Suzanne Collins — Jocurile foamei — 01 — Jocurile foamei

SUZANNE COLLINS 
JOCURILE FOAMEI 


SUZANNE COLLINS 
JOCURILE FOAMEI 


Partea întâi 


TRIBUIURILE 


Capitolul 1 


CÂND MĂ TREZESC, cealaltă parte a patului e rece. 
Degetele mi se întind, căutând căldura lui Prim, dar nu 
găsesc decât țesătura aspră a cuverturii ce acoperă 
salteaua. Probabil c-a visat urât şi s-a culcat în patul mamei. 
Bineînţeles c-a făcut-o. Azi e extragerea. 

Mă ridic într-un cot. În dormitor e destulă lumină ca să le 
pot vedea. Surioara mea, Prim, încovrigată pe o parte, 
înconjurată de trupul mamei, cu obrazul lipit de al ei. În 
somn, mama pare mai tânără, tot veştejită, dar nu epuizată. 
Faţa lui Prim e tot atât de proaspătă ca o picătură de ploaie, 
tot atât de încântătoare ca o primulăi!:, de la care îi vine 
numele. Şi mama a fost cândva frumoasă. Sau cel puţin aşa 
mi s-a spus. 

Lângă genunchii lui Prim stă, păzind-o, cel mai urât 
motan din lume. Nasul strivit, o jumătate de ureche lipsă, 
ochii de culoarea dovleacului putred. Prim l-a botezat 
Buttercup!2* susţinând, cu insistenţă, că blana lui de un 
galben spălăcit seamănă la nuanţă cu acea floare. Motanul 
mă urăşte. Sau, cel puţin, n-are încredere în mine. Cu toate 
că s-a-ntâmplat cu un an în urmă, cred că ţine minte cum 
am încercat să-l înec într-o găleată când l-a adus Prim 
acasă. Un pisoi sfrijit, cu pântecele umflat de viermi şi 
colcăind de purici. Ultimul lucru de care aveam nevoie era 
încă o gură de hrănit. Dar Prim m-a rugat cu atâta 
stăruinţă, a şi plâns, aşa că a trebuit să-l primesc. Până la 
urmă, a fost ok. Mama l-a scăpat de viermi şi e un vânător 
de şoareci înnăscut. Ocazional, prinde şi câte un şobolan. 
Uneori, când curăţ vânatul, îi dau lui Buttercup 
măruntaiele. A încetat să mă mai stupească. 

Măruntaie. Fără stupit. Mai aproape de dragoste nu vom 
ajunge niciodată. 

Imi dau picioarele jos din pat şi le las să alunece în 
cizmele de vânătoare. Pielea suplă a luat forma gambelor 
mele. Îmi trag pantalonii, o cămaşă, îmi îndes sub o şapcă 


părul negru, împletit într-o coadă lungă, şi îmi înşfac traista 
pentru provizii. Pe masă, sub un castron de lemn care o 
fereşte de şobolani flămânzi şi de pisici la fel de hămesite, 
stă o bucată mică de brânză excelentă de capră, înfășurată 
în frunze de busuioc. E darul pe care mi l-a făcut Prim cu 
ocazia zilei extragerii. Îl pun cu grijă în buzunar în timp ce 
mă strecor afară. 

Zona noastră din Districtul 12, supranumită Filonul, 
mişună de obicei la ora asta de mineri care intră în 
schimbul de dimineaţă. Bărbaţi şi femei cu umerii gârbovi şi 
încheieturile degetelor umflate, dintre care mulţi au 
renunţat de amar de vreme la strădania de a-şi curăța 
praful de cărbune de sub unghii sau din creţurile feţelor 
scofâlcite. Insă astăzi străzile negre de zgură sunt pustii. 
Casele scunde, cenuşii, au obloanele lăsate. Extragerea 
începe abia la ora două. Până atunci poţi să şi dormi. Dacă 
poti. 

Casa noastră e aproape la marginea Filonului. Nu 
trebuie să trec decât pe lângă câteva porţi înainte de a 
ajunge pe câmpul murdar numit Pajiştea. Un gard înalt, din 
plasă de oţel, cu bucle din sârmă ghimpată în partea de sus, 
separă Pajiştea de pădure, înconjurând, de fapt, întreg 
Districtul 12. Teoretic, ar trebui să fie electrificat douăzeci 
şi patru de ore din douăzeci şi patru, ca barieră în calea 
animalelor de pradă din pădure - haite de câini sălbatici, 
pume singuratice, urşi - care erau cândva o ameninţare pe 
străzile noastre. Însă, de când suntem norocoşi dacă avem 
curent electric două sau trei ore pe seară, de obicei nu e 
nici un pericol dacă atingi gardul. Imi acord totuşi 
întotdeauna o clipă în care ascult cu atenţie, încercând să 
aud zgomotul care îmi spune că funcţionează. În clipa asta 
e tăcut ca o stâncă. La adăpostul unui pâlc de tufişuri, îmi 
sug burta şi mă strecor printr-un ochi lărgit, de vreo şaizeci 
de centimetri, care e aşa de ani de zile. Gardul are mai 
multe puncte slabe, dar pe ăsta, fiind atât de aproape de 
casă, îl folosesc mai mereu pentru a pătrunde în pădure. 


Imediat ce mă văd printre copaci, recuperez un arc şi o 
tolbă cu săgeți dintr-un buştean scorburos. Electrificat sau 
nu, gardul a reuşit să ţină mâncătorii de carne în afara 
Districtului 12. In pădure cutreieră nestingheriţi, plus că 
mai ai şi alte griji, cum ar fi şerpii veninoşi, animalele 
turbate şi lipsa potecilor. Dar e şi mâncare, dacă ştii cum s-o 
găseşti. Tata ştia şi m-a învăţat câte ceva înainte să fie făcut 
fărâme într-o explozie din mină. Nici măcar n-a mai rămas 
ceva de îngropat. Aveam unsprezece ani atunci. După cinci 
ani, încă mă mai trezesc din somn strigându-i să fugă. 

Deşi intrarea în pădure e ilegală şi braconajul atrage 
cele mai severe pedepse, oamenii ar risca şi mai mult dacă 
ar avea arme. Dar cei mai mulţi nu sunt destul de curajoşi 
ca să se aventureze ieşind numai cu un cuţit. Arcul meu eo 
raritate, a fost meşterit de tata împreună cu alte câteva pe 
care le păstrez bine ascunse printre copaci, împachetate cu 
grijă în învelitori impermeabile. Tata ar fi putut scoate bani 
buni vânzându-le, dar, dacă ar fi aflat autorităţile, ar fi fost 
executat public, pentru instigare la rebeliune. Cea mai 
mare parte a Apărătorilor Păcii se fac că nu-i văd pe acei 
câţiva dintre noi care vânează, pentru că sunt tot atât de 
dornici de carne proaspătă ca oricine altcineva. De fapt, se 
numără printre cei mai buni clienţi ai noştri. Dar ideea că 
există cineva care ar putea înarma Filonul e întotdeauna de 
neacceptat. 

Toamna, câţiva indivizi curajoşi se furişează în pădure să 
culeagă mere. Dar nu pierd niciodată Pajiştea din ochi. Stau 
întotdeauna suficient de aproape ca s-o poată rupe la fugă 
înapoi, în siguranţa Districtului 12, dacă se iveşte vreun 
necaz. 

— Districtul 12. Locul unde poţi muri de foame în 
siguranţă, mormăi eu. 

Pe urmă arunc o privire grăbită peste umăr. Chiar şi 
acolo, în mijlocul pustietăţii, îţi faci griji că ar putea trage 
cineva cu urechea. 

Când eram mai mică, o speriam de moarte pe mama din 
cauza vorbelor pe care le lăsam să-mi scape despre 


Districtul 12 şi despre conducătorii patriei noastre, Panem, 
aflaţi în oraşul îndepărtat numit Capitoliu. În cele din urmă 
am înţeles că asta nu putea decât să ne aducă şi mai multe 
necazuri. Aşa că am învăţat să-mi stăpânesc limba şi să-mi 
aştern pe chip o mască nepăsătoare, astfel încât nimeni să 
nu-mi poată citi vreodată gândurile. Să-mi văd de treabă în 
linişte la şcoală. Să nu port decât conversații neînsemnate şi 
politicoase în piaţa publică. Să nu discut mare lucru în afară 
de afaceri în Vatră, piaţa neagră de unde îmi câştig cea mai 
mare parte a banilor. Până şi acasă, unde ţin mai puţin la 
bunele maniere, evit să ating probleme spinoase. Cum ar fi 
extragerea sau lipsa mâncării sau Jocurile Foamei. Prim ar 
putea începe să-mi repete vorbele şi atunci unde-am 
ajunge? 

În pădure mă aşteaptă singura persoană în prezenţa 
căreia pot fi eu însămi. Gale. Imi simt muşchii feţei 
relaxându-se şi pasul iuţindu-mi-se când urc dealul către 
locul nostru, un ieşind stâncos de deasupra unei văi. Un 
hăţiş de mure ne fereşte de priviri indiscrete. Zâmbesc 
când îl văd aşteptându-mă. Gale spune că nu zâmbesc decât 
în pădure. 

— Bună, Catnip, mă întâmpină el. Adevăratul meu nume 
e Katniss, dar, când i l-am spus prima oară, abia dacă l-am 
şoptit. Aşa că el a crezut c-am zis Catnip. Pe urmă, când 
râsul ăla nebun a început să se ţină după mine prin pădure, 
sperând să capete ceva de-ale gurii, Gale a făcut din 
Catnip!2* porecla mea oficială. În cele din urmă, am fost 
nevoită să omor râsul, fiindcă speria vânatul. Aproape că 
mi-a părut rău, fiindcă nu era o companie neplăcută. Dar 
am obţinut un preţ bun pe blana lui. 

— Uite ce-am vânat. 

Gale ridică o franzelă în care e înfiptă o săgeată şi eu 
râd. E o pâine adevărată, de la brutărie, nu una dintre cele 
nedospite, compacte, pe care le facem din raţia noastră de 
cereale. O iau în mână, scot săgeata şi îmi apropii nasul de 
gaura din coajă, inhalând mireasma care-mi umple gura de 


salivă. Pâinea de bună calitate, ca asta, e pentru ocazii 
speciale. 

— Mm, încă mai e caldă, spun. 

Probabil că s-a dus în zori s-o cumpere de la brutărie. 

— Cât te-a costat? 

— Numai o veveriţă. Cred că bătrânul era sentimental 
azi-dimineaţă, zice Gale. A catadicsit chiar să-mi ureze 
noroc. 

— Ei, toţi ne simţim ceva mai apropiaţi astăzi, nu-i aşa? 
spun eu, fără ca măcar să-mi întorc privirea. Prim ne-a lăsat 
ceva bun. 

Scot bucata de brânză. 

La vederea ei, expresia lui devine radioasă. 

— Mulţumesc, Prim. O s-avem un adevărat ospăț. 

Capătă brusc accentul de Capitoliu al lui Effie Trinket, 
femeia de o jovialitate maniacală care vine o dată pe an şi 
ne citeşte numele extrase. 

— Era să uit! Jocuri ale Foamei fericite! Rupe câteva 
mure din tufişurile din jur. 

— Şi fie sorții... 

Aruncă o mură spre mine, cu boltă înaltă. 

O prind în gură şi îi sparg pieliţa delicată cu dinţii. Gustul 
dulce-acrişor îmi explodează pe limbă. 

— ... întodeauna de partea voastră! închei eu, cu tot 
atâta vervă. 

Trebuie să glumim, fiindcă altminteri ne-am ieşi din minţi 
de frică. În plus, accentul celor din Capitoliu e atât de 
afectat, încât orice ai spune sună caraghios. 

Il privesc pe Gale scoţându-şi cuțitul şi tăind pâinea felii. 
Mi-ar putea fi frate. Păr negru, lins, piele măslinie, ba avem 
Chiar şi aceiaşi ochi cenugşii. Dar nu suntem rude, cel puţin 
nu rude apropiate. De altfel, cei mai mulţi dintre membrii 
familiilor care lucrează în mină seamănă unii cu alţii. 

De aceea, mama şi Prim, cu părul deschis la culoare şi cu 
ochii albaştri, nu par niciodată să se afle la locul potrivit. Şi 
chiar aşa este. Părinţii mamei făceau parte din clasa micilor 
negustori de la care cumpără oficialii, Apărătorii Păcii şi, 


ocazional, câte un client din Filon. Aveau o spiţerie în zona 
cea mai frumoasă a Districtului 12. De vreme ce aproape 
nimeni nu-şi poate permite să meargă la doctor, spiţerii 
sunt vindecătorii noştri. Tata a ajuns s-o cunoască pe mama 
fiindcă în timpul vânătorilor lui aduna câteodată plante 
medicinale şi le vindea magazinului ei, pentru a fi 
transformate în leacuri. Probabil că l-a iubit cu adevărat 
dacă şi-a părăsit casa, venind în Filon. Încerc să-mi aduc 
aminte de asta atunci când nu pot vedea în ea decât o 
femeie care stă lângă mine, inexpresivă şi inaccesibilă, în 
timp ce copiii ei ajung numai piele şi os. Incerc s-o iert, de 
dragul tatei. Dar, ca să fiu sinceră, iertarea nu e genul meu. 

Gale unge feliile de pâine cu brânza moale de capră, 
punând cu grijă câte o frunză de busuioc pe fiecare, în timp 
ce eu las tufele fără mure. Ne instalăm într-un ungher 
dintre stânci. În locul ăsta nu putem fi văzuţi, dar vedem 
clar valea unde forfoteşte viaţa verii, legume de adunat, 
rădăcini după care să sapi, peşti irizaţi de razele soarelui. 
Ziua e superbă, cu cer albastru şi o adiere uşoară. 
Mâncarea e grozavă, brânza pătrunde în pâinea caldă şi 
murele ne plesnesc în gură. Totul ar perfect dacă asta ar fi 
într-adevăr o sărbătoare, dacă ziua liberă ar însemna că pot 
să hoinăresc prin munţi cu Gale, vânând pentru cină. În 
schimb, va trebui să mergem în piaţă la ora două, aşteptând 
să fie strigate numele. 

— Am putea s-o facem, ştii, spune el, cu voce scăzută. 

— Ce să facem? întreb. 

— Să plecăm din district. Să fugim. Să trăim în pădure. 
Tu şi cu mine, noi doi am putea reuşi, zice Gale. 

Nu ştiu ce să-i răspund. Ideea e atât de absurdă. 

— Dacă n-am avea atâţia copii, se grăbeşte el să adauge. 

Bineînţeles că nu sunt copiii noştri. Dar e ca şi cum ar fi. 
Cei doi frăţiori ai lui Gale şi sora lui. Prim. Şi le putem pune 
la socoteală şi pe mamele noastre, cum s-ar putea descurca 
fără noi? Cine ar umple aceste guri care cer întotdeauna 
mai mult? Deşi amândoi vânăm zilnic, încă mai sunt nopţi 
când vânatul trebuie schimbat pentru untură, sau pentru 


pantofi, sau pentru lână, nopţi când ne ducem la culcare cu 
maţele chiorăind. 

— Nu vreau să am copiii niciodată, spun. 

— Eu aş vrea. Dacă n-aş locui aici, zice Gale. 

— Dar locuieşti, ripostez, iritată. 

— Las-o baltă, mi-o întoarce el, răstit. 

Se pare că discuţia a lunecat pe o pantă complet greşită. 
Să plec? Cum aş putea s-o părăsesc pe Prim, singura 
persoană din lume pe care sunt sigură c-o iubesc? Şi Gale e 
devotat familiei lui. Nu putem pleca, aşa că de ce ne-am 
obosi să vorbim despre asta? Şi chiar dacă am vorbit... 
chiar dacă am făcut-o... de unde-a apărut povestea asta 
despre copii? Intre mine şi Gale n-a existat niciodată o 
legătură romantică. Când ne-am cunoscut, aveam 
doisprezece ani şi eram costelivă, iar el arăta deja ca un 
bărbat, deşi nu e decât cu doi ani mai mare decât mine. Am 
avut nevoie de mult timp ca să ne-mprietenim, să nu ne mai 
certăm la fiecare schimb de vânat şi să-ncepem să ne 
ajutăm unul pe altul. 

In plus, el vrea copii. Lui Gale n-o să-i fie greu să-şi 
găsească soţie. Arată bine, e destul de puternic ca să 
muncească în mină şi poate vâna. lţi poţi da seama după 
felul în care şoptesc fetele între ele când îl văd intrând în 
şcoală, spunându-şi că şi-l doresc. Asta mă face geloasă, dar 
nu din motivul la care s-ar putea gândi lumea. E greu să 
găseşti un partener bun pentru vânătoare. 

— Ce vrei să facem? îl întreb. 

Putem să vânăm, să pescuim sau să culegem. 

— Să pescuim în lac. Ne putem lăsa undiţele acolo cât 
mergem la cules în pădure. Să facem rost de ceva bun 
pentru diseară, spune el. 

Diseară. Se presupune că, după extragere, toată lumea 
sărbătoreşte. Şi foarte mulţi chiar o fac, de uşurare că le-au 
fost cruţaţi copiii pentru încă un an. Dar cel puţin două 
familii îşi vor trage obloanele, îşi vor încuia uşile şi vor 
încerca să găsească o soluţie de a le supravieţui 
săptămânilor dureroase ce vor urma. 


Ne descurcăm bine. Animalele de pradă ne ignoră într-o 
zi când prăzile mai uşoare şi mai gustoase abundă. Către 
sfârşitul dimineţii, avem o duzină de peşti, o traistă de 
legume şi, ca trofeu, o plasă mare de fragi. Eu am găsit 
tufele, acum câţiva ani, dar Gale a avut ideea să le 
înconjurăm cu plase de sârmă ca să le ferim de animale. 

În drum spre casă, ne abatem pe la Vatră, piaţa neagră 
care funcţionează într-un depozit abandonat, unde se 
păstra cândva cărbunele. Când s-a găsit un sistem mai 
eficient, care îl transportă direct din mină către trenuri, 
Vatra a ocupat treptat locul. Intr-o zi de extragere, la ora 
asta, cei mai mulţi şi-au închis tarabele, dar activitatea e 
încă destul de intensă. Dăm cu uşurinţă şase peşti, 
căpătând în schimb pâine de bună calitate, şi încă doi, 
pentru sare. Sae Unsuroasa, bătrâna ciolănoasă care vinde 
cu castronul supă fierbinte dintr-un cazan uriaş, ne ia 
jumătate din legume, contra a două calupuri de parafină. 
Am putea obţine un câştig ceva mai bun în altă parte, dar 
facem un efort ca să ne păstrăm bunele relaţii cu Sae 
Unsuroasa. E singura pe care se poate conta fără greş când 
e vorba să cumpere un câine sălbatic. Nu-i vânăm înadins, 
dar atunci când eşti atacat şi omori un câine sau doi, ei 
bine, carnea e carne. 

— Odată ce-a ajuns în supă, îi spun carne de vacă, zice 
Sae Unsuroasa, făcând cu ochiul. 

Nimeni din Filon nu strâmbă din nas când e vorba de o 
pulpă bună de câine sălbatic, însă Apărătorii Păcii care 
ajung în Vatră îşi pot permite să fie ceva mai mofturoşi. 

Când ne terminăm treburile în piaţă, ne ducem la uşa din 
spate a casei primarului ca să vindem jumătate din fragi, 
ştiind că are o slăbiciune aparte pentru ei şi că putem ţine 
la preţ. Ne deschide Madge, fiica lui. La şcoală suntem 
colege de clasă. Fiind fata primarului, te-ai aştepta să fie o 
snoabă, dar nu e aşa. Se mulţumeşte să-i evite pe ceilalţi. 
Ca mine. De vreme ce nici una dintre noi nu are cu 
adevărat un grup de prieteni, sfârşim adesea stând 
împreună. Suntem una lângă alta la masa de prânz şi la 


întruniri, facem echipă la activităţile sportive. Vorbim foarte 
rar, ceea ce ne convine deopotrivă. 

Azi, uniforma ei maronie de şcoală a fost înlocuită cu o 
rochie scumpă şi şi-a împodobit părul blond cu o panglică 
roz. Haine pentru extragere. 

— Frumoasă rochie, spune Gale. 

Madge îi aruncă o privire, încercând să-şi dea seama 
dacă e un compliment sincer sau doar o ironie. Rochia e 
frumoasă, dar n-ar purta-o într-o zi obişnuită. Strânge din 
buze, apoi zâmbeşte. 

— Ei, dac-o să sfârşesc mergând la Capitoliu, vreau s- 
arăt bine, nu-i aşa? 

Acum e rândul lui Gale să fie derutat. Oare vorbeşte 
serios? Sau îl sâcâie? Cred că a doua variantă e cea 
adevărată. 

— N-o să mergi la Capitoliu, răspunde el, cu răceală. 

Ochii lui se opresc pe o broşă mică, rotundă, care îi 
împodobeşte rochia. Aur veritabil. Frumos lucrat. Ar putea 
plăti pâinea unei familii pe mai multe luni. 

— Cât ai putea să ai? Cinci intrări? Eu am avut şase de la 
doisprezece ani. 

— Nu e vina ei, zic eu. 

— Nu e vina nimănui. Doar că aşa-i viaţa, ripostează 
Gale. A 

Faţa lui Madge a devenit inexpresivă. Imi pune banii 
pentru fragi în mână. 

— Noroc, Katniss. 

— Şi ţie, răspund eu, şi uşa se închide. 

Ne îndreptăm spre Filon în tăcere. Nu mi-a plăcut că 
Gale a luat-o peste picior pe Madge, dar avea dreptate, 
bineînţeles. Sistemul de extragere e nedrept, iar săracii 
trag cele mai mari ponoase. Devii eligibil pentru extragere 
în ziua când împlineşti doisprezece ani. În anul acela, 
numele tău intră o dată. La treisprezece ani, de două ori. Şi 
tot aşa, până când împlineşti optsprezece ani. Limita 
maximă a eligibilităţii, când numele îţi intră în urnă de 


şapte ori. Ceea ce este valabil pentru toţi cetăţenii din toate 
cele douăsprezece districte ale acestei ţări numite Panem. 

Dar aici e capcana. Spui că eşti sărac şi că rabzi de 
foame, aşa cum ni se întâmplă nouă. Poţi opta pentru 
adăugarea numelui tău de mai multe ori, în schimbul mai 
multor tesere. Fiecare valorează cât o raţie anuală, de 
cereale şi de ulei, pentru o persoană. Poţi face asta pentru 
fiecare membru al familiei tale. Aşa că, la doisprezece ani, 
numele meu a intrat de patru ori. O dată pentru că trebuia 
să intre şi de încă trei ori pentru a primi câte o raţie de 
cereale şi ulei pentru mine, pentru Prim şi pentru mama. 
De fapt, a fost nevoie să fac acelaşi lucru în fiecare an. lar 
intrările se cumulează. Aşa că acum, la şaisprezece ani, 
numele meu intră de douăzeci de ori. Numele lui Gale, care 
are optsprezece ani şi care vreme de şapte ani a ajutat la 
hrănirea familiei sale de cinci membri - sau a hrănit-o 
singur - intră de patruzeci şi două de ori. 

E uşor să-ţi dai seama din ce cauză cineva ca Madge, 
care n-a fost niciodată în pericol să aibă nevoie de o teseră, 
îl poate scoate din sărite. În comparaţie cu noi, cei care 
trăim în Filon, are foarte puţine şanse să-i fie extras 
numele. Există, dar sunt firave. Şi, cu toate că legile au fost 
făcute la Capitoliu, nu în districte şi cu siguranţă nu în 
familia lui Madge, e greu să nu le-o iei în nume de rău celor 
care nu sunt nevoiţi să se înscrie pentru tesere. 

Gale ştie că greşeşte îndreptându-şi ura împotriva lui 
Madge. În alte zile, în adâncul pădurii, l-am ascultat vorbind 
cu patos despre folosirea teserelor ca un alt mijloc de a 
aduce suferinţa în districtul nostru. Un mijloc de a sădi ura 
între muncitorii înfometați din Filon şi toţi cei care pot 
conta, în general, pe masa de seară şi, drept consecinţă, de 
a garanta că n-o să ne încredem niciodată unii în alţii. 

— E în avantajul Capitoliului să ne-nvrăjbească între noi, 
ar fi spus acum, dacă în preajmă n-ar fi fost şi alte urechi în 
afară de ale mele. 

Dacă n-ar fi fost ziua extragerii. Dacă o fată cu o broşă 
de aur şi fără nici o teseră n-ar fi făcut un comentariu pe 


care nu mă îndoiesc că ea l-a socotit inofensiv. 

Pe drum, privesc chipul lui Gale, încă mocnind de furie 
sub expresia împietrită. Accesele lui de mânie mi se par 
lipsite de sens, deşi nu i-o spun niciodată. Nu fiindcă aş fi de 
o altă părere. Dar le ce foloseşte să zbieri despre Capitoliu 
în mijlocul pădurii? Asta nu schimbă nimic. Nu îndreaptă în 
vreun fel lucrurile. Nu ne umple stomacul. De fapt, sperie 
vânatul din jur. Îl las totuşi să urle. E mai bine s-o facă în 
pădure decât în district. 

Ne împărţim prada: câte doi peşti, două franzele bune, 
legume, câte un kilogram de fragi, sare şi parafină pentru 
fiecare. 

— Ne vedem în piaţă, îi spun. 

— Imbracă-te cu ceva frumos, răspunde el, cu voce plată. 

Acasă le găsesc pe mama şi pe Prim gata de plecare. 
Mama poartă o rochie superbă, din zilele bune de la 
spiţerie. Prim poartă hainele mele de la prima extragere, o 
fustă şi o bluză cu volănaşe. E puţin cam mare pentru ea, 
dar mama a făcut-o să stea bine prinzând-o cu ace de 
siguranţă. Chiar şi aşa, tot îi vine greu s-o ţină băgată în 
fustă la spate. 

Mă aşteaptă o albie cu apă caldă. Scap de murdăria şi de 
sudoarea din pădure şi mă spăl până şi pe cap. Spre 
surpriza mea, mama mi-a pregătit una dintre rochiile ei 
frumoase. Mătăsoasă, albastră, cu pantofi asortaţi. 

— Eşti sigură? o întreb. 

Incerc să nu mai refuz ofertele ei de ajutor. O vreme am 
fost atât de furioasă, încât n-o lăsam să facă nimic pentru 
mine. lar acum e ceva special. Pentru ea, hainele din trecut 
sunt foarte preţioase. 

— Bineînţeles. Hai să-ţi ridicăm şi părul. 

O las să mi-l usuce cu prosopul şi să mi-l împletească, 
strângându-mi-l în creştet. Mă uit în oglinda crăpată de pe 
perete şi îmi vine greu să mă recunosc. 

— Arăţi minunat, spune Prim, cu voce şoptită. 

— Şi nu semăn deloc cu mine, răspund. 


O îmbrăţişez, fiindcă ştiu că aceste câteva ore vor fi 
cumplite pentru ea. E prima ei participare la extragere. E 
atât de în siguranţă pe cât se poate, de vreme ce n-a intrat 
decât o singură dată. N-aş lăsa-o să ceară vreo teseră. Dar 
ea îşi face griji pentru mine. Se teme că inimaginabilul s-ar 
putea întâmpla. 

O protejez pe Prim în toate modurile care îmi stau în 
putere, dar sunt neputincioasă în privinţa extragerii. Chinul 
prin care trec ori de câte ori e în suferinţă îmi erupe în 
piept şi ameninţă să mi se citească pe faţă. Bag de seamă 
că, la spate, bluza i-a ieşit din nou din fustă şi mă silesc să 
rămân calmă. 

— Indeasă-ţi coada înăuntru, răţuşco, spun, netezindu-i 
bluza şi potrivindu-i-o la loc. 

Prim chicoteşte şi îmi adresează un „mac” scurt. 

— Maci n-am adus, răspund, râzând uşor. Aşa cum nu mă 
poate face să râd decât Prim. Haideţi să mâncăm, adaug, 
sărutând-o în grabă pe creştet. 

Peştele şi legumele fierb deja înăbuşit, dar sunt pentru 
cină. Ne hotărâm să păstrăm fragii şi pâinea de brutărie tot 
pentru masa de seară, spunând că vrem să fie specială. În 
schimb, o să bem lapte de la capra lui Prim, Lady, şi o să 
mâncăm pâinea rudimentară făcută din cerealele luate pe 
tesere, cu toată că, oricum, nici una dintre noi n-are poftă 
de mâncare. 

La ora unu o pornim spre piaţă. Prezenţa e obligatorie, 
dacă nu eşti cumva în pragul morţii. În seara asta, oficialii 
vor trece să verifice dacă ăsta e cazul celor absenţi. 
Altminteri ajungi la închisoare. 

E într-adevăr păcat că fac extragerea în piaţă - unul 
dintre puţinele locuri plăcute din Districtul 12. Piaţa e 
înconjurată de prăvălii şi, în zilele de vânzare liberă, degajă 
o atmosferă de sărbătoare. Dar astăzi are un aer înfiorător, 
în ciuda lozincilor colorate agăţate de clădiri. Echipa de 
cameramani stând ca ulii pe acoperişuri nu face decât să 
sporească efectul. 


Oamenii intră în tăcere şi sunt înregistraţi. Pe de altă 
parte, extragerea îi oferă Capitoliului o ocazie potrivită 
pentru a păstra evidenţa populaţiei şi a o supraveghea 
îndeaproape. Adolescenţii între doisprezece şi optsprezece 
ani sunt mânaţi într-o zonă delimitată de frânghii şi 
împărţită după vârste, cei mari în faţă, cei mici, ca Prim, 
către partea din spate. Rudele lor se înşiră în jurul 
perimetrului, ţinându-i strâns de mână pe cei de alături. 
Insă alţii, care n-au pe nimeni dintre cei dragi în pericol sau 
cărora nu le mai pasă, se strecoară prin mulţime, făcând 
pariuri pe seama celor doi puştani ale căror nume vor fi 
extrase. Indiferent dacă sunt din Filon sau sunt negustori, 
probabilitatea de a-şi pierde controlul şi de a începe să 
plângă e în funcţie de vârstă. Mulţi refuză să trateze cu 
profitorii, dar îi resping cu foarte, foarte mare grijă. 
Asemenea oameni sunt înclinați să devină informatori - şi 
cine n-a încălcat niciodată legea? Eu aş putea fi împuşcată 
în fiecare zi pentru că vânez, dar lăcomia celor care 
răspund de asta mă protejează. Nu toată lumea poate 
spune acelaşi lucru. 

Oricum, eu şi Gale suntem de acord că, dacă ar fi să 
alegem între a muri de foame sau împuşcaţi în cap, am 
prefera glonţul, pentru că rezolvă treaba mult mai repede. 

Pe măsură ce se adună oamenii, spaţiul devine tot mai 
înghesuit, mai claustrofobic. Piaţa e destul de mare, dar nu 
suficient de mare pentru a găzdui întreaga populaţie, de 
vreo opt mii de oameni, a Districtului 12. Întârziaţii sunt 
conduşi pe străzile învecinate, de unde pot urmări 
evenimentul pe ecrane, fiindcă statul îl televizează în direct. 
Mă pomenesc într-un grup de adolescenţi de şaisprezece 
ani din Filon. Ne salutăm dând scurt din cap şi ne 
îndreptăm atenţia spre scena instalată provizoriu în faţa 
clădirii Justiţiei. Susţine trei scaune, un podium şi două 
globuri mari de sticlă, unul pentru băieţi şi unul pentru fete. 
Mă holbez la bileţelele din urna fetelor. Douăzeci dintre ele 
poartă numele Katniss Everdeen, caligrafiat cu grijă. 


Două dintre cele trei scaune sunt ocupate de tatăl lui 
Madge, primarul Undersee, un bărbat înalt, pleşuv, şi de 
Effie Trinket, însoţitoarea repartizată pentru Districtul 12, 
abia sosită de la Capitoliu, cu zâmbetul ei înfiorător de alb, 
cu părul roz şi într-un costum de un verde primăvăratic. 
Vorbesc între ei pe şoptite şi aruncă priviri îngrijorate spre 
al treilea scaun. 

Primarul se urcă pe podium exact în clipa când ceasul 
oraşului bate ora două şi începe să citească. E aceeaşi 
poveste din fiecare an. Ne vorbeşte despre istoria 
Panemului, ţară înălţată din cenuşa unui loc numit cândva 
America de Nord. Inşiră dezastrele, secetele, furtunile, 
incendiile, oceanele revărsate treptat, care au înghiţit o 
atât de mare parte a uscatului, războiul brutal pentru 
puţinele mijloace de subzistență rămase. Rezultatul a fost 
Panem, un Capitoliu strălucitor, înconjurat de treisprezece 
districte, care le-a adus cetăţenilor săi pacea şi 
prosperitatea. Pe urmă au venit Zilele Negre, revolta 
districtelor împotriva Capitoliului. Douăsprezece au fost 
înfrânte, iar cel de al treisprezecelea, ras de pe faţa 
pământului. Tratatul de Trădare ne-a adus legi noi, care 
garantează pacea, şi, pentru a ne reaminti în fiecare an că 
Zilele Negre nu trebuie să se repete, ne-a dat Jocurile 
Foamei. 

Regulile Jocurilor sunt simple. Ca pedeapsă pentru 
rebeliune, fiecare dintre cele douăsprezece districte 
trebuie să trimită doi participanţi, un băiat şi o fată, numiţi 
tributuri. Cei douăzeci şi patru sunt închişi într-o arenă 
imensă, în aer liber, care poate adăposti orice, de la un 
deşert arzător până la un pustiu îngheţat. Vreme de mai 
multe săptămâni, competitorii se luptă pe viaţă şi pe 
moarte. Tributul care rămâne în viaţă câştigă. 

Copiii sunt luaţi din districtele noastre şi obligaţi să se 
ucidă unii pe alţii în timp ce noi îi privim - astfel ne 
reaminteşte Capitoliul că suntem întru totul la mila lui. Şi ce 
puţine şanse am avea să supravieţuim unei alte rebeliuni. 
Indiferent ce cuvinte ar folosi, adevăratul mesaj e clar. 


„Uitaţi-vă cum vă luăm copiii şi cum îi sacrificăm fără să 
puteţi face nimic. Dacă ridicaţi un singur deget, vă 
distrugem până la unul. Aşa cum am făcut cu Districtul 13.” 

Pentru ca totul să fie umilitor şi dureros deopotrivă, 
Capitoliul ne cere să considerăm Jocurile Foamei o 
festivitate, un eveniment sportiv în care districtele se 
înfruntă unul pe altul. Tributul rămas în viaţă se întoarce 
acasă, unde i se oferă o viaţă uşoară, iar districtul său are 
parte de o ploaie de recompense, constând, într-o foarte 
mare măsură, din produse alimentare. În anul respectiv, 
Capitoliul îi oferă în dar districtului câştigător cereale şi 
ulei, ba chiar şi delicatese, cum ar fi zahărul, în vreme ce 
noi, ceilalţi, ne luptăm cu foametea. 

— Este, deopotrivă, un moment al remuşcărilor şi unul al 
recunoştinţei, psalmodiază primarul. _ 

Pe urmă citeşte lista învingătorilor din Districtul 12. În 
şaptezeci şi patru de ani, au fost doi. Numai unul mai e în 
viaţă. Haymitch Abernathy, un bărbat burtos, de vârstă 
mijlocie, care tocmai îşi face apariţia strigând ceva 
neinteligibil, se îndreaptă spre scenă împleticindu-se şi se 
lasă să cadă pe al treilea scaun. E beat. Criţă. Mulțimea 
reacţionează aplaudând anemic, de formă, dar el e derutat 
şi încearcă s-o îmbrăţişeze pe Effie Trinket, care reuşeşte 
cu greu să-l respingă. 

Primarul pare pus în dificultate. De vreme ce totul este 
televizat, Districtul 12 e, chiar în clipa de faţă, bătaia de joc 
a întregului Panem, iar el e conştient de asta. Se grăbeşte 
să atragă din nou atenţia asupra extragerii prezentând-o pe 
Effie Trinket. 

Strălucitoare şi efervescentă ca întotdeauna, ea se 
apropie de podium cu paşi mărunți şi îşi pune amprenta 
asupra ceremoniei: 

— Jocuri ale Foamei fericite! Şi fie sorții întotdeauna de 
partea voastră! 

Părul ei roz e probabil o perucă, fiindcă buclele i s-au 
descentrat uşor după lupta cu Haymitch. Continuă vorbind 
pe scurt despre onoarea de a se afla printre noi, deşi toată 


lumea ştie că tânjeşte să fie promovată, fiind trimisă într-un 
alt district, unde au învingători cuviincioşi, nu nişte beţivi 
care te molestează în faţa întregii naţiuni. 

În mijlocul mulţimii, dau cu ochii de Gale, care îmi 
întoarce privirea cu o umbră de zâmbet. Ținând cont de 
tipicul extragerilor, asta măcar are un mic factor distractiv. 
Insă mă pomenesc dintr-odată gândindu-mă la Gale, la cele 
patruzeci şi două de bilete cu numele lui din imensul glob 
de sticlă şi la sorții care nu par acum să fie de partea lui. 
Asta dacă îl compari cu o mulţime de alţi băieţi. Şi poate că 
el îşi spune acelaşi lucru despre mine, fiindcă faţa i se 
întunecă şi îşi fereşte privirea. „Mai sunt, totuşi, mii de alte 
bilete”, aş vrea să-i pot şopti. 

A sosit momentul extragerii. 

— Mai întâi domnişoarele! spune Effie 'Trinket, ca 
întotdeauna, şi traversează scena către urna cu numele 
fetelor. 

Intinde mâna, îşi afundă braţul adânc în bol şi scoate o 
bucată de hârtie. Mulțimea respiră adânc, la unison, după 
care poţi auzi până şi un ac căzând, iar eu simt cum mă ia 
greaţa şi sper cu atâta disperare că numele nu e al meu, nu 
e al meu, nu e al meu. 

Effie 'Trinket se îndreaptă către podium, netezeşte 
bucata de hârtie, apoi citeşte numele cu voce clară. Şi nu e 
al meu. 

E Primrose Everdeen. 


Capitolul 2 


ODATĂ, când eram ascunsă printre crengile unui copac, 
aşteptând nemişcată să treacă vreun vânat prin preajmă, 
am aţipit şi am căzut de la o înălţime de trei metri, 
aterizând pe spate. A fost ca şi cum impactul mi-ar fi 
expulzat orice fuior de aer din plămâni şi am zăcut aşa, 
străduindu-mă să inspir, să expir, să fac ceva. 

Aşa mă simt acum, încercând să-mi amintesc cum se 
respiră, incapabilă să vorbesc, cu totul năucită în timp ce 
numele îmi ricoşează de colo-colo prin ţeastă. Cineva mă 
strânge de braţ, un băiat din Filon, probabil că eram gata 
să cad şi el m-a prins. 

Trebuie să fi fost o greşeală. Asta nu se poate întâmpla. 
Prim avea o singură bucăţică de hârtie printre alte mii! 
Şansele ei de a fi aleasă erau atât de mici, încât nici măcar 
nu m-am ostenit să mă-ngrijorez pentru asta. Oare nu mi- 
am dat toată silinţa? N-am luat eu teserele, n-am refuzat s-o 
las să facă acelaşi lucru? Un bilet. Unul dintre alte mii. 
Şansele au fost cu totul de partea ei. Dar asta n-a avut 
importanţă. 

Undeva, departe, aud mulţimea murmurând nefericită, 
aşa cum se întâmplă întotdeauna când e ales un copil de 
doisprezece ani, fiindcă nimeni nu crede că e corect. Şi pe 
urmă o văd pe ea, văd că s-a albit la faţă, îi văd braţele 
atârnând pe lângă trup cu pumnii încleştaţi, o văd mergând 
ţeapănă către scenă, cu paşi mici, o văd trecând pe lângă 
mine, văd că partea din spate a bluzei a ieşit iar şi îi atârnă 
peste fustă. Amănuntul ăsta, bluza ieşită din fustă ca o 
coadă de rață, mă face să-mi vin în fire. 

— Prim! 

Ţipătul strangulat mi se desprinde din fundul gâtului şi 
muşchii mi se pun din nou în mişcare. 

— Prim! 

Nu e nevoie să-nghiontesc mulţimea. Ceilalţi copii îmi fac 
imediat loc, lăsându-mă să mă îndrept direct către scenă. O 


ajung exact când e gata să urce treptele. O împing în 
spatele meu cu o rotire a braţului. 

— Mă ofer voluntar! spun, pe nerăsuflate. Mă ofer 
voluntar ca tribut! 

Pe scenă apare confuzia. Districtul 12 n-a mai avut nici 
un voluntar de zeci de ani şi protocolul e învechit. 
Regulamentul spune că, odată ce numele tributului a fost 
extras din urnă, un alt băiat eligibil, dacă numele a fost al 
unui băiat, sau o fată, dacă s-a citit numele unei fete, poate 
ieşi în faţă pentru a-i lua locul. În alte districte, unde 
câştigarea extragerii este o mare onoare, oamenii sunt 
nerăbdători să-şi rişte viaţa şi voluntariatul e o procedură 
complicată. Dar în Districtul 12, unde tribut e, într-o foarte 
mare măsură, sinonimul cuvântului cadavru, voluntarii au 
dispărut cu desăvârşire. 

— Minunat! spune Effie Trinket. Dar cred că există un 
mic amănunt, mai întâi trebuie prezentat câştigătorul 
extragerii şi apoi sunt ceruţi voluntari, iar dacă iese vreunul 
din mulţime, noi âă... 

Vocea i se pierde, ezită. 

— Ce importanţă are? spune primarul. 

Mă priveşte cu o figură îndurerată. De fapt, nu mă 
cunoaşte, dar îi citesc pe chip că, vag, mă recunoaşte. Sunt 
fata care aduce fragi. O fată cu care fiica lui s-ar putea să fi 
schimbat din când în când câte o vorbă. Fata care a stat, cu 
cinci ani în urmă, înghesuită lângă mama şi sora sa, în timp 
ce el îi dăruia ei, copilul cel mai mare, o medalie pentru 
bravură. O medalie pentru tatăl ei, pulverizat de o explozie 
din mină. Oare îşi aduce aminte? 

— Ce importanţă are? repetă el, arţăgos. Lăsaţi-o să vină 
încoace. 

In spatele meu, Prim ţipă isteric. M-a înfăşurat cu braţele 
ei costelive şi mă strânge ca într-o menghină. 

— Nu, Katniss! Nu! Nu te poţi duce! 

— Prim, dă-mi drumul, spun, cu glas aspru, fiindcă mă 
tulbură şi nu vreau să plâng. 


Diseară, când vor da la televizor înregistrarea extragerii, 
toată lumea o să-mi vadă lacrimile şi o să fiu considerată o 
ţintă uşoară. O molâie. N-o să-i dau nimănui satisfacția asta. 

— Dă-mi drumul! 

Simt cum o ia cineva din spatele meu. Mă întorc şi văd că 
Gale a ridicat-o de la pământ, iar ea i se zvârcoleşte în 
braţe. 

— Du-te sus, Catnip, îmi spune el, cu o voce pe care se 
străduieşte să şi-o menţină fermă, apoi o conduce pe Prim 
către mama. 

Mă oţelesc şi urc treptele. 

— Ei, bravo! izbucneşte Effie Trinket. Ăsta e spiritul 
Jocurilor! E încântată că are în sfârşit un district unde 
există un strop de acţiune. Cum te cheamă? 

Inghit cu greutate. 

— Katniss Everdeen, răspund. 

— Cealaltă e sora ta, pariez pe asta până la ultimul 
bănuţ. Nu vrem să ne fure ea toată gloria, nu-i aşa? Haideţi. 
Toată lumea! Să-i oferim o rundă de aplauze bogate noului 
nostru tribut! ciripeşte Effie Trinket. 

Spre meritul etern al oamenilor din Districtul 12, nimeni 
nu bate din palme. Nici măcar cei cu biletele de pariuri, cei 
care nu au sentimente de milă. Poate fiindcă mă ştiu din 
Vatră sau îl cunoşteau pe tata sau poate au întâlnit-o 
vreodată pe Prim, pe care nu ai cum să n-o-ndrăgeşti. Aşa 
că, în loc să primesc aplauze, stau acolo nemişcată, în timp 
ce ei iau parte la cea mai curajoasă formă de împotrivire de 
care sunt în stare. Tăcerea. Care spune că nu suntem de 
acord. Nu iertăm. Ioate astea sunt greşite. 

Pe urmă se întâmplă ceva neaşteptat. Cel puţin eu nu mă 
aşteptam, fiindcă până acum nimeni din Districtul 12 nu a 
dat vreun semn că m-ar aprecia. Dar, când am ieşit în faţă, 
luând locul lui Prim, s-a petrecut o schimbare şi se pare că, 
brusc, am devenit o persoană îndrăgită. Mai întâi un om, 
apoi un altul, apoi aproape fiecare suflet din mulţime îşi 
duce la buze cele trei degete din mijloc ale mâinii stângi, pe 
care o întinde apoi spre mine. E un gest vechi, rar folosit în 


districtul nostru, pe care-l vezi uneori la înmormântări, 
înseamnă recunoştinţă, înseamnă admiraţie, înseamnă a-ţi 
lua rămas-bun de la cineva pe care-l iubeşti. 

Acum sunt cu adevărat în primejdie să plâng dar, din 
fericire, Haymitch tocmai se hotărăşte să traverseze scena 
împleticindu-se, dornic să mă felicite. 

— Uitaţi-vă la ea. Uitaţi-vă la fata asta! strigă, 
aruncându-şi un braţ în jurul umerilor mei. 

Pentru o asemenea epavă, e surprinzător de puternic. 

— Imi place! 

Respirația îi duhneşte a alcool şi a trecut mult timp de 
când n-a mai făcut o baie. 

— Are o grămadă de... Pentru o vreme, nu reuşeşte să-şi 
aducă aminte cuvântul. Curaj! adaugă, triumfător. Mai mult 
decât voi! Imi dă drumul şi o porneşte spre partea din faţă a 
scenei. Mai mult decât voi! strigă, arătând cu degetul direct 
către camera de luat vederi. 

Li se adresează spectatorilor sau e atât de beat, încât ia 
de fapt în râs Capitoliul? N-o s-o aflu niciodată, pentru că, 
tocmai când deschide gura, dând să continue, Haymitch 
cade de pe scenă şi-şi pierde cunoştinţa. 

E dezgustător, dar îi sunt recunoscătoare. Cu toate 
camerele îndreptate cu încântare către el, am suficient timp 
să scot micul sunet înăbuşit care îmi stă în gât şi să mă 
calmez. Imi duc mâinile la spate şi privesc în depărtare. Văd 
dealurile pe care am urcat în dimineaţa asta, împreună cu 
Gale. Pentru o clipă, tânjesc după ceva... ideea de a părăsi 
amândoi districtul... de a ne face o viaţă în pădure... dar 
ştiu că am avut dreptate să nu plec. Pentru că, altminteri, 
cine s-ar fi oferit voluntar în locul lui Prim? 

Haymitch e luat pe o targă, iar Effie Trinket încearcă să 
repună lucrurile în mişcare. 

— Ce zi palpitantă! susură ea, străduindu-se să-şi 
îndrepte meşa, care s-a înclinat serios spre dreapta. Dar 
urmează alte emoţii! E timpul să alegem băiatul, cel de-al 
doilea tribut al nostru! 


Cu speranţa evidentă de a lua sub control situaţia 
delicată a părului ei, îşi pune o mână în cap în timp ce se 
îndreaptă spre urna cu numele băieţilor şi înşfacă prima 
bucată de hârtie de care dă. Revine în grabă pe podium şi 
nici măcar n-am timp să-i doresc lui Gale să fie în siguranţă, 
când ea citeşte deja numele. 

— Peeta Mellark. Peeta Mellark! 

O, nu, îmi spun. Nu el. Pentru că recunosc numele, deşi 
n-am stat niciodată de vorbă cu purtătorul lui. Peeta 
Mellark. 

Nu, astăzi sorții nu sunt de partea mea. 

Il urmăresc cu privirea când se îndreaptă spre scenă. De 
înălţime medie, îndesat. Cu părul blond-cenuşiu căzându-i 
buclat pe frunte. Şocul momentului i se citeşte pe chip, se 
vede că se străduieşte din greu să-şi stăpânească emoţiile, 
iar ochii lui albaştri trădează spaima pe care o văd atât de 
des la un animal hăituit. Totuşi, se urcă pe scenă fără nici o 
ezitare şi îşi ocupă locul. 

Effie Trinket cere voluntari, dar nimeni nu face nici un 
pas înainte. Ştiu că are doi fraţi mai mari, i-am văzut la 
brutărie, dar probabil că unul e acum prea bătrân ca să se 
ofere, iar celălalt n-o s-o facă. Aşa se întâmplă de obicei. În 
ziua extragerii, dragostea familială se opreşte aici. Gestul 
meu a fost unul radical. 

Primarul începe să citească lungul şi plicticosul Tratat al 
Trădării, aşa cum o face în fiecare an - obligatoriu - dar n- 
ascult nici măcar un singur cuvânt. 

De ce el? mă gândesc. Încerc să mă conving că n-are nici 
o importanţă. Eu şi Peeta Mellark nu suntem prieteni. Nici 
măcar vecini. Nu ne vorbim. Singura noastră interacţiune 
reală s-a petrecut cu ani în urmă. Probabil că ela uitat. Dar 
eu ţin minte şi ştiu că îmi voi aminti întotdeauna... 

Era în timpul celor mai rele vremuri de care am avut 
parte. Tata fusese ucis în accidentul din mină cu trei luni 
înainte, în cel mai amar ianuarie pe care şi-l putea aminti 
cineva. Amorţeala de după pierderea lui trecuse şi durerea 
mă lovea din senin, încovoindu-mă, chinuindu-mi trupul cu 


suspine. Unde eşti? strigam în gând. Unde-ai plecat? 
Bineînţeles că nu primeam niciodată vreun răspuns. 

In compensație pentru moartea lui, districtul ne oferise o 
mică sumă de bani, suficientă ca să acopere o lună în care 
să-l plângem, după care era de aşteptat ca mama să-şi 
găsească o slujbă. Numai că n-a făcut-o. Nu făcea nimic 
altceva decât să stea pe un scaun sau, mult mai des, în pat, 
ghemuită sub pături, cu ochii ţintuiţi într-un punct din 
depărtare. Din când în când se mişca, ridicându-se, parcă 
pusă în mişcare de un scop imperios, numai ca să recadă 
apoi în neclintire. Oricât de multe ar fi fost rugăminţile lui 
Prim, nu păreau s-o impresioneze. 

Eram îngrozită. Acum presupun că mama era blocată 
într-o lume întunecată a întristării dar, în momentul acela, 
tot ceea ce ştiam era că nu pierdusem numai un tată, ci şi o 
mamă. La unsprezece ani, când Prim nu avea decât şapte, 
am preluat rolul de cap al familiei. N-am avut de ales. Am 
început să cumpăr mâncare de la piaţă, am gătit-o cât de 
bine m-am priceput şi m-am străduit ca eu şi Prim să ne 
păstrăm înfăţişarea prezentabilă. Dacă s-ar fi aflat că mama 
nu ne mai putea purta de grijă, districtul ne-ar fi luat de la 
ea, plasându-ne într-o casă comunitară. La şcoală aveam 
colegi ce locuiau în asemenea case. Le-am văzut tristeţea, 
urmele de palme furioase de pe feţele lor, deznădejdea care 
le încovoia umerii. Nu puteam lăsa să i se întâmple vreodată 
asta lui Prim. Dulcea, micuța Prim care plângea când 
plângeam eu, chiar fără să ştie motivul, care peria şi 
împletea părul mamei înainte să plecăm la şcoală, care 
continua să lustruiască oglinda de bărbierit a tatei în 
fiecare noapte, fiindcă el detesta stratul de praf de cărbune 
care se depune în Filon, acoperind totul. O casă comunitară 
ar fi strivit-o ca pe un gândac. Aşa că am păstrat secretul 
asupra situaţiei noastre dificile. 

Dar banii s-au terminat şi am ajuns, treptat, să fim 
moarte de foame. Nu există alte cuvinte mai potrivite. Imi 
tot spuneam că, dacă am fi putut rezista până în mai, până 
pe 8 mai, când aş fi împlinit doisprezece ani, aş fi putut să 


mă înscriu pentru tesere, primind preţioasele cereale şi 
uleiul care să ne hrănească. Numai că mai aveam de 
aşteptat câteva săptămâni. Până atunci am fi putut fi 
moarte. 

Moartea prin înfometare nu e o soartă neobişnuită în 
Districtul 12. Cine nu i-a văzut victimele? Oameni bătrâni, 
care nu pot munci. 

Copii din familiile cu prea multe guri de hrănit. Răniţi în 
accidentele din mină. Rătăcind pe străzi. Şi, într-o bună zi, 
dai peste ei stând nemişcaţi, sprijiniți de un perete sau 
zăcând pe Pajişte, auzi bocetele dintr-o casă şi Apărătorii 
Păcii sunt chemaţi să ridice cadavrul. Foamea nu e 
niciodată cauza oficială a morţii. E întotdeauna vorba de 
gripă, de lipsa unui adăpost sau de pneumonie. Dar asta nu 
păcăleşte pe nimeni. 

În după-amiaza întâlnirii mele cu Peeta Mellark, ploaia 
cădea în rafale neîntrerupte, reci ca gheaţa. Fusesem în 
oraş, încercând să vând în piaţa publică nişte haine de 
bebeluş  jerpelite de-ale lui Prim, dar nu găsisem 
cumpărători. Deşi fusesem în Vatră de mai multe ori, 
împreună cu tata, eram prea înfricoşată ca să mă aventurez 
singură în locul ăla grosolan, scandalos. Ploaia trecuse prin 
jacheta de vânătoare a tatei, înfrigurându-mă până în 
măduva oaselor. Vreme de trei zile, nu avuseserăm nimic de 
mâncare, în afară de nişte apă fiartă în care eu pusesem 
câteva frunze vechi de mentă, descoperite în fundul unui 
dulap. La ora când s-a închis piaţa, tremuram atât de tare, 
încât mi-am scăpat pachetul cu haine de copil într-o 
băltoacă de noroi. Nu le-am ridicat, de teamă că, dacă îmi 
îndoiam genunchii, n-aş mai fi putut să mă salt înapoi, în 
picioare. În plus, nimeni nu voia hainele alea. 

Nu mă puteam întoarce acasă. Fiindcă acolo se găseau 
mama, cu ochii ei apatici, şi surioara mea, cu obrajii supţi şi 
buzele crăpate. Nu puteam intra cu mâinile goale şi fără 
urmă de speranţă în camera unde fumega un foc din ramuri 
umede, pe care le adunasem după ce se terminaseră 
cărbunii. 


M-am pomenit împleticindu-mă pe aleea noroioasă din 
spatele magazinelor frecventate de cei mai bogaţi oameni 
din oraş. Negustorii locuiesc deasupra prăvăliilor, aşa că mă 
aflam, de fapt, în curţile lor din dos. Îmi aduc aminte de 
răzoarele din grădini, încă  neînsămânţate pentru 
primăvară, de o capră sau două într-un ţarc, de un câine 
ud, legat de un stâlp, care se încovrigase, înfrânt, în noroi. 

Toate formele de hoţie sunt interzise în Districtul 12. Se 
pedepsesc cu moartea. Dar mi-a trecut prin minte că aş fi 
putut găsi câte ceva în lăzile de gunoi, ceea ce ar fi 
reprezentat o captură legală. Poate un ciolan într-a 
măcelarului sau nişte legume putrede într-a băcanului, ceva 
ce nu ar fi mâncat nimeni în afară de familia mea disperată. 
Din nefericire, lăzile tocmai fuseseră golite. 

Când am trecut pe lângă casa brutarului, mirosul de 
pâine proaspătă era atât de copleşitor încât m-a luat 
ameţeala. Proprietarii se aflau în partea din spate a casei şi, 
prin uşa deschisă a bucătăriei, se revărsa o strălucire 
galbenă. Am rămas acolo, hipnotizată de căldură şi de 
mireasma delicioasă până când m-a dezmeticit ploaia, 
plimbându-şi pe spatele meu degetele de gheaţă. Am ridicat 
capacul lăzii de gunoi şi am descoperit că era curată lună, 
nemilos de goală. 

O voce a ţipat la mine pe neaşteptate şi, când mi-am 
ridicat privirea, am dat cu ochii de nevasta brutarului, 
cerându-mi s-o iau din loc dacă nu voiam să-i cheme pe 
Apărătorii Păcii şi adăugând că o îngreţoşau plozii din Filon 
care râcâiau cu labele prin gunoiul ei. Cuvintele erau urâte 
şi n-aveam cum să mă apăr. In timp ce lăsam cu grijă 
capacul, trăgându-mă înapoi, l-am zărit pe el, un băiat 
blond, trăgând cu ochiul din spatele mamei sale. Îl văzusem 
la şcoală. Era de vârsta mea, dar nu-i ştiam numele. Făcea 
parte din grupul copiilor din oraş, aşa că de unde puteam 
să i-l ştiu? Femeia s-a întors în brutărie, bodogănind, dar el 
trebuie să mă fi văzut când m-am dus în spatele cocinei şi 
m-am sprijinit de partea opusă a unui măr. În cele din urmă, 
realizasem că n-aveam ce duce acasă. Mi s-au înmuiat 


genunchii şi am alunecat în josul trunchiului, către 
rădăcină. Era prea mult. Mă simţeam atât de bolnavă, de 
slăbită şi de istovită, oh, atât de istovită. N-au decât să 
cheme Apărătorii Păcii şi să ne ducă la casa comunitară, mi- 
am spus. Sau, şi mai bine, să mor aici, în ploaie. 

In brutărie a zăngănit ceva, am auzit-o pe femeie ţipând 
din nou, apoi zgomotul unei lovituri şi m-am întrebat, ca 
prin ceaţă, ce se întâmpla. Nişte paşi se apropiau de mine, 
bălăcindu-se în noroi, şi m-am gândit: E ea. Vine să mă 
alunge cu un băț. Dar nu era femeia. Era băiatul. Ducea în 
braţe două pâini mari, care căzuseră probabil în foc, fiindcă 
aveau coaja pârlită, neagră. 

Mama lui zbiera: 

— Hrăneşte porcul, prostule! De ce n-o faci? Nici un om 
la locul lui nu cumpără pâine arsă! 

El a început să rupă bucăţi din partea arsă şi să le 
azvârle în troacă, apoi a sunat clopoţelul de la uşa din faţă a 
brutăriei şi femeia s-a făcut nevăzută, având un client de 
servit. 

Băiatul nu s-a uitat nici măcar o singură dată înspre 
mine, dar eu îl urmăream din priviri. Din cauza pâinii, din 
cauza urmei roşii de pe obrazul lui. Cu ce îl lovise? Părinţii 
mei nu ne băteau niciodată. Nu-mi imaginasem niciodată că 
se poate întâmpla aşa ceva. Băiatul s-a uitat înapoi, către 
brutărie, parcă vrând să se convingă că nu exista nici un 
pericol, apoi, reîndreptându-şi atenţia asupra porcului, a 
aruncat o pâine în direcţia mea. A doua a urmat-o imediat, 
iar el s-a întors lipăind în brutărie şi a închis apoi bine uşa. 

M-am uitat la pâini nevenindu-mi să-mi cred ochilor. 
Erau minunate, într-adevăr perfecte, cu excepţia zonelor 
arse. Oare băiatul voia să le iau eu? Probabil că da. Fiindcă 
se aflau la picioarele mele. Mi le-am îndesat sub cămaşă 
înainte de a mai vedea şi alţii ce se întâmplase, mi-am 
strâns haina de vânătoare mai tare în jurul trupului şi m-am 
îndepărtat în grabă. Fierbinţeala pâinilor îmi ardea pielea, 
dar le-am strâns mai tare, agăţându-mă de viaţă. 


Când am ajuns acasă, se răciseră într-o oarecare 
măsură, dar la mijloc continuau să fie calde. Mâinile lui 
Prim s-au întins să rupă o bucată, dar am pus-o să se aşeze, 
am silit-o pe mama să ni se alăture la masă şi am turnat ceai 
fierbinte. Am răzuit partea neagră şi am tăiat pâinea felii. 
Am mâncat împreună una întreagă, felie cu felie. Era bună, 
hrănitoare, umplută cu stafide şi cu miez de nucă. 

Mi-am pus hainele la uscat lângă foc, m-am târât în pat şi 
am căzut într-un somn fără vise. 

Abia a doua zi mi-a trecut prin cap că era posibil ca 
băiatul să fi ars pâinile înadins. Probabil le scăpase în 
flăcări, ştiind că avea să fie pedepsit pentru asta, şi mi le 
adusese mie. Dar am respins ideea. Trebuie să fi fost un 
accident. De ce ar fi făcut-o? Nici măcar nu mă cunoştea. 
Totuşi, simplul fapt că îmi aruncase mie pâinea fusese un 
gest de o imensă bunătate, pentru care s-ar fi ales fără 
îndoială cu o bătaie, dacă ar fi fost descoperit. N-am reuşit 
să-mi explic fapta lui. 

Am mâncat câteva felii de pâine la micul dejun şi am 
plecat la şcoală. Primăvara părea să fi venit peste noapte. 
Aer cald, înmiresmat. Nori pufoşi. La şcoală am trecut pe 
lângă băiat pe coridor, i se umflase obrazul şi ochiul i se 
învineţise. Era cu prietenii lui şi n-a dat nici un semn că m- 
ar fi observat. Dar după-amiază, când am luat-o pe Prim şi 
ne-am pregătit să pornim spre casă, l-am surprins privindu- 
mă lung de pe trotuarul de vizavi de şcoală. Ochii ni s-au 
întâlnit pentru o clipă, după care el a întors capul. Mi-am 
coborât stingherită privirea şi atunci am văzut-o. Prima 
păpădie din anul acela. În mintea mea a sunat un clopoțel. 
M-am gândit la orele petrecute în pădure, alături de tata, şi 
am ştiut că aveam să supravieţuim. 

Din ziua aceea, n-am mai reuşit niciodată să rup legătura 
dintre băiatul ăsta, Peeta Mellark, pâinea care mi-a dat 
speranţă şi păpădia care mi-a reamintit că nu eram 
condamnată la moarte. Şi nu doar o dată mi-am întors capul 
pe coridorul şcolii, surprinzându-i ochii care mă urmăreau, 
dar numai pentru a-i vedea întorcându-se fulgerător în altă 


parte. Am sentimentul că îi datorez ceva şi nu-mi place să 
fiu datoare. Poate, dacă i-aş fi mulţumit la un moment dat, 
între sentimentele mele n-ar mai fi existat acum nici un 
conflict. Mi-am propus de vreo două ori să fac asta, dar 
ocazia nu s-a ivit niciodată de la sine. lar acum n-o să se mai 
ivească niciodată. Pentru că o să fim aruncaţi într-o arenă 
unde o să ne luptăm până la moarte. Cum aş putea să-i 
strecor acolo o mulţumire? Ar părea pur şi simplu 
nesinceră, dacă o să-ncerc apoi să-i tai beregata. 

Primarul termină plictisitorul Tratat de Trădare şi ne 
face semn mie şi lui Peeta să ne strângem mâinile. Ale lui 
sunt puternice şi calde, ca pâinile acelea. Mă priveşte drept 
în ochi şi îmi prinde mâna în ceea ce pare a fi o strânsoare 
încurajatoare. Poate că nu e decât un spasm nervos. 

Ne reîntoarcem cu faţa către mulţime în timp ce se cântă 
imnul Panemului. 

Ei, îmi spun. O să fim douăzeci şi patru. E foarte probabil 
să-l ucidă altcineva înaintea mea. 

Desigur, în ultima vreme, probabilitățile nu s-au dovedit 
prea demne de încredere. 


Capitolul 3 


ODATĂ IMNUL ÎNCHEIAT, suntem luaţi în custodie. Nu 
vreau să spun că ni se pun cătuşe sau altceva de genul ăsta, 
dar un grup de Apărători ai Păcii ne înconjoară, trecându- 
ne prin uşa din faţă a clădirii Justiţiei. Poate că, în trecut, 
tributurile au încercat să fugă. Deşi eu n-am văzut niciodată 
întâmplându-se aşa ceva. 

Sunt condusă apoi într-o cameră şi lăsată singură. E cea 
mai bogată încăpere în care am intrat vreodată, cu covoare 
groase, în care ţi se afundă piciorul, cu o canapea şi cu 
scaune îmbrăcate în catifea. Ştiu ce e catifeaua, fiindcă 
mama are o rochie cu gulerul făcut din aşa ceva. Când mă 
aşez pe canapea, îmi plimb degetele de-a lungul 
materialului, în repetate rânduri. Mă ajută să mă calmez în 
timp ce mă pregătesc pentru următoarea oră. E răgazul 
acordat tributurilor pentru a-şi lua rămas-bun de la cei 
dragi. Nu-mi pot permite să mă tulbur, să ies din camera 
asta cu ochii umflaţi şi cu nasul roşu. Plânsul nu e o opţiune. 
La gară vor fi şi mai multe camere de luat vederi. 

Sora mea şi mama apar primele. Intind braţele către 
Prim şi ea mi se urcă în poală, luându-mă de gât şi 
punându-şi capul pe umărul meu, exact aşa cum făcea când 
era un ţânc. Mama se aşază lângă mine şi ne cuprinde pe 
amândouă cu braţele. Vreme de câteva minute, nu scoatem 
nici un cuvânt. Pe urmă încep să le vorbesc despre toate 
lucrurile pe care nu trebuie să uite să le facă, acum, când n- 
o să mai fiu acolo ca să le fac pentru ele. 

Prim nu trebuie să ia nici o teseră. Dacă au grijă, se pot 
descurca vânzând laptele şi brânza caprei lui Prim şi 
produsele micii spiţerii pe care a deschis-o mama pentru 
oamenii din Filon. Gale o să-i aducă ierburile pe care nu le 
plantează ea însăşi, numai că va trebui să i le descrie cu 
mare atenţie, pentru că nu e obişnuit cu ele, aşa cum sunt 
eu. O să le aducă şi vânat - am făcut amândoi un pact în 
urmă cu vreun an şi ceva - şi probabil că n-o să le ceară 


nimic în schimb, dar ele ar trebui să-i mulţumească 
oferindu-i ceva - lapte sau medicamente. 

Nu mă ostenesc să sugerez că Prim ar trebui să-nveţe să 
vâneze. Am încercat să-i dau lecţii în vreo două rânduri şi 
rezultatul a fost un dezastru. Pădurea o îngrozea şi, ori de 
câte ori nimeream ceva, i se umpleau ochii de lacrimi şi 
începea să-mi spună că ea ar fi putut să vindece animalul 
dacă îl duceam acasă destul de repede. Dar face treabă 
bună cu capra, aşa că bat monedă pe asta. 

Când termin cu instrucţiunile despre combustibil, despre 
negoţ şi despre mersul la şcoală, care nu trebuie întrerupt, 
mă întorc spre mama şi o strâng de braţ cu putere. 

— Ascultă-mă. Asculţi ce-ţi spun? 

Ea dă din cap, alarmată de ardoarea cu care îi vorbesc. 
Probabil că ştie ce urmează. 

— Nu poţi să pleci iarăşi, îi spun. Ochii mamei descoperă 
podeaua. 

— Ştiu. N-o s-o fac. N-am avut cum să împiedic ceea ce... 

— Ei, de data asta trebuie. Nu poţi să pleci ca şi cum ţi-ai 
fi terminat programul de lucru, lăsând-o pe Prim pe cont 
propriu. Acum n-o să mai fiu cu voi, ca să vă ţin pe 
amândouă în viaţă. Nu contează ce se întâmplă. Nu 
contează ce-o să vedeţi pe ecran. Trebuie să-mi promiţi c-o 
să te zbaţi ca să treci peste asta! _ 

Vocea mi s-a înălţat până deveni un țipăt. În ea e toată 
mânia şi toată spaima pe care le-am simţit când ne-a 
abandonat. 

Ajunsă ea însăşi în pragul furiei, mama îşi retrage braţul 
din strânsoarea mea. 

— Am fost bolnavă. M-aş fi putut trata dacă aş fi avut 
leacurile pe care le am acum. 

Partea asta despre boală ar putea fi adevărată. De atunci 
încoace, am văzut-o readucând la viaţă oameni care 
sufereau de o tristeţe imobilizantă. Poate că e o boală, dar e 
una pe care nu ne-o putem permite. 

— Atunci ia-le. Şi ai grijă de ea! spun. 


— O să-mi fie bine, Katniss, zice Prim, prinzându-mi faţa 
în mâini. Dar ai şi tu grijă. Eşti atât de iute şi de curajoasă. 
Poate reuşeşti să câştigi. 

N-am cum să câştig. Probabil că Prim o ştie, în adâncul 
inimii ei. Competiţia va fi cu mult peste abilităţile mele. 
Puştani din districte mai bogate, pentru care a câştiga e o 
onoare imensă, care s-au antrenat pentru asta toată viaţa 
lor. Băieți de două trei ori mai voinici decât mine. Fete care 
cunosc douăzeci de moduri diferite de a ucide cu un cutit. 
Oh, vor fi şi unii ca mine. Care sunt scoşi din joc înainte de a 
începe adevărata distracţie. 

— Poate, încuviinţez, fiindcă mi-ar fi greu să-i cer mamei 
să meargă mai departe dacă eu aş ceda deja. In plus, nu-mi 
stă în fire să renunţ fără luptă, chiar şi atunci când totul 
pare lipsit de speranţă. Pe urmă o să fim bogate, ca 
Haymitch. 

— Nu-mi pasă dacă suntem sau nu bogate. Nu vreau 
decât să te-ntorci acasă. O să te străduieşti, nu-i aşa? O să 
te străduieşti de-adevăratelea? întreabă Prim. 

— O să mă străduiesc de-adevăratelea, jur, îi răspund. 

Şi ştiu că, de dragul lui Prim, o s-o fac. 

Pe urmă Apărătorul Păcii apare în uşă, făcându-ne semn 
că timpul nostru s-a încheiat, şi ne îmbrăţişăm cu atâta 
putere încât mă doare şi nu pot spune decât: 

— Vă iubesc. Vă iubesc pe amândouă. 

Şi ele îmi spun acelaşi lucru, apoi Apărătorul Păcii le 
ordonă să plece şi uşa se închide. Imi îngrop capul într-una 
dintre pernele de catifea, ca şi cum asta ar putea opri totul. 

În cameră intră altcineva şi, când îmi ridic privirea, sunt 
surprinsă să-l văd pe brutar, pe tatăl lui Peeta Mellark. Nu 
pot să cred că a venit să mă vadă. La urma urmelor, o să- 
ncerc să-i ucid fiul. Dar noi doi ne cunoaştem un pic, iar elo 
ştie pe Prim chiar mai bine. Când îşi vinde bucăţile de 
brânză de capră în Vatră, ea îi pune două deoparte, iar el o 
răsplăteşte cu o cantitate generoasă de pâine. Aşteptăm 
întotdeauna să tratăm cu brutarul, când vrăjitoarea de 
nevastă-sa nu e prin preajmă, fiindcă el e mult mai 


cumsecade. Sunt sigură că el nu şi-ar fi pocnit băiatul, aşa 
cum a făcut ea, atunci când a ars pâinea. Dar de ce a venit 
să mă vadă? 

Brutarul se aşază cu stângăcie pe marginea unuia dintre 
scaunele de pluş. E un bărbat voinic, cu umeri largi, putând 
cicatricele arsurilor căpătate în anii petrecuţi lângă 
cuptoare. Probabil că abia şi-a luat rămas-bun de la fiul său. 

Scoate din buzunarul hainei un pachet învelit în hârtie 
albă şi mi-l întinde. Il deschid şi găsesc fursecuri. Sunt un 
lux pe care noi nu ni-l putem permite niciodată. 

— Mulţumesc, îi spun. 

In cea mai mare parte a timpului, brutarul nu e prea 
vorbăreţ, iar azi nu găseşte nici un cuvânt. 

— În dimineaţa asta, am mâncat nişte pâine de-a 
dumneavoastră. Prietenul meu Gale v-a dat o veveriţă 
pentru ea. 

El dă din cap, ca şi cum şi-ar aduce aminte de veveriţă. 

— N-a fost cel mai bun târg pe care l-aţi încheiat, adaug 
eu. 

El ridică din umeri, ca şi cum asta n-ar putea avea vreo 
importanţă. 

Nu mă pot gândi la nimic altceva, aşa că stăm în tăcere 
până când un Apărător al Păcii îi cere să plece. El se ridică 
şi tuşeşte ca să-şi dreagă glasul. 

— O să fiu cu ochii pe fetiţă. O să m-asigur că are ce 
mânca. 

Simt că mi se ia o piatră de pe inimă la cuvintele lui. 
Oamenii fac afaceri cu mine, dar simt o afecţiune sinceră 
faţă de Prim. Poate e suficient ca s-o ţină în viaţă. 

Şi următorul meu oaspete e unul neaşteptat. Madge vine 
întins la mine. Nu e înlăcrimată sau evazivă, dar în tonul 
vocii ei e o insistenţă care mă surprinde. 

— Te lasă să porţi în arenă ceva din districtul tău. Ceva 
care să-ţi amintească de casă. Vrei să porţi asta? 

Imi întinde broşă rotundă, de aur, pe care o avea prinsă 
mai devreme de rochie. Atunci nu-i dădusem prea multă 
importanţă, dar acum văd că e o mică pasăre în zbor. 


— Broşa ta? întreb. 

Să port un simbol al districtului e aproape ultimul lucru 
care mi-ar fi putut trece prin minte. 

— Uite, ţi-o agăţ de rochie, e bine? Madge nu aşteaptă 
răspuns, se apleacă şi prinde pasărea de rochia mea. 
Promiţi c-o s-o porţi în arenă, Katniss? mă întreabă ea. 
Promiţi? 

— Da, îi răspund. 

Fursecuri. O broşă. Azi primesc tot felul de daruri. 
Madge îmi oferă unul în plus. O sărutare pe obraz. Pe urmă 
pleacă şi eu rămân gândindu-mă că poate mi-a fost cu 
adevărat prietenă, tot timpul. 

In cele din urmă apare şi Gale şi poate că nu avem nici o 
legătură romantică, dar, când îşi deschide braţele, nu ezit 
să mă las cuprinsă de ele. Trupul lui îmi e familiar - felul în 
care se mişcă, mirosul de fum de lemne, până şi sunetul 
bătăilor inimii în momentele de linişte ale vânătorii - dar 
acum e prima oară când i-l simt cu adevărat, suplu, cu 
muşchi puternici, lipit de al meu. 

— Ascultă, spune el. Ar trebui să fie uşor să faci rost de 
un cuţit, dar trebuie să pui mâna pe un arc. ţi dă cele mai 
multe şanse. 

— N-au întotdeauna arcuri, spun, cu gândul la anul în 
care nu au avut decât nişte ghioage oribile, cu ţepi, cu care 
tributurile au fost nevoite să se ciomăgească până la 
moarte. 

— Atunci fă-ţi unul, zice Gale. Chiar şi un arc slab e mai 
bun decât nimic. 

Am încercat să copiez arcurile tatei, cu rezultate 
nemulţumitoare. Nu e chiar atât de simplu. 

Până şi tata le greşea uneori şi era nevoit să le arunce. 

— Nici măcar nu ştiu dacă acolo o să fie lemn, spun eu. 

Intr-un alt an, i-au azvârlit pe toţi într-un loc unde nu 
erau decât bolovani, nisip şi tufe încâlcite. Am detestat anul 
ăla în mod deosebit. Mulţi competitori au fost muşcaţi de 
şerpi veninoşi sau au înnebunit de sete. 


— Lemn există aproape întotdeauna, spune Gale. Din 
anul ăla când jumătate au murit de frig. Asta nu oferă cine 
ştie ce distracţie. 

E adevărat, într-un an ne-am uitat cum îngheţau jucătorii 
noaptea, găsindu-şi sfârşitul. Abia dacă-i puteai zări, fiindcă 
stăteau ghemuiţi ca nişte mingi şi n-aveau lemne pentru 
foc, sau pentru torţe, sau pentru orice altceva. Ioate acele 
morţi tăcute, fără vărsare de sânge, au fost considerate la 
Capitoliu din cale afară de banale. De atunci există de 
obicei lemn pentru foc. 

— Da, se găseşte mai mereu, încuviinţez eu. 

— Katniss, nu e decât o vânătoare. Tu eşti cel mai bun 
vânător pe care-l cunosc, spune Gale. 

— Nu e o simplă vânătoare. Ceilalţi sunt înarmaţi. Sunt 
capabili să gândească, răspund eu. 

— Ca şi tine. lar tu ai mai mult antrenament. 
Antrenament adevărat, zice el. Ştii cum să ucizi. 

— Nu şi oameni, spun eu. 

— De fapt, cât de mare poate fi deosebirea? întreabă 
Gale, cu un aer sinistru. 

Cel mai îngrozitor lucru e că, dac-o să pot uita că sunt 
oameni, n-o să existe nici o deosebire. 

Apărătorii Păcii se întorc prea repede şi Gale le cere mai 
mult timp, dar ei îl iau de lângă mine, iar eu încep să intru 
în panică. 

— Nu le lăsa să moară de foame! strig, agăţându-mă de 
mâna lui. 

— N-o să le las! Ştii că n-o să le las! Katniss, nu uita că 
eu..., spune el, şi Apărătorii Păcii ne smucesc, despărţindu- 
ne, şi trântesc uşa, iar eu n-o să ştiu niciodată ce voia Gale 
să nu dau uitării. 

Drumul de la clădirea Justiţiei la gară e scurt. Nu m-am 
mai urcat niciodată într-o maşină. Şi de foarte puţine ori 
într-o căruţă. În Filon, mergem pe jos. 

Am avut dreptate să nu plâng. Gara mişună de reporteri 
cu camerele ca nişte insecte îndreptate direct spre faţa 
mea. Dar mi-am alungat de multe ori emoţiile de pe chip şi 


asta fac şi acum. Mă întrezăresc pe mine însămi pe un 
ecran de televiziune de pe perete, care redă sosirea mea, şi 
mă simt încântată fiindcă par aproape plictisită. 

Pe de altă parte, e evident că Peeta Mellark a plâns şi e 
destul de interesant că nu pare dornic s-o ascundă. Mă 
întreb imediat dacă asta va fi strategia lui în timpul 
jocurilor. Să pară slab şi înfricoşat, să liniştească toate 
celelalte tributuri dându-le impresia că nu e un rival demn 
de luat în seamă şi să iasă apoi la luptă. Cu câţiva ani în 
urmă, asta a mers de minune pentru o fată, Johanna Mason, 
din Districtul 7. Părea o prostănacă atât de smiorcăită şi de 
fricoasă, încât nimeni nu s-a obosit să-i dea atenţie, până 
când n-au mai rămas decât o mână de concurenţi. Atunci s- 
a dovedit că era în stare să ucidă cu sălbăticie. Şi-a jucat 
cartea într-un mod foarte inteligent. Dar o asemenea 
strategie pare ciudată pentru Peeta Mellark, fiindcă el este 
fiul unui brutar. După toţi aceşti ani în care a avut mâncare 
suficientă şi a mutat tăvile cu pâine de colo-colo a ajuns să 
fie puternic şi lat în umeri. O să fie nevoie de o grămadă de 
lacrimi ca să convingă pe cineva să-l neglijeze. 

Trebuie să stăm câteva minute în uşa vagonului în timp 
ce camerele se îndoapă cu imaginile noastre, apoi ni se 
permite să intrăm şi uşile ni se închid, îndurătoare, în urmă. 
Trenul se pune imediat în mişcare. 

La început, viteza îmi taie răsuflarea. Bineînţeles că nu 
m-am mai urcat niciodată într-un tren, de vreme ce 
călătoriile dintr-un district în altul sunt interzise, cu 
excepţia însărcinărilor oficiale. Pentru noi, prin asta se 
înţelege în primul rând transportul cărbunilor. Dar nu mă 
aflu într-un tren obişnuit, pentru cărbuni. E unul dintre 
modelele ultrarapide ale Capitoliului, care atinge o viteză 
medie de patru sute de kilometri pe oră. Călătoria noastră 
spre capitală va dura mai puţin de o zi. 

La şcoală ni se spune că locul unde a fost construit 
Capitoliul se numea cândva Munţii Stâncoşi. Regiunea în 
care se află Districtul 12 era cunoscută drept Appalachia. 


Chiar şi acum câteva sute de ani scoteau cărbune de aici. 
De aceea minerii noştri trebuie să sape atât de adânc. 

La şcoală, totul gravitează în jurul cărbunelui. În afară 
de cunoştinţele elementare de citire şi de matematică, toată 
instruirea noastră e legată de cărbuni. Cu excepţia 
lecturilor săptămânale din istoria Panemului - vorbărie 
goală despre ceea ce-i datorăm Capitoliului. Ştiu că trebuie 
să fie ceva mai mult decât mi se spune, că există o relatare 
a faptelor petrecute cu adevărat în timpul rebeliunii. Dar 
nu-mi pierd prea mult timp gândindu-mă la asta. Indiferent 
care ar fi adevărul, nu văd cum m-ar ajuta să pun mâncare 
pe masă. 

Trenul tributurilor e chiar mai elegant decât camera din 
clădirea Justiţiei. Avem fiecare câte un apartament, alcătuit 
dintr-un dormitor, o încăpere pentru garderobă şi o cameră 
de baie personală, cu apă curentă, rece şi caldă. Acasă nu 
avem apă caldă decât dacă o fierbem. 

Sunt sertare pline cu haine elegante şi Effie Trinket îmi 
spune să fac tot ce vreau, să mă îmbrac cu orice doresc, 
totul îmi stă la dispoziţie. Numai să fiu gata pentru cină 
într-o oră. Mă dezbrac de rochia albastră a mamei şi fac un 
duş fierbinte. N-am mai făcut niciodată un duş. E ca şi cum 
aş sta vara în ploaie, numai că apa e mai caldă. Mă îmbrac 
cu o cămaşă verde închis şi cu pantaloni. 

In ultima clipă, îmi aduc aminte de mica broşa de aura 
lui Madge. O privesc cu atenţie pentru prima oară. E ca şi 
cum cineva ar fi făurit o pasăre minusculă de aur, fixând 
apoi un inel în jurul ei. Pasărea atinge inelul numai cu 
vârfurile aripilor. O recunosc pe neaşteptate. E o gaiţă- 
zeflemitoare. 

Sunt păsări amuzante şi te duc cu gândul la o palmă 
peste faţa Capitoliului. In timpul rebeliunii, Capitoliul a 
crescut o serie de animale modificate genetic, folosite ca 
arme. Erau cunoscute, în general, sub numele de mutanţi şi 
uneori li se spunea, mai scurt, anţi. Unul dintre aceştia era 
o pasăre deosebită, numită gaiţă-limbută, care avea 
capacitatea de a memora şi de a reproduce o întreagă 


conversaţie purtată de oameni. Erau păsări dresate să se 
întoarcă acasă, o specie alcătuită în exclusivitate din 
masculi, şi li s-a dat drumul în zone unde se ştia că se 
ascund duşmanii Capitoliului. După ce memorau discuţii, 
zburau înapoi, la centre, pentru ca acestea să fie 
înregistrate. Oamenii au avut nevoie de ceva timp ca să-şi 
dea seama ce se întâmpla în districte şi cum erau 
înregistrate discuţiile între patru ochi. Pe urmă, bineînţeles 
că rebelii i-au oferit Capitoliului un şir nesfârşit de minciuni 
şi totul s-a transformat într-o farsă. Aşa că toate centrele au 
fost închise şi păsările au fost abandonate, pentru a muri în 
sălbăticie. 

Numai că n-au murit. Masculii de gaiţă-limbută s-au 
împerecheat în schimb cu femele de sturz-zeflemitor, dând 
naştere unei specii cu totul noi de zburătoare, care puteau 
reproduce atât trilurile păsărilor, cât şi cântecele oamenilor, 
îşi pierduseră abilitatea de a pronunţa cuvinte, dar încă mai 
puteau să mimeze o serie de sunete vocale umane, de la 
cele înalte ale cântecului unui copil până la tonurile grave 
ale unei voci bărbăteşti. Şi puteau memora cântece. Nu 
doar câteva note, ci cântece întregi, cu multe versuri, dacă 
aveai răbdare să cânţi pentru ele şi dacă le plăcea vocea ta. 

Tata avea o slăbiciune aparte pentru  gaiţele- 
zeflemitoare. Când ne duceam la vânătoare, fluiera sau 
cânta melodii complicate pentru ele şi, după o pauză 
politicoasă, păsările îi răspundeau întotdeauna. Nu e 
tratată toată lumea cu un asemenea respect. Dar, când 
cânta tata, toate păsările din jur amuţeau şi îl ascultau. 
Avea o voce frumoasă, înaltă şi limpede, şi atât de plină de 
viaţă, încât îţi venea să râzi şi să plângi în acelaşi timp. Nu 
m-am putut hotări să continui acest obicei după moartea 
lui. Totuşi, mica pasăre are ceva reconfortant. E ca şi cum 
aş avea o părticică din tata cu mine, protejându-mă. Îmi 
prind broşa de cămaşă şi, cu materialul verde-închis drept 
fundal, aproape îmi pot imagina că gaiţa-zeflemitoare 
zboară printre copaci. 


Effie 'Trinket vine să mă ia la cină. O urmez pe culoarul 
îngust, care se clatină în toate părţile, până într-o sală de 
mese cu pereţii acoperiţi de lambriuri lustruite. Inăuntru e 
o masă pe care vesela e extrem de fragilă. Peeta Mellark s-a 
aşezat deja, în aşteptarea noastră, iar scaunul de lângă el e 
gol. 

— Unde e Haymitch? întreabă Effie Trinket, cu un aer 
radios. 

— Ultima dată când l-am văzut, spunea că vrea să tragă 
un pui de somn, răspunde Peeta. 

— Ei, a fost o zi istovitoare, comentează ea. Mă gândesc 
că se simte uşurată de absenţa lui Haymitch, şi cine ar 
putea s-o condamne? 

Felurile de mâncare sosesc pe rând. O supă groasă de 
morcovi, salată de legume, cotlete de miel cu cartofi piure, 
brânză şi fructe, o prăjitură cu ciocolată. În timpul mesei, 
Effie 'Trinket ne reaminteşte întruna să lăsăm loc, pentru că 
mai urmează şi altceva. Dar eu mă îndop fiindcă n-am mai 
avut niciodată parte de asemenea mâncăruri şi fiindcă să 
pun pe mine câteva kilograme în plus e probabil cel mai 
bun lucru pe care-l pot face înainte de începerea Jocurilor. 

— Măcar voi doi sunteţi binecrescuţi, spune Effie, când 
terminăm felul principal. Cei doi de anul trecut au mâncat 
totul cu mâinile, ca nişte sălbatici. Mi-au dat digestia 
complet peste cap. 

Perechea de anul trecut a fost alcătuită din doi puştani 
din Filon care nu avuseseră destulă mâncare în nici una 
dintre zilele vieţii lor. Iar când aveau ce mânca, bunele 
maniere din timpul mesei erau, cu siguranţă, ultima lor 
preocupare. Peeta e fiul unui brutar. Mama ne-a învăţat pe 
Prim şi pe mine să mâncăm cum se cuvine, aşa că, da, ştiu 
cum să folosesc un cuţit şi o furculiţă. Dar detest 
comentariul lui Effie Trinket într-o asemenea măsură încât 
ţin neapărat să mănânc celelalte feluri cu degetele. Pe urmă 
îmi şterg mâinile de faţa de masă. Asta o face să strângă cu 
putere din buze. 


Acum, când cina s-a încheiat, mă străduiesc din răsputeri 
să nu vomit. Văd că şi Peeta e cam verde la faţă. 
Stomacurile noastre nu sunt obişnuite cu mese atât de 
bogate. Dar, dacă sunt în stare să nu vomit fiertura lui Sae 
Unsuroasa, făcută din carne de şoarece, măruntaie de porc 
şi coajă de copac - o specialitate de iarnă - sunt hotărâtă să 
rezist şi acum. Mergem într-un alt compartiment, să vedem 
reluarea extragerilor din întregul Panem. Încearcă să le 
repartizeze pe toată durata zilei, astfel încât e de presupus 
că pot fi urmărite toate în direct, însă numai oamenii din 
Capitoliu reuşesc într-adevăr asta, pentru că nici unul 
dintre ei nu trebuie să fie de faţă la vreo extragere. 

Le vedem pe toate, rând pe rând, numele strigate, 
voluntarii ieşind din rânduri sau, cel mai adesea, lipsa lor. 
Studiem chipurile puştanilor care ne vor fi rivali. Câteva îmi 
rămân în minte. Un băiat monstruos din Districtul 2, care 
iese în faţă dintr-un salt, oferindu-se voluntar. O fată cu chip 
de vulpe şi părul roşu, lucios, din Districtul 5. Un băiat cu 
un picior diform din Districtul 10. Şi, cel mai greu de scos 
din minte, o fată de doisprezece ani din Districtul 11. Are 
pielea şi ochii de un maroniu întunecat, dar, în afară de 
asta, seamănă foarte bine cu Prim, în privinţa înălţimii şi a 
felului cum se poartă. Numai că, după ce se urcă pe scenă 
şi se cer voluntari, nu se aude decât vâjâitul vântului printre 
clădirile dărăpănate din jur. Nimeni nu vrea să-i ia locul. 

Districtul 12 e arătat la sfârşit. Strigarea numelui lui 
Prim, eu alergând pe urmele ei, ca voluntar. Nu-ţi poate 
scăpa disperarea din vocea mea când o împing pe Prim în 
spate, ca şi cum mi-ar fi teamă că nimeni n-o să mă audă şi 
că o vor lua pe ea. Dar mă aud, bineînţeles. Îl văd pe Gale 
desprinzând-o de mine şi mă privesc urcând pe scenă. 
Comentatorii nu ştiu exact ce-ar trebui să spună despre 
refuzul mulţimii de a aplauda. Salutul tăcut. Unul subliniază 
că Districtul 12 a fost întotdeauna puţin cam înapoiat, însă 
obiceiurile locale pot fi încântătoare. Ca la comandă, 
Haymitch cade de pe scenă şi ei scot gemete amuzante. E 
extras numele lui Peeta şi el îşi ocupă locul în tăcere. Ne 


strângem mâinile. Pe urmă dau din nou imnul şi programul 
se încheie. Effie Trinket e nemulțumită de starea în care i s- 
a aflat peruca. 

— Mentorul vostru are multe de învăţat despre imagine. 
Multe despre comportamentul în timpul unei transmisii de 
televiziune. 

Peeta râde pe neaşteptate. 

— Era beat, spune el. Se îmbată în fiecare an. 

— In fiecare zi, adaug eu. 

Nu-mi pot reţine un scurt zâmbet atotcunoscător. Effie 
Trinket lasă impresia că Haymitch are doar nişte maniere 
grosolane care ar putea fi corectate de câteva sfaturi de-ale 
ei. 

— Da, şuieră ea. E ciudat că vouă vi se pare amuzant. 
Ştiţi că, în timpul Jocurilor, mentorul e parâma voastră de 
salvare, legătura cu lumea. Cel care vă dă sfaturi, vă 
găseşte sponsori şi hotărăşte ce daruri primiţi. Pentru voi, 
mentorul poate fi diferenţa dintre viaţă şi moarte! 

Exact în clipa aceea, Haymitch intră în compartiment 
clătinându-se. 

— Am pierdut cina? întreabă el, cu voce neclară. Pe urmă 
vomită şi cade în mizeria împroşcată pe toată suprafaţa 
covorului scump. 

— Aşa că râdeţi mai departe! spune Effie Trinket. 

Ocoleşte balta de vomă ţopăind în pantofii ei cu vârf 
ascuţit şi părăseşte încăperea în grabă. 


Capitolul 4 


PENTRU CÂTEVA CLIPE, eu şi Peeta ne privim mentorul 
încercând să se ridice din porcăria respingătoare şi 
alunecoasă care i s-a revărsat din stomac. Duhoarea de 
vomă şi de alcool nerafinat îmi aduce cina în gât. Schimbăm 
o privire. Evident că nu e mare lucru de capul lui Haymitch, 
dar Effie Trinket are dreptate într-o singură privinţă, odată 
intraţi în arenă, el e tot ce ne mai rămâne. Ca şi cum ne-am 
fi pus de acord fără vorbe, îl luăm fiecare de câte un braţ şi 
îl ajutăm să se salte în picioare. 

— M-am împiedicat? ne întreabă. Miroase urât. Se freacă 
la nas cu mâna murdară, mânjindu-şi faţa cu vomă. 

— Te ducem în camera dumitale, spune Peeta. Te spălăm 
un pic. 

