Heine Bakkeid — [Thorkild Aske] 01 Cand maine nu mai vine

HEINE 
BAKMKEID 


CÂND MÂINE 
NU MAI VINE 


HEINE T. BAKKEID 


Seria: Thorkild Aske #1 


CÂND MÂINE NU MAI VINE 


Original: Jeg skal savne deg i morgen 
[/ Will Miss You Tomorrow] (2016) 


Traducere din limba engleză de: 
SILVIU GENESCU 


a 


e 

© 
e» - 
e i) 


virtual-project.eu 


Banin 
2020 


VP - 


Sunt zile în care nu observi că munții se înalță tot semeți. 
Vin ore când totul îți pare gunoi ce-ntrece cota maximă 

a apei, și se revarsă apoi de-a lungul țărmurilor negre. 
Sunt clipe în care nu mai recunoști pe nimeni. 


Herbjarg Wassmo 


VP-3 


Șapte minute 


La ora cinci și trei minute, mă năpădesc părerile de rău: un 
regret irezistibil care mă înspăimântă și o ia la goană prin trup în 
vreme ce horcăi și icnesc după aer. Tremur, mă înfior și dau din 
picioare ca să mă eliberez, dar degeaba. 

Peste alte două minute, inspirările disperate ale plămânilor 
mei s-au oprit în sfârșit. Observ că nu mai am nevoie de aer, ci 
atârn pur și simplu de o funie, conștient că trupul meu își dă 
stingerea, organ după organ și mădular după mădular. 

După opt minute aud apa lovind dalele de pe podea, sub 
mine. Un zgomot scrâșnit îmi scapă din gâtlej, în timp ce șiroaie 
de lacrimi mi se scurg pe obraji, drenând ce-a mai rămas din 
mine în canalele de scurgere din podea. Simt că îngheţ. 

Și apoi ea se află acolo, înaintea mea, la fel de cenușie ca 
restul încăperii. Simt nevoia să râd, să strig de bucurie c-o 
revăd. Încerc să deschid gura, să-i spun că sunt fericit pe cât 
poate fi cineva vreodată. În loc de asta, aud o pocnitură și în 
secunda următoare zac pe podea. Apa dușurilor închisorii îmi 
spală faţa în timp ce arătătorul negru al ceasului de perete 
tremură pregătindu-se să treacă la următorul marcaj. 

Este cinci și zece. 


VP -4 


Miercuri 


Capitolul 1 


Stavanger este orașul cu rahaţi moi de câine. Se văd ca niște 
ciuperci mici pe asfalt și, în felul lor afurisit, colorează locul în 
diverse nuanţe de maro. 

Trecând peste o altă ciupercuţă de pe asfalt, mă grăbesc de-a 
lungul străzii Pedersgata, spre centrul orașului. Cândva numit 
Aetat, serviciul pentru șomaj se afla într-o clădire de birouri 
necompartimentate, cu ferestre mari la parter, care dădeau 
spre Klubbgata și lacul Breiavatnet. În acest fel, trecătorii 
puteau să arunce o privire spre amărâţii dinăuntru care încercau 
cu disperare să se ascundă de vecini și cunoștințe după plantele 
din ghivecele de plastic și abajururile de veioze, în vreme ce 
erau nevoiți să explice de ce nu mai aveau slujbe. De când 
fusesem ultima dată prin oraș, acest decor pentru indivizi 
antisociali își schimbase numele și adresa și se mutase într-o 
locaţie din apropiere, mobilată mult mai conservator. 

Scot un bon de ordine de la automat și iau loc pe canapeaua 
roșie dintr-o încăpere fără ferestre și fără aer; un soi de buncăr, 
la nivelul solului, în care mirosul de transpiraţie, de picioare și 
duhoarea generală a rataţilor, care se scurge dinspre clientelă, 
îți atacă simţurile de-ndată ce-ai trecut pragul. În pofida gloatei 
din jurul meu, de-abia dacă se aude vreun sunet. Numai o 
muscă bâăzâitoare și ţăcănitul sporadic al tastaturii tulbură 
liniștea. 

— 38? 

O consultantă scoate capul pe ușa deschisă pentru a cerceta 
cu privirea sala de așteptare. Imediat ce mă apropii, îmi strânge 
ușor mâna și intru. 

— Eu sunt lljana, spune, cu un accent est-european de 
neconfundat, în timp ce se așază pe scaunul de la birou. Vă rog, 
luați loc. 

— Mulţumesc, răspund și mă așez. 

Părul negru și țepos al Iljanei este prins la spate cu o agrafă. 


VP-5 


Poartă un costum gri, cu nasturi mari, negri, asemenea celor 
folosiţi ca ochi pentru vechii ursuleţi de pluș. 

— Deci cum vă pot ajuta? 

Odată ce-i dau data zilei mele de naștere și CNP-ul, Iljana se 
întoarce și tastează. 

— Thorkild Aske? 

— Asta-s eu. 

— Aţi mai fost înregistrat cu cerere pentru un loc de muncă? 

— Nu. 

Îi dau scrisoarea primită de la asistentul social de la 
penitenciarul Stavanger. 

Iljana se apleacă peste birou și spre monitorul computerului în 
timp ce citește. De-ndată ce termină, schițează un zâmbet 
nesigur. Are dinţii mici, neobișnuit de mici, aproape că ai unui 
copil, iar ochii-i sunt la fel de gri precum costumul. 

— Bine atunci, Thorkild. 

Își pune mâinile în poală. 

— Asistentul social al închisorii scrie că, după ce v-aţi ispășit 
sentința, aţi fost de acord să luaţi parte la un proiect 
interdisciplinar, care să vă faciliteze întoarcerea în societate. lar 
asta-i bine, desigur. 

Accentuează cuvântul bine și zâmbește din nou. 

Dau din cap. 

— Am participat la o întrunire a Serviciilor Corecţionale, care 
mi-au găsit o locuință, m-au arondat unui psihiatru și unui medic 
de familie, și am discutat cu diverse instanţe de evaluare. M-au 
ajutat toți să intru într-un grup de sprijin, unde să pot vorbi 
despre trecut și despre planurile de viitor, ca să las în urmă 
cariera de delincvent. Dacă mă întrebaţi pe mine, aș spune că 
sunt cam sută la sută reabilitat. 

Incapabilă să perceapă umorul în spusele mele, își întoarce 
privirea spre ecranul monitorului. 

— Sunteţi absolvent al Colegiului de Poliţie. 

Derulează mai jos, pe ecran, în timp ce vorbește. 

— Sergent, inspector, inspector-șef, detașat la Afacerile 
Interne, și ulterior mutat acolo cu statut permanent. 

Ezitând, își trece vârful limbii peste dinţișorii minusculi înainte 
de a-și întoarce din nou fața spre mine. l-am luat-o înainte: 

— Poliţiști care vânează alți polițiști. 

— Înţeleg, zice ea și dă din cap. Atunci, ar fi normal să căutăm 


VP-6 


un job în poliție când sunteţi pregătit, nu credeți? 

Îi întorc zâmbetul. 

— Am fost dat afara din poliţie, spun, fiind conștient că 
durerea din obraz și cea din diafragmă revin. 

În același timp, gura mea este atât de uscată, încât mi-e greu 
să vorbesc. 

— Poftim? 

Deșurubând capacul sticlei cu apă pe care am adus-o cu 
mine, beau sperând că mă voi simţi mai bine. 

— Și nici nu mai am dreptul să profesez în poliţie. 

— Pentru cât timp? 

— Pentru tot restul vieții, răspund punând capacul la loc și 
așezând sticla pe podea, lângă scaun. Pișcăturile din obraz se 
preschimbă într-o pulsaţie dureroasă. Și încă puţin, adaug eu. 

— Atunci ce vă gândiţi să faceți acum? 

— Asta speram să-mi spuneţi dumneavoastră. 

lau sticla de apă, strângând-o în mâini. Durerea, mirosul, 
lumina, absenţa oxigenului din aer și obligaţia de a sta pe scaun 
aici, vorbind cu o persoană străină, o funcţionară, toate astea 
mă neliniștesc. Simt o nevoie puternică de a fi singur într-o 
încăpere fără suprafeţe de reflexie. Însă știu că trebuie să îndur 
pentru a merge mai departe. Ulf spune că nu-i altă cale. 

Iljana aruncă din nou o privire spre scrisoare, înainte de a se 
întoarce la ecran. 

— E adevărat ce scrie aici, că doriţi să faceţi cerere pentru 
indemnizaţia tranzitorie în timp ce beneficiaţi de tratament 
medical? 

Aprob din cap. 

— Capacitatea mea de lucru încă-i pusă sub semnul întrebării 
- zic și gesticulez ca și cum deschid ghilimele -, în urma 
„accidentului de muncă”. Oricum, ofițerul meu de contact, 
asistentul social de la închisoare, personalul medical, capelanul 
închisorii, medicul de familie, psihologul și prietenul meu 
psihiatru și cu mine, am ajuns cu toţii la concluzia că ar trebui să 
fac un efort demn de a mă întoarce la lucru cât mai repede cu 
putinţă. 

— Accident de lucru? 

— Nu scrie și asta pe undeva? 

Arăt spre scrisoare. 

— Acest individ, Thorkild Aske, a încercat să se spânzure de o 


VP -7 


țeavă la dușurile comune, după câteva luni de la începerea 
executării pedepsei. În timpul vacanței de iarnă, în timpul 
negocierii. 

— Ce s-a întâmplat? croncăne ea. 

— S-a rupt funia. 

Iljana se holbează la mine de parcă-i e teamă că aș putea s-o 
atac dintr-o clipă într-alta sau să-mi fac singur rău cu vreo 
banană de plastic din coșul cu fructe de pe biroul ei. 

— Ei bine, se-ncumetă să rostească sfioasă, inspirând adânc 
și dregându-și glasul, vă gândiţi să vă recalificaţi într-un 
domeniu? 

— Ce domeniu, totuși? 

Strâng marginea sticlei atât de tare, încât picături mici de apă 
îmi stropesc degetele și podeaua. 

— Ca inginer petrolist, de patruzeci și patru de ani, cu leziuni 
pe creier? Agent de bursă? Asistent dentar? 

lljana trage cu ochiul la ceasul din colțul din dreapta al 
monitorului înainte de a anunţa cu o reînsufleţită hotărâre: 

— Eu aș sugera să așteptăm rezultatul cererii dumneavoastră 
pentru indemnizaţia tranzitorie. Între timp, vom explora 
opţiunile disponibile pentru a vă reîncepe activitatea, în afara 
poliţiei. 

Tastează din nou, derulează conţinutul ecranului în jos și 
tastează în continuare, până când, mulţumită în cele din urmă, 
se întoarce spre mine. 

— Ce-aţi zice să lucraţi într-un call-center? 


Capitolul 2 


Mă hotărăsc să mănânc, încercând să scap de durerile din 
obraz și abdomen, și cumpăr un sandviș-club și o cafea aproape 
de Biroul pentru Muncă și Asistenţă Socială. După asta, pornesc 
spre Hospitalgata și merg prin Pedersgata, în direcţia căminului, 
chiar sub podul municipal, unde am fost cazat de Serviciile 
Corecționale. 

In cutia poștală găsesc un catalog de mobilă și o scrisoare. 
Știu ce-i în plic. Intotdeauna este același lucru; singurul aspect 
care se schimbă este vârsta copiilor. Ei cresc, cu toate că fețele 


VP-8 


lor nu sunt niciodată aceleași. Când am primit cea dintăi 
scrisoare, am găsit în plic poze cu bebeluși, tăiate de prin 
reviste și cataloage. La început, îmi trimitea inclusiv poze cu 
pătuţuri pentru copii, zornăitoare, biberoane și pompe de sân. 

lau scrisoarea și catalogul cu mine, urc și intru în cameră. Pun 
corespondența pe masa dintre canapeaua cu două locuri și 
măsuţa pentru televizor, căreia îi lipsește televizorul, înainte de 
a mă duce spre chicinetă și a lua organizatorul de medicamente 
din dulapul de deasupra plitei. Deschid compartimentul pentru 
miercuri, îi golesc conţinutul în palmă și înghit pastilele cu o 
gură de apă din sticlă. Pornesc cafetiera, apoi mă așez cu 
scrisoarea pe canapea. 

De data asta, în plic se află două poze. Una este imaginea 
unui băiat de vreo șapte-opt ani, cu părul castaniu, cârlionţat, 
într-un tricou imprimat cu desenul unui pește cu șapcă și un tub 
de oxigen, înotând în jurul unui recif. Textul de dedesubt spune: 
Găsiţi haine făcute pentru distracție și jocuri, jeanși, pantaloni, 
tricouri, jachete și multe altele. Avem îmbrăcăminte plină de 
culoare, robustă și pe măsura tuturor copiilor. 

A doua poză e a unei fetițe cam de aceeași vârstă. Potrivit 
textului de dedesubt, este îmbrăcată într-o jachetă roz-pudrat, 
cu guler detașabil din blană artificială, blugi strâmţi și un tricou 
asortat. Avem blugi, îmbrăcăminte practică pentru joacă, haine 
de petrecere și multe altele... 

Strecor cu grijă pozele în plic și-l împing spre capătul celălalt 
al mesei, împreună cu catalogul de mobilă, înainte să mă întind 
pe canapea și să închid ochii. 

Atunci sună telefonul. 

— Ei, cum stai? întreabă o voce morocănoasă de bărbat, cu 
un accent clar de Bergen, inspirând lacom, aproape mozolind o 
țigară. 

Ulf Solstad este de profesie psihiatru și conduce noul meu 
grup de sprijin. 

— Cum a mers întâlnirea? 

L-am cunoscut pe Ulf în timpul șederii mele la închisoarea 
Stavanger, unde efectua o condamnare de opt luni pentru 
extorcare, cu toate că nu părea să-și fi înșelat clientela. De fapt, 
este chiar mult mai căutat acum de oamenii cu bani și 
probleme, decât era înainte de popasul său la mititica. 

— Splendid, răspund ursuz. Din câte se pare, mi s-a prezis o 


VP-9 


carieră promițătoare în call-center. 

— la-o încet. 

Ulf rostește vocalele pe un ton nefiresc chiar și pentru cineva 
din Bergen. 

— Pur și simplu perseverează și urmărește șobolanul care 
aleargă prin reţeaua aiuritoare de tuneluri pe care au pregătit-o 
pentru cei ca tine. Așa trebuie să meargă treburile, să-i cearnă 
pe toţi cei care nu sunt suficient de puternici. Iți promit că, 
imediat ce trecem de obstacolul indemnizaţiei tranzitorii, nu va 
trece mult timp până vei fi inclus permanent în rândurile celor 
declaraţi antisociali. Între timp, așteaptă-ţi cecul de ajutor 
social. 

— Poftim? 

— Ascultă, izbucnește Ulf în vreme ce eu mă chinuiesc să 
scap din ghearele canapelei în căutarea sticlei cu apă. Sunt 
onorat că vrei să fiu membru al grupului tău de sprijin și-ți 
promit că voi face tot ce-mi stă în putinţă să ajungi la viaţa pe 
care ţi-o dorești, Thorkild. 

Aud cum îi pârâie ţigara. 

— Am nevoie de mai mult Sobril. Înșfac sticla de unde a căzut 
și s-a rostogolit parţial sub canapea. O să mi se termine în 
curând. Și va trebui să mărim doza de Oxylontin. 

— S-a accentuat durerea? 

— Da, îi spun. Și-am început să am crampe la picioare când 
merg. 

— Poate că în loc de-asta ar trebui să umblăm la doza de 
Neurontin? 

— Nu! mă răstesc, apăsând arătătorul pe țesutul vătămat de 
pe obraz. În curând, o să-mi ia fața foc de durere. Îmi dă 
migrene. La fel și Risperdalul. Nu le tolerez. 

— Thorkild, noi am mai vorbit despre astea și înainte. 
Neurontinul este special pentru durerile neurologice, iar tu 
probabil va trebui să-l iei pentru tot restul vieţii tale. Risperdalul 
este un antipsihotic de care încă ai absolută nevoie, întotdeauna 
oamenii care iau benzodiazepine cred că au nevoie de mai mult 
pentru că le reduce anxietatea, ei și cei care sunt pe Oxy. Mereu 
se întâmplă așa, dar astea creează dependenţă, după cum bine 
știi. Dacă vom reduce dozele, cu ele vom începe și apoi, 
eventual, am putea să apreciem dacă stai pe picioarele tale, 
acum că ai ieșit din închisoare. Ce crezi? 


VP - 10 


— Nu pot să dorm, răspund îmbufnat și împing corespondenţa 
cu călcâiul dincolo de marginea mesei. 

Știu că are dreptate, iar asta mă enervează. 

— Ba, poţi, răspunde Ulf, netulburat. De-asta ţi-am dat 
Sarotex. Tușește violent, înainte de a continua: Le mai iei, nu-i 
așa? 

— Cum adică? 

— Medicamentele. Le iei, nu? 

— Bineînţeles. 

— Și Risperdalul? 

— Da. 

— Ştii că ai nevoie de ele, da, Thorkind? 

— Da, știu, răspund mult prea repede. 

— Adună-te! mă întrerupe Ulf. Eu nu-s nenorocitul de capelan, 
cu umerii căzuţi, gata să-și facă norma de trimiși la ceruri. 

Respiră din nou cu greutate. l-am întrerupt ritualul de fumător 
și va trebui să-și aprindă altă ţigară imediat ce-o fumează pe 
cea de acum până la filtru. 

— Zicea că sunt ca o albină fără flori. 

— Cine? 

— Capelanul închisorii. 

— Faci mișto? 

— Nu. 

Ulf aprinde altă ţigară, încă gâfâind în receptor. 

— Spune-mi povestea, Thorkild. Poţi face asta pentru mine? 

Mă hotărăsc să-l las să savureze ţigara și să-i spun povestea. 

— Sunt o albină într-o lume fără flori și depinde doar de mine 
să hotărăsc cum îmi petrec timpul înainte să vină iarna. 

— larna? 

Ulf pufăie, respirând cu o ușurință armonioasă. Îi pot auzi prin 
receptor mulțumirea din inhalarea și expirarea fumului. 

— larna, care atinge viaţa noastră, a tuturor, mai devreme 
sau mai târziu, șarjez eu, simțind cum mi se încordează mușchii. 

Mă afund din nou în canapea, lăsând-o să mă înșface între 
perne. Efectul pastilelor puternice face ca durerea să se 
disperseze și să dispară. 

— Faci mişto de mine, nu? Zi-mi că glumești, Thorkild! 

— Nu. Nu fac mişto. De parcă asculţi valurile care se sparg de 


Di i n ei iati iii rr 


— Asta-i sunetul cel mai nasol pe care l-am auzit vreodată: 


VP -11 


Șșșșppp... puuum. Pot să-l folosesc și eu? 

— Chiar te rog! 

— Thorkild, spune Ulf, când sunt pe cale să pun receptorul jos. 

Vocea lui e atât de ridicată, încât tulbură ambianța. 

— Este cineva care vrea să discute cu tine. 

— 0? 

— Cineva pe care-l cunoști. De dinainte. 

Ezită, oprindu-se, ca și cum tot nu se hotărâse dacă chiar ar fi 
trebuit să-mi spună înainte ca întregul grup de sprijin să aibă 
șansa de a analiza chestiunea. 

— Cine? 

— Unchiul lui Frei, spune Ulf în cele din urmă, înainte de a 
adăuga: și fosta lui nevastă, Anniken Moritzen. 

— Arne Vilimyr? 

Simt cum neliniștea mă învăluie pe furiș. Dintr-odată mi se 
usucă gura, în timp ce praful și lumina care ating pătura din lână 
întinsă la fereastră îmi atacă ochii. 

— De ce? 

— N-are nicio legătură cu Frei, răspunde Ulf cu o voce 
încordată, ca și cum nu-i complet sigur de ceea ce face. Arne și 
fosta sa soţie au un fiu... 

— Arne este homosexual, intervin sfidător. 

Nu mă încântă direcţia în care o ia discuţia și, în același timp, 
simt înăuntrul meu o neliniște crescândă și dorinţa de a închide 
telefonul, de a alunga lumina și zgomotele. 

— Cu toate astea, spune Ulf calm, fără a-mi oferi nicio scuză 
ca să întrerup apelul, are o fostă soţie și un fiu... 

— Și ce-are asta de-a face cu mine? 

Închid pleoapele strâns și-mi întorc faţa de la pătura din lână 
și lumina care pătrunde prin ea. 

— Dacă m-ai lăsa să termin, șoptește Ulf, expirând zgomotos. 
Vezi tu, Anniken Moritzen este una dintre pacientele mele. Are 
nevoie de... ezită din nou, inspirând adânc înainte de a continua. 
Au nevoie de ajutor. Fiul lor a dispărut. 

— Nu sunt detectiv particular. 

— Nu, Doamne ferește, icnește el. Însă Anniken mi-e prietenă 
și nu știu cum aș putea s-o ajut într-o astfel de situaţie. In plus, 
tu și Arne aveţi un trecut împreună, unul de care nu poți scăpa, 
indiferent ce faci, iar acum a cerut să i se îngăduie să vorbească 
cu tine. Cred că-i datorezi măcar atât. 


VP - 12 


Durerea îmi întinde pielea feței, pune presiune pe ochi și pe 
stratul de suprafață al creierului. 

— Te rog, gem printre dinţi. Nu astăzi, nu acum. 

— Discută cu ei... ascultă ce au de spus. 

— Nu vreau. 

Ulf oftează din nou. 

— Ţi-ai luat portia, Thorkild, ai coborât în temniţă și te-ai 
întors. Eşti alt om. Iși trage sufletul, în vreme ce-și stinge ţigara. 
Pe jumătate fumată, irosită. Să nu lași camera aia de cămin să 
se transforme în noua ta celulă de închisoare. Trebuie să ieși, să 
vorbești cu oamenii și să descoperi cine vrei să intre în noua ta 
viaţă, dincolo de zidurile închisorii. 

— Știu, șoptesc, afundându-mă din nou în canapea. 

Deschid ochii şi-mi forţez privirea să înfrunte lumina 
strălucitoare care pătrunde prin pătura din lână, rămânând așa 
până mă podidesc lacrimile. 

— Ce-ai spus? 

— Că știu. 

— Sigur? 

Ulf Solstad își coboară vocea la un nivel mai terapeutic. 

— Bine, spune el, când vede că nu răspund. Răsuflarea îi e 
mai domoală acum. Atunci, poţi să vii pe-aici puţin mai încolo și 
să ne uităm și la medicamentele alea ale tale. O să faci asta? 
Vrei? 

Cea de-a treia încercare a lui Ulf de a fuma ţigara perfectă va 
trebui făcută într-o minunată izolare. 


Capitolul 3 


Arne Villmyr stă lângă Anniken Moritzen, care-i așezată pe 
scaunul de birou cu mâinile împreunate pe pupitrul din faţa ei. 
În spatele lor, trei ferestre din podea și până-n tavan dezvăluie 
peisajul din Forus, cu autostrăzile sale zgomotoase, structurile 
verzi și clădirile industriale. Arne este îmbrăcat cu același bun- 
gust ca și prima oară când ne-am întâlnit, acum patru ani, în vila 
sa de la Strohaug Vest. Însă părul i s-a rărit, iar faţa-i e mai 
palidă. 

— Thorkild Aske? se interesează Anniken Moritzen, fără a se 


VP - 13 


ridica de pe scaun. 

— Da, răspund fără nicio tragere de inimă, apropiindu-mă. 

— Mă bucur să te cunosc, îmi răspunde nu prea încântată. 
Devin conștient de indiferența ei sfidătoare când îmi strânge 
mâna. Observ cum colţul drept al gurii ei refuză să răspundă 
impulsului de a zâmbi și rămâne nemișcat. Rezultatul încercării 
de zâmbet e mai degrabă un surâs dispreţuitor. 

Arne Villmyr nu schițează nicio mișcare când mă întind să-i 
strâng mâna. 

— Am adus o poză cu el. 

Anniken Moritzen scoate o fotografie dintr-un sertar al 
biroului. 

— Grozav! mă avânt eu, aplecându-mă spre ea și apuc 
fotografia cu ambele mâini, ca să nu-mi alunece printre degete 
și să cadă pe podea. 

— A fost făcută acum cinci luni, pe când îmi vizitam părinţii în 
lutlanda. 

Anniken vorbește cu un soi de accent din înalta societate, din 
Eiganes, în Stavanger, fără să-și ascundă originea daneză. Are 
în jur de cincizeci și ceva de ani și e îmbrăcată într-un costum 
albastru-închis, cu sacou, fustă și o bluză albă, care are doi 
nasturi de sus descheiaţi. Îmi dau seama că trebuie să fie cu cel 
puţin un cap mai înaltă decât fostul ei soț. 

— Pare să fie un loc grozav unde să crești un copil. 

Mă privește de parcă se pregătește să spună că știe la ce mă 
refer, dar se abtine. 

— Este ultima fotografie pe care o am cu el. 

Zăbovește cu ochii la imaginea în care ea este surprinsă în 
grădina părinţilor, făcând grătar și bând suc natural de fructe. 
Fiul ei, Rasmus, se ocupă de grătar, îmbrăcat într-un șort roșu al 
echipei de fotbal Liverpool, cu sandale și o bonetă albă de 
bucătar-șef. E bronzat și are o constituţie atletică. Bunicul său 
trage o dușcă, în vreme ce Anniken Moritzen stă pe un scaun, 
făcând cu mâna spre aparatul de fotografiat. 

— Rasmus și niște colegi de școală și-au petrecut anul trecut 
călătorind în jurul lumii cu un iaht. 

Anniken privește visătoare fotografia, în timp ce vorbește, ca 
și cum încearcă să stoarcă și ultimele picături de energie din 
amintirea pe care i-o trezește. 

— Însă după călătoria din nordul Norvegiei, lui Rasmus i-a 


VP - 14 


venit ideea de a transforma un fost centru de conferinţe dintr-un 
far de acolo într-un hotel pentru amatorii de activităţi. 

— Hotel pentru activităţi? 

— Scufundări în căutarea epavelor, pescuit cu harponul și tot 
felul de alte activităţi în aer liber. Rasmus zicea că este ceva 
foarte popular în alte ţări. 

— Câţi ani are? întreb, deși știu deja. 

In autobuz, pe drumul spre Forus, am găsit un articol dintr-un 
ziar online din Tromsø pe tema dispariţiei unui tânăr de 
douăzeci și șapte de ani, despre care se crede că ar fi murit într- 
un accident de scufundare, nu departe de satul Skjellvik, în 
districtul Blekgyveer. 

— Rasmus al nostru are douăzeci și șapte de ani. 

— Și când s-a dus acolo? 

— Anniken a cumpărat locul pentru el, vara trecută, zice Arne. 

In spatele său, briza mării a început să poarte cu ea norii de 
ploaie. Umbre argintiu-cenușii se bulucesc către sud-vest. 

Anniken dă din cap fără să se uite la niciunul dintre noi. 

— Intreaga insuliţă și farul au fost lăsate de izbeliște după ce 
fostul centru de conferințe a dat faliment prin anii optzeci. 
Rasmus s-a dus acolo imediat, cu câțiva prieteni care să-l ajute 
cu renovările înainte să se termine sezonul estival. 

— Când a dispărut? 

— Ultima oară am vorbit cu el vineri, acum cinci zile. Poliţia i-a 
găsit barca ieri-dimineaţă. Așa au ajuns la concluzia că s-a dus 
la scufundări, fie sâmbătă, fie duminică. 

— lar tu? 

Îi arunc o privire lui Arne Villmyr, care se holbează absent 
drept înainte, ca un soldat în poziţie de drepţi, în vreme ce 
ploaia începe să bată în ferestrele din spatele său. Arne clatină 
ușor din cap, tocmai când cerurile se deschid deasupra noastră 
cu un bubuit asurzitor, iar apa începe să se scurgă pe sticlă în 
șiroaie repezi. 

— Nu prea ţin ei legătura, răspunde Anniken, strângându-și 
braţele pe lângă corp, de parcă se trezise sub torentul de afară. 

— Era singur când a dispărut? întreb, privirea mea mutându- 
se de la fotografia în tonuri cenușii dincolo de geam. 

— Da, în ultima lună rămăsese singur. 

— De ce crede poliţia că s-a înecat? 

„Incă puţin, Thorkild”, îmi spun în gând, acompaniat de 


VP -15 


zgomotul apei pe geamul încasabil. „Încă vreo câteva întrebări 
și te poţi întoarce acasă”. 

— Atunci când au găsit barca, echipamentul de scufundare 
lipsea. Când avea timp, Rasmus mergea la recifele din spatele 
farului și făcea scufundări. Vineri zicea că ar vrea să iasă la 
scufundări în weekend, dacă e vreme destul de bună. 

— Aveţi vreun motiv să vă gândiţi că s-ar fi putut întâmpla și 
altceva cu el sau că n-a fost un accident la scufundări? 

— Nu. 

După expresia feţei sale, pot să-mi dau seama că se 
enervează. Probabil o întrerup în același punct ca și ceilalţi cu 
care vorbise de la dispariţia fiului ei. Simt un impuls să mă duc 
la ea și s-o scutur zdravăn, să-i spun să se trezească odată. Să 
nu mai viseze. Asta n-o ducea niciunde; visurile nu fac decât să 
frângă inimile și să distrugă oamenii. Visurile pe care le visăm 
cu ochii larg deschiși. 

— M-am dus acolo imediat ce n-am primit niciun răspuns. 
Simţeam că ceva nu e bine. 

Anniken Moritzen se întoarce spre fostul ei soț. 

— Ti-am spus asta, da? Mi-ar fi raspuns la telefon. 
Întotdeauna sună înapoi. 

Arne își pune prudent mâna pe umărul ei și clatină din cap. 

— Însă acolo era furtună, continuă ea. Șeful poliţiei locale și 
ajutorul lui au refuzat să mă ducă la far și m-au tratat ca pe o 
pacoste isterică, pe care o puteau îndruma spre o cameră de 
hotel din Tromsø, la o sută de kilometri distanţă, în timp ce ei 
stăteau în birourile lor fără să miște un deget. Nu mă ajuta 
nimeni, nimeni nu făcea nimic. Ei stau pur și simplu degeaba, 
pricepi? Stau cu mâinile-n sân, în timp ce băiatul meu e undeva, 
pe mare, și are nevoie de ajutor. Suspină cu amărăciune. De- 
asta am venit din nou acasă, Arne, șoptește ea, cu ochii podidiţi 
de lacrimi. Fiindcă ziceai c-o să găsești pe cineva care să ne 
ajute. Cineva care să asculte. Îţi amintești? Ai promis c-o să 
găsești pe cineva care să ne ajute. 

Arne închide ochii și-i ţine așa, în vreme ce dă din cap, iar și 
iar. Anniken Moritzen se întoarce din nou spre mine. 

— Tu, Aske. Inspiră adânc și-și șterge obrajii cu dosul palmei. 
Ei o să fie de acord să discute cu tine. Știu asta. O să-l găsești, 
spune zâmbind cu căldură la ce-i coace fantezia prin minte. 

Stăruie în iluzia că ar mai fi timp. 


VP - 16 


— Da, vei putea să-l găsești pe Rasmus pentru mine. 

Încă o dată îmi cobor privirea spre bărbatul din fotografie. 

Când eram de vârsta lui Rasmus, eram inspector-șef al poliţiei 
din Finnmark şi-mi petreceam vremea convingându-i pe 
conducătorii beți ai motoscuterelor de zăpadă să nu mai facă 
praf semnele de circulaţie din zonă. 

— Nu sunt detectiv, încep să spun, punând fotografia pe 
biroul din faţa mea. 

— O să te plătim, interveni Arne Villmyr. Dacă-ţi faci griji 
pentru bani. 

— Nu-i vorba de-asta, șoptesc eu. 

Am de gând să spun că este prea târziu. Că nimeni nu poate 
dispărea pe mare în astfel de circumstanţe pentru ca apoi să se 
întoarcă după aproape o săptămână. Insă Arne Vilimyr deja s-a 
ridicat de pe scaun și este pe cale să dea ocol biroului. 

— Haide, zice el, apucându-mă de umăr. 

Arată brusc spre ușă. 

— Hai să discutăm afară. 

O lăsăm pe Anniken Moritzen și ieșim pe coridor, mergând 
până la lift. 

— Așadar, spune el, dându-mi drumul la braţ când ajungem 
acolo. Apasă butonul liftului și se întoarce spre mine. Acum 
suntem iarăși numai noi doi. 

— Ascultă..., dau să spun, dar mă întrerupe. 

— Fiul meu e mort, spune calm Arne Villmyr, aranjându-și 
cămașa. Nu-i nimic de investigat, continuă el când termină cu 
aranjatul. Se uită la mine. Tu nu trebuie decât să te duci acolo, 
să-i găsești cadavrul și să-l aduci acasă. 

— Dumnezeule! exclam eu, depărtând uluit brațele. Și cum 
crezi că am să fac asta? 

— Înoată, scufundă-te, sari prin cercuri de foc, nu-mi pasă 
cum o faci. L-am pierdut pe Rasmus când mi-am părăsit familia, 
cu ani în urmă. Însă nu poate dispărea ca și cum n-a existat 
niciodată. Avem nevoie de un mormânt la care să mergem. 

Mușchii maxilarului lui Arne se încordează și ochii-i devin 
necruţători. 

— Și m-am convins pe mine însumi că tu ești cel care ne 
poate oferi așa ceva. Numește-o plata unei vechi datorii, spune-i 
cum mă-sa ai tu chef, doar găsește-l și adu-l acasă. 

— Arne, îndrăznesc eu. Te rog. Nu te poţi folosi acum de ce s- 


VP - 17 


a întâmplat cu Frei. Nu în felul ăsta... 

— Ajunge, Thorkild, spune el, la fel de netulburat și ferm ca 
până acum, cu toate că pot să-i văd pieptul ridicându-i-se pe 
sub cămașă. Nu vei vorbi de ea. Nu încă. Decât după ce-l 
găsești pe Rasmus și-l aduci acasă. După aia, n-ai decât să te 
târăști înapoi în văgăuna de unde-ai ieșit și să faci ce-ţi place cu 
restul vieţii tale. Dar până una-alta: tu cauţi, iar eu te plătesc. Ai 
priceput? 

Liftul a urcat și a coborât din nou când Arne se întoarce și se 
îndreaptă spre biroul lui Anniken Moritzen. Se oprește în fața 
ușii, cu spatele la mine. 

— Dă-ne un mormânt, Aske, zice el și pune o mână pe clanţă. 
Încă un mormânt. Îţi cer prea mult? 


Capitolul 4 


Căminul meu de nefamiliști este întotdeauna cel mai cenușiu 
la căderea serii. Lumina firavă din jurul păturii de lână pe care 
am agăţat-o în faţa ferestrei din sufragerie, ca într-un alcov, 
subliniază, pur și simplu, paloarea bolnavă care umple 
încăperea din podea până-n tavan. Aud ploaia de afară clipocind 
prin mocirlă și huruitul mașinilor care se deplasează înainte și 
înapoi pe podul suspendat ce leagă orașul de Grasholmen, 
Hundvåg și insulele de dincolo de ele. 

Zac pe canapea. În fundal, radioul pârâie în ritmul 
bolboroselilor cafetierei. 

Îl ascult pe Leonard Cohen proclamând răgușit: ...You who 
wish to conquer pain, you must learn what makes me kind... |n 
primele stadii ale tratamentului meu, Ulf mi-a sugerat să ascult 
muzică după ce-mi iau doza de seară, pentru ca trupul să 
primească toţi stimulii sedativi de care are nevoie ca să combat 
insomnia, dar tot prefer radioul și imprevizibilul pe care-l aduce. 

Întorcându-mă pe-o parte, îmi îndrept fața spre beznă și spre 
scaunul dintre perete și colţul bucătăriei și aud dintr-acolo un 
sunet. 

— Frei, icnesc și mă ridic în același moment când vocea lui 
Cohen se amplifică din nou, ca o coardă melodioasă de 
violoncel: ... You say you've gone away from me, but I can feel 


VP-18 


you when you breathe... 

Încăperea miroase brusc a pământ și umezeală. Mă târăsc cu 
grijă de pe canapea și mă ridic în picioare. Înăuntrul meu, prin 
tot corpul, simt niște pișcături ascuţite. Nerăbdare, încântare 
faţă de ce urmează să se întâmple. 

Mă îndrept spre scaun și întind mâna prin beznă, înaintea 
mea, în clipa în care radioul hărâie din nou înainte ca muzica să 
se stingă, pentru a fi înlocuită de un zgomot scrâșnit, de fundal, 
care se confundă cu ploaia de toamnă de afară. 

Dansăm. Contopiţi cu huruitul frigiderului din chicineta 
înghesuită a camerei de cămin. Nicio muzică, niciun fel de 
lumină, doar murmurul ploii și cerul sfârtecat de deasupra 
noastră. Nu-mi mai simt obrazul arzând de durere. Tot ceea ce 
văd sunt buzele ei, tremurând ușor în ritmul legănării monotone, 
dintr-o parte într-alta, a trupurilor noastre. 

— N-aș fi crezut c-o să te mai văd vreodată, zic și încep să 
plâng convulsiv, în vreme ce simt o explozie undeva sub pielea 
feței, iar lacrimile adunate în canalele lacrimale vătămate 
izbucnesc, în sfârșit, libere. 

Părul ei blond, ciufulit, precum porumbul își pierduse toată 
culoarea și luciul. Mireasma esențelor de plante necunoscute, 
ierburi și vanilie a dispărut, luându-i locul duhoarea brută de 
săpun sterilizant și pământ rece. Parfumul ei, al nostru, a 
dispărut, spălat de timpul pe care l-am petrecut despărțiți. 

— Dar acum te-ai întors. 

Îi ţin degetele într-ale mele, îi trag trupul mai aproape și 
încerc să-mi îngrop faţa în părul ei, inhalând iar și iar, înainte ca 
pe piept să-mi cadă greu capul ei. 

— Vino, gâfâi istovit, cuprinzându-i talia cu braţul și trăgând-o 
mai aproape de mine. 

Ne împleticim spre canapeaua-pat, unde aduc pătura și-mi 
acopăr umerii cu ea, precum o capă, înainte de a mă întinde. Imi 
dau seama că tremur când trupul său rece îl întâlnește pe al 
meu. 

Tremur de fericire. 


VP -19 


Capitolul 5 


Prima mea zi cu Frei, Stavanger, 22 octombrie 2011 


Mă întorsesem recent la postul meu de la Afacerile Interne din 
Bergen după aproape un an de zile în Statele Unite. Din moment 
ce mi se atribuise o misiune în Stavanger, m-am pomenit pe 
treptele de la intrarea într-o vilă din partea de vest a orașului, 
cartierul Strohaug, unde trebuia să mă întâlnesc cu avocatul 
asociat unuia dintre cele două cazuri pentru investigarea cărora 
venisem în oraș. 

Primul caz era o posibilă încălcare a secretului profesional, 
presupunându-se că ar fi fost comis de un angajat al 
tribunalului, în legătură cu o situaţie de compensare materială 
în care erau implicate două companii petroliere străine, ambele 
cu sediul în oraș. Celălalt caz era mult mai serios. Un ofițer de 
poliţie de la secţia din Stavanger fusese raportat de un coleg 
pentru mai multe încălcări ale codului penal și ale legii privitoare 
la arme. Pe la sfârșitul săptămânii aceleia, aranjasem un interviu 
cu ofițerul acuzat. 

— Cine ești? se interesă brusc o voce din spatele meu pe 
când sunam la sonerie. 

Soarele strălucea și era o vreme caldă și plăcută, cu toate că 
toamna își lăsase amprenta pe frunzele copacilor. M-am răsucit 
pe călcâie. Ochii ei erau înguști și proeminenți, iar faţa ovală îi 
era încadrată de un nimb de bucle prinse în coadă. 

— Thorkild Aske, am răspuns făcând un pas într-o parte. Și tu 
cine ești? 

— Frei, zise ea urcând treptele până lângă mine. 

Avea douăzeci și ceva de ani și aveam aproape aceeași 
înălțime. 

— Pe cine cauţi? 

— Am o întâlnire programată acum, la ora cinci, cu Arne 
Vililmyr. Locuiește aici? 

— Ești de la poliţie? 

— Într-un fel. 

Frei își puse mâna pe balustradă și se lăsă pe spate, 
scrutându-mă cu o privire pasională și tinerească, făcându-mă 
să-mi doresc să mă feresc rușinat de vârsta mea și de 


VP - 20 


nepotrivirea fizică. 

— În ce fel, deci? 

— Lucrez pentru Afacerile Interne din poliţie, noi suntem cei 
care... 

Îmi aruncă un zâmbet strâmb înainte să apuc să-mi termin 
propoziţia, apoi deschise ușa cu mâna liberă. 

— De fapt, ce treabă ai cu unchiul Arne? O să-l arestezi? 

— După cum am zis, eu... 

— Frei? Tu ești? Intră repede și închide ușa după tine, se auzi 
un glas de bărbat din casă. Cred că avem un cuib de viespi sub 
verandă și nu vreau să-mi intre până-n living creaturile astea 
oribile. 

Mi-am aţintit ochii spre cer și spre lumina neîndurătoare a 
soarelui, înainte de a-i cobori din nou asupra lui Frei. Se 
îndepărtase de balustradă, își azvârlise sandalele în hol și se 
îndepărta agale, desculță, spre sufrageria de la capătul 
coridorului luminos. 

— E un bărbat afară, îi zise destul de tare cât s-o pot auzi. Un 
fel de poliţist și vrea să discute cu tine... 


VP -21 


Capitolul 6 


Priveliștea care mă întâmpină dimineaţa în oglindă arată ca 
un spectru hidos al lumii de dincolo. Tenul meu este palid și 
cenușiu din cauza lipsei luminii soarelui și a vitaminelor. Am 
ochii micșorați, cu semicercuri vineţii și pleoapele umflate, care 
nu se deschid aproape deloc. 

Mă spăl pe faţă și-mi plimb buricele degetelor peste cicatricea 
ca o semilună de sub ochi, urmând linia în jos până la dâra 
neregulată din mijlocul obrazului, atingând fiecare adâncitură și 
semn care-mi „înfrumusețează” chipul. Durerea izbește aproape 
imediat. 

— Nu pot, îi șoptesc feței din oglindă, în timp ce bâjbâi în 
cutia cu blistere după medicamentele de dimineață. Ar fi trebuit 
să știe asta. Nu sunt pregătit. 

După ce-mi iau pastilele, mă îmbrac și mă duc la fereastră, 
dau la o parte pătura de lână și privesc afară: este una dintre 
zilele acelea în care soarele nu strălucește, nici nu plouă, totul 
este de un cenușiu-albăstrui palid, ca și cum lumina de pe cer 
șovăie să se aprindă. 

Dau să mă întorc de la fereastră, când zăresc un individ cu 
cască pe cap, îmbrăcat cu un tricou mulat pe corp și pantaloni 
scurţi de ciclism, care pedalează spre clădirea căminului. 
Oprindu-se lângă intrare, privește în sus, spre fereastra unde 
stau și-și scoate mobilul. Ulf Solstad, înalt de aproape un metru 
nouăzeci și trei, are un fizic puternic și e aproape chel. La ceafă 
are un smoc de păr des, roșcat, prins într-o coadă de cal, cam 
ca vechii samurai japonezi. 

Las să cadă colţul păturii și mă retrag spre canapea, tocmai 
când începe să sune telefonul. 

— Bună dimineaţa, Thorkild, zice Ulf cu sufletul la gură când 
răspund în sfârșit. M-a sunat Anniken Moritzen, nu cu mult timp 
în urmă. Zice că tocmai a primit un mesaj de la tine. 

— Da. 


VP - 22 


Mă afund în canapea și încerc să mă concentrez asupra 
furnicăturilor din obraz, astfel încât să nu mai simt nicio altă 
durere pe moment și să le las să preia controlul. 

— Nu pot să mă duc. 

— Cum așa? 

— N-are niciun rost. 

— Pentru că? 

— Arne spune că fiul lor e mort. 

— Probabil are dreptate. 

— Dumnezeule, gem exasperat. Atunci ce dracului vreţi de la 
mine? 

— Facem asta pentru Anniken, răspunde Ulf calm. Într-o bună 
zi își vor găsi băiatul. Un cadavru umflat și odios după atâta stat 
în apă, unde l-au ciugulit peștii și crabii. Dar a rămas tot copilul 
ei, pricepi? Și-ţi spun că nu e în stare să suporte ce-o așteaptă. 
Tu cunoști jargonul poliţiei și rutinele în astfel de situaţii și cum 
evoluează și se desfășoară lucrurile. Poate că, mai mult decât 
orice, pentru ea este o cale să-și demonstreze că n-a renunţat. 
Nimeni nu poate renunţa până nu știm sigur, Thorkild. Până 
când n-au fost încercate toate căile. Ești de acord cu mine? 

Nu spun nimic; doar stau cu mobilul în mână și mă holbez la 
pătura de lână care acoperă fereastra. 

— Coboară, Thorkild, adaugă Ulf când vede că nu răspund. 

— Nu. 

Vocea mi se frânge și lacrimile îmi năpădesc ochii, dar fără să 
găsească eliberare prin canalele lacrimale distruse. 

— Atunci deschide-mi și urc eu. 

— Nu vreau. 

— Nu plec până nu vii jos, ori mă lași să intru. 

— Nu poţi, continui îmbufnat când nu mă pot gândi să spun 
nimic altceva. Trebuie să te duci la lucru. 

— În dimineaţa asta pontez la tine, răspunde Ulf, tot fără să-și 
piardă calmul și fără să-și aprindă nicio ţigară. 

Fără să fie dispus să renunţe. 

— Futu-i! 

Sar de pe canapea. 

— Cum e posibil să fii atât de încăpățânat? Nu pot să înţeleg. 
Trebuie să mă duc acolo și să vâslesc în jurul blestematei de 
insule în căutarea unui tip despre care toată lumea spune că-i 
mort, înecat și dispărut pe vecie? 


VP - 23 


— Apropo, mai e un motiv pentru care vreau să te duci acolo. 

— Care-i ăla? 

— Elizabeth. 

— Sora mea? Ce-are ea de-a face cu toate astea? 

— Nimic. 

— Și? 

— Când ai văzut-o ultima dată? 

Ridic sfidător din umeri. 

— Vreau să vorbești cu ea când ajungi acolo. 

— Despre ce? 

— Despre tine și despre cele prin care ai trecut. 

— De ce? 

— Gândește-te la asta ca la o necesitate a noii tale vieți, 
Thorkild. Nu mai supui la interogatorii; tipul care strângea 
informaţii e mort, nu mai are nici onoare, nici loc de muncă. 
Acum ești la fel ca oricare dintre noi, un... furnizor de informații. 
Indiferent cât de dureros ar fi să accepți asta. 

Lipsa de subtilitate a lui Ulf și declaraţiile sale moralizatoare 
ar putea să le pice cam greu la stomac unor oameni cu un ego 
sensibil și o încredere de sine dată peste cap. Spre norocul meu, 
ego-ul mi-a crăpat, iar încrederea în sine s-a dus și și-a găsit 
condiții mult mai convenabile prin altă parte. 

— Ai nevoie de oameni responsabili în jurul tău, continuă el. 
Dar mai trebuie să găsești și puncte solide de referință în 
exteriorul cercului tău terapeutic. Și primul lucru pe care aș vrea 
să-l includem în această paradigmă ar fi sora ta, Liz, de care știu 
că ești atașat, poate chiar mai mult decât ești gata să recunoști. 
În plus, m-am tot gândit la ce-am vorbit ieri și-am să-ţi dau o 
reţetă pentru OxyNorm, pentru călătoria ta. Așa vei avea la 
îndemână niște pastile care acţionează rapid dacă ai vreodată 
nevoie de ele. Ce părere ai? 

Simt cum ceva începe să mă furnice pe undeva prin 
abdomen, ridicându-mi-se pe șira spinării până la ceafă, precum 
și secreţii intense de salivă. 

— Cât de mult? 

— La fel ca data trecută. 

— Și ce se întâmplă dacă trebuie să stau acolo mai mult de o 
săptămână? 

— Atunci am să-ţi trimit prin e-mail o reţetă nouă, oriunde ai 
fi. 


VP - 24 


Pun mobilul înapoi pe măsuţa de televizor şi-mi apăs gura cu 
pumnii. Durerea din obraz a dispărut, topindu-se exact atunci 
când, pentru prima dată, am nevoie de ea. 

— Futu-i, futu-i, futu-i! șuier în pumni, mușcându-i până când, 
în cele din urmă, inspir adânc și iau telefonul de pe masă. 

Ridic încă o dată colțul păturii de la geam. 

— OK, șoptesc în telefon. Mă duc. Vino sus. 

Ulf încă are telefonul la ureche atunci când deschid ușa. Dă 
din cap și intră în cameră, dar înainte de toate smulge pătura de 
la fereastră și se prăbușește pe canapea, care scârțâie sub 
greutatea lui. 

— Bine, atunci, și când te duci la Tromsø? Pe la trei jumătate? 
Bine. 

Pocnește din degete și arată din cap în direcţia chicinetei. 

Strâng din umeri. 

— Ce-i? 

— Scrumieră, pentru Dumnezeu! 

Își lasă geanta jos și pescuiește dinăuntru portofelul și un 
pachet de Marlboro Gold, își scoate cardul Visa și o ţigară pe 
care o aprinde cu un gest nervos, înainte de a inspira cu 
lăcomie. 

— Bilet doar dus, da. 

Fumul înţepător de ţigară își găsește drum spre nările mele și 
mi se așază sub bărbie, chiar sub piele. Mă întorc și intru în baie, 
unde-mi scot trusa de toaletă și-mi pun mașina de ras, 
organizatorul de medicamente și punga cu medicamente lângă 
periuța de dinţi și celelalte articole de toaletă. După aceea mă 
duc în bucătărie să iau cafetiera și radioul portabil, în vreme ce 
Ulf pare să intre pe linia de așteptare în conversaţia telefonică. 

— Salutare, urlă el dintr-un nor de fum, de pe canapea, și dă 
cu ochii de cafetieră, pe care sunt gata s-o învelesc într-un 
prosop. N-ai nevoie de aia. Să știi că au cafea și în nordul 
Norvegiei. 

— O prefer pe a mea, protestez. 

— Dar pentru Dum... nu, nu contează, gesticulează el spre 
mine și face o grimasă. Da, n-ai decât, ia-o, pune și niște suluri 
de hârtie igienică, o perie de duș și niște cârpe de pantofi, din 
partea mea, n-ai decât. 

Apoi își reia conversaţia telefonică: 

— Alo? La cât ziceai că se ajunge? 


VP -25 


Odată ce și-a încheiat conversaţia și și-a aprins o altă ţigară, 
se întoarce cu faţa spre mine, dând din cap pe când fumul îi 
pătrunde în plămâni. 

— Ştii ceva? spune el când, în cele din urmă, suflă fumul 
afară. Cred că, de fapt, călătoria o să-ţi facă bine. Chiar bine... 


Capitolul 7 


Afară e deja întuneric când avionul aterizează pe aeroportul 
din Tromsø. Un strat fin de zăpadă proaspătă acoperă solul. Îmi 
ridic bagajul și ies, în aerul rece, în căutarea unui taxi. 
Cincisprezece minute mai târziu, soră-mea se holbează 
neîncrezătoare la mine. 

— Thorkild?! 

Mă îmbrățișează. 

— Bună, Liz! 

Mă simt bine strângând-o în braţe și nu-i dau drumul când 
încearcă să se desprindă. 

— E totul în ordine? 

iși plimbă un deget dolofan peste obrazul meu, în vreme ce 
ochii ei rotunzi mă studiază cu atenţie. 

— Clasa-ntâi, răspund. 

— Când ai ieșit? 

— Acum câteva zile. 

— Și ce faci aici? 

— O investigaţie, răspund. 

— O investigaţie? Te-ai întors în poliţie? 

— Nu. 

— D... dar, se bâlbâie ea, clătinând neîncrezătoare din cap. 

— Pot să intru? 

— Da, bineînțeles. 

Intrăm în hol, unde rămânem și ne uităm unul la celălalt fără 
să spunem nimic. Arată bătrână și epuizată. Împlinește cincizeci 
de ani vara asta, însă pare mult mai în vârstă. Are ochii umflaţi, 
ca și cum a plâns până mai adineauri. Mâinile-i sunt aspre și 
durdulii și-i tot supraponderală. Anii scurși de când ne-am 
întâlnit ultima dată și-au lăsat amprenta asupra noastră, a 
amândurora. 


VP - 26 


— Arăţi trist, Thorkild. 

— Nu-ţi bate capul cu asta. Cum îţi merge? 

Bate imperceptibil în retragere. 

— Mi-e foarte bine. 

— Te mai bate? 

— Thorkild, promite-mi că n-ai să... 

li citesc disperarea-n privire și, în același timp, simt cum 
clocotesc înăuntrul meu. 

— Nu fac decât să întreb dacă soţul tău te mai bate, da? 
Judecând după vânătăile de pe gâtul și de pe brațul tău, se pare 
că și-a dus hobby-ul pe noi culmi. 

— Nu mă pot confrunta cu asta acum. Momentan, Arvid și cu 
mine ne înțelegem destul de bine, și nu poţi veni tu aici ca să 
strici totul. Nu vreau... N-am să îngădui așa ceva. 

Clatin din cap și pășesc în sufragerie, având încă pantofii în 
picioare. 

— Unde-i? 

— Thorkild! strigă ea cu o voce tremurătoare, isterică, 
dobândită după anii de trai alături de un șofer violent de TIR, 
care nu se poate abţine să nu pună mâna pe ea într-o manieră 
cu totul nepotrivită. 

Aud un scârțâit de sus și sar câte trei-patru trepte odată 
înainte de a trânti de perete ușa dormitorului. 

Arvid stă în pat, cu spinarea cocârjată, ochii-i șovăielnici 
acoperiți de smocuri de păr unsuros, negru și nespălat. 

— Ce dracu' faci aici? întreabă înainte să traversez încăperea 
și să-l lovesc în faţă. 

Căzând pe spate, Arvid se rostogolește din pat și rămâne cu 
capul ascuns sub noptieră. În clipa următoare, Liz intră plângând 
în încăpere și începe să tragă și să-mi smucească de haină, 
smiorcăindu-se și urlând în același timp. 

— Ce-ai făcut? Ce-ai făcut? 

Arvid se chinuiește să se ridice în cele din urmă în picioare, 
acoperindu-și urechea cu mâna. Ochii lui pătrunzători se fixează 
asupra lui Liz. 

— Vezi? Uite ce-ai făcut. Ticălosul ăsta e periculos; mereu am 
spus-o, nu? E un monstru, pricepi? 

Scuipând sânge, își șterge mâinile de maiou. Liz se smulge de 
lângă mine și aleargă la soțul ei. Degetele îi mângâie faţa, pe 
când îi șoptește vorbe liniștitoare. 


VP - 27 


Arvid îi dă mâna la o parte și se întinde spre mine. 

— Cred că ar trebui să ai a dracului de mare grijă, altfel te 
dau în gât și-o să te ducă înapoi, știi asta, ucigaș nenorocit! latră 
el din mers. Și dacă mai ești aici când mă întorc, tu o să fii de 
vină pentru ce se întâmplă. 

Își înfige cotul în mine în drum spre ieșire și trântește ușa în 
urma lui. 

xxx 

— Sincer vorbind, asta vrei tu de la viaţă, Liz? 

A făcut cafea, a scos prăjituri și fursecuri și stăm împreună pe 
canapea, în sufrageria neschimbată de când am fost aici ultima 
dată. Singura noutate este un scaun din piele neagră, în faţa 
televizorului. Fără îndoială, al lui Arvid. 

— Nu-i cum crezi tu. 

Se uită la mine și hotărăște să schimbe subiectul. 

— Ai vorbit cu mama de când ai ieșit? Întreabă de tine ori de 
câte ori o sun. 

— N-am avut timp. 

— Ziceau că starea sănătăţii ei s-a deteriorat în ultima vreme. 

Liz privește spre farfuria cu prăjituri. 

— Dacă n-ar fi atât de îngrozitor de scump să zbori spre Oslo. 
lar acum că Arvid este invalid... 

— Și tata? 

— Este încă activ. L-am văzut la știri cu ceva timp în urmă, în 
legătură cu construirea unei noi uzine de aluminiu în Islanda. 
Ziceau că este șeful unui nou grup de protecţie de mediu. Un fel 
de grupare de gherilă. Se pare că-și spun Kæfa island. 

— „Sufocaţi Islanda?” 

Râd imaginându-mi părul lung, argintiu și ochii scânteietori ai 
unui bărbat care urlă într-o euforie viscerală de fiecare dată 
când poliția încearcă să-i târască pe el și camarazii săi departe 
de încă o facilitate industrială, încă un marș de protest împotriva 
forțelor conducătoare ale capitalismului din insula noastră 
vulcanică. 

— Nu s-a schimbat nimic. 

— Îmi amintești de el. 

Privirea lui Liz trece peste reţeaua de cicatrice de pe obrazul 
meu înainte de a mă privi iarăși direct în ochi. 

— Aproape că-l văd pe el, așa cum mi-l amintesc de când 
eram mici. 


VP - 28 


Scoate un oftat care-i face întregul trup masiv să se 
cutremure pe canapea. 

— În afară de păr, desigur. De ce ţi-l tunzi întotdeauna atât de 
scurt? 

— În ce fel? întreb fără nicio expresie, privind izbucnirea ei de 
bucurie ofilindu-se și pierind. În ce fel suntem asemănători? 
Cred că vorbești despre acea legătură chimică, total unică, 
dintre noi. Acel fluid coroziv pe care-l secretăm, care aprinde și 
distruge totul și pe toţi cei care intră în contact cu el. La asta te 
referi? 

— Thorkild, știi că nu asta am vrut să spun. Știu că n-ai vrut 
niciodată... că ceea ce i s-a întâmplat lui... că tu niciodată... 

— Atunci despre ce-i vorba? 

— Eu doar... spune ea apucând un fursec. 

Ochii ei își regăsesc drumul spre obrazul meu și rănile lui. 

— Tu, care întotdeauna ai fost chipeș, se văicărește ea, 
îngropându-și fața în mâini. 

— Haide, Liz, spun, punându-mi mâna pe brațul ei, în timp ce 
mă căznesc să zâmbesc. Nu putem fi toți la fel de atrăgători ca 
tine când ne apropiem de cincizeci de ani. 

— Doamne, las-o baltă, Thorkild, icnește ea, privindu-mă 
printre degete. Te rog, încetează cu tachinările astea. 

— Poftim? întreb și deschid larg braţele. Vorbesc serios. 

În cele din urmă, își ia mâinile de pe faţă. 

— Dar Thorkild, zice ea, odată ce-a terminat de mâncat și și-a 
șters mâinile de cracul pantalonilor. Nu cred că poţi rămâne aici. 

— Ușurel, Liz, n-am de gând să rămân. Nu mai am permis de 
conducere și am nevoie de ajutor să închiriez o mașină. 

— Nici pentru Arvid nu-i ușor. 

Privirea ei zăbovește pe farfuria de prăjituri goală ca și cum își 
trage puterea de acolo, dintre firimituri, ca să poată continua cu 
minciunile pe care și le spune zi de zi, să nu se prăbușească. 
Indiferent de câte ori îl pocnesc pe criminalul ăla molâu și 
violent, cu care s-a măritat, el va continua să se dezlănțuie, iar 
ea va recurge întotdeauna la farfuria cu prăjituri în căutarea 
forței de a merge înainte. Liz încă are impresia că totul nu-i 
decât o fază prin care trebuie să treacă, iar dacă va înceta să 
mai facă lucrurile pentru care o lovește, atunci totul va fi în 
ordine. 


VP - 29 


Capitolul 8 


Las mașina, pe care mi-a închiriat-o Liz, în parcarea hotelului 
și mă îndrept spre recepţie. Mă cazez și cer un permis de 
parcare. Este vorba de un drum de trei ore, care include două 
traversări cu feribotul, între Tromsø și centrul administrativ de la 
Blekayvzer, unde Arne Vilimyr a stabilit să mă întâlnesc cu șeful 
poliţiei locale în dimineaţa următoare. 

Mi s-a dat o cameră de hotel cu un fel de panoramă. Clădiri 
pătrate, lumini stradale și întinderi de asfalt. Parisul Nordului se 
ascunde pe undeva, prin întuneric. Trag draperiile, deschid 
geanta și-mi scot cafetiera, chiar dacă în camera de hotel există 
un fierbător electric. 

Am întârziat. Este șapte și jumătate, iar trupul mă doare. 
Setea de a potoli spasmele necontenite îmi face degetele să-mi 
tremure când scot organizatorul de medicamente și deschid 
compartimentul cu doza mea de seară. 

Tabletele arată ca niște ouă minuscule, de insecte, atunci 
când mi se rostogolesc în palmă. Le iau pe cele două portocalii, 
Risperdalul antipsihotic, și le pun înapoi în organizator: înghit 
celelalte pastile dintr-o sorbitură. După aceea scot un filtru și o 
pungă de cafea, aduc apă de la chiuveta din baie și pornesc 
cafetiera. 

Imediat ce primele picături încep să curgă în cana de sticlă, 
pornesc radioul de voiaj și sting luminile, una câte una. 

Mă dezbrac și mă strecor sub cuvertură. Corpul deja a început 
să mi se încordeze. Se instalează o întunecime de nepătruns și 
se înrădăcinează adânc înăuntrul meu, deschizând uși pe care 
eu nu reușesc să le deschid singur. 

— În sfârșit, bâigui, în vreme ce-mi lipesc și mai tare pieptul 
de genunchi. În sfârșit, sunt gata. 

Zac acolo, așteptând, însă nu se întâmplă nimic. Climatizarea 
huruie și lumina rece, polară, străpunge draperiile, iar eu rămân 
nemișcat. 

În cele din urmă mă ridic în capul oaselor și scot cutia de 
OxyNorm cu acțiune rapidă. Extrag două oușoare, le dau pe gât 
și mă întind din nou. 

După ce mai aştept o vreme, iau mai multe pastile și ajung pe 
culmile disperării, până la urmă mă îmbrac și ies. 


VP - 30 


x k x 


De cealaltă parte a podului zăresc Catedrala Arctică, 
conturată pe cerul polar, întunecat și rece. Plimbarea mea 
ocolește pe lângă marginea bazinului portuar, până când ajung 
la un centru comercial de lângă cheiul ambarcaţiunilor de 
coastă. 

In interiorul centrului mă duc la o parfumerie. Cu grijă, iau 
sticlele de pe raftul cu produse și o adulmec pe fiecare în parte. 
După ce verific destul de multe, aleg una transparentă, cu un 
conţinut negru și uleios, cu capacul de culoare uni, care 
seamănă cu o așchie de lemn carbonizat, încastrat în sticlă și 
argint, și-o duc la casierie. 

— Să v-o împachetez? întreabă vânzătoarea, o femeie de vreo 
cincizeci de ani, cu machiajul imaculat și părul negru, vopsit, 
ochi întunecați și buzele subţiri, roșii, date cu ruj. 

Dau absent din cap. 

— Sigur o să-i placă, spune ea, zâmbind, în timp ce-mi întinde 
punga cu sticla de parfum împachetată. 

— Da. 

Arunc o privire în jos, în pungă, la ambalajul roșu. 

— Poate că n-ar fi trebuit s-o împachetați, încep să spun în 
vreme ce femeia-și drege glasul și o altă femeie în vârstă, 
îmbrăcată într-un palton, se apropie de mine, aducând o sticlă 
de parfum cu o albină pe etichetă și cuvântul „miere”, scris cu 
caractere fine, negre, pe o parte. 

— O, bine atunci, zice vânzătoarea și clipește de câteva ori. 
Puteți să scoateţi ambalajul înainte de a i-o dărui. 

Clipește iar de două ori și se întoarce spre femeia cu borcanul 
de miere. 

— O să vă placă, îi spune ea zâmbind. Să v-o împachetez? 

Inchid punga și plec. 

Imediat ce ajung înapoi în cameră, scot punga de la magazin 
și pun sticla împachetată pe pat, lângă pernă. Mă dezbrac 
repede și mă întind aproape de tăblia patului, desfac panglica și 
sfâșii hârtia pentru cadouri. 

Îi adulmec parfumul chiar dinainte să deschid cutia. Îmi simt 
pleoapele grele, iar furnicăturile din picioare dispar încet. 
Trebuie să mă grăbesc și iau sticla din cutie cu degete 
tremurânde, pe când mă străduiesc să-mi ţin în frâu agitația și 
nerăbdarea. 


VP - 31 


Îndepărtez cu ușurință capacul argintiu și trag de opritorul 
care închide mecanismul de presiune. Un jet de particule 
parfumate țâșnește din duză și mă lovește direct în față când 
apăs. Strănut și mai apăs o dată înainte de a aluneca în pat, 
închizând ochii. 

Mă întind cu faţa în jos pe pernă și aștept. La scurtă vreme, 
deschid ochii și mă ridic în capul oaselor. Aerul condiționat 
aspiră mirosul din cameră și-o umple cu aerul de hotel, steril și 
rece. 

Cobor din pat și verific ca ferestrele să fie bine închise înainte 
de a mă târî înapoi sub pătură și să-mi dau din nou cu spray pe 
faţă. De data asta, îmi pulverizez parfum și pe mâini și pe păr. 

— Futu-i! 

Mă ridic și înșfac sticla de parfum, îi răsucesc mecanismul și-o 
duc la gură. Particulele aromate îmi inundă limba și coboară pe 
gâtlej. Scap sticla din mână și cad scâncind pe pat, trăgând 
cuvertura peste mine. 

— De ce nu vii? bâigui îngropându-mi faţa în cearșaf în timp 
ce trupul mi se contractă în convulsii. Nu înţelegi că am nevoie 
de tine? 


Capitolul 9 


Prima mea zi cu Frei, Stavanger, 22 octombrie, 2011 


În apropierea vilei din Strohaug, apa din fiord, la 
Hillevâgsvatn, scânteia în lumina caldă a soarelui. În spaţiile 
dintre piesele de mobilier, podea și tavan, firișoare minuscule de 
praf dansau în razele de soare, împrăștiindu-se prin ferestrele 
masive, orientate spre apus. Aproape că terminasem de 
examinat plângerea oficială, împreună cu unchiul lui Frei, Arne 
Villmyr, un avocat comercial, angajat la o companie petrolieră, 
care formulase plângerea. Stăteam fiecare la un capăt al 
măsuţei de sticlă, în vreme Frei era cuibărită într-un fotoliu la 
fereastră, citind o carte; avea un MP3 player în poală. 

— Lucrează la un proiect. 

Arne Villmyr avea cincizeci și ceva de ani. Nuanţa tenului său 
era nici prea albă, nici prea închisă la culoare și cu toate că avea 


VP - 32 


părul rar, era vizibil negru și pieptănat pe spate, lipit de creștet. 

— O! M-am întors spre Frei, aflată în lumina strălucitoare a 
soarelui. Ce studiezi? Ea nu-mi răspunse, nici măcar nu-și dezlipi 
privirea din carte. 

— Dreptul, spuse Arne Villmyr în locul ei. Aici, la universitatea 
din Stavanger. 

Își scărpină bărbia perfect rasă înainte de a-i atrage atenţia 
nepoatei lui. 

— Frei! 

— Ce este? 

Frei opri muzica și se îndreptă de spate. 

— Tema aia a ta nu implică și ceva despre cazurile de violenţă 
din poliţia din Bergen, în anii șaptezeci? 

— De ce întrebi? 

— Amicul nostru de aici este de la Afaceri Interne și probabil 
știe unele lucruri despre subiect. 

— Hm..., mi-am dres eu glasul și-am coborât capacul 
laptopului. Nu știu cât aș putea să te ajut. Desigur, cazurile din 
Bergen au fost unul dintre motivele pentru care s-au făcut niște 
schimbări de proceduri în privinţa anchetatorilor și a 
procurorilor, la sfârșitul anilor optzeci, iar fosta organizaţie, 
SEFO, a fost înfiinţată pentru investigarea problemelor interne. 
Însă, din păcate, n-am niciun fel de experienţă profesională în 
afară de ceea ce poţi citi în cărțile și dizertaţiile despre subiect. 

Arne dădu absent din cap, în timp ce Frei mă privea cu ochii 
mijiți. 

— Ştii ce? 

Trecu repede printre degete, înainte și înapoi, cablul boxei. 

— Poate că mă poţi ajuta oricum. 

— Da? m-am întors din nou spre ea. 

— Poate aș putea să-ţi iau un interviu. 

— Despre ce? 

— Nu știu sigur. Dar poate ești mai interesant decât pari la 
prima vedere. Poate că aș putea aborda tema dintr-o altă 
perspectivă, sau... Ezită vag, înainte de a zâmbi larg. Poate că 
suntem genul ăla de oameni care ajung să se îndrăgostească 
unul de altul? 

— Doamne Dumnezeule, Frei! 

Arne își deschise consternat braţele. Era pe cale să mai spună 
ceva când Frei izbucni în râs și-și întoarse privirea de la noi, 


VP - 33 


pornind iar muzica și deschizându-și cartea. 

— Îmi pare rău. 

Arne luă o gură de cafea și plescăi din buze. 

— Ei, să vedem dacă reușim să încheiem asta cât mai curând, 
da? Sunt convins că nu sunt singurul care mai are și altele de 
făcut astăzi. 

Am terminat cu declaraţia martorilor și am parcurs plângerea 
depusă de compania petrolieră a lui Arne Villmyr la judecătorul- 
adjunct din procesul de compensare, pe care-l pierduseră deja 
în faţa Tribunalului Districtual. Așa că știam de pe acum că 
plângerea va fi respinsă. Afară, cerul se acoperea de nori. 
Suprafaţa netedă a apei liniștite dobândise un strat fin de unde 
tremurătoare. Tocmai îmi strânsesem laptopul, mulţumisem 
pentru cafea și mă ridicasem să plec, când Frei și-a scos căștile 
din urechi și s-a uitat spre mine. 

— Ei bine? Ce spui? 

— Despre ce? 

— Tu și cu mine să ne vedem mâine, la șase, la Cafe Sting? 

— Eu... eu... Am vrut să adaug ceva, dar Frei deja își băgase 
din nou căștile în urechi și-și întorsese privirea în carte. 

Arne Villmyr dispăruse în bucătărie. 

Aș fi spus asta chiar și atunci. l-aș fi spus că știam, că știusem 
tot timpul... însă n-am făcut-o. Fără un cuvânt, m-am răsucit pur 
și simplu pe călcâie și-am plecat. 


VP - 34 


Vineri 


Capitolul 10 


Din afara camerei de hotel aud traficul auto care se trezește 
la viaţă în orașul Tromsø. Mă doare gâtul și-mi simt limba aspră 
și uscată. Mirosul ei a dispărut, rămânând doar gustul de uleiuri 
esenţiale și solvenţi, care mi s-a impregnat în gură. 

Opresc alarma, cobor din pat și mă îndrept spre cafetieră ca 
să-mi torn o ceașcă de cafea, făcută seara trecută. Am primit un 
mesaj de la Anniken Moritzen, care-mi spunea s-o sun când 
ajung la far. 

O oră mai târziu, sunt pe drum, traversând podul Tromsø într- 
o mașină închiriată, îndreptându-mă spre nord. Poţi vedea 
zăpada proaspăt căzută, coborând de pe cele mai înalte creste 
ale muntelui, profilate pe cerul gri, și un prim-plan cu frunze 
ofilite și iarbă îngălbenită. 

După câteva ore și două traversări cu feribotul, am ajuns în 
capitala administrativă a districtului Blekayvaer, unde se găsesc 
mai multe clădiri oficiale, două băcănii, un atelier auto, un 
magazin care vinde lână pentru tricotat și are un solar la parter, 
și un sens giratoriu. 

Secţia poliţiei locale se află într-o clădire cubică cu etaj: 
influența arhitecturii rusești postbelice este copleșitoare. 
Clădirea verde are rame albe la ferestre. Recepţionera îmi 
spune că o împart cu Serviciile Sociale și de Sănătate de la etaj. 
Secţia de poliţie se află la parter. 

— Bendiks Johann Bjarkang, spune șeful poliţiei locale, care 
vorbește în dialect și are părul castaniu, tuns scurt și mustața 
luxuriantă. O mână puternică o înșfacă pe a mea. Deci tu ești 
Thorkild Aske? 

— Așa spun unii. 

— Cine? 

— Cei care o spun. 

Nu prea reușim noi să facem mare haz, așa că după ce-și 
plimbă un deget pe bărbie, șeful poliţiei mă invită la el în birou. 


VP - 35 


— Ești un fel de... detectiv particular? se interesează el, 
ocupând scaunul din spatele biroului și așezându-și mâinile pe 
abdomen. 

— Nu, răspund, așezându-mă pe scaunul de lemn, incomod, 
cu un ziar proptit sub un picior, din faţa biroului din lemn 
deschis la culoare. 

— Atunci ce faci aici? 

Bate darabana cu degetele pe burtă. 

— Aș prefera să spun că e o vizită specială, la care am fost 
obligat să particip din motive personale și pe care am acceptat- 
o pentru că n-am forţă să mă opun și din cauza unei acute nevoi 
financiare. 

— Înţeleg. 

Bendiks Johann Bjarkang scoate un oftat adânc. 

— Așadar, ești aici ca să-l cauţi pe danez? 

— Corect. 

— Părinţii lui te-au pus să faci asta? 

Dau din cap. 

— Ei bine, suntem aici să ajutăm. 

Plescăie din buze. 

— Nu prea cred că ai să găsești ceva. 

— Nu, nici eu nu cred. 

— Danezul este singurul caz pe care-l avem în momentul de 
faţă. Am mai avut și un trauler rusesc, care s-a scufundat 
undeva spre nord, într-o furtună pe la începutul toamnei, însă 
toată lumea a fost evacuată în siguranţă, iar în afară de-asta, a 
fost o tăcere de mormânt. 

Își încrucișează mâinile peste pântec. 

— Tăcere de mormânt. 

Un tânăr sergent de vreo douăzeci și ceva de ani, tot cu 
mustață, intră și se holbează când la mine, când la șeful poliţiei, 
cu o expresie tâmpă pe faţă, de parcă tocmai își întrerupsese 
șeful într-un moment intim și nu se poate hotărî dacă ar trebui 
să plece sau să întrebe dacă să i se alăture. 

— Ehmm..., își drege glasul șeful poliției și gesticulează între 
sergentul consternat din pragul ușii și mine. Arnt Eriksen, el este 
Thorkild Aske. Se află aici pentru danez. Arnt a părăsit tumultul 
din Tromsø și s-a mutat aici cu aproape un an în urmă, cu 
prietena lui. Are de gând să preia secția locală după Anul Nou, 
când mă pensionez. 


VP - 36 


— Salut. 

Sergentul își șterge palma de pantaloni înainte de a-mi întinde 
o mână transpirată. Îmi adresează un zâmbet strâmb, încercând 
să-mi demonstreze cât de conștient este de responsabilitatea 
implicării sale în poziţia periculoasă pe care i-a atribuit-o viața. 

— Arnt aici. 

— Da, și eu sunt aici, ripostez dând mâna cu el până când își 
ia o mină stânjenită. Ei bine, continui apoi fără să-i dau drumul 
la mână. Deci, de ce e atâta tumult în Tromsa? 

Arnt se uită la mine și la mâinile noastre, așteptând să 
isprăvesc un act de etichetă socială și să-i dau drumul. 

— Probabil orașul se confruntă cu aceleași probleme ca și alte 
orașe, îndrăznește el înainte de a-și drege glasul. Furt de 
proprietate și o creștere constantă în delictele grave din cauza 
drogurilor. De asemenea, se observă o amploare serioasă a 
prostituţiei în ultimii ani, dar... 

— Potrivit unor zvonuri, pe vremuri lucrai la Afacerile Interne? 
se bagă Bjarkang, într-un efort de a recăpăta controlul asupra 
situaţiei. 

Subliniază sintagma pe vremuri și dă din cap spre sergentul 
său, care încearcă să ia loc în timp ce eu încă-l ţin de mână. 

— Zvonuri? întreb, apoi îl eliberez în cele din urmă din 
strânsoare. 

— O, știi tu, chiar dacă presa a scăpat din vedere cazul tău, el 
tot a ajuns în rândurile forțelor de poliţie ca un incendiu de 
pădure. Nu vezi în fiecare zi ca un inspector-șef de la Afacerile 
Interne să fie prins cu mâţa-n sac. A provocat furori în unele 
cercuri și ropote de aplauze în altele, din câte am auzit eu. 

— Fără îndoială, răspund. 

— N-a fost ceva mai târziu o poveste când unul de-ai noștri, 
pe care chiar tu l-ai băgat după gratii, a cerut să i se revizuiască 
procesul prin sistemul legal, tocmai din cauza celor întâmplate? 

— Și l-a ajutat chestia asta? întreb mușcător. 

Bjarkang clatină din cap fără să-și ia ochii de la mine. 

— Tu știai, Arnt? Șeful poliţiei locale se întoarce spre 
sergentul său, care și-a reluat expresia zăpăcită, fără grai. Capul 
i se mișcă de colo colo, între mine și șeful lui, în funcţie de cine 
vorbește. Ştiai că tipii ăștia, cum e cel de aici, sunt special 
antrenați să îngenuncheze polițiștii care calcă pe bec în timp ce 
se află la datorie? Așa că ai grijă. 


VP - 37 


Arnt mă privește cu o expresie imbecilă, iar Bjarkang 
izbucnește într-un râs exagerat, care se stinge numaidecât. 

— Noi numeam asta interviuri, spun. 

— Da, desigur, răspunde Bjarkang, imediat ce-a terminat cu 
râsul lui prefăcut. Spune-mi: cine ţi-a luat ţie interviul când te-au 
arestat? 

— Au adus un instructor de la Colegiul de Poliţie, răspund. Cu 
instruire suplimentară în Marea Britanie și expert în interogatorii 
progresive la poliţie, tactici de interogatorii, etică și comunicaţii, 
influenţe psihologice și o varietate de tehnici de stimulare a 
memoriei. Un tip simpatic. 

— Arestat? întreabă sergentul Eriksen, arătând de parcă 
tocmai își recăpătase darul vorbirii. 

— O, nu știai? îmi face Bjarkang cu ochiul. Ce se mai învaţă la 
Colegiul de Poliţie în ziua de azi? Thorkild Aske tocmai a fost 
eliberat după ce a stat trei ani la închisoarea din Stavanger. 

— Nu trebuie să uiţi de timpul pe care l-am petrecut într-o 
clinică de psihiatrie, spun fără să-mi desprind privirea de la 
sergent. 

— Dar ce-ai făcut? întreabă Arnt, în mod vizibil dezamăgit. 

— Într-o seară, după muncă, a omorât o fată într-un accident 
de mașină, se bagă Bjarkang vrând să fie util. In vreme ce era 
sub influenţa drogurilor? 

Sergentul Eriksen continuă să se holbeze la mine, dar acum 
ceva s-a schimbat în privirea lui. Ceva ce recunosc. Dezgustul 
de a-l vedea pe unul de-ai lui care a trecut în tabăra cealaltă. 

— Gamma-hidroxibutirată, sau GHB, răspund, gândindu-mă la 
ce spusese Ulf în mașină, în ziua când fusesem eliberat din 
închisoare, că acum era rândul meu să stau la capătul celălalt al 
mesei. 

Să fiu cel care se adaptează la condiţiile impuse de alţii, în loc 
să le dictez eu. Pelerinajul meu, așa-i zicea el. Pur și simplu nu 
pricepusem cât o să mă coste. 

— Bănuiesc că de acolo te-ai ales cu astea, nu? 

Șeful poliţiei arată spre cicatricele de pe faţa mea, care se 
întind ca firele fine ale unei pânze de păianjen, de la ochi în jos, 
pe pomeţi, până la gură. 

— Am avut noroc. Am dat cu capul de volan. 

— Ei bine, începe Bjarkang pe un ton mai blând, ce-a fost a 
fost. Restul se va întâmpla între tine și el, acolo. 


VP - 38 


— Șeful Serviciilor Sociale? 

Îmi afișează un zâmbet strâmb. 

— Nu suntem aici ca să căutăm vinovaţi, dar eu sunt un om 
căruia îi place să știe cu cine are de-a face. 

Dă din cap spre sergentul său, Arnt, ca și cum îi spunea că 
asistă la așa-zisul management de nivel superior. 

— De asemenea, am convingerea că un om care și-a executat 
condamnarea este un om cu un trecut curat. Dacă n-aș fi crezut 
asta, n-aș fi vrut să am nicio legătură cu tine. 

Bjarkang se ridică de pe scaun și-și expediază sergentul 
printr-un gest autoritar. 

— Bine, dacă politeţurile s-au terminat. 

Ne face un semn să plecăm. 

— Să mergem la Skjellvik să vedeţi ambarcaţiunea danezului, 
înainte ca ziua să se încheie definitiv. 

leșim din secţie și urcăm într-un vehicul al poliţiei. Las mașina 
închiriată în parcare. Plouă: pământul îngheţat lucește acolo 
unde cad picăturile de ploaie, iar vântul bate printre frunzele 
care încă se agaţă de crengi în frigul de octombrie. Nori negri- 
albăstrui plutesc dinspre mare. 

— Vremea întunericului, spune sergentul Eriksen, privindu-mă 
prin oglinda retrovizoare. Nu toată lumea se descurcă bine cu 
asta. 


Capitolul 11 


Călătoria spre insulă se desfășoară printr-o vale flancată de 
versanţi muntoși abrupți, înainte ca ruta accidentată să ne 
aducă din nou la mare. Pe drum, trecem pe lângă câte-o casă 
postbelică, din șindrilă din fibrociment, vopsită în verde, alb sau 
galben și cu acoperiș din tablă ondulată. Unele dintre ele au încă 
lumini aprinse la ferestre și exista mici loturi de teren cultivat, 
cu semănătoare albe, aliniate în perimetrul cultivat, însă 
majoritatea sunt abandonate și lăsate la mila vântului și vremii 
de mulți ani. 

În cele din urmă, dispare și asfaltul, lăsând locul pietrișului 
până ajungem în vârful unui deal care oferă o priveliște 
panoramică asupra unui golf lat, cu așezări împrăștiate. 


VP - 39 


— Faci scufundări? 

Faţa sergentului apare în oglinda retrovizoare. 

— Poftim? 

