezentarea 
acestor comori, experienţă care avea să schimbe totul. 

Primul cadou era un set de tabele astronomice indiene 
care înregistraseră mişcările planetare timp de zece mii de 
ani, evenimentele celeste care fuseseră atât de atent 
păstrate şi redate în poveştile indiene, cum ar fi Vedele. Al 
doilea cadou îi lăsase pe toţi muţi de uimire, cu excepţia 
chimistului oficial al curţii, al-Jabir ibn Hayyan. 

Acestea erau „numerele noi“, cel puţin noi pentru 
Occident. Printre celelalte inovaţii, aceste numere indiene 
aveau valoare poziţională, adică, în loc de două linii sau 
două pietre ce reprezentau numărul doi, dacă erau plasate 
una lângă cealaltă, reprezentau unu plus zece sau 
unsprezece. 

Mai inteligent de atât era un număr numit cifru, din 
limba arabă sifr, însemnând „gol“ şi căruia europenii 
aveau să-i spună zero. Aceste două inovaţii numerice, 
numite astăzi numerale arabe, aveau să revoluţioneze 
ştiinţa islamică. Chiar dacă nu aveau să ajungă în Europa 
decât cinci secole mai târziu, ele existau în India de mai 
bine de o mie de ani. 

Entuziasmul lui Jabir nu cunoştea limite. El a înţeles pe 


140 


loc legătura dintre aceste tabele astronomice şi noile 
numere, acestea oferind posibilitatea calculelor complexe. 
Şi le-a înţeles punându-le în legătură cu o altă invenţie 
indiană îndrăgită de al-Islam Mansur: jocul de şah. 

Îi luă lui al-Jabir încă doi ani, dar în final reuşi să 
incorporeze aceste secrete matematice şi astronomice 
kashmiriene în tabla de şah a Serviciului Tarik'at. Acum 
jocul de şah nu mai conţinea doar înţelepciunea alchimică 
sufită şi Calea Secretă, ci şi awa îl, ştiinţele preislamice, 
înţelepciunea străveche care stătea la baza tuturor 
lucrurilor din vremuri imemoriale. Va fi, spera el, un ghid 
pentru cei ce vor veni pe urmă şi vor căuta Calea. 

În octombrie 775, la doar câteva luni după ce Jabir 
prezentase serviciul în faţa curţii din Bagdad, califul al- 
Mansur a murit. Succesorul său, califul al-Mahdi, a angajat 
puternica familie Barmakid ca viziri, prim-miniştri ai 
regatului său. Aceştia proveneau dintr-o familie de preoţi 
zoroastrieni, adoratori ai focului din Balkh, fiind recent 
convertiți la islamism. Jabir îi convinsese să readucă la 
viaţă awa-il, ştiinţele antice, aducând experţi din India 
pentru a traduce vechile texte sanscrite în arabă. 

În această scurtă perioadă de renaştere culturală, Jabir 
îşi dedică Cele O sută douăsprezece cărți familiei 
Barmakid. Dar clerul musulman şi oficialii de la Bagdad au 
protestat. Ei doreau să se întoarcă la fundamentele 
tradiţiei, arzând toate aceste cărţi şi distrugând şahul care 
cu figurile lui care reprezentau animale şi oameni părea să 
semene a idolatrie. 

Barmakizii au recunoscut totuşi importanţa serviciului şi 
a simbolurilor sale. Îl priveau ca pe un imago mundi, o 
imagine a lumii, o reprezentare a multiplicităţii care este 
generată cosmic de Unitate - de la Unu. 

Tabla imita unele dintre primele structuri care au fost 
dedicate misterului transformării spiritului şi materiei, 
raiul şi pământul. Printre acestea, se aflau altarele focului 
din mitologia vedică şi persană, chiar măreaţa Kaaba, care 
a existat înainte de Islam, construită de către Avraam şi 
primul lui fiu, Ismail. 


141 


De teamă că un asemenea tezaur de înţelepciune putea 
fi distrus din motive profane sau politice, Barmakizii au 
aranjat, împreună cu al-Jabir, ca acesta să fie ascuns într- 
un loc sigur: la Barcelona, la malul mării, aproape de 
Pirineii Basci. Acolo, sperau ca guvernatorul maur Ibn al- 
Arabi, el însuşi un berber sufi, o va proteja. S-a întâmplat 
exact la timp, căci, foarte curând, Barmakizii, împreună cu 
al-Jabir, aveau să piardă puterea. 

Ibn al-Arabi al Barcelonei va fi cel care va trimite tabla 
de şah cu piesele, la doar trei ani de când le-a primit, peste 
munţi, la curtea lui Carol cel Mare. 

lată cum cel mai puternic instrument care a unit 
vreodată înţelepciunile antice ale Orientului a ajuns în 
mâinile primului mare conducător al Vestului, unde a 
rămas timp de o mie de ani. 


Shahin făcu o pauză şi îl studie pe Charlot în lumina 
pâlpâitoare a focului din care nu mai rămăsese decât jarul. 
Deşi Charlot stătea cu spatele drept şi cu picioarele 
încrucişate pe pământ, avea ochii închişi. În peşteră se 
făcuse aproape întuneric acum; până şi caii adormiseră. 
Chiar la intrarea în grotă, luna plină poleia zăpada cu un 
albastru argintiu. 

Charlot îşi deschise ochii şi îşi privi mentorul cu o 
expresie pătrunzătoare, expresie care îi era familiară lui 
Shahin pentru că de multe ori aceasta prevestea unele 
dintre viziunile profetice ale tânărului, ca şi cum acesta se 
chinuia să întrezărească ceva ascuns în spatele un văl. 

— Înţelepciunea sacră şi puterile lumeşti au fost 
întotdeauna în conflict, nu-i aşa? întrebă Charlot, ca şi cum 
ar fi fost pe cale să-şi recapete harul. Insă mie focul nu-mi 
dă pace. Jabir era părintele alchimiei islamice. Focul 
trebuie considerat elementul şi ingredientul esenţial. Şi 
dacă protectorii săi din Bagdad, Barmakizii, erau 
descendenţi ai preoţilor sau magilor zoroastrieni, cu 
siguranţă străbunii lor au întreţinut cândva aprins focul 
din altare. Aproape în fiecare limbă există un cuvânt care 
descrie toate aceste profesii - fierar, şaman, bucătar, 


142 


măcelar, precum şi preot ce îndeplineşte sacrificiul şi dă 
foc ofrandei pe altar, toate îndeletnicirile care presupun 
sacrificiu şi foc în timpurile străvechi erau descrise de un 
singur cuvânt. Acel cuvânt era Mageiros: Magul, Marele 
Maestru, Maestrul „Cel de trei ori mare al Misterelor“. 
Aceste altare de foc, exact ca numerele indiene, tabelele 
astronomice, ştiinţele awa'il despre care mi-ai spus, 
precum însuşi jocul de şah, toate provin din nordul Indiei, 
din Kashmir. Dar ce le leagă? 

— Sper ca harul tău să poată răspunde la întrebarea 
asta, zise Shahin. 

Charlot îl privi sobru pe acest bărbat pe care îl 
considera singurul său tată. 

— Poate mi-am pierdut acest har, spuse el într-un final, 
admițând pentru prima oară ideea aceasta, chiar şi în 
mintea sa. 

Shahin scutură uşor din cap. 

— Al-Kalim, ştii că venirea ta a fost prevestită de poporul 
nostru. Stătea scris că într-o zi, un nabi, profet, va veni din 
Bahr al-Azrag, Marea de Azur, care va putea vorbi cu 
spiritele şi va putea urma T/arikat, calea mistică spre 
cunoaştere. Cum eşti tu acum, el urma să fie un zaar, un 
om alb, cu ochi albaştri şi părul roşu; el se va fi născut sub 
privirea „zeiţei“, silueta pictată pe stâncile Tassili căreia 
poporul meu îi spune Regina Albă. Timp de opt mii de ani a 
aşteptat, iar tu eşti răsplata ei, exact aşa cum a fost 
prevestit. Stă scris: „Mă voi ridica din nou precum pasărea 
phoenix din cenuşa zilei când stâncile şi pietrele vor 
începe a cânta... iar nisipul deşertului va plânge cu lacrimi 
însângerate... iar aceasta va fi o zi a răsplăţii pentru 
pământ...“ Ştii ce s-a prevestit despre tine, şi ceea ceai 
prevestit tu despre alţii, adăugă Shahin. Dar e ceva ce 
niciun alt om nu poate şti, un lucru pe care niciun profet, 
oricât de mare, nu-l poate prevesti. Şi acela este propriul 
destin. 

— Atunci crezi că ceea ce mi-a afectat viziunea are 
legătură cu propriul meu viitor? spuse Charlot surprins. 

— Cred că un singur om poate înlătura acel văl, îi 


143 


răspunse Shahin. Mergem să-l căutăm mâine în Rif. 
Numele său este Mulay ad-Dargawi, un mare şeih. El este 
cel căruia i se spune Bătrânul Munţilor. 


Toate lucrurile sunt ascunse în ceea ce le este 
opus lor - câştigul în pierdere, harul în refuz, 
onoarea în umilinţă, bogăţia în sărăcie, puterea 
în slăbiciune... viaţa în moarte, victoria în 
înfrângere, putinţa în neputinţă şi toate astfel. 
Aşa că, dacă un om vrea să găsească, lasă-l întâi 
să poată pierde... 

- MULAY AL'ARABI AD-DARQAWI, Rasa] 


Sihăstria Bu-Berih 

Valea Rif, Maroc 

Bătrânul Munţilor, Mulay al-Arabi ad-Dargawi, marele 
şeih al ordinului sufit Shadhili era pe moarte. În curând, el 
avea să fie departe de acest văl al iluziei. Aşteptase multe 
luni moartea şi o aşteptase cu inima deschisă. 

Până în dimineaţa aceasta. Acum totul se schimbase, 
totul era diferit. 

Era o ironie divină, iar Mulay o înţelegea mai bine decât 
oricine altcineva. Aici se pregătise să moară în pace, 
scufundându-se în sânul lui Allah, aşa cum de mult şi-o 
dorise. Dar Dumnezeu avea alt plan. 

De ce să fie o surpriză? Mulay fusese un sufit suficient 
de mult timp pentru a şti că atunci când vine vorba de 
căile lui Allah, neaşteptatul trebuie oricând aşteptat. 

Şi ceea ce Mulay aştepta acum era un mesaj. 

Stătea întins sub pătură, pe lespedea de piatră care îi 
servise dintotdeauna ca loc de dormit, cu mâinile 
împreunate pe piept şi aştepta. Alături de el era o tobă 
mare din piele cu un singur băț legat în lateral. Ceruse să-i 
fie adusă în caz că avea nevoie urgentă de ea, aşa cum era 
aproape sigur că avea să se întâmple. 

Întins pe spate, se uita în tavanul unde se afla singura 
fereastră din încăpere, pe unde cerul se iţea în chilia sa 


144 


retrasă, Zawiya, această clădire albă minusculă din vârful 
muntelui care îi servise ca locuinţă atâţia ani. li va servi şi 
ca mormânt, se gândi el, şi asta de îndată ce se va 
transforma într-o relicvă sfântă. 

Afară, adepţii săi aşteptau deja. Sute de credincioşi 
stăteau îngenuncheaţi pe pământul înzăpezit şi se rugau în 
tăcere. „Să-i lăsăm să aştepte. Dumnezeu e cel care 
întocmeşte programul, nu eu. De ce l-ar lăsa Dumnezeu pe 
un bătrân ca mine să aştepte atât, dacă nu pentru ceva 
important?“ 

Şi pentru ce altceva i-ar fi adus aici pe munte? Primii 
erau iniţiatul Bektaşi, Kauri, care îşi găsise adăpost aici de 
când reuşise să scape de sclavie. Băiatul insistase în toate 
aceste luni că era protectorul unuia dintre cele mai mari 
secrete, împreună cu o fată ce încă lipsea. După spusele 
băiatului, fusese răpită de oameni de-ai sultanului Mulay 
Suliman, făcându-i grea, dacă nu imposibilă găsirea. Era 
fiica lui Ali Paşa Tebeleni şi îi fusese dată spre păstrare o 
piesă de către însuşi marele Pir Bektaşi, Baba Shemimi, 
acum aproape un an, o piesă despre care Mulay îşi 
închipuie întotdeauna că era doar o legendă. 

Dar în dimineaţa aceasta, zăcând pe patul său de 
moarte, Mulay ad-Dargawi îşi dăduse seama, în sfârşit, că 
întreaga poveste trebuie să fie adevărată. 

Acum, cel puţin, sultanul Suliman era mort. Haremul său 
în curând se va împrăştia ca frunzele în vânt. Fata trebuia 
găsită înainte să fie prea târziu. 

Oare ce se întâmplase cu acea piesă valoroasă care îi 
fusese încredinţată? 

Şeihul ad-Dargawi ştia că Allah va dori ca el şi doar el să 
răspundă la aceste întrebări; că trebuie să-şi adune toată 
forţa lăuntrică pentru a duce la bun sfârşit această ultimă 
misiune care îi fusese dată. Nu trebuia să dea greş. 

Dar pentru a reuşi, îi trebuia în primul rând semnul. 

Prin crăpătura aceea din tavan, Mulay aruncă o privire 
la norul pe cer. Părea ca un scris de mână de om. 
„Condeiul Mistic al lui Dumnezeu“, se gândi el. „Condeiul“ 
era de mult una dintre surele lui preferate din Coran, una 


145 


care explica de ce fusese ales Profetul pentru a-l scrie. 
Pentru că toate îi sunt cunoscute lui Allah, Cel Milostiv şi 
îndurător. El ştia şi că Mohamed, pacea fie cu el, nu ştia 
nici să scrie, nici să citească. 

În ciuda acestui lucru, sau poate datorită lui, Mohamed, 
care era analfabet, fusese ales de către Dumnezeu pentru 
a-i fi mesager. Printre cele mai timpurii porunci date 
Profetului fuseseră: „Citeşte!“ şi „Scrie!“ Dumnezeu 
întotdeauna ne pune la încercare, se gândi Mulay, 
insistând să facem ceva ce nouă, la început, ni se pare 
imposibil. 

Cu multe decenii în urmă, când Mulay ad-Dargawi era el 
însuşi un tânăr discipol al Căii sufite, dobândise 
capacitatea de a putea să separe adevărul de vanitate, ca 
grâul de pleavă. IÎnvăţase cum omul poate îndura suferinţa 
în tăcere aici pe pământ, pentru ca apoi să se bucure de 
bunăstare şi fericire pe lumea cealaltă. Şi după mulţi ani 
de şlefuire a propriei răbdări şi intuiţii, descoperise, în 
final, taina. 

Unii o numesc paradox, ca o iluzie pe care ne-o creăm: 
ceva de o mare valoare ce nu putem vedea cu ochii, deşi 
zace în faţa noastră. Adepții lui Isus din Nazaret o numesc 
„Piatra pe care constructorii o aruncă“. Alchimiştii vorbesc 
despre ea ca fiind Prima Materia - materia primordială, 
sursa. 

Fiecare maestru care găsise Calea afirmase acelaşi 
lucru: o descoperire de o simplitate înfiorătoare şi, ca orice 
lucru simplu, copleşitor în anvergura sa. Totuşi, acest 
lucru era învăluit în mister, căci nu fusese Profetul cel care 
spusese Inna lillahi la-sab'ina alfa hijabin min nurin wa 
zulmatin? Dumnezeu are şaptezeci de mii de văluri de 
lumină şi întuneric? 

Vălul! Da, cu asta semănau acei nori mânaţi de vânt 
deasupra capului său! Işi miji ochii pentru a studia cu 
atenţie norii. Dar în acele clipe, norii de deasupra se 
separară. Şi acolo, pe cer, i se păru că zăreşte un triunghi 
echilateral format din nori, pene, ca un copac piramidal 
enorm cu multe ramuri. 


146 


Într-o clipită, Mulay ad-Dargawi îşi dădu seama ce 
vedea. În spatele Vălului, se află Copacul Iluminării. 

În spatele acestui văl, aşa cum Mulay înţelegea acum, se 
află lumina dată de Tarigqat, Calea secretă care era 
ascunsă în tabla de şah confecţionată de către al-Jabir ibn 
Hayyan cu mai bine de o mie de ani în urmă şi în acea 
piesă căutată cu ardoare de fraţii săi sufiţi - piesa pe care 
Baba Shemimi o protejase. 

Băiatul însuşi, deşi o ţinuse în mână, nu o văzuse 
niciodată, pentru că era învelită într-un material întunecat. 
Cu încredere, îi dezvăluise şeihului Dargawi că i se 
spusese că această piesă era foarte importantă şi putea 
deţine cheia: Regina Neagră. 

Mulțumită acestei viziuni, Mulay credea că ştie unde 
ascunsese această piesă sultanul Suliman sau oamenii săi. 
Exact ca Prima Materia, ca Piatra Secretă, era ascunsă în 
văzul tuturor, dar acoperită. Dacă murea acum, înainte să 
apuce să-şi împărtăşească viziunea, lua taina veche de o 
mie de ani cu el. 

Bătrânul îşi adună ultimele puteri. Dădu la o parte 
pătura, se ridică de pe pat fără ajutor şi se ţinu pe picioare 
pe podeaua din piatră rece. Cu mâini fragile şi 
tremurânde, apucă băţul tobei cu acea fărâmă de fermitate 
ce-o mai avea şi trase aer adânc în piept. Avea nevoie de 
toată forţa pentru a putea lovi în acea tobă a ordinului sufit 
Shadhili. 

Mulay îşi încredința sufletul în mâinile lui Allah. 

Şi începu să bată în tobă. 


Kauri auzi un sunet pe care nu-l auzise de când părăsise 
Tărâmul Alb: sunetul tobei sufite! Asta însemna că un 
lucru de o mare importanţă se petrecea. Mulţimile de 
bocitori îl auziseră şi ei; unul câte unul, îngenuncheaţi cum 
erau în rugăciunile lor, îşi ridicară privirile. 

În timp ce Kauri şedea în genunchi în zăpadă alături de 
aceste sute de oameni pe care iminenta moarte a şeihului 
Darqawi îi adusese laolaltă, se chinui să asculte zgomotul 
slab al tobei, încercând să ghicească mesajul ei. Il 


147 


nemulţumea însă cadenţa necunoscută a acestor bătăi în 
tobă, un ritm pe care nu-l mai auzise niciodată până 
atunci. Exact cum fiecare tobă avea propriul glas, ştia că 
fiecare ritm avea înţelesul său diferit care putea fi pătruns 
în totalitate doar de urechea celui iniţiat. 

Însă mai şocant decât sunetul necunoscut al acestei tobe 
era locul de unde se auzea: Zawiya, chilia de piatră a 
şeihului Dargawi, unde sfântul era întins şi aştepta să 
moară. Mulțimea se trezi murmurând uimită. Nu putea fi 
decât Dargawi însuşi cel care bătea la tobă. Kauri se ruga 
ca asta să însemne că putea să spere. 

Timp de zece luni, de când scăpase de acei comercianţi 
de sclavi care îl încătuşaseră atunci pe doc, Kauri 
încercase în zadar să afle veşti despre soarta lui Haidee şi 
cea a piesei de şah numite Regina Neagră. Niciun efort de- 
al său ori de-al adepților ordinului Shadhili, nici măcar 
eforturile şeihului însuşi nu dăduseră vreun rezultat. De 
parcă le înghiţise pământul atât pe fată, cât şi pe Regina 
Neagră a lui al-Jabir. 

În timp ce Kauri asculta, i se părea că ritmul tobei 
creştea tot mai mult în intensitate şi devenea tot mai 
puternic. Apoi observă agitaţie în jur. Unul câte unul, 
bărbaţii se ridicau în picioare pentru a-i face loc cuiva care 
se mişca în direcţia lor. Deşi Kauri nu-şi putea da încă 
seama despre ce era vorba, se auzeau şoapte. 

— Doi bărbaţi pe cai, glăsui vecinul său cu o voce 
înecată care trăda nu doar frică, ci şi respect. Se spune că 
sunt îngeri. Sfântul bate ritmul sacru al Condeiului! 

Kauri îl privi cu uimire pe bărbat, dar acesta se uita în 
altă parte. Kauri aruncă un ochi peste umăr, în spate, spre 
locul de unde mulţimea se împărțea pentru a le face loc 
nou-veniţilor. 

Un bărbat înalt pe un cal sur înainta printre oameni, 
împreună cu un alt individ călare ce îl urma din spate. 
Când Kauri zări roba albă cu care era îmbrăcat, părul 
arămiu care flutura pe umeri, îşi aminti de acele icoane 
interzise ale lui Esus din Nasrani pe care preoţii le 
păstraseră în mănăstirea-fortăreaţă Sf. Pantelimon de pe 


148 


Insula Pinilor, locul unde fusese ascunsă Regina Neagră. 
Însă al doilea călăreț îl surprinse şi mai mult. Purta 
litham-ul indigo! Kauri sări în picioare şi se grăbi împreună 
cu ceilalţi în direcţia lor. 
Era tatăl său, Shahin! 


Moscheea Aa-Qarawiyyan 

Fez, Maroc 

Lumina apusului se stinse, iar întunericul îi luă locul. 
Acoperişurile lucioase ale  moscheii  al-Qarawiyyan 
scânteiau în lumina torţei. Firidele din zidurile care 
împrejmuiau curtea erau deja cufundate în beznă. Charlot 
traversa vasta suprafaţă deschisă, acoperită cu dale de 
piatră albă şi neagră, în drum spre Isha, ultima rugăciune 
de seară. 

Ajunsese foarte târziu, însă avusese timp să intre pe 
poarta moscheii împreună cu ultimul grup de credincioşi. 
Shahin şi Kauri erau deja înăuntru, îşi securizaseră 
ascunzătoarea aşa cum plănuiseră. Shahin socotise că era 
mai bine ca Charlot să purceadă separat de ei, după 
lăsarea întunericului. Deşi părul său roşu era complet 
ascuns de un turban şi de djellaba, ochii săi albaştri ca 
floarea de nu-mă-uita ar fi dat de bănuit. 

Când Charlot ajunse la fântâna din curte, ultimii 
credincioşi îşi făceau spălarea ritualică înainte de a intra 
în lăcaşul sfânt. Îşi scoase şi el încălţările, având grijă să-şi 
ţină tot timpul ochii în pământ. După ce se spălă pe mâini, 
pe faţă, pe picioare, îşi vâri pantofii în trăistuţa de sub 
robă ca să nu rămână acolo după ce lumea avea să plece 
din moschee. 

Zăbovind în prag până când toţi ceilalţi păşiră înăuntru, 
împinse uşile sculptate şi pătrunse în interiorul întunecat, 
înţesat de stâlpi albi, sute de stâlpi, cât puteai vedea cu 
ochii. Între aceştia, credincioşii se aşezaseră deja pe 
covoarele lor, cu faţa spre est. 

Charlot se opri lângă uşă comparând ceea ce vedea cu 
desenul moscheii pe care li-l dăduse şeihul. 

În ciuda veşmintelor groase şi a strălucirii blânde a 


149 


flăcărilor de la lămpile cu ulei risipite în întreaga încăpere, 
pe Charlot îl treceau fiori reci. Şi asta fiindcă ceea ce făcea 
el nu era doar periculos; era interzis. 

Al-Qarawiyyan era una dintre cele mai vechi şi mai sfinte 
moschei, construită în urmă cu mai bine de o mie de ani de 
Fatima, o femeie bogată din oraşul Kairuan din Tunisia, al 
patrulea oraş sfânt al Islamului după Mecca, Medina şi 
Ierusalim. 

Atât de sacră era al-Qarawiyyan, încât un simplu intrus, 
un necredincios ghiaur ca el, era pedepsit cu moartea. 
Deşi fusese crescut de Shahin şi cunoştea multe despre 
credința lui, nu puteai trece cu vederea faptul că mama lui 
Charlot fusese o călugăriță novice, iar tatăl său natural, un 
preot catolic din Franta. 

De fapt, oricum, sub orice aspect ai lua-o, să petreci 
noaptea în acest lăcaş sfânt era nebunie curată. Puteau fi 
prinşi ca păsările în colivii şi să nu mai vadă cerul liber. 

Însă şeihul ad-Dargawi îi asigurase pe un ton superior că 
era familiarizat cu limba îngerilor, că aici, în moscheea al- 
Qarawiyyan aveau să găsească piesa de şah şi că ştia unde 
era ascunsă: „În spatele vălului, într-un copac. Urmează 
pilda din «Sura Lumina», şi o vei găsi cu siguranţă.“ 


Dumnezeu călăuzeşte către lumina Sa pe cine voieşte: 
Dumnezeu dă oamenilor pilde: 
Dumnezeu este Atotcunoscător. 

Coranul, SURA XXIV: 35, - Versetul Luminii 


— Versetul Luminii face parte dintr-o faimoasă sura din 
Coran, îi explică Kauri în şoaptă lui Charlot. 

De câteva ore, de când se sfârşise rugăciunea Isha şi 
moscheea fusese încuiată pe timpul nopţii, cei doi stăteau 
pe podea, ascunşi în spatele unei tapiserii mari din anexa 
pentru funeralii a moscheii, împreună cu Shahin. 

După spusele şeihului ad-Dargawi, singurul om care va 
rămâne în moschee până dimineaţa va fi Muwaggit, 
Paznicul Timpului. Însă acesta rămase toată noaptea în 
camera sa, sus în minaret, bazându-se pe instrumente 


150 


sofisticate, un astrolab şi un ceas cu pendul, obiecte 
primite în dar de la Ludovic al XIV-lea al Franţei, pentru a- 
şi face calculele: momentul exact pentru Fajr, următoarea 
dintre cele cinci rugăciuni canonice prescrise de Profet, 
care avea loc între prima rază de lumină şi răsărit. Ar 
trebui să fie în siguranţă în acest alcov până când porţile 
vor fi descuiate. Atunci se vor putea pierde printre 
credincioşii care vor veni la rugăciunea de dimineaţă şi se 
vor putea face nevăzuţi. 

Kauri vorbea în continuare în şoaptă, deşi nu era nimeni 
în apropiere să-i audă. 

— Versetul Luminii începe prin afirmaţia care spune că 
trebuie luat ca o pildă, un mesaj încriptat legat de Lumina 
Divină. Îţi oferă cinci chei: o firidă, o lampă, o sticlă, un 
copac şi ceva ulei. După spusele învățătorului meu, Baba 
Shemimi, există cinci paşi tainici spre iluminare, dacă 
putem descifra înţelesul, deşi învățații au dezbătut acest 
înţeles timp de sute de ani fără vreo rezolvare. Nu sunt 
sigur la ce se referea şeihul Dargawi când a spus că asta 
ne va conduce spre moschee şi spre găsirea Reginei 
Negre. 

Kauri se opri când observă o schimbare subită în 
expresia feţei lui Charlot, ca şi cum acesta fusese brusc 
copleşit de o emotie neaşteptată. Faţa îi păli; părea să aibă 
probleme cu respiraţia în acel spaţiu închis. Fără nicio 
avertizare, se ridică brusc în picioare şi dădu la o parte 
perdeaua cea grea. Kauri îi aruncă o privire rapidă tatălui 
său pentru îndrumare, dar Shahin era deja în picioare şi el 
şi îl apucase de braţ pe Charlot. Părea la fel de îngrijorat 
ca el. 

— Ce este? spuse Kauri, făcând un pas pentru a-i trage 
pe cei doi în spatele perdelei, înainte ca aceştia să fie 
văzuţi. 

Charlot scutură din cap, cu ochii săi albaştri înceţoşaţi. 

— Destinul meu ai spus, nu-i aşa? i se adresă el lui 
Shahin cu un zâmbet amar. Poate că ceea ce îmi bloca 
viziunea nu era legat de Kauri. Dumnezeule! Cum se poate 
una ca asta? Totuşi, încă nu pot vedea. 


151 


— Tată, ce este? îşi repetă Kauri întrebarea în şoaptă. 

Shahin îi spuse fiului: 

— Ceea ce tocmai ne-ai spus este imposibil. Un paradox 
total. Pentru că piesa pentru care am venit în seara 
aceasta, piesa de şah pe care ai adus-o din Albania acum 
unsprezece luni nu poate fi Regina Neagră a lui al-Jabir ibn 
Hayyan. Pentru că noi avem Regina Neagră. l-a aparţinut 
cândva Ecaterinei cea Mare. A fost recuperată de la 
nepotul ei Alexandru în urmă cu mai bine de cincisprezece 
ani, păstrată chiar de tatăl lui Charlot, prinţul Talleyrand. 
Cum se poate ca şi Ali Paşa s-o fi avut? 

— Dar, zise Kauri, Baba Shemimi pretindea că albanezii 
Bektaşi şi Ali Paşa aveau în posesie această piesă de şah 
de peste treizeci de ani! Haidee a fost aleasă de Baba 
pentru că tatăl ei natural, Lord Byron, era şi el implicat. 
Trebuia s-o ducem la el pentru a fi în siguranţă. 

Charlot îi spuse lui Kauri: 

— Trebuie s-o găsim de urgenţă pe această fată. Rolul ei 
poate fi crucial de acum înainte. Dar mai întâi, există vreo 
modalitate prin care puteţi descifra acea pildă? 

— Cred că deja am descifrat-o, anunţă Kauri. Trebuie să 
începem din locul unde se ţin rugăciunile. 


Aproape de miezul nopţii, după ce se asigurară că 
Muwaqggit dormea, Shahin, Charlot şi Kauri se furişară pe 
treptele din alcovul lor în Moscheea Funeraliilor. 

Marea Moschee era goală. Spaţiul care se înălța până în 
tavanul cu cinci bolte se căsca precum marea sub cerul 
înstelat. 

Şeihul îi spusese lui Kauri că singurul loc din moschee 
unde exista un văl era alcovul cu firida pentru rugăciune, 
firida fiind ea însăşi prima treaptă din „Versetul Luminii“. 

În aceeaşi firidă se afla lampa cu ulei care ardea tot 
timpul şi care, la rândul ei, se afla într-o sticlă care este 
asemenea unei stele strălucitoare. 

Ea este aprinsă de la un „copac binecuvântat“. Copacul 
din verset era un măslin care producea lumină 
strălucitoare de la un ulei ce ardea mereu, un ulei magic, 


152 


în acest caz, pentru că focul nu-l putea atinge. 

Cei trei se strecurară printre stâlpii din marmură şi se 
îndreptară spre firida de rugăciune de la capătul moscheii. 
Odată ce ajunseră acolo şi trecură de perdea, rămaseră 
nemişcaţi în faţa firidei şi priviră lung lampa din vitrina de 
sticlă strălucitoare. 

Într-un final, Charlot rupse tăcerea: 

— Ai spus că următorul pas din versetul coranic ar fi un 
copac, dar eu nu văd nimic de genul acesta aici. 

— Trebuie să îndepărtăm vălul, spuse Shahin, arătând 
cu degetul spre perdeaua de care tocmai trecuseră. 
Copacul trebuie să fie de partea cealaltă, în interiorul 
moscheii. 

Când traseră la o parte perdeaua pentru a păşi din nou 
în moschee, observară ceva ce putea reprezenta cheia 
finală: chiar acolo, în faţa lor, suspendat de lanţul auriu şi 
masiv ce atârna în mijlocul măreţei moschei al- 
Qarawiyyan, se afla un candelabru enorm, strălucind de la 
miile de lămpi cu ulei, multe având sculptate în ele soarele 
şi stelele. Văzut din această perspectivă, atârnând în 
mijlocul domului, candelabrul părea un desen străvechi al 
Copacului Lumii. 

— Copacul şi uleiul, aici, împreună - semnul, spuse 
Shahin. Poate nu e iluminarea pe care Baba Shemimi o 
caută pentru fiul meu. Însă poate vom fi suficient de 
iluminaţi cât să descoperim dacă se mai afla acolo sus încă 
o Regină Neagră. 

Avură noroc că mecanismul candelabrului era bine uns; 
îl acţionară în tăcere. Cu toate astea, toţi trei îşi uniră 
eforturile, dar descoperiră că putea fi coborât doar până la 
o înălţime de la care îngrijitorii moscheii să poată umple 
sau aprinde lămpile cu ajutorul unor recipiente cu gât 
lung, respectiv lumânări lungi. Când totul se termina, 
candelabrul atârna la trei metri deasupra podelei. 

Pe măsură ce soarele se pregătea să răsară, cei trei erau 
tot mai îngrijoraţi. Cum puteau ajunge acolo sus, la 
„copac“? 

Kauri, fiind cel mai slab dintre ei, îşi scoase veşmintele, 


153 


se dezbrăcă până la caftan şi, cu ajutorul lui Charlot, fuse 
ridicat pe umerii tatălui său. Băiatul se căţără pe braţele 
grele ale candelabrului, având grijă să nu răstoarne 
bolurile cu ulei. 

Shahin şi Charlot priveau de jos cum Kauri se căţăra cu 
agilitate în copac, fără să facă zgomot, cercetându-l 
ramură cu ramură. De fiecare dată când îşi muta poziţia 
corpului prea departe, candelabrul enorm se balansa uşor, 
amenințând să verse uleiul. Charlot îşi ţinea respiraţia. 
Trebuia să facă un efort considerabil pentru a-şi domoli 
pulsul nebunesc. 

Kauri ajunse în partea cea mai de sus a candelabrului, la 
vreo şase metri în aer, la jumătate faţă de tavanul domului. 
Se uită în jos la Charlot şi Shahin care aşteptau. Apoi 
scutură din cap, dându-le de înţeles că Regina Neagră nu 
era acolo. 

„Dar trebuie să fie acolo!“ se gândi Charlot copleşit de 
groază şi îndoială. „Cum să nu fie acolo?“ Toţi trei 
trecuseră prin atâtea. Călătoria lor prin deşert şi munţi. 
Capturarea lui Kauri şi evadarea pe muchie de cuţit; 
problemele pe care le avea fata, indiferent unde s-ar fi 
aflat acum. Şi apoi paradoxul ăsta. 

Oare puterea viziunii lui Mulay ad-Dargawi slăbise la fel 
ca a lui? Se făcuse cumva o greşeală, oare şeihul 
interpretase greşit mesajul? 

Şi apoi o văzu. 

Privind către giganticul candelabru de deasupra, lui 
Charlot i se păru că totuşi ceva nu era chiar la locul lui. Se 
mută astfel încât să se afle exact în mijlocul întregii 
structuri şi privi din nou în sus. Acolo, în centrul ei, văzu o 
umbră întunecată. 

Charlot îşi ridică braţul şi îi făcu semn lui Kauri. Băiatul 
începu să coboare prudent, lăsându-se în jos pas cu pas şi 
strecurându-se printre miile de lămpi cu ulei aprinse. 

Shahin stătea lângă Charlot sub copacul-candelabru şi 
urmărea fiecare mişcare a lui Kauri. Când tânărul ajunse 
în partea de jos a candelabrului, îşi desprinse picioarele, 
ţinându-se doar în mâini. Shahin îl prinse cu braţele de 


154 


picioare ca să-l ajute să coboare pe pământ. Cu excepţia 
respirației lui Shahin, totul se petrecuse într-o tăcere 
mormântală. 

Toţi trei rămaseră locului şi priveau în centrul gol al 
candelabrului, unde fusese inserat bulgărele de cărbune. Il 
văzură şi acum trebuiau să-l scoată de acolo cât de repede 
posibil, pentru a putea ridica la loc candelabrul înainte ca 
muezinul să cheme credincioşii la rugăciunea de 
dimineaţă. 

Charlot îi făcu semn lui Shahin care stătea cu picioarele 
larg depărtate şi cu mâinile împreunate, pentru ca el să se 
poată ridica pe ele. Băiatul îşi puse întâi un picior pe 
palmele sale, i se urcă pe umeri, unde cu greu îşi menţinu 
echilibrul, apoi îşi întinse braţele şi ajunse cu ele aproape 
de mijlocul  candelabrului. Degetele desfăcute abia 
atingeau acel bulgăre, dar nu-l puteau ajunge. li făcu semn 
lui Kauri şi îşi întinse braţul după el. Kauri se căţără pe 
trupurile celor doi bărbaţi şi până la partea cea mai 
apropiată a candelabrului, chiar dedesubtul locului unde 
era piesa de şah. Pipăind mijlocul candelabrului, apăsă cu 
buricele degetelor bucata de cărbune. O smulse din 
ascunzătoarea ei şi îşi cobori braţul spre Charlot, care 
aştepta să primească piesa. 

În acea secundă, un dangăt exploziv ca de gong dudui în 
tăcerea din vasta încăpere. Se pare că venea de undeva de 
sus, de la intrare. Charlot tresări, retrăgându-şi cu o 
smucitură mâna întinsă pentru a-şi regăsi echilibrul, dar 
într-o clipă totul o luă razna. Kauri înşfăcase totuşi 
cărbunele şi încerca să-şi recapete echilibrul, fără a reuşi 
însă. Shahin se clătină şi el şi Charlot căzu rostogolindu-se 
de pe umerii lui direct pe podea, de unde se întoarse pe o 
parte în clipa în care uriaşa bucată de cărbune se prăbuşi 
ca un meteorit, de la trei metri înălţime, direct pe 
pardoseala de marmură. 

Charlot sări în picioare şi, panicat, înşfacă bucata de 
cărbune în timp ce dangătul de deasupra continuă să 
reverbereze printre stâlpii de marmură, intensificat şi de 
bolțile înalte. Kauri sări de pe candelabrul care se legăna 


155 


şi ateriză pe pământ în mijlocul unei băi de ulei. Împreună, 
cei trei o zbughiră. 

Apoi se opriră. 

Încăperea era din nou înghițită de tăcere. 

Charlot privi înapoi către însoțitorii săi uluiţi. Apoi 
înţelese şi râse, în ciuda pericolului care încă îi păştea. 

— Doisprezece clopoței, nu-i aşa? spuse el în tăcere. E 
miezul nopţii. Am uitat de blestematul de ceas cu pendul! 


După rugăciunea de la răsăritul soarelui, Charlot şi 
amicii săi se amestecară în mulţime, apoi se îndreptară 
spre porţile moscheii şi ieşiră pe străzile din Fez. 

Se luminase de ziuă. Soarele strălucea prin ceața 
argintie care tocmai se ridica. Pentru a ajunge la cea mai 
apropiată poartă a oraşului fortificat, trebuiau să treacă 
prin medina, oraşul vechi, deja forfotind de negustori. 
Aerul era încărcat de aromele exotice de apă de trandafiri 
şi migdale, de santal, şofran şi ambră. Cel mai mare centru 
comercial din Maroc, medina din Fez era un labirint în 
care te puteai pierde cu uşurinţă. 

Însă Charlot nu se putea simţi în siguranţă cu acea piesă 
se şah ascunsă în robă până nu avea să iasă din oraşul 
acesta înconjurat din toate părţile de ziduri ca o fortăreață 
medievală. Trebuia să scape urgent de aici, dacă nu pentru 
altceva, măcar ca să-şi poată trage sufletul. 

Mai mult, el ştia că trebuiau să găsească un loc potrivit 
unde să ascundă piesa de şah cel puţin până când dădeau 
de urma fetei care putea deţine cheia acestui mister. 

În medina, nu departe de moschee, se ridica faimoasa 
Attarine Medrassa, veche de peste cinci sute de ani, unul 
dintre cele mai frumoase centre religioase din lume, cu 
porţile şi grilajele sale din lemn de cedru, şi zidurile 
decorate cu plăci de mozaic colorate şi cu inscripţii 
caligrafice aurii. Mulay Dargawi îi informase că acoperişul 
medrassei era deschis publicului şi oferea o privelişte 
asupra întregului oraş vechi. Acest lucru avea să-i ajute să 
găsească o cale de ieşire. 

Şi mai important chiar, Charlot era atras de acest loc. 


156 


Ceva îl aştepta aici, deşi nu ştia ce anume. 

De îndată ce urcară pe acoperiş, Charlot privi în jos, 
către medina, încercând să se orienteze. Dedesubt se afla 
un labirint de străzi înguste împânzite de magazine şi 
souk-uri, case cafenii cu grădini mici, fântâni şi copaci. 

Insă chiar sub ei, chiar aici în souk-ul al-Attarine, sub 
zidurile madrassei, Charlot zări ceva remarcabil. Imaginea 
pe care o aşteptase. Imaginea care le blocase pe toate 
celelalte. 

Când realiză ce era, îi îngheţă sângele în vine. 

Era o piaţă de sclavi. 

Nu văzuse niciodată una, însă nu avea cum să se înşele. 
Chiar dedesubt, sute de femei erau ţinute în cuşti enorme 
ca animalele, legate unele de altele cu lanţuri. Stăteau 
acolo fără să mişte, cu capetele plecate, toate privind în 
pământ, de parcă le era ruşine să vadă platforma spre care 
se îndreptau: platforma pe care comercianții aveau să le 
expună ca pe nişte obiecte. 

Dar una dintre ele se uită în sus. Se uită direct la el, 
după câte se părea, cu ochii ei argintii, ca şi cum s-ar fi 
aşteptat să-l vadă acolo. 

Era o fată subţirică, însă frumuseţea ei îţi tăia respiraţia. 
Şi mai era ceva. Pentru că Charlot înţelese de ce îşi 
pierduse memoria. Ştia că, deşi îl putea costa viaţa, chiar 
şi pierderea Jocului, trebuia să o salveze, să o scoată din 
acea situaţie disperată în care se afla. In sfârşit, înţelesese 
totul. Ştia cine era ea şi ce trebuia să facă. 

Kauri îl înşfacă pe Charlot de braţ. 

— Dumnezeule! Ea e! îi spuse lui Charlot, cu vocea 
tremurând de emoție. E Haidee! 

— Ştiu, spuse Charlot. 

— Trebuie s-o salvăm! zise Kauri, agăţându-se şi mai 
tare de braţul lui Charlot. 

— Ştiu, repetă Charlot. 

Dar în timp ce se uita adânc în ochii ei, neputând să-i 
evite privirea, Charlot ştia că văzuse şi altceva, ceva ce nu 
va putea împărtăşi cu ceilalţi până când nu avea să-i 
înţeleagă sensul. 


157 


Ştia că Haidee era cea care îi blocase viziunea. 


După ce se sfătuiră cu Shahin, puseră la punct un plan, 
cel mai simplu pe care îl putură face într-un timp atât de 
scurt, dar care nu avea să fie lipsit de riscuri. Ştiau că nu 
se putea să pună la cale o răpire sau o evadare a fetei într- 
un loc atât de aglomerat. Shahin, se înţeleseră ei, va pleca 
de îndată să aducă înapoi caii, în timp ce Charlot şi Kauri, 
prefăcându-se a fi un francez bogat, negustor de sclavi, 
împreună cu servitorul său, ar plăti pentru Haidee orice 
preţ li s-ar cere. Apoi se vor întâlni cu toţi undeva la 
capătul de vest al medinei, o zonă izolată, nu departe de 
poarta de nord-vest, un loc pe unde ar fi putut părăsi 
oraşul fără să fie prea mult luaţi în seamă. 

În timp ce Charlot şi Kauri coborâră în mulţimea care 
aştepta să înceapă licitaţia, Charlot simţi o tensiune şi o 
teamă crescânde pe care cu greu şi le putea reţine. 
Strecurându-se printre oamenii adunaţi, la un moment dat 
nu mai putu să zărească ţarcurile. Dar nu trebuia să vadă 
feţele celor care erau ţinuţi ca vitele înainte de tăiere. 
Simţea mirosul fricii. 

Se mai linişti puţin. IÎncepură cu copiii. Cum fiecare lot 
de copii, cincizeci de suflete o dată, era adus în turmă 
până pe platforma de unde puteau fi văzuţi mai bine. Erau 
dezbrăcaţi de haine, părul, urechile, ochii şi nasurile le 
erau examinate de adjudecători şi se punea un preţ de 
pornire pentru fiecare. Copiii mai mici erau vânduți în 
grupuri de zece sau douăzeci, iar bebeluşii împreună cu 
mamele lor pentru a fi vânduți din nou, fără îndoială, de 
îndată ce aveau să fie înţărcaţi. 

Repulsia şi oroarea aproape îl copleşiră pe Charlot. Dar 
ştia că trebuia să-şi controleze emoţiile până când avea să 
afle unde era ţinută Haide. Se uită spre Kauri, apoi făcu 
un semn din cap către un bărbat care purta un caftan în 
dungi şi stătea chiar lângă ei în mulţime. 

— Sire, i se adresă Kauri în arabă, stăpânul meu e un 
negustor de sclavi pentru o plantație renumită de trestie 
de zahăr din Lumea Nouă. E nevoie de femei în coloniile 


158 


noastre, atât pentru sclavi, cât şi pentru coloniştii fără 
copii. Stăpânul meu a venit aici pentru a găsi femei bune 
pentru reproducere. Dar nu cunoaştem obiceiurile din 
părţile acestea. Poate dumneavoastră veţi fi atât de bun cu 
noi să ne luminaţi. Pentru că am înţeles că licitaţia de 
astăzi va conţine aur alb şi negru de înaltă calitate. 

— Aţi auzit bine, făcu celălalt, părând încântat să ştie 
ceva ce aceşti străini ignoranţi nu ştiau. Loturile de astăzi 
vin direct de la curtea răposatului sultan Mulay Suliman. 
Şi da, atât procedurile, cât şi preţurile sunt foarte diferite 
aici faţă de restul pieţelor de sclavi, chiar şi faţă de cea din 
Marrakech, cea mai mare piaţă de sclavi din Maroc, unde 
cinci sau şase mii de oameni sunt vânduți anual. 

— În ce sens diferite? întrebă Charlot, a cărui furie în 
faţa cruzimii acestui bărbat îi dădu puţină putere. 

— În comerţul cu Occidentul, cum se întâmplă la 
Marrakech, explică bărbatul, veţi vedea că cea mai mare 
căutare o au bărbaţii puternici şi sănătoşi pentru coloniile 
europenilor, în vreme ce pentru exportul în Orient, tinerii 
eunuci au preţul cel mai ridicat pentru că sunt preferaţi de 
turcii otomani bogaţi, pentru a le fi concubini. Dar aici, în 
Fez, băieţii între cinci şi zece ani nu pot aduce mai mult de 
două sute sau trei sute de dinari, însă tinerele fete tot de 
aceeaşi vârstă aduc dublul sumei. Şi o fată care a atins 
vârsta reproducerii, dacă e atrăgătoare, e la vârsta 
pubertăţii şi încă virgină, poate aduce până la 
cincisprezece mii de dinari, mai mult de o mie de livre 
franceze. Pentru că fetele acestea sunt la cea mai mare 
căutare aici, dacă aveţi banii, nu veţi avea mult de 
aşteptat. Întotdeauna sunt vândute primele, imediat după 
copii. 

li mulţumi bărbatului pentru această informaţie. 
Charlot, deznădăjduit de cele auzite, îl luă pe Kauri de 
umăr şi îl împinse în faţă, ca să poată urmări mai bine 
licitaţia. 

— Cum putem oare să facem asta? îi şopti Kauri lui 
Charlot. Pentru că acum era prea târziu să facă rost de 
atâţia bani. 


159 


În timp ce îşi făceau loc printre oameni, Charlot îi spuse: 

— Există o cale. 

Kauri îl privi cu ochii larg deschişi şi întrebători. 

Da, era o cale, aşa cum amândoi o ştiau, o cale prin care 
ar fi putut face rost de suma aceasta repede, indiferent cât 
i-ar costa apoi o asemenea decizie. Dar oare aveau de ales? 

Nu mai era timp de gândire. Charlot se simţi paralizat 
de frică. Privi înapoi şi surprinse cu stupoare formele 
zvelte ale lui Haidee, goliciunea ei acoperită doar de părul 
ei lung şi des, alături de un grup de fete, legate unele de 
altele cu cătuşe argintii de gleznă şi de încheietura stângă. 

În timp ce Kauri stătea pe vârfuri, blocându-le vederea 
celorlalţi participanţi, Charlot se căută pe sub robă, 
părând că încearcă să-şi aranjeze djellaba. Dar cu o mână 
scoase Regina Neagră şi cu cealaltă bousaadi-ul ascuţit, 
apoi scrijeli puţin în cărbune. După care, din aurul pur, 
moale al piesei, smulse o singură piatră foarte scumpă. Era 
un smarald de mărimea unui ou de măcăleandru. Puse 
Regina Neagră înapoi în învelişul său, desfăcu punga de la 
brâu şi i-o dădu lui Kauri. 

Strângând piatra prețioasă în mână, Charlot se îndreptă 
direct către platforma pe care ar fi trebuit să stea acele 
femei goale terifiate. Dar când se uită în sus, o văzu doar 
pe Haidee. Ea îl privea fără teamă, cu o încredere 
nestrămutată. 

Amândoi ştiau ce trebuia să facă el. 

Poate că Charlot îşi pierduse harul previziunii, însă ştia 
dincolo de orice dubiu că nu se înşela. 

Pentru că ştia că Haidee era noua Regină Albă. 


160 


Vatra 


Fiecare stat grecesc avea propriul său 
prytaneum... În această vatră ardea focul etern. 
Prytaneum-ul era sacru pentru Hestia, zeiţa ce 
personifica vatra... Rămâne totuşi întrebarea de ce 
atât de multă grijă pentru menţinerea focului 
etern? Istoria lui e veche de când civilizaţia umană 
era la stadiul de embrion. 

JAMES GEORGE FRAZER, Prytaneum 


Washington, DC 

6 aprilie, 2003 

Taxiul m-a lăsat pe M Street în centrul Georgetownului 
exact când clopotele bisericii iezuite din capătul străzii 
anunțau sfârşitul nopţii de duminică. 

Rodo îmi lăsase multe mesaje pe telefon, la care nu-i 
răspunsesem, cerându-mi să merg să fac focul, şi, deşi 
ştiam că Leda mi-ar fi ţinut locul, m-am decis să nu mă 
îndrept spre casă, în ciuda oboselii. Aveam să mă duc la 
bucătăria restaurantului, la doar o stradă de locuinţa mea 
ca să pregătesc ca de obicei focul pentru săptămâna 
viitoare. 

Să spun că eram obosită e foarte puţin. Plecarea mea 
din Colorado nu decursese exact aşa cum plănuisem. 

Vineri seară, după cină, când familia Livingston a plecat, 
noi, ceilalţi, eram frânţi de oboseală. Lily şi Vartan, veniţi 
din Londra, erau bulversaţi de schimbarea de fus orar. Key 
se trezise în zori şi trebuia să se întoarcă acasă, să se 
odihnească puţin. Şi, după toate încercările prin care 
trecusem din momentul sosirii mele în Colorado, mintea 


161 


îmi vuia de posibile mutări şi contramutări, că nu mai eram 
în stare să văd tabla de şah. 

Lily, privindu-ne feţele trase de oboseală, ne sugeră să 
tragem un pui de somn. Aveam să ne întâlnim dis-de- 
dimineaţă, spuse ea, într-o condiţie psihică mult mai bună, 
pentru a ne stabili o strategie. 

Era de părere că trebuia să acţionăm pe mai multe 
fronturi: ea însăşi avea să facă pe detectivul şi să afle mai 
multe despre rolul lui Basil Livingston în lumea şahului, 
Vartan va încerca să-şi tragă de limbă contactele din Rusia 
ca să vadă ce poate descoperi despre moartea suspectă a 
lui Taras Petrossian. Nokomis va face pe spionul pentru a 
afla pe unde ar fi putut mama mea să se strecoare afară 
din cabana ei din Patru Colţuri, să vadă dacă putea să se 
ţină pe urmele ei, în timp ce eu încercam să dau de 
discretul meu unchi ca să aflu ce ştie despre dispariţia 
mamei şi ce „cadou“ îi trimisese, după cum aflasem din 
acel mesaj misterios. Cu toţii am căzut de acord că găsirea 
mamei era prioritatea numărul unu - eu urma s-o sun pe 
Key luni ca să văd ce descoperise. 

Key vorbea la telefon cu echipajul său, interesându-se de 
starea maşinii lui Lily, care fusese trimisă la Denver pentru 
reparaţii. Atunci am aflat ceva ce avea să ne schimbe 
planurile. 

— Oh, nu! exclamă ea, privindu-mă cu o expresie 
sumbră, în timp ce îşi ţinea telefonul la ureche. Aston 
Martinul e bine, doar că o furtună de zăpadă se îndreaptă 
spre noi din nord. E deja în sudul statului Wyoming. Mâine 
înainte de prânz va ajunge probabil aici. Aeroportul Cortez 
se închide pentru weekend. 

Mi s-a mai întâmplat asta o dată, aşa că ştiam ce am de 
făcut. Deşi era doar vineri, iar eu trebuia să mă întorc la 
Washington abia duminică, dacă viscolul aducea prea 
multă zăpadă, aş pierde legătura din Denver. Şi mai rău 
chiar ar fi să rămânem blocaţi zile întregi aici în munţi, cu 
un singur pat şi cu mâncare congelată. Aşa că va trebui să 
plecăm mâine-dimineaţă la prima oră toţi trei împreună cu 
Zsa-Zsa şi bagajele, înainte să înceapă furtuna de zăpadă, 


162 


şi să parcurgem cei opt sute de kilometri prin Munţii 
Stâncoşi cu maşina mea închiriată, pe care puteam apoi s-o 
las la aeroportul din Denver. 

La etaj am instalat-o pe Lily cu Zsa-Zsa în singurul pat 
adevărat, patul din alamă al mamei amplasat într-un alcov 
al balconului octogonal. Amândouă au adormit înainte să 
atingă aşternuturile. Vartan m-a ajutat să scot saci de 
dormit şi saltele japoneze şi s-a oferit să mă ajute să strâng 
masa. 

Invitaţii probabil că au observat că mama trăia în 
condiţii primitive. Însă am omis să precizez că această 
cabană avea o singură baie mică la parter, sub scară, fără 
duş, doar cu o cadă cu picioare şi cu o chiuvetă de modă 
veche din fier. După cum ştiam prea bine, doar acolo 
puteam să spăl vasele. 

La plecare, Key a aruncat o privire prin uşa 
întredeschisă a băii unde Vartan, cu mânecile puloverului 
de caşmir suflecate până la cot, spăla farfuriile în chiuvetă 
sub jetul de apă, apoi le clătea în cadă. Imi pasa câte o 
farfurie prin crăpătura uşii, iar eu o ştergeam. 

— Scuze că nu te putem recruta, nu avem locuri libere, 
i-am spus lui Key, arătând spre încăperea înghesuită. 

— Nu e nimic mai sexy decât să vezi un bărbat puternic 
slugărind deasupra unei chiuvete cu farfurii murdare, m-a 
informat Key, rânjind. 

Am râs, iar Vartan a făcut o grimasă. 

— Acum, oricât de distractiv ar fi, a spus ea, să nu vă 
jucaţi toată noaptea în spumă. Ne aşteaptă un drum lung 
mâine. 

Apoi a dispărut în noapte. 

— Asta chiar e distractiv, mi-a zis Vartan după plecarea 
lui Key. Îmi pasa acum cănile şi paharele. Când eram mic, 
în Ucraina, îmi ajutam mama, a continuat el. Îmi plăcea să 
stau în bucătărie şi să adulmec mirosul de pâine proaspăt 
coaptă. Ajutam cu tot ce se putea - măcinam cafea, 
curăţăm mazărea - nu puteai să mă faci să plec de acolo. 
Ceilalţi spuneau că eram - cum se spune? - legat de şorţul 
mamei, până şi să joc şah am învăţat pe masa din 


163 


bucătărie, în timp ce ea gătea. 

Trebuie să recunosc că nu reuşeam să mi-l imaginez pe 
arogantul şi neînduplecatul magician al şahului ajutând-o 
pe maică-sa în bucătărie. Ciudată mai era diferenţa dintre 
culturile noastre! 

Mama mea ştia să facă focul. Dar când venea vorba de 
gătit, abia dacă era în stare să facă un ceai. Singurele 
bucătării pe care mi le aminteam din copilăria mea erau 
departe de a fi confortabile: o plită cu două ochiuri în 
apartamentul nostru din Manhattan versus cuptoarele 
imense ale unchiului meu Slava şi şemineul din conacul lui 
din Long Island, unde ar fi putut găti pentru o întreagă 
armată, dar, fiind un tip retras, nu o făcuse niciodată. Iar 
perioada în care eu am învăţat să joc şah cu greu putea fi 
descrisă ca idilică. 

— Viaţa petrecută în bucătărie sună excelent pentru 
cineva ca mine, un bucătar, i-am spus. Dar cine te-a învăţat 
şah? 

— Tot mama mea. Mi-a luat un set de şah şi m-a deprins 
cu jocul. Eram foarte mic, mi-a spus, întinzându-mi ultimul 
tacâm prin uşă. A fost imediat după ce tatăl meu a murit. 

Când Vartan mi-a surprins reacţia, şi-a întins mâinile 
ude spre ale mele în care încă mai aveam prosopul de şters 
vase şi tacâmul. 

— lartă-mă, credeam că toată lumea ştie lucrul ăsta, mi- 
a zis repede. Mi-a luat tacâmul şi l-a pus deoparte. A 
apărut în toate articolele despre şah de când am devenit 
maestru de şah. Dar moartea tatălui meu nu a semănat cu 
cea a tatălui tău. 

— Cum s-a întâmplat? am întrebat eu. 

Eram gata să izbucnesc în lacrimi. Imi venea să cad din 
picioare de epuizare. Nu mai puteam să gândesc bine. Tata 
era mort, mama era dispărută. Şi acum asta. 

— Tata a fost omorât în Afganistan când eu aveam trei 
ani, mi-a explicat Vartan. A fost mobilizat când războiul era 
în toi. Dar nu a apucat o perioadă prea lungă, aşa că mama 
nu a primit pensie. Eram foarte săraci. De aceea, în cele 
din urmă, a făcut-o. 


164 


Ochii lui Vartan erau aţintiţi asupra mea. Îmi luase 
mâinile într-ale lui şi acum mi le strângea cu putere. 

— Xie, mă asculţi, a spus el cu un ton al vocii pe care nu- 
l mai auzisem până atunci, atât de imperios, încât parcă 
îmi ordona să fiu atentă. 

— Să vedem, am bâiguit eu. Erai sărac, tatăl tău fusese 
împuşcat la datorie. Până aici am fost atentă? Dar atunci, 
în secunda aia, chiar am cedat nervos. De aceea cine a 
făcut ce? 

— Mama mea, a spus Vartan. Au trecut câţiva ani până 
să realizeze că sunt bun la şah sau cât de bun aş putea să 
fiu. Mă ajuta cum putea. Cu greu am putut s-o iert, dar 
ştiam că măritându-se cu el face ceea ce credea că e 
corect. 

— Măritându-se cu cine? am spus eu. 

Bineînţeles. Bărbatul care organizase turneul de şah la 
care fusese omorât tatăl meu, bărbatul care era partener 
de infracţiuni cu Basil Livingston, bărbatul care fusese el 
însuşi doborât de Siloviki acum două săptămâni. Tatăl 
vitreg al lui Vartan Azov nu era nimeni altul decât... 

— Taras Petrossian. 

De prisos să mai spun că eu şi Vartan cu greu am închis 
un ochi până dimineaţă. Copilăria lui sovietică dominată de 
jocul de şah o făcea pe a tatălui meu - din putinul pe care-l 
ştiam despre ea - să pară veselă în comparaţie. 

Problema era că lui Vartan nu-i plăcuse de tatăl vitreg 
cu care se alesese de la vârsta de nouă ani, însă îl 
acceptase de dragul mamei lui şi de dragul educaţiei pe 
care o putea primi în şah. După ce a obţinut titlul de mare 
maestru - după moartea mamei sale şi după exilul 
autoimpus al lui Petrossian - Vartan n-a mai ţinut legătura 
cu acest bărbat. Asta până la ultimul turneu de şah de 
acum două săptămâni din Londra. 

Totuşi, de ce nu ne pomenise nimic despre această 
relaţie când discutam despre strategii? Dacă informaţia 
aceasta fusese menţionată în toate articolele despre şah, 
oare Lily ştia deja? 

Acum, stând unul lângă celălalt în sacii de dormit, la 


165 


lumina pâlpâitoare a focului, mă simţeam mult prea 
epuizată să protestez sau chiar să vorbesc, şi mult prea 
îndurerată ca să urc la etaj şi să trag un pui de somn 
serios. Vartan aduse nişte brandy din barul din dulap. În 
timp ce-l sorbeam, şi-a întins mâna şi mi-a masat ceafa. 

— Îmi pare rău, credeam că ştii lucrurile astea, mi-a 
spus el cu blândeţe, în timp ce-mi detensiona muşchii 
încordaţi ai gâtului. Dar dacă suntem într-adevăr implicaţi 
în acest Joc atât de amplu, după cum susţine Lily, cred că 
amândoi am avut parte de prea multe coincidente în vieţile 
noastre ca să nu ne unim forţele. 

„Incepând cu unele crime de familie foarte suspecte“, 
mă gândeam eu. Dar nu am spus nimic. 

— Aş vrea să încep această colaborare, a zis el cu un 
zâmbet, prin a-ţi oferi ceva la care mă pricep chiar mai 
bine decât la şah. 

Şi-a luat mâna de pe ceafa mea şi mi-a pus-o sub bărbie, 
făcându-mă să-mi ridic privirea spre el. Tocmai voiam să 
protestez când el a adăugat: 

— Şi ăsta e un lucru pe care m-a învăţat mama când 
eram încă mic. Ceva care cred că-ţi va prinde bine înainte 
de plecare. 

S-a ridicat şi s-a dus în antreu. Când s-a întors, mi-a 
aruncat geaca în poală. Apoi s-a îndreptat spre pian. M-am 
ridicat alarmată în capul oaselor văzându-l că deschide 
capacul pianului şi îşi vâră mâna înăuntru. A scos de acolo 
desenul cu tabla de şah pe care îl uitasem. 

— Aveai de gând să iei asta cu tine, nu-i aşa? s-a 
interesat Vartan. 

Când am dat din cap că da, a adăugat: 

— Atunci ar trebui să fii recunoscătoare că hanoracul 
tău e suficient de gros ca să-l poţi ascunde. Şi mulţumeşte 
cerului că mama m-a învăţat să cos. 


Parcursesem de multe ori cu maşina acest drum infernal 
de zece ore, dar chiar şi aşa, toată ziua de sâmbătă m-am 
luptat cu volanul încercând să fac faţă vântului care 
anunţa furtuna. Gândul că în căptuşeala hanoracului meu 


166 


era cusut desenul vechi de două sute de ani îmi dădea o 
oarecare senzaţie de calm. La fel şi faptul că luasem cu 
mine şi faţa de pernă cu setul de şah şi o pusesem în 
rucsac. Asta în cazul în care aş mai fi găsit un mesaj pe 
care îl trecusem până atunci cu vederea. 

Chiar când furtuna lovea Denverul, am lăsat-o pe Lily cu 
tot cu bagaje în faţa hotelului Brown şi am predat maşina. 
Am mâncat la Ship's Tavern cu puţin înainte ca 
restaurantul să se închidă. Am căzut de acord să luăm 
legătura unii cu alţii la sfârşitul săptămânii. Şi am apucat 
şi eu să dorm câteva ore pe canapeaua din apartamentul 
lui Lily. A fost singura masă şi singurele ore de odihnă de 
care aveam să am parte în următoarele douăzeci şi patru 
de ore. 

Acum, la miezul nopţii în Georgetown, în timp ce 
coboram scările abrupte de piatră şi traversam podul 
pietonal de lemn peste canal, puteam să zăresc de departe 
faimosul restaurant al lui Rodo - Sutalde, Vatra - pe faleza 
joasă care se întindea dedesubt. 

Sutalde era unic chiar şi pentru un loc atât de plin de 
istorie cum e Georgetown. Clădirile sale de piatră 
decolorate de vreme datau încă din anii 1700, fiind printre 
primele ridicate în Washington, DC şi aveau un farmec 
aparte. 

Am descuiat uşa din faţă a restaurantului şi am 
dezactivat alarma. În capătul celălalt al vastei încăperi 
unde se aflau mai demult uşile originale de lemn, era acum 
un perete cu multe ferestre care dădeau spre râu. In timp 
ce făceam slalom printre mesele cu faţă de masă din 
damasc, mese a căror umbră părea fantomatică în 
obscuritatea încăperii, aveam o perspectivă amplă asupra 
podului Key, de un verde pal, iluminat de stâlpii săi înalţi 
cu felinar aliniaţi pe toată lungimea sa. Pe malul celălalt, 
luminile clădirilor din Roslyn se reflectau în apele 
întunecate ale fluviului Potomac. 

De la acele ferestre până la biroul şefului de sală, pe 
peretele din stânga, se afla o vitrină aproape cât mine de 
înaltă în care erau expuse căni pentru cidru făcute manual 


167 


din toate provinciile Ţării Bascilor. Aceasta asigura un fel 
de coridor pe unde chelnerii şi clienţii favoriţi ai şefului 
meu să se poată strecura la locul lor, fără să trebuiască să 
facă slalom printre mese şi scaune. Rodo era destul de 
mândru de toate astea, de cidru, de cănile expuse, de 
rafinamentul şi intimitatea oferite de decor. M-am 
strecurat pe lângă vitrină şi am coborât şirul de trepte în 
spirală care duceau în bucătării. Aici se afla donjonul 
magic creat de Rodolfo Boujaron, unde clienţii privilegiați, 
dacă aveau suficient timp şi bani, ar fi putut urmări printr- 
un perete imens de sticlă cum cele opt feluri ale meniului 
lor erau preparate pe vatră, deasupra focului şi a 
cărbunilor încinşi, de un personal harnic şi de maeştri 
bucătari premiaţi. 

Lângă marile cuptoare din piatră am găsit-o pe Leda 
şezând pe un scaun înalt pe care îl foloseam când 
supravegheam focul. Părea calmă şi relaxată, citind o carte 
în timp ce-şi fuma obişnuitele-i ţigări turceşti păstrate într- 
o cutie neagră lăcuită, şi sorbea dintr-un pahar cu pastis 
Pernod, băutura ei favorită. 

Cuptoarele, am observat eu cu satisfacţie, se răciseră 
deja şi erau pregătite pentru o nouă misiune, ceea ce mă 
făcea să economisesc timp în noaptea asta. 

Rodo avea dreptate cu privire la un lucru. Leda era cu 
adevărat o lebădă, o creatură a nopţii deopotrivă puternică 
şi detaşată. Insă prefera să i se spună Leda Lesbiana, pe 
de o parte, pentru că i se părea ceva cu care se putea 
mândri şi, pe de alta, ca să-i ţină la distanţă pe anumiţi 
clienţi. Puteam să-i înţeleg motivele. Şi eu aş fi îngrijorată 
de avansuri, dacă aş arăta ca ea. 

Gâtul lung de lebădă îi era pus în evidenţă de părul 
blond-cenuşiu tuns bob. Pielea feţei albă, translucidă, cu 
sprâncenele arcuite artificial, buzele perfect subliniate de 
un ruj de culoarea sângelui şi un portţigaret din lemn 
negru lăcuit - toate astea îi dădeau o înfăţişare care 
amintea de o ilustrație stilizată art nouveau. Unde mai pui 
că îmbrăcămintea ei preferată era, dacă i-o permitea 
vremea, exact ce purta şi acum, la această oră din noapte 


168 


când lâncezea lângă cuptorul rece: nişte role lucioase, un 
tricou cu strasuri, nişte pantaloni scurţi bărbăteşti din 
satin. Leda era, cum spun francezii, o apariţie. 

Leda a părut uşurată când m-a auzit pe scări. Mi-am 
azvârlit rucsacul pe jos, mi-am dat jos jacheta, am 
împăturit-o cu grijă şi am pus-o undeva sus. 

— Întoarcerea fiului rătăcitor, mulţumesc cerului! a spus 
ea. Exact la ţanc. Jupânul Rodolpho Legree a scos untul 
din noi de când ai plecat. 

Părerea pe care o avea ea despre Rodo, că se purta ca 
un stăpân de sclavi, era împărtăşită de toţi care aveau 
privilegiul de a lucra cu el. Ca în armată, obedienţa trebuia 
să-ţi devină a doua natură. 

Şi ca şi cum aş fi ţinut să demonstrez că aşa era, oricât 
de obosită şi înfometată eram la ora aceea, m-am şi 
îndreptat spre stiva de lemne. Leda şi-a abandonat 
portţigaretul şi băutura, s-a dat jos de pe scaun şi a venit 
după mine, alunecând uşor pe role până la peretele din 
spate unde amândouă am tras un rând de lemne ca să mă 
apuc de făcut focul în cele patru cuptoare mari de piatră. 

— Rodo a spus că, dacă ajungi în seara asta, ar trebui să 
rămân să te ajut, mi-a zis. A mai spus că focul trebuie 
aprins din seara aceasta. 

De parcă dojana asta arhicunoscută m-ar putea face să 
mă concentrez mai bine după oboseala drumului, m-am 
gândit eu. Nu mai zic de stomacul care-mi ghiorţăia de 
foame. 

— Ceva noutăţi? am întrebat eu în timp ce ea mă ajuta 
să fixez cei doi suporţi de buşteni în primul cuptor. Leda, 
nu am prea dormit de câteva zile. O să aprind focul în 
toate vetrele şi o să dureze câteva ore până o să putem 
găti. Apoi, dacă vrei să supraveghezi focul, pot să mă duc 
acasă să trag un pui de somn. Mă întorc înainte de 
răsăritul soarelui, îţi promit, ca să începem să facem 
pâinea. 

Am terminat de aşezat lemnele pe suport şi am vârât 
câteva bucăţi de hârtie mototolită dedesubt. Apoi am 
adăugat: 


169 


— În plus, nu e totul atât de urgent cum crede şeful 
nostru. Ştii că restaurantul e întotdeauna închis lunea. 

— Nu ştii ce s-a întâmplat pe aici? m-a întrerupt Leda, 
privindu-mă neobişnuit de îngrijorată în timp ce-mi pasa 
un alt teanc de hârtii. Rodo ţine un mare boum în seara 
asta pentru câţiva demnitari, aici în pivniţă. E o petrecere 
privată. Niciunul dintre noi nu a fost invitat nici măcar 
pentru a pune masa. Rodo ne-a spus că vrea ca doar tu să-l 
ajuţi la gătit şi la servit. 

M-au trecut fiorii ca şi cum aş fi simţit că ceva e 
îngrozitor de greşit. Am încercat să mă calmez în timp ce 
îndesam tot mai multă hârtie în flăcările care abia 
începeau să ardă. Însă petrecerea aceasta surpriză mă 
deranja, era la un weekend după petrecerea din Colorado 
a mamei mele despre care Rodo știuse, din ce-mi amintesc 
din mesajul lăsat pe telefon. 

— Ce anume ştii despre petrecerea asta? am întrebat-o 
pe Leda. Ştii cumva cine sunt „demnitarii“ ăştia? 

— Am auzit că ar fi vorba despre nişte oameni foarte 
sus-puşi din guvern. Nimeni însă nu ştie exact, spuse ea. S- 
a lăsat pe vine şi mi-a mai dat câteva foi mototolite pentru 
foc. Au făcut toate aranjamentele cu Rodo, nu cu şeful de 
sală. Ţin petrecerea într-o seară în care restaurantul nu e 
deschis. Totul e foarte discret. 

— Atunci tu cum ai aflat atâtea? am întrebat eu. 

— Când a aflat că eşti plecată în weekend, Rodo s-a 
enervat, spunând că pe tine şi doar pe tine te vrea în seara 
cu petrecerea, a explicat Leda. Cât despre boum, toţi ştiam 
că e vorba despre o petrecere privată. Pivniţa e rezervată 
de două săptămâni... 

— Două săptămâni? am întrerupt-o eu. 

S-ar putea să trag concluzii pripite, însă părea mai mult 
decât o simplă coincidenţă. Nu puteam să-mi scot din cap 
comentariul lui Vartan: „Amândoi am avut parte de prea 
multe coincidenţe în vieţile noastre“. Începeam să cred tot 
mai mult că nu există coincidenţe, mai ales în felul în care 
a decurs viaţa mea zilele trecute. 

— Dar de ce tocmai pe mine mă vrea Rodo pentru 


170 


petrecere? am întrebat-o pe Leda care îngenunchease în 
faţa mea făcând cocoloaşe din hârtie. Nu sunt tocmai ce-ai 
putea numi o organizatoare de evenimente, sunt doar un 
ajutor de bucătar. S-a întâmplat ceva în ultimul timp care 
să-i trezească interesul ăsta brusc faţă de cariera mea? 

Leda şi-a ridicat privirea. Cuvintele pe care avea să le 
rostească mi-au confirmat cele mai negre bănuieli. 

— De fapt, a tot trecut un bărbat pe la restaurant zilele 
astea să te caute, a spus ea. Poate că are legătură cu 
petrecerea de mâine-seară. 

— Ce bărbat? am spus, simțind cum începea să-mi 
pulseze adrenalina în vine. 

— Nu a lăsat un nume sau un mesaj, mi-a spus Leda, 
ridicându-se în picioare şi ştergându-şi mâinile de 
pantaloni. Era distins, înalt, elegant, îmbrăcat cu un palton 
scump. Era şi misterios. Purta nişte ochelari închişi la 
culoare, aşa că nu i-am putut vedea ochii. 

Excelent. Era ultimul lucru de care aveam nevoie acum, 
un bărbat misterios! Incercam să mă concentrez la ce 
spunea Leda, dar mă dureau ochii. Eram epuizată după 
patru zile fără mâncare, fără apă sau somn. Coincidenţele, 
descoperirile şi toţi străinii puteau să se ducă dracului, eu 
voiam doar să plec acasă. Trebuia să mă întind în pat. 

— Unde te duci? m-a întrebat Leda în timp ce urcam 
scările cufundate în întuneric şi mă împleticeam. 

— Vorbim dimineaţă, am apucat să bălmăjesc şi mi-am 
înşfăcat jacheta şi rucsacul de pe jos în drum spre ieşire. 
Focurile o să fie în ordine. Rodo va supravieţui. Străinul 
enigmatic o să se întoarcă. Şi noi, cei care suntem pe 
punctul de a muri, vă salutăm. 

— OK, o să fiu aici, spuse Leda. Şi ai grijă de tine. 

M-am împleticit pe scări şi am ţâşnit afară, pe aleea 
pustie. M-am uitat la ceas: aproape două noaptea şi nici 
urmă de viaţă pe străzi; aleea îngustă, pavată cu cărămidă, 
părea un cimitir pustiu. Era atâta linişte, că din depărtare 
se auzeau apele fluviului Potomac lovind uşor stâlpii de 
susţinere ai podului Key. 

La capătul străzii, am luat colţul către micuța mea 


171 


terasă acoperită cu plăci de ardezie de pe malul canalului. 
Am căutat în rucsac cheia de la intrare, la lumina roz-aurie 
pală a unicului felinar stradal care marca intrarea pe aleea 
umbroasă care cobora spre parcul Francis Scott Key. 

Casa mea de pe stâncă îmi oferea o panoramă uimitoare 
asupra fluviului Potomac. Oamenii ar ucide pentru o 
panoramă ca aceasta şi probabil că o şi făcuseră în trecut. 
Dar de-a lungul anilor, Rodo refuzase să vândă această 
clădire veche, pentru că se află în apropierea 
restaurantului Sutalde. Extenuată, am tras adânc aer în 
piept şi mi-am scos cheia. 

Apartamentul avea două uşi cu intrări separate. Cea din 
stânga ducea spre coridorul principal de la parter cu 
balustradele lui din fier şi ferestrele cu obloane, unde Rodo 
păstra documentele importante ale imperiului său. Am 
descuiat cealaltă uşă pe unde se urca la etaj şi unde 
locuiam eu, ca să fiu mereu aproape pentru a face focul. 

Chiar când să păşesc înăuntru, m-am împiedicat. Pe 
prag era o pungă din plastic cu ziarul Washington Post. 
Niciodată în viaţa mea nu mă abonasem la acest ziar şi nu 
exista niciun alt locuitor prin zonă căruia i-ar fi putut 
aparţine. Eram gata să arunc ziarul când am observat, la 
lumina palidă a felinarului, un bilet galben lipit de ziar pe 
care un scris de mână spunea: „Vezi pagina A1“. 

Am aprins luminile din casă şi am intrat înăuntru. Mi-am 
lăsat rucsacul pe podeaua din hol şi am smuls ziarul din 
punga de plastic. 

Titlurile păreau să ţipe la mine. Urechile îmi vâjâiau. 
Abia puteam să respir. 


7 aprilie, 2003: 


TRUPELE ŞI TANCURILE OCUPĂ CENTRUL 
BAGDADULUI... 


Am cucerit oraşul la ora şase dimineaţa, ora Irakului, la 
o distanţă de câteva ore, iar ştirea abia a apucat să fie 
tipărită. În stupoarea mea, abia am reuşit să asimilez şi 


172 


restul informaţiei. 

Tot ce puteam auzi era vocea lui Lily Rad într-un colţ 
retras al minţii mele: 

„Mama ta nu se temuse de jocul de şah în sine, ci de alt 
Joc... cel mai periculos Joc imaginabil... bazat pe un set de 
piese de şah extrem de rare din Mesopotamia...“ 

Cum de n-am văzut-o până acum? Am fost oare orbită? 

Ce eveniment se petrecuse acum două săptămâni? Acum 
două săptămâni când Taras Petrossian a murit în condiţii 
misterioase în Londra? Acum două săptămâni când mama 
a trimis acele invitaţii la ziua ei de naştere? 

Acum două săptămâni, în dimineaţa zilei de 20 martie, 
trupele americane au cucerit Irakul. Locul de naştere al 
Serviciului Montglane. Jocul începuse atunci. 


173 


PARIEA A DOUA 
NIGREDO 


Trebuie să cercetezi cauza lucrurilor şi să cauţi 
să înţelegi cum se ajunge la procesul de generare 
şi resuscitare prin mijloacele descompunerii şi 
cum viaţa este creată din degradare... trebuie să 
piară şi să putrezească; din nou, prin influenţa 
stelelor care acționează prin intermediul 
elementelor, este readus la viață şi devine iarăşi 
un lucru ceresc care îşi are locul în cea mai înaltă 
parte a firmamentului. 


BASILIUS VALENTINUS, A opta cheie 


174 


Întoarcerea 


Brusc, mi-am dat seama că nu mai eram un 
prizonier, nici în trup, nici în suflet; că nu mai 
eram condamnat la moarte... în timp ce alunecam 
spre somnul adânc, două cuvinte latineşti îmi 
alergau prin minte, fără vreun motiv aparent: 
magna mater. Dimineaţa următoare când m-am 
trezit, mi-am dat seama ce înseamnă... În Roma 
antică, cei ce doreau să facă parte din grupul 
secret magna mater trebuiau să treacă printr-o 
baie de sânge. Dacă supravieţuiau, ar fi renăscut. 

- JACQUES BERGIER, Le Matin des Magiciens 


Doar această moarte iniţiatoare, urmată de 
înviere, poate consacra un şaman. 
- MIRCEA ELIADE, Șamanism 


Dolena Geizerov, Duhlyikoh Vahstohk 

(Valea Gheizerelor, Orientul indepărtat) 

El se simţea ca şi cum s-ar ridica din adâncuri, plutind 
deasupra unei mări întunecate. O mare fără fund. Avea 
ochii închişi, dar putea să simtă bezna care se căsca sub 
el. În timp ce se ridica spre lumină, presiunea începu să 
crească, opresiune care îl făcea să respire tot mai greu. Cu 
efort, îşi duse mâna la piept. Lipit de pielea lui era un 
material, un fel de veşmânt subţire sau acoperământ care 
părea imponderabil. 

De ce nu putea respira? 

Dacă se concentra asupra respirației, ea devenea mai 
uşoară, mai cadențată. Sunetul propriei respiraţii era 


175 


straniu şi nou, de parcă până atunci n-ar fi auzit-o 
niciodată. Asculta în timp ce sunetul se ridica în cadente 
blânde, moi. 

Cu ochii închişi, mintea sa putea desluşi o imagine ce 
plutea deasupra lui: o imagine ce părea atât de 
importantă, numai de-ar putea s-o atingă. Dar nu putea s-o 
vadă prea bine. Totul era vag şi încețoşat. Incerca din 
răsputeri să o vadă: poate era o figurină sculptată. Da, era 
silueta unei femei strălucind în lumina aurie. Stătea într-un 
loc retras în spatele unor draperii. Oare el era sculptorul? 
El fusese cel care o sculptase? Părea atât de important! 
Dacă ar fi putut să dea la o parte draperiile doar cu 
mintea, atunci ar fi putut s-o vadă. Ar fi putut să vadă 
statuia. Dar de fiecare dată când încerca să-şi imagineze 
asta, mintea lui era inundată de o lumină violentă, 
orbitoare. 

Printr-un efort supraomenesc, reuşi în cele din urmă sã- 
şi deschidă pleoapele şi să privească în jur. Se găsea într- 
un fel de spațiu inundat de o lumină ciudată, o lucire 
incandescentă care pâlpâia. Dincolo de ea, umbre opace şi 
adânci, iar la distanţă se auzea un sunet pe care nu-l putea 
identifica, ceva ce semăna cu sunetul apei curgând. 

Acum îşi putea privi propria mână care i se odihnea pe 
piept, transparentă ca o petală veştejită de floare. Părea 
ireală, ca şi cum s-ar fi aşezat acolo din proprie iniţiativă, 
de parcă era mâna altcuiva. 

Unde era el? 

Încercă să se ridice, dar era prea slăbit. Gâtlejul îi era 
uscat şi îl durea, nu putea înghiți. 

Auzi voci şoptite în apropiere, voci de femei. 

— Apă, bâigui el. 

Cuvântul abia dacă i se dezlipi de pe buzele uscate. 

— Yah nyihpuhnyee mahyoo, spuse una dintre voci: Nu 
înțeleg ce spui. 

Dar el înţelese. 

— Kah Tohri Eechahs? întrebă el vocea în aceeaşi limbă 
în care aceasta i se adresase, deşi încă nu ştia ce limba 
era. Cât e ora? 


176 


Și deşi nu putea încă să distingă forme sau feţe în 
lumina pâlpâitoare, putea să observe mâna subţire a femeii 
coborând încet pe pieptul lui, unde se aşeză peste a lui. 
Apoi vocea ei, o voce diferită de prima, familiară, îi şopti în 
ureche. Era joasă şi fluidă, blândă ca un cântec de leagăn. 

— Fiul meu, spuse ea. În sfârşit, te-ai întors. 


177 


Bucatarul 


Dar bărbaţii, fie că sunt sălbatici sau civilizati, 

trebuie să mănânce. 
- ALEXANDRE DUMAS, Grand Dictionnaire de 
Cuisine (Marele Dicţionar al Bucătăriei) 


A ști să mănânci înseamnă a ști suficient. 
- PROVERB BASC 


Washington, DC 

7 aprilie, 2003 

Luni dimineaţa la ora 10.30, conduceam Volkswagenul 
Touareg al lui Rodo prin burniţă, urcând pe Rover Road şi 
îndreptându-mă spre Kenwood la nord de District şi de vila 
şefului meu, Euskal Herria - „Tărâmul Basc“. 

Eu trebuia să fiu şoferul care se asigura că alimentele 
ajungeau la destinaţie. Când Rodo îmi dăduse comanda pe 
telefonul de acasă, eu luasem deja crustaceele îngheţate 
de la Cannon Seafood din Georgetown şi legumele 
proaspete din Eastern Market din Capitol Hill. Fuseseră 
spălate, curățate, tăiate, mărunţite, răzuite sau pasate sub 
stricta supraveghere a personalului lui Rodo, în vederea 
cinei misterioase de la Sutalde. 

Dar, deşi am reuşit să dorm puţin şi Leda îmi adusese la 
uşă o cafea proaspătă, nervii mei erau încă întinşi la 
maximum şi am făcut ceva eforturi să mă asigur că şi eu 
voi ajunge întreagă la destinaţie. 

În timp ce conduceam maşina pe drumul acela unduitor 
şi alunecos, cu ştergătoarele care înlăturau burniţa de pe 
parbriz, am luat un pumn de agrişe din cutia de lemn de pe 


178 


scaunul din dreapta, le-am vârât în gură apoi am băut o 
gură din cafeaua Ledei. Prima mâncare proaspătă din 
ultimele zile. Mi-am dat seama şi că era prima oară în 
patru zile când eram singură şi puteam gândi. 

De un singur lucru nu puteam scăpa şi mi se tot învârtea 
în minte, căci era aşa cum ar spune Key: „Prea mulţi 
bucătari strică mâncarea“. Ştiam că acest terci de 
coincidente şi indicii care se băteau cap în cap conţineau 
prea multe ingrediente letale ca să poată fi uşor digerate. 
Şi erau prea mulţi indivizi implicaţi în poveste. 

De exemplu, dacă familia Livingston şi mătuşa Lily îl 
cunoşteau pe Taras Petrossian, organizatorul turneului la 
care fusese omorât tatăl meu, cum de nimeni la masă, 
incluzându-l pe Vartan Azov, nu adusese vorba despre 
lucrul pe care cu toţii îl ştiau: că individul care murise cu 
două săptămâni în urmă la Londra era tatăl vitreg al lui 
Vartan. 

Şi dacă toţi cei implicaţi fuseseră omorâţi sau vieţile le 
erau în primejdie, inclusiv vieţile familiei lui Lily şi ale 
familiei mele, de ce deschisese subiectul despre Joc în 
prezenţa lui Nokomis Key şi a lui Vartan Azov? Credea 
oare Lily că şi ei erau jucători? Şi care era treaba cu 
familia Livingston şi Galen March, care fuseseră invitaţi la 
petrecerea mamei? Cât de periculoşi erau ei? 

Dar indiferent cine erau jucătorii şi ce era acest Joc, 
acum îmi dau seama că eu însămi ţinusem în mână unele 
dintre piesele capturate ale puzzle-lui. În şah ne referim la 
o situaţie ca aceasta spunând că e „avantaj material“. 

În primul rând, din câte ştiam, eu eram singura 
persoană, în afară de răposatul meu tată, care ştia că s-ar 
putea să nu fie doar una, ci două Regine Negre în Serviciul 
Montglane. În al doilea rând, în afară de acea persoană 
misterioasă care-mi lăsase pe prag ziarul Washington Post, 
s-ar putea să fiu singura care a făcut legătura între acel 
serviciu bătut în pietre preţioase, vechi de o mie două sute 
de ani, confecţionat la Bagdad, evenimentele recente de 
acolo - şi toate celelalte elemente legate de acest Joc 
periculos. 


179 


Însă când vine vorba despre Joc, sunt absolut convinsă 
de un lucru: Lily s-a înşelat când a afirmat în Colorado că 
avem nevoie de un plan. După mine, eram prea la 
începutul Jocului pentru o strategie. Nu acum când de-abia 
făceam mutările de deschidere - „Apărarea“, după cum se 
exprimase ea. 

În orice joc de şah, deşi ai nevoie de o perspectivă amplă 
asupra tablei de şah, de o strategie pe termen lung, totuşi, 
pe măsură ce jocul progresează şi evoluează, această 
perspectivă ţi se va schimba. Pentru a-ţi păstra echilibrul, 
pentru a ateriza în picioare, niciodată perspectiva nu 
trebuie să-ţi distragă atenţia de la acele ameninţări 
imediate, acele întâlniri de gradul zero, cu mutări 
periculoase, contraacţiuni agresive şi defensive ce te 
pândesc la fiecare pas. E nevoie de tactică. 

Cunoşteam cel mai bine această parte a jocului. O 
iubeam: este partea în care totul e posibil, în care 
elementele surpriză aşteaptă să iasă la suprafaţă. 

În timp ce intram pe porţile imense de piatră din 
Kenwood, ştiam exact ce tip de pericol m-ar aştepta în 
aceste momente când, în curând, voi avea nevoie exact de 
acele tactici: la mai puţin de două sute de metri în faţa 
mea se întindea dealul ce ducea spre vila Euskal Herria. 


Mi-am adus aminte abia când am intrat în Kenwood că 
săptămâna aceasta se ţinea Festivalul Florilor de Cireş în 
Washington, unde sute de mii de turişti mergeau în 
National Mall pentru a fotografia bazinul în care se 
reflecta cireşul japonez înflorit. 

Insă cireşii atât de puţin cunoscuţi din Kenwood 
fuseseră, de fapt, descoperiţi de japonezi. Sute de turişti 
japonezi erau deja aici, mişunând ca nişte apariţii 
spectrale prin ploaie, ascunse sub umbrele negre de-a 
lungul malurilor sinuoase ale apei. Eram în maşină şi 
treceam pe lângă ei spre vârful dealului pe sub cupola ca 
de catedrală a crengilor înflorite, atât de bătrâne şi 
noduroase încât cireşii păreau să fi fost plantați acum o 
sută de ani. 


180 


În vârful dealului, când am coborât geamul maşinii să 
butonez codul interfonului de la poarta casei lui Rodo, 
ceața a pătruns înăuntru ca nişte de vălătuci de fum. Era 
impregnată de aroma cireşilor înfloriţi, un parfum 
ameţitor. 

Prin ceaţă, dincolo de porţile de fier, puteam să disting 
acri întregi cu xapata, pomii basci atât de dragi lui Rodo, 
care făceau cireşe negre de Ziua Sfântului loan în iunie. Şi 
dincolo de ceaţă, puteam să zăresc, printre crengile cu 
flori roşietice, măreaţa vilă Euskal Herria cu acoperişul 
său mediteranean şi terasele largi. Obloanele erau pictate 
cu un rouge basque, acel roşu ca sângele, iar pereţii 
vopsiți într-un roz flamingo erau acoperiţi de flori de 
bougainvillea, întregul peisaj arătând ca o pictură fovistă. 
Într-adevăr, tot ce era legat de Euskal Herria părea 
iluzoriu şi straniu, mai ales că era atât de aproape de 
Washington. Era ca şi cum ar fi căzut din cerurile din 
Biarritz. 

Când porţile se deschiseră, am dus maşina în spatele 
casei unde se aflau bucătăriile cu ferestrele lor franţuzeşti. 
Într-o zi senină, când mergeai pe terasa imensă, aveai 
vedere asupra întregii văi. Portarul lui Rodo, un bărbat cu 
părul argintiu, Eremon, mă aştepta deja cu întreg echipajul 
să descărcăm maşina, un echipaj format din vreo şase 
băieţi musculoşi îmbrăcaţi în negru, cu eşarfe şi txapelas, 
berete negre: brigada bască. În timp ce Eremon mă ajuta 
să cobor din Tuareg, aceştia, fără o vorbă, se puseră pe 
treabă şi începură să descarce produsele, ouăle proaspete 
şi fructele de mare îngheţate. 

Intotdeauna mi s-a părut interesant cum Rodo, care 
crescuse cu caprele acelea sălbatice din trecătorile 
Pirineilor, într-o familie a cărei singură avere era alcătuită 
dintr-un copac, o oaie şi câţiva porci şi care îşi lucra singur 
pământul, avea acum mai multe vile, personal de serviciu 
şi un portar full-time. 

Răspunsul era simplu: cu toţii proveneau din provincia 
bască, aşa că nu erau cu adevărat angajaţi, ci mai degrabă 
fraţi. 


181 


După spusele lui Rodo, erau fraţi în ciuda limbilor 
vorbite de fiecare dintre ei, fie că era franceză, spaniolă 
sau euskera, limba bască. Şi deşi proveneau din provincii 
basce diferite, provincii spaniole sau franceze, ei 
considerau regiunea bască o singură ţară. 

Pentru a întări cele spuse mai sus, deasupra ferestrelor 
franceze, o maximă bască fusese pictată de mână pe nişte 
plăcuţe de faianţă: 


MATEMATICA EUSKERĂ 
4+3=1 


Eu şi Eremon am intrat în bucătăria enormă pe uşa 
franţuzească, în timp ce brigada descărca şi aducea cutiile 
în încăpere. 

Il găsisem pe Rodo stând cu spatele la noi, cu trupul său 
compact, musculos, aplecat peste cuptor şi amestecând în 
ceva cu lingura de lemn. Părul lui lung şi negru, de obicei 
pieptănat ca o coamă ce i se revărsa peste guler, de data 
aceasta era prins în coadă de cal. Purta o beretă roşie, şi 
nu o tocă de bucătar, ca să nu-i cadă păr în mâncare. Era 
îmbrăcat, ca de obicei, în alb cu pantaloni largi şi cu o 
cămaşă descheiată la gât şi era încălţat cu espadrile. Un 
costum pe care îl purta la ocazii festive cu o eşarfă roşie şi 
o centură. În dimineaţa aceasta avea un şorţ mare şi alb de 
măcelar. 

Când am intrat, Rodo nu s-a întors spre noi. Sfărâma o 
tabletă de ciocolată amăruie Bayonnais şi turna bucăţile în 
vasul de pe foc în care amesteca încontinuu. Presupuneam 
că în seara aceasta aveam cu toţii să degustăm 
specialitatea sa, Txapel Fuskadi: Beret Basque, o prăjitură 
umplută cu ciocolată şi cireşe din lichior. Incepea deja să- 
mi plouă în gură. 

Fără să ridice capul, Rodo a mormăit: 

— Deci, neskato geldo se întoarce de la dansat Jota toată 
noaptea cu prinţul? Cenuşăreasa lui favorită, aşa îmi 
spunea. Quelle surprise! Te-ai întors la bucătărie să 
strângi cenuşa? Ha?! 


182 


— Nu pot să spun că am dansat Jota toată noaptea, l-am 
asigurat eu, Jota fiind unul dintre acele dansuri basce 
efervescente pe care Rodo le iubea atât de mult, o 
coregrafie cu multe lovituri înalte de picioare, cu braţele 
înlănţuite şi ţopăind pe podea. Aproape că am rămas 
înzăpezită pe undeva pe la capătul lumii. A trebuit să 
conduc printr-un viscol nebun ca să ajung la timp şi să te 
ajut cu organizarea acestei petreceri spontane din seara 
asta. Era cât pe ce să mor! 

— Tu eşti cea care ar trebui să fie recunoscătoare! 

În sinea mea clocoteam, dar m-am abținut. Când era 
vorba de vreo negociere cu Rodo, ştiam din experienţă că 
trebuia să-i vorbesc pe limba lui. Şi cine reuşea să facă 
primul pasul acela câştiga disputa. 

Dar poate nu şi de data asta. 

Rodo îşi lăsă lingura în ciocolata care fierbea şi se 
întoarse spre Eremon şi spre mine. Sprâncenele lui negre i 
se uniseră ca un nor negru ce ameninţa, în timp ce-şi 
vântura mâna prin aer cu frenezie. 

— Deci, hauspo crede că acesta este su/? se răsti el. 
Scorpionul înţeapă şi tot el ţipă. Nu pot să cred că permit 
aşa ceva de fiecare dată! Te rog să nu uiţi cine ţi-a dat 
slujba asta! Nu uita de ce te-a salvat! 

— De CIA, am încheiat eu fraza pentru el. Dar poate că 
meriţi o slujbă la celălalt CIA - Agenţia Centrală de 
Informaţii - sau cum e posibil să fi ştiut că am mers la o 
petrecere? Poate că poţi să-mi explici de ce a trebuit să mă 
întorc atât de repede aici? N 

Lucrul ăsta îl surprinse cu garda jos pe Rodo. Îşi reveni 
repede şi, cu un rânjet, îşi smulse bereta roşie din cap, o 
trânti cu un gest teatral pe jos - un gest pe care îl făcea de 
fiecare dată când nu mai ştia ce să spună, ceea ce nu se 
întâmpla prea des. 

Apoi, gestul acesta fu urmat de un torent de cuvinte în 
limba bască, dintre care eu am înţeles doar câteva. 
Acestea erau adresate portarului distins, cu părul alb, 
Eremon, care stătea chiar lângă mine şi care nu scosese un 
cuvânt de când am intrat. 


183 


Eremon dădu din cap în tăcere, apoi păşi către cuptor, 
închise gazul şi scoase din ciocolată lingura de lemn pe 
care Rodo o uitase acolo. După ce aşeză cu grijă lingura în 
cui, se îndreptă spre uşile franţuzeşti. Apoi se întoarse cu 
spatele, crezând că eu aveam să-l urmez. 

— Trebuie să te duc înapoi chiar acum pentru geldo, 
spuse el, referindu-se la cărbunii aprinşi pe care se pare că 
trebuia să-i pregătesc pentru diseară. Apoi, după ce 
bărbaţii o să termine de curăţat alimentele, monsieur 
Boujaron spune că el însuşi va merge cu maşina să ia toate 
cele necesare pentru diseară, pentru ca tu să ajuţi la 
pregătirea mesei. 

— Dar de ce eu? am spus, încercând să scot o explicaţie 
de la şeful meu. Cine Dumnezeu sunt aceşti „demnitari“? 
Ce e cu tot misterul ăsta? De ce nimeni nu are voie să-i 
vadă, nimeni în afară de mine şi de tine? 

— Nu e niciun mister, făcu Rodo, ocolind răspunsul. Dar 
tu ai întârziat la serviciu. Eremon îţi va explica tot ce 
trebuie să ştii pe drum. 

Dispăru din bucătărie cât ai zice peşte, trântind uşa 
după el. 

Audienţa la şeful meu părea să se fi sfârşit. Aşa că l-am 
urmat pe portar până pe terasă şi am urcat în maşină 
aşezându-mă pe scaunul pasagerului, iar el la volan. 

Poate că era doar imaginaţia mea sau doar cunoştinţele 
mele limitate de limbă bască, dar eram aproape sigură că 
am înţeles două cuvinte din diatriba lui Rodo. Şi dacă 
aveam dreptate, aceste cuvinte nu aveau să-mi dea pace. 
Deloc chiar. 

Primul cuvânt era arisku, un cuvânt pe care Rodo îl 
folosea tot timpul în preajma cuptoarelor: însemna 
„pericol“. Nu puteam să uit cuvântul cu aceeaşi 
semnificaţie în rusă, pe acel bilet care încă se afla în 
buzunarul meu. Dar al doilea cuvânt basc care urmase, 
zortzi, era chiar mai rău. 

În euskeră, zortzi înseamnă „opt“. 


Eremon conducea Touaregul pe River Road înapoi spre 


184 


Georgetown, fără să-şi dezlipească ochii de la şosea şi fără 
să-şi ia mâinile de pe volan, ca un şofer obişnuit cu 
serpentinele. Dar acea atenţie nu avea să mă împiedice să 
fac ceea ce voiam: să scot informaţii de la el, după cum 
Rodo promisese vag că se va întâmpla pe drum. 