Il ducem în compartimentul lui, pe jumătate ghidându-l şi 
pe jumătate cărându-l. De vreme ce nu-l putem întinde pur 
şi simplu pe cuvertura brodată a patului, îl târâm în cadă şi 
dăm drumul la duş. El abia dacă bagă de seamă. 

— E OK, îmi spune Peeta. De-acum mă ocup eu. 

Nu mă pot împiedica să simt un strop de recunoştinţă, 
fiindcă să-l dezbrac pe Haymitch, să-i spăl voma din părul 
de pe piept şi să-l vâr în pat e ultimul lucru pe care mi-l 
doresc. E posibil ca Peeta să-ncerce să-i facă impresie bună, 
să ajungă favoritul lui după începerea Jocurilor. Dar, ţinând 
cont de starea în care se află, Haymitch n-o să-şi 
reamintească mâine nimic din toate astea. 

— Bine, răspund. Pot să-l trimit pe unul dintre tipii din 
Capitoliu să te ajute. 

În tren sunt câţi vrei. Gătind pentru noi. Servindu-ne. 
Păzindu-ne. Misiunea lor e să ne poarte de grijă. 

— Nu. Nu-i vreau, zice Peeta. _ 

Dau din cap şi mă îndrept spre camera mea. Înţeleg ce 
simte Peeta. Nici eu nu suport să-i văd în faţa ochilor. Dar 
să-i pui să se ocupe de Haymitch ar fi o mică răzbunare. Aşa 
că mă întreb de ce insistă el să aibă grijă de beţiv şi îmi 


spun, pe neaşteptate: Din cauză că e bun din fire. Exact aşa 
cum mi-a dat mie pâinea, din bunătate. 

Ideea îmi stârneşte o scurtă tresărire. Un Peeta Mellark 
bun la suflet e mult mai periculos decât unul nemilos. 
Oamenii cu suflet bun au un fel al lor de a mi se strecura în 
inimă, prinzând rădăcini. Nu-l pot lăsa pe Peeta să facă 
asta. Nu acolo unde mergem. Mă hotărăsc ca, de-acum 
înainte, să am cât mai puţin de-a face cu fiul brutarului. 

Când ajung înapoi în camera mea, trenul se opreşte în 
dreptul unei platforme de alimentare. Deschid repede 
fereastra, arunc afară fursecurile pe care mi le-a dat tatăl 
lui Peeta şi o închid trântind-o. Nu mai vreau. Nu mai vreau 
nimic, de la nici unul dintre ei. 

Din nefericire, pacheţelul cu fursecuri se izbeşte de 
pământ şi se deschide într-un strat de păpădii de lângă 
şine. Nu văd imaginea decât o clipă, fiindcă trenul se pune 
din nou în mişcare, dar e suficient. Suficient ca să-mi aduc 
aminte de cealaltă păpădie, pe care mi-a căzut privirea în 
curtea şcolii, cu ani în urmă... 

Tocmai îmi luasem ochii de la chipul învineţit al lui Peeta 
Mellark, când am zărit păpădia şi am ştiut că speranţa nu 
era pierdută. Am rupt-o cu grijă şi m-am întors în grabă 
acasă. Am înşfăcat o găleată şi pe Prim de mână, ne-am 
îndreptat spre pajişte şi, da, era împestriţată de buruieni cu 
cap galben. După ce le-am cules, am scotocit pe lângă gard, 
pe o lungime de vreun kilometru şi jumătate, până ce am 
umplut găleata cu păpădii de salată, cu tulpini şi cu flori. In 
seara aceea ne-am îndopat cu salată de păpădie şi cu restul 
de pâine. 

— Ce altceva? m-a întrebat Prim. Ce altceva mai putem 
găsi de mâncare? 

— O mulţime de lucruri, i-am promis eu. Nu trebuie 
decât să mi le reamintesc. 

Mama avea un caiet pe care-l adusese cu ea de la 
spiţerie. Paginile erau coli vechi de pergament acoperite cu 
desene de plante, realizate în tuş. Paragrafe îngrijit scrise 
îţi spuneau cum se numesc, de unde să le aduni, când 


înfloresc, care e întrebuinţarea lor medicală. Dar tata 
adăugase alte însemnări. Despre plante comestibile, nu 
medicinale. Păpădii, rumeioare, cepe sălbatice, pini. Eu şi 
Prim ne-am petrecut restul nopţii studiind cu atenţie toate 
acele pagini. 

A doua zi era liberă, nu trebuia să mergem la şcoală. M- 
am învârtit o vreme pe marginea Pajiştii dar, în cele din 
urmă, mi-am adunat curajul şi am trecut pe sub gard. Era 
prima oară când mă aflam acolo singură, fără să fiu apărată 
de armele tatei. Dar am regăsit în scorbura unui copac 
micul arc şi săgețile pe care mi le făcuse. Probabil că, în 
ziua aceea, nu m-am afundat în pădure mai mult de 
douăzeci de metri. In cea mai mare parte a timpului, am 
stat cocoţată într-un stejar bătrân, sperând să treacă vreun 
vânat prin apropiere. După câteva ore, am avut norocul de 
a ucide un iepure. Mai omorâsem câţiva iepuri înainte, sub 
îndrumarea tatei. Insă de data asta m-am descurcat 
singură. 

Nu mai mâncasem carne de luni de zile. Se pare că 
vederea iepurelui a trezit ceva în mama. S-a ridicat, l-a 
jupuit şi a făcut o tocană, adăugând legume culese de Prim. 
Pe urmă a redevenit confuză şi s-a întors în pat, dar, când a 
fost gata mâncarea, am făcut-o să mănânce un castron plin. 

Pădurea a devenit salvatoarea noastră şi în fiecare zi mă 
aventuram ceva mai adânc în sânul ei. La început eram 
înceată, însă hotărâtă să fac rost de mâncare. Furam ouă 
din cuiburi, prindeam peşti în plase, reuşeam uneori să 
vânez câte o veveriţă sau câte un iepure pentru tocană şi 
culegeam diverse plante care mi se iveau sub picioare. 
Plantele sunt înşelătoare. Multe sunt comestibile, dar o 
înghiţitură din altele te poate ucide. Comparam plantele 
culese cu desenele tatei, verificând întotdeauna de mai 
multe ori. Mi-am ţinut familia în viaţă. 

La început, orice semn de pericol, orice urlet îndepărtat, 
orice trosnet inexplicabil de creangă mă trimitea în fugă 
înapoi, către gard. Pe urmă am început să risc, căţărându- 
mă în copaci ca să scap de câinii sălbatici, care se plictiseau 


repede şi îşi vedeau de drum. Urşii şi felinele trăiau mult 
mai departe, poate din cauză că nu le plăcea duhoarea de 
cărbune a districtului nostru. 

Pe 8 mai, am intrat în clădirea Justiţiei, m-am înscris 
pentru teseră şi am dus acasă prima mea raţie de cereale şi 
de ulei, în căruţa de jucărie a lui Prim. Aveam dreptul să fac 
acelaşi lucru pe data de 8 a fiecărei luni. Bineînţeles că nu 
m-am putut opri din vânătoare şi din cules. Cerealele nu 
erau suficiente ca să putem trăi şi trebuia să mai cumpărăm 
şi alte lucruri, săpun, lapte, haine. Am început să vând în 
Vatră toată mâncarea care nu ne era absolut necesară. Îmi 
era frică să intru în locul ăla fără să-l am pe tata alături, dar 
oamenii îl respectaseră şi m-au acceptat. La urme urmelor, 
vânatul e vânat, nu contează cine l-a ucis. Vindeam şi la 
uşile din dos ale clienţilor bogaţi din oraş, încercând să-mi 
aduc aminte tot ce-mi spusese tata şi învățând în acelaşi 
timp câteva trucuri. Măcelarul cumpăra iepuri, dar nu şi 
veveriţe. Brutarului îi plăceau veveriţele, dar trebuia să faci 
târgul numai când nu era nevastă-sa prin preajmă. Șefului 
Apărătorilor Păcii îi plăceau curcanii sălbatici. Primarul 
avea o pasiune pentru fragi. 

Către sfârşitul verii, îmi spălam faţa şi mâinile într-un 
lăculeţ, când am observat plantele care creşteau în jurul 
meu. Flori cu trei petale albe. Am îngenuncheat în apă, 
afundându-mi degetele în mâlul moale, şi mi-am scos apoi 
mâinile pline de rădăcini. Tuberculi mici, albăstrui, care nu 
seamănă prea mult cu cartofii dar care, fierţi sau copţi, au 
un gust tot atât de bun. 

— Katniss!4:, am spus, cu voce tare. 

E planta de la care îmi vine numele. Şi am auzit vocea 
tatei, glumind: 

— Atâta timp cât te poţi găsi pe tine însăţi, n-o să rabzi 
niciodată de foame. 

Mi-am petrecut ore întregi răscolind fundul apei cu 
degetele picioarelor sau cu un băț şi adunând tuberculii 
care pluteau la suprafaţă. In seara aceea ne-am ospătat cu 


peşte şi cu rădăcini de katniss şi, pentru prima oară după 
luni de zile, ne-am simţit toate prea sătule. 

Treptat, mama a revenit alături de noi. A început să se 
ocupe de curăţenie, să gătească şi să conserve pentru iarnă 
o parte din hrana pe care o aduceam. Oamenii făceau 
trocuri cu noi sau ne dădeau bani pentru leacurile ei. Într-o 
zi am auzit-o cântând. 

Prim era încântată s-o aibă înapoi, dar eu stăteam cu 
ochii în patru, aşteptându-mă să dispară iarăşi. N-aveam 
încredere în ea. lar o mică parte diformă din interiorul meu 
o ura pentru slăbiciunea şi pentru neglijenţa ei, pentru 
lunile cumplite prin care ne făcuse să trecem. Prim a iertat- 
0, dar eu am făcut un pas înapoi, îndepărtându-mă de 
mama mea, am înălţat un zid care să mă apere de nevoia de 
ea şi între noi nimic n-a mai fost niciodată la fel. 

Acum o să mor fără să fi rezolvat vreodată asta. Mă 
gândesc cum am ţipat azi la ea, în clădirea Justiţiei. I-am 
spus, totuşi, că o iubesc. Poate aşa se reechilibrează totul. 

Mă holbez o vreme pe geam, dorindu-mi să pot deschide 
iarăşi fereastra, dar nu ştiu ce s-ar putea întâmpla la o 
viteză atât de mare. În depărtare se văd luminile unui alt 
district. 7? 10? 

Habar n-am. Mă gândesc la oameni, în casele lor, 
pregătindu-se de culcare. Imi imaginez casa mea, cu 
obloanele bine închise. Oare ce fac ele acum, mama şi Prim? 
Au fost în stare să mănânce la cină? Tocana de peşte şi 
fragii? Sau zac neatinse în farfurii? Au urmărit reluarea 
evenimentelor zilei la vechiul televizor prăpădit de pe masa 
lipită de perete? Sigur că au mai fost şi alte lacrimi. Oare 
mama se ţine tare, e puternică de dragul lui Prim? Sau a 
început deja să se piardă, lăsând greutatea lumii pe umerii 
fragili ai surorii mele? 

Prim o să doarmă cu mama în noaptea asta, fără nici o 
îndoială. Gândul la bătrânul şi jegosul Buttercup, postându- 
se în pat ca să vegheze asupra lui Prim, mă alină. Dacă sora 
mea o să plângă, motanul o să i se strecoare în braţe şi o să 


stea acolo, încovrigat, până ce ea o să se liniştească şi-o să 
adoarmă. Imi pare atât de bine că nu l-am înecat. 

Imaginându-mi casa mea, simt durerea singurătăţii. Ziua 
asta e nesfârşită. Oare azi-dimineaţă am mâncat mure 
împreună cu Gale? Pare să fi fost cu o viaţă în urmă. Ca un 
vis lung, transformat în coşmar. Poate, dacă adorm, o să mă 
trezesc din nou în Districtul 12, acolo unde mi-e locul. 

Probabil că sertarele adăpostesc nenumărate cămăşi de 
noapte, dar mă mulţumesc să-mi scot bluza şi pantalonii şi 
mă urc în pat în lenjeria de zi. Cearşafurile sunt dintr-un 
material moale, mătăsos. O cuvertură groasă, pufoasă, mă 
încălzeşte imediat. 

Dacă am de gând să plâng, acum e momentul. Dimineaţă 
o să pot spăla dezastrul lăsat de lacrimi pe faţă. Dar 
lacrimile nu vin. Sunt prea obosită sau prea amorţită ca să 
plâng. Singurul lucru pe care-l simt e dorinţa de a mă afla 
în altă parte. Aşa că las trenul să mă legene, purtându-mă 
către uitare. 

Lumina cenuşie se strecoară printre perdele când mă 
trezeşte un glas volubil. O aud pe Effie Trinket strigându-mi 
să mă trezesc. 

— Sus, sus, sus! O să fie o zi mare, mare, mare!... 

Incerc să-mi imaginez, pentru o clipă, ce-ar putea fi în 
capul acestei femei. Ce gânduri i-l umplu când e trează? Ce 
vise i-l cutreieră noaptea? N-am nici cea mai vagă idee. 

Imi pun din nou hainele verzi, de vreme ce nu sunt cu 
adevărat murdare, doar uşor mototolite fiindcă şi-au 
petrecut noaptea pe podea. Degetele mele trasează un cerc 
în jurul micii gaiţe-zeflemitoare de aur şi mă gândesc la 
pădure, la tata, apoi la mama şi la Prim trezindu-se, nevoite 
să meargă mai departe. 

Am dormit cu părul strâns în împletitura complicată 
făcută de mama pentru extragere şi nu arată prea rău, aşa 
că îl las cum e. N-are importanţă. Acum nu putem fi departe 
de Capitoliu. Şi, odată ajunşi în oraş, stilistul meu o să 
decidă cum trebuie să arăt la ceremonia de deschidere din 


seara asta. Sper doar că o să dau peste unul care nu crede 
că nuditatea e ultima tendinţă a modei. 

Când intru în vagonul restaurant, Effie Trinket trece pe 
lângă mine, aproape atingându-mă, având în mână o ceaşcă 
plină cu cafea neagră. Murmură obscenităţi cu voce abia 
auzită. 

Cu faţa puhavă şi roşie de pe urma slăbiciunilor pe care 
şi le-a permis în ziua precedentă, Haymitch râde pe 
înfundate. Peeta ţine în mână o chiflă şi pare oarecum 
stânjenit. 

— Stai jos! Stai jos! spune Haymitch, fluturându-şi mâna 
câtre mine. 

În clipa când mă las să alunec pe scaun, sunt servită cu o 
farfurie imensă, plină cu mâncare. Ouă, şuncă, un morman 
de cartofi prăjiţi. Un castron cu fructe stă într-o frapieră, ca 
să rămână rece. Chiflele din coşul care îmi este pus în faţă i- 
ar ajunge familiei mele pentru o săptămână. E şi o sticlă 
elegantă, cu suc de portocale. Cel puţin asta cred eu că 
este. N-am simţit gustul portocalelor decât o singură dată, 
de Anul Nou, când tata a adus una ca trataţie specială. O 
cană cu cafea. Mama adoră cafeaua, pe care nu ne-o putem 
permite aproape niciodată, dar mie mi se pare amară şi 
diluată. O cană mare, maronie, cu ceva ce n-am mai văzut 
niciodată. 

— Ei îi spun ciocolată caldă, zice Peeta. E bună. 

Iau o înghiţitură din lichidul fierbinte, dulce şi cremos, şi 
mă străbate un fior. Deşi restul mâncării îmi face cu ochiul, 
o ignor până când îmi golesc cana. Pe urmă mă îndop cu 
fiecare îmbucătură pe care o pot înghiţi, ceea ce reprezintă 
o cantitate substanţială, având grijă să nu întrec măsura cu 
felurile cele mai abundente. Mama mi-a spus o dată că 
mănânc întotdeauna ca şi cum m-aş teme că n-o să mai văd 
mâncare niciodată. 

— N-o să mai văd până n-aduc eu alta acasă, i-am 
răspuns. 

Ceea ce i-a închis gura. 


Când stomacul meu pare gata să plesnească, mă las pe 
spate şi îmi privesc comesenii. Peeta încă mai mănâncă, 
rupând bucățele de chiflă şi afundându-le în ciocolata caldă. 
Haymitch n-a dat cine ştie ce atenţie farfuriei, dar dă de 
duşcă un pahar cu suc roşu, pe care îl tot subţiază cu un 
lichid limpede dintr-o sticlă. Judecând după miros, e un soi 
de băutură spirtoasă. Nu-l cunosc pe Haymitch, dar l-am 
văzut adesea în Vatră, aruncând pumni de bani pe 
tejgheaua unei femei care vinde rachiu alb. O să fie 
incoerent când ajungem la Capitoliu. 

Imi dau seama că îl detest pe Haymitch. Nu e de mirare 
că tributurile din Districtul 12 n-au niciodată vreo şansă. 
Nu e numai fiindcă suntem subnutriţi şi ne lipseşte 
antrenamentul. Unii au fost totuşi destul de puternici ca să 
poată reuşi. Dar găsim rareori sponsori şi asta explică în 
mare parte de ce. Bogătanii care susţin tributurile - fie 
fiindcă au pariat pe ele, fie pur şi simplu pentru dreptul de 
a se lăuda că au ales un învingător - vor să trateze cu 
cineva mai stilat. 

— Vasăzică, e de aşteptat să ne dai sfaturi, îi spun lui 
Haymitch. 

— Uite unul. Rămâneţi în viaţă, spune el şi izbucneşte în 
râs. 

Schimb o privire cu Peeta înainte de a-mi aminti că nu 
mai am nimic de-a face cu el. Sunt surprinsă văzând 
duritatea din ochii lui. În general pare atât de blajin. 

— E foarte amuzant, spune el. 

Loveşte brusc paharul din mâna lui Haymitch. Izbit de 
podea, paharul se face ţăndări, expediind spre partea din 
spate a trenului picături grăbite de lichid roşu. 

— Dar nu pentru noi. 

Haymitch se gândeşte la asta o clipă, apoi îl loveşte pe 
Peeta în falcă, trântindu-l de pe scaun. Când se răsuceşte, 
dând să se întindă după alcool, îmi înfig cuțitul în masă, 
între mâna lui şi sticlă, aproape atingându-i degetele. Mă 
încordez ca să-i parez lovitura, care nu vine. În schimb, se 
aşază din nou şi ne priveşte chiorâş. 


— Ei, ce facem aici? zice el. Chiar m-am ales cu o 
pereche de luptători anul ăsta? 

Peeta se ridică de pe duşumea şi îşi umple căuşul mâinii 
cu gheaţă de sub castronul cu fructe. Dă să şi-o apropie de 
semnul roşu de pe falcă. 

— Nu, spune Haymitch, oprindu-l. Lasă vânătaia să 
apară. Publicul o să creadă că te-ai încăierat cu alt tribut 
încă dinainte de a intra în arenă. 

— Asta-i împotriva regulamentului, spune Peeta. 

— Numai dacă eşti prins. Vânătaia o să dea de înţeles că 
te-ai bătut şi n-ai fost prins şi e cu atât mai bine, ripostează 
Haymitch. Se întoarce în direcţia mea. În afară de masă, 
poţi să mai loveşti şi altceva cu cuțitul ăla? 

Arma mea e arcul cu săgeți. Dar mi-am petrecut o bună 
bucată de timp şi aruncând cuțite. Uneori, după ce ai lovit 
un animal cu o săgeată, e bine să înfigi şi un cuţit în el 
înainte de a te apropia. Îmi dau seama că, dacă vreau să am 
parte de atenţia lui Haymitch, acum e momentul să-l 
impresionez. Smulg cuțitul din masă, îl prind de lamă, apoi 
îl arunc în peretele din partea opusă a camerei. De fapt, 
sper să reuşesc să-l înfig zdravăn, dar nimereşte în 
îmbinarea dintre două lambriuri, făcându-mă să par mult 
mai bună decât sunt. 

— Treceţi acolo. Amândoi, zise Haymitch, arătând cu 
capul către mijlocul încăperii. 

Ne supunem, şi el se învârteşte în jurul nostru, 
împungându-ne din când în când ca pe animale, 
verificându-ne muşchii şi studiindu-ne feţele. 

— Ei, nu sunteţi pe de-a-ntregul lipsiţi de speranţă. 
Păreţi buni. Şi, odată intraţi pe mâna stiliştilor, o să fiţi 
destul de atrăgători. 

Nici eu, nici Peeta nu punem asta la-ndoială. Jocurile 
Foamei nu sunt un concurs de frumuseţe, dar tributurile 
cele mai arătoase par să atragă întotdeauna cei mai mulţi 
sponsori. 

— Foarte bine, o să facem o înţelegere. Nu vă legaţi de 
băutura mea, iar eu o să fiu destul de treaz ca să v-ajut, 


spune Haymitch. Dar nu trebuie să-mi ieşiţi din vorbă. 

Nu e cine ştie ce înţelegere, dar e un pas uriaş faţă de 
acum zece minute, când n-aveam nici un îndrumător. 

— Perfect, încuviinţează Peeta. 

— Aşadar, ne ajuţi, spun eu. Când ajungem în arenă, 
care-i cea mai bună strategie la Cornul Abundenţei pentru 
cineva... 

— Toate lucrurile la timpul lor. Peste câteva minute 
ajungem în gară. O să fiţi daţi în grija stiliştilor voştri. N-o 
să vă convină ce-or să vă facă. Dar, indiferent ce s-ar 
întâmpla, nu vă împotriviţi, ne sfătuieşte Haymitch. 

— Dar..., încep eu. 

— Nici un dar. Nu vă împotriviţi, zice el. 

Ia sticla cu alcool de pe masă şi părăseşte vagonul. Uşa 
încă se mai balansează în urma lui, când se face întuneric. 
Inăuntru mai sunt câteva lumini, dar afară e ca şi cum s-ar 
fi lăsat din nou noaptea. Imi dau seama că trebuie să fim 
într-unul dintre tunelurile care străpung munţii, ducând 
spre Capitoliu. Munţii sunt bariera naturală care îl desparte 
de districtele dinspre răsărit. E aproape imposibil să 
pătrunzi dinspre est, altfel decât prin tuneluri. Acest 
avantaj geografic a fost un factor major care a dus la 
înfrângerea districtelor în război, înfrângere în urma căreia 
am ajuns să fiu azi tribut. Fiind nevoiţi să escaladeze munţii, 
rebelii au devenit ţinte uşoare pentru forţele aeriene ale 
Capitoliului. 

In trenul ce aleargă în viteză, eu şi Peeta Mellark 
păstrăm tăcerea. Tunelul nu se mai sfârşeşte, iar eu mă 
gândesc la tonele de piatră care mă despart de cer şi mi se 
strânge inima. Nu-mi place să fiu închisă astfel în stâncă. 
Imi aduce aminte de mină şi de tata, prins în cursă, 
nereuşind să iasă la lumina zilei, îngropat pe veşnicie în 
întuneric. 

Trenul începe în sfârşit să încetinească şi lumina 
strălucitoare inundă brusc compartimentul. Nu ne putem 
abţine. Alergăm amândoi la fereastră, dornici să vedem 
ceea ce n-am mai văzut decât la televizor, Capitoliul, 


capitala Panemului. Camerele de luat vederi nu ne-au minţit 
în privinţa grandorii sale. Dacă au denaturat ceva, atunci le- 
au scăpat întreaga măreție a clădirilor ce scânteiază într-un 
curcubeu de nuanţe, înălțându-se dominatoare în văzduh, 
maşinile strălucitoare ce străbat străzile largi, pavate, 
oamenii cu haine ciudate, cu pieptănături bizare şi cu feţele 
vopsite, care n-au rămas niciodată flămânzi la ora mesei. 
Toate culorile par artificiale, rozul e prea intens, verdele e 
prea strălucitor, galbenul e dureros pentru ochi, ca 
bomboanele masive, de forma unor discuri plate, pe care nu 
ne permitem niciodată să le cumpărăm de la cofetăria 
minusculă din Districtul 12. 

Când recunosc un tren cu tributuri care intră în oraş, 
oamenii încep să ne arate nerăbdători cu degetul. Mă 
îndepărtez de fereastră, îngreţoşată de entuziasmul lor, 
ştiind că de-abia aşteaptă să ne vadă murind. Dar Peeta 
rămâne pe poziţie, făcând de fapt cu mâna şi zâmbind către 
mulţimea de gură-cască. Se opreşte abia când trenul intră 
în gară, scoţându-ne din raza vederii lor. 

Mă vede holbându-mă la el şi ridică din umeri. 

- Cine ştie? spune. Unii dintre ei ar putea fi bogaţi. 

L-am judecat greşit. Imi aduc aminte tot ce-a făcut 
începând din momentul extragerii. Strângerea prietenească 
de mână. Tatăl lui, apărând cu fursecurile şi promițând să-i 
dea de mâncare lui Prim... oare Peeta l-a pus să facă asta? 
Lacrimile lui din gară. Faptul că s-a oferit să-l spele pe 
Haymitch pentru ca apoi să-l provoace, în dimineaţa asta, 
când abordarea tip băiat-bun a părut să dea greş. Şi mâna 
fluturată acum de la geam, încercând deja să câştige 
mulţimea. 

Strădania de a pune toate piesele cap la cap nu s-a 
încheiat încă, dar simt că în mintea lui ia fiinţă un plan. Nu 
şi-a acceptat moartea. Se străduieşte deja din greu ca să 
rămână în viaţă. Ceea ce înseamnă şi că bunul Peeta 
Mellark, băiatul care mi-a dat pâine, se străduieşte deja din 
greu să mă ucidă. 


Capitolul 5 


H-Â-Â-Â-R-Ş! Scrâşnesc din dinţi când Venia, femeia cu 
părul acvamarin şi tatuaje aurii deasupra sprâncenelor, 
smulge o bucată de pânză de pe piciorul meu, odată cu 
părul de sub ea. 

— Scuze! spune cu voce piţigăiată şi cu accentul ei 
prostesc, de Capitoliu. Eşti atât de păroasă! 

De ce vorbesc oamenii ăştia pe tonuri atât de înalte? De 
ce o fac abia deschizându-şi gura? De ce fiecare dintre 
frazele lor urcă spre final, de parcă ar pune o întrebare? 
Vocale ciudate, cuvinte retezate şi întotdeauna un şuierat la 
litera S... nu e de mirare că e imposibil să nu-i 
maimuţăreşti. 

Venia capătă ceea ce ar trebui să fie o expresie 
compătimitoare. 

— Veşti bune, totuşi. Asta e ultima. Eşti gata? Mă prind 
bine de marginile mesei pe care stau şi dau din cap. Ultima 
faşă lipită de părul de pe picior e dezrădăcinată cu o 
smucitură dureroasă. 

Sunt la Centrul de Remodelare de mai bine de trei ore şi 
încă nu mi-am întâlnit stilistul. Se pare că nu e interesat să 
mă vadă înainte ca Venia şi ceilalţi membri ai echipei mele 
de pregătire să se ocupe de anumite probleme evidente. 
Dintre care au făcut parte frecarea trupului cu o spumă 
grunjoasă, care a îndepărtat nu numai murdăria, ci şi cel 
puţin trei straturi de piele, transformarea unghiilor în 
obiecte cu aspect uniform şi, în primul rând, îndepărtarea 
părului de pe corp. Braţele, picioarele, trunchiul, subsuorile 
şi o parte din sprâncene au fost deposedate de orice fir, 
lăsându-mă ca pe o pasăre jumulită, gata de fript. Nu-mi 
place. Imi simt pielea inflamată, chinuită de usturime şi 
extrem de vulnerabilă. Dar am respectat partea mea de 
înţelegere cu Haymitch, de pe buze nu mi s-a desprins nici 
un protest. 


___— Te descurci foarte bine, spune un tip pe nume Flavius. 
Işi scutură buclele spiralate şi îşi întinde pe buze un strat 
proaspăt de ruj violet. Dacă există ceva pe care să nu-l pot 
suporta e un plângăcios. Ungeţi-o! 

Venia şi Octavia, o femeie durdulie, al cărei întreg trup a 
fost vopsit într-o nuanţă palidă de verde ca mazărea, mă 
ung cu o loţiune la început usturătoare, dar care îmi 
calmează apoi pielea jupuită. Pe urmă mă dau jos de pe 
masă şi îmi scot halatul subţire pe care mi s-a îngăduit să-l 
port, când dezbrăcându-l, când îmbrăcându-l. Stau acolo, 
complet despuiată, pe când cei trei se învârtesc în jurul 
meu, folosind pensete ca să-mi îndepărteze ultimele fire de 
păr. Ştiu că ar trebui să mă simt jenată, dar ei seamănă atât 
de puţin a oameni, încât prezenţa lor îmi pare un trio de 
păsări bizar colorate care ar ciuguli la picioarele mele. 

Cei trei fac un pas înapoi şi îşi admiră opera. 

— Excelent! Acum arăţi aproape ca o fiinţă umană! zice 
Flavius şi râd cu toţii. 

Imi silesc buzele să schiţeze un zâmbet, arătându-le cât 
de mare îmi e recunoştinţa. _ 

— Vă mulţumesc, spun, cu voce suavă. În Districtul 12 nu 
ne prea străduim să arătăm bine. 

Asta îi câştigă pe de-a-ntregul. 

— Sigur că nu, biata de tine! zice Octavia, încleştându-şi 
mâinile, îndurerată pentru mine. 

— Dar nu-ţi face griji, adaugă Venia. Când termină Cinna 
cu tine, o să fii absolut superbă! 

— 'Ţi-o promitem. Ştii, acum, când am scăpat de păr şi de 
murdărie, nu arăţi rău de loc! spune Flavius, încurajator. 
Să-l chemăm pe Cinna! 

Se năpustesc afară din încăpere. E greu să-mi urăsc 
echipa de pregătitori. Sunt nişte idioţi atât de desăvârşiţi. 
Cu toate astea, ştiu că, într-un mod bizar, se străduiesc 
sincer să mă ajute. 

Mă uit la pereţii şi la podeaua de un alb rece şi rezist 
impulsului de a-mi reîmbrăca halatul. Acest Cinna, stilistul 
meu, m-ar pune probabil să mi-l scot imediat. In schimb, 


mâinile mi se duc spre coafura mea, singura parte a 
trupului pe care echipa pregătitoare a primit instrucţiuni s- 
o lase în pace. Degetele mele ating uşor cosiţele mătăsoase 
aranjate de mama cu atâta grijă. 

Mama. Am lăsat rochia ei albastră şi pantofii pe podeaua 
vagonului de tren, fără să mă gândesc nici o clipă să le 
recuperez, să încerc să păstrez o parte din ea, din căminul 
meu. Acum aş vrea s-o fi făcut. 

Uşa se deschide şi intră un bărbat tânăr, care trebuie să 
fie Cinna. Infăţişarea lui e atât de naturală, încât mă 
surprinde. Cei mai mulţi dintre stiliştii intervievaţi la 
televiziune sunt atât de vopsiți, atât de tatuaţi, atât de 
modificaţi chirurgical, încât arată grotesc. Dar nuanţa de 
castaniu a părul lui scurt pare naturală. Poartă o cămaşă 
simplă, neagră şi pantaloni. Singura concesie făcută 
autoalterării pare să fie machiajul de un auriu metalic al 
pleoapelor, aplicat cu discreţie. Scoate în evidenţă punctele 
aurii din ochii lui verzi. Şi, în ciuda dezgustului meu faţă de 
Capitoliu şi de moda lui hidoasă, nu pot să nu observ cât de 
atrăgător este. 

— Bună, Katniss. Sunt Cinna, stilistul tău, spune el cu 
voce joasă, cumva lipsită de afectarea Capitoliului. 

— Bună, mă aventurez eu, cu prudenţă. 

— Acordă-mi o clipă, în ordine? mă întreabă. Se roteşte 
în jurul trupului meu gol, fără să mă atingă, dar plimbându- 
şi ochii pe fiecare centimetru. Rezist tentaţiei de a-mi 
încrucişa braţele la piept. 

— Cine ţi-a aranjat părul? 

— Mama, răspund. 

— E frumos. Cu adevărat clasic. Şi într-un echilibru 
aproape perfect cu profilul tău. Are degete foarte 
îndemânatice, comentează el. 

Mă aşteptasem să apară cineva înzorzonat, cineva mai 
bătrân, străduindu-se cu disperare să pară tânăr, cineva 
care să mă privească de parcă aş fi o bucată de carne ce 
trebuie preparată pentru a fi aşezată pe platou. Cinna nu e 
nimic din toate astea. 


— Eşti nou, nu-i aşa? îl întreb. Cred că nu te-am mai 
văzut până acum. 

Majoritatea stiliştilor sunt figuri familiare, constante în 
mereu schimbătorul rezervor de tributuri. Unii se învârt în 
jurul lui de când mă ştiu. 

— Da, ăsta e primul meu an la Jocuri, spune Cinna. 

— Aşa că ţi-au dat Districtul 12, zic eu. Nou-veniţii ajung 
în general să se ocupe de noi, de cel mai neatrăgător 
district. 

— Eu am cerut Districtul 12, spune el, fără să adauge 
alte explicaţii. Ce-ar fi să-ţi pui halatul şi să stăm de vorbă? 

Imi trag halatul în timp ce îl urmez într-un salonaş. Două 
canapele roşii, faţă în faţă, de o parte şi de alta a unei mese 
joase. Trei pereţi sunt albi, iar al patrulea e în întregime de 
sticlă, o fereastră către oraş. Judecând după lumină, îmi 
dau seama că trebuie să fie cam pe la amiază, deşi cerul 
însorit a fost acoperit de nori. Cinna mă invită să mă aşez 
pe una dintre canapele şi se instalează vizavi de mine. 
Apasă un buton din lateralul mesei. Tăblia se despică şi de 
sub ea se înalţă o a doua, pe care se află prânzul nostru. Pui 
şi bucăţi de portocală într-un sos cu smântână, pe un 
aşternut de cereale de un alb sidefat, boabe minuscule de 
mazăre, ceapă, chifle în formă de flori şi, ca desert, o 
budincă de culoarea mierii. 

Incerc să mă imaginez pregătind eu însămi un asemenea 
prânz, la noi acasă. Puii sunt prea scumpi, dar m-aş putea 
descurca vânând un curcan sălbatic. Apoi aş avea nevoie de 
un al doilea curcan, pe care să-l schimb pe o portocală. 
Laptele de capră ar trebui să înlocuiască smântână. Mazăre 
putem cultiva în grădină. Ar trebui să culeg cepe sălbatice 
din pădure. Nu recunosc cerealele, cele din raţia primită pe 
tesere, odată preparate, capătă aspectul neatrăgător al 
unui terci maroniu. Chiflele fanteziste înseamnă un alt troc 
cu brutarul, valorând probabil două sau trei veveriţe. Cât 
despre budincă, nici măcar nu sunt în stare să ghicesc din 
ce e făcută. Zile întregi de vânătoare şi de cules pentru o 


singură masă, care n-ar fi decât un substitut sărăcăcios al 
versiunii din Capitoliu. 

Mă întreb cum o fi să trăieşti într-o lume unde mâncarea 
apare la o apăsare pe buton? Cum mi-aş petrece orele pe 
care le dedic acum scotocirii prin pădure în căutarea 
hranei, dacă ea ar fi atât de uşor de căpătat? Ce fac toată 
ziua oamenii ăştia din Capitoliu, în afară de a-şi împodobi 
trupurile şi de a aştepta să sosească un nou transport de 
tributuri care să intre în joc şi să moară spre amuzamentul 
lor? 

Imi ridic privirea şi văd ochii lui Cinna aţintiţi asupra 
mea. 

— Cât de vrednici de dispreţ trebuie să-ţi părem, spune 
el. 

A desluşit asta pe faţa mea sau mi-a citit cumva 
gândurile? Însă are dreptate. Sunt, cu toţii, o grămadă 
detestabilă de putregai. 

— N-are importanţă, spune Cinna. Aşadar, Katniss, 
despre costumul tău de la ceremonia de deschidere. 
Partenera mea, Porţia, este stilista colegului tău tribut, 
Peeta. lar ideea noastră din acest moment este să vă 
îmbrăcăm în costume complementare, adaugă el. După cum 
ştii, se obişnuieşte ca ele să reflecte specificul districtului. 

E de aşteptat ca, la festivitatea de deschidere, să purtăm 
ceva care să sugereze principala activitate din districtul 
nostru. Districtul 11, agricultura. Districtul 4, pescuitul. 
Districtul 3, fabricile. Ceea ce înseamnă că, fiind din 
Districtul 12, eu şi Peeta o să purtăm un soi de costume de 
mineri. Deoarece salopetele lăbărţate ale acestora nu sunt 
deosebit de avantajoase, tributurile noastre capătă, de 
obicei, costume sumare şi căşti cu lampă. Intr-un an au fost 
goi goluţi şi acoperiţi cu o pulbere neagră, ce sugera praful 
de cărbune. E întotdeauna groaznic şi nu te ajută cu nimic 
să câştigi favorurile mulţimii. Mă pregătesc pentru ce e mai 
Tău. 

— Vasăzică, o să port un costum de miner? întreb, 
sperând că n-o să fie indecent. 


— Nu tocmai. Vezi tu, eu şi Porţia suntem de părere că 
un asemenea costum a fost folosit prea des. Nimeni n-o să-şi 
aducă aminte de voi dacă purtaţi aşa ceva. Şi suntem 
amândoi de părere că sarcina noastră este să facem 
tributurile din Districtul 12 de neuitat, spune Cinna. 

O să fiu dezbrăcată, cu siguranţă, mă gândesc eu. 

— Aşa că, în loc să ne concentrăm asupra mineritului în 
sine, o să ne concentrăm asupra cărbunelui, continuă 
Cinna. 

Dezbrăcată şi acoperită de praf negru, mă gândesc. 

— Şi ce facem cu cărbunele? Il ardem, adaugă el. [i-e 
frică de foc, Katniss? 

Imi vede expresia feţei şi zâmbeşte larg. 

Peste câteva ore, port fie cea mai senzaţională, fie cea 
mai ucigătoare costumaţie din ceremonia de deschidere. 
Un costum simplu, negru, mulat, care mă acoperă de la 
glezne până sub bărbie. Cizme strălucitoare din piele, 
legate cu şireturi sub genunchi. Însă capa din fâşii 
portocalii, galbene şi roşii şi toca asortată sunt cele care îmi 
definesc înfăţişarea. Cinna are de gând să le aprindă chiar 
în clipa când carul nostru de luptă va porni pe străzi. 

— Bineînţeles că nu sunt flăcări adevărate, e doar un foc 
artificial, inventat de mine şi de Porţia. O să fii în deplină 
siguranţă, îmi explică el. 

Dar eu nu sunt convinsă că n-o să fiu pe deplin prăjită în 
momentul când o s-ajung în centrul oraşului. 

Chipul meu are un machiaj relativ sărăcăcios, doar câte o 
subliniere ici şi colo. Părul mi-a fost periat, apoi împletit şi 
lăsat să atârne pe spate, în stilul meu obişnuit. 

— Vreau să fii recunoscută de public când te vei afla în 
arenă, spune Cinna, visător. Katniss, fata care a fost în foc. 

Imi trece prin minte că sub masca purtării lui calme şi 
fireşti se ascunde un nebun. 

În ciuda  revelaţiei avute dimineaţă în privinţa 
caracterului lui Peeta, mă simt într-adevăr uşurată când îşi 
face apariţia, purtând un costum identic. Stilista lui, Porţia, 
şi echipa ei îl însoțesc şi toată lumea e de-a dreptul 


îmbătată de entuziasm în privinţa impresiei pe care o vom 
face. Cu excepţia lui Cinna. El pare puţin cam îngrijorat 
când acceptă felicitările. 

Suntem conduşi în grabă la parterul Centrului de 
Remodelare, care este, în esenţă, un grajd imens. 
Ceremonia de deschidere e pe punctul de a începe. 
Perechile de tributuri sunt urcate în care trase de câte 
patru cai. Ai noştri au culoarea neagră a cărbunelui. 
Animalele sunt atât de bine dresate, încât nu e niciodată 
nevoie să ţină cineva hăţurile. Cinna şi Porţia ne urcă în car, 
ne stabilesc cu atenţie poziţiile trupurilor şi ne aranjează 
faldurile capelor, apoi se îndepărtează să se consulte unul 
cu celălalt. 

— Ce părere ai? îi şoptesc lui Peeta. Despre foc? 

— Iţi smulg capa şi tu o smulgi pe a mea, răspunde el, 
printre dinţii strânşi. 

— S-a făcut, spun. 

Poate, dacă ni le putem scoate destul de repede, evităm 
cele mai grave arsuri. E de rău oricum. Ne vor arunca în 
arenă, indiferent în ce stare ne-am afla. 

— Ştiu că i-am promis lui Haymitch c-o să facem exact ce 
ne spun, dar nu cred c-a avut în vedere o situaţie ca asta. 

— Oricum, unde e Haymitch? N-ar trebui să ne ferească 
de aşa ceva? întreabă Peeta. 

— Cu atâta alcool în el, probabil că nu e indicat să-l avem 
în preajma unui foc deschis, spun eu. 

Şi izbucnim dintr-odată amândoi în râs. Presupun că 
suntem atât de nervoşi din cauza Jocurilor şi, cu mult mai 
presus, atât împietriţi de perspectiva transformării în torţe 
umane, încât nu ne mai purtăm raţional. 

Muzica dă semnalul de începere. O auzim fără efort, 
răsună în întreg Capitoliul. Uşile masive  glisează, 
deschizându-se şi oferind vederii mulţimea înşirată de-a 
lungul străzilor. Parada durează în jur de douăzeci de 
minute şi se încheie în Piaţa Oraşului, unde ne vor 
întâmpina, vor cânta imnul şi ne vor conduce la Centrul de 


Antrenament, care ne va fi casă/inchisoare până în 
momentul începerii Jocurilor. 

Tributurile din Districtul 1 sunt într-un car tras de cai 
albi ca zăpada. Arată atât de frumos, pulverizaţi cu vopsea 
argintie, în tunici elegante, scânteind de pietre preţioase. În 
Districtul 1 se confecţionează articole de lux pentru 
Capitoliu. Se aud strigătele mulţimii. Ei sunt întotdeauna 
favoriţii. 

Districtul 2 trece pe poziţie şi îi urmează. Ne apropiem 
de uşi cât ai clipi şi văd că, sub cerul înnourat din această 
oră a serii, lumina devine cenuşie. Tributurile din Districtul 
11 trec dincolo de poartă când Cinna apare cu o torţă 
aprinsă. 

— [i dăm drumul, spune şi, înainte de a avea timp să 
reacţionăm, ne aprinde capele. 

Mi se taie răsuflarea şi aştept să simt arsura, dar nu e 
decât o furnicătură uşoară. Cinna se urcă în faţa noastră şi 
ne aprinde tocile. Lasă să-i scape un oftat de uşurare. 

— Merge. Pe urmă îşi îndeasă uşor mâna sub bărbia 
mea. Nu uitaţi, capetele sus. Zâmbete. Vă vor adora! 

Sare din car şi are o ultimă idee. Strigă ceva către noi, 
dar muzica îi acoperă vocea. Strigă din nou şi gesticulează. 

— Ce zice? îl întreb pe Peeta. 

Il privesc pentru prima oară şi realizez că aşa, în mijlocul 
flăcărilor false, îţi ia ochii. Probabil că şi eu arăt la fel. 

— Cred c-a zis să ne ţinem de mână, spune Peeta. 

Imi prinde mâna dreaptă în stânga lui şi ne uităm la 
Cinna, aşteptându-i confirmarea. El dă din cap şi îşi 
exprimă aprobarea ridicând degetul mare, iar asta e ultima 
imagine pe care o văd înainte de a intra în oraş. 

Spaima iniţială a mulţimii din momentul apariţiei noastre 
se transformă repede în urale şi în strigăte de „Districtul 
12!”. Toate capetele se întorc înspre noi, abătându-şi 
atenţia de la cele trei care dinaintea noastră. La început 
sunt împietrită, însă apoi întrezăresc imaginea noastră pe 
un ecran imens şi sunt surprinsă de măsura în care îţi taie 
răsuflarea. In întunecimea tot mai densă a crepusculului, 


flăcările ne iluminează feţele. În urma noastră pare să se 
aştearnă o dâră de foc, desprinsă din faldurile capelor. 
Cinna a avut dreptate în privinţa machiajului sumar, 
amândoi părem mai frumoşi, dar suntem pe deplin 
recognoscibili. 

Nu uitaţi, capetele sus. Zâmbete. Vă vor adora! Vocea lui 
Cinna îmi răsună în minte. Imi ridic bărbia ceva mai sus, îmi 
afişez cel mai cuceritor zâmbet şi îmi flutur mâna liberă. 
Acum mă bucur că-mi pot ţine echilibrul agăţându-mă de 
Peeta, el e atât de neclintit, solid ca o stâncă. Pe măsură ce 
capăt încredere, trimit efectiv câteva sărutări către 
mulţime. Locuitorii Capitoliului sunt înnebuniţi, aruncă 
asupra noastră o ploaie de flori, strigându-ne numele, 
numele de botez, pe care s-au ostenit să le caute în 
program. 

Muzica vibrantă, uralele şi admiraţia mi se strecoară în 
sânge şi nu-mi pot înăbuşi entuziasmul. Cinna mi-a oferit un 
mare avantaj. Nimeni n-o să mă uite. N-o să-mi uite nici 
chipul, nici numele. Katniss. Fata care a fost în foc. 

Pentru prima oară, simt crescând în mine un licăr de 
speranţă. Fără nici o îndoială, trebuie să apară un sponsor 
care să mă susţină. Şi, cu puţin ajutor suplimentar, cu ceva 
hrană în plus şi cu o armă potrivită, de ce nu aş câştiga 
Jocurile? _ 

Cineva îmi aruncă un trandafir roşu. Il prind, îi sorb cu 
delicateţe mireasma şi trimit o sărutare înapoi, în direcţia 
celui care mi l-a aruncat. O sută de mâini se întind s-o 
prindă, ca şi cum ar fi un obiect real, tangibil. 

— Katniss! Katniss! 

Imi aud numele strigat din toate părţile. Ioată lumea 
vrea sărutările mele. 

Abia când intrăm în Piaţa Oraşului îmi dau seama că 
trebuie să fi întrerupt complet circulaţia sângelui prin mâna 
lui Peeta. Atât de tare am strâns-o. Îmi cobor privirea spre 
degetele noastre împletite în timp ce îmi slăbesc 
strânsoarea, dar el şi-o înteţeşte. 


— Nu, nu-mi da drumul, spune. Te rog. S-ar putea să cad 
din chestia asta. 

— OK, încuviinţez. 

Şi continui să-l ţin de mână, dar cu un sentiment straniu 
în privinţa felului în care ne-a unit Cinna. Nu e tocmai 
corect să ne înfăţişezi ca pe o echipă şi să ne închizi apoi 
într-o arenă pentru a ne ucide unul pe altul. 

Cele douăsprezece care triumfale acoperă conturul 
rotund al Pieței Oraşului. In clădirile din jur, cei mai de 
seamă cetăţeni ai Capitoliului se înghesuie la toate 
ferestrele. Caii noştri ne opresc carul exact în faţa vilei 
preşedintelui Snow. Muzica încetează cu un sunet de 
alămuri. 

Preşedintele, un bărbat mărunţel şi slab, cu părul alb ca 
hârtia, ne urează oficial bun-venit din balconul de deasupra 
noastră. Conform tradiţiei, în timpul discursului camerele 
de televiziune se plimbă de la chipul unui tribut la al altuia. 
Dar văd pe ecran că zăbovesc asupra noastră mult mai mult 
decât ar trebui. Pe măsură ce întunericul devine mai dens, e 
din ce în ce mai greu să-ţi desprinzi ochii de imaginea 
noastră scânteietoare. Când se cântă imnul naţional, se face 
efortul de a difuza rapid imaginea fiecărei perechi de 
tributuri, dar camera zăboveşte asupra carului Districtului 
12 în timp ce defilăm pentru o ultimă oară în jurul pieţei, 
dispărând în Centrul de Antrenament. 

Abia ce se închid uşile în urma noastră, când ne pierdem 
în mijlocul echipelor pregătitoare, care ne laudă 
bolborosind cu voci aproape neinteligibile. Când mă uit în 
jur, văd că toate celelalte tributuri ne aruncă priviri pline de 
ură, confirmând că, aşa cum bănuiam, le-am eclipsat. Pe 
urmă Cinna şi Porţia ajung lângă noi, ajutându-ne să 
coborâm din car şi scoţându-ne cu grijă capele şi tocile în 
flăcări. Porţia le stinge pulverizând o substanţă din canistră. 

Imi dau seama că sunt încă lipită de Peeta şi îmi silesc 
degetele înţepenite să se desfacă. Amândoi ne masăm 
mâinile. 


— Îţi mulţumesc fiindcă nu m-ai abandonat. Devenisem 
puţin cam nesigur, zice Peeta. 

— Nu s-a băgat de seamă, îi spun eu. Sunt sigură că n-a 
observat nimeni. 

— Eu sunt sigur că n-au avut ochi decât pentru tine. Ar 
trebui să te îmbraci mai des în flăcări, îmi răspunde el. [i se 
potrivesc. 

Şi îmi adresează un zâmbet care pare de o prietenie atât 
de sinceră, având exact doza potrivită de sfială, încât mă 
simt năpădită de un neaşteptat val de căldură. 

În minte îmi sună un clopoțel de alarmă. Nu fi atât de 
proastă. Peeta plănuieşte cum să te ucidă, îmi reamintesc. 
Te ademeneşte ca să te transforme într-o pradă uşoară. 
Este atât de periculos, pe cât e de fermecător. 

Dar, fiindcă în jocul ăsta pot intra două persoane, mă 
ridic pe vârfuri şi îl sărut pe obraz. Exact pe vânătaie. 


Capitolul 6 


CENTRUL DE ANTRENAMENT are un turn destinat în 
exclusivitate tributurilor şi echipelor lor. Acesta va fi casa 
noastră până la începerea efectivă a Jocurilor. Fiecare 
district are la dispoziţie un etaj întreg. Te urci pur şi simplu 
în lift şi apeşi butonul cu numărul districtului tău. E 
suficient de simplu ca să poată fi ţinut minte. 

In Districtul 12 am mers de două ori cu liftul, în clădirea 
Justiţiei. O dată, ca să primesc medalia de aur pentru 
moartea tatei şi a doua oară ieri, ca să-mi iau rămas-bun de 
la familie şi de la prieteni. Dar liftul acela e o cabină 
întunecoasă, care scârţâie, se mişcă precum melcul şi 
miroase a lapte acru. Pereţii acestui ascensor sunt din 
cristal, aşa că, în timp ce te înalţi în aer, vezi oamenii de la 
parter reducându-se până la dimensiunile unor furnici. E 
amuzant şi sunt tentată s-o întreb pe Effie 'Trinket dacă ne 
mai putem urca o dată, dar, într-un fel, asta pare o 
copilărie. 

După toate aparențele, îndatoririle lui Effie Trinket nu s- 
au încheiat la sosirea în gară. Ea şi Haymitch ne vor 
supraveghea până în clipa intrării în arenă. Într-un fel, ăsta 
e un avantaj în plus fiindcă, în privinţa ei, putem cel puţin 
conta că o să ne călăuzească, pe când pe Haymitch nu l-am 
mai văzut din tren, din clipa când a fost de acord să ne 
ajute. Probabil că e pe undeva, beat mort. Pe de altă parte, 
Effie 'Trinket pare să aibă ambiţii mari. Dintre toate 
echipele pe care le-a însoţit vreodată, suntem prima care a 
făcut senzaţie la ceremonia de deschidere. Are cuvinte de 
laudă nu numai la adresa costumelor, ci şi în privinţa 
purtării noastre. Şi, după cum spune, ea cunoaşte pe 
oricine, e cineva în Capitoliu şi a făcut vâlvă în jurul nostru 
toată ziua, încercând să ne câştige sponsori. 

— Totuşi, am fost foarte secretoasă, ne spune, privindu- 
ne cruciş pe sub pleoapele pe jumătate închise. Pentru că, 
bineînţeles, Haymitch nu s-a deranjat să-mi dezvăluie 


strategiile voastre. Dar am scos tot ce mi-a stat în puteri din 
ce-am avut la dispoziţie. Cum s-a sacrificat Katniss pentru 
sora ei. Cum v-aţi zbătut amândoi, cu succes, pentru a 
depăşi barbaria districtului vostru. 

Barbarie? Cuvântul sună ironic pe buzele unei femei 
care ne ajută să ne pregătim pentru un măcel. Şi în ce bază 
apreciază ea succesul nostru? Intr-a manierelor de la 
masă? 

— Bineînţeles că toţi au rezerve. Sunteţi dintr-un district 
unde se extrage cărbune. Dar eu am spus, ceea ce a fost 
foarte inteligent din partea mea, am spus: „Ei bine, supune 
cărbunele unei presiuni suficiente şi se transformă în 
perle!” 

Effie ne priveşte atât de radioasă, încât nu avem de ales 
şi ne arătăm entuziasmul trezit de inteligenţa ei, cu toate că 
se înşală. 

Cărbunele nu se transformă în perle. Perlele cresc în 
scoici. Poate a vrut să vorbească despre transformarea 
cărbunilor în diamante, deşi e tot un neadevăr. Am auzit că 
în Districtul 1 au un soi de maşinărie care preschimbă 
grafitul în diamante. Dar în Districtul 12 nu extragem 
grafit. Cu aşa ceva se ocupau, printre altele, locuitorii 
Districtului 13, până când au fost nimiciţi. 

Mă întreb dacă oamenii în faţa cărora ne-a lăudat astăzi 
ştiu asta şi dacă le pasă. 

— Din nefericire, eu nu pot încheia contracte de 
sponsorizare în favoarea voastră. Numai Haymitch poate, 
spune Effie, cu un aer sumbru. Dar nu vă faceţi griji, dacă o 
să fie necesar, o să-l aduc la negocieri sub ameninţarea 
armei. 

Deşi dă dovadă de lipsuri în anumite privinţe, Effie 
Trinket arată o anumită hotărâre pe care i-o admir. 

Apartamentul meu e mai mare decât întreaga noastră 
casă. E luxos, ca vagonul de tren, dar conţine atât de multe 
gadgeturi automate, cărora sunt sigură că n-o să am timp 
să le apăs toate butoanele. Numai duşul are un panou cu 
peste o sută de variante pentru care poţi opta pentru a 


regla temperatura şi presiunea apei sau pentru a alege 
săpunul, şampoanele, parfumurile, uleiurile şi bureţii 
pentru masaj. Când păşeşti pe un covoraş, încep să suile 
uscătoarele care îţi usucă trupul. În loc să mă lupt cu 
nodurile din pletele mele ude, îmi aşez pur şi simplu mâna 
pe o cutie ce îmi trimite un curent prin scalp, descâlcindu- 
mi părul, făcându-i cărare şi uscându-mi-l aproape 
instantaneu. Pluteşte coborându-mi în jurul umerilor, 
învăluindu-i într-o draperie lucioasă. 

Programez garderobul ca să-mi ofere un veşmânt pe 
gustul meu. Ferestrele măresc şi micşorează părţi din oraş 
la comandă. Nu e nevoie decât să şopteşti într-un microfon 
numele unui fel de mâncare dintr-un meniu imens şi acesta 
apare, fierbinte, aburind, în mai puţin de un minut. Mă 
plimb în jurul camerei mâncând ficat de gâscă şi pâine 
pufoasă până când aud un ciocănit în uşă. Effie mă cheamă 
la cină. 

Perfect. Sunt moartă de foame. 

Când intrăm în sufragerie, siluetele lui Peeta, Cinna şi 
Porţia se evidenţiază pe un balcon care oferă o vedere a 
Capitoliului. Mă bucur să-i văd pe stilişti, mai ales după ce 
am auzit că Haymitch o să ni se alăture. O masă prezidată 
numai de el şi de Effie e condamnată să fie un dezastru. In 
plus, ne adunăm la cină nu tocmai de dragul mâncării, ci 
pentru a ne stabili strategia, iar Cinna şi Porţia şi-au dovedit 
deja valoarea. 

Un tânăr tăcut, în tunică albă, ne oferă tuturor vin, în 
pahare cu picior. Mă gândesc să-l refuz, dar n-am mai băut 
niciodată vin, cu excepţia licorii preparate în casă pe care o 
foloseşte mama ca leac pentru tuse, şi când o să mi se 
ivească şansa de a încerca iarăşi? lau o înghiţitură din 
lichidul sec şi mă gândesc în taină că ar putea fi îmbunătăţit 
cu câteva linguri de miere. 

Haymitch îşi face apariţia exact în momentul în care se 
serveşte cina. Se pare că a avut parte de propriul său stilist, 
fiindcă e curat, are o înfăţişare îngrijită şi pare mai treaz 
decât l-am văzut vreodată. Nu refuză vinul, dar, când îşi 


începe supa, îmi dau seama că e prima oară când îl văd 
mâncând. Poate şi-a revenit măcar atât cât să ne poată 
ajuta. 

Cinna şi Porţia par să aibă un efect civilizator asupra lui 
Effie şi Haymitch. Cel puţin îşi vorbesc politicos. Şi nu au 
amândoi decât laude faţă de opera stiliştilor din ceremonia 
de deschidere. În timp ce ei discută tot felul de fleacuri, mă 
concentrez asupra mâncării. Supă de ciuperci, legume 
amare, asortate cu roşii de dimensiunea boabelor de 
mazăre, friptură excelentă de vacă porţionată în felii subţiri 
ca foaia de hârtie, tăieţei în sos verde, brânză care ţi se 
topeşte în gură, servită alături de struguri negri, dulci. 
Slujitorii, numai tineri în tunici albe, aidoma celui care ne-a 
adus vinul, se apropie şi se îndepărtează de masă în tăcere, 
având grijă ca farfuriile şi paharele să fie mereu pline. 

După ce golesc paharul cu vin cam pe jumătate, încep să 
simt cum mi se înceţoşează mintea, aşa că îl înlocuiesc cu 
apă. Nu-mi place senzaţia şi sper să dispară repede. Cum 
poate Haymitch să umble tot timpul de colo-colo în starea 
asta e un mister. 

Incerc să mă concentrez asupra discuţiei, care s-a întors 
spre costumele noastre pentru interviu, când o fată aşează 
pe masă o prâjitură superbă şi o aprinde cu dexteritate. 
Flăcările izbucnesc înălțându-se, apoi pâlpâie o vreme pe 
margini înainte de a se stinge. Stau un moment la îndoială. 

— Ce-o face să ardă? E alcool? întreb, ridicând ochii spre 
fată. Ăsta e ultimul lucru pe care mi-l do... oh! Te cunosc! 

Nu pot asocia un nume sau un moment cu chipul fetei. 
Dar n-am nici o îndoială, părul de un roşu întunecat, 
trăsăturile remarcabile, pielea albă, ca de porțelan. Dar, 
chiar în clipa când rostesc cuvintele, simt neliniştea şi 
vinovăția strângându-mi stomacul la vederea ei şi, în vreme 
ce nu sunt în stare s-o extrag din adâncul memoriei, ştiu că 
imaginea ei e legată de o amintire neplăcută. Expresia 
îngrozită care îi traversează chipul nu face decât să-mi 
sporească nedumerirea şi stânjeneala. Ea scutură din cap, 
negând cu repeziciune şi se îndepărtează în grabă de masă. 


Când îmi iau ochii de la ea, cei patru adulţi mă privesc ca 
nişte ulii. 

— Nu fi ridicolă, Katniss. Cum ai putea să cunoşti o avox? 
se răsteşte Effie. Ideea în sine e ridicolă. 

— Ce înseamnă avox? întreb, prosteşte. 

— Cineva care a comis o nelegiuire. l-au tăiat limba, ca 
să nu poată vorbi, spune Haymitch. Presupun că e un soi de 
trădătoare. E puţin probabil s-o cunoşti. 

— Şi chiar dacă ar fi aşa, nu trebuie să vorbeşti cuei 
decât ca să le dai ordine, adaugă Effie. Bineînţeles că n-o 
cunoşti. 

Dar o cunosc. Acum, după ce Haymitch a pronunţat 
cuvântul trădător, ştiu şi de unde. Însă dezaprobarea lor e 
atât de puternică, încât n-o s-o pot mărturisi niciodată. 

— Nu, cred că nu, doar că... 

Mă bâlbâi, iar vinul nu mă ajută. Peeta pocneşte din 
degete. 

— Delly Cartwright. Asta e. Şi eu mă tot gândeam că mi 
se pare cunoscută. Pe urmă mi-am dat seama că seamănă 
leit cu Delly. 

Delly Cartwright e o fată îndesată, cu tenul de un alb 
bolnăvicios, care seamănă cu servitoarea aşa cum seamănă 
un cărăbuş cu un fluture. Şi s-ar putea să fie cea mai 
prietenoasă persoană de pe planetă - la şcoală le zâmbeşte 
întruna tuturor, până şi mie. N-am văzut-o pe fata cu părul 
roşu zâmbind. Dar mă grăbesc să accept sugestia lui Peeta 
cu recunoştinţă. 

— Chiar aşa, la ea mă gândeam. Trebuie să fie din cauza 
părului, spun. _ 

— Şi o asemănare a ochilor, adaugă Peeta. Incordarea 
din jurul mesei dispare. 

— Oh, bine. Dacă-i numai atât, spune Cinna. Şi, da, 
prăjitura a avut alcool, dar a ars tot. Am comandat-o în mod 
special, în onoarea debutului vostru înflăcărat. 

Mâncăm prăjitura şi ne mutăm într-un salon, de unde 
urmărim reluarea ceremoniei de deschidere, care se 
transmite chiar acum. Câteva dintre celelalte cupluri fac 


impresie bună, dar nici unul dintre ele nu ne ajunge nici 
măcar la degetul mic. Chiar şi grupul nostru scoate un 
„ahh”, când suntem arătaţi ieşind din Centrul de 
Remodelare. 

— A cui a fost ideea să se ţină de mână? întreabă 
Haymitch. 

— A lui Cinna, răspunde Porţia. 

— O sugestie perfectă a rebeliunii, comentează 
Haymitch. Foarte drăguţ. 

Rebeliune? Asta îmi dă de gândit o clipă. 

Dar, când îmi amintesc de celelalte cupluri, câte doi 
oameni stând băţoşi, niciodată atingându-se şi părând să nu 
fie conştienţi unul de existenţa celuilalt, ca şi cum colegul 
lor tribut n-ar fi acolo, ca şi cum Jocurile ar fi început deja, 
ştiu ce vrea să spună Haymitch. Fiind prezentaţi nu ca 
adversari, ci ca prieteni, am ieşit în evidenţă tot atât de 
mult cum am făcut-o datorită costumelor în flăcări. 

— Mâine dimineaţă e prima şedinţă de antrenament. Ne 
întâlnim la micul dejun şi vă spun în amănunt ce strategie 
vreau să alegeţi, spune Haymitch, către Peeta şi către mine. 
Acum duceţi-vă să trageţi un pui de somn cât timp discută 
adulţii. 

Merg alături pe Peeta pe coridorul ce duce spre 
camerele noastre. Când ajungem la uşa mea, el se sprijină 
de toc, nu tocmai blocându-mi intrarea, dar insistând să-i 
acord atenţie. 

— Va să zică, Delly Cartwright. Ţi-ai imaginat că ai dat 
aici peste cineva care-i seamănă. 

Imi cere o explicaţie şi sunt tentată să-i ofer una. Ştim 
amândoi că m-a acoperit. Prin urmare, îi sunt din nou 
datoare. Dacă îi spun adevărul despre fată, asta ar putea 
echilibra lucrurile. De fapt, în ce măsură aş avea de suferit? 
Chiar dacă o să dezvăluie povestea mea, n-o să-mi poată 
face prea mult rău. Nu e decât ceva la care am fost 
martoră. Şi, în privinţa lui Delly Cartwright, n-am minţit mai 
mult decât el. 


Realizez că vreau să vorbesc cu cineva despre fată. Cu 

cineva care m-ar putea ajuta să descifrez povestea ei. Gale 
ar fi prima mea alegere, dar e puţin probabil să-l mai revăd 
vreodată. Încerc să-mi dau seama dacă, povestindu-i, îi ofer 
lui Peeta un avantaj asupra mea, dar nu văd care ar fi acela. 
Poate făcându-i o confidenţă o să-l îndemn de fapt să creadă 
că văd în el un prieten. 
__ În plus, gândul la o fată cu limba ciopârţită mă sperie. 
Imi aduce aminte de ce sunt aici. Nu ca să etalez costume 
orbitoare şi ca să mănânc delicatese. Ci ca să am parte de o 
moarte sângeroasă în timp ce mulţimea îmi încurajează 
ucigaşul. 

Să-i spun sau să nu-i spun? Mintea îmi e încă înceată din 
cauza vinului. Mă holbez în lungul coridorului gol, de parcă 
decizia s-ar afla acolo, undeva. 

Peeta îmi sesizează ezitarea. 

— Ai fost pe acoperiş? Scutur din cap. _ 

— Cinna m-a dus. Se vede, practic, întregul oraş. Însă 
vântul bate ceva cam tare. 

În gând, traduc asta prin „nimeni n-o să tragă cu 
urechea”. Aici ai într-adevăr senzaţia că ai putea fi 
supravegheat. 

— Putem urca, pur şi simplu? 

— Sigur, spune Peeta. 

Il urmez în susul unui grup de scări ce duce spre 
acoperiş. Ajungem într-o mică încăpere în formă de dom cu 
o uşă către exterior. Când ieşim în vântul răcoros al serii, 
priveliştea îmi taie răsuflarea. Capitoliul scapără ca un 
câmp imens de licurici. În Districtul 12, curentul electric 
vine şi pleacă, de obicei îl avem doar câteva ore pe zi. Ne 
petrecem adesea serile la lumina lumânării. Singurele 
momente în care poţi conta pe electricitate sunt cele în care 
televiziunea transmite Jocurile sau vreun mesaj important 
al guvernului, pe care e obligatoriu să-l asculţi. Dar aici nu 
le lipseşte. Niciodată. 

Ne apropiem amândoi de balustradă. Privesc în josul 
suprafeţei laterale a clădirii, către strada de dedesubt, care 


zumzăie de oameni. Poţi auzi maşinile lor, câte un strigăt 
ocazional şi un clinchet bizar, metalic. În Districtul 12, la 
ora asta, toată lumea se gândeşte să meargă la culcare. 

— L-am întrebat pe Cinna de ce ne lasă aici, sus, dacă nu 
se tem că unul dintre tributuri s-ar putea hotări să sară 
peste balustradă, spune Peeta. 

— Şi ce-a răspuns? vreau eu să aflu. 

— Nu poţi sări, zice Peeta. 

Işi întinde braţul în spaţiul aparent gol. Se aude un 
pocnet ascuţit şi îşi retrage mâna cu o tresărire. 

— Un soi de câmp electric te aruncă înapoi, pe acoperiş. 

— Intotdeauna plini de grijă pentru siguranţa noastră, 
spun eu. 

Deşi Cinna i-a arătat acoperişul lui Peeta, mă întreb dacă 
se presupune că ne este permis să ne aflăm aici, singuri, la 
o oră atât de târzie. Până acum, n-am mai văzut niciodată 
tributuri pe acoperişul Centrului de Antrenament. Dar asta 
nu înseamnă că nu suntem supravegheați şi înregistraţi. 

— Crezi că ne urmăresc acum? 

— E posibil, admite el. Vino să vezi grădina. De cealaltă 
parte a domului a fost construită o grădină cu straturi de 
flori şi copaci în ghivece. De ramuri atârnă sute de clopoței 
de vânt, ceea ce explică de ce aud clinchete. Aici, în 
grădină, în noaptea asta vântoasă, sunt destul de sonore ca 
să acopere vocile a doi oameni care nu vor să fie auziţi. 
Peeta mă priveşte, aşteptând. 

Mă prefac că studiez o floare. 

— Într-o zi vânam în pădure. Eram ascunşi, pândind 
vânatul, şoptesc. 

— Tu şi tatăl tău? întreabă el, tot în şoaptă. 

— Nu, eu şi prietenul meu Gale. Toate păsările au tăcut 
pe neaşteptate. În afară de una. Ca şi cum ar fi dat un 
semnal de avertizare. Şi pe urmă am văzut-o. Sunt sigură 
că era aceeaşi fată. O însoțea un băiat. Aveau hainele numai 
zdrenţe. Şi cearcăne negre, de nesomn, sub ochi. Fugeau 
ca şi cum vieţile lor ar fi depins de asta, spun eu. 


Amuţesc pentru o clipă, amintindu-mi cum am 
încremenit amândoi la vederea acelei perechi stranii, 
evident nu din Districtul 12, fugind printre copaci. Mai 
târziu ne-am întrebat dacă i-am fi putut ajuta să scape. 
Probabil c-am fi reuşit. l-am fi ascuns. Dacă ne mişcăm 
repede. Eu şi Gale am fost luaţi prin surprindere, aşa e, dar 
eram vânători. Ştiam cum arată un animal încolţit. Ne-am 
dat seama că străinii aveau necazuri, imediat ce i-am zărit. 
Dar ne-am mulţumit să privim. 

— Aeronava a apărut ca din senin, continui să-i povestesc 
lui Peeta. Adică în clipa asta am văzut cerul pustiu, iar în 
următoarea era acolo. N-a făcut nici un zgomot, dar cei doi 
au văzut-o. 

O plasă a căzut asupra fetei şi a ridicat-o în sus, repede, 
ca un ascensor. Pe băiat l-au străpuns cu un soi de suliță. 
Era ataşată de un cablu, aşa că l-au tras sus şi pe el. Dar 
sunt sigură că era deja mort. Am auzit-o pe fată scoțând un 
țipăt. Cred că a strigat numele băiatului. Pe urmă aeronava 
a dispărut. Şi păsările au început să cânte, ca şi cum nimic 
nu s-ar fi întâmplat. 

— Ei v-au văzut? întreabă Peeta. 

— Nu ştiu. Eram sub un prag de stâncă, îi răspund. 

Insă ştiu. A fost o clipă, după chemarea păsării, dar 
înainte de apariţia aeronavei, când fata ne-a văzut. Şi-a 
pironit ochii într-ai mei şi a strigat după ajutor. Dar nici eu, 
nici Gale nu i-am răspuns. 

— Tremuri, spune Peeta. 

Vântul şi istorisirea mi-au alungat toată căldura din trup. 
Ţipătul fetei. Oare fusese ultimul ei țipăt? 

Peeta îşi scoate haina şi mi-o strânge în jurul umerilor. 
Dau să mă retrag, dar pe urmă îl las s-o facă, hotărându-mă 
pe moment să-i accept şi haina, şi bunătatea. Aşa ar acţiona 
un prieten, nu? 

— Erau de aici? mă întreabă, încheindu-mi nasturele de 
la gât. 

Dau din cap. Aveau înfăţişarea aceea specifică, de 
Capitoliu. Şi băiatul, şi fata. 


— Unde crezi că se duceau? mai întreabă el. 

— Asta n-o ştiu, răspund. 

Districtul 12 e aproape capătul liniei. Dincolo de noi nu e 
decât sălbăticia. Dacă nu pui la socoteală ruinele 
Districtului 13, care mai fumegă încă de pe urma bombelor 
toxice. Ni-l arată din când în când la televizor, pur şi simplu 
ca să ne aducă aminte. 

— Nu ştiu nici de ce ar fi dorit să plece de aici. Haymitch 
a spus că avocşii sunt trădători. Pe cine au trădat? Nu poate 
fi vorba decât de Capitoliu. Dar ei au totul aici. Nu există 
nici un motiv de revoltă. 

— Eu aş pleca, scapă fără de voie Peeta. 

Se uită nervos în jur. A vorbit destul de tare ca să 
acopere clopoţeii. Râde. 

— Dacă mi s-ar îngădui. Dar trebuie să recunosc că 
mâncarea e de calitatea întâi. 

E din nou la adăpost. Dacă asta-i tot ce-au auzit, vorbele 
par ale unui tribut speriat, nu ale cuiva care meditează 
asupra bunătăţii incontestabile a Capitoliului. 

— Se lasă rece. Mai bine am intra. 

In interiorul domului e cald şi totul pare strălucitor. Tonul 
lui e cel al unei conversații banale. 

— Prietenul tău Gale. E cel care a tras-o pe sora ta 
deoparte la extragere? 

— Da. Il cunoşti? întreb. 

— Nu tocmai. Aud mereu fetele vorbind despre el. Mă 
gândeam că ţi-e văr sau cam aşa ceva. Vă ajutaţi unul pe 
altul. 

— Nu, nu suntem rude, îl lămuresc eu. Peeta dă din cap, 
cu 0 expresie impenetrabilă. 

— A venit să-ţi spună rămas-bun? 

— Da, răspund, privindu-l cu atenţie. Aşa cum a venit şi 
tatăl tău. Mi-a adus fursecuri. 

Peeta ridică din sprâncene, ca şi cum ar fi aflat o noutate. 
Dar, după ce l-am văzut minţind cu atâta uşurinţă, asta nu 
atârnă prea mult în balanţă. 


— Serios? Ei, sunteţi pe placul lui, tu şi sora ta. Cred că 
îşi doreşte să fi avut o fată, în locul unei case pline de băieţi. 

Tresar la gândul că în casa lui Peeta, în jurul mesei de 
cină sau lângă focul de sub cuptor, s-a discutat vreodată, în 
treacăt, despre mine. Trebuie să se fi întâmplat când mama 
lui nu era de faţă. 

— A cunoscut-o pe mama ta când erau copii, spune 
Peeta. 

O altă surpriză. Dar probabil că e adevărat. 

— Oh, da. Ea a crescut în oraş, zic eu. 

Pare nepoliticos să spun că ea nu vorbeşte niciodată 
despre brutar decât ca să-i laude pâinea. Suntem la uşa 
mea. Li înapoiez haina. 

— Atunci, pe mâine. 

— Pe mâine, spune el, şi se îndepărtează în lungul 
coridorului. 

Când deschid uşa, fata cu părul roşu îmi strânge 
costumul negru, dintr-o bucată, şi cizmele de pe podea, 
unde le-am lăsat înainte de duş. Vreau să-i cer scuze fiindcă 
e posibil să-i fi creat necazuri mai devreme. Dar îmi aduc 
aminte că nu trebuie să-i vorbesc decât pentru a-i da 
ordine. 

— Oh, îmi pare rău, spun. Trebuia să-i duc astea lui 
Cinna. Îmi pare rău. Poţi să i le duci tu? 

Imi evită privirea, dă uşor din cap şi se îndreaptă spre 
uşă. 

Am încercat să-i spun că-mi pare rău pentru cină. Dar 
ştiu că scuzele mele merg mult mai departe. Că mi-e ruşine 
fiindcă n-am încercat s-o ajut în pădure. Fiindcă am lăsat 
Capitoliul să-l ucidă pe băiat şi s-o mutileze pe ea fără să 
mişc nici măcar un deget. 

Ca şi cum m-aş fi uitat la Jocuri. 

Imi arunc pantofii din picioare şi mă urc în pat, intrând 
sub pături îmbrăcată. Tremurul n-a încetat. Poate că fata 
nici măcar nu-şi mai aduce aminte de mine. Dar ştiu cânue 
aşa. Nu uiţi niciodată chipul unui om care a fost ultima ta 
speranţă. Imi trag pătura peste cap, de parcă asta m-ar 


apăra de fata cu păr roşu, care nu poate vorbi. Dar îi simt 
ochii fixându-mă, străpungând pereţii, uşile şi cuverturile. 
Mă întreb dacă o să-i facă plăcere să mă vadă murind. 


Capitolul 7 


SOMNUL MI-E PLIN DE VISE TULBURĂTOARE. 
Trăsăturile fetei cu părul roşu se împletesc cu scene 
însângerate de la Jocurile Foamei din anii precedenţi, cu 
imaginea mamei retrasă în sine şi de neatins, şi a lui Prim 
sleită şi îngrozită. Sar în sus, strigându-i tatei să fugă când 
mina explodează în milioane de stropi fatali de lumină. 

Zorii pătrund prin ferestre. Văzduhul Capitoliului e 
ceţos, obsedant. Mă doare capul şi probabil că mi-am 
muşcat falca peste noapte. Cercetez cu limba carnea 
sfâşiată şi simt gust de sânge. 

Mă târăsc jos din pat şi apoi spre duş, cu încetinitorul. 
Apăs la întâmplare butoanele de pe panoul de comandă şi 
sfârşesc sărind de pe un picior pe altul în timp ce sunt 
asaltată de jeturi de apă rece ca gheaţa ce alternează cu 
altele, aburinde, de apă fierbinte. Sunt potopită apoi de o 
spumă cu miros de lămâie, de care trebuie să mă răzuiesc 
cu o perie grea, ţepoasă. Ei bine, măcar mi se pune sângele 
în mişcare. 

Când sunt uscată şi unsă cu o loţiune de corp, descopăr 
că în faţa dulapului mi-a fost lăsat un costum. Pantaloni 
negri, strâmţi, o _ tunică roşu-închis, cu mâneci lungi, şi 
pantofi de piele. Îmi împletesc părul într-o singură coadă, 
lăsată pe spate. Pentru prima oară din dimineaţa zilei 
extragerii, semăn cu mine însămi. Fără coafuri şi haine 
elegante, fără cape în flăcări. Doar eu. Arătând ca şi cum aş 
pleca în pădure. Asta mă linişteşte. 

Haymitch nu ne-a dat o oră exactă pentru întâlnirea de la 
micul dejun şi nimeni n-a luat legătura cu mine în dimineaţa 
asta, dar îmi e foame, aşa că mă îndrept spre sufragerie, 
sperând că acolo voi găsi mâncare. Nu sunt dezamăgită. În 
timp ce masa e goală, pe o tejghea lungă de lângă ea sunt 
întinse cel puţin douăsprezece feluri de mâncare. Un 
bărbat tânăr, un avox, stă în poziţie de drepţi lângă ospăț. 
Când îl întreb dacă mă pot servi, dă absent din cap. Umplu 


o farfurie cu ouă, cârnaţi, prăjituri din aluat acoperite cu un 
strat gros de portocale glazurate, cu felii de pepene de un 
purpuriu palid, înfulec, privind răsăritul soarelui deasupra 
Capitoliului. lau o a doua farfurie, cu cereale fierbinţi, 
înăbuşite sub tocană de vită. În cele din urmă, îmi umplu 
farfuria cu chifle şi mă aşez la masă, unde le rup bucățele şi 
le afund în ciocolată caldă, aşa cum a făcut Peeta în tren. 

Gândul îmi zboară la mama şi la Prim. Probabil că s-au 
trezit. Mama pregăteşte terciul pentru micul dejun. Prim 
mulge capra înainte de a pleca la şcoală. Acum două 
dimineţi, eram acasă. Poate fi adevărat? Da, exact două. Şi 
cât de pustie pare casa acum, chiar şi de la distanţă. Oare 
ce-au spus aseară despre debutul meu în flăcări din 
deschiderea Jocurilor? Le-a dat speranţe ori s-au îngrozit 
mai tare când au văzut realitatea, cele douăzeci şi patru de 
tributuri în acelaşi cerc, ştiind că numai unul poate rămâne 
în viaţă? 

Haymitch şi Peeta intră, îmi spun bună dimineaţa, îşi 
umplu farfuriile. Mă simt iritată fiindcă Peeta e îmbrăcat 
exact ca mine. Trebuie să vorbesc cu Cinna. Ingemănarea 
asta o să ne explodeze în faţă odată ce vor începe Jocurile. 
Dar ei o ştiu, cu siguranţă. Pe urmă îmi amintesc că 
Haymitch m-a sfătuit să fac exact ce-mi spun stiliştii. Dacă 
ar fi fost vorba de oricine altcineva în afară de Cinna, m-aş 
fi putut simţi tentată să-l ignor. Dar, după triumful din seara 
trecută, nu prea am cum să-i critic hotărârile. 

Sunt nervoasă din pricina antrenamentului. Vor fi trei 
zile în care tributurile se antrenează împreună. În ultima 
după-amiază, fiecare va avea şansa de a face o 
demonstraţie privată, în faţa creatorilor-de-joc. Gândul la 
întâlnirea faţă în faţă cu celelalte tributuri mă îmbolnăveşte. 
Răsucesc fără încetare în mâini chifla pe care am luat-o din 
Coş, dar pofta mea de mâncare a dispărut. 

După ce dă gata mai multe porţii de tocană, Haymitch îşi 
împinge farfuria deoparte cu un oftat. Scoate o sticlă plată 
din buzunar, soarbe îndelung din ea şi se sprijină cu coatele 
de masă. 


— Aşadar, să trecem la treabă. Antrenamente. Mai 
înainte de toate, dacă vreţi, o să vă dau îndrumări separat. 
Hotărâţi-vă acum. 

— De ce ne-ai îndruma separat? îl întreb. 

— Să spunem că aveţi talente secrete despre care nu 
vreţi să ştie celălalt, spune Haymitch. 

Schimb o privire cu Peeta. 

— Eu n-am nici un talent secret, declară el. Şi ştiu deja 
care e talentul tău, nu? Vreau să spun că am mâncat 
destule veveriţe de-ale tale. 

N-am ştiut niciodată că Peeta mânca veveriţele pe care le 
vânam. Cumva, îmi imaginasem întotdeauna că brutarul 
dispărea cu ele pe tăcute, prăjindu-le ca să le mănânce de 
unul singur. Nu din lăcomie. Ci fiindcă familiile din oraş 
mănâncă de obicei carne scumpă, luată de la măcelărie. 
Vită, pui şi cal. 

— Putem primi îndrumările împreună, îi spun lui 
Haymitch. Peeta încuviinţează dând din cap. 

— Foarte bine, atunci daţi-mi idee cam de ce sunteţi în 
stare, spune Haymitch. 

— Eu nu sunt în stare de nimic, zice Peeta. Doar dacă nu 
pui la socoteală coacerea pâinii. 

— Îmi pare rău, n-o pun. Katniss? Ştiu deja că mânuieşti 
cu uşurinţă cuțitul, spune Haymitch. 

— Nu tocmai, îi răspund. Dar sunt în stare să vânez. Cu 
arcul cu săgeți. 

— Şi eşti bună? întreabă Haymitch. 

Trebuie să mă gândesc la asta. Pun carne pe masă de 
patru ani. Nu e o sarcină uşoară. Nu sunt atât de bună cum 
era tata, dar el avea mai mult antrenament. Ţintesc mai 
bine decât Gale, dar am mai mult antrenament decât el. 
Gale e un geniu în privinţa capcanelor şi a curselor. 

— Sunt acceptabilă, spun. 

— E excelentă, zice Peeta. Iata cumpără veveriţele ei. 
Remarcă întotdeauna că săgețile nu străpung niciodată 
corpul. Le nimereşte pe toate în ochi. Tot aşa e şi cu iepurii 


pe care îi vinde măcelarului. E în stare să doboare şi o 
căprioară. 

Evaluarea talentelor mele de către Peeta mă ia total prin 
surprindere. În primul rând, fiindcă le-a remarcat. În al 
doilea, pentru că mă laudă. 

— Ce faci? îl întreb, suspicioasă. 

— Ce faci tu? Dacă are de gând să te ajute, trebuie să 
ştie ce poţi. Nu te subaprecia, mi-o întoarce Peeta. 

Nu ştiu de ce, dar asta mă stârneşte aşa cum nu ar 
trebui. 

— Şi tu? Te-am văzut în piaţă. Poţi ridica saci cu făină de 
cincizeci de kilograme, mă răstesc. De ce nu-i spui asta? 
Nu-i totuna cu nimic. 

— Da, sunt sigur că arena o să fie plină de saci cu făină 
pe care să-i arunc în oameni. Nu e totuna cu a fi în stare să 
foloseşti o armă. Ştii că nu e, ripostează el. 

— E bun la trântă, îi spun lui Haymitch. Anul trecut, la 
concursul de la şcoală, a fost pe locul doi, după fratele lui. 

— La ce foloseşte asta? De câte ori ai văzut doi oameni 
luându-se la trântă pe viaţă şi pe moarte? întreabă Peeta, 
dezgustat. 

— Întotdeauna sunt lupte corp la corp. Nu e nevoie decât 
să-ţi faci rost de un cuţit şi cel puţin ai o şansă. Dacă sare 
cineva pe mine, eu sunt moartă! 

Imi aud vocea înălțându-se, furioasă. 

— Dar n-o să fii! O să stai într-un copac, mâncând 
veveriţe crude şi doborând oamenii cu săgeți, unul câte 
unul. Ştii că, atunci când a venit să-şi ia rămas-bun, mama 
mi-a spus, ca şi cum ar fi vrut să mă binedispună, că poate 
Districtul 12 o să aibă în sfârşit un învingător? Pe urmă mi- 
am dat seama că nu vorbea despre mine, vorbea despre 
tine! izbucneşte Peeta. 

— Oh, vorbea despre tine, spun, respingându-i ipoteza cu 
o fluturare de mână. 

— A spus: „E o supraviețuitoare fata asta.” Fata, 
subliniază el. 


Replica mă amuţeşte. Oare mama lui a spus într-adevăr 
asta despre mine? M-a considerat mai bună decât fiul ei? 
Văd durerea din ochii lui Peeta şi ştiu că nu minte. 

Dintr-odată sunt în spatele brutăriei, simțind răceala 
ploii care mi se scurge pe spate şi golul din stomac. Când 
vorbesc, par de unsprezece ani. 

— Numai fiindcă m-a ajutat cineva. 

Ochii lui Peeta coboară o clipă spre chifla din mâinile 
mele şi ştiu că îşi aminteşte şi el ziua aceea. Dar se 
mulţumeşte să ridice din umeri. 

— Oamenii te vor ajuta în arenă. Se vor îngrămădi să te 
sponsorizeze. 

— Nu mai mult decât pe tine, spun eu. 

Peeta îşi întoarce ochii spre Haymitch. _ 

— Ea habar n-are. Nu ştie ce impresie face. Işi plimbă 
unghia de-a lungul unei fibre din lemnul mesei, refuzând să 
se uite la mine. 

Ce naiba vrea să spună? Oamenii mă ajută pe mine? 
Când eram moarte de foame, nu m-a ajutat nimeni! Nimeni 
în afară de Peeta. Lucrurile s-au schimbat în momentul în 
care am avut ceva cu care să fac troc. Sunt o negustoreasă 
încăpăţânată. Sau nu sunt? Ce impresie fac? Par 
neajutorată şi săracă? Insinuează că fac afaceri bune 
fiindcă oamenilor le e milă de mine? Incerc să-mi dau 
seama dacă ăsta e adevărul. Poate câţiva negustori au fost 
ceva mai generoşi când am făcut schimburi, dar am pus 
întotdeauna asta pe seama relaţiei lor îndelungate cu tata. 
În plus, vânatul meu e de prima mână. Nimănui nu i-a fost 
milă de mine! 

Mă uit urât la chiflă, convinsă că Peeta a vrut să mă 
insulte. 

— Ei, atunci... spune Haymitch, după încă un minut. Ei, 
ei, ei. Katniss, nu există nici o garanţie că în arenă vor fi 
arcuri şi săgeți, dar, în timpul întâlnirii tale private cu 
creatorii-de-joc, arată-le ce ştii să faci. Până atunci, nu te 
atinge de nici un arc. le pricepi la capcane? 


— Ştiu cum se fac câteva, din cele elementare, murmur 
eu. 

— Asta poate fi de mare importanţă în ceea ce priveşte 
hrana, zice el. Şi, Peeta, ea are dreptate, în arenă nu 
trebuie să-ţi subestimezi niciodată puterea. Forţa fizică 
înclină adesea balanţa în favoarea unui jucător. În Centrul 
de Antrenament vor fi greutăţi, dar nu dezvălui niciodată în 
faţa altor tributuri cât de mult poţi să ridici. Planul e acelaşi 
pentru voi amândoi. Vă duceţi la antrenamentele de grup. 
Vă petreceţi timpul încercând să învăţaţi câte ceva din ce 
nu ştiţi. Aruncaţi o suliță. Rotiţi o măciucă. Invăţaţi să faceţi 
un nod mulţumitor. Nu arătaţi ce ştiţi cel mai bine decât în 
sesiunile private. Ne-am înţeles? întreabă Haymitch. 

Eu şi Peeta dăm din cap. 

— Încă un singur lucru. In public, vreau să staţi tot 
timpul unul lângă celălalt, adaugă Haymitch. 

Incepem amândoi să obiectăm, dar el dă cu palma în 
masă. 

— În fiecare clipă! Asta nu se discută! Aţi fost de acord să 
faceţi ce vă spun! O să staţi împreună, o să păreţi 
binevoitori unul faţă de altul. Acum plecaţi. La zece vă 
întâlniți cu Effie la ascensor, pentru antrenament. 

Imi muşc buza şi mă întorc în camera mea păşind cu 
aroganță şi asigurându-mă că Peeta aude uşa trântită. Mă 
aşez pe pat, urându-l pe Haymitch, urându-l pe Peeta, 
urându-mă şi pe mine fiindcă am amintit de ziua aceea, de 
demult, din ploaie. 

Ce glumă! Eu şi Peeta, umăr la umăr, pretinzând că 
suntem prieteni! Lăudând fiecare puterile celuilalt, 
insistând că trebuie să aibă încredere în propriile sale 
talente. Pentru că, de fapt, la un moment dat o să fim 
nevoiţi s-o lăsăm baltă şi să acceptăm că suntem duşmani 
înverşunaţi. Ceea ce eram pregătită să fac chiar acum, dacă 
n-ar fi fost instrucţiunile stupide ale lui Haymitch, care ne 
cere să stăm alături în timpul antrenamentului. E vina mea, 
aşa cred, fiindcă i-am spus să nu ne dea îndrumări separat. 
Dar asta nu însemna că vreau să fac totul împreună cu 


Peeta. Şi, apropo, e clar că nici el nu-şi doreşte un 
asemenea parteneriat. 

Vocea lui îmi răsună în minte. Ea habar n-are. Nu ştie ce 
impresie face. Evident c-a vrut să mă umilească. Corect? 
Dar o mică parte din mine se întreabă dacă n-a fost un 
compliment. Dacă n-a vrut să spună că, într-un fel, sunt 
atrăgătoare. E ciudată măsura în care m-a remarcat. Ca şi 
atenţia pe care a dat-o animalelor vânate de mine. Şi, după 
cum se pare, nici eu nu l-am dat uitării, aşa cum crezusem. 
Făina. Luptele corp la corp. Nu l-am pierdut din vedere pe 
băiatul cu pâinea. 

E aproape zece. Mă spăl pe dinţi şi îmi netezesc din nou 
părul. Furia mi-a blocat temporar nervozitatea legată de 
întâlnirea cu celelalte tributuri, dar acum simt din nou 
anxietatea luându-mă în primire. În momentul când mă 
întâlnesc cu Effie şi Peeta în faţa ascensorului, mă surprind 
rozându-mi unghiile. Încetez imediat. 

Adevăratele săli de antrenament sunt în subsolul clădirii. 
Cu lifturile astea, drumul durează mai puţin de un minut. 
Uşile se deschid, dând într-o sală enormă de sport, plină cu 
diverse arme şi cu piste cu obstacole. Deşi încă nu e zece, 
suntem ultimii care sosesc. Celelalte tributuri s-au adunat 
într-un cerc strâns. De cămaşa fiecăruia e prins câte un 
pătrat de pânză cu numărul districtului. În timp ce cineva 
îmi agaţă de spate numărul 12, fac o evaluare rapidă. Eu şi 
Peeta suntem singurii îmbrăcaţi la fel. 

Imediat ce ne alăturăm cercului, antrenoarea-şefă, o 
femeie înaltă, atletică, pe nume Atala, iese în faţă şi începe 
să ne explice programul de antrenament. Experții în 
diferite domenii vor rămâne la posturile lor. Noi vom fi liberi 
să trecem dintr-o zonă în alta, la alegere, urmând 
instrucţiunile mentorilor noştri. Intr-unele vom învăţa 
tehnici de supravieţuire, în altele tehnici de luptă. Ni se 
interzice să ne angajăm în orice tip de exerciţiu combativ cu 
un alt tribut. Dacă vrem să exersăm cu un partener, există 
asistenţi. 


În timp ce Atala începe să ne citească lista punctelor de 
antrenament, trec repede în revistă toate celelalte 
tributuri. E prima dată când suntem adunaţi cu toţii, 
aflându-ne la nivelul duşumelei, în haine simple. Mi se 
strânge inima. Aproape toţi băieţii şi mai bine de jumătate 
dintre fete sunt mai voinice decât mine, chiar dacă mulţi nu 
s-au hrănit niciodată ca lumea. lţi poţi da seama după 
oasele lor, după piele, după privitul în gol. Poate că sunt mai 
scundă de fel, dar ingeniozitatea caracteristică familiei 
mele îmi oferă un avantaj. Mă ţin dreaptă şi, cu toate că 
sunt subţire, sunt puternică. Carnea şi plantele din pădure, 
în combinaţie cu efortul depus pentru a face rost de ele, mi- 
au oferit un trup mai sănătos decât al majorităţii celor pe 
care-i văd în jurul meu. 