— Am întrebat dacă faci scufundări. 

Bjarkang fierbe și clatină din cap. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă sergentul cu un glas sugrumat 
de consternare. 

— Omul tocmai a ieșit din închisoare, pentru numele lui 
Dumnezeu. Unde crezi că a făcut scufundări? Își scoate șapca de 
poliţist și-și dă pe spate câteva șuviţe de păr. Ce fel de activitate 
de poliție mai e și asta, ei? 

— La Haakonsvern, spun după o pauză. Și de două, trei ori 
după aceea. 

Ochii sergentului se întorc imediat în retrovizor. 

— Păi, zice el nerăbdător, ce crezi? 

— Nu mi-a plăcut, răspund și observ că focul din privirile 
sergentului se stinge pentru a doua oară în mai puţin de un 
minut. 

Chiar pe culmea dealului se află o clădire maro-închis și o 
parcare asfaltată, cu o rampă de acces pentru scaunele cu rotile 
lângă intrare, dar și o clădire mai mică, paralelipipedică, 
împărţită în trei apartamente. 

— Centrul Rezidenţial Skjellviktun, spune Bjarkang când 
trecem pe lângă el. E aici din timpul războiului. A fost cazarmă 
pentru friţii din localitate. 

— Friţii? 

— Nemţii, se bagă Arnt, aruncându-mi o ocheadă prin 
retrovizor. Familia ta a luptat în război? 

— Nici pomeneală, răspund, întrezărind felul în care marea se 
întrepătrunde cu peisajul. 

Pe o insuliță depărtată zăresc o cladire albă și un far cu opt 
laturi, aflat pe un promontoriu din apropiere. 

— Farul lui Rasmus Moritzen. Bjarkang arată un grup de 
hangare pentru bărci, aflate la poalele golfului. Barca lui este 
într-o remiză de acolo. 

Vântul trece prin hainele noastre și dincolo de ele, valurile se 
lovesc leneșe unul de altul, învolburându-se în dâlme albe. 
Maldăre groase de iarbă-de-mare întind tentacule verzi, de 
culoarea algelor, peste pietrele de pe plajă. Mergem anevoie 
spre adăpostul pentru bărci, ţinându-ne strâns cu mâna de 


VP - 40 


gulerele jachetelor, cu capul plecat sub ploaie. Este dificil să 
mergi pe pietrele alunecoase și-mi dau seama că mușchii 
picioarelor și dinspre șale mi se încordează din cauza efortului. 

— Barca de cauciuc a ajuns în derivă la țărm marți dimineaţa. 
Credem că făcea scufundări în larg, lângă Øyet, în weekend. 
Când a venit aici, mama lui ne-a spus că a vorbit cu el vineri, 
însă n-a mai răspuns când l-a sunat din nou duminică la amiază. 

Bjarkang clatină din cap când ne apropiem de remiză, unde 
un bărbat doar ceva mai tânăr decât mine așteaptă la intrare. 

— Dar știu că nu v-aţi grăbit deloc, zice bărbatul cu un accent 
american pronunțat, suflându-și în palme. 

Are o jachetă din piele maro, cu guler de lână, în stilul celor 
preferate de piloţii britanici din cel de-al Doilea Război Mondial. 
Poartă o căciulă tricotată pe care scrie No Bullying, și la subrat 
ține o pereche de mănuși negre, din piele. 

— Bănuiesc că Arnt a condus, nu? 

— Harvey, el este Thorkild Aske. A venit aici în numele 
părinţilor tipului danez. 

Bjarkang se întoarce spre mine. 

— lar el este Harvey Nielsen. Trebuie să vedem barca din 
remiza danezului. 

Harvey Nielsen întinde mâna. Este înalt și negricios și are 
gropiţe în obraji, care i se strâng sub cristalele de zăpadă când 
zâmbește. 

— l-aţi spus despre far? 

— Nu. 

Arnt se uită cu prefăcută evlavie spre Harvey, care-l 
depășește în înălțime cu un cap. 

— Nu i-am povestit nimic. 

Harvey Nielsen mă ia de gât cu o mână puternică și mă 
întoarce spre dreapta, în timp ce arată pantele stâncoase de 
lângă far. 

— Hei! O să afli de la mine întreaga poveste, din moment ce 
mă rogi atât de frumos. 

Dezvelindu-și dinţii, își intensifică strânsoarea din jurul gâtului 
meu. 

— Dă-i drumul. 

— Se pare că niște tipi bogaţi din sud au venit pe aici prin anii 
optzeci să transforme întreaga insuliță într-un centru de 
conferinţe pentru tineretul prosper din oraș. Au modificat 


VP - 41 


locuința vechiului paznic al farului și au adăugat un restaurant 
și-un bar, dar și propriul lor centru de informatică și o sală de 
fitness. Da, ba chiar și o discotecă enormă la subsol. 

— Și au rămas fără bani la numai un an după începerea 
afacerii, se bagă Bjarkang, în vreme ce Arnt se joacă cu 
mustata, de parcă vrea să se asigure că vântul nu i-a măturat-o 
de pe faţă. lar proprietarii au dat foc clădirii principale când n-au 
izbutit s-o vândă, în speranţa că incendiul i-ar putea salva de 
faliment. 

— De atunci a rămas goală, preia Harvey ștafeta. Până când a 
sosit danezul și a început s-o renoveze, vara trecută. 

— Hotel de activităţi, pufnește șeful poliţiei locale. Ce 
Dumnezeu mai e și asta? 

— Era priceput. Am fost acolo și-am aruncat o privire. Luase o 
barcă veche de pescuit și o transformase într-o masă și bar... 

Harvey rânjește larg. 

— Barul este absolut fabulos. 

— Nu m-aș duce niciodată acolo de unul singur, mormăie Arnt 
cu o voce piţigăiată, privind spre far. 

— Ei bine, trebuie să aruncăm o privire bărcii ăleia înainte să 
se facă întuneric. 

Bjarkang îl bate pe spate pe sergentul Eriksen și intră în 
remiză împreună cu Harvey, iar eu în urma lui. 

Vântul și ploaia zgâlțâie acoperișul din tablă ondulată al 
construcţiei. Bjarkang și Harvey dau prelata jos și o așază pe 
podea, lângă perete. 

— lată și barca, spune șeful poliţiei locale, trecându-și palma 
peste ea. 

Urc la bordul BPR-ului, o barcă pneumatică rigidă, cu o cocă 
din fibră de sticlă, albastru cu alb, purtând marca Zodiac Pro. 
Barca are circa șase metri lungime, cu un motor Evinrude, de o 
sută cincizeci de cai putere. În interiorul bărcii există o frânghie 
și un tub de oxigen, dar și o ladă din lemn umplută cu resturi și 
vechituri pescuite de pe fundul mării. 

— Ce mai barcă, nu? 

Harvey ridică o cutie pătrată, acoperită cu o plasă de alge 
vechi și mici scoici albe și mi-o dă. 

— Evident, danezul ăsta aduna vechituri și resturi, mormăie 
Bjarkang, clătinând din cap spre vechiul radio cu tranzistori pe 
care-l ţin în mână. 


VP - 42 


Cândva, fusese alb, cu o margine albastră, și de-abia reușesc 
să descifrez cifra trei, împreună cu vreo câteva litere: P b K A, 
sus, pe colţul din dreapta al aparatului năpădit de alge și scoici. 

— Fără GPS? întreb, arătând cu capul spre cutia goală de 
lângă volan. 

— Poate că a căzut când barca era în derivă, răspunde 
nepăsător Bjarkang. 

— Atunci de ce n-a căzut și ăsta? întreb, ridicând radioul cu 
tranzistori. Bănuiesc că zăcea în barcă, iar GPS-ul era atașat de 
centrul consolei, nu? 

— Cine știe? 

Bjarkang înalţă din umeri și scoate un oftat. 

— Bine. 

Pun radioul înapoi în barcă. 

— Spuneai că mai mult ca sigur făcea scufundări într-un loc 
numit Øyet. Unde-i asta? 

— Øyet este un munte submarin, chiar între far și insulele de 
pe partea cealaltă a fiordului, spune Bjarkang, se uită la ceas și 
se îndreaptă spre ușa remizei pentru bărci, unde îmi face semn 
spre un catarg negru cu o lumină strălucitoare în vârf, fixat pe o 
stâncă din mare. Pus acolo la un moment dat să ajute 
ambarcaţiunile care se aventurau prin recifele din strâmtoarea 
Grøt. 

— | se spune Øyet - ochiul - pentru că, atunci când marea e 
calmă, arată de parcă priveşte cineva din adâncuri direct spre 
cer. În decursul anilor, multe nave și echipaje s-au dus la fund 
pentru că s-au apropiat prea mult de recif, explică Harvey. 

Bjarkang și Arnt dau amândoi din cap în semn că sunt de 
acord cu spusele lui în vreme ce privesc absenţi prin ploaie. 

— Bănuiesc că de-asta și făcea scufundări, nu? Din cauza 
epavelor? 

Toţi trei aprobă din cap la unison. 

— Am trimis scafandrii acolo, însă n-au găsit nimic, începe 
șeful poliţiei locale, după un scurt moment de tăcere. Va trebui 
să așteptăm, să lăsăm natura să-și urmeze cursul și, la un 
moment dat, o să-i apară și trupul, vei vedea. 

— Când termină crabii cu el, adaugă Harvey. 

Se întunecă și cerul dispare după norii negri. 

— Trebuie să ajung acolo, spun. La far. 

Bjarkang se uită din nou la ceas. 


VP - 43 


— Cred că ar trebui să fim de acord să punem capăt acum 
acestei prostii, spune el scuipând. Prognoza meteo este proastă 
pentru weekend. Tu te întorci acasă, la Stavanger, Aske. l-am 
spus același lucru mamei băiatului, când a venit pe aici strigând 
și ţipând să fie dusă acolo, în mijlocul unei furtuni dezlănţuite, 
chiar dacă asta ar fi primejduit viaţa echipajului. O să te 
chemăm când apare iarăși. Trupurile din mare întotdeauna ies la 
suprafaţă. Dar ar putea dura. 

— Părinţii lui vor să mă duc acolo. Așa că am de gând să fac 
întocmai, doar dacă nu aveţi ceva documente legale care să mă 
împiedice. 

— Bine, bine. Bjarkang își ridică braţele iritat. Dacă ai de gând 
să stai aici și să aștepți, pe mine nu mă deranjează. Nu te putem 
opri. Dar fii cât de cât prudent, asta-ţi cer. Nu mai ești poliţist. 

— Sunt aici să ajut, răspund. La fel ca tine. 

— Grozav, mormăie Bjarkang. Totuși ţine minte: dacă mai e 
ceva aici pentru care crezi că ar trebui să ne pierdem vremea, 
atunci va trebui să aștepte până luni, da? 

Aprob din cap, iar Bjarkang își consultă ceasul pentru ultima 
oară, înainte să-l cheme pe Arnt și să-i atragă atenţia să se 
pregătească de plecare. 

— Coniac și joc de cărți, chicotește Harvey, odată ce s-au 
întors amândoi în mașină. În weekenduri, bea coniac și joacă 
cărţi cu ceilalţi doi vechi camarazi de pe insule. Funcţionari 
publici, știi. Harvey râde. Aici infracțiunile se petrec numai în 
weekenduri, între orele opt și patru. Nu știai? 

— Înţeleg, zic eu și oftez, când îmi dau seama că mi-am lăsat 
mașina parcată în faţa secţiei de poliţie. 

— De fapt, de ce vrei să mergi la far? întreabă Harvey, după 
ce închide ușa remizei și pune lacătul. Eram aici cu Bjarkang 
după ce-am găsit barca. Nu-i nimic de văzut. 

— Mama lui mi-a cerut-o. Cât despre mine, eu vreau doar să 
se termine odată și gata. Îngheţ de mor. 

— Okay. 

Harvey răpăie cu degetele în ușa remizei. 

— Păi, poţi să vii cu mine mâine-dimineaţă dacă vrei. Trec pe 
acolo în drum spre fermă. 

— Fermă? 

— Midii. 

Zâmbește din nou. 


VP - 44 


— Acolo sunt banii. 
Capitolul 12 


Sunt în camioneta lui Harvey. Mi-a propus să stau la el peste 
noapte, din moment ce vom pleca spre far în dimineaţa 
următoare, pentru a mă scuti de neplăcerea de a face naveta o 
sută de kilometri, plus două traversări cu feribotul, ca să dorm 
în camera mea de hotel din Tromsø. Casa lui e situată într-o 
zonă rezidenţială nouă cu priveliște spre fiord și farul de pe 
insulă. 

Intrăm și mă așez la masa din bucătărie. Harvey aduce două 
căni de cafea pe jumătate pline. În fundal, nevasta lui fugăreşte 
un băiețel de vreo șase ani, încercând să-l îmbrace. 

— Plecăm acum, spune ea din hol, unde se chinuiește să 
îmbrace copilul folosindu-se de o singură mână. 

— Vino aici. Când se apropie de noi, Harvey o ia pe genunchi 
și-i sărută părul. El este Thorkild Aske, fost poliţist, venit aici în 
căutarea danezului. O sărută din nou. lar ea e scumpa mea 
soție, Merethe. 

Merethe se desprinde din îmbrăţișarea lui şi-mi întinde mâna. 

— Bună, îi spun, străduindu-mă să zâmbesc cu ambele colțuri 
ale gurii în același timp. 

— Bună, Thorkild, spune ea, înainte să-mi dea drumul la mână 
brusc și să se îndrepte spre hol, unde băieţelul azvârle cu 
pantofii în jurul lui, scoțând zgomote de împușcături pentru a-și 
acompania proiectilele. 

— Merethe lucrează ca asistentă de terapie ocupaţională, la 
centrul rezidenţial. Instructoare de yoga, vindecare spirituală, 
cristalo-terapie, chestii de-astea. În curând va fi o celebritate în 
domeniu, nu, iubito? 

— Poftim? ţipă Merethe din hol. 

— Tu! În curând vei fi o celebritate, răspunde Harvey. Vino 
aici și poţi servi un păhărel cu Thorkild. Sunt convins că vei găsi 
câteva fantome agăţate de el. 

Împiedicându-se, cu mâinile încărcate de pantofi, Merethe 
aruncă unul spre Harvey, aflat în bucătărie. 

— Nu acum. Nu vezi c-am întârziat? 


VP - 45 


Harvey se întoarce din nou spre mine, pe când soţia lui se 
grăbește să fugă pe ușă afară, trăgându-l după ea pe băieţel. 

— E mereu în dezechilibru spiritual în acest moment al ciclului 
ei. 

Râde zgomotos, plesnindu-se peste genunchi. 

— Pentru ce-i celebră? 

— E clarvăzătoare, răspunde Harvey. A fost angajată pentru 
următorul sezon din Puteri spirituale, dacă urmărești emisiunea. 
Încep să filmeze acum și o să dureze până la Anul Nou. Au 
programat-o pentru patru episoade, în prima instanţă. Mare 
lucru, nu? 

— Nu mă uit la televizor atât de mult pe cât ar trebui, încep să 
zic, înainte ca Harvey să se ridice brusc în picioare și să dispară 
în pivniţă. 

Se întoarce cu o sticlă din plastic pe care o așază pe masă, 
între noi. 

— Pari a fi un tip care n-ar zice nu la o dușcă, două. 

Desface capacul și diluează cafeaua cu alcoolul perfect 
transparent. 

— Apropo, pe acolo, de unde vii, nu servesc cafea combinată 
așa? 

— Da, și în Islanda se bea cafea combinată, doar că nu sunt 
atât de generoși cu cafeaua. 

Harvey râde și stăm și bem în tăcere, pe când ne zgâim prin 
fereastra de la bucătărie spre mare și noaptea polară care se 
pogoară asupra peisajului. 

— Ce-ar mai fi viaţa fără copii? zice el în cele din urmă. Tu ai 
vreunul? 

— Nu. 

— Căsătorit? 

— Cu mult timp în urmă. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Am plecat în SUA, iar ea s-a dus la Gunnar. 

— Gunnar? 

— Gunnar Ore. Fostul meu șef de la Afaceri Interne. 

— Fir-ar să fie, omule, pare să fie o curviștină fără suflet. 

Am dat din umeri. 

— Nu ne înțelegeam prea bine. 

— Așadar, de-asta ai devenit detectiv particular? 

— Ceva de genul, răspund plictisit. 


VP - 46 


Pot vedea farul înălțându-se de pe insulă în obscuritatea 
nopţii. Întregul loc e cenușiu. Nu va trece mult până când va fi 
înghiţit și el de frontul albastru-întunecat. 

— Harvey Nielsen, încep după o nouă tăcere. Nume 
norvegian? 

— Absolut, hohotește din nou Harvey. Strămoșii mei au 
emigrat în Minnesota în 1913, înainte ca stră-străbunicul meu să 
se întoarcă din Primul Război Mondial și să fie gazat și omorât 
pe câmpul de luptă din nordul Franţei, câţiva ani mai târziu. 

— Și tu? Cum de ţi-a găsit drumul înapoi spre Tara Promisă? 

— După colegiu, m-am angajat pe o navă de pescuit și-am 
ajuns la Tromsø, din întâmplare, unde am întâlnit-o pe Merethe, 
care lucra într-un birt din oraș. 

— Și-ai devenit crescător de midii? 

— Printre altele. Familia lui Merethe avea o fermă mică unde 
tineam oi, până când, aproape întâmplător, am dat peste un 
curs de creștere a midiilor scris pe la începutul anilor nouăzeci. 
Am depus cerere pentru acordarea de fonduri la agenţia 
guvernamentală pentru dezvoltarea rurală și-am luat-o din loc. 
Am început cu o suprafață mică, câteva containere din plastic, 
ceva năvoade vechi pentru heringi, componente de tractor, 
cabluri electrice și fundaţii din beton, pe care le-am turnat 
singur. Tot eu am construit și platforma plutitoare. Majoritatea 
crescătorilor de midii au intrat la apă peste câţiva ani, dar noi 
am rezistat, am strâns din dinţi și-am continuat să lucrăm până 
am izbutit să ieşim teferi. Schimbaţi, spune Harvey zâmbind. lar 
în mai am livrat șapte tone de midii. Anul viitor avem de gând să 
dăm zece. 

— Unde-i ferma? 

— Într-un golfuleţ ceva mai spre nord, unde aveau ferma ai lui 
Merethe, înainte să fie închisă. Am continuat s-o folosim o 
vreme, după ce părinţii ei s-au mutat într-un centru de îngrijire, 
și-am tinut-o așa ani de zile, dar nu mai scoţi bani din fermele 
mici, nimic altceva decât muncă pe brânci și bătaie de cap. 

— Ți-e dor de State? 

— Nu, răspunde Harvey. Nici pomeneală. Nu acolo mi-e locul; 
știu asta încă de când eram puști. Marea, știi. |ţi intră în sânge, 
îți bubuie în vene și te cheamă. 

Harvey pocnește cu fundul cănii de masa de bucătărie, 
înainte de a-și lăsa privirea să cutreiere afară, pe fereastră, 


VP - 47 


unde luminile de pe stradă sclipesc în bezna toamnei înghețate. 

— N-aș putea să plec niciodată de aici. Niciodată. 

Sunt conștient că alcoolul începe să se joace cu nervul meu 
vestibular. Trupul mi-e plin de o căldură intensă, pe care n-am 
mai Ssimţit-o de multă vreme. 

— Spuneai c-ai plecat în SUA, zice Harvey și se uită la mine cu 
ochii lui cenușii, limpezi. Ce-ai făcut acolo? 

— Perfecţionare profesională, răspund. Sau poate am fost ca 
să scap dintr-o căsătorie eșuată? Este greu să-mi amintesc 
acum dacă mă gândesc bine. 

— Hai noroc! zice Harvey și-și înalţă cana în semn de toast. 
Apoi bea și pune cana jos, în tot acest timp uitându-se la mine, 
cercetându-mă cu un zâmbet vag care-i joacă pe buze. Deci, de 
ce te-ai dus acolo, de fapt? 

— Aici, în Norvegia, poliţia urmează o tehnică de interogare 
standard, numită KREATIV, încep să-i explic. 

— Și ce-i asta? 

— KREATIV se concentrează asupra declaraţiei de mărturie a 
acuzatului. Scopul interogatoriului nu este ca acuzatul să 
mărturisească, ci, mai degrabă să-i fie reduse șansele de a găsi 
alibiuri și riposte. La Miami, exista posibilitatea unică de a învăţa 
mai multe despre tehnicile avansate de interogare și psihologia 
investigativă direct de la faimosul doctor Titus Ohlenborg. 

— Și cine-i ăsta? 

— Ai auzit de KUBARK? 

— Nu. 

— KUBARK reprezintă șapte manuale de interogatoriu, 
destinate instruirii personalului specializat din CIA, armată și 
forțele speciale. Primul a fost publicat în 1963, în timpul 
Războiului Rece. Unul dintre ele era, pur și simplu, un 
instrument de pregătire a celor care conduceau interogatoriile 
legate de contraspionaj și propunea tehnici speciale menite să 
îngenuncheze pe oricine, de la dezertori la refugiaţi, agitatori, 
agenți și agenţi dubli, și să descopere dacă erau bona fide, sau 
nu. Manualul a fost scris chiar de bunul doctor. 

— Rahaturi de spionaj? Pe bune? Harvey își dă ochii peste cap 
și rânjește. Nu mi-ai lăsat impresia că ai fi genul. 

Ridic din umeri. 

— Ohlenborg este psiholog și și-a început cariera studiind 
efectul clădirilor asupra oamenilor, înainte de a fi transferat la 


VP - 48 


CIA. Acum predă pentru toată lumea, de la agenţii oficiale de 
investigaţii, până la companiile de securitate private, cum sunt 
Blackwater, Dynlorp și Triple Canopy. 

— Şi polițiștii norvegieni? 

Dând din cap, îi fac semn să-mi umple din nou paharul. 

— Problema cu manualele, cum sunt cele KUBARK, și 
metodele europene mai recente, de pildă KREATIV, este 
întotdeauna aceeași. 

— Asta fiind? 

Înșfăcând sticla din plastic, Harvey se ridică și se apleacă 
peste masă ca să-mi toarne în pahar. 

— Cum interoghezi pe cineva care are cunoștințele și 
abilitatea de a proceda exact ca tine? Cineva care poate c-a 
avut parte de aceeași instruire ca tine? 

Pune sticla pe podea și se lasă din nou pe scaun. 

— Înţeleg, spune dând din cap cu nehotărâre. Cum să înfrângi 
rezistenţa unuia de-ai tăi. 

— Corect. Interesant la Ohlenborg este că, timp de câţiva ani, 
a călătorit pe la diverse închisori americane și a intervievat 
ofițeri din forțele de poliţie, atât locale, cât și federale, care au 
executat toţi sentințe pentru tot felul de delicte, de la jafuri și 
trafic de droguri, până la asasinate la comandă, viol și crime în 
serie. i 

— Poliţai care au luat-o razna, chicotește Harvey în cană. În 
ce lume trăim! 

— Agenţiile de informaţii, militarii și poliţia se confruntă cu 
aceleași probleme într-o situaţie de interogatoriu când cel 
interogat e unul de-ai lor. Oameni care ei înșiși au condus sute, 
poate mii de interogatorii în decursul carierei lor, care sunt la 
curent cu metodele și care s-ar putea să le fi perfecţionat de-a 
lungul anilor, având chiar această idee în minte: că vine și ziua 
când sunt prinși și riscă totul. 

— Deci ce faci ca să-i îngenunchezi? 

— Experienţa, antrenamentul și încrederea în capacităţile tale 
sunt de o importanță fundamentală în orice situaţie de 
interogatoriu. Însă ceea ce înveţi în cele din urmă este că acești 
oameni, indiferent cât de buni și de pricepuţi sunt în meseria lor, 
și indiferent ce conţine portofoliul lor de experienţă de viață, nu 
pot reuși să ascundă ființa umană, iar caracterul lor e biletul de 
intrare într-o astfel de meserie. Este aspectul esenţial. 


VP - 49 


— Nu mai pricep nimic, amice. 

Harvey clatină din cap și chicotește cu ochii doar pe jumătate 
deschişi. 

— Suntem cu toții guvernați de niște legături elementare 
aflate în registrul nostru emoțional. Diferența constă în ce se 
întâmplă cu noi, cu fiecare dintre noi, când cineva trage sforile. 
Indiferent ce și cum, continui eu rotind cana între palme și 
uitându-mă în jos spre lichidul maroniu. După nouă luni de 
călătorii, Ohlenborg s-a îmbolnăvit și a trebuit să înceapă un nou 
tip de tratament radical cu radiaţii, în lupta contra tumorii 
cerebrale de care suferea, iar eu m-am întors la Bergen și la 
Afacerile Interne. 

— Și-atunci de ce ai renunţat la poliţie? 

— Altă dată, șoptesc. Îţi spun altă dată. 

Afară ploaia a îngheţat, transformându-se în bile tari de 
gheaţă care lovesc geamul ferestrei din bucătărie înainte de a 
dispărea din nou în beznă. 

— Spuneai că te-au angajat părinţii danezului? mă întreabă el 
în cele din urmă. 

Dau din cap. 

— Ca să faci ce? 

— Nu prea știu, răspund. Să caut. Știi, speranţa poate fi, de 
fapt, cumpărată. 

— Speranţa? 

— Câtă vreme ei plătesc, eu caut. Câtă vreme caut... există 
speranţa că s-ar putea să găsesc ceva. 

— Să găsești ce, la ce te gândești? 

— Vreo cheie vrăjită să dau timpul înapoi. 

Mă zgâiesc din nou intens în cana mea de cafea, în vreme ce 
Harvey o umple. Aroma băuturii îmi inundă nările, încălzindu- 
mă,  deschizându-mi şi vindecându-mi canalele lacrimale 
distruse, aducând norii rostogolitori, care se înghesuie și mai 
mult prin cotloanele minţii mele. Dau din cap, deschid gura și 
înghit. Sorbituri mari. 

— Și ai găsit-o vreodată? întreabă Harvey, aproape în 
batjocură, și se uită la mine. Cheia asta? 

— Niciodată, răspund cu un hohot de râs zgomotos. 


VP - 50 


Capitolul 13 


A doua mea zi cu Frei, Stavanger, 23 octombrie, 2011 


Cafe Sting se afla lângă Turnul Valberg. Clădirea era o casă 
veche din cherestea, unde se găsea restaurantul rustic, la 
modă, care părea să le placă atât de mult Stavangerului și 
locuitorilor săi. Femeia din spatele tejghelei mi-a pregătit o 
ceașcă de cafea și un pahar cu apă în care cuburile de gheaţă 
se auzeau trosnind ușor și m-am dus la masa din capătul celălalt 
al încăperii, unde m-am așezat s-o aștept pe Frei. 

A apărut la șapte fără un sfert. Stăteam la masa de la 
fereastră privind afară, spre turnul de piatră, aflat atunci sub 
atacul ploii care șiroia pe geamurile cafenelei asemenea firelor 
dezlânate ale unei pânze de păianjen albastre-cenușii. 

— Ce vreme groaznică, zise ea, scuturându-și hanoracul kaki, 
cu guler de lână și buzunare asortate. 

II agăţă pe spătarul scaunului și aruncă o privire spre bar, 
unde femeia din spatele tejghelei răspunse pornind fierbătorul și 
scotocind printr-un castron cu plicuri de ceai. 

— Aștepţi de mult? 

— AȘ fi așteptat și mai mult dacă voiai. 

Inclinându-și capul, Frei mă privi o clipă fără să spună niciun 
cuvânt, înainte de a se întoarce și a se îndrepta spre bar. 

— De ce-ai venit? întrebă ea după ce se așeză pe scaunul din 
fier forjat de vizavi de mine. 

Apucă trei cuburi mari de zahăr brun, dându-le drumul în 
lichidul de un verde-măr din ceașca de ceai. După asta, luă 
lingurita și o plimbă prin ceașcă, fără grabă, până când zahărul 
se dizolvă și-i dădu lichidului o nuanţă mai întunecată, mai 
pământească și mai impură. 

— Singurătatea, am răspuns. Fără nicio îndoială. 

— Crezi că te pot ajuta eu cu asta? 

— Mai mult ca sigur, nu. 

— Și atunci de ce? 

Am dat din umeri. 

— Pentru că m-ai invitat. 

— Unchiul meu mi-a cerut-o. 

Puse linguriţa fierbinte între buze și închise gura. 


VP -51 


— Aşteaptă o vizită, zise ea, așezând lingurița pe o farfurioară 
cu felii de lămâie. 

— Da? 

— Un bărbat. 

— Înţeleg. 

— Robert e cu câţiva ani mai mare decât mine. Putea să-mi 
fie frate. Și e frumos de pică. Râse și-și folosi ambele mâini să 
ridice lingurița. Unchiul Arne e gay. N-ai observat? 

— Ar fi trebuit? 

Era rândul ei să ridice din umeri. 

— Unchiul Arne zicea că ești capabil să descifrezi limbajul 
trupului și să descoperi lucrurile pe care nu vrem să le 
împărtășim cu nimeni. Așa-i? 

— Nu, am zis râzând. Nici pomeneală. 

— Atunci ce poţi să faci? 

— Pot să interoghez suspecţii și să scriu rapoarte, am 
răspuns, folosindu-mi degetul mare și arătătorul ca să răstorn 
într-o rână ceașca de cafea golită. 

Am întrezărit zațul de pe fundul ceștii înainte de a reveni cu 
privirea la faţa ei. 

— Dar ești expert în tehnici de interogare, nu? Arne zicea că 
tocmai te-ai întors din State. 

M-am aplecat spre ea și mi-am împreunat mâinile. 

— De unde Dumnezeu știe? 

— Arne e avocatul pentru relaţii comerciale al uneia dintre 
cele mai mari companii petroliere din Statele Unite. Frei își trecu 
două degete prin părul rebel. Îi place să afle lucruri despre 
oamenii pe care-i întâlnește, atât din viaţa personală, cât și în 
legătură cu munca lui. 

— Altceva? 

— Ești pe jumătate norvegian și pe jumătate islandez, tatăl 
tău este de profesie biolog marin, însă a devenit un activist 
ecologist radical, acasă, în Islanda. Părinţii tăi au divorțat când 
erai mic, iar mama ta s-a mutat înapoi în Norvegia împreună cu 
tine și cu sora ta. În plus, ai divorţat și tu, recent. 

— Atunci știi tot ce-i de știut, am răspuns, aplecându-mă să 
ridic geanta pe care mi-o dosisem între picioare. 

Petrecusem jumătate de noapte adunând toate documentele 
pe care le putusem găsi despre dosarul Bergen și înființarea 
fostei SEFO. 


VP - 52 


— Apropo, uite aici ce-am putut găsi pentru dizertaţia ta. 
Comisia pentru tortură a Convenţiei Europene a elaborat un 
raport care ridică unele întrebări extrem de importante despre... 

— Nu-mi trebuie. 

Frei rămase așezată și mă privi ţinând ceașca în echilibru în 
palmă, ca și cum adoptase o poziţie lotus, total necunoscută 
mie, pentru tinerii clienţi urbani de cafenea. 

Mi-am întors ceașca cu fundul în sus și-am pus-o pe 
farfurioară. 

— Atunci ce facem noi aici? Z 

— Facem cunoștință, răspunse Frei. In felul tău. 

— În felul meu? 

— Nu asta-i meseria ta, experiența ta? Să aduni informaţii 
despre o persoană, să le prezinți într-un cadru controlat, unde tu 
și oamenii tăi puteți să ne dezgropaţi secretele, defectele și 
vulnerabilităţile. În primul rând, am vrut să începem cu tine. 

— Doamne, am gemut, bătând cu degetele pe fundul ceștii 
mele, și am chicotit. Poate că ai dreptate, am zis până la urmă, 
ridicându-mă să plec. Sau știi ce? Ai al naibii de mare dreptate. 
Am ridicat geanta cu documente și-am schiţat o plecăciune. 
Jocul meu, tu câștigi. Adio. 

Am traversat repede dalele pestriţe înainte să fac o răsucire și 
să mă întorc la masă ca să-mi reiau locul. 

— Nu, de fapt, hai să terminăm jocul. 

M-am lăsat în scaun. 

— Așadar, ce vrei să afli, Frei? întreabă-mă orice. 

— Vreau să-ţi cunosc secretele și minciunile, răspunse ea 
netulburată, încă ţinând ceașca de ceai în palmă. 

Dintr-odată, puse ceașca la loc și-și odihni vârfurile degetelor 
pe masă, în faţa ei. 

— Înainte să ţi le spun și eu pe ale mele. 

— Bine. De unde începem? 

— De unde vrei tu. 

— Mama era psiholog pediatru, asta până s-a îmbolnăvit; 
acum trăiește într-un cămin de bătrâni din Asker. Are Alzheimer, 
e bolnavă de vreo zece ani. N-am mai văzut-o de mult timp. Nu 
știu de ce. 

— Vorbește-mi despre Islanda. 

— Când eram mic, ne tot mutam dintr-un loc într-altul, de la o 
exploatare de aluminiu la alta, centrale și topitorii. Mama, Liz și 


VP-53 


cu mine ne mutam de colo colo ca să-i privim pe tata și pe 
activiștii lui ecologişti  înlănţuindu-se de excavatoare și 
manșoane de legătură ale conductelor, macarale și camioane de 
gunoi, în vreme ce strigau de încântare și urinau pe ei, pentru 
ca lumea întreagă să vadă că specia umană o luase razna. 

— Idealistul. 

Am dat absent din cap. 

— De ce ai plecat în State? 

— După procesul de divorț, fosta mea nevastă și cu mine 
ajunseserăm la un punct când nu ne mai înţelegeam unul pe 
altul, în nicio privinţă nu cădeam de acord asupra niciunui 
detaliu, asupra niciunei nuanțe. Așa că atunci când am citit 
despre curs, am plecat pur și simplu. 

— Să intervievezi polițiști decăzuți într-o ţară străină? 

— Exact. 

— De ce? 

— Ca să-mi îmbunătățesc metoda și să... 

— Să-i înţelegi? 

— Da. 

Pe neașteptate, Frei zâmbi larg. 

— Pedepsești polițiști din cauza tatălui tău, Thorkild? 

— Probabil, am răspuns, cu vocea unui om vlăguit. 

Ploaia bătea în geamuri. Afară, apa se adunase pe pământ în 
pârâiașe care curgeau de-a lungul străzii, de ambele părți ale 
clădirii cafenelei. Frei izbucni brusc în râs. 

— Ești un clișeu, Thorkild, zise ducându-și mâna la frunte. 
Înţelegi asta? 

— Da, înțeleg. Dacă o să am nevoie vreodată de vreun 
psiholog, al naibii să fiu dacă n-am să spun că tu mi-ai zis-o 
prima dată. 

Deja hotărâsem să continui jocul, indiferent de întrebările la 
care ar trebui să răspund și de confidenţele la care voi fi obligat. 
Divorțul de Ann-Mari și timpul petrecut pe coasta de sud-est a 
Statelor Unite, cu bărbaţii și femeile pe care eu și dr. Ohlenborg 
îi interogaserăm în spatele sticlei antiglont, costaseră foarte 
mult. Pentru mine. Și stând acolo, în cafenea, lângă fata aceea, 
carapacea mea dură, exterioară, crăpase. Deja puteam simţi 
pulsul a ceva nou și viu acolo, sub platoșă. Ceva ce nu mai 
simţisem înainte. 

Frei ezită o clipă, privindu-mă cu un zâmbet abia schiţat, până 


VP - 54 


când, în sfârșit, spuse: 

— Și de-asta ai divorţat? În cele din urmă, ai înţeles totul 
despre ea și n-ai mai găsit nimic după care să sapi? l-ai 
cartografiat întregul peisaj, ţi-ai făcut treaba și te-ai apucat de 
altceva, cazul următor? 

— Caz? Cum ar fi... al tău? 

— Nu, răspunse Frei. Despre mine tot nu știi nimic. Noi doi nu 
ne cunoaștem. 

— Ai dreptate. Acum e rândul meu, da? 

— Rândul tău. 

— Bine, am zis aplecându-mă peste masă. Vorbește-mi 
despre tine. 

Frei rămase nemișcată, privirile ei alunecând peste fiecare por 
de pe fața mea - ochii ei ca doi sori gemeni, orbitori. 

— Imi place să dansez, spuse ea în cele din urmă, pescuind 
un cub de zahăr de pe farfurie. 


VP-55 


Capitolul 14 


— Salutare, ce-i roșu și spune bulă bulă? 

— Pot... poftim? 

— Ce-i roșu și spune bulă bulă? 

— O, Doamne, n-am idee, mormăi eu, încercând să mă târăsc 
de lângă micuța creatură cu întrebări venite ca din iad. 

— Haha! O bulă roșie, desigur. 

Imi deschid ochii larg și-mi dau seama că zac pe podeaua din 
bucătărie, parţial ascuns sub masa la care Harvey și cu mine am 
băut cot la cot noaptea trecută. Același băiețel pe care-l 
văzusem în seara anterioară stătea lângă mine zâmbind. Pot să 
văd picioarele lui Harvey, lângă aragaz și sunt brusc conștient 
de aroma cafelei proaspăt făcute. 

— Ei, bine, iată-l și pe celălalt tip. 

Harvey se apleacă să se uite sub masă. 

— Hmmm..., mormăi, chinuindu-mă să mă ridic în picioare. 

— De ce dormi pe podea? întreabă băieţelul de lângă mine. 

— Nu știu, răspund și dau cu capul de marginea mesei, când 
încerc să mă ridic. 

— Pentru un detectiv particular, nu prea ţii la băutură. 

Harvey chicotește peste o ceașcă aburindă de cafea fierbinte, 
pe care o pune pe masă, deasupra mea. 

— Intr-o zi voi ţine, râd pe înfundate, sprijinindu-mă de un 
scaun ca să mă ridic în picioare. Doar dă-mi vreme. 

— Tăticule, s-a pilit ieri? 

Băiatul se uită când la mine, când la tatăl său. Harvey vine și 
mă ajută să mă ridic. 

— Ceva de genul ăsta, în orice caz, spune el zâmbind. 

— Cât e ceasul? întreb, arzându-mi buzele cu cafeaua 
fierbinte. 

— Aproape cinci jumătate, se crapă de ziuă, răspunde Harvey. 
Plecăm în zece minute. 

Îmi duduie capul, parcă am ciment în loc de sinusuri, iar 


VP - 56 


obrazul îmi pulsează nebunește. 

— Astăzi e nasol afară, spune Harvey peste cafeaua sa. 

Arată surprinzător de odihnit și de vioi, ţinând cont de 
noaptea trecută. 

— Ti-am pregătit niște lenjerie de lână să îmbraci pe 
dedesubt, bocanci, și-o căciulă. Zâmbește din nou și adaugă: Ca 
să ţină frigul la respect. 

— Mersi. 

Tremur numai când mă uit pe fereastră. E încă întuneric, și 
doar o lumină matinală, firavă, pe deasupra celor mai înalte 
culmi dezvăluie că se crapă de ziuă. 

— Nicio problemă, omule. 

Harvey își ridică ceașca în semn de toast. Mai sorb și eu de 
câteva ori, până când chiorăitul din stomac și starea generală 
de rău, pe care o resimt înainte să-mi iau doza de dimineaţă, mă 
obligă să mă ridic și să merg la baie. 

Imaginea care mă privește din oglindă este suficientă să 
trimită orice vietate de prin lumea morţilor înapoi de unde a 
venit, urlând. Îmi scot pastilele de dimineaţă și le înghit cu apă 
de la robinet. După aceea storc pe arătător o picătură verde de 
pastă de dinţi pentru copii și fac o tentativă onestă de a mă 
spăla pe dinţi. Restul va trebui să aștepte. N-are niciun rost să 
ne preocupe ireparabilul. 

În drum spre hol, mă întâlnesc din nou cu micuțul. 

— Hei, tu. ÎI imită pe taică-su, lăsându-și greutatea pe un 
picior, în vreme ce stă cu mâinile încrucișate peste piept. Ce-i 
roșu și zice bulă bulă? 

Mă holbez sfidător la el, în speranța că privirea mea 
ucigătoare îl va face să înțeleagă că-i ţicnit și trebuie să-și ia 
tălpăşița, dar asupra lui nu pare să aibă niciun efect. Așa că 
renunţ, zâmbesc și răspund: 

— Da, nu era vreun fel de bulă bulă de culoare roșie? 

— Găgăuţă! Este o coacăză cu motor exterior, desigur! 
Hahahaha! 

xxx 

Afară, peisajul e negru-cenușiu. Până și casele din zonă par 
să-și fi pierdut orice urmă de culoare. O coțofană stă pe 
acoperișul unei căsuțe pentru păsări din grădină, holbându-se la 
noi cu capul înclinat. Își ia zborul, îndepărtându-se tocmai când 
Harvey blochează ușile camionetei. Pornește motorul și o luăm 


VP - 57 


pe drumul șerpuitor de dincolo de centru, spre remiza pentru 
bărci de la poalele golfulețului. 

Vântul de ieri slăbise și vremea se răcise. Aerul e înţepător, 
astfel că este greu de respirat fără să tușești. Simt în gât o 
durere pulsatilă și ascuţită, care nu-mi dă deloc pace. Și colac 
peste pupăză, e timpul să recunosc că sistemul meu digestiv 
este blocat, iar durerile de stomac, cu care m-am chinuit recent, 
n-au de gând să dispară de bunăvoie. 

— Vin să te iau imediat ce termin lucrul la fermă, îmi spune 
Harvey. 

— Bine, răspund, tocmai când îmi cade privirea asupra unui 
bătrân într-o barcă de plastic care se îndreaptă spre coastă. 

Imediat ce barca acostează, moșul sare din ea și încearcă s-o 
tragă pe țărm. 

— Ai nevoie de ajutor, Johannes? 

Harvey coboară spre el, chiar dacă acesta clatină din cap. 
Scoate din barcă o ladă cu pești și începe să-i despice pe pietre. 

— Am adus cu mine un adevărat investigator privat, spune 
Harvey, aplecându-se peste copastie, pe când Johannes despică 
burta unui cod mare și-i smulge mațele. 

Doi pescăruși își fac cuib pe solzii de pește de lângă 
adăposturile pentru bărci. 

— A venit aici să-l găsească pe danezul care locuia la far. 

Johannes îmi aruncă iar o privire, apoi clatină din cap și 
azvârle maţele în mare, tocmai când un pescăruș își ia zborul de 
pe rama pentru uscat și vine fâlfâind din aripi spre noi. 

— Danezul e mort. 

— Da, dar... se avântă Harvey doar spre a fi întrerupt de 
Johannes, care aruncă codul eviscerat înapoi în lada cu pești și 
scoate altul. 

— Ştii... începe Johannes și strânge din buze, în așa fel încât 
pare că-și mestecă interiorul obrazului. În perioada asta a 
anului, Duhul Mării navighează sus, pe crestele valurilor. Vine 
vremea rea. 

Folosind cuțitul pentru a despica burta peștelui, smulge tot 
ce-i înăuntru și-l aruncă în mare. 

— Ai mare grijă de sudistul ăsta. Îţi amintești ce s-a întâmplat 
cu traulerul rusesc la ultima furtună. 

— Nu-i sudist, ripostează Harvey râzând. E islandez. 

— Înţeleg. 


VP -58 


Johannes ridică o altă ladă cu pești din barcă și-o așază pe 
pietre. 

— E vreo diferență? 

Se lasă jos, ghemuindu-se, și continuă cu evisceratul peștilor 
în vreme ce noi ne îndreptăm spre remizele pentru bărci. 

— Cine-i Duhul Mărilor? întreb când despicăm valurile în 
ambarcaţiunea lui Harvey spre far. 

Vântul ne-a tot biciuit în ultimele minute și mă apuc de o 
parâmă ca sprijin. 

— N-ai auzit de mortul care navighează într-o jumătate de 
barcă, îmbrăcat într-un impermeabil din piele și avertizând când 
cineva este pe punctul de a muri? 

— Pare să fie un tip simpatic, mormăi eu, trăgându-mi căciula 
mai jos pe frunte. Poate că Johannes este fratele mai mare cel 
frivol, nu? 

— Marea dă și marea ia. Pe aici, te agăţi de vechile superstiții 
când furtunile devin înfricoșătoare. În cer și pe pământ sunt mii 
și mii de lucruri nevisate, Thorkild Aske. Mai ales pe aici, prin 
nord. Voi n-aveţi astfel de tradiţii prin Islanda? 

— Bineînţeles că avem. 

Reduce viteza bărcii și se întoarce spre mine. 

— Crezi în fantome, Thorkild? 

— Fantome? 

— Apariții, suflete moarte, care rătăcesc printre noi, chestiile 
astea. 

— Eu... încep să zic, dar mă opresc. 

Pentru o clipă, nu fac decât să stau nemișcat fără să-mi 
clintesc niciun mușchi, în vreme ce simt frigul și vântul cum mă 
lovesc peste faţă. 

— Îmi amintesc, când eram mic... 

Harvey oprește motorul complet, așa că barca se leagănă în 
sus și jos în ritmul mării agitate. 

— Plânsul unui copil putea fi auzit din pădurea din jurul 
cabanei noastre, în Minnesota. Asta se întâmpla iarna, când 
mlaștinile și lacurile îngheaţă repede, continuă el. Se auzeau 
bocete sfâșietoare de copil, ca niște ecouri între trunchiurile 
copacilor, când ceața îngheţată se așeza pe solul pădurii. Îţi 
ridică părul de pe ceafă, crede-mă. 

— Înţeleg, mormăi eu, iar ochii-mi cutreieră neliniștiţi peste 
suprafața rece și întunecată a mării. 


VP -59 


— Mai târziu, câteva lacuri mai mici au fost secate ca să 
extindă zona de cabane. Excavatoarele au dat peste trupul unui 
copil într-o mlaștină: un trup despre care se credea că zăcuse 
acolo mai bine de un secol. Apoi în pădure s-a lăsat tăcerea. Ce 
spui de treaba asta? 

— Nu știu. 

Mă uit la cer, unde nori întunecaţi se ridică dinspre mare. 
Înaintea noastră se văd farul și celelalte clădiri de pe insulă. Văd 
o statuie pe un platou, un cub cu o sferă deasupra, plasată pe 
partea cea mai îndepărtată a stâncilor de pe țărm. Cineva 
lăsase în jurul părţii cubice a sculpturii niște năvoade sfâșiate, 
care fluturau în vântul tot mai puternic. 

— Văduva, remarcă Harvey pornind motorul din nou. 

Arată spre debarcaderul care apăruse în atmosfera cenușie. 

— Face parte dintr-o serie de lucrări de artă contemporană, 
instalate de consiliul regional în mai multe orașe, dar și sate din 
zonă, acum câţiva ani. A venit un francez și a ridicat asta într-o 
vară, după care a dispărut iarăși. 

— Ai fost des pe acolo? 

— Nu, locul e lăsat de izbeliște încă din anii optzeci. L-am 
vizitat de câteva ori când s-a mutat danezul aici, dar asta-i tot. 

— Ce fel de om era? 

— Un tâmplar priceput, răspunde Harvey. Prima dată l-am 
întâlnit într-o seară când veneam de la fermă și mă îndreptam 
spre casă. L-am zărit lângă debarcader, unde se chinuia să 
aducă niște afurisite de ferestre până la clădirea principală, 
cărându-le în cârcă, una câte una. Termopane triple, protejate 
împotriva îngheţului și Dumnezeu mai știe împotriva cui. Grele 
ca dracu'. Probabil l-au costat o avere. L-am ajutat să le pună în 
bar. Fantastic. Oricum, nu ducea deloc lipsă de ambiţie băiatul 
ăla. 

— Când l-ai văzut ultima dată? 

— Cu câteva zile înainte să dispară. 

Harvey își plimbă degetele peste ţepii din barbă. 

— Am dat de el într-un magazin video. Voia să știe ce fel de 
ciment am folosit pentru fundaţia din beton de la fermă. Cred că 
se gândea la consolidarea debarcaderului. 

Văd valurile lovind debarcaderul din fața noastra. Mai mulţi 
stâlpi par să fi putrezit, iar întreaga structură se clatină odată cu 
marea. Câţiva mai îndepărtați sau și rupt, ridicându-se din 


VP - 60 


marea agitată ca niște cioturi negre de dinţi cariaţi. Harvey se 
zgâiește în sus, la cer, și clatină din cap. 

— N-o să fie bine, spune. N-o să fie bine deloc. 

Norii se adună ca un capac pe oală, iar bezna pare să fi 
coborât din nou, cu toate că ziua abia începuse. Se aude un 
scrâșnet puternic când barca lovește fâșiile de cauciuc ridicate 
pe întreaga lungime a debarcaderului. 

Îmi simt stomacul fremătând când mă caţăr, cu greutate, 
afară din barcă și calc pe uscat. Imediat, capul începe să mi se 
învârtească și strâng mai tare geanta pe care am adus-o cu 
mine, uitându-mă în jur după ceva de care să mă agăţ. In clipa 
următoare începe să ningă: fulgi deși, enormi, care coboară din 
norii întunecaţi pentru a se topi imediat ce se aștern. 

— Se pare că Johannes a avut dreptate, spune Harvey, 
împingând barca de pe debarcader drept în rafalele înfloritoare 
și albe. 

— In legătură cu ce? 

— Se pregătește o furtună! 

Harvey mai spune ceva, însă huruitul motorului și vuietul 
vântului îi zboară vorbele în altă direcţie. În secunda următoare 
se aude un muget puternic și barca dispare. 

Strâng geanta mai tare și mă îndrept spre clădirea principală, 
cu umerii cocoșați sub vânt. 


Capitolul 15 


Întreaga insuliţă cenușie urmează să fie acoperită de furtuna 
de zăpadă care, pur și simplu, se întinde pe măsură ce se 
înteţește vântul. Alergând pe ultima sută de metri până la 
clădire, scot din buzunarul pantalonilor cheia cu bandă galbenă 
pe care stă scris Farul lui Rasmus & Clădirea Principală și o 
introduc în broască. 

Fosta locuință a paznicului farului este o casă masivă din 
lemn, de pe la începutul secolului XX, cu armătură verticală și 
ferestre cu gratii albe. Se pare că Rasmus a făcut un progres 
însemnat cu renovarea exteriorului. Singurele urme vizibile ale 
incendiului sunt câteva scânduri arse de pe partea exterioară, 
ferestre și șindrile de pe acoperiș, zăcând toate într-o grămadă 


VP -61 


bine delimitată între casă și remiza pentru barcă. Acoperișul din 
ardezie a fost înlocuit cu foi de cupru și jgheaburi potrivite. Chiar 
și acum, în furtuna agresivă și vijelia de zăpadă, reflectă lumina 
într-un mod cu totul deosebit. 

Bâjbâi pe la încuietoare până când, în cele din urmă, reușesc 
să deschid ușa și mă grăbesc înăuntru. Locul miroase a bușteni 
proaspeți și rumeguș, însă cu o tentă de praf vechi și de încă 
ceva, ceva greu de definit, însă cu siguranţă prezent. Pereţii și 
podeaua sunt drapaţi cu plastic transparent. Chiar și barca 
pescărească, întoarsă cu fundul în sus, a cărei chilă a tăiat-o 
Rasmus s-o transforme într-un pupitru pentru recepție, este 
acoperită. 

Dau plasticul la o parte și intru pe ușă pe partea dreaptă a 
holului. Incăperea se deschide uriașă sub formă de L și pare să fi 
funcţionat atât ca bar, cât și ca sală de întruniri. Într-un colţ se 
află o canapea roz, curbată, din velur, pe care stau grămadă 
niște draperii cenușii, pline de praf. 

În fața ei, sunt adunate cutii noi, în care sunt lămpi negre din 
sticlă de Murano, cu filamente fine, din fier, dale din marmură 
albă și fâșii fluorescente de leduri roz, precum și o duzină de 
scaune albe pentru bar, cu picioarele argintii învelite în plastic. 

Scot mobilul și tastez numărul lui Anniken Moritzen. 

— Alo, Anniken la telefon, spune cu asprime. Cu cine vorbesc? 

— Eu sunt, Thorkild Aske. 

Aud că încetează să respire. 

— Unde ești? 

— Sunt la far. Stau în barul lui Rasmus. Frumos loc, spun, deși 
nimic nu e la locul lui. 

Incăperea pare să fie un decor al anilor 1980, cu forme 
geometrice, covoare roșii, făcute sul, scaune de bar capitonate, 
cu huse imitând blana de leopard, și un tapet violet, care a 
început să facă bule la marginea îmbinărilor. Chiar și noile 
ferestre sunt acoperite de plastic. 

— Un bar cu priveliște. 

Mă îndrept spre tejgheaua barului, unde Rasmus a amenajat 
un pat de campanie. Revistele cu iahturi de milioane zac pe 
podea, împreună cu o geantă plină de haine și un cub Rubik. Mai 
zăresc și o cutie cu cataloage tehnice și meniuri vechi, de 
bucătărie. Cataloagele prezintă imaginea locului așa cum arăta 
cândva după ce fusese proaspăt renovat. 


VP - 62 


— Centrul de Conferințe Blekholm, citesc cu glas tare. 

— Poftim? Ce-ai spus? 

— Scuze. Tocmai am găsit niște broșuri vechi, de pe vremea 
când aici era un centru de conferinţe. 

— Citește, șoptește Anniken. Vreau să aud despre ce-i vorba. 

— Bine. 

Deschid broșura și văd că Rasmus încercuise unele propoziţii, 
ca și cum deja hotărâse în ce fel va arăta publicitatea pentru 
loc. 

— „Dispunem de două săli de conferinţă și una pentru 
întruniri, cu o capacitate între zece și treizeci de persoane. Totul 
este aranjat în așa fel încât să vă recăpătaţi forțele și să vă 
regăsiţi inspiraţia între sesiuni”. 

— Asta-i tot? întreabă când mă opresc, ezitând la părțile 
încercuite de Rasmus. 

— Nu, răspund, citind propoziţia finală: „Blekholm vă oferă 
experienţe pe care să vi le amintiţi multă vreme după ce 
conferinţa este uitată”. 

Zăresc imaginea unui trauler în lumina slabă, filtrată prin 
plastic, prin una dintre ferestrele largi. Este mai degrabă o linie 
orizontală într-un peisaj albastru, marin. Curând, simt inclusiv 
vibraţiile motorului ridicându-se din podea. 

— Mai spune-mi. Vreau să știu ce vezi, Thorkild, continuă 
Anniken, scoțându-mă din reverie. 

Glasul ei pare mai ascuţit acum, de parcă nu-i mai aparţine. 
Simt un impuls de a-i spune că știu cum te simţi când 
anxietatea, frica și panica îţi zgândăresc cele mai intime 
mijloace de apărare. Să-i spun că este periculos să te abţii multă 
vreme și că, într-o bună zi, toate acestea vor fi forțate să 
izbucnească afară. Însă nu îndrăznesc. Nu sunt genul de 
persoană care să fie lângă cei care au nevoie de mine. 

Pun broșura deoparte și mă ghemuiesc lângă patul de 
campanie. 

— Un pat cu niște haine pe el, cărţi, o trusă de toaletă și 
câteva lame de ras într-o cutie de plastic alb. 

Trag la o parte sacul de dormit de pe pat și descopăr o stație 
de radio portabilă, Motorola, și două pachete de baterii de 
rezervă la picioarele patului. 

— Ceva ca un transmițător maritim în VHF, nu sunt sigur. 

— Altceva? insistă ea, continuând actul echilibrului în care 


VP - 63 


fiecare cuvânt, fiecare inspiraţie și expiraţie trag de fibrele fine 
ca un voal al plasei de siguranţă care o ferește de căderea în 
abis. Ce vezi? 

— Nimic altceva, îi spun în cele din urmă, sprijinindu-mă cu 
spatele de bar. 

Închid ochii și încerc să localizez zgomotele pistoanelor diesel 
ale traulerului aflat afară, în furtună. 

— Nu-i aici, Anniken, șoptesc. 

Observ cât sunt de ameţit și de obosit și n-am energia să mai 
continui cu exercițiul ăsta dureros. 

— Rasmus nu mai este aici. 

— Dar a fost acolo, răspunde ea arțăgoasă. Foarte recent. 
Mirosul lui este încă acolo... doar atât că nu-l recunoști, pentru 
că nu l-ai ţinut niciodată aproape de tine, așa cum am făcut eu. 
MI-I pot imagina acolo unde ești tu acum, de-asta e atât de 
dificil. Și pur și simplu nu pot, nu suport să... 

— Voi continua să caut, șoptesc, ridicându-mă, adunându-mi 
toată energia ca să pot să merg mai departe. Rămâi la telefon, 
Anniken, și să vedem ce mai găsim. Bine? 

— Farul, exclamă ea cu o nouă vigoare în glas. Mă suna din 
vârful farului. 

— Bine, să mergem acolo să ne uităm. 

O beznă tiranică, subpământeană, îmi calcă pe urme în 
zăpada învolburată, pe când o zbughesc prin curte, spre treptele 
care duc la far. Chiar dacă este încă dimineaţa devreme, mă 
simt de parcă mă aflu într-o sală de așteptare dintre noapte și 
zi. 

Treptele sunt săpate în piatra muntelui și au drept balustradă 
un cadru din fier ruginit. Farul este o structură cu opt laturi, cu o 
cupolă din fier, cu o dungă roșie, lată, trasată chiar sub dom. 
Turnul roșu cu alb, din beton, se contopește practic cu 
împrejurimile. 

— Aici va fi un apartament, începe să spună Anniken, odată 
ce închid ușa de-afară și o iau pe treptele metalice care urcă în 
spirală până sus. Pereţii sunt din beton șlefuit, cu fotografii alb- 
negru ale mării în furtună și norilor negri, înșirate până sus: un 
mod uluitor de a crea o ambianţă pentru turiști. Un loc aflat 
între cer și mare, cu vedere în toate direcţiile, adaugă ea. 

— Într-adevăr. 

Măruntaiele farului au fost îndepărtate cu totul, întregul 


VP - 64 


aparat cu lentile a fost scos și în mijlocul încăperii se află acum 
un pat antic, cu baldachin, ca să poţi avea parte de o priveliște 
la trei sute șaizeci de grade prin ferestrele noi. Benzi cu leduri 
sunt montate pe tavan și începutul punţii unei nave arată de 
parcă va forma podeaua. 

— Nu că-i drăguţ? Rasmus a trimis fotografii cu încăperea și 
cu priveliștea de pe telefonul mobil. 

— Frumos, răspund, apoi împing câteva cutii de faianţă spre 
unul dintre geamuri și mă așez. 

— Și priveliștea? Cum ţi se pare? Rasmus spune că-i de 
neuitat. 

— Are dreptate. 

Îmi sprijin coatele pe pervazul geamului și-mi las privirile să 
rătăcească dincolo de zidul de zăpadă, care alunecă într-un 
șuvoi nesfârșit. Totul e atât de cenușiu, încât nici nu mai pot 
vedea pământul. Chiar și magazia de unelte de lângă intrarea în 
turn a dispărut în ceața intensă și cenușie. 

— Absolut de neuitat. 

— Mulţumesc. Anniken expiră zgomotos. 

— Anniken, îndrăznesc după o tăcere îndelungată, în care n- 
am făcut decât să ne ascultăm respiraţia. Nu mai știu ce altceva 
aș putea face. 

— Doar vino acasă, răspunde ea istovită. Acum știu, știu. Nu-i 
acolo. Doamne Dumnezeule! icnește ea când scutul i se 
prăbușește în cele din urmă. Nu mai e aici... 

Rămân așezat, cu telefonul lipit de ureche multă vreme după 
ce Anniken a închis. Traulerul a plecat, vântul șuieră afară, iar 
valurile se lovesc fără încetare de țărm. În faţa mea, fulgi moi de 
zăpadă se rotesc cu ușurință, asemenea perechilor de dansatori 
într-un dans exotic. 

Mă gândesc la Frei. 


Capitolul 16 


Cursul de dans cu Frei, Stavanger, 24 octombrie 2011 


Pe Frei am văzut-o din nou, chiar în ziua următoare, după 
întâlnirea noastră de la Cafe Sting. Și-a făcut loc printr-o 


VP - 65 


mulțime de tineri și părinţii lor, cu toţii având feţele pictate și 
frizuri ciudate, din Centrul de Artă Salvberg. Potrivit anunţului 
de la intrare, acolo se ţinea pe parcursul întregii zile un festival 
pentru copiii și tinerii de toate vârstele. 

În vestibul, fusese ridicată o scenă. Creaturi mitice costumate, 
cu ochii negri și zâmbete largi, feţe prădalnice ţâșneau și 
dansau în jurul publicului, ţinând în mână steaguri albastre ale 
ONU. 

Nu era deloc o coincidenţă că ne întâlneam acolo. Eram deja 
în zonă de câteva ore, plimbându-mă neîncetat prin centrul de 
artă, printre expoziţii și vitrinele magazinelor, pe când așteptam 
să se apropie ora șase. După cum scria pe un anunţ pus pe una 
dintre ușile de sticlă de la etajul doi, în același timp cu un curs 
de origami pentru copii, cursurile de dansuri de societate se 
țineau de două ori pe săptămână. 

Din dorinţa de a face timpul să treacă mai repede, m-am uitat 
chiar și la o reprezentaţie teatrală despre un băiat cu un șarpe 
de jucărie, care prindea viaţă numai când ei doi erau împreună, 
însă n-a ajutat prea mult. 

Frei era îmbrăcată în colanţi de un cenușiu-închis, cu un 
hanorac cu glugă și teniși negri; a urcat treptele în fugă, fără să 
mă vadă. În spatele meu, a pornit un microfon și o femeie 
entuziasmată a anunţat că era timpul pentru atelierul cu troli și 
spiriduși, la subsolul centrului de arte. 

Mi-am cerut scuze cu un zâmbet unei femei în toată firea 
îmbrăcată ca o vrăjitoare, când a fost cât pe ce să mă izbesc de 
fiică-sa, îmbrăcată pentru eveniment într-un costum croșetat de 
mână, de bondar, cu două rachete de badminton lipite de spate. 
Apoi, am continuat să urc pe trepte. 

Pe drum, am trecut pe lângă mai multe standuri expoziţionale 
la intrarea în bibliotecă, la primul etaj, unde se ţineau cursuri de 
împletire a părului în stil african și de pictură cu henna. Bătăi 
rapide de tobe și ritmuri senzuale începură să se audă din holul 
de la parter. 

La ușa sălii de dans, mi-am blestemat veșnica imaturitate și 
lipsa oricărei priceperi sau voințe de a schimba ceva în privinţa 
asta. Apoi am pășit înăuntru. 

Am intrat pe un coridor aglomerat și am văzut tenișii negri ai 
lui Frei și hanoracul cu glugă în noianul de haine, eșarfe și 
încălțăminte. O ușă de sticlă separa coridorul de sala de dans, 


VP - 66 


unde clasa, adică șase cupluri și o instructoare, era în plină 
desfășurare. 

Frei dansa cu un bărbat zvelt, ferchezuit, cu părul negru, dat 
pe spate. Gelul său de păr aproape că strălucea pe când 
alunecau unul în braţele celuilalt, plutind peste podea, dirijaţi 
prin mișcări interconectate într-un ritm și o coreografie perfecte. 

— Eleganţă și graţie, oameni buni, strigă instructoarea de 
dans într-o norvegiană stricată, bătând din palme și deplasându- 
se cu abilitate printre cupluri. Și rotiţi-vă. 

Un bărbat roșcat, de patruzeci și ceva de ani, stătea în faţa 
sistemului stereo cu mâinile în sân, privind visător spre 
dansatori. 

— Și mai multe răsuciri. Mai mult, mai mult, mai mult, zise 
instructoarea, bătând din palme, înainte de a se întoarce dintr- 
odată spre asistentul roșcat din colț, făcându-i semn: Señor 
Alvin, veniţi! 

Desculţ, Alvin traversă cu pași mărunți podeaua spre braţele 
deschise ale femeii. Ea își puse mâna dreaptă în jurul taliei lui și- 
și întinse stânga într-o parte, cu cotul înclinat și palma orientată 
în sus. Îl conduse în semicerc, printre ceilalţi dansatori. 

— Haideţi, acum, temperamente: înainte, într-o parte, 
împreună. Inapoi lateral, împreună. Haideţi acum, unu, doi, trei, 
patru, cinci, șase! Toţi împreună: unu, doi, trei, patru, cinci, 
șase! 

In spatele meu, brusc, ușa se deschise larg și o femeie 
durdulie intră gâfâind. 

— Doamne Dumnezeule, au început? icni ea, înghesuindu-se 
între ușă și mine, scrutând interiorul. 

Işi aruncă tenișii și se opinti să iasă din haina multicoloră, ca 
un poncho, care semăna cu o pătură peticită. 

— Așadar, zise ea zâmbind, încreţindu-și buzele și făcându-mi 
cu ochiul. Bailar pegados! 

Trase de ușă cu putere, deschizând-o, și se strecură printr-o 
parte, intrând în încăpere. 

— Alvin! Alvin, iubitule, îmi pare rău c-am întârziat. 

lute, Frei și partenerul ei de dans cu părul strălucitor își 
încetiniră dansul la timp ca să-i vadă pe femeie și pe Alvin 
reuniți într-o îmbrăţișare pătimașă pe ringul de dans, tocmai 
când ușa de sticlă, care până atunci se închisese fără probleme 
și perfect etanș, cu ajutorul unui mecanism electric, se dădu 


VP - 67 


brusc la perete și se izbi de vârful degetelor mele. 

Bratul mi-a fost cuprins de spasme de durere pe toată 
lungimea sa și-a trebuit să-mi mobilizez întreaga forţă și tot 
autocontrolul ca să împing ușa înapoi, suficient de mult pentru 
a-mi scoate degetele. Răsucindu-mă, am luat-o spre ieșire și 
spre scări. Ochii-mi erau înecaţi în lacrimi, iar degetele mele 
însângerate trepidau și pulsau de parcă erau niște grenade cu 
coadă, pe punctul de a exploda. 

— Thorkild! 

— O, nu, am gemut, oprindu-mă la prima treaptă. 
Ascunzându-mi sub haină mâna care palpita, m-am întors. Frei! 

De pe hol, izbucni un val răsunător de ovaţii, menit să salute 
un ropot agresiv de ritmuri de tobe, acompaniat de instrumente 
africane. 

— Ce faci aici? 

— O misiune importantă a poliţiei, am răspuns, lipindu-mi 
brațul peste degetele care mă dureau, sub haină. O treabă sub 
acoperire. 

— Serios? 

— Bineînţeles. N-ai auzit? 

— Să aud ce? întrebă ea, tocmai când instrumentele de 
percuție aduseră muzica pe noi culmi și publicul începu să bată 
din picioare și din palme în ritmul tobelor. 

— Ucigașul origami e din nou în oraș. Un caz oribil. Cu 
adevărat înspăimântător. 

Frei aruncă o privire în direcţia ușii deschise, din spatele ei, 
unde un băiat asiatic de șapte-opt ani împăturea figurine din 
hârtie împreună cu trei fetițe de vreo zece ani și părinţii lor, 
înainte de a se întoarce din nou spre mine. Stătea chiar lângă un 
stâlp dinaintea ușii sălii de dans, privindu-mă cu un zâmbet abia 
schiţat pe buze. 

— Mâna ţi-e bine? zise ea în cele din urmă. 

— Super. 

— Vrei să te duc la urgenţe? 

— Nu. 

— Bine. Vii cu mine? 

— Unde? 

— Inăuntru, să dansăm. 

— Nu, eu... 

— Nu vrei? 


VP - 68 


— Doamne Dumnezeule, ba da, dar, vreau să spun, ce-o să 
zică partenerul tău? 

— Robert? 

Frei chicoti. 

— Dar ţi-am spus despre Robert când eram la Cafe Sting. 
lubitul unchiului Arne? E un dansator fabulos și probabil un 
amant insaţiabil, nu crezi? 

— Fără nicio îndoială, am mormăit, simțind durerea din 
vârfurile degetelor ieșindu-mi prin pori și în ritmurile de dans 
care umpleau centrul de arte de la subsol până la acoperiș. 

— Haide, zise ea, întinzând mâinile spre mine. Știu că vrei. 

N-am mai luat în seamă durerea din degete pe când o 
însoțeam pe Frei înapoi la cursul de dans. Eram conștient doar 
de o furnicătură intensă în punctul unde ni se atingea pielea 
palmelor și de mireasma părului ei. Dacă-mi aplecam capul, 
buclele ei mi-ar fi mângâiat obrazul și buzele. 


Capitolul 17 


Mă sperii când cineva bate la ușa de la intrarea în far. Îmi ridic 
capul de pe pervazul ferestrei și mă holbez direct prin aburul 
respirației mele, depus pe geam. Îngheţ: hainele-mi sunt reci și- 
mi simt bocancii ţepeni și prea strânși pe picior, de parcă se 
micșoraseră în timp ce dormisem. 

Din nou, se aud zgomotele unor bătăi monotone de undeva 
de sub mine. Bufnituri înfundate vibrează prin clădire până în 
locul unde mă aflu, făcând ca plasticul să clănţănească pe la 
îmbinări. Șterg aburul de pe geam cu mâneca și mă zgâiesc 
afară: vremea este la fel de închisă ca mai devreme și este 
imposibil să deosebești ziua de noapte. Doar o perdea constantă 
de fulgi de zăpadă trecând pe la geam și valurile care se 
rostogolesc spre insuliţă. 

Dintr-odată, surprind imaginea unui bărbat undeva între 
magazia cu unelte și ușa din faţă a farului. Poartă un 
impermeabil și-mi face semn cu o mână, arătând spre mare cu 
cealaltă, de parcă încerca să mă facă să observ ceva prin 
furtună. 

Sunt pe cale să mă las mai aproape de geam, ca să-mi 


VP - 69 


lărgesc câmpul vizual, dar tresar când aud bubuituri puternice la 
baza farului. În clipa următoare, liniștea se lasă din nou, de 
parcă m-am trezit brusc, în vid. Mă întorc la fereastră și privesc 
afară: bărbatul în impermeabil dispăruse. 

Între remiza pentru bărci și debarcader, furtuna a deschis o 
spărtură, iar zăpada năvălește ca o tornadă miniaturală, sus de 
tot, deasupra stâncilor de pe țărm. Nu pot decât să ghicesc ceva 
ce iese din mormanele de iarbă-de-mare, lovindu-se lenevos de 
ele, la marginea apei; o formă, ale cărei culori și structură nu fac 
parte din peisajul marin. 

Mă ridic și sunt pe cale să mă îndrept spre ușă, când de jos se 
aude încă un bubuit puternic. Ecoul scrâșnetului de metal care 
lovește metalul străbate pereţii, iar vântul face ravagii, șuierând 
și răbufnind afară. Mă apropii de ușă și răsucesc prudent clanţa. 

O rafală înghețată de vânt polar, sărat, trece prin mine și intră 
în încăpere când deschid ușa. Mă îndrept spre trepte, unde mă 
aplec peste balustradă și încerc să mă uit în jos, prin spirala 
scării spre nivelurile de dedesubt, de unde provine bocănitul. 

— Alo! strig atât de tare, încât glasul mi se frânge, terminând 
printr-un acces paroxistic de tuse. 

Nu răspunde nimeni, și încep să cobor treptele. Din când în 
când, ușa de jos se trântește atât de tare de cadrul ei, încât 
întreaga casă a scării se zguduie și trebuie să mă opresc și să 
mă sprijin de balustradă, în timp ce mă străduiesc să-mi 
protejez urechile de zgomot. 

Intrarea-i astupată de zăpadă, iar ușa de metal e deschisă. 
Apuc clanţa și, cu picioarele, încerc să mătur zăpada înainte să 
pășesc afară și să închid ușa după mine. 

Silueta de la sud-vest a dispărut și nu există urme de pași în 
zăpadă. Alerg pe trepte, ţinându-mă bine de balustradă. Peste 
tot în jurul meu, zăpada se revarsă în mare și izbește insula, în 
vreme ce valurile stropesc stâncile și debarcaderul putred cu 
spumă din belșug. În curte, s-a așternut un strat nou de zăpadă. 
În curând, ninsoarea va ajunge la forţa unei furtuni. 

Mă opresc în curte pe la jumătatea drumului. Nu-i nici urmă 
că altcineva ar fi fost pe aici mai devreme, în afară de mine, 
însă văd din nou ceva în apă. Vântul se întețește pe măsură ce 
mă apropii de mare. Ninsoarea nu mai cade atât de deasă acum 
și pot vedea luminile caselor de pe țărmul îndepărtat. 

Mă forțez să străbat și ultima sută de metri, găsind sprijin în 


VP - 70 


smocurile de iarbă și adânciturile din stâncă ca să nu alunec și 
să cad. Luminile de pe uscat lucesc galbene, ca felinarele de pe 
vechile corăbii, iar furtuna de zăpadă se interpune din nou între 
insulă și uscat, schițând totul în nuanţe de alb și cenușiu. 

Trăgându-mi răsuflarea, simt cum gustul de sare îmi umple 
gura când ajung la marginea apei. Aici, marea este adâncă și 
neagră, cu valuri albe care lovesc stâncile și întorc trupul din 
apă de pe o parte pe alta. 

Cadavrul plutește cu fața în jos. Numai spatele și câteva 
șuvițe de păr sunt vizibile; restul trupului se află în apă sau 
ascuns sub tentaculele ierburilor marine. Sunt pe cale să mă 
aplec înainte, să caut o fisură sau un reazem pentru a ajunge 
destul de aproape ca să-l trag din apă, când un val uriaș se 
umflă în fața mea. De-abia dacă reușesc să mă arunc în spate 
înainte ca valul să înșface leșul și să-l arunce pe stânca unde 
stătusem cu o clipă în urmă. 

— Ce Dumnezeu... 

Cadavrul e întins pe spate, direct în fața mea, apoi începe să 
alunece pe piatra lunecoasă spre apă. In cele din urmă, se 
rostogolește peste margine și se prăbușește în mare. Curând, 
reiese la suprafaţă între mănunchiurile de iarbă-de-mare, pentru 
a rămâne cu faţa în jos și braţele plutind pe lângă el. 

Icnind, inspir adânc înainte de a mă lansa și eu pe burtă, pe 
stâncă, spre marginea apei, temându-mă de alte valuri. Mă 
apropii fără să alunec datorită scoicilor și pietrișului, până când 
ajung atât de aproape, încât vârful degetelor mele pot atinge 
cadavrul. Curând reușesc să-l trag spre mine și apoi pe uscat. 
Mă ridic în picioare și încep să-l târâi în urma mea, peste pietre 
și spre remiza pentru bărci. 

— Nu pot să pricep, icnesc, rămas fără aer când, în cele din 
urmă, mă opresc și las trupul. Nu-i Rasmus. 

Ud și obosit, mă las pe pământ, lângă cadavrul rece. 

— Nici măcar nu-i bărbat. 


Capitolul 18 


— Bjarkang, răspunde vocea de la celălalt capăt al firului cu 
un amestec de curiozitate și autoritate exagerată. 


VP -71 


Bjarkang pare beat. În fundal, cineva cântă la acordeon. 

— Sunt Thorkild Aske. Am întrerupt ceva? 

— E sâmbătă, sunt la o întâlnire la clubul de acordeon. 

Se oprește o secundă, înainte de a adăuga: 

— Cine spuneai că ești? 

— Detectivul particular. 

ÎI pot auzi pe șeful poliţiei vorbind cu cineva pe șoptite, iar 
muzica de acordeon se oprește. Imi acopăr cu un deget cealaltă 
ureche într-o încercare de a bloca vântul. 

— Sunt la far... 

— Ce dracului mai faci acolo? N-ai văzut buletinele meteo? La 
noapte o să fie furtună de zăpadă. 

— Da, știu, dar... 

— Eşti singur? 

— Nu, răspund, ridicându-mă. 

Încep să dau ocol cadavrului de pe pământ, așezat în fața 
mea, timp în care mă chinuiesc să-mi pun sângele în mișcare și 
să-mpiedic frigul să-mi cuprindă trupul. 

— E bine atunci, spune el expirând zgomotos. Asigură-te că 
plecaţi amândoi de acolo ca din pușcă, înainte să vă prindă 
furtuna. _ 

— Am găsit un cadavru, încep să spun. În mare. 

— Danezul? 

Aud cum persoana necunoscută de lângă el se oprește din 
bombănit și amândoi rămân complet tăcuți. 

— A mai dispărut cineva? 

— Nu... începe să spună Bjarkang. 

— Nu-i Rasmus, îl întrerup. E o femeie. 

— Poţi să repeţi? Ce-ai găsit în mare? 

— O femeie. Pare să fi fost ţinută de curent pe fundul mării o 
vreme. 

Se lasă o pauză lungă, întreruptă numai când vocea adâncă a 
șefului poliţiei locale reia discuţia: 

— Ești sigur? 

În timp ce stau acolo cu mobilul în mână, ascultând respiraţia 
grea, hărâită a poliţistului, ochii-mi coboară asupra femeii 
moarte de lângă mine. 

Are trupul umflat, dilatat ca o minge de plajă îmbrăcată în 
haine. Cadavrul nu are faţă, doar părul de lungime medie și ce-a 
mai rămas din scalp după timpul petrecut sub apă. Un braț e 


VP- 72 


rupt la încheietura cotului și în locul maxilarului se află o gaură 
neagră, unde inelele albe ale cartilagiilor traheii și esofagul roz 
ies în evidență. Mușchiul cenușiu al limbii îi atârnă între sâni ca 
o cravată, sub revărsarea grotescă de carne care-i înconjoară 
craniul. 

Pare tânără și poartă o cămașă de noapte stil tricou străvezie, 
cu imaginea unui cal imprimată pe piept. Sângele i s-a adunat în 
picioare, până la genunchi, la fel și în gât, care-i vânăt. Braţul și 
ciotul de braţ, în afară de partea de sus a pieptului, sunt 
marcate de lividitatea post-mortem. Pielea distrusă și tăbăcită 
amintește de pielea de găină. 

— Alo, Aske! Ești acolo? 

Glasul din partea cealaltă sună sec și cu pocnete când o voce 
mai profundă de bas intervine în discuţie și când cei doi bărbaţi 
cu care vorbesc ridică tonul nervoși. 

— Da, sunt aici. 

— Ești sigur că... 

— Nu poţi să vii odată aici, Bjarkang? insist, cu un aer iritat. 
Locul ăsta începe să-mi dea fiori și vreau să plec. Vino cât de 
repede poţi, fir-ar a dracului de treabă! 

— Bine, chiar acum fac rost de o barcă, apoi te sun. De acord? 

— De acord. 

Se aude o păcănitură și închide. 

Rămân cu telefonul în mână, fără să-mi iau ochii de la femeia 
fără faţă. Zăpada formase o peliculă albă, ca un păienjeniș, 
peste trupul ei, făcând-o să pară versiunea morbidă a unui înger 
de omăt, cu numai o aripă și jumătate. 

Mă duc spre un morman de materiale strânse între clădirea 
principală și adăpostul pentru bărci și încep să car șindrile 
pentru acoperiș și resturi de metal pentru a încropi un cerc în 
jurul cadavrului. După aceea, pășind în holul din clădirea 
principală, sfâșii foliile de plastic din faţa ușii restaurantului și le 
iau cu mine. 

Învelesc corpul în plastic, înainte să pun șindrilele și metalul 
deasupra. Termin repede și apoi mă îndrept din nou spre far. 

Alerg cu sufletul la gură în sus, pe trepte, și închid ușa în 
urma mea înainte de a continua pe scara interioară, până sus, 
unde-mi reiau locul de la fereastră. La scurtă vreme după aceea, 
mobilul îmi sună din nou. Este colegul lui Bjarkang, sergentul 
Eriksen, care pare că de-abia își trage răsuflarea. 


VP-73 


— Aske, tu ești? 

— Da. 

— Tocmai a sunat Bjarkang, începe el. 

Imi dau seama că-i pe undeva, pe-afară. Aud scrâșnetul 
pietrișului când pășește, iar în fundal, glasul unei femei care 
vorbește la alt telefon. 

— Unde ești? 

— Pe drum spre Saraytoppen. Prietena mea și cu mine tocmai 
ne îndreptam spre cabană când a sunat Bjarkang. 

— Vii să mă iei de aici? 

— Da, spune Arnt. Dar ai răbdare. Trec să-l iau pe Bjzrkang 
de-acasă imediat ce coborâm. l-a trimis la plimbare pe băieţii de 
la clubul de acordeon și a pus coniacul înapoi pe raft, haha! 

Râsul lui suna artificial și forțat. 

— De ce m-ai sunat? 

— Pentru că mă întrebam, începe Arnt să răspundă. 

— Te întrebai ce? 

— Păi, Bjarkang zicea că ai găsit ceva în mare. 0... femeie? 

— Așa-i. 

— Cum arată? 

— Cum adică? Știi cine este? 

— Poftim? Nu, mormăie sergentul. 

Vocea feminină de lângă el a început să vorbească mai încet, 
de parcă e și ea interesată să știe de ce m-a sunat Arnt. 

— Trebuia să verific dacă a auzit bine. Vreau să spun, n-a mai 
dispărut nimeni în afară de danez, așa că... 

— Așa că ce? 

— Nu, las-o baltă. Tu odihnește-te, venim să te luăm. 

Arnt Eriksen închide și privirea mea revine la insuliță. 

Departe, jos, pe țărm, văd balotul din plastic cu o siluetă 
întunecată înăuntru, pe deasupra căreia gonește zăpada. 
Obrazul îmi zvâcnește și scot două pastile de OxyNorm din 
ambalajul lor. Constat că nu mai am nicio dorinţă de a rămâne 
aici, singur, pe furtună. Gândul la femeia de sub prelată, 
Rasmus, barul, farul și întreaga insulă îmi dă brusc un imbold 
copleșitor de a vomita. 

— N-ar fi trebuit să vin aici niciodată, șoptesc pentru mine, 
dând capsulele pe gât. Asta n-o să se termine bine, sunt sigur. 


VP - 74 


Capitolul 19 


— Credeam că-i ea... Frei, spun când Ulf răspunde, în cele din 
urmă, la telefon. 

Așteptam de o veșnicie în vârful turnului farului, fără să văd 
sau să aud nimic de la Bjarkang, Arnt sau barca cu care se 
presupunea că vin să mă scoată de-aici. 

— Unde ești? întreabă Ulf, aprinzându-și o ţigară înainte de a 
da zgomotos fumul afară. 

