Camilla Grebe — [Flickorna] 03 Inertia

CAMILLA GREBE 


CRIME 


Inertia 


AUTOARE LAUREATĂ GLASS KEY AWARD 


CONNECTION 


TREI 


CAMILLA GREBE 


Seria: Flickorna och mörkret #3 


INERȚIA 


Original: Dvalan (2018) 


Traducere din limba suedeză: 
IULIA DROMERESCHI 


7 


virtual-project.eu 


Pentru Marie 


STUVSKÄR 


Magazin, restaurant Căpitănia portului 


Port turistic 
= 


MARHOLMEN 


Insulița farului Klockaren 


Camping 
m/ 


Vechea fabrică 


Casa lui Rakel 
de vopsea 


„Ciudat cum culorile aşa-zisei lumi reale par cu 
adevărat reale doar când le vezi pe ecran.” 
(Anthony Burgess, Portocala mecanică) 


1 Traducere de Domnica Drumea şi Carmen Daniela Ciora, Bucureşti: 
Humanitas, 2014 (N. t.). 


e 5» 


Manfred 


Eram o familie obişnuită, într-o dimineaţă ca oricare 
alta. 

Nimeni nu se aştepta să aibă o semnificaţie deosebită. 
Era una dintre zilele de care nu prea îţi pasă, pentru că nu 
crezi că poate face vreo diferenţă. Doar o altă zi în care să 
te descurci şi căreia să îi supravieţuieşti. Să ai puterea să o 
suporţi, de parcă ar fi fost un formular de completat şi de 
trimis până la ora cinci după-amiaza. 

Afsaneh s-a ridicat din pat, să o hrănească pe Nadja cu 
terci de ovăz. 

l-am auzit paşii uşori, aproape ezitanţi, în timp ce 
străbătea holul spre bucătărie. Parcă ar fi călcat pe gheaţă 
subţire. Apoi un pocnet, sâsâitul robinetului şi un clinchet, 
când a aşezat cratiţa pe aragaz. În sfârşit, s-a făcut auzit şi 
zgomotul ritmic al telului, în timp ce amesteca pudra de 
cereale cu apă, într-un bol de metal. 

Am rămas în pat, cald încă în locul de unde se ridicase 
Afsaneh, şi am auzit-o pe Nadja tuşind şi smiorcăindu-se 
din camera copiilor aflată alături. 

Erau zgomotele unei familii absolut normale: soţia mea, 
poate prea tânără, ziceau unii, şi fiica mea. Mai era şi 
tăcerea lăsată în urmă de plecarea celor trei copii mai 
mari ai mei şi ai fostei mele soţii, care trântise uşa 
apartamentului într-o dimineaţă de primăvară ca aceasta, 
târând în urma ei o valiză a cărei greutate era direct 
proporţională cu furia ei. 

Dar nu mă gândeam la asta, încă întins şi uşor ametit 
după visele de peste noapte şi de căldura patului. Doar în 
retrospectivă capătă însemnătate asemenea evenimente. 

Era o dimineaţă ca oricare alta. Era a treia răceală a 
Nadjei în tot atâtea săptămâni şi atât Afsaneh, cât şi eu 
eram extenuaţi din cauza veghii nocturne şi a negocierilor 
cu fetiţa noastră adorată, însă încăpăţânată, în vârstă de 
doi ani. Glumeam, spunând că Nadja redevenea bebeluş 
când era răcită. Afsaneh spunea că nu puteam da vina 


e 6» 


decât pe mine fiindcă hotărâsem să o iau de la capăt cu un 
copil mic, deşi aveam peste 50 de ani. 

Afsaneh a trântit uşa dormitorului. 

O purta pe Nadja pe şold şi, când şi-a îndoit uşor 
genunchii şi a aşezat-o mai bine pe fetiţă, capotul i s-a 
desfăcut şi i-a dezvelit un sân, un sân magnific care, atât 
de improbabil, devenise al meu. 

M-a întrebat dacă puteam să mă ocup de copil şi i-am 
răspuns că trebuia să merg pentru câteva ore la Secţie. 

Asta însemna secţia de poliţie din Kungsholmen, 
Stockholm. Locul meu de muncă de peste 20 de ani, unde 
investigam crime şi alte infracţiuni serioase. Unde 
înfruntam cele mai urâte aspecte ale rasei umane, 
variaţiunile dezgustătoare ale comportamentului, uman, cu 
care nu trebuia să aibă de-a face restul populaţiei. 

Cum de-i puteam acorda atâta importanţă? 

N-au decât să se ucidă între ei, mi-am spus. Să se 
violeze, să se lovească. Să curgă drogurile în valuri şi să 
ardă suburbiile ca nişte artificii de Revelion, în noapte. Pe 
mine să mă lase în pace. 

Imi amintesc că Afsaneh s-a încruntat când am pomenit 
despre muncă. Mi-a amintit că era Inălţarea şi m-a întrebat 
ce aveam atât de important de făcut. Apoi mi-a explicat cu 
răbdare că promisese unuia dintre doctoranzii săi să bea o 
cafea împreună şi că-mi pomenise despre asta de două ori 
la cina din seara anterioară. 

Aşa am tinut-o o vreme. 

Ne-am contrazis pentru nişte mizilicuri, de parcă ar fi 
contat. Ne-am agitat în felul acela obositor în care cred că 
se ceartă mai toate familiile, într-o dimineaţă obişnuită din 
ţara sigură şi prosperă care este Suedia. 

După ce Afsaneh s-a dus la întâlnirea ei, iar Nadja a 
rămas întinsă lângă mine, pe patul mare, cu năsucul plin 
de muci lipit de obrazul meu, m-am simţit bine. Ce era să 
fac la Secţie? Morţii mai puteau să aştepte până mâine, iar 
majoritatea colegilor mei erau oricum liberi. 

Nu-mi amintesc exact, dar cred că am dereticat niţel 
prin casă. Mă durea rău genunchiul, aşa că am luat câteva 


e 7> 


tablete de Voltaren. Poate că am fumat pe ascuns câteva 
ţigări, sub ventilator. Nadja se uita la televizor. Am dat mai 
tare, ca să acopăr zgomotul care venea dinspre 
Karlavägen, unde se lucra la drum. 

Fiica mea cea mare, Alba, m-a sunat de la Paris ca să-mi 
ceară bani cu împrumut. Calm, dar hotărât, i-am spus să 
discute cu mama ei. Îi suplimentasem deja alocaţia lunară 
cu trei mii de coroane. Nemaivorbind că fraţii ei, 
Alexandre şi Stella, nu primeau nimic. Ar fi fost cazul să 
dăm dovadă de echitate, nu? 

Echitate. Ce concept amuzant, în retrospectivă. 

Plictisită de televizor, Nadja s-a pus brusc pe plâns. Am 
luat-o în braţe şi am străbătut apartamentul, încercând să 
o liniştesc. Trupşorul ei ardea de febră şi i-am dat 
paracetamol, deşi Afsaneh îmi spusese să evit asta - alt 
măr al discordiei între noi. Ea era de părere că nu trebuie 
să le administrăm medicamente copiilor atât de mici decât 
atunci când sunt pe moarte. 

Poate că Nadja s-a liniştit după paracetamol sau poate 
că i-a plăcut tartina pe care i-o pregătisem. Poate că 
zgomotele lucrărilor la drum au distras-o, n-aş putea 
spune. 

Am ridicat-o la pervazul din living şi a rămas fermecată 
multă vreme, privind excavatorul care ronţăia lent drumul, 
la trei scări distanţă. A lins untul de pe felia de pâine şi de 
pe buza ei de sus cu vârful ascuţit al limbii. Am vorbit 
despre cupe de excavate, maşini, camioane şi motociclete. 
Despre vehiculele cu motor. 

Nadjei îi plăcea tot ce avea motor şi făcea zgomot, 
aflaserăm foarte repede eu şi soţia mea. 

Cred că atunci m-a sunat Afsaneh din cafenea. 

Deşi Nadja protesta vehement, am pus-o pe podea şi m- 
am dus pe hol, ca să pot vorbi în linişte. Zgomotul care 
venea dinspre drum făcea apartamentul să vibreze. 

Afsaneh a întrebat cum se simţea Nadja şi i-am spus că 
era bine, că mâncase o tartină şi că nu putea să-i fie foarte 
rău, pentru că mânca şi bea. 

Evident că n-am pomenit de paracetamol. 


e 3 


Am închis şi am simţit imediat că era ceva în neregulă. 
Mi se părea că aerul se îngroşase cumva, că mă apăsa, că 
devenise o ameninţare iminentă. O clipă mai târziu, mi-am 
dat seama că reacţionam la absență. 

Era linişte. 

Drumarii luaseră o pauză, probabil, şi mă auzeam 
respirând. 

Am intrat în living să o caut pe Nadja, dar camera era 
goală, cu excepţia biberonului ei, care zăcea în mijlocul 
unei băltoace de suc, pe podea, şi a mormanului de jucării 
pe care le târâse acolo de dimineaţă. 

Poate că atunci m-a cuprins instinctul acela primordial 
pe care-l avem cu toţii, cel care ne împinge să ne apărăm 
copiii de rău. 

Atunci m-a orbit o rază de soare, o fâşie de lumină 
puternică. N-ar fi trebuit să se întâmple asta, pentru că 
fereastra livingului este la umbră. 

M-am întors spre lumină, cu ochii mijiţi, şi am aruncat o 
privire spre bucătărie. 

Soarele se reflecta în geamul ferestrei deschise. 

Dintr-odată, am înţeles totul: Afsaneh spălase ieri 
geamurile de la bucătărie. Probabil că uitase să pună 
înapoi protecţia pentru bebeluşi. Dar Nadja n-ar fi putut să 
se urce şi să deschidă geamul. De ce să fi făcut aşa ceva? 

În clipa în care mi-am pus întrebarea, am găsit 
răspunsul: era din cauza nenorocitului de excavator. 

Am alergat spre fereastra deschisă. Am alergat pentru 
că trebuia, pentru că aşa se cădea. Nu poţi să-ţi laşi copilul 
să cadă, să moară. Este singurul lucru impardonabil în 
viaţă. Cu restul, te poţi fofila. 

Afară razele soarelui se jucau în coroanele verzi ale 
copacilor, iar drumarii de sub ei mă priveau nemişcaţi, cu 
feţele lipsite de expresie. Câţiva alergau spre casa noastră, 
cu braţele întinse. 

Nadja atârna la fereastră şi ciudat era că nu se mişca, 
aşa cum am auzit că s-ar întâmpla cu acei copii care se 
îneacă. 

Degetele ei micuţe s-au îndreptat spre mine, iar eu m- 


e 9» 


am aruncat spre ea, fiindcă asta faci: te arunci să-ţi salvezi 
copilul, treci prin foc şi potop să îl salvezi. 

Faci totul şi încă pe deasupra. 

Am prins-o. M-am întins şi i-am simţit degeţelele pline 
de unt lipicios alunecându-mi din mână. Mi-au alunecat, 
cum alunecă un săpun. 

A căzut. 

Copila mea a căzut pe stradă şi eu nu am putut-o salva. 

Ar fi fost suficient să ajung cu o secundă mai devreme, 
să mai fi parcurs un metru cât se oprise timpul în loc, iar 
tăcerea mă asurzise. 

În altă viaţă, într-o existenţă paralelă, aş fi putut-o salva. 

Dar copila mea a căzut. 

A căzut de la etajul al treilea în stradă şi eu n-am putut 
s-o opresc. 

Eram o familie obişnuită. 

Era o dimineaţă ca toate celelalte, dar apoi n-a mai fost 
nimic la fel. 


e 10 - 


Partea I 
Fuga 


„Ridică-te şi mergi în cetatea mare a Ninivei şi 
propovăduieşte acolo, căci fărădelegile lor au ajuns 
înaintea feţei mele. 

Și s-a sculat Iona să fugă în Tars, departe de 


Domnul.” 
(loan 1:2-3) 


e 11 œ» 


Samuel 


Mi-au trebuit fix zece zile să-mi distrug viaţa. 

Mă uit pe geam. 

Din camera mea, văd parcarea, iar dincolo de ele disting 
contururile spitalului Lângbro, un vechi stabiliment pentru 
bolnavii mintali care a fost transformat într-un complex de 
apartamente elegante. 

Nori negri se adună acum deasupra clădirilor. Frunzele 
verzi-deschis ale copacilor contrastează cu norii violeti. 
Iarba creşte din plin în jurul parcării, însă tot mi se pare 
răcoare, chiar dacă suntem în 11 iunie. 

O aud pe mama trebăluind prin bucătărie. 

Este îngrozitor de enervantă, iar prin asta vreau să spun 
că mă bate mereu la cap să fac lucruri: să-mi caut de 
muncă, să mă duc la Forţele de Muncă, să strâng vasele, 
să pun vasele şi tot aşa, la infinit. În plus, îşi face griji de 
dimineaţă până seara. Anxietatea ei mă roade şi îmi 
provoacă mâncărimi în tot corpul, de parcă mi-ar mărşălui 
furnici sub piele. 

Mi se pare că nu-şi poate băga în cap că sunt adult. 

Am împlinit 18 ani în urmă cu o lună, însă continuă să- 
mi stea pe cap ca o cloşcă şi să ceară socoteală despre 
fiecare pas pe care-l fac. 

De parcă aş fi proiectul ei personal. 

Asta mă face să o iau razna. 

Cred că s-ar simţi chiar ea mult mai bine dacă ar înceta. 
Dacă s-ar relaxa puţin. Îmi repetă întruna câte a sacrificat 
pentru mine - atunci de ce nu profită şi nu-şi vede acum de 
viaţa ei? 

Alexandra, iubita mea sau mai bine zis fata-cu-care-mi-o- 
pun, spune că şi mama ei e la fel. Dar e o minciună. Sirpa 
nu o urmăreşte prin oraş, nu vorbeşte cu prietenii ei şi nu 
o caută prin buzunare de iarbă sau prezervative. 

Apropo de prezervative: mama ar trebui să fie bucuroasă 
dacă le găseşte, nu? Nu vor toţi părinţii ca adolescenţii lor 
să se protejeze? Fiindcă sunt sigur că este una dintre 


e 12 + 


marile ei temeri, c-o voi lăsa pe vreuna gravidă ca să devin 
ce este ea: părinte singur. 

Sau părinte singular, aşa cum se spune de obicei în 
congregația mamei, unde încearcă să fie incluzivi, pentru 
ca toate cazurile sociale să se simtă bine-venite. 

Mama şi cu mine locuim într-o casă cu trei etaje de pe 
strada Ellen Keys din Fruângen, o suburbie cât se poate de 
decentă din sudul Stockholmului. Durează fix 19 minute să 
ajungi la staţia Centralen cu tramvaiul şi poţi renunţa fără 
probleme la 19 minute din viaţă. 

Nu? 19 minute până în oraş şi 19 minute din centru până 
acasă înseamnă 38 de minute pe zi. Dacă faci drumul 
zilnic, înseamnă 13.870 de minute pe an, adică 
echivalentul a 231 de ore sau aproape zece zile. 

Zece zile pierdute din viaţă. Nu e chiar atât de puţin. 

In zece zile se pot întâmpla multe, aşa cum ştiţi. 

Ideea este că trebuie să calculezi înainte să tragi 
concluzii pripite, cum ar fi că 19 minute nu contează. 

Singurul obiect la care eram tare la şcoală era mate. 
Poate şi suedeza, când eram mai mic. Imi plăcea să citesc. 
Dar am renunţat acum, fiindcă nu vrei să fii văzut în 
metrou cu o carte în mână. 

Cu mate însă aveam o relaţie specială. N-am încercat 
niciodată să depun efort, ci vedeam cifrele în minte şi 
ştiam răspunsul cu multă vreme înainte să se întindă 
ceilalţi după calculatoare. Chiar dacă nu mergeam aproape 
niciodată la ore, profesorul meu de matematică mi-a dat 10 
în al doilea an de liceu. 

Cred că a făcut-o ca să mă motiveze, dar oricum am 
renunţat la şcoală. Nu-i prea vedeam rostul. 

O mişcare din câmpul meu vizual periferic îmi atrage 
atenţia. In colivia de pe podea, puiul de mierlă, care nu 
prea mai e pui, încearcă să sară. Ciupeşte niţel printre 
seminţele de pe jos, se opreşte în mijlocul acţiunii, îşi 
înclină capul şi mă priveşte cu ochii săi minusculi, 
încadraţi de auriu. 

Mierlă. Turdus merula. 

Uitasem că mai excelez într-un domeniu: păsările. Când 


e 13 


eram mic, eram fascinat de zburătoare, dar gata cu asta. 

E prea de tocilar. 

Dar, când am găsit pasărea la gunoi, am salvat-o. 

Mă uit din nou la ea. Văd penajul negru, lucios şi ciocul 
galben-deschis, care ciuguleşte de pe podea. 

O hrănesc cu seminţe şi cu bucățele de seu. Am învăţat-o 
să-mi mănânce din mână, ca un animal domestic bine 
dresat. 

lau telefonul între degetul mare şi arătător. Mă uit pe 
Snapchat. 

Liam a postat un filmuleţ cu o doză de bere care 
explodează. Aproape că s-ar spune că trage cineva cu o 
armă în ea, poate cu pistolul cu aer comprimat al lui Liam. 
Alexandra mi-a trimis o poză cu ea în pat. Are plapuma 
trasă până sub nas şi-mi zâmbeşte din priviri. A mai pus şi 
câteva inimioare roz-bombon, care bat. 

Deschid WhatsApp-ul. Nicio veste de la Igor. 

Aş vrea să nu mai aud niciodată de el, de fapt. Din 
păcate, am dat-o în bară, şi acum plătesc. 

Zece zile. 

Atât mi-a luat să mă încurc în plasa lui Igor. Cât durează 
drumul dus-întors în oraş, cu tramvaiul, zilnic, timp de un 
an. 

Ca să fiu sincer, a început mai devreme. Mama zice, de 
obicei, că nu judec deloc şi că nu mă pot concentra mai 
mult decât ca să beau un pahar cu lapte. Nu a spus-o 
niciodată, dar sunt sigur că ea crede că îl moştenesc pe 
tata. Şi, fiindcă nu l-am cunoscut, mi-e greu să neg. 

Mama, pe de altă parte, n-are asemenea probleme. Cel 
puţin nu când vine vorba să mă urmărească. Nu îşi pierde 
niciodată concentrarea şi nici nu renunţă. 

E ca un ogar de vânătoare. 

Psihologul de la şcoală m-a trimis la un centru 
specializat, pentru copii şi adolescenţi, iar centrul m-a 
trimis mai departe, la o terapeută cu mâini transpirate, 
bijuterii masive, de argint, şi nişte dinţi atât de maronii, 
încât părea c-ar fi mestecat rahat. 

Nu mi-a plăcut de ea. 


e 14» 


Mai ales când a început să bălmăjească despre 
dizabilitatea neuropsihiatrică. A zis că nu îmi poate pune 
un diagnostic, însă am dificultăţi de concentrare şi de 
controlare a impulsurilor. Atunci n-am mai ascultat. Şi nici 
mama, pentru că nu voia să accepte că ar fi ceva greşit cu 
mine, în afara unor păreri greşite. 

Câteva luni mai târziu, am citit într-o revistă de scandal 
despre un star care declara cât de bine se simte acum, c-a 
fost diagnosticat, şi că asta explica atât de multe. De parcă 
ar fi vrut să fie deranjat mintal, de parcă diagnosticul era o 
geacă de piele groasă sau un tatuaj mişto, cu care voia să 
se laude. 

Cum de-am ajuns în rahatul ăsta? 

Liam şi cu mine furam în oraş. La început, doar pentru 
distracţie. 

Furam mărunţişuri. Parfumuri, haine. Dar, curând, ne- 
am dat seama că, dacă furam electronice - harduri mici, 
căşti, boxe portabile -, le şi puteam vinde. Liam a 
cumpărat un rucsac căptuşit cu mai multe straturi de folie 
de aluminiu, de la Janne, care lucrează la sală, şi apoi n-a 
mai fost nevoie decât să evităm camerele de supraveghere, 
să luăm lucrurile de pe rafturi, să le aruncăm în rucsac, să 
plecăm, să urcăm în tramvai şi, 19 minute mai târziu, să 
coborâm în Fruângen. 

Era aproape prea uşor. 

Am început să ne pricepem foarte bine la asta. N-am fost 
prinşi niciodată şi, curând, boxa de la subsolul locuinţei lui 
Liam a început să se umple. Apoi începea munca grea: 
trebuia să punem totul pe internet. În plus, mama se tot 
întreba de ce aveam mai multe telefoane mobile şi de ce 
dispăream mereu în camera mea când mă suna cineva. 

Aşa am început să vindem lucrurile unui cecen pe nume 
Aslan, un tip înspăimântător, cu tatuaje pe faţă. Nu 
zâmbea niciodată. 

Aslan nu plătea foarte bine. Primeam cam un sfert din 
ce-am fi luat pe Blocket?, dar cumpăra tot ce aveam şi nu 
punea niciodată întrebări. 


2 Site similar cu OLX, unde se tranzacţionează bunuri diverse (N. t.). 
e 15» 


Din bani ne luam băuturi, tenişi, iarbă şi uneori câteva 
grame de coca. O dată, am fost la un local de fiţe din 
Stureplan şi am mestecat fructe de mare, ca pe o friptură 
groaznică, dar în mare parte preferam să fumăm în linişte, 
în faţa unui film bun. 

În timpul zilei, o ardeam pe la mine, iar seara, la Liam, 
pentru că mama lui lucra de noapte la spitalul din 
Huddinge:. 

Nu deranjam pe nimeni. 

Magazinele aveau asigurare, deci îşi recuperau banii. 
Nu jefuiam niciodată locuinţe, ci numai firme mari, bogate, 
precum Media Marks sau Elgiganten, care fac oricum 
avere pe spinarea oamenilor obişnuiţi. 

Iarba şi coca le cumpăram de la un tip pe nume Malte, 
înalt, slab ca un ţâr, căruia îi tremurau mâinile şi era 
neobişnuit de simpatic pentru un dealer. Îşi făcea veacul la 
salonul de biliard. 

Cred că Liam a fost cel care l-a întrebat dacă putem 
plăti cu electronice. Dar Malte şi-a frecat mâinile osoase, a 
surâs cu toţi dinţii şi ne-a spus că nu aşa mergea afacerea. 
Dacă voiam să fumăm gratis însă, puteam să-l ajutăm cu 
alte chestii. 

Aşa am început să lucrăm puţin pentru Malte. 

Ne-am dat seama rapid că era o piuliţă importantă în 
angrenajul de alimentare a Stockholmului cu iarbă şi coca. 
În plus, era apropiat de şef, de Igor. Atât de apropiat, că 
uneori Liam îl numea pe Malte lacheul lui. 

Râdeam serios de treaba asta. 

Ridicam şi lăsam pachete din şi în diverse locuri sau 
răspundeam la comenzile de pe WhatsApp. În ciuda 
faptului că toată comunicarea din aplicaţie era criptată, 
Malte şi banda lui creaseră nişte coduri delirante pentru 
diversele produse. Când suna cineva să comande „pizza”, 
era treaba mea să întreb de care. De exemplu, Capricciosa 
însemna iarbă, iar Hawaii, coca. Dacă un client voia cinci 
pizza Hawaii, cerea, de fapt, cinci grame de coca. 

Preţul pentru un gram de coca de primă mână era de 


3 Comună din administraţia teritorială Stockholm (N. t.). 
e 16 - 


800 de coroane, aşa că pizza nu era tocmai ieftină. Clientul 
primea însă comanda în jumătate de oră, la domiciliu. 
Serviciile noastre erau excelente. 

Funcţionam strictly old school: coca, speed, iarbă şi 
altele de genul. Fără medicamente, nimic. Fireşte, nu 
vindeam heroină. Piaţa aceea aparţinea gambienilor din 
Kungsan. 

Uneori, Malte ne povestea cum stăteau lucrurile în 
trecut, când tipii vindeau în mijlocul drumului, ca 
vânzătorii de îngheţată. Erau la mila curcanilor. 

Asta mă făcea să râd. 

Nu puteam înţelege cum putuseră supravieţui înainte de 
apariţia internetului şi a aplicaţiilor. 

Eu mă simţeam ca peştele în apă, dar Liam s-a agitat şi a 
vrut să se retragă. În cele din urmă, m-a obligat să promit 
că nu vom mai lucra pentru Malte, şi am fost de acord, ca 
să-l calmez. 

După câteva luni, ne scăldam nu doar în iarbă, ci şi în 
bani. Mi-am dat seama foarte repede că n-aş putea câştiga 
atâta cu un job normal. 

Liam şi-a cumpărat un BMW la mâna a doua de la un tip 
din Bredâng şi părea mulţumit pentru prima dată. Eu mă 
abţineam să cumpăr ceva extrem de scump, pentru că deja 
mă hărţuia mama cu întrebări despre banii din care-mi 
luam ţoale şi încălțări. Mai că-şi dădea seama că era ceva 
putred în povestea asta. 

Într-o zi am fost chemat de şeful lui Malte, Igor, un uriaş 
rus, cu muşchi imengşi şi ţeasta rasă. 

Igor era celebru din trei motive. 

Mai întâi, el domnea peste traficul de droguri din 
Stockholm. Apoi Liam spunea că eliminase trei inşi care 
încercaseră să-l păcălească, aruncându-i în mare, cu 
încheieturile şi gleznele prinse în şoricei. Îi înecase ca pe 
nişte pisoi. 

În sfârşit, scria poezii şi deja publicase câteva volume. 
Să fiu sincer, cred c-am fost flatat când Igor mi-a spus că 
auzise că mă purtam bine şi m-a întrebat dacă aş vrea să 
pun umărul la cealaltă afacere, mai importantă. Aş fi 


e 17» 


primit bani serioşi, iar dacă păstram aceeaşi atitudine 
aveam multe uşi deschise în firmă. 

Da, chiar i-a zis „firmă”. De parcă conducea o societate 
pe acţiuni în toată regula. 

A vorbit mult despre concentrarea pe client şi despre cât 
de important era să nu tragi în piept pe nimeni şi să fii 
mereu service minded. 

Mi se părea că participase la unul dintre cursurile 
acelea oferite de Oficiul pentru Forţele de Muncă Suedez, 
cursuri care-ţi spun cum să conduci companii cu TVA şi 
plată pentru ore suplimentare şi alte rahaturi. 

Am acceptat imediat. Abia apoi am devenit ezitant. 

Dar era deja prea târziu. 

Mai târziu, la sfârşitul aceleiaşi zile, Igor m-a invitat la 
berea de vineri seară a firmei. Nu ştiu dacă era o glumă, 
însă chiar aşa i-a zis, after work. Am jucat biliard şi am 
băut bere. Toată lumea, în afară de Igor, care nu se atinge 
de alcool şi care a rămas într-un colţ, să ne observe. 

Liam nu era acolo. 

Mi-a povestit mai târziu că Igor îi făcuse aceeaşi 
propunere, însă el refuzase. M-a făcut nebun şi mi-a zis că 
voi sfârşi prost dacă nu gândesc înainte să acţionez. 

În plus, îi promisesem că nu voi mai lucra pentru Igor şi 
pentru lacheul său. Dar eu îl trădasem şi aşa mai departe. 
Bla, bla, bla. 

Asta se întâmpla fix în urmă cu zece zile. 

Săptămâna următoare, l-am însoţit pe Malte să 
recupereze datoriile de la clienţi. Atunci am înţeles că 
experienţa clientului nu este tocmai pozitivă, dacă uiţi să 
plăteşti, şi că Malte nu era un dealer chiar atât de 
inofensiv cum îl consideraserăm Liam şi cu mine. 

Mergea cam aşa: băteam la uşa clientului, iar dacă el 
deschidea, Malte îi spunea că veniserăm să luăm banii 
datoraţi. Uneori, clientul plătea, iar noi îi mulţumeam 
frumos, îi doream o seară plăcută şi plecam, ca nişte 
mormoni binevoitori. 

Adesea, clienţii spuneau că nu aveau bani, dar că vor 
plăti curând. Dacă era prima vizită, răspundeam că vom 


e 18 œ» 


reveni peste o săptămână şi spuneam că ar fi fost „cel mai 
bine pentru toţi dacă plăteau atunci”, după care Malte îşi 
nota ceva într-o aplicaţie de pe mobil, unde înregistra 
toate datoriile, cu mâinile sale tremurânde. 

Dar, dacă era a doua sau a treia vizită, erau bătuţi. 

Nu ştiu ce se întâmpla la a patra vizită, dar cred că altă 
persoană şi nu Malte, o adevărată brută, se ocupa de asta. 
Probabil era tipul care-l ajutase pe Liam să-i înece pe tipii 
ăia, asta dacă povestea era adevărată, pentru că Liam 
vorbea mereu tâmpenii. 

Treaba mea era să-i ţin pe clienţi, câtă vreme Malte îi 
lovea ca un descreierat. Pe fete le ameninţa cu un cuţit: 
apăsa lama de un albastru sclipitor pe pielea lor, chiar sub 
ochi, le zgâria puţin, până ce le dădea sângele, şi le spunea 
despre cicatricile urâte care le-ar fi rămas. În acelaşi timp, 
le prindea de sâni. 

O singură dată s-a abținut Malte, chiar dacă era a doua 
vizită. A fost o fată, bineînţeles. Avea părul lung, roşcat, şi 
se numea Sabina. Am priceput că ea şi Malte se cunoşteau 
şi că ea îi plăcea de îndată ce-am deschis uşa. 

S-au lungit cu vorba şi am început să mă plictisesc, aşa 
că am întrebat dacă puteam merge la toaletă. 

Când m-am întors, l-am văzut pe Malte dându-i fetei un 
sul de bancnote de o mie de coroane, şi nu invers. 

Pur şi simplu. 

Fata, vizibil mulţumită, i-a promis ca-i va plăti curând. 

Chiar când a zis ea asta, m-a văzut Malte. M-a apucat de 
guler şi m-a izbit de un perete, şuierându-mi la ureche: 

— Nicio vorbă despre ce-ai văzut. Altfel sunt mort, şi tu 
odată cu mine. 

Am dat din cap. 

Ce credea? Că îl voi turna lui Igor? Că eram eu lacheul 
lui? 

Dar roşcata a fost singura excepţie. Malte nu ierta pe 
nimeni, în rest. 

Unii urlau. Alţii începeau să plângă. 

Coloşi cu bicepşi de gorilă şi tatuaje cu cranii ţipau ca 
nişte bebeluşi şi îl rugau să aibă milă. Un tip mi-a vomitat 


e 19 œ» 


pe bascheţii Gucci noi, după ce i-a dat Malte un pumn în 
stomac. 

Era respingător. 

Era una să şterpelesc lucruri din Media Markt sau să 
preiau „comenzi de pizza”, dar să fac rău oamenilor era cu 
totul altceva. Nu reuşeam. Ştiu că n-am respectat 
întotdeauna legea, dar monstru nu sunt. 

Din prima seară am înţeles că firma lui Igor nu era 
potrivită pentru mine. 

Dar cum îţi dai demisia dintr-un loc ca acela? 

În cele din urmă, mi-am făcut curaj şi i-am mărturisit lui 
Igor că nu suportam să sparg feţele oamenilor. 

El a dat serios din cap şi mi-a zâmbit. S-a lăsat pe spate, 
în fotoliu, iar vesta lui de piele groasă a scârţâit. Mi-a 
explicat că treaba asta nu era pentru oricine şi că mă 
puteam face util altfel, dacă eram un miorlăit care nu 
suporta jocul dur. 

A rânjit rostind ultima replică şi am simţit că mă 
înroşesc de ruşine. 

A redevenit serios şi mi-a spus că el crede în puterea 
diversităţii şi că oricine se pricepe la mai multe lucruri. 
Pentru a construi o organizaţie solidă, trebuie să foloseşti 
abilităţi diferite. 

S-a aplecat în faţă şi a luat un pachet de mărimea unuia 
de unt, învelit în hârtie maronie, şi mi l-a aruncat. 

— Vino în zona industrială luni seară, pe la ora asta. Te 
vei întâlni cu mine lângă vechiul atelier de reparaţii auto, 
la ora nouă. Niciun minut mai târziu. Înainte să ajungi, 
închide-ţi telefonul mobil şi adu pachetul. Este important, 
pricepi? Va trebui să stai de şase cât mă văd eu cu un 
client. E important. E un distribuitor. 

A făcut o pauză, părând să mă analizeze, înainte să 
continue: 

— Pachetul conţine mostre, aşa că nu-i nevoie să-ți 
explic cât de important e să nu-l pierzi. 

Am încuviinţat şi am ieşit din biroul lui, aflat în spatele 
salonului de biliard. Simţeam un amestec de ruşine şi 
uşurare. Dar mai puternică era uşurarea: nu mai trebuia să 


e 20 - 


pedepsesc pe nimeni şi orice altceva era mai bine. 

Dar acum este duminică, iar uşurarea simțită în biroul 
plin de fum al lui Igor a fost înlocuită, încet-încet, de o 
nelinişte tot mai profundă. 

Cântăresc pachetul în mână şi mă uit pe fereastră. Norii 
de deasupra vechii case de nebuni s-au îndesit şi a început 
să cadă o ploaie măruntă peste parcare. Asfaltul e negru şi 
lucios, precum gheaţa de pe un lac foarte adânc. 

Pachetul nu este greu. Aş spune că are vreo sută de 
grame. In timpul scurtei, dar intensei mele cariere la 
Firmă mi-am perfecţionat abilitatea de a aprecia 
importanţa pungilor şi a pachetelor mici. 

O sută de grame. Cred că e coca. 800 de coroane 
suedeze pe gram. Asta înseamnă că preţul de vânzare este 
de 80.000 de coroane. 

Bate cineva la uşă. Mă întorc, împingând din reflex 
pachetul pe masă. 

Intră mama. 

Pare ruptă de oboseală. 

Părul ei lung, vârstat de şuviţe cenuşii, îi cade pe umeri. 
Cămaşa de blugi i se mulează pe piept, iar în decolteu îi 
sclipeşte cruciuliţa de aur. Pantalonii ei bej, călcaţi cu 
grijă, sunt atât de uzaţi, că aproape se destramă la fund. 
Are un sac de gunoi într-o mână. 

— Ce faci? mă întreabă, bătând din gene şi dându-şi o 
şuviţă după ureche. Faci ceva anume? Sau doar stai şi... 
Adică, şi asta e în regulă. Să nu faci nimic. E bine şi aşa. 

Mama vorbeşte mereu prea mult. Cuvintele par să-i iasă 
pe gură fără să-i treacă prin creier, ca nişte păsări care 
evadează din colivie. 

— Nu fac nimic, spun eu şi sper să plece. N-am curajul 
să mă cert acum cu ea. 

— L-ai sunat azi pe Ingemar? Cred c-ar fi bine să-l suni. 
Sună-l, deci. 

Ingemar este unul dintre fraţii mai în vârstă din 
congregația mamei. Are vreo 60 de ani, păr sur, ondulat şi 
buze groase şi roşii. Zâmbeşte mereu, chiar şi când 
pastorul vorbeşte despre iad şi despre Judecata de Apoi. 


e 21 œ» 


Deţine un mic lanţ de restaurante fast-food care angajează 
mereu sau aşa spune mama. 

Dar de ce să prăjesc cârnaţi pentru 90 de coroane pe 
oră, când fac de cel puţin zece ori mai mult lucrând pentru 
Igor? 

— Nu. N-am apucat. 

Mama lasă sacul de gunoi jos. Cade cu un pleoscăit. 

— Dar, Samuel, ai promis. Ce-ai avut de făcut atât de 
important? 

Nu răspund. Ce să spun? Că m-am jucat pe calculator 
toată ziua? 

Ea face nişte paşi spre mine, cu braţele încrucişate la 
piept. În jurul sacului de gunoi se extinde o pată umedă. 

— Nu se poate să o ţii tot aşa, Samuel. Trebuie să faci 
ceva cu viaţa ta! Nu poţi sta acasă şi... şi... 

I se frânge vocea şi, ca niciodată, şuvoiul de cuvinte se 
opreşte. Îi văd privirea alunecând peste colivie. Scutură 
din cap aproape imperceptibil. 

Apoi se concentrează. 

— Ce e acolo? 

Ia pachetul lui Igor de pe masă. 

— Dă-mi-l, zic şi mă ridic, dându-mi totodată seama că 
m-am dat de gol prin reacţia mea prea rapidă şi prea 
violentă. 

Mama scutură pachetul, de parcă şi-ar putea da seama 
ce conţine aşa. 

— Ce naiba? Dă-l încoace! 

Mă întind după pachet. 

— Fără înjurături în casa mea, şuieră mama. Dar ce este 
aici? 

Se îndepărtează câţiva paşi de mine, însă privirea ei 
spune totul. Nu este neliniştită sau furioasă, doar 
dezamăgită. 

Ca de obicei. 

Sunt marea ei dezamăgire. 

— Nimic, zic eu. 

— Atunci probabil că nu contează dacă îl iau eu. Dacă 
tot nu-i important. Este în regulă dacă-l păstrez, nu? 


e 22 œ» 


Mama întoarce pachetul pe toate părţile, examinându-l 
de parcă ar fi o bombă. Cu mâinile tremurând, smulge 
banda adezivă şi rupe hârtia. Plicul se deschise şi din el 
cad vreo 20 de punguliţe transparente, care conţin un praf 
alb. Cad la picioarele ei ca nişte frunze în jurul trunchiului 
unui copac, toamna. 

— Ce mama...? 

— Nu este ce crezi tu. Este... 

Dar nu mă pot gândi la nicio scuză. Ce altceva să 
păstrezi în punguliţe cu sistem de închidere, dacă nu 
droguri? 

Mama se balansează în faţă şi-n spate, cu gura deschisă. 
Are ochii în lacrimi. 

— Acum o să ieşi imediat, Samuel. Vorbesc serios. 

Are vocea liniştită, chiar dacă arată de parcă tocmai ar fi 
văzut o stafie în plină zi. 

— Dar... 

— Afară! urlă ea, apoi se lasă pe vine. 

Strânge punguliţele de pe jos, le îndeasă în sacul de 
gunoi, printre cutiile de lapte, capetele de creveţi şi 
cotoarele de măr, ia sacul în mână şi iese pe hol. 

Rămân câteva secunde cu ochii la pata umedă de pe 
podea şi aud cum se deschide uşa către casa scărilor. Apoi 
aud zgomotul metalic, familiar al trapei pentru gunoi, care 
se închide. Se apropie paşi, uşa se trânteşte. 

— Afară! mai urlă ea o dată, de pe hol. 

Îmi strâng câteva lucruri, le pun în rucsac, mă îmbrac în 
hanorac şi mă îndrept spre uşă. 

— Să dispari din casa mea, mormăie mama. Şi ia şi asta 
cu tine! 

Îşi scoate brăţara din bile de sticlă multicolore, pe care 
i-am confecţionat-o în clasa întâi, şi o aruncă pe jos, înainte 
să iasă din cameră spumegând. 

lau brăţara de pe jos. A purtat-o mereu, de atunci. 
Frământ bilele de sticlă între degete. 

Încă îi păstrează căldura. 


Cheia de la intrare descuie şi spaţiul pentru depozitarea 


e 23» 


gunoiului de la subsol. După multe insistenţe, uşa grea se 
deschide cu un scârţâit. Inspir duhoarea greţoasă de 
mâncare stricată, scutece murdare şi vin oţetit. 

Afară se aude zgomotul unui camion care se 
îndepărtează. 

Pipăi după întrerupătorul de pe zidul de beton, îl găsesc, 
îl întorc şi, în secunda următoare, încăperea se umple de o 
lumină rece. 

Nici urmă de gunoi. 

Saci noi, goi atârnă ordonat la locurile lor. Flutură şi 
foşnesc puţin, din cauza curentului de la uşă. 

Mi se opreşte inima şi alerg spre poartă, o deschid şi ies 
în ploaie, cât să văd camionul plecând cu coca în valoare 
de 80.000 de coroane. 

N-a fost vina mea. 

Mereu mi-am controlat prost impulsurile. Chiar şi 
psiholoaga aia cu dinţii murdari de rahat zicea asta, şi ea 
ştie ce zice. 

N-am vrut să fac rău nimănui, cu toate că mama pare să 
creadă că încerc să îi distrug viaţa. 

Când furam lucruri, o făceam de la companii bogate, 
care erau asigurate până-n măduva oaselor, iar iarba şi 
coca le vindeam adulţilor, clienţi care alegeau să plătească 
personal pentru droguri. 

Unde-i cerere, există şi ofertă. 

Tot ce făceam era să răspundem repede şi eficient la 
cerere, service minded. 

Şi povestea cu Malte? 

Nu pot spune că sunt mândru de ea, iar dacă aş putea 
da timpul înapoi, aş refuza propunerea lui Igor. Dar timpul 
nu poate fi dat înapoi. Limbile ceasului ticăie şi tot ticăie. 

Este ora 19:36. 

Într-o zi, o oră şi 24 de minute, va trebui să-mi fac 
apariţia în zona industrială. 

Îmi amintesc cuvintele lui Igor. 

Pachetul conţine mostre, aşa că nu-i nevoie să-ţi explic 
cât de important e să nu-l pierzi. 

Dacă apar fără pachet, Igor o va lua razna. Dar, dacă nu 


e 24» 


apar, nu vreau să-mi imaginez consecinţele. Cred că-şi va 
trimite bruta după mine, tipul care se ocupă de a patra 
vizită. 

Mă las pe vine, apoi mă aşez pe asfaltul ud, cu spatele la 
faţadă. 

Brăţara din bile de sticlă reflectă luminile străzii. 

Cinci dintre ele au litere pe ele. 

Clipesc de câteva ori şi citesc cuvântul cunoscut. 

MAMA. 


e 25» 


Pernilla 


Ploaia bate în fereastră, şi eu ascult cum camionul care 
ridică gunoiul varsă conţinutul pubelelor din clădire. Apoi 
mă pierd în gânduri, în timp ce motorul se aude tot mai 
slab. 

Oare am făcut bine că l-am alungat pe Samuel? 

Nu e prima dată. L-am mai dat afară de două ori, în 
ultimele două luni, însă ne-am împăcat de fiecare dată. 

Prea repede, au spus prietenii mei din congregaţie. Ei 
sunt de părere că mă las călcată în picioare. Că ar trebui 
să impun nişte limite şi să încetez să-l urmăresc mereu. Să 
nu-i deschid din nou uşa la două ore după ce l-am dat 
afară. 

Am încercat să le explic că nu ştiu cum să îl ajut. Să fiu 
înţelegătoare? Exigentă? Să îi încurajez iniţiativele rare, 
momentele în care se poartă ca un adult responsabil? 

În adâncul sufletului meu apare sentimentul inevitabil 
de vinovăţie, care creşte ca o tumoră de fiecare dată când 
face Samuel o prostie. Pentru fiecare an care trece fără ca 
el să-L. accepte pe Iisus în inima lui. 

Totul este din vina mea. 

Îmi unesc mâinile şi închid ochii. Rostesc o rugăciune 
scurtă. 

Preamilostive Dumnezeule, ajută-l pe Samuel să 
înțeleagă că îl susții. Ia-l sub aripa Ta şi arată-i drumul. 
Arată-mi mie cum să îl ajut. Şi iartă-mă. lartă-mă pentru 
tot. În numele Domnului nostru lisus Hristos. Amin! 

Alunec pe podeaua bucătăriei, cu mâinile sprijinite de 
linoleumul rece. Îmi las privirea să se plimbe prin cameră. 

Orarul lui Samuel este încă lipit pe frigider, deşi a 
renunţat la liceu de câteva luni. L-am printat la dublă 
dimensiune şi l-am aranjat în aşa fel încât să nu uite de 
nicio oră. Marile şi joile sunt marcate cu roz. „Aminteşte-ţi 
de echipamentul pentru sport!”, am scris deasupra. Lunea 
este marcată cu verde. „Nu uita! Ai prima oră la 08:05!” 
scrie în dreptul ei. Pe un blat se află borcănelele cu ulei de 


e 26 - 


peşte. Una dintre femeile din grupul meu biblic a declarat 
că fac să dispară cele mai dificile probleme de 
concentrare. 

Şi rugăciunile, fireşte. 

Dar Samuel n-a vrut să ia pastilele, zicând că miroase a 
peşte stricat. Adevărat. 

Este numai vina mea, mă gândesc. Este trecutul meu, 
care mă prinde din urmă, păcatul meu, din nou scos la 
lumină. 

Am avut o copilărie fantastică, până la nouă ani. 

Am crescut într-o familie foarte pioasă. Tatăl meu, 
Bernt, era pastor într-o congregaţie evanghelică, iar 
mama, Ingrid, era casnică. Părinţii mei îşi doriseră o 
familie mare, dar nu avuseseră decât un copil, iar eu 
încercam să compensez printr-o purtare ireproşabilă. 

Locuiam în Huddinge, la sud de Stockholm, într-o căsuţă 
de lemn de pe malul lacului Trehörningen. 

Eram o familie obişnuită. Aveam un Volvo, doi câini 
golden retriever - fără îndoială drept compensație pentru 
copiii care n-au mai venit pe lume - şi o grădină mare, 
plină de arbori fructiferi şi de arbuşti. De mică am fost 
foarte implicată în congregaţie şi mereu cea mai bună din 
clasa mea. 

Dacă părinţii mei erau mândri de mine, nu o spuneau 
niciodată. 

Fără îndoială, se gândeau că fac doar ce se aşteaptă din 
partea mea. 

Tata muncea foarte mult. Se făcea disponibil nelimitat 
pentru membrii congregaţiei. Aveam uneori impresia că, 
pe lângă îndatoririle sale de cleric, era şi bancher, şi 
poliţist. 

Acasă la noi era mereu agitaţie: prieteni, enoriaşi care 
aveau nevoie de ajutor şi de sfaturi, cu toţii mâncau din 
pâinea noastră în bucătăria mobilată spartan. Câinii 
şedeau lângă noi şi cerşeau mâncare. 

Pe atunci luam totul de bun: situaţia materială, familia 
mea iubitoare şi mai ales credinţa, cea care le lipseşte 
multora acum. Era o binecuvântare să iau parte la această 


e 27» 


fericire, dar şi un păcat, fiindcă nu eram capabilă să 
înţeleg ce mare dar era, nu puteam cuprinde mila 
Domnului cu gândul. 

Într-o zi m-am întors acasă de la şcoală mai devreme şi 
am găsit-o pe mama dezbrăcată, pe canapea, cu un vecin, 
tatăl unui coleg de clasă. Aveam nouă ani. 

Îmi amintesc încă felul în care soarele le mângâia 
corpurile înlănţuite şi lucind de sudoare, întinse pe 
canapeaua de catifea muştar. Părul negru ca de abanos al 
mamei plutea deasupra torsului lui Jöns. Mâna indolentă a 
amantului i se odihnea pe fesele înroşite. 

A fost ultima dată când am văzut-o pe mama. 

A doua zi plecase. 

Mama mea era frumoasă, poate prea frumoasă pentru 
binele ei. În plus refuza să îl asculte pe tata. 

Chip de înger şi inimă de viperă. Preoteasă rebelă, aşa o 
numea tata după aceea şi cita din scrisoarea către Efeseni, 
a şaptea scrisoare a Sfântului Pavel, scrisă în timpul 
captivităţii sale la Roma: „Neveste, să vă supuneţi 
bărbaţilor voştri aşa cum vă supuneţi Domnului”. 

Dar tata nu era un tiran, deşi aşa părea. A iubit-o pe 
mama, chiar şi după ce ne-a lăsat într-un vid întunecat. 

Chiar dacă ea îl abandonase pe lisus şi dusese o viaţă 
desfrânată până la moarte. 

Dacă dispariţia mamei a fost un şoc, nu s-a comparat 
nici pe departe cu tăcerea din cei trei ani care au urmat. 
Niciun telefon, nicio scrisoare. La fiecare zi de naştere, mă 
rugam să primesc un semn. Mă rugam la infinit să apară. 

Dar n-a venit niciodată, iar când am împlinit 13 ani a 
murit într-un accident de maşină, la doar câţiva kilometri 
de casa noastră. 

Mă ridic, îmi iau telefonul mobil şi intru în baie. Mă spăl 
pe faţă o vreme, cu apă rece, şi îmi privesc reflexia din 
oglindă. Am părul şaten, electrizat, un rid amar în colţul 
gurii, o burtă şi un fund care se revarsă peste pantalonii 
prea strâmţi. Ochii înroşiţi, rimelul întins. 

Dar tot văd, în forma ochilor şi a pomeţilor, că sunt fiica 
mamei mele. 


e 28 - 


Am moştenit mai mult decât trăsăturile ei. Am moştenit 
impulsul de a comite adulter, un impuls pe care poate mi l- 
a transmis odată cu laptele din sânii ei, ca pe o otravă 
invizibilă, dar letală, deghizată în chip de hrană şi de 
iubire. 

Asta a zis tata când l-am cunoscut pe Isaac 
Zimmermann. Aveam 18 ani. 

Isaac nu era în niciun caz un bun creştin. Mai întâi că nu 
era creştin, ci evreu. Asta era deja o catastrofă în sine, o 
ruşine absolută. Apoi era cu cinci ani mai mare, un 
„flaşnetar” american. Tata a refuzat să-l lase să intre în 
căsuţa noastră galbenă. 

Tânără şi naivă cum eram, l-am sfidat şi am continuat să 
mă văd cu Isaac. Îl găseam irezistibil, cu trupul lui deşirat, 
hainele rupte şi părul lung, ondulat. 

Semăna cu lisus. 

Am căzut. Am căzut în braţele deschise ale păcatului şi 
mi-a plăcut, fiindcă atât ştiam. 

Am crezut că iubirea pentru Isaac şi dorinţa mea 
arzătoare aveau să umple golul lăsat de mama mea. Că îmi 
vor obloji rănile sufletului, care supurau încă. 

Dar singura urmare a fost că am rămas gravidă. 

Isaac a vrut să avortez, însă nici n-am vrut să aud. 
Fireşte că educaţia mea şi-a spus cuvântul - toate 
discuţiile despre inviolabilitatea vieţii. Dar, cel mai 
important, eram perfect convinsă că iubeam omuleţul care 
creştea în mine. Că îmi pierdusem deja mama şi nu 
intenţionam să îmi pierd şi copilul. Că nu puteam să-l 
părăsesc, aşa cum mă părăsise mama pe mine. 

Ultimul lucru pe care mi-l doream era să fiu ca ea. 

Să am chip de înger şi suflet de şerpoaică. 

Isaac s-a înfuriat, a plecat în turneu prin Värmland şi n- 
am mai ştiut de el câteva săptămâni. 

Apoi mi-a trimis o scrisoare în care spunea că nu se 
simţea pregătit să aibă o familie şi că, dacă aveam de gând 
să dau naştere copilului, trebuia să-l cresc singură. 

Aşa a fost. 

După aproape şase luni în care nu vorbisem cu tata, m- 


e 29 œ 


am întors în căsuţa galbenă. 

Aveam 18 ani şi eram cât se poate de însărcinată. 

Dacă tatei i-a fost ruşine cu mine, n-a lăsat să se vadă. 
Congregația m-a primit cu braţele deschise. Sigur că eram 
o păcătoasă, dar eram gata să mă căiesc, să-mi salvez 
sufletul nemuritor înainte să fie prea târziu. 

O singură dată mi-a zis tata că aşchia nu sare departe de 
trunchi. 

Era o seară furtunoasă de toamnă când ne-am certat şi 
nici nu mai ştiu de ce, însă, ridicând tonul, mi-a zis că 
eram la fel ca mama. 

Că-l aveam pe diavol în mine. 

Acum i-am transmis răul lui Samuel. 

Am făcut tot ce mi-a stat în puteri să îi fie bine. M-am 
dat peste cap să îi ofer totul. De când s-a născut, nu mi-am 
luat niciodată o pauză şi nici n-am mai intrat în vreo 
relaţie. Nu-mi lipsea dorinţa, însă Samuel a fost un copil cu 
o mare nevoie de atenţie, încă din prima zi. M-a stors de 
energie, ca o gaură neagră nesătulă, adâncindu-se în 
cosmos. 

Am făcut totul. 

Şi m-am rugat. 

Dar Dumnezeu a considerat că nu îmi îndurasem 
penitenţa. Că trebuia să o accept. 

Doar că nu ştiu cum. 

Se spune că Dumnezeu nu ne dă mai mult decât putem 
duce, însă uneori mă întreb dacă este într-adevăr aşa. 

Îmi şterg faţa cu un prosop. Se înnegreşte de la machiaj 
şi îl arunc pe podea. Iau telefonul şi scriu un mesaj scurt, 
în care-i zic lui Samuel să vină acasă. Scriu că îl iubesc şi 
că-mi pare rău că am avut un acces de furie. 

Mă aşez pe toaletă şi fac pipi. 

Aud un zgomot din camera lui Samuel. Cred că este 
mierla care se agită în colivie. 

Cu siguranţă îşi poate asuma răspunderea, când vrea, 
mă gândesc. Când este vorba despre ceva la care ţine. 

Cum ar fi o mierlă. 

Şterg mesajul şi arunc telefonul pe podea. 


e 30 - 


Sare de câteva ori pe covoraşul din baie şi se opreşte 
lângă duş. 

Nu, mă gândesc. 

De data asta nu va mai fi la fel. 

De data asta trebuie să-şi înveţe lecţia. 


e 31 œ» 


Manfred 


Afsaneh şi cu mine stăm de o parte şi de alta a patului, 
iar între noi se află Nadja, înconjurată de aparatele care o 
ţin în viaţă. Dispozitivele electronice bipăie şi sâsâie. Are 
un braţ în ghips şi dintr-un mic orificiu din gât îi iese un 
tub conectat la maşinăria care respiră pentru ea. 

În jurul ei se află monitoare care-i măsoară ritmul 
cardiac, temperatura, nivelul de oxigen şi presiunea 
intracraniană. Sunt atât de multe aparate aici, încât parcă 
am fi la bordul unei nave spaţiale. 

Pe coridor se aud paşi care se grăbesc undeva, probabil 
spre alt copil bolnav. 

În spatele capului patului stă Angelica de la Terapie 
Intensivă, la măsuţa albă pe care se află computerul. 

Este foarte pricepută. Se pricep cu toţii aici, la ATI - 
Anestezie şi Terapie Intensivă, secţia pediatrică - unde am 
fost mutaţi după prima săptămână de neuroterapie 
intensivă. Nu au grijă doar de copii, ci şi de noi, de 
membrii familiei. Ne aduc gustări şi cafea. Ne explică tot 
ce nu se poate explica. Ne ţin de mână şi ne şterg 
lacrimile. 

Nu-mi dau seama cum rezistă. 

Nadja este în comă indusă medical. 

A suferit un traumatism cranio-cerebral grav după ce a 
căzut de la fereastră şi medicii au adormit-o, pentru a-i 
permite creierului său să îşi revină. Nimeni nu ştie dacă se 
va trezi şi ce fel de viaţă va avea, după ce va redeschide 
ochii. 

Au trecut deja trei săptămâni. 

Credeam că timpul îmi va domoli suferinţa, că 
incertitudinea va fi tot mai uşor de suportat. Dar este exact 
pe dos. În fiecare zi mi se pare tot mai greu să trăiesc în 
suspans. 

Las jos mâna moale şi caldă a Nadjei şi mă las pe 
spătarul scaunului. Mă uit la Afsaneh, încă ghemuită, cu 
capul în mâini şi coatele pe genunchi. 


e 32 œ 


Mi se pare simbolic, aproape hotărât de soartă, felul în 
care şedem acum, de o parte şi de alta a Nadjei. Nu pot 
ajunge la Afsaneh şi nici ea la mine, chiar dacă ar vrea, 
pentru că Nadja s-a interpus. 

Accidentul ei a intervenit între noi. 

La fel este şi acasă. 

Afsaneh şi cu mine abia ne mai vorbim, iar ea nu mă mai 
atinge. 

Eu o ating? 

Nu ştiu. Nu-mi amintesc. 

Am uitat atât de multe. 

Zilele alunecă precum corăbiile pe mare, fără ca eu să- 
mi dau seama. Uneori, mă trezesc de dimineaţă, mă aşez 
pe canapeaua din living şi rămân acolo cu orele, apoi 
descopăr că deja se lasă întunericul. 

Timpul nu mai există. Totul se întinde la nesfârşit, într-o 
aşteptare dureroasă a zilei în care Nadja se va trezi sau ne 
va părăsi pentru totdeauna. 

Afsaneh se întinde şi îşi masează gâtul. 

— Merg să-mi iau o cafea, zice ea, fără să întrebe dacă 
vreau şi eu ceva. 

Nu spun nimic. Mă uit pe geam. Soarele străluceşte pe 
un cer albastru, senin, iar vântul se joacă prin coroanele 
verzi ale copacilor. 

Angelica ridică privirea de la calculator. 

— Să vă aduc ceva? Trec pe la bucătărie. 

— Mulţumesc. Sunt bine. 

Nu mai simt foamea. Eu, care am iubit mereu mâncarea, 
supraponderal din adolescenţă, am pierdut aproape zece 
kilograme în ultimele săptămâni. 

Cel mai eficient regim: să ai un copil care se zbate între 
viaţă şi moarte. 

Trebuie doar să vă pierdeţi concentrarea pentru o 
secundă, iar copilul vostru va cădea pe geam, va fi călcat 
de o maşină sau va cădea în apă de pe un pod. 

Viaţa este lungă. Viaţa este o catârcă bătrână şi 
ostenită. 

Dar moartea este iute ca fulgerul. Are nevoie doar de o 


e 33» 


secundă, de un metru, de o respiraţie. Moartea este o 
cobră, a cărei muşcătură vine fără niciun avertisment. Este 
mai rapidă decât propria umbră, aşa ca Lucky Luke?. 

Îmi sună telefonul, iar eu îl privesc fără să înţeleg, apoi 
abia răspund. 

— Manfred? Aici Malin. 

Îmi ia o clipă să înţeleg că mă sună colega mea, Malin 
Brundin. 

Malin, care lucrează în Katrineholm în fiecare zi, a făcut 
parte din grupul care a investigat crimele din Ormberg, 
care au ţinut paginile tuturor ziarelor suedeze multă 
vreme. 

Investigația a luat o turnură care i-a schimbat viaţa. S-a 
dovedit că propria sa mătuşă ţinuse în subsol o femeie, 
timp de mulţi ani, şi că aceasta era mama biologică a lui 
Malin. Cu alte cuvinte, persoana cu care crescuse Malin şi 
căreia îi spusese toată viaţa „mamă” nu era mama ei. 

Cum supravieţuieşti unui asemenea şoc? 

Mă surprinde că nu a plecat şi nu s-a mutat în 
Stockholm sau în alt oraş mare, unde se poate ascunde mai 
uşor de presă şi de ochii curioşilor. 

Malin a acceptat un post temporar în capitală, peste 
vară, la sfatul meu. Cred că mi-am imaginat vag că i-ar 
face bine să plece o vreme din Ormberg. Că ar fi ajutat-o 
să îşi vindece rana oribilă pe care mi-o imaginez încă 
deschisă. 

— Bună, zic. 

— Ce faci? 

Cum să răspund la întrebarea ei? 

Oamenii mă tot întreabă cum mă simt, însă eu am 
încetat să le mai răspund, pentru că nu pot explica. Nu 
doar fiindcă e dureros, ci şi fiindcă durează prea mult. In 
plus, nu ştiu cum stau lucrurile, de fapt, pentru că am 
încetat să simt. 

— La fel, zic, după o clipă. 

— Păi, ne întrebam dacă ai pornit, fiindcă începem 


+ Personaj din benzile desenate cu același nume, create de 


caricaturistul belgian Morris în 1946 (N. t.). 
e 34» 


imediat. 

La naiba! 

Îmi amintesc brusc. 

Astăzi revin la muncă. Mi s-a terminat concediul 
medical, iar viaţa - sau, cel puţin, viaţa profesională - 
reîncepe astăzi. 

— Doamne, Malin, scuze! Cred că am încurcat zilele. 
Sunt la spital, cu Nadja, şi am uitat complet... 

— Stai liniştit, spune ea, atât de repede, că bănuiesc că 
se aştepta la răspunsul meu. Poţi veni de mâine, dacă e 
mai bine pentru tine. 

— Nu, vin acum. 

Urmează o pauză. 

— Atunci mai bine aştepţi acolo, spune Malin. Avem un 
caz nou. Corpul unui bărbat a fost găsit pe malul 
arhipelagului sudic al Stockholmului. Mergem la morgă 
într-o oră, în Solna. Ne putem vedea acolo. 

Ezită puţin, apoi continuă. 

— In fond, eşti deja la Kir olins să 


Soarele încinge asfaltul. N-a mai rămas nici urmă din 
aversa de ieri. 

Malin aşteaptă la intrarea în clădirea din cărămidă, cu 
telefonul în mână. Arunc ţigara cât pot de discret şi mă 
îndrept spre ea. 

Are părul lung, şaten şi trupul subţire, dar încă 
musculos. Mijeşte ochii negri în soare, sub sprâncenele 
bine conturate. Are un rictus uşor al gurii. E neschimbată. 
Dar obrajii ei s-au împlinit, şoldurile i s-au rotunjit şi 
tricoul i se întinde peste burta mare. 

Malin şi Andreas vor avea un copil. 

Au lucrat împreună la investigația din Ormberg şi se 
certau constant, pe teme de la imigrație la asistenţă 
socială. Nu puteau cădea de acord nici măcar în privinţa 
restaurantului pe care să-l alegem pentru prânz. 

Acum vor aduce un omuleţ pe lume. 

Este cel puţin neaşteptat. 

— Tot mai fumezi în secret? întreabă Malin, ridicând o 


e 35» 


sprânceană şi făcând semn din cap spre chiştocul de pe 
trotuar. 

Nu răspund, ci o bat pe spate. 

La câţiva metri în dreapta lui Malin se află Gunnar Wijk, 
căruia i se mai spune şi Leti. 

Mă uit la el. 

Are barba cenuşie, neîngrijită. Pleoapele i s-au lăsat atât 
de jos, încât probabil nu prea mai vede prin lentilele 
subţiri, cu rame de metal. Burta i se rotunjeşte sub tricou, 
pantalonii din material sintetic sunt cam scurţi şi îi expun 
şosetele şi gleznele uşor umflate, care-i dispar într-o 
pereche de sandale maronii, purtate. 

Gunnar este o legendă. Vine dintr-o familie adevărată de 
poliţişti, o familie care a plătit scump cariera. Dar este 
cunoscut încă drept cel mai mare Casanova al Poliţiei din 
Stockholm. Potrivit unor mărturii consistente, putea 
seduce orice avea puls. Chiar înainte de hotărârea finală, 
ca să înlăture şi ultima urmă de rezistenţă, producea 
cunoscuta replică: Let it be. 

N-a durat mult şi modul său de operare n-a mai fost un 
secret, iar la scurtă vreme măscăricii Poliţiei l-au poreclit 
„Let it be”. Cu trecerea anilor, porecla s-a scurtat, 
devenind „Let it”, care s-a erodat în timp, ajungând „Leti”. 

Il salut. Nu am mai lucrat împreună, dar fireşte că ne 
cunoaştem, chiar dacă numai superficial. 

Ar trebui să fie un poliţist în regulă, chiar dacă a devenit 
cam morocănos peste ani. Apropiaţii lui spun că este aşa 
când n-are nicio aventură amoroasă. 

— Ce avem? întreb. 

— Bărbat la vreo 20 de ani, spune Leti, mângâindu-şi 
barba cu mâna. A fost găsit ieri de un pescar amator. 

— Şi de ce suntem aici? 

Intrebarea este relevantă. Morţile suspecte nu sunt 
investigate de obicei de Unitatea Operativă Naţională. 

— Credem că decesul ar putea fi legat de o anchetă în 
curs, zice Malin. În plus, Poliţia din Stockholm n-are 
oameni şi a cerut ajutor. 


5 Fie ce-o fi (N. t.). 
e 36 - 


— Ştim cine este victima? 

— Nu e sigur, spune ea, şi îşi face mâna pavăză la ochi, 
împotriva soarelui. 

Privirea ei alunecă peste mine. 

Cred că arăt minunat. N-am făcut duş, sunt nebărbierit 
şi nepregătit. Sunt cât se poate de diferit de vechiul 
Manfred. El n-ar fi mers niciodată aşa la lucru. 

Vechiul Manfred purta cămaşă şi sacou, cu vestă. Avea o 
batistă de mătase în buzunarul de la piept şi mirosea ca la 
raionul de parfumuri. 

Vechiul Manfred avea pantofi italieneşti din piele de 
vițel, lustruiţi, şi un ceas Rolex unicat, dar care nu ieşea 
prea mult în evidenţă, de la începutul anilor '50. 

Dar vechiul Manfred nu mai este. 

— Mergem? întreabă Malin pornind spre intrare. 


Medicul legist, Samira Khan, ne aşteaptă la recepţie. Mă 
strânge în braţe. Corpul ei mic şi subţire ar putea fi de 
copil. Coada ei lungă, lucioasă, i se odihneşte între 
omoplati. 

— Cât ai slăbit, spune ea, apucându-mă de braţ. Apoi, 
mai încet: Cum se simte? 

— O ţin adormită. 

Samira încuviințează şi îşi netezeşte bluza verde, de 
lucru. 

— Asta pentru că are nevoie de linişte creierul ei, spune 
ea, pe un ton plat. Să ştii că, la vârsta asta, copiii au 
capacități incredibile de recuperare. Creierii lor pot 
compensa pentru disfuncţii într-un mod incredibil. 

Dau din cap. Am mai auzit asta. 

Străbatem coridorul spre camerele de autopsie. 

— Credeţi că ştiţi cine este decedatul? întreabă Samira, 
privind-o pe Malin. 

— Credem că ar putea fi Johannes Ahonen, spune Leti şi 
îşi îndeasă nişte tutun de mestecat sub buză. Dar concluzia 
asta se bazează pe un tatuaj identic cu al decedatului. 

Samira încuviinţează. 

— Trebuie să aşteptăm declarația dentistului legist şi 


e 37 œ 


rezultatele testelor ADN, înainte să-i stabilim identitatea. 

Deschide uşa pentru noi. Mirosul inconfundabil, greţos 
al morţii mă loveşte şi o văd pe Malin strâmbându-se 
înainte să intre. Leti rămâne impasibil când se strecoară în 
cameră, cu mâinile îndesate în buzunarele pantalonilor. 

— Aruncăm o privire? întreabă Samira, punându-şi 
ochelarii şi legându-şi un şorţ în talie. 

Face un semn spre masa pentru autopsie. 

Pe suprafaţa de oţel inoxidabil este întins corpul unui 
bărbat. Este umflat şi decolorat. Pielea i s-a desprins în 
mai multe locuri şi seamănă cu o folie de plastic fin, gri- 
verzui, suprapusă delicat pe un ţesut albicios. 

Poate din cauză că sunt tulburat, simt o strângere de 
inimă când mă apropii de cadavru. De obicei nu sunt atât 
de mişcat în prezenţa morţii. Acum am însă impresia că-mi 
cotrobăie o mână rece prin cutia toracică, în căutarea 
inimii. Dacă, într-o zi, pe o masă ca aceasta s-ar afla 
Nadja? Omul ăsta e şi el fiul cuiva. 

Închid ochii strâns. 

— Vom face autopsia în această după-amiază, spune 
Samira, desfăcându-şi degetele ca să facă mănuşile să 
alunece mai bine. Dar mă gândeam că aţi vrea să aruncaţi 
o privire înainte. Poate ştiţi că era învelit cu grijă într-o 
pătură, legată de jur-împrejur cu un lanţ metalic. Când se 
descompun, țesuturile corpului omenesc degajă gaze, mai 
ales metan şi dioxid de carbon, la nivelul burţii şi al 
pieptului. Asta face ca înecaţii să iasă la suprafaţă. Omul 
ăsta a fost aruncat intenţionat în apă ori s-a dorit să 
rămână pe fundul mării, însă nu înseamnă neapărat că 
avem de-a face cu o crimă. Nu pot presupune care a fost 
cauza morţii decât după autopsie, dar pot spune că trupul 
a fost supus unor traume externe şi că picioarele, pelvisul 
şi spatele au fracturi şi echimoze. 

— Şi cineva i-a tăiat mâna, spune Malin, arătând din cap 
spre braţul drept, amputat la nivelul încheieturii. 

— Nu se ştie sigur, răspunde Samira. Se întâmplă des ca 
mâinile şi picioarele să se desprindă de corpurile care 
petrec mult timp în apă. Se poate întâmpla fie spontan, fie 


e 38 - 


din cauza unui animal sau a unui obiect mecanic, cum ar fi 
o elice de ambarcaţiune. 

Leti încuviinţează, mormăie şi ridică din sprâncenele 
stufoase. 

— Ce este substanţa asta lipicioasă? întreabă Malin. 

Samira îşi trece degetele peste stratul ca de ceară care 
acoperă câteva părţi ale corpului, apoi şi le freacă unele de 
altele. 

— Adipoceară sau grăsime de cadavru. Se formează în 
urma hidrolizei grăsimii, când corpul a stat suficient în apă 
rece. 

— Cât de scârbos! murmură Malin şi se chirceşte, dar se 
îndreaptă repede sub ochii lui Leti. 

— Când a murit? întreabă acesta. 

— N-aş putea să vă spun încă precis. Viteza 
descompunerii unui corp în apă variază în funcţie de mai 
mulţi factori: temperatura, conţinutul de sare şi de oxigen 
şi altele. Ca ipoteză preliminară, aş spune că de una, două 
luni. Adipoceara începe să se formeze doar după câteva 
săptămâni. 

— De ce credeţi că ar fi vorba despre acel Johannes... 
încep eu. 

— ..„Ahonen, completează Leti. 

Samira ridică braţul cadavrului, dezvăluind o zonă mai 
întunecată a pielii. 

— Uitaţi, spune ea. 

Leti se apleacă. Malin îl imită, deşi este mai palidă ca de 
obicei şi are faţa întoarsă spre uşă. 

— Un tatuaj? 

— Da, spune Samira. 

— Abia dacă se distinge, comentează Malin. 

— N-ai ochi în cap? pufneşte Leti, care se apleacă încă 
peste cadavru şi îşi trece degetele mare şi arătător de-a 
lungul nasului. Este o pasăre. 

Samira încuviinţează. 

— Este un vultur. Fără îndoială, un vultur-de-mare, deşi 
ar putea fi şi un vultur regal. Seamănă între ei. Se pare că 
Johannes Ahonen are un asemenea tatuaj. 


e 39 œ 


Îşi lasă mănuşile să cadă într-un coş galben - cu 
inscripţia „Deşeuri periculoase” -, apoi răsfoieşte un dosar 
cu hârtii. 

— Poftim, zice şi îmi dă un mănunchi de fotografii. 

Prima este a unui tatuaj cu un vultur, cu ciocul curbat, 
caracteristic, şi aripile întinse în spate, parcă pe cale să 
aterizeze sau să prindă prada în gheare. Alta arată un trup 
învelit într-o pătură în carouri. Un lanţ ruginit o 
înconjoară. Ici şi colo atârnă alge de verigile metalice. 

— Imaginea tatuajului este mărită după o poză a lui 
Ahonen de pe Facebook, zice Samira. 

— Mai nou, tatuajele sunt la ordinea zilei, mormăie Leti 
şi îşi împinge bărbia înainte, ca barba să-i devină şi mai 
remarcabilă. Oricine are unul. S-ar putea să fie mai mulţi 
ticăloşi cu aşa un răhăţel. 

— Normal, este de acord Samira. Dar e treaba voastră 
să aflaţi asta. Puteţi păstra fotografiile, pentru voi le-am 
printat. 

— Ce ştim despre Ahonen? întreb. 

— Este din Haninge, spune Malin. Are 20 de ani. Mama 
lui l-a dat dispărut în martie. A fost acuzat de posesie 
ilegală de droguri şi de arme, dar şi de furt. Motivul pentru 
care suntem aici azi este că a apărut în ancheta lui Igor 
Ivanov, cetăţean suedez, 39 de ani, născut la Kiev, în 
Ucraina, care locuieşte în Alvsjo. Se crede că ar controla 
mare parte din comerţul cu droguri din Soderort. Este o 
legendă, s-ar spune. N-am reuşit niciodată să-l prindem cu 
nimic, chiar dacă umblă vorba că şi-ar conduce organizaţia 
cu un pumn de fier şi că a ucis nişte tipi care l-au înşelat la 
bani. Dar pot fi tâmpenii. 

Fluier încetişor. 

— Igor Ivanov. 

Ce porcărie! 

Malin duce mâna la gură, se întoarce şi părăseşte 
încăperea în grabă. 

— Ah, face Samira, mă priveşte iute şi iese după ea. 

Leti se uită la mine, împingându-şi ochelarii pe nas. 

— Mă întrebam eu cât va mai dura, spune, abia reuşind 


e 40 - 


să-şi ascundă triumful din voce. E jale ce anchetatori 
trimit, mai nou. Gravidele care sunt cât pe ce să nască nu 
au ce căuta în sălile de autopsie. 


e 4l 


Samuel 


Pădurea este întunecată, dar cerul de vară e încă 
luminos. Dinspre aleea îngustă se ridică un miros de 
pământ reavăn şi verdeață. 

Mă înţeapă inima şi mă doare tot corpul. Am dormit în 
autobuzul de noapte, deşi nu cine ştie ce. Am stat şi m-am 
gândit cum naiba să recuperez pachetul lui Igor, iar la 
Hökarängen m-a trezit metroul. 

Nu îndrăznesc nici să mă gândesc ce va spune Igor când 
o să-l informez că mostrele au plecat cu maşina de gunoi. 
Pentru a-mi alunga asemenea idei, îmi scot telefonul din 
buzunar. 

Niciun mesaj de la mama. 

Simt un junghi în piept. 

N-a fost niciodată mulţumită de mine. 

Nu prea contează ce fac. Nici când am primit un 10 la 
mate n-a fost bucuroasă. A început să latre că aveam 6 la 
toate celelalte materii. Şi când i-am dăruit o brățară de la 
Hermes, a zbierat că nu va accepta lucruri furate şi că să 
furi era un păcat cumplit, chiar dacă, de fapt, eu 
cumpărasem brăţara. 

Oftez şi mă întorc la telefon. Îi dau un SMS lui Jeanette, 
cea mai bună prietenă a Alexandrei. 

E bombă. 

Păr lung, blond şi sâni mici şi fermi. O gură mare şi piele 
bronzată, moale. Ştiu că e moale. Jeanette şi cu mine avem 
chimie, dar nu ştiu sigur unde ar putea duce. 

Ar trebui să o las baltă, ţinând cont de relaţia ei cu 
Alexandra. 

Dar nu i-am promis niciodată Alexandrei fidelitate. 
Dimpotrivă, i-am explicat că nu sunt gata să fim împreună 
pe bune. Că nu sunt încă acolo, de parcă dragostea ar fi o 
staţie de metrou la care nu am ajuns. 

Alexandra mi-a zis că era în regulă şi că nici ea nu voia 
să îşi ia angajamente. 

Când ne vedem, ne culcăm împreună şi uneori e super. 


e 42 » 


Aproape ca într-un film porno sau ca şi cum am fi 
îndrăgostiţi la modul serios. 

Grăbesc pasul şi aud telefonul mobil. 

Este Jeanette. 

„Fără SMS acum” apare pe afişaj. Mă pregătesc s-o 
întreb de ce face pe nebuna, când aud un trosnet, ca o 
creangă ruptă în spatele meu. 

Mă întorc şi scrutez întunericul, printre mestecenii 
subţiri, dar nu văd decât trunchiurile lor bălţate şi 
contururile tufelor în urma lor. 

Cred c-a fost un animal. 

Chiar dacă locuim la doar 19 minute de oraş, în pădure 
sunt căprioare. Să nu mai zic că aici îşi plimbă oamenii 
câinii. 

Merg mai departe. 

Copacii sunt joşi şi rari, iar în faţa mea văd conturându- 
se clădiri cubice de beton şi fier forjat. Mă târăsc printr-o 
gaură din gard şi mă îndrept spre vechiul garaj, care se 
află la periferia zonei industriale. 

În semiîntunericul de la intrare, văd două siluete: una 
înaltă şi lată şi una lunguiaţă. Sunt Igor şi Malte. 

Simt un ghem în stomac şi pornesc pe asfalt în direcţia 
garajului. 

Igor îmi face un semn scurt din cap, iar Malte îşi 
dezveleşte dinţii sclipitori într-un surâs. 

— Salut. S-a întâmplat ceva. Pachetul... 

Nu pot continua, căci Igor ridică mâna, parcă vrând să- 
mi vâre vorbele înapoi în gură. Apoi face nişte paşi în 
spate, spre un container vechi, acoperit cu desene 
obscene. 

— Salut, zice el şi zâmbeşte, dar nu mie. 

Mă întorc şi văd doi tipi apropiindu-se. 

Unul este scund şi bondoc, are un aer latino şi poartă o 
geacă de piele şi blugi. Celălalt este palid ca un albinos, cu 
părul alb, un hanorac şi blugi. Are o geantă sport cu 
mesajul Just do it. 

Mă strecor lângă Malte şi încerc să-i atrag atenţia, dar 
el îmi face semn să tac. 


e 43» 


— Pachetul, şuşotesc. Mostrele. Nu le am. 

Malte încremeneşte şi se întoarce lent spre mine, cu 
groază în priviri. 

— Ce mama dracului? şopteşte el. 

— Le-a luat mama. 

— Serios? 

Mă uit la Igor şi la cei doi tipi, vorbind între ei. Igor 
gesticulează, iar tipii râd tare, de parcă el ar fi zis ceva 
foarte amuzant. O clipă mai târziu, se apropie toţi de mine 
şi de Malte. 

Transpir - pe frunte, la subraţ, chiar dacă aerul nopţii 
este umed şi cald. Încerc să mă gândesc la Malte pe post 
de lacheu al lui Igor, dar nu merge ca leac de teamă. 

— Ratat nenorocit, şuieră Malte printre dinţi şi scuipă. 

Geaca de piele a lui Igor scârţâie în timp ce se apropie, 
şi lumina de la un felinar stradal se reflectă pe pielea 
craniului său ras. 

— Samuel, spune el. Ia geanta. 

Albinosul îmi aruncă geanta sport şi o prind din zbor. Nu 
ştiu ce conţine, dar îmi închipui că nu este marfă, ţinând 
cont că avem întâlnire cu un distribuitor. 

Ar putea fi vorba despre bani, însă Malte spune că Igor 
face afaceri în bitcoin când sunt la mijloc sume mari. 

Igor mă priveşte cu ochii lui negri şi rotunzi. Are o 
expresie impenetrabilă. 

— Mostrele, zice el scurt. 

— Am încercat să-ţi explic, mă bâlbâi eu. Nu le am. Le-a 
luat mama. 

Pentru o clipă, se lasă tăcerea. Igor pare să nu priceapă 
ce am spus, de parcă am vorbit o limbă străină. 

— Ce mama naibii? zice el, în cele din urmă. 

— Le-a aruncat la gunoi, iar maşina de gunoi a plecat, 
înainte să apuc să le iau, şi... Dar m-am gândit că ar fi bine 
să vin oricum. Şi că voi plăti. 

Imi dau seama că vorbesc ca mama şi mă opresc. 

Orice e mai bine decât să vorbesc ca mama. 

Dar vocea aceea răutăcioasă care-mi bâiguie uneori în 
minte se trezeşte. 


e 44» 


Eşti terminat, ratatule. 

Igor face nişte paşi spre mine, cu maxilarul încleştat, de 
parcă ar fi muşcat din ceva tare sau amar. 

— Dacă n-ai mostre, nu primeşti avans, îl anunţă tipul 
latino, ridicând indiferent din umeri. 

Chiar atunci, când sunt în ultimul cerc al Iadului, îmi 
sună telefonul. 

Igor strânge din pumni şi îmi străpunge pielea cu 
privirea-i de oţel. 

— Nu ţi-am zis să-ţi închizi telefonul, idiot nenorocit? 

Strâng pleoapele şi aştept lovitura, ţinând la piept 
geanta sport. Dar aud o voce răcnind în spatele meu: 

— Poliţia! Mâinile la vedere! La pământ! 

Când deschid iar ochii, Igor şi Malte s-au lăsat în jos, de 
parcă ar avea de gând să facă întocmai ce li s-a spus. 

Ceilalţi aleargă spre pădure. 

Nu ştiu de ce - nu c-aş avea vreo tactică -, dar încep să 
alerg în direcţia opusă, pe pista de biciclete care duce spre 
grădiniţa veche. Alerg cât de repede pot, cu geanta încă în 
braţe şi cu ruşinea opărindu-mi pielea ca apa clocotită. 

Cum de-am putut să fiu atât de prost? 

Pentru că nu eşti decât un retardat idiot. 

Igor mi-a cerut două lucruri: să aduc pachetul şi să-mi 
închid telefonul. 

Am dat rateu cu amândouă. 

Sunt inutil. Toată lumea îmi spune asta şi cu siguranţă 
au dreptate. 

În beznă răsună împuşcături, iar eu grăbesc pasul. 
Picioarele mi se înfig în drum şi inima îmi bate cu putere. 
Mă ia ameţeala pe nepregătite şi mă opresc. Apuc un stâlp 
de iluminat şi vomit pe asfalt. Gâfâind de epuizare, mă 
întorc. Pădurea din spatele meu tace. 

Nu văd nici poliţişti, nici câini. Nici pe Igor sau pe 
Malte. Să fie cu putinţă să fi scăpat? 

Îmi dau seama că ar trebui să mă îndepărtez din lumina 
stâlpului şi să fac câţiva paşi în pădure. Mă doare în piept, 
şi în gură am un gust amar, de la vomă. 

Undeva, în beznă, disting o siluetă cunoscută: este 


e 45 - 


stânca unde Liam şi cu mine ascundeam mesaje secrete, 
poze pornografice şi bomboane, când eram puşti. 

Mă apropii şi pun geanta pe granitul umed. Clipind des 
ca să mă obişnuiesc cu întunericul, deschid fermoarul: 
sunt teancuri de bancnote de o sută de coroane. Cel puţin 
25 şi groase. 

Iau un teanc şi încerc să număr. 

Câte să fie? O sută? 

Dacă sunt o sută de bancnote într-un teanc şi 25 de 
teancuri, asta face 250.000 de coroane. 

Simt un gol în stomac. 

Ce s-ar întâmpla dacă m-ar prinde poliţia cu banii ăştia? 

Cred c-aş încasa-o. 

Mă gândesc o clipă. Trag fermoarul şi mă las pe vine. 
Dau la o parte crengi, frunze şi pământ, ca să ajung la 
grota care ştiu că se află sub piatră. Vâr geanta acolo, 
acopăr intrarea şi alerg înapoi spre parcare. 

Lângă un Volvo vechi şi ruginit se află motocicleta nouă 
a lui Igor, pe care am împrumutat-o de câteva ori şi pe 
care mama urăşte să ştie că o conduc. 

Mă uit la flacăra vopsită, care se încolăceşte peste 
rezervor, şi mă gândesc. 

Igor a fost arestat. Pot deci să împrumut motocicleta. S- 
ar putea să fie un lucru bun - aşa nu o vor confisca. Aşa că, 
într-un fel, îl ajut. 

Şi, dacă e un lucru la care mă pricep, acela e să fur 


maşini şi motociclete. 
x 


Alexandra deschide doar după ce sun de câteva ori. 
Când deschide, lanţul de siguranţă este tras. Mă priveşte 
bănuitoare. 

— Du-te dracului! şuieră ea. 

Nu pricep nimic. 

— Ce-ai fumat? o întreb. 

Alexandra încearcă să închidă uşa, dar eu trag de ea cu 
putere, spre mine. Văd că ochii îi lucesc şi că pe obraji are 
dungi de machiaj negru, de parcă ar fi plâns. Are părul 
murdar şi poartă un tricou şi o pereche de chiloțţi. 


e 46 - 


— Ce s-a întâmplat? încerc eu. 

— Chiar trebuia să te dai la Jeanette? Faci asta ca să mă 
umileşti? 

Are vocea slabă. Dă drumul uşii, dar rămâne înăuntru, 
încă ezitând. 

Trag de câteva ori de ea, dar lanţul rezistă. 

— Futu-i! Baby. Nu înseamnă nimic. Jeanette nu e... Tu 
îmi placi. 

— Sigur, spune ea, sarcastică, dar îi simt lacrimile din 
glas. 

— Lasă-mă să intru, baby. Maniacul ăla de Igor e pe 
urmele mele. 

Nu zic nimic despre poliţie, fiindcă Alexandra detestă că 
fac chestii ilegale. Spune mereu că ar prefera să lucrez ca 
agent de pază şi să câştig fix pix decât să fiu dealer. 

Deşi cred că minte. 

Fără bani, aş fi un nimeni. Nici Alexandra, nici Jeanette 
nu s-ar uita la mine. 

Pentru că sunt un nimic. Nu ştiu nimic. Nu am nimic. 

Este adevărul şi aş face bine să îl înfrunt. 

Exact aşa. Eşti un nimic. Un nimic. 

— Ştii ce, spune ea încet, dar surprinzător de calm. M- 
am săturat să-ţi rezolv problemele. Maturizează-te. Şi nu 
mă amesteca în afacerile lui Igor. 

Inchide uşa, dar o deschide aproape imediat. 

— Şi nu-mi mai spune naibii baby! scuipă ea. 

Uşa se trânteşte, iar eu rămân pe scări, cu ochii la ea. 


e 47» 


Manfred 


Afsaneh doarme dusă, chiar dacă alarma a sunat deja de 
două ori. Părul ei lung şi negru i se revarsă pe pernă. 
Sforăie uşurel. Pe noptieră văd un recipient cu somnifere 
primite de la medicul de familie şi un pahar pe jumătate 
plin cu apă. Lângă recipient se află o jumătate de pastilă, 
care nu era acolo când m-am culcat aseară. 

S-o fi trezit în noapte şi-o fi luat încă o jumătate de 
pastilă. 

În depărtare, aud clopotele bisericii Hedvig Eleonora 
bătând de şapte ori. 

Altfel totul este liniştit. 

Tăcerea pare ciudată. 

Mulţi ani am trăit înconjurat de zgomotele copiilor. Mai 
întâi foiala copiilor mei mai mari. Apoi, după ce ei au 
plecat şi s-a născut Nadja, ţipete, programe pentru copii şi 
jucării târâte pe podea. 

Acum aud doar respiraţia lui Afsaneh şi poarta care 
scârţâie, apoi paşi pe dalele de piatră. 

Prezenţa asta intruzivă, neplăcută a tăcerii are ceva 
familiar. Ştiu imediat despre ce e vorba. 

Aron. 

Este aceeaşi tăcere ca după Aron. 

Am crescut aici, într-un cartier din Ostermalm. Nimeni 
nu şi-ar fi imaginat că voi avea o carieră în cadrul forţelor 
de ordine, nici măcar în cele mai îndrăzneţe visuri. Când 
proveneai dintr-un mediu academic, burghez, nu te 
orientai spre asemenea profesii. 

Era de la sine înţeles că Aron şi cu mine eram meniţi să 
studiem multă vreme. 

Fireşte că eram liberi să ne alegem filiera, câtă vreme 
rămâneam în sfera juridică, medicală sau economică. Erau 
acceptabile şi arta şi literatura, dacă se dovedea că aveam 
înclinații estetice. 

Aron era fratele meu geamăn. Suntem gemeni 
monozigoţi şi semănăm atât de bine unul cu altul, încât 


e 48 œ» 


până şi părinţii noştri ne mai încurcau din când în când. 

Când aveam în jur de 12 ani, Aron a refuzat să mai 
mănânce. Spunea că este incapabil să înghită. Părinţii mei 
au consultat mai mulţi medici, care nu au identificat nicio 
problemă fizică. Era de ordin psihologic. 

Săptămânile treceau, însă Aron nu se făcea bine. 
Dimpotrivă, slăbea pe zi ce trece, iar eu mă îngrăşam tot 
mai mult, fără îndoială fiindcă mâncam pentru doi. 

În cele din urmă, Aron a ajuns atât de slab, încât i se 
vedeau coastele ca nişte arcuri sub pielea subţiată şi 
întinsă, iar genunchii îi semănau cu nişte umflături pe 
picioarele fusiforme. Era atât de slăbit, că putea doar să 
zacă pe canapeaua de la Svenskt Tenn - în sufrageria 
noastră mare -, să se uite la TV şi să bea sucuri cu paiul. 

Într-o seară tata a decis că se săturase. L-a luat pe Aron 
de pe canapeaua înflorată, l-a dus în maşină şi au plecat la 
spital. Aron nu s-a mai întors acasă. 

Medicii crezuseră că era o tulburare psihosomatică, dar 
s-a dovedit a fi o tumoră agresivă a glandei tiroide, care 
crescuse în esofag. 

Cancerul s-a răspândit repede, iar Aron a murit peste 
două luni. 

Atunci tăcerea ne-a umplut viaţa. Aceeaşi tăcere care 
umple casa mea şi a lui Afsaneh acum. 

Este tăcerea care iese dintr-un vid lăsat în urmă de 
cineva pe care-l luai de bun, o senzaţie dureroasă de 
tristeţe şi de pierdere, care te paralizează. Mulţi ani mai 
târziu, când fosta mea soţie, Beatrice, a luat copiii şi m-a 
părăsit, a apărut în jurul meu aceeaşi tăcere. 

A spus lucrurile obişnuite: că lucram prea mult şi că nu- 
mi asumam responsabilităţi în familie. Ce n-a spus a fost că 
întâlnise un avocat pe nume Hasse, care se învârtea în 
cercurile potrivite şi avea cabane de vară în Torekov şi 
Verbier. Un bărbat care-i putea oferi viaţa pe care şi-o 
dorise mereu, fiindcă Beatrice nu fusese niciodată soţie de 
poliţist. 