Excepţia sunt puştanii din districtele mai bogate, 
voluntarii, cei care au fost hrăniţi şi antrenați toată viaţa lor 
pentru acest moment. Pentru tributurile din districtele 1, 2 
şi 4, asta e o tradiţie. Tehnic vorbind, antrenamentul înainte 
de a ajunge la Capitoliu contravine regulamentului, dar se 
practică în fiecare an. În Districtul 12, le spunem tributuri 
profesioniste sau doar profesionişti. Şi e foarte posibil ca 
învingătorul să fie unul dintre ei. 

Uşorul avantaj pe care l-am căpătat la sosirea în Centrul 
de Antrenament, intrarea mea în flăcări din noaptea 
trecută, pare să se facă nevăzut în prezenţa rivalilor. 
Celelalte tributuri ne-au invidiat nu fiindcă am fost 
extraordinari, ci fiindcă aşa au fost stiliştii noştri. Acum, în 
privirile profesioniştilor nu văd nimic altceva decât dispreţ. 
Fiecare trebuie să aibă douăzeci până la cincizeci de 
kilograme mai mult decât mine. Emană aroganță şi 
brutalitate. Când Atala ne dă liber, se duc întins către 
armele care par cele mai periculoase din sala de sport şi le 
mânuiesc cu uşurinţă. 

Tocmai îmi trece prin gând că am noroc fiindcă sunt o 
alergătoare rapidă, când Peeta îmi atinge uşor braţul, 
făcându-mă să tresar. E încă alături de mine, respectând 
instrucţiunile lui Haymitch. Are o mină serioasă. 


— De unde ţi-ar plăcea să începem? 

Mă uit la profesionişti, care îşi etalează abilităţile, 
evident încercând să intimideze concurenţa. Pe urmă la 
ceilalţi, la cei subnutriţi, incompetenţi, care primesc 
tremurând prima lor lecţie de mânuire a unui cuţit sau a 
unei securi. 

— Cred c-o să facem nişte noduri, răspund. 

— Ai dreptate, spune Peeta. 

Traversâăm sala către o zonă pustie, unde antrenorul 
pare încântat să aibă elevi. Totul îţi creează sentimentul că 
acest curs de înnodat nu e punctul fierbinte al Jocurilor 
Foamei. Când îşi dă seama că ştiu câte ceva despre 
capcane, profesorul ne arată cum să facem un laţ simplu, 
excelent, care va lăsa un rival spânzurat de picior, 
legănându-se de un copac. Ne concentrăm asupra 
deprinderii acestei singure dexterităţi vreme de o oră, până 
ce o stăpânim amândoi. Apoi ne mutăm la camuflaj. Peeta 
pare sincer încântat de activitatea asta, învârtejind un 
amestec de noroi, argilă şi suc de mure pe pielea lui palidă 
şi născocind deghizări, ajutându-se de lujeri şi frunze. 
Antrenorul care conduce cursul e pe deplin încântat de 
opera lui. 

— Eu fac prâjiturile, recunoaşte Peeta faţă de mine. 

— Ce prăjituri? îl întreb. 

Sunt preocupată, îl urmăresc pe băiatul din Districtul 2, 
care străpunge inima unui manechin cu o suliță aruncată de 
la cincisprezece metri. 

— Ce prăjituri? 

— Acasă. Cele cu glazură, de la patiserie. 

Vorbeşte despre cele pe care le pune în vitrină. Prăjituri 
fanteziste, cu flori şi alte lucruri drăguţe pictate cu glazură. 
Sunt pentru aniversări şi pentru Anul Nou. Când suntem în 
piaţă, Prim mă trage întotdeauna într-acolo ca să le admire, 
deşi nu ne-am putea permite niciodată să cumpărăm una. 
Insă în Districtul 12 sunt prea puţine lucruri frumoase ca 
să-i refuz această plăcere. 


Privesc cu mai multă seriozitate desenul de pe braţul lui 
Peeta. Jocul de umbre şi lumini sugerează razele de soare 
strecurate printre frunzele pădurii. Mă întreb de unde ştie 
aşa ceva, fiindcă mă îndoiesc că a trecut vreodată dincolo 
de gard. A fost în stare să surprindă asta doar stând în 
umbra mărului bătrân şi neîngrijit din curtea lui din spate? 
Toată povestea - talentul lui, prăjiturile alea inaccesibile, 
laudele expertului în camuflaj - reuşeşte cumva să mă 
enerveze. 

— E frumos. Numai dacă poţi să dai pe cineva cu glazură 
până moare, îi spun. 

— Nu mă lua aşa, de sus. Nu se ştie niciodată ce găseşti 
în arenă. Să zicem că e, de fapt, o prăjitură uriaşă..., începe 
Peeta. 

— Să zicem că mergem mai departe, îl întrerup eu. 

Aşa că următoarele trei zile trec în timp ce eu şi Peeta ne 
mutăm, în tăcere, de la un punct de antrenament la altul. 
Căpătăm câteva deprinderi valoroase, de la aprinderea 
focului până la aruncarea cuţitului şi la construirea unui 
adăpost. In ciuda ordinului lui Haymitch de a părea 
mediocri, Peeta excelează în lupta corp la corp, iar eu trec 
testul alegerii plantelor comestibile fără nici un efort. Insă 
ne ţinem deoparte de tragerea cu arcul şi de ridicarea 
greutăților, vrând să păstrăm asta pentru sesiunile private. 

Creatorii-de-joc apar la începutul primei zile. Vreo 
douăzeci de bărbaţi şi femei îmbrăcaţi în robe de un violet 
intens se aşază pe platformele înalte din jurul sălii de sport, 
cutreierând uneori printre noi, urmărindu-ne şi luând 
notițe, iar alteori ospătându-se la banchetul nesfârşit 
pregătit pentru ei şi ignorându-ne în masă. Dar par să nu 
piardă din ochi tributurile din districtul 12. Mi-am ridicat de 
mai multe ori privirea, descoperind că unul dintre ei mă 
fixa. Se consultă cu antrenorii, chiar şi în timp ce luăm 
masa. Când ne întoarcem, îi vedem adunându-se laolaltă. 

Micul dejun şi cina sunt servite la etajul nostru, dar la 
prânz mâncăm, toţi douăzeci şi patru, în sala de mese a 
complexului sportiv. Mâncarea e pusă pe cărucioare, la 


intrare, şi te serveşti singur. Tributurile de profesie au 
tendinţa să se strângă într-un grup zgomotos din jurul 
aceleiaşi mese, de parcă ar vrea să-şi dovedească 
superioritatea, să demonstreze că nu se tem unele de altele 
şi că noi, restul, nu merităm nici o atenţie. Cei mai mulţi 
dintre ceilalţi stau singuri, ca nişte oi rătăcite. Nici unul nu 
ne adresează vreun cuvânt. Eu şi Peeta mâncăm împreună 
şi, de vreme ce Haymitch se tot ţine de capul nostru s-o 
facem, încercăm să discutăm prieteneşte în acest timp. 

Nu e uşor să găsim un subiect. E dureros să vorbim 
despre casă. Să vorbim despre prezent e insuportabil. Intr- 
o zi, Peeta goleşte coşul nostru de pâine şi îmi atrage 
atenţia că pâinea fină din Capitoliu a fost amestecată cu 
toate tipurile de pâine din districte. Franzele din Districtul 
4, cu alge marine, având o tentă verde şi formă de peşte. 
Cornurile ca nişte semiluni, presărate cu seminţe, din 
Districtul 11. Deşi conţin aceleaşi ingrediente, par, cumva, 
mult mai apetisante decât biscuiţii urâţi, în formă de stropi, 
care sunt hrana noastră standard acasă. 

— Şi acum ştii tot, spune Peeta, adunând pâinea şi 
punând-o la loc, în coş. 

— "Tu ştii o grămadă de lucruri, fără nici o îndoială, zic 
eu. 

— Numai despre pâine, ripostează el. OK, acum râzi ca şi 
cum aş fi spus ceva amuzant. 

Izbucnim amândoi într-un râs cumva convingător, 
ignorând privirile care ne fixează din toate părţile. 

— Perfect. Eu continui să zâmbesc încântat şi tu vorbeşti, 
spune Peeta. 

Indicaţia lui Haymitch de a fi prietenoşi ne oboseşte pe 
amândoi. Pentru că, de când am trântit uşa, între noi 
pluteşte răceala. Dar respectăm ordinul. 

— 'Ţi-am povestit vreodată cum am fost urmărită de un 
urs? îl întreb. 

— Nu, dar pare interesant, răspunde el. 

Incerc să-mi anim trăsăturile în timp ce-mi reamintesc 
totul, o poveste adevărată, în care am provocat prosteşte un 


urs negru, atribuindu-mi dreptul de acces la un stup. Peeta 
râde şi pune întrebări ca la comandă. La asta se pricepe 
mai bine decât mine. 

În cea de-a doua zi, în vreme ce ne încercăm norocul la 
aruncarea suliţei, el îmi şopteşte: 

— Cred că avem o umbră. 

Îmi arunc sulița, lucru pe care nu-l fac tocmai rău, dacă 
nu trebuie s-o trimit prea departe, şi o văd pe fetiţa din 
Districtul 11 stând ceva mai în spate şi privindu-ne. E cea 
de doisprezece ani, a cărei statură mi-a amintit atât de mult 
de Prim. De aproape pare de zece. Are ochi întunecaţi, 
strălucitori, piele maronie, mătăsoasă, şi stă pe vârfuri, uşor 
aplecată, cu braţele depărtate puţin de trup, parcă gata să- 
şi ia zborul la cel mai mic sunet. E imposibil, când o vezi, să 
nu te duci cu gândul la o pasăre. 

lau o altă suliță în vreme ce aruncă Peeta. 

— Cred c-o cheamă Rue, spune el, cu voce scăzută. 

Îmi muşc buza. E numele unei flori mici, galbenei5!, care 
creşte pe pajişte. Rue. Primrose. Nici una dintre ele nu 
cântăreşte, în nici un caz, treizeci de kilograme. 

— Ce-am putea face? îl întreb, cu mai multă asprime 
decât aş vrea. 

— Nimic, ripostează el. Eu făceam conversaţie. 

Acum, când ştiu că fetiţa e acolo, mi-e greu s-o ignor. Se 
furişează şi ni se alătură la mai multe puncte de 
antrenament. Ca şi mine, se pricepe la plante, se caţără cu 
uşurinţă şi ţinteşte bine. Cu praştia nimereşte ţinta de 
fiecare dată. Dar ce înseamnă o praştie împotriva unui 
bărbat de o sută de kilograme înarmat cu o sabie? 

La etajul Districtului 12, Haymitch şi Effie ne torturează 
la micul dejun şi la cină, interesându-se de fiecare moment 
al zilei. Ce-am făcut, cine ne-a urmărit antrenamentul, de ce 
sunt în stare celelalte tributuri. Cinna şi Porţia nu sunt de 
faţă, aşa că n-are cine să ne servească o porţie de rațiune 
sănătoasă la mesele noastre. Ceea ce nu înseamnă că 
Haymitch şi Effie ar continua să se certe. In schimb, par să 
se fi pus de acord, fiind hotărâți să ne instruiască. Au 


indicaţii nesfârşite despre ceea ce trebuie să facem şi ceea 
ce nu trebuie să facem în timpul antrenamentelor. Peeta e 
mai răbdător, dar mie începe să mi se facă lehamite şi devin 
ursuză. 

— Cineva ar trebui să-i dea lui Haymitch de băut, 
murmură Peeta în cea de-a doua seară, când reuşim în 
sfârşit să scăpăm de ei şi să mergem la culcare. 

Scot un sunet între sforăit şi râs. Pe urmă tac brusc. 
Strădania de a nu-mi trăda sentimentele când trebuie să 
lăsăm impresia că suntem prieteni, deşi nu suntem, îmi 
oboseşte prea mult mintea. Când o să fim în arenă, cel puţin 
o să ştiu cum stăm. 

— Nu. Să nu ne prefacem când nu e nimeni în jur. 

— Perfect, Katniss, spune el, obosit. 

Pe urmă nu ne mai vorbim decât de faţă cu alţii. 

În ziua a treia, încep să ne cheme de la masă pentru 
şedinţa privată de antrenament, în prezenţa creatorilor-de- 
joc. District după district, mai întâi băiatul tribut, apoi fata. 
Districtul 12 e ultimul pe listă, ca de obicei. Zăbovim în sala 
de mese, nefiind siguri unde altundeva ne-am putea duce. 
Odată plecat, nimeni nu se mai întoarce. Pe măsură ce se 
goleşte încăperea, suntem tot mai puţin constrânşi să 
părem prieteni. Când e chemată Rue, rămânem singuri. 
Stăm în tăcere până ce e invitat Peeta. El se ridică în 
picioare. 

— Nu uita ce-a spus Haymitch, ai grijă să arunci greutăţi. 

Cuvintele îmi ies din gură fără voia mea. 

— Mulţumesc, o s-o fac, răspunde el. Tu... să nimereşti 
ținta. 

Dau din cap. Nu ştiu de ce a trebuit să spun ceva. Deşi, 
dacă o să pierd, aş prefera să câştige Peeta. Ar fi mai bine 
pentru districtul nostru, pentru mama şi pentru Prim. 

După vreun sfert de oră mi se strigă numele, îmi 
netezesc părul, îmi îndrept umerii şi intru în sala de sport. 
În aceeaşi clipă, îmi dau seama că am dat de necaz. 
Creatorii-de-joc sunt acolo de prea multă vreme. Au văzut 


prea multe demonstraţii, de la un capăt la altul. Majoritatea 
au băut prea mult, nu-şi mai doresc decât să plece acasă. 

N-am altceva de făcut decât să-mi continui planul. Mă 
îndrept către punctul de tragere cu arcul. Oh, armele 
astea! Zile întregi am tânjit să pun mâna pe ele! Arcuri 
făcute din lemn, plastic, metal şi din alte materiale, cărora 
nici măcar nu le ştiu numele. Săgeţi cu pene cu o linie 
uniformă, fără nici un cusur. Aleg un arc, îl încordez şi îmi 
agăţ de umăr tolba cu săgeți corespunzătoare. Există un 
poligon, dar oferă prea puţine posibilităţi. 'Ţintele clasice şi 
siluetele umane. Mă duc în centrul sălii şi aleg prima ţintă. 
Manechinul folosit pentru exerciţiu în luptele cu cuțitul. 
Incă din clipa când trag de arc, ştiu că ceva nu e în regulă. 
Coarda e mai tensionată decât cea pe care o folosesc acasă. 
Săgeata e mai rigidă. Ratez manechinul cu cinci centimetri 
şi pierd puţinul interes pe care-l atrăsesem. 

Pe moment, mă simt umilită, apoi mă întorc la ţintele 
clasice. Trag iarăşi şi iarăşi, până ce ajung să simt aceste 
noi arme. 

Intoarsă în centrul sălii, îmi reiau poziţia iniţială şi trec o 
săgeată exact prin inima manechinului. Pe urmă retez 
frânghia care susţine sacul cu nisip pentru box, care se 
prăvăleşte pe duşumea şi crapă. Fără nici o pauză, îmi duc 
umărul în faţă, mă las într-un genunchi şi trimit o săgeată în 
lampa suspendată la o mare înălţime faţă de podea. Din 
montură ţâşneşte o ploaie de cioburi. 

E o lovitură excelentă. Mă întorc spre creatorii-de-joc. 
Câţiva dau aprobator din cap, dar cei mai mulţi s-au 
concentrat asupra unui purcel fript, adus chiar atunci pe 
masa lor de banchet. 

Furia mă cuprinde brusc, fiindcă viaţa mea e la mezat şi 
ei n-au nici măcar decenţa de a-mi da atenţie. Fiindcă sunt 
eclipsată de un purcel mort. Inima începe să-mi bată 
nebuneşte, îmi simt obrajii arzând. Fără să mă gândesc, 
scot o săgeată din tolbă şi o trimit exact către masa lor. Aud 
strigăte alarmate în timp ce creatorii-de-joc dau înapoi 
împleticindu-se. Săgeata străpunge mărul din gura 


purcelului şi îl ţintuieşte de peretele din spate. Toţi mă 
privesc nevenindu-le să-şi creadă ochilor. 

— Vă mulţumesc pentru atenţie, le spun. 

Pe urmă fac o uşoară plecăciune şi o iau drept spre uşă, 
fără să fi primit permisiunea de a mă retrage. 


Capitolul 8 


MĂ APROPII DE LIFT CU PAŞI MARI, aruncând arcul 
într-o parte şi tolba în cealaltă. Mă ating în trecere de 
avocşii care stau de pază, rămaşi cu gurile căscate, şi apăs 
cu pumnul pe butonul cu numărul doisprezece. Uşile 
glisează,  închizându-se, şi sunt purtată în sus cu 
repeziciune. De fapt, ajung la etajul meu înainte de a începe 
să-mi curgă lacrimile pe obraji. li aud pe ceilalţi strigându- 
mă din salon, dar o iau la fugă de-a lungul coridorului, către 
camera mea, zăvorăsc uşa şi mă arunc în pat. Pe urmă 
încep să plâng cu adevărat. 

Acum am făcut-o! Am stricat totul! Dacă am avut fie şi 
umbra unei şanse, am făcut-o să dispară când am trimis 
săgeata spre creatorii-de-joc. Ce-mi vor face acum? Mă vor 
aresta? Mă vor executa? Îmi vor tăia limba, transformându- 
mă într-o avox, ca să rămân aici, în aşteptarea următoarelor 
tributuri ale Panemului? Ce-a fost în capul meu când am 
tras în creatorii-de-joc? Bineînţeles că nimic, am tras în 
mărul ăla de prea multă furie, fiindcă mă ignorau. N-am 
încercat să-l ucid pe vreunul dintre ei. Dacă aş fi făcut-o, 
acum ar fi mort! 

Oh, ce importanţă are asta? Oricum e foarte puţin 
probabil să câştig Jocurile. Cui îi pasă ce vor face cu mine? 
Mă sperie ceea ce le-ar putea face mamei şi lui Prim, ceea 
ce ar putea avea de suferit familia mea, ca urmare a 
impulsivităţii mele. Le vor confisca puţinele lor bunuri? O 
vor trimite pe mama la închisoare şi pe Prim în casa 
comunitară sau le vor ucide? Nu le vor ucide, nu-i aşa? De 
ce nu? Ce le pasă lor? 

Ar fi trebuit să rămân şi să-mi cer scuze. Sau să râd, ca 
de o glumă bună. şi poate apoi aş fi fost tratată cu o 
oarecare indulgență. In schimb, am plecat cu aroganță, cu 
cea mai mare lipsă de respect posibilă. 

Haymitch şi Effie bat la uşă. ip la ei să plece şi, în cele 
din urmă, se retrag. Am nevoie de cel puţin o oră ca să mă 


opresc din plâns. Pe urmă mă mulţumesc să zac în pat, 
încovrigată, dezmierdând cearşafurile mătăsoase şi privind 
cum apune soarele deasupra bomboanei artificiale care e 
Capitoliul. 

La început, mă aştept să vină paznicii după mine. Dar, pe 
măsură ce trece timpul, pare tot mai puţin probabil. Mă 
liniştesc. Incă mai au nevoie de o fată-tribut din Districtul 
12, nu-i aşa? Dacă o doresc, creatorii-de-joc mă pot pedepsi 
în mod public. Pot aştepta să ajung în arenă, ca să asmută 
apoi animale sălbatice asupra mea. Pariez că vor avea grijă 
să n-am la-ndemână vreun arc cu săgeți ca să mă apar. 

Insă, până atunci, îmi vor da un punctaj atât de mic, încât 
nici un om cu mintea-ntreagă n-o să mă sponsorizeze. Asta 
o să se-ntâmple diseară. Deoarece spectatorii nu au dreptul 
să vadă antrenamentul, creatorii-de-joc anunţă punctajul 
obţinut de fiecare jucător. Ceea ce îi oferă publicului un 
punct de plecare pentru pariurile care vor continua pe 
toată durata Jocurilor. Numărul respectiv, situat între unu şi 
doisprezece - primul fiind, iremediabil, de rău augur, iar 
ultimul atât de favorabil, încât e de neatins -, reprezintă 
perspectivele tributului în cauză. Nu garantează cine va 
câştiga. E o simplă indicație a potenţialului de care a dat 
dovadă tributul în timpul antrenamentului. Din pricina 
condiţiilor diferite din arena reală, se întâmplă adesea ca 
tributurile cu punctaj bun să fie eliminate aproape imediat. 
Acum câţiva ani, băiatul care a câştigat Jocurile nu primise 
decât un trei. Însă, din punctul de vedere al sponsorizării, 
punctajul poate ajuta sau prejudicia un tribut. Sperasem că 
abilităţile mele de ţintaş mi-ar fi putut aduce un şase sau un 
şapte, chiar dacă nu sunt deosebit de puternică. Acum sunt 
sigură că voi avea cel mai mic punctaj obţinut de vreunul 
dintre cei douăzeci şi patru de participanţi. Dacă nu mă 
sponsorizează nimeni, şansele mele de a rămâne în viaţă 
scad aproape la zero. 

Când Effie bate la uşă ca să mă cheme la cină, decid că 
ar fi mai bine să mă duc. Punctajele vor fi difuzate la 
televiziune în seara asta. Nu pot ascunde la nesfârşit cele 


întâmplate. Intru în baie şi îmi spăl faţa, dar continuă să fie 
roşie şi plină de pete. 

Toată lumea aşteaptă în jurul mesei, chiar şi Cinna şi 
Porţia. Sper că stiliştii n-au venit dintr-un motiv anume, 
pentru că nu-mi place ideea de a-i dezamăgi. E ca şi cum aş 
fi irosit, cu nepăsare, toate rezultatele bune ale muncii lor 
de la ceremonia de deschidere. Evit să mă uit la cineva 
anume în timp ce iau înghiţituri minuscule din supa de 
peşte. Gustul ei sărat îmi aduce aminte de lacrimile mele. 

Adulții încep să  pălăvrăgească despre buletinul 
meteorologic şi îmi îngădui să întâlnesc ochii lui Peeta. O 
întrebare. Ce s-a-ntâmplat? Mă mulţumesc să scutur uşor 
din cap. Pe urmă, în timp ce mănânc felul principal, îl aud 
pe Haymitch spunând: 

— OK, ajunge cu fleacurile, cât de prost v-aţi descurcat 
astăzi? 

Peeta se grăbeşte să răspundă. 

— Nu ştiu dacă a avut vreo importanţă. Când am apărut 
eu, nici unul nu s-a obosit să se uite la mine. Cântau ceva, 
cred că era un cântec de beţie. Aşa că am aruncat câteva 
obiecte grele, până când mi-au spus că pot să plec. 

Asta mă face să mă simt ceva mai bine. Nu e acelaşi 
lucru cu a-i fi atacat pe creatorii-de-joc, dar cel puţin a fost 
şi el provocat. 

— Şi tu, iubito? întreabă Haymitch. Faptul că mi se 
adresează astfel reuşeşte să mă sâcâie suficient de tare ca 
să mă facă să vorbesc. 

— Am tras o săgeată în creatorii-de-joc. Toată lumea se 
opreşte din mâncat. 

— Ce-ai făcut? 

Oroarea din vocea lui Effie îmi confirmă cele mai urâte 
bănuieli. _ 

— Am tras o săgeată în ei. Nu chiar în ei. În direcţia lor. 
E aşa cum spunea Peeta, eu trăgeam cu arcul şi ei nu-mi 
dădeau atenţie, aşa că, pur şi simplu... pur şi simplu mi-am 
pierdut capul şi am scos cu o săgeată mărul din gura 
idioţeniei lor de porc fript! spun eu, sfidătoare. 


— Şi ei ce-au zis? întreabă prudent Cinna. 

— Nimic. Sau... nu ştiu. După aceea am plecat, îi 
răspund. 

— Fără să ţi se permită? bolboroseşte Effie. 

— Mi-am permis-o singură, zic eu. 

Îmi aduc aminte cum i-am promis lui Prim c-o să mă 
străduiesc cu adevărat să câştig şi mă simt de parcă s-ar fi 
prăvălit peste mine o tonă de cărbune. 

— Ei, asta e, spune Haymitch. 

Pe urmă se apucă să ungă cu unt o chiflă. 

— Credeţi c-or să mă aresteze? întreb. 

— Mă-ndoiesc. Ar fi cam greu să te-nlocuiască în stadiul 
ăsta, zice Haymitch. 

— Dar familia mea? adaug eu. O vor pedepsi? 

— Nu cred. N-ar avea cine ştie ce sens. Pentru ca efectul 
asupra populaţiei să fie util, ar trebui să dezvăluie ce s-a 
petrecut în Centrul de Antrenament. Oamenii ar trebui să 
afle ce-ai făcut. Dar asta nu se poate, fiindcă e secret, aşa 
că ar însemna o irosire a eforturilor, explică Haymitch. E 
mult mai posibil să-ţi transforme viaţa în iad în arenă. 

— Păi, au promis deja c-or să ne facă asta, oricum, spune 
Peeta. 

— Foarte adevărat, încuviinţează Haymitch. lar eu 
realizez că imposibilul s-a petrecut. 

De fapt, m-au încurajat. Haymitch ia un cotlet de porc cu 
degetele, ceea ce o face pe Effie să se încrunte, şi îl înmoaie 
în vin. Rupe o bucată de carne şi râde pe înfundate. 

— Ce mutre aveau? 

Îmi simt colţurile gurii înălțându-se. 

— Şocate. Ingrozite. Oh, unii erau caraghioşi. In minte 
îmi reapare o imagine. Un bărbat s-a împiedicat şi a căzut 
pe spate, într-un vas cu punci. 

Haymitch izbucneşte în hohote şi toată lumea începe să 
râdă, cu excepţia lui Effie, cu toate că şi ea abia îşi 
stăpâneşte un zâmbet. 

— Ei, aşa le trebuie. Sarcina lor e să vă acorde atenţie. 
Iar faptul că veniţi din Districtul 12 nu e o scuză care să le- 


ngăduie să vă ignore. 

Pe urmă îşi aruncă privirea în jur, de parcă ar fi spus 
ceva cu desăvârşire scandalos. 

— Imi pare rău, dar asta e părerea mea, adaugă, fără să 
se adreseze cuiva anume. 

— O să capăt un punctaj foarte slab, spun eu. 

— Punctajele contează numai dacă sunt foarte bune, 
nimeni nu le dă atenţie celor slabe sau mediocre. Din câte 
se ştie, e posibil să-ţi ascunzi talentele şi să obţii un punctaj 
mic dinadins. Strategia asta se foloseşte, zice Porţia. 

— Sper că acel patru pe care-l voi obţine probabil eu o să 
fie interpretat aşa, comentează Peeta. Dacă o fi şi atât. De 
fapt, nu e nimic mai puţin impresionant decât un om care 
ridică o bilă grea şi o aruncă la doi metri. Una aproape că 
mi-a aterizat pe picior. 

li zâmbesc larg şi îmi dau seama că sunt moartă de 
foame. Imi tai o bucată de friptură de porc, o afund în piure 
de cartofi şi încep să mănânc. E OK. Familia mea e în 
siguranţă. Şi, dacă ele sunt în siguranţă, nu s-a întâmplat, 
de fapt, nici un rău. 

După cină mergem în salon, să urmărim anunţarea 
punctajelor la televizor. Arată mai întâi o fotografie a 
tributului, apoi punctajul scânteiază dedesubt. Tributurile 
profesioniste obţin, fireşte, punctaje între opt şi zece. În 
marea lor majoritate, ceilalţi obţin, în medie, cinci. În mod 
surprinzător, micuța Rue se ridică mai sus, cu un şapte. Nu 
ştiu ce demonstraţie le-a făcut experţilor, dar e atât de 
mărunţică, încât trebuie să fi fost ceva impresionant. 

Districtul 12 apare ultimul, ca de obicei. Peeta capătă un 
opt, aşa că trebuie să fi fost urmărit de cel puţin doi 
creatori-de-joc. Când îmi apare chipul pe ecran, îmi înfig 
unghiile în palme, aşteptându-mă la tot ce e mai rău. Pe 
urmă văd scânteind numărul unsprezece. Unsprezece! 

Effie Trinket scoate un țipăt şi toată lumea mă bate pe 
spate, mă ovaţionează şi mă felicită. Dar totul pare ireal. 

— Trebuie să fie o greşeală. Cum... a fost posibil? îl 
întreb pe Haymitch. 


— Probabil că le-a plăcut temperamentul tău, răspunde 
el. Au de făcut un spectacol. Au nevoie de jucători gata să 
se-nfierbânte. 

— Katniss, fata care a fost în foc, spune Cinna şi mă 
îmbrăţişează. Oh, aşteaptă să vezi rochia ta pentru interviu. 

— Alte flăcări? îl întreb. 

— Se poate spune şi aşa, aprobă el, pe un ton jucăuş. 

Eu şi Peeta ne felicităm reciproc, un alt moment jenant. 
Amândoi ne-am descurcat bine, dar ce înseamnă asta 
pentru celălalt? Fug în camera mea cum prind ocazia şi mă 
strecor sub pături. Stresul zilei, mai ales plânsul, m-au 
epuizat. Mă fură somnul, eliberându-mă şi relaxându-mă 
pentru o vreme, cu numărul unsprezece încă 
străfulgerându-mi în spatele pleoapelor închise. 

În zori, rămân o vreme întinsă în pat, privind cum se 
înalţă soarele pe cerul unei dimineţi frumoase. E duminică. 
Zi liberă acasă. Mă întreb dacă Gale e deja în pădure. De 
obicei consacram duminica strângerii proviziilor pentru 
toată săptămâna. Ne trezim devreme, vânăm şi culegem, 
apoi facem schimb de mărfuri în Vatră. Mi-l imaginez pe 
Gale fără mine. Oricare dintre noi poate vâna de unul 
singur, dar împreună suntem mai buni. Mai ales când 
încercăm să facem rost de un vânat mai mare. Dar, şi când 
e vorba de lucruri mai mărunte, un partener îmi uşurează 
povara, reuşind chiar să transforme sarcina dificilă de a 
umple masa familiei într-o îndeletnicire plăcută. 

Trudeam singură de vreo şase luni, când am dat pentru 
prima oară peste Gale în pădure. Era într-o duminică de 
octombrie, cu miros pătrunzător de plante veştede în aerul 
rece. Îmi petrecusem dimineaţa concurând cu veveriţele la 
adunat de nuci şi după-amiaza ceva mai caldă umblând prin 
apa puţin adâncă a lacurilor şi culegând katniss. Sigurul 
animal pe care-l omorâsem fusese o veveriţă care se izbise 
practic de cizmele mele când umbla după ghindă, însă 
animalele aveau să rămână în picioare când zăpada va fi 
îngropat toate celelalte surse de hrană. Mă aventurasem 
mai departe de casă decât de obicei, aşa că mă grăbeam să 


mă întorc, cărându-mi cu greu sacii din pânză groasă, când 
am dat peste un iepure mort. Atârna, cu gâtul prins într-o 
sârmă subţire, la treizeci de centimetri deasupra capului 
meu. La vreo cincisprezece metri mai încolo era un altul. 
Am recunoscut genul acela de laţuri de vânătoare, pentru 
că şi tata le folosea. Prada, odată prinsă, e smucită şi 
ridicată în aer, pentru a fi ferită de alte animale mărunte. 
Toată vara încercasem fără succes să folosesc laţuri, aşa că 
mi-am lăsat pe dată sacii jos ca să le studiez pe acelea. Abia 
ce atinsesem cu degetele sârma de deasupra unuia dintre 
iepuri, când a răsunat o voce. 

— Asta-i periculos. 

Am sărit la vreo doi metri înapoi când Gale a apărut ca 
din senin din spatele unui copac. Probabil că mă urmărise 
din priviri tot timpul. Avea numai paisprezece ani, dar 
ajunsese la un metru optzeci şi cinci şi, pentru mine, era 
totuna cu un adult. [l văzusem prin Filon şi la şcoală. Şi cu o 
altă ocazie. Îşi pierduse tatăl în aceeaşi explozie care îl 
ucisese pe al meu. În ianuarie, stătusem în aşteptare, în 
timp ce el îşi primea medalia pentru bravură în clădirea 
Justiţiei, fiind, şi el, copilul cel mai mare dintr-o familie fără 
tată. Mi-am adus aminte de cei doi fraţi mai mici ai lui, 
ţinându-se strâns de mâinile mamei, o femeie al cărei 
pântece umflat spunea că nu mai avea de aşteptat decât 
câteva zile până să nască. 

— Cum te cheamă? m-a întrebat, apropiindu-se şi 
desprinzând iepurele din laţ. Mai avea încă trei agăţaţi de 
centură. 

— Katniss, i-am răspuns, cu voce abia auzită. 

— Păi, Catnip, furtul se pedepseşte cu moartea, n-ai 
aflat? a zis el. 

— Katniss, am spus eu, cu glas mai puternic. Şi nu-l 
furam. Am vrut doar să mă uit la laţul tău. Intr-ale mele nu 
se prinde niciodată nimic. 

S-a încruntat la mine, fără să fie convins. 

— Şi de unde ai veverița? 

— Am vânat-o. 


Mi-am dat jos arcul de pe umăr. Încă îl mai foloseam pe 
cel mic, pe care mi-l făcuse tata, dar exersam cu cel de 
dimensiuni normale ori de câte ori aveam ocazia. Speram 
ca, în primăvară, să reuşesc să dobor un vânat ceva mai 
mare. 

Ochii lui Gale s-au lipit de arc. 

— Pot să mă uit la el? 

I l-am întins. 

— Dar, nu uita, furtul se pedepseşte cu moartea. Atunci l- 
am văzut zâmbind pentru prima oară. Zâmbetul l-a 
transformat dintr-o figură amenințătoare într-un om pe 
care-ţi doreai să-l cunoşti. Dar a fost nevoie să treacă mai 
multe luni înainte de a-i întoarce zâmbetul acela. 

Atunci am vorbit despre vânătoare. l-am spus că i-aş fi 
putut aduce un arc dacă avea ceva de dat în schimb. Nu 
mâncare. Voiam să-mi împărtăşească din cunoştinţele lui. 
Voiam să-mi instalez propriile laţuri cu care să prind, într-o 
zi, o centură plină de iepuri. A fost de acord că s-ar fi putut 
să iasă ceva. Pe măsură ce au trecut anotimpurile, am 
început, mai întâi fără prea multă tragere de inimă, să ne 
punem în comun cunoştinţele şi armele, să ne dezvăluim 
locurile secrete unde se găseau din belşug pruni sălbatici şi 
curcani. El m-a învăţat să fac laţuri şi să pescuiesc. Eu i-am 
arătat care sunt plantele comestibile şi, în cele din urmă, i- 
am dat unul dintre preţioasele arcuri. Iar apoi, într-o bună 
zi, fără ca vreunul dintre noi s-o spună, am devenit o 
echipă. Impărţindu-ne munca şi prada. Asigurându-ne că 
familia fiecăruia dintre noi are mâncare. 

Gale mi-a oferit acea senzaţie de siguranţă care îmi 
lipsea de când murise tata. Compania lui a luat locul orelor 
lungi de singurătate pe care le petreceam în pădure. Am 
început să vânez cu mai multă pricepere când n-a mai 
trebuit să mă uit tot timpul peste umăr, când a apărut 
cineva care să-mi păzească spatele. lar el a devenit mult 
mai mult decât un partener de vânătoare. A devenit 
confidentul meu, căruia îmi îngăduiam să-i împărtăşesc 
gânduri pe care nu le-aş fi putut niciodată rosti în interiorul 


gardului. În schimb, mi le-a încredinţat pe ale lui. Fiind 
acolo, în pădure, cu Gale... uneori mă simţeam cu adevărat 
fericită. 

Il numesc prietenul meu, dar, în ultimul an, cuvântul a 
început să pară prea banal faţă de ceea ce înseamnă Gale, 
cu adevărat, pentru mine. Săgeţi de dor îmi îndurerează 
pieptul. Măcar dacă ar fi aici, cu mine! Insă fireşte că nu-mi 
doresc asta. Nu vreau să fie în arena unde ar muri peste 
câteva zile... Numai că... numai că îi simt lipsa. Şi detest să 
fiu atât de singură. Oare lui îi e dor de mine? Trebuie să-i 
fie. 

Mă gândesc la numărul unsprezece, scânteind sub 
numele meu azi-noapte. Ştiu exact ce mi-ar fi spus el: „Ei, 
aici e loc pentru mai bine”. Pe urmă mi-ar fi zâmbit - şi 
acum i-aş fi întors zâmbetul fără ezitare. 

Nu pot să nu compar ceea ce mă leagă de Gale cu ceea 
ce pretind că mă leagă de Peeta. Faptul că nu pun niciodată 
la îndoială motivele primului, în timp ce nu fac nimic altceva 
decât să mă îndoiesc de ale celui de-al doilea. Dar, în 
realitate, comparaţia nu e corectă. Eu şi Gale am fost aduşi 
împreună de nevoia reciprocă de a supravieţui. Eu şi Peeta 
ştim că supraviețuirea celuilalt înseamnă propria moarte. 
Cum s-ar putea ocoli asta? 

Effie îmi bate la uşă, reamintindu-mi că am înainte o altă 
„Zi mare, mare, mare!” Mâine noapte se vor desfăşura 
interviurile noastre televizate, îmi închipui că întreaga 
echipă o să fie ocupată până peste cap pregătindu-ne. 

Mă ridic din pat şi fac un duş, dând ceva mai multă 
atenţie butoanelor pe care apăs, şi mă îndrept spre 
sufragerie. Peeta, Effie şi Haymitch sunt strânşi în jurul 
mesei, vorbind cu voci scăzute. Mi se pare ciudat, dar 
foamea e mai puternică decât curiozitatea şi îmi încarc 
micul dejun pe farfurie înainte de a mă alătura grupului. 

Astăzi, tocana e făcută din bucăţi delicate de miel şi din 
prune uscate. Se potrivesc perfect pe aşternutul de orez 
sălbatic. Am săpat până la jumătatea mormanului de 
mâncare, când îmi dau seama că nimeni nu vorbeşte. 


— Aşadar, ce se întâmplă? Azi ne pregăteşti pentru 
interviuri, nu-i aşa? 

— Aşa e, spune Haymitch. 

— Nu e nevoie s-aştepţi până termin. Pot să ascult şi să 
mănânc în acelaşi timp, zic eu. _ 

— Ei bine, a avut loc o schimbare de planuri. In privinţa 
abordării noastre curente, mă pune în temă Haymitch. 

— Ce schimbare? întreb. 

Nu sunt singură că ştiu care e abordarea noastră 
curentă. Singura strategie pe care mi-o amintesc e 
strădania de a încerca să părem mediocri în faţa altor 
tributuri. 

Haymitch ridică din umeri. 

— Peeta a cerut să fie pregătit separat. 


Capitolul 9 


TRĂDARE. Asta e primul lucru pe care îl simt, ceea ce mi 
se pare ridicol. Ca să existe trădare, ar fi trebuit să existe 
mai întâi încredere. Intre Peeta şi mine. Şi încrederea nu 
face parte din înţelegere. Suntem tributuri. Dar băiatul 
care a riscat să fie bătut pentru a-mi da mie pâine, cel care 
m-a ajutat să-mi ţin echilibrul în car, cel care m-a acoperit 
în privinţa acelei avox roşcate, cel care a insistat ca 
Haymitch să cunoască talentele mele de vânător... oare n-a 
existat o parte din mine care nu s-a putut împiedica să-i 
acorde încredere? 

Pe de altă parte, mă simt uşurată fiindcă putem înceta să 
pretindem că suntem prieteni. 

E evident că orice legătură firavă pe care am înfiripat-o 
prosteşte a fost retezată. Şi încă în ultima clipă. Jocurile 
încep peste două zile şi încrederea n-ar fi decât o 
slăbiciune. Indiferent ce-ar fi dus la decizia lui Peeta - şi 
bănuiesc că are a face cu rezultatul meu mai bun la 
antrenamente - n-ar trebui să simt altceva decât 
recunoştinţă. Poate a acceptat, în sfârşit, că e cu atât mai 
bine, cu cât recunoaştem mai repede, pe faţă, că suntem 
duşmani. 

— Bine, spun eu. Atunci, care e programul? 

— Aveţi fiecare la dispoziţie câte patru ore cu Effie, 
pentru aspect, şi câte patru cu mine, pentru conţinut, 
răspunde Haymitch. Tu, Katniss, începi cu Effie. 

Nu pot să-mi imaginez ce anume m-ar putea învăţa Effie 
ca să fie nevoie de patru ore, dar ea mă pune să muncesc 
până în ultimul minut. Mergem în apartamentul meu şi îmi 
cere să mă îmbrac cu o rochie lungă până la pământ şi cu 
pantofi cu tocuri înalte, dar nu cu cei pe care îi voi purta la 
interviu, apoi mă învaţă cum să merg. Pantofii sunt partea 
cea mai rea, n-am purtat niciodată tocuri înalte şi nu mă pot 
obişnui să mă fâţâi de colo-colo stând, în esenţă, pe 
vârfurile degetelor. Dar Effie se foieşte în astfel de pantofi 


tot timpul şi hotărăsc că, dacă ea poate, pot şi eu. Rochia e 
o altă problemă. Mi se tot încurcă printre pantofi, aşa că mi 
se pare firesc s-o smucesc în sus, după care Effie se 
năpusteşte la mine ca un uliu, plesnindu-mă peste mâini şi 
ţipând: 

— Nu deasupra gleznei! 

Când ajung, în sfârşit, să stăpânesc mersul, mai rămâne 
stilul în care stau pe scaun, postura - se pare că am 
tendinţa să-mi ţin capul în jos - modul în care privesc în 
ochii oamenilor, gesturile mâinilor, zâmbetul. Cât despre 
acesta din urmă, e vorba mai ales să zâmbesc mai mult. 
Effie mă pune să rostesc o sută de fraze banale începând cu 
un zâmbet, sau în timp ce zâmbesc, sau încheind cu 
zâmbetul. La ora prânzului, muşchii obrajilor îmi zvâcnesc, 
suprasolicitaţi. 

— Ei, asta-i tot ce pot face, spune Effie cu un oftat. 
Katniss, nu trebuie decât să-ţi aminteşti că vrei ca 
spectatorii să te placă. 

— Şi crezi c-o să le plac? o întreb. 

— Nu şi dacă le arunci tot timpul priviri crunte. Ce-ar fi 
să le păstrezi pentru arenă? Gândeşte-te în schimb că te afli 
printre prieteni, spune Effie. 

— Pariază cât de mult voi supravieţui! izbucnesc eu. Nu- 
mi sunt prieteni! 

— Ei, atunci încearcă să pretinzi că-ţi sunt! se răsteşte 
Effie. Pe urmă se controlează şi mă priveşte cu o expresie 
radioasă. Vezi? Aşa. Iţi zâmbesc, deşi mă exasperezi. 

— Da, pare foarte convingător, îi spun. Mă duc să 
mănânc. 

Arunc din picioare pantofii cu toc şi mă îndrept spre 
sufragerie cu paşi apăsaţi, săltându-mi fusta până la coapse. 

Peeta şi Haymitch par foarte binedispuşi, motiv pentru 
care presupun că şedinţa de conţinut o să reprezinte o 
îmbunătăţire faţă de cea de dimineaţă. Nici c-aş putea să 
mă înşel mai mult. După masă, Haymitch mă duce în salon, 
mă aşază pe canapea şi se mulţumeşte să mă privească o 
vreme, încruntându-se. 


— Ce e? îl întreb într-un târziu. 

— Încerc să-mi dau seama ce trebuie să fac cu tine, 
răspunde el. Cum trebuie să te prezentăm. Trebuie să fii 
fermecătoare? Distantă? Violentă? Deocamdată străluceşti 
ca o stea. Te-ai oferit voluntar ca să-ţi salvezi sora. Cinna te- 
a făcut de neuitat. Ai obţinut cel mai mare punctaj la 
antrenament. Oamenii sunt intrigaţi, dar nimeni nu ştie cine 
eşti. Impresia pe care o s-o faci mâine va decide cu 
exactitate ce-o să-ţi pot obţine de la sponsori! 

Fiindcă m-am uitat la interviurile tributurilor toată viaţa, 
ştiu că vorbele lui sunt pline de adevăr. Dacă mulţimea te 
găseşte pe placul ei, pentru că eşti fie amuzant, fie brutal, 
fie excentric, câştigi favoruri. 

— Cum abordează Peeta interviul? Sau nu-mi este 
permis să-ntreb? mă interesez. 

— Tipul fermecător. Are un soi de umor autodepreciativ 
înnăscut, răspunde Haymitch. În timp ce tu, de câte ori 
deschizi gura, devii tot mai ursuză şi mai ostilă. 

— Nu e adevărat! 

— Te rog! Nu ştiu de unde ai scos-o pe fata aia veselă din 
car, care făcea tot timpul cu mâna, dar eu n-am mai văzut-o 
nici înainte, nici după aceea, zice Haymitch. 

— Iar tu mi-ai dat atât de multe motive să fiu veselă! 
ripostez. 

— Dar nu mie trebuie să-mi fii pe plac. N-o să te 
sponsorizez eu. Aşa că, să pretindem că eu sunt publicul, 
spune el. Încântă-mă. 

— Perfect! mă răstesc. 

Haymitch îşi asumă rolul intervievatorului, iar eu încerc 
să-i răspund într-o manieră cuceritoare. Numai că nu pot. 
Sunt prea furioasă pentru ceea ce mi-a spus, ba chiar şi 
pentru simplul fapt că trebuie să-i răspund la întrebări. Nu 
sunt în stare să mă gândesc decât la nedreptatea întregii 
poveşti, la nedreptatea Jocurilor Foamei. De ce sunt purtată 
de ici-colo, ca un câine dresat, în încercarea de a le face pe 
plac unor oameni pe care-i urăsc? Pe măsură ce înaintează 
interviul, furia pare să mi se ridice tot mai mult la 


suprafaţă, până ajung să-mi scuip răspunsurile, în 
adevăratul sens al cuvântului. 

— Gata, destul, spune el. Trebuie să găsim o altă 
perspectivă. Nu numai că eşti ostilă, dar nici n-am aflat 
nimic despre tine. Ţi-am pus cincizeci de întrebări şi încă nu 
ştiu nimic despre sensul vieţii tale, despre familia ta, despre 
ceea ce contează pentru tine. Katniss, spectatorii vor să te 
cunoască. 

— Dar eu nu vreau! Spectatorii îmi fură deja viitorul! Nu 
pot avea şi lucrurile importante din trecutul meu! ripostez. 

— Atunci minte-i! Inventează ceva! 

— Nu prea mă pricep la minciuni. 

— Ei, ai face bine să-nveţi cât mai repede. Acum ai cam 
tot atât farmec cât un melc mort, zice el. 

Au! Asta doare. Până şi Haymitch trebuie să-şi dea seama 
c-a fost prea aspru, fiindcă vocea i se îmblânzeşte. 

— Uite o altă idee. Incearcă să fii umilă. 

— Umilă, repet eu. 

— Spune că nu-ţi vine să crezi c-o fată din Districtul 12 s- 
a descurcat atât de bine până acum. Că totul e mai mult 
decât ai visat vreodată. Vorbeşte despre hainele create de 
Cinna. Despre amabilitatea oamenilor. Spune că oraşul te 
uluieşte. Dacă nu vorbeşti despre tine, măcar fă 
complimente publicului. Pur şi simplu, păstrează-i părerea 
favorabilă. Fii entuziastă. 

Următoarele ore sunt chinuitoare. Se dovedeşte imediat 
că nu mă pot entuziasma. Încercăm rolul impertinentei, dar, 
pur şi simplu, nu sunt destul de arogantă. Sunt prea 
„vulnerabilă” pentru a fi crudă. Nu sunt spirituală. Nici 
amuzantă. Nici sexi. Nici enigmatică. 

La sfârşitul sesiunii, nu mai sunt în nici un fel. Haymitch 
a început să bea cam pe când mă străduiam să fiu spirituală 
şi în voce i s-a strecurat o nuanţă tăioasă, neplăcută. 

— Mă dau bătut, iubito. Mulţumeşte-te să răspunzi la 
întrebări şi încearcă să nu laşi spectatorii să vadă cât de 
sincer îi deteşti. 


În seara asta mănânc în camera mea, comandând un 
număr scandalos de delicatese, mănânc până mi se apleacă, 
apoi îmi revărs furia împotriva lui Haymitch, a Jocurilor 
Foamei şi a oricărei făpturi însufleţite din Capitoliu, 
spărgând farfurii şi împrăştiindu-le în toată încăperea. 

Când vine să-mi pregătească patul, fata cu părul roşu 
face ochii mari la vederea dezastrului. Ţip la ea: 

— Pleacă! Lasă-mă-n pace! 

O urăsc şi pe ea, îi urăsc ochii atoateştiutori, plini de 
reproşuri, care îmi spun că sunt o laşă, un monstru, o 
marionetă a Capitoliului, acum, ca şi atunci. Cel puţin, 
moartea mea o să plătească pentru viaţa băiatului din 
pădure. 

Dar, în loc să părăsească încăperea, fata închide uşa în 
urma ei şi intră în baie. Se întoarce cu o bucată de pânză 
umedă, îmi şterge cu delicateţe faţa şi îmi curăţă sângele de 
pe mâna tăiată într-un ciob de farfurie. De ce o face? De ce 
o las s-o facă? 

— Ar fi trebuit să-ncerc să te salvez, şoptesc. Ea clatină 
din cap. Vrea să spună că am avut dreptate să stăm 
deoparte? Că m-a iertat? 

— Nu, am greşit, îi spun. 

Işi atinge buzele cu degetele, apoi arată spre pieptul 
meu. Cred că vrea să spună c-aş fi sfârşit devenind şi eu o 
avox. Probabil că aşa s-ar fi întâmplat. Aş fi fost o avox sau 
aş fi fost moartă. 

Imi petrec următoarea oră ajutând-o să curețe camera. 
După ce tot gunoiul e aruncat în instalaţia de evacuare şi 
după ce toate urmele de mâncare au fost şterse, roşcata îmi 
face patul. Mă strecor între cearşafuri ca o fetiţă de cinci 
ani şi o las să mă-nvelească. Pe urmă pleacă. Aş vrea să stea 
acolo până adorm. Să fie acolo când mă trezesc. Vreau ca 
fata asta să mă protejeze, cu toate că ea n-a avut parte de 
protecţia mea niciodată. 

A doua zi dimineaţă, asupra mea nu se apleacă fata, ci 
membrii echipei pregătitoare. Lecţiile cu Haymitch şi Effie 
s-au încheiat. Ziua asta îi aparţine lui Cinna. El e ultima mea 


speranţă. Poate reuşeşte să-mi dea o înfăţişare atât de 
minunată, încât ceea ce-mi iese din gură să nu mai aibă nici 
o importanţă. 

Echipa se ocupă de mine până către sfârşitul după- 
amiezii, transformându-mi pielea în satin strălucitor, 
întipărindu-mi desene pe braţe, desenându-mi flăcări pe 
cele douăzeci de unghii fără cusur. Pe urmă, Venia se ocupă 
de părul meu, împletindu-mi şuviţe roşii într-un model care 
începe de la urechea stângă, îmi înconjoară capul şi cade 
apoi, într-o singură coadă, pe umărul meu drept. 
Pregătitorii îmi acoperă faţa cu un strat de fard palid, apoi 
îmi redesenează trăsăturile. Ochi imenşi, întunecaţi, buze 
roşii, pline, gene care împrăştie stropi de lumină când 
clipesc. La final, îmi acoperă tot trupul cu o pudră ce mă 
face să licăresc precum praful de aur. 

Pe urmă intră Cinna, cu ceea ce presupun că este rochia 
mea, dar nu o pot vedea, e ambalată. 

— Inchide ochii, îmi porunceşte el. 

In timp ce rochia e trasă în josul trupului meu gol, îi simt 
interiorul mătăsos, apoi greutatea. Probabil că are douăzeci 
de kilograme. Îmi încleştez degetele de mâna Octaviei, 
intrând orbeşte în pantofi, bucuroasă să descopăr că sunt 
cu cel puţin cinci centimetri mai joşi decât perechea cu care 
m-a pus Effie să exersez. Urmează câteva ajustări şi o 
vânzoleală. Pe urmă se face linişte. 

— Pot să deschid ochii? întreb. 

— Da, răspunde Cinna. Deschide-i. Făptura pe care o văd 
în faţa mea, în oglinda în care mă încadrez în întregime, e 
dintr-o altă lume. Unde pielea sclipeşte, ochii scânteiază şi 
hainele par să fie din nestemate. Pentru că rochia mea, oh, 
rochia mea e acoperită în întregime cu pietre preţioase 
reflectorizante, roşii, galbene şi albe, cu stropi de albastru 
care accentuează vârfurile modelului cu flăcări. Cea mai 
uşoară mişcare creează impresia că sunt înghițită de limbi 
de foc. 

Nu sunt frumoasă. Nu sunt superbă. Sunt tot atât de 
strălucitoare ca soarele. 


Pentru o vreme, toată lumea se mulţumeşte să mă fixeze 
cu privirea. 

— Oh, Cinna, spun eu, într-un târziu. Mulţumesc. 

— Roteşte-te pentru mine, îmi cere el. 

Imi ridic braţele şi mă învârtesc în cerc. Toată echipa 
scoate strigăte de admiraţie. 

Cinna le cere celorlalţi să plece şi mă pune să umblu prin 
încăpere în rochia şi în pantofii în care mă descurc mult mai 
uşor decât într-ai lui Effie. Rochia atârnă în aşa fel încât nu 
e nevoie s-o ridic când păşesc, scăpându-mă de o grijă. 

— Deci eşti întru totul pregătită pentru interviu? mă 
întreabă Cinna. 

Expresia feţei lui îmi dă de înţeles c-a stat de vorbă cu 
Haymitch. Ştie ce îngrozitoare sunt. 

— Sunt groaznică, Haymitch m-a făcut melc mort. 
Indiferent ce-am încercat nu mi-a reuşit. Nu pot intra în 
pielea nici unuia dintre personajele preferate de el, îi spun. 

Cinna cade o clipă pe gânduri. 

— De ce nu încerci să fii tu însăţi? 

— Eu însămi? Nici asta n-are rost. Haymitch spune că 
sunt ursuză şi ostilă. 

— Păi, eşti... în prezenţa lui Haymitch, spune Cinna, 
rânjind. Eu nu te văd aşa. Echipa pregătitoare te adoră. I-ai 
câştigat până şi pe creatorii-de-joc. Cât despre oamenii din 
Capitoliu, ei bine, nu mai încetează să vorbească despre 
tine. 'Toţi îţi admiră cutezanţa. 

Cutezanţa mea. Asta-i o idee nouă. Nu sunt singură că 
ştiu exact ce înseamnă, dar cred că sugerează că sunt o 
luptătoare. Într-un mod curajos. Nu înseamnă că nu sunt 
niciodată prietenoasă. OK, poate că nu-i îndrăgesc pe toţi 
oamenii pe care-i întâlnesc, poate că zâmbetele mele nu 
apar prea uşor, dar îmi pasă de oameni. 

Cinna îmi ia mâinile ca de gheaţă în palmele lui calde. 

— Când răspunzi la întrebări, imaginează-ţi că te 
adresezi unui prieten de acasă. Cine e prietenul tău cel mai 
bun? mă întreabă. 


— Gale, răspund, fără nici o ezitare. Numai că n-are 
sens. Nu i-aş spune niciodată lui Gale aceste lucruri despre 
mine. Le ştie deja. 

— Dar eu? Te poţi gândi la mine ca la un prieten? 
întreabă Cinna. 

Dintre toţi oamenii pe care i-am întâlnit de când am 
plecat de acasă, el e de departe favoritul meu. Mi-a plăcut 
de la prima vedere şi încă nu m-a dezamăgit. 

— Cred că da, dar... 

— O să stau în tribuna principală, alături de ceilalţi 
stilişti. O să te poţi uita drept la mine. Când ţi se pune o 
întrebare, găseşte-mă şi răspunde cât mai sincer cu putinţă, 
spune Cinna. 

— Chiar dacă gândurile mele sunt oribile? întreb. 

Pentru că, de fapt, ar putea fi. 

— Mai ales atunci, spune el. O să-ncerci? 

Dau din cap. E un plan. Sau cel puţin un pai de care să 
mă agăţ. 

Momentul plecării soseşte prea repede. Interviurile se 
desfăşoară pe o scenă construită în faţa Centrului de 
Antrenament. Odată ce am ieşit din cameră, mai sunt doar 
câteva minute până când mă voi afla în faţa mulţimii, a 
camerelor de luat vederi, a întregului Panem. 

Când Cinna răsuceşte mânerul uşii, îi opresc mâna. 

— Cinna... 

Sunt complet covârşită de trac. 

— Nu uita, publicul te adoră deja, spune el, cu blândeţe. 
Nu trebuie decât să fii tu însăţi. 

Ne întâlnim cu restul grupului care se ocupă de 
Districtul 12 în faţa liftului. Porţia şi echipa ei şi-au dat toată 
silinţa. Peeta are o înfăţişare frapantă în costum negru, pus 
în valoare de flăcări. Arătăm bine împreună şi mă simt 
uşurată fiindcă nu mai suntem îmbrăcaţi la fel. Haymitch şi 
Effie poartă haine elegante. [Il evit pe el, dar accept 
complimentele ei. Effie poate fi obositoare şi cu capul în 
nori, dar nu e distrugătoare, ca Haymitch. 


Când se deschid uşile ascensorului, celelalte tributuri 
sunt aliniate, gata să ocupe scena. Stăm acolo, toţi douăzeci 
şi patru, înşiraţi pe un arc larg de cerc, pe toată durata 
interviurilor. Eu o să fiu ultima sau penultima, deoarece fata 
tribut îl precede pe băiatul din districtul ei. Imi doresc atât 
de mult să fiu prima şi să dau totul deoparte. Acum va 
trebui să ascult cât de spirituali, de amuzanţi, de umili, de 
violenţi şi fermecători sunt toţi ceilalţi, înainte de a păşi în 
centru. In plus, publicul o să-nceapă să se plictisească, 
exact aşa cum s-a întâmplat cu creatorii-de-joc. Şi n-o să pot 
trage o săgeată în mulţime ca să-i atrag atenţia. 

Chiar înainte de a defila, instalându-ne pe scenă, 
Haymitch vine în spatele meu şi al lui Peeta şi mormăie: 

— Nu uitaţi, încă mai sunteţi o pereche fericită. Aşa că 
purtaţi-vă ca atare. 

Cum? Credeam că am renunţat la asta când Peeta a 
cerut să fim instruiți separat. Dar presupun că schimbarea 
s-a petrecut numai între noi, nu şi pentru public. Însă nu 
mai avem prea multe şanse de a interacţiona, acum, când 
mergem în şir indian către scaunele noastre şi ne ocupăm 
locurile. 

Pentru simplul fapt că păşesc pe scenă, respiraţia îmi 
devine rapidă şi superficială. Imi simt pulsul zvâcnind în 
tâmple. E o uşurare când ajung lângă scaun, fiindcă, în 
pantofii cu toc şi cu picioarele care-mi tremură, mă tem c-o 
să mă-mpiedic. Cu toate că se lasă seara, Piaţa Oraşului e 
mai strălucitoare decât o zi de vară. Pentru invitaţii de 
seamă a fost construită o tribună înaltă, unde stiliştii 
domină primul rând. Camerele se vor întoarce spre ei când 
mulţimea va reacţiona, privind rezultatul trudei lor. 
Balconul imens al unei clădiri din dreapta a fost rezervat 
pentru creatorii-de-joc. Echipele de televiziune au pretins 
majoritatea celorlalte balcoane. Dar Piaţa Oraşului şi 
bulevardele care dau în ea sunt aglomerate până la refuz. 
Oamenii n-au loc decât stând în picioare. Televizoarele sunt 
deschise în toate casele şi în toate centrele publice din ţară. 


Toţi cetăţenii Panemului urmăresc programul. În noaptea 
asta nu vor fi pene de curent. 

Caesar Flickerman, bărbatul care, de peste patruzeci de 
ani, e gazda interviurilor sare pe scenă. Faptul că 
înfăţişarea lui nu s-a schimbat aproape deloc în tot acest 
timp e oarecum înspăimântător. Acelaşi chip sub stratul de 
fard simplu, alb. Aceeaşi pieptănătură, dar părul are o altă 
culoare la fiecare ediţie a Jocurilor. Acelaşi costum festiv, 
albastru-miez-de-noapte, punctat cu mii de becuri 
minuscule ce clipesc ca nişte stele. La Capitoliu folosesc 
chirurgia estetică pentru a face oamenii să pară mai tineri 
şi mai supli. În Districtul 12, să arăţi bătrân e o realizare, de 
vreme ce atât de mulţi oameni mor tineri. Când vezi pe 
cineva în vârstă, îţi doreşti să-l feliciţi pentru longevitate şi 
să-l întrebi care e secretul supravieţuirii. Grăsanii sunt 
invidiaţi, fiindcă nu ling farturiile, cum fac cei mai mulţi 
dintre noi. Dar aici e altfel. Ridurile nu sunt de dorit. 
Pântecele rotund nu e semn de succes. 

Anul ăsta, părul lui Caesar e de un albastru palid, iar 
pleoapele şi buzele îi sunt acoperite cu un strat de fard de 
aceeaşi culoare. Arată ciudat, dar mai puţin înspăimântător 
decât anul trecut, când culoarea aleasă a fost stacojiul şi 
când părea că sângerează. Caesar spune câteva glume ca 
să-ncălzească atmosfera, apoi trece la treabă. 

Fata-tribut din Districtul 1, arătând provocator în rochia 
lungă, aurie şi transparentă, trece în centrul scenei, 
alăturându-i-se lui Caesar pentru interviu. Îţi poţi da seama 
că mentorului ei nu i-a venit greu să-i aleagă abordarea 
potrivită. Cu părul blond revărsat, cu ochii verde-smarald, 
înaltă, apetisantă... e sexy din cap până-n picioare. 

Interviurile durează numai câte trei minute. Pe urmă se 
aude o sonerie şi următorul tribut se ridică în picioare. Cât 
despre Caesar, trebuie să spun că face tot ce-i stă în puteri 
pentru ca toată lumea să strălucească. E prietenos, 
încearcă să-i liniştească pe cei mai nervoşi, râde la glumele 
nesărate şi poate transforma un răspuns slab într-unul 
memorabil prin felul în care reacţionează. 


Stau ca o adevărată doamnă, aşa cum m-a învăţat Effie, 
în timp ce districtele se perindă: 2, 3, 4. Toată lumea pare 
să fi adoptat câte un rol. Băiatul monstruos din Districtul 2 
e o maşină necruțătoare de ucis. Fata cu chip de vulpe din 
Districtul 5 e vicleană şi evazivă. L-am remarcat pe Cinna 
imediat ce şi-a ocupat locul, dar nici măcar prezenţa lui nu 
mă poate relaxa. 8, 9, 10. Băiatul schilod din Districtul 10 e 
foarte tăcut. Palmele îmi asudă nebuneşte, dar rochia cu 
nestemate nu e absorbantă, aşa că le simt alunecând atunci 
când încerc să le şterg. 11. 

Rue se apropie de Caesar în fluturarea aripilor ce îi 
desăvârşesc rochia lungă, vaporoasă. La vederea acestui 
magic tribut minuscul, în public se lasă tăcerea. Caesar e 
foarte prietenos cu ea, felicitând-o pentru şaptele obţinut la 
antrenament, un punctaj excelent pentru cineva atât de 
mărunţel. Când o întreabă care va fi atuul ei cel mai mare, 
ea îi răspunde fără să ezite. 

— Sunt foarte greu de prins, spune, cu voce 
tremurătoare. Şi, dacă nu mă pot prinde, nu mă pot ucide. 
Aşa că nu mă nesocotiţi. 

— N-aş face-o nici într-un milion de ani, răspunde 
Caesar, încurajator. 

Băiatul din Districtul 11, Thresh, are pielea tot atât de 
întunecată ca Rue, dar asemănarea se opreşte aici. E unul 
dintre uriaşi, având probabil doi metri şi conformaţia solidă 
a unui taur, dar am observat că a refuzat invitaţia 
tributurilor profesioniste de a li se alătura. In schimb, e 
foarte singuratic, nu vorbeşte cu nimeni şi s-a arătat foarte 
puţin interesat de antrenament. Chiar şi aşa, a obţinut un 
punctaj de zece şi nu e greu de ghicit că i-a impresionat pe 
creatorii-de-joc. Ignoră încercările lui Caesar de a-l tachina 
şi răspunde numai cu da sau nu sau se mulţumeşte, pur şi 
simplu, să păstreze tăcerea. 

Dacă aş fi cât el, mi-aş etala atitudinea ursuză şi ostilă şi 
totul ar fi perfect! Aş paria că cel puţin jumătate dintre 
sponsori îl iau în considerare. Dacă aş avea bani, aş paria şi 
eu pe el. 


Pe urmă e chemată Katniss Everdeen şi mă simt pe mine 
însămi, ca într-un vis, ridicându-mă şi pornind către centrul 
scenei. Strâng mâna întinsă a lui Caesar, şi el are buna- 
cuviinţă de a nu şi-o şterge imediat de costum. 

— Ei, Katniss, Capitoliul trebuie să reprezinte o mare 
schimbare faţă de Districtul 12. Ce te-a impresionat cel mai 
mult de când ai sosit? întreabă el. 

Cum? Ce-a spus? E ca şi cum cuvintele n-ar avea nici un 
sens. _ 

Gura mi s-a uscat ca rumeguşul. Il caut disperată pe 
Cinna în mulţime şi îmi pironesc ochii într-ai lui. Imi 
imaginez cuvintele dezlipindu-se de pe buzele sale. „Ce te-a 
impresionat cel mai mult de când ai sosit?” îmi storc creierii 
căutând ceva care să mă fi făcut fericită aici. Fii sinceră, îmi 
spun. Fii sinceră. Îmi smulg câteva cuvinte: 

— 'Tocana de miel. 

Caesar râde şi eu realizez, vag, că o parte din public i s-a 
alăturat. 

— Cea cu prune uscate? întreabă el. 

Eu dau din cap. 

— Oh, eu mănânc găleți întregi. Se răsuceşte către 
public cu o privire îngrozită, ţinând o mână pe stomac. Nu 
se cunoaşte, nu-i aşa? 

Spectatorii îi strigă răspunsuri liniştitoare şi aplaudă. 
Asta voiam să spun despre Caesar. Încearcă să te ajute. 

— Acum, Katniss, continuă el, pe un ton confidenţial. 
Când ţi-ai făcut apariţia la ceremonia de deschidere, mi-a 
stat efectiv inima. Cum ţi s-a părut costumul tău? 

Cinna mă priveşte înălţând dintr-o sprânceană. Fii 
sinceră. 

— Cum mi s-a părut după ce nu mi-a mai fost teamă c-o 
să ard de vie? întreb. 

Un hohot puternic de râs. Unul real, înălţat din public. 

— Da. Incepe de atunci, spune Caesar. 

Cinna, prietene, ar trebui să le-o spun oricum. 

— M-am gândit că stilistul Cinna e genial, că nu mai 
văzusem niciodată un costum de o asemenea splendoare şi 


nu mi-a venit să cred că-l purtam eu. Nu-mi vine să cred 
nici că port rochia asta. Îmi ridic fusta, răsfirând-o. Adică, 
uitaţi-vă la ea! 

În timp ce spectatorii scot oh-uri şi aa-uri, îl văd pe Cinna 
descriind cercuri minuscule cu degetul. Dar ştiu ce-mi 
spune: Învârteşte-te pentru mine. 

O fac şi reacţia e instantanee. 

— Incă o dată! îmi cere Caesar, aşa că îmi ridic braţele 
deasupra capului, lăsând fusta să zboare, lăsând rochia să 
mă învăluie în flăcări. 

Publicul izbucneşte în urale. Când încetez, mă agăţ de 
braţul lui Caesar. 

— Nu te opri! exclamă el. 

— Trebuie, sunt ameţită. 

Şi chicotesc, ceea ce cred că n-am mai făcut în viaţa mea. 
Dar emoţiile şi învârtiturile mi-au venit de hac. 

Caesar mă înconjoară cu un braţ protector. 

— Nu te teme, te ţin. Nu te pot lăsa s-o iei pe urmele 
mentorului tău. 

Toată lumea fluieră în timp ce camerele îl descoperă pe 
Haymitch, care e de-acum celebru pentru căderea sa în cap 
de la extragere, iar el îşi flutură binedispus mâna şi arată 
către mine. 

— E în ordine, reasigură Caesar mulţimea. E în siguranţă 
cu mine. Aşa, acum despre punctajul de la antrenament. 
Unsprezece. Dă-ne un indiciu despre cele întâmplate acolo. 

Arunc o privire spre creatorii-de-joc de la balcon şi îmi 
muşc buza. 

— Aă... nu pot să spun, dar e ceva ce cred că s-a 
întâmplat pentru prima oară. 

Camerele sunt îndreptate către creatorii-de-joc, care râd 
pe înfundate şi dau din cap. 

— Ne ucizi, spune Caesar, ca şi cum ar suferi cu 
adevărat. Detalii. Detalii. 

Mă adresez celor de la balcon. 

— N-am voie să vorbesc despre asta, nu-i aşa? 


— Aşa e! strigă creatorul-de-joc care a căzut în bolul cu 
punci. 

— Mulţumesc, spun eu. Buzele mele sunt pecetluite. 

— Atunci să ne întoarcem la acel moment al extragerii 
când a fost strigat numele surorii tale, spune Caesar. Acum 
e mai calm. Şi când te-ai oferit voluntar. Poţi să ne 
povesteşti despre ea? 

Nu. Nu, nu tuturor. Dar poate lui Cinna. Cred că tristeţea 
de pe chipul lui nu există doar în imaginaţia mea. 

— O cheamă Prim. N-are decât doisprezece ani. Şi o 
iubesc mai mult decât orice pe lume. 

Acum, aici, în Piaţa Oraşului, ai putea auzi un ac căzând. 

— Ce ţi-a spus? După extragere? întreabă Caesar. 

Fii sinceră. Fii sinceră. Inghit cu greutate. 

— Mi-a spus să mă străduiesc din toate puterile să câştig. 

Spectatorii stau neclintiţi, agăţându-se de fiecare dintre 
cuvintele mele. 

— Şi ce i-ai răspuns? mă întreabă Caesar, cu blândeţe. 

Insă, în loc de căldură, îmi simt trupul cuprins de o 
înţepeneală de gheaţă. Muşchii mi se încordează, aşa cum 
mi se întâmplă înainte de a ucide o pradă. Când vorbesc, 
vocea pare să-mi fi coborât cu o octavă. 

— Am jurat c-o voi face. 

— Pariez c-aşa a fost, spune Caesar şi braţul lui mă 
strânge mai tare. 

Se aude soneria. 

— Imi pare rău, am depăşit timpul. Mult noroc, Katniss 
Everdeen, tribut din Districtul 12. 

Aplauzele continuă încă mult timp după ce mă aşez. Mă 

uit spre Cinna, pentru reconfirmare, îmi face un semn 
discret, cu degetul mare ridicat. 
__ În prima parte a interviului lui Peeta sunt încă năucită. 
Imi dau totuşi seama că publicul e cucerit de la bun 
început; aud râsete, strigăte. Joacă rolul fiului de brutar, 
comparând tributurile cu pâinea din districtele lor. Pe urmă 
face o glumă amuzantă despre pericolele la care te expun 
duşurile din Capitoliu. 


— Spune-mi, încă mai miros a trandafiri? îl întreabă pe 
Caesar şi se adulmecă reciproc rând pe rând, dând gata 
spectatorii. 

Imi recapăt întreaga atenţie când Caesar îl întreabă dacă 
acasă are vreo prietenă. 

Peeta ezită, apoi clatină neconvingător din cap. 

— Un băiat frumos ca tine. Ilrebuie să fie o fată 
deosebită. Haide, cum o cheamă? insistă Caesar. 

Peeta oftează. 

— Ei, există o fată. Sunt nebun după ea de când mă ştiu. 
Dar sunt sigur că, până la extragere, nici măcar n-a ştiut că 
exist. 

Murmure de simpatie din public. Sunt în stare să se 
asocieze cu dragostea neimpărtăşită. 

— Are pe altcineva? întreabă Caesar. 

— Nu ştiu, dar e pe placul multor băieţi, răspunde Peeta. 

— Păi, uite cum faci. Câştigi şi te întorci acasă. Atunci n-o 
să te poată refuza, nu? spune încurajator Caesar. 

— Nu cred c-o să meargă. Victoria n-o să fie de folos în 
cazul meu, zice Peeta. 

— De ce nu? întreabă Caesar, derutat. 

Peeta se înroşeşte ca sfecla şi răspunde bâlbâindu-se. 

— Pentru că... pentru că... ea a venit aici, cu mine. 


Partea a doua 


JOCURILE 


Capitolul 10 


CAMERELE DE LUAT VEDERI zăbovesc o clipă asupra 
ochilor plecaţi ai lui Peeta şi vorbele lui îşi fac efectul. Pe 
urmă, pe toate ecranele văd chipul meu mărit, cu gura 
întredeschisă într-un amestec de surpriză şi protest, în timp 
ce înţeleg. Eu! Vorbeşte despre mine! Strâng din buze şi 
privesc în jos, sperând că astfel aş putea ascunde emoţiile 
ce prind să clocotească în mine. 

— Oh, ăsta da ghinion, spune Caesar şi în vocea lui e o 
umbră de durere sinceră. 

Mulțimea murmură aprobator şi câţiva scot chiar 
strigăte de suferinţă. 

— Nu e bine, încuviinţează Peeta. 

— Ei, nu cred că te poate învinui cineva. E greu să nu te- 
ndrăgosteşti de fata asta, spune Caesar. Ea n-a ştiut? 

Peeta clatină din cap. 

— Până acum nu. 

Imi îngădui să ridic ochii spre ecrane destul de mult ca 
să văd că roşeaţa mea e de neconfundat. 

— Nu v-ar plăcea s-o chemăm din nou aici şi să primim 
un răspuns? întreabă Caesar spectatorii. 

Mulțimea scoate strigăte de aprobare. 

— Din păcate, regulile sunt reguli, iar timpul lui Katniss 
Everdeen a trecut. Ei bine, mult noroc, Peeta Mellark, şi 
cred că vorbesc în numele întregului Panem când spun că 
inimile noastre sunt alături de a ta. 

Strigătele publicului sunt asurzitoare. Peeta ne-a eclipsat 
pe toţi cu declaraţia lui de dragoste pentru mine. Când 
spectatorii se liniştesc în sfârşit, rosteşte un „vă mulţumesc” 
sugrumat şi se întoarce la locul lui. Ne ridicăm în picioare 
pentru imn. Trebuie să-mi înalţ privirea, dând dovadă de 
respectul cuvenit, şi observ că toate ecranele sunt acum 
dominate de imaginea lui şi a mea, separați de doi metri, 
spaţiu care, în capetele spectatorilor, nu poate fi niciodată 
încălcat. Nefericiţii de noi. 


Dar eu ştiu mai bine. 

După imn, tributurile se întorc în Centrul de 
Antrenament şi se urcă în ascensoare. Am grijă să nu mă 
îndrept spre aceeaşi cabină cu Peeta. Mulțimea îi mai reţine 
un timp pe stilişti, mentori şi însoțitori, aşa că nu ne avem 
drept companie decât unii pe alţii. Nimeni nu scoate nici o 
vorbă. Ascensorul meu se opreşte, lăsând să coboare patru 
tributuri înainte de a mă pomeni singură şi de a vedea uşile 
deschizându-se la etajul al douăsprezecelea. Peeta abia a 
ieşit din cabina lui când îl izbesc cu palmele în piept. Îşi 
pierde echilibrul şi cade într-un vas urât, cu flori artificiale. 
Vasul se răstoarnă, spărgându-se într-o mie de bucăţi 
minuscule. Peeta aterizează printre cioburi şi sângele îi 
ţâşneşte imediat din mâini. 

— Pentru ce-ai făcut asta? spune îngrozit. 

Ţip la el. 

— N-aveai dreptul! N-aveai dreptul să spui toate 
lucrurile alea despre mine! 

Uşile ascensoarelor se deschid şi întreaga echipă e acolo: 
Effie, Haymitch, Cinna şi Porţia. 

— Ce se-ntâmplă? întreabă Effie, cu o notă de isterie în 
glas. Ai căzut? 

— După ce m-a-mbrâncit ea, răspunde Peeta, în timp ce 
Effie şi Cinna îl ajută să se ridice. 

Haymitch se întoarce spre mine. 

— L-ai îmbrâncit? 

— Asta a fost ideea ta, nu-i aşa? Să mă transformi într-un 
soi de proastă în faţa întregii ţări? ripostez. 

— Ideea a fost a mea, spune Peeta, tresărind când îşi 
scoate din palme aşchii de ceramică. Haymitch n-a făcut 
decât să m-ajute. 

— Da, Haymitch e întotdeauna de ajutor. Pentru tine! 
spun eu. 

— Eşti o proastă, zice Haymitch, dezgustat. Crezi că ţi-a 
făcut un rău? Băiatul ăsta ţi-a dat ceea ce n-ai fi putut 
căpăta niciodată singură. 

— M-a făcut să par neajutorată! spun. 


— Te-a făcut să pari seducătoare! Şi, hai să fim sinceri, în 
privinţa asta ai nevoie de tot ajutorul posibil. Inainte de a 
spune el că te doreşte, nu erai mai romantică decât o 
bucată de noroi. Acum te doresc toţi. Nimeni nu mai 
vorbeşte despre altceva. Indrăgostiţii din Districtul 12, 
născuţi sub o stea potrivnică! spune Haymitch. 

— Dar nu suntem îndrăgostiţi! îl contrazic. 

Haymitch mă prinde de umeri şi mă ţintuieşte de perete. 

— Cui îi pasă? Totul nu e decât un spectacol. Totul ţine de 
impresia pe care o faceţi. Singurul lucru pe care l-aş fi 
putut spune despre interviul tău era că ai fost suficient de 
simpatică, deşi chiar şi asta, în sine, mi s-a părut un mic 
miracol. Acum pot susţine că frângi inimi. Oh, oh, oh, cum îţi 
vor cădea băieţii de acasă, tânjind, la picioare. Ce crezi c-ar 
putea să-ţi aducă mai mulţi sponsori? _ 

Mirosul de vin din respiraţia lui îmi face greață. Îi arunc 
mâinile de pe umerii mei şi mă îndepărtez cu un pas, 
încercând să-mi limpezesc mintea. 

Cinna se apropie şi mă cuprinde cu braţul. 

— Are dreptate, Katniss. Nu ştiu ce să mai cred. 

— Ar fi trebuit să mi se spună, să nu par atât de proastă. 

— Nu, reacţia ta a fost perfectă. Dacă ai fi ştiut, n-ar fi 
părut atât de real, spune Porţia. 

— şi face griji din cauza prietenului ei, zice Peeta, 
ţâfnos, aruncând un ciob însângerat. 

Gândul la Gale îmi împurpurează din nou obrajii. 

— N-am nici un prieten. 

— Ce contează, spune Peeta. Dar fac pariu că e suficient 
de inteligent ca să recunoască un bluf. In plus, tu n-ai spus 
că mă iubeşti. Aşa că, ce importanţă are? 

Cuvintele lui îşi fac efectul. Furia îmi păleşte. Acum nu 
mai ştiu dacă să cred că am fost folosită sau că mi s-a oferit 
un avantaj. Haymitch are dreptate. Am supravieţuit 
interviului. Am supravieţuit interviului, dar ce-am fost de 
fapt? O fată prostuţă,  învârtindu-se într-o rochie 
scânteietoare. Chicotind. Singurul moment de o oarecare 
substanţă a fost cel în care am vorbit despre Prim. Prin 


comparaţie cu Thresh, cu puterea lui tăcută, ucigătoare, 
sunt uşor de uitat. Prostuţă, scânteietoare şi uşor de dat 
uitării. Nu, nu pot fi uitată chiar pe de-a-ntregul. Am obţinut 
unsprezece puncte la antrenament. 

Insă Peeta m-a transformat acum într-un obiect al 
dragostei. Nu doar a lui. L-am auzit spunând că am mulţi 
admiratori. Şi dacă publicul crede că ne iubim într-adevăr... 
îmi aduc aminte ce reacţie puternică a stârnit confesiunea 
lui. Indrăgostiţi născuţi sub o stea potrivnică. Haymitch are 
dreptate, la Capitoliu înghit aşa ceva. Mă cuprinde brusc 
teama că n-am reacţionat cum ar fi trebuit. 

— După ce-a spus că mă iubeşte, v-aţi gândit că s-ar 
putea să-l iubesc şi eu? întreb. 

— Eu da, răspunde Porţia. Felul în care ai evitat să te uiţi 
spre camere, roşeaţa. 

Ceilalţi îi susţin părerea. 

— Eşti aur curat, iubito. Sponsorii tăi vor sta la coadă pe 
un cvartal, spune Haymitch. ă 

Mă simt stânjenită din cauza reacției mele. Îmi impun s-o 
recunosc în faţa lui Peeta. 

— Îmi pare rău că te-am îmbrâncit. 

EI ridică din umeri. 

— N-are importanţă. Deşi, tehnic vorbind, e ilegal. 

— Mâinile tale sunt OK? îl întreb. 

— Vor fi. 

Se lasă o clipă de tăcere, însă dinspre sufragerie pluteşte 
mirosul delicios al cinei. A 

— Haideţi să mâncăm, propune Haymitch. Îl urmăm cu 
toţii şi ne ocupăm locurile în jurul mesei. Dar Peeta 
sângerează atât de violent, încât Porţia îl scoate din 
încăpere pentru un tratament medical. Incepem să mâncăm 
supa cu smântână şi petale de trandafir fără ei. Se întorc 
când terminăm. Mâinile lui Peeta sunt înfăşurate în 
bandaje. Nu am cum să nu mă simt vinovată. Mâine o să fim 
în arenă. El mi-a făcut o favoare, iar eu l-am răsplătit cu o 
rană. O să-ncetez vreodată să-i fiu datoare? 


__După cină, urmărim din salon reluarea interviului. 
Invârtindu-mă şi chicotind în rochia mea, par împopoţonată 
şi superficială, deşi ceilalţi mă asigură că sunt 
fermecătoare. Peeta e cel cu adevărat fermecător, apoi 
întru totul fermecător ca îndrăgostit. Şi iată-mă pe mine, 
îmbujorată şi derutată, frumoasă datorită mâinilor lui 
Cinna, tragică datorită împrejurărilor şi, după cum spun 
toţi, de neuitat. 

După terminarea imnului, când se întunecă ecranul, în 
încăpere se lasă tăcerea. Mâine o să fim treziţi în zori şi 
pregătiţi pentru arenă. Jocurile nu încep cu adevărat 
înainte de ora zece, pentru că atât de mulţi locuitori ai 
Capitoliului se trezesc târziu. 

Ştiu că Haymitch şi Effie nu vor merge cu noi. Imediat ce 
pleacă de aici, se vor duce în Cartierul General al Jocurilor, 
cu speranţa că vor înscrie sponsori într-un ritm delirant, 
stabilind o strategie în privinţa locurilor unde să ne trimită 
darurile şi a modului de a o face. Cinna şi Porţia ne vor 
însoţi până în locul de unde vom fi lansați în arenă. Totuşi, 
trebuie să ne luăm rămas-bun aici. 

Effie ne prinde pe amândoi de mâini şi ne urează noroc 
cu lacrimi sincere în ochi. Apoi, ne mulţumeşte fiindcă 
suntem cele mai bune tributuri pe care a avut vreodată 
prilejul de a le susţine. Dar, pentru că ea este Effie şi fiindcă 
se pare că regulamentul îi impune să spună ceva îngrozitor, 
adaugă: 

— N-o să fiu nicidecum surprinsă dacă la anul voi fi în 
sfârşit promovată să mă ocup de un district acceptabil! 

Pe urmă ne sărută pe amândoi pe obraz şi se grăbeşte să 
iasă, copleşită de despărţirea emoţionantă sau de posibila 
îmbunătăţire a viitorului ei. 

Haymitch îşi încrucişează braţele la piept şi ne priveşte 
pe amândoi. 

— Un ultim sfat? întreabă Peeta. 

— Când bate gongul, plecaţi naibii de acolo. Nici unul 
dintre voi nu e destul de bun pentru lupta sângeroasă de la 
Cornul Abundenţei. Mulţumiţi-vă să fugiţi, puneţi o distanţă 


cât mai mare între voi şi ceilalţi şi găsiţi o sursă de apă, 
răspunde el. Aţi înţeles? 

— Şi apoi? întreb eu. 

— Rămâneţi în viaţă, zice Haymitch. 

E acelaşi sfat pe care ni l-a dat în tren, dar, de data asta 
nu e beat şi nu râde. Iar noi ne mulţumim să dăm din cap. 
Ce altceva ar mai fi de spus? 

Când mă îndrept spre camera mea, Peeta mai zăboveşte, 
stând de vorbă cu Porţia. Mă bucur. Indiferent cât de stranii 
ar fi cuvintele noastre de despărţire, pot aştepta până 
mâine. Păturile mele sunt date deoparte, dar nici urmă de 
fata avox cu părul roşu. Aş vrea să-i fi ştiut numele. Ar fi 
trebuit s-o-ntreb. Ar fi putut să mi-l scrie. Sau să-l mimeze. 
Insă poate că singurul rezultat ar fi fost o pedeapsă pentru 
ea. 

Trebuie să fac un duş, să-mi spăl trupul de vopseaua 
aurie, de machiaj şi de parfumul frumuseţii. lot ce mai 
rămâne din eforturile echipei de pregătire sunt flăcările de 
pe unghiile mele. Mă hotărăsc să le păstrez pentru a-i 
aminti publicului cine sunt. Katniss, fata care a fost în foc. 
Poate-mi vor oferi ceva care să mă susţină în zilele ce vor 
veni. 

Imi pun o cămaşă de noapte groasă, pufoasă, şi mă urc în 
pat. Am nevoie de cinci secunde ca să-mi dau seama că n-o 
să pot dormi. Şi am o nevoie disperată de somn pentru că, 
în arenă, orice secundă în care voi ceda în faţa oboselii va fi 
o invitaţie la moarte. 

N-are rost. Trece o oră, trec două, trec trei şi pleoapele 
mele refuză să se-ngreuneze. Nu fac decât să-ncerc să-mi 
imaginez în ce pustietate vom fi aruncaţi. Deşert? Mlaştină? 
Un pustiu îngheţat? Mai presus de toate, sper să existe 
copaci, care mi-ar putea oferi posibilitatea de a mă 
ascunde, mâncare şi adăpost. Cel mai adesea sunt, pentru 
că un peisaj arid e monoton şi, în lipsa arborilor, Jocurile se 
termină prea repede. Dar cum o să fie clima? Ce capcane 
au ascuns creatorii-de-joc ca să anime momentele de 
acalmie? Şi pe urmă mai sunt şi celelalte tributuri... 


Cu cât sunt mai nerăbdătoare să adorm, cu atât mai mult 
mă ocoleşte somnul. În cele din urmă, devin atât de agitată 
încât nu mai pot nici măcar să stau în pat. Măsor încăperea 
cu pasul, cu inima prea grăbită, cu respiraţia prea scurtă. 

Camera pare celula unei închisori. Dacă nu ies cât mai 
repede la aer, o să-ncep din nou să arunc tot felul de lucruri 
în toate părţile. Alerg de-a lungul coridorului, către uşa ce 
duce la acoperiş. Nu e doar descuiată, ci şi întredeschisă. 
Poate cineva a uitat s-o închidă, dar asta n-are nici o 
importanţă. Câmpul de forţă din jur împiedică orice 
încercare de evadare. lar eu nu vreau să fug, nu vreau 
decât să-mi umplu plămânii cu aer. Vreau să privesc cerul şi 
luna în ultima noapte când nu mă hăituieşte nimeni. 

Acoperişul nu e luminat noaptea, dar, imediat ce 
picioarele mele goale ating ţiglele, văd silueta lui neagră, pe 
fundalul luminilor Capitoliului, ce strălucesc la nesfârşit. 
Jos, pe străzi, e mare agitaţie, instrumente muzicale, glasuri 
cântând, claxoanele maşinilor, dar prin ferestrele de sticlă 
groasă ale camerei mele n-am putut auzi nimic din toate 
astea. Aş putea s-o şterg pe furiş, fără să fiu observată, 
zarva l-ar împiedica să mă audă. Dar aerul nopţii e atât de 
plăcut şi nu suport să mă-ntorc în cuşca sufocantă care mi-e 
cameră. Şi ce importanţă are? Ce contează dacă stăm sau 
nu de vorbă? 

Picioarele mele păşesc pe ţiglă fără zgomot. Nu ne mai 
desparte decât un metru când spun: 

— Ar trebui să dormi. _ 

EI tresare, dar nu se întoarce. Îl văd clătinând uşor din 
cap. 

— N-am vrut să pierd petrecerea. La urma urmelor, e în 
cinstea noastră. 

Mă opresc alături de el şi mă aplec peste balustradă. 
Străzile largi sunt pline de oameni care dansează. Imi 
mijesc ochii ca să zăresc toate detaliile siluetelor minuscule. 

— Sunt costumaţi? 

— Cine-ar putea spune? răspunde Peeta. Cu toate 
hainele astea ţicnite care se poartă aici. Nici tu n-ai putut să 


dormi? 

— N-am reuşit să-mi alung gândurile. 

— Te gândeşti la familia ta? mă întreabă. 

— Nu, recunosc eu, cu un aer uşor vinovat. Nu sunt în 
stare decât să-mi pun tot felul de întrebări despre ziua de 
mâine. Ceea ce e lipsit de sens, fireşte. 

În lumina de jos, îi desluşesc acum faţa şi stângăcia cu 
care îşi ţine mâinile bandajate. 

— Îmi pare sincer rău pentru mâinile tale. 

— N-are importanţă, Katniss. Oricum n-am fost nici o 
clipă un concurent demn de luat în seamă în Jocurile astea. 

— Nu trebuie să gândeşti aşa, spun. 

— De ce nu? E adevărat. Nu pot decât să sper că n-o să 
mă fac de râs şi... 

Ezită. 

— Şi ce? insist. 

— Nu ştiu cum s-o spun, cu exactitate. Doar că... vreau 
să mor fiind eu însumi. Crezi că are sens? 

Clatin din cap. Cum ar putea să moară fiind altcineva? 

— Nu vreau să-i las să mă schimbe când o să fiu acolo. Să 
mă transforme într-un soi de monstru, în ceea ce nu sunt. 

Îmi muşc buza, simţindu-mă mai prejos. În timp ce eu 
reflectam asupra copacilor, Peeta se străduia să descopere 
cum să-şi păstreze identitatea. Puritatea sinelui. 

— Vrei să spui că n-o să ucizi pe nimeni? îl întreb. 

— Nu, sunt sigur că, atunci când o să fie cazul, o să ucid, 
ca oricine altcineva. Nu mă pot lăsa doborât fără nici o 
împotrivire. Numai că-mi doresc să pot găsi o cale de a... de 
a-i arăta Capitoliului că nu îi aparţin. Că sunt mai mult 
decât un simplu pion în Jocurile lor, răspunde Peeta. 

— Dar nu eşti, subliniez. Nici unul dintre noi nu e. Aşa 
sunt făcute Jocurile. 

— OK, dar în cadrul lor, tu eşti încă tu, eu sunt încă eu, 
insistă el. Inţelegi? 

— Puțin. Doar că... nu vreau să te jignesc, Peeta, dar cui 
îi pasă? 


— Mie. Adică, de ce altceva îmi este îngăduit să mă 
sinchisesc în momentul ăsta? spune el, furios. 

Acum şi-a pironit ochii albaştri într-ai mei, cerând un 
răspuns. Fac un pas înapoi. 

— Sinchiseşte-te de ce-a spus Haymitch. Ai grijă să rămâi 
în viaţă. 

Peeta îmi zâmbeşte, un zâmbet trist, aproape 
batjocoritor. 

— OK. Mulţumesc pentru sfat, iubito. 

E ca şi cum mi-ar fi tras o palmă. Faptul că mi-a vorbit de 
sus, cu afecțiunea condescendentă a lui Haymitch. 

— Uite ce e, dacă vrei să-ţi petreci ultimele ore ale vieţii 
făcând planuri pentru o moarte plină de nobleţe în arenă, e 
alegerea ta. Eu vreau să mi le petrec în Districtul 12. 