— Sunt pe insula danezului. Tocmai am scos o femeie din apă. 
Când am văzut-o printre mănunchiurile de iarbă-de-mare, o 
clipă am crezut că e Frei. 

— De ce? 

— De ce? Ce mă-sa vrei să zici, n-ai auzit ce-am spus? Tocmai 
am găsit în apă o femeie fără faţă. 

— Da, te aud, răspunde Ulf. Dar ai mai văzut cadavre și 
înainte, nu? 

Pot sesiza încordarea din vocea lui, chiar dacă încearcă s-o 
mascheze. 

— Da, bineînţeles, răspund inspirând adânc. Doar că nu eram 
pregătit pentru asta. 

— Cine-i? 

— Nu știu. E tânără, poate de douăzeci și ceva de ani. N-am 
nicio idee cine-ar putea fi. Șeful poliţiei locale spune că nu-i 
nimeni dat dispărut. 

— E lângă tine acum? 

— Nu. Am acoperit-o cu niște folii de plastic și-am lăsat-o 
acolo, pe stânci. 

— Bine. 

Ulf trage tare din ţigara lui, savurând fiecare fum dintre 
pufăituri. 

— Ce-ar fi să discutăm despre cu totul altceva cât timp stai și 
aștepți să vină după tine? Pentru că asta se va întâmpla cât de 
curând, nu? 

— Da, am anunţat poliţia locala. Sunt pe drum. 

— Grozav. Acum, întâi și-ntâi, ce-ar fi să-mi spui de ce ai 
crezut că e Frei? În definitiv, ea este înmormântată într-un 
cimitir din Tananger. 

— Eram doar... sunt stresat, îi spun până la urmă, inspirând 


VP -75 


adânc. Tocmai am luat două pastile Oxies, dar nu și-au făcut 
încă efectul. 

— Curând, intonează Ulf, fără nicio urmă de neliniște, în timp 
ce-și devorează ţigara. Foarte curând, ai să vezi. 

— Nu, mă plâng eu, în vreme ce privirile-mi sunt atrase de 
norii negri-cenușii de deasupra. Aici nu merge nimic cum 
trebuie, chiar și cerul este închis în spatele unui zid de beznă și 
zăpadă. 

— Cerul? 

Ulf trage scurt din ţigară. Îl pot auzi cum ţine fumul în 
plămâni, înainte de a-l expira cu grijă. 

— Care e treaba cu cerul, Thorkild? 

— Nimic, răspund îmbufnat. 

Știu că am spus deja prea mult. 

— Am vorbit cu Liz, așa cum ai vrut să fac, adaug încercând 
să schimb subiectul. 

— Asta-i bine, răspunde Ulf încet și mecanic. 

Mă lasă să divaghez în continuare, așteptând o pauză în 
conversaţie, ca să poată cârmi discuţia în direcţia în care eu nu 
vreau s-o apuce. 

— Și-a mers bine? 

— l-am tras lui Arvid una în cap. 

— De ce? 

— E un ticălos. 

— Fără îndoială. Te-ai simţit mai bine? 

— Absolut. 

— Bine, Thorkild. Ai avut timp să discuţi despre mama și tatăl 
tău? 

— Nu. 

— Poate altă dată. 

— Doamne. 

Scrâșnesc din dinţi cu asemenea ferocitate, încât durerea din 
obraz țâșnește până-n ochi. Strâng pleoapele tare și încerc să 
adun toate medicamentele care m-ar putea ajuta să scap din 
acest spaţiu rece ca gheața, plin de durere. 

— Nu vrea să vină, icnesc, strângând mobilul. Nu pe o 
asemenea vreme. Nimic nu merge, ţi-am spus deja asta. Nici nu 
pot să mă cac aici. 

— Ascultă-mă, Thorkild. Ce-ar fi să luăm o pauză acum, tu și 
cu mine, să ne calmăm și să discutăm în timp ce tu aștepți să-și 


VP - 76 


facă efectul? Apoi poţi să-ţi cumperi ceva pentru stomac, când 
ajungi din nou pe uscat. Duphalac. Bine? Poţi face asta? O s-o 
faci? 

— Da, oftez. Pot s-o fac. 

— Nemaipomenit. Am să-mi aprind o ţigară și-o putem lua de 
la-nceput. OK? E bine așa? 

— Bine. 

Ulf aprinde o ţigară și inhalează fumul: aud pârâitul prin 
mobil. Își ţine ţigara între degete, umplându-și plămânii până-n 
cele mai adânci cotloane ale bronhiilor, apoi expiră iar cu o 
satisfacție netăgăduită, ofteaza mulțumit și șoptește: 

— OK, Thorkild, hai să vorbim. 

Fulgii de zăpadă plutesc pe-afară și saltă în sus și-n jos în 
curenţii atmosferici; uneori, ajung să se oprească pe loc, ca și 
cum sunt în imponderabilitate până când o altă rafală de vânt îi 
prinde și-i izgonește prin noapte. Valurile grele izbesc insula din 
toate direcţiile. 

— Ti-am povestit cum m-am întâlnit din nou cu ea? întreb, 
lăsându-mi obrazul pe geamul rece, unde vibraţia-i mai 
puternică. 

— De multe ori, Thorkild. De multe ori. 

— Dintr-odată, era acolo, în jeturile de apă. 

__ Simt un impuls să râd, cu toate că trupul îmi tremură de frig. 
In același timp, observ ceva ce-și face loc în interiorul meu. Fire 
care se desprind unul de altul. Căi nervoase și mușchi se întind 
în toată lungimea lor, conduși de fulgii de zăpadă, mici și albi 
care dansează în stomacul meu, aducând cu ei oxicodonă, 
urcând-o prin vasele mele de sânge, până la cap și la receptorii 
de durere care așteaptă acolo. Fiecare particulă se așază fix la 
locul ei și mă drege iarăși în interior, bucată cu bucată, 
fragment cu fragment. 

— Era și, în același timp, nu era ea, pricepi? Ea, în felul în 
care-i acum. De-asta știam că nu-i un vis. 

— Mai bine povestește-mi de ce te-ai dus jos, la dușuri. 
Povestește-mi de întâlnirea ta cu Robert, iubitul lui Arne Villmyr. 
Știu că te-a vizitat la închisoare, că ai avut o discuţie cu el în 
ziua aia. Ce ţi-a spus? 

— Am recunoscut-o de prima dată, continui eu fără să-mi 
pese de întrebările lui. 

Ninge, nu numai afară, dar și înăuntru. Nu vijelios și gonind ca 


VP - 77 


o furtună haotică, ci în șuvoaie de cristale moi, ca puful de 
gâscă, și cad în cascadă asupra mea într-o experienţă senzorială 
perfectă, care nu poate exista decât într-un creier interconectat. 

— El ţi-a zis că Frei ar fi cu altcineva? 

— Nu, îl întrerup. 

În trup începe să mi se împrăștie un fel de dezechilibru, și 
simt cum se amplifică furia înăuntrul meu. 

— Nu vreau să vorbesc despre asta acum, spun enervat. 

— N-am vorbit niciodată despre subiectul ăsta, toarce Ulf 
calm, continuând să tragă din ţigară. Poate că-i momentul 
potrivit să discutăm despre asta cât timp așteptăm să vină 
barca. 

— Nu! urlu în mobil. 

— Bine, n-am vrut să te presez. 

Afară se va face în curând întuneric beznă. Fire subţiri de 
lumină, reci și celeste, se năpustesc prin furtuna de zăpadă, 
lovind insula și marea în puncte exacte, iar restul este ceva fără 
formă, albastru-negru sau alb-cenușiu. 

— Șșșș... îmi pun mâna peste microfon. 

Privirea-mi este concentrată asupra a ceva de lângă 
debarcader. 

— Ce s-a întâmplat? 

Pot auzi glasul lui Ulf printre degetele mele. Lumina dansează 
în ritmul valurilor de pe suprafaţa mării, în jurul debarcaderului, 
unde o siluetă omenească iese din valuri. Imediat ce ajunge pe 
uscat, se oprește și privește în jur, trăgându-și răsuflarea cu 
mâinile pe genunchi. 

— Trebuie să închid, șoptesc tocmai când silueta se ridică în 
picioare și pornește spre adăpostul pentru ambarcaţiuni, acolo 
unde zace înfășurat în plastic cadavrul femeii fără față. A venit 
cineva. 


Capitolul 20 


Îmi adun lucrurile și o zbughesc jos, la baza farului. Afară suflă 
furtuna. Vântul a înșfăcat o antenă radio și o trage, și o rupe, 
ducând-o înainte și-napoi peste fundaţiile din beton. Zgomotul 
înfiorător de metal făcut pe beton îmi sfâșie timpanele. 


VP - 78 


Nu văd pe nimeni și nicio barcă lângă debarcader, unde se 
răsucesc umbre negre și se învârt în vânt, în vreme ce furtuna 
de zăpadă mugește, înțepenindu-ne aici, pe această stâncă alb- 
cenușie, învăluită de ceaţă. Zăpada proaspătă se abate 
vijelioasă asupra insulei, când pun mâna pe balustradă și încep 
să cobor treptele din beton spre centrul de conferinţe și remiza 
pentru bărci. 

Cadavrul nu mai este acolo unde l-am lăsat. l-a rămas doar 
urma în zloata aproape transparentă, acolo unde nu demult 
zăcuseră trunchiul și capul. În vreme ce mă uit la forma din 
zăpadă a unui înger cu o singură aripă, dinspre debarcader se 
aude o pocnitură asurzitoare. 

Mă întorc și văd valurile umflate măturând insula. Structura 
putredă a debarcaderului se leagănă zgomotos, în sus și-n jos, 
odată cu valurile. Dintr-odată, zăresc din nou silueta, ivindu-se 
în mijlocul debarcaderului, acolo unde valuri de un metru 
plesnesc în aer și se împrăștie pe jos. Este un bărbat al cărui 
trup se estompează aproape în întregime în bezna din fundal și 
furtuna devastatoare dintre noi. Poartă un costum de scafandru 
și mască și pare să tragă trupul femeii fără faţă după el, spre 
marginea debarcaderului. 

— Hei! dau eu din braţe și fac câţiva pași înainte. Așteaptă- 
mă! 

Bărbatul se oprește o clipă și privește spre mine prin furtuna 
puternică de zăpadă. Se holbează o vreme, apoi apucă trupul 
mai bine și continuă să-l tragă după el. 

— Așteaptă, pentru numele lui Dumnezeu! 

Incep să alerg spre debarcader. Văd că au ajuns la margine. 
El se lasă pe vine și privește în jos, spre apă, de parcă se 
gândește să sară. 

Din nou, aud stâlpii debarcaderului pârâind. Întreaga 
structură se clatină violent, trosnește și se izbește de temeliile 
metalice. Bărbatul în costum de scafandru stă acum la capătul 
celălalt al debarcaderului, ţinând în brațe trupul femeii fără faţă. 
Nemișcaţi, zac amândoi complet imobili, în timp ce apa mării îi 
izbește. 

Și din nou, valurile înspumate se abat spărgându-se asupra 
debarcaderului care se leagănă. Apa izbucnește în văzduh și 
peste structură, urmată de mugete noi dinspre stâlpii fundaţiei. 
In clipa următoare, când mă uit spre locul unde se aflau, au 


VP - 79 


dispărut. 

— Nu! urlu și fac câţiva pași nesiguri în faţă înainte să mă 
opresc. 

Debarcaderul este gata să se desprindă din temelie. O clipă 
mai târziu, zgomote și pocnituri mult mai stridente se aud 
dinspre fundaţia lui, înainte ca întreaga structură să se ridice 
chiar deasupra apei. In tot acest timp, se aud zgomote 
sfâșietoare, când buștenii se rup, reazemele pocnesc și 
întăriturile din fier cedează. Structura se ridică vertical afară din 
apă, înainte de a se prăbuși grea pe spate, începând să se 
desprindă de pe stânci, alunecând în adâncurile întunecate ale 
mării. 

Dintr-odată, îi văd din nou, nu departe de debarcaderul 
sfărâmat. Apa-i mai puţin adâncă acolo, mai limpede decât în 
depărtare, și pot vedea cele două umbre, una plutind cu capul în 
jos, astfel încât numai o mică parte din spate iese la suprafaţa 
apei, și cealaltă plutind aproape de suprafață, pe sub apă, ca și 
cum mă privea printr-un strat întunecos. 

Mai zăbovesc acolo câteva momente, înainte de a o lua la 
goană peste bolovanii de pe țărm; în tot acest timp, bărbatul 
trage cadavrul și mai departe de insulă. 

— Hei, unde te duci? strig cu disperare. Unde-i barca? 

Alunec imediat pe terenul umed și-mi pierd echilibrul. 

Cad şi-mi lovesc obrazul și capul de piatra rece și dură, 
sfârșind între doi bolovani, la un mai mult de o jumătate de 
metru de marginea apei. 

Piciorul mi-e întors spre uscat, capul mi s-a cuibărit în 
siguranţă, printre iarba-de-mare, iar apa gâlgâie făcându-și loc 
între pietrele de jos și-mi spală faţa. Mă ia cu fiori pe șira 
spinării, în vreme ce mă chinuiesc să mă eliberez din această 
postură umilitoare. 

— Ce dracu’ s-a-ntâmplat? icnesc istovit când, în cele din 
urmă, reușesc să mă ridic și să ajung din nou pe un teren sigur. 

Sunt pe bolovani, în patru labe, ca un câine plouat, ud 
leoarcă, icnind după aer. Debarcaderul a dispărut în beznă. In 
spatele meu, nu mai există decât bucăţi disparate de beton, 
agăţate de ţevile de consolidare ruginite, îndoite, care ies la 
suprafaţă de pe fundul apei. Cele două siluete subacvatice au 
dispărut și ele, ca și cum n-au fost niciodată acolo și tocmai mă 
trezisem dintr-un vis care pare atât de aievea. 


VP - 80 


Zac pe bolovani, cu faţa întoarsă spre cer. Vârtejuri de zăpadă 
gonesc dincolo de mine și bezna s-a așezat ca un capac de oală 
peste întreaga insulă. Cum stau aici, aud, până la urmă, un 
păcănit vag, venind dinspre ușa remizei pentru bărci, nu 
departe de mine. 

Adunându-mi toate forţele, încerc să fac să dispară ca prin 
magie durerea din obraz și din cap, până ce, într-un final, mă 
ridic în picioare și mă îndrept în direcţia din care se aude 
zgomotul. Mă chircesc în faţa ușii și fac un efort să mă uit pe 
sub ea, printr-o crăpătură în partea de jos. 

Mă ridic din nou și mă folosesc de degete încercând să trag 
zăvorul. Pentru că e un zăvor nou și nu pot să deschid ușa, 
pășesc peste un morman de obiecte și ridic o bucată de metal, 
destul de plată încât să încapă între zăvor și ușă. 

Lemnul pârâie când apăs metalul în jos și-l trag spre mine 
până ce una dintre scânduri cedează, odată cu patru cuie 
groase, și ușa se deschide pocnind, cât pe ce să mă trimită în 
zbor înapoi pe ţărmul acoperit de pietriș când vântul pune 
gheara pe ea. Intru în remiză fără să încerc măcar să trag ușa 
după mine. 

Înăuntru încep să disting contururile unor lăzi în care e 
împachetat un sistem de rezervă nou-nouţ de alimentare cu 
curent, doar ţeava de evacuare fiind despachetată și lăsată în 
mijlocul podelei, lângă suporturi metalice pentru lumina 
electrică, legate de un jacuzzi de afară. Cinci costume de 
scafandru nou-nouţe atârnă la perete de cârligele lor 
individuale. 

învelitoarea de plastic transparent cu care acoperisem 
cadavrul fusese târâtă de vânt pe sub ușă și se agăţase de 
sistemul de evacuare al sursei de alimentare de rezervă. Vântul 
trage de plastic, făcându-l să freamăte și să foșnească 
acoperind motorul și podeaua de ciment. Pășesc spre el și mă 
aplec să-l ridic. 

Apropii mai mult plasticul de faţa mea, conștient de mirosul 
năucitor de ţesuturi descompuse, carne, mușchi și intestine, 
rămas în fibrele de plastic. Impresia de cadavru este încă 
vizibilă, acolo unde urme de un galben aprins, ale sângelui și 
fluidelor corporale, formează un contur al unei ființe omenești. 

Împăturesc plasticul și-l pun sub o conductă a sistemului de 
evacuare. Îl sun pe Bjarkang, însă nu-mi răspunde nimeni. 


VP - 81 


Nici Arnt, nici Harvey nu reacţionează la apel și, foarte curând 
după aceea, telefonul meu rămâne fără baterie. Mă hotărăsc să- 
i aștept aici, în remiza pentru bărci, și văd niște lăzi lângă 
peretele din spate, pe care să mă tolănesc. Sunt îngheţat până- 
n măduva oaselor și am o migrenă înspăimântătoare, după 
căderea pe bolovani. Mă doare tot corpul, obrazul mă înţeapă și- 
mi simt picioarele amorțite. 

Pescuiesc sticla de apă din rucsac și o pun între picioare, pe 
când mă caut prin buzunare după punga cu blistere, tablete 
rătăcite, organizator și capsule. Dau medicamentele pe gât și 
mă las pe spate, sprijinit de perete, cu braţele strâns 
împreunate pe corp. Închid ochii și încerc să mă concentrez 
asupra vântului de afară. 


VP - 82 


m. d 


Duminică 


Capitolul 21 


Undeva, dincolo de remiza pentru bărci, pot auzi zumzăitul 
unui motor de barcă. Îmi scot degetele din mânecile hainei, 
cobor de pe ladă și ies. 

Acolo, o ceață galben-ocru se materializează prin fulgii de 
zăpadă sporadici, care încă dăinuie prin văzduh. Zumzetul 
motorului exterior se aude tot mai tare, iar prin zăpadă pot 
vedea un bătrân într-o șalupă care se îndreaptă spre far. 

— Mai trăieşti? strigă Johannes. 

Ambarcaţiunea sa alunecă în poziţie, în paralel cu insula. 

— Cu chiu, cu vai, îi răspund tremurând de frig și mă opresc 
înaintea resturilor din beton ale debarcaderului demolat de 
furtuna de azi-noapte și aștept ca Johannes să manevreze barca 
spre țărm. 

— Ce dracu’?! exclamă el, când dă cu ochii de cioturile 
debarcaderului. Unde-i restul? 

— A dispărut azi-noapte, la un moment dat. 

— M-a contactat Harvey prin walkie-talkie și m-a rugat să ies 
și să te iau de aici imediat ce se mai liniștește vremea. Câţiva 
suporţi pentru plasele de midii au fost smulși de furtună și erau 
încă în derivă pe mare. El e tot pe-acolo. Se zice că va fi încă o 
furtună nu mult după venirea zorilor, așa că nu prea avem timp. 

— L-ai văzut, cumva, pe șeful poliţiei locale? 

— Pe Bjarkang? Nu, de ce să-l văd? Nu e decât patru 
jumătate, știi. Slujbașii democraţiei sociale nu se trezesc decât 
peste câteva ore. 

— Am vorbit cu el azi-noapte, îi spun, urcând în barcă de- 
ndată ce-o aduce între ţevile de susţinere și lanţurile grele care 
zornăie la marginea apei. Urmau să vină aici imediat ce făceau 
rost de o barcă. 

— Păi, poate că au fost ocupați cu altceva mult mai important. 

Bătrânul pescar începe să dea ambarcaţiunea înapoi. Cerul de 
deasupra noastră se întunecă din nou. 


VP - 83 


— Probabil te-ai fi descurcat pe-aici o vreme dacă ai fi fost 
nevoit. 

— Am găsit o femeie în mare. 

— 0?! 

Johannes scuipă printre dinţi, pe când ajustează cârma și 
bagă în viteză. Ambarcaţiunea începe să înainteze prin marea 
agitată cu o viteză lamentabilă. 

— Eşti sigur că era o femeie? 

— Da. 

— Unde-i acum? întreabă, aparent imperturbabil, de parcă 
vorbesc despre vreun hamster neiubit de nimeni sau vreun 
peștișor de acvariu afectat de palpitaţii. 

— A ieșit cineva din apă și a luat-o. 

— Cine? 

— Un bărbat. 

Johannes dă din cap mohorât, parcă pentru el, în vreme ce 
cârmește barca dând ocol unui banc uriaș de iarbă-de-mare și 
resturi din plastic care se învârtejesc într-o mișcare ondulatorie 
la suprafaţa mării, sub cerul aflat într-o continuă schimbare. 

— Duhul Mării este un cadavru fără față, începe el fără niciun 
preambul. Un pescar mort care plutește în derivă pe mare sau 
navighează într-o juma de barcă cu pânzele sfâșiate. Un 
avertisment pentru moarte și disperare. 

— Se întâmplă și să se îmbrace într-un costum de scafandru și 
să se târască pe uscat, pentru a-i aduce din nou pe morţi în 
mare? 

Încerc să râd, însă hohotele-mi rămân în gât. Vântul înșfacă și 
ultimii fulgi de nea anemici și începe să-i fugărească pe 
suprafaţa apei. 

— Nu, răspunde Johannes. Nu face asta. 

Are o figură dură, și pe sub pielea feţei se vede o rețea de 
vinișoare vineții. 

— N-aș crede. 

Este ora cinci când barca se înfige în pietrișul plajei, la 
Skjellvik. Sar pe uscat și-l ajut pe Johannes să tragă 
ambarcațiunea din apă și apoi în remiza pentru bărci. Pornim pe 
drumul spre capătul celălalt al golfului, unde o casă veche, cu 
vopsea scorojită, se află în teren deschis, expusă vântului și 
vitregiilor vremii de la gura fiordului din apropiere. 

— Ai vreun telefon mobil pe care l-aș putea împrumuta? 


VP - 84 


întreb de-ndată ce Johannes și-a azvârlit ghetele în holul care 
miroase a ulei de ficat de cod și miere, și-și pune o pereche de 
ciorapi groși, cenușii. Al meu a rămas fără baterie. 

Johannes arată cu degetul: 

— Folosește telefonul fix din sufragerie. E mai ieftin. Și pot să- 
ţi dau un încărcător pentru baterie. 

Ciorapii transpiraţi mi se lipesc de parchet. Îmi pun telefonul 
la încărcat înainte să localizez telefonul fix și să-l sun pe 
Bjarkang pe mobil. 

Dar are telefonul închis. 

— Ai numărul sergentului său, Arnt, sau așa ceva? 

— Eriksen. Arnt Eriksen. Uită-te în cartea de telefon. 

Johannes îmi dă o carte cu numere de telefon locale, apoi se 
așază pe un scaun, acoperindu-și picioarele cu un pled miţos, 
din petice. 

— Dar dacă mai aștepți o vreme, i-am putea contacta mai 
degrabă prin walkie-talkie. 

— Walkie-talkie, da, bună idee, mormăi. Și Rasmus avea unul. 

— Cine? 

Johannes mă privește întrebător. 

— Rasmus, repet. Danezul de la far. 

— Da, era modul cel mai simplu. Nu te costă nimic, știi, zice el 
și plescăie din buze. Complet gratis. 

— Paraziţi radio - chiţcăie, fojgăiesc, pârâie, spun eu, 
așezându-mă pe canapeaua rubinie, de prin anii 1950. 

— Ce ziceai că ești? 

— N-are importanţă. 

Harvey este primul care răspunde în reţeaua de staţii pe 
ultrascurte. E tot la ferma de midii și spune că se va întoarce 
imediat ce stâlpii de susţinere ai fermei vor fi fost asiguraţi. 

După ce-am vorbit cu Harvey, telefonez poliţiei din Tromsø. N- 
au auzit nimic de Bjarkang, nici de vreo rechiziționare de 
ambarcațiune, ori de vreo recuperare de la far în timpul noptii. 
Le explic despre femeia din mare, iar persoana de la capătul 
firului întreabă unde-i acum. Îi spun că cineva în costum de 
scafandru a ieșit din mare și a dus-o înapoi, în valuri, iar 
polițistul oftează și-mi spune să sun la secţia locală de poliţie 
când se deschide. Apoi închide. 

Johannes se duce în bucătărie și se întoarce cu o cană de 
cafea pentru mine, iar pe a sa o ia cu el când iese pe hol să se 


VP - 85 


îmbrace. 

— O să înceapă din nou furtuna, spune din hol. Trebuie să mă 
duc pe țărm și să asigur ușile remizei bărcilor, dar mă întorc 
repede. 

Ridicându-mi tălpile de pe podeaua rece, mă las pe spate pe 
canapeaua tare, demodată, și încerc să-mi găsesc o poziţie 
confortabilă. 

— Crezi că au plecat azi-noapte și li s-a întâmplat ceva în 
furtună? 

— Nu. Stai și odihnește-te o vreme, da? zice Johannes stoic. 
Arăţi ca și cum ai nevoie de puţină odihnă. 

Pot vedea în ochii lui că nu-i chiar atât de calm pe cât ar vrea 
să pară, în vreme ce stă în pragul ușii, privind de la mine la 
marea de-afară. In cele din urmă, se întoarce pe călcâie și 
dispare pe ușa din faţă. Adorm aproape imediat. 


Capitolul 22 


La radio, un prezentator local al buletinului meteo anunţă că 
furtuna de zăpadă este de așteptat să se abată pe la amiază, iar 
vântul să sufle cu până la o sută patruzeci de kilometri pe oră în 
zonele expuse. Oamenii sunt rugaţi să rămână în casă în timpul 
viscolului și să evite podurile rutiere în măsura posibilului. 
Prognoza meteo pe termen lung prevede un front nou de 
precipitaţii îndreptându-se spre nord. Din cauza presiunii foarte 
scăzute, combinate cu luna plină, pot avea loc inundaţii, cu un 
nivel estimat al precipitațiilor de până la un metru și jumătate 
peste limita normală. 

— Da, asta ar fi ceva, zice Johannes când deschid ochii și 
privesc în jur. 

A pus walkie-talkie pe masă, lângă ediţia zilei în curs a 
cotidianului local, împreună cu o pungă transparentă cu gogoși. 

— Ultima dată când au fost inundaţii în zonă, a trebuit să 
pompez apa din pivniţă și să drenez toate șanțurile de 
canalizare din jurul casei. O adevărată pacoste. Și este imposibil 
să pregătești plasele. Ştii, se umplu de tot felul de rahaturi. 

— Cât e ceasul? 

Mă ridic și pun ceașca de cafea rece pe masă. 


VP - 86 


— E unsprezece dimineaţa, zice Johannes. Ai fost pe altă 
lume, amice. Însă n-am vrut nici să te trezesc. Aveai nevoie de 
somn. 

Johannes întinde mâna și ia o gogoașă, înainte de a împinge 
punga spre mine. lau și eu una, o scufund în cana de cafea și 
mușc. Îmi simt gura amorţită. Gustul de cafea stârnește și cele 
mai mici papile gustative de pe limba mea ca să-mi spună cât 
de rea e situaţia, iar în același timp stomacul îmi amintește că 
trebuie să și elimine mâncarea. 

— A sunat cineva? întreb și pun gogoașa înapoi pe masă, 
lângă cafeaua rece. 

— Nu, răspunde Johannes. Dar am vorbit cu Harvey acum 
ceva timp. E pe drum. 

— Și șeful poliţiei? 

Johannes mușcă jumătate dintr-o gogoașă. 

— Nu. Cealaltă jumătate și-o îndeasă în gură și duce cafeaua 
aburindă la buze. Nimic. 

Îmi deschid mobilul și văd că Ulf a sunat de cinci ori. Am 
primit și un mesaj de la Anniken Moritzen, în care-mi spune să-i 
fac o vizită la birou când ajung acasă, la Stavanger. Imi torn o 
cană de cafea proaspătă înainte de a suna la secţia de poliţie 
locală. Un mesaj înregistrat mă informează de orarul secției și 
că toate întrebările trebuie adresate poliției din Tromsø. 

Dar la sediul din Tromsø nu-i nimeni capabil să-mi spună unde 
sunt de găsit șeful poliţiei locale și sergentul său, iar femeia de 
la capătul firului n-are niciun chef să mi se alăture în speculații 
despre cum se face că niciunul dintre ei nu se află în secţie, sau 
de ce nu răspund la telefon. 

— Idioţii dracului! 

Pun mobilul pe masă. 

— Hmmm...,  plescăie Johannes din buze, mișcându-și 
degetele în ciorapii lui de lână cu o încântare vizibilă și 
strângându-și la piept cana de cafea în vreme ce-și curăţă gura 
cu limba. Sunt mulţi pe lumea asta, zâmbește el cu înțeles, 
clipind astfel încât sprâncenele stufoase i se zbârlesc precum un 
tufiș răvășit. 

Chica de păr cărunt este tunsă scurt la ceafă și pieptănată pe 
spate, cu cărare într-o parte. Arată ca un aventurier, asemenea 
celor pe care-i vezi în fotografiile alb-negru, ieșit să descopere 
tot felul de ciudățenii prin regiunile arctice înainte de cele două 


VP - 87 


războaie mondiale. 

— Sunt mulţi ce? întreb țâfnos sorbind din cafea. Poliţiști sau 
idioţi? 

Johannes este pe cale să-mi răspundă când se aude o bătaie 
puternică în ușa de la intrare, urmată de zgomotul unor pași grei 
pe hol. În clipa următoare, Harvey apare în pragul ușii având pe 
chip un zâmbet forțat și obosit. 

— Deci aici erati. 

Își freacă mâinile ca și cum încearcă să-și pună sângele în 
mișcare. 

— E cafea în bucătărie. 

Johannes trage punga cu gogoși spre el. 

— Și gogoși. 

Harvey dispare în bucătărie. 

— Aţi ajuns pe țărm, zice la întoarcere. 

la o gogoașă și se așază pe canapea, lângă mine. Are hainele 
umede și părul îi stă zbârlit în toate direcţiile. Faţa lui e mai 
cenușie decât îmi amintesc, iar buzele-i sunt subțiri și palide. Îl 
salut, în tăcere, din cap. 

— Ce mai noapte, comentează Harvey zgribulindu-se. Câţiva 
stâlpi de susţinere de la ferma de midii au ajuns în derivă 
aproape până la Steinholmene, pe partea cealaltă, când am pus 
mâna pe ei. A trebuit să-i leg de cei care mai stăteau pe poziţie 
și să-i ancorez cu o piatră de moară veche pe care am găsit-o pe 
uscat. Mai degrabă aș rezolva toată problema după ce se mai 
îndreaptă vremea. 

— Sudistul zice c-a găsit o femeie în mare noaptea trecută. 

Johannes se tolănește mai bine, întinzându-și din nou 
picioarele, după care se ridică și traversează încăperea ca să 
închidă radioul. 

— O, mormăie Harvey. Eşti sigur că nu era danezul? 

— Spune că a venit cineva și a luat-o după ce a scos-o el din 
apă, continuă Johannes calm. Cineva care a ieșit din mare. 

Privirea lui Harvey se mută de la Johannes la mine și apoi, 
clătinând din cap, mă scrutează de peste buza cănii de cafea. 

— Ai dat de dulapul barului, este? 

— Ştii ceva de șeful poliţiei și de sergent? întreb, ignorând 
insinuarea despre lipsa mea de talent ca băutor. 

— Bjarkang? Nu. Ce vrei să spui? Sunt pe mare acum? 

— Rămăsese că vin să mă ia de la far noaptea trecută, dar n- 


VP - 88 


au mai apărut. 

— Apropo, trebuie să le spunem că întregul debarcader a fost 
smuls din fundaţia lui și acum plutește pe undeva, prin fiord, în 
derivă, se bagă Johannes. Ti-ar sfărâma barca dacă intri direct în 
el. 

— l-ai sunat? 

— Nu răspunde nimeni. Nici acasă, nici la birou. 

— Niciunul dintre ei? întreabă Harvey, trăgându-se la 
marginea canapelei, cu o privire ceva mai îngrijorată. 

Harvey își scoate mobilul și selectează un număr din lista de 
contacte. 

— Robotul telefonic, spune el închizând. Ai încercat să suni la 
secţia din Skjervay? 

Clatin din cap. 

Formând numărul secţiei de poliție, Harvey începe să străbată 
camera încoace și-n colo. După o vreme, închide și se așază din 
nou pe canapea. 

— N-ai auzit nicio barcă noaptea trecută? 

Dau din cap. 

— Absolut nimic, în afară de zgomotul motorului unui trauler, 
pe la sfârșitul după-amiezii de ieri. De ce întrebi? 

— Șeful poliţiei locale din Skjervay spune că, de săptămâni 
bune, barca e ancorată la debarcaderul de iahturi de la 
Blekayhamn. N-a vorbit cu Bjarkang, Arnt sau Tromsø în 
weekend și nu știe nimic despre preluarea cuiva de la far 
noaptea trecută. 

— Nu-mi place deloc treaba asta, spun, golind cana de cafea 
dintr-o singură sorbitură. E departe portul de iahturi? 

Harvey se ridică în picioare. 

— Te conduc. 


Capitolul 23 


Ploaia biciuie mașina lui Harvey pe când gonește prin bălți și 
prin gropile de noroi de pe marginea drumului. Trebuie să-și ia 
piciorul de pe acceleraţie ca să nu derapeze pe suprafața 
lunecoasă, manevrând volanul doar ca să ţină camioneta pe 
drum. 


VP - 89 


— Nu-i a bună, spune, în vreme ce vehiculul înaintează cu 
greu pe un deal abrupt, legănându-se violent înainte și-napoi. 
Nu-i a bună deloc. Și trebuie să mă întorc la fermă și să găsesc 
un mod de a atașa greutăţi de stabilizare în cazul în care stâlpii 
o iau din nou în derivă. 

— Nu ești speriat? 

— Pe dracu', cum să nu, bineînţeles că sunt speriat, exclamă 
Harvey. Dar ce pot să fac? Dacă pierd stâlpii de susţinere, la 
anu' pe vremea asta nu mai avem fermă. 

— Crezi că Arnt și Bjarkang sunt pe acolo? În furtună? 

Valurile se sparg pe pietrișul de pe plajă, iar plasele unde se 
țin capetele de pește se lovesc de cadrul unui rastel pentru 
uscarea peștelui, așezat lângă drum. Undeva, prin ceţurile 
cenușii ale zilei, pot distinge Blekholmul și acoperișul casei 
paznicului. 

— N-am idee, răspunde Harvey în timp ce urcăm pe coama 
dealului și continuăm de-a lungul drumului, spre centrul orașului 
Blekgyvaer și spre debarcaderul iahturilor. Dar chiar dacă sunt 
pe mare, șalupa de salvare este proiectată să reziste la orice fel 
de vreme. 

Trupul încă mă doare de la incidentul de pe stânci, din 
noaptea trecută, și anxietatea mea vizavi de evenimentele din 
ultimele douăzeci și patru de ore, senzaţia că acesta-i doar 
începutul, crește substanţial cu fiecare minut. 

— Cum arată barca? întreb când, în cele din urmă, cotim spre 
un drum secundar, care duce pe o pantă abruptă către un 
atelier de tâmplărie și o băcănie. 

— Galben-deschis, răspunde Harvey pe când mașina rulează 
încet, depășind oameni aplecaţi și grăbiţi, sărind peste bălțile și 
noroaiele dintre magazine și vehiculele din parcare. Are o 
macara albă pe punte. 

Continuăm spre altă parcare, cea din fața debarcaderului de 
iahturi, unde se află o remiză de ambarcaţiuni cu o inscripţie 
care proclamă că Asociația de Coastă Blekøyvær se găsește în 
faţa cheiului din piatră, de forma unei potcoave. 

— Nu-i aici, spun când oprește în parcarea din faţa remizei de 
bărci. 

— Văd și eu asta. Harvey își scoate telefonul. Am să sun din 
nou la Skjervøy. Salut! Ambarcaţiunea nu se află la debarcader. 
Harvey bate darabana cu degetele pe volan. Staţi puţin, am să 


VP - 90 


verific. 

Îmi face un semn din cap înainte să coboare din mașină și să 
se îndrepte spre remiza de bărci. Imediat ce iese în ploaie, îmi 
scot telefonul și o sun pe Anniken Moritzen. 

— Unde ești? întreabă când, în cele din urmă, îmi răspunde la 
telefon. 

După voce părea că de-abia se trezise. Sau poate că și ea se 
dusese să se vadă cu Ulf și se dăduse bine pe lângă el, să obţină 
ceva medicamente, analgezice, care să-i inducă somnul, care s- 
o amorțească și să menţină o oarecare distanţă între zi și 
noapte. 

— Sunt la debarcaderul pentru iahturi de la Blekøyvær. 

— Credeam că ești în drum spre casă. 

— Căutăm ambarcaţiunea care aparține șefului poliţiei și 
sergentului său. 

— De ce? 

— Am găsit în mare o femeie moartă. Băgându-mi mâna în 
buzunar, deschid o cutie de Okynorm și dibui două pastile. La 
farul lui Rasmus. Le înghit repede. Șeful poliţiei și sergentul 
trebuiau să mă recupereze de la far noaptea trecută, după ce- 
am vorbit cu tine, însă n-au mai apărut. 

— O femeie, spune ea ezitant, când termin de vorbit. Ești 
sigur? 

— Da. A zăcut ceva timp în apă, dar cu toate că nu-i 
întotdeauna ușor să-ţi dai seama, nu era el, Anniken. Nu-i 
Rasmus. 

Îmi dau seama că-mi pare rău c-am sunat-o. E mult prea 
devreme și n-am avut timp să mă gândesc înainte la această 
discuţie. 

— Trebuie să văd cu ochii mei. 

Vocea lui Anniken și-a pierdut indiferența și vorbește mult mai 
repede acum, pronunţând cuvintele pe măsură ce se 
panichează. 

— Poate că greșești. O mamă... 

— Nu greşesc. 

— Dar, în definitiv, cum de poți ști... Chiar tu ai zis că nu e 
ușor să-ți dai seama. 

— Nu veni, mă burzuluiesc în timp ce o siluetă întunecată iese 
din remiza de bărci, începând să alerge pe când se îndreaptă 
prin ploaie spre mașină. Nu încă. Nu-i nimic de văzut acolo. Am 


VP - 91 


să te sun când aflu ceva în plus. 

— Nu, stai, scâncește ea disperată. Nu înţeleg... 

Închid. 

— Idiot nenorocit..., mormăi pentru mine, în timp ce pun 
mobilul înapoi în buzunar. Ce dracu' faci, Thorkild? 

Harvey sare înăuntru și trântește portiera mașinii. 

— Nu dă nimeni de ei. Șalupa de salvare a fost aici, la 
debarcader, toată săptămâna, dar de dimineaţă, când a sosit 
prima persoană, dispăruse. 

Pornește căldura la maximum, suflându-și peste degete. 

— Șeful poliţiei din Skjervøy a vorbit cu cei de la poliţia din 
Tromsø și de la centrul de coordonare a salvărilor. 

— Ce urmează acum? 

Imi simt telefonul vibrând în buzunar, dar nu-l bag în seamă. 

— Au să trimită o șalupă, spune Harvey. 

Ochii lui urmăresc ștergătoarele care se mișcă dintr-o parte 
într-alta pe parbriz. 

— Probabil o să-i găsească în curând. Șalupa de salvare este 
solidă și echipată cu de toate. Ori au probleme cu motorul, ori s- 
au dus pe o insulă de prin larg. 

Incerc să privesc dincolo de ștergătoare, spre peisajul marin 
înecat de ploaie. 

— Tocmai am vorbit cu maică-sa, spun. A lui Rasmus. 

— Ce i-ai zis? 

— Am spus o tâmpenie. 

— In ce sens? 

— l-am dat speranță. 

Harvey se apleacă peste volan și se uită la mine. 

— Păi e ceva ce trebuie să întreb, începe el. 

— Dă-i drumul, murmur fără să-mi iau ochii de la dansul ploii 
pe debarcader, deasupra ambarcaţiunilor și pe suprafaţa mării. 

— Ce s-a întâmplat, de fapt, noaptea trecută la far? Cu 
această... femeie pe care zici că ai găsit-o? 

— Plutea pe mare: tânără, poate de douăzeci și ceva de ani. 
Fără faţă și un antebraţ lipsă. Purta o cămașă de noapte stil 
tricou. Desculţă. De parcă dormea acolo, printre iarba-de-mare. 

— Și-apoi spui că a ieșit un individ din apă și-a luat-o? 

— Da. 

— Ai văzut cine era? 

— Nu. 


VP - 92 


— Erai beat? 

Mă întorc spre el. Pielea-i strălucește de picături de ploaie și 
are părul leoarcă. 

— Nu. 

— Bine. Harvey izbucnește în râs și bate darabana pe bord. 
Trebuia să întreb. 

— Acum ceva timp, am avut un accident, încep să spun, 
îndreptându-mi din nou privirea spre ploaie. Am suferit o leziune 
cerebrală, unele conexiuni nu mai funcţionează așa cum ar 
trebui. Uneori, văd lucruri care s-ar putea să nu fie acolo. 
Mirosuri, sau simt pe cineva în apropiere, deși sunt complet 
singur. Începi să te îndoiești de propriile tale simţuri, însă acum 
nu-i vorba de așa ceva. 

Spun ultima propoziţie mai mult pentru mine. 

— Hei, ridică Harvey iute o mână, înainte de a strânge din nou 
volanul. Nu te mai gândi la asta. Cred tot ce mi-ai zis, să știi. 
Totul. 

Ambarcaţiunile înșirate de-a lungul debarcaderului se leagănă 
leneșe dintr-o parte într-alta, trăgând de parâme între valuri. 

— Crezi c-a fost vreunul dintre ei? întreabă. 

— Cine? 

— Adică să fi fost Bjarkang sau Arnt cel pe care l-ai văzut 
ieșind din mare și luând cadavrul? 

— Poate că era Rasmus. 

— Rasmus e mort, răspunde Harvey. 

— Ești sigur? Tot ce avem e doar barca lui, care a plutit în 
derivă spre ţărmul golfului. Niciun cadavru, niciun loc al crimei, 
nimic. 

Harvey îmi aruncă o privire surprinsă. 

— Bine, sunt de acord cu tine, zice el. Dar de ce să se 
ascundă pe undeva pe insulă ca un strigoi? 

— Poate că avea vreo legătură cu femeia fără faţă. 

— Și nu vrea ca nimeni să descopere asta. Dintr-odată, îi apar 
gropiţe în obraji. Aha, înţeleg unde baţi. Astea despre care 
vorbești acum sunt niște rahaturi de detectiv. 

— Am nevoie de un loc unde să stau. 

lau o altă pastilă de OxyNorm și-o arunc în gură, sperând că- 
mi va mai echilibra lupta cu durerile de stomac. 

— Deci, ai de gând să rămâi? 

— Se pare că nu prea am de ales. 


VP - 93 


x k x 


Harvey întoarce maşina, iese din parcare, prin spatele remizei 
pentru bărci, și o ia pe drumul de întoarcere spre șoseaua 
principală. Gura mi-e complet uscată și nu mai pot produce 
suficientă salivă să înghit capsula, care mi s-a lipit de limbă. 
Trebuie s-o eliberez cu dinții din față înainte s-o rostogolesc 
între molari și s-o mestec. Are un gust puternic amar și mă 
grăbesc să produc destulă salivă, ca să pot înghiți înainte de a 
scuipa în palmă restul capsulei de gelatină, strecurând-o în 
buzunarul hainei. 

— Ştii vreo pensiune sau alt loc în zonă unde aș putea închiria 
o cameră pentru câteva zile? întreb curățându-mi dinţii cu 
limba. Ar fi prea departe să fac naveta din Tromsø și nu prea am 
chef nici să dorm într-o mașină închiriată până rezolv 
problemele. 

Harvey oprește la intersecţia cu șoseaua principală și se 
întoarce din nou spre mine. 

— S-ar putea să am o soluţie, care cred c-o să ne ajute pe 
amândoi, spune. Prima dată mergem să-ţi iei mașina și apoi mă 
urmezi. 


Capitolul 24 


Parchez mașina lângă camioneta lui Harvey și traversez 
parcarea până ajung în faţa intrării principale a Centrului 
Rezidenţial Skjellviktun. Ploaia s-a oprit, însă vântul e puternic 
aici, pe vârful dealului care domină golful. 

— Glumești? 

— Nu, spune Harvey râzând, concentrat asupra clădirii vizavi 
de centru. Am cumpărat locul ăsta acum șase-șapte ani. Iniţial, 
a fost un bloc sanitar în timpul războiului, cu dușuri pentru 
soldații germani. Consiliul local nu l-a folosit, așa că l-am 
cumpărat eu, l-am renovat și l-am segmentat în trei unităţi, pe 
care apoi le-am închiriat consiliului local pentru serviciul lor de 
asistență socială. Am avut un proiect similar și în Tromsø, unde 
am șase camere de închiriat. 

— Eşti întreprinzător,  mormăi eu,  rezemându-mă de 
portbagajul mașinii. 


VP - 94 


— Orice, cât de puţin, ajută. Oricum, un apartament este gol 
acum și-l poţi închiria pentru, să zicem, o sută cincizeci de 
coroane pe zi? 

— Bine atunci, spun, privind suspicios spre clădirea din faţa 
mea. Cred că e mai bine decât să dorm în mașină. 

— Nemaipomenit. Harvey întinde mâna. Plătești în avans, da? 
Apropo, e cam greu să-ţi dau chitanţă, sper că nu te deranjează, 
nu? 

— E-n ordine, răspund, dându-i banii, tocmai când nevasta lui 
Harvey intră în scenă. 

Este îmbrăcată într-o haină maro, de iarnă, pe care o poartă 
descheiată, cu guler cenușiu-pestriţ din blană, căciulă albă, 
blugi și ghete asortate, tivite cu aceeași blană cenușiu-pestriţă. 

— Salut, zice ea, punându-și braţele în jurul gâtului soțului 
său. Te-ai întors teafăr de la fermă. Mulţumesc cerului pentru 
asta. 

Harvey dă din cap. 

— Da... a trebuit să conduc prin vale. 

— Acum ai ajuns? 

— Nu, am fost la Blekøyvær, cu Thorkild. 

— De ce? 

— Bjarkang și Arnt sunt dați dispăruți. 

— Dispăruţi? 

Îi dă drumul și face un pas înapoi. 

— Cum adică? 

— Au plecat azi-noapte cu șalupa de salvare, să-l ia pe 
Thorkild de la far. Spune că n-au mai apărut. 

Pe când Merethe își trage gulerul de blană înspre obraji, mai 
confortabil, gâtul, gura și nasul dispar în blana artificială. 

— Vrei s-o sun pe Mari? 

— Nu încă, răspunde Harvey. Suntem aproape siguri că vom 
avea în scurt timp informaţii mai bune. Așteaptă până mă întorc. 

— Poftim? 

Merethe înșfacă braţul soțului ei. 

— Pleci iarăși? 

— Trebuie, însă voi rămâne în interiorul golfului și mă întorc 
imediat ce-am terminat de consolidat suficient de bine stâlpii de 
susținere de la fermă. Între timp, poţi să-l ajuţi pe Thorkild? A 
închiriat fostul apartament al lui Andor și Josephine pentru 
câteva zile. 


VP - 95 


— Nu știu dacă putem să închiriem apartamentele așa, pur și 
simplu. În fond, Departamentul Sănătăţii și Serviciilor Sociale 
are deja un contract cu noi. 

— Calmează-te, iubito, nu-i vorba decât de câteva zile. 
Oricum, din câte mi s-a spus, nu sunt locatari noi pe ţeavă. 

Clătinând din cap, Merethe dă drumul brațului soțului ei și 
face un pas către mine. 

— Bine, atunci, Thorkild, vino cu mine și am să te conduc la 
locul de... cazare. 

Se întoarce din nou spre Harvey și zice: 

— Ai grijă. 

— Întotdeauna am, o asigură Harvey. Vorbim mai târziu, 
Thorkild. 

Făcându-ne semn de rămas-bun, urcă în mașină și 
demarează. 

— Și ce face un specialist în terapie ocupaţională? întreb pe 
când traversăm parcarea. 

— Organizez activităţi de relaxare pentru cei aflaţi aici, prin 
intermediul unui centru de voluntari, cum ar fi jocul de 
pétanque, ședințe de terapie și excursii. Are loc și un serviciu 
religios la fiecare a treia duminică, asigurat de vicarul local, în 
sala de socializare a rezidenţilor. De asemenea, mai fac ture 
suplimentare aici, la centru, atunci când este nevoie. De cânda 
murit tata, este o modalitate bună de a-mi petrece timpul cu 
mama, care a rămas singură, și în același timp să mai fac și eu 
un ban. 

— Deci și mama ta locuiește aici. 

— Da, are o cameră în secţia bolnavilor de demenţă. 

Merethe scoate o cheie când ajungem la apartamentul din 
capătul celălalt al holului și deschide ușa. 

— Uite, spune ea, dându-mi cheia înainte de a intra înăuntru. 
Bărbatul care locuia aici a murit în timp ce se aflau într-o 
excursie cu autocarul prin Suedia. Atac de cord. 

— Unde-i soția lui? 

— A murit în aceeași noapte. De inimă rea, adaugă cu accent 
american. Se prea poate, de fapt, continuă ea când îmi prinde 
privirea. Trist, nu crezi? 

— Da, foarte trist, sunt eu de acord. 

— Mereu mi se pune un nod în gât când mă gândesc la astfel 
de lucruri. Apropo, înmormântarea e miercuri. Fiica lor locuiește 


VP - 96 


în sudul Suediei și n-a vrut să vină să golească apartamentul 
decât după aceea. Le-am pus obiectele în debara și în dormitor. 
Te sfătuiesc să dormi pe canapea, cât timp stai aici. 

Imediat regret că mi-am scos pantofii. Podeaua e rece ca 
gheața, la fel ca întregul apartament. Nu este încălzire și nici 
lumină în sufrageria întunecată, mobilată cu o canapea veche, 
un scaun, un bufet, raft pentru cărţi și o măsuţă de televizor. 
Covoarele sunt rulate și depozitate într-un colț, lângă o cutie pe 
care scrie „Cărţi” și o alta etichetată „Fotografii & diverse”. 

— Harvey zice că ești un fel de medium, mă încumet, pe când 
Merethe se îndreaptă spre tabloul siguranţelor. 

Nu are mai mult de un metru cincizeci și șapte și trebuie să se 
întindă pe vârfuri, ca să ajungă la el. 

— Sunt o așa-numită clarvăzătoare, dar am și o atingere 
vindecătoare și fac și cristaloterapie la centru, din când în când. 

— Și o să fii la TV? În emisiunea Căutări Spirituale? 

— Puteri, mă corectează râzând. Puteri spirituale. 

Pășind spre fereastră, trage draperiile și pornește caloriferul. 
Curând, întregul apartament pute a praf ars. 

— O să începem filmările după Crăciun. Grozav, nu? 

Dau din cap și mă așez pe canapea, lângă ea. Merethe poartă 
inele mari, cu pietre colorate, pe aproape toate degetele. 

— Noi, oamenii, putem comunica unul cu celălalt prin energii 
vindecătoare. Își plimbă vârful degetelor de-a lungul blugilor ei 
strâmţi. Energii pe care le purtăm înăuntrul nostru și care 
traversează limitele lumii fizice, spirituale și psihice. 

— Vorbești cu ele? 

— Da, tot timpul. 

— Și cum arată? 

— Cum adică? 

Unghiile ei produc un zgomot de răzuire pe când alunecă 
înainte și-napoi peste blugi... 

— Dacă nu cumva tu... 

— Vrei să spui dacă văd oameni morţi, cadavre oribile, chestii 
din astea? 

Dau încet din cap. 

— Nu, Doamne ferește! exclamă ea, izbucnind în râs, și-și 
pune ușor mâna pe coapsa mea. Cine crezi că ar izbuti să 
trăiască așa? 

— Da, destul de adevărat, îngaim. 


VP - 97 


— Orice formă de viaţă este înconjurată de propriul ei câmp 
energetic, pe care unii dintre noi îl pot vedea și, uneori, pot 
comunica cu el. 

Clipind, mă bate pe picior cu latul palmei. 

— Corpurile noastre sunt electrice, Aske. Nu știai? 

— Nu. 

Merethe își pune mâinile pe masă, cu palmele în sus. Pietrele 
zornăie când încheieturile degetelor ei ating suprafaţa mesei. 

— Vrei să-mi spui despre ea? 

— Despre... cine? croncănesc, observând că asta m-a smuls 
din abisul gândurilor în care mi-am permis să mă adâncesc. 

— la-o ușor. Merethe se apleacă mai aproape și-mi ia mâinile 
într-ale ei. Sunt calde, netede și chiar și inelele metalice de pe 
degetele ei mă ating cu căldură. Am simţit-o când ne-am văzut 
prima dată. Ca o mantie caldă, care atârnă în jurul tău, te 
învelește. Pot s-o simt și acum. 

Închide ochii și-mi mângâie dosul palmelor cu degetele mari. 

— Eraţi împreună? 

— Nu. 

Automat, îmi retrag palmele din atingerea alor sale. 

— Aproape că nici n-o cunoșteam. 

Merethe își deschide ochii. 

— Dar ești conectat cu ea? 

Mă abţin să răspund și mă las pe canapea, înfigându-mi 
mâinile în buzunarele hainei, unde am un pachet de urgenţă cu 
OxyNorm. 

— Cred că-i supărată pe mine, îi spun în cele din urmă. 

— Supărată? 

Merethe îmi aruncă o privire întrebătoare. 

— Și de ce-ar fi supărată? 

— Nu mai vrea să vină. Observ cum îmi tremură glasul și, în 
același timp, cât de greu mi-e să respir când vorbesc. Indiferent 
cât de mult încerc, nu vrea să vină. 

— Așadar, știi că-i acolo? 

— Bineînţeles. S-a întors, înţelegi? 

— Să se întoarcă? întreabă Merethe și înclină capul. Cum 
adică? 

— Eu șofam, ea a murit, apoi s-a întors, o spun de parcă era 
cel mai firesc lucru din lume. Însă acum nu mai vrea să vină. Nu 
știu ce-aș fi putut face, dacă locul ăsta e de vină, sau dacă ceva 


VP - 98 


nu-i în ordine cu pastilele mele. Deja am aruncat unele care nu 
aveau efect. 

Merethe își întinde din nou spre mine mâinile cu palmele 
deschise, făcându-mi semn că ar trebui să procedez la fel. Dau 
drumul blisterului de medicamente din buzunarul hainei și fac 
ce-mi cere. 

— Trebuie să vorbesc cu ea, șoptesc. Nu știu cât voi mai avea 
forţa de a continua așa. 

— Thorkild, începe Merethe. Fiind clarvăzătoare, recepţionez 
informaţii sub forma simțămintelor, imaginilor, mirosurilor și 
simbolurilor, pe care încerc să le interpretez și să i le transmit 
persoanei cu care lucrez. Afirmația ta, că aș fi un medium, este 
ceva cu totul diferit. Asta implică cedarea unei părţi din tine 
însuţi lumii spiritelor. Este o treabă foarte dureroasă și nu prea 
vreau să ţin astfel de ședințe din cauza stresului pe care-l induc. 

— Te rog, șoptesc, strângându-i palmele. Trebuie să aflu. Nu 
mai pot continua așa. 

Merethe mă privește sincer uimită, înainte să-și desprindă 
privirea și să se uite în altă parte. 

— Bine, spune, bătându-mă prudentă pe picior cu o mână. Am 
să mă mai gândesc. Numai dă-mi puţin timp, adaugă după ce se 
ridică. 

Rămân așezat, nemișcat, timp de câteva minute după ce 
pleacă. În cele din urmă, mă duc la chiuvetă, umplu un pahar cu 
apă și-l beau dând pe gât două pastile de OxyNorm, înainte să 
mă întorc pe canapea. Încerc să mă gândesc la Frei, dar nu 
izbutesc. 


Capitolul 25 


La două fără cinci minute, aud o bătaie în ușă și mă ridic de 
pe canapeaua unde am moţăit de când a plecat Merethe. 

— Siv. 

Când deschid ușa, femeia de afară întinde o mână bronzată 
artificial și ne privim ochi în ochi. 

— Sunt asistentă medicală aici, la centru. 

Îmbrăcată într-o uniformă liliachie, are saboţi în picioare și 
părul blond, până la umeri. 


VP - 99 


— Încântat de cunoștință, răspund, dând mâna cu ea. 

Siv e scundă și slabă, cu palmele aspre și unghiile roase și nu 
poate avea mai mult de patruzeci și ceva de ani, însă pielea-i 
este ca de hârtie, fină și zbârcită, ca și cum fumează ţigară de la 
țigară și ar avea un solar acasă unde se bronzează. 

— Trebuie să-ţi arăt cantina. 

— Bine. 

Înșfăcându-mi haina din cuierul de pe hol, îmi pun pantofii și 
închid ușa în urma mea. 

— Centrul Skjelliktun are trei secțiuni, începe Siv să explice pe 
când ne grăbim de-a lungul cărării scurte dintre cele două 
clădiri. 

Vorbește cu voce calmă și mecanică, de parcă sunt o rudă cu 
un tată senil, care așteaptă afară, pe locul din spate al mașinii 
mele. Sau de parcă aș fi vreun pacient nou, nu sunt chiar sigur. 

Clădirea principală constă dintr-o construcţie dreptunghiulară 
din cherestea, cu trei etaje ieșite în afară, unul spre drum, iar 
celelalte două în spate, în unghiuri drepte faţă de structura 
principală. 

— În total, avem treizeci și nouă de camere cu un singur pat, 
toate pentru reabilitare pe termen scurt și odihnă. Cele două 
etaje din spate sunt secțiuni ale căminului de bătrâni, însă una 
este pentru cazurile de demenţă, iar una de îngrijire somatică, 
mai mult pentru cazurile terminale. 

Cantina, o încăpere dreptunghiulară, cu douăsprezece mese 
lipite de pereți și alte patru în mijloc, dă în spatele clădirii, așa 
că poţi vedea ferestrele celor două niveluri din spate, cu o ieșire 
de urgenţă și o scară metalică. 

Înăuntru sunt unsprezece rezidenţi, împrăștiați la patru mese. 
Două cupluri sunt așezate la mesele de lângă intrare, în vreme 
ce patru bărbaţi cu părul cărunt, pieptănat pe spate, stau 
înghesuiți într-un colț de lângă fereastră. Deodată, îl zăresc pe 
Johannes în compania a doua femei în vârstă, la o masă de 
lângă perete. 

— El este Thorkild Aske, anunţă Siv cu voce tare, cu o precizie 
militară, privind la grupul zgomotos. Va sta câteva zile în 
apartamentul lui Andor și Josephine. 

— Dar atunci unde stau Andor și Josephine? îndrăznește o 
voce piţigăiată de la masa lui Johannes. 

Femeia firavă, a cărei proteză se mișcă atunci când vorbește, 


VP - 100 


este afundată într-un scaun cu rotile. 

— Sunt morți, îi răspunde cealaltă femeie, cea durdulie, 
îmbrăcată într-o rochie de vară, înflorată, cu mâneci scurte. 

Buclele ei argintii, ciufulite, îi stau în dezordine într-o parte, în 
vreme ce în partea cealaltă părul îi e lipit de scalp, ca și cum 
abia se ridicase din pat. 

— El este fiul lui Agnes? întreabă glasul piţigăiat din scaunul 
cu rotile. 

— Nu, smintito, răspunde cealaltă femeie. Fiul lui Agnes e 
mongoloid. 

— Nu-i mongoloid, e autist, clămpănește cea din scaunul cu 
roți, urmată de o clătinare condescendentă din cap, spre mine. 
Bietul de el. Te-ai rătăcit? 

— Thorkild Aske, rostesc pe cât de tare îmi permite glasul, 
făcând o plecăciune dramatică spre cele două femei, în timp ce 
mă apropii de masa lor. 

— Ea este Bernadotte, începe Siv să facă prezentările venind 
în urma mea. lar doamna frumoasă din scaunul cu rotile este 
Oline. 

Dau mâna cu fiecare și-i fac lui Johannes un semn din cap. 

— Ce faci aici? îl întreb, luând loc, imediat ce Siv pleacă la altă 
masă. 

— De obicei, îmi vizitez sora din secţia pentru demenţă, de 
câteva ori pe săptămână și-mi place să iau masa aici, răspunde 
Johannes. În plus, azi după masă, se ţine o slujbă pentru Andor 
și Josephine, în salonul rezidenților. 

— Doamne ferește, ia uită-te ce-ai slăbit. 

Oline, cea din scaunul cu roţi, se apleacă spre mine și-și 
plimbă mâna rece pe braţul meu. 

— Agnes nu-ţi dă destulă mâncare acasă? 

Continuă să-mi mângâie mâna în vreme ce-și ajustează 
proteza, privindu-mă tot timpul cu o expresie tristă. 

— Băieţelul ei, spune zâmbind și bătându-mă pe mână înainte 
de a scotoci prin poșeta pe care o ţine în poală. Uite, șoptește, 
în vreme ce-mi pune o fisă în palmă. Mai târziu poţi să-ţi iei o 
înghețată. 

— Mulţumesc, spun și mă pregătesc să-i explic că nu am 
nevoie de zece coroane și că sunt destul de mare să-mi cumpăr 
înghețată și singur când Johannes se bagă în discuţie: 

— Mâncarea de-aici nu mai este ce-a fost odată. 


VP - 101 


Tocmai atunci, un tânăr asiatic iese din bucătărie cu un 
cărucior cu mâncare și începe să-i servească pe cei așezați la 
mese. 

— Cine este? întreb, mimând curiozitatea, strângând în palmă 
moneda pe care mi-o dăduse Oline. 

În adâncurile mele, simt cum aroma mâncării îmi stârnește în 
abdomen un spasm cumplit de durere. 

— Bucătarul. Bernadotte se apleacă peste masă spre Oline și 
spre mine, care stăm pe partea cealaltă a mesei. Genul ăsta de 
oameni, știți voi. 

Dă din cap în timp ce asiaticul se apropie. 

— El e Babu. E din Burma, spune Oline chiar în momentul 
când băiatul sosește la masa noastră să servească mâncarea. 
Nu, nu, adaugă ea grăbită, arătând spre mine când Babu este 
pe cale să pună o farfurie în fața ei. Dă-i-o tânărului. Eu nu 
vreau nimic din chestia asta. 

— Scuze, zic și-l opresc pe Babu chiar în clipa când e pe 
punctul de a așeza farfuria în faţa mea, și-mi plimb ușor mâna 
pe burtă. Mă doare stomacul. 

— Ei nu știu nimic despre pește, insistă Bernadotte. Asta-i 
problema. E o cultură complet diferită, înţelegi? 

— Hmmm... dau din cap stânjenit în timp ce Babu continuă să 
servească mâncarea, fără să pară că ia în seamă conversaţia 
noastră. 

Oline ia capacul de pe vasul cu mâncare pe care Babu 
reușește să-l așeze în faţa ei. Se strâmbă, pune la loc capacul și- 
și întoarce fața spre băiat cu un zâmbet cald. 

— Când revine Sofia la bucătărie? întreabă ea cu un glas 
tremurător. 

— Concediul ei se termină la mijlocul lui ianuarie, răspunde 
Babu într-o norvegiană stricată, cu accent din nord. 

— Spune-i că ne e dor de ea. 

— Șșșș... a venit, se bagă Bernadotte, înghiontind puţin mâna 
lui Oline, când un bărbat scund, vânjos cu părul negru și sârmos 
apare în ușa bucătăriei. Ticălosul ăla de lapon din Lakeselv. 

— Ce-aţi mai aflat tu și Harvey? întreabă Johannes, 
aplecându-se peste masă când Babu dispare din nou în 
bucătărie. Aţi descoperit ceva legat de Bjarkang și sergent la 
debarcaderul iahturilor? 

Clatin din cap. 


VP - 102 


— Au luat ambarcaţiunea cândva, noaptea trecută. De atunci, 
nimeni n-a mai auzit nimic de ei. Au trimis o șalupă de salvare 
din Tromsø. Posibil și un elicopter în cursul zilei. 

Johannes se uită la mine în timp ce-și bagă în gură un cartof 
întreg. Mestecând repede, îl înghite cu o gură de apă. 

— Nu-i a bună, mormăie el, culegând încă un cartof și 
băgându-și-l în mestecătoare. Nu-i a bună deloc. 

Câteva clipe mai târziu, Babu se întoarce cu o pungă de prune 
și mi-o întinde cu un zâmbet larg. 

— Pentru stomac. 

Face o scurtă plecăciune și dispare din nou în bucătărie 
înainte să apuc să-i mulțumesc. 

— O să te ajute, spune Oline, mâncându-și desertul și afișând 
o expresie serioasă. Prunele grăbesc digestia, vei vedea. 

— Da, va trebui să mă întorc la apartament și să fac o 
încercare, răspund, apoi mă ridic și plec. 


Capitolul 26 


Prunele nu m-au ajutat. Stau pe canapea, ascultând fâsâitul 
radioului, când îmi sună mobilul. Un bărbat îmi spune că este un 
apel de la poliţia din Tromsø şi-mi cere să mă prezint la ei a 
doua zi, la ora unsprezece. Întreb dacă au auzit ceva de șeful 
poliţiei locale sau dacă au luat legătura cu ambarcaţiunea lor, 
însă omul doar repetă că am programată o întrevedere cu ei, 
mâine, la ora unsprezece, și că este important să fiu acolo la 
timp. 

Apoi îmi închide telefonul. 

Mă hotărăsc să fac o baie, să văd dacă apa fierbinte m-ar 
ajuta. Dau drumul la apă în cadă și-mi scot hainele. Stau pe 
capacul scaunului de la toaletă privind cum gâlgâie apa din 
robinet și se ridică aburii. Îmi amintesc în treacăt de mirosul de 
la dușurile închisorii din Stavanger și mă gândesc cu groază la 
acele minute cât am fost suspendat la capătul funiei 
alunecoase. Îmi amintesc liniștea și retrăiesc durerea. Gândurile 
mi se îndreaptă spre Frei și spre barierele pe care trebuie să le 
traverseze ca să se întoarcă. 

Apa clipocește în cadă, iar eu sar de pe scaunul de toaletă și 


VP - 103 


mă uit nerăbdător peste margine, tocmai când mobilul îmi sună 
în sufragerie. Mă răsucesc și alerg pe podeaua îngheţată ca să 
răspund la telefon. 

— Eu sunt, gâfâie Liz cu sufletul la gură. Sunt aici. 

Trag draperiile și mă uit la luminile unei mașini din parcare cu 
motorul pornit. 

— Ce faci aici? 

— Am văzut mașina pe care ai închiriat-o, tușește Liz tare în 
microfon. Arvid s-a dus într-o excursie la munte cu niște 
prieteni. M-am gândit să vin să te văd. 

— De unde știai unde sunt? 

— Am dat ture prin zonă și... 

— Nu trebuia decât să suni. 

— Da, însă am vrut să fie o surpriză. Am făcut niște brioșe. Nu 
știu cum sunt la gust, dar cred că am putea... 

— Apartamentul se află la capătul celălalt, chiar în faţa ta, o 
întrerup. Sunt în baie. 

Descui ușa, apoi mă întorc în baie și închid robinetul. Cada-i 
pe trei sferturi plină. Cu grijă, mă bag în ea și mă las pe spate, 
așa că numai genunchii și capul îmi rămân la suprafaţa apei. 

— Alo? Aud fâsâitul plaselor de cumpărături în hol în aceeași 
clipă în care ușa de la intrare se închide trântită. Thorkild, ești 
aici? 

Liz turuie întruna. O aud cum își dă haina jos și-și descalță 
pantofii dintr-o singură, energică și haotică mișcare. 

Pendulul emoţional al surorii mele balansează viguros între 
două extreme: una ca o orgie haotică de carbohidrați și mustrări 
de conștiință, iar a doua este o credință oarbă în bunătate 
cosmică și justiţie, a căror împlinire se poate găsi numai în 
basme și-n filmele Disney. De asemenea, mai posedă și talentul 
unic de a-și reveni întotdeauna, după orice eșec, cu câteva 
kilograme mai grasă, însă își revine, își ascunde vânătăile, 
acoperă suferința mentală și lasă bunătatea să se scurgă din 
nou. Își umple simţurile cu fantezii disperate, despre 
perfecțiunea fiinţei umane, fie că e vorba despre soț, despre 
vreun prieten sau despre fratele ei. 

— Hei, ești acolo? bolborosește ea în prag și se strecoară 
înăuntru. Părul îi este zbârlit într-o parte, iar obrajii-i sunt 
îmbujoraţi. Tine două plase din fir, de cumpărături, pe care le 
pune pe podea. Faci baie. 


VP - 104 


— Îmi spăl păcatele, spun, plimbându-mi vârfurile aspre ale 
degetelor peste faţă și păr. 

— Înţeleg. 

Își suflecă mânecile în timp ce se apropie. 

— Am să-ţi dau o mână de ajutor, spune luând sticla de 
șampon, pe care am lăsat-o pe marginea căzii. A trecut multă 
vreme de când n-am mai făcut asta. Işi umple palma cu șampon 
și pune sticla pe podea, lângă cadă. Intotdeauna trebuia să-ţi 
pun o cârpă pe ochi când erai mic, zice masându-mă cu 
șamponul. 

— Nu făceau toți așa? 

— Nu, chicotește ea. Eu nu. Nici măcar nu ne lăsai să te 
spălăm după urechi cu jetul de la duș pentru că erai îngrozit c-o 
să-ți intre apă în cap. 

Răzând, Liz se oprește, lăsându-și palmele pe creștetul meu. 

— Onorată curte, mormăi eu, pe jumătate zâmbind. Martorul 
minte. 

— Credeai că ai putea să... o, 0... Hohotește incontrolabil 
acum. Apă în creieri! O, Dumnezeule! adaugă ea, continuând să- 
mi spele părul. Numai Dumnezeu știe de unde ţi-a venit ideea 
asta. 

— Minciuni peste minciuni... 

— Nu mai spune asta, Thorkild, mă lovește Liz în joacă peste 
ureche, înainte să mă șamponeze din nou. Știi că-i adevărat. 

— Ei, acum ieși, spun, arătând spre ușă, și lasă un bătrân să-și 
termine baia. 

Chicotind în continuare, Liz iese din baie cu plasele de 
cumpărături și-mi închid ochii, scufundându-mă în apa fierbinte. 
Imediat după aceea, îi deschid din nou și mă uit la suprafaţa 
opacă și ochii încep să mă usture de la apa cu spumă. Stau 
întins astfel până ce nu-mi mai pot ţine respiraţia. Apoi mă ridic 
din cadă și mă îmbrac. 

Până m-am întors în sufragerie, Liz a pus masa cu farfurii din 
carton, pahare și șervetele, cutii mari de prăjituri, pline cu 
negrese și brioșe și o carafă cu cafea proaspătă. 

— Vino și stai jos, spune ea. Sper să-ţi placă... le-am făcut 
chiar eu, cu mâna mea, cu toate că nu sunt sigură dacă nu 
cumva negresele au ieșit puțin cam tari, dar... 

— Nu mi-e foame, îi spun. 

— Ah. Liz mă privește mâhnită. 


VP - 105 


Mă las să cad lângă ea, pe canapea, și-mi torn o ceașcă de 
cafea. 

— Noaptea trecută am găsit în mare o femeie moartă, spun, 
lăsându-mă pe spate cu ceașca în mână. N-avea faţă. 

— Poftim? 

Liz scapă brioșa pe jumătate mâncată - cu glazură roz, de 
unt, și presărată cu biluţe lucitoare - pe farfuria ei, unde se 
răstoarnă. 

— L-am sunat pe șeful poliţiei locale. El și sergentul lui urmau 
să vină să mă ia, însă n-au mai apărut. 

Liz mă privește în tăcere. 

— lar acum sunt dați dispăruţi. Mâine trebuie să mă prezint la 
poliţia din Tromsø. 

— La poliţie? întreabă ea și ezită înainte de a continua: Ei 
știu... cine ești și ce s-a întâmplat la Stavanger? 

Dau din umeri în vreme ce-mi beau cafeaua. 

— Mai mult ca sigur. Oricum, situaţia e alta acum. N-am de 
ales. 

Liz înșfacă brioșa pe jumătate mâncată și o bagă toată în 
gură. 

— Ultima dată te-au lăsat fără serviciu, începe, înainte de a 
mesteca de parcă întreaga ei viaţă depindea de asta. Și te-au 
trimis la închisoare. 

Înghite și mestecă, mestecă și înghite, încă străduindu-se să- 
și termine șirul gândurilor. 

— Tu, cel care, care... _ 

— N-aveau ce să facă, am intervenit. Intâmplările din 
Stavanger au fost din vina mea. 

— Cum poți spune asta? 

Liz pune două negrese pătrate pe farfuria ei și ţine o a treia în 
mână. 

— Fata aceea și prietenul ei te-au nenorocit cu totul. Total. 

— Nu, Liz, n-au făcut-o, insist. Nu știi ce s-a-ntâmplat. Ce am 
făcut? 

— Pentru că nu-mi spui, Thorkild. Are o voce mai blândă 
acum. Nici măcar ce s-a-ntâmplat în timp ce ai fost închis. Ce ți- 
ai făcut ţie? 

— Nu-i nimic de discutat despre asta. 

— Dar putem, dacă vrei. Arvid va fi plecat până mâine. Pot să 
stau aici cu tine. Poate că am putea sta aici, tu și cu mine, și să 


VP - 106 


discutăm. 

— Despre ce? o întreb, arborând dezgustătorul meu zâmbet 
pe dos. Să începem cu mine și cu leziunea mea cerebrală, ori 
vorbim mai întâi despre tine și despre vânătăile tale? 

XXX 

Stau la fereastră, privind cum Liz aleargă înlăcrimată prin 
parcare, cu plasele de cumpărături. Din nou, eu sunt cel care a 
mers prea departe, căruia i s-a părut că-i ușor să se alăture 
oricui o doboară la pământ, în loc să fiu fratele la care visează 
ea. 

Afară-i întuneric, iar crengile goale atârnă precum ciocurile 
unor insecte supradimensionate pe deasupra acoperișului 
mașinilor. Văd în depărtare o străfulgerare, apoi un licăr pe cerul 
negru de deasupra golfului și farului. Imediat după aceea, 
lumina pătrunde cu totul și se împrăștie peste întreaga insulă, în 
timp ce un duduit greu se intensifică, făcându-și loc printre nori. 

Duduitul repetitiv urmează luminii, dansând peste stânci și 
apa mării. Un coleg mi-a povestit odată că zgomotul vibratoriu 
este provocat de presiunea aerodinamică și apare atunci când 
palele elicei elicopterului se rotesc depășind viteza sunetului. 

Vântul și bezna leagănă ușor dintr-o parte într-alta lumina 
reflectorului de căutare când elicopterul Sea King se îndreaptă 
lent spre nord, căutând ambarcaţiunea cu șeful poliţiei locale și 
sergentul său. 

— M-am răzgândit, șoptesc cu ochii aţintiţi spre pasărea de 
metal, ascultând bătăile fâlfâitoare ale aripilor. Dacă nu veniţi 
voi la mine, atunci vin eu la voi. 

Lumina de căutare a elicopterului dispare din câmpul meu 
vizual și zgomotul se diminuează. 

— Trebuie doar să ajung acolo primul. 


Capitolul 27 


Ziua dinaintea ultimei mele zile împreună cu Frei, 
Stavanger, 22 octombrie 2011 


Frei a sunat în ziua de după cursul de dans de la Centrul 
Sølvberg. Eram într-o ședință cu adjunctul și cu asistentul șefilor 


VP - 107 


poliţiei, revizuind o listă de documente în legătură cu 
investigația asupra unui ofițer pus sub acuzare. 

— Ce faci? 

— Sunt într-o ședință. 

— Când termini? 

— Păi - m-am uitat la ceas înainte de a mă întoarce cu spatele 
spre masă - ce-i graba asta? 

— leşi cu mine și astăzi? 

ÎI puteam vedea pe asistentul șefului de poliţie privindu-mă 
insistent, în vreme ce răsfoia paginile unui registru prăfuit. 
Adjunctul bătea apatic darabana în mobilul său, așa cum făcuse 
pe toată durata ședinței. 

— Păi, am făcut eu sfios, atunci bine. 

— Minunat. Vino să mă iei când termini. 

— De unde? 

— De la unchiul Arne. 

— Bine. 

Am închis şi, fără tragere de inimă, i-am oferit asistentului-șef 
un zâmbet. Incuviință prefăcut din cap, înainte de a-și aduna 
lucrurile, zbughind-o după adjunct, care deja dispăruse pe ușa 
sălii de ședințe fără niciun cuvânt. 

Când am ajuns, Frei stătea pe treptele vilei din cartierul 
Paradis din Strohaug, răsfoind un meniu cu mâncare 
thailandeză. Îndesă meniul înapoi în cutia poștală și-am plecat 
împreună spre centrul orașului. 

— Ce-ai mai făcut astăzi? întrebă ea, pe când traversam de pe 
Frue Terrasse spre Hjelmelandsgata. 

— Şedinţe, hârțogărie și ne-am pregătit pentru un interviu pe 
care-l conduc mâine, am răspuns. 

Mergeam la o lungime de braț unul de altul. Cerul era senin și 
vremea caldă, aproape fără nicio adiere. Intr-un crâng aflat în 
Hjelmelandsgata, lângă poarta Amiralul Cruys, am fost 
întâmpinați de freamătul zgomotos al unor păsărele care intrau 
și ieșeau dintre crengile golașe. 

— Un interviu? 

Frei era îmbrăcată într-o bluză largă, albă, cu mânecile 
suflecate și blugi strâmţi, cenușii, cu talie joasă, și avea o 
geantă de umăr și teniși albi. Eu eram îmbrăcat tot în hainele de 
lucru, acestea constând, de obicei, dintr-o cămașă simplă, de 
culoare neutră, cu mânecile suflecate, fără cravată, și pantaloni 


VP - 108 


de stofă, închiși la culoare. O ţinută pe care o aleg, de obicei, 
chiar și în miezul iernii reci, pentru că m-am simţit prea bătrân 
pentru blugi chiar de pe la douăzeci și ceva de ani. De 
asemenea, preferam să-mi cumpăr mai multe articole de 
îmbrăcăminte model identic, doar că în diverse nuanţe. Eram un 
soi de fotomodel pentru lanţul Dressmann, dar îmi lipseau 
zâmbetul și anumite trăsături de caracter. 

— Nu-i mai spuneţi „interogatoriu”? 

— Ba cred că da, însă acesta este un anglicism foarte la 
îndemână. Unii dintre noi preferă să numească sesiunile, mai 
ales pe cele care implică personal de poliţie, conversații sau 
interviuri. Asta creează o anumită distanţă între ceea ce fac 
mulți polițiști în exerciţiul funcțiunii, și ceea ce-i așteaptă din 
partea noastră la Afaceri Interne, am răspuns zâmbind. 

— Și funcţionează? 

— Dacă ai ști. 

Frei se uită spre mine. Privirea ei era deschisă, întrebătoare, 
dar trăda și altceva, un fel de așteptare discretă. 

— Deci, cu cine ai de gând să susţii mâine o conversație? 

— Cu un poliţist de la sediul central al Poliţiei de aici, din 
Stavanger. 

— Și despre ce-i vorba în acest caz? 

— Neglijenţă ordinară în exercitarea datoriei. 

— Și asta însemnând? 

— Nu studiezi Dreptul? 

Frei se opri. 

— Îţi pregătești întrebările pe care ai de gând să le pui? 

— Bineînţeles. Este important să-ţi pregătești întrevederea 
din timp, pentru a descifra scenariul și a identifica întrebările 
corecte și să urmărești o cronologie în ordinea chestionărilor. 

— Și cum știi din timp ce să întrebi? 

— Într-un interviu de acest tip, suspectul a făcut deja o 
declaraţie. Există dovada, declaraţiile martorilor și afirmațiile pe 
care le-a făcut acuzatul, precum și declaraţia sa personală, 
toate astea constituind baza interviului pe care am de gând să-l 
conduc. Deja am o perspectivă bună asupra cazului și a 
oamenilor implicaţi. Cel mai important este, de fapt, să atingi 
momentul tactic corect pentru conversaţie. 

— Cum adică? 

— Păi, în orice investigaţie se obișnuiește ca acuzatul, ori 


VP - 109 


martorul la incident, să fie chestionat prima dată, iar 
suplimentar, el să ofere explicaţiile sale asupra incidentului sau 
evenimentelor, nu? 

Frei dădu din cap și am continuat: 

— În primul și-n primul rând, adunăm informaţiile necesare 
despre ce s-a întâmplat, cu scopul de a perfecta o eșalonare 
credibilă a evenimentelor, un scenariu. Numai atunci este 
corect, din punct de vedere tactic, să conduci un interviu cu 
suspectul, astfel încât să știm destul ca să ne asigurăm că 
informaţia obţinută poate fi controlată și posibil respinsă în 
cursul anchetei. 

— Cine l-a raportat? 

— Am spus eu că a fost raportat? 

Forțând un zâmbet, am clătinat din cap. 

— Așadar, ai vorbit deja cu persoana în cauză care - ezitând, 
Frei zâmbi strâmb, înainte de a continua - s-ar putea să-l fi 
raportat pe poliţist? 

— Bineînţeles. Este crucial să clarifici cât mai repede dacă 
este o plângere formală, cu alte cuvinte, o chestiune care ţine 
de disciplina internă a secţiei de poliţie, sau s-a comis un delict. 
Majoritatea cazurilor ajunse la noi au fost eronat direcționate 
către Afacerile Interne și, cel mai adesea, sunt doar niște simple 
plângeri oficiale, ori chestiuni disciplinare în care n-a avut loc 
niciun fel de delict. De obicei, le sortăm destul de repede, fără a 
fi necesar niciun interviu. 

— Însă cazul de faţă nu intră în categoria asta, nu? 

— Nu. Persoana pe care am de gând s-o intervievez mâine 
este, de asemenea, implicată într-un alt caz pe care l-am 
examinat ceva mai înainte, dar l-am abandonat, așa că e posibil 
ca, în cele din urmă, acuzarea să fie modificată. Vom vedea. 

Mergeam spre centrul orașului, pe strada îngustă, unde mai 
multe păsărele se adunaseră în copacii de pe ambele părți. 

— Să fie modificată cum? 

— Ştii că nu-ţi pot răspunde la întrebare, am zis, zâmbind în 
sinea mea. 