Îl cunoşteam pe Eremon de când îl cunoşteam şi pe 
domnul Rodolfo Boujaron. Şi deşi ştiam despre portar cam 
tot atât cât ştiam şi despre domnul Rodo, de un singur 
lucru eram sigură: Eremon putea să joace rolul şefului cu 
părul cărunt şi a omului bun la toate pe proprietatea de 
baron a lui Rodo. Însă, atunci când nu era la serviciu, 
Eremon era un basc ca toţi bascii. Asta însemna că avea un 
simţ al umorului dezvoltat, un simţ estetic legat de femei 
(în special de Leda) şi un gust inexplicabil pentru 
Sagardoa - acel cidru oribil de mere pe care nici spaniolii 
nu-l puteau bea. 

Leda spunea că acel Sagardoa îi amintea de „urina de 
capră“, deşi nu puteam să-mi imaginez cum a ajuns să facă 
această asociere. Totuşi, amândouă ne-am cultivat gustul 
pentru cidru dintr-un motiv evident: a bea pahare din acea 
licoare fermentată de mere în compania lui Eremon ne 
oferea posibilitatea de a-l trage de limbă despre şeful 
nostru, un om pe care Leda îl poreclise Maestrul Meniului. 

Şi fiindcă aveam să fiu singură cu Eremon în maşină cel 
puţin o jumătate de oră, părea ocazia pe care n-o puteam 
rata, sau aşa cum ar spune Key: „Nu e niciun moment mai 
bun decât prezentul“. 

Aşa că imaginaţi-vă ce surprinsă am fost când el a spart 
primul gheaţa într-un fel neaşteptat. 

— Vreau să ştii că E.B. nu e supărat pe tine, m-a 
asigurat Eremon. 

Eremon îi spunea lui Rodo E.B., un acronim pentru 
Eredolf Boujaron dintr-o glumă în bască pe care o făcuse 
cu mine şi Leda într-o seară petrecută la un pahar de 
cidru. Din ce aflasem, se pare că în limba bască nu existau 
cuvinte care să înceapă cu litera R: aşa că numele Eremon 
era Ramon în spaniolă şi Raymond în franceză. Şi numele 
Rodolfo părea mai degrabă italian. Greşeala aceasta 


185 


lingvistică îl transforma pe Rodo într-un fel de basc 
pas(c)tard. 

Dar faptul că putea să facă mişto de un tip precum Rodo 
arăta că aveau o relaţie apropiată, mai apropiată decât cea 
dintre un stăpân şi servitorul său. Eremon era singura 
persoană la care mă puteam gândi că ar avea vreo idee 
legată de ce avea să se întâmple în seara aceasta. 

— Deci, dacă nu e supărat pe mine, am subliniat eu, 
atunci de ce a reuşit să ardă ciocolata, de ce ieşirea aceea 
nervoasă în limba euskeră, de ce uşa trântită şi de ce m-a 
dat afară? 

Eremon ridică din umeri şi schiţă un zâmbet enigmatic. 
În tot acest timp, ochii îi erau aţintiţi asupra drumului. 

— E.B. nu mai ştie ce să facă cu tine, îşi îndulci vocea. 
Eşti diferită. Nu e obişnuit să aibă de-a face cu femei. Cel 
puţin, nu profesional. 

— Leda e diferită şi ea, am adus eu vorba despre 
febleţea lui cu violoncel. Ea se ocupă de pregătirea 
cocktailurilor. Munceşte ca un câine. Aduce restaurantului 
Sutalde o avere. Cu siguranţă Rodo nu bagatelizează asta. 

— Ah, lebăda. E magnifică, făcu Eremon, şi ochii i se 
umeziră un pic. Apoi râse. Dar el întotdeauna îmi spune că 
dacă o curtez e ca şi cum aş nimeri pe lângă drum. 

— Cred că expresia corectă e „a nimeri alături cu 
drumul“. 

Eremon a frânat brusc. Am ajuns la stopul de la 
răscrucea River Road cu Wisconsin. S-a uitat spre mine. 

— Cum poate cineva să nimerească alături cu drumul!? 
puse el o întrebare de logică. 

Spre deosebire de prietena mea Key, eu niciodată nu 
reflectam mai profund asupra acestor vorbe. Cam atât 
ştiam despre zicători. 

— Mai bine am spune că nu vei ajunge unde ai vrea cu 
lebăda ta, am conchis eu. 

— N-aş nimeri drumul cu lebăda mea? zise Eremon. Nu 
vreau să fac asta, mai ales că eu cred că sunt îndrăgostit 
de ea. 

Oh nu. Vorbăria asta nu e exact ce mi-am propus. 


186 


— Cred că Rodo, cu al său spirit de observaţie legat de 
oameni, s-ar putea să aibă dreptate de data asta, i-am spus 
lui Eremon. Lebăda preferă compania femeilor, din câte 
ştiu. 

— Prostii. E doar, cum se spune, o fază de moment. Ca 
acele roţi pe care le poartă în picioare. O să se schimbe 
asta, nevoia asta de succes, puterea asta asupra 
bărbaţilor. Nu trebuie să demonstreze nimic nimănui, 
insistă el. 

Ah, chestia aia: „N-a cunoscut ea un bărbat ca mine“. 

Dar cel puţin l-am făcut pe Eremon să vorbească, 
indiferent despre ce. În timp ce aşteptam la semafor, a 
început să-mi acorde mie mai multă atenţie decât 
drumului. Ştiam că s-ar putea să fie ultima ocazie de a afla 
ce se întâmplă de fapt în culise. 

— Apropo de demonstrat lucruri, am zis pe un ton firesc, 
mă întreb de ce domnul Boujaron nu a rugat-o pe Leda sau 
pe oricine altcineva să organizeze petrecerea din seara 
asta. Mai ales că e vorba de invitaţi foarte importanţi, nu 
vrea să iasă totul impecabil? Nu vrea să se asigure că toate 
lucrurile merg ca unse? Ştim cu toţii ce perfecţionist este. 
Dar el şi cu mine abia putem să facem faţă şi să suplinim 
tot personalul restaurantului. Uită-te la cantitatea de 
mâncare pe care am adus-o, se pare că e vorba de un 
număr mare de invitaţi. 

Vorbeam pe un ton cât se poate de firesc - când am 
observat că tocmai trecuserăm de Biblioteca Georgetown, 
ceea ce însemna că aveam să ajungem la Sutalde din clipă 
în clipă. M-am hotărât să iau taurul de coarne. Din fericire 
însă, nu a fost nevoie. 

Eremon o luă pe o stradă lăturalnică pentru a evita 
traficul de pe Wisconsin. Se opri la un stop şi se întoarse 
spre mine. 

— Nu, cel mult douăsprezece persoane vor fi prezente, 
cred eu, îmi zise. Mi s-a spus că e vorba de o comandă şi 
că lui E.B. i s-a cerut să pregătească cele mai rafinate 
feluri de mâncare posibile. De asta a trebuit să facem toate 
pregătirile astea la Euskal Herria sub supravegherea lui 


187 


E.B. De asta era atât de agitat, se temea că nu vei ajunge 
la timp ca focurile din cuptoare să fie pregătite pentru 
diseară şi pentru a începe să pregătim Meschoui 

— Meschoui?? am întrebat eu uimită. 

Era nevoie de cel puţin douăsprezece ore ca să faci 
Meschoui, adică miel sau capră împănată cu ierburi şi 
mirodenii la proţap, un fel de mâncare foarte apreciat în 
ţările arabe. Această friptură putea fi făcută doar în 
cuptorul cel mare de la Sutalde. Era nevoie de o echipă 
întreagă acolo înainte de răsăritul soarelui pentru ca acest 
fel de mâncare să fie gata la cină. 

— Dar cine sunt demnitarii ăştia misterioşi? am mai 
întrebat eu o dată. 

— Având în vedere meniul, presupun că e vorba de nişte 
persoane importante din Orientul Mijlociu, îmi spuse el. Şi 
am auzit că va fi asigurată şi paza. Cât despre faptul că 
eşti singura din tot personalul restaurantului care va fi 
prezentă, nu ştiu să-ţi spun motivul. Dar E.B. m-a asigurat 
că tot ceea ce se pregăteşte a fost deja comandat în 
prealabil. 

— Comandat? am întrebat eu, îngrijorată. Comandat de 
cine? Şi ce pază va fi? 

Deşi încercam să nu par impresionată, inima îmi bubuia 
în piept ca o tobă. Era prea mult pentru mine. Jocuri 
periculoase de şah cu mutări misterioase, asasinate puse 
la cale de ruşi şi familii dispărute, demnitari enigmatici din 
Orientul Mijlociu şi invazia Bagdadului. lar eu, cu mai 
puţin de opt ore de somn în patruzeci şi opt de ore. 

— Nu ştiu exact, zise Eremon. Toate aranjamentele au 
fost făcute prin E.B. Dar cu atâta securitate, poţi să 
presupui despre ce e vorba. Bănuiala mea e că această 
cină a fost comandată de Biroul Oval. 


O cină comandată de Casa Albă? Foarte puţin probabil. 
Ar fi chiar culmea. În ce belele mă mai vâră şeful meu 
acum? Dacă ideea în sine n-ar fi fost absurdă, ci adevărată, 
chiar m-ar fi scos din sărite. 

Dar cum ar spune Key: „Dacă e prea mult pentru tine, 


188 


retrage-te“. 

Credeam că o să intru pur şi simplu în bucătăria în care 
făcusem focul cu mai puţin de zece ore în urmă. Dar prin 
burniţă şi ceaţă, încercând să păşesc pe scările abrupte şi 
alunecoase ce duceau spre râu, am observat că totuşi ceva 
se schimbase de la ultima mea vizită aici de dimineaţă. 

O barieră joasă din beton bloca acum circulaţia spre 
podul care traversa râul şi o gheretă din lemn, nu mai 
mare decât o toaletă ecologică, fusese aşezată chiar lângă 
ea. În timp ce mă apropiam, doi bărbaţi mi-au ieşit în 
întâmpinare. Purtau costume şi paltoane negre şi (în ciuda 
vremii urâte) nişte ochelari de soare negri. 

— Vă rugăm să vă legitimaţi, spuse primul bărbat pe un 
ton oficial. 

— Poftim? am făcut eu, alarmată. 

„Pază“, spusese Eremon. Dar această barieră care 
răsărise aici precum o ciupercă după ploaie părea mai 
mult decât bizară. Deveneam din ce în ce mai agitată. 

— Avem nevoie de numele dumneavoastră, ziua de 
naştere şi un act de identitate cu fotografie, interveni al 
doilea bărbat, întinzând palma spre mine. 

— Sunt în drum spre locul meu de muncă, sunt bucătar 
la Sutalde, le-am explicat, arătând cu degetul spre clădirile 
de dincolo de pod. 

Incercam să par amabilă în timp ce-mi cotrobăiam prin 
poşeta plină cu de toate după carnetul de conducere. Apoi 
am realizat cât de retras şi de puţin frecventat era drumul 
acesta. Aici fuseseră omorâte femei, chiar în timp ce-şi 
făceau alergarea de dimineaţă. Şi fusese cineva care să 
raporteze că le-a auzit ţipând? 

— De unde ştiu cine sunteţi voi? i-am întrebat. 
Ridicasem tonul, mai degrabă să-mi ascund frica decât să 
cer ajutorul, mai ales că nimeni nu era prin preajmă. 

Primul din ei îşi duse cu repeziciune mâna la buzunarul 
de la piept, scoase cu viteza luminii o legitimaţie şi mi-o 
flutură pe sub nas. Dumnezeule, Serviciul Secret! Asta 
însemna că bănuielile lui Eremon legate de această seară 
ar putea fi adevărate. Oricine era cel care comandase 


189 


această petrecere trebuie să fie foarte sus-pus, altfel nu ar 
fi apelat la Serviciul Secret, cu baricada aceasta unde 
oamenii erau legitimaţi, şi totul pentru o simplă cină. 

Deja clocoteam de furie; era ciudat că nu puteau detecta 
indignarea care mă copleşise. Îmi venea să-l omor pe Rodo 
că nu mă avertizase în legătură cu spectacolul ăsta cu 
baricada, mai ales după tot ce îndurasem în ultimele 
patruzeci şi opt de ore ca să mă întorc la timp. 

Într-un final am reuşit să găsesc pe fundul genţii 
permisul şi l-am fluturat prin faţa ochilor celor două gorile. 
„Arată-mi-l pe al tău şi ţi-l arăt şi eu pe al meu.“ Primul a 
pornit spre gheretă ca să-mi verifice datele. A dat din cap 
prin uşa întredeschisă către al doilea bărbat care a ridicat 
bariera ca să mă lase să trec. M-a escortat până am 
traversat podul şi m-a lăsat pe celălalt mal. 

Când am intrat în Sutalde, mă aştepta încă o surpriză. 
Alţi tipi de la securitate mişunau în sala de mese de la etaj, 
poate şase la număr, toţi vorbind în şoaptă în walkie-talkie- 
urile lor. Unii dintre ei cercetau mesele, feţele de masă, în 
timp ce şeful lor căuta în spatele etajerelor pe care era 
expusă colecţia de urcioare pentru Sagardoa. 

Gemenii de la chioşc probabil că anunţaseră sosirea mea 
din moment ce nimeni din sala de mese nu mă băgă în 
seamă. Într-un final, unul dintre acei tipi costumaţi în 
negru se deranjă să-mi spună: 

— Echipa mea va evacua în curând încăperile după ce 
vom verifica locul, mă informă el. Dacă ţi s-a dat 
permisiunea de a intra, nu ai voie să părăseşti incinta până 
la sfârşitul serii, când ţi se va permite să pleci. Şi trebuie 
să-ţi verificăm poşeta. 

Minunat. Îmi scotociră prin lucruri, îmi luară telefonul 
mobil şi îmi spuseră că mi-l vor înapoia mai târziu. 

Ştiam că nu puteam să mă cert cu oamenii ăştia. La 
urma urmelor, după tot ce aflasem în aceste patru zile 
despre familia mea şi cunoscuţii mei, poate că puţină 
protecţie din partea Serviciului Secret nu ar fi chiar un 
lucru rău. Mai mult de atât, chiar dacă aş fi vrut să ies, la 
cine aş fi putut să apelez ca să mă scape de Serviciul 


190 


Secret al Guvernului Statelor Unite ale Americii? 

De îndată ce bărbaţii în negru au plecat din încăpere, m- 
am strecurat în spatele vitrinei cu exponate şi am coborât 
scările din piatră spre pivniţă, unde m-am recules, uşurată 
şi complet singură. Cu excepţia, bineînţeles, a unui 
cadavru de miel enorm care zăcea înfipt în proţap şi se 
învârtea încet în mijlocul cuptorului. Am strâns toţi tăciunii 
aprinşi din cuptor exact sub Meschoui-ul rotitor, ca să 
menţin căldura constantă. Apoi am verificat focul în toate 
cuptoarele şi în toate vetrele şi am adus mai multe 
vreascuri în eventualitatea în care focul ar fi trebuit întețit. 
Dar, în timp ce aşezam lemnele, mi-am dat seama că 
aveam o problemă mai mare. 

Mireasma puternică a cărnii de miel cu mirodenii m-a 
izbit atât de tare, încât aproape că mi-a venit să plâng. Cât 
timp trecuse de când băgasem în gură ceva consistent? 
Ştiam că mielul nu era gata şi că l-aş strica dacă aş începe 
să rup din el. Însă, din câte ştiam, Rodo nu avea să vină 
aici decât peste câteva ore cu celelalte alimente pentru 
cină din care aş putea să ciugulesc. Şi nimeni altcineva nu 
avea permisiunea să treacă podul. Regretam că nu îi 
zisesem lui Eremon să oprească la vreun fast-food pe drum 
încoace ca să pot să-mi iau ceva de mâncare. 

Mă gândeam să dau buzna în dulapurile cu alimente din 
spatele pivniţei unde ne ţineam toate proviziile, dar ştiam 
că nu avea niciun rost. Sutalde era renumit pentru 
produsele sale proaspete şi sănătoase, de casă. Păstram 
doar ingredientele pe care nu le puteam procura prea 
repede - lămâi, boabe de vanilie, şofran - nimic din ce ar 
putea să fie numit mâncare şi care ar putea fi îmbucat pe 
loc. Rodo interzisese frigiderele şi cuptoarele cu 
microunde în incinta restaurantului. 

Deja simţeam cum agrişele pe care fusesem suficient de 
nesăbuită să le mănânc se luptau cu acidul din stomac. 
Ştiam că nu aveam cum să rezist până la cină. Trebuia să 
mă hrănesc. Îmi apăruse în minte imaginea cumplită a 
prizonierei din Zenda care murise de inaniţie, la fel de 
înfometată ca mine, doar că eu aveam în faţa ochilor nişte 


191 


carne delicioasă şi suculentă, învârtindu-se încet la proţap. 

Priveam buştenii pe care abia îi pusesem sub Meschoui, 
când am zărit ceva argintiu, metalic, sub cenuşă. M-am 
aplecat şi m-am uitat cu luare-aminte. Cu siguranţă era o 
foaie de staniol acoperită de cărbuni. Am luat vătraiul şi 
am scos-o afară: un obiect oval, mare. Mi-am dat imediat 
seama ce era. M-am lăsat pe genunchi şi am întins mâna 
să-l apuc, dar am realizat ce prostie era să fac. Am luat 
mănuşile din azbest, am înşfăcat obiectul şi l-am decojit de 
staniol. Nu m-am bucurat în viaţa mea aşa şi niciodată nu 
am fost mai recunoscătoare cuiva. 

Era un cadou de la Leda. Nu i-am recunoscut doar stilul, 
ci şi gustul. 

„Mâncare confortabilă“: un cartof copt cu carne, spanac 
şi brânză. 


E greu să-ţi imaginezi cât de extraordinar de gustos 
poate să fie un cartof copt, până nu te afli în pragul 
inaniţiei. Am mâncat tot, în afară de staniol. 

Mă gândeam s-o sun pe Leda să-i mulţumesc când mi-am 
amintit că-mi ţinuse locul în timpul nopţii şi că acum 
probabil dormea. Dar mi-am propus să-i cumpăr un 
Perrier-Jouet în secunda în care voi ieşi din închisoarea 
asta. 

Acum că aveam ceva combustibil la bord, puteam să 
gândesc mai limpede şi, într-adevăr, mi-au venit nişte idei 
pe care nu le avusesem înainte. 

De exemplu, Leda şi Eremon ştiau amândoi mai multe 
decât lăsaseră să se înţeleagă, după cum se dovedise până 
la urmă. Până una-alta, unul era şoferul, iar celălalt 
furnizorul de cartofi, ceea ce însemna că ştiau când aveam 
să sosesc aici şi că nu voi avea timp să mănânc. Dar asta 
nu e totul. 

Azi-noapte, când începusem să fac focul, eram mult prea 
extenuată să urmăresc comentariile Ledei despre Rodo: că 
acesta făcuse o criză de nervi când aflase că plecasem din 
oraş fără să-l anunţ. Că se purtase cu personalul ca şi cu 
nişte sclavi cât timp am fost plecată. Că hotărâse să dea o 


192 


petrecere pentru înţepaţii ăia de guvernanţi şi că doar eu 
aveam să ajut la pregătirea cinei. Că insistase ca Leda să 
stea la serviciu până aveam să mă întorc şi apoi să mă 
ajute să fac focul. 

Apoi, în dimineaţa aceasta, după ce am ajuns la 
Kenwood cu mâncarea, Eremon m-a adus numaidecât 
înapoi la restaurant. 

Ce spusese Rodo după criza de nervi pe care o făcuse? 
Chiar după ce trântise uşa în spatele lui? Spusese că nu 
era vorba de niciun mister care să mă îngrijoreze. Că îl 
enervase doar că întârziasem la serviciu. Şi că Fremon 
avea să-mi explice mai multe pe drum. 

Dar ce îmi spusese Eremon, de fapt, pe drum? Că nu 
Rodo avusese ideea acestei cine, că şeful meu ura să nu 
poată deţine controlul. Că s-ar putea să fie vorba de 
invitaţi din Orientul Mijlociu. Că avea să fie asigurată paza. 
Că de la bun început acest bairam a fost organizat de 
persoane foarte influente din guvern. 

Oh, da, şi că el, Eremon, era îndrăgostit de lebăda Leda. 

Toate astea păreau să fie nişte tactici de a-mi distrage 
atenţia de la lucrurile esenţiale. Nu era momentul să ratez 
viziunea de ansamblu asupra a ceea ce se întâmpla, nu era 
momentul să cad în acea orbire temporară care apare 
uneori într-o partidă de şah, nu aici, încuiată într-o pivniţă, 
aşteptând să fiu executată. 

Şi apoi mi-a picat fisa. 

Când anume îl apucaseră pandaliile pe Rodo de 
dimineaţă? Când anume îşi aruncase bereta pe jos şi 
urlase în limba bască şi mă alungase din faţa lui? Nu avea 
cumva legătură cu lucrurile pe care le sugeraseră atât 
Leda, cât şi Eremon şi pe care nu mi le spuseseră direct în 
faţă? 

Nu întrebările mele legate de petrecerea aceasta l-au 
deranjat. Ci faptul că îl întrebasem de cealaltă petrecere. 
După ce îi spusesem că am condus prin viscol ca să ajung 
aici. După ce îl întrebasem cum de ştia unde mă aflam. 

Deşi bănuisem încă de când eram în Colorado ce avea să 
mă aştepte, până când am ajuns aici, nu am înţeles: 


193 


Ceea ce avea să se întâmple în seara asta în această 
pivniţă avea să fie următoarea mutare în Joc. 


194 


Tactici şi strategie 


În timp ce strategia este abstractă şi se bazează 
pe obiective pe termen lung, tactica este concretă 
şi se bazează pe o mutare imediată. 

- GARI KASPAROV, Cum viața imită şahul 


Tactica înseamnă să ştii ce să faci atunci când 
trebuie să faci ceva. 

Strategia înseamnă să ştii ce să faci atunci când 
nu ştii ce e de făcut. 

- SAVIELLY TARTAKOWER, 

Mare maestru polonez 


Repetiţia e mama învăţăturii, după cum ar spune Key. 

Mi-am petrecut jumătate din viaţă gătind la sobele 
imense ale unchiului meu şi la cuptorul său din Montauk 
Point, Long Island. Şi acum aveam patru ani de ucenicie 
aici la  Sutalde, sub riguroasa şi  împovărătoarea 
supraveghere a unui Bonaparte din [ara Bascilor, 
Monsieur Boujaron. 

Aşa că s-ar putea crede că după atâta timp sunt în stare 
să fac distincţia între o văpaie adevărată şi un foc 
înşelător. 

Şi iată că până acum nu am observat că ceva nu era în 
regulă cu scenariul acesta. Bineînţeles, am fost puţin 
distrasă de lucruri precum mâncarea sau lipsa de somn, de 
crizele de nervi şi de spionii Serviciului Secret. Dar primul 
indiciu că ceva nu era în regulă era chiar Meschoui-ul. 

Era evident pentru un ochi antrenat. Până una-alta, 
carnea se învârtea pe proţap aşa cum trebuia; focul 


195 


producea o căldură constantă; şi chiar şi mielul, care se 
rotea la distanţa potrivită de foc, era corect înfipt, astfel 
încât să se poată frige pe toate părţile. Însă lipsea tava 
unde trebuia să se scurgă grăsimea din carne. Grăsimea 
care se lichefia, în loc să se scurgă într-o tavă cu apă, 
cădea pe tăciunii de jos şi avea să înnegrească totul. 
Mizeria aceea avea nevoie de ore întregi ca să fie curățată. 

Niciun bucătar-şef nu ar fi uitat de tavă, cu atât mai 
puţin Rodo. Se va înfuria. Şi Leda, deşi avea forţa să pună 
mielul la făcut, nu şi-ar fi băgat nasul în bucătărie. Şi 
totuşi, cineva trebuie să fi pregătit totul astfel, din moment 
ce nimic nu era aici când plecasem azi-noapte la ora două. 

Mi-am propus să descopăr adevărul odată ce Rodo avea 
să sosească. Intre timp, am pus mâna pe cea mai mare 
tavă din ceramică pe care o aveam prin preajmă şi am 
aşezat-o sub miel, apoi am turnat apa. 

Misterul acestui foc m-a făcut să-mi amintesc, de parcă 
se întâmplase cu ani-lumină în urmă, de celălalt, din 
Colorado: ceea ce m-a dus cu gândul la aranjamentul pe 
care îl făcusem cu Key, că o voi suna luni ca să văd dacă 
aflase mai multe despre dispariţia mamei. 

Nu ştiam exact unde aş putea s-o găsesc pe Key, dar, 
având în vedere locurile izolate unde îşi desfăşura 
activitatea, îşi ţinea tot timpul telefonul lângă ea. Înainte 
să-mi caut celularul în buzunar, mi-am amintit că Serviciul 
Secret pusese momentan sechestru pe telefonul meu. 

Exista un telefon lângă intrarea în restaurant, chiar în 
spatele biroului şefului de sală, aşa că am urcat scările ca 
să mă duc să-l folosesc; puteam să pun banii pe convorbire 
de la mine. Nu mă îngrijora faptul că puteam fi ascultată 
sau înregistrată de tipii din Serviciul Secret, deşi eram 
sigură că puseseră microfoane în tot localul. Eu şi Key 
eram maestre în spionaj de când eram mici. Când făceam 
aşa ceva, uneori aveam probleme să ne înţelegem una pe 
cealaltă. 

— Key către Regat, răspunse ea la telefon. Mă auzi? 
Vorbeşte acum sau taci pe vecie. 

Acesta era codul lui Key prin care înţelegeam că pot 


196 


vorbi liber. 

— Te-am auzit. Dar e ca şi cum mi-a intrat pe-o ureche şi 
mi-a ieşit pe cealaltă, am spus eu, dându-i de înţeles că 
alţii ar putea să ne asculte convorbirea. 

— Deci, ce mai e nou, pisicuţo? 

— Oh, mă ştii, spuse Key. O piatră care se rostogoleşte 
nu prinde muşchi, cum se zice. Dar timpul zboară când te 
distrezi. 

Asta însemna că a ieşit din Colorado în vechiul ei avion, 
Ophelia Otter, şi că era deja în Wyoming la slujba ei din 
Yellowstone National Park, unde făcea naveta încă de când 
eram în gimnaziu şi liceu. Studiase caracteristicile 
geotermale ale  gheizerelor, vulcanilor noroioşi şi 
fumarolelor, toate alimentate de magma din Yellowstone 
Caldera, sau cazanul, creat de anticul supervulcan ce 
acum dormita la kilometri adâncime în interiorul scoarţei 
terestre. 

Când Key nu se plimba cu acel avion al ei, participând la 
evenimente la care piloţii se distrau aterizând pe 
aisberguri care se topeau, era un expert de top în 
termometrie. Şi era chemată peste tot, în locurile fierbinţi 
şi clocotinde ale planetei. 

— Ce se întâmplă cu tine? spuse ea. 

— Oh, mă ştii şi tu. Am urmat planul nostru obişnuit. Din 
tigaia fierbinte, direct în foc. Asta e problema cu bucătarii, 
nouă ne place focul. Dar treaba mea e să urmez ordinele. 
Vorba ceea: „Dacă ţi se spune să sari, întrebi cât de sus“. 

Eu şi Key ne cunoşteam atât de bine limbajul codificat 
navajo, încât eram sigură că va recunoaşte următoarea 
mea replică din filmul Atacul cavaleriei uşoare - „Prin 
Valea Morţii/ Mergeau călare cei şase sute“ şi va înţelege 
că mă îndreptam spre acea vale chiar în acel moment. Şi 
era clar că pricepuse că avea legătură cu serviciul şi cu 
şeful meu, dar Key a mai avut o surpriză pentru mine. 

— Slujba asta a ta, spuse ea, pe un ton mustrător. E 
păcat că a trebuit să pleci atât de repede. Trebuia să mai 
rămâi: ştii doar că sunt serviţi doar cei care au răbdare. 
Dacă mai aşteptai puţin, nu ai fi ratat întâlnirea Clubului 


197 


Botanic de duminică seara. Dar e în regulă, ţi-am ţinut 
locul. 

— Tu? am întrebat eu, şocată. 

„Nokomis Key li s-a băgat pe sub piele celor din familia 
Livingston după ce am plecat din Colorado?“ 

— Într-un loc de întâlnire, spuse Key pe nepusă masă. 
Eu nu am fost invitată, de fapt. Ştii că niciodată nu m-am 
înţeles cu madmoazela aceea, domniţa Brightstone. Nu a 
fost niciodată cea mai luminată minte, cum se spune, însă 
poate fi ea însăşi factor de iluminare. Seara de duminică ar 
fi fost interesantă pentru tine. S-a discutat despre crini 
exotici şi remedii naturiste ruseşti. 

Dumnezeule! Sage s-a întâlnit cu Lily şi Vartan? Cu 
siguranţă aşa părea din ce îmi spunea. Amândoi se aflau în 
Denver. 

— Cred că clubul şi-a schimbat adresa, am sugerat eu. 
Au putut toţi să ajungă acolo? 

— A fost mutat acasă la Molly, confirmă Key. A fost 
puţină lume, dar domnul Skywalker a reuşit să ajungă. 

Acasă la Molly? Era oare vechiul nostru cod pentru 
flamboaianta milionară din era Colorado Gold Rush, 
nepieritoarea Molly Brown şi teritoriul ei: Denver. Deci 
Sage a fost acolo! Nici domnul Skywalker nu era greu de 
ghicit. Acesta nu putea fi altul decât Galen March, cel care 
cumpărase ferma Sky Ranch. 

Ce Dumnezeu căutau Sage şi Galen în Denver (pare-se 
exact după ce am plecat eu) cu Vartan şi Lily Rad? Şi cum 
a reuşit Key să afle de această întâlnire? Totul părea brusc 
foarte ciudat. 

Dar pentru mine subtextul devenea din ce în ce mai 
abscons, iar Rodo putea să apară în orice moment să mă 
întrerupă. Trebuia să aflu urgent cum anume se lega ceea 
ce-mi spusese acum de dispariţia mamei pentru care o 
sunasem iniţial. Aşa că am scos din mânecă asul - 
repertoriul nostru de Citate Celebre şi am trecut la 
subiect. 

— Sunt la serviciu şi mă aştept ca şeful meu să apară în 
orice clipă, i-am spus lui Key. Sun de la telefonul localului; 


198 


n-ar mai trebui s-o lungesc. Dar înainte de a închide, mai 
spune-mi cum îţi merge la lucru: ceva nou legat de... 
izvorul fierbinte Minerva? 

Key se afla acum la Yellowstone şi asta a fost tot ce mi-a 
venit pe moment în minte pentru a crea o legătură. 
Minerva era o terasă aluvionară faimoasă din Yellowstone, 
un loc geotermal foarte important. Minerva, o cascadă 
minunată de aburi cu un curcubeu ce-ţi tăia răsuflarea, a 
fost o atracţie a Yellowstone. Spun „a fost“ pentru că în 
ultimii zece ani, Minerva secase inexplicabil şi misterios, 
iar întregul izvor fierbinte atât de frumos dispăruse pur şi 
simplu, exact cum dispăruse mama mea. 

— E interesant că mă întrebi, spuse Key, dându-şi seama 
la ce mă refeream. Exact la asta am lucrat ieri. Duminică. 
Se pare că Yellowstone Caldera devine tot mai fierbinte. 
Poate cauza o nouă erupție acolo unde nu ne-am aştepta. 
Cât despre Minerva, izvorul nostru defunct, cred că s-ar 
putea întoarce la viaţă mai repede decât ne-am aştepta. 

Oare asta înseamnă că...? Inima începuse să-mi bubuie 
în piept. 

Eram gata s-o mai întreb şi altele. Dar exact în acea 
clipă, uşa restaurantului a fost trântită de perete şi Rodo a 
năvălit înăuntru cu câte un pui mare la fiecare subsuoară, 
însoţit de unul dintre agenţii cu ochelari de soare de la 
Serviciul Secret care căra nişte pachete. 

— Bonjour encore une fois, Neskato Geldo, mi-a spus 
Rodo, în timp ce gesticula către tipul de la securitate să 
lase cutiile cu alimente pe o masă din apropiere. 

Când bărbatul se întoarse cu spatele, Rodo trecu pe 
lângă mine şi mârâi în barbă. 

— Sper să nu-ţi pară rău c-ai folosit telefonul. Apoi, cu 
voce tare: Păi, Cenuşăreaso, haide să mergem jos să 
aruncăm o privire la ale noastre gros mouton! 

— Cred că te cheamă un tip să vedeţi de o oaie, se auzi 
vocea ironică a lui Key în receptor. Adăugă: o să-ţi trimit 
pe e-mail notițele mele legate de Clubul Botanic şi 
rezultatele studiului meu geotermic. O să le găseşti 
fascinante. 


199 


Am închis telefoanele. 

Bineînţeles, eu şi Key nu foloseam niciodată e-mailul. 
Asta însemna că o să dea de mine off-line cât de repede 
putea. Oricum, nu se va întâmpla prea repede. 

În timp ce-l urmam pe Rodo pe scări în pivniţă, două 
întrebări nu-mi dădeau pace. 

Ce se întâmplase la acea întâlnire clandestină din 
Denver? 

Dăduse cumva Nokomis Key de urma mamei mele? 


Rodo cântări fiecare pui în mână, atârnându-i apoi pe 
câte o coardă deasupra vetrei. Aceste păsări nu aveau 
nevoie să fie cusute, ca mielul, pentru că se frigeau fără 
ulei. Păsările erau zvântate atât înăuntru cât şi pe afară, 
presărate cu sare grunjoasă, picioarele şi aripile legate 
folosind un fel de plasă model propriu, apoi aveau să fie 
înfipte într-o frigăruie de metal aşezată orizontal. Această 
modalitate de frigere permitea păsării să se învârtă 
deasupra focului fără probleme. Căldura de la cărbunii 
încinşi făcea puiul să se învârtă în primă instanţă în sensul 
invers acelor de ceasornic, apoi în sensul acelor de 
ceasornic, ca o mişcare a pendulului lui Foucault. 

După ce am terminat de uns mielul, la ordinele lui Rodo 
am urcat la etaj ca să aduc şi celelalte alimente şi am 
observat că gărzile noastre din Serviciul Secret se 
transformaseră în ceva mai mult de atât. O mulţime de 
pachete cu alimente şedea în faţa uşii, cu o ştampilă, 
pesemne oficială, pe fiecare cutie. Ştiam că Rodo obişnuia 
să pună pe toată lumea la treabă, însă asta era deja 
absurd. 

Am numărat cutiile - erau treizeci -, apoi am pus 
opritoare la uşi şi am început să le car pe scări în jos la 
Dictatorul din Pivniţă. 

Timp de o oră am muncit fără să ne spunem nimic, însă 
lucrul acesta era ceva normal cu Rodo. In bucătăria lui se 
trudea mai mereu fără să se scoată vreo vorbă. Totul se 
desfăşura în ordine, cu atenţie pentru detalii şi cu precizie: 
genul acela de precizie de care eu aveam nevoie şi care-mi 


200 


amintea de jocul de şah. De exemplu, într-o seară obişnuită 
petrecută în faţa cuptorului, cu zeci de muncitori prin 
bucătărie, singurul zgomot pe care îl puteai auzi era cel 
făcut de cuțitul care toca atent legumele sau, din când în 
când, vocea şoptită a intendentului sau a somelierului în 
interfon, plasând o comandă pentru sălile de la etaj. 

Din fericire, toate pregătirile fuseseră puse la punct de 
alţii înainte, altfel nu am fi apucat să terminăm la timp 
cina. Inainte să termin de adus ultimele pachete, Rodo 
pusese deja anghinarele, vinetele mici purpurii şi albe, 
zuchinii verzi şi galbeni şi roşiile cherry, ca o vastă grădină 
cu legume, în tigaie. 

Dar nu mă puteam abţine să nu mă întreb cum vom 
putea servi masa doar noi doi. In zile de luni ca aceasta, 
când restaurantul era închis, se ţineau cursuri pentru 
chelneri. Învăţau să aşeze tacâmurile la masă şi ce 
trebuiau să facă dacă o persoană (nu erau niciodată numiţi 
clienţi) vărsa băutură sau sos pe faţa de masă. Dacă asta 
se întâmpla şi chiar dacă oamenii continuau să mănânce în 
acele momente, o duzină de chelneri şi picoli dădeau 
buzna la acea masă, trăgeau totul la o parte fără să 
deranjeze, schimbau faţa de masă şi puneau totul la loc 
aşa cum fusese, inclusiv băuturile şi farfuriile persoanelor 
respective, iar Rodo îi cronometra: întregul proces trebuia 
să dureze mai puţin de patruzeci de secunde. 

În timp ce-l priveam acum pe Rodo mişcându-se în 
tăcere printre cuptoare, dându-mi pe muteşte ordine, mi- 
am dat seama că era vorba de o disciplină care nu putea fi 
învățată la nicio şcoală. Trebuia să o vezi cu ochii tăi. Şi 
numai un perfecţionist autentic cu multă experienţă putea 
să pună în practică mottoul favorit al lui Key. 

Oricât de dificil era Rodo, nu-mi părea rău că mi-am 
făcut ucenicia aici. 

Până în această seară. 

— Neskato! strigă Rodo, în timp ce eu eram în genunchi, 
întorcând legumele cu cleştii. Vreau să te duci acum sus, 
să dezactivezi interfonul şi telefonul şi să mi le aduci aici. 

Când mi-am ridicat mirată privirea spre el, a lovit cu o 


201 


palmă pereţii din piatră ai pivniţei şi mi-a oferit un zâmbet 
rar. 

— Vezi pietrele astea? a întrebat el. 

Pentru prima oară m-am uitat cu atenţie la pietrele 
cioplite manual ale zidului vechi de mai bine de două sute 
de ani. Erau de un alb lăptos cu irizaţii neobişnuite de 
culoarea piersicii. 

— Cristalul de cuarţ de aici, făcu Rodo. Are excelente 
capacităţi de transmitere a sunetului, însă vor împiedica 
orice comunicare dacă nu sunt, cum se spune, cablate. 

Aşa că trebuia să deconectez telefonul şi interfonul. Şi 
să închid uşile. Rodo nu era fraierul nimănui. Cu siguranţă 
avea să-mi spună ceva şi, deşi muream să aflu, mă treceau 
fiori la gândul că gorilele guvernului erau prin preajmă, 
chiar la etaj. 

Când m-am întors cu echipamentul, l-a luat şi l-a pus în 
frigoriferul gigantic. Apoi s-a întors cu faţa mine şi mi-a 
luat mâinile într-ale sale. 

— Vreau să te aşezi pe acest scaun ca să-ţi povestesc o 
scurtă istorioară, spuse el. 

— Sper că-mi va răspunde la unele dintre întrebările pe 
care ţi le-am pus de dimineaţă, i-am spus, asta dacă eşti 
sigur că nimeni nu ne poate auzi. 

— Nu ne pot auzi, de aceea am ales să facem totul aici 
jos. Totuşi, telefonul la care ai vorbit şi casa mea, Euskal 
Herria, sunt o altă poveste. Despre asta mai târziu, zise el. 
Întâi, trebuie să-ţi spun ceva mult mai important, motivul 
pentru care suntem aici. Ştii povestea lui Olentzero? 

Când am scuturat din cap că nu, aşezându-mă pe 
scaunul înalt, el a continuat: 

— Dacă îl chema Olentzero, atunci era, bineînţeles, din 
Ţara Bascilor. Există o tradiţie, în fiecare an: de Bobotează 
trebuie să jucăm într-o piesă de teatru. Eu însumi dansez 
uneori partea lui Olentzero, ceea ce necesită multe lovituri 
în aer cu picioarele. O să-ţi arăt odată. 

— OK, am zis şi m-am gândit: „Unde naiba vrea să 
ajungă cu asta?“ 

— Ştii, spuse Rodo, că romano-catolicii cred că pruncul 


202 


lisus a fost găsit de trei magi, acei adoratori ai lui 
Zoroastru şi ai focului care au venit din Persia. Dar noi 
credem că această poveste nu e chiar adevărată. 
Olentzero, cel din Ţara Bascilor, a fost primul care l-a 
văzut pe pruncul lisus. Olentzero era, cum se spune, un 
Charbonnier, un Aprinzător de Cărbuni, ştii, dintr-aceia 
care călătoresc şi taie copaci ca să vândă cărbuni de lemn 
pentru gătit şi încălzit. El a fost străbunul nostru. De aceea 
bascii sunt cunoscuţi ca fiind bucătari grozavi. 

— Uau! am exclamat eu. M-ai târât din Colorado pe un 
viscol cumplit în pivniţa asta, nemâncată şi nedormită, 
doar ca să-mi spui povestea unui dansator basc de acum 
două mii de ani care vindea cărbuni? 

Clocoteam de furie, însă încercam să vorbesc în şoaptă, 
ca să fiu sigură că nu puteam fi auziţi. 

— Nu chiar, zise Rodo, netulburat. Te afli aici pentru că 
a fost singura modalitate prin care am fi putut vorbi 
singuri înainte de această cină. Şi e vital să vorbim. Nu 
înţelegi că eşti în mare pericol? 

Pericol. 

Asta a fost picătura care a umplut paharul. Din nou 
cuvântul ăsta. Simţeam că-mi pierd suflul. Nu-mi rămânea 
decât să mă holbez la el. 

— Aşa e mai bine, zise el. În sfârşit, am parte de puţină 
atenţie. 

Se duse spre vatră şi învârti în bouillabaisse un moment, 
apoi reveni la mine cu o figură serioasă. _ 

— Haide acum, întreabă-mă, spuse el. Îţi voi răspunde. 

Am decis să mă adun; se pare că era acum ori niciodată. 

Am strâns din dinţi. 

— OK. Cum anume ai aflat că m-am dus în Colorado? l- 
am întrebat. Ce e bairamul ăsta din seara asta? Şi de ce 
crezi că sunt în pericol? Și de ce are totul legătură cu 
mine? 

— Poate nu ştii cine sunt acei Aprinzători de Cărbuni, 
schimbă Rodo subiectul, deşi observasem că a spus cine 
sunt, nu cine au fost. 

— Oricine ar fi, am zis, cum ar putea asta să-mi 


203 


răspundă la întrebări? 

— Ar putea să-ţi răspundă la toate întrebările. Şi chiar la 
cele pe care nu ţi le-ai pus încă, mă informă Rodo foarte 
serios. Charbonnierii erau numiţi în Italia Carbonari - o 
societate secretă care a existat timp de două sute de ani, 
deşi ei înşişi spun că sunt mai vechi de atât. Şi pretind că 
încă mai au o putere imensă. La fel ca rozacrucienii, 
francmasonii, iluminaţii, aceşti Aprinzători de Cărbuni 
credeau că posedă o înţelepciune secretă cunoscută numai 
de iniţiaţi. Dar nu era adevărat. Secretul acesta era 
cunoscut şi în Grecia, Egipt, Persia şi, mai înainte, în India. 

— Ce secret? am întrebat eu, deşi mă temeam că ştiam 
ce va urma. 

— O înţelepciune secretă care a fost consemnată doar 
acum o mie două sute de ani, spuse el. Apoi a fost în 
pericol de a nu mai rămâne secretă. Nimeni nu-i putea 
descifra înţelesul, deşi fusese ascunsă în văzul tuturor într- 
un set de şah făcut în Bagdad. Apoi timp de o mie de ani a 
rămas îngropat în Pirinei - în Munţii Focului, Euskal 
Herria -, casa bascilor care au ajutat la păstrarea 
secretului. Însă a ieşit la lumină chiar acum câteva 
săptămâni, ceea ce pe tine te pune în mare primejdie, până 
nu înţelegi cine eşti şi ce rol va trebui să joci în seara 
asta... 

Rodo s-a uitat la mine de parcă ce-mi spusese ar fi 
trebuit deja să-mi clarifice toate dilemele. Nicio şansă. 

— Ce rol? Şi cine sunt eu? 

Mă simţeam rău. Îmi venea să mă târăsc sub scaun şi să 
încep să plâng. 

— Aşa cum ţi-am spus dintotdeauna, zise Rodo cu un 
surâs straniu. Tu eşti Cendrillon sau Neskato Geldo, Mica 
Cenuşăreasă, cea care doarme în cenuşa din spatele 
cuptorului. Apoi se ridică din cenuşă pentru a deveni o 
regină, aşa cum vei afla peste numai câteva ore. Dar eu voi 
fi cu tine. Pentru că ei sunt cei care iau masa aici, cu toată 
secretomania asta. Ei sunt cei care au cerut ca tu să fii 
prezentă şi ştiau că ai plecat în Colorado. Eu am aflat de 
plecarea ta mult mai târziu. 


204 


— De ce eu? Din păcate, tot nu pricep, am spus, deşi mă 
temeam că înțeleg mult prea bine. 

— Cel care a organizat această masă te cunoaşte destul 
de bine sau cel puţin aşa am înţeles, spuse Rodo. Numele 
lui e Livingston. 


Basil Livingston. 

Bineînţeles că şi el era un jucător. De ce m-ar fi 
surprins? Măcar de n-ar fi mai mult de atât, având în 
vedere legăturile lui suspecte cu Taras Petrossian, 
bărbatul ucis nu cu mult timp în urmă. 

Mă uimea foarte tare că eram aici, îngropată în pivniţa 
asta, cu şeful meu basc nebun, care părea să ştie mai mult 
decât mine despre pericolele acestui şi mai nebun Joc. 

Doream să aflu mai multe. Şi era extraordinar că Rodo 
voia să se deschidă, în sfârşit. 

— Poate că ai auzit de Chanson de Roland, zise el, în 
timp ce aşeza pe cuptor nişte vase din ceramică, acea 
poveste medievală despre retragerea faimoasă a lui Carol 
cel Mare prin trecătoarea Roncesvalles din Pirinei? 
Conţine cheia a tot ceea ce vrei să afli. Cunoşti Cântecul? 

— Mă tem că nu l-am citit, am recunoscut eu, dar ştiu 
despre ce e vorba. Înfrângerea lui Carol cel Mare de către 
sarazini, aşa cum li se spunea maurilor. I-au atacat armata 
din spate în timp ce se retrăgea din Spania în Franţa. 
Nepotul său Roland, eroul acestui cântec, a fost omorât în 
această trecătoare, nu-i aşa? 

— Da, asta e povestea pe care au spus-o, mă asigură 
Rodo. Însă adevăratul mister se ascunde în secretul 
Montglane. Îşi înmuie degetele în uleiul de măsline, apoi 
unse interiorul vaselor. 

— Deci, ce legătură are secretul Montglane şi 
înfrângerea lui Carol cel Mare cu cina de astă-seară? Sau 
cu setul de şah de care mi-ai spus? l-am întrebat. 

— Înţelegi,  Cenuşăreaso, nu maurii au nimicit 
ariergarda lui Carol Cel Mare şi nu ei l-au omorât pe 
nepotul lui. Au fost bascii. 

— Bascii? 


205 


Acum desfăcea coca pentru plăcinta ciobanului şi aşeza 
fiecare foaie în câte un vas. l-am dat lopata cu mâner lung 
ca să bage vasele înapoi în cuptor. 

După ce Rodo a netezit cenuşa în jurul vaselor, s-a întors 
spre mine. 

— Bascii au controlat întotdeauna Pirineii. Însă Cântecul 
lui Roland a fost scris cu sute de ani după ce aceste 
evenimente s-au petrecut. In 778, când s-a retras cu 
armata sa prin trecătoarea Roncesvalles, Charlemagne nu 
era încă nici puternic, nici faimos. Era doar Carol, regele 
francilor, nişte ţărani needucaţi din nord. Se întâmpla cu 
douăzeci de ani înainte de a fi numit împăratul Sfântului 
Imperiu Roman, Carolus Magnus sau Karl der Grosse, cum 
îi spuneau francii, Apărătorul Credinței, cum era numit de 
papă. Karl Francul devenise Charlemagne pentru că era 
deja posesorul şi apărătorul setului de şah cunoscut ca 
Serviciul Montglane. 

Era ceva aici. Asta susţinea povestea mătuşii Lily despre 
şahul care avea puteri mistice. Însă ce-mi spusese Rodo 
până acum nu-mi lămurea toate întrebările. 

— Credeam că papa l-a uns împărat al Sfântului Imperiu 
Roman pentru a-l ajuta să apere Europa creştină de 
musulmani, am spus eu, storcându-mi creierii şi încercând 
să-mi amintesc istoria medievală. În sfertul de secol de 
dinainte de domnia lui Charlemagne nu cucerise Islamul 
aproape toată lumea, inclusiv Europa Occidentală? 

— Exact, fu de acord Rodo. Şi după doar patru ani de la 
retragerea lui Carol cel Mare prin Roncesvalles, cel mai 
puternic obiect pe care-l aveau musulmanii a ajuns în 
mâinile celui mai mare rival al lor. 

— Dar cum a putut să pună mâna Carol cel Mare pe 
tabla asta de şah atât de repede? am întrebat. 

Cu interesul pe care mi-l trezise povestea, uitasem că 
aveam o treabă de făcut şi că „musafirii“ indezirabili 
trebuiau să ajungă în curând. Dar Rodo nu uitase. Îmi pasa 
ouăle şi câteva boluri din cupru în timp ce-şi continua 
povestea. 

— Se zice că serviciul i-a fost trimis de guvernatorul 


206 


maur al Barcelonei din motive încă neştiute, îmi spuse 
Rodo. Cu siguranţă, nu era pentru a-l ajuta pe Carol cel 
Mare împotriva bascilor pe care nu îi învinsese niciodată şi 
care nu se aflau în apropiere de Barcelona, oricum. E 
posibil ca guvernatorul însuşi, Ibn al-Arabi, să fi avut un 
motiv foarte serios pentru a dori să ascundă setul de şah 
cât mai departe posibil de teritoriile musulmane, iar curtea 
francă de la Aix-la-Chapelle sau Aachen era cel mai potrivit 
loc, la o mie şi ceva de kilometri depărtare. 

Rodo se opri ca să vadă cum separam albuşul de 
gălbenuş. Insista să facem asta cu o singură mână, 
gălbenuşul şi albuşul puse în boluri diferite, iar în al treilea 
bol, cojile. (Cum ar spune Key: „Nu vrem să se piardă, dar 
nici să-l aruncăm“.) 

— Dar de ce ar vrea un oficial musulman din Spania să 
trimită ceva unei monarhii creştine care se afla la mai bine 
de o mie de kilometri depărtare, doar pentru a feri aceste 
lucruri de mâinile islamicilor? am întrebat. 

— Ştii de ce i se spune Serviciul Montglane acestui set 
de şah? zise el. E un nume straniu, pentru că niciodată în 
Pirineii basci nu a existat vreun loc cu acest nume. 

— Am crezut că a fost o fortăreață şi mai târziu o 
mănăstire, am răspuns. 

Apoi mi-am muşcat limba pentru că mi-am amintit că 
Lily a fost cea care îmi spusese asta, nu Rodo. M-am oprit 
la tanc. Din neatenţie, aproape că răsturnasem gălbenuşul 
în bolul cu albuşuri şi era să stric tot amestecul. Am 
aruncat cojile şi mi-am şters mâinile de şort înainte să îmi 
continui treaba. Când am aruncat o privire spre Rodo să 
văd dacă îmi observase greşelile, el dădea aprobator din 
cap. 

— Se zice că femeile nu se pot concentra la două lucruri 
deodată, îmi spuse el. Şi totuşi, iată-te, ai reuşit! Mă bucur 
pentru viitoarele mele bezele. 

Rodo era singura persoană care ar fi încercat să facă un 
sufleu sau meringue pe cuptor. Dar această piesă de 
rezistenţă numită Beret Basque, acel bogat gâteau au 
chocolat, avea nevoie de implicarea amândurora. Rodo 


207 


rămânea neabătut, chiar încântat de asemenea provocări 
mărunte. 

Acum însă eu eram cea care avea de-a face cu o 
provocare: cum să mă întorc la subiect. Însă Rodo mi-o luă 
înainte. 

— Deci, ştii câte ceva despre povestea asta, spuse el. 

— Da, Charlemagne a numit locul Montglane şi tot el a 
ridicat fortăreaţa şi a creat un titlu nobiliar pe măsură. Dar 
era la o distanţă foarte mare de Barcelona şi de Marea 
Mediterană, care se aflau în sud şi era departe şi de 
capitala Aachen, care era în nord. 

— În schimb, el a ales un teren greu accesibil din Pirineii 
basci, în vârful unui munte. Şi în mod straniu, acesta nu se 
află departe de locul unde a avut loc acea retragere cu 
urmări dezastruoase. Şi a numit locul după fortăreață: 
Montglane înseamnă Le Mont des Glaneurs, Muntele, cum 
ar veni, culegătorilor de spice. Ca faimosul tablou al lui 
Millet. 

Rodo întărea cele spuse prin gesticulaţii ample, mimând 
mişcarea unei coase. 

— Vrei să spui Secerătorii? am întrebat eu. Muntele 
Secerătorilor? De ce i-ar spune aşa? 

Imi aşezasem bolul cu albuşuri şi mă pregăteam să le 
bat. Dar Rodo luă bolul cu albuşuri, îşi vâri degetul în ele 
şi scutură din cap - nu erau încă gata. Temperatura 
trebuia să fie potrivită. Puse bolul la loc pe cuptor. 

— Fiecare lucru la timpul său, spuse el. E din Biblie. Şi 
asta se referă la toate lucrurile, nu numai la albuşuri. Se 
referă şi la Secerători. Citez: „Căci ce va semăna omul, 
aceea - cum se spune, ah recolte - va şi secera“. Însă pot 
s-o spun mult mai bine în latină: Quod Severis Metes. 

— Ce semeni culegi, am ghicit eu. 

Rodo a dat din cap. Aveam un presentiment ciudat. Dar 
trebuia să mă debarasez de această senzaţie. 

— Te rog, lămureşte-mă, l-am rugat eu. Ce legătură are 
semănatul şi seceratul cu Carol cel Mare şi cu şahul? De 
ce ar vrea cineva setul acela de şah dacă e atât de 
periculos? Ce legătură au toate astea cu bascii, cu seara 


208 


asta sau cu motivul pentru care eu trebuie să fiu aici, 
acum? Pur şi simplu nu înţeleg. 

— Ba da, ştii cu siguranţă despre ce e vorba, mă asigură 
Rodo. Nu eşti completement folle! 

Apoi a mai verificat o dată albuşurile de ouă, vârându-şi 
degetul în ele, a dat din cap şi mi-a pasat bolul cu telul în 
el. 

— Ia gândeşte-te, adăugă. Cu mai mult de o mie de ani 
în urmă, acest set de şah a fost dus într-un loc izolat; a fost 
păzit atât de bine de cei care-l aveau în posesie, care-l 
înțelegeau şi se temeau de puterea lui. A fost îngropat în 
pământ, la fel ca seminţele sădite, pentru că ei ştiau că va 
veni ziua în care vor culege fructele lui roditoare, fie că ele 
ar fi fructele binelui sau răului. 

Ridică în faţa ochilor mei o coajă de ou. 

— Iar acum oul a eclozat. Dar la fel ca recolta culeasă de 
pe muntele Montglane, s-a înălţat acum ca pasărea 
phoenix din propria cenuşă, încheie el. 

Am lăsat metafora asta să-mi intre pe-o ureche şi să iasă 
pe cealaltă. 

— Dar de ce eu? am insistat şi făceam toate eforturile 
posibile să nu izbucnesc într-o criză de furie. 

Eram prea aproape de a afla adevărul. 

— Pentru că, draga mea prietenă, spuse Rodo, chiar 
dacă vrei sau nu, tu însăţi te-ai înălţat - din acel moment 
de acum două săptămâni - împreună cu setul de şah. Ştiu, 
la fel ca toţi ceilalţi, când e ziua ta de naştere, 4 octombrie, 
la polul opus faţă de ziua mamei tale. Asta e ceea ce te-a 
plasat în vârtejul acesta periculos. Asta i-a convins că va 
trebui să te examineze în seara aceasta, pentru că ei cred 
că ştiu cine eşti tu cu adevărat. 

Iarăşi acea expresie. Însă de data asta, cuvintele astea 
au băgat cu adevărat frica în mine. 

— Cine sunt eu? am repetat. 

— Nu ştiu, zise şeful meu. Tot ce ştiu sunt bănuielile lor. 
Şi ei cred că tu eşti noua Regină Albă. 


209 


Piramida 


Cenuşa lui Shelley a fost mai târziu transportată 
la Roma şi îngropată în cimitirul protestant, la 
umbra măreţei piramide gri a lui Caius Cestius, 
loc de pelerinaj timp de mai bine de o sută de ani 
pentru popoarele vorbitoare de limba engleză din 
întreaga lume. 

- ISABEL C. CLARKE, Shelley şi Byron 


Piramida lui Caius Cestius: Un monument 
sepulcral masiv, din piatră şi cărămidă, construit 
la Roma, de 34 de metri înălţime, acoperită cu 
marmură. Fiecare latură a bazei măsoară 27 de 
metri... Piramida datează din timpul lui Augustus. 

Dicţionarul secolului 


Mausoleul lui Caius Cestius... a inspirat 
grădinile secolului al XVIII-lea, inclusiv pe cele din 
Desert de Retz şi Parc Mongeau, asemănătoare cu 
piramida masonică de pe dolarii americani. 

- DIANA KETCHAM, 
Le Desert de Retz (Deşertul Retz) 


Cimetero Acattolico degli Inglesi, Roma 

(Cimitirul Protestant Englez, Roma) 

21 ianuarie, 1823 

„Maria Englezoaica“ stătea în ceața groasă de lângă 
zidul de piatră, la umbra enormei piramide egiptene, vechi 
de două mii de ani, a senatorului roman Caius Cestius. 


210 


Îmbrăcată cu rochia de drum şi cu o pelerină, privea - 
ţinându-se deoparte de celelalte persoane îndoliate pe care 
abia le cunoştea - cum urna era depusă în groapa puţin 
adâncă a mormântului. 

Ce potrivit, se gândi ea, să fie depusă cenuşa lui Percy 
Shelley aici, în acest loc sacru şi vechi, chiar în această zi 
specială. Autorul lui Prometeu dezlănțuit fusese în esenţa 
sa un Poet al Focului, nu-i aşa? Şi astăzi, 21 ianuarie, era 
sărbătoarea preferată a Mariei, Sărbătoarea Sfintei Agnes, 
sfânta care nu a putut fi ucisă prin foc. Chiar şi acum, ochii 
Mariei se umezeau, nu din cauza frigului, ci din cauza 
fumului ce provenea de la focurile de pe Colina Aventină 
pentru a o comemora pe această martiră din timpuri 
străvechi, iar fumul se amestecase cu ceața deasă şi 
umedă care venea dinspre Tibru. În Anglia, în noaptea de 
dinaintea sărbătorii Sfintei Agnes, tinerele fete trebuiau să 
meargă la culcare cu stomacul gol după o zi de post, în 
speranţa că îl vor visa pe viitorul lor soţ, aşa cum spunea 
poemul romantic al lui John Keats. 

Dar, deşi Maria trăise suficient timp în Anglia pentru a 
cunoaşte tradiţiile lor, ea nu era englezoaică cu adevărat, 
cu toate că trecea drept pittrice Inglese, pictorița 
englezoaică, de la vârsta de şaptesprezece ani când fusese 
acceptată la Accademia del Disegno din Florenţa. Ea era, 
de fapt, italiană, născută în Livorno acum mai bine de 
şaizeci de ani şi se simţea în Italia mai acasă decât în 
Anglia, locul de baştină al părinţilor ei. 

Şi deşi nu mai venise în acest loc sfânt de mai bine de 
treizeci de ani, Maria ştia, poate mai bine decât oricine 
altcineva, că misterul zăcea îngropat în pământul 
„englezesc“ de pe acest cel mai sudic deal, situat chiar 
dincolo de porţile Romei antice. Pentru că aici, în Roma, 
unde Sfânta Agnes fusese martirizată, zăcea ascuns un 
mister poate mai vechi decât însăşi Roma. 

Acest loc de pe Colina Aventină, unde Cesar Cestius îşi 
clădise impunătoarea şi ostentativa piramidă în timpul lui 
lisus Hristos şi al împăratului Augustus, fusese sacru din 
cele mai vechi timpuri. Se întindea chiar la marginea 


211 


pomeriumului, hotarul cu meri, un hotar invizibil şi 
străvechi chiar în afara zidurilor citadelei, dincolo de care 
auspicia urbana, divinaţia oficială pentru protejarea 
oraşului, nu putea avea loc. Auspicia avis specio, divinaţia 
păsărilor, putea fi condusă doar de colegiul preoţilor care 
fusese admis şi care era priceput într-ale tălmăcirii 
semnelor, fie că semnele veneau din cer sub forma 
tunetelor şi fulgerelor, fie din ţipetele păsărilor. Însă mai 
departe de pomerium, o altă putere stăpânea. 

Dincolo de acest hotar se întindea Horrea, hambarele 
care hrăneau întreaga Romă. Şi aici, pe Colina Aventină, 
se afla faimosul templu al zeiţei grâului, Ceres. Numele ei, 
Ker, însemna prosperitate şi îşi împărțea templul cu Liber 
şi Libera, zeul şi zeiţa sporului, virilităţii, seva vieţii. Erau 
omonimele zeităților mai vechi, Ianus şi Ianna, zeii celor 
două feţe, după care fusese numit oraşul din Albania, 
Ianina, care fusese din timpuri străvechi locul unuia dintre 
cele mai vechi altare ale lui Ceres. Dar aici, două mari 
festivaluri se ţineau chiar în afara graniţelor aşezării: 
feriae sementivae, sărbătoarea semănatului, ce începea 
prin arderea culturilor vechi de pe câmp în numele lui 
Ianus; iar sărbătoarea recoltei sau a secerişului, Cerialia, 
care avea loc în luna care purta numele împăratului 
Augustus, al cărui nume de botez, Octavian, însemna „Al 
Optulea“. 

Focurile aprinse pentru Ceres în prima lună, credeau 
străbunii, aveau să prevestească ceea ce vor culege în luna 
a opta. QUOD SEVERIS METES stătea scris deasupra 
intrării în templu: Ce semeni, aia culegi. 

Misterul din spatele acestor lucruri era atât de adânc şi 
atât de vechi, încât îl aveau deja în sânge: nu trebuia să se 
înfăptuiască sub oblăduirea bisericii sau a legilor. Era 
înfăptuit în afara porţilor, la ieşirea din oraş. 

Era un Ordin Etern. 

Maria ştia că în această zi, amintirea trecutului şi 
tălmăcirea viitorului erau oarecum legate între ele, aşa 
cum se întâmpla de mii de ani. Pentru că astăzi, de Ziua 
Sfintei Agnes, 21 ianuarie, era ziua ghicitului în Foc. Şi aici 


212 


în Roma, Cetatea Eternă, se putea dovedi a fi ziua în care 
secretul pe care Percy Shelley îl luase cu el în mormânt 
acum şase luni, secretul acestui ordin, avea să se înalțe din 
propria cenuşă. 

Cel puţin asta încerca să afle prietenul şi protectorul 
Mariei, cardinalul Joseph Fesch. De aceea el şi sora lui, 
Letizia Bonaparte, îi ceruseră să fie prezentă astăzi aici. 
După mai mult de treizeci de ani, artista anglo-italiană 
Maria Hadfield (Cosway se întoarse acasă pentru 
totdeauna. 


213 


Palazzo Falconieri 


Roma 


Prin mine, omul a contenit să mai prevadă 
moartea... 
Am adus speranţe deşarte în inimile lor... 
Însă mai mult de atât, eu le-am dăruit focul. 
ESCHIL, Prometeu înlănțuit 


George Gordon, Lordul Byron, se plimba îndurerat prin 
salonul cardinalului Joseph Fesch din Palazzo Falconieri. 
În ciuda faptului că şi el era bogat, Byron tot se simţea 
stingherit în mausoleul opulent al împăratului decedat. 
Deşi nepotul cardinalului, Napoleon Bonaparte, plecase de 
aproape doi ani, multe obiecte de valoare rămăseseră aici. 
Pereţii poleiţi cu aur nu făceau excepţie, erau ticsiţi de la 
un capăt la celălalt cu tablouri ale celor mai celebri pictori 
ai acelor vremuri din Europa, iar altele erau aşezate pe 
podea, inclusiv operele protejatei cardinalului, Madame 
Cosway, la cererea căreia cu toţii fuseseră chemaţi aici. 

Durase ceva ca să primească scrisoarea pentru că fusese 
întâi trimisă la reşedinţa lui din Pisa. O primise însă într-o 
dimineaţă la noua sa vilă din Genova, Casa Saluzzo, cu 
vedere spre Portofino şi spre mare, iar Byron pornise la 
drum de îndată, chiar înainte de a avea timp să se 
instaleze. Îşi abandonase iubita, familia şi musafirii 
nepoftiţi, grădina sa plină de animale, maimute, păuni, 
câini şi păsări exotice, toate abia debarcate de pe corăbiile 
venite de la Pisa. 

Pentru că era clar că se întâmplase ceva foarte 


214 


important. Sau era pe cale să se întâmple. 

Ignorând febra şi durerile de burtă care-l supărau 
întruna, ca acelea care îl chinuiseră pe Prometeu, Byron 
fusese pe drum toată săptămâna ca să ajungă la timp la 
Roma, astfel că nu avusese timp nici măcar să facă o baie 
sau să se bărbierească într-unul dintre hanurile acelea 
oribile unde trăsese împreună cu valetul său, Fletcher. Îşi 
dădea seama că arăta îngrozitor, dar, în circumstanţele 
date, nu conta atât de mult. 

Acum că fusese invitat în palat şi i se oferise o cupă de 
cristal cu un vin roşu excelent ca să-i ostoiască durerea de 
burtă, Byron aruncă pentru prima dată o privire mai atentă 
salonului minunat decorat şi, în secunda următoare, îşi 
dădu seama nu doar că nu se simţea în largul lui în acel 
loc, dar şi că mirosea urât. Era îmbrăcat cu hainele de pe 
drum: o tunică militară albastră, cizme murdare de noroi şi 
pantaloni lungi din bumbac care îi acopereau piciorul 
diform. Oftă aşezându-şi paharul cu lichid rubiniu, apoi îşi 
scoase eşarfa înfăşurată ca un turban în jurul capului, pe 
care obişnuia să o poarte când călătorea pentru a-şi 
proteja pielea albă de razele soarelui. Oricât și-ar fi dorit 
să plece, să trimită după Fletcher, să găsească un loc unde 
să se spele şi să se schimbe de haine, ştia că acest lucru 
era imposibil. 

Pentru că timpul era esenţial acum. Şi oare cât de mult 
timp avea la dispoziţie? 

Când era foarte tânăr, o prezicătoare îi ghicise că nu 
avea să apuce treizeci şi şase de ani, o vârstă care atunci 
părea foarte îndepărtată. Totuşi, a doua zi, 22 ianuarie, 
Byron avea să împlinească treizeci şi cinci de ani. În doar 
câteva luni, avea să plece în Grecia ca să lupte şi să 
finanţeze Războiul de Independenţă pentru care prietenul 
său, Ali Paşa, îşi sacrificase întreaga viaţă. 

Dar Ali mai sacrificase ceva. 

Ceva ce avea să afle probabil din acel mesaj. 

Pentru că, deşi biletul de la Letizia Bonaparte era 
răspunsul la epistola în care el se interesase voalat despre 
Shelley, sensul mesajului, în ciuda melanjului de cuvinte în 


215 


mai multe limbi, nu putea fi mai evident de atât: 


À Signor Gordon, Lord Byron 

Palazzo Lanfranchi, Lung-Arno, Pisa 

Cher Monsieur, 

Vă invit la un vernisaj al pittrice Inglese, Madame 
Maria Hadfield Cosway, data: 21 ianuarie, 1823, locul: 
Palazzo  Falconieri, Roma. Aşteptăm răspunsul 
dumneavoastră. 

Subiectele tablourilor sale sunt următoarele: 

Siste Viator 

Ecce Signum 

Urbi et Orbi 

Ut Supra, Ut Infra 


Astfel, era invitat la o expoziție de pictură a doamnei 
Cosway, o femeie a cărei reputaţie o ştia prea bine, având 
în vedere renumele pe care răposatul ei soţ şi-l făcuse ca 
pictor al Prințului de Wales. Ea însăşi era protejata nu 
doar a cardinalului Fesch, ci şi a pictorului francez Jacques 
Louis David. 

Nu invitaţia în sine, ci înţelesul mesajului îi atrăsese 
atenţia lui Byron şi îi grăbise plecarea de la Genova. În 
primul rând, subiectele tablourilor doamnei Cosway nu 
aveau tematici obişnuite. Însă aveau sens doar dacă ştiai 
să citeşti printre rânduri. 


Siste Viator - „Opreşte-te, trecătorule“: o expresie 
inscripționată pe pietrele de mormânt din Roma antică. 

Ecce Signum - lată semnul: aceasta era urmată de 
un mic triunghi. 

Urbi et Orbi - Către Cetate şi către Lume: un motto 
al Romei antice, Cetatea Eternă. 

Ut Supra, Ut Infra, - Ca mai sus, ca mai jos: un 
motto din alchimie. 


Nu putea fi o coincidenţă nici faptul că această expoziţie 
fusese stabilită în aceeaşi zi cu înmormântarea bietului 
Shelley, care, slavă Domnului, avusese loc cu câteva ore 
bune înainte ca Byron să ajungă la Roma. Nu îi părea rău 


216 


că nu participase. Oricât s-ar fi străduit, nu putea să-şi 
şteargă din minte imaginea incinerării lui Shelley, în urmă 
cu câteva luni, nici temerile pentru propria viaţă care nu-i 
dăduseră pace de atunci. 

Mesajul era clar: „Opreşte-te să mai cauţi şi priveşte ce 
am găsit: semnul, triunghiul, reprezentând monumentul 
funerar de la Roma în formă de piramidă care e folosit de 
carbonari, francmasoni şi alte asemenea organizaţii ca un 
semn printre cei asemenea lor. Reprezintă o nouă ordine 
care uneşte spiritul cu materia, lumile de sus şi cele de 
jos“. 

Acesta era mesajul pe care Percy Shelley încercase să-l 
trimită chiar înainte de a muri. Acum Byron înţelese 
semnificaţia acestuia şi se înfioră. Şi chiar dacă Letizia 
Bonaparte şi oamenii ei ştiau ceva în legătură cu acest 
mister sau despre dispariţia Reginei Negre - aşa cum lăsa 
invitaţia să se înţeleagă -, cum ar fi putut ei ghici acel 
singur cuvânt? Singurul cuvânt care ar fi putut să-l aducă 
pe Byron aici la Roma. Cuvântul pe care Letizia Bonaparte 
îl folosise în încheierea scrisorii sale. 

Numele favorit al lui Byron, pe care îl folosea ca parolă 
cu un singur om din lume - Ali Paşa, care acum era mort. 

Dar tocmai când se gândea la acel nume, se auzi uşa 
deschizându-se şi o voce domoală îi vorbi din celălalt capăt 
al încăperii: 

— Tată, eu sunt fiica ta. Haidee. 


El avea o singură fiică, numită Haidee, 
Mogştenitoarea Insulelor din Est; 
Însă atât de frumoasă era ea, 
Că moştenirea sa pălea în faţa zâmbetului ei. 
- LORD BYRON, Don Juan, Canto II, CXXVIII 


Byron nu se putu abţine. Nu se putea gândi acum la 
piesa de şah care probabil era la ea, pentru că era copleşit 
de fericire. Plângea, ţinând copila la pieptul său, apoi 
îndepărtând-o ca s-o privească, scuturându-şi capul de 
uimire. Simţea cum lacrimile îi lăsau dâre pe obrajii 


217 


murdari de praful de pe drum. 

Dumnezeule! Semăna leit cu Vasiliki care era doar cu 
puţin mai în vârstă decât era Haidee acum atunci când el 
se îndrăgostise de ea la Ianina. Avea aceiaşi ochi cenuşii 
ca ai Vasiei, care păreau nişte oglinzi lucitoare, deşi 
Haidee moştenise şi trăsături de la tatăl ei, bărbia 
puternică şi acea piele albă, translucidă din cauza căreia 
fusese poreclit „Alba“. 

„Ce binecuvântare!“, se gândi el. El îşi pierduse toate 
celelalte fiice dintr-un motiv sau altul, fie muriseră, fie 
fuseseră luate de lângă el în urma scandalurilor sau a 
exilului. Micuța Ada, fiica pe care o avea cu soţia 
Annabella, probabil că acum avea şapte ani. Nu o văzuse 
de când se născuse, din cauza scandalului pe care Lady 
Byron îl făcuse şi care îl alungase pe Byron din ţară, apoi 
zvonurile spuneau că fiica surorii ei Augusta, Medora, de 
opt ani, era şi ea copilul lui. 

Apoi fiica pe care o avea cu Claire Clairmont, sora 
vitregă a lui Mary Shelley, care fusese atât de înamorată 
de Byron, încât îl urmărise din Londra de-a lungul şi de-a 
latul Europei până când îşi îndeplinise visul, acela de a 
avea un copil cu faimosul poet. Aceasta era scumpa de 
Allegra, care murise anul trecut la vârsta de cinci ani. 

Dar acum iată această minunată bijuterie, acest dar de o 
frumuseţe inimaginabilă, Haidee, copilul făcut cu Vasiliki, 
poate singura femeie pe care o iubise cu adevărat. O 
femeie care nu ceruse nimic de la el, care nu urmărise 
nimic, dăruindu-i, în schimb, totul. 

Iar Byron înţelese că această fetiţă din faţa lui nu era un 
copil obişnuit. Ali Paşa i-o fi dat numele său, dar Haidee 
părea să posede acea forţă interioară pe care Byron rar o 
mai întâlnise şi de care uitase între timp. Ca unul dintre 
acei palicari curajoşi ai lui Paşa din munţii Albaniei, cu 
ochi cenuşii. Ca Arslan leul, Ali Paşa însuşi. 

Ce forţă sufletească avuseseră Paşa şi Vasiliki, câtă 
prezenţă de spirit în acele ultime momente de viaţă, încât 
să ia decizia de-a o trimite la Byron cu Regina Neagră pe 
copila lui. Byron îşi dorea să aibă şi el aceeaşi putere să-şi 


218 


ducă la îndeplinire îndatoririle. Însă ştia ca nimeni altul ce 
riscuri implicau lucrurile astea, nu atât în ceea ce-l privea 
pe el, cât mai ales pe Haide. 

Acum că îşi găsise fiica, era oare pregătit s-o piardă aşa 
cum îi pierduse pe ceilalţi copii? 

Insă Byron înţelese şi altceva, că Paşa plănuise de mult 
acest lucru, chiar din momentul în care Haide venise pe 
lume. Mai ales că botezase fetiţa cu numele secret pe care 
Byron i-l dăduse lui Vasiliki. Şi totuşi, el nu aflase de 
existenţa fiicei sale, nu cunoştea menirea ei, scopul pentru 
care fusese aleasă, poate chiar instruită, încă de la 
început. 

Dar care era mai exact această menire a ei? De ce se 
afla Haidee aici, şi nu altundeva, în acest palat roman din 
inima Romei, chiar astăzi, de Ziua Focului? Cine erau oare 
ceilalţi participanţi? Ce rol avea fiecare? De ce oare îl 
momiseră pe Byron aici cu aceste coduri secrete, în loc să 
le fi adus pe Haidee şi piesa de şah la el? 

Să fie vorba de o capcană? 

Şi foarte curând, Byron pricepu că el trebuia să îşi 
descopere propriul rol pe care îl avea în acest măreț joc. 

Căci, dacă de data aceasta greşea, orice speranţă avea 
să fie spulberată pentru Echipa Albilor. 


Porto Ostia, Roma 

22 ianuarie, 1823 

Haidee abia putea să-şi reţină acele emoţii năucitoare şi 
amestecate care puseseră stăpânire pe ea. Încercă să se 
adune chiar din acea dimineaţă de acum câteva săptămâni, 
când văzuse pentru prima oară chipul lui Kauri privind-o 
de pe acel parapet înalt din Fez, acea dimineaţă în care, în 
ciuda unei realităţi potrivnice, ea ştiuse că el avea s-o 
găsească şi s-o salveze. Era în sfârşit liberă, expediată spre 
un tărâm exotic şi străin, despre care nici măcar nu visase 
că există, Roma, şi la un tată a cărui existenţă i se părea la 
fel de exotică şi străină. 

Totuşi, noaptea trecută, din cauza călătoriei lungi şi 
extenuante care-i pusese la grea încercare sănătatea 


219 


fragilă, precum şi a mulţimii de oameni de la palat, Byron 
dormise în camera pe care valetul său Fletcher i-o găsise. 
Aranjaseră ca dis-de-dimineaţă, înainte de a se vedea cu 
ceilalţi la piramidă, Haidee, însoţită de Kauri, să se 
strecoare afară din palazzo pentru a se întâlni cu el. 

Byron o luă de mână pe fiica sa şi toţi trei porniră pe 
străzile pustii de dinainte de răsărit. După ce plecase din 
Maroc, pe vapor, Haidee aflase de la Charlot şi Shahin că 
Lordul Byron ar putea fi singura persoană în viaţă care 
deţinea cheia misterului Reginei Negre a lui Ali Paşa. Iar 
ea credea că această întrevedere cu tatăl ei ar putea fi 
singura ei şansă de a afla ceea ce dorea cu ardoare să ştie. 

În timp ce treceau pe lângă băile publice îndepărtându- 
se de centru şi îndreptându-se spre periferia oraşului unde 
se afla piramida, cei doi tineri îi povestiră lui Byron cum 
fusese recuperată Regina Neagră din ascunzătoarea din 
Albania, despre sosirea lui Baba Shemimi şi cum acesta le 
spusese adevărata istorie a confecţionării Serviciului 
Tarikat-ului de către al-Jabir, şi, în final, ultimele cuvinte şi 
fapte de curaj ale lui Ali Paşa, la Mănăstirea Sfântul 
Pantelimon, chiar înainte de sosirea turcilor. 

Byron ascultă cu atenţie până la capăt. Apoi, încă 
ţinându-şi fiica de mână, strânse umărul băiatului în semn 
de mulţumire. 

— Mama ta a fost o femeie foarte curajoasă, îi spuse lui 
Haidee, dacă a avut puterea să te trimită de lângă ei în 
acel moment critic în care ea şi Paşa îşi priveau moartea în 
faţă. 

— Ultimul lucru pe care mama mi l-a spus a fost că te 
iubeşte foarte mult, îi mărturisi Haidee, iar Paşa a spus că 
şi el simte la fel. Amândoi, tată, au avut pe deplin 
încredere că tu o să ai grijă ca piesa de şah să nu ajungă în 
mâini nepotrivite. La fel şi marele Baba, care l-a trimis pe 
Kauri să protejeze atât piesa, cât şi pe mine. Dar în ciuda 
acestor planuri, continuă ea, lucrurile nu s-au petrecut 
cum ne-am fi aşteptat. Eu şi Kauri am plecat pe mare, 
gândindu-ne să te căutăm la Veneţia. Nu credeam că 
drumul avea să fie prea lung, însă am greşit. Lângă Pirinei, 


220 


vaporul nostru a fost capturat de corsari şi apoi 
redirecționat spre Maroc, unde, când am ajuns la docuri, 
Kauri a căzut pe mâna negustorilor de sclavi. Mă temeam 
că avea să dispară pentru totdeauna din viaţa mea. Regina 
Neagră mi-a fost luată de oamenii sultanului, iar eu am 
fost dusă în haremul regal din Fez. Eram singură şi 
speriată, înconjurată de străini în care nu puteam avea 
încredere. Am fost salvată de la o soartă şi mai rea doar 
pentru că nu ştiau cine sunt. Bănuiau că eu sau acea 
bucată de cărbune negru aveam o anumită valoare, dar nu 
şi-au dat seama despre ce era vorba. 

— Şi câtă dreptate ar fi avut, spuse Byron cu 
amărăciune, luându-şi fiica de după umeri. Te-ai arătat 
foarte puternică în faţa unor asemenea pericole, fata mea! 
Alţii au murit din cauza secretului pe care tu l-ai păstrat, 
adăugă el, gândindu-se la Shelley. 

— Haidee a fost foarte curajoasă, fu de acord Kauri. Deşi 
am reuşit să evadez şi să caut adăpost în munţi, am înţeles 
repede că în ciuda relativei libertăţi de care mă bucuram, 
ea era pierdută pentru mine, aşa cum eram şi eu pentru 
ea. Apoi, după ce sultanul a murit şi ea urma să fie vândută 
ca sclavă împreună cu restul haremului, nu a divulgat 
nimic; a refuzat să dezvăluie vreun amănunt despre ea sau 
misiunea care-i fusese încredinţată. Era deja la târgul de 
sclavi când am găsit-o. 

Haide nu-şi putu reţine tremurul în faţa acelei amintiri 
de coşmar. Byron îi simţi înfiorarea de spaimă. 

— Pare un miracol că amândoi aţi scăpat, unde mai pui 
că aţi reuşit şi să salvaţi piesa de şah, spuse el pe un ton 
grav, strângând-o pe fiica lui pe după umeri în timp ce 
mergeau. 

— Dar, spuse Haidee, Kauri nu m-ar fi găsit niciodată, 
niciodată n-am fi putut să ajungem aici şi nu am fi putut să 
ducem la bun sfârşit misiunea pe care ne-au încredinţat-o 
paşa şi Baba, dacă n-ar fi fost tatăl lui Kauri, Shahin. Şi 
însoţitorul său, bărbatul cu părul roşu căruia i se spune 
Charlot... 

Haidee se uită spre Kauri cu o expresie întrebătoare. 


221 


Băiatul dădu din cap şi zise: 

— Despre Charlot voia Haidee să-ţi vorbească de 
dimineaţă înainte de a vă întâlni cu ceilalţi la piramidă. De 
aceea am dorit să aranjăm o întrevedere privată, pentru a- 
ţi dezvălui legătura acestui bărbat cu Regina Neagră. 

— Dar cine e acest Charlot? întrebă Byron. Şi ce 
legătură are cu piesa de şah? 

— Eu şi Kauri nu ne referim la piesa de şah, spuse 
Haidee. Adevărata Regină Neagră, cea care e vie, este 
mama lui Charlot, Mireille. 


Byron se simţea rău, şi nu doar din cauza problemelor 
pe care le avea cu burta. Se oprise pentru că văzuse că 
ajunseseră la porţile cimitirului protestant, iar acestea 
erau închise şi nu puteau ajunge la locul de întâlnire. Se 
aşeză pe zidul scund de piatră şi îi privi pe Kauri şi pe 
Haidee cu luare-aminte. 

— Vă rog să mă lămuriţi, le ceru. 

— Din ce ne-a povestit Charlot pe vapor, zise Haidee, 
mama lui, Mireille, a fost una dintre călugărițele care se 
afla la mănăstirea Montglane atunci când serviciul a fost 
dezgropat pentru prima oară după o mie de ani. Ea a fost 
trimisă la tatăl lui Kauri, Shahin, în deşert. Acolo, fiul ei 
Charlot s-a născut sub privirea Reginei Albe, exact aşa 
cum fusese prevestit în vechea legendă. 

— Tatăl meu l-a crescut, continuă Kauri. Ne-a spus că 
Charlot posedă harul previziunii, a prevestit că va exista 
cineva care va reuni toate piesele şi va rezolva misterul. 

— Dar Charlot spune că mama lui posedă ceva de mare 
valoare, adăugă Haide, ceva ce transformă întreaga 
noastră misiune în ceva... imposibil. 

— Dacă o călugăriţă de la Montglane este mama lui, 
spuse Byron, nu e nevoie de niciun har al „previziunii“ 
pentru a-mi da seama ce îmi veţi spune. Acest Charlot 
crede că el şi mama lui sunt în posesia a ceva despre care 
tocmai a aflat că este la noi. Ceva pentru care amândoi v- 
aţi riscat viaţa şi aţi traversat munţii şi apele. Nu este aşa? 

— Dar cum se poate să fie aşa? spuse Haidee. Dacă 


222 


mama lui a ajutat la dezgroparea pieselor la Mănăstirea 
Montglane şi a făcut-o cu mâinile goale; dacă a adunat 
piesele de şah din toată lumea; dacă a primit Regina 
Neagră de la însuşi ţarul Rusiei, nepotul Ecaterinei cea 
Mare, atunci cum se poate să mai existe o a doua regină? 
Şi dacă într-adevăr există, cum se poate ca aceea pe care o 
aveau sufii Bektaşi să fie adevărata regină? 

— Înainte de a încerca să răspundeţi la această 
întrebare, zise Byron, vă previn că trebuie să fim foarte 
atenţi la fiecare detaliu pentru care am fost chemaţi aici. 
Şi vom auzi multe de la Letizia Ramolino Bonaparte, de la 
cardinalul Fesch şi chiar de la madame Cosway, toţi 
oameni ai Bisericii care, până una-alta, au făcut ca aceste 
piese să rămână în mâinile creştinilor încă din timpul lui 
Carol cel Mare. 

— Dar, tată, zise Haidee, cerându-i din priviri lui Kauri 
să-i vină în ajutor, aceasta este singura explicaţie, motivul 
pentru care toţi am fost chemaţi aici! După spusele lui 
Charlot, mama lui, Mireille, a fost trimisă acum treizeci de 
ani la tatăl lui Kauri, Shahin, în Sahara, de către o 
persoană care s-ar putea să fie chiar veriga lipsă de aici: 
Angela-Maria di Pietra Santa. O prietenă apropiată a 
maicii stareţe din Montglane şi mamă a doi dintre invitaţii 
de astăzi, Letizia Ramolino Bonaparte şi cardinalul Joseph 
Fesch, fratele acesteia după alt tată. Angela-Maria a fost 
bunica lui Napoleon Bonaparte! Nu vezi, tată? Ei fac parte 
din echipa adversă! 

— Fata mea, protestă Byron trăgând-o pe fiica lui mai 
aproape şi punându-şi mâinile în jurul ei, nu contează 
treaba asta cu echipele. Setul de şah în sine e important, 
puterile pe care le deţine, nu acest Joc stupid. De aceea 
sufiţii au căutat aceste piese atât de mult timp, pentru a le 
readuce în mâinile celui care le va proteja şi nu le va 
exploata niciodată în scopuri egoiste, ci doar spre binele 
tuturor. 

— Charlot crede altceva, insistă Haidee. Noi suntem 
Echipa Albilor, iar ei sunt Echipa Neagră. Şi cred că el şi 
Shahin sunt de partea noastră! 


223 


Piramida, Roma 

22 ianuarie, 1823 

O singură lampă cu ulei ardea în cripta unde se 
adunaseră cei ce răspunseră propunerii Letiziei Bonaparte 
în dimineaţa de după funeraliile lui Shelley. În rest, uriaşa 
piramida era cufundată în beznă, ceea ce îi convenea lui 
Charlot, căci era pentru prima oară de când plecaseră din 
Fez, când avea ocazia să reflecteze nestingherit. Letizia îi 
rugase să vină aici, explica ea, pentru că Madame Cosway 
avea informaţii importante de împărtăşit. Şi ce loc mai 
prielnic pentru o asemenea ocazie decât această piramidă 
care ascundea esenţa secretului pe care după mulţi ani 
Maria fusese de acord să-l dezvăluie. 

Madame Mere aprinse acum sfeşnicele pe care le 
adusese şi apoi le aşeză lângă mormântul lui Caius 
Cestius. Flacăra lor pâlpâitoare lăsa umbre pe tavanul 
rotund din piatră al criptei. 

Charlot privi chipurile oamenilor din jurul său. Cei opt 
pe care Letizia Bonaparte şi fratele ei vitreg îi adunaseră 
la Roma, la porunca lui Shahin, erau cu toţii prezenţi. Şi 
fiecare dintre ei juca un rol vital, după cum înţelesese 
Charlot: Letizia şi fratele ei, cardinalul Fesch; Shahin şi 
fiul său, Kauri; lordul Byron şi pictorița, Madame Cosway; 
el, Charlot şi Haidee. 

Charlot conştientiză că nu avea nevoie de lumină pentru 
a simţi pericolele din jur. Acum câteva zile, în piaţa din 
Fez, puterea harului lui revenise în forţă, un lucru cu totul 
neaşteptat şi în acelaşi timp înspăimântător, ca şi cum te- 
ai trezi brusc în miezul unei furtuni de meteoriți. Trecutul 
şi viitorul erau din nou tovarăşii săi de viaţă, iar mintea lui 
se aprinse precum cerul înstelat şi senin într-o noapte de 
vară. 

Un singur lucru rămânea un mister pentru el: Haidee. 
„Există un singur lucru pe care niciun profet, oricât de 
mare ar fi el, nu îl poate prevesti, îi spusese Shahin în 
noaptea aceea petrecută în grota de deasupra oraşului 
Fez, şi acela e propriul destin.“ 


224 


Dar în momentul când Charlot îşi aruncase privirea de 
pe parapet în medina şi o văzuse pe fată, deşi nu mai 
spusese nimănui asta, nici măcar lui Shahin, întrezărise 
pentru o fracțiune de secundă unde avea destinul ăsta să 
ducă. 

Deşi nu putea să vadă clar cum anume destinul său s-ar 
putea uni cu al ei, Charlot ştia că premoniţia legată de 
Haide fusese adevărată, exact aşa cum cu trei luni de zile 
în urmă ceva îl îndemnase să plece din Franţa şi să 
călătorească mii de kilometri până în canioanele din 
Tasilli, ca s-o găsească pe Regina Albă, acea zeiţă antică a 
cărei imagine era pictată pe stâncile înalte ale munţilor, în 
firida uriaşului perete de piatră. 

Şi acum că o găsise în carne şi oase, întrupată în această 
tânără, înţelese încă ceva: orice ar fi vrut Madame Cosway 
să le dezvăluie, oricare ar fi rolul fiecăruia, Haidee era cea 
care se afla în centrul tablei de şah, ţinând în mână Regina 
Neagră, iar Charlot trebuia să-i fie alături. 


În cripta luminată de lumânări, cardinalul Joseph Fesch 
se uita în jur la ceilalţi care, se gândi el, stăteau precum 
nişte bocitoare la o înmormântare. 

— Madame Maria Hadfield Cosway vă este cunoscută 
după renumele său, dacă nu în persoană, începu el. 
Părinţii ei, Charles şi Isabella Hadfield, au condus faimosul 
lanţ de hanuri Carlo în Florenţa, ce le ofereau adăpost 
călătorilor britanici în Marele Tur, cum ar fi istoricul 
Edward Gibbon şi biograful James Boswell. Maria a 
crescut înconjurată de aristocrația artistică şi a devenit ea 
însăşi o pictoriţă celebră. Când Charles a murit, Isabella a 
închis toate hanurile, şi-a luat copiii şi s-au mutat în 
Anglia, unde Maria s-a căsătorit mai târziu cu faimosul 
pictor Richard Cosway. Eu şi sora mea, Letizia, nu am 
cunoscut-o pe Maria decât după ce Napoleon a venit la 
putere, şi de atunci am rămas prieteni foarte buni. Eu 
însumi susţin financiar şcoala de fete pe care ea a fondat-o 
la L.odi. Am rugat-o pe Maria să ne spună povestea acestei 
piramide în care ne aflăm acum şi legătura pe care o are 


225 


aceasta cu moartea recentă a soţului său, Richard Cosway, 
care a decedat nu de mult la Londra. Povestea pe care ne-o 
va spune nu a mai fost niciodată în întregime dezvăluită 
până acum, nici măcar nouă, prietenilor ei. S-a petrecut în 
urmă cu mai bine de treizeci de ani, în 1786, când ea 
împreună cu soţul ei s-au dus la Paris. Şi atunci ceva s-a 
întâmplat, ceva ce interesează profund fiecare persoană 
din această încăpere. 

Cardinalul luă loc şi îi dădu cuvântul Mariei. 

Neştiind cum ar trebui să procedeze, femeia îşi scoase 
mănuşile şi le pusese deoparte. Cu vârful degetului, şterse 
ceara scursă pe lumânarea din apropiere şi începu s-o 
ruleze între degetul mare şi arătător. 

— Ma chere madame, zise cardinalul Fesch, punându-şi 
mâna peste mâna ei, încurajând-o să înceapă. 

Maria zâmbi şi dădu din cap. 

— Era în septembrie 1786, rosti ea cu un uşor accent 
italian, iar eu împreună cu soţul meu, Richard Cosway, 
tocmai traversaserăm la Manche, Canalul Mânecii. Numele 
noastre erau cunoscute peste tot. Amândoi luaserăm 
premii, iar salonul nostru din Londra era foarte căutat. 
Richard fusese chemat în Franţa ca să-i picteze pe copiii 
ducelui d'Orleans, verişorul lui Ludovic al XVI-lea şi un 
bun prieten al protectorului englez al soţului meu, Prinţul 
de Wales, acum Regele George al IV-lea. La Paris eram 
înconjurați de artişti şi nobilime. Prietenul şi colegul 
nostru, pictorul Jacques Louis David, aranjase să ne 
prezinte la curte regelui şi Mariei Antoaneta. Un lucru 
trebuie menţionat aici despre soţul meu, Richard. Mulţi 
oameni invidioşi spuseseră lucruri urâte despre el, pentru 
că avusese origini modeste şi totuşi ajunsese foarte 
departe. Richard nu îşi băga în seamă duşmanii, însă era 
foarte extravagant. Purta o haină de mătase de culoarea 
dudei brodată cu căpşuni, o sabie mare care ajungea până 
la pământ, pălării mari cu pene de struţ şi pantofi cu tocuri 
roşii. În presă, era numit un macaroni, un filfizon, iar 
vestimentația lui era comparată cu a maimuţei lui de 
companie, pe care cei mai răutăcioşi dintre ei o numeau 


226 


copilul lui natural. Însă doar puţini ştiau că Richard era de 
fapt un mare virtuoz, un arbitru al bunului-gust, un 
connaisseur şi un colecţionar de antichităţi rare şi 
valoroase. Nu colecţiona doar tapiserii şi goblenuri, 
poseda douăzeci şi şase de săli cu artefacte rarisime: o 
mumie egipteană, moaşte de sfinţi, fildeş chinezesc, 
obiecte ezoterice nepreţuite din Arabia şi India, şi chiar 
ceea ce credea el că era o pană din coada păsării Pheonix. 
Richard avea şi înclinații mistice, fiind un adept al unor 
vizionari precum Emanuel Swedenborg. In Londra, 
împreună cu fratele meu George, pe atunci student la 
arhitectură, mergeam la conferințele private ale lui 
Thomas Taylor, platonicianul care tradusese recent 
doctrinele ezoterice ale scriitorilor greci pentru adepţii 
avizi de asemenea mistere, ca Ralph Waldo Emerson şi 
William Blake. Această trecere în revistă este importantă. 
Pentru că se pare că soţul meu, fără ca eu să ştiu, a 
descoperit prin intermediul ducelui d'Orleans ceva ce 
ascundea un mister care avea din nou să iasă la suprafaţă 
nu mult după ce am ajuns pentru prima oară în Franţa, în 
urmă cu treizeci de ani. Îmi amintesc acea zi. Era 
duminică, 3 septembrie 1786, o dimineaţă însorită care ne- 
a făcut să ieşim la plimbare în Halle au Ble, cunoscuta 
piaţă de cereale a Parisului, o rotondă imensă unde puteai 
găsi grâu, mazăre, secară, linte, ovăz şi orz. Fusese 
distrusă de un incendiu, însă înainte era cunoscută ca una 
dintre cele mai frumoase clădiri ale Parisului, cu scări în 
spirală, cu o boltă deschisă ce permitea luminii să inunde 
totul de parcă ar fi fost un palat care plutea prin văzduh. 
Atunci s-a întâmplat, în acea zi magică şi strălucitoare, să 
întâlnim persoana care avea în curând să schimbe totul. 
Dar în acel moment atât de îndepărtat nu mi-am dat seama 
că viaţa mea şi a familiei mele avea să se schimbe atât de 
radical. Pictorul american John Trumbull sosise în 
compania prietenului său, un bărbat înalt, palid, cu păr 
arămiu, care îl găzduia în locuinţa lui de pe Champs 
Elysées. Gazda aceasta a lui Trumbull, aveam să aflăm, era 
noul delegat al Republicii Americane la Curtea franceză, 


227 


un om de stat a cărui faimă aproape că avea să o eclipseze 
pe a noastră. Numele lui era Thomas Jefferson. După toate 
aparențele, domnul Jefferson era complet captivat de Halle 
au Ble; vorbea în versuri despre frumuseţea acestui loc şi 
se cutremura de plăcere când Trumbull menţiona lucrările 
arhitecturale ale fratelui meu, George, la Academia Regală 
din Londra. Domnul Jefferson a insistat să ne ţină de urât 
în acea zi. De la acea întâlnire a noastră la Paris, am ajuns 
să ne petrecem toţi patru după-masa în satul St. Cloud, 
unde am luat şi cina. Apoi ne-am anulat toate întrevederile 
planificate pentru acea seară şi ne-am dus în Montmartre, 
în grădina familiei Ruggieri, familia de pirotehnicieni care 
creaseră o minunăţie de focuri de artificii; se juca piesa de 
teatru Triumful lui Vulcan, o poveste despre misterele 
celui pe care grecii îl numeau Hefaistos, zeul focului. Cred 
că tocmai această piesă de teatru atât de dramatică şi 
extravagantă l-a făcut pe soţul meu să-i vorbească atât de 
deschis domnului Jefferson despre marile piramide şi 
altarele închinate focului ce semănau cu cele din Egipt, 
construite în sălbăticia grădinilor din afara Parisului, în 
Parcul Monceau, proprietatea patronului nostru francez, 
ducele d'Orleans. Soţul meu împărtăşea cu ducele o mare 
pasiune pentru lucrurile tăinuite. Şi imediat ce Jefferson îl 
succedase pe Benjamin Franklin ca emisar al Franţei, 
ducele de Orleans îl succedase şi el pe Franklin ca Mare 
Maestru în ierarhia francmasoneriei franceze. Iniţierile lor 
se petreceau adesea în grotele şi ruinele din grădinile sale. 
Insă mai intrigant pentru Thomas Jefferson a fost locul la 
care făcuse Richard aluzie, construit de prietenul ducelui, 
Nicolas Racine de Monville. După spusele ducelui, aşa cum 
ne-a dezvăluit soţul meu în acea seară, parcul avea 
nouăzeci de acri şi simboluri mistice din belşug, ascunzând 
un secret mai vechi decât piramidele, iar în centrul său se 
găsea o replică a unei astfel de piramide. Fluierul fermecat 
al lui Mozart se jucase aici. Mai era ceva intrigant legat de 
acest loc, atât de intrigant, încât domnul Jefferson nu mai 
pierduse timpul cu birocraţia şi aranjase o escapadă în 
provincie la numai câteva zile, doar cu mine, pentru a 


228 


vedea acest loc. De când cu grădina raiului din Biblie, noi, 
oamenii, avem tendinţa de a aprecia lucrurile abia după ce 
le pierdem. În cazul domnului Racine de Monville, având în 
vedere că Revoluţia Franceză stătea să izbucnească, 
acesta urma curând să-şi piardă şi averea, şi grădinile. Pe 
ducele d'Orleans îl păştea ceva şi mai rău: ascunzându-se 
sub numele de Philippe Egalite, se va da de partea 
revoluţionarilor, însă avea să fie ghilotinat de aceştia. Cât 
despre mine şi Thomas Jefferson, am găsit ceva în ziua 
aceea în grădina lui Monville, ceva ce niciunul din noi nu 
crezuse că ar fi cu putinţă: cheia către un secret antic bine 
păstrat. Se numea Le Désert de Retz. În vechea limbă 
franceză, aceasta însemna Sălbăticia Regelui, Domeniul 
Pierdut. 