Nu pot afirma că mi-am jelit căsnicia distrusă, dar mi-a 
părut rău să îmi văd copiii numai o dată la două săptămâni. 


e 49 œ 


l-am promis lui Afsaneh că nu îmi voi considera 
niciodată slujba mai importantă decât pe Nadja. Că va fi 
altfel de data asta. 

Mă întorc pe o parte, cu spatele la soţia mea. Pe 
podeaua din spatele noptierei se văd piese de Lego 
albastre şi roşii, ca nişte fragmente de amintiri dintr-o altă 
viaţă. 

Sper să am şansa de a fi un tată prezent, iubitor. Sper să 


nu fie prea târziu. 
x 


Când ajung la birou, Malin şi Leti s-au instalat în faţa 
unui calculator, cu un coleg la vreo 40 de ani, pe care nu-l 
cunosc. Are pielea mată şi corpul uscat şi noduros al unui 
maratonist. Pare originar din partea de sud a Europei sau 
din Orientul Mijlociu. 

Pe ecran defilează nişte imagini pixelate, o filmare dintr- 
o parcare. 

Cred că provine de la o cameră de supraveghere. Dintr- 
odată o maşină explodează. Apoi alta. 

— Încă o dată, zice Leti, iar colegul necunoscut dă din 
nou drumul la film. 

işi duce mâna la barba hirsută şi îşi scoate bărbia în 
faţă. Parcă ar fi o ştiucă şireată, bătrână, care stă la pândă 
între trestii. 

— Stop, spune iar şi arată spre ecran. Acolo, aţi văzut? 
Fumul este alb, iar asta înseamnă că explozibilul este făcut 
cu praf de puşcă. Aş spune că-i un dispozitiv făcut acasă, 
poate o bombă din ţevi sau dintr-o oală cu presiune. Şi zici 
c-au fost afectate şi celelalte maşini? 

— Complet distruse, spune tipul smead. Am găsit aşchii 
la 150 de metri... 

— Aşchii? Leti se apleacă şi mijeşte ochii la ecran. 
Atunci aş spune că a fost ceva sub presiune, continuă el. 
Mai e şi ideea c-a fost vorba despre două explozii. Bombele 
trebuie să fi fost controlate de la distanţă sau programate. 
O bombă simplă poate fi construită acasă de orice idiot, 
dar asta a fost altceva. Vorbiţi cu geniştii, ştiu mai bine. 

Tipul pe care nu-l cunosc îi mulţumeşte lui Leti, se ridică 


e 50 - 


şi dispare pe scări, cu un stick USB în mână. 

— Salut! îmi spune Malin, de pe scaunul de alături, şi 
îmi  zâmbeşte. Ştiai că Gunnar a lucrat pentru 
departamentul tehnic, înainte? 

Clatin din cap. 

— Oală sub presiune? întreb eu. Chiar se folosesc? 

— Da, spune Leti, fără expresie. 

Face un semn din cap spre ecranul pe care se vede 
ieşind fum din maşina distrusă. 

— Analiza filmărilor şi a fotografiilor este specialitatea 
mea. Îmi plac explozibilii. 

Nu îi spun că eu credeam că singura lui pasiune sunt 
femeile. 

— Mergem? întreabă Malin. 


— Da, zic eu. 
x 


Mama lui Johannes Ahonen locuieşte la ultimul etaj al 
unei clădiri din centrul Jordbro-ului, nu departe de gară. 

Intrăm în clădire şi chemăm liftul. Este uzat, iar în 
vopseaua verde, scorojită au fost gravate cu obiecte 
ascuţite nume, înjurături şi alte obscenităţi. Oglinzile care 
acoperă un perete sunt mate, de parcă ar fi fost lustruite 
ani de zile cu lână de oţel. 

Să vizitezi rudele decedaţilor este cea mai urâtă 
misiune, ca poliţist. Dar este inevitabil şi important - nu 
doar pentru a putea ancheta, ci şi pentru a le spune 
familiilor ce s-a întâmplat cu victimele. 

Dar, în cazul acesta, nici măcar nu ştim dacă trupul găsit 
în mare este al lui Johannes Ahonen. 

Poate că Ahonen bea bere pe undeva. Poate că e în pat 
cu o fată, într-un apartament nu departe de aici. 

Poate că Ahonen nu zace, mort şi umflat, la morga 
Institutului Medico-Legal din Solna, cu trupul acoperit de 
adipoceară. 

Dar suntem aici să vorbim cu mama lui, pentru că n- 
avem timp să aşteptăm rezultatul testelor ADN. Dacă n- 
avem noroc, vom primi răspunsul abia peste două 
săptămâni. 


e 51 œ» 


Liftul se opreşte cu un zgâlţâit uşor. Uşile se deschid 
prin alunecare şi expun o casă a scării cu pereţi văruiţi şi 
uşi identice, maronii, înşirate una după alta. 

leşim - Leti merge spre dreapta, şi Malin spre stânga. 
Eu rămân în faţa uşilor liftului, care se închid în spatele 
meu cu un suspin. 

— Aici, zice Leti, care s-a oprit în faţa uşii de la capătul 
holului. 

Malin şi cu mine ajungem lângă el chiar când apasă 
butonul soneriei. 

Zgomotul furios răzbeşte limpede prin uşă şi, câteva 
clipe mai târziu, aud paşi la interior. Uşa e deschisă deo 
femeie scundă, la vreo 40 de ani. Are părul blond legat 
într-un nod în creştet. Poartă colanţi negri şi o bluză 
înflorată. 

— Tuula Ahonen? întreabă Malin,  scoţându-şi 
legitimatia. 

Femeia dă din cap, cu ochii mari. 

— Malin Brundin. Eu v-am sunat adineauri. Putem intra? 

Aprobă din cap şi se dă şi câțiva paşi în spate, fără să 
spună nimic. 

Apartamentul este mic, dar îngrijit şi plăcut. Canapeaua 
din mijlocul sufrageriei minuscule este plină de pernuţe 
colorate, iar pe pereţi sunt postere înrămate cu plaje 
tropicale şi apusuri de soare. 

Tuula face un gest spre canapea. 

— Luaţi loc. Aici e mai mult spaţiu decât în bucătărie. Să 
vă aduc ceai sau cafea? 

Are un accent aproape insesizabil, pe care, dacă n-ar fi 
fost prenumele ei finlandez, nu l-aş fi remarcat. 

— Nu, mulţumesc, spun eu. Nu vă reținem mult. 

Malin şi Tuula se instalează pe pufii îmbrăcaţi în piele de 
oaie, iar eu mă aşez pe canapea, lângă Leti. Un junghi 
dureros îmi străbate genunchiul, obligându-mă să mă 
concentrez câteva clipe doar să respir. 

Ochii scânteietori ai Tuulei îi găsesc pe ai mei. 

— L-aţi găsit? 

— Nu ştim încă. Am vrea să vă punem câteva întrebări, 


e 52 œ» 


dacă se poate. 

Tuula ridică din umeri, îşi ia pachetul de Marlboro fără 
filtru şi scoate o ţigară, pe care o aprinde. 

— Am vorbit deja cu mai mulţi colegi de-ai voştri, spune 
ea, trăgând un fum, cu ochii la fereastră. 

Dincolo de coroanele de un verde-deschis ale copacilor, 
se disting pe cerul albastru palid contururile altor clădiri. 

— Da, ştim, spune Malin. Ne pare rău. 

Leti scoate un carneţel şi un creion, dregându-şi glasul. 

— Aşadar, Johannes a dispărut în martie? întreabă el. 

Tuula ridică din nou din umeri, îşi trece o mână prin 
părul blond şi se strâmbă indescifrabil. Pare să zâmbească, 
însă trist şi ironic. 

— Da... Trage de cuvinte: Dacă aş şti! John pleca adesea 
zile întregi, chiar săptămâni, fără să-mi spună unde. Locuia 
uneori aici şi alteori cu iubita lui, aşa că nu îi prea puteam 
da de urmă. Dar l-am dat dispărut la sfârşitul lunii martie, 
pentru că nu-l mai văzusem de la începutul ei. Aşa că... 

Nu termină propoziţia şi scutură ţigara într-o scrumieră 
mică, argintie. Îşi priveşte mâinile cu manichiură îngrijită, 
în tăcere. 

— Şi nici dumneavoastră, nici iubita lui n-aveţi veşti de 
la el de atunci? întreabă Leti. 

Tuula dă din cap. Nodul din creştet i se clatină. 

— Nu. Săraca Bianca. Într-o lună se naşte copilul. Cine 
ştie dacă îşi va cunoaşte tatăl! 

Îmi amintesc că am citit că iubita lui Johannes era 
însărcinată când a dispărut el. 

— Johannes a fost condamnat pentru posesie ilegală de 
arme şi narcotice şi pentru furt, spune Leti. A stat şase 
luni într-un centru de detenţie, când avea 17 ani. 

— Asta a fost acum trei ani, îl întrerupe Tuula şi stinge 
ţigara în mormanul de scrum din bolul argintiu. Nu înţeleg 
de ce tot aduceţi în discuţie asta. Acum are grijă de el. 

Din senin începe să plângă. 

Leti se apleacă şi o atinge uşor pe braţ. 

— Tuula, spune el, cu blândeţe. 

Braţul ei tremură, de parcă ar vrea să se retragă. 


e 53» 


Dar apoi o văd cum îl priveşte în ochi şi se relaxează. 

Pentru o clipă se lasă tăcerea, dar nu poţi să nu remarci 
tensiunea dintre Tuula şi Leti. Ochii care se agaţă 
reciproc, atingerea mult prea lungă. 

Deci este adevărat, mă gândesc. Poveştile despre Leti, 
comisarul „Let it be”, sunt adevărate. Apoi momentul se 
încheie. Îşi dau drumul, şi privirea Tuulei găseşte podeaua. 

— Mă tem că nu luaţi dispariţia lui în serios, suspină ea. 
Că sabotaţi ancheta doar pentru că-l consideraţi un 
infractor. 

— Luăm foarte în serios dispariţia lui Johannes, o 
asigură Leti. De aceea suntem aici. Dar trebuie să ştim 
dacă avea duşmani. Dacă avea motive să... pare să-şi caute 
el cuvintele. Dacă era... deprimat, încheie. 

Tuula încuviinţează cu gravitate şi se întinde după un 
şerveţel de lângă scrumieră. Işi suflă nasul şi face 
şerveţelul ghem. Când vorbeşte iar, este răguşită, de parcă 
ar fi răcit. 

— Nu era deprimat. Avea grijă de el. Era şomer, dar 
mulţi sunt. Nu făcea nimic ilegal, aş fi ştiut. 

Malin mă priveşte, cu sprâncenele ridicate aproape 
imperceptibil. Întâlnim adesea părinţi care nu pot şi nu vor 
să creadă nimic rău despre copiii lor. 

— Nu ştiţi dacă a fost ameninţat? întreb. 

— Ameninţat? Poate de mine, spune Tuula şi râde sec. 

Netezeşte ghemotocul de hârtie şi suspină iar. 

Leti mă priveşte pe sub pleoapele lăsate, iar eu 
încuviinţez. 

— Sâmbăta trecută, trupul unui tânăr a fost găsit în 
arhipelagul sudic, începe el. 

— Doamne, nu! geme Tuula şi îşi încrucişează braţele la 
piept. 

Malin ridică o mână. 

— Nu ştim încă cine este, spune ea încet, accentuând 
fiecare cuvânt. Dar bărbatul găsit are un tatuaj. Avem o 
fotografie. V-o putem arăta? 

Tuula nu răspunde. Se leagănă în faţă şi în spate, pe puf. 

Malin mă priveşte neajutorată, iar când încuviinţez din 


e 54» 


nou, scoate fotografia din geantă. Ezită puţin, apoi spune: 

— Este doar un tatuaj. Chiar dacă îl recunoaşteţi, nu 
ştim sigur că este trupul lui Johannes. S-ar putea să existe 
şi alte tatuaje similare. 

Malin pune poza pe măsuţa de sticlă şi o împinge spre 
Tuula. 

Ea încremeneşte. Întinde mâna şi îşi trece degetele 
peste fotografia cu tatuajul cu vultur. 

— Nu, şopteşte ea. Nu. 


e 55» 


Pernilla 


Marţi. 

Au trecut aproape 48 de ore de când l-am dat afară şi 
mă roade grija. Aproape că n-am dormit deloc. M-am sucit 
şi m-am învârtit, m-am rugat la Dumnezeu şi m-am uitat la 
telefon din cinci în cinci minute, sperând să primesc un 
mesaj de la Samuel. 

Înainte să plec de acasă, am hrănit mierla, care m-a 
privit acuzator. 

Am vrut să-i scriu lui Samuel, dar m-am forţat să mă 
abţin. 

Are 18 ani. 

Este aproape adult, chiar dacă purtarea lui lasă de dorit. 
Dacă nu învaţă acum din greşeli, când o va face? 

O femeie masivă, în trening, apare la casă, cu căruciorul 
plin până la refuz de semipreparate. Zâmbesc automat, îmi 
zâmbeşte şi ea. 

— Ce vreme frumoasă! spune. 

— Vara a venit cu siguranţă, răspund şi încuviinţez. 

Deşi nu e aşa. Sau nu cred eu. Da, primăvara n-a fost 
tocmai călduroasă. Dar acum căldura a revenit şi... Tac 
când îmi dau seama că vorbesc fără sens şi îmi simt obrajii 
în flăcări. Femeia zâmbeşte în continuare. 

Încep să aranjez produsele în pungă. 

— Este săptămâna brânzeturilor, o informez eu, şi puteţi 
cumpăra două pachete de brânză cheddar cu 90 de 
coroane. Aţi dori să mai luaţi una? 

— Da, mulţumesc mult, mă duc, spune ea şi se îndreaptă 
spre raionul de brânzeturi. 

Îmi place noua mea slujbă. 

Lucrez la Ica de doar trei săptămâni, dar deja simt că e 
un progres după jobul part-time pe care-l aveam la cantina 
şcolară din Huddinge. Să dau peste adulţi, de obicei de 
treabă, peste zi, persoane care nu aruncă mâncare pe 
pereţi, nu urlă sau nu declară cu furie că totul are gust 
nasol! 


e 56 - 


A trebuit să fac chiar şi un curs şi, pe termen lung, pot 
avansa. Tot ce nu am putut face de atâţia ani a redevenit 
posibil, acum, că Samuel este mai mare şi ceva mai calm, 
chiar dacă încă inadaptat. 

Aproape adult. 

Unde s-au dus anii? 

Cineva îmi pune o mână pe umăr şi mă întorc. 

Este Stina Svensson, şefa magazinului. Are vreo 60 de 
ani, un păr de un roşu aprins şi pielea bronzată şi plină de 
pete. 

— Merge totul bine, din câte văd, zice ea, dând din cap 
aprobator. Te porţi bine cu clienţii, Pernilla. E important. 

— Mulţumesc, spun eu, zâmbind, şi simt că-mi iau foc 
obrajii. 

Cineva îşi drege glasul şi eu mă întorc. Dar nu este 
femeia de dinainte, ci doi poliţişti în uniformă. 

— Pernilla Stenberg? spune cel mai în vârstă, un tip la 
vreo 50 de ani, cu un început de burtă de bere şi părul 
cărunt, ondulat. 

— Da? 

— Suntem de la poliţie, zice el, de parcă n-aş avea ochi. 
Am vrea să discutăm despre fiul dumneavoastră, Samuel. 
Aveţi câteva minute? 

Mi se opreşte inima. 

— S-a întâmplat ceva? şoptesc şi simt cum Stina mă bate 
uşor pe umăr. 

Poliţiştii îşi aruncă o privire scurtă. 

— Nu a avut un accident sau ceva de genul, spune 
polițistul mai tânăr, atingându-şi ciocul. Putem vorbi în 
privat? 

x 

Suntem în depozit, unde se află stive de cutii maronii şi 
miroase a carton ud şi a fructe care putrezesc. Polițistul 
mai în vârstă se întoarce spre mine. 

— Ieri seară, în jurul orei 21:00, fiul dumneavoastră a 
fost văzut în compania unui grup de infractori periculoşi, 
într-o zonă industrială din sudul Fruângenului. Avem 
motive să credem că aceştia vând stupefiante şi că fiul 


e 57» 


dumneavoastră ar putea fi implicat în trafic. 

— Oh, nu! şoptesc şi mă aplec în faţă. 

Inspir adânc şi îmi sprijin mâinile pe genunchi. Simt că 
mi se învârte capul şi îmi ţiuie urechile. Ce zic ei nu mă 
şochează. Oi fi de modă veche, dar proastă nu sunt. Am 
priceput imediat ce conţineau punguliţele lui Samuel şi 
oricum mi se părea de ceva timp că are prea mulţi bani. 
Fireşte că l-am întrebat de unde, dar mi-a zis mereu că 
lucra ici şi colo. Spunea că îşi cumpăra hainele din outlet. 

Polițistul mă bate stângaci pe umăr. 

— Samuel este tânăr. Avem timp să intervenim, să facem 
diferenţa. Dar trebuie să îl găsim. Ştiţi unde este? 

Ridic privirea spre el. Mă sprijin de un teanc de 
cartoane, care se clatină alarmant sub greutatea mea. 

Dau din cap. 

— Nu. L-am alungat de acasă duminică. Am găsit ceva. 
Ceva... 

Mă gândesc să mint, pentru o secundă, dar e păcat. 
Dacă Samuel a făcut ceva ilegal, ar trebui să îşi primească 
pedeapsa şi să îşi ispăşească vina. 

— Nu ştiu, continui. Mi s-a părut un praf alb, împachetat 
în punguliţe de plastic. Am bănuit că e vreun drog, aşa că 
l-am dat afară. De atunci nu mai ştiu nimic de el. 

Deşi mă împotrivesc, simt că-mi curg lacrimile şuvoi pe 
obraji şi îmi strică machiajul îngrijit, pe care mi l-am 
aplicat de dimineaţă. 

Polițistul îmi ignoră lacrimile, dar are vocea blândă când 
spune: 

— Ce aţi făcut cu ele? 

— Le-am aruncat la gunoi. 

Urmează o pauză şi îi surprind aruncându-şi ocheade. 

Cred că mă consideră dusă cu pluta. O mamă ratată, 
care n-a fost în stare să se descurce în viaţă nici măcar să- 
şi crească fiul ca să devină un cetăţean cumsecade. 

— Bun, spune polițistul mai în vârstă. Este în regulă. 
Dacă sunt la gunoi, n-au cum să facă rău. Când s-a 
întâmplat asta? 

— Duminică, în jur de 19:30. Cred. Nu m-am uitat la 


e 58 - 


ceas, dar îmi amintesc că am auzit maşina de gunoi la 
scurtă vreme după aceea şi că m-am mirat că venise atât 
de târziu, şi încă duminică. Colectarea gunoiului n-a prea 
funcţionat vara asta. Cred că este vorba despre cheile de 
la clădire. Cred că au... 

Polițistul mai în vârstă îşi drege glasul. Probabil nu îl 
interesează prostul mers al colectării gunoiului în 
Fruângen. 

— Aveţi idee unde s-ar fi putut duce? Poate la o rudă? 

— Tatăl lui Samuel este mort, zic scurt. Iar bunicul lui, 
în spital. Alte rude nu avem. 

Simt un junghi în inimă când spun asta despre tata. 

Are cancer. Este într-un centru de îngrijire. Am încercat 
să-l conving pe Samuel să mă însoţească în vizitele la el şi 
i-am explicat că bunicul Bernt nu mai are mult de trăit, dar 
Samuel a refuzat. 

Nu ştiu dacă a fost de teamă sau din lipsă de interes. 

— Ar putea să fie la un prieten? 

Clatin din cap. 

— Nu. Da. Poate. Are un prieten. Se numeşte Liam. Liam 
Lindgren. Locuieşte pe strada noastră, cred că la numărul 
opt. Se cunosc din şcoala primară. Imi amintesc când au 
început clasa întâi şi erau nedespărţiţi. Dar nu cred că a 
dormit vreodată acolo, fiindcă au spaţiu puţin. Fireşte că 
mai sunt şi câinii. Nu ştiu dacă sunt doi sau trei, dar sigur 
mai mult de unul. Nu, ce tot spun, sunt doi câini. Cel mare 
a murit astă-primăvară. Cred că a avut probleme la 
stomac. Da. Câinii au stomacul sensibil. 

Tac. 

Imi amintesc că vorbesc prea mult, despre lucruri fără 
importanţă, care n-au cum să intereseze poliţia. Nu le pasă 
lor de câinii lui Liam. 

Polițistul mai în vârstă scoate o carte de vizită şi mi-o 
strecoară în mână. 

— Dacă vă contactează, sunaţi-ne. Vrem să îl ajutăm, dar 
trebuie întâi să dăm de el. 

Încuviinţez şi îmi şterg lacrimile cu dosul palmei. Îmi 
netezesc bluza şi deschid uşa spre magazin. 


e 59 œ» 


Poliţiştii merg spre ieşire, şi eu rămân în uşă. 
Stina şi femeia masivă sunt la casă şi mă privesc. 


e 60 - 


Manfred 


Laptopul lui Malin scoate un mic zgomot când se 
apleacă să îl deschidă. Tastează ceva şi se apropie mai 
mult. 

De aproape două ore parcurgem informaţiile pe care le 
avem despre Johannes Ahonen. Malin a urmărit toate firele 
obişnuite: a contactat operatorul de telefonie mobilă şi 
banca, i-a periat conturile din reţelele sociale, a obţinut de 
acolo date ca să-i cartografieze prietenii şi rudele. 

— A sunat legistul, spune ea şi se încruntă. 

Câteva secunde mai târziu, continuă: 

— El este. Mortul este Johannes Ahonen. 

— Eram sigur, spune Leti. Să vedem! 

Întoarce laptopul spre el şi citeşte e-mailul, trăgându-se 
de barba hirsută. 

— Draci din iad! mormăie Malin, şi pentru o clipă sunt 
înapoi în biroul nostru temporar din băcănia dezafectată 
din Ormberg, în frigul care-mi muşca obrajii şi în pădurea 
de conifere care urca pe panta abruptă. 

Draci din iad. 

Era expresia standard a lui Andreas şi poate că nu-i atât 
de straniu c-a preluat-o Malin, dacă locuiesc împreună. 

— Sărmana Tuula Ahonen, continuă Malin. Sărmana 
femeie! 

Imaginea mamei lui Johannes, legănându-se şi plângând 
pe puful din piele de oaie, în apartamentul din Jordbro, îmi 
apare în minte. 

Fireşte că mi-aş dori să fi fost altcineva. 

Mereu e aşa. 

Dar şi „altcineva” are părinţi şi prieteni. Aşa e viaţa. 
Stăm în mica sală de conferinţe care dă spre parc. 

Soarele coboară, iar în parc se întinde umbra. Oamenii 
îşi plimbă câinii şi îi văd pe unii la un picnic pe o pătură 
mare, roşie. 

Malin şi cu mine schimbăm o privire, în tăcere. Dar Leti 
nu îşi permite să fie stresat şi continuă să citească e-mailul 


e 61l œ» 


trimis de legist. Mormăie şi încuviinţează, de parcă ar fi de 
acord. 

— A fost identificat după fişele dentare. Testele ADN ar 
trebui să fie gata la finalul săptămânii, dar concluziile vor 
fi probabil aceleaşi. Au încheiat autopsia şi ne vor trimite 
raportul mâine, însă legistul n-a reuşit să se decidă asupra 
cauzei decesului. 

Malin oftează adânc. 

— Dar corpul lui era strivit, spune ea, încrucişându-şi 
braţele musculoase pe burta proeminentă. 

Leti mormăie iar. 

— Corect. Aproape fiecare os din corp era fracturat, dar 
s-a întâmplat post-mortem. Scrie că... nu a găsit nicio urmă 
de hemoragie în țesuturile din jur, aşa că probabil era deja 
mort când s-a întâmplat ce i-a strivit toate oasele. Ii place 
să vorbească în ghicitori, draga de ea. 

— Ce crede că s-a întâmplat? întreabă Malin. 

Leti râde iritat, de parcă Malin ar fi făcut o glumă. 

— Credeţi voi că ne-a trimis asta pe e-mail? In niciun 
caz! Acum trebuie să le smulgem vorbele din gură cu 
cleştele. Le este atât de teamă, că mă întreb dacă n-ar fi 
mai bine să facem chiar noi autopsiile, aici, pe biroul ăsta. 

Malin se uită la mine şi ridică o sprânceană, discretă. 

— Acum citez, spune Leti. Corpul a fost supus unei 
traume puternice, post-mortem. Traumă puternică? Ce 
naiba înseamnă asta? Nu poate nimeni vorbi omeneşte? 

— Traumă puternică, spune Malin. Poate un accident de 
maşină, de barcă sau o cădere de la mare înălţime. 

De îndată ce rosteşte ultimele cuvinte, o văd că se 
strâmbă. Leti şi-a dat seama şi el de gafă, aşa că se uită la 
masă şi îşi drege glasul. 

— Sorry, face Malin. 

Nu răspund, dar îmi pare niţel rău pentru ei. Sunt atât 
de grijulii, atât de temători să nu spună ceva care să-mi 
amintească de Nadja. 

De parcă ar fi vreo diferenţă. 

De parcă nu m-aş gândi mereu la ea. 

— Acum ce facem? întreabă Malin. 


e 62 œ» 


— Trebuie să aşteptăm rezultatul autopsiei, testele ADN 
şi testele chimico-legale, spune Leti şi oftează. Tehnicienii 
nu şi-au terminat nici ei raportul. Mi se par tare aiuriţi, 
mai nou. Dar staţi aşa! Au găsit reziduuri de piele sub 
unghiile lui Ahonen. Poate c-a zgâriat un posibil atacator. 

— Bingo! face Malin şi zâmbeşte larg, de parcă ar fi 
rezolvat cazul. 

Este adevărat că, în unele cazuri, analiza ADN-ului face 
miracole: uneori, urmele genetice corespund unei 
persoane care se află în baza noastră de date şi nu ne 
rămâne decât să căutăm vinovatul, ca şi cum am pleca la 
cumpărături. 

— Dar nu ştiu dacă vor putea extrage un profil ADN 
utilizabil, pentru că trupul a rămas multă vreme în apă. Nu 
trebuie să ne bucurăm prea tare, domniţă. 

Mă întorc spre Leti. 

— Ai spus mai devreme că Johannes Ahonen avea 
legături cu Igor Ivanov. Ar trebui să investigăm? 

Leti încuviinţează. 

— Evident. Dar legătura este slabă. Ahonen a fost 
arestat acum trei ani cu o cantitate mare de cocaină 
asupra lui. Aproape 200 de grame. Cu siguranţă voia să 
vândă. Băieţii de la Narcotice erau convinşi că a cumpărat 
coca de la Malte Linden, chiar dacă nu aveau informaţii 
concrete care s-o dovedească. lar Malte Linden lucrează 
pentru Igor Ivanov. Ăsta conduce cea mai mare parte a 
traficului de droguri din sudul capitalei, aşa că nu există 
ticălos să cumpere sau să vândă fără să aibă legătură cu 
el. Aşa că nu şoptim un cuvinţel procurorului, dacă nu 
vrem să ne pună bete în roate înainte să suflăm o vorbă 
despre percheziţie. Cu el suflându-ne în ceafă nu ne vom 
putea mişca. 

Leti îşi scoate ochelarii, oftează iar şi îi lustruieşte cu 
cămaşa. 

— Igor Ivanov şi Malte Linden pot fi găsiţi? întreabă 
Malin. Am putea vorbi, oare, cu ei? 

Leti zâmbeşte sarcastic şi îşi pune din nou ochelarii pe 
nas. 


e 63 - 


— Fireşte că putem, însă ei nu ne vor spune nimic, să-ţi 
fie clar. 

Se ridică şi îşi aşază cămaşa prost croită. Iese pe hol, 
îndreptându-se spre bucătărie. 

— Cum dracu' poate avea atâta succes la femei? şuieră 
Malin. Sincer, este un ticălos veritabil. 

— Nu eşti în grupul lui ţintă, zic şi mă uit la burta ei 
mare. 

Malin râde amar. 

Se lasă tăcerea. 

— Cum sunteţi tu şi Andreas? întreb. 

— Bine, spune ea. Minunat. Fireşte, e un ţăran. 

— Aşa ca tine? 

Malin râde. 

— Exact. Credeam c-o să plec departe de Ormberg. Era 
planul meu. 

— Uneori viaţa are alte planuri, zic. 

Malin mă priveşte lung, fără să spună nimic. 

— Şi mama ta? întreb, cu toată blândeţea. 

Malin îşi priveşte burta. 

— Nu vorbim, mormăie ea. 

— Poate ar trebui. Nu ştii niciodată cât îi poţi ţine lângă 
tine pe cei pe care îi iubeşti. 

Malin îşi mângâie burta, gar nu răspunde. 


Când ajung acasă, Afsaneh e aşezată pe podeaua din 
living, cu o cutie plină cu piese de Lego a Nadjei, jucându- 
se fără sens cu ele. Poartă chiloţi şi o cămaşă veche de-a 
mea. Părul murdar îi atârnă pe faţă şi nu reacţionează 
când intru şi aprind lumina. 

Aşez servieta jos, mă las pe vine lângă ea şi îi pun mâna 
pe umăr. 

— Afsaneh... 

Nu răspunde. 

— Hai să facem un ceai. 

— Azi nu ai venit la spital, spune ea, unind o piesă 
galbenă şi una albastră. 

Mă aşez lângă ea, oftând lung, şi o prind cu braţul de 


e 64» 


după umeri. Inspir adânc. 

— A trebuit să iau parte la o şedinţă. Aveau nevoie de 
mine. 

Afsaneh desface piesele de Lego. 

— Nadja are nevoie de tine. 

Nu sunt de acord cu ea. 

Un copil inconştient n-are nevoie de ambii părinţi lângă 
ea, tot timpul. Mi-aş dori ca prezenţa noastră să facă o 
diferenţă, să o ajute să îşi revină, dar nu cred sincer că 
funcţionează aşa. 

Dar nu-i pot spune asta soţiei mele. Suferim diferit. 

Durerea lui Afsaneh este completă, fizică, asemenea 
unei forţe a naturii, iar nevoia ei de a fi aproape de Nadja 
pare insaţiabilă. Vorbeşte non-stop despre fiica noastră. Se 
pare că s-a înscris şi pe un fel de forum online, dedicat 
părinţilor de copii bolnavi. 

Poate că speră ca durerea lor să o mai calmeze pe a ei. 

Personal, mă simt distant. Chiar rece. Parcă aş fi mort, 
deşi sunt sigur că nu sunt. 

Uneori visez ce i s-a întâmplat Nadjei. 

Sunt două tipuri de vise. 

În primul, alerg şi alerg pe podeaua bucătăriei, ca s-o 
ajung înainte să cadă. Dar podeaua se transformă într-un 
câmp vast şi, cu cât alerg mai departe, cu atât fereastra 
pare să se îndepărteze, până când nu mai rămâne din ea 
decât un punct nedefinit la orizont. 

În al doilea, sunt agil şi iute, de parcă n-aş avea peste 50 
de ani, n-aş cântări 120 de kilograme şi nu m-ar termina 
durerea de genunchi. 

Parcurg dintr-un salt cei câţiva metri care separă 
livingul de fereastra bucătăriei, ca un ghepard, o apuc pe 
Nadja de încheietură şi reuşesc să o trag înapoi. 

Fireşte că al doilea vis este cel mai crud, cel din care mă 
trezesc disperat. 

Era nevoie doar de o secundă, de un metru. 

Un nenorocit de metru. Ai crede că Dumnezeu mi-ar fi 
putut face un dar. 

Dar copila mea a căzut pe asfalt. 


e 65» 


Mă ridic cu greu. Simt un junghi în genunchi, dar ignor 
durerea. O ridic cu blândeţe şi pe Afsaneh. 

— Îmi pare rău că astăzi nu am avut timp, zic eu, 
luându-i faţa în mâini şi sărutând-o pe obraji. 

Sunt umezi şi au gust de sare. 

Ea încuviinţează şi mă ia în braţe. Mă strânge tare. 

Nu ştiu cât stăm aşa, dar, în cele din urmă, spune: 

— Va fi bine. Trebuie să fie bine. 

Mă duc după ea în dormitor. li dau un somnifer, îi aduc 
un pahar cu apă şi o învelesc ca pe un copil. 

O sărut pe frunte, aşa cum fac mereu când e tristă. Ea 
zâmbeşte, cu ochii închişi, deja legănată de somnul dăruit 
de pastilă. N 

Mă apropii de scaunul de la geam. Imi deschei cămaşa, o 
scot, o atârn pe spătar. Îmi scot pantalonii şi îi pun pe 
scaun. 

Hainele mele sunt mototolite şi diforme, aşa cum a 
devenit şi viaţa mea. 

Deschid dulapul. Privirea îmi alunecă peste haine. 

Costumele de la croitoria mea favorită, Norton & Sons, 
care se află în Londra, pe Saville Row, sunt agăţate 
cuminţi, în şir, parcă aşteptând să mă adun şi să le scot din 
nou la plimbare. 

Croitorul a cusut nenumărate costume, cămăşi şi haine 
casual, pentru împărați, regi şi preşedinţi. Lordul 
Carnarvon însuşi a purtat Norton & Sons când a ajutat la 
deschiderea mormântului lui Tutankamon din Valea 
Regilor, în 1922. Dacă purta haine croite de aceeaşi firmă 
şi când a murit în Cairo, anul următor, în urma înţepăturii 
unui ţânţar infectat, nu ştiu. Dar mi-l imaginez zăcând pe 
patul de moarte, cu faţa scăldată în sudoare, dar îmbrăcat 
în tweed Harris impecabil, cu mustaţa perfect îngrijită, ca 
de obicei. 

Ştiu că par ciudat, dar ador toate lucrurile astea: 
poveştile, miturile, meşteşugul. Este vorba despre calitate, 
despre profesionalism transmis din tată în fiu, generaţie 
după generaţie. Despre abilitatea de a crea veşminte care 
să dureze o viaţă. Aspecte complet opuse isteriei generate 


e 066 - 


de consum şi mentalităţii de tip „de unică folosinţă” din 
prezent. 

Îmi trec mâna peste o mânecă de costum. 

Fibrele de lână îmi pătrund uşor în vârfurile degetelor. 

Acest material provine dintr-o ţesătorie din Hebridele 
Exterioare’. 

Familia conduce firma de patru generaţii, iar modelele 
sunt aceleaşi de la începuturi. Adaptarea lor la tendințele 
actuale ar fi o dovadă de lipsă de gust. 

Să ştiu asta mi-e suficient ca să merg până la Londra 
doar ca să comand un costum. 

Închid dulapul. 

Uşile se trântesc, cu un suspin adânc, ferecându-mi 
viața de dinainte ca într-un sicriu. Tot ce rămâne este 
mormanul format din pantalonii  boţiţi şi cămaşa 
mototolită, agățată pe spătar, alături de senzaţia că viaţa 
îmi alunecă printre degete. 


6 Arhipelag de insule din nord-vestul Scoției (N. t.). 
e 607 œ» 


Samuel 


Crengile  coroanelor de copaci creează un model 
întortocheat deasupra mea, de parcă sute de degete din 
lemn şi frunze s-ar fi împletit ca să mă protejeze. 

Parcă m-aş afla într-o colibă. O casă în copac, fermecată, 
ca aceea pe care Liam şi cu mine am construit-o în parcul 
de lângă spitalul Lângbro, când eram copii. 

Mă ridic în capul oaselor. 

Mă doare spatele şi am corpul amorţit de frig. Umezeala 
a pătruns prin hanorac, la spate. Blugii îmi sunt uzi şi ei. 

Soarele s-a ridicat deja pe cer şi nu bate deloc vântul. 

În faţa mea se întind colţuri de stâncă, iar dincolo de ele 
se vede marea, albastră şi lucioasă ca oglinda. In 
depărtare văd o ambarcaţiune cu pânze, care pare complet 
nemişcată, iar pe o stâncă se află nişte pescăruşi. 

Larus canus. Și 

Pescăruşi cenuşii, adică. În trecut, uciderea lor era 
interzisă, pentru că se credea că pescarii înecaţi s-ar 
reîncarna în ei. 

Aici mai sunt şi alte păsări. Ieri am văzut cinci rațe de 
mare femele, înotând cu vreo zece boboci după ele. Am 
văzut ferestraşi mari, pescăruşi argintii şi lebede cucuiete. 
Cred că era vorba despre acea specie de lebede, pentru că 
fluiera uşor în timp ce zbura, iar lebedele căutătoare 
zboară în tăcere. 

Bunicul din partea mamei m-a învăţat toate astea. Şi 
multe altele despre natură. Aşa a început fascinația mea 
pentru păsări. Ştiam totul despre ele şi visam să am una, 
deşi mamei i se păreau murdare şi urât mirositoare. 

Acum, că am una, îmi doresc numai să o eliberez. 

Păsările n-ar trebui să fie închise în colivii. 

Mă trec fiori. 

Este frig şi stomacul meu urlă după mâncare şi apă. 
Altceva decât batonul de ciocolată pe care l-am ronţăit 
aseară. 

După ce Alexandra a refuzat să mă primească, m-am dus 


e 68 œ» 


la Liam, dar mama lui era acasă. Când a deschis uşa, era 
foarte supărată. Chiar şi căţeii, de obicei veseli, păreau 
agitaţi. 

A zis că Liam nu era acasă şi că trebuia să vin să-l văd 
ziua, ca tot omul. 

Am dormit în boxa lui de la subsol. Nu i-am cerut maică- 
sii permisiunea. De ce s-o fi făcut? Aveam cheia şi n-am 
făcut rău nimănui. 

Când m-am trezit, i-am trimis un mesaj lui Liam şi l-am 
întrebat dacă pot să stau la el câteva zile. 

A scris că nu. Că poliţia mă căuta şi că maică-sa era 
supărată pe el. Că ameninţase că va închide conexiunea la 
internet şi-l va da afară. 

I-am spus că nu conta dacă închide sau nu conexiunea, 
dacă-l dă oricum afară, dar Liam mi-a răspuns că era vina 
mea, fiindcă lucrasem pentru psihopatul de Igor, cu toate 
că-i promisesem să n-o mai fac. 

Situaţia era absurdă. Întins pe jos, în boxa lui Liam, îi 
trimiteam mesaje fără ca el să ştie că eram doar la câteva 
etaje sub el, în aceeaşi clădire. Probabil că poliţiştii îl 
vizitaseră în timp ce eu dormeam. 

Dar am mai tras o concluzie din ce-mi scrisese Liam. 

Poliţia trebuie să mă fi recunoscut în zona industrială, 
altfel de ce să mă fi căutat? Asta înseamnă că ştiu că 
lucrez pentru Igor. 

Când mi-am dat seama, am îngheţat. Probabil că au un 
dosar despre mine, cu poză şi tot. 

Ca în CSI. 

După aceea am plecat din oraş. Am luat motocicleta lui 
Igor, pe care o parcasem în garajul de la subsolul clădirii 
lui Liam, şi am plecat cât mai departe, cuprins de panică, 
până ce s-a terminat drumul şi am ajuns la mare. 

Încerc să îmi analizez situaţia şi să o privesc limpede, ca 
pe o problemă de mate, şi nu propria-mi viaţă distrusă. 

Politia mă vânează. 

Igor probabil mă vrea mort. 

Mama m-a dat afară. 

Alexandra oricum e razna, şi acum crede că-s un cretin 


e 69 œ» 


fiindcă am flirtat un pic cu Jeanette. Iar Liam s-a speriat de 
moarte doar pentru c-a fost poliţia pe la el şi a pus 
întrebări. 

În plus, n-am nici bani. 

Găsesc un chiştoc în iarbă, dau la o parte nişte fire ude 
şi îl vâr în gură. Aprind bricheta şi trag adânc, de două ori, 
apoi îl sting iar. 

Sunt terminat. 

Nu pot decât să mă întind iar, dar n-am unde să mă duc 
şi nici nu pot dormi sub cerul liber, nu pot trăi cu soare şi 
aer de mare, ca o nenorocită de păpădie. 

Mă joc cu brăţara din mărgele de sticlă. Le răsucesc 
spre mine. 

MAMA. 

Mă gândesc la mama. La părul ei şaten-cenuşiu şi la 
ochii căprui, agitaţi. La cruciuliţa de aur, pe care o poartă 
mereu. La cum mă bate mereu la cap să îmi schimb viaţa şi 
să îl accept pe lisus, ca totul să fie bine. 

Scuze, dar unde era lisus luni seara? 

Numa’ zic. 

Cred c-ar trebui să o sun, dar nu îndrăznesc. Probabil va 
fi primul lucru pe care l-ar verifica poliţiştii, dacă încerc să 
o contactez. Asta fac toţi retardaţii, nu? Fug acasă, la 
mămica, să plângă în braţele ei, după jaf sau atac, sau 
după ce-au ratat o tranzacţie cu droguri? 

Mă ridic. Îmi scutur pământul şi iarba de pe pantaloni, 
mă apropii de un tufiş, îmi deschei fermoarul şi urinez. 

Până şi penisul mi-a îngheţat. Este mic şi zbârcit, şi pare 
să vrea să se retragă în sine, ca un animăluţ speriat. 

Poate c-aş reuşi să intru într-o casă de vacanţă 
abandonată. Dar să fie pustie anul ăsta? Nu prea cred. 

Imi trag fermoarul şi mă uit la motocicleta lui Igor, 
parcată mai încolo, lângă tufişuri. Vopseaua neagră şi lacul 
cromat lucesc în razele soarelui, care pătrund printre 
crengi. Flacăra pictată pe rezervor sclipeşte slab. 

Imi aranjez pantalonii cu o mână, şi cu cealaltă mă uit pe 
telefon, să văd ce mai e pe Snap. 

Liam e acasă. Alexandra pare să fie cu Jeanette. Am un 


e 70 - 


gol în stomac când mă gândesc că stau şi mă vorbesc de 
rău. Că Alexandra boceşte, şi Jeanette o consolează. 

Stai liniştită, pui. Nu m-aş fi culcat cu el, oricum. E doar 
un amărăştean. 

Deschid profilul de Insta al lui Jeanette. 

A postat o poză cu ea în bikini, în faţa oglinzii din hol. Îşi 
împinge bustul în faţă, ţuguindu-şi buzele şi trecându-şi 
mâna prin păr. 

În mod normal, aş avea o supererecţie. Dar nu azi. 

390 de idioţi au adorat poza. 

Jeanette are aproape 2000 de followeri pe Insta şi 
postează minimum cinci selfie-uri pe zi, cel mai adesea 
într-un tricou decoltat sau cu un căţeluş în poală. 
Preferabil, cu nenorocitul de animal făcut sendviş între 
ţâţe, ca un hamburger. 

De aceea este atât de populară. 

Imi citesc mesajele. Un amic de-ai lui Liam mi-a trimis 
un link de Twitch în care un tip a promis să-şi transmită în 
direct propria sinucidere, dar nu pare să funcţioneze. 
Vreau să încerc iar, când aud o maşină apropiindu-se. 

Fac un salt în tufe şi aştept să treacă, dar opreşte la 
vreo 20 de metri de mine. 

Aud trântindu-se o portieră, apoi alta. 

Aud şi voci îndepărtate, care-mi sună ciudat de 
cunoscute. 

— Unde? spune una dintre ele. 

— Nu ştiu, răspunde cealaltă. Dar pe aici, pe undeva. 

Văd doi oameni apropiindu-se, prin frunzişul des. Unul 
este scund şi cam durduliu, şi poartă blugi care-i atârnă la 
jumătatea şoldurilor. 

Mi se pare familiar, ca o rudă îndepărtată pe care o 
întâlneşti doar de Crăciun. 

Celălalt este înalt şi adus de spate. Părul subţire, şaten- 
deschis, îi cade în laţe în jurul feţei osoase, iar tricoul îi 
atârnă pe pieptul slab ca un sac. 

Imi stă inima şi cad la pământ. 

În orice caz, aşa mă simt, fiindcă tipul este Malte, 
lacheul lui Igor. 


e 71 œ» 


— Mai verifică o dată! spune Malte, care se opreşte să-şi 
aprindă o ţigară. 

— Bine, spune celălalt şi scoate ceva din geacă. 

De ce nu e Malte în arest? Şi, mai important: cum dracu’ 
m-au găsit? 

Gândurile îmi aleargă nebuneşte prin minte şi, o clipă 
mai târziu, mă prind. 

Mobilul. Cred că-i nenorocitul de telefon mobil. L-am 
primit de la Igor şi are o groază de rahaturi pe care nu le- 
am descărcat eu. 

Cine ştie ce-a instalat psihopatul? Ar fi tipic pentru el să- 
şi spioneze oamenii. 

Cu degetele tremurând, iau telefonul să îl închid, dar îmi 
alunecă printre degete şi îl scap pe jos. 

Înjur înfundat, mă las pe vine şi pipăi după el printre 
frunzele uscate. Crengile mă zgârie pe faţă şi îmi zdrelesc 
pielea; ustură ca naiba. Mirosul de pământ reavăn şi de 
muguri îmi gâdilă nările. 

În sfârşit simt metalul încălzit de soare sub vârfurile 
degetelor. 

Apuc telefonul şi apăs butonul lateral, ca să-l închid. 

Mi se pare că durează o veşnicie până ce afişajul se 
întunecă. 

Stau nemişcat şi mă uit la Malte şi la celălalt tip, care se 
află în iarba de lângă drum şi vorbesc încetişor. Nu 
îndrăznesc să zic nici pâs, atât de speriat sunt. Dacă mă 
găsesc, praf mă fac. 

Sau mai rău. 

Mă gândesc la tipii despre care mi-a povestit Liam. 
Despre cei care l-au dezamăgit pe Igor şi care au fost 
legaţi cu cabluri şi înecaţi ca nişte pisoi. 

— ...nu... poate mai târziu... nenorocit de semnal... 
foame... 

Cuvintele lor ajung la mine fragmentate, ca nişte cioburi 
din ceva spart, care aşteaptă să fie pus la loc în aerul 
călduţ al dimineţii. 

Mă dor picioarele când mă ridic încetişor. Dar hanoracul 
mi se agaţă într-o crenguţă, care se rupe cu un trosnet 


e 72 œ» 


scurt. 

— Ce-a fost asta? întreabă Malte. 

— Parcă a fost... 

Malte se uită în jur. 

— Oh, zice grasul. Să mergem. Trebuie să halesc ceva. 

Malte nu răspunde. Porneşte cu paşi hotărâți spre mine. 

Stau perfect nemişcat şi fac tot posibilul să-mi controlez 
respiraţia, dar tot gâfâi de parcă aş fi sprintat o sută de 
metri. 

Malte este chiar de cealaltă parte a tufei, la cel mult 
patru metri de mine. 

Se uită chiar în direcţia ascunzătorii mele şi, pentru o 
clipă, sunt sigur că m-a văzut. Dar el îşi duce mâinile la şliţ 
şi-şi trage fermoarul. Jetul de urină loveşte pământul. 

Inima îmi bate mai lent acum, regăsindu-şi ritmul. Nu 
mai gâfâi. Umerii mi se relaxează. 

Malte îşi trage fermoarul şi se întoarce cu spatele. 
Mirosul urinei lui îmi întoarce stomacul pe dos. 

Dar inima mi s-a calmat. 

Inima mea ştie. 

Am reuşit să evit dezastrul, 


Cred că mai stau în tufe vreun ceas după ce pleacă 
Malte şi tovarăşul lui cel gras. În cele din urmă, hotărăsc 
că e cazul să ies. 

Iau motocicleta şi urmez drumul spre sud, de-a lungul 
coastei, câțiva kilometri, cu vântul în față. Vara suedeză 
mă îmbrăţişează. Verdele este atât de intens, că mi se pare 
aproape nefiresc, de parcă aş fi într-un joc video, şi nu în 
natură. Miroase a iarbă, a bălegar şi a mare. 

Nu ştiu încotro mă îndrept, ştiu doar de ce fug. Teama 
mă mână pe drumul de ţară prăfos, dincolo de pajişti şi de 
căsuțe cu acoperişuri roşii, cu oameni din capitală care au 
venit în vacanţă, şi ferme cu fermieri adevăraţi, care 
conduc tractoare adevărate şi au vaci adevărate. 

Drumul se îngustează, iar eu trec pe lângă un semn. 
Spune Stuvskâr 2, şi în câteva minute intru într-un port 
adormit. 


e 73» 


Parc-aş intra într-o carte poştală. 

Marea se întinde între stânci de granit. Căsuţe de lemn, 
vopsite în roşu, se înghesuie în jurul unui debarcader. Intr- 
o casă observ o tavernă, în alta, un magazin de ţară. 

Drumul se termină în faţa lor. Văd o staţie de autobuz, 
iar în stânga, o parcare mare, aproape plină. Lângă chei 
văd o benzinărie, care pare să vândă şi componente pentru 
bărci. Un semn indică drumul spre portul turistic, la o 
distanţă ceva mai mare. 

Vizavi de căsuţele roşii văd o clădire de piatră galbenă, 
veche. Are un semn pe uşă. 

Oficiul portuar, zice. 

Sub text, cineva a agăţat un afiş scris de mână: 

Bibliotecă şi muzeul IS KOLIEI locale. 


O clipă mai târziu, sunt în aşa-zisa bibliotecă. Nu e mai 
mare decât apartamentul mamei şi pare administrată de o 
asociaţie nonprofit. În orice caz, aşa scrie la intrare. 

Femeia în vârstă care şade la recepţie s-a uitat lung la 
mine când am intrat, de parcă aş fi fost ultimul venetic, dar 
n-a zis nimic. A făcut doar un semn din cap şi şi-a ridicat 
niţel ochelarii pe nas, cu arătătorul. 

Sendvişul pe care l-am furat de la magazin îmi 
bolboroseşte în stomac şi în sfârşit mi-e cald. Mi-e cald, 
sunt calm şi m-am aruncat într-un fotoliu confortabil din 
faţa unui calculator vechi, cu ecran gros. N-ai reuşi să 
scapi de el pe Blocket nici degeaba. 

De-a lungul rafturilor văd rânduri de cărţi despre 
arhipelag şi hărţi marine vechi. Nu-i nimic de furat pe-aici, 
mi-am dat seama de când am intrat. 

L-am căutat pe Google pe Igor, fără noroc. Nu mi se 
pare ciudat, pentru că a) nu ştiu care este numele lui de 
familie şi b) nu există niciun motiv ca poliţia să dezvăluie 
numele arestaţilor. Dar, după o vreme, găsesc o ştire pe 
site-ul ziarului Soderort. Spune că „poliţia a tras asupra 
unui grup de suspecți în contextul unei arestări de luni 
seara, în zona industrială de lângă Fruângen”. 

Nu spune mai multe, doar că s-a iniţiat o anchetă 


e 74» 


internă, aşa cum „se practică”. 

Nu ştiu ce înseamnă că „se practică” şi nici nu pot să 
caut pe Google. Caut, în schimb, „Stuvskăr” şi „de 
închiriat”. 

Computerul se gândeşte mult înainte să afişeze o pagină 
goală. 

Incerc cu „Stuvskâr” şi „posturi libere”, mai mult de 
curiozitate, pentru că nu-s deloc interesat de muncă, nici 
aici, nici altundeva. 

Computerul mârâie, de parcă solicitarea mea ar fi 
aproape imposibilă. De parcă aş fi întrebat cât de mare 
este Universul sau care-i sensul vieţii ăsteia de rahat. 

Dar apoi apare un rezultat. N 

Fac clic pe link şi citesc anunţul. Il recitesc apoi îmi fac 
un plan. 

O familie din apropiere de Stuvskăr caută un asistent 
pentru fiul lor adolescent, cu o dizabilitate severă. Nu este 
vorba despre un job tipic - pentru că părinţii se ocupă de 
îngrijirea propriu-zisă -, ci mai degrabă de un rol social. 
Familia caută pe cineva care să îi ţină fiului lor companie, 
cineva care să îi citească, să îi cânte şi să ajute în 
gospodărie. 

Inchid ochii şi mă gândesc. 

Fireşte că nu am niciun chef să fac pe dădaca unui 
retardat în Stuvskăr, dar gândul la un pat călduros şi la 
apă curentă este tentant. 

Poate mă ascund aici o vreme, capăt un acoperiş 
deasupra capului şi fac ceva bani, până ce găsesc o cale să 
ies din rahat? 


e 75» 


Pernilla 


Sunt în metroul de suprafaţă, în drum spre căminul din 
Fridhemsplan unde se află tata. 

M-a sunat o asistentă să-mi spună că starea lui s-a 
agravat şi că vrea să mă vadă. 

M-am îngrijorat, dar nu foarte; mă sună de fiecare dată 
când tata are o zi proastă. 

Pe geam văd coroanele verzi ale copacilor şi liliacul 
aproape trecut. În alte condiţii, m-aş fi bucurat de verdele 
acela şi de căldura care a venit în sfârşit, dar acum 
lucrurile sunt cum sunt. Tata este pe moarte, şi de trei zile 
n-am nicio veste de la Samuel. 

A plecat de trei zile, fără un semn. Am nevoie de toată 
stăpânirea de sine să nu îl contactez. N-a mai trecut până 
acum atâta timp fără să comunicăm. 

Închid ochii, simt soarele care pătrunde pe geam 
încălzindu-mi faţa, şi mă gândesc la ziua aceea de mai din 
urmă cu 17 ani, când s-a născut Samuel. 

Tata a stat cu mine în spital, plimbându-se de colo colo 
pe holul din faţa rezervei mele, ca şi cum şi-ar fi aşteptat 
propriul fiu. De fapt, una dintre moaşe a crezut că era 
soţul meu. Tata a râs mult după aceea, dar fireşte că mie 
mi s-a părut tare jenant. 

Nu-mi amintesc mare lucru despre naştere, cu excepţia 
durerii inumane. Dar, de îndată ce mi s-a pus pe piept 
trupuşorul alunecos, durerea a fost înlocuită de bucurie şi 
am ştiut că vreau să-mi botez fiul Samuel. 

Poate fiindcă pe atunci citeam pasaje din Prima Carte a 
lui Samuel, la orele de lectură a Bibliei. Era povestea 
aceea despre cum Dumnezeu îl strigase de câteva ori pe 
Samuel, fără ca acesta să înţeleagă. Cred că m-a atins la 
coarda sensibilă, pentru că Samuel fusese ales să audă 
vocea Domnului, dar şi pentru că mi se părea un mesaj 
important în vremurile acelea, când vocea divină se îneacă 
atât de repede în zgomotul televizoarelor, radiourilor şi al 
reclamelor. 


e 76 - 


Tata s-a bucurat când i-am zis că numele fiului meu este 
Samuel, dar s-a şi încruntat. Poate că a crezut c-ar fi un 
dar târziu pentru Isaac, evreul, cel pe care nu îl putuse 
înghiţi. Metroul se opreşte, iar eu cobor şi schimb pe linia 
verde, cea care mă va duce la Fridhemsplan şi la tata. 

Samuel a fost un copil dificil de la început. Ţipa şi ne 
deranja, iar tata şi cu mine făceam cu rândul la veghea 
nocturnă, ca să reuşesc şi eu să dorm câteva ore. 

Nu m-am gândit prea mult atunci. Credeam că aşa este 
să ai un copil. Aveam doar 18 ani şi nu ştiam nimic despre 
bebeluşi. Dar, în retrospectivă, mă întreb acum dacă 
problemele lui Samuel nu erau deja prezente. Dacă nu 
cumva moştenise ceva de la mine. 

Nerăbdarea, incapacitatea de adaptare şi atracţia spre 
situaţii încurcate, aşa cum sunt atrase insectele de lumină, 
pe timp de noapte. 

Exact ca mama. 

Dar îl iubeam necondiţionat şi mă iubea şi el. Chiar dacă 
nu eram o familie cum trebuie, eram fericiţi, Samuel, tata 
şi cu mine. 

Adevăratele greutăţi au început la grădiniţă. Samuel 
muşca alţi copii. Samuel refuza să doarmă după prânz. 
Samuel arunca mâncarea pe jos. Samuel o lovea pe 
educatoare peste picioare. 

Copii mici, probleme mici. 

Cu timpul, situaţia a degenerat: chiul, furt din magazine, 
discuţii interminabile cu profesori îngrijoraţi şi părinţi 
supăraţi. 

Chiar nu-mi puteam învăţa copilul să fie politicos? 

Cu siguranţă era vina mea. Cu siguranţă un părinte 
normal îşi putea educa fiul. Cât de greu poate fi să creşti 
un copil? 

În acelaşi timp, era blând, fermecător şi sociabil. Avea o 
inimă mare şi mulţi prieteni. 

Dar problemele nu au dispărut. Peste ani, am devenit tot 
mai convinsă că era vorba despre un păcat moştenit. Că 
trăsăturile urâte ale mamei îmi fuseseră transmise, pentru 
a fi apoi preluate de Samuel. 


e 77 -- 


Îmi amintesc de cuvintele tatei. 

Chip de înger şi suflet de viperă. 

Închid ochii şi ascult zgomotul trenului care se zgâlţâie 
pe şine, în timp ce străbate tunelele de sub Stockholm. 
Aerul este mai rece aici şi mi-e cam frig, în bluza mea 
subţire de vară. 

Dumnezeu are un plan pentru noi toţi. O misiune. 

Trebuie doar să înţelegem care este, să ascultăm cu 
atenţie când ne strigă - aşa cum l-a strigat pe Samuel în 
templul din Silo. 

Poate că misiunea mea eate să-l ajut pe Samuel? 


Tata pare foarte nefericit. 

Dacă e posibil, e chiar mai slab ca înainte, iar pielea şi 
albul ochilor îi sunt gălbejite. Părul lui, cândva atât de des, 
a căzut de mult, iar pe dosul mâinii de care este prinsă 
perfuzia se întinde o vânătaie mare, violetă. 

Îl îmbrăţişez cu grijă şi îmi trag un scaun aproape de el. 

Tatei nu-i este frică de moarte, iar asta mă linişteşte. 

Dar eu mă tem. 

Nu ştiu cum o să mă descurc fără el. Este unica mea 
familie, în afară de biserică. Dar la el mă duc dacă am 
nevoie de sfaturi, dacă sunt tristă sau dacă trebuie să 
împrumut bani. 

Toate încercările astea. 

Abia ce mă gândesc aşa, că mă copleşeşte ruşinea. 

Eu, care sunt sănătoasă şi puternică, nu am voie să stau 
aici şi să-mi plâng de milă. 

— Bună, fiica mea, spune el. 

— Bună, spun eu, şi-i iau mâna cu atenţie. Cum te simţi? 

— Nu atât de rău cum arăt, mormăie tata. Crezi că ai 
putea să îmi ridici puţin patul? 

Mă ridic şi apăs cu piciorul pedala care se află sub 
căpătâiul patului. N 

Tata se strâmbă de durere. Işi trece limba peste buzele 
uscate şi la tâmple îi apar broboane de sudoare. 

— Mulţumesc, spune el apoi. Cum îţi merge? 

— Bine, răspund, ezitând. 


e 78 - 


— Speram să aud că ai trecut pe la mine să iei 
corespondenţa, săptămâna asta, spune tata, încheind fraza 
cu o tuse productivă. 

— Normal. 

Mai ezit o clipă, cu degetele frământând pătura întinsă 
pe picioarele tatei şi hotărăsc să-i spun adevărul despre 
Samuel. 

— L-am dat afară. Din nou. Nu este prima dată, aşa cum 
ştii deja. 

— Da. Trebuie să se înveţe minte, Pernilla. 

— S-a întâmplat acum trei zile, şi de atunci nu am nicio 
veste de la el. Nu ştiu ce să fac şi mi-e foarte greu. Nu ştiu 
cum voi rezista să... 

Las propoziţia în aer şi îmi înghit un suspin. 

— Trebuie să-i dai drumul, dacă vrei să revină. 

Pentru o clipă, domneşte tăcerea. Îmi dau seama că tata 
respiră greu. 

— Poţi da drumul propriului copil? întreb. Ce fel de om 
îşi lasă copilul să plece? Dacă fac asta, cine sunt? Ce sunt? 

— Trebuie. Promite-mi că nu vei încerca să îl contactezi. 

— Dar... Nu sunt mai bună decât mama, atunci. 

Tata se foieşte şi cade pradă unui atac de tuse profund, 
care îl zguduie. Pieptul lui pare plin de pietriş. 

Tusea se potoleşte. Tata suspină şi închide ochii. 

— Roagă-te pentru el, mormăie. Este tot ce mai poţi face 
acum. 


e 79 œ 


Manfred 


Bianca Diaz locuieşte într-un apartament curăţel, similar 
cu al Tuulei Ahonen, doar că mai mic, mai sărăcăcios 
mobilat şi situat la parterul unei clădiri cu cinci etaje din 
centrul Jordbroului. 

Ne invită pe mine şi pe Leti să luăm loc la masa din 
bucătărie, care are doar două scaune, şi apoi dispare în 
living. 

Prin uşa care dă spre hol văd căruciorul învelit în 
plastic, de lângă perete. 

Leti îmi urmăreşte privirea, dar ochii nu-i trădează nicio 
emotie. 

— Aveţi nevoie de ajutor? îi strig Biancăi. 

Bianca intră, ducând un scăunel. 

— Nu, râde ea. Sunt însărcinată, nu incapabilă. 

Leti se ridică. 

— Luaţi loc, domnişoară, spune el şi se aşază pe scăunel. 

Bianca zâmbeşte, ridică din umeri şi ia loc pe scaunul 
lui. Mă aşez şi eu, încercând să ignor durerea din 
genunchi. 

Bianca Diaz are 20 de ani, aceeaşi vârstă cu Johannes 
Ahonen, dar pare mult mai tânără. Are părul lung, şaten- 
deschis, cu vârfurile blonde, şi este minionă. Burta imensă 
îi iese în evidenţă. S-ar spune că va naşte dintr-un moment 
în altul, dar ştiu că mai are cam o lună. 

Ceva din postura ei mi-o aminteşte pe Afsaneh, când era 
gravidă cu Nadja. Simt un junghi în inimă. 

— Îmi pare foarte rău pentru ce i s-a întâmplat lui 
Johannes, încep eu. 

Bianca dă din cap. 

— Da, cumplit. 

Glasul ei este ciudat de obiectiv. Nu arată nicio emoție. 
Parcă ar afirma că s-a stricat maşina de spălat sau că a 
rămas fără lapte. 

— Cum vă simţiţi? întreb. 

Ochii ei întunecaţi îi întâlnesc pe ai mei. 


e 80 œ» 


— Mă descurc, spune ea. M-am descurcat mereu. Sigur 
că este groaznic că a murit. Groaznic. Dar nu puteam avea 
încredere în el. Mi-a făcut doar probleme, de la început. 
Cât am fost împreună, am lucrat tură dublă şi am studiat 
ca să devin analistă biomedicală. Ce-a făcut Johannes? A 
ajutat? A contribuit cu bani? Nu. Deja ştiam că va trebui să 
cresc singură copilul, când am rămas însărcinată. Tot ce 
voia să facă era să plece în Brazilia, fiindcă avea un prieten 
acolo. _ 

Se uită în jos, cu mâna pe burtă. Işi trece mâna peste 
materialul întins al tricoului. 

— Nu plănuiaţi să creşteţi copilul împreună? întreabă 
Leti. 

Bianca clatină din cap. 

— Johannes nici n-a vrut să audă, spune ea şi priveşte pe 
geam, unde este plantată o tufă mare, cu flori roz. 

Face gura pungă şi, pentru prima dată, faţa ei capătă o 
expresie tristă. 

— Cum a reacţionat când i-aţi spus că sunteţi gravidă? 
întreabă Leti. 

— S-a supărat, spune Bianca, liniştită, cu ochii la geam. 
Tare. 

Pauză. Ochii mei îi întâlnesc pe ai lui Leti. 

— Probabil că este mai bine aşa, murmură Bianca. Nu că 
a murit, dar că voi avea singură grijă de copil. Ar fi stricat 
totul. Asta făcea mereu. 

— Ştiţi cumva dacă era ameninţat? întreabă Leti, notând 
ceva în carneţel. 

Bianca se încruntă. 

— Ameninţat? Nu, nu cred că avea duşmani. Dar 
împrumutase o groază de bani de la cineva. Era stresat, 
fiindcă nu îi putea da înapoi. 

— Ştiţi de la cine? întreb. Sau despre ce sumă era 
vorba? 

— Nu am idee. Mă ţineam departe de aşa-zisele lui 
afaceri. 

Mă aplec spre Bianca şi o privesc în ochi. Nu se 
clinteşte. Ochii îi lucesc şi are o expresie gravă, dar 


e 381 œ» 


complet lipsită de emoție. 

— Mama lui ne-a spus că era cuminte, zic eu încet. Că 
nu se ocupa de droguri sau de infracţiuni. Că... 

Bianca mă întrerupe. 

— Scuze, spune ea, cu o mână ridicată. Dar Tuula este 
foarte naivă. Il crede un soi de sfânt. Nu l-am văzut drogat, 
aşa este. Chiar nu. Altfel l-aş fi părăsit imediat. Dar să fie 
cuminte? 

Îşi dă ochii peste cap şi marchează ultimul cuvânt cu o 
pereche de ghilimele desenate în aer. 

— Nu. Johannes era depane de a fi cuminte. 


leşim în stradă. Leti inspiră adânc, îşi trece mâna prin 
barbă şi îşi ia un aer trist. 

— Ce păcat, spune el. Dragoste care n-aduce decât 
nefericire. Dar este inevitabil. Îi prinzi niţel gustul şi gata, 
ai căzut în capcană. 

Işi aranjează pantalonii prea scurţi şi se îndreaptă spre 
maşină, adus de spate. 


Ajung la spital şi Afsaneh mă strânge în braţe. 

De când am revenit la lucru cu program normal, profit 
de pauza de prânz să vin la ele - mai ales pentru a-i face ei 
plăcere, fiindcă nu cred că Nadja are vreo părere. 

După ce am vorbit cu iubita lui Johannes Ahonen, Leti şi 
cu mine ne-am întors în oraş, iar pe el l-am lăsat în faţa 
secţiei. Apoi am venit la spital. Pe drum, le-am dat telefon 
celorlalţi copii ai mei. Alba n-a răspuns, dar am vorbit 
câteva minute cu Alexander şi apoi cu Stella. Le-am spus 
cum se mai simţea surioara lor şi le-am pus întrebările 
obişnuite. 

Fireşte că sunt îngrijoraţi. Şi trişti, pentru că, deşi sunt 
mult mai mari decât sora lor vitregă, au iubit-o din prima 
clipă. 

— Ce bine că ai venit, îmi murmură Afsaneh în ureche. 

Face un pas în spate, zâmbind. Ochii îi strălucesc şi 
parcă s-a luminat la faţă. 

— S-a întâmplat ceva? întreb. 


q 382 œ» 


Afsaneh încuviinţează şi îmi ia mâinile într-ale ei. 

— O vor trezi pe Nadja. Aşa a zis medicul. Vor începe să 
reducă somniferele mâine. 

— Serios? 

Vocea mea nu-i decât un murmur. 

Afsaneh mă trage spre ea şi mă strânge iar în braţe. 

— O vom primi înapoi, Manfred. Nadja noastră se 
întoarce. 

Trupul subţire al soţiei mele îmi tremură în braţe şi nu 
îndrăznesc să spun ce gândesc. 

Ce au încercat doctorii să ne explice, de la început. 

Ce se întâmplă când deschizi cutia cu pisica lui 
Schrodinger? 

Curând, toată lumea va vedea că pisica este fie moartă, 
fie foarte vie. Că acel teren de mijloc bizar - când ticăloasa 
este, să zicem aşa, şi moartă, şi vie -, este doar un concept 
academic. 

Este şi situaţia fetiţei noastre. 

Doar după ce medicamentele puternice nu îi vor mai fi 
administrate, când furtunurile şi maşinăriile vor fi 
deconectate, vom şti dacă o căpătăm sau nu înapoi pe 
Nadja. 

Fireşte că ar fi perfect dacă s-ar trezi. 

Dar chiar şi starea de acum este preferabilă decât să o 
pierdem pentru totdeauna. Aş vrea să am în continuare un 
copil conectat la o unitate de terapie intensivă decât să nu 
îl am. Ecuația este simplă, şi totuşi de o cruzime 
inegalabilă. 

Dar trebuie luată în calcul, ca şi moartea. 

Stăm o vreme pe patul Nadjei. 

De data asta suntem de aceeaşi parte, atât de aproape 
unul de altul, că simt căldura trupului lui Afsaneh. 

Nadja pare adormită, în ciuda tuburilor şi a aparatelor. 
Are chipul liniştit şi gura întredeschisă. Pe braţul pus în 
ghips cineva a desenat o pasăre mică şi o inimioară, cu o 
cariocă roşie. 

Inspir adânc. 

Nu mi-au plăcut niciodată spitalele. 


e 383 - 


Bineînţeles, totul a început când s-a îmbolnăvit Aron. A 
petrecut aproape două luni în aripa de oncologie 
pediatrică, înainte să moară. 

Am fost zilnic la el. 

În primele săptămâni, a răspuns bine la tratament. A 
căpătat puteri şi ne-am strecurat împreună în excursii prin 
aripă, şi uneori chiar afară din spital. Odată, am coborât 
chiar la subsol, întâi eu şi apoi Aron, cu standul pentru 
perfuzie după el. 

Dar apoi a devenit atât de slăbit, că n-a mai putut. Zăcea 
în pat şi dormea. Nici măcar nu îi puteam vorbi. 

La final, pur şi simplu a adormit pentru totdeauna. 

Aşa a fost. Nimic dramatic sau remarcabil. Fusese 
inconştient câteva zile şi în cele din urmă a cedat. 

Acum era viu, acum era mort. 

După aceea n-am mai suportat spitalele. 

Cred că de vină este mirosul, dar e ciudat, fiindcă nu am 
probleme când merg la departamentul de medicină legală 
şi când iau parte la autopsii, unde chiar duhneşte. 

Dar mirosul de spital, combinaţia aceea stranie de urină, 
dezinfectant şi cartofi prea fierţi - pe acela nu îl pot 
suporta. 

Parcă m-ar bloca în trecut, la vârsta de 12 ani. 

Telefonul îmi ţârâie în buzunar şi îl scot. 

Este Malin. 

— Iubito, trebuie să răspund. 

— Sigur, spune repede Afsaneh, spre surprinderea mea. 

Nici măcar nu pare furioasă. 

les pe coridor şi răspund, căutându-mi pachetul de ţigări 
în buzunar. 

— Salut, spune Malin. Totul bine? 

— Absolut. Am trecut pe la spital. 

— S-a întâmplat ceva. Au mai găsit un cadavru învelit 
într-un cearşaf şi prins cu un lanţ. Ne putem vedea pe la 
ora două? 


e 384» 


Samuel 


Femeia care mă aşteaptă în port îmi aminteşte de mama. 
Este însă mai subţire, iar părul ei, mai întunecat, îi cade pe 
spate. Are pielea mai palidă, care mi se pare aproape 
eterică, în lumina orbitoare a soarelui, şi riduri delicate, 
încrucişate în jurul ochilor. Poartă blugi şi un tricou. Îmi 
întinde mâna, zâmbindu-mi călduros. 

— Rakel, spune ea, lăsându-şi capul într-o parte. Părul îi 
cade în cascadă pe umăr. 

— Samuel, zic eu, şi mă gândesc că ar fi frumoasă, dacă 
nu ar fi atât de bătrână. 

Discursul pe care l-am pregătit se evaporă când îmi 
strânge mâna. Am gura uscată, parcă plină cu nisip. 

— Ce mă bucur că am putut să ne întâlnim astăzi! spune 
ea. Facem o mică plimbare, să discutăm? 

Ne plimbăm de-a lungul căii acoperite de pietriş din 
port. Pe ponton şade un tip şi fumează o ţigară. Cred că 
aşteaptă feribotul care asigură traficul dinspre şi spre 
Stuvskăr. O fetiţă mănâncă o îngheţată pe jumătate topită, 
care îi picură pe tricou şi, de acolo, pe jos. 

Soarele este fierbinte, iar cerul albastru şi înalt, dar, de 
îndată ce intrăm la umbra copacilor de lângă magazinaş, 
aerul devine răcoros şi umed, ca o respiraţie rece. 

— Câţi ani ai, Samuel? întreabă Rakel, fără a părea 
bănuitoare. 

Pare mai degrabă curioasă, deşi într-un fel bun. Nu este 
ca mama, care presupune mereu că aş ascunde ceva 
teribil. 

De parcă aş construi bombe în secret sau m-aş uita la 
cele mai nasoale chestii pornografice pentru pedofili, de 
cum îmi întoarce spatele. 

li spun că am 18 ani, că am „luat o pauză” de la liceu şi 
îmi caut de lucru. Vorbim despre ce am făcut înainte. Aici 
brodez niţel şi îi povestesc că am lucrat la Media Markt, 
ceea ce e aproape adevărat, şi că am antrenat o echipă de 
fotbal pentru băieţi - lucru complet fals. 


e 385» 


După o vreme, ajungem la un mic promontoriu. 

Rakel arată spre una dintre stâncile netede care se 
întinde în mare, ca o limbă gigantică. 

— Haide! spune ea, păşind peste un şanţ şi începând să 
străbată iarba înaltă fără să aştepte un răspuns. 

O urmez şi ne aşezăm la câţiva metri de apă. 

Stânca a fost încălzită de soare şi o simt aspră sub blugi. 
Când şi când, vântul prinde picături mici şi sărate de apă 
şi le aruncă la picioarele mele. La un moment dat, vine un 
val mai mare şi trebuie să ne dăm înapoi câţiva metri, 
pentru a nu ne uda. 

Într-o crevasă au fost înghesuite doze goale de bere, şi 
un chiştoc vechi pluteşte la lumină, purtat de vântul de 
vară. În spuma de lângă stâncă plutesc alge maronii. 

— Nu-i aşa că e minunat? spune Rakel, iar eu încuviinţez 
şi mă uit la mare. 

Da, este minunat, doar că ar fi mult mai minunat dacă aş 
avea ceva în stomac. Sunt falit. De două ori am intrat în 
magazinul de ţară şi am furat sendvişuri. Dar există limite 
şi nu pot scăpa la infinit neprins. 

În plus, au doar sendvişuri ciudate, cu avocado, humus 
şi tofu. 

— E unul dintre marile avantaje ale locuitului aici, 
continuă Rakel. Apropierea de natură. De mare. 

Închide ochii şi îşi întoarce faţa spre soare. 

— De ce te interesează jobul? întreabă ea. Nu se 
întâmplă mare lucru aici. Cred că e o atmosferă cam 
plicticoasă pentru un tânăr ca tine. 

Întrebarea mă surprinde puţin. 

— Îmi plac locurile calme, răspund, ezitând. 

— Bine, spune Rakel. Asta e bine. 

Apoi tace şi mă loveşte un gând: poate că se aşteaptă să 
pun şi eu întrebări, să par interesat de aşa-zisul job. 

— Deci ce s-a întâmplat cu fiul tău? întreb, luând de jos 
o pietricică netedă şi aruncând-o. 

Sare de câteva ori la suprafaţa apei, apoi dispare în 
adâncurile albastre. 

— Jonas a avut un accident, acum aproape doi ani, şi a 


e 86 - 


suferit un traumatism cerebral. A stat câteva luni în spital, 
dar într-un final, Olle, partenerul meu, şi cu mine am decis 
că ar fi mai bine să-l luăm acasă. Atunci a început circul. 

Rakel tace, strângându-şi buzele. 

— Circul? 

— Cred că am schimbat zece asistenţi în trei luni. N-a 
funcţionat. Autorităţile nu cooperează. În cele din urmă, 
am decis să avem singuri grijă de el. 

— Tu şi tatăl lui? 

— Olle nu este tatăl lui, dar ajută cât poate. Am vândut 
apartamentul şi am cumpărat o casă aici. Am renunţat la 
slujba mea de farmacistă şi am început să lucrez la 
distanţă, ca manager de proiect pentru o firmă 
farmaceutică. Olle este scriitor, aşa că are un program 
flexibil. Dar avem nevoie de ajutor. Nu îl putem lăsa singur 
pe Jonas. Zace la pat. Suferă de epilepsie. Nu ştim cât este 
de conştient, dar are momente de luciditate. Dar nu putem 
risca să cadă din pat sau să sufere o criză de epilepsie 
când nu suntem acolo. 

Cred că Rakel mi-a văzut privirea, pentru că-mi pune 
mâna pe braţ. 

— Nu te îngrijora. Nu ai nevoie de experienţă medicală. 
Trebuie doar să-i ţii companie. Să îi citeşti cu voce tare. Să 
îi cânţi sau să îi pui muzică. Să ajuţi niţel în gospodărie. 
Programul este de la 10 la 16, patru zile pe săptămână. 
Acum Olle este plecat, aşa că ar fi ceva mai mult. Salariul 
este de 15.000 de coroane pe lună, dar mâncarea şi 
cazarea sunt incluse. 

Cazare. Mâncare. 

Numai gândul la un pat moale şi la mâncare gătită, 
adevărată, face propunerea să pară foarte atrăgătoare, 
chiar dacă salariul este de rahat. 

15.000. Atât făceam într-o săptămână. 

Şase ore de muncă, cinci zile pe săptămână, înseamnă 
30 de ore. 

Dacă o lună medie are patru săptămâni şi jumătate de 
muncă, ar însemna 135 de ore. Asta înseamnă că plata pe 
oră este de 111 coroane. 


e 387 œ» 


Serios, 111 coroane? 

Dar în acelaşi timp îmi dau seama că nu-i chiar atât de 
rău. Dacă plata este la negru, ceea ce bănuiesc, dar nu 
îndrăznesc să întreb, e mai bine decât să lucrez la Donken. 

— Dacă lucrezi pentru noi, putem mări salariul după 
prima lună, adaugă Rakel, de parcă mi-ar citi gândurile. 
Dacă merge bine. 

Mă uit în ochii ei. 

Dacă merge bine. 

Vorbeşte serios? Chiar îmi oferă slujba? 

Dar în secunda următoare zice: 

— Îmi poţi trimite recomandările tale? 

Nu ştiu ce să îi răspund. 

— De exemplu, de la şeful tău de la Media Markt? 


propune ea. 
x 


Rămân pe stâncă multă vreme după plecarea lui Rakel. 
Privesc marea şi soarele care apune, în mijlocul norilor 
care se adună la orizont. Aerul se răceşte treptat şi îmi 
scot hanoracul din rucsac, scutur de pe el nişte fire de 
iarbă şi un gândac mort şi mi-l trag peste cap. 

Cum să rezolv povestea cu recomandarea? Şi chiar 
vreau jobul ăsta? 

Mă gândesc la Rakel, la părul ei lung şi negru şi la 
pielea albă. 

Mă gândesc la mâncare şi la somn într-un pat curat, cu 
cearşafuri moi şi o pernă adevărată în loc de o peluză 
pătrunsă de umezeală. 

Tentant. 

Dar apoi îmi apare în minte o imagine în care stau pe un 
scăunel şi hrănesc un tip care salivează, poartă scutec 
pentru adulţi şi are braţele oblice precum beţele care-s 
blocate în crevasele de sub ochii mei. 

Nu. 

N-ar merge. 

111 coroane pe oră? O glumă proastă. 

Este o fucking insultă! 

Îmi scot telefonul. 


e 388 œ» 


O parte din mine vrea să-l deschidă şi s-o sune pe mama, 
dar dacă mă găseşte iar Malte? Chiar dacă am închis toate 
aplicaţiile cu localizare, tot nu mă simt în siguranţă. 

Mă gândesc, frecând metalul între degetul mare şi 
arătător. 

Dacă l-aş folosi un minut, ar putea da de mine? 

Îl deschid. Îmi verific mesajele. 

De când am plecat, nimeni nu mi-a dat niciun semn, nici 
mama, nici Alexandra şi nici Liam. 

Mă deprim imediat. 

Atât de important eram în vieţile lor. Atât însemnam 
pentru ei. 

Dintr-odată vocea răutăcioasă se întoarce. 

Nu însemni nimic, Samuel. Nu înţelegi că se bucură că 
au scăpat de tine? 

Mă uit pe Insta. 

Jeanette a postat o nouă poză cu ea în bikini. Şi-a ridicat 
mâna în faţa gurii, unde arătătorul şi mijlociul formează un 
V prin care îi iese vârful limbii. 

380 de like-uri. 

Telefonul zbârnâie şi mă uit la afişaj. 

Este un mesaj de la Rakel. 

„Mulţumesc pentru plimbarea plăcută. Dacă eşti 
interesat, jobul e al tău. Contactează-mă după ce te 
hotărăşti.” 

Chiar când termin de citit mesajul, telefonul zbârnâie 
iar. Mi se ridică părul pe ceafă când văd că mesajul este de 
la Igor. 

„Eşti mort, javră”, zice el. Atât. 

Scap telefonul de parcă m-ar arde. Alunecă pe stâncă şi 
o ia încet spre apă. Reuşesc să-l prind chiar înainte să 
cadă. 

La naiba! 

Credeam că Igor este în arest. Să-i fi dat drumul şi lui? 

Mă uit în jur, de parcă s-ar ascunde printre copaci. Dar 
totul pare calm. 

Aleea de pietriş este pustie, în amurg. Fuioare lăptoase 
de ceaţă mângâie trunchiurile pinilor, înconjoară ferigile şi 


q 89 œ» 


se afundă între pietre. Vântul s-a liniştit şi valurile sunt 
mai lente, lingând ritmic stâncile. Aerul este umed, ca un 
curent din pivniţa bunicului. 

De fapt, poate că ar trebui să îl contactez pe Igor. Să îi 
explic că am ascuns banii şi am luat motocicleta ca să-l 
protejez. Dar nu îndrăznesc. 

Şi dacă nu mi-a trimis el mesajul? 

Dacă este, de fapt, poliţia, ca să mă momească? 

Gândurile îmi aleargă prin minte şi mi se pare că sunt 
într-un carusel din care nu mă pot da jos. 

Am nevoie de timp. 

Trebuie să aflu ce s-a întâmplat cu Igor. Şi cum să ies 
din rahatul ăsta. 

Tot timpul din lume n-o să te salveze, loser ce eşti. 

Mă aşez pe stâncă şi îmi scot telefonul. Ezit o secundă, 
tremurând. Apoi îi răspund lui Rakel că accept jobul. 


e 90 œ» 


Pernilla 


Stăm în cerc pe jos, în sala de adunare. Pe o bancă de la 
geam ard lumânări, iar pereţii sunt plini de desene făcute 
cu cretă, reprezentând scene din Prima Carte a lui Moise, 
interpretări colorate şi inventive ale fugii în Egipt, ale 
viselor faraonului şi ale lui Iosif, care-şi pune cei şase fraţi 
la încercare. 

În faţa mea şade Karl-Johan, pastorul, şi în jurul nostru 
sunt fete şi băieţi care au între 9 şi 13 ani. 

Ador şcoala de studii biblice creată pentru copii şi tineri 
de comunitatea noastră. 

Copiii sunt mult mai deschişi decât adulţii la Cuvântul 
Domnului, au o curiozitate neîntinată şi sunt avizi de 
cunoştinţe. Il respectă pe Karl-Johan, şi de altfel mă 
respectă şi pe mine. Aceşti tineri nu vor îndrăzni niciodată 
să îmi pună la îndoială autoritatea, aşa cum o face Samuel. 

Mă uit la Karl-Johan. Cu barba lui complet albă şi trupul 
uscat, seamănă cu un bătrân povestitor, mult mai în vârstă 
decât cei 47 de ani ai săi. 

Imediat ce gândesc aşa, mă ruşinez: nu spunem poveşti, 
ci împărtăşim Cuvântul Domnului, înregistrat în Sfintele 
Scripturi. 

În plus, nu pot să mă uit la corpul pastorului. 

— Deci, spune Karl-Johan şi se uită la copii. De ce i-a zis 
soţia lui Iov să îl blesteme pe Dumnezeu şi să moară? 

Peter ridică mâna cu viteza luminii, urmat de Lily şi de 
Julia. 

Karl-Johan face un gest din cap spre Julia, o fetiţă 
timorată şi taciturnă, cu incisivi atât de ieşiţi în afară, că 
abia poate închide gura. Vrea să o încurajeze să se afirme 
în cadrul grupului. 

— Pentru că... pentru că... Dumnezeu l-a făcut să se 
îmbolnăvească, i-a luat asinii şi cămilele şi i-a ucis oile. Şi 
cei zece copii, mai spune ea, după o pauză. 

Copiii râd. 

— Hm, da şi nu. Ai dreptate, Julia, însă nu Dumnezeu, ci 


e 91 œ» 


diavolul a făcut toate astea. 

— Asta am vrut să spun, răspunde fetiţa, cu obrajii în 
flăcări. 

Karl-Johan încuviinţează, încurajator. 

— Şi ce a făcut Iov? L-a blestemat pe Dumnezeu? 

Julia scutură hotărâtă din cap. 

— Nu. N-a vrut. Chiar şi când trei prieteni falşi au venit 
să-i spună că avusese o viaţă tristă. Dumnezeu a fost 
mulţumit şi i-a dat sănătate, asini şi cămile. Şi zece copii 
noi. 

Karl-John pare mulţumit. 

Chicotelile au încetat, iar copiii par să se plictisească. 
Vorbim despre lov de aproape un ceas şi nu prea se mai 
pot concentra. 

— Aşa, spune Karl-]John. Deci ce învăţăm din asta? 

— Că acela care crede în Dumnezeu primeşte... 
primeşte... primeşte... ezită Julia. 

— Cămile? intervine James, clovnul grupului, un băiat 
supraponderal, cu păr morcoviu şi ochi care par să râdă 
mereu. 

Alte chicoteli. 

Karl-John râde şi el, într-un fel în care ştiu că nu ar face- 
o dacă ar fi încercat cineva o ironie în grupul de adulţi. 

— Dacă crezi în Dumnezeu, te va binecuvânta şi vei trăi 
veşnic, spune el, empatic. 

Copiii tac şi îl privesc cu ochi mari. 

— Cred că aici ne oprim azi, spune el, şi zâmbegşte iar. 
Pernilla vă va da detalii despre drumeţia de săptămâna 
viitoare. 

Îmi face un semn din cap şi eu mă ridic, îmi netezesc 
fusta şi iau teancul de hârtii aşezat pe bancă, lângă mine. 

— Ne vom întâlni în faţa sălii, la ora nouă dimineaţa. Am 
pregătit o listă, ca să nu uitaţi ce să vă puneţi în rucsacuri. 
Citiţi-o cu atenţie, pentru că acolo unde mergem nu sunt 
magazine. În pădure. 

Alte râsete. 

Incep să distribui listele şi continui: 

— La meteo au zis că va fi frumos şi cald, dar să vă luaţi 


e 92 œ 


oricum un impermeabil, fiindcă nu se ştie niciodată. Să fiţi 
punctuali, pentru că autobuzul porneşte la 9:30. 

Un murmur prelung cuprinde sala, în timp ce copiii îşi 
strâng lucrurile şi se ridică. 

— Luaţi-vă haine rezistente şi încălțări potrivite. Vom 
merge mult şi de data asta nu vreau să mai pun plasturi pe 
bătături. 

Nu răspunde nimeni, pentru că au început deja să se 
îndrepte spre uşă. 

— Şi fără telefoane mobile! strig după ei. 

Karl-Johan îmi zâmbeşte. 

— Hai să stai puţin jos, îmi spune el, bătând cu mâna lui 
mare covorul de lângă el. 

Ultimul copil părăseşte sala, iar uşa se închide din nou, 
cu un pocnet surd. Lumânările tremură în vânt. 

Mă apropii de Karl-Johan şi mă aşez la câţiva metri de 
el. 

— Aşa-i că sunt minunati? zic. 

El încuviinţează, zâmbind. Apoi se încruntă puţin şi mă 
priveşte pieziş. 

— Ce face Bernt? mă întreabă. 

Mă gândesc la tata, care e la cămin, rugându-se la 
Dumnezeu să-l aducă acasă. La corpul lui nefiresc de slab, 
la pielea şi la albul ochilor, care a devenit galben, ca un 
cap de păpădie. 

— Nu prea bine. 

Karl-Johan încuviinţează cu tristeţe. 

— Ne vom ruga pentru el. Te preocupă şi altceva, 
Pernilla? Pari un pic apatică. 

Dau din cap. 

— Nu. Nimic. Lucrez în altă parte şi îmi place. Totul e 
bine. Eu sunt bine. Da, în general, e bine. 

Privirea lui mă străpunge. Ca şi cum mi-ar citi gândurile, 
întreabă: 

— Iarăşi este vorba despre Samuel? 

Încuviinţez, închid ochii şi simt arsura lacrimilor sub 
pleoape. Mă gândesc la mierla care a rămas singură, în 
colivia de acasă, şi care mă priveşte acuzator. Chiar dacă 


e 93 œ 


n-am nicio intenţie să o fac, tot îi spun despre punguţele de 
plastic, despre cum l-am dat afară pe Samuel şi despre 
cum m-a căutat poliţia. Ca de obicei, povestea se lungeşte 
şi se complică, dar Karl-Johan ascultă răbdător. 

Ştie să asculte. 

Mult mai bine decât mine. Eu mai mult dau din gură 
mereu, de parcă aş încerca să omor oamenii cu vorba. 

— Pernilla, spune el, oftând, după ce închei. Din păcate, 
nu pot spune că mă surprinde, însă ar trebui să ştii că sunt 
convins că totul va fi bine pentru Samuel de îndată ce-şi 
deschide inima către Dumnezeu. 