Plimbarea prin peninsulă, populată cu case din cherestea și 
din piatră, în acompaniamentul ciripitului de păsări și foșnetului 
frunzelor de toamnă, îmi făcea nemaipomenit de bine. Mă 
simțeam ca o altă persoană, nu Thorkild Aske, cu toate 
defectele sale, standarde, fapte și locuri în care trebuia să fie, 


VP - 110 


oameni pe care trebuia să-i întâlnească și să-i caracterizeze 
potrivit criteriilor selectate, ci doar un individ fără nume, pe care 
îl emoţionau sunetul de pași pe asfalt, mirosul toamnei și femeia 
de lângă el. 

— Are probleme? 

Dintr-odată, Frei se opri din nou și privi spre mine, doar că 
acum mai stăruitor decât înainte. 

— Cum adică? 

Stăteam la umbra unui copac masiv, al cărui trunchi era pătat 
de alge verzi. 

— Nimic. 

Frei clipi rapid înainte de a mă apuca de braţ și a mă trage 
după ea. M-am oprit și am oprit-o și pe ea. 

— Ce s-a-ntâmplat? Îl cunoști pe poliţist? 

Frei evita să se uite spre mine. 

— Nu, nu-i nimic, răspunse ea repede. De data asta, mă privi 
în treacăt. Lăsându-se spre mine, cu mâinile între noi și cu 
privirea-n pământ, astfel încât părul ei îmi mângâia bărbia. 
Liniștește-te. Sunt doar curioasă, atâta tot. 

Capul îmi aluneca lent înainte. Am observat că respiram pe 
nas, fără zgomot și mecanic, ca și cum mă străduiam să rămân 
calm și să nu-mi clintesc niciun mușchi, de teamă ca nu cumva 
cea mai mică mișcare să tulbure imaginea oglindită în apă în 
faţa mea. Fără niciun avertisment, Frei ridică privirea spre mine 
și, nici nu apucasem să-mi dau seama ce fac, că mă întinsesem 
înainte. Buzele mele de-abia dacă îi atinseseră buza de sus și 
vârful nasului, înainte ca ea să se dea brusc înapoi. Se retrase 
lângă zidul din piatră care mărginea strada. 

— Ce faci? 

Ochii-i erau larg deschişi și-și cuprindea trupul cu braţele ca și 
cum voia să-l protejeze de mine. 

— Îmi... îmi pare rău. 

Am făcut un pas înapoi, de parcă voiam să creez o și mai 
mare distanţă între noi, căscată dintr-odată. 

— Doamne, am crezut că... 

— Nu, icni Frei dând disperată din cap. Nu suntem... Tu și cu 
mine nu putem niciodată... 

Fără să-și termine propoziţia, se răsuci pur și simplu pe 
călcâie și-a plecat. Începu să alerge pe marginea străzii și nu se 
mai uită înapoi. 


VP - 111 


Am rămas acolo privind după ea până nu s-a mai văzut. 

— Minţi, am șoptit printre dinţii încleștaţi. Toate la timpul lor. 

În cele din urmă, mi-am luat picioarele la spinare și m-am 
întors pe același drum pe care veniserăm, înainte de a mă 
îndrepta din Strohaugveien spre staţia de autobuz. Faţa îmi 
ardea, o văpaie de furie și durere își făcea loc prin mine, dinspre 
interior în afară, pe când mă grăbeam pe străzile orașului spre 
hotel. 

Eram conștient că mersesem prea departe. Asta nu făcea 
parte din joc, iar eu eram pe cale să pierd controlul situaţiei. 


VP - 112 


Luni 


Capitolul 28 


Ajung în Tromsø abia la ora 13. Feribotul dinspre Olderdalen 
spre Lyngseidet a fost anulat și a trebuit să merg pe ocolite. Mă 
doare tot trupul după ce am condus în condiţii de zloată, pe 
drumuri accidentate și pline de hârtoape. 

Nivelul mării a crescut peste marginea cheiului și, cotind spre 
Grønnegata, în drum spre centrul orașului, văd că drumul este 
inundat. Pe ambele părți, muncitorii trimiși de Autoritatea 
Autostrăzilor privesc în timp ce excavatoarele adună zăpada și 
zloata în camioanele parcate. 

Un amestec îngheţat de zăpadă și ploaie îmi izbește faţa și 
părul când deschid portiera mașinii. Ajuns la Sediul Central al 
Poliţiei, mă duc la pupitrul recepţiei şi-mi anunţ sosirea. O 
femeie vânjoasă, de vreo douăzeci și cinci de ani, mă roagă să 
aștept și iau loc pe o banchetă incomodă, aflată între două 
ghivece de flori, umplute cu plante din plastic și pietricele din 
lut. 

Peste cinci-șase minute, pe ușă iese un bărbat și întreabă 
dacă sunt Thorkild Aske. Dau din cap și mă ridic când îmi face 
semn. Dispare pe ușă cu mult înainte să ajung la el și-l găsesc 
așteptând lângă o altă ușă întredeschisă, la capătul unui coridor 
lung, îngust, cu tablourile foștilor șefi ai poliţiei pe pereți. 

— Aici, spune polițistul, ţinând o cană de cafea într-o mână și 
o mapă de documente îndoită sub braţ. Apoi deschide larg ușa. 
Te așteptam. 

Încăperea are tapet din fibră de sticlă pe pereţi și linoleum pe 
podea. În rest, înăuntru se mai găsesc doar o masă 
dreptunghiulară, cu două scaune de-o parte, și un scaun tare și 
incomod de cealaltă. Aș fi putut să le spun că în zilele de azi se 
presupune că suntem egali în aceste ședințe, folosind scaune 
similare, cu o măsuţă în fața lor, mai degrabă decât între ele. 
Cel puţin, psihologia actuală legată de martori insistă că acesta-i 
stimulul optim pentru comunicare. 


VP-113 


— Bine, atunci. Polițistul este înalt și solid, cu ochii albastru- 
deschis și buzele subţiri. la loc. 

Arată scaunul tare și incomod. 

— Mulţumesc. Mă opresc chiar în dreptul mesei. Totuși, 
spuneţi-mi, nu s-ar putea să iau unul dintre scaunele alea? 
Acesta arată îngrozitor de incomod. 

— Scaunul ăla e numai bun, este... începe el să spună. 

— Minunat! Mulţumesc mult, spun relaxat, schimbând 
scaunele și făcându-mi loc pe partea mea de masă. Așadar, 
despre ce discutăm astăzi? 

— Un moment, mormăie el, uitându-se cu atenţie de-a lungul 
coridorului. 

Nu pare să-i vină nimeni în ajutor și, în cele din urmă, închide 
ușa înainte de a lua loc pe singurul scaun capitonat rămas. 

— Ei bine, începe deschizându-și dosarul. Am putea începe 
prin a completa asta. In timp ce așteptăm. 

— Nemaipomenit! 

Dintr-odată, îmi dau seama că n-am niciun chef să mă aflu 
într-o asemenea împrejurare, acum că nu mai sunt cel care 
conduce interogatoriul, lucru care mă roade și mă doare. Asta 
am simţit și pe parcursul interviurilor care au urmat după ce s-a 
întâmplat cu Frei. Ulf ar fi remarcat că propria mea mânarie 
profesională, deplasată, este forța motrice din spatele infantilei 
dorinţe nestăpânite de a prelungi și sabota astfel de situaţii. Cât 
despre mine, pur și simplu, nu pot găsi alt mod de a proceda în 
acest context. 

— Începem cu datele tale personale, continuă polițistul. 

— N-aveţi computere pe-aici? 

— Ba da, bineînțeles că avem. 

— Excelent: Thorkild Aske. Data nașterii: șase ianuarie 1971. 

— Unde? 

— La Skuflavik, Islanda. 

— Cetăţenie norvegiană? 

— Da. Certificatul meu e și el pe undeva dacă vă trebuie. 

Polițistul dă din mână, fără a-și desprinde privirile de pe 
hârtie. 

— Necăsătorit? 

— Divorţat. 

— Serviciu? 

— Caut de lucru. Apropo, faceţi angajări? 


VP - 114 


— Înţeleg că ai lucrat pentru Afacerile Interne, la poliţia din 
Bergen, unde erai interogator-șef? 

— Corect. Dar nu mai lucrez. 

— Da, știu. 

— Bineînţeles că știi. 

După o clipă de ezitare, omul continuă evitând să mă mai 
privească în ochi: 

— Ai fost găsit vinovat de ucidere din culpă și ai executat, 
până de curând, sentinţa. Spune-mi despre... 

— N-am putea spune, pur și simplu, că știu că știi și să-i dăm 
înainte cu toată treaba asta? 

În cele din urmă, se uită la mine. 

— Ce-mi poţi spune despre evenimentele care au avut loc la... 
Răsfoiește câteva hârtii din dosar. Farul Blekholm. 

Subliniază asta pe hârtie, apoi adaugă: 

— De sâmbătă, douăzeci și patru octombrie și până duminică 
dimineața, douăzeci și cinci? 

— Deci, încă nu i-aţi găsit? 

— Nu, răspunde el scurt, tot fără să se uite la mine. Spune-mi, 
când ai ajuns mai exact la far și când ai plecat? 

— Am fost acolo de sâmbătă dimineaţa de la ora șase, până 
duminică la cinci dimineaţa. Dar despre barcă ce știți? Aţi găsit- 
0? 

În încăpere intră un alt bărbat. E mai în vârstă, chiar și decât 
mine, cu părul cărunt-argintiu, și e slab, cu nasul drept, ascuţit, 
acvilin, aristocratic ca stil și aspect. Se oprește câteva clipe 
dinaintea scaunului de lemn, tare, incomod, înainte de a se 
așeza și niciunul dintre noi nu dă vreun semn că ar fi dispus să 
facă schimb. 

— Sunt inspectorul Martin Sverdrup, spune el întinzând mâna. 

E din nordul Norvegiei, însă folosește dialect hibrid pe care-l 
auzi uneori la politicieni și la oamenii din zonă atunci când apar 
la televizor sau sunt într-o companie civilizată. Strângerea lui de 
mână este puternică și-ţi conferă siguranţă. 

— Thorkild Aske, răspund înainte de a mă lăsa din nou pe 
scaun. 

Martin Sverdrup își freacă mâinile și dă din umeri, de parcă 
suntem, pur și simplu, trei prieteni vechi, adunaţi la gura sobei 
să discute despre vreme și despre pescuit. Acum este momentul 
să construiești o relaţie, stând la taifas. O metodă aplicată spre 


VP - 115 


a ușura eventuala tranziţie spre întrebări mult mai dificile. Cu 
alte cuvinte, și ofițerilor de poliţie din nordul Norvegiei li s-a 
predat metoda KREATIV. 

— Cafea? deschide discuţia Martin Sverdrup, dând jovial din 
cap în direcția ușii. 

— Poftim? Mă decid să nu mușc astăzi din momeală. 

— Cafea, ceai... ai vrea ceva? 

— Nu, mulțumesc. 

— Suc? Apă? 

— Bine, apă. 

— Nu avem în niciun caz apa aceea scumpă pe care o găsești 
prin magazine, însă cea de la robinet este foarte bună. 

Martin Sverdrup îi aruncă o privire colegului său cu un stilou 
în mână și o expresie zăpăcită pe faţă, înainte de a reveni la 
mine. 

— Asta ar fi acceptabil, presupun, mai zice el. 

— Nu, las-o baltă, spun. Prefer o ceașcă de ceai de mușetel. 

Mă uit la polițistul care stă și se holbează drept înainte, cu 
stiloul în mână. 

— Sau poate un nectar de fructe. Aveţi nectar din portocale? 
întreb eu. 

— Aăăă... nu știu dacă... 

Martin Sverdrup se uită întrebător la colegul său. 

— Steinar? Avem? 

— Să avem ce? 

Omul lasă stiloul să cadă pe masă, de parcă tocmai se trezise 
dintr-o reverie adâncă și letargică. 

— Nectar. Știi dacă avem așa ceva? 

— Las-o baltă, mă bag eu. Atunci cafea, neagră. 

— Minunat. Excelent. 

Martin Sverdrup se întoarce din nou spre poliţist. 

— Atunci te duci să aduci niște cafea? 

Steinar împinge spre șeful său, mitocănește, dosarul și hârtia 
la care lucrase, adăugând și stiloul, după un moment de 
gândire, înainte să se ridice în picioare și să dispară din 
încăpere. 

— Bine, Aske. 

Martin Sverdrup parcurge rubricile deja completate. 

— Ne întoarcem din nou la tine, spune. Știi de ce ești aici? 

— Cred că da. 


VP - 116 


— Excelent. 

— Da, minunat. 

— Grozav. Ei bine, lasă-mă să trec direct la subiect, așa cum 
spunem noi pe aici. 

— Da, să trecem la treabă. 

— În primul rând, explică-mi detaliile venirii tale în acest loc și 
motivele pentru care te-ai dus la far. 

— Părinţii băiatului care a dispărut de la farul din Blekholm la 
un moment dat, weekendul trecut, m-au plătit să vin aici și să-l 
caut. Mama lui i-a cumpărat farul, vara trecută, iar el se ocupa 
de renovare, gândindu-se că-l va transforma într-un hotel cu 
activități dedicate. Când am ajuns aici, l-am contactat pe șeful 
poliţiei locale și m-am întâlnit cu el și cu sergentul lui la secția 
de poliţie. Ulterior, m-au dus cu mașina la Skjellvik, iar de acolo 
am aranjat să mă ducă cineva până la far, în dimineaţa 
următoare. 

— Și când ai mai vorbit după aceea cu Bjarkang sau cu 
sergentul său, Arnt Eriksen? 

— În aceeași seară când am găsit femeia în mare. 

— O femeie, da. Ce ne poţi spune despre ea? 

— Tânără, de douăzeci și ceva de ani, cam de un metru 
cincizeci și ceva, păr negru, de lungime medie. Purta o cămașă 
de noapte stil tricou. 

— Trăsături faciale? 

— Niciuna. 

— Niciuna? 

— Nu mai avea față, la fel cum nu mai avea un antebraț. Se 
pare că era de ceva vreme în mare. Trupul se găsea într-o fază 
incipientă de hidroliză și deja dobândise aspectul ca de săpun, 
care... 

— Apoi a dispărut? 

— Da. 

— Dintr-odată? 

— A ieșit cineva din mare și a luat-o. 

— Ai văzut cum arăta respectivul? 

— Purta un costum de scafandru. 

— Ai văzut sau auzit vreo ambarcațiune? 

— Nu. 

— Deci a venit direct din apă? 

— Direct. Ca o rachetă. 


VP - 117 


Mâna mea descrie acţiunea de înălțare pe deasupra mesei 
care ne separă. 

— Vummm... vummm. 

Colțurile gurii inspectorului se lasă puţin în jos când încearcă 
să ignore mișcările mele de mână și sunetele unei rachete. 

— Ai idee cine era sau ce s-a-ntâmplat cu cadavrul? 

— Nu-mi place să fac speculații. 

Martin Sverdrup întoarce o altă pagină. 

— Și atunci ce-ai făcut? 

— L-am sunat pe Bjarkang imediat ce am scos-o pe țărm, și i- 
am zis să vină și să ne ia de la far. 

— La ce oră a fost asta? 

Îmi iau mobilul și localizez apelul. 

— La cinci și jumătate, la începutul serii, și-am vorbit cu 
sergentul câteva minute mai târziu. 

— Și când s-a mai întâmplat să-i vezi sau să discuţi cu vreunul 
dintre ei? 

— Nicicând. 

— Sigur? 

— Cum te văd și cum mă vezi. 

— lei ceva medicamente în prezent? 

— O grămadă. 

— În regulă. Sverdrup se scarpină cu un deget între degetele 
celeilalte mâini. Îmi pare rău. Hai să luăm amândoi o pauză 
înainte de a continua. Ce părere ai? 

— E-n ordine, răspund, cu umerii căzuți. l-aţi găsit? 

Martin Sverdrup clatină încet din cap. 

— Nimic? 

Dă din nou din cap. De data asta mult mai încet. 

— Căutăm în zona unde credem c-a naufragiat nava. Va fi o 
căutare sistematică pentru o epavă, cu ajutorul sonarului, și am 
calculat că șansele de a-i găsi sunt destul de bune. Mai devreme 
sau mai târziu. 

— De preferat mai devreme decât mai târziu. 

— Ai vreo idee de ce ar fi luat cu ei echipament de scufundare 
pentru deplasarea asta? 

— Poftim? 

— Echipament de scufundare. Echipament de scufundare, 
momentan imposibil de găsit, a fost scos din remiza de 
ambarcaţiuni de la debarcaderul de iahturi. Credem că l-au luat 


VP - 118 


cu ei la bord. 

De ce naiba Arnt sau Bjarkang ar îmbrăca un costum de 
scafandru și s-ar îndrepta spre far, doar ca să recupereze un 
cadavru și să mă lase zăcând acolo ca un idiot? lar dacă cel pe 
care l-am văzut era unul dintre ei, unde sunt acum? Mă bate 
gândul că, dacă acesta-i scenariul după care lucrează în prezent 
poliția, că într-adevăr, s-au dus la far, cât timp eram acolo, și 
ulterior au dispărut, atunci consecinţele acestui fapt s-ar putea 
să mă coste mult dacă ei nu apar din nou, și încă repede. 
Extrem de mult. 

— Cine pleacă la scufundări pe furtună? întreb în cele din 
urmă. 

— Păi, potrivit celor spuse de tine, exact asta s-a întâmplat... 
persoana care a furat cadavrul femeii despre care spui că ai 
găsit-o. 

— Atunci poate c-a fost doar un vis, răspund îmbufnat. 

— Este posibil așa ceva? întreabă Sverdrup cu o oarecare 
îndoială. 

— Nu. 

— Sigur? 

— Ce caut eu aici, Martin? întreb iritat, deschizându-mi 
braţele. N-ar fi mai bine să-mi spui ce statut am eu în acest caz? 

— Martor, spune repede inspectorul. 

— Până una-alta, aud brusc o voce dinspre intrare și un 
individ pășește în încăpere, cu ochii aţintiţi spre mine. 

Traversează rapid camera, ia scaunul rămas gol, îl trage de 
lângă masă și se așază cu picioarele rășchirate, chiar vizavi de 
mine. Fostul meu șef de la Afaceri Interne face un semn scurt 
din cap, măsurându-mă de sus până jos. 

— la zi-mi, Martin, chicotește Gunnar Ore, cu trunchiul înclinat 
spre speteaza scaunului, cu braţele atârnându-i peste aceasta. 
Cum faci să interoghezi, de fapt, un interogator-șef? Ai idee? 


Capitolul 29 


— Cum mai merge, Gunnar? întreb. 
— Minunat, răspunde Gunnar Ore. 
Antebraţele sale puternice și păroase au devenit parcă mai 


VP - 119 


mari și mai bronzate de când ne-am văzut ultima dată, când 
încă-mi era șef la Afacerile Interne. 

— Dar tu? 

— Eu mă simt ca nuca-n perete. 

— O, chiar așa? 

— Da, ca s-o zic pe-a dreaptă. 

Rămânem așezați, cântărindu-ne mutește din priviri. 

— Ce faci pe aici? întreb într-un târziu. Mai ești la Afaceri 
Interne? 

— Nu, m-am întors la Delta. 

— Echipa de intervenție? 

— Corect. 

Gunnar Ore dă din cap, fără a-și lua ochii de la mine nici 
măcar o secundă. 

— Ai preluat comanda? 

Buzele sale înguste seamănă cu o linie dreaptă trasată pe faţa 
lui bronzată. Gunnar are cincizeci și trei de ani, însă fără îndoială 
fiecare mușchi din corpul său se încordează când se mișcă: până 
și mușchii faciali se contractă și se destind cu ușurință și 
eleganță sub pielea lui când își încleștează dinţii, pentru a-și 
face buzele chiar și mai înguste. Când a preluat postul de Șef al 
Secţiei de Vest din Afacerile Interne, plecând de la Echipa de 
Intervenţie, circulau deja zvonurile că luase parte la o acţiune în 
Torp, cu două decenii mai înainte, și că era, ca să citez sursele: 
„bun ţintaș”. Gunnar Ore se bucură de respect oriunde se duce, 
iar oamenilor li se pare de la sine înțeles să i-l acorde, fie că 
deja îl cunosc, fie că nu. Era, pur și simplu, ceva în sângele lui, 
ceva ce nu-ți putea scăpa. 

— Încă activ, răspunde, zâmbind pentru prima dată. Misiuni 
solicitante, ca-n vremurile bune. Trebuie să simt adrenalina în 
sânge, știi tu, chiar dacă îndeplinirea lor e puţin mai dureroasă 
astăzi. Anii vin și ne năpădesc pe toți. 

— De ce-ai venit aici, Gunnar? 

O umbră de zâmbet îi străbate fața, înainte ca linia dreaptă să 
revină. 

— Bine atunci, am să-ţi spun, Thorkild. Am primit un telefon 
de la un anume șef al poliţiei locale, Bjarkang, în urmă cu câteva 
zile. Voia să știe ce-i puteam spune despre unul dintre foștii mei 
oameni de la Afacerile Interne, Thorkild Aske, pentru a fi mai 
precis, care își anunţase venirea în primitorul nord, unde 


VP - 120 


intenţiona să-l caute pe danezul înecat de la far. l-am spus 
respectivului șef al poliţiei că numele lui Thorkild Aske este unul 
pe care nu mai vreau să-l aud niciodată. Că acest individ jalnic, 
care a ales să-și trădeze toţi prietenii din poliţie, la fel și 
reputaţia noastră, pe mine personal și tot ceea ce contează 
pentru noi, și care apare într-o anchetă a poliţiei, era chiar 
ultimul lucru la care m-aș fi așteptat. 

Pot să-i văd mușchii maxilarului la lucru, în timp ce vorbește 
printre dinţii încleștaţi. Gunnar Ore îmi mai aruncă una: 

— Ai vreo idee cât de al dracului de jenant a fost să 
trebuiască să stau acolo, apărându-l pe unul dintre oamenii din 
echipa mea de acuzaţia de conducere sub influență? Cum ai zis? 
Conducere sub influenţa drogurilor, ucidere din culpă! Cum crezi 
că s-a răsfrânt asta asupra mea, asupra restului echipei tale? 
Te-ai gândit vreodată la asta? 

— Manipulare şi informare, comentez după o tăcere 
stânjenitoare, timp în care toţi trei ne uitam pur și simplu unul la 
altul, fără a spune un cuvânt. 

— Ce dracu’ ai spus? Gunnar Ore își trage scaunul mai 
aproape. Ce-ai spus? 

— Voiai să știi cum e să interoghezi un interogator-șef. Păi, 
întregul interogatoriu, când ajungi să strângi șurubul, devine o 
chestiune redusă la două acțiuni: manipulare și informare. Chiar 
și când interoghezi pe cineva care are experiență în domeniu și 
cunoaște metodele. Aspectul cel mai important este, fără nicio 
îndoială, ce pui deoparte înainte de a intra în camera de 
interogatoriu. 

— lar asta ar fi? 

Martin Sverdrup își lasă pixul să danseze între degete, de 
parcă se află aici pentru un curs de comunicaţie interpersonală 
în poliţie. Pe de altă parte, Gunnar Ore rămâne neclintit, 
scrutându-mă. Este atât de aproape, încât îi simt mirosul de 
loțiune după ras Hugo Boss și guma de mestecat cu aromă de 
căpşune. 

— Tu însuţi. Interogatorul-șef intră în camera de interogatoriu 
ca o coală goală de hârtie, ca apa dintr-un acvariu, fără 
prejudecăţi, fără mânie, furie sau alţi factori perturbatorii. Ceea 
ce vrei tu este să-l faci pe subiect conștient de responsabilitatea 
sa personală pentru situaţia în care se află, în vreme ce verifici 
dacă au fost îndeplinite condiţiile pentru răspunderea penală. Și 


VP - 121 


trebuie să construiești un soi de încredere. 

— Un soi de curvă, cu alte cuvinte. 

Gunnar Ore scuipă cuvintele, înfigându-și degetele în brațul 
scaunului înainte de a strânge pumnul. 

— Dacă vrei, răspund  netulburat. Apoi începe jocul: 
manipulare și informare. Înșelăciunea este excelentă pentru 
început, atunci când ai de-a face cu cineva care deja se pricepe 
la acest joc. Combină faptele și ficţiunea, creează impresia că 
deja știi mult mai mult decât știi de fapt, produ confuzie, fă ca 
subiectul interogatoriului să se simtă nesigur. 

— Deci nu tehnica KREATIV? Gunnar Ore are din nou pe faţă 
acel început de zâmbet. 

— Of, nu, răspund, clătinând din cap. Nu, pentru astfel de 
oameni, nu. În asemenea circumstanţe trebuie să recurgi la 
măsuri disperate. Exclusiv tehnici de manipulare psihologică, 
dacă mă întrebi pe mine. Sugestia mea este să începi ședința 
prin șarje asupra zonei de intimitate a subiectului și să pari 
amenințător. Probabil nu anticipează una ca asta. 

— Cum ar fi asta? Gunnar Ore trage scaunul cu câţiva 
centimetri mai aproape de mine, atât de aproape, încât feţele 
noastre aproape că se ating. 

— Minunat! Dacă aș fi în locul tău, acum probabil că aș lua în 
considerare desfășurarea câtorva runde din schema „polițai 
rău/polițai bun”, cu băţul și morcovul ca recompensă. 

Am dat din cap spre Sverdrup. 

— Ai suficienți oameni pentru asta. 

— Neee, spune Gunnar Ore ţâfnos. Ce altceva mai sugerezi? 

— Presiune asupra ego-ului? Un atac bine ţintit asupra 
respectului de sine al subiectului, cu scopul de a-l face să se 
justifice, el și acţiunile sale, lăsându-l să vorbească și să explice. 
Manevra Reid sau detectorul de minciuni este o cale îndoielnică, 
dar ar merita o încercare, mai ales în combinaţie cu una sau mai 
multe metode dintre cele menţionate de mine. 

— Asta-i tot? 

Gunnar Ore șoptește acum printre dinţi. 

— Nu, continui calm. Mai ai la dispoziţie și Verschărfte 
Vernehmung. 

— Da, zice Gunnar, dând din cap cu gravitate. Acum vorbim 
aceeași limbă. 

— Ce-i asta? întreabă Sverdrup curios. 


VP - 122 


— Interogatoriul avansat. De genul celui folosit de Gestapo în 
timpul războiului și cam același folosit și de americani astăzi. 
Nu-i caraghios? 

— Altceva? Gunnar Ore începe să bată darabana cu degetele, 
nerăbdător, pe speteaza scaunului. Asta-i tot? Mai ai și alte 
trucuri în mânecă? 

— Vrei mai mult? Păi, nu trebuie să uiţi de administrarea 
drogurilor psihoactive. Însă, în acest caz deja pășim oarecum pe 
tărâmul tehnicilor interogatoriului avansat. 

— Zvonurile spun că tu faci treabă bună administrându-ţi-le 
singur în ultimul timp. 

Îi pot auzi dinţii scrâșnindu-i în gură. 

— Dar - șarjez fără a-i acorda nicio atenţie - există 
întotdeauna posibilitatea ca subiectul să sufere de vreo 
tulburare de personalitate și atunci regulile jocului se schimbă 
foarte repede. 

— De ce? Martin Sverdrup păcănește acum din pix. 

— Fii foarte atent, spune Gunnar Ore. Cunoaște asta în 
amănunţime. Este la el acasă acum. 

— Aproximativ zece la sută din populaţia lumii suferă de 
psihopatie într-o formă sau alta. Jumătate dintre deţinuţii din 
închisorile americane intră în această categorie, iar ei se află în 
spatele a optzeci la sută din toate delictele violente. Fiinţe 
umane fără nicio urmă de empatie, cărora le lipsește 
discernământul, mincinoși cronici, fără remușcări sau vreun 
impuls de control. 

— Ştii ceva, Martin? Gunnar Ore se întoarce cu fața spre 
Sverdrup. De fapt, aveam și noi pe cineva în secția noastră la un 
moment dat. Un jeg de om în adevăratul sens al cuvântului. 
Apoi se întoarce spre mine. Și iată-te. Psihopatul, într-adevăr. 

— Și atunci ce faci? întreabă Sverdrup cu un efort curajos de 
a-și asuma controlul conversaţiei. 

Tăcând din nou, Gunnar Ore se holbează direct în ochii mei, 
iar eu continui apăsat: 

— Păi, ar fi o adevărată pierdere de vreme să încerci să faci 
un psihopat să conștientizeze orice formă de responsabilitate 
sau remușcare. Acești indivizi sunt incapabili să aprecieze orice 
durere emoţională sau mentală provocată celorlalți. 
Comportamentul lor este orientat exclusiv spre satisfacerea 
propriului ego. Un interogatoriu reușit al unui psihopat este 


VP - 123 


posibil numai dacă interogatorul este conștient de asta și nu 
face nicio încercare de a apela la simpatia persoanei în cauză, la 
conștiință sau la legăturile sale sociale. 

— Aici apare partea distractivă, comentează Gunnar Ore. 
Ascultă și învaţă. 

Dau din cap, conștient unde vrea să ajungă Gunnar cu 
discuţia, însă nu reușesc să găsesc o cale de a-l opri. Așa că, pur 
și simplu, continui, călindu-mă pentru ceea ce va să vină: 

— Interogatorul-șef trebuie să fie gata să dea impresia că este 
impresionat de originalitatea, ingeniozitatea și tăria de care a 
dat dovadă subiectul interviului punându-i întrebări precum: 
„Cum ai reușit să omori pe cineva cu o asemenea metodă? Atât 
de mulți? Și a trecut atâta timp fără să fii prins?” Și așa mai 
departe. Cu alte cuvinte, nu vei obţine o mărturisire decât dacă 
psihopatul însuși simte că asta i-ar satisface vreo cerinţă a 
propriului ego. 

— Cum de știi toate astea? întreabă Sverdrup. 

— Thorkild a interogat câţiva maniaci de-ăștia când a fost în 
State împreună cu doctorul ăla al său, Ohlenborg, parcă așa-l 
chema, nu? Mai mulţi dintre ei erau... polițiști? 

Spre direcția aceasta a tot dirijat Gunnar Ore conversaţia încă 
de la bun început. Locul unde poate include tot ce sunt sau am 
fost vreodată, în adevărul devastator, pe care se presupune că 
am să-l car legat de gât, ca o piatră de moară, pentru tot restul 
vieții mele. Dovada finală a trădării comise de mine, împotriva 
lui, a echipei noastre și a întregului trib al forței de poliţie. 
Stigmatul care arată ceea ce voi fi, acum și pentru totdeauna, 
unul dintre indivizii pe care amândoi îi detestaserăm și îi 
disprețuiserăm mai mult decât orice: 

— Așa-zișii politai care au trecut în cealaltă tabără, continuă 
Gunnar Ore. Poliţiștii trecuţi de partea cealaltă vor ucide, jefui, 
viola și distruge tot ceea ce le stă în cale. 

— Ceva de genul ăsta, da. 

— Cam ca tine, nu-i așa? 

— Du-te dracului, Gunnar! 

În cele din urmă, Gunnar Ore își ia scaunul, îl smulge de sub el 
și-l aruncă pe podea în aceeași clipă în care mă înșfacă de gât și 
ne ridică pe amândoi în picioare. 

— De ce nu poţi, pur și simplu, să mori într-un șanț? mârâie 
înainte de a mă lovi cu pumnul direct în faţă, trimițându-mă 


VP - 124 


îndărăt, în peretele de vizavi de birou, unde cad la podea. 

— Dar ce... îl aud pe inspector strigând. 

Ridic capul și-l văd că-l ţine pe Gunnar de braț cu ambele 
mâini, ca și cum face un efort curajos de a opri un taur 
dezlânţuit. 

— Asta a fost pentru echipă. 

Gunnar își apasă pumnii unul de celălalt înainte de a se 
desprinde din strânsoarea lui Martin Sverdrup. Face câţiva pași 
înainte și mă lovește în burtă. Lovitura-i atât de puternică, încât 
vomit tocmai când o durere sfâșietoare izbucnește prin 
diafragma mea. Un amestec de apă, cafea și sânge proaspăt se 
scurge în jos pe gulerul cămășii mele, apoi pe podea. 

— lar asta-i din partea mea. 

— Fir-ar a dracului de treabă, omule! 

Martin Sverdrup îl apucă pe Gunnar de piept, din spate. Cutia 
sa toracică este atât de lată, încât braţele sale de-abia dacă 
ajung s-o cuprindă. În același timp, izbutește, printr-un efort 
remarcabil, să-l azvârle pe Gunnar înapoi la masă, unde se 
așază greu pe un scaun. Martin se duce să recupereze scaunul 
azvârlit de Gunnar și-l repune la locul potrivit, înainte de a se 
apropia de mine. 

— Ești bine? întreabă de parcă are de-a face cu un biet suflet 
pus la pământ de un elefant în plină goană. 

— Bine, zic, lansând un scuipat plin de sânge pe podeaua 
dintre noi. Nicio problemă. Sunt bine. 

Scuip din nou și-mi sprijin capul de perete. Gunnar stă la 
masă cu faţa îngropată în palme, mârâind spre noi printre 
degete. Inspectorul face doi pași spre el, ridicând degetul în faţa 
lui ca pe o sabie. 

— Ascultă, începe el tremurând de indignare. 

Dintr-odată, trece la dialectul pur din nordul Norvegiei: 

— Nu știu ce aveţi de împărţit voi doi aici, dar este absolut 
inacceptabil. Intenţionez să... 

— leşi afară, șoptește Gunnar Ore, ochii săi scăpărând printre 
degete spre inspector, care rămâne încremenit o clipă, cu un 
deget ridicat sus, în aer, ca și cum voia să verifice direcţia 
vântului în încăpere. Vreau să discut cu el singur. 

— Nu, fir-ar să fie, eu sunt cel care... 

— leși, spune. De data asta, pe un ton mai sumbru, iar o 
vibraţie din glasul său îl forțează pe Martin Sverdrup să lase jos 


VP - 125 


degetul cu care încerca vântul și să facă un pas înapoi. 

— E-n ordine, îi spun chinuindu-mă, fără succes, să mă ridic în 
picioare. 

— Pe toţi dracii, mormăie inspectorul, tocmai când colegul 
său, cel care plecase să aducă ceva cafea, își bagă, în cele din 
urmă, capul pe ușă. 

E pe punctul de a spune ceva, însă Sverdrup i-o ia înainte: 

— Hai să plecăm, Steinar, zice el. Tâmpiţii ăștia doi au nevoie 
de cameră numai pentru ei o vreme. 

Mă zvârcolesc pe burtă, scuipând și mai mult sânge, înainte 
de a mă târî pe podea pentru a ajunge la scaunul de lângă cel 
pe care stă Gunnar. Îl apuc și mă ridic pe el. 

— Ei bine, zic, așezându-mă în cele din urmă pe scaun și 
găsind un soi de poziţie în care să mă descurc cât de cât. 
Despre ce mai vorbim, șefule? 


Capitolul 30 


— Arăţi al dracului de rău, Thorkild, remarcă Gunnar Ore, pe 
când ușa se închide și cei doi părăsesc încăperea. 

— De ce ești aici? îl întreb. 

— AȘ putea să-ţi pun aceeași întrebare. 

Gunnar se lăbărțează pe scaun, frecându-și încheieturile 
degetelor unei mâini. 

— Te-a trimis Ann-Mari? 

Fosta mea soție și Gunnar s-au cuplat în vreme ce eu eram în 
SUA. Pentru mine, asta n-a însemnat nimic. Divorțul deja se 
încheiase, iar mariajul nostru era pe ducă cu mulţi ani înainte de 
a oficializa, în cele din urmă, despărţirea. 

— Nu știe că ai ieșit. 

— Ba da, știe, îi spun înainte de a lua o foaie de hârtie din 
teancul de documente care încă zac pe masă. O împăturesc și o 
folosesc ca să-mi șterg sângele de pe faţă. A început să-mi 
trimită prin poștă și mai multe decupaje cu copii de prin ziare. 
Am primit un plic chiar înainte să vin în nord, cu un băiat dintr-o 
reclamă H&M și o fată. Va trebui s-o faci să se astâmpere. 

— Dar, fir-ar al dracului, zice Gunnar, acoperindu-și iar fața cu 
degetele. E epuizată de la o vreme. Am tot încercat să facem un 


VP - 126 


copil atâta timp și... 

— De ce nu adoptați? 

— Ei? Nu crezi că nu m-am... 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Gunnar! 

Arunc coala împroșcată cu sânge pe masa care ne desparte. 

— Ştii că nu poate face copii, nu? 

— Poftim? 

Gunnar Ore, cu pumnii încleștaţi, se ridică din nou, dar se 
răzgândește până la urmă și se prăbușește la loc în scaun. 

— Despre ce dracu’ tot vorbești acolo? șoptește el sfârșit. 

— Doctorii i-au descoperit niște chisturi ovariene. Acum 
aproape cincisprezece ani. De asta-mi tot trimite poze, să-mi 
arate c-am împiedicat-o să aibă copii când încă putea, din 
moment ce eu eram ăla care nu voia copii. Fir-ar a dracului de 
treabă, omule! spun, scuipând, în vreme ce Gunnar Ore rămâne 
nemișcat pe scaunul din faţa mea de parcă prinsese rădăcini. Au 
fost nevoiţi să-i scoată tot de teamă să nu dea în cancer. 
Ovarele, uterul și nodulii limfatici, întregul sistem de iniţiere 
enzimatică, să prevină orice proliferare. Ce crezi că-i cicatricea 
aia de pe burta ei? 

— S-a înjunghiat singură, șoptește Gunnar brusc, fără să mă 
privească în ochi. Chiar acolo, cu o foarfecă, în noaptea când am 
venit acasă și i-am povestit despre tine și despre tânăra din 
accidentul de mașină de la Sandnes. Un caz de conducere sub 
influență, șoferul drogat, responsabil de decesul prietenei 
poliţistului al cărui comportament venise el în oraș să-l 
investigheze? Îţi poţi imagina circul declanșat în presă dacă n- 
am fi acționat suficient de repede? 

Clătinând din cap, Gunnar izbește din nou cu palmele în 
masă. 

— Toată munca pe care am făcut-o să ţinem câinii setoși de 
sânge departe de rahatul tău. Atât în unitatea noastră, cât și la 
sediul central al poliţiei din Stavanger. Este aproape păcat că 
trebuie să spun asta, dar ar fi fost mult mai bine dacă voi, 
amândoi... 

Se aude o bătaie în ușă și imediat după aceea un poliţist își 
bagă capul înăuntru, aducând două cești cu cafea aburindă. 

— Aăă... am adus cafeaua, îi spune lui Gunnar cu sfioșenie, în 
timp ce mă ridic și-mi iau ceașca. 

— Pentru mine nu, mulțumesc, răspunde Gunnar, frecându-și 


VP - 127 


încheieturile cu degetele mari. Eu vreau apă, te rog. 

— Nu avem apă îmbuteliată, numai de la robinet... 

— E același lucru, amice. Un pahar mare, cu apă rece. Ai 
priceput tu. 

Bărbatul dă din cap. 

— Două secunde. 

— Una... două! 

Gunnar îl trimite la plimbare fără măcar să-și dezlipească 
privirile de la pumnii săi. 

Privirea poliţistului aterizează pe faţa mea înainte de a se 
muta pe încheieturile degetelor lui Gunnar. Apoi se răsucește pe 
călcâie și pleacă. 

— Ăștia chiar cred că aș fi implicat în dispariţia șefului poliţiei 
locale și a sergentului? întreb suflând în cafea. 

— Bineînţeles că nu, răspunde Gunnar. Sau de fapt, ce mă-sa 
știu eu? Eu sunt doar în trecere. Trebuie să ţin aici un curs 
pentru ofițerii armatei, săptămâna viitoare. Dar trebuia să vin să 
mă conving că ești chiar tu. 

Râde. 

— Şi iată-te, drept ca bradul. 

— Și tu la fel, răspund. E o atmosferă atât de plăcută, încât 
mai că aș fi adus niște hotdogi și cacao cu lapte. 

Polițistul se întoarce cu apă și cuburi de gheaţă într-o carafă 
înaltă, pe care o așază pe masă. Gunnar ia o înghiţitură mare 
înainte de a pune paharul la loc și de a se ridica de pe scaun. 

— Și apropo, nu dai telefon, bine? spune aţintind un deget ca 
o floretă spre fața mea. 

— Promit. 

Întorcându-se să plece, se oprește chiar lângă polițistul care 
stă în poziţie de drepţi, cu mâinile lipite de coapse și se 
holbează la masa și la hârtiile însângerate, scoase din mapa cu 
documente. Gunnar se întoarce din nou spre mine. 

— Încă ceva, nu-i trimite nici mesaje, nici n-o suna pe Ann- 
Mari, nu trece pe la biroul meu din Gronland, nu trimite nicio 
vedere când te duci în vacanţă, nici e-mailuri, nici cereri de 
prietenie pe Facebook, nici saluturi penibile de pe partea 
cealaltă a străzii. Nimic. Și ţine-te departe de colegii noștri de 
lucru din Bergen. Târăște-te înapoi în epava aia de mașină, 
dispari iarăși la dușuri; nu dau doi bani pe tine. Dispari. Nu mai 
exiști, Thorkild Aske, ai înțeles? 


VP - 128 


— Priceput. 

— Și încă ceva: cară-te și de aici. Dispari din cazul ăsta, 
indiferent cum ar sta lucrurile. N-ai nicio treabă pe aici. 

— Curând, răspund. 

— Nu curând. Acum! 

— Adio, Gunnar! 

— Du-te dracului! 

Gunnar dispare pe ușă și două secunde mai târziu, Sverdrup 
apare din nou, trăgând cu ochiul în cameră ca un câine 
înspăimântat. Imediat ce s-a asigurat că terenul e liber, se 
strecoară înăuntru și închide ușa în urma lui. Amândoi își reiau 
locurile, iar polițistul scoate o coală nouă din teanc. O ridică 
prudent peste hârtia mototolită, împroșcată cu sânge, din 
mijlocul mesei, apucă stiloul și începe să scrie. 

— Bine, zice Sverdrup,  împreunându-și mâinile într-o 
încercare de a face un gest reverenţial, pentru a demonstra 
calm și sârguinţă. Ei bine, în sfârșit s-a terminat, comentează, 
plescăind din buze și vorbind cu un accent cvasi-nordic, în timp 
ce bate darabana cu vârfurile degetelor unite. Haide s-o luăm de 
la începutul începuturilor. Cu cuvintele tale. 

Odată ce am terminat și mi s-a spus că pot să plec, dar să nu 
mă îndepărtez prea mult, în timp ce se continuă căutarea celor 
doi polițiști, conduc până la centrul comercial pe care l-am 
vizitat când am sosit prima dată în oraș. În primul și-n primul 
rând, mă îndrept spre farmacie și cumpăr niște Duphalac, 
înainte de a intra în parfumerie pentru a cumpăra o sticlă din 
același parfum, de la aceeași vânzătoare ca ultima dată. Fără 
niciun zâmbet, reușește doar să rămână calmă, la fel cum te-ai 
comporta în timpul unui jaf armat, până când tranzacţia este 
finalizată. 

Ajuns în afara centrului, văd straturi enorme de spumă care 
năvălesc spre cheiul Ambarcaţiunilor de Coastă. Sui în mașină și 
ies din oraș, spre nord, prin întunecimea de sub colţurile masive 
de stâncă, dincolo de rastelurile cu pește putred și acoperișurile 
sparte ale hambarelor, pe care vântul le-a catapultat la pământ. 
Trec de lemnul, stâlpii și resturile aduse la țărm și care se ițesc 
din mormanele de iarbă-de-mare de pe mal, în vreme ce rafalele 
de vânt împing dinspre largul mării norii zdrenţuiţi de furtună. 


VP - 129 


Capitolul 31 


A trecut de ora 17 când, în cele din urmă, vântul a încetat, iar 
eu mă întorc la centrul rezidenţial de la Skjellvik. Elicopterul și 
șalupa de salvare au plecat, iar fiordul este o întindere 
fremătătoare, albastră-neagră, murmurând intermitent în bezna 
apăsătoare de la amiază. Îmi scot mobilul și-l sun pe Harvey. 

— Da, răspunde Harvey cu un glas relaxat. Domnul Aske, nu? 

— Chiar el, răspund, înainte ca Harvey să hohotească. 

ÎI pot vedea cu ochii minţii, ridicând un pahar de cafea 
întăritoare spre fereastra bucătăriei sale, într-un toast făcut în 
glumă. 

— Au găsit barca, spune el mai serios. 

— Poftim? Ești sigur? 

— Da. Mi-a spus Johannes. A auzit la walkie-talkie. Un vas de 
croazieră a dat peste ea azi-dimineaţă, adusă pe țărm de 
furtună, pe insula Reingya. În afară de asta, am văzut o navă a 
poliţiei în apropierea farului ceva mai devreme. Părea că fac 
niște investigaţii. Purtau cu toţii costume albe și-au plecat de- 
acolo nu cu mult timp în urmă. 

— Nişte gunoaie, șoptesc. 

— Ce-ai spus? 

— Nimic. Doar că am dat în Tromsø peste o veche cunoștință 
a mea. 

— Tromsø? 

— Tocmai am fost interogat. 

— Înţeleg. Și n-au zis nimic? 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Tactica poliţiei, îi spun, rezemându-mă cu toată greutatea 
de flancul mașinii închiriate. Nu are niciun rost să-i spui unui 
martor sau posibil suspect despre ceea ce știi, decât dacă asta 
oferă un avantaj tactic. 

Am reluat în minte conversaţia cu Gunnar de acum câteva ore 
din sediul poliţiei. Nu a fost nicio afurisită de coincidență că 
Gunnar s-a arătat acolo în același timp când doi polițiști au fost 
daţi dispăruţi după ce stabiliseră să se întâlnească cu mine la 
far. Ei deja începuseră să construiască un scenariu. Un scenariu 
care mă implica în dispariţia lui Bjarkang și Arnt. 


VP - 130 


— Pe toţi dracii, fir-ar a dracului de treabă, mormăi, 
aplecându-mă înainte când durerea mă înjunghie prin abdomen. 

— Nu sună prea bine, Thorkild, comentează Harvey. 

— Nu, în mod sigur nu, gem, sforțându-mă să-mi ridic din nou 
trupul. Spune-mi, unde-i Reinaya? 

— Mai departe, înspre sud. Spre Tromsø. Vorbește cu 
Johannes... probabil îl cunoaște pe pescarul care a găsit barca. 
Trebuie să mă întorc la fermă înainte de căderea nopţii. 

— Bjarkang și Arnt au luat cu ei echipament de scufundare 
când au plecat noaptea în larg. 

— De unde știi? 

— Mi-a spus poliţia. 

— Nu pare ceva cu care Bjarkang să fi căzut de acord, spune 
Harvey. N-ar fi plecat niciodată să facă scufundări pe o 
asemenea vreme... în primul rând, nu se simte ca la el acasă 
când e pe mare. 

— Să fi fost implicaţi în vreo chestie ilegală? 

— De ce întrebi așa ceva? 

— Pentru că, îndrăznesc eu, persoana care a ieșit la far în 
noaptea aceea purta un costum de scafandru, iar poliţia m-a 
întrebat punctual dacă știam vreun motiv pentru care Bjarkang 
și Arnt aveau nevoie de un echipament de scufundare în acea 
seară. Și nu în ultimul rând: nimeni, în afară de ei doi, nu știa că 
găsisem un cadavru. Singura concluzie logică ar fi, desigur, că 
aveau legătură cu moartea fetei și nu voiau să afle nimeni. Nu? 

— Și atunci de ce au dispărut? 

— Da, asta nu se potrivește cu restul poveștii, mă plâng. De 
ce dracului nu s-au întors până acum? Problema este că, dacă 
nu apar cât de curând, atunci o să am necazuri. Un întreg 
maldăr de rahat cu necazuri și durere, înţelegi? 

— Pentru că? 

— Am sentimentul că poliția este gata să inventeze un 
scenariu în care polițiștii au venit la far în noaptea în care mă 
găseam eu acolo și apoi au dispărut. Eu sunt ultima persoană de 
pe Pământ care ar trebui să fie prin preajma unui caz de 
dispariţie a doi polițiști. 

Icnesc, căci mă apucă din nou durerile de stomac și se 
intensifică, până ce spasmele se diminuează. 

— Ești bine? 

— Stomacul, icnesc printre dinţii încleștaţi. 


VP - 131 


Deja dădusem pe gât trei măsuri de Duphalac pe drumul 
dinspre Tromsø, fără să se întâmple nicio schimbare acolo, jos. 

— Un căcat nasol. 

— Literalmente, da. 

— Vorbește cu Merethe. Știu că-i ajută adesea pe unii dintre 
rezidenţi când suferă de constipaţie. 

— E la serviciu acum? întreb, strâmbându-mă de durere, când 
aceasta-mi răvașește matele. 

— Da, e acolo până la nouă seara. În mod sigur o vei găsi la 
cantină sau la vreo ședință de terapie, spune Harvey pe când eu 
ajung la ușă. Apropo, adaugă el în timp ce mă scotocesc după 
chei. Fiica celor care au locuit în apartamentul ăla înaintea ta 
vine miercuri în nord, pentru înmormântare. Are de gând să 
curețe apartamentul și să le ia lucrurile înapoi în sud. Dacă ai 
putea să... 

— Bineînţeles. 

Mă ghemuiesc la podea când mă înșfacă un alt val de durere. 

— Vorbim mai târziu, închei conversaţia și mă îndrept spre 
intrarea principală a Centrului Rezidenţial Skjellviktun. 

E timpul să dau de soţia lui Harvey. 


Capitolul 32 


Pe coridor este o liniște desăvârșită. Niciun scaun cu rotile sau 
rezidenţi care se sprijină în cadru, ci doar sunetul scos de 
pantofii mei pe când merg repejor pe linoleumul proaspăt 
spălat. Cantina-i plină. Cu scaune suplimentare, nenumărate 
persoane adastă pe la mese, însă nimeni nu vorbește. Dintr-un 
motiv sau altul, încăperea pare să fie încărcată cu o tăcere 
neliniștită, profundă. 

La un capăt al încăperii, mai multe mese sunt așezate 
laolaltă. Acolo șed două persoane atente la cei din cantină. Una 
dintre ele este asistenta medicală Siv, care ţine în mână un 
microfon. Cealaltă persoană este un vârstnic cu meșă șatenă, 
prăfuit, într-o cămașă hawaiiană cu mânecă scurtă și cu un ceas 
de aur, care sclipește în lumina tuburilor fluorescente aflate 
chiar deasupra sa. 

— Thorkild, aud o voce șoptită și dau cu ochii de Johannes 


VP - 132 


așezat la aceeași masă ca înainte, lângă Bernadotte și lângă 
Oline, care e tot în scaunul cu rotile. 

— Și tu cine ești? șuieră Bernadotte în vreme ce mă strecor 
într-un scaun, chiar când Oline pune o mână rece peste a mea. 
Doamne, cât ai crescut, zice ea. Îmi amintesc când erai mic și 
Agnes te ducea la prăvălie să-ţi cumpere îngheţată. Doamne, 
cum mai urlai și țipai ascuţit dacă nu primeai ce voiai. 

— Poftim. Johannes împinge unul dintre cartoanele de bingo 
aflate înaintea lui și o cariocă roșie. Două rânduri, îmi face el 
semn înainte să apuc să protestez. 

— Numărul este șapte. Șapte. Șapte. 

Boxele care pârâie sunt pe mese, flancând ambii pereţi. 

— Ce-a spus? șoptește Bernadotte. A zis treizeci și doi? 

— Nu, răspunde Oline ușor agitată. Șapte. Am avut treizeci și 
doi acum un minut. 

Auzim cușca de metal unde se ţin toate bilele zdrăngănind din 
nou, înainte ca încă o bilă să se rostogolească afară. 

— Numărul este patruzeci și trei. Patru-trei. Patruzeci și trei. 

— Ai văzut-o pe Merethe? întreb pe când Johannes folosește 
carioca și marchează cartonul. Este absorbit de joc și stă cu 
ochelarii cocoţaţi pe nas, privind la cele trei cartoane care i-au 
rămas. 

— Vom face o pauză după ce terminăm toate cele trei rânduri, 
răspunde el repede fără a-și dezlipi privirea de cartonul său. 

— Numărul este douăzeci și unu. Doi-unu. Douăzeci și unu. 

— Bingo! ţipă Oline, înșfăcându-mi braţul. 

— Poftim? Mă holbez la ea, de parcă are AVE: își înfige 
degetele în mâna mea și-și flutură mâna liberă deasupra 
capului. 

— Bingo, bingo! strigă înainte de a începe să mă tragă de 
braţ. Uite, uite, mișcă-te, băiete! Ai un bingo! 

Punându-și ochelarii pe nas, Siv se uită prin cantină în timp ce 
Oline mă scoate din scaun. 

— A fost bingo? 

— Da, răspund cu o voce răgușită, întorcând cartonul de 
parcă era un pește mort. Se pare că da. 

Mă ridic în picioare și-l aștept pe cel cu ceasul de aur, care-și 
face loc spre mine. 

— Bine, intonează Siv în microfon când el ajunge, în cele din 
urmă, la noi. Puteți începe. 


VP - 133 


Bărbatul îmi smulge bucata de carton din mână și-și lasă 
degetul arătător să urmărească cifrele până când ajunge la locul 
unde au fost completate două șiruri de numere: 5-21-32-66-82. 

— Asta-i bine. Glasul lui Siv hârâie prin șirul de boxe. Și 
următorul. 7-43-57-72-90. Și asta-i bine, anunţă boxele. Atunci 
suntem gata pentru trei runde. Full house. 

Bărbatul cu ceasul de aur îmi dă cartonul și revine la masa 
premiilor, unde își face timp să examineze fiecare articol în 
parte, înainte de a alege, în cele din urmă, ceea ce căuta și a se 
întoarce la masa noastră. 

— Uite. 

Îmi dă un pachet cu cincizeci de șervețele de Crăciun, 
decorate cu elfi, într-o varietate de aventuri cu sania. 

— Foarte mulţumesc. 

Fac o plecăciune adâncă și mă las în scaun imediat ce 
strângerea de mână s-a terminat. Dintr-odată, simt mâna Olinei 
pe a mea. Capul i se clatină încet, dintr-o parte într-alta: 

— Băiat deștept, spune înainte de a se gheboșa din nou 
deasupra cartoanelor ei. 

— Atunci îi dăm drumul din nou, anunţă Siv la microfon, fiind 
urmată de un nou zăngănit de bile, pentru ca apoi să citească 
numărul: Șaptezeci și șapte. Șapte-șapte. Șaptezeci și șapte. 

Împing pachetul de șerveţele de Crăciun spre Johannes, care 
clatină din cap și mi le trimite înapoi. 

— Păstrezi ceea ce câștigi. 

— Numărul este cincizeci și nouă. Cinci-nouă. Cincizeci și 
nouă. 

— Bingo! ţipă Oline de bucurie și mă ia din nou de braț. A 
câștigat din nou! 

— Dar-ar focul iadului și blestemul, exclamă un bătrân, lovind 
cu mâna în masă și aruncându-și stiloul. 

Mă uit la carton și văd că are dreptate. Al treilea rând este și 
el complet. Fără nicio tragere de inimă, mă ridic din nou, părând 
pierdut, pe când îi cântăresc din priviri pe rezidenții adunaţi în 
cantină, în vreme ce inspectorul de bingo pornește iar în 
expediţia sa prin încăpere. Siv îmi face un semn din cap, de 
confirmare, și se joacă cu microfonul de parcă-i ceva cu totul 
diferit. 

Procedura de citire cu glas tare a numerelor este repetată 
înainte ca bărbatul să plece din nou și să înceapă să caute pe 


VP - 134 


masa cu premii, întorcându-se în cele din urmă cu o cutie de 
tort, pe care-o așază reverenţios pe masa din faţa mea. 

— Tortul cu trufe? spune Johannes făcând o grimasă. 
Credeam că acum la trei rânduri se dă tort cu frișcă. 

— Nu începe, Johannes, îi atrage atenţia bărbatul cu ceasul. 
Asta se întâmplă după pauză, știi doar. 

Oline se apleacă spre mine. 

— Da, Agnes va fi încântată, ai să vezi. 

— Acum vom lua o scurtă pauză de cafea, înainte de a începe 
runda noastră finală din această seară, anunţă Siv la microfon. 

Ridicându-se, se duce spre o masă lungă, unde membrii 
personalului pregătesc carafe argintii cu cafea, boluri cu zahăr 
cubic și căni cu frişcă. 

— Cred că plec acum, spun, împingând cartonul de bingo și 
tortul spre Johannes. 

Din moment ce Merethe nu-i aici, mă decid să mă duc în 
apartament pentru încă o doză de Duphalac, urmată de chinuri 
intense la toaletă. 

— Mulţumesc pentru ospitalitate. 

— Tortul i-al tău, zice Johannes și-l împinge din nou spre mine. 
Oricum, nu suport trufele de ciocolată. 

— Dar voi? 

Mă uit cu disperare spre Bernadotte și Oline, iar amândouă 
clatină cu promptitudine din cap. 


188 / 

Oline mă bate cu mâna pe umăr și șoptește: 

— Ai grijă, băiete. Și transmite-i salutări lui Agnes din partea 
mea. 

lau pachetul de șerveţele și cutia cu tort și mă îndrept spre 
ieșire. În urma mea, sistemul de amplificare pârâie, și ceva care 
sună ca un disc de gramofon hârâie o muzică de orgă - cred că 
de la o străveche orgă de cameră din epoca întâlnirilor pentru 
rugăciuni - și o fată cu accent din sud izbucnește într-un cântec: 
Mătușa a spus că îngerii le-au cerut să vină acasă, în ceruri, la 
lisus. Imaginează-ți, dacă aș putea fi cu ei acum. O, cât aș vrea 
ca visele mele să mă poarte departe... 

— O ștergi? mă ia în primire o voce feminină, imediat ce-am 
reușit, în sfârșit, să închid ușa în urma mea. 

— Te-am căutat, răspund dând cu ochii de Merethe care se 


VP-135 


apropie ţinând într-o mână o plasă plină de pietre mici, colorate. 
— Păi, iată-mă, spune apucându-mă de braţ cu mâna liberă. 
Ce treabă ai cu mine? 


Capitolul 33 


— Ești de multă vreme așa? 

Mergem spre ieșirea din Centrul Rezidenţial, iar Merethe încă 
mă ţine de braţ, de parcă sunt unul dintre rezidenții de-aici și 
trebuie să mă conducă înapoi, în camera mea, pentru un pui de 
somn. 

— Doar de o săptămână, răspund. De când am ieșit din 
închisoare. 

— Închisoare? 

Observ că strânsoarea ei îmi slăbește brațul. 

— Dar nu ești... 

— E o poveste lungă. ÎI poţi întreba pe Harvey despre asta 
într-o bună zi. _ 

— Nu contează. Mă strânge din nou de braţ. Imi place de tine. 

— Mulţumesc, bâigui privind în jos spre plasa cu pietre. La ce 
le folosești? 

— Astea-s cristalele mele, răspunde Merethe. Pentru ședințele 
de terapie. Harvey le cumpără din Rusia. Mă strânge mai tare de 
braţ. Ieftin. 

— Le vinzi? 

— Bineînţeles. Jasp, cuarț, aventurin - noi le spunem pietrele 
dorinţei - cristale de rodocrozit roșii-rozalii. Lazulit albastru- 
închis din Afganistan, ametiste, rodonoite, fluorite de orice 
culoare: alb, negru, violet, albastru, verde și galben, și da, unele 
dintre ele sunt chiar aproape transparente. Smaralde, malahit, 
onixuri, carneol, rubine, agate, apatite, berile, topaze, sugilite, 
cuarțuri roz și piatra lunii. 

— Scumpe? 

Merethe clipește din ochi. 

— Rentabile, bineînţeles. 

— lar acestea sunt cele pe care le vom folosi la... la... 

— Exact, încheie Merethe, odată ce ajungem în apartament. 

— Tort? îi ofer când intrăm în sufragerie. 


VP - 136 


Pun cutia și pachetul de șervetele pe blatul bufetului din 
bucătărie. 

— Nu, mulţumesc, zice Merethe. Am auzit că tu ai fost 
câștigătorul tortului cu trufe. Berit l-a făcut, ea este una dintre 
rezidentele din unitatea de reabilitare deschisă. 

Merethe deschide plasa cu pietre semiprețioase și-și vâră 
mâna înăuntru. 

— Însă uită unele lucruri. Prăjiturile ei nu mai sunt cum erau 
cândva, ca s-o spunem elegant. 

— Minunat, răspund,  aplecându-mă deasupra  blatului 
bufetului când un nou val de durere începe să se împrăștie 
înăuntrul meu. 

— Eşti gata? 

Merethe ţine în mână două pietre din plasă, frecându-le una 
de alta. Îmi face semn. 

— Nu te speria. Terapia cu cristale este total inofensivă. Doar 
adu pătura și întinde-te pe podea, înaintea mea. 

Încăperea este călduroasă și-mi dau jos puloverul, rămânând 
numai în tricou. Mă întind înaintea ei, cu faţa în sus. 

— lei medicamente? 

Încuviinţez din cap. 

Merethe freacă pietrele în mână și mă privește. 

— Îmi dau seama. 

— Serios? 

— Mioză. Pupile micșorate. Aprobă încet din cap. Este absolut 
în ordine. Uneori, asta te poate ajuta. Ai nevoie de altceva să te 
simţi confortabil? 

— Radioul, răspund cu glas gutural, întinzându-mă pe podea 
în vreme ce Merethe se duce și deschide radioul. Și cafetiera. 
Pornește-o. 

— Așa? întreabă, odată ce-a pornit cafetiera și-a găsit un post 
de radio care transmite muzică lentă de pian. 

Aprob din cap. 

— Nu, aşteaptă, exclam,  ridicându-mă fără niciun 
avertisment, înșfăcând geanta de pe masă și repezindu-mă spre 
toaletă. 

Acolo, apuc sticla de parfum din geantă și-mi închid ochii și 
gura, înainte de a-mi pulveriza o ceaţă fină direct pe față. Apoi 
înghit încă două pastile de OxyNorm și mă întorc în sufragerie. 

Merethe mă așteaptă lângă măsuţă. Strâmbă din nas la 


VP - 137 


mirosul puternic de parfum, dar nu comentează nimic, ci, pur și 
simplu, îngenunchează lângă mine odată ce m-am așezat din 
nou pe podea. 

— Corpul omenesc are șapte chakre, spune încălzind în palmă 
o piatră roșie. Acestea sunt vortexurile sau centrele energetice, 
distribuite de-a lungul șirei spinării. Chakrele controlează, 
radiază și reglează folosirea energiei și impulsurilor din trup. 
Plasăm pietrele în aceste puncte, astfel încât vibraţiile lor să se 
suprapună pe aceeași vibraţie care există într-o chakră. 

Merethe începe să aranjeze pietrele de diferite culori și forme 
într-o linie dreaptă, începând de la mijlocul meu până sus, pe 
frunte, unde plasează o piatră ovală și vineţie. Apoi, ia un cristal 
alungit, transparent, pe care-l mișcă după un tipar ciudat pe 
abdomenul meu și în regiunea pubiană, vorbind încontinuu cu o 
voce scăzută, atât de scăzută, încât nici nu reușesc să înţeleg ce 
spune. 

Îmi simt gândurile învăluite de nori grei, fumegoși, în timp ce 
simțământul euforic de calm și bine mă acaparează, înlăturând 
durerea și înlocuind noile și îmbunătăţitele terminaţii nervoase 
ale organelor, receptorii esoterici, pe care doar medicamentele 
îi trezesc din letargie, iar asta-mi prinde numai bine. În cele din 
urmă, medicamentele încep să aibă efect. 

— Am simţit o mare durere, o aud dintr-odată pe Merethe 
vorbind ca printr-o membrană albă, granulată, care s-a 
materializat între noi. Prima dată când ne-am întâlnit și mi-ai dat 
mâna, în casă. De-asta mi-am retras-o pe a mea atât de repede. 

— Poftim? spun bălmăjit. 

Pleoapele îmi sunt grele și mi-e greu să le ţin deschise. Pot 
simţi pietrele de pe abdomen, piept și gât, până sus, pe frunte. 
De parcă se rotesc, mereu și mereu, și, în același timp, pătrund 
treptat prin pielea mea, puţin câte puţin. Lipindu-mă de podea, 
în așa fel încât nici nu mai pot să mă mișc. 

— Mai târziu, am văzut-o între tine și Harvey, lângă parcare. 

Încerc să șoptesc ceva, însă buzele nu mi se clintesc. 

— Părea să plutească între voi. 

— Frei, gem. În sfârșit. 

— Simt din nou energia ei, continuă Merethe, rostind 
cuvintele parcă dureros de articulat. Mai puternică, mai 
insistentă, ca și cum avansează și vrea să treacă. 

— O vezi? 


VP - 138 


— Da. 

— Spune-i că trebuie să vorbesc cu ea. Spune-i că m-am 
răzgândit. Vin, dacă asta își dorește. 

Dintr-odată, o aud pe Merethe scrâșnindu-și dinţii atât de 
tare, încât se macină unii de alţii. 

— Îngheaţă de frig. 

Dinţii ei clănţăne și, brusc, simt cum se face mai rece în 
cameră, de parc-a deschis cineva ușa, lăsând să intre frigul 
iernii. 

— Bezna, vrea să-mi arate ceva în beznă, spune Merethe 
tremurând și se întoarce cu fața spre fereastră. Afară. 

— Unde? La far? 

Merethe nu răspunde: doar se așază, tremurând, pe podea, 
lângă mine. 

— Întreab-o de mine, continui eu să mormăi. Întreab-o de ce 
nu mai vine. 

— Plutește. 

— Da, spun ca prin vis, clipind. Plutim amândoi. 

— Atât de întuneric. 

— Vezi luna? O vezi? 

— Crapă, șoptește Merethe. Aud zăngănit și lovituri în metal 
peste tot în jur. Doamne, înghetț. 

— Accidentul, icnesc. O, Doamne, accidentul! 

— Apă. O aud peste tot în jurul meu; simt gustul de sare până 
în plămâni. 

Fără veste, Merethe începe să tușească îndelung, înecându- 
se, ca și cum se sufocă. 

— E atât de rece, spune, clătinându-se pe când icnește după 
aer. 

— Las-o înăuntru. Trebuie s-o lași ca să vorbesc cu ea. 

— O, Doamne! 

Merethe își atinge brusc pieptul, de parcă se chinuiește să 
respire. Vocea i s-a schimbat și în ea se simte un ton care nu era 
acolo cu câteva clipe mai înainte. 

— Nu așa ar trebui să fie, geme, privirile ei săgetând prin 
încăpere, ca și cum caută ceva. Nu, stai, adaugă ea tremurând. 
Nu înţeleg ce spui. 

— Frei? strig agitat. Frei, ești aici? 

— Nu, nu, scâncește Merethe lângă mine. Nu înţeleg. 

Îi simt mâna atingând-o scurt pe a mea. Este atât de rece, de 


VP - 139 


parcă se transformase într-un sloi de gheață. 

— Frei? 

Încerc să mă ridic, însă trupul meu e țintuit la podea și nu-mi 
pot mișca niciun mușchi. Simțământul de calm dinăuntrul meu 
s-a risipit, iar fiorii senzaţiei de panică sunt pe cale să mi se 
răspândească în tot corpul. 

— De ce nu răspunzi? 

— Șșșșt. 

Dintr-odată sunt din nou conștient de mâna îngheţată a lui 
Merethe pe brațul meu. 

— Trebuie să rămâi nemișcat, Thorkild. 

— Poftim? Nu, lasă-mă. Frei! Așteaptă-mă, sunt gata. Gata să 
vin cu tine. 

Mâna rece ca gheaţa a lui Merethe alunecă de-a lungul 
braţului meu și de-a lungul umărului, înainte de a-și lipi palma 
de buzele mele. 

— Acum înțeleg, șoptește ea, strângându-și degetele pe gura 
mea. Nu este Frei. E altcineva... 


Capitolul 34 


Mâna lui Merethe îmi alunecă de pe buze și se târăște căznit 
pe podea în vreme ce ea îngenunchează înaintea mea. In cele 
din urmă, reușesc să mă smulg din perplexitatea indusă de 
medicamente și mă ridic în capul oaselor. 

Merethe mă privește cu o expresie îndepărtată, apoi se ridică 
în picioare și se întoarce spre draperiile din spatele canapelei, 
unde șoptește în beznă: 

— Cine ești? 

Întinde mâinile ca și cum e nevăzătoare și tocmai a întâlnit un 
necunoscut. 

— De ce ești aici? 

Printre buze și pe nări îi ies aburi reci. Se clatină încet, dintr-o 
parte într-alta, dând din cap și strângând din ochi. 

— Nu înțeleg. 

Ochii i se deschid iar și mai mult aer rece îi iese din gură. 

— Ce spune? 

Merethe clatină iarăși din cap. 


VP - 140 


— Nu știu. Nu înţeleg. 

Incerc să mă ridic, însă Merethe întinde o mână de parcă-mi 
zice să rămân așezat. Aerul din încăpere e dens, aproape 
cristalizat, scurgându-se spre draperiile și fereastra din spatele 
lor. 

— Arată spre tine, îmi spune ea. Nu pot să înțeleg ce spune. 
Parcă scoate numai bolboroseli pe gură sau vorbește într-o altă 
limbă. 

— Frei. Mă holbez la draperiile din spatele canapelei, unde 
sunt aţintiți ochii lui Merethe. Tu ești? Mă ridic șovăielnic în 
picioare și mă strecor aproape lipit de masă, spre fereastră. Te 
rog, spune ceva. Nu mai pot să aștept. Am nevoie de un 
răspuns. Vrei să vin? 

Când mă apropii, un gust amărui și sărat mi se împrăștie prin 
gură și pe gâtlej în jos. Un curent de aer rece mă izbește din plin 
în faţă când fac o mișcare să apuc draperiile și să le trag la o 
parte. În același timp, o aud pe Merethe izbucnind în ţipete în 
spatele meu. 

Mă răsucesc și-i văd pieptul ridicându-se cu zgomot, în timp 
ce ea icnește după o gură de aer. Ochii ei sunt negri de frică, iar 
trupul i se scutură tremurând. 

— Ce se întâmplă? întreb disperat. Nu pricep ce se întâmplă! 

O clipă mai târziu se încordează din nou, arcuindu-și pieptul și 
întinzându-și brațele în lateral. 

— Mne xólodno. 

— Poftim? 

Îmi las mâna pe umerii ei. 

— Ce-ai spus? 

— Mne xólodno! repetă Merethe aproape strigând. Mne 
xólodno! Mne xólodno! Mne xólodno! 

Incerc să-i pun mâna la gură, dar mă lovește peste ea și 
începe să-și zgârie gura pe interior de parcă are ceva în gât și 
încearcă cu disperare să-l scoată afară. Faţa ei e scăldată în 
transpiraţie, care-i iese prin toţi porii. 

— Ce Dumnezeu faci acolo? 

— Ratatule! spune Merethe scâncind. 

Ochii-i sunt negri, năclăiţi de frică, iar din gâtul ei se ridică un 
zgomot răgușit, bolborosit. Merethe horcăie și gâfâie după aer, 
de parcă se îneacă cu propria ei salivă. 

— Gata! o implor, chinuindu-mă să-i scot degetele din gură. 


VP - 141 


— Mne xólodno! Mne x6lodno! 

Deodată, o zăresc. Nu Frei, ci femeia fără față și falcă, mai 
degrabă un fel de glugă de piele, care înconjoară un craniu gol, 
pătat cu verde din cauza algelor. Se zvârcolește și se răsucește, 
ieșind și căzând din nou în umbrele negre din ochii îngroziţi ai lui 
Merethe, pe când urlă din toţi bojocii. 

— O văd! exclam uluit, făcând un pas nesigur înapoi. 
Dumnezeule, o văd. Acolo, în ochii tăi. E acolo. Femeia fără față. 
E acolo! 

Deodată, tipetele încetează. Merethe se uită la mine, iar ochii 
ei sunt năclăiţi cu negru, înspăimântați. Își scoate degetele din 
gură și-și lasă mâinile să-i cadă grele pe lângă trup. Pare că ar 
vrea să spună ceva, dar în loc de asta rămâne nemișcată și stă, 
pur și simplu, acolo, trupul legănându-i-se încet, dintr-o parte 
într-alta, iar în clipa următoare cade pe podea. 

Se aude o bufnitură grea când capul i se lovește de marginea 
mesei și se prăbușește pe podea. 

Mă reped spre ea și, când s-o trag, observ că este ceva în 
neregulă cu falca ei. Incerc să-i închid gura, în timp ce zace la 
podea în faţa mea, însă maxilarul inferior îi revine la poziția 
anormală, de gură deschisă. Imediat văd și o tăietură adâncă în 
pielea de lângă urechea ei, de unde iese licărind un fragment de 
os. 

— Stai puţin, Merethe, șoptesc, pregătindu-mă să alerg după 
ajutor, când aud o bătaie puternică în ușă. 

Ușa se trântește la perete și o văd pe Siv, sora medicală, 
împreună cu un asistent, mai tânăr. 

— Ce s-a-ntâmplat? Locatarii din apartamentul vecin au sunat 
și s-au plâns de gălăgie. 

— Sunaţi după un doctor! strig. 

Merethe scâncește de durere când îi dau drumul la falcă și mă 
ridic în picioare. 

— Acum, imediat! 

— Ce-ai făcut? strigă Siv, în timp ce asistentul scoate un 
telefon mobil. 

— A căzut și și-a dislocat maxilarul, răspund. 

Siv se năpustește spre mine să mă ajute s-o întorc pe Merethe 
într-o poziţie stabilă, pe-o parte, pe podea. 

— Vin imediat, ne spune asistentul medical, în timp ce-și bagă 
telefonul înapoi în buzunar. 


VP - 142 


Îngenunchează lângă Merethe și Siv, în vreme ce eu mă așez 
pe canapea, îmi pescuiesc mobilul și-l sun pe Harvey. 


Capitolul 35 


— Harvey, trebuie să vii încoace! mugesc eu când îmi 
răspunde la telefon. S-a întâmplat ceva cu Merethe. 

— Merethe? Aud zgomotul motorului șalupei, care se oprește 
înainte ca vocea să i se audă iar, mai tare și mai tăioasă: Ce vrei 
să spui? 

— A avut un accident aici, în apartament. Am chemat o 
ambulanţă. Sunt pe drum. Grăbește-te. 

— Tocmai am fost la ferma de midii. Să nu pleci până nu vin 
eu, spune Harvey. 

Motorul pornește din nou și el închide. 

Pun mobilul pe masă și mă uit la Siv și la asistent, aflați de-o 
parte și de alta a lui Merethe. Siv a adus o pătură și a folosit-o 
să învelească pacienta, dar și un prosop, pe care i l-a pus sub 
cap în așa fel încât falca să-i stea pe moale. Pare că maxilarul i-a 
fost smuls din loc și i se mai ţine doar în pielea capului. 

Sunetul respirației lui Merethe ajunge până la mine - un 
zgomot greu, bolborosit - ca și cum răsuflarea ei se poticnește 
când expiră, atingându-i buzele într-un fel nefiresc. Uneori 
scâncește încet, ca și cum vrea să se miște. Siv o ţine de mână, 
iar asistentul îi mângâie îndatoritor părul. Zece minute mai 
târziu, auzim cum un vehicul virează afară și se oprește chiar în 
fața apartamentului, iar curând, Harvey ajunge iute ca vântul în 
sufragerie, cu o expresie gravă pe faţă și în ochii săi întunecaţi 
și înfricoșaţi. 

Oprindu-se o clipă în mijlocul camerei, se lasă în genunchi 
înaintea lui Merethe și se apropie de ea. 

— Cum s-a-ntâmplat? întreabă, stând cu spatele la mine, 
aplecat spre soția sa. 

— Făceam o ședință de cristaloterapie, încep să explic. 
Merethe urma să mă ajute cu problema mea cu stomacul, așa 
cum ai sugerat tu, când, dintr-odată, am văzut amândoi ceva, o 
persoană, care... care... 

— Spiritism? 


VP - 143 


Harvey se întoarce brusc spre mine. 

— Aţi făcut o ședință de spiritism? 

— D... da, cred că da, răspund nedumerit. Îmi pare rău, 
Harvey. N-am știut că... a căzut. Pur și simplu, s-a prăbușit și s-a 
lovit cu capul de masă. 

Harvey stă și se holbează la mine multă vreme, până când, în 
cele din urmă, forțează un zâmbet căruia îi lipsesc gropiţele. 

— Thorkild, ia-o ușor. 

Se întoarce din nou spre soţia lui și se apleacă spre faţa ei, 
șoptind: 

— Va fi bine. Mă auzi? O să trecem noi și peste asta, iubito. 

În depărtare, sirenele își urlă semnalele de avertizare. 

Curând, parcarea se umple de fascicule de lumină puternică. 
Asistentul aleargă afară pentru a-i întâmpina pe infirmieri. 
Imediat după aceea, revine cu un bărbat și o femeie care duc o 
trusă și o targă, bărbatul mergând în faţă. 

— Are maxilarul inferior dislocat, le spune Siv. Puteţi vedea 
condilul mandibular ieșind pe aici. 

Arată rana de deasupra urechii lui Merethe și bărbatul 
încuviinţează din cap, înainte de a-și pune prudent mâna pe 
umărul pacientei. 

— Hei, ești conștientă? întreabă, strângând-o ușor de umăr. 

Merethe geme la atingerea lui și apoi tace din nou. 

— Bine, atunci, spune infirmierul, retrăgându-și mâna înainte 
de a se întoarce din nou spre Siv. Când s-a întâmplat 
accidentul? 

— Acum vreo douăzeci de minute. 

— Bine. Și a fost inconștientă în tot acest timp? Siv îmi aruncă 
o ocheadă înainte de a da din cap. Okay. 

Infirmierul începe să examineze capul și gâtul lui Merethe, în 
vreme ce femeia îi verifică pieptul, abdomenul, braţele, 
coapsele și picioarele. De fiecare dată se opresc și-o întreabă 
dacă simte durere, iar Merethe scâncește încet ca răspuns, 
înainte ca ei să continue. 

După ce termină, așază cu grijă o compresă pe rana de la 
urechea ei și bărbatul aprinde o lanternă și-i examinează gura 
ca să vadă cât de puternică e sângerarea. In cele din urmă, îi 
verifică pupilele înainte de a se întoarce spre noi. 

— O să-i dăm niște calmante și apoi o punem pe targă. Este 
important s-o ţinem întinsă într-o poziţie stabilă, tot timpul pe o 


VP - 144 


parte, să-i ţinem hemoragia bucală sub control și să ne 
asigurăm că nu-i ajunge nimic în gât. Nu vrem s-o intubăm din 
cauza maxilarului, însă trebuie să fim pregătiţi s-o facem, dacă 
se întâmplă ceva în timp ce o deplasăm. 

Odată ce femeia i-a administrat o injecție cu un calmant, 
bărbatul se întoarce spre Siv și spune: 

— Eşti asistentă medicală? 

Siv îi răspunde cu o aprobare din cap. 

— Poţi să-i ţii maxilarul în timp ce o mutăm? 

Siv dă iarăși din cap. 

— Bine. 

Infirmiera scoate două panouri netede, pe care le pune cu 
grijă între podea și trupul lui Merethe, ca s-o tragă astfel dintr-o 
singură mișcare direct pe targă din locul unde se află. 

Un fir subţire de sânge închegat, dar și proaspăt în același 
timp, îi curge din gură și îi rămâne în urmă când o ridică spre 
targă. Pe prosop și pe podea, acolo unde a zăcut Merethe, 
zăresc o pată mai mare, întunecată, de sânge mai coagulat. 
Infirmierii aranjează ca Siv să-i însoțească în ambulanţă, spre 
Blekoyhamn, și în elicopterul spre Spitalul Universitar din 
Tromsø, iar  asistentul-îngrijitor să transmită informația 
personalului de la centrul rezidenţial despre ce s-a întâmplat. 

— Am să sun la poliţie din ambulanţă, spune Siv, privirea ei 
severă mutându-se când asupra lui Harvey, când asupra mea. 
Nu știu ce... spune ea, îndreptând un deget scurt și butucănos 
spre mine, care stau așezat pe canapea, a făcut el pe aici, dar 
este clar că-i sub influenţa unor substanţe sau droguri... și... 

— Ce Dumnezeu crezi c-am făcut? o întreb eu. 

— Uită-te la ea! strigă Siv. 

Infirmierii se opresc și ei pe loc, un moment, și toată lumea se 
uită direct spre mine. 

— Vrei să ne spui că doar a căzut? 

— Calmează-te, spune Harvey, punându-se între mine și Siv. 
Eu am fost cel care i-a spus să vină s-o vadă pe Merethe. Are 
probleme cu stomacul, asta-i tot. 

Siv este pe cale să spună ceva, 
adânc și începe din nou: 

— Ținând cont de tot ce s-a întâmplat aici mai devreme, 
prefer să sun la poliţie. Oricum, vreau să discut din nou despre 
asta, Harvey: nu putem închiria camere pentru oricine, așa, de 


A 


nsă în loc de asta, inspiră 


VP - 145 


capul nostru. Ți-am spus-o limpede și înainte. Scoate-l afară de 
aici. Cât se poate de repede. 

Siv străbate cei doi-trei pași care o despart de targă, unde ea 
și infirmierii o ridică prudenţi la înălțimea potrivită și ies. Imediat 
ce au părăsit apartamentul, Harvey se apropie de mine. 

— Eu... eu... încep să vorbesc și mă ridic. 

— Dumnezeule, ai văzut-o, spune Harvey icnind. Mă trage în 
brațele lui, apucându-mă de tricou, de la gât, și mă îmbrățișează 
strâns. Ai văzut ce speriată era? 

Nu am energia de a spune nimic și, pur și simplu, atârn apatic 
în braţele lui în timp ce mă chinuiesc să ignor ceea ce tocmai s- 
a întâmplat. În cele din urmă, Harvey îmi dă drumul și rămâne în 
fața mea, legănându-se de pe un picior pe altul. 

— Tocmai m-au sunat. 

Are un glas răgușit, numai o șoaptă. 

— Cine? 

— Poliţia din Tromsø. Vor să mă duc acolo mâine-dimineaţă. 
Prima dată m-au întrebat dacă pot să vin în seara asta, dar am 
reușit să amân pe mâine. 

— Înţeleg, spun scâncit și mă şterg pe faţă cu antebraţul. 

