Suzanne Collins — 03 Revolta

Bestseller intepnaţționa!l publicain 32 de tări 


SUZANNE COLLINS 


REVOLTA 


al treilea volum din seria 


JOCURILE FOAMEI 


SUZANNE COLLINS 
REVOLTA 


Traducere din limba engleză 
Ana-Veronica Mircea 


Pentru Cap, Charlie şi Isabel 


CUPRINS 


Partea întâi CENUŞA 
Chapter 1 
Chapter 2 
Chapter 3 
Chapter 4 
Chapter 5 
Chapter 6 
Chapter 7 
Chapter 8 
Chapter 9 

Partea a doua ATACUL 
Chapter 10 
Chapter 11 
Chapter 12 
Chapter 13 
Chapter 14 
Chapter 15 
Chapter 16 
Chapter 17 
Chapter 18 

Partea a treia ASASINATUL 
Chapter 19 
Chapter 20 
Chapter 21 
Chapter 22 
Chapter 23 
Chapter 24 


Chapter 25 
Chapter 26 
Chapter 27 
Epilog 


Partea întâi 
CENUŞA 


Chapter 1 

Îmi privesc pantofii, urmărind cum se aşterne 
pe pielea uzată un strat fin de cenuşă. Aici 
fusese aşezat patul pe care îl împărţeam cu 
Prim, sora mea. lar acolo fusese locul mesei de 
bucătărie. Cărămizile şemineului prăbuşit, acum 
un morman carbonizat, oferă un punct de 
referinţă pentru localizarea restului casei. Cum 
altfel m-aş putea orienta în marea acestor 
tonuri de gri? 

Din Districtul 12 n-a mai rămas aproape 
nimic. Acum o lună, bombele incendiare ale 
Capitoliului au ras de pe suprafaţa pământului 
casele minerilor săraci din Filon, prăvăliile din 
oraş, până şi clădirea Justiţiei. Singurul loc care 
a scăpat de incinerare a fost Cartierul 
Invingătorilor. Nu ştiu exact de ce. Poate ca să 
existe o zonă locuibilă agreabilă pentru oricine 
din Capitoliu care este nevoit să vină în district 
cu afaceri. 

Un reporter la vânătoare de ştiri ciudate. Un 
comitet însărcinat să aprecieze starea minelor 
de cărbune. Un detaşament de Apărători ai Păcii 
în căutarea refugiaților întorși acasă. 

Dar nu se întoarce nimeni, în afară de mine. 
Şi asta numai pentru o scurtă vizită. Autorităţile 
din Districtul 13 au fost împotriva întoarcerii 
mele. Au considerat-o o aventură costisitoare şi 
lipsită de sens, dat fiind faptul că sunt protejată 
de cel puţin o duzină de aeronave invizibile care 


mi se rotesc pe deasupra capului şi că nu există 
nicio informaţie pe care aş putea s-o aflu. Insă 
trebuia să văd districtul. Era o nevoie atât de 
imperioasă, încât am transformat-o într-o 
condiţie a cooperării mele la oricare dintre 
planurile lor. 

În cele din urmă, Plutarch Heavensbee, şeful 
creatorilor-de-joc, cel care i-a organizat pe 
rebelii din Capitoliu, şi-a azvârlit braţele în sus. 

— Lăsaţi-o să se ducă. Mai bine să irosim o zi 
decât încă o lună. Poate că un mictural 
districtului e exact ceea ce-i trebuie ca să se 
convingă că suntem de aceeaşi parte. 

De aceeaşi parte. Duc mâna la tâmpla stângă, 
în care simt o durere ascuţită. Exact în locul 
unde m-a lovit Johanna Mason cu bobina de 
sârmă. Amintirile mi se învârtejesc când încerc 
să despart adevărul de neadevăr. Ce serie de 
evenimente m-au condus aici, printre ruinele 
oraşului meu? E greu să-mi răspund, fiindcă 
efectele comoţiei provocate de Johanna n-au 
dispărut cu desăvârşire şi gândurile mele încă 
mai au tendinţa să se amestece unele cu altele. 
Şi medicamentele pe care le folosesc ca să-mi 
țină durerea sub control şi să-mi 
îmbunătăţească starea de spirit mă fac uneori 
să am vedenii. Aşa cred. Încă nu sunt convinsă 
că în noaptea când podeaua camerei mele de 
spital s-a transformat într-un covor de şerpi 
contorsionaţi am avut halucinaţii. 


Folosesc tehnica pe care mi-a sugerat-o unul 
dintre medici. Încep cu lucrurile cele mai simple, 
despre care ştiu că sunt reale, şi mă îndrept 
treptat către cele mai complicate. Lista începe 
să mi se deruleze în minte... 

Mă numesc Katniss Everdeen. Am 
șaptesprezece ani. Casa mea e în Districtul 12. 
Am luat parte la Jocurile Foamei. Am evadat. 
Capitoliul mă urăşte. Peeta a căzut prizonier. Se 
presupune că e mort. Cel mai probabil mort. 
Probabil e mai bine să fie mort... 

— Katniss. Să cobor? 

Vocea lui Gale, cel mai bun prieten al meu, 
ajunge la mine prin casca pe care au insistat 
rebelii s-o port. El e sus, în aeronavă, 
urmărindu-mă cu atenţie, gata să se 
năpustească dacă se întâmplă ceva rău. În 
acest moment realizez că stau ghemuită, cu 
coatele sprijinite pe coapse, cu capul în mâini. 
Probabil par în pragul unui soi de epuizare 
totală. Asta n-o să se întâmple. Nu acum, când 
mă lasă în sfârşit să mă dezvâăţ de 
medicamente. 

Mă ridic şi îi resping oferta cu o fluturare de 
mână. 

— Nu. Mă simt foarte bine. 

Ca să-mi întăresc spusele, încep să mă 
îndepărtez de vechea mea casă, mergând spre 
centrul oraşului. Gale a cerut să fie coborât în 
Doisprezece împreună cu mine, dar n-a forţat 


lucrurile când i-am refuzat compania. Înţelege 
că azi nu vreau pe nimeni alături. Nici măcar pe 
el. Există drumuri pe care trebuie să le faci 
singur. 

În vara asta, vremea e arzătoare şi foarte 
uscată. N-a căzut aproape niciun strop de ploaie 
care să răvăşească mormanele de cenuşă 
rămase în urma atacului. Îşi schimbă forma ici şi 
colo, ca reacţie la paşii mei. Nici o adiere nu le 
împrăştie. Urmăresc cu băgare de seamă ceea 
ce îmi amintesc că era drumul, fiindcă la 
început, când am aterizat pe Pajişte, n-am fost 
atentă şi am nimerit cu piciorul direct într-un 
bolovan. Numai că nu era bolovan - era ţeasta 
cuiva. S-a rostogolit şi s-a tot rostogolit, apoi s-a 
oprit cu faţa în sus. Şi pentru multă vreme nu 
mi-am putut lua privirea de la dinţi, întrebându- 
mă ai cui erau şi gândindu-mă că aşa ar fi arătat 
şi ai mei, în împrejurări similare. 

Paşii mei urmează drumul din obişnuinţă, dar 
nu e o idee bună, fiindcă e plin de rămăşiţele 
celor care au încercat să fugă. Unii au fost 
incineraţi pe de-a-ntregul. Însă ceilalţi, probabil 
răpuşi de fum, au scăpat de dezlănţuirea 
flăcărilor şi acum zac, împrăştiind miasme, în 
diferite stadii ale descompunerii, stârvuri 
acoperite de muşte, la discreţia necrofagilor. Eu 
te-am ucis, mă gândesc, trecând pe lângă un 
morman. Și pe tine. Şi pe tine. 

Pentru că am făcut-o. Săgeata mea, 


îndreptată către fisura din câmpul de forţă care 
înconjura arena, săgeata aia a stârnit furtuna de 
foc, ca represalii. Am aruncat întregul Panem în 
braţele haosului. 

Îmi răsună în minte cuvintele preşedintelui 
Snow, rostite în dimineaţa când urma să-ncep 
Turneul Triumfal. 

— Tu, Katniss Everdeen, fata din foc, te-ai 
dovedit a fi scânteia care, nesupravegheată, se 
poate transforma într-un infern, distrugând 
Panemul. 

Faptele au demonstrat că nici nu exagera, nici 
nu avea intenţia să mă sperie. Poate încerca 
într-adevăr să-mi obţină ajutorul. Dar eu 
pusesem deja în mişcare ceva pe care nu mai 
aveam nicidecum puterea să-l ţin sub control. 

Arde. Încă mai arde, mă gândesc, amorţită. 
Focurile din minele de cărbuni îşi înalţă fumul 
negru în depărtare. Însă n-a mai rămas nimeni 
căruia să-i pese. Mai bine de nouăzeci la sută 
din populaţia districtului e moartă. Cei în jur de 
opt sute de supraviețuitori sunt refugiaţi în 
Districtul 13 - dar, din punctul meu de vedere, 
asta e totuna cu a nu mai avea niciodată un 
cămin. 

Ştiu că n-ar trebui să gândesc aşa; ştiu că ar 
trebui să fiu recunoscătoare pentru modul în 
care am fost primiţi. Bolnavi, răniţi, înfometați şi 
cu mâinile goale. Însă nu pot trece niciodată 
peste faptul că Districtul 13 a jucat un rol în 


distrugerea Districtului 12. Ceea cenu mă 
absolvă pe mine de vinovăție - se pot aduce 
învinuiri din belşug. Însă fără ei nici nu aş fi fost 
inclusă într-un plan mai amplu de distrugere a 
Capitoliului şi n-aş fi avut mijloacele cu care s-o 
fac. 

Locuitorii Districtului 12 n-au avut o mişcare 
de rezistenţă organizată de ei înşişi. N-au avut 
niciun cuvânt de spus în toată povestea asta. 
Dar, spre ghinionul lor, m-au avut pe mine. O 
parte dintre supraviețuitori cred totuşi c-a fost 
noroc, fiindcă au scăpat în sfârşit din districtul 
nostru. Fiindcă au scăpat de foamea şi de 
oprimarea fără de sfârşit, de riscurile din mine, 
de biciul lui Romulus Thread, ultimul şef al 
Apărătorilor Păcii. 

Faptul că au cât de cât un nou cămin e privit 
ca o minune, de vreme ce, cu foarte puţin timp 
în urmă, nici măcar nu ştiuserăm că Districtul 
13 încă mai exista. 

Meritul pentru fuga supravieţuitorilor s-a 
revărsat direct asupra lui Gale, deşi el nu e 
dispus să-l accepte. Imediat ce s-a încheiat 
jubileul Pacificării - imediat ce am fost eu 
ridicată din arenă - în Districtul 12 s-a întrerupt 
curentul electric, ecranele televizoarelor s-au 
înnegrit şi în Filon s-a lăsat o asemenea linişte 
încât oamenii îşi puteau auzi unii altora bătăile 
inimii. Nimeni n-a schiţat vreun gest de protest, 
nimeni n-a sărbătorit cele petrecute în arenă. 


Însă, cincisprezece minute mai târziu, cerul era 
plin de aeronave şi ploua cu bombe. 

Gale a fost cel care s-a gândit la Pajişte, unul 
dintre puţinele locuri în care nu se găseau case 
vechi de lemn, îmbâăcsite de praf de cărbune. A 
condus într-acolo cât de mulţi oameni a putut, 
inclusiv pe mama şi pe Prim. A alcătuit o echipă 
care a dărâmat gardul - o simplă barieră 
inofensivă din plasă metalică în clipa aceea, 
când curentul electric fusese tăiat - şi a călăuzit 
pe toată lumea în pădure. l-a dus în singurul loc 
la care s-a putut gândi, la lacul pe care mi-l 
arătase tata în copilărie. Şi de acolo au privit 
flăcările îndepărtate mistuind tot ce cunoşteau 
pe lume. 

In zori bombardierele plecaseră de mult, 
focurile se stingeau şi li se alăturau ultimii 
supraviețuitori răzleţiţi. Mama şi Prim adunaseră 
răniții într-o singură zonă şi încercau să-i trateze 
cu orice puteau culege din pădure. Gale avea 
două arcuri şi două tolbe cu săgeți, un cuţit de 
vânătoare, un năvod şi de hrănit peste opt sute 
de oameni îngroziţi. Cu ajutorul celor care 
scăpaseră teferi, a reuşit să-i hrănească vreme 
de trei zile. Atunci a apărut pe neaşteptate o 
aeronavă care să-i evacueze în Districtul 13, 
unde erau suficiente compartimente pentru 
locuit, curate, cu pereţii albi, şi o mulţime de 
haine, şi unde se mânca de trei ori pe zi. 
Compartimentele aveau dezavantajul de a se 


afla sub pământ, hainele erau identice şi 
mâncarea relativ lipsită de gust, dar pentru 
refugiații din Districtul 12 toate astea nu 
reprezentau decât nişte inconveniente minore. 
Se aflau în siguranţă. Li se purta de grijă. Erau 
în viaţă şi fuseseră primiţi cu efuziune. 

Entuziasmul a trecut drept bunătate. Dar un 
bărbat pe nume Dalton, un refugiat din 
Districtul 10 care ajunsese în Treisprezece 
străbătând distanţa pe jos, cu zece ani mai 
înainte, mi-a dezvăluit adevăratul motiv. 

— Au nevoie de tine. De mine. De noi toţi. Cu 
ceva vreme în urmă a izbucnit un soi de 
epidemie de variolă care a ucis o grămadă 
dintre ei şi i-a lăsat pe încă şi mai mulţi sterili. 
Un nou lot de reproducători. Asta văd în noi. 

Cu zece ani în urmă, a lucrat la o fermă de 
vite, unde s-a ocupat de menţinerea diversităţii 
genetice a cirezii prin implantarea unor 
embrioni congelaţi pe termen lung. E foarte 
probabil să aibă dreptate în privinţa celor din 
Treisprezece, fiindcă prin preajmă nu par să fie 
destul de mulţi copii. Şi ce dacă? Nu suntem 
ţinuţi în ţarcuri, suntem instruiți ca să putem 
munci, copiii noştri sunt educați. Cei de peste 
paisprezece ani primesc grade inferioare în 
armată şi lumea li se adresează respectuos cu 
apelativul „Soldat”. Autorităţile din Treisprezece 
i-au acordat automat cetăţenia fiecărui refugiat. 

Şi totuşi simt ură faţă de ei. Insă, fireşte, eu 


urăsc acum aproape pe toată lumea. Pe mine 
mai mult decât pe oricine altcineva. 

Suprafaţa de sub tălpile mele devine mai tare 
şi simt sub covorul de cenuşă pietrele pavajului 
din piaţă. E mărginită de dărâmături, acolo unde 
se înălţau prăvăliile. Un morman de moloz 
înnegrit a luat locul clădirii Justiţiei. Mă îndrept 
către locul unde apreciez că s-a aflat brutăria 
părinţilor lui Peeta. N-a mai rămas nimic din ea, 
cu excepţia cuptorului transformat într-o masă 
topită, informă. Părinţii lui Peeta, cei doi fraţi 
mai mari ai lui - niciunul dintre ei n-a reuşit să 
ajungă în Districtul 13. Doar câţiva dintre aşa- 
numiții oameni cu stare din district au scăpat de 
foc. Peeta n-ar mai avea, oricum, la cine să 
revină. În afară de mine... 

Mă îndepărtez cu spatele de brutărie şi dau 
peste ceva, îmi pierd echilibrul şi mă pomenesc 
stând pe o bucată de metal încins de soare. 
Încerc să ghicesc ce-ar putea fi, apoi îmi aduc 
aminte de recentele îmbunătăţiri aduse de 
Thread pieţei. Butuci, stâlpi pentru biciuire şi 
asta, ce-a mai rămas din spânzurătoare. Rău. 
Asta e rău. Îmi readuce în minte fluxul 
imaginilor care mă chinuie, când sunt trează 
sau când dorm. Peeta torturat - afundat în apă, 
ars, ciopârţit, supus şocurilor electrice, schilodit, 
bătut - în timp ce Capitoliul încearcă să-i 
smulgă informaţii despre rebeliune, care nici 
măcar nu-i sunt cunoscute. Închid ochii şi strâng 


cu putere din pleoape, într-o încercare de a 
ajunge la el, străbătând sute şi sute de 
kilometri, de a-i trimite telepatic gândurile mele, 
de a-i da de ştire că nu e singur. Însă este. Şi 
nu-l pot ajuta. 

Alerg. Cât mai departe de piaţă şi către 
singurul loc pe care nu l-a distrus focul. Trec pe 
lângă ruinele casei primarului, unde a locuit 
prietena mea Madge. Nu ştiu nimic despre ea şi 
despre familia ei. Au fost evacuaţi, duşi la 
Capitoliu, din cauza poziţiei tatălui ei, sau au 
fost lăsaţi pradă flăcărilor? Cenuşa tălăzuieşte în 
jurul meu, şi îmi ridic poalele cămăşii peste 
gură. Nu mă întreb ce trag în nări, ci pe cine, 
cine ameninţă să mă sufoce. 

larba e pârjolită şi zăpada cenuşie s-a 
aşternut şi aici, dar cele douăsprezece case 
frumoase din Cartierul Învingătorilor sunt 
nevătămate. Intru dintr-un salt în cea care mi-a 
servit drept locuinţă în ultimul an, trântesc uşa 
şi mă sprijin cu spatele de ea. Locul pare 
neatins. Curat. lreal de tăcut. De ce m-am întors 
în Doisprezece? Cum mă poate ajuta vizita asta 
să răspund la întrebările de care nu reuşesc să 
scap? 