Dau din cap şi-mi şterg o lacrimă. Mă gândesc la toate 
acele momente în care am glumit cu Samuel, chiar aici, pe 
covor. 

Congregația a fost foarte răbdătoare cu el. 

Când era mic, se bătea cu alţi copii şi fura prăjituri. 

Apoi lucrurile s-au înrăutățit. Mult. A dat foc unor cărţi 
de imnuri religioase, în grădină. 

Dar n-a vrut să facă niciun rău. 

Doar că nu se putea concentra şi făcea mereu pozne. 

Din cărţile acelea construise un turn, care a devenit 
repede o casă. Casa, fireşte, trebuia să aibă lumină, în 
cazul acela de la o lumânare. Cu alte cuvinte, cărţile au ars 
accidental. Dar n-a înţeles nimeni. Acţiunile sale au fost 
văzute drept un gest păgân. 

La şcoală a fost la fel. Învăţătoarea l-a trimis la medicul 
şcolii, care l-a trimis la psiholog. 

Aceasta a spus că Samuel avea probleme de controlare a 
impulsurilor şi de concentrare. S-a gândit că vor trece, 
odată cu timpul. 

Eu m-am dus la pastor. 

Ne-am rugat împreună pentru Samuel. Ne-am rugat şi 
ne-am rugat, dar Dumnezeu a decis, se pare, că nu era 
suficient, fiindcă situaţia fiului meu nu s-a ameliorat. 

Dimpotrivă. 

Închid ochii şi mă lupt cu lacrimile. 

— Partea importantă este să nu-l primeşti înapoi, spune 
pastorul. Este adult, Pernilla. Trebuie să-l laşi să facă 


e 94 œ 


greşeli. Dacă vei strânge după el de fiecare dată când face 
o prostie, nu va învăţa niciodată. Aşteaptă. Ai încredere. Se 
va întoarce când e pregătit. Şi noi îl vom aştepta. 
Dumnezeu îl va aştepta, adaugă el, empatic. 

Încuviinţez, dar nu pot să scot un cuvânt, pentru că mă 
apasă nodul din gât şi nu pot vorbi. Dar cred că pastorul 
are dreptate. Cred c-a văzut asta de sute de ori. Ne-a 
ajutat mult pe mine şi pe Samuel. Când Samuel a furat din 
cutia milei, a fost de acord să nu depună plângere la 
poliţie, iar când nu prea ne descurcam, mi-a împrumutat 
bani. 

Nu aş fi primit niciodată această poziţie de încredere, de 
responsabilă cu activităţile copiilor şi tinerilor, fără 
recomandările lui călduroase. 

— Promiţi să nu îl contactezi pe Samuel de data asta? 
întreabă el. Juri, Pernilla? 

— Da, şoptesc eu şi zâmbesc puţin, pentru că sună exact 
ca tata. 

Karl-Johan dă din cap aprobator şi pare mulţumit. Apoi 
mă priveşte din cap până în picioare. De parcă aş fi o 
maşină second-hand, pe care se gândeşte să o cumpere. 

— Te vezi cu cineva? întreabă. 

Nu înţeleg. 

— Cum adică? 

Karl-Johan râde încet. 

— Un bărbat. Eşti singură de multă vreme şi eşti tânără. 

Se opreşte. Are privirea fixată undeva la nivelul 
pieptului meu. 

— Şi frumoasă, adaugă. N-ar trebui să fii singură. Nu 
este voia Domnului. 

Sunt surprinsă, dar şi iritată. Dacă n-aş şti mai bine, aş 
spune că se dă la mine. 

Dar nu se poate. 

Karl-Johan este însurat cu Maria de când îi ştiu. Sunt 
cuplul perfect, din toate punctele de vedere, şi se bucură 
de respectul congregaţiei. 

Îmi imaginez eu lucruri. 

— Aşa crezi? şoptesc eu. 


e 95 œ» 


El încuviinţează şi zâmbeşte. Întinde mâna. Mă mângâie 
uşor pe obraz. Tremur, dar nu reuşesc să spun nimic. Eu, 
care nu pot să-mi ţin gura, par să-mi fi pierdut graiul. 

— Vom avea suficient timp să vorbim în drumeţie, spune 
el, vârându-şi în gură una dintre pastilele de tuse pe care 
le consumă mereu. 

— Sigur că da, zic eu, încercând să îi evit atingerea şi 
simţindu-mă tot mai stânjenită. 

— Să ne rugăm pentru Samuel, spune el şi se ridică. 

Îşi netezeşte pantalonii vechi de tercot şi îmi face semn 
să îl însoțesc. 

Mă ridic şi îl urmez spre crucea mare de lemn de pe 
perete. Mă uit la trupul zvelt al lui Iisus, cioplit cu grijă. 
Karl-Johan face un pas în spate şi îmi pune palmele pe 
umeri. 

— Mă crezi când îţi spun că totul va fi bine? întreabă el, 
masându-mi uşor umerii. 

— Da, şoptesc eu. 

Îşi trece mâinile peste braţele mele, apoi se apropie şi 
mă îmbrăţişează din spate, cu palmele mari peste mâinile 
mele împreunate. Mi le ia într-ale sale. 

Apropierea bruscă mă face să mă simt inconfortabil şi 
vreau să plec, să ies în aerul fierbinte al verii şi să-l las pe 
pastor aici, cu lisus de pe cruce. 

Dar nu merge aşa, fiindcă este pastorul nostru, şi, drept 
urmare, este cel mai aproape de Domnul în biserică. 

Nu te joci cu asta. 

— Doamne, începe el, îţi mulţumim pentru Samuel, care 
este un dar nepreţuit. Dar nu este uşor să fii tânăr astăzi, 
să fii dus în ispită şi amăgit de zei falşi. 

Se opreşte şi se împinge mai aproape de mine, iar 
braţele lui îmi apasă sânii. 

Simt că mi se face rău şi nu îndrăznesc să respir. 

— Păzeşte-l pe Samuel de rău, continuă el. Aprinde o 
lumânare în sufletul lui şi arată-i calea cea dreaptă. Ajută-l 
să îşi găsească pacea, cu el însuşi şi cu Hristos. f 

Stomacul lui Karl-Johan mi se lipeşte de spate. li simt 
mirosul acum, de transpiraţie şi de pastile pentru tuse. 


e 96 - 


— În numele Domnului nostru lisus... 

Se mişcă puţin şi îşi apasă vintrele de fundul meu. 
Erecţia lui mi se lipeşte de fese. 

Mă smulg din strânsoarea lui şi fac câţiva paşi spre 
perete, împleticindu-mă. Mă sprijin de cruce, să nu cad. 

— Termină! strig eu. Termină... 

Nu îmi dau seama ce aş mai putea să spun, pentru că 
atunci când am nevoie de cuvinte, ele mă trădează. Ín loc 
să se alinieze să mă apere, ele se ascund undeva, în mintea 
mea, paralizate de respectul pentru pastor, pentru 
Biserică, pentru Dumnezeu şi graţia divină. 

Pastorul are însă un zâmbet nevinovat pe faţă, care-l 
face să arate ca un băieţel pus pe şotii. Dar ochii lui mă 
urmăresc când mă mişc spre uşă. 

— Ce să termin? spune el, inocent. 

— M-ai... m-ai... mă bâlbâi. M-ai atins. 

Dar cuvintele mele nu au efectul scontat. 

În loc să se retragă, cerându-şi scuze, doar clatină din 
cap. Zâmbetul i-a dispărut, iar chipul lui a devenit aspru. 
Clatină încet din cap. 

— Dar, Pernilla... începe el, acuzator. Eu n-aş putea... 

— Dar am simţit. Te-am simţit. Când... ai... 

— Poftim? spune el, cu sprâncenele ridicate. Ce crezi că 
ai simţit? 

Îmi arde faţa şi nu pot rosti asemenea cuvinte, nu în 
casa Domnului. 

— Pernilla, ştiu că nu eşti în apele tale, continuă 
pastorul cu o voce plină de simpatie. Este uşor să 
interpretezi situaţiile greşit, mai ales când ai fost singură 
atâta vreme. Aş visa şi eu la apropiere, dacă aş fi în locul 
tău. Nu e deloc ciudat. Dimpotrivă, este uman şi nu ai de 
ce să te ruşinezi. 

Îmi arde faţa de ruşine, de fapt. 

— O să fac plângere, spun eu. 

— Pentru? îşi uneşte el mâinile, uimit. Pernilla, eu vreau 
doar să vă ajut pe tine şi pe Samuel. Ştii asta. 

Are dreptate. 

Ce să zic? Că mi s-a părut că i-am simţit erecţia lipită de 


e 97 œ» 


fund? 

Toată lumea ar râde de mine, gândindu-se că sunt o 
babă care are fantezii secrete cu pastorul. Că sunt leşinată 
după el şi nerecunoscătoare, că doar ştim cu toţii câte a 
făcut pentru noi. 

— Te rog, zice el. Să nu laşi neînţelegerea asta să 
intervină între noi. Munca noastră cu copiii este 
importantă. Doar îţi place ce faci, nu? 

Fac nişte paşi în spate, când îmi dau seama de 
gravitatea trădării. 

Pentru că spune, de fapt, că n-ar trebui să-l mai 
contrazic dacă vreau să fiu mai departe responsabilă cu 
activităţile pentru copii şi tineri. 

Mă întorc şi plec. Fac tot posibilul să păşesc calm, de 
parcă aş mai avea vreun control asupra corpului meu, dar 
tot o iau la fugă de cum ies. 

Am o senzaţie de gol în piept. 

De parcă mi s-ar fi luat tot ce conta: încrederea în 
pastor, credinţa în Biserică şi poate chiar în Dumnezeu. Să 
nu mai zic de propria-mi demnitate, deşi nu e cea mai 
semnificativă în contextul ăsta. 

Când ies la soare, mă uit la fusta mea strâmbă şi mi-o 
aşez pe şolduri. 

Poate că a fost vina mea? Poate că mă îmbrac prea 
provocator. 

Chip de înger, suflet de viperă. 

Poate că sunt întocmai ca mama. 


e 98 œ» 


Manfred 


Ne aflăm în Ornö, în partea sudică a arhipelagului 
Stockholm. Aerul este proaspăt şi umed, stâncile imense 
plonjează în penumbră, dar cerul albăstrui de iunie este 
mereu senin. Curenţii marini şi mirosul persistent al 
algelor în descompunere se amestecă în emanaţiile 
respingătoare ale cadavrului. 

La vreo 50 de metri de noi, pe stânci se găsesc 
proiectoare mari şi pungi. Doi oameni în alb au 
îngenuncheat în faţa unui pachet mare. 

O polițistă în uniformă vine spre noi şi se prezintă drept 
Mirjam. Pachetul, despre care şi-au dat repede seama că 
ar conţine un cadavru, explică ea, a fost descoperit de un 
turist german, acum câteva ore. 

— Era în apă, la poalele stâncii, dar l-am scos din apă şi 
l-am pus acolo, continuă ea. 

La câţiva metri de noi, un coleg de-ai ei vorbeşte la 
telefon. 

— A fost aici şi medicul legist, explică ea. Corpul a fost 
atât de bine împachetat, că n-a remarcat mare lucru, dar 
crede că ar fi vorba despre un bărbat şi că ar fi mort de 
multă vreme. A vrut să transfere... pachetul... intact la 
institutul de medicină legală, aşa că nu l-a examinat mai 
bine. 

Mă uit la mare, care se întinde sub ochii mei ca o bucată 
de mătase neagră. 

— Ce se află acolo? întreb. 

Mirjam arată în zare. 

— Câteva insulițe şi recife. Dar mai încolo este doar 
marea. Estonia se află la est şi Finlanda la nord-est. La 
vest... Se opreşte, arată spre continent şi continuă: Pe 
lângă Ornö, mai există Aspö şi alte câteva insule. Cel mai 
apropiat oraş este Dalarö, în direcţia nord-vest. De acolo 
aţi luat barca, nu? 

Încuviinţez. 

Tehnicienii fac câteva fotografii cu bliţ şi, pentru o clipă, 


e 99 œ» 


orbesc. Văd doar negru în faţa ochilor. În depărtare, aud 
zgomotul unei bărci cu motor, care se îndepărtează. 

Cam la 50 de metri distanţă, nişte persoane vorbesc 
încet. Probabil sunt insulari curioşi. 

— Ai vorbit cu ei? o întreb pe Mirjam, arătând spre grup. 

Clatină din cap. 

— Fă-o, atunci, spun eu. la-le numele şi datele de 
contact. 

— Bine, spune Mirjam, ezitând uşor. 

Se întoarce şi se îndreaptă apoi spre ei. 

— Aruncăm o privire? întreabă Malin, făcând semn spre 
corpul de lângă apă. 

— Da, haide. 

Coborâm pe stânca uşor abruptă, îi salutăm pe 
tehnicieni şi ne lăsăm pe vine, lângă pachet. 

În lumina reflectoarelor, corpul este vizibil sub 
materialul ud şi alb. Văd contururile unui şold şi ale unui 
umăr. Un lanţ dur, ruginit - aparent similar cu cel cu care 
fusese legat Johannes Ahonen - înconjoară de câteva ori 
materialul. Alge şi mâl acoperă părţi din lanţ, într-o parte, 
o mână iese de sub material. 

Mă apropii ca să văd mai bine. 

Pielea este încreţită şi s-a desprins la încheietură, de 
parcă omul ar purta o mănuşă subţire de plastic. 

Am văzut suficienţi înecaţi de-a lungul anilor ca să ştiu 
că este ceva frecvent. Se întâmplă chiar ca pielea de pe 
mâini şi de pe picioare să se desprindă complet, ca 
şosetele sau mănuşile, după câteva zile în apă. 

Mirjam coboară lângă noi şi priveşte spre apă. Nu pare 
să vrea să se uite direct la cadavru, şi o înţeleg. Sunt 
necesari ani de practică pentru a-ţi devia reflexul natural 
de a închide ochii la vederea morţii. 

Mă întorc spre ea. 

— Bărbatul care a găsit corpul? întreb. 

— Heinz Schwarz, murmură ea. Are 59 de ani, locuieşte 
în Hanovra şi a venit aici în vacanţă, împreună cu iubitul 
lui italian, Silvio. Heinz se plimba singur prin zonă când a 
văzut ceva în apă, lângă stânci. A coborât să vadă ce era, 


< 100 - 


şi-a dat seama că este un cadavru şi a alertat serviciile de 
salvare. 

— Şi acest Heinz? întreb. De câtă vreme este în 
arhipelag? 

— Se pare că au sosit ieri în Suedia. Vor petrece o 
săptămână aici. Dar acum se gândesc să plece acasă. Cred 
că a suferit un şoc. 

De o zi în Suedia. Heinz şi iubitul lui nu prea ar putea 
avea legătură cu faptul că trupul a ajuns aici, cred eu. 

— l-am luat declaraţia, spune Mirjam. 

— Bun, zic eu şi mă întorc spre Malin. Ce crezi? 

Malin încuviinţează. 

— Are legătură, spune ea şi îşi dă o şuviţă de păr negru 
după ureche. Cine l-a aruncat pe Ahonen l-a aruncat şi pe 


ăsta. 
* 


Afsaneh este trează când ajung acasă. 

Mă întâmpină pe hol şi mă îmbrăţişează lung. 

Tocmai a făcut duş. Are părul încă ud. Mi se udă obrazul 
şi îmi picură pe braţ. 

— Săracul de tine, murmură ea. E foarte târziu. 

— Aşa a ieşit. 

Mă împinge şi se încruntă. 

— Ai fumat? 

— Nu, mint eu. 

— Hm, face ea, bănuitoare. Vrei ceai şi sendvişuri? 

— Cu plăcere. 

O sărut uşor pe frunte şi intrăm în bucătărie. 

— Să ştii, spune ea, oprindu-se în mijlocul camerei, că 
mă gândesc să merg la nişte întâlniri săptămâna viitoare. 

— Întâlniri? Ai intrat la Alcoolicii Anonimi? 

Afsaneh zâmbeşte scurt. 

— Foarte amuzant. Întâlniri de lucru. 

Mă opresc şi eu, pentru că trupul meu ştie că s-ar putea 
să se întâmple ceva important. 

De la accidentul Nadjei, Afsaneh a fost în concediu de 
boală. 

— Ce bine, zic eu. 


e 101 œ» 


— Sunt despre Proiect, explică ea. Chiar sunt curioasă 
cum merge. 

Proiectul este o cercetare interdisciplinară care doreşte 
să investigheze felul în care tehnologia, şi mai ales 
internetul şi reţelele sociale afectează oamenii. Pe lângă 
Afsaneh şi colegul ei, Martin, amândoi psihologi, grupul 
include doctori, neurobiologi şi specialişti IT. 

De când şi-a dat disertaţia şi a primit postul de la 
Universitatea din Stockholm, zona ei de cercetare a fost 
interacţiunea dintre om şi maşină - mai ales vehiculele 
precum maşinile, bărcile şi avioanele. Dar, odată cu 
Proiectul, cercetarea ei a atins noi dimensiuni. 

— Probabil pentru că stau atât de mult online şi eu, 
spune ea, zâmbind vag. Uneori mi se pare foarte limpede 
că internetul uneşte oamenii. 

— La bine şi la rău, spun eu. 

Afsaneh ridică din umeri. 

— Da, poate. Dar există multă iubire şi multă înţelegere. 
Mulţi oameni împărtăşesc experienţe şi suferinţă. 

— Şi mulţi nebuni. 

Afsaneh ridică o sprânceană perfectă, parcă vrând să 
afirme că îmi remarcă ironia, dar mă lasă să scap uşor. 
Apoi zâmbeşte iar - nici măcar ostilitatea mea faţă de 
tehnologie nu o poate supăra azi. 

— Nu eşti puţin cam dur? 

— Poate. 

Afsaneh porneşte fierbătorul şi aprinde câteva lumânări. 
Eu pun masa. Doar când ea aşază ceainicul şi pâinea cu 
unt, îmi dau seama ce gafă am comis. 

Am pus masa pentru trei persoane. 

O farfurie şi un pahar stau pe locul Nadjei. Le-am aşezat 
fără să-mi dau seama, din reflex. 

Mă străbate un fior când privirea lui Afsaneh cade 
asupra mesei. 

— Îmi pare rău, zic. Nu ştiu la ce mi-a stat mintea. Sunt 
doar foarte obosit. Te rog să mă ieri. 

Departe de reacţia scontată, departe de a se închide în 
ea şi de a izbucni în plâns, mă strânge în braţe şi îmi 


e 102 œ» 


şopteşte la ureche: 

— Mare brânză. Lasă-le. Le strâng eu mai târziu. Va veni 
curând acasă şi vom pune iar masa pentru trei persoane. 

Simt că mi se strânge inima în piept când o aud. 

Sigur, doctorii vor începe să reducă medicaţia, dar va 
dura zile bune până ce Nadja se va trezi. 

Dacă se trezeşte. 

Nici măcar nu îndrăznesc să mă gândesc la ce se va 
întâmpla dacă nu se trezeşte. 

Unde se va duce energia regăsită a lui Afsaneh. Ce fel 
de viaţă ne aşteaptă dacă Nadja nu va mai fi. 

Dar soţia mea nu pare să-mi remarce ezitarea. 

— Eşti atât de nostim, spune ea, şi mă sărută lacom, 
pentru prima dată de când s-a întâmplat. 

De când copila noastră s-a izbit de asfalt. 


e 103 >» 


Partea a Il-a 


Furtuna 


„Dar Domnul a făcut să sufle pe mare un vânt 
năprasnic şi a stârnit o mare furtună. Corabia 
ameninţa să se sfărâme. Corăbierii s-au temut şi au 


strigat fiecare la dumnezeul lui.” 
Iona 1:4-17 


e 104 œ» 


Samuel 


Mă întâlnesc cu Rakel în apropierea portului. 

După ce-şi parchează Volvo-ul negru, sare din maşină şi 
mă salută, apoi se uită la rucsacul meu gol. Ştiu ce 
gândeşte. 

Dacă se mută cineva la noul loc de muncă, n-ar trebui 
să-şi aducă şi nişte lucruri? 

Mă relaxez şi mă străduiesc să nu arăt ca unul care fuge 
de frica unui baron rus al drogurilor şi care a dormit 
câteva nopţi într-un nenorocit de tufiş. 

Azi poartă părul strâns într-un coc. Nişte şuviţe i-au 
scăpat din elastic şi îi cad pe spate. Altfel, arată ca ieri. 
Nemachiată, poartă o cămaşă albă, bărbătească şi o 
pereche de blugi uzaţi. 

— Bun, zice Rakel şi se uită la motocicleta lui Igor. Poţi 
să vii după mine, cred. Nu e departe, doar la câţiva 
kilometri. Dar ia-o uşor. Drumul e prost. 

Încuviinţez şi mă urc pe motocicletă. 

Rakel sare în maşină, porneşte motorul şi conduce spre 
drumul principal. 

După câteva sute de metri, face dreapta pe o alee de 
pietriş atât de îngustă, încât probabil n-aş fi descoperit-o 
dacă n-ar fi luat-o în faţa mea. 

Traversăm o pădure de pin, apoi trecem un pod. Apa 
este calmă şi netedă, printre stânci, iar briza călduţă îmi 
mângâie faţa şi soarele mă orbeşte. Maşina lui Rakel face 
brusc un ocol şi în clipa următoare văd o groapă mare, pe 
care n-aş fi văzut-o altfel. 

Avea dreptate, drumul este de rahat. 

Încetinesc, şi distanţa până la Volvo creşte. 

Drumul coteşte printre pini şi bolovani. Mirosul pădurii 
de conifere se amestecă în cel de pământ şi mă copleşeşte. 
Ici şi colo, pietrele s-au desprins din stânci şi s-au 
rostogolit pe drum. Sunt obligat să merg în zigzag printre 
ele şi printre gropile care par să fie tot mai multe. 

La un moment dat, văd o poartă, şi dincolo de ea o alee, 


e 105 - 


care cred că duce la o casă. 

Rakel se opreşte lângă un gard de lemn, vopsit în alb. 
Parchează maşina pe o peluză, lângă drum, deschide 
portiera şi sare afară. Apoi îmi face semn cu mâna. 

Opresc şi eu motocicleta, la câţiva metri de maşină, şi 
mă apropii de ea. 

— Locuieşti pe o insulă? întreb. 

Ea încuviinţează. 

— Deşi aproape că nu am senzaţia asta, pentru că există 
podul. Mai demult trebuia să iei barca. 

Zâmbeşte, iar ridurile acelea simpatice din jurul ochilor 
ei devin iar vizibile. 

Cam la 50 de metri distanţă, în spatele unor pini subţiri, 
văd casa: o vilă vopsită în alb, cu pervazuri şi obloane 
verzi. 

Nu se vede nicio altă casă. 

— Locuieşte multă lume aici? întreb şi arunc o privire în 
jur. 

Se aud doar cântecele păsărilor şi câteva motoare de 
barcă, la distanţă. 

— Nu. Suntem doar două familii care locuiesc aici 
permanent. Mai există câteva reşedinţe de vacanţă. 

Rakel strâmbă puţin din nas când pomeneşte de cele din 
urmă. Poate nu-i plac musafirii estivali. Parcă ghicindu-mi 
gândurile, continuă: 

— N-am vrut să spun asta. Avem multe pentru care să le 
fim recunoscători. Fără ei n-am fi avut poate feribot, 
restaurant sau magazinul din port. Ai fost acolo? 

— Da, zic eu, amintindu-mi de sendvişurile furate. 

Ideea de mâncare îmi împlântă un junghi în stomac. 
Foamea nu m-a lăsat să dorm. Am visat că eram la 
McDonald's. 

— Este foarte practic, dacă ai de făcut cumpărături în 
treacăt. Dar produsele lor sunt aparte. Au rodii, homar, 
vită Wagyu’. Nu sunt potrivite pentru o familie cu copii, 
pentru prânzul de marţi. Dar mă gândesc că asta vor să 
consume cei care-şi petrec vara aici. Au o putere de 


7 Una dintre cele patru rase japoneze de bovine de carne (N. £.). 
106 œ» 


cumpărare enormă şi le place să se lăfăie. 

Rakel se îndreaptă spre casă şi eu o urmez. Cămaşa 
subţire îi flutură în vânt şi se vede prin ea; întrezăresc 
conturul unui sân. 

— Era altfel înainte, spune ea. Stuvskär era un sat 
pescăresc. Nu contează cu cine vorbeşti dintre bătrâni, îţi 
va spune aceeaşi poveste. Prindeau hering şi cod în 
năvoade, puneau capcane pentru tipari. Fiecare familie 
avea o afumătoare pentru peşte, unde ardea crenguţe de 
ienupăr sau de arin. Şi păstrau totul, mâncau şi văduviţă, 
şi plătică, tot ce astăzi se aruncă. 

Intrăm pe poartă într-o grădină cu iarbă grasă şi verde, 
cu pomi fructiferi înfloriţi şi tufe de trandafiri dese, care 
formează o arcadă în faţa casei. Tufe noduroase de liliac, 
cu frunze verzi-deschis, în formă de inimă şi buchete de 
flori se cuibăresc lângă colţul casei. Mirosul de iarbă îmi 
pătrunde în nări, iar dungile lăsate de maşina de tuns 
peluza sunt atât de clare, că mă gândesc că Rakel a tăiat-o 
chiar înainte să vină să mă ia. 

Clădirea în sine este veche şi drăguță, de parcă cineva 
ar fi adus-o aici direct de la Bullerbyn:, într-un nenorocit 
de camion. In faţa uşii se află o scară mică, aproape 
complet ascunsă de o rampă potrivită pentru un scaun 
rulant. Văd ghivece de flori pe care le recunosc. 

Nu ştiu cum se numesc, dar şi mama are, în bucătărie. 

De cum mă gândesc, mă doare şi îmi dau seama că îmi 
este dor de ea, chiar dacă este naşpa şi stă cu ochii pe 
mine. 

Dar nu acum. 

Acum nu mai ştiu nimic de ea. 

Se bucură că a scăpat de tine, în sfârşit, de tine şi de 
toate problemele tale. 

Ignor vocea meschină şi mă uit la casă. 

Geamul de la parter este protejat de gratii din fier forjat. 
Văd perdelele dantelate dinăuntru. 

Rakel arată spre rampă. 


3 Sat suedez fictiv, inventat de scriitoarea Astrid Lindgren, care 


prezintă o versiune idealizată a traiului la ţară (N. t.). 
e 107 » 


— Se mai întâmplă să îl scoatem pe Jonas afară. De 
obicei, pe terasă, care se află de cealaltă parte a casei, 
spre apă. Dar am păstrat rampa, în caz că... Se opreşte, 
apoi adaugă, cu un glas jos şi firav: în caz că se face bine. 

Urcă scările spre uşă, ia un mănunchi greu de chei şi o 
descuie. 

— Bun venit! spune ea. Să-ţi fac un tur scurt? 

Holul mă face să mă gândesc la un film vechi, cu 
lambriurile vopsite în albastru de pe pereţi şi un brâu 
înflorat care îţi ajunge la nivelul pieptului. În partea 
dreaptă sunt prinse cuiere de care stau atârnate haine. 
Lângă perete este o masă cenuşie, îngustă. O vază cu 
trandafiri roşii, probabil din tufele din grădină, se află pe 
masă. 

Îmi scot bascheţii şi îi pun lângă o pereche de cizme 
mari, bărbăteşti. O urmez pe Rakel în bucătăria aflată în 
dreapta holului. Este mare şi vopsită într-o nuanţă de 
galben-pal. Văd un cuptor cu lemne şi un aragaz modern, 
cu plită din sticlă neagră. 

Pe plită se află o oală mare, emailată, şi o cratiţă. 
Miroase a carne şi a mirodenii. 

Am ametit deja. 

— Am pregătit o tocăniţă, spune Rakel, când trecem pe 
lângă aragaz. M-am gândit că poate-ţi va fi foame. Te rog 
să mănânci şi să-ţi iei orice pofteşti din frigider şi din 
cămară. 

Traversăm bucătăria şi ieşim într-o cameră mare, albă, 
cu fotolii şi canapele. Rafturi încărcate de cărţi şi 
ornamente sunt fixate în pereţi. Lângă o fotografie 
înrămată văd un bol mare de sticlă albastră, cu picior. 
Arată aproape la fel ca platoul pentru prăjituri al mamei. 

Mă apropii. 

În bol se află un ceas şi o husă de telefon cu model cu 
frunze de marijuana. 

Poate că Jonas a fost un tip mişto înainte să sufere 
leziunile alea pe creier? 

Rakel mă priveşte atent. 

— Mama are unul exact la fel, zic, arătând spre bol. 


< 108 >» 


Ea nu răspunde, doar încuviinţează. 

Las din priviri bolul şi fac câţiva paşi. 

Ferestre mari şi două uşi duble acoperă tot peretele, iar 
dincolo de ele se întinde marea, nesfârşită şi albastră sub 
soarele dimineţii. 

În depărtare văd câteva recife şi un far. 

— Wow! nu mă pot abţine să exclam, însă Rakel surâde 
precum Mona Lisa şi se apropie de uşi. 

Mă iau după ea. 

Văd că uşile duble dau spre o terasă. Rakel le deschide 
şi ieşim. 

Terasa este mare. Are cel puţin 30 de metri pătraţi, 
cred. Pe podeaua de lemn sunt aşezate şezlonguri, 
înconjurate de un gărduleţ jos, vopsit în alb. 

Ne apropiem de gărduleţ şi iar mi se taie respiraţia. 

În faţa mea, stâncile abrupte plonjează în mare. În 
crevase cresc ilice şi vâsc. O scară de lemn îşi croieşte 
drum spre un ponton aflat cu vreo 20 de metri mai jos. Nu 
departe de ponton, văd o casă plutitoare, în spatele unor 
tufişuri. 

— Cred că înţelegi că nu îl putem duce pe Jonas lângă 
apă, îmi explică Rakel şi îi simt durerea din voce. Dar 
oricum nu ar conta, fiindcă nu s-ar putea bucura de ce 
vede; Dar tu poţi cobori oricând doreşti. De obicei, fac o 
baie dimineaţa. Nu e tocmai caldă, dar este... râde puţin, 
apoi încheie: revigorantă. 

— Bine. 

— Mergem mai departe? întreabă ea şi intră înapoi în 
camera de zi, cu mine pe urmele ei. 

Rakel arată spre o uşă. 

— Acolo este dormitorul meu şi al lui Olle. Se află lângă 
camera lui Jonas. Există o baie între ele, dar cred că e mai 
bine să o foloseşti pe cea de sus. Vrei să-ţi vezi camera 
înainte să-l cunoşti pe Jonas? 

Urcăm pe o scară în spirală, care leagă camera de zi de 
etaj. Scara duce la altă cameră, de asemenea mobilată cu 
canapele şi rafturi care străjuiesc pereţii. Seamănă cu o 
bibliotecă. 


< 109 œ» 


Exact ca în camera de jos, ferestre franceze dau spre 
mare. 

— Aici este camera de zi, spune Rakel. 

Arată apoi spre o cameră: 

— Acela e biroul lui Olle. Acolo scrie. Este de obicei 
încuiat când nu lucrează. 

Se întoarce spre celălalt perete, care are două uşi, în 
jurul cărora sunt construite rafturile. 

— Camera ta şi baia, spune ea, deschizând uşa din 
dreapta. 

Este o încăpere mare, vopsită într-o nuanţă de albastru 
cenuşiu, pe care mama ar fi numit-o albastru-porumbel. Un 
pat dublu, înfăţat în alb, cu perne mari şi pufoase, tronează 
în mijloc, ca într-un hotel de lux. Abia dacă reuşesc să mă 
abtin să mă trântesc în el. Îmi pun rucsacul la picioarele 
patului şi intrăm într-o baie mică, muştar, uzată, dar 
curată şi bine întreţinută. O oglindă este agăţată deasupra 
unui lavabou vechi, iar în spatele unei perdele cu buline se 
ascunde un duş. 

— Mergem să îl salutăm pe Jonas? întreabă Rakel, 
lungind niţel cuvintele. 


În patul ca de spital este un băiat de vârsta mea. Palid şi 
slab, cu părul scurt, şaten. Are trăsăturile pronunţate, 
pomeţi ascuţiţi şi un nas puternic. Gura mică şi palidă pare 
o mască plasată chiar în mijlocul feţei. Un tub subţire îi 
iese din nas, ataşat de obraz cu o bucată de bandă adezivă 
chirurgicală. 

Lângă pat se află un stand metalic ciudat, cu un fel de 
leagăn albastru, prins în curele negre. Nu ştiu ce este, dar 
cred că se foloseşte pentru a-l ridica pe Jonas din pat. 

Mă uit la el. 

Dacă nu aş şti că este bolnav, aş putea crede că doarme. 
Nu arată deloc cum mi-am imaginat. Nu are braţele 
strâmbe, nu îi curge saliva şi nici nu scoate sunete ciudate. 

Pare însă complet pe dinafară. 

Complet inconştient, ca un zombi. 

Mă uit prin cameră. 


e 110 - 


Desene cu cretă, înfăţişând maşini, sunt agăţate de 
pereţi, desene pe care zombi Jonas le-a făcut, probabil, 
când era mic. Par copilăreşti, iar oamenii zâmbitori care 
stau în maşini sunt mai degrabă nişte linii. 

Ici şi colo văd postere de filme. Lângă geam sunt agăţate 
de şireturile înnodate nişte ghete de fotbal cu crampoane 
şi un mic fanion al echipei din Hammarby. 

Mi se face rău. 

Rakel se apropie de pat şi se aşază pe un taburet, 
făcându-mi semn să mă aşez şi eu într-un fotoliu cu 
pernute, de cealaltă parte. 

— L-am adus pentru tine, spune ea. Ca să stai comod. 
Vei petrece mult timp aici. 

Mă afund în fotoliu şi îmi pun palmele pe coapse. Sunt 
tot mai agitat. Camera asta şi băiatul cu chip de ceară, 
învelit în pături, îmi sporesc panica. 

În ce m-am băgat? Chiar voi petrece şase ore pe zi închis 
între aceşti patru pereţi, pentru 111 coroane pe oră? 

Cât de idiot pot să fiu? 

Rakel îl mângâie pe Jonas pe cap. 

— A venit Samuel, murmură ea. Îţi va ţine de urât cât 
muncesc. 

Nicio reacţie. 

— Îţi va citi şi îţi va pune muzică. Drăguţ, nu? 

Jonas nu se clinteşte. Rămâne imobil, cu chipul neutru, 
cu ochii închişi. Nu ştiu dacă a înţeles. 

Rakel îl sărută pe obraz şi arată spre tubul care-i iese 
din nară. 

— Jonas este hrănit prin sondă. Dar tu nu vei avea de-a 
face cu asta, mă ocup eu. 

Ia un tub de cremă hidratantă de pe o măsuţă, îşi toarnă 
în palmă şi începe să maseze mâna dreaptă a lui Jonas. 
Deasupra patului e agăţat un calendar pe care cineva, 
probabil Rakel, a marcat cu o cruce toate zilele până la cea 
de azi. : 

— Are mâinile foarte uscate. Il dau cu cremă cel puțin o 
dată pe zi. Şi cu balsam de buze, când îmi aduc aminte. 

Mă uit la noptieră. Într-o vază mică se află un trandafir 


e 111 œ 


roşu, iar lângă el, o perie de păr şi un balsam Lypsyl. 

Rakel ia şi cealaltă mână a lui Jonas şi o dă cu cremă, îl 
masează încet, până la vârfurile degetelor. 

— Aşa, spune ea, întorcându-se spre el. Acum e mai 
bine? 

Jonas geme uşor, iar Rakel zâmbeşte. 

— Ştie că eşti aici, spune ea, încuviinţând uşor. 

Crampa din stomacul meu a devenit mai intensă. Nu de 
foame, ci de panică. Mă uit prin cameră, la postere şi la 
desenele de pe pereţi. Văd şi rafturi cu flacoane de pastile, 
pungi de plastic, mănuşi chirurgicale şi role de hârtie. 

Pe o măsuţă de lângă uşă sunt poze cu Rakel şi cu un 
băiat. Într-una dintre ele, zâmbesc spre aparat şi văd în 
spatele lor o plajă. În alta, se află pe o pârtie de ski. Lângă 
măsuţă văd o boxă, şi alături, o carte. 

— Trebuie doar să-i ţii companie, spune Rakel, privindu- 
mă în ochi. Este calm, mare parte din timp, dar uneori se 
agită sau are crize. Atunci trebuie să mă anunti imediat. Ai 
înţeles? 

Incuviinţez şi încerc să nu mă uit în decolteul ei, unde 
întrezăresc un sân. 

Înghit în sec. 

— Uşor ca bună ziua, spune ea. 


Stau întins în patul mare, cu perne pufoase. Este pe cât 
de îmbietor părea. Am burta plină cu tocăniţă de cartofi, 
iar pielea mi s-a încălzit după un duş lung, fierbinte. Mă 
gândesc numai la cum aş putea să plec mai repede. 

Departe de Rakel, de zombi Jonas, de stânci şi de pini, şi 
de magazinaşul care le vinde turiştilor homar şi humus. 

Mă uit la telefonul de pe noptieră, argintiu, nemişcat, ca 
un peşte mort. Mi se pare enervant că nu îl pot folosi. 

Zac aici, în pat, complet izolat de lumea de afară. De 
parcă nici n-aş exista. 

Lumea este acolo, sub carcasa metalică. Acolo este 
viaţa. Liam, Alexandra, Jeanette. Şi Igor, fireşte. Nu pot 
scăpa de el. Şi mama. 

Dar toate celelalte - casa, soarele care apune, 


e 112 œ» 


reflectându-se în marea de afară, Rakel, Jonas - nu se 
potrivesc. 

Incerc să îmi fac un plan. Aş putea să rămân o zi sau 
două. Poate găsesc ceva de valoare în casă, pe care l-aş 
putea şparli înainte să plec, ceva pe care să-l vând pe 
Blocket, ca să mă mai ascund o vreme. 

Mă copleşeşte oboseala şi închid ochii. 

Pe retină îmi apare imaginea mamei. Zâmbeşte, iar 
cruciuliţa de aur îi sclipeşte ca luminată de un bec 
puternic. 

„Trebuie să-L. laşi pe lisus să îţi pătrundă în suflet, 
Samuel”, îmi şopteşte ea, aplecându-se deasupra mea şi 
sărutându-mă pe gură, prea lung ca să fie bine. 

Când se ridică, nu mai este ea, ci Rakel. 


e 113 + 


Pernilla 


Iarba îmi ajunge aproape de genunchi în jurul căsuţei 
galbene de lemn, iar merii sunt în floare. 

Trag după mine poarta ruginită şi străbat aleea de 
pietriş până la intrare, scoțând cheile din buzunar. Este 
foarte cald, iar ciripitul păsărilor şi zumzetul albinelor mă 
înconjoară. Descui şi intru în holul cunoscut. 

Aerul închis miroase a praf şi poate a mucegai, dar în 
rest totul este la fel. Incălţările tatei se înşiră pe două 
rânduri pe un raft, iar hainele atârnă pe umeraşe identice, 
sub raftul pentru pălării. 

Pun teancul de corespondenţă şi ziare pe birou, sub 
oglindă. Mă uit să văd dacă e vreo scrisoare urgentă şi pun 
nişte facturi în poşetă. 

Nu am informaţiile contului bancar al tatei, dar cred că 
sunt în biroul verde. Mă hotărăsc să merg să văd dacă le 
găsesc. Dacă nu, va trebui să plătesc eu facturile, chiar 
dacă aproape am rămas fără bani. Tata ar detesta să nu 
plătească facturile la timp. 

Mă răsucesc pe pantofii cu toc şi intru în bucătărie. 

Totul arată ca de obicei. 

Pe geam pot să văd apa albastră a lacului, sclipind în 
soare. Tufarul înalt de trandafir, care ar fi trebuit curăţat 
de mult, acoperă aproape toată partea dreaptă a ferestrei. 

Deschid frigiderul, gata să descopăr resturi de mâncare, 
dar este gol şi scos din priză. Un miros slab de ulei de 
păstrăv mă loveşte şi, când îmi trec degetele peste sticlă, e 
atât de curată, că mai că-mi scârţâie sub atingere. 

Tata a curăţat deja frigiderul. 

Mă uit în jur. 

Uşa cuptorului este deschisă. Farfuriile sunt stivuite pe 
un prosop de bucătărie în carouri, pe blatul de alături. 
Lângă ele se află un pachet cu sârmă de curăţat. Tipic tatei 
să curețe el totul, ca să mă scutească pe mine. 

Mă loveşte imediat un amestec de tristeţe şi regret, 
când îmi dau seama cât s-a străduit ca să-mi fie mie bine. 


e 114 


Senzaţia mă face să mă încordez şi mă gândesc la Samuel, 
care a dispărut, şi la respiraţia pastorului pe gâtul meu, 
când s-a lipit de mine. 

Intru în dormitorul tatei. ă 

Soarele arde şi aproape că-mi vine rău. În dreptunghiul 
de lumină din cameră plutesc mici particule de praf, parcă 
lipsite de greutate. Par să-şi dorească să urce tot mai sus. 

Patul dublu este făcut cu grijă, iar pătura mare, din 
petice, pe care a cusut-o mama când eram mică, este 
împăturită la picioarele patului. Pe noptieră se află o 
Biblie, în traducerea din 1917, preferata tatălui meu, chiar 
dacă foloseşte noua traducere când predică. Lângă ea se 
află recipiente cu medicamente, de diverse dimensiuni. 

Mă apropii de biroul verde de lângă geam. Mă las pe 
vine şi trag sertarul de sus. Este gol. 

Al doilea este gol şi el, dar când îl trag pe cel de jos 
găsesc în el un plic mare, maroniu. Pe el scrie „Pernilla”, 
cu scrisul tremurat al tatei. 

Iau plicul şi închid sertarul. Mă aşez pe pat, neştiind ce 
să fac. Este pentru mine, dar nu ştiu ce conţine. Poate că 
tata nu ar vrea să văd acum. Pe de altă parte, poate 
conţine datele contului şi alte informaţii utile. 

Curiozitatea învinge şi desfac cu grijă plicul. 

Înăuntru se află cinci scrisori, toate nedeschise şi 
adresate mie. Mă uit la ştampilele poştei. Primul plic a fost 
trimis cu câteva zile înainte să împlinesc zece ani. 

Îl deschid cu grijă şi scot din el o foaie cu flori galbene 
în colţul drept. 


Draga mea Pernilla, 

Sper că eşti bine şi că şi tatăl tău este la fel. 

Aşa cum ţi-am scris mai devreme, îmi este tare dor de 
tine şi Îmi doresc să ne vedem. Ai putea să-l întrebi pe tatăl 
tău când ne putem întâlni? 

Acum, că împlineşti zece ani, este o zi importantă. Mi-ar 
fi plăcut enorm să o pot sărbători cu tine, dar ştiu că tata 
şi cei din congregaţie vor avea grijă de tine. 

Vrea să iţi explic multe, dar cred că este mai bine să ne 


<e 115» 


vedem pentru asta. Unele lucruri necesită timp pentru a fi 
înțelese, şi acest lucru se află printre ele. 

Cum am scris mai devreme, vreau să ştii că te iubesc 
mult şi că-mi este dor de tine în fiecare zi, dar tatăl tău şi 
cu mine nu mai puteam trăi împreună. N-a avut nicio 
legătură cu tine, bondărel! 

Să ai o zi de naştere deosebită. Sper că ne vom revedea 
curând. Ti-am trimis şi un cadou. 

Dacă vrei să-mi scrii şi tu, m-aş bucura. Adresa este pe 
spatele plicului. 

Pupici şi îmbrățişări, 

Mama 


Simt un ghem în stomac. Parcă mi-ar fi dat cineva un 
pumn. Mă aplec în faţă şi mă apuc de marginea patului, ca 
să nu cad. 

Ce înseamnă asta? 

Mama n-a vrut să ia legătura cu mine. M-a respins. 
Puținele rude pe care le aveam din partea ei, la fel. Mama 
mi-a trimis scrisorile acestea? 

De ce n-a zis tata nimic despre ele? S-a gândit să le 
primesc doar după moartea lui? 

Scrisoarea, scrisul şi lumina soarelui, care pictează 
vechea pătură în culori calde, îmi trezesc amintiri de mult 
uitate. 

Mirosul mamei, un amestec de mâncare, sudoare şi 
parfum. Părul ei lung, pe care şi-l prindea aproape mereu, 
şi faţa ei mult prea frumoasă, de păpuşă. 

Şi expresia aceea: bondărel. 

Când privirea îmi cade iar pe cuvinte, aproape că-i aud 
vocea, de parcă s-ar afla lângă mine şi mi-ar şopti în 
ureche. 

Bondărel, bondărelul meu iubit. 

Nu îmi pot opri lacrimile. Îmi cad pe obraji, apoi pe gât. 

Deschid celelalte plicuri şi citesc scrisorile una după 
alta. 

Următoarele trei sunt asemănătoare cu prima. Mama 
îmi urează Crăciun Fericit, mă felicită de ziua mea de 


e 116 - 


naştere şi de onomastică, îmi scrie că mă iubeşte şi că vrea 
să ne vedem. Dar în ultima scrisoare, trimisă cu doar 
câteva săptămâni înainte de moartea ei, simt disperare şi 
insistenţă. Mă întreabă de ce nu are nicio veste de la mine, 
deşi mi-a trimis atâtea scrisori şi cadouri şi mi-a spus 
mereu că vrea să ne vedem. Se întreabă dacă sunt 
supărată pe ea şi dacă tata are cumva vreun amestec. 

Când citesc ultimele rânduri, încremenesc. Nu pot să 
cred că este adevărat. 

Trebuie să citesc pasajul de câteva ori, înainte să fiu 
sigură că n-am văzut greşit. 


Pernilla, bondărelul meu iubit, eşti suficient de mare ca 
să poţi afla adevărul, acum. Tatăl tău a fost un soț 
solicitant şi manipulator. 

Cuvintele lui dureau mai tare decât loviturile şi în cele 
din urmă n-am avut altă cale decât să-l părăsesc. M-a făcut 
să promit că nu te voi căuta şi, proasta de mine, am 
acceptat. Aveam nevoie de banii pe care mi i-a oferit. Dar 
acum nu intenţionez să-l mai ascult şi vreau să vin să te 
felicit în persoană, cu ocazia împlinirii a 13 ani! 


Mă las pe spate pe patul moale, cu scrisoarea în mână. 

Să fie posibil? Să o fi plătit tata să stea departe de mine 
sau e altă minciună a ei? Fiindcă ştiu că putea minţi şi o 
ştie orice persoană din zonă: dacă poţi să-ţi înşeli bărbatul 
cu un vecin, sigur că-ţi este prietenă minciuna. 

Chip de înger, suflet de viperă. 

Apoi încremenesc. Mă uit iar la scrisoare şi încerc să 
înţeleg. 

Vreau să vin să te felicit în persoană, cu ocazia împlinirii 
a 13 ani. 

Dar atunci a murit. Când am împlinit 13 ani. Dintr-odată, 
îmi dau seama de ce se afla în apropierea casei noastre. 

Venea să mă vadă. 

Imi îngrop faţa în pătura din petice şi plâng, cum n-am 
mai făcut-o de când eram copilă. Mi se pare că toate 
emoţiile care au fost prizoniere în sufletul meu se desprind 


e 117 œ» 


şi devin un şuvoi puternic, care-mi curge prin ochi şi prin 
nas, pe pătura făcută de mama, sub formă de lacrimi. 

Am iar nouă ani, şi mama este dezbrăcată, pe canapea, 
cu vecinul. 

Am 13 ani, iar mama tocmai a murit, la doar câţiva 
kilometri de mine. 

Am 18 ani, sunt singură şi însărcinată. 

Am 36 de ani, iar tata este pe moarte, fiul meu a 
dispărut, iar eu am fost înşelată de toţi cei în care aveam 
încredere. 

Dintr-odată, îmi este atât de dor de Samuel, că mă doare 
în piept. 

Sentimentul este tangibil, fizic şi mă chircesc pe pat. 

Brusc, îmi dau seama că nu este corect să nu îl 
contactez. Că ne avem doar unul pe altul şi că doar asta 
contează. 

Iau telefonul şi îl sun, dar intră imediat robotul, de parcă 
ar avea telefonul închis. 


În drum spre casă, încerc să îl mai sun de câteva ori. 
Când metroul se opreşte la Västertorp, îi scriu într-un 
mesaj că îl iubesc şi că vreau să mă contacteze. 

Trimit mesajul cu o mulţumire stranie. Am sfidat toate 
sfaturile rău intenţionate primite de la congregaţie şi am 
făcut exact opusul a ce mi-au sugerat tata şi pastorul. 
Când metroul se opreşte la Fruângen, cerul a început să 
capete o nuanţă mai profundă de albastru la orizont. 

Mă uit la ceas şi mă grăbesc pe scări. Este târziu, iar eu 
am rufe de spălat. 

Aerul serii miroase a drum prăfuit şi liliac înflorit. 

Sună telefonul şi îmi sare inima în piept. 

Îl scot din buzunar, dar nu este Samuel, ci Stina, şefa 
magazinului, care mă întreabă dacă pot începe tura mai 
devreme mâine. 

Îi spun că da şi intru pe poartă, încă uluită de cât de 
mult îmi lipseşte Samuel, de câtă nevoie am de el. Parcă 
toată povestea asta cu mama şi cu tata ar fi declanşat ceva 
în mine şi m-ar fi făcut să mă gândesc mai bine la tot ce 


< 118 + 


este important în viaţă. 

Când apăs întrerupătorul de pe scară, ca să aprind 
luminile, nu se întâmplă nimic. Apăs iar şi iar, dar pare 
stricat, aşa că urc scările căutându-mi cheile în poşetă. 

Poate din cauza zăngănitului lor nu aud paşii care se 
apropie de la etajul de mai jos. 

Poate din cauza gândurilor la Samuel. 

Totul se petrece foarte repede. 

Cineva mă prinde de braţ, cu putere. 

Văd silueta unui tip imens, cu capul ras. Strig fără să 
vreau. Bărbatul mă strânge mai tare. 

— Eşti mama lui Samuel? întreabă el. 

Are un accent puternic şi cred că este dintr-o ţară 
estică; poate din Polonia sau unul dintre statele baltice. 

— Da, zic eu, cu inima în gât. Sunt mama lui Samuel. 

Strânsoarea se mai domoleşte şi bărbatul se îndreaptă 
de spate. 

— Unde e? 

— Nu ştiu, răspund sincer. L-am dat afară. Nu propriu- 
zis, dar i-am spus să plece. Ne-am certat şi... Da, Samuel 
nu avea grijă de el şi... M-am gândit c-ar fi mai bine să 
avem un time out. Aşa că... 

Bărbatul îmi dă drumul şi loveşte cu palma în perete, 
atât de tare, că tresar. 

— Unde? răcneşte el. Unde e acum? 

— Nu ştiu, şoptesc eu. Am încercat să îi trimit mesaje şi 
să îl sun, dar telefonul lui este închis, şi acum fireşte că 
regret, fiindcă nu s-ar fi întâmplat nimic dacă nu-l dădeam 
afară. Sau dacă n-aş fi spus că... 

El mă întrerupe iar. 

— Are ceva ce-mi aparţine. 

Nu răspund, pentru că nu ştiu cum, dar fireşte că mă 
gândesc imediat la punguţele de plastic cu praf alb, pe 
care le-am aruncat la gunoi. 

Bărbatul mă prinde iar de braţ, dar nu cu putere. 

Parcă ar vrea mai degrabă să-mi atragă atenţia, nu să 
mă sperie. 

— Să îi spui c-am fost aici, zice el, apoi îmi dă drumul şi 


< 119 + 


începe să coboare. 

— Bine, zic eu. 

Şi apoi: 

— Dar cine eşti? 

Regret de îndată ce propoziţia îmi părăseşte buzele. De 
ce am întrebat? De parcă ar fi fost o persoană obişnuită, 
care ar fi întrebat de Samuel, şi nu un „criminal periculos”, 
aşa cum spuseseră poliţiştii care au venit la magazin. 

— Ştie el cine sunt, răspunde omul, fără să se oprească 
sau să se întoarcă. 

Paşii lui se îndepărtează pe scări în jos, iar eu rămân 
singură pe întuneric. 


e 120 œ» 


Manfred 


Malin îmi atinge braţul cu mâna şi ridic privirea. 

— Mergem? Trebuie să treci pe la spital după aceea, nu? 

Încuviinţez, înghițind ultima bucată de brioşă. 

Este sâmbătă şi lucrăm jumătate de zi - ancheta unui 
omor nu are parte de pauze -, dar este şi ziua Z, ziua în 
care medicii nu îi vor mai administra Nadjei somniferele. 

Dar nu pentru ea mă duc la spital, ci pentru Afsaneh. 

Mă ridic şi îmi netezesc cămaşa roz, care chiar a fost 
călcată. Poate că e un semn de mai bine. Leti apare lângă 
Malin. Mă priveşte, cu ochii la eşarfa de mătase galben- 
aurie care-mi iese din buzunarul jachetei. 

— Aşa, spune el scurt, de parcă i s-ar fi confirmat o 
bănuială. 

Malin zâmbeşte şi îmi face cu ochiul. 

— Suntem în sala mică, îmi spune ea şi porneşte pe 
coridor, cu paşi hotărâți. 

Dacă nu-i vezi burta, este greu de crezut că e 
însărcinată, fiindcă se mişcă în pas de dans. 

O urmăm, intrăm în sală şi ne aşezăm la masa albă. 

Le spun că am vorbit cu Manuel dos Santos, procurorul 
care conduce ancheta preliminară. De acum înainte, 
aceasta a devenit prioritară, iar administraţia ne-a promis 
mai multe resurse. 

— Vrea să mai aşteptăm înainte să dăm declaraţii presei, 
aşa că, dacă sunteţi contactaţi, păstraţi tăcerea, zic. Malin, 
ce ai pentru noi? 

Malin îşi răsfoieşte hârtiile. 

— Aşa cum ştiţi, analiza ADN a confirmat că decedatul 
este Johannes Ahonen. 

— Asta am zis deja, când eram la morgă, mormăie Leti. 

Malin se opreşte, clipeşte de câteva ori şi continuă: 

— Am verificat apelurile lui Ahonen şi tranzacţiile 
bancare apropiate perioadei în care a dispărut. Ultimul 
apel pe mobil a fost efectuat de el, pe 3 martie. 
Conversaţia a durat 10 minute şi 15 secunde. 


e 121 œ» 


— Pe cine a sunat? întreb. 

— Pe Bianca, iubita lui. Compilez toate numerele apelate 
în ultima lui săptămână de viaţă. Dar pot spune deja că 
majoritatea apelurilor au fost către mama lui, Tuula, către 
Bianca şi către unii dintre prietenii lui pe care i-am 
contactat deja. Mai sunt şi câteva numere de cartele 
preplătite, care sunt dificil de identificat. 

— Cardul? 

— A fost folosit în aceeaşi zi, pe 3 martie, la o benzinărie 
din Jordbro. A plătit... Malin se opreşte şi urmăreşte pe 
hârtie cu degetul, până ce găseşte numărul căutat. 43 de 
coroane. 

— Hotdog? sugerez. 

— Tutun de mestecat, spune Leti, arătând spre cutia lui. 

— Aşa este, spune Malin. Am verificat. Nu există achiziții 
importante şi nici extrageri mari din cont, în ultimele 
săptămâni din februarie sau la începutul lui martie. Totul 
pare normal, cel puțin la suprafață. 

Mă întind şi îmi masez gâtul cu mâna. 

— Şi anturajul? 

Malin dă încet din cap şi se întinde, iar burta ei aproape 
că atinge masa. 

— Am vorbit cu trei dintre cei mai apropiaţi prieteni ai 
lui şi cu vărul său. Confirmă ce a zis iubita. Nimeni nu ştie 
să fi fost ameninţat. Doar unul a spus că Ahonen 
împrumutase bani. Dar nu ştie de la cine. Tot ce-a zis a fost 
că era stresat, fiindcă nu putea să-i înapoieze şi că încerca 
să găsească pe cineva de la care să împrumute ca să-şi 
poată plăti datoria originală. 

— Ştie despre ce sumă era vorba? întreb. 

— Câteva sute de mii, răspunde Malin. Nu ştia mai 
multe. 

— Au fost ucişi oameni pentru sume mult mai mici, 
spune Leti, sec, şi se uită la planşa albă, pe care a fost 
lipită poza lui Ahonen, la 17 ani. 

Ahonen pare îngrozit, de parcă ar fi ştiut deja ce soartă 
îl aştepta. Lângă poza cu pricina se mai află şi altele, cele 
cu trupul lui umflat, învelit într-o pătură, prins cu un lanţ; 


e 122 œ» 


şi o hartă a coastei, pe care s-a marcat locul găsirii cu un X 
roşu. 

— Există depuneri mari în cont? întreb. 

— Te gândeşti la un Împrumut? spune Malin. Am urmărit 
contul până la un an în urmă şi n-am găsit nimic important. 
Poate că a primit bani cash? 

— Poate, zic. Are vreunul dintre cei cu care aţi vorbit 
vreo teorie despre ce-a păţit? 

Malin clatină din cap. 

— Doar unul dintre ei a vrut să-şi dea cu părerea. 
Acelaşi tip care ştia despre împrumut. S-a gândit că poate 
persoana care-i împrumutase banii l-a ucis. Dacă a fost 
ucis, ne va spune medicul legist. _ 

— Draga de ea, pufneşte Leti. Imi pun boaşele la bătaie 
că este prea drăguță ca să speculeze privind cauza 
decesului. 

Malin continuă, fără să-i dea atenţie: 

— A mai zis şi că sunt câţiva tinerei somalezi care-i 
stăteau lui Ahonen ca un ghimpe în coastă, dar că i se pare 
greu de crezut că l-ar fi ucis ei. Sunt cam mici, la 15 ani. 
Am cerut brigăzii care se ocupă de minori delincvenţi să-i 
cerceteze. 

— Bun, zic eu. Şi reziduurile de piele de sub unghiile lui 
Ahonen? Ceva vesti de la NFC? 

Malin oftează. 

— Nu. Trebuie să le ţinem pumnii că vor putea extrage 
un profil ADN utilizabil. Am vorbit cu generalista de la 
NEC, care coordonează toate analizele, şi părea optimistă. 
A zis că, chiar dacă trupul a stat multă vreme în apă, 
probabil apa a fost adâncă, rece şi săracă în oxigen, 
înainte ca formarea gazelor să îl aducă la suprafaţă şi să 
fie aruncat pe mal. Asta înseamnă că s-ar putea să 
reuşească să creeze un profil. 

Mă gândesc la ce a zis Malin, cu privire la chiflele cu 
scorţişoară de pe masă. Brioşa îmi bolboroseşte în stomac 
şi decid să renunţ, pentru că, deşi mi-a revenit pofta de 
mâncare odată cu pofta de viaţă a lui Afsaneh, nu îmi 
doresc să pun la loc cele zece kilograme pierdute luna 


e 123 + 


trecută. 

— Şi cealaltă victimă? întreb. 

Malin se întoarce spre mine. 

— Încă neidentificată, îmi spune. Am vorbit cu medicul 
legist. Ea spune că are între 16 şi 18 ani şi că este bărbat. 
A stat în apă cam două săptămâni. Corpul a fost găsit pe 
14 iunie, ceea ce înseamnă că a fost aruncat între finalul 
lui mai şi începutul lui iunie. Cauza morţii nu a fost 
stabilită, dar corpul prezenta lovituri similare cu cele 
suferite de Ahonen: mai ales striviri şi fracturi ale părţii 
stângi a corpului. 

— Traumă violentă? sugerează Leti. 

— Întocmai, răspunde Malin, prinzându-şi părul la ceafă, 
într-o coadă lejeră. Au fost provocate post-mortem, aşa că 
putem presupune liniştiţi că vorbim despre o legătură între 
cele două. Tehnicienii au confirmat că lanţul este identic 
cu cel folosit pentru Ahonen. Materialul alb în care a fost 
învelit e un cearşaf ieftin, cumpărat din IKEA. Se găseşte 
în mii de căminuri suedeze. 

— Ai comparat victimele cu lista de persoane dispărute? 
întreb. 

— Asta fac. Există două, trei posibile potriviri. Revin cu 
ele după-amiază. 

Malin se uită la notițe, să se asigure că nu i-a scăpat 
nimic. 

— Mai este ceva, spune ea. A doua victimă avea un cui 
înfipt în călcâiul drept. 

— Un cui? repetă Leti. Ce fel de cui? 

— Un cui obişnuit, răspunde Malin. 56 de milimetri. 

— Să fi călcat într-un cui? întreabă Leti şi se uită la 
Malin cu un interes aproape binevoitor. 

— Păi, zice ea, era adânc îngropat în calcaneu, osul 
călcâiului. Ori l-a împuşcat cineva în picior cu un pistol cu 
cuie, ori a folosit un ciocan ca să-l bată. 

Se opreşte, apoi continuă: 

— Nu s-a întâmplat post-mortem. Cineva i-a bătut cuiul 
în picior cât încă era în viaţă. 

— Doamne! zice Leti şi se strâmbă. Piei, Satană. 


e 124 œ» 


* 

Ajung la spital în acelaşi timp cu Afsaneh. 

O văd de la distanță apropiindu-se de intrare. 

Poartă o rochie roşie, de vară, şi vântul i se joacă în 
părul lung, care-i luceşte pe umeri. Când o iau în braţe, 
simt un iz slab de ţigară şi parfumul despre care ştiu că-i 
place mult, cel pe care i l-am cumpărat de la centrul meu 
comercial favorit din Paris, Le Bon Marche. 

— Bună, îmi spune ea şi mă sărută pe gură. 

— Bună, răspund şi o ţin strâns. 

Ea mă ia de mână şi pornim împreună spre secţia de 
Terapie Intensivă Pediatrică. Paşii noştri sunt uşori pentru 
prima dată după multă vreme. 

Da, detest spitalele din iarna aceea teribilă când a murit 
Aron. Dar când copilul tău cade pe geam şi rămâne la ATI 
multă vreme, te obişnuieşti şi cu spitalele. Este imposibil 
altfel. Când lucrezi în poliţie şi te întâlneşti cu rudele 
victimelor ucise, trebuie să mergi la spital. 

Mi-am petrecut mai mult timp decât un suedez obişnuit 
la spital şi ar fi trebuit ca fobia mea să dispară. Dar n-a 
dispărut. 

De îndată ce intru pe uşa batantă, inima îmi bate mai 
repede şi simt o strânsoare în piept. Respir tot mai greu şi 
amintirile mă inundă. 

Dar astăzi Aron este departe. 

Zâmbetul lui Afsaneh şi soarele care luceşte prin 
ferestrele mari de pe coridor îl ţin la distanţă. 

În rezerva Nadjei totul este la fel, chiar dacă urmează să 
se întâmple ceva esenţial, care ne va schimba vieţile 
pentru totdeauna. 

Doar că încă nu ştim în ce fel. 

Mă uit la fiica mea, care zace în pat. Pare disperat de 
mică şi de  neajutorată, în mijlocul tuburilor şi 
monitoarelor. Ca de obicei, agrafa care-i măsoară 
conţinutul de oxigen este ataşată de arătătorul ei şi văd oja 
rozalie, roasă, de pe celelalte degete. 

Se deschide uşa şi intră medicul. 

Este din nou Angelica. Deja îi cunoaştem pe toţi medicii 


< 125» 


de la ATI pe nume. 

Discutăm despre vreme şi despre vânt, apoi ne roagă să 
ne aşezăm. 

— Am început să renunţăm la somnifere, spune ea. Dar 
trebuie să reducem încet medicatia. 

Afsaneh încuviinţează repede şi nu mă pot împiedica să 
mă întreb dacă înţelege cât de importantă este decizia pe 
care am luat-o. Dacă ştie că Nadja s-ar putea să nu se 
trezească. Că există riscul ca fetiţa noastră minunată să 
rămână o legumă. 

— Poate dura zile înainte să ştim dacă se trezeşte, 
continuă Angelica. Şi săptămâni sau luni înainte să ne dăm 
seama cât de bine şi-a revenit, dacă se trezeşte. Dar ştiu 
sigur un lucru. Astăzi nu se va trezi. Va dura. 

— Ştim, spune Afsaneh, zâmbind. Dar aşteptăm. 

Respiră scurt şi se uită la mine. 

— Timpul este tot ce avem, spune ea. 


e 126 » 


Samuel 


Soarele este deja sus pe cer când mă trezesc şi aud 
zăngănit de vase. 

Mă uit în jur şi, la început, nu înţeleg unde mă aflu. Dar 
apoi toate piesele se aşază la locul lor. Rakel. Casa albă, cu 
ferestre verzi. Zombi Jonas. Pielea lui palidă, ca de ceară, 
tubul care-i iese din nas, ca o mască lungă, şi leagănul 
ciudat, albastru, cu hamuri. 

Chiar sunt aici. 

Este complet aiurea. 

Dar corpul meu este fericit. Corpului meu îi este cald, e 
sătul şi nu m-a trezit nici măcar o dată peste noapte. 
Corpul meu se simte excelent în patul din casa albă şi n- 
are nicio părere despre faptul c-ar trebui să mângâi pe cap 
un retardat pentru 111 coroane pe oră. 

Imi iau telefonul de pe noptieră. 

Fără să mă gândesc, îl deschid, pentru că e un gest 
natural, ca atunci când beau apă sau fac pipi. 

Este 8:30. 

Mama mi-a trimis un SMS. 

Imi scrie că mă iubeşte şi că vrea să vin acasă. 

Inchid ochii şi mă cuprinde căldura. Mă joc cu bilele de 
sticlă ale brăţării. 

Mă gândesc o clipă să-i răspund imediat, dar intru pe 
Insta. Alexandra a postat poze de la o petrecere. Are în 
mână un pahar cu vin şi face bot de rață. Ochii ei sunt larg 
deschişi, iar genele par nefiresc de lungi, ca nişte picioare 
de păianjen întinse către tavan. In partea de jos, îi ghicesc 
contururile decolteului ameţitor. 

57 de like-uri. 

Jeanette a pus o poză în care încalecă un scaun. Are o 
fustă scurtă, care i se ridică pe coapsele musculoase. Văd 
chiloţii de dantelă sub tiv. Zâmbeşte, iar gura ei cu buze 
lucioase reflectă lumina bliţului. 

211 like-uri. 

Curvă nenorocită. 


e 127 œ» 


Mă ridic şi închid telefonul. Nu îl voi mai porni, orice-ar 
fi. Mă gândesc la craniul ras al lui Igor şi la obrajii mâncaţi 
de acnee ai lui Malte. 

Mă ridic lent şi mă duc în camera de zi, apoi în baie, 
unde fac pipi şi un duş lung. Când termin, îmi înfăşor 
prosopul în jurul şoldurilor şi mă întorc, să mă îmbrac, dar 
rămân în faţa geamurilor imense din cameră. 

Priveliştea este paradiziacă. Nu pot găsi un cuvânt mai 
bun. În fond, se foloseşte şi în Biserica mamei, şi din 
principiu nu-mi plac termenii lor. 

Pentru că este Cuvântul Domnului, iar El nu vrea să aibă 
nicio legătură cu tine. 

Dar ce se vede acum pe geam aşa este: paradiziac. 

Marea scânteiază în soare, iar farul se profilează pe 
cerul albastru deschis al dimineţii. De la suprafaţa apei se 
ridică o ceaţă subţire, care ascunde parţial orizontul. 

Vreau să intru înapoi în camera mea, când o văd. 

Rakel străbate cu salturi mici scările lungi şi 
întortocheate care coboară spre apă. Părul ei lung este 
desprins şi poartă un halat albastru, mult prea mare. 

Păşeşte uşor şi parcă ar dansa pe marginea stâncii. 

Când ajunge jos, se opreşte la capătul podului, chiar 
când degetele de la picioare îi ajung peste margine. Scoate 
mobilul din buzunar şi îl ridică, parcă pentru a face o poză 
cu marea sau chiar cu ea. Apoi îl bagă la loc, îşi dă jos 
halatul şi se aruncă în apă, dintr-o mişcare. 

Îmi ia câteva secunde să-mi dau seama că e goală. 

Mă uit în jur, din reflex, pentru că nu cred cu adevărat 
că ar fi cineva în casă care să mă vadă spionând-o pe 
Rakel. Mă întorc iar spre apă şi nu văd nimic. Nici măcar o 
undă nu tulbură suprafaţa lucioasă. De parcă n-ar fi fost 
acolo. Dar halatul e încă pe pod, făcut grămadă, şi 
înseamnă că n-am visat. 

Unde s-a dus? Dacă s-a lovit de o stâncă sau ceva? 

Să cobor să o caut? 

Tocmai când mă întreb asta, capul lui Rakel reapare, la 
cel puţin 20 de metri de pod. Cu mişcări lente şi agile 
începe să înoate spre țărm. Când ajunge la pod, se ridică şi 


< 128 » 


se aşază o vreme pe margine, cu picioarele în apă. 

Ştiu că acum ar trebui să plec, să dispar în camera mea 
şi să mă îmbrac, şi nu să stau acolo, la geam şi să mă uit la 
ea ca ultimul pervers, dar nu pot. Ceva din trupul ei zvelt 
şi din felul în care îşi mişcă alene picioarele în apă are un 
efect aproape hipnotic asupra mea. 

Se ridică - tot cu spatele la mine -, apoi se apleacă într-o 
parte şi îşi răsuceşte părul ud, iar apa curge pe pod şi 
formează o baltă. 

Se întoarce şi văd. 

Este frumoasă. 

Este atât de frumoasă. 

Are sânii plini, coapsele mai rotunjite decât ale 
Alexandrei, iar între picioarele ei creşte un păr des şi 
întunecat, cum am văzut doar în pozele porno vechi. 

Inghit şi simt că am o erecţie, în timp ce ruşinea îmi 
pulsează în piept. 

Este de vârsta mamei, la naiba. 

Nu pot să mă excit privind o femeie de 40 de ani, care 
are un fiu căruia trebuie să-i ţin companie. 

Pentru 111 coroane pe oră. 

Este beyond fucking ciudat, 


După micul dejun, Rakel mă însoţeşte la zombi Jonas şi 
mă roagă să stau în fotoliu, în timp ce ea îi mângâie mâna 
şi îi spune că sunt acolo. 

La fel ca ieri, Jonas nu se mişcă şi nu pare să înţeleagă 
nimic. Singurul lucru care arată că trăieşte este că pieptul 
i se ridică şi coboară regulat, iar degetele unei mâini îi 
tresar niţel. 

Rakel se duce la măsuţă şi ia cartea de lângă boxă, mi-o 
dă şi spune: 

— Citeşte! 

Se aşază pe scaun şi se întinde după crema de mâini de 
lângă vaza cu trandafirul. Loveşte tubul în palmă de câteva 
ori, înainte să iasă ceva. Reuşeşte şi începe să maseze 
mâna dreaptă a lui Jonas. 

— Citeşte, repetă ea. 


e 129 œ» 


La început, cred că am auzit greşit. Doar nu are de gând 
să stea şi să asculte cum citesc? 

Ea pare amuzată când mă priveşte. 

— Glumesc, zice şi râde încet. Nu trebuie să-mi citeşti. 
Eu îi masez mâinile lui Jonas, apoi mă duc să lucrez. A avut 
o noapte dificilă. I-am administrat o injecție la ora cinci, să 
îl calmeze, aşa că nu va mai reacţiona. 

— Bine, spun şi mă uit la ea, în timp ce-i masează 
cealaltă mână. 

Rakel poartă o bluză subţire, albă, şi aceiaşi blugi uzaţi 
de ieri. Are părul încă ud, legat într-un nod lejer la baza 
gâtului. 

Are faţa netedă şi nemachiată, iar când pune cu 
blândeţe mâna lui Jonas înapoi pe pătură pare mulţumită. 

Din nou mă uimeşte cât de mult seamănă cu mama. 

— Aşa, spune ea şi se ridică. Poţi să citeşti de la semn, 
bine? 

— Da, sigur, zic şi studiez coperta. 

Cartea se numeşte Soarele răsare, soarele apune şi este 
scrisă de cineva pe nume Hemingway. 

Nu am auzit nici de carte, nici de autor, însă dau 
ascultător la pagina indicată de Rakel şi încep să citesc 
lent şi foarte încet. 

— „Nu îţi place la Paris? Nu. De ce nu mergi altundeva? 
Nu există altundeva.” 

La început, mi se pare neobişnuit şi mă poticnesc, dar 
apoi merge destul de bine. Iau o pauză şi răsfoiesc puţin, 
să înţeleg contextul. Cartea este despre un american la 
Paris, care pare să-şi petreacă timpul mai ales în cluburi şi 
în baruri, cu alţi bogătaşi străini, neavând o ocupaţie. 

Mă gândesc la mine şi la Liam, citind despre ei. Avem 
multe în comun cu personajele, atâta doar că noi trebuie 
să ocolim justiţia ca să evităm munca. Americanul iubeşte 
o fată divorțată, dar nu se pot înţelege, pentru că o rană 
căpătată în război l-a făcut pe tip impotent. Cam atunci mă 
plictisesc de carte. Da, cred şi eu că-i de rahat să nu-ți 
funcţioneze scula, dar nu pot să citesc o carte întreagă 
despre asta. 


< 130 - 


În plus, puicuţa asta de care-i el îndrăgostit pare dusă cu 
capul. 

Eu i-aş fi dat papucii urgent. 

Pun cartea deoparte şi mă uit la Jonas. 

Nici nu clipeşte. 

Mă ridic şi mă apropii de urechea lui. 

— Alo? 

Nicio mişcare. 

— Alo, e cineva acasă? încerc, de data asta ceva mai 
tare. 

Dar zombi Jonas doar stă întins şi pare la fel de mort ca 
un peşte învelit în folie de plastic, într-un frigider de la Ica. 

Neliniştea mă cuprinde, ca într-o plasă lipicioasă de 
păianjen. 

Nu îmi place deloc camera asta. Nu îmi plac desenele de 
pe pereţi, pentru că-mi aduc aminte de propriile mele 
desene, pe care mama le-a păstrat într-o mapă acasă, în 
Fruängen. lar fanionul cu Hammarby şi ghetele cu 
crampoane îmi amintesc de vremea când şi eu făceam 
parte din Älvsjö AIK, în şcoala primară. 

Mă uit la Jonas. 

Era exact ca mine cândva, mă gândesc. Dacă aş fi avut 
ghinionul să mă calce autobuzul, aş fi putut fi eu cel care 
zace aici, trebuind să ascult un idiot care-mi citeşte cu 
voce tare şi să fiu dat cu cremă de mâini pe corp. 

Mă uit la ceas. Curând va fi ora 11. 

Mă ridic şi mă strecor în baia care leagă camera lui 
Jonas de dormitorul lui Rakel. Este mare şi albă, şi are un 
duş de mână, cu un furtun foarte lung. Poate pentru a-l 
spăla pe Jonas cât stă în hamul acela ciudat. 

Cred că Rakel scrie, fiindcă aud tastele computerului 
prin uşa dormitorului. 

Tap, tap, tap. Taptap. 

Se face linişte, de parcă s-ar gândi la ceva, apoi tastele 
se aud iar. 

Mă gândesc. 

Poate, dacă sunt discret, arunc o privire prin casă. Poate 
găsesc ceva de valoare, pe care să-l pot vinde. 


e 131 œ» 


Intru iar în camera lui Jonas şi închid cu grijă uşa băii. 

— Vin repede, mormăi, fără să mă uit la silueta din pat. 

Nici măcar nu ştiu de ce o spun. Nu mă poate înţelege. 

Dar mi se pare politicos să o fac. 

În fond, este o persoană, şi nu un peşte. 

Bucătăria este foarte curată după micul dejun. 
Firimiturile au fost strânse, iar vasele puse în maşina de 
spălat. 

Lângă coşul cu pâine se află un teanc de hârtii. 

Le răsfoiesc. 

Deasupra se află un formular de la Casa de Asigurări 
Sociale din Suedia. „Cerere pentru compensarea 
asistenţei”, scrie pe el. „Legea privind susţinerea şi 
serviciile pentru anumite persoane cu dizabilităţi - 
rezumat pentru rude”. Pun înapoi teancul de hârtii şi încep 
să caut prin dulapuri şi sertare, fără să găsesc nimic 
interesant. Văd doar oale folosite şi tacâmuri vechi, 
desperecheate. 

— Cauţi ceva? 

Mă întorc. 

Rakel se află în uşă. Are un zâmbet cald şi ochii îi 
sclipesc. Are un portofel în mână. 

— Da. Nişte apă. 

— Avem apă carbogazoasă în frigider, dacă doreşti, 
spune ea, în timp ce se întoarce să-şi încalţe saboţii. Eu 
merg la cumpărături, bine? 

Incuviinţez fără să răspund. 

Rămân în bucătărie multă vreme, după ce a plecat 
Rakel. Apoi intru în dormitorul ei. 

Patul dublu este frumos făcut şi pe una dintre noptiere 
văd un teanc de cărţi. In faţa patului se află un dulap din 
lemn închis la culoare, cu două uşi. 

Deschid una dintre uşi. _ 

Bluze, rochii şi pantaloni pe umeraşe. Incălţări 
înghesuite dedesubt. În spatele celeilalte uşi sunt cămăşi 
bărbăteşti, o pereche de pantaloni de tercot şi nişte 
pulovere tricotate. 

Cred că sunt hainele partenerului ei. 


132 + 


Intru în baie. 

Deasupra chiuvetei se află un dulăpior alb. Uşa alunecă 
scârţâind când trag de mânerul auriu. 

Are două rafturi. Pe cel de sus se află creme pentru 
femei, nişte parfumuri, un deodorant şi o cutie de 
tampoane. Pe cel de jos, un aparat de ras şi un borcănel cu 
ceară de păr. 

Închid uşa cu atenţie şi mă uit în jur. 

Un dulap mare, de metal, se află lângă un perete. 
Seamănă cu cele de birou. 

Încerc uşa. Încuiată. 

Pipăi deasupra lui şi bingo, iată o cheiţă. 

Intră cu uşurinţă în broască şi ştiu că se potriveşte încă 
dinainte să o întorc. 

Îmi bate inima cu putere. 

Nu încui un dulap dacă nu conţine ceva important. 

Nu încui un dulap dacă are înăuntru hârtie igienică. 

Uşa se deschide şi văd rafturi încărcate cu 
medicamente. Tablete, seringi, ace. 

Prima mea reacţie este dezamăgire, apoi mă uit la 
ambalaje. Recunosc vag câteva nume: Dexmedetomedină, 
Clonidină, Midazolam, Oxazepam, Clonazepam, Diazepam 
şi Fentanil, 50 micrograme/ml, soluţie injectabilă. 

Stai aşa. 

Fentanil. 

Chiar dacă Igor şi Malte procedează old school, tot ştiu 
una, alta despre analgezice. Sunt încă monedă serioasă pe 
stradă, în concurenţă cu drogurile. Fentanilul valorează 
greutatea sa în aur. Malte mi-a spus că dependenţii taie 
Fentanilul în bucăţi mici de tot şi le înghit. 

Îmi trec degetul peste ambalaj. 

Sunt 14 sticluţe de Fentanil pe fiecare raft şi trei rafturi. 
42 de sticluţe. Suficiente să adoarmă o clasă întreagă, 
săptămâni în şir. 

Mă gândesc o clipă, apoi iau trei cutii de Fentanil şi mi 
le strecor în buzunar. Sticluţele scot un clinchet sec. 

Va observa că au dispărut? 

Şirurile ordonate de sticluţe pline cu lichid transparent 


e 133 + 


mă fac să bănuiesc că ştie precis câte sunt. Fără să fiu 
sigur, am senzaţia că Rakel este ca mine şi că se pricepe la 
cifre. 

Pe raftul de jos sunt sticluţe goale şi îmi vine o idee. 
Scot o seringă din pachetul de plastic şi o umplu cu apă de 
la robinet. Apoi vâr acul prin membrana subţire de cauciuc 
a uneia dintre sticluţele goale şi injectez apa în ea. 

Când scot acul, membrana se închide. Mă aplec să o 
examinez. 

Nu se vede că am vârât un ac în ea. 

Pun capacul la loc şi aşez sticluţa lângă celelalte, cele 
pline. 

Arată exact la fel. 

După aceea repet procedura cu încă două sticluţe, până 
când le-am înlocuit pe toate cele din buzunar. 

Nu poate să-i facă rău lui zombi Jonas, nu? Este doar 
apă, şi doar corpul nostru este alcătuit din 70% apă. 

Inspir adânc, închid dulapul, încui şi pun cheiţa de unde 
am luat-o. 

În clipa aceea se aude un pocnet sec şi mă întorc. Rakel 
este în camera lui Jonas, cu o sacoşă de cumpărături în 
mână şi gura întredeschisă, ca şi cum ar încerca să 
înţeleagă ce se întâmplă. I se citeşte teama în ochi, iar 
degetele i s-au albit în jurul mânerului sacoşei. 

— S-a terminat crema de mâini, îi spun. M-am gândit să 
caut alta. 


e 134 œ» 


Pernilla 


După ce am numărat banii şi am completat raportul 
zilnic, bat la uşa biroului Stinei. 

— Intră, spune ea. 

Deschid uşa şi îi las raportul pe birou. 

Stina se uită peste ochelarii de citit şi îmi zâmbeşte, iar 
pielea ei pătată se întinde peste pomeţi. 

— Mulţumesc, dragă, spune ea. Ne vedem mâine. 

— Da, sigur, spun şi dau să plec. 

— Stai aşa, spune Stina. Ce face fiul tău? 

Încremenesc şi mă gândesc. 

Cât de sinceră pot să fiu? 

Stina este o persoană amabilă şi bine intenţionată. Dar 
este şi curioasă, ca majoritatea celor care lucrează aici. 

Deci să fac un compromis. O cale de mijloc, care să nu 
mă facă să par prea severă, dar nici să nu-i ofere o sursă 
de bârfă la cafea. 

— A plecat, spun. Ne-am certat şi l-am dat afară. Asta a 
fost luni şi acum nu mai dau de el. 

— Serios? întreabă Stina, cu ochii mari. Cred că nu mai 
ştii ce-i cu tine de grijă. Dar cu siguranţă îl vei revedea 
curând. Şi Bjorn dispare uneori. Tineretul ăsta... 

Deşi este trecută de 60 de ani, Stina are un băiat de 
vârsta lui Samuel. 

Eu am început devreme, ea târziu. 

Face o pauză. Îşi scoate ochelarii şi îi pune pe masă, 
lângă raportul meu. 

— De aceea a fost aici poliţia? 

Ezit. 

— Da, spun, şi reuşesc să nu continui, deşi cuvintele îmi 
stau pe limbă. 

Îmi ard obrajii. Nu este deloc bine că eu, la 36 de ani, nu 
pot să mint fără să intru în pământ de ruşine. Nici măcar o 
minciună mică, nevinovată, nu pot să storc fără să încep să 
mă gândesc la lisus şi la Judecata de Apoi. 

Văd că Stina ar vrea să afle mai multe, dar în loc să-mi 


e 135 + 


pună întrebări, zâmbeşte. 

— Ai să vezi c-o să fie bine. Du-te acasă. Odihneşte-te. 

— Da, aşa fac, zic eu, dar rămân în faţa ei şi nu mă pot 
mişca. 

Simt lacrimile alunecându-mi pe obraji şi căzând pe 
podea. 

— Ah, copilă... 

Stina se ridică şi se apropie de mine. Mă cuprinde cu un 
braţ şi mă conduce cu fermitate la scaunul din faţa biroului 
ei. 

— Care-i problema? întreabă ea, împingându-mă să mă 
aşez pe scaunul vechi de ratan. 

Mă uit la teancurile de hârtii de pe biroul ei. Simt 
mirosul chiştoacelor din scrumieră. 

Totul iese la iveală. Toate cuvintele care aşteptau să fie 
spuse se revarsă, fără filtru. li spun despre dispariţia lui 
Samuel, despre bărbatul chel care aproape că m-a speriat 
de moarte. Despre pastor, chiar: cum şi ce şi-a permis în 
biserică, în timp ce lisus ne privea de pe cruce. 

— Ah, copilă, zice Stina iar şi clatină din cap. Dragă 
copilă. 

Mi se pare tare amabilă. De parcă doar cuvintele ei m-ar 
putea vindeca. 

— Acum să luăm lucrurile pe rând, spune şi se ridică. 

Se îndreaptă spre fişetul vechi de metal cenuşiu şi trage 
un sertar. 

Mă uit la spatele ei lat şi văd cum braţele par să-i iasă 
din bluză, iar părul roşu, electrizat, i se ridică în jurul 
capului, ca o aureolă. 

Scotoceşte prin sertar, iar bluza din material sintetic i se 
întinde pe umeri. Împinge sertarul la loc şi se întoarce cu o 
ploscă mică şi două pahare. 

— Glumeşti? zic. Nu putem să... Tehnic, suntem în 
timpul programului. Deşi am închis. Dar tot suntem plătite. 
Şi ne aflăm în incintă. Deci, chiar dacă nu sunt clienţi... ce 
se întâmplă dacă... 

— Ssst, spune Stina şi ridică o mână pătată de soare 
spre mine. 


e 136 » 


Apoi desface dopul şi toarnă lichidul de culoarea ambrei 
în pahare. Îmi întinde unul şi îmi face semn din cap. 

— Bea! 

Fac ce-mi spune. 

Băutura îmi arde gâtul, alunecându-mi în stomac. 

— Acum ascultă-mă, spune Stina. Este cumplit ce-a făcut 
tatăl tău în legătură cu mama ta, însă acum nu mai poţi 
schimba nimic. 

— Tata m-a salvat, o întrerup eu. M-a iubit chiar dacă 
am păcătuit şi m-a ajutat să îl cresc pe Samuel. N-aş fi 
reuşit fără el. 

— Cred că te cam ţinea din scurt, pufneşte Stina, golind 
paharul dintr-o sorbitură şi trântindu-l pe masă. Ah, ce 
bine-a mers! 

— A fost pentru binele meu. 

— Prostii! Ar trebui să te vezi când vorbeşti despre el. 
Devii umilă, temătoare, ca un câine care se teme să nu fie 
bătut. Bărbaţii vor un singur lucru: să controleze femeile. 

Mă gândesc la tata, în timp ce ne rugam pentru sufletul 
mamei. Îşi punea mâna mare şi uscată pe obrazul meu şi 
murmura: „Dumnezeu a creat femeia din coasta bărbatului 
pentru ca ea să îl completeze. Nu din cap, ca să îl domine, 
şi nici din picioare, ca să o zdrobească. Nu, dintr-o coastă, 
pentru ca el să o apere. Aproape de inima sa, ca el să o 
iubească”. 

— Nu ajută să îi trânteşti adevărul acum. lar pastorul 
ăsta, care s-a dovedit un ţap în călduri... Cred că nu ar 
trebui să-i dai importanţă. Este bine că şi-a dat arama pe 
faţă, nu? Cred că-ţi poţi revizui atitudinea faţă de el şi de 
congregaţie. 

— Dar el ne-a ajutat mult, mă opun eu. 

— Cum? 

— Mi-a împrumutat bani. Datorită lui am dobândit 
funcţii importante în biserică. 

— Crezi că este o coincidenţă? 

Obrajii îmi iau foc. Pricep unde bate. Poate că nu se 
înşală, pentru că pastorul m-a ales mereu pentru activităţi 
şi pentru că voia să îmi vorbească mereu între patru ochi. 


e 137 œ» 


În timp ce vorbeam, a încercat mereu să mă atingă, nu 
sexual, dar... O mână peste mâna mea, un braţ în jurul 
umerilor, o mângâiere pe obraji. Interpretam gesturile sale 
drept solicitudine paternă, dar ultimele sale acţiuni au pus 
totul într-o lumină diferită. 

— Mi se pare limpede că-şi pregăteşte de mult terenul, 
spune Stina, de parcă mi-ar fi citit gândurile. Fii sigură că 
prost nu e. A încercat să se apropie de tine şi a vrut să te 
simţi obligată să îi cedezi, să ai o datorie faţă de el. 
Deocamdată însă uită de el. 

Ridică mâinile şi continuă. 

— Acum ne concentrăm pe Samuel. Ai spus că are un 
anturaj nepotrivit. Ai vorbit cu prietenii lui? 

— Nu cu toţi. 

— Fă-o. Tăcerea lui nu ar trebui să te îngrijoreze acum, 
dar ar trebui să îl dai dispărut la poliţie. Dacă poliţiştii au 
venit să-ţi pună întrebări, nu ştiu că a dispărut, nu? 

Se opreşte şi mă măsoară din cap până-n picioare. 

— Vin cu tine, spune ea, fără drept de apel. 

— Poate că ar trebui să aşteptăm câteva zile. 

Stina îşi loveşte bărbia cu arătătorul, gânditoare. 

— Bine, spune, ezitând. Câteva zile. Dar acum te duci 
acasă şi dormi, Pernilla. Ai nevoie de odihnă. Mă suni dacă 
e ceva. Nu contează dacă-i miez de noapte. N-ar trebui să 
treci singură prin povestea asta. 

— Bine, spun şi mă ridic. 

Alcoolul mi-a înmuiat picioarele şi mi-a încălzit obrajii. 

— Mulţumesc, adaug. 

Stina se ridică. Mă îmbrăţişează îndelung. 

— Trebuie să rezişti, îmi spune ea scurt, cu gura lipită 
de ureche. 

Privirea mea cade pe fotografia de pe birou, cu Bjorn, 
fiul ei. 

Are părul blond-roşcat, des, şi pielea pistruiată. Ochii îi 
sunt cenuşii, iar buzele pline. Părul lung şi gura generoasă 
îl fac să semene cu Liv Ullman în tinereţe. 

Stina face un pas în spate şi îmi vede privirea. 