— Vor să le spun despre tine, Thorkild. Despre când ai apărut 
aici, unde locuiești și cum păreai când te-am dus la far. 

— Așadar, cred în scenariul cu Bjzrkang și Arnt ajunși la far în 
noaptea în care am fost și eu acolo, clarific situaţia. Și că li s-a 
întâmplat ceva. 

— Dar pentru Dumnezeu, murmură Harvey. 

— Da, e o nebunie, nu-i așa? 

— Păi, zice el. 

Afară, auzim pietrișul scrâșnind când targa cu Merethe este 
împinsă prin parcare, spre ambulanţă. 

— N-am avut nicio intenţie de a spune ceva, dar acum simt că 
trebuie, continuă Harvey. 

— Despre ce-i vorba? 

— Nu cu mult timp în urmă, când ai sunat tu, eram pe drum 
spre ferma de midii și parcursesem numai un kilometru și ceva 
dincolo de far. Ezită. Însă, când am trecut de insulă, pe drum 
înapoi, am văzut ceva. 

— Ce? 

— O siluetă. Sau poate două, nu sunt sigur. Era întuneric și eu 
mă aflam la ceva distanţă. Insă ea stătea... 


VP - 146 


— Ea? 

Remarc că trebuie să fac un efort serios ca să nu încep să 
tremur. 

— Nu știu cine era, însă era o femeie, sunt sigur de asta. Nu i- 
am văzut faţa, doar părul fluturând în vânt. Am văzut-o numai o 
fracțiune de secundă, înainte ca unghiul în care se deplasa 
barca faţă de remiza de ambarcaţiuni s-o facă să dispară. Nici 
măcar nu sunt sigur că ceea ce am văzut era o femeie și nu 
doar niște resturi ajunse lângă zid, însă ușa remizei era deschisă 
și-am avut o senzaţie de neliniște, când m-am uitat înăuntru și- 
am văzut că era cineva acolo. Cineva care se ascundea 
așteptând să mă îndepărtez. 

Auzim ușa din spate a ambulanţei închizându-se zgomotos și, 
imediat după aceea, luminile aţintite direct asupra ferestrelor 
sufrageriei dispar, spre a fi înlocuite din nou de bezna serii de un 
albastru-închis. 

— Trebuie să plec, spune Harvey, în timp ce privește luminile 
vehiculului estompându-se. 

Pare că a fost readus dintr-odată la viaţă de bezna de afară, 
amintindu-și de precaritatea situaţiei. 

— Trebuie să-mi iau fiul și să mă duc după ea cu mașina. 

XXX 

Harvey pleacă fără să se mai uite înapoi. Traversează 
parcarea și se urcă în camionetă. Imediat ce vehiculul a pornit, 
deschid larg draperiile și las întunecimea serii să pătrundă în 
cameră. Stau și mă gândesc la cât de rapid se alege praful de 
tot, odată ce ai pornit-o pe calea greșită, fie că stai la masa din 
bucătărie cu o persoană pe care-o iubeşti, fie că te afli într-o 
situaţie de interogatoriu, fie că este vorba de întreaga ta viaţă, 
când ești lăsat, pur și simplu, să gonești spre propria-ţi 
distrugere, fără a fi în stare să pui frână sau să schimbi direcţia. 

— De data asta, drumul duce direct în iad, le spun fulgilor de 
nea, care se învârtesc în lumina becului de pe stâlpul din 
parcare. 

Undeva, departe de aici, la far, un cârd de păsări dau ocol pe 
sub o spărtură în nori, prin care pătrunde o rază îngustă de 
lumină selenară pentru a se opri asupra insulei. Dintr-odată, 
zăresc o lumină la una dintre ferestrele clădirii principale, o 
lampă pătrată de far, înconjurată de întreaga întunecime rece. 

— Harvey are dreptate. Imi lipesc fața de geam. Mă așteaptă 


VP - 147 


acolo. E timpul să plec de aici. 
Capitolul 36 


Rămân fără suflu când ajung la mașina din parcare. Conduc 
spre remizele pentru bărci, aflate la baza golfului și opresc acolo 
unde șeful poliţiei locale și sergentul său se aflaseră când am 
venit pentru prima dată aici, să arunc o privire la barca lui 
Rasmus, în remiza lui Harvey. Imediat ce-am parcat, ies din 
mașină și ţâșnesc pe sub o plasă de pește, întoarsă de vânt, 
mergând în zigzag printre îndiguirile de pământ și pietrișul 
alunecos. 

Păsările din văzduh par niște marionete într-un teatru al 
umbrelor, pe când se feresc și intră în picaj, planând lent cu 
aripile lor aproape nemișcate, deasupra reședinței fostului 
paznic al farului. De asemenea, pot vedea păsări pe mare, lângă 
far, negre, cu penaj alb la gât, legănându-se în sus și-n jos pe 
valuri, în jurul stâncilor de pe țărm, ca lampioanele chinezești. 

Remiza pentru ambarcaţiuni este împărțită în două, cu o 
încăpere pentru năvoade la capătul celălalt, unde se pot vedea 
diverse părţi și piese de echipament de pescuit, flotoare din 
sticlă verde, recipiente și cutii, precum și o barcă din plastic 
verde, agățată de un perete. Barca este suspendată de două 
cârlige, unul în faţă și celălalt în spate. Este atât de mică și 
ușoară, încât reușesc s-o ridic și s-o trag în apă fără nicio 
dificultate. 

O împing și sar la bord. Întreaga insulă cu marea din 
apropiere este scăldată într-o strălucire limpede, argintie. 
Păsările s-au risipit, iar farul și clădirile adiacente sunt cufundate 
într-o lumină puternică, materializată în mijlocul despărțiturii, o 
îmbinare dintre două puncte reci, gravitând unul în jurul 
celuilalt. 

— La fel ca noi, Frei, spun, suspinând convulsiv, în timp ce 
lacrimile și secrețiile nazale mi se preling pe față. La fel ca noi. 

Mă doare spatele când ajung, în cele din urmă, la 
debarcaderul distrus. Îmi arunc geanta pe țărm, înainte să ies 
din barca gonflabilă și să ajung pe stânci. Alerg repejor spre 
remiza pentru bărci și deschid ușa: nu-i nimeni acolo și continui 


VP - 148 


să traversez insula. La baza treptelor din piatră mă opresc din 
nou să-mi ațintesc privirile spre far. Construcţia strălucește în 
razele reci și argintii ale lunii. Inspir adânc și o iau la fugă. 

Picături sporadice de ploaie și mirosul puternic, sărat al apei 
mării mă biciuie, însă nu mă deranjez să-mi închei haina sau să- 
mi bag tricoul în pantaloni. Ușa din faţă a clădirii principale este 
acoperită cu banda roșu cu alb, care marchează un câmp de 
investigaţie al poliţiei. O rup și-o arunc la pământ. Imediat ce 
sunt înăuntru, mă reped direct la bar. 

— Futu-i, futu-i, futu-i! răcnesc când mă opresc la tejgheaua 
barului. 

Un miros vag de ceapă stăruie în încăpere, un iz care nu se 
făcea simţit ultima dată, însă îl recunosc de altundeva. Toate 
ferestrele, în afară de una, sunt acoperite cu pungi negre din 
plastic. În mijlocul podelei, se află o lampă utilitară, aprinsă, 
aţintită direct spre fereastra neacoperită. 

Traversez încăperea și deschid geamul. Afară întunericul este 
deplin: spărtura din nori s-a închis acum cu totul. 

— Prea târziu, icnesc eu. 

Zăbovesc acolo, privind în sus spre pătura de nori preț de 
câteva minute, în timp ce aștept, sperând că spărtura se va 
redeschide, dar nu se întâmplă nimic, și nori chiar și mai 
întunecați îi acoperă pe cei de mai devreme; nu există nici lună, 
nici lumină, nici Frei: doar o barieră neagră nesfârșită, pe care n- 
o poate străpunge nimeni. În cele din urmă, închid fereastra și 
plec din bar. 

Știu că este vremea să fac încă o încercare de a elimina 
ghemotocul compact din intestine și mă duc jos, la discotecă, 
unde, potrivit indicatorului, s-ar găsi toaleta. 

Ușa este încuiată cu lacătul și nu am cheie. Mă întorc și mă 
grăbesc sus, spre hol, și apoi la etajul de deasupra. Aici aerul e 
greu și îmbâcsit, amestecat cu un iz rău de lemn ars și stofă 
umedă. ` 

Mă îndrept spre una dintre uşile întredeschise. Incăperea este 
la parterul clădirii, care pare să fi fost cel mai grav afectat de 
foc. Acoperișul și pereții sunt demolați, atât în încăperea 
principală, cât și în toaleta adiacentă, unde nu se găsește niciun 
fel de mobilier, nici măcar W.C. Câteva unelte sunt împrăștiate 
peste tot pe podea, în afară de o lampă utilitară și câteva role 
dintr-un material izolator nou. Încăperea asta este singura de pe 


VP - 149 


nivel în care Rasmus s-a înhămat la munca de restaurare. Restul 
locului a rămas neatins din anii 1980. 

Următoarea încăpere este plină de piese de mobilier: câteva 
canapele extensibile, așezate una peste cealaltă, lipite de 
peretele exterior, precum și câteva paturi de campanie, toate 
confecționate din lemn de pin înălbit. Pereţii interiori sunt pătațţi 
cu funingine și covorul este plin de urme ovale, dezvăluind 
locurile unde materialul arsese până la dușumelele de dedesubt. 

Închid ușa și mă întorc la scară și coridorul de pe partea 
cealaltă. Prima încăpere la care ajung are pe ușă o plăcuţă pe 
care scrie Sala de Ședinţe 1. În interior, draperiile au căzut pe 
podea, iar ferestrele sunt pline de insecte moarte, prinse în 
nenumărate pânze de păianjen. Scaunele sunt aranjate sub 
formă de potcoavă, în jurul unei mese pe care se găsește un 
computer vechi și, pe podea, în apropiere, zace un manual de 
utilizare pentru programul WordPerfect. 

După următoarea ușă, ajung într-o sală de gimnastică, plină 
cu biciclete de fitness, banchete, aparate și greutăţi. Oglinzi 
prăfuite se aliniază pe pereţi. Una dintre gurile de aerisire 
lipsește, rămânând numai o gaură deschisă în peretele exterior. 
Pe podea, nu departe, zăresc scheletul unei păsări. Pășesc 
înăuntru, făcându-mi loc spre ușa de lângă un perete al 
frontonului. 

O mică toaletă cu o chiuvetă simplă se deschide înaintea 
mea. Îmi dau jos pantalonii și mă așez pe W.C. Frigul mă 
împunge în toţi porii în momentul când pielea mea ia contact cu 
suprafaţa îngheţată. Însă rămân așezat și trag de ușă în așa fel 
încât să rămână o fărâmă de lumină între ea și cadru, și o ţin cu 
o mână în timp ce încerc să-mi destind mușchii și să las 
gravitația să facă ceea ce trebuie. 

Nu se întâmplă nimic. În cele din urmă, mă satur să stau 
așezat aici, încordat, în vreme ce vântul șuieră prin toate 
crăpăturile și frigul cumplit îmi pătrunde până-n fese. 

— Rahatul dracului! mârâi și-mi trag pantalonii. 

Trântesc ușa de perete și ies din încăpere, luând-o în direcţia 
scării care duce jos, la parter. Este vremea să mă ocup de ceea 
ce m-a adus aici. 

Imediat ce ajung înapoi în bar, mă duc la rafturile din sticlă 
din spatele tejghelei și înșfac o sticlă de votcă Smirnoff, pe 
jumătate plină. Scot blisterele de medicamente și câteva pastile 


VP - 150 


rătăcite, umplându-mi palma cu tablete și capsule de diferite 
forme și culori. 

— Nădăjduiesc că am destule, șoptesc pentru mine însumi, 
înghiţindu-le cu o dușcă amară și arzătoare din sticlă. 

In momentul ăla zăresc lângă perete un sac menajer și o cutie 
din carton goală, care-mi scăpaseră atenţiei înainte. Mă duc să 
deschid sacul și descopăr înăuntrul lui mai multe perechi de 
mănuși din latex, folosite, și câteva fiole goale, din sticlă, și 
judecând după miros, cred că fuseseră de Luminol - o substanţă 
chimică capabilă să declanșeze chemiluminescenţa: amestecată 
cu apă și pulverizată asupra unei zone poate scoate în evidenţă 
petele de sânge, dacă este folosită împreună cu o sursă de raze 
ultraviolete, ceea ce explică pungile din plastic care acoperă 
ferestrele. Fierul din sânge catalizează un efect luminescent 
albăstrui, astfel că și cea mai mică urmă de sânge poate fi 
detectată, indiferent dacă s-a încercat îndepărtarea sângelui cu 
ajutorul unor substanțe chimice. 

Caut un număr în telefon și apăs butonul verde de pe ecran. 

— Gunnar Ore, anunţă vocea de la celălalt capăt al firului pe 
un ton pe jumătate curios, pe jumătate iritat. 

— Sunt eu. 

— Thorkild? Ce piz... N-au trecut decât șapte ore de când ți- 
am spus în termeni fără echivoc să stai... 

— De ce ai făcut o investigaţie pentru crimă aici, la far? 

— Poftim? 

— Aţi adus aici o echipă de investigaţii la locul crimei. De ce? 

— Noi? Eu lucrez pentru Delta acum, nu-ţi mai amintești? Ori 
ești atât de dus cu pluta în stupoarea ta afurisită, încât deja ai 
uitat? Investigaţiile la locul crimei nu-s treaba mea. 

— Dar știi că asta s-a-ntâmplat. 

Urmează un moment de tăcere, timp în care-l aud pe Gunnar 
Ore cum inspiră adânc înainte de a expira zgomotos. Își umple 
din nou plămânii. 

— Poliţia din Tromsø a înaintat o cerere de cooperare celei 
mai importante unităţi de anchete criminale de la Kripos și li s-a 
recomandat să efectueze o examinare la locul crimei pe insulă, 
legată de cazul polițiștilor dispăruţi. 

— De ce? 

— Sunt convins că-ţi dai seama și singur. 

— Deci ești implicat, conchid eu, mai mult pentru mine, când 


VP - 151 


intervine vocea lui: 

— Haide, omule, trezește-te. La ce naiba te gândești? Doi 
polițiști daţi dispăruţi, un civil care a dispărut, iar acum apari și 
tu, dând fuga pe acolo și vorbind despre monștrii de mare, hoţi 
de cadavre și o femeie fără faţă. Dă-o dracului! Asta-i o bombă 
cu ceas. Un potenţial caz senzaţional pentru presă, un cocteil de 
nasolii de proporții epice, iar numele tău bate la ochi chiar în 
mijlocul întregii tărășenii. Ce crezi că se va întâmpla când 
numele Thorkild Aske iese la iveală și lumea începe s-o ia razna? 

Ţin mobilul în mâini timp îndelungat și termin ștergându-mi 
secrețiile nazale și lacrimile și șoptind în aparat: 

— De ce crezi că polițiștii dispăruţi au venit la ţărmul insulei în 
aceeași noapte în care au dispărut? 

— Haide, Thorkild. Ce-ţi vine acum în minte? 

Sunt cu ochii în patru la semiîntunericul de dinaintea mea, în 
vreme ce dau pe gât o dușcă de băutură. 

— Ai găsit sânge, nu-i așa? Gunnar e pe cale să spună ceva, 
dar se oprește. Unde? insist. Tot nu zice nimic. Haide, unde? 

Sar de pe bar și umblu prin întuneric. 

— Este locul unde ai găsit ceva semnificativ? De-asta nu poți 
să-mi spui? 

— Au obţinut un rezultat cu Luminolul în barul din clădirea 
principală, explică Gunnar în cele din urmă. 

— Sânge împroșcat? 

— Nu, urme de dâre, câteva dale de ceramică de lângă zona 
de mese. 

Sângele împroșcat indică faptul că persoana în cauză a fost 
omorâtă, sau cel puţin a fost rănită la fața locului, în vreme ce 
dârele de sânge nu înseamnă decât că persoana a sângerat în 
locul respectiv. Mă îndrept spre canapeaua din velur și mă las 
pe vine. Podeaua este netedă și rece, de parcă fusese curățată 
recent. 

— Ştii al cui e sângele? 

— Nu. 

— Și atunci ce te face să crezi că e al lui Bjarkang sau al 
sergentului lui? 

— Așteptăm rezultatele testelor. 

— Deci, ceea ce-mi spui acum este că știi, doar prin pură 
intuiţie, că sângele e al lui Bjarkang sau al sergentului lui, și nu 
al lui Rasmus sau al femeii fără faţă? Sau poate al oricui 


VP - 152 


altcuiva. Asta-i metoda după care lucrezi în ultima vreme? 
Haide, Gunnar, las-o baltă. Aţi descoperit ceva. Vreun obiect al 
unuia dintre polițiști și cu sânge pe el. Nu-i așa? 

— După cum am spus... Gunnar Ore ridică glasul, dar numai 
puţin, fără a-și pierde calmul: Așteptăm rezultatele... 

— Am văzut o fantomă astăzi, intervin înainte să-și termine el 
mantra lui obsesivă. 

Sunt perfect conștient că minte și nu am nicio dorinţă ca 
discuţia noastră finală să continue exclusiv în termenii lui. 

— Chiar așa? Serios, Thorkild? Fantome... la așa ceva s-a 
ajuns? 

— Am văzut-o în ochii altei femei. Era ea, femeia fără faţă. 
Cea pe care-am găsit-o aici, la far; cea despre care nimeni nu 
pare să arate nici cel mai mic interes. 

— Păi, cum am zis - tonul îi e mai dur, mai grav și mai apăsat 
- nimeni de la sediul poliţiei nu crede că femeia asta despre 
care vorbești tu chiar există. Oamenii sunt, de fapt, deranjaţi că 
bântui pe aici, aruncând acuzații și insinuări asupra a doi polițiști 
foarte respectaţi, care au dispărut în neant. Asta-i ceva foarte 
josnic, chiar și pentru tine. 

— Și tu, rostesc pe șoptite, tu ce crezi? 

— Eu? Păi, asta-ţi pot spune foarte ușor, Thorkild. Cred că ești 
un exemplar de mașinărie bușită, care ar trebui să se care 
dracului de aici, înainte să ajungi din nou la pământ și să nu te 
mai ridice nimic. 

— Hopa-Mitică, cade-n fund și se ridică... 

— Da, este absolut corect, răspunde Gunnar, deși nu există 
niciun semn că analogia ar fi măcar un picuț amuzantă. 

— Toţi caii regelui... 

— Fir-ar al dracului, omule! Adună-te, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

— Deci, care-i teoria ta? Ce scenariu pui la cale? 

— Ştii că nu pot să... 

— Bine, ce crezi despre rolul meu în toate astea? Nu poţi să- 
mi Spui nici măcar așa ceva? 

Gunnar Ore râde răgușit. 

— la-o încetișor, Thorkild. Nu ești genul, după cum i-am spus 
și lui Sverdrup încă de prima dată când am vorbit la telefon. În 
pofida a ceea ce s-a întâmplat cu tine și fata aia la 
Flyplassvegen. Ești genul de tip care o ia la fugă, care evită 


VP - 153 


problemele și renunţă în situaţii critice. l-am spus că, cu cât te 
scot mai repede din cazul ăsta, cu atât mai bine pentru toată 
lumea implicată. Ezită. Ești omul care, când balanţa înclină în 
defavoarea lui, alege întotdeauna calea cea mai ușoară de 
ieșire, iar de data asta te aflai pe insula nepotrivită la momentul 
potrivit, asta-i tot. 

— Ce mă-sa vrei să spui cu asta? 

Piatra dură din pântecul meu îmi amintește brusc că e tot 
acolo, și strâng din dinţi, așteptând să treacă durerea ascuţită. 

— Ştii ce vreau să spun. 

— Modestul meu pariu de a primi o grabnică eliberare 
condiţionată pe ușa din spate? 

— Dacă așa vrei tu să-i zici. 

— Nu ţi-am spus ce s-a întâmplat acolo, la dușuri, îl ațâț în 
continuare. Ai vrea să auzi? 

— Nu, răspunde Gunnar Ore îmbufnat. Păstrează povestea 
pentru cineva căruia îi pasă. Doar pleacă dracu' cât mai departe 
de... 

Dintr-odată, se oprește. 

— Ai spus aici, adaugă el brusc. 

— Poftim? 

— Ai spus aici, acum câteva clipe, când discutam despre 
investigaţiile la faţa locului. Doar nu te afli chiar acum la far, nu? 

De data asta, e rândul meu să mă abţin să răspund. 

— Fir-ar a dracului de treabă, Thorkild! 

Aud cum se întețește o furtună la celălalt capăt al firului, însă 
nu-i ceva care să aibă vreo consecinţă. Cel puţin simt efectul 
oușoarelor de insectă și alcool asupra mea, valuri mari 
înălțându-se, urmate de gânduri adânci. 

— İn curând n-o să mai fie timp, șoptesc, vârând sticla de 
Smirnoff în strânsoarea cotului, înainte de a găsi un loc unde să 
mă așez pe podea, lângă cutiile cu lămpi de sticlă de Murano, și 
închid ochii. 

— N-am spus, și încă destul de precis, ca în niciun fel de 
circumstanțe să nu... 

— Imi pare rău, șefule, bălmăjesc pe cât de bine pot. Așa cum 
spui chiar tu: eu sunt omul care fuge, iar acum trebuie să zbor. 
Crau, crau! 


VP - 154 


Capitolul 37 


Nu sunt sigur de cât timp stau aici după conversaţia mea cu 
Gunnar Ore. Dintr-odată, simt că mi-au revenit simţurile și-mi 
dau seama că aud muzică, note scrâșnite, pătrunzătoare, note 
fără expresie, compuse de unităţi de percuție și sintetizatoare 
din anii 1980, de parcă m-am trezit și am dat peste o petrecere 
în plină desfășurare. 

Pun sticla de Smirnoff pe podea, unde se răstoarnă și se 
rostogolește de-a lungul dușumelelor, până se oprește. Gâtul 
mi-e încă înțepenit și dureros când ridic capul și deschid ochii. 
Barul este întunecat și înghețat, mai întunecat și mai înghețat 
decât atunci când am intrat prima dată aici. 

Mă străduiesc să mă ridic în picioare și să mă iau după 
muzică, pe coridor, unde volumul se intensifică. Ajung la 
treptele care duc în jos, spre discoteca zăvorâtă de la subsol, 
când o voce feminină, puternică, se lansează într-un 
acompaniament al unei piese de synthpop năvalnice: ... / feel 
the night explode when we're together. Emotion overload in the 
heat of pleasure... 

Mă îndrept spre baza scării, unde ușa adăpostului antiaerian, 
care mai devreme fusese încuiată, este acum parţial deschisă. 
lnăuntru, pot desluși conturul unor lumini galbene, verzi și 
albastre, alunecând pe suprafața unuia dintre pereţi. Câteva 
panouri de afișare transparente, din sticlă, sunt atârnate într-un 
șir simetric, cu simboluri de neon alb deasupra, cu toate că nu 
pot descifra semnele sau conţinutul vitrinelor. 

„„„Take me I'm yours. Into your arms. Never let me go. Tonight 
I really need to know... Femeia continuă să cânte în vreme ce 
trec de ușă, pentru a intra într-un vestiar cu o ușă dublă 
deschisă la celălalt capăt. Vestiarul conţine cârlige goale pe 
partea stângă și două uși de toaletă, marcate pentru femei și 
bărbaţi. Aerul este încărcat și stătut și totul pare a fi neatins din 
anii 1980, de vreo treizeci de ani, când yuppies! au încetat să 
mai danseze aici. 

Mă îndrept spre primul panou din sticlă, fixat la înălțime mare 
pe peretele din beton, tocmai când unitatea de percuție 


1 Termen inventat în SUA în anii 1980, provenit din sintagma Young, Upwardly-mobile 
Professional (aprox. tineri dinamici profesional) (n.tr.). 


VP - 155 


ajunsese la refren: ...Tell it to my heart. Tell me I'm the only 
one. Is this really love or just a game? 

După panoul din sticlă se vede un cuib de pasăre, iar semnul 
de deasupra anunță: „Cufundar polar obișnuit (Uria aalge)”. Pe o 
dală din piatră sunt expuse două ouă verde-închis, cu pete 
neregulate și coajă punctată. Alături este altă vitrină cu două 
ouă alb-cenușii, de pinguin nordic, cu pete negre-maro, așezate 
pe o crevasă într-un pietroi. 

Merg pe lângă perete, dincolo de alte cuiburi de păsări, în 
direcţia discotecii. Modelul de tablă de șah din vestiar se 
continuă și aici. Restul interiorului este alcătuit din oţel și sticlă, 
în culori pastel, pe pereți și tavan. 

In discotecă, văd un glob disco rotindu-se, învârtindu-se în 
jurul axei în ritmul muzicii, care acum s-a schimbat în piese 
clasice, de care-mi amintesc vag, de pe vremea adolescenţei 
mele. Pe podea, de ambele părţi ale pupitrului pentru DJ, două 
generatoare de fum emit, periodic, nori groși pe ringul de dans 
pustiu, pe când o voce bărbătească interpretează: ...never 
gonna give you up, never gonna let you down. Never gonna run 
around and desert you... 

Acustica, praful și fumul generat conferă locului o aură de un 
galben sulfuros, cu valuri de fum palpitând, plutind între 
separeuri și ringul de dans. 

De pupitrul DJ-ului este atașat, de asemenea, un stroboscop 
care aruncă străfulgerări de lumină la o frecvenţă demențială pe 
podeaua ringului de dans, unde se fragmentează în părți mai 
mici, amintind de niște norișori de furtună. 

— Ce loc mai e și ăsta? mormăi, ridicând mâna în fața mea, 
privind mișcările, trepidante și mecanice. 

Parcă străbat un vis indus de pastile, unde totul plutește. 

Dintr-odată, mă opresc în mijlocul unei mișcări, tocmai când 
un suflu nou de fum urcă dinspre ringul de dans. Particulele de 
praf se învârtejesc și se rotesc în jurul meu, ca o puzderie de 
lumini ale nordului, iluminând firmamentul. Am zărit, pe 
neașteptate, ceva aflat mai departe în interiorul încăperii. 

Ceva ce n-ar trebui să fie acolo. 


VP - 156 


Capitolul 38 


Din cauza pastilelor și a alcoolului, îmi simt trupul eteric și 
detașat, și mă împleticesc pe ringul de dans spre femeia 
așezată pe scaun, care se sprijină de perete într-un separeu 
aflat în partea cealaltă, nu departe de ieșirea de urgență. 

Însă știu că, dacă este să mă înham la ceea ce mă așteaptă, 
mi se va cere mult mai mult. Nicio țeavă ruginită de apă sau alte 
decoruri defecte nu vor strica finalul grandios al spectacolului. 

Două lumânări ard în borcane de gem, pe masă, în fața ei. Cu 
o mână își acoperă chipul, ca și cum e adormită sau, pur și 
simplu, își întoarce chipul de la muzică, fum și străfulgerările de 
lumină. 

Femeia fără față poartă încă pijamaua aceea subţire la fel ca 
ultima dată. Trupul și capul sunt pământii și acoperite de un 
strat subțire de cenușă, care o face să arate ca o mumie de 
genul celor pe care le vezi în documentarele despre Pompeii și 
alte asemenea locuri. 

În momentul când ajung la masă, lumânările din borcan încep 
să pâlpâie, gata să se stingă. Fire de praf, ca un fum, se ridică 
de pe sticlă, învolburându-se sub ochii mei ca licuricii, înainte de 
a arde și dispărea. 

— Aștepţi pe cineva? 

Nu răspunde și mă las greu pe canapea, făcându-mi loc spre 
capătul celălalt al mesei. Peretele pare lipicios și rece, ca și cum 
ne aflăm într-o casă de pe fundul mării, în timp ce o apă 
îngheţată apasă intens, lovind exteriorul zidurilor din beton. 

Mă aplec spre ea, mângâind cu blândețe părul des, verde- 
deschis, care-i acoperă fruntea. Este rece și ţeapăn și pârăie, 
așa cum fac hainele îngheţate când le atingi. O peliculă netedă 
și transparentă îi învelește trupul pe când șterg mizeria. E 
complet îngheţată, ca un file de pește sau o halcă de carne 
proaspăt scoasă din congelator. 

— Ce faci aici? mă aplec eu din nou, cu nădejde, peste masă, 
curățând cu grijă mizeria de pe cadavrul înghețat bocnă. 

Parc-ai scutura funinginea de pe un om de zăpadă vechi; 
murdăria alunecă, lăsând în urmă dâre negre-cenușii pe stratul 
strălucitor de gheață, pe unde a trecut mâna mea. Pe dedesubt 
îi văd pielea vânătă, albăstrie, pătată cu bronzul lividităţii post- 


VP - 157 


mortem. 

Îmi plimb mâinile pe masa dintre noi, îndepărtând decenii de 
praf și murdărie, care ajung pe podea, pentru a dezvălui sticla 
de dedesubt. Mi se pare că am nimerit într-un loc pentru morți și 
muribunzi, o sală de tranzit unde eu și femeia fără faţă 
așteptăm să continuăm călătoria de la o stare la alta. 

Dintr-odată, muzica se oprește: sistemul audio s-a săturat și 
în încăpere se răspândește o tăcere neplăcută. E întreruptă 
numai de huruitul motorului care acţionează globul disco din 
tavan și gâfâitul sporadic, aproape un icnet, al generatorului de 
fum. 

— Să se fi stricat ceva pe undeva? 

Îmi frec mâneca hainei de masă până când e suficient de 
curată. 

— Vreo legătură întreruptă între tine și ea? 

Îmi golesc buzunarele de cutii, pachete de medicamente și 
organizatoare de pastile și aleg tabletele pe care le vreau, 
punându-le pe masă. 

— Vezi tu... trebuia să mă întâlnesc cu altcineva aici. 

Aranjez tabletele și pastilele în șiruri pe masa care ne separă, 
până când ajung să formeze un cuvânt. Arăt numele construit 
din patru pastile și o capsulă și privesc spre fecioara de gheaţă 
din faţa mea: 

— Ea. 

Măsor încăperea cu un zâmbet pe față. 

— Au organizat petrecerea pentru noi. 

Încăperea nu mai este atât de întunecoasă, acum că muzica 
s-a oprit. Înșfac câteva dintre pastilele care formează litera F, 
sugând saliva din obraji pentru a le înghiţi. Sunt pe cale să mai 
iau câteva, când muzica țâșnește din nou. Un păcănit strident 
iese din boxe și difuzoarele trepidante încep cu o voce 
masculină baritonală: ... Ooh, give you up, oh, give you up. Oh, 
never gonna give, never gonna give... 

Din nou, praful începe să se învolbureze și să se rotească prin 
sală, în ritmul mugetelor boxelor. Scot telefonul și tastez un 
ultim număr. Este cineva cu care trebuie să vorbesc înainte de a 
fi gata: 

— Thorkild? 

Vocea lui Liz e moale, caldă și, ca întotdeauna, conţine o undă 
de nerăbdare ambivalenţă, întrebătoare, așteptând să se 


VP - 158 


dumirească cu care Thorkild vorbea de data asta. 

— Salut, Liz, bâigui, încercând să-mi feresc gura din calea 
prafului. 

— Unde ești? 

— La o discotecă, zic și trag aer în nări, înșfăcând mai multe 
pastile de pe masa dinaintea mea. 

— Poftim? 

— Sunt la o discotecă, spun încet, lăsând privirile să alunece 
înspre globul de discotecă motorizat, care păcănește pe măsură 
ce se învârte. 

Generatorul de fum pare că a rămas fără fum - din când în 
când emite un bolborosit vag, urmat de nori cenușii de praf, 
care ţâșnesc peste ringul de dans, pentru a fi aspiraţi de 
maldărul de negreală mai veche, învârtindu-se prin jur. 

— Lângă far. 

— Dar... poftim? 

— Cineva a aranjat un chefuleț pentru noi, aici. 

— Pentru cine? întreabă ea, părând încordată. Nu înțeleg. 

— O petrecere pentru cei morți. 

Dau pe gât și restul din F și întregul R de pe masa din sticlă. 

— Și pentru cei care, în curând, le vor călca pe urme. 

Îmi umplu gura cu și mai multe ouă de insecte, în vreme ce 
ochii mei urmăresc sala de dans suprarealistă, cufundată în praf 
și punctată cu străfulgerări luminoase. 

— Eşti supărat pe mine? 

— Nu, Liz. Nu sunt supărat. 

Trupul nu mă mai doare și am o senzaţie ciudată, ca atunci 
când am urcat la bordul avionului care avea să mă ducă în SUA. 
Asta se întâmplase la numai câteva zile după ce Ann-Mari și cu 
mine înaintaserăm actele de divorţ, cu intenţia de a ne desface 
mariajul o dată pentru totdeauna. 

Procesul de mediere și perioada de despărțire nu au ajutat - 
nimic n-ar fi ajutat - amândoi știam asta de multă vreme. 
Singura urmare a despărțirii a fost amplificarea distanţei dintre 
noi. În vreme ce stăteam privind pe hublou, urmărind cum 
avionul urca spre nori înainte de a ajunge, până la urmă, de 
partea cealaltă a oceanului, mi-a trecut prin minte că vechiul 
Thorkild nu va putea niciodată să mă acompanieze la ieșirea din 
avion când am aterizat pe Aeroportul Internaţional din Miami, 
unsprezece ore și jumătate mai târziu. Așa cum un alt Thorkild a 


VP - 159 


fost dus de la dușurile din subsolul închisorii Stavanger, după un 
an și jumătate, și un altul a ieșit pe porțile aceleiași închisori, 
acum aproape o săptămână. 

De fapt, au fost multe versiuni ale acestui Thorkild. Prea 
multe. Chiar înainte de toate astea, pe vremea când cealaltă 
persoană a plecat din prima sa casă, din Islanda, și a călătorit cu 
mama lui și cu Liz spre Norvegia, spre Oslo, cu atât de multă 
vreme în urmă. Însă acum este versiunea finală. Epoca tuturor 
acestor versiuni ale lui Thorkild s-a încheiat. 

— Ți-am povestit de ţeavă, Liz? 

Praful care zboară prin încăpere, de la podea spre tavan, îmi 
înțeapă ochii și nasul. Pe undeva prin diafragma mea, pietroiul 
încă mă apasă, fără nicio intenţie de a se duce de-acolo. 

— Nu, șoptește ea. Nu mi-ai spus nimic despre ce ţi s-a 
întâmplat la închisoare. 

Îmi înclin capul într-o parte, astfel încât stau într-o poziţie 
semiverticală, cu fața întoarsă spre perete și spre femeia 
așezată în faţa mea la masă. 

— Păi, atunci a cam venit vremea, spun bolborosind cuvintele, 
în timp ce închid ochii. Înainte să se închidă ușile și să plece 
orchestra acasă. 


Capitolul 39 


Închisoarea Stavanger, 13 februarie 2012 


Robert, iubitul lui Arne Villmyr, și partenerul de dans al lui 
Frei, pe care l-am cunoscut la cursul de dans de la Centrul de 
Artă Sølvberg, mi-a trimis o scrisoare în care mi-a cerut 
permisiunea de a se întâlni cu mine după ce intrasem la 
închisoare. Parcă-l și văd în mașina din parcare, împreună cu 
Arne, în ziua în care a sosit. S-au sărutat și îmbrățișat multă 
vreme înainte de a ieși din mașină. 

Închisoarea Stavanger avea patru încăperi pentru vizitatori. 
Nouăsprezece dintre noi eram închiși în secțiunea numită NORD, 
numele pe care-l alocaseră unităţii comune. Trei dintre camerele 
vizitatorilor erau în folosință, din moment ce era perioada 
sărbătorilor de iarnă. Singura liberă, în mod normal folosită 


VP - 160 


pentru vizite de familie, avea pe pereţi desene făcute de copii și 
era mobilată cu cutii de la IKEA, umplute cu jucării, printre care 
și o măsuţă mică unde copiii puteau să deseneze. Doi ursuleţi 
de pluș imenși, de tipul Winnie-the-Pooh, erau răsturnați cu 
capul în jos de fiecare parte a unei canapele din piele, cu brațele 
îndepărtate, de parcă se așteptau la vreo îmbrăţișare. 

— Ești gata? întrebă ofiţerul de legătură când am ajuns în 
pragul ușii camerei vizitatorilor și m-am uitat înăuntru. 

Din partea opusă a coridorului l-am văzut pe Robert 
apropiindu-se, însoţit de un gardian. Își ţinea mâinile împreunate 
în faţă și capul îi era plecat, de parcă ar fi fost un deţinut nou, 
aflat la prima sa întâlnire cu colegii de detenţie. 

— Aveţi jumătate de oră, adăugă ofițerul. Pe urmă vin o 
mamă și băieţelul ei să se întâlnească cu tăticul pentru prima 
dată. Le-am rezervat camera de familie pentru tot restul 
programului de vizite de astăzi. 

— Imi convine, am răspuns, privind spre colțul copiilor, 
echipat cu o saltea albastră cu galben, așezată pe podea, sub 
masa cu materiale de desen împrăștiate pe ea și cutii de jucării. 

Pe saltea, era o imagine cu două girafe molfăind mere dintr- 
un pom nefiresc de înalt. 

— Așteaptă aici, zise ofițerul de legătură, închizând ușa odată 
ce Robert și celălalt gardian ajunseseră atât de aproape, încât le 
puteam auzi pașii pe-afară. 

M-am dus la canapea și m-am așezat lângă unul dintre urșii 
de pluș. O clipă mai târziu, ofițerul deschise ușa ca să intre 
Robert. 

— OK, băieţi. Jumătate de oră. Aștept afară. 

Robert se opri un moment în mijlocul încăperii, în timp ce ușa 
se închidea în urma noastră. Era la fel de bine îmbrăcat ca 
ultima dată când îl văzusem, în pantaloni de stofă, o cămașă 
albă și o eșarfă înnodată pe sub canadiană. Oricum, trăsăturile 
sale faciale erau oarecum mai aspre decât îmi aminteam eu, 
acum că stătea atât de aproape de mine. 

— Stai pe locul tău, zise el când am dat să mă ridic. 

Işi dezlegă eșarfa, o scoase și o puse jos, pe masa de desen, 
împreună cu canadiana. Işi trecu degetele prin părul negru și 
des și se așeză la capătul celălalt al canapelei. Nici lui nu-i 
venea să-l pună pe Winnie-the-Pooh jos, pe podeaua rece, și 
ajunse să-l ţină pe genunchi. 


VP - 161 


— N-am fost prezentaţi corespunzător, spuse, fără să dea 
vreun semn că se gândea să-mi strângă mâna. 

— Nu, am răspuns. Ne-am întâlnit atunci, la cursul de dans, 
atât. Ce vrei? 

Robert dădu din cap în tăcere, fără a-mi răspunde la 
întrebare. În scrisoare de-abia dacă-mi scrisese câteva cuvinte, 
îmi zisese că avea să-mi spună ceva și trebuia să discutăm. 
După accident, revenisem în Bergen, la cămin, unde am rămas 
pe parcursul procesului din instanţă. Am fost suspendat din 
postul meu de la Afacerile Interne imediat ce au ieșit rezultatele 
probei de sânge pe care o dădusem. Singura persoană care m-a 
contactat atunci a fost șeful meu, Gunnar Ore, care m-a sunat 
să-mi ceară să mă ţin departe de birou și de colegii mei și să nu 
vorbesc cu presa, înainte de a încheia spunându-mi să mă car și 
să mor într-un șanț. 

— Cum mai ești cu... lăsă privirea în pământ, înainte de a 
continua, cu faţa ta? 

Instinctiv, mi-am atins cicatricea ca o semilună roșie de lângă 
ochi. Degetul mi-a alunecat pe obraz, acolo unde pielea mi-a 
fost sfâșiată într-un contur stelar, smulgând canalele lacrimale 
de la suprafaţă. 

— Totul se vindecă, am răspuns, retrăgându-mi degetul 
imediat ce mi-am dat seama că-mi urma contururile feței. 

— Totul se vindecă, da. 

Își schimbă poziţia. 

— Am îngropat-o pe Frei acasă, la Tananger. 

Stătea înclinat, la marginea canapelei, picioarele atârnându-i 
la mică distanță de podea. 

— Dacă vrei, poţi să mergi acolo când ieși. Arne și familia zic 
că este în ordine. 

— Mulţumesc. 

L-am ciupit tare de ureche pe Winnie-the-Pooh. 

— Părinţii ei au plecat iarăși. Arne așteaptă în mașină... n-a 
vrut să vorbească cu tine. 

Am încuviințat din cap, fără a da drumul urechii ursului. 

— Eu sunt cel care i-a dat lui Frei GHB-ul. Robert apăsă cu 
mâinile burta ursului pe care-l ţinea în poală. De-asta a trebuit 
să discut cu tine. Să-ţi spun. 

— De ce? am întrebat pe un ton îngheţat. 

Robert se uită la mine cu o expresie ciudată pe faţă. 


VP - 162 


— Nu știai? Chiar așa? Clătină din cap. Nu, continuă el. Cred 
că știai. 

Am dat din umeri, fără a slăbi ursuleţul din strânsoare. 

— Mai contează? 

— Nu, poate că nu. 

Robert continuă să vorbească privindu-mă o vreme, înainte de 
a lansa încă una: 

— De-asta am venit. Pentru că trebuia să-ţi spun. 

— l-ai spus asta și iubitului tău de acolo, din mașină, și 
părinţilor ei, așa, ca chestie? 

— Ei știu deja, răspunse, afișând din nou acel zâmbet ciudat, 
care poate că era altceva, ceva între un zâmbet și o grimasă. 
Știai că avea un prieten. Un... poliţist din sediul poliţiei de aici, 
din Stavanger? 

Am ridicat iarăși din umeri. Adânc, înăuntrul meu, îmi 
simțeam trupul înțepenind. Ceva mi s-a agăţat de diafragmă. 

— Simon Bergeland, am zis în cele din urmă. 

— Da, exact. Polițistul pe care urma să-l investighezi într-un 
caz. Un hoț, cu apucături spre violenţă, un gunoi absolut, a cărui 
lume urma să se prefacă în pulbere de să-l îngroape până la 
urechi din cauză că veniseși tu în oraș. 

Am continuat să frământ între degete urechea ursului de pluș. 
Nu izbuteam să mă adun ca să spun ceva și doar stăteam acolo, 
în vreme ce matele mele se zvârcoleau ca niște vipere în cuib. 

— De ce? am întrebat. 

— Ce anume? 

Începutul de zâmbet al lui Robert se transformase într-o 
dungă lipsită de orice altceva în afară de dispreţ și ură, nu 
pentru mine, ci pentru noi, pentru că rămăseserăm aici, lăsaţi în 
urmă, în vreme ce Frei zăcea într-un sicriu pe undeva prin 
Tananger. Își apăsa bărbia pe capul ursului de pluș în timp ce-și 
mușca buza de jos. 

— De ce-a făcut asta? 

— La început, probabil, era curioasă cine ești. De asemenea, 
cred că voia să afle despre Simon, în ce se băgase el de fapt. In 
ziua de după prima voastră întâlnire la Cafe Sting, Frei a venit 
acasă și m-a întrebat dacă pot să-i fac rost de ceva GHB. 

— Care era planul? 

— N-a avut chiar un plan, zise Robert. Nu știu exact - n-am 
vrut să știu -, dar tu și Frei urma să mergeţi la un punct de 


VP - 163 


control rutier al poliţiei, drogaţi cu GHB, iar Simon ar fi urmat să 
câștige un răgaz. Poate dosarul i-ar fi fost chiar închis, cine știe? 

— Un punct de control al poliţiei rutiere. Dintr-odată, l-am 
simţit din nou: gustul acid, amărui de cidru din gura mea. Chiar 
așa? am continuat, chinuindu-mă să înghit. Ce original! 

— Simon îi trimisese un SMS spunând că va fi un control în 
trafic al poliţiei pe Tanangervegen și i-a cerut să se asigure că 
intri în acel punct de control în timp ce ești sub influenţa 
drogurilor. Mi-a spus asta când am venit cu sticla de cidru. 
Doamne, mormăi el, atingându-și fața. N-ai idee cât de mult 
regret că m-am băgat în asta... 

— Tanangervegen? M-am oprit o clipă înainte de a mă ridica 
brusc. Cum adică? 

— Punctul de control al poliţiei, răspunse Robert, privindu-mă 
din nou. Zâmbetul schițat revenise. Se afla la capătul din 
Tanangervegen. 

— Nu, am șoptit clătinând din cap. Nu, nu, nu! M-am uitat 
spre Robert, făcând un efort să înăbuș ceea ce începuse să se 
dezvolte înăuntrul meu. Greșești. Nu putea fi la Tanangervegen. 
Era... 

— Nu, Thorkild. Robert stătea netulburat, privindu-mă dintre 
urechile ursului uriaș. Nu greșesc. Așezând ursul pe podea, se 
apropie de mine. Însă nu te-ai dus la Tananger, spuse punându- 
și cu blândeţe mâna pe braţul meu. Nu-i așa? 

N-am răspuns. Pe interior, mă simţeam rece și transparent. 
Totul se încordase și orice mișcare, cât de mică, era dureroasă. 
Era un nou tip de durere, una despre care nu știusem că exista. 
O durere care nu dispărea, una care nu mai avea de gând să 
plece niciodată. Robert era pe punctul de a mai spune ceva, 
când dintr-odată în ușă se auzi o bătaie. Un ofiţer de legătură 
băgă capul înăuntru și zise: 

— Băieți, aproape că a expirat timpul. 

Stăteam în continuare pe canapea fără să-mi clintesc nici 
măcar un mușchi. Robert se ridică și-și puse pe el canadiana și 
eșarfa. 

— Cred că asta e tot. Dădu din cap, ca pentru el însuși, 
trăgând fermoarul hanoracului. Nu ești de acord? Se întoarse 
spre ușă, unde apăruse ofițerul de legătură, înainte ca ochii lui 
să revină asupra mea. Adio, Thorkild. Nu cred că noi doi ne vom 
mai vedea vreodată. 


VP - 164 


Și-apoi plecă. 

x kx * 

După ce ofițerul de legătură mă escortă înapoi în celulă, mi- 
am luat trusa de toaletă și prosopul și am luat-o spre sala de 
sport. 

— Cum ai putut? am murmurat pentru mine pe când am 
trecut prin sală pe lângă două persoane care demontau o plasă 
de volei. Cum ai putut să-mi faci una ca asta? 

M-am oprit înaintea unui dulap și am scos o coardă pentru 
sărituri înainte de a mă duce în vestiar și la dușurile comune 
aflate în capătul celălalt. 

Vestiarul era gol. Un nor cenușiu de aburi plutea deasupra 
deschiderii dintre dușuri și vestiar, și puteai vedea bălțile de apă 
de pe podea, care separau banchetele. 

Apa picura pe pereţii din piatră, iar o perdea de vapori plutea 
pe sub tavan, unde ţevile ieșeau din peretele dușurilor, până în 
celălalt capăt al încăperii. Mergând spre ușă, am întredeschis-o 
și-am privit afară. Cei doi bărbaţi din sala de sport plecaseră și 
lumina principală fusese stinsă. Am închis ușa și-am tras o 
banchetă după mine la dușuri. 

Imediat ce am pus bancheta unde voiam, am deschis toate 
dușurile, potrivindu-le la temperatura cea mai ridicată. Am sărit 
pe banchetă și-am trecut coarda peste țeava groasă fixată de 
tavan. Apoi am repetat procedura de două ori înainte de a face 
un laţ la celălalt capăt. 

Am sărit de pe banchetă și m-am îndreptat spre dușurile din 
dreapta mea, care se opriseră automat după un minut, așa că 
le-am pornit din nou. Dușurile mai vechi de pe cealaltă parte, 
neavând această funcţie automată, încă împroșcau apă 
fierbinte, care se revărsa pe podeaua din piatră în vreme ce 
voalurile de aburi deveneau tot mai dense. 

Alergând înapoi la banchetă, am înșfăcat laţul cu ambele 
mâini și mi l-am tras pe cap. Zgomotul apei, gâlgâind pe podea, 
bombardând scurgerile ruginite de pe ambele părți, era 
asurzitor. Valurile de aburi se agăţau de pielea mea, ţinând 
frigul la respect. Condensul mi-a închis porii și a izolat durerea 
acută și amorfă dinăuntrul meu. 

M-am folosit de ambele mâini ca să înșfac funia de deasupra 
nodului, apăsând cu degetele de la picioare pe marginea 
banchetei de sub mine, încercând s-o răstorn. „lată-te, Thorkild” 


VP - 165 


m-am gândit când capul mi-a fost împins înainte și în jos, spre 
piept, iar frânghia s-a strâns de gâtul meu. „Ce-a fost mai rău 
aproape c-a trecut”. 

Trunchiul meu s-a răsucit încet, într-o mișcare circulară, în 
vreme ce picioarele îmi loveau convulsiv în gol. Dușurile din 
dreapta nu mai împroșcau apă. Îmi amintesc că mă simţeam 
enervat că nu-mi ţineau companie până la final. Deodată, cu 
coada ochilor, am zărit ceasul de perete din vestiar, ca prin 
ceață. Un cadran metalic, rotund, cu limbi groase. Cinci și trei 
minute. 

„De ce nu ne-am dus la Tananger în seara aia, Frei? O, 
Doamne, de ce n-am plecat la Tananger?” 


Capitolul 40 


— S-a folosit de tine. 

Glasul lui Liz mă scoate din ceața toropelii în care m-am 
cufundat singur pe măsură ce povesteam. Deschid ochii exact 
când motorul globului disco de deasupra ringului de dans își dă, 
în sfârșit, duhul. De parcă propriile sale măruntaie se 
transformaseră în mii de bucățele minuscule din plastic și 
fragmente metalice, care acum doar băteau darabana în 
interior. 

— Te-a manipulat și voia să-ţi pierzi serviciul. O urăsc, 
scâncește Liz cu amărăciune. Chiar dacă-i moartă, chiar dacă nu 
ne-am întâlnit niciodată, tot o urăsc. 

— Nu înţelegi, mă smiorcăi, chinuindu-mă să mă ridic din nou 
în picioare. Însă nu-i vina ta. Amândoi suntem așa. De-asta 
alegem oameni ca Arvid și Ann-Mari, oameni distanţi, distruși, 
care nu pot vedea niciodată, care nici măcar nu se apropie. Însă 
nu așa artrebui să stea lucrurile, Liz. Tot timpul am știut despre 
Frei și Simon Bergerland. Numele ei apăruse în documentele din 
dosarul lui. Frei se juca cu mine, iar eu i-am permis. Manipulare 
și informare, nu-ţi dai seama? Asta fac oamenii ca mine, știi și 
tu. Manipulăm gândurile. 

— Nu înţeleg... 

— Nu ţi-ai dat seama că fratele tău este un iluzionist? Un 
afurisit de specialist de primă mână în oglinzi și efecte, atât de 


VP - 166 


profund prins în rolul său, încât... încât... 

Uitând pe neașteptate refrenul în trăncăneala mea, dau peste 
cap ultimele pastile de pe masa dintre mine și femeia fără față. 
De-abia dacă reușesc să-mi țin mâinile drepte când le plimb 
peste masă. Mai multe pastile și capsule cad cu pocnet pe 
podea sau ajung între haină și cămașă, în timp ce le duc spre 
gură. 

— L-ai întâlnit vreodată? o aud pe Liz străduindu-se să 
menţină conversaţia și s-o ducă într-o altă direcţie. Pe prietenul 
ei? 

— Nu. N-a ajuns niciodată la interogatoriu în ziua aia. Mai 
târziu, am auzit că l-au căutat cei de la Afacerile Interne, însă n- 
au mai dat de el. Pufff! zic râzând. S-a făcut nevăzut. 

Fac un semn scurt cu capul, în semn de rămas-bun, către 
femeia îngheţată, fără față, de vizavi de mine, înainte să mă 
ridic în picioare și să mă clatin înapoi pe ringul de dans. Muzica 
se oprise din nou. In încăpere era liniște totală, tulburată doar 
din când în când de tusea astmatică a generatorului de fum și 
de huruitul globului de discotecă defect, din tavan. 

Imi recapăt echilibrul, sprijinindu-mă de unul dintre stâlpii 
care separă ringul de dans de restul sălii, și stau acolo un 
moment, în vreme ce mă chinuiesc să rămân în picioare și mă 
străduiesc să văd ceva prin norii de fum. În cele din urmă, 
zăresc silueta albă a omulețului de pe semnul verde al ieșirii de 
incendiu și trag adânc aer în piept pregătindu-mă să mă 
împleticesc spre ieșire. 

Incerc să încetinesc folosindu-mă de mâna liberă pentru a 
apuca clanța de metal, însă ratez și mă lovesc cu capul de ușă, 
fără să simt nimic. 

— Nu trebuie s-o faci, o aud pe Liz șoptind, când îmi iau 
mobilul și stau cu spatele sprijinit de ușă. Nu mă pot descurca 
singură, Thorkild. 

— Nu te teme. 

Tușesc și mă înec până când adun suficientă salivă în gură să 
pot înghiţi. Metalul îngheţat mă va topi și apoi, hei, presto... Mă 
frec la ochi într-o încercare de a-mi îndepărta pâcla ce-mi 
acoperă vederea. Dar nu fac decât să strâng și mai multă 
funingine și praf în ochi, iar lacrimile încep să-mi curgă, cu toate 
că nu simt niciun fel de durere în obraz. 

— Și-apoi, totul se va termina. Nu va mai exista nicio versiune 


VP - 167 


a lui Thorkild. 

O aud pe Liz respirând în microfon, chinuit și neregulat, între 
cuvintele pe care crede ea că le voi auzi și lacrimile imposibil de 
stăvilit. Oricum, asta nu-i despre noi, despre Liz și despre mine. 
Ci doar despre mine și femeia care așteaptă pe celălalt mal al 
râurilor. 

Mă răsucesc și mă folosesc de întreaga greutate să apăs pe 
clanţa ușii. În cele din urmă, cedează și se deschide cu un 
scârțâit. 

Aerul rece îmi biciuiește fața şi-mi sfâșie plămânii când 
inhalez. Deasupra mea, pot vedea că vremea a început deja să 
se schimbe. Plec prin ieșirea de urgenţă, îndreptându-mă spre 
țărmul stâncos, și mă opresc înaintea unui bolovan masiv. 
Scrutez cu privirea peisajul marin dinaintea mea. 

— Însă n-am văzut, plescăi din buze într-un efort de a simţi 
gustul apei sărate pe limbă, nici n-am auzit ceea ce încercai să 
spui... 

Scot un soi de icnet căznit, chinuindu-mă să râd, dar sunetul 
mi se oprește în gât și în loc de asta mă înec, iar și iar, în timp 
ce-mi fac drum peste pietrele alunecoase dintre ieșirea de 
urgență din subsolul clădirii principale și linia stâncoasă a 
țărmului. În faţa mea, valurile se vânzolesc înainte și-napoi pline 
de ghemotoace de iarbă-de-mare ca niște căpăţâni, clipocind și 
lovindu-se de malul stâncos. 

— Ce frumos, îngân în timp ce mă clatin pe pietrele 
lunecoase, spre marginea apei. 

Faţa mi-e întoarsă spre cer, acolo unde pot vedea râpe adânci 
în incandescenţa lunii. Râuri argintii își croiesc drum afară din 
aceste viroage, impregnând circumferința cerului cu diverse 
nuanțe metalice, și chiar un tipar și mai înfricoșător se 
infiltrează în galaxiile-spirale mai apropiate de centru. 

— Thorkild, behăie Liz. Aproape că nici nu te mai aud acum. 
Mugetul mării îi înghite vocea. Nu închide. Te rog. Promit să fiu o 
soră mai bună... n-am să te mai cicălesc și să te bat la cap... Am 
să... 

Îmi îndepărtez mobilul de la ureche și mă opresc la marginea 
stâncilor. 

— Nu ne-am dus la Tananger în seara aia, mormăi spre apa 
întunecată din faţa mea. 

Mult mai departe, râurile se adună în beznă, iluminate din 


VP - 168 


interior, o bioluminescenţă intensă, neagră-argintie. Curând, și 
eu voi fi remodelat și voi fi devenit parte din această energie 
enormă. 

— Am luat-o pe alt drum, nu, Frei? Un cu totul alt drum. 

Ridic braţele în lături și-mi pun un picior puţin înaintea 
celuilalt, vărs din nou, iar voma mi se scurge pe bărbie și pe 
haine, însă nu mai contează, din moment ce apa o va curăța. 
Apa va mătura totul de data asta. 

Deasupra mea, cerul este complet deschis, în sfârșit, iar 
culorile reci se alătură celor două puncte. Gaura de vierme este 
gata. Închizându-mi ochii, îmi lipesc buzele și-mi împing trupul 
înainte. 

Intâlnesc bezna dinaintea mea cu un pleoscăit amortizat și 
mă rostogolesc pe spate, unde zac legănându-mă în mișcarea 
mării, înainte și-napoi, în vreme ce sunt tras de lângă stânci și în 
ploaia argintie. 

— Asta-i ultimul, icnesc în timp ce apa sărată mă împroașcă 
peste trup și peste față. Chiar ultimul Thorkild. 


Capitolul 41 


Ultima mea zi cu Frei, Stavanger, 26 octombrie 2011 


Frei se sprijinea de ușă în afara clădirii sediului poliţiei din 
Stavanger când am coborât din biroul aflat la primul etaj, care- 
mi fusese alocat. Ofiţerul de serviciu sunase să-mi spună că am 
un vizitator. Prima dată, m-am gândit că era Simon Bergeland, 
care venise, în sfârșit, la interogatoriu și i-am zis ofițerului să-l 
lase să intre. 

— Ce faci aici? am întrebat când am ieșit. 

Mi-am suflecat mânecile cămășii până la cot și m-am apropiat 
de ea. O adiere slabă îmi zbârlea părul de pe antebraţ și făcea 
să foșnească copacii de afară. Frei purta o fustă scurtă cu un 
imprimeu negru cu alb, teniși negri și un pulover alb, lejer, 
mătăsos, cu mâneci lungi. Ochii-i erau machiaţi strident și în 
jurul gâtului avea ceva negru, care semăna cu o zgardă de 
câine. 

— Mergem la o plimbare? 


VP - 169 


Buzele ei aveau dungi subțiri de un roșu mai închis acolo unde 
se întâlneau. Eram conștient de mirosul de alcool din respiraţia 
ei când se aplecă spre mine și-mi oferi o îmbrăţișare scurtă și 
neîndemânatică. 

— Nu pot, am răspuns când se retrase din nou. Avea ochii 
roșii, de parcă plânsese. Aștept pe cineva. 

Frei încercă să zâmbească, în tot acest timp chinuindu-se să 
stea pe picioare. 

— Nu vine, zise ea, râzând, și se lăsă pe mine astfel încât 
sânii ei îmi apăsau pieptul. 

— De unde știi? 

— Știu totul, răspunse ea, încă râzând și se îndepărtă iar de 
mine. 

Se retrase câţiva pași și se sprijini de un stâlp de iluminat, 
legănând în mână o sticlă de cidru de mere. 

— Nu mă îndoiesc de asta. 

Am rămas cu privirea aţintită asupra ei, bucurându-mă doar 
de aroma șamponului ei și de parfumul care mi se prindea de 
haine. Mai presus de orice, nu voiam decât să cad din nou pradă 
imaginaţiei - să le ia dracu' de consecinţe - să mă duc la ea, s-o 
ridic în braţe și să-mi îngrop faţa în părul ei. 

— Vii? 

— Oprește-te, Frei. 

— Te rog. 

Mi-am deschis braţele și m-am uitat la ceas. Mai era puţin 
până la șase fix. Interviul cu Simon Bergeland ar fi trebuit să 
înceapă cu trei ore mai înainte. Știam că nu va veni nici astăzi, 
dacă într-adevăr pe el îl așteptam. 

— Unde mergem? 

— Tananger. 

Frei îmi aruncă sticla de cidru. Am deschis-o și am băut-o. 
Cidrul avea un gust neplăcut, aproape ca acidul din acumulatori. 

— Ce se întâmplă la Tananger? am întrebat-o, dându-i sticla 
înapoi. 

— Așteaptă și-ai să vezi. 

Am aruncat din nou o ocheadă spre ceas, înainte de a 
răspunde în cele din urmă: 

— Bine, atunci. Dar eu conduc. 

Am sunat la ușă și ofițerul de serviciu îmi deschise. Am 
alergat spre birou, mi-am adunat lucrurile și-am împachetat 


VP - 170 


echipamentul audio-video pe care-l reparasem. Am încercat să-l 
sun pe Simon Bergeland o ultimă dată, însă telefonul lui era tot 
deconectat. 

Frei stătea lângă mașină, fumând. M-am urcat fără să spun 
nimic, am plecat în marșarier din parcare și ne-am îndreptat 
spre Lagărdsveien. 

— Sunt frumoasă? întrebă dintr-odată fără a-mi întâlni 
privirea. 

Își ţinea capul întors spre geamul lateral și luminile orașului 
din depărtare. 

— Extrem de frumoasă! Ce-i la Tananger? 

— Nu știi absolut nimic despre mine, continuă Frei neluând în 
seamă întrebarea. 

— Atunci spune-mi cine ești. 

Urmând instrucţiunile ei, am întors la primul sens giratoriu 
care ne-a dus pe drumul principal, apoi la ieșirea din oraș, pe 
ruta E39. O senzație ciudată de mâncărime îmi ţâșnise din piept 
și mi se răspândea în umeri și pe faţă. 

— AȘ fi putut să fiu a ta, spuse pe neașteptate, întorcându-și 
fața spre mine. Avea ochii întunecaţi, de parcă era speriată. 
Chiar așa. 

— Nu, nu cred, am răspuns, încercând să zâmbesc, dar parcă 
mă trăgea ceva de mușchii de sub piele, nelăsându-i să se 
clintească. 

— De ce nu? Frei apucă sticla de cidru din compartimentul 
central și începu s-o rotească nervoasă în mâini. O deschise, luă 
o gură, puse capacul la loc și continuă s-o învârtească între 
palme. Tocmai ai spus că sunt frumoasă. 

— Extrem de frumoasă, am adăugat. 

— Şi-atunci? 

— Asta-i doar un joc, nu? 

Luminile de pe stradă se aprinseseră, iar norii de ploaie 
deasupra noastră se risipeau. Frei încetă să se mai joace cu 
sticla și-și lăsă privirea să alunece înapoi, prin geamul lateral. 

— Și dac-am fi numai noi doi? șopti ea în geam. 

— Sunt mai mulţi cu noi? M-am întors cu un gest teatral spre 
bancheta din spate, goală. Hmmm... nu-i nimeni aici. Vezi pe 
cineva pe partea ta? 

Voiam să-i spun că știam totul despre ea și ticălosul de poliţai 
corupt, a cărui carieră încerca ea s-o salveze, să-i spun că 


VP - 171 


aveam de gând să-l lipesc pe mizerabil de perete, răstignit, 
indiferent cât de al naibii de mult avea de gând să se înjosească 
ea ca să-l salveze. Însă n-am făcut-o. Ceva mă împiedica. O 
convingere ridicolă, naivă, că atâta vreme cât niciunul dintre noi 
nu întrerupea jocul, atunci totul era real. Că nu fuseserăm aduși 
laolaltă de circumstanțe, ca niște umbre reci ce pluteau una pe 
lângă alta pe o stradă comercială aglomerată, ci că eram doi 
oameni, un bărbat și o femeie cu o anumită afinitate. 

— Da, am zis în cele din urmă. Dacă am fi doar noi doi. 

— Deși știi că nu sunt cine credeai tu că sunt, că mint mereu, 
că folosesc... 

— Da, am intervenit. De fiecare dată, dacă vrei să știi. 

O vedeam zâmbind prin geamul lateral, pe când învârtea 
sticla de cidru între palme. 

— Mulţumesc. 

— Mulţumesc? 

Dintr-odată, m-am simţit foarte încins - pieptul, gâtul și fața. 
O căldură blândă, aţâțătoare, care se prelingea pe abdomenul 
meu și mă făcea să vreau să râd. Fără oprire. 

— Ce vrei să spui prin multumesc? 

— Doar voiam să știu. 

— Dar atunci nu suntem doar noi doi? 

Frei își îndreptă spatele și în cele din urmă se uită drept la 
mine. Arătă spre pieptul meu. 

— Unu, spuse înainte de a-și întoarce degetul spre ea. Doi. 

— Ah, foarte nostim, am răspuns râzând, pe când abdomenul 
mi se umplea cu și mai multă căldură blândă și furnicătoare. 

Mâinile mi s-au încordat pe volan. Pielea rece mi-a aţâţat 
furnicăturile din mâini, făcându-le mai acute, ca și cum ceva de 
sub epidermă încerca să-și forțeze drumul afară. 

— Uau! 

Stătea și mă privea cu gura întredeschisă. 

— Poftim? 

Strângeam și mai tare volanul. Mi se părea că alunec cu totul 
din scaun, că suntem doi astronauți într-un zbor de antrenament 
la bordul unei nave NASA aflate pe o orbită parabolică. 

— Tocmai am petrecut un moment împreună? 

— Așa-i? 

— Cred că da, zise ea râzând. 

— Apropo, să-mi spui când trebuie să ieșim de pe șosea. Eu... 


VP - 172 


— Ai trecut deja de ieșire, spuse Frei. Cu mult timp în urmă. 

— Futu-i, am mormăit, căutând cu privirea un drum de ieșire 
sau un alt sens giratoriu, în tot acest timp chinuindu-mă să nu 
mă fâţâi în scaun. N-ar trebui să întorc? 

— Nu. 

— Nu urma să mergem la Tananger? 

— Nu întoarce. Frei își lăsă capul pe umărul meu. Vreau să 
conduci mai departe. 

Deasupra mea, am zărit o breșă întunecată între norii de 
ploaie ce se tot adunau pe cer. O lumină intensă răzbătea de- 
acolo. Nu lumina albastră, oţelită, a cerului, pe care te aștepți s- 
o vezi în perioada asta a anului, ci ceva mai cald, mai 
pământesc, ca și cum mă holbam la un disc argintiu sclipitor. In 
cele din urmă, pe măsură ce norii se retrăgeau, am putut vedea 
că era luna. 

Eram pe cale să-i spun lui Frei că mi se părea că sângerează. 
Șuvoaiele acelea groase de lavă argintie se revărsau pe 
suprafaţa sa lucitoare, însă nici n-am apucat să spun ceva, că s- 
a auzit o bufnitură dogită de undeva de sub mine. In secunda 
următoare, zburam, plutind deasupra scaunului șoferului, iar 
mâinile-mi erau strânse pe volan. Și Frei se înălţă și-i puteam 
vedea chipul înspăimântat îndepărtându-se de-al meu și părul 
ridicându-se spre a-i forma un nimb în jurul capului. Imediat 
după aceea, se auzi o bubuitură puternică și mi-am simţit capul 
azvârlit înainte, gata să se lovească de volan. 

Ultimul lucru de care-mi amintesc a fost gustul de cidru, 
amărui, metalic, din gura mea. Încă-l simţeam și când m-am 
trezit a doua zi și mi-au spus că Frei murise. 


VP - 173 


Marti 


Capitolul 42 


„Acesta, cu siguranță, nu-i noul Thorkild”. Este primul gând 
care-mi trece prin cap când mă trezesc. Cerul nocturn de 
deasupra mea este rece și întunecat, cu stele moarte care 
licăresc spre mine ca niște ochi de pisică. Peste tot în jur, aud 
apa pleoscăind și clipocind pe când mă legăn în ritmul valurilor. 
Zac pe un soi de saltea din iarbă-de-mare, pungi din plastic, 
capete de sfoară, canistre din plastic și tot felul de alte gunoaie 
aduse la mal de valuri. Întorc capul și constat că salteaua este o 
bucată din debarcaderul desprins de la far de furtună în prima zi 
când am ajuns aici. 

— Doamne, gem, înainte de a zări un pui de pasăre, la câţiva 
metri depărtare de mine - și el pare să se fi așezat pe insula 
asta de gunoi care plutește în noapte. 

Pasărea e dolofană, împestrițată cu alb și maro-închis și cu 
ciocul negru. Pare un vultur, așa cum stă acolo și mă fixează cu 
privirea, cu ochii ei mari, pătrunzători, lacomi, înainte de a se 
întoarce pentru a-și trage aripile mai comod în jurul trupului și a- 
și lăsa capul jos, în piept. 

— Ajutor, șoptesc, întorcându-mi capul spre pasăre. Poţi să 
mă ajuţi? 

În clipa următoare, durerea mă săgetează, prima dată în gât 
și obraz, apoi în abdomen: presiunea pulsatilă internă asupra 
sistemului meu digestiv, greu ca o ancoră, a revenit cu îndârjire. 

Îmi întorc privirea spre cer și închid ochii strângând pleoapele, 
pe când durerile convulsive îmi străpung măruntaiele. Când 
redeschid pleoapele, văd că un ochi de pisică a căzut de pe cer 
și este pe cale să atingă pământul, ca o stea căzătoare. 

Izbucnesc în urlete, tocmai când puiul de vultur se chinuiește 
să-și scuture aripile. 

Treptat, pe măsură ce steaua se apropie, luminând cerul, 
pasărea nu-și mai înfășoară aripile în jurul trupului, înalţă capul 
și-și deschide ciocul, fie într-o ultimă încercare de a se apăra, fie 


VP - 174 


pentru că are impresia c-ar putea primi sprijin. 

Încerc să-mi ridic mâinile ca să mă apăr de lumina puternică, 
însă n-am forţă. Un braţ îmi este prins în ceva. Întorc capul într-o 
parte ca să văd în ce anume și dau cu ochii de o mână cenușie 
ieșită din mormanul de iarbă-de-mare și resturi de lângă mine. 
Degetele albe și ţepene sunt strânse în jurul degetelor mele, ca 
într-un salut de bun venit. 

Ating cu vârful degetelor mâna ieșită din încâlceala de ierburi. 
O simt rece și netedă, ca manechinul unui croitor, îmi trag mâna 
înapoi și încerc s-o eliberez și pe cealaltă din strânsoare, când, 
dintr-odată, zăresc din nou steaua căzătoare. 

E suspendată deasupra suprafeței mării, ca un dragon care 
scuipă flăcări, trimițând valuri înspumate în toate direcţiile și 
făcând ca întreaga insulă de gunoaie să se zguduie puternic 
dintr-o parte într-alta. Apuc stratul de jos al acumulării de 
gunoaie cu mâna liberă și urlu de spaimă și durere în timp ce 
resturi de plastic, spumă și apă rece ca gheaţa ajung ca o ploaie 
asupra noastră. 

Curând se aude un pleoscăit nu departe de locul unde mă aflu 
și văd o siluetă întunecată făcându-și drum prin apă spre mine. 
Puiul de vultur se strânsese într-un ghem de pene maro și alb, 
doar cu ciocul afară. Restul capului îi este îngropat pe undeva, 
pe dedesubt. 

— Dă-i drumul, se răstește o voce când un bărbat apare lângă 
mine. 

Clatin din cap și mă agăţ și mai tare de resturile plutitoare și 
de mâna rece ca gheața. 

— Dă-i drumul, repetă bărbatul, arătând spre targa de metal 
care zace în apă lângă el. Nu te pot duce la bordul elicopterului 
dacă nu-i dai drumul. A 

Îmi întorc din nou privirea spre puiul de vultur. Îi pot vedea un 
ochi sub pene înainte să șuiere spre mine. Apoi capul îi dispare 
iar sub aripă în același timp când bărbatul în negru de lângă 
mine începe să-mi desprindă degetele cu forța, unul câte unul 
de orice strângeam eu sub apă. 

— Dă-i drumul! Mă auzi? Trebuie să-i dai drumul, altfel nu te 
pot pune în coș! 

În cele din urmă, cedez, nu mi-a mai rămas niciun strop de 
energie, iar bărbatul începe să mă tragă de umeri, departe de 
insula de resturi. În urma mea, se ivește din iarba-de-mare un 


VP - 175 


om întreg, pe care-l trag printre resturi spre targa metalică. 

— Tu urci primul, spune el calm și eu încuviințez drept 
răspuns. Apoi îl iau și pe el, bine? 

În sfârșit, îi dau drumul și salvatorul mă răstoarnă în coș, 
înainte de a atașa harnașamentul de corpul meu. Face semn 
spre lumină și rămâne în urmă cu cadavrul. O clipă mai târziu, 
mă simt tras afară din apă, spre lumină, în vreme ce dinţii-mi 
clânţăne și buzele-mi tremură. 

În timp ce trag coșul în elicopter, mai zăresc pentru ultima 
oară puiul de vultur aflat acolo, jos, pe resturile debarcaderului 
smuls de la far cu câteva zile în urmă. Acum e în picioare, 
fluturând din aripi, în timp ce spuma și apa mării iscate de rotor 
cad în cascadă asupra lui. 

— Hei, mă auzi? mă întreabă un membru al echipajului 
elicopterului, în vreme ce mă învelește în pături și folie de 
aluminiu, iar coșul este coborât din nou. 

Mă străduiesc să spun ceva, însă-mi dau seama că nu reușesc 
să adun destul aer în plămâni ca să pot răspunde. Anestezistul 
îmi atinge obrajii cu mâinile. Doar acum îmi dau seama cât mi-e 
de frig. De-abia dacă pot simţi căldura mâinilor sale prin propria- 
mi piele. 

— Hei, nu poţi să-ţi închizi ochii acum, adaugă pe când 
degetele lui îmi pișcă și-mi mângâie fața. 

Mugetul motorului elicopterului ne înconjoară, înghiţindu-ne în 
zgomotul pulsatoriu al palelor rotorului său. Curând, vinciul 
ajunge din nou sus. Cadavrul din coș este luat și așezat lângă 
mine. E învelit în pături și folie de aluminiu până ca salvatorul 
meu să urce la bord, trântind ușa în urma sa. 

— L-ai văzut? întreabă omul din echipaj în timp ce își desface 
cureaua căștii și o pune alături. 

— Poftim? se întoarce spre el anestezistul. E unul dintre 
polițiștii dispăruţi? 

— Nu, răspunde salvatorul cu răceală. Îţi garantez că nu-i. 

Anestezistul trage pătura, astfel încât capul cadavrului de 
lângă mine alunecă într-o parte, și ne găsim faţă-n față: capul 
este umflat, ca și cum carnea și ligamentele mușchilor au slăbit 
de pe craniu. Faţa-i este pătată de stele de mare, iar în locul 
ochilor nu mai sunt decât două găuri căscate, unde s-au 
strecurat creaturi minuscule, croindu-și drumul până în interior: 
ochi goliţi de gânduri sau cuvinte, sau de orice altceva după 


VP - 176 


care Anniken Moritzen și Arne Vilimyr tânjesc cu disperare, acolo 
unde se află, în Stavanger, încă așteptând. 

— Și fii atent aici, spune insul din elicopter. 

Anestezistul ia capul lui Rasmus, îndepărtându-l din nou de 
mine, și privește spre celălalt bărbat. 

— Ce mai e? Despre ce vorbești? 

— Nu vezi? spune omul din echipaj pe un ton mai ascuţit. Este 
atașat de corp cu coliere autoblocante. 

— Ce dracu'?! 

Anestezistul rămâne cu gura căscată de uimire. 

— Prima oară, nici eu n-am observat. 

— Dar ce Dumnezeu e asta? 

Anestezistul clatină din cap nedumerit și se întoarce din nou 
spre mine. 

— Hei, tu! Nervos, pocnește din degete în faţa ochilor mei de 
mai multe ori la rând. Se dă la o parte și pot vedea braţul pe 
care-l agită. Văd osul lateral și cel al antebraţului care ies din 
carnea cenușie și degetele groase, aspre, rășchirate îndreptate 
spre lume ca o mănușă umflată. Al cui braț e ăsta? întreabă el 
pe un ton irascibil. Auzi? Ce fel de prostii sunt astea? 

N-am puterea să răspund. lar zgomotul palelor rotorului 
stârnește un curent de aer care-mi provoacă frig, durere și tot 
tacâmul. Curând, totul se scufundă în beznă. 


Capitolul 43 


Când mă trezesc, zac legat de un pat cu roţi, care-i tras din 
elicopter și împins pe asfaltul heliportului pe o ușă, apoi pe un 
coridor lung și îngust. Călătoria se termină într-o încăpere cu 
miros steril, plină de aparatură, cabluri, tehnicăreli și oameni 
care par că mă așteaptă pe mine. 

Patul este plasat la mijloc, între mașinării. Se apropie un tip și 
se apleacă deasupra mea în vreme ce alţi doi din personal îmi 
taie hainele: unul de la gât în jos, iar celălalt începe de la 
picioare. 

— Alo! Mă auzi? 

Doar izbutesc să deschid gura, fără să scot niciun sunet. 

— Ştii unde te afli? 


VP - 177 


Bărbatul folosește două degete ca să-mi deschidă pleoapele 
și-mi bagă o lumină în pupile. 

Dau din cap. 

— Eu sunt doctorul Berg, șeful unităţii de primiri urgenţe de 
aici, de la Spitalul Universitar Tromsø. Dacă reușești să spui 
ceva, dă-i drumul. Încearcă să rămâi conștient. Bine? 

Încerc să încuviinţez din cap, dar mă străduiesc să-mi ţin ochii 
deschişi. 

Dr. Berg se întoarce spre un bărbat din apropiere și schimbă 
câteva cuvinte cu el, înainte de a-și îndrepta iarăși atenţia spre 
mine. 

— Știi de ce ești aici? 

Își pune două degete pe pieptul meu și bate cu cealaltă mână 
înainte de a repeta procedura pe cealaltă parte. După aceea, se 
întoarce spre o a treia persoană așezată în faţa unei table albe, 
direct deasupra capului patului. 

— Edem pulmonar, puţin probabil. 

Cel de la tabla albă scrie ceva pe suprafaţa ei. 

— Pneumotorax, negativ, dar faceţi-i și o radiografie. 

Atenţia doctorului Berg revine asupra mea. 

— Așadar, zice el cu o voce liniștită, joasă, aproape intonând: 
cum te simţi acum? 

— Rasmus, șoptesc, tocmai când un tânăr cu părul scurt ia de 
sub mine hainele ude, ciopârţite, înainte de a începe să-mi 
atașeze electrozi de corp. Unde-i Rasmus? 

— Martin! latră dr. Berg, fără a-și lua ochii de la mine. 
Hipotermie? 

— Ușoară, spre moderat. 

— Temperatura? 

— 32,3 grade Celsius. În creștere. 

Dr. Berg îmi înșfacă mâna și-mi strânge vârfurile degetelor, 
unul câte unul. 

— Simţi ceva? 

Aprob din cap și atunci apucă și cealaltă mână, repetând 
procedura. 

— Te doare? 

Dau iar din cap. Dându-mi drumul la mână, se apleacă mai 
aproape. 

— Ştii cum te cheamă? 

— Thorkild! icnesc, chinuindu-mă să mă ridic ca să văd unde 


VP - 178 


mă aflu, și ce fac, de fapt, toţi acești oameni din jurul meu. 
Thorkild Aske. 

Omul de lângă tabla albă îmi scrie numele cu majuscule, chiar 
în partea de sus a tablei. 

— Cateter? întreabă asistentul de lângă mine, care a terminat 
cu electrozii și-și îndreaptă privirea spre cablurile mașinăriei 
care dintr-odată începe să emită zgomote. 

Dr. Berg încuviinţează înainte de a se întoarce spre tânăra cu 
părul blond, care s-a apropiat de pat. Stă lângă asistentul cu 
electrozii. În mână are un tub lung, de cauciuc, pe care-l dă 
asistentului, înainte de a-mi apuca penisul, lăsând de înțeles că 
vrea tubul înapoi. 

— Stai liniștit, spune asistentul cu electrozii. Se rezolvă 
curând și-am terminat-o cu asta. 

— Ce? Viaţa mea? încerc să spun, însă vorbele-mi sunt 
înecate în salivă și mucozităţi. 

În jurul meu, echipa de la urgenţă este în plină mișcare, 
verificându-mi nivelul de saturație al oxigenului din sânge, 
pulsul, tensiunea și temperatura, în tot acest timp anunțând 
datele bărbatului care completează parametri pe tabla albă. 
Femeia cu furtunul de cauciuc l-a împins atât de mult în uretra 
mea, încât numai un mic capăt mai iese din deschizătură. 
Pompează aer sau fluid înainte de a trece la o nouă etapă. 

— Cum ai ajuns în mare? 

Dr. Berg este aplecat iarăși peste mine, tocmai când o 
mașinărie grea pentru radiografii este pusă deasupra pieptului 
meu. 

— Ai căzut în apă? 

Clatin din cap. 

— Râurile. 

— Râul? Ai căzut într-un râu? 

Clătinând din cap, încerc să mă întorc pe o parte, însă dr. 
Berg mă trage înapoi. 

— Ascultă-mă. Cât timp ai zăcut în râu? 

Din nou, clatin din cap. 

— Te doare undeva? 

— Stomacul, răspund. 

Dr. Berg se postează în fața mea şi-mi pune o mână pe 
abdomen. 

— Aici? întreabă, uitându-se la fața mea. 


VP - 179 


Înclin capul când atinge blocul de piatră. 

— E blocat, șoptesc. 

— Înţeleg. Dr. Berg i se adresează bărbatului de la tabla albă. 
Constipat. 

Încerc să-mi închid ochii ca să nu mai aud zgomotul, dar de 
fiecare dată când fac asta, dr. Berg este acolo cu degetele sale, 
deschizându-i printr-o nouă rundă de întrebări, îmi dau seama 
că trupul meu își revine încet, dar sigur, iar receptorii de durere 
sunt resetați. 

Intră un tehnician de laborator cu o hârtie pentru dr. Berg, 
odată ce mașinăria cu raze X a fost îndepărtată. Rămân acolo, 
vorbind în șoaptă pentru câteva clipe înainte ca tehnicianul să 
plece din nou. Dr. Berg se duce la hainele mele și începe să 
examineze buzunarele. După scurt timp, revine la mine, 
punându-și mâna pe fruntea mea și deschizându-mi larg 
pleoapele. 