— Ce-o să fac? şoptesc către pereţi. 

Pentru că pur şi simplu nu ştiu. 

Oamenii îmi tot vorbesc, îmi vorbesc, îmi 
vorbesc, îmi vorbesc. Plutarch Heavensbee. 
Asistenta lui prevăzătoare, Fulvia Cardew. O 


amestecătură de lideri ai districtelor. Oficialităţi 
militare. Dar nu şi Alma Coin, preşedinta 
Districtului 13, care se mulţumeşte să 
privească. Are în jur de cincizeci de ani şi un păr 
cărunt care îi cade pe umeri ca un voal neted. 
Sunt oarecum fascinată de părul ei, fiindcă e 
atât de uniform, fără nicio imperfecţiune, fără 
niciun smoc, fără niciun fir cu vârful despicat. 
Are ochii cenuşii, dar nu ca ai locuitorilor 
Filonului. Sunt foarte spălăciţi, ca şi cum 
pigmentul le-ar fi fost absorbit cu desăvârşire. 
Au culoarea zloatei, pe care îţi doreşti s-o vezi 
topită. 

Ceea ce vor de la mine e să-mi asum cu 
adevărat rolul pe care mi l-au stabilit. Să fiu 
simbolul revoluţiei. Gaiţa Zeflemitoare. Nu e de 
ajuns tot ce-am făcut în trecut, sfidând 
Capitoliul la Jocuri, oferind un punct de 
concentrare a forţelor. Acum trebuie să devin 
adevăratul lider, chipul, vocea, întruparea 
revoluţiei. Persoana pe care pot conta districtele 
- dintre care cele mai multe sunt acum pe faţă 
în război cu Capitoliul - ştiind că le arată calea 
spre victorie. Nu trebuie s-o fac singură. Au o 
întreagă echipă de oameni care să mă 
machieze, să mă îmbrace, să-mi scrie 
discursurile, să-mi regizeze apariţiile - ca şi cum 
asta nu mi-ar suna oribil de familiar - şi eu nu 
trebuie să fac nimic altceva decât să-mi joc 
rolul. Uneori îi ascult, iar alteori mă mulţumesc 


să privesc linia perfectă a părului lui Coin, 
încercând să hotărăsc dacă e sau nu o perucă. 
În cele din urmă părăsesc încăperea fiindcă 
începe să mă doară capul, sau fiindcă e ora 
mesei, sau fiindcă dacă nu ies din subterane e 
posibil să-ncep să urlu. 

Nu mă obosesc să spun ceva. Mă ridic pur şi 
simplu şi plec. 

leri după-amiază, în timp ce se închidea uşa în 
urma mea, am auzit-o pe Coin: 

— V-am spus c-ar fi trebuit să salvăm mai 
întâi băiatul. 

Adică pe Peeta. N-aş putea să fiu de acord cu 
asta mai mult decât sunt. Peeta ar fi fost o 
portavoce excelentă. 

Şi pe cine-au pescuit în schimb din arenă? Pe 
mine, care nu cooperez. Pe Beetee, un 
inventator bătrân din Trei, pe care-l văd rar, 
fiindcă a fost atras în activitatea de 
perfecţionare a armamentului imediat ce a 
putut să stea în capul oaselor. l-au împins 
literalmente patul de spital cu rotile într-o zonă 
strict secretă şi acum nu-şi mai face apariţia 
decât ocazional, la orele de masă. E foarte 
inteligent şi foarte dornic să ajute cauza, dar nu 
reprezintă cu adevărat ceea ce se înţelege 
printr-un instigator. Şi mai e Finnick Odair, sex- 
simbolul din districtul pescarilor, cel care l-a 
ţinut pe Peeta în viaţă atunci când eu n-am fost 
în stare s-o fac. Vor să-l transforme şi pe el într- 


un lider al rebelilor, dar mai întâi vor trebui să-l 
păstreze treaz mai mult de cinci minute. Chiar şi 
atunci când e conştient, trebuie să repeţi totul 
de trei ori ca să-i ajungă la creier. Doctorii spun 
că e din cauza şocului electric de care a avut 
parte în arenă, dar eu ştiu că e ceva mai 
complicat decât atât. Ştiu că Finnick nu se 
poate concentra asupra niciunui eveniment din 
Treisprezece fiindcă se străduieşte din răsputeri 
să vadă ce se petrece la Capitoliu, cu Annie, 
fata nebună din districtul lui, singura fiinţă 
omenească din lume pe care-o iubeşte. 

În ciuda rezervelor mele serioase, trebuie să-l 
iert pe Finnick pentru rolul său în conspirația 
care m-a adus aici. Măcar el are cât de cât idee 
prin ce trec eu. Şi e nevoie de prea multă 
energie ca să-ţi conservi furia împotriva cuiva 
care plânge atât de mult. 

Cobor scările cu picioare de vânător care nu 
vrea să facă nici cel mai mic zgomot. Adun 
câteva amintiri: o fotografie a părinţilor mei din 
ziua nunţii, o panglică albastră pentru părul lui 
Prim, cartea familiei cu plante medicinale şi 
comestibile. Cartea cade, deschizându-se la o 
pagină cu flori galbene, şi mă grăbesc s-o 
închid, fiindcă au fost pictate de pensula lui 
Peeta. 

Ce-o să fac? 

Are vreun rost să fac ceva? Mama, sora mea 
şi familia lui Gale sunt în sfârşit în siguranţă. Cât 


despre restul oamenilor din Doisprezece, sunt 
fie morţi, ceea ce este ireversibil, fie protejaţi în 
Treisprezece. Nu mai rămân decât rebelii din 
districte. Bineînţeles că urăsc Capitoliul, dar nu 
cred că asumându-mi rolul de Gaiţă 
Zeflemitoare le pot aduce vreun folos celor care 
încearcă să-i vină de hac. Cum pot ajuta 
districtele, când ori de câte ori fac o mişcare 
provoc suferinţe şi pierderi de vieţi? Bătrânul 
împuşcat în Districtul 11 fiindcă a fluierat. 
Represiunile din Doisprezece după ce-am 
intervenit în timpul biciuirii lui Gale. Stilistul 
meu, Cinna, târât din Camera de Lansare 
înainte de Jocuri, însângerat şi fără cunoştinţă. 
Informatorii lui Plutarch cred c-a fost ucis în 
timpul interogatoriului. Sclipitorul, enigmaticul, 
încântătorul Cinna e mort din cauza mea. Îmi 
alung gândul, fiindcă e insuportabil de dureros, 
nu-i pot face faţă fără să-mi pierd cu 
desăvârşire fragilul control asupra situaţiei. 

Ce-o să fac? 

Să devin Gaiţa Zeflemitoare... binele pe care 
l-aş aduce, oricare ar fi acela, ar putea 
compensa pagubele? În cine mă pot încrede, ca 
să-i iau drept bun răspunsul la această 
întrebare? Cu siguranţă nu în echipa din 
Treisprezece. Jur că acum, când familia mea şi a 
lui Gale sunt ferite din calea răului, aş putea să 
fug. Nu mi-a mai rămas decât o singură 
problemă nerezolvată. Peeta. Dacă aş fi sigură 


că e mort, aş putea să dispar în pădure şi să nu 
mă mai întorc niciodată. Dar până atunci sunt 
cu mâinile legate. 

Mă răsucesc pe călcâie când aud un sâsâit. Cu 
spatele arcuit şi urechile pleoştite, cel mai urât 
motan din lume stă în uşa bucătăriei. 

— Buttercup, spun. 

Au murit mii de oameni, dar el a supravieţuit 
şi pare chiar să se hrănească foarte bine. Cu ce? 
Poate intra şi ieşi din casă prin fereastra 
cămării, pe care o lăsam întotdeauna 
întredeschisă. E posibil să mănânce şoareci-de- 
câmp. Refuz să iau în considerare alternativa. 

Mă ghemuiesc şi întind mâna. 

— Vino-ncoace, băiete. 

Puțin probabil. E supărat fiindcă a fost 
abandonat. În plus, nu-i ofer mâncare, iar 
talentul meu de a-i da resturi a fost întotdeauna 
singura modalitate prin care mi-am răscumpărat 
păcatele în ochii lui. O vreme, când ne 
întâlneam în casa veche, fiindcă niciunuia dintre 
noi nu-i era pe plac cea nouă, părea că era 
începutul unei relaţii. Dar e clar că s-a zis cu 
asta. Clipeşte din ochii ăia galbeni, nesuferiţi. 

— Vrei s-o vezi pe Prim? îl întreb. 

Numele îi atrage atenţia. În afară de al lui, e 
singurul cuvânt care-i spune ceva. Scoate un 
miau răguşit şi se apropie de mine. Il iau în 
braţe şi îi mângâi blana, apoi deschid dulapul, 
scotocesc după geanta mea de vânătoare şi îl 


îndes neceremonios înăuntru. Nu există niciun 
alt mod de a-l duce la aeronavă şi, pentru sora 
mea, motanul ăsta cântăreşte cât o lume 

întreagă. Capra ei, Lady, un animal într-adevăr 
de valoare, nu şi-a făcut din nefericire apariţia. 

Aud în cască vocea lui Gale, spunându-mi că 
trebuie să ne-ntoarcem. Dar geanta pentru 
vânat mi-a adus aminte că mai vreau ceva. O 
agăţ de spătarul unui scaun şi urc în fugă scările 
spre dormitorul meu. În dulap atârnă haina de 
vânătoare a tatei. Am adus-o aici din casa 
veche înainte de Jubileu, cu gândul că prezenţa 
ei ar fi putut să le aducă alinare mamei şi lui 
Prim după moartea mea. Slavă Domnului, 
fiindcă altfel ar fi fost acum cenuşă. 

Contactul cu pielea moale pare liniştitor, şi 
amintirea orelor pe care le-am petrecut 
purtând-o mă calmează pentru o clipă. Pe urmă, 
inexplicabil, palmele încep să-mi transpire. O 
senzaţie stranie îmi cuprinde încet ceafa. Mă 
răsucesc brusc, întorcându-mă cu faţa spre 
cameră, şi descopăr că e pustie. Ordonată. 
Toate sunt la locul lor. N-am auzit niciun sunet 
alarmant. Atunci ce e? 

Strâmb din nas. E mirosul. Greţos, artificial. O 
pată albă trage cu ochiul din vaza cu flori uscate 
de pe măsuţa mea de toaletă. Mă apropii cu 
paşi prudenţi. Acolo, nelăsându-se ascuns de 
verii lui conservaţi, e un trandafir alb, proaspăt. 
Perfect. Cu toţi ghimpii şi cu petale mătăsoase. 


Şi înţeleg imediat cine mi l-a trimis. 

Preşedintele Snow. 

Când mirosul începe să-mi facă greață, mă 
retrag şi ies din încăpere. De când e acolo? Deo 
zi, de o oră? Rebelii au făcut o incursiune în 
Cartierul Învingătorilor, asigurându-se că nu e 
niciun pericol înainte de a mi se permite să vin 
aici, dar au căutat explozibili, microfoane, orice 
era neobişnuit. Dar poate trandafirul nu li s-a 
părut demn de luat în seamă. Doar pentru mine 
are un înţeles. 

La parter, înşfac geanta de vânătoare, lovind- 
o de podea în mers, înainte de a-mi aminti că 
are un ocupant. Pe peluză, fac semne frenetice 
către aeronavă în timp ce Buttercup se zbate. Il 
înghiontesc cu cotul, gest care nu reuşeşte 
decât să-l înfurie. O aeronavă se materializează 
şi lasă în jos o scară. Mă urc pe ea şi curentul 
mă paralizează până când sunt ridicată la bord. 

Gale mă ajută să mă desprind de scară. 

— Te simţi bine? 

— Da, răspund, ştergându-mi sudoarea de pe 
faţă cu mâneca. 

Mi-a lăsat un trandafir! Vreau s-o strig, dar nu 
sunt sigură că ţin să-mpărtăşesc o asemenea 
informaţie când cineva ca Plutarch mă 
urmăreşte din priviri. În primul rând, fiindcă aş 
părea nebună. De parcă fie mi-aş fi imaginat 
totul, ceea ce e foarte posibil, fie aş avea reacţii 
exagerate, fapt care mi-ar garanta o întoarcere 


în tărâmul viselor induse de medicamente, de 
unde mă străduiesc atât de mult să evadez. 
Nimeni n-o să înţeleagă pe deplin - că nu e pur 
şi simplu o floare, nici măcar o floare din partea 
preşedintelui Snow, ci făgăduiala răzbunării - 
fiindcă nimeni altcineva n-a stat în birou, alături 
de el, înainte de Turneul Triumfal, când m-a 
ameninţat. 

Aşezat pe măsuţa mea de toaletă, trandafirul 
alb ca zăpada! e un mesaj personal care îmi 
este adresat. Vorbeşte despre o poveste 
neterminată, îmi şopteşte: Îti pot da de urmă. 
Pot ajunge la tine. Poate te supraveghez chiar 
acum. 


1 Snow - în lb. engleză (n. tr.). 


Chapter 2 

Se năpustesc aeronavele Capitoliului să ne 
doboare din cer? În timp ce zburăm pe deasupra 
Districtului 12, mă uit neliniştită după ceva care 
să indice un atac, dar nu ne urmăreşte nimic. 
După mai multe minute, când aud un schimb de 
vorbe între Plutarch şi pilot, care confirmă că 
spaţiul aerian e liber, încep să mă mai relaxez 
puţin. 

Gale dă din cap la auzul urletelor care ies din 
geanta mea de vânătoare. 

— Acum ştiu de ce-a trebuit să te-ntorci. 

— De parcă ar fi existat măcar o singură 
şansă să fie recuperat. 

Arunc geanta pe un scaun, unde creatura 
dezgustătoare începe să mârâie gros, din gâtlej. 
— Oh, mai taci, îi spun genţii, afundându-mă 
în scaunul capitonat de lângă fereastră, în faţa 

ei. 

Gale se aşază lângă mine. 

— E rău acolo, jos? 

— N-ar fi putut fi mai rău, îi răspund. 

Mă uit în ochii lui şi îmi văd reflexia propriei 
mele suferinţe. Mâinile noastre se găsesc una 
pe cealaltă, agăţându-ne cu repeziciune de o 
parte a Districtului 12 pe care Snow n-a reuşit 
cumva s-o distrugă. Rămânem tăcuţi pentru tot 
restul călătoriei către Treisprezece, care nu 
durează decât patruzeci şi cinci de minute. Un 


drum de o săptămână pe jos. Bonnie şi Twill, 
refugiatele din Districtul 8 pe care le-am întâlnit 
iarna trecută în pădure, nu erau, la urma 
urmelor, chiar atât de departe de destinaţia lor. 
Insă, după toate aparențele, n-au reuşit s-o 
atingă. Când am întrebat despre ele în 
Treisprezece, nimeni n-a părut să ştie despre ce 
vorbeam. Probabil au murit în pădure. 

Din aer, Districtul 13 arată cam tot atât de 
vesel ca Doisprezece. Ruinele nu fumegă, aşa 
cum ni le arată Capitoliul la televizor, dar 
deasupra pământului nu mai există aproape 
nicio urmă de viaţă. In cei şaptezeci şi cinci de 
ani care s-au scurs din Zilele intunecate - când 
se spune că Treisprezece ar fi fost ras de pe 
faţa pământului în războiul dintre Capitoliu şi 
districte - aproape toate construcţiile noi s-au 
făcut sub pământ. Acolo exista deja un complex 
subteran de mare întindere, îmbunătăţit de-a 
lungul secolelor pentru a servi fie drept refugiu 
clandestin al liderilor guvernului în timp de 
război, fie ca ultim adăpost al omenirii pentru 
cazul în care la suprafaţă traiul ar fi fost 
imposibil. Şi, cu mult mai important pentru 
locuitorii Districtului 13, era locul unde se 
desfăşura programul de perfecţionare a 
armamentului nuclear al Capitoliului. În timpul 
Zilelor Negre, rebelii din Treisprezece au 
preluat, prin luptă, controlul de la forţele 
guvernamentale, şi-au îndreptat rachetele 


nucleare către Capitoliu şi au propus un târg: 
intenționau s-o facă pe morţii, cerând în schimb 
să fie lăsaţi în pace. Capitoliul mai avea un 
arsenal nuclear în vest, dar nu-i putea ataca 
decât ca răzbunare pentru ceva anume. A fost 
silit să accepte înţelegerea propusă. A demolat 
toate rămăşiţele vizibile ale districtului şi a 
distrus toate căile de acces din exterior. Poate 
liderii Capitoliului s-au gândit că, fără ajutor, 
Treisprezece avea să piară oricum. Şi asta a fost 
cât pe ce să se întâmple, de mai multe ori, dar a 
reuşit de fiecare dată să se salveze, datorită 
unei raţionalizări severe a resurselor, unei 
respectări înverşunate a disciplinei şi unei 
vigilenţe neîntrerupte în privinţa altor atacuri 
ale Capitoliului. 