— Va fi bine, să ştii, spune ea. Mereu se termină cu bine. 


< 138 » 


Pentru o clipă, chiar o cred. 

Port cuvintele ei cu mine în seara de vară. Dar când 
cobor la metrou, mă cuprinde din nou anxietatea, iar 
gândurile încep să gonească la viteză maximă. 

Lacrimile curg iar, dar acum mă gândesc la Samuel. 

Spun o rugăciune. 

Doamne, păzeşte-l pe Samuel şi arată-i calea cea 
dreaptă. Lasă-l să revină la mine şi promit că voi face tot 
posibilul ca să-l ajut să îşi regândească viaţa. În numele lui 
Hristos, amin! 

Dar Dumnezeu nu răspunde nici acum. 

Dumnezeu tace, la fel ca Samuel. 

Când el avea trei ani, Isaac a apărut brusc, ca un hopa- 
mitică. De parcă totul ar fi fost uitat şi iertat. 

Nu ştiu ce-şi imaginase: că poate să apară aşa şi să fie 
tatăl lui Samuel? 

I-am explicat că era imposibil, că i-am spus deja lui 
Samuel şi le-am spus prietenilor că tatăl lui era mort şi că 
ne construiserăm o viaţă funcţională, în care el nu avea 
loc, de fapt. Isaac s-a supărat. M-a bătut la cap. A încercat 
chiar să mă sărute, într-o cafenea. 

Eram cât pe ce să îi cedez atunci, fiindcă arăta încă 
bine, chiar dacă-şi tăiase părul de când se angajase la un 
magazin de discuri din Södermalm. 

Dar m-am oţelit. Trebuia să fi învăţat ceva, nu? 

În orice caz, Isaac era foarte încăpățânat şi a început să 
pomenească despre autorităţi şi despre drepturile sale. 

Asta m-a speriat. 

Era tatăl biologic al lui Samuel şi cine ştie ce s-ar fi 
întâmplat dacă începea să insiste? 

Aşa că am făcut o înţelegere. 

I-am promis că poate să vină să îl viziteze pe Samuel în 
fiecare an, de ziua lui, şi a doua zi de Crăciun, şi el mi-a 
promis că nu-i va spune niciodată cine este. 

Aşa s-a şi întâmplat. 

I-am spus lui Samuel că Isaac era un vechi prieten care 
se simţea singur şi n-avea familie. Isaac a venit să ne 
viziteze de două ori pe an, de când avea Samuel trei ani şi 


< 139 + 


până a împlinit 15. Apoi s-a mutat în Gävle, iar vizitele sale 
s-au rărit. Din câte ştiu, nu s-a recăsătorit şi nici alţi copii 
n-a avut. 

Se spune că este important ca băieţii să crească având 
un model masculin potrivit. Cred că este adevărat mai ales 
pentru cei ca Samuel, băieţii cu probleme. Nu pot să nu 
mă întreb dacă n-ar fi crescut diferit, să fi fost Isaac mai 
prezent în viaţa lui. 

Dar am făcut ce-am crezut că ar fi mai bine pentru fiul 
meu. Aşa cum am crezut că făcuse şi tata pentru mine. 

Poate că există într-adevăr un păcat moştenit în familia 
noastră, dar complet diferit de cel la care mă gândisem eu. 
Poate că nu le permitem copiilor să aibă contact cu 
oamenii care nu trăiesc potrivit regulilor stricte de viaţă pe 
care ni le-am impus nouă. 

Păcatul acesta ne privează copiii de oamenii dragi. 

Metroul ajunge în staţie, uşile se deschid şi eu intru. Mă 
aşez la geam şi privesc la seara de vară. 

Aş putea părăsi biserica. 

Nu ştiu de unde-mi vine ideea, pentru că nu m-am mai 
gândit la asta, şi sunt îngrozită. 

Nu pot face asta. 

De ce aş face-o? 

Dar ştiu în sinea mea răspunsul, din clipa în care 
formulez întrebarea: toate regulile şi condamnarea celor 
care nu se ridică la înălţimea aşteptărilor sunt motivele 
pentru care Samuel şi cu mine suntem în situaţia curentă. 
Ele şi încăpăţânarea mea de a recunoaşte că fiul meu avea 
probleme suficient de grave cât să nu poată fi vindecate 
prin rugăciune şi cu ulei de peşte. 

Acum nu mă mai ţine nimic legată de biserică. 

Poate doar prietenii. 

Şi Dumnezeu. 

Dar cine spune că-L părăsesc dacă plec din biserică? 

Nu îndrăznesc să mă gândesc mai departe, pentru că-mi 
este prea teamă de direcţia în care m-ar purta aceste idei 
rebele, dacă le-aş urma. lau telefonul şi caut numărul 
Alexandrei, iubita lui Samuel sau ce-o fi ea. 


e 140 œ» 


Nu prea am îndrăznit să întreb. 

Răspunde după trei apeluri. Are o voce bucuroasă, dar, 
când aude cine o caută, se retrage imediat. 

— Nu ştiu unde e, spune ea, repede. Nu l-am văzut de 
luni. 

— Ai vorbit cu el la telefon? încerc. 

Urmează o scurtă pauză. Metroul încetineşte la 
Telefonplan şi femeia care şedea vizavi de mine se ridică şi 
pleacă. 

— Nu, spune ea. Ne-am certat, aşa că... 

Lasă propoziţia neterminată. Aud muzică pe fundal. 

— Ai idee unde poate fi? 

— Nu. A fost poliţia aici să întrebe. Au fost şi la Liam, se 
pare. Nu am idee în ce este băgat Samuel, dar s-ar putea 
să stea la cutie o vreme. Dacă-l urmăreşte poliţia. 

O rog să îi spună lui Samuel să mă contacteze, dacă 
sună, şi apoi închidem. 

Sunt tot mai agitată, mă doare în piept şi mi-e greață. 
Imagini cu Samuel, cu tata şi cu mama mi se rotesc în 
minte. 

Dragul meu Samuel. 

Bondărelul meu iubit. 

De ce iese totul atât de prost când vrem să facem ce este 
corect? 


e 141 œ» 


Manfred 


Afsaneh îmblânzeşte buclele rebele ale Nadjei cu o perie 
mică, roz. Apoi se aşază lângă mine, pe un scaun. 

— Nu ar trebui să se trezească în curând? mă întreabă, 
fără să mă privească, de parcă, în loc să pună o întrebare, 
şi-ar exprima o frustrare generală sau s-ar adresa unei 
puteri superioare. 

— Ni s-a spus că trebuie să avem răbdare. 

— Dar deja au trecut câteva zile. 

— Pot fi săptămâni. 

Afsaneh se chirceşte în scaun. 

— Nu pot aştepta săptămâni. 

Se deschide uşa şi intră Dennis. 

Dennis este unul dintre medicii care se ocupă de Nadja 
de când am venit. Este foarte tânăr şi asta o împiedică pe 
Afsaneh să aibă încredere totală în el. 

Mie vârsta lui nu îmi ridică probleme. Din experienţă, 
ştiu că medicii debutanţi, la fel ca şi poliţiştii, sunt adesea 
atât competenţi, cât şi ambiţioşi. Nu au fost încă loviți de 
sistem şi, în ciuda tuturor nenorocirilor cu care se 
confruntă, nu i-au cuprins încă indiferența şi cinismul. 

Afsaneh se ridică să îl întâmpine. 

— De ce nu se trezeşte? întreabă ea, indignată, fără ca 
măcar să-l salute. 

Dennis schiţează un zâmbet şi îmi aruncă o privire. 

— Probabil va trebui să mai aveţi răbdare câteva zile. Şi 
chiar nu este necesar să staţi aici mereu. Vă sunăm de 
îndată ce starea ei se schimbă. 

— Dar vreau să fiu aici când se trezeşte, spune Afsaneh. 

— Da, înţeleg. Dar nu am eliminat complet somniferele. 
Va dura. Vă vom suna când... 

— Nu ai auzit ce am spus? Vreau să fiu aici când se 
trezeşte fiica mea. Nu vreau ca primul lucru pe care-l vede 
să fie o grămadă de străini. 

Mă ridic, mă apropii de Afsaneh şi îi înconjor umerii cu 
braţele. 


e 142 œ» 


— Haide, draga mea, spun. Să mergem să bem o cafea. 

Se desprinde din îmbrăţişarea mea cu o forţă 
surprinzătoare. 

— Nu vreau cafea. Vreau să se trezească Nadja! 

Dennis mă priveşte neajutorat. Cred că înţelege că este 
imposibil să discute acum raţional cu Afsaneh, că se află 
într-un loc în care nu o ajung cuvintele. 

— Vreau să se trezească, repetă Afsaneh şi începe să se 
plimbe de colo colo prin cameră, cu braţele la piept. 

Nici eu, nici Dennis nu zicem nimic. 

Eu mă aşez înapoi pe scaunul de lângă patul Nadjei. Mă 
uit la trupul mic, care se odihneşte între cearşafurile de 
spital. 

După o vreme Dennis pleacă. 

Afsaneh cade pe scaunul de lângă al meu. 

— Nu ştiu cât mai pot suporta asta. Nu cred că am 
puterea... 

Mă uit în ochii ei negri. Între ei, tenul palid şi buzele 
ţuguiate se creează un contrast pronunţat. 

— Ai puterea, Afsaneh. Amândoi o avem. N-avem de 


ales. 
* 


O oră mai târziu, mă aflu în drum spre secţie. 

Fumez trei ţigări în maşină, cu geamul lăsat, şi mă rog 
ca Afsaneh să nu simtă mirosul când mă întorc. 

Nu voia să mă lase să plec, dar împreună cu Dennis am 
reuşit să o conving de utilitatea limitată a prezenţei mele 
acolo. 

Nori sumbri s-au adunat pe cer, iar primele picături de 
ploaie încep să cadă, în timp ce silueta spitalului dispare 
din oglinda retrovizoare. 

Conduc pe podul spre Kungsholmen, prin ploaia 
torențială, şi aud tunetul bubuind în depărtare. Pietonii 
aleargă pe trotuar, cu ziare şi jachete deasupra capului, 
încercând în zadar să nu se ude. 

Nu pot să nu mă gândesc că este un semn, chiar dacă 
ştiu că, de fapt, creierul meu reptilian este cel care caută 
conexiuni inexistente. Ce treabă are vremea cu fiica mea? 


e 143 + 


Dar gândirea asta magică, viziunea copilărească, naivă 
asupra cauzelor se strecoară cu uşurinţă. 
De parcă i-ar păsa universului. 
x 


Grupul nostru de anchetatori s-a mărit. 

Pe lângă Malin şi Leti s-au alăturat două persoane. 
Lângă Leti stă Malik, cu care am lucrat la investigarea 
crimelor din Ormberg. Părul lui negru este prins într-o 
coadă din care picură apă şi mă gândesc că n-a apucat să 
se ferească din calea potopului. Malik şi-a lăsat o barbă 
elegantă şi poartă blugi skinny şi o cămaşă în carouri. 
Cred c-aş putea să-i zic hipster, dar pe de altă parte mă 
consider prea în vârstă să-mi dau seama de nuanțele 
culturii populare. 

In faţa panoului se află Samira, medicul legist. Zâmbeşte 
şi îmi face semn. Îi fac şi eu. 

Malin se ridică şi îşi drege glasul. 

— Samira Khan, medic legist în Solna, a venit să ne 
spună care sunt rezultatele autopsiei victimei numărul doi, 
spune ea. 

Nu este ceva obişnuit să vină aici legistul. De obicei 
primim concluziile într-un raport scris. 

Cred că Samira a găsit ceva neobişnuit, ceva care 
trebuie discutat şi explicat. 

— Haide, spune Malin şi încuviinţează. 

Samira începe prin a ne arăta nişte fotografii ale 
corpului în locul unde a fost găsit. 

— Victima este bărbat, între 16 şi 18 ani. Sănătos, cuo 
condiţie fizică bună, deşi cam subponderal. 

Malin se uită la mine şi ştiu ce gândeşte. 

Intre 16 şi 18 ani. Practic, vorbim despre un copil. 

Samira continuă să catalogheze sistematic rănile, din 
cap până-n picioare. Vorbeşte despre fracturi şi zdrobiri, 
care s-au întâmplat post-mortem, şi despre cuiul cel lung 
găsit în călcâiul victimei. Când ajunge la el, Leti se foieşte 
pe scaun, mormăie şi îşi piaptănă barba cu degetele. 

Nici măcar cel mai indiferent anchetator nu poate 
rămâne neafectat de ce-a păţit băiatul. 


e 144 œ 


— Am reuşit să-i stabilim identitatea? întreb. 

Samira se uită în ochii mei. 

— Am comparat profilul ADN cu trei candidaţi posibili, 
dintre persoanele date dispărute. Victima este Victor 
Carlgren, 17 ani. Locuia în Saltsjobaden. A dispărut după o 
ceartă cu sora lui, pe 10 mai. 

— Ce ştim despre el? întreabă Malin. 

Leti îşi drege glasul şi îşi împinge ochelarii pe nas cu 
arătătorul. 

— Cuminte. Lua note bune. Nu avea probleme cu 
drogurile sau infracțiunile. Părinţii au fost anunţaţi şi 
interogaţi. Se pare c-a luat barca cu motor a familiei şi a 
fugit. S-a mai întâmplat, aşa că nu au fost îngrijoraţi, la 
început. Dar când n-a revenit, după o zi, l-au dat dispărut, 
iar Paza de Coastă a început o operaţiune de căutare. S-au 
temut că avusese un accident pe mare. 

— De ce s-au certat el şi sora lui? întreabă Malin. 

Leti se aşază picior peste picior. 

— Pe Netflix, răspunde el. Cu siguranţă voiau să vadă 
chestii diferite. 

Se lasă liniştea cât cântărim cu toţii absurdul situaţiei. 

Simplul gând că o asemenea banalitate ar fi putut porni 
succesiunea de evenimente care a dus la moartea lui 
Victor Carlgren este suficient să i se facă rău oricui. 

— Da, la naiba, spune Leti şi îşi aşază o şuviţă de păr 
cărunt căzută pe faţă. 

— Johannes Ahonen a dispărut la început de martie, 
spune Malin încet. Victor Carlgren a dispărut pe 10 mai. 
Ambele corpuri au fost găsite în arhipelagul de sud. 
Amândoi au fost supuşi unor traume puternice, iar 
cadavrele le-au fost învelite în textile şi legate cu lanţuri. 
Deşi nu putem dovedi că este o crimă, cred că putem porni 
de la premisa asta şi că avem de-a face cu acelaşi făptaş. 

În cameră este linişte. Se aud numai ploaia, care răpăie 
în geam cu forţă, şi ventilaţia. 

— Mai am şi alte informaţii, spune Samira şi îşi dă coada 
împletită peste umăr. După cum ştiţi, am găsit urme de 
piele sub unghiile lui Ahonen. Tehnicienii de la NFC au 


e 145» 


reuşit să creeze un profil ADN. Şi... se opreşte ea, de parcă 
nu ar şti cum să continue. Rezultatele sugerează că pielea 
i-ar aparţine lui Victor Carlgren, spune ea. 

— Ce? face Malin, scăpând pixul pe masă. Scuze, dar nu 
înţeleg. 

Leti ridică privirea din notițe, cu gura întredeschisă. 

— Vorbeşte pe înţelesul nostru, mârâie el. 

— Pielea de sub unghiile lui Johannes Ahonen, victima 
unu, îi aparţine lui Victor Carlgren, victima doi, spune 
Samira, de parcă şi-ar dori să ajute ca mesajul să ajungă la 
destinatar. Pe antebraţele lui Carlgren există laceraţii pe 
jumătate vindecate, despre care cred c-au fost provocate 
de Ahonen. Victimele s-au întâlnit şi probabil au fost 
implicate într-un soi de luptă, chiar înainte de moartea lui 
Ahonen. Dar Carlgren a murit mult mai târziu. 

— Ce mama dracului, şopteşte Leti,  frecându-şi 
picioarele îmbrăcate în material sintetic, încărcate de 
electricitate statică. Ce mama dracului... 


< 146 - 


Samuel 


Citesc pentru zombi Jonas, dar abia dacă aud ce citesc. 

Gândurile mele sunt departe de Stuvskăr, de Igor şi de 
Rakel, care aproape că m-a dat de gol când şparleam 
Fentanilul ieri. 

Mă gândesc la mama şi la mesajul trimis de ea. 

Hai acasă. Te iubesc! 

Săraca mama. 

Chiar s-a străduit. 

Deşi multe dintre încercările ei de a mă salva de mine 
însumi au fost prost direcționate, a încercat. Asta nu poate 
nega nimeni. 

Îmi amintesc de toate dăţile în care m-a dus la biserică. 
Îmi amintesc privirile severe ale fraţilor mai în vârstă şi de 
nebunul de Stephen, care vorbea în limbi străine şi 
pretindea că se apropie Judecata de Apoi, pentru că toată 
lumea foloseşte carduri. 

Dar mai ales îmi amintesc de vocea pastorului. 

Apropo, vocea lui şi vocea din mintea mea, cea care-mi 
spune cât de fucking inutil sunt, sunt aceleaşi. 

Nu cred că-i vreo coincidenţă. 

În fine. 

Au făcut tot posibilul să mă transforme într-un creştin 
adevărat - şcoala de studii biblice pentru copii, Cercetaşii 
Creştini şi toate celelalte rahaturi. S-au aşezat în jurul meu 
pe podea, în cerc, şi s-au rugat pentru sufletul meu. Cât de 
dubios sună? 

Tot ce-au reuşit a fost să mă facă să mă împotrivesc şi 
mai şi. Am avut chiar o perioadă, pe la 14-15 ani, când am 
citit pe bune, doar ca să o pot contrazice pe mama. 

I-am explicat cum creştinismul nu fusese creaţia lui 
lisus, ci a bătrânului Pavel, şi că el - dincolo de faptul că 
era roman şi evreu, şi persecutase mulţi creştini - era un 
porc misogin care trimitea scrisori de plângere către 
congregaţiile din toată lumea. În plus, a pretins că era, 
gen, cel mai bun prieten al lui lisus, deşi nu se afla nici 


e 147 œ 


măcar printre ucenicii Săi. 

Eram inteligent şi foloseam metodele congregaţiei 
împotriva mamei când citam din Biblie. 

Mama a plâns şi-a plâns, şi a zis că eram posedat de 
Satana. Că sufletul meu era pierdut. Că eram întinat. 

Da, a folosit cuvântul ăsta. 

De parcă eram o bucată de hârtie igienică. 

Mă uit la zombi Jonas. 

Unde-o fi sufletul lui nemuritor? 

Are o faţă lipsită de expresie şi gura întredeschisă. 
Pielea îi străluceşte uşor. Transpiră. Corpul lui zace 
nemişcat sub cearşafuri, iar pe tubul lung care-i iese din 
nas luceşte o picătură de apă. 

Poate că tocmai a mâncat sau cum s-o fi numind 
procesul prin care ţi se pompează hrană direct în stomac, 
printr-un furtun. 

Mă gândesc iar la mama. 

Se gândeşte că este vina ei pentru tot ce se întâmplă, 
pentru că nu am terminat liceul şi pentru că lucrez pentru 
Igor. Că n-am crescut într-o familie creştină tipică, într-o 
casă dintr-o suburbie curată. 

Că totul ar fi fost diferit dacă aş fi fost mântuit. 

Aş vrea să-i pot explica. N-are legătură cu asta. 

Este, de fapt, vina mea. 

Săraca mama, cât a muncit degeaba! 

Uneori mă întreb dacă avea vreun tip, în secret. Aproape 
sper să fie aşa, pentru că ideea că şi-a dat atâta osteneală 
ca să aibă grijă de mine în toţi anii ăştia este prea nasoală. 

Poate că a fost ceva mai mult între ea şi prietenul ăla al 
ei, americanul ăla de mă speria, Isaac, care venea de zilele 
mele de naştere şi de Crăciun şi mă obliga să stau în poala 
lui. 

Nu am îndrăznit să protestez şi am stat acolo, cât el se 
holba la mine cu privirea lui umedă, parcă vrând să mă 
mănânce. 

Sau mai rău. 

O făceam doar pentru că mama se străduise: gătise, 
cumpărase cadouri şi alte cele. 


< 148 >» 


Chiar dacă eram posedat de Satana, nu eram un 
monstru. 

Zombi Jonas geme. Corpul îi tresare, pleoapele i se 
mişcă niţel şi, pentru o clipă, cred că se va trezi, dar el se 
linişteşte. 

Continui să citesc. 

Personajul principal al cărţii se duce în Spania, să lupte. 
Deşi nu poate să şi-o tragă, pare să ducă o viaţă în regulă. 
Se fâţâie prin Europa, stă prin baruri şi cunoaşte oameni. 

Jonas mai geme o dată, şi de data asta pun cartea pe 
noptieră, mă ridic şi mă aplec peste el. 

— Eşti bine? întreb, deşi ştiu că nu mă aude. 

Geme iar şi mişcă o mână. Tremură puţin când o întinde 
spre noptieră. 

— Ahhhrggg, gâlgâie el. 

Inţepenesc de frică. 

Să fie una dintre crizele despre care mi-a zis Rakel? 

— Uhhrrg. 

Trupul lui se încordează şi pare să vrea să ia ceva de pe 
noptieră. Saliva îi curge pe lângă tub şi pe faţă. 

Dar pe noptieră se află doar vaza cu trandafirul roşu, 
care a început să se ofilească, şi cartea pe care tocmai am 
pus-o jos. 

Vrea să reîncep să citesc? Asta încearcă să-mi spună? 

— Eşti bine? întreb. 

— Gaahhh. 

Are arătătorul întins. Vrea să ajungă la noptieră, 
aproape arătând spre ea. Mă uit la noptieră şi nu pricep. 

Pe partea dinspre pat sunt zgârieturi pe lemn, de parcă 
Jonas ar fi trecut cu unghiile peste suprafaţa sa. 

Săracul. 

— Stai aşa, îi zic şi mă duc după Rakel. 

Alerg în camera ei, pentru că a lucrat la computer toată 
dimineaţa. Am auzit tastele tocmai de pe hol. 

Dar nu e acolo. Biroul este ordonat, iar laptopul stă pe 
un teanc de hârtii. 

Alerg pe hol şi deschid uşa din faţă. 

Aerul cald de vară mă loveşte ca un zid. Miroase a 


e 149 + 


trandafir, a caprifoi şi a pământ reavăn. Albinele zumzăie 
în jurul straturilor de flori. 

Pasărea regală îşi scoate căpşorul din căsuţa prinsă în 
cuie de faţadă. Tocmai a hrănit puii şi vrea să caute alte 
insecte. Nu se vede masculul, poate-i plecat să cerceteze 
noi teritorii, căci asta fac ei. Femela este cea care vânează 
insecte pentru pui, toată ziua. 

Face tot ce poate pentru ei. 

Mă gândesc la mama şi mă enervez. 

Rakel stă în genunchi în faţa tufarilor de trandafiri din 
strat, cu foarfecă în mână. Are o eşarfă legată pe cap şi 
mănuşi galbene, de grădinărit. Pielea de pe umeri i s-a 
înroşit, parcă arsă de soare. Lângă ea se află un coş de 
răchită, în care a pus florile tăiate şi crenguţele moarte. 

Zâmbetul ei păleşte când mă vede. 

— S-a întâmplat ceva cu Jonas, reuşesc să spun. 

Rakel sare în sus, lasă foarfeca din mână şi aleargă spre 
mine. 

Îşi scoate mănuşile galbene şi le aruncă. Rămân în iarbă, 
ca nişte gălbiori gigantici. 

— A zis ceva? icneşte ea şi îi citesc groaza în priviri. 

Groază şi încă ceva. 

Speranţă? 

— Nu, doar gâlgâie, gen. 

O urmez pe Rakel când intră în goană în camera lui, se 
aşază lângă el şi îl mângâie pe cap. Eşarfa i-a alunecat şi îi 
atârnă pe spate. 

— Dragul meu Jonas, ce faci? 

— Ahgg, spune Jonas. Vahhgg. 

Corpul de pe pat se încordează şi apoi se relaxează, ca 
un arc. Se contorsionează sub cearşafuri, iar patul scoate 
un scrâşnet metalic. 

— Repede, spune Rakel. Dă-mi acum şi sticla de pe raft. 

Mă uit în jur şi trec peste rafturile cu pungi de plastic, 
mănuşi chirurgicale şi borcănele. Acolo, lângă un teanc de 
şerveţele de hârtie, se află o seringă învelită în plastic şi o 
sticluţă. 

Iau seringa şi sticluţa şi i le dau lui Rakel. 


<e 150 - 


Rakel desface ambalajul, scoate seringa, o vâră în 
sticluţă şi absoarbe o parte din conţinut. Intoarce acul în 
sus, loveşte seringa cu degetele şi scoate o picătură de 
lichid incolor. 

— Ajută-mă să îl întorc, spune ea. 

Când mă apropii de Jonas, sunt atât de speriat, că 
aproape mă piş pe mine, dar în acelaşi timp sunt hotărât să 
fac tot ce pot să ajut. 

— Aici, zice ea. Apucă-l de umăr, eu îl iau de şold. 

Cu un efort comun, îl întoarcem pe Jonas pe-o parte. 

Rakel trage cearşaful de pe el şi îi înfige seringa într-o 
fesă. 

— Aughh, gâlgâie Jonas, şi corpul i se încordează. 

După câteva secunde, oftează adânc şi se relaxează. 
Umărul i se înmoaie, capul îi cade pe faţa albă de pernă, 
iar trăsăturile i se liniştesc. 

Rakel cade pe podea, cu spatele lipit de pat. 

Geme încet. 

După o vreme, se ridică, aruncă seringa şi ambalajul la 
gunoi şi se întinde după eşarfa căzută pe jos. 

— Mulţumesc, spune ea, cu lacrimi în ochi. Mulţumesc, 
Samuel. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără tine. 

Încuviinţez fără să zic nimic, dar simt mândria şi jena 
înroşindu-mi obrajii. 

— Haide, continuă ea. Fac un ceai. Va dormi o vreme. 


Bem ceai în bucătăria galbenă, în tăcere. Afară s-au 
adunat norii şi crengile tufişurilor se apleacă în vânt. 

Se pare că va ploua. 

Rakel pare tristă şi obosită. Ridurile din jurul ochilor i s- 
au adâncit şi stă chircită în faţă, cu ceaşca de ceai în 
palme. 

Îmi amintesc iar cât de mult seamănă cu mama. Nu doar 
ca aspect, ci şi ca expresie. 

Pare atât de resemnată. 

— Va fi mai uşor când vine Olle acasă. Totul va fi mai 
uşor. 

— Unde este? 


e 151 œ» 


Ea ridică privirea, surprinsă. 

— Nu ţi-am spus? Este în Stockholm. Se întâlneşte cu 
asistenții sociali. Şi mai rezolvă una, alta. Vine în câteva 
zile. Dar are de terminat un roman, deci nu cred c-o să-l 
vedem prea des. 

Mă întind, iar mobilul aproape că-mi cade din buzunar. 
Îl iau şi-l pun lângă ceaşcă. 

Rakel se uită la afişaj. 

— Să văd, spune ea, şi se întinde după telefonul meu. 

Îi arăt fără chef imaginea de fundal, în care mama şi cu 
mine stăm în faţa noii maşini a pastorului, roşie, model 
sport. 

— Mama ta? 

Încuviinţez. 

Rakel mă priveşte, apoi se uită la imagine. 

— Semănaţi, spune ea. Aceeaşi formă a feţei, aceeaşi... 

Tace şi se ridică. 

— Stai aşa, spune ea şi dispare în direcţia camerei lui 
Jonas. 

Ceva mai târziu, se întoarce şi aducă câteva albume foto 
sub braţ. Se aşază pe unul dintre scaune şi începe să 
răsfoiască un album. Chipul i se îmblânzeşte şi ridul adânc 
de pe fruntea ei dispare când se uită la băieţelul care pare 
să aibă cinci ani. Stă într-o maşină de jucărie, purtând un 
tricou cu Spiderman. Picioarele lui goale sunt palide şi au 
urme roşii, posibil pişcături de țânțari. 

— Am avut şi eu aşa, zic, şi mă aplec să văd mai bine. 

Mirosul lui Rakel, de flori de portocal şi marţipan, îmi 
gâdilă nările. Îmi trezeşte ceva în stomac, ceva ce nu pot 
identifica. De parcă ar zbura o albină înăuntrul meu. 

— O maşină aşa? întreabă ea, zâmbind. 

— Nu. Un tricou cu Spiderman. 

— Ah. Îi plăcea tricoul ăla stupid. Cred că l-a purtat 
vreun an după ce s-a rupt. Mi-era ruşine la grădiniţă. 

Rakel râde şi dă mai departe. 

Jonas îmi zâmbeşte dintr-un portret. Pare să aibă 7-8 
ani. Este bronzat, iar vârfurile părului i s-au deschis la 
culoare. 


e 152 œ» 


Arată foarte diferit de zombiul care zace în pat. Mi se 
pare aproape imposibil să concep că e aceeaşi persoană. 
Mă gândesc iar că eu şi Jonas am fost, probabil, foarte 
asemănători. Că aş fi putut fi eu cel care zace în pat, 
salivând, dacă viaţa ar fi vrut altceva. 

Gândul face camera să se învârtă în jurul meu şi apuc 
masa. 

Rakel face un semn din cap. 

— Uită-te la ochi, spune ea. Vezi? 

Mă uit la ochii lui. La sprâncenele subţiri, decolorate de 
soare, şi la pleoape, care sunt lăsate, chiar dacă e numai 
un copil. 

Atunci văd. 

O văd pe Rakel pe chipul lui. 

— Semănaţi, şoptesc. 

Ea se apropie de mine, ca să văd mai bine. Braţul ei se 
lipeşte de al meu. Îi simt căldura pielii. Albina din stomacul 
meu se trezeşte iar şi se agită şi zumzăie. 

— Semănăm, mă corectează. După accident... s-a 
schimbat. 

Faţa ei se înăspreşte şi am dintr-odată impulsul de a o 
lua în braţe şi de-a o calma, aşa cum fac cu Alexandra. Dar 
sunt foarte conştient de curbura sânilor ei sub materialul 
bluzei, de gâtul ei subţire şi de claviculele vizibile sub 
piele. 

Cât de aiurea. 

Ar putea fi maică-mea, la naiba. 

— Ce a păţit? întreb, chiar dacă îmi simt gura la fel de 
uscată ca pietrele de afară, expuse la soare. 

— Accident de maşină. Şoferul a fugit. Nu a fost 
accidentat grav, dar s-a întâmplat ceva la spital. Pur şi 
simplu, starea lui s-a înrăutățit. Doctorii cred c-a fost din 
cauza lipsei de oxigen sau poate că a suferit un AVC. 

Nu ştiu ce să spun. 

— Avea toată viaţa înainte, spune Rakel, clipind de 
câteva ori. 

Apoi inspiră adânc. 

— Şi tu? 


< 153 + 


— Eu? 

Nu pricep la ce se referă. 

Rakel zâmbeşte şi mă atinge pe braţ. 

Pielea mă arde sub degetele ei, de parcă mi-ar fi dat foc 
cineva. De parcă mi s-ar fi aprins fiecare celulă, la 
atingerea ei. 

— Da, tu, Samuel. Cum stau lucrurile cu familia ta? Eşti 
apropiat de părinţii tăi? 

— Eu... 

Cuvintele refuză să iasă. Sunt timide, precum coardele 
mătăsoase ale mierlelor americane, când se ascund în 
tufele de sorb. 

Încerc iar. 

— Eu... Tata a murit. 

Rakel face ochii mari. 

— Îmi pare rău, zice ea. Mă atinge iar, dar mai uşor de 
data asta. Şi mama ta? 

Privirea ei caldă mă încurajează. 

— Mama este... Cred că este dezamăgită de mine... 

— De ce crezi asta? 

Rakel pare sincer surprinsă. 

— Pentru că... ea... eu am prieteni nepotriviţi... şi ea... 
m-a dat afară. 

Îi povestesc. 

Se întâmplă şi nu ştiu de ce. 

Poate fiindcă Rakel mi-a povestit despre Jonas. 

Fireşte că nu îi spun nici că am furat, nici că am vândut 
droguri. Îi spun însă despre biserică, despre Alexandra şi 
despre faptul că mă urmăreşte un tip periculos, pe nume 
Igor. Îi spun că mama nu e deloc mulţumită de mine. Că 
sunt marea ei dezamăgire. Că s-ar putea să nu mă 
iubească. 

Dar Rakel îmi zâmbeşte şi clatină din cap. 

— Prostii, zice ea. Bineînţeles că te iubeşte. Eşti copilul 
ei. Îţi iubeşti copiii şi punct. 

Inspiră scurt şi continuă: 

— Ziceai că ai scăpat de Igor acela? 

— Hm. 


e 154» 


— Ai mai vorbit de-atunci cu mama ta? 

Faţa ei este aspră şi aproape că pare severă. 

— Păi... nu... mereu e îngrijorată că se va întâmpla ceva. 
Rakel râde trist. 

— Toate mamele se îngrijorează. 

Face o pauză, apoi continuă: 

— Tu nu îţi faci griji? 

— Nu, zic eu. Nu mă îngrijorez că s-ar putea întâmpla 
ceva rău. Nu mă îngrijoram, înainte de Igor... Cred că, mai 
degrabă, mă îngrijoram că... 

— Ce? întreabă Rakel şi pare sincer interesată. 

— Că nu se va întâmpla nimic, spun, şi ştiu imediat că 
este adevărat. 

Coşmarul meu a fost mereu că voi rămâne în camera 
mea din Fruângen toată viaţa. Că totul va trece pe lângă 
mine. Jelania mamei, călătoria de 19 minute cu tramvaiul 
până în oraş, zilele care se înşiră una după alta, 
imperceptibil, şi se transformă în luni şi în ani. Şi că, 
înainte să-mi dau seama, voi sta acolo şi voi avea 30 de ani, 
iar viaţa mea va fi deja terminată. 

Rakel pare totodată tristă şi amuzată. Privirea îi cade pe 
albumul foto, şi chipul i se schimonoseşte de durere. 

— Nu, zice ea. Nu putem sta aici toată ziua. 

Se întinde, iar materialul subţire al bluzei îi scoate sânii 
în evidenţă. 

Privesc repede în jos, spre asa, 


După-amiază lucrăm în grădină. Aerul este mai răcoros 
şi cam sufocant, parcă anunțând furtună. Nori întunecaţi, 
mov-albăstrui, au alunecat dinspre continent şi s-au 
îngrămădit într-un turn, spre vest. 

Am ajutat-o pe Rakel să repare o gaură mare în gard, iar 
ea a strâns cu grebla conuri de pin, de pe peluză, şi le-a 
adunat la colţul casei. 

Acum se încruntă la cer şi se duce să ia foarfeca şi 
mănuşile rămase încă în iarbă. 

Se opreşte când trece pe lângă mine. 

— Aşa, spune ea. Ai putea să mă ajuţi să prind mai bine 


< 155» 


grilajul de protecţie de la geamul lui Jonas. A cedat puţin 
în partea de jos. 

— Sigur, zic şi ridic din umeri. 

Rakel dispare în direcţia magaziei. 

Câteva minute mai târziu revine, cu şuruburi şi o 
şurubelniţă electrică. 

— Au fost multe jafuri în zonă, spune ea şi arată spre 
grilaj. Aşa că e mai bine să ne protejăm. 

Nu zic nimic, dar mă gândesc că oricine ar intra aici prin 
efracţie ar fi dezamăgit. 

Cine ar vrea să fure scutece pentru adulţi şi laxative? 

— Cred că trebuie să fie drogaţii din camping, mormăie 
Rakel şi gura i se transformă într-o linie subţire. Trebuie 
să-şi plătească drogurile cumva. Dar când trăieşti izolat, 
aşa ca mine, cu un copil cu dizabilităţi, nu vrei să dai peste 
un hippie fumat la miezul nopţii. _ 

Grilajul din faţa ferestrei este gros şi ruginit. In soclurile 
din partea de jos, cele două găuri de şurub sunt goale. 

Mă aplec să văd mai bine. 

În lemn, sub socluri, sunt găuri. Găuri parcă făcute de 
cineva care a scos şuruburile. 

Prind în şuruburi grilajul şi îl verific. 

Nu se mişcă nici măcar un milimetru. 

— Aşa, spun. Acum ar trebui să reziste. 

Chipul lui Rakel se luminează. 

— Mulţumesc! Te pricepi! Şi cu gardul te-ai descurcat 
foarte bine. 

— Nu, zic şi mă uit în jos. 

— Ba da. Insistă Rakel şi râde. N-aş fi reuşit fără tine. 
Eşti puternic şi priceput. 

Mi s-au înroşit obrajii şi sper să nu remarce. 

Mama n-ar fi spus niciodată asta. Chiar dacă ar fi gândit- 
o, n-ar fi spus-o. 

Mă uit la bujorii care cresc sub geam. Tulpinile pătrund 
ca nişte săbii prin iarba înaltă. Bobocii umflaţi, de un roşu 
aprins, par pregătiţi să se desfacă din clipă în clipă. 

O plantă căţărătoare se urcă pe faţadă. Frunzele ei 
verzi-deschis par să crească sub ochii mei. 


<e 156 » 


Miroase a iarbă şi a pământ reavăn, şi a parfumul lui 
Rakel. Insectele zumzăie în jurul nostru. Păsările ciripesc. 
Fluturii trec pe lângă noi. 

Totul este plin de sevă, de vigoare şi de viaţă. 

Rakel se apleacă spre mine. O şuviţă de păr lung şi 
negru îi cade pe faţă. Îşi umezeşte buzele cu limba, iar în 
colţul gurii ei sclipeşte saliva. 

Acum, mă gândesc. 

Acum. 

Acum pot să mor. Căci se întâmplă. 

Îşi întinde mâna spre faţa mea. Dar, în loc să mă 
mângâie, mâna ei îmi plesneşte obrazul. 

— Un ţânţar, zice ea şi-mi arată palma. 

Văd o pată însângerată. 

Pielea mă arde ca focul, din cauza palmei şi a atingerii 
ei. Mâna ei palidă mi-a atins obrazul - OK, m-a plesnit, dar 
Chiar şi aşa. 

O parte din mine vrea ca Să să facă din nou asta. 


Zac în pat, încercând să dorm, dar nu pot. 

Gândurile mele se întrec în minte, ca nişte găini 
înfometate, oarbe, într-un coteţ. Nu pot rămâne aici. Orice 
este mai bine decât să stau cu zombi Jonas, în camera lui, 
care miroase a bălegar vechi. 

Şi povestea cu Rakel - faţa şi corpul ei îmi apar în minte, 
în cele mai idioate momente. Chiar dacă e trecută de 40 de 
ani şi are un partener care se va întoarce în curând de la 
Stockholm. 

Chiar dacă seamănă cu mama. 

Chiar dacă totul este atât de greşit, nu mă pot împiedica 
să mă gândesc la ea. 

La pielea ei palidă, la sânii grei şi la ridurile care-i 
încadrează ochii când râde. La zâmbetul ei, când a zis că 
sunt puternic şi priceput. 

Încerci să te dovedeşti merituos în ochii unei femei de 
40 de ani doar pentru că visezi să i-o tragi. Eşti un 
nenorocit de pervers, şi patetic pe deasupra. 

Mă întorc pe-o parte şi îmi aranjez un pic perna sub cap. 


e 157 œ» 


Noaptea de vară este infinită, ca într-unul dintre filmele 
franţuzeşti pe care le-am văzut la şcoală. In obscuritatea 
albăstruie, intuiesc contururile dulapului şi ale scăunelului 
care se află lângă el. Hainele mele murdare sunt aruncate 
pe spătar. 

Mai devreme sau mai târziu va trebui să le spăl, dar n- 
am ce purta altceva. Şi nici nu pot să mă fâţâi în pielea 
goală o zi întreagă, aşteptând să se usuce. 

Dar am probleme mai mari decât hainele murdare. 

Încerc să-mi analizez opţiunile. 

Să merg la poliţie este exclus. Mai întâi că nu vreau la 
închisoare, şi apoi că ar cere să îl torn pe Igor, ceea ce ar 
însemna să-mi semnez sentinţa. 

Nimeni nu se compară cu Igor. 

Poliţiştii sunt ca nişte tigri origami, lipsiţi de dinţi. 

Nu pot să-l contactez pe Igor sau pe Malte, ca să îi 
explic că a fost o greşeală, fără să risc să mă urmărească 
poliţia. Nu mai pot să mă umilesc oricum în faţa lor şi să 
îmi cer scuze, căci mi-am pierdut orice credibilitate după 
atâta vreme. Ar fi trebuit să-i contactez imediat, să le spun 
că am ascuns banii şi că am împrumutat motocicleta. 

Banii, că veni vorba. 

Mă ridic în capul oaselor. Perna alunecă pe podea, cu un 
foşnet. 

Banii. 

De ce nu m-am gândit la ei până acum? 

Sunt cel puţin 200.000 de coroane sub stânca aceea din 
pădurea de lângă zona industrială. Dacă împrumut din ei, 
pot să stau la cutie, cel puţin până când se liniştesc 
lucrurile. Ştiu că Igor plănuia să se mute la Miami. 

Dacă se mută, mai rămâne doar Malte, şi chiar dacă e un 
ticălos, nu e la fel de nebun ca Igor. În plus, îl am la mână. 
Am văzut când i-a dat banii lui Igor unei puicuţe care era, 
de fapt, datoare. 

O puicuţă care primea a doua vizită. 

Îmi amintesc ce mi-a şuierat Malte în ureche, acasă la 
roşcată. 

Nicio vorbă despre ce-am văzut. Sau sunt mort. Şi tu la 


< 158 + 


fel. 

Inima îmi bate tot mai tare. 

Ridic perna de pe podea, mă întind pe spate şi mă uit în 
tavan. 

Cum să ajung la bani? Nu mă pot duce acasă, în 
Fruângen, pe motocicleta lui Igor, să îi iau, pentru că 
riscul să mă descopere careva din Firmă este prea mare. 

Să îi cer Alexandrei să îi ia? 

Nu. În niciun caz. 

Nici măcar nu mi-a răspuns la mesaje şi urăşte tot ce are 
legătură cu Igor. Ar refuza să se implice. 

Mă întind după mobilul de pe noptieră. Nu cred că strică 
să îl deschid câteva secunde. 

Deschid telefonul. Camera este luminată de ecran, 
pentru o clipă. 

Mă uit pe Insta. 

Jeanette a postat un prim-plan, în contre-jour. Buzele 
lucioase tremură, ochii sunt larg deschişi. Vântul îi 
răvăşeşte părul şi soarele îl face să-i strălucească în jurul 
capului. Expresia ei este provocatoare şi totuşi şocantă. 
„Groaznic. Azi l-am îngropat pe hamsterul Snuff. Toţi 
trişti”, spune mesajul de sub poză. 

400 de like-uri. 

Un hamster mort în combinaţie cu buze sexy pare o 
combinaţie perfectă pe Insta. 

Telefonul sună şi mă sperii atât de tare, că aproape îl 
scap pe jos. 

Mesajul este de la Liam. 

„Nu îmi da mesaje, pentru că poliţia i-a dat drumul lui 
Igor, că n-avea dovezi. Vrea să te OMOARE. Stai la cutie, 
nu suna, nu vreau să fiu implicat NAIBII.” Închid ochii şi 
las telefonul să cadă pe plapumă. 

Nu mai am nicio speranţă, şi senzaţia îmi creşte în piept 
până ce simt că voi exploda, de parcă cineva sau ceva s-ar 
afla înăuntru şi ar încerca să îşi croiască drum cu ghearele 
afară. 

Apar lacrimile, deşi nu vreau. Curg şi curg, de parcă aş 
fi un ticălos care şi-a pierdut suzeta, şi nu un adult care s-a 


e 159 + 


băgat în rahat pentru că-i un retardat notoriu. 

Eşti un nimic. Nu eşti în stare de nimic. N-ai decât să 
mori acum, fiindcă nu-i va păsa nimănui. 

Suspin în cearşaf. 

Mi-a mai rămas o singură persoană pe care pot s-o 
contactez. Singura. 


< 160 » 


Pernilla 


Tocmai am ajuns în sala de adunare, când îmi sună 
telefonul. 

Îmi pun rucsacul pregătit pentru drumeţia cu copiii din 
parohie şi cu grupul de adolescenţi. Greutatea lui aproape 
că mă face să-mi pierd echilibrul. 

Nici măcar nu mă uit la ecran, convinsă că este pastorul 
Karl-Johan, care mă sună cu informaţii apărute în ultimul 
minut. 

Ultimele zile au fost agitate. Stina e de părere că n-ar fi 
trebuit să merg în drumeţie. Că tot ce-a zis pastorul au fost 
aberaţii şi că ar trebui să-i urez călătorie sprâncenată şi să 
nu-şi mai arate fundul ipocrit prin preajma bisericii. 

Dar cum să fac asta? _ 

Este pastorul şi m-a ajutat de atâtea ori. li doreşte binele 
lui Samuel. În plus, trebuie să mă gândesc la copii. Fără 
mine nu ar fi nicio drumeţie, cel puţin nu una adevărată. 

Dar, când răspund, nu este pastorul. Este vocea lui. 

Inima mi se strânge în piept şi trimit o mulţumire mută 
către Dumnezeu. 

— Samuel? 

Vocea mea e atât de fragilă, că nu ştiu dacă mă aude. 

— Bună, mamă. Ce faci? 

Cuvintele mi se opresc în gât, dar căldura mi se 
răspândeşte în piept şi pulsul mi se accelerează. 

— Mamă? 

Durează câteva clipe până ce reuşesc să răspund. 

— Unde eşti? întreb, conştientă de tonul meu sever. De 
ce nu m-ai contactat? Am fost atât de îngrijorată! 

Mă uit la grupul de copii care s-a adunat deja pe stradă. 
Norii se risipesc şi se văd bucăţi de cer albastru-deschis. 

Pământul e încă ud, după ploaie. 

— Îmi pare rău, spune Samuel şi tace. 

Îl aud respirând în telefon. 

Dragul de Samuel. Sărman copil fără speranţă. 

— Îmi pare rău, zice iar. Deci mi s-a întâmplat un rahat. 


e 161 œ» 


— Nu vorbi urât, zic din reflex şi regret imediat. 

Nu vreau să îl alung acum, când în sfârşit am veşti de la 
el. Dar nu vreau nici să vorbească urât, cel puţin nu în 
prezenţa mea. 

— Îmi pare rău, zice a treia oară. S-a întâmplat... ceva. A 
trebuit să mă ascund. 

— Are legătură cu punguţele? întreb, deşi cunosc deja 
răspunsul. 

— Da. Dar nu erau ale mele. Când le-ai aruncat, 
proprietarul s-a supărat al dracului - pardon - tare pe 
mine. 

Simt că mi se contractă stomacul când îmi amintesc cum 
am aruncat la gunoi punguţele. Nici măcar în cele mai 
negre coşmaruri nu mi-aş fi imaginat că mi-aş putea pune 
în pericol fiul aşa. 

Credeam că-l ajut. Că trasez o limită fermă. 

— Nu am ştiut, mă bâlbâi. A 

— Evident. În fine, trebuie să plec. Încep munca la zece. 

Samuel pare să gâfâie niţel, de parcă s-ar mişca de colo 
colo. 

— Munca? 

— Poveste lungă. Am găsit un job online, lângă Stuvskăr. 

Samuel îmi relatează incoerent despre cum a găsit un 
job în arhipelag, la o femeie pe nume Rakel şi la partenerul 
ei, Olle, care este scriitor. Fiul femeii, Jonas, are leziuni 
cerebrale şi are nevoie de companie şi de îngrijire. 

— Ideea e că nu pot rămâne aici, spune. Nu suport. Dar 
trebuie să stau o vreme la cutie, până când un tip care-i pe 
urmele mele pleacă în afară. 

Când pomeneşte de tipul acela, îmi amintesc de bărbatul 
din casa scării. Încă mai am un semn unde m-a strâns de 
braţ. 

— Persoana aceea, zic. Are capul ras şi vorbeşte cu un 
accent polonez sau... 

— Igor, spune Samuel, repede. Se numeşte Igor. Ai 
aruncat marfa lui. De unde ştii cum arată? 

— A fost aici şi a întrebat de tine. 

— La dracu’! 


e 162 » 


— Samuel! 

— E un căcănar. 

— Samuel, te rog! 

Îl aud gâfâind printre înjurături. Pare să urce un deal. 

— E periculos, mamă. Nu vreau să vorbeşti cu el. 

— Dar nu eu l-am căutat. Ela venit să întrebe de tine. 

— Ce i-ai zis? 

— Adevărul. Că nu ştiu unde eşti. 

Îmi iau rucsacul şi fac un pas pe trotuar, ca să las o 
femeie cu un cărucior şi un câine să treacă. In faţa sălii de 
adunare, nişte băieţi joacă fotbal cu ceva care seamănă a 
gheată de cauciuc. Una dintre fete încearcă să o fure. Ar 
trebui să merg la ei şi să mă asigur că se liniştesc, dar nu 
pot. Nu acum, când în sfârşit sunt în contact cu Samuel. 

— Mamă, te rog, ascultă-mă. Trebuie să mă ajuţi cu 
ceva. 

— Fireşte. Dacă pot. Spune. Nu ştiu cu ce. Cum să te 
ajut? 

— Ştii porţiunea aceea mică, împădurită, de-a lungul 
pistei pentru biciclete dintre zona industrială şi grădiniţă? 

— Da. 

— Acolo este un bolovan mare, la câţiva metri în dreapta 
pistei. Nu poţi să-l ratezi, e imens. 

Nu răspund, fiindcă am presimţirea neplăcută că ştiu 
încotro se îndreaptă. 

— Există un spaţiu sub el. Poţi ajunge acolo dacă sapi 
lângă piatră, în partea dinspre mesteceni. Acolo se află o 
geantă sport. În geantă... 

— Samuel, zic, pe cel mai sever ton al meu. 

— În geantă sunt bani, continuă el, de parcă nu m-ar fi 
auzit. Poţi să-mi iei câteva teancuri de o sută? 

— Samuel! Înţelegi ce-mi ceri? Bani? Într-o geantă din 
pădure? Teancuri de o sută? De unde provin? Din droguri? 
Peste cadavrul meu o să mă implic în aşa ceva. Trebuie să 
mergi la poliţie, Samuel. Este singurul lucru de făcut. Dacă 
ai făcut ceva ilegal, recunoşti şi îți primeşti pedeapsa. 

— Las-o baltă, mormăie el. 

— S-o las baltă? De ce spui asta, Samuel? Lucrul corect 


e 163 >» 


este să-ţi primeşti pedeapsa. 

— Nu-i atât de simplu. 

— Simplu, zici? Dar cine a zis că viaţa e simplă? Şi ce te 
face să crezi că este calea corectă cea mai simplă cale? 

— Mamă, ascultă... 

— Nu, nu te mai ascult. N-o să stau să mă uit cum îţi 
distrugi viaţa. Şi pe a mea. Mă duc la poliţie să cer ajutor. 
Da, asta fac. 

— Ascultă-mă, te rog. Dacă mă apropii de Stockholm, 
sunt mort. Ai priceput? Mort, mamă. Pe bune. Şi va fi vina 
ta. 

— Samuel, cum poţi spune asta? După tot ce-am făcut 
pentru tine... 

— Fiindcă aşa este! strigă el. Igor mă va găsi şi mă va 
ucide. L-ai cunoscut. Ai văzut cum e, nu? Ce este. Un 
monstru. N-ar ezita nicio secundă să-mi spargă capul. 

Închid ochii. 

De ce nu-şi revine? De ce se bagă mereu în situaţii 
imposibile? 

— Ai fi putut împrumuta de la mine, zic şi fac eforturi să- 
mi păstrez calmul pe care-l pierd deja. Dar nu am bani. A 
trebuit să plătesc facturile tatei şi acum nu ştiu cum să mă 
descurc până la sfârşitul lunii. 

— la banii, zice el, pe un ton scăzut. Zac acolo şi 
putrezesc. 

Mă uit spre sala de adunare. 

— Chiar şi să vreau să te ajut, nu pot, zic. Mă duc în 
drumeţie cu grupul de adolescenţi din congregatie. 

— În drumeţie? Serios? Vrei să prăjeşti cârnaţi şi să 
citeşti Biblia cu o grămadă de creştini retardaţi, cât Igor 
mă face una cu pământul? Serios? 

Aud vocea lui plângăreaţă, dar nu-mi dau seama dacă 
spune adevărul sau doar exagerează. 

A fost mereu exagerat de dramatic. 

Dar este copilul meu, înseamnă totul pentru mine. 

Singurul pe care-l iubesc, în afară de tata. 

— Ajută-mă, mamă, şopteşte Samuel. Trebuie să mă 
ajuţi. 


e 164 œ» 


Simt o mână pe umăr şi mă întorc, cu mobilul la ureche. 

— Te sun imediat, mormăi eu şi închid. 

Privirea lui Karl-Johan este întunecată şi un rid adânc s- 
a săpat pe fruntea lui. 

— Am auzit fără să vreau, Pernilla. Te rog să nu faci 
nimic ce s-ar putea să regreţi. Îţi aminteşti ce mi-ai 
promis? Încuviinţez şi-mi pun rucsacul pe umăr. 

— Nu-l vei mai suna, nu? continuă el. 

Clatin din cap, ca un copil ascultător. Ca o oaie. 

— Bine, spune el. Are un rucsac împachetat ergonomic 
în mână. 

— Unde ţi-e cortul? întreb. 

— S-a stricat, răspunde el. Cred c-ar fi cel mai bine să 
dorm în cortul tău. 

Simt un ghem în stomac şi îngheţ. 

— Nu, zic. Nu se poate. 

Dar pastorul pufneşte. 

— Nu te păcăli singură, îmi spune şi mă ia de braţ, cam 
prea tare, trăgându-mă ferm spre sala de adunare. Haide, 
trebuie să plecăm. 

Atunci se rupe ceva în mine. Mă gândesc cât am fost de 
ascultătoare în toţi anii aceştia. 

Cum am respectat cuvântul tatei şi apoi al Bisericii. 

Biserica înseamnă Karl-Johan, bărbatul care mă trage 
acum de braţ de parcă aş fi fost neascultătoare. Bărbatul 
care consideră că n-ar trebui să fiu singură şi care, 
probabil, vrea să se culce cu mine, chiar dacă este însurat 
şi cleric. 

Dintr-odată mi-e rău. Indulgenţa mea prostească mi se 
blochează în gât. 

Ce mi-a adus bun în viaţă? 

Absolut nimic. 

Şi minciunile? 

Imagini cu trupul uscat al tatei şi cu scrisorile 
îngălbenite ale mamei îmi trec prin faţa ochilor. Mă 
gândesc la Isaac, care a dorit să-şi cunoască băieţelul. 
Care şi-a dorit atât de mult şi a primit atât de puţin - 
câteva ore, de câteva ori pe an. 


e 165 


Toate minciunile. 

Toţi anii în care ne-am refuzat apropierea la care aveam 
dreptul, apropierea de care aveam nevoie cu disperare. 

Mă înfig cu picioarele în trotuar, iar Karl-Johan mă 
priveşte surprins. Văd cu coada ochiului cum unii copii se 
opresc din joc şi se uită la noi. 

— Haide, spune el şi mă trage atât de tare, că mă doare. 
Dar mă opun şi nu cedez niciun centimetru. 

— Ne faci de râs, şuieră el. 

Mă uit în ochii lui. Văd amestecul de frustrare şi de furie 
de pe chipul lui, dar şi o teamă reală. Puterea pe care am 
descoperit-o în mine pare să îl sperie. 

Asta mă înfurie mai tare. 

— Haide, continuă el, aruncând o privire neliniştită spre 
grupul de copii. _ 

Îmi desprind braţul şi fac un pas în spate. Îmi salt 
rucsacul pe umeri. 

— Las-o baltă, îi zic. 


e 166 » 


Manfred 


Afsaneh se întinde peste pernă şi îmi arată mobilul, ca 
să văd ce e pe ecran. 

— Uite! 

Alba, fiica cea mare, care locuieşte la Paris, îmi 
zâmbeşte dintr-o poză micuță. Părul ei şaten-deschis 
flutură în vânt, iar în mână are un pahar cu vin alb. 

— Dar şi eu vreau poze cu ea, mă plâng. 

Afsaneh îşi dă ochii peste cap. 

— Descarcă-ţi Instagram. 

— Cum fac asta? 

— Doamne fereşte! 

Afsaneh îmi ia telefonul de pe noptieră şi introduce 
codul, pentru că îl ştie. Apoi se sprijină de pernă, aruncă 
pătura subţire şi începe să butoneze, concentrată. Arată ca 
o sălbatică din pădure: părul ei negru este ciufulit, 
sprâncenele - dezordonate, iar nasul îi luceşte. Dar este 
atât de frumoasă, că mă cuprinde dorinţa bruscă de a o 
atinge, ca să mă asigur că este reală şi nu un miraj evocat 
de imaginaţia mea. 

Ne-am cunoscut acum patru ani, în Sandhamm, în 
arhipelagul exterior al Stockholmului. Contrar opiniei 
generale, ea m-a agăţat pe mine, şi nu invers. 

N-aş fi îndrăznit să mă apropii de o femeie atât de 
tânără, de talentată şi de frumoasă. Cel puţin nu imediat 
după divorţul de Beatrice, care mă privase de orice 
rămăşiţă de încredere în mine. 

Dar, nu ştiu de ce, frumoasa doctorandă în Psihologie a 
dorit să-mi vorbească. Şi nu doar atât, s-a dovedit curând. 
M-a invitat la o căbănuţă pe care o împrumutase de la un 
prieten. 

Se afla între pini şi tufari de afine, în partea de sud-vest 
a insulei, şi n-avea nici electricitate, nici apă curentă. 

Dar la ce ne-ar fi folosit? 

Fireşte că am crezut că se juca doar cu mine, dar nu mă 
deranja să fiu jucăria ei. Zilele au venit şi-au trecut şi s-a 


e 167 œ» 


făcut o săptămână. Mi-am sunat şeful şi i-am spus că 
aveam o durere cumplită de gât. 

Afsaneh şi cu mine făceam baie în jurul stâncilor, luam 
cine lungi la barul scufundătorilor, din port, şi ne plimbam 
pe insuliţă. Când a venit vremea să plecăm, mi-a cerut 
numărul de telefon. 

L-am scris pe un bon de benzinărie şi ea mi-a spus că mă 
va suna. Am încuviinţat şi am râs, cam stânjenit, fiindcă 
eram convins că nu o va face. În plus, iată că rolurile se 
inversaseră. Ea mă agăţase, mă sedusese şi mă invitase la 
cabană. Ea îmi ceruse numărul şi îmi promisese că sună. 

Făcuse tot ce fac bărbaţii, bărbaţii care nu intenţionează 
să ia legătura. 

Dar în aceeaşi seară, când am ajuns acasă, în 
apartamentul meu gol, a sunat telefonul. 

— Aşa, zice ea. Acum trebuie să-ţi completezi profilul de 
Instagram. 

Mă ajută să pornesc şi îmi spune cum funcţionează. 

— Poţi urmări câte persoane vrei. Dacă-ţi place o 
postare, atingi inimioara asta de aici. Dacă vrei să scrii un 
comentariu, apeşi pe bula asta. Poţi să postezi şi tu, uite 
aşa! 

Îi dau la o parte părul negru de pe faţă, mă aplec şi o 
sărut pe obraz. 

Dar Afsaneh, care pare să se concentreze profund, mă 
îndepărtează. 

— Sunt atât de învechit? întreb, cu ochii la frumoasa 
mea soţie. 

— Da, răspunde ea, cu sinceritate. Cel puţin digital. 

— Crezi că pot să învăţ? 

Ea tace o vreme. Apoi ridică privirea din telefonul meu şi 
mă priveşte. 

— Nu, spune ea. 

— Nu te supăra, spun. Dar nu înţeleg despre ce este 
vorba. 

— Cum adică? Nu-i nimic special. ii legătura cu 
oamenii. Vezi ce se întâmplă în viaţa lor. Poţi să-i 
urmăreşti pe Alba, pe Alexander şi pe Stella, de exemplu. 


e 168 » 


— Dar ea? zic, arătând spre o femeie în haine scumpe, 
cu aspect ieftin. Are 200.000 de urmăritori. li cunoaşte pe 
toţi? 

Afsaneh oftează adânc şi râde uşor. 

— Fireşte că nu. Este influencer. Trăieşte din numărul 
de like-uri. Este la fel de important pentru ea cum este 
munca pentru tine. 

— Munca, zic, şi mă uit la ceas. Rahat! Trebuie să plec. 

Afsaneh dă din cap şi se afundă iar în pat. 

— Ne vedem la spital? 

— Ne vedem la spital, Spun ȘI mă ridic. 


Când intru în secţie, mă gândesc, ca de obicei, la Peter. 

Mi-e foarte dor de el. 

Peter şi cu mine lucram împreună de peste zece ani, 
când întunericul din Ormberg l-a înghiţit pentru totdeauna. 
Imaginea corpului său îngheţat în container mi s-a gravat 
pe veci în memorie. Şi nu voi înceta niciodată să mă întreb 
dacă aş fi putut face mai mult să îl salvez, iarna trecută. 

Peter a fost unul dintre puţinii prieteni adevăraţi pe 
care-i aveam. 

Cred că primul şi poate cel mai apropiat a fost Aron. 

De la el am învăţat cât de tare doare să pierzi o 
persoană dragă. 

Îmi vine în minte imaginea trupuşorului Nadjei în patul 
mare de spital. 

S-ar crede că am fost deprimat şi m-am izolat, după 
moartea lui Aron. 

Ar fi fost reacţia logică. 

Şi da, fireşte că am fost trist. 

Fireşte că mi-am jelit fratele şi m-am alinat cu mâncare 
şi dulciuri, dar, într-un fel, tragedia a adus şi lucruri 
pozitive cu sine: de exemplu, mi-a oferit un statut 
important printre prieteni. 

Şi mai ales în ochii fetelor. 

Iată-l, fratele tipului care a murit! 

Tocmai împlinisem 13 ani când m-a remarcat Anna. Era 
cu un an mai mare, avea sânii formaţi, ştia să sărute cu 


< 169 + 


limba şi era hotărâtă să mă înveţe tot ce putea despre 
dragoste, pentru a-mi alina suferinţa. 

M-am lăsat ajutat. 

După Anna a urmat un şir de gagici. Sussi, cu semnul 
din naştere de pe frunte, şi Elsa, care a câştigat un 
concurs de înot, şi Pirjo, care avea sânii mari. Marika fuma 
iarbă şi avea un tată la închisoare pentru ecoinfracţiuni şi 
o mamă care se ducea să facă cumpărături la Paris şi la 
New York, în weekend. Stella cea înaltă şi Sanna cea 
înaltă, care erau surori şi nu părea să le supere să mă 
împartă. 

Apoi a apărut Beatrice, o fată frumoasă, din pătura 
superioară a societăţii, care locuia la două străzi de mine. 
Femeia care mi-a devenit soţie şi mama primilor trei copii 
ai mei. 

Prietenii mei nu pricepeau ce vedeau fetele la mine. Nu 
eram deosebit de arătos şi aveam multe kilograme în plus. 

Dar ce nu înțelegeau era că, poate din cauza 
circumstanțelor tragice sau drept compensație pentru 
aspectul meu fizic deloc deosebit, îmi dezvoltasem alte 
trăsături. 

Învăţasem dificila artă a  ascultării. Creasem ce 
consideram a fi un aspect irezistibil, caracterizat de 
cinism. Cultivasem un umor laconic şi îmi începusem 
povestea de dragoste de o viaţă cu hainele elegante. 

Nu sunt prost. Mi-am canalizat vanitatea spre dulap, 
pentru că nu-mi puteam ascunde kilogramele în plus. În 
timp, m-am împrietenit cu trupul meu, ca să mă exprim 
frumos. Mi-am acceptat carnea, pur şi simplu. Cel puţin 
din perspectivă pur estetică. 

De cealaltă parte, teama că obezitatea mi-ar putea 
afecta sănătatea, poate chiar scurta viaţa, a devenit mai 
puternică. 

Nu pot muri. Nu acum. 

Nu am timp. 

În plus, ar fi nedrept faţă de Afsaneh. 

Mă gândesc la sărmana mea soţie. 

Am crezut mereu că vom trăi împreună până la sfârşitul 


<e 170 œ» 


vieţii, dar acum nu mai ştiu ce să cred. Am investit atât de 
multă dragoste în Nadja, că nu mai ştiu câtă ne-a rămas, 
să fiu sincer, dacă ea... 

Dacă ea ar... 

Nu pot să-mi duc gândul până la capăt. Mi se pare de 
neconceput că lumea ar continua să existe fără Nadja. Că 
primăvara ar veni, că plantele s-ar trezi la viaţă şi ar 
scoate tulpini palide din  întunecimea reavănă a 
pământului, în semn de dispreţ. Că s-ar naşte copii din 
femei la fel de încrezătoare în viitor cum a fost cândva şi 
Afsaneh. 

Mai ales, mi-e imposibil să mă gândesc la mine şi la 
Afsaneh fără Nadja, pentru că Nadja este suma iubirii 
noastre. Este pofta noastră de viaţă. 

Fără ea nu suntem nimic. 

Fără ea suntem ca nişte frunze uscate, moarte, care se 
învârtesc într-o furtună de toamnă. Exact ca ele, am fi 
împrăştiaţi în vânt, fără să purem face nimic să le oprim. 


Când intru în sala mică de conferinţe, Leti şi Malin sunt 
deja acolo. 

Malin poartă un tricou strâmt, care-i scoate în evidenţă 
rotunjimea burţii. Zâmbeşte când îmi prinde privirea. 
Zâmbesc şi eu, deşi în interior sunt sfâşiat de gândul la 
Afsaneh şi la Nadja. 

Leti stă la un capăt al mesei. Poartă o cămaşă dintr-un 
material sintetic. Prin materialul transparent văd un maiou 
din plasă. Blugii au talie înaltă şi sunt cu nişte centimetri 
prea scurţi. Degetele mari, care-i ies prin sandale, au 
unghii lungi şi galbene, care se curbează spre podea. 

Doamne, mă gândesc. Parcă tocmai s-ar fi dat jos dintr-o 
rulotă din campingul Boda. Cum poate găsi orice femeie 
atrăgător un tip atât de morocănos şi de neîngrijit este un 
mister pentru mine. 

— Am vorbit cu grupul de profiling despre caz, spune 
Malin. Nu se implică oficial, dar mi-au spus ce gândesc. 
Voiam să vă împărtăşesc şi vouă. 

Îşi drege glasul şi îşi răsfoieşte hârtiile. 


e 171 œ» 


— Avem două crime, spune ea mai departe. Sau două 
cazuri de atentare la integritatea cadavrului, în ipoteza 
puţin plauzibilă în care băieţii au murit din cauze naturale, 
înainte de a fi aruncaţi în mare. De dragul simplităţii, vom 
presupune că este vorba despre crimă. Ar fi prea de tot să 
fi murit amândoi din cauze naturale. Aşa că făptaşul tipic 
este bărbat, după cum ştiţi deja. Dar acum, profilerii 
consideră că ar fi fost vorba de mai mult. Corpurile au fost 
supuse unor traume fizice extrem de violente şi apoi 
aruncate în mare. Asta indică un bărbat. In plus, este 
dificil de târât un cadavru, ceea ce întăreşte ipoteza că 
avem de-a face cu un bărbat. Erau tineri, prin urmare o 
persoană în vârstă sau bolnavă nu s-ar fi apropiat de ei. 
Aşa că ei cred că a fost un ucigaş bărbat, foarte puternic 
fizic. 

Leti îşi încrucişează braţele la piept şi îşi împinge bărbia 
înainte. 

— Nu cred în asemenea vrăjeli, declară el. Civili şi 
creieraşe care stau în birouri apretate şi îşi cercetează 
interiorul. Ce ştiu ei despre munca de poliţie adevărată? E 
doar o chestiune de timp până ce vom angaja clarvăzători! 

Malin îmi aruncă o privire nesigură. 

— Continuă, zic eu. 

— Apoi ei cred că făptaşul are o viaţă infracţională în 
spate. Crima este rareori o infracţiune cu care începi. 
Există o probabilitate mare ca omul nostru să se afle într- 
un registru de infractori sau de suspecți. Că s-a mai 
confruntat cu braţul lung al legii şi că a fost implicat în 
delicte violente. De aceea se crede şi că ar fi mai în vârstă 
decât victimele sale. Probabil între 30 şi 50 de ani. 

Leti se uită pe geam, demonstrativ. 

— Şi felul în care a tratat corpurile post-mortem? întreb. 
Violenţa aplicată ce înseamnă? 

— Am vorbit şi despre asta. Ar putea însemna o furie 
nestăvilită sau o lipsă de compasiune. 

Mă aplec în faţă, cu coatele pe masă. 

— Cuiul găsit în călcâiul lui Carlgren? zic. Dacă medicul 
legist are dreptate şi dacă a fost bătut acolo deliberat - şi 


e 172 œ» 


cred că are dreptate -, atunci mă gândesc... 

Malin se strâmbă şi se uită la masă, cu o mână pe burtă. 

— Tortură, spune ea, şi încuviinţează cu gravitate. Asta 
poate însemna două lucruri: ori că avem de-a face cu un 
criminal care-şi torturează victimele cu un scop, de 
exemplu, cineva care vrea să obţină informaţii sau să 
transmită un mesaj celorlalţi: uite ce se întâmplă dacă vă 
jucaţi cu mine. 

Leti îşi drege glasul şi se scarpină în barbă. 

Remarc că şi unghiile de la mâinile lui sunt prea lungi. 

— Nu complicăm lucrurile? întreabă el. Tineri. Este clar 
că sunt crime legate de droguri. Carlgren poate că folosea 
cocaină, chiar dacă la suprafaţă părea nepătat. Ştii cum e 
în suburbiile alea apretate. 

Incuviinţez. Leti are dreptate. 

— Ne vedem mâine cu sora mai mare a lui Carlgren, 
spun eu. Dacă lua droguri, poate ştie ea ceva. 

O pauză. 

— Ai spus că există două motive pentru care criminalul 
foloseşte tortura, zic, întorcându-mă spre Malin. Care e 
celălalt? 

— Scuze, spune Malin, dar cred că ţi-ai dat deja seama. 
A doua opţiune este că ne confruntăm cu un făptaş sadic. 
Cineva căruia îi place durerea. Şi, să fie clar, una nu o 
exclude pe cealaltă. 


e 173 + 


Partea a III-a 
Coborârea 


„Oamenii au fost cuprinşi de o mare teamă şi i-au 
ZIS: 

— Pentru ce ai făcut lucrul acesta? 

Căci oamenii aceia ştiau că fugea de Fata 
Domnului, pentru că le spusese el. 

Fi i-au zis: 

— Ce să-ți facem ca să se potolească marea faţă 
de noi? Căci marea era din ce în ce mai înfuriată. 

El le-a răspuns: 

— Luaţi-mă şi aruncaţi-mă în mare, şi marea se va 
linişti fată de voi! Căci ştiu că din vina mea vine 
peste voi această mare furtună!” 

Iona 1:4-17 


e 174 œ 


Samuel 


Se face tot mai cald. 

Camera mea de la etaj este spre sud şi chiar dacă mă 
trezesc la ora şapte, aerul este deja sufocant şi fierbinte, 
iar cearşafurile, lipicioase de sudoare. 

Mă ridic din pat şi îmi deschid mobilul. Îmi promit să 
rămân conectat doar un minut. 

Scrolez printre postările de pe Instagram şi încremenesc 
când văd faţa Alexandrei deasupra unui pahar mare cu 
alcool. Zâmbeşte, făcând cu ochiul şi totodată un semn cu 
degetul mare şi arătător. „Şi eşti din nou single”, zice 
textul. 52 de like-uri. 

Lovesc cu palma în perete, striîimbându-mă de durere şi 
de furie. 

Cum adică single? Nu poate scrie asta, fiindcă n-am fost 
niciodată împreună. E atât de greu să fiu blocat în 
nenorocita asta de casă şi să nu pot comunica. Nici măcar 
un comentariu nu pot scrie. Nu pot trimite un mesaj. 

Mi se pare că nu mai exist. _ 

Inspir adânc de câteva ori, să mă calmez. Imi verific 
mesajele. 

Nimic. 

Mă mai liniştesc. 

Totul va fi bine, cred. Mama o să ia banii şi apoi pot să 
stau la dos, până ce Igor se calmează sau pleacă în 
străinătate. 

Alexandra poate să se ducă dracului. 

Inchid telefonul şi-l pun pe noptieră. 

Mă duc la geam şi trag şnurul oblonului vechi. Se ridică 
dintr-o mişcare, iar eu deschid geamul. Mă aplec şi inhalez 
mirosul de pin şi ilice. Mă uit la mare, care se întinde 
calmă sub ochii mei. Mici insule par să plutească pe 
suprafaţa apei, iar farul se profilează la orizont, întunecat. 

În depărtare aud o barcă şi nişte pescăruşi care ţipă, în 
rest totul este calm şi liniştit. 

Las geamul deschis, îmi iau blugii şi un tricou şi mă 


e 175 


strădui să ies cât mai încetişor din casă. Trec prin camera 
de zi, cobor scara în spirală şi ies pe hol. Când trec pe 
lângă camera lui Jonas, aud ceva. 

La început mi se pare că geme, că este unul dintre acele 
zgomote care-i mai scapă, fără intenţie. Dar apoi aud pe 
cineva plângând. 

Este Rakel. 

Ceva din suspinele ei îmi strânge stomacul. E atât de 
multă tristeţe şi disperare în plânsul ei! Atât de multă 
nefericire în fiecare suspin, că fiecare parte din mine vrea 
să fugă, să se arunce pe motor şi să dispară cât ai zice 
peşte. 

Dar nu o fac. Stau şi o ascult, ruşinat. 

Apoi o aud mormăind ceva. Are vocea înfundată, din 
cauză că plânge, dar tot înţeleg. 

— Jonas, dragule, mi-e atât de dor de tine. 

Înghit în sec şi-mi şterg sudoarea de pe frunte. 

E prea mult. 

Sărmana Rakel. 

Nu e ceva nou că fiul ei este o legumă. Dar când îi aud 
disperarea, prin uşă, mă simt prost, pentru că nu m-am 
gândit la cât de idioată trebuie să fie situaţia pentru ea. 

Apoi mă întreb dacă aş putea să fac ceva pentru ea. 
Ceva mai mult decât să stau în cameră cu Jonas şi să îi 
citesc dintr-o carte plicticoasă. 

Ar exista ceva care să o facă mai fericită? 

Aud un trosnet din camera lui Jonas şi mă strecor repede 
pe uşa din faţă, îmi încalţ tenişii, descui şi ies. 

Străbat scara lungă, de lemn, care coboară spre pod. 
Sunt 67 de trepte până la mare, dar mi se pare că durează 
o veşnicie până jos. 

De ambele părţi stânca se prăvăleşte abrupt în apă, dar 
structura de lemn pare stabilă, agăţată de granit, coborând 
pe lângă stâncă asemeni unui şarpe imens. Singurele urme 
de vegetaţie sunt nişte pini bătuţi de vânt, nişte ilice şi 
nişte muşchi, care cresc în crevasele adânci, verticale, ce 
taie în piatră precum nişte răni căscate. 

Încetinesc şi admir peisajul. Lovesc pietricele cu piciorul 


e 176 » 


şi le fac să se rostogolească. 

La suprafaţă, pietrele par moarte, sterpe, dar dacă 
priveşti mai îndeaproape distingi multe semne de viaţă. 
Licheni în diverse nuanţe se întind ca nişte oceane verzi şi 
cenuşii pe piatră. Când îi ating cu piciorul, se destramă, 
transformându-se în firimituri uscate sub talpa pantofului 
meu, şi sunt luaţi de vânt. 

Bunicul Bernt spunea că nu trebuie să fac asta, pentru 
că le-a luat lichenilor sute de ani să ajungă aşa, iar piciorul 
meu de băieţel distruge eforturile lor într-un minut. 

Bunicul. 

Când mă gândesc la el, respir mai greu. De parcă aş 
avea o piatră mare pe inimă. 

Să fiu sincer, mi-a fost ca un tată. 

Dar nu vreau să-l vizitez în locul ăla numit „cămin”, locul 
în care te duci să mori şi care pare un lagăr de 
concentrare pentru pacienţii cu cancer. 

Bunicul a avut mereu grijă de mine, de exemplu când 
mama era la lucru, m-a certat când am făcut prostii. Dacă 
las la o parte rahaturile religioase, chiar îl respect 100%. 

Singura problemă este că permite rahaturilor religioase 
să îi conducă viaţa. 

Privesc peste stânci. Mă aplec să văd de aproape piatra 
dură. 

O mie de insecte se mişcă în direcţii diferite: furnici 
mici, negre, furnici mari, roşiatice, şi păianjeni minusculi, 
portocalii, cu picioruşe atât de mărunte şi de rapide că par 
să plutească pe pietre. 

Mai lovesc o pietricică. 

Se rostogoleşte pe stâncă şi loveşte pământul de la bază, 
cu un pocnet surd. 

Alte insecte se fac văzute în micul gol în care se aflase 
pietricica. Urechelniţe lucioase, arămii, şi izopode de un 
negru mat rătăcesc ameţite sub soare. 

Fac un pas în spate, îngrijorat că poate se va târî afară 
un păianjen mare şi păros. 

Urăsc păianjenii. 

Bunicul m-a învăţat toate numele insectelor şi plantelor. 


e 177 œ 


Când eram mic, mergeam în taberele parohiei, din 
Ljusterö. Nu mă puteam concentra cât să urmăresc 
studiile biblice sau corul, dar mergeam în excursii şi luam 
parte la activităţi. E 

Navigam, stăteam la cort şi prăjeam cârnaţi. Învăţam 
despre animale şi despre plante. 

Bunicul îmi explicase că păianjenii au un rol important 
în ecosistem şi că nu prezintă niciun pericol pentru 
oameni. 

Nu m-a ajutat. 

Păianjenii sunt mai departe cele mai nasoale insecte. 

Tot ce s-a întâmplat atunci cu bunicul mi se pare foarte 
departe, de parcă s-ar fi întâmplat în altă viaţă sau l-aş fi 
văzut pe Netflix. 

Merg mai departe spre apă. 

Cu fiecare pas, amintirea verilor acelea păleşte în faţa 
celorlalte rahaturi, cele din care este compusă acum viaţa 
mea. 

Îmi amintesc chipul lui Igor când şi-a dat seama că nu 
aveam pachetul cu mostre şi trupul zvelt al lui Malte, cu 
dinţii lui de aur. 

I-am trădat. 

Apoi mă gândesc la toţi ceilalţi pe care i-am trădat, cum 
ar fi bunicul şi Liam, căruia îi promisesem că nu voi mai 
lucra pentru Igor. 

La Alexandra, care a plâns în spatele uşii închise şi nu 
m-a lăsat să intru. 

Încetează naibii să-mi spui baby. 

Avea dreptate. 

Dar, mai ales, mă gândesc la mama. 

Toate lucrurile cu care m-a bătut la cap că le-ar fi făcut 
pentru mine sunt adevărate. Fără ea nu ştiu ce s-ar fi 
întâmplat cu mine. Acum totul s-a dus oricum naibii, dar 
fără ea s-ar fi întâmplat mai repede. 

Sper să se grăbească şi să ia banii curând, fiindcă nu 
mai pot sta mult în locul ăsta. Zombi Jonas mă calcă pe 
nervi şi Rakel la fel, deşi în cu totul alt mod. 

Au trecut cinci zile de când sunt aici şi poimâine, într-o 


e 178 » 


vineri, este solstițiul de vară. 
Atunci vreau să plec naibii de-aici. 
x 


Când ajung pe pod, îmi scot tenişii şi blugii, apoi tricoul, 
pe care-l pun lângă ele. 

Lemnul este cald şi lipicios. Miroase a catran şi alge. 
Aud doar un clămpănit slab. 

Mă uit la apă. 

Pare adâncă. 

Văd doar un mănunchi de alge maronii-gălbui care 
pluteşte în spatele meu şi nişte peşti mici care ţâşnesc pe 
suprafaţa însorită a apei. 

Îmi imaginez cum o fi mai departe, unde apa este adâncă 
şi rece. Unde înoată heringii şi spre fund şerpuiesc ţipari. 

Mă întind, vreau să sar, dar mă întorc spre casă. 

La geamul lui Rakel este un bărbat. Este prea departe să 
pot vedea cum arată, dar pare să-şi ţină mâna pavăză la 
ochi şi să se uite pe geam. 

Cred că este unul dintre prietenii lui Rakel şi mă 
gândesc la suspinele din camera lui Jonas. Pentru o clipă, 
vreau să mă întorc, dar decid să înot puţin, totuşi. Inspir 
adânc şi mă arunc. 

Este mai rece decât credeam, dar corpul meu pare să se 
bucure de răcoare. Parcă aş renaşte aici, în nemişcarea 
albastră-verzuie. 

Deschid ochii şi mă uit la suprafaţă. Se ridică bule, iar 
soarele se sfarmă în fulgi aurii care plutesc pe valuri, de 
parcă ar fi un glob de Crăciun care a căzut din cer şi s-a 
spart în mii de bucăţi. 

les la suprafaţă, plutesc pe spate o vreme şi ascund 
sunetele mării, clicuri mici, ciudate, şi pocnete, şi 
zgomotul constant al vieţii invizibile care înoată, se târăşte 
şi pluteşte în apă. 

— Pari să te simţi bine. 

Mă întorc spre pod şi calc apa. 

Rakel se află la capătul îndepărtat al podului, purtând 
bikini bleumarin. Ochii ei sunt roşii şi niţel umflaţi, dar 
zâmbeşte larg. 


e 179 œ» 


— Vrei să înoţi? întreb şi în acelaşi timp îmi dau seama 
ce întrebare idioată am pus. 

Se află pe pod în bikini şi e clar că asta vrea, nu să 
smulgă buruienile din straturile de trandafiri. Dar Rakel 
râde. 

Îşi flexează uşor genunchii şi se aruncă în apă, la câţiva 
metri în dreapta mea. 

Este aproape perfect. Nici măcar o undă nu se vede la 
suprafaţă. La fel ca atunci când am văzut-o de la geamul 
de sus, înoată sub apă multă vreme, înainte să reapară, la 
cel puţin 20 de metri. 

Apoi se apropie de mine cu mişcări lente. 

— Ah, ce bine e! spune ea, dându-şi părul din ochi cu o 
mână. 

— Da, răspund eu. 

Se ridică şi se aşază pe pod, dar eu rămân în apă, dintr- 
odată conştient că n-am pe mine decât chiloţii. 

Sunt albi. Asta înseamnă că devin transparenţi când se 
udă. 

Rakel mă priveşte amuzată. 

— Mai rămâi mult? 

— O vreme, zic, simțind că mă înroşesc, chiar dacă apa 
este rece ca gheaţa. 

Ea ridică uşor din umeri, închide ochii şi se întoarce 
spre soare. 

Pielea palidă a braţelor i se înfiorează, iar sfârcurile îi 
ies în evidenţă prin costumul de baie ud. Îşi mişcă lent 
picioarele prin apă şi se ţine de margine cu degetele palide 
şi lungi. Din părul lung îi curge apa. 

E atât de frumoasă. 

Aş da orice să o pot atinge, să-mi trec mâna prin părul ei 
şi degetul peste buze. 

Picioarele mele au devenit bucăţi de carne congelată în 
apa rece, iar eu înot până la marginea podului, la o 
distanţă sigură de Rakel, şi mă prind de lemn. 

Ea se uită la mâna mea şi întreabă: 

— Ce scrie pe brățară? 

Mă uit în ochii ei. 


< 180 » 


— E o chestie pe care am făcut-o când eram mic, spun, 
ruşinat. 

— Da, îmi dau seama. Dar ce zice? 

— „Mama”. Zice „mama”. Am făcut-o pentru maică-mea. 

— Cât de drăguţ, şopteşte ea, întinzând mâna şi 
mângâind brăţara cu un deget. 

Nu sunt pregătit pentru asta. Mâna îmi tresare şi înghit 
în sec. 

Se lasă tăcerea o vreme. Rakel se încruntă, de parcă ar 
fi pe punctul de a începe iar să plângă. Clipeşte de câteva 
ori şi întoarce capul. 

— Cine a venit? întreb, mai mult ca să spun ceva. 

Ea îşi scoate picioarele din apă şi se întoarce iar spre 
mine. 

— A venit cineva, explic eu. 

— Da? 

Se ridică fără grabă. Apoi se întinde, cu braţele spre cer. 

— Da. Un tip. Stătea la geamul tău. Am crezut că.. 

— La geamul meu? Cum arăta? 

— Nu am putut vedea de aici. 

Deja am îngheţat şi încep să tremur. Nu doar pentru că 
sunt în apă, ci şi pentru că-mi dau seama că, dacă tipul de 
la geamul lui Rakel nu este unul dintre prietenii ei, ar 
putea fi unul dintre băieţii lui Igor. 

— Shit, zic. Shit, shit, shit! 

Rakel ridică din sprâncene. 

— Ce este? 

— Ar putea fi tipul despre care ţi-am povestit. 

— Cine, rusul? Dar l-ai fi recunoscut, nu? 

— Da, zic. Doar că poate a trimis pe altcineva. 

— Nu eşti puţin cam paranoic, Samuel? Cred că mă 
căuta cineva pe mine. Un vecin, de exemplu. Sau poate că 
ai văzut aiurea. Şi era o căprioară. De obicei se proptesc în 
stratul de flori şi le pasc. Dacă aş avea armă, le-aş 
împuşca. 

Se uită la casa de pe stâncă. 

— Arată-mi unde era, zice ea, liniştită. 

Ies din apă şi-mi trag repede blugii. 


e 181 œ» 


Dar nu trebuie să-mi fac griji. 

Rakel nici măcar nu se uită la mine. Priveşte spre casă, 
cu mâinile în şolduri. 

Urcăm scările în tăcere. 

La fiecare pas se face tot mai cald, şi înainte să ajungem 
sus am transpirat iar. Soarele îmi arde umerii şi inima îmi 
bate cu putere în piept, de la efort. 

Când ajungem sus, ocolim terasa şi mergem la cele două 
ferestre franceze care dau spre vest, la parter. Sunt cele 
de la dormitoarele lui Rakel şi Jonas. 

Sub ferestre se află un strat îngust de flori, cu plante 
care au frunze mari şi rotunde. 

Rakel se lasă pe vine şi fac şi eu la fel. 

Cu mâna, dă la o parte încet frunzele suculente, ies la 
iveală nişte urme mari de paşi în pământul reavăn - urme 
care par să provină de la o pereche de încălțări bărbăteşti 
solide. 


e 182 œ» 


Pernilla 


Senzaţia de triumf care m-a cuprins când m-am smuls 
din strânsoarea lui a fost repede înlocuită de o îndoială tot 
mai profundă şi de o nelinişte atât de puternică, încât mai 
că am făcut cale întoarsă, ca o fetiţă cuminte ce sunt. 

Mă uit în jur. 

Zona industrială este scăldată în lumina aceea ciudată, 
albastră, care dăinuie pentru o foarte scurtă perioadă, 
vara timpurie, când întunericul profund nu se prea arată. 

Mă grăbesc pe scări şi o iau pe pista pentru biciclete 
care duce spre grădiniţă. Traversez o peluză mică. 

Este de neconceput. Eu, o mamă-cloşcă, religioasă şi 
muncitoare, trebuie să ridic bani făcuţi din droguri pentru 
fiul meu, de sub un bolovan. 

Eu, care respect legea şi pot face chiar şi un nou-născut 
să pară infractor, prin comparaţie, eu care n-am primit 
niciodată vreo amendă pentru parcare şi am returnat toate 
cărţile împrumutate de la bibliotecă! 

Ce-ar spune tata? 

Ce spune Dumnezeu? 

Din instinct, mă întorc, de parcă Dumnezeu m-ar urmări 
din tufişuri. 

Aproape că aud vocea profundă a tatei, citind din Evrei: 
„Nimeni nu se poate ascunde dinaintea Lui, ci totul este 
gol şi dezvelit în faţa ochilor Celui Căruia îi dăm 
socoteală”. 

Dar pista pentru biciclete este pustie. 

Nu văd o mişcare, nu aud un sunet. 

Deşi luminile de pe stradă sunt puţine - iar unele, 
defecte -, ar fi uşor să te ascunzi în bezna dintre conurile 
luminoase, dacă ai vrea. 

Mă înfior, deşi aerul serii este plăcut, când mă gândesc 
la tipul chel, cu accent est-european, din casa scării. 

Tipul pe care Samuel l-a numit Igor. 

Tipul care este un monstru. 

Nu ştiu dacă Samuel are dreptate când spune că Igor 


e 183 >» 


vrea să-l ucidă, dar nici nu îndrăznesc să-mi asum riscul, 
pentru că, brusc, totul e limpede. Totul e atât de simplu. 
Samuel este unicul meu copil şi trebuie să fac tot ce pot ca 
să îl ajut. 

Este posibil ca această nouă realizare să fie, de fapt, o 
încercare subconştientă de a-l recompensa pe Samuel 
pentru că i-am interzis tatălui său accesul în toţi aceşti ani. 

Aşa să fie, în cazul ăsta. 

Monstrul rus nu va pune labele pe fiul meu. 

În plus, era şi timpul să îi spun lui Karl-Johan să plimbe 
ursul. Doar că mi-a luat multă vreme să pricep că, de fapt, 
avea alte intenţii faţă de mine. 

Asta mi-a zguduit concepţia despre lume. Cum să facă 
tocmai pastorul, dintre toţi, ceva atât de josnic? N 

Dacă el se poartă aşa, în cine pot avea încredere? În 
nimeni. 