Povestea artistului şi a arhitectului 

Însă grădinile există şi în subconştientul nostru. 
Grădina a fost primul loc cunoscut de om şi în 
decursul veacurilor, acesta a dat grădinii 
numeroase nume care înseamnă toate Paradisul 
pământesc, Edenul. Grădinile suspendate ale 
Babilonului erau unele dintre cele şapte minuni 
ale lumii... Eforturile noastre de a le recrea vor 

rămâne însă o îndeletnicire a imaginaţiei noastre. 
- OLIVIER CHOPPIN DE JANVRY, 
Le Desert de Retz 


Nu pot decât să mă gândesc că el a încercat să 

imite Turnul Babel. 
- THOMAS BLAIKIE, GRĂDINAR AL REGELUI, 
vorbind despre Deşertul Retz 


Am plecat din Paris în ziua de vineri, 8 septembrie, cu 
caleaşca elegantă a domnului Jefferson, şi am traversat 
râul ajungând în splendida zonă rurală. Însă nimic nu avea 
să întreacă frumuseţea a ceea ce aveam să vedem, Desert 
de Retz. 

Am coborât din caleaşcă şi am intrat în parc pe jos, 


229 


printr-o grotă ce oferea o privelişte de basm, în culori 
calde de vară târzie, ca într-un tablou de Watteau, violet 
stins, mov şi ruginiu. Dealurile unduitoare şi aleile ce 
şerpuiau prin parc erau străjuite de fagi de culoarea 
aramei, rodii, mimoze, împreună cu sicomori bătrâni de 
două sute de ani, arţari, tei, carpeni: toţi aceşti copaci ce 
poartă un subînţeles doar pentru cei iniţiaţi. 

La fiecare cotitură te ciocneai de nişte structuri 
interesante, unele abia îşi mijeau vârful dintr-o dumbravă, 
altele răsăreau îndrăzneţe, ca prin vrajă, din vreun lac. 

Piramida din piatră fusese cea pe care Jefferson o 
observase cu acel entuziasm pe care îl afişa şi atunci când 
îl întâlnisem pentru prima dată la Halle au Blé. 

— Un model al mormântului lui Caius Cestius, a spus el. 
Îi recunosc prototipul, acea faimoasă structură romană sub 
forma unei piramide egiptene, „un munte de foc“, după 
care Piranesi, concetăţeanul dumneavoastră, a făcut atâtea 
gravuri cunoscute. Originalul care se află la Roma, a 
adăugat el, posedă nişte trăsături foarte neobişnuite. Baza 
piramidei măsoară nouăzeci pe nouăzeci, un număr cu o 
semnificaţie extraordinară, pentru că împreună dau trei 
sute şaizeci, numărul gradelor unui cerc. Să dai formă 
pătrată unui cerc! Asta a fost unul dintre cele mai 
importante mistere pe care anticii voiau să le rezolve, un 
lucru ce ascundea anumite semnificaţii. Nu încercau doar 
să descopere nişte formule matematice care le-ar fi permis 
să transforme un pătrat într-un cerc, ci ceva cu mult mai 
mult de atât. Pentru ei, a face dintr-un pătrat cerc era o 
întreagă şi profundă transformare: să transforme cercul 
care simboliza lumea cerească într-un pătrat care 
simboliza lumea terestră. Să aduci cerul pe pământ, cum s- 
ar spune. 

— Mariajul alchimic, mariajul dintre spirit şi materie, am 
fost eu de acord. Şi cum s-ar mai spune, mariajul dintre 
minte şi inimă. Eu şi soţul meu, Richard, suntem atraşi de 
foarte mult timp de mistere ca acestea. 

Jefferson a râs, părând mai degrabă jenat de acea tiradă 
gratuită. 


230 


— Atât cât se poate, a spus el cu un zâmbet de 
învingător. Totuşi, dumneavoastră nu păreţi să aveţi mai 
mult de douăzeci de ani, o vârstă ciudată pentru ca o 
tânără atrăgătoare să fie interesată de nebuniile unui 
funcţionar de stat bătrân ca mine. 

— Douăzeci şi şase, am spus eu, întorcându-i zâmbetul. 
Dar domnul Cosway e exact de vârsta dumneavoastră. Aşa 
că m-am obişnuit să mă bucur de provocările care te 
îndeamnă la reflecţie. Sper să-mi mai împărtăşiţi asemenea 
lucruri. 

Jefferson a părut destul de încântat să audă asta şi m-a 
luat de braţ în timp ce ne continuam plimbarea în parc. 

— Mariajul dintre minte şi inimă, a repetat el remarca 
mea, privindu-mă confuz de la înălţimea lui impunătoare. 
Înţelepciunea antică, poate, scumpa mea doamnă. Eu însă 
îmi găsesc adeseori mintea certându-se cu inima, mai 
degrabă decât pregătindu-se de altarul eternei fericiri 
conjugale! 

— Ce probleme ar putea avea mintea şi inima 
dumneavoastră de se ceartă între ele? l-am întrebat eu 
amuzată. 

— Nu îţi poţi imagina? m-a întrebat el pe neaşteptate. 

Am scuturat din cap sperând ca boneta pe care o purtam 
şi care-mi umbrea chipul să-mi ascundă şi brusca roşeaţă 
din obraji. 

Din fericire, cuvintele pe care avea să le rostească mi-au 
oferit o mare alinare. 

— Îţi promit că îţi voi scrie toate gândurile mele legate 
de acest subiect, cât de curând. Apoi a adăugat: Dar pe 
moment,  responsabilitatea minții rămâne calculul 
matematic şi problemele arhitecturale, cum ar fi echilibrul 
unei structuri ce susține o boltă sau transformarea în 
pătrat a cercului, iar mintea aceasta a mea mă informează 
că baza de nouă-pe-nouă a piramidei noastre are altă 
semnificaţie, mult mai importantă. Dacă îl consultăm pe 
Herodot, descoperim că aceeaşi proporţie apare în 
structura vechiului Babilon, un oraş de nouă pe nouă mile. 
Aceasta aminteşte de un puzzle matematic foarte 


231 


interesant despre care se poate să nu fi auzit, acela al 
pătratului magic, unde fiecare cutie cu matricea de nouă- 
pe-nouă trebuie să poarte un număr în aşa fel încât fiecare 
rând, fiecare coloană şi fiecare diagonală să însumeze acel 
număr. Predecesorul meu, domnul Benjamin Franklin, era 
expert în pătratele magice. Acestea puteau fi întâlnite în 
culturile Chinei, Egiptului, Indiei, credea el. Se amuza 
completându-le în timpul şedinţelor Congresului. Putea 
crea unul, spunea, la fel de repede cum putea să insereze 
numerele în cadrul acelui pătrat şi descoperise multe 
soluţii ingenioase ale acestor formule. 

— Doctorul Franklin a descoperit o formulă pentru 
pătratul Babilonului? am întrebat, uşurată că discuţia 
mergea într-o direcţie mai sigură decât cea spre care se 
îndreptase mai devreme. 

Mărturisesc că nu ştiam dacă ar fi prudent să menţionez 
adevăratul motiv al interesului meu. Am făcut eu însămi 
copii pentru colecţiile ezoterice ale lui Richard, faimoasa 
gravură a lui Albrecht Dürer din 1506, care înfăţişa un 
pătrat magic, ceea ce indica spre legătura pe care o avea 
cu Pitagora şi Elementele lui Euclid. 

— Franklin a reuşit chiar mai mult de atât! Jefferson a 
părut încântat că am întrebat asta mai devreme. Doctorul 
Franklin credea în re-crearea formulelor antice pentru 
toate acele pătrate, putea demonstra că orice oraş 
construit pe o asemenea grilă fusese gândit să invoce 
aceste puteri speciale ale formulei, împreună cu un număr 
anume, planeta şi un zeu. Franklin era, bineînţeles, un 
francmason, precum generalul Washington, şi un pic 
mistic. Însă adevărul era că misticismul nu avea legătură 
prea mare cu această idee. Toate marile civilizaţii de-a 
lungul timpului, începând cu China, apoi cu America, au 
construit primul oraş atunci când au stabilit o nouă regulă. 
Asta şi înseamnă civilizaţie, până una-alta, civitas, 
cetăţenesc, din sanscritul ci, - a se aşeza, a se întinde, a 
prinde rădăcini, în opoziţie cu nomazii sau sălbaticii care 
construiau structuri mobile şi pe care le puteau demonta şi 
căra cu ei de fiecare dată când îşi schimbau tabăra. Insă 


232 


clădind oraşe sub forma unui pătrat cu asemenea 
particularităţi magice, civilizațiile antice sperau să 
instituie o nouă ordine a lumii, o ordine ce putea fi creată 
numai de oamenii sedentari, nişte arhitecţi ai ordinii, dacă 
vrei. 

— Dar cum rămâne cu acele oraşe construite circular, ca 
Viena, Karlsruhe, Bagdad? am întrebat eu. 

Întrebarea mea avea să-şi primească un răspuns 
neaşteptat pentru că exact în acea clipă, în timp ce 
treceam de tei, am dat frunzişul unui boschet la o parte şi 
am surprins-o. Jefferson şi cu mine ne-am oprit în loc muţi 
de uimire. 

Colonne Detruite sau coloana distrusă, cum era numită, 
făcea de cele mai multe ori obiectul unor scrieri, desene şi 
gravuri. Dar niciuna dintre acestea nu putea să egaleze 
emoția impactului pe care măreţia ei ţi-o provoca atunci 
când ieşeai din pădure. 

Era o casă construită ca o coloană enormă, crenelată, de 
culoare crem, şi care avea douăzeci şi ceva de metri 
înălţime, cu un vârf zimţat ce o făcea să arate ca şi cum ar 
fi fost lovită de fulger şi despicată în două. Pe fiecare parte 
a casei erau ferestre dreptunghiulare, pătrate, ovale. Când 
am intrat, am observat că mijlocul casei era ocupat de 
nişte scări în spirală, scăldate de lumina naturală care 
părea să cadă direct din cer. De balustradă atârnau 
ghivece cu flori exotice şi lujeri de viță-de-vie. 

În timp ce îl urmam pe Jefferson în sus pe scări, ne 
minunam de ingeniozitatea acestui spaţiu. Fiecare etaj 
circular era împărţit în camere de formă ovală şi saloane 
ce imitau evantaiele. Erau două niveluri ce se situau sub 
pământ, în întuneric, iar alte patru se aflau deasupra, toate 
înconjurate de ferestre. 

Deasupra lor, la etajul cel mai de sus, se afla un pod 
inundat de lumina soarelui ce se răsfrângea în formă 
conică şi care scălda totul în lumină argintie. În timp ce ne 
plimbam pe la etaje, ne uitam pe ferestre admirând 
priveliştea: piramida, ruinele gotice, templele, pavilionul 
chinezesc şi un cort tătăresc. Nu ne-am spus un cuvânt. 


233 


— Impresionant, a zis într-un final Jefferson după ce ne- 
am încheiat turul şi am coborât la parter. lată-ne din nou 
pe pământ. Exact ca oraşele circulare de care m-ai 
întrebat, însă ăsta arată mai degrabă ca o citadelă, o 
fortăreață, fortăreața, pentru că este un turn ruinat cu 
şapte niveluri, precum turnul din Biblie care a fost 
construit ca un altar, o scară spre Dumnezeu. 

— Întreaga noastră călătorie de astăzi pare în sine 
simbolică, am adăugat eu. Din punctul de vedere al 
artistului, aceasta pare ca o poveste pictată pe pământ: 
istoria Babilonului din Biblie. În primul rând, legenda 
cunoscută ca o succesiune de grădini minunate, Edenul de 
pe Tigru sau Eufrat, ori Grădinile Suspendate ale 
Babilonului, una dintre cele Şapte Minuni ale Lumii. Apoi 
îmbinarea sa cu cele patru elemente. Pământul, acel pătrat 
magic pe care mi l-ai descris în piramidă. Apoi cele două 
catastrofe biblice îngemănate, distrugerea Turnului Babel, 
simbolizând aerul, cerul, limbajul, limba şi marea 
inundație a Mesopotamiei, semnificând apa. Şi, la urmă, 
bineînţeles, în Apocalipsă, distrugerea finală a acestui 
măreț oraş. Sfârşitul său prin foc. 

— Într-adevăr, a zis Jefferson. Când Edenul din Est, 
Babilonul, va fi distrus, acesta va fi înlocuit, după spusele 
Sfântului loan Botezătorul, de alt pătrat magic, o matrice 
de doisprezece pe doisprezece care va cobori din cer: Noul 
Ierusalim. 


Când Maria Cosway termină de spus povestea, privi în 
jur la ceilalţi, apoi îşi plecă privirea meditativ. Nimeni nu 
spuse nimic un timp îndelungat. 

Însă era ceva ciudat legat de povestea aceasta, aşa cum 
şi Haidee o ştia. Fata, care stătuse în tot acest timp tăcută 
între Kauri şi Byron, se ridică în picioare şi se îndreptă 
spre Maria, punându-şi mâna pe umărul bătrânei. 

— Madame Cosway, zise Haide, ne-aţi spus o poveste 
complet diferită faţă de ce ştia oricine de aici. Cu toţii 
înţelegem că povestea aceasta trebuie să ducă la povestea 
celeilalte matrice, cea de opt pe opt. Tabla de şah. Însă, 


234 


chiar înainte ca domnul Jefferson să afle de Serviciul 
Montglane, chiar înainte de a fi dezgropat, el avusese 
această idee, că de fapt tabla în sine, matricea, aşa cum îi 
spunea dumnealui, mai degrabă decât piesele, juca un rol 
important. A spus cumva de unde i-a venit această idee? 

— Toată lumea ştie, explică Maria, că după sejurul din 
Europa al lui Thomas Jefferson, acesta avea să devină 
vicepreşedinte, apoi al treilea preşedinte al Statelor Unite 
ale Americii. Unii credeau că era şi francmason, dar eu 
ştiam că nu era adevărat. Nu îl interesa să ia parte la 
societăţile sau ordinele inventate de alţii, întotdeauna a 
preferat să-şi creeze propriile societăţi sau ordine. De 
asemenea, era un lucru bine ştiut că Jefferson era un 
învăţat şi un pasionat de arhitectură, în special de cea 
venețiană din secolul al XV-lea, proiectată de Andrea della 
Gondola, poreclit Palladio, după Palas Atena, patroana 
Atenei. Bărbatul care, în timpul Renaşterii, a readus la 
viaţă toată arhitectura  allaantica -  reconstruind 
forumurile romane antice. Ceea ce e mai puţin cunoscut 
însă e că Jefferson era şi admirator al marelui maestru al 
lui Palladio, Vitruvius Pollio, arhitectul din secolul I ale 
cărui opere, Zece cărţi despre Arhitectură, fuseseră 
redescoperite în vremea lui Palladio. Aceste cărţi sunt 
esenţiale pentru înţelegerea originii arhitecturii antice, 
precum şi semnificaţia ei, fie că semnificaţia este 
dezvăluită de Palladio sau Jefferson, iar această influenţă 
poate fi observată în tot ceea ce au construit ei. Vitruvius 
explică importanţa simetriei şi a proporţiilor unei clădiri- 
templu, legându-se de arhitectura anatomică a corpului. 
Punând bazele unui oraş şi stabilind direcţiile fiecărei 
străzi în parte, aceasta trebuie realizată luând în 
considerare cele opt direcţii ale vântului. Efectele 
zodiacului, ale soarelui, lunii şi planetelor asupra 
construcţiilor unui nou sit civil sau religios. 

— Nu-mi dau seama cum ar putea asta să răspundă 
întrebării fiicei mele, interveni Byron. Cum anume lucrările 
lui Palladio şi în special ale lui Vitruvius de acum două mii 
de ani au vreo relevanţă în problema tablei de şah despre 


235 


care am venit să discutăm aici? Aveţi cumva un răspuns? 

— Tabla de şah nu ne oferă un răspuns, rosti Maria 
enigmatic. Ne oferă doar cheia. 

— Ah, spuse Haidee, aruncându-i o privire lui Byron. 
Arhitectul Vitruvius a trăit şi el la Roma pe vremea lui 
lisus, a lui Augustus şi Cesar Cestius. Vreţi cumva să 
spuneţi că Vitruvius este cel care a creat matricea acestei 
piramide cu proporţiile sale cosmice, „transformarea 
pătratului în cerc“, aducerea raiului pe pământ? 

— Aşa este, încuviinţă Maria cu un zâmbet. Iar Jefferson, 
un pasionat de arhitectură, a înţeles semnificaţia în 
secunda în care a decis să meargă în Desert. Foarte 
curând, Jefferson avea să călătorească în fiecare oraş 
european în care a putut, ca să studieze planul arhitectural 
şi să cumpere gravurile extrem de scumpe ale acestor 
planuri. În zorii Revoluţiei Franceze, a părăsit Europa şi nu 
l-am mai văzut de atunci, deşi tineam o legătură uneori 
prin scrisori. Însă altcineva îi împărtăşea aceste gânduri, 
explică ea. Un arhitect italian, premiat, un membru al 
Academiei Regale care studiase atât la Londra, cât şi la 
Roma, un exeget al operei lui Palladio şi Vitruviu, un 
expert în disegno all'antica. Şi un coleg de clasă, un 
prieten apropiat al amicului nostru John Trumbull, cel care 
ne făcuse cunoştinţă cu Jefferson la Halle au Ble în acea zi. 
Jefferson şi Trumbull îl făcuseră pe acest bărbat să 
călătorească până în America, oferindu-i o foarte 
importantă însărcinare. A rămas acolo până la moartea sa. 
De la el ştiu cam tot ce v-am spus astăzi aici. 

— Cine e acest arhitect cu care Jefferson a fost atât de 
apropiat şi în care a avut atâta încredere? întrebă Byron. 

— Fratele meu, George Hadfield, spuse Maria. 

Inima lui Haidee începu să bubuie atât de puternic, încât 
se temu ca nu cumva ceilalţi s-o audă. Ştia că era aproape 
de adevăr. Deşi stătea în continuare lângă Maria, îl văzu 
pe Kauri aruncându-i o privire ca o avertizare. 

— Care-a fost însărcinarea pe care fratele 
dumneavoastră a primit-o atunci? o întrebă Haidee pe 
bătrână. 


236 


— În 1790, spuse Maria, imediat după ce Jefferson se 
întorsese în America şi în momentul în care George 
Washington fusese ales preşedinte, Jefferson îl convinsese 
pe acesta să influenţeze Congresul spre a cumpăra o 
parcelă în forma unui pătrat pitagoreic, adică un pătrat ce 
avea la bază numărul zece. Prin inima acestui pătrat 
treceau trei râuri ce se întâlneau în centru pentru a forma 
litera Y, un simbol pitagoreic. De îndată ce a fost ales un 
arhitect, Pierre l'Enfant, Jefferson i-a dat toate schiţele 
oraşelor europene de care făcuse rost. Însă în scrisoarea 
lui Jefferson către l'Enfant, acesta fusese prevenit: 
„Niciuna dintre ele nu poate fi comparată cu vechiul 
Babilon“. Fratele meu, George Hadfield, fusese angajat de 
Jefferson şi Trumbull pentru a realiza schiţa - planul 
construcţiei şi construcţia clădirii Capitoliului - acestui 
nou oraş minunat. 

— Fascinant! zise Byron. Tabla de şah, oraşul biblic al 
Babilonului şi noul oraş creat de Jefferson şi Washington 
au la bază acelaşi plan. Ne-aţi explicat semnificaţia ca fiind 
de „pătrate magice“, dar şi că ar putea exista un înţeles 
mai profund. Dar ce ne puteţi spune de diferenţele dintre 
ele? Poate şi acestea sunt importante. 

Erau, într-adevăr, importante, după cum Haidee îşi dădu 
seama într-o clipită. 

lar acum conştientiză şi cât de importantă era de fapt 
povestea lui Baba Shemimi. Înţelese privirea de avertizare 
a lui Kauri, pentru că de asta se temuseră sufiţii de atâta 
timp. Tabla de şah ar putea fi cheia. 

Tabla de şah a lui Al-Jabir, de opt pe opt, aşa cum Baba 
subliniase de la început, avea un perimetru format din 
douăzeci şi opt de pătrăţele, numărul literelor din alfabetul 
arab. 

Baza de nouă pe nouă a piramidei egiptene, a oraşului 
antic Babilon, avea un perimetru de treizeci şi două de 
pătrate: numărul literelor din alfabetul persan. 

Dar un pătrat de zece pe zece ar însemna să existe 
treizeci şi şase de pătrate pe întreg perimetrul, ceea ce nu 
ar reprezenta numărul literelor din vreun alfabet, ci cele 


237 


360 de grade ale cercului. 

Noul oraş pe care Jefferson îl construise pe trei râuri, 
oraşul în care avea să se instaleze prima oară un 
preşedinte al Statelor Unite, fusese el însuşi construit 
pentru a aduce raiul pe pământ, pentru a uni raţiunea cu 
spiritul, pentru a transforma pătratul în cerc. 

Şi acest oraş se numea Washington, DC. 


238 


Regina avansează 


Pentru a apărea pe o tablă de şah rusească, 
alături de rege unei femei [reginei] îi lua mai mult 
timp decât în oricare alta ţară nonmusulmană, 
inclusiv China. 

- MARILYN YALOM, 
Naşterea Reginei Șahului 


Regina Albă? Cum puteam să fiu Regina Albă în Jocul 
ăsta, dacă mama mea era Regina Neagră, după cum 
susţinea mătuşa Lily? Deşi nu ne-am înţeles întotdeauna 
foarte bine, relaţia dintre mine şi mama nu poate fi 
descrisă ca fiind chiar de adversitate, mai ales într-un Joc 
periculos ca acesta. Şi ce fel de legătură exista între zilele 
noastre de naştere? 

Ştiam că trebuia neapărat să vorbesc cu Lily, şi asta 
repede, ca să dezleg acest mister neaşteptat. Dar înainte 
de-a afla ceva, altă regină şi-a făcut apariţia, poate ultima 
persoană din lume pe care aş fi vrut s-o văd acum. Nimeni 
alta decât Regina Mamă şi Regina Albină, toate într-o 
singură persoană: Rosemary Livingston. 

Deşi trecuseră doar câteva zile de când o văzusem 
ultima oară pe mama lui Sage învăluită în blănuri în 
Colorado, eram tulburată de prezenţa ei aici, în seara asta. 
Şi nu mă refer doar la intrarea pe care şi-o făcuse. 

Rosemary lăsa şi acum impresia pe care o lăsa de obicei, 
în timp ce cobora scările înconjurată de bărbaţi. Unele 
dintre escortele sale exotice erau îmbrăcate în robe albe 
arăbeşti, iar alţii, cum era Basil, purtau costume elegante. 
Rosemary purta ea însăşi o rochie elegantă de mătase de 


239 


culoarea bronzului, exact culoarea ochilor ei şi a părului, 
cu pletele-i parţial acoperite de un sari atât de fin şi 
opalescent că părea să fie ţesut cu fir de aur. 

Apariţia lui Rosemary întotdeauna îi făcea pe ceilalţi să 
caşte gura, dar niciodată ca acum când era în elementul ei, 
înconjurată de o turmă de masculi cu ochelari de soare. 
Însă mi-am dat seama că aceştia nu erau gărzi de corp, pe 
mulţi dintre aceştia i-am recunoscut, pentru ca se 
regăseau pe lista celor 500 cei mai bogaţi oameni 
întocmită de revista Fortune. Dacă ar cădea o bombă chiar 
acum în faţa lui Rosemary, bursa din New York ar scădea 
probabil la douăsprezece puncte a doua zi. 

Prestanţa lui Rosemary, ca un parfum puternic, era ceva 
de care nici măcar nu te puteai apropia, cu atât mai puţin 
s-o imiţi. 

Erau femei precum mătuşa Lily care afişa glamourul ca 
pe o emblemă a propriului renume. Erau însă altele, 
precum Sage, care îşi lustruiseră imaginea până când 
aceasta devenise perfecțiunea însăşi. lar mama părea tipul 
de femeie cu un alt gen de aură: cu frumuseţea şi graţia 
sănătoasă a unei făpturi sălbatice, adaptate să 
supravieţuiască în pădure sau junglă, poate chiar motivul 
pentru care fusese poreclită Cat (pisică). Rosemary 
Livingston, în schimb, reuşise aproape alchimic să îmbine 
câte puţin dintre aceste trăsături pentru a obţine o mixtură 
originală: o eleganţă regală care la prima vedere îţi tăia 
respiraţia, lăsându-te cu dorinţa de a fi atins măcar în 
treacăt această prezenţă strălucitoare. 

Asta până când ajungeai să o cunoşti. 

Acum, chiar de partea cealaltă a geamului ce despărţea 
salonul de mese de bucătărie, unde mă aflam eu, Basil îi 
lua şalul, iar Rosemary îmi trimitea bezele prin aer, ceva 
între un sărut şi o grimasă. 

Deşi Rodo îmi spusese suficient de multe lucruri, cel 
puţin de-ajuns cât să-mi facă părul măciucă, aş fi dat orice 
să fi avut mai mult timp la dispoziţie pentru a-l trage de 
limbă cu privire la această cină. Nu puteam să nu mă 
întreb ce pusese la cale familia Livingston, găzduind acest 


240 


eveniment straniu la care participau multimilionari. Dar 
făcând acele conexiuni pe care eu însămi le făcusem 
recent legat de setul de şah, Joc şi Bagdad, mi se părea că 
era de rău augur faptul că mulţi dintre cei prezenţi aici 
erau figuri cunoscute din Orientul Mijlociu. 

Şi deşi eram chelneriţă la această petrecere şi nu mi se 
făcuse cunoştinţă cu ei, puteam să-mi dau singură seama 
că aceştia nu erau doar persoane foarte sus-puse, aşa cum 
credeau Leda şi Eremon, ci pe unii dintre ei îi 
recunoscusem ca fiind şeici sau prinți din familii regale. 
Nici nu mă mir că securitatea era atât de severă. 

Şi dincolo de toate astea, deşi eram profund îngrijorată 
după ultima discuţie cu Rodo despre rolul meu, ardeam de 
nerăbdare să aflu ce legătură exista cu Jocul. Mai exact cu 
mine. 

Dar gândurile astea mi-au fost curmate brusc în secunda 
în care Rodo m-a înşfăcat de braţ şi m-a dus spre acel 
grup. 

— Domnişoara Alexandra şi cu mine v-am pregătit ceva 
special pentru această seară, îl asigură Rodo pe Basil. Sper 
că invitaţii dumneavoastră şi ai doamnei sunt pregătiţi 
pentru ceva cu adevărat unic. Fiecare dintre 
dumneavoastră are pe masă câte un menu du soir. 

Mă strânse cu putere de braţ, o formă prea puţin subtilă 
de a mă atenţiona că ceea ce discutaserăm nu are voie să- 
mi tulbure concentrarea şi supunerea la ordinele lui. 

După ce se asigură că toată lumea se aşezase la masă, 
Rodo mă trase după el în spatele geamului şi îmi şuieră în 
ureche: 

— Faites attention. Astă-seară, când vei servi cina, 
trebuie să te porţi... entzula. Nu jongleur de mots, comme 
d'habitude. 

Adică, în traducere liberă, asta însemna că trebuia să fiu 
supusă şi să evit să-i răspund înapoi ca de obicei. 

— Dacă tipii ăştia sunt cine cred eu că sunt, toţi vorbesc 
franceză, i-am şoptit. Aşa că de ce nu rămâi la euskeră? 
Atunci nimeni n-o să te înţeleagă şi, dacă am noroc, nici 
eu. 


241 


Din clipa aceea, Rodo şi-a închis gura şi n-a mai zis 
nimic. 

Bouillabaisse a fost urmată de un bacalao - un cod 
enorm în sos de lămâie cu măsline, împreună cu 
aburindele boulles de pâine de casă. 

Îmi ploua în gură, acel cartof umplut pe care îl 
mâncasem la prânz se mistuise în stomacul meu, dar mă 
tineam tare pe poziţii plimbându-mă de colo-colo cu 
căruciorul meu de servit, aşezând tacâmurile şi vesela pe 
mese, ducându-le într-o cămară unde le vâram într-o 
maşină de spălat pentru a fi curățate a doua zi dimineaţă. 

Mi-am dat seama pe moment că asta ar fi imaginea în 
oglindă a petrecerii aniversare a mamei mele, unde am 
strâns cât mai multe informaţii posibile despre acest Joc 
periculos în vârtejul căruia mă aflam. 

Dar deşi Rodo îmi ordonase să ascult şi să nu vorbesc, 
nu puteam să trag cu urechea la conversațiile de la masă 
din cauza treburilor pe care le aveam. Toată lumea părea 
să vorbească până când păşeam eu în încăpere cu felurile 
de mâncare. Şi deşi se auzeau multe complimente la 
adresa bucătăriei minunate a lui Rodo şi a mâncării 
excepţionale, conversațiile lor păreau să se abată de la 
subiect când eu mă aflam prin preajmă şi luam farfuriile 
murdare pentru a servi felul următor. 

Poate că era doar imaginaţia mea sau sugestia sinistră a 
lui Rodo chiar înainte de sosirea invitaţilor, însă nu păreau 
îngrijoraţi de faptul că eu aş putea să le ascult 
conversațiile. Păreau să mă urmărească. 

Până nu a venit rândul piesei sale de rezistenţă - 
Meschoui, Rodo nu a părăsit bucătăria. De-abia atunci m-a 
însoţit în sala de mese. Tradiţia spune că mielul trebuie 
servit direct de pe proţap, cu toată lumea strânsă în jurul 
lui în picioare, pentru a putea să smulgă cu degetele de pe 
carcasă carnea suculentă. 

Abia aşteptam s-o văd pe Rosemary Livingston 
încercând să tragă carnea de miel cu degetele în rochia ei 
scumpă de mătase pariziană. Dar unul dintre prinții 
deşertului se mişcă mai repede decât mine şi rezolvă 


242 


dilema: 

— Permiteţi-mi, spuse el. Femeile nu au voie să stea cu 
bărbaţii lângă Meschoui. 

Îi făcu semn lui Rosemary să rămână aşezată căci el 
personal avea să scoată pe farfurie carnea pe care Basil va 
avea amabilitatea să i-o aducă la masă. 

Aceasta era exact ocazia pe care Regina Albină o 
aşteptase. Când se văzu singură la masă, Rodo învârtind 
proţapul cu mielul şi bărbaţii adunaţi în jurul lui, îmi făcu 
semn cu mâna să-i umplu paharul cu apă. 

Deşi bănuiam că putea fi vorba de o capcană, mai ales 
după privirea mustrătoare pe care mi-o aruncase la 
repezeală Rodo, m-am aplecat deasupra mesei şi i-am 
turnat apa în pahar. Rosemary, în ciuda snobismului său, 
nu se jena de nicio convenţie atunci când voia ceva. M-a 
făcut să vin la ea ca să-mi dea sărutul ei bine-cunoscut, din 
aer, pe fiecare obraz, şi mi-a spus în şoaptă: 

— Draga mea! Când am auzit de furtuna aceea de 
zăpadă, eu şi Basil nu mai speram să ajungi aici din 
Colorado atât de repede. Suntem încântați! Şi sper că 
mama ta a trecut cu bine de acea criză sau ce fusese 
atunci când a trebuit să plece. Noi înşine am luat Learul 
spre Coasta de Est chiar în acea seară. 

Nu mă surprindea deloc. Ştiam că familia Livingston 
avea nişte piloţi la dispoziţie oricând, pentru avionul lor 
privat din Redlands, în cazul în care pe Rosemary o 
trăsnea că avea nevoie urgentă de terapia shoppingului, 
însă ar fi putut să se ofere să ne ia şi pe noi în loc să ne 
lase prinşi acolo în sălbăticie, în calea acelei furtuni. 

De parcă mi-ar fi citit gândurile, Rosemary adăugă: 

— Dacă ştiam că te vei duce în Denver, puteam să te 
luăm şi pe tine împreună cu ceilalţi, Sage şi noul vecin, 
domnul March. 

— Oh, nu ştiam asta atunci, i-am aruncat-o pe acelaşi ton 
arogant. Dar, te rog, nu vreau să te rețin de la masă, 
Meschoui e o specialitate a restaurantului Sutalde. Rodo îl 
pregăteşte foarte rar; va fi supărat dacă rețin invitaţii de la 
masă, iar mâncarea se răceşte înainte să apuci să o guşti. 


243 


— Atunci aşază-te puţin lângă mine, spuse Rosemary pe 
tonul cel mai amabil de care era în stare. 

Se aşeză la loc şi bătu uşor cu palma locul gol de lângă 
ea, zâmbind. 

Eram în stare de şoc, gândindu-mă la lipsa aceasta de 
protocol, chiar în faţa unor demnitari şi chiar venind din 
partea uneia dintre cele mai snoabe persoane pe care le 
cunosc. Însă cuvintele pe care avea să le rostească în 
continuare mă lăsaseră cu gura căscată. 

— Sunt sigură că şeful tău, Monsieur Boujaron, nu se va 
supăra dacă vom vorbi puţin, mă asigură ea. l-am spus 
deja că eşti o prietenă de familie. 

Prietenă! Ce cuvânt! 

Am ocolit masa până la ea, am mai umplut câteva 
pahare cu apă şi am aruncat o privire către Rodo. A ridicat 
dintr-o sprânceană, de parcă mă întreba dacă sunt bine. 

Când am ajuns lângă Rosemary, am spus: 

— Domnul Boujaron pare în regulă. Mai bine mă întorc 
la bucătărie. După cum vezi din meniu, mai urmează trei 
feluri de mâncare. Şi oricât de bună este mâncarea, nu aş 
vrea să o stric. Nici tu nu ai vrea să stai aici toată noaptea. 

Rosemary m-a apucat de braţ şi m-a tras pe scaunul de 
lângă ea. Am fost atât de surprinsă, că aproape am vărsat 
paharul cu apă de lângă mine. 

— Am spus că vreau să vorbim, a rostit ea cu voce 
scăzută, însă pe un ton ce se voia imperial. 

Inima îmi bubuia în piept. Ce Dumnezeu credea că face? 
Putea cineva să fie ucis la o petrecere privată, într-un 
restaurant faimos când agenţii Serviciului Secret 
împânzeau locul? Însă nu-mi dădea pace gândul că Rodo 
îmi spusese adineauri că nu puteai fi ascultat aici în 
pivniţă. Aşa că am aşezat carafa pe masă şi am dat din cap. 

— Sigur, am îngăimat eu, cât de calm am putut. Cred că 
nu ar fi o problemă dacă aş sta câteva momente. Cum de s- 
au dus Sage şi Galen în Denver? 

Rosemary se blocă. 

— Ştii foarte bine ce făceau acolo, zise ea. Prietena ta 
metisă Nokomis Key ţi-a spus deja, nu-i aşa? 


244 


Erau spioni peste tot. 

Apoi ochii aceia cu luciri de oţel îmi dezvăluiră exact 
persoana cu care eram obişnuită. 

— Cu cine crezi că vorbeşti, fata mea? Ai vreo idee, cât 
de vagă, cine sunt eu? 

Voiam să-i spun că aveam probleme încercând să înţeleg 
cine eram eu. Însă văzându-i reacţia şi mai ales pe oameni 
care făceau parte din acest grup misterios, ar fi trebuit să- 
mi fi lăsat la uşă şi naivitatea odată cu telefonul. 

— Cine eşti tu? am spus eu într-un final. Adică altceva în 
afară de faptul că eşti Rosemary Livingston? Fosta mea 
vecină? 

Rosemary oftă nerăbdătoare şi bătu cu unghia în farfuria 
în care se afla Meschoui-ul neatins. 

— l-am spus lui Basil: „o nebunie, o cină, pentru 
Dumnezeu!“, dar el nu a vrut să asculte, zise ea, de parcă 
ar fi vorbit singură. Apoi mă privi cu ochi mijiţi. Ştii cine e 
Vartan Azov, nu-i aşa? Adică pe lângă faptul că e un mare 
maestru de şah de talie mondială? 

Când am scuturat din cap, confuză, a adăugat: 

— Noi l-am cunoscut, normal, pe Vartan de când era 
mic. A fost fiul vitreg al lui Taras Petrossian, asociatul lui 
Basil care a murit recent. Lui Vartan nu îi place să 
vorbească despre relaţia lor. Nici despre faptul că este 
singurul moştenitor al averii lui Petrossian, care e destul 
de mare. 

Oricât de mult aş fi încercat să mă abţin, nu am putut să 
nu mă crispez câteva clipe la auzul acestei veşti şocante. 
Normal că Petrossian era bogat. Fusese un oligarh în 
timpul scurtei vieţuiri a capitalismului în Rusia, nu-i aşa? 
Şi, oricum, Basil Livingston nu s-ar fi asociat cu cineva 
care nu era bogat. 

Însă Rosemary nu-şi încheiase pledoaria. De fapt, îşi 
continuă monologul înveninat cu o fervoare pe care n-am 
mai văzut-o la ea. 

— Aş vrea să-mi explici, spuse ea cu voce scăzută, cum 
anume Vartan Azov, un cetăţean ucrainean, a reuşit să 
obţină viza pentru State într-un timp atât de scurt, doar 


245 


pentru a putea participa la acea petrecere? Sau de ce el şi 
Lily Rad, care se grăbeau atât de tare să ajungă în 
Colorado, au ales să traverseze ţara cu maşina? 

Imi venea să-mi dau palme că nu m-am gândit la asta. 
Dacă Rosemary încerca să bage fitile despre prietenii mei, 
făcea o treabă bună. De ce nu mi-au venit şi mie 
întrebările astea în minte? 

Insă chiar în momentul acela mi-a dat lovitura de graţie. 
Bine că stăteam pe scaun. Am început să tremur din tot 
corpul. 

Aceeaşi frază îmi răsuna încontinuu în urechi, ca o 
ciocnire de simboluri, fraza care aranja toate lucrurile într- 
un fel pe care mi-era greu să-l înţeleg: 

„Il cunoaştem pe Vartan de când era mic...“ 

Dacă familia Livingston îl cunoştea pe Vartan Azov de 
când era mic, dacă îl ştiau chiar de când era fiul vitreg al 
lui Taras Petrossian şi dacă fuseseră tot timpul implicaţi în 
tot ceea ce făcea el, asta însemna că toți aveau legături 
apropiate unii cu ceilalţi. Chiar din momentul în care eu şi 
tatăl meu puseserăm piciorul în Rusia. 

Ceea ce însemna că toţi fuseseră implicaţi în acel Joc 
Final, jocul care a luat viaţa tatălui meu. 


Jocul, cu siguranţă, avansase. Prin cele câteva cuvinte 
pe care mi le spusese, Rosemary Livingston nu numai că 
şi-a dat arama pe faţă, însă mi-a dat foarte mult de gândit. 

În timp ce serveam următoarele feluri de mâncare, 
ciupercile sălbatice, pui cu legume şi verdeţuri picante, 
precum şi gâteau au chocolat cu cireşe în lichior, încercam 
să rumeg tot ceea ce auzisem şi să-mi dau seama de 
mutările făcute pe tabla de şah. Am aflat multe, chiar dacă 
erau doar aluzii. Aluzii. Deşi Rodo mă salvase repede din 
ghearele ei şi mă dusese înapoi în habitatul atât de plăcut 
al bucătăriei, unde trebuia să curăţ cenuşa şi să servesc 
mâncarea, nu puteam să opresc gândul acesta care nu-mi 
dădea pace: că majoritatea celor care fuseseră invitaţii 
mamei în Colorado aveau de fapt legătură unul cu celălalt, 
ceea ce îmi sugera şi că aveau legătură cu moartea tatei. 


246 


Asta nu putea să însemne decât că toţi erau jucători în 
acest Joc. 

Acum tot ce trebuia să aflu era cum anume îi lega de 
mine. Ce rol jucam? Întrebarea Celor Şaizeci şi Patru de 
Pătrăţele, cum ar face-o Key să sune, şi cum Rodo, în felul 
său, încercase mai devreme să-mi arate. Nu mai puteam să 
aştept să-l prind singur după închiderea programului 
pentru a-l întreba despre adevăratul motiv al acestei 
mascarade de cină. A cui fusese ideea? Cum fusese 
aranjată iniţial? Cum fusese pusă la punct cu toţi aceşti 
demnitari şi cu aceste măsuri de siguranţă atât de stricte? 

Dar în ciuda tuturor acestor întrebări fără răspuns, era 
ceva ce reuşisem totuși să descifrez, un lucru care stătea 
la pândă în colţurile întunecate ale minţii mele. Ceva ce se 
întâmplase acum zece ani. Ceva ce nu avea legătură cu 
moartea tatălui meu, nici cu decizia mamei de a mă scoate 
de la şcoala din New York şi de a mă duce în cabana 
aceea, în mijlocul sălbăticiei din Munţii Stâncoşi, ceva ce 
părea ca o mutare de şah inexplicabilă în cadrul unui Joc 
mult mai mare. 

Pentru că acum zece ani, după cum îmi amintesc, familia 
Livingston făcuse tot posibilul să devină vecinii noştri. Se 
mutaseră şi în Redlands, pe Platoul Colorado. 


Trecuse de miezul nopţii când familia Livingston plecă 
împreună cu ultimii invitaţi. Eu şi Rodo eram amândoi 
extenuaţi, prea  extenuaţi pentru o conversație 
îndelungată. Mi-a spus că ar vrea să ne vedem a doua zi de 
dimineaţă şi să mergem undeva unde să discutăm în linişte 
despre cele petrecute în seara asta. 

Mie mi-era bine aşa. O escapadă cu Rodo m-ar scuti de 
pornirile sale de şef dictator, şi de Leda, unde mai pui 
angajaţii care trebuiau să spele vasele şi care vor 
descoperi că am lăsat în seama lor toate farfuriile şi 
tacâmurile. 

Dusesem ceainicele şi tigăile în cămara unde aveau să 
rămână la înmuiat câteva ore, iar apoi mutasem tava cu 
grăsimea scursă a mielului şi am văzut arsurile negre de 


247 


pe ardezie. I-am arătat lui Rodo. 

— Cine a aranjat mielul pe proţap? l-am întrebat. Oricine 
a fost, a lăsat o mizerie mare în urma lui. Trebuia să mă 
laşi pe mine să o fac sau s-o fi făcut chiar tu. Pe cine ai 
trimis să facă treaba asta, Brigada Bascilor de azi- 
dimineaţă? 

Rodo scutură din cap când văzu arsura. Picură apă peste 
ea, apoi puse nişte praf de copt. 

— Un prieten, zise el. O să curăţ dimineaţă. Acum o să 
mă duc să recuperez telefoanele. Ai face bine să te duci la 
culcare. 

Reacţia asta calmă nu-i stătea deloc în fire şefului meu, 
un şef căruia i se spunea Exterminatorul Euzkaldun, iar 
lucrul ăsta m-a nedumirit. Adevăratul Rodo ar fi fost în 
stare să împuşte pe oricine ar fi fost mai puţin bun decât 
el. Mă gândeam că era prea extenuat după evenimentul 
din seara aceasta. 

Eu însămi eram cât pe ce să intru în comă de oboseală 
când Rodo s-a întors cu telefoanele noastre. De îndată ce-a 
închis uşile în spatele lui, totul a revenit la normal. 
Devenise o obişnuinţă pentru mine. Podul fusese deschis 
liberei circulații, pantofii din plastic dispăruseră, iar 
ghereta şi bariera, ca şi cum n-ar fi fost decât produsul 
imaginaţiei noastre, ia-le de unde nu-s! 

Ne-am despărţit la capătul podului, unde Rodo mi-a urat 
noapte bună aducându-mi aminte că a doua zi de 
dimineaţă avea să mă sune să aranjăm cum ne vedem. Era 
trecut de ora unu când mă legănam agale pe aleea către al 
meu pied à terre ce dădea spre râu. 

Când am ajuns la terasă, pe aceeaşi alee întunecoasă 
către parcul Key, totul era cufundat în beznă. Becul de la 
felinar se arsese, ceea ce se întâmpla mai des decât ar fi 
trebuit. Era prea întuneric ca să distingi ceva, aşa că am 
cotrobăit prin poşetă în căutarea cheilor şi într-un final le- 
am găsit. Dar când am intrat înăuntru, am observat că 
ceva era în neregulă. Am observat o lumină foarte palidă în 
capul scărilor. 

Oare lăsasem din greşeală lumina aprinsă de dimineaţă? 


248 


După tot ce mi se întâmplase în aceste patru zile, aveam 
tot dreptul să mă îngrijorez. Mi-am scos telefonul şi l-am 
sunat pe Rodo. Nu putea să fie prea departe, la o stradă 
sau două distanţă, cred că nici măcar nu ajunsese la 
maşină, însă nu a răspuns, aşa că am închis. Aş fi putut să 
formez din nou numărul dacă ceva era cu adevărat în 
neregulă. 

M-am  furişat în tăcere până sus, pe scări, la 
apartamentul meu. Nu aveam încuietoare, dar închideam 
întotdeauna uşa când ieşeam din casă. Acum uşa era 
întredeschisă. Şi nu aveam nicio îndoială, lumina venea din 
apartamentul meu. Mă gândeam să-l mai sun o dată pe 
Rodo, când am auzit o voce familiară dinăuntru: 

— Unde ai fost, draga mea? Te-am aşteptat aproape 
toată noaptea. j 

Am împins uşa şi s-a deschis. În scaunul confortabil din 
piele stătea ca un baron, cu lumina căzându-i pe cârlionţii 
blonzi, cu un pahar din cel mai bun sherry pe care-l aveam 
într-o mână şi cu o carte deschisă în poală, unchiul Slava. 

Doctor Ladislaus Nim. 


249 


Jocul de mijloc 


Jocul de mijloc: partea jocului care urmează 
fazei de început. Este cea mai dificilă şi cea mai 
grea parte a jocului, unde o imaginaţie vie are 
posibilitatea de a crea combinaţii uluitoare. 

- NATHAN DIVINSKY, Enciclopedia şahului 


Nim m-a privit cu zâmbetul lui şiret, însă doar pentru o 
clipă. Cred că arătam ca o epavă. Ca şi cum ar fi ştiut tot 
ce s-a petrecut, şi-a aşezat paharul şi a venit spre mine; 
fără să-mi spună un cuvânt, m-a luat în braţe. 

Nu eram conştientă de starea atât de fragilă a nervilor 
mei. Dar în secunda în care m-a cuprins în braţe, m-am 
simţit dezarmată şi am izbucnit în plâns, cu sughiţuri 
incontrolabile. Pe cât de înspăimântată fusesem până 
adineaori, pe atât de uşurată mă simţeam acum. Pentru 
prima oară după mult timp, mă găseam sub oblăduirea 
cuiva în care aveam încredere totală. Imi mângâia părul cu 
o mână, de parcă eram animalul lui de casă, şi am început 
să mă relaxez. 

Tatăl meu îi dăduse unchiului porecla de Slava, un fel de 
prescurtare rusească de la Ladislau, prenumele său, însă 
porecla sa însemna şi Glorie, steaua cu opt colţuri care 
apare în aura din icoanele sfinţilor. Slava al meu avea, cu 
siguranţă, propria aură, cu părul lui de culoarea aramei. Şi 
chiar dacă acum am crescut şi îl strigam Nim, ca toţi 
ceilalţi, încă îl consideram îngerul meu păzitor. 

Era cea mai fascinantă persoană pe care am întâlnit-o, 
probabil pentru că păstrase o parte din inocenţa copilăriei, 
parte pe care puţini dintre noi o mai păstrează odată ce se 


250 


maturizează. Nim a rămas fascinant pentru că întotdeauna 
era fascinat de ceva. Filosofia lui de viaţă se rezuma la o 
maximă, iar atunci când eram copil şi mă dădeam bine pe 
lângă el ca să-mi spună poveşti amuzante, el îmi zicea: 
„Numai cei plictisitori se plictisesc“. 

Fie că era fascinant sau misterios pentru ceilalţi, Nim 
fusese întotdeauna stâlpul din viaţa mea de copil. După 
moartea tatălui meu şi înstrăinarea de mama după ce ea 
mă îndepărtase de lumea şahului, unchiul îmi dăduse două 
cadouri care mă ajutaseră să supraviețuiesc acelei 
perioade, cadouri pe care le folosisem pentru a comunica 
în toţi anii aceştia, astfel că nu trebuia să aducem vorba 
despre lucrurile mai profunde care erau evident dureroase 
pentru amândoi: arta culinară şi cea a puzzle-ului. 

Şi acest unchi atât de drag mie se afla în seara asta aici, 
pentru a-mi oferi al treilea cadou, ceva ce nu credeam că 
voi primi, ceva ce nu îmi doream sau cel puţin la care nu 
mă gândisem vreodată. 

Dar acum, învăluită de braţele lui, suspinele mele şi 
oboseala m-au făcut să uit de toate, mult prea extenuată ca 
să pun întrebări şi să înţeleg cum de unchiul meu se afla 
aici ca să-mi facă acel cadou care avea să schimbe totul: 
înţelegerea propriului meu trecut. 


— Şeful tău nu-ţi dă şi de mâncare? Când ai mâncat 
ultima oară? mă întrebă Nim iritat. 

În ciuda tonului caustic, mă privea cu profundă 
îngrijorare cu acei ochi ciudaţi, de culori diferite, unul 
albastru, celălalt căprui, care păreau să te privească şi în 
acelaşi timp să pătrundă înlăuntrul tău. Işi încruntă 
sprâncenele, cu coatele rezemate de masă, urmărindu-mă 
în timp ce mâneam hulpav din supa pe care o făcuse din ce 
găsise în bucătăria mea. Mi-a făcut supa după ce se pare 
că am leşinat în braţele lui şi după ce el m-a aşezat pe 
canapeaua din camera de zi. 

— Cred că nici eu şi nici Rodo nu am băgat de seamă că 
eu nu am mâncat de foarte mult timp, am recunoscut eu. 
Totul a fost atât de tulburător în ultimele zile! Cred că 


251 


ultima masă pe care am luat-o a fost în Colorado. 

— Colorado!? exclamă Nim ca pentru sine şi aruncă o 
privire pe geam afară. Deci acolo ai fost în tot timpul ăsta. 
Apoi cobori tonul vocii: Te caut de zile întregi. Am fost şi la 
restaurant, de mai multe ori. 

Deci el era bărbatul misterios în palton care mă căutase 
la Sutalde. 

Dar deodată, fără vreun avertisment, Nim a izbit cu 
palma bufetul pe care se sprijinea. 

— Un gândac, spuse el, ridicându-şi palma şi o 
sprânceană în acelaşi timp, ca şi cum mă avertiza. Am 
observat că sunt mulţi aici. Când o să termini de mâncat, 
trebuie să facem curat. 

Am înţeles: palma aceea deschisă şi goală era un cod 
prin care îmi spunea că nu puteam vorbi aici. Ochii mă 
înţepau de la plâns şi mă durea capul de nesomn. Dar 
chiar şi flămândă şi epuizată, am înţeles că situaţia aceasta 
nu mai putea fi amânată şi că trebuia să vorbim. 

— Sunt deja foarte obosită, i-am spus unchiului cu un 
căscat pe care nu trebui să-l mimez. Hai să ne apucăm de 
treabă acum ca apoi să mă duc la culcare. 

Mi-am luat cana mare de cafea care era agăţată 
deasupra sobei şi am umplut-o cu supă. Mi-am promis să îl 
întreb mai târziu pe Nim despre ingredientele magice cu 
care făcuse supa; eu aveam doar nişte conserve amărâte: 
şi totuşi, el mi-a gătit un delicios porumb cu curry şi suc de 
lămâie, pudrat cu nucă de cocos, homar şi ardei jalapeio. 
Impresionant. Încă o dată, unchiul meu nu s-a dezis de la 
renumele pe care şi-l crease, acela de bucătar extraordinar 
care reuşeşte să încropească mâncare din te miri ce. Rodo 
ar fi fost mândru. 

Ne-am luat paltoanele pe noi. Am pus lingura în supă, 
am luat-o cu mine şi l-am urmat pe treptele întunecate în 
bezna de afară. Şi râul, şi potecuţa care ducea spre parcul 
Key erau cufundate în întuneric şi pustii, aşa că am pornit 
spre M Street unde erau tot timpul felinare stradale. Fără 
să ne vorbim în prealabil, am luat-o spre stânga către 
luminile de pe podul Key. 


252 


— Mă bucur că ai luat supa cu tine. Te rog să termini de 
mâncat, zise Nim dând din cap spre cana cu supă şi 
luându-mă de după umeri. Draga mea, sunt îngrijorat 
pentru sănătatea ta. Eşti o epavă. Dar nu mă îngrijorează 
atâta ceea ce ţi s-a întâmplat, cât mă îngrijorează ceea ce 
urmează să se întâmple. Ce Dumnezeu te-a apucat să te 
duci la ziua mamei tale în Colorado? 

l-am răspuns printre lingurile de supă pe care le 
sorbeam. 

— Şi tu erai invitat. Sau cel puţin aşa ai zis în mesajul pe 
care l-ai lăsat pe robot. 

— Mesajul meu? se miră el, luându-şi mâna de după 
umerii mei. 

— „Jawohl, Herr Professor Doktor Wittgenstein“, am 
spus eu. Ai refuzat să participi, trebuia să ajungi în India la 
un turneu de şah. Am ascultat mesajul de pe robotul 
mamei. Cu toţii l-am ascultat. 

— Cu toţii? ţipă Nim. Se opri înmărmurit în timp ce ne 
apropiam de parc şi de intrarea pe pod. Poate mai întâi îmi 
spui şi mie ce s-a întâmplat de fapt în Colorado. Cine mai 
era acolo? 

Aşa că acolo, la lumina felinarului de lângă parc, în timp 
ce auzeam ceasul bătând ora două noaptea, m-am apucat 
să-l pun la curent cu tot ce se petrecuse, despre invitaţiile 
ciudate pe care le făcuse mama şi ce aflasem despre 
fiecare în parte. Se cutremură la auzul anumitor nume, 
cum ar fi Basil Livingston şi Vartan. Însă mă asculta cu 
atenţie, încercând parcă să refacă mutările dintr-un joc de 
şah foarte important pe care cu toţii îl jucaseră la un 
moment dat cu mulţi ani în urmă. Aşa cum probabil se şi 
întâmplase. 

Eram aproape de acea parte a poveştii în care am găsit 
desenul tablei de şah din sertar, şi ceea ce Vartan îmi 
dezvăluise despre Regina Neagră şi moartea tatălui meu, 
când, deodată, unchiul m-a întrerupt cu o nerăbdare abia 
reţinută. 

— Şi unde era mama ta în tot timpul ăsta când invitaţii 
ei erau acolo? întrebă el. Nu ţi-a spus ceva ce ar putea 


253 


explica acţiunile ei? De ce şi-a asumat un risc atât de 
prostesc de a organiza o petrecere de ziua ei, în ciuda 
pericolului evident? Cine altcineva mai era invitat? Cine nu 
reuşise să ajungă? Dumnezeule, toate acele nume pe care 
mi le-ai înşiruit! Mă rog să nu fi menţionat cuiva ceva 
despre cadoul pe care i l-am trimis. 

Eram atât de epuizată de oboseală, încât nu eram sigură 
că-l auzisem bine. Era oare posibil ca el să nu fi ştiut? 

— Dar mama nu a fost la petrecere, i-am spus. Se pare 
că a părăsit casa chiar înainte să ajung eu. Nu s-a mai 
întors. Pur şi simplu s-a evaporat. Eu şi mătuşa Lily, 
speram ca tu să ai vreo idee despre unde ar putea să fie. 

Niciodată nu mai văzusem acea privire la unchiul meu: 
părea să fi fost lovit de fulger, de parcă eu vorbeam o 
limbă străină şi exotică pe care el nu putea s-o priceapă. În 
sfârşit, cei doi ochi bicolori ai săi s-au aţintit asupra mea. 

— Dispărută? se miră el. E mai grav decât mi-am 
imaginat. Trebuie să vii cu mine. E ceva ce trebuie să afli. 

Deci nu ştia că mama lipsea. „E mai grav decât mi-am 
imaginat“, spusese. Dar cum se poate? Nim întotdeauna 
ştia totul. Dacă nici el nu ştia, atunci unde era mama? 

În acel moment, singură cu unchiul meu în Georgetown, 
cândva între miezul nopţii şi răsărit, mi-am dat seama că 
eram mult prea deprimată ca să mă apuc să sondez 
adâncimile depresiei mele. 

Eu şi Nim am traversat parcul Key. Apoi am mers pe 
trotuarul de pe pod până la jumătatea lui. Nim mi-a făcut 
semn cu mâna să mă aşez lângă el pe bordura din ciment. 

Şedeam în lumina rozalie a lămpilor de deasupra 
noastră. Acel luciu straniu al luminii poleia cârlionţii de 
culoarea cuprului ai unchiului meu, care acum păreau din 
aur. Din când în când, o maşina trecea pe pod, însă şoferii 
nu ne puteau observa acolo, doar la câţiva paşi de ei, 
pentru că bariera ne proteja de priviri indiscrete. 

Apoi Nim îşi aruncă ochii în cana mea cu supă. 

— Văd că n-ai terminat, deşi sunt sigur că ţi-e foame. 
Cred că s-a şi răcit deja. 

Ascultătoare, am luat o gură din supa care încă mai avea 


254 


un gust foarte bun, aşa că am băut-o până la fund. 

Apoi l-am privit pe unchiul meu, care aştepta să termin 
ca să-l lămuresc. 

— Trebuie să încep, mă informă el, spunându-ţi că mama 
ta tot timpul a avut ideile ei. E foarte încăpăţânată. 

De parcă eu nu ştiam asta! 

— Acum câteva săptămâni, continuă el, chiar înainte să 
aflu că plănuieşte nebunia asta de petrecere, i-am trimis 
un colet. Făcu o pauză, apoi adăugă: Un colet foarte 
important. 

Eram aproape sigură ce conţinea acel pachet. Cred că 
exact ce ascundeam eu acum în geaca mea. Dar dacă Nim 
voia să vorbească, nu aveam de gând să-i întrerup 
monologul cu asemenea lucruri triviale ca talentul la cusut 
al lui Vartan Azov. Unchiul meu putea fi persoana care 
posedă acea piesă de puzzle de care aveam nevoie în acest 
joc atât de periculos. 

Dar mai era ceva ce trebuia să aflu. 

— Când anume i-ai trimis acel colet mamei mele? am 
întrebat. 

— Nu înseamnă nimic dacă mă întrebi când l-am trimis, 
spuse Nim. Doar dacă întrebi de ce. E un obiect de o 
importanţă extraordinară, deşi nu îmi aparţinea mie. 
Aparţinea altcuiva şi am fost foarte surprins când l-am 
primit. I l-am trimis apoi mamei tale. 

— În regulă, atunci te întreb de ce. 

— Pentru că mama ta era Regina Neagră, cea 
responsabilă, spuse el privindu-mă în ochi. Nu ştiu exact 
ce ţi-a spus Lily Rad. Dar imprudenţa ei poate că ne-a pus 
pe toţi, în special pe tine, în mare pericol. 

Nim mi-a luat cana cu supă şi a aşezat-o pe asfalt. Apoi 
mi-a luat mâinile şi a continuat: 

— Era desenul unei table de şah, îmi spuse el. Acum 
treizeci de ani, când mama ta lua în custodie piesele de 
şah, acea piesă de puzzle lipsea, deşi ştiam de el dintr-un 
jurnal care fusese iniţial recuperat de o călugăriţă pe 
nume Mireille. 

— Lily ne-a povestit despre ea. Lily mi-a spus că a citit 


255 


jurnalul. Cică acea călugăriţă ar fi încă în viaţă şi numele 
ei este Minnie, iar mama mea i-a luat cumva locul ca 
Regina Neagră. 

A trecut mai bine de o oră până să-l pun la curent cu tot 
ce se întâmplase. Cunoscând obsesia lui Nim pentru 
detalii, am încercat să-i povestesc de-a fir a păr. Puzzle- 
urile pe care mi le lăsase mama, mesajul din telefon cu 
indiciul, bila cu numărul opt, jocul de şah din pian, 
cartonul din Regina Neagră, desenul tablei de şah ascuns 
în birou şi în cele din urmă revelaţia lui Vartan legată de 
moartea tatălui meu şi faptul că eram amândoi convinşi că 
nu fusese un accident. 

Mi-am dat seama că unchiul era prima persoana căreia îi 
împărtăşeam lucrurile astea şi concluziile legate de 
posibila existenţă a celei de-a doua Regine Negre, care a 
dus la moartea tatălui meu. 

În timpul acesta, când îmi sorbea cu interes fiecare 
cuvânt, Nim nu a scos o vorbă şi nu a avut nicio reacţie, 
deşi eram sigură că lua aminte la tot ce îi spuneam. Când 
am terminat de vorbit, şi-a scuturat capul. 

— Povestea ta nu face decât să-mi confirme cele mai 
mari temeri şi convingerea că trebuie să aflăm ce i s-a 
întâmplat mamei tale. Eu mă consider responsabil de 
dispariţia lui Cat, zise el. Mai e ceva ce nu ţi-am spus 
niciodată, draga mea. Am fost întotdeauna îndrăgostit de 
mama ta. Şi eu am fost cel care a atras-o pe mama ta, mult 
înainte să-l cunoască pe tatăl tău, în acest Joc periculos. 

Când Nim îmi observă reacţia, îşi aşeză mâna pe umărul 
meu. 

— Poate că nu ar fi trebuit să-ţi spun toate astea, 
Alexandra, zise el. Te asigur că niciodată nu i-am spus ce 
simt. Dar din ceea ce mi-ai povestit acum, ea e clar în 
pericol. Dacă reuşim amândoi s-o ajutăm, eu trebuie să fiu 
cinstit şi direct cu tine până la capăt, chiar dacă este 
împotriva naturii mele de criptograf. 

M-a privit cu zâmbetul lui ironic atât de familiar. 

Nu i-am zâmbit înapoi. Să te deschizi e una, însă deja mă 
săturasem de aceste secrete care mă bombardau din toate 


256 


părţile. 

— Atunci cred că e momentul să începem să dezlegăm 
ceva mistere criptice, i-am tăiat-o eu scurt, sforţându-mă 
să nu cad în derizoriu. Ce legătură au aceste sentimente 
reprimate ale tale faţă de mama cu dispariţia ei, cu jocul 
de şah sau cu Jocul? 

— După această confesiune, ai tot dreptul să mă întrebi 
orice. Şi sper să mă întrebi, zise unchiul meu. În momentul 
în care Cat a primit pachetul cu desenul tablei de şah, 
ultima piesă a puzzle-ului, a înţeles că Jocul a reînceput. 
Totuşi, în loc să se consulte cu un spărgător de coduri ca 
mine, aşa cum mă aşteptam s-o facă, m-a anunţat că 
organiza o petrecere, iar apoi pur şi simplu a dispărut. 

Asta ar putea să explice de ce-ul pe care mă rugase să-l 
întreb înainte, motivul pentru care îi trimisese mamei 
pachetul acela fără să se ştie. În mod clar, ceea ce spera el 
din toată treaba asta era să ajungă criptograful ei, 
confidentul ei, la zece ani după moartea tatălui meu. 

Exista oare vreun motiv pentru care ea nu a apelat la el? 

— După moartea lui Saşa, spuse, parcă citindu-mi 
gândurile, Cat nu mai avea încredere în mine. Nu mai avea 
încredere în nimeni. A simţit că toţi am trădat-o, că l-am 
trădat pe tatăl tău şi, mai ales, că te-am trădat pe tine. De 
asta s-a îndepărtat de noi. 

— Cum să mă trădaţi pe mine? 

Insă atunci mi-am dat seama. Din cauza şahului. 

— Îmi amintesc ziua în care s-a întâmplat, ziua în care s- 
a îndepărtat de noi toţi. A fost ziua în care ne-am dat cu 
toţii seama că am fost ca nişte animale în ceaţă, spuse Nim 
cu un zâmbet. Dar haide să ne plimbăm în timp ce-ţi voi 
povesti, o să ne încălzim. 

Se ridică, mă luă de mână şi mă trase în picioare, apoi 
îşi îndesă cana de supă şi lingura în buzunarul paltonului. 

— Aveai doar trei ani, spuse el. Ne aflam la mine, în 
Long Island, Montauk Point, cu toţii, aşa cum se întâmpla 
destul de des vara în timpul weekendurilor. În acea zi am 
descoperit, draga mea, cine şi ce erai tu. Asta a fost ziua în 
care a început înstrăinarea mamei tale. 


257 


Treceam podul spre Virginia în timp ce răsăritul rozaliu 
al soarelui mijea prin ceaţă. Şi Ladislaus Nim îşi începu 
povestea... 


Povestea criptografului 

Cerul era albastru, iarba era verde. Apa ţâşnea din 
fântâna ce se afla în fundul curţii şi, în depărtare, dincolo 
de plajă, se întindeau apele neliniştite şi vălurite ale 
Oceanului Atlantic. Mama ta înota în mare, sărind ca un 
delfin. 

Pe iarbă, Lily Rad şi tatăl tău stăteau în şezlonguri albe, 
cu un pahar de limonadă rece ca gheaţa. Jucau şah. 

Tatăl tău, Saşa, marele maestru de şah Aleksandr 
Solarin, renunţase să mai participe la turneele de şah 
imediat după ce ajunsese în America. Dar tot avea nevoie 
de o slujbă. Ştiam că pentru cei care excelau în fizică, aşa 
cum era tatăl tău, cetăţenia se acorda rapid. 

De îndată ce acest lucru a fost posibil, ambii tăi părinţi 
şi-au găsit servicii bine plătite de guvernul SUA. Apoi te-ai 
născut tu. Cat credea că turneele de şah erau prea 
periculoase, mai ales pentru un copil; Saşa fusese de 
acord, antrenând-o doar pe Lily în weekenduri. 

Tu te arătai fascinată de tabla de şah, acele mici 
pătrăţele albe şi negre. Uneori îţi îndesai în guriţă un colţ 
al tablei şi păreai foarte mândră de isprava ta. 

În acea zi, când ei au început să joace, tu te-ai ridicat să 
faci câţiva paşi şi abia te puteai ţine pe picioare pe gazon. 
Eu mi-am tras scaunul să urmăresc partida, dar şi s-o 
privesc pe mama ta înotând. Aleksandr şi Lily erau atât de 
concentrați, încât niciunul nu observase că tu ai ajuns 
acolo, te-ai agăţat de piciorul mesei ca să-ţi ţii echilibrul, 
cu acei ochi verzi şi mari care absorbeau jocul de şah. 

Ţin minte şi acum că fusese mişcarea 32 din Apărarea 
Nimzo-lndiană. Lily juca cu piesele albe, era prinsă cumva 
între ciocan şi nicovală. Deşi sunt sigur că tatăl tău ar fi 
putut să iasă dintr-o asemenea dilemă, era clar, cel puţin 
din punctul ei de vedere, că nu era nicio cale de a înainta 
şi nici de a se retrage. 


258 


Se întorsese spre mine să mă roage să-i umplu paharul 
cu limonadă gândindu-se că poate o să-i împrospăteze şi 
perspectiva asupra jocului, iar tu, încă ţinându-te de 
piciorul mesei, ţi-ai întins deodată mânuţa grăsuţă spre 
tabla de şah şi i-ai înşfăcat calul. Spre uimirea mea, ai 
închis astfel regele tatălui tău. 

Toţi am amuţit de uimire, parcă loviți de fulger, căci am 
înţeles ce se întâmplase de fapt. Atunci în jurul tablei de 
şah tensiunea a crescut ca o văpaie. 

— Cat o să se înfurie, remarcă Saşa primul, cu o voce 
timidă, fără nicio tonalitate. 

— Dar e incredibil, rosti Lily abia mişcându-şi buzele. 
Dacă nu e doar un accident? Dacă e un geniu? 

— Nu un broccoli, spuse micuța Alexandra către oamenii 
mari. 

Toţi am râs. Tatăl tău te-a luat de subsuori şi te-a aşezat 
în poală. 

Dar când Saşa şi Lily au reconstituit partida aceea 
câteva ore mai târziu, aşa cum făceau întotdeauna după 
fiecare sesiune de antrenament, au observat că mutarea 
făcută de un copil de trei ani fusese singura mutare 
posibilă pentru ca Lily să poată continua jocul. 

Capacul de la cutia Pandorei fusese deschis. Şi nu 
puteau s-o închidă la loc. 


Nim se opri şi se uită spre mine în lumina palidă a 
răsăritului. Am observat că ajunsesem la Rosslyn, pe 
partea podului care dădea spre Virginia. Era un loc 
întunecat şi izolat, cu clădiri înalte, toate închise noaptea. 
Oricât de prinsă eram în discuţie, ştiam că trebuia să mă 
duc acasă şi să mă arunc în pat. Însă unchiul nu-şi 
terminase povestea. 

— Cat a venit şi ea pe iarbă după ce a ieşit din apă, 
continuă el. Îşi ştergea nisipul de pe picioare şi părul cu 
rochia de plajă. Apoi ne-a văzut pe toţi stând în jurul tablei 
de şah, cu tine, acea fetiţă inocentă în braţele tatălui ei, 
tinând o piesă de şah în mână. Nimeni nu a trebuit să-i 
spună ceva. Cat şi-a dat seama. S-a întors şi a plecat fără 


259 


niciun cuvânt. Nu avea să ne ierte niciodată că te-am 
introdus în Joc. 

In sfârşit, Nim a tăcut. Am simţit că era timpul să 
intervin sau cel puţin să am o replică, să nu mai pierdem 
prea mult vremea pe aici. 

— Acum că ştiu mai multe de la tine şi de la Lily despre 
acest Joc, am spus, se explică de ce mama nu a avut 
încredere în voi. Şi de ce se temea atât de tare pentru 
mine. Dar nu explică dispariţia ei. 

— Asta n-a fost tot, zise Nim. 

— Ce n-a fost tot? 

— Nu doar asta i-am trimis lui Cat în acel pachet, 
continuă el, citindu-mi gândurile. Acel carton pe care l-ai 
găsit, cu desenul păsării phoenix pe o parte, o pasăre de 
foc pe cealaltă şi câteva cuvinte în rusă. Ca un fel de carte 
de vizită pe care cineva a crezut că o s-o recunosc. Dar 
deşi mă depăşeşte cumva, mai e ceva ce trebuie să-ţi arăt. 

Se uită la mine suspicios. 

— Ce Dumnezeu mai e? 

Sunt sigură că arătam ca şi cum eram pe punctul de a 
leşina din nou, deşi de data asta nu de foame sau de somn. 
Nu puteam să cred că se întâmplau toate astea. Mi-am 
vârât mâna în buzunarul pantalonilor, am scos cartonul şi i 
l-am înmânat unchiului meu. 

— „Pericol“, „Ai grijă la foc“, i-am zis. Poate pentru tine 
nu înseamnă nimic, însă îţi pot spune ce înseamnă pentru 
mine. Acest carton mi-a fost dat chiar înainte ca tatăl meu 
să moară. Cum ai făcut rost de el? 

S-a uitat la bucata de carton o bună perioadă de timp, 
acolo, pe acea şosea întunecată. Apoi s-a uitat la mine cu o 
expresie ciudată şi mi l-a dat înapoi. 

— Am ceva să-ţi arăt, spuse el. 

Işi vâri mâna în buzunarul paltonului şi scoase ceva ce 
semăna cu un portmoneu din piele. Îl ţinea strâns în mână, 
ca pe o relicvă prețioasă şi o cerceta cu privirea. Apoi îmi 
deschise palmele şi îmi aşeză în mână acel portmoneu din 
piele. Mi le închise şi îmi strânse pumnul un timp, apoi îi 
dădu drumul. 


260 


Când am despăturit acea învelitoare din piele sub 
lumina plăpândă din Rosslyn, puteam să disting o 
fotografie uzată, pictată în acuarelă pentru a părea o 
fotografie color: o familie de patru persoane. 

Doi băieţi, poate de patru şi de opt ani, stăteau pe o 
bancă în grădină. Purtau tunici largi, cu o cingătoare la 
mijloc şi pantaloni; părul lor deschis la culoare cădea pe 
spate în cârlionţi. Zâmbeau nesiguri ca şi cum nu li se 
făcuse niciodată până atunci o fotografie. Chiar în spatele 
lor străjuia un bărbat musculos cu un păr zbârlit şi ochi 
negri, intenşi, părând foarte protector. Însă femeia care 
stătea lângă ei îmi făcu sângele să îngheţe. 

— Sunt eu şi tatăl tău, micuțul Saşa, spunea Nim cu o 
voce înecată pe care nu i-o mai auzisem niciodată. Stăteam 
pe o piatră în grădina noastră din Crimeea. Şi ei sunt 
părinţii noştri. E singura fotografie a familiei care s-a 
păstrat. Încă eram fericiţi pe atunci. A fost făcută cu puţin 
timp înainte să aflăm că trebuia să plecăm. 

Nu puteam să-mi dezlipesc ochii de la poza aceea. Frica 
mi-a înfipt un cuţit în inimă. Acele trăsături pe care nu le- 
aş putea uita niciodată, părul ei blond, chiar mai deschis 
decât al tatei. 

Vocea lui Nim părea să vină de la milioane de kilometri 
depărtare. 

— Dumnezeu cunoaşte ce s-a întâmplat, spuse el, dar eu 
ştiam că o singură persoană putea să păstreze fotografia 
asta atâta timp, o singură persoană care ar fi înţeles 
importanţa ei, care ar fi putut să înţeleagă şi să mi-o 
trimită împreună cu acel desen al tablei de şah. O singură 
persoană. 

Făcu o pauză şi se uită la mine cu gravitate. 

— Ceea ce înseamnă că, indiferent de ceea ce am crezut 
eu în toţi aceşti ani şi oricât de imposibil mi s-ar părea 
chiar şi acum, acea persoană din fotografie, mama mea, 
este încă în viaţă. 

Cu siguranţă era în viaţă. Eu însămi puteam să confirm 
asta. 

Ea era femeia de la Zagorsk. 


261 


262 


Două femei 


Deux femmes nous ont donné les premières 
exemples de la gourmandise: 

Eve, en mangeant une pomme dans le Paradis; 

Proserpine, en mangeant une grenade en enfer. 


(Două femei au fost cele care ne-au dat primele 
exemple de lăcomie: 

Eva, care a mâncat mărul din paradis; 

Persephona, care a mâncat rodia în iad.) 


- ALEXANDRE DUMAS, Le Grand Dictionnaire de 
Cuisine (Marele Dicţionar al Bucătăriei) 


M-au trezit trilurile unei pitulici care cânta chiar în faţa 
geamului meu. Cunoşteam bine aceste triluri. Aceeaşi 
pitulice venea în fiecare primăvară şi îşi fredona vechiul 
cântec. 'Ţopăia vesel şi încerca să-şi convingă partenera să 
verifice un potenţial loc pentru cuib care se afla sub 
streaşină mea, unde înghesuia nişte beţigaşe şi voia s-o 
determine să rearanjeze totul pentru ca el să se ocupe de 
ipotecă înainte ca altcineva să pună ochii pe această 
proprietate atât de valoroasă, unul dintre puţinele locuri 
unde pisicile nu puteau să ajungă. 

Dar brusc mi-am dat seama că dacă această pitulice 
cânta însemna că era dimineaţa târziu. M-am ridicat din 
pat să mă uit la ceas, însă ceasul ia-l de unde nu-i. Cineva 
îl mutase de la locul lui. 

Capul îmi vâjâia. De cât timp dormeam? Cum am ajuns 
aici, în pijamale, în patul meu? Toate amintirile 


263 


dispăruseră. 

Dar dintr-odată evenimentele de ieri au început să se 
reverse în cascadă în creierul meu adormit. 

Comportamentul ciudat al lui Rodo din ziua precedentă, 
la vila Euskal Herria, apoi la Sutalde. Cina aceea, păzită de 
oficialii Serviciului Secret şi găzduită de personajele mele 
favorite, familia Livingston. Într-un final, apariţia 
neaşteptată a lui Nim şi plimbarea noastră după miezul 
nopţii pe pod. Când îmi arătase fotografia aceea. 

Totul îmi revenise în minte şi mă lovi direct în moalele 
capului. 

Acea femeie misterioasă şi blondă din Zagorsk, femeia 
care încercase să mă avertizeze era bunica mea! 

Acesta era ultimul lucru pe care mi-l aminteam înainte 
ca totul să se piardă în ceaţă. Femeia din acea fotografie 
uzată de vreme care îmi dăduse acea bucată de carton 
acum zece ani, chiar cu câteva momente înainte de 
moartea tatălui. 

În acea clipă, trilurile pitulicii de afară îmi aduseră în 
minte şi că aveam multe lucruri importante de rezolvat azi. 
Mi-am amintit şi că şeful meu, Rodo, trebuia să mă sune de 
dimineaţă să aranjăm întâlnirea pentru micul dejun, ca să- 
mi dea informaţiile acelea urgente pe care nu apucase să 
mi le dea aseară. Ar trebui să-l sun! 

Dar când mi-am aruncat privirea prin cameră, am 
observat că şi telefonul din dormitor dispăruse! 

Tocmai voiam să sar din pat când uşa s-a deschis larg. 
Era Nim cu o tavă în mâini şi un zâmbet pe faţă. 

— Nişte ofrande ruso-greceşti, spuse el. Sper că ai 
dormit bine. Am luat toate măsurile necesare. Oh, şi 
iertare, în supa de aseară am turnat şi jumătate de sticlă 
de grappa. Suficient suc de struguri fermentat pentru a mă 
asigura că şi un taur ar fi tras un somn zdravăn. Aveai 
nevoie de aşa ceva. Abia am reuşit să te aduc acasă şi să 
urc cu tine în braţe scările până în dormitor, apoi să-mi 
aştern şi mie patul pe canapeaua aceea inconfortabilă. 
Acum trebuie să mănânci. Un mic dejun o să te ajute să 
faci faţă lucrurilor ce te aşteaptă. 


264 


Cel puţin fusesem conştientă azi-noapte, în ciuda vagii 
amintiri pe care o aveam acum legat de ce am discutat. 

Oricât mi-aş fi dorit să vorbesc acum cu Rodo, sub nasul 
meu stătea o cană aburindă de cafea şi încă una cu lapte 
fierbinte, un pahar cu suc de fructe şi plăcintele faimoase 
cu unt şi lapte ale unchiului meu, unt dulce, un bol de 
coacăze şi o sticlă cu sirop cald de arțar. Mirosea foarte 
bine. 

Unde o fi găsit Nim toate ingredientele în bucătăria mea 
goală? Dar nici măcar nu trebuia să-l întreb. 

— Am vorbit cu şeful tău, domnul Boujaron, îmi spuse 
Nim. Sunase mai devreme, dar eu scosesem telefonul din 
camera ta. l-am amintit că sunt cel care ţi-a făcut rost de 
contractul pe care-l ai cu el. Şi i-am explicat că după o 
săptămână ca aceasta ai nevoie de odihnă. Până la urmă, a 
avut înţelegerea de a-ţi da o zi liberă. Şi a trimis pe cineva 
cu un coş cu tot ce i-am cerut. 

— Se pare că i-ai făcut o ofertă pe care n-o poate refuza, 
i-am zis, cu un rânjet pe faţă în timp ce-mi aranjam 
şervetul la gât. Era un şervet din damasc de la Sutalde. Fii 
binecuvântat, Nim! 

Apoi m-am năpustit asupra mâncării. Nevoia urgentă de 
a asculta şi restul poveştii lui Rodo a început să se mai 
domolească. Plăcintele unchiului meu, ca întotdeauna, 
aveau deasupra o crustă fină care făcea siropul să curgă, 
aşa că nu deveneau niciodată prea însiropate, iar blatul 
era mai uşor decât spuma. Niciodată nu dezvăluia secretul 
care le făcea atât de uşoare. 

În timp ce mă înfruptam din bunătăţi, Nim stătea pe 
marginea patului meu în tăcere, privind pe geam până 
când mi-am terminat micul dejun şi am lins şi ultimul strop 
de sirop de arțar. Abia atunci a vorbit. 

— M-am gândit mult, draga mea, zise el. După 
conversaţia noastră de aseară de pe pod, când mi-ai spus 
că tu chiar ai văzut-o pe femeia din fotografie şi că ea ţi-a 
dat biletul acela, abia dacă am mai apucat să închid un 
ochi toată noaptea. La răsăritul soarelui, deja îmi 
clarificasem mai multe lucruri. Nu numai ce anume a 


265 


făcut-o pe mama ta să organizeze acea petrecere, dar, mai 
important, cred că am descoperit şi secretul din spatele 
apariţiei tablei de şah împreună cu misterul celei de-a 
doua Regine Negre. 

Când Nim îmi observă expresia alarmată de pe figură, 
zâmbi şi scutură din cap. 

— Primul lucru pe care l-am făcut de dimineaţă a fost să 
mă uit după microfoane în casă, mă asigură el. Le-am 
desfăcut pe toate. Cei care au plasat microfoanele în casa 
ta, unele în telefon şi altele în ceasornic, primele locuri 
unde te-ai fi uitat, au fost nişte amatori. Se ridică, luă tava 
goală şi se îndreptă spre uşă. Din fericire, putem vorbi fără 
probleme acum, fără să trebuiască să mergem pe pod în 
toiul nopţii. 

— Poate că cei care au fost aici sunt amatori, am spus 
eu, dar tipii de aseară cu insignele lor cu siguranţă lucrau 
pentru Serviciul Secret. Profesionişti. Şi şeful meu a fost 
foarte prudent cu ei aseară şi s-a asigurat că nu ne vor 
auzi când, chiar înainte de cină, mi-a povestit versiunea 
bască despre Serviciul Montglane. 

— Şi care anume e versiunea asta? se opri Nim în faţa 
uşii. 

— Mi-a spus că avea să continue de dimineaţă, i-am 
răspuns, dar mulţumită ţie şi ţuicii tale, am dormit prea 
mult. Azi-noapte, Rodo mi-a spus perspectiva bască a 
Cântecului lui Roland; că, de fapt, fuseseră bascii, şi nu 
maurii cei care l-au învins pe Carol cel Mare la trecătoarea 
Roncesvalles; că maurii i-au dat lui Carol cel Mare setul de 
şah în semn de mulţumire; şi că el l-a îngropat la milioane 
de kilometri depărtare de castelul său din Aachen, în 
Pirinei, la Montglane. Rodo mi-a spus că numele înseamnă 
„Munţii Culegătorilor de spice“. Apoi, chiar înainte ca 
invitaţii să sosească, mi-a explicat despre semănat şi 
secerat şi cum ele au legătură cu faptul că ziua mea de 
naştere e opusă celei a mamei mele. 

Dar m-am oprit pentru că privirea lui Nim devenise rece 
şi detaşată. Stătea în continuare în faţa uşii, ţinând tava, 
însă părea o altă persoană. 


266 


— De ce a pomenit Boujaron de ziua ta de naştere? 
întrebă el. Ţi-a explicat? 

— Rodo mi-a spus că e important, am zis eu, enervată de 
tensiunea care se acumula. A spus că din cauza asta sunt 
în pericol, că trebuie să fiu cu ochii în patru şi cu urechile 
ciulite ca să găsesc indicii în timpul cinei. 

— Dar trebuie să fi fost mai mult de atât, insistă el. A zis 
ce poate însemna pentru aceşti oameni? 

— A zis că oamenii care au venit ieri-seară la cină ştiau 
că ziua mea de naştere era pe 4 octombrie, diametral 
opusă faţă de ziua de naştere a mamei mele de weekendul 
trecut. Oh, şi apoi a mai zis ceva şi mai ciudat, că ei ştiau 
cine sunt eu. 

— Şi cine erau ei? întrebă Nim cu o expresie atât de 
încruntată, că aproape îmi dădu fiori. 

— Eşti sigur că nimeni nu ne poate auzi? am şoptit eu. 

El dădu din cap. 

— Nici eu nu sunt sigură că am înţeles bine. Dar Rodo a 
spus că ei credeau că eu aş fi Regina Albă. 


— Dumnezeule, cred că înnebunesc de tot, spuse Nim. 
Sau poate nu mai am aceeaşi atenţie pe care o aveam mai 
demult, din cauză că îmbătrânesc. Dar un lucru mi-e clar 
acum: dacă Rodo Boujaron ţi-a divulgat atâtea înseamnă că 
cineva ştie mai multe decât am crezut iniţial. Într-adevăr, 
au reuşit să adune mai multe informaţii decât mine până în 
acest moment. Dar combinând ceea ce tu mi-ai spus cu 
ceea ce am realizat eu însumi azi-noapte, adăugă unchiul, 
cred că acum înţeleg totul. Deşi o să-mi ia ceva timp să-ţi 
explic şi să reflectăm împreună. 

Quel uşurare, mă gândeam eu, în sfârşit cineva 
înţelegea ceva. Însă lucrurile astea nu mă mai interesau. 

Nim insistă să mă îmbrac şi să mai beau din java lui vreo 
două ceşti înainte să se apuce să-mi povestească epifaniile 
lui de azi-noapte. Stăteam acum amândoi în sufragerie pe 
canapea, acolo unde dormise el azi-noapte. Portmoneul cu 
fotografia uzată stătea între noi. Nim atinse fotografia cu 
vârful degetului. 


267 


— Tatăl nostru, Iosif Pavlos Solarin, un marinar grec, se 
îndrăgostise de o rusoaică şi se căsătorise cu ea, mama 
noastră, Tatiana, îmi spuse el. Îşi construise o casă de 
pescari lângă Marea Neagră, de unde nu mai voia să plece. 
Când eram copii, eu şi fratele meu Saşa credeam că mama 
era cea mai frumoasă femeie din lume. Bineînţeles, fiindcă 
stăteam în peninsula Crimeea, într-o zonă retrasă, nu 
văzuserăm noi atât de multe femei. Dar nu era vorba doar 
de frumuseţea ei fizică. Era ceva magic legat de ea. E greu 
de explicat. 

— Nu trebuie să explici. Ne-am cunoscut la Zagorsk, i- 
am amintit eu. 

Tatiana Solarin. Când eram singură, mi-era greu să 
privesc acea fotografie vag colorată. Imaginea ei îmi 
reîmprospăta durerea de acum zece ani. Dar acum, faptul 
că acea primă întrebare „Cine e ea?“ îşi primise răspunsul 
nu făcea decât să ridice alte sute de întrebări chinuitoare. 

Ce însemnase acel avertisment al ei din ziua aceea? 
„Pericol, ai grijă la foc!“? Ştia cumva despre Regina 
Neagră pe care tata urma s-o descopere în trezorerie? 
Cunoştea riscurile la care se supusese el în momentul în 
care văzuse piesa? 

Oare tatăl meu o recunoscuse în acea zi mohorâtă de la 
Zagorsk? Trebuie s-o fi recunoscut, doar era mama lui! Dar 
cum putea să arate la fel ca în poza făcută când tatăl şi 
unchiul meu erau doar nişte băieţi? Mai mult, dacă toată 
lumea o crezuse moartă, după cum îmi spusese Nim, 
atunci unde se ascunsese? Şi de ce îşi făcuse apariţia? 

Acum aveam să aflu răspunsurile. 

— Când Saşa avea şase ani, iar eu zece şi locuiam în 
casa noastră retrasă de pe coasta Crimeii, începu Nim, 
într-o noapte a fost o furtună groaznică. Noi, băieţii, 
dormeam în camerele noastre de la parter când am auzit o 
bătaie în uşă şi am văzut o femeie îmbrăcată într-o 
pelerină neagră cu glugă stând în mijlocul furtunii. După 
ce am lăsat-o să intre pe geam, s-a prezentat ca fiind 
bunica noastră Minerva, care bătuse cale lungă, pentru a o 
găsi pe mama noastră. Femeia aceasta era Minnie 


268 


Renselaas. Şi, din momentul în care a intrat pe acel geam, 
vieţile noastre aveau să se schimbe pentru totdeauna. 

— Minnie? Ea e femeia despre care mătuşa Lily mi-a 
spus că pretinde a fi Mireille, am zis eu, călugăriţa 
franceză care trăieşte veşnic. 

Dar apoi brusc m-am dojenit că l-am întrerupt, fiindcă 
Nim avea ceva important de dezvăluit. 

— Minnie ne-a spus că trebuie să plecăm cât mai repede 
cu toţii, continuă el. Adusese cu ea trei piese de şah, un 
pion de aur, un elefant de argint şi un cal. Tata a fost 
trimis prin furtună cu acele piese ca să găsească o barcă 
cu care să evadăm. Însă soldaţii au ajuns la noi înainte să 
apucăm să plecăm şi au capturat-o pe mama, în vreme ce 
Minnie a reuşit să fugă pe geam cu noi, copiii. Ne-am făcut 
nevăzuţi prin firidele stâncilor până când soldaţii au 
plecat, apoi am încercat să ajungem la barca tatei la 
Sevastopol. Însă micuțul Saşa nu a putut să se caţăre 
suficient de repede. Am fost trimis singur la 
ambarcaţiunea tatălui. 

Nim se uita la mine cu o privire gravă. 

— Am ajuns la barca tatălui meu la Sevastopol. l-am 
aşteptat câteva ore pe Minnie şi Saşa. Fiindcă nu au 
apărut, tata, pentru că îi promisese mamei, a pornit-o spre 
America. Multe zile mai târziu, Minnie a trebuit să-l 
plaseze pe Saşa într-un orfelinat ca să se întoarcă şi s-o 
salveze pe mama. Dar totul părea pierdut. 

E adevărat că tata crescuse într-un orfelinat în Rusia, 
dar întotdeauna a refuzat să vorbească despre asta. Acum 
am înţeles de ce. Mama nu era singura care a încercat să 
mă protejeze de acest Joc. 

— Cat e singura persoană care cunoaşte restul poveştii, 
îmi spuse Nim. Eu şi Saşa aveam să fim despărțiți atunci în 
Crimeea, dar nu aveam s-o ştim decât ani de zile mai 
târziu, mulţumită mamei tale, datorită căreia ne-am 
întâlnit şi ne-am spus lucrurile astea. Tata a murit la scurt 
timp după ce am ajuns în America. Îmi pierdusem mama, 
fratele, pe Minnie, pe toţi într-o singură noapte şi fără să 
pot să dau de urmele lor. Mulţi ani am ştiut că niciunul 


269 


dintre ei nu supravieţuise. 

— Însă acum amândoi ştim că mama ta trăieşte, am 
spus. Înţeleg acum, dacă a fost capturată şi închisă, aşa 
cum credeai, de ce nu a putut să comunice cu nimeni în 
toţi aceşti ani. Dar ea a fost acolo în Zagorsk, acum zece 
ani: ea mi-a dat biletul acesta. Şi acum tu spui că tot ea a 
trimis şi tabla de şah. Cum de a pus mâna pe tablă? Şi de 
ce a aşteptat atât de mult timp? 

— Nu am încă toate răspunsurile, recunoscu Nim. Dar 
un răspuns ştiu sigur că am. Pentru a-l înţelege, trebuie să 
cunoşti faimoasa pasăre de foc care apare pe biletul tău şi 
ceea ce reprezintă ea pentru ruşi. 

— Ce simbolizează pasărea? am spus eu, deşi bănuiam. 

— Poate explica de ce şi cum anume e posibil ca mama 
să fi supravieţuit, îmi spuse Nim. Când m-am mirat, Nim a 
adăugat: Dacă Minnie a reuşit s-o localizeze pe mama, 
după ce-l lăsase pe Saşa la orfelinat? Dacă Minnie a găsit-o 
în închisoare, aşa cum am presupus cu toţii, aproape dea 
fi sacrificată de autorităţile sovietice ca oricare altă 
victimă colaterală a Jocului? Ce a oferit Minnie în schimbul 
eliberării mamei? 

Nu trebuia să întreb. Exista un singur obiect despre care 
ştiam că se afla în mâna ruşilor. 

— Regina Neagră! am tipat eu. 

— Exact aşa mă gândeam şi eu, spuse Nim cu un zâmbet 
satisfăcut. Şi asta ar avea sens dacă Minnie a făcut o copie 
a reginei şi a păstrat originalul. Ar explica de ce regina 
apare în dublură. 

— Dar totuşi, unde a dispărut mama ta după ce a fost 
eliberată? Şi cum de a pus ea mâna pe acel desen al tablei 
de şah pe care spui că ţi l-a trimis? am întrebat. Ai spus c- 
ai rezolvat şi acest puzzle. 

— Acel desen al tablei de şah realizat de maica stareță 
de la Montglane era o piesă a puzzle-ului de care noi ştim, 
după spusele jurnalului lui Mireille, că era în posesia ei, 
explică Nim. Însă nu-i parvenise lui Cat împreună cu 
celelalte piese de şah. Aşa că Minnie posibil să-l fi dat 
altcuiva spre păstrare. 


270 


— Mamei tale? am exclamat eu. 

— Oriunde ar fi fost mama noastră în toţi aceşti ani, 
spuse Nim, un lucru e clar. Biletul pe care ţi l-a dat ţie şi 
tatălui tău conţinea atât pasărea phoenix, cât şi pasărea de 
foc. Însă acolo scria „Ai grijă la foc“. Pasărea de foc nu 
seamănă cu pasărea phoenix, care izbucneşte în flăcări la 
fiecare cinci sute de ani şi se ridică din propria cenuşă. 
Povestea păsării phoenix e povestea sacrificiul de sine şi a 
renaşterii. 

— Atunci pasărea de foc ce înseamnă? am întrebat eu cu 
respiraţia tăiată, temându-mă că voi leşina din nou. 

— Ea dăruieşte pana sa de aur - un lucru de o valoare 
enormă ca Regina Neagră a lui Minnie -, pentru a-l aduce 
pe prinţul Ivan, care a fost omorât de fraţii săi nemiloşi, 
înapoi la viaţă. Când apare pasărea de foc, mesajul este: 
„Învierea din morți“. 


271 


Învierea din morţi 


Acesta este pe de-a-ntregul un serviciu secret. 
Recomandările, intrările, epistolele sunt toate 
cuprinse într-un singur rând, „Invierea din 
morţi“... 

- CHARLES DICKENS, 
Poveste despre Două Oraşe 


Le aminteşti doar celor ce au uitat. 
- PLOTIN 


Brumich Fel, Kyriin Elkonomu 

(Muntele de Foc, Locuinţa Morților) 

Sunetele apei care curgea părea să-l urmărească zi şi 
noapte. Dolena Geizerov, Valea cu Gheizere, îi spusese 
femeia. Ape tămăduitoare create de focurile din adâncuri. 
Apele l-au adus din nou la viaţă. 

Aici, pe pajiştea din vârful munţilor, se întindeau acele 
cazane aburinde şi tăcute în care fusese imbăiat de cei 
bătrâni. Apele lor lăptoase şi opace din miezul pământului, 
colorate de nenumăratele straturi de argilă topită, luceau 
în nuanţe bogate, cinabru, rozaliu, ocru, lămâie, piersică, 
fiecare având proprietăţile sale medicinale. 

Dedesubtul său, apa scotea bulbuci, devenind tot mai 
agitată, când, deodată, Velikan cel Mare irumpse într-o 
explozie de aburi, iar un curcubeu de ape fierbinţii năvăli 
la douăzeci de metri în aer. Apoi, de-a lungul canionului, 
gheizerele ţâşniră pe rând, parcă sincronizate de un 
ceasornic, revărsându-se, iar apele lor clocotitoare se 
năpustiră într-un puhoi furibund spre mare. Această 


272 


pulsaţie continuă, urletul asurzitor al exploziei apelor era, 
într-un mod foarte ciudat, liniştitor, se gândi el cu 
ritmicitatea asta proprie vieţii, ca respirația pământului 
însuşi. 

Dar acum, în timp ce înainta pe panta accidentată spre 
locuri mai înalte, avu grijă s-o urmeze cu atenţie pe femeie 
ca să nu cadă. Nu puteai fi niciodată prea grijuliu cu paşii 
pe care-i făceai pe o pantă alunecoasă. Deşi aceşti 
mocasini înalți erau făcuţi din piele de urs pentru a nu 
aluneca, iar marginile erau îmblănite pentru a ține cald, 
zăpada se cernea printre razele limpezi ale soarelui. Norii 
tumultuoşi ai aburilor ce veneau de dedesubt topeau fulgi 
înainte ca aceştia să atingă pământul, făcând muşchii verzi 
şi lichenii să pară o pastă verzuie. 

Parcurse acest defileu în fiecare zi până când fusese 
suficient de puternic ca să plece în călătorie. Dar ştia că 
era încă slăbit pentru un drum atât de lung ca acesta de 
astăzi Merseseră deja şapte verste printre gheizerele din 
canion, iar tundra se afla la o înălțime şi mai mare, o 
întindere de pajişti şi taiga, o împletire de mesteceni, 
molizi şi pini înaintau acum spre terra incognita. 

În timp ce lăsau tot mai în spate apele efervescente, 
urcând spre inima muntelui, în liniştea unei lumi noi şi 
înzăpezite, simţi cum frica pune stăpânire pe el, acea frică 
pe care o aduce cu sine golul, nesiguranța necunoscutului. 

Stia că era o prostie să simtă aşa ceva când, până una- 
alta, pentru el totul era parte din acel gol, din acel mare 
necunoscut. Încetase de mult să mai întrebe unde se afla 
sau de când se afla acolo. Nu se mai întreba cine era. Ea îi 
spusese că nimeni nu îi poate răspunde la acea întrebare, 
că el trebuie să descopere răspunsul. 

Dar când ajunseră la capătul râpei abrupte, femeia se 
opri şi unul lângă celălalt statură să privească valea. El o 
văzu acolo, la distanţă, de-a lungul văii adânci: destinaţia 
lor: acel con enorm din vale, iîmpovărat de zăpadă, ce 
părea să ţâşnească de nicăieri ca o piramidă mistică pe o 
câmpie întinsă cât vedeai cu ochii. Vulcanul avea canale 
mărunte în interior, pe margini, iar vârful era prăbuşit 


273 


înăuntru, cu aburi de fum ieşind din el de parcă recent 
fusese trăsnit de un fulger. 