Cetăţenii districtului locuiesc acum aproape în 
exclusivitate sub pământ. Putem ieşi afară, 
pentru exerciţii fizice şi ca să ne bucurăm de 
lumina soarelui, dar numai în momente foarte 
strict precizate în orarul nostru. N-ai cum să nu- 
ţi cunoşti orarul. În fiecare dimineaţă, trebuie 
să-ţi introduci braţul drept într-o şmecherie din 
perete. Îţi scrie pe partea interioară netedă a 
antebraţului programul zilei, cu o cerneală 
violetă spălăcită. 7:00 - Micul dejun. 7:30 - De 
serviciu la bucătărie. 8:30 - Centrul educațional, 
Camera 17. Şi aşa mai departe. Cerneala e de 
neşters până la 22:00 - Baie. Atunci dispare 
substanţa aia, indiferent ce-o fi, care-o face 


rezistentă la apă şi orarul se curăţă în 
întregime. Luminile se sting la semnalul de la 
22:30, când toată lumea care nu lucrează în 
schimbul de noapte trebuie să fie în pat. 

La început, când eram atât de bolnavă în 
spital, puteam să neglijez imprimarea orarului. 
Dar odată ce m-am mutat în Compartimentul 
307, cu mama şi sora mea, mi s-a cerut să mă 
încadrez în program. Totuşi ignor în foarte mare 
măsură cuvintele de pe braţul meu, cu excepţia 
orelor de masă. Mă întorc pur şi simplu în 
compartimentul nostru, hoinăresc prin district 
sau adorm într-o ascunzătoare. Într-un canal de 
ventilaţie abandonat. În spatele ţevilor de apă 
din spălătorie. lar în Centrul educaţional e un 
dulap excelent, fiindcă nimeni nu pare să aibă 
vreodată nevoie de rechizite. Aici se fac atât de 
multe economii, încât irosirea unui obiect e 
practic o infracţiune. Din fericire, oamenii din 
Districtul 12 n-au fost niciodată risipitori. Dar 
am văzut-o o dată pe Fulvia Cardew mototolind 
o foaie de hârtie pe care nu erau scrise decât 
două cuvinte şi, după privirile care i-au fost 
adresate, ai fi zis că tocmai omorâse pe cineva. 
S-a îmbujorat ca o roşie, scoţându-şi mai tare în 
evidenţă florile argintii incrustate în obrajii 
rotofei. O adevărată întrupare a excesului. Una 
dintre puţinele mele plăceri din Treisprezece 
este să-i privesc pe cei câţiva „rebeli” răzgâiaţi 
din Capitoliu puşi în încurcătură când încearcă 


să se integreze. 

Nu ştiu cât timp o să mai pot continua cu 
această desconsiderare totală a preciziei de 
ceasornic cerute de gazdele mele. În momentul 
de faţă sunt lăsată în pace fiindcă sunt 
dezorientată mental - aşa scrie pe brăţara mea 
medicală din plastic - şi toată lumea trebuie să- 
mi tolereze aberaţiile. Dar asta nu poate dura la 
nesfârşit. Aşa cum nu poate dura nici răbdarea 
lor în problema Gaiţei Zeflemitoare. 

Odată ajunşi pe platoul de aterizare, eu şi 
Gale coborâm mai multe şiruri de trepte, 
îndreptându-ne spre Compartimentul 307. Am 
putea lua liftul, numai că-mi aduce într-o prea 
mare măsură aminte de cel care m-a ridicat în 
arenă. Mă obişnuiesc cu foarte mare greutate să 
stau atât de mult sub pământ. Dar, după 
întâlnirea supranaturală cu trandafirul, 
coborârea mă face pentru prima oară să mă 
simt mult mai în siguranţă. 

Ezit în faţa uşii marcate cu numărul 307, 
anticipând întrebările familiei mele. 

— Ce-o să le spun despre Doisprezece? îl 
întreb pe Gale. 

— Mă-ndoiesc că-ţi vor cere amănunte. L-au 
văzut arzând. Sunt îngrijorate mai ales fiindcă 
nu ştiu cum o să suporţi tu asta. Gale îmi atinge 
obrazul. Aşa cum sunt şi eu. 

Îmi apăs pentru o clipă faţa de mâna lui. 

— O să supraviețuiesc. 


Respir adânc şi deschid uşa. 

Mama şi sora mea sunt acasă, pentru 18:00 - 
Meditaţie, jumătatea de oră de odihnă dinaintea 
mesei de seară. Le văd îngrijorarea de pe 
chipuri în timp ce încerc să-mi apreciez propria 
stare emoţională, îmi golesc geanta de 
vânătoare şi programul se schimbă în 18:00 - 
Adorarea pisicii. Prim stă pur şi simplu pe 
podea, plângând şi legănându-l în braţe pe 
afurisitul de Buttercup, care se opreşte din tors 
numai ca să şuiere din când în când spre mine. 
Îmi adresează o privire deosebit de infatuată 
când îi leagă Prim la gât panglica albastră. 

Mama strânge cu putere la piept fotografia 
din ziua nunţii şi o aşază, alături de cartea cu 
plante, pe dulapul cu sertare furnizat de guvern. 
Eu atârn haina tatei de spătarul unui scaun. 
Pentru o clipă, încăperea pare să semene cu 
casa noastră. Prin urmare, presupun că vizita 
mea în Doisprezece n-a fost în totalitate o 
pierdere de timp. 

Coborâm către sala de mese pentru 18:30 - 
Cina, când începe să-i ţiuie lui Gale 
comunicatorul-manşetă. Seamănă cu un ceas 
supradimensionat, dar primeşte mesaje scrise. 
Permisiunea de a deţine un asemenea obiect e 
un privilegiu deosebit, rezervat persoanelor 
importante pentru cauză, un statut câştigat de 
Gale fiindcă i-a salvat pe oamenii din 
Doisprezece. 


— Au nevoie de noi doi la Comandament, 
spune el. 

Îl urmez la o distanţă de câţiva paşi, 
încercând să mă adun înainte de a fi aruncată în 
ceea ce trebuie să fie, fără îndoială, o altă 
sesiune insistentă pe tema Gaiţei Zeflemitoare. 
Şovăi în faţa uşii Comandamentului, sala în care 
se ţin şedinţele/ consiliile de război, dotată cu 
ultimele realizări din domeniul tehnicii de vârf, 
pereţi computerizaţi vorbitori, hărţi electronice 
reprezentând mişcările de trupe din diverse 
districte şi o masă dreptunghiulară imensă, cu 
panouri de control pe care n-am voie să le ating. 
Însă nimeni nu mă observă, fiindcă sunt adunaţi 
cu toţii în capătul opus al încăperii, unde se află 
un televizor care transmite fără întrerupere 
emisiunile Capitoliului. Mă gândesc că aş putea 
pleca pe furiş, când Plutarch, a cărui siluetă 
masivă ascunde ecranul, mă zăreşte cu coada 
ochiului şi-mi face insistent semn să mă alătur 
celorlalţi. Înaintez fără tragere de inimă, 
întrebându-mă de ce m-ar putea interesa 
emisiunea. Dau întotdeauna acelaşi lucru. 
Reportaje de război. Propagandă. Reluarea 
bombardamentelor din Districtul 12. Un mesaj 
ameninţător al preşedintelui Snow. Aşa că 
imaginea lui Caesar Flickerman, eterna gazdă a 
Jocurilor Foamei, cu faţa lui vopsită şi cu 
costumul scânteietor, pregătindu-se să ne ofere 
un interviu, e aproape distractivă. Până când 


aparatul de filmat se retrage şi văd că oaspetele 
lui e Peeta. 

Imi scapă un sunet. Aceeaşi combinaţie între 
icnet şi geamăt care se aude când eşti sub apă, 
atât de lipsit de oxigen încât ai ajuns în punctul 
dincolo de care începe durerea. Împing oamenii 
într-o parte şi-n alta până când ajung exact în 
faţa lui, cu mâna sprijinită de ecran. Îi cercetez 
ochii, căutând orice indiciu al durerii, orice 
reflexie a chinurilor torturii. Nu e nimic. Peeta 
pare sănătos, aproape robust. Pielea Îi 
străluceşte, fără niciun cusur, ca după un 
tratament de hidratare şi împrospătare. E calm 
şi serios. Nu se potriveşte cu imaginea băiatului 
bătut şi însângerat care-mi bântuie visele. 

Caesar se instalează mai confortabil în fotoliul 
din faţa lui Peeta şi îl priveşte lung. 

— Aşadar... Peeta... bine ai revenit. 

El schiţează un zâmbet. 

— Caesar, credeai că m-ai intervievat pentru 
ultima oară, fac pariu. 

— Mărturisesc că e aşa, recunoaşte Caesar. În 
noaptea dinaintea Jubileului Pacificării... ei bine, 
cine-ar fi crezut că te vom revedea? 

— Nu făcea parte din planul meu, asta e sigur, 
spune Peeta, încruntându-se. 

Caesar se apleacă uşor către el. 

— Cred că toată lumea şi-a dat foarte bine 
seama care era planul tău. Să te sacrifici în 
arenă, ca să poată supravieţui Katniss Everdeen 


şi copilul vostru. 

— Aşa e. Clar şi simplu. Degetele lui Peeta 
urmăresc modelul de pe braţul scaunului 
capitonat. Dar şi alţii aveau planuri. 

Da, şi alţii aveau planuri, mă gândesc. Prin 
urmare Peeta a ghicit cum ne-au folosit rebelii 
drept pioni? Cum a fost pusă la cale de la bun 
început salvarea mea? Şi, în cele din urmă, cum 
ne-a trădat Haymitch Abernathy, mentorul 
nostru, pe amândoi, pentru o cauză despre care 
pretindea că nu-l interesează? 

In tăcerea care urmează, observ ridurile 
apărute între sprâncenele lui Peeta. A ghicit sau 
i s-a spus. Dar Capitoliul nu l-a ucis, nici măcar 
nu l-a pedepsit. Pe moment, asta îmi depăşeşte 
cele mai nebuneşti speranţe. Il sorb din ochi în 
întregul lui, îi sorb sănătatea trupului şi a minţii. 
Toate se scurg prin mine, ca morfina care mi se 
dă în spital, domolindu-mi durerea din ultimele 
săptămâni. 

— Ce-ar fi să ne povesteşti despre ultima 
noapte în arenă? sugerează Caesar. Ca să ne- 
ajuţi să lămurim nişte lucruri. 

Peeta dă din cap, dar începe să vorbească în 
voie, pe îndelete. 

— Acea ultimă noapte... să povestesc despre 
ultima noapte... ei bine, la început trebuie să-ţi 
imaginezi cum te simţeai în arenă. Erai ca o 
insectă captivă într-un bol plin cu abur. Jur- 
împrejur, junglă... verde şi vie şi ticăind. Ticăitul 


unui ceas imens, mistuindu-ţi viaţa. Fiecare oră 
promitea o nouă oroare. Trebuie să-ţi imaginezi 
că în ultimele două zile muriseră şaisprezece 
oameni - unii dintre ei apărându-te. În ritmul în 
care mergeau lucrurile, noi, ultimii opt, aveam 
să fim morţi până dimineaţă. Cu excepţia unuia. 
A învingătorului. Şi ai plănuit să nu fii tu acela. 

Amintirea îmi umple trupul de sudoare. Mâna 
îmi alunecă de pe ecran şi îmi atârnă moale pe 
lângă corp. Peeta n-are nevoie de o pensulă ca 
să picteze imagini din timpul Jocurilor. Se 
descurcă la fel de bine folosindu-se de cuvinte. 

— Odată ce eşti în arenă, restul lumii pare 
foarte departe, continuă el. Toţi oamenii şi toate 
lucrurile care ţi-au fost dragi şi care au avut 
importanţă pentru tine aproape că încetează să 
mai existe. Cerul roz, monştrii din junglă şi 
tributurile care îţi vor sângele devin realitatea 
definitorie a vieţii tale, singura care are 
importanţă. Oricât de rău te-ai simţi din cauza 
asta, eşti nevoit să ucizi câţiva oameni, fiindcă 
în arenă nu ai decât o singură dorinţă. Şi e 
foarte costisitoare. 

— Te costă propria viaţă, spune Caesar. 

— Oh, nu. Te costă mult mai mult decât viaţa. 
Uciderea unor nevinovaţi? ripostează Peeta. Te 
costă tot ce eşti. 

— Tot ce eşti, repetă Caesar, cu voce scăzută. 
În încăpere s-a lăsat tăcerea, şi o simt 
răspândindu-se în întregul Panem. O întreagă 


naţiune se înclină către ecrane. Fiindcă nimeni 
n-a mai spus vreodată ce simţi de fapt în arenă. 
Peeta continuă. 

— Aşa că te străduieşti să-ţi îndeplineşti 
dorinţa. Şi în noaptea aceea, da, dorinţa mea 
era s-o salvez pe Katniss. Dar, chiar şi fără să fi 
ştiut despre rebeli, ceva nu părea în ordine. 
Totul era prea complicat. M-am pomenit 
regretând că nu fugisem cu ea în ziua aceea, 
ceva mai devreme, aşa cum îmi propusese. Însă 
eram într-un punct de unde nu mai aveam cum 
să ne retragem. 

— Eraţi prea implicaţi în planul lui Beetee de a 
electrifica lacul, spune Caesar. 

— Eram prea ocupați să ne jucăm de-a aliaţii 
cu ceilalţi. N-ar fi trebuit să-i las niciodată să ne 
despartă! izbucneşte Peeta. Atunci am pierdut- 
O. 

— Când ai rămas lângă copacul pe care-l 
lovea fulgerul, în timp ce ea şi Johanna Mason 
au luat bobina de sârmă şi au coborât către apă, 
lămureşte Caesar lucrurile. 

— Eu n-am fost de acord! Peeta se agită, 
sângele îi urcă în obraji. Dar n-am putut să-l 
contrazic pe Beetee fără să dau de înţeles că 
noi aveam de gând să ieşim din alianţă. Când a 
fost tăiată sârma, totul s-a transformat într-o 
nebunie. Nu-mi amintesc decât fragmente 
disparate. Am încercat s-o găsesc. L-am văzut 
pe Brutus omorându-l pe Chaff. L-am ucis eu 


însumi pe Brutus. Ştiu că ea mă striga. Pe urmă 
fulgerul a lovit copacul ăla şi câmpul de forţă 
din jurul arenei... a sărit în aer. 

— Katniss l-a aruncat în aer, Peeta, spune 
Caesar. Ai văzut filmul. 

— N-a ştiut ce face. Niciunul dintre noi n-a 
reuşit să-nţeleagă planul lui Beetee. Se vede că 
ea încerca să priceapă ce-avea de făcut cu 
sârma aia, ripostează Peeta. 

— Bine. Doar că pare dubios, insistă Caesar. 
Ca şi cum ar fi acţionat tot timpul după planul 
rebelilor. 

Peeta e în picioare, aplecat spre faţa 
intervievatorului, cu mâinile încleştate de 
braţele scaunului lui. 

— Serios? Şi făcea parte din planul ei să fie 
aproape ucisă de Johanna? Să fie paralizată de 
şocul electric? Să declanşeze bombardamentul? 
Acum Peeta ţipă. N-a ştiut, Caesar! Niciunul 
dintre noi n-a ştiut nimic, decât că încercam să 
ne păstrăm în viaţă unul pe altul! 

Caesar îi atinge pieptul cu mâna, într-un gest 
deopotrivă autoprotector şi conciliant. 

— OK, Peeta, te cred. 

— OK. 

Peeta se îndepărtează de Caesar, îşi retrage 
mâinile, şi le trece prin păr, răvăşindu-şi buclele 
blonde, elegant aranjate. Se prăbuşeşte în 
scaun, distrat. 

Caesar aşteaptă o clipă, studiindu-l. 


— Dar mentorul vostru, Haymitch Abernathy? 

Trăsăturile lui Peeta se înăspresc. 

— Habar n-am ce ştia Haymitch. 

— E posibil să fi făcut parte din conspirație? 
întreabă Caesar. 

— N-a pomenit niciodată despre asta, 
răspunde Peeta. 

Caesar insistă. 

— Dar ce-ţi spune inima? 

— Că n-ar fi trebuit să am încredere în el. 
Atâta tot. 

Nu l-am mai văzut pe Haymitch de când l-am 
atacat, pe aeronavă, lăsându-i pe faţă urmele 
lungi ale unghiilor mele. Ştiu că pentru el e rău 
aici. Districtul 13 interzice cu stricteţe producţia 
şi consumul oricărei băuturi alcoolice, până şi 
spirtul pentru frecţii din spital e ţinut sub cheie. 
Haymitch e în sfârşit forţat să se lase de 
băutură, fără nicio rezervă secretă şi fără nicio 
licoare pregătită în casă care să-i facă perioada 
de tranziţie mai uşoară. L-au lăsat să stea izolat 
până când îşi termină cura de dezintoxicare şi 
se consideră că nu e indicat să apară în public. 
Trebuie să fie cumplit, dar mi-am pierdut orice 
strop de simpatie pentru el de când mi-am dat 
seama că ne-a înşelat. Sper că se uită acum la 
emisiunea Capitoliului, ca să-şi dea seama că şi 
Peeta s-a lepădat de el. 

Caesar îl bate uşor pe umăr. 

— Putem să ne oprim acum, dacă vrei. 


— Mai avem de vorbit şi despre altceva? 
întreabă confuz Peeta. 