În nicio congregaţie. 

Şi Dumnezeu? Ce relaţie avem, de fapt, eu şi El? 

Grăbesc pasul şi cercetez întunericul, încercând să las la 
o parte gândurile teologice, însă chipul pastorului se 
încăpăţânează să mi se contureze în minte. 

Poate că are dreptate şi ar trebui să cunosc pe cineva. 

De când s-a născut Samuel eu nu am avut o relaţie. 

Sigur, am ieşit la întâlniri şi chiar m-am îndrăgostit de 
câteva ori, dar am simţit mereu că dualitatea fragilă a mea 
şi a lui Samuel nu mi-ar permite să las un bărbat să facă 
parte cu adevărat din vieţile noastre. 

Mă gândesc la Mario, profesorul de sport de la şcoala 
din Huddinge, şi simt un fluture firav în stomac. Ce s-ar 
întâmpla dacă l-aş suna şi l-aş invita la cină? Dacă l-aş 
primi în viaţa mea, la modul serios? 

Aud ceva în spate. Scârţâie şi păcăneşte în depărtare. 

Mă dau repede la o parte, în umbre, lângă pistă. Stau în 
spatele unui copac şi îmi sprijin palma de scoarţa sa rece 
şi aspră. 

Zgomotul se intensifică şi iată o bicicletă, cam la 50 de 
metri. 

O doamnă în vârstă se apleacă între mânerele 


e 184 œ» 


ghidonului, părând să se chinuie să facă să meargă 
bicicleta veche şi ruginită. Imi dau seama că i s-a prins 
ceva în spiţe, şi asta le face să păcănească. 

Mă lipesc de copac şi aştept să treacă. 

Zgomotul scade încet, în direcţia grădiniţei, şi eu oftez 
uşurată. 

Cred că Igor are acoliţi, dar mă îndoiesc că băbuţele pe 
ţoacle ruginite se numără printre ei. 

Încep să mă obişnuiesc cu bezna din pădure şi să 
intuiesc contururile copacilor şi tufelor. Mă uit în jur. 
Descopăr forma ce ar putea fi un bolovan, mare şi rotund, 
când îmi sună telefonul. 

Este de la căminul unde e tata. 

După câteva secunde, răspund. 

O femeie a cărei voce n-o recunosc se prezintă drept 
asistenta Katja. Îmi explică liniştită că starea tatei s-a 
înrăutățit. 

— Puteţi veni? întreabă ea. 

Mă lasă picioarele. 

Nu asta. Nu acum. 

Imediat mă gândesc că este pedeapsa divină pentru că 
m-am purtat urât cu Karl-Johan şi pentru că l-am lăsat 
singur cu copiii, chiar dacă ştiu că nu e în stare să se 
descurce în drumeţie. 

— Cât de rău este? întreb. Fac ceva important acum. 

Asistenta îmi explică răbdătoare că nu ar putea spune 
precis, însă tata nu răspunde la stimuli de la ora şase, şi că 
i-a scăzut tensiunea. Spune că poate dura ore sau zile şi că 
depinde numai de mine ce vreau să fac. 

Remarc o mişcare cu colţul ochiului şi mă întorc spre 
zona industrială, dar totul este calm. 

Sunt sigură că s-a mişcat ceva sau cineva, că a alunecat 
dincolo de marginea conului de lumină şi a dispărut în 
bezna pădurii, ca un peşte care alunecă dincolo de o rază 
de soare, în apă, şi apoi este înghiţit de umbre. 

Fac câţiva paşi spre copaci, ca să nu fiu atât de vizibilă. 
Îi spun asistentei că voi face tot posibilul, dar că nu sunt 
sigură că pot ajunge imediat. O rog să mă anunţe dacă 


e 185 


tatei i se face mai rău, şi ea îmi promite să facă întocmai. 

După ce închid, nu înainte să pun telefonul pe modul 
silențios, rămân o vreme în tăcere şi scrutez întunericul, 
dar nu văd decât tufe joase şi nişte trunchiuri de mesteceni 
alburii, pătate. 

Fac câţiva paşi, cu mâinile întinse în faţă. Dau de o 
piatră rece. 

Am găsit bolovanul lui Samuel. 

Mă las repede pe vine şi încep să sap cu mâinile la baza 
pietrei. Ace de conifere şi pământ îmi intră sub unghii 
când scot frunzele şi crengile de anul trecut. 

La început, cred că nu caut unde trebuie, fiindcă, deşi 
sunt în pământ până la coate, nu găsesc nimic. Dar apoi 
pământul cedează şi mâinile mele dau de gol, de un soi de 
peşteră subterană. Mă aplec şi îmi vâr un braţ sub 
bolovan. Caut printre rădăcini până ce dau de o pânză 


groasă. 
* 


Cinci minute mai târziu, sunt în maşină. Arunc geanta 
surprinzător de uşoară în portbagaj şi mă mai uit o dată în 
jur. 

Totul este liniştit. Nimic nu se mişcă în beznă. Niciun 
sunet. 

Mă aşez la volan, închid portiera şi respir uşurată. 

Iau telefonul. 

Am trei apeluri pierdute. 

Sunt toate de la cămin. 


e 186 œ» 


Manfred 


Mă trezeşte tastatura lui Afsaneh. 

Storurile sunt încă trase şi camera este în penumbră. 
Aerul mă sufocă, de parcă am fi într-o maşină care a stat 
prea multă vreme în plin soare. 

Arunc o privire spre noptieră. 

Ora cinci şi jumătate. 

Ce-ar putea să fie atât de important, de trebuie să scrie 
înainte să se crape de ziuă? 

— Ce faci? întreb, pe un ton ceva mai incisiv decât 
intenţionam. 

— Scriu. 

— Asta văd. Dar de ce acum? Ştii cât e ceasul? 

— Pot să mă mut în sufragerie, dacă vrei. 

Dau la o parte cearşaful, gemând. Este ud, şi pielea mi 
se lipeşte. 

— N-are sens. M-am trezit deja. 

Afsaneh nu răspunde, ci tastează mai cu foc. 

Mă întorc într-o parte, spre ea. 

Stă aşezată în pat, cu laptopul pe genunchi. Pe ecran, 
văd o fotografie cu un copil chel, dar zâmbitor, cu o pisică 
în braţe. 

— Ce dracu' mai e şi asta? 

Degetele lui Afsaneh se opresc în plin avânt. Se întoarce 
spre mine, cu o privire gravă, dar alertă. 

— Asta este Julia. O fetiţă de şase ani care suferă de 
leucemie limfoidă. 

— Şi de ce îi scrii? 

Afsaneh oftează adânc şi îşi trânteşte violent clapeta. 

— Nu îi scriu Juliei, ci mamei sale. Am cunoscut-o pe un 
forum pentru părinţii copiilor grav bolnavi. 

— Deci încă stai pe site-urile acelea? 

Afsaneh pune laptopul pe jos. 

— Da. Şi ştii ce cred? Cred că poate ar trebui să faci la 
fel, pentru că ajută să vorbeşti cu oameni în aceeaşi 
situaţie cu noi. Oameni care pot înţelege. Care înţeleg. Nu 


e 187 œ» 


ştiu ce faci tu în privinţa angoasei şi cum o ascunzi, dar eu 
am nevoie să vorbesc despre Nadja. 

Nu îi răspund, pentru că mă simt mult mai imatur decât 
tânăra mea soţie. 

Imatur şi complet lipsit de tact. Şi am un chef teribil să 
fumez! 

Fireşte că trebuie să poată comunica, dacă asta o face 
să se simtă mai bine. Nadja nu s-a trezit încă şi cred că 
orice ne împiedică să o luăm razna merită încercat. 

— Scuze, spun eu. 

Afsaneh mă mângâie tandru pe obraz. 

— Dar poţi să-mi explici un lucru? continui. Nu mi se 
pare corect. 

— Adică? întreabă ea, părând surprinsă. Nu supărată, 
doar surprinsă, de parcă nu mi-ar înţelege întrebarea. 

— Sunt oameni pe care nu îi cunoşti şi nu i-ai întâlnit, şi 
probabil nu îi vei întâlni niciodată. Vorbiţi prin mesaje, pe 
chat, prin e-mail sau ce faceţi. Dar nu sunt oameni în carne 
şi oase. 

Afsaneh clatină din cap. 

— Nu pricep. Exact asta sunt, oameni în carne şi oase. 
Cu copii care sunt la fel de bolnavi ca Nadja sau mai rău. 

— Dar nu îi cunoşti. Nu cu adevărat. Nici măcar nu ştii 
dacă spun adevărul. 

— De ce ar minţi? 

Ridic din umeri. 

— De ce ar spune adevărul? Doar nu este real. 

— Atunci ce este real pentru tine? 

Întrebarea mă ia prin surprindere şi ezit înainte să 
răspund. Filosofia n-a fost niciodată punctul meu forte. 

— Oamenii pe care-i poţi atinge, cred. In carne şi oase. 
Lucruri. 

— Deci, când te uiţi la ştirile despre incendiile din 
California, ele nu sunt reale? 

— Ba da. Dar... 

— Care e diferenţa? 

Are o voce groaznic de calmă, dar ştiu că se enervează 
tot mai tare, pentru că are pumnii încleştaţi şi i-au apărut 


< 188 >» 


pete roşii pe gât. 

— Dar, dar... La TV vedem ştiri. Există un anumit control 
al calităţii, o revizuire critică. Pe internet poate pretinde 
orice idiot ce pofteşte. Nu există adevăr, doar anarhie. 

— Pentru mine este adevărat, spune Afsaneh. 

— Dar nu este lumea reală. E internetul. Silicon şi aer. 

— Este lumea nouă, continuă ea, calmă, cu pumnii încă 
strânşi. În care toţi suntem conectaţi şi nu există ziduri şi 
limite între oameni. 

— Sunt şiruri de 1 şi de 0, mă opun eu. Impulsuri 
electrice generate de persoane anonime, ale căror intenţii 
nu le cunoşti, şi nu o nenorocită de conştiinţă colectivă. 

— Mereu trebuie să te enervezi atât de rău când nu 
înţelegi ceva? 

— Bine, mormăi eu. Scuze că nu înţeleg. Cred că sunt 
prea bătrân pentru asta. 

Afsaneh clatină din cap. Dar apoi se relaxează, inspiră 
adânc şi mă priveşte. Ştiu ce vrea să-mi transmită: că n-am 
nicio speranţă, dar că, nu ştiu din ce motiv, încă mă 
iubeşte şi că ar trebui să fiu recunoscător. 

— Da, spune ea, după o ezitare. Cred că eşti prea 
bătrân. 

— Un moş în toată regula? 

Ea zâmbeşte, dar nu spune nimic. 

Durerea de genunchi devine tot mai apăsătoare, iar eu 
mă ridic din pat şi mă duc să je duş. 


Malin vine să mă ia imediat după ora opt. 

Este deja sufocant de cald, iar transpiraţia mi s-a lipit de 
piele ca o folie subţire. Mirosul de drum prăfuit şi de gunoi 
în putrefacție dinspre coşul din staţia de autobuz e atât de 
puternic, că mă îndepărtez puţin să o aştept. 

Malin vine direct de la apartamentul închiriat în Lidingö. 
Frânează în faţa mea şi îmi zâmbeşte când deschid 
portiera şi mă înghesui pe locul strâmt. 

— Cum merge? întreb. 

— Bine, zice ea, cotind pe Banergatan şi continuând pe 
Narvavägen. Amélie Carlgren, continuă. Ce ştim despre 


< 189 + 


ea? 

— Este sora mai mare a victimei doi, Victor Carlgren. 
Are 21 de ani. Studiază la Handels şi locuieşte într-un 
studio de la Lundmakargatan. 

— Cum de şi-l permite? 

Malin accelerează, ocoleşte un ciclist, apoi coteşte la 
dreapta, pe Strandvägen. 

In faţa noastră se întinde cheiul, sub soarele dimineţii. 
Barje, restaurante şi bărci. Oamenii stau deja la coadă pe 
Nybrokajen, să meargă spre insulele Grinda sau 
Sandhamm. 

— Familia are bani. Cred că i-au cumpărat un 
apartament. 

— Incredibil, mormăie Malin. Unora chiar le merge bine. 

Clatină din cap şi coteşte spre Norrmalmstorg. 

Nu spun ce gândesc, anume că Amelie Carlgren şi-ar 
părăsi oricând apartamentul scump din centru, dacă şi-ar 
putea recăpăta fratele. Că banii sunt importanţi doar până 
îi ai, dar că, uneori, trebuie să-ţi cadă copilul pe fereastră 
sau să-ţi fie ucis fratele, ca Sa ui dai seama. 


Amelie Carlgren crapă niţel uşa. 

Văd un păr lung şi blond şi o faţă lucioasă, nemachiată. 

— Bună, zice Malin şi îi arată legitimaţia. Suntem de la 
poliţie. Eu te-am sunat ieri. 

Uşa se trage, zăngănind într-un lanţ, apoi se deschide 
complet. 

— Haideţi, şopteşte Amélie. 

Poartă o pereche de pantaloni de pijama gri şi un tricou 
alb, cu imprimeu cu David Bowie. [inuta şi chipul 
nemachiat o fac să pară mult mai tânără. 

Ne scoatem încălţările şi intrăm în singura cameră, 
mobilată cu o canapea mică, o masă şi un pat. 

— Putem sta în bucătărie, spune Amélie. Sunt trei 
scaune acolo. Doriţi ceva? 

Malin clatină din cap. 

— Un pahar cu apă, zic eu. 

Bucătăria este minimalistă şi dă spre o curte. La geam 


< 190 œ» 


se află o măsuţă rotundă şi trei scaune. Ne aşezăm, iar 
Amélie îmi aduce apă. 

Malin îşi scoate carneţelul, iar Amélie se aşază vizavi de 
geam. 

— Mai întâi îmi pare foarte rău pentru ce s-a întâmplat 
cu fratele tău, zic eu încet. Vom face tot ce se poate să 
aflăm cine a comis crima. 

Amelie încuviinţează, privind în podea. 

— Am dori să-ţi punem câteva întrebări, continui eu. 

— Sigur, spune ea. Întrebaţi. Voi face tot ce pot să ajut 
la prinderea ucigaşului. 

Clipeşte de câteva ori. 

— A celui care mi-a ucis frățiorul, adaugă ea şi rămâne 
cu ochii fixaţi la masă. 

— Aşa cum probabil ştii, un coleg al nostru a discutat cu 
părinţii tăi. Dar noi am vrea să aflăm cum l-ai văzut tu pe 
Victor, în ultimele sale zile. 

Amelie suspină şi se ridică brusc. 

— Scuze, dar e prea mult! 

Se duce la chiuvetă, rupe o bucată de hârtie din rolă şi 
îşi suflă nasul. Apoi revine la masă şi se aşază, cu mâna 
dreaptă înfiptă în rolă. 

— Cum era? întreabă Malin. 

Amelie clatină încet din cap. 

— Normal. Bun. Avea note bune. Voia să fie avocat, ca 
mama. 

— Avea duşmani? întreabă Malin, notând câte ceva. 

— Nici gând. Era... complet inofensiv, dacă înţelegeţi. 
Nu cred să fie cineva care să nu-l placă pe Victor. 

Amelie se strâmbă şi se corectează. 

— Să nu-l fi plăcut pe Victor. Rahat! Mi-e greu să concep 
că nu mai e. Era ca şi copilul meu. 

Începe iar să plângă, rupe hârtie, îşi suflă nasul. 

Malin o priveşte şi aşteaptă să termine, apoi continuă: 

— Cum era relaţia lui cu părinţii voştri? 

Amelie inspiră adânc şi se adună. 

— Bună. Se mai certau, aşa este. Dar nu de la chestii 
serioase. 


e 191 œ» 


— Şi în ziua aceea? întreb eu, cu grijă. 

— Ne-am ciondănit, zice ea încet. Pentru un nenorocit 
de film, pe care eu voiam să-l văd pe Netflix şi el nu voia. 
Este o nebunie, dar aşa stau lucrurile. Aşa că a plecat cu 
barca. Da, Victor se enerva uşor şi n-a fost prima dată 
când a fugit după o ceartă. 

Tace o vreme. 

— Dacă nu îl certam, poate că acum trăia, continuă sora 
lui, încet. 

— Nu a fost din vina ta, spun eu, dar Amelie nu 
răspunde. 

— Ai idee ce s-a putut întâmpla cu el? întreabă Malin. 

Sora lui Victor scutură violent din cap şi o şuviţă din păr 
îi intră în gură. O dă la o parte cu un deget. Unghia este 
atât de roasă, că se vede carnea rozalie. 

— Nu. Cred că ucigaşul era bolnav mintal. Era maniac. 
Nimeni n-ar vrea să-i facă rău lui Victor. 

— OK, spune Malin şi mă priveşte în ochi. 

Ştiu la ce se gândeşte. Rudele, cele mai inocente 
victime, nu văd aproape niciodată că apropiații lor au fost 
altfel decât perfecţi. Este o regulă, nu o excepţie. 

Malin se apleacă uşor spre Amélie. 

— Ce cercel frumos! spune ea. 

— Mulţumesc, spune sora lui Victor, cu degetul pe lob. 
Este o gărgăriţă. Victor are sau avea unul la fel. Au fost 
cerceii bunicii mele şi i-am moştenit, la moartea ei. Victor 
şi-a făcut gaură în ureche şi mama a luat-o razna, dar i-am 
dat unul lui. O chestie de fraţi, să purtăm acelaşi cercel. 

Malin încuviinţează şi se uită mai bine. 

Cercelul este mic şi chiar reprezintă o buburuză mică. 
Parcă s-ar târî pe lobul urechii fetei. Pare făcu din email. 

— Victor purta des cercelul? întreb. 

Malin îmi face un semn aproape imperceptibil din cap. 
Ştim amândoi că Victor nu purta cercelul când a fost găsit. 

— Aş putea să fac o poză? întreabă Malin. 

— Sigur. 

Malin îşi scoate telefonul şi face poze. Apoi se sprijină de 
spătar şi o priveşte pe Amelie în ochi. 


e 192 œ» 


— Ultima întrebare. Ştii dacă Victor sau prietenii lui 
luau droguri? 

Privirea fetei este instabilă. Întoarce capul. 

— Trebuie să-ţi cer să fii sinceră, continuă Malin. Nu 
vrem să pedepsim tinerii care fumează câte un joint când 
şi când, ci să ajutăm ancheta. 

Amelie tace, plimbând o scamă pe masă, cu degetul. 

— Da, spune ea, într-un târziu. 

— Ce luau? întreabă Malin. 

— Coca. Dar doar de câteva ori, din câte ştiu. La 
petreceri. 

— Ştii de unde făceau rost? întreb. 

Ea scutură din cap. 

— Nu. Sau da. Cred că unul dintre prietenii lui Victor o 
cumpăra de la un tip pe nume Mâns sau Malte. Nu-mi 
amintesc. 

— Care dintre prietenii lui Victor? întreabă Malin, care a 
pus pixul jos şi se concentrează. 

— Nu ştiu. N-a zis. 

Privirea lui Malin se fixează într-a mea. Are chipul lipsit 
de expresie, dar ochii ei vorbesc. 

Trebuie să dăm de Malte Linden. 


e 193 * 


Samuel 


Stă complet nemişcat, aproape ca un manechin, în pat. 

Cred că mi se pare mai slab şi că pielea i-a devenit 
transparentă. I se văd oasele şi tendoanele prin piele, aşa 
cum se vede mâncarea printr-o pungă subţire de plastic. 
Are faţa palidă şi buzele uscate şi crăpate. 

lau Lypsyletul de lângă vaza cu trandafirul de pe 
noptieră. 

Rakel pune în ea un trandafir proaspăt pentru zombi 
Jonas, în fiecare dimineaţă, chiar dacă el nici nu-şi dă 
seama că e acolo, chiar dacă e doar o legumă şi nu i-ar 
păsa nici dacă ar fi fost un rahat într-un castron, 
înduioşător. 

Mă aplec peste el şi îi întind cu grijă grăsimea rozalie pe 
buze. 

Nu se retrage. 

Mă duc apoi să deschid geamul, pe care-l pot împinge 
doar câţiva centimetri, şi apoi se opreşte în grilaj. 

Când rama loveşte metalul ruginit, câţiva scatii zboară 
din tufarul care încadrează fereastra. 

Passer montanus. 

Mama n-a învăţat niciodată să distingă scatiii de 
rândunici. 

I-am explicat că scatiul are o pată neagră pe guşă, în 
timp ce rândunica cenuşie are o baveţică neagră. 

Las geamul deschis, îmi şterg sudoarea de pe frunte şi 
mă întorc în fotoliul meu uzat. 

Mi-e greu să mă concentrez să citesc cu voce tare şi mă 
întreb dacă n-ar fi mai bine să pun muzică. De obicei fac 
asta când obosesc de la lectură, adică des, căci cartea asta 
este a naibii de dificilă. Dar azi nu mă pot concentra, 
fiindcă mă gândesc la mesajul mamei, pe care l-am citit 
când m-am trezit şi care mi-a ajuns cândva noaptea 
trecută. 

Are banii. 

Mama mea, cea mai severă, mai sfântă şi mai greu de 


e 194 œ» 


mulţumit, a săpat după banii lui Igor, de dragul meu. Nici 
măcar nu poate trece pe roşu, de frică să nu meargă în iad, 
dar a luat banii. 

Nu-mi vine să cred. 

Ne vedem mâine în Stuvskăr, în seara solstițiului de 
vară, şi apoi bye, bye, zombi Jonas. 

Va fi tare bine să plec de aici, deşi îmi place Rakel. 

Şi Jonas? 

Mă uit la el. 

Zace, nemişcat. Respiră încet. Cearşafurile au alunecat 
şi are pieptul palid, lipsit de păr, expus. Se ridică lent. 

Cum să am o părere despre el? Nu poate să-mi placă sau 
să-mi displacă. Există doar, gen. 

Ca urechelnițele şi izopodele de sub pietre. 

Mă uit la cartea din poala mea. Are marginile 
îngălbenite şi îndoite din cauza umezelii, de parcă ar fi stat 
multă vreme afară. Răsfoiesc şi inhalez mirosul de hârtie 
udă şi mucegai. În spate, în interiorul coperţii, văd ceva. 

Ajung la ultima pagină şi văd că este vorba despre o 
ştampilă. „Biblioteca şcolară a liceului Nacka”, scrie pe ea. 

Poate că Jonas a mers acolo la şcoală. 

Inchid cartea şi o cântăresc în palmă. 

Cred că are în jur de 400 de grame. Cu siguranţă peste 
300, şi cel mult 450. Dacă ar fi făcută din coca, ar valora 
cam 300.000 de coroane, dar nimeni nu vrea să plătească 
atâta pentru cuvinte. Preţul pe gram este aproape de 800 
de coroane. 

Deschid cartea şi încerc iar să citesc, dar mă poticnesc. 

Cuvintele mi se învălmăşesc în gură, se rostogolesc, se 
încurcă unele în altele şi ies în ordinea greşită. 

Am sărit peste câteva capitole, să văd dacă devine mai 
interesantă spre final, dar singurul lucru care s-a întâmplat 
a fost că fătuca aia s-a combinat cu un matador de 19 ani 
pe nume Romero. Nu sunt surprins. Mi-am dat seama că 
era inevitabil. Dar îmi pare rău pentru protagonist, care 
pare să nu priceapă că ar trebui s-o uite şi să meargă mai 
departe. 

Mă gândesc la Alexandra. Ochii ei trişti mă privesc 


<e 195 œ» 


acuzator. 

Da, regret că am tratat-o aşa. 

Dacă m-aş fi gândit puţin, dacă mi-aş fi folosit creierul, 
cum zice Liam, aş fi înţeles că nu este OK să mă dau la 
Jeanette. Nu e fizică nucleară să pricepi că totul se duce 
dracului dacă îi faci avansuri celei mai bune prietene a 
iubitei tale. 

Dar gândirea nu-i tocmai punctul tău forte, nu? De aceea 
nu te place nimeni, fiindcă eşti un retardat impulsiv, care... 

— Taci, zic eu, tare. 

Mă gândesc. 

Poate că lui Jonas i-ar plăcea mai mult altă carte, una 
mai interesantă. Poate că atunci ar reacţiona, şi-ar mişca 
mâna sau ar geme, cum mai face câteodată. 

Orice îl face să pară uman. 

Se aude o bătaie în uşă şi intră Rakel. 

— Salut, spune ea încet. Cum merge? 

Nu răspund. 

Pare obosită. Are părul strâns într-un ciucure lejer şi 
pielea de pe faţă şi gât e lac de sudoare. Poartă un tricou, 
pantaloni scurţi şi şlapi. 

Şi totuşi, e atât de frumoasă. 

Nu mă pot abţine să mă gândesc cum ar fi să mă culc cu 
ea, să îi sărut sânii plini. A trecut atâta vreme de când nu 
mi-am mai tras-o, că imediat am erecţie când mă gândesc 
la asta. 

Mă ruşinez şi îmi trântesc cartea în poală. j 

— Voiam să mă duc să cumpăr câte ceva, zice ea. In 
port. - în camping? 

Ochii ei se întunecă. 

— Ai fost acolo? 

— Nu, doar că... 

— Să nu te duci, spune ea scurt. Nu-i un loc sigur. 
Drogaţi, dealeri şi cine ştie ce altceva. 

Rakel este foarte stresată de când am găsit urma din 
strat. Deşi a părut calmă când s-a întâmplat, m-a întrebat 
de câteva ori dacă ar fi putut să fie Igor cel pe care-l 
văzusem. l-am zis că nu era, fiindcă l-aş fi recunoscut. 


e 196 œ» 


Cred că se teme să nu fi fost unul dintre cei din 
camping, în recunoaştere. Cineva care vrea să spargă 
casa. 

— Bine, zic eu. 

Rakel îmi face cu mâna, apoi închide uşa după ea şi mă 
lasă singur cu zombi Jonas. După câteva minute, uşa din 
faţă se închide. Porneşte maşina şi, la scurtă vreme, 
motorul nu se mai aude. 

— Mă duc să văd dacă pot găsi o carte mai amuzantă, îi 
zic lui Jonas. 

Nu ştiu de ce, dar am început să vorbesc cu el, de parcă 
ar pricepe. 

Poate că o iau şi eu razna aici. 

Ies din dormitor şi închid uşa încet, după mine. 

Mă las purtat de picioare pe scara în spirală. Când ajung 
sus, mă aflu în faţa biroului lui Olle, cum i-a zis Rakel. 
Soarele intră prin geamurile mari, tăind aerul sufocant. 
Prin sticlă văd întinderea mării - pare nesfârşită. Doar 
nişte valuri mici se văd pe suprafaţa scăldată de raze. 

Pipăi clanţa biroului. Uşa este încuiată. 

Dar oamenii sunt previzibili. Nu cred că Rakel e diferită. 

Mă gândesc la cheiţa dulapului cu medicamente, cea 
care se afla chiar deasupra, şi mă apropii de rafturile cu 
cărţi. Mâna îmi alunecă deasupra. 

Îmi ia mai puţin de un minut să găsesc cheia. Se află în 
partea dreaptă a raftului de sus, în faţa unei cărţi despre 
farurile din Suedia. 

Cheia alunecă uşor în broască şi intru în cameră după 
câteva secunde. 

Este mică, dar are geamuri în două direcţii. Singura 
piesă de mobilier este un raft jos, cu cărţi, nişte dosare şi 
un birou mare, de modă veche, cu un scaun directorial. Pe 
birou este o imprimantă şi în ea un teanc de foi A4. Alături, 
fotografii înrămate. 

Mă apropii de birou şi mă aplec să mă uit mai bine. 

Jonas copil. Într-o poză zâmbeşte, cu o minge de fotbal 
sub braţ, iar în cealaltă pozează în faţa unei motorete. 

Mă uit în jur. 


e 197 œ» 


Lângă raft se află un sac de călătorie bleumarin. 
Seamănă cu o geantă sport, dar mai de calitate. O geantă 
pe care o iei cu tine în călătorii de weekend. 

O deschid. Înăuntru sunt haine bărbăteşti: tricouri, 
pulovere, blugi. Sap puţin printre ele; sunt curat şi frumos 
împăturite. La fund găsesc un plic maro. 

Îl iau - maximum 150 de grame - şi îl deschid. 

Conţine un paşaport pe numele Olle Berg, 31 de ani, 1 
metru 82. 

Sub paşaport este un card. 

Mă uit la poza din paşaport. 

Seamănă niţel cu mine - are părul şaten, ciufulit şi ochi 
căprui-închis. 

Doar barba ne diferenţiază. Şi vârsta, fireşte. Este cu 13 
ani mai mare decât mine. Dar dacă-mi las barbă, s-ar putea 
să par de 30 de ani. 

Încep să îmi fac un plan în minte. E încă neclar şi se 
desprinde pe margini, ca un ou prăjit prea puţin, dar ştiu 
că sunt pe drumul cel bun. 

Paşaportul şi hainele sunt piesele de puzzle de care 
aveam nevoie. 

Pun cu grijă plicul înapoi, trag fermoarul genţii şi mă 
ridic. Mă apropii de birou şi întind mâna după teancul de 
foi de lângă imprimantă. 

Deasupra se află o tăietură de ziar îngălbenită. 

Un tânăr a fost găsit la miezul nopții, grav rănit, pe 
drumul 53, în apropiere de Castelul Sparreholm. L-au găsit 
nişte trecători şi nu se ştie cum s-a produs accidentul. 
Poliţia roagă toți potenţialii martori să contacteze... 

Pun tăietura înapoi şi iau hârtiile de sub ea. 

Formează un manuscris numit Inertia. 

Răsfoiesc atent. Sub paginile de deasupra sunt câteva cu 
notițe scrise de mână şi un print a ceva ce seamănă cu un 
poem lung. 

Olle este scriitor, deci probabil că el l-a scris. 

Mă gândesc la zombi Jonas, care gâfâie în dormitor. 

Ce s-ar întâmpla dacă i-aş citi ceva ce recunoaşte şi 
poate că a citit înainte? Ceva scris de Olle, de exemplu. 


< 198 » 


Dacă ar declanşa o reacţie în creierul lui blocat, ca 
atunci când reporneşti un computer sau un modem? 


Dacă s-ar trezi? 
* 


Închid uşa în urma mea şi mă las în fotoliul vechi. 
Scârţâie sub mine, dar zombi Jonas nu reacționează. 
Pun foile în poală, îmi dreg glasul şi încep să citesc. 


Tu erai porumbiţa, 

iar eu mielul. 

Paradisul era casa noastră, cimitirul nostru plin de spini. 
În fiecare zi zburai tot mai departe 


Precum furtuna, întunecai soarele cu jocul tău. 
Precum mizeria, poceai aerul cu mândria ta. 
Ca nişte săgeți rănea trădarea ta 


Tu erai porumbița, 

iar eu mielul. 

Mi-ai încălcat avertismentele, 

ai râs de cuvintele mele 

şi nu ai vrut să-mi sorbi iubirea 
Penele iți tremurau de încântare 
Gura ta repeta „nu, nu” 
Gândurile tale trăiau aiurea, 
numai cu mine nu 


Fac o pauză. 

Ce mama dracu' mai e şi asta? 

Credeam că Olle scrie romane, nu rahaturi de poeme. Se 
aude un zgomot dinspre pat. 

Zombi Jonas geme şi pleoapele îi tresar. Degetele de la o 
mână îi tremură uşor, iar muşchii braţului se încordează. 

Arătătorul se întinde spre noptieră, la fel ca ultima dată 
când s-a trezit. 

Înţelege ce spun? Recunoaşte textul? 

Braţul lui este întins şi se tot întinde, până ce ajunge la 
doar câţiva centimetri de zgârieturile în vopseaua 


< 199 + 


noptierei. 
Inima îmi bate cu putere. Reiau lectura. 


Tu erai porumbița, 

eu eram mielul 

Aripile ti-au fost rupte de piatră 

Penele, arse de soare 

Ciocul ţi-a căzut, înnegrit de minciuni 
Am murit, nu m-am trezit 

dar în durerea mea a venit un leu la mine 


— Mahhrg... 
Zombi Jonas gâlgâie din pat, şi mie îmi creşte pulsul. 


Tu erai porumbița, 

eu eram mielul 

Ti-am îngrijit rănile, te-am îmbiat 

să-mi bei lacrimile 

Te-am scos din inerție în paradisul nostru 
Chiar dacă te-am iertat, 

tu-ți doreai doar aripile înapoi 


În aceeaşi clipă, aud paşi pe verandă şi cheia în broască. 
Sar de pe scaun şi ascund foile sub salteaua lui Jonas, dar 
am timp să le vâr doar pe jumătate; tot iese afară un colţ. 

Uşa se deschide. 

Rakel se uită la mine. 

— Bună. Vă distraţi? 

— Da, zic eu şi mă uit la Jonas, din nou liniştit. 

Rakel se apropie de pat, se apleacă şi îl sărută uşor pe 
frunte. 

Se aude un foşnet, iar Rakel încremeneşte. 

Mi se opreşte inima. Am o crampă în stomac. 

Dar ezitarea lui Rakel ţine doar o secundă. Zâmbeşte. 

— 'Ţi-e foame? 


e 200 » 


Pernilla 


Am dormit prost. M-am trezit de câteva ori şi mi-a fost 
greu să adorm iar. 

Am ascultat mierla din colivia lui Samuel. M-am sucit şi 
m-am învârtit în cearşafurile ude. M-am rugat şi am plâns. 

Nu pot să înţeleg că tata nu mai e. 

Că sufletul lui a fost luat de Domnul, în timp ce eu 
dezgropam o geantă cu bani din droguri - fiindcă nu cred 
că bancnotele acelea vin din vânzarea de cataloage de 
Crăciun. 

Când am ajuns la cămin, una dintre asistente m-a 
condus în rezerva tatei. 

Pe masa de lângă patul lui erau flori proaspete. O 
lumânare ardea lângă ele. Mâinile tatei erau împreunate 
deasupra Bibliei de pe pieptul lui. Era frumos şi totuşi 
cumplit. 

O fiinţă dragă, care astăzi era, şi în clipa următoare 
pierise. 

Am simţit furie în mijlocul durerii. 

Tata şi-a ales un moment bun să moară. Acum n-o să aflu 
niciodată de ce nu mi-a spus că mama voia să mă vadă. 

Suntem singuri acum, Samuel şi cu mine. 

Mă gândesc la el. Imi amintesc de trupul mic şi 
alunecos, pe care mi l-a pus moaşa la sân, şi de bucuria din 
ochii tatei când şi-a văzut nepotul pentru prima dată, în 
ciuda ruşinii nemaipomenite. În ciuda faptului că fiica lui 
păcătuise şi născuse un fiu ilegitim. 

Imi amintesc de băiatul de doi ani, grăsuţ, cu cârnăciori 
în chip de braţe şi picioare. Era mulţumit doar dacă primea 
porţie dublă de terci. 

Şi acum? 

Bani într-o geantă, sub o piatră. 

Punguliţe de plastic cu droguri, împrăştiate ca nişte 
petale de trandafir pe podeaua de linoleum din 
apartament. 

Haine scumpe, de firmă, pe care ştiu că nu şi le poate 


e 201 œ» 


permite. 

Totul este din vina mea. Trebuie să fie, pentru că 
Samuel, bineînţeles, s-a născut perfect şi nevinovat, 
precum toţi copiii Domnului. 

Iau ultima gură de sendviş cu brânză şi mă uit la geanta 
de pe podea. „Just do it”, scrie pe ea. Nu m-am putut 
abţine şi m-am uitat în ea, când am ajuns acasă. 

Samuel are dreptate, chiar este plină cu bani. 

De îndată ce am văzut teancurile de bancnote m-a 
cuprins frica şi am început să mă gândesc iar la bărbatul 
din casa scării, la Igor. 

Corpul meu îşi aminteşte şi el, fiindcă locul de unde m-a 
prins de braţ mă doare şi mă arde ca o arsură solară. 

M-am trezit de câteva ori să văd dacă era încuiată uşa şi 
dacă lanţul era pus. Când stăteam pe întuneric, în spatele 
perdelei subţiri din sufragerie, am crezut că văd pe cineva 
afară - o siluetă neagră, între copacii de cealaltă parte a 
drumului. 

Dar cred că mi-am imaginat. 

În orice caz, nu am de gând să păstrez banii acasă nicio 
clipă mai mult decât e necesar. Am fost de acord să mă văd 
cu Samuel la docul turistic din Stuvskăr, la ora cinci după- 
amiaza, dar am decis să mă duc deja de dimineaţă. 

Este seara solstițiului de vară. 

Sărbătoream mereu cu tata. Anul acesta va fi primul fără 
el. Fără hering, smântână şi arpagic tăiat mărunt. Fără o 
vizită la stâlpul solstițiului. Fără bere, şnaps, soare şi 
ploaie, ploaie şi soare. 

Mă uit pe geam. 

Soarele străluceşte pe un cer senin, iar copacii nu se 
mişcă niciun milimetru. 

Este o zi frumoasă, o zi la fel ca oricare alta pentru a-i 
spune lui Samuel că bunicul lui a murit. 

Şi pentru a-i da geanta aia nenorocită. 

Nu am despachetat rucsacul pentru drumeţie. Decid să-l 
iau cu mine în Stuvskâăr, în caz că Samuel are nevoie de 
ceva pentru plecare. 

Fac un duş. Mă spăl pe dinţi. Aplic rimel pe gene şi mă 


e 202 » 


îmbrac cu o rochie de vară. lau rucsacul într-o mână şi 
geanta sport în cealaltă şi cobor la maşină. 
x 


Când ajung în Lânna, am o senzaţie neplăcută. 

BMW-ul negru care mă urmăreşte de când am ieşit pe 
Nynäsvägen este încă acolo, deşi am încercat să măresc 
viteza sau să încetinesc. 

Vehiculul e prea departe ca să-mi dau seama cine 
conduce, dar oricine ar fi are grijă să păstreze distanţa. 

Simt o răceală în piept şi mi se usucă gura. 

În ciuda faptului că arde soarele şi că sunt înconjurată 
de verdeaţa flamboiantă a verii, sunt nesigură. 

Îmi spun că îmi imaginez lucruri şi dau mai tare muzica, 
să o pot auzi, în ciuda vântului care vâjâie prin geamurile 
larg deschise - singura formă de aer condiţionat de care 
dispune maşina mea veche. 

La radio este Dancing Queen. 

ABBA era singura trupă de muzică modernă pe care o 
asculta tata, când eram mică. Prefera să asculte muzică 
clasică şi grupuri creştine, dar cred că îi plăcea ABBA prea 
mult să nu asculte. 

Rezultatul a fost că am ascultat până ce vinilurile s-au 
uzat şi tata a trebuit să cumpere altele. Şi am învăţat pe de 
rost toate melodiile, chiar dacă nu ştiam ce însemnau 
cuvintele. 

De fapt, când mă speriam din orice motiv, îmi înşiram 
titlurile melodiilor, ca pe o mantra. 

Dancing Queen 

Mamma mia 

Chiquitita 

The Winner Takes It All 

Ajustez oglinda retrovizoare şi remarc un Volvo alb, care 
a depăşit BMW-ul negru şi se află între noi. 

Inima mea îşi recapătă ritmul firesc, iar eu respir 
uşurată. Mă concentrez la drum. Dau drumul puţin 
volanului pe care-l strângeam spasmodic şi îmi şterg 
sudoarea, mai întâi de pe o palmă, apoi de pe cealaltă, de 
materialul subţire al rochiei. 


e 203 œ» 


Dau volumul mai tare şi cânt. 

Dar, când intru în Stuvskăr, ceva mai târziu, văd din nou 
maşina neagră, poate la vreo 75 de metri în urma mea. 
Merge atât de încet, încât ai zice că stă pe loc. 

Panica revine. 

Inima îmi bate cu putere şi dintre sâni îmi picură 
transpiraţia. Mă înjunghie lateral o crampă de anxietate. 

Ce opţiuni am? 

Să parchez, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, şi să mă 
întind liniştită pe o stâncă, fără să-mi pese de maşină? Sau 
să încerc să scap de ea, dacă mă urmăreşte? 

Să scap de urmăritor? 

Pare o replică demnă de un roman poliţist. Ştiu cum să 
fac asta? 

Dar asta decid să fac. Să conduc pe străduţele din zonă 
şi poate să reuşesc să scap de BMW-ul negru, de parcă ar 
fi o insectă iritantă de pe haine. 

Cotesc lângă ponton şi mă întorc, în direcţia maşinii 
negre. Ea coteşte imediat pe un drum forestier. 

Când trec pe lângă ea, încetinesc şi încerc să-i văd 
şoferul, dar nu reuşesc, aşa că prefer să calc acceleraţia şi 
continui câteva sute de metri, înainte să fac dreapta pe un 
drum de pietriş. 

Drumul este foarte prost. Ici şi colo sunt gropi mari, şi 
de câteva ori trebuie să las spaţiu pentru pietre. 

Mă înconjoară o pădure rară de pini înalţi. Soarele trece 
printre crengi şi formează modele pe drum. Bucăţi mari de 
granit ies printre copacii zvelţi, parţial acoperite de 
muşchi alb. În crevase văd ferigi şi afine. 

Aici, la umbră, este mai răcoare. Aerul este mai plăcut, 
saturat de miros de conifere şi de pământ. 

Văd nişte vile fantastice, de la cumpăna dintre secole, şi 
cabane pătrăţoase, din anii 1950. Văd rulote şi maşini 
sport scumpe parcate la intrări frumoase, dar nici urmă de 
om. 

Unde e toată lumea? Să fi început deja petrecerile? 

Mă uit în oglinda retrovizoare. Nimic. 

Încetinesc şi continui să parcurg drumurile înguste şi 


e 204 œ» 


întortocheate din jurul Stuvskărului. Conduc peste un pod 
Mic, deasupra unei ape scânteietoare, pe una dintre 
insulițe. Clădirile sunt rare. Văd o intrare şi apoi o clădire 
mai departe, în pădure, dar în mare zona pare aproape 
pustie. 

Chiar când vreau să pornesc înapoi spre port, descopăr 
maşina neagră în oglindă. Simt o lovitură în stomac. 

Poate că ar fi mai bine să mă întorc la Stuvskăr şi să mă 
întind pe stânci? 

Încetinesc şi conduc în jurul unei pietre mari, care s-a 
rostogolit pe drum. Văd o intrare mică, într-o parte. Lângă 
un Volvo negru e parcată o motocicletă şi ceva la ea mi se 
pare ciudat de cunoscut. Ceva legat de vopseaua neagră şi 
de flacăra pictată pe rezervor. 

Privesc printre pini. Arată ca etajul şi acoperişul unei 
case de lemn frumoase. 

Icnesc când privesc în oglindă. 

Maşina nu mai e şi eu mă rog: Bunule Dumnezeu, ajută- 
mă să ajung în siguranță la Stuvskăr. In numele lui 
Hristos, amin. 

Strâng volanul în braţe în timp ce şoptesc cuvintele, 
închid ochii o clipă, căutându-L. 

Când redeschid ochii, sunt orbită de o rază de soare, 
încerc să disting contururile de pe drum. 

Pădurea s-a îndesit. Aici este mai întuneric. Printre pini 
cresc ici şi colo molizi. 

Privesc în oglindă. 

Maşina a dispărut. 

E posibil să fi primit răspuns la rugăciune? 

Nu îmi vine să cred, la început. Conduc pe drumeaguri 
vreun sfert de oră şi îmi dau seama că BMW-ul chiar nu 
mai revine. 

— Mulţumesc, Doamne, mormăi şi pornesc iar spre 
Stuvskăr. Mulţumesc că mi-ai ascultat rugăciunea. 


e 205 » 


Samuel 


E trecut de zece dimineaţa când aud uşa de la intrare 
închizându-se. Rakel m-a lăsat să stau în pat până mai 
târziu, fiindcă am muncit din greu în ultima vreme. Olle, 
partenerul ei, nu s-a întors încă din Stockholm şi nu am 
fost pe cât de liber îmi promisese. 

Sar din pat, îmi trag blugii, ies în camera de zi şi inspir 
adânc. 

Cred că sunt 30 de grade în camera mea. 

Minimum. 

Şi n-ai cum să deschizi nenorocitul de geam, dacă nu 
vrei să te mănânce ţânţarii de viu. 

Podeaua scârţâie şi geme când mă duc la fereastră şi 
privesc apa. Nişte păsări marine plutesc deasupra mea, iar 
la orizont văd o pânză de ambarcaţiune. 

Rakel aleargă pe scările de lemn, îmbrăcată în halatul 
supradimensionat. Părul ei lung flutură la spate. 

Cred că şi ea a dormit mai mult azi. 

Poate că Jonas a avut o noapte dificilă, care s-a încheiat 
cu o injecție în fund, iar acum pluteşte ca o rachetă spre 
Lună. 

Mă oblig să-mi desprind privirea de la Rakel şi mă 
îndrept spre raftul de cărţi. Cheia este acolo unde am 
lăsat-o, lângă cartea despre faruri. După ce o descui, uşa 
spre biroul lui Olle se deschide fără un zgomot. 

Soarele încă nu a ajuns aici, aşa că aerul este plăcut şi 
răcoros. Miroase uşor a praf şi a piele de la un fotoliu din 
colţ. 

Ingenunchez lângă sacul de călătorie bleumarin şi caut o 
pereche de blugi, un tricou şi o cămaşă. lau plicul care 
conţine paşaportul şi cardul. 

Inchid fermoarul şi verific să arate ca înainte. 

Arată. E imposibil să-ţi dai seama că am scotocit 
înăuntru, dacă nu deschizi şi nu vezi că lipsesc haine şi 
plicul. 

Mă strecor afară din cameră, o încui şi pun cheia înapoi. 


e 206 » 


Pun hainele şi plicul în rucsac, lângă sticluţele de Fentanil 
pe care le-am şterpelit din dulap. 

Verific să am şi celelalte lucruri: mobilul, încărcătorul şi 
cheile, şi îmi trec mâinile peste brelocul de la mama. De 
inelul de inox atârnă o carte în miniatură şi un peştişor de 
plastic. E o jucărie idioată, creştină, pe care congregația a 
folosit-o să mituiască puştii din grup. 

E timpul să plec. 

De îndată ce sunt gata, mă duc să mă văd cu mama în 
port. 

Şi nu mă întorc. 

După ce-am pus mâna pe banii lui Igor, voi putea să stau 
ascuns multă vreme. Graţie paşaportului, pot chiar să plec 
în străinătate. 

Am rezolvat problema, gen. 

După ce fac duş, cobor scara în spirală. 

Miroase a clătite proaspete. 

Asta îmi trezeşte foamea, dar şi altceva: o senzaţie de 
vină, ca o arsură, care îmi umple pieptul. 

Săraca Rakel. Face clătite pentru mine, deşi nu trebuie. 
Chiar merită mai mult decât să îi facă hatârurile unuia 
care fură de la ea şi apoi fuge, lăsând-o singură cu un copil 
legumificat. 

Inghit cu greu şi îmi simt gâtul înfundat, de parcă aş 
avea o minge invizibilă îndesată în el. 

Nu poţi să faci nimic. Nu vrei nimic. Şi acum te pişi pe 
cine te-a ajutat. 

— Solstiţiu fericit! Sper că ţi-e foame, pentru că am 
făcut clătite. 

Rakel îmi zâmbeşte şi îşi îndeasă în gură o bucată de 
clătită, cu degetele mare şi arătător. 

Poartă un şorţ peste rochia albă şi mă gândesc iar la 
mama. Făcea clătite la micul dejun când eram mic şi avea 
un sort asemănător. 

Mingea din gâtul meu creşte. Simt că mă strânge şi nu 
pot scoate o vorbă. 

Mă aşez la masă, îmi torn nişte suc în pahar şi mă forţez 
să înghit câteva guri. 


e 207 œ» 


Rakel se apropie de mine şi pune pe masă o farfurie cu 
clătite proaspete. 

— Cu plăcere! 

— Mersi, reuşesc să îngaim, chiar dacă mingea din gâtul 
meu ameninţă să explodeze. 

— Trebuie să fug până la magazin, spune ea, în timp ce- 
şi dezleagă şorţul de la spate, şi-l trage peste cap şi îl 
agaţă de un cuier de lângă aragaz. Te ocupi tu de Jonas? 

— Da, sigur, zic eu, şi simt că îmi recapăt încet 
controlul, că neliniştea dispare şi că mingea se dizolvă 
lent, ca un balon înţepat. 

Nu sunt o persoană rea. 

Sunt doar un tip normal, care a intrat în rahat şi se 
străduieşte să iasă. N-am ANUL de ales. 


Zombi Jonas stă întins pe spate. 

Mirosul vag de urină care s-a îmbibat în camera 
sufocantă este amestecat cu parfumul trandafirului roşu 
din vaza de pe noptieră, care stă ca un semn al exclamării 
solitar. Mă aplec şi îi examinez chipul cu atenţie. 

Pielea de pe nara din care-i iese tubul este roşie şi 
purulentă. O bucată de zgaibă s-a desprins şi îi expune 
carnea. Gura pare să i se fi uscat chiar mai tare decât ieri, 
şi buzele îi sunt străbătute de crestături adânci, verticale. 

— Salut, zic, şi mă întind după Lypsylet. 

Scot capacul şi aplic cu atenţie tubul pe buzele lui. 

Nu reacţionează, dar un firicel de salivă groasă îi curge 
dintr-un colţ al gurii pe pernă. N 

Mă ridic şi iau un şervet de hârtie de pe raft. Il şterg la 
gură şi pun şervetul lângă vaza cu trandafir, pe noptieră. 
Mă întind după crema de mâini, storc puţin şi încep să îi 
masez degetele slabe şi reci. 

— Ce spui? Terminăm de citit poemul ăla? 

Fireşte că nu răspunde, dar sunt eu curios ce se va 
întâmpla cu leul, mielul şi porumbiţa rănită, care nu-şi 
dorea decât să îşi recapete aripile. 

Scot foaia îndesată sub saltea, la picioare. Mă aşez în 
fotoliu şi încep să citesc. 


e 208 œ» 


Tu erai porumbiţa, 

eu eram mielul 

Leul, răgând, te certa să rămâi 
Dar colții lui ascuțiți 

şi ghearele prea lungi 

ti-au rănit corpul, 

vrând să te prindă 
Porumbiţa nu a mai fost 
Am plâns o mare de lacrimi 
şi m-am culcat, ca să mor, 
pe iarba firavă a tristeții 
Dintr-odată, leul s-a întors 
purtând în colţi 

o porumbiţă imaculată. 


Pun foaia pe genunchi. Poemul continuă pe cealaltă 
pagină, dar ceva mă reţine. 

Nu pot să continui lectura. 

Cred că trebuie să fii nebun ca să scrii aşa ceva! 

Pe lângă că-i complet sucit, textul are şi un ton biblic. 
Ştiu bine ce zic, fiindcă am fost forţat să particip la studiile 
biblice organizate de săriţii din congregația mamei. 

Recitesc ultimele versuri. 


Dintr-odată, leul s-a întors 
purtând în colţi 
o porumbiţă imaculată. 


Poemul acesta are ceva care-mi dă fiori. Nu reuşesc să- 
mi dau seama ce. Parcă aş fi înţeles ceva, inconştient. 
Parcă ar exista un animal negru, imens, care ar înota la 
marginile conştiinţei mele şi ar refuza să se arate, în ciuda 
rugăminţilor mele. 

Împăturesc foaia cu poemul, o pun în buzunarul de la 
spate al blugilor şi mă uit la zombi Jonas. 

Tot trupul lui tremură şi are pumnii strânşi, de parcă ar 
avea convulsii. 


e 209 œ» 


La naiba! 

Doar n-are de gând să moară pe tura mea! 

Însă doar câteva secunde mai târziu, mâna lui palidă se 
relaxează şi corpul i se calmează iar. Pe buze îi apare o 
spumă albă. Îmi aminteşte de spuma care se strânge lângă 
stânci, când bate vântul. 

Mă întind spre noptieră, iau şervetul şi îl şterg la gură, 
uşor scârbit. 

— Trebuie să plec curând, zic. Sorry. Nu e nimic 
personal, dar trebuie. 

Mă gândesc o clipă şi continui. 

— În orice caz, sper să te faci bine repede etc. 

Cuvintele mi se termină. 

Nu mai am ce să spun, cum să explic ce trebuie să fac. 
După aceea mă aşez în SOCOIIUL şi timpul se scurge. 


Aud uşa când Rakel vine acasă. Pungile ei foşnesc. 
Deschide frigiderul. Apoi intră în camera ei. 

Mai aştept o jumătate de oră şi decid c-a venit timpul. 

Mă întind după mâna lui Jonas. O iau şi o strâng, dar cu 
grijă, ca să nu se învineţească. 

— Pa! Să te faci bine. 

El zace fără expresie. 

les pe hol şi bat la uşa lui Rakel. 

— Intră! strigă ea. 

Deschid uşa şi o văd în faţa laptopului, ca de obicei. 
Lucrează mult. 

Îşi scoate ochelarii de citit şi se întoarce spre mine. Se 
sprijină cu cotul de masă şi mă priveşte în ochi. 

— E totul bine? 

— Da. Doarme. Trebuie să mă duc la magazin să îmi 
cumpăr chestii. 

— Sigur, zice ea. Ai putea să-mi cumperi un lacăt de 
bicicletă de la benzinărie, dacă ţi-e în drum? 

— Da, răspund, puţin ruşinat, fiindcă ştiu că nu-l voi 
cumpăra. Că voi pleca în curând. 

— Două sute ar trebui să ajungă, nu? 

— Sigur, răspund, şi pun banii în buzunar. 


<e 210 - 


Soarele care intră pe geam face părul lui Rakel să 
lucească în nuanţe arămii. Observă că o privesc şi 
zâmbeşte. 

Înghit în sec şi încerc să nu o iau la fugă, să nu dispar de 
lângă Rakel, care stă pe scaunul ăla şi nu înţelege cât este 
de frumoasă. 

Dar zâmbesc şi eu, ca un băiat educat. 

Ea îşi deschide iar laptopul, îşi pune iar ochelarii şi se 
întoarce, parcă pentru a puncta finalul discuţiei. 

Ies pe hol şi mă încalţ. Îmi iau rucsacul în spate. 

Chiar când dau să ies pe uşă, aud paşi în spate şi mă 
întorc. Rakel e în cadrul uşii. 

— Să ştii, spune ea încet, că voiam să-ţi mulţumesc. Te 
porţi minunat cu Jonas. Am văzut că i-ai dat şi mâinile cu 
cremă. Înseamnă enorm pentru mine că eşti aici, mai ales 
cât este Olle plecat. E plăcut să ai un bărbat în casă. 

— Cu plăcere, mormăi eu. 

Este plăcut să ai un bărbat în casă. 

Simt că mă înroşesc. În acelaşi timp, mi-e ruşine că sunt 
atât de nedemn. Că o voi amăgi în curând şi o voi părăsi, 
ca ultima javră. 

Deschid uşa din faţă a casei lui Rakel pentru ultima dată 
şi o privesc în ochi. 

Chiar atunci zâmbetul lui Rakel îngheaţă, ochii i se 
măresc şi gura îi desenează un O micuţ. 

— Ce este? întreb, simțind o adiere caldă şi umedă care- 
mi mângâie gâtul. 

Aproape că mă simt pe peron, înainte să ajungă metroul 
în staţie. 

Rakel nu răspunde. 

Gura ei se deschide mai larg şi strigă atât de tare, că îmi 
stă inima. Cred că se va topi într-o clipă şi se va scurge, va 
deveni o bucăţică de cartilaj, pierdută în pieptul meu. 

Încetişor, pivotez pe călcâie spre intrare. 

O siluetă imensă se ridică în faţa mea. Muşchii se 
încordează sub maioul ajustat. Pielea îi luceşte de sudoare, 
are maxilarul încleştat şi ochii lipsiţi de expresie, de parcă 
i-ar fi înlocuit cineva globii oculari cu nişte bile de plumb. 


e 211 œ» 


Igor. 


e 212 œ» 


Manfred 


Uneori mă gândesc că totul ar fi fost mult mai simplu 
dacă între mine şi Afsaneh n-ar fi existat o diferenţă de 
vârstă atât de mare. 

Cu siguranţă starea Nadjei n-ar fi fost influenţată şi aş fi 
fost măcinat de sentimentul de vină oricum. 

Dar poate nu într-atât. Poate nu la fel, pentru că, în ceea 
ce o priveşte pe Afsaneh, mi se pare că pornesc mereu cu 
un handicap, de parcă mi-ar fi făcut deja un serviciu imens, 
acceptând să-mi fie tovarăşă de viaţă, în ciuda vârstei mele 
înaintate şi a bagajului pe care-l car după mine, alcătuit 
dintr-o fostă soţie, din trei copii majori şi dintr-o 
multitudine de kilograme suplimentare. 

Poate că Afsaneh s-a ataşat atât de repede de familia 
mea pentru că ea nu are o familie. Era o copilă când tatăl 
şi fratele ei mai mare au fost asasinați în Iran, la începutul 
anilor 1980, la câţiva ani după ce islamiştii au preluat 
puterea, sub conducerea ayatollahului Khomeini. Mama ei, 
care a aflat de moartea celor doi când era la piaţă, a plecat 
pe loc din ţară, cu Afsaneh în braţe. Trei luni mai târziu, au 
ajuns în Stockholm, unde au început să îşi reconstruiască 
treptat viaţa. S-au descurcat, dar când Afsaneh avea 17 
ani, mama ei a decedat, în urma unui infarct. 

Afsaneh mi-a povestit totul prima oară când ne-am 
întâlnit. Pentru ea, cel mai important scop în viaţă era să-şi 
facă o familie. Când mi-a spus că e însărcinată, nu am 
putut contracara că am deja trei copii şi că nu prea am 
chef de încă unul. 

Îi datoram mai mult decât atât. 

S-ar putea crede că ar fi trebuit să fiu capabil să apăr 
mica noastră familie, cea pe care şi-o dorise Afsaneh. Că ar 
fi trebuit să-mi pot împiedica fetiţa să cadă pe asfalt de la 
etajul al treilea. 

Simt un junghi în stomac când mă gândesc la mânuţa 
mânjită cu unt a Nadjei, care mi-a alunecat, în timp ce 
drumarii alergau spre noi pe stradă. 


e 213 + 


Dacă nu era Grzegorz Cybulski, un muncitor polonez de 
25 de ani, Nadja ar fi fost moartă. El a încercat să o prindă 
şi a reuşit să îi atenueze căderea. 

Afsaneh şi cu mine l-am vizitat pe Grzegorz la o 
săptămână după accident, ca să-i mulţumim şi să-i aducem 
flori. Chiar dacă-şi rupsese braţul, era binedispus şi a 
părut bucuros să ne vadă. Ştiam deja că soarta Nadjei era 
incertă, dar nu ne imaginam că avea să rămână 
suspendată la limita dintre viaţă şi moarte, pe termen 
nedefinit. 

O privesc. 

Aici, în patul de spital, pare liniştită. Soarele intră pe 
geam şi îi cade pe braţ, unde-i pictează pielea cu modele şi 
îi face firicelele de păr de pe piele să lucească. 

Mă întreb la ce se gândeşte cât zace în această stare 
latentă numită comă. Dacă visează sau dacă are parte de 
clipe în care este mai trează, în care e chiar aproape 
conştientă. Poate că atunci ne aude, aşa cum auzi printr-o 
uşă închisă, dacă-ţi lipeşti urechea de ea. 

Poate că membrana care-i separă somnul de realitatea 
noastră e foarte subţire. 

Poate că pot să pătrund prin ea, câtă vreme mi-o doresc 
suficient şi o iubesc destul. 

Doar eu voi putea să-mi ispăşesc vina. 

Şi iată, din nou, gândirea asta magică. Nu duce nicăieri, 
în afară de mlaştina autocompătimirii şi a remuşcării. 

Afsaneh se ridică şi se apropie de Nadja. Se apleacă 
peste ea. 

— De ce nu se trezeşte? întreabă. 

— Au zis că ieri a reacţionat la durere. Este un semn 
bun. 

— Dar eu vreau să se trezească, spune Afsaneh, care a 
început să se exprime tot mai des ca un copil, cu tot cu 
parafraze şi propoziţii politicoase. 

— Ştii că poate dura. 

— Nu mai pot aştepta. Vreau să se trezească acum. 

Afsaneh ia telefonul şi se dă câţiva paşi înapoi. Se lasă 
pe vine. 


e 214 œ» 


— Ce faci? o întreb. 

— Poze. 

— Da, văd. Dar de ce? 

Nu răspunde. Se aşază pe scaunul de lângă mine şi 
începe să scrie pe telefon. De fapt, nu avem voie să folosim 
mobilul aici, dar ei nu îi pasă. Spune că prietenul ei, Love, 
care are un doctorat în Fizică, pretinde că nu poate 
deranja dispozitivele electronice din secţie. 

O văd pe Nadja pe ecran, înainte ca mesajul lui Afsaneh 
să plece, cu un şuierat. 

— De ce trimiţi poze cu Nadja? 

— Sunt pentru forum. 

— Pentru forum? Eşti nebună? Este o lipsă de respect 
atât faţă de Nadja, cât şi faţă de noi. 

— Nu înţelegi. Ne împărtăşim experienţele. Altfel, nu m- 
aş descurca. Şi nici nu distribui poze în care poate fi 
recunoscută. 

Afsaneh îşi aruncă telefonul în poşetă şi se uită la mine. 
Dacă nu aş şti că nu mai fumează, aş putea jura că simt 
miros de ţigară. Are ochii roşii şi umflaţi. 

Are o aftă acoperită de crustă în colţul gurii. Fruntea ei 
luceşte şi buzele îi sunt palide. 

Pentru prima dată de multă vreme, nu sunt sigur cine 
are dreptate. 

Sunt, oare, lipsit de suflet şi nu înţeleg suferinţa sau 
este ea cea care şi-a pierdut capacitatea de a păstra 
limitele dintre viaţa publică şi intimitate? 

Chiar când vrem să mergem acasă şi să ne mâncăm 
prânzul de solstiţiu, fără niciun fason, primesc un mesaj de 
la Malin. 

Il citesc şi mă întorc spre Afsaneh. 

— Trebuie să plec la muncă o vreme. 

Se uită la mine cu ochi pustii. 

— Dar este seara solstițiului. 

— Vin cât de repede pot. 


Când ajung la secţie, Malin mă aşteaptă în sala de 
conferinţe. 


e 215» 


Sunt atât de bucuros că am slăbit zece kilograme şi 
detest ocaziile în care sunt obligat să-mi exercit 
autocontrolul. 

Mă uit la masă. 

A cumpărat croasanţi cu cremă de ciocolată. Cele mai 
nasoale bombe calorice, adică. Praful de puşcă e din plin - 
zahăr, grăsimi şi carbohidrați iuți ca fulgerul, gata să 
sprinteze şi să-şi facă tabăra în stomacul meu -, totul 
concentrat în produsele de patiserie incredibil de crocante, 
înghesuite pe farfuria unsuroasă de carton. 

lau un croasant. Unul nu se pune. 

Un croasant nu clădeşte un munte de grăsime. 

— Ce s-a întâmplat? întreb. 

Malin ridică din umeri. 

— N-am idee, dar sper să meargă repede. 

Chiar când înghit şi ultima îmbucătură, Leti intră în sală, 
purtând aceeaşi cămaşă transparentă ca ieri, dar de data 
asta fără maiou pe dedesubt. 

— Ce ziceţi dacă am povesti puţin cu cel mai de 
încredere aghiotant al lui Igor Ivanov? întreabă el, 
aşezându-se pe unul dintre scaune. 

Malin îşi trânteşte paharul de carton pe masă cu atâta 
forţă, încât cafeaua se varsă. 

— What? L-ai găsit pe Malte Linden? 

Leti se apleacă în faţă, o priveşte în ochi şi rânjeşte larg. 

— A fost localizat ieri-noapte şi a fost chemat la 
interogatoriu în urma deciziei procurorului de azi- 
dimineaţă, spune el. Vin de jos. I-am aruncat o privire. 

Malin încuviinţează şi şterge cafeaua cu un şervet 
decolorat, cu model de Crăciun, care a supravieţuit cel 
puţin unei ierni în depozitul secţiei. 

— Are probleme? întreb. 

Leti clatină din cap. 

— Nu. Face de mult jocul ăsta. A fost în arest pentru 
posesie de droguri şi jaf. Dar fireşte c-a încercat să-şi 
strecoare reprezentantul legal la interogatoriu. 

— Ce i-ai zis? întreabă Malin. 

Leti zâmbeşte viclean. 


e 216 » 


— Că n-are dreptul la avocat cum n-are o curvă la 
concediu de boală, spune el, cu emfază. Ai avocat doar 
dacă eşti suspect de o infracţiune, potrivit capitolului 21 
din Codul de Procedură Penală, ceea ce presupune că ţi s-a 
adus la cunoştinţă o asemenea bănuială, potrivit 


capitolului 23. $ 


Malte Lindén stă prăvălit în scaun, cu brațele 
încrucişate la piept, demonstrativ. 

Poartă un maiou şi o pereche de blugi skinny. Are un 
corp slab, aproape uscat, şi păr subţire, şaten-deschis, 
care-i cade în şuviţe pufoase pe faţa ciupită de acnee. 
Expresia feţei lui este indiferentă, iar privirea, plictisită, de 
parcă ar sta în metrou, şi nu în camera de interogatoriu a 
poliţiei. 

Ne prezentăm şi ne aşezăm în jurul mesei. 

Malte nu îşi schimbă expresia, dar când intrăm toţi trei 
în cameră ridică o sprânceană. De obicei, sunt doar două 
persoane care conduc interogatoriul. 

Chiar când Malin e pe cale să pornească înregistrarea, 
se aude o bătaie în uşă. Malik îşi vâră capul înăuntru. 

— Leti, pot să te răpesc puţin? 

— Chiar trebuie? întreabă Leti, bosumflat ca un copil de 
cinci ani. 

— E important. 

Leti oftează, se ridică şi părăseşte camera cu 
încetinitorul. 

Malin porneşte înregistrarea şi trece prin formalităţi. Se 
întoarce apoi spre Malte şi trece la subiect. 

— Îi cunoşti pe Johannes Ahonen şi pe Victor Carlgren? 

O pauză scurtă, apoi Malte răspunde: 

— Nu. 

Nu o priveşte în ochi pe Malin. 

— Deci nu i-ai văzut niciodată? 

— Nu. 

Malin ia pozele celor doi şi le pune pe masă, în faţa lui 
Malte. 

— Îi recunoşti? 


e 217 œ» 


— Nu, spune Malte, fără să privească pozele. 

— Trebuie să-ţi cer să te uiţi la poze, spun eu. 

Malte se uită, fără chef. Ridică din umeri. 

— Îi recunoşti? îl întreabă din nou Malin. 

— Nu. 

— Nu i-ai văzut niciodată? 

— Nu. 

— Eşti sigur? 

— Hm. 

— Potrivit surselor noastre, atât Johannes Ahonen, cât şi 
Victor Carlgren au cumpărat cocaină de la oameni care au 
legături cu tine şi cu Igor Ivanov. Ce ai de spus despre 
asta? 

— Nimic, răspunde Malte lent şi îşi priveşte fără interes 
unghiile de la mână, în lumina fluorescentă. 

— Deci nu ai niciun comentariu privind cocaina 
cumpărată de la banda ta? 

— Nu asta am zis, spune Malte, fără să ridice tonul. Am 
zis că nu comentez presupunerea voastră cum că ei ar fi 
cumpărat cocaină de la cineva care pretinde că m-ar 
cunoaşte. 

Malin se uită la mine resemnată, iar eu ridic din umeri. 

Mă aşteptam. 

Infractorii profesionişti cu ştaif nu sunt atât de uşor de 
scos din sărite. Este nevoie de mai mult decât nişte 
afirmaţii într-un interogatoriu ca să-l faci pe unul ca Malte 
să recunoască faptul că a făcut ceva chiar şi vag ilegal. 

Încerc altă tactică. Scot pozele făcute victimelor de 
medicul legist şi le pun pe masă. 

— Tipii ăştia au fost ucişi, probabil, zic. Erau tineri. 
Aveau toată viaţa înainte. Cineva le-a luat-o şi i-a aruncat 
în mare, ca pe nişte gunoaie. 

Malte se uită la poze fără expresie, părând complet 
neafectat de corpurile umflate şi de pielea crăpată. 

— Cât de trist, mormăie el, pe acelaşi ton sec. 

Malin oftează şi spune: 

— Dacă ştii ceva despre asta, ar fi mai bine să spui 
acum. 


e 218 » 


Malte nu răspunde. 

— Ştii ceva, Malte? întreb. 

Incet, slăbănogul mă priveşte, iar mie mi se ridică părul 
pe ceafă când dau cu ochii de expresia lui indiferentă. Simt 
că mă cuprinde frigul, chiar dacă în sala de interogatoriu 
este cald ca în saună. 

Ceva sclipeşte în gura lui Malte şi acum văd că dinţii lui 
din faţă sunt din aur. 

— Nu, zice el. Nu ştiu nimic. 

În cameră se lasă tăcerea. 

— Unde este Igor, Malte? întreb. 

— Nu ştiu. 

— N-ai idee? 

— Poate face baie. 

— Face baie? 

Malte se întinde şi îşi trage mâinile osoase. Încheieturile 
îi pocnesc una câte una. 

Pe chip îi apare un zâmbet. 

— Da. Vremea e frumoasă. 


Pe scări ne întâlnim cu Leti, care coboară. Respiră şi 
duhneşte de parcă ar fi alergat la o cursă de 400 de metri 
şi văd pete mari de sudoare sub mânecile sintetice. 

— Nimic, zice Malin, ca răspuns la o întrebare nerostită. 

— Ce-am zis? gâfâie Leti. 

— Dar dacă te înşeli... spune Malin. 

— Eu nu mă înşel niciodată, face Leti, încrezător. Am 
greşit doar o dată şi atunci am ştiut că greşeam. Deşi 
aveam dreptate. 

Râde singur la propria glumă. 

— Dar n-ar trebui să disperaţi, dragii moşului, continuă 
el, făcând un pas pe scări. Căci unchiul Gunnar are un os 
drăguţ, cărnos, numai pentru voi. Haideţi! 

Il urmăm până în biroul lui, unde laptopul e deschis. 

— Malik m-a chemat fiindcă am avut un tehnician în 
vizită, spune Leti, ştergându-şi fruntea de sudoare. Pentru 
că am lucrat mult cu genul ăsta de chestii, a vrut să mă 
alătur. 


<e 219 + 


Ultima afirmaţie o face cu o mândrie prost ascunsă. 

Scrie ceva şi ecranul se trezeşte la viaţă. Face clic pe o 
suită de poze. 

— Aici avem trupul lui Victor Carlgren, învelit frumuşel 
în cearşaf şi legat cu lanţuri. Ce nu se vede imediat este că 
există şi nişte bandă adezivă pe cearşaf, aici, la gât. 

Leti arată spre silueta ca de mumie. 

— Aşa? face Malin. 

— Banda a protejat materialul de deteriorare, continuă 
Leti. Şi fix aici... 

Arată într-un punct de pe gâtul mumiei şi continuă: 

— Exact aici s-au găsit câteva fire de păr cu foliculi, sub 
bandă. Tehnicienii au reuşit să producă ADN nuclear, ceea 
ce înseamnă că avem un profil ADN complet al persoanei 
de la care provin firele de păr. Se opreşte şi ne priveşte 
triumfător. Şi nu este al victimei, adaugă el. 

— Este al ucigaşului? şopteşte Malin. 

— Poate, zice Leti şi-şi trece privirea de la mine la ea. 

Apoi zâmbeşte mai larg decât l-am văzut vreodată. Faţa 
lui, de obicei atât de posomorâtă, se înmoaie toată. 

— Dar ştim al cui ADN este! spune el. Pentru că este în 
registru. 

— Cine? inspiră Malin. 

Leti zâmbeşte mai larg. 

Malin îl atinge pe umăr. 

— La naiba, Gunnar! Zi odată! 

El încuviinţează încet, îşi mângâie barba şi mai tastează 
ceva. Apare o fotografie oficială a unui bărbat cu părul 
şaten, ciufulit, şi barbă. 

— Olle Berg, 31 de ani. Condamnat pentru jaf violent şi 
pentru şantaj. 


e 220 » 


Pernilla 


Pontonul pentru feriboturi din Stuvskăr este pustiu, cu 
excepţia a doi băieţi de vreo zece ani, care stau la capătul 
îndepărtat şi pescuiesc. 

O adiere sufocantă tulbură suprafaţa apei şi îmi face 
fusta amplă să fluture, aşa că trebuie să o ţin cu mâna. 

Miroase a peşte şi alge, de la bibanii mici aşezaţi 
ordonat pe un ziar, în spatele băieţilor. Din depărtare, se 
apropie un feribot. Spuma se înalţă la prora, iar oamenii se 
înghesuie lângă balustradă, pentru un loc la soare. 

Mă văd cu Samuel peste un sfert de oră. 

Mă aşez pe banca de beton şi pun geanta sport între 
picioare. Sper să-şi fi învăţat lecţia şi să-şi pună ordine în 
viaţă, pentru că nu pot să îl salvez mereu. 

Cel puţin nu când încalcă legea. 

Oamenii care vor sărbători solstițiul de vară în Stuvskâr 
stau deja la coadă cu plase pline de mâncare, bere şi 
şnaps. 

Băieţii care pescuiau pe ponton se ridică. Unul scoate un 
telefon mobil şi face poze cu bibanii, apoi ia ziarul şi 
aruncă peştii în apă. 

Mi se face rău. 

Ştiu că nu sunt decât nişte peşti, dar cine face aşa ceva 
unei alte fiinţe? Să prinzi peşte, să îl pozezi şi să-l arunci 
iar în apă. 

Care e sensul? 

Urmăresc băieţii cu privirea în timp ce se îndreaptă spre 
un local. Merg unul lângă altul, dar nu par să-şi vorbească, 
absorbiți cum sunt de telefoanele mobile. Unul dintre ei 
evită la milimetru o maşină parcată. 

Feribotul andochează, iar pasagerii încep să se reverse 
pe ponton, se îndreaptă spre port şi dispar în direcţii 
diferite. 

O  motoretă cu platformă porneşte la drum, cu 
încărcătura de oameni şi bagaje. Doi câini latră furioşi 
unul la altul. 


e 221 œ» 


Strâng gleznele în jurul genţii şi mă uit la ceas. Mai sunt 
cinci minute. 

Pontonul s-a golit. 

Feribotul dispare în spatele unei insule. Nori mari, 
întunecaţi, se adună pe cer, iar vântul se trezeşte. 
Foşneşte în jurul semaforului ruginit, şi un ambalaj vechi 
de îngheţată trece în zbor pe lângă mine şi aterizează în 
apă. 

Mă uit iar la ceas. 

Samuel întârzie deja zece minute, dar nu e ceva 
neobişnuit. 

Samuel întârzie des. Sau ajunge prea devreme. Doar nu 
la timp. 

Mă uit la geanta de la picioarele mele. 

Pare foarte obişnuită, inofensivă. Nu aş fi bănuit că ar 
conţine ceva ilegal, dacă vedeam pe cineva ducând-o. 

Telefonul meu mobil sună şi mă cutremur, în ciuda 
căldurii. 

Este Stina. Vrea să ştie dacă pot lucra mâine. Spun că 
da şi apoi vorbim o vreme. Când îi spun că tata a murit, mă 
consolează şi promite că va avea grijă de mine când ne 
vedem. Bănuiesc că asta înseamnă că mă va cinsti din nou 
cu alcool, dar nu comentez. Apoi vorbim despre Samuel. 
Simt bucurie neprefăcută în vocea ei când îi zic că aştept 
să ne întâlnim în Stuvskăr. 

— Mă bucur mult pentru tine, draga mea. Foarte mult. 

Decidem să ne vedem imediat ce mă întorc în oraş. Stina 
vrea să mă invite la cină şi promit să vin, dacă pot. 

— La naiba, exclamă ea, sigur că poţi, dragă. Şi cu 
pastorul ipocrit cum a fost? Te-a lăsat în pace? 

li spun ce s-a întâmplat înainte de drumeţie, cum mi-a 
ordonat pastorul să merg şi cum i-am spus să mă lase în 
pace. 

Stina râde în hohote şi îşi scapă telefonul pe jos. . 

— Scuze, spune, când revine pe fir. Ai spus asta? În faţa 
copiilor? E cel mai amuzant lucru pe care l-am auzit de 
multă vreme. Să-mi povesteşti totul când vii la cină. Voi 
profita de ocazie să mă plâng, căci este rândul meu. Ţi-am 


e 222 œ 


zis că mereu mă întâlnesc cu bărbatul nepotrivit? 

Râd şi spun că nu mi-a zis încă asta. Apoi închidem. 

Nu îi spun despre geanta cu bani, mi-e prea ruşine. 
Minutele vin şi trec şi se transformă într-o oră. Cerul se 
întunecă mai mult şi aud tunete în depărtare, un bubuit 
surd care se rostogoleşte peste insule, ca o minge mare, de 
piatră. 

Mă uit la mare şi la țărm. 

Îmi verific mobilul din zece în zece minute. 

Mă duc la tavernă şi mă uit prin geamurile nespălate. 
Intru în magazin, care-i pe cale să închidă, şi cumpăr ce 
găsesc mai ieftin: o cutie cu apă de cocos organică, ridicol 
de scumpă. 

Dar nici urmă de Samuel. 

Începe să cadă o ploaie deasă. 

Părăsesc pontonul şi încep să merg fără ţintă pe drumul 
cu pietriş care merge de-a lungul apei. Trec pe lângă 
căsuțe roşii şi golfuleţe cu apă neagră, liniştită, sub norii 
grei. Ploaia se înteţeşte şi mă uit în jur, să mă adăpostesc. 

Lângă un ponton, la vreo 50 de metri, văd o căsuţă 
plutitoare. 

Acoperişul se lasă peste uşă. 

Alerg spre clădirea decrepită şi mă împing în uşă. 

Ploaia răpăie pe acoperiş, deasupra mea. Tunetul bubuie 
şi se văd fulgere. Rochia mea s-a udat şi este rece, şi părul 
îmi atârnă în şuviţe ude pe spate, dar eu mă gândesc doar 
că mi-a dispărut iar copilul. Dintr-odată, complet irațional, 
dar convingător, simt că este în pericol. 

Că s-a întâmplat ceva cumplit. 


e 223 + 


Samuel 


Igor este deasupra mea. 

Zac pe burtă, cu mâinile strânse la spate. Braţe 
puternice mă ridică şi mă trântesc la podea. Mă ridică. Mă 
trântesc. lar şi iar, de parcă aş fi o păpuşă de cârpă sau 
poate o nucă de cocos pe care vrea să o spargă. 

Simt că mi se sfarmă ceva la nivelul feţei, că mi se 
sparge nasul când mă loveşte din nou de podea. Mi se 
umple gura de sânge. 

Mă strânge atât de tare, că abia mai respir. Reuşesc 
doar să inhalez aer, puţin câte puţin. 

Apoi se aşază pe mine, cu un genunchi apăsat în zona 
lombară. Mă strânge mai tare de mâini şi mi se 
răspândeşte o durere ascuţită în braţele deja amorţite. 

Se apleacă şi îmi şopteşte la ureche: 

— Nenorocit. Ticălos. Bulangiu. Blestemat. 

Simt saliva împroşcându-mi obrazul. 

Nu pot răspunde. Nu mă pot mişca. Nu pot respira, dar 
îl miros. Este mirosul unui prădător, de sudoare şi furie, în 
mijlocul haosului, o parte a creierului meu încă poate 
analiza situaţia. Poate calcula probabilitatea că-mi va 
sparge capul de podea sau îmi va rupe mâinile. Mă 
gândesc ce opţiuni am, cu o precizie uluitoare. 

Partea aceea de creier decide că sunt terminat. Că n-am 
nicio şansă împotriva lui. Că mă va face terci, ca pe o 
banană prea coaptă. 

Ar trebui să intru în panică. Să spun o rugăciune. Dar nu 
mă pot gândi decât la ea. La mama. 

— Credeai că mă păcăleşti? Te omor, pricepi? 

Cuvintele se îndepărtează acum, de parcă mi le-aş 
imagina sau mi le-aş aminti în loc să le aud. 

— Mama ta m-a condus aici, nu-i amuzant? Ea... 

Vocea lui Igor dispare şi singurul lucru care mai există 
este durerea roşie, aprinsă care îmi pulsează prin corp, în 
valuri. Parcă m-aş îneca într-o mare de durere. 

Totul devine calm şi alb. 


e 224 œ» 


Durerea cedează şi îi simt prezenţa. Ştiu că stă lângă 
mine şi că nu mă va lăsa să mor. Îşi pune mâna rece pe 
fruntea mea. 

— Samuel. 

Abia şopteşte, dar cu atâta dragoste. 

— Samuel, ce faci? Te rog, spune-mi că eşti bine! 

Durerea îmi cuprinde iar braţele, nasul îmi pulsează, şi 
lumea capătă contururi clare. Simt podeaua sub obraz şi 
greutatea din spate. 

Mă scutură uşor de umeri. 

— Samuel! 

Deschid un ochi. 

Nu este mama, ci Rakel. 

Atunci văd sângele. Acoperă podeaua, ca un lac. 

Acoperă aproape întregul hol. 

Strig, deşi bănuiesc că sunt mort, pentru că nimeni nu 
poate sângera atât şi să supravieţuiască, nu? 

Rakel icneşte, şi câteva secunde mai târziu greutatea din 
spate dispare. Uşurarea este imediată şi aproape că simt 
cum plutesc. 

Mă uit în jur, ridicându-mă încet în capul oaselor. Alunec 
în sânge şi aproape cad iar. 

Igor zace pe spate, lângă mine. 

Are braţele întinse în lateral, gura deschisă, ochii la fel 
şi o gaură mare în tâmplă. Arată de parcă un animal l-ar fi 
muşcat de cap. 

Rakel stă în picioare, lângă el. Are opritorul pentru uşă 
în mână. Este de fier şi are forma unui miel. 

E plin de sânge. $ 

Rakel este de neconsolat. 

li curg lacrimi pe obraji şi îi curge şi nasul. 

— Nu... am vrut... Să... îl omor. 

_ Abia dacă-mi dau seama ce spune, printre suspine. 
Inchid robinetul şi mă şterg cu prosopul, dar mâinile îmi 
tremură atât de tare, că-l scap pe podea. 

— Este mooort, se tânguie Rakel şi începe să se plimbe 
prin bucătărie. Lasă urme roşii, lipicioase pe podea. 


e 225» 


Eu mă uit spre hol. 

Corpul masiv a rămas întins în balta de sânge. 

Rakel cade pe un scaun de la masă, îşi ia faţa în mâini şi 
se leagănă. 

— Ce facem? mârâie ea. Ce facem? Ce facem? Ce... 

— Poate ar trebui să chemăm poliţia? şoptesc eu. 

Nu pentru că vreau să fac asta, ci pentru că situaţia este 
prea nebunească să ne descurcăm. Nici măcar eu, care 
urăsc curcanii ca pe ciumă, n-am idee ce se face dacă ucizi 
accidental pe cineva. 

Rakel nu se mai leagănă, îşi dă mâinile de pe faţă şi se 
uită în ochii mei. Pare mai calmă. 

— Nu putem, zice ea. L-am ucis. Nu pot să merg la 
închisoare, pricepi? Jonas nu are pe nimeni. N-ar rezista, 
nu ar... Vocea i se frânge şi suspină abia auzit. 

— Dar a fost autoapărare, zic. Nu vei face închisoare. 

Rakel scutură lent din cap. 

— Nu pot să-mi asum riscul. Nu. Şi nici tu nu vrei să te 
găsească poliţia, nu? 

Mă uit în ochii ei. 

Chiar dacă i-am făcut confesiuni, nu i-am spus nimic 
despre „Firma” lui Igor, dar poate că şi-a dat seama 
singură. 

— Dar, zic şi mă simt neajutorat, ce să facem atunci? 

— S-ar putea să ai dreptate, oftează ea. Trebuie să 
chemăm poliţia. 

Apoi: 

— Nu. Nu merge aşa. Nu e posibil. 

Începe iar să suspine şi se apropie de mine, cu braţele 
ridicate. 

Fiecare pas pe care-l face lasă în urmă sânge lipicios. 

— Samuel, zice ea. Ce-am făcut? 

Mă ia în braţe şi mă strânge tare. 

— Să-l aruncăm în mare, mormăi la urechea ei. 

Rakel încremeneşte, îmi dă drumul şi face un pas în 
spate. 

— Eşti nebun? şopteşte ea. 

Apoi se încruntă şi pare să se gândească. 


e 226 » 


— Nu, spune ea. Nu aici. Dacă-l găseşte cineva. 

— Dar putem merge mai adânc pe mare. Ai o barcă, nu? 

Rakel scutură din cap şi îşi şterge o lacrimă. 

— Pe vremea asta? 

Se întoarce spre geam. Afară plouă cu găleata şi tunetul 
bubuie. 

— În plus, mormăie ea, barca are o problemă. Se opreşte 
mereu motorul. Nu, n-ar merge. Dacă se opreşte motorul 
cu el la bord? 

Face semn spre Igor. O clipă mai târziu, îşi duce mâna la 
gură, de parcă i-ar fi greață. 


Împing roaba pe aleea îngustă. Rakel merge în faţa mea, 
deschizând drumul. 

Ploaia îmi răpăie pe gât şi din când în când trăsneşte. 

Îmi bubuie inima, iar nasul mi-e umflat ca un nenorocit 
de balon. Când şi când mi se face atât de greață, încât cred 
că o să vomit, dar continui, pentru că nu vreau s-o 
dezamăgesc pe Rakel. 

Cred că, într-un fel, avem noroc, pentru că pe vremea 
asta şansele de a da peste cineva sunt minime. 

Corpul lui Igor este acoperit cu o pătură, dar o mână 
însângerată iese de sub marginea ei. 

Situaţia este incredibilă. 

Am ucis un om, chiar dacă a fost legitimă apărare şi 
omul cu pricina era, de fapt, un monstru, un ticălos care a 
încercat să mă omoare el pe mine. 

Am luat o viaţă şi este imposibil de înţeles că Igor, care 
acum duhnea a sudoare şi mă dădea cu capul de podea ca 
un maniac, este acum în roabă, acoperit cu o pătură în 
carouri. 

Când mă gândesc la asta, mi se face rău şi trebuie să 
închid ochii. Dacă închid ochii, trebuie să mă opresc şi să 
mă echilibrez, ca să nu cad. 

Rakel se întoarce şi mă priveşte neliniştită. 

— Haide, spune ea, şi se uită repede în jur. 

Apuc roaba şi merg mai departe. Număr paşii, aşa cum 
fac mereu. 


e 227 œ» 


Urcăm o colină - 147 de paşi de la poartă. Facem stânga 
pe o porţiune aridă - 197. 

Rochia udă a lui Rakel i se lipeşte de spate şi i se vede 
sutienul sub material. 

200. 

Se întoarce. 

— Aici! spune ea, arătând spre tufe. 

Intuiesc contururile unei clădiri dărăpănate, parţial 
copleşită de buruieni. 

Mă aşteaptă. 

Prind viteză şi împing roaba, apoi mă opresc lângă ea. 

250. 

— Cândva, aici era o fabrică de vopsea, spune ea, 
arătând din cap spre ruină. S-a închis acum 50 de ani, dar 
pământul e încă otrăvit de substanţele chimice, iar 
autorităţile şi Statul nu se pot înţelege cine ar trebui să 
plătească pentru îndepărtarea efectelor. Apropo, de aceea 
sunt atât de puţine case aici, pe insulă. Nimeni nu vrea să 
construiască pe pământ otrăvit. In orice caz, ruina de aici 
este vechea reşedinţă a unui maistru. 

Privesc în jur. Lângă ruină văd conturul unei fântâni, iar 
lângă ea, un morman de pietre, pe care au crescut plante 
căţărătoare. 

— Nimeni... 

Vocea lui Rakel e acoperită de un tunet. 

— Nimeni nu vine aici, spune ea, hotărâtă. Nu. 

Ochii ei mă privesc cu gravitate şi mă gândesc iar la 
mama. 

Îmi amintesc imediat că ar fi trebuit să mă întâlnesc cu 
ea în Stuvskăr. Cred c-a trecut o oră. Cred că a stat pe 
ponton şi m-a aşteptat, în ploaie. 

S-a supărat, s-a întristat, a rămas dezamăgită. 

Ca de obicei. 

Rakel arată spre fântână. 

— Acolo, spune ea. 

Se duce spre capac şi apucă mânerul ruginit. 

— Mă ajuţi? 


e 228 œ» 


Manfred 


Este seară. 

Furtuna s-a liniştit, dar peste Stockholm burează fin. 
Aburii se ridică din asfaltul care încă frige. Cerul este 
întunecat, iar aerul umed care pătrunde prin geamul 
întredeschis al sălii de conferinţe arde toate parfumurile 
verii. Pe stradă, o alarmă de maşină declanşată de furtună 
încă urlă. Mă ridic să închid geamul şi îmi aşez papionul. Îl 
port doar când am dispoziţia necesară. Fireşte că are 
buline şi este de mătase, ca al lui Churchill. 

Mă gândesc la Afsaneh, care a luat prânzul de solstiţiu 
singură, chiar dacă am promis că vin acasă. La Alba, 
Alexander şi Stella, pe care n-am avut timp să îi sun. Mă 
uit la colegii mei. Cu toţii vrem să ieşim de aici. Avem cu 
toţii oameni care ne aşteaptă undeva şi care vor să 
sărbătorească cea mai suedeză zi festivă cu noi. 

Malin se sprijină cu coatele pe masă. 

