Benedek Totth — Meci nul

TOTTH 
BENEDEK 


AR 
EN 


MECI NUL 


TOTTH BENEDEK 


MECI NUL 


Original: Ho/tverseny [Dead Heat] (2014) 


Traducere din limba maghiară de: 
GEORGE VOLCEANOV 


virtual-project.eu 


2020 


VP - 


2 


„N-aveau decât să creadă ce vor, eu, 
unul, n-aveam de gând să mor înecat. 
Aveam de gând să înot până mă duceam 
la fund - ceea ce nu-i totuna”. 


Joseph Conrad, Pasagerul clandestin 


VP-3 


Mistreţul 


În timp ce gonim pe noua variantă, Raţă se întoarce și ne 
întreabă unde pula lui suntem, dar bine-nţeles că toată lumea 
face ciocu' mic, că sau habar n-au, îmi zic în sinea mea, sau nu 
vor să le scape vreo tâmpenie, să nu-l încurce și să ne rătăcim și 
mai rău. Nici eu nu recunosc locul pe vremea asta de tot 
rahatul, însă m-aș bucura să aflăm pe unde bântuim, căci, altfel, 
nu văd cum dracu' o să mai ajungem acasă. 

— Ala nu-i abatorul? arăt eu cu degetul către o clădire 
industrială uriașă, ce aduce cu un mistreț. 

La care Rață mă întreabă Unde, futu-i?!, dar degeaba întoarce 
capul într-acolo, pentru că în clipa următoare o tăiem deja 
printre zidurile cu rol de antifonare și tot spaţiul se expandează 
oarecum la fel ca în Războiul stelelor, când navele trec la viteza 
luminii. Raţă are ceva din alura lui Harrison Ford, mai ales privit 
din spate, în semiîntuneric. El e cel care conduce de fiecare 
dată, deși nu are permis, doar i l-a cerut împrumut lui Miși. Miși 
e nepotu-său și seamănă destul de bine unul cu altul în pozele 
din actul de identitate. Recunosc, n-am idee cum de și-a 
prelungit permisul, că la vară abia o să împlinească șaișpe ani, 
dar deocamdată nu s-au fript. Nu cred că Raţă o să aibă 
vreodată un permis pe numele lui. Până acum a picat de trei ori 
la rând proba de oraș, degeaba l-a uns babacu' pe examinator. 

Și acum gonim într-una dintre beraliile familiei lui Raţă. 
Javrache ăsta, bine-nţeles, a încercat să ne trombonească cum 
că, sanchi, i-ar fi cerut-o lui taică-său, dar eu știu că a ciordit-o. 
Babacu' lui Raţă e un tip cool, dar este exclus să-i dea pe mână 
lui fiu-su, așa, nitam-nisam, un cupeu de trei sute de cai-putere, 
care l-a costat peste optzeci de mii de euro. Raţă ţine cu o mână 
volanul, cu cealaltă cotrobăiește într-o pungă de hârtie de la 
McDonald's, scoate, cu o mutră plictisită, un Big Mac și îl 
îndeasă pe tot, dintr-odată, în gură. Șuviţe de salată ofilită îi 
pică în poală. Zolika se apleacă spre mijloc, cred că vrea să 
întrebe ceva, dar, în timp ce încearcă să-și strecoare capul 
printre cele două scaune din faţă, se lovește zdravăn cu fruntea 
de tetieră. Mereu e hait peste măsură, indiferent ce fumează 


VP -4 


sau cu ce se pastilează. Nu știu ce efect are pileala asupra lui, 
că nu bea niciodată. Mă înclin în faţă grijuliu, încerc să mă uit pe 
furiș, peste umărul lui Rață, să văd cu ce viteză înaintăm, dar pe 
urmă șirul de numere ce vibrează cu cifre albastre dispare de pe 
vitezometru, începe să plutească în neant și nu mai disting 
decât un număr care începe cu trei sau cu opt. In mașină se 
înalţă rotocoale de fum gros, lipicios, parcă am ședea cu toţii pe 
un uriaș nor de vată de zahăr. Raţă își coboară privirea spre 
poală, încearcă să măture cu degetele bucăţile de salată, dar se 
câcâie până când reușește să-și mânjească nasol de tot 
pantalonii cu sos. 

— O să arunc în aer căcatul ăsta de Burger King! îi bubuie 
mintea furioasă. 

— Am fost la McDonald's, îi amintește cu glasul coborât Zolika 
în timp ce-și pipăie fruntea. 

— Mă cac pe el de McDonald's, se stropșește Raţă la el. 

— Nu te mai bășica atâta! îl potolește Geamandură rânjind cu 
un calm imperturbabil. Pielea sintetică se curăţă ușor. 

Geamandură e poloist și a fost poreclit Geamandură pentru că 
nu poate fi tras sub apă. E un pachet de o sută cinci chile de 
mușchi. Cei de la mate-fizică au creat o unitate de măsură ce-i 
poartă numele. Lui i-au dat flocii primul. 

— Care piele sintetică, baga-mi-aș? latră sictirit Raţă. 

— Pielea sintetică, răspunde Geamandură. La fel ca aia din 
trenuri. 

— Băi, pulache, papanache, încearcă Raţă să facă pe duru, 
dar abia își poate stăpâni râsul. 

Geamandură se lăfăiește satisfăcut pe scaunul cu spătarul 
lăsat pe spate, pe locul soacrei, ai zice că stă lungit pe un 
șezlong, între degetul mijlociu și inelar îi fumegă un cui baban. 
Și el e vărzuit ca dracu’, nici nu prea mai respira, rânjește năuc, 
ca o uriașă banană galbenă. Imi propun să număr în gând câte 
secunde rezistă fără să tragă aer în piept, când, brusc, parcă 
trezindu-se dintr-un vis adânc, se uită la joint, apoi trage 
tacticos un fum și, reținându-l în piept, pasează ţigara în spate. 
Braţul i se întinde ca al Inspectorului Gadget. 

— Mulţu-mulţu-mulţu, bâiguie Zolika. Credeam că vrei s-o 
su... Su... până acasă. 

Limba i se împleticește în gură, mai încearcă de câteva ori, 
dar nu reușește să se facă înțeles, așa că, fără alte comentarii, 


VP-5 


ia cuiul din mâna lui Geamandură. Îi sunt recunoscător, pentru 
că, astfel, nu trebuie să mă clintesc din loc dacă vreau să fumez. 
Zolika trage rapid câteva fumuri și, când dă să-și scoată ţigara 
din gură, hârtia i se lipește de buze și se rupe la bază. Mi se 
pare că trece o veșnicie până când, în sfârșit, jointul ajunge la 
mine, dar nu mă reped să trag din el. Vreau să savurez fiecare 
secundă. Netezesc cu grijă hârtia ruptă, răsucesc un pic între 
degete țigărușa încinsă. Mă irită un pic când trag din ea. lar au 
băgat în ea mult tutun, de-aia a ieșit așa de babană, nu de la 
iarbă. Rață se cacă pe el de frică să nu-i simtă babacu' mirosul 
de hașiș, deși, după părerea mea, bătrânu' n-ar fi în stare să 
recunoască nici mirosul de iarbă; oricum, n-o să ne fută la icre 
că ne-am aprins o ţigară. Și lui îi atârnă toată ziua ţigara din 
colțul gurii în timp ce conduce. 

— Asta ce-o fi având în ea? întreabă Geamandură încreţindu- 
și fruntea; vorbește molcom, tărăgănat, asemenea sosiei lui Bud 
Spencer care îi aburește pe pensionarii bolnavi de cancer cu 
sfaturi medicale de la distanţă. 

— Are pot, negrotei netot, măcăne Raţă. 

Cu câteva luni în urmă, a dat peste o trupă provincială de rap 
gangsteresc!; acum tot ăștia ne bubuie în timpane din boxe, de 
când e cu ăștia, dacă trage dintr-un cui, îi dă înainte cu negroteii 
și compune rime legate de ei. 

— Eu mă refer la Big Mac, zice Geamandură clipind mărunt, 
căci fumul îi ustură ochii. 

— La Big Mac? îl întreabă Raţă. 

— Înî, spune Geamandură sorbind din paharul cu Cola, apoi 
continuă cu un râgâit: Pute-ca-un-căcat. 

Poate silabisi râgâind și propoziţii mai lungi decât asta. Nu 
numai plămânii îi sunt mari, ci și stomacul. 

— Dacă mai spui ceva neîntrebat, te dai jos, face Raţă pe 
duru'. 

Geamandură își învârtește cuburile din pahar, nu se sperie, 
știe că ameninţarea asta-i vorbă goală. Raţă nici nu are curajul 
să încetinească de când și-a băgat schimbătorul în drive. Este 
exclus să oprească aici, în pustiu, doar ca să-l dea jos pe 
Geamandură. Căcatul îmi amintește de-o poantă mișto, dar sunt 
niţel răgușit, iar până să-mi dreg gâtlejul, Geamandură se apucă 
să necheze în falset și uit ce voiam să spun. 


1 Aluzie la trupa maghiară de muzică rap Ganxsta Zolee. 
VP-6 


— Gagicile... urlă el bătându-se cu palmele peste genunchi. 
Gagicile... continuă el sufocându-se, cu ochii înlăcrimaţi... și-au 
vârât... urmează el cu răsuflarea tăiată... în fofoloancă... 

Mai adaugă ceva gen tampon, dar nu-l înțeleg foarte bine, 
pentru că, între timp, își șterge lacrimile smiorcăindu-se. Eu și 
Zolika îl privim năuci, iar el se uită la Raţă, apoi se întoarce 
către noi cu o mutră buimacă. E un băiat de treabă, dar uneori 
mă tem pentru el. Sau din cauza lui. 

— În Big Mac nu-i ketchup, spune Zolika, ci un sos special, 
preparat pe baza unei reţete secrete. 

Rostește Kkeciap, cu a. Zolika șmotruiește din greu la 
McDonald's, știe el ce vorbește. 

— Aha, v-o luaţi la... la... 

Raţă își lasă propoziţia neterminată, arată spre ultima 
îmbucătură din Big Mac pe care o ţine între degetul mare și 
arătător. 

Geamandură se apucă să necheze din nou, iar Raţă se atacă 
la maxim. Văd în oglinda retrovizoare că-i ghem de nervi. 

— În timpul programului de lucru nu ne-o luăm la labă. 

Mănâncă rahat. Toţi și-o iau la labă tot timpul. 

Raţă mârâie ceva și, între timp, înghesuie în scrumieră restul 
de Big Mac. Muzica amuţește câteva secunde. Gonim tăcuţi prin 
noapte. Pe urmă, la începutul melodiei următoare, Geamandură 
întreabă: 

— Măi, Zolika, cine era flocoasa aia? 

— Care? îl întreabă Zolika. 

— Tipesa aia roșcată, de la automatul de înghețată, mă bag 
eu, iar Geamandură dă din cap a încuviinţare. l-am pus-o și eu. 
Nu pricep de ce naiba dă în brânci la McD cu lăptăriile alea 
babane. 

— Chestia aia nu-i îngheţată. E McFreeze cu topping de 
ciocolată sau căpşuni. 

— Sigur, Zolika, e McFreeze, dă Geamandură din cap cu un 
aer profesoral. Dar acum mai bine vorbește-ne despre gagică. 

Zolika tace chitic. Geamandură întoarce capul, pupilele îi sunt 
ca niște puțuri de mină. 

— Ai trage-o în cosor, ai? 

Zolika se jenează, dă în bâlbă, nu pricep o boabă din ce 
îndrugă, pe urmă amuţește. 

— Pe roșcovana aia cu ditamai balcoanele? se amestecă în 


VP -7 


discuţie și Raţă. Lu aia și eu i-aș trage-o, adaugă el cu un rânjet 
imbecil, după care, din greșeală, pornește ștergătoarele de 
parbriz. 

Caută înjurând butonul, să le oprească, semnalizează la 
dreapta, la stânga, pune faza lungă - dintr-un tufiș parcă ne-ar fi 
privit o căprioară sau un mistreț -, în cele din urmă împroașcă 
parbrizul cu soluţie de curățat geamul. Lui Geamandură i se face 
lehamite de neputinţa lui, întinde o mână prin fața lui Raţă și 
oprește ștergătoarele de parbriz. Până acum nu se vedea ca 
lumea din cauza găzelor stârcite pe suprafaţa lui, iar acum 
lichidul de curăţat e cel care începe să se scurgă în jos, așa că 
Geamandură preferă să repornească ștergătoarele. Și, uite-așa, 
mergem mai departe, dar aripile ștergătoarelor ce se freacă 
încetișor de parbriz încep să-l hipnotizeze pe Raţă. Capul i se 
leagănă într-un ritm uniform, stânga-dreapta, stânga-dreapta. 
Mă aplec în faţă și-l bat pe umăr pe Geamandură. Când întoarce 
capul, îi fac semn să se uite la Raţă. Din fericire, îi pică fisa și 
imediat oprește ștergătoarele de parbriz. Pe urmă, își flutură 
degetele dinaintea lui Raţă, care tresare, iese din transă și își 
scutură capul. 

Adineauri voisem să spun ceva despre roșcată sau despre 
salată, dar nu ţin minte în ruptul capului dacă am vorbit sau 
doar mi se năzărește că am vorbit. Când ajung să fiu convins că 
doar mi se năzărește, îmi amintesc brusc ce am vrut să spun 
sau ce credeam că vreau să spun, dar, între timp, îmi piere 
cheful să vorbesc. Îmi ridic privirea, farurile luminează un uriaș 
indicator rutier, cică stop, cu o palmă fluorescentă cât un om.E 
clar că nu vrea să bată palma cu noi. Raţă ratează schimbarea 
bandei sau nu cunoaște acest semn. Precis a lipsit de la lecţia 
cu indicatoarele rutiere. Caldarâmul cenușiu sclipește jilav, ca 
un uriaș limax. Mintea îmi stă întruna numai la prostii din astea. 
Data trecută am șutit un sac cu melci comestibili de la ţigani, l- 
am cărat până la o grădină de legume și l-am golit peste gard, 
să aibă ce hali gângăniile. Acum câteva zile, am trecut pe-acolo 
și la poartă încă e atârnată tabla pe care scrie că, din motive 
tehnice, vânzările au fost sistate până la o dată incertă. E ciudat 
faptul că parapetul benzii se află pe partea dreaptă, dar asta 
chiar că nu contează, fiindcă varianta e complet pustie, din sens 
opus nu vine nimeni, nici măcar vreun camionagiu român pus pe 
picotit sau vreun microbuz ucrainean cu perdelele trase. 


VP-8 


Raţă iar începe să-și facă de lucru, apasă un buton și, în timp 
ce geamul se lasă în jos, apucă restul de cartofi prăjiţi și-i 
aruncă pe fereastră. Între timp, iagalia începe să tragă spre 
șanț. Simt că mi se umezesc palmele. Geamul îmi reflectă 
obrazul. Nu se poate să fiu eu acela. Nu vreau să fiu eu, 
degeaba zâmbește moaca aia, e de groază. E prea bătrână sau 
prea tânără, nu mă pot hotărî, și mă privește rânjind, iar eu cu 
siguranţă nu rânjesc. Pe urmă, se transformă într-o țeastă 
licăritoare, o uriașă ţeastă rânjită, iar eu îmi întorc privirea spre 
înainte și mi-o aţintesc asupra tetierei. 

— Rămâi, bă, pe drum, îi zice Geamandură lui Raţă, iar apoi 
începe să bâjbâie și el după clapeta de deschis geamul. 

Cuiul e în continuare la mine, trag un fum. Geamandură 
nimerește butonul. Acum, că amândouă geamurile sunt 
deschise, în mașină apar niște curenți ciudaţi, firele mele de păr 
zgârie aerul rece. Zolika duce palmele la urechi și ne imploră să 
ridicăm geamurile. Geamandură apasă clapeta. Când se închide 
geamul, simt că mi se înfundă urechile, dar, când încerc să mi le 
desfund, mă bagă în boală gândul că o să mi se spargă 
timpanele și o să mi se scurgă creierul. La drept vorbind, de pe 
imitaţia de piele se poate șterge ușor. Din difuzoare, muzica se 
revarsă cu un bubuit surd. Geamandură apucă paharul din 
plastic jegos care se bâţâie pe consola din mijloc; până acum îl 
proptise cu genunchii, căci nu încape în suportul de pe bord. Îşi 
bagă paiul în gură și chipul i se scofâlcește când soarbe băutura 
răcoritoare. Constructorii de automobile nu reușesc să ţină pasul 
cu localurile fast-food. Simt cum mi se adună saliva în gură. 
Privesc pe fereastră, chipul de acolo a dispărut și îmi aduc 
aminte că universul se dilată cu o viteză nașpa de tot, dar fapt e 
că un lanţ de cârciumi fast-food o fi cumpărat de mult toate 
bufetele de pe-acolo și, până să ajungă primul astronaut la 
destinaţie, precis or să deschidă un McSpace, să-i poată împinge 
un cheeseburger dublu, cu o porţie de cartofi mare, cu o Cola 
mare, că așa-i mai rentabil. 

Mă tolănesc în mijloc și mă uit la vitezometru. La început, 
cifrele sunt spălăcite pe ecranul digital, dar pe urmă, într-o 
fracțiune de secundă, văd limpede că gonim cu o sută șaptezeci 
și șapte la oră. Parcă am merge în linie dreaptă, deși mi se pare 
că suntem în curbă. Mă las pe spate, de cealaltă parte, capul mi 
se lipește de geamul rece. Raţă îi dă blană, motorul e puternic, 


VP-9 


trage grozav, mă cufund pe bancheta de culoarea căcatului. 
Rezervorul e plin-ochi cu benzină, am pus mălaiul mână de la 
mână. Deja îmi pare rău, pentru că zău că nu vreau să crăp. 
Anul trecut, câţiva șmecherași din Füred? au părăsit șoseaua în 
curbă și s-au încolăcit în jurul unui stejar vechi de o mie de ani, 
care supravieţuise mai multor sute de furtuni, celor două 
războaie mondiale și construirii autostrăzii. Ceva mai devreme 
umpluseră rezervorul cu benzină V-Power cu cifra octanică 99, 
așa că au explodat nașpa de tot și a ars și copacul. Un martor 
ocular a declarat la televiziunea locală că unul dintre tipi a reușit 
să se târască dintre resturile mașinii, îi ardeau și părul, și 
hainele și bâjbâia prin lanul de grâu ca un vietnamez ars de 
napalm. Până să ajungă pompierii și să frâneze extinderea 
flăcărilor, au ars cinci hectare de porumb. Incă o curbă și Raţă 
tot nu încetinește. Sunt plini de mălai, taică-său tocmai a 
inaugurat o crescătorie de porci combinată cu un abator, lângă 
ăia cu Krishna. Moacele alea s-au ascuns în vale, într-un loc uitat 
de Dumnezeu, să se poată închina după bunul lor plac vacilor, 
iar, în replică, tatăl lui Raţă a înțesat terenul alăturat cu porci 
Mangaliţa. Acum vrea să se înțeleagă cu cei de la McDonald's în 
legătură cu lansarea mangalița-burgerului. Deunăzi am fost cu 
clasa să vizităm abatorul. Am vizitat măcelăria conformă cu 
standardele UE și puţul cu stârvuri conform cu aceleași 
standarde. Măcelarul ne-a povestit că aici totul e atât de curat 
că poţi linge macul de pe podea. 

— Raţă, zic eu. 

— Ce-i? 

— Las-o mai moale. 

— A? 

— Schimbă viteza. _ 

Raţă se uită la schimbătorul de viteză. IIl apucă, iar apoi îi pică 
fisa. 

— Băi, pulache, cu mă-ta să te ţii de glume, că ăsta are 
schimbător automat. 

În clipa următoare, mașina se cabrează și, brusc, totul devine 
tăcut, ca și cum ne-ar fi înghiţit un animal uriaș, moale. 
Timpanele îmi vibrează îngrozitor. Tin minte vag că, atunci când 
am urcat în mașină, careva a spus unde mergem, dar acum 


> Balatonfüred, staţiunea-regină a turismului maghiar, situată pe malul nordic al 
lacului Balaton. 


VP - 10 


nimeni nu-și mai aduce aminte. Sau poate că, de la bun început, 
n-am avut niciun plan. Au trecut câteva ceasuri de când ne 
învârtim prin oraș și prin satele din împrejurimi și, oriîncotro am 
porni, sfârșim tot pe drumul tineretului de la 48, printre blocurile 
din prefabricate, înalte de zece etaje, și felinarele ce împrăștie o 
lumină galbenă. Sunt al dracului de multe sensuri giratorii, te 
zăpăcești de cap, pe bune. 

Niki își saltă capul din poala mea și îl întreabă pe Raţă dacă n- 
ar putea să conducă normal. Când își dă pe spate părul lung, 
brun, sclipirea albăstrui-verzuie a tabloului de bord îi luminează 
chipul. Gura îi licărește umedă. Înghite. Lui Raţă și Geamandură 
le-a luat-o la cioc încă din parcarea din spatele McDrive-ului, în 
timp ce-l așteptam pe Zolika. La drept vorbind, n-am văzut asta 
cu ochii mei, că tocmai mă dusesem la WC, dar, când am urcat 
în mașină și m-am uitat la ea, mi-a spus să aştept puţin, că o 
doare gâtlejul, la care băieţii au izbucnit în râs. Niki și patru 
gagii, și toți patru i-o pun. Mie însă nu-mi iese nicicum pasiența, 
să mă plimb de colo colo cu patru gagici care să vrea să și-o 
pună cu mine. 

— Mi s-a întins? mă întreabă ea. 

— Ce? 

— Rujul. 

— Nu. 

E pornită pe supt, îmi zic în gând, dar prefer să tac, fiindcă 
băieţii și așa or să-i dea cu flit. 

— Super, zâmbește Niki, după care continuă pe un ton ce nu 
suportă să fie contrazis: Daţi-mi cuiul! 

— Ce-i cu tine, n-ai supt destul? își dă în petic Raţă. 

— Bulangiule! îl repede Niki, însă istericalele ei sunt pură 
prefăcătorie, e căzută în limbă după Raţă, el e întotdeauna 
primul căruia i-o ia în gură. 

La fel și sora mai mică. A lui Niki. Tot lui Raţă. Zolika 
deocamdată nu spune nimic, așteaptă să-i vină, în sfârșit, 
rândul. Îi întind jointul lui Niki, trage fumul adânc în piept, 
jeraticul din vârf se încinge, iar apoi din gură i se înalță un șarpe 
albastru, lunecos. 

— Ce are asta? întreabă Niki și, acum, că pomenește treaba 
asta, chiar că are un gust. 

— Ciocolată tibetană, răspunde Geamandură. 

— Milka? îl întreabă Niki. 


VP -11 


— Milka e elvețiană, o lămurește scurt Zolika. 

— E ca iarba, doar că-i haşiş, îi explică Geamandură. 

— Cu asta se liniștesc dalai lama, adaugă Zolika. 

— Aha, pricep, spune Niki și mai trage un fum din joint, după 
care mi-l dă, să-l ţin eu. 

Se apleacă înainte, încearcă să-i întoarcă lui Raţă capul spre 
ea. Vrea să-i sufle fumul în gură. Cred că a văzut chestia asta 
într-un film cu Johnny Depp. Ba nu, asta a fost într-un film de-al 
lui james Franco. Raţă nu-i face pe plac, privește ţeapăn înainte. 
Niki s-a bășicat. ÎI privește pe Zolika și-i zâmbește. Lui Zolika îi 
stă sculată de-o oră, poate că o să se scape pe el văzând cum 
se uită Niki la el. Tot drumul s-a bunghit cu ochii cât cepele, să 
vadă când îi vine și lui rândul, dar, nu știu cum, rămâne mereu 
pe din afară. Niki se poziţionează în așa fel încât, dacă Raţă se 
uită în oglindă, să o vadă pe ea, iar apoi bagă mâna în nădragii 
lui Zolika și îl sărută pe băiat. Raţă intră pe acostament, lui Niki 
îi alunecă mâna și Zolika se apucă să urle. 

— lartă-mă, spune Niki cuprinsă de milă. 

Zolika încearcă să zâmbească, dar nu reușește să schiţeze 
decât o grimasă stranie, chinuită. Niki trage cu coada ochiului 
spre oglindă și privirea i se întâlnește cu a lui Rață, care se uită 
și el câș în oglindă. Niki se întoarce zâmbind spre Zolika și dă 
peste cabanosul lui. Zolika stă cu privirea aţintită în sus, precis 
se gândește la maică-sa, poate că așa mai rezistă o vreme. Are 
cea mai nașpa mamă din lume, are o mutră mai de groază 
decât a lui Zámbó Jimmy? după ce și-a făcut capul chisăliţă. 
Când nu vreau să termin, tot la mama lui Zolika mă gândesc și 
eu. Raţă ridică piciorul de pe accelerator, încetinim, 
schimbătorul de viteză se decuplează, motorul începe să hârâie. 
Când ne chinuim să luăm curba următoare, mă împing în curul 
lui Niki, iar ea i-o înghite lui Zolika până la rădăcină, apoi începe 
să horcăie, dar nu pricep nicicum ce zice. Pesemne că vrea să 
mă dau jos de pe ea. 

— Nu mai trăncăni cu gura plină! spune Raţă întorcând capul 
și în clipa următoare ieșim în viteză din curbă. 

lar am sentimentul că am supraviețuit unei catastrofe. 


3 Zámbó Imre zis Zámbó Jimmy (1958-2001) a fost un muzician pop de mare succes în 
intervalul 1987-2000. Pe data de 1 ianuarie 2001 s-a împușcat în cap cu un pistol 
Beretta în timp ce voia să-i demonstreze soției sale că acesta nu are niciun glonț în 
încărcător. Transportat de urgenţă la spital, a decedat în aceeași zi. 


VP - 12 


Geamandură bombăne - sau râgâie nu-i place viteza prea mare. 
Zolika geme, iar Raţă își aranjează oglinda, s-o poată vedea mai 
bine pe Niki. Farurile luminează brusc ceva în mijlocul șoselei, 
însă Raţă n-ar putea să mai tragă de volan nici dacă ar fi pe 
fază. Se aude un bufnet zdravăn, surd, automobilul saltă în aer, 
Zolika scoate un răcnet de durere - cu cârnatul încă în gura lui 
Niki -, iar eu scap jointul din mână. Incerc să scutur scrumul pe 
podea. Raţă calcă frâna din răsputeri, mă turtesc de spătarul 
scaunului din față, Geamandură se lovește cu capul de bord, 
Niki cade grămadă pe jos. Zolika urlă pe mai departe ca un 
șacal. Sau a terminat, sau i-a mușcat Niki maciulia. 

— Futu-i mama ei de viaţă! urlă Raţă. 

— Bagă în marșarier! îi sugerează Geamandură pipăindu-și 
capul. 

— Dacă fac praf iagalia, mă rupe babacu', futu-i. 

Niki se adună de pe jos. Clipește ca o căprioară rătăcită în 
lumina farurilor. Are părul ciufulit, rujul i s-a întins pe faţă. 

— Tu ești normal, Raţă? întreabă ea mai degrabă speriată 
decât pusă pe reproșuri. 

— Zât! 

Niki se îmbufnează, mai bombăne un pic, dar din tot ce spune 
nu înțeleg decât gunoiule și melteanule. Zolika scâncește 
încetișor. Mașina a alunecat în șanț, cu botul spre un ditamai 
ogorul chelbos. Motorul s-a oprit. Fumul și ceața se învolburează 
în faţa farurilor cu leduri matriciale. Raţă calcă frâna din 
răsputeri. Întorc capul. În lumina roșie a stopurilor din spate se 
ițește o grămăjoară întunecată. Și urmele frânării. Doar motorul 
care începe să se răcească mai pârâie; în rest, e o tăcere de-a 
dreptul palpabilă. Mă dau jos din mașină. Afară mi se pare că ar 
fi frig, deși atunci când am pornit încă nu era rece. Mă ia cu 
ameţeală. Mă reazem pentru o clipă de capotă, apoi mă apropii 
de trupul care zace în mijlocul drumului. Mă las pe vine. Tipul 
zace pe burtă, într-un palton gros, de stofă groasă, iar eu îmi 
storc creierii, de ce o fi purtând cineva așa ceva pe-o vreme ca 
asta. O vreme nu mai fac nimic, doar îl privesc, iar apoi, când îl 
întorc pe o rână, începe să geamă. E un om la vreo șaizeci de 
ani, nebărbierit. Sau la vreo patruzeci de ani. Mirosul de pileală 
îmi mută nasul din loc. Pe frunte are o rană adâncă, faţa îi este 
năclăită de sânge. În locul nasului i-a apărut o gaură neagră și 
din ea se revarsă sângele într-un unghi care face ca jetul să i se 


VP - 13 


scurgă în gură. Pleoapele îi zvâcnesc, încearcă să deschidă 
ochii, dar genele i se lipesc de-atâta sânge. Din gură i se înalţă 
bășici de salivă care se sparg. Respiră. Până acum am văzut 
cadavre doar în filme, dar nu gândul ăsta mă sperie, că acum, 
poate, o să văd unul de-adevăratelea, ci faptul că toată chestia 
asta, cu sânge și cu stopurile din spate, mi se pare foarte 
frumoasă. Aud ceva mișcare în spatele meu. Raţă se dă jos 
tacticos din mașină și trântește portiera. Se duce spre botul 
mașinii, se lasă pe vine, privește îngândurat bara de protecţie, 
apoi pipăie grilajul radiatorului. E livid. Lumina farurilor îi face să 
sclipească părul cârlionţat, parcă ar avea o aură. Se ridică, dar 
rămâne nemișcat. Farurile l-au orbit. Își freacă ochii, apoi 
pornește spre mine mijindu-și ochii. 

— Hai s-o ștergem, în puii mei! 

— Ar trebui să chemăm salvarea. 

— Pentru ce? Doar putem să ne continuăm drumul. 

— Nu mașina de tractare, boule. 

— De ce, pula mea, vrei să chemi salvarea? 

— Trăiește, zic eu. 

— Mi se fâlfâie. 

— Să chemăm o ambulanţă, insist eu. 

— Tu ești mangă, futu-i, sau ce-i cu tine? hărâie Raţă. 

— Banu. 

— De ce, pula mea, vrei să chemi o ambulanţă pentru un 
mistreț, zi? 

— Nu-i vorba de-un mistreţ. 

— Dar ce-i? 

— Un tataie. 

— Ete pula. 

— Dacă-ţi spun. 

— A fost un mistreț, futu-i, se încăpăţânează Raţă. Mie-n sută 
asta a fost. 

— Pula! răbufnesc eu. 

Raţă se apropie de bătrân, se uită la el, îl împinge cu piciorul, 
iar acesta mai scoate un horcăit. Raţă se trage înapoi, după care 
începe să zbiere ca un isteric. Nu mi-am închipuit niciodată că 
poate prinde note așa de înalte. 

— De ce Dumnezeii mă-sii de curvă ciochistă și împuţită zace 
ăsta pe șosea? Imbecilul ăsta de buzilău, animalul ăsta 
bulangiu... 


VP - 14 


— Hai să chemăm odată ambulanta, zic eu. 

— A dat benga în tine, futu-i? răcnește Raţă. Potolește-te! 

— Cheamă salvarea. 

— De ce n-o chemi tu? mă întreabă Raţă, făcându-și de lucru 
cu mobilul. 

— Mi-am lăsat telefonul în mașină. 

Raţă se uită la mine. Vede că n-are de ales. 

— Bine, băga-mi-aș o să chem căcatul ăla de ambulanță, 
mârâie el în timp ce stau neclintit și-l privesc. Între timp, trage-l 
de pe carosabil, adaugă el după o scurtă pauză, împungând cu 
vârful pantofului ţeasta zobită a bătrânului. 

— Nu pot să-l trag singur, spun eu, simţindu-mă, dintr-odată, 
foarte obosit. 

În pustiul ăsta e o liniște înspăimântătoare. Nu se aude nici 
grohăitul mistreţilor. Nici măcar vreo bufniţță nenorocită nu 
huhură. Nu-i nimic în jur. 

Raţă se întoarce la mașină, urcă la volan, iar eu mă gândesc 
ce-ar fi ca toată povestea asta să nu ni se întâmple nouă, ca noi 
să fim altundeva, însă degeaba încerc să mă conving că așa 
stau lucrurile, fiindcă, de fapt, știu prea bine că n-avem noi 
bafta asta chioară. După câteva secunde, Geamandură și Zolika 
se dau jos din mașină. Zolika își freacă stinghia, iar Geamandură 
fruntea. Se apropie. Sub tălpile pantofilor scrâșnește criblura. Se 
opresc lângă mine. 

— Ce-i asta? întreabă Zolika, bănuiește deja că ceva nu-i în 
regulă, dar, până să apuc să-i răspund, Geamandură se apucă 
să-i dea explicaţii. 

— Frate-meu merge des la vânătoare, zice el. Mi-a povestit 
că, în timpul rutului, mistreţii bătrâni o iau razna și se ciocnesc 
de mașini. 

— Ce-i asta? întreabă Zolika din nou, holbându-se țeapăn la 
bătrân. 

Geamandură se supără niţel că Zolika i-a retezat-o, însă pe 
urmă îi pică și lui fisa că ceva nu-i chiar pe bune și se uită mai 
atent la grămada întunecoasă ce se înalță pe asfalt. 

— Nu un mistret am călcat? întreabă el pipăindu-și fruntea. 

— Nu, răspund eu înghițind în sec. 

— Un moșulică? întreabă Zolika. 

— Da, răspund eu. 

— Ce pula mea caută ăsta, la ora asta, pe mijlocul șoselei? 


VP -15 


începe Zolika să facă treișpe-paișpe. 

— Nu mai pune și tu întrebări tâmpite, îl repede Geamandură; 
începe să se pichirisească și el, deși, spre deosebire de Zolika, 
suportă destul de bine stresul. 

— Scutiţi-mă, mărâie Zolika. 

— Haideţi să-l mutăm de pe carosabil, intervin eu. 

— Ce vrei să faci? mă întreabă Zolika îngrozit. 

— Geamandură, ia-l de picioare! Zolika, noi îl apucăm de 
mâini. 

Zolika încremenește. Se holbează la bătrân. Aștept niţel, iar 
pe urmă încerc să-l bag în viteză. 

— Zolika, apucă-l de-o mână, bine? 

— Ai? 

Habar n-are pe ce lume e. 

— De-o mână. 

— Ce-i cu mâna? 

— Apuc-o. 

— De ce? 

— Ca să-l dăm la o parte din drum. Zolika se holbează la mine 
năuc, așa că adaug: Singur nu se poate muta de pe carosabil. 
Dar Zolika tot nu se bunghește cum stă treaba. 

Mă cuprinde un calm nesfârșit. Sunt un maestru zen. 

— Dacă nu-l dăm la o parte din drum, careva o să-l facă afiș, îl 
lămuresc eu. 

— O să moară? mă întreabă Zolika. 

— Dacă-l lăsăm pe drum, precis moare, îi răspund eu. 

— Gata, gata, pricep, îngaimă Zolika. 

— La trei, îl săltăm, spun eu. 

— De ce să-l apuc eu de picioare? întreabă Geamandură. 

— Termină, măi, Geamandură. 

— Dar dacă are micoză? 

— Apucă-l odată de picioare, băga-mi-aș! 

— Banu. 

— Geamandură! 

— Apucă-l tu, dacă chiar ţii morţiș! ripostează Geamandură 
dându-se înapoi și își îndeasă șucărit mâinile în buzunare. 

Facem schimb. Îl apuc eu pe bătrân de picioare, iar Zolika de 
mâini. In timp ce-l săltăm, acesta scoate un geamăt, Zolika se 
sperie și-i dă drumul, iar tataie se izbește cu fața de asfalt. Se 
aude un pârâit, al pomeţilor, îmi zic, că nas nu mai are; pe urmă 


VP - 16 


începe să horcăie. 

— Futu-i, măi, Zolika, nu te mai câcâi! 

— lartă-mă, am crezut că... 

— la nu mai crede nimic, zic. Apucă-l de picioare și gata. 

Pe Geamandură îl pufnește râsul. Își scoate mobilul. 

— Cucu! exclamă el când ne uităm la el și bliţul străfulgeră în 
întuneric. 

— Tu ești în toate minţile, băga-mi-aș?! îl reped și apoi, după 
ce dau drumul picioarelor bătrânului, pornesc spre el, să-i smulg 
telefonul din mână. 

— Hei, șezi blând! face Geamandură când vede că vreau să-i 
iau mobilul, își înaltă mâna și se trage îndărăt. 

— Dă-mi-l! insist. 

— Nu ţi-l dau, zice el. 

— Dă-mi-l! 

— Nu. 

— Atunci, șterge fotografia. 

Geamandură stă și se gândește, pe urmă, ofticat la culme, 
începe să apese ecranul telefonului. 

— Na, futu-i, că am șters-o. 

— Arată-mi! 

— Nu te cred, băga-mi-aș. 

— Arată-mi, repet eu, iar atunci când Geamandură îmi ţine 
telefonul sub nas, i-l smulg din mână și o iau la fugă pe arătură. 

Pe măsură ce mă îndepărtez de șosea și de mașină, se face 
tot mai întuneric. Mă poticnesc printre brazde. Geamandură se 
ia după mine, dar știu că n-o să mă ajungă din urmă. După vreo 
treizeci de metri, mă opresc cu spatele la drum, acopăr display- 
ul telefonului, să nu mă vadă Geamandură, și să încep să caut 
prin fișiere. 

— Nu-ţi fac nimic, băga-mi-aș dar dă-mi telefonul înapoi, 
strigă Geamandură. Jur că o șterg. 

Bineînțeles că degeaba tot caut prin mobilul lui, nicicum nu 
reușesc să dau de poza aia de căcat, tot ce izbutesc să văd sunt 
o droaie de gagici în pielea goală, pe care dobitocul ăsta le-a 
fotografiat pe șest în vestiar, așa că, până la urmă, șterg tot 
fișierul. Nici nu merită altceva bulangiul ăsta. 

După ce-mi termin treaba, îmi înalt privirea, dar nu văd nimic. 
Îmi explodează luminiţe în ochi de la display. Când, luându-mă 
după glasuri, reușesc să-mi fac o idee despre încotro ar putea fi 


VP - 17 


șoseaua, pornesc înapoi. 

Zolika nu s-a clintit de lângă tataie. Geamandură, în schimb, 
se învârte aiurea pe arătură, așa că, doar cu Zolika, îl târăsc pe 
bătrân în șanț. Zolika își leagănă brațele fără o vorbă, cu ochii 
ieșiți din orbite, iar eu îmi spun că Geamandură nici n-a spus o 
tâmpenie când a adus în discuţie micoza de la picioare, fiindcă 
duhoarea ce se înalţă din bocancii lui tataie e de groază, îmi 
mută nasul din loc. Raţă se dă jos din mașină și se apropie de 
noi. 

— Ce număr au urgentele? ne întreabă când ajunge în dreptul 
nostru. 

— Nouă-unu-unu, răspunde Zolika. 

— Eşti  tâmpit, Zolika, e  unu-șapte-șase-nouă, strigă 
Geamandură de undeva din spatele nostru. 

Înseamnă că-i destul de aproape dacă ne aude, aşa că ar fi 
bine să fiu cu ochii în patru. Raţă formează rapid numărul, duce 
mobilul la ureche, ascultă o vreme, apoi ia aparatul de la ureche 
și se uită la display. 

— Asta-i o linie erotică, băi, papagalule, îi strigă el lui 
Geamandură. 

— E unu-zero-șapte. 

Consider totul o glumă, căci mi se pare imposibil ca o 
persoană să fie până într-atât de imbecilă, dar Raţă se apucă să 
formeze numărul, după care se întoarce fără o vorbă și pornește 
spre mașină. Nu aud ce turuie în telefon, însă vorbește pe un 
ton tare ciudat. Când deschide portiera, se aprind luminile 
dinăuntru. Niki se fardează în oglinda retrovizoare. Raţă se 
așază la volan. Între timp, Geamandură se întoarce pe șosea și 
îmi cere telefonul. l-I dau. Constată cu satisfacţie că nu are nici 
cea mai mică zgârietură. O să dea pe-afară de bucurie când o să 
observe că i-am șters toate fotografiile de voyeur. 

Rața iarăși coboară din mașină și vine spre noi. 

— O să vină, ne anunţă el când ajunge lângă noi. 

— Încă trăiește, stabilește Zolika alb la faţă ca varul. 

— Știu, măi, tembeluș, îi spune Raţă. Tu de ce crezi că am 
chemat ambulanta? Haideţi, s-o ștergem, în puii mei. 

— Băi, mi-ai șters pozele? mă întreabă Geamandură, care nu- 
și crede ochilor. 

Am înţelepciunea să tac. 

— N-ar trebui să așteptăm până sosesc? întreabă Zolika. 


VP-18 


— Nu, i-o taie scurt Raţă. 

— Și eu sunt de părere să-i așteptăm, spun și eu. 

— Futu-te să te fut, mi-ai șters toate pozele, se întărâtă 
Geamandură și își freacă telefonul tot mai nervos. 

Mă fac că nu-l aud. 

— Și, până atunci, ce vrei să faci? Să-i spui povești? mă 
întreabă Raţă. 

— Nu știu, răspund eu. Am putea să-i bandajăm fața. 

— Il omor pe bulangiul ăsta, băga-mi-aș spune Geamandură și 
se apropie de mine gâfâind. Mi-ai șters fotografiile, jigodie, 
adaugă el. 

Când îl apucă, e bine să nu stai în calea lui, să-i stânjenești 
mișcările, așa că încep să dau înapoi. 

Raţă se întoarce spre el și îl întreabă: 

— Șezi blând, nu poţi să ţi le recuperezi din coșul de gunoi? 

Geamandură se oprește. Stă și se gândește. Pe urmă se uită 
la mine cu un rânjet satisfăcut. Dacă postează fotografia aia, îl 
mătrășesc. 

— Cu ce să-l bandajăm? întreabă Zolika, el e dus acum pe altă 
planetă. 

— Cu pansament, răspund eu în timp ce-l urmăresc pe 
Geamandură, care nu se mai satură să-și mângâie mobilul și 
între timp bâiguie asta era, băga-mi-aș, asta era. 

— Ai pansament la tine? mă întreabă Raţă. 

— Să scoatem din trusa de prim ajutor, propun eu. 

— Incă n-am făcut cursul de prim ajutor, își desface Raţă 
braţele într-un gest neputincios. 

— Las că-l pansez eu, spun eu. 

— Nu vrei să-l și operezi? mă întreabă Raţă. Acuși sosește 
ambulanta. 

— Mă piş pe mine, ne anunță Zolika. 

— Mai ai belengher? îl întreabă Geamandură. 

— Nu te duci nicăieri, Zolika, se răstește Raţă la el. 

— Doar juma de minut, răspunde Zolika și o ia la fugă spre 
arătură. 

la o trântă. Trage o înjurătură, apoi strigă din întuneric: 

— Am găsit o ţoaclă. 

— Nu pune mâna pe ea! răcnește Rață, dar e prea târziu. 

Zolika iese din șanț cu o ţoaclă bărbătească făcută varză. 

— De ce? 


VP -19 


Raţă nu-i răspunde, doar smulge ţoacla din mâinile lui Zolika, 
scoate o batistă din buzunar și se apucă să-i șteargă cadrul. 
Roata din spate e deformată urât de tot, amintește mai degrabă 
de banda lui Möbius pe care ne-a arăâtat-o melteanul ăla de 
Lázár la ora de mate. 

— Aha, m-am prins, dă Zolika din cap a încuviinţare. 

— Eşti deștept ca un cur, i-o întoarce Raţă și azvârle ţoacla în 
șanț. 

Ne întoarcem la mașină și urcăm în ea. Raţă pornește 
motorul, reușește cu chiu cu vai să cupleze marșarierul și 
încearcă să iasă din șanț apăsând pe accelerator, dar 
bineînţeles că nu-i iese figura. Roata se învârtește în gol, iar 
Raţă apasă pedala în draci, până când începe să fumege 
cauciucul. 

— Măi, ce-ar fi s-o împingem? sugerează Geamandură când 
vede că figura asta n-o să ţină în ruptul capului. 

Raţă nu spune nimic, doar dă din cap aprobator, coborâm și 
împingem mașina până o scoatem din șanț, după care urcăm și 
plecăm. Mergem o vreme în tăcere, tăcem chitic, încep să amo 
senzaţie tare ciudată. La început nu-mi dau seama ce mă 
deranjează, însă pe urmă îmi pică fisa că n-a mai sunat de mult 
mobilul niciunuia dintre noi. Mă uit la semnal, poate că buba e 
cu aria de acoperire a reţelei. Pe display îmi apar două liniute, 
asta-i OK. E de speriat gândul că nimeni nu sună pe nimeni. 

Pe următoarea linie dreaptă mai lungă, Raţă se uită la oglinda 
retrovizoare, apoi o bruftuiește pe Niki, cum că de ce a umblat 
la ea. Când încearcă s-o îndrepte la loc, aproape că iarăși ajunge 
în șanț, însă, din fericire, Geamandură e pe fază și reușește să 
menţină mașina pe drum. Niki îl atenționează pe Raţă că mai 
bine s-ar uita la drum în loc să se joace cu oglinda, pe urmă se 
întoarce spre mine și, dându-și ochii peste cap, mă lămurește că 
n-are cum să se fardeze orbește. 

— De ce ne-am oprit? întreabă ea într-un târziu. 

— Am lovit un... începe Zolika, dar Raţă urlă la el, ciocu' mic 
dacă nu vrea să-i fută o labă peste bot. 

— Șezi blând, Raţă, mârâie Geamandură de pe locul soacrei. 

O vreme, iarăși gonim în tăcere prin noapte. Mașina asta este 
înspăimântător de tăcută. Abia acum observ că Raţă a uitat 
până și să repornească muzica. Geamandură se zgâiește pe 
fereastră, își pipăie fruntea, pe urmă se plictisește de faptul că 


VP - 20 


toată lumea își ţine gura și deschide radioul. 

— După părerea voastră... spune Zolika. 

— Mucles! îl reduce la tăcere Raţă. 

Zolika îngaimă ceva în barbă, Geamandură fredonează 
melodia de la radio, Niki clipește mărunt, tot mai speriată, deși 
nu-i genul care să se sperie cu una, cu două. Probabil o 
deranjează faptul că nu vorbește nimeni, îmi zic în sinea mea. În 
cele din urmă, Geamandură sparge monotonia huruitului de 
motor și a pulsaţiei lui domoale, apăsătoare. 

— Orașul ăsta e plat, spune el îngândurat. 

— N-ai unde să pui de-o săritură, adaugă Zolika. 

— Ce zici de podul din vale? îl întreb. 

— E departe, dă din mână Geamandură. 

— Ce ziceţi de blocul ăla îngust? propune Zolika. 

Anul trecut s-au aruncat cinci tipi de pe pod, pe doi dintre ei îi 
cunoșteam și eu, iar de pe bloc, trei, dar pe ăștia nu-i 
cunoșteam. Aia e o zonă, să zicem, de lumpeni. 

— Ciocu' mic, băga-mi-aș! ne întrerupe Raţă discuţia și ne 
tragem fermoarul. 

Nici Geamandură nu-i spune nimic, nici nu mai fredonează, 
doar privește pe fereastră, se uită la brazdele întunecate sau la 
imaginea lui reflectată de geam. Raţă bate darabana pe volan 
cu degetele. Zolika își roade unghiile și, în timpul ăsta, 
picioarele îi zvâcnesc în draci. Dacă i-am pune o pompă sub 
picioare, ar umfla cu ușurință o piscină familială. Între timp, am 
ajuns la Füred, sensurile giratorii se succed întruna, la al treilea 
sau al patrulea îmi pierd busola cu totul. Raţă se prostește și el 
de cap, ocolește giratoriul de două ori și greșește ieșirea. Nu-i 
spun nimic. Nu mă interesează. 

Drumul e tot mai de rahat. Raţă nimerește într-o hârtoapă 
uriașă și iar se șucărește la maxim, dar pandaliile îl apucă cu 
adevărat atunci când e cât pe-aci să bușească o barieră 
neluminată, din beton. Apasă frâna disperat. Patinăm secunde 
îndelungate spre blocul de beton și ne oprim la câţiva centimetri 
de el. 

Raţă se apucă să dea cu pumnii în volan și răcnește din toți 
rărunchii că unde pula lui suntem. 

— Folosește-ţi GPS-ul! îi propune Zolika, la care Raţă îi zice 
zât din reflex, iar apoi cotrobăie după aparat în compartimentul 
pentru mănuși. 


VP -21 


Geamandură îl ajută să-l pună în funcţiune. Vocea de coardă 
se activează, spune gemând delicat „intră în marșarier, dă 
înapoi o sută de metri”. Ciocolata aia chiar că a avut ceva în ea, 
că mi se scoală când aud glasul ăsta. 

Revenim pe autostradă în jumătate de oră, deși eram la doar 
trei sute de metri de sensul giratoriu. Trecem pe lângă o 
benzinărie, în parcare e o mașină a poliţiei cu doi gabori în ea. 
Dacă ne opresc, o rupem în fericire. Avem la noi un săculeț cu 
iarbă, trei pungute cu haşiş și ceva pastile despre care nimeni 
nu știe ce-ar putea fi - le-a primit Raţă de la dealerul lui - și am 
telefonul plin de poze cu nudul surorii mai mici a lui Niki, care în 
august împlinește paisprezece ani. M-aș oftica rău de tot să fiu 
priponit pentru pornografie infantilă. La zdup, de obicei, 
pedofililor li se face felul. 

Primul care coboară e Zolika. Locuiește la bloc, în 
arondismentul zece, cu nasoala de mă-sa și cu nimfomana de 
soră-sa mai mică. Taică-său a șters-o de-acasă. Adevărul este 
că, în locul lui, și eu aș fi dat cu sasu’. 

Raţă trece prin dreptul scării fără să încetinească. 

— Raţă, îl atenționează Zolika. 

— Zât! se răstește Raţă. 

— Ai trecut de... îngaimă Zolika. 

— Știu, futu-i, îl întrerupe Raţă, apoi apasă frâna. 

Zolika nu se mișcă, așteaptă să dăm în marșarier, pe urmă se 
prinde că Raţă n-o să dea înapoi. Deschide portiera, se aprinde 
lumina din plafon, Geamandură se întinde clipind mărunt și o 
stinge. Zolika îi întinde mâna, Geamandură i-o scutură cu 
stânga, Raţă mormăie și el ceva. Zolika dă mâna cu mine, apoi îi 
dă trei pupici lui Niki. 

— Scuză-mă că... bâiguie Niki, la care Zolika se pierde cu 
firea. Știi, ăaa... 

— Ah, nu-i nicio problemă, zâmbește el. 

De-aici deduc că nu-i nimic grav. Fără gămălie n-ar fi așa de 
gentleman. 

— Eşti adorabil, spune Niki și-i mai dă un pupic lui Zolika. 

— Mâine? ne întreabă el în timp ce coboară din mașină. 

— Vezi nu care cumva să te-apuci să trăncănești, mârâie 
Rață. 

— Nu te mai căca pe tine, îl linişteşte Zolika. 

— Nu mă cac pe mine, doar îţi zic, răspunde Raţă. 


VP - 22 


— La cinci și jumătate, zice Geamandură. 

Zolika nu reușește să închidă portiera din prima, dar când o 
deschide, s-o închidă din nou, Raţă accelerează. Zolika își trage 
mâna înapoi. Înainte să dăm colţul, întorc capul. Zolika 
înaintează cu capul în piept spre casa scării. Urcă pe jos până la 
etajul zece, mi-a mărturisit într-un rând că se cacă pe el de frică 
în lift. Sau poate că nu vrea s-o trezească pe maică-sa. 

Ai lui Niki locuiesc vizavi de cvartalul de locuinţe sociale, pe 
partea cealaltă a șoselei cu patru benzi. Intrăm pe strada ei din 
sensul greșit, însă după toate câte s-au întâmplat astă-seară, 
chestia asta nu mai contează deloc, dar absolut deloc. Raţă 
frânează în faţa casei, în mijlocul drumului, se holbează tăcut în 
gol. Niki se apleacă să-l pupe, însă Raţă își întoarce capul și-i 
mârâie să-l lase în pace. Așa că nu-i rămâne decât să-l pupe pe 
Geamandură, care schiţează un zâmbet tâmp și încearcă s-o 
țocăie și el. Niki îmi dă și mie un pupic și, înainte de a cobori, mă 
întreabă în șoaptă, la ureche: 

— Nu-i așa că n-a fost mistreţ? 

— Nu, îi răspund eu, la care ea dă din cap, apoi închide 
portiera și pornește spre poartă. 

Ai ei locuiesc într-o măgăoaie de căsoi de culoare roz, cu o 
grădină mare. Taică-său e întreprinzător, o jigodie parvenită, 
care se fâțâie prin oraș cu mașina de teren. Acum, ai ei tocmai 
își petrec vacanţa în Thailanda, iar Niki e morcovită din cauza 
alarmei referitoare la tsunami, căci, dacă o să moară mă-sa 
înecată, va trebui să meargă pe jos la școală. 

Peste cinci minute, Raţă cotește pe strada noastră și începe 
să încetinească. Parcă n-ar vrea să se mai oprească în veci. Imi 
dreg glasul. 

— Rața... 

— Ce-i? 

— Ai chemat ambulanţa? 

— Bineînţeles, se grăbește el să-mi răspundă, apoi mârâie 
ceva neclar, din care nu pricep nicio boabă. 

— După-amiază să ne ducem cu iagalia la băile termale, 
propune Geamandură. S-o examinăm pe gagica aia nouă de la 
vestiar. 

— OK, spun eu. 

Raţă ambalează motorul. Cobor și trântesc portiera. Când o 
iau din loc, mă izbește în nări gazul din ţeava de eșapament. Mă 


VP - 23 


duc la ușa de la intrare, mă câcâi o vreme cu broasca, dar, până 
la urmă, greu de tot, nimeresc gaura cheii. Răsucesc cheia în 
broască, apăs clanţa. Când pășesc înăuntru, scap cheia din 
mână. În camera de zi, lumina e aprinsă. De când nu mai am 
tată, mama nu doarme bine. 

— Ai venit? mă întreabă ea. 

Nu spun nimic. E semiîntuneric și un fum de poţi să-l tai cu 
cuțitul. Aș întreba-o de ce pula mea nu se poate aerisi camera, 
dar n-am chef de ceartă. Mama ţine în mână o carte, e deschisă 
la aceeași pagină la care era când am plecat de acasă. Nu știu 
de ce se mai ostenește aiurea; în locul ei, m-aș uita la televizor. 
Chiștoacele s-au adunat grămadă în scrumiera din sticlă gălbuie. 
Praful cenușiu i se revarsă peste margini, se scutură în lateral, 
formând o dună mititică pe fața de masă. 

— Pe unde-ai umblat? 

— Am fost cu prietenii. 

— larăși? 

— Ăhă. 

— Aţi băut? 

— Avem concurs la sfârșitul săptămânii. 

— Vino să-ţi dau un pupic. 

— Hai, măi, mamă! protestez eu, dar mă duc la ea. 

Gura îi miroase a ţigară. Îmi întoarce maţele pe dos. Duc 
scrumiera în bucătărie, răstorn chiștoacele în găleata de gunoi, 
apoi mă duc la frigider, când deschid ușa, parcă mi-ar bate un 
reflector direct în ochi. Clipesc mărunt. Nu știu ce caut. Mi-e 
greață, dar, în același timp, mi-e și foame. Trag afară sertarul. 
Zăresc o bucată de cașcaval mucegăit, arată ca un șoarece 
mort. Este verde și păros. Până să borăsc în cutia frigiderului, o 
împing la loc. Închid ușa. Mă șterg la gură. Mă duc la baie. Mă 
uit în oglindă. Am ochii injectaţi. lau de pe poliţă sticluța cu 
Visine. Îmi umplu ochiul drept cu picături. Picăturile reci îmi 
îngheaţă pupila. Mă simt de parcă globul ocular mi-ar atârna 
scos pe fereastra unui tren ce gonește în draci. Imi recapăt 
acuitatea vizuală. Storc pasta de dinţi rece pe periuţă, mă spăl 
pe dinţi, apoi mă duc în camera mea, îmi dau jos nădragii și-i 
arunc pe jos. Mă culc în chiloţi. Caut telecomanda, trec de pe un 
canal pe altul. Curcanii din Washington l-au ciuruit pe un gagiu 
care ieșise în pridvorul casei cu o bormașină. Au crezut că e 
înarmat. La New York, o drogată și-a băgat copilul în mașina de 


VP - 24 


spălat, laolaltă cu rufele murdare, i-a programat uscarea la 
nouăzeci de grade. La Bagdad a avut loc o explozie. Au murit cu 
toţii. E ora două dimineaţă. Și încă nu reușesc să adorm. Mă 
doare capul, mă doare stomacul. Maică-mea tândălește în 
bucătărie. Imi descarc pe calculator Omen“, varianta veche, și 
mă uit. De când canalele porno au fost parolate, nu mă mai uit 
decât la filme horror și la documentare despre natură. Deunăzi 
am văzut unul despre Larry, un mistreţ în captivitate, pe care au 
vrut să-l împerecheze, în cadrul unui experiment, cu niște 
scroafe crescute în cocină, dar nenorocitul nici de-al dracului n-a 
vrut să se cațăre pe gagici, așa că până la urmă l-au tranchilizat 
și i-au prelevat sperma. Îmi vine în minte Niki. Și Viki. Îmi 
închipui că-mi fac respiraţie bușon la bușon, în ţoale de piele 
strălucitoare, îngenunchează dinaintea mea și mi-o iau în gură 
cu schimbul. În treizeci de secunde îmi dă mustul în fiert, apoi 
mă întorc cu faţa la perete și trag pătura peste mine. Când 
aproape am adormit îmi dau seama că duminică n-am 
antrenament. Încerc să-i scriu un sms lui Zolika, nu cumva să se 
scoale în zori, dar până reușesc să tastez „dmncă n-avem antr. 
ești tâmpit”, mi se face privirea câș. Nu reușesc să-i găsesc 
numărul oricât aș încerca, derulez la nesfârșit lista cu numele. 
Când mi se aprinde becul că Niki puţin a lipsit să-i rupă cârnatul 
cu dinţii, din gâtlej îmi iese un gâlgâit straniu. La început mi se 
pare că plâng, dar apoi îmi dau seama că râd. În Omen, puștiul 
cu frizură à la Beatles se pregătește să-i facă felul maică-sii. l-aș 
pune-o. Nu puștiului, ci maică-sii. Mâine am s-o caut pe internet. 


+ Film american (1976) cu Gregory Peck și Lee Remick în rolurile principale. 
VP - 25 


Tăcere la pătrat 


Stau culcat pe spate, în pat, și exersez, din poziţie iniţială, 
rostogolirea înapoi când se pornește să urle Sabotage al lui 
Beastie Boys și simt cum mi se revarsă adrenalina în trup. După 
ce-mi pică fisa că, de fapt, e telefonul meu mobil, mă întorc pe-o 
rână și încep să orbecăi pe jos, pe lângă pat. Până la urmă îl 
găsesc sub tricou, într-un pantof, nu știu cum a nimerit acolo 
aseară. Răspund, la telefon e Geamandură, se plictisește și vrea 
să meargă la ştrandul cu apă termală. Nu m-am dezmeticit încă 
de tot, așa că, în loc să-l bag în pizda mă-sii, mă înţeleg cu el să 
ne întâlnim, în douăzeci de minute, în spatele cinematografului 
vechi. judecând după tonul pe care mi-a vorbit, pe Geamandură 
nu l-a afectat câtuși de puţin pățania de aseară. Nu-mi amintesc 
toate detaliile mărunte; în plus, toate serile astea sunt destul de 
asemănătoare, dar treaba aia sigur ne-a răvăşit. Inchid telefonul 
și încerc să deschid ochii, dar e prea devreme, iar azi-noapte am 
uitat până și să cobor jaluzelele. 

Centrul orașului amintește la ora asta de scenografia din 
Walking Dead. Doar pe strada principală e un pic de mișcare, 
câţiva băieţei pe triciclete îi înconjoară chiuind pe boschetarii 
costumaţi ca niște zombi, care scormonesc prin gunoaie; 
altminteri, totul e înfricoșător de pustiu. Lui Geamandură îi vine 
ideea să o cotim spre Rinocerul Alb, că a auzit de la cineva că 
astă-noapte a fost acolo mare hărăhău. Eu, unul, aș prefera să 
merg la ștrand, însă n-am niciun chef să mă vântur singur prin 
orașul pustiu, așa că îl însoțesc pe Geamandură. 

Când ajungem la fața locului, ne dăm seama că povestea cu 
hărăhăul nu-i o cioacă. În faţa intrării sfărâmate e întinsă o 
panglică cu inscripția POLIȚIA, de pe trotuar au încercat să 
măture sub boschete cioburile vitrinei sparte, însă, chiar și așa, 
le aud cum îmi trosnesc sub tălpi. Pe zid și pe gard sunt pete de 
sânge, iar pe asfalt trebuie să fi fost câteva băltoace mai mari, 
pe care le-au acoperit cu nisip. Geamandură a auzit că ţiganii au 
înjunghiat pe cineva sau capetele rase i-au înjunghiat pe ţigani, 


5 Serial TV american lansat în anul 2010, încadrat în genul filmelor horror post- 
apocaliptice. 


VP - 26 


încă nu s-a aflat cu exactitate care pe care, pentru că au fost 
înspăimântător de mulţi, iar pretenarul lui Geamandură, care a 
urmărit toată povestea, n-a văzut mai nimic în buluceala aia. În 
orice caz, situaţia e destul de neclară. 

De ciobul de sticlă ascuţit ca un ac ce se ițește din rama 
vitrinei atârnă un smoc de păr plin de sânge. O clipă rămân 
năuc, mă uit prostește și nu mai văd decât un fir de păr închis la 
culoare, tremurând în curent. Glasul lui Geamandură mă 
readuce la realitate. 

— Trebuie să fi fost dură de tot chestia asta, hotărăște el de-a 
dreptul impresionat. Și adaugă: Bine că am șters-o la timp. 

Deduc că și noi am petrecut în locul ăsta. Nu îndrăznesc să-l 
întreb dacă am pilit și eu în rând cu ei, fiindcă, dacă am fost cu 
ei, Geamandură m-ar socoti un idiot, așa că prefer să-mi ţin 
clanța și să mă zgâiesc la ușa făcută bucăţi. Nu știu ce mutră s- 
ar cuveni să fac într-un asemenea moment, pentru că stând așa, 
aiurea, pe strada pustie, nu-i chiar așa de nașpa și totuși e greu 
să faci abstracţie de faptul că cineva a fost împins cu capul prin 
vitrină. lar dacă geamul arată cum arată, mă întreb ce-o mai fi 
rămas din capul lu’ amărâtul ăla. Geamandură mai studiază o 
vreme locului evenimentului, iar apoi cu greu reușesc să-l smulg 
de-acolo și să pornim spre piscină. Traversăm printre mașinile 
parcate în faţă la Rinocerul Alb. Pe portbagajul unei Mazda albe 
se întinde o dâră de sânge de toată frumusețea. Nu sunt un 
mare fan în materie de automobilism, dar iagaliile japoneze 
merg brici. Pe jos se văd dinţi zburaţi din gură, tipul de la știri e 
clar că din ăștia și-a aranjat montajul, că sunt prea frumos 
aranjați. 

Mergem pe carosabil, că nu circulă nimic la ora asta. De pe 
zidul înalt dintre școala de muzică și penitenciar văd că au șters 
frumusețea de graffiti care îmi plăcea. Sclavii muzicii. Va trebui 
refăcut. Pe Geamandură îl apucă diareea verbală, uneori nu se 
mai poate opri, însă m-am prins că, în astfel de situaţii, cel mai 
bine ar fi să procedez ca Viggo Mortensen în filmul ăla science 
fiction de groază și nu fac decât să repet, la nimereală, aha, îhî 
și da. Nu mă interesează cu adevărat moacele despre care îmi 
povestește Geamandură, după nume nu cunosc nici măcar 
jumătate din ele, iar despre smardeala de ieri mi-a povestit deja 
tot ce știa. Când ne apropiem de bazinul de înot, se încâlcește în 


ê Aluzie la filmul american The Road (Drumul, 2009). 
VP - 27 


hăţișul unui monolog despre salonul de masaj thailandez de pe 
strada Zârda și despre happy-end, dar până să apuc să-l întreb 
niște detalii, încetinește în dreptul nostru o poloistă călare pe-o 
țoaclă, iar Geamandură începe să-i laude balena ucigașă tatuată 
pe pulpă. 

Peste douăzeci de minute ne bălăcim deja în bazinul cu apă 
termală, apa susură încetișor în ţeava de scurgere. In jurul 
nostru și pe mal, cât cuprinzi cu privirea, nu se văd decât băbătii 
cu pielea brăzdată de riduri și pete hepatice. Îmi vin în minte 
hipopotamii care se tăvălesc în nămol pe Animal Planet. Mă uit 
la Raţă, dar nu mă observă. Părul i s-a înroșit de la apa fierbinte, 
privește în jur sictirit, poate zărește o tipesă bună, dar am sosit 
nitel cam devreme și, deocamdată, nu-s gagicuțe mişto, ci doar 
pensionarele astea. Să zicem, ce-i drept, și faptul că pe cine 
frige Raţă e o chestiune ce ţine exclusiv de starea de spirit și de 
posibilităţi. 

Un puștiulică umflat coboară pe trepte ţinându-se de 
balustradă. N-are mai mult de doisprezece ani, dar cu siguranță 
are măcar o sută zece chile. Plonjează încetișor în bazin, 
plutește ca un pui de vacă de mare aflat la ora micului dejun, 
trupul puhav, unsuros stârnește valuri. Apa mă leagănă molcom, 
iar Geamandură îmi face capul calendar cu tipa cea nouă de la 
vestiar. | s-a pus pata pe ea. Îmi zugrăvește îndelung ce chestii 
i-ar face. Se inspiră din filmele porno sado-masochiste cu 
legături, dar de fiecare dată știe s-o dea la întors, să pară 
chestia cu adevărat bolnavă. E foarte priceput la treaba asta, 
deși, după mine, dacă ar trebui să facă pe bune tot ce 
născocește, ar da’ rău de tot cu mucii-n fasole. 

— Bidoanele alea mari pot fi legate ușor de tot cu sârmă 
ghimpată, îmi explică el. Doar sfârcurile trebuie străpunse cu 
grijă. 

Tipesa chiar că are sânii îngrozitor de mari, zici că-s două 
capete de gemeni. O pereche de gemeni chiori, cu un singur 
ochi. Atrag privirile ca magnetul. La venire, Geamandură a 
încercat să se dea la tipă, dar în vreo zece secunde și-a epuizat 
întrebările, pe urmă a rămas în faţa tejghelei de la vestiar și s-a 
holbat cu ochii cât cepele la ţâţele gigantice. La urmă, 
bineînțeles, el a fost cel care s-a simţit jignit că pizda aia 
tâmpită i-a dat cu tifla. 

— Du-le la cinema, îi sugerez și casc de-mi trosnesc fălcile, 


VP - 28 


mai-mai să-mi luxez maxilarul. 

Susurul monoton al apei termale cu gust metalic ajunsă pe 
marginea ţevii de scurgere mă adoarme de-a binelea. Parcă mi- 
ar murmura cineva întruna la ureche. 

— N-o învăţa rău, spune Raţă căscând și el. Cheltuiești un 
purcoi de lovele pe bilet și pe popcorn și când vrei să pui pe 
tapet problema, te trezești că-ţi spune să iei mâna de pe ea. 

Raţă împroașcă apa, printre dinţi, într-un firicel subţire, la 
distanţă. Îl scuipă pe ceafă pe un pișpirică de vreo șase ani, care 
bate apa din răsputeri, cu niște aripioare gonflabile pe braţe și 
cu ochelarii de înot aburiţi, în apa care-i vine până la piept. 