— Voiam să te întreb ce părere ai despre 
război, dar dacă eşti prea tulburat..., începe 
Caesar. 

— Oh, nu sunt prea tulburat ca să răspund la 
întrebarea asta. Peeta respiră adânc, apoi se 
uită drept în aparatul de filmat. Vreau ca toată 
lumea care ne urmăreşte - indiferent dacă e de 
partea Capitoliului sau de partea rebelilor - să 
stea să se gândească o clipă ce ar putea 
însemna acest război. Pentru fiinţele umane. 
Mai înainte am ajuns aproape în pragul 
extincţiei luptându-ne unii cu alţii. Acum suntem 
încă şi mai puţini. Mediul în care trăim e încă şi 
mai fragil. Vrem cu adevărat să facem asta? Să 
ne distrugem definitiv unii pe alţii? Sperând - 
ce? Că o specie cu mai mult bun-simţ va 
moşteni rămăşiţele fumegânde ale Pământului? 

— De fapt, nu... nu sunt sigur că te pot 
urmări..., spune Caesar. 

— Nu ne putem lupta unii cu alţii, Caesar, îi 
explică Peeta. Nu vom rămâne destul de mulţi 
ca să ne putem continua existenţa. Dacă nu 
lasă toată lumea armele jos - şi vreau să spun 
că asta ar trebui să se-ntâmple foarte curând - 
se termină totul, oricum. 

— Aşadar... tu ceri o încetare a focului. 

— Da. Cer o încetare a focului, spune obosit 
Peeta. Acum ce-ar fi să rugăm gărzile să mă 


conducă înapoi, în apartamentul meu, ca să pot 
construi încă o sută de castele din cărţi de joc? 

Caesar se întoarce spre camera de filmat. 

— Perfect. Cred că asta încheie interviul. 
Reluăm programul nostru obişnuit. 

Muzica le însoţeşte ieşirea, apoi o femeie 
citeşte lista obiectelor aflate într-o presupusă 
penurie la Capitoliu - fructe proaspete, baterii 
solare, săpun. O privesc cu o concentrare care 
nu mă caracterizează, fiindcă ştiu că toată 
lumea îmi aşteaptă reacţia la interviu. Dar nu 
reuşesc să trec atât de repede totul prin prisma 
raţiunii - bucuria de a-l vedea pe Peeta viu şi 
nevătămat, faptul că m-a apărat, susţinând 
inocenţa mea în privinţa colaborării cu rebelii, şi 
complicitatea lui cu Capitoliul, incontestabilă 
acum, după ce a cerut încetarea focului. Oh, a 
spus-o ca şi cum ar fi condamnat ambele tabere 
participante la război. Dar, în momentul de faţă, 
când rebelii au obţinut numai câteva victorii 
minore, încetarea focului n-ar avea ca urmare 
decât întoarcerea noastră la statutul anterior. 
Sau chiar ceva mai rău. 

Aud acuzaţiile împotriva lui Peeta înfiripându- 
se în spatele meu. Cuvintele trădător, mincinos 
şi duşman reverberează. De vreme ce nu pot 
nici să mă alătur indignării rebelilor, nici să o 
contracarez, hotărăsc că e cel mai bine să plec. 
Când ajung la uşă, vocea lui Coin se înalţă 
deasupra celorlalte. 


— Nu ţi s-a permis să pleci, soldat Everdeen. 

Unul dintre oamenii ei îşi pune mâna pe braţul 
meu. Gestul nu e nicidecum agresiv, dar, după 
ce am fost în arenă, am o reacţie defensivă faţă 
de orice atingere nefamiliară. Îmi eliberez braţul 
dintr-o smucitură şi ies în fugă pe coridor. Aud 
în urmă zgomotul unei încăierări, dar nu mă 
opresc. Mintea mea face în grabă un inventar al 
micilor cotloane bizare în care-mi place să mă 
ascund şi mă ghemuiesc în dulapul cu rechizite, 
încovrigându-mă lângă o ladă cu cretă. 

— Trăieşti, şoptesc, apăsându-mi palmele pe 
obraji şi simţindu-mi zâmbetul atât de larg încât 
arată probabil ca o strâmbătură. 

Peeta e viu. Şi trădător. Dar pe moment nu-mi 
pasă. Nu-mi pasă ce spune şi de ce o spune, 
contează doar că mai e încă în stare să ţină un 
discurs. 

După o vreme, uşa se deschide şi înăuntru se 
strecoară cineva. Gale îşi face loc lângă mine, 
cu sângele picurându-i din nas. 

— Ce s-a-ntâmplat? întreb. 

— Am nimerit în calea lui Boggs, răspunde el, 
cu o ridicare din umeri. 

Mă folosesc de mânecă pentru a-i şterge 
nasul. 

— Ai grijă! 

Încerc s-o fac cu mai multă blândeţe. 
Tamponez, nu şterg. 

— Asta care e? 


— Oh, ştii. Lacheul de încredere al lui Coin. 
Cel care a-ncercat să te-oprească. Imi 
îndepărtează mâna. Încetează! O să mă faci să 
sângerez de moarte. 

Picăturile s-au transformat într-o şuviţă 
neîntreruptă. Renunţ la încercările mele de prim 
ajutor. 

— Te-ai bătut cu Boggs? 

— Nu, am blocat doar uşa când a-ncercat să 
te urmărească. Cotul lui m-a nimerit în nas, 
spune Gale. 

— Probabil că te vor pedepsi, zic eu. 

— Au făcut-o deja. 

Îşi ridică încheietura mâinii. Mă holbez la ea 
fără să înţeleg. 

— Coin mi-a luat comunicatorul-manşetă. 

Îmi muşc buza, străduindu-mă să nu râd. Dar 
pare atât de ridicol. 

— Îmi pare rău, soldat Gale Hawthorne. 

— Să nu-ţi pară, soldat Katniss Everdeen. 
Rânjeşte. Oricum mă simţeam ca o lichea 
plimbându-mă pe-aici cu el. lzbucnim amândoi 
în râs. Cred c-a fost o adevărată avansare în 
grad. 

Asta e unul dintre puţinele lucruri bune din 
Treisprezece. Faptul că l-am recăpătat pe Gale. 
Presiunea căsătoriei aranjate de Capitoliu între 
mine şi Peeta odată dispărută, am reuşit să ne 
recâştigăm prietenia. El nu împinge lucrurile 
mai departe - nu încearcă să mă sărute sau să 


vorbească despre dragoste. Fie fiindcă am fost 
atât de bolnavă, fie vrea să-mi lase toată 
libertatea, fie îşi dă seama că ar fi pur şi simplu 
o cruzime acum, cu Peeta în mâinile Capitoliului. 
Indiferent care ar fi adevărul, am din nou pe 
cineva căruia să-i pot spune toate secretele. 

— Cine sunt oamenii ăştia? întreb. 

— Suntem noi. Dacă am fi avut rachete 
nucleare în loc de câteva bucăţi de cărbune. 

— Îmi place să cred că Doisprezece n-ar fi 
abandonat celelalte districte în Zilele Negre. 

— Ar fi fost posibil. Dacă am fi avut de ales 
între a o face, a ne preda sau a începe un război 
nuclear, spune Gale. Într-un fel, e remarcabil c- 
au reuşit să supravieţuiască. 

Poate e din cauză că încă mai am în pantofi 
cenuşa propriului district, dar e prima dată când 
le acord oamenilor din Treisprezece ceea ce le- 
am refuzat până acum: le recunosc meritele. 
Fiindcă au supravieţuit în pofida sorţilor 
potrivnici. Trebuie să fi fost cumplit în anii lor de 
început, când au stat înghesuiți în încăperi 
subpământene după ce bombardamentele le 
transformaseră oraşul în pulbere. Cu populaţia 
decimată, fără niciun posibil aliat căruia să-i 
ceară ajutor. În ultimii şaptezeci şi cinci de ani, 
au învăţat să fie independenţi, şi-au transformat 
populaţia într-o armată şi au construit o 
societate nouă fără ajutorul nimănui. Ar fi fost 
mult mai puternici dacă epidemia de variolă nu 


le-ar fi redus rata natalității şi nu i-ar fi făcut să 
caute cu atâta disperare un nou fond de gene şi 
reproducători. Poate că sunt militarişti, 
exagerează cu programarea timpului şi, într-un 
fel, le lipseşte simţul umorului. Dar sunt aici. ŞI 
vor să-nfrângă Capitoliul. 

— Totuşi, spun, le-a luat cam mult timp până 
să se-arate. 

— Nu le-a fost uşor. A fost nevoie să creeze o 
bază a rebelilor la Capitoliu şi un soi de 
organizaţii subterane în districte, îmi explică el. 
Pe urmă au avut nevoie de cineva care să pună 
totul în mişcare. Au avut nevoie de tine. 

— Au avut nevoie şi de Peeta, dar par să fi 
uitat asta, zic eu. 

Chipul lui Gale se înnegurează. 

— E posibil ca Peeta să fi făcut foarte mult rău 
în seara asta. Bineînţeles că majoritatea 
rebelilor îi vor respinge imediat propunerea. Dar 
sunt districte în care rezistenţa e şubredă. 
Încetarea focului e evident ideea preşedintelui 
Snow. Dar venind din gura lui Peeta pare atât 
de rezonabilă. 

Îmi e teamă de răspunsul lui Gale, dar îl întreb 
oricum: 

— De ce crezi c-a spus-o? 

— Poate c-a fost torturat. Sau convins. Eu 
presupun c-a făcut un soi de târg, ca să te 
protejeze. Lansează ideea încetării focului dacă 
Snow îl lasă să te prezinte drept o tânără 


gravidă derutată, care n-avea idee ce se _ 
petrece când a fost luată prizonieră de rebeli. In 
felul ăsta, dacă districtele pierd, pentru tine mai 
există încă şansa de fi privită cu indulgență. 
Dacă ţi-o foloseşti cum trebuie. Probabil că par 
încă uluită, fiindcă Gale îşi rosteşte următoarea 
frază foarte lent. Katniss... el se străduieşte în 
continuare să te păstreze în viaţă. 

Să mă păstreze în viață? Şi apoi înţeleg. 
Jocurile nu s-au încheiat. Am părăsit arena, dar, 
de vreme ce nici Peeta, nici eu n-am fost ucişi, 
ultima lui dorinţă de a mă menţine în viaţă 
continuă să stea în picioare. Intenţia lui e să mă 
ţină ascunsă, în siguranţă şi închisă, cât timp se 
desfăşoară războiul. Pe urmă niciuna dintre 
părţi nu va avea motiv să mă ucidă. ŞI el? Dacă 
înving rebelii, pentru el va fi un dezastru. lar 
dacă învinge Capitoliul, cine ştie? Poate ni se va 
îngădui să trăim amândoi - dacă eu mă port 
cum se cuvine - şi să urmărim Jocurile, care vor 
continua... 

Prin minte îmi fulgeră imagini: sulița 
străpungând trupul lui Rue în arenă, Gale 
atârnând fără cunoştinţă de stâlpul de biciuire, 
ţinutul pustiit de acasă, presărat cu cadavre. ŞI 
pentru ce? Pentru ce? Pe măsură ce mi se 
înfierbântă sângele, îmi amintesc alte lucruri. 
Prima mea privire asupra revoltei din Districtul 
8. Învingătorii ţinându-se de mâini în noaptea 
dinaintea Jubileului Pacificării. Săgeata pe care- 


am tras-o în câmpul de forţă din Arenă, ceea ce 
n-a fost un accident. Tăria cu care mi-am dorit 
să se-mplânte adânc în inima duşmanului meu. 

Sar în sus, răsturnând o cutie cu o sută de 
creioane, care se împrăştie pe podea. 

— Ce e? întreabă Gale. 

— Nu poate fi vorba de o încetare a focului. 
Mă aplec şi îndes pe bâjbâite minele de grafit de 
un cenuşiu întunecat în cutie. Nu putem da 
înapoi. 

— Ştiu. 

Gale adună un mănunchi de creioane şi le 
loveşte de podea ca să le-alinieze perfect. 

— Indiferent ce motiv a avut Peeta ca să 
spună ce-a spus, s-a înşelat. 

Creioanele idioate nu vor să intre în cutie şi, 
în frustrarea mea, rup câteva. 

— Ştiu. Dă-o încoace. Tu le faci pe toate 
bucăţi, îmi trage cutia din mâini şi o umple cu 
mişcări repezi, precise. 

— El nu ştie ce-au făcut în Doisprezece. Dacă 
ar fi văzut ce era pe pământ..., încep eu. 

— Katniss, nu te contrazic. Dacă aş putea să 
apăs pe un buton şi să ucid toată suflarea care 
lucrează pentru Capitoliu, aş face-o. Fără 
ezitare. Gale lasă ultimul creion să alunece în 
cutie şi îi închide capacul. Problema e ce-ai de 
gând să faci tu. 

Se dovedeşte că întrebarea care mă mistuie 
n-a avut niciodată decât un singur răspuns 


posibil. Dar a fost nevoie de trucul lui Peeta ca 
să-l recunosc. 

Ce-o să fac? 

Trag aer adânc în piept. Braţele mi se înalţă 
uşor - de parcă şi-ar aduce aminte de aripile 
alb-cu-negru pe care mi le-a creat Cinna -, apoi 
se lasă pe lângă trup. 

— O să fiu Gaiţa Zeflemitoare. 


Chapter 3 

Ochii lui Buttercup reflectă lumina palidă a 
becului de veghe de deasupra uşii în timp ce stă 
întins în îndoitura cotului lui Prim, din nou la 
datorie, apărând-o de noapte. Ea s-a cuibărit 
lângă mama. Adormite, arată exact ca în 
dimineaţa extragerii care m-a expediat la 
primele mele Jocuri. Eu am un alt pat fiindcă 
sunt în convalescenţă şi fiindcă oricum nimeni 
nu poate dormi alături de mine, am coşmaruri şi 
mă zvârcolesc. 

După ce mă zbucium şi mă întorc de pe o 
parte pe alta ore în şir, accept în sfârşit că asta 
va fi o noapte fără somn. Sub ochii atenţi ai lui 
Buttercup, traversez pe vârfuri dalele reci ale 
podelei, către comodă. 

În sertarul din mijloc sunt hainele pe care mi 
le-a dat guvernul. Toată lumea e îmbrăcată la 
fel, cu o cămaşă gri îndesată în pantaloni de 
aceeaşi culoare. Sub haine păstrez câteva 
lucruri pe care le-am avut asupra mea când am 
fost ridicată din arenă. Broşa cu gaița 
zeflemitoare. Simbolul lui Peeta, medalionul de 
aur care adăposteşte fotografia mamei, pe a lui 
Prim şi pe a lui Gale. O paraşută argintie, de 
care atârnă o canea pentru găurit copacii şi 
perla pe care mi-a dat-o Peeta cu câteva ore 
înainte de a arunca în aer câmpul de forţă. 
Districtul 13 mi-a confiscat tubul cu unguent, ca 


să fie folosit în spital, şi arcul cu săgeți, fiindcă 
numai paznicii au permisiunea să poarte arme. 
Sunt păstrate la loc sigur, în arsenal. 

Caut paraşuta pe bâjbâite şi îmi las degetele 
să alunece în interior până ce se închid în jurul 
perlei. Mă aşez din nou în pat, cu picioarele 
încrucişate, şi mă pomenesc frecând suprafaţa 
netedă şi irizată a perlei de buzele mele, dintr-o 
parte într-alta. Dintr-un anumit motiv, e ca o 
mângâiere. Un sărut rece din partea celui care 
mi-a dăruit-o. 

— Katniss? şopteşte Prim. E trează, mă 
priveşte încordată prin întuneric. Ce s-a 
întâmplat? 

— Nimic. Doar un vis urât. Culcă-te. 

E un reflex. Le protejez pe mama şi pe Prim 
ţinându-le departe de evenimente. 

Prim coboară din pat încet, cu grijă ca să n-o 
trezească pe mama, îl ia pe Buttercup în braţe 
şi se aşază lângă mine. Îmi atinge mâna care mi 
s-a strâns în jurul perlei. 

— Eşti rece. 

la o pătură de rezervă de la picioarele patului 
şi ne înfăşoară pe toţi trei în ea, învăluindu-mă 
deopotrivă în căldura ei şi într-a blănii 
motanului. 

— Ştii, ai putea să-mi spui. Mă pricep foarte 
bine când trebuie să păstrez un secret. Chiar şi 
faţă de mama. 

Aşadar a dispărut cu adevărat. Fetiţa cu 


partea din spate a bluzei ieşind în afară ca o 
coadă de rață, fetiţa care avea nevoie de ajutor 
ca s-ajungă la farfurii şi care mă implora să ne 
uităm la prăjiturile cu glazură din vitrina 
brutăriei. Vremu-rile marcate de tragedii au silit- 
o să se maturizeze prea repede, cel puţin după 
gustul meu, transformând-o într-o tânără femeie 
care coase răni sângerânde şi ştie că mama 
noastră nu trebuie să audă orice. 

— Mâine dimineaţă o s-accept să fiu Gaiţa 
Zeflemitoare, îi spun. 

— Fiindcă aşa vrei sau fiindcă te simţi obligată 
s-o faci? mă întreabă. 

Îmi vine să râd. 