Deşi încearcă să pară entuziasmată, trăsăturile ei emană 
oboseală. Leti stă lângă tabla magnetică, cu mâinile în 
buzunarele blugilor demodaţi. 

Malin se ridică şi se întinde. 

— Olle Berg, spune ea, prinzând cu magneţi câteva 
fotografii pe tablă şi ştergându-şi fruntea de broboane. 
Cunoscut şi drept „Bull”. 31 de ani, locuieşte în 
Flemingsberg, în sudul Stockholmului. Condamnat pentru 
atac şi încălcarea integrităţii femeii. A executat 18 luni şi a 
ieşit acum un an. 

— Spune-mi despre atac, îi zic, masându-mi genunchiul 
cu mâna stângă. 

— S-a petrecut la o petrecere din Tumba. Berg s-a 
implicat într-o bătaie şi a lovit gazda în cap, în mod 
repetat, cu un borcan sigilat de Norrlands Guld. Gazda a 
avut buza spartă şi trei copci la sprânceana dreaptă. Se 
pare c-a fost la beţie. Dar încălcarea integrităţii femeii... 
Malin clipeşte de câteva ori. A fost oribil, spune ea. Şi-a 
ameninţat şi abuzat grav fost parteneră. Se pare că ea şi-a 


e 229 + 


pierdut vederea la un ochi. A încălcat ordinul de restricţie 
de câteva ori şi i-a vandalizat maşina. Un porc. 

— Ce păcat, spune sec Leti. E mare păcat cu tipii ăştia. 
Ai vorbit cu fosta? 

— Da, spune Malin. Nu mai este în contact cu el, dar au 
nişte prieteni comuni, aşa că ştie ce se întâmplă în viaţa 
lui. Sau ştia, până acum şase luni. 

— Ce s-a întâmplat atunci? întreb, privindu-mi mobilul 
să văd dacă mi-a scris Afsaneh, dar ecranul este gol, 
exceptând poza Nadjei în costum de baie galben, de vara 
trecută. 

— A întâlnit o tipă şi se pare că s-a implicat puternic în 
relaţie, spune Malin. Nu s-a mai văzut cu prietenii lui. Se 
pare că acum locuiesc împreună. Înainte, a locuit cu un 
prieten. 

— Unde locuiesc? întreb. 

— Asta-i problema, spune Malin. Nimeni nu ştie unde 
este Bull sau unde locuieşte femeia. 

— Cum se numeşte? întreb. 

— Nici asta nu ştim. Tot ce-am aflat este că are un 
prenume neobişnuit. Cred că fosta lui parteneră l-a descris 
drept de modă veche. Ştim că are un băiat cu dizabilităţi, 
pe nume Jonas. Se pare că a suferit o traumă cerebrală, 
după un accident. 

— Dar, mormăie Leti, cu ambele mâini în barbă, cineva 
trebuie să ştie ceva despre ea. Ai vorbit cu prietenul cu 
care a locuit el înainte? 

— Da, spune Malin, răbdătoare. Am vorbit cu el, dar nu 
ştie. 

— La naiba! face Leti. Devine tot mai dubios. 

Malin îşi priveşte discret ceasul. Când mă vede uitându- 
mă la ea, priveşte în jos. 

— Mai avem şi altă pistă? continui. Bull ăsta are o 
slujbă? Rude? Avem datele de la firma de telefonie mobilă 
sau de la bancă? 

Malin încuviinţează. 

— De când a dispărut, nu şi-a mai folosit nici cardul, nici 
telefonul. Până acum opt luni, a fost curier. Dar nu a ajuns 


e 230 œ» 


la timp dimineţile şi aşa mai departe, aşa că nu i s-a 
prelungit contractul. Ambii părinţi sunt decedați. Nu are 
fraţi. 

— Mai ştim şi altceva? mârâie Leti. 

— Da, destule, spune Malin. Dar nimic util. Este 
stângaci. Ţine cu Arsenal. În timpul liber, se juca pe 
calculator. Îi plăceau comediile romantice, dar în viaţa 
reală prefera să îşi bată partenerele. 

Leti, care pare să se fi înfuriat pe suspect, mârâie iar: 

— Dar nu poţi dispărea aşa! Cineva trebuie să ştie unde 
e. 

Malin nu răspunde, dar se sprijină de whiteboard şi 
închide ochii. Parcă şi-ar dori să fie departe. Incepe apoi să 
îşi strângă lucrurile. 

— Îmi pare rău, spune ea, dar chiar trebuie să plec. 

Eu încuviinţez. 

— Putem solicita informaţii despre acest Olle Berg de la 
toate secţiile locale de poliţie din sudul Stockholmului? 
întreb. Să menţionăm că locuieşte cu o femeie care are un 
fiu cu dizabilităţi, pe nume Jonas. Asta-şi amintesc oamenii. 

Malin este de acord, îşi ia carneţelul şi notează. 

— Plec, mormăie ea, apoi. Andreas este în Stockholm. 

O urmăresc din priviri: corpul longilin, burta mare, 
expresia. 

Ştiu cum se simte. Ştiu cum era să fiu un tânăr poliţist şi 
să vreau multe. Să fiu pasionat de rezolvarea cazurilor 
care păreau nerezolvabile. 

Fiecare seară şi fiecare weekend petrecute la muncă, 
citind rapoarte dinainte de interogatorii şi ale legiştilor. 
Prietenii, iubitele, mai târziu copiii, care aşteptau în zadar 
acasă, la TV. 

Chiar a meritat? 

— Ne vedem mâine, spune Malin peste umăr şi se 
îndreaptă spre uşă. 

Dar înainte să apuce să apese clanţa, uşa se deschide şi 
intră Malik. 

Are părul legat într-un nod în creştet, care mă face să 


e 231 œ» 


mă gândesc la versiunea transsexuală a Micuţei My*. 
Hainele îi sunt boţite şi poartă câteva benzi subţiri de piele 
la încheietură. 

Bineînţeles că arată groaznic, dar n-o să i-o spun 
niciodată. 

Oamenii se pot jena de aspectul lor şi fără intervenţiile 
mele. 

Malik ridică o mână, parcă vrând să o oprească pe Malin 
să părăsească încăperea. 

— Avemunnoucadavru, zice el atât de repede, că abia 
dacă disting cuvintele. 

Îmi dau seama că a fugit până aici, pentru că gâfâie. 

— S-a găsit un corp în apă, la vest de Gâl6, continuă el. 
Putem merge acum la morgă? 


? Personaj din seria de cărţi cu Moomini, de Tove Jansson (N. £.). 
e 232 + 


Samuel 


Ploaia curge şiroaie când o iau la fugă din casa lui Rakel. 
Iarba mi se lipeşte de adidaşi, de parcă ar vrea să mă 
reţină. 

Dar eu vreau numai să plec de aici. 

Departe de casa de pe stâncă, de Rakel şi de Jonas, care 
băleşte şi miroase a pişat. Departe de hol, care, în ciuda 
mirosului de săpun şi de clor, are încă pete întunecate, de 
la sângele lui Igor. Departe de mirosul de clătite şi de 
bluzele subţiri, de vară, care se mulează pe ţâţele lui 
Rakel. 

Ea s-a întins să se odihnească, aşa că profit şi fug. 

Deşi nu cred că mama este încă în port, voi verifica. 

Dacă ajung la ea, o s-o tai de aici şi n-o să mă întorc, 
închid poarta după mine şi continui spre drum. Se pare că 
mi-a mutat cineva motocicleta. 

Sunt convins că am parcat-o lângă maşină, dar acum e 
mai aproape de marginea drumului. 

Înţeleg că a fost Igor. 

Cred că motorul m-a dat de gol. 

Şi mama, care l-a condus la Stuvskăr. 

Ar fi trebuit s-o ascund mai bine. 

Ar fi trebuit. Acum ţi-ai făcut-o cu mâna ta, răhățelule. 

Ignor vocea, pornesc motorul şi apăs pedala. 

Blugii, pe care i-am clătit, sunt uzi şi mi se strâng pe 
coapse. Ajung la pod şi trebuie să mă opresc, pentru că mă 
doare capul şi greaţa îmi cuprinde zona de sub coaste. 

Pun motocicleta lângă drum şi mă împleticesc până la 
apă. Cobor pe o stâncă şi mă aşez. Îmi dau jos rucsacul şi 
mă întind pe burtă, pe piatra udă. lau apă sărată în mâini 
şi mă spăl pe faţă. Nasul rupt mă ustură de la sare. 

Mă rostogolesc pe spate şi zac. Nu mă pot mişca. 

Ploaia îmi cade pe faţă, precum lacrimile. 

Ce mama naibii să fac? Ce faci când ai ucis pe cineva? 
Ce fac, dacă mama nu este în Stuvskăr? 

Să merg acasă, în Fruängen? 


e 233 + 


Dacă o faci, băieții lui Igor o să te distrugă. 

Să merg la un prieten şi să mă ascund acolo? 

Nu mai ai prieteni. 

Nu pot fi sigur, dar cred că Igor a venit singur aici. Altfel 
Malte şi ceilalţi m-ar fi găsit deja. 

Poate că s-a gândit că sunt neajutorat şi că se poate 
ocupa singur de mine. Sau mă ura atât de mult, că a vrut 
să se ocupe singur de mine. În orice caz, e recomandat să 
stau ascuns. 

Scot telefonul şi îl pornesc. 

Mama mi-a trimis cinci mesaje. Mai întâi, spune că e pe 
ponton, apoi întreabă unde sunt, şi în ultimele trei e 
supărată. 

Închid telefonul şi mă duc la motor. 

Poate că e încă în port. Poate că mă aşteaptă. 

Dar când ajung în Stuvskăr, pontonul e pustiu. Nicio 
maşină nu e parcată în port şi nici pe mama nu o văd. 

Ploaia curge tot mai tare când parchez motocicleta şi 
alerg la magazin, să mă uit prin geam. 

E închis. 

Merg la taverna din port. Mă aplec să mă uit printre 
perdele, dar mama nu e nici acolo. 

Greaţa revine. 

Mă împleticesc până la ponton şi mă las pe o bancă. 

Aici vântul bate mai tare. Valurile se zdrobesc de stânci 
şi spuma umple crevasele. 

S-a terminat, Samuel. N-ai unde să fugi. 

Rahat! Normal că am. 

Simt că-mi dau lacrimile. Îmi curg pe faţă, amestecate 
cu apă de mare şi cu ploaie. Îmi intră în gură şi în gât. 

Vocea meschină are dreptate. 

Şi dacă merg în Thailanda, în Marbella sau la Miami, voi 
fi acelaşi tip inutil. Ar fi mai bine să dispar. Să las marea să 
mă înghită. 

Dar... 

Mama n-ar putea îndura asta. Sunt viaţa ei. Nu-i pot face 
aşa ceva. 

Ploaia se înteţeşte. Perdele cenuşii se ridică peste mare, 


e 234 œ» 


înceţoşând contururile farului şi insuliţelor. 

Tunetul bubuie în depărtare. 

Mă oblig să mă gândesc la toţi cei pe care i-am 
dezamăgit iar. 

Vezi ce-ai făcut? 

Da, văd. 

Pentru prima dată în viaţă, chiar văd ce rahaturi am 
făcut, chiar dacă fără intenţie. Chiar dacă ultimul lucru pe 
care l-am vrut a fost să rănesc pe cineva. Şi nu e deloc 
simpatic, pentru că nu vreau să fiu tipul inutil care supără 
pe toată lumea. 

Vreau să fiu amabil. Sincer. Să fiu o persoană cu care să 
se mândrească mama. Cineva în care poate avea 
încredere. 

Şi ce mă opreşte? 

Mă uit spre mare. Mă ridic, deschid rucsacul şi scot 
sticluţele cu Fentanil. 

Zăngănesc surd în mâinile mele. 

Drogul morţii, aşa este numit în ziarele de seară. 

Fără să ezit, arunc sticluţele, una câte una, cât mai 
departe în mare. Apoi mă întorc şi merg spre motor. 

La jumătatea drumului spre parcare, dau peste un coş 
de gunoi. 

Îndes în el paşaportul şi cardul lui Olle, printre doze 
goale de suc, scutece şi pungi cu rahat de câine. 

O să-mi pun viaţa în ordine. Pentru început, mă voi 
întoarce la Rakel, care m-a salvat de Igor. Nu o pot lăsa 
singură cu Jonas. Nu ar fi corect. 

Nu, mă voi întoarce, îmi voi da demisia şi o voi ajuta 
până ce găseşte înlocuitor. Poate că vom merge împreună 
la poliţie şi vom povesti ce s-a întâmplat cu Igor. 

La naiba, îi cumpăr şi lacătul ăla de bicicletă pe care l-a 
vrut de la benzinărie, aşa cum ar face un tip amabil. 

Atunci se întâmplă o chestie dubioasă: greutatea din 
pieptul meu se ridică, iar vocea din capul meu amuţeşte. 
Aerul pare dintr-odată respirabil, iar crampa din umeri şi 
din gât dispare. 

Când vreau să pornesc motocicleta, văd ceva roşu în 


e 235» 


spatele magazinului. 

Mă apropii. 

Maşina mamei e parcată în curtea goală din spatele 
casei. Nu este nimeni, dar geamul din dreapta este 
coborât, ca de obicei, câţiva centimetri. Mama n-are aer 
condiţionat şi insistă să conducă aşa. 

Mă gândesc. 

Dacă mama ar fi fost aici, ar fi căutat să se apere de 
ploaie, în magazin sau poate la tavernă. Ca alternativă, ar 
fi trebuit să stea în maşină. Dar nu e nimeni. 

Să fi plecat acasă fără maşină? 

S-a întâmplat de cel puţin trei ori în ultimele şase luni să 
se strice nenorocita. O dată, a trebuit să ia un autobuz 
tocmai din Norrtâjle. 

E posibil, dar improbabil. 

S-ar putea ascunde sub un copac, undeva, dar nu pot s-o 
caut peste tot, fiindcă nu pot exclude posibilitatea ca Igor 
să fi avut companie. 

Ar fi mai bine să stabilesc o întâlnire cu ea ceva mai 
târziu, pe aproape. 

Mă uit la geamul deschis şi mă gândesc. Deschid 
rucsacul, scot o bucată de hârtie din buzunarul blugilor şi 
o despăturesc. Este poemul ăla ciudat al lui Olle. 

Citesc ultima strofă. 


Fără lacrimi, am plâns o mare 

şi m-am întins să mor pe solul reavăn al durerii 
Dar leul a reapărut, şi-n botu-i căscat 

purta o porumbiţă imaculată. 


Sub poem a rămas spaţiu suficient. 
Mă las pe vine, scot un pix, îmi pun hârtia în poală şi 
scriu. 
x 


Ploaia aproape că a stat când parchez motorul lângă 
maşina lui Rakel. 

Bălţi mari s-au format de-a lungul aleii de pietriş, iar 
iarba înaltă zace la pământ, udă, semănând cu părul 


e 236 œ» 


proaspăt spălat. 

Casa pare idilică. Nu arată ca un loc în care tocmai a 
fost ucis cineva cu un miel de fier. 

Simt un gol în stomac când mă gândesc la greutatea lui 
Igor pe spatele meu, la durerea din braţe şi la zgomotul 
nasului meu, când s-a rupt. Îmi duc mâna la faţă, din 
reflex, şi îmi pipăi nasul care mă doare. 

Pare umflat, dar încă pot respira fără probleme. 

Tunetul bubuie în depărtare şi mă întorc. Nori de un 
violet întunecat s-au adunat deasupra continentului, către 
Stockholm. 

Mă îndrept spre intrare, scot cheia şi descui. 

Mielul de fier e la locul lui, lângă perete. Aplica din 
tavan răspândeşte o lumină slabă. Camera miroase a 
detergent şi a piscină. 

Îmi scot adidaşii uzi şi geaca subţire, împrumutată de la 
Olle. Scot lacătul de bicicletă cumpărat din benzinărie. 

Este foarte lung şi constă dintr-un lanţ gros, acoperit cu 
plastic roşu. Tipul a jurat că era cel mai bun. Se pare că 
durează mai mult să tai aşa ceva decât un lanţ obişnuit. 

Dinspre camera lui Jonas aud paşi. O clipă mai târziu, 
apare Rakel. 

Este palidă. Are ochii umflaţi şi roşii. 

— Samuel, spune ea şi se apropie de mine. 

Mă ia în braţele ei subţiri şi mă strânge tare. 

— Am fost la cumpărături, îi zic. 

Pielea ei caldă se lipeşte de a mea. Părul ei lung mă 
gâdilă pe braţ. Îi aud bătăile inimii, rapide, uşoare, ca ale 
unei păsări. Îi simt pieptul ridicându-se cu fiecare 
respiraţie. 

Este excitant, chiar dacă lacrimile îmi ard pleoapele. 

— Jonas, murmură Rakel şi îmi trece mâna prin păr. 

— Ce? zic eu, încercând să nu mă lipesc de corpul ei. 

Îmi dă drumul şi îmi ia mâinile într-ale ei. Se uită în ochii 
mei cu o gravitate pe care nu o cunosc. 

— Haide, şopteşte, atât de încet, că abia o aud. 

— Am cumpărat lacătul pentru bicicletă, zic, ridicând 
lanţul puternic. 


e 237 œ» 


Rakel se opreşte, se întoarce. Pare confuză. 

Regret imediat. 

De ce am spus asta? De ce am stricat momentul magic, 
pomenind de un rahat de lacăt de care nu-i pasă nimănui? 

Rakel ia lacătul. Îl cântăreşte în mână, parcă gândindu- 
se la ceva, apoi îl pune pe bancă şi îmi întoarce spatele. 

— Mulţumesc, spune şi intră în camera lui Jonas. 

O urmez. 

Camera este în penumbră. O lumânare arde lângă 
trandafirul de pe noptieră. Flacăra tremură când ne 
aşezăm: Rakel pe scaun, eu în vechiul fotoliu. 

Câte o picătură de ploaie cade pe pervaz. 

Rakel îşi ţine mâinile în poală şi se uită la Jonas. 

Eu mă uit la ea, la lumânare şi la zombi Jonas, care zace 
pe pat, complet nemişcat. Pielea lui pare transparentă şi 
are gura deschisă, parcă gata să tipe. 

— De fapt, mi se pare ironic că l-am botezat Jonas, spune 
Rakel, încet. 

— Da? 

— Cunoşti povestea lui Iona şi a balenei? 

— Da, zic, fără să dezvolt, pentru că n-am niciun chef să- 
i spun cum m-a obligat mama să merg la Şcoala Biblică 
pentru Copii, când eram mic. 

Rakel îmi aruncă o privire. 

— Tatăl meu era preot în Biserica Suediei, spune ea. 
Cunosc toate poveştile. Iona fugea de Dumnezeu, când a 
fost surprins de o furtună violentă, pe mare. Le-a spus 
celorlalţi să îl arunce peste bord, pentru că Dumnezeu era 
mânios pe el. Aşa au făcut, şi lona a fost înghiţit de o 
balenă sau, dacă este să avem încredere în vechile 
traduceri, de un peşte numit chit. Trei zile a fost prizonier 
în burta sa. S-a rugat şi, în cele din urmă, peştele l-a 
scuipat pe mal. 

— Aşa, spun şi mă întreb unde vrea să ajungă. 

— Când Jonas s-a îmbolnăvit, mă gândeam că este prins 
în burta balenei. Că nu poate comunica şi că este izolat de 
lumea de afară, asemenea unui fetus care încă trăieşte în 
viaţa actuală. 


e 238 » 


Nu zic nimic. 

— Şi m-am rugat şi eu, continuă Rakel, dar Dumnezeu 
nu şi-a respectat cuvântul. Jonas nu s-a întors. A rămas în 
burta balenei. Dar eu l-am îngrijit. Am fost acolo. M-am 
descurcat foarte bine. Dumnezeu ar fi trebuit să mă lase să 
îl păstrez, pentru că numai el îmi rămăsese. Pricepi? 

Rakel se ridică şi se apropie de mine. Îmi pune mâinile 
pe umeri, stând în spatele fotoliului. 

Nu, nu pricep nimic. 

Absolut nimic. 

— Îmi pare rău, şopteşte ea şi strânsoarea mâinilor ei 
devine mai puternică. 

Mă întorc să o privesc. Dar ea îl priveşte pe Jonas. 

Atunci văd. 

Jonas. 

Simt un gol în stomac. Mă cutremur. Urechile îmi vâjâie 
şi pereţii par să se apropie, de parcă ar fi pe roţi. Stropii 
de la geam devin tot mai intenşi, până când sună ca nişte 
bubuituri asurzitoare ale unei tobe imense. 

Nu respiră. 

Zombi Jonas nu mai respiră. 


e 239 œ» 


Pernilla 


Mă uit la marea întunecată şi încerc să înţeleg. 

Tata nu mai e. Samuel nu mai e. 

Pe lângă durerea acută şi teama de ce i s-ar fi putut 
întâmpla lui Samuel, în mine creşte senzaţia că nu mai am 
rădăcini, de parcă aş fi un copac dezrădăcinat sau poate o 
bărcuţă care pluteşte pe o mare nesfârşită. 

Fără Samuel şi fără tata n-am nicio legătură cu trecutul 
şi cu viitorul. Cine sunt eu fără ei? Exist oare? 

Mă gândesc iar, obligându-mă să accept adevărul 
dureros: 

Tata nu mai e. Samuel nu mai e. 

Sau? 

Nu sunt sigură că tata va reveni, dar cu Samuel nu se 
ştie niciodată. 

Să dispară îl caracterizează. 

Îmi amintesc un mai în care trebuia să ne întâlnim la 
magazinul din piaţă, ca să mergem la ziua tatei. Am 
aşteptat şi am aşteptat, peste un ceas, până când am fost 
convinsă că a fost jefuit, bătut sau atacat. Chiar când 
voiam să plec, a apărut pe trotuar, fără grabă, cu mierla în 
mână, pe care mi-a zis c-a salvat-o de la gunoi. 

Alteori făcea asta în timpul zilei, de exemplu nu se 
trezea sau era distras de TV, de orice se întâmpla pe 
stradă, sau poate de propriile sale gânduri. 

Samuel este volatil, impulsiv şi are atenţia unui căţeluş. 
Dar nu este rău. 

Este doar... Caut cuvântul, şi iată-l. Fără speranţă. Va 
trebui să recunosc. 

Vântul îmi apucă fusta şi mi-o ridică pe coapse, dar nu 
reacţionez. Nu-mi pasă. 

Mă gândesc la tata. 

La cum este posibil să-l fi iubit, chiar dacă m-a controlat 
şi mi-a luat-o pe mama. 

Mă gândesc la pastor şi la trădarea lui. Cam pe-acolo. La 
felul în care-şi păcăleşte oile credule, să aibă impresia că 


e 240 œ» 


este locţiitorul lui Dumnezeu pe pământ, când, de fapt, nu 
e decât un tip între două vârste, mediocru şi meschin. 

Alte gânduri. 

Toţi bărbaţii care mi-au condus viaţa de unde au apărut? 
Cine le-a dat dreptul ăsta? 

Dar eu ştiu deja răspunsul. 

Eu le-am dat dreptul. Eu, şi nimeni alta. 

Mă sprijin de maşină, suspin incontrolabil şi mă lupt cu 
impulsul de a striga. Dar deschid portiera şi mă afund în 
scaun. Inspir mirosul de plastic şi de material textil ud. 

Întorc cheia şi apăs pedala accelerației. 

Dar ceva îmi stă în cale şi foşneşte când calc pedala. Ca 
o pungă goală de chipsuri. 

Ridic piciorul şi pipăi podeaua, apucând o bucată de 
hârtie. 

O desfac cu grijă şi o întind pe bord. Mă aplec să văd ce 
e, în lumina slabă a serii. 

Pare să fie un text imprimat. 


Inerţia, citesc. 
x 


Urmează un poem despre un leu şi o porumbiţă. 
Ultima strofă îmi merge la inimă. 


Fără lacrimi, am plâns o mare 

şi m-am întins să mor pe solul reavăn al durerii 
Dar leul a reapărut, şi-n botu-i căscat 

purta o porumbiţă imaculată. 


Poemul mă nelinişteşte şi nu ştiu de ce. Are ceva 
cunoscut povestea cu leul şi cu porumbiţa, dar când încerc 
să surprind ideea care-mi scapă, văd că a scris cineva un 
mesaj, cu pixul, în partea de jos a foii. 

Recunosc imediat scrisul de mână înclinat în spate. 
Literele care par să se împleticească. 

Mă cuprinde căldura, de parcă aş fi băut o ceaşcă de 
ceai. 

Ne putem vedea la benzinărie la ora 22 s-a întâmplat 
ceva nasol aşa că da trebuie să rezolv chestii pup. S 


e 241 œ» 


Samuel a desenat o mică hartă şi a marcat benzinăria cu 
pricina cu un X îngroşat. 

Arunc foaia cu poemul pe locul de lângă mine şi închid 
ochii. Mi-l imaginez pe tata şi îi aud vocea, spunându-mi să 
nu îl caut pe Samuel. 

Nu! 

N-o să repet greşeala lui. 

Mă uit la ceas. 

Am timp. 


e 242 œ» 


Manfred 


Samira ne face semn să stăm jos, în faţa biroului ei. 

Leti şi cu mine ne aşezăm pe câte un scaun urât, de 
plastic. Al meu se clatină şi mă tem că se va prăbuşi sub 
greutatea mea considerabilă. 

Am lăsat-o pe Malin să plece, să ia cina de solstiţiu cu 
Andreas. Este suficient dacă ne stricăm seara noi doi. 

— Nu cred că are rost să vedeţi rămăşiţele, spune 
Samira şi îşi aruncă peste umăr coada împletită, ca pe o 
eşarfă. Să fiu sinceră, n-a prea rămas mare lucru. Corpul a 
stat multă vreme în apă, cel puţin patru, cinci luni. O 
familie cu copii ieşise pe mare şi l-a descoperit. 

— Plutea în apă? întreabă Leti. 

— Nu, oftează Samira. Erau ancorati într-un golf pentru 
scăldat, şi când au vrut să plece... 

— La naiba! îmi scapă. Doar nu vrei să spui că... 

Samira încuviinţează şi mă priveşte cu ochii ei frumoşi, 
care au văzut atâta suferinţă. 

— Da. Ancora s-a blocat în lanţurile cu care fusese legat 
corpul, aşa că... 

— ...cadavrul s-a ridicat şi el? completează Leti, scârbit. 

Tăcem şi ne gândim. 

— Ce ne poţi spune despre victimă? întreb eu. 

Samira îşi răsfoieşte hârtiile, calmă. 

— Ai putea discuta şi cu tehnicienii, dar corpul era prins 
cu lanţuri, la fel ca ale lui Johannes Ahonen şi Victor 
Carlgren. N-am găsit nici urmă de material, aşa că ori a 
dispărut, ori făptaşul n-a folosit aşa ceva. Am evaluat 
cadavrul, dar îi fac autopsia doar mâine. 

— Este un el? întreb. 

Samira încuviinţează. 

— Da, un bărbat, cred că între 30 şi 40 de ani, dar voi 
confirma doar după autopsie. Nu pot să spun nimic despre 
cauza morţii acum, dar şi victima asta prezintă traume şi 
multiple fracturi ale picioarelor, braţelor şi pelvisului, ceea 
ce ne spune că a fost supus unei violenţe extreme. 


e 243 + 


— Traumă puternică? întreb. 

— Exact. 

— Post-mortem? întreabă Leti. 

— Asta nu pot spune încă, răspunde Samira. Nici nu ştiu 
dacă voi putea conchide asta la autopsie. Ţinând cont de 
starea cadavrului, va fi o provocare să stabilesc cauza 
morţii. 

— Şi o identificare? întreb. 

— Aici sunt ceva mai optimistă. Vom obţine ADN-ul, sunt 
convinsă. Şi mai e şi faptul că victima are o muşcătură 
foarte neobişnuită. Vedem ce spune dentistul legist, dar eu 
cred că arată a muşcătură încrucişată. 

Samira desenează pe o foaie la ce se referă şi o întoarce 


ca să vedem schiţa. 
x 


Când ajung la spital, Afsaneh fusese deja acasă, 
mâncase, făcuse duş şi se întorsese. 

Contrar aşteptărilor, nu e furioasă. 

Ridică privirea din laptop şi îmi zâmbeşte. 

— Scuze, draga mea, spun şi mă grăbesc să o sărut pe 
frunte. 

— Hm, face ea ezitant. E linişte. Mă priveşte şi spune: îţi 
stă foarte bine cu papion. 

Zâmbesc, îmi duc mâna la papionul de mătase şi mă 
apropii de Nadja. Mă aplec peste corpul ei micuţ şi o sărut 
pe frunte. 

Pielea ei este caldă şi cam lipicioasă, de parcă tocmai ar 
fi alergat şi s-ar fi jucat, aşa cum ar trebui s-o poată face 
toţi copiii. 

Mă întorc spre Afsaneh, care scrie ceva pe laptop, 
zâmbind uşor. 

— Ce face? întreb. 

— Cine? spune Afsaneh, fără să lase ecranul din priviri. 

Răspunsul ei mă surprinde. E prima dată de la accident 
când nu e complet concentrată la Nadja. Poate că este bine 
că se poate gândi şi la altceva, îmi spun, înainte să îşi dea 
seama. 

— Ah, scuze. Este ca înainte. Se simte ca înainte. 


e 244 œ» 


Mă aşez lângă soţia mea, atât de aproape, că îi simt 
parfumul şi mirosul de ţigară pe care probabil că a fumat-o 
pe ascuns înainte să vină la spital. 

Fumatul ăsta secret al nostru are ceva înduioşător. 

Eu mă ascund de ea şi ea de mine. Nu ştiu dacă de 
teamă sau de grijă reciprocă. 

Mă uit la laptopul ei. Pe ecran este o poză cu o fetiţă în 
scaun rulant. 

Chiar dacă poartă fes, văd că este cheală. Zâmbeşte 
larg, dar poziţia ei arată că nu se simte bine: are capul 
uşor atârnat într-o parte, iar corpul i se apleacă în faţă. 
„Amelia, după trei săptămâni de chimioterapie”, scrie sub 
poză. 

Dedesubt văd un şir lung de comentarii. 

„Imbrăţişări şi putere!” 

„Cea mai tare Amelia din lume! Hai că poţi!” 

„<3 <3 <3” 

„Aţi încercat argint coloidal? Dacă nu, încercaţi. Chiar 
funcţionează! Link în profil.” 

„Nadja şi cu mine vă ţinem pumnii 

Incremenesc şi citesc din nou ultimul comentariu: 

„Nadja şi cu mine vă ţinem pumnii!” 

Afsaneh se întoarce spre mine. Nu mai este tristă, ci 
concentrată, dar şi uşor sfidătoare. Ochii îi sclipesc şi 
buzele ei şi-au recăpătat culoarea. 

— Da, zice ea. Chiar îi ţin pumnii. Ai o problemă cu asta? 


n 
! 


e 245» 


Pernilla 


Soarele străluceşte deasupra golfului. O ceaţă fină 
pluteşte peste apă, precum fumul unui foc îndepărtat. 

Furtuna de ieri pare să nu fi existat. Apa de ploaie s-a 
evaporat, stâncile s-au uscat, iar iarba s-a ridicat peste 
noapte, şi se îndreaptă din nou spre soarele care răsare. 

Stau lângă Golful meu micuţ şi mă spăl pe dinţi cu 
periuţa din rucsac. 

Uneori este bine să fii o persoană obişnuită cu 
exteriorul, chiar dacă renunţi la drumeţie. Îţi poţi folosi 
lucrurile din rucsac în cele mai neaşteptate circumstanţe. 

Scuip în iarbă şi pun periuta în suport. 

Mă doare capul şi mă înţeapă ochii. Mi se pare că n-am 
dormit deloc. Fireşte că un Golf de zece ani nu e tocmai 
comod, indiferent cât te foieşti. Dar am preferat aici decât 
în cort, pentru că mi-am uitat izoprenul. 

Samuel n-a venit ieri. Am găsit fără probleme golfuleţul 
marcat de el pe hartă şi am ajuns acolo înainte de ora 
indicată. Dar el n-a venit. 

Mă aşez pe iarbă şi închid ochii, în soare. Mă gândesc la 
ce a scris Samuel sub poem. 

„„„s-a întâmplat ceva nasol aşa că da trebuie să rezolv 
Chestii... 

Ceva nasol. Adică? Nasol, adică periculos, sau nasol, 
adică doar ciudat? 

Nasol, adică este urmărit de un dealer criminal, sau 
nasol, adică şi-a scăpat telefonul în cana de cafea? 

Îmi masez tâmplele cu degetele arătătoare şi încerc să- 
mi limpezesc gândurile. Dau de pe rochie un gândac 
negru-verzui. Mă uit la ceas. Este 7:45. 

Ar trebui să mă duc acasă. Nenorocita de mierlă trebuie 
să primească apă şi mâncare. Şi în mai puţin de o oră 
trebuie să merg la muncă. 

Dar nu pot lucra dacă mi-e copilul în pericol. Nu pot sta 
acolo, alegând conservele de porumb şi mazăre, încasând 
banii bătrânelor şi punând preţul pe pâine, câtă vreme fiul 


e 246 » 


meu, singurul bărbat în viaţă pe care-l iubesc, a întâmpinat 
ceva nasol şi a dispărut. 

Intrebarea este ce să fac. 

Nici măcar nu ştiu unde este Samuel. 

Iau telefonul cu mine şi mă apropii de stânci. Mă aşez şi 
formez numărul Stinei. 

Răspunde la al treilea apel şi pare voioasă ca 
întotdeauna. De parcă tocmai ar fi câştigat la loto sau ar fi 
devenit bunică, sau ambele. De parcă lumea nu ar fi un loc 
periculos, în care se întâmplă mereu ceva nasol. 

Îi explic. Îi povestesc că Samuel a dispărut ca măgarul în 
ceaţă. 

După cum mă aşteptam, Stina nu se supără pe mine 
fiindcă trebuie să sune pe altcineva, dar se arată plină de 
empatie şi se oferă să mă ajute cu tot ce poate. 

— Orice, draga mea, orice. 

— Eşti foarte amabilă, zic. Dar nu ştiu de unde să încep. 

— E timpul să te duci la poliţie, spune ea, cu încredere, 
de parcă i-ar dispărea mereu copiii şi prietenii şi ar şti 
exact cât să aştepte înainte să implice autorităţile. 

— Da. Aşa cred. Dar nici măcar nu ştiu unde a locuit, 
recent. 

— Nu ai zis că lucra pentru o familie? 

— Ba da, o familie cu un fiu cu dizabilităţi. Locuiesc 
lângă Stuvskăr, dar nu ştiu unde. 

— Cum a făcut Samuel rost de slujbă? întreabă Stina şi 
aud foşnet de hârtii, de parcă ar lua notițe. 

Incerc să-mi amintesc ce mi-a zis Samuel. 

— Cred c-a găsit un anunţ online. 

— Hm, face Stina şi foşneşte iar. Nu ţi-a zis cum se 
numeşte familia? 

— Nu. Doar că mama se numeşte Rakel şi fiul, care are 
un fel de traumă cerebrală, se numeşte Jonas. Tatăl, sau 
partenerul lui Rakel este scriitor. Cred că-l cheamă Olle 
sau aşa ceva. Atât, n-am nume de familie. 

Stina se opreşte, parcă gândindu-se. Apoi continuă, 
încetişor: 

— Nu ţi-a trimis poze? 


e 247 œ» 


— Nimic. Are telefonul închis iar şi nu ştiu ce să fac. Ar 
fi trebuit să ne vedem ieri seară, la 22, dar n-a apărut. 

— Du-te la poliţie, spune Stina, cu o voce de adult. Du-te 
direct la poliţie şi apoi contactează-mă. Cu siguranţă îl 
găsim. Auzi tu, dragă? Îl găsim noi! 


Conduc pe lângă stâlpi de solstiţiu decoraţi cu iarbă şi 
cu flori, care s-au uscat deja din cauza căldurii. Doze goale 
de bere şi sticle goale de vin zac lângă drum, dovezi ale 
petrecerilor care s-au ţinut, probabil, în părţi ale 
arhipelagului, peste noapte. 

Durează numai 20 de minute să ajung la cea mai 
apropiată secţie de poliţie, dar corpul meu protestează cu 
fiecare kilometru. Parcă fiecare celulă ar simţi că legătura 
invizibilă dintre mine şi Samuel este întinsă până la refuz. 

Când parchez, sunt transpirată şi inima îmi bate cu 
putere. 

Poliţista care îmi înregistrează declaraţia se numeşte 
Anna şi nu pare să aibă mai mult de 17 ani. Mă întreb dacă 
n-a furat uniforma de undeva şi e, de fapt, elevă. 

— Deci doriţi să raportați dispariţia fiului? întreabă ea, 
bătând din buzele ei ciudat de umflate. 

— Da. A dispărut. Samuel. Fiul meu. Aşa se numeşte. 
Per Samuel Joel. 

Poliţista adolescentă mă priveşte cu o faţă plictisită. 

— De câtă vreme lipseşte? 

— Ar fi trebuit să ne vedem ieri, la ora 22 în Stuvskăr, 
dar nu a apărut. Au trecut 12 ore. Doar că a plecat de mai 
demult. Ce vreau să zic este că n-a mai fost de câteva 
săptămâni acasă. Aşa că sunt îngrijorată. A trimis un SMS, 
aşa că nu se putea spune că a dispărut. Dar acum, da. 

Fac o pauză şi adaug: 

— Adică a dispărut. 

Regret imediat că nu am răspuns doar la întrebare. De 
ce nu pot învăţa să tac? 

— 12 ore? repetă fata. 

Între sprâncene i se formează o cută adâncă şi mă 
gândesc, în primul rând, că mă crede nebună şi, în al 


e 248 » 


doilea rând, că nu e chiar atât de tânără cum credeam. 
Ipoteza este întărită de o umflătură sub bluză. Am ratat-o 
mai devreme. Cred că-i cel puţin în luna a şasea. Nici nu ai 
idee ce înseamnă să ai copii, mă gândesc. 

Nu ştii nimic despre cât de tare doare când suferă ei, cât 
de inuman de puternică devii când au nevoie de ajutor sau 
cât de speriată eşti când sunt în pericol. 

Tu stai acolo, cu buzele tale date cu gloss roz şi crezi că 
ştii ceva despre viaţă, dar, de fapt, nici nu a început pentru 
tine. 

— Poate ar trebui să o luăm de la început? spune ea. 

Încep să-i povestesc despre Samuel şi despre familia la 
care lucrează, despre Rakel, Olle şi Jonas. Explic că fiul 
meu este neatent, dar că vine întotdeauna. li arăt mesajul 
scris pe foaia cu poemul acela ciudat. Dar, înainte să apuce 
să îl citească, se aude un zgomot de pe coridor. 

Este urmat de un răcnet furios. 

— Nu te atinge de mine, javră! Ai înţeles? 

Poliţista oftează şi îşi dă ochii peste cap, să-mi arate cât 
este de iritată. 

— Sorry, spune. Trebuie să-mi ajut colegii. Revin 
imediat. 

Dar, aşa cum ştiţi, „imediat” se poate prelungi, şi 
minutele trec. Tărăboiul de afară se mută încet, dar sigur 
în direcţia ieşirii, iar eu mă simt tot mai nelalocul meu. 

Deşi poliţista nu m-a jignit, tot îmi este clar că nici nu 
încape vorba de vreo acţiune directă a poliţiei acum. 

Se pare că Samuel nu a dispărut de suficientă vreme. 

Mă întreb cât trebuie să treacă pentru ca poliţiei să îi 
pese? O zi? O săptămână? 

Ce ar spune Samuel, să ştie că sunt aici? 

Tot mai multe întrebări apar în mintea mea şi aşa 
confuză. 

Să îi spun că alţi poliţişti îl caută deja pe Samuel? 

Tâmplele îmi sunt scăldate în sudoare şi inima îmi bate 
cu putere când încep să-mi dau seama în ce m-am băgat. 

_ Geanta sport este plină de sutare. Ce să zic despre ea? 
Imi stă inima. Înghit în sec. Nu merge aşa. 


e 249 œ» 


Mă ridic atât de brusc, că scaunul aproape se răstoarnă, 
şi îmi iau poşeta. Apoi mă strecor pe unde am venit. 

Adolescenta şi colegii ei sunt ocupați să liniştească un 
tip violent, întins acum pe coridor. Ţine de pulpă o 
polițistă, cu o strânsoare acerbă, şi suspină amarnic. 

Părăsesc uşurată secţia. 

Deschid portiera şi mă aşez pe scaunul şoferului. 

Pielea mă ustură de căldură, însă abia o simt. Mă pot 
gândi doar că am plecat la timp şi că trebuie să-l găsesc 
altfel pe Samuel. Altfel decât să povestesc despre 
implicarea noastră în traficul de droguri. 

Mai întâi trebuie să revin în Stuvskăr - pentru că trebuie 
să fie undeva. Cineva trebuie să-l fi văzut. 

Doar când conduc până aproape de localitate îmi dau 
seama că am uitat poemul cu mesajul scris de mâna lui 
Samuel pe biroul adolescentei. 


e 250 œ» 


Manfred 


Altă dimineaţă superbă, care nu-mi reflectă nici pe 
departe dispoziţia. Soare exterior nu înseamnă şi soare 
interior, soare în minte, soare în inimă. 

Decid să profit de ziua frumoasă şi îmi scot din dulap o 
cămaşă roz şi un costum cenuşiu. Aleg o eşarfă de mătase 
fucsia, pe care o împăturesc cu grijă şi mi-o pun în 
buzunar. Îmi aplic câteva picături de Acqua di Parma pe 
gât, fac nişte paşi şi mă uit la tipul înalt, blond-roşcat, care 
mă priveşte din oglindă. 

Afsaneh mă priveşte şi ea şi zâmbeşte. 

— Eşti tare arătos, zice ea şi prelungeşte ultimul cuvânt, 
parcă gustându-l. 

— Mersi. Nici tu n-arăţi rău deloc. 

Afsaneh poartă o rochie de vară galbenă, cambrată, din 
bumbac lucios. Este radiant de frumoasă în ea, dar aşa ar 
fi şi într-un tricou murdar. i 

Este frumoasă în orice, însă nu sunt prost. Imi dau 
seama că iubirea mea pentru ea mă face să o văd aşa. 

Plecăm împreună de acasă. Karlavăgsallen este aproape 
pustiu, în căldura cotropitoare. Aerul e plin de seminţe 
pufoase. Se lipesc peste tot: în păr, în gură, de tălpi. Pe 
trotuar vezi urme lungi, ca de zăpadă, de la ele. 

Zăpadă de vară. 

Ne oprim o secundă pe trotuarul de la poartă. 

Afsaneh râde şi-mi scutură seminţele de pe faţă. Ne 
sărutăm repede, ca un cuplu îndrăgostit, şi dispărem 
fiecare în altă direcţie. Ştiu că ar fi mai uşor pentru 
Afsaneh să meargă în aceeaşi direcţie cu mine, dar nu 
poate trece pe lângă locul în care a căzut Nadja şi alege 
mereu ocolul. 

Personal, mă grăbesc de obicei pe scări, şi uneori trec 
pe cealaltă parte, ca să nu păşesc pe asfaltul, pe 
nenorocitul de trotuar care s-a aruncat asupra copilei mele 
lipsite de apărare. 

Inspir adânc şi încerc să nu mă mai gândesc la Nadja. 


e 251 œ» 


Mă gândesc la rochia galbenă a soţiei mele şi la cum 
flutura în jurul gleznelor ei fine, când s-a îndepărtat. La 
vântul din părul ei. La paşii ei uşori. 

Oare să fie prietenii ei de pe internet cei care o fac să se 
simtă mai bine? De acolo dobândeşte susţinerea pe care nu 
i-am putut-o oferi eu? 

Nu ştiu. 

x 

Îmi petrec dimineaţa parcurgând rapoarte preliminarii 
mai vechi, pe tema atacului şi încălcării integrităţii femeii 
pentru care a fost condamnat Olle „Bull” Berg, atât la 
tribunal, cât şi la Curtea de Apel. 

Imaginea unei persoane impulsive şi misogine mi se 
formează în minte, un bărbat care, în multe privinţe, este 
atât de imatur, c-ar putea fi numit băiat. 

Printre documente găsesc şi declaraţia unui psiholog 
care l-a examinat pe Berg. I-a testat şi IQ-ul şi a ajuns la 
concluzia că este în jur de 75. Asta înseamnă că se află, în 
sine, peste limita necesară pentru a fi considerat, oficial, 
atins de o dizabilitate intelectuală, dar nu cu mult. 

Olle Berg nu stă foarte bine la capitolul intelect, atât. 

La scurtă vreme după prânz, mă duc la aparatul de cafea 
să-mi prepar băutura cofeinizată sponsorizată de stat. 

Mă apropii şi-i văd pe Leti şi pe Malin stând lângă bestia 
de metal. Gesticulează aprins. Când mă văd, amândoi 
pornesc spre mine în acelaşi timp. 

— Trebuie să vorbim, spune Malin. 

— Nu putem să bem întâi cafeaua? întreb eu. 

— Nu suntem monştri, mârâie Leti. 

Îmi iau cafeaua şi ne ducem în sala de conferinţe. 

— Ascult, spun. 

— Ieri mi-ai cerut să verific cu ajutorul colegilor din 
Soderort dacă au informaţii despre Olle Berg şi iubita lui, 
spune Leti. 

— De dimineaţă, una dintre colegele de la secţia din 
Haninge a auzit de ei, continuă Malin. O începătoare, Anna 
Anderson, a primit o declaraţie privind o persoană 
dispărută. 


e 252 + 


— Ea crede că persoana lucrează pentru familia 
respectivă, în Stuvskăr, explică Leti. Vine aici, să vorbim 
cu ea. 

— În plus, spune Malin, inspirând, atât Victor Carlgren, 
cât şi Johannes Ahonen au făcut apeluri către telefoane cu 
cartele preplătite neînregistrate. 

— Au sunat la acelaşi număr? 

Malin clatină din cap. 

— Nu, dar cu ajutorul operatorului am putut conecta 
ambele cartele cu acelaşi număr IMEI. Aparține unui 
iPhone care s-a folosit pentru toate. Atât telefonul mobil, 
cât şi cartelele au fost cumpărate dintr-un magazin din 
centrul Haninge-ului, dar cu ocazii diferite. Colegii din 
Haninge vor verifica dacă există supraveghere video în 
magazin şi dacă persoana care le-a cumpărat a fost 
surprinsă pe camere. 

— Aş spune Stuvskăr, propun eu. Este aproape de 
Haninge, nu? 

— Cred că la câţiva kilometri, confirmă Leti. 

— Scuze, spune Malin, dar nu am o idee atât de bună 
despre Stockholm. Cum este Stuvskăr? 

Mă gândesc câteva secunde. 

— Ca Ormberg, dar opusul. La fel de mic. O veche 
comunitate de pescari care a fost complet gentrificată. 
Constă mai ales în case de vacanţă pentru oamenii bogaţi 
din capitală. Nu prea sunt rezidenţi permanenţi. 

— OK, zice Malin. Atunci să discutăm cu începătoarea. 

— O problemă, consemnează Leti. Femeia care a dorit să 
raporteze dispariţia a plecat înainte ca poliţista să poată 
scrie raportul, pentru a-i lua alee de contact. 


Anna Anderson este o femeie musculoasă şi la fel de 
gravidă ca Malin. 

Părul ei gri cade în bucle moi în jurul feţei de păpuşă, 
cam prea machiată. 

— Deci a fugit? întreabă Malin, luând notițe. 

Anna ridică din umeri. 

— Aveam un tip turbulent în secţie. Se întâmplă des. M- 


e 253» 


am dus să-mi ajut colegii şi când m-am întors dispăruse. 

— De ce crezi că a plecat? întreabă Malin, confuză. 

Anna se uită în podea. 

— Păi, i-am zis că, deoarece fiul ei, Samuel, lipsea doar 
de câteva ore, ar trece o vreme înainte să... ăăă... ne 
ocupăm de asta. 

— Deci ai speriat-o? întreabă Leti, scoţându-şi bărbia în 
afară. 

Anna pare îngrozită şi nu spune nimic. 

— Glumeşte, o calmează Malin, dar Leti nu zâmbeşte. 

Are ochii fixaţi pe fată şi mestecă o scobitoare. 

— Bine, zice Anna, deşi arată de parcă ar sta să facă pe 
ea din clipă în clipă. 

— Ce a apucat să-ţi spună, înainte să dispară? întreb. 

Anna îşi scoate carneţelul şi răsfoieşte nişte notițe 
neglijente. 

— Că ar fi trebuit să se vadă cu băiatul ei de 18 ani, 
Samuel, în Stuvskăr, la ora 22, cu o seară înainte, dar că el 
nu a apărut. Că lucrează pentru o familie cu un fiu cu 
leziuni cerebrale, undeva în zonă. Că mama lui se numeşte 
Rakel şi numele lui e Jonas. Că mama are un partener, 
romancier pe nume Olle sau aşa ceva. Am scris totul de 
îndată ce mi-am dat seama că a plecat. 

— Atât? întreb. 

Privirea Annei cercetează tavanul. 

— Nu. Ah, încă un lucru. A zis că fiul ei a mai dispărut, 
dar a revenit. Serios, părea tare derutată. În plus, era ziua 
de după solstiţiu, aşa că m-am gândit că tipul o fi zăcând 
după beţie pe undeva. Aşa că... 

— Dar pentru Dumnezeu, face Leti, privind scobitoarea 
mestecată, ce vă învaţă zilele astea la Academie? Egalitate 
de gen? Politica diversităţii? Valori? Mă rog, nu v-ar strica 
nişte bun-simţ. 

Anna nu răspunde, însă, dacă e posibil, pare şi mai 
îngrozită. 

Leti îşi lasă privirea să circule între Anna şi Malin. 

— Şi poate şi sfaturi despre contracepţie, mormăie el, 
scuipând în palmă o bucăţică de lemn mestecat. 


e 254 œ» 


Îmi dreg glasul. 

— Zici că a uitat ceva? întreb. 

Începătoarea, care pare gata să plângă din clipă în clipă, 
încuviinţează şi îmi întinde o foaie vârâtă într-o folie 
transparentă. 

Pare un poem. 

Din instinct, ne aplecăm toţi trei peste masă şi îl citim în 
tăcere. 

— Dar ce mama naibii e asta? întreabă Leti. 

Mă uit iar la poem. 

Ultima strofă îmi dă fiori. Nu ştiu de ce. O citesc cu voce 
tare, pentru că mi se pare că trebuie să o aud. 


Fără lacrimi, am plâns o mare 

şi m-am întins să mor pe solul reavăn al durerii 
Dar leul a reapărut, şi-n botu-i căscat 

purta o porumbiţă imaculată. 


— Ce mama dracului să facem cu asta? mârâie Leti. O 
trimitem la reviste literare? Căutăm un legist în poezie? 
Sau să cerem ajutorul gay-ilor de la departamentul 
Comunicare? 

— Gunnar! îl atenționează Malin. 

— Citiţi textul de mână, dedesubt, zice începătoarea, cu 
obrajii în flăcări. 

Citim: 

Ne putem vedea la benzinărie la ora 22 s-a întâmplat 
ceva nasol aşa că da trebuie să rezolv chestii pup. S 

— OK, zic. Nu pot exista prea multe Rakel care au un fiu 
cu dizabilităţi pe nume Jonas în zonă, nu? 

Malin se ridică, dând din cap. 

— Şi poemul, continui eu. Poţi verifica de unde e? 

— Investighez, spune Malin, din uşă. Acest Samuel este 
în pericol, ce zici? 

— Nu ştiu, spun eu, sincer. Dar trebuie să punem cât de 
repede mâna pe el. 

Niciunul nu spune nimic. Nici nu e nevoie. 

Mă uit la poem şi recitesc. 


< 255» 


şi-n botu-i căscat 
purta o porumbiţă imaculată. 


— Cred că trebuie să-i facem o vizită prietenului nostru 
din Ormberg, zic. 

— Din Ormberg? face Leti. Ne alăturăm Rezistenței 
Ariene Albe? 

— Hanne Lagerlind-Schân locuieşte acolo, spune încet 
Malin. 

— Cine, vrăjitoarea? pufneşte Leti. 

— Zi-i cum vrei, fac eu. Fără ea, n-am fi rezolvat cazul 
din Ormberg. Este specială şi nu cred c-am mai cunoscut 
pe cineva cu abilităţi similare de a pătrunde în mintea 
criminalilor. Înţeleg de ce i se spune aşa, pentru că este 
cel mai bun profiler pe care l-am întâlnit vreodată. 

Fac o pauză, apoi adaug: 

— Cel puţin, era. 

Leti ridică din sprâncene şi îşi mângâie nasul mare cu 
arătătorul şi degetul mare. 

— Înainte să? întreabă el. 

— Înainte să o atingă dementa, spune Malin, abia auzit. 


e 256 » 


Pernilla 


Stau pe o stâncă şi privesc apa. Urmăresc valurile din 
ochi şi ascult clipocitul liniştit când acestea spală limba de 
granit care se întinde în mare. 

Soarele de după-amiază îmi arde umerii goi şi simt 
vântul slab opărindu-mi pielea. 

Mi-am petrecut ziua plimbându-mă prin Stuvskăr şi 
arătând poze de pe mobil cu Samuel celor care lucrează la 
magazin, la benzinărie şi la taverna din port. Apropo, nici 
trecătorii nu mi-au scăpat. 

Dar nu l-a recunoscut nimeni. 

Cred că este foarte ciudat, pentru c-a fost de câteva ori 
în port. 

Chiar nu ne mai vedem unii pe alţii? Suntem atât de 
ocupați să ne butonăm telefoanele şi să ne facem selfie-uri, 
că nu ne mai interesează cei de lângă noi? 

Mă gândesc la băieţii care pescuiau pe ponton, doar ca 
să pozeze peştii şi să-i arunce iar în apă, ca pe nişte 
gunoaie. 

Pastorul avea probabil dreptate când a spus că e ceva în 
neregulă cu prezentul şi că suntem pe cale să înlocuim 
credinţa adevărată cu narcisismul şi materialismul. Deşi 
nu ştiu dacă sunt de acord cu el când afirmă că se apropie 
Apocalipsa. Cardurile, internetul şi recunoaşterea oficială 
a Ierusalimului drept capitala Israelului de către Statele 
Unite sunt semne că lisus se va întoarce în curând. Că 
Antichristul pândeşte după fiecare colţ şi că suntem pe 
cale să ne construim propriul Turn Babel. 

De fapt nu sunt sigură că mai am încredere în orice a 
spus vreodată. 

Mi-a trimis câteva mesaje de când l-am insultat în faţa 
copiilor. 

Ultimul a ajuns dimineaţă, când plecam de la secţia de 
poliţie. Zicea că este îngrijorat pentru „sufletul meu 
nemuritor”. 

M-am supărat atât de tare, că aproape am aruncat 


e 257 œ» 


telefonul în parbrizul maşinii. 

Serios? 

Sufletul meu nemuritor? 

Singura parte din mine care-l interesează pe Karl-Jonah 
se află între coapsele mele. Şi din câte ştiu eu nu se 
cheamă suflet. 

Mă întreb dacă ar trebui să îi scriu asta, iar gândul mă 
face să izbucnesc în râs, în ciuda nefericirii pe care o simt. 

Mă întind pe spate, pe stâncă şi închid ochii. Simt 
căldura pietrei, ca o îmbrăţişare stearpă, dar de încredere. 

Aşa, ca a tatei. 

Mi-e foarte dor de el! 

Mă doare în piept, mă doare tot trupul, când mă gândesc 
la trupul lui slab, galben ca păpădia, care era fragil şi 
totodată invincibil. Chiar şi pielea mă doare. Durerea şi 
teama par să îmi cuprindă corpul, ca un veşmânt invizibil. 

— Samuel. 

li rostesc tare numele, către vară. 

Dar nu răspunde nimeni. 

Trebuie să fie ceva ce am văzut sau am auzit, dar nu mi- 
am dat seama că era important. Ceva care să mă ajute să îl 
găsesc. 

Spun o rugăciune scurtă şi îmi scot crema de protecţie 
solară din poşetă. Mă dau pe faţa transpirată. 

Mă pricep la multitasking: mă rog şi calc, mă rog şi 
conduc maşina sau mă rog şi pun etichete de preţ 
portocaliu aprins pe pâinea expirată, în timp ce le zâmbesc 
politicos clienţilor. 

Rugăciunea este utilă. 

Rugăciunea e ca mişcarea zilnică: poate fi strecurată 
atât o dată, cât şi de mai multe ori pe zi şi nu necesită un 
moment aparte. 

Deschid ochii şi mă uit la cerul albastru. Văd păsările 
marine care plutesc în vânt, ca nişte punctuleţe. Sunt 
libere şi nu ştiu nimic despre dificultăţile oamenilor. Pun 
înapoi în poşetă crema şi mă uit la stânca erodată de 
milenii. Este străbătută de crăpături şi de linii şi aminteşte 
de pielea unei persoane în vârstă. 


e 258 » 


Mă gândesc la faţa ridată şi pătată de soare a Stinei. 
Cuvintele ei îmi răsună în urechi, acaparându-mi 
gândurile. 

Cum a obținut Samuel jobul? 

Incremenesc chiar când închid poşeta. Mă lovesc tare de 
stâncă. 

De ce nu m-am gândit mai devreme la asta? 

— Mulţumesc, mormăi, aruncând o privire grăbită spre 
cer. 


e 259 + 


Manfred 


— Mergem prin Nykoping sau prin Gnesta? 

Malin mă priveşte scurt. 

— Prin Gnesta, răspund eu şi privesc pe geam. 
Câmpurile strălucesc de auriul rapiţei. 

— Cât de ciudat mi se pare, zice Malin, strângând 
volanul până ce i se albesc degetele. Dacă dau peste 
mama? 

— Ne descurcăm, zic. 

Malin înjură încet şi frânează în faţa unui tractor care 
vrea să intre pe drum. 

— Ştii cum se simte Hanne? mă întreabă. 

— Nu. Dar ultima dată când ne-am văzut, era bine. 

Malin accelerează şi depăşeşte tractorul prin stânga. Eu 
mă apuc din instinct de scaun. Câteva secunde mai târziu, 
alunecăm frumos în faţa lui, iar eu inspir adânc. 

Malin se uită la mine. 

— Şi memoria? 

— Probleme cu memoria scurtă, zic. Când ajungem la 
ea, îi voi explica despre anchetă şi îi voi arăta poemul. 
Trebuie să aibă câteva idei spontane, pentru că abilităţile 
sale cognitive sunt, în mare parte, neafectate. Îşi aminteşte 
tot ce s-a întâmplat, până în urmă cu nişte ani. Aşa că 
putem beneficia de întreaga ei experienţă profesională. 
Dar, dacă ne-am întoarce în Ormberg mâine sau 
săptămâna viitoare, va fi uitat cu siguranţă totul. Ar trebui 
să iau povestea de la capăt. 

— Cum mama naibii să trăieşti aşa? mormăie Malin. 

Nu răspund, dar cred că are doar parţial dreptate şi că 
există şi avantaje. 

Hanne, de exemplu, nu este bântuită de amintirile a ce 
s-a întâmplat în Ormberg. 

Privesc câmpurile care se unduiesc în vânt, în zare, ca o 
mare în nuanţe de verde şi galben, cu valuri imense, lente. 
Zonele de pădure, care se înalţă ici şi colo, aruncă umbre 
lungi, fantomatice, peste câmpuri. 


e 260 » 


— Apropo, poemul acela nu era online, spune Malin. Aşa 
că l-a scris un amator. 

— Hm. 

— Incepătoarea... zice Malin, muşcând dintr-o prună. 

— Anna Anderson? 

— Da, zice Malin, vârând ce-a mai rămas din prună în 
gură. A zis ceva despre Olle, despre care putem presupune 
că ar fi Olle Berg. Că ar fi romancier. 

— Este pe cât de departe de un romancier îţi poţi 
imagina, spun eu. Dar ce ştiu eu? Orice ticălos îşi spune 
scriitor, mai nou. 

Malin deschide puţin parbrizul, îşi scoate sâmburele din 
gură cu degetul mare şi arătătorul, şi îl aruncă. Un miros 
de bălegar de vacă şi iarbă se împrăştie în maşină. 

— Mersi, zice ea. Am citit şi eu dosarele. Dar poate c-a 
scris câte ceva. De exemplu, poemul acela. 

— Sigur. Este posibil. Şi eu scriu. Rahaturi, în mare 
parte. 

— Că veni vorba de scris, spune Malin, ezitând. Am 
vorbit cu o colegă care a lucrat în departamentul care se 
ocupa de bandele din Södermalm. Da, înainte de 
reorganizare. Cunoaşte toţi dependenţii şi ei cunosc toţi 
dealerii, şi... na, te-ai prins de idee. Se pare că Igor Ivanov 
a scris două cărţi. Două volume de poezie. 

— Iţi baţi joc de mine? 

— Nu. Se vând pe Amazon, şi încă bine. Am comandat 
una. Ne uităm prin ea. Nu se poate exclude ipoteza ca 
poemul să provină din cartea lui. 

— N-aş paria pe asta, zic, coborând geamul şi scoțând o 
țigară. 

O aprind şi trag adânc în piept. 

Malin se uită la mine cu ochi mari, dar nu zice nimic. 
Coteşte spre Ormberg. 

Aici drumul este prost. Asfaltul are gropi mari, iar aşa- 
zisele reparaţii mă duc cu gândul la blugii peticiţi, oribili, 
pe care prietenii mei îi purtau în liceu. 

N-aş fi îmbrăcat niciodată aşa ceva, nici măcar când 
eram adolescent. 


e 261 œ» 


O căprioară trece strada în goană, la vreo 50 de metri de 
noi. Malin frânează brusc. Sting ţigara şi o arunc, 
aşteptând ca Malin să accelereze iar. Dar ea încetineşte şi 
se opreşte pe marginea drumului. Degetele ei strâng 
volanul spasmodic, iar privirea i s-a fixat pe un molid înalt. 

— Nu ştiu dacă pot, mormăie ea. 

— Va fi în regulă. 

Ea clatină încet din cap. 

— Nimic nu e în regulă. 

— Vrei să conduc eu? întreb şi mă simt prost fiindcă am 
obligat-o să vină şi ea. 

Malin face semn că nu şi reporneşte motorul. 

Ne apropiem încet de Ormberg. Pădurea se îndeseşte în 
jurul nostru, iar drumul devine mai îngust şi mai 
întunecos. Despică pâlcurile de brazi, ca o ravenă printr-o 
trecătoare de munte. 

Mă uit la telefon. Afsaneh nu mi-a scris. 

Când i-am zis că lucrez în seara asta, nu s-a supărat. A 
mormăit ceva. De parcă făcea altceva şi nu conta ce 
spusesem eu. E atât de schimbată, că nu ştiu dacă să mă 
bucur sau să-mi fac griji. 

Când intrăm în Ormberg, este aproape ora 20. Soarele a 
apus, dar cerul este încă de un turcoaz luminos, vârstat cu 
auriu, ca într-o pictură rococo. Aici se încheie însă 
asemănările cu arta secolului al XVIII-lea. 

Verdeaţa luxuriantă înconjoară comunitatea. Dar cele 
câteva căsuțe numite laolaltă „centru” sunt la fel de urâte 
cum mi le aminteam. 

Când trecem pe lângă vechiul butic, pe care-l folosisem 
ca birou temporar în timpul anchetei, remarc că a fost 
renovat. Afară se află o betonieră şi nişte saci imenşi, plini 
cu resturi de la lucrările de construcţie. Deasupra vitrinei 
cineva a pus o firmă. 

— Alimentara lui Hassan, citesc. Ce mama naibii? 

Malin nu răspunde. 

Trecem pe lângă biserică. Se înalţă pe pajişte, 
întunecată, pustie, ca un monolit care aminteşte de 
vremuri mai bune, când comunitatea şi parohia erau în 


e 262 » 


floare. În jurul clădirii creşte iarba, iar intrarea este 
blocată de tufe. Se desprinde tencuiala de pe faţadă şi 
expune răni de cărămidă întinse. 

Ne mişcăm ca melcul spre casa lui Berit Sund. 

Siluetele imense, vigilente ale brazilor ne înconjoară iar. 
larna a afectat vechiul drum de pietriş, care e plin de 
cratere. În câteva locuri, drumul pare să se fi surpat în 
şanţ, de parcă ar fi cedat pământul de sub el. 

Apoi pădurea se răreşte şi vedem căbănuţa lui Berit. 
Geamurile sunt luminate plăcut, şi un fuior de fum se 
înalţă pe cerul senin, de vară. 

Parcăm şi ieşim din maşină. 

— Deci Berit Sund is still going strong'%, constată Malin. 

Berit este o doamnă în vârstă, care locuieşte în zonă 
dintotdeauna. A lucrat pentru administraţie şi pentru 
serviciile sociale, iar acum are grijă de Hanne. Cred că e 
un amestec de prietenă, îngrijitoare şi femeie de serviciu. 

— Aşa se pare, zic. 

— Îmi pot imagina peisaje mai naşpa în care să-mi 
sfârşesc zilele, comentează Malin şi îşi lasă privirea să 
alunece peste căbănuţa roşie, cu rame albe la ferestre. 

l-a revenit culoarea în obraji şi se bucură că nu s-a 
întâlnit cu nimeni cunoscut. 

Pomi fructiferi cresc în iarba frumos tunsă, iar în jurul 
casei e un strat de flori multicolore, unde valeriana este 
încadrată de nalbe înalte, pe cale să se deschidă. In aerul 
umed al serii, mirosul de fum se amestecă în parfumul unei 
iasomii de grădină, o tufă amplă, care se întinde la stânga 
uşii de la intrare. 

Berit deschide aproape imediat ce batem la uşă. 

Poartă o rochie înflorată fără formă, în genul celor pe 
care bunica le numea „rochii de casă”, şi picioarele ei sunt 
vârâte într-o pereche de şosete de lână. Are bretonul 
pieptănat într-o parte şi prins cu o agrafă de fetiţe, cu stea, 
care sclipeşte în lumina de afară. Ridurile i s-au săpat şi 
mai adânc pe chip. În lumina lustrei de pe tavan, mă fac să 
mă gândesc la nişte lovituri de topor care-i crestează 


10 Încă se ţine bine (N. t., lb. engleză în original). 
e 263 + 


pielea şi-i fac chipul să pară de câine bătrân. 

În spatele ei se află Joppe, care dă nerăbdător din coadă. 
Berit zâmbeşte când mă vede şi mă îmbrăţişează strâns. 

— Manfred, parc-ar fi fost ieri! 

Corpul ei pare mai mărunt şi mai subţire decât mi-l 
aminteam, de parcă o parte din ea s-ar fi topit odată cu 
stratul gros de zăpadă. 

O ia şi pe Malin în braţe... 

— Copilă dragă, ce mă bucur să te văd! 

Pune o mână pe burta ei. 

— Şi felicitări! Ce binecuvântare! Dar haideţi, intraţi, nu 
puteţi sta în uşă! 

În cabană totul e la fel. Hainele stau agăţate cuminţi în 
cuiere, pantofii sunt aranjaţi pe un raft, dedesubt, iar 
muşcatele de la fereastră par la fel de triste ca iarna 
trecută. 

Din bucătărie se aude trosnetul focului. 

Ne scoatem pantofii şi o urmăm pe Berit înăuntru. 
Hanne stă la masă. 

De îndată ce intru în cameră, ea se ridică şi zâmbeşte. 

Parcă radiază. 

Părul ei roşu este mai lung şi mai vârstat cu cenuşiu, 
braţele i s-au mai subţiat, dar altfel este exact la fel când 
mă ia în braţe şi mă priveşte în ochi. 

— Mi-a fost dor de tine, spune ea şi îmi strânge tare 
mâinile într-ale ei. 

— Şi mie, spun. 

Mă ia apoi în braţe şi mă ţine atât de mult, că maică mă 
simt stânjenit. 

În sfârşit, îmi dă drumul şi se întoarce spre Malin. 

— Hanne, spune ea şi întinde mâna. 

Malin îmi aruncă o privire rapidă. 

— Malin Brundin, spune ea şi dă mâna. 

S-au mai văzut. Am lucrat mult împreună la anchetarea 
crimelor din Ormberg. 

— Scuze, spune Hanne, jenată. Cred că am uitat. 

— Nu-i nimic, spune Malin. 

Ne aşezăm la masa din bucătărie. 


e 264 œ» 


— Ce mai faci? întreb. 

— Nu mă plâng, răspunde Hanne şi zâmbeşte. Tu? Ce 
fac Afsaneh şi Nadja? 

Îmi stă inima şi icnesc uşor. l-am spus lui Hanne ce s-a 
întâmplat cu Nadja, însă fireşte că a uitat. 

Berit pare foarte agitată. 

— Am discutat despre asta, Hanne, mormăie ea. Nadja a 
avut un accident şi este la spital. 

— Ah, spune Hanne şi îşi duce mâna la gură, de parcă ar 
vrea să împingă înapoi cuvintele. lartă-mă. 

— Nu-ţi face griji, spun şi îmi forţez un zâmbet. 

— Este grav? întreabă Hanne, cu mâna încă la gură. 

— Eu sper că nu, răspund, după o scurtă ezitare. 

Hanne rămâne o vreme cu ochii fixaţi în poală. 

Berit face tot posibilul să  detensioneze situaţia, 
ocupându-se de noi. Serveşte cafea din vechea carafă de 
porțelan înflorat, ne oferă prăjituri coapte în casă şi 
vorbeşte despre vreme şi despre vânt, iar Hanne începe 
încet-încet să se integreze. 

— Mă duc să-l plimb pe Joppe, zice Berit peste umăr şi 
îşi prinde mai bine bretonul. 

Apoi şchiopătează afară din bucătărie, urmată de câinele 
la fel de şchiop. 

Vorbim o vreme cu Hanne, despre Ormberg. Despre 
vechiul butic, care se va redeschide. Despre Jake, 
adolescentul care, spre surprinderea tuturor, a câştigat un 
concurs de povestiri şi i s-a publicat ceva într-un ziar 
important. 

Vorbim despre iarna cea lungă, care aproape că a luat 
viaţa unui cuplu în vârstă de la câţiva kilometri distanţă, 
care au fost înzăpeziţi câteva săptămâni şi forţaţi să pună 
pe foc mobilierul, fiindcă nu puteau ajunge la magazia cu 
lemne. 

Hanne devine tot mai sigură pe ea pe măsură ce ne 
apropiem de motivul vizitei noastre. Se uită la noi, de la 
mine la Malin. 

Este calmă şi demnă, dar în acelaşi timp simt că 
zâmbeşte şi că este foarte bucuroasă că am bătut atâta 


e 265 » 


drum pentru a-i cere părerea. 
— Dar n-aţi venit aici să bârfim despre Ormberg, nu? 
— Nu, recunosc eu. 
— Spune-mi! zice ea şi se apleaca spre mine. 


Hanne a ascultat răbdătoare relatarea noastră despre 
cele trei victime găsite în apa arhipelagului sudic al 
Stockholmului şi despre femeia care şi-a dat fiul dispărut, 
dar care a fost speriată de o începătoare lipsită de tact. 

Are în față un carnețel pe care ia notițe, mormăie şi 
pune întrebări scurte, în timp ce pixul îi dansează pe 
hârtie. După vreo 40 de minute, Berit se întoarce cu 
câinele. Ne mai oferă cafea, dar dispare foarte repede 
când refuzăm. 

Afară se întunecă. O ceaţă albastră-cenuşie cuprinde 
pajiştea şi pădurea din spatele ei, unde stau de pază nişte 
brazi imenşi. O molie mare aterizează pe un pervaz, poate 
atrasă de lumina lustrei. 

— Şi a treia victimă n-a fost încă identificată? 

— Nu, răspund. Dar este mult mai în vârstă decât 
primele două. Legistul a zis între 30 şi 40 de ani. Şi a murit 
de mai multă vreme. 

— Hm, spune Hanne. Asta întrerupe modelul. 

— Aşa este. 

— Dar voi credeţi că acest Olle „Bull” Berg ar fi implicat 
în crime sau este poate chiar făptaşul. 

— I-a fost găsit ADN-ul pe cearşaful în care era înfăşurat 
cadavrul lui Victor Carlgren. In plus, are antecedente 
violente şi s-a dat la fund recent. 

— Şi băiatul dispărut... 

— ...Samuel, completează Malin. 

— Aşa. Credeţi că lucrează pentru Olle Berg şi pentru 
partenera sa... Caută prin notițe şi spune: Rakel? 

— Da. Se potriveşte. Prietenii lui Olle Berg au declarat 
că este împreună cu o femeie care are un fiu cu 
dizabilităţi. 

— Hm, face Hanne iar şi îşi pune o eşarfă pe umeri, 
atingându-şi obrajii pistruiaţi. Deci poemul ăsta a fost la 


e 266 » 


băiatul dispărut, care l-ar fi putut primi de la Berg şi de la 
partenera sa? 

Malin încuviinţează. 

Hanne îşi pune ochelarii de citit şi se întinde după 
poemul tipărit, cu mesajul scris de mâna lui Samuel pentru 
mama sa. Aprinde lumânarea de pe masă şi începe să 
citească. Citeşte totul, apoi priveşte spre tavan, parcă 
gândindu-se, şi mai citeşte o dată. După aceea, îşi scoate 
ochelarii şi îşi masează tâmplele cu vârfurile degetelor, se 
sprijină de spătar şi închide ochii. 

— Nu e tocmai un talent fantastic, începe ea. Dar are 
ceva... Rahela. Rakel. Jonas. Iona. Rahela şi Iona. 

Malin îmi aruncă o privire întrebătoare, şi eu îi fac un 
semn uşor din cap să nu o întrerupă. 

Hanne îşi pune iar ochelarii. Ochii îi sclipesc şi nu mai 
are expresia copilăroasă, care aproape că o face să pară 
neştiutoare. 

— Deci, zice ea, şi se opreşte scurt, apoi continuă: 
Porumbiţa şi mielul au trăit în pace, până ce porumbiţa a 
început să facă drumuri lungi. Ascultaţi: 


În fiecare zi zburai tot mai departe 

Precum furtuna, întunecai soarele cu jocul tău. 
Precum mizeria, poceai aerul cu mândria ta. 
Ca nişte săgeți rănea trădarea ta 


Nici eu, nici Malin nu spunem nimic. 

Hanne îşi lasă ochelarii să alunece spre vârful nasului şi 
ne priveşte grav, peste rame. 

— Mă urmăriţi? 

— Da, dar... zic, nesigur. 

Hanne ridică o mână şi spune: 

— Mieluşeaua iubea  porumbiţa, dar  porumbiţa 
respingea tandreţea sa. Zice aşa: 


Gura ta repeta „nu, nu” 
Gândurile tale trăiau aiurea, 
numai cu mine nu 


e 267 œ» 


— Bine, spune Malin şi o surprind uitându-se la ceasul 
cu cuc de pe perete. 

— Apoi porumbiţa a avut un accident, continuă Hanne. 
Mieluşeaua, disperată, a cunoscut un leu. Care a ucis 
porumbiţa. Zice: 


Dar colții lui ascuţiri 
şi ghearele prea lungi 
ti-au rănit corpul, 
vrând să te prindă 


Malin se foieşte pe scaun. 

— Mieluşeaua a jelit, spune Hanne, ridicând din 
sprâncene. Mieluşeaua a jelit, dar leul i-a adus o 
porumbiţă nouă. Ascultati: 


Am plâns o mare de lacrimi 
şi m-am culcat, ca să mor, 
pe iarba firavă a tristeții 
Dintr-odată, leul s-a întors 
purtând în colţi 

o porumbiţă imaculată. 


— Scuze, o întrerupe Malin, nu vreau să fiu 
nepoliticoasă, dar nu înţeleg încotro ne îndreptăm. 

— Aşteaptă, zic şi mă aplec în faţă, încât flacăra 
lumânării de pe masă aproape că-mi atinge obrazul. De ce 
spui că leul i-a adus altă porumbiţă? De unde ştii că mielul 
este... o ea? 

Hanne râde tare. Se întinde după notițele ei şi răsfoieşte 
până ce dă peste o pagină albă, pe care o întoarce, ca să 
vedem ce scrie. 

— Rakel este un nume din Vechiul Testament, ştiaţi? 

— Nu e tocmai domeniul meu de expertiză, spune Malin 
şi îşi înăbuşă un căscat. 

— Rakel înseamnă miel sau mulțumire, în ebraică, 
explică Hanne şi scrie în carneţel: 


e 268 » 


Mieluşea = Rakel 

Malin se uită la mine cu gura căscată. 

Hanne zâmbeşte şi continuă: 

— Ghiciţi ce înseamnă Jonas în ebraică. 

Malin clatină din cap, fără să spună nimic. Citesc 
fascinaţie şi nelinişte pe chipul ei. 

— Jonas este varianta suedeză a numelui Iona, care 
înseamnă porumbiţă. Este un nume care apare şi în unele 
părţi ale Bibliei, cum probabil ştiţi. 

Pixul scrâşneşte pe hârtia fină, în timp ce Hanne mai 
scrie un rând. 

Porumbiţă = Jonas 

— Doamne, şoptesc eu. Doar nu vrei să spui că...? 

— Autorul poemului descrie relaţia lui Rakel cu fiul ei, îi 
relatează accidentul şi... moartea? 

Vocea lui Malin e atât de slabă, că abia o aud. 

— Dar porumbiţa a fost ucisă de leu, zic. Cine este leul? 

Chipul lui Hanne devine grav. Zâmbetul i se stinge, iar 
ochii par să i se întunece la lumina lumânării. Ia pixul şi 
scrie patru litere pe hârtie. 

Olle 

— Ce se întâmplă dacă scoatem un ,„l” şi schimbăm locul 
literelor? întreabă ea. 

Hârtia se boţeşte niţel sub vârful pixului când ea 
completează, fără să aştepte un răspuns. 

Olle = Leo 

— Iar „leo” este latinescul pentru... 

— ...leu, Zic eu. 

Hanne încuviinţează şi scrie şi ultimul cuvânt. 

Olle = Leo = Leu 

Se întinde puţin şi pune pixul lângă carneţel. 

Malin se ridică brusc şi începe să se plimbe prin 
bucătărie, lovindu-şi palma cu pumnul. 

— La naiba! şuieră ea. Futu-i! De ce nu am văzut asta 
înainte? 

Nici eu, nici Hanne nu spunem nimic. 

— Citeşte din nou ultimele versuri, îi spun lui Hanne. 

Hanne ia foaia şi citeşte tare: 


e 269 » 


Fără lacrimi, am plâns o mare 

şi m-am întins să mor pe solul reavăn al durerii 
Dar leul a reapărut, şi-n botu-i căscat 

purta o porumbiţă imaculată. 


— Cum interpretăm asta? întreb. 


e 270 œ» 


Partea a IV-a 
În pântecele balenei 


„Domnul a trimis un peşte mare să inghită pe 
Iona, şi Iona a stat în pântecele peştelui trei zile şi 
trei nopți. 

Iona s-a rugat Domnului Dumnezeului său din 


pântecele peştelui.” 
Iona 1:17-18 


e 271 œ» 


Samuel 


Zbor în jurul grotei întunecoase. 

Zbor, zbor, purtat de aerul rece şi umed. 

Aripile mele sunt puternice şi corpul meu, rezistent, dar 
uneori mă lovesc de zid. Atunci mă întind şi îmi las capul şi 
ciocul într-o parte. Mă odihnesc, în timp ce inimioara mea 
de pasăre îmi bate cu putere în piept. 

Înclin capul şi-mi privesc penajul cenuşiu. 

Coada şi aripile au marcaje negre, iar pieptul mi-e 
rozaliu. 

Am picioarele scurte, puternice. 

Fără să fiu 100% sigur, aş spune că sunt un porumbel 
călător. 

Columba palumbus. 

Fragmente de conversaţie, de voci omeneşti, pătrund 
uneori piatra groasă şi grota, aşa cum apa se strecoară 
printre crăpăturile dintr-un munte. 

Uneori recunosc vocile, chiar înţeleg ce spun. 

De exemplu, am auzit-o pe Rakel. Părea speriată şi 
spunea: 

— Ce i-ai făcut? 

Apoi spunea: 

— Dacă i-ai clintit un fir de păr, o să... 

Şi apoi: 

— O să chem poliţia dacă nu dispari ACUM, mă auzi? 

Bărbatul cu care vorbea îi răspundea într-un dialect de 
Skâne atât de puternic, încât nu îl puteam înţelege, dar mi 


se părea foarte furios. 
* 


Lumina este puternică şi dură. Îmi loveşte ca un vârf de 
cuţit ochii sensibili. Închid ochii şi mi-e dor de întunericul 
din grotă, dar Lumina mă trage spre ea. Mă trage, mă 
smulge, de parcă aş fi un prosop ud, care trebuie stors. Mă 
întind, iar ciocul mă arde îngrozitor. 

În cele din urmă, aterizez înapoi în Corp, în celălalt 
corp, cel care are braţe şi nu aripi, degete la mâini şi la 


e 272 œ» 


picioare. 

Dar nu durează mult, pentru că vine durerea din fese şi 
în clipa următoare mi se răspândeşte căldura înăuntru. 

Atunci cad iar. 

Cad şi cad, direct prin podea, prin pământ şi prin stâncă. 
Cad din nou înapoi în grotă. 

Îmi înfoi penele, uguiesc niţel şi îmi vâr ciocul în puful 
moale de pe piept. 

Apropo, în grotă nu e atât de rău. 

Nu simt durere, nici foame, nici nelinişte. 

Totul este previzibil, are propriul său ritm, ca valurile 
sau ca bătăile inimii. La intervale regulate, Întunericul mă 
predă Luminii, care, la rându-i, mă redă Întunericului. 

Până când. 

Până când. 

Undeva, deasupra mea, percep o schimbare de culoare a 
tavanului peşterii. Negrul devine mai puţin negru. 
Contururile sunt mai clare şi aerul, mai curat. 

Este Lumina, care vine şi este mai puternică decât 
înainte. 

Creşte în intensitate, devine soare şi mă smulge din 
peşteră, de parcă aş fi un morcov recoltat. 

Totul devine ascuţit şi dur, şi doare ca naiba. 

Imi simt braţele, picioarele, chiar şi degetele de la 
picioare, sub ceva moale şi cald. Imi simt şi inima, care nu- 
i o inimă de pasăre, ci una mult mai mare, care mi se umflă 
în piept. Imi simt greutatea capului şi sângele care-mi 
aleargă prin vene. 

Dar mai simt şi alte lucruri neplăcute, cum ar fi 
uscăciunea gurii - limba mi se lipeşte de cerul gurii - şi 
arsura din nas. 

— Gaah aarrgghh. 

Sunetele îmi ies din corp. Cuvintele nu sunt cuvinte, 
sunt icnete, grohăituri. Şi ies din mine. 

Mijesc ochii în Lumină, chiar dacă mă înţeapă şi mă dor 
ochii de la ea. 

Deasupra mea atârnă un păianjen imens, de o pânză 
prinsă de tavan. 


e 273 a 


Corpul lui este cât al unui om. Are torsul, capul şi fălcile 
lungi şi proeminente albastre, însă picioarele îi sunt negre 
şi lungi. 

Vreau să strig, dar tot ce se întâmplă este că-mi curge 
salivă fierbinte din gură, pe obraz. 

Picioarele păianjenului se apropie, atât de mult că văd 
firele lungi de păr, ca de perie, care cresc pe ele, şi cleştii 
de la capetele lor. 

Pe capul albastru electric se văd câteva perechi de ochi 
metalici, lucioşi. Sclipesc vag în lumina puternică. 

Strig iar şi iar, şi într-un final cred c-am speriat insecta 
imensă, pentru că încremeneşte şi îşi schimbă forma sub 
ochii mei. 

Picioarele i se reduc la nişte legături de nailon. Cleştii îi 
devin brățări de plastic, iar trupul albastru i se schimbă 
într-un dreptunghi. Ochii lui sunt doar nişte capse 
metalice. 

Clipesc. Încerc să înţeleg. 

Ce mama naibii? 

Zac în pat, sub balansoar. 

În patul lui Jonas! 

Mă loveşte în stomac. 

Ce mama dracului caut eu în patul lui Jonas? Sunt 
bolnav? Unde este Jonas? 

Încerc să o strig pe Rakel, pentru că ea trebuie să ştie ce 
se petrece. Trebuie să-mi poată explica de ce eu, şi nu el 
zac aici, în pat, ca o focă lovită cu măciuca, fără să pot 
mişca un deget. 

Dar gura nu mă ascultă. Refuză să formeze cuvintele, şi 
singurul lucru care iese este mai multă salivă. Aşa mi-l 
amintesc pe Jonas în pat: slab ca un ţâr, cu pielea albă şi 
lucioasă, ca marmura. Fără să respire. 

Mă străbate un fior. 

Jonas este mort? 

Încerc să întorc capul, ca să văd mai bine noptiera, dar 
nu reuşesc. Strig către corpul meu să se întoarcă, dar 
refuză, ca acolo jos, în peşteră. 

Încerc iar, şi de data asta capul mi se mişcă puţin, dar 


e 274 œ» 


nu suficient cât să pot vedea noptiera, despre care ştiu că 
e lângă mine. 

Încerc iar. Închid ochii, mă concentrez şi-mi imaginez 
capul mişcându-se pe pernă. Alunecând într-o parte, de 
parcă ar fi cel mai simplu lucru din lume. 

Încă un centimetru. 

Deschid ochii. 

Pe noptieră se află o vază cu un trandafir proaspăt. 
Lângă ea este tubul de cremă pentru mâini şi strugurelul 
de buze. Văd calendarul de pe perete, deasupra noptierei. 

Este 24 iunie. 

Nu poate fi adevărat. Este 22. Ajunul solstițiului de vară. 

Doar nu sunt aici de două zile, nu? 

Gândul face încăperea să se învârtă cu mine. Îmi ţiuie 
urechile. 

— Gaahhrrraa. 

Este doar un icnet. Nici măcar nu încerc să strig. 
Zgomotul pare să-mi iasă din piept, de parcă ar vrea şi el 
să evadeze. 

Mă uit iar la noptieră, la trandafirul din vază. Apoi 
privirea mea este atrasă de zgârieturile din lac, cele pe 
care Jonas încerca să le atingă cu mâna. 

Acum văd. 

Din poziţia actuală, întins în pat, văd că nu sunt 
zgârieturi. 

Sunt litere. 

Gravate sau mai degrabă săpate în lac, cu litere oblice, 
neregulate. Formează un cuvânt. 

AJUTOR 


e 275 a 


Pernilla 


— Dar sigur că vreau să te ajut! Am spus-o de la început. 
N-ar trebui să-ţi fie teamă să ceri ajutor. Data viitoare voi 
fi eu cea care va avea nevoie, şi atunci la tine voi apela, 
Pernilla. 

Vocea Stinei este fermă, iar mâna care o ține pe a mea, 
caldă. 

— Data viitoare voi fi eu cea care cunoaşte iar un tip 
nepotrivit şi care trebuie să plângă, adaugă ea, râzând 
răguşit. 

Stăm pe o pătură, pe o stâncă aflată cam la o sută de 
metri de portul din Stuvskăr. 

Soarele coboară peste insule, iar piatra de sub noi a 
început să se răcească. 

Părul roşu al Stinei luceşte în lumina caldă, iar pielea ei 
tăbăcită are nuanţa cuprului. Poartă un maiou vişiniu, atât 
de decoltat, că aproape-i văd tot sutienul. 

— Gata, Björn? face Stina, privindu-şi fiul încurajatoare, 
un tip slăbănog, cu păr blond şi o faţă frumoasă, aproape 
feminină, pe care o recunosc din poza de pe biroul Stinei. 

— Da, zice el şi pare dintr-odată nesigur. Deşi probabil 
c-o să fiu foarte fals. 

— Rahat, spune Stina şi alungă un ţânţar. Cum o să-şi 
dea cineva seama că eşti fals la telefon? 

Björn ridică din umerii slabi şi trage de un coş mare, 
aflat într-o parte a bărbiei. 

— Haide, îi spun şi-i dau telefonul cu cartelă preplătită, 
pe care l-am cumpărat. 

Îl ia cu o mână şi în cealaltă ia hârtia cu notițele şi un 
pix. 

— Sigur era la şase jumătate? întreabă Stina. 

Eu încuviinţez. 

— Da, însă nu pot jura că va suna atunci. 

Rakel este prevăzătoare. 

După ce am găsit anunţul online şi am răspuns la el, via 
e-mail, mi-a trimis două mesaje. În primul punea alte 


e 276 - 


întrebări, iar în al doilea stabilea o oră la care să mă sune. 
Nu a furnizat nicio informaţie de contact. 

Trec minutele şi soarele apune în apa care se întinde 
calmă în faţa noastră. Doar câteva unde tulbură iarba de 
mare verde, aflată lângă mal, mizeria aceea pe care 
aluneci mereu când mergi să înoţi. 

În depărtare circulă o barcă cu motor, iar zgomotul 
creşte şi scade, în ritmul mişcărilor sale. 

Stina scoate plosca de la magazin şi mi-o întinde. 

— Ar trebui să iei o duşcă, zice ea şi toarnă lichidul 
chihlimbariu în două pahare de plastic, fără să aştepte o 
confirmare. 

— De ce nu? oftez. 

Deschide o sticlă de cola şi i-o întinde lui Björn, care 
clatină din cap. 

Pare agitat şi îşi frânge mâinile palide. 

Mă gândesc la Samuel. La cât de ironic este că numele 
lui înseamnă „Dumnezeu ascultă rugile”. 

Samuel, din Cartea întâi a lui Samuel, şi-a primit numele 
fiindcă mama lui, Ana, l-a dobândit după ce s-a rugat lui 
Dumnezeu să aibă un fiu. 