— Dacă vrei să dai bani pe bijboacă, știu eu câteva fete dintr- 
a șaptea, adaugă el. 

— Păcat că s-a închis cinematograful mic,  oftează 
Geamandură. 

— S-a închis cinematograful mic? îl întreb. 

— Inî, îmi confirmă Geamandură. Au pus un afiș că 
spectacolul de adio s-a anulat. 

— Ar fi trebuit să demoleze de mult spelunca aia jegoasă, 
observă Raţă, iar apoi încearcă să-l scuipe din nou pe ţânc pe 
ceafă. 

Noul multiplex din mall a îngropat micul cinematograf. 
Trebuie să recunoaștem că, de-o vreme, oricum, era frecventat 
doar de boschetari și de ţiganii amărășteni din cvartalul de 
locuinţe sociale. Locul ajunsese să aducă, pe bune, cu o 
combinaţie între un institut de dezintoxicare a persoanelor 
dependente și un teren de joacă. Boschetarii bombăneau 
trotilați în ultimul hal, iar barabușterii umpleau sala de spectacol 
cu coji de seminţe de floarea-soarelui. Tin minte că odată i-au 
dat cep unui balaoacheș în timpul unui spectacol de la matineu, 
toată lumea a crezut că-i vorba de Micul Italian sau de-un amic 
de-al lui sau altcineva. Câţiva cataroi au și fost săltaţi de pisari, 
iar pe urmă a ieșit la iveală faptul că metresa lui a fost cea care 
îi înfipsese suriul în ochi tipului. Se luaseră la harţă din cauza 
bidonului cu vin. Ei, da, acolo era de-a dreptul o artă să implori 
gagicile să-și dea jos chiloţii. 

— O să se construiască o bancă pe locul lui, spune 
Geamandură și cască. 

— Taică-tău nu vrea să construiască un bar de striptease? îl 
întreb. 


VP - 29 


— Ar putea să aducă niște curve ucrainene din parcarea 
camionagiilor, spune Geamandură și încep să-i lucească ochii. 

— Înî, zic. Am putea să curvăsărim și noi împreună cu tăticul 
tău. 

Raţă izbucnește în râs, îi surâde ideea. Recunosc, aș paria pe- 
o sumă mare că Raţă are pe Facebook cele mai multe prietene 
pe care le-a cordit și taică-său. În clipa următoare, în piscină se 
aruncă Csâk Gyula. Numele lui adevărat e Csâk Gyula, dar toată 
lumea îi spune Norris”. De meserie e zugrav, dar cu siguranţă că 
și-a ţinut în mână mai mult puţulica zbârcită decât trafaletul. 
Improașcă apa din bazin și face valuri, apoi se saltă greoi de sub 
apă, se oprește în mijlocul piscinei și privește în jur. Arată ca o 
mangaliță musculoasă. Pe ceafa și-a tatuat un cod de bare. N- 
am înțeles niciodată la ce-i bun un tatuaj pe care nu-l poţi privi 
decât cu ajutorul a două oglinzi. Nu îndrăznesc să râd, dar și 
Raţă, și Geamandură tac mâlc. Norris aproape că l-a curăţat pe 
un pretenar de-al nostru în mall. Nu i-a plăcut că băiatul se 
zgâia la femeia lui. Degeaba i-a spus prietenul nostru că nu se 
uită la nimeni, că Norris i-a tras la șuturi în cap și în rinichi până 
când ăla a intrat în comă. Agenţii de pază ieșiseră tocmai atunci 
să bage rotocoale în spatele clădirii, la intrarea personalului - 
deși, la o adică, e puţin probabil să se fi amestecat -, iar gaborii 
au ajuns la faţa locului peste jumătate de oră de la secţia de 
poliţie aflată la trei străzi mai încolo, însă, între timp, Norris și 
oamenii lui se topiseră de mult. 

Se mai învârtește o vreme în mijlocul bazinului, apoi se 
plictisește și se așază lângă tovarășul lui. 

— Unde rămăsesem, futu-i? îl întreabă. 

— La negresă, răspunde pretenarul lui. 

Norris rămâne pe gânduri, pe urmă dă din cap și continuă: 

— Aha, pricep. Am dus-o în magazie, i-am desfăcut 
fofoloanca, futu-i, dar am crezut că nu văd eu bine. 

— De ce, ce s-a întâmplat? 

— Măi, Pișta, pizda asta de negresă avea biboanţa trandafirie 
pe dinăuntru, urlă Norris. 

Timp de cinci secunde, ecoul reverberează deasupra piscinei, 
biboanța-boanța-anța. Nişte tanti care răspândesc în aer miros 
de usturoi clatină din cap dezaprobator. 


7 Aluzie la Chuck Norris, actorul american specializat în filme de arte marţiale. Csák 
este omofonul lui Chuck din limba engleză. 


VP - 30 


— Hai, măi, nu-mi vinde gogoși, futu-i-tu-i-tu-i, se străduiește 
Pista să urle și mai tare decât amicul lui. 

Are un butic cu langoșe pe ștrand. Vara trecută, Zolika a 
șmotruit la el timp de două săptămâni, dar până la urmă a spus 
că tot mai bine-i să facă pe Ronald McDonald. 

— Pula mea-ţi vinde gogoși, i-o întoarce Norris. Am crezut că 
nu privesc în gaura în care trebuie, căci în rest era așa de 
neagră de-i luminau gura bomboanele Negro. Pe urmă m-a 
înhăţat de căpăţână și mi-a împins mutra în ghiocul ei uriaș. Era 
să mă sufoc, futu-i. l-am spus fac iu bici, dar era mai întărâtată 
ca o fiară. Horocăia și făcea ca dracu’. 

— Horcăia, îl corectez eu cu glas scăzut, în timp ce Norris 
emite din gâtlej tot felul de sunete ce aduc cu grohăitul porcilor. 

Geamandură mă privește nedumerit, dar nu-i spun nimic, mă 
bag sub apă fără un cuvânt. Aici, jos, e liniște. Deschid ochii, în 
apa tulbure nu poţi să vezi decât până la o distanţă de câţiva 
metri și, cu toate astea, văd clar pe pulpa lui Norris tatuajul cu 
Ungaria Mare și capul de mort. Revin la suprafață. 

— Nu voia să-mi dea drumul la cap, futu-i, așa că a trebuit să-i 
trag una în coaste, să se potolească. Pe urmă, am întors-o pe 
dos și i-am tras un toc de bătaie. Ar fi trebuit să vezi, frate, cum 
tremura osânza pe ea, ziceai că-i o scroafa pusă la îngrășat. 

— Când tăiem un porc? întreabă Pișta căzând pe gânduri. 

Nu mai aud și răspunsul, pentru că, între timp, Geamandură 
se apucă să trăncănească iar despre gagica de la vestiar. Îmi 
explică în detaliu ce și unde i-ar vâri. În timpul ăsta, Raţă începe 
să-și arunce ocheade cu o tipă paralimpică. Lui Raţă nu-i plac 
doar băbătiile cu țâțele fleșcăite; data trecută a agăţat o 
bambină cu un picior, participantă la concursurile de triatlon și o 
săritoare de la trambulină surdomută. Mi-a spus că-i foarte dură 
chestia că-i poate spune orice în timp ce fac sex, că tipa nu se 
supără. 

— Ar trebui să punem mâna pe ea, spune Geamandură. 

— Pe cine? îl întreb eu. 

— Pe Erika, răspunde Geamandură. 

— Cine mai e și asta? se interesează Raţă. 

— Gagica de la vestiar, răspunde Geamandură. 

— N-o cheamă Erna? îl întreb eu. 

— Nu, răspunde Geamandură. O cheamă Erika. 


8 Transcriere fonetică a englezescului fuck you, bitch, „să te fut, târfo”. 
VP - 31 


— Nu pe tipa asta a fript-o Joci? întreb eu. 

— Pe cine? întreabă și Raţă. 

— Păi, pe Erika, zic eu. 

— Pe Erika? întreabă Geamandură. 

— Joci? întreabă și Raţă. 

— Înî. 

— Cine-a zis? se interesează Geamandură. 

— Chiar Joci, răspund. Așa cred. 

— Asta-i o minciună gogonată, dă din mână, neîncrezător, 
Geamandură. 

— Ai vrea tu, pufnește Raţă în râs și se vâră sub apă. 

Geamandură se uită la mine, să spun ceva, dar nu mă pricep 
să-l liniștesc. Joci ăsta chiar că-i un mare mâncător de rahat, dar 
asta nu înseamnă că n-a avut-o pe tipesă. La urma urmei, mi se 
rupe de cine cu cine se dă în bărci. 

— Dă-o în mă-sa! spun eu dând din umeri, la care 
Geamandură trage o flegmă, iar apoi, lăsându-și capul pe spate, 
își udă părul. 

O vreme, plutesc în tăcerea care s-a lăsat, apa caldă mi se 
lipește de piele, firele de păr de pe picioare îmi flutură ca algele 
în curenţii delicaţi, valurile catifelate îmi scaldă trupul. Mă uit la 
ceas, dar secundarul nu vrea să se miște. Poate că timpul s-a 
oprit în loc. La drept vorbind, aici, la băile termale, întotdeauna-i 
un pic așa, parcă s-ar opri în loc. Norris îi dă înainte cu 
negresele... sau cu tăierea porcului. Raţă înoată pe sub apă 
până la o puștoaică în costum de baie roz, plutește în jurul ei ca 
un aligator gata să-și înșface prada - fetiţa nici nu-l observă iar 
apoi se saltă de pe fundul bazinului și apare la suprafaţă exact 
în locul de unde s-a scufundat. Din vestiar apar Niki și Viki. Ușa 
se închide încetișor în spatele lor, pe urmă se deschide din nou 
și apar și celelalte două membre ale ștafetei de 4x100 de metri, 
Szilvi și Fruzsi. Niki și Fruzsi și-au înfășurat prosopul în jurul 
șalelor. Au impresia că nu li se vede mărimea curului. Se cacă 
pe ele tot timpul că au curul mare sau țâțele mici. Sau că și-și. 
Viki ne face semn și se îndreaptă spre noi. Niki o urmează la 
câţiva pași, e nervoasă că i-a luat-o înainte sora ei mai mică. Le- 
au pus-o toți pretenarii mei, în afară de Zolika. Pe Szilvi și Fruzsi 
nu le-a ciocănit încă nimeni, dar ele sunt la școala catolică. Nu 
se lasă călărite. Din bazinul cu apă rece, un bălălău se zgâiește 
la gagicuţele care înaintează cu pași mărunți pe fâșia umedă 


VP - 32 


dintre piscine. Apa are optsprezece grade, așa că degeaba 
scotocește prin chiloţi. Intr-o apă așa de rece, doar leilor-de- 
mare li se scoală și, poate, eschimoșilor. Niki încă își face de 
lucru cu prosopul, dar Viki coboară deja pe treptele bazinului. În 
timp ce intră în apă, costumul i se umezește. Se poartă de parcă 
n-ar observa că toată lumea se holbează la ea. Până și Norris 
amutește o clipă, iar apoi zice: 

— Ce zambilică mişto, futu-i, păcat că n-are ţâțe. 

Când Viki ajunge lângă noi, Geamandură se trage curtenitor 
mai încolo. 

— Stai liniștit! spune Viki, Geamandură vrea să-i răspundă, 
însă Raţă i-o ia înainte. 

— Hai aici, că mai e loc, spune el împroșcând apa din faţa lui. 

Viki își arcuiește trupul pe treapta cea mai de jos, se lasă în 
voia apei, înoată până la noi. Raţă încearcă să-și bage mâna 
între picioarele ei, să-i mângâie pricomigdala, dar până să-i 
tragă într-o parte costumul de înot, Viki se îndreaptă înot către 
Geamandură. Şi el încearcă să-i mângâie pricomigdala, dar până 
să i-o apuce, Viki se răsucește și Geamandură nu-i poate pipăi 
decât fundul. Viki se uită peste umăr la Geamandură, se așază 
lângă mine și își trece mâna peste coapsa mea. Îmi trec și eu o 
mână peste pulpele ei. Părul lung, castaniu, i se udă tot. ȘI-I 
netezește dându-l pe spate. Niki a reușit, în sfârșit, să găsească 
un loc în care să-și lase prosopul și pornește spre bazin. 

— Sal'tare! strigă ea, dar n-o bagă nimeni în seamă. Saltare! 
repetă ea cu glas tare, la care Raţă, parcă trezindu-se din 
visare, se uită la ea și-i spune: 

— Vino-ncoa'. 

Acum, că n-a reușit s-o convingă pe Viki să se așeze lângă el, 
se dă la Niki. Se orientează spre rezistenţa mai mică. Lui Niki nu 
trebuie să i se spună de două ori, se duce la el și i se așază în 
poală. Raţă îi șoptește ceva la ureche, dar între timp o 
urmărește din priviri pe Viki. Niki zâmbește. Raţă continuă să 
șușotească, la care Niki izbucnește în râs. Între timp, Viki stă la 
taclale cu Geamandură, iar eu îi mângâi păsărica. Lui Viki. Rată 
o masează pe Niki pe burtă, pe urmă mâna îi alunecă mai jos. În 
timp ce-mi strecor degetul în păsărică lui Viki, mă gândesc la 
păsărică lui Niki. Viki sporovăiește cu fața îmbujorată, mă 
întreabă ceva, dar nu-i răspund, pentru că habar n-am despre ce 
discutăm. li răspunde Geamandură în locul meu. Viki își 


VP - 33 


unduiește încetișor șoldurile. Îmi strecor încă un deget în timp 
ce mă zgâiesc la tabla de pe perete, pe care scrie ce ioni și ce 
săruri minerale conţine un centimetru cub de apă termală. Nu 
reușesc să citesc de la ce adâncime, de la câți metri izvorăște, 
văd doar că are nouăzeci de grade Celsius și este răcită înainte 
de a se vărsa în bazin. Cică le face bine celor care suferă de 
tulburări ale aparatului circulator. Și celor care au cancer osos. 
Sau celor care suferă de osteoporoză. Ar trebui să-mi fac o 
reţetă de ochelari. Îmi strecor încă un deget în Viki. 

— Hei, se răstește ea șuierând, iar ochii ei gri-albăstrui 
împrăștie fulgere. 

— lartă-mă, zic eu, dar e prea târziu, Viki se mută lângă 
Geamandură. 

La Raţă, surplusul de testosteron începe să se manifeste 
agresiv. Ne tot pisează cum că el e cel care rezistă cel mai mult 
sub apă fără să respire, dar Geamandură și cu mine îi râdem în 
nas. Poate că până și Zolika s-ar dovedi mai bun decât el dacă 
ar avea răbdare. 

— Vă că câţi pe voi, ai? latră el și i se vede în priviri că e cu 
capsa pusă. 

— Te întrec la orice oră din zi și noapte, îi răspunde 
Geamandură ștergându-se pe față. 

— Și-atunci, de ce te caci pe tine? îl întreabă Raţă privindu-l 
drept în ochi. 

— Ba nu mă cac pe mine, spune Geamandură, care e calm ca 
o balenă ghiftuită cu plancton. Doar că nu vreau să te fac de 
cacao de faţă cu gagicile. 

— Ţine.-l, îi întinde Raţă lui Niki ceasul lui antiacvatic. 

Și eu am primit o chestie asemănătoare, la împlinirea vârstei 
de doisprezece ani, de la taică-meu, dar la un concurs mi l-au 
umflat ai mari. Mi-a părut un pic rău de el, pentru că pe el 
puteam apăsa cel mai rapid, de două ori la rând, butonul de 
start/stop, dar măcar am scăpat necaftit. 

— Pot să-l pornesc? întreabă Niki. 

— Îhî, răspunde Raţă și-i pune lui Niki degetul pe butonul de 
start. Uite, pe ăsta-l apeși. O dată la început și o dată la sfârșit. 

Nu lasă lucrurile la voia întâmplării. Niki numără până la trei, 
iar noi ne vârâm sub apă. O bucată de vreme, număr secundele 
în întuneric, dar pe urmă mă cuprinde oarecum plictiseala și 
deschid ochii. Apa e destul de tulbure, sub nasul meu înoată, se 


VP - 34 


învârtesc niște chestii mărunte, maronii. Poate că iar s-a căcat 
careva în piscină. Nu departe de mine plutește Geamandură, nu- 
i văd trupul, parcă ar fi fost decapitat. Părul îi flutură în jurul 
capului, arată ca o meduză. Trupul lui Raţă se ridică la 
suprafață, își ţine capul sub apă, se uită la Geamandură, apoi la 
mine. Plutim nemișcați, ca niște cadavre. Am ajuns cu 
numărătoarea la șaptezeci. Raţă doar rareori rezistă mai mult 
de trei minute. Asta înseamnă o sută optzeci de secunde. Lao 
sută cincizeci începe să i se termine aerul. Din gura lui Raţă 
încep să apară bule de aer. N-o să mai reziste mult. Mă las dus 
de apă spre marginea piscinei. Zăresc pulpele lui Viki sau pe-ale 
lui Niki. Careva îi umblă printre picioare, iar eu mă prostesc de 
cap și uit cu totul de concursul ăsta tâmpit. Până să-mi vin în 
fire, Raţă aproape că se îneacă. Boul ăsta preferă să crape decât 
să se dea bătut. De fapt, există un moment când nu te mai poţi 
înălța de sub apă fără ajutorul cuiva. Mai aştept câteva secunde, 
dar apoi, când se uită la mine, scot capul din apă. In clipa 
următoare, ţâșnește și el de sub apă. Trage aer în piept 
horcăind. 

— Ei, cât e? întreabă gâfâind congestionat la față când 
izbutește, în sfârșit, să vorbească. 

— Două minute, patruzeci și șapte de secunde și cincizeci și 
două de sutimi de secundă, citește Niki pe ecranul 
cronometrului. 

Nu departe de șoldul lui Niki se ițește de sub apă și capul lui 
Geamandură. Răsuflă șuierat, împroșcând stropii de apă de pe 
mutră. Acum, iar arată ca o balenă. 

— Ei? întreabă el frecându-se la ochi. 

Toată lumea tace chitic. Lui Raţă îi pică fisa că Geamandură i- 
a dat țeapă. 

— Ai trișat, jegule! îl repede Raţă. Te-ai dus mai încolo, în pula 
mea. 

— Nu m-am dus mai încolo, răspunde Geamandură rânjind. 

— Ba da, o ţine Raţă pe-a lui. 

— Dacă-ţi spun că nu m-am dus, insistă Geamandură cu un 
zâmbet ceva mai șters și pe un ton mai apăsat. 

— Ba nu te-ai dus, în pula calului. 

Mă poziționez în așa fel încât, la nevoie, să pot interveni și să- 
i despart. E și asta caterinca obișnuită, în situaţii din astea, 
rareori se ajunge la trosneală, dar nu strică să fiu pe fază. Raţă 


VP - 35 


se mai cramponează o vreme pe tema asta, însă, din fericire, 
Geamandură nu se lasă băgat în boală. Ascultă tâmpeniile lui 
Raţă cu o mutră impasibilă și neagă cu tărie faptul că ar fi înotat 
mai încolo, să iasă din câmpul nostru vizual. Firește, știe că Raţă 
poate deveni periculos când îi sar capacele, așa că are grijă să 
nu-l provoace fără rost. În cele din urmă, tactica lui dă roade, iar 
Raţă își dă seama, încet-încet, că degeaba se bășică, n-o să mai 
urmeze o nouă rundă. Nimeni n-are chef de întrecere. 
Bineînţeles, la urmă, tot îi aruncă lui Geamandură că frate-său 
mai mare nu e un buzilău cu puţulica bleagă ca el însă, din 
fericire, tocmai atunci apare din vestiar Zolika, iar Geamandură 
se folosește de acest prilej și se face că n-a auzit mârlăniile ce i- 
au fost adresate. Din câte văd eu, s-ar zice că joacă teatru, 
fiindcă, discret, s-a înroșit la faţă. Lui Zolika îi ţăcănesc papucii 
în timp ce se apropie grăbit de bazin. Are părul vâlvoi, ochii i-s 
încercănațţi. Lui Raţă îi apare un licăr în ochi când îl zărește. 

— N-ai chef să te scufunzi? îl întreabă Raţă în loc să-l salute. 

— Ce s-a întâmplat? îl întreabă Zoli la rândul lui. 

— Ținându-ţi respiraţia, îl lămurește Raţă. 

— Nu, mulțumesc, răspunde Zolika. 

— Ce-i, măi, faci pe tine de frică? 

— Nu fac pe mine, dar n-am chef. 

— Sauna e goală, le arunc eu, doar-doar o să muște momeala, 
dar chestia asta nu interesează pe nimeni. 

— Eşti slăbuţ, îi spune Raţă dispreţuitor; știe cum trebuie să-l 
scoată din pepeni pe Zolika. 

— la-o în gură, mârâie acesta. 

— Ai vrea tu, măi, lăchiţă, continuă să-l aţâţe Raţă rânjind. 

Câteva minute continuă să se fută la icre unul pe altul, iar, 
până la urmă, Zolika ajunge să cedeze și se apucă de treabă. 
Tot Niki e cea care măsoară timpul. Se bagă sub apă deodată. 
Raţă are grijă ca Zolika să nu dispară nicio clipă din câmpul lui 
vizual, însă cum a mai avut parte de o rundă, oxigenul i se 
termină rapid și, după două minute, începe să sufere nașpa de 
tot. lar Zolika, desigur, vrea să obţină satisfacţie. Cel puţin a 
părut să se scufunde foarte hotărât. Mă deplasez neobservat 
lângă Raţă, în caz că trebuie să-l salvez. Calculul hârtiei se 
adeverește, după două minute și jumătate, Raţă e nevoit să iasă 
la suprafaţă. Gâfâie cu fața congestionată; pe urmă, când vede 
că Zolika plutește nemișcat în apă, se duce și se oprește lângă 


VP - 36 


el. Nu zice nimic, poate că nici nu-i în stare să scoată o vorbă, 
răsuflă greu și trage o flegmă babană. S-au făcut vreo trei 
minute, dar Zolika încă rezistă. Ne face semn cu degetul mare 
că totul e OK, chestie care îl bagă și mai tare în draci pe Raţă și, 
când Zolika vrea, în sfârșit, să iasă la suprafaţă, îi împinge capul 
la fund. Mai trec câteva secunde, după care ne pică fisa ce se 
întâmplă. Zolika încearcă să bată în retragere, bate apa disperat 
cu braţele, dar Raţă îl ţine strâns. Ne prindem deodată, eu și 
Geamandură, ce-i de făcut, el îl dărâmă pe Raţă cu un bodicec, 
iar eu îl smulg din apă pe Zolika. Se zbate horcăind să respire, 
când tușește, îi iese apă din gâtlej, are o privire stranie, 
îngrozită. Îl bat de câteva ori zdravăn pe spate, să-i iasă apa din 
plămâni. Nici nu-i sigur că o să scape cu viață, dar deja îl caută 
pe Raţă din priviri. Rar se întâmplă să-l vedem atât de nervos, 
dar cred că, la urma urmei, are tot dreptul să fie așa. 

Între timp, Raţă s-a luat deja în coarne cu Geamandură, cum 
că de ce pula lui a trebuit să-l răstoarne și, când acesta mârâie 
la el aruncând flăcări pe nas, ceea ce nu i se prea întâmplă, cum 
că era cât pe-aci să-l trimită pe Zolika pe lumea cealaltă, Raţă 
se răstește la el să-l scutească, cică a vrut doar să glumească, 
iar apoi se duce șucărit în bazinul cu apă rece. Văd că pe Zolika 
l-a stors de vlagă treaba asta, așa că încerc să-l mân cât mai 
departe de ceilalţi. Trebuie îndepărtat câtă vreme se lasă 
mânat, că, dacă apucă să treacă peste șoc, precis că o să vrea 
să-l belească pe Raţă. 

Toată scena asta nu ţine mai mult de două minute. 

— A vrut să mă lichideze jigodia asta, geme el după ce 
reușește să-și elimine, tușind, toată apa din plămâni. 

— A vrut doar să glumească, încerc eu să-l liniștesc. 

— Ce glumă de căcat, băga-mi-aș spune Zoli ștergându-și 
mucii, chestie la care nu știu ce să mai zic. Mă duc acasă, în 
pula mea, zice el, dar pe urmă Viki vine lângă noi și îl întreabă 
pe Zolika dacă se simte bine, la care Zolika mârâie ceva, dar e 
clar că-i cade bine treaba asta. 

Îi las împreună, să trăncănească. Între timp, Raţă i-o trage lui 
Niki în bazinul cu apă rece, dar, când îi spun că sauna e liberă, o 
împinge la o parte pe gagică și iese din piscină. Deschid ușa 
saunei și aerul fierbinte mă izbește în faţă. Dăm buzna înăuntru. 
Anul trecut, un pretenar de-al meu a făcut infarct fiindcă s-a 
antrenat în sauna încinsă. Avea cinșpe ani, dar, până să-l 


VP - 37 


reanimeze, a făcut cinzeci. Acum, înăuntru-i doar o tipesă 
obsedată de fitness, bronzată la solar; și-a pus curul la asudat 
pe banca de sus, că, oricum, nu mai e nimeni în afară de ea. 
Gagica se uită urât la noi, se cacă pe ea, probabil, nu cumva să 
se răcească sauna. Simt mireasma uleiului de levănţică volatil. 
Raţă și Geamandură se așază pe banca de sus, lângă tipă, 
trâncănesc aiurea, să n-adoarmă, dar nu le dau atenţie, mă uit 
afară, pe fereastră. Viki și soră-sa au trecut din bazinul cu apă 
caldă în cel cu apă rece, iar de acolo în cel cu apă fierbinte. 
Zolika nu le înțelege clar intenţia, întâi intră în bazinul cu apă 
rece, pe urmă trece în cel cu apă fierbinte exact în clipa când 
fetele se aruncă, cu chiote, înapoi în bazinul cu apă rece. Tot 
timpul se ocolesc reciproc - și nu întâmplător. Fetele șușotesc, 
chicotesc, apoi se mută lângă Zolika în bazinul cu apă fierbinte. 
Ușa saunei dă spre piscine, dar nu reușesc să văd ce pun la 
cale. După câteva minute, gagicile ies din bazinul cu apă 
fierbinte și se întorc în cel cu apă caldă. Zolika dispare. Precis i 
s-a sculat și îi e jenă să iasă. Dacă ţi se face os în apă fierbinte, 
mie-n sută, îţi rămâne giolgău măcar o juma de ceas și nici nu 
poţi să te-nvârtești de colo colo prin piscină cu toroipanul zbârlit. 

In saună, termometrul arată nouăzeci de grade. Tipesa cu 
fitnessul îi roagă pe Raţă și Geamandură să se dea mai încolo și 
se întinde comod pe banca de sus, asudă pe mai departe cu 
ochii închiși. Stropii de sudoare i se preling pe gât, pe braţe, pe 
coapse. Genul ăsta suportă foarte bine dogoarea; dacă apucă să 
se instaleze în saună, nici cu tunul n-o mai muţi din loc. 
Geamandură se așază pe banca de mai jos. Așteaptă un pic, 
apoi se ridică și își împinge curul spre mutra gagicii. Işi desface 
bucile cu palmele. Între timp, Raţă trăncănește întruna. Face și 
asta parte din tactica de distragere a atenţiei. Geamandură se 
bășește fâsâit în mutra gagicii, se așază rapid la loc și se face că 
discută. După câteva secunde, gagica obsedată de fitness se 
strâmbă urât de tot, se ridică în capul oaselor - parcă abia acum 
ar fi observat că stă culcată pe un pat presărat cu flori de cuie - 
și pornește spre ușă împleticindu-se. Începe să tragă de ea. Își 
dă seama că se deschide spre exterior. Când, în sfârșit, reușește 
s-o zbughească afară, o izbește curentul de aer rece, se 
dezechilibrează și cade grămadă pe marginea piscinei. Până 
ajunge proful de înot la ea, se ridică cu chiu cu vai în patru labe. 
Tinerelul o ajută să se scoale și o conduce până la un șezlong. 


VP - 38 


Mă uit la Geamandură. Rânjește satisfăcut. Pe urmă, Raţă se 
apropie de sobă și se pișă pe piatra încinsă. Aburii se înalță 
sfârâind. Mă duc și eu lângă Raţă, îmi trag slipul într-o parte și 
mă piş și eu. Geamandură ne ţine de șase. O broboană i se 
scurge de pe frunte drept în ochi. Clipește mărunt, își șterge 
ochii, nu vede nimic. În aceeași clipă, ușa se dă de perete și 
apare Norris. Ne aruncăm o privire complice și ne îndreptăm 
spre ieșire. Trag ușa după mine. Privesc în urmă. Imi văd 
imaginea reflectată în geamul ușii și-l văd pe Norris mijindu-și 
ochii în duhoarea de pișat. Mirosul de amoniac îi ustură ochii. li 
pică fisa. 

— Roiu', băga-mi-aș, zic eu fără s-o mai lungesc. 

O zbughim spre vestiar. Norris deschide ușa cu un șut violent 
și urlă din toţi rărunchii: 

— Futu-te-n cur de puţoi, de nu te-oi fute până-n mormântu' 
mă-tii! 

Pornește după noi, dar ia o trântă zdravănă pe podeaua de 
marmură udă și se șucărește și mai tare. Se adună de pe jos, 
rage cu spume la gură, dar nu pricep ce spune. Traversăm în 
goană vestiarul băii termale, mă uit în urmă, vreau să văd ce 
avans avem. Mă izbesc de un băbălău, moșu' se bușește de 
dulap. Trecem în fugă pe lângă megaţâţoasa Erna. Geamandură 
o salută folosind pluralul politeţii. Traversăm în goană holul de la 
intrare slalomând printre palmieri și mesele cu jocuri de fotbal și 
sărim peste turnichetul de acces. Raţă e cât pe-aci să cadă câte 
de lung. Năvălim în vestiarul bărbaţilor. 

— Ușurel, băieţi, aveţi grijă, ne previne tanti Marika. 

— Săru' mâna, o salutăm noi în cor. Vine Gyula, adaugă 
Geamandură, explicându-i cum stau lucrurile. 

Tanti Marika apucă găleata și mopul, șterge urmele pașilor 
noștri de pe podea. Auzim cum după câteva secunde dă buzna 
și Norris. Zbang! Sper din tot sufletul că a luat o trântă și și-a 
spart capul, dar, până la urmă, aflu că n-a fost atent la distanţa 
de frânare și s-a bușit nașpa de tot de tejghea, fiindcă în 
secunda următoare răcnește la tanti Marika, cum că de ce pula 
calului trebuie să tot spele căcatul ăla de dușumea. 

— Unde s-au dus jartelele alea penale? întreabă el după ce s-a 
răcorit răcnind. 

— Cine? întreabă la rândul ei tanti Marika. 

— Puţoii ăia muiști. 


VP - 39 


— Caută-i pe ștrand! răspunde tanti Marika pe un ton calm, 
dar Norris nu e tipul de care să scapi cu una, cu două. 

Pornește spre intrarea în vestiar. Îi auzim pleoscăitul tălpilor, 
se învârtește printre șirurile de dulapuri, privește în câte o 
cabină, trântește ușile și nu contenește cu înjurăturile de mamă. 
Stăm cocoţaţi pe banca dintr-o cabină, proptim ușa cu mâinile. 
Norris se oprește, își încordează auzul. Ne ţinem respiraţia. 
Recordul meu e de trei minute și jumătate. Dacă se uită 
înăuntru, până aici ne-a fost. Pulsul mi-a săltat la o sută optzeci 
de bătăi pe minut. Raţă se îngălbenește. Îl sprijin, nu cumva să 
cadă de pe bancă. E liniște. Tăcere totală. Norris o ia din loc. In 
drum spre ieșire, apucă să-i mai mârâie ceva lui tanti Marika. 
Mai așteptăm un pic, apoi ne dăm jos de pe bancă. 

— Futu-i, răsuflăm ușurați, toți deodată. 

Auzim pași care se apropie. Sărim la loc. 

— Sâmbăta trecută, pe variantă, iar i-au tras-o unui biciclist, 
zice un glas. 

— Ciudat ar fi să treacă o săptămână fără să-l radă pe 
vreunul, răspunde altul. 

— Stai, că nu asta e poanta. L-au lovit, pe urmă s-au oprit, l- 
au spart la nas și l-au aruncat în șanț. 

— A avut baftă că cineva i-a văzut bicicleta de pe drum și a 
chemat o ambulanţă. 

— A scăpat? 

— Nu, a murit în salvare, răspunde primul glas și continuă: 
Stai să te-ajut. 

Nici nu vreau să mă gândesc ce-or fi făcând. 

— Băieți, puteţi să ieșiți! strigă tanti Marika. 

Ne uităm unul la altul. N-am crezut că și între gabori există 
buzilăi. Ne dăm jos de pe bancă. leșim din cabină. N-am curajul 
să le întorc spatele. 

— Mulţumim, tanti Marika, spun eu. 

— Ușcheala acasă până nu se-ntoarce dobitocul ăla. 

Între timp apare și Zolika dinspre baia termală. Se așază pe 
bancă. Nu știu ce-i explică lui Geamandură. Acesta se îmbracă 
tăcut; lângă ei, cei doi caralii își împachetează ţoalele în dulap. 

— Raţă... îngaimă Zolika. 

— Ce-i? 

— Ai venit pe jos? 

Vorbește cu glas tare, îl aud și curcanii. Raţă bălmăjește ceva 


VP - 40 


confuz. 

— Puteai să-i ceri și tu mașina lui babacu'. 

Ar trebui să-i spunem și lui Zolika să facă ciocu' mic, că, dacă 
mai dă mult din clanță, am belit-o cu toţii. Ne îmbrăcăm în doi 
timpi și trei mișcări, nu le mai așteptăm pe gagici. Nu există pe 
lume vreo gagică pentru care l-aș lăsa pe smardoiul ăla să mă 
lichideze. 

În fața piscinei, pe locul rezervat persoanelor cu dizabilităţi, 
este parcat un Volkswagen Transporter negru. Botul îi atârnă 
peste trotuar. Nici n-ai loc să treci cu un scaun cu rotile pe lângă 
el. Parbrize fumurii, geamuri laterale fumurii, jante șmechere. Pe 
lunetă are lipită, cu capul în jos, harta Ungariei Mari, cu culorile 
dinastice arpadiene. Așa, răsturnată, arată întocmai ca Ungaria 
Mică. Raţă se uită atent în jur, se apropie de mașină, se mai uită 
o dată, apoi apasă din răsputeri cu vârful cheii pe caroserie. 
Cheia scoate un scrâșnet ascuţit în timp ce zgârie laterala 
automobilului. Portiera din faţă, portiera din spate. 

Pe urmă îi dăm sas. 


VP - 41 


Rechin 


Este cinci și un sfert. Plus-minus câteva minute. Știu și fără 
ceas cât poate să fie. În fiecare dimineaţă mă trezesc la aceeași 
oră. În curând intră mama să mă scoale, nu știe că sunt deja 
treaz. Nu știe multe despre mine. Îmi trag pledul peste cap, nu 
vreau să mă scol. În vis, lucram la bordul unei baleniere. 
Masacram balene uriașe împreună cu tovarășii mei și cu un tip 
mai în vârstă, un american bărbos, cu vorba domoală. Ne 
înfigeam  harpoanele în cogeamite animalele, le tăiam 
înotătoarele cu fierăstrăul, pe urmă le aruncam înapoi în apă, iar 
noi stăteam pe punte uzi leoarcă de sânge și ne uitam cum se 
scufundă dându-și ochii peste cap și se duc la fund. Nu 
pricepeau de ce le facem asta. Una dintre ele a și cuvântat, ce 
rost are treaba asta, că fără înotătoare nu poate înota și nu 
poate ieși la suprafaţă să respire. Balenele sunt mamifere. Se 
îneacă în nămol. Deși, la urma urmei, toate mamiferele se 
îneacă în nămol. Totul părea atât de veridic, încât încep să-mi 
storc creierii, să văd ce se întâmplă, dacă am visat chestia asta 
cu balenele sau am văzut-o pe Spektrum sau pe Animal Planet. 
Nici nu sunt foarte sigur dacă erau balene. Pe cablu sunt o 
grămadă de canale dedicate științelor naturale. Acum sunt la 
modă chestiile legate de rechini. Asta cel puţin până când nu 
vor fi exterminați până la ultimul. Data trecută, un narator cu 
vocea cavernoasă îi dădea înainte cum că rechinii sunt pești cu 
schelet cartilaginos și, neavând branhii, respiră doar în timp ce 
înoată, de-aia trebuie să se miște încontinuu. Dacă se opresc, 
crapă. Dacă unui rechin i se taie înotătoarea, începe să se 
scufunde și, când ajunge pe fundul mării, moare sufocat. 
Rechinii îmi amintesc de tata. Nici el nu se oprea niciodată. Cel 
puţin cât timp a fost alături de noi s-a mișcat întruna. Nu știu ce- 
ar fi acum dacă n-ar fi dispărut, dar este exclus faptul că ar sta 
locului. Într-un rând, am visat că s-a întors la noi să ne 
povestească ce s-a întâmplat. Nu voia să aflăm de la alții. S-a 
așezat în camera de zi, a deschis televizorul și ne-a explicat că 
n-a murit fiindcă s-a oprit, ci s-a oprit fiindcă a murit. N-am 
înţeles foarte clar ce vrea să spună, dar n-am vrut să-i pun 


VP - 42 


întrebări. Pe urmă i-a crescut cap de rechin și mi-a spus „Înoată, 
băiete, de-ar fi să și crăpi!” N-am discutat niciodată atât de mult 
cât timp am trăit împreună. Deschid ochii, e la fel de întuneric 
ca în Groapa Marianelor. Mă rostogolesc cu greu din pat, ating 
cu picioarele covorul de pe dușumea, bâjbâi după papuci, dar 
nu-i găsesc, pe urmă îmi aduc aminte că aseară am intrat 
încălțat în pantofi, iar papucii au rămas în antreu. La cinci și 
jumătate, întotdeauna e frig, și în iulie, și în ianuarie, doar că în 
ianuarie e mai nașpa, fiindcă atunci se face cald mai târziu. Îmi 
pun nădragii, tricoul, mă încalț cu pantofii scâlciaţi și aprind 
lumina. Mă duc la masă, îmi scot câteva cărți din ghiozdan, în 
locul lor pun altele. Azi avem șapte ore, până la două și 
jumătate o să frec menta la școală. Mă duc la veceu, în 
bucătărie arde lumina, mă izbește în nări un miros ciudat, de 
parcă s-ar fi ars ceva. Poate că mama iar și-a dat foc. Mi-a făcut 
și figura asta o dată. Fuma culcată în pat. Arunc o privire în 
bucătărie, şade la masă, n-a luat foc. Îi extrag ţigara fumegândă 
dintre degete, dar, până să trag un fum, își înalţă privirea. Face 
o figură de zici că a văzut o stafie. Lumea spune că semăn cu 
taică-meu. 

— Vrei să mănânci ceva? mă întreabă și se întinde după 
pachetul de ţigări. 

Işi scoate o altă ţigară, își face de lucru cu chibritul, apoi și-o 
aprinde. 

— Nu, îi răspund. 

Nu mănânc niciodată înainte de antrenament. Geamandură e 
singurul care e în stare să halească înainte de antrenament, toţi 
ceilalți borăsc în apă. 

— Mă grăbesc. 

Maică-mea trage adânc din ţigară, ţine fumul în plămâni. 

— O să gătesc ceva la prânz, spune ea suflând fumul. 

— Am plătit abonamentul la cantină, o aburesc eu, pentru că 
banii de haleală îi cheltuiesc pe iarbă. 

Beau un pahar de suc de portocale, pun paharul gol pe masă, 
lângă ziarul judeţean. Are în total doar șaisprezece pagini, cu 
rubrica de glumițe, cu rubrica de decese și cu mica publicitate 
cu tot. E deschis la Știrile albastre, e un articol despre o bandă 
de șuți de pe malul Balatonului, despre o cafteală cu cuțite într- 
o cârciumă dintr-un sat și despre un accident auto de sâmbătă 
seară. Nu-i vorba de cel provocat de noi, adică de Raţă. Maică- 


VP - 43 


mea observă că mă zgâiesc la ziar. 

— Priveşte mereu în jurul tău înainte să traversezi strada, îmi 
spune ea serioasă de tot. 

— OK, răspund eu și mă străduiesc din răsputeri să nu-i râd în 
nas. 

Mă întorc în cameră să-mi iau ghiozdanul și apoi o întind. 


Peste zece minute, traversez deja parcul. Careva iar s-a căcat 
în fântâna arteziană cu păstorița, din spatele teatrului. Când mă 
apropii de ea, constat că a avut parte și de o împachetare pe 
faţă și chiar mă întreb cum naiba au putut să facă treaba asta. 
Până la urmă, trag concluzia că precis se cacă în palmă și apoi 
întind rahatul sau umblă cu o lopăţică de nisip la ei și lucrează 
cu ea. În capătul celălalt al parcului, Geamandură stă chircit pe 
spătarul unei bănci ca un vultur hoitar morocănos, cu penele 
zbârlite. Are picioarele pe bancă. 

— Nu te mai coi atâta, futu-i, mormăie el în loc să mă salute. 

Nu mă zoreșşte fiindcă s-ar teme că întârziem. Îl doare drept în 
cur la ce oră ajungem - oricum, e de două ori mai bun decât trei 
sferturi din echipă chiar și dacă se antrenează doar pe jumătate 
-, doar că dimineaţa, în zori, nu-i place să aștepte. Dăm mâna, 
apoi sare pe pietrișul mărunt și pornim spre calea ferată. Merge 
în regim de funcţionare matinal, înaintează ca un tanc. Pășim 
tăcuţi unul lângă altul. Felinarele împrăștie o strălucire gălbuie, 
nu privim în jurul nostru când traversăm drumul. La ora asta nu 
circulă nimic, ar fi chiar culmea să ne lovească ceva. In staţie a 
oprit un autobuz cu burduf. Doi luzări cu obrajii supţi urcă pe 
ușa din față. Se duc la muncă, la combinatul de prelucrare a 
cărnii. 

— Ai citit ziarul? îl întreb pe Geamandură. 

— Nu am obiceiul să-l citesc, îmi răspunde el. 

— lar l-au călcat pe unul, continui eu. 

Geamandură tace chitic. Îl doare-n șpiţ. N-are chef de povești. 
Fac încă o încercare. 

— Au scris și despre bătrânul pe care l-am făcut zob. 

— Nu noi l-am făcut zob, se răstește Geamandură la mine, 
semn că totuși a auzit ce i-am spus. 

— Totuna-i, că am fost și noi de faţă. 

— Ba nu-i deloc totuna, futu-i, mi-o retează el. Raţă e cel care 
l-a făcut zob pe tataie. 


VP - 44 


La noi în casă locuiește un prof de latină, mai exact, un șomer 
care, pe vremuri, a predat latina. Odată, am dat nas în nas cu el 
la toboganul de gunoi și gagiul m-a întrebat de ce nu sunt în 
apele mele. Habar n-aveam de ce, dar nu l-am băgat în mă-sa, 
ci i-am povestit că o să rămân corigent la matematică, deoarece 
unul dintre pretenarii mei nu m-a lăsat să copiez după el, la care 
tipul a început să-mi explice, în latină, cum că inanustis amci 
aparent sau cam așa ceva. La început am crezut că l-a mușcat 
de cur vreun american, m-am uitat la el ca prostu', că de ce-mi 
povestește chestia asta tocmai mie și, pe deasupra, în latină, 
dar pe urmă mi-a mărturisit că-i vorba de o maximă și m-a 
întrebat dacă mă interesează ce înseamnă. l-am spus că, din 
partea mea, poa' s-o ia în gură și l-am lăsat tablou la tobogan. A 
doua zi, mama a găsit un bileţel în cutia noastră poștală, pe el 
scria „In angustiis amici apparent - Petronius”. Dacă moaca 
asta romană n-a îndrugat verzi și uscate, Raţă se cheamă că e 
în rahat până-n gât. 

Am ajuns deja la șine. În casa cantonierului, lumina e stinsă, 
îmi închipui că la ora asta omul încă doarme buștean. Nicăieri 
nu-i nici țipenie de om. Pe aici scurtăm, de obicei, drumul. 
Câștigăm un sfert de ceas în fiecare dimineaţă, adică o oră și un 
sfert pe săptămână, respectiv cinci ore pe lună. Două zile și 
jumătate într-un an. Este drumul cel mai scurt spre piscină. 
Dacă am ocoli pe pasarela pentru pietoni, am întârzia, iar nea 
Bandi m-ar lua la șuturi, iar lui Geamandură i-ar trage șuturi în 
cur nea Tibi. În gară așteaptă două trenuri de marfa. În astea 
aruncăm cu pietre, de regulă, după antrenament, în drum spre 
casă. Vagoanele-cisternă în care pe vremuri se transporta uleiul 
rafinat sunt ușor de escaladat, fiindcă în capăt au o mică punte 
de trecere. Urci pe scară, traversezi platforma de bare, apoi te 
dai jos pe partea cealaltă. Vagoanele de transportat vite nu sunt 
la fel de ușor de escaladat. Întâi trebuie să sari pe treapta 
vagonului, ca la mașina gunoierilor, pe urmă trebuie să pășești 
pe tamponul de formă cilindrică și este al dracu' de alunecos, 
fiindcă este dat din belșug cu unsoare, pe urmă trebuie să calci 
pe cuplajul care leagă vagoanele între ele și care este și el 
înecat în unsoare, iar între timp, bineînțeles, trebuie să te ţii cu 
disperare, pentru că trenul poate porni în orice clipă. Intr-un 
rând, unul dintre amicii mei a căzut sub garnitură și roțile i-au 


9 „Prietenul la ananghie/nevoie se cunoaște” (Petronius, Satyricon, XLI). 
VP - 45 


tăiat picioarele. A și murit, deși era un băiat gigea. De-atunci, 
mi-a cam intrat morcovul. Geamandură se caţără pe treaptă, pe 
urmă trece pe tampon și alunecă, dar reușește să se agațe 
cumva în ultima clipă. 

— Futu-i să-i fut, geme el. 

— Ce-ai păţit? 

— Mi-am mânjit nădragii. 

Garnitura se smucește zdravăn. 

— Hai odată, futu-i, îl zoresc eu, dar Geamandură rămâne 
înțepenit pe tampon și-i înjură de mama focului pe feroviarii 
ăștia unguri de căcat. 

— Băga-mi-aş pula-n căcatul ăsta unsuros, zice cu năduf. 

Locomotiva scoate un șuierat, dar Geamandură tot nu vrea să 
se miște din loc, așa că sar pe pietriș, alerg cu sufletul la gură 
spre celălalt capăt al vagonului și trec de cealaltă parte. Când 
trenul o ia din loc încetișor, Geamandură scoate capul din 
spatele vagonului, apoi se hotărăște cu greu și, în sfârșit, 
coboară. Zgura trosnește sub tălpile noastre. Nu trebuie să mai 
sărim și gardul, au avut grijă să-i dea gaură barabușterii când au 
venit la ciordit lemne. Mă strecor prin gaură, am grijă să nu-mi 
agăţ hainele în capetele sârmei tăiate. Geamandură se 
înghesuie prin gaură, nădragii i se agaţă și i se rup. Mă tăvălesc 
de râs, dar, când își înalţă privirea, îl văd șucărit rău de tot, așa 
că prefer să pornesc spre bazin tăcând mâlc. E o clădire 
aerodinamică, din sticlă și oţel, a fost renovată acum câţiva ani, 
dar s-au făcut economii la sânge. Au făcut, în schimb, o baie 
giopsi, cu cascadă, cu o peșteră artificială și cel mai abrupt 
tobogan din toată țara, care avea un nu-ș' ce care, cică, i-ar fi 
tăiat unui tip scrotul. E de mirare că până acum n-a murit 
nimeni. 

Ușa cu fotocelulă se deschide automat, intrăm în hol. Tanti 
casiera clipește plictisită în spatele geamului de la ghișeu, zici 
că-i o bufniță mahmură. Mutra ei ridată contrastează cu formele 
regulate ale holului. Unul dintre antrenori trece pe lângă noi în 
tricou și șlapi, cu un fluier agăţat la gât. E trotilat, i se vede în 
privire. Ochii i-au rămas la nădragii rupţi, mânjiţi cu unsoare ai 
lui Geamandură. 

— Mamă, ce nădragi super ai, zice el arătând spre piciorul lui 
Geamandură. 

— la-o în gură! bombăne Geamandură, dar tipul nu-l aude. 


VP - 46 


Sunt doi profesori de înot, care lucrează cu schimbul. Unul 
dintre ei a fost marinar, dar are o meclă ca de maestru kung fu 
și tot timpul zăpăcește de cap pe toată lumea cu povestirile lui 
marinărești, ce nașpa sunt cârciumile din porturile siberiene și 
că pe un amic de-al lui, vaporean, l-au dilit la biloi cu un piolet. 
Exact ca într-un roman ilustrat de-al lui Rejt6:0. Ne-am dus odată 
la el acasă să pilim, iar păcăliciul ăsta a vrut să se dea mare cu 
un rechin împăiat. Arăta destul de jigărit în apartamentul lui de 
bloc cu două camere comandate. În plus, abia avea un metru 
lungime, dar gagiul bineînţeles că și-a burzuluit creasta. Ne-a 
aburit că l-ar fi prins în Oceanul Indian. Poate, maxim, pula să i-o 
fi prins. Pentru că se vedea cât colo că era Made in China. 

Între dulapurile gri, scorojite, și băncile de lemn lăcuite e o 
duhoare de picioare s-o tai cu cuțitul. Geamandură se duce la 
pretenarii lui forțoși, poloiști. Peste o jumătate de oră deja se 
trag de zdrâmbă și de coaie, ca să intre în posesia mingii. Apare 
și Raţă. Îl salut, dar nu-mi răspunde. După o jumătate de minut 
intră în fugă și Zolika. Are chipul congestionat. Bâiguie ceva, îmi 
zic că, probabil, vrea să salute, dar nu-i răspunde nimeni la salut 
în afară de mine. Când îmi înghesui boarfele în dulap, îmi 
alunecă mobilul din buzunar și se face bucăţi-bucăţi. După 
antrenament o să-l reasamblez. Geamandură se apropie de 
mine din partea cealaltă a dulapului. 

— Ce meclă boţită ai, îi spune el lui Zolika de îndată ce-l 
zărește. 

Zolika dă să-i răspundă, însă tocmai atunci intră în vestiar nea 
Bandi și se apucă să urle că se cacă pe mutra jegoasă a celor 
care nu fac ciocu' mic. E clar că n-a văzut filmul 2 girls 1 cupi!, 
căci, altminteri, nu ne-ar ameninţa cu chestii din astea. Nu știu 
cum reușește, însă poate să apară oriunde, în orice moment, 
asemenea lui Batman, doar că el n-are nevoie de-o mască, să se 
deghizeze. Ne dă o jumătate de minut să ne schimbăm. Zolika 
se câcâie cu nădragii, nu-l așteptăm, pornim spre bazin. Lui nea 
10 Rejtő Jenő (1905-1943), pe numele său adevărat Reich Jenő, a devenit celebru în 
perioada interbelică pentru parodiile sale de romane polițiste și de aventuri cu 
acțiunea plasată mai ales în Legiunea Străină, semnate cu pseudonimul P. Howard. 
Este, alături de Jókai Mór, clasicul literaturii maghiare, autorul ungur cu cele mai 
multe romane vândute. A murit la 1 ianuarie 1943, într-un batalion de muncă silnică, 
la cotul Donului. În România au apărut mai multe traduceri din opera lui, semnate de 
Paul Drumaru, Constantin Olariu și George Volceanov. 


11 Trailer al filmului american Hungry Bitches (2007), devenit viral pe internet la 
vremea lansării sale, în care două tinere mănâncă excremente din același pahar. 


VP - 47 


Bandi îi place să se bată. Într-un rând i-a tras o bleandă unui 
învățăcel de i-a spart timpanul. Băiatului. Lui nea Bandi i se trec 
cu vederea gesturile astea, pentru că produce rezultate pe 
bandă rulantă. Anul trecut, tot el a primit titlul de antrenorul 
anului. Rață alunecă în fața mea pe marginea bazinului, iar din 
spate se aude un plesnet strașnic. Ajungem la bazin, îmi arunc 
prosopul pe jos și mă duc la blocstart. Scuip pe el. Il scuip de 
fiecare dată înainte de a sări în bazin. Mă las pe vine și îmi vâr 
degetele în apă, îngenunchez pe marginea bazinului, mă aplec 
în faţă și mă înmoi. Între timp sosește și nea Bandi și răcnește la 
mine să-i dau bice, să nu-mi mai fâţăi curul pipernicit pe uscat. 
Mai trag de timp un pic, fiecare secundă contează. Pe urmă sar 
în bazin. 

Mă simt de parcă sonorul ar fi decuplat brusc, mă scufund în 
tăcere, apa îmi linge pielea trupului, parcă ar vrea să mă 
înghită. Timp de câteva zecimi de secundă am sentimentul că n- 
o să mai ajung niciodată la fundul bazinului, dar, pe urmă, simt 
că ating cu tălpile gresia solidă, alunecoasă. Genunchii mi se 
îndoaie ca într-o filmare cu încetinitorul, într-o singură mișcare 
continuă, care nu se întrerupe nici în punctul final, când, din 
poziția ghemuit, mă arcuiesc, deocamdată încă nu trebuie să 
mă sforțez, e suficient să-mi încredinţez trupul forței 
ascensionale, mușchii abia dacă mi se încordează pe coapse, pe 
pulpe, las apa să mă arunce la suprafaţă, mă întind în sus, îmi 
țin mâinile ridicate deasupra capului și, între timp, expir 
încontinuu pe nas, pe urmă ajung la suprafaţă și apa mă saltă în 
sus. După câteva mișcări ușoare, îmi înalt capul și scuip saliva și 
apa ce mi s-au adunat în gură. 

În faţa mea înoată o tipă, în stilul bras, își desface picioarele 
în răstimpuri. Alunecă prelung, pe urmă iar se răscrăcănează. 
De sub slip îi atârnă codita tamponului. Nu-mi dau seama ce 
poate fi. Mă apropii de ea înot, dar nici așa nu văd mare lucru, 
doar firicelul alb, care se unduiește ca o nălucă folosită la 
pescuit. 

După un ceas, mă odihnesc, gâfâind, cu spatele rezemat de 
marginea bazinului. După ce reușesc să mă adun, îmi dau jos 
ochelarii și casca și mă piş. În timp ce înoţi, mai ales atunci când 
trebuie să tragi tare, nu-i deloc ușor să te piși, așa că ţin în mine 
pișatul de-o bucată destul de lungă de timp și, în timp ce-mi dau 
drumul, e ca și cum aș termina în apă. Mă ţin cu o mână de 


VP - 48 


ațele care delimitează culoarul, iar cu cealaltă împrăștii zeama 
galbenă din fața mea. Pe urmă mă agăţ de marginea bazinului, 
mă trag în brațe și mă salt din apă, ies cu ambele picioare 
deodată. Pornesc spre bancă, în timpul ăsta îmi zvânt picioarele 
și braţele, pe urmă îmbrac halatul de baie și îmi şterg fața cu 
prosopul. Am obosit, dar nu m-am spetit peste măsură. Nea 
Bandi îmi face semn să mă duc la el, îmi închipui că iar vrea să 
mi-o tragă. Zolika încă înoată, nu vrea să iasă din apă. Raţă e și 
el praștie, suflă din greu la marginea bazinului. Niki se smiorcăie 
agăţată de sfoara de pe un culoar, lângă ea e și soră-sa, și mai 
sunt câteva gagicuţe care stau agăţate de ațele dintre culoarele 
trei și patru și se văicăresc. Nu suportă caznele la care sunt 
supuse. Nea Bandi îl cheamă la el și pe Rață, dar Raţă nu face 
pe el de frică. Ce-i drept, nici eu n-aş face, dacă taică-meu ar fi 
sponsorul principal al clubului. 

— Marş la mine-n birou, tună nea Bandi. Aveţi cinci minute. 

Pe urmă, o ia din loc. Zolika strigă la mine din apă, mă 
întreabă dacă mergem împreună la școală. Încă e roșu la faţă. 

— Ce pula mea vrea bătrânu'? îl întreb pe Raţă în vestiar. 

Imi șterg picioarele, nu mai avem timp de duș. O să miros 
toată ziua a clor și o să mă mănânce ca naiba articulația 
genunchilor. 

— Mi se fâlfâie. 

— M-am săturat de ăsta, tot timpul e bolnav de nervi. 

— Dă-l în mă-sa, mă sfătuiește Raţă, apoi se scoală și 
pornește spre biroul lui nea Bandi. 

Îmi strâng boarfele urgent, îmi înfășor slipul în prosop. N-o să 
se usuce până după-amiază. Nu vreau să rămân în urma lui 
Raţă, însă, până îl prind din urmă, a și ajuns în fața biroului lui 
nea Bandi, dă de două ori cu pumnul în ușă, la care maestrul 
răcnește: „Poftiţi”. Intrăm, eu încă-mi aranjez pantalonii. Nea 
Bandi stă de cealaltă parte a mesei, scrie ceva într-un caiet, din 
gură îi atârnă o ţigară, e singurul care are voie să fumeze la 
bazin. Se uită la Raţă, apoi la mine, pe urmă din nou la Raţă și 
din gură i se revarsă vălătucii de fum. 

— Inchide ușa! spune nea Bandi și pufăie din ţigară. 

Ar putea să se ia la întrecere cu maică-mea, care din ei doi 
poate să clădească o grămadă mai mare de chiștoace în 
scrumieră. Strivește tacticos mucul, apoi ne întreabă dacă știm 
de ce ne-a chemat. Mă hotărăsc în sinea mea să fiu sincer și să-i 


VP - 49 


spun că habar n-am, încerc să afișez un aer nevinovat, dar știu, 
firește, că-i absolut totuna ce fac. Dacă e să dăm de belea, 
oricum dăm de belea. Simt cum mi se preling pe șira spinării 
stropii reci de sudoare. Raţă încearcă să facă pe flegmaticul și-i 
spune lui nea Bandi că nu știe ce vrea, dar speră că totul e OK, 
pentru că în curând trebuie să plece la școală. 

— E-n regulă, dă nea Bandi din cap a încuviinţare. 

Apoi ne face albie de porci, ne muștruluiește să ne adunăm 
minţile, că ceea ce facem noi „e un căcat puturos”. Se apropie 
concursul de selecție, pe categorii de vârstă, urmează 
campionatul mondial de juniori, trebuie să avem rezultate, căci, 
altfel, sponsorii nu mai dau din urechi și, atunci, „am futut calu- 
n pizdă”. Când nea Bandi se oprește să răsufle, Raţă se 
grăbește să-i promită că o să ne adunăm minţile. Incerc să 
mimez însufleţirea, dau din cap nevoie mare, dar nea Bandi mă 
pironește cu privirea, așa că trebuie să și spun ceva. Inghit în 
sec, însă, când vreau să vorbesc, nu reușesc să storc din mine 
mai mult de un horcăit chinuit. Nea Bandi ne mai spune o dată 
să ne adunăm minţile, că, dacă nu, ne rupe coaiele. Ne luăm 
rămas-bun și ieşim din biroul antrenorului. Dinspre vestiar se 
apropie Zolika. Când ajunge în dreptul nostru, Raţă îl 
îmbrâncește din răsputeri. Zolika se izbește cu capul de un 
uscător. Raţă nici nu se uită la el, își vede de drum. Zolika strigă 
după el cum că futu-i să-i fută în timp ce-și pipăie capul, iar pe 
urmă se adună greoi de pe jos. 

— Să mergem, spun eu până să apuce să mai zică ceva. 

Nu vreau să se repeadă la Raţă și, oricum, vreau să pornesc 
spre școală. La prima oră avem lucrare scrisă la chimie, despre 
un știu ce căcaţi organici, iar la jumătatea anului mi-am promis 
că o să învăţ chimia. Am văzut un serial despre un profesor de 
chimie bolnav de cancer pulmonar, care producea cantități 
industriale de metamfetamină și a câștigat bani căcălău. Ce-i 
drept, până la urmă s-a fript, dar, măcar, n-a rămas un mațe- 
fripte. 

Zolika se oprește în hol, la una dintre mese, și își pune 
ghiozdanul pe ea. Până își aranjează bretelele, sosesc de la 
vestiar și gagicuţele. Niki și suita ei, cu ea îmbrăcată toată în 
trandafiriu. Zolika le zâmbește cu gura până la urechi, cam în 
stilul lui Heath Ledger din Cavalerul negru, dar ele, acum, pe 
bune, parcă nici nu ne-ar vedea. Zolika vrea să se apropie de 


VP - 50 


Niki, degeaba îi tot spun s-o lase-n pace, în pizda mă-sii. E căzut 
în limbă după gagică. Ce-i drept, și eu am fost mort după prima 
tipă care mi-a cântat la flautul cu gușă. 

— Veniti la școală? întreabă Zolika. 

E complet focusat pe Niki, iar asta nu-i o tactică bună, fiindcă, 
pe de o parte, pe Niki n-o interesează absolut deloc Zolika, iar 
pe de altă parte, dacă tâmpiţelul ăsta ar face o alegere mai 
inteligentă, și-ar putea găsi ușor de tot o gaură. lat-o, de pildă, 
pe tipa asta nouă, arată foarte bine, nu se rupe-n figuri, doar 
zâmbește tăcută și se uită întruna lung la Zolika cu ochii ei mari, 
căprui, dar luzărul ăsta bineînțeles că nu observă, în așa hal i s- 
au aprins călcâiele după Niki. În cele din urmă, Niki se îndură să 
ne învrednicească cu răspunsul la salut și ne spune să ne vedem 
de drum liniștiți, că ele rămân să le aștepte pe celelalte fete. Lui 
Zolika nu-i pică fisa că vrea să scape de noi, îi spune că nici noi 
nu ne grăbim, însă, pe urmă, ca să salvez situaţia, îngaim că am 
uitat să-mi copiez lecţia la mate și trebuie s-o șterg. Zolika se și 
apucă să-mi spună că nu-i nimic, pot să plec, el și-a făcut tema, 
dar mă hotărăsc să nu-l las aici, că astea o să facă bășcălie de 
el. Până la urmă, cu chiu, cu vai, reușesc să-l smulg dintre ele. 
În timp ce-l mân spre ieșire, doar că nu-l bag în ușa cu celulă 
foto. Gagicuţele se pun pe chicotit. Astea chicotesc tot timpul. 
Chicotesc și șușotesc. 

O vreme, mergem tăcuţi pe alee, apoi încep să duc muncă de 
lămurire cu Zolika, ce faină e tipa cea nouă, că, după mine, ar 
trebui să pună mâna pe ea, dar pe tâmpitelul ăsta nu-l 
pasionează subiectul. 

— Tu ai apucat să i-o pui lui Niki? mă întrerupe el. 

— Bineînţeles, răspund eu. Toţi i-au pus-o lui Niki, adaug, dar 
asta-i purul adevăr, lui Niki chiar i-au pus-o cu toții. 

E mie-n sută că i-au pus-o toți cei de la clubul de înot, ba chiar 
și poloiștii, cel puţin cei din echipa de juniori, plus cei din 
naţionala de juniori, dar acolo și-o pune fiecare cu fiecare. 

Zolika se face roșu la faţă ca racul. 

— Ce-ai păţit? îl întreb. 

— E nasol de tot? mă întreabă. 

— Ce? 

— Că eu încă n-am apucat s-o... 

Tac chitic. 

— Să nu spui la nimeni, bine? 


VP -51 


Dau din cap a încuviinţare, dar nu mă interesează cu cine nu 
și-a pus-o. 

— Mulţumesc, îmi spune el răsuflând ușurat. 

Suntem deja pe pasarelă când aud pașii cuiva apropiindu-se 
din spate. Mă trag într-o parte. 

— Chiar nu ţi-ai făcut tema la mate? mă întreabă Zolika. 

Nu pricep de ce mă tot freacă cu chestia asta. Pe cine dracu' 
mai interesează tema la mate? Când dau să mă întorc cu fața la 
Zolika, cineva tocmai e pe cale să ne depășească prin stânga. 

— Nici lui Viki nu i-ai pus-o? îl întreb, la care Zolika îmi face cu 
ochiul, iar apoi începe să necheze ca tâmpitul. Ce-ai pățit? 

Zolika dă din cap să mă uit în spatele meu. Când mă întorc, 
văd o femeie cu ochelari care mă sfredelește cu privirea. 

— Săru' mâna, doamna profesoară, o salut eu. 

Predă biologia la noi în școală. Nu-mi vine pe moment în 
minte numele ei. Se înroșește la faţă, apoi își vede de drum 
grăbită. Deunăzi, cineva povestea că Lâzâr, profu' de mate, e 
cel care-i trage la poartă, dar, după mine, Lázár e, categoric, 
pârţar. Mă uit la curul ei. Ar putea accepta cu ușurință un rol de 
MILF:2 ochelaristă într-un film porno. Oho, câte chestii o fi știind 
asta despre corpul omenesc! Mă aplec și îmi leg șiretul desfăcut. 
Zolika mă urmăreşte cu bila roșie ca sfecla. Uneori mă plictisesc 
de moarte istericalele lui: dacă vrea să se gagicărească, n-are 
decât, ce pula mea problematizează atâta. În timp ce mă 
îndrept de șale, în gară intră un tren regional plin de melteni, 
husăni de baltă. 

— Ai citit? mă întreabă Zolika. 

— Ce? 

— Ziarul. 

— Nu, îl trombonesc eu, deși știu ce vrea să spună. 

— E destul de nașpa, nu? 

— Ce? 

— Păi, Raţă. 

— De ce? 

— Ce-o să fie dacă or să-l prindă? 

— Nu știu, răspund eu. Dar, după părerea mea, las-o baltă. 

— Bine, o las baltă, încuviinţează Zolika dând din cap. 


12 Abreviere a expresiei argotice americane mom /'d like to fuck, ce desemnează o 
femeie de vârstă mijlocie care exercită o atracţie irezistibilă asupra bărbaţilor tineri 
(în traducere literală: „mămică pe care mi-ar plăcea s-o fut”). 


VP - 52 


— Vorbesc serios, futu-i, continui eu ideea, deoarece mi-e clar 
că n-a priceput mesajul. Nu te pune cu Rată. 

— Nu m-am pus, răspunde el bășicat. 

— Nu mă lua de prost, măi, Zolika, întruna sunteţi puși pe 
garagaţe unul cu celălalt. 

— Tot timpul se dă la mine, se justifică el. 

— De ce? 

— Nu știu. 

— Atunci, evită-l, îl sfătuiesc eu cu înţelepciune. Și nu te mai 
ambala atâta. Dacă o să vadă că nu-i dai atenţie când te 
șicanează, o să se plictisească. 

Zolika rămâne tăcut. Îmi închipui că-i stă mintea la tâmpeniile 
pe care i le-am debitat. Orice ar face, dacă se ia la harță cu 
Raţă, o să dea de dracu’. La drept vorbind, mă doare-n cur; dacă 
așa vrea mușchii lui, n-are decât să se dea la el. 

În timp ce coborâm de pe pasarelă, Zolika îmi vorbește din 
nou. 

— Ce să fac? mă întreabă el. 

— După părerea mea, nimic, îi sugerez eu. 

Înaintăm câţiva metri în tăcere. 

— Vreau să i-o trag lui Niki. 

— Ai putea să ai ambiţii mai mari. 

— Ce vrei să spui? 

— Nimic, i-o întorc. Mai bine, dă-te la altcineva. 

— Dar eu lui Niki vreau să i-o trag. 

— Niki e o gaură neagră, futu-i. 