— Cred că şi una, şi alta. Nu, vreau s-o fac. 
Trebuie, dacă o să-i ajute pe rebeli să-l înfrângă 
pe Snow. Strâng perla mai tare în pumn. E 
doar... Peeta. Mă tem că, dacă o să câştigăm, 
rebelii îl vor executa, ca trădător. 

Prim se gândeşte la asta. 

— Katniss, cred că nu-ţi dai seama cât de 
importantă eşti pentru cauză. Oamenii 
importanţi obţin de obicei ce doresc. Dacă vrei 
să-l aperi pe Peeta de rebeli, poţi. 

Presupun că sunt importantă. Au trecut prin 
multe ca să mă salveze. M-au dus în 
Doisprezece. 

— Adică... aş putea cere să i se acorde 
imunitate lui Peeta? Şi vor fi nevoiţi să accepte? 

— Cred că tu poţi să ceri aproape orice, şi ei 


vor fi nevoiţi să accepte. Dar cum o să ştii că-şi 
vor respecta cuvântul? 

Îmi aduc aminte de toate minciunile pe care 
ni le-a spus Haymitch mie şi lui Peeta, ca să 
facem ce dorea el. Ce i-ar putea împiedica pe 
rebeli să renege înţelegerea? O promisiune 
verbală în spatele uşilor închise, sau chiar o 
declaraţie scrisă - astea s-ar evapora cu 
uşurinţă după război. Existenţa sau validitatea 
lor se poate nega. Orice martor din 
Comandament ar fi tot atât de inutil. De fapt, 
probabil că vor scrie ei înşişi condamnarea lui 
Peeta la moarte. Am nevoie de un grup mult 
mai mare de martori. Am nevoie de toţi cei pe 
care-i pot găsi. 

— Vor promite în public, răspund. Buttercup 
dă brusc din coadă, şi eu văd în asta o 
încuviinţare. O s-o pun pe Coin s-o facă în faţa 
întregii populaţii din Treisprezece. 

Prim zâmbeşte. 

— Oh, aşa e bine. Nu e o garanţie, dar o să le 
fie mult mai greu să-şi încalce promisiunea. 

Simt acel gen de uşurare care urmează după 
ce găseşti o soluţie validă. 

— Ar trebui să te trezesc mai des, răţuşco. 

— AŞ vrea s-o faci, spune Prim. Mă sărută. 
Acum încearcă să dormi, da? 

Şi asta fac. 

În dimineaţa următoare, observ că 7:00 - 
Micul dejun e urmat direct de 7:30 - 


Comandament, ceea ce perfect, de vreme ce 
îmi permite să pun lucrurile în mişcare. În sala 
de mese, îmi arăt orarul, care conţine şi un soi 
de număr de identificare, în faţa unui senzor. În 
timp ce-mi împing tava de-a lungul tejghelei 
metalice din faţa cazanelor cu mâncare, văd că 
micul dejun e consistent, ca de obicei - un 
castron de cereale fierbinţi, o cană cu lapte şi o 
cupă mică, cu fructe sau legume. Azi avem 
piure de napi. Totul provine din fermele 
subterane ale Districtului 13. Mă aşez la masa 
rezervată pentru familiile Everdeen şi 
Hawthorne şi pentru alţi câţiva refugiaţi şi îmi 
mănânc repede porţia, dorindu-mi un supliment, 
dar aici nu există niciodată aşa ceva. Au ridicat 
alimentaţia la rang de ştiinţă. Primeşti un număr 
de calorii suficient până la masa următoare, nici 
mai mult, nici mai puţin. Porţia e calculată pe 
baza vârstei tale, a înălţimii, a structurii 
corporale, a stării de sănătate şi muncii fizice 
înscrise în orarul tău. Oamenii din Doisprezece 
primesc deja porţii ceva mai mari decât nativii 
din Treisprezece, într-un efort de a fi aduşi la 
greutatea normală. Presupun că soldaţii 
ciolănoşi obosesc prea repede. Insă dă 
rezultate. În numai o lună, am început să 
arătăm mai sănătoşi, mai ales copiii. 

Gale îşi pune tava alături de mine şi încerc să 
nu mă holbez la napii lui cu o figură prea jalnică, 
fiindcă vreau într-adevăr mai mulţi şi fiindcă e 


într-adevăr foarte iute când e vorba să-mi dea 
pe furiş mâncarea lui. Deşi îmi concentrez 
atenţia asupra şervetului pe care mi-l 
împăturesc cu grijă, în castronul meu îşi varsă 
conţinutul o lingură plină de napi. 

— Trebuie să încetezi cu asta, spun. Dar nu 
sunt prea convingătoare, fiindcă îmi duc deja 
suplimentul la gură. Serios. Probabil e ilegal, sau 
cam aşa ceva. 

Au reguli foarte stricte în privinţa mâncării. De 
exemplu, dacă nu termini de mâncat ceva şi 
vrei să păstrezi restul pentru mai târziu, nu poţi 
să-l scoţi din sala de mese. S-ar părea că, în 
perioada de început, s-a petrecut un incident 
legat de stocarea hranei. Pentru nişte oameni 
ca mine şi Gale, care s-au ocupat ani de zile de 
rezervele de alimente ale familiilor lor, asta nu 
cade bine. Suntem obişnuiţi să răbdăm de 
foame, dar nu şi să ni se spună cum să ne 
gospodărim proviziile. Din anumite puncte de 
vedere, Districtul 13 ne controlează cu mai 
multă stricteţe decât Capitoliul. 

— Ce-ar putea să-mi facă? Mi-au luat deja 
comunicatorul-manşetă, spune Gale. 

În timp ce îmi răzuiesc mâncarea din castron, 
curăţându-l perfect, asupra mea coboară 
inspiraţia. 

— Hei, poate-ar trebui să pun condiţia asta ca 
s-accept rolul Gaiţei Zeflemitoare. 

— Vorbeşti despre permisiunea de a te hrăni 


cu napi din porţia mea? face el. 

— Nu, despre permisiunea de a merge la 
vânătoare. Ideea mea îi atrage atenţia. Ar trebui 
să dăm totul la bucătărie. Însă am putea... 

Nu trebuie să-mi închei fraza, fiindcă el ştie. 
Am putea sta la suprafaţă. In pădure. Am putea 
fi din nou noi înşine. 

— Fă-o, îmi spune. Acum e momentul. Ai 
putea să le ceri luna de pe cer şi vor fi nevoiţi să 
găsească o cale de a-ţi face pe plac. 

Nu ştie că deja cer luna, pretinzându-le să 
cruţe viaţa lui Peeta. Înainte de a mă putea 
hotărî dacă să-i spun sau nu, un clopoțel anunţă 
sfârşitul mesei pentru schimbul nostru. Mă 
gândesc că o voi înfrunta de una singură pe 
Coin şi devin nervoasă. 

— Ce ai în orar? 

Gale îşi priveşte braţul. 

— Cursul de Istorie Nucleară. Unde, apropo, 
absenţa ta a fost remarcată. 

— Eu trebuie să merg la Comandament. Vii cu 
mine? îl întreb. 

— Da. Dar s-ar putea să mă dea afară după 
cele petrecute ieri. În timp ce ne ducem tăvile la 
locurile lor, adaugă: Ştii, ai face bine să-l pui şi 
pe Buttercup pe lista ta de cerinţe. Nu cred că 
aici le e cunoscut conceptul de animal de casă 
nefolositor. 

— Oh, îi vor găsi ceva de făcut. O să-i imprime 
orarul pe lăbuţă în fiecare dimineaţă, spun eu. 


Dar îmi propun să nu uit să-l includ, de dragul 
lui Prim. 

Când ajungem la Comandament, Coin, 
Plutarch şi oamenii lor se află deja adunaţi 
acolo. Apariţia lui Gale e întâmpinată cu câteva 
ridicări din sprâncene, dar nimeni nu-l dă afară. 
Tot ce mi-am propus să ţin minte s-a 
transformat într-o harababură, prin urmare cer 
să mi se dea imediat o hârtie şi un creion. 
Aparentul meu interes pentru dezbateri - 
manifestat pentru prima oară de când mă aflu 
aici - îi ia prin surprindere. Sunt schimbate mai 
multe priviri. Probabil că-mi pregătiseră un soi 
de predică suplimentară specială. Dar, în loc de 
asta, Coin îmi înmânează personal rechizitele şi 
toată lumea aşteaptă în tăcere în timp ce mă 
aşez la masă şi îmi scriu lista. Buttercup. 
vânătoare. Imunitatea lui Peeta. Anunţ public. 

Asta e. Probabil singura mea şansă de a face 
un târg. Gândeştete. Ce altceva mai vrei? Atunci 
îl simt, stând lângă umărul meu. Gale. Îl adaug 
pe listă. Nu cred că mă pot descurca fără el. 

Durerea de cap e pe cale să mă cuprindă şi 
gândurile încep să mi se amestece. Închid ochii 
şi pornesc să recit în tăcere: 

Mă numesc Katniss Everdeen. Am 
șaptesprezece ani. Casa mea e în Districtul 12. 
Am luat parte la Jocurile Foamei. Am evadat. 
Capitoliul mă urăşte. 

Peeta a căzut prizonier. Trăieşte. E trădător, 


dar trăieşte. Trebuie să-l păstrez în viață... 

Lista. Continuă să mi se pară prea scurtă. Ar 
trebui să-ncerc să gândesc într-o perspectivă 
mai amplă, să privesc dincolo de situaţia din 
prezent, când mi se acordă cea mai mare 
importanţă, să văd viitorul, când s-ar putea să 
nu mai valorez nimic. Ar trebui să cer mai mult? 
Pentru familia mea? Pentru rămăşiţele 
pământeşti ale oamenilor din districtul meu? Mă 
mănâncă pielea, simt atingerea cenuşie a 
morţilor. Simt impactul îngreţoşător dintre 
pantoful meu şi craniu. Mirosul de sânge şi de 
trandafiri îmi înţeapă nările. 

Creionul se mişcă pe pagină după bunul lui 
plac. Deschid ochii şi văd literele inegale. PE 
SNOW ÎL UCID EU. Dacă e capturat. Vreau 
privilegiul ăsta. 

Plutarch tuşeşte discret. 

— Ai terminat acolo? 

Îmi ridic ochii şi privesc ceasul. Stau la masă 
de douăzeci de minute. Finnick nu e singurul 
care are probleme de atenţie. 

— Da, răspund. Par răguşită, aşa că îmi dreg 
glasul. Da, facem o înţelegere. O să fiu Gaiţa 
voastră Zeflemitoare. 

Aştept să răsufle uşuraţi, să se felicite, să se 
bată pe spate unii pe alţii. Coin e la fel de 
impasibilă ca întotdeauna, mă priveşte fără să 
pară câtuşi de puţin impresionată. 

— Dar pun câteva condiţii. Netezesc lista şi 


încep. Familia mea îşi poate păstra pisica. 

Cea mai măruntă dintre cererile mele 
stârneşte o dispută. Rebelii din Capitoliu spun 
că asta e o falsă problemă - bineînţeles că-mi 
pot păstra animalul de casă - în timp ce 
reprezentanţii Districtului 13 explică în detaliu 
ce dificultăţi extreme sunt implicate. În cele din 
urmă se stabileşte că familia mea se va muta pe 
nivelul de sus, care oferă luxul unei ferestre de 
douăzeci de centimetri, plasate deasupra 
solului. Buttercup va putea veni şi pleca, să-şi 
vadă de ale lui. Va trebui să se hrănească 
singur. Dacă nu apare la ora stingerii, va 
rămâne afară. Dacă ridică probleme legate de 
securitate, va fi împuşcat pe loc. 

Pare OK. Nu diferă prea mult de modul în 
care-a trăit după plecarea noastră. Mai puţin 
partea cu împuşcatul. Dacă o să am impresia că 
e prea slab, o să-i pot strecura oricând nişte 
măruntaie, cu condiţia să mi se aprobe 
următoarea cerere. i 

— Vreau să vânez, spun. Cu Gale. In pădure. 

Asta amuţeşte pe toată lumea. 

— N-o să mergem departe. O să ne folosim 
propriile arcuri. Veţi primi carnea la bucătărie, 
adaugă Gale. 

Mă grăbesc să continui, înainte de a spune 
cineva nu. 

— E pur şi simplu... Mă sufoc închisă aici, ca... 
O să mă descurc mai bine, o să fiu mai rapidă 


dacă... o să pot vâna. 

Plutarch începe să explice care sunt piedicile 
- pericolele, măsurile suplimentare de pază, 
riscul de a mă răni - dar Coin îl întrerupe. 

— Nu. Lasă.-i. Le dăm două ore pe zi, scăzute 
din programul lor de instrucţie. Pe o rază de 
patru sute de metri. Cu aparatură de 
comunicare şi brățări de gleznă cu cip de 
urmărire. Ce urmează? 

Ating uşor lista. 

— Gale. Am nevoie să-mi fie alături când fac 
asta. 

— În ce sens să-ţi fie alături? Din culise? Să 
stea tot timpul lângă tine? Vrei să fie prezentat 
drept noul tău iubit? mă întreabă Coin. 

N-a spus-o pe un ton deosebit de răutăcios - 
dimpotrivă, cuvintele ei sună foarte prozaic. Dar 
şocul mă lasă totuşi cu gura căscată. 

— Cum? 

— Eu cred c-ar trebui să continuăm idila 
actuală. O renunțare rapidă la Peeta ar putea 
duce la pierderea simpatiei publicului, spune 
Plutarch. Mai ales de când se crede că poartă 
copilul lui. 

— De acord. Atunci, pe ecran, Gale poate fi 
descris, pur şi simplu, drept un camarad din 
rândul rebelilor. E în ordine? spune Coin. 

Mă holbez pur şi simplu la ea. Îşi repetă 
nerăbdătoare întrebarea. 

— În privinţa lui Gale. O să fie suficient? 


— Îl putem introduce oricând în scenariu, 
drept vărul tău, zice Fulvia. 

— Nu suntem veri, ripostăm eu şi Gale, într-un 
glas. 

— Da, dar va trebui totuşi să menţinem 
povestea asta, pentru păstrarea aparenţelor în 
faţa camerelor, subliniază Plutarch. În culise, e 
al tău întru totul. Altceva? 

Sunt năucită de întorsătura conversaţiei. 
Aluziile la faptul că aş putea renunţa cu uşurinţă 
la Peeta, că sunt îndrăgostită de Gale, toate 
astea au fost reale. Încep să-mi ardă obrajii. 
Simpla idee că, în actualele circumstanţe, m-aş 
putea gândi pe cine să prezint drept iubitul meu 
e înjositoare. Îmi las furia să mă impulsioneze şi 
îmi enunţ cea mai importantă pretenţie. 

— La sfârşitul războiului, dacă vom câştiga, 
Peeta va fi iertat. 

Tăcere deplină. Îl simt pe Gale încordându-se. 
Cred că ar fi trebuit să-i spun dinainte, dar nu 
ştiam cu certitudine cum ar fi reacţionat. Nu şi 
atunci când e vorba de Peeta. 

— Nu va fi pedepsit sub nicio formă, continui. 
Şi îmi vine o nouă idee. Acelaşi lucru e valabil 
pentru celelalte tributuri capturate, Johanna şi 
Enobaria. 

Ca să fiu sinceră, puţin îmi pasă de Enobaria, 
tributul brutal din Districtul 2. De fapt nu pot s-o 
sufăr, dar mi se pare că nu e corect să fie 
exclusă. 


— Nu, spune plat Coin. 

— Ba da, ripostez. Nu e vina lor că i-aţi 
abandonat în arenă. Cine ştie ce le face 
Capitoliul? 

— Vor fi judecaţi împreună cu alţi criminali de 
război şi trataţi aşa cum va decide tribunalul, 
spune ea. 

— Li se va garanta imunitatea! Îmi dau seama 
că mă ridic în picioare, îmi aud vocea plină, 
rezonantă. O să-ţi iei personal angajamentul 
ăsta, în faţa întregii populaţii din Districtul 13 şi 
a supravieţuitorilor din Doisprezece. Curând. 
Astăzi. Totul se va înregistra, spre ştiinţa 
generaţiilor viitoare. Tu şi guvernul tău vă veţi 
asuma responsabilitatea pentru siguranţa lor, 
sau vă veţi găsi altă Gaiţă Zeflemitoare! 

Cuvintele mele atârnă în aer preţ de o clipă 
îndelungată. 

— Asta-i ea! o aud pe Fulvia şuierând la 
urechea lui Plutarch. Exact aşa. În costum, cu 
focuri de armă în fundal, cu o singură dâră 
firavă de fum. 

— Da, asta e ceea ce vrem, şopteşte Plutarch. 

Vreau să le arunc o privire aspră, dar simt că 
ar fi o greşeală să-mi abat atenţia de la Coin. O 
văd socotind costurile ultimatumului meu, 
punându-le în balanţă cu posibila mea valoare. 

— Ce spuneţi, doamnă preşedinte? întreabă 
Plutarch. Date fiind circumstanţe-le, ai putea 
emite un act oficial de grațiere. Băiatul... nici 


măcar nu e major. 

— De acord, acceptă în cele din urmă Coin. 
Dar ai face bine să-ţi intri în rol. 

— O să intru, după ce faci anunţul, răspund. 