El simţi un fel de evlavie copleşitoare la vederea lui, 
sentimente imbinate de spaimă şi iubire, de parcă o mână 
invizibilă îi prinsese inima. lar lumina se întoarse 
neaşteptată şi la fel de orbitoare. 

— În limba kamchal, se numeşte Brumich Eel, Muntele 
de Foc, spuse femeia de alături. Este unul dintre cei două 
sute de vulcani de aici de pe peninsulă, apagachuch li se 
spune, cei vii, pentru că mulţi dintre ei sunt încă activi. O 
singură explozie a unuia dintre ei a ţinut douăzeci şi patru 
de ore, vărsând lava, nimicind copaci, iar apoi a urmat 
cutremurul şi valul tsunami. Acesta, Muntele Kamceatka, 
Kliucevskaia în rusă, a erupt chiar acum zece ani, a plouat 
cu cenuşă şi tăciuni mai mult de un vershok deasupra 
tuturor lucrurilor. Șamanii din nord cred că este muntele 
sfânt al morţilor. Cei morţi trăiesc în conul său şi aruncă 
pietre către oricine îndrăzneşte să se apropie. Plonjează în 
adâncimea muntelui, sub ape. Vârful este acoperit cu 
oasele balenelor pe care le-au devorat. 

Abia putea să zărească dincolo de vale, focul din mintea 
lui crescuse atât de mult în intensitate şi devenise atât de 
luminos, încât aproape că orbea totul în jur. 

— De ce credeau bătrânii că trebuie să mă aduci cu tine 
în acest loc? o întrebă el, închizându-şi ochii şi strângându- 
i. 

— Nu te duc acolo, spuse ea. Mergem împreună. Fiecare 
din noi are datoria de a aduce un omagiu morților. Pentru 
că amândoi am înviat din morți. 


Sus, chiar pe buza conului prăbuşit, puteau privi în lacul 
de lavă topită care scotea bulbuci şi se agita. Aburi 
sulfuroşi se ridicau spre ceruri. Unii spuneau că erau 
otrăviţi. 

Călătoria până în vârf durase două zile, la cincisprezece 
mii de picioare deasupra nivelului mării. Abia asfinţise 
soarele şi luna mijea peste apele oceanului îndepărtat, că o 
umbră întunecată începu să se întindă pe suprafaţa ei 


274 


lăptoasă. 

— Această eclipsă de lună e motivul pentru care am 
venit aici în seara asta, vorbi femeia de lângă el. Acesta 
este darul nostru pentru cei morți - eclipsa trecutului 
pentru cei din această groapă, ca ei să poată dormi în 
linişte. Pentru că ei niciodată nu vor mai avea nici prezent 
şi nici viitor, aşa cum vom avea noi. 

— Dar cum pot avea eu un viitor sau chiar un prezent, 
întrebă el cu frică, dacă nu pot să-mi amintesc nimic din 
trecut? _ 

— Oare nu poti? spuse femeia uşor. Îşi strecură mâna în 
vesta imblănită pe margini şi scoase la iveală un obiect 
mărunt. Îţi amintesti asta? întrebă ea, ținându-l în palmă. 

Chiar în acea clipă, ultima fâşie luminoasă a lunii fusese 
înghițită de întuneric, iar ei se cufundară în beznă pentru 
câteva momente. Mai rămânea doar acea lucire roşie şi 
sinistră ce venea din abisul cu lavă de Jos. 

Dar el din nou văzuse acea străfulgerare de foc în 
mintea lui şi, brusc, mai văzu şi altceva. Privi acel obiect 
din palma ei suficient de mult timp ca să ştie ce este. 

Era regina neagră a unui set de şah. 

— Ai fost acolo, spuse el. Acolo, la mănăstire. Trebuia să 
înceapă o partidă de şah... şi apoi, chiar înainte... 

Restul nu-şi putea aminti. Dar odată cu acea 
străfulgerare, în timp ce privea regina neagră, putu să 
arunce o scurtă privire şi în trecutul său. lar acum ştia un 
lucru cu certitudine. 

— Numele meu e Saşa, spuse el. lar tu eşti mama mea, 
Tatiana. 


275 


Cheia 


Sunt şapte chei ale măreţei porţi, 
Fiind opt într-una şi una în opt. 
- Aleister Crowley, Aha 


Încă nu puteam găsi cheia, deşi povestea lui Nim de 
aseară îmi lămurea câteva paradoxuri. 

Dacă Minnie făcuse o replică după Regina Neagră cu 
care reuşise s-o scoată pe Tatiana acum patruzeci de ani, 
asta ar justifica cea de-a două regină apărută la Zagorsk, 
expusă în acea vitrină. 

Dacă Minnie îi dăduse Tatianei desenul tablei de şah al 
maicii stareţe pentru a-l ţine la loc sigur, asta ar explica de 
ce acest ultim obiect important lipsea din piesele mamei 
mele. 

Nu puteam trece cu vederea că aceeaşi piesă cheie se 
afla acum cusută în geaca mea. Nici să uit acel prim 
indiciu pe care îl primisem de la mama şi pe care a trebuit 
să-l decodific chiar înainte de a putea intra în casă, acele 
numere pătrate care duceau spre mesajul final: „Tabla de 
şah îţi va oferi cheia“. 

Dar în ciuda tuturor soluţiilor unchiului meu şi despicării 
firului în patru de aseară, mai rămâneau totuşi prea multe 
întrebări şi prea puţine răspunsuri. 

Aşa că în timp ce Nim spăla vasele, mi-am scos o foaie 
de hârtie şi un pix şi am început să notez lucrurile pe care 
încă trebuia să le aflu. 

De exemplu, nu lipseau doar răspunsurile la anumite 
întrebări. Mama lipsea şi ea şi se pare că şi de curând 
descoperita mea bunică. Unde puteau să fie? Ce rol juca 


276 


fiecare? Şi ce roluri aveau ceilalţi în Joc? 

Însă când mi-am citit notițele, mi-am dat seama că lipsea 
cel mai important lucru: în cine aş putea avea încredere? 

De exemplu, mătuşa Lily. Când am văzut-o ultima oară, 
s-a oferit, ca parte din „strategie“, să facă pe detectivul şi, 
dacă era posibil, să descoasă relaţiile dubioase ale lui Basil 
Livingston, un bărbat cu care, a omis să menţioneze, s-ar 
putea să aibă chiar ea o legătură mai mult decât 
întâmplătoare. Până una-alta, Basil organiza turnee de şah, 
nu-i aşa? Şi în aceşti doi ani de la moartea bunicului Lily 
părăsise New Yorkul ca să locuiască la Londra, oraş care 
se întâmpla să fie şi a doua casă a lui Basil. Acum, după 
câteva zile de când am plecat din Colorado, Lily încă nu 
mă sunase să-mi raporteze acea întâlnire stranie din miez 
de noapte despre care aflasem că s-a petrecut în Denver cu 
fiica lui Basil, Sage. 

Apoi mai era Vartan Azov, care fusese de acord să sape 
mai adânc şi să afle despre relaţiile lui Taras Petrossian, şi 
abia mai târziu îmi aruncase în treacăt că răposatul pe 
care avea să-l investigheze era chiar tatăl lui vitreg. Dacă 
Petrossian fusese otrăvit în Londra, aşa cum credea 
Vartan, era ciudat faptul că nu a zis nimic despre ceea ce 
Rosemary Livingston avea să-mi mărturisească mai târziu: 
că era singurul moştenitor al averii lui Petrossian. 

Apoi era Rosemary, care a dat în vileag mai multe decât 
a scos ea de la mine. De exemplu, că petrecea mult timp 
nu doar în DC, ci şi în Londra, la fel ca bărbăţelul ei, Basil. 
Că puteau să treacă dintr-o parte în cealaltă a globului cât 
ai bate din palme, fără măcar să-şi cumpere bilete de 
avion. Că puteau să comande o cină privată, protejaţi de 
agenţi, pentru oaspeţi din eşaloanele de vârf ale finanţelor 
şi politicii internaţionale. Şi ceva infinit mai interesant: că 
se trăgeau de şireturi cu răposatul Taras Petrossian şi fiul 
său vitreg, Vartan Azov, de pe vremea când Vartan era 
„doar un copil“. 

Şi nu în ultimul rând, lucrurile pe care părea să le ştie 
ţăfnosul meu şef cu origini basce, Rodolfo Boujaron, 
despre tot şi poate despre toți. Era interesul acela aparte 


277 


al bascilor pentru Joc şi Montglane de care nimeni 
altcineva nu îmi pomenise ceva până atunci. Unde mai pui 
că era la curent cu ziua mamei mele şi chiar menţionase 
semnificaţia datelor noastre de naştere, o idee stranie de 
care iarăşi nimeni nu vorbise până acum, cum că eu şi 
mama se crede că am fi în echipe diferite tocmai din cauza 
zilelor noastre de naştere diametral opuse calendaristic. 

Revizuind ceea ce scrisesem în timp ce Nim încă mai 
spăla farfuriile, mâăzgăleam pe foaie numele tuturor 
personajelor auxiliare pe care le cunoşteam şi care ar 
putea să joace roluri de pioni în Joc, cum ar fi Nokomis, 
Sage, Leda sau Eremon. 

Totuşi, un personaj mi-a sărit în ochi: singura persoană 
pe care mama o invitase la petrecerea ei şi despre care nu 
auzisem nimic înainte de asta. 

Galen March. 

Dar atunci, când încercam să revăd în minte toate 
evenimentele acelei zile şi rolul lui în desfăşurarea lor, am 
avut o revelaţie: nimeni nu părea să-l cunoască prea bine! 

E adevărat că familia Livingston mi-l prezentase ca fiind 
noul vecin, însă mai târziu l-au luat în avionul spre Denver 
împreună cu Sage. Dar îmi amintesc acum că în timpul 
cinei de vinerea trecută, el fusese cel care punea întrebări 
celorlalţi, de parcă era prima oară când îi vedea. Intr- 
adevăr, căci tot din vorbele lui am înţeles că nici pe mama 
n-o cunoscuse! Care era atunci legătura lui, dacă exista 
vreuna, cu moartea lui Taras Petrossian? Da, fireşte, era 
nevoie de o iscodire mult mai serioasă legată de cel care e 
puţin probabil să fie proprietarul Sky Ranch. 

Bineînţeles, când veni vorba de Nim, am ştiut că în orele 
petrecute împreună, enigmaticul meu unchi îşi deschise 
sufletul şi vechile răni în faţa mea, probabil mai mult decât 
o făcuse cu oricine altcineva până atunci. Nu mai trebuia 
să-l întreb cum intrase în apartamentul meu azi-noapte, 
din moment ce eram sigură că o făcuse la fel cum intrase 
şi în viaţa mea când eram copil: putea să spargă orice cod, 
orice lacăt sau seif. Eu trebuia însă să examinez mai atent 
şi celelalte aspecte. Aveam câteva întrebări la care doar 


278 


Nim putea să răspundă. 

Chiar dacă întrebările mele ar putea duce spre alte 
lucruri care să distragă atenţia de la problemele esenţiale, 
merita să încerc să aflu: 

Când o implicase Nim pe mama pentru prima oară în 
Joc, aşa cum îmi spusese chiar el? Şi de ce? 

Ce legătură aveau zilele noastre de naştere, a mea şi a 
mamei, cu rolurile noastre în Joc? 

Ce slujbe guvernamentale le găsise unchiul părinţilor 
mei, chiar înainte de a mă naşte? De ce nu au discutat 
niciodată despre munca lor în prezenţa mea? 

Şi legat de ce se petrecuse mai recent în Colorado: Cum 
i-a venit mamei ideea cu acel puzzle şi acele indicii pe care 
mi le lăsase, dacă nu fusese Nim cel care le crease pentru 
ea? 

Eram pe punctul de a-mi mai nota câteva idei, când Nim 
a venit în camera de zi, ştergându-şi mâinile de un prosop 
pe care îl agăţase de cureaua pantalonilor. 

— Acum să ne întoarcem la treabă, spuse el. M-am învoit 
cu şeful tău să te las în custodia lui înainte de miezul 
nopţii, adăugă cu zâmbetul său viclean. Lucrezi în tura de 
noapte sau sunteţi doar nişte vampiri? 

— Rodo e un vampir, cu siguranţă, i-am confirmat eu. 
Asta îmi aminteşte că tu n-ai cunoscut pe nimeni de la 
Sutalde, nu-i aşa? 

— În afară de fata aceea blondă platinată, cu patine cu 
rotile care a adus coşul cu mâncare de dimineaţă, spuse el. 
Însă nu ne-am cunoscut. Le-a lăsat la parter şi a plecat 
înainte să apuc să stau de vorbă cu ea. 

— Ea e Leda, se ocupă cu băuturile. Dar în afară de ea? 
am întrebat eu. Nu ai pus piciorul niciodată la Sutalde sau 
nu ai văzut niciodată cuptoarele? 

Nim scutură din cap. 

— Să înţeleg că e ceva legat de acel loc. 

— Sunt elemente care joacă un rol de care ar trebui să- 
mi dau seama, i-am spus. Ieri, în absenţa mea, cineva nu a 
aranjat bine proţapul, aşa că grăsimea s-a scurs toată pe 
cărbune şi s-a ars. Asta nu s-a mai întâmplat vreodată, 


279 


locul seamănă acum cu o bază de instruire pentru recruți, 
şi totuşi, în ciuda acestui lucru, Rodo nu a părut foarte 
supărat pe chestia asta. lar noaptea de dinainte, după ce 
am ajuns aici, am văzut că cineva îmi lăsase un exemplar 
din aprilie al ziarului Washington Post, cu o notă, pe 
pragul uşii de la intrare. Nu tu ai făcut asta? 

Nim îşi ridică o sprânceană şi îşi scoase prosopul de la 
brâu. 

— Mai ai ziarul şi notiţa? Vreau să arunc o privire. 

Am căutat printr-unul dintre coşurile mele cu cărţi şi am 
scos ziarul, cu tot cu post-it-ul galben. 

— Vezi? i-am arătat eu. Biletul spune „Vezi pagina A-1“. 
Cred că titlul e un indiciu: Trupele și tancurile atacă 
centrul Bagdadului. E vorba despre intrarea trupelor 
americane în Bagdad, locul unde setul de şah a fost creat. 
Apoi apare menţiunea conform căreia invazia a început cu 
doar două săptămâni înainte, în aceeaşi zi în care mama 
mea a trimis invitaţiile şi Jocul a fost relansat. Cred că cel 
care a lăsat ziarul încearcă să-mi arate două lucruri - 
Bagdadul şi Jocul au din nou legătură, poate aceeaşi 
legătură pe care au avut-o acum o mie două sute de ani. 

— Asta nu e totul! strigă Nim. 

În timp ce eu vorbeam, el citise în diagonală articolul. 
Acum îşi înălţă privirea spre mine şi adăugă: 

— Cred că aşa se spune: „Diavolul se ascunde în detalii“. 

El şi Key ar face o pereche frumoasă, mă gândeam. 

Însă cu voce tare am spus altceva: 

— Explică. 

— Articolul descrie cum trupele invadatoare au securizat 
zona. Există totuşi o remarcă interesantă mai departe, 
despre un convoi rusesc de diplomaţi ce a plecat din oraş. 
Convoiul fusese din greşeală bombardat de forţele 
americane şi unii dintre aceşti diplomaţi au fost grav 
răniţi. Centrul de Comandă al Statelor Unite declară însă 
că nici Marea Britanie şi nici Statele Unite nu operau în 
acea zonă atunci, iar întrebarea evidentă este... şi îşi ridică 
din nou sprânceana, de data asta pentru a-mi solicita 
răspunsul. 


280 


— Ăă. Dacă cineva voia de fapt să-i omoare pe ruşi? am 
zis eu la nimereală. 

Fără să-mi răspundă direct, Nim îmi înmână ziarul, 
împăturit la pagina Al. 

— Nici asta nu e totul. Citeşte mai departe, sugeră el, 
arătându-mi cu degetul spre alt articol pe care nu-l 
observasem până atunci. 


La aeroport, dovezile armatei duc către o cameră secretă 


L-am citit la repezeală. La un terminal VIP de pe 
aeroportul din Bagdad, se pare că nişte soldaţi americani 
descoperiseră ceva ce părea a fi o ascunzătoare secretă 
de-a lui Saddam Hussein. O uşă din mahon sculptată, cu 
băi placate cu aur şi o verandă cu deschidere spre o 
grădină cu trandafiri. Însă cel mai intrigant lucru era un 
birou cu o uşă falsă din lemn, care ducea spre pivniţă. 
Trupele au găsit arme acolo. Dar, continua articolul, se 
crede că ar mai exista şi o ieşire secretă. 

— Un terminal secret, o încăpere sau o ieşire secretă şi 
un convoi rusesc măcelărit fără motiv. Ce ne spune asta? 
glăsui Nim când observă că am terminat de citit. 

Mi-am amintit de cuvintele lui când eram mică, îmi 
spunea aproape poruncitor să nu trec niciodată cu vederea 
evidenţa, că tot ce a fost făcut poate fi desfăcut, ca în şah: 
factorul viceversa, aşa cum îi plăcea lui să-i spună. Aveam 
senzaţia că voia să invoce acest factor şi acum. 

— Ce iese afară poate intra înapoi, i-am sugerat eu. 

— Exact, zise el, cu un zâmbet care îmbina satisfacția cu 
o uşoară teamă că eu ghicisem fiindcă el s-a dat singur de 
gol. Şi cine sau ce crezi că a venit prin acel terminal 
secret, acea ieşire secretă, în Bagdad, şi ar fi putut să iasă 
tot pe acolo chiar înainte de invazie? Chiar înainte ca 
mama ta să trimită invitaţiile la petrecere? 

— Vrei să spui că ceva a ajuns din Rusia acolo? am 
bâiguit eu. A 

Nim dădu din cap şi se duse să-şi ia paltonul. Işi scoase 
din buzunar acelaşi portmoneu ca mai înainte, dar de data 


281 


aceasta îl deschise şi scoase o hârtie împăturită. O 
despături şi mi-o dădu. 

— Rar mă uit pe internet, după cum ştii, îmi spuse 
unchiul meu. Dar mulţumită acelei petreceri stupide 
organizate de mama ta, de data asta am simţit că ar fi 
important să caut pe web. 

Factorul viceversa al lui Nim, susţinut de cei treizeci de 
ani ai săi ca specialist IT, l-a convins să nu caute niciodată 
nimic. 

— Când tu crezi că-i investighezi pe ei, îmi zicea de 
multe ori, ei te investighează pe tine. 

Bucata de hârtie pe care mi-a dat-o era un comunicat de 
presă din 19 martie, al unei agenții ruseşti de ştiri de care 
nu auzisem până atunci. Incepea prin a anunţa că 
„Misiunea de pace creştino-islamică“ tocmai se întorsese în 
Rusia de la Bagdad. Restul ştirii mi-a deschis cu adevărat 
ochii. 

Printre emisari se numărau episcopi ruşi ortodocşi, un 
muftiu suprem şi şef al consiliului musulman rus, un nume 
pe care l-aş fi ştiut dacă aş fi continuat să joc şah la nivel 
mondial. Era cert că toată lumea de la masa petrecerii 
mamei îl ştia: Kirsan lliumzjinov, preşedintele Republicii 
Ruse Calmichia, un miliardar de patruzeci de ani care s-a 
realizat prin propriile puteri. 

Dar mai important totuşi era faptul că excelența sa, 
preşedintele micuţei republici atât de puţin cunoscute a 
Calmichiei, era şi preşedintele actual al FIDE; Federaţia 
Internaţională de Şah, unde mai pui că era cel mai 
important finanţator al acestui joc din toată istoria sa. A 
sponsorizat turneele din Las Vegas şi a construit chiar şi 
un oraş al şahului, cu străzi cu pătrăţele ca pe tabla de şah 
şi clădiri care reproduceau piesele de şah, toate acestea în 
oraşul său natal! 

Mă zgâiam la unchiul meu, fără să pot bălmăji ceva. 
Acest tip îi făcea pe Taras Petrossian şi Basil Livingston să 
pară nişte puştani cu caş la gură. Oare chiar era posibil? 

— Oricine a fost cel care i-a atacat pe acei diplomaţi a 
făcut asta un pic prea târziu, îmi spuse Nim serios. Şi orice 


282 


ar fi fost până atunci ascuns în Bagdad, acum, cu 
siguranţă, nu mai e acolo. Cred că mama ta ştia asta; aşa 
s-ar explica şi de ce a organizat petrecerea asta cu invitaţii 
foarte dubioşi despre care mi-ai spus. Cine ţi-a lăsat pe 
pragul uşii acest ziar în ziua de luni înainte de răsăritul 
soarelui o ştia şi el. Cred că ar trebui să revizuim lista 
invitaţilor mamei tale cu mai multă atenţie. 

l-am dat notițele şi el le-a citit pe îndelete. Apoi s-a 
aşezat lângă mine pe canapea şi a dat la o pagină curată 
agenda mea galbenă. 

— Să începem cu tipul ăsta, March, spuse el. Ai spus că 
prenumele lui se scria G-A-L-E-N, dar dacă foloseşti 
scrierea galică, se potriveşte la ţanc. Scrise numele. Apoi, 
sub el, notă fiecare literă în ordine alfabetică, şi anume: 


Gaelen March 
Aaceeghlmnr 


Acesta era un joc pe care îl jucam noi când eram mică, 
anagramele numelor. Dar oricât de multă experienţă 
aveam cu jocul acesta, nu puteam să-l egalez pe unchiul 
meu. În momentul în care îmi descifră numele acesta, mi- 
am ridicat privirea plină de oroare. 

Se citea: Charlemagne. 

— Fără prea mult tact, nu-i aşa? zise Nim cu un rânjet. 
Te dau de gol mâna ta şi agenda, împreună cu cartea de 
vizită. 

Nu-mi venea să cred! Galen March nu numai că a ajuns 
sus de tot pe lista mea de suspecți, ci era chiar primul! 

Însă Nim nu terminase încă. 

— În mod normal, având în vedere saga bascilor pe care 
ţi-a depănat-o şeful tău ieri, asta ar sugera că el ar avea 
ceva în comun cu vecinul tău, spuse, studiind cu atenţie 
foile de hârtie. Şi vorbind de Monsieur Boujaron, cu cât afli 
mai repede ce vrea să-ţi spună, cu atât mai bine. Din 
observaţiile pe care le-ai făcut tu aici pe foaie, bănuiesc că 
ceea ce are să-ţi spună se va dovedi important. Din 
moment ce nu am reuşit să mă interesez, va veni aici după 


283 


tine pentru această întâlnire amânată? 

— Am uitat să-ţi spun, am zis eu, acum că întâlnirea 
noastră a fost amânată, nu ştiu dacă o să-l văd astăzi. Rodo 
pregăteşte de obicei mâncarea în tura de seară, iar eu 
pregătesc cuptoarele după ce pleacă el. De asta voia să se 
asigure că sunt disponibilă în seara asta. Ar trebui să-l sun 
şi să reprogramăm întâlnirea. 

Însă când am privit în jur, am observat că şi telefonul 
din sufragerie părea să fi dispărut de la locul său. M-am 
dus spre poşeta mea şi mi-am căutat în ea mobilul pentru 
a-l suna pe Rodo. Dar înainte să apuc să deschid clapeta, 
Nim traversă încăperea şi mi-l înşfacă din mână. 

— De unde îl ai pe ăsta? se enervă el. De când îl ai? 

M-am uitat lung la el. 

— De câţiva ani, cred, i-am spus confuză. Rodo insistă să 
avem cu toţii telefonul la îndemână şi să-l folosim. 

Dar Nim îmi puse degetul pe buze. Acum se duse să 
aducă agenda galbenă şi creionul, uitându-se la mine cu o 
privire aspră. Apoi îmi studie telefonul pe care îl ţinea în 
palmă. 

Scrie-ţi răspunsurile, notă pe foaie. A mai fost telefonul 
ăsta la altcineva în afară de tine, recent? 

Am scuturat din cap, când deodată m-a cuprins oroarea, 
amintindu-mi la cine fusese telefonul, şi m-am înjurat. 

Serviciul Secret, am scris. 

Aseară? 

Şi îl ţinuseră ore întregi, suficient timp să îmi planteze şi 
o bombă în el, mă gândeam. 

— Nu te-am învăţat nimic în toţi anii ăştia? mârâi el în 
barbă când văzu ce i-am scris. Apoi notă din nou. 

L-ai folosit vreodată de când ţi-a fost înapoiat? 

Eram din nou gata să îi răspund negativ, când mi-am 
amintit că l-am folosit. 

Doar o dată, să-l sun pe Rodo, i-am scris şi i-am înapoiat 
agenda. 

Nim îşi duse încet mâna la ochi şi scutură din cap. Apoi 
mai notă ceva pe agendă. De data asta, i-a luat mult, iar eu 
eram chinuită de aşteptarea asta. Dar când am citit ce a 


284 


scris, micul dejun din stomac mi s-a întors şi era gata să-mi 
ajungă în gât. 

Atunci l-ai şi activat, îmi scrise Nim. Din momentul în 
care ti l-au luat, au pus mâna pe fiecare număr de telefon, 
mesaj sau cod. Totul e acum în posesia lor. Dacă l-ai 
activat până şi o singură dată înseamnă că au ascultat tot 
ce am vorbit în camera asta. 

Dumnezeule, cum se poate una ca asta? 

Aveam de gând să-i scriu, dar Nim mă luă de braţ şi mă 
îmbrânci spre bucătărie, la chiuvetă, unde a rupt în 
bucățele notițele, inclusiv observațiile mele de mai 
devreme, a aprins un chibrit şi le-a dat foc. Dădu drumul 
apei de la chiuvetă şi le lăsă să se scurgă. 

— Poţi să-l suni pe Boujaron imediat, spuse el cu voce 
tare. Fără un alt cuvânt, lăsă telefonul pe masă şi cobori 
pe scări, apoi ieşi afară. E prea târziu acum, îmi spuse 
unchiul. Nu sunt sigur ce au auzit, dar nu putem să-i lăsăm 
să-şi dea seama că noi ştim că ne-au auzit. In acest 
moment, trebuie să luăm tot ce e de valoare cu noi şi să 
mergem undeva unde să nu fim auziţi. Numai atunci vom 
reanaliza situaţia calm. 

De ce oare nu m-am gândit la telefonul ăsta prima oară 
de dimineaţă, în momentul în care îmi spusese că a scos 
toate microfoanele din casă? Tot ce ne-am spus pe pod azi- 
noapte şi poate şi ce am discutat la micul dejun a rămas, 
probabil, între noi. Dar în rest, ce am vorbit în această 
dimineaţă în apropierea telefonului? Simţeam cum mă 
copleşeşte disperarea. 

— Oh, am zis eu cu lacrimi în ochi, îmi pare atât de rău, 
unchiule Slava! E doar vina mea. 

Nim îşi puse un braţ în jurul meu, mă trase spre el şi mă 
sărută pe cap ca atunci când eram mică. 

— Nu-ţi face griji, spuse el domol. Din păcate, asta ne va 
modifica programul. 

— Programul? am zis eu, ridicându-mi privirea 
înceţoşată spre el. 

— Adică, spuse el, oricât de mult timp am crezut iniţial 
că avem s-o găsim pe mama ta, acum nu mai avem timp 


285 


deloc. 


286 


Prea multe regine 


Conspiraţii întunecate, societăți secrete, 
întâlniri la miezul nopții între oameni disperati, 
scenarii imposibile - acestea toate erau la ordinea 
zilei. 

- DUFF COOPER, Talleyrand. 


Valeçay, Valea Loarei 
8 IUNIE, 1823 


Doar în Franța poţi cunoaşte ororile vieţii 
provinciale. 
- TALLEYRAND 


Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord, prinţ de 
Bénévent, stătea într-o cotigă mică între cei doi copii 
îmbrăcaţi de grădinărit, în tunici de pânză şi pălării mari 
de paie pe cap. Mergeau în urma servitorilor şi a lui 
Carême, bucătarul lui Talleyrand întors de curând, care îi 
conducea prin grădinile de zarzavat cu coşuleţe şi o 
foarfecă, lăsându-i pe copii să ajute la culesul legumelor 
proaspete şi al florilor pentru cina din acea seară şi pentru 
decorarea mesei, aşa cum se întâmpla în fiecare dimineaţă. 
Pentru Talleyrand era o obişnuinţă să cineze cu mai mult 
de şaisprezece persoane la masă. 

În timpul acesta, Carême îşi îndrepta foarfecă spre 
diferite tufişuri şi lujere de viţă, călţunaşi şi rubarbă 
purpurie, anghinare, foi de dafin parfumate, bostănei 
colorați ce erau puşi la grămadă în coşurile servitorilor. 


287 


Talleyrand zâmbi când copiii aplaudară cu mânuţele lor. 

Recunoştinţa lui Maurice faţă de Carême nu avea limite, 
acesta se învoise să vină în Valengay, şi o făcuse din 
anumite motive. Era totuşi o coincidenţă că astăzi se 
întâmplase să fie şi ziua lui Carême. Le spusese copiilor că 
le va pregăti ceva special, atât pentru ei, cât şi pentru el, 
une pièce montée, una dintre acele construcții 
arhitecturale din zahăr pentru care era cunoscut în toată 
lumea. 

Antonin Carême era unul dintre cei mai buni bucătari 
din Europa, devenit chiar şi mai faimos odată ce îşi 
publicase, toamna trecută, cartea Maître d'Hôtel Francais, 
care era mai mult decât o carte de bucate obişnuită, 
pentru că acolo îşi arăta erudiţia, comparând bucătăria 
antică cu cea modernă şi importanţa anumitor mâncăruri 
în diferite culturi ce aveau legătură cu fiecare dintre cele 
patru anotimpuri. Işi luase exemplele din experienţa sa de 
doisprezece ani ca bucătar al lui Talleyrand, atât în Paris, 
cât mai ales aici, în Valencgay, unde pregătise, cu 
implicarea lui Talleyrand, un meniu diferit pentru fiecare 
Zi. 

Pentru că lucrase în ceilalţi ani ca bucătar-şef pentru 
personalităţi precum Prinţul de Wales la Brighton, Lordul 
Charles Stewart, ambasadorul britanic la Viena, şi 
Alexandru I, ţarul Rusiei, Carême se întorsese acum, la 
cererea insistentă a lui Talleyrand, pentru a petrece aceste 
câteva luni de vară în Valencay, cât timp noii lui şefi îşi 
renovau palatul din Paris. Apoi, în ciuda bolii de plămâni 
tipice bucătarilor din acea vreme, îşi asumase misiunea de 
bucătar-şef pentru singurii oameni care îşi permiteau să-l 
angajeze permanent, James şi Betty de Rothschild. 

Plimbarea din această dimineaţă prin cei douăzeci şi 
cinci de acri de grădină de legume şi zarzavat împreună cu 
Carême şi copiii fusese doar un pretext, bineînţeles, deşi 
ieşirile de dimineaţă erau de mult o modă în Valengay. 

Dar această dimineaţă era specială în multe feluri, 
pentru că lui Maurice Talleyrand, la aproape şaptezeci de 
ani, îi plăcea foarte mult să-şi petreacă timpul cu nepoţii 


288 


lui, fiica în vârstă de doi ani, Charles-Angelique, a lui 
Charlotte, cu nepotul său Alexandre, şi cu fiica lui Edmond 
şi a lui Dorothée, Pauline, micuța Minette, care avea 
aproape trei ani şi căreia îi spunea îngerul său păzitor. 

Maurice nu avea copii legitimi. Charlotte însăşi, mama 
micuţei Charles-Angelique, fusese fiica adoptivă şi mult 
iubită pe care Maurice o adusese în mod misterios, acum 
aproape douăzeci de ani, din călătoria sa din fiecare an la 
băile Bourbon-l'Archambault, şi pe care el şi doamna 
Talleyrand o crescuseră şi o trataseră ca pe propria fiică. 
O îmbrăcară pe Charlotte cu cele mai bune haine, 
veştminte spaniole, poloneze, napolitane, ţigăneşti, şi 
tineau baluri elegante pentru copii, despre care se vorbea 
tot timpul în Paris, unde copiii învățau să danseze bolero, 
mazurka şi tarantellas. 

Dar în aceşti douăzeci de ani, cum de se schimbase 
totul? Mai ales Maurice. În acei ani ai regalității, 
revoluţiei, negocierilor, diplomaţiei, servise atât de multe 
guverne: parlamentul francez al lui Ludovic al XVI-lea, 
Directoratul, Consulatul şi Imperiul lui Napoleon. Servise 
chiar şi ca regent, până la restauraţia lui Ludovic al XVIII- 
lea. 

Între timp, Jocul avusese parte de un noroc fluctuant. 
Prima soţie a lui Maurice, prinţesa de Talleyrand, fosta 
Catherine Noel Worlee Grand, Regina Albă, dispăruse 
demult. Trecuseră aproape opt ani, într-un moment în care 
Talleyrand însuşi fusese luat prin surprindere, abandonat 
la Congresul Vienei cu ceilalţi şefi de stat, când toţi 
credeau că îşi împărțeau Europa, iar Napoleon scăpase de 
pe insula Elba şi se întoarse triumfător la Paris pentru a 
conduce încă O Sută de Zile nenorocite. Catherine fugise 
la Londra cu iubitul ei spaniol. Maurice dăduse ordin să nu 
fie lăsată să se apropie la mai mult de douăzeci de 
kilometri de Paris. 

Jocul se terminase şi, cu ajutorul lui Maurice, Echipa 
Neagră recuperase majoritatea pieselor. Napoleon fusese 
alungat şi era mort. lar Bourbonii, care nu iertaseră şi nu 
uitaseră nimic, aşa cum spunea Maurice, reveniseră la 


289 


putere sub oblăduirea lui Ludovic al XVIII-lea, un rege 
sedus de Ultras, acel partid de oameni odioşi care ar fi vrut 
să dea timpul înapoi şi să revoce constituţia Franţei şi tot 
ceea ce însemnase Revoluţia. 

Şi acum Maurice însuşi fusese dat la o parte, înnobilat 
cu titlul care nu însemna nimic, cel de Înalt Cancelar. Îi 
fusese dată o leafă, apoi fu alungat din politică, trăind aici, 
la două zile de Paris, pe o proprietate de patruzeci de mii 
de acri pe Valea Loarei, un dar făcut de Napoleon acum 
mulţi ani. 

Dat la o parte, dar nu singur. Dorothée de Courland, 
fosta Ducesă de Dino şi una dintre cele mai bogate femei 
din Europa, care se căsătorise cu nepotul lui, Edmond, 
când ea avea doar şaisprezece ani, rămăsese tovarăşa lui 
Maurice după Viena. Cu excepţia, bineînţeles, a 
reconcilierii sale publice şi scurte cu Edmond cu câteva 
luni înainte ca Pauline să se nască. 

Dar Maurice venise aici în grădină cu copiii în această 
dimineaţă şi dintr-un alt motiv foarte important: 
disperarea. Stătea în acel cărucior între cei doi copii, fiica 
sa naturală, Pauline, „Minette“, de la iubita sa „Petite 
Marmousin“, Dorothée, Ducesa de Dino. Şi micuța Charles- 
Angélique, copilul celeilalte fiice naturale, Charlotte. Şi 
simţea o emoție greu de descris, chiar de către mintea sa. 

Simţea asta de ceva zile încoace, de parcă ceva 
înfricoşător era pe cale să se întâmple, ceva ce ar schimba 
vieţi, ceva straniu: un sentiment care nu era nici fericire, 
nici amărăciune, ci ceva ce părea mai degrabă o pierdere. 

Şi totuşi, putea fi exact opusul. 

Maurice simţise pasiunea în braţele multor femei, 
inclusiv ale soţiei sale. Şi pentru mama lui Pauline, 
Dorothée, simţea o iubire pasională, cu care îşi împărțea 
de opt ani atât viaţa, cât şi patul conjugal. Însă sentimentul 
pierderii pe care îl avea Maurice, aşa cum ştia foarte bine, 
era pentru singura femeie pe care o iubise vreodată: mama 
lui Charlotte. 

Mireille. 

A trebuit să ascundă de Charlotte existenţa propriei 


290 


mame, din cauza pericolelor permanente, chiar şi acum 
când această rundă a Jocului se încheiase. Se gândea cum 
ar fi stat lucrurile dacă Mireille ar fi rămas, dacă ar fi 
abandonat acea misiune care o consumase atât. Dacă ar fi 
lăsat baltă Serviciul Montglane şi acel Joc îngrozitor, 
sângeros, diabolic. Cum ar fi fost viaţa lui, dacă ea ar fi 
rămas lângă el? Dacă s-ar fi căsătorit? Dacă şi-ar fi crescut 
copiii împreună? 

Cei doi copii ai lor. lată. Se aflase în sfârşit. 

De aceea Maurice insistase de dimineaţă să le ducă pe 
micuța Charles-Angelique şi pe Minette să vadă plantele şi 
florile. O ieşire firească împreună cu familia, ceva ce 
Maurice nu făcuse până atunci, nici când fusese copil. Se 
întreba cum ar fi fost dacă aceşti copii ar fi fost copiii lui 
cu Mireille. 

Simţise un fior ca acesta într-o singură noapte, acum 
douăzeci de ani, când Mireille se văzuse cu el în acele băi 
publice cu aburi de la Bourbon-l'Archambault. Acea noapte 
sublimă, ferice pentru Maurice, când îşi văzuse cei doi 
copii pentru prima oară împreună. 

În acea noapte, acum douăzeci de ani, când Mireille 
fusese de acord să i-o dea pe Charlotte lui Maurice, astfel 
ca acest copil să poată fi crescut de tatăl său natural. 

Acea noapte, acum douăzeci de ani, când Mireille 
plecase cu fiul lor de zece ani, un băiat pe care Maurice 
ajunsese să creadă că nu-l va mai vedea niciodată. 

Dar acest gând al său fusese irevocabil spulberat în 
urmă cu două nopţi, când primise acea scrisoare printr-un 
curier în toiul nopţii. 

Maurice îşi vâri mână în bluză şi scoase scrisoarea din 
Paris, datată acum trei zile. 


Sire: 

Trebuie să vă văd cu o problemă de o 
importanţă maximă pentru amândoi. 

Tocmai am aflat că nu mai staţi la Paris. 

Voi ajunge la dumneavoastră la Valencay peste 
trei zile. 


291 


Al dumneavoastră supus, 
Charlot 


Aici la Valencay, casa opulentă cu numeroasele sale 
cupole era construită în spatele dealului, astfel încât 
bucătăriile în loc să fie nişte pivnițe întunecoase, erau tot 
timpul inundate de lumină şi dădeau spre grădina cu 
trandafiri, spre tulpinile împovărate de petale pastelate. 

Maurice Talleyrand şedea în scaunul său din grădină, 
chiar în faţa uşilor, de unde se putea bucura de mirosul 
trandafirilor şi, în acelaşi timp, putea să urmărească ce se 
petrecea înăuntru, deşi îl văzuse pe Careme săvârşindu-şi 
magia în bucătărie de multe ori şi putea să descrie întregul 
proces legat la ochi. Era preferata lui. 

Maurice însuşi petrecuse multe ore cu mulţi bucătari- 
şefi în multe bucătarii. Una dintre plăcerile sale era 
pregătirea mesei, mai ales în profesia sa. Pentru că 
Maurice considera că o masă bine pregătită era o reţetă de 
succes în diplomaţie. În timpul Congresului de la Viena, 
singurul mesaj pe care el îl avusese pentru Ludovic al 
XVIII-lea fusese „Avem nevoie de mai multe oale decât de 
instrucţiuni“. Şi Carême i le pusese la dispoziţie. 

Dar masa din seara aceasta, aşa cum bine înţelesese 
Maurice, putea să se dovedească cea mai dificilă şi 
delicată din întreaga sa carieră atât de lungă şi de 
fructuoasă. În seara asta, pentru prima oară după douăzeci 
de ani, avea să-şi vadă fiul. El şi Charlot, care acum nu mai 
era un băiat, aveau să-şi pună multe întrebări serioase, 
multe lucruri trebuiau destăinuite. 

Însă singurul care ar avea toate răspunsurile, după cum 
ştia Maurice, era chiar bărbatul pe care insistase să-l 
aducă aici la Valengcay, în secunda în care primise acea 
scrisoare: un bărbat care fusese apropiatul lui Maurice şi 
care îi câştigase încrederea, cunoscând o mulţime de 
secrete de-ale sale. Un bărbat care, copil fiind, fusese 
respins de propria-i familie, reuşind însă pe cont propriu 
să ajungă faimos - la fel ca Maurice. Un bărbat care-l 
ajutase în toţi aceşti ani, din spatele scenei, prin toate 


292 


curţile Europei. Un bărbat care îi era aproape ca un fiu lui 
Maurice. 

Acesta era chiar bărbatul care amuza întreg personalul 
de bucătari, în spatele acestor ferestre, în timp ce gătea 
cina pentru copii. 

El era singura fiinţă în viaţă care stăpânea adevărul 
întregii poveşti, în afară de Maurice. 

Şi acest bărbat era faimosul maestru bucătar Marie- 
Antoine, „Antonin“, Carême. 


Cratiţa de aramă cu zahărul topit fierbea pe cuptor. 
Carême mesteca în ea dinaintea ochilor agili ai copiilor şi 
dinaintea personalului bucătăriei, mai mult de treizeci la 
număr, toţi vrăjiţi de aura marelui maestru. Cu ajutorul 
tinerei Kimberley, ucenica sa din Brighton, Carême 
începuse. Presărase puţin tartar în zahărul clocotind, iar 
bulele lichidului crescură şi mai mari şi mai poroase ca şi 
cum ar fi fost făcute din sticlă. 

Apoi maestrul făcu ceva ce întotdeauna surprindea 
personalul bucătăriei care nu era familiar cu arta 
patiseriei. Îşi vâri mâna goală într-un bol cu apă rece ca 
gheaţa, pregătit special pentru această ocazie, apoi şi-o 
cufundă brusc în zahărul clocotind şi înapoi în bolul cu apa 
rece ca gheaţa. Copiii ţipară de groază şi unii dintre cei 
aflaţi în bucătărie îşi căscară ochii de stupefacţie. 

Apoi îşi luă şi cuțitul ascuţit, îl cufundă în zahărul topit, 
din nou în apa rece ca gheaţa, iar zahărul se dezlipi de pe 
lamă. 

— Bien! exclamă Carême către publicul său uluit. 
Suntem gata să învârtim? 

Timp de mai bine de o oră, sub privirile grupului mut de 
uimire, maestrul, ajutat de tânăra Kimberly, care îi înmâna 
uneltele cu repeziciune, îmbină precizia unui chirurg cu 
râvna unui zidar şi imaginaţia unui arhitect. 

Zahărul topit ateriza din oala de cupru în matricea 
aluatului. Se zvârcoli în interiorul aluatului care fusese 
acoperit dinainte cu ulei de nuc pentru a înlesni întărirea 
zahărului în acele forme. Apoi, după ce toate matricele din 


293 


aluat fuseseră umplute şi formele dorite se definitivaseră, 
maestrul luă furculiţele rotative pe care el le inventase şi 
aruncă fâşii de zahăr strălucitor în aer precum făceau 
suflătorii de foc din Veneţia, apoi le împleti în ceea ce se 
numea cheveux d'anges, părul îngerilor, şi le tăie în fâşii 
lungi ca nişte coloane. 

Talleyrand îi urmărea prin geam, din grădină. Când 
Carême îşi termină partea cea mai periculoasă şi dificilă a 
întregului proces din care nimic nu avea voie să-l tulbure, 
iar fâşiile trebuiau să se întărească precum cristalul, 
Maurice intră în bucătărie şi luă loc lângă copii. 

Ştia foarte bine, după anii în care Carême lucrase 
pentru el, că maestrul bucătar atât de pedant nu putea 
rezista să nu aibă în preajma sa un public larg care să-i 
admire abilităţile şi cunoştinţele, în ciuda faptului că acest 
exerciţiu îi afecta sănătatea şi aşa fragilă. Şi Maurice 
dorea să audă ce avea să spună. 

Maurice privi împreună cu ceilalţi în timp ce Careme 
începu să unească vârfurile fiecărei fâşii de zahăr în 
alămarul de pe tăciunii aprinşi, lipindu-le astfel între ele. 
Dar de fiecare dată când se apleca deasupra tăciunilor şi 
inspira fumul lor, abia dacă îşi putea reprima tusea, 
blestemul profesiei sale: plămâni înnegriţi de la atâta fum 
inspirat. Kimberly turna şampania pe care Careme o 
sorbea în timp ce lucra. Şi, treptat, asamblând bucăţile de 
zahăr, dădea viaţă unei structuri complexe şi fascinante, 
iar la final, maestrul îşi drese glasul pentru a vorbi 
prinţului şi personalului: 

— Ştiţi cu toţii povestea vieţii mele, începu Careme, e ca 
povestea Cenuşăresei, călătoria mea a pornit din sărăcie 
până în palatele Europei. Cum, atunci când eram un copil, 
îmbrăcat în zdrenţe, am fost părăsit de tata la porţile 
Parisului, apoi cum am fost descoperit şi mi s-a dat un post 
de patiser pe lângă maestrul patiser Bailly. Şi cum am 
ajuns să slujesc în cele din urmă pe marele maestru 
Boucher, bucătarul prinţului Talleyrand, care lucrase mai 
demult la casa Conde. 

Numele lui Boucher întotdeauna stârnea valuri de 


294 


admiraţie printre bucătarii Europei. Pentru că toţi ştiau că 
Boucher fusese un renumit maitre d'hôtel al prinţului de 
Conde, una dintre cele mai puternice familii nobiliare din 
Franţa. 

Urmând unui lung şir de bucătari ce au ucenicit la 
Condé, începând cu legendarul Vâtel, care s-a sinucis 
aruncându-se în propria sabie fiindcă fructele de mare nu 
ajunseseră la timp pentru un banchet, Boucher însuşi 
învățase ani de-a rândul ajutoare de bucătari şi ucenici în 
bucătăriile familiei Conde, atât la Paris, cât şi în Chantilly. 
Aceşti bărbaţi aveau să devină mai târziu bucătari în cele 
mai mari palate şi case din Europa şi America, cum ar fi 
sclavul bucătar al lui Thomas Jefferson, James Hemings, 
care fusese luat sub tutela lui Boucher în timpul celor cinci 
ani în care diplomatul se aflase în Franţa. 

Apoi, când Louis-Joseph, prinţul de Condé, trebuise să 
plece din provincie pentru a conduce o armată austriacă 
împotriva revoluţiei franceze, Talleyrand fusese cel care îl 
salvase pe maestrul său bucătar, Boucher, din mâinile 
furibunde ale mulţimii şi îi dăduse o slujbă. 

Boucher îl descoperise atunci pe tânărul tourtier, 
patiserul, în patiseria lui Bailly şi îl adusese în faţa 
domnului Talleyrand. 

— Cenuşăreasa, într-adevăr, adăugă maestrul. Şi cu un 
nume ca al meu, Carême, prescurtat de la quarantième, 
cele patruzeci de zile de post care încep cu dies cinerum, 
Miercurea Cenuşii, aţi putea crede că am fost mai 
interesat de cenuşă şi de sacii de pânză, decât de 
gastronomie! Dar de la fiecare dintre patronii şi tutorii mei 
am descoperit ceva misterios, o legătură între cenuşă şi 
ospăț şi legătura lor cu focul. Mă pripesc. Căci despre 
construcţia din zahăr pe care am pregătit-o pentru invitaţii 
prinţului şi familia sa vreau să vorbesc. 

Carême îi aruncă o privire lui Talleyrand, care dădu 
aprobator din cap. Maestrul desfăcu un sul mare cu 
desene curioase făcute din arcuri şi linii şi peste el turnă 
zahărul în forma unui octogon care avea probabil un metru 
în diametru. Şi apoi se apucă să desfacă, unul câte unul, 


295 


octogoane tot mai mici, aşezându-le unul deasupra altuia 
ca pe nişte scări. În cele din urmă, scoase cu cleştii una 
dintre fâşiile acelea răsucite şi atinse cu ea tăciunii, 
înainte de a se reapuca de asamblat şi de povestit. 

— De la Bailly, maestrul patiser, am învăţat prima oară 
măreaţa artă a arhitecturii gastronomice, spuse el, pentru 
că mă lăsa să studiez în timpul nopţii şi să copiez designul 
clădirilor antice ale căror machete le împrumutam de la 
Luvru. Am înţeles că artele sunt cinci la număr: pictura, 
sculptura, poezia, muzica şi arhitectura, a cărei expresie 
cea mai e cofetăria. Am învăţat să desenez, cu ajutorul 
unui foarte bun arhitect şi geometru, acele structuri 
arhitectonice antice, ca ale Greciei, Romei, Egiptului, 
Indiei şi Chinei, atât de mult am desenat, până când într-o 
zi am reuşit să creez acele arhitecturi în zahăr topit, cum e 
cea de faţă. Aceasta este una dintre cele mai măreţe 
structuri străvechi, cea care îl inspirase pe Vitruviu. Este 
numită Turnul Vânturilor, un turn faimos din Atena alcătuit 
din opt părţi ce conţineau un planetariu şi un ceas de apă 
foarte bine elaborat, pe care Andronicus din Cirus l-a 
construit cu o sută de ani înaintea lui Hristos şi care există 
şi astăzi. Vitruviu ne spune: „Unii spun că sunt doar patru 
vânturi... însă investigatorii mai atenţi ne spun că sunt 
opt“. Opt: un număr sacru, pentru că este baza celor mai 
vechi temple din Persia şi India. 

Toţi îl priveau atenţi, în timp ce degetele maestrului 
lucrau acele elemente arhitecturale din zahăr pe care le 
unise cu meşteşug. Când termină structura, aceasta avea 
doi metri înălţime cu un turn în vârf, un turn octogonal 
minuţios sculptat, inclusiv cu grilaje la geamuri şi fresce în 
vârf, reprezentând cele opt vânturi. Toată lumea din 
cameră aplaudă, inclusiv prinţul însuşi. 


Când angajaţii se întoarseră la treburile lor, Talleyrand 
îl escortă pe maestru în grădină. 

— Ce-ai făcut tu acum este cu adevărat o capodoperă, ca 
întotdeauna, îi spuse Talleyrand. Dar mi-a scăpat ceva, 
cred, dragul meu Antonin. Pentru că înainte să începi 


296 


reconstrucţia ta magică a ceea ce este, cu siguranţă, una 
dintre capodoperele Greciei antice, ai menţionat despre un 
mister care te-a determinat să clădeşti Turnul Vânturilor. 
Era ceva legat, dacă îmi amintesc, de foame şi ospăț? Cu 
sacii de pânză şi cenuşa din perioada postului? Deşi, 
mărturisesc, nu găsesc legătura. 

— Da, Alteța Voastră, spuse Carême, făcând pauză un 
minut, pentru a-l privi pe patronul şi mentorul său în ochi. 
Pentru că amândoi înțelegeau unde bătea Talleyrand, de 
fapt. 

— Vitruviu însuşi ne arată că, dacă vom construi un 
gnomon pentru a urma soarele şi dacă vom folosi un 
compas spre a desena un cerc, am da naştere unui 
octogon, cea mai sacră structură, aşa cum o ştiau şi anticii, 
pentru că face o legătură sfântă între cerc şi pătrat. În 
China, octogonul este Ba'gua, cea mai veche formă de 
divinaţie. În India, pătratul celor opt este numit Ashtapada, 
păianjenul, cel mai vechi joc din lume. Este de asemenea şi 
baza unei mandale pe care se construiesc templele focului 
hinduse şi persane. Mai puţin cunoscut, dar cu siguranţă 
cunoscut de Vitruviu, este faptul că acestea sunt primele 
forme de altar unde se realizau sacrificiile, unde lucrurile 
puteau fi alterate, unde raiul era adus pe pământ în 
timpurile străvechi, precum fulgerul din cer. In timpul 
celor opt festivaluri ale focului ce aveau loc în fiecare an, 
sacrificiul focului către Dumnezeu şi ospăţul oamenilor 
erau unul şi acelaşi. De aceea centrul casei, centrul 
templului şi centrul oraşului însuşi este numit focus, adică 
vatra. Noi, bucătarii, suntem binecuvântaţi. Pentru că 
odinioară meseriile de bucătar sau mag, maestru al 
focului, al ospăţului şi sacrificiului erau considerate sacre. 

Dar Carême nu mai putu continua. În ciuda aerului 
proaspăt de afară sau poate chiar din cauza lui tusea sa 
cronică reîncepu şi îl sufocă din nou. 

— Tu însuţi te-ai sacrificat pentru această profesie 
sfântă şi pentru acei tăciuni ai tăi, prietene, zise 
Talleyrand, ridicând o mână pentru a-l atenţiona pe un 
slujitor care dădu fuga în casă după încă un pahar cu 


297 


şampanie pentru bucătar. Când servitorul plecă, 
Talleyrand adăugă: Ştii de ce te-am adus aici, nu-i aşa? 

Carême dădu din cap, sorbind din paharul cu şampanie 
în timp ce se chinuia să respire. 

— De asta m-am şi grăbit să vin, sire, deşi nu ştiu dacă 
ar fi trebuit, după cum vedeţi, sunt bolnav, reuşi să adauge 
fără să se înece. E vorba de femeie, nu-i aşa? S-a întors 
cumva? Femeia care a venit în Paris, în toiul nopţii, acum 
atât de mulţi ani, când încă eram ajutor de şef de bucătar 
pe lângă Boucher la palatul dumneavoastră, Hôtel Galliffet 
pe strada de Bac. Acea femeie care mai târziu a venit la 
Bourbon-l'Archambault, cu Charlotte. E femeia pentru care 
m-aţi rugat să strâng toate acele piese. Mireille? 

— Nu trebuie să spunem nimănui despre asta, prietenul 
meu de nădejde, îl întrerupse Talleyrand. Noi doi suntem 
singurii oameni de pe pământ care cunosc această istorie. 
Şi, deşi va trebui curând să împărtăşim povestea altcuiva, 
chiar astă-seară, te-aş ruga să-ţi păstrezi puterile pentru 
această întâlnire. Eşti singurul care ne poate ajuta, pentru 
că, după cum ştii, eşti singura persoană în care am avut 
încredere să-i dezvălui adevărul. 

Carême dădu din cap pentru a-l încredința că este din 
nou gata să-l servească pe bărbatul la care se referea 
întotdeauna ca la cel mai bun patron. Şi chiar mai mult. 

— E cumva femeia aşteptată în seara aceasta la 
Valencay? întrebă Carême. 

— Nu. Fiul ei va veni, spuse Talleyrand, aşezându-şi 
mâna pe umărul bucătarului cu o familiaritate neobişnuită. 
Şi apoi, după ce respiră adânc, adăugă încet: E fiul ei şi al 
meu. 


Lui Maurice îi veni să plângă când îşi privi fiul pentru a 
doua oară în viaţă. Într-o singură clipă, îi învie în inimă 
toată amărăciunea care urmase după plecarea ei, în urmă 
cu mulţi ani, de la Bourbon-l'Archambault. 

Acum că toţi cei ai casei fuseseră hrăniţi şi copiii se 
duseseră la culcare, Maurice se aşeză şi aşteptă ca 
amurgul să ia culoarea lavandei, momentul preferat al 


298 


zilei. Totuşi, era copleşit de gânduri ce nu-i dădeau pace. 

Carême îi lăsase singuri, însă se învoi să li se alăture 
curând, împreună cu un butoiaş de vin vechi de Madeira, 
precum şi cu răspunsurile pe care amândoi le căutau. 

Acum Maurice se uita peste masa pe care bucătarul o 
aşezase sub crengile unui tei enorm din parc, ca să poată 
sta de vorbă. Îl studie pe tânărul cu înfăţişare romantică, 
fructul iubirii sale de acum mai bine de treizeci de ani. Era 
o experienţă extrem de tristă. 

Charlot abia venise de la Paris şi încă purta hainele de 
drum; avusese timp doar să se scuture de praf şi să-şi pună 
o cămaşă curată şi o cravată. Părul său arămiu era 
pieptănat pe spate şi prins la ceafă şi câteva şuviţe rebele 
ieşiseră la iveală. Chiar şi acest lucru mărunt îi amintea 
atât de mult de mama lui, al cărei păr mirosea a căpşuni 
proaspete, în care Maurice îşi amintea că obişnuia să-şi 
îngroape toată faţa când făceau dragoste. 

Înainte ca ea să-l părăsească. 

Dar în celelalte detalii, aşa cum Maurice se forţă să-şi 
amintească, Charlot semăna mai degrabă cu tatăl său 
natural: acei ochi albaştri şi reci care promiteau să nu 
dezvăluie niciun sentiment. Acea sprânceană ridicată, 
bărbia puternică şi nasul cârn, toate erau trăsături ale 
nobilei familii Talleyrand din Perigord. Şi acele buze 
senzuale conturau gura unuia ce fusese născut să ajungă 
un connaisseur al vinurilor fine, al femeilor frumoase şi al 
tuturor artelor voluptuoase. 

Dar fiul său, aşa cum Maurice avea să descopere în 
curând, nu era deloc aşa. 

Din cauza problemei legate de descendență, Maurice 
acceptă propunerea lui Charlot când acesta, fiind încă 
foarte tânăr, îi sugeră să o introducă pe Charlotte în 
familia Talleyrand prin căsătorie, pentru ca fata să nu aibă 
parte de soarta fratelui ei. Din cauză că părinţii săi nu se 
căsătoriseră, Charlot rămăsese un bastard fără drepturi la 
moştenire. Şi Maurice nu putea face nimic legat de asta 
din cauza legii franceze, iar singura moştenire a lui 
Charlot aveau să fie trăsăturile sale nobile preluate din 


299 


familia Talleyrand-Perigord pe care le va transmite mai 
departe. 

Dar chiar şi trăsăturile lui Charlot, realiză Maurice, 
păreau să nu le urmeze îndeaproape pe cele ale familiei. 
Gura sa părea să sugereze senzualitate, însă ascundea mai 
degrabă hotărâre, hotărârea care l-a ajutat să ajungă aici, 
de pe tărâmul îndepărtat de unde venea el cu un scop 
foarte important care, din expresia feţei lui, nu părea să 
aibă legătură cu mama lui, ci cu el însuşi. 

Şi acei ochi care, la o primă vedere, erau atât de reci şi 
rezervaţi. În adâncimile lor albastre, Maurice bănui că 
exista un secret, un mister care, era clar acum, reprezenta 
motivul pentru care parcursese o distanţă atât de mare ca 
să-l împărtăşească cu tatăl său şi cu nimeni altcineva. 

Acest lucru îl făcu pe Maurice să spere că vizita lui - 
această reîntâlnire - nu avea să fie lucrul de care se 
temuse şi pe care şi-l imaginase atâţia ani. Şi Maurice ştia 
că era timpul ca şi el să-i dezvăluie ceva. 

— Fiule, începu Maurice, Antonin Careme se va întoarce 
în curând să ni se alăture, aşa cum trebuie. Pentru că în 
toţi acei ani în care a trebuit să îndeplinesc misiunile atât 
de importante pentru mama ta, Antonin a fost singurul om 
în mâinile căruia mi-am încredinţat viaţa, vieţile tuturor. 
Dar până revine, să ne vorbim sincer. De mult trebuia să 
se întâmple asta. Fiind tatăl tău natural, doresc şi implor 
iertarea ta. Dacă nu aş avea vârsta pe care o am acum şi 
sănătatea şubredă, m-aş aşeza în genunchi în faţa ta în 
acest moment şi ţi-aş săruta mâna implorându-te să mă 
ierţi. 

Dar se opri, pentru că Charlot se ridică şi ocoli masa. 
Apoi se lăsă în genunchi, îi luă amândouă mâinile şi i le 
sărută. Apoi îl îmbrăţişă. 

— Înţeleg ce simţi, tată, îi spuse. Dar trebuie să te 
linişteşti, nu sunt aici pentru ceea ce crezi tu. 

Talleyrand îl privi, la început tulburat, apoi cu un surâs 
reţinut. 

— Am uitat că ai darul acela, recunoscu el, abilitatea de 
a citi gânduri sau de a profeti. 


300 


— Aproape că şi eu am uitat, spuse Charlot, 
răspunzându-i cu un zâmbet. Nu am venit aici să o caut pe 
sora mea Charlotte, aşa cum mi se pare că te temi. Nu, 
pentru că văd că o iubeşti pe Charlotte şi vrei să o 
protejezi, nu trebuie să ştie nimic despre noi. Nici în viitor 
nu va trebui să aibă vreo legătură cu Serviciul Montglane, 
nici cu Jocul. 

— Dar am crezut că acel Joc s-a sfârşit! strigă 
Talleyrand. Nu poate începe din nou. Pentru a preveni 
asta, Mireille a lăsat-o pe micuța Charlotte în grija mea, 
unde a fost în siguranţă. Departe de acel serviciu, departe 
de piesele de şah şi de Joc. Şi departe de Regina Neagră, 
mama ta, căci la asta se referise profeția. 

— Profeţia era greşită, spuse Charlot. Acum nu mai 
zâmbea, deşi încă mai ţinea mâinile tatălui său într-ale 
sale. Se pare că Jocul începe din nou. 

— Din nou? ţipă Talleyrand îngrozit. Apoi îşi cobori 
vocea, deşi nimeni nu era prin preajmă pentru a-l auzi: Dar 
tu, Charlot, ai fost cel care a profeţit asta. Ai spus că Jocul 
va începe din nou doar dacă adversarul va renaşte din 
cenuşă. Cum mai poţi pretinde că sora ta e în siguranţă 
dacă a început din nou? Ştii că ziua de naştere a lui 
Charlotte, 4 octombrie, este exact opusul zilei de naştere a 
mamei tale, Regina Neagră. Nu înseamnă asta, dacă un 
nou Joc ar fi să înceapă, că Charlotte va deveni Regina 
Albă, aşa cum toţi am crezut în aceşti ani? 

— Am greşit, rosti Charlot. Jocul a reînceput. Albul a 
făcut prima mutare şi o piesă Neagră importantă a ieşit la 
iveală. 

— Dar... murmură Talleyrand. Nu înţeleg. 

Când îl văzu pe Carême că se îndreaptă spre ei, 
Talleyrand se cufundă şi mai tare în scaunul său, privi 
către Charlot şi adăugă: 

— Cu ajutorul lui Antonin Carême, am reuşit să adunăm 
aproape toate piesele din Rusia şi Marea Britanie! Soţia 
mea, Madame Grand, Regina Albă, s-a retras, forţele i s-au 
risipit! Mireille se ascunde de ani buni undeva unde nimeni 
nu o poate găsi şi nu poate găsi nici piesele. Totuşi, tu spui 


301 


că a început din nou? Cum poate Albul să facă prima 
mutare şi totuşi Charlotte să fie în siguranţă? Ce piesă 
Neagră atât de importantă ar putea să fie în posesia 
celeilalte echipe şi pe care noi nu am găsit-o? 

— Asta am venit să aflu de la tine şi de la Carême, spuse 
Charlot, îngenunchind în faţa tatălui său. Însă ştiu că este 
adevărat pentru că am văzut-o cu ochii mei. Am văzut-o pe 
noua Regină Albă, o fată micuță, dar cu o putere imensă. 
Am ţinut în mână acea piesă importantă pe care Echipa 
Albă o capturase şi pe care ea o are acum în posesie. Acea 
piesă este Regina Neagră din Serviciul Montglane. 

— Imposibil! ţipă Talleyrand. Aceasta este piesa pe care 
Carême a recuperat-o de la Alexandru al Rusiei! I-a 
aparţinut maicii stareţe din Montglane. Alexandru i-a 
promis mamei tale, Mireille, că o să aibă grijă de această 
piesă cu mult timp înainte de a deveni ţar. Şi şi-a ţinut 
acea promisiune! 

— Ştiu, spuse Charlot. Am ajutat-o pe mama să o 
ascundă când a fost adusă prima oară din Rusia. Însă cea 
pe care Echipa Albă o deţine se pare că a fost ascunsă de 
mai mult timp. Asta am venit să discutăm aici, în speranţa 
că Antonin Carême ne va ajuta să înţelegem cum se poate 
să existe două Regine Negre. 

— Însă dacă jocul a reînceput, aşa cum spui, zise 
Talleyrand, dacă Echipa Albă a ieşit brusc la iveală cu o 
piesa puternică şi a făcut deja prima mutare, de ce te-au 
luat cu ei? De ce ţi-au arătat-o ție? 

— Nu vezi, tată? zise Charlot. De asta am greşit eu 
interpretarea profeţiei. Echipa Albă a renăscut din cenuşa 
adversarei sale. Dar nu aşa cum am crezut eu. Nu puteam 
profeţi pentru că eram şi eu implicat. 

Fiindcă Talleyrand părea în continuare şocat, Charlot 
adăugă: 

— Tată, eu sunt noul Rege Alb. 


302 


Cele patru anotimpuri 


Seminate aurum vestrum in terram albam 
foliatum.  Sădeşte-ţi aurul în pământul alb. 
Alchimia (de multe ori numită şi „Agricultura 
Celestă“) împrumută numeroase analogii din 
agricultură... epigrama... pune accentul pe nevoia 
de a observa - ca într-o oglindă - lecţia bobului de 
grâu... excelentul tratat (Secretum) publicat în 
Leyden în 1599... compara operaţiunea săditului 
de grâu, în detaliu, cu cea a operaţiunii alchimice. 

- STANISLAS KLOSSOWSKI ROLA, Jocul de aur 


Nu mai aveam timp, după spusele lui Nim. Duşmanul, 
oricine ar fi fost el, era pe urmele noastre. Eu am fost cea 
care îi pusese pe mama şi pe ceilalţi în pericol. Şi totul din 
cauză că am fost o prostănacă şi am ignorat semnalele, 
deşi străluceau în faţa mea ca nişte semafoare, cum ar 
spune Key. 

Şi eu? lată-mă, pentru numele lui Dumnezeu, izbucnind 
în lacrimi, trei crize de nervi în douăsprezece ore, îl lăsam 
pe unchiul meu să mă mângâie şi să mă sărute pe cap, de 
parcă aş fi avut din nou doisprezece ani. 

Când aveam doisprezece ani, dacă memoria mă ajută, 
mă purtam mai bine ca acum: eram o copilă, o campioană 
mondială la şah care îşi văzuse tatăl omorât sub ochii ei şi 
care a reuşit să meargă, cu toate astea, mai departe. Ce se 
întâmpla cu mine acum? Nu eram capabilă să ies din 
această stare. 

Comportamentul meu de acum nu putea decât să 
însemne un singur lucru: că aceşti zece ani ce au îmbinat 


303 


prezenţa lui Sage Livingston ca  închipuita Miss 
Personalitate, împreună cu experienţa deprinsă pe lângă 
cuptoarele lui Rodo Boujaron, au creat un cocktail Molotov 
în mine care mă înmuiase, iar acum îmi făcuse creierii 
terci. 

Trebuia să-mi revin. 

Metaforele, comparaţiile şi hiperbolele, dă-le dracului, 
aşa cum ar spune Key. Cu toată viteza înainte. 

Eu şi Nim continuam să vorbim în şoaptă, având în 
fundal un zgomot menit să bruieze eventualele microfoane, 
în timp ce el căuta cu meticulozitate prin apartamentul 
meu. M-a cercetat inclusiv pe mine. Avea un fel de 
dispozitiv subţire cu care a trecut peste haine, bibelouri, 
perdele, cărţi, mobilă şi peste tabla de şah pe care o 
scosese din rucsac şi o adusese în sufragerie. I-am înmânat 
atunci regina neagră pe care o purtasem în tot acest timp 
în buzunar. După ce o examină, o puse pe tablă. 

Îmi luă rucsacul şi îndesă câteva haine curate în el, 
precum şi acea secţiune de pe prima pagină din ziar. Apoi 
se întoarse spre mine. 

— Cred că am făcut suficientă curăţenie în apartamentul 
tău, spuse el cu voce tare. Pentru că am terminat, ce-ar fi 
să ne ducem la plimbare? 

Am scuturat din cap, indicându-i astfel că mai era ceva. 
I-am dat geaca mea de schi, uitându-mă la el cu o privire 
care însemna multe şi am zis cu voce tare: 

— Ar trebui să-l sun pe Rodo în legătură cu programul 
meu din seara asta înainte să plecăm. Ştii, eu lucrez la 
tipul ăsta. 

Nim pipăi jacheta în partea de jos, unde se afla ascunsă 
harta cu tabla de şah. Partea aceea era puţin mai 
burduşită decât restul gecii. Îşi ridică o sprânceană. 

Am dat din cap, după care mi-a venit o idee. 

— De fapt, cred că o să-l sun pe Rodo cât ne plimbăm, 
am spus. Trebuie să cumpăr nişte lucruri. O să-l sun de 
unde ne oprim, să mă asigur că iau tot ce are nevoie. 

— Bine, atunci hai să mergem, spuse Nim, în timp ce-mi 
ţinea jacheta să mă îmbrac cu ea. Caleaşca vă aşteaptă, 


304 


doamnă. 

Chiar înainte de a pleca, luă telefonul din locul unde îl 
lăsasem pe masă şi îl strecură între pernele canapelei ca şi 
cum ar fi fost lăsat acolo din greşeală. Apoi îmi oferi braţul 
său. 

Când am privit în jos, am observat în palma sa un cuţit 
militar elveţian. Mi-l oferi cu un zâmbet. 

— Pentru o pătrundere mai adâncă, spuse el, 
strângându-mi braţul cu subînţeles, în timp ce ne 
îndreptam spre uşă. 

Când am ajuns pe M Street, inima oraşului Georgetown, 
a observat că locul acesta era înţesat de turişti poposiţi la 
Festivalului Cireşilor înfloriţi din National Mall. În faţa 
fiecărui restaurant era câte o coadă de oameni flămânzi, 
aşteptând o masă liberă sau măcar un loc în barul cu 
stridii. A trebuit să facem slalom printre ei ca să ieşim în 
stradă. Oricum, trotuarele din Georgetown sunt ele însele 
nişte obstacole printre care eşti nevoit să faci slalomuri, 
printre mizeriile lăsate de câini, fructele strivite şi 
mirositoare din copacii ginkgo, dalele sparte din pavaj, 
biciclişti care merg pe trotuare pentru a nu se ciocni cu 
taxiurile, camioanele parcate până în ziduri, descărcându- 
şi fructele, legumele şi berea direct în pivnițe. 

Însă turiştii erau cea mai mare problemă, se purtau de 
parcă întreg oraşul era al lor. Bineînţeles, dacă mă 
gândeam mai bine, îmi dădeam seama că aşa şi era. 

— Locul ăsta face ca Manhattanul să pară un oraş cu 
adevărat calm, comentă Nim, cărându-mi rucsacul cu o 
mână şi cu cealaltă ţinându-mă de braţ pe când cerceta din 
priviri haosul din jurul său. Însă eu o să te duc într-un loc 
ceva mai civilizat, unde ne vom putea continua convorbirea 
şi unde ne vom face un plan. 

— Eu vorbeam serios. Chiar am treabă, i-am spus. E 
ceva foarte urgent şi e doar la un cvartal distanţă de aici. 

Însă Nim avea propriile observaţii legate de 
comisioanele făcute în fugă. 

— Priorităţile sunt priorităţi, spuse el. Ştiu când ai 
mâncat ultima oară. Însă nu ştiu când ai făcut ultima oară 


305 


o baie. 

Baie? Era chiar atât de evident? Am încercat să nu mă 
adulmec singură pentru a afla. Adevărul e că nu reuşeam 
să-mi amintesc, dar cu siguranţă nu făcusem baie de când 
m-am întors din Colorado, după cum realizam acum. 

Chiar şi aşa, eu aveam alte lucruri mult mai importante 
de făcut, iar acestea nu puteau aştepta. 

— De ce nu ai menţionat capriciul ăsta cât încă eram în 
apartament? am întrebat eu. Puteam să sar direct sub duş. 

— Apartamentul tău? se răsti el. Chiar şi un cort are mai 
multe facilităţi. Mai mult, e chiar periculos să ne întoarcem 
acum. Putem să mergem să-ţi rezolvi problema, dacă e atât 
de necesar, dar numai dacă se află în drum spre hotel. 

— Hotel? am întrebat eu, făcând ochii mari către el. 

— Normal, zise el, amuzat. Sunt aici de zile întregi, cum 
ţi-am zis, încercând să dau de tine. Unde te aşteptai să 
stau? În apartamentul tău nemobilat? Sau în vreun parc? 

De fapt, nu ştiu exact la ce mă aşteptam. Dar mi-era la 
fel de greu să mi-l imaginez pe Nim, aşa secretos cum e el, 
locuind sub acoperişul unei case străine. 

— Ce hotel? am zis eu. 

— O să-ţi placă, mă asigură el. O schimbare bine-venită 
după apartamentul tău în care oricine poate să tragă cu 
urechea la ce vorbim. Şi cel puţin o să te poţi spăla. 

Se lăudă cu o piscină de lungimea bazinelor de înot 
olimpice şi cea mai bună baie romană din oraş, unde mai 
pui intimitatea de care ne vom bucura pentru a ne pune la 
punct următorii paşi. Se afla chiar la capătul străzii, nu 
departe de aici. Cele Patru Anotimpuri. 


Probabil pentru că mă trăgeam dintr-un şir întreg de 
filosofi autoproclamaţi, maeştri ai teoriilor complexe, cum 
era unchiul Slava, care prefera să ajungă pe căi ocolite la 
Adevăr, nici eu nu credeam că cel mai rapid şi cel mai 
simplu răspuns la o problemă ar fi şi cel corect; nu eram 
eu „briciul lui Occam“. Dar în cazul meu, viteza părea a fi 
esenţială, ca într-un joc de şah fulgerător, şi cea mai 
uşoară soluţie părea a fi cea mai bună. In timp ce 


306 


mergeam, i-am împărtăşit lui Nim pe scurt planul meu, iar 
el fu de acord. 

Koppie Shoppe, cum se numeşte de prin anii 1960, e în 
apropiere de M Street. Era înghesuit între un restaurant 
dubios şi un local unde se servea tapas, care îşi făcea 
reclamă cu un evantai gigantic din care ieşea mirosul de 
mâncare direct în stradă. Eu şi Nim a trebuit să ne facem 
loc printre turiştii hămesiţi, care aşteptau nerăbdători la 
coadă. 

Koppie Shoppe vindea produse de papetărie în faţă şi 
avea un copiator în spate. Era singurul loc din oraş pe care 
îl ştiam şi care putea să scaneze o pagină întreagă din 
ziarul Washington Post, dar şi desenul tablei de şah din 
secolul al XVIII-lea pictat cu sânge. 

Era, de asemenea, singurul loc pe care îl ştiam şi al 
cărui şef, Stuart, era înnebunit după bucătăria bască de la 
Sutalde, restaurantul de patru stele, după bucătarii care 
uneori îi mai dădeau mâncarea rămasă şi după angajata cu 
picioare lungi care umbla pe patine cu rotile chiar şi pe 
piatra cubică de pe Prospect Street. 

În Georgetown, ca în orice altă comunitate tribală, 
intruşii nu erau priviţi bine şi erau fraieriţi, lăsaţi în stradă 
să moară de foame, aşa cum se întâmpla acum cu turiştii 
care aşteptau hămesiţi în stradă, la rând. În Rusia, tatăl 
meu îi spunea blat. Oricum ar fi, era o chestiune de 
reciprocitate. 

În cazul meu, Stuart îmi respecta confidenţialitatea. Mă 
lăsa să-mi fac singură copiile, când mă trimitea Rodo, la 
aparatul cel mare de xeroxat, în special când nimeni nu 
era prin preajmă. Mă lăsa şi să folosesc baia unisex a 
firmei, iar astăzi aveam nevoie de baie. 

L-am lăsat pe Nim în faţa magazinului printre produsele 
de birotică pentru a alege cilindrul pentru corespondenţă, 
banda, etichetele şi un capsator mic pentru planul pe care- 
l aveam în minte, iar eu am luat rucsacul, m-am dus în 
departamentul de xerocopiat al magazinului, i-am făcut 
semn cu mâna lui Stuart, apoi m-am dus la toaletă, unde 
am încuiat uşa. 


307 


Am scos din rucsac ziarul Washington Post, am întins 
paginile pe jos, mi-am dat jos geaca şi cu forfecuţa pe care 
mi-o dăduse Nim am tăiat aţa cu care Vartan Azov îmi 
cususe buzunarul. 

Mi-a fost aproape imposibil să scot desenul cu tabla de 
şah fără să umplu peste tot cu pene, însă am reuşit să 
strecor desenul între primele pagini ale ziarului. Le-am 
rulat şi le-am strecurat în rucsac. Apoi am strâns penele de 
pe jos cu hârtie igienică umezită, atât cât am putut, am 
aruncat hârtia în toaletă şi am tras apa. 

Pasul Numărul Unu al planului fusese îndeplinit. 

Bătaia uşoară din uşa cabinei de toaletă, aşa cum ne 
stabilisem dinainte, îmi dădea de înţeles că Nim era 
pregătit pentru Pasul Numărul Doi. 

Am deschis uşa. Stătea în faţa mea cu punga cu 
obiectele de papetărie pe care le cumpărase. l-am dat 
geaca în schimbul pungii de plastic, apoi am schimbat şi 
locurile, el intrând în baie, iar eu ieşind. 

În timp ce el se încuia ca să poată capsa tăietura din 
geacă, eu m-am dus în încăperea cu xeroxul. Zgomotul 
aparatelor era asurzitor. Nu mă deranja gălăgia, pentru că 
mă puteam concentra asupra a ceea ce aveam de făcut şi 
nu trebuia să conversez cu nimeni. 

Stuart îmi pregătise aparatul şi l-a întors spre mine. Am 
aşezat prima pagină a ziarului cu faţa în jos şi am făcut 
patru copii reuşite. Apoi am întors pagina acolo unde îmi 
strecurasem desenul cu tabla de şah. leşea puţin dintre 
pagini, era mai lat, dar amicul meu din partea cealaltă a 
camerei era prea ocupat să observe. 

Am aşezat desenul cu faţa în jos, cu ziarul deasupra, şi 
am mai făcut patru copii. Apoi, pentru a mă asigura, am 
făcut patru copii după altă pagină din ziar unde erau 
articolele. Când am terminat, am sortat copiile mărite în 
patru seturi, cu desenul inserat la mijlocul fiecăreia dintre 
ele. Am scos cilindrul de corespondenţă din plasa de 
plastic al lui Nim, am rulat repede fiecare set de hârtii şi 
am început să le îndes pe rând în tuburile din carton 
pentru corespondenţă. 


308 


Chiar atunci, zgomotul a încetat brusc. 

— La naiba, s-a blocat hârtia, spuse Stuart. Alex, vino, te 
rog, până aici o secundă să ţii tava asta. Aparatul ăsta s-a 
tot blocat azi şi tehnicianul nu a ajuns nici acum. Va trebui 
să stau eu aici toată noaptea şi să-l repar, să văd ce 
probleme are. 

Inima îmi bubuia în piept. Nu voiam să mă opresc la 
jumătate, dar ce era să fac? Aşa că am rulat la repezeală 
toate hârtiile, inclusiv originalele, şi le-am vârât în punga 
de plastic. Apoi m-am dus să-l ajut să deblocheze 
copiatorul. 

— Apropo, spuse Stuart în timp ce eu ţineam tava grea 
pentru ca el să poată smulge hârtia prinsă, nu cred că e 
nevoie să faci ce făceai acolo. 

— Ce fac acolo? am zis eu cât am putut de calmă. 

Cum de ştia el ce făceam? 

— Adică, zise continuând, te-ai chinuit să scoţi hârtia aia 
pătată de cerneală şi zdrenţuită. Dacă o copiezi pentru 
şeful tău Boujaron, să ştii că a fost aici de dimineaţă cu 
încă un tip. M-au rugat să le fac nişte copii după aceeaşi 
chestie, prima pagină a ziarului de ieri, nu? Nu înţeleg. 
Adică tot ziarul ar costa mai puţin decât dacă l-ai 
fotocopia. Care e treaba? 

Dumnezeule! Îmi simţeam pulsul zvâcnind şi mă forţam 
să nu intru în panică. 

Care era de fapt treaba? Oare Rodo fusese cel care îmi 
lăsase ziarul în pragul uşii? Cine i-a fost ajutor azi de 
dimineaţă în bucătărie? Şi de ce făcea fotocopii după 
prima pagină a ziarului? 

Ştiam că trebuia să-i spun ceva lui Stuart ca să-i mai 
domolesc curiozitatea. Dar trebuia şi să plec urgent. Nim 
mă aştepta şi probabil deja se întreba ce s-a întâmplat. 

— Nici eu nu ştiu sigur care e treaba. Il ştii pe şeful 
meu, îi spuneam eu în timp ce încercam să vâr înapoi tava. 
După cum îl ştiu, Boujaron poate că vrea să-şi tapeteze 
pereţii cu articole de ziar. Dar m-a trimis să mai fac câteva 
fotocopii. Mulţumesc că m-ai ajutat. 

I-am zvârlit o bancnotă de zece dolari pe tejghea, am 


309 


înşfăcat plasa de plastic şi rucsacul şi i-am trimis un sărut 
din zbor lui Stuart în timp ce ieşeam pe uşă. 

În stradă, Nim îmi luă rucsacul cu o privire îngrijorată. 

— Ce te-a reţinut atât? mă întrebă el în timp ce ne 
croiam drum prin mulţime. 

— Hai să terminam odată cu astea, i-am zis. Şi apoi o să- 
ţi spun. 

Fără să mai adauge un singur cuvânt, ne-am îndreptat 
spre poşta oraşului Georgetown care se afla la doar câteva 
cvartale distanţă şi am urcat în grabă treptele din piatră. 
Nim a ţinut de şase în timp ce eu m-am strecurat în spatele 
unei tejghele şi am rulat şi celelalte hârtii în tuburile 
pentru corespondenţă pe care le-am sigilat cu bandă 
adezivă şi am lipit etichetele pe care am scris destinatarul, 
unul, mătuşa Lily, altul, Nokomis Key, unul căsuţă poştală 
a lui Nim şi altul mama. Cea care avea în ea desenul 
original mi-am trimis-o mie, chiar aici, la căsuţa poştală 
din acest oficiu. Apoi, pentru a mă asigura că era totul în 
ordine, am completat una dintre acele fişe de culoare 
galbenă şi am semnat-o, astfel că poşta avea să-mi reţină 
corespondenţa până ce o voi putea ridica. 

Cel puţin astfel, mă gândeam eu, în timp ce coboram 
scările din piatră la ieşirea din poştă, orice s-ar întâmpla, 
mie sau celorlalţi, sacrificiul pe care o maică stareță pe 
moarte îl făcuse acum două sute de ani în Rusia, într-o 
închisoare, nu avea să fie în zadar. 


Am făcut un duş fierbinte şi am alungat orice urmă a 
celor trei zile cât am stat în Colorado, aici, în cea mai 
elegantă baie din marmură neagră pe care mi-a fost dat s-o 
văd. Apoi, învelită în singurul prosop pe care îl găsisem la 
îndemână şi cu costumul de baie pe care îl primisem cu 
atâta graţie la Patru Anotimpuri, m-am dus în locul în care 
stabilisem cu unchiul că ne vom vedea, în clubul de sport 
de la parterul hotelului. 

În primul rând, am făcut treizeci de bazine de înot, într- 
un loc unde puteai intra doar dacă aveai rezervare, o 
rezervare pe care Nim mi-o făcuse. Apoi l-am urmat în 


310 


gigantica baie romană din marmură, unde, dacă nu ar fi 
avut apă în ea, ar fi încăput cu lejeritate cincizeci de 
luptători sumo. 

Trebuia să-i mărturisesc unchiului meu concluzia la care 
ajunsesem: că banii şi confortul au avantajele lor. 

Dar ştiam că, dacă acest Joc, în care nimerisem şi 
despre care toată lumea spunea că era periculos, începuse, 
nu mai aveam atât de mult timp la dispoziţie să mă bucur 
de toate astea, mai ales că aş fi vrut să lâncezesc în apa 
aceea fierbinte mult timp. 

Fiindcă unchiul îmi citise gândurile, se mută de partea 
cealaltă a băii să stea lângă mine pe treapta din marmură. 

— Pentru că nu ştim ce te aşteaptă de acum înainte, 
spuse el, mă gândeam că te-aş putea ajuta oferindu-ţi o 
masă caldă şi o baie bună. 

— Ultima dorinţă a condamnatului la moarte? l-am 
întrebat cu un zâmbet. N-o să uit niciodată. Mintea mea 
deja funcţionează mai bine, îmi dau seama. Şi am aflat 
ceva foarte important astăzi. 

— Că şeful tău Boujaron s-a dus la magazin să facă 
fotocopii? Mi-ai spus, zise el. Într-adevăr asta ridică mult 
mai multe semne de întrebare. Mai e ceva? 

— Nu, am descoperit ceva ce cred că e mai important. 
Am aflat în cine pot avea încredere. 

Când îşi aţinti ochii săi bicolori asupra mea, plin de 
curiozitate, am adăugat: 

— La oficiul poştal, şi chiar înainte de asta, nu a trebuit 
să stau nicio secundă să mă gândesc înainte de a completa 
adresele destinatarilor. Ştiam cine putea fi de încredere să 
păstreze copiile tablei. Nu doar tu şi mama, care oricum 
aveaţi parte de încrederea mea deja, dar şi mătuşa Lily şi 
prietena mea Nokomis Key. 

— Ah, zise Nim. Prenumele prietenei tale e Nokomis? 
Atunci asta poate fi explicaţia. 

— Ce explicaţie? am întrebat. 

Şi rapid, am avut senzaţia că o persoană pe care nu 
doream s-o văd tocmai se îndrepta spre mine. 

— În timp ce tu făceai baie, mi-am citit mesajele de 


311 


aseară, spuse Nim. Nimeni nu ştie că sunt aici, în afară de 
îngrijitor. Şi totuşi, a existat un fax care mă aştepta încă de 
aseară de la cineva numit Selene Luna, bunica lui Hank 
Tallchap. 

Pe moment m-am arătat foarte confuză, apoi l-am văzut 
pe Nim că zâmbea şi am prins ideea. 

— Selene şi Luna, amândouă înseamnă lună. 

— „Pe malurile Gitchee Gumee, pe lângă strălucitoarele 
Valuri ale Mării“, am citat eu. 

— „Stătea cortul indian al lui Nokomis, Fiica Lunii, 
Nokomis“, sfârşi Nim în locul meu. Oare această prietena a 
ta chiar seamănă cu bunica lui Hiawatha din faimosul 
poem al lui Henry Wadsworth Longfellow? 

— Doar în felul cum gândeşte, i-am spus. Poate scoate 
ce-i mai bun dintr-un om de una singură. Şi ai fi surprins 
să afli că ştie mai multe despre crearea de coduri secrete 
decât oricine altcineva în afară de tine. Le spune semnale 
de fum indiene. Şi, în afară de faptul că mă surprinde cum 
a reuşit să mă găsească, ce mesaj a lăsat? 

— Trebuie să recunosc, pe moment mă pierduse şi pe 
mine, spuse Nim. Dar acum, că ştiu cine este, e clar că 
acele coduri sunt doar pentru tine. 

Se întinse după halatul de pe marginea băii, scoase faxul 
şi mi-l dădu. 

Mi-a luat un minut. Dar mi-am dat seama în cele din 
urmă şi, brusc, m-am înverzit la faţă. Cum se putea aşa 
ceva? Nimeni altcineva nu văzuse acel mesaj codificat în 
afară de mine! 

— Ce este? mă întrebă Nim alarmat, cu mâna pe umărul 
meu. 

Am reuşit doar să scutur din cap, fără să scot o vorbă. 
„Lui Kitty i s-a întors norocul, scria acolo. Se întoarce din 
Insulele Virgine, a închiriat o maşină de lux, va ajunge în 
DC până mâine. Spune că ai numărul ei de telefon şi restul 
contactelor. Va fi tot în apartamentul Al.“ 

Mesajul era tot acelaşi: A1 însemna că era legat de ruşi 
şi de o cameră secretă din Bagdad. Dar schimbarea 
norocului era cu siguranţă cheia. Am inversat mesajul în 


312 


minte. În loc de DC-LX-VI în numere romane, care dădea 6- 
6-6, s-ar citi acum: IV-XL-CD, adică 4-4-4. Trei numere, am 
văzut eu, care, atunci când erau înmulţite, dădeau 64, 
numărul pătrăţelelor de pe tabla de şah! 

Tabla de şah ascunde cheia. 

Şi dacă Kitty-Cat venea pe un drum ocolitor faţă de cel 
despre care mă înştiinţase în mesajul de deasupra pianului 
din Colorado însemna că mama putea fi chiar în acest 
moment în Washington! 

Pierdusem prea mult vremea aici. M-am întors către 
unchiul să-i spun să plecăm şi am dat să urc scările băii 
romane. Dar în acel moment m-am trezit faţă în faţă cu cel 
mai rău lucru pe care mi l-aş fi putut imagina în 
coşmarurile mele. De după colţ au apărut trei persoane pe 
care cu greu mi le-aş fi putut imagina împreună, cu 
siguranţă nu în acest moment în care eram dezbrăcată, 
fără să am unde să mă ascund şi să fug: 

Sage Livingston, Galen March şi şeful meu, Rodolfo 
Boujaron. 


313 


PARTEA A TREIA 
RUBEDO 


Zicala arabă „Sângele a curs, pericolul a trecut“ 
exprimă succint ideea centrală a sacrificiului: că 
jertfa împacă puterea... Forța motrice din spatele 
mecanismului sacrificiului, cea mai importantă 
dintre implicaţiile simbolice ale sângelui, simbolul 
zodiacal al balanței reprezentând justiţia divină, 
conştiinţa lăuntrică a omului... de exemplu în 
alchimie când materia trece de la stadiul alb 
(albedo) la roşu (rubedo)... 


- J.R. CIRLOT, Dicţionar de simboluri; „Sânge“ 


Mitul lui Prometeu... este ilustrarea sublimării... 
care confirmă relaţia alchimică dintre principiile 
volatile şi fixe... În acelaşi timp suferinţa (precum 
cea a lui Prometeu) corespunde sublimării din 
pricina legăturii ei cu culoarea roşie - a treia 
culoare în Magnum Opus alchimic, după negru şi 
alb. 


- ].R. CIRLOT, Dicţionar de simboluri; 
„Prometeu“ 


314 


Focul din minte 


Am ieşit în pădurea aurie, 
Pentru că în mintea mea era focul... 
- W.B. YEATS, Cântecul lui Aengus cel rătăcitor 


Aengus al lui Yeats... avea în minte focul despre 
care toţi şamanii din lume cred că ar fi prima 
sursă a cunoaşterii, scoțând la lumină viziuni 
despre alte realităţi... Călătoria şamanică începe şi 
se sfârşeşte în minte... 

- TOM COWAM, Focul din minte 


Koryakskoe Rayirin Yayai 

(Casa Tobei, Districtul Koriakia) 

În iurtă, şamanul bătea domol la tobe pe când ceilalţi se 
aşezaseră într-un cerc în jurul focului şi cântau cu acele 
ritmuri frumoase pe care Alexandru ajunsese să le 
iubească. El stătea afară din cort, întins, ascultând. lubea 
sunetele făcute de şamani pentru că îi linişteau gândurile, 
creând un soi de armonie care părea să-i curgă în tot 
trupul şi îl ajuta să-şi vindece nervii fragili şi vătămați. 

Dar de multe ori, când aceste ritmuri se opreau, focul se 
întorcea şi el: focul care îi umplea mintea cu lumină 
arzătoare, acea durere sfredelitoare, nu fizică, ci ceva ce 
emana din psihicul lui. 

El nu avea nici simţul timpului. Nu era sigur cât de mult 
timp trecuse, câteva zile, poate o săptămână sau mai mult, 
de când călătoriseră pentru a ajunge în acest loc, toată 
acea distanţă de kilometri întregi de taiga imposibil de 
trecut. Spre sfârşitul călătoriei, când picioarele nu-l mai 


315 


ajutară prea mult prin zăpadă, când slăbise prea mult 
pentru a mai putea ţine pasul, trimiseră după el o sanie 
trasă de câini pentru a-l purta pe restul drumului ce-i mai 
rămăsese de parcurs. 

Câinii erau minunaţi. Își aminti cum erau numiţi: 
samoezi. Îi urmări cu interes în timp ce se luptau cu 
zăpada, legaţi la sanie. Când fuseseră dezlegaţi, noaptea, 
el îi îmbrăţişase, iar ei îi linseră faţa şi mâinile. Dacă ar fi 
avut un câine ca aceştia când fusese tânăr? Însă acum nu 
mai era băieţelul acela, Saşa, sinele pe care îl cunoştea cel 
mai bine, singurul pe care îl cunoştea. Acum era un adult 
care îşi amintea atât de puţine lucruri, trecutul părea un 
tărâm străin, chiar şi pentru el. Ea îi spusese care era 
numele lui. Aleksandr Solarin. 

Și femeia care il adusese aici, adorabila femeie blondă 
care stătea acum întinsă lângă el, aşteptând ca toți ceilalţi 
să termine pentru a-i chema atunci când vor fi pregătiți 
pentru a-l vindeca, era mama lui, Tatiana. Înainte să se 
îmbarce în această misiune, ea îi povestise tot ce ştia 
despre starea lui. 

— La început, spuse ea, erai în comă, nu mişcai deloc, 
abia respirai. Mai-marea peste şamani, Ftugen, a venit din 
nord pentru a asista la vindecarea ta în apele minerale. Ea 
este cea căreia ciucuţii îi spun qacikechca, cea care 
seamănă cu un bărbat, o femeie şaman din dinastia 
aborigenă enenilit, cei în spirit, cei cu puteri mari. Dar în 
ciuda tuturor ierburilor puternice şi tehnicilor pe care le- 
au folosit cei bătrâni pentru a te vindeca, Etugen a spus că 
îți vei vindeca spiritul doar dacă te vei îmbarca în această 
misiune, călătoria oamenilor celor morţi, poporul 
Peninelau, spre locul unde locuiesc cei vii, prin efortul 
propriei tale voințe. 

După un timp îndelungat, ai ajuns în acel stadiu pe care 
îl putem numi stupoare, deşi uneori, pentru o lună sau mai 
mult, încă mai intrai în comă şi apoi ieşeai. Într-un final, ai 
reuşit să-ți revii, conştient şi treaz, capabil să mănânci, să 
umbli, să citeşti, chiar să vorbeşti în câteva limbi străine, 
dar acestea sunt capacităţi pe care le aveai de când erai 


316 


mic. Trebuie să aşteptăm ca şi celelalte amintiri să-ţi 
revină treptat, pentru că ai trecut printr-un mare şoc. 

Etugen spune că rana ta nu este numai a cărnii dar şi a 
spiritului. E periculos să intervenim în psihicul tău atâta 
timp cât rana aceasta încă e în curs de vindecare, deja iţi 
revine totul în străfulgerări de moment. Uneori, te loveşte 
insomnia, un fel de acces de neputinţă sau isterie cauzată 
de ceva ce aparent sunt frici iraționale. Dar Etugen crede 
că aceste frici sunt reale, că trebuie să lăsăm ca adevărata 
cauză a traumei tale să iasă singură la suprafaţă, chiar 
dacă îi va lua un timp îndelungat şi îi va fi greu. 

Atunci, când carnea ta va fi suficient de vindecată cât să 
faci faţă acestei călătorii, adăugă ea, ne vom îndrepta spre 
nord, pentru a începe acea călătorie care-ţi va vindeca 
sufletul. Pentru că tu ai trăit printre cei morţi, ai focul în 
mintea ta, ai trecut testele pentru a deveni un hetolatigiu - 
cel care vede - un şaman profet. 

Insă Solarin ştia, în disperarea lui, că tot ceea ce voia el 
era să-şi recapete viaţa. Cu cât i se întorceau amintirile, 
puțin câte puţin, cu atât se simţea mai deznădăjduilt, 
înțelegând cât de mult pierduse din anii trecuţi. Nici măcar 
nu-şi putea aminti câţi ani lăsase în spate. Insă cel mai 
trist lucru era că nu-şi putea aminti de cei pe care îi iubise, 
urâse, adorase sau blestemase. 

Totuşi, un lucru putea să-şi amintească. 

Jocul de şah. 

De fiecare dată când se gândea la el, mai ales la un joc 
anume, focul din mintea lui se înteţea. Stia că ceva legat 
de acel joc deținea cheia misterului tuturor traumelor, a 
memoriei pierdute, a coşmarurilor, speranțelor şi fricilor. 

Insă mai ştia că, aşa cum mama şi şamanul îl sfătuiseră, 
era mai bine să aştepte. Pentru că, dacă făcea prea multe 
presiuni pentru a-şi aminti, ar putea să fie în pericol să 
piardă totul. 

În timpul călătoriei lor spre nord, de câte ori se opreau 
să vorbească, îi spunea mamei sale orice îşi amintea în 
acel moment, un abur anume, ceva ce se ridica din trecutul 
său ca o ceaţă. 


317 


De exemplu, acea noapte când era mic şi Tatiana îi 
dăduse un pahar cu lapte cald, iar apoi il puse în pat. 
Putea vedea dormitorul său cu smochinul de la fereastră. 
Se afla undeva, pe lângă nişte stânci şi o mare. Ploua. Au 
trebuit să fugă. Atât işi amintise de unul singur, fără niciun 
ajutor. Prima amintire, un sentiment de implinire şi 
uşurare. 

Și pe măsură ce mergea, Tatiana, ca un pictor care pune 
culoare în interiorul unor schiţe pe o pânză, îi împărtăşea 
tot mai multe detalii din ceea ce putea să-i spună despre 
acea parte din viaţa lui. 

— Acea noapte pe care ţi-o aminteşti este importantă, îi 
spuse ea. Era sfârşitul lui decembrie, 1953, noaptea în 
care vieţile tuturor aveau să se schimbe. În acea noapte, în 
ploaie, bunica Minnie a venit acasă la noi, pe coasta 
sălbatică a Mării Negre. Deşi făcea parte din Uniunea 
Sovietică, acest loc era la adăpost de orice teroare şi orori 
care se petreceau în alte părţi sau cel puţin aşa credeam 
noi. Minnie adusese cu ea ceva ce familia noastră, de-a 
lungul generațiilor, jurase că avea să protejeze. 