— Nu m-ar surprinde să fie aşa, spune Peeta. Transmite-i 
urările mele de bine mamei când reuşeşti să ajungi înapoi, 
se poate? 

— Contează pe asta, spun. 

Pe urmă îi întorc spatele şi plec de pe acoperiş. 

Imi petrec restul nopţii aci aţipind, aci trezindu-mă, 
imaginându-mi replici tăioase pe care i le voi da lui Peeta 
Mellark de dimineaţă. Peeta Mellark. O să vedem cât de 
nobil şi cât de semeţ e când trebuie să dea piept cu 
moartea. Probabil că e unul dintre acele tributuri care se 
transformă în fiare turbate, genul care mănâncă inimile 
celor pe care i-a ucis. Acum câţiva ani am văzut unul aşa, un 
tribut pe nume Titus, din Districtul 6. Devenise pe de-a- 
ntregul sălbatic şi creatorii-de-joc erau nevoiţi să-l 
paralizeze cu puşti electrice ca să poată ridica trupurile 
jucătorilor ucişi de el, înainte de a le mânca. În arenă nu 
există nici un fel de reguli, dar canibalismul nu e pe gustul 
spectatorilor din Capitoliu, aşa că încercau să-l împiedice. 
S-au făcut multe speculaţii pe seama avalanşei care l-a 
măturat în final pe Titus, spunându-se că fusese regizată 
pentru a se asigura că învingătorul n-avea să fie un lunatic. 

Dimineaţă nu mă întâlnesc cu Peeta. Cinna vine la mine 
înainte de a miji zorile, mă pune să mă îmbrac cu un simplu 


furou şi mă conduce pe acoperiş. Îmi voi primi costumul în 
catacombele de sub arenă, unde se vor face şi ultimele 
pregătiri. O aeronavă apare ca din senin, exact aşa cum s-a 
întâmplat în pădure, în ziua când am văzut cum era 
capturată fata avox cu părul roşu, şi o scară e coborâtă 
lângă mine. Îmi pun mâinile şi picioarele pe traversele de 
jos şi mă simt imediat ca paralizată. Un soi de curent mă 
lipeşte de scară în timp ce sunt ridicată şi ajung cu bine sus. 

Mă aştept ca scara să mă elibereze, dar sunt încă 
imobilizată când se apropie de mine o femeie în halat alb, 
având în mână o seringă. 

— Asta e cipul tău de urmărire, Katniss. Cu cât stai mai 
nemişcată, cu atât îl implantez mai eficient, spune ea. 

Nemişcată? Sunt ca o statuie. Dar asta nu mă împiedică 
să simt o durere ascuţită când acul îmi introduce cipul 
metalic sub piele, în partea interioară a antebraţului. Acum 
creatorii-de-joc vor putea afla întotdeauna în ce loc din 
arenă mă aflu. Nu vor să piardă vreun tribut. 

Scara mă eliberează când cipul e la locul lui. Femeia 
dispare şi Cinna e ridicat de pe acoperiş, îşi face apariţia un 
băiat avox, care ne conduce într-o încăpere unde ne 
aşteaptă micul dejun. În ciuda stomacului încordat, mănânc 
cât de mult pot, cu toate că nici unul dintre felurile 
delicioase de mâncare nu-mi face vreo impresie. Sunt atât 
de agitată, încât aş putea mânca şi praf de cărbune. 
Singurul lucru care îmi distrage atenţia e priveliştea pe 
care o zăresc prin ferestre în timp ce plutim pe deasupra 
oraşului şi apoi a sălbăticiei din afara lui. Asta e imaginea 
pe care o văd păsările. 

Cu deosebirea că ele sunt libere şi în siguranţă. Exact 
aşa cum nu sunt eu. 

Drumul durează vreo jumătate de oră înainte ca 
geamurile să se întunece, semn că ne apropiem de arenă. 
Aeronava aterizează, iar eu şi Cinna ne îndreptăm spre 
scară, numai că acum ne coboară într-un canal subteran din 
catacombele răsfirate sub arenă. Urmărim instrucţiunile şi 
ajungem la destinaţia mea, o încăpere unde voi fi pregătită. 


La Capitoliu e numită Camera de Lansare. În districte îi 
spunem arc. Locul unde sunt duse animalele înainte de a fi 
măcelărite. 

Totul e nou-nouţ. Voi fi primul şi singurul tribut care 
foloseşte această Cameră de Lansare. Arenele sunt situri 
istorice, conservate după încheierea Jocurilor. Locuri de 
vizitat în concediu, care se bucură de popularitate printre 
locuitorii Capitoliului. Stau câte o lună, revăd înregistrarea 
Jocurilor, fac turul catacombelor, vizitează locurile unde au 
fost ucişi jucătorii. Pot chiar şi să participe la reconstituiri. 

Se spune că mâncarea e excelentă. 

Mă străduiesc din greu să-mi păstrez micul dejun în 
stomac în timp ce fac un duş şi mă spăl pe dinţi. Cinna îmi 
împleteşte părul în coada simplă ce mă caracterizează, 
lăsând-o să-mi atârne pe spate. Pe urmă sosesc hainele, 
identice pentru toate tributurile. Cinna n-a avut nici un 
cuvânt de spus în alegerea lor, nici măcar nu ştie ce e în 
pachet, dar mă ajută să îmi pun lenjeria de corp, pantalonii 
simpli,  maro-roşcat, bluza  verde-deschis, centura 
rezistentă, maro, şi o haină subţire, neagră, cu glugă, care 
îmi ajunge până la coapse. 

— Materialul hainei a fost creat special ca să reflecte 
căldura corpului. Să te-aştepţi la nopţi friguroase, spune el. 

Cizmele, pe care le port peste şosete strâmte, sunt mai 
bune decât aş fi putut spera. Pielea lor moale nu se 
deosebeşte de a celor de acasă. Astea au talpa îngustă, 
flexibilă, din cauciuc, cu rizuri. Bune pentru alergat. 

Imi închipui că sunt gata când Cinna scoate din buzunar 
broşa de aur, cu gaiţa-zeflemitoare. Uitasem de ea cu totul. 

— Unde ai găsit-o? îl întreb. 

— Pe hainele verzi pe care le-ai purtat în tren, îmi 
răspunde. 

Acum îmi amintesc că am desprins-o de pe rochia mamei, 
că mi-am înfipt-o în bluză. 

— E simbolul districtului tău, nu-i aşa? 

Dau din cap şi el mi-o prinde de cămaşă. 


— Abia a trecut de comisia de control. Unii s-au gândit că 
acul ar putea fi folosit ca armă, oferindu-ţi un avantaj 
incorect. Dar, în final, au acceptat-o, îmi povesteşte Cinna. 
Insă au eliminat inelul fetei din Districtul 1. Dacă răsuceai 
piatra, ieşea în afară un ac. Otrăvit. Ea a pretins că nu ştia 
cum se poate metamorfoza inelul şi nu s-a putut dovedi că 
nu e aşa. Dar şi-a pierdut simbolul. Uite, eşti gata. Mişcă-te. 
Asigură-te că totul e confortabil. 

Merg, alerg în cerc, îmi balansez braţele. 

— Da, e excelent. Imi vine perfect. 

— Atunci nu ne mai rămâne nimic altceva de făcut decât 
să aşteptăm chemarea, spune Cinna. Sau poate reuşeşti să 
mai mănânci câte ceva? 

Refuz mâncarea, dar accept un pahar cu apă pe care îl 
beau cu sorbituri minuscule în timp ce aşteptăm pe 
canapea. Nu vreau să-mi rod unghiile sau să-mi muşc 
buzele, aşa că mă pomenesc mestecându-mi falca pe 
interior. Muşcătura de acum câteva zile nu s-a vindecat pe 
deplin. Gura mi se umple în curând de gustul sângelui. 

Nervozitatea se transformă în groază, aşa cum am 
anticipat c-o să se-ntâmple. Aş putea fi moartă, aş putea să 
mor cât ai clipi, peste o oră. Sau chiar mai devreme. 
Degetele mi se plimbă, obsesiv, pe mica umflătură dură de 
pe antebraţ, din locul unde mi-a injectat femeia cipul. O 
apăs, deşi mă doare, o apăs cu atâta putere, încât începe 
deja să-mi apară o vânătaie minusculă. 

— Vrei să stăm de vorbă, Katniss? mă întreabă Cinna. 

Scutur din cap, dar, după o clipă, întind mâna spre el. 
Cinna mi-o cuprinde într-ale lui. Şi rămânem aşa până când 
o voce plăcută de femeie anunţă că e timpul să ne pregătim 
pentru lansare. 

Cu degetele încă încleştate de una dintre mâinile lui 
Cinna, mă îndrept spre o placă rotundă de metal, pe care 
păşesc. 

— Nu uita ce ţi-a spus Haymitch. Fugi, caută apă. Restul 
o să vină de la sine, mă sfătuieşte el. 

Dau din cap. 


— Şi ţine minte asta. Nu îmi este permis să pariez, dar, 
dacă aş putea, aş miza pe tine. 

— Sincer? şoptesc. 

— Sincer, spune Cinna. Se apleacă şi mă sărută pe 
frunte. Baftă, fată din foc. 

Pe urmă în jurul meu coboară un cilindru din sticlă, 
desfăcându-ne mâinile, despărţindu-l de mine. Se loveşte 
uşor cu degetele sub bărbie. Capul sus. 

Imi înalţ bărbia şi stau cât mai dreaptă cu putinţă. 
Cilindrul începe să se ridice. Pentru vreo cincisprezece 
secunde, sunt în întuneric şi simt placa de metal 
împingându-mă în afara cilindrului, în aer liber. Pentru o 
clipă, ochii îmi sunt orbiţi de strălucirea puternică a 
soarelui şi nu sunt conştientă decât de vântul care suflă cu 
putere, purtând mireasma dătătoare de speranţă a pinilor. 

Pe urmă aud tunând în jurul meu vocea lui Claudius 
Templesmith, crainicul devenit o legendă. 

— Doamnelor şi domnilor, începe cea de-a Şaptezeci şi 
Patra Ediţie a Jocurilor Foamei! 


Capitolul 11 


ŞAIZECI DE SECUNDE. Atât trebuie să rămânem pe 
cercurile noastre de metal înainte de a fi eliberaţi de 
sunetul unui gong. Fă un pas în afara lui înainte de a se 
încheia minutul şi minele de teren îţi spulberă picioarele. 
Şaizeci de secunde în care privim cercul de tributuri 
plasate la aceeaşi distanţă de Cornul Abundenţei, un corn 
uriaş de aur, de forma unui con cu o coadă curbată, a cărui 
gură e plasată la o înălţime de cel puţin şase metri, din ea 
revărsându-se lucruri care aici, în arenă, ne oferă viaţă. 
Mâncare, recipiente cu apă, arme, medicamente, haine, 
aprinzătoare. În jurul Cornului Abundenţei sunt împrăştiate 
alte obiecte, cu atât mai puţin valoroase cu cât se află mai 
departe. De exemplu, la numai câţiva paşi de picioarele 
mele e întins un pătrat de plastic cu latura de un metru. Cu 
siguranţă că ar fi de un oarecare folos în cazul unei ploi 
torențiale. Dar în gura Cornului văd un cort împachetat, 
care m-ar putea proteja pe aproape orice fel de vreme. 
Dacă aş avea curajul să mă duc acolo şi să mă lupt cu 
celelalte douăzeci şi trei de tributuri pentru el... Dar am 
fost instruită să nu fac asta. 

Ne aflăm pe o întindere plată, deschisă. O câmpie cu 
pământul bătătorit. În spatele tributurilor de vizavi de mine 
nu se vede nimic, ceea ce înseamnă că acolo e o râpă 
abruptă sau chiar o stâncă. În dreapta mea se află un lac. 
lar în stânga şi în spate, o pădure rară de pini. Acolo ar 
vrea Haymitch să mă duc. Imediat. 

Instrucţiunile lui îmi răsună în minte. „Mulţumiţi-vă să 
fugiţi, puneţi o distanţă cât mai mare între voi şi ceilalţi şi 
găsiţi o sursă de apă.” 

Dar e tentant, atât de tentant, când văd toate darurile 
care aşteaptă acolo, chiar în faţa mea. Şi ştiu că, dacă nu le 
iau eu, o să le ia altcineva. Că tributurile profesioniste care 
vor supravieţui băii de sânge vor împărţi această pradă 
dătătoare de viaţă. Ceva îmi atrage privirea. Pe un morman 


de pături rulate stau o tolbă din argint cu săgeți şi un arc, 
deja bine tensionat, aşteptând doar să fie folosite. Ala e al 
meu, mă gândesc. A fost pus acolo pentru mine. 

Sunt rapidă. Pot sprinta mai repede decât oricare fată 
din şcoala noastră, cu toate că vreo două mă întrec pe 
distanţe lungi. Dar aici e vorba de numai patruzeci de 
metri, iar eu sunt făcută pentru aşa ceva. Ştiu că pot să iau 
arcul, ştiu că pot ajunge prima la el, însă întrebarea e cât 
de repede pot pleca de acolo. În clipa când mă voi căţăra pe 
pachete, luând arma, alţii vor fi ajuns deja la Cornul 
Abundenţei, iar eu voi putea să dobor unul sau doi, dar să 
spunem că vor fi o duzină, şi încă la mică distanţă, de unde 
m-ar putea ucide cu sulițe şi cu bâte. Sau cu pumnii lor 
puternici. 

Insă nu voi fi singura ţintă. Pariez că multe dintre 
celelalte tributuri vor lăsa să scape o fată mărunţică, deşi a 
obţinut un punctaj de unsprezece la antrenament, pentru a- 
şi scoate din luptă adversarii mai fioroşi. 

Haymitch nu m-a văzut niciodată alergând. Dacă m-ar fi 
văzut, poate mi-ar fi spus să mă duc după arc. Să-l iau. De 
vreme ce e tocmai arma care ar putea fi salvarea mea. Şi, în 
întregul morman, nu văd decât un singur arc. Ştiu că 
minutul trebuie să fie pe sfârşite, că trebuie să-mi aleg o 
strategie şi descopăr că-mi pregătesc picioarele s-o ia la 
fugă, dar nu către pădurea din jur, ci către mormanul de 
obiecte, către arc. Atunci îl văd pe neaşteptate pe Peeta, e 
cam al cincilea tribut din dreapta mea, la o distanţă 
bunicică, însă îmi dau seama că se uită la mine şi am 
impresia că e posibil să clatine din cap. Dar am soarele în 
ochi şi, în timp ce încerc să găsesc o soluţie, bate gongul. 

Şi am ratat! Mi-am ratat şansa! Cele două secunde în 
plus pe care le-am pierdut nefiind gata la timp sunt 
suficiente ca să mă facă să mă răzgândesc, să nu mai intru 
în cerc. Picioarele îmi şovăie o clipă, nesigure în privinţa 
direcţiei în care vrea să le trimită creierul, apoi fandez, 
luând folia de plastic şi o franzelă. Prada e atât de 
neînsemnată şi eu sunt atât de furioasă că Peeta mi-a 


distras atenţia, încât sprintez douăzeci de metri, către un 
rucsac de un portocaliu strălucitor care ar putea conţine 
orice, fiindcă nu pot suporta să plec neavând asupra mea 
decât o nimica toată. 

Un băiat, cred că din Districtul 9, ajunge lângă rucsac 
odată cu mine şi ne încăieram pentru scurtă vreme, după 
care el tuşeşte, împroşcându-mi faţa cu sânge. Dau înapoi 
clătinându-mă, dezgustată de stropii calzi, lipicioşi. Pe urmă 
băiatul alunecă, întinzându-se pe pământ. Atunci îi văd 
cuțitul din spate. Alte tributuri au ajuns deja la Cornul 
Abundenţei şi se răspândesc în toate părţile, atacând. Da, e 
fata din Districtul 2, la zece metri distanţă, aleargă spre 
mine strângând în mână o jumătate de duzină de cuțite. Am 
văzut-o aruncându-le la antrenament. Nu ratează niciodată. 
lar eu sunt următoarea ei ţintă. 

Toată spaima pe care o simţeam deja se comprimă în 
frica de moment pe care mi-o inspiră ea, prădătorul ce m-ar 
putea ucide în câteva secunde. Adrenalina îmi răbufneşte în 
vene, îmi arunc rucsacul pe un umăr şi alerg cu toată viteza 
spre pădure. Aud lama şuierând către mine şi ridic rucsacul 
din reflex, apărându-mi capul. Lama se înfige în rucsac. Cu 
ambele sale curele acum pe umeri, reuşesc să ajung între 
copaci. Ştiu, cumva, că fata n-o să mă urmărească. Că o să 
fie atrasă înapoi, spre Cornul Abundenţei, înainte de a 
dispărea toate lucrurile valoroase. Un rânjet îmi 
traversează chipul. Mulţumesc pentru cuţit, îmi trece prin 
gând. 

La marginea pădurii mă răsucesc pentru o clipă, trecând 
în revistă câmpul de bătaie. O duzină de tributuri, sau cam 
aşa ceva, se hăcuiesc unele pe altele lângă corn. Câţiva zac, 
morţi, pe pământ. Cei care au scăpat cu fuga se fac deja 
nevăzuţi printre arbori sau în golul din partea opusă mie. 
Continui să alerg până când pădurea mă ascunde de 
ceilalţi, apoi încetinesc ritmul până la un jogging constant, 
pe care cred că-l pot menţine o vreme. Preţ de câteva ore, 
alternez între o alergare uşoară şi mers, punând o distanţă 
cât mai mare între mine şi rivalii mei. În timpul luptei cu 


băiatul din Districtul 9 am pierdut pâinea, dar am reuşit să- 
mi îndes folia de plastic în mânecă, aşa că o împăturesc din 
mers, cu grijă, şi mi-o pun într-un buzunar. Desprind de 
asemenea şi cuțitul - e o armă excelentă, cu lama lungă, 
ascuţită, zimţată lângă mâner, ceea ce o face foarte 
potrivită pentru a reteza diverse lucruri - şi mi-l strecor în 
centură. Încă nu îndrăznesc să mă opresc ca să examinez 
conţinutul rucsacului. Îmi văd pur şi simplu de drum, făcând 
câte o pauză doar ca să mă asigur că nu sunt urmărită. 

Sunt în stare să merg vreme îndelungată. O ştiu din 
zilele petrecute în pădure. Dar o să am nevoie de apă. Asta 
a fost a doua instrucţiune a lui Haymitch şi, de vreme ce pe 
prima am respectat-o cumva, de mântuială, sunt cu ochii în 
patru după orice ar putea indica prezenţa apei. Fără 
succes. 

Pădurea începe să-şi schimbe înfăţişarea,  pinii 
amestecându-se cu alte varietăţi de copaci, dintre care îi 
recunosc pe unii, dar alţii îmi sunt complet necunoscuţi. La 
un moment dat aud un zgomot şi scot cuțitul, cu gândul că 
ar putea fi necesar să mă apăr, dar n-am făcut altceva decât 
să sperii un iepure. 

— Mă bucur să te văd, şoptesc. 

Dacă există un iepure, s-ar putea să mai fie alţi o sută, 
care nu aşteaptă decât să fie prinşi în laţ. 

Terenul coboară în pantă. Asta nu-mi place în mod 
deosebit. Văile îmi dau senzaţia că am căzut în capcană. 
Vreau să mă aflu pe înălţimi, cum sunt dealurile din 
Districtul 12, de unde îmi pot vedea duşmanii apropiindu- 
se. Dar n-am de ales, trebuie să merg mai departe. 

Gândul că nu mă simt prea rău e straniu. Zilele în care 
m-am îndopat îşi scot banii. Am senzaţia că sunt destul de 
puternică, deşi m-am odihnit insuficient. Sunt în pădure, 
ceea ce mă revigorează. Singurătatea mă bucură, deşi nu e 
decât o iluzie, probabil că sunt chiar acum pe ecran. Nu tot 
timpul, dar când şi când. În prima zi mor atât de mulţi, încât 
imaginea unui tribut care umblă prin pădure nu e cine ştie 
ce. Dar mă vor arăta destul de mult pentru ca oamenii să 


ştie că sunt vie şi nevătămată şi că mă aflu în mişcare. Ziua 
deschiderii, când apar primele victime, e una dintre cele 
mai importante pentru pariuri. Dar nu se compară cu ceea 
ce se întâmplă când pe câmpul de luptă nu mai rămâne 
decât o mână de jucători. 

După-amiaza e pe sfârşite când încep să aud loviturile de 
tun. Fiecare reprezintă un tribut mort. Lupta de la Cornul 
Abundenţei trebuie să fi încetat, în sfârşit. Cadavrele 
măcelărite nu sunt niciodată ridicate înainte de a se fi 
împrăştiat ucigaşii. În ziua deschiderii, tunul nici măcar nu 
trage înainte de a se fi terminat lupta iniţială, fiindcă e prea 
greu să ţii evidenţa pierderilor, îmi îngădui să mă opresc, 
trăgându-mi sufletul, în timp ce număr loviturile. Una... 
două... trei... şi tot aşa, până ce ajung la unsprezece, îmi 
râcâi cu unghiile sângele uscat, împroşcat pe faţă de tusea 
băiatului din Districtul 9. El e mort, cu siguranţă. Mă întreb 
ce-o fi cu Peeta. O fi reuşit să prindă sfârşitul zilei? O s-o 
aflu peste câteva ore. Când imaginile morţilor sunt 
proiectate pe cer, pentru ca noi, ceilalţi, să le putem vedea. 

Mă simt brusc copleşită de gândul că Peeta s-ar putea să 
se fi prăpădit deja, să-şi fi vărsat tot sângele şi să fi fost 
recuperat, aflându-se pe drumul de întoarcere către 
Capitoliu pentru a fi spălat, îmbrăcat la loc şi expediat în 
Districtul 12, într-un sicriu simplu, de lemn. De gândul că 
nu mai e aici. Că e în drum spre casă. Mă străduiesc din 
greu să-mi aduc aminte dacă l-am mai zărit după ce a 
început acţiunea. Dar ultima imagine pe care mi-o pot 
reaminti e aceea în care el clatină din cap, în vreme ce se 
aude gongul. 

Poate e mai bine dacă s-a dus deja. N-avea încredere în 
şansa lui de a învinge. lar eu nu voi sfârşi având neplăcuta 
sarcină de a-l ucide. Poate e mai bine dacă a fost scos 
definitiv din joc. 

Mă las să alunec alături de rucsac, istovită. Trebuie să 
mă uit în el înainte de căderea nopţii. Să văd cu ce sunt 
nevoită să mă descurc. În timp ce îi desfac curelele, simt că 
e rezistent, dar are o culoare nu tocmai potrivită. 


Portocaliul ăsta, practic, va străluci în întuneric. Îmi 
întipăresc în minte că trebuie să-mi încep dimineaţa 
următoare prin a-l camufla. 

Il deschid. Ceea ce îmi doresc cel mai mult în clipa asta e 
apa. Indicaţia lui Haymitch de a găsi imediat apă n-a fost 
dată la întâmplare. Nu o să rezist mult fără ea. Pentru 
câteva zile, o să fiu în stare să suport simptomele neplăcute 
ale deshidratării, dar pe urmă o să mă simt din ce în ce mai 
rău, devenind neajutorată, şi o să mor în cel mult o 
săptămână. Inşir proviziile cu grijă în jurul meu. Un sac 
subţire de dormit, care reflectă căldura corpului. Un pachet 
de biscuiţi. Un pachet cu felii de carne uscată de vacă. O 
sticlă cu iod. O cutie cu chibrituri din lemn. Un mic colac de 
sârmă. O pereche de ochelari de soare. Şi o sticlă de plastic 
de doi litri, cu dop, pentru transportul apei, goală goluţă. 

Nici un strop de apă. Cât de greu le-ar fi fost să umple 
sticla? Devin conştientă de uscăciunea din gât şi din gură, 
de buzele mele crăpate. Am mers toată ziua. A fost cald şi 
am transpirat mult. Fac asta şi acasă, dar acolo sunt 
întotdeauna o mulţime de pâraie din care să bei, sau 
zăpadă pe care s-o topeşti, dacă e cazul să recurgi la asta. 

În timp ce-mi umplu din nou rucsacul, îmi trece prin 
minte un gând cumplit. Lacul. Cel pe care l-am văzut când 
aşteptam să bată gongul. Dacă e singura sursă de apă din 
arenă? În felul ăsta ar fi siguri că suntem împinşi să ne 
luptăm. Faţă de locul unde mă aflu acum, lacul e la ozi 
întreagă de mers, un drum care devine mult mai greu când 
n-ai nimic de băut. Şi apoi, chiar dacă reuşesc să ajung 
înapoi, e, cu siguranţă, foarte bine păzit de unele dintre 
tributurile profesioniste. Când sunt gata să intru în panică, 
îmi aduc aminte de iepurele pe care l-am speriat mai 
devreme. Şi el trebuie să bea apă. Nu-mi rămâne decât să 
descopăr de unde. 

Asfinţitul se apropie şi nu mă simt deloc în largul meu. 
Copacii sunt prea subţiri ca să ofere cine ştie ce 
ascunzătoare. Stratul de ace de pin îmi amortizează 
zgomotul paşilor, dar îngreunează descoperirea urmelor de 


animale, care ar trebui să mă conducă la apă. Şi continui să 
merg în josul dealului, coborând spre adâncul unei văi ce 
pare fără fund. 

Imi e şi foame, dar nu mă încumet să-mi încep proviziile 
preţioase de biscuiţi şi de carne de vită. În schimb, îmi scot 
cuțitul şi atac un pin, jupuindu-i scoarţa şi răzuind o mână 
plină din interiorul ei mai moale. Imi continui drumul 
mestecând-o încet. După o săptămână în care am avut parte 
de cele mai bune mâncăruri din lume, e ceva cam greu de 
înghiţit. Dar am mâncat o groază de coajă de pin în viaţa 
mea. O să mă obişnuiesc repede. 

După încă o oră, e clar că trebuie să-mi găsesc un loc de 
popas. Creaturile nopţii ies la iveală. Aud din când în când 
câte un țipăt de bufniţă şi câte un urlet, primul semn că 
prădătorii sălbatici îmi sunt rivali la vânătoarea de iepuri. 
Cât despre posibilitatea de a fi privită eu însămi drept o 
sursă de hrană, e încă prea curând ca să pot da un răspuns. 
În clipa asta m-ar putea pândi oricât de multe animale. 

Insă, în momentul de faţă, decid să le dau prioritate 
celorlalte tributuri. Sunt sigură că mulţi îşi vor continua 
vânătoarea pe durata nopţii. Cei care s-au luptat la Cornul 
Abundenţei au probabil mâncare, apă din belşug din lac, 
torţe sau lanterne şi arme pe care simt o poftă nebună să le 
folosească. Nu pot decât să sper că am ajuns destul de 
departe, ca să nu-mi dea de urmă. 

Inainte de a mă instala, îmi scot sârma şi improvizez 
două capcane în tufişuri. Ştiu cât e de riscant să o fac, dar 
aici mâncarea o să mi se termine atât de repede! Şi nu pot 
pune capcane în timp ce alerg. Totuşi mai merg vreo cinci 
minute înainte de a-mi face tabăra. 

Imi aleg cu grijă copacul. O salcie, nu nemaipomenit de 
înaltă, dar aflată într-un pâlc de alte sălcii, oferindu-mi o 
ascunzătoare printre pletele ei lungi, revărsate. Mă urc, 
ţinându-mă de crengile mai groase de lângă trunchi, şi 
găsesc o bifurcaţie solidă unde să-mi fac patul. E nevoie de 
ceva muncă, dar până la urmă reuşesc să-mi instalez sacul 
de dormit într-o poziţie relativ confortabilă, îmi pun 


rucsacul în fundul sacului şi mă las să alunec pe urmele lui. 
Ca măsură de precauţie, îmi scot centura, îi fac o buclă în 
jurul unei ramuri şi a sacului de dormit şi mi-o strâng din 
nou în jurul taliei. Acum, dacă o să mă răsucesc în somn, n-o 
să cad grămadă la pământ. Sunt destul de scundă ca să-mi 
pot trage partea de sus a sacului peste cap, dar îmi pun şi 
gluga. Deşi am riscat pentru a pune mâna pe rucsac, acum 
ştiu că am făcut alegerea corectă. Sacul ăsta de dormit, 
care îmi reflectă şi îmi păstrează căldura corpului, se va 
dovedi de nepreţuit. Nu mă îndoiesc că multe alte tributuri 
sunt acum îngrijorate mai ales fiindcă nu ştiu cum să se 
apere de frig, în vreme ce eu aş putea avea parte până şi de 
câteva ore de somn. Numai dacă nu mi-ar fi atât de sete... 

Noaptea abia s-a lăsat, când aud imnul care precede 
redifuzarea omorurilor. Zăresc printre ramuri stema 
Capitoliului, ce pare să plutească pe cer. De fapt e un alt 
ecran, imens, transportat de una dintre aeronavele lor 
nedetectabile. Acordurile imnului se sting şi cerul se 
întunecă o clipă. Cei de acasă văd înregistrarea completă a 
tuturor scenelor, însă se consideră că, pentru tributurile 
rămase în viaţă, ar reprezenta un avantaj incorect. De 
exemplu, dacă eu aş pune mâna pe arc şi aş săgeta pe 
cineva, secretul meu le-ar fi dezvăluit tuturor. Nu, aici, în 
arenă, n-o să vedem decât aceleaşi fotografii pe care ni le- 
au arătat când au difuzat punctajul obţinut la 
antrenamente. Simple instantanee cu chipul fiecăruia. Insă 
acum, în loc de punctaje, nu vor afişa decât numărul 
districtului. Respir adânc când figurile celor unsprezece 
tributuri moarte încep să apară şi le ţin socoteala pe 
degete. 

Mai întâi apare fata din Districtul 3. Ceea ce înseamnă că 
Tributurile Profesioniste din 1 şi 2 au supravieţuit. Fapt 
care nu e o surpriză. Pe urmă băiatul din 4. La ăsta nu mă 
aşteptam, de obicei profesioniştii trec de prima zi. Băiatul 
din Districtul 5... Presupun că fata cu mutră de vulpe s-a 
descurcat. Ambele tributuri din 6 şi 7. Băiatul din 8. 
Amândoi jucătorii din 9. Da, uite-l pe cel cu care m-am 


luptat pentru rucsac. Am terminat degetele, nu mai 
urmează decât un singur tribut mort. E Peeta? Nu, e fata 
din Districtul 10. Asta a fost. Stema Capitoliului reapare, 
însoţită de câteva înflorituri muzicale. Pe urmă întunericul 
şi zgomotele pădurii îşi reintră în drepturi. 

Mă simt uşurată fiindcă Peeta trăieşte. Imi spun încă o 
dată că, dacă sunt ucisă, victoria lui e cea din care mama şi 
Prim trag cele mai multe foloase. Cu asta îmi explic emoţiile 
contradictorii care mă cuprind când mă gândesc la Peeta. 
Recunoştinţă fiindcă mi-a oferit un avantaj mărturisindu-şi 
dragostea pentru mine. Furie pentru aerul lui de 
superioritate de pe acoperiş. Teama că, în arena asta, ne- 
am putea pomeni faţă în faţă în orice clipă. A 

Unsprezece morţi, dar nici unul din Districtul 12. Incerc 
să-mi dau seama cine a rămas. Cinci tributuri profesioniste. 
Faţă de Vulpe. Thresh şi Rue. Rue... deci, la urma urmelor, a 
reuşit să treacă de prima zi. Sunt oarecum bucuroasă. Asta 
înseamnă zece dintre noi. Pe ceilalţi trei o să-i descopăr 
mâine. Acum, când e întuneric, când am ajuns atât de 
departe şi când sunt cuibărită aici, sus, în copac, acum 
trebuie să mă odihnesc. 

N-am mai dormit cu adevărat de două zile şi în arenă am 
făcut un drum lung, de o zi. Incet, încet, le permit muşchilor 
să mi se relaxeze. Ochilor să mi se închidă. Ultimul lucru 
care-mi trece prin minte e că am noroc fiindcă nu sforăi... 

Trosc! Zgomotul unei ramuri rupte mă trezeşte. Cât am 
dormit? Patru ore? Cinci? Am vârful nasului rece ca gheaţa. 
Trosc! Trosc! Ce se petrece? Nu e sunetul crengilor care 
trosnesc sub piciorul cuiva, ci răsunetul ascuţit al celor 
rupte din copac. Trosc! Trosc! Apreciez că vine din dreapta, 
de la câteva sute de metri. Încet, fără nici un zgomot, mă 
răsucesc într-acolo. Pentru câteva minute, nu văd nimic 
altceva decât întunericul şi nu aud decât un târşâit de 
picioare. Pe urmă zăresc o scânteie şi un mic foc se 
deschide ca o floare. Deasupra flăcărilor se încălzeşte o 
pereche de mâini, dar nu pot desluşi nimic mai mult. 


Trebuie să-mi muşc buzele ca să nu strig toate insultele 
pe care le ştiu la adresa celui care a aprins focul. Ce îşi 
închipuie? Un foc făcut la căderea nopţii ar fi fost altceva. 
Cei care s-au încăierat la Cornul Abundenţei, cu forţa lor 
superioară şi cu surplusul lor de provizii, n-ar fi fost atunci 
destul de aproape ca să observe flăcările. Insă acum 
cutreieră probabil pădurea de ore-ntregi, în căutare de 
victime. Ai putea la fel de bine să fluturi un steag şi să 
strigi: „Veniţi să mă-nşfăcaţi!” 

Şi uite-mă la o aruncătură de băț de cel mai mare idiot 
care ia parte la Jocuri! Legată cu centura într-un copac. 
Neîndrăznind s-o iau la fugă, de vreme ce zona în care mă 
aflu tocmai a fost semnalată, atrăgând atenţia oricărui 
ucigaş interesat. Adică, ştiu că e frig şi nu toată lumea are 
un sac de dormit. Dar, aşa stând lucrurile, scrâşneşti din 
dinţi şi rabzi până în zori! 

În următoarele două ore, rămân întinsă în sac, mocnind 
de ciudă şi chibzuind cu toată seriozitatea că, dacă aş 
cobori din copac, mi-aş putea elimina vecinul fără să am nici 
cea mai mică problemă. Instinctul mi-a spus să fug, nu să 
mă lupt. Dar e evident că individul ăsta mă pune în 
primejdie. Proştii sunt periculoşi. lar ăsta probabil că n-are 
cine ştie ce arme, pe când eu m-am ales cu un cuţit 
excelent. 

Cerul e încă întunecat, dar simt că primele semne ale 
dimineţii sunt aproape. Incep să cred că am trecut, totuşi, 
neobservaţi - eu şi jucătorul a cărui moarte o plănuiesc 
acum. Pe urmă aud zgomotul. Mai multe perechi de 
picioare în fugă. Tributul care a făcut focul trebuie să fi 
aţipit. Ceilalţi sar pe ea înainte de a avea timp să fugă. 
Acum ştiu că e o fată, îmi dau seama după glasul implorator, 
după ţipătul de agonie care urmează. Pe urmă se aud 
râsete şi felicitări rostite pe mai multe voci. 

— Doisprezece doborâţi şi unsprezece de ucis! strigă 
cineva, stârnind un cor de fluierături apreciative. i 

Deci luptă în haită. Nu sunt cu adevărat surprinsă. În 
primele faze ale Jocurilor se formează adesea alianţe. Cei 


puternici se strâng laolaltă ca să-i vâneze pe cei slabi, apoi, 
când tensiunea devine prea puternică, se întorc unul 
împotriva altuia. Nu trebuie să mă gândesc prea mult ca să- 
mi dau seama cine sunt aliaţii. Trebuie să fie tributurile 
profesioniste care au mai rămas, cele din districtele 1, 2 şi 
4. Doi băieţi şi trei fete. Cei care mâncau la prânz 
împreună. 

Pentru o clipă, îi aud inspectând proviziile fetei ucise. 
Comentariile lor îmi spun că n-au găsit nimic bun. Mă întreb 
dacă victima e Rue, dar mă grăbesc să alung gândul. E mult 
prea inteligentă ca să aprindă un astfel de foc. 

— E mai bine să plecăm, ca să poată lua cadavrul până 
nu-ncepe să pută. 

Sunt aproape sigură că ăsta e băiatul din Districtul 2, o 
brută. Se aud murmure de aprobare, apoi, spre groaza 
mea, aud grupul venind către mine. Ei nu ştiu că sunt aici. 
Cum ar putea s-o ştie? Sunt bine ascunsă în pâlcul de 
copaci. Cel puţin cât timp nu se înalţă soarele. Pe urmă, 
sacul meu negru de dormit o să se transforme din camuflaj 
în belea. Dacă îşi văd de drum, trec de mine şi se 
îndepărtează într-un minut. 

Dar profesioniştii se opresc în luminişul aflat la vreo zece 
metri de copacul meu. Au lanterne, torţe. Prin golurile 
dintre ramuri zăresc un braţ aici, o cizmă dincolo. Mă 
transform în stâncă, nemaiindrăznind nici măcar să respir. 
Oare m-au văzut? Nu, nu încă. Imi dau seama, după vorbele 
lor, că le e gândul în altă parte. 

— N-ar fi trebuit să auzim deja lovitura de tun? 

— Aş spune că da. Nimic nu-i împiedică s-o tragă imediat. 

— Numai dacă nu-i moartă. 

— E moartă. Am înjunghiat-o cu mâna mea. 

— Atunci unde-i lovitura de tun? 

— Cineva ar trebui să se-ntoarcă. Să se asigure că treaba 
s-a făcut. 

— Da, nu vrem să-i luăm urma de două ori. 

— Am spus că e moartă. 


Izbucneşte o ceartă, până când unul dintre ei îi reduce 
pe ceilalţi la tăcere. 

— Pierdem timpul! Mă duc s-o termin şi să ne vedem de 
drum. 

Cât pe ce să cad din copac. E vocea lui Peeta. 


Capitolul 12 


SLAVĂ DOMNULUI că am fost destul de prevăzătoare ca 
să mă leg cu centura. M-am rostogolit într-o parte, 
alunecând de pe creanga bifurcată, şi acum stau cu faţa în 
jos, ţinută locului de centură şi de una dintre mâini, cu 
picioarele călare pe rucsac în interiorul sacului de dormit, 
strâns lipită de trunchi. Trebuie să se fi auzit vreun foşnet 
când m-am lăsat pe-o parte, dar profesioniştii erau mult 
prea captivaţi de cearta lor ca să-l bage de seamă. 

— Atunci, du-te, Indrăgostitule, spune băiatul din 
Districtul 2. Convinge-te. 

Reuşesc să-l zăresc pe Peeta, luminat de o torţă, 
întorcându-se către fata de lângă foc. Are faţa umflată şi 
plină de vânătăi, un bandaj însângerat pe unul dintre braţe 
şi, judecând după zgomotul paşilor lui, se pare că 
şchiopătează puţin. Mi-l amintesc dând din cap, spunându- 
mi să nu intru în luptă pentru provizii, pe când el a plănuit 
tot timpul, dar absolut tot timpul, să se arunce în miezul 
lucrurilor. Exact invers faţă de ceea ce i-a spus Haymitch să 
facă. 

OK, pot să-nghit asta. Priveliştea tuturor acelor lucruri 
era tentantă. Dar acum... acum e altceva. A intrat în echipă 
cu haita de lupi a profesioniştilor ca să ne vâneze pe noi, 
ceilalţi. Nimeni din Districtul 12 nu s-ar fi gândit să facă aşa 
ceva! Tributurile profesioniste sunt arogante, sunt mai bine 
hrănite, dar asta numai fiindcă sunt un fel de câini de salon 
ai Capitoliului. Universal şi ferm detestate de toată lumea, 
cu excepţia locuitorilor din districtele lor. Imi imaginez ce 
se spune acum acasă despre Peeta. lar el a avut tupeul să- 
mi vorbească mie despre dezonoare? 

Evident că băiatul nobil de pe acoperiş n-a făcut altceva 
decât să mă atragă într-un alt joc. Dar ăsta o să fie ultimul. 
O să mă uit cu nerăbdare pe cerul nopţii ca să văd căi se 
anunţă moartea, dacă nu cumva o să-l omor eu. 


Tributurile profesioniste păstrează tăcerea până când 
Peeta se îndepărtează destul de mult ca să nu le mai poată 
auzi, apoi vorbesc pe şoptite. 

— De ce nu-l ucidem acum, ca să terminăm odată cu el? 

— Lasă-l să meargă în continuare alături de noi. Ce-i rău 
în asta? Şi foloseşte cu îndemânare cuțitul. 

Chiar aşa? Asta-i o noutate. Astăzi aflu o mulţime de 
lucruri interesante despre prietenul meu Peeta. 

— In plus, ne oferă cea mai bună şansă de a da de urma 
ei. 

Am nevoie de o clipă ca să-mi dau seama că acea „ea” 
despre care vorbesc sunt eu. 

— De ce? Crezi că s-a lăsat convinsă de povestea aia 
siropoasă de dragoste? 

— S-ar putea. Mi s-a părut destul de naivă. De fiecare 
dată când îmi amintesc cum se-nvârtea în rochia aia îmi 
vine să vărs. 

— Aş vrea să ştiu cum a căpătat unsprezecele ăla. 

— Fac pariu că Indrăgostitul ştie. 

Zgomotul făcut de Peeta la întoarcere îi reduce la tăcere. 

— Era moartă? întreabă băiatul din Districtul 2. 

— Nu. Dar acum este, răspunde Peeta 

Tunul trage chiar în momentul ăsta. 

— Sunteţi gata de plecare? întreabă el 

Haita de profesionişti se pune în mişcare, în şir indian. 
Tocmai începe să se crape de ziuă şi cântecul păsărilor 
umple aerul. Mai rămân o vreme în poziţia mea incomodă, 
cu muşchii tremurând de efort, apoi mă salt înapoi, pe 
creangă. Trebuie să cobor şi s-o iau din loc, dar mai rămân 
o clipă întinsă, desluşind sensul celor auzite. Peeta nu se 
mulţumeşte doar să fie alături de tributurile profesioniste, 
le mai şi ajută să mă caute. S-o caute pe fata naivă, care 
trebuie luată în serios din cauza unsprezecelui ei. Pentru că 
se poate folosi de un arc cu săgeți. Ceea ce Peeta ştie mai 
bine decât oricine. 

Dar încă nu le-a spus. Păstrează informaţia, fiind 
conştient că asta îl menţine în viaţă? Încă mai vrea să-i lase 


publicului impresia că mă iubeşte? Ce e în capul lui? 

Păsările  amuţesc  dintr-odată. Pe urmă, una dă 
avertismentul strident. O singură notă. Exact ca acela pe 
care l-am auzit împreună cu Gale, când a fost prinsă fata 
avoOX, cea cu părul roşu. 

Aeronava se materializează deasupra focului de tabără, 
la mare înălţime şi lasă în jos nişte dinţi mari, metalici. Fata 
tribut e ridicată încet, cu delicateţe. Apoi, aeronava se face 
nevăzută. Păsările îşi reiau cântecul. 

— Mişcă-te, îmi şoptesc. 

Mă strecor afară din sacul de dormit, îl fac sul şi îl pun în 
rucsac. Presupun că, atâta timp cât am fost ascunsă de 
întuneric, de sac şi de ramurile sălciei, camerelor le-a fost 
greu să mă prindă într-o imagine care să nu lase de dorit. 
Imi închipui că acum mă urmăresc. În clipa când ating 
pământul, garantez că mă aflu în prim-plan. 

Publicul trebuie să-şi fi ieşit din minţi ştiind că eram în 
copac, că am auzit ce vorbeau profesioniştii, că am aflat că 
Peeta e cu ei. Până ce îmi dau seama cum vreau să joc 
cartea asta, aş face bine să mă port ca şi cum aş ţine 
lucrurile sub control. Să nu par surprinsă. Şi, în nici un caz, 
confuză sau speriată. 

Nu, trebuie să fiu cu un pas înaintea jocului. 

Aşa că ies din frunziş, apărând în plina lumină a zorilor, 
şi mă opresc o clipă, dându-le camerelor timp să mă 
surprindă. Pe urmă, îmi las capul uşor pe-o parte şi afişez 
un zâmbet atotcunoscător. Poftim! Lasă-i să-i descopere 
semnificaţia! 

Sunt gata de plecare, când îmi aduc aminte de capcane. 
Poate că e imprudent să le verific, acum, când ceilalţi sunt 
atât de aproape. Dar trebuie. Probabil, fiindcă am vânat 
prea mulţi ani. Şi mă ademeneşte gândul că e posibil să 
găsesc carne. Sunt răsplătită cu un iepure excelent. [Il jupoi 
şi îi scot măruntaiele cât ai clipi, lăsându-le împreună cu 
labele, capul, coada şi blana sub un morman de frunze. Imi 
doresc un foc - carnea crudă de iepure îţi poate da febra 
iepurilor, e o lecţie pe care am învăţat-o pe propria piele - şi 


atunci îmi zboară gândul la fata ucisă. Tăciunii focului ei 
muribund sunt încă fierbinţi, cu siguranţă. Tai iepurele 
bucăţi, fac o frigare dintr-o creangă şi pun carnea pe jar. 

Acum mă bucur că există camerele de luat vederi. Vreau 
ca sponsorii să vadă că sunt în stare să vânez, că merită să 
parieze pe mine, pentru că nu voi fi atrasă în cursă cu atâta 
uşurinţă cum vor fi alţii, mânaţi de foame. Cât se frige 
iepurele, macin o parte din ramurile carbonizate şi mă apuc 
să-mi camuflez rucsacul portocaliu. 'Tăciunele negru îi ia din 
strălucire, dar ştiu că un strat de nămol mi-ar fi, categoric, 
mult mai de folos. Bineînţeles că, pentru nămol, aş avea 
nevoie de apă... 

Îmi înşfac lucrurile, înşfac frigarea, arunc cu lovituri de 
picior ţărână peste cărbuni şi plec în direcţia opusă celei în 
care s-au dus tributurile profesioniste. Mănânc jumătate de 
iepure din mers, apoi înfăşor resturile în bucata de plastic, 
păstrându-le pentru mai târziu. Carnea pune capăt 
chiorăiturilor din stomacul meu, dar nu îmi potoleşte setea. 
Apa e acum principala mea prioritate. 

Imi continui drumul, fiind sigură că mă aflu încă pe 
ecranele din Capitoliu, aşa că am grijă să-mi ascund în 
continuare emoţiile. Dar ce bine trebuie să se distreze 
Claudius  Templesmith alături de ceilalţi comentatori, 
invitaţii săi, disecând purtarea lui Peeta şi reacţia mea. Ce 
se poate înţelege de aici? Peeta şi-a dat arama pe faţă? Cum 
afectează asta şansele celor care au pariat? O să ne 
pierdem sponsorii? Dar, oare, avem sponsori? Da, sunt 
sigură că avem sau, cel puţin, că am avut. 

Peeta a denaturat, cu siguranţă, evoluţia noastră ca 
îndrăgostiţi născuţi sub o stea potrivnică. Sau nu e aşa? 
Poate, fiindcă n-a vorbit prea mult despre mine, mai putem 
încă obţine nişte avantaje. Poate, dacă acum las impresia că 
mă amuz, oamenii îşi vor închipui că am pus ceva la cale 
împreună. 

Soarele se înalţă pe cer părând mult prea strălucitor 
chiar şi prin bolta de frunziş. Imi ung buzele cu un strat de 
grăsime de iepure şi mă străduiesc să-mi stăpânesc bătăile 


inimii, dar e lipsit de sens. N-a trecut decât o zi şi mă 
deshidratez cu repeziciune. Încerc să mă gândesc la toate 
metodele pe care le ştiu de a descoperi apă. Curge în josul 
dealurilor aşa că, de fapt, nu fac rău continuând să cobor 
spre fundul văii. Mi-ar fi de folos dacă aş putea descoperi o 
urmă de vânat sau vreun pâlc de vegetaţie de un verde mai 
intens. Dar nimic nu pare să se schimbe. Aceeaşi pantă 
domoală, păsări, copaci care seamănă leit. 

Pe măsură ce trece ziua, îmi dau seama că am necazuri. 
Puţina urină pe care am reuşit s-o elimin e de un maroniu 
închis, mă doare capul şi pe limbă am un petic uscat care 
refuză să se umezească. Soarele îmi răneşte ochii, aşa că 
îmi scot ochelarii, dar, când îi pun, cu vederea mea se 
întâmplă ceva straniu şi îi îndes la loc, în rucsac. 

După-amiaza e deja târzie când îmi închipui că am găsit 
ajutor. Zăresc un pâlc de tufe de mure şi mă grăbesc să 
culeg bobitele, să sug sucul dulce de sub coajă. Insă, tocmai 
când să le duc la gură, le privesc cu mai multă atenţie. 
Fructele pe care le luasem drept mure au o formă uşor 
diferită şi, când rup una, văd că interiorul e roşu ca sângele. 
Nu recunosc fructele astea, poate că sunt comestibile, dar 
bănuiesc că e vreun truc răutăcios de-al creatorilor-de-joc. 
Până şi instructoarea specializată în botanică de la Centrul 
de Antrenament a ţinut să ne spună să evităm fructele de 
pădure dacă nu suntem sută la sută siguri că nu sunt toxice. 
Un lucru pe care îl ştiam deja, dar îmi e atât de sete, încât e 
nevoie să-mi reamintesc atenţionarea ei ca să am puterea 
de a le arunca. 

Oboseala începe să mă cuprindă, dar nu e acea osteneală 
care urmează după un drum lung. Sunt nevoită să mă 
opresc des şi să-mi trag sufletul, deşi ştiu că singurul leac 
pentru această slăbiciune trebuie căutat fără întrerupere, 
încerc o nouă tactică - mă urc într-un copac, cât de sus 
îndrăznesc, în starea mea de slăbiciune - uitându-mă după 
orice ar putea indica prezenţa apei. Dar, în toate direcţiile, 
cât de departe văd cu ochii, nu se zăreşte decât aceeaşi 
întindere nemiloasă a pădurii. 


Hotărâtă să merg până la căderea nopţii, nu mă opresc 
decât după ce încep să mă poticnesc la fiecare pas. 

Istovită, mă salt într-un copac şi mă leg cu centura. N-am 
poftă de mâncare, dar sug un os de iepure, doar ca să-i dau 
gurii ceva de lucru. Se lasă noaptea, se cântă imnul şi pe 
cer văd fotografia fetei, care se pare că era din Districtul 8. 
Fata pe care s-a întors Peeta s-o lichideze. 

Teama mea de haita de profesionişti e minoră în 
comparaţie cu setea care mă mistuie. În afară de asta, au 
luat-o în partea opusă şi acum vor fi nevoiţi să se 
odihnească şi ei. Cu lipsa asta de apă, e posibil chiar să se fi 
întors la lac, pentru reaprovizionare. 

Poate că asta e singura direcţie în care trebuie să mă 
îndrept şi eu. 

Dimineaţa e aducătoare de suferinţă. Capul îmi 
zvâcneşte la fiecare bătaie a inimii. La cele mai simple 
mişcări, încheieturile îmi sunt străpunse de junghiuri 
dureroase. Nu sar din copac, ci aproape cad. Am nevoie de 
mai multe minute ca să-mi strâng echipamentul. Undeva, în 
adâncul meu, ştiu că fac o greşeală, că ar trebui să mă port 
cu mai multă prudenţă, să mă mişc cu mai multă rapiditate. 
Dar mintea pare să mi se fi înceţoşat şi nu sunt în stare să 
încropesc nici un plan. Mă sprijin de trunchiul copacului, 
plimbându-mi cu delicateţe un deget pe suprafaţa ca de 
glaspapir a limbii, şi îmi trec în revistă opţiunile. Cum să fac 
rost de apă? 

Mă întorc la lac. Nu ajută. N-o să reuşesc niciodată. 

Imi pun speranţa în ploaie. Pe cer nu e nici un nor. 

Continui căutările. Da, asta e singura mea şansă. Apoi 
prin cap îmi trece, brusc, o altă idee, şi năvala furiei care 
urmează mă face să-mi vin în fire. 

Haymitch! Ar putea să-mi trimită apă! Ar apăsa pe un 
buton şi apa ar ajunge la mine într-un minut, cu o paraşută 
argintie. Trebuie să am sponsori, măcar unul sau doi, care 
şi-ar putea permite să-mi facă rost de o jumătate de litru de 
lichid. Da, preţul e piperat, dar oamenii ăştia sunt făcuţi din 


bani. Şi, pot, totodată, să parieze pe mine. Poate Haymitch 
nu-şi dă seama cât de multă nevoie am de apă. 

— Apă, spun, cu o voce cât îndrăznesc de puternică. 

Plină de speranţă, aştept o paraşută care să coboare din 
cer. Dar nu apare nimic. 

Ceva nu merge cum ar trebui. Mă amăgesc că am 
sponsori? Sau purtarea lui Peeta i-a făcut pe toţi să bată în 
retragere? Nu, nu cred. Acolo trebuie să fie cineva care să 
vrea să-mi cumpere apă, numai că Haymitch refuză să mi-o 
trimită. Fiindu-mi mentor, deţine controlul asupra darurilor 
trimise de sponsori. Ştiu că mă urăşte. Mi-a arătat-o destul 
de limpede. Dar mă urăşte chiar atât de mult, încât să mă 
lase să mor? Din cauza asta? Nu e posibil, nu-i aşa? Dacă un 
mentor nu îşi tratează tributurile aşa cum se cuvine, e tras 
la răspundere de spectatori, de oamenii din Districtul 12. 
Nici măcar Haymitch n-ar risca una ca asta, nu-i aşa? 
Despre ceilalţi negustori din Vatră se poate spune orice, dar 
nu cred că-l vor primi cu braţele deschise dacă mă lasă să 
mor aşa. Şi, pe urmă, de unde-o să-şi mai cumpere alcoolul? 
Aşadar... ce? Încearcă să mă facă să sufăr fiindcă l-am 
sfidat? Orientează toţi sponsorii către Peeta? E atât de beat, 
încât nici măcar nu-şi dă seama ce se petrece acum? 
Cumva, nu cred asta, aşa cum nu cred nici că încearcă să 
mă ucidă neglijându-mă. De fapt, în stilul lui neplăcut, s-a 
străduit sincer să mă pregătească. Atunci, ce se întâmplă? 

Imi îngrop faţa în palme. Acum nu există pericolul 
lacrimilor, nu mi-aş putea stoarce una nici măcar ca să-mi 
salvez viaţa. Ce face Haymitch? In ciuda furiei mele, a urii şi 
a suspiciunilor, o voce mică dintr-un ungher al minţii îmi 
şopteşte un răspuns. 

Poate că-ţi transmite un mesaj, zice vocea. Un mesaj. Ce 
mesaj? Apoi ştiu. Nu există decât un singur mesaj raţional 
pentru ca Haymitch să nu-mi dea apa. Fiindcă ştie că 
aproape am găsit-o. 

Scrâşnesc din dinţi şi mă ridic în picioare. Rucsacul pare 
să-şi fi triplat greutatea. Găsesc o creangă ruptă care mi-ar 
putea servi drept toiag şi pornesc la drum. Dogoarea 


soarelui pătrunde în pământ, încă şi mai arzătoare decât în 
primele două zile. Mă simt ca o bucată veche de piele, 
uscându-se şi plesnind de căldură. Fiecare pas e un efort, 
dar refuz să mă opresc. Refuz să mă aşez. Dacă mă aşez 
sunt foarte multe şanse să nu mă mai pot ridica, să nu mai 
fiu în stare nici măcar să-mi reamintesc ce am de făcut. 

Ce pradă uşoară sunt! Orice tribut, chiar şi micuța Rue, 
mă poate da gata acum, trântindu-mă pur şi simplu la 
pământ şi omorându-mă cu propriul meu cuţit, fără să am 
puterea de a mă împotrivi. Dar, dacă există cineva în partea 
asta a pădurii, atunci mă ignoră. Adevărul e că mă simt la 
un milion de kilometri distanţă faţă de orice alt suflet 
omenesc. 

Insă nu singură. Au, cu siguranţă, o cameră care mă 
urmăreşte chiar în acest moment. Îmi aduc aminte de anii 
în care am privit tributurile murind de foame, de frig, 
sângerând sau deshidratându-se până la moarte. In afara 
cazului când undeva nu se desfăşoară o luptă cu adevărat 
interesantă, imaginea mea apare pe ecran. 

Gândurile mi se întorc spre Prim. Probabil că nu mă 
urmăreşte în direct, dar, la şcoală, în timpul prânzului, sunt 
difuzate reluări. Pentru binele ei, încerc să par cât mai 
puţin disperată cu putinţă. 

Insă după-amiază ştiu că sfârşitul se apropie. Picioarele 
îmi tremură şi inima îmi bate prea repede. Uit întruna ce 
fac de fapt. M-am împiedicat în repetate rânduri şi am 
reuşit să mă repun pe picioare, dar, când băţul alunecă de 
sub mâna mea, cad în cele din urmă la pământ şi nu mai 
sunt în stare să mă ridic. Îmi las ochii să se închidă. 

L-am judecat greşit pe Haymitch. N-are nicidecum 
intenţia să mă ajute. 

E în ordine, îmi spun. Aici nu-i chiar atât de rău. Aerul e 
mai puţin încins, dând de înţeles că se apropie seara. Se 
simte un miros uşor, plăcut, care mă duce cu gândul la 
nuferi. Degetele mele mângâie pământul moale, alunecând 
uşor pe suprafaţa lui. E un loc OK ca să mori, mă gândesc. 


Vârfurile degetelor mele trasează modele învârtejite pe 
pământul rece, alunecos. Ador nămolul, îmi spun. Suprafaţa 
lui moale, cu urme uşor de citit, m-a ajutat de multe ori să 
descopăr vânatul. E bun şi contra înţepăturilor de albină. 
Nămol. Nămol. Nămol. Ochii mi se deschid brusc şi îmi 
afund degetele în pământ. E nămol! Îmi ridic nările în vânt. 
Şi ăia sunt nuferi! Nuferi! 

Acum mă târăsc, mă târăsc prin nămol, călăuzită de 
miros. La cinci metri distanţă de locul unde am căzut, mă 
târăsc printr-o încâlceală de plante până într-un iaz. 
Deasupra plutesc flori galbene, deschise, frumoşii mei 
nuferi. 

Fac tot ce pot ca să nu-mi afund faţa în apă şi să sorb cu 
lăcomie. Dar mi-a mai rămas măcar atâta rațiune cât să mă 
abţin. Îmi scot sticla cu mâini tremurătoare şi o umplu cu 
apă. Adaug ceea ce îmi amintesc că este numărul corect de 
picături de iod necesar pentru a o purifica. Jumătatea de 
oră de aşteptare e o agonie, dar o respect. Cel puţin, cred 
că e o jumătate de oră, dar e cu siguranţă atât de lungă, 
încât ajung la limita răbdării. 

Încet, acum ia-o uşurel, mă sfătuiesc. Sorb o înghiţitură 
şi îmi impun să aştept. Apoi încă una. În următoarele două 
ore, beau tot conţinutul sticlei de doi litri. Apoi mai beau 
una. Îmi mai pregătesc una înainte de a mă retrage într-un 
copac unde continui să iau câte o sorbitură, mănânc carne 
de iepure, ba îmi permit chiar şi unul dintre preţioşii mei 
biscuiţi. Când se cântă imnul, mă simt cu mult mai bine. In 
noaptea asta nu apare nici un chip, azi n-a murit nici un 
tribut. Mâine o să rămân aici, o să mă odihnesc, o să-mi 
camuflez rucsacul cu mâl, o să prind câţiva dintre peştii ăia 
mici pe care i-am văzut când beam apă, o să dezgrop 
rădăcini de nufăr, făcându-mi rost de o masă delicioasă. Mă 
ghemuiesc în sacul de dormit şi strâng cu putere la piept 
sticla mea cu apă, ca pe o asigurare de viaţă, ceea ce, de 
fapt, chiar este. 

Câteva ore mai târziu, zgomotul unor picioare în fugă mă 
smulge din somnul meu liniştit. Privesc în jur uluită. Incă nu 


s-a luminat de ziuă, dar ochii mei plini de usturime pot să 
vadă. 

Ar fi greu să-mi scape zidul de foc ce coboară asupra 
mea. 


Capitolul 13 


PRIMUL IMPULS îmi cere să cobor din copac, dar 
centura mă leagă de creangă. Cu degete stângace, reuşesc 
cumva să desfac catarama şi cad grămadă la pământ, încă 
înfășurată în sac. N-am timp să împachetez. Din fericire, 
rucsacul şi sticla cu apă sunt deja în sacul de dormit. Pun 
centura înăuntru, îmi arunc sacul pe un umăr şi o iau la 
fugă. 

Lumea s-a transformat în flăcări şi fum. Crengile arse se 
desprind din copaci şi cad la picioarele mele într-o ploaie de 
scântei. Nu pot decât să alerg pe urma celorlalţi, a iepurilor 
şi a căprioarelor, şi văd chiar şi o haită de câini sălbatici 
ţâşnind printre copaci. Mă încred în simţul lor de orientare, 
fiindcă au instincte mai ascuţite decât ale mele. Dar sunt şi 
mult mai rapizi, zboară printre tufişuri cu atâta graţie, pe 
când ghetele mele se încurcă printre rădăcini şi crengi 
căzute la pământ, aşa că nu am cum să ţin pasul cu 
animalele pădurii. 

Căldura e groaznică, dar fumul e şi mai rău, amenințând 
să mă înăbugşe în orice clipă. Îmi trag gulerul cămăşii peste 
nas, recunoscătoare fiindcă e îmbibat de sudoare, ceea ce 
îmi oferă un firav văl protector. Şi fug, sufocându-mă, cu 
sacul lovindu-mi spatele, cu faţa tăiată de ramuri care se 
materializează din ceața cenuşie fără nici un avertisment, 
fug fiindcă ştiu că trebuie să fug. 

Asta nu e focul de tabără al unui tribut, scăpat de sub 
control, nu e un incendiu izbucnit din întâmplare. Flăcările 
care se năpustesc asupra mea au o înălţime nefirească, o 
uniformitate care trădează amestecul omului, al maşinilor, 
al creatorilor-de-joc. Atmosfera a fost atât de calmă astăzi. 
Nici un omor, probabil că nici o luptă. Spectatorii din 
Capitoliu trebuie să se fi plictisit, plângându-se că Jocurile 
astea frizează monotonia. Adică singurul lucru care nu le 
este permis. 


Nu e greu să înţelegi motivele creatorilor-de-joc. Există 
haita profesioniştilor şi mai suntem şi noi, ceilalţi, probabil 
răzleţiţi pe distanţe mari, în întreaga arenă. Focul e menit 
să ne scoată din ascunzători. S-ar putea să nu fie cel mai 
original procedeu pe care l-am văzut, dar e foarte, foarte 
eficient. 

Sar peste un buştean în flăcări. Nu destul de sus. Poalele 
hainei mi se aprind şi trebuie să mă opresc, să mi-o smulg 
de pe trup şi s-o calc în picioare, stingând flăcările. Dar nu 
mă încumet s-o abandonez, aşa pârlită şi fumegândă cum e, 
şi îmi asum riscul de a o îndesa în sacul de dormit, sperând 
că lipsa aerului o să înăbuşe focul pe care nu l-am stins eu. 
Ceea ce car în spate e tot ce am şi e destul de puţin ca să-mi 
asigure supraviețuirea. 

Peste câteva minute, îmi simt gâtul şi nasul în flăcări. 
Tusea izbucneşte curând şi încep să am senzaţia că 
plămânii mi se coc, pur şi simplu. Disconfortul se 
transformă în suferinţă când fiecare respiraţie îmi 
săgetează pieptul cu o durere mistuitoare. Reuşesc să-mi 
găsesc adăpost sub un afloriment stâncos tocmai când mă 
podideşte voma şi rămân fără cina mea frugală şi fără toată 
apa pe care o mai aveam în stomac. Ghemuită, sprijinindu- 
mă pe genunchi şi pe palme, vărs până când nu mai am ce. 

Ştiu că trebuie să-mi continui drumul, dar acum tremur, 
mă simt năucă şi mi se taie răsuflarea. Imi permit să irosesc 
cam o lingură de apă, pe care o scuip după ce îmi clătesc 
gura, apoi sorb de câteva ori din sticlă. Ai un minut, îmi 
spun. Un minut de odihnă. Imi ofer timpul necesar ca să-mi 
rearanjez proviziile, împachetez sacul de dormit şi 
îngrămădesc totul în rucsac, la nimereală. Minutul s-a 
terminat. Ştiu că trebuie s-o iau din loc, dar fumul mi-a 
înceţoşat gândurile. Animalele cu picioare iuți care îmi 
ţineau loc de busolă m-au lăsat în urmă. Ştiu că până acum 
n-am mai fost în partea asta a pădurii, pe drumurile de 
până acum n-am mai întâlnit pietroaie atât de mari cum 
sunt cele care mă adăpostesc acum. Încotro mă mână 
creatorii-de-joc? Inapoi, spre lac? Spre un teren cu totul 


nou, plin de pericole inedite? Abia ce avusesem parte de 
câteva ore de linişte lângă iaz când s-a dezlănţuit atacul 
ăsta. Oare nu există nici un mod de a mă întoarce acolo, 
mergând paralel cu focul, pentru a mă afla măcar lângă o 
sursă de apă? Zidul de flăcări trebuie să aibă un capăt şi 
incendiul n-o să dureze la nesfârşit. Nu din cauza 
imposibilității de a fi întreţinut, ci fiindcă publicul i-ar acuza 
din nou pe creatorii-de-joc că îl plictisesc. Dacă aş reuşi să 
ajung în spatele liniei de foc, aş putea evita întâlnirea cu 
profesioniştii. Tocmai m-am hotărât să încerc, să mă întorc 
descriind o buclă, deşi s-ar putea să fie nevoie să merg 
kilometri întregi ca să ies din infern şi să fac un ocol 
considerabil pe drumul înapoi, când primul glob de foc 
explodează lovindu-se de stâncă, cu vreo jumătate de metru 
deasupra capului meu. Ţâşnesc de sub pragul de piatră, 
stimulată de o nouă spaimă. 

Jocul a luat o altă întorsătură. Focul a avut doar rolul de 
a ne pune în mişcare, însă spectatorii vor avea acum parte 
de o distracţie adevărată. Când aud următoarea şuierătură, 
mă fac una cu pământul, fără a mai pierde timpul să mă uit 
în jur. Globul de foc izbeşte un copac din stânga mea, care e 
înghiţit de flăcări. Nemişcarea înseamnă moarte. Abia 
reuşesc să mă ridic în picioare când un al treilea glob 
loveşte pământul în locul unde am stat, înălţând în spatele 
meu un stâlp de foc. Pierd noţiunea timpului, străduindu-mă 
nebuneşte să evit atacurile. Nu văd de unde sunt lansate, 
dar nu e vorba de o aeronavă. Nu cad sub un unghi atât de 
larg. Probabil că o întreagă zonă a pădurii a fost prevăzută 
cu lansatoare de precizie, ascunse în copaci sau în stânci. 
Undeva, într-o încăpere răcoroasă şi curată, un creator-de- 
joc stă în faţa unei console de comandă, cu degetele pe 
declanşatoare care îmi pot curma viaţa într-o secundă. Nu e 
nevoie decât de o lovitură directă. 

Oricât de vag ar fi fost planul de reîntoarcere la iaz pe 
care mi-l făcusem, mi se şterge cu totul din minte în timp ce 
alerg în zig-zag, mă aplec şi sar ca să evit globurile de foc. 
Nici unul nu e mai mare decât un măr, dar toate degajă o 


forţă înspăimântătoare de impact. Toate celelalte simţuri 
îmi dispar, iar dorinţa de a supravieţui preia controlul. N- 
am când să judec dacă o mişcare e sau nu corectă. Când 
aud un şuierat, acţionez sau mor. 

Totuşi, ceva mă îndeamnă să tot înaintez. Uitându-mă 
toată viaţa la Jocuri, mi-am dat seama că anumite zone din 
arenă sunt echipate pentru un anumit gen de atac. Şi, dacă 
reuşesc să ies din sectorul ăsta, s-ar putea să ajung în afara 
razei de acţiune a lansatoarelor. E posibil şi să nimeresc 
drept într-un cuib de vipere, dar acum nu e momentul să-mi 
fac griji pentru aşa ceva. 

N-aş putea spune de câtă vreme mă străduiesc din 
răsputeri să mă feresc de globurile de foc, dar atacurile 
încep în sfârşit să se rărească. Ceea ce e bine, fiindcă vărs 
din nou. De data asta e o substanţă acidă, care îmi arde 
gâtul, răbufnind apoi şi prin nări. Sunt nevoită să mă opresc 
când trupul meu cuprins de convulsii încearcă disperat să 
scape de otrava absorbită pe durata atacurilor. Aştept 
următorul şuierat, următorul semnal care să mă-ndemne să 
sar. Dar nu se aude. Violenţa vomei mi-a stors lacrimi din 
ochii plini de usturime. Hainele îmi sunt îmbibate în 
sudoare. Din mirosul de fum şi de borâtură se detaşează 
cumva cel de păr pârlit, îmi prind pe bâjbâite coada 
împletită şi descopăr că un glob de foc a scurtat-o cu cel 
puţin cincisprezece centimetri. Şuviţele de păr ars mi se 
sfărâmă în palme. Mă holbez la ele, fascinată de 
metamorfoză, când se aude şuierătura. 

Muşchii mei reacţionează, însă de data asta nu cu 
destulă iuţeală. Globul de foc cade pe pământ, alături de 
mine, dar nu înainte de a-mi atinge pulpa dreaptă. Vederea 
pantalonilor şi a piciorului meu în flăcări îmi ia minţile. Mă 
răsucesc şi o iau la fugă înapoi, în patru labe, ţipând 
strident şi încercând să mă îndepărtez de oroare. Când 
reuşesc în sfârşit să îmi vin suficient în fire, îmi rostogolesc 
piciorul pe pământ, într-o parte şi într-alta, înăbuşind cele 
mai puternice flăcări. Şi apoi, fără să mă gândesc, rup 
materialul rămas cu mâinile goale. 


Stau pe pământ, la câţiva metri distanţă de vâlvătaia 
stârnită de globul de foc. Pulpa mea sfârâie, palmele îmi 
sunt pline de dâre roşii. Tremur prea tare ca să mă pot 
mişca. Dacă vor să mă lichideze, creatorii-de-joc au găsit 
momentul potrivit. 

Aud vocea lui Cinna, purtând imagini ale materialului cu 
falduri bogate şi nestemate scânteietoare. „Katniss, fata 
care a fost în foc”. Ce bine trebuie să se distreze creatorii- 
de-joc pe tema asta. Poate acele costume superbe realizate 
de Cinna sunt cele care au dat ideea acestei torturi. Ştiu că 
el n-avea cum s-o prevadă, că probabil suferă pentru mine, 
fiindcă, de fapt, cred că s-a ataşat de mine. Dar, una peste 
alta, poate că aş fi fost mult mai în siguranţă dacă ne-am fi 
urcat în carul ăla în pielea goală. 

Atacul s-a încheiat. Creatorii-de-joc nu vor să mă ucidă. 
Oricum, nu încă. Toată lumea ştie că ne-ar putea nimici la 
câteva secunde după ce răsună gongul de deschidere. Dar, 
la Jocurile Foamei, adevărata distracţie e să vezi tributurile 
omorându-se între ele. Creatorii-de-joc omoară din când în 
când câte un tribut doar ca să le reamintească jucătorilor 
că o pot face. Insă, de cele mai multe ori, ne manevrează 
astfel încât să dăm nas în nas. Ceea ce înseamnă că nu se 
mai trage în mine fiindcă în apropiere se mai află cel puţin 
încă un tribut. 

Dacă ar fi posibil, m-aş urca târâş într-un copac, căutând 
adăpost, dar fumul continuă să fie destul de gros ca să mă 
ucidă. Reuşesc să mă ridic şi mă îndepărtez şchiopătând de 
zidul de flăcări ce luminează cerul. Incendiul pare să nu mă 
mai urmărească decât cu norii săi negri, urât mirositori. 

O altă lumină, lumina zilei, începe să se răspândească 
încet. Vălătucii de fum iau prizoniere razele de soare. 
Vizibilitatea e proastă. Nu văd, în nici o parte, la distanţă 
mai mare de cincisprezece metri. Aici şi acum, un alt tribut 
s-ar putea ascunde de mine cu uşurinţă. Ca măsură de 
precauţie, ar trebui să-mi scot cuțitul, dar mă îndoiesc că aş 
putea să-l ţin prea multă vreme în mână. Durerea din palme 
nu se compară nicidecum cu durerea din pulpă. Detest 


arsurile, le-am detestat întotdeauna, chiar şi pe cele 
neînsemnate, cu care te alegi scoțând pâinea din cuptor. 
Pentru mine, e cel mai cumplit gen de durere, dar n-am mai 
trecut niciodată prin ce trec acum. 

Sunt atât de epuizată, încât nu-mi dau seama că am 
intrat într-un iaz decât după ce mă afund până mai sus de 
glezne. E alimentat de un izvor care bolboroseşte, ţâşnind 
printre bolovani, şi e desfătător de rece. Îmi afund mâinile 
în apa puţin adâncă şi, în aceeaşi clipă, mă simt uşurată. Nu 
asta spunea mama întotdeauna? Primul tratament pentru 
arsuri e apa rece? Scoate fierbinţeala. Dar vorbea despre 
arsurile minore. Probabil că ar fi recomandat aşa ceva 
pentru mâinile mele. Dar pentru pulpă? Deşi încă n-am avut 
curajul s-o examinez, presupun că e o rană de cu totul altă 
natură. 

Pentru o vreme, stau întinsă pe burtă la marginea 
iazului, legănându-mi mâinile în apă şi studiind micile 
flăcări de pe unghiile mele, care încep să se ştirbească. E 
bine. Am avut parte de foc cât pentru o viaţă întreagă. 

Îmi spăl cenuşa şi sângele de pe faţă. Încerc să-mi aduc 
aminte tot ce ştiu despre arsuri. Sunt răni des întâlnite în 
Filon, unde gătim şi ne încălzim casele cu cărbuni. Pe urmă 
mai sunt şi accidentele din mină... O familie a adus odată un 
tânăr leşinat, implorând-o pe mama să-l ajute. 

Medicul districtual care se ocupă de arsuri se dăduse 
bătut, le spusese rudelor să-l ia să moară acasă. Dar ei nu 
voiau să accepte asta. Tânărul zăcea pe masa noastră din 
bucătărie, insensibil la tot ce se petrecea în jur. Am aruncat 
o privire la rana de pe coapsa lui, la carnea carbonizată, 
evident arsă până la os, înainte de a ieşi în fugă din casă. M- 
am dus în pădure şi am vânat toată ziua, bântuită de 
imaginea oribilă a piciorului, de amintirile despre moartea 
tatei. Partea stranie a fost că Prim, care se teme şi de 
umbra ei, a rămas acolo şi a dat o mână de ajutor. Mama 
spune că vindecătorii sunt născuţi, nu făcuţi. Şi-au dat toată 
silinţa, dar omul a murit, exact aşa cum spusese doctorul că 
avea să se întâmple. 


Piciorul meu are nevoie de îngrijire, dar încă nu mă simt 
în stare să-l privesc. Dacă e tot atât de rău ca al tânărului 
aceluia, dacă mi se vede osul? Pe urmă îmi amintesc cum 
spunea mama că, dacă arsurile sunt foarte grave, e posibil 
ca victima să nu simtă nici o durere, fiindcă nervii au fost 
distruşi. Gândul mă încurajează, aşa că mă ridic şi îmi 
răsucesc piciorul, aducându-mi-l în faţa ochilor. 

La vederea pulpei, aproape că leşin. Pielea e de un roşu 
strălucitor şi e plină de băşici. Imi impun să respir adânc şi 
rar, fiind sigură că toate camerele sunt îndreptate spre faţa 
mea. Nu trebuie să arât că, din cauza rânii, sunt 
neputincioasă. In nici un caz dacă vreau să fiu ajutată. 
Nimeni nu te ajută dacă inspiri milă. O fac însă cei care te 
admiră fiindcă refuzi să te dai bătut, îmi tai resturile de 
pantalon de sub genunchi şi privesc rana mai îndeaproape. 
Zona arsă e aproape cât palma mea. Nici o porţiune a pielii 
nu s-a înnegrit. Mă gândesc că nu e rău s-o ud. Îmi întind cu 
delicateţe piciorul în iaz, sprijinindu-mi călcâiul de o piatră, 
astfel încât pielea cizmei să nu se îmbibe prea tare de apă, 
şi suspin, fiindcă asta îmi oferă o oarecare uşurare. Ştiu că 
există plante care, dacă le-aş găsi, mi-ar putea grăbi 
vindecarea, dar nu prea reuşesc să-mi aduc imaginile lor în 
minte. Probabil că voi fi nevoită să mă mulţumesc cu efectul 
apei şi al timpului. 

Oare ar trebui s-o iau din loc? Fumul se risipeşte treptat, 
dar e încă prea gros ca să nu fie vătămător. Dacă mă 
îndepărtez în continuare de foc, n-o să nimeresc drept în 
mijlocul armelor profesioniştilor? În plus, ori de câte ori îmi 
scot piciorul din apă, durerea revine cu o asemenea 
intensitate încât sunt nevoită să-l las să alunece înapoi. 
Mâinile sunt mai puţin pretenţioase. Suportă scurte 
întreruperi ale şederii în apă. Aşa că, încet-încet, mă apuc 
să-mi aranjez lucrurile în ordine. Mai întâi umplu sticla cu 
apă din iaz, o tratez şi, după ce trece destul timp, încep să 
mă rehidratez. După o vreme, mă silesc să ciugulesc dintr- 
un biscuit, ceea ce îmi ajută stomacul să se liniştească. Îmi 
rulez sacul de dormit. Cu excepţia câtorva urme negre, e 


relativ nevătămat. Cu haina e o altă poveste. Urât 
mirositoare şi pârlită, are în partea din spate o porţiune de 
cel puţin treizeci de centimetri care nu se mai poate repara. 
Tai partea stricată, rămânând cu un veşmânt care îmi 
ajunge doar până la partea de jos a coastelor. Dar gluga e 
intactă, iar asta înseamnă mult mai mult decât nimic. 

In ciuda durerii, somnolenţa preia controlul. M-aş urca 
într-un copac şi aş încerca să mă odihnesc, numai că aş fi 
prea uşor de reperat. In plus, mi se pare imposibil să 
abandonez lacul. Imi aranjez proviziile, îmi pun chiar şi 
rucsacul pe umeri, dar se pare că nu sunt în stare să mă 
urnesc din loc. Observ câteva plante de apă cu rădăcini 
comestibile şi îmi încropesc o mică gustare, la care adaug şi 
ultima bucată de carne de iepure. Sorb din sticla cu apă. 
Privesc soarele care îşi descrie încet arcul pe boltă. În ce alt 
loc mai sigur aş putea să mă duc? Mă las pe spate, 
sprijinindu-mă în rucsac, învinsă de somnolenţă. 

Dacă profesioniştii mă vor, n-au decât să mă găsească, 
îmi spun, înainte de a mă lăsa cuprinsă de apatie. N-au 
decât să mă găsească. 

Şi chiar mă găsesc. E un noroc că sunt gata de plecare, 
fiindcă, în momentul când aud paşi, am mai puţin de un 
minut avantaj. Începe să se lase înserarea. În clipa când mă 
trezesc, sunt în picioare şi o iau la fugă, împroşcând apa 
când traversez lacul şi alergând apoi prin tufişuri. Piciorul 
îmi încetineşte ritmul, dar simt că nici urmăritorii mei nu 
mai sunt la fel de iuți ca înainte. li aud tuşind, le aud vocile 
răguşite când se strigă unul pe altul. 

Cu toate astea, mă înconjoară, exact ca o haită de câini 
sălbatici, aşa că fac ceea ce am făcut toată viaţa mea într-o 
asemenea împrejurare. Aleg un copac înalt şi încep să mă 
caţăr. Dacă fuga a fost dureroasă, urcuşul e chinuitor, 
pentru că nu e nevoie numai de efort, ci şi de contactul 
direct al mâinilor cu scoarţa copacului. Cu toate astea, mă 
mişc repede şi, în momentul când apar ei lângă copac, am 
ajuns deja la o înălţime de şase metri. Pentru o clipă, ne 


oprim şi ne uităm unii la alţii. Sper că ei nu-mi pot auzi 
bătăile răsunătoare ale inimii. 

Se pare că asta a fost, îmi trece prin cap. Ce şanse am 
împotriva lor? Sunt aici toţi şase, cei cinci profesionişti şi 
Peeta, iar singurul lucru care mă consolează e că par şiei 
destul de prăpădiţi. Dar, chiar şi aşa, uită-te la armele lor. 
La feţele lor, care rânjesc mârâind la mine, prada sigură de 
deasupra. Se pare că n-am nici o speranţă. Dar îmi dau 
imediat seama de altceva. Sunt mai înalţi şi mai puternici 
decât mine, fără nici o îndoială, dar sunt şi mai grei. Există 
un motiv pentru care eu, şi nu Gale, mă aventurez să culeg 
fructele aflate cel mai sus sau să jefuiesc cuiburile de pe 
ramurile din vârf. Probabil că eu sunt cu cel puţin douăzeci 
sau douăzeci şi cinci de kilograme mai uşoară decât cel mai 
firav dintre profesionişti. Acum zâmbesc. 

— Cum o duceţi? le strig, cu voioşie. 

Asta îi ia prin surprindere, dar ştiu că publicului o să-i 
placă. 

— Destul de bine, răspunde băiatul din Districtul 2. Dar 
tu? 

— După gustul meu, e puţin cam prea cald, îi răspund. 

Aproape că pot auzi râsetele din Capitoliu. 

— Aerul e mai plăcut aici, sus. De ce nu urcați? 

— Eu cred c-o s-o fac, ripostează acelaşi băiat. 

— Poftim, ia astea, Cato, spune fata din Districtul 1, 
oferindu-i arcul de argint şi tolba cu săgeți. 

Arcul meu! Săgeţile mele! La simpla lor vedere mă înfurii 
atât de tare, încât îmi vine să ţip - la mine însămi, la 
trădătorul de Peeta, care mi-a distras atenţia, ca să nu le 
pot avea. Incerc să-l privesc în ochi, dar el mă evită 
intenţionat lustruindu-şi lama cuţitului cu poalele câmăşii. 

— Nu, spune Cato, împingând arcul deoparte. Mă 
descurc mai bine cu sabia. 

Pot să văd arma, o lamă scurtă, masivă, prinsă de 
cingătoarea lui. 

li las lui Cato timp să se salte în copac înainte de a 
reîncepe să mă caţăr. Gale spune întotdeauna că, privindu- 


mă cum alerg pe cele mai subţiri ramuri, se duce cu gândul 
la o veveriţă. Pe de-o parte, datorită greutăţii mele reduse, 
dar, pe de alta, datorită practicii. Trebuie să ştii unde să-ţi 
pui mâinile şi picioarele. Sunt cu alţi nouă metri mai sus 
când aud trosnetul şi, privind în jos, îl văd pe Cato bătând 
aerul cu braţele când el şi creanga îşi încep căderea. 
Loveşte cu putere pământul şi sper că şi-a frânt gâtul, însă 
el se ridică în picioare, înjurând ca un demon. 

Fata cu săgețile, am auzit pe cineva strigând-o 
Glimmeri!S* - pfui, ce nume ridicole le dau oamenii din 
Districtul 1 copiilor lor - oricum, Glimmer se urcă în copac 
până când crengile încep să-i trosnească sub picioare, şi se 
dovedeşte destul de înţeleaptă ca să se oprească. Eu am 
ajuns la o înălţime de cel puţin douăzeci şi cinci de metri. 
Ea încearcă să tragă în mine, dar se vede imediat că nu ştie 
să folosească arcul. Una dintre săgeți se înfige totuşi în 
scoarţa copacului, în apropierea mea, şi reuşesc să pun 
stăpânire pe ea. În bătaie de joc, o flutur ameninţător 
deasupra capului lui Glimmer, de parcă ăsta ar fi fost 
singurul scop pentru care am recuperat-o, în timp ce 
intenţia mea e s-o folosesc dacă o să am vreodată ocazia. Aş 
putea să-i ucid pe toţi, dacă armele alea de argint ar fi în 
mâinile mele. 

Jos, profesioniştii se regrupează şi îi aud mormăind 
conspirativ între ei, furioşi că i-am făcut să pară ridicoli. Dar 
soarele asfinţeşte şi timpul propice pentru atacul lor asupra 
mea se încheie. Într-un târziu, desluşesc vocea lui Peeta, 
vorbind cu cruzime: 

— Oh, lăsaţi-o să stea acolo. N-are cum să plece. Ne 
ocupăm de ea mâine dimineaţă. 

Da, într-o privinţă are dreptate. Nu plec nicăieri. lar 
uşurarea oferită de apa iazului a dispărut, lăsându-mă să 
simt întreaga durere a arsurilor. Mă îndrept grăbită către o 
bifurcaţie a ramurilor şi mă pregătesc cu stângăcie de 
culcare. Îmi pun haina. Întind sacul de dormit. Mă leg cu 
centura şi încerc să nu gem. Căldura din sac e prea 
puternică pentru piciorul meu. Crestez materialul şi îmi las 


pulpa să atârne în afară, în aer liber. Îmi împrăştii stropi de 
apă pe rană, pe mâini. 

Toată bravada mea s-a dus. Mă simt slăbită din cauza 
durerii şi a foamei, dar nu mă pot convinge să mănânc. 
Chiar dacă reuşesc să rezist peste noapte, ce-o să-mi aducă 
dimineaţa? Privesc ţintă frunzişul, încercând să-mi impun să 
mă odihnesc, dar arsurile nu mă lasă. Păsările se pregătesc 
de culcare, ciripind cântece de leagăn pentru puii lor. 
Făpturile nopţii ies din ascunzişuri. O bufniţă ţipă. Prin fum 
răzbate un miros firav de sconcs. Din copacul de alături mă 
fixează ochii unui animal - probabil ai unui oposum - 
reflectând lumina torţelor profesioniştilor. Mă salt brusc 
într-un cot. Aia nu sunt ochi de oposum, reflexia lor 
sticloasă îmi e prea bine cunoscută. De fapt, nu sunt 
nicidecum ochii unui animal. In lumina palidă a ultimelor 
raze de soare, reuşesc s-o văd, privindu-mă în tăcere 
printre crengi. 

Rue. 

De când e acolo? Probabil c-a stat în copac tot timpul. 
Nemişcată şi neobservată, pe când acţiunea se derula sub 
ea. Probabil că s-a cocoţat cu puţin înaintea mea, auzind că 
haita era atât de aproape. 

O vreme ne susţinem reciproc privirea. Pe urmă, fără să 
stârnească nici măcar foşnetul unei frunze, mâna ei mică se 
strecoară în spaţiul deschis şi arată ceva aflat deasupra 
capului meu. 


Capitolul 14 


URMĂRESC DIN OCHI direcţia degetului ei, până în 
frunzişul de deasupra. La început n-am idee către ce arată, 
însă apoi desluşesc, cu vreo patru metri şi jumătate mai sus, 
o formă conturată vag în lumina săracă. Dar ce... ce e? 
Vreun animal? Are dimensiunile unui raton, dar atârnă sub 
o creangă, legănându-se foarte uşor. E altceva. Printre 
sunetele familiare ale pădurii din faptul serii, urechile mele 
desluşesc un băzâit gros. Şi pe urmă ştiu. E un cuib de 
viespi. 

Frica îmi săgetează trupul, dar am destulă minte ca să 
rămân nemişcată. La urma urmelor, nu ştiu ce soi de viespi 
trăiesc aici. Ar putea fi tipul obişnuit, lasă-ne-n-pace-şi-te- 
lăsăm-în-pace. Însă acestea sunt Jocurile Foamei şi lucrurile 
obişnuite nu se încadrează în tiparul lor. 

E mult mai probabil să fie una dintre speciile mutante 
create de Capitoliu, viespoii-copoi. Asemeni gaiţelor- 
zeflemitoare, aceste viespi ucigaşe au fost create în 
laborator şi plasate strategic în timpul războiului, în jurul 
districtelor, precum minele de teren. Mai mari decât 
viespile obişnuite, au un trup aparte, masiv, auriu, şi un aca 
cărui înţepătură lasă în urmă umflături de dimensiunea 
unei prune. Cei mai mulţi oameni nu pot să suporte decât 
câteva. Unii mor imediat. Dacă supravieţuieşti, halucinaţiile 
produse de venin te aduc realmente în pragul nebuniei. Şi 
mai e ceva, viespile urmăresc până-n pânzele albe pe 
oricine le tulbură liniştea cuibului şi încearcă să le ucidă. De 
aceea sunt numite copoi. 

După război, locuitorii Capitoliului au distrus cuiburile 
din jurul oraşului lor, dar cele din prejma districtelor au fost 
lăsate neatinse. Presupun că reprezintă un alt memento al 
slăbiciunii noastre, exact cum sunt şi Jocurile Foamei. Un alt 
motiv de a rămâne în interiorul gardului Districtului 12. 
Când dăm peste un cuib de viespoi-copoi, eu şi Gale ne 
îndreptăm imediat în direcţia opusă. 


Prin urmare, aşa ceva atârnă deasupra capului meu? Îmi 
întorc din nou privirea spre Rue, cerând ajutor, dar a 
dispărut în frunzişul copacului ei. 

Date fiind împrejurările, presupun că n-are nici o 
importanţă despre ce fel de viespi e vorba. Sunt rănită şi 
încolţită. Întunericul mi-a dăruit o scurtă amânare, dar, în 
momentul când va răsări soarele, profesioniştii vor fi plănuit 
deja cum să mă ucidă. Nici n-ar putea face altceva după ce 
i-am pus în postura unor proşti. Cuibul ar putea fi singura 
opţiune care mi-a mai rămas. Dacă sunt în stare să-l arunc 
peste ei, aş putea reuşi să scap. Dar făcând asta îmi risc 
viaţa. 

Bineînţeles că n-o să pot ajunge niciodată atât de 
aproape de acest cuib, încât să-l desprind. Va trebui să tai 
creanga chiar de lângă trunchi, lăsând să cadă totul jos. 
Porțiunea zimţată a cuţitului meu ar putea s-o facă. Dar 
mâinile mele? Şi dacă vibraţiile din timpul tăierii trezesc 
roiul? Dacă profesioniştii descoperă ce fac eu şi-şi mută 
tabăra? Asta mi-ar nărui întregul plan. 

Imi dau seamă că, în timp ce se cântă imnul, am cele mai 
multe şanse să tai ramura fără să atrag atenţia. lar imnul 
poate începe în orice clipă. Mă extrag din sac, mă asigur că 
am cuțitul bine prins de centură şi îmi încep urcuşul către 
vârful copacului. Ceea ce reprezintă un pericol în sine, de 
vreme ce crengile devin riscant de subţiri chiar şi pentru 
mine, dar îmi continui drumul. Când ajung lângă ramura 
care susţine cuibul, zumzâitul devine mai uşor de 
recunoscut. Insă, dacă ăştia sunt viespoi-copoi, pare, totuşi, 
ciudat de firav. E din cauza fumului, îmi trece prin minte. I-a 
amorţit. Asta a fost singura metodă de apărare găsită de 
rebeli în lupta cu viespoii. 

Stema Capitoliului străluceşte deasupra mea şi se aud 
acordurile stridente ale imnului. Acum ori niciodată, îmi 
spun, şi încep să tai. Băşicile de pe mâna dreaptă mi se 
sparg în timp ce mişc cuțitul înainte sau înapoi. Odată ce 
reuşesc să fac un şanţ, munca îmi cere mult mai puţin efort, 
totuşi e aproape mai mult decât pot suporta. Strâng din 


dinţi, tai şi arunc ocazional câte o privire către cer, 
constatând că azi n-a murit nimeni. E în ordine. Publicul o 
să fie satisfăcut văzându-mă rănită, încolţită şi cu haita de 
profesionişti dedesubt. Dar imnul se încheie şi eu n-am tăiat 
creanga decât pe trei sferturi, când muzica încetează, cerul 
se întunecă şi sunt nevoită să mă opresc. 

Şi acum? Probabil că aş reuşi să-mi termin treaba pe 
bâjbâite, numai că s-ar putea ca ăsta să nu fie cel mai 
inteligent plan. Dacă viespile sunt prea ameţite, dacă li se 
agaţă cuibul de ceva în cădere, toate această încercare de 
evadare poate fi o irosire fatală a timpului. E mai bine, îmi 
spun eu, să mă furişez din nou aici în zori şi să trimit cuibul 
în capul duşmanilor mei. 