— Știu, recunoaște Zolika dând din cap. Dar chiar și așa. 

La asta nu prea știu ce să-i mai răspund. Sunt unii oameni 
care, pur și simplu, nu pot fi ajutaţi. Nu-i nimic, o să-și adune 
minţile când Lázár o să ne împartă extemporalele de la 
matecoaie. Am ajuns deja pe strada mare. lar au construit o 
fântână arteziană, ca să aibă lumea în ce să toarne detergenti. 
Bat clopotele. N-o să ajungem la școală la opt. Mi se rupe. La 
mate și-așa mă fură somnul de fiecare dată. 


VP-53 


Pearson Lloyd 


Am visat cu Sasha și cu Jenna”, pe urmă a apărut și Stoya', 
așa cred, căci una dintre ele avea corcodușa păroasă. Ne 
prăjeam într-un pat baban, cu baldachin, când în cameră a 
năvălit un doberman negru, era cam cât un ponei, s-a oprit în 
fața patului, a scrâșnit fioros și a lătrat, dar treaba asta i se 
vedea cu adevărat doar din mișcarea capului, fiindcă parcă 
eram într-un film mut. Mă prefăceam că nu-l văd, însă pe urmă 
m-am îngălbenit de frică să nu mă muște de cur și am început 
să mă trag înapoi. Am sărit pe fereastră în întunericul de afară și 
am căzut într-un bazin plin cu smoală, dar tot n-am reușit să 
scap de câinele ăla afurisit. În plus, degeaba mă tot zvârcoleam, 
nu reușeam nicicum să ajung la mal. M-a cuprins o spaimă de 
moarte, însă adevărul e că, atunci când chiar nu mi-a mai rămas 
strop de aer în plămâni, m-am trezit speriat. Aveam cearșaful ud 
leoarcă și gâfâiam ca după o cursă de maraton. Am împins 
pledul de pe mine cu picioarele, câteva secunde am lipit 
mărunt în beznă, apoi am aprins lumina. N-am mai putut să 
adorm. Până dimineaţa am tot deschis, în răstimpuri, televizorul. 
M-am uitat la un film porno cu legături, la un thriller cu Chuck 
Norris și la un documentar despre Churchill. 

leri am luat un doi la matecoaie, al treilea de pe semestrul 
ăsta. Am avut de calculat volumul sferei, iar asta mi-a amintit de 
țâtele gigantice ale mamei lui Raţă, așa că n-am fost în stare să 
rețin nimic. Jegul ăla de Lázár și-a dat seama că-mi umblă 
mintea aiurea și m-a scos la tablă. M-am dus în față cu 
împăcarea de sine a celui care n-are nicio șansă, mi-am zis c-o 
să scap rapid, dar căcănarul ăla m-a aburit vreo zece minute 
până să mi-o tragă, în sfârșit. Dacă ar trebui să-i dau cosor 
vreunei mame de pretenar, e clar că pe mama lui Raţă aș alege- 
o. Și-a pompat amortizoarele cu silicon, de-au ajuns mai mari 
decât globul pământesc din depozitul cu material didactic de la 


13 Aluzie la actrițele americane de filme porno Sasha Gray (n. 1988) și Jenna Jameson 
(n. 1974). 

LA Stoya (n?) a debutat în anul 2007 în industria filmelor porno din SUA. Ulterior, a 
jucat în piese de teatru și a publicat articole în The New York Times, The Guardian, 
Esquire, Playboy etc. 


VP - 54 


geografie, bașca și-a tras și o gură de-aia de sugativă. Nu mă 
omor după MILFE, dar ce-i al ei e-al ei, nu cunosc vreo tipesă 
mai mișto decât ea la această categorie. 

Nu mă uit la ceas, știu cât e. Imi trag pledul peste cap, 
imediat o să intre mama, să mă trezească. Mă rostogolesc din 
pat, mă îmbrac, îmi scot cărțile din ghiozdan. Nu mă interesează 
orarul. Imi bag în ghiozdan restul de iarbă, o jumătate pachet cu 
hârtie de țigări King Size, peste ele pun câteva manuale, să nu 
se vadă. 

Azi nu mă duc, în pula mea, la școală. 


Stau pe marginea bazinului. Lumina reflectorului, tăioasă ca 
briciul, sfârtecă oglinda apei. Umbra valurilor se conturează pe 
gresia albă de pe fundul bazinului. Aduce cu reţeaua neuronilor. 
Cu animația realizată pe calculator. Sala bazinului, cu ecoul ei, 
este o peșteră cu stalagmite. Glasuri neclare. Șuierul unui fluier. 
Strigăte. Îmi trag pe cap casca de silicon. Îmi vine ușor, mama 
n-a uitat s-o dea cu pudră de talc. Îmi adun salivă în gură, scuip 
pe ochelarii de înot, folia de protecţie antiaburi nu face doi bani. 
Imi sug saliva rece și scuip pe blocstart. Mai scuip o dată, îmi 
sug saliva din nou și scuip în țeava de scurgere a apei. Îmi leg 
șiretul la slip, mi-l dezleg, apoi mi-l leg iarăși. Trag de timp. Îmi 
aranjez cârnatul în slip. Mă las pe vine, îmi bag laba piciorului în 
apă, pe urmă mă înmoi și sar în piscină. Tăcerea cuprinde totul, 
se mai aude doar gâlgâitul ăsta rece. Suntem mulți în apă și 
totuși mă simt de parcă aș fi singur. 

Încălzirea: patru sute de metri liber. Pe urmă, de zece ori câte 
două sute de metri mixt în două minute și patruzeci de secunde. 
Mă bag lângă Raţă, în siajul lui. Mă las tras de el. Dacă reușesc 
să nimeresc distanţa și ritmul optim, e ca și cum aș urca la deal 
cu teleschiul. La ultima întoarcere, mă împing cu picioarele în 
perete. Efectuez întoarcerea în așa fel încât să văd ce distanţă 
este între noi. Mi-am dozat mai bine efortul, în final o să-l bat cu 
ușurință la sprint. Pe ultimii metri încetinesc, dar am grijă să nu 
mă depășească din nou. Până ajunge și el la finiș, respir adânc 
de câteva ori, mă uit cu o figură impasibilă la nea Bandi, care, 
cu cronometrul în mână, răcnește timpii scoși, vreau ca Raţă să 
vadă că nu sunt obosit, dar și acest respiro ia sfârșit. Niciodată 
nu stăm cât am vrea prinși de marginea bazinului. 

Nea Bandi duce fluierul la gură. Pe următorii două sute de 


VP-55 


metri repet figura. Raţă obosește, iar chestia asta mă 
înviorează. 

Simt cât de ușor îmi este să-l bat. Intrăm într-un cerc vicios. 
Pe el îl frustrează faptul că nu reușește să-și menţină ritmul, iar 
pe mine mă bine dispune încordarea lui. Raţă nu trebuie însă 
subestimat niciodată. Nimeni nu trebuie subestimat, dar cu atât 
mai puţin Raţă. Ştie să renască și din situaţia de perdant, mai 
ales dacă se ambalează. Ajungem la finiș. Acum l-am devansat 
doar cu câteva zecimi. Îl las să-i renască speranţa că mă poate 
ajunge din urmă. Mai am rezerve de energie, dar încep să simt 
și eu oboseala. Mai avem de trei ori două sute de metri. În 
ultima serie aproape că mă prinde din urmă. Nea Bandi ne dă 
același timp, deși știu că l-am devansat cu cel puțin cinci zecimi 
de secundă. 

Stau atârnat de aţe. Mă taie la subsuori, dar nu le simt decât 
dacă mă concentrez asupra acestui lucru. Uneori îmi cade bine 
durerea asta tăioasă, pricinuită de materialul sintetic ce-mi taie 
mușchii. Mă readuce la realitate. Nu mă lasă să mă cufund în 
starea aceea de sfârșeală nesfârșită care te cuprinde după o 
serie de bazine făcute în forţă. Imi dau jos ochelarii. Rață se 
agaţă cu o mutră flegmatică de marginea bazinului. Degeaba 
încearcă să se prefacă cum că a înotat fără să se omoare cu 
firea, știu că a tras la sânge. Il trădează și culoarea obrazului. 
Plutesc agăţat de aţe, mă fac că nici n-am observat că am înotat 
împreună. Mă piș în bazin. Contam pe un antrenament mai 
relaxat, dar bate la ușă campionatul naţional al juniorilor. Nea 
Bandi sigur știe ce vrea, e școlit omul. Fetele ajung și ele la finiş. 
Nici n-apucă să se oprească, nea Bandi le face cu ou și cu oțet. 
Se simt ofuscate, se smiorcăie, n-aud ce spun, dar nici nu mă 
interesează, le văd plutind încetișor spre scară, se caţără din 
bazin și se așază pe bancă făcând mutre. Zolika se duce la ele. 
les din apă, sar într-un picior pe marginea bazinului, mai întâi pe 
dreptul, apoi pe stângul, să-mi scutur apa din urechi. N-am 
înţeles niciodată cum se descurcă paralimpicii. Mă refer la cei 
ologi. E clar că fac otită mai des decât noi. Mă îndrept spre 
bancă. Zolika iarăși se dă la Niki, dar tipa, în continuare, nu-i 
dispusă să ia la cunoștință existența lui. Îmi pierd vremea 
vorbind cu tâmpiţeii. 

Raţă încă n-a ieșit din bazin, își saltă ochelarii pe frunte, 
scuipă în apă, își mână flegma verzuie spre ţeava de scurgere, 


VP - 56 


apoi se caţără din bazin și pornește către bancă. Ajuns acolo, îi 
șoptește ceva gagicuţei noi, la care ea începe să chicotească. 
Când Raţă se apucă să facă bancuri mai mult sau mai puţin 
reușite, prin preajmă se află cel puţin o tipă căreia să-i pice fisa. 
Fata cea nouă tocmai s-a transferat de la alt club, încearcă să se 
integreze în gașcă, îmi zic eu, de-aia s-o fi străduind în halul 
ăsta să placă. Raţă se pune pe chilabaleală. Din câte văd eu, și 
Niki vrea să se ducă lângă el, dar nu mai e loc, pentru că de 
cealaltă parte a lui Raţă şade Viki. Raţă se apleacă spre tipa cea 
nouă și-i șoptește ceva la ureche. Gagicii îi îngheaţă zâmbetul 
pe buze și se trage un pic mai încolo. Raţă se întoarce către Viki 
și începe să-i mângâie coapsele. Zolika se holbează la Niki, care 
se uită bosumflată, tot mai nervoasă, la ce pun la cale Raţă și 
sora ei mai mică. Raţă e și el cât se poate de conștient de 
treaba asta. Mâna îi urcă tot mai sus pe coapsa lui Viki, apoi își 
bagă degetul sub costumul ei de baie și începe s-o maseze. De 
regulă, Niki își face inimă rea mai ales atunci când Raţă se dă la 
Viki; și acum suportă cam timp de un minut scena la care asistă, 
iar apoi sare în sus și pornește spre vestiar. Raţă se face că nici 
n-o observă, doar mâna i se mișcă într-un ritm uniform și, în 
timp ce-o aburește pe Viki, îl caută din priviri pe Zolika și-i face 
cu ochiul, la care tâmpiţelul se ridică și pornește și el spre 
vestiar. Pe bancă mai suntem doar Raţă, Viki, tipa cea nouă și 
cu mine. Și tipa asta nouă e aerodinamică, fetele cu ţâţele mari 
sunt sfătuite să nu facă sport de performanţă. La ele e prea 
mare rezistenţa. Are o figură chiar plăcută, nu-mi amintesc pe 
moment de care actriţă porno îmi amintește. Îi privesc 
picioarele. Pe pulpă i se prelinge un strop de apă rozaliu. 

— Te-ai tăiat? o întreb. 

— Poftim? 

Se uită la mine ciudat. Are glasul ferm, dar știu că o să se 
înmoaie acuși-acuși. 

— Te-ai tăiat? îmi repet eu întrebarea. 

Nu înţelege ce vreau. Îi arăt piciorul. Își coboară privirea. Un 
strop de sânge picură de pe bancă pe marginea bazinului. Se 
prinde care-i treaba, sare ca arsă și începe să-și întindă sângele 
cu prosopul. Proful de înot trece pe lângă noi liniștit, pe 
marginea bazinului. Șlapii îi pleoscăie exact în ritmul masajului 
aplicat de Raţă lui Viki. 

— Data viitoare să-ţi pui dop, îi sugerează Raţă fetei, rânjind. 


VP - 57 


Viki respiră sacadat cu obrajii îmbujoraţi, cu ochii închiși. i 
tremură picioarele. 

— Labagiule! exclamă tipa cea nouă, după care își înfășoară 
prosopul în jurul mijlocului și o ia la fugă spre vestiar. i 

Schimb priviri cu Raţă. Îmi face semn să mă eclipsez. Îi 
mormăi să mi-o ia în gură, iar apoi mă duc la dușuri și mă bag 
sub jetul de apă fierbinte. Imi dau jos slipul. Sunt singur, dar nu 
mi-o iau la labă. Pe urmă, în timp ce stau sub duș și apa mă 
împroașcă fierbinte, îmi vine-n minte păsărică însângerată a 
tipesei noi. Mă întorc cu faţa la perete, trec pe apă rece, nu 
vreau să-mi opăresc cârnatul. După două minute închid 
robinetul și mă șterg. În vestiar sunt doar doi-trei tipi care ard 
gazul aiurea. Toată lumea a întins-o la școală. De cealaltă parte 
a dulapurilor chicotesc câţiva căcănari de la polo. Reușesc să 
disting doar câteva cuvinte. M-a trosnit cu cotul, era să mor 
înecat, futu-i, l-am tras la fund pe labagiul ăla, ce pârțar naspa 
arbitrul, i-am dilit una. 

Pe coridor îl văd pe Geamandură venind din direcția opusă cu 
tricoul ferfeniţă și șlapii scâlciaţi. Are în mână o carte de benzi 
desenate vărzuită. E mort după povestirile manga. 

— Mergi la școală? 

— Nu, răspund eu. Mergem la Raţă acasă. 

— Așteptaţi-mă și pe mine. 

— OK, zic eu în timp ce Geamandură intră pleoscăind din șlapi 
în veceu. 

Raţă îl anunţă întotdeauna pe Geamandură când punem de 
un chiul. Geamandură e cel care ne procură scutirile medicale. 
În schimbul lor, primește marfa la jumătate de preţ. Unchiu-său 
e medic, la fel ca și taică-său, dar cei doi se au ca șoarecele și 
pisica. Unchiașul lui Geamandură, cred eu, și-o fi spunând că, cu 
cât mai puţin merge nepotu-său la școală, cu atât mai cretin o 
să rămână. Nouă ne merge bine, pentru că Geamandură poate 
să ne facă rost de scutiri cu nemiluita, că de-abia reușim să 
chiulim pe măsura lor. La școală nu interesează pe nimeni unde 
suntem, doar să avem scutire medicală. In acest semestru cică 
am fost de cinci ori la un consult oncologic preventiv, dar 
dirigului nostru nu i-ar bate la ochi nici dacă ar scrie că am fost 
la ginecologie. Important e să nu-l șucărim pe Geamandură, 
pentru că, atunci, o să pretindă un preţ mai mare. 

Raţă dă colțul în capătul coridorului. Când trece prin dreptul 


VP -58 


veceului, stinge lumina, la care Geamandură icnește și urlă din 
toți rărunchii: 

— Aprinde... odată... lumina... futu-i să-i fut... 

Raţă își vede de drum. Îl aud cum deschide ușa la duș și se 
pune pe cântat. Are o voce bună, l-au cooptat chiar și în cor. 
Ehei, acolo să te ţii, neneacă, ce de gagicuţțe mai sunt de tras pe 
făcăleț. 


Peste o jumătate de ceas suntem afară, în holul clădirii, și-l 
așteptăm pe Raţă. Nişte pensionari ursuzi trec pe lângă noi la 
pas, se uită urât, dar ne doare-n cur de ei. Nu vreau să apuc să 
îmbătrânesc și să ajung o acritură. La drept vorbind, poate că n- 
ar strica să le tragă cineva un toc de bătaie. 

— Viki? se interesează Geamandură. 

— Ce-i cu ea? îi răspund tot cu o întrebare. 

— Vine? mă întreabă el. 

— Să vină? îl întreb și eu. 

— Ar trebui s-o convingem, spune Geamandură și văd că-i 
sticlesc ochii. 

— Discută chestia asta cu Raţă, îi sugerez. 

— Îi trebuie scutirea, spune Geamandură îngândurat. 

— Atunci, n-o să facă urât. 

— Și crezi c-o s-o pună la mijloc? mă întreabă el. 

— Dacă ar fi a ta, ai pune-o la mijloc? îl întreb la rândul meu. 
Geamandură stă pe gânduri, nu spune nimic, nu se aude decât 
bancomatul din fundal, așa că adaug: Ei, vezi? 

Niki și două prietene vin dinspre vestiar în uniforme rozalii, 
Niki își face de lucru cu playerul ei mp3, celelalte două gagicuţe 
scriu sms-uri. Şi telefoanele lor sunt tot rozalii. Când ne observă, 
Niki mimează surprinderea. Fetele se apropie de noi. De fapt, 
nici nu prea au pe unde s-o ia prin altă parte. 

— Credeam că v-aţi cărăbănit, spune Niki. 

Celelalte două fete își mângâie tăcute telefoanele mobile. Și 
unghiile și le-au vopsit tot în rozaliu. Una dintre ele molfăie 
gumă de mestecat. Face un balon. Se sparge. Cu vârful limbii 
trage în gură guma rozalie. 

— A, nu, suntem încă aici, zic eu, dar nu începe să râdă 
nimeni. 

— Nu mergem la școală, se amestecă în discuţie 
Geamandură. 


VP - 59 


N-ar fi trebuit să-l las să se amestece. 

— Ce faceți? ne întreabă Niki. 

Vreau s-o aburesc, s-o fac din cuvinte, dar Geamandură mi-o 
ia înainte. 

— Punem de-o paranghelie la Raţă, intervine el. 

— Trasnet, exclamă Niki și se uită la mine. 

E supărată, de ce nu i-am spus și ei, ea trebuie să știe 
întotdeauna ce se întâmplă, vrea să pară bine informată în ochii 
prietenelor ei. 

— Haideţi, o lăsăm și noi mai moale, le face Geamandură cu 
ochiul. 

— OK, răspund gagicuţele în cor. 

— Unde-i Raţă? întreabă Niki. 

— Trebuie să apară, îi răspund eu. 

— Super, exclamă Niki și se așază. 

Nu-mi pare bine că vine și ea. 

— Ne faci rost de scutire? se interesează Niki. 

— O scoatem la capăt cumva, răspunde Geamandură rânjind. 

Peste cinci minute apare și Raţă. Măsoară trupa din ochi, nu 
spune nimic. 

— Vine și Niki, OK? îl abordează Geamandură. Și fetele, 
adaugă el. 

Raţă rămâne tăcut, pornește fără un cuvânt spre ieșire, iar noi 
ne luăm după el. 

— Haideţi, le cheamă Geamandură pe bambine. 

— Viki a șters-o deja? întreb eu. 

Niki se întoarce îngrozită spre mine și spune: 

— Dau extemporal la istorie. 

In clipa următoare apare și Viki din vestiar și ne spune doar că 
putem porni. 


Pornim pe jos, dar Raţă se plictisește rapid și comandă un 
taxi. Se tocmește cu șoferul cum că încăpem cinci în mașină, îl 
doare în cur că împreună cu prietenele lui Niki suntem, în total, 
șapte. A reușit să scape de Zolika. Nici că-mi pasă, pentru că, în 
ultima vreme, a devenit cumplit de obositor, căci se ia în coarne 
tot timpul cu Raţă. Pe gagicuţe le apucă pandaliile, dar Raţă le-o 
retează, doar știu unde locuiește, o să nimerească adresa dacă 
au chef să vină, la care lor le vin dracii și se îndepărtează fără să 
ne mai salute. Raţă se așază rânjind lângă șofer, iar noi patru ne 


VP - 60 


înghesuim pe bancheta din spate. Viki acceptă să se așeze în 
poala mea, așa că profit de ocazie și îi și vâr un deget. 
Geamandură își încearcă norocul cu Niki, dar ea nu se prinde în 
joc, pentru că se dă peste cap să intre în grațiile lui Raţă. 
Taximetristul se binoclează în oglinda retrovizoare cum mă 
destrăbălez cu Viki, e cât pe-aci să treacă pe roșu la semafor, iar 
apoi, într-o intersecţie, nu acordă prioritate. Peste zece minute, 
parcăm în faţa casei, așa că trebuie să mă întrerup din chestia 
cu Tom Degetelul, deși cred că lui Viki nici nu i-a sărit icra din 
biboanţță. Strângem banii mână de la mână, plătim cursa și 
coborâm. 

Ai lui Raţă stau într-o casă disproporţionată, cu parter și două 
etaje, situată în vârful dealului, lângă o zonă de protecţie a 
mediului. A fost proiectată de un arhitect în vogă din Budapesta, 
dar, după părerea mea, arată, pe bune, ca o fortăreață 
umblătoare din Războiul stelelor făcută una cu pământul. Pentru 
ca să încapă confortabil în peisaj și pentru ca pomii să nu 
obtureze splendida panoramă de 360 de grade, s-au defrișat 
câteva hectare de tuia, de copaci bătrâni. Membrii asociaţiei 
locale a excursioniștilor s-au cam bășicat, dar tatăl lui Raţă a 
aranjat rapid să li se retragă autorizaţia, așa că scandalul a fost 
înăbușit în fașă. Garajul e cât un hangar de aviaţie, iar terasa de 
plajă de la etajul întâi e cât un teren de tenis. În curte eo 
piscină lungă de douăzeci și cinci de metri, cu patru culoare. La 
parter au o sală de forţă, încă un bazin de înot, jacuzzi, saună, 
saună cu infraroșii, o cabină cu pereţii de sare, o saună cu abur 
rece și patru turbosolarii. Într-un rând, o trupă de muzică rap a 
vrut să filmeze aici un videoclip. Țuţării au urcat pe jos din 
stațiune, dar agenţii de securitate i-au trimis în pizda mamei lor. 
Nu mă mir că tatăl lui Raţă nu i-a lăsat înăuntru pe maimuţoii 
ăia. Ciocănelul în formă de cap de leu de la intrare valorează 
mai mult decât ogeacurile din care au răsărit luzării ăștia. 

Străbatem aleea ce duce de la poartă până la casă. Nu-i cazul 
să ne facem griji din cauza câinilor. Raţă descuie ușa cu un card 
electronic, intrăm în urma lui în antreu. Maică-sa e în bucătărie. 
Lângă ea, pe tejgheaua barului, Cleo, pisica persană, lipăie lapte 
dintr-o farfurioară, dar, atunci când observă prezenţa noastră, 
sare pe dușumeaua de marmură și se ascunde în fugă după 
canapeaua de piele bordo. În faţa tejghelei din bucătărie latră în 
răstimpuri scurt, ascuţit, un bișon havanez. Îi curg balele pe 


VP-61 


botic. Nu-i plac musafirii. Ai lui Raţă nu mai au câini adevăraţi de 
când cei doi dogi argentinieni, Castor și Pollux, l-au făcut 
ferfeniță pe antrenorul de câini. Tipul a zăcut timp de-o lună în 
spital, deși avea pe el echipamentul de protecţie. Javrele ar fi 
trebuit să fie eutanasiate, dar tatăl lui Raţă a aranjat să fie 
lichidaţi doar pe hârtie. N-a vrut să sufere o pagubă așa de 
mare. O mașină de ucis cu așa un pedigriu nu costă câţiva 
firfirici. Raţă susține că i-a cumpărat un sârb bărbos care 
organiza lupte cu câini și care a făcut pe urmă bani căcălău. 

Mama lui Raţă nu se prinde că o jumătate de școală a dat 
buzna peste ei în timpul orelor de curs. Nu ne întreabă nimic, 
poate că nici nu știe că azi e zi lucrătoare. Dă peste cap, cu un 
zâmbet, un pahar cu un suc de portocale suspect de deschis la 
culoare. 

— Săru' mâna! o salutăm noi în cor. 

Chiar că și-a tras niște sâni înspăimântători de mari. Nu 
reușesc nicicum să-mi dezlipesc ochii de pe ei. Timp de câteva 
secunde uit cu totul de minune în faţa acestei priveliști și, când 
îmi ridic privirea, observ că mama lui Raţă se uită la mine. Nu se 
supără, doar îmi surâde, de parcă ar fi tripată. Abia acum observ 
că, între timp, ceilalți s-au topit. Au urcat în lift și deja sunt în 
drum spre etajul doi. Am rămas în doi, doar eu și această MILF. 

— Și tu, Gerg6ke, ce mai zici? mă întreabă ea când îi pică fisa 
că am uitat să plec. 

Nu-i răspund, nu așa mă cheamă. Rămânem tăcuţi câteva 
secunde, iar pe urmă, când mama lui Raţă se prinde că astăzi, 
cel mai probabil, n-o să capete un răspuns din partea mea, 
continuă: 

— Nu urci? 

— Ba da, tanti Ági, răspund eu schiţând un surâs, încercând 
să-i intru sub piele. 

— Nu cumva să-mi mai spui o dată tanti, că o să mă supăr rău 
de tot. 

Flirtează cu mine, o fi vărzuită rău de tot, deși nu-i încă nici 
ora nouă. 

— lertaţi-mă, zic eu cu o mutră spăsită. 

— Ce mai face mămica ta? mă întreabă ea. 

Nu știu de unde până unde-i vine chestia asta, că doar eu n-o 
întreb ce mai face maică-sa, dar îi răspund politicos. Poate că, la 
o adică, nici nu mă întreabă despre mama. 


VP - 62 


— Mulţumesc, bine, răspund eu. 

— N-am mai văzut-o de mult. 

— Nu prea iese din casă. 

— Înţeleg, spune mama lui Raţă dând din cap, dar este exclus 
să înţeleagă situaţia. Transmite-i salutările mele. 

— OK, încuviințez eu dând din cap, apoi mă holbez ca un idiot 
care mai așteaptă ceva. 

Mamă, ce balcoane, şuncă! Ridic privirea, mama lui Rață mă 
privește lung, drept în ochi, nu mă muștruluiește, mai curând și- 
o fi storcând creierii ce să facă. In cele din urmă, îmi spune 
zâmbind: 

— Hai, valea, du-te la joacă! 

— O să mă aștepte, zic eu ridicând din umeri sigur pe mine și 
privirea iarăși îmi alunecă spre sânii ei. 

Îmi place să mă joc cu X-boxul, dar mai mare plăcere mi-ar 
face să apăs bidoanele astea decât consola. 

— Mai vorbim noi cu prima ocazie, îmi spune mama lui Rață 
de-acum bănuitoare, iar mie nu-mi stă mintea la altceva în afară 
de faptul că aș lega-o bucuros de pat sau de altceva. 

— OK, spun eu, la care mama lui Raţă schiţează un zâmbet cu 
buzele gros rujate și își lasă privirea în pământ. 

Bag mâna-n foc că trage cu coada ochiului la cârnatul meu. 
Mă trec apele. Dacă se mai uită mult, o să înalț zmeul. 

— Vă sărut! 

Anume o salut așa, doar - doar s-o prinde în joc, dar se vede 
că nu-i momentul potrivit, așa că prefer să urc după ceilalţi, la 
etajul doi. 

Ajuns în capul scărilor, mă coiesc o vreme, fiindcă, pe nepusă 
masă, nu-mi dau seama care-i camera lui Raţă, dar pe urmă aud 
hohotele de râs ale lui Geamandură și înaintez pe coridor. Când 
intru pe ușă, Raţă tocmai încălzește narghileaua pe care părinţii 
lui au cumpărat-o vara trecută din Tunisia și, între timp, 
trâncănește la mobilul pe care și-l ţine pe umăr. Camera lui Raţă 
e cam cât tot ogeacul nostru, însă, cum nu are pereţi 
despărțitori, pare și mai mare. 

Mă așez pe canapea, îmi pun picioarele pe masă, dar Raţă mă 
repede, să nu fiu meltean, să-mi dau jos pantofii. N-am de gând 
să mă cârâi cu el pe căcăţișuri din astea, așa că-mi scot pantofii 
din picioare, iar apoi mă apuc să frunzăresc un catalog cu 
mobilă. Încerc să identific articolele din casă. Îmi pusesem 


VP - 63 


picioarele pe o măsută de fumat simplă și totuși deosebită, 
Edge, proiectată de către Pearson Lloyd, cu tăblia îngropată. 
Costă 450.000 de forinţi. O fi știind tipul ăsta, Pearson, ceva. Nu- 
i de mirare că Raţă ţine ca la ochii din cap la masuţa asta de 
căcat. Dau paginile mai departe. Din plafon atârnă un 
candelabru Leitmotiv. A costat pe puţin 200.000 de forinţi, îl și 
merită tâmpitul. Dacă doriți să vă modernizați căminul sau 
sunteți în căutarea accesoriilor care să-i asigure stilul perfect, 
candelabrul sferic reprezintă cea mai bună soluție! Graţie culorii 
și formei lui, va constitui, cu siguranță, elementul central al 
încăperilor. Ce căcănăreală. Dacă îl pui la mijloc, ce altceva ar 
putea fi? Bineînţeles că într-o cameră cât asta nu-i de-ajuns doar 
un candelabru, așa că au mai agăţat în tavan și unul Leitmotiv 
Bebop Spots, doar - doar o reuși să risipească bezna 
nemărginită ce domnește în această casă. Oricum, asta-i 
versiunea pentru ţuţări, pe ăsta l-au luat cu doar 90.000 de 
forinţi. Versiunea Bebop a mărcii Leitmotiv este o piesă dată 
dracului de modernă, personalizată, imposibil de falsificat. 
Gratie culorii și formei ei, va fi, cu siguranță, elementul central 
al căminului sau biroului dumneavoastră. Încă un element 
central, căca-m-aș. Găsesc și canapeaua de cinci persoane 
Woody Maxi pe care lenevim. Asta o fi costat, în mare, un milion 
și jumatate. Deși eu, unul, nu simt treaba asta, acolo scrie că, /a 
garniturile noastre de salon, alegerea atentă a materialelor și 
execuția detaliilor mărunte asigură realizarea fiecărui produs la 
un nivel calitativ excelent, de la schelet până la capitonare, 
trecând prin modelarea șezutului și a brațelor, până la țesăturile 
ce dau adevărata strălucire mobilei, în interesul confortului 
deplin al Dumneavoastră. Pe urmă aflu și alte amănunte 
importante, cum ar fi, de pildă, că scheletul canapelei e 
confecționat din lemn de brad, acoperit cu un înveliș 
Technoform și că celelalte părți sunt confecționate din lemn 
ranforsat cu celuloză, iar brâurile elastice din propilenă și latex 
asigură poziția corectă a spătarului, chestie, care, evident, mă 
duce cu gândul la pornografia S&M. Capitonarea spătarului și a 
șezutului se realizează cu burete expandat care nu se 
deformează, îmi zic eu, de-aia e așa de mişto să stai chill out pe 
canapeaua asta băgând rotocoale și, bineînţeles, din punctul de 
vedere al confortului, nu trebuie omis nici faptul că părinții lui 
Raţă au comandat cinci scăunele pentru picioare, care mie îmi 


VP - 64 


amintesc, mai degrabă, de cinci cururi de femei tari ca piatra. 
Raţă nu întâmplător a așezat catalogul pe masă, la vedere. La 
drept vorbind, la cât se rupe în figuri, putea să lase și eticheta 
cu preţul pe fiecare piesă de mobilier. Doar vitrina n-am găsit-o 
nicăieri, cea în care își ţine medaliile și cupele, dar, după tot ce- 
am citit până acum, îmi închipui că, cu preţul ei, ar putea fi 
lesne înzestrat muzeul de științe naturale. Negustorii ăștia de 
mobilă sunt în stare să îndruge multe tâmpenii, dar cei care pot 
fi convinși cu textele astea aburitoare merită să-și ia ţeapa. 

Geamandură freacă televizorul. Viki stă întinsă pe un șezlong 
de pe terasă, sub doi palmieri uriași, și își mângâie telefonul. 
Terasa asta e cap-coadă California, până și vegetaţia e la fel ca 
acolo. Pe Niki n-o văd nicăieri, îmi zic că, probabil, a ieșit la baie 
sau o fi rămas și ea în urmă și s-a rătăcit. Raţă se holbează în 
gol lipindu-și mobilul de ureche, iar apoi vorbește: 

— Îhî, ar fi beton, măi, nigger"! 

La celălalt capăt al firului trăncănește careva. Raţă ascultă o 
vreme, după care răspunde așa: 

— De un' să știu, nigger? Adu un chil acolo. Nu, asta-i prea 
mult, adaugă el după un nou moment de tăcere. Totuna-i, 
grăbește-te, suntem la mine acasă. 

Lasă telefonul să-i cadă din mână, acesta nimerește între 
pernele canapelei. Scoate din partea de jos a măsutei de fumat 
o brichetă de furtună și se apucă să încingă cărbunii. E 
devreme, nu-i nicio nenorocire dacă fumăm un joint, până la 
antrenamentul de după-amiază o să-i treacă efectul, iar dacă 
nu, în cel mai rău caz, ne antrenăm vărzuiţi. În situaţii din astea, 
important e să nu te cad pe tine că te îneci, căci atunci chiar că 
te poţi îneca. Mă duc la dulapul-bar și îmi torn suc de portocale. 
Intre timp, Geamandură reușește să pornească instalaţia hi-fi. 
Raţă a lăsat-o pe radio și butonul de volum e răsucit la maxim, 
așa că, atunci când Geamandură găsește butonul, Rihanna 
începe să zbiere Russian Roulette, cred. Tipa asta e enervantă, 
dar zău că, la o adică, i-aș pune-o în ghioc. Păcat că e moartă 
după gagiii negri cu cârnatul mare. Când începe să chelălăie cu 
volumul dat la maxim, îmi vărs sucul de portocale, iar Rață 
răstoarnă bongul. Stingem grăbiţi cărbunii incandescenţi, dar și 
așa covorul se pârlește în câteva locuri. Nu pricep exact ce urlă 


15 „Negrotei”, „cioroi”, în limba engleză în original, termen peiorativ ce desemnează 
un individ afro-american. 


VP - 65 


Raţță, pentru că Geamandură degeaba se agită de zor cu 
telecomanda, nu reușește în ruptul capului să dea mai încet 
căcatul ăla. Pentru mai multă siguranță, Raţă varsă pe covor 
restul de apă din vasul bongului. Dintre scamele lungi, verzui se 
înalţă o dâră subţire de fum. Geamandură smulge din priză 
cablul hi-fi. _ 

Rață se uită lung la covor. li tremură glasul de enervare. 

— Băga-mi-aş pula-n mama ei de viaţă. 

O vreme, toată lumea face ciocu' mic, poate că nu vor să-l 
vadă pe Rață ambalându-se și mai tare sau poate că s-au 
plictisit să-l audă iarăși cârâind. 

— Băi, Geamandură, era să mă cac pe mine, futu-i, sparg eu 
tăcerea. 

— Ar fi trebuit să fie dat mai încet căcatul ăla de volum, futu-i 
să fut, răcnește Raţă. 

— Ah, vrei să spui că înainte să decuplezi hi-fi-ul, futu-i, i-o 
întoarce Geamandură. 

Raţă ne mai zice vreo două de mamă, iar apoi îl roagă pe 
Geamandură să-l ajute să acopere cu un fotoliu de piele covorul 
pârlit. Reumple vasul cu apă minerală - îi e târșală să se mai 
ducă până la baie, îmi zic eu - și umple bongul cu iarbă. 

— Păstraţi-vă calmul, OK? ne spune uitându-se la noi cu 
subînțeles. Nu vreau să dau foc la casă. 

Începe să aţâţe cărbunii pufăind. Bolboroseala narghilelei mă 
liniștește. închid ochii, mă simt ca și cum aș fi sub apă. Îmi place 
să trag fumul din pipă, ăsta nu te zgârie. Ne așezăm lângă Raţă 
pe canapea și așteptăm să dea mai departe muștiucul. După ce 
bongul a trecut de trei ori pe la fiecare, ne cufundăm pe bune în 
pielea netedă, rece, când, deodată, dinspre baie se aude un 
zăngănit urmat de un țipăt ascuţit. Am uitat complet că-i și Niki 
aici. Eu și Raţă ne uităm unul la altul, apoi el se duce la baie, să 
i-o pună lui Niki, îmi zic eu, că doar n-o să se apuce să măture 
cioburile. O vreme ne pasăm unul altuia bongul, iar apoi 
Geamandură mă întreabă ce-aș vrea să vedem. Raţă are cea 
mai serioasă colecţie cu imagini de la campionatele europene și 
mondiale și de la jocurile olimpice și de filme porno. Și-a grupat 
filmele porno pe mai multe categorii, să poată găsi cu ușurință 
filmul potrivit cu starea lui de spirit de moment. Le-a clasificat 


VP - 66 


după culoarea pielii și a părului, după mărimea sânilor, în 
hentai'$, filme cu ejaculare pe mutra partenerei de sex, filme cu 
animale, cu vârârea pumnului în anus, cu vomă, cu caca-pipi, cu 
sucuri vaginale, cu preadolescente, cu adolescente, cu MILF, cu 
sado-masochism şi legături, cu dublă penetrare, triplă 
penetrare, aniliţie, plus câteva filme care au pretenţia că 
prezintă, chipurile, crime comise pe viu. Sunt mai multe sute de 
DVD-uri. Le-am putea viziona, neîntrerupt, timp de două 
săptămâni, fără să-l vedem pe vreunul de două ori. Recordul 
nostru datează dintr-un lung weekend de februarie, când babacii 
lui au întins-o până la Rio de Janeiro, iar noi am minţit acasă că 
participăm la un concurs de trei zile și ne-am mutat cu toții la 
Raţă. Filmele s-au succedat unul după altul, neîntrerupt, timp de 
șaptezeci și două de ore, dar, chiar și așa, am apucat să vedem 
doar patruzeci de bucăţi din o mie cinci sute; bașca, unuia dintre 
pretenari i-a rămas cârnatul giolgău, degeaba i l-am împachetat 
într-un car de gheaţă spartă, că până la urmă tot a trebuit să-l 
ducem la urologie. Geamandură așteaptă răbdător, dar când 
vede că nu-i răspund la întrebare, începe să aleagă din meniu. 
Ajunge la filmele cu zoofilie și vârârea pumnului în cur când Niki 
iarăși scoate un țipăt ascuţit în baie, dar se pare că, în afară de 
mine, n-o aude nimeni. Mă ridic și mă duc pe terasă, la Viki. Tot 
sub palmieri stă întinsă și își mângâie mobilul. Când închid ușa 
în urma mea, își înalță privirea o clipă, apoi se întoarce la 
telefonul ei. 

— SMS? o întreb și pe dată îmi și dau seama că am dat-o pe-o 
trăncăneală de luzăr à la Zolika; ar trebui să umblu mai puţin cu 
el. 

Viki își pune telefonul în poală. 

— Gata, te-ai hait? mă întreabă ea. 

— Nu prea, bolborosesc eu. 

Când mă uit la Viki, simt că-mi plouă în gură. Raţă sau a 
băgat ceva în iarba aia, sau doar a amestecat punguţele. De 
cele mai multe ori habar n-am ce fumăm. La drept vorbind, până 
să mă prăjesc, mă doare-n șpiţ. Ne privim în ochi. Mi-o închipui 
îmbrăcată altfel, dezbrăcată, cu cârnatul meu în gura ei, iar pe 
urmă mă cuprinde panica la gândul că-și dă seama la ce-mi 
umblă mintea. Bate un vânticel, în rest e acalmie, dar tot nu 


16 Termen de origine japoneză, desemnând filmele de desene animate și benzile 
desenate cu conţinut pornografic. 


VP - 67 


îndrăznesc să mă apropii de Viki. Încremenesc și palmele încep 
să-mi transpire. Îmi ridic privirea, Viki e în pielea goală sau doar 
așa mi se pare mie, mă holbez la sânii ei, pe urmă ea se scoală 
din șezlong și se îndreaptă către mine, dar când privirea îmi 
alunecă de pe sâni pe chipul ei, fac un salt înapoi. Pe trupul 
superb al lui Viki rânjește căpăţâna lui Geamandură. 

— Băga-mi-aş gem eu și pesemne că îi pun și o întrebare, 
pentru că, atunci când îmi vin în fire, Viki mă privește 
nedumerită: 

— Nu, nu umblăm. 

La asta nu știu ce să mai spun. 

— Plăcintă? o întreb eu. 

Ea își arcuiește sprâncenele. 

— Pizza? 

— Urăsc pizza, spune ea. 

— Doner? Lahmachun? Adana? 

— Nu-mi place haleala turcească. 

— Hamburger? 

— Las-o moartă. 

— Ce? 

— Haleala. 

— OK, zic eu și pe urmă rămân tăcut. 

Cred că acum aș putea băga la ghiozdan vreo doi Texas 
burgeri. Tăcem o bucată de vreme, în cele din urmă, Viki rupe 
tăcerea. 

— Nu vreau să umblu cu tine. 

— Nu și-ar da seama nimeni, încerc eu s-o conving. 

— Nu vreau să umblu cu nimeni, zice ea. 

Îi simt mireasma de migdale și miere. Asta-i gelul de duș al lui 
Viki. Precis că piţiroanca ei are gust de migdale. Încep să 
salivez. Viki îmi spune ceva, dar nu sunt atent, n-aud ce-mi zice. 
Mă uit la ea, îmi zâmbește zeflemitoare. Sau poate că doar așa 
i-a rămas gura. Se duce la balustrada terasei. Se cocoaţă pe ea, 
privește orașul. A fost construit pe șapte dealuri, asemenea 
Romei. Pornesc spre ea, însă îmi ia mai multe ceasuri până 
ajung în dreptul ei. Parcă mi-ar fi lipit cineva tălpile cu clei. În 
cele din urmă, mă opresc lângă ea. Privesc norii, unul seamănă 
cu o găoază uriașă și mai sunt și două fofoloance păroase. Curse 
aeriene, dâre de condens. Ar fi grozav să fiu la bordul vreuneia, 
indiferent de destinaţie. În zare-i parcul, poartă numele unui 


VP - 68 


primar decedat, și e și o alee mărginită de arbori, ce poartă 
numele unui alt primar decedat. De aici, de sus, orașul arată de 
parcă n-ar locui nimeni în el. De pe terasă se vede și bazinul de 
înot. De pe terasa asta se vede totul. Îmi vine în minte prima 
scenă din Apocalypse Now”, când yankeii bombardează jungla 
cu napalm. Vântul îi ciufulește părul lui Viki. Mă uit pe ușa de 
sticlă dacă ceilalţi ne văd. Geamandură șade pe jos, mângâie cu 
palma scamele de pe covor și, între timp, se holbează la un 
perete. Își ţuguiază buzele, are ochii cât cepele. Viki sare înapoi 
pe terasă și se reazemă de balustradă. N-am mai scos o vorbă 
de o sută de ani. Nu am cuvinte. 

— Nu vrei nici să ne-o punem? o întreb. 

Sunt răgușit. Viki rămâne tăcută. Stă în picioare lângă 
balustradă, de zici că s-a contopit cu ea. Işi tot face de lucru cu 
mobilul. Adierea călduţă se strecoară între frunzele palmierilor. 

— Nu intri? o întreb eu, dar nu-mi răspunde. 

Pornesc spre ușa terasei, însă, după câţiva pași, înmărmuresc 
și mă întorc pe călcâie. Simt o furnicătură stranie străbătându- 
mi șira spinării. Broboane de sudoare mi se preling pe spate. 
Înghit în sec. Poate că Viki știe totul. Încep să fac treișpe-paișpe 
la gândul că știe tot și vrea să ne ciripească, să ne dea pe mâna 
curcanilor. Nu vreau să putrezesc la mititica. Nu vreau să fiu pus 
la curățat căcăstoarea. Nu îndrăznesc s-o las pe Viki singură. Mă 
întorc și mă apropii de balustradă. 

— Nu intri? o întreb. 

— Imediat, îmi răspunde Viki, dar se vede că-i nervoasă. 

— Eu, unul, intru, zic. 

— AȘ vrea să dau un telefon. 

— OK, spun eu; acum chiar că nu vreau s-o mai las nici în 
ruptul capului de una singură. 

— Vreau să dau telefon singură, zice ea devenind tot mai 
morocănoasă. 

— Dar pe urmă o să intri, nu? E destul de răcoare. 

Viki se uită la mine, ridică din sprâncene a mirare. 

— Tu n-ai febră? mă întreabă ea. 

Îmi pipăi fruntea. 

— Nu știu, îi spun. 


17 Celebru film american (1979) despre războiul din Vietnam, regizat de Francis Ford 
Coppola, cu o distribuţie din care fac parte Marlon Brando, Robert Duval, Martin 
Sheen etc. 


VP - 69 


Viki se trage cu un pas înapoi de lângă balustradă, se oprește 
lângă mine și își pune o mână pe fruntea mea. Simt că mă ia cu 
furnicături în carici. 

— N-ai febră, îmi spune ea. 

Îi inhalez mireasma. Dacă nu ne toarnă curcanilor, am s-o 
întreb din nou dacă pot să i-o pun. 

— Marfă, zic eu, dar tot nu plec, ci mai zăbovesc. 

O privesc lung pe Viki, iar ea pe mine. Apoi îmi întoarce 
spatele și continuă să-și facă de lucru cu mobilul. Pășesc 
încetișor spre ușă, doar - doar oi izbuti să trag cu urechea, să 
aflu cu cine vorbește. Mă aplec să-mi leg șiretul. Dar n-am 
pantofi în picioare. Rămân o vreme ghemuit. Un porumbel 
aterizează pe balustradă. Exact în clipa când Viki începe să 
vorbească la telefon. Pasărea asta căcăcioasă dă din aripi așa 
de tare că nu aud nimic. O să-i fac felul unui porumbel. Intre 
timp ajung la ușa terasei, mă opresc și mă uit înăuntru. Mă văd 
pe mine în geamul ușii, iar înăuntru pe Geamandură, care se 
uită extaziat la televizorul cât masa de ping-pong al familiei 
Rață. 

L-am găsit și pe ăsta într-un catalog. LG 84LM96V CINEMA 
SCREEN 3 D SMART LED. Se vinde împreună cu șapte perechi de 
ochelari 3D, însă au mai rămas doar patru, pe celelalte ne-am 
așezat cu fundul și s-au spart. 79,4 kg, cu stativ. Diagonala: 213 
cm. Șase milioane, fără accesorii. Geamandură hâțână 
telecomanda Magic Remote Voice a lui Raţă. Este o 
telecomandă sensibilă la mișcare, cu recunoaștere vocală. 
Datorită comenzii sensibile la mișcare se pot alege dintr-o 
singură indicație și atingere punctele dorite din meniu. |n cazul 
de faţă, Geamandură efectuează cu ușurință, rapid, comenzi 
complexe printre fișierele cu colecţia porno a lui Raţă. De 
exemplu, trece de la un film la altul dintr-o simplă mișcare din 
încheietură. Cât despre comanda vocală, pe aceasta o poate 
folosi doar Raţă, însă și el, de regulă, mai degrabă urlă că, 
pentru șase milioane, căcatul ăsta ar trebui să facă din prima 
ce-i spune. 

Trag ușa după mine și mă uit chiorâș să văd ce mai face Viki. 
Nu-mi mai aduc aminte de ce mă morcovisem mai devreme, 
persistă doar amintirea înceţoșată a faptului că sunt speriat de 
bombe. Intru în cameră. Mă holbez la televizor. Nu reușesc să- 
mi dau seama câte personaje apar în scena asta și nici ce fac cu 


VP - 70 


exactitate, dar pe urmă îmi pică fisa că tipul mascat este, în 
realitate, un doberman. Câinele scheaună asurzitor, pentru că 
nu-și primește chestia aia care seamănă cu un ciolan presat și 
despre care aflăm, în scena următoare, că este, de fapt, un 
vibrator gigantic. li spun lui Geamandură să dea sonorul mai 
încet, apoi mă așez pe canapea și închid ochii. În clipa 
următoare sună soneria. O melodie de Mozart, Vivaldi sau Bach. 
E prima oară când aud muzică clasică în timp ce sunt prăjit. Lui 
taică-meu chiar îi plăceau chestiile astea retro. Și pe soneria 
telefonului mobil instala întotdeauna melodioare din astea. Din 
baie răzbat niște zvonuri ciudate, de parcă cineva ar necheza ori 
ar grohăi, iar după câteva secunde Raţă o zbughește de acolo 
doar în tricou, cu mătărânga îmbăţoșată. 

— Hei! urlu după el, la care încremenește și se întoarce 
înapoi. 

— Ce s-a întâmplat? 

Îi arăt că e-n fundul gol. Își priveşte cârnatul, iar apoi, până să 
apuc că-i spun că are gămălia roșie, traversează camera în fugă 
și coboară pe trepte tropăâind zgomotos. Ușa de la baie e 
crăpată. O zăresc pe Niki în oglindă. S-a mânjit toată cu ruj, iar 
fardul i s-a întins sub ochi. Își piaptănă indispusă părul scurt, 
castaniu. Pare tristă, deși poate că doar vrea să se dea 
crocantă. Când observă că mă ginesc la ea, împinge ușa de la 
baie cu piciorul. 

De pe coridor răzbate până la urechile mele un glas cunoscut, 
dar până să-mi pice fisa că-mi amintește de unul dintre gaborii 
din serialul CSI, în cameră intră Miși, verișorul lui Raţă. E un tip 
rastat, în bermude kaki, cu un tricou cu Che Guevarra și 
ochelari de soare. li mai lipsește doar tatuajul cu „Vând droguri” 
de pe frunte. Sub capul lui El Comandante sunt trei litere: MAO. 
Are o grămadă de tricouri din astea. Cu chipul lui Lenin, cu 
inscripţia CASTRO. Cu HITLER și STALIN. Cu KIM JONG IL și KIM 
JONG UN. Cu KIM JONG UN și DENNIS RODMAN. 

— In viaţa mea nu mi-am pus-o tripat în halul ăsta cu zăpadă, 
îi turuie gura lui Miși, care face o scurtă pauză, de efect, iar apoi 
continuă: l-am spus gagicii că o plătesc în natură - i-o înfig dacă 


18 Rasta sau rastafarian este denumirea unui adept al convingerii că împăratul 
etiopian Haile Selassie | reprezintă încarnarea lui Dumnezeu și întoarcerea lui Mesia 
pe pământ. Mișcarea are ca semn distinctiv portul coafurii dreadlock și a fost 
promovată de muzicienii reggae din Jamaica, printre ei numărându-se și Bob Marley. 


VP -71 


mi-o suge. 

Chicotește și-i dă un pumn în umăr lui Raţă, care îl privește 
impasibil. Între timp, Geamandură se lipește cu fiecare fibră 
nervoasă de televizor, îi curg până și balele când tipesa porno 
făcută praștie ia la trântă zdrângul ascuţit, rozaliu al 
dobermanului. Mi-e silă să mă mai uit, mă întind pe canapea cu 
muștiucul narghilelei în mine. 

— Asta-i a ta, frăţică? îl întreabă Miși pe Raţă în timp ce-i 
zâmbește cu gura până la urechi lui Niki. 

— IhîÎ, răspunde, Raţă. 

— Am s-o fac și eu cândva, OK? 

— Fă-o, zice Raţă dând din cap aprobator. 

Niki trântește ușa. Miși își încrețește fruntea și se uită la vărul 
lui. 

— Unde-i marfa, nigger? îl întreabă Raţă. 

— Șezi blând, Raţă, îl potolește Miși. Ce rost are graba asta? 
Avem tot timpul din lume, nu? Avem timp căcălău, nu-i așa? 

— Înî, avem timp căcălău, Măria Ta, dar dă-mi odată marfa, 
futu-i, îl zorește Raţă. 

— Ziceam să fumăm mai întâi un cui și să trecem pe urmă la 
afaceri. 

— lar eu ziceam să-mi dai marfa, te plătesc și pe urmă te 
ejectezi frumușel. 

— Bine, frăţică, bine. 

Pe Miși nu prea poate nimeni să-l scoată din țâțâni, el chiar 
că-i un rasta pe bune. Nu-l interesează nimic în afară de gagici 
și de bunul mers al afacerii sale. 

— Uite-ţi marfa, zice el, după care bagă mâna în buzunar și 
scoate o punguţă. 

— Beton. 

— Lasă-te pe spate și relaxează-te, frăţică. Nenea Miși o să 
aibă grijă de toate. 

— Doar nu vrei să-i cânţi la taragot? se apucă să latre 
Geamandură. 

— Băi, îl lovesc pe șapcaliul ăsta, zice Miși rânjind. 

— Ba nu mă lovești, rastafarianule, i-o întoarce Geamandură 
cu un calm de milioane. 

— Spune-i pretenarului tău să se abţină, latră și Miși, dar 
zâmbetul nu-i mai este la fel de sincer ca până acum. 

— Termină, Geamandură, potolește Raţă spiritele. 


VP- 72 


Geamandură cască și se întoarce cu faţa la televizor. 

Miși bagă din nou mâna în buzunar, scotocește o vreme, de 
parcă ar vrea să-i dea în cap lui chelu’, și apoi mai scoate o 
punguţă minusculă. Anul trecut era doar un ţâști-bâști de 
vânzător stradal, însă pe urmă i-au luat în jbilț pe câţiva dintre 
pretenarii cu care desfăcea marfa, ca și pe gagiul de la care 
primea marfa. Este exact ca pe front, când te trezești cu 
comandantul împușcat. La drept vorbind, degeaba a promovat 
pe scara ierarhică, a rămas același pămpălău. Raţă e de părere 
că asta-i o tâmpenie, dar sunt mulţi cei care șușotesc pe la 
colțuri că Miși e cel care și-a bingănit pretenarii. Ei bine, nu știu 
ce să zic. Cineva mi-a povestit odată prima lui tranzacţie. Le-a 
procurat marfa unor englezi bășinoși. Lucrau aici, la uzina Volan, 
recondiţionau niște cisterne transportoare de apă ruginite cu 
niște aparate de sablat cu un nisip special și în fiecare seară le-o 
dădeau la muie curvelor ucrainence în parcarea camioanelor. Pe 
vremea aia erau așa de multe ucrainencele care bubuiau 
banana pe drumul european 8 că englezoii se credeau, pe bune, 
în Rusia. Unul dintre pretenarii lui Miși îndeplinea oficiul de 
translator pe lângă ei, de la el a primit o sârmă cum că ar avea 
nevoie de un pic de marfă. Miși a făcut rost de două grame de 
iarbă uscată, a amestecat-o cu puțin pelin negru, a mai procurat 
de undeva câteva tablete de ecstasy, apoi a împrumutat 
Trabantul bunică-sii, să nu fie nevoit să ia autobuzul până la 
fabrică. Englezoii i-au dat și bacșiș, că li s-a făcut milă de el 
când l-au văzut așa. 

Stăm așezați în jurul mesei. Miși înșiră la gogoși, dar, cumva, 
nu se creează dispoziţia pe care ne-o dorim. Ne-am prăjit peste 
măsură. Intră Viki, Miși o măsoară din priviri din cap până-n 
picioare, parcă acum ar vedea-o prima oară, pe urmă se 
întoarce către Raţă și îl întreabă: 

— Pot s-o fac, frăţică? 

— Altă dată, dă Raţă din cap. 

— Mulţam, zice Miși. 

Dacă s-ar putea da la buci din priviri, acum asta ar face. 

— Haideţi, zice Raţă, apoi se scoală și pornește spre ieșire. 

Taică-său l-a pus să jure că n-o să doarmă niciodată în 
camera unde-și ține banii gheaţă. Merg și eu cu ei, deși abia 
reușesc să mă ridic de pe canapea. Pe coridor se deschid 
camere și la stânga, și la dreapta. Raţă deschide ușa unei 


VP-73 


camere, spune să-l așteptăm aici, o să ne spună el când putem 
intra. Privesc peretele din spatele căpăţânii lui Miși. Cred că are 
impresia că mă uit la el. Mă și întreabă la ce mă hlizesc așa. Îi 
spun că la căcatul ăla de păianjen-cu-cruce care tocmai se lasă 
în jos de pe tavan, la care Miși sare din loc și începe să dea din 
mâini. 

— Futu-i mama mă-sii! spune el când vede gângania. 

Îi trage una cu palma, iar apoi se șterge de perete. Raţă 
scoate capul, ne anunţă că putem intra. Asta o fi vreo cameră 
de lucru. Pe masă e o cutie de pantofi, îi lipsește capacul. Din 
cutie atârnă câteva bancnote de douăzeci de mii. 

— Cât e? 

Ca un ospătar, Miși începe să înșire ingredientele, compoziţia, 
iar apoi, după un rapid calcul mintal, comunică suma finală: 

— În total, cincizeci și cinci de miare, dar asta pentru că-mi 
ești pretenar. 

— E prea mult. 

— Atâta face. 

— Și-așa, tot e prea mult. 

— Și-așa, tot atâta face. 

— O să-ţi dau cincizeci. 

— Bine, se învoiește Miși. 

Lui Raţă nu i se pare suspect că Miși a dat imediat din cap a 
încuviinţare. În timp ce el numără lovelele, Miși își tot hâţână 
punguţa. Are în ea de toate: iarbă, pastile de ecstasy, bețive, 
pulbere. 

— la ziceţi, din care vreți să gustaţi? ne întreabă el. 

— Din astea! răspunde Raţă rânjind, apoi ia punguţa de la 
Miși, scoate din ea o pastilă de un alb murdar și o înghite. Tine, 
nigger, îmi spune el și-mi pune o pastilă în palmă. 

— Ce-i asta? îl întreb. 

— Nu știu, răspunde Raţă, iar apoi se întoarce spre Miși și îl 
întreabă: Ce-i asta? 

— Producţie proprie. 

— Căcarea lumii, nigger! exclamă Raţă. Apoi se întoarce către 
mine: Bag-o în gură, ce mai stai, futu-i! 

Ba tu să mi-o iei în gură, îmi zic în sinea mea, după care iau 
pastila de la el și mi-o bag în gură. 

— Haideţi să ne ușchim, arată Raţă spre ușă și ascunde cutia 
rapid. 


VP - 74 


În ușă tușesc și-mi scuip pastila în palmă. N-am de gând să 
crăp răpus de marfa inventată de Miși. 

Raţă iese ultimul. Închide ușa și o încuie, apoi își vâră cheia în 
buzunar. 

— Mă duc să dau calu' la apă, zic eu și pornesc în cealaltă 
direcție. 

Ţin minte că baia parcă ar fi în partea asta. În câteva clipe mă 
și rătăcesc. Nu-mi vine nicio idee mai bună, așa că iau la rând 
toate ușile și arunc câte o privire în fiecare încăpere. Nu 
nimeresc baia, dar, în schimb, deschid ușa unui dormitor unde 
totul e în roșu și negru. Perdelele, patul cu baldachin, cuvertura 
din mătase strălucitoare, pereţii. Intru. Pe noptieră, fotografii. 
Raţă zâmbește, împreună cu părinţii lui, în faţa Turnului Eiffel. 
La piramidele din Gizeh. In faţa operei din Sydney. Și, firește, pe 
acoperișul lui Empire State Building. Mă învârtesc prin cameră. 
Mă uit în dulapul de haine. Văd o pereche de pantaloni din latex, 
dar, când îi pipăi, îmi dau seama că-s doar pantaloni de piele. Pe 
urmă, observ că-i acolo și un bici, dar, când mă uit mai atent la 
el, constat că-i doar o centură din piele. Pe un raft dau peste un 
cogeamite vibratorul alb ca zăpada, ca în filmul cu dulăul. Și 
unul negru. Aud ceva mișcări. Îmi închipui că o să intre peste 
mine mama lui Raţă, o să mă lege de pat și o să mă 
pedepsească. Imi ţin respiraţia. Aud huruitul unui aspirator. Este 
exclus ca mama lui Raţă să facă curățenie. Mă uit afară pe furiș. 
Menajera e cea care trage aspiratorul după ea. Aștept până 
când ajunge în punctul din care nu mă poate vedea datorită 
baldachinului. Aș lua-o din loc, dar exact acum își oprește 
aspiratorul. Se așază pe pat, trage sertarul noptierei. Scoate 
ceva și își bagă obiectul cu pricina în buzunar, apoi, privește în 
jur, se ridică și repornește aspiratorul. Ar trebui să chemăm 
gaborii. La întoarcere, nimeresc baia. Bat la ușă, nu-i nimeni 
înăuntru. Intru, la început e cât pe-aci să mă piș în bideu, dar 
zăresc veceul la timp. Îmi vine-n minte mama lui Raţă. Cu gura 
rujată din abundență, stă culcată pe patul cu baldachin într-o 
rochie de latex sau îmbrăcată ca o păpușică, cu un bici în mână. 
Mă duc la chiuvetă, îmi clătesc faţa cu apă rece, după care mă 
întorc la ceilalţi. Miși vorbește în gura mare, ca o moară stricată, 
i se aude glasul și pe coridor; când intru, îl văd pe jumătate 
dezbrăcat, se dă mare sculă de basculă și se agită de zor, dar 
nu-mi dau seama cu ce-și face de lucru, nu văd din acest unghi, 


VP -75 


și sustine, suflând greu, că-i pe bune, iar ceilalți izbucnesc în 
hohote de râs. Doar Viki și Niki par un pic palide. Stau pe 
canapea strâns lipite una de alta. Nu observă nimeni că m-am 
întors. 

— Asta, băga-mi-aș e un Desert Eagle de nouă milimetri, 
turuie Miși. Ca în Cacea/mava'”, adaugă el. 

Îmi pică fisa că pinguinul ăsta psihopat are la el un trancan. 
La început îmi zic că, dacă Viki se hotărăște să ne cânte 
caraliilor, o să avem măcar cu ce să le luăm ostatice pe 
gagicuţe, iar apoi o să ne baricadăm ca lumea la etaj, iar haleala 
și pileala o să ne ajungă pe trei zile, internetul e rapid, iar, în 
rest, o să ne doară în bască de toți și de toate. 

— În visele tale, amice, bombăne Geamandură. Ăsta-i un 
pistol cu apă, adaugă el rânjind, la care Raţă îl plesnește peste 
genunchi și începe să ţipe ca din gură de șarpe. 

Îi dau și lacrimile de-atâta râs. lar Miși nu-i tocmai un rasta cu 
centură neagră, așa că se bășică nitel. La drept vorbind, e o 
mare tâmpenie să-l provoci cât timp e cu trancanul la el. 

— Șeful mi l-a dat, încearcă el să ne convingă, apoi începe s-o 
ardă în terţe, cum că Norris s-a prins că cu praful de înger poţi 
să aduni nu doar gozor, ci mălai grubă, așa că s-a hotărât să se 
apuce și el de afaceri cu droguri, dar bossul lui Miși l-a trimis la 
dracu-n praznic, la care Csâk l-a ameninţat că-l face îngeraș cu 
toți dealerii lui de căcat și cu familia lui de căcat cu tot, așa că 
au trebuit să se doteze cu focoasele astea. 

Așa se termină povestea lui Miși. Dacă nu scoate panglici pe 
nas, suntem în rahat până-n gât. Nu știu de unde o să mai 
facem rost de marfa dacă o să-l curețe. Mă duc la frigider, scot o 
sticlă de apă minerală, îi răsucesc capacul și trag o dușcă. Mă 
simt de parcă aș fi înghiţit un arici. Mi-ar plăcea să pun sticla jos, 
dar nu-mi vine să-i dau drumul și mintea începe să mi-o ia 
razna, mă duc cu gândul la urșii polari și la încălzirea globală. 
Glasul lui Raţă mă face să-mi vin în fire. 

— Și ce-ai să faci dacă te atacă, îi dai cu cositor între ochi? 

— Dacă-i dai cuiva cu cositor între ochi cu scula asta, amice, 
poti să-ți zugrăvești din nou ogeacul, i-o întoarce Miși. 

Încerc să mă conectez la discuţie. Vreau să spun că „tapetul 
acoperă mai bine”, dar nu fac decât să bat câmpii în mintea 


19 The Sting (1973), celebrul film regizat de Roy George Hill, cu Paul Newman și 
Robert Redford în rolurile principale. 


VP - 76 


mea, nimeni nu-mi aude gândurile. 

— Inî, se udă tencuiala, geme Geamandură. 

Se pare că pe el nu prea l-a băgat în sperieţi situaţia, o freacă 
la rece, cu părul zburilit, și mângâie coapsa lui Viki. 

În cameră intră pisica persană a familiei lui Raţă, Cleo. Miaună 
încetișor. O fi nehalită. 

— Să-mi sugeţi pula, zice Miși tot mai șucărit. Haideţi să 
mergem la pădure! propune el. Să vă arăt ce poate. 

Pe urmă, scoate și încărcătorul, scoate cartușele din el, 
răsună un clinchet metalic, ca de clopot, apoi îi dă lui Raţă 
trancanul, să-l ţină. 

— Pune mâna pe el, futu-i! 

— OK, nigger, m-ai convins, se dă Raţă bătut și-l ia la ţintă pe 
Geamandură. 

Lui Geamandură îi pică fisa cum stă treaba și, ducându-și 
mâna în dreptul feţei, începe să se milogească, să-i cruțe viaţa. 

— Nu-mi face asta, omule, te implor! Nu mă omori, futu-i! 

— Zât, căcănarule! Scoate lovelele sau o să decorez camera 
cu creierii tăi! răcnește Raţă din toţi rărunchii, apoi nechează și 
se oprește din ţipat la fel de brusc precum a început. 

Geamandură îl privește în ochi, dar Raţă continuă să-l 
țintească cu pistolul. Poanta asta nici lui Geamandură nu i se 
mai pare așa de hazlie. 

— Nu mai ţine căcatul ăla îndreptat spre mine, băga-mi-aș! 
spune el și zâmbetul i se topește de pe chip. 

— Nu te mai căca atâta pe tine, că-i gol, îl liniștește Raţă. 

— Ihî, nu trebuie să te caci împrăștiat, adaugă Miși. 

— Nici atunci să nu-l ţii îndreptat spre mine, se isterizează 
Geamandură. 

— Recunoaște că te-ai căcat pe tine de frică, spune Raţă. 

— M-am căcat pe mine, futu-i. Raţă lasă pistolul în jos, la care 
Geamandură zice: 

— Dă-l încoace! 

Raţă îi dă trancanul lui Geamandură, iar acesta îl îndreaptă 
către Raţă. Raţă, bineînţeles, rânjește pe mai departe. lar 
gagicuţele devin tot mai palide. Niciuna n-a mai scos un cuvânt 
de vreo cinci minute. Niki își roade unghiile, iar Viki strânge între 
degete un pahar plin cu o poșircă roșie. 

— Ei, cum te simţi? îl întreabă Geamandură. 

— E naşpa de tot, recunoaște Raţă râzând. N-a mai îndreptat 


VP - 77 


nimeni niciodată un trancan gol către mine. 

Geamandură se apleacă mai aproape, împunge cu ţeava 
pistolului tâmpla lui Raţă. Vreau să spun că a mai rămas un 
cartuș pe ţeavă, dar am gura uscată. Mai desfac o dată apa 
minerală. Apoi mă holbez la gheaţa din paharul lui Viki. Ca într-o 
secvenţă derulată cu încetinitorul, cuburile de gheaţă din ce în 
ce mai mici valsează în cerc, în bulboanele perfide. Nu 
îndrăznesc să-mi iau ochii de la ele. 

— Cum se armează? se interesează Geamandură. 

— E armat, răspunde Miși. 

Mâţa iar se pune pe mieunat. Geamandură îndreaptă 
trancanul spre ea, la care Cleo o zbughește spre gagici și începe 
să se frece de picioarele lui Viki. E destul de departe de mine, 
dar tot o aud cum toarce. 