— Nu-mi amintesc de ea, spuse Solarin, deşi simţi că-l 
cuprinde agitația, pentru că avu încă o sclipire. Însă îmi 
amintesc mai multe legate de noaptea aceea. Nişte bărbaţi 
au intrat cu forța în casa noastră; eu am reuşit să scap şi 
m-am ascuns în spatele unei stânci. Am reuşit să fug. Însă 
tu ai fost capturată de acei bărbaţi? Se uită la mama sa 
foarte şocat. Nu te-am mai văzut până în acea zi la 
mănăstire. 

Tatiana dădu din cap şi spuse: 

— Minnie alesese acel moment pentru a aduce comoara 
pe care o ținuse la ea timp de opt luni în care căutase un 
loc în Rusia unde ar fi putut să o plaseze. Opt luni mai 
târziu, Iosif Stalin, care condusese Rusia timp de douăzeci 
şi cinci de ani cu un braţ de fier, a murit. În lunile care au 
urmat morţii sale, întreaga lume avea să se schimbe, în 
bine sau în rău: Irakul, Iordania şi Anglia toate aveau un 
nou conducător. Rusia făcuse bomba cu hidrogen. Şi 
numai la puţin timp după noaptea în care Minnie a sosit la 


318 


noi acasă, veteranul poliţiei secrete sovietice, Lavrentii 
Beria, cel mai temut şi urât om din Rusia, a fost executat. 
Într-adevăr, moartea lui Stalin şi golul pe care îl lăsase în 
urmă o făcuseră pe Minnie să caute cu frenezie timp de 
opt luni de zile locul unde se afla acea comoară, trei piese 
de şah din aur şi argint, bătute în pietre prețioase, pe care 
ne-a implorat să le ascundem. Credea că putem să le 
ascundem, fiindcă tatăl tău avea o barcă la îndemână. 

Când auzi despre acele piese de şah, Solarin simţi cum 
focul se întorcea. Se luptă să-l reprime. Mai era ceva ce 
voia să ştie. 

— Cine erau acei bărbaţi care te-au răpit? întrebă el, cu 
vocea tremurând. Şi cum ai reuşit să te faci nevăzută atâta 
timp? 

Tatiana nu-i dădu un răspuns direct. 

— Tot timpul a fost uşor să dispari în Rusia, spuse ea 
calmă. Milioane de oameni fac asta, dar nu pentru că aleg 
să o facă. 

— Dar dacă regimul vechi fusese dat jos, spuse Solarin, 
cine erau acei oameni care veniseră după comoară? Cine 
te-a răpit? Şi unde te-au dus? 

— în locul obişnuit, făcu Tatiana. La Administraţia 
Centrală a Lagărelor, în Gulag pe scurt, acele câmpuri de 
muncă silnică ce au existat încă de pe vremea țarilor. 
Administraţia era de fapt poliţia secretă, fie că era numită 
Okhrana sub ţarul Nicolae, sau, sub sovietici, CEKA, 
NKVD, KGB. 

— Ai fost dusă într-un lagăr? spuse Solarin, încremenit 
de uimire. Dar cum Dumnezeu ai reuşit să supravieţuieşti 
atâta timp? Eram doar un copil când te-au luat. _ 

— Nu ar fi trebuit să supraviețuiesc, spuse Tatiana. Însă 
după mai puțin de un an de zile, Minnie a descoperit locul 
unde am fost dusă, un lagăr în Siberia. Un loc al dezolării. 
Și a negociat salvarea mea. 

— Te-a scos de acolo, vrei să zici? spuse Solarin. Dar 
cum? 

— Nu, m-a ajutat să evadez, îi spuse mama. Pentru că, 
dacă politburo-ul ar fi aflat de ieşirea mea, vieţile tuturor 


319 


ar fi fost în pericol în toţi aceşti ani. Minnie mi-a adus altfel 
libertatea şi dintr-un alt motiv. Am rămas aici, ascunsă 
printre Koriaci şi ciucuţi încă de atunci Mulțumită lor, nu 
am reuşit doar să-ţi salvez trupul vătămat, dar am reuşit să 
te salvez şi pe tine, pentru că deţin puteri pe care le-am 
câştigat în toți aceşti ani cât am stat printre aceşti maeştri 
ai focului. 

— Dar cum m-ai salvat? îşi întrebă Solarin mama, şi ce 
le-a dat Minnie sovieticilor sau paznicilor gulagului pentru 
a te scoate de acolo? 

Dar înainte ca această ultimă întrebare să i se desprindă 
de pe buze, Solarin ştiu răspunsul. Cuprins de oroare, văzu 
deodată, prin lumina orbitoare a focului, forma 
strălucitoare care stătuse în tot acest timp undeva în 
depărtarea viziunii sale din toate aceste luni. 

— Minnie le-a dat Regina Neagră, ţipă el. 

— Nu, zise Tatiana. Minnie le-a dat tabla de şah. Eu am 
fost cea care le-a dat Regina Neagră. 


320 


Jihad 


Cucerirea Spaniei şi Africii de către Islam 
făcuse din regele francilor conducătorul 
Occidentului Creştin. Este corectă afirmaţia că 
fără Mohamed Carol cel Mare nu ar fi putut exista. 

- HENRI PIRENNE, Mohamed şi Carol cel Mare 


Sage Livingston, Rodo Boujaron şi domnul al cărui nume 
scris în anagramă se citea Charlemagne, vecinul meu cel 
nou şi foarte dubios din Colorado, Galen March. Aceştia 
erau ultimii oameni de pe pământ pe care doream să-i văd 
în acel moment, mai ales în public, iar eu, pe jumătate 
despuiată, simţeam că mă sufoc. Dar am reuşit să-mi trag 
repede pe mine halatul din pluş şi să-mi înnod cordonul, 
singurul lucru care mi-a venit în minte în secundele acelea 
când m-am văzut confruntată cu această neaşteptată 
cohortă de uneltitori. 

Nim ieşi din baia romană de aburi şi îşi trase şi el 
halatul. Cu o mişcare abilă, îmi smulse faxul lui Key din 
mână, îl vâri rapid în buzunar şi îmi înmână un prosop 
pentru părul ud. 

Îmi murmură cu vârful buzelor: 

— Să înţeleg că te cunoşti cu oamenii ăştia, nu? Când 
am dat uşor din cap, adăugă: Atunci cred că ar fi oportun 
să ne faci cunoştinţă. 

Dar fermecătoarea Regină a Balului mi-o luă înainte. 

— Alexandra! exclamă Sage, traversând spaţiul dintre 
noi, flancată de cei doi bărbaţi. Cât de surprinzător să te 
găsim chiar în hotelul acesta unde e cazat Galen! Te-am 
căutat prin tot oraşul până când şeful tău ne-a arătat unde 


321 


trebuia să mergem; el a sugerat că ai putea fi în vizită la 
unchiul tău aici, la Patru Anotimpuri. 

Inainte să apuc să-i răspund sau să reacţionez la această 
remarcă uluitoare, Sage îşi îndreptă farmecele spre Nim, 
întinse o mână cu o manichiură impecabilă şi afişă un 
zâmbet la fel de imaculat. 

— Şi dumneavoastră trebuie să fiţi doctorul Ladislau 
Nim, faimosul om de ştiinţă despre care am auzit cu toţii 
atâtea. Eu sunt Sage Livingston, vecina dumneavoastră din 
Colorado. Încântată de cunoştinţă. ` 

A auzit atât de multe despre Nim? Însuşi Omul 
Misterelor? In niciun caz de la mama sau de la mine. Şi 
cum a reuşit totuşi Rodo să dea de noi într-un timp atât de 
scurt, fără acele instalații de care am crezut că am scăpat? 

Nim dădu mâna cu toată lumea, cât de demn putu în 
circumstanțele acelea. Mie mi-era frig şi apa picura de pe 
mine, unde mai pui că muream de curiozitate să dezleg şi 
celelalte mistere ale faxului de la Key legat de mama. Am 
decis să-mi cer scuze şi să mă îndrept spre vestiar, în 
speranţa că voi scăpa pe uşa din spate şi că voi putea 
discuta cu Nim şi celelalte probleme. 

Dar matroana se pare că mai avea o surpriză pregătită. 

— Doctore Nim, spuse Sage cu o voce gravă, sigur că 
dumneavoastră, dintre toţi oamenii, ştiţi cine suntem noi şi 
de ce suntem aici. Aşa că presupun că înţelegeţi de ce 
trebuie să vorbim şi de ce timpul e esenţial. 

„Cine suntem noi?” 

M-am străduit să nu-mi arunc privirea spre unchiul meu. 
Dar serios, ce se petrecea aici? 

Sage nu mai părea să vorbească precum fetiţa crescută 
în puf pe care o cunoscusem, îmi amintea mai degrabă de 
Mata Hari. Se putea oare ca Sage, cea care stătea acum în 
faţa mea nepăsătoare şi îşi tot învârtea pe încheietura 
mâinii brăţara cu diamante, ţuguindu-şi buzele, să fi 
moştenit mai mult decât terenurilor cu petrol şi minele de 
uraniu ale familiei Livingston? Oare a moştenit şi înclinația 
spre intrigă a familiei Livingston? 

Dar în timp ce gândul legat de Sage îmi dădea târcoale, 


322 


umbra mamei ei îşi făcu apariţia atât de puţin atrăgătoare 
în amintirile mele recente. „Cu cine crezi că ai de-a face?“ 
mă întrebase Rosemary la restaurant. „Ai vreo idee, cât de 
vagă, cine sunt eu de fapt?“ 

Am decis, în aceste circumstanţe pline de umezeală şi 
înfrigurare, că era momentul să pun capăt acestui lucru. 
Mă săturasem. 

— La ce te referi, mai exact, am zis eu pe un ton iritat, 
că Nim trebuie să ştie „cine suntem noi“? Să vedem... de la 
stânga la dreapta, semănaţi foarte bine, fiecare pe rând, cu 
unchiul meu, şeful meu şi respectiv doi dintre vecinii 
mamei mele. 

M-am oprit, pentru că Sage, ignorându-mă complet, 
suspină cu o oarecare eleganţă, îşi strânse buzele şi îşi 
umflă nările. Se uită cu subînţeles spre recepţie şi îi şopti 
lui Nim: 

— Nu există vreun loc unde am putea merge să vorbim 
în privat toţi cinci? De îndată ce dumneavoastră şi 
Alexandra, bineînţeles, vă veţi fi uscat şi schimbat. Trebuie 
că ştiţi foarte bine ce trebuie să vorbim. 

Eram gata să obiectez, dar Nim mă luă prin surprindere. 

— Camera mea. În zece minute, îi spuse, dând din cap 
către grupul de trei persoane. 

Apoi rupse o bucată din foaia din buzunar şi îşi scrise 
numărul camerei. 

Ce naiba credea că face? Ştia mai bine decât oricine 
altcineva că mama era în pericol, poate că se afla chiar aici 
în Washington şi că eu trebuia să plec imediat de aici. Şi 
totuşi, iată-ne, fraternizam din nou cu duşmanul, gata să 
mai organizăm încă o petrecere. Clocoteam de furie. Când 
Nim a intrat în vestiar, am grăbit pasul şi am înşfăcat-o pe 
Sage de braţ. 

Galen şi Rodo erau deja la jumătatea drumului spre 
clubul de atletism şi speram că erau şi suficient de departe 
să nu poată trage cu urechea la ce aveam de zis. Dar în 
momentul în care am început tirada, mi-am dat seama că 
de atâta furie reprimată nu mai eram în stare să mă 
opresc. 


323 


— Cine a organizat întâlnirea asta? i-am cerut lui Sage 
să-mi spună. Ai fost tu sau Tom şi Jerry de acolo? De ce tu 
şi March mă căutaţi astăzi prin tot Georgetownul? Şi ce 
faceţi voi în Washington? De ce v-aţi dus amândoi la 
Denver după ce am plecat duminica trecută? Ce aveaţi de 
vorbit cu Vartan Azov şi cu Lily Rad? 

Clar nu era niciun secret în toate astea, Rosemary 
recunoscuse că vorbisem cu Nokomis Key. 

Acum Sage se uita la mine cu acea privire 
condescendentă, plină de superioritate care mă făcea să- 
mi vină să mătur cu ea pe jos. Apoi Miss Popularitate mi-a 
aruncat un zâmbet şi s-a întors cu tot cu acele gropiţe din 
obraji. 

— Cred că mai bine l-ai întreba pe unchiul tău lucrurile 
astea, nu pe mine, spuse ea cu o voce blajină. Până una- 
alta, el a fost de acord să ne vedem cu toţii. In zece 
minute, aşa cum am convenit mai devreme. 

Sage o luă în sus pe scări, dar din nou am înşfăcat-o de 
braţ. Se uita la mine cu o privire şocată. La naiba! Până şi 
eu mă surprindeam. Probabil că îi mârâisem în faţă de 
frustrare. 

Poate că niciodată nu mi-am arătat adevărata fire lui 
Sage, dar din punctul meu de vedere fusese o săptămână 
al naibii de grea, chiar înainte de a primi asistenţă din 
partea ei şi a familiei ei. De-altfel, n-aveam chef să fiu 
ignorată de o tipă a cărei singură realizare în viaţă, cel 
puţin până acum şi din ce ştiam eu, a fost să poarte titlul 
de Zeița Adolescenţilor. Nişte oameni erau în pericol. 
Aveam nevoie de informaţii. Acum. 

— Te afli aici, suntem singure. Pe tine te întrebam, i-am 
zis. De ce aş mai aştepta încă zece minute să-mi întreb 
unchiul dacă tu ai putea să-mi spui acelaşi lucru chiar 
acum? 

— Eu doar încercam să ajut, până una-alta, rosti Sage. 
Cu unchiul tău am venit să ne întâlnim, după cum ţi-ai dat 
seama, probabil. Galen a insistat să-l găsim. Spunea că e 
urgent. De asta ne-am dus la Denver, să ne interesăm şi la 
ceilalţi, după ce mama ta a dispărut în ziua petrecerii. Şi 


324 


nici măcar tu habar nu aveai unde era. 

Plecă de lângă mine în clipa în care eu îmi aruncam o 
privire primprejur, să văd dacă era cineva care ar fi putut 
să ne asculte conversaţia. Ceea ce se întâmpla întrecea 
orice aşteptări. Galen March îl vâna pe Nim? Dar de ce? 
Rămăsesem perplexă. 

Apoi m-am uitat în sus pe scări şi l-am văzut pe Galen 
întorcându-se spre noi. M-am panicat şi am tras-o pe Sage 
în vestiarul femeilor, unde cu greu ar fi putut să intre. Încă 
o tineam de braţ şi m-am uitat pe sub uşile cabinelor ca să 
verific dacă eram singure. 

Când m-am întors spre Sage, trepidam de nerăbdare. 
Ştiam că trebuia să pun întrebarea, deşi recunosc că eram 
cu adevărat terifiată de răspunsul pe care mi l-ar fi putut 
da. Sage se holba uimită la mine de parcă aş fi avut spume 
la gură. Aş fi râs dacă situaţia nu ar fi fost atât de serioasă. 

Cum ar fi spus Key, l-am prins pe Dumnezeu de picior. 

— De ce l-ar vâna Galen March pe unchiul meu? am 
întrebat. Până una-alta, nu s-au cunoscut niciodată până 
acum câteva momente, în acest club. Nu-i aşa? 

— Nu m-am interesat niciodată, drept să spun, zise Sage 
cu acel sânge-rece care o caracteriza. 

Era foarte atentă să nu mă enerveze mai tare şi am 
observat că se uita la semnalul de incendiu, ca şi cum se 
întreba dacă putea să spargă geamul în caz de pericol şi să 
declanşeze alarma. 

Aveam de gând să o presez tot mai tare, dar Sage nu 
terminase. Următoarele ei cuvinte aproape m-au făcut să- 
mi pierd cunoştinţa. 

— Doar am presupus că se ştiau. Până una-alta, unchiul 
tău a fost cel care i-a dat banii ca să cumpere Sky Ranch. 


Niciodată până atunci nu mi-am studiat unchiul prin 
fundul unui pahar de brandy, însă acceptasem să beau 
acest pahar când mi l-a oferit. 

Acum, uscată şi îmbrăcată cu hainele pe care el mi le 
înghesuise în rucsac, trăgeam cu ochiul pe deasupra 
paharului în timp ce sorbeam ultima înghiţitură, cu 


325 


picioarele sub mine, aşezată confortabil într-un fotoliu din 
spatele acelor aranjamente florale pentru care hotelul 
Patru Anotimpuri e atât de faimos. Încercam să-mi 
amintesc numele tuturor florilor din vază: cea portocalie şi 
cea purpurie se numeau păsărea paradisului, cea verde şi 
cea albă erau yucca, cea fucsia era ghimbir sălbatic, cea 
de culoarea prunei era orhidee Cymbidium... sau era 
cymbidia? Nu m-am priceput niciodată la latină. 

Nim ocoli masa şi îmi smulse paharul din mână. 

— Cred că e de ajuns, mă informă el. Voiam să te 
relaxezi, nu să intri în comă. De ce nu-ţi tragi scaunul mai 
aproape şi nu te alături grupului? 

„Grupul.“ 

Se referea la acea adunare pestriță aşezată pe scaunele 
frumos brodate din apartamentul opulent. Nim se plimba 
de colo-colo pe covorul luxos, pregătind băuturi pentru 
toată lumea. 

Nu-mi venea să cred la ce eram martoră. 

Mă simţeam cu adevărat bolnavă, iar alcoolul abia dacă 
reuşise să-mi mai aline durerea şi confuzia. 

Ştiam că trebuia să îmi dau seama ce se petrece. Dar 
pentru prima dată, mă simţeam iremediabil singură. 

Mulţumesc lui Dumnezeu că am reuşit să înot azi 
treizeci de ture de bazin, înainte ca realitatea asta să mă 
lovească în moalele capului. 

Mulţumesc lui Dumnezeu că am reuşit să subtilizez faxul 
lui Key din halatul lui Nim adineauri. 

Pentru că preaiubitul meu unchi Slava, cel în care îmi 
pusesem întotdeauna toată încrederea şi chiar viaţa mea, 
mai mult decât o făcusem cu părinţii mei, părea acum să 
aibă multe explicaţii de dat. În momentul ăsta, nu-mi 
dădeam seama cât anume putea explica. Pentru că, aşa 
cum obişnuia mama să-mi spună când eram mică, „O 
minciună albă e tot o minciună“. 

Aşa cum mi-a cerut, mi-am tras scaunul de lângă masa 
cu flori pentru a mă alătura grupului şi, în aceste câteva 
secunde, am avut răgazul să fac o scurtă recapitulare. 

Cât de mult din ceea ce-i împărtăşisem lui Nim azi- 


326 


noapte fuseseră adevăruri sau doar speculaţii? 

Cât îmi ascunsese şi câte minciuni îmi spusese, de fapt? 

Nu-mi dădeam seama dacă el chiar minţise, dar cu 
siguranţă mă condusese pe o pistă greşită. De exemplu, 
fiecare remarcă a lui din ultimele douăzeci şi patru de ore 
mă făcuse să înţeleg că el nu îi întâlnise niciodată nici pe 
Rodo şi nici pe Galen -, chiar şi de dimineaţă, când 
descifra codul cu numele lui Galen - sugerând că amândoi 
ar putea avea legătură cu Charlemagne şi cu tabla de şah. 

Acest tablou al fericirii ignorante cu siguranţă se 
schimbă odată ce arunci o privire mai atentă la detaliile 
nesemnificative. Ca de exemplu, că Rodo ştia exact unde 
era cazat Nim aici în DC, în timp ce nimeni altcineva nu 
ştia, nici măcar eu. Sau faptul că Nim a aruncat un milion 
de dolari pe o fermă părăginită din Colorado, care se 
presupunea că îi aparţinea lui Galen March. 

Dacă ai citi printre rânduri, ţi-ai da seama că de fapt 
unchiul meu îi cunoştea mai de mult pe toţi cei prezenţi 
astăzi aici, poate doar cu excepţia lui Sage. 

Bineînţeles, dacă am presupune că Sage însăși spunea 
adevărul. 

— În mod cert, se pare că am protejat persoana 
nepotrivită în tot acest timp, începu Nim, adresându-se 
tuturor, după ce toată lumea se mai desfătase cu acele 
băuturi răcoritoare. Cat ne-a luat-o înainte cu dispariţia ei, 
deşi nu pot să înţeleg de ce. Aveţi vreo idee? 

— E foarte clar, răspunse Rodo, că nu avea încredere în 
niciunul dintre noi să o protejăm pe ea sau pe Alexandra. 
Altfel de ce atunci ar fi luat toată această problemă gravă 
în propriile mâini, aşa cum s-a întâmplat? 

Dar în timp ce vorbea, mi-am dat seama instantaneu că 
nu mai puteam rezista nici măcar o secundă în plus. Eram 
sigură că o să explodez. 

— A, eu credeam că nu v-aţi întâlnit niciodată până 
acum, am spus eu pe un ton afabil, ochii mei fiind aţintiţi 
asupra lui Nim care stătea în partea opusă. 

— Nu ne-am întâlnit, rosti el în silă. Am fost ţinuţi la 
distanţă cu un scop. A fost ideea mamei tale. Aş putea să 


327 


spun că totul a început de la moartea tatălui tău. Aşa ne 
trebuie dacă ne-am lăsat pe mâna unei femei care şi-a 
lăsat raţiunea orbită de instinctul matern. Era raţională 
până să te fi născut tu. Ce nebunie! 

Minunat. Acum eu eram responsabilă pentru toate 
planurile pe care indivizii ăştia le-au pus la punct, în timp 
ce eu eram într-un întuneric total. 

— Poate poţi să-mi explici, i-am spus lui Nim, în timp ce 
făceam un gest către Galen. Tu eşti proprietarul fermei 
Sky Ranch, aşa cum spune Sage? Sau ea este? 

— Cat m-a rugat să cumpăr terenul. Un fel de zonă- 
tampon pentru toţi posibilii exploatatori de terenuri, aşa 
mi-a explicat ea. A pus pe altcineva să pretindă că e 
proprietar ca să nu se creadă că suntem cumva implicaţi. 
Deşi nu am ştiut niciodată cine era acea persoană, acum 
observ că e domnul March. Se pare că domnişoara 
Livingston, aici de faţă, a ajutat să orchestreze discret 
această achiziţie. 

Sage? De ce ar implica-o mama pe ea? Mama ura familia 
Livingston. Deşi aşa s-ar putea explica de ce ştia Sage cine 
era adevăratul proprietar, totuşi, întreg scenariul devenea 
din ce în ce mai lipsit de sens, chiar mai lipsit de sens 
decât invitaţiile făcute de mama la acea nenorocită de 
petrecere aniversară. Îmi venea să urlu. 

Şi mai rămâneau multe mistere nedesluşite încă. Dar nu 
mai era nevoie să pun această întrebare: locuitorul satului 
Potemkin din Pirinei se oferi să dezvăluie. 

— Eu şi mama ta am fost prieteni ani de zile, spuse 
Rodo. Nu cred că şi-ar dori să discutăm natura relaţiei 
mele cu ea chiar aici, din moment ce s-a străduit atâta să 
nu ne vedem mult timp. Totuşi, pot să spun că mi-a cerut 
să te angajez, odată ce ai abandonat acel îngrozitor CIA, şi 
mi-a spus că-mi va da nişte referinţe extraordinare. Şi ca 
să-ţi răspund la întrebarea ta de mai devreme, pe unchiul 
tău nu l-am cunoscut în persoană până astăzi. Sper ca asta 
să-ţi limpezească totul. 

Cu siguranţă că-mi explica un lucru, cel puţin, şi mi-l 
explica foarte clar, poate prea clar. Dacă Nim avea 


328 


dreptate şi mama era cea care a coordonat totul până 
acum, dacă într-adevăr eram cu toţii în pericol, atunci avea 
sens faptul că se străduise să ne ţină la distanţă unii de 
alţii în tot acest timp sau cel puţin să ne ţină în întuneric, 
cu tot respectul pentru strategia ei, adică dacă eram cu 
toţii orchestraţi din spate, ca într-un joc de şah. 

Numai că mama nu juca şah. 

Dar eu jucam. 

Şi, cu siguranţă, ştiam un lucru mai bine decât oricine 
altcineva din această încăpere: fără îndoială acum se 
disputa o partidă de şah. Insă nu mama, ci altcineva lua 
deciziile. Era de datoria mea să aflu cine. 

Aşa că în timp ce „grupul“ vorbea despre dispariţia 
mamei, încercând să pună laolaltă toate piesele de puzzle 
pentru a descoperi motivele din spatele acestei dispariţii, 
eu, în privat, încercam să descâlcesc altceva. 

Am început prin a revizui toate lucrurile acestea care 
arătau ca un pachet foarte bine ambalat. Un grup de 
oameni care niciodată nu se mai întâlniseră până acum şi 
care îşi descoperiseră aici, la Patru Anotimpuri, lucrul pe 
care îl aveau în comun. Toţi au fost chemaţi de o femeie 
care acum dispăruse într-un mod foarte convenabil şi toţi 
jucaseră un rol, să presteze servicii, să cumpere un teren, 
să îi angajeze fiica şi să o „acopere“. Şi atunci am avut o 
revelaţie. 

M-a ridicat şi m-am dus spre Sage Livingston. Toţi se 
opriră din vorbit şi se uitau la mine. 

— Mi-am dat seama, i-am spus lui Sage. Nu ştiu cum de 
mi-a luat atât de mult. Poate pentru că şeful meu aici de 
faţă, domnul Boujaron, m-a dus pe o pistă greşită, 
spunându-mi că eu joc un rol diferit faţă de cel pe care îl 
joc, de fapt. Dar un nou Joc a început cu siguranţă. Şi am 
realizat că toți cei pe care mama i-a invitat la petrecere, 
inclusiv cei care ne aflăm acum în această încăpere, au un 
rol. Dar nu suntem cu toţii de aceeaşi parte a baricadei, 
nu-i aşa? De exemplu, eu cred că mama ta, Rosemary, este 
una dintre persoanele care au început din nou acest Joc. Şi 
în ciuda a ceea ce mi-a spus Rodo, eu cred că ea este 


329 


Regina Albă. 

Rodo mă întrerupse. 

— Eu am spus doar că cei invitaţi la cină credeau că tu 
eşti, mă corectă el. Şi cum ar putea crede doamna 
Livingston că tu eşti Regina Albă, dacă ea ar fi Regina? 

— Trebuie să fie aşa cum spun, l-am asigurat eu. Familia 
Livingston s-a mutat în Redlands pe Platou imediat după 
ce a murit tata, după ce au aflat că noi urma să locuim 
acolo. Pentru că Rosemary descoperise cine era, de fapt, 
mama mea. 

— Nu, greşeşti, făcu Sage. Noi am aflat după ce v-aţi 
mutat acolo, de asta mama m-a rugat să mă împrietenesc 
cu tine. Dar noi ne-am mutat acolo primii. Rosemary a 
presupus că veniţi în Colorado tocmai pentru că ne 
mutaserăm noi acolo. De altfel, poţi observa şi singură că 
mama ta a fost cea care a aranjat în secret să cumpere 
terenul care se învecinează cu al vostru. 

Nu avea niciun sens. Acea senzaţie ciudată mă 
cuprindea din nou. 

— De ce ar face mama mea aşa ceva? am întrebat. Şi de 
ce mama ta te-a rugat să te împrieteneşti cu mine? 

Sage mă privi cu o expresie care îmbina atât dezgustul, 
cât şi uimirea legată de ignoranţa mea. 

— Aşa cum Rodolfo Boujaron ţi-a spus-o, zise ea. Mama 
a crezut întotdeauna că tu urma să fii viitoarea Regină 
Albă. Cum tatăl tău murise, spera să penetreze acest scut, 
într-un final, şi să distrugă defensiva. Aşa cum am spus, ea 
a ştiut din prima clipă cine era mama ta, ce rol avea ea. Şi 
mai important de atât, ştia ce făcuse mama ta. 

Senzaţia aceea îngrozitoare mă sufoca acum, ca şi cum 
cineva voia să mă împingă de la spate de pe o stâncă pe 
care abia păşisem. Dar nu m-am putut abţine. Trebuia să 
aflu. 

— Ce făcuse mama mea? am întrebat-o. 

Sage îi privi pe ceilalţi care păreau la fel de uimiţi ca şi 
mine de cursul pe care îl luase această conversaţie. 

— Am crezut că toţi ştiaţi asta, spuse ea. Cat Velis mi-a 
omorât bunicul. 


330 


331 


Întrebarea 


Întrebările sunt tot ceea ce contează. 
Întrebările, descoperirea întrebărilor care 
contează sunt cheia drumului bun... valurile de 
informaţii nu fac decât să arunce în ceață 
strategia, să o înece în detalii şi numere, calcule şi 
analize, reacţii şi tactici. Pentru a avea o tactică 
puternică trebuie să avem o strategie bună, pe de 
o parte, şi, de cealaltă parte, un calcul corect. 
Aceste lucruri, amândouă, necesită o viziune. 

- GARI KASPAROV, Cum viaţa imită şahul 


Acum îmi dădeam seama de ce agenţiile secrete şi 
spionii întâmpinau probleme atunci când trebuiau să facă 
diferenţa între adevăr şi minciună, nu mai spun între fapte 
şi ficţiune. Mă simţeam de parcă păşisem printr-o oglindă 
într-un univers paralel şi descoperisem că aici toată lumea 
merge în mâini. 

Sage Livingston, antipatia mea străveche încă din 
întunecata perioadă a gimnaziului, numai ce mă informase 
că mama ei, Rosemary, o pusese să se împrietenească cu 
mine din prima zi. Şi de ce? Ca să se răzbune pe mama 
mea pentru o omucidere foarte puţin probabilă şi să mă 
„planteze“ pe mine, un presupus jucător în Echipa Albă 
încă de la naştere, în imperiul răufăcătorilor din Echipa 
Neagră, un imperiu ce fusese practic construit chiar în 
pragul uşii familiei Livingston. 

Ar fi de prisos să adaug că mi-era greu să îngurgitez 
poveştile astea care compuneau scenariul. 

Cea mai evidentă fabulaţie era aceea că mama mea, care 


332 


devenise o pustnică, avusese vreo legătură, cel puţin din 
ce ştiam eu sau din ce auzisem, cu clanul Livingston în toţi 
aceşti zece ani de când locuia în Colorado. 

Atunci cum ar fi putut ea să-i urmeze pe ei? Prea puţin 
probabil. 

Cât despre încurajarea acestei prietenii între cele două 
fiice ale lor, mi se pare că asta era mai degrabă domeniul 
de activitate al lui Rosemary. Mamei nu îi plăcuse 
niciodată de Sage, aşa cum nici mie nu îmi plăcuse. 

Insă cel mai mare obstacol din povestea ei era cel 
pentru care unchiul meu îi ceruse imediat explicaţii. li ceru 
numaidecât socoteală lui Sage pentru ultima remarcă. 

— Ce Dumnezeu te-a putut face să ajungi la o asemenea 
concluzie absurdă: Cat Velis ti-ar fi omorât bunicul? Ea nu 
e în stare să atingă o muscă, se răsti Nim cu dezgust. O 
ştiu pe Cat încă dinainte de a o naşte pe Alexandra, chiar 
dinainte de a se căsători! E prima oară când aud o 
asemenea elucubraţie monstruoasă. 

Aşa ziceam şi eu. Până şi Galen şi Rodo arătau ca 
trăsniţi de fulger la auzul acelor cuvinte. Toţi ne uitam la 
Sage. 

Era prima oară când o surprindeam într-o ambianţă 
aproape exclusiv masculină şi părea să nu-şi găsească 
cuvintele, stând acolo afectată, pe scaunul ei din satin, 
jucându-se cu acea stupidă brățară de tenis din diamante. 
Am observat că de ea atârna o rachetă în miniatură, bătută 
pe margini în smaralde. Serios, acum! 

Când ne-am dat seama că nu avea să răspundă, Rodo 
spuse: 

— Sunt sigur că domnişoara Sage Livingston nu a dorit 
să sugereze că mama Alexandrei a dorit dinadins să facă 
rău cuiva. Dacă aşa ceva chiar s-a întâmplat, cu siguranţă 
a fost vorba de un accident sau o nenorocire. 

— Poate că am vorbit prea mult, recunoscu Sage. Eu 
sunt doar un mesager, şi unul nepotrivit, se pare. Până 
una-alta, aşa cum aţi spus cu toţii, a reînceput un nou Joc 
cu jucători noi. De asta părinţii mei m-au pus să-l ajut pe 
Galen să o găsească pe Cat după ce aceasta a dispărut şi 


333 


de asta am venit aici în DC să ne întâlnim cu Alexandra. 
Erau atât de siguri că voi toţi înţelegeaţi perfect situaţia, 
că voi ştiaţi toate faptele lui Cat Velis din trecut, că vă 
opuneaţi planurilor ei, în special Alexandra. Dar se pare că 
am greşit... 

Sage îşi lăsă cuvintele să atârne undeva în aer, în timp 
ce ne aruncă tuturor priviri neajutorate. Trebuie să 
recunosc că niciodată nu am văzut-o atât de vulnerabilă, 
nici măcar nu bănuiam că ar putea exista în vocabularul lui 
Sage cuvântul „vulnerabilitate“. Cel mai probabil era un 
şiretlic. Şi deşi îmi displăcuse deducţia ei legată de relaţia 
mea cu mama, cred că, de fapt, aşa cum spusese şi ea, nu 
reprezenta un secret pentru nimeni. 

Dar mai important de atât, dacă un nou Joc reincepuse, 
după cum toată lumea părea convinsă, şi dacă mama lui 
Sage nu era, de fapt, Regina Albă, şi nici eu nu eram, 
atunci cine ar fi putut da startul acestui Joc? Şi încotro se 
îndrepta? 

Era timpul să mai pun nişte întrebări. 

— Cred că ceea ce unchiul şi Rodo încearcă să afle, i-am 
zis eu, e motivul pentru care Rosemary ar crede că mama 
mea e responsabilă de moartea tatălui ei, fie că a fost un 
accident sau nu. Când şi unde s-a petrecut aşa ceva? În 
definitiv, Cat nu se prea întâlnea cu nimeni; ducea o viaţă 
solitară. 

— S-a întâlnit însă la Ain Ka'abah, sări Sage, pufnind pe 
nările ei mici. 

Poftim? 

Adăugă: 

— E un oraş în Munţii Atlas, Algeria. Acolo mama mea şi 
a ta s-au întâlnit prima oară, în ţinutul muntos care-i era 
cămin bunicului meu. Însă în casa lui din La Madrague, un 
oraş-port de pe coasta Mării Mediterane, nu departe de 
Alger, l-a omorât. 

În încăpere se lăsă o tăcere adâncă. Ai fi putut să auzi 
cum cade un ac pe covorul acela gros. Simţeam că mă 
sufoc de groază. 

Ştiam povestea asta, bineînţeles, şi îmi aminteam de la 


334 


cine şi când am auzit-o prima oară: de la Lily Rad în 
Colorado. Mi-a spus că ea şi mama fuseseră în Algeria. Lily 
fusese răpită în acel oraş-port de un tip care voia să pună 
mâna pe piesele de şah pe care fetele le recuperaseră din 
deşert. Lily îl numise Bătrânul din Munţi. 

Ea ne spusese că el era Regele Alb! 

„Insă mama ta, ne povestise Lily, şi-a adunat toate 
puterile pentru a mă salva şi l-a izbit în moalele capului cu 
rucsacul ei greu în care se aflau piesele de şah.“ 

Oare aşa se întâmplase? Oare mama mea chiar îl 
omorâse pe omul acela? Oare tatăl lui Rosemary 
Livingston chiar fusese Regele Alb? 

Mai era ceva: ceva legat de numele acelui bărbat, care 
deodată părea atât de important, ceva ce avea legătură cu 
evenimentele din zilele precedente. Îmi storceam creierii 
ca să-mi amintesc, când gândurile mi-au fost întrerupte. 

— El-Marad, rosti o voce aproape fluidă şi de 
neconfundat. Venea de undeva de lângă uşă. Acesta era 
numele, prescurtarea de la Nimrod, aşa mi s-a spus, regele 
Babilonului care a construit Turnul Babel. 

Acolo, în pragul uşii apartamentului unchiului meu, 
stătea Nokomis Key. 

Se uita ţintă la mine. 

— Sper că ţi-a parvenit biletul meu, îmi spuse. Eşti o tipă 
greu de găsit. Şi crede-mă, drăguță, chiar te-am căutat. 

Veni spre mine şi mă prinse de braţ, apoi mă ridică. În 
timp ce ne îndreptam amândouă spre uşa deschisă, îmi 
şopti în ureche: 

— Trebuie să plecăm de aici până nu-şi dau seama cine 
sunt eu. 

— Am ghicit deja cine eşti! strigă Sage în urma ei. 

„Cred că are sateliți în loc de urechi, “ mă gândeam eu. 

Dar apoi se auzi o altă voce, Galen March, care abia 
dacă scosese un cuvânt în tot acest timp. 

— Alexandra, te rog, opreşte-te! Amândouă, opriţi-vă, 
zise el precipitat. Nu trebuie să pleci. Nu înţelegi? 
Nokomis Key este noua Regina Albă. 


335 


— La naiba! făcu Key, în timp ce mă împingea pe uşă 
afară. 

De îndată ce am ieşit pe coridor, înainte ca toţi ceilalţi 
să apuce să reacționeze, a trântit uşa şi a înfipt în 
încuietoare o bucată de metal de mărimea unei cărţi de 
credit. Şi-a dat pe spate părul negru mătăsos şi foarte lung 
şi s-a întors către mine cu un rânjet. 

— Asta ar trebui să-i ţină înăuntru până când vine potera 
să-i salveze, spuse ea. 

Key ştia tot ce era de ştiut despre hoteluri; lucrase în 
timpul liceului ca menajeră şi hamal. Dar acum se pare că 
nu avea în minte decât cum să ieşim de aici. M-a îmbrâncit 
spre ieşirea de urgenţă, pufăind ca o locomotivă. 

Dar eram confuză. Ce voise Galen să spună în 
apartament? 

— Unde mă duci? am zis, încercând fără izbândă să mă 
opintesc pe călcâie. 

— Credeam că asta era mottoul tău - Nu trebuie să 
întrebi de ce - zise ea. Ai încredere în mine şi mişcă-te. O 
să fii încântată că te-am scos de acolo. 

— Oriunde m-ai duce, am spus, în timp ce ea mă 
împingea pe scări, nu am decât hainele de pe mine. Mi-am 
lăsat rucsacul în vestiar, cu toţi banii, carnetul de 
conducere... 

— O să facem rost de altele noi, îmi spuse. Unde 
mergem noi, scumpo, o să trebuiască să te camuflezi. 
Chiar nu te prinzi? Băieţii răi sunt pe urmele tale, fată. 

Mă trase după ea şi pe cele câteva trepte care duceau în 
hol. Însă înainte să deschidă uşa, se întoarse o secundă 
spre mine. 

— Ignoră treaba cu Regina Albă a lui Galen March, zise 
ea, parcă citindu-mi gândurile. În ceea ce mă priveşte, 
Galen e încă un spion în jocul asta. Tipul e înnebunit după 
mine. Ar zice orice să-mi atragă atenţia. 

Poate că nu era foarte departe de adevăr, mă gândeam 
eu, având în vedere atenţia excesivă pe care i-o acordase 
Galen la acea petrecere. Însă nu conta acum, în situaţia 
asta presantă. 


336 


Numai ce părăsisem o încăpere plină cu oameni care mă 
atrăseseră acolo şi mă minţiseră în tot felul de moduri, în 
timp ce îşi negau unul altuia poveştile care, după mine, 
păreau nişte mitologii gogonate, pudrate ici-colo cu 
anumite adevăruri. 

Apoi apăruse ca adusă de val Key cea Atotputernică şi 
răsturnase totul cu susul în jos, mă răpise şi blocase uşa. 
Dacă răpitorii mei iniţiali nu reuşiseră încă să scape 
mulţumită ingeniozităţii legendare a unchiului meu, atunci 
cu siguranţă că sunaseră la paza hotelului şi ieşiseră deja. 
Probabil că se aflau deja pe urmele noastre. 

Apoi apăru o problemă şi mai urgentă. 

Nu era nimeni în care să pot avea încredere? 

Am trecut pe lângă Key şi am tras uşa cu forţă, ţinând în 
mână ferm clanţa. 

— Nu mergem nicăieri până nu îmi răspunzi la nişte 
întrebări, am informat-o eu. Ce a fost cu intrarea asta 
dramatică? Şi tu ce cauţi aici, până una-alta? Dacă nu eşti 
un jucător-cheie, atunci ce voiai să spui atunci când ai 
menţionat „cine sunt eu“? Am nevoie de răspunsuri. Din 
păcate, insist să le primesc. 

Key ridică din umeri şi zâmbi. 

— lar eu mă tem că avem ordin să facem asta, îmi spuse. 
Ştii, am fost invitate să-i facem o vizită Reginei Pisicilor 
(Cat). 


— O excursie! făcu Key, în timp ce treceam de fosta 
reşedinţă de pe Thirty-fourth Street a strămoşului «ei, 
Francis Scott Key. Ca-n vremurile bune! După ce o luă la 
stânga în jeepul Cherokee închiriat, adăugă: Ai măcar cea 
mai vagă idee cât de greu mi-a fost să plănuiesc evadarea 
asta a ta? 

— Evadare? Pare mai degrabă o răpire, am comentat eu 
sec. Chiar era necesar? Şi chiar ai găsit-o pe mama? 

— Nu am pierdut-o niciodată, spuse Key cu un zâmbet 
complice. Cine crezi că a ajutat-o să pună la punct 
petrecerea aceea aniversară? Până una-alta, nu putea să 
facă faţă de una singură. Nicio femeie nu ar trebui să fie 


337 


singură, cum se spune. 

Bineînţeles! Ştiam eu că cineva trebuia s-o fi ajutat pe 
mama. Măcar să-şi orchestreze acea ieşire atât de 
complicată. 

M-am tras în lateral ca să mă pot holba la Key, 
aşteptând să dezvolte. Însă ea se concentra la drum, cu 
acelaşi zâmbet enigmatic. 

— O să-ţi explic totul când o să ieşim de aici pe drumul 
cel bun, adăugă ea. Avem suficient timp, cel puţin câteva 
ore, ca să ajungem la destinaţie. O s-o luăm pe străzi 
lăturalnice din moment ce, normal, suntem urmărite. 

Am vrut să-mi verific oglinzile laterale, dar am decis să o 
cred pe cuvânt. Acum eram pe George Washington 
Parkway, ne îndreptam spre sud, către aeroport. Şi deşi 
voiam cu disperare să aflu ce avea Key să-mi spună despre 
mama şi despre petrecere, fiecare lucru trebuie făcut la 
timpul său. 

— Dacă cineva ne urmăreşte, atunci cum rămâne cu 
acele dispozitive care pot să le arate încotro se îndreaptă 
maşina? am întrebat eu. Nu aud tot ce vorbim? 

— Ba da, spuse ea crispată. Ca de exemplu brăţara 
aceea simpatică cu diamante pe care ai observat-o la 
domnişoara Livingston. Printr-o ureche intră, prin alta 
iese, cum se spune. Mă întreb a cui ureche asculta acea 
conversaţie. 

Brăţara din diamante a lui Sage. Doamne, nu se mai 
sfârşea odată! 

— Totuşi, nu-ţi face probleme în legătură cu maşina 
asta, spuse Key. l-am pus pe mecanicii de avion la care mă 
duc de obicei să o verifice şi să-i pună un scut de protecţie, 
chiar din momentul în care am luat-o de la aeroport. Totul 
e lună şi bec; stai liniştită, nu-ţi pot intra în gânduri şi nici 
conversaţia asta n-o ascultă. 

Unde am mai auzit asta? Dar nici nu aveam de gând să- 
mi petrec orele astfel, încuiată într-o maşină pe 
autostradă, fără să aflu ce se petrece de fapt. 

— Cât despre prietena ta Kitty, mă informă Key, nu 
există soare fără nori. Un vânt rău, cum se zice. 


338 


— Adică? am cerut eu explicaţii. 

— Adică are o problemă şi şi-a dat seama că eu aş fi 
singura care ar putea s-o rezolve. Aşa că a făcut o listă cu 
invitaţi, iar eu am avut grijă să adun turma. Ea a vrut ca tu 
să rămâi doar un figurant inofensiv în toată treaba asta. 

— De obicei, ei sunt primii care mor, am subliniat eu. 

— Te-ai descurcat minunat, spuse Key neclintită. Ai 
rezolvat toate acele puzzle-uri într-un timp record, te-a 
cronometrat. Ai intrat în casă la mai puţin de o oră de când 
ai ajuns de la aeroportul Cortez în maşina închiriată, chiar 
la ţanc pentru telefonul lui Lily Rad, care ţi-a spus că se 
rătăcise. Eram toate sigure că o să mă suni pe mine ca s-o 
ajut să ajungă acasă, din moment ce aeroportul la care 
lucrez e atât de aproape. Ne-am oprit să mâncăm şi ţi-am 
dat răgaz să descoperi restul lucrurilor. Când am ajuns, tu 
deja rezolvaseşi puzzle-ul pe care eu şi mama ta îl 
lăsaserăm pe pian, din moment ce tot ce era în pian fusese 
scos afară şi din moment ce mingea de biliard era din nou 
la locul ei. Totuşi, nici măcar eu nu ştiam de acel desen cu 
tabla de şah. 

— Tu ai inventat acel puzzle pentru mama, am zis eu. 

Nu era o întrebare. A fost singurul răspuns posibil la 
ceea ce mă intrigase în tot acest timp. Dacă nu era Nim cel 
care crease puzzle-ul pentru mama ca eu să pot comunica 
cu ea, şi acum ştiam că nu fusese el, cine altcineva în afară 
de Key ar fi putut să-l conceapă? Şi dacă mai existase 
vreun dubiu, acum, cu acel fax, nu mai rămânea nici urmă 
de îndoială. Ce proastă am fost, chiar de la început! Dar 
cel puţin totul începea să aibă sens. Incepea să prindă 
contur, ca pătrăţelele de pe tabla de şah. 

— Apropo, de unde ţi-a venit ideea să pui tabla de şah cu 
piesele în interiorul pianului? am întrebat-o. 

— Se pare că a fost ideea lui Lily să ne folosim de 
poziţiile pieselor ultimului joc de şah la care ai participat, 
spuse Key. Ştia că avea să-ţi atragă atenţia imediat. Insă 
Vartan a fost cel care i-a dat mamei tale o schemă cu toate 
poziţiile pieselor. Se pare că ştia bine în ce punct critic 
luase sfârşit ultima voastră partidă de şah. 


339 


Şi Vartan? Nenorocitul ăla! 

Mă simţeam rău. Îmi venea să plâng, dar ce rost avea? 
Şi de ce făcuseră toţi lucrurile astea? De ce să-mi facă 
atâta rău, amintindu-mi de moartea tatălui meu, dacă 
mama dorise ca eu să rămân doar un simplu figurant în 
acest joc? Nu avea deloc sens. 

— Nu am avut de ales, zise Key, anticipând din nou 
întrebarea mea. Cu toţii am căzut de acord că era singura 
cale prin care am fi putut face asta, lăsând mesaje 
telefonice, plantând indicii şi puzzle-uri din acelea ce ar 
avea sens doar pentru tine. Ne-am prefăcut şi că maşina se 
defectase ca tu să trebuiască să-i duci cu maşina ta. Ce 
teorie complexă! Însă dacă nu am fi ajuns la ceva atât de 
ridicol în aparenţă, tu n-ai fi venit niciodată, n-ai fi rămas 
niciodată, n-ai fi fost niciodată de acord să te întâlneşti cu 
el, nu-i aşa? 

El. 

Bineînțeles că ştiam la cine se referea. Şi, bineînțeles, 
aveau dreptate. 

Dar oricum, cu toate pregătirile lor, tot am fost în stare 
să zbor din cameră în secunda în care l-am văzut pe Vartan 
Azov intrând în casă, nu-i aşa? Şi de ce să nu fi făcut asta? 
Timp de zece ani, până când am avut ocazia de a vorbi pe 
îndelete în Colorado, eu îl consideram pe el şi partida 
aceea nenorocită vinovaţi de moartea tatălui meu. 

Trebuie să recunosc că mama mă înţelegea mai bine 
decât mă înţelegeam eu. Ea şi Lily Rad au anticipat exact 
reacţia mea faţă de orice ar fi avut legătură cu Vartan. 

Dar, deşi acum înţelegeam de ce fusese necesar să mă 
manipuleze astfel, întrebarea cea mai evidentă încă 
rămânea suspendată în eter fără niciun răspuns. 

— Dacă voi toţi aţi vrut să orchestraţi o întâlnire între 
mine şi Vartan, am spus, era nevoie să călătoresc atât de 
departe? Ce avea oare Vartan Azov să-mi spună care nu 
putea fi spus în DC, ci în Colorado? Şi de ce să-i invite pe 
toţi acei oameni la petrecerea aceea născocită? Pentru ce 
se aflau acolo? Doar ca un fel de camuflaj? 

— O să-ţi explic totul cu abundență de detalii când o să 


340 


coborâm din maşina asta închiriată, spuse Key. Ajungem 
imediat. 

— Dar am trecut de Aeroportul Naţional de mult, i-am 
spus. 

— Ştii, zise Key, că nu zbor niciodată cu avioane de linie. 

Işi dădu ochii peste cap. 

— Ai pilotat până aici de una singură? am spus. Dar 
atunci unde mergem? In direcţia asta sunt doar baze 
militare aeriene, ca Fort George Washington şi Quantico. 
Cel mai apropiat aeroport privat din Virginia trebuie să fie 
pe undeva prin Manassas. 

— Sunt trei aeroporturi din astea chiar dincolo de râu, în 
Maryland, mă informă ea liniştită. Mi-am lăsat acolo 
avionul. 

— Dar ai trecut şi de ultimul pod! am obiectat eu. Ne 
apropiem de Mount Vernon, pentru Dumnezeu. Cum ai de 
gând să treci cu maşina asta peste râu în Maryland? 

Key oftă prelung, ca un balon care se dezumfla. 

— Abia ţi-am spus. Suntem urmărite, îmi explică ea, de 
parcă vorbea cu un copil de trei ani. Fiindcă nu am mai zis 
nimic, spuse cu o oarecare reţinere: M-am gândit să scap 
de maşină. 


Am tras maşina într-o parcare din Mount Vernon, între 
două SUV-uri gigantice, atât de înalte că păreau nişte 
macarale. 

— Mai bine să nu ne vadă, draga mea, comentă Key. 

şi răsuci părul, şi-l legă cu un elastic şi îl îndesă în 
spatele vestei safari. Apoi scoase rucsacul de pe bancheta 
din spate, trase din el două jachete, două perechi de 
ochelari negri de soare şi două şepci de baseball şi îmi 
dădu un set din toate astea mie. 

Odată ce ne-am deghizat, am coborât din maşină, Key a 
încuiat totul cu grijă şi ne-am dus la barcă. 

— Plecarea în mai puţin de cinci minute, îmi spuse. Mai 
bine să nu ne scoatem asul din mânecă prea repede. 

Ne-am îndreptat spre doc şi Key i-a dat individului de la 
ghişeul cu bilete nişte permise de trecere cumpărate în 


341 


prealabil, pe care le scosese din vestă. Apoi am văzut că îi 
dă şi cheile maşinii. El încuviinţă din cap fără niciun 
cuvânt, iar noi ne-am îndreptat spre doc şi am păşit în 
ambarcaţiunea care se legăna. Mai erau câţiva pasageri, 
dar niciunul nu avea căşti în urechi. 

— Cunoşti multă lume, observ, i-am spus lui Key. Ai 
încredere că băiatul ăla o să ducă înapoi maşina aia 
scumpă? 

— Şi asta nu e totul, spuse ea. Pentru câteva favoruri în 
plus, Bub o să primească nişte cursuri de pilotaj gratuite. 

Recunosc, oricât de nervoasă şi frustrată eram acum 
zece minute, fiind o jucătoare de şah înnăscută, mă 
înnebunea felul cum Key îşi aranja toate mutările. Pusese 
la punct acest plan mult mai bine decât o făcuse Lily Rad 
în toate partidele de şah în care anticipase fiecare mutare 
sau contramutare. 

De asta Nokomis Key mi-a fost întotdeauna cea mai bună 
prietenă şi susținătoare încă din gimnaziu. Key a fost cea 
care m-a învăţat că nu trebuia să mă tem de nimic, dacă 
reuşeam să anticipez ce mă aştepta. 

Cei curajoşi merg prin pădure de unii singuri, chiar şi 
noaptea, mi-ar spune ea. Îşi plănuiesc drumul pe care s-o 
ia şi nu-şi exprimă temerile. 

Desfăcuseră nodul care ţinea legată barca de doc. Ne 
aflam deja departe pe râu, când am observat un tip cu 
ochelari de soare venind agitat pe doc şi spunându-i ceva 
îngrijitorului. Îmi părea mai mult decât familiar. 

Îngrijitorul scutură din cap şi arătă cu degetul de-a 
lungul râului, spre Washington DC. Bărbatul cu ochelari îşi 
vâri mâna în buzunar şi scoase un telefon. 

Aveam din nou acea senzaţie de sufocare. Ne aflam aici, 
în mijlocul râului pe o barcă fără acoperiş, ca o ladă de 
vinete ce aşteptau să fie transportate. 

— Serviciul Secret, i-am zis lui Key. Ne-am mai întâlnit. 
Cred că ar trebui să ne aşteptăm la un comitet de primire 
când ajungem pe malul opus, fiindcă ei ştiu încotro se 
îndreaptă această barcă. Numai dacă nu ai plănuit să 
sărim din barcă în apă şi să înotăm. 


342 


— Nu e nevoie, spuse Key, oh, voi, cei cu credinţă 
puţină! Când o să facem ocolul la Piscataway şi n-o să mai 
fim în raza lor, barca va face o oprire scurtă care nu e 
trecută în program şi va debarca doi pasageri. 

— La Piscataway Point? 

E doar o rezervaţie naturală cu mlaştini unde statul 
protejează gâşte şi alte păsări de apă de genul ăsta. Nici 
nu existau drumuri, doar poteci. 

— Dar nu e nimic acolo! am spus. 

— Azi va fi ceva acolo, mă asigură Key. Cred că o să ţi se 
pară chiar interesant. Este tărâmul unde foştii indieni 
Piscataway îşi aveau mormintele şi locurile sacre de 
înmormântare, primii locuitori a ceea ce astăzi numim 
Washington DC. Triburile nu locuiesc acolo acum, că e 
proprietate federală, dar astăzi se vor afla acolo şi abia 
aşteaptă să ne întâmpine. 


343 


Legile firii 


Dumnezeu Îşi lasă instrucţiunile fiecărei 
creaturi în parte, în conformitate cu planurile sale 
pentru lume. 

MATHEW KING, Nobilul Om Roşu 


„„„suntem responsabili de Legile Firii pe care ni 
le-a dat Creatorul. 

Fiecare element al universului urmează Legile 
Firii ce i-au fost date pentru a păstra un 
echilibru... Oamenii trăiau în conformitate cu 
legile firii, învăţaţi şi călăuziţi de natura din jurul 
lor. 

- GABRIELLE TAYAC, 
FIICA FLĂCĂRII ROŞII DIN TRIBUL TAYAC, 
Păstrarea Legilor Firii, „Universul Nativ“ 


Acesta era într-adevăr „drumul plin de privelişti“, aşa 
cum îmi promisese Key. Sau oare ameninţase, de fapt? 

Piscataway era de o frumuseţe răpitoare, chiar şi de la 
această distanţă. Păsările acvatice de toate soiurile 
pluteau pe râu în timp ce vulturii dădeau târcoale 
deasupra capetelor noastre, iar câteva lebede se legănau şi 
ele pe apă. De-a lungul malurilor, copaci bătrâni îşi 
înfigeau rădăcinile în apă, iar stufărişul popula întregul 
mal. 

În timp ce lua colţul, pilotul feribotului trase barca mai 
aproape de mal, apoi opri motorul şi lăsă apa să apropie 
barca de mal. Unii dintre pasagerii de la bord se uitară 
uimiţi spre cabina pilotului. 


344 


Pe țărm, am zărit doi pescari cu nişte pălării boţite, 
trase peste ochi, şi care stăteau aşezaţi pe un trunchi de 
copac răsturnat. Saulele lor cu cârlige erau aruncate în 
apă. Unul din ei se ridică în picioare în timp ce barca 
noastră se apropia de mal şi se îndreptă clătinându-se spre 
noi. 

Prin megafon, pilotul spuse: 

— Oameni buni, râul e foarte calm astăzi, aşa că putem 
să debarcăm câţiva naturalişti în rezervaţia aceasta 
sălbatică. Va dura doar un minut. 

Un adolescent veni din lateral şi ridică parâma. 

— Acum, dacă vă uitaţi în direcţia opusă, continuă 
pilotul, chiar în susul râului, în partea nordică, veţi avea o 
privelişte rară a Jones Point, privelişte pe care oamenii nu 
o văd prea des. Chiar acolo, geodezul Andrew Ellicott şi 
astronomul afro-american, Benjamin Banneker, au aşezat 
prima bornă din piatră în ziua de 15 aprilie 1791, bornă 
care avea să delimiteze oraşul care astăzi este capitala 
Washington DC. Aceia dintre dumneavoastră care sunt 
interesaţi de istoria francmasonilor din ţara noastră veţi fi 
bucuroşi să le împărtăşiţi prietenilor faptul că această 
piatră a fost aşezată cu întreg ritualul francmasonic, 
pătrat, plumb şi poloboc, şi presărat cu porumb, ulei şi vin, 
în buna lor tradiţie... 

Făcea o treabă foarte bună, distrăgând atenţia 
pasagerilor de la ce se întâmpla în partea din spate a 
bărcii, unde cu câteva minute mai devreme, nişte pasageri 
- pe care nu ştiu dacă cineva şi-i amintea -, debarcaseră şi 
acum ajunseseră pe Piscataway. Presupun că Key 
promisese şi un Chivas Regal, pe lângă cursurile gratuite 
de zbor. 

Pescarii care ne aşteptau înfăşurară parâma pe tambur 
şi ne ajutară să ne căţărăm pe trunchiul gigantic al 
copacului; apoi aruncară parâma înapoi şi toţi patru ne-am 
căţărat pe ţărmul stâncos, umbrit de stufărişul des. 

— Cred că cel mai bine e ca numele să nu fie rostite, 
vorbi cel mai bătrân dintre cei doi pescari, în timp ce îmi 
luă mâna şi mă ajută să urc pe stânci. Spune-mi mai bine 


345 


Cedrul Roşu, e numele ce mi-a fost dat de zeiţa lunii, iar 
asistentului meu, domnul Pungă cu Tutun. 

Gesticulă spre însoţitorul său mai tânăr şi mai plinuţ, 
care, atunci când zâmbea, făcea pliuri adânci la ochi. 
Amândoi păreau suficient de puternici pentru a face faţă 
oricărui pericol care ne-ar putea întâmpina pe drum. Key 
chiar avea multe contacte în zona asta. Dar în timp ce-i 
urmam afundându-ne tot mai mult în desiş, eu nu aveam 
totuşi nici cea mai vagă idee cu privire la ce se întâmpla. 

Nu exista nicio potecă pe care aş fi putut-o zări. Pădurea 
părea atât de deasă, cu toate încrengăturile ei, şi lăstărişul 
şi puieţii, încât era aproape imposibil ca noi patru să 
putem pătrunde în interiorul ei, chiar şi dotați cu acele 
cuțite mari. Era un labirint, însă Cedrul Roşu îi venea de 
hac, căci, în faţa lui, toată densitatea frunzărişului părea 
să se topească într-un mod miraculos fără ca el să atingă 
ceva, iar după ce noi treceam, în spatele nostru, tot desişul 
acela ce dispăruse un moment revenea la loc ca prin 
magie. 

În cele din urmă, pădurea se mai rări puţin. Ne-am trezit 
pe un teren mocirlos, cu vedere spre râu şi copaci poleiţi 
de soare ce-şi desfăceau florile primăvăratice. Aici, Cedrul 
Roşu cedă poziţia sa de lider al grupului. Acum puteam cu 
toţii păşi unul lângă celălalt pe potecă şi să ne vorbim 
pentru prima dată. 

— Piscataway nu e doar un loc, Piscataway sunt oamenii 
săi, îmi spuse Cedrul Roşu. Cuvântul înseamnă „Unde 
Apele Vii se Unesc“, este confluenţa multor râuri care 
reprezintă viaţa. Poporul nostru descinde din cele mai 
vechi triburi indigene, Lenni Lenape, străbunii, care au o 
istorie de mai bine de douăsprezece mii de ani. Anacostan 
şi alte triburi locale plăteau tribut primei noastre 
căpetenii, Tayac, cu mult înainte ca primii europeni să 
ajungă aici. 

Probabil că pe faţa mea se putea observa uimirea legată 
de această neaşteptată lecţie de antropologie, pentru că el 
adăugă: 

— Domnişoara Luna spune că îi este prietenă, că eşti în 


346 


pericol şi că trebuie neapărat să-ţi comunic ceva de o 
importanţă crucială, înainte să ajungem în Moyaone. 

— Moyaone? m-am mirat eu. 

— Tărâmurile osuare, spuse el. Apoi adăugă, făcându-mi 
cu ochiul şi şoptindu-mi: Locul unde se îngroapă 
osemintele. 

La această remarcă, el şi Pungă cu Tutun chicotiră. 

Voia să spună cimitir? Dar oare ce putea fi atât de vesel 
legat de o grămadă de oase? Mi-am întors privirea spre 
Key, care zâmbea complice. 

— Toate oasele şi toate secretele, spuse ea. Apoi se 
întoarse spre Cedrul Roşu şi îi sugeră: Inainte să ajungem 
acolo, de ce nu îi povesteşti prietenei mele despre 
Ceremonia Porumbului Verde, cele două fecioare şi 
Ospăţul Morților? 

La naiba. Ştiam că Key era pasionată de ezoterism, însă 
asta deja mi se părea tot mai ciudat - umbrele unui ritual 
păgân şi sacrificiul fecioarelor de-a lungul fluviului 
Potomac - sau despre ce putea fi vorba? 

În timp ce treceam prin pădurile pestriţe şi mă uitam în 
jurul meu, încercam să-mi amintesc că Serviciul Secret 
încă era pe urmele noastre în josul râului, că nu aveam nici 
măcar un act de identitate la mine şi că nimeni nu avea 
habar unde plecasem. Deşi ştiam că ne aflam la doar câţiva 
kilometri distanţă de capitala naţiunii noastre, mă 
stăpânea totuşi un sentiment ciudat. Într-un mod foarte 
straniu, simţeam acest loc ca fiind rupt de timp şi spaţiu, 
de tot ce ştiam eu. 

Iar lucrurile aveau să devină din ce în ce mai stranii. 

— Are legătură cu Legile Firii, îmi spuse Cedrul Roşu. 
Fiecare lucru vine pe acest pământ cu nişte instrucţiuni, ca 
un fel de plan sau un set de schiţe. Apa devine întotdeauna 
rotundă, focul e un triunghi, multe roci sunt cristaline, 
păianjenii îşi ţes pânza, păsările îşi construiesc cuibul, 
traseul soarelui pe cer întotdeauna formează cifra opt. 

Key îi atinse cotul ca să-i sugereze să mergem mai 
repede, fie cu povestea fie cu paşii, sau poate cu 
amândouă. 


347 


— Astfel, povestea fecioarelor începe acum aproape 
patru sute de ani, spuse Cedrul Roşu, când coloniştii 
englezi au sosit aici şi au întemeiat un oraş pe care l-au 
numit Jamestown, după noul lor rege de atunci. Dar chiar 
înainte de asta, prin anii 1500, puseseră deja mâna pe un 
teritoriu nu departe de acesta şi îl numiseră Virginia, după 
predecesoarea lui James, regina lor fecioară, Elisabeta. 

— Cunosc povestea, am spus, încercând să nu par foarte 
nerăbdătoare. 

Incotro se îndrepta oare asta? 

— Dar nu cunoşti toată povestea, îmi spuse Cedrul Roşu. 
După aproape treizeci de ani de la întemeierea oraşului 
Jamestown de către acei colonişti, englezii au avut un nou 
rege, Carol, care era, cel mai probabil, catolic. Acesta i-a 
permis Lordului Baltimore să trimită două vapoare înţesate 
de colonizatori catolici şi preoţi iezuiţi, vapoare ce purtau 
numele de Arca şi Porumbelul. Britanicii aceştia s-au 
războit mulţi ani pentru a dovedi care credinţă era cea 
adevărată şi pentru a-şi disputa supremaţia asupra crucii 
şi asupra puterilor sale. În doar câţiva ani, se va stârni un 
război civil din cauza aceasta, iar regele Carol va fi 
omorât. Însă asupra unui singur lucru toţi europenii au 
căzut de acord, şi încă susţin asta, şi anume legea 
descoperirii: dacă descoperi un loc şi îţi înfigi steagul 
acolo, atunci acel loc e al tău. Dacă există şi nativi care 
locuiesc acolo, pe care tu îi numeşti barbari, atunci cu atât 
mai bine. Îi poţi converti cu forţa şi îi poţi transforma în 
sclavi prin ordinul bisericii. 

Şi povestea asta o cunoşteam. Teritoriile luate cu forţa, 
tratate nerespectate, copiii indieni masacrați, rezervaţiile, 
genocidele, Drumul Lacrimilor, ştiam că indigenii şi 
cuceritorii nu se prea aveau la inimă. 

Însă eu eram cea căreia i se pregătea o surpriză. 

— Astfel că, pe scurt, poporul Piscataway s-a convertit la 
catolicism, îmi spuse Cedrul Roşu, pentru că Legile Firii 
erau îndeplinite de Adormirea Maicii Domnului şi Ospăţul 
Morților. 

— Poftim? am făcut eu, holbându-mă la Key. 


348 


— Ştii, explică Cedrul Roşu, Ospăţul Morților, momentul 
în care ne celebrăm străbunii în noiembrie, cade în aceeaşi 
zi cu Ziua Morților din calendarul catolic, Ziua Sufletelor şi 
Ziua Tuturor Sfinţilor. Dar mai importantă e data de 
cincisprezece august, Sărbătoarea Adormirii Maicii 
Domnului, data Ceremoniei Porumbului Verde a 
strămoşilor noştri, celebrarea primei recolte, ceea ce 
pentru noi reprezintă începerea noului an. 

— Să înţeleg, am spus eu, că poporul Piscataway s-a 
convertit la catolicism pentru că astfel îşi puteau menţine 
propriile tradiţii şi ritualuri, în timp ce serveau slugarnic 
biserica catolică? 

— Nu chiar, interveni Key. O să înţelegi când o să 
ajungem la osuare. Dar ceea ce Cedrul Roşu încearcă să 
spună, motivul pentru care trebuia să-l întâlneşti pe el şi 
pe Pungă cu Tutun, fără prezenţa Serviciului Secret, se 
datorează Legilor Firii. Indianul Se Opreşte Aici, cum se 
zice, chiar aici, în acest loc. 

— Atunci hai să ne oprim, am spus eu exasperată. 

Începea să mă cam irite direcţia spre care o lua această 
excursie a noastră. Dar mă oprisem şi pentru că ne aflam 
în faţa unui pod lung din lemn care traversa mlaştinile 
vaste în care urma să pătrundem. Speram să nu mă ud la 
picioare, pentru că nu aveam pantofi de schimb. 

M-am adresat lui Key: 

— Nu pricep. Ce legătură are toată povestea asta despre 
ritualuri, religii şi străbuni cu problema asta urgentă a 
noastră? am întrebat eu. Ce e atât de important la 
fecioarele alea şi la porumb, şi la a mânca printre morţi? 

Cedrul Roşu mă lămuri: 

— lezuiţii care au poposit pe acest tărâm l-au numit 
Sfânta Maria, mi-a zis el, şi mai târziu au numit întreg 
teritoriul de pe această parte a râului Mary Land 
(Pământul Mariei), se spune că după soţia Regelui Carol, 
însă o numiseră de fapt, după Fecioara Maria, mama lui 
lisus. Deci, acum aveam două fecioare, faţă în faţă, una 
fiind protestantă şi alta catolică. Cele două insule virgine 
ale creştinismului, ai putea spune, plutind într-o mare de 


349 


popoare indigene. 

Două Insule Virgine. De ce îmi suna familiar? Pungă cu 
Tutun verifică podul care părea să fie suficient de înalt şi 
de uscat, aşa că am pornit la drum, trecând peste apele 
învolburate şi stufărişul înalt. 

Dar Key, care avea ceva de adăugat, mă prinse din 
urmă. 

— Triburile Potomac din aceste părţi credeau, ca şi 
triburile Piscataway, care lansaseră pentru prima oară 
Teoria Celor Două Fecioare, că un singur miez nu e de 
ajuns. Şi-au închipuit că dacă plantezi două boabe 
împreună porumbul se va înmulţi mai uşor. Totul face 
parte din Legile Firii. Au făcut astfel din timpuri străvechi. 

Deşi Leda Lesbiana ar fi fost de acord cu această teorie, 
că două fecioare pot să creeze yin şi yang, eu tot eram în 
ceaţă. 

Însă acel beculeţ din mintea mea care se aprinsese mai 
devreme devenea din ce în ce mai orbitor. 

Şi atunci am ştiut. 

— Tu ai creat mesajul pe care l-am găsit pe pian, mi-am 
amintit eu. Deci cum rămâne cu acele „Insule Virgine“? 

Key zâmbi aprobator şi dădu din cap. 

— Asta era, îmi spuse ea. De aceea am aterizat aici în 
primă instanţă, înainte să mergem oriunde altundeva. 
Insulele Virgine e codul nativilor pentru Washington DC. 
Iar aici, în Piscataway, este locul unde au fost scrise Legile 
Firii pentru capitala naţiunii noastre. 

— Credeam că George Washington a fost cel care a scris 
Legile Firii pentru capitală, am subliniat eu. Până una-alta, 
el a fost cel care a cumpărat teritoriul, care i-a angajat pe 
cei care au clădit pătratul, cu toate acele treburi masonice 
idioate despre care am auzit de la amicul tău, pilotul de 
feribot. 

— De unde crezi că a făcut rost de acele instrucţiuni? 
mă întrebă Key. 

Fiindcă nu am zis nimic, mi-a arătat cu degetul către 
ceea ce se vedea dincolo de râu. Acolo, în zare, se ridica în 
soarele strălucitor al dimineţii Mount Vernon, casa lui 


350 


George Washington. 

— Teritoriul oraşului nu a fost ales la întâmplare, zise 
Cedrul Roşu peste umăr. Preşedintele a trebuit să păstreze 
secretul acestei manipulări. Insă ştia de la început că acest 
loc unde ne aflăm noi, Piscataway, era cheia. Tradiţia 
provine din credinţa străveche, dar şi din Biblie, de 
asemenea: ei numesc locul Oraşul de pe Deal, Locul Inalt. 
Noul Ierusalim. Totul poate fi citit în Apocalipsa Sfântului 
loan. Locul ales pentru acest sit sacru trebuia să fie locul 
de confluență a mai multor râuri pentru ca puterea să fie 
invocată. 

— Ce putere? am întrebat eu, deşi începeam să înţeleg 
întregul mesaj. 

Am lăsat în urmă mlaştina şi am păşit pe o pajişte 
deschisă, plină de păpădii şi flori sălbatice care deja se 
pregăteau pentru primăvară, iar păsările şi insectele 
ciripeau şi bâzâiau în jurul nostru. 

— Este vorba de puterea pe care am venit s-o vedem 
aici, spuse Key, arătând cu degetul spre întinderea de 
iarbă. Acesta este Moyaone. 

În timp ce traversam pajiştea, am observat un copac 
peren care domina tot ce se afla în jur. Dacă nu greşeam 
şi, cu siguranţă, nu greşeam, copacul era... 

— Cedrul Roşu, zise Key. Un copac sacru. Măduva şi 
seva acestui copac sunt roşii, ca sângele omului. Acesta a 
fost plantat de ultima căpetenie Picataway, Tayac, al cărui 
mormânt se afla tot acolo. 

Am traversat pajiştea şi ne-am îndreptat spre acel 
mormânt, unde o poză mică a lui Tayac, un bărbat frumos, 
bronzat, cu veşmânt cu pene, însemne ale regalității, zăcea 
pe o placă din lemn. Scria că fusese înmormântat acolo, 
prin Actul Congresului, în 1979. 

În jurul acelui mormânt erau patru stâlpi înalţi înfipţi în 
pământ, de care erau prinse coroane de flori. Copacul era 
şi el împodobit cu sute de săculeţi roşii prinşi cu fundiţe 
roşii. 

— Pungi de tutun, spuse Key, ofrande pentru a-l omagia 
pe cel mort. 


351 


Pentru prima oară în acea dimineaţă, domnul Pungă cu 
Tutun vorbi. 

— Pentru tatăl tău, spuse el, înmânându-mi o pungă 
roşie de mărimea palmei, şi făcu un gest spre copacul 
roşu. 

Key cred că îi povestise dinainte. 

M-am dus la copac, un pic emoţionată, şi am căutat un 
loc unde să agăţ săculeţul-ofrandă. Apoi am tras în plămâni 
aroma acelui copac. Ce tradiţie minunată: să trimiţi 
cercuri de fum spre rai! 

Key veni în spatele meu. 

— Aceşti stâlpi cu ghirlande sunt meniţi să apere locul 
de spiritele rele, îmi spuse ea. Ei marchează cele Patru 
Puncte, punctele cardinale. Toate converg, după cum vezi, 
în acest loc. 

Se referea, bineînţeles, la aşezarea oraşului Washington 
DC, un oraş a cărui primă piatră de temelie fusese pusă 
puţin mai la nord de acest loc. Unele lucruri începeau să se 
lege, cele patru colţuri, cele patru puncte cardinale, patru 
direcţii, forma de tablă de şah a altarelor antice, locurile 
de sacrificiu. 

Dar mai era un lucru pe care trebuia să-l aflu. 

— Mi-aţi spus că „Insulele Virgine“ sunt un fel de cod 
pentru oraşul Washington. Înţeleg de ce George 
Washington, ca fondator al acestei noi ţări, ca om destul 
de religios, şi poate chiar şi ca mason, şi-a dorit să 
clădească noua capitală a ţării chiar aici, într-un loc ce 
aduce cu cel din Biblie. De ce a proiectat-o astfel, cu un 
pod peste râu, pentru a uni cele două religii creştine. Aşa 
cum ai spus, cele două regine fecioare îşi dau mâna peste 
râu, pentru a lega cele două culte creştine, două boabe 
roditoare într-o  păstaie. Dar ce nu înţeleg sunt 
următoarele: dacă menirea voastră este să urmaţi Legile 
Firii, de a respecta natura acestora, atunci de ce aţi mers 
spre inamic? Aşa cum spuneaţi şi voi, toate aceste religii 
se băteau pe simboluri, ritualuri de sute de ani. Ce rol ar 
putea avea în acest război Mama Natură care face ca 
păianjenii să-şi ţeasă pânza şi porumbul să crească? E 


352 


acesta un exemplu de „dacă nu poţi să-i învingi, alătura-te 
lor“? 

Key se opri şi se uită la mine cu seriozitate pentru prima 
dată. 

— Alexandra, nu te-am învăţat nimic în toţi aceşti ani? 
spuse ea. 

Cuvintele ei mă fulgerară. Oare Nim nu mă întrebase 
exact acelaşi lucru? 

Cedrul Roşu mă luă de braţ. 

— Dar acelea sunt Legile Firii, îmi spuse el. Ordinea 
firească, cum vrei să-i spui, care arată că lucrurile cresc şi 
se dezvoltă cu adevărat doar dinăuntru, dacă ajungi la un 
echilibru natural. Nu prin forţa exterioară. 

În mod clar, cei trei însoțitori ai mei uitaseră câteva 
lucruri legate de istorie. 

— Aşa că Biserica a preluat legile nativilor? am întrebat 
eu. 

— Noi doar demonstrăm, spuse Cedrul Roşu, că Mama 
Porumbului, la fel ca Mama Natură, a existat cu mult 
înainte de orice altă mamă sau fecioară. Şi cu ajutorul 
nostru, ea va trăi cu mult mai mult decât ei. Noi plantăm 
porumb şi culegem recolta aşa cum o facem, asta pentru 
că aşa porumbul e cel mai fericit şi rodeşte mai mult. 

— Aşa cum se spune, interveni Key, „Ce sădeşti, aia 
culegi“. 

Unde am mai auzit asta? 

Pungă cu Tutun, care până acum studiase cerul, se 
întoarse spre Key. 

— Va sosi imediat, îi spuse, gesticulând spre pajişte. 

Key se uită la ceas şi dădu din cap. 

— Cine va sosi? am întrebat eu, urmărindu-i gestul. 

— Maşina, spuse Key. Există un loc de parcare acolo, 
chiar dincolo de drumul din spate. Cineva va veni să ne 
ducă la aeroport. 

Am zărit un bărbat ieşind din pâlcul de copaci de la 
capătul cel mai îndepărtat al pajiştii. 

Chiar şi de la această distanţă mare, în timp ce păşea 
prin iarba netăiată, l-am recunoscut imediat după silueta 


353 


înaltă, zveltă, după mersul apăsat şi după buclele 
întunecate care-i fluturau în vânt. 
Era Vartan Azov. 


354 


Cenușa 


Sunt cenuşă însă odată am fost foc, 
Iar bardul din inima mea era mort, 
Ce atunci iubeam acum doar admir 
Iar inima mi-e la fel de întunecată ca mintea. 
- LORD BYRON, Contesa de Blessington 


E mai bine să mori făcând ceva, decât să mori 
nefăcând nimic. 

- LORD BYRON, 

Martie 1824 


Missolonghi, Grecia 

Duminica Paştelui, 18 aprilie, 1824 

Ploua, ploua de mai multe zile. Părea că ploaia nu se va 
opri niciodată. 

Sirocco ajunsese din Africa acum două săptămâni şi 
lovise cu o forţă brută ca de animal sălbatic, izbind şi 
smulgând casele mici din piatră înşirate de-a lungul 
coastei, şi lăsase țărmurile stâncoase pline de moloz. 

În casa Capsali, unde britanicii şi ceilalţi străini fuseseră 
cazaţi, domnea o tăcere adâncă, aşa cum ordonaseră 
doctorii Bruno şi Millingen. Chiar şi canonada care se 
ţinea în fiecare an în Grecia, de Paşte, fusese mutată 
dincolo de zidurile de piatră ale oraşului de către forţele 
de ordine, iar cetăţenii fuseseră îndemnați să o urmeze, în 
ciuda vremii potrivnice. 

Acum, singurul sunet ce putea fi auzit în casa goală era 
vâjâitul furtunii. 

Byron stătea întins sub pături pe sofaua turcească, la 


355 


ultimul etaj. Chiar şi cățelul său, Lyon, stătea întins 
cuminte, lângă divan, cu capul aşezat între labe. Şi valetul 
Fletcher şedea în deplină linişte în partea cealaltă a 
camerei, turnând din când în când apă în eterna carafa cu 
brandy. 

Byron studia pereţii şi tavanul salonului pe care singur 
le decorase cu obiecte din arsenalul personal, încă de la 
sosirea sa în urmă cu trei luni. Această expoziţie de săbii 
suspendate, de iatagane turceşti, pistoale, puşti, baionete, 
trompete şi căşti îi uimea întotdeauna pe gălăgioşii 
mercenari sulioţi, care se aciuaseră la parter, până când, 
într-un final, îi plăti pe aceşti huligani periculoşi şi îi 
trimise în linia întâi pe front. 

Acum, în timp ce furtuna lovea necontenit în obloanele 
ferestrelor, Byron îşi dorea, într-unul din rarele sale 
momente de luciditate, să mai fi avut încă puterea de a se 
ridica şi de a merge prin cameră, pentru a deschide 
ferestrele către furtună. 

Mai bine să mori în braţele naturii sălbatice, credea el, 
decât să ţi se scurgă încetişor viaţa din vine schimbând 
bandaje şi lipitori. Făcuse tot ce-i stătuse în putinţă să 
reziste tuturor acelor sângerări. Nu putea suporta 
pierderea sângelui. Mai multe vieţi se pierdură din cauza 
lanţetei decât din pricina lăncii, obişnuia el să repete 
acelui incompetent şi stupid doctor Bruno. 

Când medicul personal al administratorului grec 
Mavrocordat, Luca Vaya, reuşise într-un final să sfideze 
furtuna şi să vină pe plaja din Missolonghi, chiar ieri, 
Byron suferea deja de frisoane şi de febră de mai bine de o 
săptămână - de pe 9 aprilie când căzuse pentru prima oară 
bolnav. 

Şi în final, Bruno Măcelarul îşi făcu menădrele, 
deschizând venele lui Byron de nenumărate ori pentru a-i 
lua litru după litru de sânge. Sfinte Sisoe! Omul părea a fi 
mai rău decât un vampir! 

Acum, că viaţa începea să se scurgă din el puţin câte 
puţin, Byron îşi dădea seama că în aceste ultime zile mai 
mult delirase decât fusese lucid. Şi-şi mai dădea seama şi 


356 


că această boală a lui nu era o simplă gripă sau răceală. 

Era, după toate aparențele, aceeaşi boală care îl 
răpusese şi pe Percy Shelley. 

Cineva avea grijă să-l omoare. 

Byron înţelese că, dacă nu avea să reacționeze curând, 
dacă nu avea să dezvăluie ce ştia singurei persoane care 
avea nevoie să ştie asta şi singura de încredere, s-ar putea 
să fie prea târziu. Şi totul avea, cu siguranţă, să fie 
pierdut. 

Valetul său, Fletcher, stătea acum lângă el, ţinând în 
mână carafa cu coniacul îndoit cu apă, singura uşurare a 
lui Byron: Fletcher, care se pare că se dovedise mai 
înţelept de la bun început. Mult timp ezitase să-l 
însoţească pe stăpânul său în Grecia şi îl implorase pe 
Byron să nu participe la lupta de eliberare a Greciei, să se 
rezume la o participare strict financiară, fără o implicare 
directă şi personală. Până una-alta, amândoi mai fuseseră 
la Missolonghi şi înainte, chiar după ce-l vizitaseră în urmă 
cu treisprezece ani pe Ali Paşa. 

Dar acum nouă zile, când Byron căzuse la pat, răpus de 
această boală misterioasă şi fără leac, valetul său Fletcher, 
care se dovedise întotdeauna un om stoic, îşi pierduse 
întreg echilibrul psihic. Personalul format din servitori, 
militari, doctori, toţi vorbeau alte limbi. 

— Ca în Turnul Babel, tipa Fletcher cu frustrare, 
aproape smulgându-şi părul din cap. Avusese nevoie de 
trei traducători ca să poată cere o amărâtă de supă cu un 
ou bătut în ea pentru stăpânul său. 

Dar, în sfârşit, mulţumită lui Dumnezeu, Fletcher era 
aici, acum, şi erau pentru prima oară singuri. Şi, fie că îi 
convenea sau nu, valetului i se dădu încă o misiune. 

Byron atinse braţul lui Fletcher. 

— Sire, mai doriţi brandy? întrebă valetul, cu o expresie 
atât de gravă şi de tristă, încât Byron ar fi râs, dacă lucrul 
ăsta nu ar fi presupus un mare efort. 

Byron îşi mişcă buzele şi Fletcher se aplecă cu urechea 
spre stăpânul său. 

— Fiica mea, şopti Byron. 


357 


Însă în secunda următoare, regretă. 

— Doriţi să vă redactez o scrisoare personală pentru 
Lady Byron şi micuța Ada în Londra? întrebă Fletcher, 
temându-se de ce era mai rău. 

Pentru că o asemenea rugăminte nu putea fi decât o 
ultimă dorinţă de pe patul de moarte. Lumea ştia că Byron 
îşi ura nevasta şi că îi trimitea doar comunicate private 
cărora ea rar le răspundea. 

Însă Byron scutură încet din cap, cufundat între perne. 

El ştia că valetul său avea să înţeleagă şi că acest bărbat 
care îi fusese servitor atâţia ani şi împreună cu care 
trecuse prin atâtea chinuri, singurul care cunoştea 
adevărul despre natura relaţiei cu Haidee, nu avea să 
dezvăluie nimănui acest secret. 

— Adu-mi-o pe Haidee, spuse Byron. Şi adu-l şi pe băiat. 


O durea pe Haidee să-şi vadă tatăl, aşa cum o avertizase 
dinainte Fletcher, atât de palid şi lipsit de viaţă. 

Acum, în timp ce ea şi Kauri stăteau în faţa vechiului pat 
turcesc, unde Fletcher aşeză multe perne, îi venea să 
plângă. Deja pierduse singurul bărbat despre care crezuse 
toată viaţa că îi era tată, Ali Paşa. Şi acum, acest tată, pe 
care îl cunoştea de mai puţin de un an, se stingea din viaţă 
în faţa ochilor ei. 

În anul în care se regăsiseră, aşa cum bine ştia Haidee, 
Byron riscase totul şi se folosise de toate subtertugiile 
pentru a o păstra lângă el, în timp ce relaţia lor rămăsese 
secretă. 

În sprijinul acestui subterfugiu, acum câteva luni de ziua 
lui de naştere, când împlinea treizeci şi şase de ani, Byron 
îi scrisese o scrisoare soţiei sale, Lady B., cum îi zicea el, 
spunând că găsise o copilă grecoaică, minunată şi plină de 
viaţă, „Hayatee“, doar cu puţin mai în vârstă decât fiica 
lor, Ada, care rămase orfană în timpul războiului. Că i-ar 
plăcea s-o adopte şi s-o trimită în Anglia, unde Lady B. ar 
putea avea grijă de educaţia ei. 

Bineînţeles că nu primise niciun răspuns la această 
scrisoare. Însă spionii care deschiseră scrisoarea, după 


358 


cum Îi spusese lui  Haidee, credeau că această 
pseudoadopţie era încă un truc al lordului. 

În Grecia se zvoneau multe despre relaţia lui Haidee cu 
Byron, însă aici zvonurile întotdeauna spuneau adevărul. 
lar acum, fiind pe moarte, într-un moment mai important 
ca niciodată, era absolut necesar ca nimeni să nu cunoască 
adevăratul motiv pentru care o adusese aici. 

Regina Neagră zăcea ascunsă într-o peşteră pe o insulă 
de pe coasta Maino unde Byron îi spusese odată lui 
Trelawney că i-ar plăcea să fie înmormântat, peşteră unde 
acesta îşi scrisese Corsarul. Numai ei trei - Kauri, Haidee 
şi Byron - ştiau de unde puteau s-o recupereze. Dar la ce 
folos acum? 

Războiul de Independenţă al Greciei, început în urmă cu 
trei ani în forţă, mergea din rău în mai rău. Prinţul 
Alexandru Ipsilanti, fostul cap al Eteriei, societatea care se 
angajase să elibereze Grecia, fusese trădat de fostul său 
maestru, ţarul Alexandru I al Rusiei, şi acum putrezea într- 
o închisoare austro-ungară. 

Clicile greceşti se luaseră la harţă între ele, luptându-se 
pentru supremație, în timp ce Byron, poate ultima lor 
speranţă, zăcea pe patul de moarte într-o încăpere din 
Missolonghi. 

Mai rău de atât era faptul că Haide putea observa în 
ochii tatălui ei teama, nu doar din cauza otrăvii cu care 
fără îndoială îl hrăniseră, însă mai degrabă din cauză că va 
pleca dintre cei vii, părăsindu-şi fiica fără să-şi fi dus la 
bun sfârşit misiunea. 

Kauri stătea în tăcere în apropierea patului, cu o mână 
aşezată pe capul lui Lyon, în timp ce Haidee era lângă tatăl 
ei şi îi luase mâna slăbită într-a sa. 

— Tată, ştiu cât de grav bolnav eşti, şopti ea cu voce 
domoală. Dar trebuie să-mi spui adevărul. Ce şanse mai 
avem acum să salvăm atât Regina Neagră, cât şi tabla de 
şah? 

— După cum vezi, bălmăji Byron, totul a fost adevărat, 
toate lucrurile de care ne temeam. Bătăliile şi trădările 
Europei nu vor înceta până când nu vor fi cu toții eliberaţi. 


359 


Napoleon şi-a trădat atât aliaţii, cât şi propriul popor 
francez, chiar şi propriile idealuri, până la urmă, când s-a 
dus în Rusia. lar Alexandru al Rusiei, spulberând orice 
speranţă de a reuni bisericile din est împotriva Islamului, a 
trădat idealurile bunicii sale, Ecaterina cea Mare. Dar la ce 
ne foloseşte idealismul când până şi idealurile sunt 
neadevărate? 

Poetul se sprijini pe perne şi-şi închise ochii, prea 
vlăguit pentru a continua. 

Işi mişcă vag mâna, iar Haidee intuind ce dorea, îşi 
întinse braţul să apuce cana cu tisane, o puternică infuzie 
de ceai făcută, la cererea lui Byron, de Fletcher, înainte ca 
acesta să plece. Haidee observă că valetul lăsase şi o pipă 
cu apă şi tutun care deja ardea şi care-i mai dădea lui 
Byron stropul de putere de care avea atâta nevoie pentru a 
rosti ceea ce trebuia să fie rostit. 

Byron sorbi din ceaiul pe care îl ţinea în mână Haidee, 
apoi Kauri aşeză furtunul de la pipa cu apă între buzele 
poetului. În sfârşit, Byron îşi găsi puterile să continue. 

— Ali Paşa a fost un bărbat care a avut o mare menire, le 
spuse el cu vocea slăbită. Această menire era mai mare 
decât aceea de a uni Estul cu Vestul, era de a uni 
adevărurile fundamentale. Întâlnirea cu el şi cu Vasiliki mi- 
a schimbat viaţa, când nu eram mai în vârstă decât voi doi. 
Datorită acestui lucru, am avut inspiraţia de a scrie cele 
mai frumoase poveşti de dragoste ale mele: povestea de 
dragoste a lui Haidee şi Don Juan; Ghiauruj, povestea de 
dragoste a Leilei pentru un nemusulman. Dar ghiaur nu 
înseamnă chiar păgân. Cea mai veche semnificaţie din 
limba persană, gawr, era de adorator al focului, 
zoroastrian. Sau pars din India, cel ce se închina la Agni, 
flacăra. Pe acestea le-am învăţat de la paşa şi de la 
Bektaşi, flacăra elementară care este prezentă în toate 
adevărurile ultime. De la mama ta, Vasiliki, am învăţat 
dragostea. 

Byron făcu un gest spre ei pentru a-i da încă o gură de 
ceai şi tutun ca să-i dea forţa de care avea nevoie. 

— Poate n-o să prind anul ce vine, spuse el, însă cel 


360 


puţin voi apuca răsăritul de soare de dimineaţă. Astfel, 
rămâne suficient timp să vă împărtăşesc secretul Reginei 
Negre pe care paşa şi Vasiliki, acum mulţi ani de zile, mi l- 
au împărtăşit. Trebuie să ştiţi că Regina pe care o aveţi voi 
nu este unică. Dar e cea originală. Vino mai aproape, 
copila mea! 

Haidee făcu precum i se ceruse, iar Byron îi vorbi în 
ureche atât de încet, încât Kauri trebui să se chinuie să 
audă ce îi spune. 


Povestea poetului 

În oraşul Kazan din centrul Rusiei, în a doua parte a 
secolului al XVI-lea, trăia o tânără pe nume Matrona care 
visa deseori că Maica Domnului venea la ea şi-i vorbea 
despre o icoană veche îngropată care poseda puteri 
inimaginabile. După ce-a urmat toate indiciile lăsate de 
Fecioară, icoana a fost în sfârşit localizată într-o casă în 
ruină, în cenuşa de sub sobă şi învelită într-o pânză. 

I s-a spus Fecioara Neagră din Kazan. Ea avea să devină 
mai târziu una dintre cele mai faimoase icoane din istoria 
Rusiei. 

La scurt timp după această descoperire, în 1579, 
mănăstirea Bogorodiţa a fost ctitorită în Kazan pentru a 
găzdui această icoană, Bogodoriţa însemnând Cea 
Născătoare de Dumnezeu, de la Bogomater, Mama lui 
Dumnezeu, numele tuturor figurilor întunecate ce aveau 
legătură cu pământul. 

Fecioara Neagră din Kazan a protejat Rusia timp de mai 
bine de două sute cincizeci de ani. I-a însoţit chiar şi pe 
soldaţii care au eliberat Moscova de polonezi în 1612, şi 
chiar de sub Napoleon în 1812. 

În anii 1700, Petru cel Mare a adus-o de la Moscova, cea 
de-a doua sa casă, în noul său oraş, Sankt Petersburg, 
devenind astfel patroana şi protectoarea acestui oraş. 

În momentul în care Regina Neagră a Raiului a ajuns în 
Sankt Petersburg în 1715, Petru cel Mare şi-a dezvăluit 
planul său măreț: acela de a-i goni pe turci din Europa. S-a 
intitulat Petrus I, Russo-Graecorum Monarcha, regele 


361 


Greciei şi Rusiei şi a jurat să unească bisericile ortodoxe 
ruse şi greceşti. Deşi nu a reuşit ceea ce şi-a propus, 
ambiția lui Petru avea să-l inspire pe succesorul său, cu 
aproape cincizeci de ani mai târziu, care avea acelaşi zel 
pentru această cauză. 

Aceasta a fost țarina Ecaterina a Il-a, împărăteasa 
Rusiei, pe care o cunoaştem ca Ecaterina cea Mare. 

În 1762, când Ecaterina, cu ajutorul iubitului ei, Grigorie 
Orlov, îl răstoarnă de la putere pe soţul ei, ţarul Petru al 
III-lea, printr-o lovitură de stat, se alătură imediat fraţilor 
Orlov la Catedrala Kazan Bogorodiţki, pentru a se declara 
oficial împărăteasă. 

Pentru a comemora acest eveniment, a poruncit să i se 
facă un medalion întruchipând-o ca altă fecioară, Atena 
sau Minerva, şi a comandat o copie a Fecioarei Negre din 
Kazan, cu un oklad bătut în pietre preţioase, o ramă făurită 
de maestrul aurar Iakov Frolov, care avea să fie atârnată 
în Palatul de Iarnă chiar deasupra patului Ecaterinei. 

Biserica rusă îşi oferi sprijinul - biserica deţinea mai 
mult de un sfert din toate teritoriile Rusiei şi pe şerbii ruşi 
- dincolo de aspiraţiile Ecaterinei de a îndepărta Islamul 
din părţile estice ale continentului şi de a uni cele două 
biserici creştine. Au sprijinit cu mult entuziasm explorările, 
expansiunile şi războiul: Grigori Shelikov, un Columb al 
Rusiei, a înfiinţat prima colonie rusească în Alaska, precum 
şi o companie comercială în Kamceatka, a pus pe hartă 
estul Rusiei, partea vestică a Americii şi insulele dintre 
cele două. 

Imperiul Rus începuse să-şi revendice năvalnic teritorii. 

Ecaterina plănuise ca acest teritoriu să fie condus de 
nepotul său, Alexandru, pe care-l botezase după marele 
cuceritor al Estului. 

Prin Războiul ruso-turc din 1768, Ecaterina avea să 
stabilească o concesie importantă, primul pas spre 
trecerea pragului către marele Imperiu Otoman: prin 
tratat, Rusia avea dreptul, în cazul în care acest lucru s-ar 
întâmpla, să-i apere pe cetăţenii creştini ai Porții Otomane. 

La puţin timp după aceea, noul favorit al Ecaterinei, 


362 


Grigori Potemkin, avea s-o asiste în secret în zămislirea 
unui plan inimaginabil de măreț. Îl numeau „Proiectul 
grec“. Nu discuta atât restaurarea întregului Imperiu 
Bizantin, cât mai degrabă avea ca prioritate eliberarea 
teritoriilor cucerite de musulmani. Acest plan avea să fie 
îndeplinit de celălalt nepot al Ecaterinei, pe care l-a 
botezat după cel sub care biserica răsăriteană a devenit 
oficială: Constantin. 

Pentru îndeplinirea acestei misiuni, Potemkin a pus la 
punct o unitate militară alcătuită din două sute de studenţi 
greci, aşa numita „Companie a Credincioşilor Străini“, 
pentru a fi antrenați în expertiză şi tehnologie militară 
rusă şi pentru a se pregăti să se întoarcă pe tărâmurile 
natale, unde aveau să sprijine iniţiativa de eliberare a 
Greciei de sub turci. Această grupare avea să reprezinte 
punctul de pornire pentru ceea ce avea să fie mai târziu 
Etairia ton Philikon, Societatea pentru Independenţa 
Greciei, care joacă un rol esenţial în tot ceea ce facem noi 
astăzi. 

Avându-şi plănuită întreaga strategie, cu nişte pioni 
plasați în spatele liniilor inamice, Ecaterina era pregătită 
acum pentru o mare lovitură. Sau cel puţin aşa credea ea. 

Cel de-al doilea război ruso-turc, început în 1787, doar 
la doi ani după Revoluţia Franceză, se dovedise chiar mai 
reuşit decât precedentul: Potemkin, fiind comandant-şef, 
cucerise aproape întreaga Mare Neagră şi capturase 
măreţul fort otoman, Ismail. 

Ecaterina era pe punctul de a demara „Proiectul grec”, 
pentru a dezmembra Imperiul Otoman şi a prelua 
Constantinopolul, când Potemkin, care nu era doar 
comandantul-şef şi un strălucitor strateg, ci se spune că şi 
soţul ei secret, în timp ce se întorcea de la semnarea 
tratatului, a fost brusc lovit de o boală misterioasă. A murit 
ca un câine, pe marginea drumului spre Nikolaiev, în 
Basarabia, la nord de Marea Neagră. 

Curtea de la Sankt Petersburg l-a jelit, iar Ecaterina a 
fost dărâmată de durere. Înaltele sale aspirații şi toate 
planurile complexe erau acum amânate pe termen 


363 


nedeterminat, îngropate împreună cu mintea ce le-a 
născocit, care nu doar a ajutat la zămislirea lor, dar le-a şi 
pus în practică. 

Însă exact în acel moment, un vechi prieten din Franţa a 
sosit la Palatul de Iarnă, o prietenă pe nume Helene de 
Roque, maica stareță a Mănăstirii Montglane. Ea a adus cu 
sine o importantă piesă din Serviciul Montglane, setul de 
şah care aparținuse cândva lui Charlemagne, poate cea 
mai puternică piesă: Regina Neagră. 

Acest lucru i-a retrezit Ecaterinei, împărăteasa Rusiei, 
speranţa că poate nu toate planurile şi eforturile sale 
legate de „Proiect“ au fost în zadar, până la urmă. 