Dumnezeu ascultă rugile. 

Dar cine ascultă acum? 

Au trecut trei zile de când Samuel trebuia să se vadă cu 
mine în port. Trei zile în care n-am avut niciun semn de la 
el. 

Niciun mesaj. Niciun apel. 

Tăcere. 

Cred c-ar trebui să merg iar la poliţie, dar fătuca aceea 
arogantă m-a făcut să-mi pierd cumpătul. 

Îmi promit să mă întorc, dacă reuşim să dăm de femeia 
aceea, fiindcă măcar aşa le vom putea dovedi ceva. Ceva 
care să îi facă să ia atitudine, nu să stea şi să mă privească 
de parcă aş fi nebună. 

Telefonul sună, şi Bjorn răspunde, cu o expresie 
hotărâtă. 

— Alo? face el, pe o voce ascuţită. 

Stina mă priveşte şi zâmbeşte. Ştiu că este mândră de 


e 277 œ 


fiul ei. 

— Da, continuă băiatul. 

Şi apoi: 

— Nu tocmai, dar am lucrat într-un azil. Am făcut 
menajul. Nu administram medicamente sau injecții. 

Tace, dând din cap afirmativ. 

— 19 ani. Peste trei luni. 

Din nou tăcere, iar eu îmi ţin respiraţia şi mă rog să 
funcţioneze. 

— De fapt, m-am lăsat, spune el, prefăcându-se ruşinat, 
aşa cum l-am învăţat. Mă săturasem de şcoală. Voiam să 
lucrez. Nu merg la şcoală sau aşa. Doar, gen... Tace din 
nou şi mă priveşte. Da, spune, ezitând. Merge. 

Scrie ceva şi încuviinţează. 

— Da. Ne vedem acolo. 

Închide. 

Nu îndrăznesc să-l întreb, dar chipul lui, pe care se 
iveşte un zâmbet demn de o reclamă la Colgate, spune 
totul. 

— În portul din Stuvskăr, poimâine la 11, spune el 
triumfător şi ridică mâna, ca Stina să bată cuba. 

Fac şi eu ca ea, lovindu-mi palma de a lui şi oftând 
uşurată. 

— Ce-a zis? şoptesc. 

— Că ar vrea să ne vedem şi să vorbim. Că este greu să 
găsească oameni potriviţi. Că speră să fiu de acord. 

Stina mă priveşte. Ochii ei verzi lucesc. 

— Ţi-am zis eu că va merge, spune ea şi zâmbeşte, de-i 
văd toate plombele de pe dinţii pătaţi cu nicotină. 

— Mulţumesc, spun eu, cu lacrimi în ochi, şi mai întâi 
fac un semn din cap spre Stina, apoi spre fiul ei. Nu ştiu 
cum voi reuşi să vă răsplătesc. 


e 278 + 


Manfred 


Mama spunea că timpul vindecă toate rănile. De parcă 
timpul ar fi o asistentă cu o uniformă albă, cu mâini curate 
ca lacrima, care aleargă de colo colo, servind supă 
fierbinte, şi nu un amăgitor care pândeşte la fiecare colţ, 
aşteptând să comitem greşeala care să ne coste viaţa. 

Sau viaţa altcuiva. De exemplu, viaţa copilului tău. 

Gust din vin şi zâmbesc spre Afsaneh şi spre Martin, 
prietenul ei de la universitate. 

Ei râd la ceva ce-a zis Martin, ceva ce nu înţeleg, dar 
zâmbesc, pentru că n-am nici puterea, nici dorinţa de a-mi 
împărtăşi gândurile negre. În plus, nu mă pot opri dinamă 
gândi la ce-a zis Hanne despre miel, despre porumbiţă şi 
despre leu. 

Leul, care este Olle Berg. 

Trebuie să-l găsim, şi încă repede. Chiar dacă poemul nu 
poate fi considerat dovadă la tribunal, putem să-l legăm de 
una dintre victime, prin ADN. In plus, are antecedente 
violente, aşa că probabilitatea ca ADN-ul său să fi ajuns 
acolo din întâmplare este aproape inexistentă. 

Eu nu cred în coincidenţe. Mă uit la Martin. 

Este de-o vârstă cu Afsaneh şi are chipul alungit şi palid, 
cu un nas disproporționat de mare. Părul lui şaten, creţ 
pare să sfideze gravitația. Tunsoarea nu-l avantajează. 
Arată ca un pudel. 

Martin mă priveşte, încuviinţează şi aşteaptă să zic ceva. 

Mă grăbesc să orientez discuţia spre alt subiect, ca să 
nu îşi dea seama cât sunt de distrat. 

— Afsaneh îmi spune că teza ta merge bine, zic. 

Martin zâmbeşte şi îi aruncă o privire soţiei mele. 

— Da, aşa cum am spus. O voi prezenta în octombrie, 
dacă nu intervine nimic. Dar trebuie să presupun că va 
interveni. Bătrânul meu profesor de la catedra de 
Psihologie are hernie de disc, aşa că vom vedea. 

— Sorry, zic. Mă gândeam la altceva. 

Martin ridică mâinile. 


e 279 a 


— Stai liniştit. Ştiu că ai lucruri mai importante în minte 
decât teza mea amărâtă. 

În pauza care urmează, mă uit la masa din bucătărie. 
Studiez lemnul pe care Nadja l-a ciupit în primăvară. Imi 
amintesc cum m-am supărat pe ea şi îmi promit că nu se va 
mai întâmpla. 

Doar să se facă bine. Să fie totul ca înainte. 

Afsaneh îşi drege glasul. 

— Nu este amărâtă, spune ea. Descrie bine perioada. 

— Despre ce scrii? întreb. 

Martin îşi trece mâinile prin bucle şi înclină uşor capul, 
iar părul aproape că-i intră în farfurie. Nasul lui luceşte în 
lumina lustrei. 

— Despre  narcisism. Mai precis, despre creşterea 
prevalenţei trăsăturilor narcisiste. 

— Chiar creşte? 

Martin îşi pune coatele pe masă. 

— Chiar creşte. Doi cercetători americani, pe nume 
Twenge şi Campbell, au demonstrat că prevalența 
trăsăturilor de personalitate narcisiste a crescut la fel de 
mult ca obezitatea, din anii 1980. Mai ales la femei. 

Martin îi face cu ochiul lui Afsaneh şi mai toarnă vin în 
pahare. 

— Alte câteva studii o confirmă, continuă el. 

— Se poate numi epidemie? întreabă Afsaneh, golindu-şi 
paharul dintr-o înghiţitură. 

— Exact, spune repede Martin. Chiar este. 

— De ce? întreb. De ce devenim mai narcisişti? 

Martin surâde strâmb. 

— Societatea s-a schimbat. Structurile sociale s-au 
fragmentat, iar cea mai mică unitate nu mai este familia, ci 
individul. În plus, social media. Peste un miliard de 
persoane folosesc Facebook în fiecare lună. Un miliard, 
pricepi? Alte platforme sociale cresc exploziv. Există o 
conexiune puternică între dependenţa de social media şi 
comportamentul narcisist. S-a dovedit ştiinţific. Nu este 
neobişnuit, pentru că arătăm o faţadă care ne oferă 
numărul maxim de urmăritori, de like-uri, de comentarii 


e 280 » 


sau orice am căuta. 

— Asta  cercetăm şi în Proiect, spune Afsaneh, 
înăbuşindu-şi un căscat. 

— Dar oamenii n-au depins mereu de aprecierea socială? 
întreb eu. 

— Ba da, spune Martin, mai încet. Dar tehnologia ne-a 
răpit căutarea naturală de reacţie şi acceptare sociale. 
Există oameni care nu ies din casă. Fac doar poze sau se 
filmează, în diverse situaţii, în haine diferite, şi postează 
pe reţelele sociale. Toţi prietenii lor sunt online. Au 
crescut cu tehnologia. 

Afsaneh îşi mai toarnă vin. Se mişcă stângaci şi sticla 
loveşte tare masa când o pune jos, periculos de aproape de 
margine. 

— Seamănă cu nunțile chinezeşti, spune ea, chicotind. 

— Nunţile chinezeşti? întreb, mutând sticla spre centrul 
mesei. 

— Am auzit de la un cercetător rezident din China că nu 
se obişnuieşte să dai o petrecere când te căsătoreşti. Te 
duci la un fotograf şi faci multe poze, cu decoruri diferite. 
Ai paharul de şampanie în mână, tai un tort de nuntă fals. 
Te săruţi cu partenerul sau partenera pe un fundal 
romantic şi tot aşa. Doar ca să poţi arăta mai târziu 
albumul. În Japonia, poţi închiria invitaţii la nuntă, ca să 
dea mai bine în poze. 

— Da, confirmă Martin. Este acelaşi mecanism. Este mai 
important să poţi arăta poze de la eveniment decât să îţi 
sărbătoreşti nunta cu rudele şi prietenii. Exact asta 
cercetez eu. Dar, în loc să pui pozele în album, le postezi 
pe o platformă socială. Acolo posibilitatea de a primi 
informaţii este infinită. Săptămâna trecută am fost la 
Auschwitz. Aveţi idee câtă lume îşi face selfie-uri acolo? 
Este mai important să arăţi că ai fost acolo decât ce s-a 
întâmplat cândva. 

Afsaneh se strâmbă. 

— Serios? Aş fi scuipat o pipiţă care făcea bot de rață în 
faţa fostelor camere de gazare. 

— Şi totuşi, fix asta fac. 


e 281 œ» 


Martin se lasă pe spate, dezolat. 

— Este doar începutul, continuă el. Internetul a 
schimbat interacţiunea între oameni. Reglează de câte ori 
poţi spune „Uită-te la mine”. Viaţa reală nu conţine nici pe 
departe atât de multe oportunităţi de feedback pozitiv 
precum internetul. De ce să te concentrezi pe asta? 

— Deci Facebook a câştigat? glumesc eu. 

Martin însă nu zâmbeşte. 

— Ştiai că Facebook a explodat când a inventat butonul 
like? O femeie pe nume Leah Perlman a fost cu ideea, 
dacă-mi amintesc bine. În fine, asta a fost acum aproape 
zece ani. Pictograma aceea cu un deget mare în sus a 
schimbat tot internetul. A schimbat comportamentul 
oamenilor şi a ajutat companii să aibă succes sau le-a 
îngropat. A înscăunat şi a detronat preşedinţi. 

— Nu cumva exagerezi? îl întreb. 

Martin scutură hotărât din cap. 

— Rețelele sociale ne vor schimba fundamental 
societatea. Ne vor schimba pe noi. Şi nu neapărat în bine. 
Pe lângă feedback, există riscul să devenim pasivi. Cum se 
va modifica percepţia noastră asupra lumii dacă luăm 
parte la tot la mâna a doua în loc să trăim chiar noi? Este 
ca şi cum ai citi despre culoarea albastru, fără să o vezi. 
Internetul ne separă de viaţa reală. Trăim printr-un 
obiectiv, iar între individ şi realitate este mereu un strat. 
Aşa că eu cred că există riscul ca noile tehnologii să ne 
amăgească. Să ne spele creierele şi să ne inducă... 

— Inerţie? sugerez. 

Martin încuviinţează, entuziasmat. 

— Păi, zice Afsaneh. Nu e cazul să mergi prea departe. 
Nu cred că avem motive de îngrijorare. Nu pe termen lung. 
Este limpede că vom continua să interacţionăm. Nu ne 
putem adapta să interacţionăm doar cu tehnologia. Nu ne 
putem înmulţi aşa. 

— Acum vorbeşti ca un biolog, spune Martin, pe ton 
zeflemitor. În plus mai există şi alte aspecte. De exemplu, 
nu putem şti ce este adevărat pe internet. 

— Oamenilor le pasă de adevăr? întreb. 


e 282 » 


— O întrebare interesantă! exclamă Martin şi eu regret 
imediat că am ridicat-o, pentru că-mi simt pleoapele tot 
mai grele. Cred, spune el, că ne îndreptăm spre o societate 
în care principalul nostru model explicativ este 
fenomenologic. 

— Fenomenologic? 

— Scuze, spune Martin, trecându-şi mâna prin părul 
creţ. Când vorbesc despre un model explicativ, mă refer la 
cum ne descriem realitatea. Există, de exemplu, modele 
explicative religioase. Să ne imaginăm că ai fi transportat 
în lumea condusă de karma. Pe baza unui model explicativ 
religios, ai putea ajunge la concluzia că te-ai îndepărtat de 
Dumnezeu. Leacul este să faci bine, cum ar fi să te rogi. 
Există şi modele explicative ştiinţifice. Poţi spune că te 
simţi rău fiindcă ai o carenţă de fier. Leacul este o pastilă. 
Un model explicativ fenomenologic se bazează pe propriile 
experienţe individuale, cum ar fi că mă simt rău fiindcă am 
trecut printr-o traumă sau fiindcă sunt cine sunt. Am 
dreptul la propriile experienţe, la propriile traume. Ce simt 
că este adevărat nu poate fi pus la îndoială. Aşa stau 
lucrurile online. În plus, există atât de multe informaţii, că 
numai aceia care îşi susţin punctul de vedere şi sunt cei 
mai virali vor pătrunde prin zgomotul de fond. 

Mă ridic şi încep să strâng masa, sperând ca Martin să 
priceapă aluzia. 

— Ce face un lucru să devină viral? întreabă Afsaneh. 

— Extremele, şopteşte Martin, de parcă ar dezvălui un 
secret. The quotidian lifestyle is dead!!! Online, trebuie să 
fii mai mult Dostoievski şi mai puţin Tolstoi, dacă vrei să te 
menţii pe val. 

Urmează o pauză. Mă uit la Afsaneh. 

— Păi... încep. 

— Tolstoi a scris despre viaţa cotidiană, zice Martin. 
Oamenii se pișă pe viaţa cotidiană în reţelele sociale, doar 
dacă nu eşti o supercelebritate. Nu le pasă de mugşcatele 
tale, de căţeluşul tău sau de salata pregătită de tine. li 
doare în cot de noua ta canapea sau de câţi kilometri ai 


11 Stilul de viaţă cotidian a murit! (N. t., lb. engleză în original). 
e 283 + 


alergat weekendul ăsta. Dacă vrei să ai succes în social 
media, trebuie să fii extrem. Dostoievski a scris despre 
nebuni. Asta merge foarte bine online. Mă poţi cita. 

Martin face o plecăciune şi un gest teatral de mulţumire, 
de parcă s-ar afla în faţa unui public numeros. 

Sună telefonul. Afsaneh se ridică. Se apropie de blatul 
din bucătărie, ia telefonul şi se uită. 

— E pentru tine, spune şi mi-l dă. 

Îl iau fără chef. 

Este Leti. 

— L-am prins, zice el. L-am găsit pe Olle Berg. Trebuie 
să vii acum. 


e 284 œ» 


Samuel 


Întunericul este rece şi fără miros. 

Mă plimb pe ce pare a fi o podea şi pigulesc niţel. Nu 
pentru că mi-e foame, ci pentru că asta fac porumbeii. 
Zboară, ciugulesc mâncare, gânguresc, îşi scutură penele 
şi fac alte chestii păsăreşti. 

Undeva, în depărtare, aud voci de oameni, dar cuvintele 
se amestecă şi formează o cacofonie stranie, imposibil de 
înţeles. 

Apoi se întâmplă ceva. 

Este ca atunci când mă trage în sus Lumina, dar nu este 
lumină. 

Rămân în beznă. 

Dar tot ajung iar în Corp. 

Mă furnică peste tot şi devin încet-încet conştient de 
braţele şi picioarele mele. Îmi simt mâinile pe suprafaţa 
netedă a cearşafului. Simt gust amar în gură, că-mi 
pulsează capul, că mă arde nasul, de parcă aş fi prizat coca 
săptămâni la rând. Încerc să strig, dar gura şi coardele 
vocale nu mă ascultă. 

Răcnetul devine o respiraţie neputincioasă, care-mi 
părăseşte plămânii ca un fâsâit. 

Zac nemişcat în pat, cuprins de panică. 

Minutele trec, poate devin ore, e greu de zis, pentru că 
n-am noţiunea timpului. Dar este întuneric încă, cu 
excepţia fâşiei înguste de lumină a lunii care se strecoară 
pe geam şi se aşază pe podea, ca un animal de casă 
somnoros. 

Dacă s-a terminat? Dacă este moartea? 

Lacrimile îmi ard pleoapele şi am un nod în gât. 

Ce-am făcut cu viaţa mea? 

Ce s-a întâmplat cu Samuel Stenberg? 

Nimic, dar asta-ţi puteam spune acum multă vreme, 
dacă te oboseai să mă asculți. 

Mă gândesc la singura persoană de care-mi este dor 
acum, singura pentru care aş da orice să o revăd. 


e 285 » 


Mama. 

Dintr-odată mi se pare că stă lângă patul meu şi îi simt 
căldura şi inspir mirosul săpunului ei cu lavandă. Pentru o 
clipă cred că văd cruciuliţa de aur pe care o poartă la gât. 
Dar, o clipă mai târziu, îmi dau seama că mi-am imaginat 
totul. 

Îmi dau lacrimile. 

Se rostogolesc încet pe obrajii mei, ca o ploaie liniştită 
de vară, în timp ce noaptea se deschide lent spre zorile 
cenuşii-albăstrui. Când cerul se luminează dincolo de 
fereastră, Corpul se trezeşte la viaţă. 

Încerc să strâng pumnul şi Corpul mă ascultă. Fac asta 
iar şi iar. 

Apoi mişc un picior puţin, sub cearşaf, şi Corpul 
continuă să mă asculte, de parcă aş fi eu cel care ia 
deciziile şi nu invers. 

Întorc capul, mă sprijin în mâini şi mă ridic. 

Mă doare capul şi simt greaţa în stomac, dar mă pot 
mişca. Am câştigat lupta cu Corpul. Orice boală aş fi avut, 
a trecut acum şi nu mai vreau să stau aici niciun minut. 

Pe geam aud un cântec de pasăre matinală şi i se mai 
alătură una. 

Îmi ating cu atenţie faţa şi simt banda chirurgicală. Este 
lipită de ceva lung şi îngust, ca un pai moale. Fără ezitare, 
trag banda şi scot paiul. 

Mă doare şi îmi dau seama că ţin în mână un tub care-mi 
intră prin nas şi îmi ajunge în stomac. 

Îmi amintesc de ce a zis Rakel. 

Jonas este hrănit prin sondă. Dar nu trebuie să-ţi faci 
griji, de asta mă ocup eu. 

Panica îmi explodează în piept şi smulg tubul, fără să mă 
gândesc la consecinţe. Trag de parcă ar fi un vierme care 
mi s-a târât în stomac. Centimetru după centimetru de tub 
alunecos îmi iese din nara dureroasă. 

Tuşesc şi-mi vine să vomit, dar chiar când mi-a ajuns 
voma în gât tubul iese. Îl arunc, mă împleticesc spre geam 
şi îl deschid. 

Loveşte în metal. 


e 286 » 


Întind mâna şi pipăi grilajul pe care chiar eu l-am 
înşurubat. 

E solid ca stânca. 

Inspir adânc. 

Aerul nopţii este umed şi miroase a iarbă şi a pământ. 
Cântecele păsărilor mi se par asurzitoare, încât mă tem că 
se va trezi cineva şi mă va obliga să mă întind iar în patul 
lui Jonas. 

Camera este la parter şi ar fi fost extrem de simplu să 
sar pe geam, dacă nu era grilajul. Sunt încuiat într-o 
colivie imensă, pentru că am vrut să fiu de ajutor. 

Închid geamul şi ies pe hol. 

Linişte. 

Se aud doar mârâitul surd al frigiderului din bucătărie şi 
nenorocitele de păsări. 

Podeaua scârţâie sub greutatea mea. Trosneşte de parcă 
ar chema-o pe Rakel. 

Mă opresc şi ascult, dar dinspre camera lui Rakel nu 
vine niciun sunet, aşa că mai fac un pas şi apuc clanţa uşii 
de la intrare. Este rece. 

Uşa nu se deschide când apăs. Cred că are zăvorul pus. 
Încerc iar, dar degeaba. Parcă ar fi din piatră. j 

Dezamăgirea mă loveşte ca un val îngheţat. Incetişor, 
mă las în şezut, cu spatele sprijinit de nenorocita de uşă. 

Lacrimile revin, fără să-mi dau seama, dar de data asta 
plâng ca o stropitoare. Îmi spală obrajii şi îmi curg în gură. 
Mă doar când o lacrimă sărată îmi atinge nara rănită. 

Ce naiba se întâmplă aici? 

Gândurile mele sunt ca nişte câini sălbatici, alergându- 
se unii pe ceilalţi fără sens, fără să mă ajute să mă 
luminez. 

Trebuie să pot ieşi din nenorocita de casă. Este o casă, 
nu o închisoare. Inspir adânc şi încerc să evaluez logic 
situaţia. 

Toate geamurile de jos sunt zăvorâte, aşa că nu pot ieşi 
prin ele. Uşa din faţă are lacăt, aşa că la revedere. Uşile 
dinspre terasă sunt şi ele încuiate, şi chiar dacă nu ar fi, nu 
pot cobori de acolo, fiindcă terasa dă spre stâncă. Doar 


e 287 œ» 


dacă nu vreau să risc o cădere de 20 de metri, ca să mă 
zdrobesc de stâncile de mai jos. 

Sus. E singura şansă. 

Mă pot strecura pe scara în spirală, pot intra în camera 
mea, pot deschide geamul şi apoi pot sări pe el. Ar trebui 
să meargă. Nu e atât de sus. Maximum trei, patru metri. 
Dedesubt este iarbă, aşa că voi ateriza pe moale. 

Picioarele îmi tremură când mă strecor în camera de zi. 
Prin ferestrele mari văd marea în zori, ca o pătură imensă 
de plumb cenuşiu, care se pierde la orizont. 

Urc scările din cinci paşi rapizi. Sunt solide, din fier 
forjat, şi nu scot zgomote trădătoare. 

Uşa camerei mele este deschisă. Intru. 

Patul este făcut. Pernele sunt la fel de pufoase ca atunci 
când am ajuns eu aici. Rucsacul meu nu e nicăieri şi 
dulapul întredeschis e gol. Se simte un iz de săpun. 

De parcă n-aş fi fost aici. De parcă cineva ar fi curăţat 
orice urmă. 

Mă duc la geam, o deschid şi mă uit în jos. 

Este mai înaltă decât credeam şi în iarbă sunt pietre, pe 
care n-am de gând să aterizez. Camera lui Rakel este chiar 
sub asta. Dacă mă lovesc sau strig, s-ar putea trezi. Aşa că, 
indiferent ce se întâmplă şi cum cad, trebuie să tac mâlc. 

Mă aşez cu grijă pe pervaz. Mă gândesc ce să fac. 

Să apuc pervazul cu mâinile, ca să atârn drept, şi să-i 
dau drumul? 

Nu. 

Înălţimea de la care cad s-ar reduce, dar nu pot alege 
unde să aterizez. Există riscul să ajung prea aproape de 
faţadă, să mă lovesc şi poate să îi trezesc pe Rakel sau pe 
Olle ăla, dacă s-a întors. 

Decid să sar din poziţie şezând şi la cât mai mare 
distanţă, ca să nu aterizez prea aproape de zidul casei. 

Închid ochii şi trimit un gând către cineva. Nu ştiu către 
cine. Nu către Dumnezeu. 

Mă împing din mâini şi din picioare şi zbor prin zorii de 
vară. Pământul mă loveşte tare şi mi se taie respiraţia. O 
durere ascuţită în gleznă îmi străbate piciorul şi trebuie să 


q 288 » 


mă folosesc de tot autocontrolul ca să nu urlu. 

Mă aşez în iarbă şi-mi privesc piciorul, îngrozit că voi 
vedea oasele ascuţite ieşindu-mi prin piele. 

Dar arată ca de obicei. 

Trebuie să fie doar o entorsă, îmi spun şi mă ridic în 
patru labe. Încerc să mă ridic complet, dar durerea din 
picior e prea puternică, aşa că încep să mă târăsc prin 
iarbă. 

Încheietura stângă mă doare atât de rău, că nu 
îndrăznesc să mă sprijin pe ea. 

Înaintez prea încet, dar nici nenorocitul de picior şi nici 
mâinile nu-mi sunt de mare ajutor, aşa că mă deplasez ca 
un copil de un an. 

Fac colţul casei şi mă loveşte parfumul greu al 
trandafirilor lui Rakel. Florile proaspete, de un roşu 
întunecat, cu tulpinile ţepoase, se ridică spre cerul care se 
luminează. Petalele sunt acoperite de rouă. 

Mă târăsc în jurul lor şi spre poarta din gard. 

Incă 20 de metri. 

Palmele mi se zgârie în conuri şi în pietrele din iarbă. 

Nu-mi mai simt genunchii şi glezna îmi pulsează 
dureros. 

În depărtare aud pescăruşii. 

Zece. 

Mână, genunchi. Mână, genunchi. 

Simt ceva alunecos sub palmă. Când mă uit, văd că am 
strivit un melc. 

Continui. 

Cinci. 

Mână, genunchi. Mână, genunchi. 

Apare gardul în faţa mea. Mi se pare mai înalt decât un 
zid. 

Mă sprijin de scândurile umede şi mă ridic într-un 
picior. 

Pe pământ cade o lumină. Mă întorc şi arunc o privire 
spre casă. 

S-a aprins în camera lui Rakel. 

Încerc să deschid poarta, dar nu merge. Pare încuiată. 


<e 289 + 


Rahat! 

Se aud zgomote din casă. Cineva ţipă. 

Mă gândesc. 

Gardul este înalt. Dacă n-aş fi reparat gaura din el, m-aş 
fi putut târi prin ea. Dacă n-aş fi vrut să mă dau atât de 
mare în faţa lui Rakel, acum aş fi fost liber. 

De parcă ar fi contat. 

Ce-am crezut? C-o să i-o trag? 

Mă uit la gard şi îmi dau seama că eu am fixat grilajul şi 
am reparat gardul care mă ţin prizonier în casa asta de 
nebuni. 

Idiotule. Ţi-ai construit singur temnita. 

Şi acum? 

Am o singură opţiune: să mă caţăr. N-ar fi fost o 
problemă, dar acum, când şi piciorul şi mâna mă dor în aşa 
hal, nu ştiu dacă pot. 

Apuc partea de sus a gardului cu ambele mâini şi încerc 
să mă aburc. Ar trebui să fie ca o flotare, dar corpul meu 
este atât de slab! Are o sută de ani şi n-a mâncat suficient 
de o săptămână. Corpul ar prefera să zacă în iarbă şi să 
moară, ca un elefant bătrân. 

Aud cum se deschide un geam şi pe cineva lovind 
grilajul. 

Altă şansă nu primesc. Dacă vreau să scap de aici, 
trebuie să trec peste gard. 

Apuc iar partea de sus, îmi fixez privirea la cer şi 
împing, până ce spatele, umerii şi bicepşii îmi ard de 
durere. Până când văd negru în faţa ochilor şi întunericul 
mă trage iar în peşteră. Până ce oasele ascuţite ale aripilor 
îmi ies prin pielea braţelor şi nasul mi se alungeşte într-un 
Cioc. 

Nu vei reuşi. Renunţă. 

Dar reuşesc. Pot s-o fac. 

Mă blochez pe gard, ca o şosetă la uscat, gâfâind, fără 
să mă pot mişca un milimetru. 

Intru iar în Corp, încetişor. 

Uşa din faţă se deschide şi aud paşi grei pe scări. 

Cu un ultim efort, mă ridic peste gard şi cad de cealaltă 


e 290 œ» 


parte, cu capul înainte. 

Lovesc pământul cu obrazul şi îmi trosneşte umărul, dar 
nu-mi mai pasă. Tot ce vreau este să ajung la motorul lui 
Igor, care este parcat lângă drum. 

Mă ridic şi încep să fug. Piciorul mă doare ca naiba, dar 
frica e mai puternică decât durerea. 

Aud paşi pe aleea de pietriş, zgomot de chei şi scârţâitul 
porţii care se deschide. În aceeaşi clipă însă mă arunc pe 
motocicletă şi pipăi după cabluri. 

O să reuşesc! 

Pe motor nu mă poate prinde nimeni, nici măcar într-o 
maşină. 

Paşii se apropie din spatele meu când pornesc motorul. 
Dau drumul cablurilor şi simt furnicături în piept, senzaţia 
îmbătătoare de libertate şi de triumf. 

Am păcălit moartea. 

Motocicleta tresaltă şi zboară de acolo, dar se opreşte în 
aer, ca o rață împuşcată. 

Eu nu mă opresc. 

Zbor neajutorat peste ghidon, ca o mănuşă, şi aterizez în 
drum. Gustul de sânge mi se răspândeşte în gură şi scuip 
pietriş sau poate dinţi. 

Nu ştiu. 

Nu mai ştiu nimic. 

Dar creierul vrea răspunsuri. Creierul funcţionează 
chiar şi când corpul este făcut praf. 

Îmi amintesc sticluţele de Fentanil pe care le-am furat 
din dulapul cu medicamente. Imi amintesc cum au 
zăngănit când le-am luat din rucsac şi le-am aruncat în 
valuri. Dar mai ales îmi amintesc cum am înlocuit 
conţinutul a trei sticluţe cu apă şi le-am pus înapoi. 

De aceea m-am trezit? Am fost drogat până seara 
trecută? 

Până când am primit apă în loc de medicamente? 

Să fi fost bărbatul pe care l-am auzit, cel din Skâne, cu 
care se certa Rakel? 

Îmi amintesc cuvintele ei: 

Dacă i-ai clintit un fir de păr, o să... O să chem poliţia 


e 291 œ» 


dacă nu dispari ACUM, mă auzi? 

Întunericul mă cuprinde cu  blândeţe, aproape 
binevoitor. Mă amăgeşte cu promisiunea că mă va scăpa 
de durere şi de teamă. 

Dar nu vreau. Încă nu. 

Trebuie să înţeleg. Am atâtea de înţeles, cum ar fi de ce 
sunt aici, în drum, şi nu pe motocicletă, zburând spre 
Stockholm. 

Întunericul freamătă în mine. Câmpul vizual mi se 
restrânge şi se înceţoşează. Durerea pulsândă cedează. 

Caut din priviri, trecând peste motorul care fumegă, pe 
o parte, în iarbă. 

Îl văd. 

Ceva roşu în jurul roții din spate, cu o coadă ca de şarpe. 

Este lacătul mare, cu lanţ roşu, pe care i l-am cumpărat 
lui Rakel pentru bicicletă. 


e 292 œ» 


Partea a V-a 
În Valea Umbrei Morţii 


„Apele m-au acoperit 

până aproape să-mi ia viața, 

adâncul m-a învăluit, 

papura s-a împletit în jurul capului meu. 

M-am pogorât până la temeliile munţilor, 

zăvoarele pământului mă încuiau pe vecie.” 
Iona 2: 5-6 


e 293 œ» 


Manfred 


Ajung la secţie cu un taxi, chiar după miezul nopţii. Încă 
sunt ameţit după cina cu Martin şi Afsaneh, dar nu 
contează. Sunt plin de speranţă şi străbat parcul cu iarba 
udă de rouă mai uşor decât am făcut-o de multă vreme. 

Malin este deja în sala de conferinţe, unde am strâns 
toate informaţiile despre anchetă. 

Pe panou atârnă pozele lui Johannes Ahonen şi Victor 
Carlgren. Lângă ele, cineva a prins poemul şi a scris cu 
majuscule: 

MIEL = RAKEL 

PORUMBIŢĂ = JONAS 

LEU = OLLE BERG 

Alături este fotografia lui Berg. Se uită în obiectiv fără 
expresie. 

— Cum eşti? mă întreabă Malin. 

— În regulă, răspund. Unde l-aţi găsit pe Olle Berg? 

— În arhipelag, spune Malin. Leti are toate informaţiile. 
Vine imediat. A lucrat toată seara. 

— Ca să vezi! Şi eu care credeam că se întoarce acasă la 
cinci, în fiecare zi, să-şi aerisească bluza din poliester! 

Malin zâmbeşte strâmb. N 

— Să fiu sinceră, nici eu nu m-am dus acasă. Incerc să 
construiesc o teorie, să înțeleg cum s-au întâmplat toate. 
Dar nu reuşesc. 

Eu ridic din umeri. 

— De ce vrei să-ți complici viața? Berg i-a ucis pe 
Johannes Ahonen, pe Victor Carlgren şi pe victima 
necunoscută. 

Malin îşi duce mâinile la ceafă şi priveşte tavanul. 

— Prea simplu. 

— Este adesea prea simplu. 

— Dar de ce? 

— Asta nu ştiu. Fără îndoială e o poveste cu droguri, aşa 
cum sunt multe mai nou. 

Malin nu este convinsă. Continuă să privească în tavan. 


e 294 œ» 


— Victor Carlgren nu pare să fi fost drogat. 

— Sora lui ne-a spus că prietenii lui au cumpărat droguri 
de la cineva pe nume Mâns sau Malte, zic eu. Este clar că 
vorbim despre Malte Linden. 

Malin clatină lent din cap. 

— Legătura asta e foarte şubredă şi o ştii şi tu. Şi cine-i 
victima numărul trei? Tipul cu muşcătură ciudată. 

— Probabil alt drogat, zic şi îmi aud glasul sigur, deşi nu 
sunt deloc convins. 

Malin oftează şi se ridică. Mototoleşte o bucăţică de 
hârtie şi o aruncă spre coşul de gunoi de lângă uşă. 
Aterizează lângă coş, dar Malin rămâne încruntată. 

— De ce era ADN-ul lui Carlgren sub unghiile lui 
Ahonen? întreabă ea. 

— S-au bătut înainte ca Ahonen să fie ucis de Olle Berg. 

— Hm, spune Malin. Piele sub unghii. Când zgârii pe 
cineva? Exceptând când faci sex. 

— Vorbeşte pentru tine. Eu nu-mi sfâşii partenerele. 
Dar, în general, cred că faci asta când eşti mai slab. Când 
totul s-a dus deja dracului. Când cineva are mâinile în jurul 
gâtului tău sau ţi-a împlântat un cuţit în burtă. Când nu 
mai ai aer şi sângerezi. 

Malin se întinde şi burta îi iese în evidenţă. 

— Rănile victimelor, spune ea. Trauma puternică, post- 
mortem. Şi-au rupt aproape toate oasele. Ce naiba le făcea 
Berg? 

— Poate că au fost loviți de o barcă, în apă. Medicul 
legist a zis că... 

Malin mă întrerupe. 

— Toţi trei? Puțin probabil. Şi de ce a trecut atâta vreme 
între crime sau între decesele accidentale, dacă n-au fost 
ucişi? Dacă ar fi vorba despre o reglare de conturi, ar fi 
murit toţi în acelaşi timp. 

— Asta nu ştim sigur. 

Pe coridor se aud paşi. Leti apare în cadrul uşii. Are 
nişte hârtii în mână, iar pe cealaltă şi-a proptit-o cu 
degetul mare agăţat de talia pantalonilor uzaţi. Cămaşa 
descheiată la gât expune un smoc de păr sur. 


e 295 » 


Se lasă pe scaunul de lângă Malin, fără să ne salute. 

Mă uit la Malin, care poartă o pereche de blugi mom şi 
un tricou care a fost cândva alb, dar acum este cenuşiu, ca 
o cârpă de bucătărie folosită. 

Oamenii nu vor să arate bine, mai nou, mă gândesc. 

Vor să arate interesant, periculos sau rebel. 

Vor să arate de parcă ar fi călătorit prin lume, ar fi 
fumat iarbă toată noaptea sau ar fi venit direct de la 
bordel. 

Mă uit la pantalonii mei de costum cu model discret şi la 
pantofii bine lustruiţi, care se văd sub rotunjimea burţii. 

Leti îşi drege glasul. 

— Olle „Bull” Berg se află într-un camping la vest de 
Stuvskăr, spune el. A cumpărat mâncare de 340 de 
coroane ieri. 

— De unde ştim? întreabă Malin. 

— Ne-a contactat banca, spune Leti încet. Şi-a folosit 
cardul la ora 15:36, ieri. Prima dată de când a dispărut. 
Avem noroc că magazinul are camere. L-au surprins. 
Colegii din Haninge erau acolo şi l-au reperat. 

Leti împinge în faţa lui, pe masă, trei imagini neclare cu 
un tip cu şapcă şi ochelari de soare. 

În prima, intră pe o uşă. În a doua, se află la tejghea. Se 
sprijină de ea cu mâna stângă şi semnează o chitanţă cu 
dreapta. A treia imagine pare identică, doar că s-a mişcat 
vânzătorul. 

— Bună treabă. 

— Da, mă interesează, spune el. Filmările, vreau să zic, 
adaugă, cu o nuanţă visătoare în glas, care mă face să 
bănuiesc că nu ştiu multe despre el. 

Apoi se încruntă. 

— Ce e ciudat este că-i ia multă vreme să semneze 
chitanta aia. 

— Ce? întreabă Malin şi se apleacă peste poze. 

— Uită-te la oră. 

Leti arată numerele din colţul drept al pozelor. 

— Nu înţeleg, spune Malin, clătinând din cap. 

— Olle Berg este în aceeaşi poziţie, cu pixul pe chitanţă, 


e 296 » 


în a doua şi în a treia poză, spune încet Leti. 

— Şi? 

— Sunt 30 de secunde între poze. Nici măcar cel mai 
lent ticălos de la biroul de obiecte pierdute nu are nevoie 
de 30 de secunde să semneze o chitanţă. Am văzut 
înregistrarea originală cu tehnicienii. Orele sunt corecte. 

Ochii îi lucesc sub pleoapele grele şi-mi amintesc când a 
ajutat un coleg să parcurgă nişte înregistrări cu maşini 
explodând. Cum s-a transformat dintr-un bătrân acru într- 
un analist brici, dintr-o mişcare. 

N-am nicio îndoială că ştie ce spune. 

— Ce înţelegi din asta? întreb. 

El clatină din cap şi îşi scarpină barba. 

— Poate c-a fost distras de ceva din magazin, îşi dă el cu 
părerea. 

Ne uităm în tăcere la pozele neclare. 

— Nu i se vede faţa, zic. 

— Corect, încuviinţează Leti. Dar tipul de la magazin l-a 
recunoscut. Se pare că lumea îl ştie. De cal breaz, mai 
degrabă. Locuieşte într-un cort, chiar lângă camping, şi nu 
le place asta. Au mai spus că a folosit cardul pentru prima 
dată şi nu ştia codul, aşa c-a trebuit să se identifice. Ghici 
ce? 

Ridic din umeri. 

Leti coboară glasul şi scoate o scobitoare. 

— E încă acolo. Idiotul e în cortul lui. Trebuie doar să 


mergem să îl săltăm. 
x 


Malin şi cu mine mergem cu maşina spre Stuvskâr. Într- 
o dubiţă gri, la câteva sute de metri în faţa noastră, sunt 
Leti şi patru tipi de la Forţele de intervenţie regionale. 

li urmăresc de la distanţă, pregătindu-mă mental. 

Malin şi cu mine vom aştepta lângă maşini cât timp Leti 
şi ceilalţi îl vor ridica pe Olle Berg. Să pui cinci oameni să 
aresteze doar unul nu este necesar, dar nu vrem să ne 
asumăm riscuri. 

— Este OK să fumezi, spune Malin, cu ochii la pachetul 
făcut sendviş între scaune. Dacă deschizi geamul. 


e 297 œ» 


— Nu fumez, zic eu. 

Malin tace o vreme, apoi spune: 

— Azi îl arestăm. 

Nu răspund. Ştiu din experienţă să nu zic hop până nu 
sar gardul. 

Câteodată, gardul se dovedeşte prea înalt. 

Drumul şerpuieşte printre câmpuri bogate şi păşuni 
pentru cai. Pe fundalul verde sunt răspândite căsuțe roşii, 
ca nişte piese de Lego. Un singur nor pluteşte pe cerul 
senin. 

— De ce i se spune „Bull”? întreb, încetinind în spatele 
unei căruţe trase de cai, care iese dintr-o curte. 

— Lui Olle Berg? N-am idee. Dar pot afla. 

— Nu e urgent, zic. Ne putem ocupa mai târziu. 

Dar Malin şi-a luat deja telefonul. 

— Lejer, zice ea. Am numărul fostei prietene a lui Berg. 
Vorbesc cu ea prin mesaje. 

— Iubita de care s-a despărţit? întreb. 

Malin nu răspunde. Tastează pe telefon cu degetele ei 
subţiri şi-l pune înapoi în buzunar. 

Trecem pe lângă un golf. 

Soarele scânteiază în valuri şi la orizont se văd pânze, ca 
nişte dinţi ascuţiţi care ies din mare. 

Chiar înainte de Stuvskăr, dubiţa o ia la dreapta şi Malin 
se uită pe hartă. 

— Aici, spune ea. Să sperăm că n-a dispărut. 

Tipii de la Forţele de intervenţie sar din dubiţă, cu Leti 
după el. 

Toţi sunt îmbrăcaţi civil, ca nişte excursionişti. Sau, să 
fiu sincer, aşa cum crede poliţia că se îmbracă 
excursioniştii, adică în bermude şi tricouri cu guler polo. 

La câteva sute de metri în faţă văd campingul, pe mal. 
Rulote şi case mobile, aliniate ordonat în şiruri lungi. 
Paravane colorate şi scaune pliante se văd ici şi colo. Un 
steag al Suediei flutură în depărtare. 

Parchez şi deschid portiera. Mirosul de fân mă loveşte în 
nări. Mijesc ochii să nu-mi intre praful în ei. 

Telefonul lui Malin mârâie şi ea îl scoate din buzunar. 


e 298 » 


Cu spatele la soare, se uită la ecran. Se întoarce spre 
mine. 

— Se pare că „Bull” este o prescurtare de la „Bulldog”. 

— De ce „Bulldog”? 

Malin ridică din umeri. 

— Întreb. 

Scrie ceva. 

Străbatem un câmp cu iarbă către grupul de bărbaţi în 
pantaloni scurţi caraghioşi, până la genunchi, şi tricouri 
colorate, din jurul lui Leti. 

Pământul de sub pâlcurile de iarbă este uscat, şi fiecare 
pas ridică un norişor de praf. 

— OK, spune Leti, care pare să fi încheiat instrucţiunile. 
Puteţi lua poziţie. Plecăm în zece. Întrebări? 

Bărbaţii clatină din cap şi dispar în direcţii diferite. 

Mă uit la silueta lui Leti, care dispare pe câmpul din faţa 
noastră, şi la Malin, cu braţele încrucişate la piept. 

În clipa aceea am senzaţia aceea cunoscută de nelinişte. 
Mi se ridică părul pe ceafă şi mi se usucă gura. 

Ceva nu e în regulă. 

O ştiu. N-aş putea explica, pentru că o am în sânge, în 
fibrele musculare, în vasele de sânge şi în pielea sensibilă 
a vârfurilor degetelor. 

Corpul ştie. 

Corpul ştie cu mult înainte să priceapă creierul, şi 
creierul îşi dă seama şi acceptă că este în dezavantaj. Nu 
trage concluzii pripite, nu încearcă să convingă. 

Aşteaptă răbdător sentinţa corpului. 

Mă uit după colegii de la Forţele de intervenţie. Au 
părăsit parcarea şi s-au împrăştiat pe câmpurile care 
înconjoară campingul. Doi dintre ei merg încrezători spre 
apă, cu undiţele pe umeri. Unul vorbeşte la telefon şi 
celălalt aleargă spre mare. 

În câteva minute vor ajunge la cortul lui Olle Berg. Îl vor 
aresta fără probleme, pentru că se pricep la asta. 

Dar ceva nu e în regulă. 

Mă uit la Malin. Mijeşte ochii în soare, îşi şterge 
sudoarea de pe frunte şi ridică din sprâncene. 


e 299 + 


— Ce este? întreabă Malin. 

— Ceva nu e în regulă. 

Ea râde încet şi clatină din cap. 

— Cum adică? întreabă, privindu-l pe Leti, care se 
străduieşte să ţină pasul cu unul dintre poliţiştii bine 
antrenați, cu undiţa pe umăr. 

Se uită la ceas şi spune: 

— Cinci minute. 

Mă plimb prin jur în iarba uscată şi încerc să-mi fac 
ordine în gânduri. Lovesc un smoc şi pământul se ridică în 
jurul paielor uscate. 

— Un minut, spune Malin. 

Imi curge transpiraţia pe frunte şi pe sub gulerul 
cămăşii. Insectele îmi zumzăie în jurul capului, iar 
pescăruşii ţipă. 

Malin ţine telefonul în mâna stângă şi scotoceşte cu 
dreapta în buzunar, după ceva. Telefonul bâzâie şi, când 
încearcă să îşi deschidă mesageria cu stânga, îl scapă în 
iarbă. 

A încercat să îşi deschidă mesageria cu mâna greşită şi a 
scăpat telefonul. 

Atunci ştiu. 

Imi amintesc de pozele cu Berg, de pe camere. Cum 
stătea aplecat peste tejghea, semnând chitanta. 
Comentariul lui Leti despre faptul că pozele... 

— Leti are dreptate, zic. Tipul care a fost surprins de 
camere a ezitat. A ezitat, fiindcă nu ştia clar cum să scrie 
numele lui Berg. 

— Ce tot vorbeşti? spune Malin, care-şi caută încă 
telefonul. 

— Când a semnat, a semnat cu dreapta. Dar Olle Berg 
este stângaci. 

Malin încremeneşte. 

— Nu este Berg în imagini, spun. Berg este stângaci. 

Malin îşi pescuieşte telefonul dintre două smocuri de 
iarbă. Sună chiar atunci. 

Se ridică greu. Îşi duce o mână la şale şi se strâmbă. Mă 
priveşte lung şi răspunde. 


e 300 œ» 


— Da. Aha. 

Tace. Îşi mângâie burta şi priveşte cerul. 

— 18? Cum mama naibii... 

Malin se întoarce la maşină şi se sprijină în coate, de 
parcă toată puterea ar fi părăsit-o într-o clipă şi n-ar mai 
putea sta în picioare. 

— Ce porcărie! se plânge ea. Unde l-a găsit? 

Apoi: 

— OK. Ne vedem mai târziu. 

Mă uit în ochii ei. 

— Nu a fost el. Tipul ăsta are 18 ani. Dar a folosit cardul 
lui Berg. Spune că l-a găsit, împreună cu paşaportul lui 
Berg, într-un coş de gunoi din Stuvskăr. Nu pare plauzibil, 
aşa că l-au arestat. 

Oftează şi îşi sprijină corpul de maşină. Pare atât de 
tânără, în ciuda burii. Atât de tânără şi de plină de 
îndoieli, că îmi vine să o iau în braţe şi să o alin. 

— Ai avut dreptate, zice ea. 

— Nu ne ajută acum, 

— Mai e ceva. Cartea scrisă de Igor Ivanov? 

— Da? 

— Malik mi-a trimis un mesaj. Am primit un exemplar. 

— Şi? 

Maiin clatină încet din cap. 

— Cartea conţine doar două cuvinte. Lorem ipsum”. 
Pagină după pagină. 

Cred că îmi sună cunoscut. 

— Lorem ipsum, zici? 

— Da, cuvintele astea se folosesc, de obicei, când vrei să 
oferi o mostră de text, dar nu ai încă textul. Când vrei să 
vezi cum va arăta tipărit. 

Malin se aşază pe iarbă. 

— Aşa se spală banii, spune ea, ca răspuns la întrebarea 
pe care n-am apucat să i-o adresez. Bun venit în secolul 
XX. Uită de bani spălaţi prin pizzerii sau pariuri sportive. 
Totul se întâmplă acum în lumea digitală. Este un exemplu 
foarte creativ. Cărţile sunt puse în vânzare online. Cărţi 


2 Durerea însăși (N. t., lb. latină în original). 
< 301 œ» 


care, uneori, nu conţin nimic. Pui un preţ foarte mare pe 
ele, cum ar fi pe cartea lui Igor, care costă 900 de coroane. 
Boţii, adică nişte programe pe calculator, plasează 
comenzi şi plătesc cu bani murdari. 

— Şi apoi faci un profit gras, pe care-l poţi declara? 

— Exact. Banii se fac albi ca zăpada. Şi-ţi zici autor. 

Malin oftează adânc. 

— Igor n-are nicio treabă cu poemul nostru. 

Telefonul lui Malin mârâie iar, şi ea citeşte mesajul. Se 
încruntă. 

— Ce este? o întreb. 

— Mi-a scris fosta iubită a lui Olle Berg, începe ea. Lui 
Olle i se zicea „Bulldog” pentru că... 

Se uită în ochii mei, clătinând din cap fără să creadă. 

— Pentru că avea dinţii ciudaţi. Ca un buldog. Avea 
muşcătura încrucişată. Ca... 

— A treia victimă, închei eu. Rahat! Victima numărul trei 
este Olle Berg. 

Malin se uită la mine cu o privire sumbră. 

— Dacă Berg este mort, cine e criminalul? 


<e 302 » 


Samuel 


Sunt de multă vreme în peşteră, de atâta vreme, că 
Lumina este doar o amintire vagă, o şoaptă din trecut care 
şi-a pierdut înţelesul. Când Lumina mă trage afară din 
pământ, sunt mai întâi surprins şi apoi speriat, pentru că 
începuse să-mi fie bine în peşteră. 

Aripile mele au devenit mai puternice, iar ochii mi s-au 
adaptat la întuneric. N-am nevoie de nimeni şi nimeni n- 
are nevoie de mine. 

Este perfect. Dar Lumina mă trage în sus, prin pământ, 
aproape de suprafaţă. Nu sunt în Corp, dar nici în peşteră. 
Plutesc neajutorat undeva între ele, parcă blocat între 
două dimensiuni. Parcă aş sta între două vagoane de tren 
şi aş putea vedea prin geamurile lor, fără să pot deschide 
uşa spre niciunul. 

În cele din urmă, aterizez în Corp, chiar dacă nu vreau. 
O simt cu fiecare nenorocită de celulă şi cu fiecare 
centimetru cub de carne, de oase şi de sânge. 

Ce simt este durere. 

Dar în mijlocul haosului, în mijlocul durerii, sunt şi 
lucruri triviale. Musca încăpăţânată de pe geam, izul slab 
de detergent dinspre cearşafuri şi parfumul trandafirului 
proaspăt cules, din vaza de pe noptieră. 

Aud şi zgomote. Cineva se mişcă prin cameră. Dar nu 
pot deschide ochii, pentru că pleoapele mele par să 
cântărească o tonă. 

Mă cuprinde panica şi un strigăt vrea să se formeze în 
pieptul meu, dar mi se blochează în gât, ca o bucată de 
cartof. 

— Jonas? 

Este vocea lui Rakel, dar sună diferit, de parcă aş zace 
sub apă, într-o cadă, ascultând-o. 

O mână mă mângâie pe păr, buze moi se lipesc de 
obrazul meu. 

— Dragul meu Jonas! 

Mă întorc şi îi dau o palmă. 


e 303 > 


Dar asta numai în gând, pentru mi-e Corpul imobil ca o 
friptură pentru duminică, în  congelatorul de la 
supermarket. 

— Sărmanul meu copil, şopteşte ea. Eşti în burta balenei 
acum. 

E nebună, mă gândesc, de parcă aş privi un film, un film 
tare pervers - dar un film. 

— Voi avea grijă de tine, continuă ea. 

Îşi pune mâna peste a mea şi apoi mi se adresează pe un 
ton mai dur. 

— Dar mai întâi trebuie să mă asigur că nu faci iar asta, 
Jonas. A fost o mare prostie. Nu eşti încă suficient de 
puternic să mergi. S-ar fi putut întâmpla orice. Te-ai fi 
putut împiedica de o piatră, te-ai fi putut răni, ai fi putut 
cădea în mare sau... Se aude un suspin prelung. Mâna lui 
Rakel dispare şi se aud paşi spre piciorul patului. Nu te pot 
pierde iar, înţelegi? 

Aud zgomote. Metal pe metal. De parcă ar zăngăni 
monede într-o conservă. Apoi nişte zgomote surde. Tot 
metalice, dar de la obiecte mai mari şi mai grele. 

Unelte, poate. 

Pătura mi se ridică de pe picioare. Aerul rece îmi 
mângâie pulpele. 

— Ştiu că mă auzi, spune ea. Şi ştiu că nu te poţi mişca. 
Nu sunt un monstru, dar nu te pot lăsa să fugi iar. Este 
pentru binele tău. 

O mână e pe piciorul meu şi simt ceva ascuţit în talpă. 

Apoi aud un pocnet şi talpa-mi explodează de o durere 
inimaginabilă. Piciorul îmi arde şi chiar dacă-s amortit şi 
nu tocmai în Corp, urlu de durere şi lovesc cu ambele 
picioare, izbind-o de perete. 

Dar numai în gând. 

Pentru că, în realitate, încă zac pe patul lui Jonas, în 
timp ce ea loveşte şi loveşte, iar durerea explodează în 
mine iar şi iar. 

Când întunericul mă trage dedesubt, sunt recunoscător. 
Nu vreau să mai fiu la Lumină şi în Corp. 

Înainte să cad, am timp să analizez ce s-a întâmplat şi să 


e 304 œ» 


formulez o ipoteză. Dar mi se pare atât de dubioasă, de 
imposibilă, că nu pot să o cred. 

Chiar a făcut asta? 

Chiar mi-a bătut un cui în talpă? 


e 305 >» 


Manfred 


Ajung acasă târziu. 

Dezamăgirea că Olle Berg nu este criminalul m-a secat 
de energie. Mă simt dezolat. 

Da. Ştiu. 

Berg o fi fost leul şi l-o fi ucis pe fiul lui Rakel, dacă e să 
dăm crezare poemului. Dar nu i-ar fi putut ucide pe 
Ahonen şi pe Carlgren, pentru că trupul lui era deja în apă 
cu mult înaintea lor. 

Nu, ori leul nu este Olle Berg, ori leul nu este implicat în 
morţile lui Ahonen şi Carlgren. 

Când intru pe hol, închid cu grijă uşa, ca să nu o trezesc 
pe Afsaneh, dar ea apare din bucătărie. 

Mă ia în braţe şi mă sărută uşor. 

Îmi spune că mi-a pregătit mâncarea favorită, pui şi orez 
cu şofran, şi că a hotărât să mă aştepte. 

Mâncăm şi povestim cum ne-a fost ziua. 

Nu îi spun despre Olle Berg. Nu mă mai pot gândi la 
asta. 

Apoi facem dragoste pe podea, în camera de zi. Ca nişte 
adolescenţi iresponsabili. 

De parcă fiica noastră nu s-ar fi izbit de asfalt. 

Fac un duş. _ 

Las apa fierbinte să îmi curgă pe corp. Îmi spăl 
frustrarea şi praful din camping. 

Mă împotrivesc gândurilor la cartea lui Igor, care 
conţine doar două cuvinte - Lorem ipsum - şi al cărei unic 
scop a fost spălarea banilor din trafic. 

Când ies de la dus, Afsaneh stă la uşă, dezbrăcată. 

— Şi eu am nevoie de un duş, spune ea şi se strecoară 
pe lângă mine. 

Intru în dormitor şi mă aşez pe pat. Mă uit pe geam. 
Cerul se întunecă în spatele perdelei subţiri. 

Calculatorul lui Afsaneh este deschis lângă perna ei. 
Privirea mea cade pe poza unui tânăr care zace într-un pat. 
Imaginea este terifiantă şi superbă, în acelaşi timp, şi nu 


e 306 œ» 


mă pot abţine. Mă uit. 

Mă întind după laptop şi-l trag mai aproape. 

Titlul este scris cu albastru, cu un font de modă veche: 
Lupta pentru viaţă. 

Mă uit mai jos, parcurgând pagina. 

Mă opresc la o strofă cu care începe ultima postare. 


Am plâns o mare de lacrimi 
şi m-am culcat, ca să mor, 
pe iarba firavă a tristeții 
Dintr-odată, leul s-a întors 
purtând în colţi 

o porumbiţă imaculată 


Îngheţ. Inima mi se opreşte. 

Nu este posibil. 

N-are cum să fie posibil. 

Afsaneh apare, cu un prosop înfăşurat în jurul corpului. 

— Ce este asta? întreb, întorcând laptopul ca să vadă 
ecranul. 

— Un blog. De ce? 

— Cine l-a scris? 

Afsaneh îşi scoate prosopul şi-l atârnă pe un spătar. Se 
îmbracă într-un tricou vechi de-ale mele. 

— N-am idee. O femeie cu un fiu care are leziuni 
cerebrale. Atâta ştiu. Este foarte activă pe forum. Postează 
mult. Afsaneh se aşază pe pat şi îmi mângâie obrazul. Sunt 
obosită, zice ea şi cască. 

Nu răspund. În schimb trag laptopul din nou spre mine 
şi mă uit pe pagină. 

Poze cu băiatul în pat. Prim-planuri cu o mână, o faţă 
întoarsă şi un trandafir într-o vază, cu picături de rouă pe 
petale. Peisaje cu marea, cu stânci netede, cu un far. 

Nu se vede nicăieri nicio faţă, dar se mai întrezăreşte un 
profil de femeie. Pozele sunt neclare, iar părul lung, care 
flutură în vânt, îi ascunde trăsăturile. 

— E importantă? întreb. 

— Importantă? Cum adică? 


e 307 » 


Afsaneh se urcă în pat, lângă mine. 

— Putem să stingem lumina? mormăie ea, cu o mână pe 
coapsa mea. 

— Sunt mulţi oameni care-i citesc blogul? explic eu. 

— Cel puţin o mie. Poţi vedea şi tu câţi oameni 
comentează. Dragă, îmi pare rău, dar am nevoie de somn. 

— Pot să împrumut computerul? 

— Sigur, zice ea şi stinge lumina. 

Stau în camera de zi multă vreme şi citesc blogul, chiar 
dacă mă doare capul de oboseală şi corpul meu urlă după 
somn. Postările sunt despre durerea de după accidentul 
fiului ei şi despre dificultăţile pe care le are îngrijind o 
persoană cu leziuni cerebrale acasă. 

La trei dimineaţa o sun pe Malin. Răspunde după cinci 
apeluri. 

— Poţi să vii acum la secţie? întreb. 

Durează câteva secunde să răspundă. 

— Ştii cât e ora? 

— Da, ştiu. 

Oftează. 

— Arde? 

— Al dracului de tare. 


Câteva ore mai târziu, Malin şi cu mine am parcurs tot 
blogul şi l-am comparat cu cronologia noastră. Am revizuit 
fotografiile şi am citit nenumărate postări şi comentarii ale 
urmăritorilor. 

Soarele a răsărit şi secţia s-a trezit la viaţă. Uşile s-au 
deschis, scările s-au urcat. Un miros de cafea proaspătă s- 
a revărsat la etaj. A venit Leti, ne-a ascultat concluziile, a 
mormăit şi a plecat. 

— Mai arată-mi o dată introducerea, spune Malin şi o 
ascult. 


Mă numesc Rakel. Fiul meu, Jonas, era un adolescent 
obişnuit inainte să aibă un accident de maşină. Am fost 
nespus de bucuroasă când am aflat că va supravieţui. Nu 
am înţeles, pe moment, că începeam lupta pentru o viaţă 


< 308 » 


demnă, pentru că, după accident, fiul meu a suferit leziuni 
cerebrale şi a căzut într-o letargie profundă. Dar am decis 
să nu renunţ NICIODATĂ! Acum, am grijă de fiul meu 
acasă. Urmăriţi-ne lupta aici, pe blog! 


— Potrivit poemului, leul l-a ucis pe fiu, zice Malin. Dar 
fiul trăieşte. 

Face semn spre calculator, unde se vede poza tânărului 
din pat. 

— Da, ştiu. Poate nu trebuie să interpretăm poemul ad 
litteram. Poate că este simbolic. Poate că pare mort, deşi e 
doar letargic. 

Se deschide uşa şi intră Leti. 

— Am găsit-o, spune el. Am vorbit cu procurorul şi cu 
tehnicienii. Cei de la IT vor parcurge totul în detaliu, însă 
blogul îi aparţine lui Susanne Bergdorff. 

— Susanne? repet. 

— Se pare că îşi spune Rakel, mormăie Leti. Susanne 
Bergdorff s-a născut şi a crescut în Flen, Sörmland. A fost 
o înotătoare promițătoare, în adolescenţă. Este văduvă şi 
are un fiu cu dizabilităţi, pe nume Jonas. Soţul ei suferea 
de scleroză multiplă şi a murit de pneumonie, acum patru 
ani. Până la accidentul fiului, Susanne a lucrat într-o 
farmacie. Fiul ei a fost lovit de o maşină al cărei şofer a 
fugit de la locul accidentului. Părinţii ei sunt morţi de mult, 
iar ferma familiei a fost vândută. Tatăl ei a fost preot al 
Bisericii Suediei, iar mama ei, casnică. Au divorţat când 
Susanne era mică. Una dintre prietenele ei mi-a dat 
numele psihologului la care mergea. A făcut terapie. 

— Unde este Susanne acum? întreb. 

— Asta e problema, spune Leti, oftând şi aruncându-se 
pe un scaun. Nu o găsim. Se pare că îi ajunge 
corespondenţa la vechea adresă, dar casa este pustie de 
peste un an. A retras banii primiţi de la Casa de Asigurări 
şi de la compania de asigurări, în fiecare lună, de la un 
bancomat din centrul Haningeului. Vom obţine filmările de 
la camerele de supraveghere. 

— Deci, zic eu şi mă duc la whiteboard. Iau un marker şi 


< 309 + 


încep să scriu. Putem conecta primele trei victime prin 
ADN. 

Scriu numele lui Johannes Ahonen, Victor Carlgren şi 
Olle Berg şi le încercuiesc. 

— Olle Berg are legătură cu Rakel, alias Susanne, 
potrivit martorilor, zic, şi scriu  Susanne/Rakel, 
încercuindu-i numele şi trasând o linie spre cercul unde 
am scris Berg. Corpurile victimelor au fost găsite în 
arhipelagul de sud. Ar fi putut fi ucise în Stuvskăr. Acolo 
locuieşte Rakel, dacă e să ne luăm după femeia care a vrut 
să îşi dea fiul dispărut. 

— Cea care a fost pusă pe fugă de gravida cu bot de 
rață? întreabă Leti. 

— Da. A spus că fiul ei lucra aproape de Stuvskär. Nu e 
departe nici de Haninge, de unde au fost scoşi banii? 

— Deloc, spune Leti. Dar Susanne şi Jonas Bergdorff nu 
locuiesc acolo. Asta am verificat de la început. 

— Şi nicio Rakel, spune Malin. Am căutat. 

— Poate că locuiesc acolo fără să fie înregistraţi, zic. 

Privirea lui Leti este fixată pe fotografia lui Olle Berg. Îşi 
pune o scobitoare în gură şi începe să mestece mecanic. 

Eu desenez un cerc lângă numele lui Rakel, scriu în el 
„Leul” şi trag o linie spre Rakel. 

— Susanne este cheia. Dacă o găsim, găsim şi omul 
căruia îi spune „leul”. 

— Dacă există, pufneşte Leti. 

— Grupul de profileri crede că este un bărbat criminalul 
nostru, spune Malin. Violenţa, felul în care au fost mişcate 
trupurile. Totul o dovedeşte. 

— Tot trebuie să o găsim pe Susanne. 

Mă duc la calculator şi găsesc o imagine. 

Mare întunecată, spumă care spală stânci lucioase. Un 
far, luminat dintr-o parte de soarele care apune. Siluetele 
unor pini profilate pe cer. 

— Încerc să contactez psihologul, spun. Gunnar, poţi 
vedea dacă Malik află unde au fost făcute pozele de pe 
blog? 

— Farul, încuviinţează Leti, se apropie de computer şi îşi 


e 310 œ» 


scoate scobitoarea roasă din gură. Cred că ar trebui să se 
concentreze pe far. 

— Exact, răspund eu. Se vede în câteva poze. Nu pot fi 
aşa multe în zonă. Spune-i lui Malik să verifice. Vorbeşte 
cu colegii şi vezi dacă se pot duce în Stuvskăr, să bată la 
uşi. Cineva trebuie să o cunoască. 

Leti încuviinţează, aruncă scobitoarea la gunoi şi iese pe 
hol. 


e 311 œ» 


Pernilla 


Intrăm cu maşina în portul din Stuvskăr. 

Stina îşi frânge mâinile pătate de soare şi priveşte 
concentrată pontonul. Pe bancheta din spate, Bjorn îşi 
roade unghiile murdare. 

Este trecut de zece. Golful luceşte. Suprafaţa apei este 
atât de strălucitoare, de inocentă. Dar apa poartă 
amintirea vântului şi a mării. Sunt imprimate în corpul ei 
imens, în valurile grele, care se ridică lent spre mal, se 
rostogolesc şi spală stâncile, cu o forţă surprinzătoare. 

Cerul este senin, aerul, cald, şi o ceaţă fină face neclare 
contururile insulelor şi insuliţelor împrăştiate în şir, ca un 
şirag de perle din granit zdrobit, spre orizont. Mirosul de 
alge de mare şi smoală se combină cu aroma cafelei 
proaspete dinspre tavernă. Râsete şi fragmente de 
conversaţie se aud dinspre bărcile ancorate. 

În mai puţin de o oră, Rakel va veni să îl întâlnească pe 
Theo, care va împlini curând 19 ani, a renunţat la şcoală şi 
îşi caută un job. 

Theo, de fapt Bjorn, care ar putea fi Samuel. 

Mă uit prin port şi încerc să decid unde să parchez. 
Stina şi cu mine trebuie să stăm în maşină, cu ochii pe 
Björn. Rakel nu trebuie să ne vadă. 

— Acolo? sugerează Stina, arătând spre magazin. Sunt 
deja două maşini acolo, aşa că nu vom atrage atenţia. În 
plus, vedem bine podul şi putem urmări o persoană care 
pleacă în maşină. 

— Ai dreptate, zic eu. 

Björn stă în tăcere, dar aud cum îşi roade unghiile. 

Parchez şi intrăm în magazin, de unde cumpărăm o 
cafea cumplit de scumpă, cu lapte din nu ştiu ce fel de nuci 
indiene. Ne întoarcem în maşină şi aşteptăm. 

— Cum naiba le merge afacerea? se întreabă Stina, 
arătând spre magazin. Au un sortiment de rahat. O 
grămadă de ciudăţenii şi chestii gen grăsime vegană. Cine 
cumpără aşa ceva? Nu clienţii noştri, cu siguranţă. Pe jos 


e 312 + 


era murdar. Personalul se juca la telefon în loc să ajute 
clienţii. La ce-i ajută că au şorţuri frumoase, de in? 

Pufneşte şi îşi scoate ochelarii de soare. 

Minutele trec. 

Îmi verific telefonul de mesaje, dar ecranul e gol. 
Singurul lucru vizibil e poza cu mine şi cu Samuel, de la 
Crăciunul trecut. 

Seamănă atât de bine cu Isaac în poză! Faţa îngustă, 
expresivă, ochii căprui-închis, pomeţii şi curbura buzei 
superioare. 

Îţi promit că-ţi primeşti tatăl înapoi, mă gândesc, 
mângâind fotografia cu arătătorul. Doar să vii acasă. Dacă 
vii acasă, fac orice. 

Ceasul de pe mobilul meu arată 10:45. Mă întorc spre 
Bjorn. 

— Eşti gata? îl întreb. Dacă nu, putem recapitula totul. 
Repetiţia este mama învăţăturii. Asta dacă nu eşti gata. 

Björn îşi scoate inelarul din gură şi mă priveşte. 

— E OK, zice el. Vorbesc cu ea şi voi o urmăriţi când se 
duce acasă. Cât de greu poate fi? 

— Şi nu dai nicio informaţie personală, îi aminteşte 
Stina. Nici numele tău adevărat, nici numărul de telefon. 
Nici... 

— Meh, o întrerupe el, oftând. De ce aş face-o? 

Mă uit spre cer, spre bolta aproape ireal de albastră 
care ne separă de El. Pun telefonul lângă schimbător, iau o 
gură din cafeaua cu gust de mucegai şi privesc portul. 

Studiez marinarii care duc în cărucioare mici sticle cu 
apă, răcitoare şi pungi de cumpărături, şi femei care-şi 
parchează maşinile scumpe lângă magazin, să cumpere 
rahaturi, cum le-a zis Stina: suc de mere şi rodii, păstrăv 
cu orez, tahini sau poate vreo salată vegană. 

Pontonul e pustiu, cu excepţia unei femei la vreo 60 de 
ani, care şade pe un şezlong, lângă semafor şi citeşte 
ziarul de dimineaţă. Şi-a descheiat bluza, şi-a sumes fusta, 
şi-a scos pantofii şi stă cu picioarele pe o pungă. Să fie 
Rakel? 

— Nu, mormăie Stina, parcă citindu-mi gândurile. Este 


e 313 >» 


mult prea hoaşcă. Rakel este mai tânără, între 40 şi 50 de 
ani. 

Un SUV Mercedes alb parchează lângă tavernă şi o 
blondă planturoasă, la vreo 30 de ani, sare afară. Are un 
bust care sfidează legile gravitaţiei şi nişte unghii lungi şi 
roz, ca nişte gheare. Face câţiva paşi pe ponton, se uită în 
jur, nesigură, şi în cele din urmă găseşte programul afişat. 
Îşi ridică ochelarii decoraţi cu strasuri pe cap şi se uită 
atentă. 

În maşina ei, doi copii la vreo cinci ani se iau la trântă 
pe bancheta din spate. 

— Nici ea, spune încrezătoare Stina. Rakel n-are copii 
mici, nu? Cu unghiile alea, nu poate îngriji pe nimeni cu 
leziuni cerebrale. Cred că abia se poate şterge la fund. 

Stina râde atât de tare, că-şi eclipsează propriul 
comentariu. Întorc capul dinspre ponton şi îmi las privirea 
să măture zona din faţa magazinului şi a tavernei. 

O dubiţă Volvo neagră a parcat chiar în spatele SUV-ului 
alb. 

Câteva secunde mai târziu, o femeie cu părul lung şi 
negru sare afară. Poartă pantaloni scurţi de blugi, o bluză 
subţire, albă, şi şlapi. 

Se uită în jur şi se duce pe ponton. Se aşază lângă 
femeia care stă la soare şi aşteaptă. 

Mă uit iar la maşina ei. 

Pare nouă. Scumpă, dar nu excesivă. În parbriz văd 
semnul cu omul în scaun rulat. 

— Acolo! şoptesc eu, deşi fireşte că nu ne poate auzi. 

Stina încuviinţează. 

— Da, poate fi ea. 

Bjorn deschide portiera. 

— Ai grijă, spune Stina. 

— Gata cu asta, şuieră băiatul şi porneşte în pas săltat 
spre ponton. 

Femeia care ar putea fi Rakel stă cu mâinile în poală. 
Când Bjorn se apropie de ea, se ridică şi îi dă mâna. Se 
aşază amândoi şi încep să vorbească. 

Rakel gesticulează şi Björn râde. 


e 314 œ» 


— Cât crezi că vor vorbi? întreabă Stina. 

— Nu ştiu. Cât durează un interviu? spun. 

Stina nu răspunde. 

Dau drumul la radio, pentru că bănuiesc că discuţia 
celor doi va dura o vreme. 

Crainicul spune că valul de căldură va mai rămâne cel 
puţin o săptămână şi că numărul de înecuri a crescut din 
cauza vremii. Ieri, doi fraţi, de trei şi patru ani, s-au înecat 
la un loc de scăldat de lângă Norrtălje. 

Mama copiilor, care se afla la faţa locului, ar fi fost 
absorbită de telefonul mobil. 

— Revoltător! face Stina şi închide radioul. Ce-i cu 
oamenii din zilele noastre? Să stai cu ochii în telefon când 
ai ţânci care fac baie! Ar trebui să facă închisoare. 

Vreau să răspund, când văd că Rakel se ridică. 

O clipă mai târziu se ridică şi băiatul Stinei. Incep să 
meargă împreună spre parcare. 

— Ce fac? întreb eu. 

— Nu ştiu, spune Stina. 

Rakel şi Bjorn se apropie de Volvo-ul lui Rakel. 

— Îşi iau la revedere, şopteşte Stina. 

Dar băiatul înconjoară maşina şi urcă pe locul 
pasagerului. 

— Iisuse, face Stina. Ce-i cu el? l-am zis să nu meargă cu 
ea sub nicio formă. De ce nu mă ascultă niciodată? 

Maşina neagră porneşte, lăsând un nor de praf în urmă. 

— Repede, zice Stina şi mă grăbesc. 

Pornesc maşina, bag în viteză şi calc acceleraţia, ca să 
mă iau după Volvo. 

Dar rabla mea tuşeşte şi tace, nemişcată. 

— Scuze, spun. Are ceva când porneşte. Nu merge. Dar 
numai uneori. Se întâmplă să pornească fără probleme, 
chiar dacă e iarnă şi sunt 10 grade afară. Da, uneori mă 
întreb cum de... 

— Dar condu odată, femeie! mă întrerupe Stina. 

Repornesc maşina. Cutia de viteze scoate un guiţat, iar 
maşina tresaltă şi o ia din loc. 

Urmărim maşina neagră şi avem noroc. Un SUV mare, 


e 315 » 


kaki se află între noi şi Volvo, ceea ce reduce riscul de a fi 
descoperite. 

Dar când SUV-ul se opreşte, noi rămânem în urmă. 

— Depăşeşte! spune Stina. 

— Nu pot! ţip, arătând spre maşinile care vin din 
cealaltă direcţie. 

— Dar fă-o! 

— Nu pot! 

Două adolescente sar din SUV-ul parcat în faţa noastră. 
Se îndreaptă agale spre portbagaj, îl deschid şi încep să 
scoată bagaje. 

— Minunat, mormăie Stina. 

Calc acceleraţia şi depăşesc SUV-ul. Este o manevră 
periculoasă şi abia am timp să reintru pe bandă, înainte ca 
un camion să vină din cealaltă direcţie. 

Claxonează. 

Încetinesc şi mă uit în faţă. 

— Deci? face Stina. 

Apoi iar: 

— Deci? 

Mă uit la drumul de ţară care se întinde în faţa noastră, 
ca un şarpe lung. La pinii zvelţi de lângă drum şi la 
bolovanii care punctează ici şi colo vegetaţia. 

Volvo-ul negru a dispărut. 


e 316 » 


Samuel 


Nu ştiu de câtă vreme stau pe Întuneric, când Lumina 
mă trage iar la suprafaţă. 

Aud paşi care se apropie şi voci care vorbesc. Râsete. 

Este râsul lui Rakel. 

Sunt iar în Corp. 

Durerea din picior este cumplită. Vreau să plâng, dar n- 
am lacrimi. Tot ce se întâmplă este că transpir la tâmple şi 
că inima îmi bate foarte, foarte repede. 

Uşa se deschide şi intră Rakel, însoţită de un tip slab, cu 
păr lung şi blond. 

Nu pot deschide ochii cât să îi văd bine, şi când se 
apropie de mine, dispar din câmpul vizual îngust generat 
de fanta dintre pleoape. 

— Poţi să stai aici, zice Rakel, şi câteva secunde mai 
târziu aud cum scârţâie fotoliul, când tipul se aşază. 

Apoi aud scaunul tras pe podea. Rakel se aşază şi ea. 

O mână caldă o atinge pe a mea. 

— El este Theo, spune Rakel şi mă strânge de mână. A 
venit în vizită. Poate că ar trebui să lucreze cu noi. Să îţi 
ţină companie. Să îţi citească, să-ţi pună muzică. 

Buzele ei îmi ating blând obrazul. Atingerea mă arde ca 
focul şi mi se face rău. 

Tipul întreabă ceva despre nasul meu şi Rakel răspunde. 

— Da, Jonas este hrănit prin sondă. Dar nu trebuie să-ţi 
faci griji. De asta mă ocup eu. 

Vreau să le strig să-mi scoată naibii tubul din nas, dar nu 
pot. 

Vreau să le spun despre durerea din talpă, dar n-am 
cuvinte. 

În schimb, durerea îmi vorbeşte, strigă şi urlă şi nu mă 
aud gândind. 

— A căzut? întreabă tipul. 

— Da, a făcut o criză de epilepsie acum câteva zile. Dar 
arată mai rău decât este. Se vindecă. 

O picătură de sudoare îmi alunecă pe tâmplă, după 


e 317 œ» 


ureche. 

Aud un zgomot ca un plescăit şi un clic. O clipă mai 
târziu, simt ceva rece şi alunecos pe mână. Degetele lui 
Rakel mă masează. Intind crema lipicioasă cu mişcări 
lente, metodice. 

— I se usucă groaznic mâinile, explică ea. De obicei, îl 
dau cu cremă o dată pe zi. Ajută să îl dai şi cu balsam de 
buze. Este unul pe noptieră. 

Se aude alt plescăit şi Rakel începe să-mi maseze 
cealaltă mână. 

— Uhh, reuşesc, dar e mai mult geamăt decât cuvânt. 

— Ştie că eşti aici, spune Rakel, icnind teatral şi părând 
uluită şi fericită totodată. Cred c-o să fie grozav! 

— Nu ştiu ce să zic, spune tipul. Nu ştiu nimic despre 
boli etc. 

— Singurul lucru pe care trebuie să-l faci este să-i ţii 
companie lui Jonas. Să-i citeşti, să-i cânţi, să-i pui muzică. 
Este calm aproape mereu, dar se întâmplă să fie neliniştit 
sau să aibă crampe. Atunci să mă chemi imediat. Se poate 
răni singur. 

— Am înţeles. 

— Poţi citi puţin acum. Începe de unde am pus semnul 
de carte. 

— Acum? 

— Da, acum, spune Rakel. 

Tipul îşi drege glasul şi începe: 

— „Nu îţi place la Paris? Nu. De ce nu mergi altundeva? 
Nu există altundeva.” 

Rakel râde. 

— Hei, glumeam! Nu trebuie să citeşti acum. Eşti în 
vizită azi. 

— Păi, bine. 

Tipul îşi drege glasul iar. 

— Ce brățară frumoasă. 

Mâinile lui Rakel se opresc şi îmi ridică încheietura. 
Cineva atinge brăţara mamei, cea din mărgele de sticlă. 
Imi vine să plâng, chiar dacă nu am lacrimi. 

— Fireşte, murmură Rakel, empatică. Îi tremură vocea. 


e 318 + 


Mi-a făcut-o când era în clasa întâi, dar, după accident, i- 
am pus-o lui la mână, ca să fiu mereu cu el. Uită-te la bile. 

Tipul se apleacă. Nu văd, dar îi simt respiraţia pe obraz. 
Este caldă şi miroase a tutun de mestecat. 

— M-A-M-A, citeşte el, ca un nenorocit de puşti de şase 
ani. 

Când rosteşte cuvântul pe care n-ar trebui să-l spună, 
ceva se trezeşte la viaţă în mine şi tot corpul mi se 
încordează într-un spasm. 

Vreau să îl lovesc. Să îl zdrobesc. Să-i dau o palmă peste 
faţă ca să zboare în perete, cu capul înainte. 

Mâna mi se ridică spre faţa lui, dar nu suficient de 
repede să îl lovesc. Încovoi degetele şi îl zgârii pe faţă. 

Simt cum unghiile mele îi străpung pielea, iar el ţipă şi 
se dă înapoi. 

— Jonas! icneşte Rakel. 

Şi după aceea: 

— Nu înţeleg ce s-a întâmplat. Niciodată... 

— Nu-i nimic, zice tipul. 

— Stai aşa. Îţi aduc dezinfectant. 

Aud paşi şi intuiesc silueta lui Rakel dispărând din 
cameră. 

Se lasă liniştea. 

Tipul respiră greu. Câteva secunde mai târziu, aud un 
clic. 

Pace poze cu mine. 

De ce face asta? 

Aud iar paşi. Se întoarce Rakel. 

Încerc să formez cuvinte, să îl avertizez pe tip. Pentru 
că, deşi a pus mâna pe brăţara mamei şi nu-mi place, nu 
vreau să pună Rakel mâna pe el. 

Dar nu-mi iese niciun sunet de pe buze. Gura mea nu 
formează cuvinte. Plămânii mei sunt neputincioşi, iar 
coardele vocale refuză să mă asculte. 

— Ce faci? 

Vocea lui Rakel este calmă, dar simt teama şi furia din 
spatele ei. 

— Voiam să... 


e 319 » 


Rakel face câţiva paşi. 

— De ce faci poze cu fiul meu? 
— Păi, n-am vrut să... 

— Dă-mi telefonul, strigă Rakel. 
Nu! strig eu. Nu! Nu! Nu! 

Dar numai în gând. 


e 320 » 


Manfred 


Ulla Walden are în jur de 60 de ani şi ne primeşte în 
apartamentul ei din Gärdet, unde s-a mutat recent. Este o 
femeie redutabilă, cu părul des, complet alb, prins într-un 
coc. Poartă o bluză de bumbac roşie, strâmtă, care îi pune 
în valoare corpul frumos. În urechi îi atârnă cercei mari, de 
argint, şi la gât are un colier simplu, de perle, care este cu 
siguranţă mai scump decât pare. 

Îmi strânge mâna ferm, chiar dacă degetele ei sunt mici 
şi subţiri. Când Leti îi ia mâna, se luminează la faţă şi îi 
aruncă unul dintre rarele sale zâmbete. Işi trage burta şi 
se îndreaptă de spate. Faţa lui se îndulceşte şi ochii îi 
strălucesc. Pentru o secundă, arată ca un băieţel, în loc de 
bătrânul acru cu care suntem obişnuiţi. 

— Gunnar, spune el, clătinând entuziasmat din cap şi 
aruncându-i alt zâmbet de lup. 

Stau aşa câteva secunde, pe hol, parcă prea mult, şi 
Malin mă priveşte cu înţeles. E ca atunci când am 
cunoscut-o pe Tuula Ahonen, mă gândesc. În aer pluteşte 
un fel de tensiune, un fel de energie care s-a creat între 
Leti şi femeie. 

— Ah, spune Ulla, părând jenată. Îi priveşte mâna, încă 
în mâna ei, şi îi dă drumul, ezitând. Bun venit, Gunnar! 
spune ea cu emfază. 

O clipă mai târziu, momentul se încheie, iar Ulla ne 
conduce în camera de zi mică, dar decorată cu gust. 

Mobila are patină. Pe podea sunt rogojini, iar pe pereţi, 
tablouri colorate. Fereastra este deschisă şi vara intră în 
camerele mici. 

— Luaţi loc, spune Ulla, cu obrajii îmbujoraţi. Cafea? 

— Nu, mulţumesc, zic eu. Nu stăm mult. 

— Vă rog, spune Leti. 

Ulla zâmbeşte şi dispare în bucătărie. 

Malin şi cu mine ne aşezăm pe canapea, iar Leti, într-un 
fotoliu. Are faţa aproape fericită. Malin mă priveşte iar, şi 
eu  încuviinţez scurt, confirmând că am remarcat 


e 321 œ» 


interacţiunea scurtă, dar stranie de pe hol. 

Ulla revine. Are cafea şi cornuleţe cu scorţişoară, pe un 
platou de argint. Îl pune pe măsuţa de cafea şi dă la o 
parte o vază cu bujori roz şi nişte ziare, ca să facă loc. Se 
aşază apoi pe un scăunel. 

Îşi pune o pereche de ochelari cu rame roşii şi mă 
priveşte. 

— Vreţi să vorbim despre Susanne Bergdorff? 

— Da, spun eu. Fireşte că ştim că trebuie să păstraţi 
confidenţialitatea, dar investigăm nişte crime şi sunteţi 
exonerată. 

— Ştiu, spune ea, calmă. Ce pot să fac pentru voi? 
Susanne este suspectă? 

Evit să răspund direct la întrebarea ei. 

— Mi-aţi putea spune câte ceva despre ea? 

Ulla încuviinţează şi îşi netezeşte fusta. 

— Susanne a fost o pacientă de care-mi amintesc uşor. A 
venit la mine pentru că era deprimată. Medicul ei de 
familie i-a recomandat să discute cu un terapeut. Se 
opreşte, se uită prin cameră şi continuă: Mi-a părut rău de 
ea. A fost abuzată în copilărie. Îi era greu să socializeze. 
Nu avea prieteni apropiaţi. Părinţii ei au murit când era 
tânără, cred că de cancer amândoi. Soţul ei s-a îmbolnăvit 
şi a murit şi el. Avea scleroză multiplă. Ai crede că 
încasase destule lovituri, dar nu. Fiul ei a suferit un 
accident teribil. 

Ulla tace şi priveşte în tavan. 

— Şi-a îngrijit soţul acasă, până la capăt. Acum se pare 
că are grijă de fiul ei. S-a sacrificat mai întâi pentru soţ şi 
apoi pentru fiu. Mulţi cred că e foarte frumos din partea ei, 
însă eu nu sunt de acord. Cred că ar fi trebuit să se 
gândească şi la ea. I-am spus asta. 

— Ştiţi cum a murit soţul ei? întreabă Malin. 

Ulla clatină din cap. 

— Nu cunosc detaliile, dar ştiu că toată lumea a fost 
surprinsă. Da, avea scleroză, însă nu era foarte bolnav, din 
câte am înţeles. Într-o zi, a murit. A fost un mare şoc 
pentru Susanne. 


e 322 » 


Bate un ceas de perete. 

Imi dreg glasul. 

— Păstraţi legătura cu Susanne? 

Ulla zâmbeşte cu tristeţe şi îşi împinge ochelarii pe nas. 
Apoi clatină din cap. 

— Nu, nu mai lucrez. Nu mai primesc pacienţi. M-am 
mutat în Stockholm să fiu aproape de fiica mea, Greta, 
când am divorţat. 

Când pomeneşte despre divorţ, privirea ei se îndreaptă 
spre Leti, care zâmbeşte iar şi ridică la gură un corn pe 
jumătate mâncat. 

— Este fantastic, spune el şi pare atât de încântat, că ai 
crede că Ulla a copt un unicorn şi nu nişte banale 
cornuleţe cu scorţişoară şi cam uscate. 

Ulla zâmbeşte, iar culoarea din obrajii ei devine mai 
intensă. 

— Mulţumesc, se bâlbâie ea. 

— Ştiţi dacă Susanne a avut vreun iubit după moartea 
soţului? întreb. 

— Nu, răspunde Ulla. 

— Vă spune ceva numele „Rakel”? întreabă Malin. 

— Rakel? Nu cred. Pare biblic. Nu este specializarea 
mea. j 

Mă uit la rogojină. Incep să mă întreb dacă vom obţine 
ceva în urma discuţiei ăsteia, pentru că, oricât ar fi de 
simpatică psiholoaga noastră arătoasă, nu pare să ştie 
nimic care să ne ajute să avansăm cu ancheta. 

— Susanne era interesată de aspecte biblice? întreabă 
Malin, notând în carneţel. 

Ulla ridică din sprâncenele îngrijite. 

— Nu ştiu dacă era deosebit de religioasă, dacă la asta 
vă referiţi. Dar tatăl ei a fost preot, aşa că ştia multe 
despre Biblie şi adesea cita poveşti din ea. 

— Ştiţi care? întreb. 

— Nu, clatină ea din cap. Nu. Am uitat, a trecut multă 
vreme. Sau... Da! Fireşte, cât de proastă sunt! Vorbea 
despre Iona în burta balenei. Credea că fiul ei este captiv 
în burta balenei, ca Iona. Că boala lui îl ţinea prizonier. 


e 323 + 


Malin îmi aruncă o privire şi continuă: 

— Aţi putut să o ajutaţi? 

— Aşa cred. Nu avea prieteni apropiaţi şi putea vorbi cu 
mine. Am încercat să o ajut să îşi construiască o reţea 
socială, de persoane cu care să interacţioneze, atât acasă - 
în Flen -, cât şi online. Sunt multe forumuri şi altele pe 
internet pentru persoane care se află într-o situaţie 
similară. Am încurajat-o să fie activă. 

Malin nu mai scrie, dar are ochii la carneţel. 

— Credeţi că Susanne poate fi periculoasă pentru alţii 
sau pentru ea însăşi? întreb. 

— Periculoasă? 

Ulla pare confuză, de parcă n-ar pricepe întrebarea. 
Zice: 

— Nu-mi pot imagina cum, spune ea, cu emfază. Nu. Cu 
siguranţă nu era violentă, dacă la asta vă referiţi. Marea ei 
problemă era că, fiind introvertită, nu putea vorbi despre 
ce simte. 

Telefonul lui Malin bâzâie. 

Il ia şi priveşte ecranul, apoi îl întoarce spre mine. 

E un mesaj de la Malik. 

Susanne  Bergdorff locuieşte în Marholmen, lângă 
Stuvskăr. Ne vedem la secţie în 15. 

— Cred că este dificil, zic eu şi mă întorc spre Ulla, 
pentru a încheia politicos conversaţia. Să nu poţi vorbi 
despre ce doare mai tare. Nu prea ai de ales, atunci... 

— Ah, dar există mereu o cale, mă întrerupe ea şi 
zâmbeşte. 

li scânteiază ochii şi cred că e prima dată în cursul 
discuţiei când îi percep entuziasmul. 

— Nu trebuie mereu să vorbeşti, spune ea. Eu am vorbit 
toată viaţa. Toată cariera. Dar poţi scrie. Ce nu se poate 
spune poate fi scris. Susanne şi-a găsit vocea în scris. Scria 
poeme. Foarte frumoase, aş zice. 


e 324 œ» 


Samuel 


— Îmi pare rău, spune Rakel şi îmi mângâie obrazul. Nu 
ştiu cine era Theo ăla şi de ce făcea poze cu tine, dar nu 
poţi rămâne aici. 

Uşa se închide, paşii ei se îndepărtează, iar eu rămân 
singur, cu durerea şi cu nesiguranța. 