— Nu mai speria mâţa maică-mii, îl previne Raţă pe 
Geamandură, la care, parcă înțelegându-i spusele, Cleo începe 
să miaune și mai tare. 

Ea nu știe că nu are încărcătorul în el. 

— Înî, rânjește Geamandură și apasă trăgaciul. 

N-aș fi crezut că un pistol poate să scoată un zgomot atât de 
cumplit. Cred că m-a asurzit. Precis că mi-a spart timpanele. 
Camera e împroșcată cu stropi de sânge, smocuri de păr plutesc 
în tot locul. Niki scoate un țipăt ascuţit, iar Viki scapă pe covor 
paharul cu suc de căpşuni. 

— Pfui, băga-mi-aș! geme Geamandură livid. 

— Eu v-am spus că-i pe bune, remarcă Miși pe un ton 
satisfăcut. 

— Băga-mi-aş pula-n ea de viață! urlă Raţă. E plină de sânge, 
futu-i. Maică-mea o să facă infarct când o s-o vadă. 

Nu-mi dau seama dacă se referă la carpetă sau la pisică. 

— Trebuie s-o facem dispărută. 

— Aveţi soluţie de scos petele? îl întreabă Miși. 

— Vorbeam de pisică, dobitocule, se uită Rață furios la el. 

— S-o punem pe cactusul ăla, propune Geamandură și dă din 
cap spre cactusul uriaș din colţul încăperii. 

Ne uităm la el cu toţii deodată. 

— Bă, tu ești în toate minţile, futu-i? zice Raţă, care pare 
derutat. 

— S-o îngropăm în grădină, îi sugerez eu. 

— Aduc un sac pentru gunoi, îmi aprobă Raţă ideea dând din 


VP -78 


cap. 

— Și mătură, adaugă Geamandură. Și făraș. 

— Tu ai să faci curat, mârâie Raţă la el. 

— Nu eu am lăsat glonțul pe țeavă, futu-i. 

— Ete fleoșc. 

— Doar aveţi menajeră, nu? o ţine Geamandură pe-a lui. 

— După tine, cât mi-ar lua să fac dispărută mâţa maică-mii? 
Cleo începe să miaune cuprinsă de disperare. Încearcă să se 
târască, dar îi lipsesc picioarele din față și o bucată dintr-o rână. 
Schimbăm priviri între noi. 

— Asta încă trăiește, spune Miși. 

— Aud, răspunde Raţă și se întoarce către Geamandură. Dă- 
mi pistolul! 

Geamandură îi dă pistolul și apoi i se aprinde un bec, așa că-l 
întreabă: 

— Ce-ai de gând să faci? 

Raţă rămâne tăcut. Se apropie de pisicuţa care se zvârcolește 
pe jos și-i dă de două-trei ori în cap cu mânerul pistolului. 

Se aude cum pârâie ţeasta mititică. Creierul cald îmi 
împroașcă picioarele. Geamandură rămâne înmărmurit. Lui Miși 
îi dispare zâmbetul de pe chip. Niki dă la boboci pe măsuţa 
Pearson Lloyd. Viki se face albă ca varul la faţă și se 
rostogolește de pe canapea. După ce reușesc să-l conving pe 
Raţă să nu încerce să folosească tocătorul de resturi menajere 
din bucătărie ca s-o facă dispărută pe Cleo, îngropăm leșul în 
jumătate de ceas. Raţă iese din cameră și, după câteva minute, 
se întoarce cu un sac negru pentru gunoi și un făraș. Împinge 
pisica moartă cu piciorul pe făraș și o vâră în sac. Cu o lingură 
adună de pe covor și rașchetează de pe tapițeria de piele 
creierul și așchiile de craniu. 

— Să mergem, ne cheamă el. O îngropăm în curte. 

Gagicile nu vor să vină cu noi. Miși dă un telefon, se face că 
nici nu le bagă-n seamă. În cele din urmă, mergem noi trei, eu, 
Raţă și Geamandură. Credeam că suntem singuri în casă, dar în 
living dăm nas în nas cu mama lui Raţă și cu antrenorul ei 
personal. E un tip arătos, zici că acum l-au decupat din revista 
GQ, șade pe un scaun de la bar într-un tricou fără mâneci și în 
şort; în fața lui, pe tejghea, are un ziar și un pahar cu suc de 
portocale. Se simte ca la el acasă. Nici nu-și ridică privirea când 
intrăm. Raţă e și el surprins că maică-sa e acasă. 


VP - 79 


— Aţi auzit bubuitura teribilă? ne întreabă MILF, dar, până să-i 
poată răspunde Rață, spun: 

— Geamandură l-a lichidat pe Miși. 

Mama lui Raţă face ochii mari. 

— FPS”, îi explică Raţă. 

— E un joc cu care îl împușcă pe care, ne dă o mână de ajutor 
antrenorul personal. 

— Aha, dă din mână mama lui Raţă, ca și cum ar înţelege 
despre ce-i vorba. N-ar trebui să vă jucaţi atâta cu aiureala aia. 

— Bine, bine, dă și Raţă din mână a lehamite. 

Între timp, mă apucă bâţul, nu cumva să învie mâţa din nou și 
să miaune în sacul de gunoi. 

— Ce faci cu gunoiul? îl întreabă maică-sa pe Raţă. O să-l 
ducă jos tanti Magdi. 

— Nu-ș' ce a putrezit și puţea ca dracu’ în cameră. 

— Cum vorbești, măi, copile, îl apostrofează maică-sa, dându- 
se rotundă așa, de dragul nostru. 

— Lasă-mă, măi, mamă, spune Raţă și pornește spre antreu. 
Mai-mai să mă uite acolo, dar, în cele din urmă, Geamandură 
mă apucă de braţ și mă trage după el. 

— N-aţi văzut-o pe Cleuţa? strigă după noi mama lui Raţă. Nu 
și-a terminat micul dejun. 

Raţă nu-i răspunde, își vede de drum, în mână îi zornăie sacul 
de gunoi. Mergând avântat, bușește din greșeală mâţa moartă 
de vitrina din hol. E clar că Cleuţa n-o să-și mai bea lăpticul. 

— Cine era tipul ăla? Antrenorul personal al maică-tii? îl întreb 
în timp ce înaintăm printre șirurile de tuia ornamentale. 

Căutăm un loc unde să nu fim în vizorul camerelor de 
securitate, s-o putem îngropa în tihnă pe Cleuţa. 

— E unchiu-meu, boule, îmi răspunde Raţă. 

— N-am știut că ai un unchi, remarcă Geamandură. 

— Învață în America, a dat o fugă până acasă în weekend, îi 
explică Raţă. Un labagiu, adaugă el. 

Mai mergem o bucată de vreme, apoi Raţă se oprește și 
spune: 

— Aici e bine. Aruncă sacul la pământ și comandă: 
Geamandură, dă-mi sapa! 

— N-am adus sapă, băga-mi-aș nu mi-ai spus că avem nevoie 
de sapă, se scuză Geamandură. 


20 Acronimul lui First Person Shooter, joc electronic practicat on-line. 
VP - 80 


— Dar ce-ai crezut, că-i săpăm groapa cu unghiile, ca 
mexicanii? se atacă Raţă. 

Până la urmă, convenim că, din moment ce Geamandură e cel 
care a mătrășit pisica, tot el o să se ducă măcar după sapă. 
Raţă îi explică unde este depozitul de scule. Aș paria masiv că 
Geamandură o să se rătăcească. 


Peste o jumătate de oră suntem din nou așezați pe 
canapeaua Woody Maxi și, pufăind din narghilea, mă întreb dacă 
am reușit să netezim ca lumea stratul de canabis, însă, în cele 
din urmă, mă liniștesc la gândul că, în afară de grădinar și de 
câţiva soboli, n-o să-i bată nimănui la ochi prezenţa unei gâlme 
micuțe pe pajiște. Am făcut, în linii mari, ordine și în cameră. 
Acum sorbim câte o gură de apă minerală. Pe frunte mi se 
preling broboanele de sudoare. Îmi scobesc pământul de sub 
unghii și-mi spun ce baftă chioară am avut că n-am dezgropat 
pe cineva când am înhumat pisica aia nenorocită. In grădină 
sunt puţine la număr punctele care nu intră în bătaia camerelor 
de securitate. Tatăl lui Raţă ajunge destul de des la cuțite cu 
partenerii de afaceri, care, într-un final, dispar fără urmă. Raţă 
verifică starea covorului. Pare mulțumit de rezultat. Soluţia de 
îndepărtat pete a fost eficientă. Gagicile sunt pe mai departe un 
pic palide, însă Niki măcar nu s-a mai smiorcăit în ultimele cinci 
minute. Mă întreb pe unde o fi umblând Zolika, pe urmă îmi zic 
ce-ar fi să-l întreb pe Raţă de ce nu se au la stomac unul pe 
celălalt, însă, până să-mi pun gândurile în ordine, Miși se apucă 
să ne spună o poveste de tot rahatul despre o pisică, una pe 
care am auzit-o deja de la cel puţin zece oameni, în zece 
versiuni diferite. Lui căcănaru' ăsta îi dă mâna să dea din clanţă, 
nu el a îngropat-o pe Cleo. Povestea este despre un tip căruia îi 
moare pisica, iar el o îngroapă în grădină, însă, în timpul nopţii, 
câinele vecinilor se strecoară în grădină pe sub gard, dezgroapă 
cu labele mâţa și o duce acasă. Când stăpânu-său vede în 
grădina lui hoitul făcut zdrenţe, crede că câinele lui e cel care i-a 
făcut felul pisicii, îi aranjează frumușel blana - o spală cu 
șampon pentru câini, îi piaptănă părul - și o aruncă în vecini. 
Când stăpânul își vede pisicuța cu blana strălucitoare, nu 
pricepe nicicum ce s-a întâmplat. IÎnvârte o vreme pisica în 
mână, însă, oricât ar privi-o, asta chiar că-i drăgălașa lui. În cele 
din urmă, o îngroapă din nou, dar peste noapte câinele iar se 


VP - 81 


strecoară în grădină pe sub gard, dezgroapă hoitul și îl duce 
acasă. Bineînţeles că pe stăpânul lui îl cuprinde panica atunci 
când îl găsește, îmbăiază pisica, îi piaptănă blana și iar o aruncă 
în curtea vecinului. A doua zi, cei doi tipi se întâlnesc 
întâmplător pe stradă, se pun la taclale și tipul cu pisica 
povestește uluit că i-a murit animăluţul drag, dar degeaba îl 
îngroapă, că în fiecare dimineaţă îl găsește în grădină proaspăt 
îmbăiat. Miși e singurul care râde de poanta asta. 

— Mă duc să înfierbânt sauna, ne anunţă Raţă și se scoală de 
pe canapea. 

Ne apucăm de detoxifiere. Săptămâna viitoare e concursul de 
selecție pentru lotul naţional. 


VP - 82 


Tu ești, măi, Balázska? 


Înainte să intrăm în Rinocerul Alb, ne vorbim să jucăm doar 
fotbal de masă, fără pileală, fără haială, și le trimitem și pe 
gagici la plimbare, dar bineînţeles că totul iese taman pe dos, 
iar relaxarea de după antrenament se transformă într-o văruială 
totală, cu pileală, haială și gagici. Urmele trosnelii de data 
trecută au fost șterse, au măturat cioburile, au pus la loc 
geamul din ușă și au spălat până și sângele de pe pereți și de pe 
trotuar. La Rinocerul Alb se află cea mai bună masă de fotbal 
din oraș, e o Garlando Master Champion originală. În timpul zilei 
au voie să se joace la ea doar patronul și căcănarii lui de amici. 
Au impresia că, dacă se antrenează destul peste zi, seara, când 
se joacă pe lovele, pot umili pe oricine. Tăblia neagră, lăcuită, a 
mesei e confecţionată din straturi suprapuse de esenţă de brad, 
groase de treizeci de milimetri, cu mantinele din aluminiu. 
Picioarele mesei sunt din oţel. Suprafaţa de joc este acoperită 
de o placă de sticlă suflată cu nisip, antireflectorizantă. Tijele cu 
diametrul de șaisprezece milimetri sunt tot din oţel, suflate cu 
un strat de crom anticoroziv, iar rulmentul se învârtește într-un 
toc protector. Pe tija portarului există un strat de cauciuc 
suplimentar pentru păstrarea distanței. Porțile sunt 
confecționate din polimeri de înaltă rezistenţă, întăriţi cu fibre 
de sticlă. Mânerele sunt din material plastic cu marchetărie 
profesionistă. Fiecare masă în parte este numerotată. Poţi să te 
faci cu una din asta pentru un căcăţiș de trei sute cincizeci de 
mii de forinţi. Am văzut pe internet. 

Bineînțeles că Raţă are o masă din asta acasă, la ea ne-am 
perfecţionat jocul. Doar n-o să-i lăsăm pe fătălăii ăștia să ne 
bage sub masă. Ne ducem din prima direct la masă, abia mai e 
loc în jurul ei, predăm jetonul, trebuie să stăm la coadă vreme 
de trei jocuri, așa că ne întoarcem la Geamandură și Zolika. 
Geamandură aduce primul rând, Cola cu whisky, în pahare 
separate și, în timp ce le amestecăm, mi-e clar că n-o să ne mai 
oprim, mai ales dacă o să câștigăm câteva meciuri în care, dacă 
facem abstracţie de jocurile de dublu din seara asta, avem 
șanse destul de mari. După douăzeci de minute, stăm la masă, 


VP - 83 


Zolika în faţă, eu în spate. Așa jucăm întotdeauna, Zolika e cu 
nervii la pământ când stă în spate. În primul meci nu dăm încă 
totul, pierdem la două goluri diferenţă, iar chestia asta îl dărâmă 
pe Zolika. Raţă predă și el un jeton, joacă împreună cu 
Geamandură, apoi rămâne lângă masă și urmărește jocul 
adversarilor. Își notează punctele tari ale fiecăruia, pentru ca, 
atunci când o să-i vină rândul să joace, să nu aibă vreo surpriză. 
Mă întorc la masă împreună cu Zolika, Geamandură ne întreabă 
câte jetoane mai avem, îi răspund la întrebare, iar el comandă 
grăbit încă un rând. Peste două minute, se înșiră pe masă noile 
pahare de whisky, în compania paharelor de Cola. Geamandură 
îi duce un pahar lui Rață, care nici nu se uită la el când i-l dă în 
mână, apoi, cu privirea pironită asupra mesei de fotbal, dă 
pileala peste cap și-i dă paharul înapoi lui Geamandură. Acesta 
rămâne câteva clipe lângă el, după care ridică din umeri, se uită 
la jetoane, revine la masa noastră și se așază pe scaunul liber 
de lângă mine, să se uite și el la masa de joc. 

Peste zece minute, Raţă îi face semn, așa că se scoală și se 
întoarce la masa de fotbal. Meciul se termină destul de repede, 
nici ei nu au bulan. La sfârșit, Raţă se oftică, îi bagă texte lui 
Geamandură, căruia, la drept vorbind, i se bălăngăne de 
sfaturile lui. Parcă nici nu l-ar auzi. El, de felul lui, poate să se 
bucure de ceva și atunci când ia bătaie. Se bășică doar atunci 
când i se bagă strâmbe cu frate-său mai mare. Adevărul e că 
Gabi chiar a fost un centru mai bun decât el și era mai bun 
decât Geamandură și la fotbalul de masă. Raţă bagă încă un 
jeton. Nu i-a ajuns. 

Mă odihnesc cu Zolika pentru meciul următor, iar de data asta 
n-o mai facem de oaie. Dimpotrivă, câștigăm cinci jocuri la rând. 
Gașca de fătălăi nu-și crede ochilor. Trebuie să fim atenţi, nu 
cumva să-l umilim pe careva prea tare, că pe urmă le piere 
cheful de joc și nu-și mai bagă jetoanele. Sau, dacă pun prea 
tare la suflet rezultatul, o să ne spargă la nas. Dar, până nu se 
machesc, nu riscă nimic dacă simt că n-au nicio șansă, așa că 
trebuie să le lăsăm și lor un strop de speranţă, măcar să creadă 
că ne pot ciupi. Jucăm atât de tactic încât e cât pe-aci să luăm 
bătaie de la echipa lui Raţă. Firește, atunci când Raţă începe să 
se simtă pe cai mari, începe să-l ia la mișto pe Zolika, iar 
acestuia îi sar capacele și le bagă trei boabe una după alta. 
Timp de-o jumătate de oră le-o trag gorobeţilor împreună cu 


VP - 84 


Zolika; situația devine tot mai încordată. Vrem să ne retragem 
deja de la masă, îi fac semn pe sub masă, să ne odihnim, dar 
exact atunci vine la noi un labagiu, cică vrea să joace pe bani și 
pune o bancnotă de o mie de forinţi pe placa de sticlă. 
Schimbăm o privire între noi. Ne-ar prinde bine jetonul ăsta 
suplimentar, că amândoi suntem pe jantă. 

— OK, spun și pun jos și eu o hârtie deo mie. 

Zolika dă din cap a încuviinţare, pe frunte îi strălucesc 
broboanele de sudoare. Îmi trosnesc degetele. Apuc mânerul. Și 
intră în joc prima minge. Zolika e într-o formă de zile mari. În opt 
minute îi terminăm pe cei doi maimuţoi fițoși. Urmează dublarea 
mizei cu totul sau nimic. Le sare bâzdâcul rău de tot. Există 
două posibilităţi: sau ne-au dat ţeapă și s-au lăsat bătuți în mod 
intenţionat, sau sunt matrafoxaţi și chiar cred că au o șansă în 
fața noastră. Zolika pesemne gândește exact ca mine, fiindcă ia 
meciul foarte în serios și de data asta le-o tragem moacelor și 
mai rău decât în jocul precedent. Nu-i batem la pielea goală 
doar fiindcă ultima minge o expediez în propria noastră poartă. 

Vor să mai joace o partidă. Le spun că noi ne ducem să ne 
așezăm la masă și le cer mangoţii, la care unul dintre ei se pune 
pe lătrat. Răcnește tot mai tare, așa că toată lumea se zgâiește 
la noi. Aflăm că tipul e nepotul patronului, așa că, până la urmă, 
acceptăm meciul. Zolika e cu nervii la pământ. Nu suportă 
situaţiile tensionate. Amândoi știm că ar trebui să pierdem 
partida asta, căci, altminteri, se lasă cu nasulie mare, dar, în 
cele din urmă, tot nu ne putem stăpâni. li lăsăm pe maimuţoi să 
preia inițiativa, dar sunt atât de tontălăi că nici măcar așa nu 
prea nimeresc poarta. După zece minute de scremete, mă 
plictisesc, îi trag discret una la gioale lui Zolika, să terminăm 
rapid. Zolika introduce necruţător ultima minge în plasă, batem 
palma, apoi el vrea să dea mâna cu unul dintre păcălici, la care 
tipul se îndreaptă către el. Pretenarul lui nici nu încearcă să-l 
oprească, dar se pare că în seara asta avem baftă, pentru că în 
clipa următoare apare patronul și-l dă jos pe individ de pe 
Zolika. Nu vrea să se lase cu caterincă; dacă-și lasă nepotul să-l 
facă arșice pe unul dintre clienţi, în jumătate de oră se sparge 
gașca și, atunci, adio, câștig. Cât timp cei doi se pun de acord în 
privinţa asta, din ușă ne privesc doi haidamaci angajaţi să-i dea 
afară pe clienţii recalcitranţi. În cele din urmă, patronul ne 
plătește, în locul băiatului, lovelele pierdute la joc și ne oferă un 


VP - 85 


rând de pileală din partea casei. 

Raţă și Geamandură mai joacă un meci, dar în seara asta n-au 
bulan, iar îi desființează doi tiriplici. Bineînţeles că, după părerea 
lui Raţă, Geamandură e singurul vinovat de dezastru, îi și spune 
ca data viitoare să-l trimită, mai bine, pe frate-său în locul lui, că 
ăla măcar se pricepe la fotbalul de masă, chestie la care 
Geamandură se tăvălește de râs, dar observ că se preface, îi 
dăm de băut lui Rață din ce am câștigat, nu cumva să-l apuce 
pandaliile. În jumătate de oră reușim să-l trotilăm ca lumea. 
Incepem să ne uităm după gagici. Pe măsură ce ne turtim tot 
mai tare, apar gagici tot mai mișto. Așa se întâmplă mereu. 

Mă tuflesc destul de repede, nu știu ce și cât am băut, nu 
rețin decât că întotdeauna am în faţa mea un pahar plin, 
trăncănim tot mai zgomotos, iar eu simt că îmi este tot mai 
sete. Trebuie să ies la veceu și, când mă ridic, pământul îmi 
fuge de sub picioare. Pornesc spre toaletă, însă mă opresc să 
stau un pic de povești cu un pretenar, nu știu despre ce anume, 
pe urmă aud că cineva pune un Nirvana la tonomat, mă despart 
de băiat și o iau la fugă spre budă. Urmează câteva piese mai 
zgomotoase, pe ringul de dans ţopăie câţiva puștani tâmpiţi, 
machiţi în ultimul hal. La Rinocerul Alb te poţi distra ca lumea 
până la sosirea DJ-ului - un bășinos de cincizeci de ani, cu 
mustață pe oală și burtă de băutor de bere. Tipul e genial în 
sensul că reușește să spargă, în zece minute, până și cea mai 
mișto paranghelie din lume. Nu-l interesează deloc cine ce vrea 
să asculte, doar se rupe în figuri cu muzicile lui, în linii mari cam 
aceleași, în următoare ordine: ABBA după Kispâl”!, Bikini? cu 
Boney M, după miezul nopţii apare și Jacko, cel mai adesea după 
Beatrice? și George Michael. Încet-încet, se schimbă și publicul. 
Sosesc MILFELE. Are loc schimbul de generații. 

Ne mai tragem o vreme la ţurloaie pe muzica lui Nirvana. 
Smells Like Teen Spirit. Poate că n-o să mă plictisesc niciodată 
de melodia asta. Încasez un genunchi în coapsă, dar mi se 
fâlfâie. Câţiva se mai amestecă în îmbrânceala de pe ring. Un tip 
subțiratic e împins grămadă în perete, dar ţopăie la loc și, din 
inerție, îi trage un șut în burtă celui care îl îmbrâncise, la care 


21 András Kispál (n. 1955), chitarist și compozitor maghiar. 

22 Formaţie maghiară de muzică pop, înfiinţată în anul 1982, activă și astăzi. 

23 Formaţie maghiară de muzică punk, rock alternativ și hard rock, înfiinţată în anul 
1969, activă și astăzi. 


VP - 86 


acesta cade în genunchi, dar și așa, încovrigat, continuă să dea 
din cap ca apucatul. Cineva se apucă să răcnească de parcă ar fi 
încasat un cuțit în spinare, însă, când îmi ridic privirea, constat 
că n-are nici pe naiba, doar e fericit. S-a terminat Nirvana, 
rămân locului năclăit de sudoare. Îmi trag sufletul, mă pregătesc 
pentru următoarea repriză de înghionteli, dar patronul scoate 
din priză tonomatul și DJ-ul începe să se dea lebădă la microfon, 
cică abia acum începe cu adevărat petrecerea și ne pune 
Dancing Queen. Moacele mai pricepute îs de părere că n-are 
niciun rost să cârtească și se întorc frumușel la mesele lor sau 
încearcă să se bâţâie în ritmul formaţiei ABBA pe lângă 
gagicuţele venite solo, dar n-au deloc succes, fetele le întorc 
spatele și, mai degrabă, dansează una cu alta. Unul dintre tipii 
puși pe zbânţuială se duce la barul DJ-ului și începe să-i turuie 
șucărit lui Mustăfleoancă, dar pe acesta, bineînţeles, îl doare-n 
bască de el. In cinci secunde apare lângă ei smardoiul cu 
spinarea lată cât o masă de ping-pong pus să-i potolească pe 
clienţii recalcitranţi, se apleacă spre mutra băiatului și-i spune 
ceva, la care acesta le întoarce spatele și se îndepărtează. 
Privesc scena asta rezemat de una dintre boxe; pe urmă, când 
văd că aici n-o să mai fie rost nici de Nirvana, nici de bâţâială, 
nici de cafteală, îmi aduc aminte că pornisem spre vecinu’ 
Costică. 

Când mă întorc la masa noastră, Raţă tocmai le explică 
băieţilor de ce n-ar cordi-o pe Madonna. Zolika nu-i acolo și, cum 
nu l-am zărit nici la veceu, îl întreb pe Raţă unde e. 

— S-a cărăbănit, răcnește el și cu asta schimbă subiectul. Se 
întoarce către Geamandură și își continuă peroraţia: Băi, tot nu 
pricepi, băga-mi-aș. Sunt mort după MILFE, dar am o problemă 
cu parașutele. 

— Până acum n-am băgat de seamă chestia asta, îi răspunde 
Geamandură zâmbind. La drept vorbind, eu, unul, aș trece peste 
asta și tot i-aș da cu osul. 

— Trebuie să recunosc și faptul că Madonna s-a transformat 
fără probleme într-o MILF, turuie Raţă, părând să nici nu fi auzit 
remarca lui Geamandură. Nu i-a dăunat carierei. Anul ăsta a 
câștigat mai mulţi mănei ca oricând. 

— Deși cântecele-i sunt tot mai de căcat, încerc să mă 
amestec în discuţie, însă Raţă o ţine tot pe-a lui, de parcă nici n- 
aș fi de faţă. 


VP - 87 


— Tot un drac, mă doare-n cur că înoată în bani și e celebră, 
declară el hotărât. Nu mă cordesc cu curvele. 

— Băi, băga-mi-aș dacă ar avea și taică-meu firfiricii lui taică- 
tău, și pe mine m-ar durea în cur că le dau cosor unor 
sărăntoace. 

— Băi, Geamandură, tu chiar ești tâmpit sau te prefaci? Dacă 
te dai în bărci cu gagicile care și-o pun cu oricine din categoria 
ta socială, e ca și cum ai concura într-o ligă inferioară. 

— Aha, acum discutăm de parcă am face parte din aceeași 
categorie ca și Madonna, da? întreabă Geamandură dând din 
cap. Acum pricep... 

— Tot un drac, dă Raţă din mână a lehamite. Dacă pe tine nu 
te deranjează că ești tovarăș de gaură cu Pulică Frânaru... 

Nu prea mă trage aţa să rămân și să trăncănesc cu Raţă și cu 
Geamandură despre Madonna, categorii sociale și niște tovarăşi 
de gaură frânări fictivi; în plus, și muzica e din ce în ce mai 
naşpa. Mă odihnesc oleacă, iar apoi mai dau o roată, poate mai 
dau peste vreo cunoștință. Ajuns afară, în faţa intrării, mă 
întâlnesc cu o fostă gagică de-a mea. Și ea e singură, numai că 
merge în direcţia cealaltă. Când mă salută la despărțire, îmi 
amintesc brusc ce bine o lua sus. Trăncănim niţel pe stradă, îi 
spun că am ieșit doar ca să iau o gură de aer, la care ea îmi 
spune că o să mă aștepte. Chiar că voisem să pornesc spre 
casă, dar, până la urmă, bineînţeles că mă întorc și o invit să-i 
fac cinste cu ceva. Imi aranjez ploile așa de bine încât peste 
două ceasuri mă trezesc șezând într-un automobil. M-a adus aici 
o gagică. Mă uit în lateral, din profil n-o recunosc, dar bag mâna- 
n foc că nu cu ea m-am întâlnit la intrare. A tăiat-o și Raţă, 
ultima oară l-am văzut la veceu cu câţiva pretenari de-ai lui, se 
distrau cu o bambină de paisprezece ani. Tipa era complet 
mangă, i-au băgat pileală pe conductă nasol de tot, nu cumva 
să-și mai amintească ceva. Dacă are noroc, nici n-o să-și 
amintească. Avea părul plin de vomă, fardul de ochi îi cursese 
pe față, fusta căzută pe glezne îi era boţită și chiloţii i se 
rupseseră. Partea cea mai naşpa e că, până și așa, arăta 
trăsnet. Când am deschis ușa și am dat de ei, Raţă stătea pe 
jumătate despuiat și dădea dintr-un braţ însângerat, smuls din 
încheietură, cel puţin așa mi s-a părut la început, însă pe urmă 
m-am prins că, de fapt, agită un tricou roșu. 

Mă mai uit o dată la tipesă. Habar n-am cine e. Are părul 


VP - 88 


negru, lung, sânii mici, ascuţiţi și, pesemne, tari, și vrea să se 
răzbune pe cordaciul ei, pentru că i-a tras-o unei prietene de-a 
ei. Cred că n-o să-mi amintesc chipul ei. Nici nu prea i-l zăresc, 
pentru că i-l acoperă părul. Mi-e greață, închid ochii, nu vreau să 
dau la rațe aici. Habar n-am unde suntem, nu știu nici încotro ne 
îndreptăm, dar, la drept vorbind, nici nu contează. Lumea se 
învârte tot mai tare cu mine. Cobor geamul de pe partea mea. 
Intre timp a început să plouă, aerul rece mă izbește în fată, 
stropii de ploaie îmi înțeapă pielea. O vreme mi-e mai bine, dar 
pe urmă tipa semnalizează și ia un viraj, la care iar îmi revine 
senzația de vomă. Frânează brusc tocmai atunci când vreau să-i 
spun să oprească și trag un cap în bordul mașinii. Simt lovitura, 
dar nu mă doare. Deschid portiera, cobor și mă îndrept cu pași 
împleticiţi spre partea din spate a mașinii, trecându-mi mâna 
peste laterala mașinii, mă opresc lângă portbagaj și borăsc pe 
roata din stânga-spate. Mi se mai risipește ceața din cap. 

Strada sfârâie. Gazul de eșapament îmi vine drept în față, o 
vreme rămân așa, căci mi-e mai ușor să-mi ţin capul nemișcat. 
Când simt că nu mai am de vomitat, îmi ridic privirea. Stăm în 
fața unei biserici. Nu știu care dintre ele, dar mie-n sută e o 
biserică, pentru că pe acoperiș are o cruce uriașă. lar în faţa ei 
se înalță un platan. Lumina galbenă a unui stâlp de iluminat îi 
scaldă frunzișul. Un Golf s-a bușit rău de tot de trunchiul lui 
gros. O fi un Golf 6. Ocupanţii lui sunt înăuntru. Când pornesc 
spre mașina făcută praf, tipa care m-a adus își coboară geamul 
și-mi strigă ceva, dar nu pricep absolut nimic, căci toarnă cu 
găleata. Stropii de ploaie îmi lovesc ţeasta cu un plesnet. li strig 
să mă aștepte un pic, mă duc să văd ce se-ntâmplă. Dacă vrea 
să și-o dea la umplut, n-o să plece. 

Golful 6 e o iagalie solidă, însă bătrânul platan s-a dovedit a fi 
și mai solid. Mă uit pe primul geam coborât. În faţă nu-i nimeni. 
Mă aplec. Pe bancheta din spate stau doi tipi vânjoși, amândoi 
au pe cap șepci de baseball, unul e neras, celălalt e bărbierit. La 
gât au lanțuri groase, de aur. Aştept, poate spune careva ceva, 
dar degeaba. Doar se uită la mine. Au ochii injectați. 

— Să chem o ambulanţă? 

Se uită unul la altul, bărbosul ridică din umeri, apoi cel 
bărbierit mă întreabă: 

— N-ai niște iarbă? 

Puțin lipsește să nu-i răspund cum să nu, însă pe urmă îmi 


VP - 89 


pică fisa că poate-s gabori sub acoperire, așa că prefer să nu 
răspund. 

— Nu fi bulangiu, amice, zice bărbieritul. 

— Sunteţi OK? îi întreb eu, încercând să schimb subiectul. 

— Inî, răspunde ţeposul. 

Mi-e al naibii de cunoscut de undeva. Poate că de la televizor. 

— Am avea nevoie doar de un pic de iarbă, spune celălalt. 

E destul de strâmtă bancheta din spate pentru cogeamite 
maimuţoii ăștia. 

— Păi... fac eu și imediat îmi dau seama că am dat cu mucii-n 
fasole, pentru că de-acum s-au prins că am marfa la mine. 

— Așa te vreau, amice, zice bărbieritul şi-mi zâmbește. 

Duc mâna încetișor în buzunar, deși știu că n-ar trebui să fac 
asta. Scot punguţa și i-o dau bărbieritului. Aştept să-i văd 
scoțându-și legitimaţiile, dar nu se-ntâmplă nimic. Țeposului 
începe să-i plouă în gură. Se șterge la gură. Bărbieritul se uită la 
mine și zice: 

— Ne-ar trebui și hârtie. 

— S-a murat, îi răspund eu. 

Dacă acum or să apară curcanii, o să neg că au punguţa de la 
mine. 

Bărbieritul se uită la pretenarul lui. Câteva secunde domnește 
tăcerea, apoi ţeposul scoate un pachet de ţigări. O să-și 
confecționeze ei jointul. Țeposul scoate o brichetă Zippo. Au 
măcar un foc. Bărbieritul își bagă ţigara în gură, ţeposul îi ţine 
flacăra la îndemână, celălalt trage un fum. Liniştea se 
răspândește în jur. Parcă nici n-ar fi într-o beralie paradită, ci ar 
lâncezi în camera de zi a unui hogeac de pe Rózsadomb” cu 
panorama lui nepieritoare. Imi vine să mă bag și eu alături de ei, 
dar în clipa următoare cineva trage un claxon. E îngrozitor de 
zgomotos, pentru că, în afară de el, nu mai e în jur decât 
răpăitul ploii, plus cei doi maimuţoi care bagă rotocoale. 

Am uitat cu totul că tipesa stă în mașină și mă așteaptă pe 
mine. 

— Trebuie să plec, spun. 

— OK, dă din cap a încuviințare bărbieritul și suflă fumul pe 
geam. 

Mă uit la punguţă, mai e iarbă cât pentru măcar trei cuie 


24 În traducere literală Dealul Trandafirilor, zonă rezidenţială din Budapesta, situată pe 
malul drept al Dunării, în Buda, cu panorama spre insula Margareta. 


VP - 90 


babane. 

— Ah, scuză-mă, îmi spune bărbieritul și mi-o dă înapoi 
zâmbind; rotocoalele de fum i se revarsă pe gură molcom, ca 
apa Amazonului. Ești un tip de milioane, zice. Mâine-seară avem 
show la Mirror. Poţi să intri gratis. Ca VIP. 

Îmi pică fisa de unde-i cunosc. Sunt rapperi dintr-o trupă de 
rap gangsteresc de undeva de la coada vacii. Rață e căzut în cur 
după ei, de câteva săptămâni încoace nu ascultă decât căcatul 
ăsta, până și eu am reţinut unul dintre refrenele lor: futem toti 
futencuriștii, îi-fu-tem. Cred că au boală pe găozari, despre asta- 
i vorba în cântec. 

Cineva se oprește în spatele meu și mă bate pe umăr. 

— Șezi blând, plecăm imediat, zic eu, dar sunt un pic 
morcovit. 

Când întorc capul, văd un preot care mă scrutează cu o privire 
severă. E îmbrăcat ca lumea, în veșminte preoțești. Se pare că 
ăștia trag la șaibă și noaptea. 

— Lăudat fie lisus Cristos, părinte! zice bărbosul de pe 
bancheta din spate și, între timp, scoate de sub tricou o cruce 
de aur babană, jegoasă, ce atârnă pe un lanţ gros, din aur, și și- 
o așază frumușel pe mijlocul pieptului. 

— În vecii vecilor, amin, mormăie preotul. Am chemat 
ajutoare, adaugă el după ce-i măsoară din priviri pe cei doi 
maimuţoi. 

— Multumim, răspund în cor cei doi rapperi. 

Pe urmă rămânem tăcuţi câteva secunde, nu se întâmplă 
nimic, așteptăm, poate că popa doar - doar o mai avea ceva de 
spus, dar tace și el. 

— Atunci, eu o iau din loc, spun în cele din urmă, pentru că 
tăcerea asta apăsătoare începe să mă stânjenească. 

— Unde te grăbești, fiule? îmi adresează preotul întrebarea. 

— Trebuie să plec, părinte, răspund eu arătând spre mașina 
care staţționează pe partea cealaltă a drumului cu motorul 
pornit. i 

Tipesa tocmai se uită încoace. Îi fac semn. Îmi răspunde 
morocănoasă. 

— Totuși, ai putea aștepta ambulanta, îmi sugerează preotul. 

— Eu n-am nimic, îl lămuresc. Am oprit doar ca să-i întreb 
dacă-i pot ajuta, arăt eu spre moacele ghemuite pe bancheta 
din spate. 


VP-91 


Popa nu răspunde nimic, doar își coboară privirea spre mâinile 
mele, vede că într-o mână strâng punguta. Simt cum îmi 
transpiră palmele. Bag marfa în buzunar. Preotul își drege 
glasul, apoi se apropie mai mult de mașină și se uită pe 
fereastră. Cei doi gagii îi întorc privirea cu un zâmbet imbecil pe 
mutre. Sunt tripaţi în ultimul hal. Înăuntru e un fum să-l tai cu 
cuțitul. 

— Arde ceva? întreabă într-un târziu popa, după ce le-a 
studiat îndelung interiorul. 

— Am aprins doar o ţigară, răspunde ţeposul. 

— Ințeleg, zice popa dând din cap. Și vă doare ceva? îi 
întreabă. 

— Păi... cred că nu, zice bărbieritul pipăindu-și îngândurat 
piciorul, iar bărbosul dă din cap a încuviinţare cu o mutră 
ultraserioasă. 

Preotul chibzuiește și el o ţără, apoi continuă: 

— Atunci, vă sugerez să vă daţi jos, să aruncaţi dracului cât 
mai departe jointul ăla și să aerisiţi mașina înainte să sosească 
polițiștii. 

Vorbește pe un ton calm, spusele lui sunt pe deplin logice, dar 
cei doi dobitoci rămân pe mai departe blocaţi. După părerea 
mea, dacă nu un preot ar fi cel care le dă acest sfat, s-ar prinde 
rapid care-i treaba și ar face ceea ce le cere, dar, cum cel care 
încearcă să-i scoată din rahat e un preot, nu-s în stare să miște 
un deget. La drept vorbind, dacă ar fi s-o spun pe-a dreaptă, 
până și pe mine m-a surprins treaba asta. Până la urmă, 
bărbosul reușește să se adune, smulge fumegara din mâna 
amicului său - care continuă să se holbeze cu gura căscată la 
preot, de parcă i-ar fi apărut dinaintea ochilor cel puţin lisus - și, 
cu chiu cu vai, se dă jos din mașină. Apoi, cu mare greutate, se 
conectează la realitate și bărbieritul. La început, ţeposul vrea să 
arunce chiștocul sub un boschet, dar preotul îl ia la rost, cum că 
ce-și închipuie el, așa că tipul începe să se învârtească îngrozit, 
se duce cu pași împleticiţi, încetișor, până la cea mai apropiată 
pubelă, îl stinge pe marginea ei și îl aruncă în ea. Între timp, 
bărbieritul se însufleţește și tot face vânt cu portiera, așa 
încearcă să aerisească interiorul mașinii. După o vreme, preotul 
îi spune că ajunge, să-și tragă sufletul. 

O vreme mă uit la dobitocii ăștia care-și dau cu stângu-n 
dreptul, iar pe urmă îmi spun că ar fi timpul s-o șterg. Ar fi o 


VP - 92 


mare tâmpenie să-i aştept pe caralii. Preotul, parcă simțind că 
vreau să virez, se întoarce către mine și iar mă întreabă: 

— Te grăbești, fiule? 

— Da, părinte, îi răspund. 

— Te așteaptă cineva? arată el cu degetul spre mașină. 

— Da, răspund eu dând din cap. 

Nu știu nici eu de ce, mă cuprinde o tulburare nasoală de tot. 
Nu obișnuiesc să discut cu preoţii despre gagici. Adevărul e că 
nu obișnuiesc să discut deloc cu preoții. 

O vreme tace, apoi, când din depărtare se aude șuierul unei 
sirene, îmi zice: 

— Topeală, fiule! 

— Da, părinte. 

— Dacă mai ai drum pe-aici, treci pe la mine, îmi spune. O să 
te poftesc cu plăcere să bem un ceai împreună. 

— Multumesc, părinte, i-o întorc eu și pornesc spre mașină. 

Nu-mi încap în piele de bucurie că scap, în sfârșit, de popă. 

Ce mă fac dacă-i vreo jigodie de pedofil și s-a făcut popă doar 
ca să le-o poată pune unor băieței? Taman cu unul ca ăsta o să 
stau să beau ceai. 

— Și să folosești de fiecare dată prezervativul, strigă după 
mine. 

Ridic degetul mare în semn că e genială ideea lui și iuţesc 
pasul. 

— Hai, să-i dăm bice, zic eu după ce urc în mașină, dar gagica 
se uită la mine cu ochi mari și nu vrea să pornească nici de-al 
dracului. 

Asta deși n-avem deloc timp să ardem gazul de pomană. N-aș 
vrea să dau nas în nas cu gaborii; dacă-mi găsesc marfa, am 
rupt-o în fericire. Îmi trec palma cu degetele răsfirate dinaintea 
ochilor ei, să verific dacă n-o fi adormit, dar când dau din mână, 
începe să clipească, deci e trează, pe bune. 

— Ei, o îndemn eu un pic mai zgomotos, dar ea continuă să se 
zgâiască la mine din spatele părului ei negru, lung, ca o 
surdomută. 

La drept vorbind, nu mai pot eu că n-are chef să dea din 
clanţă; chestia naşpa e că nu face nimic. 

— Hai, să pornim odată! o îndemn eu. 

Zidul casei de lângă noi e când roșu, când albastru. Devin tot 
mai agitat. Când întorc capul, văd o ambulanţă care apare de 


VP - 93 


după colţ cu sirena pornită. La care gagica se adună, în sfârșit, 
bagă mașina în viteza întâi și accelerează. 

— Ce s-a întâmplat? mă întreabă ea peste câteva intersecţii. 

— Nimic, i-o întorc eu de parcă aș vorbi cu maică-mea. 

Ștergătorul de parbriz abia dacă mai dovedește stropii de 
ploaie tot mai deși. 

— Hai, spune-mi odată! mă imploră tipesa, apoi, văzând că 
nu-i răspund, adaugă pe un ton oarecum de reproș: Te-am 
așteptat destul de mult. 

— S-au bușit de copac, îngaim într-un târziu, deși știu că știe 
și ea asta. 

Acest răspuns n-o mulțumește. 

— E vreun rănit? se interesează. , 

— Erau doi tipi pe bancheta din spate, îi spun. Aștia cred că n- 
aveau nici pe naiba. 

— Cine era la volan? 

— Nu știu, răspund eu, apoi adaug, în chip de explicație: 
Scaunul din faţă era gol. 

Vreo zece minute continuă să-mi pună întrebări, treaba 
începe să aducă, pe bune, cu un interogatoriu, îmi trece prin 
minte că n-ar fi exclus ca tipa să fie de la școala de ofiţeri de 
poliție. 

— Totuși, e destul de dură treaba asta, observă ea în cele din 
urmă. i 

La intersecția următoare prindem semaforul pe roșu. In timp 
ce tipa începe să încetinească, mă întreb de ce o mai fi 
funcționând semaforul ăsta când toate celelalte pâlpâie de-o 
mie de ani pe culoarea galbenă. Oprim. La postul de radio local 
se dă o muzică tăioasă. Ștergătorul de parbriz e reglat pe 
intermitent, se pornește la intervale regulate de timp, șterge, se 
oprește, se odihnește, se pornește, șterge, se odihnește. La al 
treilea giratoriu, cineva coboară de pe trotuar și traversează 
prin fața noastră. Felul în care pășește îmi pare cunoscut, dar 
îmi ia ceva timp până să-l identific pe Zolika. Nu întoarce capul 
spre noi. Înaintează cu bărbia în piept, cu mâinile vârâte în 
buzunare. E ud leoarcă de sus până jos, puloverul, pantofii, 
părul, totul îi e îmbibat de apă, dar treaba asta nu pare să-l 
deranjeze absolut deloc. După câteva secunde îmi pică fisa de 
ce nu l-am recunoscut din prima: pășește prea încet. Zolika nu 
așa merge de obicei. La drept vorbind, un băbălău s-ar bucura 


VP - 94 


să poată merge în ritmul ăsta, dar la Zolika asta se cheamă 
târâială. Nu știu ce-o fi având. Vreau să-l claxonăm, dar, pe 
urmă, mă răzgândesc, căci dacă acum m-aș lega la cap fără să 
mă doară cu vreo discuţie intimă, mie-n sută n-aș mai putea să 
trag gagica pe făcăleţ. N-o să ratez ocazia asta pentru nimic în 
lume. Am făcut pariu, la chermeză, cu mine însumi, că nu mă 
duc la culcare până nu i-o pun cuiva. În timp ce prin minte îmi 
trec gândurile astea, Zolika dispare înghiţit de ploaie, aceasta se 
închide în spatele lui ca ușa unui lift de spital, apoi semaforul 
arată culoarea verde și pornim mai departe. Mai întorc o dată 
capul, dar nu-l mai văd nicăieri pe tâmpiţel. Nu-mi amintesc 
când a tăiat-o de la Rinocerul Alb, dar se pare că nu s-a dus 
direct acasă. Sincer să fiu, sunt curios, ce-o fi învârtind pe-aici la 
ora asta. Nici nu locuiește în zonă. Bag mâna-n foc că a pescuit 
vreo gagică. Mâine o să-l întreb care-i treaba dacă n-o să uit. 

O vreme ne rostogolim fără un cuvânt prin noapte, nu se aud 
decât radioul, murmurul motorului și fâsâitul ștergătoarelor de 
parbriz. Tipa conduce prea prudent, se vede că nu-i rutinată. La 
drept vorbind, tot mai bine-i așa decât cu Raţă, care conduce cu 
acceleraţia dată la maxim. Din când în când lăsăm în urmă câte 
o discotecă plină de husăni de baltă pastilaţi, însă, altminteri, e 
liniște. Nu mă interesează unde mergem, ascult cu ochii închiși 
muzica și huruitul motorului, trag adânc în piept mireasma 
tipesei. Începe să mă ia somnul, așa că mă grăbesc s-o întreb la 
cine mergem în vizită. Îi sugerez în mod delicat că ar fi mai bine 
să continuăm povestea la ea acasă, dar ea rămâne tăcută, 
schițează doar un zâmbet enigmatic. M-aș bucura să nu se 
răzgândească atunci când o să trec la subiect, pentru că, deși 
încep să mă trezesc din beţie, tot îmi place de ea la nebunie. li 
şade bine cum, concentrându-se la maxim, își încrețește fruntea 
și mijește ochii. 

— Tu unde ești studentă? o întreb. 

Ștergătoarele de parbriz parcurg un ciclu întreg până vine 
răspunsul ei: 

— La Institutul Pedagogic, să mă fac educatoare. 

— Ei, nu, pe bune, ești babysitter? pufnesc eu în râs; mi s-a 
părut mult mai tânără. 

— lar tu ești un prostănac, îmi spune ea serioasă la culme, 
dar apoi izbucnește în râs. 

— Ai avut mulți gagii? o întreb; până acum nu mi-am pus-o 


VP - 95 


niciodată cu o studentă la Pedagogie. 

Nu-mi răspunde, se mulțumește să zâmbească insinuant, apoi 
îmi întinde un pachet cu gumă de mestecat Airwaves și-mi 
spune: 

— Mai bine ia și ronţăie. 

Scot trei perniţe, deși prefer Orbitul cu gust de afine. Guma 
de mestecat mă face să mă dezmeticesc, dar ăsta nu-i motiv de 
bucurie, pentru că, în situaţii din astea, de fiecare dată există o 
clipă când, fără vreo cauză anume, mă apucă o dispoziţie de tot 
rahatul. Am nevoie de ceva care să mă învioreze, așa că scot 
iarba și flutur punguţa pe sub nasul gagicii. Nu spune nimic, 
doar se întoarce către mine și dă din cap a încuviinţare. Mă apuc 
imediat să răsucesc un joint. Cu un pic de iarbă, rezist fără 
probleme până-n zori, ca să nu mai spun că sexul e mult mai 
mișto când ești prăjit. Adevărul e că totu-i mai mișto când ești 
prăjit. 

Termin rapid de răsucit cuiul, dar când să-l aprind, gagica mă 
apostrofează că vreau să fac asta în mașină. Sunt pornit rău de 
tot pe ideea cu marfa, așa că o rog să oprim în următoarea 
parcare. Parcăm sub copertina unui punct de colectare selectivă 
a deșeurilor și coborâm. Îi dau feștila și i-o aprind. O vreme ne 
pasăm ţigara tăcuţi. Stăm acolo de vreo cinci minute când ne 
pică fisa că a stat ploaia. Greierii țârâie tot mai tare. Până 
terminăm jointul, tipa ajunge să mi se pară bună rău, cârnatul 
îmi dă în pârg. Fumez cuiul până la capăt, apoi strivesc chiștocul 
sub talpă, o proptesc pe gagică de capotă și îi ridic tricoul. 
Sfârcurile i se întăresc în gura mea. Îi bag mâna în chiloţi, are 
păsărică umedă și e rasă frumușel, cu dichis, doar pe mijloc și-a 
lăsat o dungă subţire. Când am deja trei degete vârâte în ea, 
marfa își face efectul nasol de tot și o apucă un acces de râs 
nestăpânit. Deschid portiera și o așez pe bancheta din spate. Îi 
trag jos blugii și-i depărtez picioarele, dar nu pot să-i ling 
chiseaua ca lumea, pentru că râde întruna și încearcă să-mi 
împingă la o parte capul din poală. Mai încerc o vreme, dar, 
când văd că e în zadar, o apuc de mână și o trag în sus, pe urmă 
încerc s-o conving să-mi cânte la taragot, dar nu se mai poate 
opri din râs. Când, în sfârșit, reușesc cumva să-mi vâr cârnatul 
în gura ei, puţin lipsește să-mi dea mustul în fiert. Tipa e 
profesionistă, nu glumă. Îmi apucă strâns fundul cu mâinile, iar 
chestia asta mă întărâtă și încep să i-o împing în stilul filmelor 


VP - 96 


porno. Îi vâr cocovigul tot mai adânc în gură, dar nu se dă-n 
vânt după chestia asta. Mă împinge de lângă ea și se răstește la 
mine, să termin odată, mie timp de-o clipă mi se limpezește 
mintea şi-mi dau seama că situaţia e naşpa. Nu vreau să se 
șucărească și s-o întindă. Mi se face inima cât un purice când 
mă gândesc ce mă fac dacă m-am îndrăgostit de ea și, în timp 
ce-mi bat capul cu ideea asta, se liniștește și iarăși se pune pe 
râs. Trec câteva secunde până mă prind că face mișto de mine. 
Se schimonosește, aruncă priviri triste, mă maimuţărește și, 
între timp, râde încontinuu. Până la urmă, nu rezist și mă apucă 
și pe mine râsul. Pe urmă, ea scoate din buzunar un capișon, mi- 
| rulează pe carici, după care se întinde pe burtă și se împinge 
cu curul spre mine. Toată treaba asta are în ea ceva animalic în 
timp ce i-o înfig pe la spate, mintea iar mi se împâclește, o 
împung din ce în ce mai tare, dar de data asta mă dezmeticesc 
la timp și încerc să mă înfrânez. La care ea întoarce capul, mă 
privește peste umăr și-mi poruncește s-o fac. Nu trebuie să-mi 
spună asta de două ori. Scoate strigăte din ce în ce mai 
zgomotoase, sunetele îi ţâșnesc de undeva din adânc. Când îmi 
dă tărâţa-n foc, puţin lipsește să nu leșin. 

Stăm întinși pe bancheta din spate, unul lângă celălalt, n- 
avem cine știe cât loc, dar asta nu ne deranjează. Mă împing cu 
spinarea și curul de spătarul scaunului din faţă, nu cumva să 
cad. Stăm întinși așa, tăcuţi, timp de zece minute. O mângăi pe 
umăr și pe burtă, pe urmă, brusc, se plictisește, își trage blugii și 
se saltă în capul oaselor. Incerc s-o împiedic, dar nu se lasă, se 
dă jos din mașină și își aprinde o ţigară. Mă ridic și eu în capul 
oaselor, mă uit pe fereastră cum îi mocnește feștila, îmi închei 
nasturii de la nădragi, apoi ies în noaptea cețoasă și mă opresc 
lângă ea. Imi storc creierii o bună bucată de vreme în legătură 
cu ce ar trebui să-i spun. 

— A fost de milioane, sparg, în cele din urmă, tăcerea. 

Până să apuce să-mi răspundă, îi sună celularul și, desigur, 
trebuie să răspundă la apel. Ascult tăcut cum se ceartă cu 
cordaciul ei, dar nu mă bucur că nu umblă cu mine. Tipul e în 
toiul explicaţiilor la celălalt capăt al firului, dar gagica închide 
telefonul, se întoarce către mine și-mi spune: 

— Trebuie să plec. 

Când vede cât de tare mă înveselește vestea asta, adaugă 
niște scuze. 


VP - 97 


— Te grăbești tare de tot? încerc eu marea cu degetul. 

— Destul de tare, răspunde ea făcându-și, între timp, de lucru 
cu telefonul. Dar te duc și pe tine, cu plăcere. 

Chiar mă bucură treaba asta, căci n-am de gând să merg pe 
jos pe vremea asta de căcat. Ploaia poate să se pornească iarăși 
în orice moment. 

— Te las în staţia de autobuz, e bine? mă întreabă. 

— Multam, dau eu din cap posomorăt. 

Vreau s-o fac să priceapă că mă simt ofensat, însă s-ar zice că 
treaba asta n-o prea afectează. 

Îmi pică fisa că la ora asta nu circulă autobuze doar când 
accelerează lăsând în urmă vapori de benzină arsă și un miros 
ciudat, înțepător. Când luminile din spate dispar în curbă, 
tăcerea se împietrește, iar eu mă apuc să înjur, pentru că am 
uitat s-o întreb cum o cheamă. _ 

Mă uit pe telefon la starea vremii. Incepe să plouă. Pe 
copertina de tablă a staţiei de autobuz, stropii iarăși răpăie mai 
deși. Totul se încetinește, totul încremenește, ajung undeva în 
afara timpului, așa-mi pare, sau timpul se scurge afară din mine. 
Ar trebui s-o iau din loc, dar nu mă simt în stare să mă mișc. 
Pentru nimic în lume n-o să stau ca fraieru' aici până-n zori, mai 
bine mă las murat de ploaie, așa că pornesc spre centru, poate 
dau peste cineva dispus să bea o bericioaică cu mine. 

Mă plimb pe strada Kölcsey. Nu ţin minte cum am nimerit aici. 
E o stradă foarte lungă, dintr-un capăt nu i se vede, pe bune, 
capătul celălalt, deși e dreaptă ca săgeata și nici nu urcă, nici nu 
coboară deloc. Aici am făcut școala generală, într-o clădire 
cenușie, în formă de cub, cu trei etaje, care aduce mai degrabă 
a închisoare dărăpănată decât a școală. N-am mai trecut de 
mult pe-aici, dar nu s-a schimbat nimic, în afară de faptul că 
totul pare să fi intrat la apă. Mi-era silă să vin aici. Toţi profii 
erau niște jigodii. Premiul pentru cea mai mare jigodie i-ar fi 
putut fi decernat jigodiei de director. Pe el îl urau până și ceilalţi 
profi, însă, bineînţeles, erau niște speriaţi de bombe și-i dădeau 
mereu dreptate. l-au luat partea chiar și atunci când, în clasa a 
doua, m-a bumbăcit până m-am pișat pe mine. Poate că bătaia 
aia a căpătat proporţii uriașe în amintirea mea, însă cam de pe- 
atunci nu m-a mai bătut nimeni în halul ăsta. Tot atunci m-am 
împrietenit cu Zolika, că amândoi eram șucăriţi. N-am aflat 
niciodată de ce am încasat palmele alea, dar ţin minte că 


VP - 98 


stăteam cu spatele când dobitocul mi-a tras prima bleandă și a 
început să urle că am distrus suportul de hârtie igienică. Am 
vrut să-i explic că nu noi l-am distrus și că, oricum, nu există 
niciodată hârtie pe el, dar nu ne-a lăsat să deschidem gura. 
Dacă am fi fost un pic mai rutinaţi, poate că am fi scăpat teferi. 
Toată lumea știa că ăsta-i hobby-ul directorului. În recreaţii 
trecea din veceu în veceu și împărțea câteva zvasturi. Cred că-i 
plăcea să se bată, există și oameni din ăștia. E mai prudent să 
te caftești cu cei mai slabi decât tine, că n-au curajul să 
riposteze. Tot un drac. In ziua aia avea mai mult chef de 
cafteală decât de obicei și ne-a tras niște palme cu mâinile lui ca 
niște lopeţi de ne-am pișat pe noi amândoi. Pe bune. Am făcut în 
pantaloni. Știu că sună nașpa, dar, la drept vorbind, eram destul 
de mici. Ne-a pocnit peste cap când pe unul, când pe celălalt, 
timp de cinci minute, apoi ne-a târât în clasă trăgându-ne de 
urechi. Am avut baftă că pe mine m-a apucat cu mâna lui mai 
slabă, dar și aşa mă căcam pe mine de frică să nu-mi rupă 
urechea. Lui Zolika i-a și ţâșnit sângele din lobul urechii. Pe 
urmă ne-a pus să stăm lângă tablă și a explicat îndelung întregii 
clase ce chestie revoltătoare este distrugerea suporturilor de 
hârtie igienică achiziţionate pe bani grei și că suntem niște 
ticăloși netrebnici, iar diriga, pizda aia cretină, dădea întruna din 
cap a încuviinţare, de începusem să sper că poate i se răsucește 
vreun nerv pe gât, ca în clasa întâi, când două săptămâni a 
umblat cu capul strâmbat într-o parte și, ori de câte ori trebuia 
să se întoarcă brusc, scotea câte un sâsâit sonor. lar noi 
stăteam cu pantalonii pișaţi, ca doi luzări, și ardeam ca puţurile 
petroliere irakiene. Pantalonii uzi leoarcă mi se lipeau de piele și 
mi se făcea din ce în ce mai frig. Mi-era tare frig, dar nu 
tremuram numai din cauza asta, ci și din pricina șocului. E clar 
că ne căcam pe noi de frică. Zolika se mâţăia în surdină, și el cu 
pantalonii pișaţi, și de fiecare dată când directorul ridica tonul, 
se cutremura și băga capul la cutie. Pe față, dungi roșii marcau 
locul unde încasase palmele. Mutra mea arăta ceva mai bine, pe 
mine mă usturau mai ales ceafa și fruntea, căci, după o bleandă 
zdravănă, trăsesem un cap în zid. Când am reușit să-mi vin un 
pic în fire, am tras cu coada ochiului la clasă, încercam să stau 
astfel încât iubita mea, un îngeraș cu părul blond ondulat, să nu- 
mi vadă pata de pe blugi și, între timp, mă îngrozea gândul că, 
dacă se întinde în toată clasa vestea că ne-am pișat pe noi, n-o 


VP - 99 


să mai stea niciodată nimeni de vorbă cu noi. A trecut un sfert 
de ceas din ora de mate, după care directorul a considerat că 
ne-a bălăcărit destul, și-a luat rămas-bun de la tanti 
învăţătoarea și s-a dus în mă-sa-n cur. In ziua aceea n-am mai 
vorbit decât în șoaptă și nu mi-am putut schimba nădragii decât 
acasă. S-ar zice că singura chestie băftoasă în toată povestea 
asta a fost faptul că ai mei n-au observat nimic. Asta mi-ar mai fi 
lipsit, să se mai lase cu încă o caterincă. 

Bineînţeles că, între timp, jegul ăla de director a dat colțul. A 
fost cea mai bună treabă pe care a făcut-o vreodată. Am auzit 
că ar fi suferit un AVC sau așa ceva și a dus-o multă vreme într- 
un scaun cu rotile. Mai corect spus, l-au dus, că nu mai era în 
stare nici măcar să se șteargă la cur cu mâinile lui cât lopata. 
Atunci ar fi trebuit să-l caut, aș fi avut câteva idei de pus în 
practică dacă aș fi putut rămâne singur cu el timp de-un ceas, 
dar n-am fost destul de coios la vremea aia. De-acum e tot un 
drac. Locuia aici, lângă școală. Mă opresc în fața porții lui. Citesc 
lista de locatari de pe interfon. Numele i-a rămas trecut pe ea 
până astăzi: Ember Lajos. inseamnă că încă locuiește aici vreun 
membru al familiei lui. Poate că nevastă-sa, văduva Ember. Mă 
uit cât e ceasul și sun la interfon. Dacă nu i s-a terminat 
somniferul lui mamaie, poate că o să audă soneria. Aștept un 
minut, apoi iarăși apăs prelung butonul interfonului. Continui să 
apăs când un glas de femeie croncăne Cine e? Nu-i dau nicio 
șansă să se indigneze, îi spun doar că bărbatu-său a fost o 
jigodie de pedofil, la care ea repetă Cine e?, apoi întreabă Cine 
vorbește?, iar eu răcnesc că bărbatu-său a futut în cur o 
grămadă de copii. N-am încotro, trebuie să răcnesc, e surdă de 
n-aude nici dacă dai cu tunul, însă când răcnesc a treia oară din 
toți bojocii că bărbatu-său a fost un porc pervers, care viola 
băieţei, face ciocu' mic. A fost o javră jegoasă, perversă. Se face 
liniște totală. A; băgat la cap ce zic?, urlu eu. Nu vine niciun 
răspuns, se aude doar un păcănit discret. Pe urmă cineva 
vorbește iar la interfon: 7u ești, măi, Balăzska? 

O șterg de sub poartă, s-au aprins deja luminile în trei dintre 
locuinţe. Trebuie să mă ușchesc urgent, până apucă să coboare 
sau să-i cheme pe gabori. La etajul întâi se deschide o fereastră. 
Pornesc spre strada principală. Continuă să plouă. Și cred că și 
plâng. Îmi promit să nu mai calc pe-aici în veci. 

Peste douăzeci de minute mă opresc în dreptul vitrinei unui 


VP - 100 


magazin de animale mici, pe o alee ce aduce, mai degrabă, cu o 
uliţă ce pornește dinspre strada pietonală. Au aici de toate. 
Cuști, terarii, acvarii, colivii. Cobaii au picat laţi de oboseală. 
Două țestoase cu tâmple roșii dorm strâns lipite una de cealaltă 
sub lampa cu raze infraroșii. Mă uit la pești. Câţiva se holbează 
lipiţi de peretele de sticlă, alții ţâșnesc în zigzag, în ritmuri 
bezmetice, din cauza gagicilor, îmi zic eu, iar câţiva plutesc 
căscând gura ritmic printre alge. Urmăresc o vreme peștișorii de 
aur cu aerul lor plictisit, peștii tigrați, guppy, peștii-neon, 
gourami, somnii și peștii-zebră. Și pe preferaţii mei, peştii- 
luptători siamezi. Pe urmă, nu știu de ce, jăvrutele astea 
colorate, care tot înoată de colo colo, încep să mă șucărească, 
ca și acvariul, tot negoțul ăsta cu animăluțe, totul. 

Privesc în jurul meu. Strada e pustie. Continuă să plouă. Pe 
partea cealaltă a aleii, sub un tufiș, în noroi, zăresc ceea ce 
caut. Mă duc, ridic cărămida, apoi mă întorc și mă opresc în 
mijlocul străzii, la vreo trei metri de vitrină. Privesc în jur și 
trântesc cărămida de trotuar. Se sparge în două. lau cele două 
bucăţi de jos. Prima sparge cu zăngănit sonor geamul vitrinei și 
activează alarma. A doua bucată face fărâme acvariul de cinci 
sute de litri. Apa inundă magazinul, se varsă un pic și pe stradă, 
dar cea mai mare parte rămâne înăuntru. Peștii exotici fac 
surfing pe valuri, bat apa cu înotătoarele, se zvârcolesc pe 
dușumea. N-au nicio șansă, degeaba se saltă în aer, degeaba se 
zbat, degeaba cască gurile. Aici nu mai au aer. Incerc să-mi dau 
seama ce-o fi în capul lor, dar mi-e greu să ghicesc, pentru că, 
orice li s-ar întâmpla, ăștia se holbează la fel tot timpul. 
Adineauri, când încă înotau în acvariu, făceau aceleași mutre ca 
și acum, pe dușumea și pe trotuar, respirau tot așa, doar că 
atunci, desigur, primeau aer. Alarma își schimbă tonalitatea. M- 
aș uita cu plăcere la pești, dar trebuie să-i dau sas, că acuși or 
să apară gaborii. Când s-o iau din loc, din greșeală calc pe un 
pește și-s cât pe-aci să cad pe spate. Reușesc să-mi păstrez, 
totuși, echilibrul. Mă uit la peștele terciuit. N-a rămas mare lucru 
din el, însă, judecând după culoare, o fi fost un danio cu desen 
de leopard. Măcar n-a suferit mult. În orice caz, i-a mers mai 
bine decât pretenarilor lui. 

Nu prea are rost să-mi bat capul cu direcţia în care să mă 
roiesc, pentru că gaborii poa' să răsară din orice direcţie. O iau 
la fugă pe lângă magazinul de prezentare Zsolnay. Asta o să 


VP - 101 


vină la rând cât de curând. Ceșcuţe de porțelan de tot rahatul. 
Când nu-mi mai ajunge la urechi ţiuitul alarmei, încetinesc 
pasul. La două străzi mai încolo e brutăria mea preferată. Pâinea 
e coaptă pe loc, magazinul funcționează non-stop. Respir pe 
nas. Mirosul de pâine se simte din ce în ce mai tare. Aici vin, de 
regulă, după câte o chindie, cu Zolika. Produsele de brutărie ne 
ajută să ne dezmeticim, absorb alcoolul, iar dacă suntem prăjiţi, 
ne îndopăm cu miez de pâine caldă, băgăm la malaxoare trei- 
patru cornuri sărate sau ceva proaspăt scos din cuptor. Mă 
opresc în poartă. Trag adânc aerul în piept. Nu vreau ca vreun 
brutar să se prindă că am alergat, că aici vin deseori și curcanii 
să bage la ghiozdan. Două minute trag cu urechea stând strâns 
lipit de calcanul brutăriei. In jur, totul e pustiu, doar dinăuntru se 
revarsă acordurile unui șlagăr unguresc căcăcios. les din 
întuneric, traversez curtea betonată. Lumina de neon a brutăriei 
se strecoară pe ferestrele cu gratii în formă de pătrat. Mă 
îndrept către o fereastră pe drumul cel mai scurt, dar curtea nu 
vrea să se mai termine. Nu văd pe nimeni, apăs soneria. După 
două minute, de undeva, din spate, apare o babetă cu o mutră 
sictirită. Cu siguranță că nu i-a luat atâta timp să se târâie până 
aici fiindcă tocmai i-o trăgea vreun brutar. Mă holbez la mecla ei 
zbârcită. In timp ce dau comanda, îi simt pe pisari. N-am văzut 
când s-au înfiinţat în curte, dar acum stau la coadă în spatele 
meu. Îmi doresc din tot sufletul să fi venit aici pentru haleală. 
Intre timp, babeta se târăște înapoi cu cornurile și cu melcul cu 
cremă de cacao. Imi spune ceva, dar nu reacţionez. Unul dintre 
curcanii tineri se apropie de mine și scoate ceva din buzunar. 
Mă trec nădușelile la gândul că-i arma din dotare. Ultima oară 
m-am rugat când eram la grădiniţă, dar acum mă apuc să zic 
Tatăl nostru și trag cu coada ochiului la el. Pisarul stă locului și 
își freacă, afișând un aer serios, smartphone-ul. În timp ce mă 
uit la el, își ridică privirea, iar eu mă fac că mă uit în altă parte. 
Femeia îmi spune pentru a treia oară cât mă costă distracţia. 
Scot banii din buzunar și-i răsfir pe tejghea. Mi se pare că trece 
o veșnicie până ce baborniţa numără banii cuveniţi pentru 
cornuri și melcul cu cremă de cacao. Mă coiesc o vreme până 
când reușesc să adun în palmă mărunţișul de pe tejghea. Între 
timp, pisarul se apropie de fereastră, de parcă nici n-aș fi acolo. 
Văd cum i se mișcă gura, dar n-aud nimic. Unul dintre cornuri 
îmi cade din sacoșa de plastic. Taman unde-i jegul mai mare. 