Ecaterina a pus să fie păzită această piesă, în timp ce-şi 
urmărea atent prietena, maica stareță, în încercarea de a 
afla dacă aceasta ştia unde erau şi celelalte piese. Va trece 
mai bine de un an până ce fiul Ecaterinei, Pavel, cel care o 
ura, trase cu urechea la o conversaţie dintre mama lui şi 
maica stareță, conchizând că Ecaterina avea să-l 
dezmoştenească în favoarea fiului lui, Alexandru. Insă când 
împărăteasa şi-a dat seama că Pavel aflase şi de existenţa 
valoroasei piese de şah care era ascunsă în seiful personal 
din Ermitaj, s-a hotărât imediat să acţioneze. 

Fără să spună nimănui, împărăteasa, bănuindu-l pe fiul 
său Pavel de intenţii rele, aranjase în secret cu maestrul 
aurar lakov Frolov, cel care-i făcuse copia după icoana 
Fecioarei Negre din Kazan cu mai bine de douăzeci de ani 
în urmă, să-i creeze o copie la fel de reuşită după Regina 
Neagră. 

În disperarea de moment, Ecaterina a trimis piesa pe 
furiş, prin intermediul Companiei Credincioşilor Străini, pe 
meleaguri greceşti pentru a fi ascunsă. Copia a încuiat-o în 
seiful din Ermitaj, unde a rămas în perfectă siguranţă trei 
ani de zile, până la moartea sa, când Pavel a distrus 
testamentul mamei sale şi s-a autoproclamat ţar al Rusiei. 

Apoi a ţinut în mâinile sale, în sfârşit, ceea ce el credea 
a fi obiectul pe care mama sa îl dorise cu atâta ardoare. 

O singură fiinţă însă cunoştea adevărul. 

După moartea Ecaterinei şi după ce noul ţar Pavel a 


364 


găsit Regina în seif, crezând că era originalul, i-a arătat-o 
stareţei din Montglane chiar înainte de funeraliile mamei 
sale, încercând, prin ameninţare sau forţă, să o determine 
pe aceasta să-i divulge ascunzătoarea celorlalte piese. O 
convinsese pe Maica Stareţă că, indiferent de ce ar spune 
sau ar face ea, oricum o va arunca în închisoare. Drept 
răspuns, Maica Stareţă a întins mâna spre piesa de şah pe 
care o ţinea Pavel şi i-a spus: 

— Asta îmi aparţine. 

El a refuzat să i-o dea, însă ea zărise, chiar de la 
distanţă, că ceva era ciudat la acea piesă. După toate 
aparențele, părea să fie aceeaşi piesă din aur masiv, cu 
pietre preţioase rotunde şi lucioase ca nişte ouă de 
măcăleandru. Într-adevăr, în toate aspectele sale, piesa 
părea să fie aidoma celei originale: înfăţişa o formă umană 
îmbrăcată într-o robă lungă ce şedea într-un balcon, cu 
draperiile trase deoparte. 

Ceva însă lipsea. 

Biserica avea multe nestemate ca acestea, din vremea 
lui Charlemagne şi chiar mai timpurii, care nu erau 
şlefuite, ci lustruite de mână pentru a avea formă de pietre 
preţioase Asemenea pietre erau descrise şi în Biblie, 
alături de explicaţia semnificației lor ascunse. 

Maica Stareţă şi-a dat seama că piesa aceea nu era 
Regina Neagră originală, aceea pe care o adusese în Rusia 
din Franţa, cu mai bine de cinci ani în urmă. 

De teamă că aşa ceva avea să se petreacă, maica făcuse 
în secret un semn pe piesa originală, un semn pe care 
nimeni, în afară de ea, nu îl putea vedea. Folosindu-se de 
diamantul faţetat al inelului său de abație, scrijelise o cifră 
opt chiar la baza rubinului din care era făcut acel balcon. 

Un semn ce nu mai era acolo! 

Acest lucru era posibil doar într-un singur fel. Țarina 
Ecaterina crease cumva o copie fidelă a Reginei şi scăpase 
de cea reală. Cel puţin era în siguranţă pentru că Pavel nu 
pusese mâna pe ea. 

Maica Stareţă nu avea decât o singură alternativă. La 
funeraliile împărătesei, trebuia să-i dea o scrisoare cifrată 


365 


cuiva din afara lumii acesteia, prin Plato Zubov, ultima 
mare iubire a împărătesei, care, aşa cum o anunţase Pavel, 
avea să fie în curând trimis în exil. 

Era singura ei şansă de a salva Regina Neagră. 


După ce Byron îşi termină de spus povestea, se tolăni pe 
perne, cu pielea chiar mai palidă decât înainte din cauza 
sângelui insuficient din trup, şi închise ochii. Era clar că 
firava energie pe care o avusese la început, acum i se 
scursese definitiv. Însă Haidee ştia că timpul era foarte 
preţios. 

Se întoarse spre Kauri, care îi întinse pipa cu apă 
împreună cu o mică balanţă şi o nouă cantitate de tutun 
fărâmiţat. Săltă capacul şi aşeză tutunul pe cărbuni. Când 
fumul se ridică prin pipă, i-o înmână tatălui ei. 

Byron tuşi încet şi îşi deschise ochii. O privi pe fiica lui 
cu o iubire şi o suferinţă copleşitoare. 

— Tată, spuse ea, trebuie să te întreb, de unde ştiau Ali 
Paşa, mama mea şi Baba Shemimi această poveste pe care 
ti-au spus-o şi ţie? 

— A ajuns la altcineva, spuse Byron, cu vocea vlăguită 
de puteri. Persoana care ne-a invitat pe toţi la Roma. In 
următoarea iarnă după moartea țarinei Ecaterina, războiul 
încă zgâlţâia Europa din încheieturi. Tratatul de la Campo 
Formio fusese semnat, oferind Franţei Insulele Ionice şi 
câteva orăşele din largul coastei albaneze. 

Ţarul Pavel împreună cu britanicii semnaseră un tratat 
cu sultanul la Constantinopol, trădând tot ceea ce mama 
sa, împărăteasa Ecaterina, promisese odată Greciei. Ali 
Paşa îşi uni forţele cu Franţa împotriva acestui triumvirat 
infam. Însă Ali însuşi avea să lupte pentru ambele puteri 
împotriva celor care rămaseră la mijloc. Pentru că aflase 
deja, prin Letitzia şi prietenul său Shahin, că el se afla în 
posesia adevăratei Regine Negre. 

— Dar cum rămânea cu Regina Neagră însăşi? întrebă 
Haidee, lăsând deoparte pipa cu apă şi ţinând încă în mână 
balanţa din cupru. Dacă eu şi Kauri trebuie să o protejăm, 
în mâinile cui trebuie să ne lăsăm, având în vedere toate 


366 


aceste trădări? 

— În mâinile Doamnei Justiţie, spuse Byron, cu o umbră 
de zâmbet complice către Kauri. 

— Doamna Justiţie? întrebă Haidee. 

— Tu eşti cea mai aproape de ea, rosti tatăl ei. Este cea 
care ţine în mâinile sale Balanta. 


367 


Flamura 


flamă... < L. flamma, flacără, pară, văpaie, orig. 
flagma* in flagrare, a arde, flacără: vezi flagrant 
flagrant... *flag=Gr. peyew, a arde 
Dicţionarul secolului 


Vartan arăta cu adevărat spectaculos pentru un campion 
mondial la şah, un profesionist care se presupune că 
trebuia să arate ca un tocilar. 

Mi-am amintit, în timp ce el traversa pajiştea către noi, 
iar briza îi zburlea părul, prima remarcă a lui Key legată 
de el, când eram în Colorado. Acum purta un pulover în 
dungi, cu nişte culori primăvăratice, un albastru ca al 
cerului şi un galben electric, destul de ţipător pentru unde 
ne aflam, aici, în mijlocul naturii. M-a făcut să uit preţ de o 
secundă că eram vânată de toţi nebunii din lume, poate cu 
excepţia mătuşii Fanny. 

Mă întrebam dacă Vartan nu s-a înveşmântat aşa special 
pentru mine. 

Ajuns în dreptul nostru, îi salută pe Cedrul Roşu şi 
Pungă cu Tutun, care vorbeau ceva cu Key. Apoi şi-au 
strâns mâinile şi am plecat cu toţii pe drumul pe care am 
venit. 

Vartan râse când îşi dădu seama că îi studiam puloverul 
acela interesant. 

— Speram eu să-ţi placă puloverul, spuse el, în timp ce 
păşeam spre locul unde Key lăsase maşina. Ea mergea cu 
paşi repezi înaintea noastră. Am făcut o comandă specială. 
E steagul Ucrainei. Culorile sunt destul de frumoase, cred, 
însă mai mult de atât, sunt simbolice. Albastrul reprezintă 


368 


cerul, iar galbenul, câmpiile cu grâne. E uneori greu să-ţi 
aminteşti că înainte ca Stalin să aducă foametea cu 
colectivizarea lui forţată a fermelor, foamete care a răpus 
milioane de oameni, Kievul era numit Mamă a Rusiei, iar 
Ucraina, grânarul Europei. Există un cântec minunat 
despre America pe care l-am auzit şi care vorbeşte despre 
aceleaşi elemente, cerul şi lanurile aurii de grâu: „Oh, 
ceruri atât de frumoase, cu lanuri de grâu auriu legănate 
de vânt...“ încercă el să fredoneze. 

— Da, l-am auzit şi noi pe ăsta, am spus. Dacă Key, aici 
de faţă, ar fi dat lovitura cu ilustra ei familie, cu siguranţă 
ar fi făcut cântecul ăsta imn naţional, nu acea baladă de 
birt despre rachete şi bombe pe care a compus-o Sir 
Francis Scott, al cărei nume îl poartă şi ea. 

— Oh, dar e la fel, zise Vartan în timp ce toţi trei 
continuam să păşim prin iarbă, cu Key în faţa noastră. Nici 
imnul nostru nu e foarte optimist: „Incă nu a murit 
Ucraina“. Apoi adăugă: însă vreau să vezi altceva, ceva ce 
mi-am cusut pe spatele puloverului. 

Se întoarse pentru a-mi arăta broderia de pe spate, cu 
aceleaşi culori, albastru şi galben, şi o furcă cu trei dinţi, 
un desen mai degrabă gotic. 

— Braţele Ucrainei, spuse Vartan. Vârful aparţine lui 
Volodomir, patronul nostru, dar tridentul are o istorie ce-şi 
are originea pe vremea romanilor. De fapt, primul astfel de 
trident a fost purtat de către zeul indian al focului, Agni. 
Reprezintă renaşterea din cenuşă, flacăra eternă, „Incă nu 
am murit“, şi toate celelalte. 

— Îmi daţi voie să intervin şi să vă spun, vorbi Key peste 
umăr, că, dacă nu pornim la drum mai repede, putem chiar 
să murim? 

— Eu am adus vorba despre asta doar pentru că port 
puloverul acesta acum. Motivul e locul unde vom merge 
acum, spuse Vartan. 

Key îi aruncă o privire aspră. Mări pasul şi Vartan făcu 
la fel. 

— Uau, am zis eu, acum trebuie să alergăm să 
recuperăm din timp. Sper că nu sugerezi că ne îndreptăm 


369 


spre Ucraina. 

Nici măcar nu eram sigură unde se afla ţara asta. 

— Nu vorbi prostii, se răsti Key la mine peste umăr. 

Asigurarea pe care mi-o dădu ea mă mai linişti, din 
moment ce pentru Key o zi normală însemna să se caţăre 
pe un ghețar cu mâinile goale. Având în vedere că ea era 
responsabilă de tot, după cum puteam observa, orice era 
posibil. Şi aflându-mă în acest punct, trecând prin evadări 
sau răpiri de două sau trei ori de dimineaţă, nimic nu m-ar 
mai surprinde. 

— Nu, nu-ţi face griji, spuse Vartan, luându-mă de braţ, 
când, cu respiraţia puţin tăiată, îi ajunsesem din urmă. 
Nici măcar eu nu cunosc bine destinaţia. 

— Atunci de ce ai spus „unde vom merge“? am întrebat. 

— O să aflăm cu toţii cât de curând, se răsti din nou Key. 
Dar e o altă problemă dacă vom merge acolo să arborăm 
steagul ucrainean. 

— De fapt, am îmbrăcat acest pulover special pentru 
tine, îmi spuse Vartan, ignorând iritarea vizibilă a lui Key. 
Am crezut că o să-ţi placă, pentru că şi tu eşti pe jumătate 
ucraineană. 

Ce mai voia să însemne şi asta? 

— Kryms-kyy, Crimeea, locul de naştere a tatălui tău, 
face parte din Ucraina. Dar uite maşina, în sfârşit. 

Maşina noastră era singură în toată parcarea pavată cu 
pietriş, un sedan de un gri comun. Când am ajuns la 
maşină, Key a întins mâna fără să spună un cuvânt, iar 
Vartan i-a dat cheia. I-a deschis portiera din spate. După 
ce el s-a suit în maşină, am observat câţiva saci 
marinăreşti burduşiţi. Am urcat în faţă, pe locul din 
dreapta, şi am pornit la drum, cu Key la volan. 

Drumurile lăturalnice din spatele parcării erau prăfuite 
şi şerpuitoare; se bifurcau în toate direcţiile încontinuu, 
uneori fără vreun semn de circulaţie. 

Key lua curbele periculoase destul de abrupt, iar eu am 
început să devin mai mult decât agitată, sperând că ştie 
încotro s-o ia. 

De un lucru păream sigură: Key era mai mult decât 


370 


iritată. 

Dar de ce? Asemenea gelozii puerile faţă de micile 
atenţii ale lui Vartan pentru mine semănau mai degrabă cu 
o atitudine pe care ar avea-o Sage. 

Mai mult de atât, Vartan Azov, cu toată înfăţişarea sa 
atrăgătoare, nu era genul lui Key, după cum ştiam mai 
bine decât oricine. Mintea lui era analitică, în timp ce Key 
era mai degrabă conectată la biosferă. Genul de bărbat pe 
care Key l-ar considera acceptabil ar fi unul care ar putea 
face diferenţa între un serac şi o morenă de la o sută de 
paşi distanţă sau care ar fi putut să facă vreo şase noduri 
în câteva secunde pe un întuneric beznă în timp ce ar 
purta mănuşi, şi care nu s-ar deplasa nicăieri fără a fi dotat 
cu pitoane, crampoane şi carabine. 

Deci, despre ce era vorba aici? Privirea fioroasă, 
tensiunea cu care conduce... Key era tulburată. Dar fiindcă 
Vartan zăcea pe bancheta din spate şi ar fi putut auzi tot 
ce s-ar vorbi în faţă, a trebuit să-mi înfrânez pornirea de a 
inventa un maxim de communiqué pe care el nu l-ar 
înţelege. 

Dar, ca de obicei, Key mi-o luă înainte. 

— Două capete sunt mai folositoare decât unul singur, 
bălmăji ea din colţul gurii. Pe de altă parte, trei deja 
înseamnă înghesuială. 

— Eu credeam că mottoul tău e „Cu cât suntem mai 
mulţi, cu atât mai bine“. 

— Azi nu, zise ea. 

În definitiv, Key fusese cea care îl rugase pe Vartan să 
vină pe coclaurile astea să ne ia. Oare voia să spună că 
acum dorea să scape de el? 

Însă priveliştea ce ni se aşternea înainte era mohorâtă, 
cu pâlcuri de copaci ici-colo, fără vreo linie telefonică sau 
staţie de benzină, şi mă întrebam unde anume am putea 
debarca un campion mondial de şah pe care nu-l mai 
doream. 

Key trase maşina într-o pădurice, închise motorul şi se 
întoarse în viteză spre bancheta din spate. 

— Unde sunt? îl întrebă poruncitor pe Vartan. Unde 


371 


sunt? 

Sunt sigură că arătam la fel de uimită ca şi el. 

— De unde ne urmăresc acum? întrebă ea, mai enervată. 
Apoi adăugă: Nemernicule, nu mă scoate din sărite mai 
tare, prefăcându-te un emigrant ignorant. Probabil că ştii 
că meseria mea e să pilotez avioane. Apoi Key se întoarse 
spre mine. Bine, atunci hai să reluăm tot scenariul, sugeră 
ea cu un total dezgust, simțind cum furia îi pulsa în fiecare 
deget al mâinii pe care îl întindea şi pe care-l pocnea. Eu şi 
cu tine am scăpat din DC, doar cu un pas înaintea tipilor 
cu maxilare puternice despre care tu îmi spui că lucrează 
pentru Serviciul Secret! Ne-am camuflat şi am aterizat 
într-un loc unde nimeni altcineva n-ar putea să ajungă! Am 
trecut prin mlaştini şi prin pădurea care a fost în prealabil 
verificată de bătrânii Piscataway. Am aranjat ca o maşină 
să meargă pe un drum de care nimeni nu ar fi putut afla în 
prealabil! M-aţi urmărit până aici? 

Se întoarse spre Vartan şi îi înfipse degetul arătător în 
piept. 

— Apoi tipul ăsta apare şi traversează jumătate de 
tundră, îmbrăcat ca un semafor de parcă încerca să atragă 
atenţia vreunei vedete, în miezul nopţii, la Copa Cabana! 
apoi repetă: Unde sunt? Un avion? Un glisor? Un balon? 

— Crezi că eu mi-am luat puloverul acesta ca să atrag 
atenţia cuiva? spuse Vartan. 

— la încearcă să-mi dai un alt motiv, îi sugeră ea, 
încrucişându-şi braţele la piept. Şi ar fi bine să fie unul 
bun. Te aşteaptă oricum vreo opt kilometri până la 
următoarea staţie de taxiuri, puştiulică! 

Vartan se holbă la ea ca şi cum ar fi avut limba cusută. 
Se îmbujoră puţin, însă Key nu se lăsă impresionată. Într- 
un final, o fixă cu un zâmbet ciudat. 

— Recunosc, spuse el. Voiam să atrag atenţia. 

— Deci, unde sunt? spuse ea din nou. 

Vartan arătă către mine. 

— Chiar aici, spuse el. 

De îndată ce ne-am dat seama la ce se referea, a 
adăugat: 


372 


— Îmi pare foarte rău. Credeam că m-am făcut înţeles, 
voiam să-i arăt Alexandrei legătura dintre tatăl ei şi locul 
nostru de baştină. Nu am înţeles treaba asta cu 
camuflarea. Am realizat acum că e ca şi cum ai da un şah 
mat. Dar niciodată nu aş vrea să vă pun în pericol pe tine 
sau pe Alexandra. Te rog să mă crezi. 

Key închise ochii şi scutură din cap, de parcă nu-i venea 
să creadă cât de nătâng era. 

Când însă şi-i deschise, Vartan Azov stătea pe bancheta 
din spate la bustul gol. 


— Dacă avem atâtea probleme de comunicare atât de 
devreme, spunea Vartan după ce l-am convins să îmbrace 
un alt pulover care nu ar fi atras atenţia, atunci probabil că 
o să avem probleme şi mai mari mai târziu. 

Bine spus şi adevărat. Însă eu cu siguranţă mă 
debarasasem de o problemă pe care o aveam mai demult: 
şi anume de a încerca să-mi imaginez cum arată Vartan 
Azov fără tricou. 

Ştiam ce însemna asta. Se numea „Blestemul beţivului“, 
adică atunci când ai câteva pahare la bord, trebuie să 
încerci să nu-ţi imaginezi un elefant mov. Şi deşi n-ai văzut 
în viaţa ta un elefant mov, nu o să te poţi abţine să nu-ți 
imaginezi. Însă din moment ce fusesem jucătoare de şah, 
eram neîntrecută în materie de memorie şi percepţie. Şi 
ştiam că odată ce apucai să vezi ceva şi nu doar să-ți 
imaginezi, ca acea secundă în mijlocul jocului de şah, când 
îţi fulgeră prin faţa ochilor o viziune, sau cele 
douăsprezece secunde de pectorali dezveliţi ai lui Vartan 
Azov, atunci ştii că imaginea aia se va păstra pe vecie 
undeva într-un colţ intim al minţii tale. Odată ce vezi cu 
ochii tăi, nimic nu mai poate şterge imaginea, şi oricât ai 
încerca, nimic nu poate s-o alunge. 

Îmi venea să-mi dau câteva scatoalce că eram aşa de 
proastă. 

Tipul ăsta, Azov: acum o săptămână voiam să-l iau la 
bătaie sau să-l snopesc, sau să-l distrug, genul de mutare 
agresivă, sănătoasă, care ar salva orice jucător de şah de 


373 


la pierzanie. Însă ştiam că orice s-ar petrece între mine şi 
el avea să fie mai mult decât un duel pe viaţă şi pe moarte. 

Ştiam că Vartan avusese dreptate atunci în Colorado, 
când mi-a spus că în vieţile amândurora există prea multe 
coincidenţe şi că ar trebui să ne unim forţele. Dar oare era 
cu adevărat o coincidenţă? In definitiv, dacă Key avea 
dreptate, atunci mama fusese cea care pusese la cale 
această manevră din capul locului, aceea de a ne aduce pe 
amândoi în acelaşi loc. 

Eram chiar pe buza unei prăpăstii, fără să ştiu în cine aş 
fi putut avea încredere - mama mea, şeful meu, mătuşa 
mea, chiar şi prietena mea cea mai bună. Atunci de ce m- 
aş gândi vreodată să am încredere tocmai în Vartan Azov? 

Şi totuşi, aveam. 

Ştiam acum că Vartan Azov era adevărat. Şi nu doar din 
cauză că-şi dăduse tricoul jos. 

El voia ceva de la mine, ceva ce eu văzusem sau poate 
ceva ce ştiam şi nu realizam încă. De aici toată vorbăria 
despre Ucraina şi culori şi simboluri şi valurile aurii ale 
grânelor. 

Şi deodată, am ştiut. Toate lucrurile se potriveau. 

M-am uitat peste umăr spre bancheta din spate unde 
şedea Vartan. Se uita la mine cu acei ochi impenetrabil de 
violeţi, cu o flacără care ardea parcă în ei. 

Şi deodată, am ştiut că ştiam exact ceea ce ştiam. 

— Taras Petrossian a fost mai mult decât un oligarh rus 
şi un pasionat de şah, nu-i aşa? am spus eu. Deţinea un 
lanţ de restaurante, ca Sutalde din DC. Era finanţat de 
Basil. Şi ţi-a lăsat ție totul. 

Cu coada ochiului am observat cum gura lui Key tresare 
puţin, însă nu m-a oprit. Continuă să conducă. 

— Da, aşa este, zise Vartan, stăruind cu acea privire 
intensă a lui, de parcă eram un pion pe tabla lui de şah. 
Totul, în afară de un singur lucru. 

— Ştiu care e acel lucru, i-am spus. 

Mi-am tot stors creierii încă de când stăteam pe pod cu 
Nim, noaptea trecută. Dar oricât de greu îmi venea să 
vizualizez întreg scenariul, pur şi simplu nu puteam 


374 


inventa faptul că mama tatălui meu, Tatiana, s-ar fi putut 
întoarce în trezorerie, mi-ar fi scotocit prin buzunar şi ar fi 
scos biletul cu pasărea de foc, după ce tatăl meu fusese 
ucis în acea zi. 

Dar cine avea acel bilet pe care îl trimise lui Nim, care, 
după propria mărturisire, i-l pasase mamei mele, mai 
trimisese ceva în acelaşi pachet. 

— Tabla de şah, am spus. Cine a trimis-o unchiului meu 
cu siguranţă că a fost prezent în acea zi la Zagorsk. 
Trebuie să fi fost Taras Petrossian. De asta l-au ucis. 

— Nu, Xie, spuse Vartan. Eu am trimis desenul cu tabla 
de şah şi acel bilet unchiului tău, exact aşa cum mi-a cerut 
mama ta. 

Mă studie o clipă, de parcă nu era sigur dacă să 
continue. 

În sfârşit, vorbi: 

— Tatăl meu vitreg a fost ucis după ce i-a trimis Regina 
Neagră. 


375 


Zborul 


Zbor/A zbura.  Transcendenţă; eliberarea 
spiritului din limitările trupului; eliberarea 
spiritului celor morți... accesul către o condiție 
supraumană. Abilitatea de a zbura sau „de a 
călători cu vântul“ simbolizează eliberarea 
spirituală şi omniprezenta. 

- J.C. COOPER, O enciclopedie ilustrată 
a simbolurilor tradiţionale 


— Încearcă, te rog, să fii atentă, mă mustră Key, în timp 
ce traversam pista pavată spre micul hangar unde se afla 
avionul. Aşa cum obişnuiau profesorii de la şcoală să ne 
spună, „Unele informaţii pe care vi le vom da astăzi vor fi 
subiecte de examene“. 

Aş fi avut nevoie de mult mai multă informaţie, dar nu 
aveam să-i dau ghes tocmai acum, punând prea multe 
întrebări. După tăvălugul de conflicte şi dări de seamă de 
dimineaţă, am învăţat în sfârşit să-mi ţin gura, să ascult şi 
să-mi păstrez părerile pentru mine. 

În timp ce ne căţăram în avion cu sacii aceia marinăreşti 
din maşină, mi-am dat seama că nu mai văzusem acest 
avion al lui Key, un avion vechi, cu un singur motor 
Bonanza. Ştiam că îi plăceau avioanele vintage. Însă 
gusturile ei legate de avioane puteau să ne lase suspendaţi 
în aer. 

— Un nou trofeu? am întrebat eu, odată ce ne-am legat 
centurile de siguranţă şi am început să rulăm pe sol. 

— Nu, spuse ea. Boala oraşului Washington: piste 
puţine. Oriunde aterizezi în zona asta, ai probleme. 


376 


Scumpetea asta e închiriată, e mai grea, pluteşte mai puţin 
decât un avion cu aripi mari, aşa că putem ateriza din 
scurt. E dotată cu injecție de benzină, totuşi e foarte 
rapidă, aşa că o să ajungem foarte repede. 

Nu m-am interesat ce-a vrut să spună cu acolo şi unde 
era acel acolo. Nu că nu mă rodea curiozitatea, însă după 
acea incursiune pe drumurile lăturalnice, mi-era acum 
destul de clar că, deşi Vartan şi Key erau amândoi recruţii 
mamei, Key încă nu avea destulă încredere în el pentru a 
se deschide şi a dezvălui tot ce ştia. 

Iar eu trebuie să mărturisesc că Vartan mă uluise când 
îmi spusese de Regina Neagră, tabla de şah şi acel bilet de 
la Zagorsk, iar acum aşteptam să dezvolte subiectul. Aşa 
că, fără alte opţiuni, am decis să mă las purtată de val. 

Bonanza mirosea a piele învechită şi câine ud. Mă 
întrebam de unde dezgropase relicva asta. Key mări 
turaţia motorului; avionul vibra şi se scutura din 
încheieturi în timp ce rula pe pistă ca şi cum se gândea 
dacă într-adevăr o să reuşească sau nu să se ridice; însă, 
într-un final, îşi luă avânt şi se ridică brusc spre înaltul 
cerului cu o neaşteptată uşurinţă. De îndată ce am atins 
altitudinea optimă, Key dădu nişte bobârnace unor 
comutatoare şi se întoarse spre mine şi Vartan. 

— Să-l lăsăm pe Otto să meargă de unul singur, în timp 
ce noi ne continuăm pălăvrăgeala noastră. Otto fiind 
varianta argotică pentru „pilot automat“. 

M-am întors spre Vartan. 

— Ai întreaga noastră atenţie, îl informasem eu cu o 
voce dulceagă. Dacă nu cumva greşesc, în ultimul episod al 
conversaţiei, am rămas la Taras Petrossian, tatăl tău 
vitreg, care avea Regina Neagră. 

— Aş dori să explic ceva ce amândouă vreţi să aflaţi, ne 
asigură Vartan, dar trebuie să înţelegeţi că va fi o poveste 
foarte lungă, de acum zece ani. Nu am cum s-o scurtez. 

— E în regulă, zise Key. Cu tot cu opririle pentru 
realimentare, ne aşteaptă douăsprezece ore pe care o să le 
avem la dispoziţie pentru a te asculta, aşa că dă-i bice. 

Amândoi am făcut ochii mari. 


377 


— Asta înseamnă la tine „a ajunge foarte repede“? am 
protestat eu. 

— Sunt o discipolă de-a lui Einstein, ridică ea din umeri. 

— Atunci, relativ vorbind, am zis eu, unde ne-am putea 
îndrepta? 

— Jackson Hole, Wyoming, îmi spuse ea, să o luăm pe 
mama ta. 


Jackson se afla la aproape patru sute de kilometri. Şi 
cum avioanele nu sunt ciori, aşa cum a binevoit Key să-mi 
atragă atenţia, nu se pot opri pur şi simplu să-şi facă plinul 
la cel mai apropiat câmp de porumb. 

Nu-mi venea să-mi cred urechilor. 

Ultima oară, mama mea se îndrepta, cel puţin metaforic, 
din Insulele Virgine spre Washington. Ce Dumnezeu putea 
să caute în Jackson Hole? Era bine oare? Şi care fusese 
oare măscăriciul care a avut ideea asta genială de a zbura 
o zi întreagă în mormanul ăsta gălăgios de fiare vechi? 

Mă întrebam, într-o clipă de disperare, de ce nu mi-oi fi 
adus paraşuta cu mine să sar din avion în cel mai retras 
punct de alimentare cu benzină şi să fac autostopul până 
acasă, când Key îmi întrerupse acest şir de gânduri 
necurate. 

— Dezbină şi cucereşte, despre asta era vorba, spuse ea, 
încercând astfel, o minimă explicaţie. Poate că mama ta nu 
este o bună jucătoare de şah, scumpo, dar Cat Velis ştie ce 
înseamnă să prevezi anumite lucruri. Ai vreo idee de cât 
timp acest Joc e gata să înceapă, cât de multă dezbinare a 
putut crea, înainte să se audă fluierul de start? 

— Fluier, am zis eu, încercând să mă ţin bine, în ciuda 
acestei bruşte schimbări de situaţie. 

— Ce spune Nokomis e corect, interveni Vartan. Mama 
ta poate că a înţeles ceva important, ceva absolut vital, ce 
nimeni altcineva nu a înţeles în toţi aceşti o mie două sute 
de ani. 

Acum chiar că eram numai urechi. ŞI 

— E... nu ştiu exact cum să-i spun, continuă Vartan. In 
toate aceste secole care au trecut, după cum pare, mama 


378 


ta a fost singura care a înţeles cu adevărat intenţiile 
Creatorului Jocului. 

— Creatorului? am repetat eu. 

Unde Dumnezeu ducea toată elucubraţia asta? 

— Vartan se referă la cel care a creat setul de şah, spuse 
Key cu o scârbă nemăsurată. Numele lui era al-Jabir ibn 
Hayyan - ţii minte? 

Sigur. Am reţinut. 

— Şi care anume fusese adevărata intenţie a domnului 
Hayyan? Adică, vreau să spun, conform teoriei mamei mele 
de care amândoi sunteţi atât de mândri? 

Se uitară mult timp la mine, timp în care eu auzeam 
vântul lovindu-se de aripile avionului; puteam să aud 
fiecare puls al motorului ce huruia cu o cadență hipnotică. 

Amândoi păreau să fi luat o decizie. 

Vartan a fost cel care a spart gheaţa. 

— Mama ta crede că, poate, în tot acest timp, Jocul nu a 
fost decât o iluzie. Că poate nu există niciun Joc. 

— Stai puţin, am intervenit eu. Vrei să spui că au fost 
ucişi oameni în tot acest timp, au fost recrutaţi sau chiar s- 
au oferit voluntari să intre în acest Joc, din care ştiau că s- 
ar putea să nu mai iasă niciodată, doar pentru o iluzie? 

— Oamenii mor în numele iluziilor în fiecare zi, spuse 
Key, cu veşnica sa filosofie. 

— Dar cum se poate ca toţi aceşti oameni să creadă că 
sunt implicaţi într-un Joc periculos, am spus eu, dacă 
acesta nici măcar nu există? 

— Oh, dar există, mă asigură Vartan. Suntem cu toţii în 
el. Toată lumea a fost din totdeauna în Joc. lar mizele sunt 
foarte mari, aşa cum ne-a spus şi Lily Rad. Însă nu asta a 
descoperit mama ta. 

Mai aşteptam încă. 

— Ceea ce mama ta a descoperit, spuse Key, este faptul 
că acest Joc poate fi un şiretlic ce ne conduce spre o cale 
greşită. Atâta timp cât suntem jucători, suntem în 
interiorul lui ca într-o cutie; victime ale propriei noastre 
orbiri; suntem duşmani albi şi negri care se luptă pe un 
câmp de bătălie făurit de noi înşine. Noi nu vedem Ideea 


379 


Generală. 

Un „şiretlic“ - asta l-a omorât pe tatăl meu, m-am 
gândit. 

Însă cu voce tare am întrebat altceva: 

— Deci care este de fapt „Ideea Generală”? 

Key zâmbi. 

— Legile Firii, spuse ea. 


Viaţa mea părea plină de tot soiul de noi descoperiri. 

Prima dintre ele, poate cea mai urgentă problemă ce 
trebuia rezolvată, era că porniserăm într-o călătore de 
patru sute de kilometri într-un avion care nu avea baie. 

Lucrul acesta fusese adus în discuţie din întâmplare de 
către Key, în timp ce ne oferea de-ale gurii pentru a 
înviora călătoria. 

Ne-a avertizat să nu bem sau să mâncăm prea mult, 
totuşi, până nu vom fi suficient de aproape de prima 
noastră oprire de lângă Dubuque, unde o mai fi şi locul 
ăsta. 

Vă voi scuti de detalii, încercând doar să menţionez că 
acest tip de avion fie era făcut special pentru acei piloţi 
antrenați pentru continenţă, fie era doar din prudenţa de a 
nu trebui să deverseze borcanul cu nevoi. Din moment ce 
nu exista nici măcar o amărâtă de debara cu o mătură, nu 
aveai nici măcar un colţişor mai intim unde să te retragi, 
astfel că, politicoasă, am refuzat băuturile şi mâncarea. 

Ce-a de-a doua descoperire pe care am făcut-o, din 
fericire, avea să compenseze. 

Era vorba de revelaţia lui Vartan legată de rolul pe care 
îl jucase defunctul Taras Petrossian în acest Joc, dacă nu 
iluzoriu, cu siguranţă periculos. 

— Taras Petrossian, omul care avea să-mi devină tată 
vitreg, descindea dintr-o familie de armeni care locuiseră 
în Crimeea timp de generaţii şi, ca toţi armenii, în zona 
Mării Negre, din vremuri imemoriale, ne spuse Vartan. 
Adăugă cu un zâmbet crispat: Când URSS s-a destrămat 
acum zece ani, acest lucru l-a pus pe tatăl meu vitreg într- 
o poziţie neobişnuită şi interesantă, cel puţin din 


380 


perspectiva unui jucător de şah. Ca să înţelegeţi ce vreau 
să vă spun, trebuie să vă fac puţin cunoscută istoria ţării 
din care provine: Crimeea nu este doar locul unde s-a 
născut tatăl Alexandrei, ci este o peninsulă, aproape o 
insulă şi este plină de legende. Nu cred că e o coincidenţă 
faptul că mare parte din povestea ce-o voi spune se 
petrece în acest loc de la Marea Neagră. 


A doua poveste a marelui maestru de şah 

Timp de secole, Crimeea şi-a schimbat deseori 
conducătorii. În Evul Mediu, a fost Hoarda de Aur a lui 
Genghis Han şi apoi turcii otomani. În secolul al XV-lea, 
Crimeea devenise cea mai mare piaţă de sclavi din Marea 
Neagră. Nu a ajuns în mâinile ruşilor până nu a anexat-o 
Potemkin pentru Ecaterina cea Mare în timpul războaielor 
ruso-turce. Apoi, pe la mijlocul anilor 1800, în timpul 
Războiului Crimeii, Rusia şi-a disputat supremaţia asupra 
Crimeii luptând împotriva Imperiului Otoman, a 
britanicilor şi francezilor care erau jucători ai aceluiaşi 
„Mare Joc“, după cum era denumit. În secolul următor, 
Crimeea a fost ocupată şi depopulată de o putere sau alta 
în timpul celor două războaie mondiale. Abia în 1954, 
Hruşciov, pe atunci premier sovietic, a transferat Crimeea 
Ucrainei, un lucru care încă mai creează probleme şi 
astăzi. 

Ucrainenii nu pot uita foametea de pe vremea lui Stalin, 
în anii 1930, când milioane de oameni au fost lăsaţi să 
moară de foame, şi nici moartea sutelor de mii de tătari 
din Crimeea, descendenţi ai lui Genghis, deportaţi în 
Uzbekistan. Ucrainenii îi dispreţuiau pe ruşi, iar ruşii din 
Crimeea nu suportau să fie parte din Ucraina. 

Dar nimeni nu-i prea plăcea pe armeni. Deşi se numărau 
printre cei mai vechi creştini, încă de pe vremea lui 
Eusebius - bisericile lor antice încă mai există, multe 
părăsite, înşirate pe coasta Mării Negre - sunt consideraţi 
intruşi de toată lumea. În timpurile mai moderne, deseori 
au fost de partea Rusiei sau Greciei împotriva turcilor, 
ceea ce a dus la multe masacre în ultima sută de ani. Însă 


381 


în momentele grele, identitatea lor creştină a fost lăsată 
neprotejată atât de Rusia, de Grecia sau bisericile romane, 
iar acest lucru a avut drept consecinţă plecarea multor 
armeni din acea zonă. 

Dar această răspândire, această diasporă - cuvânt 
grecesc pentru „a împrăştia seminţele“ - a început de fapt 
în vremuri străvechi şi joacă un rol foarte important în 
această poveste. 

Acest aspect al istoriei antice avea să fie esenţial pentru 
Taras Petrossian, ca şi pentru alţii, după cum vă voi 
explica: 

Minni se numără printre civilizațiile cele mai vechi, 
negustori care au ocupat vastul platou armean timp mii de 
ani. Relieful muntos scade de la nord spre Marea Neagră, 
iar la sud coboară spre tărâmurile joase ale Mesopotamiei, 
unde Minni s-au stabilit încetul cu încetul, de-a lungul unui 
mileniu, în josul râurilor Tigru şi Eufrat în inima 
Babilonului, Sumer şi Bagdad. 

Trei imperii moderne aveau să se ridice de pe acest 
platou vast şi aveau să-l împartă între ele. Acestea erau 
imperiul ţarului Rusiei, al sultanului Turciei şi al şahului 
Persiei. S-au întâlnit la mijloc, unde se ridică vulcanul de 
obsidian de trei mii de metri, Muntele Ararat Koh-i-Noh, 
„Muntele lui Noah“, locul de odihnă numit Ark, un lăcaş 
sfânt situat în inima lumii antice, răscrucea drumurilor de 
la est la vest, nord şi sud. 

Taras Petrossian cunoştea foarte bine această istorie. Şi 
a înţeles cum o moştenire antică poate fi din nou invocată 
pentru a putea obţine o putere imensă în zilele noastre. 

Taras era tânăr, abia dacă avea treizeci de ani, frumos, 
inteligent şi ambițios, când, în 1980, Mihail Gorbaciov a 
ajuns la putere în Uniunea Sovietică, aducând prin politica 
de glasnost şi perestroika o boare de aer proaspăt. Însă 
aceasta avea curând să devină o adevărată rafală suficient 
de puternică încât să spulbere totul în calea ei, cum vântul 
zburătăceşte frunzele uscate, infrastructura putredă şi 
roasă pe dinăuntru a unei politici de partid vechi, cu ideile 
sale decrepite şi strategii uzate. 


382 


Uniunea Sovietică avea să se prăbuşească, fără să existe 
vreo altă structură care s-o înlocuiască. 

În acest neant au păşit cei care aveau planuri proprii şi 
care erau cel mai adesea profesionişti sau aveau deja în 
spate fonduri obţinute pe căi neortodoxe pentru a putea 
duce la bun sfârşit aceste planuri. Gangsterii şi traficanţii 
de pe piaţa neagră ofereau protecţie contra unei sume; un 
guvern sărăcit şi oameni de ştiinţă coruptibili au vândut 
secretele şi armele statului; mafia cecenă a reuşit să dea 
lovitura de graţie în 1992, când au reuşit să fure din Banca 
Rusiei peste 325 milioane de dolari. 

Şi mai există o altă clasă de oportunişti: acei nou apăruţi 
oligarhi antreprenori ca Taras Petrossian. 

Taras Petrossian s-a căsătorit cu mama când eu aveam 
nouă ani. Deja eram cunoscut pe scena şahului: văduva 
unui brav veteran rus de război creşte un copil-minune al 
şahului, genul acesta de poveste. 

Petrossian, prin fondurile obţinute de la partenerul său 
din umbră, Basil Livingston, şi-a pus la punct lanţul său de 
restaurante la modă şi cluburi exclusiviste ce puteau fi 
găsite în întreaga Rusie. Tatăl meu vitreg a înţeles clar 
apetitul disperat al ruşilor pentru ceva mai mult decât 
hrană, un apetit pentru măcar un licăr de lux după atâtea 
decade de sărăcie şi foamete sub conducerea sovietică şi a 
înţeles cum să manipuleze poftele acestora. Nu a ales să-i 
contrazică niciodată pe cei care spuneau că el însuşi era 
descendentul unor întregi generaţii de furnizori de hrană 
ai țarilor, iar el întotdeauna păstra în cluburile sale, caviar 
la gheaţă pentru fiecare masă. 

Aceste locuri de întâlnire erau de fapt construite pentru 
a evoca locurile de unde se trăgeau armenii sau spre care 
migraseră de-a lungul secolelor. În Sankt Petersburg, de 
exemplu, a deschis un club select cu şampanie şi vin care 
servea bucătărie californiană. In Moscova, restaurantul 
Lâna de Aur servea mâncare grecească şi retsina în 
burdufuri de capră, evocând ceea ce Iason şi Argonauţii ar 
fi mâncat în timp ce traversau Marea Neagră, de la Colchis 
la Tomis. 


383 


Însă cel mai căutat local era clubul exclusivist din 
Moscova, unde puteai deveni membru doar invitat, 
Bagdaddy's. Doar din acest club, Taras Petrossian ar fi 
avut suficienţi bani pe care să-i cheltuiască cu mine, fiul 
său vitreg, pentru a-mi pune la dispoziţie cei mai buni 
profesori şi antrenori de şah. 

Astfel, a avut bani să sponsorizeze turnee de şah din 
propriul buzunar. A făcut asta pentru motivele pe care vi le 
voi explica mai încolo. 

Baghdaddy's era mai mult decât un club elegant. Oferea 
bucătărie din Orientul Mijlociu într-un decor exotic, cu tăvi 
de cupru, şei de cămile şi samovare, cu o tablă de şah 
foarte prețioasă aşezată lângă fiecare divan. La intrare, 
puteai vedea un uriaş portret al marelui calif Harun al- 
Rashid care saluta invitaţii, iar dedesubt: 


Bagdad, acum o mie de ani, locul de naştere al 
şahului competiţional. 


Cunoscătorii istoriei şahului ştiu că ilustrul calif abbasid 
al-Rashid, un bărbat renumit pentru capacitatea sa de a 
juca două partide de şah simultan, legat la ochi, a 
transformat  şahul într-un excelent exemplu de 
antrenament pentru război, astfel înlăturându-l din 
categoria jocurilor de noroc sau a tălmăcirii viitorului care 
erau condamnate în totalitate de Coran. 

Cel mai interesant lucru legat de acest club era colecţia 
de piese de şah foarte rare pe care tatăl meu vitreg le 
adunase din toate colţurile lumii de pe unde călătorise, 
piese ce erau expuse în nişe luminate de-a lungul pereţilor. 
Se ştia că Taras Petrossian era în căutare de astfel de 
piese de colecţie şi, indiferent de preţul lor, era 
întotdeauna dispus să le cumpere înaintea rivalilor săi de 
pe piaţa de antichităţi. 

Exista, bineînţeles, un set de şah de care era cel mai 
interesat. Şi odată cu prăbuşirea Uniunii Sovietice, urmată 
de atacurile de pe 11 septembrie şi iminenţa pătrunderii 
trupelor americane în Bagdad, toate aceste evenimente 


384 


petrecându-se într-o perioadă de doar zece ani, oricine 
care avea nevoie de o rapidă creştere a bugetului şi fiind 
într-o poziţie în care putea negocia, ar fi putut doar cu 
puţin zel, să pună mâna pe o piesă din Serviciul 
Montglane. 

Când guvernul a început vânătoarea profitorilor, tatăl 
meu vitreg şi-a închis rapid toate afacerile şi a plecat la 
Londra. Dar se pare că în ceea ce priveşte acel set de şah, 
el şi poate şi partenerul său din umbră îşi păstraseră 
poziţia iniţială. Poate că aveau chiar să-şi îndeplinească 
acel obiectiv. 

Pentru că eu cred că exact înainte ca Taras Petrossian 
să fie ucis acum două săptămâni în Londra, ceva ce ei 
căutau a dispărut din Bagdad. 


Când Vartan îşi termină de spus povestea, Key scutură 
din cap şi zâmbi. 

— Mă tem că eu chiar te-am subestimat, domnule, îi 
spuse, lovindu-l prieteneşte pe braţ. Ce copilărie ai avut! 
Ai fost crescut de un tip care părea să fi fost atât de 
obsedat de el însuşi şi atât de lipsit de scrupule, încât nu 
m-aş mira să se fi căsătorit cu mama ta doar ca să pună 
mâna pe tine. Tu i-ai oferit paşaportul pentru această 
nesăbuită misiune a sa, devenind un guru al şahului! 

Eram sigură că Vartan avea să obiecteze la adresa unor 
asemenea cuvinte grele, rostite de o femeie care, până 
una-alta, nu-l cunoştea mai deloc şi care nu-l întâlnise 
niciodată pe Petrossian. În schimb, el zâmbi uşor şi spuse: 

— Şi eu cred că te-am subestimat. 

Dar eu aveam o altă întrebare, mai importantă, care nu- 
mi dădea pace în tot acest timp cât îi ascultasem povestea, 
o întrebare care mă răscolise din nou, pulsându-mi în ochi, 
sporită parcă şi de vibraţiile Bonanzei, şi nu eram foarte 
sigură cum anume aveam s-o formulez. Am aşteptat până 
Key s-a dus la bordul avionului, preluând manşa de la 
„Otto“, şi a verificat direcţia de mers. Apoi am tras aer 
adânc în piept. 

— Presupun că, i-am spus lui Vartan, cu vocea 


385 


tremurândă, dacă misiunea lui Petrossian şi a lui Basil 
Livingston era aceea de a aduna cât mai multe piese din 
Serviciul Montglane, era vorba probabil şi de piesa aceea 
pe care tatăl meu a văzut-o la Zagorsk. 

Vartan dădu din cap şi mă studie cu atenţie câteva clipe. 
Apoi făcu ceva cu totul neaşteptat. Îmi luă mâna în mâna 
lui şi mă sărută pe frunte de parcă aş fi fost un copil. l-am 
simţit căldura pielii pătrunzându-mi în trup. Apoi, aproape 
ezitând, îmi dădu drumul. 

Mă luase atât de tare prin surprindere, încât simţeam un 
nod în gât şi lacrimile care îmi năvăleau în ochi. 

— Trebuie să-ţi spun totul, şopti el. Doar de asta şi 
suntem aici. Dar crezi că poţi să rezişti? 

Nu eram sigură dacă voi reuşi. Dar am dat din cap, 
oricum. 

— La acel turneu de la Moscova - partida de şah dintre 
tine şi mine - şi eu eram doar un copil, aşa că nu am 
înţeles chiar totul. Dar din ceea ce am reuşit apoi să pun 
cap la cap, pot doar să mă gândesc la un singur motiv 
pentru care acest eveniment a fost organizat: pentru a te 
ademeni pe tine şi pe tatăl tău în Rusia. Fiindcă mama ta îl 
proteja pe tatăl tău, nu ar fi putut niciodată să-l determine 
să se întoarcă acolo de unul singur. Înţelegi? 

Cu siguranţă că înţelegeam. Îmi venea să urlu şi să-mi 
smulg părul din cap. Dar ştiam că ceea ce spunea atinsese 
exact punctul sensibil. Şi ştiam exact la ce se referea. 

Intr-un fel, eu am fost cea care l-a omorât pe tata. 

Dacă nu ar fi fost ambiția mea de când eram copil de a 
deveni cea mai tânără campioană mondială la şah, dacă nu 
aş fi căzut în plasa acelei şanse de aur pe care am avut-o 
de a-mi îndeplini țelul, tata nu s-ar fi întors niciodată în 
ţara sa natală. 

De asta se temea mama mea. 

De asta m-a făcut să mă las de şah după ce a fost ucis. 

— Acum că am aflat atâtea despre Joc, spuse Vartan, 
cred că totul are o logică. Oricine era jucător, ştia cine era 
tatăl tău, nu doar marele maestru al şahului Aleksandr 
Solarin, însă un jucător cu un rol esenţial în Marele Joc, 


386 


soţul Reginei Negre. Tatăl meu vitreg îl atrăsese acolo 
pentru a-i arăta că aveam acea piesă de şah importantă, 
crezând poate că vor ajunge să negocieze ceva... 

Vartan făcu o pauză şi se uită la mine de parcă i-ar fi 
venit să mă ia în braţe să mă mângâie. Însă expresia feţei 
lui era atât de distrată, încât aveam impresia că el era cel 
care avea nevoie de consolare. 

— Xie, nu vezi ce înseamnă asta? mi-a zis el. Tatăl tău a 
fost sacrificat, însă eu am fost momeala pe care au folosit-o 
pentru a vă atrage pe amândoi în această capcană. 

— Nu, nu ai fost, i-am spus, punându-mi mâna pe braţul 
lui aşa cum o făcuse mai devreme Key. Eu am fost cea care 
şi-a dorit să te bată; eu am vrut să câştig; eu am vrut să fiu 
cea mai tânără maestră de şah din istoria şahului, aşa cum 
şi tu ai vrut. Eram doar nişte copii, Vartan. Cum am fi 
putut ghici atunci că acesta era mai mult decât un joc? 
Cum am putea şti chiar şi acum, dacă Lily nu ne-ar fi 
explicat cum stau lucrurile? 

— Cel puţin acum ştim exact cum stau lucrurile, îmi 
spuse. Dar eu cu siguranţă ar fi trebuit să ştiu asta chiar şi 
atunci. Cu o lună înainte, Taras Petrossian îmi ceruse să 
vin la Londra, deşi nu-l văzusem pe om de ani de zile, cel 
puţin de când emigrase. Voia ca eu să particip la un mare 
turneu de şah pe care el îl organiza. Pentru a-mi da un 
imbold să particip, nu s-a putut abţine să nu-mi amintească 
faptul că, dacă nu era el şi generozitatea cu care mi-a pus 
la dispoziţie cei mai buni antrenori, eu n-aş fi primit 
niciodată titlul de maestru al şahului. li eram dator, aşa 
cum îmi pusese el problema. Dar chiar înainte de turneu, 
la sosirea mea la hotelul Mayfair unde era cazat tatăl meu 
vitreg, am aflat că avea în minte altceva, ceva mult mai 
important cu care aş fi putut să-i plătesc datoriile. M-a 
rugat să-i fac un serviciu. Şi mi-a arătat scrisoarea pe care 
o primise de la mama ta... 

Vartan se opri pentru că faţa mea cu siguranţă îi ceruse 
asta. Mi-am scuturat capul şi i-am făcut semn să continue. 

— Aşa cum spuneam, Petrossian mi-a arătat o scrisoare 
de la Cat Velis. Din ceea ce am înţeles eu din scrisoare, se 


387 


pare că el avea în posesie ceva ce-i aparținuse defunctului 
tău tată. El dorea să-i dea acel lucru mamei tale cât de 
curând posibil. Dar ea nu dorea ca tatăl meu vitreg să le 
trimită şi nici să i le dea lui Lily Rad în timpul turneului. 
Alternativele acestea îi păreau mamei tale a fi... cuvântul 
pe care îl folosise, cred, era „imprudente“. I-a sugerat lui 
Petrossian să mă desemneze pe mine, în schimb, pentru a-i 
trimite aceste obiecte anonim lui Ladislaus Nim. 

Desenul cu tabla de şah. 

Biletul. 

Fotografia. 

Acum totul avea un sens. Dar, deşi Petrossian putea să fi 
subtilizat biletul din buzunarul jachetei mele la Zagorsk, 
cum Dumnezeu a reuşit să pună mâna pe acel desen al 
tablei de şah, despre care Nim credea că se afla la Tatiana, 
mai ales acea unică fotografie a familiei tatălui meu? 

Însă Vartan nu terminase. 

— Mama ta ne invita, în aceeaşi scrisoare, pe mine, pe 
Lily şi pe Petrossian după acest turneu de şah să vorbim 
totul pe îndelete în Colorado, iar eu am fost de acord. Am fi 
vorbit în detalii totul, spunea ea. Făcu o pauză şi adăugă: 
Dar, după cum ştii, tatăl meu vitreg a fost omorât înainte 
ca turneul de la Londra să se încheie. Eu şi Lily ne-am 
întâlnit în privat. Nu eram siguri cât anume am putea să ne 
împărtăşim unul altuia din ceea ce mama ta ne-a spus 
fiecăruia dintre noi în parte, din moment ce Lily nu reuşea 
să dea de ea. Însă niciunul dintre noi nu avea încredere 
nici în Petrossian şi nici în Livingston. Şi am căzut de 
acord că implicarea lui Petrossian împreună cu acea 
invitaţie criptică a mamei tale sugera că moartea tatălui 
tău la Zagorsk nu fusese un accident. Fiind însă a doua 
persoană prezentă la Zagorsk când tatăl tău a murit, am 
bănuit cumva că piesele pe care le trimisesem prin poştă 
aveau o legătură cu moartea lui. În momentul în care eu şi 
Lily am aflat de moartea neaşteptată şi suspectă a tatălui 
meu vitreg, amândoi am decis să părăsim turneul imediat. 
Şi pentru a nu atrage atenţia asupra noastră, am decis să 
luăm avionul până la New York şi de acolo spre Colorado 


388 


să mergem cu maşina personală a lui Lily. 

Vartan se opri şi se uită cu gravitate la mine, cu acei 
ochi întunecaţi. 

— Restul, bineînţeles, îl ştii, îmi spuse el. 

Nu chiar. 

Deşi Vartan poate că nu ştia cum anume pusese mâna 
Petrossian pe acea tablă de şah şi celelalte obiecte din 
pachet pe care mama aranjase să i le trimită lui Nim, mai 
rămânea o piesă importantă despre care nu se ştia. 

— Regina Neagră, am zis eu. Ne-ai spus mie şi lui Key, 
când eram în Maryland, că tu însuţi ai fost cel care a trimis 
desenul cu tabla de şah lui Nim. Acum ne-ai şi explicat 
cum şi de ce. Apoi ai spus că tu crezi că Taras Petrossian a 
fost omorât pentru că a trimis Regina Neagră mamei mele. 
Însă tot tu mi-ai spus că ultima oară ai văzut piesa acum 
zece ani, în acea vitrină din trezoreria din Zagorsk. Deci 
cum a reuşit Petrossian să pună mâna pe ea? Şi cum sau 
de ce ar trimite de unul singur ceva atât de valoros şi 
periculos mamei mele, când el ştia bine că ei îi era teamă 
chiar şi să comunice direct cu el? 

— Nu ştiu sigur, spuse Vartan, dar având în vedere 
evenimentele recente, am început să-mi formez o părere 
destul de fermă. Mi-a trecut prin minte, oricât de ciudat ar 
suna, că de fapt piesa de acum zece ani era deja în posesia 
lui Taras Petrossian, când eram cu toţii atunci la Zagorsk. 
Până una-alta, el fusese cel care a aranjat ca jocul să se 
desfăşoare în acel loc uitat de lume; ela fost cel care mi-a 
spus că piesa de şah abia fusese descoperită într-o pivniţă 
la Ermitaj şi cât de faimoasă era; şi tot ela fost cel care 
mi-a zis că a fost adusă la Zagorsk doar pentru a fi expusă 
cu ocazia acestui turneu de şah. Deci, de ce să nu fi fost 
Taras Petrossian, omul care v-a ademenit în Rusia, care a 
plasat piesa de şah în acea vitrină în speranţa că Aleksandr 
Solarin o va vedea... 

Dar se opri, pentru că era clar, aşa cum era şi pentru 
mine, că nu exista niciun motiv aparent plauzibil pentru 
care Petrossian să fi făcut asta. Orice ar fi sperat să-i iasă 
cu acele manipulări, acestea nu au adus decât moartea 


389 


cuiva. 

Vartan îşi masă capul său cu cârlionţi negri, pentru că 
până şi lui i se părea că toată treaba asta nu ducea 
nicăieri. 

— Am presupus, continuă el, că toţi jucau în echipe 
diferite. Dar dacă nu era aşa? Dacă tatăl meu vitreg 
încerca de fapt să ia legătura cu părinţii tăi în tot acest 
timp? Dacă a fost în tot acest timp de partea lor, dar ei nu 
ştiau asta? 

Şi atunci m-a izbit. Şi exact în acelaşi timp, Vartan avu 
aceeaşi revelaţie. 

— Nu ştiu cum anume a pus Petrossian mâna pe acea 
tablă de şah, am spus eu, şi oricum, de băgat mâna în 
buzunarul meu fără ca eu să-mi dau seama, putea s-o bage, 
însă e puţin probabil ca acel bilet să aibă semnificaţie şi 
pentru altcineva, cu excepţia mea şi a tatălui meu. Dare 
ceva ce ştiu cu certitudine. Există o singură persoană în 
lumea asta care i-ar fi putut da acea fotografie pe care ai 
pus-o în pachet şi ai trimis-o unchiului meu. Cred că e 
aceeaşi persoană care ne avertizase prin acel bilet la 
Zagorsk. 

Am tras adânc aer în piept şi am încercat să mă 
concentrez asupra a ceea ce urma să spun. Până şi Key 
trăgea cu urechea de la bordul avionului. 

— Eu cred, am adăugat, că persoana care i-a dat lui 
Taras Petrossian acea piesă de şah de la bun început, 
acum zece ani, poate chiar aceeaşi persoană care l-a ajutat 
să ne ademenească la Moscova, e aceeaşi persoană care i- 
a înmânat fotografia, pentru a putea fi pusă în pachetul 
destinat mamei mele, pachet ce a ajuns la Nim, într-un 
final, prin tine, pentru a o face pe mama să creadă 
povestea lui Petrossian. Acea persoană este bunica mea! 
Mama tatălui meu! Tu şi Key aţi înţeles asta când îmi tot 
spuneaţi că mama crede că de fapt nu există niciun Joc, că 
de fapt suntem cu toţii pe aceeaşi baricadă. Şi dacă bunica 
mea s-a aflat, într-adevăr, în spatele a tot ce se întâmplă, 
poate doar să însemne... 

Dar în timp ce eu şi Vartan ne priveam încremeniţi de 


390 


uimire, eu nu reuşeam să mă adun ca să-mi pot continua 
ideea. Chiar după toate lucrurile prin care am trecut, asta 
era deja mai mult chiar decât puteam îndura. 

— Asta înseamnă, mă informă Key peste umăr, că acesta 
este motivul pentru care mama ta se ascunde. Motivul 
pentru care a organizat acea petrecere, motivul pentru 
care m-a pus să te răpesc. Tatăl tău e în viaţă. 


391 


Cazanul 


Astfel, în aproape toate mitologiile, avem de-a 
face cu o veselă miraculoasă. Uneori, puterea sa 
este aceea de a oferi tinereţe şi forţă, alteori, este 
cea a vindecării, iar ocazional... putere 
inspiratoare şi înţelepciune pot fi găsite în ea. 
Deseori, este vorba de o oală de gătit ce provoacă 
schimbări; datorită acestui lucru, şi-a câştigat 
numele de vas Hermetis al alchimiei. 

- EMMA JUNG şi MARIE-LOUISE VON FRANZ, 
Legenda Sfântului Graal 


În viaţă. 

Bineînţeles. 

Mă simţeam de parcă tocmai am păşit pe suprafaţa unei 
planete stranii, ce se învârte în timp şi spaţiu. Şi din 
această nouă perspectivă, chiar şi cele mai nebuneşti şi 
lipsite de logică evenimente, ca acea petrecere 
neaşteptată, pachete misterioase trimise de pe meleaguri 
străine, dispariţia dubioasă a mamei, răpirea mea de către 
Key, toate se legau acum. 

Poate chiar această revelaţie produsese acel şoc, 
picătura proverbială care a umplut paharul. Altfel, nu-mi 
dau seama cum anume am reuşit să adorm după vestea 
asta. Totuşi, când m-am trezit, eram complet stoarsă de 
energie, zăceam întinsă pe jos, în întuneric, în spatele 
fuzelajului pe un pat improvizat din saci. 

Însă nu eram singură. 

Lângă mine era ceva ce emana căldură. Ceva ce respira. 

Mi-a luat ceva să realizez că motorul avionului nu mai 


392 


mergea. Key nu era pe nicăieri. Cred că trecuse de miezul 
nopţii, pentru că miezul nopţii fusese atunci când am 
aterizat la cea de-a doua oprire lângă Pierre, în sudul 
Dakotei. Atunci ne anunţase Key că are de gând să tragă 
un pui de somn şi ne-a sfătuit pe amândoi să facem acelaşi 
lucru înainte de a traversa munţii. 

În clipa de faţă, eram tolănită în aproape tot avionul, 
sprijinită de trupul lui Vartan Azov, care mă ţinea cu un 
braţ, iar faţa lui era îngropată în părul meu. M-am gândit 
să mă eliberez din îmbrăţişarea asta neaşteptată a lui, dar 
mi-am dat seama că aş putea să-l trezesc şi m-am gândit că 
avea nevoie să doarmă la fel de mult ca mine. 

Mă şi simţeam bine. 

Ce se întâmpla cu mine şi Vartan? Trebuia să întreb. 

Şi dacă aşteptam până se întorcea Key, care spăla 
avionul sau cine ştie ce făcea atunci, aveam un scurt răgaz 
în care trebuia să mă gândesc fără a fi bruiată de huruitul 
avionului care-mi vibra în creier sau acele şocuri 
emoţionale care continuau să mă lovească, având pe 
fundal doar respiraţia liniştitoare a unui jucător de şah. 

Ştiam că trebuia să mă gândesc la multe lucruri, multe 
dintre ele, din păcate, încercau să descifreze 
indescifrabilul. În definitiv, trecuseră abia câteva ore de 
când aflasem de ce se ascundea mama, de ce anume îi 
ademenise pe toţi la acea petrecere, şi totuşi ne-a ţinut pe 
toţi în întuneric în tot acest timp, pe toţi, în afară de 
Nokomis Key. 

Trecuseră patru ore de când în sfârşit o întrebasem 
direct pe Key despre rolul ei, iar ea admisese că era 
Regina Albă. 

— Nu am spus că Galen nu avea dreptate, protestă Key 
când i-am împrospătat memoria cu privire la negarea ei de 
mai devreme pe scările de la Patru Anotimpuri. Tot ce am 
spus a fost: „Ignoră-l“. Până una-alta, fraierii ăia au avut 
cu toţii şansa lor în acest Joc. Acum e rândul altcuiva să 
facă mişcarea. Asta încercăm eu şi mama ta să facem. 

Mama şi Nokomis Key. Deşi aveam oarecare dificultăţi 
încercând să vizualizez imaginea celor două unindu-şi 


393 


forţele astfel, trebuie să recunosc că de-a lungul timpului, 
chiar din copilărie, Key a fost de fapt fiica pe care mama 
nu o avusese niciodată. 

O tovărăşie între Regina Albă şi Regina Neagră. 

Auzeam în minte un refren din Alice în Ţara Minunilor, 
ceva de genul: „Ie-aş ruga să vii la ora ceaiului, cu Regina 
Roşie, Regina Albă şi cu mine“. 

Însă oricât de zdruncinată eram, nu aveam destule 
cuvinte de recunoştinţă că mama mea a decis în sfârşit să 
dezvăluie misterul, aşa cum îmi spusese Key când am 
pornit în această călătorie şi să ne unim forţele, orice ar 
însemna lucrul ăsta. 

Nu mă mai interesa nici cât negru sub unghie de ce 
mama întrerupsese legătura cu unchiul meu, nici de ce 
Key îi încuiase în camera de hotel pe puţinii oameni care 
ar fi putut face parte din Echipa Albă. Voi afla asta mai 
târziu. Acum, eram doar uşurată, pur şi simplu. 

Asta pentru că m-am luminat în legătură cu un alt lucru: 
zâmbetul ironic al lui Key şi acele remarci criptice legate 
de lăcaşurile de înmormântare de la Piscataway. Şi, într- 
adevăr, motivul pentru care am vizitat Moyaone. „Toate 
oasele şi toate secretele“, zisese ea. 

Pentru că acum înţelegeam că, dacă tatăl meu era în 
viaţă, aşa cum afirmase Key, şi dacă mama aflase acest 
lucru, atunci era evident că în tot acest timp ea nu a 
încercat să mă protejeze pe mine, nici măcar pe ea. Ci pe 
tatăl meu, tot timpul acesta, cel care întotdeauna fusese în 
mare pericol. 

Şi ştiu de asemenea de ce mama se temuse atât de mult 
în toţi aceşti ani, chiar înainte de Zagorsk: ea fusese cea 
care îl trimisese acolo. Secretele Serviciului Montglane nu 
erau îngropate împreună cu oasele de la Piscataway, tot 
aşa cum nici piesele de şah nu erau. 

Erau „îngropate“ în mintea tatălui meu. 

Aleksandr Solarin era singurul dintre cei care fuseseră 
vreodată implicaţi în Joc, care ştia unde se aflau toate 
piesele. Dacă era într-adevăr în viaţă, şi sunt sigură că Key 
şi mama aveau dreptate în acest sens, atunci trebuia de 


394 


urgenţă să-l găsim înaintea oricui altcuiva. 
Mă rugam doar să nu fie prea târziu. 


Key nu glumise atunci când mă întrebase dacă aveam 
măcar cea mai vagă idee cât de greu i-a fost să pună la 
cale răpirea mea. Cerul luase deja culoarea movulie a 
lavandei când avionul se puse în mişcare şi am traversat 
Black Hills şi Muntele Rushmore, îndreptându-ne spre 
Munţii Stâncoşi. Iar ea chiar pusese totul la punct, în cele 
mai mici detalii. Luase un avion care nu era pe numele ei 
şi nu stabilise în prealabil un plan de zbor ca să le fie greu 
celor ce ne urmăresc să o facă. 

Dat fiind faptul că personalul de la aeroport o cunoştea, 
nu a fost foarte greu. Aterizase doar în punctele de 
alimentare unde ştia sigur că ar fi putut comunica prin 
radio cu cineva cunoscut de prin împrejurimi, chiar şi pe 
timpul nopţii, când personalul era plecat, cum ar fi un 
prieten, un mecanic din rezervaţia Sioux care ne făcuse 
plinul în Pierre ca să fim siguri că vom putea decola chiar 
înainte de răsărit. 

Acum eram încotoşmănaţi în gecile termice pe care ea le 
adusese în sacii marinăreşti şi pluteam deasupra lumii. 

— Răsăritul! strigă Key cu privirea în jos spre munţi. Ce 
bine! Acum văd şi eu ceva! 

Navigam prin aer la aproape cinci mii de metri altitudine 
deasupra Munţilor Stâncoşi într-un avion de mici 
dimensiuni, în timp ce răsăritul îţi tăia pur şi simplu 
respiraţia. Munţii se aflau la doar trei sute de metri 
dedesubtul nostru. Cu soarele ce răsărea în spatele nostru, 
poleind aripile avionului care acum străpungea norii rozalii 
ca o pasăre răpitoare. Puteam vedea munţii de dedesubtul 
nostru în detaliu: râpele abrupte de culoare violet pudrate 
ici-colo cu zăpadă; pantele prăpăstioase cu pini şi molizi; 
cerurile de un turcoaz splendid. 

Deşi eu făcusem multe excursii pe munte cu Key, 
niciodată nu mă puteam plictisi de ele. Vartan era practic 
lipit de geam, sorbind din priviri minunăţia priveliştii. Ţara 
lui Dumnezeu, cum îi spuneau localnicii. 


395 


Aterizarea în Jackson Hole peste patru ore era însă altă 
mâncare de peşte. Key strecura avionul printre trecătorile 
munţilor ca pe-o săgeată, uneori la o distanţă extrem de 
mică. Era întotdeauna enervant. Apoi lăsă avionul să 
coboare spre fundul văii cu multă precizie. De fapt, 
precizia era indispensabilă dacă voiai să aterizezi în 
siguranţă în acea Văgăună (Hole) fără fund. 

Era deja dimineaţa târziu când am aterizat, aşa că am 
înşfăcat sacii, i-am încărcat în Land Roverul pe care îl 
tinea întotdeauna la aeroport şi, fără măcar să ne fi vorbit 
înainte, am pornit cu toţii să îmbucăm ceva. 

După ce m-am ghiftuit cu ouă jumări, bacon, pâine 
prăjită şi marmeladă, chipsuri, fructe, sucuri şi tone de 
cafea neagră, mi-am dat seama brusc că eu de fapt nu mai 
mâncasem de ieri de dimineaţă când unchiul Slava îmi 
pregătise acel mic dejun fabulos. 

Trebuie cât de curând să încetez cu festinurile astea. 

— Unde ne vedem cu prietenul nostru? am întrebat-o pe 
Key după ce am plătit pentru micul dejun şi am ieşit din 
restaurant. 

— La apartament. O să vezi, îmi răspunse ea. 

Key avea un aranjament la Racquet Club pentru când 
făcea escale, pentru ca piloţii ei care se îndreptau spre 
Ţara Nordului să aibă întotdeauna un loc unde să poată 
face o baie şi să doarmă. Şi eu am stat acolo de câteva ori. 
Designul clădirii fusese realizat de un constructor de 
vapoare pentru ca spaţiul să fie folosit la maximul său 
potenţial, fiind şi confortabil în acelaşi timp. Aveau şi sală 
de bal, şi săli de forţă pentru cei care erau obsedaţi de 
sport. 

Mama nu se afla acolo. Key ne îndemnă să aruncăm 
sacii. Apoi, după ce îl măsură din priviri pe Vartan şi îi 
stabili înălţimea, scoase din dulap trei salopete uşoare, 
termice, şi ne ceru să le îmbrăcăm, împreună cu nişte 
cizme impermeabile cu fermoar, înainte să ne întoarcem la 
maşină. Am pornit la drum fără ca ea să ne mai dea vreo 
explicaţie. 

Însă după jumătate de oră, după ce trecuserăm de 


396 


intrarea în Teton Village şi Lacul Moran, ştiam că aveam 
să lăsăm în urmă civilizaţia, aşa că nu mă mai puteam 
abţine, ardeam de nerăbdare. 

— Credeam că ai zis că o vom lua pe mama ca să-l găsim 
pe tata, i-am spus. Dar drumul ăsta duce spre Parcul 
Naţional Yellowstone. 

— Exact, zise Key, pe un ton sarcastic. Dar ca s-o luăm 
pe mama ta, înainte trebuie s-o găsim. E în ascunzătoare, 
aşa după cum probabil îţi aminteşti. 


Când în sfârşit am avut puţin răgaz să rumeg toate 
aceste lucruri mai în detaliu şi în linişte, primul lucru pe 
care l-am făcut a fost să recunosc că da, era musai să-mi 
scot pălăria în faţa lui Key. Planul acestei întregi călătorii a 
fost de-a dreptul impecabil, de la început până la sfârşit. 
Nici măcar mie nu mi-ar fi venit ideea s-o duc pe mama 
într-un loc mai bun ca ăsta, cu minimă vizibilitate, cum e 
Parcul Naţional Yellowstone. Iar aici chiar era iarnă, deşi 
calendarul oficial nu ar fi de acord cu mine. 

Poate că în Washington, DC, începutul lui aprilie 
însemna Festivalul Florilor de Cireş şi sezonul turistic. Dar 
aici, în nordul statului Wyoming, indicatoarele de doi metri 
înălţime, vopsite în roşu şi galben care ne avertizau în 
legătură cu zăpada, fuseseră plasate încă de la mijlocul lui 
septembrie. Şi iarna va mai stărui pe aici încă două luni. 
Nu puteai veni cu cortul decât abia prin iunie. 

Parcul era închis pentru orice trafic de snowmobile, iar 
acestea puteau intra doar cu rezervare, de la 1 noiembrie 
până la mijlocul lui mai. De iarna viitoare, până şi 
snowmobilele vor fi interzise, printr-o lege federală, în 
parcul nostru istoric şi naţional. Chiar şi acum drumul 
principal, Marea Buclă, un drum ce avea forma cifrei opt şi 
o lungime de 225 de kilometri, era închis pentru cei ce 
veneau din nord. 

Însă nimic nu părea să fie imposibil pentru aceşti 
brigadieri ai parcului şi oameni de ştiinţă cum era Key, 
dintre care mulţi îşi derulau cercetările în această 
perioadă a anului. Deşi planul acestei operaţiuni 


397 


clandestine era minuţios pus la punct, recunosc că încă nu 
eram în stare să văd Ideea Generală, aşa cum îi spuse ea. 

Când am ajuns la intrarea în parc, Key a scos trei 
permise de liberă trecere şi am sărit cu toţii într-un fel de 
maşină eco care nu avea roţi, ci lanţuri de tanc, semănând 
mai degrabă cu schiurile ataşate dinaintea maşinii pentru 
a preveni scufundarea în zăpadă. 

Un grup de oameni se afla deja la bord şi scoteau cu toţii 
sunete onomatopeice sau exclamaţii stridente la vederea 
priveliştilor pe care le arăta ghidul, câteva dintre cele zece 
mii de puncte geotermale ale parcului din partea stângă şi 
dreaptă, împărtăşindu-le câte ceva din istoria părţii de vest 
a ţării şi din perioadele de început ale parcului. 

Vartan părea de-a dreptul fascinat. Însă din momentul în 
care ghidul nostru începu să ne prezinte statistici 
referitoare la erupțiile vulcanului, cum o erupție de 36 de 
metri care dura două minute era urmată de o perioadă de 
cincizeci şi cinci de minute de pauză până la următoarea 
erupție şi cum o erupție de 45 de metri înălţime era 
urmată însă de o pauză de şaptezeci şi opt de minute, am 
observat cum ochii turiştilor au început să strălucească, 
iar Key să devină serioasă. 

Am sărit din maşinărie când am ajuns la hanul Old 
Faithful. Acolo, Key luă două snowmobile care erau 
însemnate ca fiind exclusiv ale brigadierilor, împreună cu 
trei perechi de cizme uşoare cu care puteam să o luăm la 
picior, dacă maşina se defecta pe drum. 

Ea urcă într-unul din snowmobile, eu în spatele ei, iar 
Vartan îl luă pe celălalt. În timp ce ne îndreptam spre 
nord, puteai auzi ghidul şi turiştii numărând cu voce tare: 

— Zece, nouă, opt, şapte, şase... 

Ajunşi în vârful dealului, Key trase snowmobilul pe 
dreapta şi arătă cu degetul în spatele nostru. Vartan opri 
lângă noi şi se uită în spate, în timp ce Old Faithful izbucni 
şi îşi aruncă apa fierbinte şi aburindă în aer la mai mult de 
treizeci de metri spre cerul iernatic şi dezolant. 

— Explodează aşa chiar şi când e foarte frig? întrebă el 
uimit. 


398 


— Sunt foarte fierbinți în  străfundul  scoarţelor 
pământului, au mai mult de şase sute de grade, spuse Key. 
Când ajung sus, la nivelul acesta, nu le mai interesează ce 
vreme e afară. E doar o eliberare. 

— Ce le încălzeşte? zise Vartan. 

— Eh, aici e buba, îi spuse Key. Ne aflăm în mijlocul 
celui mai mare cazan vulcanic din lume. Ar putea să erupă 
şi să distrugă întregul continent american oricând. Doar că 
nu suntem siguri când se va întâmpla asta. Şi nici măcar 
nu e singurul vulcan de care trebuie să ne îngrijorăm. Până 
nu demult, am crezut că Yellowstone Caldera era unică. 
Dar acum se crede că acest cazan ar fi conectat la altele pe 
sub pământ până la Muntele Sfânta Elena şi în regiunea 
Pacifică, spre acel inel mult mai amplu din Pacific, numit 
Inelul de Foc. 

Vartan o privi o secundă. Poate că era doar imaginaţia 
mea, însă am avut senzaţia că împărtăşeau ceva în tăcere 
şi se întrebau dacă să-mi spună şi mie. 

Dar în următoarea clipă, acea privire dispăruse. 

Cred că am mers cu snowmobilul mai mult de treizeci de 
minute când Key se opri din nou şi ne anunţă: 

— leşim acum de pe pistă. E la mică distanţă, dar avem 
nevoie de snowmobile pentru a o lua şi pe prietena 
noastră. Făcu o pauză, apoi adăugă: Dacă vedeţi nişte 
grizzly curioşi, opriţi motorul, întindeţi-vă pe zăpadă şi 
prefaceţi-vă morţi. 

Da. Sigur. 

Key o tăie printr-o pădurice frumoasă, apoi de-a lungul 
unui gheizer aburind care arunca cercuri de fum argintii 
spre cer. Am trecut şi de acele mocirle pe care le vizitam 
atunci când eram mici. Scoteau bulbuci ca un cazan de 
vrăjitoare, cu acele zgomote hâşâitoare greu de imitat. 

În josul vâlcelei, se afla una dintre acele cabane 
împrăştiate prin păduri. De obicei se servea ciocolată caldă 
sau cafea pentru schiori, dar aceasta părea să nu fie 
plasată pe ruta obişnuită de schi. Key îşi scoase staţia de 
emisie-recepţie şi spuse: 

— Am ajuns. Terminat. 


399 


Şi al naibii să fiu dacă nu era mama cea care îi răspunse: 
— De ce aţi întârziat atât? 


Nu o mai văzusem pe mama de cinci ani. 

Şi totuşi, era neschimbată: de parcă s-ar fi îmbăiat în 
vreun elixir al tinereţii. 

Cineva ca mine care îşi petrecuse tinereţea jucând şah, 
am bănuit întotdeauna că energia mamei mele, acea forţă 
sălbatică pe care o emana îi făcuse pe toţi bărbaţii din 
vieţile noastre să saliveze după ea, iar pe mine să mă 
minunez de fiecare dată când mă aflam în prezenţa ei. 

Dar de data aceasta, eram cu totul şi cu totul uimită. 
Pentru că în secunda în care am păşit pe uşă, mama, 
ignorându-i complet pe Vartan şi pe Key, îşi aruncă braţele 
spre mine şi mă învălui într-o neobişnuită etalare a 
emoţiilor, a parfumului părului ei care întotdeauna 
mirosea a lemn de santal şi salvie, iar când îmi dădu 
drumul, am putut observa că avea lacrimi în ochi. După 
toate lucrurile pe care le aflasem despre ea în aceste zile, 
lucruri pe care nici nu le-aş fi putut visa altfel, 
complicațiile în care intrase nu doar pentru a salva acel set 
de şah, dar şi pe tata şi pe mine, acestea nu făceau decât 
să mă copleşească şi mai mult acum, că ne regăsiserăm. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu că eşti bine, spuse mama, 
luându-mă din nou în braţe, mai tare, de parcă nu-i venea 
să creadă. 

— În curând n-o să mai fie bine, spuse Key, dacă nu ne 
adunăm şi nu îi dăm bătaie. [ineţi minte că avem o 
chemare mult mai înaltă. 

Mama îşi scutură capul de parcă nu-i venea să creadă şi 
îmi dădu drumul. Apoi se întoarse spre Vartan şi Key, şi îi 
luă şi pe ei în braţe. 

— Mulțumită vouă, sunt atât de uşurată. 

Am ajutat la căratul câtorva bagaje şi mama se urcă în 
spatele snowmobilului lui Key. Zâmbindu-mi larg, dădu din 
cap către Vartan care pornea motorul snowmobilului său. 

— Mă bucur c-ai venit să ne vedem faţă în faţă, îmi 
spuse ea. 


400 


M-am urcat în spatele lui Vartan şi am ţâşnit prin pădure 
după Key. 

După ce ne-am asigurat că nu eram urmăriţi, am intrat 
pe drumul principal. În mai puţin de o jumătate de oră, am 
ajuns la poarta de vest, în Idaho, unde bariera era 
coborâtă pentru a opri traficul spre Pădurea Naţională 
Targhee. Key îşi opri snowmobilul şi cobori, luând bagajele 
mamei. 

— Ce se întâmplă? i-am întrebat pe amândoi, când l-am 
văzut pe Vartan că şi el opreşte motorul. 

— Avem o întâlnire cu soarta, comentă Key. lar soarta 
conduce un Aston Martin. 


Nimic nu putu fi mai puţin potrivit în acest peisaj decât 
prezenţa lui Lily şi a lui Zsa-Zsa, înfofolite în blănuri şi 
aşteptând în parcarea din Targhee în acea maşină de 
jumătate de milion de euro. Din fericire, nu exista niciun 
observator prin preajmă să le spioneze. Dar cum reuşise să 
intre, având în vedere că pădurea era închisă pe timpul 
iernii? Key probabil că avea aliaţi în toată lumea, m-am 
gândit eu. 

Fetele ieşiră din maşină să ne întâmpine, în timp ce Key 
se apucă să încarce bagajele mamei. Zsa-Zsa, întinzându- 
se din braţele lui Lily, îmi dădu un sărut umed. M-am şters 
cu mâneca. Lily se duse să o îmbrăţişeze pe mama. 

— Am fost atât de îngrijorată, spuse Lily. Am aşteptat în 
acel motel ciudat, fără să ştiu nimic zile întregi. Dar totul 
pare să fie în regulă, până la urmă, suntem cu toţii 
prezenţi. Se întoarse spre Key. Deci când pornim la drum? 

— Şi unde o să mergem? am întrebat eu. 

Eu păream să fi rămas singura care nu ştia. 

— Cred că nu vrei să ştii, mă informă Key. După cum am 
spus, toată treaba nu a fost uşor de plănuit, dar până la 
urmă am reuşit. Am pus totul la punct, cât s-a putut, când 
am fost în Denver. Apoi eu şi Vartan am luat avionul spre 
est ca să ne întâlnim cu tine. Aşa că acum, noi trei ne vom 
întoarce la Jackson Hole, vom pretinde că ne-am plimbat 
pur şi simplu cu snowmobilele şi o să luăm o cină 


401 


delicioasă aici în această seară. Vom dormi la mine în 
noaptea asta, iar mâine-dimineaţă, la prima oră, o să luăm 
avionul. Mama ta şi Lily vor merge cu maşina. Ne vom 
întâlni la capăt. Din păcate, cel mai apropiat punct de 
întâlnire asupra căruia am căzut cu toţii de acord a fost 
Anchorage. 

— Anchorage!? am tipat eu. Am crezut că mergem să-l 
recuperăm pe tata. Vrei să-mi spui că e în Alaska? 

Key îmi aruncă privirea aceea ciudată. 

— Te-am avertizat că nu ai vrea să ştii, zise ea. Dar nu, 
nu acolo mergem. De acolo Cat şi Lily îl vor lua pe tatăl tău 
la sosirea noastră. De fapt, din motive de securitate, doar 
eu şi mama ta ştim exact unde se află tatăl tău, iar în cazul 
meu, pentru că eu sunt cea care a trebuit să găsească o 
cale de a-l recupera de acolo. _ 

Am aşteptat să scape informaţia. Însă mama mea fu cea 
care se dădu în vileag. 

— Cât despre loc, spuse Cat, cred că regiunea este 
cunoscută ca Inelul de Foc. 


402 


Inelul de foc 


Nimic nu seamănă mai bine cu o fiinţă umană 
decât focul. 
- PLUTARH 


Operaţiunea [alchimică] începe cu focul şi se 
termină cu focul. 
- IBN BISHRUN 


Focul care luminează este focul care consumă. 
- HENRI-FREDERIC AMIEL 


Toate lucrurile devin foc, iar focul, epuizat, se 
întoarce din nou în toate lucrurile. 
- HERACLIT 


— Groapa Aleutinelor din Alaska, ne informă Key, e ca 
felul acela de mâncare undeva între aperitiv şi supă. 
Desparte Oceanul Pacific şi Marea Bering. A aparţinut la 
un moment dat de Rusia, pe vremea Ecaterinei cea Mare. 
Este numit Inelul de Foc pentru că are cea mai numeroasă 
colecţie de vulcani activi din lume. li cunosc destul de bine 
pe mulţi dintre ei, Pavlof, Shishaldin, Pogromini, Tulik, 
Korovin, Tanaga, Kanaga, Kiska, există chiar şi un cazan 
vulcanic tânăr pe care eu l-am descoperit, pe care sper să-l 
pot numi „Modern Millie“. Apoi adăugă: Îi includ în 
lucrarea mea de disertaţie despre calorimetrie - James 
Clerk Maxwell, Jean-Baptiste-Joseph Fourier, Teoria 
analitică a căldurii şi tot restul. Dar după cum ştiţi, ce m-a 
interesat dintotdeauna a fost să observ comportamentul 


403 


căldurii sub presiuni extreme. 

Am încercat să mă prefac că nu observ când Vartan s-a 
uitat la mine şi apoi s-a întors. Dar nu m-am putut abţine 
să nu mă întreb dacă nu cumva şi el a simţit acea 
electricitate dintre noi atunci când m-a atins. Trebuie să 
mărturisesc, mie uneia mi-e greu să uit asta. 

Am decis să rămânem într-o sală de mese intimă aici la 
hanul Jackson Hole, unde Key îl cunoştea pe director. 
Astfel, vom putea mânca pe săturate şi, în acelaşi timp, 
explică ea, vom putea rămâne departe de ochii lumii ca să 
vorbim despre ceea ce ne va aduce ziua de mâine. Şi ziua 
de mâine părea ciudată, începea cu acel zbor spre Seattle 
şi Anchorage despre care Key ne-a spus că-l va aranja. 

— Dar ai spus că tata nu e în Alaska, i-am reamintit. Şi 
ce legătură are acest Inel de Foc cu locul spre care vom 
merge? 

— Este Drumul din Cărămidă Galbenă, mi-a spus. O să 
vă explic după ce înfulecăm. 

Key şi Vartan împărţiseră rața la cuptor, crocantă, 
suficient de mare pentru două persoane, burduşită cu foie 
gras, o specialitate a casei, în timp ce eu am ales fleică, 
mâncare pe care Rodo nu o făcea niciodată la Sutalde. 

În timp ce ni se serveau mâncărurile, trecând de la supă 
la salată, nu m-am putut abţine să nu mă gândesc la toate 
lucrurile pe care le-am lăsat de izbelişte, încuiate în acel 
dulap din hotel, în Georgetown, împreună cu unchiul 
Slava, cu şeful meu şi probabil speranţa de a mai avea vreo 
carieră în domeniu. 

Până una-alta, mâine e o nouă zi, cum ar spune 
domnişoara Scarlett Key O'Hara într-un asemenea 
moment, oricum nu mai aveam ce face acum, când mă 
regăseam în postura de pion oarecare faţă de care toţi 
ţineau secrete şi care era împins la înaintare în mijlocul 
tablei de şah de Key şi Cat, această pereche neobişnuită de 
Regine. 

Ardeam de nerăbdare. 

După ce am mâncat, am comandat o sticlă de Poire 
William şi un sufleu de lămâie. Asta i-ar ţine ocupați pe 


404 


chelneri cam douăzeci, treizeci de minute, până când 
albuşurile se băteau bine. 

Din clipa în care am rămas singuri, Key îmi spuse: 

— După cum ştii, mama ta a încercat să te ţină deoparte 
de tot ce se întâmplă, cât a putut, pentru siguranţa ta, 
după principiul „ignoranţa e fericire“. Dar acum m-a 
însărcinat să vă anunţ pe amândoi ce se va întâmpla, unde 
vom merge mâine şi la ce anume ne vom angaja odată ce 
vom ajunge acolo. 

După ce voi termina de spus povestea, dacă cineva va 
dori să se retragă, e liber s-o facă. Dar nu cred că va dori 
cineva aşa ceva. Treaba asta ne implică pe toţi, la un nivel 
care m-a surprins chiar şi pe mine, după cum o să vedeţi 
imediat. 

Key împinse farfuria cu salată deoparte şi aşeză tigaia 
cu rață mai aproape de Vartan. Apoi ridicând paharul de 
Verdicchio cu picior înalt, îşi începu povestea. 


Povestea Reginei Albe 

Acum zece ani, când tatăl Alexandrei a fost împuşcat în 
Rusia, când toată lumea credea că e mort, Cat şi-a dat 
seama că se întâmplase ceva mult mai grav decât 
pierderea soţului: că, deşi fusese sigură că Jocul se 
încheiase pentru totdeauna, încă o rundă se pare că 
începuse. 

Dar cum era posibil aşa ceva? 

Piesele fuseseră îngropate şi doar Alexandr Solarin 
cunoştea locurile. Jucătorii din ultima rundă, de acum 
treizeci de ani, se retrăseseră cu toţii din Joc sau muriseră. 

Deci cum era posibilă o nouă rundă? Din păcate, nu a 
trebuit să aştepte mult până să afle răspunsul. 

După tragica moarte de la Zagorsk, Ambasada SUA a 
aranjat ca micuța Alexandra să fie escortată înapoi din 
Moscova în America sub protecţie diplomatică şi 
aranjaseră ca şi trupul neînsufleţit al tatălui ei să fie 
transferat cu acelaşi avion. 

Coşciugul, bineînţeles, era gol. 

Rusul care a ajutat la organizarea aceasta, după cum 


405 


ştim, a fost Taras Petrossian. Cel care a aranjat lucrurile 
din partea Ambasadei Americii era un milionar discret. 
Numele său e Galen March. 

Odată ce Alexandra a ajuns în siguranţă acasă, la mama 
ei, în New York, Galen a contactat-o personal pe Cat. Când 
s-au întâlnit, i-a spus din prima că el era implicat în Jocul 
ce începuse odată cu moartea soţului ei şi că el însuşi era 
mesagerul care trebuia să-i dea personal lui Cat şi doar ei 
o informaţie. Dar ea trebuia să nu-l întrerupă până când el 
nu avea să termine ce avea de spus. 

Cat a fost de acord, pentru că ceea ce îi spusese el 
despre Joc nu făcuse decât să-i confirme bănuielile. 

Galen îi spuse adevărul în faţă. li dezvălui lui Cat că 
soţul ei nu era mort, dar era grav rănit şi că era posibil să 
moară de-adevăratelea. 

În nebunia imediat următoare împuşcării lui de la 
Zagorsk, trupul ciuruit, însângerat al lui Solarin fusese 
scos de acolo pe furiş, cu ajutorul aceluiaşi bărbat care a 
organizat turneul, Taras Petrossian. lar trupul fusese dat 
în custodia femeii care orchestrase întregul proces din 
culise: mama lui Alexandr Solarin, Tatiana. 

Cat, evident, rămase complet şocată de vestea aceasta. 
Îi ceru imediat lui Galen să-i spună cum de ştia toate 
lucrurile astea. Cum a reuşit să supravieţuiască mama lui 
Solarin, când propriul fiu o crezuse moartă în tot acest 
timp? Cat insistă să afle unde fusese dus soţul ei. Voia să 
meargă în Rusia să-l găsească imediat, indiferent de 
pericolul căruia i se supunea. 

— Voi fi de acord cu toate astea şi te voi ajuta, o asigură 
Galen March. Dar întâi, aşa cum ai promis, trebuie să mă 
laşi să spun tot ce am de spus. 

Tatiana Solarin, continuă Galen, a aşteptat decenii 
întregi o şansă pentru a lua legătura cu fiul ei de mult 
pierdut, chiar din momentul în care ultima rundă de Joc se 
încheiase şi când, aşa cum ne-a spus şi Lily, Minnie pur şi 
simplu a părăsit Jocul şi a dispărut, lăsându-i lui Cat toate 
piesele, împreună cu pânza ce acoperea tabla de şah. 

Şi deşi un nou început să întrezărea acum la orizont, 


406 


Tatiana ştia că trebuia să conceapă o întreagă strategie 
pentru a-l aduce pe fiul ei, maestrul de şah, înapoi în 
Rusia, aşa cum trebuia, şi, bineînţeles, înapoi în Joc. Căuta 
o modalitate de a se reîntâlni nu doar cu el, ci şi cu soţia 
lui, Cat, care acum era Regina Neagră. Aceasta făcea parte 
dintr-o strategie mult mai complexă. 

Însă şansa Tatianei se arătă doar în momentul în care 
Zidul Berlinului a căzut şi Uniunea Sovietică s-a 
dezintegrat. Pe vremea aceea s-a petrecut ceva care-i 
depăşise imaginaţia: fiica lui Alexandr Solarin, Alexandra, 
devenise o tânără campioană la şah. Dacă el nu avea să 
vină în Rusia de unul singur, atunci pentru ea, cu 
siguranţă, ar veni. 

Galen March se angajase s-o ajute pe Tatiana în această 
misiune pentru care ea fusese aleasă, dintr-un motiv foarte 
serios. 

Tatiana însăşi era acum noua Regină Albă. 


— Ea era de fapt bunica Alexandrei? făcu Vartan plin de 
uimire. 

Însă Key dădu doar uşor din cap, fără să răspundă, 
pentru că tocmai atunci intrară chelnerii cu sufleul. 

După ce aduseră nota şi luară cardul lui Key chelnerii 
plecară, iar ea se aruncă asupra sufleului şi se pregătea să- 
i răspundă lui Vartan. 

Dar înainte şi eu aveam câteva întrebări: 

— Cum e posibil ca Tatiana să fie Regina Albă dacă 
Galen mi-a spus că tu eşti, iar tu ai confirmat? Cine e tipul 
ăsta, Galen, până la urmă? I-a dat târcoale mamei mele de 
zece ani, iar eu nu ştiam nimic de asta? Te rog, luminează- 
mă! 

— Am avut puţintel timp să-l descos pe tipul ăsta, îmi 
spuse Key. Se pare că era un jucător de culise de ceva 
vreme. După ce am pus cap la cap povestea lui cu ce-mi 
spusese mama ta, atunci totul a avut logică. Dar lasă-mă 
întâi să termin povestea cu New Yorkul. De îndată ce 
Galen i-a dezvăluit scenariul acesta lui Cat, ea şi-a dat 
seama că tu, fetiţa ei, puteai fi într-un mare pericol. Ştia 


407 


exact din partea cui venea acest pericol, cu siguranţă nu 
din partea propriei tale bunici, şi ştia şi de unde. Cineva 
cumpăra terenuri întregi lângă casa voastră veche de la 
Patru Colţuri. 

— Clubul Botanic? am zis eu, iar Key dădu uşurel din 
cap. 

Acum avea totul un sens. 

De ce ne-am mutat în Colorado, de fapt. 

De ce l-a convins pe Nim să cumpere ferma de alături pe 
numele lui Galen. 

De ce petrecerea mamei, cu toate acele personaje, 
trebuia să se petreacă chiar acolo, la Octogon. 

Ce semnificaţie avea. 

Tabla de şah e cheia. 

Dumnezeule! 

— Rosemary Livingston era Regina Albă, am spus eu, 
dar şi-a trădat propria echipă pentru o răzbunare 
personală. Aranjase ca tatăl meu să fie ucis la Zagorsk 
ştiind că Echipa Albă plănuise să se întâlnească cu el 
acolo. Voia să se răzbune pe mama pentru moartea tatălui 
ei, El-Marad. Aşa că probabil... au concediat-o cumva şi au 
înlocuit-o cu Tatiana. Şi acum cu tine. Ea nu ştie asta. De 
aceea ea şi prietenii săi apropiaţi încercau din răsputeri să 
afle dacă eu eram noua Regină Albă. 

Key afişă un zâmbet amar, confirmându-mi spusele. 

— Ei, aşa mai vii de-acasă, draga mea, spuse. Dar mai 
sunt multe lucruri pe care trebuie să le afli despre jucători. 
De exemplu, m-ai întrebat de Galen. Se pare că, în 1950, 
Tatiana a fost răpită de sovietici. Au închis-o într-un gulag, 
în timp ce fiul său mai mic, Aleksandr, a fost dus într-un 
orfelinat de către bunica lui, cea care nu îmbătrânea 
niciodată, Minnie Rensellas, iar soţul grec al Tatianei, 
împreună cu celălalt fiu, Ladislaus, au fugit în America 
împreună cu unele dintre piese. Galen a aflat unde era 
închisă Tatiana. A convins-o pe Minnie că KGB-ul nu avea 
să-i dea drumul până ce nu avea să le prezintă o ofertă pe 
care să n-o poată refuza. Minnie a dat desenul tablei de 
şah, pe care noi îl avem acum, şi l-a oferit în schimbul 


408 


eliberării Tatianei. Dar fiindcă familia ei fugise cu piesele, 
Tatiana ştia că nu avea să fie în siguranţă dacă nu se 
deghizează. Galen i-a dat personal Regina Neagră, cea pe 
care aţi văzut-o la Zagorsk. Apoi a ascuns-o pe Tatiana 
într-un loc unde nimeni nu avea s-o găsească. În afară de 
acea perindare scurtă prin Zagorsk cu Regina, se 
ascunsese de mai bine de cincizeci de ani. Key făcu o 
pauză şi adăugă: Acela e locul unde vom merge mâine. 
Tatăl tău e acolo. 

— Dar ai spus că înainte mergem la Seattle şi în Alaska, 
am protestat eu, apoi ai zis ceva de Inelul de Foc. Şi ceva 
legat de un Drum de Cărămidă Galbenă? 

— Nu, vorbi Vartan pentru prima oară. 

Mi-am întors privirea către el. Faţa i-era încremenită. 

— Din păcate, va fi „da“ pentru mâine, spuse Key. 

— Nici vorbă, zise Vartan. Locul despre care vorbeşti e 
la mii de kilometri depărtare, cel mai oribil loc de pe faţa 
pământului. Ceaţă densă, zăpadă pe timpul verii, vânturi 
de sute de kilometri pe oră, valuri de treisprezece metri, 
adică mai mult de patruzeci de picioare! 

— Ştii cum se spune, zise Key, nu există vreme proastă, 
doar haine proaste. 

— Bine, în regulă, poate dacă o să zbori la o altitudine 
mare, îi spuse Vartan. Dar nu poţi să traversezi, aşa cum 
îţi propui. 

— Unde este asta? am întrebat. 