— Ai luat vreuna din astea? Are un pumn întreg de blistere 
pentru medicamente, cutii și organizatoare pentru tablete și 
capsule. Ai luat? Încerc să-mi închid ochii, însă dr. Berg îi 
deschide la loc, pe când citește numele de pe cutii și recipiente 
pentru bărbatul de lângă tablă. De care ai luat? Sobril? 
OxyContin? OxyNorm? Câte? 

Reușesc să-nchid ochii pentru o clipă, înainte ca degetele 
doctorului Berg să acționeze din nou. 

— Câte? 

— Pe toate, răspund oftând. 

Îmi dă drumul, făcând un pas înapoi, și-i face semn 
tehnicianului de la laborator, aflat lângă ușă. 

— În regulă, oameni buni, îl aud spunând. Cred că acum am 
aflat toate mecanismele de degradare. 

Deja închisesem ochii și îi strânsesem atât de tare, încât dr. 
Berg va trebui să folosească ambele mâini ca să-i deschidă. 

— A fost o tentativă de sinucidere. Așadar, bate el din palme 
înainte de a continua, să verificăm încă o dată radiografiile 
pentru hemoragii și posibilă tamponare cardiacă și să terminăm 
aici. După aia, îl puteți transfera la secţia de terapie intensivă. 

Simt oamenii din jurul meu retrăgându-se, unul după altul, cu 
zăngăniturile echipamentelor și fâșâiturile cauciucurilor care 
reverberează din podea. Dintr-odată, vocea doctorului Berg 
bubuie din nou: 


VP - 180 


— Toată lumea-i gata? Martin, temperatura de referință? 
Teemu, Janne, voi aveţi grijă de rapoarte și duceți pacientul de 
aici. Restul, pregătiţi-vă pentru următoarea intervenţie. Noaptea 
abia începe, oameni buni. 


Capitolul 44 


De obicei stărui în aceste gânduri în care sunt cu o femeie, 
însă nu știu cine-i, pentru că nu-i pot vedea faţa. Suntem într-un 
apartament, iar eu sunt eu, acum, doar că n-am faţa paradită. 
Stăm, ba nu, ne dăm târcoale unul altuia într-o încăpere 
luminoasă, cu ferestre înalte. Ea poartă una dintre cămășile 
mele și lipăie cu tălpile goale pe scândurile calde de pe podea, 
de parcă suntem într-un clip siropos de reclamă pentru iaurt. 
Este atât de reală această secvenţă de vis, atât de intensă, încât 
atunci când mă trezesc, sau recad în realitate, parcă intru pe o 
ușă greșită și sunt copleșit de panică. Mă răsucesc pe călcâie să 
apuc clanţa, însă acolo nu mai este nicio ușă. Doar eu, singur, 
într-o sală de așteptare rece. 

Ulf îi spune experienţă alter-ego. Consideră că este o 
închipuire la care recurg atunci când vreau să mor, paradisul 
meu și cele șaptezeci și două de fecioare ale mele, un alibi pe 
care mi-l acord singur când viaţa devine prea complicată. Ulf are 
dreptate în legătură cu multe lucruri, în mod sigur și cu acesta. 
Problema este că nu înţelege. Cât este de greu. Nu-și dă seama 
că abisul nu este ceva spre care fugi, ci ceva de care fugi. 
Neantul nu este un cadavru rece într-un sicriu sub pământ. 
Neantul sunt eu, Thorkild Aske, în acest apartament cu ferestre 
înalte. Singur. 

Mă trezesc și-l găsesc pe un tânăr infirmier blond stând 
aplecat deasupra mea, cu mâinile pe penisul meu. 

— Ușurel, spune blând, când tresar și dau să trag pătura 
înapoi pe zona inghinală. Am să golesc cateterul și-l scot. Ești 
transferat la secția renală. O să-ţi facem o clismă, să vedem 
dacă rezolvăm problema ta cu stomacul. _ 

Este dimineaţă, sau cel puţin este lumină afară. In camera 
pătrată se află patru paturi, câte două de fiecare parte. Imi simt 
trupul amortit, iar absenţa durerii mă înspăimântă. 


VP - 181 


— Dă-mi o oglindă, zic când infirmierul mi-a scos tubul din 
tractul urinar și l-a aruncat într-un lighean metalic, de forma 
unei sosiere. 

— O oglindă? Infirmierul mă privește neîncrezător în timp ce- 
și scoate mănușile. La ce-ţi trebuie oglinda? 

— Vreau să-mi văd fața când ieșim de aici. 

— Nu-ţi putem da o oglindă. 

— De ce nu? 

— Pentru că... răspunde infirmierul, înainte de a părea să fi 
ajuns la un compromis care ne va asigura că timpul petrecut 
împreună este cel mai scurt posibil. iți pot împinge patul mai 
aproape de chiuvetă când ieșim de aici, apoi te putem ridica în 
pat, dacă promiţi că n-ai să faci nicio șmecherie. 

— Ș$mecherie? Cum ar fi? 

— Cred că știi la ce mă refer, răspunde el, apucând bara de 
control laterală, care înalţă capul patului. 

Cicatricea care-mi brăzdează faţa de la ochi în jos aproape că 
a dispărut, mascată de tenul meu verzui. Chiar și buzele și ţepii 
bărbii arată anemice și transparente, ca și cum sunt ale unui 
pește mort. 

— E la fel, șoptesc, întorcându-mă. 

— Ce vrei să spui? întreabă infirmierul ajustând patul pentru a 
putea trece de pragul ușii. 

— Fața mea, spun cu un oftat. Este la fel. 

— Ce te aștepți să vezi? 

— Un nou Thorkild, murmur, sucindu-mă într-o parte, cu toate 
că durerile din abdomen mă împiedică să termin acţiunea. 

Rămân pe spate, holbându-mă la luminile din tavan, în vreme 
ce infirmierul mă duce de-a lungul coridoarelor și în lift, în drum 
spre următoarea mea oprire. 

— Vei împărţi o cameră, îmi spune infirmierul, oprindu-se 
înaintea unei uși. Cel puţin până după-amiază. Incearcă să te 
relaxezi. 

Un bărbat chel, de șaptezeci și ceva de ani, se află în patul de 
lângă geam. Este palid, iar mâinile vânjoase îi zac în poală ca 
niște crengi rupte. Privește afară, la ceva de dincolo de geam. 

— Cât timp va trebui să aştept aici? întreb, în timp ce bărbatul 
de la fereastră se întoarce cu fața spre noi. 

Işi lasă privirile să alunece încet și apatic asupra noastră, apoi 
își îndreaptă din nou atenţia către lumea de-afară. 


VP - 182 


— Te ţinem aici pentru observaţie, până când funcţiile renale 
și ale ficatului revin la normal. 

Arată spre ușa de la baie. 

— Și, dacă intri acolo și aștepți, am să vin să te ajut, îmi 
spune înainte de a se îndrepta spre chiuvetă. 

Stau pe capacul WC-ului și aștept. După un timp, aud o bătaie 
sfioasă în ușă, apoi infirmierul apare în prag cu un zâmbet pe 
față, având o clismă într-o mână și un tub, care seamănă foarte 
mult cu o viperă adultă, încolăcit în jurul celeilalte mâini. 

— Gata? 

— De-abia aştept, spun, tremurând, când lasă clisma la 
marginea chiuvetei și-și trage o pereche de mănuși. 

Pune un prosop pe jos, între duș și toaletă. 

— Stai într-o rână, pe prosop, cu spatele spre mine. 

Îngenunchez pe prosop şi-mi dau chiloţii jos înainte de a mă 
întinde pe podeaua caldă, cu mâinile sub obraz, ca reazem. 

— Apropo, numele meu este Jens, spune. Aud cum respiraţia 
lui devine mai căznită. S-ar putea să te simţi cam incomod la 
început, zice, potrivind în interior capătul tubului. Dar o să fiu 
cât se poate de atent. 

— Ahamm, icnesc, strângând mai tare din ochi și lipindu-mi 
genunchii de stomac. 

Senzaţia că mori din punct de vedere social n-a fost niciodată 
mai puternică decât în acea clipă. 

Jens vorbește cu o naturaleţe remarcabilă, absurdă. Ține 
sticla din plastic a clismei cu o mână și tubul în cealaltă. Uneori, 
strânge ușor sticla clismei pentru a mai produce fluid, alteori își 
lasă mâna pe cap în timp ce vorbește, despre chestii obișnuite, 
cum ar fi nivelul apei în oraș în prezent, ori sosirea iernii, iar eu 
răspund prin cuvinte monosilabice. Parcă suntem doi amici 
vechi, aduși împreună într-o colaborare comică, fără să se fi 
schimbat nimic între noi. 

— Gata! 

Jens coboară braţul cu sticla de clismă și o pune pe podea, în 
spatele meu. Işi pune mâna pe dosul meu dezgolit. 

— Este important să ţii mușchii încordaţi cât poţi de mult. De 
preferat, vreo cinci-șase minute după ce scot tubul, ca să aibă 
uleiurile vreme să-și facă efectul. 

Jens mă bate cu palma pe fese, înainte de a pune sticla de 
plastic, tubul și mănușile într-o pungă albă din plastic, pe care o 


VP - 183 


răsucește și-o leagă. Apoi dă capacul toaletei la o parte și 
spune: 

— Stai aici și ţine-te strâns cât poţi de mult. Când nu mai poți, 
așază-te pe W.C., dă-i drumul și lasă forțele naturii să-și facă 
treaba. Aștept afară. 

— Da, bine, mă conformez, icnind și înghiţindu-mi lacrimile, în 
timp ce mă străduiesc să-mi ţin celălalt orificiu închis. 

Imediat ce Jens închide ușa în urma sa, aud radioul pornit și 
volumul dat mai tare: .../ am ashamed 'cauze | dont know 
myself right now. And I am forty-three cântă un bărbat, iar 
muzica se aude din ce în ce mai tare, de la o notă la alta, spre a 
deveni o furtună năvălitoare. 

La început, nu se întâmplă nimic, doar simt uleiul apăsând 
asupra blocului de piatră la un capăt și deschiderea de la 
celălalt. 

Presiunea și impulsul de a-mi relaxa mușchii diafragmei se 
intensifică, potrivindu-se cu presiunea interioară. Mă simt ca un 
balon, umplându-se treptat cu aer, însă deja am hotărât să mă 
țin până când se va sfârși cântecul. Asta e motivul pentru care 
am pierdut orice simţ al timpului aici, zăcând cu întreaga 
concentrare pe exercițiul de încordare a mușchilor. 

„„„They say that I should go outside more and drink lots of 
water all the time, but that does not seem to be working, 'Cauze 
you still have not come back to me. ` 

In cele din urmă, se întâmplă ceva. Incepe să crească un 
chiorăit, la început doar ca o bășicuţă care te furnică, însă acum 
este o situaţie diferită, nu se mai oprește, nu se mișcă repede și 
aprig, așa cum s-a întâmplat cu altele, stând acolo în 
incertitudine și provocând durere. Aceasta se deplasează în jos 
și pot s-o aud și s-o simt. 

Imediat după aceea, de parcă ceva fusese eliberat, o 
deplasare, ca și cum un ghețar bătrân de multe milioane de ani 
cedează presiunii și alunecă vreo câţiva milimetri mai aproape 
de fiord și de apa de la baza văii. 

...Why don't you love me any more? întreabă vocalistul cu 
amărăciune și sfâșietor, în vreme ce-mi destind adecvat mușchii 
de la picioare, pentru a le permite să alunece puţin, întinzându- 
mă vag, să simt durerea. ... Tell me, why don't you love me any 
more? Just în case you didn't hear me ask before... Tell me why 
don't you love me any more? 


VP - 184 


Din nou, simt ghețarul mișcându-se. De data asta nu mai pot 
să ţin mușchii chiar atât de încordaţi, iar un șuvoi subțire de ulei 
mi se scurge pe piele, spre prosopul cald. Reglez exerciţiul de 
strângere și-mi întind încă puţin picioarele, în așa fel încât pot 
să-mi întorc capul suficient cât să-mi dau seama unde-i localizat 
WC-ul. 

Când se termină refrenul, controlul piesei e preluat de 
sintetizator, astfel încât melodia aproape că se întoarce în ea 
însăși, cotind spre aparatul meu senzorial și nu mai pot să mă 
țin. Mă rostogolesc repede pe spate, apoi pe burtă, înainte de a 
mă ridica pe W.C. Și lăsându-mă pe toaletă tocmai când uleiul 
țâșnește din mine și spală pereţii interiori ai vasului de porțelan. 

In clipa următoare, simt cum ghețarul s-a urnit. Străvechiul 
mastodont, condus de forța gravitaţiei, se pune încet în mișcare, 
dar sigur, pe noua cale unsă cu ulei, spre ieșire. Se ajunge la un 
crescendo, evacuarea este în plină desfășurare, iar cântecul de 
la radio se termină cu un urlet. 

— În sfârșit, șoptesc, apăsând mai tare cu coatele pe pulpe. 


Capitolul 45 


— Ai trecut cu bine? 

Jens își bagă capul pe ușa de la baie și se uită la mine cu o 
privire plină de compătimire, în timp ce bate cu degetele pe 
tocul ușii. 

— Am supravieţuit, icnesc din imaginea mea în faţa oglinzii, 
stropindu-mi faţa cu apă rece. Ce urmează? întreb când intrăm 
din nou în camera unde radioul a fost acum închis. 

— Ce-ai zice să te odihnești puţin? Sigur ești istovit după 
toate prin câte ai trecut în ultimele douăzeci și patru de ore. 

— Și după aia? 

— După aia, un medic va veni să discute cu tine despre 
următorii pași, spune Jens zâmbind și dând să plece. 

— Medicamentele mele, exclam, simțind brusc o neliniște 
interioară panicată, când îmi dau seama că urmează să plece 
fără a-mi da ouăle de insecte. 

— Da? 

— Îmi trebuie ceva ca să mă ajute să dorm. Eu... 


VP - 185 


— Lasă-mă să vorbesc cu medicul de gardă, spune Jens și 
pleacă. 

Mă retrag pe pat și stau așezat cu mâinile pe frunte, ca niște 
ochelari de protecţie. După câteva minute, Jens se întoarce cu 
două pastile de 10 mg de analgezic OxyNorm. 

— Poftim, spune. Acum ai ceva care să te ajute să dormi. 

Zac nemișcat pe pat, odată ce Jens a plecat. In starea mea de 
toropeală apatică sunt în mod neașteptat conștient de un sunet, 
două piuituri scurte, urmate de un sunet mai adânc, mai ascuţit, 
metalic, care provine de pe podea, de undeva de dincolo de 
patul meu ca o navă-mamă. 

Imediat după aceea, piuitul ascuţit se aude din nou. 

Mă întorc pe-o parte și încerc să arunc o ocheadă peste 
marginea patului, unde o luminiță verde clipește în interiorul 
unei pungi din plastic, plină cu hainele mele ferfeniţite. 

Mă târăsc înainte, până ajung la pungă și-i pot goli conţinutul 
pe podea. Aerul se umple deodată de duhoare: mirosul sării de 
mare și al stofei umede îmi pătrunde în nas și coboară pe 
sistemul meu respirator. Telefonul meu mobil a supravieţuit în 
mod miraculos șederii în mare. 

Mă aplec peste marginea patului și-mi iau mobilul sub pătură. 
Luminiţa de încărcare a bateriei clipește, semnalizând că 
telefonul este pe cale să-și dea duhul. Primul ţiuit auzit era, 
bineînţeles, o alarmă, pentru că primisem un nou SMS, iar 
următorul anunța că mobilul urma să rămână fără suflare. 
Mesajul este de la Gunnar Ore, suficient de scurt încât să-l pot 
citi înainte ca mobilul să se închidă: „Interogatoriu oficial mâine, 
la ora trei. Interogatorul-șef de la Kripos este pe drum”. 

Cu alte cuvinte, poliția a primit rezultatele testelor efectuate 
în timpul investigaţiei la locul faptei de la far. În acest caz, ele 
confirmă că sângele găsit de ei provine fie de la Bjarkang, fie de 
la sergentul său. lar convocarea unui interogator-șef înseamnă 
că au reușit să construiască o eșalonare satisfăcătoare de 
evenimente și au descoperit că, din punct de vedere strategic, 
acum este momentul cel mai potrivit pentru noi chestionări ale 
suspectului aflat în anchetă. 

Las telefonul să cadă pe podea și mă întorc pe-o parte cu 
pătura trasă peste cap. 

— O luăm de la capăt, mormăi pentru mine în bezna lipsită de 
oxigen. Dar de data asta au de gând să te crucifice, dacă nu faci 


VP - 186 


nimic. 

Sunt pe punctul de a-mi închide ochii, când un alt val de 
oxicodonă ajunge la centrul de stimulare din creier, moleșindu- 
mă. În loc de asta, arunc pătura și mă ridic în capul oaselor. 
Cobor cu grijă din pat și mă apropii de bărbatul de la fereastră. 
Mâncărimea din mâini și din degetele de la picioare îmi spune că 
receptorii mei de durere se trezesc iarăși. 

— Hei, ai vreun telefon pe care l-aș putea împrumuta? 

Omul mă privește tăcut o bună bucată de vreme, până când 
arată spre o haină atârnată la capătul patului său. Mă apropii și 
găsesc un telefon mobil într-un buzunar al hainei. 

— Mulţumesc, voi fi scurt, îl asigur, ducând telefonul spre 
patul meu desfăcut, unde mă așez înainte de a tasta numărul lui 
Anniken Moritzen. L-am găsit, șoptesc imediat ce răspunde. L- 
am găsit pe Rasmus. 

— Da, răspunde ea cu o voce spartă. 

Se aude ca și cum se află în biroul ei, în pofida veștilor. Asta 
dacă n-are și acasă aceleași mașinării care scot zgomote 
intermitente și gemete. 

— A sunat un bărbat azi-dimineaţă. Unde-ai fost? Toată ziua 
am încercat să dau de tine. 

— Ti-a spus numele lui? 

— Numele lui? Cum adică? 

— Care-i numele celui care a sunat? 

— Ăăă... ezită Anniken. 

— N-a fost Gunnar Ore? 

— Nu, cred că a fost Sverdrup, sau așa ceva. Poate Martin. De 
ce întrebi? 

— E-n ordine, uită de asta. Nu contează. Ce ţi-a spus? 

— Că au găsit un bărbat în mare și cred că este fiul meu. 

— Ce altceva? Au mai spus ceva? 

— Au întrebat dacă Rasmus a fost cu cineva cât a stat acolo. 

— Și a fost? 

— Da, câţiva prieteni de-ai lui au fost acolo pe la începutul 
toamnei, însă au plecat de mult. 

— Au pomenit de o femeie? 

— Da. Voiau să știe dacă a fost și o fată printre ei, sau dacă s- 
a întâlnit cu cineva acolo. l-am zis că a fost singur. 

O aud pe Anniken Moritzen plângând în receptor: glasul îi este 
înăbușit, de parcă ţinea telefonul aproape de gură. 


VP - 187 


— De fapt, ce s-a întâmplat? șoptește ea în cele din urmă. 

— Imi pare rău, Anniken, răspund. N-am mai putut face 
altceva. 

— Nu, stai. Anniken Moritzen își trage nasul la capătul liniei. 

intrerup legătura și închid telefonul. Nu mai pot face nimic 
pentru ea. Va trebui să străbată singură restul drumului. E 
singura cale. Bătrânul de lângă fereastră privește spre mine fără 
a-și clinti capul. 

Mă scol în picioare și merg până la patul lui. 

— Nu pot aduce morții înapoi la viață, nu? spun punând 
mobilul la loc în haina lui. Nu eu... și-așa abia mă descurc să am 
grijă de mine. 

x x * 

Zac uitându-mă în sus, la tavan, pe când încerc să-i evoc pe 
bărbatul și pe femeia din apartamentul cu ferestre înalte, în loc 
de asta, apare o pasăre de pradă, iar la scurt timp între noi se 
materializează o mână. Mă înșfacă și refuză să-mi dea drumul, 
indiferent cât de tare strig și cât de mult lupt ca să mă eliberez. 

Deschid ochii și mă așez în capul oaselor, icnind după aer. 
Bărbatul aflat la post lângă fereastră stă încă pe marginea 
patului, holbându-se visător prin geam. 

— In mă-sa, mormăi, dând pătura la o parte. Futu-i, futu-i, 
futu-i! 

Rup banda adezivă care ţine canula de pe mâna mea, smulg 
dispozitivul și-l arunc. Apoi mă îndrept spre ușă. Trebuie să aflu 
ce-am găsit eu acolo. 


Capitolul 46 


Deschid ușa și arunc o ocheadă pe coridor. Tot corpul îmi 
tremură incontrolabil, mi s-a zbârlit părul pe mâini și simt cum 
răceala de pe podea mi-alunecă pe piele ca niște degete 
îngheţate. Nu port decât o cămașă de spital, închisă cu nasturi 
în faţă. 

Spre marea mea surpriză, văd că morga nu-i situată în 
subsolul spitalului. Din contră, se află la etajul șase, cu numai 
două niveluri mai jos de al meu. 

Liftul oprește și ușile se deschid cu un zăngănit și huruit. Merg 


VP - 188 


spre ușa marcată A 7 Patologie clinică. Dincolo de ea, e un alt 
coridor cu o recepţie și cameră de gardă. Mai departe, văd 
câteva uși de ambele părți și pot auzi voci și hohote dinspre 
camera de gardă. Recepţia e pustie. 

Mă strecor înăuntru și continui de-a lungul coridorului, până 
când ajung la o altă ușă marcată Sa/a de autopsie și Morga. 
Descopăr un vestiar și o garderobă cu un duș. Pe partea opusă, 
o ușă duce în sala de autopsie propriu-zisă și la frigiderul morgii. 
Deja pot simţi mirosul inconfundabil înainte de a deschide. 

Mă opresc înaintea ușilor de la garderobă, care sunt deschise. 
Lângă dulap, văd un raft mare pentru pantofi, cu trei perechi de 
ghete pe el. lau niște haine sterile, verzi, din dulap și mi le pun 
peste cămașa de spital: pantaloni, cămașă și haină. De 
asemenea, îmi pun și o pereche de ghete de pe raft, într-o 
încercare de a mă feri de răceala podelei de-afară, apoi mă 
îndrept spre ușa care duce spre sala de autopsie și o 
întredeschid. 

Încăperea este luminoasă, cu pereţi albi și echipament 
metalic strălucitor. Văd ferăstraie, ligheane, chiuvete, balanţe, 
clești, foarfece și cuțite. In centrul încăperii, un grup de zece, 
poate doisprezece oameni sunt împrăștiați, stând cu spatele 
spre mine, în jurul unei mese de autopsie. 

Sunt pe cale să mă întorc și să închid ușa, când aud o voce în 
spatele meu: 

— Și tu ai întârziat? 

Mă holbez la faţa unei femei tinere cu păr blond, ţepos, prins 
pe spate într-un coc. Stă în vestiar cu un aparat de fotografiat 
atârnat de umăr, închizându-și haina verde. 

— Eu sunt Astrid, spune. Tehniciană criminalistă. 

— S... salut, mă bâlbâi, strângând tocul ușii ca să am de ce să 
mă sprijin. 

— Da, trebuie să iau parte la autopsie, împreună cu voi toți. 

— Bine, răspund, străduindu-mă să-mi controlez tremuratul. 

— Ești student, nu-i așa? 

Se apropie, după ce-și pune o pereche de ghete, și se oprește 
înaintea mea. 

— Dumnezeule, nu arăţi prea bine, spune strângându-mi 
mâna. Crezi că faci faţă? 

— Scuze, încep să explic, dar nu sunt chiar în cea mai bună 
formă astăzi. 


VP - 189 


— Din cauza mirosului? 

Dau exagerat din cap, iar Astrid se apleacă spre mine, îmi 
pune o mână pe piept și șoptește: 

— Mă tem că trebuie să te previn de pe acum. Cadavrele din 
mare sunt întotdeauna cele mai nasoale. 

Îmi face conspirativ cu ochiul și mă bate ușurel cu mâna pe 
umăr. Apoi deschide ușa camerei de autopsie și mă conduce 
spre grupul aflat înăuntru, care așteaptă între banchetele 
metalice. 

xxx 

Astrid înșfacă două plase de păr, măști medicale, mănuși și 
huse pentru pantofi din coșurile aflate chiar lângă ușă și-mi 
întinde un set. Înaintează pe lângă studenţi pentru a se așeza 
de partea cealaltă a mesei de autopsie, lângă medicul legist și 
tehnicianul autopsier. 

Mă îndrept spre un pâlc de studenţi și iau loc în spate de tot. 
Am mai văzut astfel de autopsii și înainte, prima dată pe când 
eram de-abia un poliţist stagiar. Mirosul și nerăbdarea faţă de 
ceea ce se întâmplă sunt aceleași: simţurile tale se obișnuiesc, 
în mod normal, cu ceea ce se pregătește și trebuie să găsești 
detașarea necesară înainte de a păși înăuntru. 

De data asta, regret imediat ce dau cu ochii de sacul de 
plastic negru de pe masa de autopsie din faţa noastră. Imi simt 
picioarele amorțite, iar greutatea din burtă mă doare. Observ 
cât de intens transpir sub plasa de păr și pe tâmple. 

Trebuie să fac un efort înverșunat să rămân în picioare. 
Mirosul acru, amar, dinspre cadavrul din sac mă umple de 
senzaţia absurdă că urmează să văd sub fermoar propria mea 
faţă plină de cicatrice. 

— Doamne, gâfâi, lovindu-mă de unul dintre studenţii din faţa 
mea. 

El dă din umeri și-și schimbă poziţia, semn că sunt, 
deocamdată, o fiinţă umană și nu doar o substanţă lipsită de 
rațiune, eterică, plină de dureri. 

— Suntem toţi prezenţi? 

Legistul dă mâna cu tehniciană criminalist, înainte de a 
arunca o ocheadă morocănoasă întregii asistenţe adunate. 

— Astrid e de la poliție. Se află aici fiindcă în acest caz s-ar 
putea să fie vorba de o crimă și poliţia a solicitat o autopsie 
medico-legală a decedatului. Se scarpină pe nas cu dosul palmei 


VP - 190 


înainte de a încheia: Curând, veţi vedea de ce. 

— Pot să pun o întrebare? se interesează un tânăr de origine 
asiatică, cu toate că are un accent urban, de Trøndelag. 

— Bineînţeles, răspunde scurt legistul. Întreabă orice. De-asta 
ești aici. 

— Am citit că în curând vor exista roboţi care ar putea efectua 
autopsii virtuale, iar acestea le vor înlocui pe cele tradiționale... 

Legistul ridică mâna, înclinându-și capul într-o parte, ca și 
cum întrebarea i se părea amuzantă. 

— Uite ce-i, dragul meu student. Se oprește nehotărât, înainte 
de a continua: Să miroși, să tai și să atingi îţi oferă o percepţie 
medicală pe care nicio mașinărie nu va fi vreodată capabilă s-o 
înlocuiască. În orice caz, eu nu sunt cel care să se așeze în calea 
progresului, așa că cine știe? 

Se uită spre Astrid, care își pregătește aparatul de fotografiat 
pentru acţiune. 

— Poate tu ai ceva de adăugat la asta? 

Astrid își ridică privirea de la echipamentul ei și clatină din 
cap. 

— Atunci să-i dăm drumul, zice medicul legist, punând mâna 
pe fermoarul sacului de cadavre și începând să-l tragă. Și ţineţi 
minte, dacă cineva nu se simte bine, atunci să ia loc sau să iasă 
din încăpere dacă vrea. Cantina este un loc excelent să vă 
reevaluaţi alegerea carierei și să aflaţi dacă nu cumva vă 
descurcaţi mai bine cu comutatoarele electrice, sau poate în 
comerț. 

Duhoarea ne izbește imediat ce începe să tragă de fermoarul 
gros. Plasticul scârțâie și câţiva studenţi se clatină ușor și 
încearcă să respire pe gură, rezemându-se unii de alţii pentru a- 
și menţine echilibrul. Faţa care iese la iveală este îngălbenită, 
aproape lipsită de culoare și s-a mai umflat de când am văzut-o 
ultima dată. Pielea este groasă și păstoasă, cu aspect de piele 
de găină pe obraji și în jurul gurii. 

— Așadar, spune legistul odată ce el și tehnicianul autopsier 
au înlăturat sacul spre a dezvălui cadavrul întins pe burtă, pe 
masă, în fața noastră. 

Rasmus Moritzen poartă un costum de scafandru care a 
plesnit în câteva locuri, fiind bombat în zona burii și în jurul 
pulpelor. Anniken a avut dreptate deci: a plecat să facă 
scufundări atunci când a dispărut. Studenţii stau complet 


VP-191 


nemișcaţi, holbându-se ca și mine la antebraţul sfâșiat, legat cu 
coliere autoblocante de încheietura lui Rasmus. 

— O să ajungem la asta mai târziu, comentează legistul, pe 
când tehnicianul folosește un cap de duș pentru a clăti sacul. 

II împăturește și-l pune de-o parte, pe o masă din apropiere. 

— Care sunt cele mai importante două întrebări pe care 
trebuie să le pui când ajungi să diagnostichezi un cadavru 
recuperat din mare? 

Legistul se uită la noi, în vreme ce Astrid face primele poze. O 
studentă ridică mâna: 

— Să aflăm dacă decedatul era viu sau mort când a ajuns în 
apă. 

— Cu alte cuvinte, să vedem dacă înecul a fost cauza morții. 
Bine. Și cum răspundem la o astfel de întrebare? 

— Prin examinarea circumstanțelor legate de deces, răspunde 
stagiara. Asta ne va spune când a ajuns în apă, un element în 
plus față de cele descoperite în timpul efectuării autopsiei 
propriu-zise. 

— Deșteaptă fată, răspunde legistul fără nicio bucurie, înainte 
de a se întoarce spre tehniciană criminalist, care a terminat de 
făcut câteva fotografii superficiale. Ai ceva de adăugat, Astrid? 
Din punctul de vedere al criminalistului? 

— Examinăm dovezile faptice și tehnice, apoi le comparăm cu 
cele de la autopsie, pentru a vedea dacă se potrivesc. 

— Și ce spune investigația în acest caz? 

Astrid își atârnă din nou aparatul de fotografiat pe umăr. 
Buzele ei au o culoare ca de piersică, lucind sub luminile 
puternice de pe tavan. 

— Decedatul a dispărut weekendul trecut, începe ea. S-a 
presupus c-a sucombat înecat, în urma unui accident. Noaptea 
trecută, cadavrul a fost găsit plutind pe mare, într-o grămadă de 
iarbă-de-mare și resturi, împreună cu încă o persoană, aflată 
acum la terapie intensivă aici, în spital. 

— Trăiește, după atâta timp? Cum este posibil? întreabă 
legistul. 

— Nu, cadavrul a fost găsit de cineva care a încercat să se 
sinucidă, susține c-a sărit în mare noaptea trecută. Încă nu știm 
dacă există vreo legătură între cei doi. 

Fac un pas înapoi din grupul de stagiari, în timp ce caut ceva 
pe care să mă așez. Tremuratul mușchilor e tot mai dificil de 


VP - 192 


controlat și mă simt ametțit, cu o presiune insistentă asupra 
tâmplelor și a abdomenului. Trag un taburet spre mine și sunt 
gata să mă așez când aud glasul legistului: 

— Și avem asta. 

Inspir adânc și mă ridic din nou, de data asta lăsând taburetul 
alb lângă picioarele mele, pentru a mă așeza dacă este nevoie. 
Ochii legistului cercetează asistenţa, înainte de a se opri asupra 
mea. 

— După cum probabil v-aţi dat seama deja, cadavrul este 
strâns legat cu coliere autoblocante de un obiect străin. 

Grijuliu, ridică antebraţul verde-cenușiu așezat peste trupul 
rece al lui Rasmus Moritzen. 

— Pare că acesta a aparţinut unei femei tinere, iar după o 
estimare vizuală rapidă, se pare că a rămas mai multă vreme în 
apă. 

Mișcă brațul în așa fel încât încheietura descrie o curbă foarte 
feminină, tocmai când Astrid este pe cale să facă o fotografie, 
apoi îl pune înapoi, lângă Rasmus, pe masa metalică. 

— Un posibil sinucigaș, găsit de-abia în viață, cadavrul de pe 
masă, al cuiva mort de mai bine de o săptămână, și un antebraţ 
de la o a treia persoană necunoscută, despre care presupunem 
că a zăcut în apă timp de cel puţin o lună. Explicaţi asta, cere 
legistul pe un ton triumfător, înainte de a-i face lui Astrid cu 
ochiul, iar ea afișează un zâmbet. 

— Ştiţi cine-i fata? întreb. 

— Nu, răspunde Astrid. Poliţia nu știe de nimeni declarat 
dispărut care să corespundă cu... - privește în jos, spre braț, o 
clipă, apoi se uită din nou la mine -... profilul. 

— Posibilul sinucigaș era legat de cei doi cu același tip de 
coliere? întreabă băiatul asiatic. 

— Nu, au fost găsiţi plutind în mijlocul fiordului, pe resturile 
unui debarcader smuls de furtună. Dacă poliţia n-ar fi avut deja 
la dispoziţie un elicopter de salvare aflat în zonă, în căutarea a 
doi polițiști daţi dispăruţi, persoana care a încercat să se 
sinucidă ar sta și ea pe masă în faţa noastră. 

— În regulă, am înţeles, spune asiaticul. Sinucigașul a sărit în 
mare, dar a găsit un cadavru și s-a răzgândit. 

— Există unele aspecte care-l leagă pe posibilul sinucigaș de 
cel decedat, spune Astrid. Însă nu pot vorbi despre asta aici. 

— Știu, icnește un tânăr înalt din faţa mea, cu coșuri roșii și 


VP - 193 


galbene pe gât. Așa-zisul sinucigaș a ucis-o pe proprietara 
antebraţului, apoi pe tipul ăsta de aici, după care le-a aruncat 
cadavrele în mare. 

— O crimă misterioasă înainte chiar să fi început investigația 
legistă. Medicul legist își suge obrajii. Adevărul e că întotdeauna 
se găsește cineva care să vrea să înceapă cu asta. 

Răsuflu ușurat când, în cele din urmă, simt răceala scaunului 
din oţel pe vârful degetelor. Lăsându-mi trupul să se așeze, îmi 
îngrop faţa în palme pe când Gâtul-cu-Coșuri își încheie analiza 
lui de decerebrat spre amuzamentul tuturor: 

— Nu putea trăi cu propriile-i gânduri după cele săvârșite, așa 
că a sărit în mare după ei. 

— Ei bine, cred că ne-am distrat destul până acum, intervine 
legistul înainte de a i se adresa lui Astrid. Oricum, ce spune 
presupusul sinucigaș? Știi? 

— Persoana în cauză nu a fost încă interogată, răspunde 
Astrid. 

Îmi înfig degetele în pielea feţei și simt cum receptorii durerii 
din obraz intră în acţiune, unul câte unul, până când simt că-mi 
ia foc faţa de la căldură. 

— Insă după cum vezi, are câteva explicaţii de dat, adăugă 
ea. 

— Bine, oameni buni, destul cu flecăreala. 

Legistul bate din palme cu precauţie. Inspir încă o dată și mă 
ridic de pe scaun din nou, pe când legistul se apleacă înainte, 
poziţionat deasupra cadavrului lui Rasmus Moritzen. 

— Haideţi să facem autopsia. 


Capitolul 47 


— Vom începe prin a consemna îmbrăcămintea decedatului. 
Legistul stă în continuare lângă faţa lui Rasmus Moritzen. În 
acest caz este simplu. Decedatul poartă un costum de 
scafandru. Fără labe de înot sau restul obiectelor din 
echipament. 

Costumul are tăieturi și crestături adânci, din tălpi și până la 
gât. Astrid, tehniciană criminalistă, face fotografii și notează 
cuvinte-cheie în timp ce autopsia progresează, iar legistul 


VP - 194 


măsoară și examinează. Pe ceafă s-a adunat un pâlc de stele de 
mare albicioase, lipsite de viaţă, în jurul unei adâncituri din 
craniu. Pielea este mai cenușie acolo, aproape maronie, iar părul 
a fost smuls, sau îndepărtat. 

— Ce-i asta? 

Gâtul-cu-Coșuri arată spre aceeași adâncitură din ceafă. 

Legistul ridică privirea spre el. 

— O leziune la cap, răspunde el acru, ţinându-și privirile 
ațintite asupra stagiarului timp de câteva secunde interminabile. 
Vom ajunge imediat și la ea. 

Revine la rănile de pe spate. Discută cu colega sa în timp ce 
lucrează. Odată ce sunt mulţumiţi, cadavrul este răsucit din nou 
și se apucă să-i scoată costumul de scafandru. 

Arată ca o păpușă cu membrele făcute din saci de pânză 
umpluţi cu nisip. Braţele și picioarele atârnă de pe masă, pe 
când legistul și tehnicianul autopsier se chinuiesc cu costumul. 
La un moment dat, sunt nevoiţi să pună trupul în șezut. Capul lui 
Rasmus se lasă pe spate greu, cu gura larg căscată, iar fălcile 
sale se clatină încet dintr-o parte într-alta în timp ce îl scot din 
costum și i-l suflecă până în talie. Dintr-odată, o stea de mare se 
desprinde și alunecă, prin părul său îmbibat, pe bancheta 
metalică. Tehnicianul autopsier o ridică și o aruncă într-un coș 
de gunoi galben, aflat la baza mesei de autopsie. 

După ce au întins cadavrul la loc, legistul ridică atent capul și- 
| pune în aceeași poziţie ca înainte, ușor înălțat și cu gura 
deschisă. Costumul de scafandru și lenjeria sunt îndepărtate cu 
grijă, lăsându-l pe Rasmus complet gol. Se desfășoară o nouă 
rundă de măsurători și fotografii, de la picioare în sus. Fiecare 
semn și tăietură sunt înregistrate și catalogate. 

Când ajung la cap, tehnicianul autopsier smulge și ultima stea 
de mare din jurul rânii de la ceafă folosind o pensetă mare și 
aruncându-le, una câte una, în găleata de gunoi. Sub ele, vedem 
o ruptură a pielii și osul gol al craniului. 

— O rană ante-mortem? 

Astrid se apleacă spre rană cu aparatul ei și face trei fotografii 
din tot atâtea unghiuri diferite, într-o succesiune rapidă. 

— Posibil. Legistul clătește rana cu dușul, înainte de a folosi 
un burete pentru a o șterge și curăța de alge și alte forme de 
vietăți marine. Este dificil să le deosebești în astfel de 
circumstanţe, mai ales când este vorba de răni la cap. Vom 


VP - 195 


vedea ce ne vor spune eșantioanele de ţesut. 

— Putea fi provocată de o elice de propulsie? 

— Nu, răspunde legistul. Așa ceva ar fi provocat un număr 
mare de laceraţii în zona capului și gâtului. 

— Ce vă spune rana din țesutul moale? 

Apasă cu degetul pe ea. 

— Suprafaţă netedă, fără fractură de craniu. Asta indică o 
simplă descărcare de energie, de scurtă durată. Orice posibilă 
contuzie de lovire și contralovire ne va spune dacă rana provine 
dintr-o cădere, sau dacă trupul era în poziţie staţionară în 
momentul schimbului de energie. 

— Primele impresii? 

— Contuzie în urma unei lovituri, răspunde legistul cu voce 
joasă. Insă vom afla mai multe după ce vom fi îndepărtat 
creierul. Ei bine, băieţi și fete, să continuăm și să-l deschidem. 
Aici trebuie să folosim o metodă en masse și să scoatem întâi 
organele din piept, într-un singur bloc, urmate, separat, de cele 
din burtă. 

Tehnicianul autopsier ia un scalpel ascuţit și se apropie de 
pieptul lui Rasmus, care stă întins pe masă înaintea lui. Incepe 
prin a face o incizie adâncă de-a lungul claviculei, de la un umăr 
la celălalt. După aceea, apucă pielea și o trage, astfel încât 
gâtul, până la bărbie, este eliberat de piele și mustește de o 
substanţă galben-cenușie, subcutanantă, de grăsime și carne de 
un maroniu spălăcit. 

Continuă prin efectuarea unei alte incizii de fiecare parte a 
trupului, de la subsuoară la osul iliac. Apoi, coastele sunt 
decupate cu o pereche de foarfece pentru coaste, clești groși și 
îndoiţi, înainte de a lăsa foarfecă pe banchetă și a ridica 
întreaga cutie toracică. Un miros înţepător, pătrunzător se ridică 
din pieptul deschis și zboară spre noi. 

Pot vedea cum tehnicianul leagă principalele artere înainte 
să-i scoată organele din piept: plămânii, inima, ficatul și vezica, 
pancreasul, splina și rinichii ajung pe masă, unde sunt separate 
înainte ca suprafaţa, secțiunile tăiate, structurile, arterele, 
glandele limfatice, țesutul fibros și nervii să fie examinate în 
detaliu și organele să fie cântărite. După aceea, sunt luate 
eșantioane pentru cultivare, analizare chimică și alte teste. 

— În regulă, anunţă legistul, ridicând plămânii și ţinându-i cu 
ambele mâini. 


VP - 196 


Umflaţi, au un aspect marmorat, păstos și sunt albastru- 
cenușii la culoare, pătați cu roșu-închis, și vedem cum se scurge 
un fluid limpede când legistul îi strânge puţin. 

— Ce-i înecul? 

— Sufocare când nasul și gura sunt sub apă, se trezește un 
stagiar silitor din primul rând, cu o voce pițigăiată. 

— Apă? 

— Orice lichid, comentează altul. 

— Explicaţi mecanismul care este implicat în înec, continuă 
legistul, permițându-le stagiarilor din față să-și plimbe degetele 
pe suprafaţa plămânilor pe care-i ţine în mâini. 

Studentul cu coșuri pe gât răspunde: 

— Când nasul și gura sunt sub apă, sau în orice alt lichid, 
începe o luptă pentru a putea respira din nou. Lupta slăbește în 
cele din urmă, pe măsură ce persoana obosește, și înecul începe 
imediat ce nu mai reușești să-ţi ţii respiraţia. Atunci lichidul e 
aspirat, de obicei însoţit de tuse severă și vomitat, din care 
rezultă pierderea cunoștinței, urmată de moarte în cursul 
câtorva minute. 

— Nu există o formulă anume pentru înec, comentează 
legistul. De aceea este important să căutăm semne dacă 
decedatul era viu sau nu când a ajuns în apă, și să excludem 
orice alţi factori fizici legaţi de asta. Deci, oameni buni, indicii 
privitoare la înec. Ce căutăm? 

— O spumă albă în căile respiratorii, în gură și în nări ne-ar 
putea indica dacă decedatul trăia când s-a scufundat sub apă, 
spune Gâtul-cu-Coșuri cu mândrie. 

— Păi, dragul meu stagiar, zice legistul gesticulând spre 
cadavru. Ai putea fi atât de amabil, încât să vii în faţă și să ne 
demonstrezi asta? 

Stagiarul face un pas înainte și se apleacă spre cadavrul lui 
Rasmus, care zace cu pieptul deschis, găvanele goale ale ochilor 
și gura căscată. Pentru mine-i cam greu să mi-l închipui pe băiat 
în șort Liverpool, stând la un grătar cu mama și cu bunicii lui. 
„Nu-i el, e cu totul altceva”, îmi trece prin minte când Gâtul-cu- 
Coșuri își pune mâinile pe genunchi și-și înclină capul spre 
cadavru. Prima dată, i se uită în gură, înainte de a răsuci capul 
și gâtul în așa fel încât să aibă acces la nări. 

— Pentru aceia dintre voi care citesc suportul de curs - începe 
legistul să explice, după ce privise stagiarul din faţa lui, care 


VP - 197 


petrecuse ceva timp demonstrând un număr impresionant de 
mișcări incomode cu capul, în tentativa de a privi pe căile 
respiratorii ale decedatului, iar coșurile de pe gât i se umflaseră 
până la punctul de spargere - este cât se poate de clar că acest 
exerciţiu este o pierdere de vreme pentru toată lumea. 
Descompunerea distruge spuma de pe căile respiratorii în scurtă 
vreme, înlocuind-o cu un fluid înțepător, roșu-maroniu, plin de 
bule de gaz, un soi de pseudospumă, pe care bunul nostru 
prieten de față o inhalează în vreme ce se face de râs în fața 
întregii grupe. 

Gât-cu-Coșuri își îndreaptă brusc spatele și se retrage rușinat 
înapoi, printre ceilalți studenți. 

— Poţi verifica dacă plămânii sunt plini de apă? sugerează alt 
stagiar. 

Legistul dă din cap în semn că da. 

— Insă lichidul din plămâni are aceeași consistenţă ca și cel 
rezultat din spre exemplu, edem pulmonar, după un atac de 
cord, supradoză sau contuzii la cap. Ce altceva? 

— Corpuri străine în căile respiratorii, plămâni și stomac. 

— Da, acestea ar indica înecul, însă apa s-ar răspândi prin 
esofag, trahee și principalele căi respiratorii și după moarte, și, 
în plus, alte cantități mai mici își vor găsi drumul prin esofag și 
stomac. Totuși, poate că nu și în alveolele pulmonare? 

Se folosește de degetele mari pentru a apăsa plămânii pe 
care-i ține în mâini, de parcă vrea să-și facă loc prin ţesut sau 
ceva ce se găsește mai adânc înăuntru. 

— lată, spune el în cele din urmă, puneţi mâna aici. 

Stagiarii din primul rând se apleacă înainte și-și plimbă 
degetele peste zona marcată de legist cu degetele sale mari pe 
fiecare plămân. 

— Și ce sunt alveolele? 

— Saci de aer în tuburile bronhiale care permit oxigenului să 
pătrundă în circuitul sanguin. 

— Uneori îi poţi deosebi de plămâni, dar în mod normal 
trebuie să examinezi un segment al plămânilor la microscop 
pentru a confirma descoperirea. Am propriile mele suspiciuni, 
spune el șiret, înainte de a da drumul plămânilor într-un lighean, 
împreună cu restul organelor din torace. 

Legistul se întoarce spre Astrid, care ia notițe într-un carneţel. 

— Mai ai ceva de adăugat? 


VP - 198 


Astrid clatină din cap și legistul o aprobă tot cu o mișcare a 
capului. 

— Păi, atunci să mergem în zona stomacului. 

Tehnicianul autopsier face inciziile necesare înainte de a 
ridica botul tremurător de gel, care conţine stomacul și 
intestinele, și a-l plasa pe bancul de lucru de lângă cadavru. O 
duhoare  dulceagă, greţoasă, de sânge și excremente, 
amestecată cu mirosul de putreziciune, a mării și a algelor, îmi 
umple nările și-mi vine greu să respir, chiar și pe gură. 

— Asta-i cea mai frapantă parte a autopsiei, spune legistul. 

A scos o chiuretă și un recipient de capacitate pentru fluide și 
i le dă tehnicianului, care imediat începe să scoată lichidul roșu- 
maroniu din cavitatea stomacului, punându-l în recipient, în 
vreme ce legistul se apropie de mormanul de intestine. 

— Puţina apă din stomac poate arăta că decedatul a murit 
repede sau că era deja mort când a ajuns în apă. 

Legistul ia un scalpel și separă stomacul de intestine, 
închizând cu clipsuri capetele tăiate. Apoi deschide stomacul 
făcând încă o incizie și golește conținutul în lighean. Stomacul e 
plin de un fluid verzui, arămiu, în care se găsesc și câteva 
moluște minuscule. Încă în viaţă, acestea se învârt prin lighean. 

— lată, dovada vorbește de la sine, spune, continuând să 
examineze organele de pe banchetă, manevrându-le cu aceeași 
precizie dedicată ca și pe cele din cavitatea toracică. 

— Cum merge până acum? 

— Bine, răspund stagiarii la unison, înainte ca legistul să facă 
un pas într-o parte și să se uite direct spre mine. 

— Și ce-i cu tine? Taci ca peștele, în rândul din spate? 

Arată spre mine cu un deget însângerat. 

— Și tu ești bine? 

Dau din cap drept răspuns. 

— Vreo întrebare până acum? 

Clatin din cap. 

— Nu ţi-e bine? Obosit? Mahmur? Ori ai și tu o zi de-aia? 

— O zi de-aia. 

— Ei bine, în linia noastră de activitate, nu putem să ne 
permitem să avem astfel de zile. Ele nu există. Ai înţeles? 

Încuviinţez din cap și legistul își îndreaptă atenţia din nou spre 
întreaga grupă. 

— Ne ocupăm de creier, apoi prânzul. 


VP - 199 


Face un gest spre tehnician, care-și clătește mâinile și 
mănușile galbene sub jetul robinetului. Apoi își pune ochelari de 
protecţie, desprinde fierăstrăul electric de pe perete și se 
plasează la capătul mesei de autopsie. 

— Țineţi-vă la distanţă cât taie, ne sfătuiește legistul, iar 
întregul grup se retrage câţiva pași în vreme ce tehnicianul își 
încearcă fierăstrăul. 

Și Astrid face un pas înapoi și-și protejează cu mâna lentila 
aparatului de fotografiat. Tehnicianul autopsier pune fierăstrăul 
jos și face o incizie lungă în spatele capului, folosind un scalpel. 
Apucă scalpul și-l trage de pe craniu, tăind spre frunte spre a 
expune craniul. Apoi, lasă scalpelul și pornește din nou 
fierăstrăul electric. 

Zgomotul este ascuţit și pătrunzător, iar mirosul de ars îmi 
stăruie în nări. Tehnicianul taie drept, precis, până ce străpunge 
craniul. Mă strâng de nas, pe când autopsierul taie fibrele 
nervoase care ţin creierul la locul său, înainte de a-l ridica și-l 
pune pe banc înaintea sa. 

Astrid își ia aparatul de fotografiat și se apropie pentru a face 
câteva fotografii. Legistul șterge scalpelul, curățându-l, și pune 
creierul în lung pe o scândură a banchetei. 

— O lovitură în zona lobului occipital, spune, arătând cu vârful 
scalpelului la punctul de la ceafă unde adâncitura din craniu 
fusese identificată. Ce ne poate indica orice posibilă 
contralovitură de pe lobul frontal sau absenţa ei? 

— În cazul unei căderi accidentale, vorbește Gâtul-cu-Coșuri, 
ieșind din spatele unui coleg stagiar, găsești deseori o 
contralovitură pe lobul frontal. Pe de altă parte, dacă decedatul 
stătea nemișcat, lobul ar rămâne neatins. 

— Bine, deci sunteţi incitaţi acum? 

Legistul separă creierul în două părți la fel de groase și le 
pune în fața lui, cu părţile interioare orientate în sus. Indreaptă 
vârful scalpelului către forma concavă de pe lobul frontal. 

— Curat și sănătos, spune. Nici urmă de rană. 

Fără niciun avertisment, legistul folosește scalpelul pentru a 
arăta în direcția mea. 

— Tu, de colo, adormitul! Cum te cheamă? 

— Aske, răspund supus, străduindu-mă să mă îndrept de 
spate și să respir normal prin masca chirurgicală. 

— Bine, Aske. Până acum ce am învățat astăzi? Nu, 


VP - 200 


reformulez: ce ai învăţat tu astăzi? Spune-ne și nouă. 

Imi dreg glasul în vreme ce grupul de stagiari adunaţi în jurul 
meu se îndepărtează de mine ca și cum sunt conștienți că scena 
se va termina printr-o umilinţă verbală. 

— Că poliţia avea dreptate. Este o moarte suspectă. 

— Hopa! De ce spui asta? 

Legistul așază scalpelul de-o parte și-și încrucișează braţele. 
Astrid își desprinde și ea privirile din carnetul de notițe și se uită 
curioasă la mine în mulţimea stagiarilor. 

— De ce n-ar fi un accident la scufundare? O cădere și apoi 
înecul? 

— Contuzia de la cap ne arată că stătea nemișcat. Asta 
exclude căderea, răspund, dregându-mi glasul, ca să pot respira 
mai ușor când vorbesc. Și ţinând cont de circumstanţe și de 
faptul că este legat cu coliere autoblocante de antebraţul unei 
femei... 

— Vrei să spui că putem exclude posibilităţi ca accident de 
decompresie, edem pulmonar acut, pneumotorax și embolie 
respiratorie drept cauză a morții. Asta vrei să spui? 

Incuviințez din cap, cu toate că nu înțeleg tot ce-a zis. 

Legistul rămâne privindu-mă o bună bucată de vreme, fără a 

rosti nimic, până când, în cele din urmă, spune: 
__— Un raționament ciudat din partea unui student la medicină. 
iși flutură degetele prin aer. Păi, Aske. Își înclină capul într-o 
parte. Atunci, de fapt, am putea termina aici și s-o trimitem pe 
Astrid să-l aresteze pentru crimă pe bietul sinucigaș din secţia 
renală, ce zici de asta? 

— Mă îndoiesc c-o să ajute, șoptesc înainte de a fi întrerupt 
din nou. 

— Se pare că Aske a văzut prea multe episoade din serialul 
CSI, în loc să citească suportul de curs. La fel ca mulţi dintre voi, 
nu crede că este obligaţia noastră de a descoperi și documenta 
dovezile patologice cu care ne confruntăm înainte de a coase 
cadavrele și de a le duce înapoi la frigider. Problemă rezolvată. 
Legiști care soluţionează misterele unor crime sunt văzuţi doar 
la televizor, când mergem acasă și vrem să mâncăm popcorn, 
cu pisica sau alt animal de companie alături. Aici este o 
chestiune de rutine și proceduri. Carne și sânge. Cadavre de 
disecat. Darul morţii pentru viaţă este cunoașterea, Aske. 
Cunoașterea, nu presupuneri vagi și insinuări fără temei. 


VP - 201 


În cele din urmă, încetează să se mai joace cu degetele și-și 
scoate mănușile, aruncându-le în coș, împreună cu masca 
medicală. 

— Ei bine, băieţi și fete, m-am săturat să vorbesc cu adormiţi 
și imbecili lipsiţi de șarm. Ne oprim pentru prânz. Histologia 
după pauză. 

Se apleacă spre Astrid, care-și strânge aparatul de fotografiat, 
și mormăie șoptit: 

— Dintr-un motiv necunoscut, întotdeauna am o pornire 
incredibilă de a mânca Toblerone după astfel de ședințe. La tine 
cum e? 


Capitolul 48 


les clătinându-mă din sala de autopsie și-mi scot hainele și 
ghetele odată ce ajung la vestiar. Deja sunt afară, în hol, înainte 
să sosească următorul student. In lift, îmi dau jos mănușile, 
plasa de păr, pantalonii și masca medicală, strângându-le într- 
un ghem pe care-l ascund într-un cărucior cu lenjerii de pat 
slinoase, de lângă liftul de marfă din afara secției renale. 

Bătrânul de la fereastră nu mai e, cu toate că hainele sale 
sunt tot aici și patul nu e făcut. Mă întorc și mă îndrept spre 
baie, unde mă așez în faţa oglinzii. Am fața pământie și ochii 
spălăciţi, aproape fără viaţă. Părul arată ca un cuib amărât, 
construit de o pereche de păsări cărora nu le mai pasă de nimic, 
iar perii de pe bărbia mea ies afară prin pielea albă ca ţepii de 
pe spinarea peștilor de mare adâncime. 

Incerc să zâmbesc, făcând un efort de a scoate la suprafaţă 
una dintre cele mai fundamentale expresii de emoție de care 
dispune o fiinţă umană în repertoriul său, însă nu se întâmplă 
nimic. Mușchii faciali nu se încordează ca să execute comanda. 
Mă șochează că privesc o mască mortuară. Mulajul unei fețe. Un 
memento al cuiva din trecut, ceva ce trebuie să duc cu mine 
oriunde aș merge. 

lau un aparat de ras de unică folosință de pe raftul de lângă 
chiuvetă și încep să mă bărbieresc, tăind prima dată, cu 
minuțţiozitate, toţi perii de pe orice cută și cicatrice ale obrazului 
afectat, apoi ale celuilalt. Odată ce am terminat, mă dezbrac și 


VP - 202 


intru sub duș. 

Apa-i rece. Stau sub jet și închid ochii pe când îmi săpunesc 
trupul, fața și chiar părul, într-o încercare de a scăpa de damful 
puternic și înecător al sălii de autopsie. 

În vreme ce fac asta, îl pot vedea pe Rasmus Moritzen cu ochii 
minţii. Nu cadavrul lipsit de creier și măruntaie pe care-l 
privisem pe masa de metal, în sala de autopsie, ci combinaţia 
dintre cel văzut în fotografia lui Arne Villmyr și Anniken Moritzen 
și trupul lipsit de viaţă de pe podea, lângă mine, la bordul 
elicopterului de salvare. Rasmus Moritzen a fost ucis. Rasmus 
Moritzen este legat, ba nu, atașat cu coliere autoblocante de 
femeia pe care am găsit-o la far. Bjarkang și sergentul sunt încă 
dați dispăruţi, iar poliţia crede că au venit la far, de fapt. Asta 
înseamnă că oricine o cunoștea sau a avut vreo legătură cu 
femeia găsită de mine pe mare, e ori mort, ori dispărut. 

Când am terminat, mă duc din nou la oglindă și trasez cu 
degetul arătător un cerc. Pe urmă îi fac ochi, nas și o linie drept 
gură și mă aplec aproape de el. 

— În afară de mine, spun feţei din oglindă, care îmi zâmbește 
absentă. 

Pe margine, se formează mici picături de la aburi. 

— Și de tine. 

Un făptaș. Gunnar Ore și criminaliștii aveau dreptate măcar în 
această privință. Există un făptaș. Oricine a ieșit din mare și a 
luat cadavrul este probabil persoana care l-a ucis pe Rasmus. 

Mă aplec și mai aproape. Picăturile de apă de pe oglindă sunt 
atât de mari, încât încep să șiroiască pe sticlă și peste ochi, nas 
și gura feţei-cerc, de parcă sunt lacrimi. 

— De-asta ai dus-o pe femeia fără față jos, la discotecă, 
fiindcă știai că nu voi pleca niciodată viu de acolo? întreb chipul 
care dispare rapid înaintea mea. E vorba de vreun joc? 
Informare și manipulare? Despre asta-i vorba? 

Stau înaintea oglinzii până când sistemul de ventilaţie a 
absorbit întreaga umezeală din baie, iar sticla este din nou 
uscată ca iasca. 

— Bine atunci, adaug fără a-mi desprinde privirile de pe 
oglindă. Atunci să-l jucăm. 

Mă răsucesc pe călcâie și ies din baie. 


VP - 203 


Capitolul 49 


Mă îndrept spre capătul patului, unde încă atârnă haina 
bătrânului și scotocesc prin buzunare până îi găsesc telefonul. 
Odată ce mă întorc la patul meu, tastez numărul lui Ulf. 

— Salut, Ulf, eu sunt. Pacientul tău preferat. 

— Ești conștient cât de mult rahat am... 

— Cum merg treburile prin Stavanger? întreb, intrând într-o 
furtună de acuzaţii și insulte iminente. 

— Ce-ar fi să iei un băț și să ţi-l îndeși... Vocea lui, de obicei 
cu tonuri atât de terapeutice, cu sugestii ale unui accent de 
Bergen, turuie în viteză maximă: ... direct în cur, prostănac 
nenorocit! Ruth face spume la gură de furie pentru că m-am 
lăsat convins să te iau sub aripa mea și... 

— Cine-i Ruth? 

Uli se oprește o clipă din tirada sa înainte de a răspunde pe 
un ton vag mai potolit: 

— Ruth, partenera mea, locuim împreună, pentru numele lui 
Dumnezeu. E o colegă pe care am întâlnit-o acum ceva timp la o 
conferinţă la Drammen. 

— Credeam că o cheamă Solveig. 

— Nu, spune Ulf bolborosind. Solveig s-a mutat în aceeași zi în 
care ai plecat tu spre nord. A luat-o pe Frida cu ea și s-au dus 
acasă, în Bergen. 

— Îmi pare rău să aud asta. 

— Nu-i nimic de făcut, nimic altceva de zis. Astfel de lucruri se 
întâmplă. Chiar și psihiatrilor. 

Își umple plămânii cu fum de ţigară. 

— Așadar, ce se întâmplă, Thorkild Aske? Ai putea, te rog, să- 
mi Spui și mie? Ce Dumnezeu ai făcut? 

— Cum adică? 

— Ascultă... 

Din nou, Ulf este pe cale să explodeze, însă în loc de asta, își 
lasă mândria la o parte, inspiră adânc și spune: 

— Acum câteva minute am încheiat o discuţie cu un anume 
doctor Weidemann de la secţia renală a Spitalului Universitar 
din Tromsø, care voia să știe ceva despre un pacient pe care l- 
au primit la urgenţe noaptea trecută. Însuși bătrânul meu 
Thorkild Aske, despre care se presupune că s-ar fi aruncat de 


VP - 204 


bunăvoie în mare în timp ce era îmbibat de medicamente. 
Medicamentele mele! 

— Tehnic vorbind, medicamentele erau ale mele, îl corectez. 
În afară de-asta, tentativa mea de înec nu s-a soldat cu nimic. 

— Poftim? Ce? S-o ia dracu' de treabă... 

De data asta, Ulf este incapabil să-și mai controleze furia. 
După un discurs atotcuprinzător, asurzitor, în care mă ameninţă 
cu de toate, de la acuzaţii de crimă cu premeditare, la tratament 
psihiatric forţat, într-un regim strict de genul ucide-sau-vindecă 
pe baza Paracetamolului și Truxalului, în cele din urmă își mai 
ostoiește nervii și este dispus să discute din nou. 

— Ei bine, spune el, acompaniat de și mai multe pufnituri, ce 
se întâmplă? 

— L-am găsit pe Rasmus în mare. A fost ucis. 

— Ucis? 

— Potrivit autopsiei, a suferit o rană la cap, provocată de o 
lovitură, și a murit prin înec. A fost legat cu coliere autoblocante 
de antebraţul unei femei și cred că e aceeași femeie pe care am 
găsit-o la far. 

— Autopsie? Antebraţul unei femei? Dar ce dracu’... 

Ulf se oprește să inspire adânc. 

— Bine, bine, bine, intonează el între răsuflări. Putem vorbi 
despre asta mai târziu. Așadar, spune-mi. Ce se întâmplă acum 
cu tine? 

— Tocmai mi s-a făcut o clismă. 

— Minunat, minunat, murmură Ulf neatent pe când își aprinde 
încă o ţigară. 

— Ulf, încep să explic, nu m-am gândit la cum va... 

— Bine, nu acum. O să discutăm când ajungi acasă. Pentru că 
vii acasă, nu-i așa? 

— Nu încă. 

— Poftim? Trebuie să te întorci la Stavanger imediat. Situaţia 
a scăpat complet de sub control și n-ai nicio treabă să te lași 
prins într-un caz de crimă. Am s-o sun chiar acum pe Anniken și- 
am să-i spun că lucrurile au ajuns deja prea departe și că nu mai 
poţi s-o ajuţi în niciun fel. Așa că poţi să vii acasă chiar azi. 

— Nu merge așa, îl contrazic imediat. Am un interogatoriu la 
poliţie mâine, de care nu pot să scap. 

— Interogatoriu la poliţie? 

Ulf coboară tonul vocii cu o octavă. 


VP - 205 


— Dar de ce? 

— În timpul investigaţiei la faţa locului, la far, au găsit sângele 
unuia dintre polițiștii dispăruţi. Se presupune că au mai găsit și 
alte urme, care pot fi legate direct de unul dintre polițiști. 

— Și ce legătură au astea cu tine? 

— Probele îi conectează pe Bjarkang și pe sergent cu locurile 
pe unde am umblat eu în seara când am ajuns la far. 

— Și? 

— N-ai auzit ce-am spus? Doi polițiști sunt dați dispăruţi, după 
ce s-au dus la far ca să-l întâlnească pe fostul poliţist instabil 
mintal, suicidal, cu leziuni cerebrale, proaspăt eliberat din 
închisoare. 

— La dracu'! 

— Și de data asta vor ieși toate la iveală, continui. Frei, tot 
căcatul, indiferent dacă sunt vinovat sau nu. Ezit scurt, înainte 
de a continua: A fost acolo din nou, ultima oară când m-am dus 
la far. Nu Frei, ci femeia fără faţă. Era acolo, în discotecă. Cel 
puțin, așa cred, că era acolo, de-asta trebuie să mă întorc. 
Trebuie să mă conving singur și să aflu unde este linia 
despărțitoare. Linia dintre fantezie și realitate, înainte de a intra 
în acea încăpere. Înaintea interogatoriului. 

— Acum înţeleg, zice Ulf, turtind mucul ţigării pe când expiră, 
nemulțumit. Pot să fac ceva ca să te ajut? 

— Da, scoate-mă de aici. 

Ulf își drege glasul. 

— Bine. Unde ești? 

— La secția renală. Nu-mi spune nimeni când mă externează. 

— Bine, bine, îngână el un soi de mantra pentru eliberarea de 
stres. Dacă te consideră suicidal, psihotic, ori văd vreun semn 
de boală mintală gravă, vor folosi un ordin de internare forțată 
pentru a te băga într-o secţie pentru cei cu boli psihice serioase, 
ca să te ţină sub observaţie. 

— Și cât timp ar trebui să stau acolo? 

— Până la zece zile, răspunde Ulf. 

— N-am timp pentru așa ceva. 

— Mă tem că n-ai de ales. 

— Ajută-mă, Ulf, mă milogesc de el pe când aud zgomot de 
pași pe coridor, care se îndreaptă direct spre camera mea. 
Ajută-mă, pentru numele lui Dumnezeu. 

— E prea târziu, oftează Ulf. De data asta te-ai încurcat prea 


VP - 206 


mult în sistem ca să te mai pot ajuta. Acceptă cele zece zile, 
Thorkild, cred că ai nevoie de ele ţinând cont de toate prin câte- 
ai trecut. Poate reușesc să fac ceva să mai scurtez din timp. E 
posibil dacă tu doar... 

— Deja s-a dus timpul, șoptesc când ușa se deschide și un 
doctor își bagă capul înăuntru. 

— Thorkild! îl aud pe Ulf strigând tocmai când mă pregătesc 
să închid mobilul. 

— Da? pun eu telefonul din nou la ureche. Ce s-a-ntâmplat? 

— Nu te prosti acum. 

— Să mă prostesc? 


Capitolul 50 


— Te-ai întors, remarcă doctorul intrând în salon. 

Are o ceașcă de cafea într-o mână și un plic maro în cealaltă, 
pe care îl ţine ridicat la bărbie, de parcă intenţionează să-l 
folosească drept evantai. Cu părul cărunt, cam de vârsta mea, 
vorbește un dialect est-norvegian. 

— Cum adică? 

— Am fost aici acum o clipă. 

— Eram la toaletă, răspund. Probleme cu stomacul. 

Doctorul privește cu un aer superior, în timp ce încerc să-mi 
mobilizez întreaga mimică facială pentru a-i da un aer jenant și 
credibil în același timp. Mirosul din sala de autopsie încă 
zăbovește prin cameră, de parcă-i deja impregnat în așternuturi 
și pereţi. 

— Unde-i sunt hainele? 

— Mi le-au tăiat jos, în camera de la primiri urgenţe, și sunt 
într-o pungă pe aici, pe undeva. 

— Ai pe cineva care ţi-ar putea aduce un schimb de haine? 

— Nu. 

Doctorul își coboară privirea spre pantofi. 

— Bine, zice el după o pauză. Am să văd dacă putem pregăti 
ceva pentru tine de la secţia cu obiecte pierdute. 

Se așază pe scaunul de lângă pat. 

— Cum te simţi astăzi? 

— Bătrân, răspund laconic. 


VP - 207 


— Sunt doctorul Weidemann. 

Îmi întinde o mână musculoasă, bronzată, cu niște unghii 
perfecte. 

— Thorkild Aske, răspund, lăsându-mă înapoi pe pat. 

Imi simt trupul dintr-odată greu, parcă vlăguit și stors de 
energie. 

— Așadar, continui eu acum că politețurile s-au terminat. 
Așadar, sunt vindecat? A mers repede. 

— Ei bine, spune dr. Weidemann cu un oftat, am decis să te 
transferăm la o unitate psihiatrică la Asgârd, pentru observaţie, 
cu intenţia de a... 

— Nu, mulțumesc, răspund eu, și zâmbesc pe cât de larg îmi 
permit mușchii faciali. Am intrat aici pur și simplu ca să văd în 
ce condiţii era starea mea. Acum trebuie să-mi văd de ale mele. 

— Noi avem legea de partea noastră. 

— Ce lege? 
mintale, care  decretează internarea obligatorie pentru 
observaţie timp de cel mult zece zile. 

— De ce? 

Imi aruncă o privire resemnată și de-abia acum observ că 
ochii îi sunt injectați. 

— Ținând cont de ce s-a-ntâmplat, ne temem că ai putea fi un 
pericol pentru tine însuți. 

— Chiar aşa? 

— Uite. 

Îmi dă plicul și-l cântăresc în palmă, ațintindu-mi ochii spre 
omul de lângă mine, care se chircește atât de mult în scaun, 
încât pare c-o să se rupă în două. 

— Pot să citesc? _ 

— Aăă, da, da, bineînţeles. Inăuntru, vei găsi și o menționare 
a paragrafului legal despre internarea obligatorie într-o unitate 
medicală pentru cazuri psihiatrice grave, unde poţi găsi 
autoritatea legală. 

Afară se întunecă. Aud vântul fluierând prin găurile ramei 
ferestrei, tocmai când surprind cu privirea doi bărbaţi care au 
apărut în pragul ușii. Unul este tânăr, cu părul scurt, iar celălalt, 
mai vârstnic, cu o frizură îngrozitoare. Amândoi par să aibă 
abonamente pe viaţă la un club de haltere și doctorate în 
confruntări fizice. 


VP - 208 


— Ei cine sunt? 

— Sunt aici ca să ajute. 

— Pe tine? 

Weidemann clatină din cap. 

— In caz că ai tu nevoie. 

— Să ajute cu ce? 

— Cu orice. 

— Și când plec? 

— Acum, sau imediat ce te simţi suficient de întremat să te 
deplasezi. 

— Pot să refuz? 

— Da. 

— Bine, atunci refuz. 

— Dar... 

Weidemann ridică din nou mâna, ca pe un steag alb înălțat 
între noi. 

— Dar... repetă cu o hotărâre reînnoită. Atunci poliţia te va 
duce de aici. 

— Minunat. Atunci am să plec pe picioarele mele. 

— Cu taxiul ori cu ambulanţa? Jørn și Jørgen, aici de faţă, te 
vor însoți. 

— N-am niciun ban. 

— O să aranjăm noi lucrurile. 

Îmi deschid mâinile, consternat. 

— Nu pare deloc că aș avea de ales. 

— Bine, atunci. 

Dr. Weidemann se ridică de pe scaun și-și târșâie pașii spre 
ușă, timp în care cei doi asistenţi intră în cameră și se așază 
zâmbind înaintea mea. Nu sunt zâmbetele calde, amabile, ale 
unui cunoscut, ci mai degrabă, două invitaţii reci, de genul: 
„Chiar și acum, stăm umăr la umăr cu tine, un fost poliţai fără 
pantaloni, care nu are nimic de pierdut, și noi zâmbim”. 

Îmi apropii reverenţios mâinile deasupra plicului maroniu și le 
întorc zâmbetele. Acţionez pe cât pot de prietenos ţinând cont 
de circumstanţe. 

— Tu! strig după dr. Weidemann, pe când se îndreaptă spre 
ușă. 

— Da? 

Se oprește și se întoarce pe călcâie. 

— Imi poţi acorda jumătate de oră? 


VP - 209 


Punând mâna ușor pe stomac, scot o grimasă. 

— Nu mi se pare că am terminat treaba la toaletă după 
irigarea colonului. 

— Desigur, răspunde. Între timp, am să văd dacă pot găsi 
niște haine curate pentru tine. 

Cei doi bărbaţi se duc imediat lângă ușă, în timp ce mă ridic 
din pat și șontâcăi gheboșat pe linoleum, apoi intru în baie, unde 
închid ușa în urma mea și dau drumul robinetului la debit 
maxim. 

Mă așez pe toaletă și scot mobilul bătrânului, pe care-l 
ținusem ascuns în palmă. Sosise vremea să-mi asum 
responsabilitatea și să dovedesc ceva iniţiativă personală, așa 
cum obișnuia să spună Gunnar Ore când echipa noastră de 
fotbal era zdrobită de cea a firmei juridice de vizavi de noi. 

— Thorkild? icnește Liz cu răsuflarea tăiată, când îmi aude 
glasul. O, Doamne... am fost atât de speriată... 

— Mai târziu, surioară, șoptesc în telefon pe cât de încet pot. 
Am nevoie de ajutorul tău. Acum, chiar acum! 


Capitolul 51 


Secţia de obiecte pierdute a spitalului este fie cel mai 
deplorabil loc unde ar putea intra cineva, fie dr. Weidemann are 
un umor medical absolut abject pe care nu-l pot înțelege. 

Sunt îmbrăcat într-o pereche strâmtă de pantaloni Spandex, 
pentru jogging, de care vezi pe dependenţii de droguri, rockerii 
metaliști și adolescenţii din blocul răsăritean. În sus port un 
pulover gros, alb-gri, de lână, cu guler pe gât, din cauza căruia 
mă mănâncă pielea încontinuu, și care abia dacă ajunge la talia 
pantalonilor de jogging, așa că atunci când mă întind cât sunt 
de înalt, sunt dezgolit de la părul pubian și până la buric. 

În picioare am o pereche de teniși decoloraţi și purtaţi intens, 
demodaţi oricum i-ai lua. Propriile mele haine forfecate și ude 
mi-au fost înmânate într-o pungă galbenă, din plastic, de la un 
supermarket Prix. Mă simt ca un fotomodel ambulant, dintr-o 
obscură campanie antidrog din nordul Norvegiei, în vreme ce 
merg împreună cu paznicii mei surâzători, Jarn și Jargen, de-a 
lungul coridorului secţiei renale, spre lift. Planul este să mă 


VP - 210 


escorteze până la intrarea principală și apoi cu taxiul la Åsgård, 
secţia de psihiatrie a Spitalului Universitar din Tromsø, localizată 
pe partea vestică a insulei Tromsøya. 

Se pare că tovarășii mei de călătorie, Jarn și Jargen, sunt 
încântați de tăcerea stânjenitoare dintre noi, din lift: niciun 
schimb de priviri, de cuvinte, doar zâmbete reci, ca și cum 
participă la un concurs unde cine vorbește primul sau arată alte 
semne de comportament omenesc a pierdut. 

— Hei, tu! Mă aplec spre Jørn sau Jørgen aflat în dreapta mea. 
Nu-mi răspunde, dar se uită spre mine ca și cum se așteaptă să 
continui. Ştii ce-i roșu și face bulă bulă? întreb cu glas scăzut, 
fără a-mi lua ochii de la ușa liftului din faţa noastră. Liftul se 
oprește și ușile se deschid, dar nu intră nimeni. Nu? insist eu. 

Ușa se închide și liftul își continuă coborârea. 

— Păi, atunci nu mă lăsa să te ţin în suspans mai mult decât 
ar fi necesar. De fapt este... întârzii încă puţin, înainte de a 
continua: Ultima șansă. Mai ai o șansă să ghicești despre ce-i 
vorba. 

Jørn sau Jørgen din dreapta mea tot nu răspunde, iar Jørn sau 
Jørgen din stânga nici nu clipește, ci se concentrează intens 
asupra posturii lui de statuie în timp ce ascultă. 

— Bine, iată atunci... o bulă roșie! exclam, înghiontindu-l în 
umăr în timp ce râd în hohote și bat din palme pe plasticul 
moale al plasei. 

Liftul se oprește din nou și Jarn și Jargen îmi fac semn că am 
ajuns la etajul la care trebuie și că ar fi cazul să mă pun în 
mișcare. Înaintăm într-o secţie luminoasă și ne deplasăm pe un 
coridor lat, spre un spaţiu uriaș, care, din câte-mi dau seama, 
este zona de ieșire, deși nu văd niciun fel de ieșire prin 
mulţimea de oameni. 

— Și tu? înghiontesc umărul celuilalt Jørn sau Jørgen din 
stânga mea. Tu știi ce-i roșu și spune bulă bulă? 

Nu răspunde nici el, ci înaintează decis printre pacienţii în 
scaune cu rotile, adolescente însărcinate, pacienţi cu plasturi și 
bandaje și rudele lor. 

— Ei, știi? zic eu, dând din cap pe când trec de doi bărbaţi cu 
o scară, care schimbă un tub fluorescent din tavan. Tocmai ți- 
am spus, știi ce zic. Însă nu-i răspunsul corect. De-aia e atât de 
amuzant. Nu e o bulă roșie. Nu de data asta. Este o coacăză cu 
motor exterior! Te-ai prins? Se schimbă de fiecare dată. Așa că 


VP - 211 


nu poţi câștiga. Îl împung din nou în umăr. Pur și simplu nu poţi 
câștiga. 

— Hei, șoptește Jarn sau Jargen din dreapta mea. Ce-ar fi să 
ne calmăm puţin acum, da? Bine? 

Dincolo de scară și de cei care schimbă tubul fluorescent, văd 
un șir de scaune roșii și, mai departe, un separator de cameră 
de jumătate de metru înălțime, cu plante din plastic și pietricele 
din lut. Dincolo de plantele din plastic, se întinde o zonă 
spațioasă, închisă, unde pacienţii și rudele sunt adunaţi în jurul 
unor mese, unii citind ziare, în vreme ce alţii mănâncă sau 
sporovăiesc la telefoanele lor mobile. 

— Da, bine, sigur, răspund. N-am vrut altceva decât să arăt 
cum aceeași glumă... 

— Da, ne-am prins. Jørn ori Jørgen din stânga mea ridică puţin 
glasul. Nu poţi câștiga pentru că se schimbă de fiecare dată. 

— Exact, spun râzând și-l împung din nou în umăr, atingându-l 
ușurel, ca o pană. Nu poţi câștiga. Indiferent de câte ori ai 
încerca. 

Mă aplec spre el încă o dată, ca pentru a-i mai da un mic 
ghiont nevinovat, însă în loc de asta, îl împing în umăr cu 
întreaga mea greutate și-l arunc în scaunele ocupate de pacienţi 
și de rudele acestora, astfel încât se împiedică peste separatorul 
de cameră, cu plante din plastic și pietricele de lut și aterizează 
în mijlocul meselor de pe partea cealaltă. Apoi lovesc cu plasa 
galbenă, plină de haine forfecate și ude, chiar în nasul lui Jarn 
ori Jørgen, cel din dreapta mea de data asta, pierzând contactul 
cu umărul meu când face un pas într-o parte și se ciocnește de 
scara pe care tocmai începuse să urce unul dintre cei doi 
muncitori, care ţine în mână un tub fluorescent de rezervă. Ca 
atare, omul scapă tubul când se apucă de scară și acesta se 
sparge de podea. 

Cât despre mine, o iau la goană. 

Fac la stânga, dincolo de zona cu scaune, și o zbughesc după 
un grup de oameni în haine de stradă, chiar lângă intrarea într-o 
farmacie - ei se îndreaptă spre un coridor în pantă, care pare să 
ducă afară. Din nefericire, presupunerea mea se dovedește a fi 
greșită, iar coridorul duce, pur și simplu, spre altul, mai îngust. 

Mă întorc brusc, pregătindu-mă să mă retrag, când mai 
tânărul Jarn ori Jargen mă izbește brusc dintr-o parte, așa că 
amândoi cădem pe podea și ne rostogolim până la o cutie din 


VP - 212 


carton, plină cu lucruri din oferta specială, expuse lângă intrarea 
în farmacie. 

Braţele mi se zbat într-un efort de a-mi recâștiga echilibrul și 
arunc o sticlă de cremă de plajă, al cărei preț fusese redus la 
jumătate, direct în faţa mai tânărului Jørn ori Jørgen, nimerindu-l 
direct în bot, tocmai când se pregătise să se repeadă la mine. 
Sar în picioare din nou și o șterg spre pupitrul biroului de 
informaţii, unde zăresc un indicator mare și o săgeată care arată 
drumul spre ieșire. 

Dintr-odată, îl văd pe Jarn ori Jargen cel vârstnic stând chiar 
între mine și stâlp. leșirea se află în spatele lui. Iși ţine mâinile la 
nivelul șoldului, pufnind ca un taur ușor de aţâţat, pe când mă 
privește furios. Vederea lui mă face să încetinesc, amintindu-mi 
de o scenă de duel dintr-un vechi film western, în care locuitorii, 
în acest caz amestecul minunat de pacienţi veterani și bolnavi 
de cancer disperaţi să iasă la o ţigară, fug nedumeriţi în toate 
direcţiile, până ce nu mai rămân acolo, pe strada colbuită, decât 
cei doi protagoniști ai duelului. Problema este că niciunul dintre 
noi nu are armă și niciunul dintre noi nu-i dispus să înșface un 
cadru mobil de la vreunul dintre gură-cască din mulţime, sau 
vreun tub de unguent pentru negi de la farmacie. 

Câștig viteză, dar nu spre taurul în așteptare din faţa mea, ci 
cotesc spre dreapta, prin grupul de oameni așezați la mese, și 
înapoi pe coridorul din care am venit. Pot vedea cu coada 
ochiului că celălalt Jarn ori Jargen, cel bătrân, gonește prin 
mulțime ca să-mi taie calea. 

Mă reped dincolo de separatorul de cameră și țâșnesc spre 
lifturi în speranţa disperată că vreunul dintre ele este deschis și 
disponibil ca să mă scoată de aici. Mă răsucesc o clipă pe 
călcâie și văd că ambii Jarn și Jargen se află la numai câţiva 
metri în spatele meu. Nu voi reuși niciodată să închid ușile în 
fața lor, înainte să mă prindă din urmă. Imping și deschid ușa de 
sticlă de lângă lift, apoi o trântesc și o ţin închisă o clipă, în timp 
ce plămânii îmi fluieră și transpiraţia-mi curge de pe faţă. 

De partea cealaltă a sticlei, Jarn și Jargen se împing în ușă, 
gâfâind și pufnind fără oprire. În spatele meu, zumzetul unui 
grup de oameni adunaţi în jurul unui ghișeu se oprește brusc. 

— Pot să vă ajut? întreabă o tânără femeie în alb, care se 
apleacă peste tejghea. : 

Nu am nici suflu și nici vreme să răspund. In loc de asta, dau 


VP - 213 


drumul ușii și o zbughesc de-a lungul peretelui de fronton, 
tocmai când se deschide ușa de sticlă din spatele meu. 