VP - 102 


Când mă aplec să-l iau de jos, observ o bucăţică de înotătoare 
lipită de vârful unuia dintre pantofi, judecând după culoare, o fi 
a peștelui danio cu desen de leopard, dar nu pricep cum a ajuns 
acolo. Dacă se prinde și caraliul, am belit-o. Aștia știu mie-n sută 
de magazinul de animale mici. Ghemuit lângă caraliu, mă uit 
după mașina de patrulare. Am bulan, pentru că nici celălalt 
curcan nu e atent, își freacă celularul. Adun de jos rapid cornul 
căzut, suflu de câteva ori peste el, de dragul aparenţei, îl pun la 
loc în sacoșă, apoi mă duc unde văd cu ochii. 

În timp ce dau colţul, mă mai liniștesc un pic. Înaintez cu pași 
regulaţi, ronţăi un corn în ritmul pașilor. Încet-încet, îmi scade 
nivelul adrenalinei și izbucnesc în râs. Habar n-am încotro merg, 
știu doar că nu am voie să mă opresc, pentru că, atunci, s-a zis 
cu mine. Sunt un rechin. 


Plutesc în pielea goală în apa neagră ca smoala. Mi-am lăsat 
hainele pe marginea bazinului de cincizeci de metri. Nu mă mai 
latră nici câinele de pază, stă lângă scurgere și înfulecă lacom 
resturile melcului cu cremă de cacao. La drept vorbind, nu mă 
lătra fiindcă ar fi vrut să mă facă fărâme, ci de bucurie că mă 
vede. Ne avem bine, mă duc de multe ori să înot peste noapte și 
îi dau de fiecare dată să mănânce. S-o fi plictisind îngrozitor 
cotarla asta. Și cine naiba și-ar propune să dea o spargere la un 
ștrand? Noaptea se înoată cel mai bine, nu mă vede nimeni și 
nici eu nu văd pe nimeni. Parcurg câteva lungimi de bazin, 
ultima o fac pe spate, fără să mă grăbesc, iar între timp privesc 
luna. Caut figura ei zâmbitoare, dar n-o zăresc nicăieri. Luna nu- 
i o faţă zâmbitoare, ci o roată, o ţeastă galbenă. Plutesc în neant 
şi-mi vine în minte o fotografie în care stau cocoțat pe umerii 
tatei. Mă bucur ca maimuţoiul de cârnăciorul lui, nu-mi amintesc 
prea clar dacă m-a săltat pe umeri, adevărul e că eram un copil 
destul de zdravăn la vârsta de la care mi-au rămas amintiri, nu 
sunt sigur că tata m-ar fi putut sălta de jos. A păstrat fotografia 
multă vreme în mașina lui. Într-un rând, ne întorceam noaptea 
de undeva, nu mai ţin minte de unde, dar nu contează, 
fotografia trona pe bordul mașinii, deasupra volanului, și, atunci 
când farurile luminau periodic carosabilul, imaginea din poză se 
proiecta pe parbriz. La drept vorbind, la vremea aceea, totul se 
dusese de râpă. Ai mei nici nu și-au vorbit deloc cât a ţinut 
drumul. E mortal înotatul noaptea, ca și tăcerea de mormânt. Nu 


VP - 103 


se prind mulți care-i partea bună a acestui lucru. Nu vreau să fiu 
văzut în pielea goală. De fapt, nu mai e ca la început, când 
făceam treișpe-paișpe la gândul că or să mă prindă, îmi dădea 
fiori și apa neagră, care zici că-i, pe bune, oglinda cerului 
nocturn. Pe urmă, lucrurile se schimbă, desigur, totul se 
transformă în obișnuinţă. Ca și înotul pe timp de noapte. Îmi 
vine-n minte cealaltă noapte. Luna se ascunde-n nori, rămân 
tablou, mă piș în apă și între timp îmi storc creierii cu niște 
tâmpenii gen ce-ar fi dacă ar exista două luni, două discuri 
galbene identice și s-ar roti împreună, și mă întorc rapid pe 
burtă, dar nu văd decât apa neagră. Vreau ca soarele să nu știe 
despre baia nocturnă. 


VP - 104 


Cen 


Un dobitoc se apucă să sune lung pentru a patra oară când îl 
împușc pe Geamandură în cap cu un pistol cu amortizor. În 
ceafa îi apare o gaură babană, regulată. Sângele îi ţâșnește în 
sus ca dintr-un gheizer, așchiile de os zboară în aer, fărâme de 
creier împroașcă peretele și se preling încetișor spre dușumea. E 
o chestie naşpa să mătrășești pe cineva de la spate, mai ales 
când e vorba de pretenarul tău, dar dacă nu-i fac eu felul, mă 
lichidează el pe mine fără să stea pe gânduri. Mă uit precaut pe 
ușă. Raţă se pitește în camera alăturată, s-a ascuns în spatele 
unui șifonier. Ar fi destul de nasol să-i iau urma din această 
direcție, așa că mă hotărăsc să aștept până o să iasă. Mă lipesc 
de perete și mă las pe vine; dacă o să iasă, o să pot ajunge în 
spatele lui, iar până atunci pot ţine sub observaţie și coridorul. 
Nu trebuie să aştept mult. II aud pe Raţă pășind spre ușă. 
Scoate capul să se uite. Am baftă, nu mă observă și pornește 
taman în direcţia opusă. Las deoparte pistolul și îmi scot cuțitul 
de vânătoare cu lama zimţată, mă furișez în spatele lui și-i tai 
beregata de la o ureche la cealaltă. Pielea i se despică, 
zgârciurile se zdrobesc pârâind, din artere sângele roșu-închis 
țâșnește în jeturi ce acoperă ambii pereţi ai coridorului. Cred că 
doar Ottó a mai rămas în viață. S-a ascuns undeva la etaj, dar o 
să-l găsesc și o să-l termin. Precis că se cacă pe el de frică, 
astea-s situaţiile când poţi să-ţi mierlești cel mai ușor inamicii. 
Simt mirosul fricii. Nu întâmplător sunt cel mai tare tocmai la 
jocul ăsta. 

Raţă bineînțeles că face ca toţi dracii și înjură de mamă, cu o 
jumătate de minut în urmă a fost pus la păstramă pentru a patra 
oară și, în cazuri din astea, se naște din nou în celălalt capăt al 
terenului și trebuie să traverseze în fugă întregul bloc-turn ca 
să-și poată pune în aplicaţie răzbunarea. Dacă ar avea răbdare, 
s-ar putea ascunde și ar putea aștepta până e lichidat și 
altcineva, pentru că în program a fost instalată o chestie de 
căcat și toată lumea învie în același loc, dar el n-are răbdare să 
aplice strategia asta. 

In ultima vreme ne-am dezobișnuit să mai jucăm hochei. 


VP - 105 


Jucăm mai degrabă Zombie-U, FEAR, Half-Life și Bulletstorm, iar 
uneori, în weekend, când nu avem concurs, băgăm câte o 
partidă mai tare de GTA. Cred că toată lumea s-a săturat să facă 
zgudu și nu-i nicio nenorocire nici dacă nu-și bubuie toți lapţii în 
mijlocul sezonului de concursuri. E o superstiție străveche, așa 
făceau și seniorii. Data trecută, un doctor ne-a explicat la 
școală, într-o discuţie edificatoare, că lucrul manual nu-i 
dăunător dacă nu depășim anumite limite. Am intervenit în 
discuţie și am spus că, atunci, e ca iarba, dar nu i-a picat fisa ce 
vreau să zic. 

Între timp, șapcaliul de la intrare iar se apucă să sune în draci. 
Se pare că n-o să se cărabănească. Prost să fii și tot vezi că-i 
cineva acasă. Reușesc să mă ascund într-un loc destul de bun, 
așa că-mi dau jos casca de pe urechi și mă duc la fereastră. In 
fața casei e parcată o mașină necunoscută. Îi spun lui Raţă că a 
venit cineva, dar ăștia tocmai atunci îl măcelăresc pe 
Geamandură și n-aude nimic din cauza răpăitului armelor de 
foc, a exploziilor și a ţipetelor de moarte. Îi dau, la mişto, 
mesajul „au venit gaborii, băga-mi-aș”, dar, între timp, 
Geamandură renaşte și rostogolește o grenadă sub mine. Raţă 
îmi răspunde să-i lichidez. Îi scriu „ești tâmpit, chiar sunt aici”. 
Raţă își ridică privirea din monitor, se citește pe moaca lui că 
încă n-a priceput care-i treaba. Ridic din umeri. Raţă își dă jos 
casca și o trântește pe masă, se duce și se uită pe fereastră. 

— Aștia-s gabori? face el întorcându-se către mine. 

— Nu știu, răspund eu. Dar sună la ușă de vreo zece minute. 

— De ce nu mi-ai spus? 

— Credeam c-ai auzit și tu, răspund eu în timp ce împușc pe 
cineva cu o pușcă cu țeava retezată. 

— Să mor eu dacă am auzit, bombăne Raţă și se așază la loc, 
în faţa calculatorului. 

Nu mă cac pe mine, însă cred că ar fi o gogomănie să nu 
coborâm, pentru că, dacă ăia chiar sunt gabori și nu-i lăsăm 
înăuntru, or să-i cheme pe cei de al antiterorism, iar ăia nu stau 
să se câcâie, sparg ușa și dau buzna peste tine. 

— Du-te până jos, zice Raţă în timp ce, cu ochii pironiţi asupra 
monitorului, lansează o rachetă cu un aruncător purtat pe umăr. 

Dacă nu mă-nșel, nimerește din plin casa în dosul căreia se 
tupilase Ottó. 

— Unde? îl întreb eu în timp ce decapitez cu baltagul un 


VP - 106 


paznic. 

— La gabori, răspunde el fără să clipească în timp ce aruncă o 
grenadă ofensivă în curtea unei școli. 

— Pentru ce? îl întreb eu, hotărât să nu mă las mai prejos. 

— Mi-ar trebui un pic de timp, răspunde Raţă. Să fac curat, 
adaugă el în timp ce lichidează un terorist de pe un acoperiș. 

lată un argument destul de convingător. Dacă-l prind cu 
marfa, am belit-o și noi. 

— Și ce să le spun? 

— Depinde ce-or să te întrebe, răspunde el; apoi, văzând că 
mă uit la el cu un aer tâmp, adaugă: Hai că ești tare-n clanţă, 
inventează ceva. 

lar se pornește soneria. Mozart. Sau Vivaldi. Sau Bach. Raţă 
nu se clintește și, între timp, se năpustește cu o drujbă la 
militarii care asigură paza bazei. 

Nu-i mai spun nimic, mă scol și pornesc spre scări. 

— Eşti dat dracu’, omule, rânjește Raţă în urma mea. Multam. 

Dacă aș avea la mine o armă, adică o armă adevărată, i-aș 
lua piuitul. 

les din cameră, străbat coridorul până-n capăt, cobor pe scări. 
Mă opresc în faţa ușii de la intrare. Poate că-s chiar gaborii, dar 
nu cred că mă caută pe mine la ai lui Rață acasă. Imi fac în 
gând, rapid, un calcul, n-am mai fumat iarbă de trei zile, ceea 
ce-i destul de ciudat, dar acum mă bucur în draci. Imi pipăi 
buzunarele, scot punguţa pe care o am asupra mea și o pun 
într-o vază din antreu. lar pozele cu Viki în pielea goală mi le-am 
șters din telefon. Mă uit pe vizor. În ușă stau un tinerel 
nebărbierit, cu o privire dură, de curcan, și o gagică pistruiată, 
cu ochii căprui și părul roșcat, cârlionţat. Arată trăsnet. Imi 
amintește de actrița pe care am văzut-o pe internet într-o scenă 
unde se joacă biliard. Tipa și-a scos chiloţii, să aibă cu ce să-și 
prindă părul, iar în acest timp doi luzări cărora le curgeau balele 
încercau să se gimbilească sub rochia ei. Mă întorc pentru o 
clipă la oglinda din antreu, îmi aranjez frizura și deschid ușa. 

— Bună ziua! îmi spune bărbatul și scoate din buzunar o 
chestie care ar putea fi o legitimaţie de poliţist, mi-o vâră sub 
nas și se prezintă: Locotenentul Faragó. După care, arătând cu 
capul spre bunăciunea de lângă el, adaugă: Colega mea, 
detectivul Szász. 

Mă prezint și eu. Mă mai întreabă o dată cum mă cheamă. Le 


VP - 107 


spun numele. 

— İl căutăm pe Kovács Lajos, spune tinerelul, apoi, văzând că 
tac mâlc, adaugă apăsat, să pricep: într-o chestiune urgentă. 

Până acum am văzut doar la televizor detectivi adevăraţi, iar 
într-un rând au venit la școală să ne facă o demonstraţie despre 
efectele nocive ale „așa-numitelor droguri artificiale” asupra 
sănătăţii, dar ăia erau doi caraghioși. În pauza mare, cineva le-a 
dizolvat în cafea ceva marfa care i-a tripat așa de tare că în 
zece minute și-au terminat expunerea planificată să ţină trei 
sferturi de oră și s-au cărat în pizda mamei lor. 

— Sunteţi băiatul lui? 

— Da, le trântesc eu, iar apoi mă corectez rapid. Ba nu, nici 
vorbă, sunt amicul lui. 

Cei doi caralii mă scrutează neîncrezători. Simt că iarăși îmi 
transpiră palmele. 

— Adică amicul băiatului său. 

— Ne puteți arăta actul de identitate? mă întreabă polițizda. 

— N-am la mine decât legitimaţia de elev, spun eu și-mi bag 
mâna în buzunar. 

Lângă legitimaţie simt că-i și o punguţă de nailon. Tot n-am 
scăpat de toată marfa. 

— Bună și-aia, spune tinerelul și îmi smulge legitimaţia din 
mână. 

De învelitoarea din plastic, în dreptul numelui meu, e lipit un 
firicel de iarbă. Se uită la el, apoi încearcă să-l sufle la o parte, 
dar nu reușește, așa că, în cele din urmă, se vede nevoit să-l 
dea jos cu unghia. Îmi citește numele. Între timp, mă uit la 
gagică și dau din cap cu însufleţire. 

— Spuneţi-i domnului Kovács că am dori să stăm de vorbă cu 
dumnealui. 

— Nu-i acasă, zic eu. 

— Nu locuiește în această clădire? 

Mă dă pe spate cu jargonul ăsta poliţist, oamenii normali nu 
vorbesc așa niciodată. 

— Nu, răspund. E plecat într-o călătorie. 

— Dar soţia? mă întreabă polițista. 

— N-am soţie, i-o trântesc eu, dar ăștia nici de-al dracu’ nu-mi 
gustă umorul, se încruntă amândoi deodată, așa că prefer să-mi 
retrag cuvintele. Nici soția lui nu-i acasă. 

— Nu știți unde o putem găsi? 


VP - 108 


— Din păcate, nu, răspund eu. Și adaug: Dar cred că 
dumneaei nu-i plecată într-o călătorie. Doar acum nu-i acasă, zic 
eu în criză de idei. Cred că s-a dus la cumpărături. Eventual, s-a 
dus să-și pună unghii false, e la coafor, la masaj sau la sala de 
fitness. 

— E-n regulă, am priceput, îmi face semn tinerelul să mă 
opresc. 

— Sau la clinica de chirurgie plastică, îmi vine spontan. 

Mă gândesc că balcoanele alea babane au nevoie destul de 
des de câte o revizie la service. 

— Mulţumim, dă din cap poliţista cu o mutră mortal de 
serioasă, deși părea să fie o tipă de gașcă; poate că în afara 
serviciului e mai zâmbăreaţă. 

În clipa următoare, de la etaj se aude un bubuitor asurzitor, 
careva a dat sonorul la maxim. Poliţizda duce mâna la tocul 
pistolului, iar eu, din reflex, mă dau cu un pas înapoi. 

— Ce-a fost asta? mă întreabă ea. 

— FPS, i-o întorc și o văd că mă privește nedumerită. E un joc 
cu Împuşcături. 

Constat că încă nu i-a picat fisa. Mă morcovesc la gândul că 
m-ar putea ciurui cu arma din dotare. Sus răsună o rafală de 
pistol automat, apoi se aude horcăitul unui muribund, cineva 
lansează o rachetă cu un lansator portabil, apoi se aud hohote 
de râs isteric. Polițizdei îi pică fisa. Răsuflu ușurat. 

— Cine se află acasă dintre membrii familiei Kovâcs? mă 
întreabă puliţistul. 

— Raţă, răspund eu. Unul dintre copii. 

— Nu vreţi să-l chemaţi aici? mă întreabă tipa. 

— În ce chestiune? trag eu de timp. 

— Nu te juca cu mine, băieţaș, mă ameninţă puliţistul. 

Păi, da, de data asta mă tutuiește pe bune. Dacă n-ar avea o 
armă, l-aș întreba de când am ajuns să ne tragem de șireturi. 

— L-aţi putea chema aici? reia tipa; ea nu s-a bășicat. 

— Îl așteptați afară sau intraţi? îi întreb și, încet-încet, mi se 
termină și ideile și îmi piere și cheful să mai trag de timp. 

— ÎI așteptăm, răspunde tinerelul. Dar ia viteză, băiete! 

Habar n-am de ce pula calului s-o fi câcâind Raţă atâta, dar 
nici n-o să aflu vreodată, fiindcă, atunci când dau să urc la etaj, 
îl zăresc în capul scărilor. Din hi-fi se revarsă muzica răcnită din 
Apocalypse Now. Este melodia care însoțește atacul escadrilei 


VP - 109 


de elicoptere a lui Bill Kilgore asupra satului vietnamez. 

— Ei, ce-i? se răţoiește Raţă. 

— Te așteaptă jos, la intrare. 

— Cine? 

— Gaborii. 

— In pula mea. 

— Vor să vorbească cu taică-tău. 

— In pula mea. 

— Am spus că-i plecat într-o călătorie. 

— Nici nu-i plecat. 

— Ceva tot a trebuit să le spun. 

— Tot un drac, dă Raţă din umeri. E bengos Wagner ăsta, nu? 
mă întreabă făcându-mi cu ochiul și pornește spre ușa de la 
intrare. 

Mă opresc pe treptele de jos, vreau să trag cu urechea la ce 
texte le bagă gaborilor. Deschide ușa, iese și o închide în urma 
lui. Mă furișez ca membrul unui comando și mă uit pe vizor. 
Detectivii își flutură legitimaţiile sub nasul lui Raţă, acesta le ia 
și se apucă să le studieze tacticos, apoi le dă înapoi cu un surâs 
jovial abia schiţat. Puliţistul se uită brusc spre vizor, iar eu mă 
cac pe mine de frică să nu mă vadă. Mai bine o șterg, că tot nu 
aud ce trăncănesc. 

Mă duc în bucătărie, deschid frigiderul și, lângă o sticlă de 
Cola de doi litri, găsesc una cu sos chili extrapicant. Importat din 
China. Pun Cola și sosul chili pe tejghea, scot un pahar și îl 
umplu plin ochi. Cola aproape că se varsă din pahar când face 
spumă, îl acopăr cu degetele, să se oprească, apoi dau peste 
cap, cu înghiţituri mari tot conţinutul. Acidul carbonic îmi râcâie 
gâtlejul. Pun paharul în spălător, iar sticla o pun la loc în frigider. 
Imi bag în buzunar sticluța cu chili și urc la etaj. 

Caut dormitorul părinţilor lui Raţă. Bat la ușă, nu-i nimeni 
înăuntru. Deschid ușa. Acum, încăperea nu mai are aerul ăla de 
futac de data trecută, însă, chiar și așa, mulţimea asta de 
mătăsuri roșii e destul de bengoasă. Parcă aș intra într-o 
zambilică uriașă. Trag sertarele noptierei. Nimic. Mă duc la 
dulapul de haine. N-am mult timp la dispoziţie, cotrobăi rapid pe 
rafturi, la cel de sus nu ajung. Mă cocoţ pe un scaun. În sfârșit, 
găsesc ceea ce căutam: vibratoarele mamei lui Raţă. Îl găsesc 
pe cel gros, de culoare albă. Perechea lui neagră s-a rostogolit 
spre interior, dar eu de ăla am nevoie, așa că încerc să ajung la 


VP - 110 


el săltându-mă în vârful degetelor. După ce reușesc să-l trag în 
față, îmi scot sticluța cu chili din buzunar. Picur câţiva stropi de 
chili pe vibrator, îi întind uniform pe suprafaţa neagră de 
material plastic. Nu-i pun și pe capăt, cine știe, poate că-l suge 
înainte de a și-l vâri în biboanţă. Îl pun la loc și mă dau jos de pe 
scaun. Plec de lângă dulap. Nu mai ţin minte dacă avea ușa 
deschisă sau nu, dar, pentru mai multă siguranță, o închid. 

Mă strecor tiptil pe coridor când din camera lui Raţă apare 
Ottó, pretenarul lui. Nu prea avem texte, că el nu e la înot. 
Flutură în mână un joint baban. Are mecla verde de-atâta iarbă, 
e hait urât de tot, bag seama că vrea să coboare la parter, între 
timp, jos se deschide ușa de la intrare, gaborul întreabă ceva, 
Raţă dă din gură, iar Ottó dă să coboare. Ajunge deja la 
jumătatea scării când îi fac pssst, pssst, să se oprească, dar nu 
mă aude. Alerg după el și-i smulg cuiul din mână. Se uită la 
mine, nu se prinde care-i treaba. La drept vorbind, să fiu în locul 
lui, și eu aș rămâne tablou. Profit de ocazie că a încremenit și, 
până să înceapă să facă pe deșteptul, îi astup gura cu palma și-l 
țintuiesc din răsputeri de perete. Mai bine să-l doară pe el decât 
să se-apuce să latre, pentru că, atunci, am căcat steagul. 

Pe Ott6 îl adoarme lovitura încasată în ceafa și cade grămadă, 
ca un sac de cartofi. Bag fumegara în buzunar. Raţă le distrage 
atenţia curcanilor, iar eu mă grăbesc să trag de Ottó, să urce 
înapoi la etaj. Tipul e subţirel, dar o fi având densitatea mare, că 
abia pot să-l duc. Îl așez pe podea, îl proptesc cu spatele de 
perete și cobor în bucătărie. Raţă încearcă să-i convingă pe 
sticleţi că nu merită să-l aștepte pe taică-său, că lipsește o 
săptămână de-acasă, iar maică-sa e la cosmeticiană, de acolo 
se duce la cumpărături, o să se întoarcă peste cel puţin două- 
trei ore. Gaborii îi cer lui Raţă actul de identitate. ÎI întreabă 
dacă are permis de conducere. Le răspunde că nu are. 

Când pun la loc sticla cu sos de chili în frigider, într-unul 
dintre compartimentele laterale observ câteva alte sticluțe cu 
etichete lipite pe ele. Scot una și mă uit să văd ce scrie. Au lipit 
pe ea un leucoplast și are o dată. Mă uit la alta. Și pe asta este 
pusă o dată. Pun fiolele la loc, închid frigiderul, pornesc spre 
intrare, dar mai întâi arunc o privire în camera de zi. Pe perete 
atârnă trofee: câțiva elani, un rinocer și doi lei masculi. l-a 
împușcat tatăl lui Rață, în fiecare iarnă se duce la vânătoare, în 
Africa. Într-un rând ne-au pus și un film dat cu super- 


VP - 111 


încetinitorul. E de milioane faza în care leul saltă în aer când 
este nimerit din plin. 

Pulițistul își ridică privirea din hârtii. Ar fi bine să-l lase odată 
în pace pe Raţă, să ne putem continua deathmatch%-ul. Raţă le 
aruncă o privire imploratoare celor doi gabori. Îi dau înapoi 
cardul de identitate și-i spun că vor reveni mâine. Nu-mi dau 
seama dacă-s chiar într-atât de dobitoci sau au băgat un termen 
la vrăjeală, să-i poată veni de hac tatălui lui Raţă. Raţă îi 
conduce până afară. Mă duc la ușă, privesc ce se întâmplă 
afară. Cei doi sticleţi urcă într-un Golf parcat lângă unul dintre 
Jaguarii tatălui lui Raţă. Aştept până când se îndepărtează. Mă 
trag înapoi de lângă ușă. Raţă intră. 

— Ce-au vrut? îl întreb. 

— Nimic, vine replica lui. 

Știu că mănâncă rahat, dar e mai bine să-l las în moarea lui, 
că tot nu pot să-i smulg nimic. Uit să-i povestesc faza cu Ottó, 
așa că, la întoarcere, Raţă se împiedică de el, cade grămadă și-l 
ia la trei păzește. 

— Ce pula mea te-ai întins aici, băga-mi-aș?! 

Când vede că Ottó nu răspunde, Raţă se întoarce către mine 
și mă întreabă: 

— Asta ce pula mea a pățit? 

li schițez pe scurt situaţia, Rață cade pe gânduri, apoi îmi 
spune să-l ducem în baie și să-l stropim cu apă rece. Când îl 
săltăm de jos, Ott6 începe să ne explice ceva despre piperaș sau 
scăpăraș, dar nu pricepem în ruptul capului ce bălmăjește. Abia 
apucăm să-l cărăm câţiva pași, că iar se pornește soneria. 

— Mama ei de viaţă, suduie Raţă și-i dă drumul lui Ottó, care, 
ca într-o filmare dată cu încetinitorul, se prăbușește pe spate și 
iar își pocnește zdravăn căpăţâna. 

Intre timp, Raţă coboară tropăind pe trepte, iar eu rămân 
lângă nenorocitul ăsta. Mă aplec mai aproape, văd că respiră 
uniform. Îmi trec mâna pe sub capul lui și-i pipăi ceafa. Nu 
sângerează. g 

Nu gaborii au sunat, ci Miși. In timp ce urcă ṣontâc-ṣontâc la 
etaj, se oprește la noi și își dă pe spate gluga bluzei de trening. 
Sub ochiul drept are ditamai monoclul naşpa de tot, nasul îi este 
cârmit într-un unghi imposibil, e umflat și învineţit, în colțul gurii 
i s-a închegat sângele. Rămânem tăcuţi, nimeni nu spune nimic. 


25 „Meci pe viaţă și pe moarte”, în limba engleză în original. 
VP - 112 


ÎI ridic împreună cu Raţă pe Ottó, îl cărăm în baie și îl băgăm în 
cabina dușului. Dăm drumul la un pic de apă rece, să-l ude; 
apoi, când începe să geamă, închidem robinetul. Măcar e viu. Ne 
întoarcem în cameră. Raţă îl scrutează pe Miși, până și el își dă 
seama că ceva nu-i în regulă cu moaca lui. 

— Cine te-a dilit la nașcarină, frăţică? îl întreabă în cele din 
urmă. 

— Dadzi-mi gheadză - răspunde pe un ton nazal Miși, apoi își 
drege gâtlejul și trage o flegmă însângerată. 

Raţă se duce la frigider și scoate o pungă cu cuburi de 
gheaţă, i-o întinde lui Miși. Acesta se așază într-un fotoliu, se 
lasă pe spate, își pune punga pe mutră și sâsâie de durere. Raţă 
stă lângă el și-l privește cu ochi de Argus, îi e frică nu cumva să- 
i păteze Miși carpeta cu sânge. 

Geamandură câștigă deathmatch-ul, se ridică din fața 
monitorului, se apropie și el de Miși. Vrea să dea mâna cu el, 
dar, când vede punga de gheaţă, îl întreabă: 

— Sal'tare, Miși, te-a futut careva-n bot sau ce-ai pățit? 

— l-am dad un gab în gură lu’ mă-da, vudu-i, mărâie Miși din 
spatele cuburilor de gheaţă zornăitoare. 

— Hai, bine, da nu te mai bășica atâta. 

— Răzugiţi-mi un gui gareva, ne roagă Miși. Am zdad o oră 
nemijgat în zbatele jirului de duia, am grezut gă nu ze mai gară 
odadă băjinojii ăjdia de gabori. 

Raţă se apucă să caute iarba. Cotrobăie pe masă, întinde 
mâna printre pernele canapelei, își scotocește buzunarele. 
Nimic. 

— Care mi-ai ciordit marfa? ne întreabă. 

Mă uit la Raţă şi-mi desfac brațele. 

— Geamandură? 

— N-am ciordit nimic, răspunde el ridicând din umeri. 

— Atunci, unde pizda mă-sii mi-e verdeaţa? 

Cu greu mă stăpânesc să nu izbucnesc în râs, dar văd că, în 
afară de moarte, toată lumea ia lucrurile în serios, așa că prefer 
să mă înfrânez și să trag fermoarul. 

— Am dat-o la vale, recunoaște, până la urmă, Geamandură. 

— Ce bula mea ai văgut? geme Miși dându-și jos punga cu 
gheață de pe mutră. 

— Am dat-o la vale. 

— Ai dat-o la vale? îl întreabă Raţă. 


VP-113 


— Da. 

— La closet? 

— Îhî. 

— Futu-i, exclamăm în cor. 

Raţă o zbughește spre baie și între timp îl bagă întruna pe 
Geamandură în pizda mă-sii. Dinăuntru se aude un zornăit 
zgomotos, iar după douăzeci de secunde ușa se trântește de 
perete și apare Raţă. Urlă ca o fiară, împroșcând salivă până 
departe. 

— De ce pula calului, în pizda mă-sii de viaţă, a trebuit să dai 
marfa la vale în closet, măi, dobitocule? 

— Erau aici gaborii, răspunde Geamandură desfăcându-și larg 
braţele. 

— De unde pula lu' tac-tu ai mai supt și chestia asta, ai? îl 
întreabă Raţă. 

— M-am uitat pe fereastră. 

— Și? 

— Era o mașină de poliţie aici, în faţa casei. 

— Ai văzut ceva scris pe ea? 

— Nu, se apără Geamandură. Dar avea un număr de 
înmatriculare cu BIT, adaugă el grăbit. 

— Mă baradezg, băga-mi-aj, scâncește Miși. N-are nibeni 
nibig? ne întreabă el sau, cel puţin, sună de parcă ar vrea să ne- 
ntrebe N-are nimeni nimic? 

În buzunar mi se lăfăiește feștila babană a lui Ott6, dar nici 
prin minte nu-mi trece s-o dau la comun. Mi-e milă de Miși, l-o fi 
durând nasul în draci, dar fumegara e de-acum a mea. 

— Stai, zice Raţă și dă să plece, dar se întoarce din ușă, îl 
arată pe Geamandură cu degetul și ne zice: Fiţi cu ochii pe ăsta, 
nu cumva să facă iarăși vreo tâmpenie. 

Pe urmă coboară din nou la parter tropăind. Pe Geamandură 
evenimentele recente nu l-au marcat în mod special, se așază 
tacticos într-un fotoliu și dă drumul la televizor. Miși își tot 
potrivește gheaţa pe mutră, să se poată uita și el. O vreme ne 
uităm tăcuţi la meciul de polo. Din când în când, Geamandură 
trage cu coada ochiului, se uită la Miși, în cele din urmă își ia 
inima-n dinţi și îl întreabă: 

— Cine-a fost? 

— Vă zbun mai dârziu, îi face Miși semn să-l lase-n pace. 

Peste câteva minute se aud pași pe coridor și intră Raţă, are o 


VP - 114 


farfurie pe care, dacă văd eu bine, sunt resturile prăjiturii de ieri 
cu mere, ciocolată, miere și stafide. Eram deja haiţi ca lumea 
când am frământat aluatul, așa că i-am băgat de cel puţin două 
ori mai multă iarbă decât ar fi trebuit să punem după reţete. 

— Am mai găsit un pic de prăjiturică, zice el punând farfuria în 
fața lui Miși. 

— Nu bod ză mezdeg, vudu-i, spune Miși pipăindu-și bărbia - 
pricepem tot mai greu ce bâiguie. 

— Ce-a zis? ne întreabă Raţă. 

— Că nu poate să mestece, răspund eu. 

— Hai s-o fărâmiţăm, propune Geamandură. 

— Tu ţine-ţi botul, futu-i, se răstește Raţă la el. 

— Dar... 

— Dacă mai scoţi o vorbuliță, Geamandură, te fărâmiţez eu pe 
tine, futu-i. Nu mă interesează ideile tale cretine, adaugă el, iar 
apoi se întoarce cu fața la Miși și îl întreabă: Cine te-a aranjat? 

— Unul dindre oabenii lui Norris, răspunde Miși în această 
nouă limbă Miși. 

— Ce-a vrut? 

— Au vrud ză-i dea un zemnal lu’ Jevu, ză-i bage ji be ei în 
avagere sau le vag bardeziu de zgânduri la dodzi. 

— De ce nu le-ai făcut felul? îl întreabă Raţă. Nu de-aia umbli 
cu focosul la tine? 

— M-a adagad brin zurbrindere, din boarda unei gaze, găga- 
m-aș răspunde Miși, apoi continuă: Ji mi-am uidad agază găgatul 
ăla de drangan. 

— Ah, așa ar fi fost greu să le faci felul, dă Raţă înţelegător 
din cap. 

— Aldvel, l-aj vi lighidad pe găozar. 

Miși continuă să se bată o vreme cu cărămida în piept. Precis 
că-i face bine la moral, dar, altminteri, să zică săru' mâna c-a 
scăpat cu atâta. Rămânem tăcuţi o bucată de timp. Până și Raţă 
amutește o vreme. 

— Dadzi-mi un big de brăjiturigă, curmă tăcerea Miși. 

Îi întind farfuria. Miși își trage de sub ochiul umflat punga cu 
gheață, privește prăjiturelele, o ia pe cea mai mare și ne 
întreabă: 

— Ge-adzi amezdegad în ea? 

— Doar un pic de iarbă, răspunde Raţă, și un pic din chestia 
aia, din producţia ta proprie. 


VP - 115 


— E mordală, confirmă Miși și mușcă din prăjiturică; în timp ce 
mestecă, se schimonosește tot mai mult. Da budeadzi ză 
bunedzi ji nijde zahăr, vudu-i. 

— Are îndulcitor, răspunde Geamandură, dar amuţește când 
Raţă se uită la el. 

Miși mai mușcă o dată din prăjiturică, apoi își pune gheaţa la 
loc pe falcă și mestecă fără un cuvânt. 

— Ar trebui să-i mătrășim pe găozarii ăștia, zice Raţă și 
înfulecă și el o prăjiturică. 

— Cu ce? 

— Mi-am făcut o copie după cheia de la dulapul cu armament 
al lui babacu'. 

— Mordal, spune Miși; nu vrea să credem că se cacă pe el de 
frică. Hai z-o vagem, continuă el și iar își dă jos punga cu gheaţă 
de pe obraz. 

Îi vedem nasul. Icnim în cor „Tii, futu-i”. 

— Ce-i? ne întreabă Miși. 

— Ţi-a spart nasul, răspunde Geamandură. 

— Tu de ce credeai că și-a pus gheaţa pe el? 

— Ar trebui să-l punem la loc, propun eu. 

— Înî, acum are în nas o curbă în formă de S, se dă Raţă 
expert, apoi izbucnește în râs. 

Marfa și-a făcut destul de rapid efectul la el. 

— Ubde-i o oglibdă? întreabă Miși. 

— În baie, răspunde Raţă, la care Miși se ridică cu greu și iese 
să se studieze în oglindă. 

Trage câteva înjurături, apoi scoate capul pe ușă și întreabă: 

— Gine o vage? 

Se lasă o tăcere de mormânt. Dacă ar fi o muscă, s-ar auzi 
până și ea. 

Nu vreau să mă uit la Mişi. Stăm ca rahatu-n iarbă. Tăcerea 
devine tot mai chinuitoare. In cele din urmă nu mai rezist și-mi 
ridic privirea. Raţă, Geamandură și Miși se zgâiesc la mine. 

— Eu? întreb încrețindu-mi fruntea. 

— A fost ideea ta, zice Raţă. 

Odată am făcut prostia să mă uit la un episod dintr-un serial 
de rahat, cu acţiunea plasată într-un spital, dar asta nu 
înseamnă că sigur aș putea opera un nas. 

— Nu de găga pe dine, g-o ză meargă, mă încurajează Miși. 

— Nu mă cac pe mine, futu-i, dar nu sunt doctor, încerc să 


VP - 116 


scap basma curată. Mai bine du-te la o cameră de gardă. 

— Uidă de măgar la bine, mi-o întoarce el. Nu bă bod duge aja 
îndre oabeni. 

Pufnește în râs, scoate un sâsâit de durere și își pipăie grijuliu 
nasul, care, la culoare și mărime, seamănă tot mai mult cu o 
vânătă expusă unui tratament cu radiaţii. 

— Nu bă bai aburi, vudu-i, vă-o! 

La urma urmei, ce-am de pierdut? Nu eu o să am bârnăul 
nașpa dacă o să fac un fâs. 

— OK, dau din cap a încuviinţare. Daţi-mi un prosop. 

Raţă se duce la baie și scoate unul din dulap. 

— Whisky avem? îl întreb eu când mi-l pune în mână. 

— De care-ţi trebuie? 

— Unul care să i se suie la cap urgent, zic. 

— Bu beau de velul beu, spune Miși schițând un zâmbet 
chinuit. 

— Atunci, poate fi de oricare, zic. 

— Mă duc să aduc, dă Raţă din cap. 

Geamandură se uită, alb la față ca varul, cum examinez nasul 
lui Miși. Încerc să-mi dau seama unde s-a rupt, însă, după cum 
arată, probabil e rupt în mai multe locuri. 

Între timp, sosește Raţă cu o sticlă de Johnnie Walker 
albastru. 

— Poftim, spune el punându-i pileala în mână lui Miși. 

— Ză beau? 

— Nu toată sticla, îi răspund eu. 

Miși îi desface capacul și miroase băutura. 

— Nu-i zimd birozul, zice el. 

— N-o mai mirosi atât, bagă pe conductă, îl îndeamnă Raţă. 

Miși chiar că nu ne-a aburit, nu ţine la băutură. După zece 
minute e complet mazgugur. Îl proptesc de spătarul unui scaun, 
apoi îi spun lui Geamandură să-l ţină bine, să nu cadă sau să nu 
înceapă să se zvârcolească. Geamandură se scoală greoi de pe 
canapea, e galben ca ceara, pe tâmple îi lucesc broboane de 
sudoare, dar nu are curajul să spună nu. li spun lui Rață să ţină 
strâns capul lui Miși, să nu se zbată în timpul operaţiei. Intre 
timp, pe Miși îl apucă un acces de râs necontrolat, dar nu mai 
simte durerea. Știu asta pentru că nici nu bagă de seamă că-i 
pipăi nasul. Are privirea înceţoșată. Îmi zâmbește și-mi spune pe 
tonul lui nazal: 


VP - 117 


— Ce-i, gagiule, ce mai ajdebți? Nu de mai gâgâi adâda, băga- 
bi-aj! 

Mă uit la Geamandură. Are o paloare cadaverică. Raţă prinde 
capul lui Miși ca într-o menghină și mă privește încordat. 

Respir adânc și îl apuc pe Miși de trompa vineţie, umflată cât 
bostanul. 


Peste zece minute, Miși își recapătă cunoștința; după alte 
câteva minute, își vine în fire și Geamandură. Sunt greu de 
zugrăvit în cuvinte cele întâmplate în ultimul sfert de ceas. Când 
i-am mutat la loc nasul lui Miși, s-a auzit un părâit cumplit și 
nenorocitul de el a tras un răcnet, după care l-au apucat 
năbădăile. N-am reușit să-i pun la loc ca lumea osul nazal, dar, 
între timp, Geamandură s-a apucat să se răstească la bocanci, a 
borât pe umărul lui Miși și s-a prăbușit pe covor. În clipa aceea 
eram deja scăldat în sânge până la încheieturile mâinilor, iar 
Raţă s-a pornit să urle ce pulă bleagă e Geamandură și că o să-i 
povestească totul lui frate-său mai mare, să facă naibii ceva cu 
el. Eu, între timp, răsuceam din răsputeri nasul lui Miși, după al 
treilea pârâit mai zdravăn a reușit să se smulgă cumva din 
strânsoarea lui Rață. Din nașcarină îi șiroia sângele, iar din ochi 
lacrimile, așa că nu vedea mai nimic, doar alerga de colo colo, 
ca o găină fără cap, pe urmă s-a repezit cu toată viteza în tocul 
ușii, s-a clătinat, a dat înapoi și a căzut lat. A avut o baftă 
chioară că a aterizat pe covor, nu pe colțul măsuţei de fumat 
Pearson Lloyd. Raţă a încercat să-l trezească cu câteva palme, 
dar i-am spus să nu-l pălmuiască prea tare după operaţie, că 
osul nazal i se poate luxa cu ușurință. 

Din privirea lui Miși se vede clar că habar n-are unde se află. 
După ce-l lămurim cum stă treaba, Raţă îl ajută să se ridice și-l 
conduce până la canapea. Și Geamandură dă semne că s-ar 
trezi, dar lui nu-i dă nimeni o mână de ajutor. Miși șade pe 
canapea cu ochii închiși, cu capul dat pe spate, respiră încetișor, 
nasul îi arată ca dracu', acum e de două ori mai mare decât 
înainte de operaţie, tricoul îi băltește de sânge. Geamandură se 
ridică în capul oaselor gemând, clipește mărunt, se uită de jur- 
împrejur, începe să adulmece, apoi strâmbă din nas și spune: 

— Pute ca dracu’. 

— Ai borât pe tine, îi spun. 

Geamandură își examinează corpul, și încearcă să 


VP - 118 


îndepărteze resturile de vomă de pe tricou. 

Miși începe să scâncească pe nas. Cred că ne roagă să-l 
ajutăm, dar acum chiar că nu mai înțelegem nimic din ce 
bâiguie. 

— Ce să-ți aduc? îl întreabă Raţă. 

— Oglibdă, răspunde Miși. Breau ză-mi băd vadza. 

Nu mi se pare o idee bună. Și lui Raţă îi dă frisoane, dar, până 
la urmă, se duce la baie și se întoarce cu o oglindă folosită la 
bărbierit. l-o dă lui Miși, care deschide ochii, încet-încet, și o 
ridică la nivelul feţei. Se privește și ne spune pe un ton funest: 

— Îi bădrăjezg be dodzi, băga-bi-aj. 

— O să se dezumfle în două săptămâni, observ eu precaut. 

— Ji aja o ză-i bădrăjezg be dodzi găgadzii âjdia, insistă Miși. 

Este totuși reconfortant gândul că nu figurez și eu pe lista 
morții. 

Raţă se duce la dulap, scoate o legătură de chei și ne anunţă: 

— Aduc puștile. 


Suntem la bordul unuia dintre automobilele tatălui lui Raţă. 
Simt că lucrurile încep să ne scape complet de sub control, însă, 
din câte-mi dau seama, Raţă și compania nu și-au dat încă deloc 
seama cum stă treaba. Uneori, minute-n șir, am senzaţia că 
toată povestea asta nici nu se întâmplă cu mine, ci mă aflu într- 
un cinematograf 4D împreună cu pretenarii mei handicapați și 
ne uitam la un film de acţiune de rahat. 

Lui Miși i s-a pus capsa rău de tot, pe trepte abia se ţinea pe 
picioare, dar tot el voia să conducă; noroc că Raţă nu s-a lăsat. 
Acum, Raţă e la volan, Miși rânjește lângă el, pe locul soacrei - 
cocteilul de calmante l-a făcut vesel nevoie mare -, iar eu și 
Geamandură stăm în spate. Din difuzoare, Slipknot urlă Wait 
and Bleed’, pentru că, după părerea lui Miși, muzica asta merge 
cel mai bine când vine vorba să mătrășești pe cineva. Raţă nu s- 
a încurcat, a săltat două puști de vânătoare din dulapul cu 
armament al lui taică-său. N-a găsit cartușe, dar a spus că-s 
bune și așa de-o sperietură. Il căutăm pe individ, punem ţeava 
pe el, pe urmă batem la el ca la fasole, să-și vadă lungul nasului. 
Miși îl dăscălește pe Raţă să nu-i dea blană ca un animal, că o să 
ne trezim că ne opresc pisarii. Băieții încep să cam facă pe ei de 
frică, însă de-acum le-ar crăpa obrazul de rușine să facă cale 


sn 


26 „Așteaptă și sângerează” (în limba engleză). 


VP - 119 


întoarsă. O vreme, tăcem intens, pe urmă, probabil ca să ne 
abată gândurile, cred, Miși începe să ne bage texte despre 
ultima lui gagică. 

— Are dreijbe abi, vudu-i, îi aggebdă ză vagă de doade, se 
laudă el. De doade. De migă brea ză vagă borno. 

Dacă pricep eu bine, ne vorbește despre o gagicuță de 
treisprezece ani, care acceptă să facă de toate și care, de când 
lumea, vrea să facă chestii porno. Pe urmă, ne povestește cu lux 
de amănunte ultima lor babardeală, iar eu îmi storc creierii să- 
mi aduc aminte dacă o cunosc pe tipă sau am văzut scena asta 
într-un film. La drept vorbind, pornografia chiar că e pe val în 
ultima vreme. Oricare dintre pretenarii mei poate înșira zece 
vedete porno deţinătoare ale premiului AVN? la categoria cea 
mai bună scenă străină cu sex dublu-anal, dar dintre cei 
treisprezece martiri de la Arad n-au habar decât, cel mult, de 
Kossuth sau Sze&chenyi?. 

— Gel mai mijdo e gă nu boade vi lăzadă gu burda la gură, gă 
îngă nu i-a benid, ne explică Miși. 

— Ihî, și mie-mi plac astea, spune Raţă rânjind. Nu trebuie să 
dai bani pe prezervative. 

Trecem prin faţa unei cofetării, îmi aduc brusc aminte că am 
uitat restul de prăjiturele la vedere, pe masă, iar pe Ottó l-am 
lăsat în baie nesupravegheat. N-ar strica să ajungem înapoi 
până se trezește și le halește. 

GPS-ul îi explică lui Raţă la marele fix încotro s-o apuce. Miși a 
dat câteva telefoane și a aflat unde locuiește omul lui Norris, 
Raţă i-a introdus adresa în GPS și iată-ne traversând orașul în 
goană. Coarda îi dictează drumul. Dacă scăpăm cu viaţă din 
povestea asta, o să-i cer lui Raţă chestioara asta. Incă nu mi-am 
ciocănit-o niciodată în vârf pe un glas de GPS. Pe o voce de 


27 Premiile AVN, echivalentele Premiilor Oscar, sunt acordate anual de către revista 
americană Adult Video News actorilor din filmele porno. 

28 „Cei treisprezece martiri de la Arad” sunt comandanții din armata imperială 
austriacă care au trecut de partea revoluției maghiare de la 1848-1849 și au fost 
executaţi la Arad, la 6 octombrie 1849, după înfrângerea revoluţiei. În mod ironic, cele 
două personalităţi istorice menţionate nu s-au numărat printre respectivii martiri. 
Lajos Kossuth (1802-1894) a fost liderul revoluţiei. Exilat, a murit în 1894, la Torino. 
Contele Széchenyi István (1791-1860), personalitate marcantă a istoriei maghiare, 
numit de către rivalul său politic Lajos Kossuth „cel mai mare ungur”, este considerat 
întemeietorul Ungariei moderne: de numele lui se leagă înființarea Academiei de 
Științe a Ungariei, crearea primelor șantiere navale constructoare de vase cu aburi 
pentru navigația pe Dunăre și pe lacul Balaton, regularizarea cursului Dunării la 
Porțile de Fier, construirea Podului Lanţului între Buda și Pesta etc. 


VP - 120 


dispecer - da, însă atunci mi se înecaseră corăbiile rău de tot. 

Geamandură stă cu capul lipit de geam, din gură i se prelinge 
o șuviţă subţire de salivă. Îmi închipui că-i dărâmat. 

— Aigi la dreabda, îi arată Miși lui Raţă, dar GPS-ul îl 
contrazice în draci, Aici ia-o la stânga, baby. 

Dacă nu m-aș căca pe mine de frică, mi s-ar fi sculat deja 
bâzul. Raţă ia curba fără să semnalizeze. In urma noastră, un 
găozar se apucă să claxoneze. 

— Mai înged, zice Miși, la care Raţă calcă zdravăn frâna. 
Repornim, la care Miși face semn către un hogeac baban: Azda 
ar vi. 

Raţă ia piciorul de pe acceleraţie. Trecem încet prin faţa 
casei. Nu vedem nimic din cauza zidului. Miși îl îndeamnă pe 
Raţă să-și continue drumul și să caute un loc de parcare pe 
cealaltă parte a străzii. Găsim unul nu departe de casă. Ar 
încăpea aici și o remorcă cu atelaj cu tot, dar Raţă parchează cu 
chiu, cu vai. Oprește motorul. Ne-am înţeles că o să așteptăm 
până se-ntoarce acasă jigodia aia. Îi trag un cot lui Geamandură. 
La el sunt căciulile decupate în dreptul ochilor cu care o să ne 
mascăm. Tresare, îngaimă ceva, se freacă la ochi, pe urmă se 
saltă în fund și câteva minute rămâne cu privirea în gol. În 
următoarele zece minute așteptăm într-o tăcere totală, nici nu 
ne mișcăm, abia dacă mai și respirăm, stăm în mașină ca un 
grup statuar. În cele din urmă, Miși e cel care curmă tăcerea: 

— Ce-i, vudu-i? Vă găgadzi be voi? 

— Dacă-l batem pe gagiu', o să iasă război, zic eu. 

— Băi, deja a îngebud, vudu-i, arată Miși spre nas. Dagă vă 
găgadzi be voi, ab z-o vag zingur. 

— Eu nu mă cac pe mine, spune Geamandură. 

Minte de îngheaţă apele. Știu că se cacă împrăștiat. Și eu mă 
cac pe mine. Cu toţii ne căcăm pe noi și fiecare știe despre 
celălalt că se cacă pe el și mănâncă rahat. 

— Radză? îl întreabă Miși. 

Rață tace. Șovăie; așadar, se cacă pe el. 

— De gagi be dine? 

— Pula mea se cacă, bombăne Raţă, dar știu că și el se cacă 
pe el. 

— Am o idee, zic eu până să apuce Miși să mă întrebe și pe 
mine dacă mă gag be bine. 

Într-un rând, un pretenar de-al meu s-a luat la ceartă cu un 


VP - 121 


taximetrist, pentru că bulangiul ăla a vrut să-l ţepuiască. Amicii 
lui au aflat unde locuiește tipul și au vrut să-i scrie pe peretele 
casei CENTRU DE COLECTARE A MELCILOR. La drept vorbind, n- 
au apucat să scrie decât CEN, dar nu ăsta-i esenţialul. Am adus 
cu noi vopsea ca să acoperim lentilele camerelor de securitate. 

— Ejdi dâmbid, îmi zice Miși. 

— Ce-o să spună Șefu' dacă o să afle că l-ai abolit pe omul lui 
Norris? îl întreb eu. 

Miși își pierde siguranţa de sine, dar îmi răspunde: 

— Mi ze vâlvăie. Nu be el l-au bumbăgid. 

— Dacă-l prindem acum pe gagiu și-l altoim, Norris o să ne 
facă maţele coadă de zmeu, îmi continuu argumentul. Ba chiar 
și Șefu'. 

— Mi ze vâlvăie, se încăpăţânează Miși, dar se simte în glasul 
lui că nu mai e așa de convins că știe ce face. 

— Avem vopsea căcălău pentru tot zidul, zic eu după ce mă 
uit încă o dată la zidul de piatră. Să i-o tragem. Ştii cât o să aibă 
de tras de pe urma acestei chestii? Toţi barabușterii și 
boschetarii o să se adune în fața porţii și o să-i aducă saci întregi 
de melci comestibili. 

— Bună ideea, spune Geamandură dregându-și gâtlejul. 

Mă aştept ca Raţă să i-o reteze, dar văd că nu zice nimic. 

Privește în gol și bate darabana cu degetele în volan. 

— Dă-mi găgiula, spune Miși întorcând capul. 

Geamandură mă privește descumpănit, apoi, ezitant, îi dă lui 
Miși căciula neagră decupată în dreptul ochilor. Miși și-o trage 
pe cap și se întoarce către Raţă. 

— Imbragă-de gagiule! 

Raţă nu spune nimic, doar întinde mâna în spate, iar 
Geamandură îi dă căciula. Când își trage masca pe faţă, un bec 
galben începe să pâlpâie la poartă, apoi, peste câteva secunde, 
o mașină de teren bengoasă, de culoare neagră, babană, 
încetinește în faţa casei. 

— A benid, spune Miși și, când mașina o cotește spre poartă, 
apucă una dintre puști. 

Vrea să se dea jos. Mă aplec și-i pun mâna pe umăr. 

— Dă-bi drubul bână nu-ţi vud una! se răstește el la mine. 

Dă să deschidă ușa, însă Raţă, fără alte fiţe, îi trage un zbing 
în barbă. Maxilarul lui Miși trosnește nasol de tot, capul i se 
bușește de geam și rămâne nemișcat. KO. Sângele iar se 


VP - 122 


pornește să-i curgă din nas. Lasă o dâră roșie pe interiorul 
ferestrei. 

— În pula mea, se crizează Raţă abia audibil. N-am de gând să 
crăp - și, astea zise fiind, pornește motorul și calcă 
acceleratorul, dar mașina nu se mișcă din loc, doar motorul se 
pornește să huruie ca dracu'. 

Incepe să zgâlțâie schimbătorul de viteze, nimerește cu chiu, 
cu vai a-ntâia și accelerează. Cauciucurile scrâșnesc, mașina se 
smucește din loc și carburatorul se gripează. Simt în nări mirosul 
puternic de cauciuc ars. Geamul fumuriu al mașinii de teren se 
coboară încetișor și apare capul unui gagiu chel, cu ochelari de 
soare, care se bunghește la noi. Intr-o zi o să aflu unde-s 
crescute specimenele astea. Tare ar mai trebui s-o tăiem odată. 
Rață repornește motorul, dar uită de ambreiaj, așa că iar se 
îneacă. Intre timp, mă ginesc la tipul cu mașina de teren, nu 
vreau să-mi iau ochii de pe el, sunt încredinţat că, dacă îl fixez 
cu privirea, poate că n-o să ne atace, dar degeaba mă 
autosugestionez, pentru că, în clipa următoare, portiera 
gipanului se deschide, tipul se dă jos din mașină și pornește 
spre noi. Pășește hotărât, dar fără să se grăbească. Pare liniștit, 
nu face nicio mișcare de prisos. Acum chiar că încep să mă cac 
pe mine de frică. 

— Asta vine la noi, băga-mi-aș spun eu și-i trag una lui Raţă în 
umăr, la care el se-apucă să urle. 

Nu cred că-l doare, nu l-am cardit chiar atât de tare, mai 
degrabă s-a speriat. Geamandură se uită pe fereastră, îl vede pe 
haidamac și începe să recite ca pe-o mantra: 

— Hai să-i dăm sas, futu-i! Hai să-i dăm sas, futu-i! Hai să-i 
dăm sas, futu-i! 

— Hai să virăm odată, futu-i! îl îndemn și eu pe Raţă. 

Pornește motorul pentru a treia oară, calcă acceleraţia, până 
acum îi ieșea figura, pe urmă, cum-necum, reușește să se 
clintească din loc, iagalia se zgâlţâie de câteva ori, dar măcar nu 
se mai gripează carburatorul. Privesc în urmă. Între timp, 
hăndrălăul a iuţit pasul. Să tot fie la vreo douăzeci de metri de 
noi. Bagă mâna în buzunarul sacoului. 

— Dă pedală, băga-mi-aș dă pedală, băga-mi-aș! răcnesc eu, 
dar în viteza a treia beralia are o acceleraţie de rahat. 

Raţă, cu fruntea transpirată, se agaţă disperat de volan, se 
uită în oglindă, semnalizează la dreapta. 


VP - 123 


— Nu coti nicăieri, futu-i, ţine-o drept înainte! urlu eu din toți 
rărunchii. 

N-am curajul să privesc în urmă. Raţă o calcă la blană. Acum, 
în sfârșit, motorul se mai dezmorţește. Trecem ca săgeata prin 
intersecție. Privesc în urmă, cheliosul a rămas în mijlocul 
drumului. Își împinge ochelarii de soare pe frunte, iar apoi, cu un 
rânjet, își trece degetul mare de-a curmezișul beregatei. De la o 
ureche la cealaltă. 

Bine că m-a dus mintea să dau jos numărul de înmatriculare 
al mașinii. 


VP - 124 


4X200 


E ora cinci dimineața, stăm în partea din spate a autocarului, 
ca un stol de vrăbii mahmure pe un fir electric. De aici putem 
vedea totul, putem fi cu ochii pe toată lumea. Zolika nu vrea să 
șadă lângă mine, treaba asta chiar mă bucură, în mod 
excepţional, pentru că nu sunt într-o pasă bună și n-am chef să-i 
ascult tâmpeniile cât e drumul de lung. Stă cu două rânduri mai 
în faţă, privește pierdut pe fereastră, nici de mâncat nu 
mănâncă. La drept vorbind, mi se fâlfâie. leri, la școală, s-a ţinut 
scai de mine, m-a pisat că vrea să vorbească cu mine despre 
ceva, dar de fiecare dată l-am trimis la plimbare, iar la 
antrenament n-a venit, deși atunci poate că l-aș fi întrebat ce 
vrea. Nu mi s-a părut că s-ar fi bășicat prea tare, m-a și salutat 
și toate alea, dar e destul de ciudat că nu discută cu nimeni. Nu 
ne-a întrebat nici dacă mai e un loc liber în spate. Desigur, 
trebuie să ţinem cont și de faptul că Raţă îi dă mereu cu flit. 
Zolika nu-i prost, poate-i vorba doar de faptul că și-a măsurat 
șansele și n-a vrut să-și ia o leapșă înainte de concurs. 

Raţă, în schimb, e la turație maximă. Parcă ar fi tras, la micul 
dejun, o linie mai lungă. Are pupilele mai mari decât globul 
ocular, le trage întruna câte o bleandă peste ceafa celor mai 
mici, de zici că s-a făcut deja seară, intră în vorbă cu toată 
lumea, pipăie fundul gagicilor, le vâră mâna între picioare, le 
apucă de țâţe și face mişto de autocar, cu glas tare, să-l audă și 
șoferul. Cei mai mulţi, însă, nu-s ca el. Toată lumea e amorţită. 
La ora cinci dimineața, nici nu-i de mirare. Unii ascultă muzică, 
ronțăie câte un sanqviș, se uită la film, își freacă tabletele și 
telefoanele sau încearcă să doarmă. Mi-e silă de călătoriile cu 
autocarul în zori, scaunele sunt incomode, în aer plutește 
mirosul de sandvișuri cu salam, de motorină, detergent de 
dușumele și guri nespălate. În situaţii din astea aș prefera să se 
anuleze concursul sau să facă pană autocarul și să nu mai 
ajungem la destinaţie, sau s-o facă de oaie cei din personalul de 
întreţinere al bazinului, așa cum s-a întâmplat anul trecut la 
Eger, când au combinat o cantitate industrială de hipoclorit și 
acid sulfuric, de a fost bazinul năpădit de mirosul de clor, dar pe 


VP-125 


bune, de-au trebuit să vină, până la urmă, cei de la inspectoratul 
pentru situații de urgenţă, să-l aerisească - seara, la știri, a fost 
prezentată și rețeta: șaizeci de chile de hipoclorit și trei chile de 
acid sulfuric, mi-am notat-o - dar, bineînţeles, de fiecare dată 
ajungem la destinaţie și atunci nu-mi mai pare rău că ne aflăm 
acolo, pentru că vreau să câștig. 

Mămicile cu ochii înecaţi în lacrimi le fac semne odraslelor - 
pentru că habar n-au ce-i așteaptă pe băieţi la iniţierea care va 
avea loc diseară -, tăticii fumează cu un aer plictisit sau încă 
somnoroși. Când autocarul se rostogolește din parcare, Raţă le 
povestește deja caraghioșilor adunaţi în jurul lui ce s-a întâmplat 
după ce l-am ejectat pe Miși în spatele spitalului și ne-am întors 
acasă le ai lui, să ștergem urmele. 

— Babacu' futu-i, s-a vărzuit de la prăjiturele. Se zbuciuma în 
camera de zi și își număra degetele de la mâini, dar nicicum nu-i 
ieșeau zece la numărătoare. Era hait în ultimul hal. 

Tatăl lui Raţă e un bancomat drogat. 

A trebuit să reconstituim ulterior întâmplările, ca în CS/: Crime 
Scene Investigation”, dar, în timp ce noi ne căcam pe noi cu 
omul lui Norris, lucrurile au evoluat cam așa: Ottó și-a venit în 
simţire și a coborât în camera de zi, să vadă un film porno la 
televizorul cu plasmă. Mai încolo a sosit tatăl lui Raţă, l-a 
întrebat unde suntem, el n-a știut ce să-i răspundă, pe urmă a 
început să-l sâcâie să se uite împreună la un meci, la care Ottó 
l-a întrebat dacă nu preferă să se uite la un film porno. Tatăl lui 
Raţă s-a trântit pe canapea și a început să ronţăie restul de 
prăjiturele cu canabis în timp ce se uitau la televizor. În aluat 
băgaserăm marfă cât să ajungă întregii clase la o excursie de 
documentare de patru zile. Verdeaţa nu se simţea din cauză că 
frământaserăm jumătate din aluat cu îndulcitori. Când am ajuns 
acasă, Ottó și tatăl lui Raţă se tăvăleau chiuind pe covorul 
persan, iar noi ne-am holbat la ei și n-am bănuit că ăsta-i doar 
începutul, pentru că, în clipa următoare, mama lui Raţă a năvălit 
din dormitorul de la etaj, a luat-o la fugă spre baie și, între timp, 
își ștergea în draci biboanţa, urlând „Văleu, înnebunesc, ăsta 
ustură rău de tot, huh, futu-i, ce ustură”. Bătrâna sprinta de 
mama focului, m-am și îngrijorat niţel, nu cumva să-i cadă 
frumuseţea aia de balcoane. lar Raţă se uita în jur ca un om de 
zăpadă într-un solariu. Se citea pe mutra lui că-i terminat, pe 


29 Serial TV american difuzat între anii 2000-2015. 
VP - 126 


bune, dar, când l-am văzut că și după o jumătate de minut stă 
ca o pulă beată, i-am spus să profite de ocazia asta excelentă și 
să meargă să aducă puștile din mașină, că în viaţă n-o să mai 
aibă așa baftă a doua oară. Dar, acum, serios: taică-său se 
zvârcolește vărzuit în camera de zi, iar maică-sa, la etaj, și-o 
freacă de zor în timp ce aleargă. Nu trebuie decât să intre cu 
pușcoacele și gata. Este exclus să-l observe careva. Raţă s-a 
adunat, s-a dus la mașină, a scos cele două puști, dar n-a reușit 
să le strecoare la loc în dulapul de armament, pentru că taică- 
său l-a ginit în ultima clipă. Din fericire, era așa de luat încât, 
atunci când și-a văzut copilul cu ditamai pușcoacele cu alice, a 
izbucnit într-un hohot de râs interminabil, mai-mai să se sufoce. 
Noroc că a doua zi nu și-a mai amintit nimic din toată tărășenia 
asta. 

Raţă trăncănește întruna, de zici i-au învârtit o cheiță în fund, 
iar mie începe să mi se facă somn. Mă uit la Zolika. În ultima 
vreme nu e într-o formă prea grozavă. Face și vorbește niște 
parascovenii, iar apoi se miră că nicio gagică nu-i dispusă să și-o 
pună cu el. Inainte de-a porni la drum, Viki a venit la mine și m-a 
întrebat ce are Zolika cu Raţă și, când i-am spus că habar n-am, 
mi-a povestit că a auzit de la cineva că Zolika îi poartă 
sâmbetele lui Rață sau așa ceva, dar n-a putut să-mi spună clar 
despre ce-i vorba, pentru că gagica - sau gagiul - care a 
„bârfulit” n-a priceput întru totul ce se-ntâmplă. A bârfulit. Asta-i 
cuvântul pe care l-a rostit. l-am spus lui Viki s-o lase moartă, 
este exclus ca Zolika să-i poarte sâmbetele lui Raţă - pe de-o 
parte, e un nătântoc pe lângă Raţă, iar dacă-i face zile fripte, 
Raţă o să i-o tragă de nu se vede. Am potolit-o, așadar, pe Viki, 
să nu-și mai bată capul, dar acum nu-mi dă mie pace povestea 
asta. La drept vorbind, degeaba îmi storc creierii, nicicum nu-mi 
dau seama ce dracu' o fi cu Zolika. După o vreme mă zăpăcesc 
de cap așa de tare încât îmi piere și somnul, iar pe urmă mă taie 
tot mai tare senzaţia de pișare, dar, bineînţeles, toaleta nu 
poate fi folosită. N-am călătorit niciodată cu un autocar cu 
toaleta funcţională. 

Între timp, Raţă începe să se dea la Zolika. 

— Măi, Zolika, i se adresează el, iar acesta întoarce încetișor 
capul și se uită cu o moacă de labă tristă la Raţă, care continuă: 
Ar fi bine dacă anul ăsta nu ne-ai fute ștafeta. 

Anul trecut am pierdut ștafeta de 4 x100 de metri din cauza 


VP - 127 


lui Zolika. Arbitrul competiţiei a susținut că tâmpiţelul a sărit în 
apă prea devreme la schimb, așa că am fost descalificaţi. Toată 
lumea s-a ofticat la culme, pentru că terminaserăm cu două 
lungimi înaintea muhaialelor de la Kaposvâr, iar ăia, când au 
aflat că am dat cu mucii-n fasole, bineînțeles că ne-au râs în 
nas. Raţă a înțepenit ca un arc de ceas, iar apoi era să se dea la 
Zolika, nu l-a lovit doar pentru că atunci a apărut nea Bandi și |- 
a înșfăcat pe tâmpiţel. Doar nu era să-l ia la palme acolo, pe 
marginea bazinului. Ar fi fost prea mulţi martori oculari de față. 
Am crezut mie-n sută că Zolika o să se lase de înot, dar luni 
dimineaţa a apărut la bazin și s-a antrenat ca și cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic. De atunci încoace, Raţă profită de fiecare 
ocazie să-i amintească cele întâmplate; altminteri, toată lumea 
ar fi uitat de mult de tărășenia aia. 

Zolika rămâne pe mai departe tăcut. Tăcerea aceasta 
prelungită începe să devină bizară. Raţă tocmai de-aia se dă la 
el, deoarece știe că tâmpiţelul se ambalează foarte ușor și se- 
apucă să urle și să se crizeze înroșindu-se la față, ba uneori 
începe să dea și apă la șoareci, dar nu și de data asta. Pe chipul 
lui Zolika se ițește un zâmbet bolnav, se uită la Raţă și nu pare 
câtuși de puţin șucărit. 

— Șezi blând, Raţă, n-am s-o fut, zice el într-un târziu. 

Și glasul îi este absolut calm. Bag mâna-n foc că s-a pastilat 
cu ceva din medicamentele maică-sii. Rață rămâne tablou, uită 
să-l mai sictirească pe Zolika și-i mai spune doar atât: 

— Bine, futu-i. 