— Crede-mă, m-am interesat, făcu Key exasperată. E 
singura cale prin care poţi ajunge acolo fără să atragi 
atenţia întregii Marine a Statelor Unite şi Gărzii de Coastă, 
şi să alertezi toate submarinele ruseşti din adâncurile 
Oceanului Arctic. Dar cum am spus, nu e târziu să vă 
retrageri, dacă vreţi. 

— Unde e locul ăsta? am repetat eu. 

Vartan îmi aruncă o privire întunecată. 

— Ea propune să ne urcăm mâine într-un avion mic şi să 
trecem ilegal în Kamceatka, Rusia, spuse el. Şi apoi, dacă 
vom supravieţui cumva, ceea ce e puţin probabil, propune 
să-l luăm şi pe tatăl tău cu noi. 


409 


— Nu mai arunca aşa cu banii! S-ar putea să avem 
nevoie de ei mai încolo, spuse Key, când Vartan scoase 
mulţi bani şi îi dădu chelnerului, apoi îşi îndesă la subraţ 
sticla scumpă de brandy de pere şi se îndreptă spre ieşire. 

— Noi, ucrainenii, nu bem cât ruşii, o informă Vartan. 
Totuşi, sper să mă îmbăt bine seara asta. 

— Eh, asta da, fu ea de acord, urmându-l. Păcat că nu 
pot să mă alătur vouă, eu am de pilotat un avion 
dimineaţă. 

Când ne-am înapoiat în apartament, am scotocit rapid 
prin dulapuri şi am împachetat în sacii marinăreşti 
salopetele termice pe care le-am găsit. 

— Să ne asigurăm c-o să ne fie bine, spuse Key. 

Serios? 

Apartamentul nu doar că fusese proiectat de un 
constructor de vapoare, ci şi arăta ca un vapor: oglinda din 
baie era lungă şi îngustă, baia semăna cu bucătăria de pe 
un vapor, iar duşul părea să fie în locul unde ar fi cuptorul 
din bucătărie; dormitorul cu un pat de o singură persoană 
arăta precum o cabină; pereţii înalţi ai camerei de zi aveau 
stinghii din lemn de stejar cu un model în V şi paturi care 
se încadrează în perete. 

Key îşi ceruse scuze că, din moment ce ea va face toată 
munca grea mâine, avea nevoie de un somn odihnitor, lung 
şi profund. Aşa că şi-a luat patul cel mare din dormitorul 
principal, iar pe mine şi pe Vartan ne-a lăsat să dormim pe 
paturile mai mici suprapuse. 

După ce plecă să se culce şi închise uşa după ea, Vartan 
zâmbi. 

— Preferi deasupra sau dedesubt? întrebă el, făcând un 
gest spre paturi. 

— Nu crezi că ar trebui să ne cunoaştem mai bine să mă 
întrebi aşa ceva? am zis eu, râzând. 

— Ştii, rosti el serios, dacă într-adevăr mergem unde 
prietena ta Nokomis zice că vom merge, atunci presupun 
că seara asta e ultima noapte pe care noi doi o vom 
petrece împreună. Ruta asta pe care a ales-o este cea mai 


410 


îngrozitoare rută posibilă. Ori e cel mai bun pilot din lume, 
ori e nebună de legat. Şi bineînţeles, amândoi suntem la fel 
de nebuni dacă mergem cu ea. 

— Avem de ales? am întrebat eu. 

Vartan ridică din umeri şi scutură din cap a resemnare. 

— Atunci, unui bărbat care va muri în curând trebuie să 
i se îndeplinească o ultimă dorinţă, spuse el pe o voce ce 
nu ascundea nicio urmă de ironie. 

— O dorinţă, am acceptat eu. 

Inima îmi sărea din piept. Dar ce ar putea să-şi dorească 
era oare ceva la ce mă gândeam eu, dar cum se poate, cu 
Key dormind în camera alăturată, iar el ştia foarte bine că 
va trebui să ne odihnim pentru a zbura mâine de 
dimineaţă? 

Vartan scoase sticla de Poire William şi un pahar ce 
semăna foarte mult cu cele de la restaurant. Apoi, luându- 
le în mână şi apucându-mă şi pe mine de braţ, se îndreptă 
spre baie. 

— Am fost brusc copleşit, mă informă el, de o mare 
dorinţă de a descoperi mai multe despre cum anume se 
comportă căldura sub presiune extremă. Dacă lăsăm duşul 
să meargă un timp îndelungat, cât de fierbinte crezi că o 
să-l facem? 

A închis uşa de la baie în spatele său şi s-a sprijinit de 
ea. Turnă băutura, luă o gură, îmi dădu mie paharul şi 
puse sticla pe jos. Apoi, fără să-şi ia ochii de la mine, se 
întinse şi dădu drumul la duş. Eu rămăsesem aproape fără 
cuvinte. 

Aproape, nu de tot. 

— S-ar putea face foarte cald aici, am fost eu de acord. 
Eşti sigur că vrei să afli atât de multe despre arderea 
caloriilor în seara asta? Adică, avem mâine o misiune 
foarte grea. 

— Cred că amândoi am înţeles destul de bine regulile 
acestui Joc, spuse Vartan, aplecându-se spre mine. Se pare 
că nu e nimic mai important decât înţelegerea 
proprietăţilor focului. Poate ar trebui să aflăm care anume 
sunt acestea. 


411 


Atinse cu buricul degetului gura paharului din mâna 
mea, apoi atinse lichidul de pe buzele mele pe care brandy- 
ul le ardea. Apoi îşi apropie buzele de ale mele, iar eu am 
simţit un val de electricitate punând stăpânire pe mine. 
Camera se umplu de aburi. 

Vartan se uită la mine şi nici de data aceasta nu zâmbi. 

— Cred că am atins temperatura potrivită pentru a ne 
apuca de orice experiment pe care dorim să-l facem, 
sugeră el. Dar să nu uităm, când vine vorba de alchimie, 
timpii sunt totul. 

Mă trase spre el şi mă sărută din nou. Simţeam cum 
căldura îmi invadează salopeta, dar nu avea să fie pentru 
mult timp. Vartan îmi descheie costumul şi mi-l dădu jos. 
Apoi începu să-mi dea jos hainele. Când se apucă să se 
dezbrace la rându-i, inima îmi bătea atât de tare, încât 
credeam că sângele o să-mi inunde creierul, şi nu doar 
creierul, recunosc, iar apoi o să leşin. 

— Vreau să-ţi arăt ceva foarte frumos, îmi spuse Vartan, 
după ce se dezbrăcă. 

Dumnezeule. 

Mă duse la oglinda cea lungă, şterse condensul, se puse 
în spatele meu şi arătă cu degetul spre oglindă. În timp ce 
aburul din baie ne dezvăluia trupurile, m-am uitat în ochii 
lui Vartan în oglindă. 

Doamne, nu mă puteam gândi la nimic altceva în afară 
de faptul că îl doream. 

Când mi-a revenit glasul, am spus: 

— Tu eşti foarte frumos. 

El râse. 

— Eu vorbeam de tine, Xie, îmi spuse el. Voiam să vezi 
cum te văd eu. 

Ne uitam cum imaginile noastre din oglindă erau din 
nou învăluite de aburi. Apoi mă întoarse să-l privesc. 

— Dar orice am face acum, în seara asta, spuse el, şi 
chiar dacă amândoi vom face nebunii, pot să te asigur de 
un singur lucru. Cu siguranţă vom urma Legile Firii, exact 
aşa cum au fost ele scrise. 


412 


Soc şi revelaţie 


Aici însă trebuie să facem diferenţa între trei 
lucruri... puterea militară, ţara şi voinţa inamică. 
Puterea militară trebuie distrusă... [ara trebuie 
cucerită... Dar chiar şi atunci când aceste două 
lucruri sunt înfăptuite, totuşi Războiul... nu poate 
fi considerat câştigat atâta timp cât voinţa inamică 
nu este şi ea nimicită. 

- CARL VON CLAUSEWITZ, Despre Război, 
pentru prima oară publicată în 1832 


Războiul împotriva nomazilor din deşert nu 
poate fi ţinut acasă: răspunsul lor la o forţă 
copleşitoare este dispersarea şi tacticile de 
gherilă. O armată nu îi poate distruge tot aşa cum 
un pumn nu poate să sfârtece o pernă. 

- E.W. BOVILL, Comerţul cu aur al maurilor 


Dacă aveam de gând să mai petrec ceva timp cu 
Nokomis la Magnifica, cred că o să mă obişnuiesc să am 
saci marinăreşti prin preajmă. Avionul nostru spre 
Anchorage era un cargo fără locuri în spate. 

— Cam atât am putut să încropesc cu puţinul pe care l- 
am avut la dispoziţie, ne-a anunţat Key. 

Şi eu mă simţeam cam la strâmtoare, cu toate lăzile 
acelea îngrămădite, legate cu o singură plasă de peşte de 
fiecare parte. Speram doar să nu se răstoarne. 

Pe timpul zborului nu s-a întâmplat nimic, însă a ţinut 
mult, mult de tot. Aproape cinci mii de kilometri de la 
Jackson la Anchorage, cu o singură oprire la Seattle pentru 


413 


debarcare, îmbarcare şi alimentarea atât a noastră, cât şi a 
avionului, douăsprezece ore în total. Dar în aceste clipe 
eram sigură că nimeni nici măcar n-ar visa să vrea să ne 
urmărească pe traseul acesta nebun. 

Am aterizat pe Aeroportul Internaţional Anchorage chiar 
înainte de răsăritul soarelui. Eu şi Vartan dormeam 
buştean printre lăzi şi nici măcar nu am simţit această 
aterizare. Key ne-a trezit şi ne-a cerut să luăm bagajele; 
devenise deja o obişnuinţă pentru ea. Key le mulţumi 
piloților noştri, şi afară, cum am ieşit pe pista de aterizare, 
am urcat direct într-o dubiţă pentru mărfuri pe care scria 
LAKE HOOD. 

În timp ce ne hurducăiam pe pistă, Key spuse: 

— Puteam să decolăm de pe un aeroport mult mai mic. 
Am ales locul acesta nu doar pentru că este aproape de 
locul de întâlnire, ridică o sprânceană către Vartan, ci 
pentru că Lake Hood este cel mai mare şi mai ocupat 
aeroport din lume. E echipat pentru orice tip de avion. Au 
săpat în timpul războiului, prin anii 1940, un canal care să 
lege Lake Hood de Lake Spinnard. Deja în anii 1970, exista 
o pistă de aproape şaptezeci de metri şi mai multe canale 
de legătură pentru ca traficul să nu se aglomereze şi să 
poată controla orice avion care ateriza, fie că era pe roţi 
standard sau pe pneuri amfibie până şi schiurile. Şi având 
în vedere vremea din această zi, cred că schiurile ne-ar fi 
fost utile. Am transmis prin radio dinainte, adăugă ea, 
pentru ca atunci când ajungem, Becky să fie deja încărcată 
ca noi doar să ne urcăm în ea şi să decolăm. 

— Becky? am făcut eu. Credeam că preferi Ophelia. 

Key se întoarse pentru a-l lămuri pe Vartan. 

— DeHavilland creează cele mai bune avioane de 
dimensiuni mici din lume. Le place să le numească după 
animale, de exemplu Chipmunk, Caribou - avionul meu din 
Tetons se numeşte Ophelia Otter. Şi Becky, pe care o s-o 
întâlneşti imediat, care este idealul avionului de mici 
dimensiuni. Pe orice aeroport pe care ai ateriza, chiar şi 
dacă ai avea Lear Jet şi Citations pe pistă, piloţii tot aşa 
ceva ar prefera. Adăugă: un motiv în plus să decolezi dintr- 


414 


un loc precum Lake Hood, unde vom fi doar o parte din 
mulţime. 

Ai putea spune orice despre ea, însă nu poţi spune că 
Key nu s-a gândit la tot. 

Dar a mai rămas ceva la care eu nu mă gândisem până 
acum. 

— Pontoane? am zis. Am avut impresia că aseară ai spus 
că vom ajunge pe-o insulă. 

— Mada, zise Key, întărâtată de înverşunarea lui Vartan. 
Sunt de acord, aşa ar face toată lumea prin locurile astea, 
opriri de o oră şi umblatul prin noroaiele tundrei. Aşa aş 
face şi eu. Dar după cum v-am spus, plănuirea întregului 
scenariu mi-a luat mai mult decât în mod normal. Iar la 
capătul Drumului nostru din Cărămidă Galbenă, mă tem că 
o să plonjăm în apă. 


Soarele se afla sus de tot pe cer la Lake Hood când Key 
terminase cu alimentarea, pneurile şi toate celelalte; ne-a 
indicat să ne punem vestele de salvare şi ne-am cântărit cu 
toţii pentru ca ea să-şi poată face calculele legate de 
combustibil. 

Când într-un final am scăpat de controale şi am primit 
permisiunea să decolăm, am avut timp şi să observ apa 
înspumată care se agita sub pneurile noastre. Key se 
întoarse spre noi şi ne explică: 

— Iertaţi-mi obsesia combustibilul, dar piloţii de avioane 
private ca mine numai la asta se gândesc, e o problemă de 
viaţă şi de moarte. De-a lungul ultimilor şaizeci de ani, au 
fost recuperate rămăşiţele multor avioane care au rămas 
fără combustibil din zona spre care ne îndreptăm noi 
acum. Şi deşi sunt zeci de piste de aterizare prin zonă, 
multe dintre acestea nu pot realimenta de pe apă, multe se 
află pe pământ. Betsy aici prezentă are trei tancuri de 
combustibil, plus combustibilul de rezervă din aripi, dar 
asta înseamnă doar cinci sute de litri. În patru ore, ne vom 
epuiza şi combustibilul de la cea de a doua aripă a 
avionului, iar Becky va avea nevoie curând de prânzul ei. 

— Şi atunci ce facem? întrebă Vartan, cu intenţia vădită 


415 


de a spune la un moment dat „ţi-am zis eu“. 

— Şi atunci ce facem? spuse Key. Păi, legat de asta, am 
veşti bune şi veşti proaste. Pentru că ne aşteptăm să nu 
avem unde realimenta exact când e nevoie, avem la noi 
combustibil fără plumb de o sută de octani, în bidoane de o 
mie de litri. Am mai realimentat aşa când eram în largul 
mării. Nu e foarte greu, stai pe pneu şi o faci. 

— Care sunt veştile proaste? am zis eu. 

— Prima dată, bineînţeles, spuse Key, trebuie să găseşti 
un loc suficient de liniştit unde să poţi să aterizezi. 


În ciuda tuturor neajunsurilor, ghinioanelor, implicaţiilor 
acestor ultime douăzeci şi patru de ore, odată ce ne-am 
ridicat şi ne-am îndreptat dinspre vest spre sud-vest, eu 
eram mulţumită că mă aflam sus în aer şi că făceam ceva. 
Pentru prima oară, fiind copleşită de întâlnirea cu mama şi 
supraviețuind şocului veştii că tatăl meu e în viaţă, am 
reuşit să mă concentrez pe ideea surprinzătoare că noi de 
fapt ne duceam să-l salvăm. 

Poate că de aceea eram mai puţin îngrijorată decât 
Vartan şi Key, căci eu pur şi simplu debordam de 
entuziasm. Acest sentiment se adăuga şi faptului că îmi 
plăceau mult aceste avioane mici. Cumva, oricât de 
şubrede ar părea la prima vedere când le priveşti din 
exterior, odată ce urci în ele şi te afli în aer, te simţi mai în 
siguranţă decât prins în acele avioane mari, acele jumbo 
jeturi. 

Becky Castorul avea un interior foarte luminos şi aerisit. 
Partea din spate semăna cu o dubiţă ce putea suporta 
şapte pasageri; banchetele din spate, ne-a spus Key, 
puteau fi scoase dacă desfăceai nişte şuruburi şi mai era şi 
un scaun în spate de tot care putea fi ridicat la nevoie. Key 
lăsase toate scaunele la locurile lor pentru că nu ştia în ce 
stare se afla tatăl meu la întoarcere, dacă va fi vreo 
întoarcere. 

Realimentaserăm deja de două ori când am trecut prin 
strâmtoarea Shelikof şi am ajuns la capătul peninsulei de 
unde începeau insulele Aleutine. Navigam la o altitudine 


416 


atât de joasă, încât puteam distinge foarte bine stolurile de 
pescăruşi ce se învârteau deasupra liniei de coastă la 
dreapta noastră, iar la distanţă, câmpuri strălucitoare de 
lumină semănau cu nişte reţele de diamante împrăştiate pe 
suprafaţa mării. 

Vartan în sfârşit îşi ridică privirea din harta pe care o tot 
studia obsesiv de când am decolat. Chiar şi el părea 
captivat de minunăţiile de dedesubtul nostru, şi, luându- 
mă de mână, păru pentru o clipă să-şi fi pierdut acel 
pesimism tipic slav legat de zborul acesta. Dar, aşa cum ar 
spune Key, aparențele pot înşela. 

— E foarte frumos, îi spuse Vartan lui Key pe un ton pe 
care nu l-am putut desluşi. Nu cred să fi văzut un loc deo 
sălbăticie atât de frumoasă. Şi numai ce am trecut de 
insula Unimak, aşa că probabil ne mai rămân vreo două 
mii de kilometri până să ajungem la hotarele Rusiei şi la 
peninsulă. 

Key îl privi din lateral. 

— După calculele mele, la viteza la care zburăm acum, 
zise el, mai avem vreo zece ore şi vreo două sau trei 
realimentări. Poate că aşa vom avea timp ca tu, pilotul 
nostru, să ne spui locul spre care ne îndreptăm. Nu că ar 
conta prea mult, din moment ce nici Alexandra şi nici eu 
nu am putea să pilotăm avionul. Dacă ţi se întâmplă ceva, 
nu mai ajungem niciodată. _ 

Key trase aer în piept şi suspină adânc. Întinse mâna şi 
puse avionul pe pilot automat. Apoi se întoarse către noi. 

— OK, copii, recunosc, spuse ea. Ne îndreptăm spre un 
loc de joacă unde am propria nisiparniţă. Maestrul de şah 
aici de faţă, Vartan Azov, cu siguranţă o fi auzit de locul 
aceasta. Se numeşte, scuzaţi-mi rusa, Kliucevskaia Sopka. 

— Unde e asta? am întrebat. 

— Tatăl Alexandrei se află la Kliuci?? făcu Vartan, 
dându-mi drumul la mână. Dar cum să ajungem acolo de 
aici? 

— Unde e acel acolo? am repetat eu, simţindu-mă ca un 
papagal care mereu cârâie aceleaşi fraze. 

— Nu ajungem noi acolo, continuă Key, de parcă eu n-aş 


417 


fi întrebat nimic până acum. Vom aştepta pe ape, în avion. 
Colegii mei au stabilit deja legătura prin unde scurte, din 
motive profesionale, iar tabăra lor se află în apropiere de 
baza Kliuci Sopka. Ei îl vor aduce pe Solarin la noi, de-a 
lungul râului spre golfuleţ, şi vor realimenta avionul acolo. 
Sper că înţelegi acum motivul precauţiilor mele care erau 
absolut necesare. A fost singura modalitate prin care 
puteam ajunge acolo, deşi putem şi vom pleca pe rute 
separate. i 

— E remarcabil, spuse Vartan. Întorcându-se spre mine, 
adăugă: Imi pare rău. Se pare că am subestimat-o din nou 
pe prietena ta, Nokomis. In profesia ei, chiar că ştie foarte 
bine locul acesta, dacă nu cumva îl cunoaşte cel mai bine 
dintre toţi. 

M-a tentat să întreb ce loc, dar mi-o luă el înainte şi îmi 
explică. 

— Grupul Kliuchi este faimos, îmi spuse el. Este cu 
siguranţă locul cu densitatea cea mai mare de vulcani 
activi din Rusia, poate din toată Asia de Nord, iar 
Kliucevskaia Sopka este chiar vârful cel mai înalt, având 
aproape cinci mii de metri, mai mult de cincisprezece mii 
de picioare. Acest vulcan a erupt în august 1993, puţin 
înainte de a ajunge noi la Zagorsk în acea zi din 
septembrie. Dar dacă tatăl tău ar fi fost dus în acea 
regiune atunci, ar fi fost foarte periculos, pentru că încă 
mai arunca lavă şi pietriş. 

— Conform surselor lui Cat, vorbi Key, Solarin a fost mai 
întâi ascuns printre koriacii din Kamceatka, însă a fost 
vindecat de faimoşii şamani ciucuţi din partea de nord. 
Câmpia cu gheizere din peninsula Kamceatka este a doua 
cea mai mare din lume, după Yellowstone şi e cunoscută ca 
având proprietăţi curative. După spusele surselor noastre, 
Solarin nu a fost dus departe, spre nord, spre tabăra 
vulcanologilor decât recent, acum câteva luni, când se 
credea că îşi revenise suficient pentru a putea călători şi 
când Cat a putut în sfârşit să aranjeze întâlnirea noastră 
pentru a-l putea scoate de acolo. 

— Deci, am spus, aceste atotcunoscătoare surse sunt... 


418 


— Păi, în primul rând, bunica ta Tatiana, vorbi Key, de 
parcă acest lucru nu era evident. Şi mai era, bineînţeles, 
Galen March. 


Iarăşi numele ăsta. Galen March. De ce toţi îl pomeneau 
de parcă el ar fi salvatorul, şi nu cumva inima unei 
conspirații fatale de care nimeni nu îşi dă seama? 

Era gata să readuc în discuţie rolul domnului 
Charlemagne, când, brusc, am auzit o înfricoşătoare şi 
ciudată izbitură într-una din aripile avionului. 

Key sări şi-şi luă imediat locul la bord. Insă tare frică îmi 
era că am făcut greşeala de a nu lua foarte în serios 
mediul înconjurător. 

Am fost brusc înghiţiţi de o ceaţă gri şi densă, foarte 
amenințătoare. 

— Cobor, zise Key. 

— N-ar trebui să urcăm deasupra ei? întrebă Vartan. 

— Nu prea cred că am putea face asta, răspunse Key. 
Dar trebuie să cobor altitudinea şi să cercetez suprafaţa 
apei ca să văd cât de favorabilă ar fi o aterizare şi apoi o 
decolare. Mai mult, s-ar putea ca această ceaţă să urce la 
vreo sută de metri. N-am vrea să rămânem acolo sus dacă 
suntem prinşi de vreo rafală de vânt. S-ar putea să ne 
izbească şi să ne arunce direct în vulcan. 

— Rafală? am zis eu. 

Key îmi aruncă acel rânjet cumplit. 

— Unică în insulele astea. E un curent de aer foarte 
năbădăios şi forţos, cum zicea prietenul nostru aici de faţă, 
poate să doboare un avion 747 sau poate răsturna un avion 
cargo şi-l poate izbi de stânci ca pe o gumă de mestecat. 
Se spune că am pierdut mai multe avioane din cauza 
rafalelor din insulele Aleutine decât am pierdut în al Doilea 
Război Mondial din cauza japonezilor. 

Minunat. 

Izbiturile răsunau ca nişte bucăţi de marmură aruncate 
în avion, iar Becky cobora de parcă ar aluneca pe nişte 
scări. 

— Şi dacă nu vezi apa? întrebă Vartan tensionat. 


419 


— Radarul altimetrului e funcţional la şase metri, spuse 
Key. Dar ochii mei însă sunt mai experimentați cu sistemul 
de poziţionare. Şi acesta este marele avantaj al călătoriilor 
mele cu Becky: putem cobori sub pătura aceasta, chiar 
dacă vizibilitatea este posibilă la doar nouă de metri. E 
înceată, deci s-ar putea să ne ia mult timp până să 
ajungem, însă avionul ăsta poate rămâne în aer şi la 
optzeci de kilometri pe oră. Dacă am avea schiuri, am 
putea ateriza scumpetea asta pe vârful unui ghețar sau pe 
o pantă. Bineînţeles, de obicei, suprafeţele astea nu se 
mişcă. 

Ceaţa de culoarea cărbunelui se căsca sub noi şi vedeam 
suprafaţa apei la mai puţin de treizeci de metri care izbea 
şi se înspumega peste un țărm cu pietriş. 

— La naiba, zise Key, s-ar putea ca asta să fie ultima 
noastră şansă, aşa că o îndrept spre pământ. Nu vreau să 
risc să ne scufundăm. Chiar şi cu veste de salvare şi cu 
bărcile pneumatice nu am rezista, aici apa are sub treizeci 
de grade. Aş vrea doar să văd ceva, ca să pot ateriza. 

Vartan se uită din nou la hartă. 

— Aceasta e una dintre Insulele Celor Patru Munţi? o 
întrebă pe Key. Scrie că au cel puţin două mii de metri. 

Ea se uită la GPS şi dădu din cap în timp ce ochii i se 
aprinseră. 

— Chuginadak, răspunse ea. Şi dincolo, vulcanul Carlisle 
cel datorită cărui există popoarele aleutine, locul cu 
peşterile cu mumii. 

— Atunci, zise Vartan, acest golf dintre ele e protejat de 
munţi? 


Vartan se purtase mult mai bine decât mi-am imaginat 
eu. In ciuda gecilor noastre termice şi impermeabile, am 
reuşit să ne udăm destul de tare în timp ce stăteam în apa 
adâncă până la coapse pentru a o duce pe Becky într-un 
loc mai sigur între stânci. Ne-am şters cât am putut de 
bine când am intrat înăuntru şi am tras pe noi orice haină 
uscată am găsit la îndemână. 

Furtuna, una uşoară, după părerea lui Key, dura doar 


420 


şase ore. Între timp, eram prinşi în acea cabină, cu vântul 
şuierând, valurile de cinci metri, pietrele, nisipul şi iarba 
de tundră vrând să intre peste noi. Dar ne-a dat ocazia să 
reflectăm. Dacă am alimentat pe o insulă de care tocmai 
am trecut, am putea să realimentăm la Nikolski pe o pistă 
de aterizare aproape de apă. Şi stând astfel la poalele unui 
vulcan o înduplecă pe Key să accepte ca în caz de nevoie 
să apeleze prin radio la un vulcanolog sau botanist pentru 
ajutor. 

— De ce oare nu m-am gândit din prima la locul ăsta? îşi 
vorbea Key singură, imediat ce am decolat de pe Nikolski, 
sâmbătă de dimineaţă. 

Era singurul sat din părţile acestea, aşa cum am aflat eu 
şi Vartan, care a supravieţuit retrocedărilor de terenuri 
nativilor din Alaska. Iar Key, fiind evident o descendentă a 
unui trib sau ceva, a apărut aici chiar înainte de răsăritul 
soarelui, coborând din înaltul cerului înstelat, o pasăre 
rară din locurile acestea a cărei supravieţuire a uimit pe 
toată lumea. 

Nu doar că am fost copleșiți cu un mic dejun generos din 
bucăţi de ţipar fript şi am primit cadou bastoane sculptate 
şi pictate manual, însă Key s-a ales şi cu o hartă desenată 
manual cu toate golfuleţele ascunse unde existau puncte 
de alimentare pe care le folosesc doar nativii, vânătorii, 
pescarii, de aici până la Attu, capătul lanţului de insule. 

Acum ea era cea exuberantă, iar Vartan o şi îmbrăţişă 
când ne pregăteam să urcăm în avion. 

Peste cinci ore, cea de-a doua oprire pentru alimentare 
şi ultima a fost cea mai problematică: Attu se afla de 
partea cealaltă a apelor Rusiei şi e de obicei împânzit de 
paza de coastă, flota militară, sateliți şi radare, toate 
monitorizând non-stop activitatea de pe ape şi din aer. 

Dar aşa cum a subliniat Key, ca micuțul Zeus care era 
suspendat în hamacul său, nimeni nu căuta acele hotare 
dintre cer şi pământ. Aşa că şi-a închis GPS-ul, apoi cobori 
cu avionul la o altitudine de douăzeci de metri deasupra 
mării. Am trecut razant prin acel hotar iluzoriu ce părea să 
despartă estul de vest, apa de cer. 


421 


Era sâmbătă, ora două, 12 aprilie, când noi am părăsit 
America şi am traversat graniţa. Apoi, deodată, era deja 13 
aprilie, duminica, iar apele şi cerul erau acum ale Rusiei. 

Vartan mă privi uimit. 

— Îţi dai seama ce am făcut? spuse el. Dacă doboară 
avionul acesta şi ne capturează, eu voi fi împuşcat pentru 
înaltă trădare, iar voi veţi fi capturate ca spioane 
americane. 

— Oh, ce e cu atâta pesimism? spuse Key. Aproape că 
am ajuns. 

Ea era cu siguranţă încă sub impresia euforiei de azi- 
dimineaţă cu acea conspirație a triburilor, triburi ce i-au 
oferit secretul navigării prin aceste ape şi pe aceste 
meleaguri, pentru că adăugă: 

— Ce toteme v-au dat vouă? Mie mi-au dat un corb şi un 
castor şi cred că aşa aţi putea înţelege cum Becky castorul 
şi cu mine am reuşit să plecăm în dimineaţa aceasta: 
pasărea magică a lunii şi animalul ce cunoaşte cele mai 
ascunse căi de evadare din mlaştină! Iar trădătorul nostru 
ce a primit? 

Vartan scoase micile animale totem din buzunar. 

— Ale mele sunt ursul şi lupul, spuse el. 

— Simbolurile unui maestru de şah înnăscut, spuse Key 
aprobator. Ursul hibernează în peştera sa şi îşi petrece 
jumătate din viaţă în tăcere, meditaţie şi introspecţie. 
Lupul simbolizează steaua Sirius, o stea ce este adorată de 
multe culturi. Chiar dacă este singur, lupul este maestrul 
concentrării şi al eforturilor depuse pentru a conduce 
întreaga turmă spre ce urmăreşte să îndeplinească. 

M-am uitat şi eu la animalele mele sculptate, o balenă şi 
un vultur pictat în patru culori, roşu aprins, galben, 
turcoaz şi negru. 

— Vulturul este zeul tunetelor, nu? am întrebat-o pe Key. 
Dar ce e cu balena? 

— Zeul tunetelor este de asemenea pasărea de foc sau a 
fulgerelor, spuse Key. Reprezintă echilibrul pentru că se 
înalţă şi atinge Marele Spirit, dar aduce de asemenea focul 
şi energia pe pământ, în serviciul oamenilor. 


422 


Vartan spuse: 

— Sunt foarte buni la repartiţia asta de toteme, nu-i aşa? 
Lupul meu şi pasărea de foc a Alexandrei sunt cele două 
vieţuitoare care vin în sprijinul Prințului Ivan în legenda 
populară rusească şi îl readuc la viaţă. Imi zâmbi, 
continuând să-i vorbească lui Key: Şi care e treaba cu 
balena Alexandrei? 

— Ah, acesta este unul dintre cele mai misterioase 
toteme, îi spuse Key, în timp ce ne avântam deasupra 
apelor Pacificului. Balena e un mamifer foarte vechi cu o 
memorie înscrisă în codul său genetic. Nimeni nu ştie cât 
de mult timp a călătorit prin aceste ape de una singură, în 
adâncurile apelor peste care trecem acum, ascunsă ca o 
întreagă bibliotecă a înţelepciunii. Ca bătaia în tobe a unui 
şaman. Ca o bătaie a inimii ce poartă cu ea cea mai veche 
dintre înţelepciuni... 

li aruncă o privire lui Vartan, apoi mie, cu acel rânjet 
răutăcios, de parcă ar fi ştiut la ce ne gândeam amândoi. 

— Ca Legile Firii? sugeră Vartan, zâmbindu-i înapoi. 

— Oricare ar fi instrucţiunile, spuse Key, se pare că vom 
afla în curând. 

Făcu un gest spre apele oceanului ce se deschideau în 
faţa noastră. La orizont, se întindea o coastă verde cu 
munţi înalţi în spate. Key adăugă: 

— Cred că cel mai bun aforism pentru asta ar fi: 
Pământ! 


423 


Întoarcerea lui Opt 


Sufletul este legat de Oraşul celor Opt care 
sălăşluieşte în minte, intelect şi ego, şi este 
alcătuit din cele cinci elemente subtile ale 
percepţiei senzoriale. 

- Strofele despre vibrații 


Care este acel univers intermediar? Este chiar... 
lumea, lumea obiectivă şi reală, unde tot ce există 
ca percepţie senzorială îşi are un corespondent 
care nu este perceput de senzori, este lumea 
creată (în Islam) drept cel de-al optulea climat. 

- HENRI CORBIN, 
Swedenborg şi Islamul ezoteric 


Toate lucrurile sunt în număr de opt. 
- THOMAS TAYLOR, 
citând dintr-o maximă pitagoreică 


Ust Kamchatsk 

Peninsula Kamceatka 

O ninsoare uşoară se filtra printre razele soarelui de 
deasupra râului. Ziua era frumoasă. 

Aleksandr Solarin ştia cine este. A reuşit să-şi aducă 
aminte ceea ce se afla în trecutul lui şi, mai mult de atât, a 
aflat şi ceea ce s-ar putea să fie în viitorul lui. 

Stia de asemenea că s-ar putea să fie ultima oară când 
avea să vadă această privelişte, râul de pe care venise şi 
care curgea din valea înaltă cu acei munţi din obsidian, 
strălucitori, învăluiţi în zăpadă, zvârlindu-şi fumul rozaliu 


424 


şi periculos spre ceruri. 

Stătea alături de mama lui, Tatiana, pe acest vapor 
ancorat în golf, şi aici îşi aştepta viitorul, viitorul ce în 
curând îl va duce spre alte lumi, o lume şi un viitor unde 
ea nu-l va urma. A pierdut-o odată, când era copil, acea 
scenă pe care şi-o amintea atât de viu. Acea noapte, ploaia, 
tatăl, fratele, bunica şi cele trei piese de şah. Își amintea 
ca şi cum o lumină orbitoare ar fi coborât şi ar fi luminat 
fiecare secundă şi fiecare detaliu al acelei scene. 

Și îşi amintea că juca şah. Putea să simtă atingerea rece 
şi catifelată a pieselor de şah; putea chiar să vizualizeze 
tabla de şah. Asta era el, ăsta a fost dintotdeauna: un 
jucător de şah. 

Dar mai exista încă un joc, un joc diferit, un fel de joc 
secret, aproape ca o hartă, unde pionii şi celelalte piese 
erau toate ascunse, nu pe tabla de şah, ci undeva unde 
trebuia să ai o viziune diferită, un truc al memoriei pentru 
a putea să treci de suprafaţă şi să le vezi. In mintea lui, a 
început deja să distingă locul unde se afla fiecare piesă... 

Dar rămânea ceva ce nu putea să vadă. Ziua aceea în 
care se întâmplase. De fiecare dată când se gândea la acea 
zi, explozia i se întorcea în forţă. Durerea. 

Și ce se întâmplase cu fiica lui? Alexandra, căci acesta 
era numele ei, aşa îi spuse Tatiana că o cheamă. Şi soţia 
lui? In curând, avea să le vadă pe amândouă. lar atunci, cu 
siguranţă, va şti. 

Insă un lucru îl ştia. 

Ele două erau parte importantă a suferinţei lui. 


Key nu mă dezamăgea niciodată. 

Distanţa dintre punctul nostru de pornire din Kamceaţk 
până la Ciukotka era de peste şase sute de kilometri peste 
Marea Bering, însă oricât de ruginit şi uzat părea traulerul 
nostru, Key promise că va parcurge distanţa în mai puţin 
de şase ore. 

Am găsit traulerul, un fost vas de pescuit cu năvod 
transformat în punct de supraveghere al marinei, ne 
aştepta în portul Ust Kamceaţk, acostat în aşa fel încât 


425 


bloca priveliştea lui Becky Castorul din port când trase 
acolo din locul unde am aterizat, iar noi ne-am strecurat în 
golful deschis unde se afla vaporul şi unde obişnuiesc să 
aducă năvoadele cu peşti. 

— Observ, mă informă Key, că începi să crezi ce ţi-am 
spus mai devreme, cât de aiurea a fost să pun la punct tot 
planul ăsta. Deşi glasnostul nu a avut succes prin părţile 
astea şi deşi între hoţi nu există onoare, cum se spune, pot 
doar să-ţi spun că această colaborare a cercetătorilor, 
vulcanologilor şi băştinaşilor a atins cotele cele mai înalte 
din toate timpurile, să nu mai menţionez complexitatea şi 
gradul de risc la care s-au supus. Dacă vreodată o să mă 
ofer să mai reunesc vreo familie ca a ta, te rog, împuşcă- 
mă în picior ca să am timp să mă răzgândesc. 

Recunosc, acum că eram aproape de a-l vedea pe tata, 
aveam şi eu rezervele mele. Îmi simţeam inima zguduindu- 
se ca motorul lui Becky. Nu ştiam în ce condiţii era, cât de 
bolnav a fost în tot acest timp, cât de mult sau de puţin şi-a 
revenit. Oare o să-şi amintească de mine? Vartan şi Key, 
citindu-mi gândurile, amândoi şi-au aşezat o mână umerii 
mei în timp ce ne îndreptam spre punte împreună. 

Acolo, la capăt, stătea acea femeie înaltă, blondă, cu 
câteva şuviţe argintii, pe care acum o recunoşteam ca fiind 
bunica pe care nu am întâlnit-o niciodată. Şi lângă ea 
stătea bărbatul despre care credeam, de-a lungul celor 
zece ani, că nu-l voi mai vedea vreodată. 

Tata ne privea în timp ce toţi trei ne apropiam de-a 
lungul punţii. Chiar şi de aici, de la aproape douăzeci de 
metri, puteam să văd cât de mult slăbise, îi distingeam 
trăsăturile puternice şi limpezi ale feţei şi maxilarului, 
gulerul negru, deschis al jachetei de culoarea mazării. În 
timp ce ne apropiam, nu am putut să nu observ şi că părul 
său puţin şi fragil, deşi revărsat peste frunte, nu reuşea să 
ascundă cicatricea. 

Când am ajuns, ochii lui argintii-verzui, culoarea sticlei, 
se concentrară asupra mea. 

Am început să plâng. 

Tata şi-a deschis braţele şi eu m-am lăsat cuprinsă de 


426 


ele fără un cuvânt. 
— Xie, spuse el, de parcă atunci îşi amintea acel cuvânt 
pe care îl uitase pentru totdeauna. Xie, Xie, Xie. 


În locul unde peninsula Ciukotka ieşea în afară, chiar 
între ciucuţi şi apele Mării Bering, dacă priveai spre vest 
de-a lungul Strâmtorii Bering, erai atât de aproape de 
SUA, încât, dacă întindeai o mână, erai pe teritoriu 
american. 

Traulerul nostru plecase într-o misiune de recunoaştere 
cu biologii marini ciucuţi care erau îngrijoraţi de scăderea 
populaţiei de cormorani de pe malurile nordice şi estice. 
Noi cinci eram doar însoțitori. Tatiana avea să se întoarcă 
cu oamenii din Kamceatka la şamanii ciucuţi după ce noi şi 
avionul nostru aveam să fim lăsaţi într-un loc potrivit de 
unde am fi putut decola fără prea mare tam-tam. Odată ce 
aveam să intrăm pe teritoriul american, spuse Key, vom 
realimenta la Kotzebue în Alaska pentru a zbura cu tata 
înapoi la Anchorage. 

Amurgul se lasă mult mai repede în această perioadă a 
anului. Stăteam pe puntea traulerului în jurul unui cuptor 
din alamă pe care prietenii lui Key îl instalaseră pentru 
noi. Beam cvas, coceam cartofi şi frigeam carne de ren 
marinat pe frigărui din lemn aşezate deasupra cărbunilor. 
Tatăl meu îşi ţinea braţul strâns în jurul umerilor mei. Se 
uita din când în când la mine parcă să se asigure că eram 
tot acolo, lângă el, de teamă să nu-mi iau dintr-odată 
zborul în noapte ca o pasăre. 

Superba mea bunică Tatiana părea şi exotică, şi fără 
vârstă, cu pomeţii obrajilor înalţi, în costumul brodat, cu 
ciucuri, din piele de ren, şi cu acel păr argintiu pe care 
focul din faţa noastră îl lumina. Ne putea vorbi doar într-o 
engleză stricată cu un puternic accent slav, aşa că Vartan 
se oferi să facă pe interpretul. Începu astfel să povestească 
ceea ce cu toţii aşteptam de atâta timp să auzim. 

— Am fost răpită într-o noapte în Crimeea, era o seară 
de toamnă a anului 1953 şi am fost dusă pe un vapor spre 
Gulag. Nimeni nu-şi poate imagina - mulţi au murit pe acel 


427 


vapor, fără hrană şi apă şi fără căldură, iar eu am fost 
transportată iarna, puteam să îngheţ şi să mor, la fel ca 
mulţi alţii. Lagărul de muncă a omorât zeci de milioane de 
oameni. Nu ştiu exact cât timp am stat în Gulag, mâncând 
resturi, bând apă cu noroi, muncind pământul îngheţat 
pentru a ajuta la construirea drumurilor până când mâinile 
au început să-mi sângereze şi să îngheţe. În mai puţin de 
un an. Dar am avut noroc, pentru că mi-a fost cumpărată 
libertatea. Am avut şi mai mult noroc de atât, căci deşi 
triburile kamceatka şi koriac au fost masacrate, cu tot cu 
copii, atunci când s-a aflat că ascundeau prizonieri politici 
ca mine, totuşi eu am găsit adăpost la un astfel de grup 
spre nord. Majoritatea celor care au supravieţuit au fost 
femei, şamanii ciucuţi. Ele au fost cele care i-au salvat şi 
viaţa lui Saşa. Bărbatul care a aranjat salvarea noastră îşi 
spune Galen March. 

Odată ce termină de tradus, Vartan o întrebă: 

— Işi spune? 

— Dacă transcrii numele lui în limba galică, i-am 
explicat eu, devine anagrama lui Charlemagne (Carol cel 
Mare). Dar apoi am întrebat-o pe Tatiana: Nu înțeleg. Cum 
se poate ca Galen să vă salveze acum cincizeci de ani, dacă 
bărbatul acesta nu are mai mult de treizeci de ani? 

Vartan îi traduse. 

Apoi Tatiana se întoarse către mine şi îmi răspunse în 
engleza sa precară: 

— Nu, este mai bătrân. Numele lui nu e Charlemagne, 
nu e Galen March. Iți dau ceva de la el ce va explica, cum 
se zice, toate lucrurile. 

Îşi vârî mâna în buzunarul robei sale din piele de ren şi 
scoase un pachet de mici dimensiuni. I-l înmână lui Vartan 
şi îi făcu semn să mi-l dea mie. 

— El scrie asta pentru tine, care eşti noua Regina 
Neagră şi - am simţit mâna tatălui meu strângându-mi-se 
în jurul umerilor, aproape tremurând, întrerupând-o pe 
mama sa. 

— Ce vrei să spui? îi ceru el explicaţii. 

Tatiana îşi scutură capul şi îi vorbi repezit lui Vartan 


428 


într-o limbă pe care nu am recunoscut-o, poate ucraineană. 
După o clipă, el încuviinţă din cap, dar apoi se întoarse 
către mine cu o expresie a feţei pe care nu o puteam 
înţelege. 

— Ce insistă Tatiana să-ţi spun, Xie, zise Vartan, e că 
acest pachet din partea lui Galen este important pentru 
toţi şi trebuie să-l citim chiar acum, însă este important 
mai ales pentru tine şi pentru mine. Spune că Galen March 
este Regele Alb, dar nu va mai fi pentru mult timp, se pare 
că el speră să-l înlocuiesc eu. Dar esenţa problemei, spune 
ea, e motivul pentru care a ales să plece. El nu poate 
îndeplini această misiune, spune ea, doar noi putem. 

Vartan ne privi foarte confuz. Apoi se adresă tatălui 
meu: 

— Poate că asta nu înseamnă mare lucru pentru 
dumneavoastră, domnule, până ce nu vă veţi mai recupera 
din memorie. Dar mama dumneavoastră, Tatiana, spune că 
bărbatul despre care vorbim, Galen March, este de fapt 
străbunul dumneavoastră. Este fiul lui Minnie Renselaas, 
călugăriţa numită Mireille. Iar numele său e Charlot de 
Remy. 


— Mama ta cred că a ştiut tot timpul, spuse Key. Este 
singura explicaţie a încrederii pe care o avea în Galen din 
momentul în care l-a cunoscut, de ce a fost de acord să se 
mute înapoi la Patru Colţuri, avându-l pe el ca acoperire 
dacă era necesar. Presupun că acea nevoie s-a şi ivit când 
a aflat că tatăl tău şi-a amintit câte ceva. Poate că pe toţi v- 
ar fi pus în pericol dacă cineva pe care îl cunoaştem ar fi 
aflat şi ar fi ajuns la el înaintea noastră. Atunci a decis că 
trebuia să-l mute pe Galen în Colorado şi ne-a ales pe mine 
şi pe Vartan pentru misiune. Acum are sens şi faptul că Cat 
ar fi vrut ca unchiul tău şi Lily Rad să nu ştie nimic despre 
ea şi planurile ei, până în ultimul moment. Ultima dată, ei 
erau jucători, dar acum Jocul e altul. Mai mult, voi sunteţi 
genul de jucători de şah care îşi asumă riscuri mari, aşa 
cum e şi tatăl tău, şi se temea că unul dintre voi avea să se 
aventureze de unul singur. Aşa că a pus la punctun plan. E 


429 


o tipă tare, mama ta. 

Ai zis-o bine, m-am gândit eu. 

Am hotărât că ar fi mai simplu ca eu şi Vartan să citim 
primii scrisoarea lui Galen şi apoi îi vom pune la curent şi 
pe ceilalţi. Aşa că ne-am aşezat singuri în lumina focului de 
la cazan, am despăturit scrisoarea şi am citit povestea lui 
Charlot de Remy. 


Povestea Regelui Alb 

Nu aveam încă şapte ani când m-am întors din Egipt la 
Londra cu mentorul meu, Shahin, care mă crescuse şi mi- 
era atât mamă, cât şi tată, de când eram un prunc. Se 
prevestise că eu urma să fiu cel care va dezlega misterul, 
iar mama mea, Mireille, credea asta. Jocul a pus stăpânire 
pe viaţa ei în momentul în care, chiar înainte de a mă fi 
născut, i-a răpit cel mai apropiat om, iubita ei verişoară, 
Valentine. 

Eu şi Shahin, ajunşi din Egipt în Londra, am aflat că pe 
durata absenței noastre, mama petrecuse câteva luni la 
Paris cu tata, din partea căruia primise şapte piese de şah 
luate de la Echipa Albă, cu promisiunea că altele vor mai 
urma, dacă tata ar fi putut să pună mâna pe ele. 

Fructul întâlnirii dintre părinţii mei a fost sora mea mai 
mică, Charlotte, pe care mama o născuse chiar înainte de 
sosirea noastră din Egipt. În următorii patru ani, Charlotte 
crescuse, era un copil sănătos, iar eu, mama şi Shahin 
studiam în timpul acesta lucrările lui Isaac Newton în 
încăperile din Cambridge cu vedere spre grădinile ce 
fuseseră cândva ale lui. Acolo am descoperit eu ceva: 
secretul pentru care atâţia s-au luptat de-a lungul 
deceniilor era mai mult decât transmutarea metalelor de 
bază, era însuşi secretul nemuririi - al-Iksir, cum îi 
spuneau arabii, elixirul vieţii. Dar încă nu ştiam totul. 

Aveam zece ani, iar Charlotte avea deja patru ani când 
ne-am întâlnit pentru prima oară tatăl, pe Charles-Maurice 
Talleyrand, la băile din Bourbon-l'Archambault. Mama, 
care hotărâse să încheie Jocul ce o măcina atât de tare, ne 
adusese cu ea pentru a-l ajuta pe tata să-şi ţină 


430 


promisiunea de a aduna şi alte piese. 

Din acea noapte petrecută la băile din Bourbon, când eu 
aveam doar zece ani, nu mi-am văzut tatăl decât peste 
douăzeci de ani. Deşi o convinsese pe mama s-o ia pe 
micuța Charlotte la el ca fiică adoptivă, lucru cu care 
mama fusese de acord, de mine nu se putea despărţi. Eu 
eram profetul pe care ei îl prevestiseră, spunea ea. Am fost 
născut sub ochii zeiţei din deşert. Eu eram cel care avea să 
rezolve misterul Serviciului Montglane. 

Şi, într-o oarecare măsură, avea dreptate. 

Timp de aproape douăzeci de ani ne-am chinuit, întâi la 
Londra, apoi în Grenoble, însă pe durata acestor ani abia 
dacă am făcut mici progrese de la marea descoperire 
iniţială despre care crezusem că era secretul însuşi. 

La Grenoble era Academie Delphinale, al cărei fondator 
principal fusese Jean-Baptiste Joseph Fourier, autorul 
Teoriei Analitice a Căldurii. Cu Fourier am petrecut eu şi 
Shahin mult timp pe durata escapadei noastre în Egipt din 
timpul campaniei lui Napoleon, când eram doar un copil, o 
expediţie care a readus o piatră din Rosetta ce a necesitat 
la fel de mult timp pentru a fi descifrată, cât îmi consuma 
proiectul Serviciul Montglane, iar în curând aveam să 
descopăr o legătură foarte importantă între acestea. 

În 1822, Fourier era deja faimos pentru lucrările pe care 
le scrisese pe tema descoperirilor ştiinţifice din Egipt. A 
plătit din buzunarul său un tânăr care cunoştea foarte bine 
limbile antice şi care a lucrat împreună cu noi la Academia 
din Grenoble, un tânăr pe care ajunsesem să-l cunoaştem 
foarte bine. Numele său era Jean-François Champollion. 

Pe 14 septembrie 1822, Jean-François alerga pe străzi 
spre birourile fratelui său şi ţipa în gura mare: Je tiens 
I'affaire! După aproape douăzeci de ani de muncă, aproape 
din copilărie, el devenise primul om care descoperise 
secretul Pietrei Rosetta. Cheia era un singur cuvânt: 
Thoth. 

Mama nu-şi mai încăpea în piele de fericire. Pentru că 
Thoth, după cum bine se ştia, era măreţul zeu al Egiptului 
pe care romanii îl înlocuiseră cu Mercur, iar grecii, cu 


431 


Hermes, tatăl alchimiei. Tărâmul Egiptului, în vremuri 
străvechi, era şi el numit al-Khem. Eram siguri cu toţii, 
inclusiv Fourier însuşi, că Jean-François găsise cheia care 
urma să desluşească misterele antice, unul dintre ele fiind 
chiar Serviciul Montglane, pe care mama îl ţinea în mâinile 
ei. 

Până şi eu eram sigur că eram pe punctul de a face o 
uriaşă descoperire, o descoperire în care eu jucam rolul 
pentru care mama credea că m-am născut. Dar oricât 
încercasem, nu reuşisem încă. 

La îndemnul mamei mele, i-am părăsit atunci pe Fourier 
şi pe Champollion cu descoperirea lor, iar pe mama şi pe 
Shahin i-am lăsat cu Serviciul. Şi am plecat de unul singur 
prin deşert pentru a căuta scripturile antice de pe acele 
stânci bătrâne unde mă născusem. 

Mama credea cu tărie că singura modalitate de a pune 
capăt Jocului o dată pentru totdeauna era ca o singură 
persoană, o singură echipă, să colecţioneze suficiente 
piese pentru a crea formula şi a o bea. 

În credinţa ei însă se înşela amarnic. 

Această greşeală avea apoi să-i distrugă viaţa. 

Atât pe a ei, cât şi pe a mea. 


Când eu şi Vartan ajunseserăm deja în acest moment al 
povestirii din manuscris, el îşi aşeză mâna peste mâna mea 
care se odihnea pe pagină. 

— Vom continua să citim într-o clipă, îmi spuse încet. 
Dar cred că amândoi ştim încotro duce şi care e răspunsul 
a ceea ce acest bărbat credea că i-a distrus viaţa Jui, dacă 
nu cumva şi pe a mamei sale. Şi de ce pare a fi atât de 
important, încât a trebuit să ne scrie chiar nouă povestea 
asta. 

Mi-am ridicat privirea spre ochii negri ai lui Vartan, 
luminaţi de focul cărbunilor. Şi am înţeles că avea 
dreptate. 

— Pentru că este încă în viaţă, am zis eu. 

Vartan dădu uşor din cap şi spuse: 

— lar cea pe care o iubeşte nu mai este. 


432 


433 


Oraşul de Foc 


Când va veni sfârşitul lumii, oamenii vor fi 
judecaţi prin foc, iar toate aceste lucruri pe care 
Dumnezeu le-a creat din nimic, vor deveni cenuşă, 
cenuşă din care pasărea Phoenix îşi va naşte puii... 
După conflagrație, un nou rai şi un nou pământ se 
vor naşte, iar omul nou va fi mult mai nobil şi 
glorios. 

- BASIL VALENTINUS, Trepiedul de Aur 


Dumnezeu i-a dat curcubeul lui Noe, 
Gata cu apa, va veni rândul focului apoi! 
- AMES BALDWIN, Data viitoare, va fi focul 


Va trebui să izbeşti câteva pietre unele de 
celelalte ca să creezi focul. 
- GARI KASPAROV, Cum viaţa imită şahul 


Drumul era într-adevăr greoi şi lung, dar glorios, un 


drum ce ducea spre acel Oraş luminos de pe Deal căruia îi 


spuneam acasă. 


În primul rând, Key, ca de obicei, aranjase dinainte (cu 
Lily, şoferul ei pentru acest mare eveniment) ca toţi să ne 
întâlnim într-un loc mai retras decât Lake Hood, o bază de 
hidroavioane lângă un lac ceva mai la nord de Anchorage: 
un loc unde oamenii nici măcar nu ştiau ce e acela un 
Aston Martin ediţie limitată, cu atât mai puţin un loc care 
ar putea atrage atenţia. Dar cum au făcut ei să aducă 
maşina asta direct din Wyoming, peste mii de kilometri de 


tundră? 


434 


— Lasă-mă să ghicesc, am zis eu lui Lily, tu şi mama aţi 
condus cu rândul douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi 
patru pe Autostrada Alcan, cântând Night and Day. Sau 
cum naiba aţi ajuns până aici? 

— Trucul meu obişnuit, zise Lily, privindu-şi unghiile 
lăcuite. Normal, odată ce am examinat terenul pe care 
trebuia să mergem, mi-am dat seama că aş prefera totuşi 
feriboturile care transportă maşini. 

Dar apoi se lăsă tăcerea o clipă, când Vartan îl ajută pe 
tata să coboare din avion, iar tata îi aruncă o privire 
mamei pentru prima oară în zece ani. Nici măcar domniţa 
Zsa-Zsa nu scotea un sunet. 

Bineînţeles, cu toţii ştim metodele de bază prin care ne- 
am născut pe această planetă: un spermatozoid care a 
curtat un ovul. Unii cred că Dumnezeu e cel care creează 
procesul, alţii cred că toată treaba e mai degrabă chimică. 
Dar noi acum eram martori la ceva complet diferit, şi toţi 
ştiam asta. Acum eram fericită că Vartan m-a aşezat în faţa 
oglinzii ăleia, în aburul din baie, pentru a mă vedea aşa 
cum mă vedea el. Chiar în momentul acesta, văzându-i pe 
părinţii mei cum se privesc pentru prima oară în zece ani, 
am înţeles cum anume am ajuns eu să exist. 

Oricum ai privi-o, era un miracol. 

Tata îşi puse mâinile în părul mamei, în timp ce buzele 
lor se întâlniră, trupurile lor păreau să se contopească, să 
devină unul. Cu toţii i-am privit un timp îndelungat. 

Key, lângă mine, îmi şopti: 

— Cred că toţi aţi citit Instrucţiunile. Făcu o pauză să se 
gândească şi adăugă: Sau poate chiar ei au scris cartea. 

Simţeam din nou cum ochii îmi erau inundaţi de lacrimi. 
Deja devenise un obicei, va trebui să port la mine o batistă. 

În timp ce ei doi stăteau îmbrăţişaţi, tata îşi întinse 
mâna spre mine. Lily îmi spuse: 

— Cred că vrea să mergi la el. 

Când m-am îndreptat spre ei, îşi aşeză mâna în jurul 
meu şi al mamei, iar mama făcu la fel, aşa că toţi trei ne- 
am îmbrăţişat. Dar înainte să apuc să mă ruşinez că scena 
asta devenea prea siropoasă, tata spuse ceva ce se 


435 


chinuise să-mi explice în timpul zborului. 

— A fost vina mea, Alexandra. Acum ştiu asta. A fost 
singura dată când n-am ascultat-o pe Cat. Dar vreau să ştii 
că nu am făcut-o pentru tine, am făcut-o pentru mine. 

Deşi îmi vorbea mie, nu-şi dezlipea ochii de la mama. 

— Odată ajuns aici în America, dându-mi seama că 
trebuia să renunţ la unul dintre lucrurile pe care le 
iubeam, să renunţ la şah, pentru a-mi petrece viaţa cu Cat, 
mi-a fost foarte greu. Prea greu. Dar când am văzut că fata 
mea putea să joace şah, că dorea să joace şah - îşi întoarse 
acei ochi argintii spre mine, spre ochii mei - am ştiut 
atunci că tu, fiica mea, Xie, urma să mă înlocuieşti, spuse 
el. Într-un fel, m-am folosit de tine, ca unul dintre acei 
părinţi ce-şi împing copilul în faţă, cum se numesc? 

— Mamele care-şi trăiesc visele prin propriii copii, 
interveni mama, cu un râs uşor ce-i trădă accentul slav. Îşi 
aşeză mâna pe fruntea tatălui meu şi îi dădu la o parte 
părul, dezvăluind acea cicatrice întunecată care acum nu 
va mai dispărea niciodată din vieţile noastre. Cu un zâmbet 
trist, ea îi spuse: Dar ai plătit pentru ce-ai făcut, cred eu. 
Apoi mama se întoarse spre mine. Nu vreau să-l fac pe 
tatăl tău să pară personajul negativ, zise mama, însă mai e 
şi celălalt Joc despre care trebuie să vorbim şi mă tem că 
trebuie să vorbim chiar acum. Am avut ceva timp la 
dispoziţie să descopăr cât anume ştii deja. Dar ai reuşit să 
descifrezi mesajele pe care ţi le-am lăsat, nu-i aşa? Mai 
ales pe primul? 

— Tabla de şah este cheia, am zis eu. _ 

Apoi brusc, făcu cel mai ciudat gest. li dădu drumul 
tatălui meu, îşi încolăci braţele în jurul meu într-o 
îmbrăţişare zdrobitoare şi îmi şopti în ureche: 

— Orice s-ar întâmpla, ăsta e cadoul meu pentru tine. 

Apoi îmi dădu drumul şi le făcu semn celorlalţi să ni se 
alăture. 

— Lily are o casă în Vancouver Island, spuse ea. Mergem 
acolo un timp, toţi trei. Şi Zsa-Zsa. Mângâie câinele, şi Zsa- 
Zsa începu să se agite în braţele lui Lily. Nokomis a fost de 
acord să ne ducă cu avionul de aici până acolo pentru ca 


436 


maşina lui Lily să fie transportată spre est. Pentru 
moment, doar cei din acest grup vor şti unde ne aflăm, 
până ne asigurăm că soţul meu îşi va reveni. Iar Lily îl va 
contacta pe Nim în legătură cu asta, în persoană, imediat 
ce va ajunge la New York. Apoi mama se uită la mine şi la 
Vartan. Cât de mult aţi citit din documentele lui Galen? 

— Pe toate, spuse Vartan. Cum a ajutat la salvarea 
acelei fete, cum a obţinut adevărata Regină Neagră de la 
sufiţi, cum s-a folosit de ea pentru a o ajuta pe mama lui să 
rezolve formula şi cum, în final, a băut şi el din elixir. 
Combinată cu povestea pe care ne-a spus-o Lily despre 
Mireille, mama lui Charlot, e cu adevărat îngrozitor. Să 
trăieşti veşnic, tot timpul cu teamă şi în plin risc. Şi să 
înţelegi că doar tu posezi acele cunoştinţe pe care le-ai 
creat. 

— Dar mai e, interveni mama. Numai ce i-am dat lui Xie 
indiciul pentru restul poveştii. Dacă îl înlocuieşti pe Galen, 
care e Regele Alb, şi dacă Alexandra e de acord să-mi ia 
locul, atunci poate în sfârşit voi doi veţi fi capabili să veniţi 
cu soluţia. 

Mie mi-a spus: 

— Ţine minte un singur lucru, iubire: biletul pe care 
Tatiana Solarin ţi l-a dat acum mult timp în Rusia. Pe o 
parte a sa zace libertatea. Pe cealaltă, eternitatea. 
Alegerea e totul. Apoi, după ce Key îi îndrumă pe ceilalţi 
spre avion, mama îmi zise zâmbind, dar cu ochii umezi: 

— Dar amândoi veţi şti unde să mă găsiţi, dacă veţi avea 
întrebări legate de instrucţiuni. 


Vântul dinspre vest spre est ne-a încetinit zborul foarte 
mult. Trei ore până la Seattle şi patru şi jumătate de acolo 
spre Washington. Şi deşi pierduserăm trei ore la 
schimbarea de fus orar, era cu puţin trecut de ora cinei, 
luni seara, la o săptămână după acea noapte în Bagdad, 
când eu şi Vartan am intrat în apartament. 

Aruncă sacul cu lucrurile noastre pe jos şi mă luă în 
braţe. 

— Nu mă interesează ce se întâmplă până mâine, îmi 


437 


şopti el în ureche. În seara asta vom începe să studiem mai 
în detaliu acele instrucţiuni pe care ni le-au arătat părinţii 
tăi. Părea ceva ce aş fi vrut să învăţ. 

— Cina înainte, am spus. Nu ştiu ce mâncare au aici, dar 
nu vreau să-mi leşini în braţe de foame când ne apucăm să 
ne facem temele. 

M-am dus spre bucătărie şi am scos nişte conserve şi 
ceva macaroane. 

— Sunt spaghete, am zis eu, băgând capul pe uşă. 

Vartan stătea în camera de zi, privind în jos la tabla de 
şah pe care Nim o lăsase pe masa mea din stejar. 

— Ai avut vreodată regrete legate de acel ultim joc? mă 
întrebă el. Îşi ridică ochii spre mine. Oh, nu mă refer, 
bineînţeles, la tatăl tău sau la tot ce a urmat după. Mă 
refer la regretele că nu ai apucat să joci jocul ăla deloc. 

— Dacă regret asta? Amarnic, am zis eu, zâmbind. Acel 
joc a fost ultima şansă pe care o mai aveam ca să te bat 
măr. 

— Atunci hai s-o facem, sugeră el. 

— Ce să facem? 

— Hai să jucăm acum, spuse Vartan. Ştiu că n-ai mai 
jucat demult, dar ti-ar face bine să mai joci o dată. 

Scoase regina albă şi neagră şi le amestecă la spate. 
Apoi întinse în faţă doi pumni închişi cu reginele ascunse. 

— E nebunie, am zis eu. 

Dar i-am atins mâna dreaptă, simţindu-mă emoţionată în 
acelaşi timp. 

Când deschise pumnul, regina albă îi şedea în palmă. 
Apoi se aşeză la capătul mesei şi îşi puse regina pe tablă. 

— Mutarea ta, spuse Vartan, făcându-mi un gest cu 
mâna să iau loc pe scaunul opus. 

În momentul în care mi-am luat locul şi am pus regina 
albă la locul ei pe tablă, a fost ca şi cum ceva a reînviat în 
mine. Am uitat că nu m-am mai aşezat în faţa unei table de 
şah de mai bine de zece ani. Am simţit deodată cum 
energia mă invada, cum toate posibilităţile îmi treceau prin 
faţa ochilor, exact aşa cum calculele lui Fourier transformă 
toate acele valuri de căldură şi lumină şi sunet şi lasere şi 


438 


vibrații infraroşii pe care nimeni nu le poate vedea sau 
auzi. 

Am luat calul şi l-am pus la d4. 

Mă uitam la tabla de şah câteva momente mai târziu 
când mi-am dat seama că Vartan nu făcuse mutarea de 
început. Am privit în sus şi l-am observat cum mă 
urmăreşte cu acea expresie pe care n-o puteam înţelege. 

— Tu muţi, i-am făcut eu observaţie. 

— Poate că n-a fost o idee bună, zise el. 

— Nu, a fost o idee foarte bună, am spus, simţindu-mă 
revigorată. Haide, fa mutarea. 

— Alexandra, spuse el, am participat la competiţii în toţi 
aceşti zece ani, ştii asta. Rata de succes pe care o am 
depăşeşte două sute şaizeci de puncte. Pur şi simplu nu mă 
poţi bate cu Apărarea Indiană, dacă la asta te gândeşti. 

A fost dintotdeauna preferata mea, aşa că niciunul din 
noi nu mai trebuia să menţioneze asta. 

Nici tu n-ai putut ultima dată. 

— Nu-mi pasă dacă te bat, i-am zis, minţind. Dar dacă 
preferi, răspunde printr-o altă defensivă. 

Nu-mi venea să cred că discutam, în loc să jucăm. 

— Mi-e teamă că nici măcar nu ştiu cum să pierd, spuse 
Vartan cu un zâmbet modest, de parcă abia acum realiza 
ce făcea. Ce să mai spun de a pierde cu graţie. Ştii bine că 
nu pot să renunţ la joc, chiar dacă aş vrea, doar ca să te 
fac să te simţi mai bine. 

— În regulă, atunci o să te apuce pandaliile când o să te 
bat, am zis eu. Joacă. 

Cu puţină ezitare, şi-a mutat calul şi jocul a început. 

De fapt, la următoarea sa mişcare a adoptat o altă 
apărare decât m-aş fi aşteptat, a mutat pionul la e6! 

— Apărarea Indiană a Reginei! am încercat eu să nu-mi 
arăt prea mult entuziasmul. Pentru că exact asta am 
plănuit eu şi tata şi am sperat, şi am exersat, dacă era să 
joc cu albele la Zagorsk! 

Şi pentru că fiecare replică posibilă a acestei mişcări mi- 
era întipărită în minte de când eram mică, eram oricând 
foarte bine pregătită să-mi scot asul din mânecă, dacă 


439 


cineva avea să folosească această apărare cu mine. Vartan 
mi-a spus când eram în Wyoming că timpul era totul, nu-i 
aşa? 

Iată, acum era timpul. 

Viaţa imită arta. Realitatea imită şahul. 

La cea de-a noua mutare, i-am aruncat lui Vartan asul 
din mânecă. Am mutat pionii regelui de la g2 la g4. 

Vartan se uită la mine uimit şi scoase un râset scurt. Cu 
siguranţă uitase că trebuia să fie un joc serios. 

— Nu ai făcut niciodată în viaţa ta mutarea asta, zise el. 
Cine crezi că eşti, micul Kasparov? 

— Nu, am zis eu, încercând să mă abţin să nu râd. Sunt 
un mic Solarin. Şi cred că acum e mutarea ta. 

Scutură din cap, râzând, însă acum cu certitudine era 
mult mai atent la tabla de şah decât la mine. 

Şahul e genul de joc care nu epuizează resursele 
creative al minţii omeneşti. Ştiam, de exemplu, că Vartan 
avea creierul antrenat cu variaţiuni ale mutărilor de zece 
ani de zile, mutări de care eu poate nici n-am auzit. În toţi 
aceşti zece ani, el a jucat împotriva celor mai buni jucători 
din lume şi câştiga mai des decât pierdea. 

Şi oricât de puţine avantaje aveam eu în faţa lui din 
acest punct de vedere, acum ştiam că deţineam avantajul 
surprizei. Când Vartan se aşezase în faţa tablei de şah, 
crezuse că va juca împotriva acelui copil traumatizat de 
doisprezece ani care a renunţat să joace şi căruia spera să 
nu-i rănească sentimentele prea mult. Dar cu o mişcare 
neaşteptată a unui pion, descoperise brusc că, dacă nu 
avea să fie mai atent, ar putea chiar pierde jocul. 

M-am simţit extraordinar. 

Dar ştiam că trebuia să-mi strunesc euforia ori altfel nu 
aveam să merg până la capăt cu acest joc. Până una-alta, 
puteam să jur, cum ar spune Key, că Vartan, cu memoria 
lui enciclopedică şi vasta experienţă numită în şah 
„cunoaştere tacită“, ar fi putut să-şi amintească într-o 
secundă toate variaţiunile posibile ale ultimei mele mutări, 
precum şi a oricărei alte mutări de-ale mele. Se ştie că 
maeştri tind să se gândească întâi la ceea ce nu e obişnuit 


440 


şi abia apoi la mutările obişnuite. Deci, va trebui să-i 
păcălesc mintea, să-i ameţesc intuiţia aceea uimitoare. 

Aveam un singur truc care m-ar mai putea salva, unul pe 
care-l ştiam de la tata, o tehnică pe care nu o împărtăşise 
nimănui, din câte ştiam eu. Şi era ceva complet neobişnuit 
faţă de mişcările standard în şah. Timp de ani de zile, îmi 
fusese teamă să încerc acea mutare din cauza aşa-numitei 
mele Amaurosis Scacchistica, mutare care mă copleşise 
chiar şi în timpul turneului. Mă şi întrebasem dacă nu 
cumva chiar această tehnică a tatei îmi stârnise acea 
orbire temporară din cauză că era o manevră care întorcea 
tot jocul cu susul în jos. 

„Toată lumea ştie, îmi spusese tatăl meu când eram 
copil, „că dacă una dintre poziţiile tale e ameninţată, ai 
două posibilităţi de a muta: să te aperi sau să ataci. Dar 
mai există o opţiune pe care nimeni nu o ia în considerare: 
să întrebi piesele ce părere au despre situaţia în care se 
găseau.“ 

Pentru un copil, explicaţia asta avea foarte mult sens. 
Voia să spună că, deşi fiecare poziție în care se află piesele 
poate fi ori o poziţie vulnerabilă, ori una ofensivă, când 
venea vorba de piesele în sine, problema se punea diferit. 
Pentru o piesă de şah, asemenea trăsături de 
vulnerabilitate sau putere făceau parte din ceea ce 
reprezenta ea. Aceste trăsături sunt modus operandi ale 
pieselor, reprezentând atât libertăţile, cât şi limitele şi 
posibilităţile mişcărilor lor pe tabla de şah, în lumea 
aceasta aparent doar albă şi neagră. 

Odată ce tatăl meu îmi arătase asta, am văzut într-o 
secundă că, dacă o regină ameninţă un cal, calul nu putea 
la rândul lui să reprezinte o ameninţare pentru regină. Sau 
când tura ameninţa nebunul, nebunul nu putea ataca tura. 
Chiar şi regina, cea mai puternică piesă de pe tabla de şah, 
nu-şi poate permite să rămână prea mult pe un pătrăţel în 
diagonală, în calea unui pion oarecare, pentru că o s-o 
păţească. Fiecare slăbiciune ce făcea parte din natura unei 
piese, felul în care poate fi atacată sau încolţită, 
reprezenta şi un plus atunci când ea ataca altă piesă. 


441 


Ce îi plăcea tatălui meu erau acele situaţii în care puteai 
exploata aceste trăsături înnăscute ale pieselor, printr-o 
strategie-bombă şi agresivă, o adevărată revelaţie pentru 
un copil neînfricat de şase ani, una pe care speram s-o pot 
folosi azi. Eu am fost întotdeauna un jucător ofensiv pentru 
care jocul e o luptă corp la corp. Şi ştiam că pentru a-l 
închide pe Vartan Azov, aveam nevoie de ceva surprize. 


După un timp ce mi se păru foarte lung, mi-am aruncat 
ochii în sus. Vartan mă privea cu o expresie ciudată pe 
faţă. 

— Incredibil! zise el. 

— Dar de ce n-ai spus-o? De ce nu ai făcut mutarea? 
Voiam să ştiu. 

— În regulă, fu el de acord. Atunci voi face singura 
mutare ce mi-e deschisă mie. 

Vartan îşi întinse degetele şi-şi răsturnă regele. 

— Ai omis să-mi spui că mă aveai în şah mat, îmi spuse 
el. 

Mă  holbam la tabla de şah. Mi-au trebuit fix 
cincisprezece secunde să-mi dau seama. 

— Nu ai văzut? mă întrebă el surprins. 

Eu mă aflam în șoc. 

— Cred că am nevoie de puţin antrenament înainte să 
joc din nou, am recunoscut eu. 

— Atunci cum ai reuşit? întrebă el. 

— E un fel mai ciudat de a aborda jocul pe care m-a 
învăţat tata când eram mică, am spus. Dar uneori se poate 
întoarce împotriva mea, odată ce-mi ajunge în creier. 

— Orice ar fi, spuse Vartan cu un rânjet larg pe faţă, 
cred că ar trebui să mă înveţi şi pe mine tehnica asta. E 
singura dată în viaţa mea când nu am prevăzut că va fi şah 
mat. 

— Nici eu, am recunoscut. Şi când am pierdut acel ultim 
joc cu tine la Moscova, a fost din cauza aceluiaşi lucru, 
Amaurosis Scacchistica. N-am vrut niciodată să vorbesc 
despre asta cu nimeni, dar recunosc că nu e prima oară 
când mi se întâmplă. 


442 


— Xie, ascultă-mă, spuse Vartan, venind în jurul mesei 
pentru a-mi lua mâinile în mâinile lui. Mă trase în picioare. 
Fiecare jucător de şah ştie că orbirea aceasta poate lovi pe 
oricine, oricând şi oriunde. De fiecare dată când se 
întâmplă, îţi vine să te înjuri. Dar e o mare greşeală să 
crezi că zeii te-au blestemat tocmai pe tine. Tu ai renunţat 
deja să mai joci înainte să descoperi asta pe cont propriu. 
Acum vreau să te uiţi la tabla asta de şah. Ce-ai făcut tu 
acum nu este doar o întâmplare foarte norocoasă. Poate că 
nici nu e o strategie sofisticată. De fapt, eu unul n-am mai 
văzut aşa ceva. Cred că e mai degrabă un caz de tactică 
dezordonată şi împrăştiată ca un şrapnel. Dar pe mine m-a 
prins pe de-a-ntregul cu garda jos. Făcu o pauză până când 
mi-am concentrat toată atenţia asupra lui. Apoi adăugă: Şi 
ai câştigat. 

— Dar dacă nu-ţi aminteşti cum ai câştigat? am început 
eu. 

— Continuă, vorbi el. De asta vreau să stai aici şi să 
studiezi cât timp va fi nevoie, să reconstruieşti totul până 
vei şti cum anume ai ajuns în acel punct. Altfel, va fi ca şi 
cum ai cădea de pe cal. Dacă nu urci înapoi în şa imediat, 
îţi va fi frică să mai călăreşti. 

Mie uneia îmi era teamă de mai bine de zece ani să mai 
călăresc, cu toată spaima şi vinovăția acumulate de la 
întâmplarea din Zagorsk şi poate chiar mai devreme. Dar 
acum ştiam că Vartan avea dreptate: întotdeauna voi 
rămâne jos, căzută de pe şa în praf, până când nu aveam 
să aflu cu adevărat. 

Vartan zâmbi şi îmi sărută vârful nasului. 

— Pregătesc cina, spuse. Să-mi spui când vei afla 
răspunsul. Nu vreau să te distrag în acest moment critic. 
Dar îţi promit că odată ce vei rezolva această dilemă, te 
aşteaptă o răsplată frumoasă. Un maestru al şahului va 
dormi în patul tău şi o să-ţi facă lucruri minunate toată 
noaptea. Era la jumătatea drumului spre bucătărie când se 
întoarse brusc şi adăugă: Ai pat, nu-i aşa? 


Vartan răsfoi prin grămada de hârtii reconstrucţia 


443 


jocului pe care am făcut-o, în timp ce înfuleca spaghetele 
pe care le preparase în bucătăria mea jalnică. Dar nu se 
plânse, nici măcar de mâncarea pe care o pregătise. 

Mă uitam la el din partea opusă a mesei. Din când în 
când, dădea din cap. O dată sau de două ori, râse în gura 
mare. În cele din urmă, se uită la mine. 

— Tatăl tău e un fel de geniu autodidact, spuse el. Te 
asigur că nu avusese ideile astea pe care tu mi le-ai 
aruncat în faţă în perioada când a trebuit să îndure 
şederea la Palatul Tinerilor Pionieri. Tu ştii aceste tehnici- 
bombă de la el. Dar seamănă cu ceva ce Philidor ar fi 
inventat, doar că a folosit piese în loc de pioni. Se opri şi 
adăugă: De ce nu te-ai folosit niciodată de tehnicile astea 
cu mine până astăzi? Ah, da, Amaurosis. Apoi se uită la 
mine de parcă ar fi fost lovit de o epifanie. Sau poate că 
amândoi am fost orbi, spuse el. 

— Orbi la ce? am întrebat. 

— Unde e biletul acela pe care ţi l-a dat Tatiana la 
Zagorsk? 

După ce i l-am dat din buzunarul pantalonilor, l-a întors 
când pe faţă, când pe dos. Apoi a făcut ochii mari. 

— Je tiens l'affaire, zise el ca Champollion care a găsit 
cheia acelor hieroglife. Tu o vezi? De asta zice aici 
„Fereşte-te de foc“. Pasărea Phoenix este focul, eternitatea 
despre care vorbea mama ta, moartea perpetuă şi 
renaşterea din cenuşă şi flăcări. Dar pasărea de foc nu 
moare în foc, nici în cenuşă sau altceva. Penele ei magice 
ne aduc lumină eternă. Cred că la libertatea asta se 
referea mama ta. Şi alegerea. Şi asta ar explica şi ce 
anume a descoperit legat de tabla de şah, de ce nici 
Mireille şi nici Galen nu au reuşit să ajungă la adevăratul 
înţeles şi, cum nici mama ta nu a reuşit, chiar dacă le-a 
oferit ajutorul. Ei băuseră deja elixirul din motive 
personale, oricare ar fi fost ele. S-au folosit de serviciu în 
scopuri personale, dar nu în scopul pentru care creatorul 
său îl realizase iniţial. 

— Vrei să spui că are un fel de mecanism de apărare, am 
spus eu uimită, iar al-Jabir crease serviciul pentru ca 


444 


nimeni dintre cei care îl folosesc în scopuri egoiste să nu 
poată ajunge la puterile sale mai înalte. 

O soluţie ingenioasă, m-am gândit. Dar mai rămânea 
însă aceeaşi problemă veche cu care ne confruntam. 

— Deci care sunt aceste puteri înalte? am zis eu. 

— Mama ta a zis că ţi-a dat ţie cheia pentru restul 
problemelor, spuse Vartan. Ce ţi-a spus? 

— Nimic, de fapt, am zis. M-a întrebat doar dacă am 
înţeles toate mesajele pe care le lăsase în Colorado, mai 
ales primul: tabla de şah este cheia. Mi-a spus că acel 
mesaj era special pentru mine, un cadou. 

— Cum putea să fie cadoul ei pentru tine, spuse Vartan, 
când cu toţii am văzut desenul tablei de şah, aşa cum sigur 
ştia şi ea. Cred că vorbea de altă tablă de şah ca fiind 
cheia. 

Mă holbam în jos la tabla de şah de pe masă, cu piesele 
încă în poziţia de şah mai. Vartan îmi urmări ochii. 

— Am descoperit tabla în pianul mamei din Colorado, am 
spus. Era aşezat cu piesele în aceleaşi poziţii ca în ultimul 
nostru joc la Moscova, chiar în momentul în care eu mă 
blocasem. Key mi-a spus că tu i-ai trimis mamei poziţia 
pieselor. 

Vartan însă începu repede să dea la o parte farfuriile şi 
paharele cu vin de pe masă şi trase pionii şi piesele pe o 
parte a tablei de şah. 

Apoi se întoarse către mine şi spuse: 

— Trebuie să fie aici, nu e ascuns în piese. A spus tabla 
de şah. 

Mă uitam la Vartan şi simţeam cum îmi bubuie inima. 
Pipăia atent tabla de şah cu buricul degetelor, exact aşa 
cum făcuse cu biroul din Colorado. Trebuia să-l opresc. 
Niciodată până acum nu mă înspăimântase viitorul meu. 

— Vartan, am zis eu, dacă o să ajungem şi noi ca toţi 
ceilalţi? Până una-alta, amândoi suntem făcuţi pentru 
competiţii, de când eram mici. Chiar şi acum, la jocul ăsta, 
eu am urmărit doar să te bat. Nu m-am gândit nici măcar o 
secundă la sex sau pasiune, sau iubire. Dacă pune 
stăpânire şi pe noi? Dacă, aşa ca ei, o să ajungem să nu ne 


445 


mai putem opri din Joc şi o să ne luptăm unul cu celălalt? 

Vartan îşi ridică privirea spre mine şi pe moment zâmbi. 
Mă luă prin surprindere, era un zâmbet cu totul radiant. 
Se întinse şi îmi cuprinse încheietura mâinii, întorcând-o şi 
sărutând locul unde pulsul meu se simţea mai puternic ca 
niciodată. 

— Şahul, cu siguranţă, va fi singurul joc pe care îl vom 
juca unul împotriva altuia, Xie, spuse el. Şi toate celelalte 
jocuri trebuie să înceteze. 

— Ştiu, i-am zis. 

Mi-am aplecat fruntea spre mâna lui care încă îmi ţinea 
încheietura. Eram prea epuizată să mai gândesc. 

Îşi puse mâna cealaltă pe părul meu, apoi mă trase cu 
faţa spre el. 

— Cât despre ce se va alege de noi, spuse, cred că va fi 
ceva în genul a ceea ce au părinţii tăi. Adică, vreau să 
spun, dacă o să fim foarte, foarte norocoşi. Dar fiecare 
jucător de şah cunoaşte replica lui Thomas Jefferson: 
„Cred mult în noroc şi observ că am tot mai mult noroc cu 
cât muncesc mai mult“. Acum hai să trecem la treabă, 
adăugă. Şi să sperăm că o să avem noroc. 

Îmi luă mâna şi o aşeză pe tabla de şah. Apoi, cu mâna 
lui aşezată peste mâna mea, îmi dirijă degetul sub degetul 
lui până am auzit un clic. Îmi ridică mâna de pe tablă în 
partea unde aceasta se deschise. Inăuntru se afla o bucată 
de hârtie într-o învelitoare din plastic. Vartan o scoase şi 
mi-o dădu s-o studiem. 

Era un desen micuţ al unei table de şah. Puteam să văd 
că mulţi dintre pioni şi multe piese erau conectate prin 
nişte linii trasate până în afara paginii, unde în dreptul 
fiecărei linii era scris un număr. Am numărat: erau 
douăzeci şi şase de linii în total, exact numărul de piese 
despre care Lily ne spusese că reuşise mama să adune în 
ultima rundă a jocului. Unele dintre ele păreau adunate în 
seturi, ca nişte vreascuri făcute grămadă. 

— Numerele astea, făcu Vartan, trebuie să fie ceva 
coordonate geodezice, poate chiar locul de pe o hartă unde 
aceste piese sunt ascunse. Deci un lucru trebuie să fie 


446 


adevărat: fie nu doar tatăl tău era cel care deţinea secretul 
acesta, fie a decis să le noteze, până la urmă, în ciuda 
riscului. Adăugă: Dar numerele acestea nu pot decât să ne 
dea o vagă idee, nu însă şi locul exact unde se află. 

— Cu excepţia poate a celui de aici, am spus eu pentru 
că am observat ceva. Uite, e un asterisc printat lângă 
aceste numere. 

Am mers cu degetul în dreptul acelei linii până la 
desenul tablei de şah pentru a vedea cu ce piese erau 
legate aceste coordonate. 

Duceau la Regina Neagră. 

Vartan întoarse foaia. Pe partea cealaltă, era o hartă 
micuță a unui loc ce părea foarte familiar, cu o mică 
săgeată în josul paginii, indicând nordul, o săgeată ce 
părea să ne spună: „Începe de aici“. În timpul acesta, deja 
îmi auzeam inima bubuind în urechi atât de tare, încât 
credeam că voi asurzi. Am înşfăcat mâna lui Vartan. 

— Vrei să spui că tu chiar recunoşti locul ăsta? spuse 
Vartan. 

— E chiar aici în Washington DC, i-am spus, forţându-mă 
să înghit. Şi având în vedere spre ce piesă indică pe partea 
cealaltă a foii, trebuie să fie chiar aici, în district, unde a 
ascuns mama adevărata Regină Neagră. 

O voce familiară răsună subit din capătul celălalt al 
încăperii: 

— Nu am putut să nu trag cu urechea la asta, draga 
mea. 

Mi se zbârli părul pe ceafa. 

Vartan sări în picioare, cu desenul tablei de şah pe care 
încă îl ţinea strâns în mână. 

— Cine, Dumnezeu, e? şuieră el. 

Acolo, chiar în pragul uşii, spre oroarea mea, stătea 
şeful meu, Rodolfo Boujaron. 


— Haide, haide, spuse Rodo, vă rog, luaţi loc. Nu am 
vrut să déranger, căci văd că eraţi încă la masă. 

Totuşi, păşi în cameră şi întinse mâna către Vartan. 

— Sunt Boujaron, spuse el, şeful Alexandrei. 


447 


Vartan scăpă pe furiş harta în poala mea şi făcu un pas 
înainte ca să dea mâna cu Rodo. 

— Vartan Azov, spuse. Un prieten de-al Alexandrei din 
copilărie. 

— Oh, cred că eşti mai mult de atât acum, sunt sigur, 
zise Rodo. După cum îţi aminteşti, am tras cu urechea. Nu 
am vrut să mă bag în conversaţia voastră. Dar mă tem, 
Alexandra, că ţi-ai uitat telefonul între pernele de pe 
canapea când ai plecat ultima oară. Eu şi Galen, precum şi 
compatrioţii noştri, l-am folosit doar pentru a-i monitoriza 
pe cei ce veneau aici să cotrobăiască în absenţa ta. Mama 
ta ştia unde ascunsese lista şi doar în tine avea încredere 
că o vei aduce. Dar cu acea problemă a ta de acum câteva 
zile, când ieşeai şi intrai în apartament, cu toţii am ştiut că 
nu putem fi prea prudenti. Sunt sigur că amândoi veţi fi de 
acord cu asta. 

Se duse spre canapea şi scoase telefonul dintre perne 
unde îl lăsase Nim, deschise fereastra şi îl aruncă în râul 
ce curgea dedesubt. 

Deci mă prinseră din nou cu telefonul. Ce Dumnezeu se 
petrecea cu mine? Mi se făcea rău când mă gândeam că 
tocmai auzise ce auzise, nu totul, ce-i drept, ci unele dintre 
confesiunile mele cu Vartan. 

Dar în aceste momente, mi-am dat seama că ar fi penibil 
să fac pe naiva şi să întreb surprinsă: „Listă? Ce listă?“ Aşa 
că am ales să întreb altceva: 

— Despre cine tot spui că „noi“? Ce compatrioți? 

— Acei oameni de la Euskal Herria, mă linişti Rodo, 
luând un loc la masă şi gesticulând să facem şi noi la fel. 
Le place să poarte pe cap berete şi eşarfe roşii, pretinzând 
că sunt basci, deşi, aşa cum se pare, dervişii pot fi 
antrenați să execute destul de bine acele lovituri înalte de 
picior în Jota. 

Îşi scoase din buzunar o sticlă şi din celălalt scoase nişte 
pahare pentru shoturi. 

— Brandy basc de cireşe. Umplu paharele şi ni le dădu. 
Apoi adăugă: O să vă placă. 

Având nevoie de o băutură, am gustat din brandy. Era 


448 


minunat la gust, fructuos şi aromat, şi îmi arse gâtlejul. 

— Brigada de basci sunt de fapt dervişi, am spus eu, deşi 
începusem deja să mă prind de mesajul lui. 

— Au aşteptat un timp îndelungat, sufiţii, de pe vremea 
lui al-Jabir, spuse Rodo. Poporul meu din Pirinei a cooperat 
cu poporul lor mai bine de o mie două sute de ani. Acel 
motto din bucătărie despre matematica bască 4+3=1, ştii, 
aceste numere fac şi ele împreună tot opt un joc pe care 
mama ta îl cunoaşte prea bine. Acea întâmplare de acum 
zece ani, când Galen i-a spuse mamei tale adevărul despre 
moartea tatălui şi de schisma pe care o crease în Echipa 
Albă din cauza aceasta, după aceea ea a venit direct la 
mine. 

— Schismă? spuse Vartan. Vrei să spui ce a declanşat 
Rosemary Livingston? 

— Într-un fel, ea a fost cea care a creat conjuncturile 
favorabile, spuse Rodo. Când tatăl lui Rosemary a fost 
omorât, ea era doar o copilă. Prima oară când Rosemary, 
copil fiind încă, a întâlnit-o pe mama ta, Cat i-a dat o 
micuță Regină Albă dintr-un set de şah, lucru care l-a făcut 
pe tatăl ei, El-Marad, să creadă că Cat era un jucător din 
Echipa Albă, însă şi-a dat seama repede că nu era aşa. Din 
momentul în care tu însăţi ai început să joci şah, deşi 
Rosemary nu era sigură din ce echipă făceai parte, a 
început să se poarte ca un prădător care-şi urmăreşte 
prada. E încă mult prea tânără pentru a fi un jucător atât 
de încrâncenat şi nimeni nu a ştiut până unde va merge 
încrâncenarea ei. Când Galen March, împreună cu Tatiana 
Solarin, descendenta sa pe care o salvase, a realizat că 
singura modalitate prin care ar fi putut aduna toate 
piesele, cel puţin în maniera gândită iniţial de al-Jabir, era 
să adune toți jucătorii, şi ştiau că cea mai bună metodă 
pentru a face asta ar fi să-l aducă pe fiul Tatianei, 
Aleksandr, şi prin el, pe soţia sa, Cat, înapoi în Joc. Taras 
Petrossian a fost instrumentul prin care au reuşit să-şi 
pună planul în aplicare. De îndată ce au aflat că un ultim 
joc de şah avea să se desfăşoare la Zagorsk, au adus 
Regina Neagră pentru a o expune în acea vitrină de sticlă. 


449 


Nimeni însă nu şi-a dat seama că aceasta era oportunitatea 
pe care Rosemary şi Basil Livingston o aşteptau: au 
schimbat planurile, au aranjat să-l împuşte pe Solarin 
înainte ca acesta să apuce să plece cu acea informaţie şi 
au pus mâna pe Regina Neagră. 

— Deci, făcu Vartan, vreţi să spuneţi că tatăl meu vitreg, 
Petrossian, nu a fost implicat în planul lor? 

— E greu de spus, vorbi Rodo. Tot ce ştim e că a ajutat 
la salvarea vieţii tatălui Alexandrei, scoţându-l de acolo. 
Insă Petrossian a fost forţat să fugă din Rusia la scurt 
timp, deşi se pare că Livingston a continuat să finanţeze 
turneele de şah, cel puţin cel din Londra. 

— Atunci, l-am întrebat pe Rodo, dacă familia Livingston 
a furat Regina Neagră, unde-au ascuns-o în tot acest timp? 
Cum a obținut-o Petrossian, pentru a i-o da apoi mamei 
mele? 

— Galen March a furat-o ca Petrossian să i-o trimită 
mamei tale, spuse Rodo. De asta mama ta a aranjat acea 
petrecere în Colorado în secunda în care a aflat că 
Petrossian a fost ucis. Era disperată. Trebuia să-i dea la o 
parte toţi jucătorii din locul unde era ascunsă piesa până 
ar fi reuşit cumva să te contacteze pe tine. Dar cum 
rămâne cu exemplarul Washington Post pe care ţi l-a lăsat 
în pragul uşii acum o săptămână? Mama ta a ţinut să te 
alertăm, dar fără prea mult tam-tam, că Bagdadul a fost 
cucerit. Era sigură că aveai să faci tu legăturile. Dar apoi 
când am ascultat conversaţia ta cu unchiul tău, ne-am dat 
seama că am trecut cu vederea ceva ce era menţionat în 
ziar, acel convoi de diplomaţi ruşi care a fost nimicit când 
doreau să plece din Bagdad. Familia Livingston ştia că a 
fost trădată de cineva, dar nu ştia de cine. Eu şi Galen am 
făcut fotocopii ale ziarului pentru a le trimite celor care 
aveau nevoie vitală de informaţia aceea. 

Făcu o pauză, pentru că îşi dădu seama că eu aveam 
deja răspunsurile acestea. 

— Bineînţeles, am ţipat. Rosemary a ascuns Regina 
Neagră în Bagdad! Acea cameră secretă din aeroportul din 
Bagdad! Legăturile lui Basil cu ruşii! Petrecerea lor la 


450 


Sutalde lunea trecută, cu toţi acei magnati, probabil că au 
aranjat-o în secunda în care şi-au dat seama că Regina 
dispăruse din Bagdad, că Galen o luase, cel mai probabil, 
că se poate să fi ajuns deja în mâinile mamei mele. Dar mi- 
a venit să râd. Cred că Rosemary a bătut disperată drumul 
de aici până în Colorado şi înapoi, dacă credea că mama 
avea să-mi paseze mie, cumva, undeva, piesa aceea atât de 
fierbinte! 

Dar apoi veni acea spontană revelaţie a ceea ce 
spuneam de fapt. 

— Dacă Rosemary a pus să fie împuşcat tata la Zagorsk 
pentru a lua Regina şi pentru a-l împiedica să transmită 
mai departe informaţia, am spus, şi dacă zece ani mai 
târziu, când a aflat că Petrossian a trădat-o, l-a omorât din 
acelaşi motiv, pentru a preveni ca el să divulge cuiva de la 
turneul de şah unde trimisese Regina Neagră înainte ca ea 
să ajungă la destinaţie. 

M-am uitat la Vartan. Din amărăciunea care se citea pe 
faţa lui şi faptul că amândoi cunoşteam acele piese ale 
puzzle-ului pe care eu le ţineam în mână, desenul cu tabla 
de şah şi locul pieselor, începând cu al Reginei Negre, 
probabil că nu mai trebuia să enunţ evidentul. 

Eu urmam. 

Rodo m-a scutit de a mai spune asta, oricum. 

— Eşti în siguranţă pentru moment, spuse el calm, 
turnându-ne în pahare încă puţin brandy, de parcă orice 
pericol era departe de această cameră şi de parcă lucrul 
acesta aparţinea trecutului. În momentul în care prietena 
ta şmecheră Nokomis ne-a încuiat în camera de hotel, Nim 
s-a îndreptat spre uşă cu mâna pe telefon să sune la paza 
hotelului şi a încercat să spargă uşa, însă Galen March nu 
l-a lăsat, punându-i o mână pe braţ. Atunci Galen ne-a 
povestit. 

— V-a povestit? făcu Vartan. 

— Că totul a fost plănuit de mama Alexandrei, continuă 
Rodo. Că Key era noua Regină Albă. Că aşa, Jocul avea alte 
reguli acum. Că Alexandra deţinea un desen al tablei de 
şah şi că în curând avea să descopere şi locul unde se aflau 


451 


piesele. 

— Ce a spus? am icnit eu, văzându-l cu coada ochiului pe 
Vartan înfiorându-se. 

Era chiar mai rău decât cel mai mare rău pe care mi-l 
imaginasem! Domnul Galen March, Sfântul împărat 
Roman, m-a tras pe sfoară într-un fel de-a dreptul regal. Şi 
mai era ceva, nu-i aşa? Mi-am stors creierii să reconstitui 
întreg scenariul din acea cameră de la Patru Anotimpuri, 
în secunda în care am părăsit hotelul: unchiul meu Slava, 
Galen şi Rodo... 

Şi Sage Livingston. 

Sage Livingston stând acolo, jucându-se cu brăţara ei. 

— Brăţara lui Sage a avut tot timpul microfon! i-am spus 
lui Rodo. 

— Mais bien sûr, spuse el cu bine cunoscutul său sânge- 
rece. Cum altfel crezi că te-a protejat mama ta în toţi 
aceşti ani, cum a reuşit să determine familia Livingston să 
creadă ce voia ea să creadă, fără nedorita intervenţie a lui 
Sage?! 

— Nedorita intervenţie a lui Sage? am spus. 

Eram oripilată. Mama lui Sage o forţase când eram mici 
să se împrietenească cu mine, iar mama mea se folosise de 
ea, printre altele, pentru a putea încheia afacerea cu 
proprietatea care-l mutase pe Galen March în mijlocul 
tablei de şah din Colorado. Şi ce a vrut Rodo să spună cu 
„în toţi aceşti ani“? Oare Sage făcea pe Mata Hari încă din 
gimnaziu? 

— De asta era Galen supărat mai devreme, continuă 
Rodo. Când mama ta a dispărut brusc, iar Galen nu a putut 
să ia legătura cu ea, a plănuit, împreună cu Nokomis Key, 
să se întâlnească cu tine şi cu unchiul tău şi să-ţi dezvăluie 
totul. Când a văzut că nu putea să scape de Sage cum nu 
poţi să scapi de o gumă de mestecat care ţi se lipeşte de 
talpa pantofului, mi-a cerut ajutorul. Dar la Patru 
Anotimpuri, când te-a văzut cum ai tras-o pe Sage în 
vestiar şi ai început să-o interoghezi în privat, s-a alarmat 
şi a coborât scările clubului. Se temea că, fără să vrei, vei 
dezvălui ceva sau ea îţi va divulga ceva ce, dacă ar fi auzit 


452 


de alte urechi, ar putea nărui totul. În cele din urmă, când 
Nokomis a sosit şi a văzut-o pe Sage acolo, a luat situaţia 
în propriile mâini. Galen simţi că singura soluţie viabilă era 
să-i distragă atenţia lui Sage şi a omniprezenţilor paznici ai 
familiei Livingston către Joc. Şi departe de misterul pe 
care familia ta îl proteja. 

Acum îmi dădeam seama cum agenţii de la Serviciul 
Secret ne-au găsit atât de repede, până când Key a reuşit 
să scape de ei în timp ce traversam râul. Dar dacă familia 
Livingston avea atât de multe informaţii, viaţa mea nu 
valora nici cât negru sub unghie pentru ei. 

— Cum poţi să pretinzi că sunt în siguranţă pentru 
moment? am reluat comentariul făcut mai devreme de 
Rodo. Unde se află banda asta de tâlhari chiar în acest 
moment? 

Rodo spuse: 

— De îndată ce am reuşit să scăpăm de Sage, Galen ne-a 
divulgat adevărul despre Solarin; apoi el şi Nim au putut 
să pună la punct un plan prin care să te protejeze. Eu am 
primit însărcinarea de a-ţi împărtăşi aceste lucruri cât mai 
repede posibil, de îndată ce reveneaţi aici în seara aceasta. 
Unchiul tău a reuşit să te scutească de a mai trebui să 
discuţi cu familia Livingston. Ladislaus Nim este, până 
una-alta, unul dintre cei mai mari tehnocraţi ai 
computerelor din lume. Odată ce a reuşit să controleze 
situaţia, după cum am înţeles eu, s-a asigurat prin nişte 
colaborări cu antiteroriştii, ca fondurile familiei Livingston 
să fie îngheţate pe durata investigaţiilor: în Londra, 
investigația morţii unui fost cetăţean rus care trăise pe 
teritoriu britanic. Un ordin de arest a fost emis, 
bineînţeles, şi pentru complicitatea dintre un baron al 
petrolului şi uraniului cu fostul regim de la Bagdad. 