— Convocaţi o adunare de siguranţă naţională 
astăzi, în timpul Meditaţiei, ordonă ea. O să fac 
anunţul atunci. A mai rămas ceva pe lista ta, 
Katniss? 

Hârtia e strânsă ghem în pumnul meu drept. 
O întind pe masă, o netezesc şi citesc literele 
rahitice. 

— Un singur lucru. Pe Snow îl ucid eu. 

Pentru prima oară de când o ştiu, văd pe 
buzele preşedintei umbra unui zâmbet. 

— Când va sosi momentul vom da cu banul. 
Poate că are dreptate. Cu siguranţă nu sunt 
singura care doreşte să ia viaţa preşedintelui. ŞI 
cred că pot conta pe ea când e vorba să-mi 

îndeplinească dorinţa. 

— E rezonabil. 

Privirea lui Coin alunecă grăbită spre propriul 
braţ, apoi spre ceas. Şi ea trebuie să respecte 
un orar. 

— Atunci o las pe mâinile tale, Plutarch. 

Părăseşte încăperea urmată de echipa ei, 
lăsându-ne în urmă numai pe Plutarch, Fulvia, 
Gale şi pe mine. 

— Excelent. Excelent. Plutarch se afundă în 
scaun, cu coatele pe masă, frecându-se la ochi. 
Ştiţi ce-mi lipseşte? Mai mult decât orice? 


Cafeaua. Şi vă întreb, ar fi chiar atât de 
neconceput să avem ceva care să ne-mpingă pe 
gât terciul şi napii? 

— Nu ne-am închipuit că aici o să fie chiar 
atâta stricteţe, ne explică Fulvia, masând umerii 
lui Plutarch. Nu pentru cei din ierarhia 
superioară. 

— Am crezut c-o să existe cel puţin 
posibilitatea unor mici acţiuni lăturalnice, 
adaugă Plutarch. Adică, până şi Doisprezece 
avea o piaţă neagră, nu? 

— Da, Vatra, încuviinţează Gale. Acolo ne 
făceam negoţul. 

— Da, vedeţi! Şi uite cât de morali sunteţi 
amândoi! Practic incoruptibili. Plutarch oftează. 
Oh, în fine, războaiele nu durează la nesfârşit. 
Aşadar, mă bucur că vă avem în echipă. 

Se întinde într-o parte, către Fulvia, care e 
deja pregătită să-i înmâneze un album de schiţe 
legat în piele neagră. 

— Katniss, ştii, în general, ce îţi cerem. Sunt 
conştient că ai sentimente amestecate în 
privinţa participării tale. Sper că asta o să fie de 
folos. 

Împinge albumul către mine, de-a curmezişul 
mesei. În prima clipă îl privesc cu suspiciune. Pe 
urmă mă las înfrântă de curiozitate. Deschid 
coperta şi dau peste un desen care mă 
înfăţişează pe mine însămi, băţoasă şi 
puternică, într-o uniformă neagră. Un singur om 


ar fi putut concepe un asemenea veşmânt, la 
prima privire strict utilitar, iar la a doua o operă 
de artă. Linia descendentă a coifului, curba 
platoşei, lărgimea în uşor exces a mânecilor, 
care le permite faldurilor albe de sub braţe să 
fie vizibile. În mâinile lui, sunt din nou Gaiţa 
Zeflemitoare. 

— Cinna, şoptesc. 

— Da. Mi-a cerut să-i promit că n-o să-ţi arăt 
albumul ăsta decât după ce vei fi luat tu însâăţi 
hotărârea de a deveni Gaiţa Zeflemitoare. 
Crede-mă că am fost extrem de tentat, spune 
Plutarch. Continuă. Răsfoieşte-l. 

Întorc încet paginile, privind fiecare detaliu al 
uniformei. Straturile mulate pe corp ale armurii, 
armele ascunse în cizme şi în centură, 
întăriturile speciale din zona inimii. Pe ultima 
pagină, sub schiţa broşei mele cu gaița 
zeflemitoare, Cinna a scris: Pariez în continuare 
pe tine. 

— Când a... Vocea nu mă ajută. 

— Să vedem. Păi, chiar înainte de a se anunţa 
Jubileul Pacificării. Poate cu câteva săptămâni 
înainte de Jocuri? Nu sunt numai schiţele. Avem 
şi uniformele tale. Oh, şi Beetee are ceva cu 
adevărat deosebit, care te-aşteaptă-n arsenal. 
Nu vreau să stric surpriza dându-ţi indicii, zice 
Plutarch. 

— O să fii cea mai bine îmbrăcată rebelă din 
istorie, zâmbeşte Gale. 


Îmi dau brusc seama că şi el a ştiut şi nu mi-a 
spus. Ca şi Cinna, a vrut să iau decizia singură, 
de la început până la sfârşit. 

— Planul nostru e să lansăm un Asalt în Eter, 
spune Plutarch. Vrem să facem o serie de spot- 
prop-uri - ceea ce e o prescurtare pentru 
„Spoturi propagandistice” - în care să le fii 
prezentată şi să le difuzăm către întreaga 
populaţie din Panem. 

— Cum? Capitoliul are controlul exclusiv al 
transmisiunilor, spune Gale. 

— lar noi îl avem pe Beetee. Acum vreo zece 
ani a reconfigurat, în esenţă, reţeaua subterană 
prin care se transmit toate programele. E de 
părere că şansele noastre de reuşită sunt 
rezonabile. Bineînţeles că avem nevoie de ceva 
pe care să-l difuzăm. Prin urmare, Katniss, 
studioul e la dispoziţia ta. Plutarch se întoarce 
spre asistenta lui. Fulvia? 

— Eu şi Plutarch ne-am tot gândit cum am 
putea demara treaba asta. Credem că e cel mai 
bine să te construim pe tine, lidera rebelilor, 
dinspre exterior către... interior. Cu alte cuvinte, 
să găsim cea mai senzaţională înfăţişare 
posibilă a Gaiţei Zeflemitoare, apoi să ne 
ocupăm de personalitatea ta, făcând-o demnă 
de aspectul exterior! ne explică ea, radiind. 

— Aveţi deja uniforma, spune Gale. 

— Da, dar ea e plină de cicatrice şi de sânge? 
Are strălucirea focului rebeliunii? Cât de 


murdară poate fi, fără să dezguste publicul? În 
orice caz, trebuie să arate cumva. Adică, 
evident că asta - se apropie grăbită de mine şi 
îmi încadrează faţa între palme - nu se 
potriveşte. 

Imi smucesc din reflex capul spre spate, dar 
ea e deja ocupată să-şi adune lucrurile. 

— Aşadar, cu acest plan în minte, avem o altă 
mică surpriză pentru tine. Haideţi, haideţi. 

Ne cheamă cu un semn al mâinii, iar eu şi 
Gale ieşim pe coridor, în urma ei şi a lui 
Plutarch. 

— Atât de bine intenţionată şi totuşi atât de 
insultătoare, îmi şopteşte Gale la ureche. 

— Bun venit la Capitoliu, îi răspund, mimând 
cuvintele. 

Dar vorbele Fulviei n-au niciun efect asupra 
mea. Îmi înfăşor strâns braţele în jurul 
albumului cu schiţe şi îmi permit să mă simt 
însufleţită de speranţă. Asta trebuie să fie 
decizia corectă. Dacă aşa a vrut Cinna. 

Ne urcăm într-un lift şi Plutarch îşi consultă 
notițele. 

— Să vedem, e Compartimentul Trei-Nouă- 
Zero-Opt. 

Apasă un buton pe care e inscripţionat 
numărul treizeci şi nouă, dar nu se întâmplă 
nimic. 

— Probabil trebuie să foloseşti cheia, spune 
Fulvia. 


Plutarch scoate cheia agăţată de un lanţ 
subţire, ascuns sub cămaşă, şi o introduce într-o 
fantă pe care n-am observat-o până acum. Uşile 
ascensorului încep să gliseze şi se închid. 

— Ah, s-a rezolvat. 

Liftul coboară zece, douăzeci, treizeci şi ceva 
de etaje, ajungând mult mai jos decât ştiam că 
se întinde Districtul 13. Uşa se deschide într-un 
coridor lat şi alb, mărginit de uşi roşii, care arată 
aproape decorativ în comparaţie cu cele gri de 
la etajele superioare. Fiecare e marcată, simplu, 
cu câte un număr. 3901, 3902, 3903... 

Când ies din lift, mă uit în urmă şi îl văd 
închizându-se, dar, în plus faţă de uşile 
obişnuite, zăresc şi un grilaj metalic care 
glisează la locul său. Când mă întorc, un paznic 
s-a materializat, făcându-şi apariţia dintr-o 
încăpere aflată în capătul opus al coridorului. 
Uşa se închide fără zgomot în spatele lui, în 
timp ce se apropie de noi cu paşi mari. 

Plutarch îi iese în întâmpinare, ridicând o 
mână în semn de salut, iar noi, ceilalţi, îl 
urmăm. Am senzaţia că aici ceva nu e câtuşi de 
puţin în ordine. E ceva mai mult decât liftul 
fortificat, sau decât senzaţia de claustrofobie 
stârnită de gândul că ne aflăm atât de adânc 
sub pământ, sau de mirosul caustic al 
antisepticului. Arunc o singură privire spre faţa 
lui Gale şi îmi dau seama că simte acelaşi lucru. 

— Bună dimineaţa, tocmai căutam..., începe 


Plutarch. 

— Aţi greşit etajul, spune brusc paznicul. 

— Oare? Plutarch îşi consultă din nou notițele. 
Aici scrie Trei-Nouă-Zero-Opt. Mă întreb dac-ai 
putea să dai un telefon sus, ca să... 

— Mă tem că trebuie să vă cer să plecaţi. 
Erorile de repartizare se pot anunţa la Biroul 
Central. 

E exact în faţa noastră. Compartimentul 3908, 
la numai câţiva paşi distanţă. Uşa pare 
incompletă - ca, de altfel, toate celelalte. N-au 
mânere. Probabil că se leagănă libere în 
balamale, ca aceea de unde a apărut paznicul. 

— Şi ăsta unde e? întreabă Fulvia. 

— O să găsiţi Biroul Central la Nivelul Şapte, 
spune omul şi îşi întinde braţul, gata să ne 
mâne înapoi, spre lift. 

De dincolo de uşa cu numărul 3908 se aude 
un zgomot. Nimic altceva decât un scâncet 
firav. Ca acela pe care l-ar scoate un căţel 
speriat, încercând să scape de o lovitură, numai 
că sună mult prea uman şi prea familiar. Ochii 
mi se întâlnesc cu ai lui Gale pentru o singură 
clipă, dar e suficient pentru doi oameni care 
acţionează aşa cum o facem noi. Las albumul de 
schiţe să cadă pe piciorul paznicului cu un 
pocnet sonor. La o secundă după ce se apleacă 
să-l recupereze, Gale face aceeaşi mişcare, 
lovindu-se intenţionat cap în cap cu celălalt. 

— Oh, îmi cer scuze, spune, râzând uşor, şi îl 


prinde pe paznic de braţe, ca şi cum ar încerca 
să-şi recapete echilibrul, răsucindu-l ca să-l 
îndepărteze puţin de mine. 

Asta e şansa mea. Mă reped pe lângă paznicul 
zăpăcit, împing uşa cu numărul 3908 şi îi 
găsesc. Pe jumătate dezbrăcaţi, plini de vânătăi 
şi încătuşaţi de perete. 

Sunt cei trei membri ai echipei mele 
pregătitoare. 


Chapter 4 

Duhoarea de trupuri nespălate, de urină 
stătută şi de infecţie răzbate prin norul de 
antiseptic. Cei trei pot fi recunoscuţi cu greu 
după cele mai izbitoare dintre preferinţele lor în 
privinţa modei: tatuajele faciale aurii ale Veniei. 
Buclele spiralate, portocalii, ale lui Flavius. 
Pielea de un verde-veşnic palid a Octaviei, care 
atârnă acum prea lejer, de parcă trupul ei ar fi 
un balon uşor dezumflat. 

La apariţia mea, Flavius şi Octavia se retrag 
spre pereţii faianţaţi, de parcă ar anticipa un 
atac, deşi eu nu i-am lovit niciodată. Gândurile 
nepoliticoase au fost singura ofensă pe care le- 
am adus-o, dar le-am ţinut întotdeauna pentru 
mine, aşa că, de ce se feresc? 

Paznicul îmi ordonă să ies, dar, după paşii 
târşâiţi care urmează, îmi dau seama că Gale a 
reuşit cumva să-l reţină. Pentru răspunsuri, 
traversez încăperea către Venia, care a fost 
întotdeauna cea mai puternică. Mă ghemuiesc şi 
îi iau mâinile reci ca gheaţa, care le prind pe ale 
mele într-o strânsoare de menghină. 

— Ce s-a-ntâmplat, Venia? o întreb. Ce e cu 
voi aici? 

— Ne-au luat. Din Capitoliu, răspunde ea, cu 
voce răguşită. 

Plutarch intră în urma mea. 

— Ce naiba se petrece? 


— Cine v-a luat? insist eu. 

— Nişte oameni, răspunde ea, vag. În noaptea 
când ai fugit. 

— Ne-am gândit c-o să fie liniştitor pentru tine 
să ai echipa cu care eşti obişnuită, spune 
Plutarch, în spatele meu. Cinna a cerut-o. 

— Cinna a cerut aşa ceva? 

Mărâi la el. Fiindcă, dacă există un singur 
lucru pe care-l ştiu, atunci ştiu că el n-ar fi fost 
niciodată de acord să fie brutalizaţi aceşti trei 
oameni, pe care i-a condus întotdeauna cu 
blândeţe şi răbdare. 

— De ce sunt trataţi ca nişte criminali? 

— Ca să fiu sincer, nu ştiu. 

In vocea lui e ceva care mă face să-l cred, iar 
paloarea de pe faţa Fulviei îmi confirmă 
părerea. 

Plutarch se întoarce spre paznic, care tocmai 
a apărut în uşă, cu Gale pe urmele lui. 

— Mi s-a spus doar că sunt închişi. De ce sunt 
pedepsiţi? 

— Pentru c-au furat mâncare. Am fost nevoiţi 
să-i închidem după o altercaţie, pentru nişte 
pâine, răspunde paznicul. 

Sprâncenele Veniei se unesc, de parcă încă ar 
mai încerca să dea sens celor întâmplate. 

— Nimeni nu ne spunea nimic. Eram atât de 
înfometați. Ea n-a luat decât o singură felie. 

Octavia începe să scâncească, înăbuşind 
sunetul cu tunica ei zdrenţuită. Îmi aduc aminte 


că, după ce-am supravieţuit prima oară în 
arenă, ea mi-a strecurat o chiflă pe sub masă, 
fiindcă nu putea suporta să mă vadă flămândă. 
Mă îndrept încet către silueta ei tremurătoare. 

— Octavia? 

O ating, iar ea se retrage cu o tresărire. 

— Octavia? O să fie bine. O să vă scot de-aici, 
OK? 

— Povestea asta pare exagerată, spune 
Plutarch. 

— Şi asta din cauză că au luat o felie de 
pâine? întreabă Gale. 

— S-au săvârşit infracţiuni repetate, care au 
condus aici. Au fost avertizaţi. Dar au continuat 
să ia pâine. Paznicul se întrerupe o clipă, de 
parcă ar fi derutat de obtuzitatea noastră. Nu e 
permis să iei pâine. 

N-o pot face pe Octavia să-şi descopere faţa, 
dar şi-o înalţă uşor. Cătuşele de la încheieturile 
mâinilor i se lasă cu câţiva centimetri mai jos, 
dând la iveală carnea vie, inflamată. 

— Vă duc la mama. Eliberează.-i, îi spun apoi 
paznicului. 

El clatină din cap. 

— Eliberarea nu e autorizată. 

— Eliberează-i! Acum! tip. 

Bărbatul îşi pierde calmul. Cetăţenii de rând 
nu i se adresează aşa. 

— N-am ordin să-i eliberez. Şi n-ai autoritatea 


v 


sa... 


— Fă-o sub autoritatea mea, spune Plutarch. 
Oricum am venit să-i luăm de-aici. E nevoie de 
ei pentru Apărarea Specială. Îmi asum întreaga 
responsabilitate. 

Paznicul pleacă să dea un telefon. Se întoarce 
cu o legătură de chei. Pregătitorii au fost siliţi să 
stea cu trupurile încordate atât de multă vreme 
încât, după ce le sunt scoase cătuşele, nu sunt 
în stare să meargă. Eu, Gale şi Plutarch trebuie 
să-i ajutăm. Piciorul lui Flavius se agaţă în 
grătarul metalic care acoperă o gaură rotundă 
din podea şi mi se contractă stomacul când mă 
gândesc de ce are încăperea nevoie deo 
scurgere. Urmele de dejecţii umane au fost 
probabil spălate cu furtunul de pe plăcile de 
faianţă albă... 

La spital o găsesc pe mama, singura persoană 
în care am încredere ca să le poarte de grijă. li 
trebuie un minut ca să-i recunoască pe cei trei, 
dată fiind starea lor, dar privirea ei e deja 
consternată. Ştiu că nu e din cauză că vede 
oameni brutalizaţi, căci asta era treaba ei zilnică 
în Doisprezece, ci fiindcă îşi dă seama că aşa 
ceva se întâmplă şi în Treisprezece. 