Pe urmă se apleacă și-l bate pe umăr. La care Zolika iar nu 
spune nimic, se întoarce și privește lung pe fereastră. Mâna lui 
Raţă zăbovește o clipă în aer. Pe urmă și-o trage încetișor înapoi 
și schițează un zâmbet. E un pic încurcat. Poate că uneori dă 
roade și tactica lui Zolika. Sau poate că-s marfă sedativele 
maică-sii. 

Peste un ceas iar mă apucă pișarea. După încă o jumătate de 
oră nu mă mai pot ţine și mă gândesc să cer de la careva o 
sticlă de plastic goală; pe urmă, mă duc, totuși, în față și-l întreb 
pe nea Bandi când oprim, dar bătrânul mi-o retează, mă 
poftește la locul meu și-mi spune să-mi înnod cârnatul ca să mă 
ţin. În timp ce mă duc înapoi, îmi beau sucul de portocale, mă 
așez pe scaun și încerc să mă piș sub învelitoarea spătarului din 
faţă. Ceilalţi îmi fac nasoale, mă înghiontesc, îmi bagă texte 


VP - 128 


legate de carici, de parcă acum mi l-ar vedea prima oară, iar 
gagicile - când se prind ce pun la cale - se pornesc să 
chicotească prelung. Cea mai mare ţeapă mi-o dă șoferul, fără 
să aibă măcar habar că vreau să mă piș. Parcă de-al dracu' 
nimerește hârtoapele taman când, în sfârșit, reușesc să 
nimeresc gura sticlei. Totuna-i, o să curețe el ce se varsă pe 
lângă ea. Până la urmă, prind șpilul și reușesc să-mi slobod cea 
mai mare parte a pisatului în sticlă. Când storc și ultima picătură 
din mine, nea Bandi începe să răcnească cât îl ţine gura. Glasul 
îi pârâie de parcă ar vorbi dintr-un difuzor, dar el n-are nevoie 
de microfon, oricum îl aude toată lumea. 

— Ne oprim la următoarea benzinărie. Aveţi la dispoziţie opt 
minute. Toată lumea merge să se pișe. 

Băga-mi-aş. Nea Bandi și-a greșit socoteala la cumpărăturile 
de dimineață și nu și-a umplut ca lumea sticluța plată cu 
Unicum. Să bagi pe conductă la o staţie OMV în zori e tare de 
tot. Ar fi bine ca bătrânu' să dea urgent de dușcă un întăritor, 
căci, altminteri, o să-l apuce bâţul până să ajungem acolo și, în 
situaţii din astea, ne trage la carabe într-o voioșie. Copiii se pun 
la coadă la ușa autocarului, iar șoferul, așa, de-al naibii, se 
câcâie juma de oră să parcheze, i se citește pe mutră că face 
asta în mod intenţionat și se distrează pe cinste. La noapte o să- 
i facem noi figura lui găozaru. In sfârșit, reușește să oprească și 
toţi se bulucesc vrând să iasă deodată. Nea Bandi face ordine în 
îmbulzeală. Puzderia de tâmpiţei ia cu asalt magazinul, de parcă 
părinţii nu le-ar fi împachetat hrană rece cât pentru o lună. 
Acum, că nu trebuie să alerg ca disperatul, aștept până coboară 
toţi și pun bine sticla plină cu pișat. Am citit deunăzi că metoda 
străveche, legală, de îmbunătăţire a performanțelor constă în 
înghiţirea propriei urine. O fi ceva adevăr în treaba asta, zilele 
astea au spus și la știri că, după o explozie de mină, câţiva 
mineri chilieni și-au băut zile în șir urina proprie și, în cele din 
urmă, salvatorii i-au scos în viaţă din galerie. 

Mergem la multe concursuri, m-am obișnuit cu benzinăriile din 
provincie și cu vânzătorii provinciali de la staţiile de benzină, ca 
să nu mai spun că în veceurile de aici mereu dai peste niște 
graffiti adevărate. Fotografiez capul lui lisus suflat cu un șablon, 
cu un joint uriaș, fumegând, în gură, însoţit de inscripţia „lisus 
bagă rotocoale?” Fac câteva fotografii cu telefonul și, când să 
pornesc spre magazin, să șutesc câteva batoane Sport, Raţă 


VP - 129 


trece pe lângă mine cu celularul la ureche și intră într-o cabină. 
Îmi dau seama din prima că discută cu Geamandură. Nu mi-e 
foarte clar despre ce-i vorba, dar mă prind că treaba e pe 
nasoale și Geamandură nu poate juca în următoarele zece 
partide, pentru că a fost suspendat. Mă spăl pe față, iar Raţă 
trage apa la closet, așa că nu aud ce mai trăncănește. Pe urmă 
iese din cabină, iar eu îmi pun mâinile sub jetul de apă, să mai 
atenuez susurul apei. Raţă îi spune să nu se piardă cu firea, că 
frate-său o să tragă niște sfori și-o să se rezolve totul, apoi 
închide telefonul, iar eu îmi pun mâinile sub uscător și mă fac că 
n-am auzit nimic. 

Intru în magazin, îmi burdușesc buzunarele cu batoane Sport, 
mă furișez rapid pe ușa cu celulă foto, urc în autocar, mă așez 
pe locul meu și bag la ghiozdan câteva. Nea Bandi o să se 
caciolească rău de tot, pentru că au trecut de mult cele opt 
minute. De pe rândul din spate, Raţă e primul care se întoarce, 
își saltă geanta, cotrobăie o vreme prin ea, apoi se întoarce spre 
mine și, făcând semn spre termosul lui Zolika, îmi spune: 

— Dă-l încoa! 

— De ce? îl întreb. 

În loc să-mi răspundă, Raţă îmi flutură pe sub nas un blister 
cu niște medicamente. 

— Ce-i aia? îl întreb și-i dau termosul. 

— Cialis, răspunde Raţă cu un rânjet, apoi privește în jur și se 
apucă să bage pastilele în termos. 

— Nu ești sănătos la cap, futu-i, zic. 

Raţă, ca și cum nici nu m-ar auzi, cu o privire de dezaxat, 
îndeasă pastilele în sticlă. 

— Ar trebui sfărâmate, îi sugerez. 

— De ce? mă întreabă ridicându-și privirea. 

— Se dizolvă mai repede. 

Raţă se uită la mine, pe urmă îmi dă termosul și-mi spune: 

— O să pisez câteva, tu, între timp, zgâlţăie-l. 

În timp ce zgâlţâi termosul, Raţă scoate un briceag elveţian 
din geantă și începe să piseze pastilele pe cotiera scaunului. Nu- 
i pare rău de marfa că o strică pe Zolika. Dacă le înghite pe 
toate, o să ejaculeze din cinci în cinci minute tot weekendul 
ăsta. În autocar, oricum, ţi se scoală mai abitir din cauza 
hurducăturilor. 

— Șase! îl atenţionez pe Raţă. 


VP - 130 


Își ridică privirea o fracțiune de secundă, apoi, iute ca fulgerul, 
pisează încă o pastilă, exact așa cum face Gordon Ramsay cu 
usturoiul, îmi smulge termosul din mână, toarnă în el 
stimulentul sexual pisat, îl zgâlţăie bine și îl pune la loc. Pe urmă 
se trântește înapoi pe scaunul lui, își scoate telefonul și începe 
să-i frece ecranul. 

Zolika sosește printre ultimii. Până acum s-au lăsat la fund 
depunerile sucului de mere mânărit de noi, n-o să simtă gustul 
de Cialis. Rar se întâmplă să fie în toane așa de proaste, poate 
că o să-i prindă bine un pic de stimulent sexual. 

Autocarul se rostogolește din parcare. Bălăcăreala, în mod cu 
totul excepţional, n-o să mai aibă loc, pentru că nea Bandi a 
reușit să-și ridice alcoolemia și acum o să-și tragă o vreme 
sufletul. Rață continuă să-și mângâie ecranul telefonului, dar, în 
răstimpuri, trage cu coada ochiului la Zolika. Acesta nu se 
atinge de termos o bună bucată de timp, apoi, peste o oră, când 
trecem pe lângă Hortobâgy*%, îl golește dintr-odată cu înghiţituri 
mari. La urmă se strâmbă niţel și întoarce capul, închid ochii pe 
loc, mă fac că dorm. Zolika nu întreabă nimic. Număr în gând 
până la șaizeci, apoi deschid ochii. Zolika se uită pierdut pe 
fereastră. Peisajul este îngrozitor de plat. În fața unui grajd se 
mișcă un fel de nor cenușiu, la început mi se pare că arfiun nor 
de lăcuste, dar, până la urmă, îmi dau seama că-s doar tăuni, pe 
urmă, în depărtare, zăresc un lac cu apa roșie, dar despre ăla 
aflu că-i un rezervor de nămol roșu sau mai știu eu ce pula 
calului. Ar fi nevoie aici de câteva fântâni cu cumpănă, de o 
cireadă de vite gri ungurești și de herghelegiii ăia vestiți, cu 
nădragii lor evazaţi, dar de pe autostradă nu se vede decât 
pusta nesfârșită. 

Îl urmăresc cu coada ochiului pe Zolika. E tensionat ca vedeta 
porno în confesional. Precis că nu-și explică în ruptul capului de 
ce a dat în pârg așa de zdravăn tocmai acum. O fi dând vina pe 
pantalonii  strâmţi sau pe  hurducăturile autocarului, pe 
mireasma greţos de dulceagă a deodorantului care se revarsă 
dinspre gagicuțe, pe care mulţi îl confundă cu mirosul de 
zambilică. Nu credeam că marfa o să-și facă atât de rapid 
efectul, dar, la urma urmei, e logic să fie așa, că, dacă omul 
vrea să se cordească și nu i se scoală cariciul, n-are timp de 


30 Numele unui sat, dar și al unei rezervaţii naturale de 800 de kilometri pătraţi din 
estul Ungariei. 


VP - 131 


moșmondeală. Între timp, Raţă se uită la cele mai dure pagini 
porno și, bineînţeles, ţine tableta în așa fel încât să le vadă și 
Zolika, chiar dacă nu vrea, pe dominatricele gigaţâţoase cu 
cravașa între dinţi și cu vibratorul înfipt în cur. Până să ajungem 
la destinaţie, ejaculează de cel puţin două ori. Peste o jumătate 
de ceas, când parcăm în faţa bazinului de înot, coboară din 
autocar roșu ca racul, ţinându-și geanta în faţă. Le ocolește pe 
fete. De fapt, ocolește pe toată lumea, ceea ce este aproape 
imposibil în mulţimea asta. În timp ce tropăie acolo cu bagajul, 
Raţă se duce la el și începe să-i bage texte, de faţă cu gagicile, 
că de ce se folosește de mâini când și-ar putea ţine geanta și 
fără să se ajute de ele, și alte bășini de-astea. Tipele se tăvălesc 
de râs, bănuiesc că Raţă le-a povestit deja care-i treaba. 

Când ajungem în holul de la intrare, mă izbește mirosul de 
clor și mintea mi se mută pe un alt un palier al conștiinței. O 
clipă, stomacul mi se face ghem, însă, pe urmă, respir adânc de 
câteva ori, desigur, fără să mă observe nimeni și îmi trece 
morcoveala, până să ne primim la vestiar cheile de la dulapuri, 
mintea nu-mi stă decât la cursa de două sute de metri liber. În 
autocar am parcurs de câteva ori distanța în gând, mi-am 
închipuit cum o să fie startul, întoarcerile, ieșirile de sub apă, am 
numărat până la capăt cadența mișcărilor de braț, am pus 
accentul mai ales pe-a treia lungime. Imi bag hainele în dulap, 
îmi leg șnurul la slip și îmi pun halatul. Pornesc spre bazin, la 
încălzire, când în vestiar dau buzna labagiii de la Kaposvár. 
Ștafeta rivală. De ani de zile ne împărţim victoriile. Câștigăm 
când noi, când ei. Anul trecut, lor le-a ieșit pasiența, așa că anul 
ăsta ar trebui să le-o tragem. 

— Hello, mă salută unul dintre labagii, pe nume Nândi, și 
începe să mă șucărească. 

Ne strângem mâna, trosnesc falangele, ne batem zdravăn pe 
spate, nimeni nu face pe delicatul, degetele noastre lasă pe 
piele niște urme de zici că-s caltaboși. Atmosfera e încărcată de 
testosteron, să-l cioplești cu dalta, nu alta. Anul trecut, Nândi a 
câștigat medalia de argint la patru sute de metri liber, la 
Campionatul European de juniori, de atunci se dă mai crocant și 
decât Ronaldo. 

— Care-i maracu, Raţă? întreabă el. Merge, merge fluturele? 

Nu vorbește serios, dar cu Raţă nu prea e de glumit nici în 
general, cu atât mai puţin înainte de concurs. Incepe să-și 


VP - 132 


zgândărească eul din timp, pentru ca, atunci când ajunge pe 
blocstart, să creadă că-i poate bate pe toţi, inclusiv pe noi. 
Firește, asta se-ntâmplă cu toţi, însă Raţă ia lucrurile cel mai în 
serios. 

— la-o-n gură, Nândika! îi răspunde el cu un calm dătător de 
fiori, fără ca măcar să-l învrednicească cu o privire. 

Tipul încearcă să pareze chestia asta cu o tâmpenie. Raţă își 
ridică privirea. Zâmbește glacial, de îngheaţă aerul în jur, Nândi 
nu știe ce să mai spună. Chiar că a fost doar o glumă 
nevinovată, iar dobitocul ăsta se apucă să facă pe durul. 
Băiatului îi îngheaţă zâmbetul pe chip. Raţă atâta așteaptă, 
pufnește în râs și-i trage câteva bucăţi zdravene pe spate, la 
care celălalt, tulburat, începe și el să râdă. Pe urmă li se alătură 
și ceilalți, fiecare vorbește cu fiecare, toată lumea râde în 
hohote. Raţă se uită în jur cu o privire vicleană, crede că nu-l 
vede nimeni, se apleacă ia urechea lui Nândi și-i șoptește ceva. 
Tipul rămâne o clipă blocat, apoi, când își vine în fire, își ia 
țoalele, se așază pe o altă bancă și își bagă hainele într-un alt 
dulap. Nu se mai uită la Raţă, iar acesta își pune în ordine 
boarfele și se duce la încălzire. 

Îmi pare bine că Raţă-i așa de calm, au mai fost situaţii când 
s-a luat la bătaie în vestiar din cauza unei aiureli asemănătoare, 
însă n-ar fi țâță de mâță nici să fie prea potolit și să se cufunde 
într-o stare zen, pentru că dacă, în final, or să ne bată la ștafetă 
cei din Kaposvár, pe capul nostru o să cadă măgăreaţa, nu pe-al 
lui. Între timp, Zolika aleargă la veceu, mă gândesc că face o 
manivelă rapidă, poate că așa o să reziste la încălzire fără să-i 
vină în bazin. După ce se întoarce, se ascunde în dosul unui 
dulap, acolo se schimbă pentru concurs. Ștafeta de 4x200 de 
metri liber o să fie după-amiază; poate că până atunci o să 
treacă efectul mărfii. Stau și mă gândesc și-mi dau seama că tot 
nu m-am prins de ce-o fi trebuit să-i amestecăm stimulentul 
sexual în suc. A fost o poantă bună, desigur, însă mai degrabă e 
vorba de faptul că Raţă încearcă să-l șunteze pe Zolika, să fie 
scos din ștafetă. Dacă tâmpiţelul n-o să poată concura, nea 
Bandi o să fie nevoit să introducă pe altcineva în ștafetă. Sper 
că a ţinut cont și de faptul că Zolika e într-o formă de zile mari 
și, oricine i-ar lua locul, o să avem un rezultat mai naşpa. Nea 
Bandi ne-a spus încă de acasă că toată lumea o să servească 
întregul meniu. Așa se întâmplă la toate concursurile. Fiecare ia 


VP - 133 


startul în toate probele, ca să avem de timpuriu rutina de 
concurs adecvată. Dimineaţa ne merge destul de bine, scoatem, 
în linii mari, timpii la care ne așteptăm, ceea ce, bineînţeles, nu 
înseamnă că nea Bandi e mulţumit. De fiecare dată ne 
desființează pe fiecare, chiar și atunci când urcăm pe podium. 
Dacă ai timpul bun, nu ţii mâinile bine la contactul cu apa, la 
perete întorci prea devreme când te împingi cu picioarele, la 
start plonjezi cu capul într-un unghi prea abrupt, iar după ce ai 
efectuat întoarcerea, înaintarea fără braţe nu-i destul de lungă. 
Mâncăm la o cantină-expres de la parterul unui bloc lung. 
Pescuiesc un gândac șvab cât un dinozaur din supa de gulaș, îl 
trimit pe unul dintre pișpirici după pâine și, când se duce, după 
o scurtă caterincă, i-l strecor în supă. Il fac bucăţi, căci, dacă-l 
las întreg, precis o să-l observe, reușesc să pescuiesc și 
carapacea chitinoasă până să se întoarcă băiatul cu pâinea. 
După prânz ne ducem unde suntem cazați, la o siesta scurtă, de 
care Zolika, bineînţeles, nu are parte, fiindcă trebuie să fugă la 
veceu o dată la zece minute. Raţă se pregătește deja de ștafetă, 
privim timpii înregistraţi dimineața, să știm care-i forma 
fiecăruia dintre noi. judecând după rezultate, cei din Kaposvâr 
au scrântit-o la timpii cronometrați pentru stabilirea formei de 
moment, nici nu știu de ce s-au dat așa mari scule la vestiar. 
judecând după ce au demonstrat și după ce am demonstrat și 
noi, putem să câștigăm ștafeta la pas, desigur, cu condiţia ca 
Zolika să n-o facă de oaie. În timp ce mergeam să ne odihnim 
după masa de prânz, l-am întrebat ce-a păţit, mi-a răspuns că s- 
a stricat la burtă de la ceva, dar să nu-mi fac griji, că până după- 
amiază o să se adune. A ars-o în terțe așa de bine că-mi venea 
să-l felicit, dar m-am stăpânit la timp. Stau întins pe pat, ascult 
ultimul album al lui Lostprophets, dar nu reușesc să fac 
abstracţie de faptul că solistul vocal a violat bebeluși, așa că 
prefer să șterg întregul folder. Bine că am descărcat totul de pe 
torrent, pentru că, altminteri, acum m-aș fi ofticat la maxim că 
și eu am alimentat contul bancar al acelui nemernic. Trec la 
muzica lui Slipknot și revăd cu ochii minţii, de mai multe ori, 
probele de după-amiază. Când să ajung la o întoarcere, nea 
Bandi dă buzna în cameră fără să bată la ușă. Ne săltăm toți 
deodată în capul oaselor, precum contele Dracula în coșciug, 
Zolika e singurul care nu-l observă pe maestru și rămâne 
nemișcat în patul etajat, cu faţa întoarsă la perete. Și el ascultă 


VP - 134 


muzică. Dacă ar avea un strop de minte, n-ar ascultă-o tocmai 
pe Beyonce, că-i periculoasă și fără stimulente sexuale. Pe 
perete este un poster uriaș, când deschizi ochii te trezești față-n 
față cu o blondă cu o gură sugace și ţâţe siliconate, dezmierdată 
pe la spate de un hăndrălău de negrotei. După ce a studiat 
posterul și dispunerea paturilor, Raţă i-a spus lui Zolika că ăsta o 
să fie locul lui. Cred că ăsta i s-a părut cel mai dur dintre toate, 
pentru că la mine un actor cu o moacă de fraier și geacă de 
piele se uită provocator de pe capota unui automobil sport roșu. 
Te pomenești că stau în patul vreunui buzilău? Il înghiontesc pe 
Zolika, să sară-n sus, însă, când îl ating, se cutremură, iar apoi, 
când se întoarce, dă cu ochii de nea Bandi. Îi ţin pumnii să nu se 
blocheze din pricina șocului, dar, din fericire, se saltă imediat în 
capul oaselor. 

— Mă bucur că ai parte de o siesta așa de plăcută, zice 
bătrânul făcându-i semn către poster, apoi urmează: Dacă o să 
fuţi și anul ăsta ștafeta, băiete, cu mâinile mele o să-ţi smulg 
coaiele. E clar? 

Zolika îngaimă ceva, nu înțeleg ce spune, deși stau chiar sub 
el. Dacă nici acum nu se pierde cu firea, nu-l văd să se mai 
piardă vreodată din altă cauză; ar fi curată minune să nu fută 
ștafeta la modul cel mai nasol cu putinţă. 

— Ai vreo problemă? îl sfredelește nea Bandi cu privirea. 

— Da, nea Bandi, bâiguie într-un târziu Zolika... adică, nu... n- 
am nicio problemă. 

Raţă pare dezamăgit. Se uită la nea Bandi și spune: 

— Zolika are diaree. 

— Ce face? se întoarce nea Bandi furios către el. 

— Zolika, repetă Raţă. Diaree. 

Acum măcar am priceput că, într-adevăr, vrea să-l debarce pe 
Zolika din ștafeta noastră. 

— Ai diaree? îl întreabă nea Bandi pe Zolika. 

— Mi-a trecut, răspunde Zolika, dar nu pare nici el foarte 
convins. Azi-dimineaţă m-a durut un pic burta, dar acum totul e- 
n regulă. 

— Nu te juca cu mine, băiete, bombăne nea Bandi. Nu poţi lua 
startul în ștafetă dacă ești bolnav. 

— Zău că mă simt mai bine, se încăpățânează Zolika. De la 
cafea mi s-a tras, dar mi-a trecut. 

— De-aia te duci la budă din cinci în cinci minute? îngaimă 


VP - 135 


Rață. 

— Nu-i adevărat, se apără Zolika disperat. 

— Chiar că nu-i adevărat, intervin eu. N-a mai fost la veceu de 
o jumătate de oră. 

Bineînțeles că și asta-i o gogoaşă, dar mă simt de tot rahatul 
din cauza pastilelor de Cialis și nu vreau ca nea Bandi să-l 
scoată pe Zolika din ștafetă. 

— Zât! 

Nea Bandi a ajuns la capătul răbdărilor. Cunoaştem cum 
devine chestiunea, așa că ne tragem fermoarul și suntem numai 
urechi. Nea Bandi îl măsoară pe Zolika din priviri, timpul pare să 
stea locului în încăpere, poate că ne aflăm aici de câteva zile, iar 
apoi, când ne-am apuca să urlăm dacă cineva ar intra peste noi, 
continuă așa: 

— Adună-cte, băiete, și prezintă-te la încălzire; dacă nu, în 
locul tău o să ia startul Kishorvât. 

După ce iese, mă uit la telefon să văd cât e ceasul. Vizita a 
ținut trei minute. Privirea mi se încrucișează cu a lui Raţă. Citesc 
dezamăgirea pe chipul lui, dar nu spune nimic, ridică din umeri 
și se întinde pe spate. 


Penultima probă din concurs este ștafeta de 4x200 de metri 
liber băieţi, după asta urmează doar ștafeta de 4x100 de metri 
liber fete. Am ajuns în finală cu cel mai bun rezultat, vom înota 
pe culoarul patru. De acolo îţi poți observa toţi adversarii, la 
întoarcere te uiţi o dată la dreapta, o dată la stânga. E mai 
nașpa să concurezi pe un culoar lateral, fiindcă încasezi în plin 
toate valurile și, nici măcar într-o apă limpede precum cristalul, 
nu e sigur că poţi vedea până-n cealaltă parte a bazinului, așa 
că n-ai cum să te bunghești dacă la start a ţâșnit vreunul ca din 
pușcă. Pe măsură ce se apropie clipa startului, conștiința începe 
să mi se îngusteze, nu mă mai gândesc decât că trebuie să-i 
halim pe toți ceilalți. Am ajuns în finală cu un avans destul de 
mare față de cei clasați pe locul doi, însă, până nu ajungi la finiş, 
nu poţi ști dacă vreun bulangiu nu și-a fraierit adversarii în cursa 
de calificare. La drept vorbind, la ștafetă e destul de greu să-i 
duci de nas pe ceilalți, fiindcă aici e vorba de tactica a patru 
oameni, însă, dacă cineva ţine morțiș la asta, poate da o ţeapă. 

Zolika nu se lasă înlocuit, ba chiar își egalează cel mai bun 
rezultat al acestui sezon. Cu cariciul îmbăţoșat. Doar din cauza 


VP - 136 


startului prea bun nu stabilim un nou record naţional. Eu sunt în 
ultimul schimb, pornesc cu un avantaj de-o lungime și jumătate 
și îl măresc pe primii cincizeci de metri. Nu mă omor cu firea, 
mai am benzină și pentru partea a doua a cursei. Dacă tipul de 
la Kaposvâr, de pe culoarul cinci, se adună, pot să iau viteză și 
eu. Practic, șansele lui de-a recupera un handicap așa de mare 
sunt egale cu zero, aici nu mai suntem în genul de sport unde 
soarta competiţiei se decide în mintea participanţilor; la două 
sute de metri, un avans de trei-patru metri e arhisuficient. Mai 
am puţin și explodez, spintec apa cu mișcări prelungi ale 
brațelor, mă întind mult în faţă, mușchii nu îmi ard, nu simt 
oboseală; la ultima întoarcere, înot îndelung sub apă, ceilalți 
abia acum ajung la perete. Parcurg ultimii douăzeci de metri 
fără să mai știu de mine, abia mai respir și puţin lipsește să 
sfărâm panoul de cronometraj când ajung la finiș. Batem echipa 
de pe locul doi cu două lungimi. Tipul de la Kaposvár e terminat 
pe final, la finiș îl bate până și cel de la Szolnok. Pe marginea 
bazinului, Raţă ţopăie și zbiară extaziat, deși a scos un timp de 
căcat. Nu m-am uitat la tabela de cronometraj, dar bag mâna-n 
foc că a mers cu cel puţin jumătate de secundă mai slab decât i- 
a cerut nea Bandi. Raţă a fost în primul schimb și băiatul de la 
Szeged cu care s-a futut la icre l-a bătut clar cu patru-cinci 
zecimi de secundă. Nu-i mult, dar și așa, noi am fost cei carea 
trebuit să le recuperăm. Dacă fuţi ștafeta, tu ești vinovatul, dar, 
dacă câştigăm, victoria e a tuturor. Mă agăţ de ate, mă aflu în 
punctul de unde am pornit. Respir adânc. Când ajunge la finiș și 
ultimul înotător din ultima echipă, deja nu mai gâfâi. Tac din 
gură și mi-e frig. Ceilalţi se îmbrățișează pe mal, bat Cuba, 
strigă. Imi scot ochelarii de înot și mă uit în tribună. Nea Bandi 
se uită la cronometru, apoi, încruntându-se, își notează ceva în 
caiet. Se vede de la o poștă că nu-i fericit. Băiatul de la 
Kaposvár se agaţă de aţele de pe culoarul lui, pe urmă înoată 
spre mine și dăm mâna. Răsuflă greu, e stors de puteri. Se 
strecoară pe sub șnur și înoată spre scară. Mă agăţ de perete 
lângă blocstart și mă trag în braţe pe marginea bazinului. Nici 
nu mă ridic bine în picioare, că Raţă îmi cuprinde umărul și-mi 
răcnește în ureche: „Le-am dat clasă, băga-mi-aș!” Mă uit peste 
umărul lui Raţă, unul dintre arbitrii concursului ne privește 
sever, mă fac că nu-l observ. Între timp, cei din Kaposvâr se 
cărăbănesc cu coada între picioare, îl cunosc pe antrenorul lor, o 


VP - 137 


să și-o ia și ei în băză. La drept vorbind, merită să și-o ia, pentru 
că au fost slabi. Ne strângem catrafusele, îmi pun halatul și mă 
duc să fac duș. Avem timp berechet până la anunţarea 
rezultatului. 


Când crainicul sălii ne rostește numele, urcăm pe podium. 
Abia încăpem pe el toți patru, dăm un pic din coate până-și 
găsește fiecare locul. Raţă se înghesuie în față, îl acoperă 
complet pe Zolika, iar acesta, în mod excepţional, n-are nimic 
împotriva lui. Mă gândesc să-i fac vânt lui Raţă, poate cade 
peste vicepreședintele consiliului judeţean de educaţie fizică și 
sport care ne înmânează medaliile. Individul are o gușă uriașă și 
e roșu la faţă de parcă acum ar fi ieșit din saună. Mi-e clar că 
demult, în copilărie, avea scutire la educaţie fizică. Ne aplecăm 
pe rând, iar tipul cu cap de porc gâfâie în timp ce ne agaţă 
medaliile la gât, ne privește în ochi cu toată seriozitatea, ne 
felicită și ne strânge mâna. Raţă începe să-i facă pâs-pâs 
gagicuţei care ţine tava cu medaliile de argint, dar ea nu-l aude, 
deoarece crainicul începe să înșire numele băieţilor de la ștafeta 
din Szolnok. Urmează apoi băieţii din Kaposvár, au reușit să 
treacă peste șocul înfrângerii, nu li se citește dezamăgirea pe 
fețe. Toată lumea dă mâna cu toată lumea, suntem, totuși, 
sportivi. Raţă tot le aruncă: Bãieti, a fost frumos. Ei știu că face 
mișto de ei, dar se mulțumesc să mormăie în barbă. Rămân pe 
podium, dar îmi scot medalia de gât. Nu mă interesează 
ceremonia asta; pentru mine, adrenalina contează. 

Gagicuţțele s-au fript rău de tot. Nea Bandi s-a pichirisit rău de 
tot, conta pe faptul că or să câștige locul întâi la pas, însă, până 
la urmă, puţin a lipsit să termine fără nicio medalie, încă sunt 
bosumflate, stau pe podium cu un aer indolent. Felicită ștafeta 
câștigătoare, dar, de fapt, le-ar scoate ochii cu cea mai mare 
plăcere. Le cunosc eu. La drept vorbind, nu-mi dau seama de 
ce-o fi rămas nea Bandi așa de surprins. Se vedea cu ochiul liber 
că or să înoate de rahat. Anul trecut, la mondiale, s-au înveninat 
relaţiile dintre fete, deși nici până atunci nu murea niciuna de 
dragul celeilalte, după ce au aflat că, în cantonament, Raţă le-a 
cordit, pe rând, pe toate. Bineînțeles că treaba asta nu s-ar fi 
aflat în veci dacă tembelul, făcându-se mangă la banchet, cu 
pileala căpătată gratis, n-ar fi început să se bată cu cărămida-n 
piept că-i singurul băiat care e și în ștafeta de fete. Ca Robbie 


VP - 138 


Williams în Spice Girls. Fetele, firește, și-au sărit la beregată una 
celeilalte, s-a lăsat cu de toate - păruială, zgârieturi, tot ce vrei 
și ce nu vrei, au trebuit să fie despărțite cu forța. lar în acest 
timp Raţă stătea la bar și se tăvălea de râs. 

La cină l-am întrebat pe Raţă ce se întâmplă cu Geamandură, 
că nu reușesc să-l prind la telefon. Mă fac că nu știu nimic, iar el 
îmi povestește că Geamandură a picat testul antidoping la un 
turneu internaţional de polo pe apă și, de bună seamă, o să 
primească o suspendare de mai multe luni și nici frate-său, care- 
i membru în conducerea federaţiei de polo și fostul centru al 
echipei naţionale, nu poate mușamaliza povestea asta. Mormăi 
ceva gen treaba asta sună nasol de tot, dar la cum își injecta 
Geamandură EPO:!-ul, e de mirare că nu l-au depistat mai 
devreme. Poanta e că și-a băgat asta tocmai din cauza lui frate- 
său. Toată lumea îl futea la cap cu frate-său în sus, frate-său în 
jos. Intr-o vreme, gagicile se culcau cu el crezând că așa or să 
aibă mai ușor acces la un număr cu marea vedetă. Geamandură 
a savurat o vreme situația asta, dar pe urmă i-a picat fisa că, în 
comparaţie cu frate-său, nu-i decât un luzăr. Într-o seară, s-a 
trotilat urât de tot la Rinocerul și mi-a schiţat în câteva cuvinte 
cum o să depășească el rezultatele lui frate-său. Am știut încă 
de-atunci că n-o să-i iasă pasienţa cu una, cu două, căci frate- 
său participase la două olimpiade, dar i-am zis că nu-i treaba 
mea și nu mă bag. 

Imi împing de colo colo în farfurioară felia de tort de punci 
trandafirie ca neonul și, între timp, punem la cale iniţierea care 
va avea loc astă-seară. Pe listă figurează toată puștimea. Raţă 
susține că unul dintre pișpireii blonzi umflaţi a ciripit ceva în 
autocar, așa că pe ăsta să i-l dăm lui pe mână. O să fie o 
exclusivitate, spune el rânjind, apoi ni-l arată pe copil. Un 
blonduţ molâu, nu pare, la prima vedere, periculos sau băgăreț, 
pe mine până acum nu m-a cântat încă niciodată nimeni, dar cu 
mucoșii ăștia nu se știe niciodată. Micul umflat, privit de la 
distanţă, zici că-i întruparea inocenţței, dar se prea poate să fie 
un găozar răzgâiat. A mai existat unul care, în timpul iniţierii, 
ne-a ameninţat că tăticul lui e poliţist și că o să ne bage pe toţi 


31 Eritropoetină, hormon glicoproteic aflat pe lista substanţelor interzise în sportul de 
performanță, folosit, în mod ilicit, mai ales în ciclism. De pildă, lui Lance Armstrong i- 
au fost retrase toate victoriile din Turul Franţei după ce a fost depistat pozitiv cu 
această substanţă. 


VP - 139 


la închisoare. Asta, bineînțeles, nu i-a folosit la nimic; 
dimpotrivă, și-a luat o porţie dublă, dar tot n-a vrut să facă 
ciocu' mic, așa că Raţă l-a căutat după stingere și i-a șoptit la 
ureche că, dacă ne cântă, o să-i taie beregata la noapte, în 
somn. N-aș fi băgat mâna-n foc că Raţă chiar o să-i taie 
beregata, dar ce-i al lui e-al lui, știe să fie foarte convingător. A 
doua zi, nenorocitul ăla de ţânc, cu ochii umflaţi de nesomn, 
abia se ţinea pe picioare când s-a dus la bazin și, cum se așeza 
undeva, cum ațipea. Peste un an, el era deja una dintre marile 
scule ale iniţierii. 

Așteptăm până se așterne liniștea pe coridor, apoi ne ducem 
la cei mici. Avem la noi șlapi, prosoape și lanterne, Raţă are și o 
sacoşă de plastic, habar n-am la ce-i trebuie, pentru că până 
acum n-am mai folosit așa ceva. Batem la ușa gagicilor, să vină, 
să jurizeze, apoi mergem în camera celor mici. Deschidem ușa și 
ne strecurăm înăuntru pâș-pâș. Copiii somnoroși clipesc mărunt 
la lumina lanternelor. Unul dintre ei scoate mâna de sub pătură 
și Rață se răstește la el să nu și-o ia la labă, la care toată lumea 
izbucnește în râs, iar piciul se înroșește până-n vârful urechilor. 
Raţă îi și ordonă rapid să se dea jos din pat, iar fetele se așază 
pe pat în locul lui. Pe urmă, îi aliniem frumușel pe pișpirici la 
perete, le spunem să-și tragă jos pantalonii de pijama și-i batem 
la cur cu șlapii. Pe blonduţ îl ia în primire Raţă și, bineînțeles, 
încasează o porție dublă. Nu mi-am închipuit că or să reziste așa 
de bine. Abia dacă orăcăie doi-trei dintre ei, unul singur începe 
să se smiorcăie pe bune, dar îl potolim rapid. Vin la rând 
prosoapele. Le răsucim, le umezim capetele la chiuvetă, și-i 
zvântăm în bătaie, le lăsăm dâre roșii pe spinare. Câţiva iarăși 
dau apă la șoareci, printre ei și blonduţul, dar el iar încasează o 
porţie dublă de la Raţă, care, la final, se duce la el și-i întinde o 
batistă. Băiatul rămâne mască și dă să o apuce, dar, în ultima 
clipă, Raţă o scapă pe podea și, când copilul cu părul bălai se 
uită la el năuc, zbiară la el s-o ridice de jos. Pe urmă, când se 
apleacă, Raţă își înalță piciorul și-l pune să-i lingă talpa 
papucului, s-o facă lună. La început, băiatul crede că-i vorba de- 
o glumă, începe să râdă, tulburat, la care Raţă își apropie și mai 
mult șlapul plin de ciuperci de faţa lui și repetă porunca. Cineva 
izbucnește în râs, iar bufleiul se pune pe smiorcăială. Se prinde 
că-i o treabă serioasă, pe viaţă și pe moarte, și chiar trebuie să 
lingă jegul, începe să-mi fie milă de amărâtul ăsta. E speriat rău 


VP - 140 


de tot, deși nu știe că Raţă s-a dus dinadins la veceu înainte să 
venim aici. În clipa următoare, unul dintre cei mari se apropie de 
băiat și-i trage o bleandă zdravănă, la care acesta începe să 
lingă talpa șlapului. Bineînţeles că taman acum se apucă să-mi 
sune telefonul. Mă uit să văd cine mă caută. Maică-mea. Poate 
că abia acum a observat că nu-s acasă. Altminteri, n-am nici cea 
mai vagă idee de ce m-o fi căutând. Trec telefonul pe modul 
silențios și mă uit cum își face treaba băieţelul. Scuipă și-i vine 
să vomite, dar linge tot mai grăbit, și-o fi dat seama că, cu cât 
termină mai repede, cu atât mai curând o să scape de dementul 
ăsta rânjit, care-i ţine lanterna în ochi. 

Începe să mă plictisească spectacolul ăsta. Privesc în jur. 
Pișpiricii, galbeni ca ceara, fac niște ochi cât cepele. Bănuiesc 
ce-i așteaptă, au auzit deja despre aceste povești de groază. 

— Apasă ca lumea cu limba, agariciule, că, dacă nu, o să-mi 
lingi și curul până-mi tocești flocii, îl ameninţă Raţă pe zgâămboi. 

lar îmi sună telefonul. Maică-mea n-are stare. || închid și-l pun 
în buzunar, dar apoi îmi dau seama că ar fi mai bine să vorbesc 
eu cu ea decât să se-apuce să-l sune pe nea Bandi. 

— Mă-ntorc imediat, îi spun băiatului de lângă mine, care îl 
privește fascinat pe Raţă, apoi ies pe coridor în vârful picioarelor 
și mă duc înapoi în cameră. 

Zolika doarme cu faţa la perete. Scâncește în somn. Nici n-am 
băgat de seamă că nu participă la iniţiere. Îmi scot din geantă 
iarba dosită. Brusc, cum-necum, îmi trece cheful de toată 
povestea asta, prefer să cobor în curtea din spate și mă ascund 
după pubele, să-mi răsucesc fumegara. În timp ce-mi scot din 
buzunar hârtia și iarba, capacul uneia dintre pubele se deschide 
cu un păcănit asurzitor și din ladă răsare un ciudat bărbos cu 
moaca jegoasă. Parcă ar ieși din turela unui tanc, exact ca 
gagiul ăla cu căciulă din piele în Eroii lui Kelly”, iar ţoalele zici 
că și le-a înnoit dintr-un film cu zombi. În timp ce se caţără să 
iasă din gunoiul care duhnește de-ţi mută nasul din loc și se 
oprește lângă mine, îl măsor încetișor din cap până-n picioare. 
Chiar că arată ca un zombi, poate că doar capul îi arată ceva 
mai bine. Își scutură din chică câteva coji de cartofi, apoi se uită 
la mine și-mi spune: 


32 Celebru film american de război (1970), regizat de Brian G. Hutton, cu Clint 
Eastwood, Telly Savalas și Donald Sutherland în rolurile principale. 


VP - 141 


— Salutare, tinere padawan”. Îmi dai și mie un rotocol din 
feștila ta? 

Totul e atât de bizar încât nu m-ar fi mirat nici dacă 
trăncăneala bătrânului ar fi apărut într-o bulă de dialog. li spun 
că îi dau, firește, dar nu prea mai am chef de trăncăneală. Când 
bag rotocoale, mintea mi-o ia din loc, nici nu mai încerc să-mi 
urmez gândurile. Îl ascult pe tip. Pufăim jointul, iar el simte că, 
în sfârșit, a găsit pe cineva căruia îi poate împărtăși viziunea lui 
legată de apocalipsă sau mai știu eu ce. La început mă asigură 
că nu-i cazul să-mi fie teamă de boschetari, cu ei n-o să am vreo 
belea. Ba dimpotrivă, din moment ce omenirea produce tot mai 
multe gunoaie, boschetarii au s-o ducă și ei din ce în ce mai 
bine, căci știu cu precizie ce și unde să caute. Și-așa în curând o 
să se facă totul praf și pulbere în apocalipsă. Incerc de trei ori la 
rând să pronunt cuvântul apocalipsă, dar nicicum nu vrea să-mi 
iasă, la care ciudatul ridică arătătorul în aer și-mi șoptește doar 
atât: 

— Armageddon. 

— Bruce Willis, zic eu dând din cap a încuviințare. E un tip de 
milioane. 

Tipul își încrețește fruntea, apoi, văzând că nu mai spun 
nimic, ridică din umeri și mă întreabă: 

— Mi s-a făcut foame. N-ai vrea să iei cina cu mine? 

Știu că nu se cuvine să refuz o asemenea invitație, dar, la 
cantină, două piţipoance mi-au dat și cina lor, am băgat în mine 
trei porţii de cașcaval pane și încă simt că dau pe-afară de cât 
am glojdit. Îi spun că abia am mâncat, dar îi mulţumesc, la care 
ciudatul, zâmbind, cum că nu face nimic, îmi spune că pomana 
porcului nu-i obligatorie, apoi se urcă din nou pe containerul de 
gunoi, mai întoarce o dată capul și dispare în deschizătura lăzii, 
trăgând capacul peste el. 

O vreme rămân lângă pubelă, ascult zgomotele dinăuntru, 
tipul își caută o poziție comodă, apoi mă îndrept spre intrare și 
mă trec apele la gândul că poate tocmai acum o să-l apuce 
pișarea și pe nea Bandi. Pe palier, între etaje, încep să-mi 
chiorăie maţele. Ca o detunătură. La etajul nostru e o liniște 
mormântală. Zici că iniţierea a avut loc acum o sută de ani, deși 
este exclus să se fi terminat așa de repede. Mai degrabă se 


33 Termen preluat din filmele din ciclul Star Wars (Războiul stelelor), însemnând 
„învăţăce!” sau „discipol”. 


VP - 142 


consumă o lucrătură din aia făcută în tăcere. lau viteză, să 
ajung la timp la veceu. Cineva a lăsat lumina aprinsă. Nu mă pot 
hotărî în care cabină să intru, dar mai am puţin și mă cac pe 
mine. Tropăi o vreme nervos, în cele din urmă respir adânc și 
împing ușa cabinei de lângă perete, plină de mâăzgălituri, cu 
pizde, pule, nume și numere de telefon. 

Raţă stă în picioare în fața bazinului, cu spatele rezemat de 
ușă, și își înfige un ac al dracu' de lung până la rădăcină în buca 
stângă. Are curul plin de urme de înțepături. Cred că, până 
acum, nu mi-a sărit în ochi deoarece nu am obiceiul să mă uit la 
curul lui. Ușa se desprinde de degetele mele, continuă să se 
deschidă. Raţă își injectează conţinutul seringii în mușchiul 
fesier, apoi își scoate acul. Abia acum se vede ca lumea cât e de 
lung. Ușa se lovește de perete. Raţă își ridică privirea. 

— Puteai să-ncui ușa, futu-i, îl apostrofez eu uitându-mă la 
seringă. 

Raţă rămâne o clipă descumpănit, apoi se întoarce cu faţa la 
mine și ascunde seringa la spate. 

— Am văzut ce-ai făcut, îi spun eu rânjind. 

— Mătușa lui Geamandură mi-a prescris-o, o dă el cotită. Mă 
dor urechile de-nnebunesc, băga-mi-aș. 

Știu că știe că știu că mănâncă rahat. Mă uit la dobitocul ăsta 
nenorocit, cum stă cu seringa ascunsă la spate, îmi apare în faţa 
ochilor curul lui ciuruit de înţepături și nu-mi mai pot stăpâni 
hohotele de râs, care aduc, mai degrabă, a chelălăit. Raţă se 
uită la mine cu o privire ciudată, parcă speriat, mie îmi dau 
lacrimile de-atâta râs, chiui și nu mă mai pot opri. Nu-mi dau 
seama cât timp trece până când Raţă se adună și-mi spune: 

— Încetează odată, băga-mi-aș! O să-l trezești pe nea Bandi. 

Cu asta nu face decât să pună paie pe foc. Mă apuc să nechez 
din nou și vreme de două minute nu reușesc să mă potolesc și, 
între timp, mă bagă-n boală gândul că o să râd așa până la 
sfârșitul vieţii. Lui Raţă îi pică, în cele din urmă, fisa că degeaba 
mă ţistuiește, că oricum n-o să-mi trag fermoarul. Știu să citesc 
pe moaca lui care-i treaba, acum e la faza când începe să-și 
piardă răbdarea. Face un pas spre mine, iar eu sar într-o parte 
ca un toreador. Raţă mă privește dând din cap dezaprobator, 
ridică din umeri, apoi iese din veceu. Intru în cabina goală, îmi 
șterg lacrimile și mă ghemuiesc deasupra bazinului, dar nu 
reușesc nici în ruptul capului să mă cac, pentru că mă tăvălesc 


VP - 143 


de râs. 


VP - 144 


4X100 


Când Zolika ajunge la capătul bazinului, mă aplec cu o 
mișcare hotărâtă și apuc cu ambele mâini marginea cauciucată 
a blocstartului. Îl văd ca într-o filmare dată cu încetinitorul, dar 
poate că chiar se mișcă ceva mai încet pe măsură ce mușchii i 
se încarcă de acid lactic, când braţele și picioarele îi devin tot 
mai rigide. Apa spumegă în jurul lui, stropii de apă împroșcaţi de 
jur-împrejur scânteiază în lumina rece a reflectoarelor. Strigătele 
îmi par mai stinse, zgomotele mai estompate, de parcă m-aș 
afla sub un clopot de sticlă. O clipă am senzaţia că Zolika n-o să 
mai ajungă niciodată la finiş în timp ce toți ceilalţi răcnesc din 
toți rărunchii în spatele meu. De-acum, ei nu prea mai au ce 
face, și-au înotat lungimile, doar eu am mai rămas în concurs. 
Sunt ultimul din ștafetă. Arbitrii stau de o parte și de alta, 
urmăresc cu feţe grave dacă efectuăm schimbul în mod 
regulamentar. Sunt cât se poate de liniștit, avem un avans uriaș. 
Este exclus să poată recupera un handicap atât de mare oricare 
dintre ștafetele aflate în urma noastră. Raţă a fost primul, a 
înotat foarte bine, și-a depășit adversarii cu o lungime și 
jumătate, apoi omul nostru cel mai slab a reușit să conserve 
acest avantaj, la care Zolika a adăugat încă o jumătate de 
lungime. Când ai un avans ca ăsta, n-ai cum s-o faci de oaie 
decât dacă ratezi schimbul. Mie nu mi s-a mai întâmplat așa 
ceva până acum, l-am exersat în draci la antrenament. Schimbul 
este cel mai simplu lucru din lume: nu sări în apă până când 
coechipierul nu atinge peretele cu degetele. Esenţială este 
continuitatea. De parcă n-aţi fi doi, ci tu și coechipierul tău 
sunteți un singur om, de parcă ai fi o prelungire a lui, sunteți o 
singură mișcare continuă. În concurs, desigur, lucrurile stau un 
pic altfel, ești mai montat și toate alea, ţii morţiș să câştigi. Eu 
încă n-am ratat niciun schimb, însă, când mă aplec înainte, spre 
suprafața apei, simt că am început prea devreme această 
mișcare. Până când degetele lui Zolika nu ating peretele, 
picioarele trebuie să-mi rămână pe blocstart. Cronometrai 
semnalează dacă am luat startul prea devreme. Acum câţiva 
ani, decizia o luau arbitrii, dar acum, până și la acest capitol, 


VP - 145 


decizia o iau aparatele. Am senzaţia că încremenesc în aer o 
zecime de secundă. Poate că vârfurile unghiilor încă ating 
partea cauciucată a blocstartului. Totul pare să se încetinească 
și mai tare în jurul meu, ultimul sunet pe care-l aud înainte de a 
spinteca apa este urletul lui Raţă, „Bagămarefutuibagămare”. 
Dacă am ratat schimbul, a fost o chestie de milimetri. 

Ajung la finiș. Până să ajungă, la egalitate, și ștafetele de pe 
locul doi și locul trei, îmi scot casca și ochelarii de înot, îmi șterg 
fața și mă uit în tribună. Imediat văd că am îmbulinat-o. Nea 
Bandi e mai congestionat la faţă decât de obicei. Mai are puţin și 
radiază lumină. Mă caţăr pe marginea bazinului trăgându-mă în 
braţe până la brâu, iar apoi pășesc pe gresia zimţată. In timp ce- 
mi şterg din ochi apa care mi se prelinge de pe frunte, Raţă se 
apropie de mine și nu-mi spune decât „Ai futut calu-n pizdă, 
futu-i”. Ridic din umeri, nu știu ce pula mea să-i spun, chiar că 
am pizdit-o, dar să-mi arate ei pe cineva care n-a dat niciodată- 
n viață cu mucii-n fasole. Mă întorc la scaune şi-mi adun 
catrafusele, apoi pornesc spre vestiar. Văd că nea Bandi urlă și- 
mi face semne, dar mi se fâlfâie. Prefer să las capul în piept și 
să-mi văd de drum, trec prin faţa tribunei, iar apoi cobor scările 
ce duc la dușuri. Aici, jos, e liniște, intru într-o cabină și dau 
drumul la apă. O fac tot mai fierbinte, îmi clocotește tot mai tare 
în creștet. N-aud nimic, nu văd nimic. Pe urmă, când ies de sub 
jetul de apă și încep să bâjbâi după prosop, simt că ating pe 
cineva. Îmi şterg apa de pe faţă și deschid ochii. Raţă stă 
proţăpit în faţa mea. Nu-mi spune nimic, doar îmi trage un pumn 
în mutră. Luat prin surprindere, nici nu-mi dau seama ce se 
întâmplă, mă ia cu ameţeală, dar reușesc să-mi păstrez 
echilibrul. Când îmi aplec capul, picăturile de sânge îmi ţâșnesc 
din nas și împroașcă linoleumul ud în jeturi tot mai groase, zici 
că-i un bombardament aerian devastator. Durerea, ca o pânză 
de păianjen, îmi cuprinde toată faţa. Îmi ridic privirea. Raţă stă 
la câţiva pași de mine, gata să-mi mai tragă una, dar Kishorvât îl 
imobilizează. Pornesc spre el, să-l altoiesc, dar, când ridic mâna, 
cineva îmi prinde brațul și mi-l răsucește la spate. Zolika mă 
conduce la punctul de acordare a primului ajutor. Doctorul - un 
tip tinerel, ochelarist, în șlapi, îmi șterge sângele de pe faţă, se 
uită la mine o bucată de vreme, îmi pipăie nasul, bărbia și 
pometii, apoi îmi spune să nu-mi fac griji, nu-i spart, am doar o 
contuzie. Dacă nasul cu contuzie ar fi al lui, precis n-ar fi așa de 


VP - 146 


liniștit. Îmi vine să mă răstesc la el, dar văd că nu-i vreun 
papleacă, așa că, până la urmă, nu mai spun nimic. Se duce la 
frigider, scoate o pungă cu gheaţă din congelator, se întoarce cu 
ea la masa de consultaţie și mi-o pune pe obraz. Recele îmi 
cade bine, mă simt de parcă mi-aș băga capul într-o copcă de 
pescuit. Între timp, îmi promit c-o să-i fac felul găozarului ăluia. 
Indiferent dacă mi-a rupt nasul sau nu. Îl rog pe doctor să mă 
lase să stau niţel întins pe patul din cabinet, dă din cap a 
încuviințare, îmi spune să mă simt ca acasă, apoi se duce la 
chiuvetă și își spală mâinile cu dezinfectant. 

Ștafeta noastră a fost descalificată. Altminteri n-ar fi avut 
motiv jigodia să se dea la mine. Cel mai tare mă sperie mutra 
mea, ce-o să se aleagă de ea, că încă am niște junghiuri 
nasoale, cu toată gheaţa pe care o țin apăsată. Javra mi-a tras-o 
ca lumea și probabil că o să mai încasez una și de la nea Bandi. 
La drept vorbind, n-o să se lase cu scandal, dar sunt tare curios 
să văd cum or să pună batista pe țambal. Pe Raţă nu-l vor 
suspenda, aș îndrăzni să pariez oricât pe chestia asta. Cafteala 
n-au văzut-o decât Zolika și Kishorvât. Pe Zolika or să-l 
amenințe că-l pun la păstramă dacă ciripește, iar pe Kishorvât 
or să-l ungă, să nu dea din clanţă. Eu, unul, n-am nicio șansă în 
fața avocaţilor năimiţi de babacu' lui Raţă. Aștia-s în stare să 
inventeze ceva și dacă șulfa asta se repezea la mine în tribună, 
de față cu cinci sute de martori oculari. A vrut să mă îmbrăţișeze 
în semn de consolare, dar a alunecat pe linoleum. lar eu am vrut 
să-l bat pentru că n-am suportat eșecul, așa că a fost nevoit să 
se apere. 

Aș putea să-l dau în gât fără probleme. Are baftă că la 
concursurile de juniori nu se face controlul antidoping. Cică 
costă prea mult, dar adevărul o fi că n-are nimeni nici chef, nici 
timp să se distreze cu copiii. Las să bage-n ei marfa, odată și 
odată tot or să crească și atunci o să-i umfle WADA:*. O să-i 
trimită acasă din cantonamente sau o să-i prindă cu ocaua mică 
la un concurs internaţional și o să fie suspendaţi câteva luni. 
Câtă vreme ești tânăr, bagi în tine ce vrei, sau ce-ţi dă mâna să 
cumperi, sau ce-ţi procură antrenorul. Nu interesează pe nimeni 
cum ajunge cineva campion la șaisprezece ani. 

Ușa se deschide, o clipă zgomotele de afară se întețesc, apoi 
iar se cufundă totul în tăcere, cineva se apropie de mine, nu mă 


34 Acronimul Agenţiei Mondiale Antidoping (World Anti-Doping Agency). 
VP - 147 


uit cine e, nu pot deschide ochiul, mi-l acoperă gheața. 

— Ce-a fost asta? mă întreabă nea Bandi cu glas răgușit. 

Stă lângă masă, se apleacă deasupra mea. Când îmi dau jos 
gheața de pe obraz, mirosul pătrunzător de transpiraţie îmi 
izbește nările. Mi se face stomacul ghem de greață, așa că-mi 
pun gheaţa la loc și mi-o tot aranjez, să nu-mi acopere gura. 
Vreau să-i pot da răspunsuri inteligibile. 

— M-a lovit, îi spun eu pe nas. 

— Dar știi de ce, nu-i așa? mă întreabă. 

— Pentru că-i o jigodie, răspund eu și zâmbesc satisfăcut că i- 
am servit-o la fix, dar apoi simt un junghi în nas și îmi piere 
cheful de zâmbete. 

— Nu te obrăznici, băiete, că-ţi trag și eu una, mormăie nea 
Bandi. 

— Nu știu de ce m-a lovit, răspund. 

— Ştii pe ce loc a terminat ștafeta? 

— Nu. 

Mă prefac că n-am nici cea mai vagă idee că am fost 
descalificaţi. 

— Pe locul zero, băiete, spune el. Zero, repetă pe un ton 
funest. Ai belit-o, băiete. Ai belit-o nasol de tot. 

— Dar... 

— Mucles! mă repede pe un ton mai ridicat, dar încă nu 
zbiară. Ne-au descalificat din cauza ta. 

— Îmi pare rău. i 

— Ai de ce să-ți pară rău, îmi zice el. In ștafeta asta, acum, ai 
înotat pentru ultima oară. N-o să te las să fuţi încă o dată munca 
altora. Ai merita să-ți smulg coaiele și să ți le îndes în gură. 

Nu-i răspund nimic. Știu că astea-s vorbe goale, să mă sperie. 
Oricum n-o să mă scoată din ștafetă, eu sunt al doilea pe țară la 
două sute de metri, dacă nu mă bagă în echipă, păcălicii ăștia n- 
or să mai urce niciodată pe podium. 

— Bagă-ţi minţile-n cap! mă previne. 

Simt că se străduiește din greu să-și păstreze cumpătul, deși 
e opărit rău de tot. l-aș spune cu dragă inimă să nu se 
ambaleze, să nu facă hemoragie cerebrală, dar prefer să fac 
ciocu' mic, să n-aibă impresia că vreau să-l provoc. La o adică, 
mi se rupe-n paișpe dacă o mierlește. Pe urmă, simt o chestie 
absolut ciudată, nici nu prea îmi dau seama de unde până unde, 
dar mi se face milă de nenorocitul ăsta de bășinos bătrân. Nea 


VP - 148 


Bandi se întoarce pe călcâie, se îndreaptă spre ușă, îl aud cum 
se oprește o clipă, poate că vrea să mai spună ceva, dar pe 
urmă apasă clanța și iese. In timp ce iese, iar se întețește 
hărmălaia din bazin, clipocitul apei sfărâmate în particule fine, 
crainicul sălii anunță participanții la următoarea probă, 
zgomotele reverberează, apoi se lasă tăcerea. Inchid ochii și 
adorm cu gheaţa pe obraz. 

Până la urmă, nu trebuie să merg la spital, doctorul e de 
părere că nu-i vorba de o fractură, cel mult e o mică fisură; prin 
urmare, nu trebuie pus osul la loc, iar altceva nu prea se face în 
situaţii din astea. Mi-e totuna, de-acum nu mă mai doare așa de 
tare și asta mi-ar mai lipsi, să fac o radiografie la creier. In drum 
spre casă au grijă să ne despartă. Eu șed în față, nea Bandi 
bombăne în spatele meu împreună cu antrenorul secund, iar 
Raţă stă pe locul lui obișnuit, face pe deșteptul pe rândul din 
spate de tot. A început să se poarte mieros cu Zolika, dar bag 
mâna-n foc că-i aruncă praf în ochi și a născocit vreo altă 
șmecherie. La urmă, Zolika are să și-o ia în freză, precis. 
Tâmpiţelul se mai ţine oleacă tare în șa, dar se vede că nu-și 
încape în piele de bucurie. | se permite să stea pe locul meu, 
lângă Raţă și gagici. Poate că Raţă aranjează ca, în drum spre 
casă, să aibă parte și de un supt. 

Concursul s-a terminat târziu, iar pe urmă ne-am dus să 
mâncăm, așa că o să ajungem acasă după lăsarea întunericului. 
La ore din astea se poate face orice, luminile nu se aprind, doar 
pe intervalul dintre șirurile de scaune e o luminiţă de 
semnalizare din podea. Nu mă uit în spate, știu ce fac. De 
fiecare dată-i aceeași poveste. Se distrează cu telefoanele în 
semiîntuneric sau se uită la un film, se uită cu mutre ameţite la 
ecranele celularelor, parcă ar fi niște măști, iar alţii profită de 
ocazie și bat untul. Acum câteva săptămâni, nu mai ţin minte de 
unde ne întorceam, Niki i-a stat cloșcă lui Raţă și altor doi băieți, 
iar apoi Raţă a convins-o pe o tipă nouă să-și dea în coapse cu 
toţi, că aici ăsta-i obiceiul. In timpul ăsta, doi gagii își băgau 
degetele în Viki sau în Timi, nu-mi amintesc exact. Mergea 
treaba destul de bine, dar, pe urmă, una dintre gagicile nasoale 
s-a crizat că ei nu vrea să i-o pună nimeni, ceea ce era foarte 
adevărat, dar săraca-i chiar urâtă cu spume, așa că am încercat 
să-l convingem pe Zolika să profite de ocazie, și așa e întuneric, 
nu-i chiar așa naşpa, dar tâmpițelul nu s-a lăsat fraierit; între 


VP - 149 


timp, gagica s-a pornit să bombăne tot mai tare, iar noi n-am 
vrut să vină nea Bandi în spate, așa că, până la urmă, ne-am 
lăsat de frichifrichi și ne-am uitat la un film porno cu legături pe 
tableta lui Viki. 

Mor de ciudă când mă gândesc ce pierd din cauza jigodiei de 
Raţă. Nu pricep în ruptul capului de ce am eu de tras dacă ela 
fost jigodia. Obrazul continuă să mă doară, dar treaba asta, în 
afară de mine, nu interesează pe nimeni. O să se pună batista 
pe țambal, în mod sigur. Nea Bandi a uns deja osia, să nu se 
încheie un proces-verbal în legătură cu cele întâmplate, iar 
acasă contează doar vorbele lui. Și, categoric, nu există nicio 
șansă ca maică-mea să se atace, iar dacă, Doamne ferește, tot 
încearcă să se plângă, nea Bandi are să-i explice că-i numai vina 
mea, iar ea, ca de fiecare dată, o să dea din cap aprobator. 

Aș putea să-l dau în gât pe Raţă, pe chestia cu dopajul, însă 
asta ar fi o nemernicie, iar eu nu-s un nemernic. 

Îl aud pe Zolika, întorc capul, văd că vrea să vină la mine, dar 
nea Bandi îl oprește, îl întreabă ce vrea, pe urmă, când Zolika îi 
spune că ar vrea să discute cu mine, nea Bandi îl gonește la 
locul lui. Zolika nu se încontrează cu el, pornește înapoi, drumul 
șerpuiește, îi urmăresc din priviri silueta, cum înaintează 
clătinându-se. Când se așază la locul lui, pe rândul din spate, 
privirea mi se încrucișează cu a lui Raţă. Rânjește la mine și își 
trece degetul arătător de-a curmezișul beregatei, i-aș face semn 
că poate să mi-o ia în gură, dar urmează o curbă mai ascuţită și 
Raţă se prăbușește în poala lui Niki. Amândoi râd în hohote. N- 
au decât să râdă. Mă doare-n cur. Mă întorc cu faţa înainte, 
rămân cu privirea aţintită pe fereastră. Nu știu pe unde suntem. 
Motorul autocarului huruie monoton, luminiţe marunte răsar din 
neant, apoi, în clipa următoare, dispar în întunericul imens, ca și 
cum nici n-ar fi existat vreodată. Mă plictisesc de moarte, de 
unul singur. Mă zgâiesc în neant și inventez în mintea mea tot 
felul de metode de execuţie. Îmi împrumut ideile din serialul 
ScrânciobuF5. Mă ambalez tot mai tare, îmi devin tot mai 
limpezi, tot mai sofisticate modurile în care poate muri cineva. 
În cele din urmă adorm și totul se continuă în vis. Până ajungem 
acasă, Raţă o mierlește de jdemii de ori. 

Mă trezesc când cineva aprinde lumina. Mijesc ochii, apoi văd 


35 Miniserial TV britanic (Seesaw) cu David Suchet în rolul principal, difuzat în anul 
1999. 


VP - 150 


că toată lumea se pregătește de coborâre. Nea Bandi stă lângă 
mine, se răstește la careva să ia viteză. Acum o lasă mai încet 
cu înjurăturile, pentru că ne așteaptă părinţii în parcare, nu și-au 
mai văzut odraslele de două zile, sunt foarte emoţionaţi, vor să 
afle cum a fost, de parcă nu le-ar fi sunat la telefon din cinci în 
cinci minute. Când dau să cobor, nea Bandi mă apucă de braţ și- 
mi spune să stau locului, că vrea să discute cu mine. Mă așez la 
loc și mă uit cum coboară cu toţii frumușel, unul după altul. Rață 
trece pe lângă mine de parcă nici n-aș exista, bineînţeles că și 
eu mă străduiesc să fac abstracţie de el, dar, pe măsură ce se 
apropie de mine, mi se suie sângele la cap și mă gândesc dacă 
să-l lovesc sau nu. Nea Bandi e însă pe fază. Îl cunosc pe 
bătrânu', îmi freacă ridichea încă o dată, că din cauza mea a 
fost descalificată ștafeta noastră și să fiu cuminte. Pe Raţă n-o 
să-l bruftuluiască în veci din cauza trosnelii, cel mult o să-l 
cheme la el în birou, o să se uite urât la el și o să-i spună să nu 
se mai repete treaba asta. Între timp, Raţă o să facă pe el de râs 
în sinea lui, pentru că știe că, dacă taică-său nu sifonează 
lovelele, s-a zis cu clubul. De aia iese de fiecare dată basma 
curată din orice belea. Datorită lui taică-său. Datorită 
cașcavalului lui taică-său. După ce coboară toată lumea, nea 
Bandi se apleacă spre mine și-mi spune că știe că am futut 
ștafeta în mod intenţionat, de-al dracului, chestie care mă ia 
niţel prin surprindere, pentru că nici măcar eu însumi nu sunt 
sigur de treaba asta, așa că de unde naiba ar putea s-o știe el. 
Nu-i spun nimic, nici nu se așteaptă să-i spun ceva, îmi 
bombăne încă o dată să-mi vin în fire și alte căcaturi de-astea, 
își încrețește fruntea, se încruntă, se holbează la mine și mă 
previne să născocesc o explicaţie credibilă până ajung acasă, în 
caz că m-ar lua maică-mea la întrebări, căci, altminteri, o să-mi 
ia la șuturi curul căcăcios. Începe să mă doară nasul, deși nici nu 
s-a atins de el. În încheiere mă ameninţă c-o să-mi smulgă 
coaiele dacă mâine-dimineaţă nu mă prezint la antrenament. lar 
eu nu fac altceva decât să dau din cap ca un tembel și, între 
timp, simt că  bătrânu' trece printr-o pasă ciudată, 
împăciuitoare, mă bate chiar și pe umăr când, la despărțire, îmi 
spune: „lar acum, marș acasă, băiete, nu cumva să-și facă griji 
mămică-ta”. 

Futu-ți mama mă-tii, îmi zic în sinea mea, dar, firește, nu-i 
răspund nimic. 


VP - 151 


Când cobor din autocar, îmi dau seama ce mulţime s-a adunat 
în parcare. Mă duc la cală și, când mă aplec să-mi iau geanta, 
Zolika mă pâsâie de pe cealaltă parte a autocarului. Mă prefac 
că nu-l aud, dar, în cele din urmă, insistă atât de sonor încât, 
oricum, nu m-ar crede că nu-l aud. 

— Ce-i? îl întreb. 

— Vreau să vorbesc cu tine, îmi spune. 

— la-o-n gură, îi răspund. 

— E ceva foarte important, îmi spune, ca și cum nu m-ar fi 
auzit. 

Citesc pe mutra lui că iar a dat de bucluc, dar a fost o javră 
după cardeală. S-a dat cu Raţă. N-are decât să se ducă-n mă-sa 
aia urâtă ca noaptea. 

— Nu mă interesează, îi spun și dau să-mi scot geanta din 
cală. 