In lumina slabă a torţelor profesioniştilor, mă întorc încet 
pe creanga bifurcată şi am parte de cea mai plăcută 
surpriză din viaţa mea. Pe sacul de dormit e un borcan mic, 
de plastic, agăţat de o paraşută argintie. Primul meu dar de 
la un sponsor! Haymitch trebuie să mi-l fi trimis în timpul 
imnului. Borcănaşul îmi încape în palma unei mâini. Ce-ar 
putea fi? Cu siguranţă nu e mâncare. Deşurubez capacul şi 
îmi dau seama, după miros, că e un medicament. Ating cu 
precauţie suprafaţa alifiei. Zvâcnirea dureroasă din vârful 
degetului îmi dispare. 

— Oh, Haymitch, spun, în şoaptă. Mulţumesc. 

Nu m-a abandonat. Nu m-a lăsat să mă descurc de una 
singură. Preţul unui asemenea medicament trebuie să fie 
astronomic. Probabil că nu numai un singur sponsor, ci mai 
mulţi au contribuit la cumpărarea acestui flacon minuscul. 
Pentru mine e nepreţuit. 

Imi afund două degete în recipient şi îmi întind cu 
delicateţe balsamul pe pulpă. Efectul e aproape miraculos, 
făcând durerea să dispară la atingere şi lăsând în urmă o 
senzaţie plăcută, răcoroasă. Asta nu e o fiertură făcută de 
mama din plante zdrobite din pădure, e un medicament de 
ultimă generaţie, preparat în laboratoarele Capitoliului. 
După ce îmi tratez pulpa, îmi întind un strat subţire pe 
mâini. Infăşor flaconul în paraşută şi îl adăpostesc la loc 


sigur, în rucsac. Acum, când durerea a dispărut, nu-mi mai 
rămâne altceva de făcut decât să intru din nou în sac 
înainte de mă afunda în somn. 

O pasăre cocoţată la nici doi metri de mine îmi atrage 
atenţia că mijesc zorii unei noi zile. Îmi examinez mâinile în 
lumina cenuşie a dimineţii. Medicamentul a transformat 
toate porțiunile roşii şi inflamate în piele moale, rozalie, ca 
de bebeluş. Piciorul mai e încă inflamat, dar acolo arsurile 
au fost mult mai profunde. Întind un alt strat de alifie şi îmi 
strâng lucrurile fără zgomot. Indiferent ce s-ar întâmpla, 
trebuie să mă pun rapid în mişcare. Îmi impun să mănânc 
un biscuit şi o felie de carne de vită şi beau câteva pahare 
de apă. leri nu mi-a rămas aproape nimic în stomac şi încep 
deja să simt efectele foamei. 

Sub mine văd grupul de profesionişti şi pe Peeta, 
dormind întinşi pe pământ. Judecând după poziţia lui 
Glimmer, care e rezemată de trunchiul copacului, presupun 
că trebuia să stea de strajă, dar oboseala a copleşit-o. 

Imi mijesc ochii, încercând să străbat cu privirea prin 
frunzişul arborelui de alături, dar nu reuşesc s-o descopăr 
pe Rue. De vreme ce ea mi-a vândut pontul, mi se pare 
corect s-o previn. În plus, dacă o să mor astăzi, vreau să 
câştige ea. Chiar dacă asta presupune mai puţină hrană 
suplimentară pentru familia mea, ideea că Peeta ar ajunge 
să fie încununat cu laurii victoriei mi se pare de nesuportat. 

Rostesc numele lui Rue într-o şoaptă slabă şi ochii ei 
apar imediat, măriţi şi vigilenţi. Arată din nou către cuib. 
Imi ridic cuțitul şi îl mişc, sugerând tăierea. Ea dă din cap şi 
dispare. Se aude un foşnet într-un copac din apropiere. Pe 
urmă acelaşi zgomot, puţin mai departe. Imi dau seama că 
Rue sare din copac în copac. Fac tot ce-mi stă în puteri ca 
să nu izbucnesc într-un râs zgomotos. Oare asta le-a arătat 
creatorilor-de-joc? Mi-o imaginez zburând în jurul 
echipamentului de antrenament fără să atingă vreodată 
podeaua. Ar fi trebuit să primească măcar un zece. 

Înspre răsărit, întunericul e întrerupt de dungi rozalii. 
Nu-mi pot permite să aştept mai mult. Prin comparaţie cu 


agonia urcuşului de azi-noapte, cel de acum e floare la 
ureche. Odată ajunsă la ramura care susţine cuibul, 
poziţionez cuțitul în şanţ şi sunt gata să mişc zimţii de-a 
curmezişul lemnului, când văd ceva mişcându-se. Acolo, în 
cuib. Licărul auriu, strălucitor, al unui viespoi-copoi care îşi 
croieşte alene drum de-a curmezişul suprafeţei cenugşii, ca 
de hârtie. Fără nici o îndoială, se mişcă puţin cam prea 
încet, dar viesparul s-a trezit şi s-a pus în mişcare, ceea ce 
înseamnă că, în curând, vor ieşi toţi. Din palme îmi izvorăşte 
sudoarea, adunându-se în picături deasupra alifiei şi îmi 
dau toată silinţa să mi le şterg lovindu-le încet de cămaşă. 
Dacă nu tai creanga în câteva secunde, întregul roi ar putea 
ieşi să m-atace. 

N-are nici un sens să mă opresc. Respir adânc, îmi 
încleştez degetele de mânerul cuţitului şi tai apăsând cu 
toată forţa. Inainte, înapoi, înainte, înapoi! Viespoii-copoi 
încep să zumzăie şi îi aud ieşind. Inainte, înapoi, înainte, 
înapoi! O durere ascuţită îmi înjunghie genunchiul şi ştiu că 
unul dintre ei m-a găsit, iar ceilalţi mă vor lua drept ţintă. 
Inainte, înapoi, înainte, înapoi! Şi, exact în clipa când cuțitul 
trece prin lemn, împing capătul ramurii cât mai departe cu 
putinţă. Cade peste crengile de jos, agăţându-se pentru 
scurtă vreme de câteva, dar se răsuceşte, eliberându-se, şi 
se izbeşte de pământ cu o bufnitură. Cuibul se sparge ca un 
ou şi un roi furios de viespoi-copoi se avântă în aer. 

Simt o a doua înţepătură în obraz şi o a treia pe gât, iar 
veninul lor mă ameţeşte aproape imediat. Mă agăţ de copac 
cu o mână, în timp ce îmi smulg din carne insectele 
usturătoare. Din fericire, numai astea trei m-au identificat 
înainte de a cădea cuibul. Celelalte şi-au luat drept ţintă 
duşmanii de pe sol. 

E prăpăd. Profesioniştii s-au trezit în plin atac al 
viespoilor-copoi. Peeta şi alţii câţiva au destulă minte, încât 
să arunce tot şi să o rupă la fugă. 

— In lac! In lac! 

li aud strigând şi ştiu că speră să scape de viespi intrând 
în apă. Lacul trebuie să fie aproape dacă îşi închipuie că pot 


alerga mai iute decât zboară insectele furioase. Glimmer şi 
o altă fată, cea din Districtul 4, au mai puţin noroc. Glimmer 
pare complet înnebunită, ţipând şi încercând să pocnească 
viespile cu arcul, ceea ce e lipsit de sens. Li strigă pe ceilalţi 
în ajutor, dar e de la sine înţeles că nici unul nu se întoarce. 
Fata din Districtul 4 se împleticeşte în afara razei mele 
vizuale, dar n-aş paria c-o să ajungă la lac. O privesc pe 
Glimmer căzând, răsucindu-se isteric pe pământ vreme de 
câteva minute şi apoi încremenind. 

Cuibul nu mai e decât o găoace goală. Viespile plecate în 
urmărirea celorlalţi s-au făcut nevăzute. Nu cred că se vor 
întoarce, dar nu vreau să risc. Cobor în grabă din copac şi, 
imediat ce ating pământul, o rup la goană în direcţia opusă 
lacului. Veninul din înţepături mă face să mă-mpleticesc, 
dar găsesc drumul către micul meu iaz şi mă scufund în 
apă, pentru cazul că vreo viespe mai e încă pe urmele mele. 
După vreo cinci minute, mă târăsc pe pietre. Oamenii nu 
exagerează efectele înţepăturilor viespoilor-copoi. În clipa 
asta, umiflătura de la genunchi e mai apropiată de 
dimensiunile unei portocale decât de ale unei prune. În 
locurile de unde am smuls insectele musteşte un lichid 
verde, cu miros respingător. 

Umflătura. Durerea. Supuraţia. Glimmer 
contorsionându-se pe pământ, în agonie, sub ochii mei. 
Trebuie să mă gândesc la atâtea lucruri care s-au întâmplat 
înainte ca soarele să fi apucat măcar să se ridice deasupra 
orizontului. Nu vreau să-mi imaginez cum o fi arătând 
Glimmer acum. Trupul ei sluţit. Degetele ei sluţite 
înţepenite pe arc... 

Arcul! Undeva, în mintea mea confuză, un gând se leagă 
de altul şi sunt în picioare, clătinându-mă printre copaci, pe 
drumul de întoarcere către Glimmer. Arcul. Săgeţile. 
Trebuie să le iau. Incă n-am auzit tunurile, aşa că poate 
Glimmer e într-un soi de comă, inima ei luptându-se cu 
veninul viespilor. Dar imediat ce se opreşte şi lovitura de 
tun îi anunţă moartea, o să apară o aeronavă care o să-i 
recupereze trupul luând pentru totdeauna din arenă 


singurul arc şi singura tolbă de săgeți pe care le-am văzut 
aici. Şi refuz să le las să-mi alunece încă o dată printre 
degete. Ajung la Glimmer exact când trage tunul. Fata asta, 
atât de frumoasă în rochia ei aurie din seara interviurilor 
încât îţi tăia răsuflarea, e de nerecunoscut. Trăsăturile i-au 
dispărut, membrele au de trei ori dimensiunea normală. 
Umflăturile făcute de înţepături au început să-i explodeze, 
revărsând în jurul ei lichidul verde, împuţit. Ca să eliberez 
arcul sunt nevoită să zdrobesc cu o piatră hidoşeniile în 
care i s-au preschimbat degetele. Tolba cu săgeți e ţintuită 
sub spatele ei. Incerc s-o rostogolesc trăgând-o de un braţ, 
dar carnea ei mi se dezintegrează în mâini şi cad pe spate. 

Toate astea sunt adevărate? Sau au început 
halucinaţiile? Strâng cu putere din ochi şi încerc să respir 
pe gură, impunându-mi să nu mi se facă greață. Micul dejun 
trebuie să rămână acolo unde e, e posibil să treacă mai 
multe zile până ce voi reuşi să vânez iarăşi. Apoi se aude oa 
doua lovitură de tun şi presupun că tocmai a murit fata din 
Districtul 4. Păsările amuţesc şi o aud pe una dând semnalul 
de avertizare, ceea ce înseamnă că urmează să apară 
aeronava. Mă gândesc, confuză, că vine pentru Glimmer, cu 
toate că asta nu prea are sens, fiindcă eu încă mă mai aflu 
la faţa locului, încă mă mai străduiesc să pun mâna pe 
săgeți. Mă ridic în genunchi clătinându-mă şi copacii din 
preajmă încep să se învârtească în jurul meu. Văd nava în 
mijlocul cerului. Mă arunc peste leşul lui Glimmer de parcă 
aş vrea să-l protejez, însă apoi o văd pe fata din Districtul 4 
ridicată în aer şi dispărând. 

— Pă-o! îmi ordon singură. 

Strâng din dinţi şi îmi afund mâinile sub trupul lui 
Glimmer, apuc de ceea de pare să fie coşul pieptului ei şi o 
răsucesc cu toată forţa, întorcând-o pe burtă. Respirația mi 
se precipită, totul aduce atât de mult cu un coşmar, încât nu 
mai pricep ce e real şi ce nu. Smucesc de tolba argintie cu 
săgeți, care s-a agăţat în ceva, poate în omoplatul ei, dar, în 
cele din urmă, o eliberez. Abia ce înconjor tolba cu braţele, 
când aud paşi, mai multe perechi de picioare apropiindu-se 


printre tufişuri, şi realizez că profesioniştii s-au întors. S-au 
întors ca să mă ucidă, sau ca să-şi ia armele, sau din ambele 
motive. 

Dar e prea târziu ca să scap cu fuga. Scot din tolbă o 
săgeată lipicioasă şi încerc s-o pun în arc, dar în loc deo 
coardă văd trei, iar duhoarea înţepăturilor e atât de 
respingătoare, încât n-o pot face. Nu pot. Nu pot. 

Sunt neajutorată când primul vânător apare cu zgomot 
dintre copaci, cu sulița ridicată, gata să lovească. Şocul de 
pe chipul lui Peeta mi se pare fără nici o noimă. Aştept 
lovitura. Însă braţul îi coboară. 

— De ce mai eşti încă aici? mă întreabă printre dinţi. 

Fără să înţeleg nimic, mă holbez la picăturile de apă cei 
se preling încet din înţepătura de sub o ureche. Intregul lui 
trup sclipeşte de parcă ar fi scăldat în rouă. 

— Eşti nebună? 

Acum mă împunge cu coada suliţei. 

— Ridică-te! Ridică-te! 

Mă salt în picioare, dar el continuă să mă împingă. Ce e? 
Ce se petrece? Mă îmbrânceşte cu putere. 

— Fugi! strigă el. Fugi! 

In spatele lui, Cato îşi croieşte drum prin tufişuri. Şi el 
scânteiază, tot atât de ud, şi are o înţepătură urâtă sub un 
ochi. Observ sclipirea unei raze de soare reflectate de sabia 
lui şi fug, cum mi-a spus Peeta. Strâng cu putere arcul şi 
săgețile, mă izbesc de copaci care îmi apar în cale ca din 
senin, mă împiedic şi cad în timp ce mă străduiesc să-mi ţin 
echilibrul. Trec pe lângă iazul meu, mă afund în pădurea 
necunoscută. Lumea prinde să unduiască de-a dreptul 
alarmant. Un fluture se umflă până la dimensiunile unei 
case, apoi se sparge într-un milion de stele. Copacii se 
transformă în sânge, împroşcându-mi cizmele. Pe băşicile 
de pe palme încep să mi se târască furnici şi nu mă pot 
scutura de ele. Mi se urcă pe braţe, pe gât. Cineva ţipă, un 
țipăt strident, fără să se-ntrerupă nici măcar cât să respire. 
Am o vagă idee cine ar putea fi. Mă împiedic şi cad într-o 
groapă mică, plină cu bule portocalii, ce zumzăie precum 


un cuib de viespoi-copoi. Mă ghemuiesc cu genunchii sub 
bărbie şi îmi aştept moartea. 

Slăbită şi dezorientată, nu sunt în stare să formulez 
decât un singur gând: Peeta Mellark tocmai mi-a salvat 
viața. 

Pe urmă, furnicile îmi intră în ochi şi totul e negru. 


Capitolul 15 


PĂŞESC ÎNTR-UN COŞMAR din care mă trezesc în 
repetate rânduri, numai pentru a descoperi că mă aşteaptă 
ceva şi mai înspăimântător. Toate lucrurile de care mă tem 
cel mai mult, pentru mine sau pentru alţii, prind contur şi 
amănuntele sunt atât de clare, încât cred că se petrec 
aievea. Până aici mi-a fost, îmi spun, de fiecare dată când 
mă trezesc, dar nu e aşa. Nu e decât începutul unui nou 
episod al torturii. În câte feluri o văd pe Prim murind? De 
câte ori alin suferinţa ultimelor clipe ale tatei? De câte ori 
îmi simt trupul tăiat în bucăţi? Asta e specificul veninului 
viespoilor-copoi, creat cu minuţiozitate pentru a ajunge în 
acel loc din creier unde sălăşluieşte frica. 

Când îmi vin în sfârşit în simţiri, rămân întinsă, 
nemişcată, aşteptând următorul atac violent al imaginaţiei. 
Insă, în cele din urmă, admit că otrava trebuie să se fi 
eliminat cu totul din trupul meu, lăsându-l zdrobit şi debil. 
Încă mai sunt culcată pe o parte, încremenită în poziţie 
fetală. Imi duc o mână la ochi şi îi găsesc nevătămaţi, 
neatinşi de furnicile care, de fapt, nici n-au existat vreodată. 
Simpla întindere a membrelor îmi cere un efort imens. Mă 
doare în atât de multe locuri, încât nu merită să fac un 
inventar. Foarte, foarte încet, reuşesc să mă ridic. Sunt într- 
o groapă puţin adâncă, în care nu sunt bulele portocalii, 
zumzăitoare, din halucinaţiile mele, ci doar frunze moarte. 
Am hainele umede, dar nu ştiu dacă de apă din iaz, de rouă, 
de ploaie sau de sudoare. Vreme îndelungată nu sunt în 
stare decât să sorb înghiţituri minuscule din sticlă şi să 
privesc un cărăbuş căţărându-se pe o tufă de caprifoi. 

Cât timp n-am ştiut de mine? Când am început să aiurez 
era dimineaţă. Acum e după-amiază. Dar amorţeala 
încheieturilor îmi sugerează că a trecut mai mult de o zi, 
poate chiar două. Dacă e aşa, n-am cum să aflu ce tributuri 
au supravieţuit atacurilor viespoilor-copoi. Nu mă refer la 
Glimmer şi la fata din Districtul 4. Dar mai erau băiatul din 


Districtul 1, amândouă tributurile din Districtul 2 şi Peeta. 
Au murit de pe urma înţepăturilor? Dacă au scăpat cu viaţă, 
ultimele lor zile trebuie să fi fost la fel de groaznice cum au 
fost ale mele. Dar Rue? E atât de mică, n-ar fi nevoie de 
mult venin ca s-o dea gata. Cu toate astea... viespoii-copoi 
n-aveau de ce s-o hăituiască, iar ea avea un avans bun. 

Un gust scârbos, de putreziciune, îmi îmbibă gura, iar 
apa îl alungă într-o mult prea mică măsură. Mă târăsc lângă 
tufa de caprifoi şi rup o floare. Ilrag cu delicateţe de 
stamine şi las să-mi cadă pe limbă o picătură de nectar. 
Dulceaţa mi se răspândeşte în gură, îmi coboară pe gât, îmi 
încălzeşte venele aducând amintirea verii, a pădurilor de 
acasă şi a prezenţei lui Gale alături de mine. Dintr-un 
anumit motiv, conversaţia noastră din ultima dimineaţă îmi 
revine în minte. 

— Am putea s-o facem, ştii. 

— Ce să facem? 

— Să plecăm din district. Să fugim. Să trăim în pădure. 
Tu şi cu mine, noi doi am putea reuşi. 

Şi, dintr-odată, nu mă mai gândesc la Gale, ci la Peeta 
şi... Peeta! Mi-a salvat viaţa! Cad pe gânduri. Fiindcă, în 
momentul întâlnirii noastre, n-aş fi putut spune ce era real 
şi ce îmi imaginam din pricina veninului viespoilor-copoi. 
Dar, dacă a fost aievea, şi instinctul îmi spune că aşa a fost, 
de ce a făcut-o? Joacă, pur şi simplu, rolul îndrăgostitului, 
pe care şi l-a atribuit la interviu? Sau a-ncercat într-adevăr 
să mă apere? Şi, în primul rând, dacă e aşa, de ce stă cu 
profesioniştii ăia? Nimic din toate astea n-are sens. 

Pentru o clipă, mă întreb ce concluzie ar fi tras Gale din 
acel incident, apoi îmi scot totul din minte, fiindcă, dintr-un 
anumit motiv, Gale şi Peeta nu pot coexista în pace în 
gândurile mele. 

Aşa că mă concentrez asupra singurului lucru cu 
adevărat bun care s-a întâmplat de când am aterizat în 
arenă. Am un arc şi săgeți! O duzină neştirbită de săgeți, 
dacă o pun la socoteală pe cea recuperată în copac. Nu văd 
pe nici una vreo urmă din mucozitatea verde, otrăvitoare, 


de pe trupul lui Glimmer - ceea ce mă îndeamnă să cred că 
faptele petrecute n-au fost pe de-a-ntregul reale - dar sunt 
pătate de o cantitate considerabilă de sânge uscat. O să le 
curăţ mai târziu, însă îmi acord un minut ca să trag câteva 
într-un copac din apropiere. Arma seamănă mai degrabă cu 
arcurile de la Centrul de Antrenament decât cu cele de 
acasă, dar cine se sinchiseşte de asta? O pot folosi. 

Şi îmi oferă o perspectivă cu totul nouă asupra Jocurilor. 
Ştiu că mai am de înfruntat adversari duri. Dar nu mai sunt 
o simplă pradă care aleargă, se ascunde şi ia măsuri 
disperate. Dacă, în clipa asta, se iveşte Cato printre copaci, 
nu mai fug, trag. Şi descopăr că, de fapt, anticipez 
momentul cu plăcere. 

Dar, mai întâi de toate, trebuie să-mi recuperez forţele. 
Sunt din nou foarte deshidratată şi rezerva mea de apă e 
periculos de redusă. Puţina grăsime pe care am reuşit s-o 
depun îndopându-mă în perioada de pregătire din Capitoliu 
s-a dus, luând cu sine alte câteva kilograme. Oasele 
şoldurilor şi coapsele sunt mai proeminente decât îmi 
amintesc să fi fost vreodată, după acele luni cumplite care 
au urmat morţii tatei. Şi, în plus, trebuie să ţin cont şi de 
rănile mele - arsuri, tăieturi, vânătăi căpătate când m-am 
lovit de copaci şi cele trei înţepături de viespoi-copoi, care 
sunt la fel de dureroase şi de inflamate ca şi până acum. Îmi 
tratez arsurile cu alifie şi încerc să-mi ung şi înţepăturile, 
dar asupra lor n-are nici un efect. Mama ştie un tratament, 
un tip de frunză care poate extrage veninul, dar are rareori 
motiv s-o folosească, aşa că nu-mi aduc aminte nici măcar 
cum se numeşte, ca să nu mai vorbesc despre cum arată. 

Mai întâi apa, îmi spun. In starea asta nu poţi vâna. E 
uşor să-mi dau seama din ce direcţie am venit, luându-mă 
după frunzişul distrus de trupul meu ieşit din minţi. Aşa că 
mă îndrept într-acolo, cu speranţa că duşmanii mei încă mai 
zac, captivi în lumea ireală a veninului viespoilor-copoi. 

Nu pot merge prea repede, încheieturile mele se opun 
mişcărilor  bruşte. Dar regăsesc mişcările încete, 
silenţioase, ale vânătorului în urmărirea prăzii. Peste câteva 


minute, zăresc un iepure şi vânez pentru prima oară cu 
arcul şi săgețile dobândite. Nu e lovitura mea curată, direct 
în ochi, dar nu e rea. După vreo oră, dau peste un pârâu, nu 
prea adânc, dar lat, mai mult decât suficient pentru nevoile 
mele. Soarele e nemilos de fierbinte, aşa că, în timp ce 
aştept să mi se purifice apa, mă dezbrac şi mă bălăcesc, 
lăsându-mă în voia curgerii molcome a apei. Sunt murdară 
din cap pană-n picioare. Încerc să mă stropesc, dar, în cele 
din urmă, mă mulţumesc să mă întind câteva minute în apă, 
lăsând-o să mă curețe de funingine, de sânge şi de pielea 
care a început să mi se jupoaie de pe arsuri. După ce îmi 
spăl hainele şi le pun la uscat atârnându-le de tufişuri, mă 
aşez puţin pe mal, la soare, şi îmi descâlcesc părul cu 
degetele. Imi revine pofta de mâncare şi mănânc un biscuit 
şi o felie de carne de vită. Imi frec armele argintii cu o mână 
de muşchi, curăţându-le de sânge. 

Improspătată, îmi tratez din nou rănile, îmi împletesc la 
loc părul şi mă îmbrac cu hainele jilave, ştiind că soarele le 
va usca. Mersul de-a lungul pârâului, către izvor, pare cea 
mai inteligentă acţiune. Acum mă îndrept în susul dealului, 
aşa cum prefer, având alături sursă de apă nu numai pentru 
mine, ci şi pentru un eventual vânat. Dobor cu uşurinţă o 
pasăre stranie, care trebuie să fie un soi de curcan sălbatic. 
Oricum, mi se pare cât se poate de comestibilă. Către 
sfârşitul după-amiezii, mă hotărăsc să fac un mic foc la care 
să prăjesc carnea, fiind gata să pariez că strălucirea 
amurgului o să ascundă fumul şi că o să-l pot stinge înainte 
de lăsarea serii. Curăţ vânatul, acordându-i păsării o grijă 
deosebită, dar nu descopăr nimic alarmant. Fără pene nu 
depăşeşte dimensiunile unui pui, însă e rotofeie, compactă. 
Tocmai am pus primele bucăţi de carne pe jar când aud 
pocnetul unei crengi. 

Mă întorc în direcţia sunetului dintr-o singură mişcare, 
ducându-mi arcul şi săgeata la umăr. Acolo nu e nimeni. 
Sau, nu e cineva pe care să-l pot vedea. Pe urmă observ 
vârful unei cizme de copil iţindu-se din spatele unui copac. 
Umerii mi se relaxează şi zâmbesc. Se poate mişca prin 


pădure ca o umbră, trebuie s-o recunosc. Cum altfel ar fi 
reuşit să mă urmărească? Cuvintele mi se desprind de pe 
buze înainte de a le putea opri. 

— Ştii, spun, ei nu sunt singurii care pot face alianţe. 

Pentru o clipă, nu primesc nici un răspuns. Pe urmă unul 
dintre ochii lui Rue apare încet de după trunchi. 

— Vrei să te-aliezi cu mine? 

— De ce nu? M-ai salvat de viespoii-copoi. Eşti destul de 
isteaţă ca să fii încă printre cei vii. Şi se pare că oricum nu 
pot scăpa de tine, îi răspund. 

Ea mă priveşte chiorâş, încercând să ia o hotărâre. 

— 'Ți-e foame? 

O văd înghițind în sec, cu greutate, cu ochii scânteind la 
vederea mâncării. 

— Atunci vino, azi am vânat de două ori. Rue iese, 
nesigură, la loc deschis. 

— Îţi pot vindeca înţepăturile. 

— Chiar poţi? o întreb. Cum? 

Işi afundă braţul în raniţa ei şi scoate o mână plină de 
frunze. Sunt aproape sigură că sunt cele pe care le 
foloseşte mama. 

— Unde le-ai găsit? 

— Pe aici. Le purtăm cu toţii asupra noastră când 
muncim în livezi. Acolo au lăsat o grămadă de cuiburi, îmi 
explică Rue. Şi aici sunt o mulţime. 

— Aşa e. Eşti din Districtul 11. Agricultură, spun. Livezi, 
ei? Asta explică de ce poţi zbura dintr-un copac într-altul, 
de parcă ai avea aripi. 

Rue zâmbeşte. Am nimerit unul dintre puţinele lucruri cu 
care se poate mândri. 

— Păi, atunci dă-i drumul. Vindecă-mă. 

Mă trântesc lângă foc şi îmi suflec cracul pantalonului, 
dând la iveală înţepătura din genunchi. Spre surprinderea 
mea, Rue îşi îndeasă frunzele în gură şi începe să le 
mestece. Mama ar folosi alte metode, dar nu se poate spune 
că aici am avea de ales. Peste un minut, Rue scuipă un 


cocoloş vâscos de frunze mestecate şi îl presează de 
genunchiul meu. 

— Ohhh. 

Sunetul îmi scapă înainte de a apuca să-l rețin. E ca şi 
cum frunzele ar extrage pur şi simplu durerea din 
înţepătură. 

Rue chicoteşte. 

— Noroc că ţi-a dat prin gând să scoţi viespile, altfel ar fi 
fost mult mai rău. 

— Ocupă-te de gâtul meu! Şi de obraz! Aproape că o 
implor. 

Ea îşi îndeasă în gură o altă mână de frunze, iar eu încep 
în curând să râd, fiindcă senzaţia de uşurare e atât de 
minunată. Observ o arsură lungă pe antebraţul lui Rue. 

— Am ceva pentru asta. 

Imi aşez armele alături şi o ung cu alifia pentru arsuri. 

— Ai sponsori buni, spune ea, uşor invidioasă. 

— Încă n-ai primit nimic? o întreb. 

Clatină din cap. 

— Vei primi, oricum. O să vezi. Cu cât ne apropiem mai 
mult de sfârşit, cu atât mai mulţi oameni îşi dau seama ce 
isteaţă eşti. 

Intorc carnea pe partea cealaltă. 

— N-ai glumit când ai spus că vrei să te-aliezi cu mine? 
mă întreabă ea. 

— Nu, am vorbit serios. 

Aproape că-l pot auzi pe Haymitch cârtind fiindcă mă 
aliez cu fetiţa asta firavă. Dar e alegerea mea. Pentru că eo 
supraviețuitoare, pentru că am încredere în ea şi, trebuie 
să o recunosc, pentru că îmi aduce aminte de Prim. 

— OK, spune, întinzându-mi mâna. Eu i-o strâng. S-a 
făcut. 

Fireşte că o asemenea înţelegere nu poate fi decât 
temporară, dar nici una dintre noi nu pomeneşte asta. 

Rue contribuie la ospăț cu un pumn dintr-un soi de 
rădăcini cu mult amidon. Coapte pe foc, au dulceaţa 
puternică a păstârnacului. Recunoaşte şi pasărea, o vietate 


sălbatică, pe care oamenii din districtul ei o numesc 
gâsculiţă. Imi povesteşte că prin livadă cutreieră uneori 
câte un cârd întreg şi că, într-o asemenea zi, au parte de o 
masă decentă. O vreme, nu mai scoatem nici o vorbă şi ne 
umplem stomacurile. Carnea de gâsculiţă e delicioasă şi 
atât de grasă, încât untura ţâşneşte la fiecare muşcătură şi 
stropii ţi se scurg pe bărbie. 

— Oh, spune Rue, cu un oftat. Până acum n-am mai 
primit niciodată un copan întreg numai pentru mine. 

Fac pariu că aşa e. Fac pariu că pune rareori gura pe 
carne. 

— Ia-l şi pe celălalt, o îndemn. 

— Serios? întreabă ea. 

— Ia tot ce vrei. Acum, când am arc şi săgeți, pot face 
rost de mai multe. Plus că am instalat capcane. le pot 
învăţa şi pe tine. 

Rue continuă să se uite nesigură la copan. 

— Hai, ia-l, spun, punându-i-l în mâini. Oricum nu ţine 
decât câteva zile şi avem toată pasărea, plus iepurele. 

Odată ce l-a prins între degete, pofta ei de mâncare 
învinge şi ia o îmbucătură imensă. 

— Credeam că, în Districtul 11, aveţi mai multă mâncare 
decât noi. Ştii, de vreme ce voi sunteţi cei care cultivă 
mâncarea, zic eu. 

Rue face ochii mari. 

— Oh, nu, nu avem voie să mâncăm recolta. 

— Vă arestează sau ce? mă interesez. 

— "Te biciuiesc şi ii obligă pe toţi ceilalţi să privească, mă 
lămureşte Rue. Primarul e foarte strict în privinţa asta. 

Expresia ei îmi dă de înţeles că nu vorbeşte despre ceva 
neobişnuit. In Districtul 12 biciuirile publice sunt o raritate, 
deşi uneori se mai întâmplă. Teoretic, eu şi Gale ar trebui să 
fim biciuiţi zilnic pentru că intrăm ilegal în pădure - ei, 
teoretic ar trebui s-o păţim mult rău - numai că toţi oficialii 
ne cumpără carnea. In plus, primarul nostru, tatăl lui 
Madge, nu pare să guste în mod deosebit asemenea 
evenimente. Poate, fiind cel mai lipsit de prestigiu, cel mai 


sărac şi cel mai ridiculizat district din întreaga ţară, avem 
nişte avantaje. Cum ar fi faptul că suntem ignoraţi pe scară 
largă de Capitoliu, atâta timp cât ne livrăm cota de 
cărbune. 

— Voi luaţi cât cărbune vreţi? întreabă Rue. 

— Nu, îi răspund. Doar ce cumpărăm şi ce cărăm pe 
tălpi. 

— Pe noi ne hrănesc ceva mai bine în timpul culesului, 
pentru ca oamenii să reziste mai mult, spune ea. 

— Nu trebuie să fiţi la şcoală? 

— Nu şi în timpul culesului. Atunci toată lumea 
munceşte, îmi explică ea. 

E interesant să aflu cum e viaţa ei. Comunicăm atât de 
puţin cu cei din afara districtului. De fapt, mă întreb dacă 
discuţia noastră e sau nu difuzată, pentru că, deşi pare 
inofensivă, creatorii-de-joc nu vor ca oamenii din diferite 
districte să primească informaţii unii despre alţii. 

La sugestia lui Rue, ne scoatem toate proviziile, făcând o 
planificare. A văzut mai tot ce am eu, dar acum adaug 
deasupra mormanului ultimii doi biscuiţi şi feliile de carne 
uscată. Ea a adunat o adevărată colecţie de rădăcini, de 
nuci, de legume verzi, ba chiar şi câteva fructe. 

Rostogolesc între degete una dintre bobiţele nefamiliare. 

— Eşti sigură că astea sunt bune? 

— Oh, da, cresc şi acasă. Le mănânc de zile-ntregi, îmi 
răspunde, ducându-şi un pumn plin la gură. 

Mugşc cu prudenţă dintr-una şi mi se pare la fel de bună 
ca murele noastre. Faptul că m-am aliat cu Rue pare o 
hotărâre din ce în ce mai bună. Ne împărţim rezervele, 
astfel încât, dacă suntem despărțite, să ne descurcăm 
amândouă vreme de câteva zile. În afară de mâncare, Rue 
mai are un burduf pentru apă, o praştie improvizată şi o 
pereche suplimentară de şosete. Mai are şi o aşchie ascuţită 
de piatră, pe care o foloseşte drept cuţit. 

— Ştiu că nu e mult, spune, părând stânjenită, dar a 
trebuit să plec repede de la Cornul Abundenţei. 

— Ai făcut bine, încuviinţez. 


Când îmi înşir echipamentul, scoate un icnet uşor la 
vederea ochelarilor de soare. 

— Cum ai făcut rost de ăştia? mă întreabă. 

— Erau în rucsac. Până acum nu mi-au fost de folos. Nu 
blochează lumina soarelui şi vezi mai rău când îi pui, 
răspund, cu o ridicare din umeri. 

— Nu sunt pentru soare, sunt pentru întuneric, exclamă 
Rue. Uneori, când culegem pe timpul nopţii, ne dau câteva 
perechi pentru cei care se urcă în vârful copacilor. Acolo 
unde nu ajunge lumina torţelor. Odată, un băiat, Martin, a 
încercat să păstreze perechea lui. A ascuns-o în pantaloni. 
L-au ucis chiar acolo. 

— L-au ucis fiindcă a luat unii din ăştia? mă minunez. 

— Da, şi toată lumea ştia că el nu era un pericol. Martin 
avea ceva la cap. Adică încă se mai purta de parcă ar fi avut 
trei ani. Voia ochelarii ca să se joace cu ei, îmi povesteşte 
Rue. 

Ceea ce îmi dă senzaţia că Districtul 12 e un fel de rai, 
unde te afli în siguranţă. Bineînţeles că mereu cade câte 
cineva lat, murind de foame, dar nu mi-i pot imagina pe 
Apărătorii Păcii omorând un copil slab de minte. E o fetiţă, 
una dintre nepoatele lui Sae Unsuroasa, care cutreieră prin 
Vatră. Nu e tocmai întreagă la minte şi e tratată drept un fel 
de animal de casă. Oamenii îi aruncă resturi de mâncare şi 
diverse lucruri. 

— Şi ce fac ăştia? o întreb pe Rue, ridicând ochelarii. 
___— Te ajută să vezi în cea mai neagră beznă, răspunde ea. 
Incearcă-i la noapte, după ce apune soarele. 

li dau lui Rue câteva chibrituri, iar ea se asigură că am 
destule frunze, pentru cazul că înţepăturile mele se 
inflamează iarăşi. Stingem focul şi mergem în susul râului 
aproape până ce se lasă întunericul. 

— Unde dormi? o întreb. În copaci? Ea dă din cap. 

— Doar în haină? 

Rue ridică perechea suplimentară de şosete. 

— Am astea pentru mâini. 

Mă gândesc cât de reci au fost nopţile. 


— Dacă vrei, putem împărţi sacul meu de dormit. O să- 
ncăpem amândouă cu uşurinţă. 

Chipul i se luminează. Imi dau seama că e mai mult decât 
îndrăznea să spere. 

Alegem o creangă bifurcată şi ne instalăm pentru noapte 
tocmai când începe să răsune imnul. Astăzi n-a murit 
nimeni. 

— Rue, eu m-am trezit abia astăzi. Câte nopţi am 
pierdut? 

Imnul ar trebui să ne acopere vocile, totuşi vorbesc în 
şoaptă. Imi iau chiar şi precauţia de a-mi acoperi gura cu 
mâna. Nu vreau să afle publicul că vreau să-i povestesc 
despre Peeta. Urmându-mi exemplul, ea face acelaşi lucru. 

— Două, îmi răspunde. Fetele din districtele unu şi patru 
sunt moarte. Am rămas zece. 

— S-a întâmplat ceva ciudat. Sau, cel puţin, eu cred că s- 
a întâmplat. E posibil să-mi fi imaginat doar, din cauza 
veninului viespoilor-copoi, îi spun. Îl ştii pe băiatul din 
districtul meu? Peeta? Cred că mi-a salvat viaţa. Numai că 
era aliat cu profesioniştii. 

— Acum nu mai e cu ei, zice ea. Le-am spionat tabăra de 
lângă lac. Au reuşit să se-ntoarcă înainte de a cădea din 
cauza înţepăturilor. Dar el nu e acolo. Poate că te-a salvat şi 
a fost nevoit să fugă. 

Nu răspund. Dacă Peeta m-a salvat într-adevăr, atunci îi 
sunt din nou îndatorată. Şi datoria asta nu poate fi plătită. 

— Dacă a făcut-o, înseamnă că a continuat, probabil, să- 
şi joace rolul. Ştii, pentru ca lumea să creadă că e 
îndrăgostit de mine. 

— Oh, spune Rue, căzând pe gânduri. Nu m-am gândit că 
e o înscenare. 

— Bineînţeles că e, zic eu. A pus-o la cale împreună cu 
mentorul nostru. 

Imnul se termină şi cerul se întunecă. 

— Hai să-ncercăm ochelarii. 

li scot din rucsac şi mi-i pun. Rue n-a glumit. Văd totul, 
de la frunzele copacilor până la un sconcs care cutreieră 


tacticos printre tufişuri, la o distanţă de vreo cincisprezece 
metri. L-aş putea ucide de aici, dacă aş avea de gând. Aş 
putea ucide pe oricine. 

— Mă întreb cine mai are vreo pereche din ăştia. 

— Profesioniştii au două. Dar ţin totul lângă lac, spune 
Rue. Şi sunt atât de puternici. 

— Şi noi suntem puternice. Numai că într-alt fel. 

— Tu eşti. Tu poţi să tragi cu arcul, subliniază ea. Eu ce 
pot? 

— Poţi să te hrăneşti. Ei sunt în stare? întreb. 

— N-au nevoie. Au toate proviziile alea, răspunde Rue. 

— Să zicem că nu le-ar mai avea. Să zicem că proviziile 
dispar. Cât ar putea rezista? Adică, astea sunt Jocurile 
Foamei, nu-i aşa? 

— Dar, Katniss, ei nu rabdă de foame, spune Rue. 

— Nu, nu rabdă. Asta e problema, încuviinţez. Şi, pentru 
prima oară, am un plan. Un plan fără nici o legătură cu 
nevoia de a fugi şi de a mă ascunde. Un plan de atac. 

— Şi cred c-o s-o rezolvăm, Rue. 


Capitolul 16 


RUE S-A HOTĂRÂT să se încreadă în mine fără rezerve. 
O ştiu fiindcă se face ghem imediat ce se termină imnul, se 
lipeşte de mine şi adoarme. Nici eu n-am îndoieli în privinţa 
ei, aşa că nu-mi iau nici o măsură de prevedere ieşită din 
comun. Dacă voia să mor, ar fi fost suficient să plece din 
copac fără să-mi arate cuibul viespoilor-copoi. Intr-un 
ungher al minţii mele, realitatea evidentă mă zgândăreşte. 
Nu putem câştiga amândouă Jocurile. Dar, de vreme ce 
şansele continuă să fie împotriva supravieţuirii oricăreia 
dintre noi, reuşesc să-mi ignor gândul. 

În plus, atenţia îmi e distrasă de noua mea idee legată de 
profesionişti şi de proviziile lor. Eu şi Rue trebuie să găsim, 
cumva, o modalitate de a le distruge mâncarea. Sunt sigură 
că nu s-ar putea hrăni decât făcând eforturi imense. 
Strategia tradiţională a tributurilor profesioniste constă în a 
pune mâna pe toată mâncarea în prima etapă a Jocurilor şi 
a acţiona bazându-se pe asta. În anii când nu şi-au păzit-o 
cum trebuia - o dată a fost distrusă de un grup de reptile 
oribile, altă dată a fost luată de o inundație regizată de 
creatorii-de-joc - Jocurile au fost câştigate, de obicei, de 
tributuri din alte districte. Faptul că au crescut fiind mai 
bine hrăniţi e în dezavantajul profesioniştilor, pentru că nu 
ştiu cum e să-ţi fie foame. Nu aşa cum o ştim eu şi Rue. 

Dar sunt prea istovită ca să pot face un plan amănunţit în 
seara asta. Rănile mele pe cale de a se vindeca, mintea încă 
puţin cam tulbure din cauza veninului, căldura trupului lui 
Rue, aflat alături, capul ei rezemat pe umărul meu mi-au 
dat senzaţia că mă aflu în siguranţă. Şi pentru prima oară 
realizez cât de singură m-am simţit în arenă. Cât de 
reconfortantă poate fi prezenţa unei alte fiinţe umane. 
Cedez în faţa somnolenţei, hotărând că mâine rolurile se 
vor inversa. 

Mâine profesioniştii vor fi nevoiţi să-şi păzească spatele. 


Mă trezesc tresărind când bubuie tunul. Cerul e brăzdat 
de dungi luminoase şi păsările au început deja să 
ciripească. Rue e cocoţată pe o creangă de vizavi de mine, 
ţinând ceva în mâinile făcute căuş. Ne aşteptăm să mai 
auzim lovituri de tun, dar nu mai urmează nici una. 

— Cine crezi c-o fi? Gândul îmi zboară la Peeta. 

— Nu ştiu. Ar putea fi oricare din ceilalţi, zice Rue. 
Presupun c-o să aflăm la noapte. 

— Cine a mai rămas? întreb. 

— Băiatul din Districtul 1. Ambele tributuri din 2. Băiatul 
din 3. Eu şi Thresh. Tu şi Peeta, spune Rue. Asta înseamnă 
opt. Stai, mai e băiatul din 10, cel cu piciorul diform. Cu el 
suntem nouă. 

Mai e încă unul, dar nici una dintre noi nu reuşeşte să-şi 
aducă aminte cine. 

— Mă întreb cum o fi murit ultimul, zice Rue. 

— Greu de spus. Dar e în avantajul nostru. Moartea cuiva 
ar trebui să-i ţină pe ceilalţi o vreme pe loc. Poate avem 
timp să facem ceva înainte de a decide creatorii-de-joc că 
lucrurile merg prea încet, îi răspund eu. Ce-ai acolo? 

— Micul dejun, spune ea. 

Îşi deschide palmele, dând la iveală două ouă mari. 

— Ce fel de ouă sunt? întreb. 

— Nu sunt sigură. În partea aia e o mlaştină. E un soi de 
pasăre de apă, răspunde ea. 

Ar fi bine să le putem pregăti, dar nici una dintre noi nu 
vrea să rişte făcând focul. Presupun că tributul care a murit 
astăzi a fost o victimă a profesioniştilor, ceea ce înseamnă 
că şi-au revenit atât cât e necesar ca să reintre în joc. 
Sorbim fiecare conţinutul câte unui ou, mâncăm câte un 
picior de iepure şi câteva fructe. E un mic dejun la fel de 
bun ca oricare altul. 

— Eşti gata s-o facem? întreb, punându-mi în spate 
rucsacul. 

— Ce să facem? vrea ea să ştie, dar, după felul în care 
ţopăie, îmi dau seama că e gata pentru orice. 

— Azi îi lăsăm pe profesionişti fără mâncare, îi spun. 


— Serios? Cum? ă 

Licărul de entuziasm din ochii ei e uşor de observat. În 
privinţa asta, e exact opusul lui Prim, pentru care orice 
aventură e un coşmar. 

— Habar n-am. Haide, o să fac un plan în timp ce vânăm, 
ZIC eu. 

Nu reuşim să vânăm mare lucru, fiindcă sunt prea 
ocupată să aflu şi cea mai mică informaţie deţinută de Rue 
despre baza profesioniştilor. I-a spionat pentru scurt timp, 
dar are un spirit de observaţie excelent. Şi-au făcut tabăra 
lângă lac. Proviziile sunt depozitate la vreo treizeci de metri 
distanţă. In timpul zilei le lasă sub paza unui alt tribut, 
băiatul din Districtul 3. 

— Băiatul din Districtul 3? mă mir eu. E mână-n mână cu 
ei? 

— Da, stă tot timpul în tabără. A fost înţepat şi el când au 
atras viespoii-copoi către lac, îmi povesteşte Rue. Cred că 
au fost de acord să-l lase în viaţă dacă le serveşte drept 
paznic. Dar nu e foarte voinic. 

— Ce arme are? 

— Din câte am văzut, nu cine ştie ce. O suliță. l-ar putea 
ţine la distanţă pe câţiva dintre noi, dar Thresh l-ar omori 
cu uşurinţă, spune Rue. 

— Şi mâncarea stă aşa, la vedere? întreb. Ea dă din cap. 

— In tot aranjamentul ăsta, ceva nu se potriveşte. 

— Ştiu. Dar n-aş putea spune ce. Katniss, dacă ai putea 
ajunge la mâncare, cum ai scăpa de ea? 

— l-aş da foc. Aş arunca-o în lac. Aş turna combustibil 
peste ea. O împung cu degetul în stomac, aşa cum aş face 
cu Prim. Aş mânca-o! 

Ea chicoteşte. 

— Nu-ţi face griji, o să mă gândesc la ceva. E mai uşor să 
distrugi lucrurile decât să le faci. 

Pentru o vreme, dezgropăm rădăcini, adunăm fructe şi 
legume verzi, punem la punct o strategie, pe şoptite. Şi aflu 
că Rue, cea mai mare dintre şase fraţi, îi protejează pe 
ceilalţi cu înverşunare, le dă celor mai mici raţia ei şi umblă 


după mâncare pe pajişti, într-un district unde Apărătorii 
Păcii sunt mult mai puţin binevoitori decât ai noştri. Rue, 
care, atunci când o întreb ce-i place cel mai mult pe lume, 
spune, dintre toate lucrurile posibile: 

— Muzica. 

— Muzica? 

In lumea noastră, din punct de vedere al utilității, eu 
plasez muzica undeva, între panglicile pentru păr şi 
curcubeu. Cel puţin, curcubeul te avertizează în privinţa 
vremii. 

— Aveţi mult timp pentru muzică? 

— Cântăm acasă. Şi la muncă. De-asta îmi place broşa ta, 
spune, arătând către gaiţa-zeflemitoare pe care am dat-o 
din nou uitării. 

— Aveţi gaiţe-zeflemitoare? o întreb. 

— O, da. Am câteva care sunt prietenele mele speciale. 
Le cânt şi ele îmi răspund, vreme de ore întregi. Transmit 
mesaje pentru mine, spune ea. 

— Cum adică? 

— Eu mă urc de obicei cel mai sus, aşa că văd prima 
steagul care semnalizează încetarea lucrului. Pentru asta 
am un cântecel special, îmi explică Rue şi cântă o suită de 
patru note, cu voce dulce, limpede. Şi gaiţele-zeflemitoare îl 
duc în toată livada. Aşa află toată lumea că e timpul să se 
oprească. Totuşi, pot fi periculoase când te apropii prea 
mult de cuiburile lor. Dar nu le poţi condamna pentru asta. 

Imi scot broşa şi i-o întind. 

— Uite, ia-o tu. Pentru tine înseamnă mai mult decât 
pentru mine. 

— Oh, nu, spune ea, strângându-mi degetele la loc, peste 
broşă. Îmi place să te văd purtând-o. Aşa am hotărât că pot 
avea încredere în tine. În plus, eu am asta. 

Işi scoate de sub cămaşă un lănţişor împletit dintr-un soi 
de iarbă. De el atârnă o stea de lemn, cioplită grosolan. Sau 
poate e o floare. 

— E un talisman aducător de noroc. 


— Ei bine, până aici a mers, spun, prinzându-mi din nou 
gaiţa-zeflemitoare de cămaşă. Poate e de preferat să nu-l 
înlocuieşti. 

Până la prânz, avem un plan. La începutul după-amiezii 
suntem pregătite să-l ducem la îndeplinire. O ajut pe Rue să 
adune şi să aşeze lemnele pentru primele două focuri de 
tabără, iar de al treilea va avea timp să se ocupe singură. 
Stabilim să ne-ntâlnim după aceea, în locul unde am mâncat 
prima dată împreună. Pârâul o să m-ajute să găsesc locul. 
Inainte de a pleca, mă asigur că Rue are destulă mâncare şi 
destule chibrituri. Insist chiar şi să ia sacul meu de dormit, 
pentru cazul în care nu ne putem întâlni înainte de căderea 
nopții. 

— Dar tu? N-o să-ţi fie frig? mă întreabă ea. 

— Nu şi dacă o să iau alt sac de dormit de lângă lac, 
răspund. Ştii, aici furtul nu e ilegal, adaug, rânjind. 

In ultima clipă, Rue se hotărăşte să mă înveţe semnalul ei 
pentru gaiţele-zeflemitoare, cel prin care dă de veste că 
ziua de lucru s-a încheiat. 

— S-ar putea să nu meargă. Dar, dacă o să auzi gaiţele- 
zeflemitoare cântându-l, o să ştii că sunt OK, numai că nu 
mă pot întoarce imediat. 

— Aici sunt gaiţe-zeflemitoare? o întreb. 

— Nu le-ai văzut? Au cuiburi peste tot, răspunde ea. 

Trebuie să recunosc că n-am observat. 

— OK. Dacă totul merge conform planului, ne vedem la 
cină, îi spun. 

Rue îşi aruncă pe neaşteptate braţele în jurul meu. Nu 
ezit decât o singură clipă înainte de a răspunde îmbrăţişării 
ei. 

— Să fii prudentă, mă roagă ea. 

— Şi tu, spun. 

Ii întorc spatele şi mă îndrept către pârâu, simţindu-mă, 
cumva, îngrijorată. Fiindcă Rue ar putea fi ucisă, fiindcă s- 
ar putea să nu fie ucisă şi noi două o să rămânem ultimele, 
fiindcă am lăsat-o singură, fiindcă am lăsat-o pe Prim 
singură acasă. Nu, Prim îi are pe mama, pe Gale şi pe 


brutar, care a promis că n-o s-o lase să moară de foame. 
Rue nu mă are decât pe mine. 

Odată ajunsă lângă pârâu, n-am de făcut nimic altceva 
decât să-l urmăresc în josul dealului până în locul unde l-am 
descoperit prima dată, după atacul viespoilor-copoi. 
Trebuie să fiu prevăzătoare când merg de-a lungul apei, 
fiindcă mintea îmi e preocupată de întrebări fără răspuns, 
cele mai multe având legătură cu Peeta. Lovitura de tun pe 
care am auzit-o dis-de-dimineaţă a anunţat moartea lui? 
Dacă da, cum a murit? De mâna unui profesionist? Şi asta a 
fost o răzbunare fiindcă m-a lăsat pe mine în viaţă? Mă 
străduiesc din nou să-mi aduc aminte momentul în care mă 
aflam deasupra cadavrului lui Glimmer, când ela dat năvală 
dintre copaci. Dar simplul fapt că Peeta sclipea mă face să 
mă-ndoiesc de adevărul amintirilor mele. 

Probabil că ieri am mers foarte încet, fiindcă acum ajung 
în numai câteva ore în dreptul porțiunii largi, cu apă puţin 
adâncă, unde m-am scăldat. Mă opresc să-mi completez 
rezerva de apă şi adaug un strat de noroi pe rucsac. Se 
pare că are tendinţa să redevină portocaliu indiferent de 
câte ori l-aş acoperi. 

Vecinătatea taberei profesioniştilor îmi ascute simţurile 
şi, cu cât ajung mai aproape, cu atât sunt mai prudentă, mă 
opresc des, cu o săgeată gata potrivită în arc, străduindu- 
mă să nu scap nici un zgomot nefiresc. Nu văd nici un alt 
tribut, dar observ câteva lucruri despre care a pomenit 
Rue. 'lufe de mure dulci. Un tufiş cu frunze din soiul care 
mi-a vindecat înţepăturile. Ciorchini de cuiburi de viespoi- 
copoi în vecinătatea copacului în care am fost încolţită. Şi, 
ici-colo, străfulgerarea alb-cu-negru a unei aripi de gaiţă- 
zeflemitoare pe ramurile de deasupra capului meu. 

Când ajung la copacul alături de care zace cuibul 
abandonat, mă opresc o clipă, adunându-mi curajul. Rue mi- 
a explicat cu precizie cum ajung de aici până în cel mai 
potrivit loc pentru spionaj de lângă lac. Nu uita, îmi spun. 
Acum vânătorul eşti tu, nu ei. Imi încleştez cu mai multă 
hotărâre mâna pe arc şi îmi văd de drum. Ajung în tufărişul 


despre care mi-a vorbit Rue şi îi admir din nou isteţimea. E 
exact la marginea pădurii, dar frunzişul e atât de des încât 
pot spiona cu uşurinţă tabăra profesioniştilor, fără să fiu 
observată. Între noi se întinde porţiunea de teren plat unde 
au început Jocurile. 

Sunt patru tributuri. Băiatul din Districtul 1, Cato, fata 
din Districtul 2 şi un băiat costeliv, palid, care trebuie să fie 
din Districtul 3. In timpul petrecut la Capitoliu nu m-a 
impresionat cu ceva. Nu-mi amintesc aproape nimic despre 
el, nici costumul, nici punctajul de la antrenament, nici 
interviul lui. Chiar şi acum, când stă acolo, răsucind între 
degete un soi de cutie de plastic, e uşor de trecut cu 
vederea în prezenţa însoţitorilor săi masivi şi dominatori. 
Dar trebuie să aibă o oarecare valoare, fiindcă altfel nu s-ar 
fi ostenit să-l lase în viaţă. Totuşi, vederea lui îmi sporeşte 
neliniştea, făcându-mă să mă întreb de ce îl lasă 
profesioniştii să le păzească proviziile şi de ce nu l-au ucis. 

Toţi patru par să fie încă în convalescenţă după atacul 
viespoilor-copoi. Până şi de aici le pot vedea umflăturile 
mari, inflamate. Probabil că nu le-a dat prin cap să smulgă 
viespile care i-au înţepat sau, chiar dacă au făcut-o, nu ştiu 
nimic despre frunzele care i-ar putea lecui. Se pare că 
medicamentele găsite în Cornul Abundenţei, indiferent ce- 
or fi fost, n-au avut nici un efect. 

Cornul Abundenţei stă în poziţia sa iniţială, dar a fost 
golit cu desăvârşire. Majoritatea proviziilor, păstrate în lăzi, 
în saci de pânză groasă şi în recipiente de plastic sunt 
stivuite cu grijă într-o piramidă a cărei distanţă faţă de 
tabără ridică semne de întrebare. Altele sunt împrăştiate 
de-a lungul perimetrului piramidei, aproape imitând 
aranjamentul proviziilor din jurul Cornului Abundenţei, cel 
de la începutul Jocurilor. Piramida este acoperită cu o plasă 
care, în afară de faptul că descurajează păsările, pare să nu 
fie de nici un folos. 

Intregul aranjament e complet derutant. Distanţa, plasa, 
prezenţa băiatului din Districtul 3. Un singur lucru e sigur, 
distrugerea acestor provizii n-o să fie atât de simplă cum 


pare. Aici mai e în joc şi un alt factor şi e bine să stau 
liniştită până când descopăr despre ce e vorba. Presupun că 
piramida e înconjurată, cumva, de capcane nevăzute. Mă 
gândesc la gropi camuflate, plase coborâtoare, fire care, 
odată rupte, îţi trimit în inimă o săgeată otrăvită. Adevărul e 
că posibilităţile sunt infinite. 

În timp ce reflectez asupra opţiunilor mele, îl aud pe 
Cato strigând. Arată către pădure, undeva, cu mult dincolo 
de mine, şi, fără să mă întorc, ştiu că Rue a aprins primul 
foc. Am avut grijă să strângem destule lemne verzi pentru 
ca fumul să fie vizibil. Profesioniştii încep imediat să se 
înarmeze. 

Izbucneşte o ceartă. Vorbesc suficient de tare ca să aud 
că sunt preocupaţi de băiatul din Districtul 3, nehotărându- 
se dacă trebuie să rămână pe loc sau să-i însoţească. 

— Vine cu noi. Avem nevoie de el în pădure, iar aici 
oricum nu mai are ce face. De provizii nu se poate atinge 
nimeni, zice Cato. 

— Dar Indrăgostitul? întreabă băiatul din Districtul 1. 

— Ţi-am tot spus să nu te mai gândeşti la el. Ştiu ce 
tăietură i-am făcut. E un miracol că încă n-a sângerat până 
la moarte. În orice caz, nu e în stare să dea o raită pe-aici, 
subliniază Cato. 

Deci Peeta e undeva, în pădure, grav rănit. Cât despre 
motivul pentru care i-a trădat pe profesionişti, mă simt încă 
în ceaţă. 

— Haideţi, îi îndeamnă Cato. 

Indeasă o suliță în mâinile băiatului din Districtul 3 şi o 
pornesc toţi trei în direcţia focului. Ultimul lucru pe care-l 
aud în timp ce pătrund printre copaci sunt vorbele lui Cato: 

— Când o găsim, o ucid aşa cum ştiu eu şi nu se 
amestecă nimeni. 

Ştiu, cumva, că nu vorbeşte despre Rue. Ea nu i-a 
aruncat în cap un cuib de viespoi-copoi. 

Rămân locului încă vreo jumătate de oră, încercând să- 
mi dau seama ce e de făcut în privinţa proviziilor. Singurul 
avantaj pe care mi-l oferă arcul şi săgețile e distanţa. Mi-ar 


fi uşor să trimit o săgeată aprinsă în piramidă - ţintesc 
destul de bine ca să nimeresc într-un ochi al plasei - dar n- 
am nici o garanţie că ar declanşa un incendiu. E mult mai 
probabil să ardă numai săgeata, şi ce-aş realiza? N-aş 
rezolva nimic şi le-aş oferi mult prea multe informaţii 
despre mine. Că am fost aici, că am un complice, că pot 
trimite săgețile la ţintă cu mare precizie. 

Nu există alternativă. Trebuie să mă apropii, să văd dacă 
nu pot descoperi ce anume protejează proviziile. De fapt, 
sunt gata să ies în câmp deschis când o mişcare îmi atrage 
privirea. La câteva sute de metri în dreapta mea, văd pe 
cineva ieşind din pădure. Pentru o clipă, am impresia că e 
Rue, însă apoi o recunosc pe Faţă de Vulpe - ea e cea de 
care nu reuşeam să ne-aducem aminte azi-dimineaţă - 
furişându-se spre câmpie. Când ajunge la concluzia că e în 
siguranţă, aleargă spre piramidă cu paşi mici şi iuți. Se 
opreşte exact la marginea cercului de provizii răspândite de 
jur împrejur, cercetează terenul şi îşi plasează cu băgare de 
seamă picioarele într-un loc anume. Pe urmă se apropie de 
morman în salturi mici, bizare, uneori aterizând pe un 
singur picior, legănându-se lent şi riscând când şi când 
câţiva paşi. La un moment dat, se lansează în aer, sărind 
peste un butoiaş, şi aterizează pe vârfuri. Dar s-a avântat 
prea tare şi inerția o aruncă în faţă. O aud ţipând ascuţit 
când atinge cu mâinile pământul, dar nu se întâmplă nimic. 
În secunda următoare e din nou în picioare şi continuă să 
înainteze până ce ajunge la grosul proviziilor. 

Am avut aşadar dreptate în privinţa capcanelor, dar sunt 
mult mai complexe decât îmi imaginasem. Am avut dreptate 
şi în privinţa fetei. Cât de vicleană e dacă a reuşit să 
descopere drumul către hrană şi să-l reconstituie cu atâta 
exactitate? Işi umple rucsacul luând câte puţin din diverse 
containere, biscuiţi dintr-o ladă, o mână de mere dintr-un 
sac de pânză, agăţat pe latura unei lăzi. Dar numai câte un 
pumn din fiecare, prea puţin pentru ca lipsurile să fie 
observate. Prea puţin ca să trezească vreo suspiciune. Şi se 
îndepărtează executându-şi micul dans straniu până la 


marginea cercului şi fugind cât o ţin picioarele până în 
pădure, vie şi nevătămată. 

Imi dau seama că scrâşnesc din dinţi, frustrată. Faţă de 
Vulpe mi-a confirmat ceea ce ştiam deja. Dar ce fel de 
capcane au instalat ca să fie nevoie de o asemenea 
dexteritate? Sunt atât de multe puncte declanşatoare? Şi 
de ce a ţipat aşa când a atins pământul cu mâinile? Ai fi zis 
că... şi, încet, încet, în mintea mea începe să se facă 
lumină... ai fi zis că pământul era pe cale să explodeze. 

— E minat, şoptesc. 

Asta explică totul. Uşurinţa cu care au acceptat 
profesioniştii să-şi părăsească proviziile. Reacţia lui Faţă de 
Vulpe, implicarea băiatului din Districtul 3, unde au fabrici, 
unde fac televizoare, automobile şi explozibili. Dar de unde 
a luat minele? Din provizii? Creatorii-de-joc nu furnizează, 
de obicei, astfel de arme, pentru că le place să vadă 
tributurile vărsând sânge cu mâinile lor. Mă strecor în afara 
tufişurilor şi traversez câmpul către una dintre plăcile 
rotunde de metal care ne-au adus în arenă. Pământul din 
jur a fost săpat şi bătătorit la loc. Minele de teren au fost 
dezactivate după cele şaizeci de secunde în care am rămas 
pe plăci, dar băiatul din Districtul 3 trebuie să fi reuşit să le 
reactiveze. N-am mai văzut pe nimeni făcând aşa ceva în 
timpul Jocurilor. Trebuie să fi fost un şoc chiar şi pentru 
creatori. 

Ei, bravo pentru băiatul din Districtul 3, care i-a tras pe 
sfoară, dar ce-ar trebui să fac eu acum? Evident că nu pot 
să mă plimb tacticoasă prin harababura de explozibili fără 
să fiu spulberată până în înaltul cerului. Cât despre 
trimiterea unei săgeți aprinse, ideea pare mai ridicolă ca 
niciodată. Minele sunt declanşate prin apăsare. lar 
apăsarea nu trebuie să fie foarte puternică. Intr-un an, o 
fată şi-a scăpat talismanul, o bilă mică, de lemn, în timp ce 
se afla încă pe trapă şi au adunat-o apoi bucată cu bucată, 
răzuindu-le efectiv de pe pământ. 

Braţul meu e destul de puternic, aş putea arunca nişte 
pietre în interiorul cercului, ca să declanşez... ce să 


declanşez? Poate o mină? Asta ar putea conduce la o reacţie 
în lanţ. Sau nu? Oare băiatul din Districtul 3 a plasat 
minele, astfel încât explozia uneia să nu le declanşeze pe 
celelalte? Protejând proviziile, dar garantând moartea 
intrusului? Dacă aş declanşa o singură mină, i-aş atrage cu 
siguranţă pe profesionişti aici, înapoi. Şi, oricum, ce e în 
capul meu? Mai e şi plasa, evident întinsă ca să devieze un 
asemenea atac. In plus, ceea ce ar trebui să fac, de fapt, ar 
fi să arunc simultan vreo treizeci de pietre, declanşând o 
imensă explozie în lanţ, care să distrugă totul. 

Arunc o privire înapoi, către pădure. Fumul celui de-al 
doilea foc al lui Rue pluteşte către cer. In clipa asta, 
profesioniştii au început probabil să bănuiască deja că au 
de-a face cu un soi de truc. Timpul e pe sfârşite. 

Problema asta are o soluţie, ştiu că are, nu trebuie decât 
să mă concentrez suficient. Mă holbez la piramidă, la 
recipiente, la lăzi, toate prea grele ca să le răstorni cu o 
singură săgeată. Poate că există vreun container cu ulei 
comestibil - şi, când ideea săgeţii aprinse prinde din nou 
viaţă, îmi dau seama că aş putea sfârşi pierzându-le pe 
toate douăsprezece fără să lovesc nici o cutie cu ulei, 
fiindcă aş trage la întâmplare. Mă gândesc să-ncerc să refac 
traseul lui Faţă de Vulpe către piramidă, cu speranţa că voi 
descoperi o nouă metodă de distrugere, când ochii îmi cad 
pe sacul de pânză, plin cu mere. Aş putea reteza frânghia 
cu o singură săgeată, n-am făcut-o şi la Centrul de 
Antrenament? E un sac mare, dar e posibil să nu provoace, 
totuşi, decât o singură explozie. Dacă aş putea elibera 
cumva merele... _ 

Ştiu ce am de făcut. Imi schimb poziţia, astfel încât să am 
sacul în bătaia arcului şi îmi acord trei săgeți ca să termin 
treaba. Imi aleg cu grijă poziţia picioarelor şi ignor restul 
universului în timp ce ţintesc cu meticulozitate. Prima 
săgeată taie pânza din partea de sus a sacului, lăsând în 
urmă o despicătură. A doua o lărgeşte, transformând-o într- 
o gaură căscată. Văd primul măr clintindu-se, când slobod a 
treia săgeată, nimerind gura răsucită a sacului. 


Pentru o clipă, timpul pare să fi încremenit. Pe urmă, 
merele se răspândesc pe pământ şi sunt azvârlită înapoi, 
prin aer. 


Capitolul 17 


IMPACTUL CU SOLUL TARE, bine bătătorit, al câmpiei 
îmi scoate aerul din plămâni. Rucsacul amortizează 
căzătura într-o mult prea mică măsură. Din fericire, tolba 
cu săgeți mi s-a înţepenit în scobitura cotului, salvându-se şi 
salvându-mi umărul, iar arcul a rămas în strânsoarea mâinii 
mele. Exploziile continuă să cutremure pământul. Nu le 
aud. În clipa asta nu aud nimic. Dar merele trebuie să fi 
lovit suficient de multe mine, aruncând în aer destule 
sfărâmături care să activeze altele. Reuşesc să-mi apăr faţa 
cu braţele, în timp ce în jurul meu cade o ploaie de resturi, 
unele aprinse. Un fum usturător se răspândeşte în aer, 
nefiind cel mai potrivit remediu pentru cineva care se 
străduieşte să-şi recapete răsuflarea. 

După vreun minut, pământul încetează să mai vibreze. 
Mă răsucesc pe-o parte şi îmi permit un moment de 
satisfacţie la vederea mormanului fumegând în care s-au 
transformat proviziile până de curând sub formă de 
piramidă. E puţin probabil ca profesioniştii să mai poată 
salva ceva. 

Aş face mai bine să plec de-aici, îmi spun. Se vor întoarce 
pe drumul cel mai scurt. Dar, odată ridicată în picioare, îmi 
dau seama că plecarea nu e atât de simplă. Sunt ameţită. 
Nu e vorba de o uşoară instabilitate, ci de acea ameţeală 
care face copacii să se năpustească asupra ta şi pământul 
să ţi se vălurească sub picioare. După câţiva paşi, reuşesc 
cumva să mă răsucesc, ajungând în patru labe. Aştept 
câteva minute, sperând să-mi revin, ceea ce nu se întâmplă. 

Încep să intru în panică. Nu pot rămâne aici. Fuga e 
esenţială. Dar nu pot să merg şi nu aud nimic. Imi duc mâna 
la urechea stângă, cea care s-a aflat în direcţia exploziei, şi 
o iau plină de sânge. Oare detonaţia m-a lăsat surdă? Ideea 
mă înspăimântă. Când vânez, mă bazez pe auz în aceeaşi 
măsură ca pe văz, poate uneori mai mult. Dar nu-mi pot 


trăda frica. Fără îndoială acum mă aflu în direct, pe fiecare 
ecran din Panem. 

Fără urme de sânge, îmi spun, şi reuşesc să-mi trag 
gluga pe cap şi să-i leg şnurul sub bărbie cu degete ce nu 
vor să coopereze. Ar trebui să sugă sângele. Nu pot merge, 
dar oare mă pot târî? Inaintez, de probă. Da, mă pot târi, 
dacă mă mişc foarte încet. Cea mai mare parte a pădurii nu 
îmi oferă nici un ascunziş mulţumitor. Speranţa mea e să 
ajung înapoi, în tufărişul lui Rue. Nu-mi pot permite să fiu 
surprinsă în patru labe, în câmp deschis. Nu numai că mi-aş 
găsi moartea, dar, în mâinile lui Cato, aş avea parte deo 
agonie lungă şi dureroasă. Gândul că Prim ar trebui să 
privească aşa ceva mă ajută să mă târăsc cu încăpățânare 
spre adăpost. Suflul unei alte detunături mă izbeşte drept 
în faţă. O mină răzleţită, declanşată de o ladă ce se 
prăbuşeşte, făcându-se bucăţi. Se mai întâmplă de încă 
două ori. Asta mă duce cu gândul la ultimele câteva boabe 
de porumb care pocnesc când fac floricele împreună cu 
Prim, deasupra focului de acasă. 

Ajung la adăpost exact la ţanc. Abia ce apuc, 
literalmente, să mă târăsc în hăţişul de tufişuri când Cato e 
deja aici, dând buzna pe câmpie, urmat în curând de aliaţii 
săi. Furia lui dezlănţuită mi-ar putea stârni râsul - vasăzică 
oamenii îşi smulg într-adevăr părul din cap şi lovesc cu 
pumnii în pământ - dacă n-aş şti că e îndreptată împotriva 
mea, pentru ceea ce i-am făcut. Ţinând cont că mă aflu atât 
de aproape şi că nu sunt în stare nici să fug, nici să mă apăr, 
totul mă umple de groază. Mă bucur că ascunzătoarea mea 
nu le permite camerelor să mă arate în prim-plan, fiindcă 
îmi rod unghiile cu disperare. Le răzuiesc de ultimele 
resturi de lac, încercând să-mi opresc clănţănitul dinţilor. 

Băiatul din Districtul 3 aruncă pietre în ruine şi probabil 
le spune însoţitorilor săi că toate minele au fost activate, 
fiindcă profesioniştii se apropie de resturi. 

Cato a ieşit din prima fază a accesului de furie şi acum îşi 
varsă mânia, spărgând diverse containere cu lovituri de 
picior. Celelalte tributuri răscolesc prin toată harababura, 


căutând câte ceva care să poată fi salvat, dar nu găsesc 
nimic. Băiatul din Districtul 3 şi-a făcut datoria prea bine. 
Probabil că ideea trece şi prin gândul lui Cato, fiindcă se 
răsuceşte în direcţia lui, părând să ţipe la el. Băiatul abia ce 
apucă să facă stânga-împrejur şi s-o ia la fugă când Cato îl 
ajunge şi îl imobilizează din spate, înconjurându-i gâtul cu 
braţul. Văd muşchii lui Cato vălurind când îi smuceşte scurt 
capul într-o parte. 

Asta se petrece cât ai clipi. Moartea băiatului din 
Districtul 3. 

Ceilalţi doi profesionişti par să-şi dea silinţa să-l calmeze 
pe Cato. Imi dau seama că el vrea să se întoarcă în pădure, 
dar ceilalţi arată întruna spre cer, ceea ce mă nedumereşte, 
până când înţeleg: „Sigur că da. Îşi închipuie că tributul 
care a declanşat exploziile e mort.” Nu ştiu nimic despre 
săgeți şi despre mere. Îşi închipuie că minele au funcţionat 
aiurea, că tributul care a distrus proviziile a sărit în aer 
odată cu ele. Dacă ar fi fost trasă o lovitură de tun, s-ar fi 
confundat cu uşurinţă cu zgomotul exploziilor. lar 
rămăşiţele împrăştiate ale hoţului ar fi putut fi ridicate de 
aeronavă. Se retrag în partea opusă a lacului, lăsându-i pe 
creatorii-de-joc să recupereze cadavrul băiatului din 
Districtul 3. Şi aşteaptă. 

Presupun că se aude lovitura de tun. Apare o aeronavă, 
care ia mortul. Soarele coboară sub orizont. Se lasă 
noaptea. Văd stema Capitoliului sus, pe cer, şi ştiu că imnul 
trebuie să fi început. Beznă de o clipă. Arată chipul 
băiatului din Districtul 3. Apoi pe al celui din Districtul 10, 
care trebuie să fi murit dimineaţă. Pe urmă reapare stema. 
Aşadar, acum ştiu şi ei. Cel care a declanşat exploziile 
trăieşte. În lumina răspândită de stemă, îi văd pe Cato şi pe 
fata din Districtul 2 punându-şi ochelarii de noapte. Băiatul 
din Districtul 1 aprinde o creangă de copac, în loc de torţă, 
luminând îndârjirea necruțătoare de pe toate chipurile. 
Profesioniştii se întorc în pădure cu paşi mari, gata de 
vânătoare. 


Ameţeala s-a mai domolit şi, în timp ce urechea stângă 
continuă să-mi fie pe de-a-ntregul surdă, în dreapta aud un 
țiuit, ceea ce pare să fie semn bun. Totuşi, n-are nici un rost 
să-mi părăsesc ascunzătoarea. Nicăieri nu sunt mai în 
siguranţă decât aici, la locul faptei. Ei îşi închipuie, 
probabil, că vinovatul are un avans de două sau chiar trei 
ore. Insă trece mult timp înainte de a îndrăzni să mă 
clintesc. 

Mai întâi caut propriii mei ochelari şi mi-i pun, ceea ce 
mă mai linişteşte puţin, fiindcă îmi pot folosi măcar unul 
dintre simţurile de vânător. Beau puţină apă şi îmi spăl 
sângele din ureche. Temându-mă că mirosul de carne ar 
putea atrage prădători nedoriți - cel de sânge proaspăt e 
suficient de periculos - îmi încropesc o cină bună din 
legumele, rădăcinile şi fructele pe care le-am cules 
împreună cu Rue. 

Unde e micuța mea aliată? A reuşit să ajungă înapoi, la 
punctul nostru de întâlnire? Cel puţin, cerul a dovedit că 
suntem amândouă în viaţă. 

Număr pe degete tributurile supraviețuitoare. Băiatul 
din 1, amândouă din 2, Faţă de Vulpe, amândouă tributurile 
din 11 şi din 12. Numai opt. Pariurile trebuie să se fi încins 
la Capitoliu. Probabil că acum studiază particularităţile 
fiecăruia dintre noi. Probabil că ne intervievează prietenii şi 
familiile. A trecut mult timp de când nici un tribut din 
Districtul 12 n-a mai ajuns printre cei mai buni opt. lar 
acum suntem doi. Cu toate că, judecând după spusele lui 
Cato, Peeta e pe ducă. Deşi despre Cato nu se poate spune 
că are întotdeauna ultimul cuvânt. Nu e el cel care tocmai 
şi-a pierdut toate proviziile? 

Să-nceapă cea de-a Şaptezeci şi Patra Ediţie a Jocurilor 
Foamei, Cato, spun, în gând. Să-nceapă cu adevărat. 

Vântul rece a prins să sufle pe neaşteptate, întind mâna 
după sacul de dormit înainte de a-mi aminti că i l-am dat lui 
Rue. Ar fi trebuit să-mi fac rost de altul, dar, din pricina 
minelor şi a tuturor celorlalte, am uitat. Incep să dârdâi. 
Pentru că, oricum, cuibăritul într-un copac peste noapte nu 


e practic, sap cu mâinile o groapă sub tufişuri şi mă acopăr 
cu frunze şi cu ace de pin. Dar încă îmi mai e frig. Îmi întind 
folia de plastic peste partea de sus a corpului şi îmi aşez 
rucsacul, astfel încât să mă apere de vânt. E ceva mai bine. 
Încep să am mai multă înţelegere pentru fata din Districtul 
8, care a aprins focul în prima noapte. Însă acum eu sunt 
cea care trebuie să scrâşnească din dinţi şi să reziste până 
dimineaţă. Mai multe frunze, mai multe ace de pin. Imi 
strecor braţele în interiorul hainei şi îmi strâng genunchii la 
piept. Reuşesc, cumva, să mă las furată de somn. 

Când deschid ochii, lumea pare uşor fisurată şi am 
nevoie de un minut ca să-mi dau seama că soarele trebuie 
să se fi ridicat destul de sus, iar ochelarii îmi fragmentează 
câmpul vizual. În timp ce mă salt în capul oaselor şi mi-i 
scot, aud pe cineva râzând, undeva, în preajma lacului, şi 
încremenesc. Râsul e distorsionat, dar faptul că îl percep 
înseamnă că îmi recapăt auzul. Da, cu urechea dreaptă aud 
din nou, deşi încă îmi mai ţiuie. Cât despre urechea stângă, 
ei bine, cel puţin nu mai sângerează. 

Mă uit cu atenţie printre tufişuri, temându-mă că 
profesioniştii s-au întors, blocându-mă aici pe timp 
nelimitat. Dar e Faţă de Vulpe, stă, râzând, în mijlocul 
resturilor piramidei. E mai isteaţă decât profesioniştii, 
descoperă câteva obiecte utile în cenuşă. Un vas din metal. 
O lamă de cuţit. Buna ei dispoziţie mă nedumereşte, până 
ce înţeleg că, proviziile profesioniştilor odată dispărute, ea 
ar putea avea realmente o şansă. Ca noi toţi, ceilalţi. Imi 
trece prin gând să ies la iveală şi s-o recrutez ca a doua 
aliată împotriva grupului lor. Dar alung ideea. Zâmbetul ei 
viclean are ceva care mă convinge că prietenia cu Faţă de 
Vulpe se va încheia cu un cuţit în spatele meu. Având asta în 
minte, apreciez că e momentul potrivit s-o dobor cu o 
săgeată. Dar ea aude ceva, nu pe mine, fiindcă îşi întoarce 
capul în partea opusă, către râpă, şi o rupe la fugă spre 
pădure. Eu aştept. Nu e nimic, nu apare nimeni. lotuşi, 
dacă Faţă de Vulpe a crezut că există un pericol, poate că e 


timpul să plec de aici. Pe lângă asta, sunt nerăbdătoare să-i 
povestesc lui Rue despre piramidă. 

Fiindcă n-am habar unde ar putea fi profesioniştii, ideea 
de a mă întoarce mergând de-a lungul pârâului pare la fel 
de bună ca oricare alta. Mă grăbesc, cu arcul încărcat într-o 
mână şi cu o bucată de gâsculiţă rece în cealaltă, fiindcă 
acum sunt lihnită de foame şi nu vreau frunze şi fructe, ci 
grăsimea şi proteinele din carne. Drumul în susul pârâului e 
lipsit de evenimente. Odată ajunsă lângă apă, îmi reumplu 
sticla şi mă spăl, acordând o atenţie deosebită urechii mele 
rănite. Pe urmă urc dealul, cu pârâul drept călăuză. La un 
moment dat, descopăr urme de cizme în mâlul de pe mal. 
Profesioniştii au fost aici, dar nu pentru multă vreme. 
Urmele sunt adânci fiindcă au fost făcute în noroi moale, 
dar acum sunt aproape uscate de soarele dogoritor. N-am 
fost destul de prevăzătoare în privinţa propriilor mele 
urme, contând pe faptul că nu sunt apăsate şi că vor fi 
ascunse sub acele de pin. Însă acum îmi scot cizmele şi 
şosetele şi merg desculţă prin albia pârâului. 

Apa rece îmi înviorează trupul şi îmi redă buna 
dispoziţie. Săgetez doi peşti, o pradă uşoară în apa lină a 
pârâului, şi îmi continui drumul mâncând unul crud, cu 
toate că abia am terminat carnea de gâsculiţă. Pe al doilea îl 
păstrez pentru Rue. 

Ţiuitul din urechea mea dreaptă se atenuează treptat, pe 
nesimţite, până când dispare cu desăvârşire. Mă pomenesc 
pipăindu-mi periodic urechea stângă, încercând să 
îndepărtez indiferent ce mă împiedică să aud sunetele. 
Dacă există vreo ameliorare, atunci e insesizabilă. Nu mă 
pot obişnui cu surzenia de o ureche. Mă face să mă simt 
dezechilibrată şi lipsită de apărare dinspre partea stângă. 
Şi oarbă, în aceeaşi măsură. Capul mi se tot întoarce înspre 
partea rănită, urechea mea dreaptă încercând să 
compenseze zidul de tăcere care a înlocuit fluxul constant 
de informaţii de ieri. Cu cât trece mai mult timp, cu atât îmi 
pierd mai tare speranţa că rana asta se poate vindeca 
vreodată. 


Când ajung la locul primei noastre întâlniri, sunt sigură 
că e neatins. Nici urmă de Rue, nici jos, nici în copaci. 
Ciudat. Ar fi trebuit să se-ntoarcă până acum, e deja 
amiază. Fără îndoială că şi-a petrecut noaptea în vreun 
copac. Ce altceva ar fi putut face, fără nici o sursă de 
lumină şi cu profesioniştii cu ochelari de noapte tropăind 
prin pădure? Iar cel de-al treilea foc pe care ar fi trebuit să- 
l aprindă - cu toate că am uitat să mă uit după el azi-noapte 
- era mai îndepărtat de locul nostru decât celelalte. 
Probabil că se întoarce cu multă prudenţă. Aş vrea să se 
grăbească, fiindcă nu-mi place să rămân aici prea mult. 
Vreau să-mi petrec după-amiaza mergând spre un teren 
mai înalt şi să vânez pe drum. Dar acum n-am altceva de 
făcut decât să aştept. 

Imi spăl sângele de pe haină şi din păr şi îmi curăţ rănile 
a căror listă se tot lungeşte. Arsurile sunt într-o stare mult 
mai bună, totuşi le ung cu puţină alifie. Acum, principala 
mea preocupare e să nu le las să se infecteze. Imi văd de 
treabă şi mănânc şi cel de-al doilea peşte. Oricum n-o să 
reziste mult sub soarele ăsta fierbinte, dar o să-mi fie uşor 
să mai prind alţii pentru Rue, cu o săgeată. Dacă ea o să 
apară. 

Aici, la nivelul solului, mă simt vulnerabilă din cauza 
auzului meu asimetric, aşa că mă urc într-un copac şi 
continui să aştept. Dacă apar profesioniştii, locul e excelent 
pentru a trage în ei. Soarele se mişcă încet. Fac diverse 
lucruri ca să treacă timpul. Mestec frunze şi mi le aplic pe 
înţepăturile care s-au dezumflat, dar încă n-au dispărut. Îmi 
pieptăn părul jilav cu degetele şi îl împletesc. Îmi leg din 
nou şireturile cizmelor, îmi verific arcul şi cele nouă săgeți 
rămase. Îmi cercetez în repetate rânduri urechea stângă, 
foşnind dintr-o frunză lângă ea, dar rezultatul nu e 
promiţător. 

În ciuda cărnii de gâsculiţă şi a peştilor, maţele mele 
chiorăie şi ştiu că o să am parte de o zi a foamei, cum o 
numim noi acasă, în Districtul 12. E o zi în care, indiferent 
ce ţi-ai îndesa în stomac, nu te simţi niciodată sătul. Statul 


în copac, fără a avea nimic de făcut, înrăutăţeşte lucrurile, 
aşa că mă hotărăsc să mă las condusă de foame. La urma 
urmelor, am slăbit mult în arenă, am nevoie de nişte calorii 
în plus. Iar arcul şi săgețile îmi dau mai multă încredere în 
privinţa perspectivelor mele de viitor. 

Curăţ pe îndelete o mână de nuci şi le mănânc. Ultimul 
meu biscuit. Gâtul gâsculiţei. Asta e bun, fiindcă e nevoie de 
mult timp ca să curâţ toată carnea de pe oase. In final, o 
aripă de gâsculiţă şi pasărea devine istorie. Dar e ozia 
foamei şi, chiar după toate astea, visez mâncare cu ochii 
deschişi. Mai ales mâncărurile decadente servite la 
Capitoliu. Puiul în sos de portocale. Prăjiturile şi budinca. 
Pâinea cu unt. Păstârnacul în sos verde. Şi tocana de miel 
cu prune uscate. Sug câteva frunze de mentă şi îmi ordon 
să încetez. Menta e bună fiindcă acasă bem adesea ceai de 
mentă după cină, aşa că îmi păcăleşte stomacul, făcându-l 
să creadă că a trecut ora mesei. Într-un fel. 

Legănându-mi picioarele în vârful copacului, dogorită de 
soare, cu gura plină de mentă, cu arcul şi săgețile la- 
ndemână... e cel mai relaxant moment de care am avut 
parte de când am intrat în arenă. Nu mai trebuie decât să-şi 
facă apariţia Rue ca să putem pleca. Pe măsură ce se 
lungesc umbrele, creşte şi neliniştea mea. Către sfârşitul 
după-amiezii, sunt hotărâtă să plec în căutarea ei. Pot cel 
puţin să trec prin locul unde a făcut al treilea foc, să văd 
dacă descopăr ceva care să-mi sugereze unde s-ar putea 
afla. 

Inainte de a pleca, împrăştii câteva frunze de mentă în 
jurul fostului nostru foc de tabără. Fiindcă le-am cules de la 
mare distanţă, Rue o să priceapă că am fost aici, pe când 
pentru profesionişti nu vor avea nici un înţeles. 

În mai puţin de o oră, ajung în locul ales pentru cel de al 
treilea foc şi ştiu că o parte a planului n-a mers. Lemnele au 
fost aranjate cu grijă, amestecate cu iască de o mână de 
expert, dar n-au fost niciodată aprinse. Rue a pregătit focul, 
dar n-a mai ajuns înapoi. Undeva, între a doua coloană de 


fum, pe care am observat-o înainte de a arunca în aer 
proviziile, şi locul ăsta, a dat de necaz. 

Trebuie să-mi reamintesc că e încă în viaţă. Sau nu mai 
e? E posibil ca lovitura de tun ce i-a anunţat moartea să fi 
răsunat în primele ore ale dimineţii când şi urechea mea 
teafără era încă prea afectată ca s-o poată auzi? O să apară 
pe cer la noapte? Nu, refuz să cred asta. Pot exista o sută 
de alte explicaţii. A dat peste o haită de animale de pradă 
sau peste un alt tribut, cum ar fi Thresh, şi a fost nevoită să 
se ascundă. Indiferent ce s-ar fi întâmplat, sunt aproape 
sigură că e blocată undeva, pe traseul dintre al doilea foc şi 
cel neaprins, de la picioarele mele. Ceva o ţine cocoţată 
într-un copac. 

Ceva pe care mă voi duce să-l vânez. După ce am pierdut 
vremea toată după-amiaza, a avea o ocupaţie e o adevărată 
uşurare. Mă furişez în tăcere printre umbre, lăsându-le să 
mă ascundă. Dar nimic nu-mi trezeşte bănuielile. Nu văd 
nici o urmă de luptă, nici o răscolire a acelor de pin 
aşternute pe pământ. Tocmai m-am oprit pentru o clipă, 
când o aud. Ca să fiu sigură, mă văd nevoită să-mi rotesc 
capul, înclinându-l pe o parte, dar se aude din nou. Melodia 
de patru note a lui Rue, ieşind din ciocul unei gaiţe- 
zeflemitoare. Cea care înseamnă că e bine sănătoasă. 

Zâmbesc larg şi mă îndrept în direcţia păsării. La o mică 
distanţă în faţa mea, o alta reia aceleaşi note. Rue le-a 
cântat, şi asta s-a întâmplat de curând. Altminteri, gaiţele ar 
fi imitat un alt cântec. Imi ridic ochii spre copaci, căutând o 
urmă lăsată de ea. Înghit în sec şi cânt şi eu, ca răspuns, 
sperând că Rue va înţelege că mi se poate alătura fără să 
rişte nimic. O gaiţă-zeflemitoare îmi repetă melodia. Şi 
atunci aud ţipătul. 

E ţipătul unui copil, ţipătul unei fete tinere, şi, în afară de 
Rue, în arenă nu există nimeni care să scoată un asemenea 
sunet. Acum alerg, ştiind că asta poate fi o cursă, ştiind că 
toţi cei trei profesionişti pot fi pregătiţi să mă atace, dar nu 
mă pot opri. Se aude un alt strigăt strident şi, de data asta, 
e numele meu. 


— Katniss! Katniss! 

prez Rue! 

li răspund, ca să ştie că sunt aproape. Pentru ca ei să ştie 
că sunt aproape şi cu speranţa că fata care i-a atacat cu un 
cuib de viespoi-copoi şi care a obţinut un unsprezece 
pentru ei încă inexplicabil va izbuti să le abată atenţia de la 
Rue. 

— Rue! Vin! 

Când dau buzna în luminiş, ea e căzută la pământ, 
neajutorată, încâlcită într-o plasă. Abia are timp să-şi 
întindă către mine mâna scoasă printr-un ochi şi să-mi 
rostească numele, înainte ca sulița să-i pătrundă în trup. 


Capitolul 18 


BĂIATUL DIN DISTRICTUL 1 moare fără să apuce să 
scoată sulița. Săgeata mea i se înfige adânc în mijlocul 
gâtului. Cade în genunchi şi îşi împarte scurtul timp care i-a 
mai rămas de trăit între a-şi smulge săgeata şi a se îneca în 
propriul sânge. Mi-am reîncărcat arcul şi îl îndrept în toate 
părţile, în timp ce strig la Rue: 

— Mai sunt şi alţii? Mai sunt şi alţii? 

Ea e nevoită să spună nu de mai multe ori înainte de ao 

auzi. 
___ S-a rostogolit pe-o parte, cu trupul arcuit în jurul suliţei. 
Il împing pe băiat, îndepărtându-l de ea, şi îmi scot cuțitul, 
eliberând-o din plasă. După o singură privire asupra rănii, 
ştiu că depăşeşte capacitatea mea de a o lecui. Probabil că 
o depăşeşte pe a oricui. Vârful armei e adânc împlântat în 
stomac. Mă ghemuiesc lângă ea, privind neajutorată sulița 
înţepenită. N-are rost să-i spun cuvinte liniştitoare, să-i 
spun că o să fie bine. Nu e proastă. Mâna i se întinde şi mă 
agăţ de ea ca de o parâmă salvatoare. De parcă eu, nu ea, 
aş fi pe moarte. 

— Ai aruncat în aer mâncarea? şopteşte Rue. 

— Până la ultima îmbucătură. 

— Trebuie să-nvingi. 

— O să-nving. Acum o să-nving pentru noi amândouă, îi 
promit. 

Aud tunul şi îmi ridic privirea. Trebuie să fie pentru 
băiatul din Districtul 1. 

— Nu pleca. 

Rue mă strânge mai tare de mână. 

— Sigur că nu plec. Nu mă mişc de-aici, zic eu. A 

Mă trag mai aproape şi îi pun capul în poala mea. li 
mângâi cu blândeţe părul negru, des, dându-i-l după 
ureche. 

— Cântă, spune ea, şi eu abia reuşesc să aud cuvântul. 


Să cânt? mă gândesc. Ce să cânt? Ştiu puţine cântece. 
Greu de crezut sau nu, în casa noastră se cânta cândva. 
Cântece pe care le cântam şi eu. Iata mă antrena cu vocea 
lui uimitoare - dar, după moartea lui, n-am mai cântat prea 
des. Cu excepţia cazurilor când Prim era foarte bolnavă. 
Atunci îi cântam cântecele care îi plăceau în fragedă 
copilărie. 

Să cânt. Am un nod în gât, vocea răguşită de fum şi de 
oboseală. Dar asta e ultima dorinţă a lui Prim, adică a lui 
Rue, aşa că trebuie măcar să-ncerc. Melodia care îmi vine 
în minte e un simplu cântec de leagăn, cu care ne adormim 
copii agitaţi şi flămânzi. Cred că e vechi, foarte vechi. 
Compus cu multă vreme în urmă, pe dealurile noastre. 
Profesoara mea de muzică numeşte aşa ceva „boare de 
munte.” Dar cuvintele sunt simple, mângâietoare, promit că 
ziua de mâine va fi mai plină de speranţe decât acest 
răstimp cumplit pe care îl numim astăzi. 