Disperat, împing ușa identică de la celălalt capăt al peretelui 
și sunt înapoi pe coridor, de data asta de cealaltă parte a 
lifturilor. Trec, din nou, de prima ușă de sticlă, pe când mai 
tânărul Jørn ori Jørgen o deschide. Cotesc brusc și mă îndepărtez 
de el exact când se repede la mine și-i simt vârful degetelor 
alunecând de-a lungul pantalonilor mei Spandex mulaţi, dar nu 
reușește să mă înșface. Poate că de-asta articolul ăsta de 
îmbrăcăminte este atât de popular printre rockerii heavy-metal, 
drogați și tineretul din țările estice: e ca și cum încerci să prinzi 
un cârnat de un metru nouăzeci și cinci lungime, aflat în 
mișcare. 

— Oprește-te, pentru numele lui Dumnezeu! gâfâie Jarn ori 
Jørgen, cel bătrân, în spatele meu, în vreme ce strâng mai tare 
plasa galbenă și o șterg din nou spre ieșire. 

Aerul rece mă izbește direct în faţă, ca o lovitură de lopată, 
trecând prin puloverul de lână fără a mă face să-mi reduc 
viteza. Taxiurile sunt parcate pe dreapta mea, trei în șir, de-a 
lungul bordurii. În depărtare, aud un vuiet de echipament greu 
dinspre zona închisă și restricționată de dincolo de intrare, unde 
se construiește un fel de aripă nouă. 

Și atunci dau cu ochii de mașină. 

Scuip, încercând să scap de gustul de sânge din gură. 
Diafragma mi-a luat foc, la fel și obrajii, totuși nu-mi permit 
niciun răgaz, fiindcă-n momentul următor o ușă se trântește în 
urma mea și nici măcar nu trebuie să mă întorc ca să știu că-i 
am pe urme pe cei doi asistenţi, după ce se hotărâseră să le 
arate spectatorilor unele dintre abilităţile lor în materie de 
sporturi publice, cum ar fi piedicile, prinderea capului 
adversarului, gâtuirea și ruperea braţelor. 

— Așteaptă, fir-ar al dracului! ţipă amândoi în cor, pe când eu 
depășesc taxiurile spre vechiul Ford Mondeo parcat înaintea lor, 
cu motorul pornit. 

— Pleacă, Liz! strig, în vreme ce aproape smulg portiera 
deschizând-o în partea pasagerului și sar înăuntru. 

— Pot... poftim? scâncește sora mea, holbându-se nervoasă la 
mine. 

Faţa ei albă are un strat gros de broboane de transpiraţie 
împodobindu-i fruntea și perișorii de pe buza superioară, de 


VP - 214 


parcă ea alergase ca să scape cu viaţă. 

— Demarează, în mă-sa de treabă! repet și trântesc portiera 
închizând-o în același moment când Liz apasă pedala 
accelerației. 


Capitolul 52 


Mașina se repede prin tunelul Tromsaysund, care ne duce din 
Breivika, pe insula Tromsøya, peste Tomasjorda, pe continent. 

— Mi-a fost atât de teamă pentru tine, se lamentează Liz, 
strângând volanul cu disperare. 

Stă atât de aplecată în scaun, încât respiraţia ei aburește 
parbrizul. 

— Aproape că nici n-am dormit de când am vorbit ultima dată. 
Am crezut că ai... 

— Nu te mai gândi la asta, surioară. 

Se întoarce spre mine. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

Ochii ei îmi măsoară ţinuta înfiorătoare. 

— De ce ești îmbrăcat atât de ciudat? 

— Am căzut în mare, răspund, apoi îmi pescuiesc mobilul din 
punga de plastic, plină de haine, și-l conectez de încărcătorul 
agăţat de bricheta de bord. Hainele mele au fost tăiate în bucăţi 
la secția de Accidente și Urgenţe. 

— D... dar... 

— Tu doar condu. 

Liz își dezvăluie dinţii strâmbi și îngălbeniţi și gingiile cu 
aspect nesănătos. 

— Nu pricep... 

— Nu-i cine știe ce de priceput, Liz. Lucrurile astea se 
întâmplă mereu. Nu-i așa? Lucruri despre care nu vrem 
întotdeauna să discutăm. 

Liz se îmbufnează imediat și nu mai pune întrebări. A învăţat 
să recunoască momentele când e mai bine să-și ţină gura. 
instinctul ei servil, de supraviețuire, temeinic zdruncinat 
funcţionează pe pilot automat în astfel de situaţii, asta 
mulțumită multor lecţii de violență pe care i le-a dat în decursul 
anilor jegul de bărbatu-său. 


VP - 215 


— De ce trebuie să ne grăbim? întreabă docilă când, în cele 
din urmă, îndrăznește să deschidă din nou gura. Ai necazuri? 

— Nu, răspund, trăgându-mi răsuflarea. Pur și simplu n-am 
timp să merg acolo unde vor ei să merg. 

— Îmi amintesc de tata. 

Liz afișează un zâmbet odată ce-am ieșit de cealaltă parte a 
tunelului submarin. 

— Când l-au adus acasă... pe atunci eram mici. 

— Ce vrei să spui? 

— După ce-a fost la Kleppspitalin, spitalul de psihiatrie. S-a 
întâmplat cu câţiva ani înainte să se despartă de mama. Erai 
atât de mic pe atunci... probabil, nici nu-ţi amintești. 

— Nu, răspund morocănos. 

Încă sunt buimac și stors după toată alergătura asta: trupul 
îmi tremură și tânjește după odihnă, hrană și medicaţie pentru 
înlăturarea anxietății. 

— Ești sigur? chicotește ea. Nu-ţi amintești cum... 

— N-ai auzit ce-am zis? mă răstesc la ea într-o răbufnire 
turbată de furie, care face ca spasmele să-mi explodeze pe faţă. 
Am spus că nu-mi amintesc! 

— Nu, nu, nu! se vaită Liz. Nu-ţi amintești, am înţeles, nu-ți 
amintești. 

Izbucnirea o face să tragă de volan și mașina derapează dintr- 
o parte într-alta înainte ca ea să restabilească controlul și să-și 
vină în fire. 

— lartă-mă, Thorkild. lartă-mă. 

Strânge volanul mai tare și se apropie și mai mult de parbriz, 
ca și cum vrea să demonstreze că de acum chiar o controlează 
și să ne demonstreze, mie și întregii lumi, că și Elizabeth poate 
să conducă mașina și nu doar să facă prăjituri și să se 
autocompătimească. 

Îmi amintesc bine când au venit acasă cu tata, după ce 
plecase să-și revină psihic, în urma unor episoade grele acasă, 
cu noi. Îl puneau pe un scaun la masa din bucătărie, unde stătea 
ore în șir, doar privind în gol ploaia sau marea. Parcă tocmai se 
întorsese de pe o altă planetă și avea nevoie de timp să se 
acomodeze. În cele din urmă, m-am resemnat cu faptul că avea 
un soi de schijă în interiorul său, care-l făcea să putrezească 
spre exterior, corodând tot ceea ce ar fi putut fi și înlocuindu-l 
cu o creatură pământie, care mergea de colo colo bocind pentru 


VP - 216 


Islanda, pentru câteva palme de mușchi de copaci, ori vreun 
gândac de râu dintr-un pustiu pietros de sub cine știe ce vulcan. 
— Unde mergem? întreabă Liz odată ce s-a calmat în sfârșit. 

— Trebuie să mă întorc la Skjellvik din nou, să sortez câteva 
lucruri și să iau mașina închiriată înainte de a pleca pentru 
interogatoriul de mâine. 

— Interogatoriu? Încă unul? 

— Gunnar Ore este în oraș. 

— Gunnar? Ce face aici? 

— Încă nu știu precis, răspund solemn în timp ce Liz își trece 
vârful limbii peste buzele ei uscate. 

Cerul este aproape senin, aerul e mai rece și peste micile 
băltoace răspândite pe asfalt s-au așternut pojghițe de gheaţă. 
Imi verific mobilul și observ că acum are destulă baterie să 
poată fi folosit, așa că și o sun pe Anniken Moritzen. 

— Unde ești? întreabă. 

— Sunt încă în nord. 

— Vor să venim și noi acolo, să-l vedem. Ajung mâine. Ezită 
puţin înainte de a continua: Ai putea să ne întâlnim, când va 
trebui să intru acolo și... să-l văd? 

Îmi privesc conturul feţei în geamul lateral. Mâna-mi atinge 
instinctiv crestăturile de pe faţă, iar vârfurile degetelor trasează 
liniile și cicatricele până când găsesc punctele de presiune. Imi 
apăs țesuturile afectate de pe obraz. 

— Ce s-a întâmplat, Thorkild? se interesează Anniken când nu 
izbutesc să răspund. 

— Rasmus a fost ucis, șoptesc. 

— Pot... poftim? 

— N-a murit într-un accident, Anniken. Cineva l-a ucis. 

— Eu... începe ea să vorbească, dar se oprește, înghițindu-și 
cuvintele și amuţește. 

Liz îmi aruncă pe furiș o privire îngrijorată, de pe locul ei de la 
volan, fără să spună nici ea nimic. 

Slăbesc presiunea vârfului degetului pe obrazul meu pe când 
privirea-mi cutreieră peisajul și largul mării dincolo de care se 
află ancorată o barcă din plastic, legănându-se neîncetat la 
parâmele ce o leagă de țărm. 

— Nu s-ar putea să se fi întâlnit cu cineva acolo... o femeie? 

— Deja am răspuns la întrebarea asta. 

— Știu, continui. Dar ţi-ar fi spus dacă s-ar fi întâlnit cu 


VP - 217 


cineva? 

— Rasmus nu avea nicio prietenă, răspunde Anniken 
Moritzen. Dacă ar fi avut, n-ar fi fost o ea. Era gay. La fel ca tatăl 
lui. 

— Deci n-o cunoștea, comentez. 

— Poftim? 

— Incerc să fac niște legături. Să văd cum se potrivesc 
piesele. 

Cu mâna liberă îmi frec cicatricele de pe obraz. Durerea din 
abdomen mi se înrăutățește. 

— Rasmus lua droguri? întreb strângând din dinți. 

— Poftim? 

— Ar fi putut fi implicat în chestii ilegale? 

— Oprește-te! O aud cum se chinuiește să se stăpânească. 
Vreau să nu mai vorbeşti, spune înainte ca vocea să-i piară în 
întregime. Tot ce mai pot desluși este un șuvoi continuu de 
inspiraţii și expiraţii înăbușite. Nu poţi să vii acolo? imploră ea. 
să fii acolo când ajung eu? 

— Bine, răspund, respirând zgomotos. Sună-mă când 
aterizezi. Apropo, vine și Arne cu tine? 


— Da, știe. 

— A spus ceva despre... 

— Nu. Nu vrea să discute cu tine. Nu încă. 

— In regulă, Anniken, am să te aştept acolo până vii. 

— La revedere, Thorkild. 

x kx * 

— Doamne! spune Liz în șoaptă după ce am închis. 

Tăcuse mălc în timpul convorbirii telefonice. 

— In ce Dumnezeu te-ai băgat? 

Imi las scaunul pe spate cât pot de mult și-mi întorc faţa către 
mare. 

— La interogatoriul de mâine după-masă, Ore, polițiștii locali 
și interogatorul-șef de la Kripos îmi vor spune c-au găsit dovada 
că Bjarkang și sergentul său au venit la far în noaptea în care 
am fost și eu acolo. Îmi ţin respiraţia, privind vârfurile copacilor 
de-afară, până când în cele din urmă expir din nou și continui: 
Au de gând să-mi prezinte un scenariu în care fostul poliţist 
dependent de pastile comite o crimă înainte ca, finalmente, plin 


VP - 218 


de remușcări și ură de sine, să aleagă să sară în mare atunci 
când este încolțit. Apoi îmi vor spune să ofer și versiunea mea. 
Au de gând să șadă acolo, tăcuţi ca peștii, cât le zic eu despre 
femeia pe care am găsit-o în mare, despre bărbatul care a ieșit 
pe țărm și a furat-o, despre petrecerea de la discotecă, despre 
toate. La sfârșit, îmi vor spune că nu mă cred și-mi vor cere, cu 
sinceritate, să le spun povestea adevărată. Adevărul. 

— De unde știi? 

— Pentru că, Liz, asta aș fi făcut și eu, îi răspund întorcându- 
mă cu fața spre ea. Cu descoperirile de la locul faptei și propria 
mea explicaţie, care și mie mi se pare greu de crezut, ei cred că 
au un caz foarte solid. S-ar putea chiar să se simtă suficient de 
siguri încât să facă o arestare, indiferent cum decurge 
interogatoriul, dacă sunt atât de încrezători că voi ceda, în cele 
din urmă, chiar și fără un cadavru. 

— Dar ce-i cu Rasmus și cu femeia pe care ai găsit-o? Nici nu 
erai aici când au fost omorâţi. 

— Până la urmă vor fi consideraţi ca făcând parte din cazuri 
separate, care vor rămâne nerezolvate până când cadavrul ei va 
apărea din nou. Ceea ce nu seva întâmpla niciodată. 

Mă întorc înapoi spre geamul lateral, unde fulgi mici de 
zăpadă încep să danseze între copaci. 

— Și mai sunt și cei doi polițiști. 

— Ce-i cu ei? 

Las întrebarea să plutească în aer, între noi, în vreme ce- 
ncerc să reconstitui feţele lui Bjarkang și Arnt așa cum mi-i 
amintesc de la întâlnirea noastră de la secţia locală de poliţie. 
Nu reușesc, iar ei rămân două umbre cenușii, informe, 
legănându-se în fundal. 

— Trebuie să-i găsesc înainte de interogatoriu. Este singura 
cale de ieșire... 


Capitolul 53 


_ Liz parchează mașina lângă Centrul Rezidenţial Skjellviktun. 
In curând va fi ora opt și jumătate seara și afară-i întuneric. 
Aerul este rece și reavăn când ieșim din mașină și ne îndreptăm 
spre clădire. 


VP - 219 


— Nimeni nu poate afla că suntem aici, îi șoptesc lui Liz pe 
când mergem pe pietriș spre intrarea în blocul de locuințe, acolo 
unde Harvey mi-a oferit cazare. 

Îmi arunc privirea în direcţia intrării centrului rezidenţial când 
trecem de ușă, de teamă că Siv, sora medicală, ar putea ieși cu 
un poliţist, ca să mă ducă în secţia care mă așteaptă în clinica 
de psihiatrie din Åsgård. Nici ţipenie de om pe hol și peste tot în 
jur domnește liniștea. Întregul loc pare că a intrat în hibernare. 

Scot cheia intrării din faţă din plasa cu haine și deschid ușa 
fără niciun zgomot, împingând-o pe Liz înăuntru, după care încui 
în urma noastră. 

— Fără lumină, o instruiesc cu voce scăzută imediat ce 
suntem înăuntru. 

Tortul cu trufe încă e în cutia sa de pe bufetul bucătăriei, iar 
cristalele lui Merethe sunt împrăștiate peste tot pe măsuţă și pe 
podea. Liz se așază pe canapea, în timp ce eu găsesc niște 
haine curate în geanta mea de voiaj și le iau cu mine în baie. 

În semiîntuneric mă opresc în fața oglinzii şi-mi studiez faţa. 
Atât de ostenită, de cenușie, aproape confundându-se cu 
întunericul. 

— Nu mai e nimeni aici, nu? șoptesc cu vocea răgușită spre 
umbra din oglindă. 

Niciun alt Thorkind nu va mai fi scos la înaintare când lucrurile 
vor deveni prea dificile ori când se va ivi ocazia. Acest sac de 
oase cenușiu, pestriț, este tot ce-a mai rămas. Doamne 
Dumnezeule! 

În cele din urmă, găsesc un prosop și mă spăl pe faţă și la 
subsuori înainte să mă dezbrac de hainele de la secţia de lucruri 
pierdute a Spitalului Universitar din Tromsø și să mă îmbrac cu 
hainele mele. 

— E totul în ordine? întreabă Liz când mă strecor înapoi în 
sufragerie. 

Cafetiera de pe blatul bucătăriei bolborosește și capacul cutiei 
în care e tortul se află alături. Liz stă pe întuneric cu o felie 
groasă de tort cu trufe în mână. Felinarul din parcare și lumina 
de la intrarea principală trimit străluciri gălbui prin ferestre și 
draperii, așa că putem vedea întrucâtva. 

— Îți tai și ţie o felie. 

Liz împinge în direcția mea o farfurie din carton. 

— Nu, mulţumesc, mănâncă tu. Trebuie să dau un telefon. 


VP - 220 


Sunt pe cale să mă așez când afară apare o lumină. Printr-o 
crăpătură dintre draperiile pe jumătate trase, vedem o mașină 
de poliţie trecând peste coama dealului și mergând încet spre 
centrul orașului Skjellvik. 

— Pe tine te caută? întreabă Liz cu gura plină de tort. 

Dând din cap, trag draperiile. 

— Probabil au trimis o mașină de la Skjervay. 

Liz se oprește din mestecat și se uită la mine. 

— Calmează-te, șoptesc și-mi scot mobilul. Nu ne vor găsi 
aici. 

Mă așez pe scaun și-l sun pe Gunnar Ore, care răspunde 
înainte de a se termina primul apel. 

— Fugi? întreabă el caustic. Bună mișcare, Aske. Deșteaptă. 

— Da, sunt pe drum, prin munţi, spre frontiera cu Suedia, 
răspund. Apoi azil pe viaţă prin stepele andaluze, îmbrăcat ca 
un păstor sau matador, depinde cum ies lucrurile. Este posibil, 
Gunnar, este posibil. 

— Idiotule! răspunde el cu glas răgușit. Te caută poliţia. Eşti 
conștient că spitalul dă alarma la poliţie imediat ce dispare un 
pacient de la psihiatrie? 

— Păi, n-au decât să caute. 

— Atunci știi și că polițiștii au primit armament, de-atunci, de 
când ai plecat tu din poliţie. 

— Poftim? 

— Băieţii patrulează acum cu muniţie reală, Aske. lar în cazul 
tău, caută un suspect de uciderea unor polițiști. Mai ai nevoie și 
de alte detalii ca să înţelegi cum se va termina asta? 

— Doar voiam să spun că voi veni mâine la interogatoriu, zic 
eu. 

— Prea târziu, mi-o taie fostul meu șef. 

Sunt perfect conștient că cel mai probabil poliţia din Tromsø l- 
a chemat pe Gunnar Ore în ajutor imediat ce-a aflat că fugisem 
din spital. Fără îndoială eram nevoit să discut cu el, deși gândul 
de a termina pe post de trofeu al cine știe cărui poliţist novice, 
recent calificat să poarte arme, dar maniac al trăgaciului, m-a 
speriat de moarte. Nu mai aveam la cine să apelez. 

— Unde ești? continuă Gunnar când nu mai spun nimic. 

— Cu Liz, răspund. 

— Sora ta? Deci ea a fost cea care te-a luat de la spital. Bine, 
acum am înțeles. De ce? Pot să te întreb asta? De ce-ai fugit? 


VP - 221 


— Interogatoriul, răspund pe când Liz se întoarce de la bufet 
cu o ceașcă de cafea fierbinte pentru mine și o altă felie de tort 
pentru ea. Nu pot veni la interogatoriul ăla până nu știu. 

— Să știi ce? 

— Care e situaţia mea. Despre ce-i vorba, de fapt. 

— Așadar, te-ai întors la Skjellvik? conchide Gunnar Ore. 

— Vin pentru interogatoriu, spun încet. Promit. Lasă-mă până 
mâine, de dragul vremurilor de odinioară. Poţi face asta? 

— Ai jucat deja cartea asta acum patru ani, Thorkild, 
răspunde el. insă am să uit de conversaţia de-acum până mâine 
la ora trei. De dragul vremurilor de odinioară, cum spui tu. 

— Mulţumesc. 

— Du-te dracu’! Intre timp, ar fi bine să speri ca polițiștii ăia 
să apară până mâine la trei. Altfel... 

— O să se termine naşpa rău, nu? 

— Suntem deja acolo, răspunde și închide. 

xxx 

Pun telefonul pe masă și duc cafeaua la gură, dar trebuie să 
renunţ pe la jumătatea drumului și să folosesc ambele mâini ca 
să nu scap ceașca. 

— Ce este? întreabă Liz cu un aer îngrijorat. 

Trăsăturile ei sunt ascunse, deși stă chiar lângă mine. Aroma 
bogată de cremă de trufe și cafea se strecoară spre mine în 
timp ce vorbește. 

— Nu ţi-e bine? 

— Las-o baltă, spun lăsându-mă și mai mult spre spate ca să 
evit mirosul. E doar corpul meu, care-mi spune că a trecut multă 
vreme de când nu mi-am luat medicamentele. 

— Am ceva Paralgin Forte în geantă, îmi spune Liz. Sunt 
pastilele lui Arvid. Pentru durerile de spate. Le am întotdeauna 
cu mine când mergem undeva, în caz că-i trebuie urgent. 

lau blisterul cu medicamente pe care mi-l oferă, scot câteva 
pastile roz și le arunc în gură pentru a potoli urletul dinăuntrul 
meu. 

— Ce facem acum? întreabă Liz când mă simt, în cele din 
urmă, gata să mă ocup de ceașca de cafea animat de un nou 
avânt. 

Afară trece încă o mașină, însă și asta merge mai departe. La 
orizont, spre far, cerul este albastru întunecat. 

— O să rămânem aici peste noapte și mâine te poţi întoarce 


VP - 222 


acasă. 

— Și tu? 

— Am să te urmez cu mașina pe care am închiriat-o. Dar 
prima dată va trebui să fac o vizită la far. 

Lăsându-mă pe spate în scaun, închid ochii și-mi masez 
obrazul cu vârful degetelor. 

— O, Doamne, gem. Unde dracului ar putea fi? 

— Poliţiştii? 

— Și femeia pe care am găsit-o în mare. Totul a început cu ea, 
este singurul lucru de care sunt sigur. A dispărut prima, acum 
aproape o lună. Cine poate să dispară atâta timp fără să-i 
raporteze nimeni lipsa? 

— Cineva care nu-i de pe-aici? întreabă Liz. 

— Da. 

Deschid ochii și mă îndrept din nou de spate. Apucând 
blisterul cu medicamente, mai scot două pastile. 

— Dar nu numai asta, continui, înghiţindu-le cu o gură de 
cafea. Poate că e o persoană care trebuia să ajungă aici și încă 
nu-i așteptată să se întoarcă acolo de unde-a venit. Nu ești de 
acord? 

— O turistă? 

Mă uit la ea. Liz s-a mutat chiar la capătul canapelei și șade 
lângă mine cu mâinile în poală. 

— Da, bine. Totuși, cine vine aici ca turist, la sfârșitul 
toamnei? întreb. 

— Poate a venit aici să lucreze, din altă țară? 

— Și cine nu sună acasă la soț, prieten, copii sau familie de 
mai bine de o lună? 

— Poate că nu are pe nimeni, sugerează Liz. 

— Chiar pe nimeni? 

Mai beau din cafea. 

— Tânără, singură, străină locului și fără ca nimeni să-ţi simtă 
lipsa. Ce fel de femeie e asta? 

— O prostituată? 

— Poftim? 

— Vin și din Tromsø, închiriază camere la hotel și pensiuni 
pentru câteva luni odată dinainte să ajungă aici, mă informează 
Liz. 

Vorbește mai repede acum, că vede că sunt interesat. 

— Da, am citit prin ziare... 


VP - 223 


— Grozav, Liz, spun când tabletele încep, în sfârșit, să aibă 
efect. Chiar grozav. S-ar putea să fi nimerit ceva aici. O tânără, 
o prostituată, însă ce-ar avea ea de-a face cu Rasmus? 

— A luat-o cu el la far să... 

— Nu, o întrerup și clatin din cap. Rasmus era gay. În afară 
de-asta, a fost ucis. Cred că a găsit-o din întâmplare, pe când 
făcea scufundări. Și apoi ce s-a întâmplat? 

— N-am idee, răspunde Liz. 

— Ba, ai, insist eu. A chemat poliţia. 

— Da, exclamă Liz frământându-și degetele și privindu-mă, 
ochii ei mari licărind în întuneric. Da, asta a făcut. 

— Bine, deci a dat telefon la poliţie, să le spună ce găsise. ȘI 
acum hai să terminăm scenariul: Bjarkang și Arnt se duc la 
Rasmus și-l ucid pentru că nimeni nu trebuia să știe ce găsise? 
Despre asta vorbești? 

Liz clatină din cap. 

— Eu... eu, începe să se bâlbâie înainte ca privirile ei să 
rătăcească spre cutia cu tort. Nu știu, Thorkild, spune ea în cele 
din urmă. E 

— Nu, cred că nu. Asta e punctul în care se încurcă toate. 
Vreau să spun, de ce nu s-au întors să continue jocul imediat ce- 
au recuperat cadavrul? De ce s-au ascuns? 

Liz mă privește ciudat: zâmbește și-i strălucesc ochii de parcă 
ar fi plini de lacrimi. 

— Ce-i? 

— Imi place să te văd când ești așa. 

— Cum adică? 

— Ca acum, când vorbim unul cu celălalt, doar noi doi. Îți 
amintești cum tata și prietenii lui stăteau la masa din bucătărie, 
discutând despre ce trebuia făcut ca să apere Islanda de 
industrie? 

Mă las din nou pe spate în scaun și-mi întorc faţa către Liz. 

— Ultima oară când l-am văzut era pe la începutul anilor 
nouăzeci, spun cu glas scăzut. Într-un sătuc numit 
Reyðarfjörður, unde compania energetică de stat Landsvirkjun 
plănuia să construiască o fabrică de aluminiu. Tocmai aflasem 
că intrasem la Colegiul de Poliţie. 

Inchid ochii și-mi strâng buzele, rememorând acel sat cenușiu, 
scăldat în ploaie. 

— Părul lui alb și barba, Dumnezeule, zic, râzând. Cum arăta! 


VP - 224 


— Și acum arată la fel! 

Liz chicotește din nou, clipind și ţinându-și ochii închiși câteva 
secunde, de parcă încearcă să și-l aducă aminte. 

— Fabrica de aluminiu urma să fie folosită de o companie 
americană. Tata și gașca lui de războinici ecologiști plecaseră 
într-acolo, să vadă dacă ar putea sabota operaţiunile. Era în 
miezul verii, iar noi stăteam acolo și beam vin în jurul focului de 
tabără, în vreme ce tata vorbea despre ţara noastră. 

— Aș vrea să fi fost și eu acolo. 

Liz strânge pumnii lipiţi de piept. 

— Îmi amintesc cum stăteam acolo și așteptam momentul 
potrivit să-i spun că voi fi poliţist în Norvegia. Tata luase un 
pumn de buruieni și pământ, lacrimile scurgându-i-se pe obraji 
și pe barbă, plângea necontrolat de partea cealaltă a focului de 
tabără, în timp ce degetele lui strângeau micul bot din pământul 
Islandei, adunat la pieptul său. „Până când li se va îngădui să 
siluiască mediul natural din draga noastră Islandă?” Bocea în 
timp ce pământul și mușchii i se scurgeau printre degete ca 
sângele dintr-o rană la inimă. 

— Așadar, nu i-ai spus? 

— Nu, răspund. Am stat acolo, toţi, ascultându-l pe tata 
vorbind despre moștenire și ţara noastră natală. Apoi ne-am 
golit paharele de vin și am luat-o spre fiord, unde am rostogolit 
containerul și barăcile ridicate de primii ingineri direct în mare. 
Când ne-am întors, mi-am luat cortul și-am plecat acasă, în 
Norvegia. O lună mai târziu, am început Colegiul de Poliţie. 

Urmează o pauză lungă. 

— Îmi poţi spune ceva despre Frei? șoptește, până la urmă, 
Liz. 

Vocea ei e moale, vorbește ca atunci când este singură cu un 
bărbat care o lovește. 

— Cine era ea, de ce ești atât de... legat de ea? 

— Am dat-o-n bară, îi spun, ţinând încă ochii închiși. Mi-am 
dat seama c-o iubesc în acea ultimă seară în mașină și că jocul 
se terminase, că nu puteam să fac nimic să schimb asta. 

Inspir adânc și dau aerul afară. 

— În secunda următoare, nu mai era. 

— Și de-aia vrei tu să mori? 

Liz își pune grijulie mâna peste a mea. Atingerea ei radiază 
căldură de-a lungul braţului meu, până sus, pe faţă. 


VP - 225 


— Am investit atât de mult în acel moment, șoptesc eu. Dar 
cine poate trăi așa? Într-o singură fracțiune de secundă? 

— Nu trebuie să mai faci asta, ţipă Liz îndurerată, aruncându- 
se asupra mea astfel încât suntem amândoi lipiti de scaun, care 
pârâie sub greutatea noastră. Ascultă-mă, Thorkild. Nu trebuie 
să mai faci asta din nou. 

— Doamne Dumnezeule, icnesc, străduindu-mă s-o dau jos de 
pe mine. 

— Promite-mi. 

Faţa ei se află exact înaintea mea și mă ţine într-o strânsoare 
intensă. 

— Nu pot... 

— Ba poţi, ţipă ea, refuzând să-mi dea drumul. Dacă-mi 
promiţi, atunci n-o mai faci. N-ai mai făcut niciodată asta. O știu. 
Știu... 

Fac încă un efort să mă desprind de ea, însă Liz refuză să se 
urnească și rămâne agăţată de mine de parcă aș fi o barcă de 
salvare. În cele din urmă, capitulez. 

— Bine, surioară, zic lăsându-mă în scaun. Promit... 


VP - 226 


Miercuri 


Capitolul 54 


Ziua următoare mă trezesc în scaun, deșteptat de Liz, care 
spală vase în bucătărie. A strâns pietrele lui Merethe de pe 
podea și le-a adunat într-o grămadă pe măsuţă. Deschid 
telefonul și văd că am mai multe alerte și mesaje în căsuţa 
vocală. Inclusiv un număr de mesaje iritate din partea lui UIf, 
care, evident, a aflat și el că pacientul său favorit a fugit. Închid 
din nou mobilul și mă duc la Liz pentru o ceașcă de cafea 
proaspătă. 

— Mașina de poliţie s-a întors azi-noapte, după ce-ai adormit. 
N-am mai văzut-o de atunci, spune zâmbind. 

Buclele ei blonde și cărunte se întind în toate direcţiile și, mai 
mult decât orice, arată ca trolii lui Ivo Caprino, în timp ce 
continuă să îngâne pentru sine, cu peria de spălat într-o mână și 
una dintre farfuriile din carton în cealaltă. 

— Genial, comentez, îmbrăţișând-o scurt, înainte de a scoate 
două tablete roz din blisterul pe care mi-l dăduse ieri. Apoi 
putem merge până la mașina mea, la remiza de bărci, când 
suntem gata. 

— Cum te gândeai să te duci la far? întreabă Liz, trăgând 
dopul de pe fundul chiuvetei. 

— Cunosc pe cineva la care pot apela, spun, masându-mi 
mușchii de la gât. După aceea, mă duc la Tromsø, pentru 
interogatoriu. 

— Şi-apoi ce se va întâmpla? 

— Ei bine, asta nu mai depinde de mine, Liz, îi spun, zâmbind 
cu jumătate de gură. Nu-i așa? 

— Dar dacă-i găseşti pe polițiști, atunci ăștia nu mai pot... 

— Da, știu, rostesc, oftând și înghițind pastilele cu o gură de 
cafea. 

— Sunt sigură că-i vei găsi, spune ea, privindu-mă cu peria de 
vase în mână și un zâmbet vesel, aproape angelic, pe buze. 
Apoi, totul va fi bine din nou. De fapt, chiar cred asta. Am simțit- 


VP - 227 


o în oase, când m-am trezit de dimineaţă. Va fi o zi bună. 

— Da? mormăi, clătinând din cap. Păi, dacă spui tu, atunci 
sigur e adevărat... 

x kx * 

Odată ce am terminat în bucătărie, îmi iau lucrurile și le duc 
la mașină, apoi mergem până în parcarea de lângă remiza de 
ambarcaţiuni de la Skjellvik. Liz așteaptă în mașină, în vreme ce 
eu alerg până la mașina închiriată ca s-o pornesc, aruncând în 
continuare priviri prudente spre coama dealului, temându-mă să 
nu văd vreo mașină cu girofaruri albastre trecând în depărtare. 

— Urează-mi noroc, surioară, strig prin portiera deschisă, 
semnalându-i că ar trebui s-o ia din loc. 

Liz se uită la mine cu o privire plină de înţeles și se apleacă 
peste scaunul de lângă șofer. 

— Să-ţi amintești că ai promis, spune, iar gura-i tremură. 

— Da, Liz, am promis. 

In clipa următoare, Mondeo pornește și ea iese pe drum în 
plină viteză, rulând spre vârful golfului, fără să mai apuce să 
închidă geamul portierei sau să decupleze semnalizarea. 

După ce mașina ei ajunge în sat, brusc îl zăresc pe Johannes 
în oglinda retrovizoare, îndreptându-se direct spre vehicule. 
Poartă costum, iar părul lui rar și cărunt este pieptănat pe spate. 
Vântul îl bate pe partea dinspre mare, făcându-l să se ridice 
drept, fluturând și dansând deasupra capului. 

— Ei, zice, salutându-mă pe când ies din mașină, mai ești aici? 

— Da, încă n-am terminat treaba. 

— Am auzit că te caută poliţia. 

— Da, probabil că da. Poliţia e întotdeauna atât de 
îndatoritoare, nu? 

Mormăind, Johannes își trece prin păr o mână păroasă, 
încearcă să-l aranjeze, însă vântul îl înșfacă din nou, imediat ce 
lasă mâna jos. Poartă pantaloni de stofă, cu dungi negre și gri, 
care sunt cu câţiva centimetri prea scurți și au petrecut prea 
multe ture prin mașina de spălat, așa că acum culorile sunt 
spălăcite și stofa, scămoșată. Cel puţin, pantofii sunt negri, cu 
tălpi groase. Pe corp are o cămașă boţită, cu un pulover cenușiu 
cu anchior, care pare și el să se destrame pe la cusături. Peste 
toate astea poartă o haină croită la comandă, neagră, lungă 
până la genunchi. 

— Harvey mi-a zis că un prieten al tău a găsit barca lui 


VP - 228 


Bjarkang și Arnt. 

— Da, era pe plaja de la Reinoya, răspunde Johannes. Barca 
era în stare bună, nu avea semne că ar fi naufragiat în timpul 
furtunii. Lipsea doar echipamentul de navigaţie. 

— Cum adică? 

— Fusese smuls, spune Johannes. N-au mai rămas decât 
firele. 

— Și GPS-ul lui Rasmus lipsește, îl informez. Pare că cineva nu 
vrea să aflăm unde se duceau sau unde fuseseră. 

Johannes dă gânditor din cap. 

— Trebuie să merg la far, îi spun. Mă poţi ajuta? 

— Păi, rostește Johannes, împungând pietrișul cu vârful 
pantofului, mă duc la înmormântarea lui Andor și Josephine. 

Se străduiește să facă ceva cu mâinile, din moment ce nu 
prea par să încapă în buzunarele pantalonilor. 

— Pot să aştept. 

Oftează din greu. 

— Bine, atunci. Cred că pot să dau o fugă după 
înmormântare. 

— Hai în mașină, te duc eu. 

Johannes trântește portiera și-și pune centura de siguranţă. 
Imediat ce pornesc motorul, scoate un pachet de tutun din 
interiorul hainei și-l pune pe genunchi. În câteva secunde, face o 
țigară, perfect rulată, pe care și-o aruncă între dinţi și-o aprinde 
cu un chibrit. 

— Apropo, crezi că Merethe va fi și ea acolo? îl iscodesc, 
ieșind cu spatele din parcare și îndreptându-mă spre deal, în 
direcţia satului. La înmormântare? 

Cu ţigara între buze, Johannes își împreunează mâinile cu 
evlavie, răsucindu-și degetele butucănoase. 

— Nu știu, spune în timp ce un șuvoi de fum de ţigară îi iese 
din nări și gură. Sincer să fiu, nu știu. 


Capitolul 55 


Am senzaţia că sunt în centrul atenţiei când ies împreună cu 
Johannes din mașină, lângă biserică, și întâlnim cortegiul de 
bărbaţi și femei, greoi, încărunţiţi, cu părul rărit sau fără niciun 


VP - 229 


fir de păr, zbârciţi, gheboșaţi, cocoșaţi și șontăâcăind, aflați în 
toamna târzie a vieții lor. 

În naosul bisericii, suntem salutaţi de privirile curioase ale 
celor care deja și-au găsit loc în stranele albastre, tari, din lemn. 
Johannes arată un rând din spate, unde două femei bătrâne, 
amândouă în blănuri de vulpe și cu pălării dichisite, stau într-o 
splendidă izolare. 

Pe când mă pregătesc să mă așez, îl zăresc pe Harvey, alături 
de fiul lui cu câteva rânduri mai în faţă, pe cealaltă parte a 
stranei. Merethe nu-i cu ei. 

Mă întorc spre ieșire, când un microbuz oprește lângă ușă cu 
un bufnet sec. Doi asistenţi medicali sar din vehicul și-i dau ocol, 
împreună cu șoferul, care coboară rampa și deschide ușile din 
spate. 

— Merethe, icnesc când zăresc faţa femeii transportate într- 
un Scaun cu rotile afară din microbuz și pe rampa de la intrarea 
în biserică. 

— Unde? întreabă Johannes și se întoarce spre mine tocmai 
când o femeie de pe bancheta noastră strânge în mână coada 
blănii de vulpe, înghiontind-o indiscret pe companioana ei și 
arătând spre intrare. 

Murmurul discret din biserică se intensifică, iar mai mulţi 
oameni se strâng unul lângă celălalt, întorcându-se să privească 
femeia care este adusă înăuntru în scaunul cu rotile. 

— Doamne, cum arată? 

— Îngrozitor. 

Ochii lui Johannes se întorc spre altar, spre cele două sicrie. 

Un copil a început să urle undeva în mulţime. Bocete 
puternice, îndurerate și un plâns convulsiv, pe care părinţii 
încearcă să-l potolească. Prin rugăminţi și ameninţări îl reduc la 
tăcere. 

Piesa metalică de pe ambele părți ale capului lui Merethe are 
trei șuruburi de fiecare parte, unul pe maxilarul superior, unul 
pe cel inferior și unul care le ţine laolaltă. Colţurile gurii sunt 
acoperite de bandaje albe. 

Are părul prins într-un coc elegant și e îmbrăcată într-un 
costum negru, care-i stă foarte bine, și o bluză albă pe 
dedesubt. Asistenţii medicali o conduc spre bancheta unde 
așteaptă Harvey și băieţelul. 

— Trebuie să vorbesc cu ea, șoptesc pe când cei doi asistenţi 


VP - 230 


medicali îi blochează roţile scaunului, după care pleacă și închid 
ușa bisericii în urma lor. 

— După înmormântare, răspunde Johannes. 

În cele din urmă, naosul se umple și de-o parte și de alta de 
scaune cu rotile, cadre metalice mobile și alte dispozitive, iar cei 
care vor să stea în faţă trebuie să-și croiască drum prin labirintul 
geriatrie de plastic rigid și metal. Johannes scoate o pungă 
transparentă pentru pâine, plină cu bile zaharoase, ca din 
naftalină, cu dungi roșii. Deschide punga și mi-o oferă. 

— Bomboane? 

— Poftim? 

— Bomboane mentolate? repetă Johannes mai tare, fâșâind 
punga de parcă nu aud bine. Din Suedia. 

lau una și o bag în gură tocmai când, printr-o ușă laterală, își 
face apariţia și vicarul. Se mișcă cu ușurință și eleganţă printre 
obstacolele de pe culoar și imediat urcă la amvon, de unde-și 
ridică mâinile în aer și cuprinde cu privirea întreaga congregație. 

— Toate își au vremea lor, anunță el cu un accent sudic, 
prietenos, însă fără nicio îndoială, îndurerat. 

Privirea sa cutreieră asistenţa, rând după rând, până când 
ajunge la rubedeniile apropiate, aflate pe rândul din faţă, lângă 
sicrie. 

— Chiar și moartea. 

Odată ce preludiul a fost rostit, oamenii încep să intoneze. 
„Ziua dăruită de Tine, Doamne, se sfârșește, bezna cade la 
porunca Ta”. Apoi, vicarul rostește elogiul: 

— Ani la rând, s-au dedicat în întregime unul altuia, s-au 
dedicat iubirii. lar acum sunt împreună cu Domnul nostru, în 
Paradis. 

Vicarul coboară de la amvon fără niciun efort și se duce spre 
cele două sicrie. Familia trimite în faţă două fete, amândouă în 
primii ani de adolescenţă, îmbrăcate în rochii negre frumoase, 
cu pantofii asortaţi. Vicarul și fetele încep să citească cu glas 
tare mesajele scrise pe jerbe, în vreme ce oamenii înaintează 
pentru a aprinde lumânările din sfeșnicele din fier forjat. Fetele 
citesc în suedeză, iar vicarul în norvegiană. 

— Și acum Selma și Christine vor cânta un imn pentru bunicii 
lor. 

Vicarul își împreunează mâinile și se duce la marginea corului. 
Curând, din CD-player se aude o melodie, iar cele două fete 


VP - 231 


încep să cânte. Copilul care urla nu mai plânge, întreaga 
biserică rămâne brusc în tăcere, auzindu-se printre notele 
muzicale doar un murmur vag sau câte-o tuse sporadică din 
plămânii osteniţi ai aparatului respirator îmbătrânit. 

Pot vedea ceafa lui Merethe chiar în fața mea. Nu se clintește: 
stă pur și simplu nemișcată, cu umerii căzuți. Șuruburile 
metalice îi ies de fiecare parte a capului ca antenele unei 
insecte. Îl văd pe Harvey lângă ea, cu mâinile împreunate în 
poală, cu fața orientată spre podea. 

Pare să tremure. Umerii lui se zguduie incontrolabil în sus și 
jos și, din când în când, clatină din cap, legănându-se uneori 
înainte și-napoi cu mâinile pe genunchi. Plânge. Se smiorcăie ca 
un bebeluș, iar când muzica se termină și cele două fete au 
plecat din cor, întreaga biserică se umple de zgomotul bocetelor 
sale sfâșietoare. 


Capitolul 56 


— Ce crezi că a fost asta? îl întreb pe Johannes, odată ce 
vicarul a terminat și oamenii se ridică în picioare. 

Cioclii înaintează ca să ajungă la locul lor, lângă sicrie. Numai 
după ce le-au ridicat și stau aliniaţi își dau seama că le va fi 
imposibil să ducă sicriele pe culoarul aglomerat. Stau și se uită 
unul la altul, însă niciunul nu pare să aibă idee despre ce-ar 
trebui făcut. 

Câţiva asistenţi medicali de la centrul rezidențial înțeleg 
imediat seriozitatea situației și fac semn restului personalului. 
Încep imediat să-i scoată pe rezidenţi, în vreme ce alţii adună 
cârjele și cadrele mobile ale celor care sunt încă așezați. Cei doi 
asistenţi care au adus-o pe Merethe s-au întors. Pun mâna pe 
scaunul ei cu rotile și-o scot afară împreună cu ceilalți. 

— A trecut prin multe în ultimul timp, spune Johannes după ce 
culoarele au fost eliberate și primii cioclii ajung lângă noi. 

Johannes dă reverenţios din cap în timp ce aceștia trec mai 
departe. 

— În fond, ai fost chiar tu acolo când nevastă-sa a avut atacul 
ăla. N-are cum să-i fie ușor. 

— N-a fost un atac. 


VP - 232 


Fac câţiva pași mărunți într-o parte, pregătindu-mă pentru 
momentul când ne vom alătura mulțimii, care înainta încet. 

— Da, mormăie Johannes, încuviinţând iarăși din cap când 
Harvey se apropie de noi. 

E cu mintea-n altă parte, holbându-se cu o privire pierdută, pe 
când trece mai departe mecanic, ţinându-l de mână pe fiul său. 

Johannes strânge cu nădejde punga cu tutun când, în cele din 
urmă, pășește în șuvoiul de durere. Ochii lui îi măsoară pe 
oamenii dinaintea noastră în procesiunea funerară, care cotește 
spre stânga la ieșirea din biserică, îndreptându-se către cimitir. 

Afară, soarele strălucește. Razele calde cad pieziș asupra 
parcării, bisericii și întregii procesiuni, adunată acum în jurul 
gropii proaspăt săpate, la capătul cimitirului, unde va avea loc 
înmormântarea. 

Rămânem la o oarecare distanţă de cercul exterior și de-abia 
dacă-l putem auzi pe vicar, care pomenește de o altă pildă 
biblică. Dintr-odată, o umbră se înalţă spre mine și apare fața 
cenușie a lui Harvey. 

— Ai văzut-o? 

Harvey dă din cap în direcţia unei ridicături de pământ dincolo 
de ultimele morminte, unde cei doi asistenţi medicali flanchează 
scaunul cu roţi al lui Merethe. Ea stă cu mâinile în poală, 
privindu-l pe fiul ei care se joacă lângă pârâul ce se scurge de-a 
lungul gardului cimitirului. Fuge în jos și-n sus pe mal, târând un 
băț după el, cu vârful scufundat în apă, împroșcând-o în toate 
părţile. 

— Are fălcile înţepenite strâns cu şuruburi și i-au cusut 
mușchii în așa fel încât trebuie hrănită printr-un tub. 

— Îmi pare rău, Harvey, spun întorcându-mă spre el. Eu... 

— Nu, Thorkild. 

Privirea lui o întâlnește pe a mea. 

— Eu sunt cel care ar trebui să-și ceară scuze. Eram atât de 
supărat când am vorbit ultima dată, atât de înspăimântat, însă 
ar fi trebuit să-mi dau seama în ce stare erai și-ar fi trebuit să 
insist să vii cu mine la spital. În loc de asta, am început să 
bolborosesc despre far și fantome. 

— Nu contează, îmi dreg eu glasul. Eu sunt singurul care 
poate face ceva în privinţa chestiei ăsteia. Cum se simte? întreb 
încercând să schimb subiectul. A 

— Păi, vorbim. Adică, eu vorbesc și ea scrie bilețele. Intr-o 


VP - 233 


săptămână-două, îi vor da drumul acasă. Medicii spun că starea 
ei se va îmbunătăţi, că lucrurile se vor rezolva cu timpul. Eu 
doar sper că-și va reveni înainte să înceapă înregistrarea. A 
așteptat atât de mult pentru asta. 

Congregația a ajuns la sfârșitul rugăciunilor, iar ritualul 
coborârii sicrielor începuse. 

— L-ai găsit pe danez, spune Harvey în vreme ce vicarul 
oficiază ceremonialul împrăștierii pământului înainte să-și 
deschidă Bib/ia și să înceapă să citească cu glas tare. 

— Pe când erai acolo... în mare, se bâlbâie el. Chiar era legat 
de braţul unei femei? 

Aprob din cap. Vicarul își închide Biblia și rostește 
binecuvântarea finală. 

— Acum, cel puţin nu mai poate pretinde nimeni că femeia aia 
nu există. 

— Se știe cine este? 

Clatin din cap. 

— Nicio veste despre Bjarkang și Arnt? 

— Poliţia din Tromsø a solicitat un minisubmarin și le-a cerut 
ajutor celor de la Kripos. Intăririle vor ajunge aici azi, după- 
amiază. 

— Ei tot cred că tu ai de-a face cu asta? 

— Chiar foarte mult, răspund. Mă duc la un alt interogatoriu 
mai târziu, după prânz. Mai sunt însă câteva lucruri pe care 
trebuie să le rezolv înainte de asta. Să văd ce și cum, dacă 
înţelegi ce vreau să zic. 

Scot din buzunarul hainei cheia apartamentului și i-o dau. 

— Mulţumesc pentru găzduire. 

— Nicio problemă. 

Harvey o bagă în buzunarul pantalonilor. Rudele vor elibera 
camera în cursul zilei de azi. 

— Apropo, cum îţi mai merge? Ai fost chemat la interviu, ieri? 

Harvey clatină din cap. 

— N-am fost. Nu fac faţă încă. Sunt atât de multe de rezolvat 
acum, cu Merethe. Doamne. |Iși mușcă buza de jos și se întoarce. 
Am fost atât de îngrijorat pentru ea. 

Inmormântarea se apropie de sfârșit, iar oamenii adunați își 
împreunează mâinile pregătindu-se pentru ultimul psalm. Pun, 
timid, o mână pe umărul lui Harvey. 

— Pot să vorbesc cu ea? 


VP - 234 


— Da, răspunde Harvey. 

Merethe și-a ascuns degetele în mâinile hainei. Urmărește 
mulțimea care cântă cu o privire fixă. Un fuior delicat de ceață 
se ridică din nările ei în timp ce respiră. Un asistent medical 
scoate o pătură de lână pe care o desface și i-o pune pe 
genunchi. 

— Bineînţeles că poţi. 

Ne îndreptăm spre Merethe, în timp ce mulţimea începe să se 
disperseze, cu Harvey în frunte, iar Johannes și cu mine 
urmându-l. Deasupra noastră, cerul e senin. Marea se întinde 
dincolo de golf, strălucitoare și nemișcată. 

— Bună, zic cu o voce nesigură când ajungem la scaunul cu 
rotile al lui Merethe. 

Asistenţii medicali se retrag câţiva pași, iar unul aprinde o 
țigară în timp ce se întorc spre un pâlc de copaci, dincolo de 
cimitir. 

— Eu... eu... 

Merethe ridică mâna, de parcă-mi face semn să mă opresc. 
Deschide unul dintre buzunarele costumului său și scoate un 
carnețel. În vreme ce scrie, trag din nou cu ochiul la dispozitivul 
de metal. Are buzele uscate și ușor întredeschise. Buza de jos 
este ieșită în afară, făcând-o să semene cu victima unui atac cu 
terminații nervoase moarte și mușchi faciali paralizaţi. 

Îmi întinde carneţelul și se uită la mine. 

Nu era ea, scrie pe pagină. Dă din cap foarte încet în timp ce 
citesc. A fost atât de dureros, scrie. Ca și cum gura mi se 
umplea de apă cu fiecare respirație. Mă simteam ca și cum mă 
înecam. 

— Am încercat să te ajut, însă n-am avut forța să ţin... 

Merethe clatină din cap înainte de a scrie ceva și-mi întinde 
din nou carnetțelul. 

N-a fost vina ta. Eu am fost cea care-a lăsat-o înăuntru. 

— Și eu am văzut-o. 

Aprobă din cap și scrie. 

Vorbea cu tine. 

— Cu mine? Ce vrei să spui? 

Merethe scrie din nou, apoi smulge pagina și o pune în palma 
mea deschisă. 

— Nu înţeleg, șoptesc, holbându-mă la literele care formează 
trei cuvinte de neînțeles, nefiind sigur dacă nu cumva suferise 


VP - 235 


vreo formă de atac care o făcuse să nu mai știe ce scrie, 
rezultând doar linii întâmplătoare și înșiruiri de litere. 

— Pare să fie în rusește. 

Harvey se uită la foaie. Este palid și trupul i se leagănă lent, 
dintr-o parte într-alta, de parcă-i sleit de puteri și trebuie să facă 
un pas în lateral, spre scaunul cu rotile, ca să nu cadă. 

— Ştii ce înseamnă? întreb. 

Privindu-ne pe amândoi, Merethe se apleacă în față, în 
scaunul ei. 

— Ingheţi... de frig, șuieră ea printre dinţii încleștați. 

— Poftim? 

Merethe mă înșfacă de mână și strânge tare. Degetele-i sunt 
anormal de calde, atât de calde, încât pot simţi căldura urcând 
pe brațul meu, pe gât și faţă. Pieptul i se ridică de fiecare dată 
când icnește după aer, ghidându-mi mâna spre carneţel și 
cuvintele scrise acolo: 

— Îngheţ... de frig. 

— Aşa a spus ea? „Îngheţ de frig?” 

Merethe încuviințează din cap și expiră. Dându-mi drumul la 
mână, mai scrie ceva pe carneţel, apoi smulge pagina când a 
terminat și mi-o întinde cu o expresie întristată. 

Rămas-bun, Thorkild. 

— Rămas-bun, spun împăturind foaia. 

O pun în buzunarul pantalonilor înainte să schimbăm cu toţii 
fraze politicoase și să ne vedem fiecare de treburile sale. 

Johannes și cu mine ne îndreptăm împreună spre mașină, 
laolaltă cu alţi participanţi la înmormântare. Soarele a ieșit 
acum cu totul de sub pătura de nori. În faţa noastră, ultima 
mașină demarează din parcare și iese pe șoseaua principală. 

— Johannes, zic pe când ne apropiem de mașina închiriată. 
Arnt mi-a povestit despre creșterea constantă a traficului de 
droguri și a prostituţiei în Tromsa încă din prima zi când am 
ajuns aici. 

— Da, răspunde el. Știi, nu trebuie decât să citești ziarele. 
Atunci poţi să-ţi dai seama în ce direcție mergem. 

— Ştii de unde vin femeile astea? 

— Da, spune el chicotind. Din același loc ca pileala, ţigările, 
tutunul și alte porcării. Din Rusia. 

— Da, destul de adevărat, admit eu, apoi intru în mașină și 
pornesc motorul. 


VP - 236 


Capitolul 57 


— Și ce speri să găsești acolo? întreabă Johannes când opresc 
mașina în parcarea de lângă remiza pentru ambarcaţiuni. 

— Răspunsuri, mormăi criptic, cercetând marea strălucitoare 
și neclintită dintre golf și far. 

— La ce? 

— Cine este femeia fără faţă. Cine l-a ucis pe Rasmus. Unde 
sunt Bjarkang și Arnt și poate și confirmare pentru dilema dacă 
sunt nebun sau nu, îi spun înainte să deschid portiera și să ies 
din mașină. 

— Asta-i tot? chicotește Johannes ca pentru sine. 

Vântul cu miros de apă sărată îmi mătură faţa și-mi pișcă ușor 
pielea. Mă întorc repede la mașină, deschid portbagajul și-mi 
schimb iarăși hainele. 

Traversăm în câteva minute. Johannes cârmește barca spre 
restul de debarcader de lângă far și o trage de-a lungul său. 
Înșfăcând un colac de frânghie, urc pe chei și leg barca de un 
fier ruginit din structura de rezistenţă, ieșit de pe fundul apei. 

Johannes se uită la mine când mă întorc să-l trag la mal și pe 
bătrânul pescar. 

— Și ce urmează acum? 

— Clădirea principală. Discoteca se află la subsol. După 
ședința cu Merethe, am venit aici. 

El se oprește brusc în faţa ușii principale a locuinţei renovate 
a paznicului farului. Banda pentru delimitarea perimetrului 
scenei crimei, pe care o rupsesem data trecută când am fost 
aici, zăcea boţită lângă perete. 

— Şedinţă? Ce ședință? 

— Era cineva cu noi în cameră, în trupul lui Merethe. Vorbea, 
urla. 

— Cum adică? bâiguie Johannes, încremenit în pragul ușii, în 
vreme ce eu intru în hol. O... fantomă? strigă el după mine. 

Mă opresc și-l privesc, conștient de fâsâitul plasticului, de 
mirosul de mucegai vechi și de aerul închis care-mi atacă 
simțurile. 

— Nu știai că Merethe e clarvăzătoare? 

Johannes scuipă și adulmecă zgomotos. 

— Mie nu-mi plac chestiile de genul ăsta, spune intrând fără 


VP - 237 


tragere de inimă în hol. Îmi dau fiori. Nu e bine să ne băgăm în 
astfel de chestii. 

Trecem de pereţii de pe hol îmbrăcaţi în folie de plastic și ne 
îndreptăm spre scară. 

— Și ce-a zis? întreabă Johannes când ajungem acolo. 

— Poftim? 

— Spuneai că vorbea. 

Scot foaia de hârtie de la Merethe și i-o dau lui Johannes. 

— Mne xólodno, spun. 

— Poftim? 

Se uită întrebător spre mine. 

— Ce-ai spus? 

— Mne x6lodno, repet. Înseamnă „Îngheț de frig”, în rusește. 

Dintr-odată, Johannes se albește la faţă. 

— E imposibil, șoptește holbându-se în gol. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Nu, nu, mormăie, aproape apatic, în timp ce se apucă de 
balustradă ca să se sprijine. 

— Ce-i cu tine, Johannes? 

Îi pun o mână pe umăr. 

— Eu..., începe să explice, apoi privirea i se întoarce asupra 
mea. 

Are ochii căscaţi, iar gura-i tremură când vorbește: 

— Cred că am mai auzit asta și înainte. 

— Unde? 

Johannes inspiră adânc și se îndreaptă din nou de spate, își 
scoate punga cu tutun din buzunarul hainei. Prima foiţă de 
țigară se rupe înainte s-o scoată din pachet și s-o umple cu 
tutun. 

— A fost o navă, explică el, strivind hârtia în palmă. O navă 
rusească, venită aici pe la începutul toamnei. Nu știu dacă ai 
auzit de asta? 

— Bjarkang a pomenit ceva. Ce-i cu ea? 

— A avut probleme la motor în drum spre Tromsø. A fost o 
furtună îngrozitoare, iar nava s-a scufundat. Întregul echipaj a 
reușit să ajungă la țărm și a fost dus la Tromsø în aceeași 
noapte. 

Johannes scoate o altă foiţă și o umple cu un fir de tutun. O 
răsucește, încet și metodic, până când dobândește forma 
cilindrică dorită. După aceea, își duce creaţia la buze să 


VP - 238 


umezească adezivul. Țigara se rupe imediat ce atinge vârful 
limbii. 

— l-am auzit la walkie-talkie, spune el cu o voce tremurătoare 
și stinsă. La început auzeam numai ţipete și strigăte în rusă, 
apoi au început să vorbească în engleză, câteva propoziţii scurte 
când au luat legătura cu cineva. După care s-a făcut liniște. 

— Ştii cu cine vorbeau? 

— Nu. Prea multe interferenţe pe canal și imediat după nu s-a 
mai auzit nimic. Tonul său devine imediat foarte sumbru, de 
parcă-l sperie ceea ce vrea să spună. Asta până mai târziu, în 
aceeași noapte. Atunci am auzit. 

— Ai auzit ce? 

Scoate o nouă foiţă de ţigară în vreme ce vorbește și adaugă 
un fir de tutun. 

— Tocmai ieșisem să pun o piatră pe trapa de la pivniţă, ca să 
n-o deschidă vântul și s-o smulgă din loc. Când m-am întors, am 
auzit un zgomot ca o trosnitură venind dinspre sufragerie. Mi-am 
scos cizmele și-am intrat înăuntru. Lumina verde a aparatului 
walkie-talkie sclipea, ca și cum cineva transmitea un mesaj, sau 
cel puţin apăsa butonul de emisie fără să spună nimic. 

— Cineva de pe navă? 

Johannes mă studiază cu ochii mijiţi și negri. Buzele i se 
curbează în jos, ca și cum ar încerca să se retragă de pe faţă. 

— Am stat lângă walkie-talkie, să văd dacă persoana care 
voia să trimită un mesaj va încerca din nou. Eram curios cine ar 
putea fi. Se uită la mine cu o expresie ciudată pe faţă, un 
amestec de frică și uimire. Uneori se întâmplă ca cineva aflat pe 
vreuna dintre stâncile astea bătute de Dumnezeu să se simtă 
trist și nefericit la o oră târzie, moment al nopţii când te poți 
aștepta să auzi orice. Însă ceva era diferit; puteam simţi asta de 
fiecare dată când lumina verde clipea. Nu s-a-ntâmplat nimic 
până când n-am încercat să răspund la această... această... 

— Ce? 

— Am auzit o voce sau, cel puţin până acum, mi-am zis c-am 
pus prea multă tărie în cafea în noaptea aia, ori era vorba de 
sentimentul pe care-l ai uneori când ești singur în casă, în 
vreme ce furtunile și vijeliile se dezlănţuie și se izbesc de ziduri; 
mi-am zis c-am auzit doar atmosfera din eter sau vântul, sau 
altceva. Dar acum... 

Îmi dau seama că mi s-a făcut frig pe dinăuntru. Ca și cum 


VP - 239 


creierul meu ar fi știut deja ce-mi va spune Johannes și-mi 
avertiza trupul că, în curând, mă voi simţi chiar și mai înfrigurat. 

— Ce? 

— Era vocea unei femei. 

Faţa lui Johannes se strâmbă într-o grimasă de durere. 

— Șoptea atât de moale, încât, dacă n-ar fi fost lumina verde, 
aș fi putut crede că era doar vântul. Două cuvinte într-o limbă 
străină, apoi lumina s-a stins și n-am mai auzit nimic de la ea. 

— Dumnezeule! exclam, în timp ce inspir adânc. Ce vrei să 
zici? 


Capitolul 58 


— Eşti sigur că vrei să mergem acolo? 

Johannes a izbutit, în cele din urmă, să-și aprindă o ţigară. Mă 
privește neliniștit prin fumul de tutun. 

— Da. Trebuie să aflu, răspund, aplecându-mă peste 
balustradă, încercând să văd capătul scării, unde ușa fusese 
lăsată întredeschisă ultima dată când ajunsesem aici. 

Granița dintre fantezie și realitate era chiar în faţa mea. 

— Nu există altă cale. 

Mai zăbovim pe aici o vreme, fiecare pierdut în gândurile lui, 
în timp ce scrutăm bezna de jos. În cele din urmă, Johannes 
stinge ţigara și bagă mucul într-o cutie de chibrituri. Schimbăm 
o privire ultima oară, apoi coborâm. _ 

Ușa metalică de la capătul scării este deschisă. Ilnăuntru, este 
întuneric și o liniște absolută. Îmi scot mobilul și aprind lanterna 
când intrăm pe coridorul cu cutiile de păsări. Urmele de pași pe 
care le-am lăsat la ultima mea vizită sunt acoperite de un strat 
fin de praf, iar eu le urmăresc de-a lungul peretelui plin de cutii 
de sticlă cu păsări împăiate. În lumina slabă, par a fi obiecte de 
decor dintr-un film american horror din anii 1970, ochii lor morți, 
din sticlă, trăgând ocheade din cutiile de plexiglas, acoperite cu 
praf gros. 

— N-am fost niciodată aici, zice Johannes, care se zgribulește 
când se apropie și vede exponatele. 

— Nu pare locul în care ai ajunge tu, mormăi, trecând pe 
lângă cutiile din sticlă și spre intrarea în discotecă, unde mă 


VP - 240 


opresc în pragul ușii. 

Ne învăluie o tăcere absolută. Muzica, globul disco, 
stroboscopul și generatorul de fum sunt toate oprite. Particule 
ciudate de praf încă se învolburează prin jur, sub tavan. Culorile 
puternice, pastelate, de pe pereţii din beton sunt ornate cu 
aceleași pete cenușii de umezeală, oferind un efect decorativ, 
ca ultima dată când m-am preumblat prin acest peisaj pustiu, 
dezolant. 

— Haide, zic înaintând mai departe în discotecă. Era așezată 
acolo. 

Trecem de cabina DJ-ului și ne oprim în mijlocul ringului de 
dans, unde, cu greutate, disting sticla verde pe care silueta 
masculină arată direcţia ieșirii de incendiu. 

Simt cum mă cuprinde dezamăgirea pe măsură ce mă apropii. 

— Nu e nimeni aici, spun oprindu-mă în faţa separeului unde 
masa este acoperită de praf, iar borcanele de gem, cu lumânări 
în ele, nu mai sunt. 

Aerul este stătut și apăsător. 

— Nu mai e aici. 

— Slavă Domnului, icnește Johannes ușurat. Pentru o clipă, 
aproape că începusem să-mi simt inima bătând nebunește. 

Scotocește după cutia de chibrituri, găsește restul de țigară, 
însă se răzgândește și-l pune la loc. 

— Ce mai duhoare, spune strâmbându-se și-și ridică mâna cu 
cutia de chibrituri la nas, de parcă ar fi o sticluţă de parfum. 

Lumina lanternei de la mobil întâlnește o amprentă în stratul 
de praf așternut pe canapea, acolo unde am stat ultima dată. În 
celălalt separeu, pe scaunul unde stătuse femeia fără faţă, se 
vede o pată întunecată de material uscat. 

— Dar a fost aici, murmur, lăsându-mă pe vine. 

Observ o baltă de pastă lipicioasă și urât mirositoare care 
părea că s-a scurs de sub masă. Imi acopăr nasul cu mâna 
liberă, încep să respir pe gură și mă aplec mai mult. 

— A fost aici în noaptea aia. 

— Ce-i acolo? întreabă Johannes uitându-se nerăbdător în jur 
cu mâna la nas. Ai găsit ceva? 

Indrept lanterna spre el, înainte de a orienta raza de lumină 
înapoi pe podea. 

— Urme de pași, răspund. 

In faţa mea îmi pot vedea propriile urme nesigure, formând 


VP - 241 


un semicerc de la separeu la ringul de dans, înainte de a urma 
un traseu în linie dreaptă, terminat la ieșirea de urgenţă. De 
asemenea, văd o dâră mai groasă care începe de la separeul 
unde stau și trece parţial peste urmele mele, înainte de a se opri 
tot la ieșirea de urgenţă. 

— Arată ca și cum a venit cineva aici și-a dus-o pe același 
drum ca și mine, spun. 

Mă răsucesc pe călcâie și plimb lumina pe podea, de la 
separeu și în direcţia opusă, mai departe, în spatele cabinei DJ- 
ului. 

— Nu mult după ce-am plecat eu. 

— De unde știi? 

Răsuflarea lui Johannes devine tot mai grea, iar fata lui arată 
tot mai cenușie, cu cât stăm mai mult aici. Işi târșâie pașii și 
scutură nerăbdător cutia de chibrituri de cracul pantalonilor în 
timp ce vorbește: 

— Abia dacă vezi ceva din ce-i aici. Nu-i nimic decât duhoarea 
asta oribilă... 

— Praful, răspund, arătând spre podea, înaintea mea, unde 
sunt vizibile două seturi de urme de pași în stratul moale de 
praf. Urmele mele și celelalte au exact aceeași cantitate de praf 
pe ele. 

— Ai văzut pe cineva cât ai fost aici? 

— Nu, dar mă îndoiesc că, în starea în care mă aflam, aș fi 
observat chiar și un elefant beat, zbenguindu-se pe ringul de 
dans. 

Johannes încearcă să râdă, însă zâmbetul îi este ţinut în frâu 
de mirosul îngrozitor. În loc de asta, își apasă încă o dată pe nas 
cutia de chibrituri cu mucul de ţigară și mă urmează. Urmăresc 
pașii cu lanterna telefonului dincolo de șirurile de scaune goale, 
acoperite de praf, îmbrăcate în materialul putred al tapiseriei, 
dincolo de cabina DJ-ului și spre două mese de biliard, aflate 
într-un colț. 

Urmele de pași se termină în spatele uneia dintre mese. Praful 
este călcat într-un cerc destul de larg și neregulat. Căptușeala 
din postav este de-abia vizibilă, iar bilele de biliard zac 
împrăștiate pe mese. Arată ca niște cabane mici într-un peisaj 
miniatural, de tipul celor găsite printr-un muzeu de istorie 
naturală dedicat civilizaţiilor dispărute. 

Îmi îndrept privirea în sus și prin sală. Pe partea opusă a 


VP - 242 


discotecii, disting ieșirea de urgenţă, cu omulețul verde, și 
separeul unde stătusem când am fost ultima dată aici. In 
cealaltă parte, de-abia dacă pot vedea lumina de la intrare, în 
mijloc, între cele două părţi, se află peretele întunecat al cabinei 
DJ-ului. 

— Un punct de observaţie excelent, nu crezi? comentez, când 
Johannes traversează ca să se așeze imediat în faţa mea. 

— Pentru cine? 

— Pentru făptaș, mormăi, luminând o ușă deschisă, ușor 
crăpată, între două standuri cu tacuri de biliard, aflate la capătul 
celălalt al încăperii. Căruia îi place să se joace cu mine, adaug, 
ducându-mă la ușă și deschizând-o larg. 

Înăuntru, o scară întunecată, îngustă, duce la parter. 

— Hai, zic. Am văzut destul. 

xxx 

— Ai găsit ce căutai? întreabă odată ce putem închide, în 
sfârșit, ușa de la subsol și lăsa în urmă bezna și duhoarea. 

Am ajuns în bucătăria restaurantului de la parter. Incăperea 
constă într-o cămară de alimente și trei congelatoare aflate 
lângă perete, unul dintre ele huruind încetișor. A fost curățată 
recent și miroase puternic a detergent și chimicale. 

— Absolut, răspund, întorcându-mă spre Johannes cu un 
zâmbet. 

— Și asta ar fi? 

— Cred că femeia moartă era rusoaică, explic în timp ce 
mergem prin restaurant, unde într-un colț sunt depozitate 
piesele de mobilier, acoperite cu folii de plastic și feţe albe de 
masă. Poate că era o damă de consumaţie în drum spre oraș, să 
caute de lucru, iar asta cel puţin ar explica de ce nu i-a anunţat 
nimeni dispariţia. Cred că Rasmus a găsit-o în vreme ce era la 
scufundări și-a fost ucis din cauza asta. 

— Doamne Dumnezeule, mormăie Johannes, frecându-și 
mâinile când ajungem, în cele din urmă, din nou în hol. Cum se 
vor sfârși toate astea? 

— Și, în cele din urmă, dar nu mai puţin important - 
comentez, însă mai mult pentru mine, cu o urmă de zâmbet pe 
buze - zvonurile despre debilitatea mea au fost mult 
exagerate... 


VP - 243 


Capitolul 59 


— Ei bine. 

Johannes și-a băgat cutia de chibrituri înapoi în buzunar și 
acum bate din palmele-i zbărcite, ca și cum se felicită pentru că 
e din nou afară. In cele din urmă, părăsind clădirea principală, 
ne-am oprit în curtea dinspre locuința paznicului farului și 
remiza pentru bărci. 

— Atunci cu siguranţă-i timpul să ne întoarcem înapoi pe 
țărm, nu? Ochii lui mă scrutează. Gândește-te la cină. 

— Traulerul ăsta, spun, băgându-mi mobilul în buzunarul 
hainei. Execut câteva exerciţii de gimnastică facială, pentru a 
izgoni mâncărimea de sub piele. Știi unde s-a scufundat? 

— Bineînţeles, am pus coordonatele pe GPS, să văd unde erau 
când a venit semnalul SOS. Am unul portabil, înţelegi? 

— E departe de-aici? 

— Nu. Lângă colţul nordic al insulei. 

— Adânc? 

— Nu cine știe ce. 

Mă zgribulesc când amândoi ne lăsăm privirile să cutreiere pe 
suprafaţa mării, netedă ca sticla, dincolo de insula unde se află 
farul. 

— Cred că am nevoie de ajutorul tău, îi spun după un moment 
de tăcere. 

— Mi-am zis și eu același lucru. 

Johannes se freacă la ochi, în timp ce-l orbesc razele soarelui 
oglindite în apa mării. 

— Vei avea nevoie de echipament, comentează el în cele din 
urmă. 

— Avem tot ce ne trebuie la-ndemână. Mă întorc spre remiza 
de bărci. Acolo. 

— Ştii să faci scufundări? 

Johannes ia din cutia de chibrituri ţigara pe jumătate fumată 
și o aprinde imediat ce ajungem la remiză. 

— Da. 

Trag de ușă ca s-o deschid și mă duc la sistemul de evacuare 
și țeava generatorului de urgenţă, unde zace folia de plastic, pe 
care am folosit-o ca să învelesc trupul femeii după ce o 
scosesem din mare. Merg mai departe spre cutiile cu 


VP - 244 


echipament de scufundare, și scot un costum interior și unul 
exterior, încălțări, mănuși, labe, sticle, suporţi, cârlige de 
carabină, o lanternă de scafandru cu mâner de pistol și încă una 
care se atașează de masca propriu-zisă, precum și un cuţit. 

In afară de cursurile obligatorii de scufundare pentru deminări 
din armată, îl mai însoţisem - fără să vreau - pe Gunnar Ore în 
vreo două te-am building-uri la casa familiei sale, la Nesodden, 
pe vremea când eram la Afacerile Interne. Cu toţii trebuia să 
luăm parte fie la scufundări printre epave, fie la pescuit 
subacvatic pe toată durata excursiei: chiar și echipa noastră de 
juriști a fost nevoită să se deprindă cu adâncimile. 

— De ce ești așa de interesat de epava asta? întreabă el 
odată ce sunt gata. 

Johannes aspiră ultimele urme de fum și fărâmițează jarul 
între degete. 

— Cred că femeia pe care am găsit-o în mare la far era la 
bordul traulerului scufundat în drum spre Tromsø acum o lună. 
Cred că Rasmus s-ar putea să-i fi auzit și el la walkie-talkie 
atunci când s-au scufundat și a hotărât să se ducă la epavă în 
weekendul când a dispărut, să arunce o privire. 

Așa că a găsit-o pe femeie. De-asta nimeni nu poate ști nimic 
de ea și de-asta echipamentul GPS a fost luat de pe barca lui 
Rasmus și de pe șalupa de salvare a lui Bjarkang și Arnt. Pentru 
că au fost amândoi acolo, la epavă. Nu toţi au scăpat de pe 
navă când s-a scufundat, ea a fost lăsată în urmă. 

— Rasmus a fost ucis pentru că a găsit-o la bordul epavei? 

Încuviinţez din cap. 

Johannes se zgribulește. 

— lar asta înseamnă că pe ea am auzit-o la walkie-talkie în 
noaptea aia? 

Imi apăs degetele pe obraz și apuc cu o mână buzunaru 
hainei, acolo unde-mi ţin de obicei ouăle de insectă. Buzunarul e 
gol. 

— D... dar, se bâlbâie Johannes când nu-i răspund. Asta a fost 
la multă vreme după aceea. Nava se scufundase deja și... 

Privirile noastre se întâlnesc, iar el nu-și mai termină 
propoziţia. Rămânem în tăcere, timp de un minut întreg, până 
când împachetăm totul în remiza de bărci și ducem gențile la 


barcă. 
XXX 


VP - 245 


— Eu tot nu înțeleg ce te aștepți să găsești în epava asta, 
spune Johannes odată ce am pornit înapoi spre barcă. 

— În primul rând, trebuie să găsim nava, îi spun. 

Un val de frig îmi pătrunde în corp și se combină cu durerea 
din abdomen, care s-a declanșat imediat ce-am aruncat blisterul 
gol de Paralgin Forte pe când eram în drum spre biserică. Îmi 
trag gulerul hainei mai strâns pe gât și înghit, în speranţa că 
aerul rece va împinge și mai în jos, spre măruntaie, simptomele 
de sevraj. 

— Insă după ce-o găsim, spun cu voce scăzută, sunt absolut 
sigur c-o să descoperim ceva înăuntru. 

— Ce anume? întreabă Johannes în timp ce ne cățărăm la 
bord și ne ocupăm locurile. 

Mă uit la el și mă trec fiorii. 

— Un poliţist mort. 


Capitolul 60 


Ne ţinem pe lângă țărmul insulei principale, îndreptându-ne 
spre nord, trecând de versanţii golași, insulițe și stânci 
nelocuibile, munți abrupți și dealuri, precum și de câte-un golf 
cu nisip sau acoperit de pietriș, pitit printre ele. Briza-mi 
ciufulește părul şi-mi biciuiește fața. 

— Ce-s alea? arăt spre mai multe șiruri de flotoare care au 
apărut dintr-un golfuleț îngust, chiar în faţa noastră. 

Flotoarele sunt prinse unul de altul în șase rânduri, cu o 
distanţă de aproximativ doi metri între ele. Întreaga zonă are 
două-trei sute de metri în lungime și se extinde diagonal peste 
golf. 

Johannes reduce viteza, așa că ne deplasăm mult mai încet 
pe apă. 

— Ferma, zice el. 

Vedem o barjă și un catamaran albastru, din aluminiu solid, 
ancorat aproape de țărm. lar mai departe, în golf, se întinde un 
debarcader modern, cu o remiză destul de mare pentru 
ambarcațiuni. Golful este pitit între două dealuri joase, care 
flanchează o casă din cherestea, vopsită în alb, și un hambar. 
Locul este întunecos, de parcă soarele nu ajunge la fermă din 


VP - 246 


cauza dealurilor prea apropiate unul de celălalt. 

— Este ferma de midii a lui Harvey. Pe țărm, poţi vedea casa 
din copilărie a lui Merethe. 

— Nu văd uzina, comentez pe când trecem prin apa mică și 
limpede. Unde procesează midiile? 

— Pe catamaran, răspunde Johannes. Folosește barca pentru 
reproducere, recoltare, curăţare și ambalare, înainte de a 
transporta producţia la depozitul din Tromsø, de unde e trimisă 
pe paleţi mari în întreaga lume. Practic, este tot ce-ţi trebuie în 
zilele astea. 

— Pare solidă. 

Indic din cap în direcția ambarcaţiunii utilitare albastre, cu o 
macara masivă și grea la pupă, în timp ce trecem pe lângă 
debarcader și ieșim din golf pe cealaltă parte. 

— Ştii, ambarcaţiuni cu amarare laterală. Cea de acolo adună 
midiile pe orice fel de vreme. 

În fața noastră se zăresc mai multe insulițe și recife, unde un 
cârd de păsări cu pene albăstrii, cu un luciu aproape metalic și 
semne albe pe cap stau cocoţate, uscându-și aripile în vremea 
frumoasă. Unele au capetele plecate, în vreme ce altele își 
întind gâtul când se apropie barca. 

— Nu-mi plac păsările astea, zice Johannes, zgribulindu-se pe 
când ne apropiem de cea mai mare dintre insulițe, unde un stâlp 
de fier, înclinat, ţine o baliză pe un recif scufundat, chiar în 
apropiere. 

Smocurile îngălbenite de iarbă-de-mare se mișcă la suprafața 
mării peste tot, în jurul insulițelor și al recifelor alăturate. Câteva 
rațe bat din aripi în apă, înainte de a-și lua zborul când apar de 
după un morman de resturi. 

— Poftim? De ce? 

— Cormoranii  prevestesc moartea, bombăne Johannes, 
accelerând din nou, imediat ce am trecut și de ultimele recife. 

— Înţeleg, nemaipomenit de inteligent, mormăi ca răspuns, 
lăsându-mi capul între umeri pe când prindem viteză, iar barca 
începe să alunece iarăși pe suprafaţa apei. 

— Țin-te bine, strigă Johannes. Ajungem curând. 

Mă ţin de scaun cu ambele mâini. Mai departe, în față, văd 
cum întreaga insulă se îngustează și se curbează. Doar marea 
se zărește la orizont. După o vreme, am depășit capătul insulei, 
iar Johannes reduce din viteză pregătindu-se să ia o curbă în 


VP - 247 


formă de opt, cu ochii ațintiţi la GPS și sonar între manevrele 
sale ocolitoare. 

— lată, anunţă el în cele din urmă, oprind motorul cu totul, iar 
barca se domolește, legănându-se leneșă în mișcarea ușoară a 
apei. 

— Am ajuns? 

Mă ridic în picioare și mă uit peste parapet. Marea lucește în 
lumina cenușie a amiezii. Suntem cam la un kilometru de țărm. 
Cerul a dobândit o lucire sângerie, aproape violacee. 

— Asta-i localizarea coordonatelor GPS pe care le-au anunţat 
pe walkie-talkie. Sonarul arată că fundul mării este ușor înclinat 
și devine tot mai adânc. Nu avem prea mult timp, spune, 
cercetând cerul și privind din nou spre mine. In curând se 
întunecă. 

Aprob din cap, scot costumul de scafandru și mi-l pun cât de 
repede pot, înainte ca frigul de toamnă să-mi pătrundă prin 
pielea goală. Johannes se uită la ceas înainte de a privi peste 
parapet la apa rece. 

— Sper că n-ai dreptate. Că nu-i nici măcar o barcă acolo. 

— Crede-mă, îl îndemn eu, în vreme ce verific presiunea din 
rezervoarele de aer. Și eu la fel. 

Imi pun vesta de scufundare, iau muștiucul și verific 
regulatorul, apoi adaug masca de scafandru, pornind lumina. 
Adevărul este că nu-mi plac scufundările. Le urăsc cu îndârjire. 
Insă este unul dintre lucrurile pe care, pur și simplu, n-ai cum să 
le eviţi, cum ar fi examinarea rectală, atunci când te doare în 
dos, sau să-ți lași gândurile răvășite de un psihiatru atunci când 
ai încercat să-ţi pui capăt zilelor. 

Imi bag muștiucul în gură, iau lanterna cu mâner de pistol și 
verific dacă funcţionează, înainte de a mă așeza la marginea 
bărcii cu spatele spre apă. 

— Incă ne putem întoarce, îl aud pe Johannes spunând în timp 
ce mă las pe spate și mă răstorn peste parapet. 

Trupul meu sparge aproape imediat suprafaţa apei. 

„Cred că-i prea târziu”, este gândul care-mi trece prin minte 
atunci când valul rece îmi atinge pielea între cască, mască și 
muștiuc. „Mult prea târziu să ne întoarcem”. 


VP - 248 


Capitolul 61 


Frigul mă face să tremur. Luptându-mă cu valurile, încep să 
înot ca să-mi pun sângele în mișcare. Nu m-am mai scufundat 
niciodată pe la sfârșitul toamnei și mă străduiesc să-mi adaptez 
respiraţia și să-mi încălzesc corpul cât pot de mult. 

După ceva timp petrecut aproape de suprafaţă, înotând din 
greu și zbătându-mă, în cele din urmă mă simt destul de calm și 
am ritmul necesar să încep scufundarea. Deasupra mea, îl văd 
pe Johannes aplecându-se peste copastie. li fac un semn cu 
degetul mare că sunt OK înainte să mă răsucesc și să încep 
coborârea. Următoarea dată când mă uit în sus, o umbră 
întunecată se profilează departe, deasupra capului meu. 

Apa-i limpede, dar se întunecă imediat atât de mult, încât 
trebuie să folosesc lanterna de mână pentru a vedea mai clar. 
Deja pot distinge panta fundului mării de dedesubt. Indicatorul 
de adâncime îmi arată șapte metri. Efortul de a-mi controla 
respiraţia și mișcările nenaturale ale pulpelor mele mă fac să 
mă gândesc la Frei și la mine, la cursul de dans de la Centrul de 
Arte din ziua când am urmărit-o. Îmi trece prin minte că-i prima 
dată când mă gândesc la ea din acea seară petrecută la far. 