A mea a rămas ultima. Șoferul vine lângă mine și vrea să 
tragă în jos ușa calei. li spun să n-o tragă peste mine, la care el 
se răstește să nu mă câcâi atâta, n-are timp să se coiască aici 
toată noaptea cu noi, medicamentele mi se rostogolesc pe jos 
și-i spun să mi-o ia în gură, că de-aia își ia firfiricii și, la urma 
urmei, să zică săru' mâna că are slujbă și așa mai departe, la 
care tipul se sictirește și e gata să se repeadă la mine, dar 
tocmai atunci apare o mămică și îl întreabă unde-i rucsacul lui 
Piștike, că nu-l găsesc nicăieri. Șoferului îi trec năbădăile, iar eu 
îmi umflu rapid geanta, mi-o pun pe umăr și pornesc spre casă. 
De Zolika nu reușesc să scap, desigur, cu una cu două. Ocolește 
autocarul și se ia după mine. Pe el nu-l așteaptă nimeni. Pornesc 
spre oraș. Vrea să mă opresc, la care eu îi spun să cânte la altă 
masă. Un automobil se apropie și oprește lângă noi. E mama lui 
Raţă. Ea e la volan, cu băieţelul ei așezat lângă ea. In spate sunt 
două gagici, cred că-s Niki și Viki, dar nu le văd clar din cauza 
geamurilor fumurii. Raţă își coboară geamul și-l strigă pe Zolika 
să urce, că o să-l ducă acasă. Zolika pare stingher, emoţionat, 
dar îmi închipui că nu vrea să fie nepoliticos, mai ales acum, că 
a ajuns să se tragă de șireturi cu Raţă, așa că, până la urmă, 
urcă în spate. Mama lui Raţă mă întreabă dacă nu vreau să mă 
ducă și pe mine, dar, până să apuc să-i răspund „mulţumesc, 
nu”, Raţă îi spune că eu locuiesc pe-aproape și mașina o ia din 
loc. Privesc conturul capului lui Zolika și al celor două gagicuţe. 
Știu că-i o tâmpenie mare cât mine, dar îmi trece prin minte, nu 


VP - 152 


știu de unde pula mea, ce-o să fie dacă asta e ultima oară când 
îl văd pe tâmpiţel. 

În drum spre casă traversez zona cea mai dărăpănată a 
orașului, poate o să se lege careva de mine și, atunci, nu trebuie 
s-o mai ard în terţe în legătură cu nasul spart. Această parte e 
numită Bronx, aici i-au mutat pe cioroi când au reabilitat centrul 
orașului. Totuși, nu-i un loc chiar atât de nasol, mai degrabă are 
doar o reputaţie proastă; în orice caz, întorc capul destul de des, 
să văd dacă nu cumva mă urmărește cineva. Străzile sunt 
tăcute de tot, doar din câte o fereastră răsună strigăte și 
plânsete de copilași, din unele curţi se aude lătratul câinilor, 
grohăit de porci sau răgetul vreunui măgar. 

Tocmai când ajung într-o zonă mai liniștită, pe lângă mine 
trece o iagalie vărzuită, cu toba de eșapament spartă. Când 
ajunge în dreptul meu, mă uit înăuntru. În rablă sunt doi tipi cu 
moace de bidon turtit, unul dintre ei îmi întoarce privirea, dar se 
face că nici nu mă vede, să tot aibă vreo șaișpe ani, iar 
pretenarul lui douăzeci. După vreo sută de metri încep să 
încetinească, opresc la colţul următor, în faţa buticului non-stop, 
coboară în grabă, unul din faţă, iar altul de pe bancheta din 
spate, abia acum observ că nu-s doar doi, ci trei, doar că ăla din 
spate precis că o fi stat culcat pe banchetă. Șoferul rămâne la 
volan, nici nu oprește motorul. Ceilalţi doi sunt niște huidume 
pocite, nici nu-i de mirare că beralia abia înainta, dar acum ăl 
mai baban dintre ei se apropie de geamul pe care sunt serviţi 
clienţii și începe să fluture o chestie neagră. Văd cum i se mișcă 
buzele, crâmpeie din ce spune răzbat până la mine, dar nu 
pricep ce tot turuie. Reclama luminoasă le vopsește chipurile în 
roșu și albastru. Imi pică fisa că-i vorba de un jaf și că chestia 
neagră pe care o flutură hăndrălăul trebuie să fie un pistol. 

Brusc, simt că mă apucă toţi dracii. M-am săturat, în pula 
mea, de toate porcăriile astea. Mi se rupe-n paișpe, n-au decât 
să-mi facă pardesiu de scânduri, dar nici de-al dracului n-o să 
traversez strada și nici n-o să mă tupilez sub o poartă, să aștept 
până jefuiesc ăștia magazinul și pe urmă virează în paștele 
mamei lor. Îmi continui drumul, acum non-stopul e doar la vreo 
cincizeci de metri de mine. Cei doi goriloi continuă să se 
moșmondească la ghișeu, sunt tot mai nervoși, iar vânzătorul 
sau e foarte mocăit, sau foarte coios, pentru că până acum ar fi 
avut timp să facă și inventarul. Inima îmi bate nebunește, ca la 


VP - 153 


antrenament, după zece serii de patru sute de metri fluture, iar 
între timp mă năpădește un val dur de adrenalină și simt cum 
începe să mă furnice cârnatul. Bandiţii continuă să urle, cineva 
mă sună la telefon, mă uit să văd cine. E Zolika. Imi ridic 
privirea, s-a lăsat o tăcere dubioasă, cei doi tipi nu mai răcnesc, 
doar motorul huruie. Pulsul mi-o ia și mai tare razna, îmi văd de 
drum, dacă ăștia nu-și termină jaful, voi fi nevoit să trec printre 
ei, fiindcă am luat deja decizia că n-o să traversez. Strada e 
pustie, nicăieri nu-i niciun stăpân care-și plimbă câinele, nicio 
mașină, niciun poliţist. Precis că e un meci la televizor. Sau 
poate că-i ora la care se dă Printre prietenF*. Ajung la douăzeci 
de metri și una dintre jigodii întoarce capul. Privirile ni se 
încrucișează. Nu privesc în altă parte. Tu-ti mama mă-tii, îmi zic 
în gând. Poate că-mi aude gândurile sau simte cât sunt de furios 
și știe că nu merită să se ia în hâră cu mine. Ajung la zece pași 
de ei. Malacul se întoarce, își apucă pretenarul de braț, îl 
smucește din fața magazinului, tipul trage o înjurătură, să-l lase 
dracu’ în pace, îi trebuie și mărunţișul, dar celălalt îl înghesuie în 
mașină. Se uită la mine ca la o fantomă. Sau ca la aer. Când 
ajung în dreptul magazinului, șoferul ambalează motorul, una 
dintre javre coboară geamul și-mi latră că or să-mi facă felul 
dacă-i bingănesc, iar eu mă răstesc la el să se ducă-n pizda 
răpănoasă a curvei care l-a fătat, îmi privește nasul umflat, 
tricoul plin de sânge, dar nu coboară din mașină și nu vrea să 
mă ia la bătaie. Pe urmă, motorul duduie și o iau din loc în 
scrâșnet de cauciuc. Mă uit înăuntru pe ușa de sticlă a 
magazinului. La vânzare e o tipesă. Privește strada, e albă ca 
varul. E șocată, pe bune. Deasupra ei, pe un raft, vibrează un 
televizor. Barcelona umilește Realul. O întreb dacă se simte 
bine, iar ea îngaimă ceva, apoi pune mâna pe telefon și-i sună 
pe pisari. O tânără ieșită la plimbare cu câinele trece pe lângă 
mine. Are căști în urechi. Se oprește la ghișeu, se apleacă și 
cere un pachet de Marlboro auriu. Pornesc în direcția opusă. 
Peste un sfert de ceas răsucesc cheia în broască și-mi aduc 
aminte că n-am sunat-o pe mama. 


Sus A 


36 Serial de televiziune maghiar lansat în anul 1998 și difuzat fără întrerupere, până în 
prezent, pe canalul RTL Klub. 


VP - 154 


Surioara lui Zolika 


Stau la oglindă și încerc să-mi imaginez că mă privesc pe 
mine de dincolo, din cealaltă parte. Îmi privesc bărbia julită, 
nasul umflat. Din fericire, Rață-i o pulă bleagă, nu-i în stare nici 
măcar să-mi fută o directă de dreapta ca lumea. Slavă 
Domnului, maică-mea e complet întoarsă pe dos, nici n-a 
observat ce mare mi s-a făcut bârnăul, dar așa, măcar, n-a 
trebuit să inventez niște explicaţii. Deși s-ar putea să observe la 
un moment dat, doar că n-o interesează. Firește, dacă o să mă 
întrebe ce s-a întâmplat, o să încropesc cu ușurință o minciună 
gogonată. Nu-mi fac griji că s-ar putea să nu se lege ceva în 
povestea mea sau că o să mă încurc în detalii. Există găuri în 
toate poveștile, de cele mai multe ori e de-ajuns să ceri câteva 
detalii și imediat îţi dai seama că-i vorba de-o goangă. Uneori, 
chiar n-o înţeleg pe maică-mea. Dacă ar scormoni puţin dincolo 
de aparente, m-ar încolți ușor de tot, ar trebui doar să-mi pună 
întrebările potrivite. Adevărul e că-i nașpa de tot când torni de 
zor gogoși și te prinzi că lucrurile nu aveau cum să se întâmple 
așa. In situaţii din astea n-ai voie să te lași cuprins de panică, 
pentru că cel cuprins de panică se apucă să gesticuleze și, din 
acest moment, scapă hăţurile din mână. Dacă observi că ai 
greșit ieșirea de pe autostradă, n-are rost să mai clămpănești 
cum te poți întoarce înapoi. Cel mai bine e să-i dai blană. De 
altfel, pe adulți îi doare în șpiţ ce pălăvrăgești. Și ei își fac viaţa 
mai ușoară dacă îţi iau de bune brașoavele. Când am ajuns 
acasă, mama a băgat capul în cameră să mă întrebe de ce n-am 
sunat-o după ce nu i-am răspuns la apel, nu știu ce mi-a venit, 
dar mi-am cerut iertare, de i-a căzut și ei fața de mirare, așa că 
pe urmă nu mi-a mai dat pace toată seara. Într-o oră m-am 
săturat până peste cap de ea, i-am spus că-s rupt de oboseală, 
concursul a fost cumplit de greu și mă duc să mă culc, dar, 
firește, n-am reușit să dorm. Am zăcut în pat, holbându-mă la 
tavan, și m-am tot gândit la ce-o fi vrut să-mi spună Zolika. L- 
am și sunat, dar prima oară nu mi-a răspuns, pe urmă mi-a 
respins apelul, iar apoi și-a închis telefonul, iar eu nu las 
niciodată mesaje în căsuţa vocală. Pe urmă am sunat la linia 


VP - 155 


verde pentru consiliere sufletească și mi-am cerut la telefon 
gagicuţa-consilieră preferată, am aburit-o cu niște tâmpenii, 
cum că iar m-a bătut taică-meu și că vreau să mă sinucid și, în 
timp ce tipa mă consola, i-am dat în cap lui chelu’. 


În zori înotăm serii lungi. Nu sunt în apele mele, 
antrenamentul mi se pare plicti, așa că-l aburesc oleacă pe 
Raţă. Până la două treimi din distanţă înot în ritmul lui, să 
creadă că încă mă poate prinde din urmă, dar la urmă sprintez 
irezistibil. Am grijă să-l întrec exact cu cât să-și dea seama că 
fac mișto de el și n-are nicio șansă să mă bată. Nici nu trebuie 
să mă sforțez. Raţă gâfâie roșu ca racul, ţinându-se de marginea 
bazinului. Mă unge pe suflet să-l văd suferind. Il bălăcăresc pe 
căcănar cu glasul coborât, să nu mă audă ceilalţi. II întreb dacă 
a uitat să-și injecteze marfa și mă umflă râsul când văd că n-are 
suflu să se răstească la mine. Așa merge treaba vreme de-o oră, 
citesc pe moaca lui că mai are puţin și explodează, dar n-are 
curajul să facă circ, se bucură că a ieșit basma curată la 
concurs. Cred că s-a căcat pe el de frică, să nu-mi vărs gușa. 
De-atunci încoace nu prea mai avem ce discuta. 

Mă îmbrac și pornesc spre școală, vreau să ajung mai 
devreme, fiindcă trebuie să-mi copiez tema la mate de la vreun 
ochelarist. Zolika iar n-a venit la antrenament. L-am sunat 
dimineaţa în zori, dar nu-i mergea telefonul, cred că i se 
descărcase bateria. Totuna-i, maică-sa îl lasă să plece de-acasă 
și fără telefon. Nu mai ţin minte când am mers ultima oară la 
școală fără el. La drept vorbind, prefer să merg mai degrabă 
singur decât cu Geamandură. Azi-dimineaţă era într-o dispoziţie 
de căcat. De fapt, se pare că frate-său ar putea să-i rezolve 
buba, să scape cu o suspendare mai scurtă și, între timp, are 
voie să se antreneze cu echipa, dar la sfârșitul săptămânii iar au 
luat bătaie, mai e puţin și se termină campionatul, iar șapcaliii 
ăștia sunt pe un loc de play-out. 

În fața școlii trece în goană pe lângă mine unul dintre tocilarii 
clasei. In trei ani n-am schimbat două vorbe cu el. Face naveta 
dintr-un sat, sosește întotdeauna primul, apoi stă în bancă în 
poziţie de drepţi și citește sau tocește. Pe coridor îl zăresc pe 
Lázár, e în al nouălea cer, pesemne iar o să lase o droaie de 
corigenţi, cădea-i-ar în cap un panou cu absolvenţii vreunei 
promoţii. Mă trag în spatele unui dulap, să nu mă vadă. Eo 


VP - 156 


cutră dezgustătoare. Are urechile mai păroase decât ţeasta, 
transpiră tot timpul, de-ai zice că stă într-o saună, iar părul din 
nas îi este așa de mare că i-ar putea ţine loc de mustăţi. Ca un 
pedofil, ucigaș în serie, ne toacă tot mai tare cu matecoaiele. La 
sfârșitul anului o să pună la cale o operaţiune de exterminare în 
masă și n-o să-i trântească doar pe gogomani, asta mie-n sută. 
Imi închipui că, la el, treaba asta e o perversiune. Poate că i se 
scoală atunci când trece un unu în catalog, sau cine știe. In orice 
caz, i se citește satisfacția pe mutră. Dacă la ultima lucrare iau 
unu, o să mă trântească și pe mine, dar lui Zolika i-a tras-o și 
mai nasol. El, indiferent ce note mai ia, va trebui să tocească 
toată vara. La drept vorbind, a fost și vina lui, ar fi trebuit să se 
trezească la timp. Habar n-am de ce nu s-a adunat, că nu-i chiar 
așa de prostovan la mate și era previzibil faptul că Lázár o să se 
dea la el. Și anul trecut a vrut să-l fută, dar, până la urmă, s-a 
îndurat de el la sfârșitul anului. Acum, însă, n-are nicio șansă să 
treacă. Lázár pășește țanţoș ca un ofiţer imperial și dispare în 
cancelarie ţinând la subraţ servieta lui maro, în care stau la 
pândă tezele noastre. O să ni le împartă în ora a cincea. Acela 
va fi momentul adevărului. 


Când jigodia de Lâzâr intră în clasă, toată lumea face ciocu' 
mic. Ne împarte lucrările într-o tăcere mormântală. După 
smiorcăieli îți poţi da seama cu exactitate care gagică s-a ales 
cu o olimpiadă. Lázár ajunge în dreptul băncii mele, îmi pune 
lucrarea sub nas, apoi mă privește cu subînțeles și trece mai 
departe. La început nu-mi cred ochilor. Precis că a greșit ceva 
sau mi-a încercuit punctajul în locul notei finale. Adun în grabă 
punctele primite pentru fiecare subiect, dar nu-i nicio greșeală. 
Mi-a ieșit nota trei”. Nu mă duce capul cum naiba am reușit să 
scot treiarul, căci colegul de bancă după care am copiat a luat 
doi. Se și enervează puțin când vede că am trei. Vasăzică, se 
pare că o să scap teafăr la cositul de sfârșit de an. După ce 
fiecare își primește lucrarea scrisă, Lázár ne explică soluţiile 
corecte, apoi mai face o tură pe deșteptu' în legătură cu mediile 
finale. Inșiră numele celor care trebuie să răspundă pentru nota 
doi, dar nu mai sunt atent la ce turuie, pentru că în fața mea 
şade tipa cu cele mai mari ţâţe din clasă și tocmai atunci începe 


37 În învăţământul din Ungaria, notarea performanţei școlare se face cu note de la unu 
la cinci. 


VP - 157 


să-și dea jos tricoul cu mâneci lungi, de i se văd bretelele 
sutienului. Doar spre sfârșitul orei îmi aduc aminte că ar trebui 
să întreb pe cineva ce notă a luat Zolika. Precis că se cacă pe el 
de frica matematicii, de aia n-o fi venit la școală, dar măcar ar fi 
putut să mă anunţe. Nu vreau să mă sune în recreaţie și să mă 
întrebe cât a luat. N-am niciun chef să-i spun ceea ce știe deja: 
Lázár l-a trântit. Firește, degeaba fac treișpe-paișpe, pentru că 
Zolika nu mă caută. Această tăcere prelungită devine tot mai 
suspectă. Habar n-am unde a dispărut tâmpiţelul ăsta, dar se 
îngroașă gluma, așa că după prânz o virez de la școală. La sport 
și așa n-o să se observe dacă absentez. 

Ora unu. Stau ca o statuie în faţa scării lui Zolika. Îl sun la 
telefon, dar e închis, iar numărul fix nu i-l cunosc și, oricum, nu 
vreau să vorbesc cu maică-sa, în caz că o fi crezând că Zolika-i 
la școală. Le pândesc hogeacul, dar nu-i nicio mișcare. Aștept 
până când iese cineva din bloc și mă strecor în casa scării. Urc 
la etajul zece, mă opresc în fața ușii de la apartamentul lui 
Zolika și trag cu urechea. Niciun zvon. Tocmai când dau să plec, 
aud zornăitul lanţului de siguranță, broasca ţăcăne, se deschide 
ușa. N-am curajul să mă întorc, nu cumva să fie mama lui 
Zolika. 

— Sal'tare! mă salută surioara lui Zolika. 

Toată lumea îi spune lepuraș, nici nu știu cum o cheamă de- 
adevăratelea. Stă în ușă, în papuci, tanga și bustieră. 

— Îl cauţi pe Zolika? mă întreabă. 

Până să apuc să-i răspund, mă ginesc la ea temeinic. S-a 
făcut frumușică foc de când n-am mai văzut-o. E o gagicuță 
mortală, n-ar strica să aibă sânii mai mari, dar intră în categoria 
celor după care cad în cur băieţii. De fiecare dată când o văd, 
mă gândesc cum a putut o cotoarbă nașpa, ca mama lui Zolika, 
să aibă o fiică așa de ţuț. La drept vorbind, și Zolika e un băiat 
chipeș, ar avea mult mai multe gagici, dacă nu s-ar mai 
frământa atâta sufletește. 

— Îhî, îngaim eu într-un târziu și înghit în sec. 

— Intră, mă poftește lepuraș, măsurându-mă din cap până-n 
picioare. 

Privirea îi zăbovește o clipă la înălțimea carasului meu. 
Schiţează un zâmbet, se trage un pic înapoi, să pot intra, însă 
are grijă ca sfârcurile ei să-mi atingă, ca din întâmplare, braţul. 

Stăm așezați pe patul lui lepuraș din camera lui lepuraș, care- 


VP - 158 


i și camera lui Zolika. S-ar părea că suntem singuri în hogeac. 
Mă bucur nespus de mult că maică-sa nu-i acasă, dar m-aș 
bucura și mai mult dacă aș afla, în sfârșit, unde pizda mă-sii e 
Zolika, fiindcă-i deja limpede că nu zace la pat, cu febră, și nici 
nu strigă din veceu cum că vin imediat. O întreb pe lepuraș 
unde-i fratele ei, dar se uită la mine ca la un tontălău şi-mi 
răspunde: 

— Păi, la școală. 

— Vezi ceasul ăla? o întreb. 

— Ahă, zice ea dând din cap, dar se vede că n-o interesează 
unde vreau să ajung. 

— Ştii să citeşti cât e ceasul acum? 

lepuraș se uită o vreme la ceas, apoi răspunde: 

— Două fără un sfert. 

— Bravo, ești isteaţă, spun. Ştii ce-nseamnă asta? 

— Că imediat se face ora două. 

Puștoaica face pe isteața, dar prefer să las să-mi intre 
remarca ei pe-o ureche și să-mi iasă pe cealaltă, și continuu: 

— Azi am avut cinci ore. 

— ȘI? 

— S-au terminat orele de-o mie de ani. 

— Ăhă. Marfă. 

E sătulă până peste cap de trăncăneala asta, se uită întruna 
în poala mea, își răsucește șuvițele de păr, se foiește pe pat. 

— Înseamnă că-i la bazin. 

Șovăi, pentru că, dacă-i mărturisesc că frate-său n-a fost nici 
la antrenament, îl bag pe ţeavă pe tâmpiţel. La drept vorbind, 
dacă tot nu-i nicăieri, degeaba îl mai acopăr. 

— Nu l-am văzut toată ziua, spun în cele din urmă. lar 
săptămâna asta n-a venit deloc la antrenamente. 

— Pe bune? se arată lepuraș sincer surprinsă. Asta-i nașpa de 
tot. 

— Înî, așa zic și eu. 

— Mama o să-i ia capul, adaugă ea schițând un zâmbet 
răutăcios. 

S-ar părea că habar n-are unde ar putea fi frate-său. 

— Când l-ai văzut ultima oară? o întreb eu; scena aduce trasă 
la indigo cu una din CSI: Crime Scene Investigation. 

lepuraș stă să se gândească. 

— Păi, cred că de săptămâna trecută, răspunde ea. 


VP - 159 


— Futu-i, oftez eu. 

— Ce s-a întâmplat? gângurește lepuraș și se trage mai 
aproape de mine. Pari tare nervos. 

In timp ce mă trage lângă ea, pe pat, îmi aţintesc privirea 
asupra unui elefanțel de pluș roz. 

Peste douăzeci de minute ies din bloc. Îmi pare rău că am 
lăsat-o pe lepuraș să se dea de-a dura cu mine. Chestia nasoală 
nu e că cineva și-o pune cu sora prietenului său, dar acum încep 
să am un morcov, să nu mă fi potcovit lepuraș cu vreo boală. 
Bineînţeles că mi-a plăcut tot tacâmul, pentru că eram al naibii 
de zbârlit, dar acum nu mai sunt; adevărul e că nici cu mult mai 
deștept n-am devenit după asta. În afară de faptul că lepuraș 
cântă la flautul cu gușă ca o actriţă porno, n-am reușit să 
descopăr nimic. 

In timp ce cobor, în lift, încerc să pun laolaltă piesele acestui 
puzzle. Nu ţin minte când l-am văzut pe Zolika ultima oară. Cam 
de ieri dimineaţă tot încerc să dau de el la telefon, dar degeaba, 
nu-mi răspunde la apel. Habar n-am pe cine aș putea căuta. O 
să-i mai dau o zi și, dacă nu apare, o să-l caut pe Raţă și o să 
discut cu el, să mă ajute să-l găsim pe tâmpiţel. El poate că știe 
ceva, pentru că, după concurs, au ars gazul împreună o 
grămadă de vreme. Când liftul ajunge la parter, sunt deja mai 
liniștit. Planul ăsta mi se pare bun. 

Mă uit la ceas. Am timp căcălău, aș putea să fac orice și, 
totuși, pornesc spre bazin. Pot să ajung acolo la ora trei chiar și 
dacă merg cu spatele. O iau prin parc. Trag un șut într-o 
pietricică. Puțin lipsește să-l nimeresc din plin pe un pici călare 
pe-o ţoaclă, pietricica lovește spițele. Se sperie, însă n-ar păţi 
nimic dacă s-ar aduna de pe jos, fiindcă are cască pe cap. Mă uit 
de jur-împrejur, să văd dacă m-a observat cineva. Nu văd decât 
doi drogangii pe o bancă, tocmai cotrobăie prin boarfele unui 
boschetar, îi scotocesc și buzunarele, dar, bineînțeles, nu găsesc 
nimic. Îmi place parcul ăsta. Aici mi-am pierdut virginitatea 
acum două veri. Eram împușcat în aripă, nici nu-mi aminteam ce 
se întâmplase, dar pe urmă mi-a povestit gagica. Ne 
întâlniserăm la o paranghelie, îmi adresase un zâmbet ciudat, 
așa că m-am dus la ea și ne-am pus pe chilabaleală. Arăta 
destul de bine, avea sâni mari și toate alea, așa că m-am dat la 
ea și, bineînţeles, am sfârșit la veceu. În timp ce făceam sex, 
aveam, pe bune, senzaţia de déjà vu, iar ea mi-a mărturisit că 


VP - 160 


deja ne-o mai puseserăm o dată. 

lar trece pe lângă mine pișpirelul pe ţoaclă. Fugărește o fetiță 
care pedalează pe o tricicletă, mai-mai s-o răstoarne, dar cineva 
se apucă să răcnească la el și, în ultima clipă, trage cumva de 
ghidon și o evită. Nu știu de ce, dar brusc îmi vine-n minte 
bătrânul pe care l-am bușit pe variantă. Parcă nici nu s-ar fi 
întâmplat toată treaba asta sau nu ni s-ar fi întâmplat nouă, sau, 
dacă ni s-a întâmplat nouă, ni s-o fi întâmplat, de bună seamă, 
într-o viaţă anterioară. Chestia asta a susținut-o deunăzi, la 
televizor, un budist, chestia asta cu existenţa anterioară, dar n-a 
spus și de unde ne putem da seama dacă cineva își trăiește 
viaţa normală sau pe cea anterioară. Dacă-i adevărat ce 
susținea tipul ăla budist, înseamnă că bătrânul cu ţoacla zburdă 
de-acum, în ipostaza de cărăbuș, undeva prin pădure, iar apoi, 
într-o bună zi, o să se stârcească de parbrizul unei mașini. Nu m- 
am mai gândit de mult la povestea asta, iar acum gândul nu-mi 
dă pace și nu reușesc să-mi alung din minte noaptea aceea. Imi 
închipui că curcanii ne-ar fi luat deja în jbilț dacă ar fi știut că noi 
am fost cei care l-au făcut afiș pe tataie. La drept vorbind, li se 
rupe tuturor de alconauţii bătrâni, până și gaborilor, n-or să se 
omoare ei cu firea să-l găsească pe făptaș nici măcar dacă a 
fugit de la locul accidentului. Peste cinci minute sunt complet 
subjugat de acest subiect, al accidentului, îi și văd pe mascaţi 
cum mă smulg din pat, mă trântesc la pământ îmbrăcat doar în 
chiloţi, îmi răsucesc mâinile la spate și-mi pun cătușele în timp 
ce maică-mea se văicărește în gura mare, dar cum e cu putinţă, 
daţi hodoronc-tronc buzna în casa omului, apoi gaborii mă 
târăsc din hogeac și mă înghesuie în dubă lângă Geamandură, 
pe care l-au săcuit înaintea mea. Asta-mi trece prin minte, dar, 
între timp, dau din picioare, nici nu știu încotro, apoi mă aud 
strigat de cineva și, când îmi ridic privirea, îl zăresc pe Ottó, 
șade pe-o bancă cu șapca de baseball pe cap, cu ochelari de 
soare, deși nici nu-i o zi însorită, și-mi face semn să mă apropii, 
iar eu mă morcovesc niţel, căci nu l-am mai văzut de când l-am 
bulănit acasă la Raţă, de-a adormit. Ottó mă cheamă atât de 
hotărât încât n-am încotro, sunt nevoit să mă apropii de el. La 
urma urmei, am timp căcălău. Mă comport ca și cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic, însă m-aș mira ca Ott6 să-și mai amintească în 
detaliu ce și cum a fost la chindia de-atunci, mai ales dacă, după 
KO, a mai și glojdit o farfurie cu prăjiturele împreună cu tatăl lui 


VP - 161 


Raţă. Batem Cuba, apoi mă cocoţ pe spătarul băncii, lângă el. 
Mă liniștesc, fiindcă se pare că, pe bune, chiar nu-și amintește 
nimic, dar sunt pe fază, nu cumva să mă aburească. 

— Care-i maracu'? mă întreabă cu un aer indiferent, trăgând 
adânc fum din feștilă. 

— Mișto de tot, răspund eu. 

Tăcem un pic, apoi Ott6 zice: 

— Am rupt-o în fericire, băga-mi-aș. 

Mai trage un fum. Mă uit la el cu coada ochiului; până acum, 
din cauza ochelarilor de soare, n-am observat că are mutra 
umflată, ca după o mardeală. În curând o să am mai mulţi 
prieteni stâlciți în bătaie decât nebătuţi. 

— Ce s-a întâmplat? îl întreb. 

— Am rupt-o în fericire, băga-mi-aș repetă Otto scurt pe doi. 

Intre timp, scoate din buzunar pachetul de ţigări, scoate una, 
o aprinde cu jeraticul celei dinainte, apoi dă un bobârnac 
chiștocului, azvârlindu-l într-un boschet, și-mi povestește că într- 
o seară se dădea cu mașina prin oraș, împreună cu Miși, când, 
pe nepusă masă, dinaintea lor a răsărit, din pământ, din iarbă 
verde, o măgăoaie de Volkswagen Transporter negru, din ea au 
coborât Norris și oamenii lui, i-au târât din mașină pe el și pe 
Miși și i-au luat așa de tare la poceală încât Ott6, efectiv, s-a 
căcat pe el, nici măcar ambulanţța n-a putut s-o cheme, fiindcă, 
până a ajuns la el un trecător, să-l ajute cumva, două jigodii i-au 
șparlit tot ce avea în buzunare. La drept vorbind, acum se 
bucură că s-a întâmplat așa, căci, pe cât de rău i-a părut de 
lovele și de mobil, pe atât de mult s-a bucurat că javrele alea i- 
au șutit și toată marfa și, dacă gaborii îi găseau în buzunare 
iarba și pastilele, acum și-ar fi petrecut convalescenţa în 
infirmeria penitenciarului. 

— Cu Miși care mai e treaba? 

— A futut calu-n pizdă, răspunde Ottó. Rău de tot, adaugă el 
după o scurtă pauză de efect. 

Apoi îmi povestește că pe Miși l-au bulit nasol de tot, a încasat 
câţiva pumni în burtă, iar după ce a căzut la pământ, i-au tras 
șuturi în cap și-n rinichi și, în acest timp, unul dintre ei răcnea la 
el, băi, dacă-mi mai zgârii o dată iagalia, buzilăule, îţi iau capul 
și ţi-l îndes în plămâni. Ottó l-a văzut pentru ultima oară pe Miși 
când cei trei goriloi l-au înghesuit în Transporter. A reapărut a 
doua zi, în zori, și arăta de tot căcatul, acum e internat la 


VP - 162 


terapie intensivă, cică e în afara oricărui pericol, dar starea lui 
este în continuare critică. 

— Dură chestie. 

Nu reușesc să spun mai mult de-atăt. 

— Ihî, băga-mi-aș. 

Ottó trage o flegmă babană, apoi își varsă năduful, că s-a 
săturat, în pula lui, de orașul ăsta de căcat, de toate 
căcănărelile, și că o s-o taie în Columbia, că acolo Cola e mai 
ieftină decât ţigările, o să-și cumpere un chil, o să-l aducă acasă, 
o să-și facă de cap, doar că-i al dracu' de scump biletul de 
avion, dar îl doare-n cur, că tot o să facă rost de lovele sau, în 
cel mai rău caz, o să facă autostopul. 

— Ar trebui să dăm o raită la spital, zic eu după ce Ottó își 
termină monologul. 

— Băi, ești în toate minţile, futu-i? se uită el la mine ca la un 
blambete. Ce te faci dacă jigodiile alea stau cu ochii pe spital? 

— Au vrut doar să-i dea un avertisment, răspund eu. Dacă ar 
fi vrut să-l lichideze, l-ar fi mătrășit de mult. 

— Să dea dracu' dacă i-au spus ce pula mea vor de la el, dar 
pe mine, unul, au reușit să mă convingă, băga-mi-aș zice Ott6. 

Prin dreptul băncii trece, pe bicicletă, piciul cu cască, îmi 
trece prin minte să-i trag un șut în cur, dar pe urmă o aud pe 
maică-sa strigând la el de lângă tobogan să se întoarcă. 
Copilului, bineînţeles, i se fâlfâie și ia viteză în direcţie opusă, 
spre carosabil; poate o să-l turtească o mașină, poate că și-ar 
lua ce merită, maică-sa o rupe la fugă, târăște după ea o fetiţă 
ca de vreo doi, surioara dobitocului, îmi zic, și urlă ca șacalul, 
„Marceluș, oprește-te!”, dar ţâncul pedalează mai departe, nu 
se oprește, n-o fi auzind-o din cauza căștii. Maică-sa trece prin 
dreptul băncii ţipând asurzitor, împreună cu fetița care 
bombăne, nu are sutien. Mama, desigur. Puștiul îi dă blană, 
dispare în dosul unui boschet, poate că-i ultima oară când îl mai 
vede maică-sa viu. Mă întorc către Otto, stă cu privirea pierdută, 
îl doare-n cur de ce se-ntâmplă. II doare-n cur de toţi și toate. lar 
eu o studiez pe mămica ţâncului cu ţoacla. Are un cur ca lumea. 
N-o să-l prindă din urmă pe copil. Copilul o să iasă pe stradă și 
cu asta basta. In cele din urmă totuși, reapare din spatele 
boschetului copilul tâmpit; când îl ajunge din urmă, mămica îi 
trage o leapșă din răsputeri, noroc că piciul are cască, căci, 
altminteri, i-ar fi spart timpanul. Din cauza asta, palma o doare 


VP - 163 


doar pe maică-sa, așa că aceasta îi dă jos țâncului casca și-i mai 
trage o bleandă, la care cel mic se apucă să bombăne. 

— Ottó? 

— Ce e? 

— Nu vrei să te duci la poliție? 

— Băi, tu eşti chiar aşa de mocamete? mă întreabă Ottó; apoi 
continuă: Și ce pula mea să le spun? Că am greșit școala în fața 
căreia am vândut droguri? 

La asta nu știu ce să-i mai răspund. Dacă lui Miși n-or să-i facă 
felul în spital și o să-și revină cât să poată fi interogat, gaborii or 
să-l bage la presă și, mai devreme sau mai târziu, or să ajungă 
și la Ott6. Chiar că trebuie să se alivănească urgent. Până și-n 
Columbia ar fi mai în siguranţă decât aici. 

— Mă duc în pulă cu reactoru', mormăie Ott6. 

— E bine-așa, spun eu dând din cap aprobator. 

— N-ai zece mii? mă întreabă el suflând fumul din plămâni. 

— Zece mii? 

— Înî. 

Mă umflă râsul, dar când îmi pică fisa că Ott6 vorbește serios, 
mă opresc din râs și îl rog să mă scuze, dar n-am. De fapt, 
ultima oară am văzut o bancnotă de zece mii când un pretenara 
vrut să falsifice bani cu un copiator, să-și facă cumpărăturile la 
magazinul de pe colţ, unde vânzătorul era un moșulică chior. 

Rămânem tăcuţi câteva minute. Bat clopotele, mă uit la 
telefon, să văd cât e ceasul, dar n-am chef s-o iau din loc. 

— Pe Zolika nu l-ai mai văzut în ultima vreme? întreb eu. 

— Cine mai e și ăsta? mă întreabă Ottó. 

— Pretenarul meu. Un tip așa, subţirel, spun. Trăncănește 
întruna. 

— E pe felie cu Rață? întreabă Ottó. 

— Înî. 

— leri l-am văzut pe Raţă, zice el. Era cu două gagici și cu un 
tip zvelt, blond. 

— El e, dau eu din cap. Când i-ai întâlnit? 

— Dreacu' știe, răspunde Ottó, vorbește hărâit, nici nu 
observă chestia asta. Cred că aseară. 

— Unde? 

— La fermă. 

— Nu știi ce făceau? 

— Tu ce crezi că făceau? mă ia Ott6 încă o dată de prostovan. 


VP - 164 


— Ah, da, răspund. 

Mămica se întoarce cu fetița și cu ţâncul cu ţoacla. Amândoi 
bombăne. Copilului îi curg întruna mucii și balele. S-a ambalat 
rău de tot. Mămica e cu nervii la pământ. Gâfâie. Sânii i se înalță 
și-i coboară într-un ritm sacadat. 

— Și pe urmă ce s-a întâmplat? întreb. 

— S-au cărat, răspunde Ottó. 

— Încotro? 

Ottó mă privește şi-mi spune sictirit: 

— Nu știu. 

Rămânem tăcuţi alte câteva minute. Habar n-am ce-or fi 
punând la cale Zolika și Raţă, dar, dacă Ottó nu mănâncă rahat, 
se prea poate ca Raţă să fie ultimul care l-a văzut pe tâmpiţel. 
Trebuie să discut cu el. 

Plânsete de copii, strigăte, scârțâit de leagăne. Încep să mă 
satur până-n gât de parcul ăsta. 

— Am tăiat-o, spun eu, deși mi-e clar că pe Ottó îl doare-n 
bască de ce am eu de gând să fac. 

Mă dau jos de pe bancă, batem palma și pornesc spre bazin. 
Când ajung la marginea parcului, privesc în urmă. Ott6 stă 
nemișcat pe spătarul băncii, ca o statuie sau un cadavru, apoi 
duce la gură fumegara, trage adânc fum în piept, pe urmă îl dă 
afară. Columbia, ei, da, sigur. 

Zolika nu apare nici după-amiază la antrenament. 


VP - 165 


Viaductul 


Aseară n-ar fi trebuit să halesc așa de mult, pentru că am 
adormit cu chiu, cu vai, într-un tărziu, iar apoi am visat niște 
chestii absolut nașpa. Intr-unul dintre coșmaruri e noapte și 
Zolika, pe bune, se aruncă de pe viaduct, rămâne agăţat de o 
bară a parapetului, o chestie metalică ieșită în afară îl taie la gât 
și începe să sângereze, hemoragia nu vrea să i se oprească nici 
de-al naibii, așa că valea de sub el se umple frumușel, lacul de 
sânge se unduiește ca Balatonul, iar Zolika atârnă la înălțimea 
de șaptezeci de metri și degeaba se zvârcolește, nu se poate 
căţăra pe pod și tremură la gândul că o să cadă și o să se sufoce 
în sânge, și degeaba urlă, că nu-l aud decât eu, pe urmă, încet- 
încet, se golește de tot sângele și, între timp, nu-i dă pace 
gândul că de-acum precis o să crape virgin, iar gagicile stau la 
soare tolănite pe o uriașă saltea de culoare roz, își întărâtă 
ghiocelul în draci, și eu stau întins alături de ele, însă în clipa 
când mă zăresc pe mine însumi, sar de pe saltea în sângele 
rece, dau aiurea din brațe și din picioare, de parcă nici n-aş ști 
să înot, dar, până la urmă, răzbesc cumva până la mal și, când 
să ies ud leoarcă de sânge, Raţă apare dinaintea mea și parcă 
m-aș bate cu ceața, nu reușesc să-l lovesc, iar el îmi rânjește în 
nas, știe că degeaba mă zbat, pe urmă îmi dă un bobârnac și mi 
se crapă corpul, îmi dă încă un bobârnac și mă fac țăndări, și 
trebuie să-mi caut scăparea, dar abia reușesc să-mi salt 
rucsacul, pe urmă, când îl deschid, văd că cineva mi l-a umplut 
ochi cu pești morţi, iar peștii tigraţi, guppy, peștii-neon, 
gourami, peștii-zebră și somnii, plus peștii-luptători siamezi îmi 
înoată sub piele, mă lovesc cu înotătoarele, apoi, muţi, cu gurile 
căscate, se cufundă încetișor în neantul negru, iar eu bag mâna 
în buzunar, pentru că am de dat un telefon, dar celularul îmi 
este moale și jilav ca o pungă de lapte și, când încerc să tastez 
numărul, văd că în memoria telefonului e salvat doar numărul 
maică-mii, deși vreau să previn pe cineva că treaba-i pe nasoale 
și devin tot mai agitat, pe urmă mă trezesc, o sun pe Viki și-i 
povestesc că am avut un vis cu ea și o rog să-mi spună ce știe 
în legătură cu moartea lui Zolika, ea rămâne un pic surprinsă și- 


VP - 166 


mi răspunde că nici nu știa de moartea lui Zolika, dar îmi 
promite că n-o să mă ciripească gaborilor, pe urmă, când o 
întreb dacă vrea să se culce cu mine, convorbirea se întrerupe și 
mă trezesc lângă patul lui Raţă, în spital, sora medicală îmi 
spune că se simte deja mai bine, poate să-și adune catrafusele, 
îl sunăm pe Ottó, să ne aducă niște marfa, îl aştept în spatele 
șirului de garaje, pe urmă, când apare, ne apucă pandaliile, dar 
până la urmă ne potolim cu toţii și fumăm un joint, Raţă se 
apucă să râdă, seamănă tot mai mult cu Joker, pe urmă dă din 
mână a lehamite, fumează un cui baban și iar se transformă în 
ceață, la care Zolika se pune pe plâns, Viki se ridică de la 
pământ și se șterge la gură, apoi iar mă trezesc și, bineînţeles, 
nu reușesc să adorm la loc, așa că o vreme încerc să-mi aduc 
aminte când am avut ultima oară un vis în care nu apar gagici 
porno, pe urmă, în gând, o întind la viaduct. Am vrut să mă 
caţăr pe pod încă de când l-au construit. Când încalec parapetul 
și mă prind de partea cealaltă, vântul îmi ciufulește părul, brusc 
simt că nu mai am aer, ca acum două ierni, când am pus pariu 
că pot înota sub gheaţă și era cât pe-aci să mă înec, pentru că 
abia am mai găsit copca în apa murdară. Stig Severinsen:t a 
înotat șaptezeci și șase de metri sub gheaţă doar în slip, el este 
unul dintre modelele mele umane. Bate vântul, trebuie să mă 
agăţ de parapet, să nu mă ia pe sus, n-am niciun chef să mor în 
starea asta de torpoare. După ce reușesc să mă prind bine, îmi 
ridic privirea. Păcat că-i întuneric, pentru că așa nu se vede 
nimic din peisaj, doar lumina din două-trei case pâlpâie în 
beznă, nu trec nici măcar automobile. De fapt, nici nu-i chiar așa 
de nasol că a apus soarele, această nemărginire neagră are 
ceva înfiorător de liniștitor. Mă aplec în față și mă uit printre 
gratiile parapetului, pe drum nu-i nimeni, n-am niciun punct de 
sprijin, nu mă pot raporta la nimic, doar hăul negru se 
învolburează sub mine, dar de-acum nu-mi mai este frică de el. 
Câteva mașini trec prin spatele meu. De pe drum nu pot fi 
văzut, lumina farurilor nu trece dincolo de parapet și grilaj. M- 
am plimbat până aici fără probleme, fără să se oprească nimeni 
ca să mă întrebe ce fac. Voiam să-mi închipui un cer înstelat, 
dar bolta e complet acoperită de nori. Pe urmă mă lovește 


38 Doctor în medicină și scufundător, danezul Stig Severinsen este deţinătorul mai 
multor recorduri incluse în Guinness Book of World Records, printre care și cele 22 de 
minute în care și-a ţinut respiraţia. 


VP - 167 


trăsnetul, mă târăsc până la grilaj și o clipă tresar speriat, dar 
apoi îmi pică fisa că totu-i doar un vis și mă afund la loc în somn. 
lar mă aflu pe viaduct și mi se face tot mai frig, dar, cu toate 
astea, încep să mă dezbrac. Mai întâi îmi arunc paltonul departe 
de tot. Luat de vânt, se înalţă niţel, apoi dispare în hău ca 
Batman. Vin la rând pantofii, șosetele și nădragii, arunc totul în 
hău. Se pornește să picure mărunt, degeaba încerc să opresc 
bura asta. Pe urmă îmi scot tricoul, de cum îl arunc, îl ia vântul, 
îl poartă peste parapet și-l lipește de parbrizul unui camion care 
tocmai trece în goană. Şoferul apasă frâna din răsputeri, 
remorca ajunge de-a curmezișul șoselei și blochează ambele 
sensuri. Nu-i un trafic intens, dar camionagiul aprinde imediat 
luminile de avarie, deschide ușa cabinei și sare pe carosabilul 
asfaltat. E un tip la cincizeci de ani, cu căciulă. Se duce în partea 
din faţă a camionului, se caţără pe bara de protecţie și dă jos 
tricoul de pe parbriz. Când se prinde ce are în mână, se uită în 
jur, iar eu nu-s pe fază și uit să mă pitesc în spatele parapetului. 
Camionagiul se pornește să răcnească în limba ucraineană, așa 
mi se pare, și face urât. Nu pricep o boacă din trăncăneala lui, 
dar, judecând după gesturi, mi-o fi spunând ceva gen futu-i să-i 
fut și duce-m-aș dracu’ de pe căcatul ăla de parapet. Când dă să 
se repeadă la mine, o altă mașină e gata-gata să-i lovească din 
spate camionul, șoferul claxonează și își agită pumnul în aer, 
dobitocul crede că, așa, o să dispară și măgăoaia din drum, 
camionagiul se răstește la el și-i arată cu degetul spre parapet, 
la care șapcaliul de la volan își pornește și el luminile de avarie 
și se dă jos din mașină. Camionagiul pornește spre mine, iar eu 
îl bag în sperieți, îi sugerez că sunt capabil să mă arunc în gol în 
orice clipă. Reușesc să-l vâr în boală pe tip, înlemnește, în timp 
ce păcăliciul ălălalt se câcâie cu telefonul. O să se lase cu un 
circ de groază aici în câteva minute, deși doream să reflectez în 
liniște, nu ca individul ăla din Ghana, care, săptămâna trecută, 
s-a căţărat pe Turnul Eiffel în curul gol și s-a aruncat în cap, de 
la trei sute de metri, de s-a înfipt în beton. Între timp, ploaia se 
întețește, degeaba încerc s-o opresc, dârdâi de frig pe viaduct 
doar în chiloţi, iar ucraineanul îndrugă câte-n lună și-n stele, 
deși ar trebui să-și dea seama că nu pricep o boabă din ce-mi 
zice, iar șapcaliul termină ce avea de făcut cu telefonul, cred că 
a reușit să ia legătura cu poliţia autostrăzii sau cu pompierii; de 
regulă, ăştia-s cei care îi adună pe oameni de pe pod. Încerc să- 


VP - 168 


mi alung din conștiință toată povestea asta, mă holbez la șosea, 
traficul e mai aglomerat spre mare, a și crescut coloana de 
automobile, luminile de frânare se rostogolesc ca un râu de 
lavă. Tipul cu telefonul pornește spre mine, îmi turuie ceva, dar 
vântul șuieră atât de tare încât n-aud ce-mi spune și nici nu mă 
pricep la cititul pe buze. Mă sprijin de aerul întunecos. Nervii 
faciali ai ucraineanului nu sunt deloc netezi, urlă de parcă aș fi 
sărit deja în gol și, între timp, îmi flutură tricoul ca pe un steag 
alb, pe urmă se dă bătut și se ghemuiește lângă camion. Intre 
timp, coloana de mașini devine tot mai lungă, automobilele 
încetinesc cu luminile de avarie pornite, călătorii se dau jos și, 
când își dau seama despre ce-i vorba, pun mâna pe telefoane, 
doar - doar or reuși să imortalizeze momentul când mă arunc în 
gol. Deslușesc în zare primele lumini roșu-albastre. Mașinile 
încearcă să tragă cât mai aproape de parapet, dar, între timp, 
au coborât o grămadă de gură-cască și le ia ceva timp să urce la 
loc în mașină și să se dea la o parte din drum. Pe urmă apare o 
mașină de poliţie din sens opus. Sunt împresurat. Nu mai am 
mult timp la dispoziţie, așa că mă aplec peste parapet, până să 
fiu smuls de acolo vreau să-mi imaginez cum se aruncă Zolika în 
gol și, în timp ce privesc în bezna uriașă, pur și simplu, nu 
reușesc să-mi dau seama cum pizda mă-sii a reușit tâmpiţelul să 
facă una ca asta. Fapte că nu s-a coit nu știu cât, a venit aici și 
hop. Mă hâţân un pic, la care lumea iar se pornește să 
răcnească în spatele meu, sunt ca o vedetă rock, cu cât mă las 
mai în faţă, cu atât mai zgomotos urlă spectatorii, mă joc un pic 
cu chestia asta, mă legăn înainte și înapoi, n-au decât să 
răcnească. Între timp, sosește la faţa locului prima mașină de 
poliţie. S-a lăsat cu hărăhău, futu-i. Incep să simt că ar fi naşpa 
dacă, până la urmă, nu mă arunc în gol. O clipă îmi vin în fire, 
fiindcă-mi trec prin minte tot felul de tâmpenii ca, de pildă, ce-or 
să zică gagicile dacă or să afle că și eu m-am aruncat de pe pod 
sau că maică-mea o să fie terminată când o vor suna să-i spună 
că idiotul de fiu-său și-a făcut felul. Vântul îmi suflă ploaia în 
obraz, îmi ling buzele, au un gust ciudat, sărat. Dintr-o mașină 
de poliție coboară un caraliu, se apropie de parapet și începe să 
dea dispoziţii, se răstește la mine să mă dau jos de pe parapet, 
eu nu spun nimic, pe urmă vântul răbufnește, mă clatină niţel, la 
care curcanul se dă înapoi cu mâinile ridicate și-mi repetă să mă 
liniștesc, totul e-n regulă, iar eu îmi spun că nimic nu-i în regulă, 


VP - 169 


pentru că, dacă nu-s atent, a dracu' furtună o să mă măture de 
pe parapet. Între timp, al doilea caraliu îi pune câteva întrebări 
camionagiului, dar acesta doar îi arată tricoul și cred că turuie în 
ucraineană. Tipul cu telefon face pe serviabilul, le dă explicaţii 
amănunțite. În timpul ăsta apar alte câteva mașini de poliţie și o 
mașină de pompieri uriașă, cu troliu și cu o nacelă cu macara. 
să tot aibă vreo cincizeci de tone, sper că nu se surpă podul sub 
noi, pentru că, până la urmă, mie o să mi se pună în cârcă și 
beleaua asta. N-aș vrea să ajung în faţa instanţei pentru 
provocarea unui dezastru. Unul dintre curcani vorbește la staţia 
de radio, celălalt încearcă să împingă mai în spate mulţimea de 
gură-cască, pompierii coboară din mașina lor și rămân în 
așteptare, au mai văzut chestii din astea, unul dintre ei mestecă 
gumă, face un balon, acesta e când albastru, când roșu. Apare 
încă o mașină de poliţie, mai e una și la capătul podului, nu vor 
să mai intre pe pod și alţii. Printre ei e și un gabor tânăr, e ghem 
de nervi. Își aprinde o ţigară. Ne uităm unul la celălalt. Îi citesc 
furia în ochi. Pricep din ce în ce mai puţin ce se întâmplă sau, 
mai degrabă, abia acum pricep că până acum n-am priceput 
nimic. Pornește spre mine, îmi las capul în piept, când îmi ridic 
privirea, văd că e-n același loc. Pe urmă, când mă uit din nou în 
jos, Zolika îmi întoarce privirea din întuneric. Degeaba e frig, 
degeaba plouă, mă cac pe mine de frică, un val de căldură îmi 
inundă trupul, transpir tot. lar îmi ridic privirea, apare încă o 
mașină de poliţie, de-acum să tot fie vreo cinci la număr, totul 
începe să semene cu finalul lui Die Hara, doar Bruce Willis mai 
lipsește, coboară încă un caraliu, iar pe portiera din spate se dă 
jos un tip îmbrăcat în civil, la început cred că a sosit psihologul 
care o să încerce să mă convingă să renunţ la sinucidere - la 
urma urmei, de unde să știe că nici prin gând nu-mi trece să mă 
arunc -, apoi, când pornește spre mine, observ că șontăcăiește, 
la fel ca taică-meu, până și figura lui îmi pare cunoscută, deși n- 
o văd bine din cauza pălăriei, dar, la drept vorbind, până și 
pălăria îmi pare al naibii de cunoscută de undeva, pe urmă, pe 
măsură ce se apropie tot mai mult, și-o dă pe spate și-i disting 
clar obrazul chiar și prin ploaie, nu prea îmi doresc să-mi cred 
ochilor, dar jigodiile astea l-au adus aici pe babacu'. Bătrânu' se 
oprește și rămâne tăcut. Ploaia i se revarsă de pe frunte în ochi, 
își șterge obrazul cu mâneca paltonului, apoi le face semn 
gaborilor să stea locului, o să discute el cu mine, se apropie de 


VP - 170 


parapet, mă ţin de el doar cu o mână și încă nu-mi vine să-mi 
cred ochilor, iar babacu' nu spune nimic, doar îmi face semn cu 
capul să mă dau jos de parapet, iar eu mă arunc dezinvolt în 
neant și tresar speriat. 

Așternutul e ud leoarcă. Mă uit cât e ceasul. E ora zero. Cele 
două zerouri mă privesc în beznă ca doi ochi scobiți din orbite. 


VP - 171 


Decantorul 


De o săptămână încoace nu mai am nicio veste de la Zolika. A 
dispărut, parcă l-ar fi înghiţit pământul. Când încep să mă 
interesez în legătură cu el, constat că nu l-a văzut nimeni, dar, 
desigur, nimeni nu-mi poate spune de când nu l-a mai văzut. De 
câteva zile sau câteva săptămâni, sau dracu' știe. La școală nu 
vine, iar la antrenament n-a mai dat toată săptămâna. Maică-sa 
s-a morcovit, pe bune, și a anunțat la poliţie că a dispărut 
tâmpiţelul. Bineînţeles că gaborii, gardienii publici și câinii 
special dresați l-au căutat degeaba, n-au găsit nimic. Nici măcar 
un tricou însângerat sau un deget tăiat. Pe urmă, mă ambalez 
atât de tare pe tema asta încât într-o noapte am un vis cu 
Zolika, e destul de nasoală toată chestia asta, a doua zi mă și 
duc în câteva locuri, doar - doar o să dau de el, dar peste tot 
văd aceleași mutre și niciuna nu-i a lui Zolika. Vreau să-l întreb 
și pe Raţă dacă știe ceva, dar ne evităm tot timpul, după o 
vreme începe să mi se pară suspectă chestia asta, îmi spun că 
anume mă evită; până la urmă, reușesc să-l încolțesc, dar n-are 
chef să stea de vorbă cu mine, așa că mă văd nevoit să recurg 
la o cacealma, că-l bingănesc la gabori în legătură cu accidentul 
dacă nu mă ajută să-l găsesc pe Zolika. La faza asta, trece la 
ameninţări, dar, când vede că mă doare-n șpiţ de ele, devine 
dintr-odată drăguţ, bineînțeles că, atunci când îl iau la întrebări, 
încearcă din răsputeri să mă ducă cu vorba, iar eu mă șucăresc 
și-i spun s-o lase jos, că măcăne, pentru că, de la concurs 
încoace, tot timpul a fost cu Zolika și nu cred că nu i s-a părut și 
lui suspect faptul că tâmpiţelul s-a extras de o săptămână 
încoace din peisaj. Raţă pricepe, în sfârșit, că treaba e groasă, o 
vreme stă cu fermoarul tras, iar pe urmă îngaimă că acum o 
săptămână l-a văzut și el pe Zolika pentru ultima oară, dar 
habar n-are unde ar putea fi, iar apoi îmi îndrugă o povestioară 
care îmi amintește în chip izbitor de visul pe care l-am avut nu 
de mult: într-o seară au cumpărat ceva marfa de la Ott6, s-au 
dus în dosul șirului de garaje, să-și răsucească un cui, însă 
careva iar a amestecat iarba cu altceva, pentru că s-au tripat în 
așa hal încât el a început să aibă halucinații, i s-a rupt filmul și, 


VP - 172 


când și-a venit în fire, ia-l pe Zolika de unde nu-i. A dispărut, s-a 
topit, cu asta basta. De atunci nu l-a mai văzut. lar pe pisari i-a 
aburit pentru că ar fi fost un tâmpit dacă s-ar fi dat în gât de 
unul singur. La drept vorbind, treaba asta nici nu e, în fond, o 
tâmpenie prea mare, pentru că nici măcar poliţia rurală n-ar lua 
de bună cioaca asta, cum că cineva se duce în spatele șirului de 
garaje să se întindă puţin în iarbă, apoi adoarme și, între timp, 
prietenii îi dispar fără urmă. 

Noaptea iar mă trezesc năclăit de sudoare și încep să mi se 
învârtă rotițele în cap, devin tot mai convins de faptul că Raţă a 
făcut o porcărie nasoală de tot. Stau așezat în bucătărie, pe 
masă e ziarul de ieri, hârtia subţire foșnește în bătaia curentului, 
dacă o să am vreodată propriile mele lovele, am s-o pun pe 
maică-mea să renunţe la abonamentul lunar, am s-o smulg din 
Evul Mediu și am să-i cumpăr un telefon adevărat. Zolika a ajuns 
pe prima pagină. Scandalul ia amploare. De-acum, autorităţile îl 
caută și cu câinii de prim ajutor. Se cacă pe ei de frică, pe bune. 
Adevărul e că anul ăsta a fost deja ucis un copil în oraș, poate 
că de-aia e toată lumea așa de speriată de bombe. Adulții sunt 
mai morcoviţi la faze din astea. Desigur, e greu să te împaci cu 
gândul că cineva e lichidat așa, pur și simplu. Un pretenar mi-a 
povestit că, într-un rând, l-au omorât în bătaie pe-un tovarăș de- 
al lui în faţa unei discoteci. Tipul era destul de răvășit, toată 
seara n-a trăncănit decât despre cafteală și despre droaia de 
jigodii, iar eu am tăcut chitic, am dat doar din cap aprobator, iar 
după un timp m-am simţit de parcă nici n-aș mai fi fost acolo. 

Până să mă montez și mai mult, îmi sună telefonul. Cel care 
mă sună e Raţă. Imi spune că neapărat trebuie să ne întâlnim. 
Incerc să-l trag de limbă, să aflu ce vrea, dar îmi spune că-i 
vorba de-o treabă care nu poate fi discutată la telefon, să ne 
întâlnim diseară la bazinul de decantare. Mi se aprinde în cap un 
semnal de alarmă, știu că n-ar trebui să mă duc acolo, dar nu-mi 
dă pace gândul că poate vrea să-mi spună ceva în legătură cu 
Zolika. Imi zic că și lui Raţă îi e clară chestia asta, de-aia a și 
născocit această poveste, iar eu, până la urmă, spun da, 
desigur, deși aș băga mâna-n foc că umblă cu șahăr-mahăr. 

Aseară, după antrenament, am fumat un joint, iar pe urmă am 
luat la rând toate locurile pe unde-și făcea veacul tâmpiţelul. Am 
început cu Rinocerul, pentru că lui Zolika acolo îi plăcea cel mai 
mult să frece buha, dar bineînţeles că nu era acolo și nu-l 


VP - 173 


văzuse nimeni. Sunt destul de puţine la număr locurile normale, 
așa că mi-am epuizat rapid ideile și eram și sătul până-n gât de 
drumurile bătute degeaba prin oraș, în căutarea tâmpiţelului, că 
nici de-al dracu’ nu vrea să apară. M-am și bășicat niţel, deși 
știam că ar fi trebuit să mi se fâlfâie de toată povestea asta. 

Dacă aș avea și alte idei pe unde să-l caut pe Zolika, nu m-ar 
interesa propunerea lui Raţă, dar, cum habar n-am unde o fi 
dispărut, mă hotărăsc să mă duc la întâlnire. La drept vorbind, 
nu-mi dau seama de ce vrea să mă bage în povestea asta cu 
cântec, îl și sun, la rândul meu, îl întreb de ce o să aibă picnicul 
loc tocmai la decantor, la care el îmi răspunde că, dacă mă cac 
pe mine de frică, o să-l trimită pe Geamandură să mă întâmpine 
la rambleul căii ferate și să-mi arate drumul sau să-mi aduc o 
lanternă și, astfel, n-o să mă rătăcesc. Când îl mai întreb o dată 
de bazinul de decantare, îmi spune că acolo trebuie să ne 
întâlnim neapărat, pentru că vrea să-mi arate ceva. Dacă o să 
dau înapoi, el și amicii lui or să mă considere un căcănar de 
ultima teapă. N-am încotro, trebuie să accept. OK, atunci, 
Geamandură o să mă aștepte la rambleu, o să-mi semnalizeze 
cu lanterna și o să mă conducă la decantor. 

Ajung la locul convenit, dar nu-l văd pe Geamandură nicăieri. 
Mă uit la ecranul telefonului, n-am întârziat. O clipă stau în 
cumpănă, poate că n-am nimerit unde trebuia, dar pe urmă îmi 
spun că mă doare-n cur; dacă vor, or să mă găsească. N-am 
chef să-i aștept în picioare, așa că mă așez pe o șină. Îmi întind 
picioarele, pietrele rambleului emană căldura înmagazinată 
peste zi, e o arșiţă de parcă ar fi sosit deja vara. După zece 
minute mă cuprinde o plictiseală de moarte și, ca să-mi omor 
timpul cu ceva, încerc să sparg cu pietre geamul mâzgălit cu 
graffiti al unui vagon de călători. Reușesc din a doua încercare, 
dar, la auzul zăngănitului, un câine de pază de la un depozit din 
apropiere se apucă să latre, așa că o las moartă cu aruncatul 
pietrelor și rămân nemișcat în ţâărâitul greierilor. Tocmai când 
mă hotărăsc să aștept încă două minute, iar apoi s-o tai spre 
casă, numai ce-l aud în spatele meu pe Geamandură și-s cât pe- 
aci să mă cac pe mine de frică. Se apropie orbecăind prin 
întuneric și, când îl întreb unde pula mea îi e lanterna, îmi spune 
să-mi bag pula-n ea, că i-a murit bateria, iar telefonul i s-a 
descărcat, de-aia n-a putut să-mi semnalizeze. 

Bâjbâim prin beznă. Geamandură merge în față și fredonează 


VP - 174 


Stayin’ Alive de pe coloana sonoră a filmului Madagascar, iar eu 
mă zăpăcesc complet în brambureala asta nenorocită. Un tip, un 
întreprinzător oarecare, a cumpărat terenul din spatele 
combinatului de prelucrare a cărnii, a vrut să construiască un 
complex de locuinţe de lux sau o platformă industrială, nu mai 
țin minte, dar pe urmă l-au aruncat în aer cu mașina lui cu tot și 
proiectul a picat. Asta s-a întâmplat cu mai mulţi ani în urmă, de 
atunci nu s-a mai schimbat nimic pe aici, doar bambușii speciali, 
modificaţi genetic, pe care i-a comandat din China, cresc într-un 
ritm de groază. In plus, i-au plantat atât de deși încât 
Geamandură se poate strecura printre ei înaintând doar într-o 
parte. lar acolo unde bambușii au putrezit, urzicile ne ajung 
până la brâu. In tăcerea de mormânt răsună brusc huhuitul unei 
bufniţe, iar apoi un trosnet de creangă ruptă. Sper că n-au adus 
și tigri cu care să populeze crângul. De la întreprinzătorii ăștia te 
poți aștepta la orice. În răstimpuri se pornește vântul, frunzele 
șușotesc asemenea unor foi de șmirghel care se freacă gingaș 
una de alta. Geamandură rupe nepăsător crengile ce-i ies în 
cale, dacă n-aş ști că el e cel care pășește înaintea mea, lesne l- 
aș lua drept mistreţ. Tot dă din clanţă, dar în foșnetele din jur și- 
n trosnetele de crengi uscate nu pricep o boacă din ce vrea să- 
mi spună și, până să-l întreb despre ce-i vorba, ajungem într-un 
luminiș. În lumina puternică a lunii pot distinge clar terenul chiar 
și fără lanternă. 

O siluetă scrutează bazinul de decantare acoperit cu plante 
acvatice, din care se înalţă niște miasme ca dintr-o groapă 
comună. Ne aude apropiindu-ne, se întoarce cu faţa la noi. Și-a 
acoperit fața cu un batic, dar, după cum se mișcă, îl recunosc pe 
Raţă. Are în mână un obiect lung, la început îmi intră morcovul, 
crezând că strânge în mâini pușca de vânătoare a lui taică-său, 
dar, când ne apropiem mai mult, văd că-i vorba doar de o 
creangă groasă. La marginea decantorului, duhoarea scârboasă 
îmi izbește nările. Stomacul mi se face ghem de greață. 

— Asta nu-i destul de lungă, bombăne Raţă în loc de salut și 
azvârle din mâini creanga noduroasă cu care scurma fundul 
apei. 

Duhoarea e atât de brutală încât mă ia cu ameţeală dacă 
respir mai adânc. Și Geamandură e gata să vomite. Raţă, în 
schimb, se vede cât-colo, n-are nicio treabă cu miasmele. Ai zice 
că stă pe-o pajiște înflorită. O fi aici de-o bună bucată de vreme. 


VP - 175 


Îmi dau jos tricoul și mi-l leg peste faţă, prefer să mă halească 
țânţarii, mă doare-n cur de ei, dar putoarea asta este 
insuportabilă. Rață pornește spre copaci, probabil ca să ia o 
creangă mai lungă, îmi zic. Lui nu i-a murit bateria lanternei, așa 
că ne ţinem după el, dar nu găsim nicicum o creangă mai de 
Doamne ajută. S-ar zice că barabușterii încep să adune lemnele 
de foc încă din timpul verii. Geamandură s-a săturat, se oprește 
în dreptul unei tulpini de bambus mai subţiri, o vreme se uită la 
ea, o pipăie, iar apoi, folosind metoda elefanților flămânzi, se 
opintește în ea și o dezgroapă cu rădăcină cu tot. Raţă o 
măsoară temeinic din priviri și, în cele din urmă, stabilește că-i 
destul de lungă, apoi își scoate cuțitul de vânătoare cu lama 
zimţată, să-i taie crengile laterale. După ce termină cu treaba 
asta, tragem tulpina spre iaz. Aici, nici tricoul nu-mi mai 
folosește prea mult, duhoarea de hoit îmi mută nasul din loc. 
Geamandură se ţine o vreme după mine, dar pe urmă îi vine să 
vomite și e nevoit să se oprească. Suferă îngrozitor, dar nu 
decartează decât un pic de bilă. În timp ce Geamandură horcăie 
și se răstește la bocanci, Raţă se oprește pe malul iazului și 
scurmă apa sau, mai corect spus, masa densă de pe fundul 
gropii. lazul acesta nu-i cu adevărat un iaz, ci, mai degrabă, 
aduce cu șanțurile săpate pentru fundaţia construcțiilor. Are 
malul abrupt, dacă cineva alunecă la vale, nu se mai poate 
cățăra afară de unul singur. Peștii din ei au fost pescuiți de mult 
sau au crăpat. lar îmi vine să dau la boboci, dar reușesc să mă 
stăpânesc, apoi mă apropii de Raţă, care luminează cu lanterna, 
metru cu metru, adâncitura. 

Cadavrul plutește pe apă culcat pe burtă. Fasciculul lanternei 
luminează corpul umflat, acoperit de pete verzi, vineţii și 
portocalii. În CSI, cadavrele din apă nici pe departe nu arată așa, 
dar prefer să nu fac pe deșteptul, pentru că-i posibil ca bacteriile 
de aici să umfle cadavrele exact așa. Raţă ia de jos o piatră și o 
aruncă spre cadavru. Șobolanii care se ghiftuiesc cu cadavrul 
aflat în stare avansată de putrefacție se împrăștie în fugă. O 
jivină uriașă, cenușie, se cațără din borta ce se cască într-o 
parte a cadavrului taman când privesc într-acolo. Ceva, poate că 
o broască, sare în apă cu un pleoscăit molcom, iar din mine 
țâșnesc într-un jet gros tăiţeii cu varză pe care i-am mâncat la 
cină. Raţă reușește să se ferească în ultima clipă, îmi zice vreo 
două de mamă, se uită să vadă dacă nu cumva i-am borât pe 


VP - 176 


pantaloni, apoi, când vede că sunt neatinși, se potolește și-mi 
spune să  examinăm cadavrul. Apucăm, împreună cu 
Geamandură, bambusul smuls din rădăcină, iar Raţă ne indică 
de pe marginea gropii încotro să-l împingem, când să-l săltăm, 
când să-l lăsăm mai jos. Ne câcâim neputincioşi mai mult timp; 
pe de-o parte, nu ne e clar ce vrem să facem, de fapt, iar pe de 
altă parte, cadavrul se destramă, pur și simplu, așa că, atunci 
când încercăm să-l întoarcem pe spate, i se desprinde un braţ. 
Până la urmă, lui Raţă îi vine ideea să-i tăiem gâtul, pentru că 
astfel putem să-i întoarcem capul mai ușor. Vorbește ca și cum 
ar mai fi făcut treaba asta și altă dată. In timp ce ne schițează 
planul lui de acţiune, scoate cuțitul de vânătoare cu lama 
zimţată și un sul de bandă izolatoare neagră. O clipă mă întreb 
în sinea mea de ce-o fi având asupra lui chestii din astea, dar, 
până să-i adresez întrebarea, Raţă apropie lama cuţitului de 
tulpina de bambus și, cu mișcări exersate, începe să înfășoare 
banda izolatoare pe bambus. 