Nu poţi rămâne aici. 

Asta ce vrea să însemne? 

O clipă mai târziu, uşa se închide şi paşii nu se mai aud. 

Gândurile mi s-au limpezit şi mi s-a trezit corpul la viaţă. 
Îmi pot mişca degetele, dar nu şi braţele şi picioarele, 
înţeleg că mă droghează. 

Ce nu înţeleg este de ce - de ce face asta? Ce câştigă 
dacă mă ţine aici, în pat, îmi masează mâinile cu cremă şi 
îmi vâră un tub în nas? 

Se apropie paşi din exterior, dar mai aud ceva, ceva care 
zăngăneşte pe scări, apoi un pocnet surd, metalic, ca de 
găleată care loveşte ceva. 

Paşii intră în camera mea. 

— Ne grăbim, mormăie Rakel. 

O mână mă apucă de braţ şi alta de piciorul stâng. Mă 
trage spre marginea patului. 

Mă forţez în zadar să deschid pleoapele. 

Dar mâinile mele sunt active; întind degetele şi le strâng 
în pumni, iar şi iar. Încerc să pompez viaţă în antebraţe. 
Încerc să apuc salteaua, ca ea să nu mă poată trage pe 
podea, dar nu reuşesc. 

O secundă mai târziu, marginea patului dispare de sub 
umărul meu drept. 

Alunec de pe saltea, dar nu pe podea. 

Aterizez în ceva care pare o cutie mare. 

Rakel mă apucă de un picior, îl îndoaie şi îl vâră în cutie. 
Face la fel cu celălalt, şi în cele din urmă îmi lipeşte 
mâinile la piept. Sunt în poziţie fetală. 

Paşii ies din cameră. Obrazul mi se lipeşte de metalul 
rece. 


e 325 » 


Îmi frec mâinile una de cealaltă. Simt pielea uscată şi 
crăpată şi bilele calde ale brăţării. Corpul meu vrea să se 
mişte iar, dar orice drog o fi pompat în mine m-a uscat ca 
pe un deşert. 

Se apropie paşi de pe hol. 

O clipă mai târziu, ceva moale aterizează pe mine. O 
pătură sau o bucată de pânză. 

Rakel înclină cutia metalică. Capul mi se ridică, 
picioarele îmi coboară. Cutia se zgâlţâie şi atunci pricep. 

Sunt în roabă. 

Nebuna naibii m-a pus în roabă, aşa cum am procedat 


noi cu Igor. 
* 


Mă scoate pe uşă şi mă coboară pe rampă. Continuă 
înainte şi aud zgomotul pietrişului sub roată, ceea ce 
înseamnă că se îndreaptă spre drum. 

Roaba se zguduie, iar capul mi se loveşte iar şi iar de 
fundul metalic, fără să pot face nimic. Miroase a pământ şi 
a iarbă. Îmi intră pietricele în gură. 

Mă gândesc la mama şi la Alexandra. Aş face orice să le 
am înapoi, să îmi recapăt viaţa. Mă gândesc la cât de 
aiurea a fost să cred că aş putea eu să fur de la Rakel, 
când, de fapt, ea era personajul negativ. 

Rakel cea bună, mereu înţelegătoare. Care făcea clătite 
şi semăna cu mama. Căreia îi plac trandafirii şi făcea baie 
în mare dimineaţa şi mi-a salvat viaţa. 

Chiar mă duce într-o roabă acum? 

Este atât de aiurea, încât cred că-i pedeapsă divină. 

Dar nici acum nu cred în vreun Dumnezeu. 

Nici acum nu cred într-o intervenţie supranaturală. 
Pentru că, dacă exista Dumnezeu, nu cred că i-ar fi permis 
lui Rakel să facă aşa ceva. Ar fi strivit-o între degete ca pe 
o insectă, înainte să apuce să spună „cremă de mâini”. 

Rakel trece peste un hop şi mâinile mele ajung peste 
marginea roabei. 

De ce nu spune nimic? De ce nu-mi explică de ce face 
asta? 

Nu contează. Acum vei muri, răhăţel ce eşti. 


e 326 » 


Mă ard ochii. Simt lacrimi adevărate. Poate că drogurile 
se evaporă, încet-încet, şi poate că lacrimile chiar vor 
curge. 

Ceva mă înţeapă în obraz. Ceva ascuţit. Mi se pare că-i 
un ac sau o crenguţă. Deschid o pleoapă, cu mare efort, 
încercând să văd ce este, dar obiectul este prea aproape. 

Roaba se clatină şi o chestie mică, portocalie îmi ajunge 
la câţiva centimetri de faţă. Este o buburuză, însă nu una 
adevărată. Arată ca un cercel. 

Roaba se opreşte, capul meu coboară, picioarele mi se 
ridică. 

Se lasă o tăcere de câteva secunde, apoi se aude zgomot 
de chei şi de poartă deschisă. 

Capul mi se ridică şi mergem mai departe. 

După o vreme, Rakel coteşte. Materialul cu care m-a 
acoperit mă gâdilă şi vreau să mă scarpin, dar nu mă pot 
mişca. 

Imi ia câteva clipe până pricep încotro mă duce. 

Stomacul mi se contractă şi inima îmi bate cu putere, ca 
o pasăre speriată. Singurul gând este că trebuie să ies 
cumva din asta, să o opresc. Dar braţele şi picioarele nu 
mă ascultă. Zac neajutorat pe o parte, cu mâinile peste 
marginea roabei. 

Vreau să apuc ceva - orice, o nenorocită de creangă sau 
o piatră -, dar în jurul meu este doar aer, doar o adiere 
jucăuşă. 

Azi voi muri şi nimic nu mă poate salva. 

Azi mor, mamă. 

Incleştez pumnii, disperat, şi am o idee. 

Dintr-odată îmi vine un gând. 

Nu ştiu dacă va merge, dar merită încercat. Este, în 
fond, o problemă de matematică. 

Până la locul în care merge ea sunt 252 de paşi şi nu 
cred c-a făcut mai mult de zece de la poartă. Mişcă mâna 
dreaptă spre stânga şi fac o estimare rapidă. Apoi încep să- 
i număr paşii. 

Unu. Doi. Trei... 


e 327 œ» 


Pernilla 


Suntem în port când Björn vine în fugă pe drum. 

Aleargă de parcă-l fugăresc lupii. Picioarele lungi zboară 
pe drumul prăfuit. Faţa lui este stacojie şi părul blond îi 
flutură la spate. 

— Suntem aici! strigă Stina, fluturând ambele mâini 
deasupra capului. 

Brăţările îi zăngănesc. 

Incepem să alergăm şi noi. Ajungem la Björn, în dreptul 
muzeului de istorie locală. 

Se arunca în braţele Stinei şi gâfâie, fără un cuvânt. 

— Ţi-am zis să nu mergi cu ea. Dar nu asculţi niciodată. 
De câte ori să... 

— Meh, face Björn, printre gâfâieli. Altfel n-am fi ştiut 
unde locuieşte. A zis că vrea să meargă la cumpărături şi 
m-a întrebat dacă nu vreau să vin cu ea şi să-l salut pe 
Jonas. 

— Şi la faţă ce-ai păţit? Eşti plin de sânge. 

— Poate ar fi bine să-l lăsăm să respire, sugerez, dându-i 
o sticlă cu apă. 

El o ia, fără un cuvânt, şi o goleşte. Apoi se apleacă în 
faţă şi se sprijină cu mâinile de fluierele picioarelor, 
scuipând pe pietriş. 

— Totul se potriveşte, spune el, ridicându-se. Are un fiu 
cu dizabilităţi. L-am văzut. Am făcut poze cu el. M-a 
zgâriat. Nu ştiu de ce, fiindcă părea inconştient. Dar Rakel 
este ciudată. A încercat să mă oprească după ce-am luat-o 
la fugă. 

— Doamne! zice Stina, cu mâna la gură. 

— Am fugit. Cam trei kilometri. Mi-a fost frică mereu c-o 
să se ia după mine cu maşina şi am alergat în pădurea de 
lângă drum. Ştii cât de greu e? Încearcă să alergi tu prin 
pădure şi o să vezi. 

Stina mă priveşte şi îşi dă ochii peste cap. 

— De ce nu faci niciodată ce zic eu? De ce tu, care ai 
note atât de bune, nu poţi respecta cele mai simple 


e 328 » 


indicaţii? Încep să mă întreb dacă nu eşti diferit. 

— Pot să mă uit la poze? întreb. 

— Sigur, răspunde Björn. Scoate telefonul din buzunar, 
tastează codul, apasă de câteva ori pe ecran şi mi-l întinde. 

Mă uit la poze. 

Un tânăr, pe un pat de spital. Este întors şi în penumbră 
şi nu-mi dau seama cum arată. Dar este foarte slab. Are 
faţa umflată şi plină de cicatrici. Are o mână pe pătură, şi 
la încheietură... 

Doamne. 

Are o brățară. 

Imi pun degetul arătător şi pe cel mare pe ecran şi 
măresc imaginea. Văd mărgelele de sticlă şi chiar intuiesc 
câteva litere. 

Nu am niciun dubiu. Băiatul din pat poartă brăţara 
făcută de Samuel pentru mine. 

— Trebuie să-mi arăţi unde locuieşte, şoptesc. 

— Nu, spune Stina, pe un ton hotărât. Acum mergem la 
poliţie. 

— Putem să-i sunăm, nu? sugerează fiul ei. 

— OK, zic eu, dar va trebui să mergem la Rakel asta. Ea 


ştie unde este Samuel. 
x 


O jumătate de oră mai târziu, sunt pe aleea de pietriş 
care duce spre casa lui Rakel şi privesc clădirea de lemn 
vopsit cu geamuri verzi. 

Stina şi Björn s-au dus să întâmpine polițistul cu care 
tocmai am vorbit, cel cu care ni s-a făcut legătura când am 
sunat. 

Gardul este ciudat de înalt. Aproape că-mi ajunge la 
piept. De ce să construieşti un gard atât de înalt în jurul 
unei cabane de vacanţă, într-o zonă atât de liniştită încât 
poliţia probabil că este chemată doar să ia pisici din 
copaci? 

Pe cine vrei să ţii afară? 

Sau poate că e invers. Poate că ţii înăuntru pe cineva, 
precum vitele în ocol. 

Ideea asta mă înfioară, iar chipul lui Samuel îmi apare în 


e 329 œ» 


minte. 

— Te-am dezamăgit, murmur eu. Te-am dezamăgit 
amarnic. De atâtea ori ai avut nevoie de ajutor, iar eu n-am 
făcut decât să mă rog şi să-ţi dau ulei de peşte. Dar acum, 
gata. Vin să te iau. 

Telefonul ţârâie şi mă uit la ecran. Citesc un mesaj care 
vine de la un poliţist pe nume Manfred. 

Ce mi-a zis la telefon despre Rakel şi despre poemul pe 
care l-am dus poliţiei a fost cea mai stranie şi mai de 
groază poveste pe care am auzit-o. De fapt e atât de 
incredibilă, încât chiar am ajuns să o cred. 

Nimeni nu poate inventa aşa o poveste. 

Îmi amintesc versurile triste. Le-am citit de atâtea ori, că 
le-am învăţat pe de rost. 


Am murit, nu m-am trezit 
dar în durerea mea a venit un leu la mine 


Aşadar, Rakel a scris poemul. Şi ea sau mai degrabă un 
complice bărbat are legătură cu mai multe crime. 

Leul. 

Mă gândesc. 

Ceva nu se potriveşte. 

Mai întâi fiul lui Rakel nu este mort, aşa cum spune 
poemul. L-am văzut în fotografia făcută de Bjorn. 

Apoi Rakel şi Jonas sunt nume ebraice, dar Leo este 
latinesc, nu? În plus, trebuie să elimini un „I” şi să schimbi 
ordinea literelor din „Olle”, ca să obţii „Leo”. 

Nu e cam ciudat? 

Încerc să-mi spun că mă agăţ de asta doar pentru c-am 
urmat studii biblice. Că poliţia are experţi educați, cu 
doctorate, care ştiu ce fac. 

Şi totuşi, interpretarea lui Manfred nu se potriveşte într- 
un loc. 

Leul şi mielul. 

Mielul şi leul. 

Imaginea pastorului arogant mi se conturează în minte. 

Este în sala de adunare, în faţa tablourilor care 


< 330 œ» 


ilustrează Sfânta Scriptură. 

Mă trece fără voia mea un fior, în ciuda căldurii, şi 
lovesc iarba uscată cu piciorul, din cauza frustrării, când 
amintirea dispare şi nu înţeleg ce vrea să însemne. 

Mă uit iar la telefon. 

Recitesc mesajul lui Manfred. 

Nu avem voie să intrăm şi nici măcar să ne apropiem de 
casa în care locuiesc Rakel şi fiul ei. Trebuie să îi aşteptăm 
în Stuvskăr. 

Las telefonul să cadă. 

Aterizează în iarbă, cu un pocnet surd. Şerveţelul de 
hârtie din mâna cealaltă pluteşte în aer, purtat de adiere, 
şi se prinde într-un puiet de pin, care, culmea, a reuşit să 
supravieţuiască într-o crăpătură dintr-un bolovan mare de 
lângă drum. 

Mă întorc cu spatele la drum şi pornesc spre gardul 
înalt. 

La naiba cu biserica şi cu toată sfinţenia, mă gândesc. 

La naiba cu pastorul şi cu congregația. 

La naiba cu tata şi cu minciunile lui. La naiba cu poliţia, 
care vrea să mă împiedice să-mi găsesc fiul. 

— Vin, Samuel, şoptesc eu. Nu-mi pasă ce zic ei. Ai 
aşteptat destul. Vin. 


e 331 >» 


Manfred 


Maşina zboară pe drumul plin de gropi. Dacă genunchiul 
meu suferă, nu îl simt, pentru că sunt prea concentrat să 
ies cât mai repede din oraş. 

Leti şi Malik sunt în altă maşină. S-au dus să se 
întâlnească în portul din Stuvskăr cu Stina Svensson, cu 
Bjorn Karlsson şi cu Pernilla Stenberg. 

Malin şi cu mine conducem direct acasă la Susanne. 

Malik s-a descurcat excelent: farul care apare pe blogul 
lui Susanne se numeşte Klockaren. Este unul dintre cele 
mai vechi de pe coastă şi nu există altul care să arate la 
fel. 

Pe baza a ce se vede din mare, a celorlalte insule şi a 
poziţiei soarelui faţă de far, Malik a conchis că imaginea 
este din Marholmen, aflat la câţiva kilometri de Stuvskăr. 

Există doar două proprietăţi în Marholmen. Malik s-a 
interesat şi i s-a spus că una dintre ele aparţine unei 
doamne în vârstă, pe nume Maj-Lis Wennström, care şi-a 
închiriat casa în ultimul an. Este fiica ultimul paznic al 
farului din Klockaren, dar s-a mutat la azil anul trecut. 
Casa este parţial accesibilizată pentru persoane cu 
dizabilităţi, ceea ce probabil că i-a fost de folos lui 
Susanne, alias Rakel. Leti a vorbit cu cealaltă persoană, 
care locuieşte permanent în Marholmen, şi i-a confirmat că 
acolo stă şi o femeie pe nume Rakel, împreună cu fiul ei. 

— S-a descurcat bine Malik, îi zic lui Malin. Şi chiar dacă 
nu sunt bucuros că Pernilla Stenberg a făcut pe defectiva 
particulară, avem deja două surse care ne indică această 
proprietate. 

Malin îşi priveşte ceasul. 

— Eşti sigur că n-ar fi mai bine să-i aşteptăm pe colegii 
de la Poliţia din Haninge? 

Nu răspund. O iau pe Nynäsvägen şi calc acceleraţia. 

— Să pornesc... începe Malin. 

Încuviinţez. Malin porneşte girofarul şi sirena. 

— Ce-i cu graba asta? 


e 332 + 


— Nu ştiu exact cum se leagă totul, zic. Dar ceva nu este 
în regulă. 

Accelerez şi depăşesc un camion care se chinuie să urce 
un deal lung şi plat. 

Malin tace o vreme, apoi spune: 

— De ce i-ai zis Pernillei Stenberg despre poem? 

— Am vrut să aflu dacă l-a interpretat la fel ca mine. 

— Şi? 

— Nu şi-a dat seama că animalele ar putea simboliza 
persoane. Dar ştia că Rakel înseamnă „miel” sau „oaie”, şi 
că Jonah înseamnă „porumbiţă”, în ebraică. Pare la curent 
cu studiile biblice. 

Mă gândesc o clipă, apoi spun: 

— Deşi era nesigură. 

— Cum aşa? 

— A vorbit mult despre chestii irelevante. Că are multe 
lucruri demne de un cercetaş cu ea, fiindcă ar fi trebuit să 
fie în drumeţie. Dar că n-a mai plecat, pentru că s-a 
contrazis cu pastorul în care avusese încredere de când se 
ştia şi care s-a dovedit un ticălos. Da, în fine. N-are toţi boii 
acasă. 

Malin se gândeşte în tăcere. 

— Am sunat-o pe mama, spune ea. 

La început, sunt atât de surprins, că nu pot scoate un 
cuvânt. 

— Nu ştiu, continuă Malin. Toţi oamenii ăştia morţi şi 
dispăruţi şi rudele lor disperate. M-am gândit că... nu 
ştiu... dar nu aş vrea ca eu şi mama să pierdem legătura, în 
ciuda a tot ce s-a întâmplat, tot m-a... 

Malin inspiră adânc şi continuă, încetişor: 

— M-a crescut. M-a iubit. Toate cele. 

— Bine, zic, încercând să-mi păstrez calmul. Vă vedeţi? 

— Cred c-o s-o iau încet. 

Traficul este aglomerat şi încetinesc. 

— La dracu! zic. 

— Accident, afirmă Malin. 

Suntem în spatele unui Volvo roşu, plin de bagaje, copii 
şi un câine care pare să saliveze fără niciun control. 


<e 333 + 


Maşinile claxonează. Un motociclist trece pe lângă noi, 
în mare viteză. 

Mă uit la ceas şi la coada care nu se clinteşte. 

lau telefonul şi tastez numărul Pernillei Stenberg, să 
verific că îi aşteaptă pe Leti şi pe Malik. Dar sună şi sună, 
fără să răspundă nimeni. 

Intră căsuţa vocală. 

Bună. Aţi sunat-o pe Pernilla Stenberg. Vă rog să lăsaţi un 
mesaj şi ne auzim. Adică, vă sun eu. Pe voi. 

Mai târziu: 

— La naiba! zic şi mă uit la coadă. 

— Să întreb prin staţie ce s-a întâmplat? 

— Mergem mai în faţă să vedem ce e, răspund, întorc la 
stânga şi încep să depăşesc coada. 

Intru cu mare grijă pe contrasens, dar nu văd nicio 
maşină, ceea ce-mi spune că undeva în faţă există un 
blocaj. După vreun kilometru, văd lumini albastre şi, 
câteva clipe mai târziu, o ambulanţă şi două maşini de 
poliţie parcate în mijlocul drumului. Remarc că maşinile 
din coada de pe dreapta sunt goale şi că sunt deschise 
câteva portiere, de parcă pasagerii ar fi părăsit vehiculele 
în mare grabă. 

Opresc sirena şi girofarul, deschid geamul şi conduc 
spre un poliţist care vorbeşte cu o femeie cu un copil 
sprijinit de şold. 

— Bună, zic şi îi arăt legitimaţia. Accident? 

Tânărul poliţist încuviinţează. 

— O dubită a intrat într-un călăreț. E haos. 

Arunc o privire înainte, dar văd numai nişte curioşi care 
se agită ca o mare tulburată. Pare că toată lumea are în 
mână un telefon mobil şi că face poze sau filmează. 

Unii şi-au ridicat copiii pe umeri, să vadă mai bine. 

— La naiba! mormăie Malin. Care-i faza cu oamenii? 

Colegul nostru mai tânăr dă din cap. 

— Paramedicii abia dacă au reuşit să intre printre cei 
care făceau poze. Dar niciun ticălos n-a ajutat-o pe 
sărmana femeie care a căzut de pe cal. 

— Putem trece? Avem un caz urgent, zic şi folosesc 


e 334 + 


conştient termenii care ne permit, în principiu, să 
conducem cât mai repede şi să încălcăm toate regulile. 

— Văd ce pot să fac, zice el şi se duce spre alt poliţist. 

Vorbesc o vreme, apoi unul strigă ceva. 

O clipă mai târziu, oamenii încep să se răsfire. 

Polițistul cel tânăr ne face semn, iar eu conduc încet 
prin marea de curioşi şi paramedici. Văd un cal care zace 
pe-o parte, în mijlocul drumului. Nu se mişcă. Asfaltul este 
plin de sânge. Un pompier înfăşoară abdomenul calului cu 
un lanţ. Cred că îl vor trage la marginea drumului, ca să 
poată reporni traficul. 

Lângă drum se află o dubiţă albă, şi alături stă un tip 
mai în vârstă, îmbrăcat cu o jachetă demodată de tweed. 
Un paramedic vorbeşte cu el. 

Imediat ce am trecut de locul accidentului, intru pe 
banda pustie şi accelerez atât de tare, că sunt aruncat în 
spate. 

— Ar trebui să ajungem în 15 minute, zic. Să sperăm că 
nu e prea târziu. 


e 335 + 


Pernilla 


Palmele îmi sunt zgâriate şi pline de aşchii. Le scot una 
câte una şi mă uit la gardul înalt din spatele meu. 

Tata ar fi mândru de mine, pentru că era mereu 
dezamăgit că nu sunt bună la sport în şcoală, deşi nota de 
la religie compensa, măcar parţial, eşecul. 

Mă îndrept spre intrare, pe aleea îngustă de pietriş care 
străbate peluza. Îmi scrâşneşte sub picioare şi fac un pas 
la dreapta, călcând pe iarba moale. În jurul meu cresc 
pomi fructiferi şi trec pe lângă un strat cu trandafiri roşii. 
Parfumul florilor cu forme deosebite atârnă greu şi dulce 
în aerul sufocant. 

Când ajung la casă, urc scările şi mă opresc. 

Pe treapta de sus e o valiză şi uşa e deschisă. 

Sunt nesigură. Să strig sau să mă strecor? 

Dacă femeia care-şi spune Rakel n-are de-a face cu 
dispariţia lui Samuel? Ar fi incredibil de jenant să fiu 
prinsă încercând să mă strecor acasă la angajatoarea lui 
Samuel şi la fiul ei cu dizabilităţi. Poate chiar ilegal. 

Nu pot să fac ceva ilegal. 

Mă gândesc la omul despre care mi-a spus poliţia că s-ar 
ascunde în casă. Complicele. Leul. Dar apoi mă gândesc la 
Samuel. La cât mi-e de dor de el. 

La tot ce nu s-a spus şi nu s-a făcut între noi. La faptul 
că numai eu îl caut acum şi numai în mine poate avea 
încredere. 

Faci totul pentru copilul tău. Totul şi încă pe deasupra. 

— Dacă te găsesc, promit că ţi-l înapoiez pe tatăl tău, 
şoptesc. Şi devin o persoană mai bună. 

Mă gândesc. 

— Şi să slăbesc zece kilograme. 

Intru în hol şi trag uşa în urma mea, ca să nu fie prinsă 
de vânt şi trântită. O clipă mai târziu, alunecă în spatele 
meu, cu un icnet surd, de parcă ar fi de metal. 

Îmi stă inima. Încremenesc şi ascult, dar nu aud nimic. 

Nici paşi, nici strigăte. 


< 336 » 


Nu sare niciun leu cu gheare ascuţite asupra mea. 

Mă uit în jur. 

Holul pare desprins dintr-o pictură de Carl Larsson. 

Pereţii sunt vopsiți în albastru. Un brâu floral, de modă 
veche, îi traversează. De cârlige atârnă îmbrăcăminte 
bărbătească: pulovere tricotate, o geacă de ploaie şi o 
jachetă subţire, umplută cu puf. 

O masă mică, într-o nuanţă maronie, la modă, se află 
lângă perete. Pe masă, un buchet de trandafiri roşii, 
sănătoşi, într-o vază de sticlă. 

Pe hol, văd două valize negre. 

Cineva tocmai a sosit sau e pe cale să plece. 

Încerc să fac câţiva paşi, dar mă opresc şi îmi scot 
pantofii. 

Printr-o uşă deschisă văd un pat de spital gol, cu căpătâi 
de metal. La câţiva metri se află un stand metalic. De el 
atârnă un balansoar albastru, cu curele negre cu 
catarame. 

Balansoarul se mişcă lent înainte şi înapoi, de parcă 
tocmai l-ar fi împins cineva. 

Lângă pat se află o măsuţă cu un singur trandafir într-o 
vază şi cu un tub de cremă. Altă valiză este pe podea. 

Pereţii sunt acoperiţi cu bucăţi de scoci, de parcă ar fi 
dat cineva jos posterele lipite acolo. Pe podeaua de lângă 
valiză se află o pereche de crampoane vechi. 

Camera lui Jonas? 

Dar unde este el? A trecut mai puţin de un ceas de când 
l-a vizitat Bjorn. 

Unde este Rakel? 

Un miros slab de detergent şi de altceva, de clor, îmi 
pătrunde prin nări. Undeva, în casă, aud un scârţâit. 

Îmi stă inima în loc, din nou. Transpiraţia îmi curge pe 
frunte şi între sâni. Mâinile îmi tremură atât de tare, că mă 
întorc din instinct, de teamă să nu dau jos ceva. 

Camera pare să se micşoreze, şi câmpul meu vizual se 
îngustează, pe măsură ce frica îmi cuprinde corpul. Mă 
invadează treptat, până ce picioarele nu mă mai ascultă şi 
braţele îmi atârnă ca nişte hălci de carne, pe lângă corp. 


e 337 a 


Mâinile şi picioarele mă furnică şi gura mi se usucă. 

Este o teamă atât de puternică, încât parcă sunt din nou 
copilă. 

Ore singuratice, neliniştite, cu monstrul de sub pat. 
Plimbări prin păduri întunecate, unde lupii pândeau în 
tufişuri. Cuvintele îmi ies din gură fără voia mea: 

Dancing Queen 

Mamma mia 

Chiquitita 

The Winner Takes It All 

Inima îşi regăseşte ritmul şi membrele îşi recapătă 
simţirea. Camera capătă din nou contur. 

Fernando 

Waterloo 

When I Kissed The Teacher 

Întorc capul şi mă uit în faţă, într-o cameră de zi în care 
soarele intră prin nişte ferestre mari. Una dintre ele este 
deschisă şi se mişcă uşor, purtată de briză. 

Cred că asta a scârţâit. 

Clatin din cap. Inspir adânc şi pornesc spre camera de 
zi. 

Head Over Heels 

Name of The Game 

Păşesc calm, cu rost. Sunt paşi care ştiu ce vor şi nu 
cedează monştrilor imaginari. Dar podeaua scârţâie sub 
greutatea mea şi mă opresc. 

Cercetez încăperea. 

Pe geam, marea se întinde leneşă sub soarele de după- 
amiază, condamnată să-şi dorească să ajungă la cer, însă 
atingând numai orizontul. Văd canapele şi fotolii albe. 
Rafturi pe pereţi. Cotoare în toate culorile curcubeului şi 
toate mărimile umplu rafturile, dar şi fotografii şi obiecte 
decorative. 

Lângă poza unei femei cu un băieţel este un bol de sticlă 
cu piedestal, albastru cobalt, care-mi aminteşte de al meu, 
din Fruângen, cel moştenit de la bunica. 

Fac câţiva paşi mai aproape. 

În bol se află un ceas bărbătesc cu brățară textilă, o 


< 338 + 


husă de mobil cu model frunze de cânepă, şi.. 

Si... 

Fereastra scârțâie iar şi loveşte uşor un ghiveci de flori. 
O adiere călduţă de vânt îmi mângâie spinarea şi mi se 
ridică părul la ceafă. 

Mă uit în bol şi nu înţeleg. 

Lângă husa de mobil e un breloc. De inel atârnă un 
peşte în miniatură şi o carte de plastic, la fel de mică. 

Este brelocul lui Samuel. Chiar eu i l-am dat. Le-am 
comandat pentru toţi copiii de la activităţile congregaţiei. 

Fireşte că sunt nişte prostii ieftine, din China. Dar era 
importantă semnificaţia - peştele simbolizează 
creştinismul şi cărticica este Biblia, Sfânta Scriptură. 

Dar de ce ar fi brelocul lui aici, în bolul albastru, dacă el 
nu mai e aici? 

Întind mâna să iau brelocul, de parcă m-ar ajuta să 
pricep. De parcă plasticul ieftin mi-ar putea transmite un 
mesaj. 

Poc. 

Mă întorc, din instinct. Mă aştept să văd că fereastra a 
lovit iar ghiveciul. 

Dar în faţa mea este o femeie. 

Poartă blugi scurţi şi o bluză albă, subţire. Părul ei 
închis la culoare, aproape negru, îi cade pe umeri. Nu, nu 
cade, ci curge ca un râu pe umerii ei, pe pielea palidă, fină 
ca marmura, a gâtului. 

Este frumoasă, foarte frumoasă. 

O frumuseţe de care n-am putut niciodată să mă apropii. 
În ciuda faptului că panica se reinstalează, îmi dau seama 
că suntem la fel, ca nişte surori, doar că una a devenit 
frumoasă, şi cealaltă, nu. 

Rakel. 

— Cine eşti şi ce cauţi în casa mea? spune cu glas 
scăzut, strângând un obiect în mână. 

Nu văd ce e, dar e mic, şi când se mişcă reflectă soarele. 

Deschid gura să răspund, dar cuvintele refuză să iasă. 

Rakel face un pas spre mine, iar eu lovesc bolul albastru 
cu cotul. Se clatină, dar rămâne pe raft. 


< 339 + 


— Cine eşti? strigă ea. 

— Eu... 

Vocea mi se frânge. 

Fac câţiva paşi înapoi spre hol. Mă împiedic de prag şi 
aproape cad, dar mă apuc de cadrul uşii. Mâinile mele 
transpirate alunecă pe suprafaţa vopsită şi îmi pierd iar 
echilibrul. 

Honey 

When All Is Said And Done 

— Samuel, şoptesc. Sunt mama lui Samuel. Unde este? 

Rakel porneşte spre mine, iar eu merg mai departe cu 
spatele. 

Mă împiedic iar şi cad peste masa cenuşie. Vaza se 
răstoarnă şi cade, spărgându-se. Cioburi şi trandafiri se 
împrăştie pe podea, ca nişte scobitori. Apa rece îmi curge 
pe pulpe. 

— Samuel a plecat, spune Rakel. 

— Nu, spun eu. l-am văzut cheile. E aici. 

— A plecat, repetă ea şi mai face un pas spre mine. A 
primit un job mai important. La fel ca toţi ceilalţi. 

Rakel se opreşte o clipă şi pare incredibil de tristă. 

Durerea pare să-i îmblânzească furia, cel puţin pe 
moment, aşa că decid să vorbesc mai departe. Să tot 
vorbesc. În fond, la asta mă pricep cel mai bine. 

— Mi-e foarte dor de el, zic şi, spre surprinderea mea, 
vocea îmi funcţionează. 

Se încruntă şi ochii ei se opresc la trandafirii de pe jos. 

Clatină încet din cap. 

— Ştiu totul despre asta, spune ea. 

li urmăresc privirea. Lângă piciorul meu este un opritor 
din fier - un miel mic. 

Un gând prinde contur. Un gând atât de oribil, că 
aproape nu vreau să-i înţeleg concluzia. 

Mă gândesc la poem şi mă uit la mielul de fier. 

Imaginea pastorului revine. Îl văd pe Karl-Johan zâmbind 
arogant, dar văd şi ilustrațiile înrămate de pe peretele din 
spatele lui, în biserică. Reprezintă un miel care se 
odihneşte în siguranţă lângă un leu imens. 


e 340 >» 


Leul tribului lui luda. 

Mielul de sacrificiu. 

Este atât de simplu, că nu pricep cum de nu mi-am dat 
seama înainte. Sau cum de n-au rezolvat misterul toţi 
poliţiştii ăia deştepţi. 

— Tu ai fost, şoptesc eu. Eşti şi leul, şi mielul. Atât 
Mântuirea, cât şi Lupta, întocmai ca lisus. Nu ai niciun 
complice. 

— Nu pricep ce spui, zice Rakel, dar nu se uită la mine, 
ci în podea. 

— Te joci cu Dumnezeu, îi spun. 

Îmi dau seama de eroare. 

— Scuze. De-a Dumnezeu, am vrut să zic. 

Dar Rakel îmi ignoră greşeala. Unul dintre ochi i se 
zbate, iar ea se sprijină de perete. 

— Am citit poemul, zic mai departe. Samuel mi-a scris 
un mesaj pe el. Pe poem. Şi l-a pus în maşină. În maşina 
mea. Acolo l-am găsit. În maşină. 

— Partenerul meu e scriitor... începe ea. 

— Cunoşti Biblia, o întrerup. Exact ca mine. Leul şi 
mielul sunt unul şi acelaşi. Amândoi îl simbolizează pe 
lisus. Mielul de sacrificiu, care a murit pentru noi, şi leul, 
regele, Mesia. Sunt lisus în două forme diferite. Aşa te 
vezi, nu? Ca Dumnezeu. Exact ca El, crezi că ai dreptul să 
împarţi viaţa şi moartea. 

— Eu îmi vreau fiul înapoi, murmură Rakel. Exact ca 
tine. 

Acum plânge. Lacrimi mari se rostogolesc pe obrajii ei 
palizi şi văd tristeţe adevărată pe chipul ei. Atunci o altă 
piesă de puzzle se potriveşte în joc. 

Nu a ales numele Rakel doar pentru ce înseamnă. 

Îmi amintesc cuvintele Evangheliei după Matei. Aproape 
că aud vocea tatei, citind din vechea lui Biblie: 


Un țipăt se aude la Rama, plângeri şi lacrimi amare: 


Rahela işi plânge copiii şi nu vrea să se mângâie pentru 
copiii ei, căci nu mai sunt! 


e 341 œ» 


Rakel ridică privirea şi face câţiva paşi spre mine. 
Picioarele ei goale calcă pe cioburi, dar faţa ei este 
complet lipsită de expresie. 

Lasă urme de sânge pe parchet. Sclipesc în lumina 
soarelui care pătrunde în camera de zi. 

— Unde este Samuel? întreb iar, retrăgându-mă spre uşa 
din faţă. 

Caut clanţa cu mâna şi o găsesc. 

Ea clatină încet din cap. 

— A plecat, şopteşte ea. Nu mai e. Nimic nu mai e. 

— Nu, zic, cu lacrimile în gât. N-a plecat, înţelegi? Ştii 
unde e şi o să-mi spui. 

Clanţa este rece în palma mea când o apăs, dar uşa nu 
se deschide. Mă apăs pe ea cu toată greutatea, dar nu se 
clinteşte. 

Mă uit în jur, căutând din ochi cheile. 

Rakel clatină încet din cap. O baltă de sânge s-a lăţit sub 
piciorul ei, dar nu pare să remarce. 

— Asta cauţi? întreabă, ridicând un mănunchi de chei. 


e 342 » 


Manfred 


— Nicio şansă să urc gardul ăsta, zic şi-mi privesc burta 
care mi se revarsă peste curea. 

— Ba da, zice Malin, care deja a trecut de cealaltă parte. 
Dacă pot eu - în starea mea -, poţi şi tu. 

O urmez, ezitând. Va fi umilitor. 

Mă blochez la jumătate şi pantalonii mei englezeşti 
scumpi se sfâşie, înainte să mă rostogolesc stângaci peste 
gard şi să cad în iarba de cealaltă parte, ca un fruct copt, 
toamna. Aterizez pe-o parte şi îmi lovesc genunchiul cu 
probleme. Mă ridic încet, în patru labe, ca o scândură de 
călcat, înainte să mă ridic în picioare. N 

Când mă ridic, telefonul îmi zumzăie în buzunar. Il scot 
şi citesc un mesaj de la Afsaneh. 

Vino la spital acum! 

Inima îmi stă în loc când îi răspund: 

Ce s-a întâmplat? 

Alerg după Malin cât de repede mi-o permite 
genunchiul. A ajuns deja la casă şi stă pe scările din faţă, 
privind faţada vopsită în alb. Se întoarce şi mă priveşte. 

Apoi apasă clanţa şi încearcă să intre. 

O ajung din urmă, gâfâind. Mă opresc, îmi sprijin 
palmele pe genunchi şi inspir adânc. 

Malin mă priveşte întrebător, apoi bate încetişor în uşă 
şi se uită la broască. 

— Este o uşă securizată, constată ea. Nu putem intra. 

— Poate ar trebui să sunăm, sugerez. Ca nişte oameni 
normali. 

— Fă tu asta. Eu verific geamurile. 

Malin o ia pe scări în jos, în timp ce eu mă ridic şi îmi 
şterg sudoarea de pe frunte. 

Apăs pe butonul de alamă. Aud soneria despicând 
tăcerea şi aştept. 

Nimic. 

Sun iar. Şi iar, dar nu deschide nimeni. 

Nu se apropie paşi din interior. Nicio Rakel nu deschide 


e 343 + 


uşa, iar senzaţia că s-a întâmplat ceva rău este tot mai 
puternică. 

Malin revine, clătinând din cap. 

— Am auzit ceva din casă. Ca un țipăt. Poate ar trebui să 
aşteptăm aici şi să chemăm întăriri. 

Mă uit la colega mea gravidă şi ştiu că are dreptate. 
Este împotriva regulamentului şi a oricărui bun-simţ să 
intrăm singuri în casă. 

Nu prea poţi purta armă când eşti gravidă, darămite să 
tragi cu ea. Dar, în acelaşi timp, convingerea că este o 
urgenţă devine tot mai intensă. 

— Trebuie să intrăm, îi spun. 

— Sunt grilaje groase la toate geamurile de la parter. 
Cred că se temea serios de jaf. Şi există o terasă care dă 
spre mare, dar nu putem ajunge pe ea. Are o prăpastie în 
faţă. 

Privesc casa albă, analizând grilajele şi uşa securizată. 

— Mai avem cablul ăla lung în maşină? întreb. 

— Aşa cred. Vrei să ne căţărăm? Tu şi cu mine nu 
suntem tocmai cei mai flexibili membri ai forţelor 
poliţieneşti. 

Malin zâmbeşte, de parcă ideea de a sta agăţaţi de un 
cablu i se pare amuzantă. 

— Nu. Întrăm prin geamul ăla. 

Arăt spre cel din capăt şi apol o privesc pe Malin în ochi. 


Câteva minute mai târziu, am prins cablul şi trag uşor de 
el. 

— Gata? strigă Malin de pe drum. 

— Gata, răspund. 

Este linişte o vreme. Apoi aud un pocnet, când portiera 
se închide, şi zgomotul motorului pornit. 

Cablul metalic se întinde, trosneşte şi mici crăpături 
devin vizibile în jurul grilajului de siguranţă. Crăpăturile se 
adâncesc, fibrele de lemn se rup, şi aşchii lungi ies la 
iveală din bare. 

Malin accelerează şi aud roţile pe pietrişul uscat. 

O clipă mai târziu, grilajul se desprinde şi se prăbuşeşte 


e 344 œ» 


în iarbă, la mică distanţă. 

Îmi învelesc pumnul în jachetă, sparg geamul, îmi vâr 
mâna şi îl deschid din interior. 

Malin vine în fugă peste peluză. 

— Mă urc eu, zice ea şi pătrunde prin geamul deschis, 
cu o agilitate surprinzătoare. 

O clipă mai târziu, îmi întinde mâna. O apuc şi mă caţăr 
după ea. 

Ne aflăm într-un dormitor cu un pat de spital şi un soi de 
stand metalic, cu un ham. 

Camera are două uşi: spre dreapta, mă uit la ceea ce 
trebuie să fie un hol. 

Podeaua este plină de sânge. Cioburi de sticlă şi 
trandafiri roşii sunt împrăştiaţi pe jos. Malin îşi scoate 
arma şi îi trage piedica. Fac la fel şi o urmez pe hol. 

— Acolo, spune Malin şi arată spre urmele de sânge, 
care continuă într-o cameră de zi cu ferestre imense, ce 
dau spre mare. 

Un fotoliu alb este răsturnat, şi în jurul lui văd pete 
întinse de sânge. Un ghiveci zace spart pe podea. Prin 
uşile cu geam deschise se vede terasa înconjurată de o 
balustradă de lemn vopsită în alb. Lipseşte o bucată din 
mijlocul ei, de parcă ar fi lovit-o cineva. Bucăţi ascuţite de 
lemn ies din spărtură şi chiar lângă ele se agaţă cineva de 
balustradă. N 

Inima îmi stă în loc. Alerg spre uşi. In secunda aceea nu 
mai sunt aici, în casa lui Rakel. 

În secunda aceea sunt acasă, pe Karlavägen, este 
primăvară, şi Nadja nu a... 

Aşa că alerg. 

Alerg, fiindcă doar asta pot să fac. Alerg pentru că 
trebuie. Nu trebuie să-ţi laşi copilul să cadă şi să moară. 
Este singurul lucru pe care nu îl poţi face în viaţă. 

— Nadja! urlu când ajung pe terasă şi văd mâinile care 
se ţin de balustradă. Nadja! 

Mi-e atât de teamă. Atât de teamă, pentru că deja ştiu 
cum se termină. Dar mă arunc spre ea, pentru că asta faci. 

Te arunci după copilul tău. Treci prin foc şi fum. 


e 345 » 


Faci totul şi încă puţin. 

Şi o prind. Ajung. Dar mâna alunecă dintr-a mea. 

— O pierd, urlu, iar o clipă mai târziu Malin este lângă 
mine şi revin la realitate. 

În Stuvskâr. Când Nadja deja este pierdută. 

La realitatea în care totul este prea târziu. 

Dar femeia asta nu va cădea. O pot salva. 

Malin o apucă ferm de antebraţ. 

Mă uit în jos, la femeia a cărei mână o ţin. Este Rakel, 
alias Susanne Bergdorff. Peste umărul ei văd abisul şi simt 
un gol în stomac. Cred că sunt cel puţin 15 metri până jos, 
iar partea de jos înseamnă stânci şi pietre. Dincolo de ele, 
un ponton şi o casă plutitoare. 

Apoi marea. 

Părul lung al lui Rakel flutură în vânt şi ea geme adânc. 

Are braţele însângerate şi ochii pe jumătate închişi. 

Altă parte a balustradei cedează. O bucată de scândură 
de jumătate de metru se desprinde, saltă pe stânci şi apoi 
aterizează la capăt, cu un trosnet puternic. 

— Acum, zice Malin şi cu un efort comun reuşim să o 
tragem pe femeie înapoi pe iTasa: 


Zece minute mai târziu, Susanne Bergdorff zace pe 
burtă, pe podeaua de lemn, cu cătuşe, fiindcă nu ştim dacă 
este criminala, dar nu vrem să ne asumăm niciun risc. 

Am căutat prin casă, n-am găsit pe nimeni şi am chemat 
întăriri. 

Susanne mormăie neinteligibil. 

— Uhhh. 

— Ori a avut o criză, ori a şocat-o ceva, spune Malin şi 
reuşeşte să se ridice cu greu. Anunţ că avem nevoie şi de 
ambulanţă. 

Intră în camera de zi şi contactează dispeceratul. 

— Muel, geme din nou Susanne. 

Privirea mea trece dincolo de balustradă şi apoi spre 
ponton. 

Dacă ar fi căzut de pe terasă, ar fi murit pe loc. Şi-ar fi 
rupt fiecare oscior. 


e 346 » 


Traumă puternică, mă gândesc. 

În secunda următoare, logica mă întreabă: să se fi 
întâmplat aşa? Cadavrele sunt greu de târât, dar să le 
rostogoleşti într-o prăpastie poate şi un copil. Ajunse acolo, 
ar fi uşor de aruncat în mare. 

Asta-mi întoarce stomacul pe dos. 

Malin reapare. 

— A venit un vecin, spune ea. Poţi vorbi cu el, în timp ce 
eu ţin legătura cu colegii şi o pazes 


Vecinul, un tip la vreo 40 de ani, se prezintă şi îmi 
strânge mâna. Ar părea obişnuit, dacă n-ar fi cicatricea 
mare, care-i străbate fața de la tâmplă la colțul gurii, 
desfigurându-l. 

— Închiriază casa de la Maj-Lis Wennström, explică, 
într-un dialect din Skâne atât de pronunţat, că mi-e greu să 
îl înţeleg. Am vorbit mai devreme cu o polițistă, la telefon. 
I-am zis că e ceva dubios aici. 

— Da? 

— Ce s-a întâmplat, de fapt? 

Tipul priveşte curios spre casă şi apoi spre cele trei 
maşini parcate lângă drum. 

— Acum nu putem oferi informaţii, îi zic. Ce vreți să 
spuneți prin „ceva dubios”? 

Bărbatul se strâmbă, întoarce capul şi scuipă, de parcă 
ar fi muşcat din ceva amar. 

— Băieți. De fiecare dată altul. Şi băiatul bolnav. Am 
intrat şi am văzut ce făcea. M-a întrebat ce i-am făcut, deşi 
nu l-am atins. Am văzut cum îl fotografia, acolo. 

— Îl fotografia? 

Tipul încuviinţează şi mă priveşte din profil. 

— Aţi întrebat-o ce făcea? 

— Am vorbit de câteva ori cu ea, zice el. Dar a ocolit 
subiectul. Ca un şarpe. Şi a spus că va chema poliţia dacă 
nu ies din casa ei. Casa ei? Ce rahat! Să fi auzit Maj-Lis 
asta! Săraca femeie ar fi murit pe loc. 

Când ajung iar pe terasă, Malin îngenunchează lângă 
Susanne. 


e 347 » 


— Nu înţeleg ce spune. 

— Muel, mormăie Susanne. Muel. 

— Stai aşa. 

Mă aplec spre ea. 

Mă doare genunchiul şi mă strâmb de durere. 

— Ce spui? întreb. 

— Muel, repetă Susanne. 

Mă înfior, deşi soarele este pe cer şi vântul arde. 

— Vecinul a venit cu maşina? întreb. 

Malin clatină din cap şi mă priveşte întrebător. 

— De ce sunt trei maşini afară? Dacă una e a noastră şi 
cealaltă este a lui Susanne Bergdorff... 

— Amuel, mormăie iar Susanne. 

O baltă mică de salivă i s-a întins sub obraz, pe lemn. 

Malin mă priveşte şi în clipa aceea pricepem amândoi. 

— Samuel, asta spune, şopteşte Malin. 

O întoarcem cu grijă pe spate, ca să-i vedem limpede 
faţa. 

Părul ei lung, şaten este murdar şi vârstat cu cenuşiu. 
Pielea, pistruiată. Ochii ei sunt pe jumătate închişi, şi un 
firicel de salivă i se scurge din colţul gurii. O cruciuliţă de 
aur îi luceşte la gât. 

— Cum te numeşti? întreb. 

— Nilla, şopteşte ea. 

— Dumnezeule, spune Malin. Ea este. Mama tipului care 
a dispărut. Pernilla Stenberg. 

Mă ridic. Lumea se învârte şi trebuie să mă sprijin de 
balustradă, ca să nu mă dezechilibrez. 

— La naiba! Cum de ne-a scăpat? 

— Dar, spune Malin, fără să creadă, nu trebuia să se 
vadă cu Leti şi cu Malik? 

Nu răspund, dar cred că şi eu mi-aş fi căutat copilul în 
loc să aştept poliţia, ascultător. 

Malin desface cătuşele şi o aşază pe Pernilla pe-o parte. 
Se ridică şi priveşte în abis. 

— Acolo, spune ea. 

Atunci văd. 

Într-un pin mic, care creşte oblic din stâncă, poate la doi 


e 348 » 


metri mai jos, sclipeşte ceva. 

Este o seringă. 

Telefonul meu sună şi îl scot din buzunar. 

— Sunt în mijlocul unei misiuni, spun. Ce s-a întâmplat? 

Aud suspine înfundate. 

— Afsaneh? Alo? 

Simt din nou că mi-a stat inima. O mână rece mi-a 
cuprins-o şi trage de ea, parcă vrând să o smulgă. 

— Manfred? 

Are vocea fragilă precum gheaţa de peste noapte, şi sunt 
atât de îngrozit, că nu pot respira. 

— Nadja s-a trezit, spune Afsaneh. Poţi să vii? 

— Da, zic, dar mă opresc. 

Nu-mi mai ies alte cuvinte pe gură. 

Mă uit la Malin şi nu spun o vorbă. 

Dar Malin nu mi-a observat reacţia. 

Se uită într-un punct la orizont. 

— Acolo, zice ea, arătând spre mare. 

La mare distanţă, spre vest, văd un punctuleţ. 

Un punctuleţ care-i o persoană care înoată calm şi 
măsurat. 


e 349 + 


Rakel 


Mă opresc, calc apa şi privesc în urmă, spre casa 
cocoţată pe stâncă asemenea unui cuib de vultur. 

Nimic. Nici urmă de bărci, nici oameni pe ponton - aşa 
că înot mai departe. Intru în ritm. 

Brat, braţ, respirație. 

Brat, braţ, respirație. 

Depăşesc o formaţiune de piatră. Colţurile care ies la 
suprafaţa apei sunt acoperite de un strat gros de găinaţ de 
cormorani. Valurile sunt înalte aici şi apa este rece. 

Marea mă atrage şi şopteşte. 

Mă amăgeşte în jos, spre pustietatea neagră. 

Înghit apă şi mă opresc. Tuşesc şi vomit apă de mare, 
apoi continui, deşi braţele şi picioarele mi le simt ca pe 
nişte buşteni. 

Mă gândesc la mama lui Samuel, pe care am lăsat-o 
atârnând de balustrada terasei. La ce a zis despre fiul ei 
dispărut. Când a zis asta, am simţit o legătură cu ea. 

Eram cât pe ce să îi spun totul. 

Dar cum aş putea explica? 

N-ar fi înţeles. Nimeni nu poate înţelege. 

Văd vechea barcă cu motor a lui Birger. Saltă pe valuri, 
lângă  geamandură. Pluteşte aici, în  Klockarskăret, 
aşteptând să fie transportată la şantierul naval de pe 
Kornholmen. 

Dacă am noroc, ajung înainte să mă descopere cineva. 
Mă pot ascunde în barcă şi pot înota la țărm când se lasă 
întunericul. Nu pot lua barca şi fugi pe mare, pentru că 
aproape că nu mai are combustibil. În plus, ia prea multă 
apă. Am trăit deja experienţa neplăcută când am 
împrumutat-o să transport trupurile băieţilor. 

Brat, braţ, respirație. 

Brat, braţ, respirație. 

Mă uit la suprafaţă. 

Cred c-au mai rămas 50 de metri. 

Femeia care este mama lui Samuel trebuie să fi căzut pe 


e 350 >» 


stânci. Trupul ei s-a zdrobit şi a devenit la fel de moale şi 
de frânt ca al băieţilor. Parcă făcut din jeleu. 

Gândul îmi face greață. Eu n-am vrut să iau viaţa 
nimănui, dar s-a întâmplat, aşa cum toamna urmează verii. 
A fost o consecinţă inevitabilă, însă nu şi intenţia mea. 

Apuc barca şi mă ridic pe treapta mică de la pupa. Mă 
ridic şi rămân în picioare, gâfâind, cu inima bătând cu 
putere. 

Mă uit la casa mea, mijesc ochii în soare şi încerc să 
văd. 

Se apropie o barcă rapidă, cu motor. 

Da. Este barca mea. Sau barca lui Victor Carlgren. 

Victor n-a fost precum ceilalţi. N-a vrut un job de 
asistent. A rămas doar o zi pe pontonul din Stuvskăr, cu 
motorul lui problematic. 

L-am asigurat că o putem repara. Că Olle adoră să 
peticească motoare de bărci. Şi era parţial adevărat: Olle 
se pricepea la motoare, înainte să pună la îndoială felul în 
care-l îngrijeam pe Jonas. Înainte să devină violent şi să fiu 
nevoită să mă apăr. 

Aleg să mai ignor barca o vreme, gândindu-mă că i se va 
opri motorul, ca de obicei. 

Dacă am noroc, scap. 

Gândurile mi se îndreaptă spre tine, Jonas. Mereu spre 
tine, dragul meu, de oriunde aş începe. 

Îmi este atât de dor de tine şi pierderea mă doare 
cumplit. Îmi înjunghie pieptul, până ce simt că o iau razna. 

Băieţii aceia... nu cred că i-am considerat vreodată ca pe 
tine, chiar dacă mi-am dorit asta atât de mult, că aproape a 
devenit realitate. Dar m-au făcut să mă simt iar mamă. 
Mama cuiva. 

Pentru că zăceau acolo, complet neajutoraţi, dependenţi 
de mine. 

Le-am oferit iubire şi atenţie. Dar, pe măsură ce starea 
lor se înrăutăţea şi slăbeau, făceau escare şi alte 
complicaţii, începeam să mă gândesc la următorul. Care 
avea să fie perfect, trebuia să fie perfect. 

Dar niciunul nu a fost ca tine. 


e 351 » 


Mă uit la mare. La barcă. Saltă peste valuri ca o minge 
şi lasă în urmă o dâră de apă înspumată. 

Nu mă pot ascunde. 

Deschid trapa de la pupa şi scot ancora. 

Este atât de grea, că abia o pot ridica. Lanţul 
zăngăneşte când mi-l înfăşor în jurul taliei. Îl înfăşor o dată 
şi în jurul gâtului şi apoi mă aşez pe balustradă, cu ancora 
în poală şi cu spatele la apă. 

Marea mă cheamă. 

Haide, îmi spune. Am pentru tine uitare şi iertare. 

Tot ce vrei. 

Aici este fiul tău. 

În barca cu motor care se apropie e o femeie tânără, cu 
părul lung, şaten. Pluteşte în urma ei, dar i se aşază pe 
umeri când se opreşte la câţiva metri de mine. 

— Poliţia! strigă. Întinde-te pe burtă în barcă! 

Nu răspund. 

Femeia continuă să vorbească, mai liniştită, cu ochii 
fixaţi pe lanţul din jurul gâtului meu. Spune că totul va fi 
bine, câtă vreme mă întind în barcă. Se poate rezolva. 
Nicio problemă nu e fără rezolvare. Am atâtea lucruri 
pentru care să trăiesc. 

Mă uit la ea, în tăcere, cu ochii lipiţi de burta ei 
proeminentă. Are viaţa înaintea ei, o viaţă care creşte în 
ea. 

Viaţa mea este în urmă. O târăsc după mine ca pe o 
coadă. 

Viaţa mea este o remorcă plină cu pietre. O încărcătură 
de lemn. Trag şi trag, dar nu ajung nicăieri şi nu mă pot 
elibera de trecut. 

Nu fac decât să merg în cerc. 

— Întinde-te în barcă! strigă politista. 

Poate că s-a plictisit să fie diplomată. 

Dar eu întorc faţa spre soare şi închid ochii. Simt 
căldura care mi se împrăştie prin corp. Remarc că pielea, 
care mi se încreţise în apă, a redevenit netedă. 

Dau drumul balustradei şi cad pe spate, în apă, cu 
ancora strânsă la piept. 


e 352 + 


Partea a Vl-a 
Ispăşirea 


„Cei ce se lipesc de idoli deserti îndepărtează 
îndurarea de la ei. 

Eu însă îţi voi aduce jertfe cu un strigăt de 
mulțumire, voi împlini juruinţele pe care le-am făcut. 
Mântuirea vine de la Domnul.” 

Iona 2:8-9 


e 353 >» 


Manfred 


Berit mai toarnă ceai pentru mine, pentru Malin şi 
pentru Berit. 

Pe geam văd soarele apunând peste Ormberg, făcând loc 
umbrelor şi întunericului. 

— Mă bucur enorm pentru tine, repetă Hanne, cu mâna 
mea într-a ei. 

— Da, spun. S-a trezit însă doar de două zile, aşa că nu 
ştim cât şi-a revenit. Ce ştim este că mai avem mult de 
muncă. Fizioterapie, logoterapie şi tot aşa. 

Mă gândesc la vizita de dimineaţă la spital. La cum am 
privit-o pe Nadja în ochi şi cum m-a privit ea pe mine. 

A deschis gura să spună ceva, dar n-a reuşit, deşi tubul 
din gât i-a fost scos, iar micul orificiu a fost cusut. 

Dar a clipit. 

Copila mea clipeşte iar. Clipeşte şi ţi se uită în ochi. lar 
în ochii ei am văzut limpede că este încă prezentă, nu doar 
o carcasă. 

Medicii spun că primele teste neurologice indică 
probleme de vorbire şi ale funcţiei motorii pe partea 
dreaptă. 

Dar ce înseamnă asta? 

Mie nu îmi pasă dacă Nadja va fi surdă, mută sau va 
avea altă dizabilitate. 

Îmi pasă că trăieşte. Copila mea, care a căzut pe geam şi 
s-a lovit de asfaltul dur, trăieşte. 

Noi, care eram o familie obişnuită până în dimineaţa 
care ne-a separat, ca o lovitură de topor, ne vom recăpăta 
viaţa. 

Chipul disperat al Pernillei Stenberg îmi apare în minte. 

Nu toată lumea are norocul meu. Nu toată lumea îşi 
primeşte copilul înapoi. 

În ciuda faptului că toţi colegii mei au căutat prin 
Marholmen de aproape două zile, Samuel Stenberg nu a 
fost găsit. 

Deşi nu i-am zis-o Pernillei, sunt sigur că Samuel nu mai 


e 354 a 


e. 
Zace undeva, pe fundul mării, în lanţuri similare celor 
găsite în casa plutitoare. 

Este o coincidenţă ciudată şi poate un soi de justiţie 
poetică: femeia care-şi spunea Rakel s-a înecat şi ea, 
înfăşurată în lanţuri. 

Când scafandrii i-au pescuit corpul, era prea târziu. 

Susanne Bergdorff nu mai era. 

Barca pe care o conducea Malin, cea care se afla în casa 
plutitoare, era a lui Victor Carlgren sau, mai degrabă, a 
familiei sale. 

Nu ştim de ce n-a folosit-o Susanne pentru a fugi, dar 
probabil s-a gândit că va fi mai uşor să scape înotând. 

Cu ajutorul e-mailurilor, mesajelor şi al notiţelor lui 
Susanne, am compus o imagine fidelă a ce s-a întâmplat. 
Tinerii erau amăgiţi în casa ei cu promisiunea unui job, dar 
erau drogaţi. Mureau, probabil, în urma malnutriţiei şi a 
deshidratării. Raportul legiştilor a arătat că victimele 
prezentau niveluri ridicate de opioide şi de alte 
medicamente în ţesuturi. 

Tehnicienii au găsit păr şi urme de sânge în roabă, ceea 
ce ne face să credem că Susanne Bergdorff ducea 
corpurile din camera lui Jonas pe terasă, cu ajutorul ei. 
Acolo le rostogolea peste margine, ceea ce avea ca rezultat 
zdrobirea lor de stâncă. După aceea cobora pe ponton şi le 
înfăşură în pânză şi în lanţuri. Transporta apoi corpurile pe 
mare, unde le lăsa să se scufunde. 

Probabil că folosea vechea barcă a lui Birger Jâmtmark, 
aceeaşi spre care a înotat înainte să se sinucidă. 

Johannes Ahonen avea ADN-ul lui Victor Carlgren sub 
unghii, pentru că, probabil, Ahonen l-a zgâriat la un 
moment dat, când locuiau amândoi cu Rakel. Nu ştim cine 
este băiatul de care s-a îngrijit Samuel, dar, dacă avem 
noroc, vom găsi corpul, ceea ce va uşura identificarea. 

Cu Olle Berg lucrurile sunt neclare. 

A fost, din câte ştim, iubitul lui Rakel. 

Poate că a încercat să o oprească şi a plătit cu viaţa, 
poate a fost prima victimă, înainte ca Rakel să-şi dea 


355 + 


seama că poate să se orienteze spre tineri asistenţi. 

— Deci, ai dori să înţelegi? întreabă încet Hanne, cu 
mâinile în păr, îmblânzindu-şi buclele lungi şi sălbatice cu 
degete pricepute şi prinzându-şi-le într-un coc lejer, la 
ceafă. Asta vrea toată lumea, continuă ea. Să înţeleagă. 
Chiar dacă s-a comis o crimă oribilă, lumea vrea să 
înţeleagă. Dar uneori nu merge. Uneori nu există logică să 
explice ororile la care noi, oamenii, ne expunem unii pe 
alţii. 

— Dar dacă ar fi să încerci? zic, pentru că ştiu că Hanne 
adoră să îi smulg ipoteze. 

— Arată-mi însemnările din jurnal. 

Iau dosarul cu hârtii şi caut copiile filelor din jurnalul lui 
Rakel pe care l-am găsit în casă. Conţine mai ales notițe 
scurte despre medicamentele administrate băieților, 
despre starea lor şi despre cum a crescut numărul de 
urmăritori de pe blog. Dar, în unele locuri, a scris şi 
însemnări personale. 

— Aici, zic, şi îi întind lui Hanne o copie a unei pagini din 
jurnal. 

Citim în tăcere. 


Astă-noapte am visat-o pe Skrållan, pisica noastră pătată 
cu gri de la fermă, pe care am căpătat-o când eu aveam 
opt ani. Şi a fost EXACT ca în ziua în care s-a întâmplat. 
Totul a părut să se întâmple iar, dar în vis. 

Ședeam cu pisica în poală. Voiam să stea ca să-i mângâi 
trupul pufos. Dar, când am apucat pisicuţa, s-a întâmplat 
ceva. A sunat ca atunci când scoţi un dop dintr-o sticlă 
mică. Piciorul i-a ajuns într-un unghi ciudat. 

Am alergat la tata. Am zis că Skrållan şi-a prins piciorul 
când voia să sară de pe raftul cu cărți. Tata a examinat-o, a 
văzut că este rănită şi ne-am dus la veterinar. Asistenta m- 
a mângâiat pe cap şi mi-a spus că sunt o fetiţă de treabă, 
fiindcă am fost atentă la ce se întâmplase. Mi-a adus 
îngheţată şi m-a ţinut de mână cât veterinara a examinat 
pisica. 

Veterinara a încuviințat apreciativ când i-am povestit ce 


e 356 œ» 


se întâmplase. A zis că şi-ar dori ca toţi cei care au animale 
să fie ca mine. Să observe când animalele nu sunt bine şi 
să le îngrijească imediat. Se poate evita multă suferinţă 
aşa. 

La şcoală am repetat povestea iar şi iar. 

Colegii făceau cerc în jurul meu. Nimeni nu mă mai 
făcea urâtă sau grasă. A vrut şi învăţătoarea să audă 
povestea şi într-un final am desenat, ca să arăt ce se 
întâmplase. ÎInvăţătoarea le-a agăţat pe perete şi cred că 
acolo au stat câțiva ani, pentru că-mi amintesc că încă 
erau acolo când am terminat gimnaziul. 


— Foarte interesant, spune Hanne şi notează ceva în 
carneţelul ei. 

— Suntem de acord că este o psihopată sadică? întreabă 
Malin. 

Hanne ezită un moment înainte să răspundă. 

— Nu sunt atât de sigură. 

— Mai este o bucată pe care cred că ar trebui să o 
citeşti, spun şi scot hârtia. 


O fată care îmi citeşte blogul mi-a trimis un e-mail. Voia 
să-mi trimită o plăcintă. Serios, O PLĂCINTĂ! Este ca 
atunci, cu Andre. Toţi vecinii au apărut pe scări cu plăcintă 
sau cu nişte cornuri, când s-a îmbolnăvit. Au tuns peluza, 
au dat zăpada la o parte, au tuns copacii. 

Mi s-a părut că mă aflu în centrul soarelui. 

Dar a trecut, după o vreme. 

Oamenii au găsit, probabil, alte tragedii de care să fie 
interesaţi: mame cu copii mici bolnavi de cancer, copii în 
scaune rulante. Infirmi şi desfiguraţi. Femei sterile. 
Oameni paralizaţi. Muribunzi. Toţi cei care AU FURAT 
atenţia de la mine şi de la Andre, pentru că NIMENI nu 
este interesat de cineva cu „o amărâtă de scleroză”, când 
alt vecin are cancer la ficat şi moare peste două luni. 

Voiam doar să mai stau o dată în centrul soarelui. 
Pentru o vreme. Să simt iubirea şi căldura radiind spre 
mine. 


e 357 œ» 


Hanne îşi scoate ochelarii pentru citit şi îşi îndepărtează 
o şuviţă transpirată de pe frunte. Incuviinţează încet şi 
pune hârtia pe o măsuţă de lemn. Privirea sa caută 
fereastra. Se uită spre grădină. Are chipul concentrat şi 
cam trist, şi dintr-odată îmi pare bătrână. 

— Andre era soţul ei? întreabă ea. 

Dau din cap şi pun hârtia înapoi. 

— Pot să mai văd o dată blogul? 

— Sigur, zic şi împing laptopul spre ea. 

Hanne petrece o vreme scrolând iar printre postări. 
Când şi când murmură ceva. 

— Aşa cum am crezut. 

— Ce? întreb. 

— Susanne Bergdorff a început blogul după ce fiul ei a 
avut accidentul. A câştigat repede mulţi urmăritori. Un 
copil rănit grav, într-o societate insulară, era un concept 
irezistibil. Cred că asta e partea interesantă. 

Arată cifrele care reprezintă numărul de aprecieri şi de 
comentarii. 

Malin şi cu mine ne apropiem să vedem mai bine. 

— La început, a scris că fiul ei îşi revine, spune Hanne. 
Că dă semne că se va trezi. Ce s-a întâmplat? Numărul de 
aprecieri şi de comentarii a scăzut drastic. Nimeni nu vrea 
să citească despre un tip obişnuit, sănătos. Ce vor oamenii 
este durere, boală şi nefericire. Apoi starea lui s-a 
înrăutățit, parcă accidental, iar blogul a explodat. Şi apoi... 

— Ce? întreabă Malin. 

— Susanne ajunge în centrul atenţiei, spune Hanne şi 
zâmbeşte trist. Se confundă din nou cu soarele, aşa cum a 
descris în jurnal. 

Nimeni nu zice nimic. 

— Cred că trebuie să luăm în considerare că Rakel a 
avut ca motivaţie să obţină tot mai mulţi urmăritori şi tot 
mai multe aprecieri, spune Hanne încet. Ca oamenii din 
căbănuţele arhipelagului să citească interesaţi ce posta, să 
se hrănească din nefericirea ei. În dansul acesta dintre ea 
şi urmăritori şi-au pus viaţa la bătaie. 


e 358 » 


Mă trece un fior îngheţat şi îmi amintesc de comentariul 
lui Malin când a văzut grupul de curioşi care făceau poze 
cu accidentul din trafic. 

La naiba! Care-i faza cu oamenii? 

Mă gândesc la Afsaneh, care a făcut poze cu Nadja şi le- 
a postat pe un forum pentru părinţii copiilor bolnavi. La 
Martin, colegul ei, care a afirmat cu încredere că 
prevalența trăsăturilor narcisiste a crescut exponential din 
anii 1980. Că oamenii ar face orice să primească validare 
digitală. 

— Ce vrei să spui? întreb. Că Susanne i-a făcut rău 
deliberat fiului ei? 

— Da, spune Hanne, calmă. Fiului şi probabil şi soţului. 
După aceea a început să caute alte victime. Era leul şi era 
mielul. li păsa de victimele ei, dar le făcea rău, ca în 
poemul acela. Totul se potriveşte. A început cu pisica. 
Evenimentul acela a plantat sămânţa. Părinţii ei s-au 
îmbolnăvit şi au murit. Poate că i-a îngrijit. Poate că asta i- 
a alimentat tendinţele. Mai târziu, soţul ei s-a îmbolnăvit şi 
Susanne l-a îngrijit şi pe el. Era motivată şi competentă, 
având o educaţie farmaceutică. Din nou a primit 
confirmări. De la medici şi asistenţi la prieteni, atât online, 
cât şi în viaţa reală. Aşa că i-a făcut rău, ca să rămână 
acolo, în centrul soarelui. Nu cred că a vrut să-l ucidă, dar 
l-a ucis. 

— Şi modelul s-a repetat cu fiul ei? şopteşte Malin. 

— Da. Doar că Susanne a cumpărat un blog şi şi-a 
deschis conturi pe diferite platforme sociale. Cu cât se 
îmbolnăvea fiul mai rău, cu atât mai mulţi urmăritori 
căpăta. Aşa că şi-a luat soarta în mâini. l-a înrăutățit 
starea. Trebuie să presupunem că a murit, în cele din 
urmă, din cauza tratamentului ei. 

Hanne ia o pauză. 

— Dar este oribil, futu-i! face Malin, cu capul în mâini. 

— Când Jonas a murit, a simţit un gol atât de mare, că n- 
a ştiut cum să se adune, continuă Hanne, fără să ia în 
seamă reacţia lui Malin. Din motive necunoscute nouă, şi-a 
înlocuit fiul cu un asistent. După aceea a devenit repetitiv. 


e 359 = 


În plus, uitaţi-vă aici! 
Ajunge la o postare veche de şapte luni. 


Autorităţile au decis că vom primi doar trei ore de 
asistenţă pe zi. Nici eu, nici partenerul meu nu mai putem 
munci full-time. Ajutaţi-ne, contribuind la numărul de mai 
jos. 

Nicio donaţie nu este prea mică! Mulţumesc în avans 
tuturor oamenilor minunați care ne vor ajuta să ne 
descurcăm! 


— Cerşea bani online şi păcălea autorităţile, încasând tot 
felul de indemnizaţii, mârâie Hanne. Vom afla care sunt 
sumele, dar s-ar putea să fi fost o motivaţie suplimentară 
de a găsi noi băieţi care să joace rolul lui Jonas. 

Malin ridică fruntea şi îşi şterge câteva lacrimi de pe 
obraz. 

— Scuze, şopteşte ea. Dar cine face aşa ceva? 

— Cineva deranjat, spune Hanne. Zâmbeşte şi îşi soarbe 
ceaiul fierbinte. Cineva foarte deranjat. Era extrem de 
manipulatoare. Minţea despre mai toate lucrurile, dacă am 
înţeles bine. Asta sugerează trăsături antisociale. 

Nimeni nu spune nimic. Ideea de a face rău oamenilor, 
chiar şi propriului copil, ca să devii important în mediul 
online, este atât de oribilă, încât o digerăm cu greu. 

— Dacă vreţi un diagnostic, pot să vă ofer unul, spune 
Hanne şi loveşte uşor pixul de masă. 

Încuviinţez. 

— Sindromul Münchhausen prin reprezentare, continuă 
ea, părând mulţumită. Da, este atunci când cineva face rău 
unei persoane, adesea propriului copil, şi caută atenţie 
medicală pentru a părea salvatoare. Făptaşul este validat 
de atenţia primită, ceea ce perpetuează şi încurajează 
purtarea bolnavă. Îmi imaginez că funcţionează şi pentru 
atenţia primită online. Poate c-am văzut primul caz 
manifestat pe reţelele sociale. Dar nu şi ultimul, fiindcă 
intrăm într-o eră complet nouă, atâta lucru ştiu şi eu, deşi 
sunt bătrână. 


< 360 » 


Privirea ei caută tavanul. 

Sună mobilul lui Malin. 

— Sorry, zice, se ridică şi se duce alături, să răspundă. 

— Păcat că a murit, spune Hanne, mai mult pentru sine. 
Ar fi fost interesant să o cunosc. 

Malin revine, cu telefonul în mână. 

— Au găsit alt cadavru. 

— Samuel? întreb, simțind că piere şi ultima brumă de 
speranţă. 

Malin clatină din cap. 

— Nu, a murit de ceva vreme. 

— Jonas? 

— Aşa se crede. Ghici unde l-au găsit? 

Clatin din cap. 

— În stratul de trandafiri. L-a îngropat sub flori sau i-a 
plantat flori pe mormânt. Oricum ar fi fost, l-a dorit 
aproape. 


e 361 » 


Pernilla 


De două zile rătăcesc prin Marholmen. Am străbătut 
plajele stâncoase. M-am urcat peste tot. Am căutat printre 
ferigi luxuriante şi pini austeri. Sub molizi şi copaci căzuţi. 
Am periat metodic pământurile cultivate şi am parcurs fără 
ţintă pădurea. 

Dar Samuel al meu nu e nicăieri. 

Polițistul cel gras, Manfred, a fost aici din nou, seara 
trecută, şi a încercat să mă convingă să mă duc acasă. Mi- 
a zis că n-am ce să fac. Că au pieptănat întregul 
Marholmen şi că Samuel nu este aici. 

Că nu mai este. 

Când a zis asta, mi-am pierdut controlul. Lacrimile mi-au 
ţâşnit şi m-am prăbuşit lângă maşină. Am simţit iarba 
aspră pe obraz şi răcoarea ce emana din pământ, ca un 
prevestitor al nefericirii care urma să vină. 

Nu i-am putut explica. De fapt, nici măcar nu am 
încercat să explic de ce am vrut să rămân aici, în 
Marholmen. 

Ce să-i fi spus? 

Că Samuel este copilul meu? Că l-am purtat în mine, dar 
l-am dezamăgit de nenumărate ori? 

Nu. 

Aşa că m-am dus acasă. Am făcut duş. Am încercat să 
mănânc ceva. 

Am făcut greşeala să dau drumul la TV. Vorbeau despre 
crime şi despre Samuel. I-au luat interviu Biancăi Diaz, 
iubita uneia dintre victime. Ceva din disperarea reţinută a 
tinerei gravide m-a trezit din propria-mi durere şi m-a 
făcut să acţionez. Ştiu prea bine cum este să creşti singură 
un copil. 

Am găsit-o pe internet şi m-am dus la apartamentul ei 
din Jordbro. Am agăţat geanta sport cu bani de uşa ei, apoi 
am apăsat pe sonerie şi am fugit. 

Cred că încercam să fac ceva ca să-l primesc pe Samuel 
înapoi. 


e 362 » 


Apoi m-am întors aici, în Marholmen, fiindcă ce să fac eu 
acasă fără copilul meu? 

Închid ochii şi desfac ciocolata cu biscuiţi din buzunar. 
Rup o bucată şi o bag în gură. Trag cu ochiul la mierla care 
şade în colivie, în iarba de lângă maşină. Vântul flutură o 
bucată din ziarul rupt de pe fundul coliviei. Se prinde în 
grilaj. 

Nu mai este un pui, ci o pasăre adultă, care n-ar trebui 
să stea în colivie. 

Ştiu că Samuel a vrut să fie el cel care o eliberează. 

Mă uit la casa pe care o închiria Rakel de la fiica 
paznicului de far, care a locuit aici toată viaţa. Este 
liniştită dincolo de banda albastru cu alb. 

— Unde eşti, Samuel? şoptesc. 

Arunc sticla cu apă pe bancheta din spate şi trântesc 
portiera. lau colivia în mână, încep să merg pe aleea cu 
pietriş şi mă gândesc la visul ciudat din noaptea trecută. 

L-am visat pe înțeleptul rege Solomon, din Cartea 
Regilor, care a rezolvat disputa dintre două femei care 
pretindeau că au drepturi asupra aceluiaşi copil. 

Solomon a cerut o sabie, şi când i s-a adus, a zis: 

„Tăiaţi copilul de viu în două şi daţi fiecărei femei 
jumătate.” 

În vis, femeile eram eu şi Rakel, iar copilul, Samuel. 

Din nou, nu cred c-a fost adevărat. 

Nu cred că el nu mai este. 

Două zile. Nimeni nu poate supravieţui atât în apă, a zis 
Manfred. Dar dacă nu l-a aruncat în apă? 

L-am fi găsit. 

Cuvintele lui Manfred îmi răsună în urechi. 

Întunericul coboară deasupra insulei, dar este încă la 
început, aşteptând răbdător ca vara să facă loc toamnei. 
Cerul este greu deasupra mea, albastru, cu umbre în 
nuanţe de mov. Ţânţarii bâzâie în jurul meu, dar îi alung. 
Îmi scarpin, distrată, muşcăturile deja căpătate şi mă uit 
printre trunchiurile de pini. Văd pâlcuri de hasmaţuchi de- 
a lungul şanţului şi flori galbene de sunătoare. 

Este atât de frumos, că simt un gol în stomac. 


< 363 + 


Mirosul de rozmarin sălbatic şi de sânziene - ieslea 
Fecioarei Maria - infuzează aerul. 

Mă gândesc la tata, care ştia totul despre floră şi faună 
şi nu voia să-i spună florii aşa, pentru că adevărata 
Fecioară Maria s-a întins pe un pat de paie, nu de 
sânziene. 

Este doar un nume stupid, ales de fermieri. 

Aici e bine, îmi zic, şi pun colivia pe pământ. Deschid 
uşiţa şi aştept ca mierla să zboare. 

Dar stă şi se uită la mine cu ochii săi galbeni, ca nişte 
gămălii de ac. 

În cele din urmă, bag mâna în colivie şi o scot. 

— Hai, pasăre dragă. E timpul să zbori! 

Sare afară, dar rămâne în iarba înaltă de lângă drum. 
Mă apropii, să o forţez să zboare, să se bucure de liberate. 
De vară, de pădure, de aerul răcoros al serii. 

De viaţă, care este atât de scurtă şi de volatilă. 

Mierla zboară, trece prin faţa mea şi se opreşte pe o 
creangă, la câţiva metri de mine. Se întoarce spre mine, 
apoi. Înclină capul şi mă priveşte iar. 

— Să te fi văzut Samuel, zic tare. 

In clipa aceea... 

În clipa aceea înţeleg că nu mai e. Că Samuel nu se va 
mai întoarce şi că polițistul cel gras a avut dreptate. 

Corpul mi se contractă. Cad în genunchi, cu fruntea 
izbindu-se de drumul de pietriş. Imi golesc corpul de 
lacrimi şi mă supun. Las să se întâmple. Îmi urlu durerea, 
în genunchi, pe drum, de parcă aş naşte. 

După o vreme lacrimile se potolesc, iar respiraţia mi se 
domoleşte. Devin conştientă de sunetele pădurii. Aud 
păsările ciripind, vântul şoptind şi sâsâind printre 
coroanele copacilor, o creangă grea care geme în 
apropiere. O ciocănitoare care-şi croieşte drum într-un 
trunchi. 

Când vreau să mă ridic ca să-mi scutur pietrişul de pe 
rochia murdară şi puturoasă, văd iar mierla. Stă lângă 
drum. 

Dar mai văd ceva, vârât între două pietre, lângă ea. 


e 364 » 


Fac câţiva paşi, mă las pe vine, întind mâna şi iau bila de 
sticlă albastră între degetul arătător şi cel mare. O ţin în 
palmă, netedă, lucioasă şi caldă de la soare. Când mişc 
mâna, mi se rostogoleşte în palmă. 

Mă uit în jur. Privesc umbrele lungi, frunzele uscate şi 
pietrele. 

Dar nu văd decât drumul de pietriş maroniu-deschis care 
dispare printre pini. 

Văd ceva foarte mic, dar de un roşu intens, în mijlocul 
drumului, la câţiva metri în faţă. Alerg acolo, mă las pe 
vine şi iau altă bilă. O întorc. Văd o literă. 

M 

Lacrimile îmi curg iar, dar de data asta sunt de bucurie. 

Energia îmi revine când pricep ce am de făcut şi încep 
să caut pe lângă drum. 

Găsesc alte bile. Una albastră, una galbenă, una maro. 
Par împrăştiate la intervale regulate. 

Parcă dinadins. 

Fac palma căuş. Mişc mărgelele cu arătătorul, ca să 
formez cuvântul. 

MAMA. 

— Samuel, şoptesc eu. Vin! 

Caut mai departe bilele. Mai găsesc trei. Apoi se 
termină. Doar când mă gândesc să renunţ văd un drumeag 
care coteşte spre stânga. 

Sub copacii mari este multă umbră, aşa că-mi scot 
telefonul, aprind lanterna şi luminez între crengi. Un molid 
imens îmi blochează vederea, dar în spatele poalelor sale 
lipsite de ace văd un soi de ruină, aproape pierdută sub 
tufişuri. 

Mă aplec, ferindu-mă de crengile uscate, şi merg spre 
clădirea abandonată. La jumătatea drumului, mă opresc şi 
ridic o bilă albă, care scânteiază pe patul de ace uscate şi 
muşchi. Mă uit în jur. 

Uşa clădirii dărăpănate este întredeschisă, iar plantele 
creează un zid verde în faţa cărămizii expuse. 

— Samuel? şoptesc eu. 

Dar singurul lucru pe care-l aud este foşnetul slab al 


e 365 + 


copacilor şi ţânţarii care-mi bâzâie deasupra capului. Mişc 
telefonul în jur. 

În dreapta ruinei este o fântână veche, şi lângă ea... 

Stai aşa. O crenguţă proaspătă, cu frunzuliţe, este făcută 
sendviş între fântână şi capac, de parcă ar fi deschis 
cineva recent fântâna, iar crenguţa ar fi rămas acolo când 
a închis-o iar. 

Mă duc la fântână şi mă aplec. Lângă piatră este ceva 
portocaliu, un obiect mic, care scânteiază în lumina 
telefonului. 

Este o buburuză. Sau, mai precis, un cercel de email în 
formă de buburuză. 

Pun mărgelele şi cercelul în buzunar şi încerc mânerul 
ruginit al capacului. Este greu şi sunt obligată să-mi 
folosesc greutatea pentru a-l deplasa. 

Capacul scoate un scârţâit şi se mişcă nişte centimetri la 
dreapta. 

Îi dau drumul şi îmi revin, gâfâind, cu mâinile pe ghizdul 
fântânii. 

Este foarte, foarte greu. 

O clipă mai târziu, aud. 

Un zgomot ca un ciocănit, din fântână, mă face să 
tresar. Ţip, dar speranţa îmi reînvie în suflet. 

Lovesc atât de tare în capac, că pielea de pe buricele 
degetelor îmi sângerează. 

Cioc-cioc-cioc 

Durează câteva clipe să vină răspunsul, ca un ecou care 
a călătorit îndelung printre munti 

Cioc-cioc-cioc 

Apuc iar mânerul ruginit. Trag până ce văd negru în fața 
ochilor. Trag şi trag şi tot ce am în cap este că trebuie să 
scap de capac. Că trebuie să deschid gura asta de iad 
înainte să fie prea târziu. 

De fiecare dată când îmi iau avânt şi împing, capacul se 
mai mişcă puţin. În cele din urmă, semiluna de întuneric se 
cască spre mine din lumea subterană. 

Iau telefonul şi îndrept lanterna în gaura neagră. 

Şi iată-l. 


< 366 » 


Copilul meu. 

Se uită la mine şi clipeşte. 

Sub el se află un corp, în apă. Suprafaţa apei este parţial 
acoperită de o plantă cu frunzuliţe verzi, dar văd o mână 
într-un loc. 

— Ştiam că vei veni, spune Samuel. 


e 367 a 


Manfred 
Trei săptămâni mai târziu 


Este noapte. O noapte de vară în albastru-deschis. 

Dar spitalul nu doarme niciodată. 

Un zăngănit slab de pe coridor, voci înfundate care se 
grăbesc din camera de gardă. O alarmă se tânguie undeva. 

Nadja doarme. 

Îi ţin mânuţă într-a mea. Aceeaşi mânuţă alunecoasă de 
la unt, pe care am scăpat-o. 

Faţa ei este udă de lacrimi şi îmi ia câteva secunde să 
îmi dau seama că sunt lacrimile mele, nu ale ei. 

Asistenta care intră zâmbeşte şi ciufuleşte părul lui 
Afsaneh. 

— Mergeţi acasă, ne spune. Este târziu. 

Mă uit la ceas, văd că e deja dimineaţă şi că are 
dreptate. Mă văd cu Leti la secţie, la ora nouă, şi ar trebui 
să dorm. 

Ne-am apropiat, cei din grupul de anchetă. Chiar şi Leti, 
atât de morocănos la început, s-a mai înmuiat şi a devenit 
mai sociabil. 

Fluieră pe drumul spre automatul de cafea, ţine uşi 
pentru alţii şi n-a mai zis nimic sexist sau homofob de 
câteva săptămâni. Şi-a tăiat unghiile de la picioare şi nu 
mai poartă maioul de plasă. 

Aproape că mă întreb dacă s-a amorezat. 

Malin mi-a spus că bănuieşte că se vede cu una dintre 
martorele din anchetă, cu Stina Svensson, cea care 
conduce magazinul în care lucrează Pernilla Stenberg. 
Aşadar, o persoană foarte nepotrivită pentru bunul nostru 
Leti. Dar eu nu am de gând să îl trădez. 

Sunt bucuros că am primit-o înapoi pe Nadja. Şi că 
Pernilla Stenberg şi-a găsit fiul viu. 

Samuel era grav rănit şi deshidratat, după ce stătuse în 
fântână două zile. Supravieţuise lingând pereţii de beton 
uzi, în timp ce şedea pe cadavrul baronului drogurilor. A 


< 368 » 


plutit între viaţă şi moarte câteva zile, dar acum ştim că va 
trăi şi îşi va reveni complet. Cel puţin fizic, pentru că nu 
îndrăznesc să îmi închipui ce visează noaptea. 

— Dormiţi câteva ore! ne îndeamnă asistenta. Aveţi 
nevoie. Mâine vă puteţi lua fiica acasă. 

Afsaneh  încuviinţează, iar eu dau drumul mânuţei 
umede. 

Plecăm împreună de la spital. 

La intrare aerul umed al nopţii mă loveşte ca un zid. 

Lacrimile încep să curgă iar şi suspin. Genunchiul mă 
taie groaznic, dar nu-mi pasă. 

Trei femei în halate de spital stau lângă zidul clădirii. 

Fumează în tăcere şi-şi privesc telefoanele mobile. Un 
bărbat se îndepărtează de parcare. Împinge un cărucior în 
faţa lui, cu o mână. Copilul plânge şi se zvârcoleşte ca un 
şarpe, dar bărbatul are toată atenţia la telefonul din 
cealaltă mână. Căruciorul se blochează pe trotuar. Copilul 
saltă şi urlă. Bărbatul îndreaptă căruciorul fără să-şi ia 
ochii de la ecran. 

În staţia de taxiuri se află o singură maşină. Şoferul a 
deschis portiera şi ţine un picior pe pământ, de parcă ar 
vrea să iasă şi să plece. Dar stă complet nemişcat. Faţa lui 
este luminată de telefonul mobil din poală. 

Afsaneh îmi vede privirea şi încuviinţează. 

— Care-i faza cu oamenii? 

Nu răspunde, dar mă ia de mână. 

O ţin strâns şi îmi şterg lacrimile cu cealaltă mână. 
Scotocesc în buzunar, scot un pachet de ţigări şi i-l întind. 

— Vrei? 

Afsaneh râde încet. 

— Ştiam că fumezi. 

— Şi eu, zic, şi îi aprind ţigara pe care şi-a vârât-o deja 
între buze. 

Ne aşezăm pe o bordură de beton. Mă doare genunchiul 
îngrozitor şi cred că omenirea se duce dracului, călare pe 
o spirală de narcisism galopant. 

Şi ce dacă? 

Mă uit la Afsaneh. 


< 369 + 


Zâmbeşte, inhalează adânc, îşi lasă capul pe spate şi 
suflă fumul cu mare plăcere, spre cerul luminos. 

Suntem o familie obişnuită. 

Este o dimineaţă ca oricare alta. 

Chiar dacă nimic nu mai e la fel, ne-am recăpătat viaţa. 


e 370 >» 


Mulţumiri 


Aş dori să adresez multe mulţumiri tuturor celor care s- 
au implicat şi au contribuit la Inertia, în special editoarei 
mele, Katarina, şi publicistei mele, Sara, de la Wahlström 
& Widstrand, agentei mele, Christine, precum şi colegilor 
săi de la Ahlander Agency. 

În plus, aş dori să îi mulţumesc Âsei Torlâf, care a 
contribuit cu aspecte importante privind metodele 
poliţieneşti, şi Martinei Nilsson, care mi-a împărtăşit 
cunoştinţele ei despre testele ADN. 

Aş dori să le mulţumesc membrilor familiei şi prietenilor 
pentru înţelegere şi pentru cuvintele de încurajare pe 
durata lucrului la carte. 

Fără dragostea şi răbdarea voastră, n-ar fi existat nicio 
carte! 


Camilla Grebe 


VIRTUAL r 


| 


PROJECT | 


e 371 » 


CAMILLA GREBE 


Când cadavrele unor tineri sunt găsite pe 
coastele arhipelagului Stockholm, polițista 
Malin și superiorul ei, Manfred, primesc 
misiunea să rezolve acest mister sinistru. 
Dar amândoi sunt vulnerabili: Malin este 
însărcinată, iar Manfred, îndurerat de 
accidentul în urma căruia fiica lui a ajuns 
în comă. 


Samuel este un adolescent rebel, dealer de 
droguri cu jumătate de normă, crescut de o 
mamă singură, severă și habotnică. Viaţa lui o 
ia razna când mama sa aruncă la gunoi dozele 
de cocaină pe care i le incredințase baronul 
drogurilor din Stockholm. 


Ca să descifreze misterul, detectivii Lindgren 
și Olsson apelează la ajutorul lui Hanne 
Lagerlind-Schân, un strălucit profiler. 


În timp ce Samuel își găsește ascunzătoarea 
ideală pe insulița Marholmen, unde este 
angajat de Rakel ca asistent al fiului ei, Jonas, 
ancheta pornește pe o pistă greșită. Însă 
investigația suferă o schimbare de direcție 
când mama lui Samuel îi anunţă în cele din 
urmă dispariția... 


www.editaratrei,ro 
ISBN 9$78-606-40-1205-0 


TREI 


e 373 a