Rodo se uită la ceas. Cât despre locul unde se afla 
familia Livingston în acest moment, pentru că există o 
singură ţară care cel mai probabil nu extrădează, îmi 
imaginez că se află undeva în aer deasupra Arkhangel'sk, 
şi se îndreaptă spre Sankt Petersburg sau Moscova. 

Vartan lovi plin de frustrare masa cu palma. 


453 


— Voi chiar credeţi că pentru a o proteja pe Alexandra e 
de ajuns să-i alungaţi pe Livingstoni în Rusia? 

— Un singur lucru o poate proteja, îi spuse Rodo. 
Adevărul. Apoi se întoarse către mine. Cat a fost ceva mai 
realistă, adăugă el. Ştia ce era necesar pentru a te putea 
salva. Mi te-a trimis mie când a înţeles că doar într-o 
bucătărie, şi nu pe o tablă de şah, puteai să înveţi alchimia. 
Şi ştia că toţi aveam nevoie de un fel de ghid spiritual care 
să ne adune forţele, ca acei cai ai lui Socrate, unul trăgând 
spre rai, celălalt spre pământ, ca lupta dintre spirit şi 
materie. Poţi să vezi asta peste tot în jur: oameni care 
pilotează avioane şi se izbesc de clădiri pentru că urăsc 
lumea materială şi doresc s-o distrugă înainte de a o 
părăsi; alţii urăsc atât de mult spiritualitatea, încât o 
bombardează prin prisma ideii lor despre normalitate. Nu 
asta înseamnă ceea ce se numeşte „echilibru“. 

Până în acest moment, nu aveam nici cea mai vagă idee 
că Rodo avea opinii legate de acest subiect sau de oricare 
alt subiect de genul acesta, deşi nu ştiam exact unde avea 
să ducă această discuţie despre „contrariile care se atrag“. 
Dar apoi mi-am amintit ce mi-a spus despre Chalemagne şi 
fortăreaţa Montglane. 

Am întrebat: 

— De asta ai spus că ziua mea de naştere şi a mamei 
sunt importante? Pentru că 4 aprilie şi 4 octombrie sunt 
diametral opuse în calendar? 

Rodo schiţă un zâmbet către mine şi Vartan. Spuse: 

— Aşa se petrece întregul proces: 4 aprilie se află între 
primele semne zodiacale de primăvară, le Bélier şi 
Taureau, Berbecul şi Taurul, când germenii Marii Opere 
sunt sădiţi în fiecare carte de alchimie. Recolta se face 
abia peste şase luni, între Balanţă şi Scorpion, simbolizat 
în aspectul său inferior de scorpion, iar în aspectul său 
superior de un vultur sau pasărea de foc. Aceşti doi poli 
sunt descrişi de proverbul indian Jaisi Karni, Vaise Bharni, 
rezultatele noastre sunt fructele acţiunilor noastre. Ce 
sădeşti, aia culegi. Despre asta sunt Cărţile Echilibrului ale 
lui al-Jabir ibn Hayyan: a sădi şi a culege e chiar găsirea 


454 


echilibrului însuşi. Alchimiştii numesc asta procesul Marii 
Opere. Rodo adăugă: Bărbatul pe care-l numim Galen 
March şi ale cărui documente le-aţi citit, ştiţi acum că e 
primul în cei o mie de ani de la crearea setului de şah care 
a rezolvat prima etapă a acestui puzzle. 

M-am uitat la el şi am spus: 

— A jucat un rol atât de important aici! Dar ce a ajuns 
acum Galen? 

— En retraite pentru un timp, ca mama ta, spuse Rodo. 
V-a trimis amândurora asta. 

Mi-a înmânat un pachet, similar cu cel pe care Tatiana 
ni l-a dat, numai că acesta era mai mic. 

— Puteţi să le citiţi după ce voi pleca în seara asta. Cred 
că vă va fi de folos în expediţia voastră de mâine. Şi poate 
şi mai târziu. 

Mintea mi-era bombardată de întrebări, dar când Rodo 
se ridică în picioare, la fel am făcut şi eu, şi Vartan. 

Rodo spuse: 

— Cat v-a ghidat spre primele piese ascunse chiar aici în 
DC, şi pot să ghicesc chiar fără să văd acea hartă pe care 
aţi ascuns-o de mine, exact unde veţi merge voi doi să vă 
culegeţi recolta mâine. Când ajunse la uşă, îşi întoarse 
privirea peste umăr spre noi. Amândoi, împreună. E 
perfect. Este secretul, ştiţi. Mariajul dintre alb şi negru, 
dintre spirit şi materie, e cunoscut încă din timpurile 
străvechi ca Mariajul Alchimic, singura posibilitate prin 
care lumea poate supravieţui. 

Am simţit cum obrajii mi se împurpurează destul de tare. 
Nici măcar nu mă puteam uita la Vartan. 

Apoi Rodo a ieşit pe uşă şi s-a pierdut în noapte. 

Ne-am aşezat înapoi la masă şi eu am mai turnat puţin 
brandy în pahare în timp ce Vartan desfăcea pachetul lui 
Charlot şi citi cu voce tare. 


Povestea Alchimistului 

Era anul 1830 când am descoperit secretul formulei, 
exact aşa cum fusese profeţită. 

Mă aflam în sud, trăiam în Grenoble, când Franţa se 


455 


zbătea în chinurile revoluţiei din nou, revoluţie care 
începuse, ca întotdeauna, la Paris. Ţara noastră era din 
nou în deplină harababură, exact aşa cum fusese în timpul 
conceperii mele acum atât de mult timp, când mama mea, 
Mireille, a trecut de baricade şi a fugit în Corsica cu cei 
din familia Bonaparte, iar tatăl meu, Maurice Talleyrand, a 
fugit în Anglia şi apoi spre America. 

Dar cu această revoluţie, lucrurile aveau să fie total 
diferite. 

In iulie 1830, monarhul nostru restaurat Carol al X-lea, 
după şase ani de stat la putere, după ce a revocat 
libertăţile civililor şi a dizolvat garda naţională, înfuriase 
poporul încă o dată, concediind magistraţii şi închizând 
toate ziarele independente. În acea lună, iulie, când regele 
a părăsit Parisul pentru a pleca la vânătoare la una dintre 
moşiile sale de la ţară, burghezia şi masele de oameni din 
Paris apelaseră la Marchizul de La Fayette, singurul nobil 
din garda veche care părea să creadă că restaurarea 
libertăţilor individuale era plauzibilă, şi l-au împuternicit 
să adune o nouă gardă naţională în numele poporului şi să 
caute în provincie recruți pentru trupele militare, precum 
şi muniţie. Apoi, imediat după aceea, oamenii l-au numit pe 
ducele d'Orleans regent al Franţei, au votat să restaureze 
monarhia constituţională şi au trimis o misivă regelui 
Carol, cerându-i acestuia să cedeze de bunăvoie tronul. 

Dar eu trăiam fericit în Grenoble, iar politica asta pe 
mine mă lăsa rece. Pentru că reuşeam să prevăd lucrurile, 
mi se părea de fiecare dată că viaţa mea abia începea. 

Căci la vârsta de treizeci şi şapte de ani, exact vârsta pe 
care o avea tatăl meu când a întâlnit-o pe mama pentru 
prima oară, eram extraordinar de fericit, eram împlinit 
aproape total. Viziunea mi s-a întors odată cu puterile. Şi, 
de parcă însăşi soarta intervenise, lucrurile se aranjaseră 
într-un fel extraordinar. 

Cel mai surprinzător lucru dintre toate era faptul că mă 
îndrăgostisem. Haidee, acum la vârsta de douăzeci de ani 
şi de o frumuseţe mai răpitoare decât atunci când ne-am 
întâlnit prima oară, era soţia mea şi era însărcinată cu 


456 


primul nostru copil. Eram sigur că ne aştepta acea viaţă 
idilică şi acea iubire pe care tata şi-a dorit-o atât de mult 
toată viaţa. lar eu aveam un secret pe care l-am păstrat 
chiar şi faţă de Haidee, ca un fel de surpriză. Dacă aveam 
să termin această lucrare, oricât de imposibil ar părea, 
iubirea noastră putea supravieţui chiar şi morţii. 

Totul părea perfect. 

Prin eforturile mamei, eram acum în posesia desenului 
cu tabla de şah şi acoperământul cu nestemate care 
învăluia cele două lucruri pe care maica stareță de la 
Montglane le salvase pentru noi, şi aveam şi şapte piese 
care fuseseră capturate de mama mea vitregă, doamna 
Catherine Grand. Aveam şi Regina Neagră ce-i fusese dată 
lui Talleyrand de Alexandru al Rusiei, care, mulţumită 
maicii stareţe şi ultimei sale scrisori către Letizia 
Bonaparte şi Shahin, ştim acum că era doar o copie ce 
fusese realizată de bunica Ţarului Alexandru, Ecaterina 
cea Mare. 

Mama mea, Shahin şi Kauri erau tot în căutarea 
celorlalte piese de un timp încoace. 

Dar eu aveam adevărata Regină Neagră, cu un smarald 
în minus, piesă care fusese protejată de atâtea decenii de 
Betktaşi şi Ali Paşa. Pe aceasta, eu şi Haidee, cu ajutorul 
lui Kauri, o salvaserăm de la Byron care o ascunsese pe o 
plajă stâncoasă de pe coasta Maino. 

În fiecare după-amiază, stăteam în laboratorul meu din 
Grenoble cu Jean-Baptiste Joseph Fourier, marele om de 
ştiinţă pe care îl cunoşteam încă din copilăria mea în 
Egipt. Protejatul său, Jean-François Champollion, văzuse 
deja, într-o călătorie finanțată de Ducele Toscanei, toate 
acele antichităţi egiptene ce fuseseră împrăştiate prin 
colecţiile Europei, şi doar anul trecut se întorsese 
Champollion din cel de-al doilea turneu al său prin Egipt, 
de unde ne adusese o informaţie vitală. 

Astfel, în ciuda numărului mic de piese pe care le 
aveam, am prevăzut că mă aflam la un pas de o mare 
descoperire ce mă ocolise atâta vreme - secretul vieţii 
veşnice. 


457 


Apoi, spre sfârşitul lunii iulie, La Fayette trimise un 
tânăr la noi în Grenoble în sprijinul acelui coup d'état ce se 
petrecea în acea vreme la Paris. Acest emisar era fiul 
marelui comandant militar care decedase, generalul 
Thomas Dumas, care, sub conducerea lui Napoleon, fusese 
în fruntea armatei din vestul Pirineilor Basci. 

Fiul de douăzeci şi opt de ani, Alexandre Dumas, un 
dramaturg deja cunoscut în Paris, avea o figură romantică, 
semănând cu cea a lui Byron, creolă şi exotică, cu un păr 
bogat ca de bumbac, îmbrăcat cu o jachetă militară cu o 
cusătură elegantă, şi un fular lung, frumos curgător în 
jurul gâtului. Se pare că fusese trimis încoace de către La 
Fayette pentru a aduce arme, praf de puşcă şi explozibil 
din sud. Dar de fapt fusese trimis să aducă informaţii. 

Omul de ştiinţă Monsieur Fourier, care era demult 
cunoscut în întreaga lume pentru cartea sa Teoria analitică 
a căldurii, cercetase în ultimii ani îmbunătăţirea tunurilor 
şi armelor cu praf de puşcă. Dar vechiul său prieten şi aliat 
La Fayette se pare că a pus mâna pe alt proiect. Generalul, 
vizualizând Franţa ca fiind deja o nouă republică 
restaurată sau o monarhie constituţională, spera el însuşi 
atunci la o nouă descoperire, una ce nu avea legătură cu 
războiul sau materialele de război, o descoperire despre 
care se tot vorbea încă din timpuri imemoriale. 

Tânărul emisar al lui La Fayette, Alexandre, totuşi nu se 
aştepta să găsească ce a găsit odată ajuns la Grenoble. 
Cum s-ar fi putut una ca asta? Nimeni nu cunoştea viitorul, 
ce urma să ne aducă el, nimeni, în afară de mine. 

Dar era ceva la care vizionarismul meu nu putea ajunge. 

Haide însăşi. Haidee! exclamă tânărul Dumas în 
momentul în care îmi întâlni frumoasa soţie însărcinată. 
Ma foi! Un nume adorabil! Chiar există, deci, femei care 
poartă numele de Haidee şi nu doar în poemele lui Byron! 

Pe scurt, fusese vrăjit de ea, aşa cum oricine ar fi, şi nu 
doar cei care erau admiratori ai versurilor tatălui ei! 
Alexandre petrecu zile întregi, săptămâni, în preajma 
adorabilei mele Haidâe, sorbindu-i fiecare cuvânt. Îşi 
împărtăşi viaţa cu el. Au început să ţină unul la altul ca 


458 


prieteni. 

Trecu mai puţin de o lună de la sosirea lui Alexandre, 
când revoluţionarul şi bătrânul de şaizeci şi doi de ani, 
Fourier, fu de părere că trebuia să-i împărtăşim şi lui 
Alexandre secretul nostru, pe de-a-ntregul, inclusiv despre 
implicarea lui Byron, pentru ca el să se poată întoarce să-i 
spună acestea lui La Fayette. 

Eram atât de aproape de adevăr! 

Am terminat deja prima etapă, Piatra Filosofală, aşa cum 
era cunoscută în alchimie, acel praf roşiatic ce reprezenta 
rezolvarea tuturor lucrurilor, aşa cum credeam de când 
aveam zece ani. Aceasta avea să creeze fiinţa umană 
perfectă, poate primul pas spre civilizaţia pentru care 
fusese creat setul de şah. Am învelit piatra în ceară de 
albine şi am adunat apa grea exact în momentul potrivit al 
anului. 

Ştiam că sosise vremea. Era cât pe ce să-mi extind 
prezentul spre un viitor perfect şi infinit. 

Am luat pulberea. 

Am băut-o. 

Apoi ceva foarte rău s-a întâmplat. 

Mi-am ridicat privirea. Haidee stătea în pragul uşii 
laboratorului, cu o mână pe inimă. Ochii ei argintii erau 
măriţi şi luminoşi. Lângă ea, strângând-o cu putere de 
braţ, era ultima persoană pe care credeam că o voi vedea: 
Kauri. 

— Nu! strigă soția mea. 

— E prea târziu, făcu Kauri. 

Expresia îngrozită a feței lui n-o voi uita niciodată. Mă 
uitam lung la ei stând în capătul celălalt al camerei. Mi se 
păru că trecuse o veşnicie până să apuc să vorbesc. 

— Ce-am făcut? am zis eu cu o voce înecată, când am 
realizat ce făcusem. 

— Ai distrus orice speranţă, spuse Haidee în şoaptă. 

Înainte să pricep la ce se referă, îşi dădu ochii peste cap 
şi leşină. Kauri o prinse în braţe şi o aşeză încet la pământ, 
iar eu am luat-o la goană să-l ajut. Dar de îndată ce am 
ajuns lângă ei, poţiunea şi-a făcut efectul. Învins de 


459 


amețeli, m-am pus uşor pe podea lângă tăcuta mea 
mireasă încremenită. Kauri, în roba sa lungă, s-a ciucit 
lângă noi. 

— Nimeni nu şi-a putut imagina că vei face asta, îmi 
spuse pe un ton grav. Tu erai cel ce fusese prevestit, aşa 
cum ştia şi tatăl meu. El credea că tu şi mama ta, Regele 
Alb şi Regina Neagră, aveaţi să îndepliniţi misiunea Cărţii 
Echilibrului. Dar acum, mă tem, cel mult vom putea 
împrăştia piesele, trebuie să le protejăm ascunzându-le 
măcar pe cele pe care le avem până când cineva va veni şi 
va opri acest Joc. Dar tu nu vei putea niciodată să-l mai 
rezolvi, acum că ai băut elixirul, acum că ai căzut pradă 
ispitei acelei măreţe puteri. Va fi cineva care va fi pregătit 
să le protejeze pentru eternitate, dacă e nevoie, fără să 
caute vreo răsplată din partea lor. 

— O eternitate? am spus, confuz. Adică dacă Haidee va 
bea licoarea, aşa cum am băut-o eu, va trebui să rătăcim 
pe faţa pământului până când cineva va apărea şi va găsi 
răspunsul la acest mister? 

— Haidee nu, îmi spuse Kauri. Ea nu va bea niciodată. 
Din momentul în care a acceptat această misiune, când 
eram copii, nu a făcut nimic ce i-ar fi servit propriilor 
interese sau chiar a celor pe care îi iubea. Tot ce a făcut a 
făcut în numele acelei misiuni mult mai înalte pentru care 
Serviciul însuşi a fost creat iniţial. 

Am căscat ochii la el în timp ce simţeam cum groaza mi 
se furişa prin vine şi mă năpădea. Acum, ameţeala 
devenise greață. Ce-am făcut? 

— Chiar i-ai dori aşa ceva, mă întrebă uşor Kauri, o 
eternitate de rătăcire pe care tu acum va trebui s-o înfrunţi 
singur? Sau vei lăsa totul în seama lui Allah? 

Fie că a fost mâna lui Allah, soarta sau şansa, alegerea 
oricum nu va fi a mea. Pentru că la mai puţin de o lună, 
mama şi Shahin au venit de urgenţă. 

Fiul meu, Alexandre Dumas de Remy, se născuse. 

Trei zile mai târziu, Haidee a murit. 

Restul îl ştiţi. 


460 


Când a terminat de citit asta, Vartan puse jos scrisoarea, 
încet, ca şi cum altfel ar fi putut răni trecutul. Mă privi. 

Eu încă eram într-o uşoară stare de şoc. 

— Dumnezeule, ce lucru îngrozitor, am spus, să 
descoperi în momentul tău cel mai fericit că ai creat 
elixirul unei tragedii. Dar şi-a petrecut o foarte mare parte 
din viaţă încercând să îndrepte acea greşeală. 

— De asta şi Mireille a băut-o, fireşte, zise Vartan. Asta 
ne-a şi povestit Lily de la început când am fost în Colorado, 
că asta e ceea ce Minnie îi spusese mamei tale în ultima ei 
scrisoare, că a provocat suferinţă şi agonie. Mama ta 
credea că era o obsesie, că ruinase vieţile tuturor celor cu 
care Minnie intrase în contact. Dar viaţa cea mai nefericită 
fusese a fiului ei, ghidându-l timp de treizeci de ani, din 
copilărie, spre a rezolva formula greşită. 

Mi-am scuturat capul şi l-am îmbrăţişat pe Vartan. 

— Dacă aş fi în locul tău, aş avea mare grijă, i-am spus. 
Să nu care cumva să te legi de tipa greşită, de mine, că, 
până una-alta, se pare că am moştenirea genetică a 
acestor oameni obsedaţi. Cred că obsesiile astea se pot 
transmite genetic. 

— Atunci copiii noştri vor avea şi ei aşa ceva? spuse 
Vartan cu un rânjet. Eu spun că trebuie să descoperim asta 
cât mai curând. 

Imi smotoci părul. 

El a luat farfuriile de spaghete, iar eu paharele şi le-am 
dus în bucătărie. După ce le-am spălat, el s-a întors spre 
mine cu cel mai frumos zâmbet. 

— Jaisi Karni, Vaise Bharni, spuse el. Trebuie să-mi 
amintesc asta. „Rezultatele sunt fructele acțiunilor 
noastre“. Se uită la ceas. E aproape miezul nopţii; dacă 
vrei să ne luăm după harta mamei tale, trebuie să ne 
trezim de dimineaţă, la răsărit, iar asta ar însemna că mai 
avem doar şase ore. Câte seminţe crezi că putem planta în 
seara asta, înainte să ne trezim şi să le culegem? 

— Destul de multe, i-am spus. Din câte îmi amintesc, 
locul unde mergem nu se deschide până la ora două după- 
amiază. 


461 


462 


Carţile Echilibrului 


Perechile ce se află în opoziţie conlucrează în 
armonie: aceasta a devenit tema cercetării noastre 
pentru a lua decizia corectă. Răbdare şi 
oportunism, intuiție şi analiză, stil şi 
obiectivitate... strategie şi tactică, planificare şi 
acţiune. Succesul survine în urma găsirii 
echilibrului dintre aceste forţe şi stimularea forţei 
lor interioare. 

- GARI KASPAROV, Cum imită viaţa şahul 


Eu şi Vartan, amândoi nişte jucători de şah 
experimentați, ne-am folosit timpul într-un mod eficient, în 
acord cu ceasurile noastre biologice şi fiziologice. Mai 
aveam paisprezece ore până la întâlnirea noastră cu 
destinul, din care am petrecut şapte ore foarte 
„fructuoase“, aşa cum ne-a recomandat Rodo, iar singura 
competiţie dintre noi a fost cine reuşeşte să producă mai 
multă plăcere celuilalt. 

Când în cele din urmă m-am trezit, soarele era sus pe 
cer de ceva timp, iar capul lui Vartan cu părul său 
cârlionţat îmi zăcea pe piept. Încă mai simţeam căldura 
mâinilor lui de azi-noapte, buzele lui pe tot trupul meu. 
Dar când în cele din urmă l-am trezit din somn, eram la fel 
de nerăbdători să vedem răsăritul soarelui cum erau 
Romeo şi Julieta după prima lor noapte. El gemu, îmi 
sărută abdomenul şi se rostogoli din pat după mine. 

Când în sfârşit am făcut baie şi ne-am schimbat hainele, 
am mâncat cereale cu iaurt, am băut o cafea, am pus mâna 
pe valoroasa listă a mamei cu coordonatele pentru piese, 


463 


am vârât-o în rucsacul meu gol şi am coborât scările. 

Evident, când mama a spus că o putem contacta pentru 
„mai multe detalii“, nu vorbea despre ceva atât de 
problematic ca ceea ce aveam eu acum în posesie în 
rucsacul meu. Când venea vorba despre Regina Neagră şi 
oamenii care încă o căutau, era clar că eu şi Vartan eram 
pe cont propriu. 

— Spui că ştii locul, zise Vartan, aşa că spune-mi cum 
anume ajungem acolo. 

— Mergem pe jos, am spus. Ciudat poate, dar nu e 
departe de aici. 

— Dar cum se poate asta? obiectă el. Spuneai că e 
undeva pe vârful unui deal, iar noi acum am plecat din 
locul cu cea mai mică altitudine posibilă, de lângă râu. 

— Oraşul nu are un relief obişnuit, am spus eu, în timp 
ce urcam la deal pe străzile şerpuitoare din Georgetown. 
Oamenii cred că Washington DC a fost construit pe o 
mlaştină, cumva, iar multe cărţi spun că e adevărat. Dar 
nu a fost niciun teren mlăştinos aici prin zonă, doar nişte 
porţiuni cu stufăriş pe care le-au dragat pentru a construi 
Monumentul Washington. De fapt, seamănă mult cu acel 
Oraş de pe Deal sacru despre care Galen şi oamenii din 
Piscataway vorbeau, locul înalt, altarul, sanctuarul, lăcaşul 
sfânt. Dealul pe care-l urcăm acum a fost unul dintre 
terenurile pe care englezii l-au cedat în aceste zone, poate 
chiar primul teren de acest fel, numit după o faimoasă 
bătălie de la Rock of Dumbarton Oaks. 

— Ştiu asta, bineînţeles, spuse Vartan, ceea ce mie mi se 
păru chiar surprinzător. Adăugă: E faimoasă. Cred că toată 
Europa şi întreaga lume ştie de ea. Acolo, înainte de 
terminarea celui De-al Doilea Război Mondial, a avut loc 
prima întâlnire cu Statele Unite, Marea Britanie, URSS şi 
Republica Populară Chineză, conferinţa care a dat naştere 
la Naţiunile Unite. Întâlnirea de după această conferinţă a 
fost ţinută la Yalta, în Crimeea, aproape de locul unde s-a 
născut tatăl tău. 

Când îmi văzu expresia goală a feţei, Vartan mă privi 
straniu, de parcă ignoranţa americanilor legată de marile 


464 


evenimente care se petreceau chiar lângă ei ar putea fi 
contagioasă. Spuse: 

— Dar cum vom intra? Locul nu e cumva păzit? 

— Este deschis publicului în majoritatea zilelor 
lucrătoare la ora două după-amiaza, i-am spus. 

Când am ajuns în vârf, unde drumul dădea în R Street, 
ne întâmpinaseră marile porţi de fier ale Dumbarton Oaks 
care erau deja deschise. Drumul îngust se întindea printre 
stejarii masivi până la scările ce duceau spre conac. Chiar 
în spatele porților, la dreapta, la ghereta pentru bilete, am 
luat o hartă a parcului de şaisprezece acri şi o broşură cu 
istoria palatului, pe care i-am înmânat-o lui Vartan. 

— De ce ar ascunde mama ta ceva în acest loc atât de 
cunoscut, unde ar fi putut fi descoperit? îmi şopti el. 

— Nu sunt sigură că se află chiar aici, i-am spus. Harta 
ei arată doar o săgeată ce indică spre porţi şi ne ghidează 
spre acest loc. Asta îmi sugerează că orice ar fi lăsat mama 
aici se află undeva în parc, şi nu în casă sau în clădire. 

— Poate că nu, spuse Vartan, care era atent la ceva ce 
observase în broşură. De ce nu arunci o privire la această 
fotografie? 

In interiorul broşurii se afla ilustraţia unei tapiserii 
colorate, cu figura unei femei înconjurate de heruvimi şi 
îngeri cu aure. Femeia din centru părea să ofere cadouri 
de Crăciun oamenilor. Dedesubt stătea scris ceva în 
greacă. 

— Hestia Polyolbos, spuse Vartan şi îmi traduse: „Plină 
de Binecuvântări“. 

— Hestia? am zis eu. 

— Este cea mai veche zeitate greacă, se pare, zeiţa 
focului. Este aproape la fel de veche precum e Agni în 
India. Scrie aici că tapiseria este foarte rară şi datează din 
perioadă bizantină, a fost realizată în Egipt în secolul al IV- 
lea, o capodoperă a acestei colecţii, dar un lucru şi mai 
ciudat e faptul că Hestia nu a fost aproape niciodată 
pictată. Ca şi Yalive, a apărut doar sub forma focului. Ea 
este focus, ceea ce înseamnă vatra casei sau, mai 
important, cea a unui oraş. 


465 


Îmi aruncă o privire plină de subînţeles. 

— Bine, am fost eu de acord. Haide atunci să intrăm 
înăuntru şi să aruncăm o privire. 

Conacul, sera şi camera bizantină erau toate goale. Deşi 
era după-amiază, se pare că eram singurii vizitatori. 

Prima oară când am văzut tapiseria, am rămas cu gura 
căscată. Avea aproape doi metri înălţime şi un metru 
lăţime, abundând în culori suprarealiste: nu doar roşu, 
albastru, auriu şi galben, ci şi toate nuanțele de verde, de 
la cea mai închisă până la cea mai deschisă, şofran, 
portocaliu, turcoaz şi albastru-închis. Cu siguranţă că 
această regină străveche avea legătură cu Regina pe care 
noi o căutam, dar cum? 

Vartan citi cu voce tare inscripţia de pe tăblia din 
apropiere: 

— Tineri, închinaţi-vă Hestiei, cea mai veche dintre 
zeițe, aceasta era invocaţia adusă ei. Se pare că era o 
icoană folosită pentru rugăciune, ca şi Fecioara Neagră a 
Rusiei din Kazan despre care am citit. Se spune că în 
Grecia antică, Hestia era zeiţa protectoare în toate 
prytaneum, adică vatra unde ardea focul etern în inima 
oraşului. Forma acestei tapiserii, această configuraţie a ei 
cu cele opt cifre, şase îngeri copii şi doi participanţi ieşiţi 
în afara tapiseriei şi care se holbează către un punct 
median chiar spre privitor, această formă nu este 
grecească, e chiar mai veche. Provine din străvechiul şi 
păgânul Babilon, Egipt şi India. Şi mai scrie ceva aici, în 
greacă, să văd. 

Eu nu-mi puteam dezlipi ochii de la tapiseria aceea 
enormă, cu florile ei proaspete ce pluteau undeva în 
fundal, frumoasa Regină a Focului, împodobită cu pietre 
preţioase, la fel ca Serviciul Montglane. Ce legătură putea 
avea? Cei doi privitori din tapiserie păreau nişte îngeri. 
Bărbatul ţinea în mână ceva ce semăna cu un pergament, 
în timp ce femeia din dreapta ţinea o carte cu un cuvânt 
grecesc pe copertă. Darurile pe care Hestia le dădea 
heruvimilor din jurul său arătau ca nişte coroane care 
aveau şi ele inscripţionate cuvinte. 


466 


Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, Vartan traduse: 

— Coroanele sunt darurile focului, adică 
„binecuvântările“: bogăţie, fericire, glorie, abundență, 
recunoaştere, progres. Vatra ei de la prytaneum este locul 
unde se ţineau banchetele comunale; ea era patroana 
bucătarilor! La Panathenaia, marele festival al Atenei, se 
făceau întreceri cu torţele cu focul etern, torţe care erau 
purtate de la vatra ei pentru a regenera oraşul. Fiind zeiţa 
vetrelor, Hestia reprezintă interiorul, puterea oraşului, 
civitas. Hermes este zeul călătoriilor, al străinilor, al 
circulaţiei averilor. Se uită la mine. Ea este pătratul, iar el 
este cercul, materie şi spirit. 

— Şi, i-am reamintit eu, povestea lui Galen spunea că 
Hermes însuşi, numit Thoth în Egipt, era de asemenea zeul 
alchimiei în Grecia. 

— Iar Hestia, ca zeiţă a focului, spuse Vartan, este sursa 
tuturor transformărilor care au loc în acest proces, 
indiferent de ceea ce se întâmplă. Scrie aici că tot ce este 
pe tapiserie este simbolic. Cred că mama ta voia ca 
simbolurile să aibă semnificaţie pentru tine. 

— Ai dreptate, i-am spus. Cheia spre care mă ghida 
mama trebuie să fie undeva în imaginea de aici. 

Dar dacă era doar pentru mine, de ce a spus Rodo că 
bănuieşte unde ne vom duce? Am studiat tapiseria din faţa 
mea şi mi-am stors creierii, încercând să mă gândesc la tot 
ce am aflat în decursul unei săptămâni despre toate 
legăturile cu focul şi ce ar fi putut însemna ele pentru al- 
Jabir, un bărbat care, acum o mie două sute de ani, a creat 
un set de şah ce conţinea înţelepciunea străveche a tuturor 
timpurilor şi care, folosită în scopuri egoiste, ar putea 
deveni periculoasă pentru tine şi pentru cei din jurul tău, 
şi care, altminteri era atât de benefică. 

Hestia privea din imaginea tapiseriei direct la mine. 
Ochii ei aveau o nuanţă ciudată de albastru-verzui, deloc o 
trăsătură egipteană. Mi se părea că dorea să mă întrebe 
ceva important, în loc ca eu s-o întreb pe ea. Am ascultat 
un moment. 

Şi atunci am ştiut. 


467 


Tabla de şah este cheia. 

Ce sădeşti, aia vei culege. 

L-am înşfăcat pe Vartan de braţ. 

— Să mergem, i-am spus. 

— Ce este? mi-a şoptit el din spate, încercând să ţină 
pasul cu mine. 

L-am dus înapoi la porţile pe care intraserăm când am 
venit, unde am observat o cărare îngustă pe lângă stânci 
ce părea să se facă nevăzută undeva în pădure. Am găsit-o 
acum şi l-am târât pe Vartan printre copaci, după mine, în 
josul unei poteci lungi care ducea spre o întindere verde. 
După ce m-am asigurat că nu erau urechi să ne audă şi 
ochi să ne vadă, deşi totul era o linişte desăvârşită de 
parcă nu ar fi fost nimeni prin preajmă pe o distanţă de 
kilometri întregi, m-am oprit şi m-am întors spre Vartan. 

— Vartan, noi nu trebuie să căutăm acel undeva sau 
ceva anume. Ci cum. 

— Cum? spuse el, cu o expresie surprinsă. 

— Ţi-a amintit tapiseria cu Hestia de ceva? l-am întrebat. 
Mă refer la configuraţia ei. 

Vartan îşi aruncă privirea spre acea imagine mică de pe 
broşură ce reprezenta tapiseria. 

— Sunt opt cifre în jurul ei, spuse el, uitându-se la mine. 

— Adică tabla de şah, i-am spus. Nu era vorba doar de 
desenul tablei de şah al maicii stareţe sau tabla de şah din 
apartamentul meu, ci toate trei, dar mai ales aceasta. Dacă 
ai lua acest desen în miniatură al tablei din rucsacul meu 
şi l-ai plasa exact în centrul tapiseriei, aici, la poalele 
Hestiei? Fiindcă se holba la mine, am adăugat: Cred că 
mama ori a mutat piesele, ori le-a îngropat de la bun 
început în acord cu tema acestei tapiserii. Câte linii sunt 
pe harta ta? Şase. Câţi heruvimi sau ce-or fi ei? Şase. Câte 
daruri primesc copiii de la Hestia? Şase. 

— Şase-şase-şase? spuse Vartan. Numărul Diavolului. 

Cealaltă parte din mesajul codificat al mamei. 

— Primul cadou pe care-l dăruieşte, cel pe care tu l-ai 
tradus din greacă de pe inscripţie, este averea, am 
continuat eu. lar prima piesă pe care mama a pus o stea şi 


468 


o săgeată ce indica locul acesta este Regina Neagră, 
reprezentată de însăşi Hestia, aici, în central tablei de şah. 
Ce loc mai bun pentru a ascunde cea mai importantă piesă 
dintre toate decât aici - locul unde s-au născut Naţiunile 
Unite, averea tuturor naţiunilor, ca să spun aşa. 

— Atunci trebuie să mai exise vreun indicator pe aici 
prin parc pentru a ne ajuta să găsim Regina adevărată, 
spuse Vartan. 

— Exact, am consimţit eu şi tonul vocii mele părea mai 
încrezător decât eram eu de fapt. Dar unde altundeva ar 
putea fi? 

În spatele conacului, scările din piatră abrupte coborau 
dincolo de munte. Priveliştea parcului de şaisprezece acri 
era minunată şi misterioasă, ca un fel de grădină secretă. 
De fiecare dată când ieşeam de sub o boltă, un perete 
imens din verdeață sau luam colţul, o surpriză avea să ne 
întâmpine şi era ori o fântână arteziană, ori o alee ce 
ducea spre o livadă sau o vie sau chiar un heleşteu. În cele 
din urmă, am trecut pe sub o arcadă cu pereţi înalţi cu 
leasă, pe care se sprijinea un smochin foarte bătrân ce se 
răsucea la zece metri spre cer. După ce am trecut prin 
ultima arcadă, am ştiut că am găsit ce căutam. 

În faţa noastră se întindea un bazin cu apă ţâşnitoare ce 
semăna cu un izvor învolburat, dar atât de puţin adânc, 
încât îl puteai trece fără chiar să te uzi pe picioare. Fundul 
bazinului era acoperit de mii de pietricele cu suprafaţa 
lucioasă şi rotundă, aşezate în cimentul cu un desen ce 
imita valurile. La capătul cel mai îndepărtat se afla o 
fântână cu cai din metal ce galopau şi păreau să iasă din 
mare, împroşcând peste tot cu apă, până în înaltul cerului. 

Vartan şi cu mine ne-am îndreptat spre capătul opus al 
râului şi ne-am uitat dincolo de întinderea aceea vastă, 
spre fântâni. Din acest unghi, acele modele vălurite de sub 
apă se uneau, ca într-o iluzie optică, pentru a alcătui 
desenul pe care-l căutam: un mănunchi enorm de spice de 
grâu care păreau să se legene sub valurile apei. 

Eu şi cu Vartan am rămas locului un moment fără să ne 
vorbim, apoi el îmi atinse mâna şi îmi făcu semn să mă uit 


469 


în jos. Chiar la picioarele noastre, sculptat în piatra de pe 
marginea bazinului, era un motto: 

Quod Severis Metes 

Ce sădeşti, aia vei culege. 

Vârful mănunchiului de spice arăta spre caii-de-mare de- 
a lungul bazinului, spre nord: aceeaşi direcţie ce indica 
dinspre Piscataway spre Mount Vernon, spre vârful cel mai 
de sus al Washington, DC. 

— Cum, spuse Vartan, luându-mi mâna şi uitându-se în 
ochii mei. Vrei să spui că nu e vorba doar de Regină şi 
unde e ascunsă. Secretul e cum sădeşti şi apoi culegi. 
Poate, cum se plantează şi cum se recoltează. 

Am dat din cap. 

— Atunci cred că ştiu unde ne ghidează mama ta cu 
acest mănunchi de spice şi unde trebuie să mergem, spuse 
Vartan. Scoţându-şi harta mai detaliată a Washington DC, 
arătă cu degetul. Ajungem acolo pe o potecă ce se află 
chiar pe lângă acest parc şi pe sub el, foarte abrupt, 
Dumbarton Oaks Park, ce pare a fi natură sălbatică. Se 
uită la mine şi îmi zâmbi. Mai e o potecă foarte lungă, 
numită Aleea  Îndrăgostiţilor, creată special pentru 
proiectul nostru alchimic, fără îndoială. Aşa că dacă tot nu 
găsim nimic cât suntem acolo, poate ne vom continua 
unele dintre activităţile noastre agricole de aseară. 

Pe moment, nu comentez, deşi florile de cireş din livada 
prin care treceam umpleau aerul cu aroma lor senzuală şi 
puternică pe care încercam s-o ignor. 

Am ieşit pe porţile din stânga şi ne-am îndreptat spre 
Aleea Îndrăgostiţilor. Copacii întunecau cerul cu crengile 
lor dese, iar frunzele de toamna trecută acopereau 
pământul. Dar în luminişul de pe stâncă, am zărit şi o 
specie de narcise, ghiocei şi băluşcă ce îşi scoteau deja 
capetele din iarba proaspătă a primăverii. 

La poalele dealului, unde se afla un mic estuar de-a 
lungul drumului, poteca noastră se împărţise în trei 
direcţii. 

— Un drum merge spre Naval Observatory, cel mai înalt 
punct al oraşului Washington, spuse Vartan, uitându-se la 


470 


harta din mâna sa. Cel de mai jos merge spre un râu. Uite 
aici, e Rock Creek, unul dintre locurile cele mai joase, 
poate. 

Rock Creek era al treilea râu, după Potomac şi 
Anacostia, care împărțea oraşul în forma literei 
pitagoreicei Y, aşa cum învăţasem de la prietenii lui Key, 
cei din Piscataway, şi din jurnalele lui Galen. 

— Dacă noi căutăm echilibrul, am spus eu, se pare că e 
calea din mijloc. După vreo jumătate de oră, am dat de 
faleza care avea deschidere spre toată priveliştea: estuarul 
cu valurile sale dedesubt, stânca înaltă unde se afla 
observatorul şi casa vicepreşedintelui. La distanţă, un pod 
enorm sub formă de arc se ridica deasupra râului în 
lumina după-amiezii, ca un apeduct roman părăsit în 
mijlocul pustietăţii. Aici era capătul drumului nostru. 

Aici, unde stăteam. Copacii bătrâni creşteau pe stâncile 
chiar mai bătrâne. Rădăcinile lor încolăcite se desfăceau 
ca nişte gheare în căutarea pământului în care să se înfigă. 
Totul era cufundat aici într-o umbră adâncă, cu excepţia 
unei singure raze de soare ce se prelingea din partea de 
vest printr-o crăpătură din stânca de lângă noi, lăsând în 
urma sa o dâră de lumină peste pământul acestei păduri. 
Stând în locul de aici, cu apele ce bolboroseau la depărtare 
sub noi, păsări ce ciripeau în copacii abia înverziţi, aveam 
senzaţia că civitas se afla la mii de kilometri depărtare. 

Apoi am observat că Vartan se uita la mine. În mod 
neaşteptat şi fără vreun cuvânt, mă cuprinse în braţe şi mă 
sărută. Simţeam din nou acea căldură, acel curent electric 
ce-mi curgea prin vine. Mă trase deoparte şi spuse: 

— Mă gândeam să-ţi amintesc că scopul misiunii noastre 
are legătură cu alchimia şi cu oamenii, nu doar cu salvarea 
umanităţii. 

— În acest moment, am încuviinţat eu, aş fi vrut ca 
civilizaţia să aibă grijă de ea însăşi vreo oră sau două, ca 
să mă concentrez la altceva. 

Mi-a zbârlit părul. 

— Dar acesta trebuie să fie locul, am adăugat. Putem 
vedea totul de aici. Suntem la capăt de drum. 


471 


M-am uitat prin jur după vreun indiciu. Dar nu am văzut 
niciunul. 

Apoi mi-am lăsat privirea să alunece uşor peste stânca 
ce se ridica lângă noi. Nu era chiar o stâncă, ci mai 
degrabă un fel de pietroi imens şi foarte vechi. Soarele 
după-amiezii stătea să scapete chiar la crăpătura din acea 
stâncă ce forma un V şi lumina pe care o mai aveam aici ar 
dispărea total. 

Apoi mi-a venit o idee. 

— Vartan, m-am repezit eu, cartea pe care al-Jabir a 
scris-o, Cărţile echilibrului, secretul din spatele lor, cheile 
spre căile antice ar trebui să fie ascunse în setul de şah, 
nu? Tot aşa cum mesajul mamei mele se află ascuns în 
acea tapiserie. 

— Da, spuse Vartan. 

— În acea tapiserie, am spus, cartea pe care îngerul o 
tine în mână, exact ca şi darurile pe care Hestia le oferă, 
acea carte avea şi ea un cuvânt scris pe ea, nu-i aşa? 

— Phos, spuse Vartan. Înseamnă „lumină“. 

Amândoi ne-am ridicat privirile spre stânca abruptă, în 
locul unde soarele se scufunda. 

— Poţi să te caţări? l-am întrebat. 

Vartan scutură din cap. 

— Păi, eu pot, i-am zis. 

— Atunci înseamnă că mesajul mi-era adresat mie. 


La mai puţin de o oră după, stăteam la masa de sus de la 
restaurantul Sutalde, doar eu şi Vartan, lângă peretele plin 
cu ferestre ce dădeau spre soarele ce aluneca peste pod şi 
peste râu. Mi-am rupt trei unghii şi m-am pricopsit cu un 
genunchi zgâriat, dar, în rest, nu m-am descurcat rău. 

Lângă noi, pe un al treilea scaun, se afla rucsacul meu. 
Conţinea şi acum harta cu coordonatele pieselor îngropate, 
dar conţinea şi tubul pentru corespondenţă în care se 
ascundea desenul cu tabla de şah al maicii stareţe pe care 
l-am luat în drum spre poalele dealului când ne-am oprit la 
poştă. 

Între noi, pe masă, se afla o carafă desfăcută cu 


472 


Châteauneuf du Pape, două pahare cu vin, iar lângă ele, 
piesa grea de cincisprezece centimetri, toată acoperită cu 
nestemate, mai puţin un smarald: Regina Neagră. 

Şi am mai găsit ceva acolo sus, în stâncă, sigilat într-un 
tub etanş. Vartan s-a apropiat ca să putem studia obiectul. 
Era o carte în latină, în mod evident o copie a unui 
original, cu ilustraţii interesante, deşi acestea, credea 
Vartan, fuseseră adăugate mai târziu. Părea a fi o 
traducere medievală a unei cărţi mai vechi în arabă. 

Cărţile Echilibrului. 

Numele proprietarului cărţii era inscripţionat pe 
dinăuntru şi abia dacă se mai vedea: Charlot. 

— „NU vă lăsaţi împiedicaţi de nicio îndoială, traduse 
Vartan cele scrise. Se poate face focul şi poate ajunge la 
temperatura necesară, fără ca acel lucru să fie consumat 
de foc, pentru că altfel va fi nimicit de acesta. În acest fel, 
corpul este subjugat acţiunii focului ce atinge echilibrul şi 
ajunge la stadiul dorit.“ 

Vartan se întoarse către mine. 

— Al-Jabir vorbeşte despre cum se prepară elixirul, 
spuse el. Dar el întotdeauna pune accentul pe echilibrul 
dintre cele patru elemente, pământ, aer, apă şi foc, 
echilibrul dinăuntrul nostru şi, de asemenea, dintre noi şi 
lumea înconjurătoare. Nu înţeleg de ce această idee ar 
putea fi periculoasă. Apoi adăugă: crezi că mama ta ţi-a 
lăsat această carte nu doar pentru că speră că vei găsi 
piesele, ci speră şi să soluţionezi această problemă? 

— Sunt sigură că asta vrea, am spus eu, turnând vin în 
pahare. Dar cum mă pot gândi atât de departe? Acum o 
săptămână eram înstrăinată de mama şi credeam că tata e 
mort. Credeam că tu mi-erai cel mai mare duşman şi că 
eram un ajutor de bucătar cu un viitor previzibil şi o viaţă 
înregimentată şi disciplinată, care nu mai putea să joace 
şah nici dacă propria viaţă i-ar depinde de asta. lar acum 
chiar se pare că viaţa îmi depinde de asta. Dar eu nu pot 
şti nici măcar ce se va întâmpla peste zece minute. Tot ce 
credeam că ştiu s-a întors pe dos. Nici nu mai ştiu ce să 
cred. 


473 


— Eu ştiu ce să cred, zise Vartan cu un zâmbet. Şi cred 
că ştii şi tu. 

Inchise cartea şi îşi lipi buzele de părul meu, la fel de 
tandru ca întotdeauna. Când se îndepărtă, spuse: 

— Cum ai putea să faci faţă viitorului, dacă nu ţi-ai 
rezolvat problemele din trecut? A fost vina ta că toate 
acele „decizii“ luate, despre care se credea că erau cele 
bune, s-au dovedit a fi nişte iluzii? 

— Dar după toate astea, i-am spus, ce-mi mai rămâne 
mie să cred? 

Vartan spuse: 

— Se pare că, aşa cum a zis şi Rodo aseară, atunci când 
vine vorba de acea înţelepciune antică, nu e suficient doar 
să crezi. Trebuie să găseşti adevărul. Cred că acesta este 
mesajul cărţii pe care mama ta ţi-a lăsat-o, mesajul pe care 
al-Jabir l-a ascuns în acest set de şah atâţia ani de zile. 

— Dar care este mai exact mesajul? am întrebat eu plină 
de frustrare. Să zicem că am adunat toate piesele şi că le- 
am pus laolaltă. Ce vom afla atunci ce nimeni altcineva nu 
a ştiut sau nu ştie? 

— De ce nu asamblăm momentan unele dintre piesele pe 
care le avem deja şi să încercăm să aflăm? sugeră Vartan, 
înmânându-mi rucsacul. 

Am scos tubul cilindric pe care mi l-am trimis prin poştă, 
cu ilustraţia realizată de maica stareță a tablei de şah şi i l- 
am dat lui Vartan să-l deschidă. Apoi am scotocit mai 
adânc la fundul rucsacului pentru a scoate mica schiţă a 
mamei, cu lista cu coordonatele hărţii pe care le-am 
îndesat acolo chiar înainte de a ieşi din apartament, apoi 
degetele mele au dat la fundul sacului, în timp ce 
bâjbâiam, de ceva rece şi metalic. 

Mi-a îngheţat sângele în vine. 

Mi-era teamă fiindcă ştiam exact ce era. Chiar înainte de 
a-l extrage de acolo, inima îmi bubuia în piept. 

Era o brățară de tenis cu diamante. 

Cu o rachetă din smarald atârnând. 

Am încremenit locului, cu acea brățară clătinându-se în 
mâna mea. Vartan îşi ridică privirea şi o văzu. O privi 


474 


câteva secunde, apoi se uită la mine, iar eu am dat din cap. 
Mi se făcuse subit rău. „Cum a ajuns asta aici? De când era 
aici?“ 

Acum îmi dădeam seama că acesta era acelaşi rucsac pe 
care îl lăsasem de izbelişte acum cinci zile, împreună cu 
geaca, în apartamentul unchiului meu de la Patru 
Anotimpuri. Dar cum a ajuns acest sac în cuierul din 
apartamentul meu, cu brăţara lui Sage Livingston cu 
microfon în ea, la fundul acestui rucsac? 

Și de cât timp era blestemata asta de brățară în 
vecinătatea noastră? 

— Ah, se auzi vocea lui Sage din pragul uşii la celălalt 
capăt al camerei, iată-ne din nou pe toţi împreună. Şi văd 
că mi-ai găsit brăţara. Mă întrebam unde mi-a scăpat din 
greşeală. 

Păşi înăuntru şi închise uşa după ea, apoi traversă 
încăperea printre mulţimea de mese şi întinse mâna după 
brățară. Am lăsat-o să-mi alunece direct în paharul cu vin 
Châteauneuf du Pape. 

— Asta nu a fost frumos din partea ta, spuse Sage, 
privindu-şi bijuteria prin vinul întunecat din pahar. 

„De cât timp asculta oare? Cât ştia?“ Trebuia să-mi 
imaginez cel mai urât scenariu. Chiar dacă nu ştia că tatăl 
meu era în viaţă, cu siguranţă ştia valoarea fiecărui obiect 
de pe masă. 

M-am ridicat în picioare s-o înfrunt şi Vartan a făcut la 
fel. 

Dar mi-am coborât privirea. 

Sage ţinea în mână un revolver cu mâner din perle. 

Dumnezeule! Şi eu care credeam că doar lui Key îi mai 
plăceau senzațiile extreme. 

— N-ai de gând să ne împuşti, i-am spus lui Sage. 

— Doar dacă nu doriţi asta, spuse ea. Avea o expresie de 
o aroganță zdrobitoare. Apoi trase piedica pistolului şi 
adăugă: dacă se aude vreo împuşcătură de aici, amicii mei 
care aşteaptă în faţă nu cred că vor fi la fel de amabili. 

La naiba! Atitudinea asta de mardeiaş. Trebuia să mă 
gândesc la ceva rapid. Dar singurul meu gând era ce naiba 


475 


face ea aici? 

— Credeam că tu şi ai tăi aţi plecat într-o călătorie 
lungă, am spus eu. 

— Au plecat fără mine, îmi spuse, apoi adăugă: Nu am 
nevoie de ei acum. Eu am fost aleasă pentru asta. 
Întâmplarea asta a fost plănuită de mult, ştii, practic de 
când m-am născut. 

În timp ce ţinea cu mână pistolul, îşi studia unghiile de 
la cealaltă mână, de parcă de când şi-a făcut manichiura 
trecuse o veşnicie. Aşteptam să se întâmple ceva, apoi ea 
se uită la mine şi la Vartan şi adăugă: 

— Se pare că niciunul din voi nu are nicio idee cine sunt 
eu. 

Iarăşi cuvintele alea. 

Dar acum, brusc, ştiam. 

Încet, oroarea îmi urca spre creier ca vinul roşu sau 
sângele, acoperindu-mi ochii cu un văl dens, înceţoşându- 
mi privirea şi camera dimprejur, imaginea lui Vartan, a lui 
Sage stând acolo cu pistolul în mână, gata oricând să 
cheme paza din faţă. 

Nu avea nevoie de ei ca să mă termine. Am fost orbită 
din nou. Nici măcar nu aveam nevoie de o armă să înţeleg 
totul. 

Nu simţisem eu, chiar în timpul acelui tam-tam din 
apartamentul unchiului meu, că cineva se afla în culise şi 
acel cineva era cel care lua deciziile? Cum de n-am văzut 
că nu era nici Rosemary şi nici Basil, ci Sage? 

Practic de când m-am născut, spusese. 

Câtă dreptate avea. 

Nu fusese Sage cea care, atunci când eram mici, se 
dăduse bine pe lângă mine ca să ne împrietenim, şi de fapt 
încerca să mă aducă în cercul ei de influenţă, să mă 
controleze şi să mă acapareze? 

Tot Sage fusese cea care îşi mutase viaţa socială de la 
Denver la D.C., aproape imediat ce am ajuns eu aici. Deşi 
n-am mai văzut-o în ultimii ani, cum de am ştiut că ea 
fusese cea care mă supraveghease? Tot Sage fusese cea 
care se amestecase şi în tranzacţia cu Sky Ranch, în ciuda 


476 


faptului că, realist vorbind, nu putea ea să se prefacă prea 
bine ca fiind agent imobiliar. 

Drept ce altceva s-a mai dat? 

Când venea vorba de Sage, nimeni nu prea observa 
nimic la ea în afara felului cum arăta, stilul său superficial. 
Tot timpul se dosea în spatele unui comportament social, 
se ascundea în anturajul ei. Dar mi-am dat seama acum că 
Sage se purta ca un păianjen în pânza sa de intrigi, ea 
fusese în miezul tuturor lucrurilor, întotdeauna şi peste 
tot. Într-adevăr, nu era doar acel dispozitiv de ascultat pe 
care îl plantase la mine în rucsac, cel care îi dăduse 
puterea de a intra în gândurile şi în faptele tuturor. Işi 
băgase nasul în toate discuţiile private. 

La petrecerea privată a mamei mele de la Patru Colţuri. 

La Brown Palace în Denver cu Lily şi Vartan. 

La Patru Anotimpuri în DC cu Nim, Rodo şi Galen. 

Deodată mi-am amintit comentariul ei de atunci despre 
relaţiile mele cu mama: „Se pare că ne-am înşelat“. 

Acum am conştientizat că această frază aparent fără 
noimă, aruncată la întâmplare de o persoană cu o poziţie 
socială înaltă, distrase atenţia tuturor de la adevăratul rol 
pe care-l juca. Şi am înţeles acum exact rolul care îi fusese 
menit încă de la naştere. 

Am spus: 

— Tu eşti acea Sage Livingston. 

Îmi aruncă un zâmbet rece, cu o sprânceană ridicată, 
gest de apreciere la adresa isteţimii mele. Vartan se uită 
confuz la mine. 

M-am întors către el şi i-am explicat: N 

— Vreau să spun acea „Piatră Vie Înțeleaptă“!t. În 
povestea lui Charlot, aceasta se numea Piatra Filosofală, 
pulberea ce produce Elixirul Vieții. Când Sage a afirmat că 
fusese aleasă încă de la naştere, exact asta a şi vrut să 
spună, că a fost crescută pentru a-i succeda mamei sale 
care era Regina Albă. Părinții ei credeau că au pus din nou 
stăpânire pe Echipa Albă şi pe Joc după ce l-a ucis pe tatăl 
meu şi au luat piesa de şah. Dar altcineva le-o luase înainte 


14 Joc de cuvinte - Livingston sau Living Stone 
477 


fără ca ei să-şi dea seama de asta. Nu ştiau de Galen 
March şi de Tatiana sau despre schimbarea de tabere pe 
care o făcuse tatăl tău vitreg. N-au înţeles niciodată 
adevăratul scop al Serviciului. 

Sage scoase un fornăit foarte nefeminin care mă făcuse 
să tresar şi să mă opresc. Am observat că pistolul, ţinut 
strâns într-o mână, era acum îndreptat spre inima mea. 

Spuse: 

— Adevăratul scop al Serviciului este puterea. Nu a fost 
niciodată nimic altceva. Să gândeşti altceva ar însemna să 
fii naiv, indiferent de prostiile pe care acei netoţi vi le-au 
turnat şi pe care voi le-aţi luat de bune. Poate că nu sunt o 
jucătoare de şah, aşa cum sunteţi voi, dar ştiu bine despre 
ce vorbesc. Până una-alta, toată viaţa mea am avut parte 
de putere, putere adevărată, putere mondială, o putere pe 
care niciunul din voi nu şi-ar putea-o imagina vreodată şi 
nu m-am plictisit încă de ea... 

Et cetera. 

În timp ce Sage îşi continua delirul său despre câtă 
putere avea ea la degetul mic, eu eram din ce în ce mai 
înspăimântată. Simţeam până şi tensiunea pe care o 
emana Vartan chiar din locul în care stătea. Era destul de 
clar atât pentru el, cât şi pentru mine că Domnişoara 
Piatra filosofică de aici îşi pierduse şi restul de minte pe 
care-l mai avea cât de cât. Dar niciunul din noi nu reuşise 
să vină cu o strategie suficient de bună ca să scăpăm de 
aici sau măcar de a-i opri tirada. 

Şi devenea şi mai clar că, pentru cei obsedaţi de putere, 
Chiar şi o relativă apropiere faţă de acest set de şah 
nenorocit era ca şi cum ar da pe gât o pilulă care stârnea o 
criză de megalomanie. Într-adevăr, Sage părea să fi 
înghiţit o cutie întreagă de pilule din astea. 

În plus, am realizat că era doar o chestiune de timp până 
ce fătuca noastră Sage o să apese pe trăgaci, chiar de-ar fi 
să-şi strice noua manichiură. Ştiam că trebuia s-o ştergem 
de-aici şi asta cât mai repede. Şi că trebuie să luăm cu noi 
şi acele coordonate. 

Dar cum? 


478 


M-am uitat în treacăt la Vartan. Ochii îi erau aţintiţi 
asupra lui Sage de parcă ar fi calculat exact acelaşi lucru. 
Acea regină imensă stătea expusă pe masă între noi, dar 
chiar de-ar fi să o înşfăcăm şi s-o folosim ca armă, n-am 
putea s-o aruncăm cu o viteză mai mare decât un glonţ 
care-ar veni spre noi. Şi chiar de-ar fi s-o doborâm, cu greu 
am putea scăpa de acei paznici profesionişti care aşteptau 
afară. Trebuia să mă gândesc la ceva. Nu ştiam dacă 
puteam să întrerup tirada lui Sage despre putere suficient 
cât să mă pot înţelege cu ea, dar merita să încerc. 

— Sage, am intervenit eu, chiar dacă au presupus că ai 
putea colecţiona toate piesele astea, ce vei face cu ele? Nu 
eşti singura care le caută, ştii. Unde o să te duci? Unde o 
să te ascunzi? 

Sage păru surprinsă pe moment, de parcă nici nu s-ar fi 
gândit la asta. Aveam de gând să insist, însă telefonul de 
pe masa recepţiei începu să sune. Sage îşi ţinea pistoletul 
îndreptat spre mine, dar se dădu câţiva paşi înapoi, având 
o perspectivă mai amplă asupra încăperii. 

Apoi am auzit şi celălalt sunet. Un sunet timid. Ceva 
familiar ce trecea pe undeva prin zonă, deşi mi-a luat un 
moment până să mă dezmeticesc şi să recunosc ce era. 

Vâjâitul rolelor pe piatră. 

Aveam impresia că se mişcă în mod constant prin faţă, 
ascunse în spatele acelei etajere lungi şi înalte ce traversa 
întreaga încăpere şi expunea colecţia de ceramică a lui 
Rodo. Dar chiar şi cu acel ţârâit continuu al telefonului de 
aici de sus, cât timp avea să treacă până ce Leda avea să 
ajungă suficient de aproape de Sage cât aceasta s-o audă? 

Cu coada ochiului l-am văzut pe Vartan mişcându-se 
uşor. Sage a întors arma spre el, dar el s-a oprit. 

Chiar atunci, aşa cum ar spune Key, iadul s-a dezlănţuit. 
O tonă de cidru a năvălit prin ventilator. 

Totul s-a petrecut în câteva secunde. 

O carafa imensă cu Sagardoa zbură prin aer şi explodă 
la picioarele lui Sage, împroşcând cu cidru peste tot. Din 
reflex, ea încercă să-şi protejeze pantofii de şase sute de 
solari, sărind înapoi, dar când Vartan făcu un salt spre ea, 


479 


ea ridică pistolul spre el. În acelaşi moment, încă o carafa 
zbură din vârful etajerei direct în capul ei. Sage se feri şi 
se ascunse sub o masă, iar carafa se izbi de pământ şi se 
făcu ţăndări lângă ea. 

Urmă avalanşa de urcioare cu cidru. Urcioarele 
Sagardoa zburau peste tot în timp ce Sage se ghemuise 
sub masă, cu cotul încordat că al unui lunetist, trăgând 
după ele prin aer. Dobori câteva urcioare de pe etajeră, 
încercând să-şi anihileze adversarul ascuns. 

La prima împuşcătură, Vartan mă trase în spatele mesei 
şi o răsturnă, vărsând tot ce era pe ea - cartea, 
documentele valoroase, regina şi vinul Châteauneuf du 
Pape. Ne-am ghemuit în spatele ei. Bufniturile carafelor 
care se spărgeau pe jos şi focurile de armă continuară în 
timp ce telefonul suna şi acum la celălalt capăt al camerei. 

Vartan îmi luă vorba din gură: 

— Nu ştiu cine e salvatorul nostru din spatele acelei 
etajere, dar nu o s-o poată ţine prea mult aşa. Trebuie să 
găsim o cale să ajungem la ea. j 

Am tras cu ochiul pe lângă marginea mesei. Intregul loc 
duhnea a suc de mere fermentat. 

Sage, din poziţia ei relativ protejată, reuşea să-şi încarce 
pistolul mai repede decât Annie Oakley. Mă rugam să 
rămână fără gloanţe înainte ca Leda să rămână fără cidru. 
Dar chiar şi aşa, nu aveam prea multe speranţe din 
moment ce protectorii ei de afară, auzind probabil atâta 
agitaţie, aveau să dea buzna în orice moment. 

Deodată, telefonul se opri din sunat. O tăcere 
asurzitoare umplu încăperea. Niciun urcior nu mai zbura. 
Niciun foc de armă. 

Doamne, oare s-a terminat totul? 

Eu şi Vartan am tras cu ochiul deasupra mesei exact în 
momentul în care uşa restaurantului fusese dată de perete. 
Sage sări în picioare şi am văzut-o schiţând un zâmbet 
infatuat, salutându-şi amicii. In schimb, o avalanşă de 
pantaloni albi, eşarfe roşii şi berete negre se năpusti pe 
uşă, cu Rodo cu părul prins în coadă de cal în fruntea lor, 
cu telefonul în mână şi Eremon alături de el. 


480 


Luată prin surprindere, Sage îşi miji ochii şi ridică 
pistolul spre ei. 

Dar brusc, de sus fu coborât ca scut între Sage şi ţinta ei 
un cazan imens, din cupru, pe roţi, cu diametrul de un 
metru. Se îndrepta ţintă spre Sage. Leda lansa cazanul de 
sus exact când Sage trase un foc de armă spre ea. Cazanul 
căzu, dărâmând-o pe Sage ca pe o popică, apoi am văzut-o 
şi pe Leda prăbuşită. Oare fusese împuşcată? 

În timp ce Vartan şi ceilalţi se grăbiră spre Sage să-i ia 
arma şi s-o neutralizeze, eu m-am târât spre Leda să văd 
dacă era în regulă, dar Eremon mi-o luă înainte. O ajută cu 
graţie să se ridice şi făcu semn spre butoiul cu cidru din 
capătul celălalt al camerei pe care îl lovise un glonţ. După 
ce Vartan îi luă arma lui Sage, câţiva dintre brigadierii 
basci o săltară pe Sage, îşi smulseră curelele de la brâu şi 
o legară la mâini şi la picioare. Apoi, în timp ce ea se 
zvârcolea şi striga, o traseră afară pe uşă. 

Rodo zâmbi uşurat când văzu că eram cu toţii bine. Am 
luat brăţara cu diamante din mizeria făcută de paharele 
sparte şi vinul vărsat pe jos şi i-am dat-o lui Eremon. El 
scutură din cap şi o aruncă departe, în râu. 

Rodo îmi spuse: 

— Când Cygne venea aici la serviciu, a observat nişte 
oameni pe care-i recunoscuse sub pergolă în parcul Key. 
Era domnişoara Livingston, care cu o zi înainte venise să 
mă ajute să te găsesc la unchiul tău cu agenţii care au fost 
la petrecerea privată de la Sutalde. Cygne s-a gândit că e 
ceva în neregulă, văzându-i pe toţi aici, aproape de casa ta. 
Aşa că atunci când a ajuns la serviciu, m-a sunat pe mine şi 
pe Eremon. Şi nouă ni s-a părut ciudat. Când tu ai ajuns 
aici, ea era demult în pivniţă pregătind focul pentru 
diseară, iar noi, pe drum. Dar m-a sunat din nou pe 
telefonul celular după ce-a auzit că o altă persoană intrase 
aici, s-a strecurat sus şi a văzut că te aflai în pericol. Ne-a 
spus că prietena ta te ameninţa cu un pistol, iar afară 
aşteptau nişte bărbaţi. Ne-am pus în aplicare planul în 
momentul în care i-am dezarmat pe bărbaţii de afară, iar 
eu am sunat la telefonul de aici. Acesta era semnalul 


481 


pentru ca Lebăda să-i distragă atenţia domnişoarei 
Livingston ca să nu te împuşte până aveam să venim noi. 

— Lebăda i-a distras bine de tot atenţia, am confirmat 
eu, luând-o pe Leda în braţe şi mulţumindu-i. Şi a picat la 
tanc. Sage deja devenea nerăbdătoare şi mi-era teamă că o 
să tragă. Dar cum aţi reuşit să-i dezarmaţi pe tipii de 
afară? 

Eremon spuse: 

— Au fost luaţi prin surprindere de nişte mişcări de Jota 
la care nu se aşteptau. E.B. nu şi-a pierdut încă agilitatea. 
Aceşti bărbaţi au fost predaţi către Securitatea Naţională a 
guvernului SUA, care acum i-a reţinut pentru posesie 
ilegală de arme şi faptul că au pretins că sunt agenţi ai 
Serviciului Secret. 

— Dar Sage Livingston? îl întrebă Vartan pe Rodo. 

— Cred că a luat-o razna. Şi cred că intenţiile ei erau 
complet nesănătoase, exact opusul a ceea ce intenţionaţi 
voi. Ce se va alege de cineva ca ea, care distruge totul în 
cale? 

Leda spuse: 

— Îi recomand un tratament îndelungat la un club 
feminist spiritual undeva într-un loc izolat din Pirinei. 
Credeţi că se poate aranja? 

— Sunt sigur că se va putea, zise Rodo. Dar există 
cineva care doreşte să se ocupe personal de cazul lui Sage. 
De fapt, aş spune că e vorba de două persoane care vor 
asta, amândouă din două motive diferite. Quod Severis 
Metes. Cred, dacă vă gândiţi, că o vă daţi seama despre 
cine e vorba. Momentan, ştiţi combinaţia de la seiful meu. 
Când terminaţi cu materialele acelea, nu le lăsaţi 
împrăştiate pe aici pe jos, faceţi cum aţi făcut mai demult. 

Ne făcuse cu ochiul. 

Cu aceasta, Rodo plecă, împărțind instrucţiuni în bască, 
în stânga şi-n dreapta lui, pe tot drumul de pe pod. 

Eremon se afla în genunchi, ţâţâind la vederea 
zgârieturii de pe genunchiul Ledei şi vânătăile de la 
căzătură. Se ridică, îşi puse braţul în jurul umerilor ei şi o 
însoţi până jos în pivniţă, pentru „a o ajuta cu buştenii 


482 


grei“, după cum se exprimase. Eu speram că ceva mai 
alchimic se va petrece acolo jos. 

Eu şi Vartan ne-am întors la locurile noastre de la 
fereastră unde soarele apunea acum şi atingea vârfurile 
clădirilor pe malurile râului şi am început să împachetăm 
toate obiectele noastre periculoase şi de valoare. 

— Combinația de la seiful lui? întrebă Vartan. 

— Matematică bască, i-am spus. 

Ştiam că Rodo nu avea un seif, dar avea o căsuţă poştală 
mai sus pe stradă, exact ca a mea. Numărul ei era 431. De 
fapt, îmi spusese codificat că cea mai sigură modalitate era 
să trimitem obiectele prin poştă din nou, aşa cum am 
făcut-o mai demult şi să ne facem griji despre restul mai 
încolo. 

Eram gata să vâr Cărţile Echilibrului înapoi în tub, când 
Vartan îşi aşeză mâna pe braţul meu. Privindu-mă cu acei 
ochi adânci şi violeţi, spuse: 

— Ştii, chiar am crezut că o să te omoare. 

— Nu cred că voia să mă omoare, i-am zis. Dar ideea că 
ar putea să piardă într-o singură zi toată averea, legăturile, 
accesul la putere, tot ce credea că îşi dorea, a scos-o din 
minţi. 

— Credea? se miră Vartan. Mie mi s-a părut că era 
foarte convinsă de asta. 

Am scuturat din cap, pentru că mi s-a părut că în sfârşit 
am înţeles mesajul. 

Vartan spuse: 

— Dar cine „va prelua acest caz“ al unei persoane ca ea, 
după cum s-a exprimat Boujaron? Sage a fost crescută şi 
învățată să creadă că e o zeiţă. Cine ar vrea să aibă de-a 
face cu o asemenea persoană? 

— Nu trebuie să-mi imaginez, i-am spus. Ştiu deja. 
Mama şi mătuşa Lily o vor ajuta. 

Vartan făcu ochii mari către mine. 

— Dar de ce? spuse el. 

— Mama mea, chiar dacă a fost în legitimă apărare sau 
în apărarea lui Lily Rad, l-a omorât pe tatăl lui Rosemary. 
Şi Rosemary a fost sigură că l-a omorât pe tata, dinte 


483 


pentru dinte. Se pare că şi Sage a fost crescută astfel, ca 
un glonţ ieşit de pe ţeavă, un proiectil care caută un loc 
unde să explodeze. Sau să implodeze. Aproape c-a făcut-o 
aici, în încăperea asta. 

Vartan spuse: 

— Asta ar putea explica de ce mama ta ar vrea s-o ajute 
pe Sage, e un fel de căinţă. Dar Lily Rad? Ea nu a ştiut 
niciodată de legăturile familiei Livingston cu mama ta. 

— Dar, am subliniat eu, Lily ştia că propriul ei tată era 
Regele Negru şi mama ei era Regina Albă. Cunoştea cum 
îşi ruinaseră viaţa din cauza asta. Ştie ce înseamnă să fii 
un pion în cadrul propriei tale familii. 

De lucrul ăsta mă apărase mama. 

Jocul. 

Iar acum ştiam exact ce trebuia să fac. 

I-am spus lui Vartan: 

— Cărţile Echilibrului şi secretul pe care al-Jabir l-a 
ascuns în setul de şah au aşteptat mai bine de o mie două 
sute de ani ca cineva să apară şi să le elibereze. Eu cred că 
noi suntem persoanele astea. Cred că timpul a sosit. 

Am rămas acolo, lângă fereastra care dădea spre râul 
poleit de lumina trandafirie a soarelui la apus, iar Vartan a 
venit prin spatele meu şi m-a cuprins în braţe. Am deschis 
cartea pătată cu vin pe care încă o mai ţineam în mână. 
Vartan privea peste umăr în timp ce eu răsfoiam paginile 
până am dat de o mică ilustrație a trei pătrate cu câte un 
număr printat în fiecare. Mi se păreau cunoscute. 


4| 9| 2 
3| 5| 7 
83| 1|; 6 


— Ce scrie aici, dedesubt? l-am întrebat pe Vartan. 
El îmi traduse: 
— „Cel mai vechi Pătrat Magic, care este reprezentat 


484 


aici, a existat de mii de ani în India şi în Babilonia sub 
Oracolul Caldeean“. Vartan se opri să adauge: Pare să fie 
un comentator din Evul Mediu care a scris asta, nu al-Jabir 
însuşi. 

Continuă: „În China, acest pătrat era folosit pentru 
configuraţia celor opt provincii ale ţării, iar împăratul trăia 
în centru. Era sacru pentru că fiecare pătrat avea o 
semnificaţie ezoterică; de asemenea, fiecare rând, coloană 
şi diagonală însumează 15, ceea ce, dacă este şi el adunat, 
este redus la numărul 6“. 

— Şase-şase-şase, am spus eu, privindu-l pe Vartan. 

Işi eliberă strânsoarea din jurul meu şi am dus împreună 
cartea la fereastră, unde am continuat: 

— Totuşi, al-Jabir ibn Hayyan, tatăl alchimiei islamice, 
făcuse cunoscut acest pătrat în Cărţile Echilibrului pentru 
celelalte proprietăţi importante ale sale, „proporţiile 
corecte“, care duceau către echilibru. Dacă cele patru 
pătrate din colţul de sud-vest sunt aşezate astfel, 
însumează 17, oferind seriile 1:3:5:8 de raport muzical 
pitagoreic perfect, prin care, conform lui Jabir, „totul în 
lume există“. Numerele care rămân din această grilă 
magică - 4, 9, 2, 7, 6 - însumează 28, care este numărul 
caselor sau fazelor lunii, şi care de asemenea sunt literele 
din alfabetul arabic. Acestea sunt numerele cele mai 
importante pentru al-Jabir: 17 însumează 8, calea 
ezoterică, care oferă mai marele „Pătrat Magic al lui 
Mercur“, format din pătrate de 8 cu 8. Aceasta este şi 
configuraţia unei table de şah cu 28 de pătrate în afară, 
„calea exoterică sau din afară“. 

— Tabla de şah este cheia, i-am spus lui Vartan. Aşa cum 
mi-a spus mama. 

Vartan dădu din cap. 

— Mai e: „Al-Jabir a investit această înţelepciune antică 
în simbolul lui Mercur. Mercur este nu numai simbolul 
astronomic a ceea ce este sus, ci şi simbolul alchimic a 
ceea ce este jos, conţinând toate cele trei peceţi 
importante ale amândurora: cercul ce reprezintă soarele şi 
secera ce reprezintă luna de spirit, iar crucea sau semnul 


485 


„plus“ reprezintă cele patru aspecte ale materiei: Patru 
direcţii, patru colţuri, patru elemente, patru aspecte - foc, 
pământ, apă, aer, fierbinte, rece, umed, uscat...“ 

— Pune-le laolaltă, am spus eu şi vei avea matematica 
bască - patru-plus-trei-egal-unu. Pătratul pământului plus 
triunghiul spiritului egal „Unu“. Unitate. Nu era acesta 
primul dar al Hestiei de pe tapiserie? 

— Era bogăţia, spuse Vartan. 

— Bogăția, am zis eu, un fel de Commonwealth al 
Virginiei, bogăție sau avere, înseamnă deplinătate, holistic. 
Toate înseamnă „Unitate“. „Spre a realiza o Uniune 
perfectă“. Asta au spus George Washington, Tom Jefferson, 
Ben Franklin, ceea ce cu toţii doreau, mariajul dintre 
paradis şi pământ, acele ceruri întinse şi acele valuri de 
grâu de culoarea chihlimbarului. Ceea ce al-Jabir clădise 
deja în Serviciul Tarik'at-ului. Aceasta este iluminarea pe 
care o căutau cu toţii, acel Nou Oraş de pe Deal. Nu 
posesia puterii. Crearea echilibrului. 

— Asta ai vrut să spui mai devreme, când ai zis că ştii 
care era mesajul? zise Vartan. Când ai spus că nu e când 
sau unde, e cum. 

— Exact, am spus. Nu e vorba de un lucru pe care odată 
ce-ai pus mâna şi l-ai descifrat, poţi obţine arme nucleare, 
putere asupra altora, viaţă eternă. Ce al-Jabir a pus în 
setul de şah e de fapt un proces. De asta l-a numit 
Serviciul Tarik'at-ului. Cheia spre Calea Secretă. Acestea 
sunt Legile Firii, ca indicatoarele pe un drum, aşa cum 
sufiţii şi şamanii şi indienii Piscataway au spus-o de atât de 
mult timp. Şi dacă punem laolaltă toate aceste piese, nimic 
nu mai este imposibil. Putem alege, noi înşine, lumea 
întreagă, o cale mult mai bună, o cale a iluminării şi a 
fericirii. Părinţii mei şi-au riscat vieţile pentru a salva acest 
set de şah ca el să fie folosit în scopuri mult mai înalte şi 
mai nobile. 

În timpul acesta, Vartan puse cartea jos. Mă luă din nou 
în braţe. 

— În cazul meu, Xie, dacă adevărul e ceea ce căutăm, 
atunci adevărul e că voi face ceea ce tu crezi că este 


486 


corect. Adevărul e că te iubesc. 

— Şi eu te iubesc, i-am spus. 

Şi am ştiut că, deşi vom recupera cu siguranţă toate 
piesele, în acest moment nu-mi păsa ceea ce voiau alţii, nu- 
mi păsa de Joc, ce anume i-a costat pe oamenii din trecut 
acest Joc sau cum am putea noi toţi profita de pe urma lui 
în viitor. Nu-mi păsa ce roluri ar fi ales alţii pentru mine şi 
Vartan, că eram Regele Alb şi Regina Neagră. Nu mă 
interesa ce eram, pentru că eu şi Vartan aveam ceva 
adevărat, aveam mariajul alchimic pe care toată lumea l-a 
căutat în aceşti o mie două sute de ani, şi totuşi nu fusese 
în stare să vadă că de fapt îl aveau în faţa lor. Noi înşine 
eram Legile Firii. 

Şi pentru prima oară în viaţa mea, simţeam că tot ceea 
ce mă constrânsese până acum nu mai avea nicio putere 
asupra mea, că puteam să-mi iau zborul spre înaltul 
cerului ca o pasăre. 

O pasăre a focului ce va aduce lumină. 


487 


Mulţumiri 


Scrierea acestei poveşti adevărate nu a fost uşoară. 

Ca romancier care nu ştie ce înseamnă o scriere ce vine 
cu uşurinţă, mi-am dat seama că de multe ori, dacă te 
împiedici de un obstacol, găseşti astfel lucruri minunate pe 
care, dacă lucrurile ar fi fost uşoare şi simple, nu le-ai fi 
descoperit. Doresc să mulţumesc tuturor celor care au 
reprezentat aceste lucruri minunate în viaţa mea, care şi- 
au realizat munca cu pasiune, surprize şi mi-au oferit 
cunoştinţele lor fascinante pe care le-am introdus în acest 
roman. 

lată-i, astfel, în ordinea alfabetică. 

ALBANIA: Mulţumiri lui Auron Tare, director Albanian 
National Trust, pentru discuţiile noastre ce au ţinut cinci 
ani şi cercetările legate de Ali Paşa, Vasiliki, Haidee, Hagi 
Bektaş Veli, şi Bektaşi, arma secretă pe care Byron a 
procurat-o pentru Paşa; colegului său profesor Irakli 
Kocollari, pentru sinopsisul şi traducerea cărţii sale de 
căpătâi The Secret Police of Ali Pascha, bazată pe 
resursele originale din arhive; Doug Wicklund, custor de 
senior, Muzeului Naţional NRA al Armelor de Foc, pentru 
că a găsit şi a expus carabina automată Kentucky, ceea ce 
pare a fi cel mai probabil arma pe care Byron i-a trimis-o 
lui Ali. 

AVIAŢIE, LOCUITORII INSULELOR  ALEUTINE: 
Mulţumiri Barbarei Fey, prietena mea de treizeci de ani, 
membră a Explorers Club şi Silver Wings Fraternity (cei 
care au pilotat avioane de mai bine de cincizeci de ani), 
care a zburat de una singură deasupra Atlanticului de 
Nord, Africii, Americii Centrale şi Orientului Mijlociu şi a 
pilotat un elicopter peste munţii Himalaya, pentru toate 


488 


mijloacele tehnice puse la dispoziţie şi informaţiile despre 
zonele peste care am zburat, dar pe care nu le-am văzut cu 
adevărat, şi pentru că mi l-a găsit pe Drew Chitiea, 
extraordinarul pilot de avioane de mici dimensiuni şi 
antrenor al National Outdoor Leadership School (a cărui 
mamă, Joan, conduce Iditerod chiar şi la vârsta de şaizeci 
şi şase de ani), cel ce m-a convins că numele ar trebui să 
fie Becky Beaver (Castorul), nu Otter (Vidra), şi m-a asistat 
cu informaţiile despre tehnica, alimentarea şi 
realimentarea, precum şi zborul şi aterizarea în care Key 
era atât de pricepută; Cooper Wright, care lucrează în Attu 
pentru hărţile detaliate şi descrierile de zbor în Insulele 
Aleutine şi pentru excelenta carte a lui Brian Garfield The 
Thousand-Mile War, care descrie condiţiile de zbor în cel 
de-al Doilea Război Mondial. 

BAGDAD: Mii de mulţumiri lui Jim Wilkinson, şeful 
Trezoreriei SUA pentru menţionarea în treacăt, într-o zi, la 
masa de prânz când eram în pană de inspiraţie cu acest 
roman, faptul că a învăţat să joace şah în Bagdad în timp 
ce se afla în serviciul unui grup de cercetători irakieni, în 
martie 2003. Ceea ce alţii ar considera ca fiind 
serendipitate, noi, cei ce scriem ficţiune, o numim 
investigaţie pentru roman. Valorosul aport al lui Jim a 
reprezentat un moment de cotitură atât pentru eroina 
acestui roman, cât şi pentru autoare. Mulţumesc şi pentru 
acele adrese de mail! 

BASCILOR, ŢARA: Îi mulţumesc minunatului Patxi del 
Campo, fostul preşedinte World Congress of Music 
Therapy (Congresul Mondial al Terapiei prin Muzică) 
pentru că m-a împrietenit cu Pirineii Basci şi cu un popor 
pe care credeam că îl cunoşteam atunci; lui Agustin 
Ibarrola, pentru picturile acelor copaci în pădurea din 
Oma; lui Aitziber Legarza, pentru că ne-a hrănit şi ne-a 
oferit un adăpost; prietenei mele Carmen Varela, pentru că 
m-a făcut să petrec atât de mult timp în nordul Spaniei. 

BUCĂTĂRIE: Mulţumesc celui care a fost Kim Young, cel 
care şi-a câştigat dreptul de a fi bucătarul lui Talleyrand la 
o licitaţie caritabilă (apare ca „tânăra Kimberly”) şi care 


489 


mi-a devenit o prietenă pe viaţă, trimiţându-mi notițe 
legate de istoria bucătăriilor pe care le-a vizitat, din 
Brighton până în Curaçao; lui lan Kelly, pentru discuţiile 
despre cartea sa Cooking for Kings şi fascinanta poveste 
despre bucătarul lui Talleyrand, Carême; lui William 
Rubel, pentru excelenta sa prezentare la ambasada Franţei 
în DC, sfaturile sale legate de gătitul pe vatră şi minunata 
carte, The Magic of Fire, cea mai bună carte în engleză 
care tratează acest subiect, din câte ştiu eu; şi prietenului 
meu Anthony Lanier pentru renovarea Cady Alley din 
Georgetown, pentru că a deschis un restaurant minunat şi 
un club care (din întâmplare) seamănă atât de bine cu 
pivniţa secretă de la Sutalde. 

INDIENII (Nativii americani): Mulţumesc fostului lider 
al Inter-Tribal Council şi prietenului meu de aproape 
douăzeci de ani Adam Fortunate Eagle (Vulturul Norocos), 
pentru că mi-a făcut cunoştinţă cu realitatea băştinaşilor 
pentru prima oară în viaţă; Rick West, directorul fondator 
al Muzeului Naţional Al Indienilor Americani (NMAI) şi 
soţiei sale, Mary Beth, pentru că mi-a făcut legătura cu 
triburile din zona DC-ului; Karenne Wood, director, 
Virginia Indian Heritage Trail, pentru că mi-a prezentat o 
istorie pre-europeană de zece mii de ani a Virginiei; şi 
Gabrielle Tayac (fiica Flăcării Roşii, nepoata lui Turkey 
Tayac), pentru că m-a însoţit la osuarele antice din 
Piscataway şi pentru că mi-a făcut cunoştinţă cu scrierile 
sale, conversațiile noastre cu Mathew King, Noble Red 
Man, şi pentru că mi-a prezentat Legile Firii. 

ISLAM, ORIENTUL MIJLOCIU, ORIENTUL 
ÎNDEPĂRTAT: Mulţumiri profesorului Fathali Moghaddam, 
Georgetown University, pentru numeroasele discuţii, 
ponturile atât de utile şi cărţile de psihologie despre 
perioada pre şi post 11 septembrie asupra psihologiei 
terorismului în aceste regiuni ale lumii; directorului din 
Orientul Mijlociu şi Divizia pentru Africa a Bibliotecii 
Congresului, Maryjane Deeb (de asemenea colegă de 
breaslă, romancieră şi prietenă), pentru că mi-a făcut rost 
de primul meu card la Library of Congress şi m-a ajutat cu 


490 


corespondenţa lui Byron şi alte lucruri minunate; şi lui 
Subhash Kak, pentru că m-a ajutat atâţia ani cu toate 
lucrurile despre Kashmir, şi în special pentru The 
Astronomical Code în the RigVeda, legătura dintre 
cosmologia indiană şi altarele de foc. 

MATEMATICĂ, MITOLOGIE ŞI ARHETIPURI: Mulţumiri 
lui Michael Schneider, pentru Beginner's Guide to 
Constructing the Universe şi pentru cărţile ulterioare 
(dacă le aveam când eram copil, aş fi ajuns matematician) 
şi în special pentru că a găsit pentru mine păsările phoenix 
islamice care se potrivesc în ceramica din Iran numită 
„Respirația lui Dumnezeu“; Magdei Kerenyi, pentru că mi- 
a fost de ajutor în mitologie atâţia ani şi pentru trimiterile 
ei atât de folositoare în lucrările defunctului ei soţ, marele 
specialist în mituri Carl Kerenyi; Stephen Karcher, pentru 
Eranos I-Ching, pentru informaţiile legate de conexiunile 
dintre Orient şi divinaţie; Vicki Noble, pentru că mi-a pus 
la dispoziţie date ale cercetărilor şi călătoriilor sale de trei 
ani legate de şamanismul feminin, în special în estul 
Rusiei; profesorului Bruce MacLennan de la University of 
Tennessee, care a reuşit în toţi aceşti douăzeci de ani să- 
mi lămurească orice problemă pe care o aveam cu 
matematica, indiferent cât de greu pricepeam şi de 
ezoteric era totul, ajutându-mă să fac ca toate aceste 
lucruri să devină credibile în roman; şi în special 
prietenului meu David Fideler, autorul lui Jesus Christ Sun 
of God, pentru că mi-a spus acum mulţi ani că 888 
(numărul meu favorit) este gematria greacă (decodificarea 
numerelor secrete) a numelui lui lisus, aşa cum 666 este 
gematria pentru omenire; prietenului meu Ernest McClain, 
pentru The Pythagorean Plato şi The Myth of Invariance 
pentru explorarea armoniei unor asemenea numere în 
numele zeilor antici ai Egiptului şi Greciei. 

MEMORIE ŞI PERCEPŢIE: În primul rând, mulţumesc 
dr. Beulah McNab din Olanda, pentru că mi-a trimis în 
1996, de Groot & Gobet's Perception and Memory în 
Chess, studiul decisiv care mi-a deschis ochii şi mintea 
legat de şah şi jucătorii de şah care gândesc altfel decât 


491 


noi, muritorii de rând; mulţumiri de asemenea lui Galen 
Rowell, regretatul mare alpinist şi fotograf pentru 
informaţiile sale (august 1999) trimise printr-o scrisoare 
personală, despre alpinism şi intuiţia unui asemenea 
proces; şi mulţumiri amicului meu, dr. Karl Pribram, 
pentru că mi-a explicat (uneori chiar constrâns) ce ştim 
despre memorie şi percepţie, despre cercetările asupra 
creierului şi cum trecutul şi viitorul se suprapun într-un 
asemenea proces. 

RUSIA: Mulţumesc Elinei Igaunis pentru că ne-a ajutat 
pe noi, americanii, să scăpăm de acei călugări din Zagorsk 
(şi pentru că ne-a împrumutat puloverele în timpul Verii 
Femeilor când erau temperaturi sub zero grade); şi lui 
Richard Pritzker îi mulţumesc pentru că a ales acel 
restaurant din Moscova unde, în timp ce sorbeam 
margarita, am fost martorii unei reglări de conturi între 
mafioţi care s-a soldat cu o înjunghiere. Mulţumesc 
artistului Yuri Gorbachev, pentru tabloul său magic al 
„Păsării Paradisului“ şi furnizorului său, Dennis Easter, 
pentru icoana rusească şi pentru cartea lui David Coomler 
Russian Icon. Şi multe mulţumiri regretatului Aleksandr 
Romanovici Luria şi profesorului Eugene Sokolov, pentru 
că l-au dus pe Karl Pribram la prima Expoziţie de Artă 
Sovietică Paleh la Moscova în 1955 şi pentru că i-au dăruit 
printurile cu acea artă care a inspirat prima scenă din 
această carte. 

ŞAH: Mulţumiri dr. Nathan Divinsky, fostul preşedinte 
FIDE Canada, pentru partida de şah pe care se bazează 
această carte (partidă jucată de un viitor campion mondial 
al Rusiei în vârstă de paisprezece ani) şi pentru că a găsit 
acea partidă anterioară (conform perioadei) jucate de 
Rothschild în cartea mea A Calculated Risk; Marilyn 
Yalom, pentru discuţiile legate de cartea sa Birth of the 
Chess Queen; Dan Heisman, pentru că mi-a fost un sprijin 
esenţial şi m-a pus la curent cu ultimele noutăţi din lumea 
şahului şi când Amaurosis Scriptio (orbirea scriitorului) m- 
a ţinut în întuneric în ceea ce priveşte evoluţia 
personajului meu, mi-a făcut cunoştinţă cu Aisa Melekhina 


492 


(de doisprezece ani atunci) care mi-a oferit informaţii 
preţioase legate de perspectiva unui copil jucător 
profesionist de şah asupra competiţiilor internaţionale din 
acest domeniu. 

VULCANII ŞI GHEIZERELE: Mulţumesc Yellowstone 
Society şi tuturor îngrijitorilor parcului şi istoricilor pentru 
informaţiile legate de vulcanii noroioşi şi celelalte tipuri de 
vulcani din locurile mele natale; celor de la Geyser 
Observation and Study Association (GOSA) şi lui Frith 
Maier pentru cercetările sale şi filmul despre gheizerele 
din Kamceatka; şi în special lui Stephen J. Pyne pentru 
minunatele şi capitalele sale cărţi despre istoria focului ce 
au inspirat această carte, şi prietenului meu de douăzeci 
de ani, profesorul Scott Rice de la San Jose State 
University pentru că ne-a făcut cunoştinţă. 

ALŢII: Cum ar spune Nokomis Key, dacă vreodată îmi 
umpleam farfuria cu mâncare pe care o nu puteam mânca, 
„Pofta e mai mare decât stomacul“. 

Majoritatea cercetărilor atât de fascinante care mi-au 
fost puse la dispoziţie cu atâta generozitate de oamenii cu 
care am intrat în contact în ultimii ani, din cauza 
exigenţelor acţiunii din roman, au trebuit înlăturate din 
carte. 

Pădurea de plopi a lui Thomas Jefferson: directorul 
Lynne Beebe, arheologii Travis MacDonald şi Barbara 
Heath pentru cercetările şi faptul că m-au consiliat ani de- 
a rândul. 

Monticello al lui Thomas Jefferson: preşedintele 
Fundaţiei Daniel P. Jordan; William L. Beiswanger, Robert 
H. Smith Director of Restoration; Peter J. Hatch, directorul 
Gardens and Grounds; Andrew J. O'Shaughnessy, 
Saunders director al Robert H. Smith International Center 
for Jefferson Studies; Gabriele Rausse, director-adjunct al 
Gardens and Grounds; Jack S. Robertson, bibliotecarul 
fundației; Mary Scott-Fleming, directorul Adult Programs; 
Leni Sorenson, istoric al Cercetărilor Afro-Americane; 
Susan R. Stein, Richard Gilder, custode senior şi 
vicepreşedinte al muzeului; şi în special lui Lucia Ginder- 


493 


Stanton, cercetător istoric senior pentru anii în care mi-a 
oferit sprijin, cât şi pentru cercetările sale. 

United States Capitol Historic Society: Mulţumesc 
tuturor celor ce lucrează la această fundaţie pentru 
sprijinul lor în aceşti ani şi în special lui Steven Livengood 
pentru informaţiile sale ample şi pentru turul Capitoliului. 

Virginia Foundation for the Humanities: Mulţumesc 
preşedintelui Robert Vaughan; Susan Coleman, director, 
VA Center of the Book; şi Nancy Coble Damon şi Kevin 
Mefadden, VA Book. 

Arhitectura  ezoterică, astrologie, francmasonerie şi 
design al DC: Mulţumesc pentru toţi aceşti ani autorilor 
Robert Lomas şi Christopher Knight; astrologilor Steve 
Nelson, Kelley Hunter şi Caroline Casey; şi experţilor în 
arhitectură ezoterică Alvin Holm şi Rachel Fletcher. 

Dumbarton Oaks: Mulţumesc lui Stephen Zwirn, custode 
asistent al Colecţiei Bizantine; şi lui Paul Friedlander 
pentru Documents ofa Dying Paganism pentru informaţiile 
legate de tapiseria cu zeiţa Hestia. 

Mulţumiri lui Edward Lawler Jr., istoric al Independence 
Hall Association, pentru eforturile şi intervenţiile sale 
multiple la President's House în Philadelphia, ce au 
rezultat în salvarea locurilor unde bucătarul-șef al 
Washingtonului, Oney Judge, şi alţii, au trăit. 


494 


Notă editoriala 


În anii 1980, locuiam într-o casă în copac de cincizeci şi 
cinci de metri pătraţi, în Sausalito, California. Deasupra 
unui ocean de copaci acacia, aveam un panopticum asupra 
Golfului San Francisco, cu Tiburon şi Angel Island în zare; 
copacii de eucalipt creşteau în faţa casei; grădinile cu 
orhidee ale proprietarului meu se întindeau pe dealul din 
spate; un gard viu de zece metri cu iasomie împrejmuia 
şoseaua abruptă. Acolo am scris cartea Opt, în timpul 
nopţilor şi în weekenduri, la maşina mea veche de scris 
IBM Selectric (pe care o păstrez în dulapul cu amintiri), în 
timp ce ziua lucram la Bank of America. 

li tot întrebam pe prietenii mei: „Nu credeţi că ăsta e 
locul ideal pentru a scrie un bestseller?“ Probabil ei 
credeau că era locul ideal pentru a scrie o carte pe care 
nimeni n-o va citi sau o va cumpăra. 

Dar agentul meu, Frederick Hill, a recunoscut, în 
momentul în care citit Opt că nu mai existau cărţi la fel. Cu 
două poveşti ce se îmbinau la două sute de ani distanţă; 
şaizeci şi patru de personaje, toate fiind piese în jocul de 
şah ce reprezenta însăşi acţiunea romanului; poveste-în- 
poveste; încifrare demnă de Sherlock Holmes; puzzle-uri 
magice ca dr. Matrix, Opt părea mai degrabă o hartă 
intergalactică a relaţiilor în univers decât un roman. Dar 
din fericire, Fred ştia de asemenea că toţi cei din echipa 
editorială de la Ballantine Books, cea mai importantă 
editură de cărţi broşate din America, căutau o operă 
literară mai deosebită spre a-şi lansa prima serie de cărţi 
cu copertă groasă. Voiau ceva unic, nici ceva literar, dar 
nici ceva comercial, ceva ce nu putea fi uşor de clasificat. 

Echipa Ballantine ce venise cu această idee era alcătuită 


495 


din: preşedintele Susan Peterson; VP marketing Clare 
Ferraro; şi editorul-şef Robert Wyatt. Au cumpărat Opt, pe 
jumătate terminată, în 1987. Pe 15 martie 1988, eu şi 
editorul meu, Ann Lafarge, am terminat editarea. Cartea a 
fost prezentată la convenția American Booksellers 
Association, în mai. Am fost cu toții surprinşi de reacția 
produsă de această carte, felul cum fiecare părea s-o fi 
descoperit pentru prima oară. La scurt timp, drepturile pe 
traduceri au fost cumpărate de unsprezece ţări; Clubul 
Book-of-the-Month (Cartea Lunii) a selectat această carte, 
au urmat interviuri cu Publishers Weekly şi în Today show, 
toate chiar înainte că această carte să fie publicată în 
America. 

Totuşi, nimeni nu a reuşit s-o descrie. S-a spus că este 
genul mystery, Science fiction/fantasy, romance, thriller, 
aventuri, beletristică, ezoterică şi/sau roman istoric. Ca 
autor, am fost numită versiunea feminină al lui Umberto 
Eco, Alexandre Dumas, Charles Dickens şi/sau Steven 
Spielberg. De-a lungul anilor, Opt a devenit un bestseller 
în patruzeci sau cincizeci de ţări şi a fost tradusă în 
treizeci de limbi, în mare, pentru că, judecând din prisma 
cititorului, este unică. 

Cititorii m-au întrebat când voi relua acţiunea şi 
personajele. Dar având în vedere poveştile ce se 
suprapuneau, surprizele şi secretele dezvăluite în Opt 
legate de personaje şi setul de şah, m-am gândit că singura 
posibilitate ca această carte să rămână unică ar fi să nu o 
mai continui. Dar cartea, se pare, are o minte a ei; nu şi-a 
încheiat povestea. 

Felul în care toate lucrurile s-au desfăşurat după 2001, 
felul cum acestea aveau de-a face cu elementele din primul 
meu roman - petrolul, Orientul Mijlociu, terorism, arabii, 
berberii, ruşii, KGB, şahul - a înţeles că trebuie să vizitez 
din nou acea parte a lumii unde fusese inventat, în 
romanul meu, Serviciul Montglane de către al-Jabir în 
cartea Opt: Bagdad. 

În 2006, agenţii mei literari, Simon Lipskar în America şi 
Andrew Nurnberg în străinătate, m-au convins să scriu 


496 


primele trei capitole a ceea ce le-am spus că aveam de 
gând cu acţiunea şi personajele în continuarea cărţii Opt. 
lar echipa Ballantine care au ajutat ca „focul“ să se 
aprindă şi să devină Focul sunt: preşedintele Random 
House Publishing Group, Gina Centrello; editorul Libby 
McGuire; şi minunata Kimberly Hovey, care a fost acum 
douăzeci de ani editorul meu pentru romanul Opt, care a 
fost, pentru celelalte cărţi de la editura Ballantine, 
directorul de publicitate şi care acum este directorul de 
marketing la Ballantine. 

În cele din urmă, aş dori să-i mulţumesc editorului meu 
Mark Tavani, pentru că în iulie 2007, mi-a arătat că nu 
trebuie să mă opresc la povestea asta, ci că trebuie să 
merg mult mai departe. 

Aşa am şi făcut. 


497