— Tu, de acolo. Haide! comandă instructoarea, mergând 
țanţoș în faţa noastră, pe când stăm în semicerc în jurul ei. 

Poartă tocuri, o fustă scurtă, din piele neagră, iar părul ei 
negru e legat într-o coadă de cal. Întinde o mână spre mine, de 
parcă ar chema un câine de pripas. Fără niciun chef, mă ridic în 
picioare și mă apropii, lăsând-o pe Frei așezată pe podea. 

— În regulă, señor, cum te numești? 

— Thorkild. 

— Señor Thorkild. Ai mai dansat până acum? 

— Puțin. 

Apoi se întoarce spre grup. 

— În regulă, oameni buni. Formaţi perechile, iar Señor 
Thorkild și cu mine vom parcurge pașii de bază cu o rotaţie 
simplă din umăr și vă vom arăta câteva mișcări de braţe și 
spate-n-spate. 

— Imelda? 

Frei vine la noi, în mijlocul semicercului, unde stau înconjurat 
de îÎmbrățişarea musculoasă, ca de fier, a Imeldei. 


VP - 249 


— Nu poţi să-l iei pe Robert în locul lui? Și să mă ocup eu de 
el? 

Imelda-mi dă drumul și se uită la Frei. 

— Robert? Si, râde ea. Claro, hermana. 

Apoi faţa i se înăsprește din nou și-i face semn lui Alvin, care 
imediat aleargă spre sistemul stereo. 

— Ce melodie, señora Imelda? 

— Dos Gardenias, señor Alvin. 

Imediat, se aude o voce moale și mătăsoasă, bărbătească, în 
spaniolă, în timp ce Robert plutește elegant dincolo de mine, 
direct în braţele Imeldei. 

— Ce faci aici, Thorkild? șoptește Frei în vreme ce mă 
conduce printre celelalte perechi. 

— Nu știu, răspund. 

Frei își pune mâna dreaptă într-a mea, în timp ce stânga ei 
îmi strânge partea de sus a brațului. 

— Are ceva de-a face cu unchiul Arne sau vreun alt caz de-ale 
tale? 

— Nu. 

— Înţeleg... Ezită. Ai venit până aici doar ca să mă vezi 
dansând? 

— Cred că da, murmur, pe când mă străduiesc să ţin pasul cu 
mișcarea de rotaţie înainte ca vocea Imeldei să răsune din nou, 
peste muzică: 

— Haideţi acum, cu toţii. Șolduri. Thorkild, șolduri. Acesta este 
un bolero. Fierbinte, torid, senzual, calma, calma. 

— Există un cuvânt pentru astfel de lucruri, continuă Frei, 
după ce Imelda a terminat instrucțiunile. Pentru oameni ca tine. 

— Știu. Jalnic, zâmbesc eu cu înțeles. Tu... 

Sunt pe cale să mă desprind, când degetele lui Frei alunecă și 
mai adânc într-ale mele și-i pot simţi respiraţia în curbura 
gâtului meu și ochii arzând pe pielea mea. Faţa ei este la numai 
câţiva centimetri de a mea. Tot ce am de făcut este să mă aplec 
și s-o sărut. 

— Sau devotat? continuă Frei. Sau băgăreţ? 

— Prea bătrân. 

— Pentru ce? 

— Pentru asta. 

Fac o nouă încercare de a mă elibera, însă Frei nu-mi dă 
drumul. 


VP - 250 


— Nu pleca, spune, ţinându-mă strâns. Nu în timp ce te afli în 
mijlocul unui dans. Poţi să pleci când terminăm. 

— Bine, răspund, inspirând încă o dată când Imelda face semn 
că o nouă rotaţie este în pregătire. Vom dansa. 

Acest moment se oprește întotdeauna aici. Nu are nicio 
continuare, chiar dacă știu că ne-am despărţit la scurt timp 
după aceea. Ea și Robert au plecat împreună, iar eu m-am întors 
la camera de hotel și la documentele mele de interogatoriu, 
rapoartele și notițele din carnet despre lucruri lipsite de orice 
înţeles. Totul se oprește aici, până și eu, chiar dacă acum 
plutesc în adâncul mării, căutând o navă aflată pe fundul apei. 

— Imbecil nenorocit! icnesc, iar în secunda următoare gura mi 
se umple cu apă sărată. 

Deschid ochii și văd că, în reproșurile mele, am reușit să scuip 
muștiucul care mă conecta la butelia de oxigen. 

Incă pot să simt mirosul părului ei și dansul nostru pe când 
caut muștiucul și încerc să-mi scot apa din gură, în tot acest 
timp chinuindu-mă să-mi ţin respiraţia. 

După câteva astfel de încercări comice și nesincronizate de 
gimnastică subacvatică, apuc în sfârșit muștiucul și-l bag din 
nou. Plutesc cu brațele depărtate, ca un înger, concentrându-mă 
să-mi reglez din nou respiraţia. Imediat după asta, tălpile mele 
ating fundul mării. 

Izbind din picioare, ca să evit afundarea în mâl, îmi verific 
computerul de scufundare și indicatorul de presiune. Mă aflu la 
o adâncime de unsprezece metri, flancat de câţiva pești morți, 
îngropaţi parţial în mâlul moale de pe fundul mării, cu una-două 
creaturi nevertebrate luând-o la goană peste ei. 

Fundul mării se înclină în jos într-un unghi de aproximativ 
treizeci de grade. Disting câteva pietre, ori bucăţi de resturi de 
metal ieșind din mâl, oferind suport pentru mici colonii de alge 
marine, stele de mare, arici de mare, midii și melci de mare în 
sedimentul de acolo. 

Incă îngheţ, dar am ajuns la un fel de ritm pe când plutesc 
lent în jos, în beznă. Cred că adâncul mării este cel mai 
singuratic loc de pe pământ. Pustiu, tulbure și străin. Nu m-am 
mai simţit niciodată atât de pierdut și de singur ca acum, în timp 
ce mă târăsc peste adâncul mâlos, spre zidul întunecat care se 
ridică înaintea mea. 

Observ că un nor cenușiu de sedimente tulburi acoperă zidul, 


VP - 251 


ieșind de pe fundul mării. Numai după ce ajung în această ceaţă 
îmi dau seama că zidul, departe de a fi un zid, este de fapt 
timoneria unei nave. 

Aceasta stă răsturnată cu susul în jos pe un bolovan sau 
stâncă de sub mâl. Dintr-o gaură în vârf, de unde a fost 
timoneria smulsă de restul ambarcaţiunii, pot vedea țevi groase, 
fragmente de cabluri și alte resturi ieșite în afară. 

Înot în sus și de-a lungul uneia dintre laturi, până când sunt 
poziționat chiar deasupra deschizăturii. Îmi dau seama că o 
încercare de a-ţi face loc prin mănunchiul de ţevi, cabluri și 
resturi din interior este extrem de periculoasă. 

Continui dincolo de scările ruginite. Deja midiile se înmulţesc, 
iar algele și alte forme de vieţuitoare marine au început să-și 
ceară drepturile pe zidurile de metal alb, în jurul rândului de 
ferestre dinspre provă ale timoneriei. Deasupra lor, disting litere 
chirilice groase, despre care cred că reprezintă numele 
traulerului. 

Îndepărtând mâlul de la geamuri, mă uit înăuntru. Primele 
care-mi atrag privirile sunt scaunele ieșite din tavan, ori ceea ce 
fusese înainte podeaua timoneriei. O cană de cafea a fost prinsă 
într-un buzunar de aer, chiar deasupra panoului cu instrumente. 
Mai departe, observ conturul unui simbol internaţional pentru 
îmbrăcarea vestelor de salvare și localizarea la bord a bărcilor 
de salvare. 

Plutesc, iar masca mea de scufundare apasă ferm pe sticlă, 
pe când ochii îmi alunecă asupra obiectelor nefixate răspândite 
peste tot. Dintr-odată, zăresc un pește cu capul plat, cu spatele 
verde și țepos și ochii mari, oribili, ieșind dintr-o gaură din 
tabloul de bord. Continuă să plutească încet spre o ceașcă de 
unică folosință și o mușcă înainte de a înota în jur și a încerca 
apoi din altă parte. Privirile noastre se întâlnesc o fracțiune de 
secundă, înainte ca oribila vietate să se întoarcă și să ţâșnească 
printre îmbinările panoului de pe perete. 

Mă retrag și verific indicatorul de presiune, înainte de a 
cerceta zona căutând o ieșire din ceața care se tot acumulează 
în jurul epavei, pentru a putea citi măsurătorile. Zăresc un cablu 
gros, care pare atașat de timonerie și dispare mai departe în 
beznă. 

Înot până acolo și pun mâna pe sârma de oțel. Firele vibrează 
de încordare, provocată de orice o fi trăgând de el, la capătul 


VP - 252 


celălalt. Verific indicatorul de presiune și valvele de siguranţă 
încă o dată și, cu ambele mâini, înșfac cablul și încep să cobor în 
bezna din faţă și orice altceva m-ar aștepta la celălalt capăt. 


Capitolul 62 


Pe măsură ce cobor, apar tot mai mulţi pești morți, putreziţi, 
și o parte tot mai mare din epavă, întinsă pe fundul mării. De 
asemenea, mai pot vedea și ceea ce pare să fi fost o traversă 
pentru năvoade. Pesemne că barca, ieșind din nămol, se 
rostogolise până în adânc, împrăștiind pe drum echipamentul, 
butoaiele din plastic și boxele de refrigerare aplatizate. 

La o adâncime de douăzeci și șapte de metri, mă opresc să 
verific încă o dată indicatorul de adâncime și pe cel de presiune. 
În faţa mea, se ridică de pe fundul mării încă un zid de oţel 
întunecat. Traulerul zace cu chila întoarsă în sus, aproape 
vertical. Se pare că acest cablu este singurul lucru care-l 
împiedică să se rostogolească mai departe în adâncuri. Intreaga 
zonă este acoperită de aceeași ceaţă cenușie, la fel ca timoneria 
de mai sus. 

Înot mai aproape, prudent, și mă opresc imediat în faţa chilei, 
unde este desfășurat un năvod imens. Nava pare să aibă vreo 
patruzeci de metri lungime. Chila-i acoperită cu protuberanţțe ca 
niște negi, o întindere de smocuri verzi-cenușii de iarbă-de-mare 
și câte-un coral de apă rece. De asemenea, pot vedea și colonii 
sporadice de corali numiţi „degetele mortului”, cu noduli gălbui- 
albi și crem, legănându-se spre mine dinspre partea de 
dedesubt a epavei. 

Tot ce aud sunt bulele care ţâșnesc din valvele măștii mele de 
scafandru, de fiecare dată când respir. Întunecimea care 
înconjoară epava a capturat atât traulerul, cât și pe mine în 
propria ei lume de aici, de pe fundul mării. O negură ceţoasă, de 
culoare cenușiu-maronie, plină de alge, care te împinge și te 
trage din toate părţile, încercându-te, ca și cum vrea să știe 
dacă tu și armura ta chiar veţi rezista și puteți suporta 
tensiunea. 

Întreaga navă a alunecat periculos în faţă și s-ar putea 
rostogoli chiar și mai departe, în orice moment. Este deschisă, 


VP - 253 


între pupă și fundul mării, așa că pot să înot în jurul ei și să ies 
pe partea dinspre punte. Totuși, prefer să înot în sus și prin 
cocă, de teamă că va ceda ceva și monstrul de metal se va 
mișca și mă va strivi sub greutatea lui. 

Incep să mă înalţ de pe chilă până când ating un troliu deschis 
răsturnat la babord. Ancora s-a dus și n-a rămas decât lanţul, 
întinzându-se de pe rotor și dispărând în adâncimi, împreună cu 
catargul de la provă. 

Un nor de alge plutește pe lângă epavă, chiar după peticul de 
negură, deplasându-se în sus, spre suprafaţă, de parcă fuge de 
bezna din adâncimi. „Ar fi fost atât de ușor”, mă gândesc în 
timp ce trec de vinciul ancorei de la provă, înaintând spre pupă 
de-a lungul navei. Așadar, de ce mi-e dintr-odată teamă? De ce 
mi-e trupul invadat de o teamă intensă că nu mă voi mai 
întoarce la suprafață când, în cele din urmă, sunt conștient că 
tot ce trebuie să fac este să arunc muștiucul și să inspir? 
Deodată îmi dau seama că-i fix ce pare a fi, capătul drumului, 
despre care am avut nenumărate închipuiri atât timp. La fel de 
rece, incolor și dezolant ca traulerul de pe fundul mării. 

Inșfac o piesă de metal de lângă balustradă și închid ochii să 
pot respira calm. In cele din urmă, mi-am recăpătat controlul 
asupra respirației și pot continua drumul. Inaintea mea, văd 
partea din faţă a unei bărci de salvare sparte, proiectate pe 
dedesubtul balustradei tribordului. O parte din congelatorul 
uzinei de procesare este suspendată dintr-o gaură mare, unde 
metalul a crăpat, formând o fisură lată de-a latul punţii. Tot 
înainte, Thorkild. Tot înainte. 

Fundul mării este aproape alb din cauza peștilor morți, unii 
încă depozitaţi în cutii frigorifice sau vidaţi în pungi de plastic. 
Parcă mormanul de pești ar fi în viaţă, schimbându-și culoarea 
de la albul cretei, la verde-închis, roșu-rubiniu și nuanţe de 
galben. Dâre argintii, lucitoare ies din stratul de jos, palpitând, 
când mici bancuri de pești mărunți se grăbesc să fugă de cleștii 
crabilor, de stelele și aricii de mare, sosiți să participe la festin. 

Continui să merg spre pupă, dincolo de rampele traulerului, 
șiruri de staţii de tăiere a fileurilor de pește, năvoade și trape de 
încărcare spre pupă, acolo unde fusese cândva și timoneria. In 
negura tulbure care înconjoară epava, margini uriașe de metal 
zdrențuit ies înaintea mea din punte, precum și ţevi, cabluri și 
alte resturi. 


VP - 254 


La pupă, rămân în echilibru deasupra deschizăturii și a celor 
două găuri de sub mine, fiecare având câte o scară metalică 
ruginită ce duce spre santinele navei. Una coboară spre cabine 
și spre cambuză, iar cealaltă spre camera motoarelor și zonele 
tehnice. 

Vinciul - cablul pe care l-am urmărit de la timonerie până aici 
făcea parte din asta - atârnă în faţa mea. Suportul lui este spart, 
iar braţul vinciului este îndoit spre punte, în vreme ce bobina a 
rămas atașată de suporturi, înaintea resturilor timoneriei. 
Șuruburile dintr-o parte sunt smulse și acolo se găsesc două 
găuri întunecate, unde erau cândva suporții de punte. Cablul 
coboară din bobină peste punte, pe partea dinspre tribord, sub 
barca de salvare, și iese prin spatele ei. Imediat ce ultimele 
două șuruburi se desprind, sau reușesc să iasă din metalul care 
le înconjoară, întregul trauler își va continua traiectoria tot mai 
jos, în beznă. 

Sunt conștient că există un risc real ca acest cablu să cedeze 
sau să fie secţionat, iar atunci epava se va lăsa pe-o parte, 
astfel încât va ajunge cu chila în sus, sau va aluneca, pur și 
simplu, pe pantă, în adâncuri, și că risc să fiu prins sub ea dacă 
îndrăznesc să mă mai apropii mult. Niciuna dintre aceste 
posibilităţi nu mi se pare prea atractivă, în vreme ce plutesc 
deasupra celor două scări, însă totodată ceva mă atrage în 
întuneric. 

Incerc să privesc dincolo de norul de praf și sedimente, spre 
suprafața mării, dar nu percep decât nuanțele slabe de cenușiu 
și albastru. 

— Smintit afurisit, mormăi ca pentru mine într-o sub-marineză 
impecabilă, fără să-mi scot muștiucul din gură, în timp ce cobor 
cu prudenţă spre epava de dedesubt. 

Când sunt suficient de aproape, încep să înot peste treptele 
care duc jos, spre camera motoarelor, unde-mi întind brațul și 
dau peste o piesă de metal de care să mă ţin. 

Dirijez lumina lanternei în întuneric și văd că este imposibil să 
avansez mai departe de capătul scării. Bucăţi grele de metal, 
părţi din motor, cilindrii și alte resturi s-au adunat chiar în 
această cavitate, blocând accesul. 

Continui spre cealaltă cavitate și luminez locul: o pelerină 
portocalie și o cizmă plutesc în jurul scării înghesuite, care se 
curbează în sus, prin santina navei. Drumul spre cabine este 


VP - 255 


deschis. 

Precaut, încep să mă deplasez pe trepte, spre deschidere, 
concentrându-mă din greu să respir corect și să-mi păstrez 
calmul. Imediat ce-am trecut de trepte și mi-am băgat capul pe 
ușă, mă trezesc în fața unor haine, așternuturi și lucruri 
personale care plutesc de-a lungul coridorului, înaintea mea. 

Simt o remarcabilă pace sufletească aici, pe când mă 
deplasez de la o ușă la cealaltă, privind așternuturile de pat, 
cărţile și fotografiile înrămate ale unor femei și copii. Totul se 
învârte în jur în nișele cu paturi suprapuse, acompaniat fiind de 
câte-un peștișor care s-a rătăcit pe aici. De parcă n-aş mai fi 
atât de singur. 

Într-o cabină, o geantă roz plutește sub ceea ce fusese mai 
înainte podeaua, precum și un pulover cu glugă și o pereche de 
teniși. Aici, în această cabină, nu sunt fotografii mici de familie 
sau imagini cu femei goale lipite de ușă. Obiecte de toaletă, o 
oglindă de buzunar, câteva reviste rusești de modă și o carte cu 
imaginea unui bărbat și a unei femei, cuprinși într-o îmbrăţișare 
pasională pe copertă, sunt lucrurile care alunecă printre 
picioarele mele. Cabina nu aparţine unui bărbat. 

Verific manometrul, să văd cât aer am folosit. Îmi dau seama 
că temperatura corpului meu a scăzut și mi se pare mult mai 
împovărător să-mi croiesc drum prin aceste pasaje înguste. 

Mă răsucesc pe loc și ies din cabine și, imediat ce sunt afară, 
înot până la baza și centrul navei, unde sunt situate trapele 
pentru rezervoarele cu încărcătură și apă proaspătă. O trapă 
este deschisă. 

Mă târăsc de-a curmezișul punţii, deasupra trapei deschise și 
mă uit înăuntru. Acolo sunt și mai mulţi pești morţi, grămezi 
uriașe de cutii pline de cadavre de pești și folii de plastic 
transparent, care atârnă de role masive, fixate de perete. Bule 
mici se ridică dinspre mormanele de pește putred, încă adunate 
în rezervor. 

Următoarea trapă este închisă pe dinafară. Deschid zăvorul și 
mă ridic ca să apăs cu toată greutatea pe mâner. In cele din 
urmă, izbutesc să-l răsucesc destul de mult în jos, iar resorturile 
trapei se deschid. Dau din picioare ca să mă ridic deasupra 
găurii și să evit să fiu îngropat în acest rezervor plin și el de 
pește. 

Rămân acolo ceva timp, înainte de a întinde mâna cu lanterna 


VP - 256 


în deschizătură și a arunca o privire înăuntru. Imediat ce reușesc 
să mă apropii suficient de mult, am senzaţia neplăcută că sunt 
pe cale să încalc intimitatea cuiva. 

Rezervorul pare să fie deschis. Chiar dacă am atât lanterna 
din mână, cât și micul led atașat măștii de scafandru, bezna de 
aici parcă înghite lumina într-un mod aparte. Parcă mă uit într- 
un rezervor cu pereții plini de petrol sau catran. 

Prudent, cobor înăuntru, unde aud o serie de lovituri care 
răsună prin întreaga epavă. Un nor de bule de aer plutește pe 
lângă mine, acoperindu-mă o clipă, așa că nu reușesc să văd 
nimic. 

Simt în tot trupul dorinţa de a pleca de-aici și fiecare lovitură 
sau izbitură din interiorul rezervorului întunecat, plin de pește, 
mă umple de panică și neliniște. Imediat ce bulele de aer s-au 
împrăștiat, îmi continui deplasarea. Sub mine, lumina din 
deschizătură se diminuează, în timp ce fulgi fini de rugină, 
desprinși de la baza epavei, cad prin apă ca o ploaie. 

Mă opresc la jumătatea drumului prin rezervor și rămân 
suspendat ca să-mi calmez respiraţia, care devine din nou 
agitată. Pe când plutesc astfel, cu capul ușor ridicat, urmărind 
ploaia de rugină, zăresc ceva deasupra capului. Mă îndrept din 
spate și verific dispozitivul de oxigen, înainte de a ajusta lumina 
led-ului de la masca de scafandru. Apoi mă întind spre trupul 
fără viaţă de deasupra mea. 

Apa scânteiază cu o miriadă de culori strălucitoare, ca de 
curcubeu, acolo unde o atinge raza lanternei, ca și cum e 
contaminată cu petrol, benzină sau ulei. Stratul împrăștiat de 
culoare se agaţă de cadavrul care se leagănă fără viață, înainte 
și-napoi, în ritmul mișcării apei. 

Pare să plutească în văzduhul rarefiat, pe fundalul ruginii 
decojite care cade peste noi: un înger negru, submarin; capul 
lui, braţele și picioarele cată în jos, spre mine, ca într-un salut 
dintre două stări disparate. 

Oricum, totul este complet diferit acum, că ne-am reîntâlnit. 


Capitolul 63 


Nu credeam că pe el îl voi găsi aici. Arnt Eriksen, sergentul 


VP - 257 


poliţiei locale, încă are tubul de oxigen pe spate și plutește în 
rezervor îmbrăcat în echipament de scufundare complet. Faţa-i 
este zbârcită și umflată, iar ochii căscaţi privesc în gol prin 
ploaia de rugină. Gura-i este deschisă, iar maxilarul inferior 
tremură ușor când mă apropii de el. O creatură marină mică și 
maronie încearcă să se ascundă în mustaţa sa tunsă, însă 
renunţă în cele din urmă și preferă să se strecoare într-o nară. 

Mă împing iar cu picioarele, pentru a ajunge la același nivel cu 
cadavrul, și o clipă mai târziu ies la suprafaţă pentru a descoperi 
că sunt într-un buzunar de aer dintre cocă și apa din rezervor. 

Lumina lanternei și stratul fin de petrol sau ulei de la 
suprafață fac ca spaţiul restrâns să strălucească, aproape ca și 
cum ne-am afla într-o lagună, înconjurați de soare și plaje albe. 
Doar când privesc în sus, spre chila ruginită, la un metru și 
jumătate deasupra mea, iluzia dispare. 

Mă scufund și apuc cu prudență umărul sergentului, lăsând 
lumina lanternei să alunece de-a lungul spinării sale și spre 
ceafă, însă nu sunt semne de răni externe. Apoi mă înham la 
treaba dificilă de a întoarce trupul spre a-l examina pe 
dedesubt. Se dovedește aproape imposibil: cadavrul se rotește, 
pur și simplu, în aceeași poziţie de fiecare dată, iar în cele din 
urmă mă hotărăsc să scot buteliile de oxigen înainte de a-l 
întoarce. 

Răsucesc cadavrul înainte de a scoate harnașamentul pe o 
parte - o operaţiune istovitoare. Nu numai că trupul este greu și 
dificil de manevrat, dar este și extrem de obositor să dau mereu 
din picioare ca să rămân la același nivel și, totodată, mă 
chinuiesc cu un cadavru greu, ca să nu mai zic de efortul depus 
pentru a nu icni după aer sau a-mi scoate muștiucul din gură 
făcând asta. 

După o pauză lungă, timp în care pur și simplu stau lângă 
cadavru, îl întorc și, după o mare vânzoleală și împingeri 
complicate din picioare, în cele din urmă reușesc să înlătur și 
cealaltă parte a harnașamentului. O altă perioadă de odihnă se 
impune înainte de a reuși să duc cadavrul cu mine la suprafaţă. 

Undeva, în spatele meu, aud dăngănitul gol al buteliilor de 
oxigen care ies la suprafaţă și se ciocnesc de peretele 
rezervorului. Imediat ce urc spre buzunarul de aer strălucitor de 
sub domul ruginit, încep să-l trag pe sergent pe spate, pentru a-l 
examina mai cu atenţie. 


VP - 258 


Mă dor pulpele și braţele, iar umerii mi-au amorţit. Este greu 
să ai o priză bună pe costumul alunecos de scafandru și în 
același timp să ţii cadavrul deasupra apei. Pe când mă 
străduiesc să-i rotesc din nou trupul, îmi alunecă și se scufundă 
rapid prin pelicula de ulei sau petrol din apă. 

Înșfac lanterna și sunt pe cale să mă duc după el, când zăresc 
ceva mai la distanţă. Ezit pentru o clipă, cu lumina direcționată 
spre siluetă. Îmi dau seama că am făcut o greșeală imediat ce 
înot spre celălalt cadavru din faţa mea. O greșeală mare. 

Șeful poliţiei, Bendiks Johann Bjarkang, poartă o pelerină cu o 
vestă reflectorizantă și cizme. Pelerina este deschisă și 
dedesubt are o cămașă albastră și cravată. Ochii și gura-i sunt 
închise, de parcă ar fi adormit instantaneu aici, în coconul său 
de apă. 

Un pâlc de stele de mare s-a adunat în jurul unui punct de pe 
capul său, asemenea celui de pe cadavrul lui Rasmus Moritzen 
în timpul autopsiei. Cu lanterna, îndepărtez prudent câteva 
dintre ele. Într-o vânzoleală de braţe și ventuze, creaturile 
spinoase cad spre fundul apei. 

Adâncitura cenușie din creștetul capului este înconjurată de 
păr și piele sfâșiată, acolo unde cineva a lovit craniul cu un 
obiect greu. Nu există aproape niciun dubiu că Bjarkang era 
mort când a ajuns în apă. Văd că mâinile lui sunt legate cu 
coliere autoblocante, albe, similare celor cu care fusese legat 
Rasmus. 

Unul nu l-a omorât pe celălalt, nici nu și-au ticluit împreună 
dispariția. N-au încercat niciodată să manipuleze dovezile și să 
încerce să dea vina pe mine sau pe altcineva. Cu grijă, întorc din 
nou cadavrul șefului poliţiei, iar acum plutește cu faţa-n jos. 

Dintr-odată, zăresc mișcare în drum spre intrarea în rezervor. 
Prima dată pare umbra unui pește mare, strecurându-se prin 
gaură, înainte de a se opri un moment, întorcându-se și dirijând 
o rază strălucitoare de lumină prin apă, spre locul unde stau 
suspendat lângă suprafață. 

Silueta trage după ea o funie sau un soi de cablu. La capăt, 
văd ceva de mărimea unui om, pe care-l trage prin 
deschizătură, apoi dă drumul cablului. Pentru o clipă plutește 
neclintit, apoi înșfacă lanterna și dirijează raza direct spre mine. 

— O, Doamne! gem eu, încă plutind la suprafaţă, așteptându-l 
pe el, care înoată prin rezervor urcând spre mine. Ce prost am 


VP - 259 


fost... 
Capitolul 64 


— Ei bine, asta-i ceea ce numim noi o adevărată nasoleală 
babană, icnește Harvey, odată ce a apărut lângă mine și și-a 
scos muștiucul. Îndreaptă un harpon și lanterna în direcţia mea. 
De proporţii epice, n-am dreptate? 

Îmi smulg muștiucul și masca și inhalez, prudent, aerul. 
Stătut, sufocant, îmi lasă un gust amar pe limbă, ca petrolul. 

— Amice, îi spun, scuipând într-o încercare de a scăpa de 
gustul rău. ` 

Vocile noastre sună dogit când vorbim. In spatele lui Harvey, 
bulele de aer se ridică de pe fundul rezervorului, spărgându-se 
în buzunarul mic de aer în care ne aflăm. Imediat după aceea, 
cadavrul femeii fără față apare la suprafață, în spatele său. A 
legat-o cu o coardă, înnodată în talie. Trunchiul ei și părul de pe 
ceafă sunt vizibile; restul plutește dedesubt, legănându-se în 
apa tulbure. 

— Așadar, tu ai fost cel care a venit s-o ia de la far în prima 
noapte când am ajuns acolo? 

Harvey se întoarce și pune raza lanternei pe cadavrul care 
plutește la suprafaţa apei, în urma lui. Nu disting decât un fel de 
glugă din păr scurt, negru și fâșii de piele învâărtejindu-se în jurul 
craniului ei. 

— Da, zice el, întorcându-se din nou. Pentru o clipă sau două, 
mi-a fost teamă că aveai de gând să sari după noi. 

— Cine-i fata? 

— Cred că o chema Elena. Din Arhanghelsk, Murmansk, sau 
vreunul dintre orașele din zonă. 

— Prostituată? 

— Da. 

— Ce căuta la bordul traulerului? 

— Bani, bani, bani. 

Harvey încearcă unul dintre rânjetele sale încrezătoare. De 
data asta, nu are succes. Neliniștea și stresul îi sunt foarte 
vizibile pe chip, iar colțurile gurii sale refuză să-l asculte, doar 
vibrând ușor, fără a se clinti nici măcar o fărâmă. In cele din 


VP - 260 


urmă, spune: 

— Am niște locuri de cazare prin oraș, șase camere, pe care le 
închiriez unor femei din Rusia care vin să lucreze aici câteva luni 
pe an. 

— De ce n-a putut nimeni s-o găsească? 

— Aici devine mai complicat. Sunt conștient că vârfurile 
degetelor îmi sunt tot mai amorţite de frig. Și Harvey este alb în 
jurul ochilor și buzelor. Eu și Arkady, căpitanul traulerului, 
aveam un aranjament. El transporta niște chestii pentru mine 
din Rusia și mai aducea și câte-o fată să lucreze prin oraș. 

— Ce chestii? 

— Sex, droguri și rock and roll, răspunde Harvey. Pileală, 
amfetamine, steroizi... știi, chestii care te-ajută să-ţi plătești 
facturile. Traulerul s-a scufundat atât de repede, încât echipajul 
a trebuit să sară în bărcile de salvare. Doar după ce au plecat de 
pe trauler și-au dat seama că o uitaseră pe fată. 

— Cum poți să uiţi așa ceva? 

Harvey dă din umeri. 

— Rușii ăștia. Beau și se droghează fără oprire, chiar și pe o 
afurisită de furtună. Poate că și ea era drogată. Cine știe? 

— Apoi Rasmus a găsit-o. 

Harvey dă din cap. 

— A fost la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit, omule. 
Asta-i tot. La fel ca și tine. Rămân mut și el continuă: Furtuna 
care a scufundat traulerul a tot durat. Furtunile astea bat direct 
dinspre nord-vest și este aproape imposibil să te scufunzi în 
timpul uneia, sau să manevrezi macaraua de unul singur în locul 
ăsta, chiar dincolo de capătul insulei. Așa că a trebuit să aștept. 
lar când vremea s-a mai domolit și-am ajuns aici cu catamaranul 
să-mi iau lucrurile, pe cine găsesc ancorat chiar deasupra 
epavei, așteptând în barca lui semirigidă? Da, pe danez. Deja 
fusese jos de două ori și adusese din adânc câteva dintre 
pachetele mele, dar și cadavrul femeii. N-am știut ce să fac, și 
atunci, dintr-odată, cum stătea cu spatele la mine, l-am lovit 
înainte să-mi dau seama. S-a răsturnat pur și simplu, a căzut 
peste bord și-a rămas acolo fără să mai miște niciun mușchi. 

— N-a murit de la rana la cap, îi spun, chinuindu-mă să rămân 
la suprafață. Rasmus s-a înecat. Harvey încuviinţează din cap în 
tăcere. Nu trebuia să-i legi unul de altul cu colierele 
autoblocante. 


VP - 261 


Auzim cum clipocește apa pe lângă pereţi de fiecare dată 
când curenţii din exterior clatină nava. 

— Greșeala mea, spune, oftând și se zgribulește înfiorat când 
un alt sunet se aude de undeva, din afara rezervorului. l-am 
adus pe amândoi cu mine și i-am scufundat la unul dintre stâlpii 
de la ferma de midii. Presupun că s-au separat când stâlpii au 
început să plutească în derivă, în timpul furtunii, și-au fost luați 
de valuri. Doamne, i-am căutat peste tot. 

— Șeful poliţiei locale și sergentul lui n-au mai ajuns la far în 
seara aia, așa-i? 

Harvey scutură din cap, de parcă voia să scape de imaginile 
din subconștientul său. 

— Bjarkang a sunat și mi-a spus că ai găsit-o pe lângă far. Mi- 
am dat seama imediat că dacă-l găsește cineva pe danez și 
vede că au fost legaţi împreună... 

— Așa că i-ai ucis? 

— Le-am zis să mă ia înainte să meargă la far și l-am lovit în 
cap cu o cărămidă de balast imediat ce ambarcaţiunea a ajuns 
lângă debarcaderul de la fermă. 

— lar Arnt? 

— Arnt și cu mine aveam o relaţie semiprofesională, ca 
rezultat al interesului nostru comun pentru vânătoare și pescuit. 
Ştia că uneori aveam pileală rusească în lăzile pe care le 
aduceam în oraș. Și-a dat seama ce trebuia să facem, imediat 
ce-am reușit să-l calmez. l-am povestit despre Rasmus și despre 
Elena și l-am convins că nu există o altă cale, că trebuia să 
ascundem cadavrul lui Bjarkang într-un rezervor. Că puteam 
spune că barca lor a fost luată de valuri în furtună și că Arnt a 
reușit să ajungă pe uscat, însă Bjarkang a dispărut. 

— Arnt n-ar fi putut niciodată să trăiască cu ceea ce-ai făcut. 

Coapsele mă dor îngrozitor, după toate eforturile depuse doar 
ca să stau la suprafaţa apei, și eliberez cu grijă două greutăţi de 
plumb pe sub apă, apoi le dau drumul, fără a-mi lua ochii de la 
Harvey și de la harponul său. 

Prima dată, Harvey nu spune nimic, de-abia dacă aprobă încet 
din cap, ca pentru sine, după care începe să vorbească din nou. 
Ceva mai încet acum: 

— L-am văzut în faţa mea, în deschiderea rezervorului, după 
ce aruncasem cadavrul lui Bjzrkang înăuntru. Înainte să am timp 
să mă gândesc, l-am împins de-a dura înăuntru și-am închis 


VP - 262 


trapa. 

— L-ai lăsat să moară de frig, aici, în beznă. 

— Nu există altă cale. Nicio altă cale! strigă Harvey. 

Reverberaţiile vocii lui fac ca și mai multă rugină să curgă 
asupra noastră. 

— Harvey Milosul, chicotesc scuipând din nou. Și când te-ai 
hotărât să mă bagi și pe mine în toate astea? 

— Eşti ţapul ispăşitor perfect, șuieră el sec. 

Dintr-odată, faţa lui e mai cenușie, fie din cauza frigului și a 
aerului apăsător, stricat, fie din altă cauză: recunoașterea a 
ceea ce a devenit ca urmare a circumstanțelor. 

— Am adus șapca lui Bjarkang la far în ziua următoare și m- 
am asigurat că i-o găsește poliţia, dar și petele de sânge din 
bar. Mai mult ca să văd ce se va întâmpla. 

— O, șapca de poliţist, spun, forțându-mă să scot un hohot 
neconvingător de râs. Presupun că știai că asta-i va pune în 
mișcare pe dulăi. 

Harvey îmi aruncă o privire iscoditoare când râd din nou. 

— Ucigașii și poveștile scornite de ei, așa-i? Încuviințez din 
cap și continui când el nu comentează. Înţelegi cât de dificil este 
să admiţi lucrurile cele mai simple, cele mai insignifiante, chiar 
și pentru tine însuţi? N-ai adus șapca de poliţist, plină de sânge, 
din întâmplare sau doar ca să vezi ce se va petrece, așa cum 
spui tu. Asta-i o minciună. Una pe care o spui ca să te protejezi 
de tine însuți. 

— Chiar așa? pufnește Harvey disprețuitor. Ce incitant. 

— Uneori, creierul omenesc este programat să modifice, să 
ajusteze realitatea. Este un străvechi mecanism de apărare, 
fantoma din mașinărie?, menită să ne ajute să manevrăm și să 
operăm în ciuda traumelor și excitaţiilor organelor senzoriale. Îţi 
spui singur o poveste alternativă, în care modifici detaliile 
pentru a le face să se potrivească cu propria ta imagine despre 
sine. 

Simt nevoia să râd, cu toate că dinţii-mi clănţăne și râsul este 
înăbușit în gât, chiar înainte de a-i da drumul. 

— De-asta folosești cuvinte ca „dintr-odată, înainte să-mi dau 
seama, pur și simplu a căzut” și-așa mai departe. Toate astea 


? În eng., în orig., Ghost in the machine: principiul dualismului minte-trup, descris de 
Rene Descartes și pomenit cu aceste cuvinte de filosoful britanic Gilbert Ryle în cartea 
sa The Concept of Mind, apărută în 1949 (n.tr.). 


VP - 263 


nu-s altceva decât prostii, Harvey. Adevărul este c-ai început să 
te joci cu mine, ai început un scenariu la care lucrai încă din 
dimineaţa în care m-ai dus la far, când mi-ai zis povestea aia a 
ta din copilărie, despre copilul care plângea în mlaștină, unde 
familia ta avea o cabană. Nu spun că ai plănuit în amănunt care 
va fi rezultatul scenariului, însă știai cât de departe erai dispus 
să mergi, imediat ce-ai dobândit impresia că știi ce fel de om 
sunt... 

— Ce fel de om? Dependent de substanţe? Își depărtează 
brațele, lanterna este îndreptată într-o direcţie, harponul în alta. 
Un drogat? 

Pentru o fracțiune de secundă mă gândesc să mă reped la el 
într-o încercare de a-i lua harponul, însă distanţa e prea mare și 
imediat după aceea lanterna și harponul revin la locul iniţial, 
aţintite direct spre pieptul meu. 

— Și nu numai, continui calm. Nu cred nici că Bjarkang te-ar fi 
sunat în noaptea aia, după ce-am găsit femeia. Asta-i doar încă 
una dintre minciunile pe care le produce mintea ta. Poate Arnt, 
dar nu Bjarkang. 

— Are vreo importanţă? 

— Bineînţeles că are. Nu și pentru mine, dar pentru tine, da, 
Harvey. Arnt era agitat, ba chiar speriat când m-a sunat. 
Probabil și-a dat seama că acel cadavru provenea de pe trauler. 
Poate chiar te suspecta că aveai o legătură cu dispariţia lui 
Rasmus. Cred că voia să-mi vorbească despre asta, însă mai 
apoi a decis să se bazeze pe tine și a închis. După aia te-a sunat 
pe tine și tu l-ai convins să vină la fermă, unde așteptai, gata să 
ucizi. Nimic lăsat la voia întâmplării, ci doar încă două crime 
premeditate, comise cu sânge rece. 

— Minciuni, mârâie Harvey. 

— Nimeni nu crede abureala asta a ta cu „la locul nepotrivit, 
în momentul nepotrivit”. La fel cum suntem amândoi perfect 
conștienți că n-ai apărut aici cu un harpon pentru că te aflai prin 
împrejurimi, absolut la voia întâmplării, și te întrebai unde-am 
putea face scufundări împreună, la vânat de draci de mare. Ești 
un ucigaș calculat, care distruge viețile oamenilor... și te afli aici 
ca să comiţi o nouă crimă. 

Un zgomot puternic, o pocnitură, răsună prin cocă, urmat de 
un nor de fulgi de rugină care se abat asupra noastră. Apa 
dobândește o strălucire roșiatică, acolo unde razele lanternelor 


VP - 264 


noastre întâlnesc miasma uleioasă. Harvey se uită la mine. 
Ochii-i sunt întunecați și goi, și-și ţine gura întredeschisă. De 
parcă amândoi ne temem de următoarea scenă din acest tablou 
de pe fundul mării. 

— Nu se poate termina altfel, Thorkild, șoptește el în final. 

— Și spectacolul ăla elaborat de la discotecă? De ce nu m-ai 
ucis, pur și simplu, așa cum ai făcut cu ceilalţi? 

Apa clipocește pe pereţii laterali ai rezervorului. Valurile fac 
ca și mai multă rugină să se desprindă de pe tavan și să cadă 
asupra noastră, urmând apoi o serie de ecouri dogite, care-și fac 
drum prin osatura descoperită a navei. 

— A trebuit să merg la fermă din nou, cu Elena, și m-am 
gândit s-o ascund în vechiul adăpost al oilor, până când se 
liniștesc lucrurile. În fond, nu mai puteam s-o las în congelatorul 
pentru reni din garaj, pe toată durata iernii, spune Harvey după 
ce ciocăniturile și ploaia de rugină încetează. Te-am auzit în bar: 
vorbeai la telefon pe când te chinuiai să dai pe gât pastilele și 
alcoolul ca să poţi să faci treaba ca lumea. M-am hotărât să te 
ajut. Am ţinut un ultim chef pentru tine și Elena. Numai 
Dumnezeu știe că vă trebuia unul. 

Cel puţin, râsul lui este autentic. Zgomotul ricoșează din 
pereţi, trimițând și mai multe valuri de rugină jos, asupra 
noastră, în vreme ce frigul îmi străbate trupul. 

— Stăteam și vă priveam pe amândoi de lângă mesele de 
biliard. Doamne, erai dus cu totul, omule. Terminat. Cel mai rău 
- Harvey icnește, clătinând din cap a disperare - a fost felul în 
care ai reușit să sari în mare și să ajungi pe singura bucată de 
resturi aflată la mile marine în jur. Este chiar o ispravă pe cinste 
s-o dai în bară atât de zdravăn. 

Ridic din umeri și încerc să-mi compun o expresie care să 
transmită dispreț: 

— Ce-aș putea spune? Gestul aduce un spasm dureros și frig 
în obrazul meu. Unii s-au născut norocoși. 

Precaut, Harvey pune lanterna de-o parte, lăsând-o să 
plutească în negura dintre noi. Ridică harponul și-l aţintește spre 
pieptul meu. 

— Prietene, șoptește el, norocul tău este pe cale să se 
sfârșească... 


VP - 265 


Capitolul 65 


Cadavrul Elenei plutește la suprafaţa apei la doi-trei metri în 
spatele lui Harvey. Apa unduiește în jurul trupului și părului său, 
pe când legătura dintre ea și Harvey se strânge. 

— Așa, deci te gândești să mă închizi și pe mine aici, 
împreună cu celelalte cadavre ale tale? Cimitirul tău privat? Unii 
ucigași amenajează astfel de locuri pentru victimele lor, astfel 
încât să le aparţină pe vecie. Am discutat cu mai mulți de-ăștia 
când am fost în State. 

— Am ajuns într-o situaţie nasoală, atât. Când tot ce poţi face 
este fie să accepti, fie să aluneci și tu pe jgheab în jos. Oricine 
luptă când e pus la colţ. Îmi aruncă o privire piezișă, înainte de a 
termina: Cel puţin, majoritatea o fac. 

Felul în care vocile noastre răsună prin cocă, un ecou ascuţit 
și scârţâitul navei, ploaia ruginită, rece și aerul înăbușitor care- 
mi apasă pereţii plămânilor, toate acestea îmi provoacă greață 
și ameţeală. 

— Am ascultat multe mărturisiri ale ucigașilor și criminalilor, 
Harvey, spun într-un efort de a recâștiga un oarecare control 
asupra  conversaţiei. Prea multe. Cunosc toate cuvintele, 
mecanismele pe care le folosesc pentru a-și justifica acţiunile, 
atât față de ei înșiși, cât și faţă de restul lumii. De asemenea, 
mai știu că nu contează ceea ce spui. Fantomele pe care încerci 
să le ascunzi aici, pe fundul mării, nu vor dispărea. Te vor bântui 
pentru tot restul vieții. 

Harvey se uită la mine. De data asta, nici măcar nu mai 
încearcă să zâmbească. 

— Există două feluri de ucigași, știai asta? Nu, probabil că nu. 
Nu contează câţi oameni ucid, nu asta definește în ce categorie 
intră. Ştii ce anume? Ştii care e factorul definitoriu care face 
diferenţa între cele două tipuri de ucigași? 

— Nu, răspunde Harvey, având încă harponul aţintit asupra 
pieptului meu în timp ce vorbesc. 

Îmi e atât de frig acum, încât mi-e dificil să vorbesc, însă 
indiferent de asta, continui, forțând cuvintele printre dinţii care- 
mi clănţăne și printre convulsiuni musculare feroce. Pur și 
simplu fiindcă știu că, atunci când această conversaţie se 
termină și s-a spus totul, ceea ce mă așteaptă este otelul rece al 


VP - 266 


harponului lui Harvey. 

— Deosebirea constă în faptul că majoritatea criminalilor sunt 
copleșiți de vinovăţie pentru ceea ce-au făcut. Vor petrece timp 
după fiecare episod, încercând să uite, să înăbușe și să ascundă. 
Insă există unii, o anumită specie de ucigași, care sunt diferiţi. Ei 
se reflectă în crimele lor. Oameni care adună cadavre pentru că, 
de fapt, sunt trofeele lor. Etalonul tuturor realizărilor lor. Dar tu, 
Harvey. Tu nu ești vânător de trofee, nu? Harvey clatină încet 
din cap, fără să spună nimic. Te doare ceea ce-ai făcut. Deja te- 
ai îmbarcat în această călătorie dureroasă, o pot vedea pe faţa 
ta. Harvey stă complet nemișcat acum: umerii lui au căzut și 
mâinile care ţin harponul se leagănă alene la suprafaţa apei. 
Totuși, încă n-o știi, sap eu în continuare. Pentru că ești și acum 
în mijlocul furtunii: adrenalina și șocul, după tot ce-ai făcut, 
clocotesc înăuntrul tău și acționezi în panică. Lovești tot și pe 
toți cei care-ţi amintesc de ceea ce-ai făcut, pentru că mai crezi 
că este ceva de care te-ai putea debarasa, ceva de care poţi să 
scapi. 

Precaut, mă apropii de locul unde plutește Harvey, vorbind în 
tot acest timp și continuând să înaintez pe această muchie de 
cuțit extrem de ascuțită. 

— Ai dat-o în bară... Eşti pe fundul mării, într-o epavă pe care 
ai umplut-o de cadavre. Și dacă ai fi umplut cu morţi fiecare 
rezervor de pe nava asta, tot n-ar fi fost de ajuns. N-ai scăpare. 
Kripos e în oraș. Vor verifica toate apelurile telefonice, să vadă 
cine cu cine a vorbit și când. Curând, minisubmarinul lor va 
scotoci tot fundul mării și vor găsi epava. 

— Găsesc eu o cale de ieșire, răspunde el cu glas șoptit. 

— Termină cu prostiile și privește în jur! bolborosesc eu, 
moment în care mă ia prin surprindere o criză violentă de tuse. 

Împroșc apa în jurul meu, dând din mâini, în timp ce corpul mi 
se încordează în efortul de a respira. 

— Plutești, icnesc atunci când dau cu ochii de vârful 
harponului care se ridică din apă între noi. Plutești în rezervorul 
ăsta, într-o epavă de pe fundul mării cu un cadavru agăţat de 
tine cu o coardă de pescuit, și-mi spui că tot mai crezi că totul o 
să fie bine? Că tu, Merethe și băieţelul vostru puteți continua 
viața ca până acum? Eşti prizonierul unei iluzii, Harvey. Știu cum 
e. Am fost și eu așa. 

— Tu ești cel amăgit, răspunde Harvey rece, strângând și mai 


VP - 267 


tare harponul. Crezi că scenariul ăsta are mai mult decât un 
singur final. 

Știu că are dreptate. Însă tot ce pot face este să continui, să 
mă mișc în cercuri tot mai strânse, căutând o cale de atac. 

— Fantomele tale se vor întoarce. Mă opresc din înaintare. 
Când ești singur, când iei cina alături de soţia ta, sau când îţi pui 
fiul la culcare noaptea. Atunci vor veni și ele. Va trebui să le 
împarți cu toţi cei pe care-i iubești. Cu Merethe și băiatul. 

— Nu vor afla niciodată despre asta. 

— Soţia ta vede oameni morţi. Este meseria ei. Și tu crezi în 
astfel de lucruri, mi-ai spus deja. 

Harvey clipește cu pleoapele strânse de câteva ori. 

— Nu vor afla niciodată despre asta, repetă mecanic. 

— Ce zici de fiul tău? Dacă și el posedă această abilitate? 
Cum va fi dacă el este cel la care vin fantomele când nu vor 
obţine ceea ce vor de la tine? 

— Pot... poftim? 

Harvey se trage înapoi prin apă, obligat să-și întindă mâinile 
ca să-și păstreze echilibrul. 

— Am văzut-o, Harvey, spun arătând spre halca de carne 
cenușie-neagră care atârnă în urma lui, suspendată de un fir de 
pescuit. Am văzut-o pe Elena. Am văzut-o în ochii soţiei tale. |- 
am auzit urletele. Sunt la doar un metru distanţă acum și cobor 
vocea. Nu te-ai prins? spun pe un ton mai moale. Că eu știu? 
Știu ce se pregătește, de-asta îţi spun toate astea. Nu poţi scăpa 
de ele. Deja s-a agăţat de tine, înăuntrul tău, și nu te va lăsa 
niciodată. Tot ce poţi face este să ieși în faţă, să recunoști ceea 
ce-ai făcut și să-ţi asumi responsabilitatea. Pentru tine, pentru 
Merethe. Și pentru băiatul tău. _ 

Harvey stă din nou complet nemișcat. In spatele lui, apa 
acoperă cadavrul când se lovește de peretele interior al 
rezervorului. Pare că se gândește, întoarce lucrurile pe toate 
fetele și pune ordine în haosul dinăuntrul său. Într-un 
interogatoriu, încercăm să ne găsim drumul la răscruci ca 
aceasta, când subiectul este obligat să aleagă dacă vrea să 
continue cu minciuna sau să-și schimbe declaraţia și să 
recunoască ce-a făcut, să renunţe la mărturiile mincinoase și să- 
și asume responsabilitatea. In același timp, dacă rezultatul se 
dovedește a fi altul decât cel dorit de mine, sunt dureros de 
conștient că aici, pe fundul mării, consecinţele nu vor fi la fel 


VP - 268 


alături de un om care deja a comis mai multe crime și care are 
un harpon în mâini. 

În cele din urmă, Harvey își întoarce din nou privirea spre 
mine. Deja pot să văd în ochii lui că s-a hotărât. N-o să 
recunoască nimic, nici n-o să ia ceva în serios, în definitiv. Nu 
este genul. 

— Fir-ar al dracului! mormăie hărâit, ridicându-și din nou 
harponul. Nu trebuia decât să sari în mare. 

Sunt pe cale să mă răsucesc și să mă scufund în apă, într-o 
încercare de a scăpa, însă Harvey deja a lansat săgeata 
harponului. O simt cum îmi intră direct în mână și continuă mai 
departe, trecând de stern în momentul când forța ei mă 
propulsează înapoi. 

— Nu fac decât să te ajut cu ceea ce nu izbutești să faci 
singur, îl aud pe Harvey strigând de undeva din întuneric. 

Durerea din piept este atât de puternică, încât îmi vine să 
urlu, însă de fiecare dată când deschid gura, mi se umple cu apă 
sărată. Săgeata harponului mi-a lipit mâna de piept și pot simţi 
o usturime, o durere sfâșietoare la subsuoară. 

— Am nimerit sau am ratat? Îl zăresc pe Harvey în cealaltă 
parte a rezervorului, ţinând o coardă roșie în mână și trăgând-o 
în urma sa. Te-am găsit, triumfă el, încordând-o ca să se întindă 
între noi. Și am nimerit! exclamă el, înainte de a trage coarda cu 
toată forța. 

Urlu, când trupul meu se cutremură înainte și este smuls în 
direcţia lui. De la subsuoară mi se răspândește o durere 
arzătoare peste tot prin piept, ca și cum cineva urmează să-mi 
smulgă de pe corp o halcă mare de carne. Intorc capul, pe când 
Harvey mă trage spre el, și arunc o ocheadă spre vârful săgeţii, 
ieșit pe sub brațul meu. 

Încerc să-mi controlez înaintarea cu mâna liberă, însă nu are 
niciun rost. Dintr-odată, îmi amintesc că am un cuţit de 
scafandru fixat la șold și încep să-l caut cu mâna liberă, în tot 
acest timp zbătându-mă să-mi ţin faţa deasupra apei. 

Cadavrul din spatele lui Harvey izbutește încă o smucitură 
înainte, pe când el se trage mai aproape de mine. Mă apropie 
trăgând de coarda harponului de parcă sunt un pește. 

Se află la numai câţiva metri distanţă când, în sfârșit, simt 
teaca cuţitului. Încep să-l scot și trag de el încercând să-l 
eliberez din teacă, în timp ce Harvey trage de coardă și ajung în 


VP - 269 


fața lui cu capul înainte. 

Durerea sfâșietoare din piept încetează brusc atunci când 
eliberez cuțitul și tai coarda harponului. Zbătându-mă, împing cu 
mâna liberă și cu picioarele până ce îmi modific din nou poziţia 
corpului și ajung pe verticală. 

— Și ce-ai de gând să faci cu lucrușorul ăla? întreabă Harvey, 
când dă cu ochii de cuțitul pe care-l ţin în faţa mea. 

Știu că nu există nicio șansă să fac ceva cu el, câtă vreme nu 
pot să-mi folosesc decât o mână, chiar dacă am un cuțit în ea. 
Harvey lasă coarda tăiată și ridică din nou harponul, aţintind 
arma direct spre mine. În lumina împrăștiată de lanterna sa văd 
că scoate încă o săgeată dintr-o teacă prinsă de coapsă și o 
bagă în vârf. Apoi începe să încarce arma cu aer comprimat. 

Mă pregătesc s-o șterg, lansându-mă în spate și dând din 
picioare ca să fug. In fața mea îl văd pe Harvey urmărindu-mă 
prin apă. 

— Ce s-a-ntâmplat, de ce încerci s-o tulești? Credeam că vrei 
să mori. 

In spatele lui, coarda se desfășoară din nou, astfel încât trage 
cadavrul după el. Mai fac câteva mișcări de înot înainte de a 
renunţa. Picioarele-mi sunt atât de îngheţate și durerea din 
piept atât de mare, încât icnesc după aer. Mă chinuiesc să mă 
menţin la suprafață, tușesc și scuip fiere. 

Harvey se oprește la câţiva metri distanţă de mine ca să 
ochească. Işi folosește lanterna pe care și-a pus-o sub cot și 
celălalt braţ ca să aţintească harponul. 

— Du-te dracului! răcnesc, simţindu-mi esofagul umplându-se 
de sânge. 

Ridic din apă mâna cu pumnalul și-o ţin înaintea mea, într-o 
încercare jalnică de a mă proteja de ceea ce urmează. 

— Îmi pare rău, Thorkild. 

Harvey ridică arma din apă și ţintește spre pieptul meu. In 
spatele lui se aude o pleoscăitură puternică. Observ că trupul 
Elenei a plutit spre el în tot acest timp și acum e chiar în spatele 
lui. Işi dă și el seama de asta și se întoarce să se uite. 

Cadavrul pare să fie încurcat în coarda dintre ei, iar când 
Harvey se întoarce, trage corpul și mai aproape, așa că ea se 
ridică brusc din apă și cade spre el. 

— Aah! zbiară Harvey și, panicat, trage cu arma. 

Văd săgeata trecând direct prin burta Elenei și ieșind în 


VP - 270 


cealaltă parte. Harvey lasă harponul, continuând să se 
răsucească, iar ţipetele sale sunt și mai puternice. Incearcă să 
împingă cadavrul, dă din mâini și se trage înapoi. În loc să se 
elibereze, corzile în care sunt încurcaţi se strâng și mai tare și 
trupurile lor se învârtesc unul spre celălalt, tot mai aproape, în 
vreme ce urletele disperate ale lui Harvey răsună prin rezervor. 

Raze înguste de lumină izbucnesc din lanterna lui, prinse în 
masa informă de braţe și picioare din faţa mea. Gesticulând, 
Harvey folosește braţele spre a împinge și ridica de pe el trupul 
mort. Din când în când, aud icnete sporadice și gâlgâieli, 
zgomote  guturale, înainte ca un muget răgușit să se 
rostogolească prin rezervorul de oţel. Imediat după aceea, cele 
două trupuri dispar sub apă pierind fără urmă. 


Capitolul 66 


Din când în când, bule de aer se sparg la suprafaţa apei, acolo 
unde stăteau până mai adineauri Harvey și femeia moartă. 
Undeva, sub mine, reușesc să disting câteva raze slabe de 
lumină, ca niște găuri de vizuină de iepure în întuneric, cu toate 
că nu pot să văd vreo urmă nici de el, nici de Elena. 

Trupul mi-e greu și senzaţia de amorţeală se împrăștie 
dinspre piept, unde-i înfipt vârful săgeţii. Picioarele împing ca să 
rămân la suprafața apei, în vreme ce abdomenul și pulpele, 
unde sunt localizate celelalte greutăţi de plumb, mă trag în jos. 
Un aer iritant, amar, îmi arde plămânii, provocându-mi o 
impresie intensă că sunt asfixiat cu fiecare inspiraţie. 

Îmi folosesc mâna liberă să caut muștiucul, ca să respir din 
buteliile de oxigen, în timp ce forţa centrifugă îmi împinge trupul 
într-o parte. Zbătându-mă, trag cu mâna liberă și izbesc cu 
picioarele într-o încercare de a-mi îndrepta corpul. Eforturile-mi 
trimit în piept o durere pătrunzătoare, ce se răspândește până 
la subsuoară. 

După cea de-a treia tură de jur-împrejur, simt brusc ceva 
moale la vârful degetelor. De data asta, rămân întins cu faţa-n 
jos în apă, în vreme ce încerc să-mi ţin respiraţia și să mă abțin 
de la mișcare, în același timp căutând precipitat tubul 
muștiucului. Plămânii mei sunt pe cale să explodeze când, în 


VP - 271 


cele din urmă, pun mâna pe muștiucul din cauciuc și-l bag în 
gură. 

Aceste acţiuni m-au secat de energie. Sunt pe cale să pierd 
orice senzaţie din picioare și sunt conștient că trupul e tras la 
fund. Imi dau seama că trebuie să scap de ultimele greutăți de 
plumb din jurul pulpelor, altfel am să ajung pe fundul apei și-am 
să rămân acolo. 

Deja devenise tot mai greu de respirat prin muștiuc, fie 
pentru că butelia de oxigen este pe cale să se golească, fie 
pentru că săgeata din piept mi-a străpuns un plămân. 
Instrumentul care-mi arată cât aer mi-a mai rămas este atașat 
de mâna prinsă la pieptul meu de harpon. Astfel, n-am nicio 
șansă de a verifica oxigenul pe care-l mai am la dispoziţie. De 
asemenea, este imposibil să conectez butelia de oxigen de 
rezervă cu numai o singură mână. 

Jos, sub mine, încă pot vedea lumina lanternei lui Harvey. 
Găurile vizuinii de iepure au dispărut și mai există un singur 
punct luminos, de forma unei stele, departe, în beznă. În timpul 
eforturilor mele, mi-am pierdut masca de scafandru, iar ledul de 
pe ea probabil s-a stricat. Strălucirea galbenă de acolo este 
singura sursă de lumină pe care o pot vedea, încerc să-mi 
concentrez privirile, conștient că dorinţa de a dormi îmi 
invadează trupul, tot mai tare, mai urgent și mai insistent cu 
fiecare nouă mișcare. 

Lumina de sub mine își schimbă culoarea, de la galben-închis 
spre o nuanţă mai albă, mai clară, de fiecare dată când mă uit la 
ea. După o vreme, nici măcar nu mai reușesc să mă menţin în 
poziție verticală. Trupul meu se încovoaie, iar picioarele mi se 
ridică și zac într-o parte, în apă. De data asta, sunt incapabil să 
mă întorc, așa că plutesc, leșinând din când în când și 
revenindu-mi, în vreme ce corpul meu rămâne la suprafaţa apei. 

Sunt înconjurat de tăcere, neavând nicio idee dacă sunt 
deasupra sau sub apă. Am pierdut orice senzaţie tactilă în 
vârfurile degetelor și mai simt doar durerea din piept și de la 
subsuoară. Incerc să-mi mișc mâna liberă și să-mi schimb 
poziția. Buzele-mi sunt amorțite și nu mai simt muștiucul, nici 
chiar când mușc în cauciuc. 

Deodată, deschid larg ochii atunci când aud un pocnet 
puternic dinspre navă și un bubuit ropotitor se ridică prin 
construcţia metalică, urmat de o ploaie fină de rugină. Imediat, 


VP - 272 


faţa mi-e din nou la suprafaţă și văd o umbră, mai compactă și 
substanţială decât restul întunecimii, ca și cum cineva atârnă 
acolo, de acoperișul de deasupra mea, și, în același timp, sunt 
conștient de gustul de parfum pe care-l simt în gură. 

Clipesc repetat, ca și cum aș vrea să îndepărtez oboseala 
apăsătoare și apa murdară, sărată și contaminată de rugină, în 
timp ce umbra continuă să se scufunde spre mine. 

— Cine ești? întreb, cu toate că buzele nici nu mi se mișcă și 
nu fac altceva decât să plutesc, rostogolindu-mă când în apă, 
când afară, la fel și în leșin. 

Nu-mi răspunde nimeni. O căldură intensă mi se împrăștie 
prin corp, în timp ce umbra cade de pe acoperiș și trece prin 
mine. Mă zbat și lovesc cu mâna liberă, până când m-am întors 
de-a binelea spre umbră, care-i acum dedesubtul meu. Incerc s- 
o înșfac și să îndepărtez de mine atât umbra, cât și căldura. În 
loc de asta, încep să mă scufund. 

Nu sunt sigur dacă mă mișc cu adevărat, ori ceea ce văd este 
doar o umbră a mea, un strat fin al unei ectoplasme 
transparente, plutind afară din trupul pe moarte, spre a se 
combina cu apa de mare. Oricum, continui, lovind, zgâriind și 
târându-mi corpul prin ploaia de rugină, în timp ce mușc din 
muștiuc cât pot de tare. 

Pe undeva, înaintea mea, lumina galbenă își face din nou 
apariţia. Îi zăresc pe Harvey și Elena într-o sclipire a razelor 
slabe de lumină ale lanternei dintre cele două cadavre, legate 
unul de altul prin coardă. Ochii lui sunt larg deschiși și se 
holbează cu groază în întuneric, în vreme ce trupurile lor 
dansează unul în jurul celuilalt, urmând ritmul apei. Dintr-odată, 
capul fetei se orientează în sus, așa că sunt unul în faţa celuilalt, 
părul negru de la ceafă împrăștiindu-se în urma ei, și astfel cele 
două cadavre își continuă unduirea, până când lumina dintre ei 
dispare. 

Văd înaintea mea intrarea în rezervor, nu departe de spinarea 
lui Arnt, care acum zace pe fundul apei, întors cu spatele la 
mine. Nu văd cadavrul lui Bjarkang, și imediat trec de trapă și 
ies în locul unde fundul mării este acoperit cu cadavre putrezite 
de pești. Umbra se mișcă mai departe, sus, dincolo de coca 
epavei, la viteză mică. Se ţine constant la numai doi pași de 
mine. Uneori, se răsucește în jurul ei însăși, iar altă dată pare că 
pulsează în întregime, dobândind o licărire întunecată și arătând 


VP - 273 


drumul spre ieșirea din ceața tulbure din jurul epavei. 

Urmăm calea peștilor morți, trecem de timoneria smulsă din 
loc, spre licărirea de un albastru palid de deasupra capetelor 
noastre. În cele din urmă, pe măsură ce culoarea se intensifică, 
dau mai tare din picioare și-mi înfig mâna ca să urc mai repede. 
Îmi scot muștiucul din gură, fără să vreau, dar aproape că nici 
nu observ. Fiecare fibră a fiinţei mele este concentrată asupra 
culorii albastre și asupra căldurii pe care o emană. 

les la suprafaţa apei cu un urlet răgușit și gutural, adresat 
cerului de deasupra. Apa îmi izbucnește din nas și gură când zac 
la suprafaţa mării, ţipând de bucurie. Cerul este încă luminos, 
deși afară e umezeală: semiîntunericul este de o mie de ori mai 
strălucitor decât adâncurile din care-am ieșit. Umbra a dispărut, 
lăsând în urma sa doar un gust vag de parfum care zăbovește 
pe vârful limbii mele. 

Înaintea mea, zăresc barca lui Johannes și catamaranul lui 
Harvey, ancorate laolaltă. Nu văd nici urmă de Johannes când 
mă apropii de ambarcaţiuni și mă angajez în procesul laborios al 
urcării pe scară și la bord. 

Îl văd numai când trec de balustradă. Johannes zace pe fundul 
bărcii, între consola cârmei și copastie, cu o tăietură masivă 
vizibilă la cap, chiar deasupra urechii. Sub el, apa de mare 
clipocește colorată de sânge. 

— Johannes, mă înec eu, forțându-mă să străbat drumul până 
la scaun. Mă aplec peste spetează, tușind, vărsând și icnind 
după aer. Johannes! Scuip și mai mult sânge, apă de mare și cad 
în genunchi înaintea lui. Îi pun două degete pe carotidă și simt 
un puls slab. Nu muri, pentru numele lui Dumnezeu, îl implor, 
înainte de a mă târî pe fundul bărcii, căutându-mi lucrurile. 

În cele din urmă, îmi găsesc telefonul. Împingându-mă din nou 
peste Johannes, mă aplec spre copastie, folosind partea care n-a 
fost harponată, în timp ce degetele mele tremurătoare tastează 
numărul pentru urgente al poliţiei. Imediat ce termin, pun 
mobilul în poală și iau mâna lui Johannes într-a mea. 

După o vreme, simt o vibraţie slabă în pulpe. Undeva, 
deasupra, un pescăruș ţipă. Deschid ochii și văd că sună 
telefonul: un număr necunoscut din Stavanger. Dau drumul 
mâinii lui Johannes și preiau apelul. 

— Da, alo? mormăi pe când mă străduiesc să ţin mobilul 
apăsat de ureche. 


VP - 274 


— Thorkild Aske? 

— Cred că da, șoptesc răgușit. 

— Bună, Thorkild. Sunt Iljana, de la serviciul de șomaj din 
Stavanger. Ai câteva minute la dispoziţie? 

— Sper că da, spun, tușind în aparat. Chiar sper. 

— Ne-ai făcut o vizită săptămâna trecută și ai semnat un 
formular pentru un loc de muncă, da? Ei bine, te-am sunat să-ţi 
spun că ţi-am aranjat un interviu la o agenţie de recrutare de 
aici, din oraș. Este o companie mare de telecomunicaţii, care 
are nevoie de mai mult personal la departamentul lor de servicii 
pentru clienţi la Forus. Nu-i așa că sună extraordinar? 

Lăsând mobilul să-mi alunece printre degete, îmi plec capul 
peste copastie și trag spre mine mâna lui Johannes. 

— Fir-ar a dracului de treabă! trag aer în piept, strângându-i 
mâna într-a mea. N-am să reușesc niciodată să ajung la timp 
pentru interviul de la sediul poliţiei... 


VP - 275 


Capitolul 67 


Tresar când pornește mecanismul patului și-mi simt partea de 
sus a trupului înălțându-se ușor. Încerc să mă întorc în altă 
poziţie, dar sunt imediat conștient de durerea care-mi săgetează 
pieptul. 

— Tu ai fost, nu-i așa? întreabă un bărbat solid, înălțat 
deasupra mea ca un urs de peșteră la marginea patului. Te-ai 
întors în somn, spune el acuzator, punându-și cu prudenţă mâna 
pe umărul meu. 

— Unde mă aflu? întreb ametit, încercând să-mi aduc aminte 
în ce împrejurări am ajuns aici. 

— Te afli la secţia de terapie intensivă a Spitalului Universitar 
din Tromsø, îmi spune bărbatul. Nu-ţi amintești când te-am 
deconectat de la aparatul respirator de dimineaţă? 

Clatin prudent din cap. 

— Numai puţin, continuă el, mișcându-mi umărul înainte, cu 
blândeţe, în vreme ce-mi pune o pernă la spate. 

— Ce faci? 

Mă opun până când durerea feroce îmi izbucnește în piept, 
provocându-mi o tuse extraordinară, care face să se scuture tot 
patul. 

— la-o încet, protestează el. Nu încerc decât să te ajut. Te-ai 
întors pe spate în somn. Trebuie să stai pe-o parte, nu-ți 
amintești ce-am vorbit azi-dimineaţă? 

De data asta, nu mai încerc să mă împotrivesc, iar doctorul 
reușește să așeze perna în așa fel încât zac aproape în 
întregime pe partea stângă. 

— Apropo, trebuie să-ţi transmit salutările doctorului Berg, de 
la unitatea de primiri urgenţe, continuă el, trecând în cealaltă 
parte a patului. Zice că erai mai mult mort decât viu când te-au 
primit acolo, ieri după-masă. Și tu, și prietenul tău. 

Se oprește o clipă, înainte de a continua: 

— De asemenea, m-a rugat să-ţi spun că nu mai vor să te 


VP - 276 


vadă pe acolo și că trebuie să ai o discuţie serioasă cu cineva, 
de preferat un profesionist, despre direcţia în care a luat-o viaţa 
ta. 

— Da, mormăi. Înţeleg. Așadar... 

Incerc să-mi umezesc buzele cu vârful limbii, înainte ca 
medicul să-mi dea un pahar cu apă de pe noptieră. 

— Celălalt tip, cel care a venit cu mine. Unde-i? întreb eu. 

— Este tot aici, dar în alt salon. Rană la cap, o grămadă de 
sânge pierdut, o ușoară hipotermie, însă este stabil. Bătrânii 
ăștia fac faţă unei snopeli. 

Mă uit spre toracele meu, unde se află o compresă mare, 
printre mai mulţi electrozi, legaţi de un ecran, care-mi 
monitorizează pulsul. La încheietura mâinii drepte, pe unde a 
intrat harponul, am un ghips, iar un deget este prins într-un 
oximetru. 

— Care-i gravitatea rănilor mele? De data asta, mă simt ca și 
cum aș avea mai mult decât câteva zgârieturi pe caroserie. 

— Păi, începe medicul, inspirând adânc. Săgeata harponului 
ţi-a fracturat osul metacarpian și a afectat cel de-al patrulea 
deget, de unde și ghipsul. Arată bine, a trebuit să realiniem 
oasele mâinii înainte să-ţi băgăm mâna în ghips. Mai există încă 
posibilitatea să suferi afecţiuni minore de nervi sau tendon, dar 
momentan arată în regulă. Harponul a penetrat mai departe, 
între două coaste și prin /obus medius, adică în mijlocul lobului 
plămânului drept, și-a ieșit prin subsuoară. De-asta am inserat 
un cateter toracic, să împiedicăm inundarea cu sânge a cavităţii 
toracice. 

— Minunat, comentez neconvingător. 

— Ai avut un noroc incredibil, Aske. Chiar și simplul fapt că 
harponul a ratat toţi centrii tăi nervoși și ganglionul 
submandibular, gâdilând doar un vas de sânge important, care- 
ți aduce sânge în tot braţul, este, de fapt, un miracol. Și aici 
există pericolul unor efecte secundare, cum ar fi lipsa de simţ în 
brațul drept, însă deocamdată, pare să fie în regulă. 

— Când pot fi externat? 

— Trebuie să stai aici cu noi câteva zile. Doar ca să fim siguri 
că totul este în ordine. In afară de asta, poţi să te bucuri de pace 
și liniște și să încerci să te odihnești. 

Dând ocol patului, mergând spre ieșire, se oprește în pragul 
ușii și se întoarce: 


VP - 277 


— Că veni vorba, aproape că uitasem. Ai un vizitator. 

— Cine-i? 

— Un poliţist. Dacă vrei, pot să spun că... 

— E-n ordine, răspund, bâjbâind iarăși după paharul de apă. 

Imi simt gura uscată. Limba mi-e umflată, iar papilele mele 
gustative par să fi ieșit din funcţiune. 

— Salutare! 

Cu un pahar de unică folosință în mână, Gunnar Ore se așază 
la capătul patului. 

— lată-l deci pe pizdosul nostru Hercule Poirot, nu? 

— Du-te dracului, ripostez, tușind. 

— Şi tu. 

— Grozav, putem merge împreună când ies de aici. 

— Da, destul de adevărat. 

Gunnar Ore își trage un scaun în partea de pat spre marginea 
căreia îmi e orientată fața. 

— Așadar, ce mai face băiatul? întreabă, aplecându-se spre 
mine. 

— După cum vezi. 

Ridic așternuturile și-i arăt compresa și electrozii de pe piept. 

— Nu mi-a fost niciodată mai bine. Și bomboana de pe tort, 
am fost chemat la un interviu pentru un job, având posibilitatea 
nemaipomenită de a fi consilier temporar la serviciul pentru 
clienți în industria telecomunicațiilor. Zvonurile susțin că se 
angajează oamenii și pe posturi permanente, dacă-ţi sufleci 
mânecile și lucrezi ca un sclav. 

Gunnar clatină capul. 

— Ești al naibii de incredibil, spune. Cine să fi știut ce zace-n 
tine? Intotdeauna am crezut că ești genul care luptă împotriva 
birocrației și căruia îi place să-i înnebunească pe toţi cu 
discuţiile lui. Clatină iarăși din cap. În ce lume trăim! Sare din 
nou în picioare și duce scaunul înapoi la locul lui. Ei bine, amice, 
am dat și eu pe-aici pentru ultima dată înainte să plec spre 
următoarea unitate militară. Știi că sunt oameni care așteaptă 
să discute cu tine, nu-i așa? 

Încuviinţez din cap. 

— Vreau doar să spun că am clarificat unele lucruri pentru 
tine pe acolo, pe la sediul poliţiei. Am vorbit cu Sverdrup și cu 
băiatul de la Kripos și le-am spus aceleași chestii despre cine 
ești tu, sau mai bine zis, cine erai cândva, așa că te vor trata 


VP - 278 


după cum meriţi, acum că toate mizeriile s-au spălat. 

— Mulţumesc. 

— Nu, nu, nu. Asta nu schimbă nimic. Însă nimeni altcineva nu 
va spune că ai făcut ceva treabă bună cât ai fost pe aici, nimeni, 
iar dacă numele tău apare prin ziare, lângă al meu, atunci știi și 
singur la ce trebuie să te aștepți. 

Işi pune paharul de cafea pe noptieră și-și pocnește 
încheieturile degetelor de balustrada metalică întinsă pe 
marginea patului. 

— Fă-te bine, pleacă și ţine-te departe. Clar? 

— Vorbim mai târziu, Gunnar. 

— Nu, spune el din nou. Nu, Thorkild. Lasă-mă să-ți repet ceea 
ce-am spus spre beneficiul tipilor din rândurile din spate. 

Se apleacă spre faţa mea și șuieră printre dinţi: 

— Fă-te bine, pleacă și ţine-te departe. Clar? Nu mai ești 
polițist. 

Se retrage din nou și, stând la capătul patului, își depărtează 
braţele. 

— Ești... un afurisit de pensionar. 

— Posibil consilier al serviciului pentru clienţi, cu perspectiva 
unei angajări permanente, strig după el. 

— Mai du-te dracu'! 

Gunnar Ore dispare pe ușă și, fluierând, merge de-a lungul 
coridorului, spre lifturi. 

— Și tu, mârâi eu în barbă, înșfăcând paharul de carton, plin 
de cafea fierbinte. Și tu... 


Capitolul 68 


Anniken Moritzen pare să stea ca pe ghimpi când ridică 
telefonul. Pahare și tacâmuri zornăie în fundal și se aude muzică 
populară suedeză. 

— Am încercat toată ziua să te sun. Plec în curând și... 

— Imi pare rău, am fost... ocupat. 

— Tot acolo ești? 

— Anniken, știu ce s-a-ntâmplat cu Rasmus, îi spun. 

— Ce? O ușă se trântește în partea cealaltă, iar muzica se 
oprește. Ce-ai spus? 


VP - 279 


— Ai avut, desigur, dreptate, continui. Rasmus n-a fost 
implicat în nicio șmecherie. Se dusese să facă scufundări, așa 
cum ai spus, și-a găsit ceva ce nu trebuia să găsească. L-a 
costat viaţa. 

— Cine-a făcut-o? 

— Asta nu mai contează. E mort. 

Se instalează încă o pauză - aproape că pot auzi ploaia din 
Stavager prin telefon. 

— De ce? întreabă Anniken în cele din urmă. De ce... a trebuit 
să fie ucis? 

— Putem discuta despre asta pe îndelete când vii. Mă tem că 
nu te pot aștepta la aeroport, dar mâine... 

— Nu pot merge acolo singură, spune ea. Trebuie să merg la 
far ca să adun lucrurile lui Rasmus și noi trebuie să... 

— Arne nu poate să vină cu tine? 

— Nu, e în Houston și nu se întoarce decât mâine seară târziu. 

— Sună-l pe Ulf. Nu contează ce și cum, va sări în primul 
avion și vine aici de-ndată ce află că sunt la spital. Din nou. Am 
să mă văd cu voi mâine sau imediat ce ies de aici. 

Nu vreau să-i spun nimic mai mult la telefon. Vreau doar să 
știe că totul s-a terminat, că am rezolvat problemele pentru ea, 
iar doliul poate începe. Că nu mai trebuie să stea trează, 
sperând în ceva care a rămas în trecut, ci să accepte cu timpul 
pierderea suferită. Este important să nu se teamă de 
sentimentul pierderii, iar în loc de asta să-l asimileze. leși în 
întâmpinarea lui, decât să fugi de el. Aș fi putut să-i spun asta, 
să-i spun că știu ce simte, însă n-ar ajuta. Trebuie să afli tu 
însuţi. Când ești pregătit. 

x kx * 

Când sună telefonul, sunt de mult adâncit într-un vis, din nou 
în compania lui Harvey, în santinele traulerului de pe fundul 
mării. 

Mă frec la ochi încercând să scap de teama din privirea lui 
Harvey, în timp ce se întoarce spre cadavrul Elenei, care se 
ridică prin apă în urma lui. Țipetele sale disperate încă-mi zgârie 
urechile când ridic telefonul. 

— Alo, Aske aici, răspund. 

— L-ai găsit, zice Arne Vilimyr. 

— Încă un mormânt. 

Mă ridic în capul oaselor. 


VP - 280 


— Așa cum ai cerut. 

— Ce-am mai cerut, chicotește Arne Villmyr ca pentru sine. 
De parcă-și dorește cineva așa ceva. 

— Îmi pare rău, Arne. Aș vrea... 

— N-ai de ce să-ţi ceri scuze. Ai făcut ceea ce-am vrut să faci. 
Să nu cumva să crezi că-ţi fac reproșuri, nici măcar pentru ce i 
s-a întâmplat lui Frei. Tu nu erai decât un element care a apărut 
și ne-a schimbat viețile în acel moment. Același element care ni 
l-a adus acum înapoi pe Rasmus. Ceva ce nu le rezolvă pe toate, 
însă sunt recunoscător că în curând va veni înapoi acasă. Și că 
Anniken și cu mine avem un mormânt la care să mergem. Atât; 
nu-i nimic. Asta-i situaţia acum. 

— Crezi că ea... încep să spun, dar mă opresc în mijlocul 
propoziției. 

— Ce? întreabă Arne. Dacă te-a iubit? 

— Da. 

Arne  Villmyr scoate un hohot de râs lipsit de veselie. 
Cuvintele sale sună prin telefon ca niște zgomote guturale. 

— Lui Frei îi era ușor să se îndrăgostească. Prea ușor, adaugă 
el. Totuși, cred că știi răspunsul la asta mai bine decât noi toţi la 
un loc, nu? Numai voi doi știți ce s-a-ntâmplat în mașină în 
momentele alea și unde voiaţi să mergeţi. Aș vrea să pot spune 
și altceva, dar nu pot. S-a terminat. Adio, Aske. 


Capitolul 69 


Încăperea este în beznă, singura sursă de lumină fiind o 
lampă mică deasupra chiuvetei adânci din spatele meu. Aud ușa 
din camera mea scârțâind și deschizându-se înainte de a se 
închide din nou, cu un mic pocnet. Imediat după aceea, o siluetă 
gârbovită se strecoară înăuntru. 

Mergând fără zgomot până la noptieră, întinde braţul 
trăgându-mi mâna de sub pătură, mi-o cuprinde între palmele ei 
și strânge. Imediat ce mă uit în ochii ei, mă liniștesc. Cunosc 
privirea aceea foarte bine: aceeași expresie care mă salută din 
oglindă în fiecare dimineaţă. 

Merethe mă privește o vreme, înainte de a-și lua carneţelul și 
stiloul. 


VP - 281 


Cum poate cineva să trăiască o viață complet diferită, în 
paralel cu cea pe care o împarte cu cineva? citesc pe foaie când 
îmi arată carnețelul. 

Mă frec la ochi, ca și cum aș vrea să storc ultima imagine pe 
care o am cu Harvey și Elena, strâns legaţi pe fundul 
rezervorului. Când îi deschid din nou, văd că Merethe scrie 
altceva. 

— Harvey credea că trebuie să urmeze acel drum, îi spun în 
timp ce scrie. Pentru tine și pentru băiat, însă... 

Merethe ridică din nou carnețelul: 

Îl văd în fundal ori de câte ori închid ochii. Este ca și cum nu 
îndrăznește să vină spre mine să ne întâlnim. 

— Și Frei? șoptesc cu un glas dogit. O mai vezi? 

Merethe îmi aruncă o privire înainte de a începe să scrie din 
nou. 

Dau din cap la vederea cuvântului de pe carneţel și privirea 
mea își continuă traiectoria ascensională, peste faţa ei și spre 
draperiile care sunt aproape trase. Nu pot decât să disting 
contururile unei coame de deal rotunjite sub norii de ploaie care 
gonesc peste cerul nocturn de-afară. Pentru o clipă, cred că 
percep ceva în mijlocul acestor nori fugari, o sclipire argintie, 
vagă, ascunsă în spatele haosului cenușiu și negru, urmată 
imediat de alţi nori gonind mai departe, suprapunându-se peste 
cei vechi. 

Curând, întregul cer este negru. 


VP - 282 


CÂND MÂINE 
NU MAI VINE 


virtual-project.eu 


violin 


VP - 283