— Băi, Raţă, după părerea mea, treaba asta nu-i deloc cușer, 
spun eu, pentru că n-aș vrea să-l văd tranșat pe Zolika. 

La urma urmei, e pretenarul nostru și ar fi nașpa să-i 
profanăm cadavrul în halul ăsta. 

— lar după părerea mea, ar trebui să facem pe dracu-n patru 
să aflăm cine pula mea e ăsta, îmi spune Raţă luminând 
cadavrul cu lanterna. 

O grămadă de pești și câţiva șobolani umflaţi se strâng în raza 
de lumină și se apucă să ciugulească din carnea de pe ţeastă. N- 
aș fi crezut că-n mocirla asta colcăie atâtea vietăţi, însă, 
judecând după fojgăială, după înotătoarele de pești și cozile de 
șobolani care ies în răstimpuri la iveală de sub apă, s-ar zice că 
există o biodiversitate remarcabilă acolo, jos. Geamandură se 
încovoaie încă o dată și iarăși începe să dea la rațe. Rămân 
tablou când văd câtă bilă poate să aibă. 

— Să-i chemăm pe gabori, propun eu. 

— Ete pula, se răstește Raţă la mine. Nu începe iar, OK? 

— Ce? 

— Căcănărelile astea cu gaborii. 

— Aici nu-i vorba de căcănăreală, Raţă, îl înfrunt eu. 

— Ba da. 

— Ba nu, mă încăpăţânez eu. Aici e vorba de un cadavru, 
băga-mi-aș. Când găsești un cadavru, anunți poliţia. Atâta tot. 


VP - 177 


— Ba nici de-al dracu' nu chemăm pe nimeni aici până când 
nu-i facem felul jigodiei care l-a mătrășit pe Zolika. 

Peste peisaj se lasă o tăcere de proporții cosmice, de parcă 
toate zvonurile ar fi fost absorbite din lumea asta. Foșnetul 
frunzelor încetează, greierii amuţesc, șobolanii și peștii ronțăie 
mutește cadavrul. 

— Ce-i?! îngaim într-un târziu. 

— Cu ce? mă întreabă Geamandură. 

— Cine-a mătrășit pe cine? întreb eu, întorcându-mă spre 
Rață. 

— Lázár pe Zolika, răspunde Raţă. 

— În linii mari, adaugă Geamandură. 

— În linii mari? 

Nu înțeleg ce vor să spună. 

— Înî, face Geamandură dând din cap cât se poate de serios. 

— Zolika mi-a lăsat un mesaj în mesageria vocală, intervine 
Raţă când îmi vede nedumerirea întipărită pe chip. Înainte de-a 
muri, adaugă el cu o figură impenetrabilă, iar apoi îmi întinde 
celularul lui și adaugă: Ascultă-l! 

Apăs tasta de mesagerie, apoi îmi lipesc telefonul de ureche. 
Robotul enumeră câte mesaje a primit Raţă, de la ce număr și la 
ce oră. Mai apăs de vreo cinci ori tasta până ajung, în sfârșit, la 
Zolika. Glasul îi este tremurat, se smiorcăie, în răstimpuri 
scuipă. „Rață, băga-mi-aș răspunde-mi odată... sau sună-mă 
tu... sunt terminat, futu-i... m-a terminat Lázár... sunt la 
decantor... sângerez, futu-i... n-am curajul să plec de-aici... vino 
aici... sunt aici, la decantor!” 

Nu-mi găsesc cuvintele. Până și telefonul mi-l dezlipesc de 
ureche abia după o jumătate de minut. 

— Dură chestia, ai? frânge tăcerea Raţă. 

— L-ai sunat? îl întreb. 

— Da, răspunde Raţă. Însă un pic prea târziu. 

— Dar ce-ai așteptat? 

— Eram la film, băga-mi-aș bombăne el jignit. 

— Și? îl întreb. 

— La cinema nu obișnuiesc să răspund la telefon, mă minte 
el. 

— la nu mai mânca rahat, futu-i, ripostez eu, la care mă 
privește în ochi și-mi spune: 

— OK, eram cu Niki, recunoaște el. La film, adaugă după 


VP - 178 


aceea. 

— Tot ai fi putut să-i răspunzi la apel. 

— Mi-o luase în gură. 

— Și tot ai fi putut să-i răspunzi, repet eu. 

— Băi, tu ești nebun, futu-i, dă Raţă din mână a lehamite. 

Ascult încă o dată mesajul vocal al lui Zolika. 

— Sigur e el? 

— Nu-i recunoști glasul? mă întreabă Raţă. 

— Mă refer la cadavru, zic eu arătând spre groapă. 

— Nu i-ai auzit mesajul? A spus că-i la decantor. 

— Nu există alt cadavru în împrejurimi, remarcă Geamandură 
ștergându-se la gură. Am verificat. 

— Firește, dacă te dă curiozitatea afară din casă, îi putem tăia 
capul, sugerează Raţă. 

— Las-o cum a picat! i-o retez eu. 

Vreau să-l văd. Vreau să-l privesc în ochi. Am nevoie de 
certitudinea că acest cadavru în stadiu avansat de putrefacție, 
din zeama aia murdară, chiar e Zolika. Îi cer lui Raţă să-mi dea 
lanterna și trec cu fasciculul de lumină încă o dată peste 
cadavru, dar capul tot nu i se vede ca lumea. Incep să mă 
dezbrac. Întâi îmi scot pantofii, apoi pantalonii, îmi las chiloţii pe 
mine, n-aș vrea ca peștii sau șobolanii să-mi halească cârnatul. 

— Futere, geme Geamandură când se prinde ce am de gând 
să fac. 

Îngenunchez pe marginea gropii, cu spatele la decantor, și mă 
prind cu mâinile de un smoc de iarbă, nu cumva să mă 
prăvălesc în groapă. 

— Ajutaţi-mă, îi rog, la care Geamandură se apropie și mă 
apucă de-o mână, iar apoi începe să mă lase încetișor în jos, pe 
malul abrupt, noroios. ` 

Întâi ating apa cu degetele picioarelor. Îmi fac socoteala că or 
fi nişte zoaie călâi, dar mi se face pielea de găină pe brațe, așa 
e de rece. În clipa următoare, Geamandură se apucă să se 
răstească la bocanci și-mi dă drumul la mână, dar în aceeași 
clipă mă prăbușesc în gol și cad grămadă în zeama ce duhnește 
a cadavru. Cum-necum, reușesc să-mi ţin capul la suprafaţă, și 
scursoarea nu-mi intră în ochi. Picioarele îmi ating fundul 
decantorului și mi se cufundă în mâlul moale, mi le smulg de- 
acolo imediat. Nici nu îndrăznesc să mă gândesc ce vietăţi s-or 
ascunde la fundul unui astfel de bazin de decantare. Cadavrul e 


VP - 179 


cam la trei metri de mine, trebuie să ajung cumva la el, dar n- 
am niciun chef să-mi pun picioarele pe fund, așa că încep să înot 
spre el cu capul ţinut deasupra apei, ca boșorogii ce duhnesc a 
usturoi pe culoarele exterioare ale bazinului de înot. 

Aici, jos, duhoarea este și mai insuportabilă. Pe mal 
începusem să mă obișnuiesc cu ea, dar aici iar mă răvășește, în 
apă nici măcar să râgâi nu poţi, darămite să vomiti, dar tot îmi 
suie din stomac în gâtlej ceva cu gust amar. Din două-trei 
mișcări mai puternice ajung la cadavru. Aici, fojgăiala e mai 
mare. Jivinele se împrăștie degrabă. De picioare și braţe mi se 
freacă tot felul de trupuri lipicioase, păroase; înotătoare, cozi, 
picioare, mustăţi îmi ating burta și spinarea. Simt că ceva mă 
pișcă de-o coapsă. 

Trebuie să iau viteză, pentru că n-o să mai rezist mult. 

Dintr-o mișcare a brațelor ajung la cadavrul ronţăit de jivine. 
Mă ia din nou cu amețeală din cauza duhorii, dar îmi continui 
înaintarea. Ar fi o tâmpenie să mă dau bătut în ultima clipă. 

— Băgaţi-mi niște lumină, în pula mea! urlu eu la Raţă și 
Geamandură, dar nu se întâmplă nimic, stau pe malul gropii 
într-o tăcere mormântală. Nu văd nimic, în puii mei, încerc să 
strig, dar din gâtlej nu-mi iese decât un fel de horcăit prevestitor 
de vomă. 

Lumina anemică a lanternei se prelinge pe cadavrul ce 
plutește la un braț distanţă de mine. 

Nu reușesc să-l întorc cu faţa în sus în timp ce fac bicicleta în 
apă, să mă menţin la suprafaţă, dar este exclus să-mi las 
picioarele la fund; oricum, n-aș găsi un punct de sprijin în mâlul 
moale. Ar trebui să-i întorc cumva capul în sus, atunci am putea 
să-i vedem, în sfârșit, fața. 

Când să-l apuc de bărbie, din greșeală îi bag mâna în gură. 
Dinţii îi sunt țurțuri de gheaţă mărunți. Ceva ţâșnește spre mine 
din cavitatea bucală. Imi trag mâna speriat. Pe urmă încerc încă 
o dată să-l apuc. De data asta reușesc să-l prind de bărbie, 
scoate un trosnet când îi sucesc gâtul. Tot un drac e, de-acum 
nu-i mai pot aduce vreo vătămare gravă. 

Când îl privesc în ochi, îmi vine instantaneu în minte mama lui 
Zolika, apoi îmi zic că, fără un test ADN, este exclus să-i poată 
stabili cineva identitatea. Cel mult, se poate afirma, cu 
certitudine, că acesta este un cap uman care ar putea fi și al lui 
Zolika. 


VP - 180 


Îmi ridic privirea. Geamandură îmi bagă fasciculul lanternei în 
ochi. O clipă, lumina mă orbește. 

— Ce puii mei faceţi, băga-mi-aș? răcnesc eu din toți 
rărunchii. 

Pe urmă, ceva cade lângă mine, în apă, cu un pleoscăit sonor. 
N-a fost un pește, ci ceva cu mult mai mare. 

Privesc în sus. 

Văd silueta lui Raţă în lumina vâscoasă a lunii. Ridică 
deasupra capului un pietroi sau o bucată de beton uriașă. Işi 
face vânt și o aruncă. Drept către mine. 

Cade la câţiva centimetri de mine. 

Jigodiile astea vor să mă lichideze. ` 

Trag adânc aer în piept și mă scufund sub apă. Incep să dau 
din brațe în draci, trebuie să mă îndepărtez înot cât mai urgent, 
altminteri, n-am nicio șansă. Dau din brațe cu toată puterea, în 
stilul craul; dacă Stig Severinsen a rezistat șaptezeci și șase de 
metri sub gheaţă doar în slip, nu există să nu pot înota și eu, 
într-un bazin de decantare, până mai departe de-o azvâărlitură 
de piatră. Nu-mi număr mișcările, dar înot ca la un sprint final. 
După vreo cincisprezece mișcări de braţe începe să mi se 
termine oxigenul, simt că plămânii și mușchii parcă mi-ar lua 
foc. Mai am puţin și mă înec când, în cele din urmă, ies de sub 
apă la vreo douăzeci de metri de mal. Până aici nu mai sunt în 
stare să arunce bucățoaiele alea criminale de beton, dar cu 
pietre mai mici mă pot nimeri cu ușurință, așa că-mi scot capul 
doar cât să trag aer în piept, apoi mă văr la loc sub apă și înot 
mai departe. Ceva mai încolo ies din nou la suprafaţă, deschid 
ochii, dar nu văd nimic. Mijesc ochii. Încerc să mi-i șterg. Nu aud 
niciun pleoscăit. E o tăcere stranie, de parcă apa mi-ar fi 
înfundat complet urechile. Îmi aţintesc privirea asupra malului. 
Disting două siluete negre. Raţă și Geamandură scrutează 
decantorul. Tac chitic, doar - doar o să-mi trădez prezența. Nu 
mă zăresc. Expir și inspir tăcut aerul. 

Pe urmă, se aude un pârâit în beznă și un animal scund, 
îndesat, se arată în goană dintre bambuși. Se năpustește direct 
la Raţă și Geamandură. Cei doi întorc capul să vadă de unde 
vine zgomotul, dar e prea târziu. Aș băga mâna-n foc că-i 
câinele de pază de la depozitul din apropiere, care a scăpat din 
lanţ, dar când aud ce zgomote scoate, îmi pică fisa despre ce-i 
vorba. Scoate sunete ascuţite și grohăie. Un câine nu face așa 


VP - 181 


nici când îl calcă un camion. Geamandură o ia la goană și, între 
timp, urlă ca un șacal, băga-te-aș cară-te de-aici, bestie, dar 
mistrețul nu mai poate de vorbele lui. În câteva clipe îl ajunge 
din urmă și îl dărâmă la pământ, iar apoi începe să-l împungă cu 
colții, ba cred că-l și mușcă. Geamandură îl strigă pe Raţă, 
zbiară cât îl ţin bojocii să dea dracului jos de pe el mistrețul ăsta 
nenorocit, dar treaba asta îl întărâtă și mai tare pe animal. lar 
între timp Raţă fuge mâncând pământul spre rambleu, nici nu 
întoarce capul. Degeaba ţipă Geamandură tot mai tare, îl doare- 
n cur de el. Pe urmă, dintre tufe apar alţi doi mistreți și se 
îndreaptă și ei spre Geamandură. 


După ce mistreţii o şterg alergând agale și Geamandură se 
mai linişteşte, ies înot la mal. Reușesc să mă cațăr cu chiu cu 
vai pe malul abrupt, alunecos. Mă duc orbecăind până la 
Geamandură. E întins pe spate, cu un picior răsucit și arată ca 
dracu'. Din fericire, nu mai urlă ca nebunul, devenise destul de 
enervant după o vreme, dar, când ajung mai aproape, îi aud 
gemetele de durere. S-ar zice că n-a murit chiar de tot. 

În timp ce Geamandură horcăie stins, îmi dau jos chiloţii și-i 
arunc în iarbă. În timp ce mă usuc, mă uit să văd dacă nu cumva 
s-au prins niscai lipitori de mine. Găsesc câteva. Mi le smulg 
rapid de pe corp. Parcă aș fi dat cu rășină. Apoi mă apucă 
tremuratul și mă îmbrac. Geamandură arată ca vai de mama lui. 
Nici nu-i conștient de ce se întâmplă în jurul lui. Nici nu observă 
că mă las pe vine lângă el. Poate că nici nu conștientizează 
prezenţa cuiva. Mâinile îi atârnă flasce lângă trup. În jurul lui 
sunt pietrele cu care voia să dea în mine până mor. lau o piatră 
de jos, e plină de sânge. E propriul lui sânge sau al vreunuia 
dintre mistreți. O ridic. E destul de grea. Mă scol în picioare. 
Brusc, se pornește să bată vântul, risipește duhoarea de hoit pe 
care, oricum, n-o prea mai simţeam. Când ridic piatra deasupra 
capului, ceva se pornește să licărească în buzunarul lui 
Geamandură. Mă aplec și-i scot telefonul mobil. S-ar zice că, 
totuși, n-a murit. „Gabi” - apare inscripţionat pe ecran. Preiau 
apelul. La telefon e fratele mai mare al lui Geamandură. Nu 
salută, începe să-i dea înainte ca o moară stricată, se pare că, 
de data asta, a reușit să pună batista pe țambal, dar, dacă mai 
face vreodată o tâmpenie la fel de mare, n-o să-l mai scoată din 
rahat, să zică săru' mâna că a rezolvat chestiunea de-acum. 


VP - 182 


Întinde pelteaua la nesfârșit, dar nu întreabă nici măcar o dată 
dacă Geamandură mai e la telefon sau nu. O vreme, ascult în 
tăcere prostiile acestui șapcaliu, însă, până la urmă, atâta mă 
mai fute la icre cu dăscăleala și cu aerele lui, că-mi pierd 
răbdarea și-i spun ceva de mă-sa-n cur, iar apoi închid telefonul, 
formez numărul de la serviciul de ambulanță, îi las să preia 
apelul și mă întorc bâjbâind prin crângul de bambuși, să 
traversez șinele. 


VP - 183 


Răsturnare de situație 


De două zile mă tot ascund. Nu îndrăznesc să mă duc acasă, 
știu doar că pe Geamandură l-au internat la terapie intensivă și 
că s-a lăsat cu tămbălău mare. O caut de câteva ori pe Viki, îi 
scriu SMS-uri, dar nu-mi răspunde nici la telefon, nici la mesaje, 
apoi, când ajung în pragul ţăcănelii, mă sună și punem de-o 
întâlnire. Nu-i deloc roză situaţia, dar tot mă bucur la nebunie 
că, în sfârșit, m-a căutat, pentru că începusem să-mi fac gânduri 
negre, că Raţă a lichidat-o și pe ea. Viki e destul de 
morocănoasă la telefon, parcă ar fi șucărită pe mine. Vrea să ne 
întâlnim în parc, la fântâna arteziană de lângă locul de joacă, 
după-amiază la ora patru, ceea ce-i o mare tâmpenie, fiindcă la 
ora aia e buluceală mare, bașca trebuie să traversez tot orașul 
ca să ajung acolo. Până să se apuce de caz gaborii și ceilalți 
dobitoci, am reușit să intru pe șest la Tesco și să șparlesc câteva 
bulendre în locul tricoului și pantalonilor mei ce duhneau a hoit, 
așa că acum nu mai sunt îmbrăcat ca acum trei zile, când am 
plecat de acasă. Treaba asta are mai multe avantaje: în primul 
rând, poliția nu mă poate gini cu una, cu două, iar pe de altă 
parte, și duhoarea aia de hoit începuse să fie nașpa de tot; ieri, 
pe stradă, boschetarii erau singurii care nu întorceau capul după 
mine. 

Când o zăresc pe Viki, îmi dau seama că e groasă gluma. 
Şade pe bancă, se zgâiește la pietrișul galben, mărunt ca 
alicele. Când mă opresc în dreptul ei, își ridică privirea. Îi citesc 
în ochi că-i morcovită la maxim, ceea ce-i nasol de tot, pentru că 
Viki este una dintre cele mai îndrăzneţe gagicuţe dintre toate 
cunoștințele mele. A acceptat să facă, cu ușurință, chestii 
pentru care jumătate din pretenarii mei s-ar fi căcat pe ei. Pe 
Viki n-am mai văzut-o niciodată să fie speriată. Are niște 
cearcăne uriașe, astă-noapte n-o fi dormit cine știe cât, însă și 
așa e o bucăţică mortală, oricât de mult sau puţin ar dormi, gura 
îi rămâne la fel de sexy, deși nu are buzele groase și nici nu și le 
rujează. 

— Hello, o salut eu, iar ea îmi pune în palmă telefonul ei 
mobil. Morcovită? o întreb, fiindcă nu mă prind de ce ţine morțiș 


VP - 184 


să-mi dea mie chestioara asta. 

— Nu, răspunde ea. Uită-te la fotografii. 

N-am niciun chef să cotrobăi prin colecţia de se/fie-uri a lui 
Viki; pe cele mai multe și așa le-am văzut deja pe Facebook, dar 
văd că nu-i deloc în formă și nu vreau să fiu mârlan cu ea, așa 
că-i iau mobilul și deschid galeria cu fotografii. Abia acum îmi 
pică fisa că ăsta nu-i telefonul ei. 

În prima fotografie, Raţă își rânjește sieși din oglindă, în pula 
goală. Încep să butonez numărul imens de poze făcute drept 
poante mișto împreună cu Geamandură și ceilalți pretenari ai 
lui. La pozele cu bășini aprinse cu bricheta mă umflă râsul, 
pentru că am fost și eu de faţă când le-a făcut, dar pe urmă 
încep să mă plictisesc și, tocmai când dau să-i zic lui Viki să-mi 
spună ce să caut, nimeresc peste o serie completă de poze cu 
Zolika. 

La început nu-l recunosc pe tâmpiţel, însă apoi îmi dau seama 
că el e în poze și mă ia cu ameţeală. Mă prind de spătarul 
băncii, ar trebui să mă așez, dar nu vreau ca Viki să observe că 
mi-e rău. Îmi ridic privirea. Mă uit la prichindeii care se dau în 
leagăn, se caţără, se joacă în groapa de nisip. Imi ia ceva timp, 
dar, până la urmă, reușesc să mă adun. Ecranul se stinge între 
timp, dar îmi trec degetele peste el și mă mai uit o dată la 
fotografii. 

Zolika stă în genunchi pe iarbă, iar Raţă îi apasă beregata cu 
cuțitul de vânătoare. Geamandură îi trage un șut în cap lui 
Zolika. Se oprește deasupra lui cu o bucată uriașă de beton și 
zâmbește spre obiectiv. În ultima fotografie, Zolika apare singur, 
desfigurat, cu chipul terciuit. Nu-i de mirare că nu l-am 
recunoscut, însă hainele și peisajul se leagă. In bazinul de 
decantare plutea cadavrul lui Zolika. 

— Ai fost acolo? mă aduce Viki cu picioarele pe pământ. 

— Bineînţeles, i-o întorc eu, dar pe urmă îmi pică fisa că 
vorbim fiecare despre alt moment și mă corectez pe dată: Au 
vrut să mă mierlească și pe mine. 

Tace. N-am reușit s-o conving. 

— M-ai văzut în vreo fotografie? o întreb. 

— Nu, răspunde ea, dar simt din glasul ei că tot nu mă crede. 

— Viki, n-am fost acolo, îi spun și o privesc hotărât. 

— Poate că te-ar fi omorât și pe tine, spune ea îmblânzindu-se 
nitel. 


VP - 185 


— Înî, încuviinţez dând din cap. Dar poate că, la fel de bine, l- 
aș fi salvat pe Zolika. 

Rămâne cum am zis eu. 

— E al lui Raţă? întreb dând din cap spre telefon. 

— Înî. 

— De ce i l-ai săltat? 

— M-am săturat de el până peste cap, răspunde cu glas 
scăzut, dar hotărât. 

Aștept urmarea. 

— S-a folosit de mine, adaugă ea. 

— Raţă se folosește de toţi, remarc eu în surdină. 

La drept vorbind, nu pricep de ce-a început s-o deranjeze pe 
Viki chestia asta tocmai acum. 

— Mi-a dat ţeapă, continuă ea, apoi, după o clipă de ezitare, 
adaugă: A fost la film cu Niki. 

— Știu, îmi scapă porumbelul pe gură, dar pe Viki treaba asta 
n-o mai interesează. 

— lar când am dat peste fotografii, nu mi-a spus decât să fac 
ciocu' mic, urmează ea. Ințelegi? 

— Ce? 

— Nemernicul ăsta crede că mă poate cumpăra doar cu atâta. 
E de-ajuns să-mi spună ciocu' mic, iar eu o să fac ciocu' mic. 

— Aha. 

— Ştii ce? mă întreabă Viki uitându-se la mine și, pentru o 
clipă, în ochii ei furia ia locul spaimei; acum e mai frumoasă ca 
oricând. Mama mă-sii! 

larăși rămânem tăcuţi. Știu ce vom face, dar tot îi pun 
întrebarea: 

— Ce vrei să faci? 

— Nu știu, îmi răspunde, deși știe la fel de bine ca mine ce 
vom face. 

— OK, spun eu și îmi bag telefonul în buzunar. 

Îi privesc obrazul. Acum parcă-i și mai tristă. Mi-ar plăcea să-i 
dau un pupic, însă când mă aplec spre ea, întoarce capul și o ia 
din loc. lar mă izbește în nări mireasma gelului de duș cu miere 
și migdale. 

Apucă să facă doar câţiva pași când îmi aduc aminte de ceva 
și strig după ea: 

— Viki, stai. Vreau să te întreb ceva. 

Încremenește locului. Se întoarce pe călcâie încetișor. Mă 


VP - 186 


apropii grăbit de ea, îi întind batista mea și, când nu vrea s-o 
primească, îi șterg cu degetul mare fardul de ochi prelins pe 
obraji. Crezusem că nu-i smăcuită. 

— Ești căzută-n limbă după el? 

Incerc să afișez o mină sobră, pentru că aici e vorba de-o 
chestiune serioasă, dar nu fac decât s-o jignesc. 

— Ce ticălos ești, îmi spune întorcându-mi spatele și văzându- 
și de drum. 

— Viki, e important, mă încăpăţânez și o prind de umăr. Nu 
vreau să te fac din vorbe. 

— Las-o jos, răspunde și își scutură umărul, să-mi dea mâna la 
o parte, dar, totuși, se oprește, se întoarce cu faţa la mine și mă 
privește cu tristețe. 

— Trebuie să fiu sigur că n-o să te răzgândești. 

— Săptămâna trecută ne-am dus în spatele șirului de garaje, 
spune ea și, în timp ce vorbește, în ochi i se citește din nou 
spaima. Avea la el și o ţeavă din fier. 

Glasul îi tremură, apoi i se frânge. Nu vreau să știu la ce-a 
folosit-o Raţă. Viki își șterge nervoasă fardul de ochi întins pe 
faţă și continuă: 

— Nu m-a scos niciodată la film. 

Pe urmă se întoarce pe călcâie și traversează cu pași hotărâți 
terenul de joacă. 


Zilele devin confuze, noaptea nu pot adormi niciodată ca 
lumea și niciodată nu sunt complet treaz. Îmi ţin celularul închis, 
nu cumva să fiu localizat pe baza informaţiilor oferite de el. 
Lumea devine o viziune îndepărtată. Imaginea câștigă în 
acuitate în locuri necunoscute; apoi totul se cufundă la loc în 
întuneric. De multe ori nici nu-mi dau seama cum am ajuns în 
locul unde se întâmplă să mă aflu, dar, între timp, îmi storc 
întruna creierii cum să fac să-i mătrășesc pe-acești doi cretini. 
Dacă vreau să răzbun ca lumea moartea lui Zolika, eu sunt cel 
care trebuie să facă o mutare. Știu de la Viki că Geamandură se 
află în continuare la terapie intensivă, cu el nu o să am mare 
bătaie de cap, dar nu vreau să las lucrurile la voia întâmplării. 
Raţă o să fie mai greu de încolţit. Viki spune că se află în arest la 
domiciliu, iar curcanii îi ţin zi și noapte sub observaţie hogeacul. 
Crăp de ciudă că tot timpul m-a tratat ca pe un prostovan. Nu 
m-a mirat faptul că-i așa un căcănar; mai degrabă sunt supărat 


VP - 187 


pe mine însumi că m-am lăsat dus de cioacele lui. A fost mai 
simplu să-l cred decât să-mi pun mintea la contribuţie, sau 
dracu' știe. Înaintez cu pași uniformi, tacticos, dar între timp mă 
ambalez tot mai tare. Încă nu știu în ce fel și când, dar am să-i 
fac îngerași, mie-n sută, n-o să mă potolesc până când n-or să 
păţească ceva naşpa de tot. Regret niţel că am ratat prilejul ce 
mi s-a oferit pe mal și nu l-am luat la cherestea pe Geamandură, 
însă, firește, e mai ușor să-ţi imaginezi decât să acţionezi; și, ce- 
i drept, la vremea aceea încă nu văzusem fotografiile de pe 
celularul lui Raţă. 

Ajung la marginea orașului și-mi continui drumul pe variantă. 
E un trafic al dracu' de intens, tiruri și alte căcaturi, nu-i ca 
atunci când l-am făcut afiș pe moșu'. Nu-mi pasă, încap și eu pe 
acostament. Am făcut deja vreo cinci kilometri când un echipaj 
de poliţie cu girofarul pornit mă depășește, trage pe dreapta la 
câţiva metri în faţa mea și din mașină coboară doi gabori tineri. 
Vor să mă oprească. N-am niciun chef să le dau explicaţii, ce și 
cum, așa că sar peste șanț și o iau la fugă în lanul de grâu. Când 
privesc în urmă, observ că cei doi pisari au cam rămas tablou, 
dar pe urmă își vin în fire, iar unul dintre ei chiar își scoate la 
vedere arma din dotare și mă somează să mă opresc, dar, 
bineînţeles, nici prin minte nu-mi trece una ca asta. Dacă mă 
prind, cum o să le mai lichidez pe jigodiile alea? Caraliul mai 
răcnește o dată să stau locului, însă cu o tai ca din pușcă. Mai 
am puţin și ajung în pădure. In clipa următoare aud un bubuit 
asurzitor. Dobitocul a tras în aer. Îmi trece prin minte c-ar fi mai 
bine să nu mă pun rău cu ei, căci, până la urmă, or să-mi facă 
pardesiu de scânduri, însă, în cele din urmă, mi se fâlfâie. Nu-s 
chiar așa de coioși, să-și exerseze în plină zi tragerea din 
alergare într-un lan de grâu. Îmi continui goana. Cei doi babuini 
pornesc pe urmele mele, dar nu reușesc să ţină pasul cu mine. 
Ajung la primii copaci, dau peste o potecă relativ circulabilă, 
alerg pe ea mai departe. Crengile îmi biciuiesc fața, broboanele 
de sudoare mi se preling în ochi, habar n-am unde vreau să 
ajung, dar, într-un fel, mișcarea asta uniformă îmi cade bine, 
sunt ca un robot, ating pământul când cu un picior, când cu 
celălalt, însă nici oboseala, nici durerea nu-s ca în alte dăți. Imi 
cade bine că-mi ard plămânii, parcă respir cu plămânii altcuiva, 
parcă alerg cu mușchii altcuiva. Nu mă opresc nici atunci când 
simt că mai am un pic și îmi explodează inima, iar în sânge mi 


VP - 188 


se revarsă acid de baterie. 

lar apoi, tocmai când ajung să cred că am scăpat de cei doi 
gabori luzări, de sub copaci se năpustește la mine o huidumă de 
animal, răcnește să mă opresc, dar, până să mă opresc, mă și 
trântește la pământ, îngenunchează pe spinarea mea, îmi 
răsucește brațele la spate și, până să-mi vin în fire, îmi pune și 
cătușele. Se pare că ori cunoaște pădurea mai bine, ori aleargă 
mai repede decât mine. Sau amândouă la un loc. 


VP - 189 


100% Columbiană 


Nimeni nu credea c-o să ajung în finală. Îmi dau seama de 
treaba asta din faptul că o după-amiază întreagă toată lumea 
mă bate pe umăr și mă felicită, iar maică-mea, ori de câte ori 
dăm nas în nas, mă îmbrățișează și se pune pe plâns. La drept 
vorbind, nici eu n-aș fi pariat o sumă mai importantă pe reușita 
mea. După spitalizare, mi-a rămas puţin timp pentru pregătire; 
în plus, din cauza sedativelor, câteva săptămâni am fost 
complet mocăit. Multă vreme s-a pus chiar întrebarea dacă mă 
pot prezenta la concursul de selecţie, însă, pe urmă, am ajuns în 
finală, bașca am prins culoarul șase. Dacă o să-l bat pe 
căcănarul ăla de babuin din Dunaújváros, mă pot duce la 
campionatul mondial de juniori din Columbia. Mamă, ce gheșeft 
ar fi! Asta în caz că-i chiar adevărat ce mi-a spus Ott6 și Cola 
chiar e mai ieftină decât iarba. 

În ultimul timp m-am tot gândit la cele întâmplate, și în timpul 
antrenamentelor, și afară, pe marginea bazinului, și de fiecare 
dată când am rederulat în mintea mea toată povestea, am ajuns 
la concluzia că am procedat nașpa și, totuși, asta a fost singura 
soluţie corectă. Zolika ar fi meritat ca jigodiile astea s-o 
mierlească, însă ar fi meritat să putrezesc la mititica din cauza 
lor? Ete pula. De dragul lui Zolika, ar fi fost OK, dar Raţă și 
Geamandură nu merită să plătesc așa un preţ. 

După ce m-au săltat curcanii, mi-au confiscat celularul și tot 
ce aveam asupra mea și m-au dus la comisariat. N-aveam acte 
la mine, așa că au chemat-o pe maică-mea, să-mi confirme 
identitatea. Așteptam deja de-o oră pe coridorul secţiei de 
poliţie, cu mâinile încătușate la spate, când pe lângă mine au 
trecut cei doi detectivi care cândva sunaseră la ușă, la Raţă 
acasă, și se interesaseră de taică-său. Am știut că am la 
dispoziție cel mult un minut să-i conving că le-aș putea povesti 
niște lucruri interesante și, până să-mi dau seama ce fac, m-am 
trezit că-i rog să mă asculte. M-am adresat mai ales tipei, căci 
ea părea să fie mai de gașcă. Până să bâigui că telefonul 
conţine probe, unul dintre pisarii tinerei, cuprins de-un zel 
exagerat, mi-a tras un zvast zdravăn, de m-a făcut una cu 


VP - 190 


peretele, așa că nu mi-am putut termina fraza. Bineînţeles că, la 
început, cei doi detectivi nu s-au prins cine sunt și ce vreau, așa 
că vreo cinci minute m-am smiorcăit făcut afiș pe peretele 
proaspăt văruit, până când, în sfârșit, au reușit să verifice 
fotografiile. O vreme s-au uitat lung în telefon, pesemne că i-a 
dărâmat chestia asta, pentru că timp de cinci minute nimeni n-a 
zis nici pâs. Trăgând cu coada ochiului, n-am văzut decât că 
tipului i-a îngheţat zâmbetul pe buze în timp ce se uita la ecran. 

La data aceea, Geamandură era, pe mai departe, îngrijit la 
terapie intensivă, au trebuit să-i amputeze picioarele, așa că l- 
au găsit cu ușurință, iar apoi l-au prins rapid în jbilţ și pe Raţă. 
Pe urmă nu m-am mai căcat pe mine de frică la gândul că vor 
să-mi facă felul, deși, de câteva ori, m-am trezit speriat în 
creierul nopţii și am și răcnit, cel puțin așa susţinea maică-mea. 
Toată lumea, dar absolut toată lumea a fost interogată, fiindcă 
și-au pus în minte să descopere adevărul sau ce mama măssii. 
Cel mai mult și-au bătut capul cu mobilul crimei. Și-au stors 
creierii săptămâni în șir, mă plictisisem de moarte, dar ăștia nici 
de-al dracului nu voiau să se dea bătuţi, iar apoi, treptat, până și 
experţii au priceput ceea ce le explicasem de la bun început - că 
Zolika a trebuit să moară deoarece îi băga în boală pe Ratţă și 
pretenarii lui. N-am pomenit nimic despre șantaj, căci n-am vrut 
să întinez memoria lui Zolika și, apoi, n-aveam de unde ști dacă 
chestia asta nu-i decât scorneala lui Raţă. 

Am citit la știri că Geamandură a supraviețuit atacului 
mistreților în chip aproape miraculos şi a colaborat prompt cu 
autoritățile în timpul anchetei, îmi închipui că frate-său l-a 
ameninţat că, dacă nu dă jet, are s-o belească nasol de tot. In 
depoziția lui detaliată, în care și-a recunoscut vinovăția, dând la 
iveală faptele comise, a ciripit până și faptul că ei au fost cei 
care l-au silit pe Zolika să lase un mesaj în cutia vocală a lui 
Rață. 

M-am bășicat un pic doar din cauză că, până la urmă, Rață a 
scăpat basma curată din toată tevatura. Avocații lui taică-său, 
cu onorariul lor de cincizeci de mii de forinți pe oră, au explicat 
la tribunal că dobitocul ăsta a fost atât de răsfățat de părinții lui 
încât nu și-a dat seama de gravitatea faptelor sale. Altfel spus, e 
un psihopat, chestie cu care sunt Întru totul de acord, numai că, 
astfel, în cel mai rău caz, i se poate prescrie doar un tratament 
medical obligatoriu și nimic mai mult. Când am auzit chestia 


VP-191 


asta, am zis că-i o cioacă, dar mi-au spus că treaba-i pe bune, 
iar eu am simţit că mintea mi-o ia niţel razna, am început să 
urlu, Dumnezeii mă-sii, îl fac îngeraș pe nemernicul ăsta, însă, 
până la urmă, n-am omorât pe nimeni. În schimb, m-am dilit de- 
adevăratelea, așa că m-au trimis câteva săptămâni să mă 
odihnesc la balamuc. Am zăcut într-o rezervă ca aia în care 
stătea Brad Pitt în Twelve Monkeys*. În prima zi m-au sedat 
imediat, se căcau pe ei, îmi închipui, de teamă c-o să mă omor 
sau mai știu eu ce. Degeaba le-am explicat psihiatrilor că dacă 
aș fi vrut să-mi fac felul, mi-l făceam de mult. Până seara eram 
complet mangă de la sedative, nici până azi nu știu cu 
exactitate cât timp am zăcut închis la secţia de furioși, îmi 
amintesc însă clar că, de la pastilele alea, m-a cuprins un calm 
ciudat, mă simţeam de parcă m-aș fi mutat în trupul altcuiva și 
nu mi se poate întâmpla nimic rău în acest trup. Asta deși abia 
puteam deschide ochii și-mi curgeau întruna balele, ca lui 
moșulică din patul alăturat. Nenorocitul gemea toată ziua și, de 
fiecare dată când îmi ridicam privirea, vedeam cum îi atârnă 
scrotul de sub pătură, dar infirmierelor bineînţeles că li se fâlfâia 
de el, așa că nu-i înghesuiau atenansele la loc în pantaloni. Intr- 
o noapte, bătrânul s-a dus la veceu, îl durea în cur că are un 
cateter înfipt în el și nu s-a mai întors niciodată. Ospiciul ăsta-i 
un loc cumplit, în viața mea n-am mai văzut atâţia demenţi. OK, 
o fi lumea plină de idioţi, dar e nașpa rău de tot când în jurul tău 
se învârtesc doar nebunatici din ăștia. Și eu îmi storceam 
întruna creierii în legătură cu cei pe care o să-i lichidez când or 
să-mi dea drumul de-acolo. Surorile medicale erau însă 
cumsecade, una dintre ele semăna în draci cu Viki în variantă 
blondă și cu sânii mai mari, am și vrut să mă dau la ea, dar 
sedativele m-au turtit în așa hal încât degeaba se tot plimba de 
colo colo într-o fustă străvezie, lăsând să i se vadă chiloţii tanga, 
degeaba îmi împungea obrazul cu sânii când își făcea de lucru 
cu termometrul, degeaba îmi netezea zdravăn pledul la nivelul 
coapselor, cârnatul nu voia să mi se scoale nicicum. 

De când mi-au dat drumul din spital, toată lumea se poartă 
mortal de gigea cu mine, și la școală, și la bazin. Profesorii mă 
întreabă întruna dacă mă simt bine, dacă mă pot ajuta cu ceva, 
chestie care, o vreme, a fost OK, dar pe urmă nu i-am mai 
înghiţit. Cea mai mare dezamăgire o constituie faptul că nici 


39 Film science-fiction noir (1995) regizat de Terry Gilliam. 
VP - 192 


măcar nea Bandi nu mă fute la icre, ceea ce uneori e mai nasol 
decât dacă s-ar purta ca înainte și m-ar face cu ou și cu oțet la 
fiecare antrenament. Cât despre maică-mea, ea e terminată. De 
când a dispărut taică-meu, n-am mai văzut-o zâmbind, iar acum, 
când mă trezesc dimineţile, iat-o că șade lângă patul meu și se 
zgâiește la mine cu ochii înrouraţi în penumbră. În asemenea 
momente, mă prefac că dorm, însă, după părerea mea, ea știe 
că-s treaz, fiindcă, după câteva secunde, se ridică și iese din 
cameră. De-o vreme mi s-au rărit și accesele de furie, deși 
atunci când îmi aduc aminte de Raţă mi se lasă o pâclă liliachie 
peste ochi și trebuie să mă înfrânez, să nu cumva să-l pocnesc 
pe primul om care-mi iese în cale. Psihologul mi-a vârât în cap 
cum că trebuie să-nvăţ să-mi folosesc pornirile agresive. Am 
încercat să aplic metoda asta la antrenamente: când în apă îmi 
apare mutra rânjită a lui Raţă, încep să dau din braţe de nervi. 
Și în cursa anterioară mi-am închipuit că am dinaintea mea 
mutra lui arogantă. După mine, de-aia mi-a mers bine înotul. 
Poate că dacă n-ar fi fost Raţă, n-aș fi ajuns în finală. Când însă 
de pe fundul bazinului se uită la mine Zolika, mă blochez mereu. 

In timp ce pășesc spre blocstart, fredonez în sinea mea Before 
I Forget”. Îmi pregătesc ochelarii de înot, îmi dau jos treningul, 
fac câteva mișcări circulare de încălzire a braţelor, așa cum am 
văzut la televizor că fac barosanii. Mă aplec și iau un pic de apă 
în căușul palmelor, îmi umezesc faţa. Între timp sunt prezentaţi, 
unul câte unul, finaliștii. Când îmi vine rândul, arunc o privire 
spre tribună. E acolo toată lumea. Viki și Niki, băieţii, nea Bandi, 
maică-mea, a venit până și taică-meu. Îmi fac semne, mă 
aplaudă, mă încurajează zgomotos, scapără blițul aparatelor de 
fotografiat, iar între timp eu deja mă gândesc la Raţă. Înainte de 
start, oricum, îmi crește nivelul adrenalinei din sânge, dar îi mai 
dau și eu o mână de ajutor. In asemenea momente, parcă îmi 
piere toată vlaga din mădulare, parcă mi se înmoaie picioarele 
sub propria mea greutate. Chestia nu mă îngrijorează, deoarece 
cunosc bine această senzaţie și știu că sunt în formă. Nici în 
semifinală n-am dat totul. 

Arbitrul de concurs ne face semn să fim gata de start. Aștept 
până când îi văd pe toţi ceilalţi urcând pe blocstarturi, îmi 


4 Melodie din repertoriul formaţiei americane de muzică heavy metal Slipknot, 
distinsă cu Premiul Grammy pe anul 2004 și considerată melodia deceniului în genul 
heavy metal. 


VP - 193 


aranjez un pic ochelarii de înot, apoi urc și eu. Mă aplec, apuc 
marginea blocstartului, dar nu aştept sunetul claxonului, ci 
plonjez înainte. Mă arunc în piscină de unul singur, apa 
răcoroasă îmi atenuează temerile, iar apoi mă azvârle la 
suprafaţă. Parcă s-ar juca cu mine. Ceilalţi mă privesc de pe mal 
cum înot pe sub aţe spre marginea bazinului, mă caţăr tacticos 
pe marginea lui și mă întorc liniștit la culoarul numărul șase. Din 
spatele ochelarilor fumurii privesc chipurile celorlalţi. Am reușit 
să-i surprind. Ne urcăm a doua oară pe blocstarturi. Dacă 
greșesc și de data asta, voi fi descalificat. Când arbitrul 
însărcinat cu startul ne face semn să fim gata, mă aplec și apuc 
zdravăn blocstartul cu mâinile. Mă contopesc cu el. La auzul 
claxonului, toată lumea plonjează și cu toţii sparg suprafața apei 
aproape deodată, doar eu rămân pe blocstart. În tribune se 
pornește vacarmul. Ceilalţi ies deja de sub apă și fac primele 
mișcări de braţe când plonjez pe urmele lor. Mă străduiesc să 
fac mișcări cât mai ample. Reușesc să găsesc unghiul propice în 
care forţa ascensională și mișcarea picioarelor pot conlucra în 
modul cel mai eficient. les de sub apă la zece metri de la start, 
apoi pornesc după ceilalți înotând cu mișcări prelungi, uniforme. 
Parcă aș fi la vânătoare. Treptat, reduc handicapul. La două sute 
de metri întorc deja primul, apoi, la fiecare cincizeci de metri, 
îmi măresc avansul. De-acum nici nu-mi mai bat capul cu 
ceilalți. Probabil se bazează pe faptul că o să mă topesc, că o să 
mi se adune acidul lactic în mușchi și n-o să pot menţine ritmul 
ăsta până la final, dar la jumătatea cursei accelerez și mai tare. 
Nu simt oboseala, nu mă deranjează nici faptul că mușchii îmi 
devin, încet-încet, mai rigizi și simt că-mi ard plămânii, măresc 
și mai mult ritmul mișcărilor de braţ, mă agăţ de apă, aşa mă 
târăsc tot înainte. Mă las purtat de corp. Sunt un rechin. Îmi 
imaginez că înot împreună cu Raţă. Ţin pasul cu el fără să mă 
sforțez. Mă agăț de el, nu vreau să-l scap din ochi, nu vreau s-o 
iau înaintea lui, însă nu mi-ar plăcea nici să pierd. Întoarcem 
deodată, ne împingem deodată din perete, ba chiar și respirăm 
deodată. Avem aceiași timpi intermediari. Pe el, chestia asta îl 
enervează tot mai tare, iar pe mine mă liniștește tot mai mult. 
Raţă mai are puţin și-și scuipă plămânii, începe să horcăie, 
încearcă să se agaţe de aţe, o bună bucată de vreme dă semne 
că se sufocă, până la urmă se dă bătut, plutește pe apă culcat 
pe burtă, apoi, încet-încet se varsă în ţeava de scurgere. lar eu 


VP - 194 


trec înot pe lângă el, zâmbind cu gura până la urechi. Clopotul 
anunţă ultima lungime de bazin, deja mă înalt de sub apă când 
concurentul de pe culoarul patru, cel mai apropiat urmăritor al 
meu, se apropie din direcţie opusă. De aici nu mai pot pierde. 
Trec de jumătatea bazinului, mai am câteva mișcări de braț și 
ațele se înroșesc. Acum trebuie să ating punctul de finiş, dar, 
când văd tabela cu timpul înregistrat, întorc și mă împing în 
perete. Nu mă pot opri. 


VP-195 


Niki 


M-am mai liniștit un pic după ce mi-a venit, fiindcă Raţă iar a 
vrut să ne-o punem fără cauciuc și știe că nu pot să-i spun nu și, 
până la urmă, facem cum vrea el. L-am rugat un singur lucru, să 
și-o scoată la timp, iar el doar mi-a zâmbit și mi-a spus să nu mă 
mai cac pe mine, că are să și-o scoată. Bineînţeles că nu și-a 
scos-o sau, mai corect spus, și-a scos-o prea târziu, dar, spre 
norocul meu, am scăpat basma curată, adică eu sunt cea care a 
scăpat basma curată. Respir adânc, trag aer în piept până simt 
că-mi crapă plămânii și mă scufund sub apă, apoi mă împing cu 
picioarele în perete. Alunec îndelung pe sub apă și, când mă 
opresc, îmi las trupul să se ducă până la fundul bazinului. Tălpile 
îmi ating gresia alunecoasă, mă las pe vine, vâslesc cu braţele, 
îmi păstrez echilibrul cu mișcări mărunte. Îmi vine să urlu, să-mi 
urlu tot năduful. Apa îmi amortizează glasul. Aici, jos, nu mă 
aude nimeni, nu aude lumea cum urlu din toţi rărunchii vedea- 
te-aș mort! Nea Bandi mi-a spus că-l doare în cur că-s pe roșu, 
trebuie să mă antrenez și basta, să-mi vâr un tampon, să nu mă 
mai crizez atâta. Îi e ușor să dea din gură, n-ar mai face pe duru 
dacă ar simţi și el că-i explodează pipota și i-ar fi greață întruna. 
E un bășinos tâmpit. Stau pe fundul piscinei și urlu, și urlu, și 
urlu, și nu mă mai interesează nici măcar faptul că apa clorată 
îmi ustură pielea, deoarece nu mi-am dat cu nicio cremă. Insă 
degeaba urlu, nu mă liniștesc și, în cele din urmă, trebuie să ies 
la suprafaţă, să trag aer în piept. Nu știu ce-i cu mine, de ce-s 
așa de răvășită. La drept vorbind, dacă-și dă arama pe față, mă 
scot din pepeni tâmpeniile lui. N-ar fi trebuit să vin la 
antrenament, însă n-am vrut să rămân acasă, n-aveam chef să 
zac de una singură în butoiul cu depresie, maică-mea și noul ei 
tip reușesc să mă plictisească de moarte în cinci minute. 
Doamne, ce dobitoc mai e și ăla! Crede că, dacă are mălai 
căcălău, poate s-o învârtă pe maică-mea pe degete cum vrea el. 
Bine, și maică-mea-i o tâmpită, că-l lasă, futu-i să-i fut. Oricum, 
nu mă interesează nici cât negru sub unghie, n-au decât să facă 
ce vor unul cu celălalt, dar, dacă se mai atinge de mine o dată, 
o să-i trag un șut în coaie, pe bune. Incepe încălzirea, înot într- 


VP - 196 


un ritm lent și, între timp, mintea îmi stă tot timpul la Raţă. Nu 
cred că o să mă obișnuiesc cu faptul că se poartă cu mine în 
halul ăsta. Ne culcăm împreună, mă minte că vrea să umble cu 
mine, că arăt bine, îmi tot explică ce gură faină am, deși știu că 
n-am buzele destul de groase, degeaba mi le rujez, iar apa 
clorată îmi face praf pielea, am umerii prea laţi de la prea mult 
înotat în stilul fluture și de la antrenamentele pentru condiţia 
fizică, iar între timp i-o trage și lui Viki și mai știu eu cui. OK, 
acum chiar c-a fost bulangiu, până și Viki mi-a spus să-l dau 
dracului, că merit unul mai bun, dar pe urmă am aflat că, mai 
înainte, și-o puseseră în vestiar și ne-am și luat în coarne, eram 
așa de nervoasă că aș fi putut să-i scot ochii, noroc că nu l-am 
văzut o zi întreagă, a simţit și el că sunt sictirită, de-aia a umblat 
cu mega, dar, în fine, tot un drac e. Ar trebui să termin cumva 
cu el; buba e că chiar arată mișto, plus toate alea. Uneori am 
senzația că nu am fost încă îndrăgostită vreodată de un altul. 

Îmi ard plămânii când ajung la perete. Nea Bandi îmi spune 
timpul. Gâfâi. Se simte din glasul lui că nu-i mulţumit. Nu știu de 
ce, dar treaba asta mă scoate din fire. Abia mai trăiesc. Nu mai 
am putere nici să urlu. Simt că-mi ard mușchii. Coapsele și 
braţele. lar la burtă încă mai am crampe. N-o să fiu în stare să 
ies din bazin. Mă podidește plânsul, deși nu vreau să plâng. 
Tipesa cea nouă se smiorcăie lângă mine. Nu știu la ce i-o fi 
trebuit să se transfere aici. Nu-i un geniu, dar este chiar 
drăguță. La drept vorbind, băieţii și pe mine mă consideră 
proastă, deși am media generală cu mult mai mare decât a lor. 
Pesemne că nu le suportă pe tipele deștepte, poate că se tem 
de noi sau cine știe. Uneori mă întreb cum ar fi să mă cuplez cu 
un băiat care-i bun la așternut și are și un strop de minte. 

O vreme stau așa în apă, e destul de răcoroasă, dar știu că, 
dacă nu mă mișc, după o vreme, în jurul corpului se formează 
un fel de înveliș și, atunci, n-o să-mi mai fie așa de frig. Intre 
timp, nea Bandi iar începe să ne bălăcărească, m-am săturat de 
el până peste cap, prefer să mă bag sub apă și înot până la 
marginea bazinului. Tipa cea nouă ajunge acolo odată cu mine, 
îmi spune s-o iau înainte, dar prefer s-o las pe ea prima, poate 
că nea Bandi o să se repeadă la ea și n-o să trebuiască să-i 
ascult cap-coadă tâmpeniile pentru a mia oară. Când urc pe 
marginea bazinului, observ o picătură rozalie pe grătarul din 
plastic ce acoperă țeava de scurgere. O urmăresc din priviri pe 


VP - 197 


tipă. Văd un strop și pe marginea bazinului. Are picioarele 
frumos epilate, iar pe partea interioară a coapsei i se prelinge 
un strop de sânge. Dacă dobitocii o să observe chestia asta, o 
să facă mișto de ea. Costumul de baie îmi intră în fund, îmi trag 
slipul afară, apoi mă aplec, să-mi scutur apa din păr. Reușesc să 
văd adâncitura ţevii de scurgere, apa curge încetișor, o clipă 
privesc vârtejul de deasupra găurii negre, mai am puţin și 
amețesc, apoi mă ridic și mă îndrept în grabă spre banca pe 
care mi-am întins prosopul. MIi-l înfășor pe trup. Am fundul niţel 
cam mare, mă deranjează groaznic treaba asta și n-am niciun 
chef ca băieţii să mă ia din nou la mișto. La drept vorbind, 
gagicile sunt mai atente la acest gen de detalii, însă chiar și 
așa... Între timp, Viki și celelalte fete s-au strâns deja în jurul lui 
Raţă. Bineînţeles că de fiecare dată Viki e cea care șade cel mai 
aproape de el; bine că nu-i stă de-a dreptul în braţe. Pe urmă, 
Raţă își vâră mâna între picioarele ei. Ei bine, nu-s deloc 
curioasă să văd, și asta mă bagă în boli, însă, pe bune, ar putea 
măcar să aștepte până cobor la vestiar, or ei se apucă să se 
giugiulească sub nasul meu, deși Viki știe foarte bine că-s 
moartă după Raţă. M-am săturat. Îmi vine să mă arunc înapoi în 
bazin, să urlu iarăși sub apă din toţi rărunchii. Astăzi n-o să mă 
mai culc cu el nici dacă mă imploră în genunchi. Căcănarul. 

Mă bag sub duș, las apa fierbinte să se reverse pe mine. Mă 
mai liniștesc un pic și îmi trec și cârceii. Nu-mi arde acum să 
stau la taclale cu tipa cea nouă, dar nu-mi dă pace în ruptul 
capului. E o tipă ţuţ, drăgălașă foc când clipește mărunt și face 
pe nevinovata, dar am văzut cu ochii mei cum se holba la 
poloiști după antrenament. Mă opresc în fața dulapului meu, îl 
deschid, îmi caut telefonul în geantă, îl deschid și mă uit să văd 
ce mesaje mi-au intrat. Nimic periculos în afară de tipul ăla de la 
C, mai mare cu doi ani decât noi, e băgăreț rău de tot, deși i-am 
spus să mă dea uitării, că n-are nicio șansă, dar s-a lipit de mine 
ca flegma de asfalt. Îmi scrie cam de douăzeci de ori pe zi, e de 
groază, zău așa, ba chiar îmi mai trimite și câte o fotografie. 
Face body building ca lumea, cică se antrenează ca deţinuţii, 
însă, deunăzi, dobitocul mi-a trimis o poză cu cariciul lui, noroc 
că n-a apucat s-o vadă maică-mea când am deschis mesajul în 
timpul cinei. Oricum, mă doare-n bască de el și, de altfel, cu 
fotoshopul, îţi ia o clipă doar să ţi-o faci cât de babană vrei. Îmi 
pun noii chiloţi cu Batman imprimat pe ei, iar în timp ce-mi 


VP - 198 


privesc fundul în oglindă observ că o băbătie se zgâiește la mine 
cu asprime. Nu știu de ce se tot holbează, mă uit în oglindă când 
am eu chef, nu-i treaba ei. Știu, e invidioasă. Toate babele sunt 
invidioase, de parcă n-ar fi fost și ele cândva tinere și frumoase. 
Îi întorc privirea, mă uit în ochii ei, mă holbez la ea până când 
întoarce capul. Îngaimă ceva, dar n-o bag în seamă, deși sunt 
ofticată la culme, apoi, în sfârșit, se cărăbănește cu curul ei flasc 
și cu ţâţele ei fleșcăite. N-o să-mi las niciodată ţiţi să se lase în 
halul ăsta; la drept vorbind, e curată minune că o femeie așa de 
bătrână mai are defel sâni, eu, una, mai degrabă o să strâng 
bani și o să mi-i aranjez sau o să-mi pun gagiul să-mi plătească 
operaţia, cum a făcut mama. 

La bufet dau pe gât o dușcă de sana, dar nu-mi place deloc, 
așa că o arunc și mă duc în hol, mă așez într-un fotoliu și ascult 
Bitches N Marijuana de pe noul album al lui Chris Brown. Tipul e 
țâță de mâţă. N-am mai spus asta niciodată nimănui, însă într-o 
bună zi mi-ar plăcea să mă culc cu un băiat negru. Anul trecut, 
la Cupa Mondială din Taiwan, era un tip francez, unul ca lumea, 
ce mai, la banchet am și dansat niţel împreună, dar spre 
sfârșitul petrecerii era deja împușcat în aripă, a sărit pe 
jumătate dezbrăcat pe tejgheaua barului și a început să 
răcnească Gangnam Style, apoi a dispărut de la orizont, iar a 
doua zi noi am zburat spre casă. Nu contează, poate reușesc să 
ajung la olimpiadă. În timp ce-i aștept pe ceilalţi, mă uit un pic și 
pe Facebook. Bianka abia și-a schimbat poza de profil acum 
douăzeci de minute, dar deja a primit o mulțime de like-uri. E 
isteață gagica, și-a băgat la înaintare pectoralii de nici nu i se 
mai prea vede faţa, deși știu că nici nu prea are pectorali, vreau 
să zic că, de fapt, poartă un sutien push-up. Știu că n-ar trebui 
să fac asta, dar nu rezist să nu mă uit cine i-a dat like și mă oftic 
când văd că a primit like și de la Dani, ba chiar și de la Gergő, 
deși știu că sunt certaţi de când s-a aflat că Bianka s-a culcat cu 
Dani când Gergő a înșelat-o cu Rita. Dar și mai naşpa e că până 
și fosta gagică a lui Gergő, Rita, i-a dat un like Biankăi, deși are 
boală pe ea, îi bagă tot timpul fitile pe la spate; la drept vorbind, 
chestia asta nu mă miră, pentru că Dani mi-a povestit nu de 
mult că Bianka s-a culcat de mai multe ori cu Gergő în timp ce 
acesta umbla cu Rita. Pur și simplu, nu pricep de ce tot primește 
like-uri poza asta cu Bianka, pe când mie, data trecută, când am 
postat se/fie-ul ăla cu mine în bikini, niciunul nu a catadicsit să- 


VP - 199 


mi dea un like. E tipică treaba asta. 

Chestia asta mă face să-mi piară brusc cheful de viaţă și îmi 
pun telefonul la loc în geantă. Nu vreau să cad iarăși în 
depresie. Găsesc o ciocolată și un bileţel pe care proful de mate 
mi-a lăsat numărul lui de telefon când, înainte de recreaţie, mi-a 
spus să-l sun dacă nu vreau să rămân corigentă și am nevoie de 
ajutor, că o să mă mediteze cu plăcere. Tipul e destul de greţos, 
dar se prea poate să fiu nevoită să merg la el acasă, căci, altfel, 
o să-mi strice media generală și n-o să fiu acceptată la științe 
economice. Mănânc ciocolata, deși știu că n-ar trebui. Oare de 
aia m-o fi înșelând cu toate, că n-am fundul destul de ţeapăn? 

In vestiar am auzit că mergem la Raţă acasă. Școala nu-i o 
problemă, că Geamandură ne poate face oricând rost de scutiri. 
Din păcate, n-o să putem scăpa de Viki. Nu pricep în ruptul 
capului de ce-s băieţii, dar absolut toţi, așa de căzuţi în limbă 
după ea, fir-ar să fie. Pornim pe alee, însă Raţă n-are chef să 
mergem pe jos și comandă un taxi. Nu încăpem cu toţii, dar nu 
mă interesează, în niciun caz n-o să rămân aici dacă Viki urcă cu 
băieții. Rață se așază în faţă, iar noi ne înghesuim pe bancheta 
din spate. Geamandură imediat se și dă la mine, dar nu-l las să- 
și facă mendrele; degeaba reușesc să mă poziţionez în așa fel 
încât Raţă să poată vedea ce fac. Între timp, Viki se așază în 
braţele gagiului ei, iar tipul începe s-o mângâie. Taximetristul 
mai are puţin și se scapă pe el, se holbează întruna la mine în 
oglindă, trece pe roșu, altă dată nu acordă prioritate, așa că 
puţin lipsește să ne ciocnim frontal cu un autobuz galben. Tare 
aș vrea să nu mai avem parte de un carambol ca data trecută, 
pe variantă, când Raţă îi dădea blană ca idiotul și a lovit un 
mistreţ sau mai știu eu ce, de era să alunecăm în șanț. 

Mergem la Raţă acasă. Când intrăm în living, mă sperii un pic, 
crezusem c-o să fim singuri, dar o găsim pe mămica lui frecând 
menta sub candelabru. Raţă încearcă s-o aburească cu niște 
tromboane aiurea, sanchi, azi n-avem ore, iar antrenamentul de 
după-amiază o să fie mai devreme, din cauza concursului de la 
sfârșitul săptămânii, iar pe mine mă apucă bâţul, căci am uitat 
cu totul c-o să avem concurs în weekend. Slavă Domnului, îmi 
pică fisa la timp că asta-i tot o cioacă, n-o să fie niciun concurs 
și tot un drac e, pentru că, din câte-mi dau seama, pe mămica 
lui Raţă n-o interesează acest subiect, după cum n-o interesează 
nici școala, nici înotul. In timp ce Raţă dă din clanţă, ea ne 


VP - 200 


măsoară din cap până-n picioare, apoi se duce clătinându-se pe 
picioare până la barul de culoarea cireșei, are exact culoarea 
pantalonilor mei preferaţi, se reazemă de bar, duce paharul la 
gură și bea o dușcă de suc de portocale. Intre timp, mopsul ăla 
tâmpit se întărâtă tot mai tare, ba linge mâna stăpână-sii, ba ne 
mârâie arătându-și colții. N-ar fi exclus să nu știe nici măcar ce 
zi e azi. Vreau să spun mămica lui Raţă, nu mopsul. Stau și mă 
gândesc ce circ ar face maică-mea dacă aș apărea acasă cu o 
jumătate de clasă, dar, serios, nici nu-mi vine să cred ce tipă de 
gașcă e femeia asta. Și ce sâni are. Ar fi marfa să arăt și eu așa 
trăsnet când o să fiu la fel de bătrână. O să-l întreb pe Raţă ce 
vârstă are mămica lui, precis are vreo patruzeci de ani. Și ce 
toale are, incredibile, cu accesoriile, geanta și geaca de piele 
albă costă minimum cinci sute de mii de forinţi. E de groază cât 
mălai are tatăl lui Raţă. 

Încet-încet, și Raţă se prinde că degeaba îndrugă atâtea verzi 
și uscate, ne luăm rămas-bun de la mămica lui și urcăm la etaj. 
Camera lui Raţă arată ca atunci când m-am culcat cu el ultima 
oară, doar că, între timp, a pus pe perete încă un poster cu 
Zsuzsi. E o bucăţică bună gagica, dar nu contează. Am înotat de 
câteva ori împreună în finala campionatului naţional, într-un 
rând era s-o înving la mixt, dar a rezistat foarte bine la finiș. Are 
îngrozitor de mulți fani pe Twitter. Dacă o să reușesc să dau jos 
surplusul de pe fund, o să-mi fac și eu pagină. 

În timp ce băieţii umplu narghileaua, Geamandură alege 
câteva filme din colecția porno a lui Rață. Sinceră să fiu, pe 
mine, filmele astea nu prea mă amuză, însă Raţă reușește să 
mă convingă uneori să vizionăm împreună câte unul. El e de 
părere că aș putea învăța multe din ele; după părerea mea, și el 
ar mai avea de învăţat câte ceva, dar prefer să nu-i spun nimic, 
fiindcă nu vreau să-l rănesc. Un dobitoc pornește radioul dat la 
maxim, băieţii răstoarnă narghileaua, pârlesc covorul, pe urmă 
se apucă să urle unul la altul. Așa se întâmplă mereu. Uneori 
simt că sunt sătulă de ei, e teribil de obositor să-i vezi tot timpul 
făcând pe durii. Mai bine mă duc la baie, să fac pipi, poate se 
mai potolesc. Mă privesc în oglindă și observ că mi-a ieșit un 
coș. Din fericire, e destul de mic, așa că mi-l pot scoate cu 
ușurință. Când mă aplec mai mult, dărâm din greșeală unul 
dintre parfumurile lui Rață, David Beckham Instinct, preferatul 
meu, totul se întâmplă într-o clipită, degeaba încerc să prind 


VP - 201 


sticla, cade în chiuvetă și se sparge cu un zgomot puternic. Scot 
un țipăt, rămân paralizată, dar nici n-apuc să strâng cioburile 
din chiuvetă, pentru că, în clipa următoare, Raţă năvălește în 
baie, își dă seama ce s-a întâmplat și știu că o să mă 
pedepsească. 

M-a durut rău de tot și iarăși a fost atât de umilitor, ca de 
fiecare dată în ultima vreme. Nu pricep ce-i în capul lui, de ce-mi 
face asta. Și nu pricep nici de ce-l las eu să-mi facă chestiile 
astea. La început credeam că dacă mă culc cu el de fiecare dată 
când vrea, n-o să umble și cu alte gagici, însă de-acum știu că 
socoteala asta a fost o tâmpenie din partea mea. Poate că ar 
trebui să mă culc și eu mai des cu alții; atunci, nu m-ar mai 
răvăși toată povestea asta. Intre timp însă, nu reușesc să mă 
detașez de el, chiar dacă uneori e brutal. Am încercat să mă 
întorc cu faţa la el. Am vrut să-l rog să nu mă mai tragă de păr 
în halul ăsta, dar mi-a astupat gura cu palma. O avea sărată. M- 
am prins cu mâinile de marginea de porțelan rece a căzii, n-am 
vrut să mă împingă sub apă, dar n-am reușit să rămân în 
picioare. Apa mi-a atins obrazul, dar măcar era curată, deși mă 
așteptam să fie mai caldă. lar atunci a devenit și mai brutal, 
acum chiar că mă durea tare de tot și, după o vreme, nu mai 
știam nici măcar în care gaură îmi tot vâră coada, degeaba am 
zbierat din toţi rărunchii, pentru că apa mi-a înăbușit glasul. Nu 
m-a lăsat să-mi ridic capul, să respir. M-a apucat de păr și îmi 
tot împingea capul în jos. Degeaba am încercat să-i desprind 
mâna. Credeam că n-o să se mai termine niciodată, dar, în 
sfârșit, a terminat, mi-a dat drumul fără să-mi spună nimic și a 
ieșit fără un cuvânt. Până și ușa a lăsat-o deschisă. Gagiul lui 
Viki ședea pe canapea, nu făcea nimic, doar se zgâia la mine și 
trăgea din narghilea. Am împins ușa cu piciorul, să nu mă vadă. 

Vreau să-mi trag chiloţii, dar sunt plină de sânge pe coapsă. 
Mă pipăi. Măcar mi-a tras afară tamponul. Umezesc un pic de 
hârtie igienică și mă șterg. Mă uit în oglindă. Chipul îmi este 
acoperit de dâre negre, sărate. Asta deși nu vreau să plâng, îmi 
vine să urlu cât mă ţin bojocii, dar rămân cu gura căscată, mută, 
ca un pește tâmpit. Mai zăbovesc o vreme așezată pe marginea 
căzii; apoi mă fardez și mă întorc la ceilalţi, și iarăși încerc să uit 
totul. 


VP - 202 


TOTTH 
BENEDEK 


virtual-project.eu 


violin 


_ 


VP - 203