Mama a fost binevenită la spital, dar e privită 
mai degrabă ca asistentă decât ca doctor, deşi 
şi-a petrecut o viaţă întreagă vindecând oameni. 
Însă nimeni nu intervine când îi conduce pe cei 
trei într-un cabinet pentru consultaţii, să vadă 
cât de grave le sunt rănile. Mă postez pe o 


bancă în faţa intrării în spital, aşteptându-i 
verdictul. Va reuşi să citească în trupurile lor ce 
suferinţe li s-au provocat. 

Gale se aşază lângă mine şi îmi cuprinde 
umerii cu braţul. 

— O să-i facă bine. 

Aprob din cap, întrebându-mă dacă se 
gândeşte la biciuirea lui brutală din 
Doisprezece. 

Plutarch şi Fulvia se instalează pe banca din 
faţa noastră, dar nu fac niciun comentariu de- 
spre starea echipei mele pregătitoare. Dacă n- 
au ştiut nimic despre maltratare, atunci cum 
interpretează această mişcare a preşedintei 
Coin? Mă hotărăsc să le dau o mână de ajutor. 

— Presupun că am primit cu toţii un 
avertisment. 

— Cum? Nu. Ce vrei să spui? întreabă Fulvia. 
— Pedepsirea echipei mele pregătitoare e o 
avertizare, îi răspund. Nu numai pentru mine, ci 
şi pentru voi. Este vorba despre persoana care 
deţine într-adevăr controlul şi despre ceea ce se 
întâmplă când nu i te supui. In locul vostru, eu 
aş renunţa acum la iluzia că am vreo putere. 

După toate aparențele, descendenta din 
cetăţenii Capitoliului nu oferă aici nicio 
protecţie. Poate e chiar condamnabilă. 

— Nu se poate face comparaţie între Plutarch, 
care a conceput pentru rebeli planul genial al 
evadării, şi aceşti trei esteticieni, ripostează 


Fulvia cu răceală. 

Ridic din umeri. 

— Dacă spui tu, Fulvia. Dar ce-o să se- 
ntâmple dac-o să vă loviți de partea întunecată 
a lui Coin? Echipa mea pregătitoare a fost 
răpită. Cei trei au măcar speranţa că într-o bună 
zi se vor întoarce la Capitoliu. Eu şi Gale putem 
trăi în pădure. Dar voi? Unde-aţi putea fugi? 

— Poate că suntem mult mai necesari pentru 
războiul ăsta decât ne consideri tu, zice 
Plutarch, fără nicio umbră de îngrijorare. 

— Bineînţeles că sunteţi. Şi tributurile erau 
necesare pentru Jocuri. Până când nu mai erau, 
spun. După care te puteai lipsi de ele cu mare 
uşurinţă - nu, Plutarch? 

Asta pune capăt discuţiei. Aşteptăm în tăcere 
până ne găseşte mama. 

— Îşi vor reveni, ne informează. N-au răni de 
nevindecat. 

— Bun. Splendid, spune Plutarch. Cât de 
curând pot fi puşi la lucru? 

— Probabil de mâine, răspunde mama. Dar să 
v-aşteptaţi la o oarecare instabilitate 
emoţională, după toate cele prin care au trecut. 
Au fost extrem de nepregătiţi, după viaţa din 
Capitoliu. 

— N-am fost cu toţii aşa? spune Plutarch. 

Fie pentru că echipa mea pregătitoare nu e 
aptă de muncă, fie pentru că nervii sunt întinşi 
la limită, Plutarch mă eliberează de îndatoririle 


mele de Gaiţă Zeflemitoare pentru tot restul 
zilei. Eu şi Gale mergem la masa de prânz, unde 
primim mâncare de fasole cu ceapă, o felie 
groasă de pâine şi o cană cu apă. După 
povestea Veniei, pâinea îmi rămâne în gât, aşa 
că strecor restul pe tava lui Gale. Niciunul dintre 
noi nu vorbeşte în timpul mesei, dar, când 
castroanele sunt curate, el îşi ridică mâneca, 
descoperindu-şi orarul. 

— Urmează programul de instrucţie. 

Îmi trag mâneca în sus şi îmi pun braţul lângă 
al lui. 

— ŞI la mine. 

Îmi aduc aminte că instrucţia înseamnă acum 
vânătoare. 

Nerăbdarea de a fugi în pădure, fie şi numai 
pentru două ore, e mai puternică decât toate 
grijile prezentului. O baie de verdeață şi de raze 
de soare mă va ajuta cu siguranţă să-mi pun 
gândurile în ordine. Odată ieşiţi pe coridorul 
principal, eu şi Gale alergăm spre arsenal ca 
nişte copii şi, când ajungem, am răsuflarea 
tăiată şi sunt ameţită. Ceea ce îmi aduce aminte 
că nu m-am refăcut pe deplin. Paznicii ne dau 
vechile noastre arme, precum şi cuțite, un sac 
de pânză groasă, drept tolbă pentru vânat. 
Accept să mi se fixeze cipul de urmărire de 
gleznă şi încerc să las impresia că ascult când 
mi se explică modul de utilizare al 
comunicatorului portabil. Singurul lucru care mă 


calcă pe nervi e faptul că are un ceas, că 
trebuie să ne întoarcem în Treisprezece la ora 
stabilită, sau privilegiile noastre de vânătoare 
vor fi revocate. E singura regulă pe care cred că 
mă voi strădui s-o respect. 

leşim afară, în zona destinată 
antrenamentelor fizice, împrejmuită cu gard, 
aflată lângă pădure. Paznicii ne deschid fără 
comentarii porţile cu balamale bine unse. Ne-ar 
fi extrem de greu să trecem pe cont propriu de 
gardul ăsta - înalt de nouă metri, întotdeauna 
zumzăind de electricitate, cu ghimpi de oţel 
ascuţiţi ca briciul în vârf. Înaintăm prin pădure 
până când nu-l mai vedem. Ne oprim într-un mic 
luminiş şi ne lăsăm capetele pe spate, savurând 
căldura soarelui. Mă învâărtesc cu braţele întinse, 
răsucindu-mă încet, ca să nu trimit lumea într- 
un vârtej. 

Lipsa ploii pe care am remarcat-o în 
Doisprezece a distrus şi aici plantele, lăsând în 
urmă frunze fragile şi aşternând covorul care ne 
scârţâie sub picioare. Ne scoatem pantofii. Ai 
mei nu-mi vin oricum prea bine, fiindcă, în 
spiritul nu-irosi-nimic-nu-ţi-dori-nimic care 
domneşte în Treisprezece, am primit unii care i- 
au rămas mici altcuiva. După toate aparențele, 
fie mersul meu, fie al primei posesoare e ciudat, 
fiindcă pielea a crăpat unde nu te aşteptai. 

Vânăm ca pe vremuri. Tăcuţi, comunicând 
fără cuvinte, fiindcă aici, în pădure, ne mişcăm 


ca două părţi ale aceleiaşi fiinţe. Anticipându-ne 
unul altuia gesturile, păzindu-ne unul altuia 
spatele. Cât timp a trecut? Opt luni? Nouă? De 
când n-am mai avut libertatea asta? Nu e exact 
acelaşi lucru, date fiind cele petrecute şi cipurile 
de urmărire de la gleznele noastre şi faptul că 
eu trebuie să mă odihnesc atât de des. Dare 
atât de aproape de fericire pe cât cred că pot 
ajunge în prezent. 

Animalele de aici nu sunt atât de suspicioase. 
Au nevoie de o clipă în plus ca să realizeze că 
mirosul nostru nefamiliar înseamnă moartea lor. 
Într-o oră şi jumătate, am adunat o grămadă de 
capturi amestecate - iepuri, veveriţe şi curcani - 
şi ne hotărâm să ne oprim şi să petrecem timpul 
rămas lângă un lac alimentat probabil de un 
izvor subteran, fiindcă apa e rece şi dulce. 

Nu obiectez când Gale se oferă să curețe 
vânatul, îmi lipesc câteva frunze de mentă de 
limbă, închid ochii şi mă las pe spate, 
sprijinindu-mă de o piatră, apoi absorb sunetele 
şi las soarele arzător al după-amiezii să-mi 
dogorească pielea, simţindu-mă aproape 
împăcată până când mă întrerupe vocea lui 
Gale. 

— Katniss, de ce-ţi pasă atât de mult de 
soarta echipei tale pregătitoare? 

Deschid ochii să văd dacă glumeşte, dar el se- 
ncruntă la iepurele pe care-l jupoaie. 

— De ce să nu-mi pese? 


— Hm. Să vedem? Fiindcă şi-au petrecut 
ultimul an pregătindu-te pentru măcel? 
sugerează el. 

— E mult mai complicat. Îi cunosc. Nu sunt 
nici răi, nici cruzi. Nu sunt nici măcar inteligenţi. 
Dacă îi faci să sufere, e ca şi cum ai chinui nişte 
copii. Ei nu înţeleg... vreau să spun că nu ştiu... 

Mă împotmolesc în cuvinte. 

— Ce nu ştiu, Katniss? întreabă el. Că 
tributurile - ele sunt adevărații copii implicaţi în 
povestea asta, nu cei trei ciudaţi ai tăi - sunt 
silite să lupte până la moarte? Că te duceai în 
arena aia ca să distrezi nişte oameni? Asta era 
un mare secret la Capitoliu? 

— Nu. Dar ei nu văd lucrurile aşa cum le 
vedem noi, răspund. Aşa au fost educați şi... 

— Tu chiar le iei apărarea? 

Trage pielea de pe iepure dintr-o singură 
mişcare rapidă. 

Replica lui mă atinge, fiindcă de fapt o fac, şi 
e ridicol. Mă străduiesc să găsesc o atitudine 
logică. 

— Cred că apăr pe oricine care e tratat aşa 
fiindcă a luat o felie de pâine. Poate-mi 
aminteşte prea mult de ceea ce ţi s-a întâmplat 
ţie, din cauza unui curcan? 

Totuşi are dreptate. Măsura în care îmi fac 
griji pentru echipa mea pregătitoare pare 
bizară. Ar trebui să-i urăsc, să-mi doresc să-i 
văd spânzurați. Dar sunt atât de rupţi de 


realitate şi i-au aparţinut lui Cinna, iar el era de 
partea mea, nu? 

— Nu caut ceartă, spune Gale. Dar, după 
părerea mea, Coin nu ţi-a trimis niciun mesaj 
important pedepsindu-i fiindcă au încălcat 
regulile districtului. Ea s-a gândit, probabil, c-o 
să vezi în asta o favoare, îndeasă iepurele în sac 
şi se ridică. Am face bine să plecăm dacă vrem 
s-ajungem înapoi la timp. 

Ignor mâna lui întinsă în ajutor şi mă ridic 
clătinându-mă. 

— Perfect. 

Niciunul dintre noi nu vorbeşte pe drumul de 
întoarcere, dar, odată ce trecem de poartă, în 
minte îmi vine altceva. 

— În timpul Jubileului Pacificării, Octavia şi 
Flavius au fost nevoiţi să plece, fiindcă nu se 
puteau opri din plâns, ştiind că mă reîntorceam 
în arenă. lar Venia abia a reuşit să-şi ia rămas- 
bun. 

— O să-ncerc să ţin minte asta în timp ce te 
vor... remodela, spune Gale. 

— S-o faci, îi răspund. 

La bucătărie îi dăm carnea lui Sae Unsuroasa. 
Îi place destul de mult în Districtul 13, deşi e de 
părere că bucătarii sunt, cumva, lipsiţi de 
imaginaţie. O femeie în stare să facă o fiertură 
gustoasă dintr-un câine sălbatic şi din rubarbă 
trebuie să se simtă aici cu mâinile legate. 

Istovită de vânătoare şi de lipsa de somn, mă 


întorc în compartimentul meu şi îl găsesc gol- 
goluţ, numai ca să-mi amintesc că am fost 
mutate din cauza lui Buttercup. Urc la etajul de 
sus şi găsesc Compartimentul E. Nu se 
deosebeşte cu nimic de Compartimentul 307, cu 
excepţia ferestrei - lată de şaizeci de centimetri 
şi înaltă de douăzeci - plasate pe mijloc în 
partea de sus a peretelui exterior. Există o placă 
metalică grea care se fixează peste ea, dar în 
momentul ăsta e proptită ca să stea deschisă şi 
o anumită pisică nu se vede nicăieri. Mă întind 
în pat şi o rază a soarelui după-amiezii îmi 
dansează pe faţă. Următorul lucru pe care-l ştiu 
e că sora mea mă trezeşte pentru 18:00 - 
Meditaţie. 

Prim îmi povesteşte că adunarea a fost 
anunţată încă de la prânz. Trebuie să ia parte 
întreaga populaţie, cu excepţia celor de care e 
nevoie pentru îndeplinirea unor sarcini 
esenţiale. Urmăm indicaţiile care ne conduc 
spre Sala Comună, o încăpere imensă, unde 
încap cu uşurinţă miile de oameni care îşi fac 
apariţia. lţi poţi da seama că a fost construită 
pentru o adunare mai numeroasă, şi poate că a 
şi găzduit-o înainte de epidemia de variolă. Prim 
îmi arată în tăcere efectele secundare larg 
răspândite ale acelui dezastru - cicatricele 
rămase pe trupurile oamenilor, copiii uşor 
desfiguraţi. 

— Au suferit foarte mult aici, îmi spune. 


După dimineaţa de astăzi, nu mai sunt 
dispusă să simt păreri de rău pentru 
Treisprezece. 

— Nu mai mult decât noi, în Doisprezece, 
răspund. 

O văd pe mama conducând un grup de 
pacienţi deplasabili, încă în cămăşile de noapte 
şi în halatele date de spital. Finnick stă în 
mijlocul lor, năucit, dar superb. Ţine în mâini o 
bucată de frânghie subţire, de nici treizeci de 
centimetri, atât de scurtă încât nici măcar el n-o 
poate transforma într-un ştreang utilizabil. 
Degetele lui leagă şi dezleagă tot felul de 
noduri, cu mişcări iuți, automate, în timp ce se 
uită lung în jur. Probabil face parte din terapie. 
Traversez sala câtre el. 

— Salut, Finnick, îi spun. 

Nu pare să mă observe, aşa că-l înghiontesc 
ca să-i atrag atenţia. 

— Finnick! Ce mai faci? 

— Katniss, spune el, strângându-mă de mână. 
Cred că se simte uşurat la vederea unui chip 
familiar. De ce ne-am adunat aici? 

— l-am spus lui Coin c-o să fiu Gaiţa ei 
Zeflemitoare, îi povestesc eu. Dar am făcut-o să 
promită c-o să le acorde imunitate celorlalte 
tributuri, dacă vor câştiga rebelii. În public, ca 
să fie foarte mulţi martori. 

— Oh. Bine. Fiindcă-mi făceam griji pentru 
asta în privinţa lui Annie. Că ar putea spune, 


fără să-şi dea seama, ceva care să fie 
considerat trădare, zice Finnick. 

Annie. Hait. De ea am uitat cu totul. 

— Nu-ţi face griji, m-am ocupat eu de asta. 

Îl strâng de mână şi mă duc drept spre 
podiumul din partea din faţă a încăperii. Coin, 
care aruncă o privire fugară peste declaraţia ei, 
mă vede şi se uită la mine ridicând din 
sprâncene. 

— Trebuie s-o adaugi şi pe Annie Cresta pe 
lista celor care capătă imunitate, îi spun. 

Preşedinta se încruntă uşor. 

— Asta cine mai e? 

— E... 

Ce e? Adevărul e că nu ştiu cum s-o numesc. 

— E prietena lui Finnick Odair. Din Districtul 4. 
O altă învingătoare. A fost arestată şi dusă la 
Capitoliu când a explodat Arena. 

— Oh, fata nebună. Asta chiar nu e necesar, 
spune ea. N-avem obiceiul să pedepsim pe 
cineva atât de neputincios. 

Mă gândesc la scena peste care am dat în 
dimineaţa asta. La Octavia încătuşată de 
perete. La faptul că eu şi Coin definim probabil 
neputinţa în două moduri extrem de diferite. 
Dar nu spun decât: 

— Nu? Atunci adăugarea lui Annie n-ar trebui 
să fie o problemă. 

— Bine, acceptă preşedinta, scriind numele. 
Vrei să urci aici, lângă mine, pentru anunţ? 


Clatin din cap. 

— Nici nu mă gândeam c-ar trebui. Mai bine 
grăbeşte-te să te pierzi în mulţime. Sunt gata 
să-ncep. 

Îmi croiesc drum înapoi, către Finnick. 

Cuvintele sunt un alt lucru de care nu se face 
risipă în Treisprezece. Preşedinta solicită atenţia 
participanţilor, apoi îi anunţă că am consimţit să 
fiu Gaiţa Zeflemitoare, cu condiţia să se 
garanteze iertarea deplină a tuturor 
neajunsurilor aduse cauzei rebelilor de ceilalţi 
învingători - Peeta, Johanna, Enobaria şi Annie. 
Disting protestul din murmurul mulţimii. 
Presupun că nimeni nu se-ndoia că vreau să fiu 
Gaiţa Zeflemitoare. Aşa că anunţarea unui preţ 
- a unuia care implică graţierea unor posibili 
duşmani - îi înfurie. Suport cu indiferenţă 
privirile ostile aruncate în direcţia mea. 