Tuşesc scurt, înghit cu greutate şi încep: 


În inima luncii, sub salcia deasă, 

E patul de iarbă, e perna frumoasă. 

Pe ea culc-obrazul şi pleoapele-nchide. 
O să fie soare când le vei deschide. 


Aici ţi-e-adăpostul, aici e căldură, 

Aici margarete te apăr” de ură. 

Aici vise dulci dimineaţa-mplineşte, 
Aici al meu suflet mereu te-ndrăgeşte. 


Pleoapele lui Rue flutură şi se închid. Pieptul îi tresaltă, 
dar atât de uşor! Lacrimile îmi sunt eliberate şi se preling 
pe obraji. Dar trebuie să termin cântecul pentru ea. 


În inima luncii, de lume ascunse, 

Sunt raze de Lună şi mantii de frunze. 
Tu uită durerea, necazuri aruncă; 

în zori dispărea-vor cu toate din luncă. 


Aici ţi-e-adăpostul, aici e căldură, 
Aici margarete te apăr” de ură. 


Ultimele versuri abia se mai aud. 


Aici vise dulci dimineaţa-mplineşte, 
Aici al meu suflet oricând te-ndrăgeşte. 


În jur, totul e nemişcare şi tăcere. Pe urmă, parcă venind 
din altă lume, gaiţele-zeflemitoare repetă cântecul meu. 

Rămân locului preţ de încă o clipă, privind cum picură pe 
faţa lui Rue lacrimile mele. Răsună lovitura ei de tun. Mă 
aplec şi îi ating apăsat tâmpla cu buzele. Incet, de parcă mi- 
ar fi teamă să n-o trezesc, îi culc din nou capul pe pământ şi 
îmi desprind mâna de a ei. 

Probabil că acum vor să plec de aici. Ca să poată lua 
cadavrele. Şi nu mai am de ce să rămân. Îl întorc pe băiatul 
din Districtul 1 cu faţa în jos şi îi iau rucsacul, apoi 
recuperez săgeata care i-a curmat viaţa. lai curelele 
rucsacului lui Rue, desprinzându-i-l de spate, ştiind că şi-ar 
fi dorit să-l am eu, dar îi las sulița în stomac. Armele rămase 
în trupuri sunt duse în aeronavă. Suliţa nu-mi e de nici un 
folos, aşa că e cu atât mai bine cu cât dispare mai repede 
din arenă. 

Nu sunt în stare să-mi iau ochii de la Rue, acum mai mică 
decât oricând, un pui de animal încovrigat într-un culcuş de 
plasă. Nu mă pot convinge s-o părăsesc aşa. Dincolo de 
orice rău, dar părând atât de neajutorată. Să-l urăsc pe 
băiatul din Districtul 1, pe care moartea îl face să pară tot 
atât de vulnerabil, pare lipsit de sens. 

Capitoliul e cel pe care-l urăsc, fiindcă ne face asta nouă, 
tuturor. 

Vocea lui Gale îmi răsună în minte. Furia dementă pe 
care i-o stârneşte Capitoliul nu mai e fără nici o noimă, nu 
mai poate fi ignorată. Moartea lui Rue mă aduce faţă în faţă 
cu propria mânie, stârnită de cruzimea şi de nedreptăţile 


răsfrânte de ei asupra noastră. Însă aici neputinţa mea se 
face simțită mult mai mult decât acasă. N-am cum să mă 
răzbun pe Capitoliu. Nu-i aşa? 

Pe urmă îmi aduc aminte cuvintele lui Peeta, de pe 
acoperiş. „Numai că-mi doresc să pot găsi o cale de a... de 
a-i arăta Capitoliului că nu îi aparțin. Că sunt mai mult 
decât un simplu pion în Jocurile lor”. Şi, pentru prima oară, 
înţeleg ce-a vrut să spună. 

Vreau să fac ceva, aici şi acum, ceva care să-i silească să 
se ruşineze, să se simtă răspunzători, vreau să-i arăt 
Capitoliului că, indiferent ce-ar face şi ce ne-ar sili să facem, 
există o parte a fiecărui tribut pe care n-o poate lua în 
stăpânire. Că Rue a fost mai mult decât un pion în Jocurile 
lor. Că şi eu sunt mai mult decât atât. 

În pădure, la câţiva paşi distanţă, e un pâlc de flori de 
câmp. Poate sunt vreun soi de buruieni, dar petalele au 
nuanţe superbe de violet, galben şi alb. Culeg un braţ şi mă 
întorc alături de Rue. 

li împodobesc trupul cu flori, aranjându-le încet, una 
câte una. Acoperindu-i rana urâtă. Incununându-i chipul. 
Impletindu-i în păr culori strălucitoare. 

Vor trebui să arate asta. Sau, chiar dacă preferă să 
îndrepte camerele în altă parte în aceste clipe, vor fi nevoiţi 
să le răsucească înapoi în momentul recuperării leşurilor şi 
toată lumea o s-o vadă şi o să ştie că eu am împodobit-o. Fac 
un pas înapoi şi o privesc pentru ultima oară. La urma 
urmelor, ar putea să doarmă acum în lunca aia. 

— Adio, Rue, şoptesc. 

Imi lipesc cele trei degete din mijloc de buze şi le întind 
în direcţia ei. Apoi plec fără să mă mai uit înapoi. 

Păsările amuţesc. Undeva, o gaiţă-zeflemitoare scoate 
fluieratul de avertizare, care anunţă sosirea aeronavei. Nu 
ştiu de unde ştie ea. Probabil că aude lucruri pe care 
oamenii nu le pot auzi. Mă opresc, privind ţintă înainte, nu 
la ceea ce se petrece în urmă. Nu durează mult, apoi toate 
păsările reîncep să cânte şi ştiu că ea nu mai e aici. 


O altă gaiţă-zeflemitoare, o pasăre tânără, coboară pe o 
creangă din faţa mea şi începe să cânte melodia lui Rue. 
Pentru această novice, cântecul meu şi aeronava au fost 
prea nefamiliare ca să le poată memora, dar redă cu 
măiestrie cele câteva note. Cele care spun că Rue e în 
siguranţă. 

— E bine şi la adăpost, spun, trecând pe sub creangă. 
Acum nu trebuie să ne mai facem griji pentru ea. 

E bine şi la adăpost. 

Habar n-am unde să mă duc. Scurta senzaţie a existenţei 
unui cămin din noaptea petrecută împreună cu Rue a 
dispărut. Picioarele mă poartă încoace şi încolo, până la 
asfinţit. Nu mi-e frică, nu mai sunt nici măcar în alertă. 
Ceea ce mă transformă într-o ţintă uşoară. Cu excepţia 
faptului că sunt gata să ucid pe oricine mi s-ar ivi în faţa 
ochilor. Fără nici o emoție şi fără nici un tremur al mâinii. 
Ura împotriva Capitoliului nu mi-a alungat câtuşi de puţin 
ura faţă de rivali. Mai ales pe cea faţă de profesionişti. 
Măcar ei pot fi făcuţi să plătească pentru moartea lui Rue. 

Totuşi, nu se iveşte nimeni. N-am mai rămas prea mulţi şi 
arena e mare. Vor pune în curând în aplicare vreun alt plan 
care să ne aducă laolaltă. Însă azi s-a vărsat destul sânge. 
Poate o să reuşesc chiar să dorm. 

Sunt gata să-mi urc rucsacurile într-un copac şi să-mi 
instalez tabăra, când o paraşută argintie coboară lin şi îmi 
aterizează la picioare. Un dar de la un sponsor. Dar de ce 
acum? Stau cât se poate de bine cu proviziile. Poate că 
Haymitch mi-a remarcat deznădejdea şi vrea să mă 
înveselească puţin. Sau o fi ceva care să-mi vindece 
urechea? 

Desfac pachetul ataşat de paraşută şi găsesc o pâine 
mică. Nu e pâinea fină, albă, din Capitoliu. E făcută din 
raţia de grâne închise la culoare şi are formă de semilună. 
Presărată cu seminţe, îmi aduc aminte ce m-a învăţat Peeta 
despre diferitele tipuri de pâine când ne aflam în Centrul de 
Antrenament. Pâinea asta e din Districtul 11. Ridic cu 
prudenţă franzela încă fierbinte. Cât i-o fi costat pe oamenii 


din Districtul 11, care abia se pot hrăni pe ei înşişi? Cât de 
mulţi au fost nevoiţi să pună deoparte câte un bănuţ pe 
care să-l doneze pentru această singură pâine? A fost 
pregătită pentru Rue, cu siguranţă. Dar, în loc să-şi retragă 
darul după moartea ei, l-au autorizat pe Haymitch să mi-l 
trimită mie. Ca mulţumire? Sau fiindcă sunt ca mine, nu le 
place să-şi lase datoriile neplătite? Indiferent care ar fi 
motivul, se întâmplă pentru prima oară. Un district trimite 
un dar unui tribut din alt district. 

Imi ridic capul şi păşesc în lumina ultimelor raze de 
soare. 

— Le mulţumesc oamenilor din Districtul 11, spun. 

Vreau să afle că ştiu cine mi-a făcut darul. Că a fost 
apreciat la adevărata lui valoare. 

Mă urc în copac, periculos de sus, nu ca să fiu în 
siguranţă, ci ca să mă îndepărtez cât mai mult de ziua de 
azi. Sacul meu de dormit e rulat cu grijă în rucsacul lui Rue. 
Mâine o să-mi sortez lucrurile. Mâine o să fac un nou plan. 
Dar în seara asta nu sunt în stare decât să mă ancorez cu 
centura de crengi şi să înghit bucățele minuscule de pâine. 
E bună. Are gustul de acasă. 

Stema apare în curând pe cer şi imnul îmi răsună în 
urechea dreaptă. Băiatul din Districtul 1, Rue. Asta e tot 
pentru astăzi. Am rămas șase, îmi spun. Numai şase. Adorm 
imediat, încă strângând pâinea în mâini. 

Uneori, când lucrurile merg din cale-afară de rău, 
creierul meu îmi dăruieşte câte un vis frumos. O plimbare 
cu tata în pădure. O oră însorită şi o prăjitură mâncată 
împreună cu Prim. În noaptea asta mi-o trimite pe Rue, încă 
împodobită cu flori, cocoţată în mijlocul unei mări de copaci 
înalţi, încercând să mă-nveţe cum să vorbesc cu gaiţele- 
zeflemitoare. Nu-i văd rănile, nu văd nici un strop de sânge, 
doar o fată sclipitoare, râzând. Îmi cântă melodii pe care nu 
le-am mai auzit niciodată, cu voce limpede, melodioasă. 
larăşi şi iarăşi. Toată noaptea. Urmează un răstimp de 
trecere, somnolent, când aud ultimele acorduri ale 
cântecului ei, deşi Rue a dispărut printre frunze. Când mă 


trezesc de-a binelea, mă simt alinată pentru câteva clipe. 
Incerc să păstrez senzaţia de pace din vis, dar se prelinge 
repede, lăsându-mă mai singură şi mai tristă ca oricând. 

Melancolia mi se răspândeşte în întregul trup, ca un 
lichid ce mi se scurge prin vene. Mi-am pierdut dorinţa de a 
face cele mai simple lucruri, de a face orice altceva în afară 
de a sta aici, privind fără să clipesc prin bolta de frunze. 
Rămân nemişcată vreme de mai multe ore. Ca de obicei, mă 
scoate din letargie gândul la faţa îngrijorată a lui Prim, care 
mă urmăreşte pe unul dintre ecranele de acasă. 

Imi dau o serie de comenzi simple, cum ar fi: 

— Acum trebuie să te salţi în capul oaselor, Kathniss. 
Acum trebuie să bei apă, Katniss. 

Imi îndeplinesc ordinele cu mişcări lente, de robot. 

— Acum trebuie să sortezi lucrurile din rucsacuri, 
Katniss. 

Rucsacul lui Rue adăposteşte sacul meu de dormit, 
burduful ei de apă, aproape gol, o mână de nuci şi de 
rădăcini, o bucată de carne de iepure, şosetele 
suplimentare şi praştia ei. Băiatul din Districtul 1 are mai 
multe cuțite, două vârfuri de suliță de rezervă, o punguţă 
de piele, o trusă de prim ajutor, o sticlă plină cu apă şi un 
pachet de fructe uscate. Un pachet de fructe uscate! Dintre 
toate lucrurile pe care le-ar fi putut alege. Pentru mine, 
ăsta e un semn de aroganță dusă la extrem. De ce să te 
oboseşti să cari mâncare, când în tabără ai un asemenea 
belşug? Când poţi să-ţi ucizi toţi adversarii atât de repede, 
încât să te întorci acasă înainte de a ţi se face foame? Nu 
pot decât să sper că şi ceilalţi profesionişti aveau asupra lor 
tot atât de puţină mâncare şi că au rămas fără nimic. 

Fiindcă tot a venit vorba, propriile mele provizii se 
împuţinează. Termin pâinea din Districtul 11 şi ultima 
bucată de iepure. Ce repede dispare mâncarea! Nu mi-au 
mai rămas decât rădăcinile şi nucile lui Rue, fructele 
băiatului şi o felie de carne uscată. Acum trebuie să vânezi, 
Katniss, îmi spun. 


Supusă, îmi aranjez în propriul rucsac toate lucrurile de 
care am nevoie. După ce cobor din copac, ascund cuţitele şi 
vârfurile de suliță ale băiatului sub un morman de pietre, ca 
să nu mai poată fi folosite de nimeni altcineva. Aseară, când 
am hoinărit de colo-colo, am reuşit să mă rătăcesc, dar 
încerc să merg în direcţia pârâului. Ştiu că sunt pe calea 
cea bună când dau peste al treilea foc al lui Rue, cel 
neaprins. La scurt timp, descopăr un cârd de gâsculiţe 
cocoţate în copaci şi dobor trei înainte de a-şi da seama că 
le vânează cineva. Mă întorc la focul de semnalizare al lui 
Rue şi îl aprind, fără să-mi pese de fumul în exces. Unde 
eşti, Cato? mă întreb în vreme ce frig păsările şi rădăcinile 
lui Rue. Te-aștept aici. 

Cine ştie unde-or fi profesioniştii acum? Fie sunt prea 
departe de mine, fie mult prea siguri că e vorba de un truc, 
fie... oare e cu putinţă? Prea speriaţi de mine? Ştiu că am 
arcul şi săgețile, bineînţeles. Cato m-a văzut luându-le de 
lângă cadavrul lui Glimmer. Dar au reuşit să pună lucrurile 
cap la cap? Să-şi dea seama că eu am aruncat în aer 
proviziile şi tot eu l-am ucis pe amicul lor, celălalt 
profesionist? S-ar putea să creadă că totul e opera lui 
Thresh. Nu e mai probabil ca răzbunătorul morţii lui Rue să 
fie el, nu eu? Fiindcă sunt din acelaşi district? Ceea ce nu 
înseamnă că s-ar fi arătat vreodată interesat de soarta ei. 

Şi ce e cu Faţă de Vulpe? A rămas prin preajmă şi m-a 
văzut aruncând proviziile în aer? Nu. În dimineaţa 
următoare, când am zărit-o râzând în cenuşă, arăta ca şi 
cum cineva i-ar fi făcut o surpriză minunată. 

Mă îndoiesc că profesioniştii şi-ar putea imagina că Peeta 
a aprins un foc de semnalizare. Cato îl consideră, cu 
siguranţă, ca şi mort. Mă pomenesc dorindu-mi să-i 
povestesc lui Peeta despre florile cu care am acoperit-o pe 
Rue. Să-i mărturisesc că acum înţeleg ce a încercat să-mi 
spună pe acoperiş. Poate, dacă o să câştige Jocurile, o să mă 
vadă în noaptea învingătorului, când cele mai captivante 
momente sunt reproiectate pe un ecran plasat deasupra 
scenei unde ni s-au luat interviurile. Câştigătorul stă pe o 


estradă, la loc de cinste, înconjurat de echipa sa de 
susţinători. 

Insă i-am spus lui Rue că eu o să stau acolo. Pentru noi 
amândouă. Şi promisiunea asta pare, cumva, mult mai 
importantă decât cea făcută lui Prim. 

Acum cred cu adevărat că am şanse să reuşesc. Să 
înving. Nu numai fiindcă am săgețile şi fiindcă, de vreo 
câteva ori, am fost mai isteaţă decât profesioniştii. Când o 
ţineam pe Rue de mână, privind cum se scurge viaţa din ea, 
s-a întâmplat ceva. Acum sunt hotărâtă s-o răzbun, să fac 
pierderea ei de neuitat, iar asta nu se poate decât dacă 
înving, dacă devin eu însămi de neuitat. Tot aşteptând să 
apară cineva, frig păsările prea tare; şi nu se iveşte nimeni. 
Poate celelalte tributuri se luptă nebuneşte între ele. Ceea 
ce ar fi excelent. De când cu baia de sânge, eu am apărut 
pe ecrane de mai multe ori decât pot ţine minte. 

În cele din urmă, îmi pun la păstrare mâncarea şi mă 
întorc lângă pârâu, să completez provizia de apă şi să culeg 
câte ceva. Dar apatia de dimineaţă coboară din nou asupra 
mea şi, cu toate că abia a început să se-nsereze, mă urc 
într-un copac şi mă pregătesc de culcare. Creierul meu 
începe să rederuleze evenimentele zilei de ieri. O revăd 
întruna pe Rue străpunsă de suliță, văd săgeata mea 
străpungând gâtul băiatului. Nu ştiu de ce ar trebui să mă 
sinchisesc de băiat. 

Pe urmă înţeleg... e prima mea victimă. 

Printre statisticile afişate pentru a ajuta spectatorii să-şi 
facă pariurile, există lista victimelor fiecărui tribut. Cred că, 
teoretic vorbind, mi s-a atribuit meritul uciderii lui Glimmer 
şi a fetei din Districtul 4, fiindcă am aruncat cuibul peste 
ele. Dar băiatul din Districtul 1 a fost primul om despre 
care am ştiut c-o să-şi piardă viaţa ca urmare a acţiunilor 
mele. De mâna mea au murit numeroase animale, dar 
numai o singură fiinţă umană. „De fapt, cât de mare poate fi 
deosebirea?” îmi răsună în amintire vocea lui Gale. 

Fapta e uimitor de similară. Arcul încordat, săgeata 
trasă. Deosebirea constă în cele petrecute după aceea. Am 


ucis un băiat căruia nici măcar nu-i ştiu numele. Undeva, 
familia lui îl jeleşte. Prietenii lui îmi cer sângele. Poate o fi 
avut o iubită, care credea cu adevărat c-o să se reîntoarcă... 

Insă, când mă gândesc la trupul înţepenit al lui Rue, 
reuşesc să mi-l scot pe băiat din minte. Cel puţin pe 
moment. 

Conform ştirilor primite de pe cer, ziua a fost lipsită de 
evenimente. Mă întreb cât timp o să treacă până ce vom fi 
adunaţi laolaltă de următoarea catastrofă. Dac-o să fie în 
noaptea asta, vreau să am parte mai întâi de ceva somn. Imi 
acopăr urechea teafără ca să nu mai aud acordurile 
imnului, dar pe urmă răsună trompetele şi mă ridic în şezut, 
în aşteptare. 

În cele mai multe rânduri, comunicările pe care le 
primesc tributurile din afara arenei se rezumă la lista 
morţilor, anunţată în fiecare seară. Însă, ocazional, se aud 
trompetele, urmate de o altă înştiinţare. De obicei, e o 
invitaţie la festin. Când hrana e pe sponci, creatorii-de-joc 
invită concurenţii la un banchet, într-un loc cunoscut de 
toată lumea, cum ar fi Cornul Abundenţei, ca stimulent 
pentru a se aduna şi a se lupta. Uneori e un ospăț, dar 
alteori tributurile se bat numai pentru o pâine veche. Nu m- 
aş duce pentru mâncare, dar ar fi o ocazie ideală de a 
scoate din joc câţiva rivali. 

Vocea lui Claudius Templesmith îmi bubuie deasupra 
capului, felicitându-ne pe toţi cei şase rămaşi în Joc. Dar nu 
ne invită la festin. Spune ceva foarte derutant. Una dintre 
regulile Jocurilor s-a schimbat. O schimbare de reguli! 
Ideea în sine e năucitoare, de vreme ce, în privinţa 
Jocurilor, nu se poate vorbi despre reguli, cu excepţia 
faptului că n-ai voie să-ţi părăseşti platoul rotund vreme de 
şaizeci de secunde şi a legii nescrise care ne interzice să ne 
mâncăm unii pe alţii. Conform noii reguli, amândouă 
tributurile din acelaşi district pot fi declarate învingătoare, 
dacă sunt ultimele două rămase în viaţă. Claudius face o 
pauză, ca şi cum ar şti că suntem nedumeriţi, apoi repetă în 
ce constă schimbarea. 


Noutatea pătrunde în mintea mea. Anul ăsta pot câştiga 
două tributuri. Dacă sunt din acelaşi district. Pot rămâne în 
viaţă amândouă. Putem supravieţui amândoi. 

Inainte de a mă putea stăpâni, mă aud strigând numele 
lui Peeta. 


Partea a treia 


ÎNVINGĂTORUL 


Capitolul 19 


MĂ PLESNESC CU PALMA PESTE GURĂ, dar sunetul a 
ieşit deja. Cerul se întunecă şi aud corul broaştelor, 
începându-şi cântecul. Proasto! îmi spun. Ce prostie am 
putut să fac! Aştept, înlemnită, dar pădurea nu prinde viaţă, 
umplându-se de agresori. Pe urmă îmi amintesc că n-a mai 
rămas aproape nici unul. 

Peeta, care a fost rănit, e acum aliatul meu. Toate 
îndoielile pe care le-am avut în privinţa lui se risipesc, 
fiindcă, luând acum viaţa celuilalt, oricare dintre noi s-ar 
transforma într-un paria după întoarcerea în Districtul 12. 
De fapt, ştiu că, dacă m-aş număra printre spectatori, aş 
detesta orice tribut care nu s-ar alia imediat cu partenerul 
său din district. In plus, are sens să ne protejăm unul pe 
celălalt. Iar în cazul meu - îndrăgostita din Districtul 12 
născută sub o stea potrivnică - asta reprezintă o cerinţă 
absolută, dacă îmi doresc în continuare sprijinul sponsorilor 
compătimitori. 

Indrăgostiţii născuţi sub o stea potrivnică... Probabil că 
Peeta a acţionat tot timpul din perspectiva asta. Din ce alt 
motiv ar fi adoptat creatorii-de-joc o asemenea schimbare a 
regulilor, fără nici un precedent? Fiind două tributuri care 
au şanse să câştige, „idila” noastră trebuie să fie atât de 
populară printre spectatori, încât distrugerea ei ar pune în 
primejdie succesul Jocurilor. Nu mulţumită mie. Eu n-am 
făcut nimic altceva în afară de a reuşi să nu-l ucid pe Peeta. 
Dar, indiferent ce ar fi făcut el în arenă, probabil că a reuşit 
să convingă publicul că n-a vrut decât să mă păstreze în 
viaţă. A clătinat din cap, împiedicându-mă să mă reped spre 
Cornul Abundenţei. S-a luptat cu Cato, pentru ca eu să pot 
fugi. Până şi alianţa lui cu profesioniştii trebuie să fi fost o 
mişcare menită să mă protejeze. Se dovedeşte că Peeta n-a 
fost niciodată un pericol pentru mine. 

Gândul mă face să zâmbesc. Îmi las mâinile să cadă şi îmi 
ridic faţa în lumina lunii, astfel încât camerele să-mi poată 


prinde cu siguranţă imaginea. 

Aşadar, de cine ar mai trebui să mă tem? De Faţă de 
Vulpe? Băiatul tribut din districtul ei e mort. Lucrează 
singură, noaptea. lar strategia ei e fuga, nu atacul. Chiar 
dacă mi-a auzit vocea, nu cred că o să facă altceva decât să 
spere că o să mă omoare alţii. 

Pe urmă e lhresh. Foarte bine, el reprezintă o 
ameninţare aparte. Dar, de când au început Jocurile, nu l- 
am văzut nici măcar o singură dată. Imi aduc aminte cum a 
intrat Faţă de Vulpe în panică la locul exploziei, când a auzit 
ceva. Dar nu s-a întors către pădure, ci către orice s-o fi 
aflând în partea opusă. Către acea zonă a arenei unde 
terenul coboară, nu ştiu către ce. Sunt aproape sigură că ea 
a fugit atunci de Thresh şi că acela e domeniul lui. El n-avea 
cum să mă audă de acolo şi, chiar dacă a făcut-o, m-am 
urcat mult prea sus, cineva de dimensiunile lui nu poate 
ajunge până la mine. 

Aşa că nu mai rămân decât Cato şi fata din Districtul 2, 
care acum sărbătoresc apariţia noii reguli, fără nici o 
îndoială. În afară de Peeta şi de mine, sunt singurii care mai 
pot beneficia de ea. Să fug de ei acum, pentru cazul că m- 
au auzit strigându-l pe Peeta? Nu, îmi spun. Lasă-i să vină. 
Lasă-i să vină, cu ochelarii lor de noapte, cu trupurile lor 
masive, care rup crengi. Să vină exact în bătaia săgeţilor 
mele. Dar ştiu că n-o vor face. Dacă n-au venit la focul meu, 
în lumina zilei, nu vor risca să cadă într-o altă cursă în 
timpul nopţii. Când vor veni, o vor face în condiţiile stabilite 
de ei înşişi, nu fiindcă le-am dat de ştire unde mă aflu. 

Katniss, rămâi locului şi încearcă să dormi, mă instruiesc 
singură, deşi aş vrea să plec chiar acum în căutarea lui 
Peeta. Mâine o să-l găseşti. 

Dorm într-adevăr, dar dimineaţa sunt excesiv de 
prudentă, gândindu-mă că, în vreme ce au ezitat să mă 
atace când eram în copac, profesioniştii sunt pe deplin 
capabili să-mi pregătească o ambuscadă. Inainte de a 
cobori, mă asigur că sunt gata să fac faţă noii zile - mănânc 


din belşug la micul dejun, îmi prind bine rucsacul, îmi 
pregătesc armele. Insă jos totul pare liniştit, netulburat. 

Astăzi trebuie să fiu scrupulos de prevăzătoare. 
Profesioniştii ştiu că voi încerca să dau de urma lui Peeta. E 
foarte posibil să aştepte s-o fac, pentru a intra abia apoi în 
scenă. Dacă el e atât de grav rănit cum crede Cato, s-ar 
putea să fiu pusă în situaţia de a ne apăra pe amândoi, fără 
nici un ajutor. Însă, dacă e chiar atât de neajutorat, cum de 
a reuşit să rămână în viaţă? Şi oare cum o să-l găsesc? 

Mă gândesc la orice ar fi putut să spună ca să-mi 
sugereze unde se ascunde, dar nimic nu-mi dă nici o idee. 
Aşa că mă întorc cu gândul la ultimul moment când l-am 
văzut, scânteind în lumina soarelui, ţipând la mine să fug. 
Pe urmă a apărut Cato, cu sabia scoasă. Şi, după ce am 
plecat, l-a rănit pe Peeta. Dar cum a reuşit Peeta să plece? 
Poate e mai rezistent decât Cato la veninul viespoilor-copoi. 
Poate asta l-a ajutat să scape. Dar şi el fusese înţepat. Cât 
de departe ar fi putut ajunge, înjunghiat şi plin de venin? Şi 
cum de a rămas în viaţă în toate zilele scurse de atunci? 
Dacă rana şi înţepăturile nu l-au ucis, atunci setea ar fi 
trebuit să-i vină, cu siguranţă, de hac. 

Şi aşa am primul indiciu despre locul unde s-ar putea 
afla. N-avea cum să supravieţuiască fără să bea. O ştiu din 
experienţa primelor câteva zile petrecute aici. Trebuie să se 
ascundă undeva, lângă o sursă de apă. Prima ar fi lacul, dar 
pare o opţiune puţin probabilă, fiind atât de aproape de 
tabăra profesioniştilor. Pe urmă, cele câteva lacuri mai mici, 
alimentate de izvoare. Numai că, în preajma lor, eşti cu 
adevărat o ţintă uşoară. Mai rămâne pârâul. Cel care 
porneşte de la tabăra mea şi a lui Rue, ajungând la lac şi 
dincolo de el. Dacă stă pe malul pârâului, îşi poate schimba 
locul, rămânând în permanenţă lângă apă. Poate merge 
prin albie, ştergându-şi orice urmă. Ar putea să prindă câte 
un peşte. 

E, oricum, un punct de pornire. 

Ca să-mi derutez duşmanii, aprind o grămâjoară de lemn 
verde. Chiar dacă vor bănui că e o cursă, sper să-şi 


imagineze că mă ascund prin apropiere. Pe când eu îl voi 
căuta, de fapt, pe Peeta. 

Soarele împrăştie aproape imediat ceața dimineţii şi îmi 
pot da seama că ziua o să fie mai toridă decât de obicei. 
Merg în josul pârâului, prin apa rece, plăcută pentru 
picioarele mele desculţe. Sunt tentată să-l strig pe Peeta, 
dar mă hotărăsc să n-o fac. Trebuie să-l găsesc bizuindu-mă 
pe ochii mei şi pe urechea teafără sau trebuie să mă 
găsească el pe mine. Şi ştie că îl caut, nu-i aşa? Nu poate 
avea o părere atât de proastă despre mine, încât să creadă 
că ignor noua regulă şi rămân pe cont propriu. Nu-i aşa? 
Peeta e imprevizibil, ceea ce ar putea fi interesant în alte 
împrejurări, dar, pe moment, asta nu reprezintă decât un 
obstacol în plus. 

N-am nevoie de mult timp ca să ajung în locul unde m-am 
desprins de pârâu, pornind către tabăra profesioniştilor. Nu 
se vede nici urmă de Peeta, ceea ce nu mă miră. De când cu 
atacul viespoilor-copoi am străbătut zona asta, în sus şi-n 
jos, de trei ori. Nu mă îndoiesc că aş fi bănuit ceva dacă el s- 
ar fi aflat în apropiere. Albia începe să se curbeze spre 
stânga, intrând într-o parte a pădurii care îmi e 
necunoscută. Malurile noroioase, acoperite cu o încâlceală 
de plante de apă, sunt mărginite de bolovani din ce în ce 
mai mari, până ce încep să mă simt, cumva, prinsă în cursă. 
Acum nu mi-ar fi prea simplu să mă îndepărtez de pârâu. 
Sau să mă lupt cu Cato sau cu Thresh în timp ce mă caţăr 
pe terenul stâncos. Sunt pe cale să decid că am pornit pe o 
pistă întru totul greşită şi că un băiat rănit nu ar fi în stare 
să se deplaseze, apropiindu-se şi îndepărtându-se de 
această sursă de apă, când văd o dâră însângerată, 
urmărind curbura unui bolovan. S-a uscat de multă vreme, 
însă liniile mâăzgălite ce se întind dintr-o parte într-alta 
sugerează că s-a străduit cineva să o şteargă - cineva care, 
probabil, nu deţinea pe deplin controlul facultăţilor sale 
mintale. 

Inaintez încet în căutarea lui Peeta, urmărind dâra şi 
luând în braţe bolovanii. Descopăr mai multe pete de sânge, 


de una fiind lipite mai multe fire de stofă, dar nici un semn 
de viaţă. Mă dau bătută şi îl strig cu voce înăbuşită: 

— Peeta! Peeta! 

Pe urmă, o gaiţă-zeflemitoare se opreşte într-un copac 
golaş şi începe să-mi imite vocea, aşa că încetez. Renunţ şi 
cobor din nou către apă. 

Trebuie să fi plecat, îmi spun. Undeva, în josul pârâului. 

Piciorul meu abia sparge suprafaţa apei, când aud o 
voce: 

— Ai venit să-mi pui capăt zilelor, iubito? Mă întorc 
brusc. Glasul s-a auzit dinspre stânga, aşa că nu l-am putut 
identifica prea bine. Şi era răguşit, fără vlagă. Iotuşi, 
trebuie să fi fost Peeta. Cine altcineva din arenă mi-ar fi 
spus iubito? Ochii mei cercetează cu atenţie malul, dar nu 
văd nimic. Doar noroi, plante, poalele stâncilor. 

— Peeta? şoptesc. Unde eşti? 

Nu primesc nici un răspuns. E posibil ca imaginaţia să-mi 
fi jucat o festă? Nu, sunt sigură că vocea a fost reală şi că a 
venit de foarte aproape. 

=— Peela? 

Inaintez încet de-a lungul malului. 

— Ei, nu călca pe mine. 

__ Sar înapoi. Vocea a venit exact de sub picioarele mele. 
Insă tot nu văd nimic. Atunci ochii lui se deschid, de un 
albastru inconfundabil în noroiul maroniu şi sub frunzele 
verzi. Icnesc, cu răsuflarea tăiată, şi sunt răsplătită cu 
indiciul oferit de dinţii lui albi când începe să râdă. 

E o culme a camuflajului. Nici vorbă de aruncarea 
greutăților. Probabil că, în timpul întâlnirii private cu 
creatorii-de-joc, s-a pictat pe sine însuşi în chip de copac. 
Sau de stâncă. Sau de mal noroios, plin de buruieni. 

— Închide din nou ochii, îi cer. 

El o face, apoi închide şi gura şi dispare cu totul. O mare 
pare din ceea ce socotesc că e trupul lui se află, de fapt, sub 
un strat de mâl şi de plante. Faţa şi braţele îi sunt deghizate 
cu atâta măiestrie, încât au devenit invizibile. Îngenunchez 
alături de el. 


— Cred că toate orele petrecute împodobind prăjituri şi- 
au scos banii. 

Peeta zâmbeşte. 

— Da, glazura. Ultimul mijloc de apărare al muribunzilor. 

— N-o să mori, declar, cu fermitate. 

— Cine-a zis? 

Are vocea atât de zgrunţuroasă! 

— Eu o spun. Ştii, acum suntem în aceeaşi echipă, îi 
povestesc. 

Ochii i se deschid. 

— Da, am auzit. Frumos din partea ta c-ai venit să 
descoperi ce-a mai rămas din mine. 

Imi scot sticla cu apă şi îi dau să bea. 

— Cato te-a rănit? îl întreb. 

— La piciorul stâng. În partea de sus, îmi răspunde. 

— Trebuie să te duc în pârâu, să te spăl şi să văd cu ce fel 
de rană te-ai ales. 

— Mai întâi apleacă-te o clipă, zice el. Trebuie să-ţi spun 
ceva. 

Mă plec şi îmi lipesc urechea teafără de buzele lui, care 
mă gâdilă în timp ce îmi vorbeşte în şoaptă. 

— Nu uita că suntem îndrăgostiţi nebuneşte, aşa că poţi 
să mă săruţi ori de câte ori simţi nevoia. 

Imi salt capul cu o smucitură, dar sfârşesc prin a izbucni 
în râs. 

— Mulţumesc. O să ţin minte. 

Cel puţin mai e încă în stare să se ţină de glume. Dar, 
când încerc să-l ajut să intre în pârâu, dispare orice urmă 
de frivolitate. E la numai şaizeci de centimetri distanţă, cât 
de greu poate să fie? E foarte greu, când îmi dau seama că, 
de unul singur, nu se poate clinti nici măcar cu un 
centimetru. E atât de slăbit, încât cel mai bun lucru pe care- 
| poate face e să nu opună rezistenţă, încerc să-l târăsc, dar, 
deşi ştiu că se străduieşte din răsputeri să păstreze tăcerea, 
durerea îi smulge câteva ţipete ascuţite. Mâlul şi plantele 
par să-l imobilizeze şi, în cele din urmă, sunt nevoită să-l 
smucesc cu toată puterea ca să-l scot din ghearele lor. 


Continuă să se afle la şaizeci de centimetri distanţă de apă, 
zăcând cu dinţii încleştaţi şi cu lacrimile săpându-şi drumul 
în noroiul de pe faţa lui. 

— Uite, Peeta, o să te rostogolesc până-n pârâu. Apa e 
foarte mică, OK? îi spun. 

— Excelent, îmi răspunde. 

Mă ghemuiesc alături de el. Indiferent ce s-ar întâmpla, 
îmi spun, nu te opri până nu-l vezi în apă. 

— La trei, zic. Unu, doi, trei! 

Reuşesc să-l rostogolesc complet o singură dată înainte 
de a fi nevoită să mă opresc din cauza sunetului înfiorător 
pe care-l scoate. Acum e pe marginea pârâului. Poate că aşa 
e mai bine. 

— OK, schimbăm planul, îi spun. N-o să te bag cu totul 
înăuntru. 

În plus, dacă-l aşez în pârâu, cine ştie dacă-l mai pot 
scoate sau nu? 

— Fără alte rostogoliri? mă întreabă. 

— Asta s-a rezolvat. Acum să te curăţăm. Fii cu ochii pe 
pădure, în locul meu, OK? îi cer. 

E greu să-mi dau seama de unde să încep. E atât de plin 
de noroi şi de frunze încâlcite, încât nici măcar nu i se văd 
hainele. Dacă are haine. Ideea mă face să ezit o clipă, apoi 
mă apuc de treabă. Trupurile goale nu-nseamnă mare lucru 
în arenă, nu-i aşa? 

Am două sticle de apă şi burduful lui Rue. Le pun în 
pârâu, proptindu-le printre pietre, astfel încât am mereu 
două care se umplu, în vreme ce o torn pe a treia peste 
Peeta. Durează de ceva timp, dar, în final, reuşesc să scap 
de suficient mâl ca să-i văd straiele. li deschid fermoarul 
hainei, îi deschei nasturii cămăşii şi i le scot pe amândouă. 
Lenjeria i s-a lipit atât de tare de răni încât trebuie s-o tai 
cu cuțitul şi să-l ud din nou ca s-o îndepărtez. Are vânătăi 
urâte, o arsură lungă de-a curmezişul pieptului şi patru 
înţepături de viespe, dacă o pun la socoteală şi pe cea de 
sub ureche. Dar mă simt ceva mai bine. Măcar pe astea pot 
să i le vindec. Mă hotărăsc să mă-ngrijesc mai întâi de 


partea de sus a corpului, să-i alin o parte a durerii înainte 
de a mă ocupa de indiferent ce i-ar fi făcut Cato piciorului 
său. 

Fiindcă tratamentul rănilor pare lipsit de sens când zace 
în ceea ce a devenit o baltă de noroi, reuşesc să-l sprijin de 
un bolovan. Stă aşa, fără să se plângă, cât îi spăl urmele de 
mâl de pe faţă şi din păr. În lumina soarelui, e foarte palid şi 
nu mai pare puternic şi îndesat. Trebuie să-i smulg viespile 
din umflăturile apărute la locul înţepăturilor şi asta îl face 
să se cutremure, dar când îi aplic frunzele suspină, uşurat. 
Cât timp se usucă la soare, îi spăl hainele murdare şi le 
întind pe bolovani. Pe urmă îl ung pe piept cu alifia pentru 
arsuri. Atunci observ ce tare i s-a înfierbântat pielea. 
Stratul de mâl şi sticlele cu apă au ascuns febra care îl 
mistuie. Caut prin trusa de prim-ajutor luată de la băiatul 
din Districtul 1 şi găsesc pastile care scad temperatura 
corpului. Adevărul e că mama lasă totul baltă şi se duce să 
cumpere aşa ceva când leacurile ei preparate în casă nu 
dau nici un rezultat. 

— Înghite astea, îi spun lui Peeta, care ia medicamentul 
fără nici o împotrivire. Trebuie să-ţi fie foame. 

— Nu tocmai. E ciudat, nu mi-a mai fost foame de zile- 
ntregi, răspunde el. 

De fapt, când îi ofer o bucată de gâsculiţă, strâmbă din 
nas şi întoarce capul. Atunci îmi dau seama cât de bolnav e. 

— Peeta, trebuie să mănânci ceva, insist eu. Cel mai bun 
lucru pe care pot să-l fac e să-l pun să înghită câteva 
bucățele de măr uscat. 

— Mulţumesc. Mă simt cu adevărat mult mai bine. Acum 
pot să dorm, Katniss? mă întreabă. 

— În curând, îi promit. Mai întâi trebuie să mă uit la 
piciorul tău. 

Încercând să dau dovadă de toată delicateţea de care 
sunt în stare, îi scot cizmele, ciorapii şi apoi pantalonii, 
trăgându-i încet, centimetru cu centimetru. Văd tăietura 
făcută de sabia lui Cato în materialul de pe coapsă, dar asta 
nu mă pregăteşte pentru ceea ce se află dedesubt. 


Spintecătura adâncă, inflamată, care musteşte atât de 
sânge, cât şi de puroi. Piciorul umflat. Şi, cel mai rău dintre 
toate, mirosul de carne intrată în putrefacție. 

Vreau să fug. Să dispar în pădure, ca în ziua când l-au 
adus la noi acasă pe bărbatul cu arsuri. Să mă duc să vânez, 
în timp ce mama şi Prim îl îngrijesc aşa cum eu nu am nici 
îndemânarea, nici curajul de a o face. Dar aici nu sunt decât 
eu. Încerc să imit atitudinea calmă adoptată de mama când 
tratează cazuri deosebit de grave. 

— E groaznic, eh? spune Peeta. Mă studiază cu atenţie. 

— Aşa şi-aşa. Ridic din umeri, ca şi cum n-ar fi mare 
lucru. Ar trebui să-i vezi pe unii dintre minerii care ajung la 
mama. 

Mă feresc să spun cum o şterg eu de acasă ori de câte ori 
tratează ceva mai grav decât o răceală. Dacă mă gândesc 
mai bine, nu-mi place prea mult nici să fiu în preajma celor 
care tuşesc. 

— În primul rând, trebuie s-o curăţăm foarte bine. 

N-am scos boxerii lui Peeta fiindcă nu arată rău, fiindcă 
nu vreau să-i trag peste coapsa umflată şi, da, foarte bine, 
poate că ideea de a-l vedea dezbrăcat mă face să mă simt 
stânjenită. Ăsta-i un alt aspect în privinţa mamei şi a lui 
Prim. Goliciunea n-are nici un efect asupra lor, nu le 
produce nici un fel de jenă. E o ironie dar, în acest moment 
al Jocurilor, surioara mea i-ar fi fost mult mai de folos lui 
Peeta decât îi sunt eu. Strecor cu repeziciune bucata mea 
de plastic sub el, ca să-l pot spăla. Cu fiecare sticlă de apă 
pe care o torn peste ea, rana arată tot mai rău. Restul părţii 
de jos a corpului e într-o stare destul de bună, doar o 
înţepătură de viespoi-copoi şi câteva arsuri minore pe care 
le tratez în scurt timp. Dar tăietura din coapsă... ce aş 
putea face pentru ea? 

— Ce-ar fi s-o ţinem puţin la aer şi apoi... Vocea mi se 
stinge. 

— Apoi o bandajezi? spune Peeta. 

Arată aproape ca şi cum i-ar fi milă de mine, ca şi cum ar 
şti cât de pierdută mă simt. 


— Chiar aşa, spun. Între timp, mănâncă astea. Îi pun în 
mână câteva jumătăţi de pere uscate şi mă întorc la pârâu, 
să-i spăl restul hainelor. După ce le întind să se usuce la 
soare, inspectez conţinutul trusei de prim-ajutor. Sunt 
numai lucruri elementare. Bandaje, pastile împotriva febrei, 
calmante pentru stomac. Nimic suficient de puternic pentru 
a-l trata pe Peeta. 

— Va trebui să facem nişte experimente, mărturisesc. 

Ştiu că frunzele împotriva înţepăturilor de viespoi-copoi 
îndepărtează infecția, aşa că încep cu ele. La câteva minute 
după ce îndes în rană un pumn de materie verde, bine 
mestecată, puroiul începe să i se prelingă pe partea laterală 
a piciorului. Imi spun că asta e bine şi îmi muşc zdravăn 
interiorul obrazului, fiindcă micul meu dejun ameninţă să 
reiasă la lumină. 

— Katniss? spune Peeta. 

li întâlnesc ochii, ştiind că faţa mea trebuie să fi căpătat 
o tentă verzuie. El mimează cuvintele. 

— Cum rămâne cu sărutul ăla? 

Izbucnesc în râs, fiindcă totul e atât de revoltător, încât 
nu mai pot suporta. 

— S-a întâmplat ceva? mă întreabă, cu o doză cam mare 
de inocenţă. 

— Nu... nu mă pricep la asta. Nu sunt mama. N-am idee 
ce fac şi detest puroiul. Ahh! 

Imi permit să scap un geamăt când curăţ prima serie de 
frunze şi o aplic pe a doua. 

— Aaaah! 

— Cum de eşti în stare să vânezi? se miră el. 

— E mult mai uşor să ucizi decât să faci aşa ceva, ascultă 
ce-ţi spun. Deşi, din câte-mi dau seama, acum te ucid pe 
tine. 

— Nu poţi s-o faci ceva mai repede? mă întreabă. 

— Nu. Taci şi mănâncă-ţi perele. 

După încă trei aplicări de frunze şi după revărsarea unei 
cantităţi de puroi ce ar putea să umple o găleată, rana 
arată cu adevărat mai bine. Acum, când umflătura s-a 


retras, pot să văd cât de adânc a tăiat sabia lui Cato. Exact 
până la os. 

— Ce urmează, doctore Everdeen? se interesează Peeta. 

— Poate c-o să pun pe rană nişte alifie pentru arsuri. 
Cred că ajută oricum, în privinţa infecţiei. Şi-o s-o bandajez. 

O fac şi, piciorul odată înfăşurat în bumbac alb, curat, 
totul pare mai uşor de pus la punct. Totuşi, prin comparaţie 
cu bandajul steril, tivul boxerilor lui pare dezgustător de 
murdar şi de îmbâcsit de puroi. Scot rucsacul lui Rue. 

— Poftim, acoperă-te cu asta şi eu o să-ţi spăl boxerii. 

— Oh, nu mă deranjează dacă mă vezi, spune Peeta. 

— Eşti la fel ca familia mea. Mă deranjează pe mine, e 
clar? 

Mă întorc cu spatele şi rămân cu ochii la pârâu până ce 
văd boxerii împroşcând apa. Probabil că se simte ceva mai 
bine dacă a reuşit să-i arunce. 

— Ştii, eşti cam sensibilă pentru cineva atât de letal, 
spune Peeta în timp ce eu curăţ boxerii bătându-i cu două 
pietre. La urma urmelor, mai bine te lăsam să-i faci duş lui 
Haymitch. 

Strâmb din nas când îmi aduc aminte. 

— Ce ţi-a trimis până acum? 

— Absolut nimic, îmi răspunde Peeta. Urmează o pauză, 
în care înţelege. 

— De ce, tu ai primit ceva? 

— Medicamentul împotriva arsurilor, spun, aproape cu 
sfială. A, şi nişte pâine. 

— Am ştiut întotdeauna că eşti favorita lui, comentează 
Peeta. 

— Te rog, nu poate suporta să stea în aceeaşi cameră cu 
mine, protestez eu. 

— Pentru că semănaţi, murmură el. 

Ii ignor replica, acum chiar că nu e momentul să-l insult 
pe Haymitch, aşa cum mi-o cere primul meu impuls. 

Il las pe Peeta să aţipească în timp ce i se usucă hainele 
dar, către sfârşitul după-amiezii, nu îndrăznesc să mai 
aştept. Il scutur uşor de umăr. 


— Peeta, acum trebuie să plecăm. 

— Să plecăm? Pare derutat. Unde să plecăm? 

— În altă parte. Poate în josul apei. Undeva unde să te 
poţi ascunde până îţi recapeţi puterile, îi spun. 

Îl ajut să se-mbrace, lăsându-l desculţ ca să putem merge 
prin apă, apoi îl ridic. În clipa când îşi sprijină greutatea pe 
picior, îi piere orice urmă de culoare din obraji. 

— Haide. Poţi s-o faci. _ 

Dar nu poate. Oricum, nu pentru mult timp. Inaintăm 
vreo cincizeci de metri în aval, el sprijinindu-se de umărul 
meu, şi îmi dau seama că e gata să leşine. Il aşez pe mal, îi 
aplec capul între genunchi şi îl bat cu stângăcie pe spate în 
timp ce supraveghez zona. Bineînţeles că mi-ar plăcea să-l 
urc într-un copac, dar asta n-o să se-ntâmple. Totuşi, ar fi 
putut fi şi mai rău. O parte dintre stânci sunt grupate sub 
forma unor construcţii de mici dimensiuni, un soi de grote. 
Pun ochii pe una aflată cu vreo douăzeci de metri mai sus 
de apă. Când reuşeşte să se ţină pe picioare, îl duc pe Peeta 
într-acolo, pe jumătate călăuzindu-l şi pe jumătate cărându- 
l. Imi doresc, efectiv, să caut prin apropiere un loc mai bun, 
dar va trebui să ne mulţumim cu ăsta, fiindcă aliatul meu e 
la pământ. Alb ca varul, cu răsuflarea tăiată şi tremurând, 
cu toate că aerul abia a început să se răcorească. 

Acopăr solul grotei cu un strat de ace de pin, întind sacul 
meu de dormit şi îl îndes pe Peeta înăuntru. Îl fac să ia două 
pastile şi să bea nişte apă când nu ştie de el, dar refuză să 
mănânce, nu vrea nici măcar un fruct. Zace pur şi simplu, 
cu ochii la faţa mea, în timp ce împletesc din lujeri un soi de 
perdea care să mascheze intrarea grotei. Rezultatul e 
nesatisfăcător. E posibil ca un animal să nu aibă nici o 
îndoială, dar un om îşi va da destul de repede seama că e 
făcută de mâna altuia. O rup, frustrată. 

— Katniss, spune Peeta. 

Mă aplec asupra lui şi îi îndepărtez părul din ochi. 

— Îţi mulţumesc că m-ai căutat. 

— Şi tu m-ai fi căutat pe mine, dacă ai fi putut, îi spun. 


Îi arde fruntea. Ca şi cum medicamentul n-ar fi avut 
absolut nici un efect. Apoi, ca din senin, încep să mă tem c-o 
să moară. 

— Da. Uite ce e, dacă nu reuşesc să mă-ntorc acasă..., 
începe el. 

— Nu vorbi aşa. Nu ţi-am scos tot puroiul ăla degeaba. 

— Ştiu. Dar, în caz că nu..., încearcă el să continue. 

— Nu. Peeta, nu vreau nici măcar să discutăm despre 
asta, spun, punându-i degetele pe buze ca să-l fac să tacă. 

— Dar..., insistă el. 

Cu o mişcare impulsivă, mă aplec şi îl sărut, înăbuşindu-i 
cuvintele. Gestul vine oricum prea târziu, fiindcă el are 
dreptate, se presupune că ne iubim nebuneşte. E prima 
oară când sărut un băiat şi presupun că asta ar trebui să-mi 
facă o anumită impresie, dar singurul lucru de care-mi dau 
seama e fierbinţeala nefirească a buzelor lui încinse de 
febră. Mă opresc şi îi strâng marginile sacului de dormit în 
jurul trupului. 

— N-o să mori. [i-o interzic. E clar? 

— E clar, şopteşte el. 

les afară, în aerul rece al serii, tocmai când o paraşută 
coboară lin din cer. Degetele mele desfac repede nodul, 
sperând că e un medicament adevărat, bun pentru piciorul 
lui Peeta. In schimb, găsesc un castron cu supă fierbinte. 

Haymitch n-ar fi putut să-mi trimită un mesaj mai clar. O 
sărutare îţi aduce un castron cu supă. Aproape că-l aud 
mârâind. 

— Iubito, se presupune că sunteţi îndrăgostiţi. Băiatul e 
pe moarte. Dă-mi ceva de care să mă pot folosi. 

Şi are dreptate. Dacă vreau să-l ţin pe Peeta în viaţă, 
trebuie să-i ofer publicului ceva mai mult, care să 
impresioneze. Indrăgostiţii născuţi sub o stea potrivnică, 
dorindu-şi cu disperare să se întoarcă acasă împreună. 
Două inimi bătând la unison. Romantism. 

Fiindcă n-am fost niciodată îndrăgostită, totul va fi curată 
şarlatanie. Mă gândesc la părinţii mei. Cum nu uita tata 
niciodată să-i aducă mamei un dar din pădure. Cum se 


lumina faţa mamei când auzea paşii lui dincolo de uşă. Cum 
a fost viaţa ei gata să se curme după moartea lui. 

— Peeta! strig, încercând să-i dau vocii mele acel ton 
deosebit pe care îl avea vocea mamei numai când vorbea cu 
tata. 

El a aţipit din nou, dar îl trezesc cu un sărut, ceea ce 
pare să-l surprindă. Pe urmă zâmbeşte, ca şi cum ar fi 
fericit să zacă acolo, sorbindu-mă din ochi o veşnicie. Ştie să 
sugereze asta foarte bine. 

Ridic castronul. 

— Peeta, uite ce ţi-a trimis Haymitch. 


Capitolul 20 


CA SĂ-L POT FACE SĂ MĂNÂNCE supa e nevoie de o 
întreagă oră de măguliri, de rugăminţi, de ameninţări şi, da, 
de sărutări, dar, în cele din urmă, înghiţitură cu înghiţitură, 
goleşte tot castronul. Pe urmă îl las să adoarmă iarăşi şi mă 
ocup de mine însămi, înfulecând la cină carne de gâsculiţă 
şi rădăcini, în vreme ce privesc raportul zilei, afişat pe cer. 
Nici o altă victimă. lotuşi, eu şi Peeta le-am oferit 
spectatorilor o zi suficient de interesantă. Poate creatorii- 
de-joc ne vor lăsa să avem o noapte liniştită. 

Mă uit în jur din reflex, căutând un copac potrivit pentru 
adăpost, apoi îmi dau seama că s-a terminat cu asta. Cel 
puţin pentru o vreme. Nu-l pot abandona pe Peeta jos, lipsit 
de apărare. Am lăsat locul ultimei sale ascunzători de pe 
mal neatins - cum aş fi putut să-l ascund? - iar noi ne aflăm 
la o distanţă insuficientă, de numai cincizeci de metri în 
josul apei. Îmi pun ochelarii, apoi armele la îndemână şi mă 
aşez, pregătindu-mă să stau de veghe. 

Temperatura scade rapid şi frigul mă pătrunde, în scurt 
timp, până-n măduva oaselor. În cele din urmă, renunţ şi mă 
strecor în sacul de dormit, lângă Peeta. E cald ca-n cuptor şi 
mă ghemuiesc, recunoscătoare, până când îmi dau seama 
că e mai mult decât cald, că interiorul sacului e fierbinte, 
fiindcă materialul reflectă dogoarea febrei. Pun mâna pe 
fruntea lui Peeta şi descopăr că e încinsă şi uscată. Nu ştiu 
ce să fac. Să-l las în sac, sperând că febra va fi înfrântă de 
căldura în exces? Să-l scot afară, cu speranţa că aerul nopţii 
o să-l răcorească? Sfârşesc prin a umezi o fâşie de 
pansament, pe care i-o pun pe frunte. Tratamentul pare să 
nu fie destul de puternic, dar mă tem să apelez la ceva mai 
drastic. 

Imi petrec noaptea stând când aşezată, când întinsă 
alături de Peeta, reîmprospătându-i compresa şi încercând 
să nu mă gândesc că, făcând echipă cu el, sunt mult mai 
vulnerabilă decât pe cont propriu. Priponită la sol, stând de 


pază, cu un om foarte bolnav în grijă. Dar am ştiut că e 
rănit. Şi am venit totuşi după el. Trebuie să mă încred în 
instinctul care m-a îmboldit să-l caut. 

Când cerul devine trandafiriu, observ că buzele lui Peeta 
lucesc de sudoare şi descopăr că i-a scăzut febra. N-a 
revenit la normal, dar a coborât cu câteva grade. Seara 
trecută, când am adunat lujeri, am dat peste un tufiş cu 
fructele lui Rue. Le curâăţ pieliţa şi le strivesc în castronul de 
supă, amestecându-le cu apă rece. 

Când intru în grotă, îl văd pe Peeta încercând să se 
ridice. 

— M-am trezit şi nu erai aici, îmi spune. Mi-am făcut griji 
pentru tine. 

Nu pot să nu râd când îl ajut să se-ntindă din nou. 

— Ţi-ai făcut griji pentru mine? Te-ai uitat la tine în 
ultima vreme? 

— M-am gândit că te-ar fi putut găsi Cato şi Clove. Le 
place să vâneze noaptea, spune el, încă vorbind cu 
seriozitate. 

— Clove? Cine e Clove? îl întreb. 

— Fata din Districtul 2. E încă în viaţă, nu? 

— Da, au rămas ei doi, noi, Ihresh şi Faţă de Vulpe. Aşa 
am poreclit-o pe fata din Districtul 5. Cum te simţi? 

— Mai bine decât ieri. E o îmbunătăţire uriaşă faţă de 
mâl, îmi spune. Haine curate, medicamente, un sac de 
dormit... şi tu. _ 

Oh, da, povestea noastră romantică. Îmi întind mâna să-i 
ating obrazul, iar el mi-o prinde şi şi-o apăsă pe buze. Imi 
amintesc că tata făcea aşa cu mama şi mă-ntreb de unde a- 
nvăţat Peeta. Cu siguranţă nu de la tatăl lui şi de la 
vrăjitoare. 

— Nu mai primeşti nici o sărutare până nu mănânci, îi 
spun. 

Îl proptesc de stâncă şi înghite supus lingurile pline cu 
terci de fructe. Insă refuză din nou carnea de gâsculiţă. 

— N-ai dormit, spune Peeta. 


— Mă simt foarte bine, îi răspund. Dar adevărul e că sunt 
epuizată. 

— Dormi acum. Stau eu de veghe. Te trezesc dacă se- 
ntâmplă ceva, zice el. 

Eu ezit. 

— Katniss, nu poţi rămâne trează la nesfârşit. 

Aici are dreptate. În cele din urmă, va trebui să dorm. Şi 
probabil că e mai bine s-o fac acum, când el pare vioi şi 
când avem lumina zilei de partea noastră. 

— Bine. Dar numai câteva ore. Pe urmă mă trezeşti. 

Acum e prea cald pentru sacul de dormit. Il aştern pe 
solul grotei şi mă întind, cu o mână pe arcul încărcat, 
pentru cazul că trebuie să trag când sunt avertizată. Peeta 
e aşezat alături de mine, sprijinit de perete, cu piciorul 
rănit întins în faţa lui, cu ochii aţintiţi asupra lumii din afară. 

— Dormi, îmi spune, cu glas blând. 

Mâna lui îmi înlătură şuviţele rebele de păr de pe frunte. 
Spre deosebire de sărutările şi de mângâierile prefăcute de 
până acum, gestul pare firesc şi liniştitor. Nu vreau să se 
oprească şi el n-o face. În clipa când adorm, încă îmi mai 
mângâie părul. 

Prea mult. Am dormit prea mult. O ştiu în momentul când 
deschid ochii şi văd că a trecut de amiază. Peeta e lângă 
mine, exact în aceeaşi poziţie. Mă ridic în şezut, simţindu- 
mă cumva în defensivă, dar atât de odihnită cum n-am mai 
fost de zile-ntregi. 

— Peeta, trebuia să mă trezeşti după două ore, îi spun. 

— De ce? protestează el. Aici nu s-a întâmplat nimic. În 
plus, îmi place să te privesc dormind. Fiindcă nu te încrunţi. 
Aşa că arăţi mult mai bine. 

Asta îi atrage o privire încruntată, care îl face să 
zâmbească. Pe urmă observ cât de uscate îi sunt buzele. [i 
ating obrazul. E fierbinte ca o sobă cu cărbuni. Pretinde că 
a băut apă, dar mie toate recipientele mi se par pline. li mai 
dau nişte pilule împotriva febrei şi stau lângă el până ce bea 
mai întâi o sticlă cu apă, apoi pe a doua. Pe urmă mă ocup 


de rănile lui minore, de arsuri, de înţepături, care merg 
spre bine. Imi fac curaj şi îi dezgolesc piciorul. 

Imi stă inima. E rău, mult mai rău. Puroiul nu mai e la 
vedere, dar umflătura e mai proeminentă şi pielea 
strălucitoare a coapsei e inflamată. Pe urmă văd dungile 
roşii care încep să i se răspândească în susul piciorului. 
Infecţie a sângelui. Netratată, o să-l ucidă cu siguranţă. 
Frunzele mele mestecate şi alifia împotriva arsurilor n-o vor 
opri. Avem nevoie de medicamente puternice, antiseptice, 
de la Capitoliu. Nu-mi pot imagina cât costă un astfel de 
leac. Dacă a pus laolaltă toate donațiile, de la toţi sponsorii, 
Haymitch a reuşit oare să strângă destul? Mă îndoiesc. Cu 
cât ţin mai mult Jocurile, cu atât urcă mai mult preţul 
cadourilor. Banii cu care cumperi un prânz întreg în prima 
zi ajung pentru un biscuit în ziua a douăsprezecea. lar 
medicamentul de care are nevoie Peeta trebuie să fi fost 
foarte scump de la bun început. 

— Ei, mai e umflată, dar puroiul a dispărut, spun, cu voce 
tremurătoare. 

— Ştiu ce e o infecţie a sângelui, Katniss, zice Peeta. Deşi 
mama mea nu e o vindecătoare. 

— Nu trebuie decât să le supravieţuim celorlalţi, Peeta. 
După ce câştigăm, te vor vindeca la Capitoliu. 

— Da, planul e bun, încuviinţează el. 

Dar simt c-o spune mai mult ca să mă liniştească. 

— Trebuie să mănânci. Să-ţi păstrezi puterile. O să fac o 
supă, îi spun. 

— Nu aprinde focul, mă roagă el. Nu merită. 

— O să vedem, răspund. 

Când iau castronul şi cobor spre pârâu, sunt şocată de 
dogoarea brutală a zilei. Creatorii-de-joc ridică progresiv 
temperatura în timpul zilei şi o scad vertiginos noaptea, 
asta aş putea s-o jur. Însă dogoarea pietrelor coapte în 
soare de pe mal îmi dă o idee. Poate n-o să fie nevoie să 
aprind focul. 

Mă instalez pe o stâncă mare, plată, aflată la jumătatea 
drumului dintre pârâu şi grotă. După ce purific o jumătate 


de castron de apă, îl aşez exact în bătaia soarelui şi pun în 
el mai multe pietre încinse, de mărimea unui ou. Sunt prima 
care recunoaşte că n-am cine ştie ce talente de 
bucătăreasă. Insă, de vreme ce implică doar aruncarea 
tuturor ingredientelor într-un vas şi aşteptarea, supa e una 
dintre mâncărurile care îmi ies cel mai bine. Mărunţesc 
carnea de gâsculiţă până ce se transformă, practic, în terci 
şi zdrobesc câteva dintre rădăcinile lui Rue. Din fericire, 
ambele au fost deja prăjite, aşa că acum nu trebuie decât să 
se-ncălzească. Având parte atât de dogoarea soarelui cât şi 
de a pietrelor, apa e deja caldă. Pun carnea şi rădăcinile 
înăuntru, schimb pietrele şi mă duc să caut ceva verzituri, 
ca să-i dau supei o oarecare aromă. Descopăr în scurt timp 
un smoc de arpagic, la poalele unei stânci. Perfect. Îl tai 
foarte mărunt şi îl adaug în vas, schimb din nou pietrele, 
pun capacul şi las totul să fiarbă. 

Am văzut câteva urme de animale, dar nu m-aş simţi 
liniştită lăsându-l pe Peeta singur în timp ce vânez, aşa că 
instalez o jumătate de duzină de capcane şi sper c-o să am 
noroc. Mă întreb ce fac celelalte tributuri, cum se descurcă 
acum, după ce principala lor sursă de hrană a sărit în aer. 
Cel puţin trei dintre ele, Cato, Clove şi Faţă de Vulpe, se 
bazau pe ea. Probabil că nu şi Thresh. Am senzaţia că 
trebuie să împărtăşească o serie dintre cunoştinţele lui Rue 
despre roadele hrănitoare ale pământului. Oare se luptă 
unii cu alţii? Sunt în căutarea noastră? Poate că vreunul 
dintre ei ne-a localizat şi acum nu aşteaptă decât un 
moment prielnic ca să ne atace. Ideea mă trimite înapoi, în 
grotă. 

Peeta stă pe sacul de dormit, la umbra stâncilor. Deşi se 
înviorează uşor la vederea mea, e clar că se simte 
mizerabil. 

li pun comprese umede pe faţă, dar se încălzesc imediat 
ce îi ating pielea. 

— Vrei ceva anume? îl întreb. 

— Nu, răspunde el. Mulţumesc. Ba nu, aşteaptă. Spune- 
mi o poveste. 


— O poveste? Despre ce? 

Nu sunt cine ştie ce povestitoare. Cam la acelaşi nivel ca 
şi cu cântatul. Dar Prim reuşeşte, când şi când, să scoată 
câte o poveste de la mine. 

— Despre ceva frumos. Povesteşte-mi despre cea mai 
frumoasă zi pe care ţi-o aduci aminte, îmi cere Peeta. 

De pe buzele mele scapă ceva între oftat şi mârâit de 
exasperare. O poveste frumoasă? Pentru asta e nevoie de 
mult mai mult efort decât pentru supă. Imi scormonesc 
creierii, în căutarea unor amintiri plăcute. Cele mai multe 
sunt despre zilele petrecute vânând alături de Gale şi am 
cumva impresia că nu i-ar cădea bine nici lui Peeta, nici 
publicului. Nu mai rămâne decât Prim. 

— Ţi-am povestit vreodată cum am făcut rost de capra lui 
Prim? întreb. 

Peeta clatină din cap şi rămâne cu ochii la mine, 
aşteptând. Aşa că încep. Dar cu multă grijă. Fiindcă vorbele 
mele sunt auzite pe tot cuprinsul Panemului. Şi, în vreme ce 
oamenilor nu le-a fost greu să pună lucrurile cap la cap, 
înțelegând că vânez ilegal, nu vreau să le fac vreun rău lui 
Gale, sau lui Sae Unsuroasa, sau măcelarului, sau chiar 
Apărătorilor Păcii de acasă, care îmi sunt clienţi, anunțând 
în public că şi ei încalcă legea. 

lată adevărata poveste a banilor cu care am cumpărat-o 
pe Lady, capra lui Prim. Era într-o seară de vineri de la 
sfârşitul lunii mai, în ajunul celei de-a zecea aniversări a lui 
Prim. Imediat ce am scăpat de la şcoală, eu şi Gale ne-am 
dus în pădure, fiindcă voiam să am ce da în schimbul unui 
cadou pentru Prim. Poate pentru un material nou de rochie 
sau pentru o perie de păr. Capcanele noastre îşi făcuseră 
bine treaba, iar pădurea era plină de legume verzi, dar 
totul nu depăşea profitul nostru mediu din serile de vineri. 
Străbăteam drumul de întoarcere dezamăgită, deşi Gale îmi 
spunea că a doua zi avea să fie, fără îndoială, una mai bună. 
Tocmai ne odihneam o clipă lângă un pârâu când l-am 
văzut. Un căprior tânăr, probabil un ied mare. Abia îi mijeau 
coarnele, încă mici, acoperite de blana ca de catifea. Gata s- 


o ia la goană, neîncrezător în noi, neobişnuit cu oamenii. 
Superb. 

Probabil nu tot atât de plăcut la vedere după ce l-au 
nimerit două săgeți, una în gât şi alta în piept. Eu şi Gale 
trăseserăm în acelaşi timp. A încercat să fugă, dar s-a 
împleticit şi cuțitul lui Gale i-a tăiat beregata înainte de a-şi 
da seama ce se petrece. Pe moment, uciderea unei făpturi 
atât de proaspete şi de nevinovate m-a umplut de 
remuşcări. Pe urmă mi-au chiorăit maţele la gândul acelei 
cărni proaspete şi nevinovate. 

O căprioară! Eu şi Gale vânaserăm, cu totul, numai trei. 
Prima, un animal care îşi rănise cumva piciorul, aproape că 
nu conta. Dar, din experienţa aceea, am învăţat să nu târâm 
corpul întreg în Vatră. Se stârnise haosul, toată lumea 
licitând pentru diverse părţi şi unii chiar încercând să şi le 
taie singuri. Întervenise Sae Unsuroasa, trimiţându-ne la 
măcelar, dar nu înainte ca animalul să fi fost mutilat, cu 
hălci întregi lipsă, cu pielea ciuruită de găuri. Deşi toată 
lumea a plătit cinstit, asta a micşorat valoarea vânatului. 

Insă acum am aşteptat să coboare întunericul şi ne-am 
strecurat printr-o gaură din gard aflată în apropierea casei 
măcelarului. Deşi eram cunoscuţi drept vânători, nu ar fi 
fost indicat să cărăm o căprioară de şaptezeci de kilograme 
pe străzile din Districtul 12 la lumina zilei, ca şi cum am fi 
vrut să sfidăm oficialităţile. 

Am bătut la uşa din spate şi măcelarul nostru, o femeie 
scundă şi îndesată, pe nume Rooba, a venit să ne deschidă. 
Cu Rooba nu te tocmeşti. Ea îţi oferă un preţ, pe care poţi 
să îl accepţi sau nu, dar e un preţ cinstit. Am acceptat 
oferta ei pentru căprioară şi ea ne-a dat, în plus, două 
bucăţi de carne pe care le-am putut lua după ce a tranşat 
vânatul. După împărţirea profitului, şi eu, şi Gale am 
constatat că nu mai avuseserăm niciodată atâţia bani 
grămadă de când ne ştiam. Ne-am decis să păstrăm 
secretul şi să le facem familiilor noastre o surpriză, cu banii 
şi cu carnea, la sfârşitul zilei următoare. 


Aşa am obţinut de fapt banii pentru capră, dar îi 
povestesc lui Peeta că am vândut un medalion vechi, de 
argint, al mamei. Ceea ce nu poate face rău nimănui. Pe 
urmă încep povestea din seara aniversării lui Prim. 

M-am dus cu Gale la magazinul din piaţa districtului, să 
cumpăr materiale pentru rochii. În timp ce îmi plimbam 
degetele pe un cupon de stofă groasă, albastră, din 
bumbac, ceva mi-a atras atenţia. Era un bătrân care creşte 
o turmă de capre, în partea cealaltă a Filonului. Nu ştiu 
care e numele lui adevărat, toată lumea îi spune Moş Capră. 
Are încheieturile umflate şi răsucite sub unghiuri dureroase 
şi o tuse spasmodică, care dovedeşte că a petrecut mulţi ani 
în mină. Dar e norocos. Cândva, de-a lungul vieţii, a reuşit 
să pună deoparte destui bani pentru caprele astea şi acum 
are ceva de făcut la bătrâneţe, în loc să moară încet de 
foame. E jegos şi irascibil, dar caprele lui sunt curate şi dau 
lapte gras, dacă ţi-l poţi permite. 

Una dintre capre, albă cu pete negre, zăcea într-o cotigă. 
Era uşor să-ţi dai seama de ce. Avea un umăr mutilat, 
probabil de o muşcătură de câine, şi rana se infectase. Era 
grav, Moş Capră trebuia s-o ridice şi s-o susţină ca s-o poată 
mulge. Dar eu m-am gândit că ştiam pe cineva care o putea 
vindeca. 

— Gale, am şoptit. Vreau capra aia pentru Prim. 

Dacă eşti stăpânul unei capre, viaţa ta în Districtul 12 se 
schimbă. Animalul poate trăi cu te miri ce şi mai nimic. 
Pajiştea e un loc perfect pentru păscut şi poţi mulge mai 
bine de patru litri de lapte pe zi. Ca să-l bei, ca să-l faci 
brânză, ca să-l vinzi. Nici măcar nu e ilegal. 

— E destul de grav rănită, a spus Gale. Am face bine să 
aruncăm o privire mai îndeaproape. 

Ne-am apropiat şi am cumpărat o cană de lapte pentru 
amândoi, apoi ne-am uitat la capră, aşa, ca din pură 
curiozitate. 

— Lăsaţi-o-n pace, a spus bătrânul. 

— Ne uitam doar, i-a răspuns Gale. 


— Păi, uitaţi-vă repede. Ajunge cât de curând la măcelar. 
O să fie greu să mai găsesc pe cineva care să-i cumpere 
laptele şi n-o să mai primesc decât jumătate de preţ. 

— Cât îţi dă măcelarul pentru ea? am întrebat. 

Moş Capră a ridicat din umeri. 

— Stai pe-aproape şi-o să vezi. 

M-am întors şi am zărit-o pe Rooba, traversând piaţa 
către noi. 

— Noroc c-ai apărut, a întâmpinat-o bătrânul. Fata a pus 
ochii pe capra ta. 

— Nu şi dacă s-a bătut palma, am zis eu, cu nepăsare. 

Rooba m-a măsurat de sus până jos, apoi s-a uitat 
încruntată la capră. 

— Nu s-a bătut. Uitaţi-vă la umărul ăla. Fac pariu că 
jumătate din corp e atât de putred că nu mai merge nici 
pentru cârnaţi. 

— Ce? a zis Moş Capră. Aveam o înţelegere. 

— Aveam o înţelegere pentru un animal cu câteva urme 
de dinţi. Nu pentru ăsta. Vinde-i-l fetei, dacă e destul de 
proastă ca să-l cumpere, a spus Rooba. 

În timp ce se îndepărta, am văzut-o făcându-mi cu ochiul. 

Bătrânul era nebun de furie, dar tot mai voia să scape de 
capră. Ne-a trebuit o jumătate de oră ca să ne-nţelegem la 
preţ. În jur se adunaseră o grămadă de oameni, dându-şi cu 
părerea. Dacă trăia capra, târgul era excelent; dacă murea, 
era jaf curat. Lumea lua poziţie de-o parte şi de alta, iar eu 
am luat capra. 

Gale s-a oferit să-mi care animalul. Cred că voia să vadă 
ce ochi o să facă Prim. Şi eu eram curioasă. Intr-un moment 
de nechibzuinţă totală, am cumpărat o panglică roz şi am 
legat-o la gâtul caprei. Pe urmă ne-am grăbit să ajungem la 
mine acasă. 

Reacţia lui Prim din clipa când am intrat cu capra merita 
văzută. Nu trebuie trecut cu vederea faptul că era aceeaşi 
fată care plânsese ca să-l salveze pe Buttercup, motanul ăla 
oribil. A fost atât de entuziasmată, încât a început să râdă şi 
să plângă în acelaşi timp. Văzând rana, mama s-a arătat mai 


puţin sigură de succes, dar amândouă au trecut imediat la 
treabă, mărunţind ierburi şi făcând animalul să înghită tot 
felul de fierturi. 

— Se pare că seamănă cu tine, spune Peeta. Aproape c- 
am uitat de prezenţa lui. 

— Oh, nu, Peeta. Ele fac minuni. Capra aia n-ar mai fi 
putut să moară nici dacă s-ar fi străduit, zic eu. 

Pe urmă îmi muşc limba, înțelegând cum trebuie să sune 
asta în urechile lui Peeta, care e pe moarte, în mâinile mele 
incompetente. 

— Nu-ţi face griji. Eu nu mă străduiesc, glumeşte el. 
Termină povestea. 

— Păi, asta e. Şi-mi mai aduc aminte că, în noaptea aia, 
Prim a insistat să doarmă lângă Lady, pe o pătură aşternută 
lângă foc. Şi, chiar înainte de a le fura somnul, capra a lins- 
o pe obraz, ca şi cum i-ar fi spus noapte bună. Era deja 
nebună după Prim. 

— Mai poartă şi acum panglica aia roz? întreabă el. 

— Cred că da, îi răspund. De ce? 

— Incercam doar să-mi imaginez tabloul, zice Peeta, dus 
pe gânduri. Îmi dau seama de ce te-a făcut fericită ziua aia. 

— Păi, ştiam că o capră o să fie o mică mină de aur. 

— Da, sigur că mă refeream la asta, nu la bucuria de 
lungă durată făcută surorii tale, pe care o iubeşti atât de 
mult, încât i-ai luat locul la extragere, spune el, sec. 

— Capra aia şi-a plătit banii. De mai multe ori, ripostez 
eu, cu superioritate. 

— Păi, nici n-ar fi îndrăznit să facă altceva, după ce i-ai 
salvat viaţa. Şi eu am aceeaşi intenţie. 

— Serios? Ce m-ai costat tu? îl întreb. 

— O mulţime de necazuri. Nu-ţi face griji. O să fii 
răsplătită pentru toate, spune el. 

— Vorbeşti fără sens. 

li pun mâna pe frunte. Febra n-a făcut nimic altceva 
decât să crească. 

— Totuşi, eşti ceva mai rece. 


Sunetul trompetelor mă face să tresar. Sunt în picioare şi 
la gura peşterii cât ai clipi, nevrând să pierd nici măcar o 
silabă. Aşa cum mi-am închipuit, e Claudius Templesmith, 
actualmente prietenul meu cel bun, care ne invită la un 
festin. Ei, nu suntem chiar atât de flămânzi şi îi ignor 
realmente cu indiferenţă oferta, când îl aud spunând: 

— Ei, staţi o clipă. S-ar putea ca unii dintre voi să-mi 
refuze deja oferta. Dar nu e un festin obişnuit. Fiecare 
dintre voi are nevoie de ceva cu disperare. 

Eu am. Imi trebuie ceva cu care să vindec piciorul lui 
Peeta. 

— Fiecare dintre voi va găsi acel ceva într-un rucsac 
marcat cu numărul districtului, în zori, la Cornul 
Abundenţei. Gândiţi-vă bine înainte de a refuza să vă faceţi 
apariţia. Pentru unii ar putea fi ultima şansă, spune 
Claudius. 

Nu mai urmează nimic altceva, dar cuvintele plutesc în 
aer. Tresar când Peeta îmi strânge umărul din spate. 

— N-o să-ţi rişti viaţa pentru mine. 

— Cine-a spus c-o fac? zic eu. 

— Deci nu te duci? întreabă el. 

— Sigur că nu mă duc. Acordă-mi puţină încredere. Crezi 
c-o să alerg direct într-o încăierare generală împotriva lui 
Cato, Clove şi Thresh? Nu fi prost, spun, ajutându-l să se 
întoarcă în culcuş. li las să se bată-ntre ei, văd cine apare 
pe cer mâine noapte şi pe urmă fac un plan. 

— Eşti o mincinoasă atât de nepricepută, Katniss. Nu ştiu 
cum de-ai supravieţuit atâta vreme, începe să mă imite: 
Știam că 0 capră 0 să fie o mică mină de aur. Totuşi, eşti 
ceva mai rece. Sigur că nu mă duc. Clatină din cap. Să nu 
joci niciodată cărţi. O să-ţi pierzi şi ultimul bănuţ. 

Mă înroşesc de furie. 

— Foarte bine, o să mă duc, iar tu nu mă poţi opri! 

— Pot să te urmăresc. Măcar pe o bucată de drum. Poate 
că n-o să ajung la Cornul Abundenţei, dar, dacă mă auzi 
strigându-te, poţi să pariezi că m-a găsit cineva. Şi pe urmă 
o să fiu mort, cu siguranţă, zice el. 


— Cu piciorul ăla n-o să ajungi nici măcar la o sută de 
metri de aici, spun eu. 

— Atunci o să mă târăsc. Dacă pleci, vin şi eu. 

E destul de încăpățânat şi, poate, destul de puternic ca s- 
o facă. O să vină după mine, strigându-mă prin pădure. 
Chiar dacă nu-l găseşte un alt tribut, l-ar putea găsi altceva. 
Nu se poate apăra. Probabil va trebui să-l zidesc în grotă ca 
să pot pleca singură. Şi nu se ştie ce-ar putea pâţi din 
pricina efortului. 

— Ce-ai vrea să fac? Să stau aici şi să te privesc murind? 
îl întreb. 

Ar trebui să ştie că asta nu e o opţiune. Că publicul m-ar 
detesta. Şi, ca să fiu sinceră, m-aş detesta eu însămi dacă n- 
aş face măcar o încercare. 

— N-o să mor. lţi promit. Dacă-mi promiţi şi tu că nu 
pleci, spune el. 

Suntem într-un soi de impas. Ştiu că nu-l pot convinge, 
aşa că nici nu încerc. Pretind, fără tragere de inimă, că sunt 
de acord. 

— Atunci trebuie să faci ce-ţi cer. Bea-ţi apa, trezeşte-mă 
când îţi spun şi mănâncă supa până la ultima înghiţitură, 
indiferent cât de dezgustătoare ar fi! mă răstesc. 

— De acord. E gata supa? mă întreabă. 

— Aşteaptă-mă aici. 

Aerul s-a răcorit, deşi soarele e încă sus. Am dreptate să 
cred că temperatura e influenţată de creatorii-de-joc. Mă 
întreb dacă lucrul care îi trebuie cuiva cu disperare nu e 
cumva o pătură bună. In castronul de fier, supa arată încă 
bine, e caldă. Şi adevărul e că n-are un gust prea rău. 

Peeta mănâncă fără să se plângă şi chiar linge castronul, 
arătându-şi entuziasmul. Îndrugă ceva, lăudând mâncarea 
delicioasă, ceea ce ar suna încurajator dacă n-aş şti ce face 
febra din oameni. E ca şi cum l-aş asculta pe Haymitch 
înainte de a deveni incoerent din cauza alcoolului. li dau 
încă o doză de medicament împotriva febrei înainte de a 
începe să aiureze întru totul. 


Când cobor spre pârâu, să mă spăl, nu mă pot gândi 
decât că o să moară dacă nu mă duc la festinul ăla. O să-l 
ţin în viaţă pentru încă o zi sau două şi pe urmă infecția o 
să-i ajungă la inimă, la creier sau la plămâni şi o să moară. 
lar eu o să rămân aici singură. Iarăşi. Aşteptându-i pe 
ceilalţi. 

Sunt atât de pierdută în gânduri, încât aproape că nu 
văd paraşuta, deşi pluteşte drept către mine. Pe urmă mă 
arunc după ea, o scot din apă, sfâşii materialul argintiu ca 
să recuperez flaconul. Haymitch a reuşit! A făcut rost de 
medicament - nu ştiu cum, o fi convins un cârd de neghiobi 
romantici să-şi vândă bijuteriile - şi îl pot salva pe Peeta! 
Flaconul e, totuşi, atât de mic. Medicamentul trebuie să fie 
foarte puternic ca să vindece pe cineva atât de bolnav cum 
e Peeta. Mă străbate fiorul îndoielii. Scot dopul şi miros 
conţinutul, trăgând aerul cu putere pe nări. Când simt 
aroma îngreţoşător de dulce, moralul îmi cade la pământ. 
Ca să fiu sigură, pun o picătură pe vârful limbii. Fără nici o 
îndoială, e sirop somnifer. Un leac foarte folosit în Districtul 
12. Ieftin, în comparaţie cu alte medicamente, dar devii 
dependent. Aproape toată lumea a luat câte o doză, într-un 
moment sau altul. Avem şi noi o sticlă acasă. Mama li-l dă 
pacienţilor isterici ca să-i adoarmă când le coase o rană 
gravă sau ca să ajute pe cineva chinuit de durere să reziste 
pe timpul nopţii. Nu e nevoie de prea mult. Un flacon ca 
ăsta l-ar adormi pe Peeta pentru o zi întreagă, dar la ce-ar 
folosi? Mă înfurii atât de tare, încât sunt gata să arunc în 
pârâu ultimul dar al lui Haymitch, când înţeleg dintr-odată. 
O zi întreagă? E mai mult decât am nevoie. 

Strivesc o mână de mure pentru ca gustul să nu poată fi 
identificat cu prea multă uşurinţă şi adaug câteva frunze de 
mentă pe deasupra. Pe urmă mă întorc în grotă. 

— “Ţi-am adus ceva bun. Am găsit un alt rug de mure 
puţin mai încolo, în josul apei. 

Peeta deschide gura pentru prima îmbucătură fără nici o 
ezitare. IÎnghite şi se încruntă uşor. 

— Sunt foarte dulci. 


— Da, sunt mure dulci. Mama face gem din ele. N-ai mai 
mâncat niciodată până acum? îl întreb, îndesându-i în gură 
altă lingură plină. 

— Nu, spune el, aproape uluit. Dar au un gust familiar. 
Mure dulci? 

— Da, la piaţă nu prea le găseşti, sunt fructe sălbatice, îi 
explic. 

Inghite încă o gură. N-a mai rămas decât una. 

— Sunt dulci ca un sirop, spune, luând ultima înghiţitură. 
Sirop. & 

Face ochii mari când înţelege care e adevărul. li astup 
gura şi nasul, apăsându-mi palma cu putere, silindu-l să 
înghită în loc să scuipe. Încearcă să vomite, dar e prea 
târziu, începe deja să-şi piardă cunoştinţa. Exact în clipa 
când adoarme, citesc în ochii lui că fapta mea e de neiertat. 

Mă aşez pe călcâie şi îl privesc cu un amestec de tristeţe 
şi de satisfacţie. Indepărtez o mură răzleţită, care îi pătează 
bărbia. 

— Cine nu e în stare să mintă, Peeta? întreb, cu toate că 
el nu mă poate auzi. 

Asta n-are importanţă. Restul Panemului mă aude. 


Capitolul 21 


ÎN ORELE RĂMASE până la căderea nopţii, adun pietre 
şi îmi dau toată silinţa să camuflez intrarea grotei. E o 
operaţiune lentă şi anevoioasă dar, după multă sudoare şi 
mutări repetate, sunt foarte încântată de rezultatul muncii 
mele. Grota pare acum să facă parte dintr-un morman mai 
mare de bolovani, cum sunt atâtea altele împrejur. Dar mă 
pot târî în interior, la Peeta, printr-o mică deschidere, 
inobservabilă din afară. Asta e bine, fiindcă la noapte va 
trebui să împărţim din nou sacul de dormit. Şi, dacă nu 
reuşesc să mă-ntorc de la ospăț, el nu va fi blocat cu totul. 
Deşi mă îndoiesc că o mai poate duce mult fără 
medicamente. Dacă mor la festin, nu sunt şanse ca 
Districtul 12 să aibă un învingător. 

Imi alcătuiesc cina din peştii mai mici, cu mai multe oase, 
care populează partea asta a pârâului, umplu toate 
recipientele cu apă pe care o purific şi îmi curăţ armele. Mi- 
au mai rămas, cu totul, nouă săgeți. Mă întreb dacă să-i las 
cuțitul lui Peeta, ca să aibă un mijloc de apărare în lipsa 
mea, dar adevărul e că n-are nici un rost. A avut dreptate 
spunând că ultima lui metodă de protecţie e camuflajul. 
Insă eu m-aş putea folosi de cuţit. Cine ştie ce-o să găsesc 
acolo? 

lată câteva lucruri de care nu mă-ndoiesc. Cel puţin 
Cato, Clove şi Thresh vor fi acolo la începerea petrecerii. În 
privinţa lui Faţă de Vulpe nu sunt sigură, fiindcă înfruntarea 
directă nu reprezintă nici stilul, nici punctul ei forte. E chiar 
mai mică decât mine şi nu e înarmată, dacă nu cumva o fi 
făcut rost de ceva arme de curând. Probabil c-o să se 
ascundă undeva, în apropiere, să vadă pe ce poate pune 
mâna. Însă ceilalţi trei... O să fiu foarte ocupată. Abilitatea 
cu care ucid de la distanţă e bunul meu cel mai de preţ, dar 
ştiu că voi fi nevoită să pătrund exact în miezul 
evenimentelor ca să obţin rucsacul ăla, cel cu numărul 12 
pe el, despre care a vorbit Claudius 'Templesmith. 


Privesc cerul, sperând să aflu, în asfinţit, că am măcar un 
adversar mai puţin, dar, în seara asta, nu apare nimeni. 
Mâine vor fi chipuri acolo, sus. Festinurile fac întotdeauna 
prăpăd. 

Mă târăsc în grotă, îmi fixez bine ochelarii şi mă 
ghemuiesc lângă Peeta. Noroc că azi am avut parte de un 
somn bun. Trebuie să rămân trează. De fapt, nu cred c-o să 
ne atace cineva peste noapte, dar nu vreau să risc să pierd 
răsăritul. 

In noaptea asta e frig, atât de cumplit de frig. Ca şi cum 
creatorii-de-joc ar fi trimis în arenă o infuzie de aer 
îngheţat, ceea ce s-ar putea să fi şi făcut. Stau întinsă în 
sac, alături de Peeta, încercând să absorb întreaga dogoare 
a febrei lui. E ciudat să te afli, fizic, atât de aproape de 
altcineva, care e atât de departe. Peeta ar putea fi acum, la 
fel de bine, în Capitoliu, sau în Districtul 12, sau pe Lună, 
fiindcă mi-ar veni tot atât de greu să ajung la el. De când au 
început Jocurile, nu m-am mai simţit niciodată atât de 
singură. x 

Admite c-o să fie o noapte urâtă, îmi spun. Incerc să n-o 
fac, dar gândurile îmi zboară către mama şi Prim şi mă 
întreb dacă în noaptea asta vor reuşi să doarmă măcar o 
singură clipă. În acest stadiu înaintat al Jocului, când are loc 
un eveniment atât de important ca festinul, şcolile vor fi, 
probabil, închise. Familia mea se poate uita fie la rabla 
noastră de televizor cu ecranul plin de purici, fie se poate 
alătura mulţimii din piaţă, urmărind totul pe ecranele mai 
mari şi mai clare. Acasă se pot bucura de intimitate, iar în 
piaţă de susţinere. Oamenii le vor spune o vorbă bună, iar 
cei care îşi pot permite vor adăuga puţină mâncare. Mă 
întreb dacă brutarul a trecut pe la ele, mai ales acum, când 
eu şi Peeta formăm o echipă, şi dacă şi-a ţinut promisiunea 
de a avea grijă ca stomacul surorii mele să fie plin. 

In Districtul 12, spiritele trebuie să fie foarte încinse. Li 
se întâmplă foarte rar să aibă pe cine încuraja în acest 
moment al Jocurilor. Cu siguranţă că au emoţii pentru Peeta 
şi pentru mine, mai ales acum, când suntem împreună. 


Dacă închid ochii, mi-i pot imagina ţipând către ecrane, 
impulsionându-ne. Le văd feţele - Sae Unsuroasa, şi Madge, 
ba chiar şi Apărătorii Păcii care cumpără carne de la mine - 
aclamându-ne. 

Şi Gale. Il cunosc bine. Nu strigă şi nu ovaţionează. Dar 
se uită, în fiecare moment, la fiecare răsturnare de situaţie 
şi îşi doreşte să mă-ntorc acasă. Mă întreb dacă speră tot 
atât de mult să se reîntoarcă şi Peeta. Gale nu e iubitul meu, 
dar ar putea fi, dacă aş deschide uşa aceea? Am vorbit 
despre fuga noastră împreună. N-a fost nimic altceva decât 
un calcul realist al şanselor noastre de supravieţuire în 
afara districtului? Sau a însemnat mai mult? 

Mă întreb ce concluzii trage el văzând toate aceste 
sărutări. 

Prin deschizătura dintre pietre, privesc Luna traversând 
cerul. Când apreciez că mai sunt trei ore până la răsărit, 
îmi încep ultimele pregătiri. Am grijă să-i las lui Peeta, chiar 
alături, apă şi trusa medicală. Li vor fi de cel mai mare folos 
dacă nu mă întorc, dar nu-i vor prelungi prea mult viaţa. 
După o oarecare dezbatere, îi scot haina şi mi-o pun peste a 
mea. Lui nu-i trebuie. Nici acum, în sacul de dormit, când e 
încins de febră, nici în timpul zilei, când, dacă n-o să fiu aici 
să i-o scot, o să se coacă în ea. Am mâinile deja ţepene de 
frig, aşa că iau şosetele suplimentare ale lui Rue, le fac 
găuri pentru degete şi mi le trag pe mâini. Mă ajută, 
oricum. Umplu micul ei rucsac cu ceva mâncare, adaug 
sticla cu apă şi bandajele, îmi îndes cuțitul în centură, îmi 
iau arcul şi săgețile. Sunt gata să plec, când îmi amintesc 
cât de important este să respect rutina îndrăgostiţilor 
născuţi sub steaua potrivnică, aşa că mă aplec şi-l sărut pe 
Peeta prelung, stăruitor. Imi imaginez suspinele înlăcrimate 
care se aud în Capitoliu şi mă prefac că-mi şterg şi eu o 
lacrimă. Apoi mă strecor prin deschiderea dintre pietre şi 
ies în noapte. 

La contactul cu aerul, respiraţia mea se transformă în 
nori minusculi, albi. E tot atât de frig ca în nopţile de 
noiembrie de acasă. Una dintre cele în care m-am furişat în 


pădure, cu o lanternă în mână, alăturându-mă lui Gale într- 
un loc stabilit din timp, unde am stat înghesuiți unul într- 
altul, bând ceai fierbinte, de plante, din sticle metalice, 
plate, înfăşurate în material vătuit, sperând că vânatul o să 
ne iasă în cale la venirea dimineţii. Oh, Gale, mă gândesc. 
Măcar dacă m-ai susţine acum. 

Mă mişc cât de repede îndrăznesc. Ochelarii sunt cu 
adevărat remarcabili, dar simt din plin surzenia urechii 
stângi. Nu ştiu exact ce-a făcut explozia aia, dar a produs, 
în profunzime, o stricăciune ireparabilă. N-are importanţă. 
Dacă ajung acasă, o să fiu atât de putred de bogată, încât o 
să pot plăti pe cineva ca să-mi redea auzul. 

Pădurea arată întotdeauna altfel la vreme de noapte. 
Chiar şi cu ochelarii, unghiurile sunt nefireşti. Ca şi cum 
copacii, florile şi pietrele din timpul zilei s-ar fi dus la 
culcare, trimițând în loc alte versiuni ale lor, oarecum 
amenințătoare. Nu încerc nici o şmecherie, cum ar fi să 
aleg un traseu diferit. Merg în susul pârâului şi o iau pe 
aceeaşi cărare ce duce către ascunzătoarea lui Rue de 
lângă lac. Pe drum, nimic nu indică prezenţa vreunui alt 
tribut, nu se zăreşte aburul nici unei răsuflări, nu se aude 
nici un trosnet de creangă. Fie sunt prima care soseşte, fie 
ceilalţi şi-au ocupat poziţiile în timpul nopţii. Totuşi, când 
mă strecor printre tufişuri, aşteptând să înceapă vărsarea 
de sânge, până la ivirea zorilor a mai rămas mai mult de o 
oră sau poate sunt chiar două. 

Mestec câteva frunze de mentă, fiindcă stomacul meu nu 
e dispus să primească nimic mai mult. Slavă Domnului că 
am şi haina lui Peeta, nu doar pe a mea. Altminteri aş fi fost 
nevoită să mă foiesc de colo-colo ca să nu îngheţ. Cerul 
capătă culoarea cenuşie şi ceţoasă a dimineţii şi prezenţa 
celorlalte tributuri continuă să nu se facă simțită în nici un 
fel. Nu e cu adevărat surprinzător. loată lumea s-a 
evidenţiat, fie prin forţă, fie prin puterea de a ucide, fie prin 
şiretenie. Mă întreb dacă îşi închipuie cineva că Peeta mă 
însoţeşte. Mă îndoiesc că Faţă de Vulpe şi Thresh ştiu că e 


rănit. Cu atât mai bine dacă-şi imaginează că mă acoperă 
când mă duc după rucsac. 

Dar unde e rucsacul? Arena s-a luminat destul de mult ca 
să-mi pot scoate ochelarii. Aud păsările dimineţii cântând. 
Nu a sosit ora? Pentru o clipă, intru în panică la gândul că 
nu mă aflu la locul potrivit. Dar îmi amintesc cu certitudine 
cuvintele lui Claudius Templesmith, ne-a invitat la Cornul 
Abundenţei. Care e aici. Şi eu sunt aici. Atunci unde e 
rucsacul meu? 

Exact când suprafaţa aurie a Cornului Abundenţei 
scânteiază sub prima rază de soare, ceva se tulbură în 
mijlocul câmpiei. Pământul din faţa cornului se despică în 
două şi în arenă se înalţă o masă rotundă, acoperită cu o 
faţă de masă albă ca zăpada. Pe masă sunt patru rucsacuri, 
două mari, negre, purtând numerele 2 şi 11, unul verde, de 
dimensiuni medii, cu numărul 5, şi altul minuscul, 
portocaliu - mi l-aş putea agăța de încheietura mâinii - care 
trebuie să fie marcat cu un 12. 

Masa abia a apucat să se fixeze, cu un pocnet, la locul 
său, când o siluetă ţâşneşte din Cornul Abundenţei, smulge 
rucsacul verde şi o rupe la fugă. Faţă de Vulpe! Te poţi baza 
pe ea când e vorba de asemenea idei ingenioase şi riscante! 
Noi, ceilalţi, suntem încă pe poziţiile din jurul câmpiei, 
evaluând situaţia, dar ea şi-a luat deja rucsacul. Şi ne-a 
prins în capcană, fiindcă nimeni nu e dornic s-o 
urmărească, nu atâta vreme cât propriul său rucsac stă pe 
masă, atât de vulnerabil. Probabil că Faţă de Vulpe a 
chibzuit că e bine să le lase pe celelalte neatinse, fiindcă, 
furând unul dintre ele, s-ar fi ales cu un urmăritor. Asta ar fi 
trebuit să fie strategia mea! Când îmi revin de pe urma 
surprizei, a admiraţiei, a furiei, a geloziei şi a frustrării, văd 
coama ei de păr roşu dispărând printre copaci, în afara 
bătăii arcului. Oh! Mă tem tot timpul de ceilalţi, dar poate 
că Faţă de Vulpe e aici adevăratul adversar. 

Asta mă costă şi timp, fiindcă acum e clar că eu sunt 
următoarea care trebuie să se apropie de masă. Oricine 
ajunge acolo înaintea mea îmi poate lua cu uşurinţă 


pachetul în căuşul palmei, fugind cu el. Sprintez spre masă 
fără nici o ezitare. Simt pericolul înainte de a-l vedea. Din 
fericire, primul cuţit vine, şuierând, din dreapta mea, aşa că 
îl aud şi pot să-l deviez cu lemnul arcului. Mă întorc, întind 
coarda şi trimit săgeata drept către inima lui Clove. Ea se 
răsuceşte exact atât cât e nevoie ca să evite lovitura fatală, 
dar vârful săgeţii îi pătrunde în partea de sus a braţului 
stâng. Din nefericire, ea azvârle cuţitele cu dreapta, dar 
săgeata o întârzie cu câteva clipe, fiind nevoită să şi-o 
smulgă şi să aprecieze gravitatea rănii. Eu îmi continui 
fuga, potrivindu-mi din instinct o altă săgeată în arc, aşa 
cum o poate face numai cineva care vânează de ani întregi. 

Acum sunt lângă masă, cu degetele închizându-mi-se în 
jurul minusculului rucsac portocaliu. Mâna mi se strecoară 
printre curele, mi-l împing grăbită în susul braţului, fiindcă 
e pur şi simplu prea mic ca să se potrivească în orice altă 
parte a corpului meu, şi mă întorc, gata să trag iarăşi, când 
un al doilea cuţit mă nimereşte în frunte. Mă spintecă 
deasupra sprâncenei drepte, croind o rană adâncă, din care 
ţâşneşte sângele, orbindu-mi un ochi şi umplându-mi gura 
cu gustul lui înţepător, metalic. Dau înapoi, clătinându-mă, 
dar reuşesc să trimit săgeata gata pregătită în direcţia celei 
care mă atacă. Ştiu încă din clipa când mi se desprinde din 
mână că va rata ţinta. Apoi Clove se aruncă peste mine, 
trântindu-mă pe spate şi ţintuindu-mi umerii de pământ cu 
genunchii ei. 

Până aici mi-a fost, îmi spun, sperând, de dragul lui Prim, 
c-o să se termine repede. Dar Clove vrea să savureze 
momentul. Chiar simte că are timp. Cato e, fără nici o 
îndoială, pe undeva, prin apropiere,  acoperind-o, 
aşteptându-l pe Thresh şi, poate, pe Peeta. 

— Unde ţi-e prietenul, District 12? Incă n-a murit? mă 
întreabă. 

Ei bine, atâta vreme cât stăm de vorbă, rămân în viaţă. 

— Acum e în pădure. Pe urmele lui Cato, mârâi eu. Şi ţip 
cât mă ţin plămânii: Peeta! 


Clove îmi repede un pumn în trahee, secerându-mi pur şi 
simplu vocea. Dar capul îi zvâcneşte dintr-o parte în alta şi 
ştiu că, măcar pentru o clipă, crede că e posibil să-i fi spus 
adevărul. Insă, de vreme ce Peeta nu apare să mă salveze, 
se întoarce din nou spre mine. 

— Mincinoaso, îmi spune, cu un rânjet. E aproape mort. 
Cato ştie unde l-a tăiat. Probabil că l-ai ancorat în vreun 
copac cât timp încerci să-i ajuţi inima să bată. Ce-i în 
rucsacul ăla mic şi drăguţ? Medicamentul pentru 
îndrăgostit? Păcat că n-o să-l primească niciodată. 

Clove îşi deschide haina. E căptuşită cu un set 
impresionat de cuțite. Alege cu grijă unul aproape elegant, 
cu o lamă necruțătoare, curbată. 

— l-am promis lui Cato că, dacă te lasă pe mâna mea, o 
să-i ofer publicului un spectacol de toată frumuseţea. 

Acum mă zbat, străduindu-mă s-o răstorn, dar e 
zadarnic. E prea grea, mă ţintuieşte cu prea multă putere. 

— Las-o baltă, District 12. O să te ucidem. Exact aşa cum 
am făcut cu mica ta aliată patetică... cum o chema? Cea 
care ţopăia prin copaci. Rue? Ei, mai întâi Rue, apoi tu, apoi 
cred c-o să lăsăm natura să se ocupe de îndrăgostit. Cum îţi 
sună? mă întreabă Clove. Acum de unde să-ncepem? 

Imi şterge sângele din rană cu mâneca hainei, îmi 
studiază o clipă faţa, înclinându-mi-o dintr-o parte într-alta, 
ca şi cum ar fi o bucată de lemn, iar ea ar trebui să 
hotărască exact cum s-o sculpteze. Incerc s-o muşc de 
mână, dar mă înşfacă de părul din creştet, silindu-mă să-mi 
lipesc iarăşi capul de pământ. 

— Cred... Vorbeşte aproape torcând. Cred c-o să-ncep cu 
gura. 

Îmi încleştez dinţii în timp ce se distrează urmărindu-mi 
conturul buzelor cu vârful cuţitului. 

N-o să-nchid ochii. Comentariul despre Rue m-a umplut 
de furie, destul de multă ca să mă gândesc să mor cu o 
oarecare demnitate. Ca un ultim act de sfidare, o s-o 
ţintuiesc cu privirea atât de mult cât o să pot vedea, ceea ce 


probabil că n-o să dureze prea mult, dar o s-o privesc ţintă, 
n-o să ţip şi o să mor, în stilul meu mărunt, neînfrântă. 

— Da. Cred că n-o să prea mai ai ce face cu buzele de 
acum înainte. Vrei să-i trimiţi îndrăgostitului o ultimă 
sărutare? mă întreabă. 

Imi umplu gura cu sânge şi salivă şi o scuip în faţă. Se 
înroşeşte de furie. 

— Foarte bine atunci. Să-i dăm drumul. 

Imi adun puterile pentru chinul care va urma, cu 
siguranţă. Dar, când simt vârful cuţitului făcându-mi prima 
tăietură în buză, o forţă mult mai puternică o smulge pe 
Clove de deasupra mea şi ea ţipă. La început sunt prea 
uluită, nu sunt în stare să pricep ce se întâmplă. Peeta a 
reuşit cumva să ajungă aici, ca să mă salveze? Creatorii-de- 
joc au trimis vreun animal sălbatic, pentru şi mai multă 
distracţie? A fost smulsă şi ridicată în aer de o aeronavă, 
dintr-un motiv inexplicabil? 

Dar, când mă ridic împingându-mă în braţele amorţite, 
nu văd nimic din toate astea. Clove dă din picioare fără să 
atingă pământul, captivă în braţele lui Thresh. Icnesc când 
îl văd aşa, dominându-mă cu înălţimea lui şi ţinând-o pe 
Clove ca pe o păpuşă de cârpă. Imi aminteam că e uriaş, 
dar acum pare cu mult mai masiv, cu mult mai puternic 
decât ţin minte. Dacă s-a schimbat ceva, atunci pare să se fi 
îngrăşat de când e în arenă. O răsuceşte pe Clove şi dă cu 
ea de pământ. 

Tresar când zbiară, fiindcă până acum nu l-am mai auzit 
decât murmurând. 

— Ce-ai făcut cu fetiţa aia? Tu ai ucis-o? 

Clove se târăşte de-a-ndăratelea, în patru labe, ca o 
insectă înnebunită, atât de şocată, încât nici măcar nu-l 
strigă pe Cato. 

— Nu! Nu, nu eu! 

— I-ai rostit numele. Te-am auzit. Tu ai ucis-o? O altă idee 
îi aşterne peste trăsături un alt val de mânie. 

— Ai tăiat-o aşa cum voiai s-o tai pe fata asta? 

— Nu! Nu, eu... 


Clove vede piatra de dimensiunile unei franzele mici din 
mâna lui 'Thresh şi îşi pierde controlul. 

— Cato! ţipă ea, cu voce stridentă. Cato! 

— Clove! 

Aud răspunsul lui Cato. N-aş putea spune de la ce 
distanţă vine, dar e prea departe ca s-o poată ajuta. Oare ce 
face? Încearcă să dea de Faţă de Vulpe şi de Peeta? Sau a 
stat ascuns, aşteptându-l pe Thresh, dar a greşit cu 
grosolănie locul? 

Thresh repede piatra în jos, izbind cu putere în tâmpla 
lui Clove. Rana nu sângerează, dar văd urma loviturii pe 
țeastă şi ştiu că ea e pe ducă. Totuşi mai are încă viaţă în 
trup, în tresăltările grăbite ale pieptului, în geamătul slab 
care îi iese printre buze. 

Pe urmă lhresh se răsuceşte câtre mine, cu piatra 
ridicată, şi ştiu că n-are sens să fug. lar arcul meu e gol, 
ultima săgeată încărcată a zburat înspre Clove. Mă simt 
ţintuită de privirea aspră a ochilor lui stranii, căprui-aurii. 

— Ce-a vrut să spună? Despre alianţa ta cu Rue? 

— Eu... eu... noi am făcut o echipă. Am aruncat în aer 
proviziile. Am încercat s-o salvez, chiar am încercat. Dar el 
a ajuns acolo primul. Districtul 1, răspund eu. 

Poate, ştiind că am ajutat-o pe Rue, n-o să-mi aleagă o 
moarte lentă, sadică. 

— Şi tu l-ai ucis? mă întreabă. 

— Da, zic eu. L-am ucis. Şi am îngropat-o pe ea sub flori. 
Şi i-am cântat, ca s-adoarmă. 

Lacrimile îmi ţâşnesc din ochi. Amintirea îmi alungă din 
minte încordarea, împotrivirea. Şi sunt copleşită de Rue, de 
durerea din frunte, de frica de Thresh şi de gemetele fetei 
care trage să moară la nici doi metri distanţă. 

— Ca să-adoarmă? spune el, cu glas aspru. 

— Ca să se stingă liniştită. l-am cântat până a murit. 
Districtul tău... oamenii mi-au trimis pâine. 

Ridic mâna, dar nu după o săgeată, la care ştiu că n-aş 
apuca să ajung. Imi şterg doar nasul. 

— Fă-o repede, OK, Thresh? 


Emoţiile i se luptă pe chip. Lasă piatra în jos şi arată cu 
degetul spre mine, aproape acuzator. 

— "Te las să pleci, numai de data asta. Pentru fetiţa aia. 
Aşa că noi doi suntem chit. Nu ne mai datorăm nimic. 
Inţelegi? 

Dau din cap, pentru că înţeleg. Despre datorii. Despre 
detestarea datoriilor. Înţeleg că, dacă o să câştige, Thresh 
va trebui să se întoarcă şi să privească în ochii unui întreg 
district care a încălcat regulile ca să-mi mulţumească, 
aceleaşi reguli pe care le încalcă el acum, mulţumindu-mi la 
rândul lui. Şi înţeleg că, pentru moment, Thresh n-o să-mi 
zdrobească ţeasta. 

— Clove! 

Glasul lui Cato se aude acum mult mai aproape. Şi, după 
durerea care i se simte în el, aş putea spune c-o vede 
zăcând la pământ. 

— Ai face bine să fugi acum, Fată a Focului, spune 
Thresh. _ 

N-am nevoie de un al doilea îndemn. [i întorc spatele şi 
picioarele mi se înfig în pământul bătătorit când alerg, 
îndepărtându-mă de Thresh, de Clove şi de sunetul vocii lui 
Cato. Doar când ajung la marginea pădurii mă uit pentru o 
clipă în urmă. Thresh şi ambele rucsacuri mari dispar 
dincolo de marginea câmpiei, în zona pe care n-am văzut-o 
niciodată. Cato îngenunchează alături de Clove, cu sulița în 
mână, implorând-o să nu-l părăsească. Peste o clipă, o să- 
nţeleagă că e zadarnic, că ea nu mai poate fi salvată. Mă 
lovesc de copaci, ştergându-mi în repetate rânduri sângele 
care îmi curge în ochi, fugind ca o sălbăticiune rănită. După 
câteva minute, aud tunul şi ştiu că a murit Clove, că acum 
Cato trebuie să fie pe urmele cuiva. Pe ale lui Thresh sau pe 
ale mele. Mă cuprinde spaima, sunt slăbită din cauza rănii, 
tremur. Incarc o săgeată, dar Cato poate arunca sulița 
aproape tot atât de departe cât trage arcul meu. 

Un singur lucru mă linişteşte. Thresh are rucsacul care 
conţine obiectul râvnit de Cato cu disperare. Dacă ar fi să 
pariez, aş spune că TIhresh e cel urmărit. Totuşi, nu-mi 


încetinesc goana când ajung la pârâu. Mă reped în albie, cu 
ghetele încă în picioare, şi înaintez cu greutate în josul apei. 
Imi scot şosetele lui Rue, cele pe care le-am folosit drept 
mănuşi, şi mi le apăs pe frunte, încercând zadarnic să 
stăvilesc năvala sângelui, care le îmbibă în câteva minute. 

Reuşesc cumva să ajung înapoi, la grotă. Mă strecor 
printre bolovani. Razele de soare pătează interiorul şi, în 
lumina lor, îmi trag micul rucsac portocaliu de pe braţ, îl tai 
ca să-l deschid şi las conţinutul să cadă jos. O cutiuţă lungă 
şi îngustă, cu o seringă hipodermică. Fără nici o ezitare, 
înfig acul în braţul lui Peeta şi apăs pe piston. 

Mâinile mi se duc la cap şi apoi îmi coboară în poală, 
lucind de sânge. 

Ultimul lucru de care îmi aduc aminte e un fluture verde 
cu argintiu, nemaipomenit de frumos, care mi se aşază pe 
încheietura mâinii. 


Capitolul 22 


RĂPĂITUL PLOII pe acoperişul casei noastre mă trezeşte 
încet, cu blândeţe. Însă mă lupt s-adorm din nou, înfăşurată 
în coconul de pături calde, în siguranţa de acasă. Sunt vag 
conştientă de durerea de cap. Probabil că am gripă, de 
aceea mi se îngăduie să stau în pat, deşi ştiu că am dormit 
multă vreme. Mâna mamei îmi mângâie obrazul şi eu nu o 
resping, aşa cum fac când sunt trează, neîngăduindu-i 
niciodată să afle cât de mult tânjesc după această atingere 
tandră. Cât de mult îi simt lipsa, deşi încă nu mi-am 
recăpătat încrederea în ea. Pe urmă răsună o voce, nu 
vocea care ar trebui, nu e vocea mame, şi mă sperii. 

— Katniss, îmi spune. Katniss, mă auzi? 

Deschid ochii şi senzaţia de siguranţă dispare. 

Nu sunt acasă, nu sunt cu mama. Sunt într-o grotă 
întunecoasă şi rece, cu picioarele goale îngheţate, deşi sunt 
învelite, cu aerul alterat de mirosul inconfundabil al 
sângelui. Chipul supt şi palid al unui băiat îmi apare 
alunecând prin faţa ochilor şi, după o primă tresărire de 
spaimă, mă simt mai bine. 

— Peeta. 

— Hei, spune el. Mă bucur că-ţi văd din nou ochii. 

— Câtă vreme am fost leşinată? îl întreb. 

— Nu sunt sigur. Eu m-am trezit aseară şi tu zăceai lângă 
mine, într-o baltă înspăimântătoare de sânge, îmi 
povesteşte el. Cred că s-a oprit până la urmă, dar, în locul 
tău, eu n-aş încerca să mă ridic. 

Imi duc mâna la cap, cu prudenţă, şi descopăr căe 
bandajat. Dar acest simplu gest mă istoveşte şi mă 
ameţeşte. Peeta îmi duce o sticlă la buze şi beau cu sete. 

— Te simţi mai bine, spun. 

— Mult mai bine. Indiferent ce mi-ai injectat în braţ, a 
avut efect, zice el. În dimineaţa asta, umflătura piciorului a 
dispărut aproape în întregime. 


Nu pare furios fiindcă l-am păcălit, drogându-l şi fugind 
la festin. Poate sunt prea zdrobită şi o să-mi vorbească 
despre asta mai târziu, când o să mai capăt putere. Dar, pe 
moment, e numai dulceaţă. 

— Ai mâncat? îl întreb. 

— Îmi pare rău, dar trebuie să spun că am înfulecat trei 
bucăţi din gâsculiţă înainte de a-mi da seama că trebuia să 
ne ajungă pentru mai mult timp, îmi răspunde. Nu-ţi face 
griji. M-am întors la o dietă severă. 

— Nu, e foarte bine. Trebuie să mănânci. O să mă duc în 
curând la vânătoare. 

— Nu prea curând, de acord? zice el. Lasă-mă să-ţi port 
de grijă o vreme. 

Adevărul e că nu prea am de ales. Peeta mă hrăneşte cu 
bucățele de gâsculiţă şi cu stafide şi mă convinge să beau 
multă apă. Imi freacă picioarele, readucând în ele o 
oarecare căldură, şi mi le înfăşoară în haina lui înainte de a- 
mi strânge sacul de dormit în jurul gâtului. 

— Cizmele şi şosetele tale sunt încă ude, iar vremea nu le 
ajută să se usuce prea repede, spune el. 

Aud bubuitura unui tunet şi, printr-o crăpătură dintre 
pietre, văd cerul luminat de fulger. Ploaia picură prin mai 
multe găuri din plafon, iar Peeta mi-a încropit deasupra 
capului şi a părţii de sus a trupului un soi de copertină, 
prinzând pătratul meu de plastic între pietre. 

— Mă întreb ce a atras furtuna asta? Adică, cine e ţinta 
ei? spune Peeta. 

— Cato şi Thresh, zic eu, fără să mă gândesc. Faţă de 
Vulpe trebuie să fie pe undeva, într-un bârlog, iar Clove... 
ea m-a rănit şi pe urmă... 

Vocea mi se stinge. 

— Ştiu că e moartă. Am văzut-o pe cer, aseară. Iu ai 
omorât-o? 

— Nu. Thresh ia spart capul cu o piatră. 

— Bine că nu te-a prins şi pe tine, spune Peeta. 

Amintirea festinului îmi revine cu toată puterea în minte 
şi mă simt că mi se face rău. 


— M-a prins. Dar m-a lăsat să plec. 

Pe urmă trebuie să-i povestesc, fireşte. Lucruri pe care 
le-am păstrat numai pentru mine, pentru că el a fost prea 
bolnav ca să mă-ntrebe şi fiindcă, oricum, nu mă simţeam 
pregătită să le retrăiesc. Cum ar fi explozia, şi apoi urechea 
mea, şi moartea lui Rue, şi băiatul din Districtul 1, şi pâinea. 
Tot ce duce către cele întâmplate la întâlnirea cu Thresh, la 
modul în care şi-a plătit el un soi de datorie. 

— Te-a lăsat să pleci fiindcă n-a vrut să-ţi datoreze nimic? 
întreabă Peeta, nevenindu-i să creadă. 

— Da. Nu mă aştept să-nţelegi. Tu n-ai trăit niciodată în 
lipsuri. Dar, dacă ai fi fost din Filon, n-ar fi trebuit să-ţi 
explic, spun eu. 

— Şi nici nu-ncerca. E evident că sunt prea greu de cap 
ca să pricep. 

— Aşa cum e cu pâinea. Aşa cum se pare că n-o să 
încetez niciodată să-ţi fiu datoare pentru asta, zic. 

— Pâinea? Care pâine? De când eram copii? Cred că 

putem s-o dăm uitării. Adică, tu tocmai m-ai sculat din 
morţi. 
___— Dar tu nu mă cunoşteai. Nu ne vorbiserăm niciodată. 
În plus, primul dar e, întotdeauna, cel mai greu de răsplătit. 
Dacă nu m-ai fi ajutat atunci, nici măcar n-aş fi fost acum 
aici, spun eu. Oricum, de ce-ai făcut-o? 

— De ce? Ştii de ce. 

Clatin uşor din cap, cu o mişcare dureroasă. 

—  Haymitch a spus că eşti cu adevărat foarte 
convingătoare. 

— Haymitch? întreb. Ce-are el de-a face cu toate astea? 

— Nimic, răspunde Peeta. Deci Cato şi Thresh? Cred că 
eu cer prea mult sperând să se ucidă simultan unul pe altul. 

Dar ideea nu face decât să mă indispună. 

— Cred că 'Thresh ne-ar plăcea. Cred că, în Districtul 12, 
ar fi prietenul nostru, spun eu. 

— Atunci să sperăm c-o să-l ucidă Cato, ca să nu fim 
nevoiţi s-o facem noi, zice Peeta, cu un aer sinistru. 


Nu vreau ca Ihresh să fie ucis de Cato. Nu vreau să mai 
moară nimeni. Dar învingătorii nu spun asemenea lucruri în 
arenă. În ciuda eforturilor mele, simt că ochii încep să-mi 
înoate în lacrimi. 

Peeta mă priveşte cu îngrijorare. 

— Ce e? Ai dureri foarte mari? 

li dau un alt răspuns, fiindcă e tot atât de adevărat, dar 
care poate fi luat drept un scurt moment de slăbiciune, nu 
drept una fatală. 

— Vreau să plec acasă, Peeta, spun, cu voce 
plângăcioasă, de copil. 

— O să pleci. lţi promit, zice el, şi se apleacă să mă 
sărute. 

— Vreau să plec acasă acum. 

— ţi spun eu cum facem. Ie culci din nou şi te visezi 
acasă. Şi o s-ajungi acolo de-a-devăratelea înainte să-ţi dai 
seama. OK? 

— OK, şoptesc. Să mă trezeşti dac-o să fie nevoie să stau 
de veghe. 

— Sunt teafăr şi odihnit, mulţumită ţie şi lui Haymitch. Şi 
apoi, cine ştie cât o să dureze? zice el. 

Despre ce vorbeşte? Despre furtună? Despre scurtul 
răgaz pe care ni-l oferă? Despre Jocuri? Nu ştiu, dar sunt 
prea tristă şi prea obosită ca să-ntreb. 

Când Peeta mă trezeşte din nou e deja seară. Ploaia s-a 
transformat în potop, trimițând şiroaie de apă prin plafon, 
acolo pe unde înainte nu curgeau decât câteva picături. 
Peeta a pus castronul sub cel mai puternic şi a schimbat 
poziţia foliei de plastic, ca să devieze şuvoaiele, ferindu-mă 
de apă. Mă simt ceva mai bine, pot să mă ridic în capul 
oaselor fără să ameţesc prea tare şi sunt de-a dreptul 
înfometată. Aşa cum e şi Peeta. A aşteptat să mă trezesc ca 
să mâncăm şi e nerăbdător să începem. 

Nu mai avem cine ştie ce. Două bucăţi de gâsculiţă, un 
amestec de rădăcini şi o mână de fructe uscate. 

— N-ar trebui să raţionalizăm mâncarea? întreabă Peeta. 


— Nu, s-o terminăm. Gâsculiţa începe să se-nvechească 
şi ultimul lucru de care avem nevoie acum e să ne- 
mbolnăvim din cauza cărnii stricate, răspund eu, împărțind 
totul în două grămăjoare egale. 

Încercăm să mâncăm încet, dar suntem amândoi atât de 
flămânzi, încât terminăm în două minute. Stomacul meu nu 
e câtuşi de puţin mulţumit. 

— Mâine e zi de vânătoare, spun. 

— Eu nu te pot ajuta prea mult. N-am mai vânat 
niciodată. 

— Eu vânez şi tu găteşti. Şi poţi oricând să culegi câte 
ceva. 

— Mi-aş dori ca pe-aici să crească un soi de tufiş cu 
pâine, zice Peeta. 

— Pâinea pe care mi-au trimis-o din Districtul 11 era 
caldă, povestesc eu, cu un oftat. Uite, mestecă astea. 

În întind două frunze de mentă şi îmi arunc câteva în 
gură. 

Proiecţia de pe cer e greu de desluşit dar ne putem da 
seama că azi n-a murit nimeni. Deci Cato şi Ihresh nu s-au 
înfruntat încă. 

— Unde s-a dus Thresh? Adică, ce e în partea cealaltă a 
cercului? îl întreb pe Peeta. 

— O câmpie. Cât vezi cu ochii, e plină cu ierburi, înalte 
cam până la umărul meu. Ştiu şi eu, poate unele dintre ele 
sunt grâne. Se văd petice de diferite culori. Dar nu e nici o 
potecă, răspunde el. 

— Fac pariu că unele sunt grâne. Şi fac pariu şi că 
Thresh ştie care sunt alea. Ai fost acolo? 

— Nu. Nimeni nu-şi doreşte cu adevărat să-l urmărească 
pe Thresh prin iarba aia. De câte ori mă uit într-acolo, spre 
câmpul ăla, nu pot să nu mă gândesc la tot ce-ar putea 
ascunde. Şerpi, animale turbate, nisipuri mişcătoare, zice 
Peeta. Acolo ar putea fi orice. 

Nu o spun, dar vorbele lui îmi aduc aminte de 
avertizările pe care le-am primit în privinţa trecerii dincolo 
de gardul Districtului 12. Pentru o clipă, îl compar cu Gale, 


care ar fi privit câmpul acela şi ca pe o potenţială sursă de 
hrană, nu doar ca pe o ameninţare. Aşa cum a făcut Ihresh, 
cu siguranţă. Nu vreau să spun că Peeta e molâu. A dovedit 
că nu e laş. Însă presupun că, atunci când casa ta miroase a 
pâine caldă, nu pui prea multe lucruri sub semnul 
întrebării, pe când Gale se îndoieşte de orice. Oare ce-ar 
crede Peeta despre glumele ireverenţioase pe care le facem 
între noi în fiecare zi, în timp ce încălcăm legea? Oare l-ar 
şoca? Toate lucrurile pe care le spunem despre Panem? Dar 
tiradele lui Gale împotriva Capitoliului? 

— Poate pe câmpul ăla sunt tufe cu pâine, zic eu. Poate 
de-aia pare Thresh mai bine hrănit acum decât la începutul 
Jocurilor. 

— Fie că e aşa, fie că are sponsori foarte generoşi, spune 
Peeta. Mă întreb ce-ar trebui să facem ca să-l convingem pe 
Haymitch să ne trimită nişte pâine. 

Ridic din sprâncene înainte de a-mi reaminti că el nu ştie 
despre mesajul trimis de Haymitch acum două nopţi. O 
sărutare îţi aduce un castron cu supă. Nici asta nu e genul 
de afirmaţie pe care s-o pot face cu voce tare. Rostindu-mi 
gândurile, le-aş da spectatorilor de înţeles că povestea 
noastră romantică a fost inventată pentru a specula 
compătimirea lor şi n-am mai căpăta nici un fel de hrană. 
Trebuie să aduc cumva, în mod credibil, lucrurile pe făgaşul 
dorit. Trebuie să-ncep cu ceva simplu. Mă-ntind şi îi iau 
mâna. 

— Păi, probabil c-a folosit o grămadă de resurse 
ajutându-mă să te-adorm, spun, pe un ton poznaş. 

— A, am ajuns şi la asta, zice Peeta, împletindu-şi 
degetele cu ale mele. Să nu mai încerci nimic asemănător 
altă dată. 

— Sau ce? îl întreb. 

— Sau... sau... Nu se poate gândi la nimic potrivit. 
Acordă-mi doar un minut. 

— Care e problema? spun, cu un zâmbet larg. 

— Problema e că amândoi suntem încă în viaţă. Ceea ce 
nu face decât să-ţi înfigă mai bine în minte ideea că ai 


procedat exact cum trebuia, mă lămureşte el. 

— Şi chiar aşa a fost, zic eu. 

— Nu! N-o face, Katniss! 

Strânsoarea lui devine mai puternică, îndurerându-mi 
mâna, şi în glas are o furie sinceră. 

— Nu muri pentru mine. Aşa n-o să-mi faci nici o favoare. 
De acord? 

Intensitatea reacției lui mă surprinde, dar recunosc 
ocazia excelentă de a face rost de mâncare, aşa că-ncerc să 
merg mai departe. 

— Poate c-am făcut-o pentru mine însămi. Peeta, te-ai 
gândit vreodată la asta? Poate nu eşti tu singurul care... 
care îşi face griji pentru... ceea ce s-ar întâmpla dacă... 

Mă bâlbâi. Nu ştiu să şlefuiesc cuvintele, cum o face 
Peeta. Şi, în timp ce vorbesc, ideea de a-l pierde pe Peeta cu 
adevărat mă izbeşte din nou şi înţeleg cât de mult vreau să 
rămână în viaţă. Şi nu din cauza sponsorilor. Nu din cauza 
celor ce se vor petrece la întoarcerea acasă. Şi nu doar 
fiindcă nu vreau să rămân singură. E vorba despre el. Nu 
vreau să-l pierd pe băiatul cu pâinea. 

— Ce anume, Katniss? spune el, cu voce scăzută. 

Aş vrea să pot trage obloanele, ascunzând momentul 
ăsta de ochii curioşi ai Panemului. Chiar dacă ar însemna să 
pierdem mâncarea. Indiferent ce aş simţi, asta nu mă 
priveşte decât pe mine. 

— E exact genul de subiect despre care mi-a spus 
Haymitch să nu vorbesc, răspund, evazivă, deşi Haymitch 
nu mi-a dat niciodată un asemenea sfat. 

De fapt, probabil că mă înjură chiar acum, fiindcă las să- 
mi scape mingea într-un moment cu o asemenea 
încărcătură emoţională. Dar Peeta reuşeşte s-o prindă 
cumva. 

— Atunci o să completez singur spaţiile goale, zice el şi 
se lipeşte de mine. 

E primul sărut de care suntem pe deplin conştienţi 
amândoi. Nici unul dintre noi nu e stingherit de boală sau 
de durere, sau, pur şi simplu, inconştient. Buzele nu ard de 


febră, nici nu sunt reci ca gheaţa. E primul sărut pe care-l 
simt răscolindu-mi cu adevărat pieptul. Cald şi straniu. E 
primul sărut care mă face să-mi mai doresc un altul. 

Dar nu-l mai primesc. Ei, primesc un al doilea sărut, dar 
e unul uşor, pe vârful nasului, fiindcă atenţia lui Peeta e 
distrasă. 

— Cred că rana ta sângerează din nou. Haide, întinde-te, 
oricum e timpul de culcare, spune el. _ 

Şosetele mele sunt destul de uscate ca să le pot purta. Il 
conving pe Peeta să-şi îmbrace haina. Frigul umed pare să- 
mi pătrundă direct în oase, aşa că el e, probabil, pe 
jumătate îngheţat. Insist şi să stau prima de veghe, deşi 
amândoi credem că e puţin probabil să apară cineva pe o 
asemenea vreme. Dar nu cădem de acord până nu sunt şi 
eu în sacul de dormit şi tremur atât de tare, încât n-are rost 
să obiectez. Intr-un total contrast cu cele petrecute cu două 
nopţi în urmă, când îl simţeam pe Peeta la un milion de 
kilometri depărtare, acum sunt izbită de apropierea lui. 
Când ne instalăm, îmi trage capul în jos, aşezându-mi-l pe 
braţul lui ca pe o pernă, iar mâna cealaltă i se odihneşte, 
protectoare, deasupra mea, chiar şi după ce adoarme. Nu 
m-a mai ţinut nimeni aşa de atât de multă vreme. De când a 
murit tata şi am încetat să am încredere în mama, braţele 
nimănui nu m-au mai făcut să mă simt atât de protejată. 

Stau întinsă, privind, prin ochelari, picăturile de apă care 
împroaşcă solul grotei. Ritmic, liniştitor. Aţipesc de mai 
multe ori, pentru scurt timp, apoi mă trezesc brusc, 
simţindu-mă vinovată şi furioasă pe mine însămi. După trei 
sau patru ore, n-am încotro, trebuie să-l trezesc pe Peeta, 
fiindcă eu nu-mi mai pot ţine ochii deschişi. El nu pare să se 
supere. 

— Mâine, când o să fie uscat, o să găsim un loc într-un 
copac, atât de sus, încât o să putem dormi amândoi liniştiţi, 
îi promit, înainte de a mă fura somnul. 

Însă vremea nu se îmbunătăţeşte a doua zi. Potopul 
continuă, ca şi cum creatorii-de-joc ar dori să ne vadă pe 
toţi luaţi de apă. Tunetele sunt atât de puternice, încât 


cutremură pământul. Peeta se gândeşte să iasă oricum, în 
căutare de orice fel de hrană, dar eu îi spun că, pe o 
asemenea furtună, e zadarnic. N-ar reuşi să vadă la mai 
mult de un metru în faţa ochilor şi, ca răsplată pentru 
eforturile sale, n-ar reuşi decât să se ude până la piele. Ştie 
că am dreptate, dar stomacurile noastre macină dureros în 
gol. 

Ziua se târăşte încet, ajungând în pragul înserării, fără 
ca vremea să se schimbe în vreun fel. Haymitch e ultima 
noastră speranţă, dar nu apare nimic, fie din lipsă de bani - 
probabil că toate preţurile au devenit exorbitante - fie 
fiindcă e dezamăgit de spectacolul pe care îl oferim. 
Probabil că ultima variantă e cea adevărată. Sunt prima 
care recunoaşte că azi nu suntem tocmai atrăgători. 
Infometaţi, vlăguiţi de răni, străduindu-ne să nu le 
redeschidem. Da, ne înghesuim unul într-altul, înfăşuraţi în 
sacul de dormit, dar mai ales ca să ne ţinem de cald. Cel 
mai excitant lucru pe care îl face oricare dintre noi e să 
tragă un pui de somn. 

Nu sunt sigură cum aş putea impulsiona idila noastră 
romantică. Sărutul de aseară a fost frumos, dar pentru a 
ajunge la un altul ar fi nevoie de o oarecare premeditare. În 
Filon sunt fete, unele dintre fiicele negustorilor, care 
navighează cu multă uşurinţă pe asemenea ape. Dar eu n- 
am avut niciodată timp pentru asta, nici nu mi-a fost de 
folos. Oricum, e evident că un singur sărut nu mai e de- 
ajuns, fiindcă altfel am fi primit mâncare aseară. Instinctul 
îmi spune că Haymitch nu vrea doar o dovadă fizică a 
iubirii, ci ceva mult mai personal. Genul de lucruri pe care a 
încercat să mă convingă să le spun despre mine însămi 
când exersam pentru interviu. În privinţa asta, eu sunt o 
catastrofă, dar nu şi Peeta. Poate cea mai bună metodă e să- 
| stârnesc la vorbă. 

— Peeta. La interviu ai spus că întotdeauna ai fost nebun 
după mine. Când a început acest întotdeauna? îl întreb, ca 
din întâmplare. 


— Oh, să vedem. Cred că în prima zi de şcoală. Eram 
cinci. Tu purtai o rochiţă cu carouri roşii şi părul tău... era 
împletit în două cozi, nu într-una. Iata mi-a atras atenţia 
asupra ta când aşteptam să ne aliniem. 

— Tatăl tău? De ce? îl întreb. 

— Mi-a spus: „O vezi pe fetiţa aia? Am vrut să mă-nsor cu 
mama ei, dar a fugit cu un miner”, povesteşte Peeta. 

— Cum? Asta ai inventat-o! exclam eu. 

— Nu, e adevărat, mă contrazice el. lar eu am spus: „Un 
miner? De ce şi-ar fi dorit un miner, când te putea avea pe 
tine?” Şi tata a răspuns: „Pentru că, ori de câte ori cântă 
el... până şi păsările tac şi-l ascultă.” 

— E adevărat. Tac. Adică, tăceau, spun eu. La gândul că 
brutarul i-a spus asta lui Peeta, mă simt uluită şi 
surprinzător de mişcată. Am revelaţia că, în realitate, eu 
însămi ezit să cânt, că resping muzica nu fiindcă aş 
considera-o o pierdere de timp. Ci, poate, pentru că îmi 
aduce aminte de tata. 

— Iar în ziua aceea, la cor, profesoara a întrebat cine ştia 
un cântec despre vale. Mâna ta s-a ridicat imediat în aer. Ea 
te-a urcat cu picioarele pe un taburet şi ai cântat pentru 

i. Şi jur că au amuţit toate păsările de dincolo de 
geamuri, povesteşte Peeta. 

— Oh, te rog, spun eu, râzând. 

Nu, chiar aşa a fost. Şi, chiar în clipa când ţi-ai 
terminat cântecul, am ştiu că - la fel ca mama ta - eram 
condamnat. Pe urmă, în următorii unsprezece ani, am tot 
încercat să-mi adun curajul şi să-ţi vorbesc, continuă Peeta. 

— Fără succes, adaug eu. 

— Fără succes. Aşa că, într-un fel, extragerea numelui 
meu a fost un adevărat noroc. 

Pentru o clipă, mă simt aproape ridicol de fericită, apoi 
asupra mea se revarsă confuzia. Fiindcă noi trebuie să 
inventăm toate astea, să ne prefacem că suntem 
îndrăgostiţi, nu să fim îndrăgostiţi cu adevărat. Insă 
povestea lui Peeta pare reală. Partea despre tata şi despre 
păsări. lar eu am cântat în prima zi de şcoală, deşi nu-mi 


aduc aminte cântecul. Iar rochia cu carouri roşii... a existat 
una, purtată apoi de Prim până când s-a transformat în 
zdrenţe, după moartea tatei. 

Povestea ar explica şi un alt lucru. De ce a încasat Peeta 
o bătaie ca să-mi dea mie pâinea în acea zi a foamei. Aşadar, 
dacă toate aceste amănunte sunt adevărate ... totul ar 
putea fi adevărat? 

— Ai 0... memorie remarcabilă, comentez, şovăâind. 

— Ţin minte tot ce are legătură cu tine, zice el, 
aşezându-mi după ureche o şuviţă rebelă de păr. Tu eşti cea 
care n-a dat atenţie. 

— Acum dau, îi spun. 

— Păi, aici n-am prea mulţi rivali. 

Aş vrea să mă retrag, să închid din nou obloanele alea, 
dar ştiu că nu se poate. E ca şi cum l-aş auzi pe Haymitch 
şoptindu-mi la ureche: „Spune-o! Spune-o!” 

Inghit în sec, cu greutate, şi las cuvintele să mi se 
desprindă de buze. 

— N-ai prea mulţi rivali nicăieri. 

Şi, de data asta, eu sunt cea care se apleacă spre el. 

Buzele abia ni se ating când de afară se aude o bufnitură 
surdă, făcându-ne să tresărim. Arcul meu se înalţă, cu o 
săgeată gata să-şi ia zborul, dar nu mai urmează nici un alt 
zgomot. Peeta se uită printre pietre şi chiuie. Inainte de a-l 
putea opri, e afară, în ploaie, apoi îmi întinde ceva. O 
paraşută argintie, ataşată de un coş. [Il deschid imediat, 
rupându-l, şi înăuntru e un adevărat festin - chifle 
proaspete, brânză de capră, mere şi, mai presus de toate, 
un castron cu incredibila tocană de miel cu garnitură de 
orez sălbatic. Exact acel fel de mâncare despre care i-am 
mărturisit lui Caesar Flickerman că e cel mai impresionant 
lucru oferit de Capitoliu. 

Peeta se strecoară iarăşi înăuntru, cu faţa strălucind ca 
soarele. 

— Cred că Haymitch s-a plictisit în sfârşit să ne tot 
privească flămânzind. 

— Cred că da, îi răspund. 


Dar în minte îmi răsună cuvintele lui Haymitch, infatuate, 
dacă nu cumva şi cu o uşoară notă de exasperare: „Da, 
iubito, asta aşteptam.” 


Capitolul 23 


FIECARE CELULĂ A TRUPULUI MEU mă îndeamnă să- 
mi înfig mâinile în tocană şi s-o înfulec, îndesându-mi-o în 
gură cu pumnul. Dar vocea lui Peeta mă opreşte. 

— Am face bine s-o luăm uşor cu tocana asta. Iţi aduci 
aminte de prima seară, din tren? Mâncarea bogată mi-a 
făcut rău şi nici măcar nu eram mort de foame. 

— Ai dreptate. Şi aş fi putut înghiţi totul pe nerăsuflate! 
spun, cu regret. 

Dar n-o fac. Suntem destul de sensibili. Mâncăm fiecare 
câte o chiflă, câte o jumătate de măr şi câte o porţie de 
mărimea unui ou de tocană cu orez. Îmi impun să mănânc 
tocana luând cu lingura cantităţi minuscule - ne-a trimis 
până şi tacâmuri de argint şi farfurii - savurând fiecare 
îmbucătură. Când terminăm, privesc tocana cu jind. 

— Mai vreau. 

— Şi eu. Uite cum facem. Aşteptăm o oră şi, dacă nu ni se 
face rău, mâncăm încă o porţie, spune Peeta. 

— De acord, încuviinţez. O să fie o oră lungă. 

— Poate nu chiar atât de lungă, zice Peeta. Ce spuneai 
înainte de a sosi mâncarea? Ceva despre mine... nici un 
rival... cel mai bun lucru care ţi s-a întâmplat vreodată... 

— Nu-mi aduc aminte ultima parte, ripostez eu, sperând 
că în grotă e prea întuneric pentru ca roşeaţa din obrajii 
mei să fie sesizată de camere. 

— Oh, ai dreptate. Astea erau gândurile mele. Fă-mi loc, 
am îngheţat. 

li fac loc în sacul de dormit. Ne sprijinim de peretele 
grotei, cu capul meu pe umărul lui, cu braţele lui în jurul 
meu. Îl pot simţi pe Haymitch înghiontindu-mă ca să-mi 
continui numărul. 

— Atunci, dacy eram cinci, nici mycar nu le-ai observat 
pe celelalte fete? €l întreb pe Peeta. 

— Ba da, le-am studiat pe toate, dar, în afară de tine, nici 
una nu mi-a făcut o impresie care să dureze, răspunde el. 


— Sunt sigură că asta i-ar îngrozi pe părinţii tăi, 
preferința ta pentru o fată din Filon. 

— Puțin probabil. Nici nu s-ar sinchisi. Oricum, dacă 
reuşim să ne întoarcem, n-o să mai fii o fată din Filon, o să 
fii o fată din Cartierul Invingătorilor. 

Are dreptate. Dacă o să câştigăm, o să primim câte o 
casă în acea parte a oraşului rezervată pentru câştigătorii 
Jocurilor Foamei. Cu mult timp în urmă, când au început 
Jocurile, Capitoliul a construit, în fiecare district, câte o 
duzină de case excelente. Bineînţeles că la noi nu e ocupată 
decât una. În celelalte n-a locuit nimeni, niciodată. 

Mă izbeşte un gând stânjenitor. 

— Atunci Haymitch o să fie singurul nostru vecin! 

— O, să fie frumos, spune Peeta. Tu, eu şi Haymitch. 
Foarte confortabil. Picnicuri, aniversări, nopţi lungi de iarnă 
în jurul focului, istorisind poveşti vechi, despre Jocurile 
Foamei. 

— 'Ţi-am spus că mă urăşte! exclam eu. Dar nu pot să nu 
râd imaginându-mi cum ar deveni Haymitch noul meu amic. 

— Doar uneori. Cât a fost treaz, nu l-am auzit niciodată 
spunând nimic rău despre tine. 

— El nu e treaz niciodată! protestez. 

— E adevărat. La cine mă dusesem cu gândul? Oh, ştiu. 
Cinna e cel care te place. Dar asta în primul rând fiindcă n- 
ai încercat să fugi când ţi-a dat foc, zice Peeta. Pe de altă 
parte, Haymitch... ei bine, dacă aş fi în locul tău, l-aş evita 
cu desăvârşire. le urăşte. 

— Parcă spuneai că sunt favorita lui. 

— Pe mine mă urăşte mai mult, precizează Peeta. Cred 
că nu oamenii sunt preferaţii lui. 

Ştiu că spectatorii se vor amuza fiindcă ne distrăm pe 
socoteala lui Haymitch. Vine aici de atât de multă vreme, 
încât e, practic, un vechi prieten al multora dintre ei. Şi, 
după căderea sa în cap de pe scenă în timpul extragerii, 
toată lumea îl cunoaşte. În momentul ăsta, probabil că a 
fost tras afară din cabina de control ca să dea interviuri 
despre noi. Ca să nu mai spun ce soi de minciuni a inventat. 


E oarecum în dezavantaj, fiindcă mai toţi mentorii au un 
partener, un alt învingător care să-i ajute, pe când el 
trebuie să fie gata să intre în acţiune în orice moment. Într- 
un fel, e la fel ca mine, când eram singură în arenă. Mă 
întreb cum de face faţă şi băuturii, şi atenţiei acordate, şi 
stresului de a se strădui să ne menţină în viaţă. 

E ciudat. Eu şi Haymitch nu ne înţelegem când suntem în 
acelaşi loc, dar poate Peeta are dreptate când spune că 
semănăm, fiindcă se pare că poate să comunice cu mine 
alegând momentele în care trimite darurile. Am ştiut că mă 
aflam aproape de apă când a refuzat să-mi trimită de băut, 
am ştiut că siropul somnifer nu era ceva care să uşureze 
suferinţa lui Peeta, iar acum ştiu că trebuie să ne înscenăm 
în continuare idila. De fapt, Haymitch n-a făcut cine ştie ce 
efort ca să intre în legătură cu Peeta. Poate ştie că, pentru 
el, un castron cu supă n-ar fi decât un castron cu supă, în 
timp ce eu văd corzile ataşate de un asemenea obiect. 

Un gând îmi vine brusc în minte şi sunt uimită fiindcă 
întrebarea a avut nevoie de atât de mult timp ca să răzbată 
la suprafaţă. Poate din cauză că abia acum am început să-l 
privesc pe Haymitch cu o oarecare curiozitate. 

— Cum crezi c-a reuşit? 

— Cine? Ce să reuşească? întreabă Peeta. 

— Haymitch. Cum crezi c-a reuşit să câştige Jocurile? 
spun eu. 

El stă destul de mult pe gânduri înainte de a răspunde. 
Haymitch e robust, dar nu e un miracol al forţei fizice, cum 
sunt Cato sau Thresh. Nu e deosebit de chipeş. Nu în acel 
mod care îndeamnă sponsorii să trimită asupra ta o ploaie 
de daruri. Şi e atât de ursuz, încât e greu de imaginat că şi- 
a găsit vreun aliat. Haymitch n-a putut să câştige decât într- 
un singur mod, şi Peeta dă glas aceleiaşi concluzii la care 
am ajuns şi eu. 

— A fost mai deştept decât ceilalţi. 

Dau din cap, apoi las conversaţia să se întrerupă. Dar, în 
taină, mă întreb dacă Haymitch s-a abținut de la băutură 
suficient de mult ca să ne poată ajuta pe Peeta şi pe mine 


fiindcă s-a gândit că suntem destul de inteligenţi ca să avem 
şanse de supravieţuire. Poate n-a fost întotdeauna beţiv. 
Poate la început a încercat să ajute tributurile. Insă pe 
urmă a devenit de nesuportat. Trebuie să fie ca-n iad când 
pregăteşti doi copii, pentru ca să-i vezi apoi murind. An 
după an după an. Imi dau seama că, dacă scap de aici, asta 
o să fie sarcina mea. Voi fi mentorul fetei din Districtul 12. 
Ideea îmi repugnă atât de mult, încât mi-o alung din minte. 

După vreo jumătate de oră, hotărăsc că trebuie să 
mănânc din nou. Peeta este el însuşi prea flămând ca să se- 
mpotrivească. In timp ce pregătesc două porţii mai mici de 
tocană şi de orez, auzim primele acorduri ale imnului. Peeta 
îşi lipeşte ochii de o crăpătură dintre bolovani şi priveşte 
cerul. 

— N-o să fie nimic de văzut în seara asta, zic eu, mult mai 
interesată de tocană decât de cer. Nu s-a-ntâmplat nimic, 
altfel am fi auzit o lovitură de tun. 

— Katniss, spune Peeta, cu voce scăzută. 

— Ce e? Dăm pe din două şi o altă chiflă? îl întreb. 

— Katniss, repetă el, dar eu tot nu-i dau atenţie. 

— O să-mpart una. Dar păstrăm brânza pentru mâine, 
adaug. 

Il văd pe Peeta holbându-se la mine. 

— Ce e? 

— Thresh e mort, răspunde el. 

— Nu se poate, zic eu. 

— Probabil c-au tras lovitura de tun în timp ce tuna şi ne- 
a scăpat, spune Peeta. 

— Eşti sigur? Adică, afară plouă cu găleata. Nu ştiu cum 
de poţi vedea ceva. 

Il împing de lângă bolovani şi privesc cu ochii mijiţi cerul 
întunecat, ploios. Pentru vreo zece secunde, zăresc licărirea 
distorsionată a imaginii lui Thresh, înainte de a se face 
nevăzută. Dintr-odată. 

Mă las să alunec, sprijinindu-mă de pietroaie, uitând pe 
moment cu ce mă ocupam. Ihresh mort. Ar trebui să fiu 
încântată, nu? Un tribut mai puţin de înfruntat. Şi încă unul 


puternic. Dar nu sunt fericită. Nu mă pot gândi decât că 
Thresh m-a lăsat să plec, că m-a lăsat să fug datorită lui 
Rue, care a murit cu sulița aia în stomac... 

— "Te simţi bine? mă întreabă Peeta. 

li răspund ridicând absentă din umeri şi îmi prind 
coatele în căuşul palmelor, lipindu-mi-le de trup. Trebuie să- 
mi ascund adevărata durere, fiindcă nimeni n-o să mai 
parieze pe un tribut care se tot smiorcăie la moartea 
adversarilor săi. Cu Rue a fost altceva. Eram aliate. Era atât 
de tânără. Dar nimeni n-o să înţeleagă, de fapt, de ce mă 
îndurerează asasinarea lui Thresh. Cuvântul mă face să 
tresar. Asasinare! Din fericire, nu l-am rostit cu voce tare. 
Asta n-o să-mi ajute să câştig puncte în arenă. Ceea ce spun 
este: 

— Doar că... dacă nu câştigăm noi... voiam să câştige 
Thresh. Pentru că m-a lăsat să plec. Şi pentru Rue. 

— Da, ştiu, spune Peeta. Dar asta înseamnă că suntem cu 
un pas mai aproape de Districtul 12. Imi îndeasă o farfurie 
plină în mâini. Mănâncă, încă mai e caldă. 

Iau o înghiţitură de tocană, ca să arăt că, de fapt, nu-mi 
pasă, dar mi se pare că în gură am clei şi înghit cu greutate. 

— Înseamnă şi că o să fim din nou vânaţi de Cato. 

— Şi a primit din nou provizii, spune Peeta. 

— Pariez că e rănit, zic eu. 

— De ce crezi asta? întreabă el. 

— Fiindcă Thresh nu s-ar fi lăsat ucis fără luptă. E atât 
de puternic - adică era. Şi se aflau pe teritoriul lui, răspund. 

— Bine. E cu atât mai bine, cu cât Cato e mai grav rănit. 
Mă întreb ce-o fi făcând Faţă de Vulpe. 

— Oh, ea e bine-mersi, spun, iritată. 

Incă mai sunt furioasă fiindcă ei i-a dat prin cap să se 
ascundă în Cornul Abundenţei, iar mie nu. 

— Probabil c-o să fie mai uşor să dăm de Cato decât de 
ea. 

— Poate dau unul de altul şi noi o să putem pleca acasă, 
pur şi simplu, zice Peeta. Dar am face bine să fim mult mai 
prudenţi când stăm de veghe. Eu am aţipit de câteva ori. 


— Şi eu. Dar nu şi-n noaptea asta. 

Ne terminăm mâncarea în linişte, apoi Peeta se oferă să 
facă primul de pază. Mă cuibăresc în sacul de dormit, 
alături de el, trăgându-mi gluga peste faţă, ca s-o ascund de 
camerele de luat vederi. Am, pur şi simplu, nevoie de câteva 
minute de intimitate în care să las emoţiile să-mi traverseze 
chipul fără să fiu văzută. Sub glugă, îi spun în tăcere rămas- 
bun lui 'Thresh şi îi mulţumesc pentru viaţa mea. li promit 
să nu-l uit şi, dacă pot, să ajut cumva familia lui şi pe a lui 
Rue, în caz că o să câştig. Pe urmă mă refugiez în somn, 
alinată de stomacul plin şi de căldura statornică a lui Peeta, 
pe care-l simt alături de mine. 

Mai târziu, când mă trezeşte, primul lucru de care devin 
conştientă e mirosul de brânză de capră. El ţine în mână o 
jumătate de chiflă unsă cu brânză albă, cremoasă, şi cu felii 
de măr deasupra. 

— Nu te-nfuria, îmi spune. Trebuia să mănânc din nou. 
Uite jumătatea ta. 

— Oh, bine, încuviinţez, luând imediat o înghiţitură 
uriaşă. 

Brânza săţioasă, grasă, are gustul celei făcute de Prim, 
iar merele sunt dulci, caramelizate. 

— Mm. 

— La brutărie facem tarte cu brânză de capră şi cu 
mere, spune el. 

— Dar astea-s scumpe, zic eu. 

— Prea scumpe ca să şi le permită familia mea. Doar 
dacă nu cumva sunt foarte vechi. Bineînţeles că, practic, tot 
ce mâncăm e vechi, adaugă Peeta, trăgând sacul de dormit 
în jurul lui. 

În mai puţin de un minut, începe să sforăie. 

Uf! Mi-am închipuit, întotdeauna, că negustorii duc o 
viaţă uşoară. Şi e adevărat, Peeta a fost întotdeauna bine 
hrănit. Dar e într-un fel deprimant să trăieşti toată viaţa 
mâncând pâine veche, franzele tari, uscate, pe care nu le 
vrea nimeni. Un singur lucru se poate spune despre noi: de 
vreme ce eu aduc mâncare acasă în fiecare zi, cea mai mare 


parte a hranei e atât de proaspătă, încât trebuie să te 
asiguri că n-o ia la fugă. 

La un moment dat, în timpul veghii mele, se opreşte 
ploaia, nu treptat, ci dintr-odată. Potopul încetează şi nu se 
mai aude decât picurul apei rămase pe crengi şi susurul 
pârâului acum abundent, aflat mai jos de noi. Apare o lună 
frumoasă, plină, şi pot vedea afară chiar şi fără ochelari. Nu 
reuşesc să-mi dau seama dacă luna e reală sau doar o 
simplă proiecţie realizată de creatorii-de-joc. Ştiu că a fost 
lună plină cu puţin înainte de a pleca de-acasă. Eu şi Gale 
am privit-o răsărind când vânam la ore târzii. 

De cât timp sunt plecată? Cred că am petrecut vreo două 
săptămâni în arenă şi a mai fost una, de pregătire, la 
Capitoliu. Poate Luna şi-a completat ciclul. Pentru un 
anumit motiv, îmi doresc cu înverşunare să fie Luna mea, 
aceeaşi pe care o văd din pădurile ce înconjoară Districtul 
12. Asta mi-ar oferi ceva de care să mă agăţ în lumea ireală 
a arenei, unde poate fi pusă la-ndoială autenticitatea 
oricărui lucru. 

Am rămas patru. 

Imi permit pentru prima oară să iau cu adevărat în 
considerare posibilitatea de a reuşi să mă-ntorc acasă. 
Celebră. Bogată. Având propria mea locuinţă în Cartierul 
Invingătorilor. Mama şi Prim ar sta acolo, împreună cu 
mine. 

Nu ne-am mai teme de foame. Un nou gen de libertate. 
Şi apoi... ce? Cum ar fi viaţa mea de zi cu zi? Cea mai mare 
parte s-a consumat, până acum, făcând rost de hrană. 
Lipsiţi-mă de asta şi n-o să mai ştiu, cu certitudine, cine 
sunt, care e identitatea mea. Mă gândesc la Haymitch, cu 
toţi banii lui. In ce i s-a transformat viaţa? Trăieşte singur, 
fără soţie, fără copii, beat aproape tot timpul. Nu vreau să 
sfârşesc aşa. 

Dar tu n-o să fii singură, îmi şoptesc. Le am pe mama şi 
pe Prim. Ei, pentru moment. Pe urmă... Nu vreau să mă 
gândesc cum o să fie pe urmă, când Prim o să crească, când 
mama o să moară. Ştiu că n-o să mă mărit niciodată, că n-o 


să risc niciodată să aduc un copil pe lume. Pentru că, dacă 
există un lucru pe care nu ţi-l garantează statutul de 
învingător, acela este siguranţa copiilor tăi. Numele copiilor 
mei ar ajunge direct în urnele pentru extragere, alături de 
ale oricui altcuiva. Şi eu jur că n-o să las niciodată să se- 
ntâmple una ca asta. 

In cele din urmă răsare soarele şi razele lui strecurate 
prin crăpături luminează faţa lui Peeta. In cine se va 
transforma el dacă ajungem acasă? Băiatul derutant, 
amabil, care e în stare să inventeze minciuni atât de 
convingătoare, încât întregul Panem să creadă că mă 
iubeşte fără speranţă şi care, o recunosc, în anumite 
momente mă face să-l cred chiar şi eu? Cel puţin, îmi spun, 
o să fim prieteni. Nimic n-o să poată schimba faptul că aici 
ne-am salvat viaţa unul altuia. Şi, mai presus de toate, el va 
fi întotdeauna băiatul cu pâinea. Prieteni buni. Totuşi, orice 
trece dincolo de asta... şi simt ochii cenuşii ai lui Gale 
privindu-mă şi privindu-l pe Peeta, tocmai din Districtul 12. 

Poziţia incomodă îmi cere să mă mişc. Mă trag într-o 
parte şi îl scutur pe Peeta de umăr. El îşi deschide somnoros 
ochii şi, când şi-i opreşte asupra mea, mă trage în jos 
pentru un sărut prelung. 

— Irosim timpul de vânătoare, spun, când mă desprind, 
în sfârşit. 

— N-aş numi asta irosire, zice el, întinzându-se cât poate 
când se ridică în şezut. Aşadar, vânăm pe stomacul gol, ca 
să ne oferim un avantaj? 

— Nu e cazul. Ne îndopăm, ca să rezistăm, ca să avem 
energie. 

— Contează pe mine, îşi dă acordul Peeta. 

Dar îmi dau seama că e surprins când împart restul 
tocanei şi al orezului şi îi întind o farfurie plină, cu vârf. 

— Toată asta? 

— O să ne facem rost de altceva azi, zic eu, şi amândoi 
croim brazde în farfurii. 

Chiar şi reci, sunt cele mai gustoase lucruri pe care le- 
am mâncat vreodată. Imi abandonez furculiţa şi răzuiesc cu 


degetele ultimele resturi de sos. 

— Simt că manierele mele o fac pe Effie să se cutremure. 

— Hei, Effie, fii atentă! exclamă Peeta. 

Işi aruncă furculiţa peste umăr şi linge literalmente 
farfuria, lăsând-o curată lună şi scoțând sunete sonore, 
pline de mulţumire. Pe urmă îi trimite o sărutare pe vârful 
degetelor, strigând: 

— Îţi simţim lipsa, Effie! 

li acopăr gura cu palma, dar o fac râzând. 

— Incetează! Cato ar putea fi afară! 

Imi înhaţă mâna, dându-mi-o la o parte. 

— Ce-mi pasă mie? Acum te am pe tine ca să mă aperi, 
zice, trăgându-mă către el. 

— Haide, spun, exasperată, desprinzându-mă din 
strânsoarea lui, dar nu înainte de a-i da o altă sărutare. 

Odată ce am împachetat totul şi ieşim din grotă, devenim 
serioşi. E ca şi cum în ultimele câteva zile, adăpostiţi de 
stânci, de ploaie şi de preocuparea lui Cato pentru Thresh, 
am fi primit un răgaz, un soi de vacanţă. Acum, deşi ziua e 
însorită şi caldă, avem amândoi sentimentul că ne-am întors 
cu adevărat în arenă. Li întind lui Peeta cuțitul meu, fiindcă 
armele lui, oricare ar fi fost, au dispărut de mult, iar el şi-l 
strecoară în centură. Ultimele mele şapte săgeți - din cele 
douăsprezece am sacrificat trei pentru explozie şi două la 
festin - zăngănesc în tolbă, stând cam prea lejer. Nu-mi pot 
permite să mai pierd şi altele. 

— Probabil că acum e pe urmele noastre, spune Peeta. 
Cato nu e genul care s-aştepte până trece vânatul prin 
preajmă. 

— Dacă e rănit..., încep eu. 

— N-are importanţă, mă întrerupe Peeta. Dacă se poate 
mişca, vine. 

După atâta ploaie, pârâul s-a revărsat peste maluri, 
lăţindu-se cu vreo doi metri de fiecare parte. Ne oprim să 
ne împrospătăm rezervele de apă. Verific capcanele 
instalate cu mai multe zile în urmă şi descopăr că sunt 
goale. Nu e surprinzător, pe o asemenea vreme. În plus, în 


zona asta n-am văzut nici prea multe animale, nici urme de- 
ale lor. 

— Dacă vrem mâncare, am face bine să ne întoarcem pe 
vechile mele terenuri de vânătoare, zic eu. 

— Tu hotărăşti. Mie spune-mi doar ce trebuie să fac, 
răspunde Peeta. 

— Fii cu ochii-n patru. Mergi pe pietre cât mai mult cu 
putinţă, n-are rost să lăsăm urme după care s-ar putea lua. 
Şi ascultă zgomotele pentru noi amândoi. 

In momentul ăsta e sigur că explozia m-a surzit pentru 
totdeauna de urechea stângă. 

Aş merge prin apă, ca să ne ştergem cu desăvârşire 
urmele, dar nu sunt sigură că piciorul lui Peeta poate face 
faţă curentului. Deşi medicamentele au îndepărtat infecția, 
e încă destul de slăbit. Fruntea mă doare de-a lungul 
tăieturii de cuţit, dar, după trei zile, sângerarea a încetat. 
Port totuşi un bandaj în jurul capului, pentru cazul că 
efortul fizic ar redeschide rana. 

Mergând în susul pârâului, trecem pe lângă locul unde l- 
am găsit pe Peeta, camuflat în mâl, printre buruieni. S-a 
întâmplat ceva bun, mulţumită potopului şi a inundării 
malurilor au dispărut toate urmele ascunzătorii. Asta 
înseamnă că, dacă va fi necesar, ne vom putea întoarce la 
grotă. Altminteri ar fi fost riscant, acum, când ne vânează 
Cato. 

Bolovanii îşi reduc dimensiunile până la ale unor pietre 
care, în cele din urmă, se preschimbă în prundiş, iar apoi, 
spre uşurarea mea, păşim din nou pe solul în pantă lină al 
pădurii, acoperit cu ace de pin. Acum îmi dau seama pentru 
prima oară că avem o problemă. Când mergi pe teren 
stâncos cu un picior rănit - ei bine, faci, fireşte, un zgomot 
uşor. Dar, pe stratul moale de ace de pin, paşii lui Peeta sunt 
sonori. lar sonor înseamnă sonor, ca şi cum ar izbi cu 
piciorul în pământ. Mă întorc şi îi arunc o privire. 

— Ce e? mă întreabă. 

— Trebuie să te mişti cu mai puţin zgomot, răspund. Nu 
e vorba de Cato, dar pui pe fugă toţi iepurii, pe o rază de 


zece kilometri. _ 

— Serios? zice el. Imi pare rău, n-am ştiut. Aşa că pornim 
din nou şi e puţin mai bine, dar, cu toate că n-aud decât cu o 
ureche, tot mă face să tresar. 

— N-ai putea să-ţi scoţi cizmele? sugerez. 

— Aici? mă întreabă, nevenindu-i să creadă că i-o cer, de 
parcă i-aş propune să meargă desculţ pe cărbuni încinşi. 

Trebuie să-mi aduc aminte că încă nu e obişnuit cu 
pădurea, care, pentru el, continuă să fie un loc 
înspăimântător, locul interzis de dincolo de gardurile 
Districtului 12. Mă gândesc la Gale, la paşii lui de catifea. 
Face nefiresc de puţin zgomot, chiar atunci când pământul 
e plin de frunze moarte şi a te mişca fără să sperii vânatul e 
o adevărată provocare. Sunt sigură că, acasă, Gale râde în 
clipa asta. 

— Da, răspund, răbdătoare. Mi le scot şi eu. Aşa o să fim 
mult mai puţin zgomotoşi amândoi. 

De parcă eu aş fi făcut vreun zgomot! Ne scoatem 
cizmele şi şosetele şi, cu toate că se simte o îmbunătăţire, 
aş putea jura că se străduieşte ca fiecare creangă pe care o 
întâlnim să-i trosnească sub picioare. 

Nu e nevoie să mai spun că, deşi avem nevoie de mai 
multe ore ca să ajungem la locul unde mi-am făcut tabăra 
împreună cu Rue, nu vânez nimic. Dacă pârâul ar deveni 
mai puţin năvalnic, peştii ar reprezenta o opţiune, însă 
curentul continuă să fie puternic. Când ne oprim să ne 
odihnim şi să bem apă, încerc să găsesc o soluţie. Ideal ar fi 
să-l las aici, dându-i însărcinarea simplă de a aduna 
rădăcini, şi să mă duc să vânez, dar ar rămâne numai cu un 
cuţit, ca apărare împotriva suliţei lui Cato şi a mai marii lui 
forţe fizice. Aşa că nu mi-ar plăcea cu adevărat decât să- 
ncerc să-l ascund pe Peeta într-un loc sigur, plecând la 
vânătoare, pentru a mă întoarce apoi să-l iau. Dar am 
sentimentul că orgoliul lui n-o să fie încântat de o asemenea 
sugestie. 

— Katniss, zice el. Trebuie să ne despărţim. Ştiu că eu 
sperii vânatul. 


— Numai fiindcă ai piciorul rănit, comentez, cu 
generozitate, fiindcă se poate într-adevăr spune că asta nu 
e decât o mică parte a problemei. 

— Ştiu. Aşa că, de ce nu te-ai duce singură mai departe? 
Arată-mi câteva plante pe care le pot culege, ca să putem 
face amândoi ceva util. 

— Nu şi dacă apare Cato şi te ucide. 

Am încercat s-o spun cât mai delicat cu putinţă, dar sună, 
oricum, de parcă aş fi convinsă că e un papă-lapte. 

Spre surprinderea mea, el se mulţumeşte să râdă. 

— Uite ce e, îi pot face faţă lui Cato. M-am mai luptat o 
dată cu el, nu-i aşa? 

Da, şi a ieşit grozav. Ai sfârşit-o trăgând să mori în mâlul 
de pe mal. Asta aş vrea să spun, dar nu pot. La urma 
urmelor, mi-a salvat viaţa asumându-şi riscul de a-l înfrunta 
pe Cato. 

Incerc o altă tactică. 

— Ce-ar fi să te urci într-un copac şi să stai de veghe cât 
timp vânez? îl întreb, încercând să las impresia că e vorba 
de o sarcină foarte importantă. 

— Ce-ar fi să-mi arăţi ce e comestibil pe-aici, înainte de a 
pleca să ne faci rost de carne? ripostează el, imitându-mi 
tonul. Numai nu te duce prea departe, pentru cazul c-o să 
ai nevoie de ajutor. 

Oftez şi îi arăt câteva rădăcini pe care le poate dezgropa. 
Avem nevoie de mâncare, fără nici o îndoială. Un măr, două 
chifle şi o bucăţică de brânză de dimensiunile unei prune nu 
ne vor ajunge prea mult. O să rămân prin apropiere, cu 
speranţa că de Cato ne desparte un drum lung. 

Il învăţ să fluiere ca o pasăre - nu e o melodie ca a lui 
Rue, ci un simplu fluierat, din două note - ceea ce poate 
folosi pentru a ne da de veste că suntem teferi. Din fericire, 
se pricepe la aşa ceva. Mă îndepărtez, lăsându-l cu 
rucsacul. 

Mă simt de parcă aş avea din nou unsprezece ani, cu 
teritoriul acum restrâns nu de siguranţa pe care o oferă 
gardul, ci de Peeta, şi îmi permit să-mi extind spaţiul de 


vânătoare pe o distanţă de numai douăzeci sau poate 
treizeci de metri. Totuşi, departe de el, pădurea prinde 
viaţă, umplându-se de zgomotele animalelor. Liniştită de 
fluierăturile lui, care se aud cu regularitate, îmi permit să 
merg ceva mai departe şi mă pot mândri, în curând, cu doi 
iepuri şi cu o veveriţă grasă. Hotărăsc că e suficient. Pot 
instala capcane şi e posibil să prind câţiva peşti. Cu 
rădăcinile lui Peeta, ar trebui să fie de-ajuns. 

Când mă întorc, străbătând scurta distanţă care ne 
desparte, îmi dau seama că a trecut ceva timp de când n-am 
mai schimbat semnale. Când fluieratul meu nu primeşte nici 
un răspuns, o iau la fugă. Cât ai clipi, găsesc rucsacul, cu o 
grămadă de rădăcini clădită cu grijă alături de el. Folia de 
plastic a fost întinsă pe pământ, într-un loc unde soarele nu 
poate răzbate până la singurul strat de fructe de pădure 
care o acoperă. Dar el unde e? 

— Peeta! Strig, cuprinsă de panică. Peeta! 

Mă răsucesc când foşnesc tufişurile şi sunt cât pe ce să-l 
străpung cu o săgeată. Din fericire, mişc arcul în ultima 
secundă şi săgeata se înfige în trunchiul unui copac din 
stânga lui. Peeta face un salt înapoi, împrăştiind o mână de 
fructe în frunziş. 

Teama mi se preschimbă în furie. 

— Ce faci? Trebuia să fii aici, nu să cutreieri prin pădure! 

— Am găsit nişte fructe lângă pârâu, spune el, evident 
derutat de izbucnirea mea. 

— Am fluierat. De ce nu mi-ai răspuns? mă răstesc. 

— N-am auzit. Probabil că apa e prea zgomotoasă, se 
justifică el. 

Traversează spaţiul care ne desparte şi îmi pune mâinile 
pe umeri. Atunci îmi dau seama că tremur. 

— Credeam că te-a ucis Cato! Vorbesc aproape ţipând. 

— Nu, sunt teafăr. Mă înconjoară cu braţele, dar eu nu-i 
răspund. Katniss? 

Il împing, încercând să-mi pun în ordine sentimentele. 

— Când doi oameni stabilesc un semnal, nu se 
îndepărtează ca să nu-l mai poată auzi. Fiindcă, dacă unul 


dintre ei nu răspunde, dau de necaz, e limpede? 

— E limpede! zice el. 

— Perfect. Pentru că asta s-a întâmplat cu Rue şi am 
privit-o murind! 

li întorc spatele, mă duc la rucsac şi deschid o sticlă 
neîncepută de apă, deşi am alta asupra mea. Dar încă nu 
sunt pregătită să-l iert. Dau cu ochii de mâncare. Chiflele şi 
merele sunt neatinse, dar e clar că a luat cineva o parte din 
brânză. 

— Şi ai mâncat fără mine! 

Adevărul e că nu-mi pasă, nu vreau decât un alt motiv 
pentru care să mă înfurii. 

— Cum? Nu, n-am făcut-o, neagă Peeta. 

— Oh, presupun că merele au mâncat brânza, ripostez. 

— Nu ştiu cine a mâncat brânza, spune el, clar şi 
răspicat, parcă străduindu-se să nu-şi iasă din fire, dar n-am 
fost eu. Am coborât lângă pârâu, să culeg fructe. Nu ţi-ar 
plăcea să le guşti? 

De fapt, mi-ar plăcea, dar nu vreau să mă-mbunez prea 
repede. Dar mă duc lângă folie şi arunc o privire. N-am mai 
văzut niciodată genul ăsta de fructe. Ba da, le-am mai 
văzut. Dar nu în arenă. Astea nu sunt bobiţele lui Rue, cu 
toate că le seamănă. Nu sunt nici din soiurile despre care 
am învăţat în timpul antrenamentului. Mă aplec şi iau 
câteva în palmă, răsucindu-le între degete. 

În memorie îmi revine vocea tatei. „Astea nu, Katniss. Nu 
le mânca niciodată. Sunt lacătul-întunericului. Mori înainte 
să-ţi ajungă în stomac.” 

In clipa aceea trage tunul. Mă răsucesc, aşteptându-mă 
să-l văd pe Peeta căzând la pământ, dar el ridică doar din 
sprâncene. Aeronava apare la vreo sută de metri distanţă. 
Ceea ce a mai rămas din trupul vlăguit al lui Faţă de Vulpe e 
ridicat în aer. li văd părul roşu sclipind în razele de soare. 

Ar fi trebuit să-mi dau seama de când am văzut că 
lipseşte brânza... 

Peeta mă prinde de braţ, trăgându-mă către un copac. 


— Urcă-te. O să fie aici în câteva secunde. Avem mai 
multe şanse dacă îl înfruntăm de sus. 

II opresc, dintr-odată liniştită. 

— Nu, Peeta, ea e victima ta, nu a lui Cato. 

— Ce? N-am mai văzut-o din prima zi, spune el. Cum aş fi 
putut s-o ucid? 

Ca răspuns, ridic palma plină cu fructe. 


Capitolul 24 


E NEVOIE DE CEVA TIMP ca să-i explic cum stau 
lucrurile. Cum a furat Faţă de Vulpe mâncare din piramida 
de provizii înainte de a o arunca eu în aer, cum a încercat să 
ia suficient de mult ca să rămână în viaţă, dar destul de 
puţin pentru ca nimeni să nu bage de seamă, cum nu s-a 
îndoit că fructele erau comestibile, de vreme ce ne 
pregăteam să le mâncăm noi înşine. 

— Mă întreb cum de ne-a găsit, zice Peeta. Probabil că e 
vina mea, dacă sunt atât de zgomotos cum spui tu. 

Suntem tot atât de greu de urmărit ca o cireadă de vite, 
dar încerc să fiu îngăduitoare. _ 

— E foarte inteligentă, Peeta. În fine, era. Până când ai 
păcălit-o tu. Ă 

— Nu înadins. Intr-un fel, nu pare corect. Adică am fi 
murit şi noi dacă n-ar fi mâncat ea fructele mai întâi. Nu, 
sigur că nu, nu le-am fi mâncat. Le-ai recunoscut, nu-i aşa? 

Dau din cap. 

— Noi le spunem lacătul-intunericului. 

— Până şi numele pare fatal. Îmi pare rău, Katniss. Am 
crezut într-adevăr că sunt la fel cu cele culese de tine. 

— Nu-ţi cere scuze. Nu-nseamnă decât că suntem cu un 
pas mai aproape de casă, nu? îl întreb. 

— O să scap de celelalte, spune el. 

Strânge folia de plastic albastru, având grijă să reţină 
toate fructele în interior, şi pleacă să le-arunce în pădure. 

— Aşteaptă! strig eu. 

Caut punga de piele care i-a aparţinut băiatului din 
Districtul 1 şi o umplu cu câţiva pumni de fructe de pe folie. 

— Dacă au păcălit-o pe Faţă de Vulpe, poate îl păcălesc şi 
pe Cato. Dacă ne urmăreşte, sau ceva de genul ăsta, ne 
putem preface că le pierdem din greşeală şi, dacă le 
mănâncă... 

— Atunci, bine te-am găsit, District 12, zice Peeta. 


— Chiar aşa, încuviinţez, prinzându-mi punga de 
centură. 

— Acum ştie unde suntem, spune Peeta. Dacă s-a aflat 
prin apropiere şi a văzut aeronava, o să ştie că noi am ucis- 
O şi-o să vină după noi. 

Are dreptate. Asta ar putea fi ocazia pe care o aşteaptă 
Cato. Insă, chiar dacă fugim acum, avem carnea de fript şi 
focul va fi un alt semn care să trădeze unde ne aflăm. 

— Să facem focul. Imediat, încep să adun crengi şi tufe. 

— Eşti pregătită să-l înfrunţi? vrea să ştie Peeta. 

— Sunt pregătită să mănânc. Mai bine să ne preparăm 
mâncarea cât avem ocazia. Dacă ştie că suntem aici, ştie şi 
gata. Dar ştie şi că suntem doi şi probabil presupune c-o 
urmăream pe Faţă de Vulpe. Ceea ce înseamnă că tu ţi-ai 
revenit. lar focul înseamnă că nu ne ascundem, că îl 
chemăm aici. Tu te-ai arăta? întreb. 

— Poate că nu. 

Peeta e expert în privinţa focului, reuşind să scoată 
vâlvătăi din lemnele umede. Frigem iepurii şi veverița cât ai 
clipi şi coacem pe jar rădăcinile înfăşurate în frunze. Facem 
cu schimbul, adunând legume verzi şi veghind cu atenţie ca 
nu cumva să se apropie Cato, dar, aşa cum am anticipat, el 
nu-şi face apariţia. Când e gata mâncarea, împachetez cea 
mai mare parte, lăsând pentru fiecare dintre noi câte un 
picior de iepure, pe care să-l mâncăm pe drum. 

Vreau să urcăm mai sus, în pădure, să ne cocoţăm într- 
un copac bine ales, unde să ne facem tabăra pentru noapte, 
dar Peeta se împotriveşte. 

— Eu nu mă pot căţăra ca tine, Katniss, mai ales cu 
piciorul ăsta, şi nu cred c-aş fi în stare să adorm la 
cincisprezece metri înălţime. 

— Peeta, nu sunt suntem în siguranţă în câmp deschis, 
spun eu. 

— Nu ne putem întoarce în grotă? întreabă el. E aproape 
de apă şi uşor de apărat. 

Oftez. Mai multe ore de mers - sau ar trebui să spun de 
trosnete - prin pădure ca să ajungem într-o zonă pe care va 


trebui s-o părăsim dimineaţă ca să vânăm. Dar Peeta nu 
cere mult. Mi-a urmat instrucţiunile toată ziua şi sunt 
sigură că, dacă s-ar inversa lucrurile, el nu m-ar sili să dorm 
într-un copac. Îmi trece prin minte că azi nu m-am purtat 
prea frumos cu Peeta. L-am cicălit, spunându-i cât de mult 
zgomot face, am ţipat la el fiindcă a dispărut. Idila jucăuşă 
pe care am menţinut-o în grotă a dispărut în aer liber, cu 
ameninţarea lui Cato conturându-se asupra noastră. 
Probabil că Haymitch tocmai s-a săturat de mine. Cât 
despre public... Mă ridic pe vârfuri şi îl sărut. 

— Sigur. Să mergem înapoi. Pare încântat şi uşurat. 

— Ei, asta mi-a reuşit cu uşurinţă. 

Imi scot săgeata din stejar, având grijă să n-o stric. 
Săgeţile înseamnă acum mâncare, siguranţă, viaţă. 

Aruncăm încă un braţ de lemne pe foc. Ar trebui să 
fumege vreme de alte câteva ceasuri, deşi mă îndoiesc că, 
în momentul ăsta, Cato se bizuie pe presupuneri. Când 
ajungem lângă pârâu, văd că a scăzut considerabil şi şi-a 
reluat curgerea molcomă, aşa că sugerez să mergem prin 
albie. Peeta e fericit că-mi poate face pe plac şi, de vreme ce 
prin apă face mult mai puţin zgomot decât pe uscat, ideea 
pare de două ori bine-venită. Totuşi, drumul până la grotă e 
lung, deşi mergem la vale, deşi friptura de iepure ne 
sporeşte puterile. Drumeţia de azi ne-a istovit pe amândoi şi 
hrana continuă să fie neîndestulătoare. [in arcul încărcat, 
atât pentru Cato, cât şi pentru peştii pe care i-aş putea zări, 
dar pârâul pare ciudat de lipsit de vietăţi. 

Când ajungem la destinaţie, avem picioarele dureroase şi 
soarele a coborât mult către orizont. Ne umplem vasele cu 
apă şi urcăm scurta pantă ce duce spre bârlogul nostru. Nu 
e cine ştie ce, dar aici, în sălbăticie, se apropie cel mai mult 
de un cămin. Şi o să fie mai cald decât în copac, fiindcă ne 
adăposteşte de vântul care a început să sufle neîntrerupt 
dinspre vest. Pregătesc o cină bună, dar, pe la jumătatea 
mesei, Peeta începe să moţăie. După atâtea zile de 
inactivitate, vânătoarea îşi cere plata. li cer să intre în sacul 
de dormit şi îi pun deoparte restul mâncării, pentru când se 


va trezi. Adoarme imediat. Îi trag sacul de dormit până sub 
bărbie şi îl sărut pe frunte, nu pentru spectatori, ci pentru 
mine. Fiindcă îi sunt atât de recunoscătoare că încă mai e 
aici, fiindcă n-a murit lângă pârâu, aşa cum crezusem. Sunt 
atât de bucuroasă că nu trebuie să-l înfrunt pe Cato de una 
singură. 

Brutalul, sângerosul Cato, care poate frânge un gât cu o 
răsucire a braţului, care a avut puterea de a-l înfrânge pe 
Thresh, care a avut ceva împotriva mea de la bun început. 
Probabil m-a urât în mod deosebit încă de când am obţinut 
un punctaj mai mare decât al lui la antrenament. Un băiat 
ca Peeta ar fi ignorat, pur şi simplu, aşa ceva. Dar am 
senzaţia că pe Cato l-a înnebunit. Ceea ce nu e chiar atât de 
dificil. Imi aduc aminte cât de ridicol a reacţionat când a 
descoperit că proviziile fuseseră aruncate în aer. 
Bineînţeles că şi ceilalţi au fost întorşi pe dos, dar ela părut 
de-a dreptul scos din fire. Acum mă întreb dacă nu cumva 
Cato nu e în toate minţile. 

Cerul se luminează la apariţia stemei şi văd chipul lui 
Faţă de Vulpe strălucind, pentru a dispărea apoi pentru 
totdeauna. Deşi n-a spus nimic, cred că Peeta nu s-a simţit 
prea bine fiindcă a ucis-o, chiar dacă moartea ei era 
necesară. Eu nu pot pretinde că-i simt lipsa, dar nu pot să 
n-o admir. Presupun că, dacă ni s-ar fi dat un soi de test, ea 
s-ar fi dovedit cea mai isteaţă dintre toate tributurile. De 
fapt, dacă i-am fi întins în mod intenţionat o cursă, fac pariu 
că şi-ar fi dat seama şi ar fi evitat fructele. Ignoranţa lui 
Peeta a omorât-o. Mi-am petrecut atât de mult timp 
asigurându-mă că nu-mi subestimez adversarii, încât am 
uitat că e aproape tot atât de periculos să-i supraestimez. 

Asta mă readuce la Cato. Dar, în timp ce pe Faţă de Vulpe 
o citeam, ştiam cine era şi cum acţiona, el îmi scapă ceva 
mai mult printre degete. Puternic, bine antrenat, dar 
inteligent? Nu ştiu. Nu aşa ca ea. Şi pe deplin lipsit de 
autocontrolul de care ea dăduse dovadă. Sunt de părere că 
el şi-ar putea pierde cu uşurinţă judecata într-o criză de 
nervi. Nu vreau să spun că eu aş fi mai presus din acest 


punct de vedere. Mă gândesc la clipa în care am fost atât de 
furioasă, încât am tras în mărul din gura purcelului. Poate 
că-l înţeleg pe Cato mai bine decât îmi închipui. 

În ciuda oboselii trupului, am mintea în alertă, aşa că-l 
las pe Peeta să doarmă cu mult peste ora la care ne 
schimbăm de obicei când stăm de veghe. De fapt, când îl 
scutur de umăr, se vede deja lumina blândă, cenuşie, a zilei. 
Priveşte în jur puţin alarmat. 

— Am dormit aproape toată noaptea. Nu e corect, 
Katniss, trebuia să mă trezeşti. 

Mă întind, apoi mă cuibăresc în sac. 

— Acum o să dorm eu. Trezeşte-mă dacă se-ntâmplă ceva 
interesant. 

Se pare că nu e cazul, fiindcă, atunci când deschid ochii, 
printre bolovani scânteiază lumina strălucitoare a unei 
după-amiezi fierbinţi. 

— Vreun semn de la prietenul nostru? my interesez. 

Peeta clatină din cap. 

— Nu, e derutant de retras. 

— Cât timp crezi că ne-a mai rămas până când ne vor 
aduna creatorii-de-joc laolaltă? întreb. 

— Păi, Faţă de Vulpe a murit de aproape o zi întreagă, 
aşa că publicul a avut destul timp să parieze şi să se 
plictisească, răspunde Peeta. Cred că se poate întâmpla în 
orice clipă. 

— Da, am senzaţia că azi e ziua cea mare. 

Mă ridic în capul oaselor şi privesc împrejurimile liniştite. 

— Mă întreb cum o vor face. 

Peeta păstrează tăcerea. La întrebarea asta nu se poate 
da nici un răspuns cu adevărat potrivit. 

— Ei, până când o să se-ntâmple, n-are rost să irosim o zi 
de vânătoare. Dar ar trebui să mâncăm cât de mult suntem 
în stare, pentru cazul că dăm de belea, spun eu. 

Peeta strânge lucrurile noastre, în timp ce eu întind o 
masă copioasă. Restul de iepure, rădăcini, legume, chiflele 
unse cu ultima bucată de brânză. Sigurele lucruri pe care le 
las de rezervă sunt veverița şi mărul. 


Când terminăm, nu mai rămâne decât un morman de 
oase de iepure. Am mâinile unsuroase, ceea ce se adaugă 
senzaţiei mele crescânde de murdărie. Poate că în Filon nu 
facem baie în fiecare zi, dar ne păstrăm mai curaţi decât 
sunt eu în ultima vreme. Cu excepţia picioarelor, care m-au 
purtat prin pârâu, restul trupului îmi e acoperit de un strat 
de jeg. 

Părăsirea grotei pare iminentă. Ceva îmi spune că nu 
vom mai petrece o altă noapte în arenă. Simt că, într-un fel 
sau altul, morţi sau vii, vom scăpa azi de aici. Bat bolovanii 
cu palma, în semn de rămas-bun, şi ne îndreptăm spre 
pârâu, să ne spălăm. Mă mănâncă pielea, tânjind după apa 
răcoroasă. Mi-aş putea spăla părul şi l-aş putea împleti ud. 
Tocmai mă întreb dacă nu ne-am putea clăti şi hainele, când 
ajungem la pârâu. Acolo unde era pârâul. Acum n-a mai 
rămas decât o albie complet uscată. Imi lipesc palma de 
pământ, s-o simt. 

— Nici măcar un strop de umezeală. Probabil că l-au 
secat în timp ce dormeam, zic eu. 

In minte mi se strecoară spaima de limba crăpată, de 
trupul îndurerat şi de mintea tulbure din timpul 
precedentei mele deshidratări. Sticlele şi burduful nostru 
sunt aproape pline, dar bând amândoi şi sub soarele ăsta 
fierbinte o să le golim în scurt timp. 

— Lacul, spune Peeta. Acolo vor să mergem. 

— Poate că în iazuri mai e ceva apă, îmi exprim eu 
speranţa. 

— Putem verifica, zice el, doar ca să-mi păstreze iluziile. 

Mă amăgesc singură, pentru că ştiu ce vom găsi când 
vom ajunge la iazul unde mi-am udat piciorul. Gura 
prăfoasă, larg deschisă, a unui hău. Insă facem oricum 
drumul, doar ca să ne confirmăm ceea ce ştiam deja. 

— Ai dreptate, recunosc eu. Ne conduc către lac. 

Acolo unde nu există nici o acoperire. Acolo unde au 
certitudinea că vor asista la o luptă sângeroasă, pe viaţă şi 
pe moarte, fără nimic care s-o ascundă vederii. 


— Vrei să mergem direct acolo sau să aşteptăm până ni 
se termină apa? 

— Mergem acum, cât mai avem mâncare şi suntem 
odihniţi. Să punem capăt poveştii ăsteia, decide el. 

Dau din cap, încuviinţând. E ciudat. Mă simt aproape ca 
şi cum m-aş fi întors în prima zi a Jocurilor. Ca şi cum m-aş 
afla pe aceeaşi poziţie. Au murit douăzeci şi unu de 
tributuri, dar încă mai trebuie să-l ucid pe Cato. Şi, la drept 
vorbind, nu era el cel care trebuia ucis? Acum mi se pare că 
toţi ceilalţi n-au fost decât obstacole minore, diversiuni, că 
ne-au îndepărtat de adevărata luptă a Jocurilor. Lupta mea 
cu Cato. ă 

Ba nu, mai e şi băiatul care aşteaptă alături de mine. li 
simt braţele cuprinzându-mă. 

— Doi contra unu. Ar trebui să fie floare la ureche, zice 
el. 

— Vom lua următoarea masă la Capitoliu, îi răspund. 

— Pun pariu că da. 

Rămânem aşa o vreme, încleştaţi într-o îmbrăţişare, 
simţindu-ne unul pe celălalt, simțind lumina soarelui, 
foşnetul frunzelor căzute la picioarele noastre. Pe urmă, 
fără nici un cuvânt, ne despărţim şi o pornim către lac. 

Acum nu-mi mai pasă că paşii lui Peeta pun rozătoarele 
pe fugă şi fac păsările să-şi ia zborul. Trebuie să ne luptăm 
cu Cato şi aş face-o mai curând aici decât pe câmpie. Dar 
mă-ndoiesc că voi avea de ales. Dacă dorinţa creatorilor-de- 
joc e să ne-ntâlnim la loc deschis, atunci aşa să fie. 

Ne oprim câteva minute să ne tragem sufletul sub 
copacul în care m-au încolţit profesioniştii. Scoarța cuibului 
viespoilor-copoi, transformată într-un terci de ploaia 
torențială şi uscată sub soarele arzător, confirmă că acela e 
locul. O ating cu vârțul cizmei şi se transformă într-un praf 
spulberat cu repeziciune de vânt. Imi ridic ochii spre 
copacul unde s-a cocoţat pe furiş Rue, ca să-mi salveze 
viaţa.  Viespoi-copoi. Trupul puhav al lui Glimmer. 
Halucinaţiile înspăimântătoare. 


— Să mergem mai departe, spun, dornică să scap din 
atmosfera sumbră care învăluie acest loc. 

Peeta nu se opune. 

Dată fiind ora atât de târzie la care ne-am început ziua, 
când ajungem pe câmpie se lasă deja înserarea. Nici urmă 
de Cato. Nici urmă de orice altceva, cu excepţia Cornului de 
aur al Abundenţei, strălucind sub razele piezişe ale 
soarelui. De teamă ca nu cumva Cato să ne joace o festă în 
stilul lui Faţă de Vulpe, îl înconjurăm, convingându-ne că e 
gol. Pe urmă, supuşi, ca şi cum am urma nişte instrucţiuni, 
ne îndreptăm către lac şi ne umplem toate recipientele. 

Mă încrunt către soarele care coboară tot mai mult spre 
orizont. 

— Nu e bine să ne luptăm cu el după căderea 
întunericului. N-avem decât o pereche de ochelari. 

Peeta pune picături de iod în apă cu băgare de seamă. 

— Poate asta aşteaptă el. Ce vrei să facem? Să ne- 
ntoarcem la grotă? 

— Da. Sau să găsim un copac. Dar să-i mai acordăm vreo 
jumătate de oră. Pe urmă ne căutăm adăpost, răspund eu. 

Stăm lângă lac, în plină vedere. Acum n-are rost să ne 
ascundem. Văd gaiţele-zeflemitoare zburând printre 
crengile copacilor de pe marginea câmpiei. Cântecele lor 
trec de la una la alta, ca nişte mingi strălucitor colorate. 
Deschid gura şi cânt suita de patru note a lui Rue. Le simt 
tăcând, curioase, la sunetul vocii mele, ascultând, aşteptând 
mai mult decât atât. Repet notele în linişte. Mai întâi una 
singură îmi răspunde cu aceeaşi melodie, apoi le aud pe 
celelalte. Pe urmă, întreaga lume prinde viaţă, repetând 
acelaşi sunet. 

— Exact ca tatăl tău, spune Peeta. Degetele mele găsesc 
broşa înfiptă în cămaşă. 

— E cântecul lui Rue, spun. Cred că şi-l aduc aminte. 

Muzica se înalţă şi îi recunosc splendoarea. Pe măsură ce 
se întretaie, notele se completează unele pe altele, 
alcătuind o armonie încântătoare, stranie. Înseamnă că aşa 
sună în faptul serii când, mulţumită lui Rue, păsările trimit 


acasă culegătorii din livezile Districtului 11. Mă întreb dacă 
acum, când ea e moartă, le dă altcineva tonul la ora 
plecării. 

Rămân o vreme cu ochii închişi, ascultând, vrăjită de 
frumuseţea cântecului. Pe urmă, ceva începe să 
fragmenteze melodia. Suitele se întrerup în acorduri 
zdrenţuite, imperfecte. Notele distonante se răspândesc în 
cântec. Glasurile gaiţelor-zeflemitoare se ridică într-un 
strigăt ascuţit de alarmă. 

Suntem în picioare, Peeta strângând în mână cuțitul, eu 
în poziţie de tragere, când Cato dă zgomotos buzna printre 
copaci, năpustindu-se spre noi. N-are suliță. De fapt, are 
mâinile goale, însă aleargă drept către noi. Prima mea 
săgeată îl izbeşte în piept şi cade, inexplicabil, într-o parte. 

— Are un soi de armură completă! îi strig lui Peeta. 

Exact la ţanc, fiindcă acum Cato e la doi paşi. Imi adun 
toate puterile, dar el trece ca o rachetă printre noi, fără nici 
o încercare de a-şi micşora viteza. Respirația lui gâfâită şi 
sudoarea prelinsă pe faţa stacojie îmi spun că aleargă de 
multă vreme. Nu către noi. Fuge de ceva. Dar de ce anume? 

Cercetez din priviri pădurea chiar în momentul când 
prima creatură iese, dintr-un salt, pe câmpie. În timp ce mă 
întorc cu spatele, văd încă o jumătate de duzină alăturându- 
i-se. Pe urmă mă împleticesc orbeşte pe urmele lui Cato, 
fără nici un alt gând în afară de a mă salva. 


Capitolul 25 


MUTANȚI. Nu există nici o îndoială. N-am mai văzut 
niciodată asemenea fiinţe, dar nu sunt animale venite pe 
lume în mod natural. Seamănă cu nişte lupi uriaşi, dar ce 
lup aterizează pe picioarele din spate, pe care stă apoi în 
echilibru, cu mare uşurinţă? Ce lup cheamă restul haitei 
fluturându-şi laba din faţă, de parcă ar avea acolo o 
încheietură de mână omenească? Asta pot vedea de la 
distanţă. Sunt sigură că de aproape ies la iveală însuşiri 
mult mai amenințătoare. 

Cato aleargă în linie dreaptă spre Cornul Abundenţei şi îl 
urmez fără să-mi pun vreo întrebare. Dacă el crede că acolo 
e locul cel mai sigur, cine sunt eu să-l contrazic? In plus, 
chiar dacă aş reuşi să ajung între copaci, lui Peeta i-ar fi 
imposibil să alerge mai repede decât ei cu piciorul ăla - 
Peeta! Mâinile abia mi-au aterizat pe metalul vârfului 
ascuţit al Cornului Abundenţei, când îmi aduc aminte că fac 
parte dintr-o echipă. El e la vreo cincisprezece metri în 
urma mea, şchiopătând cât de repede e în stare, dar 
mutanţii îl înconjoară cu repeziciune. Trimit o săgeată 
înspre haită şi unul cade la pământ, dar sunt destui alţii 
care să-i ia locul. 

Peeta îmi face semn să mă urc pe corn. 

— Du-te, Katniss, du-te! 

Are dreptate. De jos nu-l pot apăra pe nici unul dintre 
noi. Încep să urc, trăgându-mă în sus cu mâinile şi cu 
picioarele. Suprafaţa de aur curat a fost proiectată, astfel 
încât să semene cu cornul împletit pe care-l umplem când 
strângem recolta, aşa că există mici muchii şi îmbinări de 
care să te poţi agăța. Dar, după o zi în soarele arenei, 
metalul e destul de încins ca să-mi băşice mâinile. 

Cato zace pe o parte, chiar în gura cornului, la şase 
metri deasupra solului, gâfâind ca să-şi recapete răsuflarea, 
şi icneşte aplecat peste muchie. Acum am şansa să-l ucid. 
Mă opresc la jumătatea urcuşului şi pun o altă săgeată în 


arc, dar, când sunt gata s-o lansez, îl aud pe Peeta ţipând. 
Mă răsucesc şi văd că tocmai a ajuns lângă vârful cornului, 
iar mutanţii sunt chiar în spatele lui. 

— Urcă! îi strig. 

El începe să se caţere, stânjenit nu numai de picior, ci şi 
de cuțitul pe care îl ţine în mână. Trag o săgeată în jos, în 
beregata primului mutant care îşi pune labele pe metal. 
Creatura moartă se prăbuşeşte brusc, lovindu-şi fără să 
vrea câţiva însoțitori. Atunci arunc o privire către gheare. 
Au zece centimetri lungime şi sunt ascuţite ca briciul. 

Peeta ajunge la picioarele mele şi îl prind de braţ, 
trăgându-l în sus. Pe urmă îmi aduc aminte de Cato, care 
aşteaptă deasupra, şi mă răsucesc brusc, dar el s-a 
încovoiat, cuprins de crampe, şi pare mult mai preocupat de 
mutanţi decât noi. Tuşeşte, spunând ceva neinteligibil. 
Fornăielile şi mârâielile ce vin dinspre mutanţi n-au darul 
de a îmbunătăţi lucrurile. 

— Ce? strig către el. 

— A întrebat: „Pot să se caţăre?”, răspunde Peeta, 
îndreptându-mi din nou atenţia spre baza cornului. 

Mutanţii încep să se adune. În timp ce se strâng laolaltă, 
se ridică din nou, cu uşurinţă, pe labele din spate, ceea ce le 
atribuie o înfăţişare nefiresc de umană. Au cu toţii blană 
groasă, unii fiind acoperiţi cu păr drept, lucios, şi alţii cu o 
lână buclată, iar culorile variază de la negru tăciune la ceea 
ce nu pot numi altfel decât blond. Şi mai e ceva, ceva care 
îmi zbârleşte părul de pe ceafă, dar nu pot pune punctul pe 
i, 

Îşi lipesc boturile pe corn, adulmecând şi gustând 
metalul, zgâriind suprafaţa cu ghearele şi scoțând sunete 
piţigăiate, înalte, pe care şi le adresează unii altora. 
Probabil că aşa comunică, fiindcă haita se retrage, ca şi 
cum ar vrea să facă loc. Pe urmă, unul dintre ei, de 
dimensiuni considerabile, acoperit cu văluri mătăsoase de 
blană blondă, se avântă în fugă şi sare pe corn. Picioarele 
sale din spate trebuie să fie incredibil de puternice, fiindcă 
aterizează la numai trei metri sub noi, cu buzele rozalii 


retrase, dezvăluindu-şi colții într-un mârâit. Rămâne acolo 
preţ de o clipă, în care îmi dau seama ce altceva mă mai 
nelinişteşte la mutanţi. Ochii verzi, care mă fixează cu 
răutate, nu seamănă cu ai unui câine sau ai unui lup, nu 
seamănă cu ochii nici unui animal din specia canină pe care 
l-am văzut vreodată. Sunt inconfundabil umani. lar 
revelaţia abia începe să se contureze, când observ zgarda 
pe care numărul 1 e încastrat cu nestemate şi sunt izbită de 
oribilul adevăr. Părul blond, ochii verzi, numărul... e 
Glimmer. 

De pe buze mi se desprinde un țipăt şi îmi vine greu să 
nu trag. Am aşteptat înainte de a o face, mult prea 
conştientă de scăderea rezervei mele de săgeți. Am 
aşteptat să văd dacă mutanţii se pot căţăra. Dar acum, deşi 
creatura începe să alunece înapoi, incapabilă să găsească 
un sprijin pe suprafaţa metalică, deşi aud scrâşnetul uşor al 
ghearelor, precum al unghiilor pe tabla de la şcoală, îi trimit 
săgeata în beregată. Trupul i se contorsionează şi cade la 
pământ cu o bufnitură. 

— Katniss? 

Il simt pe Peeta prinzându-mă de braţ. 

— E ea! 

Mă smulg din strânsoare. 

— Cine? întreabă Peeta. 

Capul îmi zvâcneşte în toate părţile în timp ce studiez 
haita, luând în considerare diversele mărimi şi culori. Cel 
Mic, cu blană roşie şi ochi de chihlimbar... Faţă de Vulpe! 
lar acolo, părul cenuşiu şi ochii căprui ai băiatului din 
Districtul 9, care a murit când ne băteam pentru rucsac! Şi, 
cel mai rău, mutantul cel mai mic, cu blană neagră, 
lucioasă, cu ochi căprui imenşi şi cu o zgardă pe care 
numărul 11 e schiţat din paie împletite. Dinţi dezgoliţi de 
ură. Rue... 

— Ce e, Katniss? 

Peeta mă scutură de umăr. 

— Sunt ei. Toţi. Rue şi Faţă de Vulpe şi... toate celelalte 
tributuri, spun, cu voce înăbuşită. 


Îi recunoaşte şi aud cum i se taie răsuflarea. 

— Ce le-au făcut? Crezi că... ăia ar putea fi ochii lor 
adevăraţi? 

Ochii sunt ultima dintre grijile mele. Ce e cu creierii? Au 
primit vreuna dintre amintirile adevăratelor tributuri? Au 
fost programaţi să urască în mod deosebit chipurile 
noastre, pentru că noi am supravieţuit, iar ei au fost ucişi cu 
atâta cruzime? Iar cei pe care i-am ucis noi înşine... oare au 
impresia că îşi răzbună propria moarte? 

Până să ajung la o concluzie, mutanţii încep un nou atac 
asupra cornului. S-au împărţit în două grupuri, de o parte şi 
de alta, şi îşi folosesc labele puternice din spate ca să se 
azvârle către noi. O pereche de fălci clănţăne cu zgomot la 
câţiva centimetri de mâna mea, apoi îl aud pe Peeta ţipând, 
simt cum îi e smucit trupul, iar greutatea lui şi a mutantului 
mă trag într-o parte. Dacă nu s-ar ţine de braţul meu, ar 
cădea la pământ, dar, aşa cum stau lucrurile, e nevoie de 
toată puterea mea ca să ne menţinem amândoi pe suprafaţa 
curbată a cornului. Şi vin tot mai multe tributuri. 

— Omoară-l, Peeta! Omoară-l! 

Urlu şi, cu toate că nu văd ce se-ntâmplă, ştiu că trebuie 
să fi înjunghiat creatura, pentru că forţa care mă trage se 
micşorează. Reuşesc să-l aduc înapoi, pe corn, şi ne târâm 
în sus, unde ne aşteaptă cel mai mic dintre cele două rele. 

Cato încă nu s-a repus pe picioare, dar respiraţia i s-a 
încetinit şi ştiu că, în curând, o să-şi revină suficient ca să 
poată veni după noi, să ne arunce peste marginea cornului, 
ca să ne găsim moartea. Îmi încarc arcul, dar săgeata 
sfârşeşte luând viaţa unui mutant care nu poate fi decât 
Thresh. Cine altcineva ar fi putut sări atât de sus? Am parte 
de un moment de uşurare, fiindcă trebuie să ne fi urcat în 
sfârşit dincolo de zona unde ne pot ajunge mutanţii şi 
tocmai mă întorc să-l înfrunt pe Cato, când Peeta e smuls de 
lângă mine. Sunt sigură că a căzut pradă haitei, când simt 
sângele lui împroşcându-mi chipul. 

Cato stă în faţa mea, aproape pe buza cornului, ţinând 
gâtul lui Peeta în strânsoarea braţului său, sugrumându-l. 


Peeta îşi înfige degetele în braţul lui, dar fără prea multă 
vlagă, de parcă n-ar fi sigur dacă e mai important să respire 
sau să-ncerce să oprească şuvoiul sângelui izvorât din 
gaura larg deschisă pe care i-a făcut-o în pulpă un mutant. 

Indrept una dintre ultimele mele două săgeți spre capul 
lui Cato, ştiind că nu poate avea nici un efect asupra 
trupului şi a membrelor sale, acoperite, aşa cum pot vedea 
acum, de o plasă strânsă pe trup, de culoarea pielii. Un soi 
de armură completă, de cea mai bună calitate, creată de 
Capitoliu. Asta a fost în rucsacul lui de la festin? O armură 
care să-i apere tot trupul de săgețile mele? Ei bine, au 
neglijat să-i trimită şi un coif cu vizieră. 

Cato râde. 

— Trage, şi el ajunge jos, cu mine odată. 

Are dreptate. Dacă-l ucid şi cade printre mutanţi, Peeta 
moare, cu siguranţă, odată cu el. Am ajuns într-o situaţie 
fără ieşire. Nu pot trage în Cato fără să moară şi Peeta. El 
nu-l poate ucide pe Peeta fără ca săgeata mea să i se înfigă, 
garantat, în creier. Stăm ca nişte statui, căutând amândoi o 
ieşire. 

Muşchii îmi sunt atât de încordaţi, încât am senzaţia că- 
mi pot plesni în orice clipă. Dinţii îmi sunt atât de strânşi, 
încât ar putea să se sfărâme. Mutanţii amuţesc şi nu mai 
aud decât sângele zvâcnindu-mi în urechea teafără. 

Buzele lui Peeta încep să se-nvineţească. Dacă nu 
acţionez imediat, o să se sufoce, o să-l pierd, iar Cato o să-i 
folosească probabil trupul ca armă împotriva mea. De fapt, 
sunt sigură că asta are de gând, fiindcă, deşi a încetat să 
râdă, buzele lui schiţează un zâmbet triumfător. 

Cu un ultim efort, Peeta îşi ridică degetele picurând de 
sângele de pe picior către braţul lui Cato. In loc să lupte, 
încercând să se elibereze, îşi abate arătătorul într-o parte, 
trasând cu bună ştiinţă un X pe dosul mâinii lui Cato. 
Băiatul din Districtul 2 înţelege semnificaţia gestului exact 
cu o secundă mai târziu decât mine. O pot spune după felul 
în care îi piere zâmbetul de pe buze. Dar asta se întâmplă 
cu o clipă prea târziu, fiindcă săgeata mea îi străpunge deja 


mâna. Ţipă şi îl eliberează din reflex pe Peeta, care se 
azvârle cu spatele în el. Preţ de o secundă cumplită, cred că 
se vor prăbuşi amândoi. Mă arunc în faţă, prinzându-l pe 
Peeta când Cato îşi pierde echilibrul pe sângele alunecos de 
pe suprafaţa cornului şi cade grămadă pe pământ. 

Il auzim izbindu-se de sol, cu aerul părăsindu-i plămânii 
în momentul impactului, apoi mutanţii îl atacă. Eu şi Peeta 
ne ţinem unul de altul, aşteptând lovitura de tun, aşteptând 
sfârşitul competiţiei, aşteptând să fim eliberaţi. Dar asta nu 
se petrece. Nu încă. Fiindcă acesta e punctul culminant al 
Jocurilor Foamei, iar publicul aşteaptă un spectacol. 

Nu mă uit, dar aud mârâiturile, mormăiturile, urlete de 
durere ale omului şi ale animalelor, în timp ce Cato acceptă 
lupta cu haita. Nu înţeleg cum de poate supravieţui decât 
după ce îmi aduc aminte de armura care îl protejează de la 
glezne până la gât şi îmi dau seama cât de lungă ar putea fi 
noaptea. Cato trebuie să aibă un cuţit, sau o sabie, sau ceva 
asemănător, ceva pe care l-a ţinut ascuns în haine, fiindcă, 
din când în când, se aude urletul de moarte al câte unui 
mutant sau sunetul metalului izbit de metal când lama 
loveşte suprafaţa de aur. Incăierarea îşi schimbă locul, 
rotindu-se în jurul Cornului Abundenţei şi ştiu că, probabil, 
Cato încearcă o manevră care i-ar putea salva viaţa - vrea 
să ocolească vârful şi să ni se alăture din nou. Dar, în final, 
în ciuda puterii lui ieşite din comun şi a îndemânării, 
numărul mutanţilor îl copleşeşte, pur şi simplu. 

Nu ştiu câtă vreme a trecut, poate să fi fost o oră, când 
Cato se prăbuşeşte şi aud mutanţii târându-l, trăgându-l 
înapoi, în Cornul Abundenţei. Acum îl vor ucide, mă 
gândesc. Dar tunul încă nu trage. 

Se lasă noaptea, răsună imnul, dar pe cer nu apare 
imaginea lui Cato, se aud doar gemete înăbuşite, 
străbătând prin metalul de sub noi. Vântul de gheaţă ce 
mătură câmpia îmi aduce aminte că Jocurile nu s-au 
terminat, că s-ar putea să mai dureze cine ştie cât, că încă 
nu avem nici o garanţie a victoriei. 


Mă întorc spre Peeta şi descopăr că piciorul lui 
sângerează mai rău ca niciodată. Toate proviziile noastre, 
ambele rucsacuri, au rămas lângă lac, acolo unde le-am 
abandonat când am fugit de mutanţi. N-am nici un 
pansament, nimic care să-i oprească şuvoiul de sânge din 
pulpă. Deşi tremur sub vântul muşcător, îmi desfac haina, 
cât să-mi smulg cămaşa, apoi o închid din nou, cât mai 
repede cu putinţă. După scurta expunere la frig, îmi 
clânţănesc dinţii, scăpaţi de sub control. _ 

In lumina palidă a lunii, faţa lui Peeta e cenuşie. Il 
conving să se întindă înainte de a-i cerceta rana. Sângele 
cald, alunecos, îmi curge peste degete. Un simplu bandaj n- 
o să fie suficient. Am văzut-o de câteva ori pe mama legând 
un garou şi încerc să fac acelaşi lucru. Îmi tai mâneca de la 
cămaşă, i-o răsucesc de două ori în jurul piciorului, exact 
sub genunchi, şi fac un nod cu laţ. Nu am niciun băț, aşa că 
iau ultima mea săgeată şi o introduc în nod, răsucind-o apoi 
cât de tare îndrăznesc. E riscant - Peeta şi-ar putea pierde 
piciorul - dar, când pun asta în balanţă cu pierderea vieţii, 
ce alternativă mai pot avea? Bandajez rana cu ce a mai 
rămas din cămaşă şi mă întind lângă el. 

— Să nu adormi, îi spun. 

Nu ştiu dacă ăsta e procedeul medical, dar mă 
îngrozeşte gândul că ar putea adormi ca să nu se mai 
trezească niciodată. 

— Ţi-e frig? mă întreabă el. 

Işi descheie haina, mă lipesc de el, apoi o încheie din nou 
în jurul meu. Aşa, bucurându-ne de căldura ambelor 
corpuri sub stratul dublu de haine, e ceva mai cald, dar 
noaptea abia a început. Temperatura va continua să scadă. 
Chiar şi acum simt Cornul Abundenţei, care ardea atât de 
tare când am început să mă caţăr, apropiindu-se încet de 
temperatura gheții. 

— Cato încă mai poate câştiga, îi şoptesc lui Peeta. 

— Să nu crezi asta, ripostează, aşezându-mi gluga pe 
cap, dar el tremură mai tare decât mine. 


Următoarele ore sunt cele mai cumplite din viaţa mea, 
fapt care, dacă te gândeşti bine, înseamnă ceva. Frigul în 
sine e destul de chinuitor, dar adevăratul coşmar e să-l 
asculţi pe Cato, gemând, implorând şi, în cele din urmă, 
doar scâncind în vreme ce mutanţii continuă să-l tortureze. 
După un foarte scurt timp, nu-mi mai pasă cine e sau ce-a 
făcut, tot ce vreau e să i se sfârşească suferinţa. 

— De ce nu-l ucid, pur şi simplu? îl întreb pe Peeta. 

— Ştii de ce, îmi răspunde, trăgându-mă mai aproape. 

Şi chiar ştiu. In clipa asta, nici un privitor nu-şi poate lua 
ochii de la spectacol. Din punctul de vedere al creatorilor- 
de-joc, asta e culmea distracţiei. 

Continuă la nesfârşit, ajungând să îmi acapareze cu 
desăvârşire mintea, alungându-mi amintirile şi speranţele 
pentru ziua de mâine, ştergând totul, cu excepţia 
prezentului, despre care încep să cred că nu se va schimba 
niciodată. N-o să mai existe niciodată altceva decât frig şi 
spaimă şi sunetele agoniei băiatului care moare în Cornul 
Abundenţei. 

Peeta începe să tot aţipească şi, ori de câte ori o face, mă 
trezesc strigându-l pe nume din ce în ce mai tare, fiindcă 
ştiu că, dacă îmi moare acum în braţe, o să-nnebunesc cu 
desăvârşire. El se luptă cu somnul, probabil mai mult 
pentru mine decât pentru el, şi e greu, fiindcă o cădere în 
inconştienţă ar fi singura lui cale de evadare. Insă 
adrenalina care îmi aleargă prin vene nu mi-ar îngădui 
niciodată să-l urmez, aşa că nu-l pot lăsa să plece. Pur şi 
simplu nu pot. 

Singurul semn al scurgerii timpului e cerul, mişcarea 
subtilă a Lunii. Şi Peeta începe să mi-o arate, insistând s-o 
urmăresc şi, uneori, simt câte o pâlpâire de speranţă 
înainte de a mă scufunda iarăşi în chinul nopţii. 

Intr-un târziu îl aud şoptind că răsare soarele. Deschid 
ochii şi văd stelele pălind în lumina firavă a răsăritului. 
Acum văd şi cât de cadaveric a devenit chipul lui Peeta. Cât 
de puţin timp i-a mai rămas. Şi ştiu că trebuie să-l duc 
înapoi, la Capitoliu. 


Dar nu s-a auzit nici o lovitură de tun. Îmi lipesc urechea 
teafără de corn şi abia reuşesc să desluşesc vocea lui Cato. 

— Cred că acum e mai aproape. Katniss, îl poţi nimeri cu 
o săgeată? mă întreabă Peeta. 

Dacă a ajuns aproape de gura cornului, aş putea să-l 
ucid. În momentul ăsta, ar fi un act de caritate. 

— Ultima mea săgeată e în garoul tău, spun. 

— Poloseşte-o, mă îndeamnă el, deschizându-şi haina şi 
eliberându-mă. 

Aşa că scot săgeata, legând din nou garoul, atât de 
strâns cât o pot face cu degetele mele îngheţate, îmi frec 
mâinile una de alta, străduindu-mă să-mi repun degetele în 
mişcare. Când mă târăsc spre buza cornului şi mă aplec 
peste muchie, simt mâinile lui Peeta cum mă încleştează, 
susţinându-mă. 

În lumina palidă, e nevoie de câteva clipe ca să-l 
descopăr pe Cato, în balta de sânge. Pe urmă bucata de 
carne jupuită care a fost duşmanul meu scoate un sunet şi 
îmi dau seama unde îi e gura. Şi cred că a încercat să spună 
le rog. 

Mila, nu răzbunarea, îmi trimite săgeata să-i străpungă 
țeasta. Peeta mă trage înapoi, cu arcul în mână, cu tolba 
goală. 

— L-ai nimerit? şopteşte. 

li răspunde lovitura de tun. 

— Atunci am câştigat, Katniss, spune el, cu o voce spartă. 

— Bravo nouă, reuşesc să spun, dar în glas nu mi se 
simte bucuria victoriei. 

În solul câmpiei se cască o gaură şi, ca la poruncă, 
mutanţii rămaşi se îndreaptă spre ea, dispărând când se 
închide pământul deasupra lor. 

Aşteptăm să apară o aeronavă care să ridice rămăşiţele 
lui Cato, aşteptăm să sune apoi trompetele victoriei, dar nu 
se întâmplă nimic. 

— Hei! strig eu către văzduh. Ce se petrece? Singurul 
răspuns e ciripitul păsărilor care se trezesc. 


— Poate e din cauza cadavrului. Poate trebuie să ne 
îndepărtăm de el, sugerează Peeta. 

Incerc să-mi aduc aminte. Oare trebuie să pleci de lângă 
ultima victimă? Am mintea prea tulbure ca să fiu sigură, dar 
care altul ar putea fi motivul întârzierii? 

— OK. Crezi că poţi ajunge până la lac? întreb. 

— Cred că e cel mai bine să încerc, răspunde el. 
Coborâm încet spre vârful cornului şi cădem pe pământ. 
Dacă înţepeneala membrelor mele e atât de groaznică, cum 
de se mai poate mişca Peeta? Mă ridic prima, rotindu-mi şi 
îndoindu-mi braţele şi picioarele până ce am impresia că 
sunt în stare să-l ajut. Reuşim cumva să ajungem lângă lac. 
lau un pumn de apă rece pentru Peeta şi îmi duc un altul la 
buze. 

O gaiţă-zeflemitoare fluieră, o notă prelungită, joasă, şi 
ochii mi se umplu de lacrimi de uşurare când apare 
aeronava, luând trupul lui Cato. Acum vor veni după noi. 
Acum putem pleca acasă. 

Dar iarăşi nu se întâmplă nimic. 

— Ce mai aşteaptă? spune Peeta, cu voce slabă. Din 
cauza slăbirii garoului şi a efortului de a ajunge lângă lac, i 
s-a redeschis rana. 

— Nu ştiu. 

Indiferent care ar fi motivul întârzierii, nu pot să-l 
privesc pierzând din nou sânge. Mă ridic să caut un băț, dar 
dau aproape imediat peste săgeata care a ricoşat de 
armura lui Cato. O să fie la fel de bună cum a fost cealaltă. 
Când mă aplec s-o ridic, în arenă tună vocea lui Claudius 
Templesmith. 

— Salutări finaliştilor din cea de a Şaptezeci şi Patra 
ediţie a Jocurilor Foamei. Modificarea anterioară a fost 
revocată. O examinare mai atentă a regulamentului a 
dezvăluit că nu poate exista decât un singur învingător, 
spune el. Noroc şi fie sorții întotdeauna de partea voastră. 

Urmează o scurtă răbufnire de paraziți şi nimic mai mult. 
Mă holbez la Peeta, nevenindu-mi să cred, în timp ce înţeleg 
adevărul. N-au avut niciodată de gând să ne lase pe 


amândoi în viaţă. Totul a fost ticluit de creatorii-de-joc 
pentru a garanta cea mai dramatică înfruntare din istorie. 
lar eu am mers pe mâna lor, ca o proastă. 

— Dacă te gândeşti bine, nu e chiar atât de surprinzător, 
spune încet Peeta. 

Il privesc ridicându-se cu mişcări chinuite. Pe urmă vine 
spre mine, parcă înaintând cu încetinitorul, mâna lui scoate 
cuțitul din centură... 

Inainte de a-mi da seama ce fac, am arcul încărcat, cu 
săgeata îndreptată către inima lui. Peeta înalţă din 
sprâncene şi văd cuțitul care i s-a desprins deja de mână în 
zbor spre lac, unde se afundă împroşcând apa. Scap armele 
şi păşesc înapoi, cu faţa arzându-mi de ceea ce nu poate fi 
decât ruşine. 

— Nu, zice el. Fă-o. 

Se apropie şchiopătând şi îmi pune arcul şi săgeata din 
nou în mâini. 

— Nu pot, îi spun. N-o fac. 

— Pă-o. Până când nu trimit înapoi mutanţii sau orice 
altceva. Nu vreau să mor cum a murit Cato. 

— Atunci trage tu în mine, spun, furioasă, îndesându-i 
armele în braţe. Omoară-mă, du-te acasă şi trăieşte tu cu 
asta! 

Şi, în timp ce rostesc cuvintele, ştiu că moartea aici şi 
acum ar fi mai uşoară decât o asemenea viaţă. 

— Ştii că nu pot, răspunde el, aruncând arcul. Bine, eu o 
să plec oricum primul. 

Se apleacă şi-şi rupe bandajul, eliminând ultimul obstacol 
dintre sângele lui şi pământ. 

— Nu, nu poţi să te sinucizi. 

Sunt în genunchi, înfăşurându-i cu disperare bandajul la 
loc, în jurul rănii. 

— Katniss, zice el. Asta vreau. 

— N-o să mă laşi aici singură, ripostez. 

Fiindcă, dacă el moare, n-o să ajung niciodată acasă, nu 
cu adevărat. O să-mi petrec restul vieţii în arenă, încercând 
să descopăr o cale de ieşire. 


— Ascultă, spune el, ridicându-mă în picioare. Ştim 
amândoi că trebuie să existe un învingător. Nu poate 
învinge decât unul dintre noi. Ie rog, acceptă. De dragul 
meu. 

Şi continuă spunându-mi cât de mult mă iubeşte, cum ar 
fi viaţa fără mine, dar eu nu-l mai ascult, fiindcă vorbele lui 
de mai înainte mi-au rămas în gând, răsucindu-se cu 
disperare pe toate feţele. 

Știm amândoi că trebuie să existe un învingător. 

Da, trebuie să existe un învingător. Fără învingător, totul 
ar sări în aer, căzând asupra creatorilor-de-joc. Vor fi 
dezamăgit Capitoliul. Ar fi posibil chiar să fie executaţi, 
încet şi dureros, agonia lor fiind transmisă către toate 
ecranele din ţară. 

Dacă eu şi Peeta am muri amândoi sau dacă ei şi-ar 
închipui c-o să murim... 

Degetele mele caută pe bâjbâite punguţa pe care mi-am 
agăţat-o de centură, desprinzând-o. Peeta o vede şi mă 
prinde de încheietura mâinii. 

— Nu, nu te las. 

— Ai încredere în mine, şoptesc. 

El îmi susţine privirea pentru o clipă îndelungată, apoi 
îmi dă drumul. Desfac punga şi îi pun în palmă câteva 
grămăjoare de fructe. Pe urmă îmi umplu şi eu pumnul. 

— După ce numărăm până la trei? 

Se apleacă şi mă sărută o singură dată, cu multă 
tandreţe. 

— După ce numărăm până la trei, Peeta încuviinţează. 

Rămânem în picioare, spate în spate, încleştându-ne 
strâns mâinile libere. 

— Arată-le. Vreau să le vadă toată lumea, adaugă. 

Imi răsfir degetele şi bobiţele de culoare întunecată 
sclipesc în razele soarelui. Strâng pentru ultima oară mâna 
lui Peeta, ca un semnal, şi începem să numărăm. 

— Unu. 

Poate mă înşel. 

— Doi. 


Poate nu le pasă dacă murim amândoi. 

— Trei! Ş 

E prea târziu, nu mă mai pot răzgândi. Îmi duc mâna la 
gură, aruncând o ultimă privire asupra lumii. Bobiţele abia 
mi-au trecut dincolo de buze când încep să sune 
trompetele. 

Vocea înnebunită a lui Claudius 'Templesmith se înalţă 
într-un strigăt, acoperindu-le. 

— Stop! Opriţi-vă! Doamnelor şi domnilor, am plăcerea 
să vi-i prezint pe câştigătorii celei de-a Şaptezeci şi Patra 
Ediţii a Jocurilor Foamei, Katniss Everdeen şi Peeta 
Mellark! Vi-i încredinţez - vă încredinţez tributurile din 
Districtul 12! 


Capitolul 26 


SCUIP BOBIŢELE DIN GURĂ, ştergându-mi vârful limbii 
cu poala cămăşii, ca să mă asigur că n-a rămas nici un strop 
de suc. Peeta mă trage lângă lac, unde ne clătim amândoi 
gurile cu apă din belşug, căzând apoi unul în braţele 
celuilalt. 

— Ai înghiţit vreuna? îl întreb. 

EI scutură din cap. 

— Tu? 

— Cred că aş fi fost deja moartă dacă aş fi făcut-o. 

Văd cum i se mişcă buzele, articulând un răspuns, dar 
nu-l pot auzi din cauza strigătelor mulţimii din Capitoliu, 
transmise în direct în difuzoare. 

Aeronava se materializează deasupra capetelor noastre 
şi lasă în jos două scări, numai că nu mă dezlipesc de Peeta 
nici în ruptul capului. Ţin un braţ în jurul lui şi îl ajut să se 
urce, plasându-ne amândoi picioarele pe prima treaptă a 
scării. Curentul electric ne încremeneşte şi de data asta mă 
bucur fiindcă nu sunt cu adevărat sigură că Peeta se poate 
ţine de scară până ce ajungem sus. lar când îmi cobor 
privirea văd că, deşi muşchii sunt imobili, nimic nu-i 
împiedică piciorul să sângereze. Aşa cum era de aşteptat, în 
clipa când uşa se închide în urma noastră, se prăbuşeşte 
inconştient pe podea. 

Degetele mele continuă să fie atât de încleştate de 
spatele hainei lui, încât materialul negru se rupe când vin 
să îl ia, lăsându-mă cu o bucată în pumnul strâns. Doctorii 
în costume albe, sterile, cu măşti şi mănuşi, deja pregătiţi 
să-l opereze, intră în acţiune. Peeta e atât de palid şi de 
neclintit pe o masă argintie, din el izvorăsc tuburi şi sârme, 
pornind în toate părţile şi, pentru o clipă, uit că nu mai 
suntem în arenă şi doctorii mi se par o altă ameninţare, o 
altă hoardă de mutanţi creaţi ca să-l ucidă. Inlemnesc, apoi 
mă arunc spre el, dar sunt prinsă şi trasă într-o altă 
încăpere, iar o uşă de sticlă ne izolează, închizându-se între 


noi. Bat cu pumnii în geam, ţipând cât mă ţine gura. Toată 
lumea mă ignoră, cu excepţia unui servitor din Capitoliu 
care îşi face apariţia în spatele meu şi îmi oferă o băutură 
răcoritoare. 

Mă las să alunec pe podea, cu faţa spre uşă, privind 
nedumerită paharul de cristal pe care îl ţin în mână. Rece 
ca gheaţa, plin cu suc de portocale, cu un pai cu guler 
plisat. Cât de nepotrivit arată în mâna mea însângerată şi 
jegoasă, cu o crustă de murdărie sub unghii şi cu cicatrice. 
Simţind mirosul, îmi lasă gura apă, dar pun paharul cu grijă 
pe podea, neavând încredere în ceva atât de curat şi de 
frumos. 

Prin geam văd doctorii ocupându-se febrili de Peeta, cu 
frunţile încreţite de concentrare. Văd curgând lichidele 
pompate prin tuburi, privesc peretele plin de cadrane şi de 
lumini fără nici o semnificaţie pentru mine. Nu sunt sigură, 
dar cred că inima lui se opreşte de două ori. 

E ca şi cum aş fi din nou acasă, când este adus un om 
mutilat de o explozie în mină, pentru care nu mai e nici o 
speranţă, sau o femeie în a treia zi de travaliu, sau un copil 
înfometat care se luptă cu pneumonia, iar mama şi Prim au 
pe chip aceeaşi privire. Acum e momentul să fug în pădure, 
să mă ascund printre copaci până când pacientul e mort de 
mult şi, într-o altă parte a Filonului, ciocanele bat cuie într- 
un coşciug. Dar sunt reţinută aici atât de pereţii aeronavei, 
cât şi de forţa care îi împiedică pe cei dragi să plece de 
lângă muribunzi. l-am văzut atât de des, strânşi în jurul 
mesei noastre din bucătărie, şi m-am întrebat, de fiecare 
dată: De ce nu pleacă? De ce stau să privească? 

lar acum ştiu de ce. Pentru că n-au de ales. 

Tresar când surprind pe cineva privindu-mă de la numai 
câţiva centimetri distanţă şi apoi îmi dau seama că e 
propria mea faţă, reflectată de sticlă. Ochi sălbatici, obraji 
supţi, păr încâlcit, înverşunată. Sălbăticită. Nebună. Nu e 
de mirare că toată lumea păstrează preventiv distanţa faţă 
de mine. 


Următorul lucru pe care-l ştiu e că aterizăm pe 
acoperişul Centrului de Antrenament şi Peeta e luat, dar eu 
sunt lăsată dincolo de uşă. Incep să mă arunc în peretele de 
sticlă, ţipând strident, şi cred că întrezăresc o străfulgerare 
de păr roz - probabil e Effie, trebuie să fie Effie, venind să 
mă salveze - când simt un ac înţepându-mă din spate. 

Când mă trezesc, mai întâi mă tem să mă mişc. Întregul 
tavan străluceşte, răspândind o lumină galbenă, blândă, şi 
îngăduindu-mi să văd că mă aflu într-o încăpere care nu 
găzduieşte decât patul meu. Nu se zăreşte nici o uşă, nici o 
fereastră. Aerul are un miros înţepător, antiseptic. Din 
braţul drept îmi ies mai multe tuburi, întinzându-se spre 
peretele din spate. Sunt dezbrăcată, dar atingerea 
aşternuturilor îmi mângâie pielea, încerc să-mi scot braţul 
stâng deasupra păturii. Nu numai că a fost spălat lună, dar 
unghiile mele sunt ovale perfecte, iar urmele rănilor au 
devenit mai puţin proeminente. Imi ating obrazul, buzele, 
cicatricea încreţită de deasupra sprâncenei, apoi îmi trec 
pur şi simplu degetele prin părul mătăsos şi înlemnesc. Îmi 
zbârlesc cu teamă părul în jurul urechii stângi. Nu, n-a fost 
o iluzie. Aud din nou. 

Incerc să mă ridic, dar un soi de bandă restrictivă din 
jurul taliei mă împiedică să mă salt cu mai mult de câţiva 
centimetri. Limitarea libertăţii mele de mişcare mă face să 
intru în panică şi încerc să mă trag în sus, răsucindu-mi 
şoldurile pe sub bandă, când o porţiune a peretelui glisează 
şi intră fata avox cu părul roşu, aducând o tavă. Vederea ei 
mă linişteşte şi nu mai încerc să evadez. Aş vrea să-i pun un 
milion de întrebări, dar mă tem că orice gen de familiaritate 
i-ar aduce necazuri. E evident că sunt ţinută sub o 
observaţie atentă. Ea sprijină tava pe coapsele mele şi 
apăsă ceva care mă ridică în poziţia şezând. In timp ce îmi 
aranjează pernele, risc o singură întrebare. O rostesc cu 
voce tare, atât de clar pe cât îmi permite vocea mea 
răguşită, astfel încât nimic să nu lase impresia că aş avea 
ceva de ascuns. 

- Peeta trăieşte? 


Ea încuviinţează dând din cap şi, când îmi pune lingura 
în mână, simt o apăsare prietenoasă. 

Cred că, la urma urmelor, nu mi-a dorit moartea. lar 
Peeta a supravieţuit. Bineînţeles că da. Cu toată aparatura 
scumpă pe care o au aici. Iotuşi, până acum nu eram 
sigură. 

Uşa se închide fără zgomot în urma fetei avox, iar eu mă 
întorc înfometată spre tavă. Un castron cu supă limpede, o 
porţie mică de compot cu mere şi un pahar cu apă. Asta e 
tot? mă întreb, prost dispusă. Cina de bun venit n-ar fi 
trebuit să fie mai impresionantă? Insă descopăr că e nevoie 
de efort ca să termin mâncarea sărăcăcioasă din faţa mea. 
Stomacul pare să mi se fi redus la dimensiunea unei 
castane şi nu pot să nu mă întreb cât timp am fost 
inconştientă, fiindcă, în ultima dimineaţă din arenă, am luat 
un mic dejun destul de bogat. De obicei, între sfârşitul 
competiţiei şi prezentarea învingătorului există un decalaj 
de câteva zile, pentru ca unui om înfometat, rănit şi murdar 
să i se redea înfăţişarea omenească. Aici, undeva, Cinna şi 
Porţia ne vor crea o garderobă pentru apariţia în public. 
Haymitch şi Effie vor pregăti un banchet pentru sponsori, 
trecând în revistă întrebările pentru interviurile noastre de 
final. Acasă, în Districtul 12, e probabil un adevărat haos în 
timp ce se organizează o ceremonie de bun venit pentru 
Peeta şi pentru mine, ţinând cont că ultima de acest gen s-a 
desfăşurat cu aproape treizeci de ani în urmă. 

Acasă! Prim şi mama! Gale! Până şi gândul la bătrânul 
motan jegos al lui Prim mă face să zâmbesc. O să fiu acasă 
în curând! 

Vreau să mă ridic din patul ăsta. Să-i văd pe Cinna şi pe 
Porţia, să aflu mai multe despre ceea ce se petrece. Şi, de 
ce nu? Mă simt minunat. Dar, când încep să mă strecor pe 
sub bandă, simt un lichid răcoros prelingându-se dintr-unul 
dintre tuburi în venele mele şi îmi pierd aproape imediat 
cunoştinţa. 

Totul se repetă pentru o perioadă nedeterminată de 
timp. Mă trezesc, mănânc, apoi, chiar dacă rezist impulsului 


de a evada din pat, sunt adormită din nou. E ca şi cum aş 
trăi într-un crepuscul straniu, neîntrerupt. Reţin puţine 
lucruri. Fata avox cu părul roşu nu s-a mai întors de când 
mi-a dat să mănânc, cicatricele îmi dispar şi oare nu e decât 
o părere sau aud o voce de bărbat strigând? Nu cu accentul 
Capitoliului, ci în cadenţa mai aspră de acasă. Şi nu-mi pot 
reprima sentimentul vag, reconfortant, că există cineva 
care mă caută. 

Soseşte în sfârşit momentul când îmi revin şi în braţul 
meu drept nu mai e implantat nimic. Banda restrictivă din 
jurul mijlocului a dispărut şi sunt liberă să mă mişc. Incep 
prin a mă sălta în capul oaselor, dar mă opreşte imaginea 
mâinilor mele. Perfecţiunea pielii, netezimea şi strălucirea 
ei. Cicatricele, nu doar cele din arenă, ci şi cele dobândite 
în decursul anilor de vânătoare, mi-au dispărut fără urmă. 
Fruntea mea pare de satin şi, când îmi caut arsura de pe 
pulpă, nu mai găsesc nimic. 

Imi las picioarele să alunece jos din pat, întrebându-mă, 
neliniştită, dacă îmi vor putea susţine greutatea, şi 
descopăr că sunt puternice şi ferme. Lângă pat sunt nişte 
haine ce mă înfioară. E costumul pe care l-am purtat noi, 
toate tributurile, în arenă. Îl privesc de parcă m-ar putea 
muşca, până când îmi amintesc că, fireşte, asta e ceea ce 
voi purta pentru a mă întâlni cu echipa mea susținătoare. 

Mă îmbrac în mai puţin de un minut şi mă foiesc în faţa 
peretelui, în locul unde, deşi nu o pot vedea, ştiu că se află 
uşa, când aceasta glisează brusc. les pe un coridor larg, 
pustiu, unde pare să nu mai fie nici o altă uşă. Dar trebuie 
să existe şi altele. Iar dincolo de una dintre ele trebuie să se 
afle Peeta. Acum, când sunt conştientă şi mă pot mişca, îmi 
fac tot mai multe griji pentru el. Trebuie să fie teafăr, altfel 
fata avox nu mi-ar fi spus asta. Dar vreau să mă conving cu 
ochii mei. 

— Peeta! 

Il strig, de vreme ce n-am pe cine întreba. Ca răspuns, 
îmi aud numele, dar nu e rostit de vocea lui. E un glas care 


începe prin a mă irita, pentru a mă umple apoi de 
nerăbdare. Effie. 

Mă întorc şi văd în capătul holului o cameră mare, unde 
mă aşteaptă toţi - Effie, Haymitch şi Cinna. Picioarele mele 
se pun în mişcare fără să ezite. Poate un învingător trebuie 
să dea dovadă de mai multă stăpânire de sine, de mai multă 
superioritate, mai ales când ştie că scena ar putea fi 
înregistrată, dar nu-mi pasă. Alerg spre ei şi mă surprind şi 
pe mine însămi aruncându-mă mai întâi în braţele lui 
Haymitch. lar el nu pare sarcastic când îmi şopteşte la 
ureche: 

— Bine lucrat, iubito. 

Effie e, cumva, înlăcrimată, mă mângâie întruna pe păr şi 
îmi tot povesteşte cum le-a spus ea tuturor că suntem 
adevărate perle. Cinna se mulţumeşte să mă îmbrăţişeze cu 
putere şi nu scoate nici o vorbă. Pe urmă văd că Porţia 
lipseşte şi am un presentiment neplăcut. 

— Unde e Porţia? E cu Peeta? El e teafăr, nu-i aşa? Adică 
trăieşte? mă trezesc vorbind. 

— E bine sănătos. Numai că vor ca revederea voastră să 
se desfăşoare în direct, în timpul ceremoniei, spune 
Haymitch. 

— Oh! Asta era, zic eu. 

Momentul cumplit în care am crezut din nou că e mort 
trece. 

— Cred că şi eu mi-aş dori să văd aşa ceva, adaug. 

— Du-te cu Cinna, mă îndeamnă Haymitch. El o să te 
pregătească. 

E o uşurare să fiu singură cu stilistul, să simt braţul lui 
protector în jurul umerilor mei în timp ce, îndepărtându-mă 
de camerele de luat vederi, mă călăuzeşte de-a lungul 
câtorva coridoare şi către un ascensor care duce în holul 
Centrului de Antrenament. Aşadar, spitalul e sub pământ, la 
mare adâncime, chiar mai jos decât sala de gimnastică unde 
învaţă participanţii la Jocuri să facă noduri şi să arunce 
sulițe. Ferestrele holului sunt opacizate şi o mână de 
paznici sunt la datorie. Aici nu mai e nimeni altcineva care 


să ne vadă traversând încăperea, îndreptându-ne spre lift. 
Paşii noştri reverberează în pustietatea din jur. Şi, în timp 
ce urcăm spre etajul doisprezece, chipurile tuturor 
tributurilor ce nu se vor mai întoarce niciodată îmi fulgeră 
prin minte, iar inima mi se strânge sub povara greutăţii din 
piept. 

Când se deschid uşile, Venia, Flavius şi Octavia mă 
absorb în mijlocul lor, vorbind atât de repede şi cu atâta 
încântare, încât nu le desluşesc cuvintele. Totuşi, 
sentimentele sunt clare. Sunt cu adevărat încântați să mă 
revadă şi, la rândul meu, sunt fericită când îi zăresc, dar nu 
aşa cum am fost când l-am văzut pe Cinna. E mai degrabă 
ca şi cum m-aş bucura să văd un trio de animale de 
companie afectuoase, la sfârşitul unei zile din cale afară de 
grele. 

Mă conduc în sufragerie, unde primesc o masă adevărată 
- friptură de vită, mazăre şi chifle pufoase - deşi porţiile 
mele continuă să fie controlate cu stricteţe. Pentru că sunt 
refuzată când cer una în plus. 

— Nu, nu, nu. Nu vor să dai afară tot ce ai în stomac pe 
scenă, spune Octavia, dar îmi dă, pe furiş, încă o chiflă pe 
sub masă, ca să ştiu că ea e de partea mea. 

Ne întoarcem în camera mea şi Cinna dispare o vreme, 
răstimp în care restul echipei mă pregăteşte. 

— Oh, ţi-au lustruit tot trupul, spune Flavius, invidios. Nu 
ţi-a mai rămas pe piele nici măcar o singură pată. 

Dar, când mă privesc dezbrăcată în oglindă, nu văd decât 
ce sfrijită sunt. Nu mă îndoiesc că, după ieşirea din arenă, 
arătam încă şi mai rău, dar îmi pot număra coastele cu 
uşurinţă. 

Cei trei îmi reglează duşul şi, după ce termin, se ocupă 
de părul, de unghiile şi de machiajul meu. Pălăvrăgesc fără 
încetare şi eu sunt rareori nevoită să le răspund, ceea ce e 
bine, fiindcă n-am cine ştie ce chef de vorbă. E ciudat, 
pentru că, până şi atunci când pălăvrăgesc despre Jocuri, 
totul se rezumă la locul unde se aflau, la ceea ce făceau sau 
la ceea ce au simţit când s-a petrecut un anumit eveniment. 


— Eram încă în pat! 

— 'Tocmai îmi vopseam sprâncenele! 

— Jur că aproape am leşinat! 

Totul e despre ei, nu despre băieţii şi fetele care au murit 
în arenă. 

In Districtul 12, nu ne desfătăm astfel cu Jocurile. 
Scrâşnim din dinţi şi ne uităm pentru că trebuie s-o facem, 
iar după ce se termină ne întoarcem la treburile noastre cât 
mai curând cu putinţă. 

Ca să nu ajung să urăsc echipa de pregătire, ignor 
efectiv cea mai mare parte a spuselor lor. 

Cinna apare aducând pe braţe ceea ce pare să fie o 
rochie modestă, de culoare galbenă. 

— Ai renunţat la toată povestea cu „fata din foc”? îl 
întreb. 

— Asta o să mi-o spui tu, răspunde şi îmi trage rochia 
peste cap. 

Observ imediat umplutura de deasupra sânilor, ce 
adaugă rotunjimile pe care mi le-a furat foamea. Mâinile mi 
se duc la piept şi mă încrunt. 

— Ştiu, spune Cinna, înainte de a apuca să obiectez. Dar 
creatorii-de-joc voiau să-ţi facă o operaţie estetică. 
Haymitch a dus cu ei o luptă grea. Asta e compromisul. 

Mă opreşte înainte de a-mi privi imaginea reflectată. 

— Aşteaptă, nu uita de pantofi. 

Venia mă ajută să-mi pun o pereche de sandale din piele, 
fără toc, apoi mă întorc spre oglindă. 

Incă mai sunt „fata din foc”. Materialul diafan are o 
strălucire blândă. Până şi cel mai uşor suflu de aer îl face să 
se onduleze de-a lungul trupului meu. Prin comparaţie, 
costumul din car pare ţipător, iar rochia de la interviu prea 
pompoasă. In rochia asta, e ca şi cum aş fi înveşmântată în 
flacăra unei lumânări. 

— Ce zici? întreabă Cinna. 

— Cred că asta e cea mai reuşită. 

Când îmi desprind ochii de materialul pâlpâitor, sunt 
într-un fel de şoc. Am părul despletit, dat pe spate şi legat 


cu o simplă panglică. Machiajul îmi rotunjeşte şi îmi umple 
unghiurile ascuţite ale feţei. Unghiile îmi sunt acoperite cu 
lac transparent. Rochia fără mâneci e strânsă pe coaste, nu 
în talie, anulând orice efect al adaosului vătuit asupra 
siluetei mele. Tivul îmi ajunge exact până la genunchi. Fără 
tocuri, mi se vede adevărata statură. Arăt, pur şi simplu, ca 
o fată. O fată tânără. De cel mult paisprezece ani. Inocentă. 
Inofensivă. Da, când te gândeşti că tocmai am câştigat 
Jocurile, intenţia lui Cinna de a scoate asta în evidenţă e 
şocantă. 

E o înfăţişare cât se poate de bine calculată. Nici una 
dintre creaţiile lui Cinna nu e arbitrară, îmi muşc buza, 
încercând să descopăr care îi sunt motivele. 

— Credeam c-o să fie ceva mai... sofisticat, spun. 

— M-am gândit că lui Peeta o să-i placă mai mult aşa, 
răspunde el, cu prudenţă. 

Peeta? Nu, asta n-are nici o legătură cu Peeta. E legată 
de Capitoliu, de creatorii-de-joc şi de public. Deşi încă nu 
înţeleg intenţia lui Cinna, e o aluzie la faptul că Jocurile nu 
s-au terminat încă. Şi, dincolo de replica lui blajină, simt o 
avertizare. Despre ceva ce nu poate pomeni în faţa propriei 
sale echipe. 

Luăm liftul, coborând la nivelul unde s-a desfăşurat 
antrenamentul. Se obişnuieşte ca învingătorul şi susţinătorii 
săi să se înalțe de sub scenă. Mai întâi echipa pregătitoare, 
apoi însoţitorul, stilistul, mentorul şi, în final, învingătorul. 
Numai că, anul acesta, cu doi învingători care împart 
acelaşi însoțitor şi acelaşi mentor, totul a trebuit regândit. 
Mă pomenesc într-o zonă slab luminată de sub scenă. Un 
platou metalic, nou-nouţ, a fost instalat pentru a mă ridica 
la suprafaţă. Incă se mai zăresc grămăjoare de rumeguş, 
miroase a vopsea proaspătă. Cinna şi echipa pregătitoare 
pleacă să-şi pună costumele şi să-şi ocupe poziţiile, lăsându- 
mă singură. În semiîntuneric, desluşesc un perete 
improvizat, la vreo zece metri distanţă, şi presupun că 
Peeta se află în spatele lui. 


Zumzetul mulţimii e atât de puternic, încât nu-l observ 
pe Haymitch înainte de a mă atinge pe umăr. Sar într-o 
parte, speriată, probabil simţindu-mă încă pe jumătate în 
arenă. 

— Uşurel, nu-s decât eu. la să-ţi aruncăm o privire, zice 
Haymitch. 

Imi ridic braţele şi mă învârtesc, o singură dată. 

— Destul de bine. 

Nu e cine ştie ce compliment. 

— Dar ce? întreb. 

Ochii lui Haymitch se rotesc în jurul spaţiului mucegăit 
care mă adăposteşte şi pare să ia o hotărâre. 

— Dar nimic. Ce-ai zice de-o îmbrăţişare purtătoare de 
noroc? 

OK, e o cerere bizară din partea lui, dar, la urma 
urmelor, noi suntem învingătorii. Poate că îmbrăţişarea 
purtătoare de noroc e un gest potrivit într-un asemenea 
moment. Numai că, după ce îi cuprind gâtul cu braţele, mă 
simt captivă într-ale lui. Incepe să-mi vorbească la ureche, 
foarte repede şi cu voce foarte scăzută, cu buzele ascunse 
în părul meu. 

— Ascultă-mă bine. Sunteţi în pericol. După cum se aude, 
Capitoliul pare să fie furios fiindcă a fost făcut de râs în 
arenă. Singurul lucru pe care nu-l suportă oamenii ăştia e 
să se facă haz pe seama lor şi acum sunt bătaia de joc a 
Panemului, spune Haymitch. 

Simt cum mă străbate spaima, dar, fiindcă buzele mele 
nu sunt ascunse de nimic, râd, ca şi cum mi-ar fi spus ceva 
de-a dreptul încântător. 

— Şi ce-i de făcut? 

— Nu vă poate apăra decât faptul că sunteţi atât de 
nebuneşte îndrăgostiţi, încât nu mai răspundeţi de faptele 
voastre. 

Haymitch se retrage şi îmi potriveşte panglica. 

— Ai înţeles, iubito? 

Acum ar putea vorbi despre orice. 

— Am înţeles, răspund. I-ai spus lui Peeta? 


— Nu e nevoie, spune Haymitch. El a ajuns deja unde 
trebuie. 

— Şi crezi că eu n-am ajuns? spun, profitând de ocazie ca 
să-ndrept papionul de un roşu strălucitor pe care îl poartă, 
probabil, fiindcă l-a convins Cinna. 

— De când contează ce cred eu? zice. Mai bine să ne 
ocupăm locurile. 

Mă conduce spre cercul de metal. 

— Asta-i noaptea ta, iubito. Bucură-te de ea. Mă sărută 
pe frunte şi dispare în întuneric. Trag de fustă, dorindu-mi 
să fie mai lungă, dorindu-mi să-mi acopere tremurul 
genunchilor, îmi dau seama că e lipsit de sens. Tremur 
toată, ca o frunză. Din fericire, tremurul va fi pus pe seama 
excitării. La urma urmelor, asta e noaptea mea. 

Mirosul igrasios, de mucegai, de sub scenă ameninţă să 
mă sufoce. O sudoare rece, lipicioasă îmi izvorăşte din piele 
şi am impresia că scândurile de deasupra capului meu sunt 
pe punctul de a se prăbuşi, îngropându-mă de vie sub 
dărâmături. De când am părăsit arena, de când au sunat 
trompetele, ar fi trebuit să fiu în siguranţă. Din clipa aceea 
înainte. Pentru tot restul vieţii mele. Dar, dacă spusele lui 
Haymitch sunt adevărate - şi nu avea de ce să mă mintă -, 
atunci de când mă ştiu nu m-am mai aflat într-un loc atât de 
periculos. 

E mult mai rău decât să fii vânat în arenă. Acolo, cel mai 
rău lucru care mi s-ar fi putut întâmpla ar fi fost să mor. 
Sfârşit de poveste. Insă aici, Prim, mama, Gale, oamenii din 
Districtul 12, toţi cei dragi de acasă ar putea fi pedepsiţi 
dacă nu sunt în stare să respect scenariul fetei - înnebunite 
- de - dragoste, sugerat de Haymitch. 

Aşadar, încă mai am o şansă. E ciudat, în arenă, când mi- 
am vărsat în palmă fructele, n-am vrut decât să fiu mai 
deşteaptă decât creatorii-de-joc, nu m-am gândit cum se 
vor reflecta acţiunile mele asupra Capitoliului. Dar Jocurile 
Foamei sunt arma lor şi se aşteaptă să fie de neînfrânt. Aşa 
că acum Capitoliul se va purta ca şi cum ar fi deţinut tot 
timpul controlul. Ca şi cum ar fi orchestrat totul, conducând 


către dubla sinucidere. Însă asta o să meargă numai dacă 
intru în jocul lor. 

Şi Peeta... Şi Peeta va avea de suferit dacă asta iese rău. 
Dar ce-a răspuns Haymitch când l-am întrebat dacă i-a spus 
lui Peeta care e situaţia? Dacă i-a spus că trebuie să 
pretindă că e îndrăgostit nebuneşte? 

Nu e nevoie. Ela ajuns deja unde trebuie. 

Se gândeşte din nou mai departe decât mine în aceste 
Jocuri şi e cât se poate de conştient de pericolul în care ne 
aflăm? Sau... e deja îndrăgostit nebuneşte? Eu nici măcar 
n-am început să-mi pun în ordine sentimentele pentru 
Peeta. E prea complicat. Ceea ce am făcut ca parte a 
Jocurilor spre deosebire de ceea ce am făcut stârnită de 
mânia împotriva Capitoliului. Sau ţinând cont de impresia 
asupra Districtului 12. Sau pentru că era cel mai de bun- 
simţ lucru care putea fi făcut. Sau fiindcă îmi păsa ce se- 
ntâmplă cu Peeta. 

Toate acestea trebuie descâlcite acasă, în pacea şi în 
liniştea pădurii, când nu e nimeni prin preajmă. Nu aici, cu 
toţi ochii aţintiţi asupra mea. Dar n-o să mă bucur de luxul 
ăsta pentru cine ştie câtă vreme. lar în clipa de faţă 
urmează să înceapă cea mai periculoasă parte a Jocurilor 
Foamei. 


Capitolul 27 


IMNUL ÎMI BUBUIE ÎN URECHI, apoi îl aud pe Caesar 
Flickerman  întâmpinând publicul. Oare ştie cât de 
important e ca fiecare cuvânt să fie înţeles corect de acum 
înainte? Trebuie să ştie. O să fie dispus să ne ajute. 
Mulțimea izbucneşte în aplauze când e prezentată echipa 
pregătitoare. Mi-i imaginez pe Flavius, Venia şi Octavia 
ţopăind de colo-colo şi făcând reverenţe ridicole, pripite. 
Pot paria, fără nici un risc, că ei nu ştiu ce se petrece. Pe 
urmă îşi face apariţia Effie. De câtă vreme aşteaptă clipa 
asta! Sper că reuşeşte să se bucure de ea, pentru că, oricât 
de indusă în eroare ar fi, are un instinct foarte ascuţit în 
anumite privinţe şi probabil că măcar bănuieşte pericolul în 
care ne aflăm. Porţia si Cinna primesc, fireşte, ovaţii 
îndelungate, pentru că au fost strălucitori, au avut un debut 
orbitor. Acum înţeleg de ce a ales Cinna să mă îmbrace 
astfel în seara asta. Trebuie să par cât mai copilăroasă şi 
mai inocentă cu putinţă. Apariţia lui Haymitch dă naştere 
unei runde de tropăituri ce continuă cel puţin cinci minute. 
Ei bine, a reuşit o performanţă inedită. A păstrat în viaţă nu 
numai un singur tribut, ci două. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu 
m-ar fi avertizat la timp? M-aş fi purtat altfel? M-aş fi 
împăunat cu episodul fructelor în faţa Capitoliului? Nu, nu 
cred. Dar s-ar fi putut întâmpla cu uşurinţă să fiu mult mai 
puţin convingătoare decât e nevoie acum. In clipa asta. 
Fiindcă mă simt ridicată de platou, purtată către scenă. 

Lumini orbitoare. Metalul de sub picioarele mele 
zăngăne, vibrând din cauza ţipetelor asurzitoare. Apoi 
apare Peeta, la numai câţiva metri depărtare. Pare atât de 
curat, de sănătos şi de frumos, încât îl recunosc cu 
greutate. Dar, în mâl sau în Capitoliu, zâmbetul lui e acelaşi 
şi, când i-l văd, am nevoie de vreo trei paşi ca să mă arunc 
în braţele lui. Dă înapoi, clătinându-se, aproape 
dezechilibrat, şi atunci realizez că obiectul metalic lung şi 
subţire din mâna lui e un soi de baston, îşi regăseşte 


echilibrul şi ne lipim pur şi simplu unul de altul, iar publicul 
îşi pierde minţile. El mă sărută şi eu mă gândesc, tot timpul: 
Ştii? Ştii cât de mare e pericolul în care ne aflăm? După 
vreo zece minute, Caesar Flickerman îl bate pe umăr, 
pentru a continua spectacolul, dar Peeta se mulţumeşte să-l 
împingă într-o parte, fără ca măcar să-l privească. Publicul 
înnebuneşte cu desăvârşire. Indiferent dacă ştie sau nu, 
Peeta manipulează mulţimea, ca întotdeauna, exact aşa cum 
este nevoie. 

În cele din urmă, Haymitch ne întrerupe şi ne împinge, 
cu blândeţe, către scaunul învingătorului. De obicei e unul 
singur, cu ornamentaţii bogate, din care tributul învingător 
priveşte rezumatul, înregistrarea celor mai captivante 
momente ale Jocurilor, dar, de vreme ce acum suntem doi, 
creatorii-de-joc au adus o canapea somptuoasă, roşie, de 
catifea. O canapea mică, pe care mama o numeşte, cred, 
sofaua îndrăgostiţilor. Stau atât de aproape de Peeta, încât 
sunt aşezată, practic, în poala lui, dar o singură privire spre 
Haymitch îmi spune că nu e suficient, îmi dau jos sandalele, 
îmi ridic picioarele pe canapea, într-o parte, şi îmi sprijin 
capul de umărul lui Peeta. Braţul lui mă înconjoară şi mă 
simt de parcă aş fi iarăşi în grotă, ghemuită lângă el, 
încercând să ne-ncălzim. Are cămaşa din acelaşi material 
galben ca rochia mea, dar Porţia l-a îmbrăcat în pantaloni 
lungi, negri. Şi nu poartă sandale, ci o pereche de ghete 
negre, pe care le lasă să apese pe podeaua scenei. Aş vrea 
să fi primit de la Cinna un costum similar, mă simt atât de 
vulnerabilă în rochia asta subţire. Dar presupun că asta a 
fost intenţia. 

Caesar Flickerman mai face câteva glume, apoi e timpul 
să înceapă spectacolul. Va dura exact trei ore şi întreg 
Panemul e obligat să-l privească. Când luminile pălesc şi 
stema se conturează pe ecran, îmi dau seama că nu sunt 
pregătită pentru ceea ce urmează. Nu vreau să le privesc 
murind pe celelalte douăzeci şi două de tributuri. Am văzut 
destul de multe dintre ele pierzându-şi viaţa. Inima începe 
să-mi bată cu putere şi simt un impuls puternic de ao lua la 


fugă. Cum a reuşit fiecare dintre ceilalţi învingători să 
suporte asta de unul singur? În timpul rezumatului, arată 
periodic reacţia învingătorului, într-un careu din colţul 
ecranului. Mă gândesc la cei din anii trecuţi... unii sunt 
triumfători, îşi ridică pumnii în aer, se bat cu ei în piept. Cei 
mai mulţi par doar împietriţi. Tot ce ştiu e că pe sofaua 
îndrăgostiţilor nu mă reţine nimic altceva decât Peeta - 
braţul cu care îmi înconjoară umărul, cealaltă mână a lui, 
captivă între palmele mele. Bineînţeles că nici unul dintre 
ceilalţi învingători n-a avut de înfruntat un Capitoliu care 
căuta un mijloc de a-l distruge. 

Să condensezi mai multe săptămâni în trei ore eo 
adevărată realizare, mai ales când te gândeşti câte camere 
de luat vederi au funcţionat în acelaşi timp. Cei care au pus 
cap la cap momentele captivante au fost nevoiţi să decidă 
ce fel de poveste vor să istorisească. Anul ăsta spun, pentru 
prima dată, o poveste de dragoste. Ştiu că eu şi Peeta am 
câştigat, dar, de la bun început, ni se acordă 
disproporționat de mult timp. Insă mă bucur, fiindcă 
rezumatul vine în sprijinul teoriei nebuni - de - dragoste, 
care justifică de ce am sfidat Capitoliul, însemnând, pe de 
altă parte, că nu vor zăbovi prea mult asupra omorurilor. 

Pentru început, în jur de o jumătate de oră e dedicată 
evenimentelor premergătoare intrării în arenă: extragerea, 
defilarea carelor prin Capitoliu, punctajele obţinute la 
antrenament şi interviurile. Totul pe un fundal sonor 
optimist, care face lucrurile de două ori mai cumplite, 
fiindcă, fireşte, aproape toţi cei de pe ecran sunt acum 
morţi. 

Odată ce ajungem în arenă, urmează o redare 
amănunţită a băii de sânge de la început, apoi scenariştii 
alternează, practic, imaginile tributurilor care îşi pierd 
viaţa cu imaginile noastre. De fapt, apare mai ales Peeta, nu 
e nici o îndoială că întreaga idilă se sprijină pe umerii lui. 
Acum văd ceea ce a văzut publicul, cum i-a indus pe 
profesionişti în eroare în privinţa mea, cum a stat treaz 
toată noaptea sub copacul cu viespoi-copoi, cum l-a 


înfruntat pe Cato ca să pot fugi, ba chiar şi cum a zăcut în 
mâl, rostindu-mi numele în somn. Prin comparaţie, eu par 
fără inimă - ferindu-mă de globuri de foc, doborând cuibul 
de viespi, aruncând în aer proviziile - până când plec în 
căutarea lui Rue. Episodul morţii ei este arătat în întregime, 
sulița care o străpunge, încercarea mea eşuată de a o salva, 
săgeata înfiptă în gâtul băiatului din Districtul 1, Rue 
dându-şi ultima suflare în braţele mele. Şi cântecul, cânt 
fiecare notă. În fiinţa mea, ceva se închide şi sunt prea 
amorţită ca să mai simt ceva. E ca şi cum aş privi nişte 
străini, în timpul unor alte Jocuri ale Foamei. Dar observ că 
lipseşte partea în care i-am acoperit cadavrul cu flori. 

Corect. Fiindcă până şi asta are iz de revoltă. 

Rezumatul începe să se deruleze în favoarea mea din 
momentul când se anunţă că pot rămâne în viaţă două 
tributuri din acelaşi district, iar eu strig numele lui Peeta, 
acoperindu-mi apoi gura cu palma. Dacă până atunci am 
părut indiferentă faţă de el, acum compensez totul 
descoperindu-l, îngrijindu-l ca să-şi recapete sănătatea, 
ducându-mă la festin pentru medicament şi sărutându-l fără 
nici o stinghereală. Privind cu detaşare, apariţia mutanţilor 
şi moartea lui Cato mi se par tot atât de oribile, dar am din 
nou senzaţia că totul li se întâmplă unor oameni pe care nu 
i-am întâlnit niciodată. 

Apoi soseşte momentul fructelor. Aud spectatorii 
cerându-şi unii altora să păstreze tăcerea, fiindcă nu vor să 
scape nimic. Şi mă inundă un val de recunoştinţă faţă de 
scenarişti, când văd că nu încheie filmul cu anunţul victoriei 
noastre, ci cu mine lovind cu pumnii în uşa de sticlă din 
aeronavă şi strigându-l pe Peeta în timp ce medicii se luptă 
să-l resusciteze. 

Din punct de vedere al supravieţuirii, e cel mai bun 
moment al meu, din întreaga seară. 

Imnul e intonat încă o dată şi ne ridicăm când pe scenă 
urcă preşedintele Snow în persoană, urmat de o fetiţă ce 
aduce coroana pe o pernă. Însă nu e decât una singură şi 
aud mulţimea exprimându-şi nedumerirea - pe capul cui va 


fi aşezată? - până când preşedintele o răsuceşte şi separă 
cele două jumătăţi. O pune pe prima pe fruntea lui Peeta, 
zâmbind. Îşi păstrează zâmbetul când o potriveşte pe cea 
de a doua pe capul meu, dar, la numai câţiva centimetri de 
ochii mei, ai lui sunt tot atât de neiertători ca ai unui şarpe. 

Atunci înţeleg că, deşi amândoi am fi mâncat fructele, 
vina se răsfrânge asupra mea, pentru că am avut ideea. Eu 
sunt instigatoarea. Cea care trebuie pedepsită. 

Urmează o mulţime de reverenţe şi de urale. Braţul e pe 
cale să mi se desprindă de atâta făcut cu mâna, când 
Caesar Flickerman le spune în sfârşit noapte bună 
spectatorilor, reamintindu-le să urmărească şi interviurile 
de încheiere de a doua zi. De parcă ar avea de ales. 

Eu şi Peeta suntem conduşi în mare grabă în vila 
preşedintelui, pentru Banchetul Victoriei, unde nu prea 
avem când să mâncăm, în vreme ce oficialităţile din 
Capitoliu şi sponsorii deosebit de generoşi îşi fac loc cu 
coatele pentru a fi fotografiaţi alături de noi. Prin faţa 
ochilor îmi fulgeră un chip după altul, ameţindu-mă din ce 
în ce mai tare pe măsură ce seara se apropie de sfârşit. Din 
când în când, întrezăresc figura liniştitoare a lui Haymitch 
sau pe cea amenințătoare a preşedintelui Snow, dar 
continui să râd, să le mulţumesc oamenilor şi să zâmbesc în 
timp ce sunt fotografiată, însă cu nici un chip nu dau 
drumul mâinii lui Peeta. 

Soarele aruncă o ultimă privire de sub orizont când ne 
despărţim unii de alţii la cel de-al doisprezecelea etaj al 
Centrului de Antrenament. Mă gândesc că acum voi putea 
în sfârşit să schimb o vorbă între patru ochi cu Peeta, dar 
Haymitch îl expediază împreună cu Porţia, ca să găsească 
un costum pentru interviu, şi mă escortează personal până 
la uşa camerei mele. 

— De ce nu pot sta de vorbă cu el? întreb. 

— O să aveţi destul timp pentru asta după ce ajungem 
acasă, sună răspunsul. Culcă-te, mâine la ora două intraţi în 
emisie. 


În ciuda amestecului necontenit al lui Haymitch, sunt 
hotărâtă să stau de vorbă cu Peeta fără martori. După ce 
mă zbucium şi după ce răsucesc totul pe toate părţile 
vreme de câteva ore, mă furişez pe coridor. Primul meu 
gând e să-l caut pe acoperiş, dar acolo nu e nimeni. După 
sărbătorirea din seara asta, până şi străzile aflate departe, 
jos, sunt pustii. Mă întorc pentru o vreme în pat, apoi mă 
hotărăsc să merg direct în camera lui, dar, când încerc să 
răsucesc mânerul uşii, descopăr că propriul meu dormitor a 
fost încuiat pe dinafară. La început îl bănuiesc pe Haymitch, 
însă apoi apare teama, mult mai perfidă, că s-ar putea să fiu 
supravegheată şi închisă de Capitoliu. Nici înainte de 
începerea Jocurilor Foamei n-aş fi putut să evadez, dar 
acum pare să fie vorba de cu totul altceva, mult mai 
personal. Mă simt de parcă aş fi fost întemniţată pentru o 
infracţiune şi mi-aş aştepta sentinţa. Mă grăbesc să mă 
întorc în pat şi mă prefac că dorm până când Effie Trinket 
vine să mă trezească la un alt început de „zi mare, mare, 
mare!” 

Am la dispoziţie cinci minute, în care mănânc un castron 
cu cereale fierbinţi şi o porţie de tocană, înainte de 
descinderea echipei pregătitoare. 

— Spectatorii v-au adorat! 

E tot ce trebuie să le spun, apoi nu mai e nevoie să scot 
nici o vorbă în următoarele două ore. Când intră, Cinna îi 
dă mai întâi afară, apoi mă îmbracă într-o rochie albă, 
străvezie, şi îmi întinde o pereche de pantofi roz. Îmi 
desăvârşeşte el însuşi machiajul până ce par să radiez o 
strălucire blândă, trandafirie. Pălăvrăgim despre tot felul 
de lucruri fără nici o însemnătate, dar mă feresc să-l întreb 
ceva cu adevărat important fiindcă, după incidentul cu uşa, 
nu reuşesc să scap de senzaţia că sunt supravegheată 
permanent. 

__ Interviul se desfăşoară în salonul din capătul holului. 
Incăperea a fost golită, sofaua îndrăgostiţilor fiind adusă 
apoi înăuntru şi înconjurată de vaze cu trandafiri roşii şi 


roz. Evenimentul nu e înregistrat decât de câteva camere. 
Măcar nu e de faţă nici un spectator. 

Când intru, Caesar Flickerman mă cuprinde într-o 
îmbrăţişare călduroasă. 

— Felicitări, Katniss. Cum te simţi? 

— Perfect. Sunt doar agitată din cauza interviului, 
răspund. 

— N-ai de ce. O să petrecem momente fantastice, mă 
încurajează el, bătându-mă liniştitor pe obraz. 

— Nu mă pricep să vorbesc despre mine, mărturisesc. 

— Nimic din tot ce-o să spui n-o să fie nepotrivit, zice el. 

lar eu mă gândesc: Oh, Caesar, măcar dacă ai avea 
dreptate. Dar adevărul e că, în timp ce stăm de vorbă, 
preşedintele Snow s-ar putea să-mi pregătească un soi de 
„accident”. 

Pe urmă, Peeta e aici, chipeş în roşu şi alb, trăgându-mă 
deoparte. 

— Nu reuşesc să dau de tine. Haymitch pare hotărât să 
ne ţină despărțiți. 

Haymitch e de fapt hotărât să ne ţină în viaţă, dar acum 
ne ascultă prea multe urechi, aşa că mă mulţumesc să spun 
doar: 

— Da, în ultima vreme a devenit din cale-afară de 
responsabil. 

— Ei, n-a mai rămas decât asta şi mergem acasă. Acolo n- 
o să ne poată supraveghea tot timpul, zice Peeta. 

Mă simt străbătută de un fel de tremur, dar n-am timp să 
mă întreb de ce, fiindcă totul e gata pentru interviu. Ne 
aşezăm pe sofaua îndrăgostiţilor, într-o poziţie oarecum 
oficială. 

— Oh, dă-i drumul, cuibăreşte-te lângă el dacă vrei, 
spune Caesar. Arătaţi foarte dulce. 

Aşa că îmi strâng picioarele, ghemuindu-mă, iar Peeta 
mă trage mai aproape de el. 

Cineva începe numărătoarea inversă şi, cât ai clipi, 
intrăm în direct, pentru întreaga ţară. Caesar Flickerman e 
minunat, tachinează, glumeşte, se sufocă de emoție cândi 


se iveşte ocazia. Între el şi Peeta există deja o comunicare 
stabilită în noaptea primului interviu, o uşurinţă de a se lua 
cu delicateţe peste picior, aşa că eu zâmbesc cât mai mult şi 
vorbesc cât mai puţin cu putinţă. Adică sunt nevoită să spun 
câte ceva, dar îndrept conversaţia din nou către Peeta cât 
mai repede posibil. 

Totuşi, Caesar începe în cele din urmă să pună întrebări 
care cer un răspuns amănunţit. 

— Ei bine, Peeta, în zilele pe care le-aţi petrecut în grotă 
am aflat că te-ai îndrăgostit la prima vedere încă de la ce 
vârstă, de la cinci ani? 

— Din clipa când am dat cu ochii de ea, răspunde Peeta. 

— Dar, Katniss, ce drum ai parcurs tu! Cred că 
spectatorii s-au simţit cu adevărat entuziasmați numai 
urmărind cum te îndrăgosteai de el. Când ţi-ai dat seama că 
îl iubeşti? mă întreabă Caesar. 

— Oh, asta e greu de spus... 

Las să-mi scape un râs firav, acoperit de respiraţia 
sonoră, şi cobor privirea către mâini. Ajutor! 

— Ei, eu ştiu când m-a izbit revelaţia. In noaptea când |- 
ai strigat din copac, zice Caesar. 

Iți mulțumesc, îmi spun eu, apoi preiau ideea. 

— Da, cred că aşa a fost. Adică, până în clipa aceea, am 
încercat să nu mă gândesc la sentimentele mele, pentru că, 
sincer vorbind, totul era atât de derutant şi, descoperind că 
ţineam la el, n-aş fi făcut decât să înrăutăţesc lucrurile. Dar 
acolo, în copac, s-a schimbat totul. 

— Care crezi că a fost motivul? mă îmboldeşte Caesar. 

— Poate... fiindcă, pentru prima dată... aveam o şansă de 
a-l păstra, spun eu. 

In spatele unui cameraman, Haymitch lasă să-i scape un 
soi de oftat de uşurare şi înțeleg că am spus ce trebuia. 
Caesar scoate o batistă şi îşi îngăduie o pauză de o clipă, 
fiindcă se simte atât de mişcat. Îl simt pe Peeta apăsându-şi 
fruntea pe tâmpla mea când mă întreabă: 

— Şi acum, când mă ai, ce te-ai gândit să faci cu mine? 

Mă întorc spre el. 


— Să te pun într-un loc unde nu poţi fi rănit. lar, când el 
mă sărută, toţi cei de faţă suspină, efectiv. 

Caesar consideră că e momentul potrivit să înşire toate 
modurile în care am fost răniţi în arenă, de foc, de viespi, de 
arme. Dar abia când ajungem să vorbim despre mutanţi uit 
că mă aflu în faţa camerelor de luat vederi. Când Caesar îl 
întreabă pe Peeta cum „funcţionează” noul lui picior. 

— Noul picior? spun eu şi nu mă pot împiedica să întind 
mâna, ridicându-i manşeta pantalonilor. 

— Oh, nu, şoptesc, văzând mecanismul de metal şi plastic 
care i-a înlocuit carnea. 

— Nu ţi-a spus nimeni? mă întreabă Caesar, cu blândeţe. 

Clatin din cap. 

— N-am avut când, se justifică Peeta, cu o uşoară 
ridicare din umeri. 

— E vina mea, spun. Pentru c-am folosit garoul ăla. 

— Da, e vina ta că sunt în viaţă, zice Peeta. 

— Are dreptate, intervine Caesar. Fără el, ar fi sângerat 
cu siguranţă până la moarte. 

Presupun că e adevărat, dar sunt atât de întoarsă pe dos, 
încât să-mi vină să plâng, iar apoi îmi aduc aminte că 
întreaga ţară mă priveşte, aşa că-mi îngrop pur şi simplu 
faţa în cămaşa lui Peeta. Au nevoie de vreo două minute ca 
să mă convingă să mi-o arăt iarăşi, pentru că e mai bine în 
cămaşă, unde nu mă poate vedea nimeni, şi, când ies din 
nou la lumină, Caesar se fereşte să-mi mai pună întrebări, 
ca să-mi pot veni în fire. De fapt, mă lasă în pace până ce 
discuţia ajunge la fructe. 

— Katniss, ştiu că ai avut un şoc, dar trebuie să te-ntreb. 
Momentul în care ai scos fructele alea de pădure. Ce s-a 
petrecut atunci în mintea ta... hm? spune el. 

Fac o pauză lungă înainte de a-i da un răspuns, 
încercând să-mi adun gândurile. E momentul crucial, când 
fie am sfidat Capitoliul, fie ideea de a-l pierde pe Peeta m-a 
înnebunit într-o asemenea măsură, încât să nu mai fiu 
responsabilă pentru acţiunile mele. Pare să fie nevoie de un 


discurs îndelungat, dramatic, dar nu reuşesc să rostesc 
decât o singură frază, aproape inaudibilă: 

— Nu ştiu, doar că... n-am putut suporta gândul... căo să 
trăiesc fără el. 

— Peeta? Ai ceva de adăugat? întreabă Caesar. 

— Nu. Cred că e adevărat pentru amândoi. 

Caesar anunţă încheierea emisiunii şi se termină totul. 
Toată lumea râde, plânge şi se îmbrăţişează, dar eu încă nu 
sunt sigură, până ce nu ajung la Haymitch. 

— OK? şoptesc. 

— Perfect, răspunde el. 

Mă întorc în camera mea, să-mi strâng câteva lucruri, şi 
descopăr că n-am de luat nimic altceva decât broşa cu 
gaiţa-zeflemitoare pe care mi-a dat-o Madge. După Jocuri, 
cineva a adus-o în camera mea. Suntem purtaţi pe străzile 
oraşului într-o maşină cu ferestrele opace, iar trenul ne 
aşteaptă. Abia dacă avem timp să ne luăm rămas-bun de la 
Cinna şi de la Porţia, deşi o să-i revedem peste câteva luni, 
când vom face turul districtelor, pentru o serie de ceremonii 
ale victoriei. E modul Capitoliului de a le reaminti oamenilor 
că Jocurile Foamei nu se încheie, de fapt, niciodată. O să 
primim o mulţime de plăcuţe memoriale fără nici o utilitate 
şi toată lumea va fi nevoită să pretindă că ne-a îndrăgit. 

Trenul se pune în mişcare şi ne afundăm în noapte până 
ce părăsim tunelul, apoi respir aerul libertăţii, pentru prima 
oară din ziua extragerii încoace. Suntem însoţiţi de Effie şi, 
bineînţeles, de Haymitch. Mâncăm cantităţi enorme la cină 
şi ne aşezăm tăcuţi în faţa televizorului, urmărind reluarea 
interviului. Fiecare secundă lasă Capitoliul tot mai departe, 
în urmă, aşa că încep să mă duc cu gândul acasă. La Prim şi 
la mama. La Gale. Imi cer scuze şi plec să-mi schimb rochia 
cu o cămaşă simplă şi cu pantaloni. În timp ce îmi 
îndepărtez, încet şi complet, machiajul de pe faţă şi îmi 
împletesc părul în obişnuita coadă, încep să mă transform 
din nou în mine însămi. Katniss Everdeen. O fată care 
locuieşte în Filon. Când mă alătur celorlalţi, apăsarea 
braţului lui Peeta în jurul umerilor mei mi se pare străină. 


Când trenul se opreşte pentru scurtă vreme, pentru 
realimentare, ni se îngăduie să coborâm, să luăm o gură de 
aer curat. Nu mai e nevoie să fim păziţi. Eu şi Peeta ne 
plimbăm de-a lungul şinei, mână în mână, şi acum, când 
suntem singuri, nu sunt în stare să găsesc nimic de spus. El 
se opreşte şi-mi culege un mănunchi de flori de câmp. Când 
mi le oferă, mă străduiesc din greu să par încântată. 
Fiindcă el n-are de unde să ştie că florile roz cu alb sunt 
flori de ceapă sălbatică şi că nu fac altceva decât să-mi 
aducă aminte de orele pe care le-am petrecut culegându-le, 
împreună cu Gale. 

Gale. Ideea de a-l revedea peste câteva ore îmi strânge 
stomacul. De ce? Mi-e greu să-mi conturez ideea în minte. 
Ştiu doar că mă simt de parcă aş fi minţit pe cineva care se 
încrede în mine. Sau, cu mai multă exactitate, de parcă aş fi 
minţit doi oameni. Până acum, Jocurile m-au ajutat să fug de 
asta. Dar acasă nu vor mai fi nici un fel de Jocuri în spatele 
cărora să m-ascund. 

— Ce s-a-ntâmplat? întreabă Peeta. 

— Nimic, răspund eu. 

Ne continuăm plimbarea, trecând de capătul trenului, 
unde nu sunt sigură că în tufişurile pitice de pe marginea 
şinei nu e ascunsă vreo cameră de luat vederi. Totuşi, 
cuvintele refuză să-mi vină în minte. 

Tresar când Haymitch pune o mână pe spatele meu. 
Chiar şi aici, în mijlocul pustietăţii, vorbeşte cu voce 
scăzută. 

— Aţi făcut treabă bună, voi doi. Continuaţi şi în district, 
până dispar camerele. O să fim OK. 

II urmăresc îndreptându-se către tren, fiindcă aşa evit 
ochii lui Peeta. 

— Ce-a vrut să spună? mă întreabă el. 

— Capitoliul. Nu le-a plăcut şmecheria noastră cu 
fructele, mă trezesc eu vorbind. 

— Cum? Ce tot spui acolo? se miră el. 

— Gestul li s-a părut prea aproape de răzvrătire. Aşa că 
Haymitch mi-a dat sfaturi în ultimele câteva zile. Ca să nu 


înrăutăţesc lucrurile, spun eu. 

— 'Ţie ţi-a dat sfaturi? Mie nu. 

— Ştia că tu eşti destul de inteligent ca să-nţelegi. 

— N-am ştiut că trebuia să-nţeleg ceva, zice Peeta. 
Aşadar, vrei să spui că în aceste ultime zile şi presupun că... 
şi acolo, în arenă... totul n-a fost decât o strategie pusă la 
cale de voi doi. 

— Nu. Adică, nici măcar n-aveam cum să vorbesc cu el în 
arenă, nu-i aşa? mă bâlbâi eu. 

— Dar ştiai ce vrea de la tine, nu? 

Imi muşc buza. 

— Katniss? 

Dă drumul mâinii mele şi păşeşte într-o parte, parcă 
încercând să-şi regăsească echilibrul. 

— 'Totul a fost pentru Jocuri, îmi spune. Felul în care te-ai 
purtat. 

— Nu totul, răspund, strângând cu putere florile. 

— Atunci, cât de mult? Nu, lasă asta. Cred că adevărata 
întrebare e ce-o să mai rămână când ajungem acasă. 

— Nu ştiu, îi răspund. Cu cât ne apropiem mai mult de 
Districtul 12, cu atât sunt mai încurcată. 

El aşteaptă, sperând să mai audă şi alte explicaţii, dar nu 
mai urmează nimic. 

— Bine, să mă anunţi când te lămureşti, spune, şi 
durerea din vocea lui e palpabilă. 

Ştiu că urechile mele sunt vindecate, fiindcă, în ciuda 
huruitului locomotivei, aud fiecare pas care îl apropie de 
tren. În momentul când mă urc şi eu, Peeta s-a retras deja 
în camera lui, pentru noapte. Nu-l văd nici în dimineaţa 
următoare. De fapt, când îşi face din nou apariţia, tocmai 
intrăm în Districtul 12. Mă salută dând din cap, cu chipul 
lipsit de expresie. 

Vreau să-i spun că e nedrept. Că eram doi străini. Că am 
făcut ce-a trebuit ca să rămân în viaţă şi ca să supravieţuim 
amândoi în arenă. Că nu pot să-i explic ce mă leagă de Gale, 
pentru că n-o ştiu nici eu însămi. Că n-are rost să mă 
iubească, fiindcă oricum n-o să mă mărit niciodată şi că o să 


sfârşească prin a mă uri mai târziu, în loc s-o facă mai 
curând. Că, dacă am vreun sentiment faţă de el, asta n-are 
importanţă, fiindcă n-o să fiu niciodată în stare să-mi permit 
acel gen de dragoste care dă naştere unei familii, care 
aduce pe lume copii. Şi cum ar putea el s-o facă? Cum, după 
toate cele prin care am trecut? 

Aş vrea să-i spun şi cât de mult îi simt deja lipsa. Dar n-ar 
fi cinstit din partea mea. 

Aşa că stăm pur şi simplu alături, în tăcere, privind cum 
se conturează în jur mica noastră gară. Văd camerele de 
luat vederi înghesuite pe peron. Toată lumea va fi 
nerăbdătoare să asiste la întoarcerea noastră acasă. 

Cu coada ochiului, îl zăresc pe Peeta întinzându-mi 
mâna. Îl privesc nesigură. 

— Incă o dată? Pentru public? 

N-a spus-o cu mânie. În glasul lui pustiit nu e nimic, ceea 
ce mi se pare mai grav. Băiatul cu pâinea îmi scapă deja 
printre degete. 

li iau mâna şi i-o strâng cu putere, pregătindu-mă pentru 
filmare şi temându-mă de clipa când va trebui să-i dau 
definitiv drumul. 


SFÂRŞITUL CĂRŢII ÎNTÂI 


121 Piciorul cocoşului, în limba engleză (n. tr.). 
13* Menta pisicii, în limba engleză (n. tr.). 


14: Numele dat de indienii Algonguin unei varietăţi de 
săgeata apei (n. tr.). 


15.  Virnanţ, rută de grădină sau rută de muri, în limba engleză (n. 
tr). 
16! Licărire, în limba engleză (n. tr.).