Preşedinta permite câteva momente de 
agitaţie, apoi continuă în stilul ei succint. Numai 
că acum cuvintele care îi ies dintre buze sunt o 
noutate pentru mine. 

— Dar, în schimbul acestei cereri fără 
precedent, Katniss Everdeen a promis să se 
dedice cauzei noastre. Ca urmare, orice abatere 
de la misiunea ei, ca intenţie sau ca faptă, va fi 
considerată o încălcare a acestei înţelegeri. 
Imunitatea va fi ridicată şi soarta celor patru 
învingători va fi hotărâtă conform legilor 
Districtului 13. Precum şi soarta ei. Vă 


mulţumesc. 
Cu alte cuvinte, dacă fac un pas greşit suntem 
morţi cu toţii. 


Chapter 5 

O altă forţă cu care trebuie să mă lupt. Un alt 
jucător puternic care s-a hotărât să mă 
folosească drept pion în jocul său, deşi lucrurile 
par să nu meargă niciodată după plan. Mai întâi 
au fost creatorii-de-joc, care m-au făcut starul 
lor şi s-au străduit apoi să mă redobândească 
după povestea cu mâna de fructe otrăvite. Pe 
urmă preşedintele Snow, care a vrut să mă 
folosească pentru a stinge flăcările rebeliunii, 
numai pentru ca fiecare dintre mişcările mele să 
devină incendiară. Apoi rebelii, care m-au prins 
în gheara metalică şi m-au săltat din arenă, 
destinându-mi rolul Gaiţei Zeflemitoare, pentru 
a fi nevoiţi apoi să-şi revină din şocul avut când 
au descoperit că s-ar putea să nu-mi doresc 
aripile. Şi acum Coin, cu mănunchiul ei de 
rachete nucleare şi cu maşinăria bine unsă a 
districtului, care descoperă că e mai greu să 
ferchezuieşti o Gaiţă Zeflemitoare decât s-o 
prinzi. 

Însă ea a realizat cel mai repede că am 
propriile planuri şi, ca urmare, nu trebuie să mi 
se acorde încredere. A fost prima care m-a 
etichetat în public drept o ameninţare. 

Imi trec degetele prin stratul gros de spumă 
din cadă. Baia nu e decăt un pas preliminar al 
stabilirii noii mele înfăţişări. Cu părul afectat de 
acid, cu pielea arsă de soare şi cu cicatricele 


urâte, echipa de pregătire trebuie să mă facă 
mai întâi frumoasă şi apoi să-mi adauge 
vătămări, arsuri de soare şi cicatrice, într-un 
mod mult mai atrăgător. 

— Remodelaţi-o până la Baza Zero a 
Frumuseţii, a fost primul ordin al Fulviei din 
dimineaţa asta. O să pornim de-acolo. 

Baza Zero a Frumuseţii s-a dovedit a fi 
înfăţişarea cuiva din momentul când se dă jos 
din pat, arătând fără cusur, dar natural. 
Înseamnă că unghiile mele au o formă perfectă, 
dar nu sunt lăcuite. Pielea mea e netedă şi 
curată, dar nu e vopsită. Epilaţi părul de pe corp 
cu ceară şi ştergeţi cearcănele, dar nu faceţi 
îmbunătăţiri observabile. Presupun că au primit 
aceleaşi instrucţiuni şi de la Cinna, în ziua când 
am sosit pentru prima oară ca tribut la 
Capitoliu. Numai că atunci era altceva, de 
vreme ce mă număram printre concurenţi. Ca 
rebelă, cred că ar trebui să semăn mai mult cu 
mine însămi. Însă s-ar părea că o rebelă 
televizată îşi are propriile standarde la înălţimea 
cărora trebuie să se ridice. 

După ce mă spăl de spuma de pe corp, mă 
întorc şi o văd pe Octavia aşteptând cu un 
prosop. E atât de diferită de femeia pe care am 
cunoscut-o la Capitoliu, fără hainele ţipătoare, 
fără machiajul puternic, fără vopselele, 
bijuteriile şi fleacurile care îi împodobeau părul. 
Îmi aduc aminte că într-o zi a apărut cu bucle de 


un roz strălucitor presărate cu luminiţe colorate, 
pâlpâitoare, în formă de şoricei. Mi-a spus că 
avea mai mulţi şoareci, ca animale de casă. 
Ideea mi-a repugnat în momentul respectiv, 
fiindcă pentru noi şoarecii sunt animale 
dăunătoare, atunci când nu îi gătim. Dar poate 
că Octaviei îi plăceau fiindcă sunt mici, catifelaţi 
şi chiţăie. Ca ea. În timp ce mă usucă 
tamponându-mă cu prosopul, încerc să mă 
obişnuiesc cu Octavia din Districtul 13. Culoarea 
naturală a părului ei se dovedeşte a fi un 
castaniu-roşcat, frumos. Faţa e comună, dar de 
o dulceaţă incontestabilă. E mai tânără decât 
mi-am închipuit. Poate că n-are nici măcar 
douăzeci şi cinci de ani. Lipsite de unghiile 
decorative, lungi de şapte centimetri şi 
jumătate, degetele ei par aproape butucânoase 
şi nu se pot opri din tremurat. Vreau să-i spun 
că e OK, că o să am grijă să n-o mai 
pedepsească preşedinta Coin. Dar vânătăile 
multicolore care înfloresc sub pielea ei verzuie 
nu fac decât să-mi aducă aminte cât de 
neputincioasă sunt. 

Şi Flavius pare palid fără rujul lui violet şi fără 
hainele strălucitoare. A reuşit totuşi să-şi 
aranjeze cât de cât buclele portocalii. Venia e 
cea care s-a schimbat cel mai puţin. Părul ei 
albastru-verzui cade lins în loc să fie aranjat cu 
ţepi şi i se văd rădăcinile cărunte. Însă tatuajele 
au fost întotdeauna caracteristica ei cea mai 


izbitoare şi sunt la fel de aurii şi de şocante ca 
întotdeauna. Se apropie şi ia prosopul din 
mâinile Octaviei. 

— Katniss n-o să ne facă niciun rău, îi spune, 
cu voce joasă, dar fermă. Nici măcar n-a ştiut că 
suntem aici. Acum o să fie mai bine. 

Octavia dă uşor din cap, dar nu îndrăzneşte 
să mă privească în ochi. 

Nu e simplu să mă aducă înapoi, la Baza Zero 
a Frumuseţii, chiar şi cu arsenalul complicat de 
produse, instrumente şi gadgeturi luate din 
Capitoliu de prevăzătorul Plutarch. Echipa se 
descurcă destul de bine până ajung la braţul din 
care mi-a scos Johanna cipul de urmărire. Niciun 
medic din echipa care mi-a peticit gaura nu s-a 
concentrat asupra esteticii. Acum am o cicatrice 
zgrunţuroasă, în zigzag, care se încreţeşte pe o 
suprafaţă de dimensiunile unui măr. Mâneca mi- 
o ascunde de obicei, dar, după cum a conceput 
Cinna costumul Gaiţei Zeflemitoare, mânecile se 
opresc chiar deasupra cotului. Reprezintă o 
asemenea problemă încât Fulvia şi Plutarch sunt 
chemaţi s-o discute. Jur că, la vederea cicatricei, 
Fulviei i se declanşează reflexul vomei. Pentru 
un creator-de-joc, e extrem de sensibilă. Însă 
presupun că e obişnuită să vadă lucruri 
neplăcute numai pe ecran. 

— Toată lumea ştie că am o cicatrice aici, 
spun eu, ursuză. 

— Să ştii de existenţa ei e una şi s-o vezi e 


alta, subliniază Fulvia. E categoric 
respingătoare. Eu şi Plutarch o să ne gândim la 
ceva în timpul mesei de prânz. 

— O să fie bine, spune Plutarch, fluturându-şi 
mâna într-un gest de respingere. Poate folosim 
o brasardă, ceva. 

Dezgustată, mă îmbrac ca să pot merge la 
masă. Echipa pregătitoare e un mic grup 
îngrămădit lângă uşă. 

— Vă vor aduce mâncare aici? întreb. 

— Nu, răspunde Venia. Trebuie să mergem în 
sala de mese. 

Oftez în sinea mea, imaginându-mă intrând 
acolo urmată de cei trei. Dar lumea se holbează 
oricum întotdeauna la mine. O să fie cam 
acelaşi lucru. 

— Vă arăt unde e, spun. Haideţi. 

Privirile mascate şi murmurele discrete pe 
care le stârnesc de obicei nu sunt nimic în 
comparaţie cu reacţia la apariţia echipei mele 
pregătitoare cu aspect bizar. Gurile căscate, 
degetele care arată spre ei, exclamaţiile. 

— Ignoraţii pur şi simplu, le spun celor trei. Cu 
ochii plecaţi şi cu mişcări mecanice, merg în 
urma mea printre oamenii aşezaţi la coadă, 
acceptând castroane cu peşte cenuşiu, mâncare 
de bame şi câni cu apă. 

Ne aşezăm la masa mea, alături de un grup 
de locuitori din Filon. Sunt ceva mai reţinuţi 
decât cei din Treisprezece, deşi motivul s-ar 


putea să fie jena. Leevy, care mi-a fost vecin în 
Doisprezece, le adresează membrilor echipei un 
salut timid, iar Hazelle, mama lui Gale, care ştie 
probabil de întemnițarea lor, îşi ridică lingura 
plină. 

— Nu vă faceţi griji, spune ea. E mai gustos 
decât s-ar părea. 

Dar Posy, surioara de cinci ani a lui Gale, e de 
cel mai mare ajutor. Aleargă de-a lungul 
banchetei către Octavia şi îi atinge pielea verde 
cu un deget prudent. 

— Eşti verde. Eşti bolnavă? 

— E ceva care ţine de modă, Posy. Ca rujul, îi 
explic eu. 

— Înseamnă să fii frumoasă, şopteşte Octavia, 
şi îi zăresc lacrimile amenințând să i se reverse 
peste gene. 

Posy îi cântăreşte răspunsul şi spune, prozaic: 

— Eşti frumoasă cu orice culoare. 

Pe buzele Octaviei se aşterne cel mai firav 
dintre zâmbete. 

— Mulţumesc. 

— Dacă vrei într-adevăr s-o impresionezi pe 
Posy, va trebui să te vopseşti într-un roz 
strălucitor, spune Gale, trântindu-şi tava lângă 
mine. E culoarea ei preferată. 

Posy chicoteşte şi se strecoară înapoi, lângă 
mama ei. Cu un gest al capului, Gale arată câtre 
castronul lui Flavius. 

— Eu n-aş lăsa chestia asta să se răcească. 


Nu-i îmbunătăţeşte consistenţa. 

Toată lumea începe să mănânce. Gustul 
mâncării de bame nu e rău, dar are ceva 
vâscos, de care nu poţi scăpa. Ca şi cum ar 
trebui să-nghiţi fiecare îmbucătură de trei ori ca 
să alunece într-adevăr pe gât. 

Gale, care de obicei nu vorbeşte prea mult în 
timpul meselor, se străduieşte să-ntreţină 
conversaţia, punând întrebări despre machiaj. 
Ştiu că aşa încearcă el să liniştească lucrurile. 
Ne-am certat aseară, după ce a sugerat că nu i- 
am lăsat lui Coin nicio altă opţiune în afară dea 
contracara condiţia mea legată de siguranţa 
învingătorilor cu o condiţie impusă de ea. 

— Katniss, ea conduce districtul ăsta. N-o 
poate face dacă lasă impresia că a cedat în faţa 
voinţei tale. 

— Vrei să spui că nu poate accepta o altă 
părere, chiar dacă e corectă, am ripostat eu. 

— Vreau să spun că ai pus-o într-o postură 
nefavorabilă. Ai făcut-o să le acorde imunitate 
lui Peeta şi celorlalţi, când tu nici măcar nu ştii 
de ce natură e răul pe care-l pot provoca, a spus 
el. 

— Adică ar fi trebuit pur şi simplu să mă ţin de 
plan şi să las celelalte tributuri să se descurce 
cum pot? Nu că ar avea vreo importanţă, fiindcă 
oricum asta facem toţi! 

În momentul acela i-am trântit uşa în nas. N- 
am stat cu el la micul dejun şi, în dimineaţa 


asta, când l-a trimis Plutarch la programul lui de 
instrucţie, l-am lăsat să plece fără să scot niciun 
cuvânt, îmi dau seama că n-a vorbit aşa decât 
fiindcă îşi face griji pentru mine, dar am cu 
adevărat nevoie să-l ştiu de partea mea, nu de 
a lui Coin. Cum e posibil să nu priceapă? 

După prânz, suntem programaţi amândoi să 
mergem jos, la Apărarea Specială, pentru o 
întâlnire cu Beetee. În ascensor, Gale vorbeşte 
în sfârşit: 

— Încă mai eşti supărată. 

— Şi ţie încă nu-ți pare rău, ripostez. 

— Încă susţin ce-am spus. Vrei să te mint în 
privinţa asta? mă întreabă. 

— Nu, vreau să te gândeşti mai bine şi s- 
ajungi la opinia corectă, spun. 

Dar asta îl face pur şi simplu să râdă. Trebuie 
s-o las baltă. Strădania de a-i impune ce să 
gândească e zadarnică. Ceea ce, ca să fiu 
sinceră, reprezintă unul dintre motivele pentru 
care am încredere în el. 

Apărarea Specială e situată aproape tot atât 
de jos ca închisoarea unde am găsit echipa 
pregătitoare. E un stup de încăperi pline de 
computere, de laboratoare, de echipamente de 
cercetare şi de zone destinate testelor. 

Când întrebăm de Beetee, suntem conduşi 
printr-un labirint, până ce ajungem în faţa unei 
ferestre mari de sticlă. Dincolo de ea e cel mai 
frumos lucru pe care l-am văzut în Districtul 13: 


reproducerea unei pajişti pline de copaci 
adevăraţi şi de plante cu flori şi însufleţite de 
păsări colibri. Beetee stă neclintit într-un scaun 
cu rotile aflat în centrul pajiştii, cu ochii la o 
pasăre de un verde primăvăratic care stă 
suspendată, sorbind nectar dintr-o floare uriaşă, 
portocalie. Când îşi ia zborul ca o săgeată, o 
urmăreşte cu privirea şi ne descoperă. Ne face 
un semn prietenesc cu mâna, invitându-ne să 
intrăm. 

Aerul e răcoros şi respirabil, nu umed şi 
înăbuşitor de cald, cum m-am aşteptat. Din 
toate părţile se aude zbârnâitul unor aripi 
minuscule, pe care în pădurea de acasă îl 
confundam de obicei cu băzâitul insectelor. Nu 
pot să nu mă-ntreb ce soi de noroc a permis 
construirea unui loc atât de plăcut aici. 

Beetee mai are încă paloarea unui 
convalescent, însă în spatele ochelarilor de 
mărime nepotrivită ochii îi strălucesc de 
entuziasm. 

— Nu-i aşa că sunt magnifice? Treisprezece le 
studiază aici aerodinamica de ani de zile. Zborul 
înainte şi înapoi, şi accelerarea până la nouăzeci 
şi cinci de kilometri pe oră. Dacă ţi-aş putea 
construi aripi ca astea, Katniss! 

— Mă-ndoiesc că aş fi în stare să le folosesc, 
Beetee, râd eu. 

— În clipa de faţă aici, dispărut în următoarea. 
Poţi să dobori un colibri cu săgeata? mă 


întreabă. 

— N-am încercat niciodată. N-au prea multă 
carne pe ei, îi răspund. 

— Nu. Şi tu nu eşti omul care ucide ca să se 
distreze, spune el. Dar fac pariu că sunt greu de 
nimerit. 

— În schimb le-ai putea atrage în capcană, 
intervine Gale. Şi capătă privirea distantă pe 
care o are ori de câte ori rezolvă o problemă. la 
o plasă foarte fină. Închide o zonă, lăsând o 
deschidere de douăzeci de centimetri pătraţi. 
Pune flori cu nectar înăuntru, ca momeală. In 
timp ce se hrănesc, închide brusc intrarea. Vor 
zbura la auzul zgomotului, dar numai ca să dea 
peste plasa din capătul opus. 

— Ar merge? întreabă Beetee. 

— Nu ştiu. Nu e decât o idee, zice Gale. S-ar 
putea să fie prea inteligente pentru asta. 

— S-ar putea. Dar te bazezi pe instinctul lor 
natural de a fugi când simt pericolul. Gândind 
aşa cum gândeşte prada ta... îi descoperi părţile 
vulnerabile, spune Beetee. 

Îmi aduc aminte ceva la care nu-mi place să 
mă gândesc. Când mă pregăteam pentru 
Jubileul Pacificării, am văzut o înregistrare în 
care Beetee, pe atunci încă un băietan, a 
conectat două sârme, electrocutând un grup de 
copii care-l urmărea. Trupurile cuprinse de 
convulsii, expresiile groteşti. Beetee, în 
momentele care au condus la victoria lui în 


Jocurile alea de demult, i-a privit pe alţii murind. 
N-a fost vina lui. N-a fost decât legitimă 
apărare. Toţi am acţionat în legitimă apărare. 

Imi doresc brusc să plec din încăperea 
păsărilor colibri înainte de a instala cineva o 
capcană. 

— Beetee, Plutarch spunea că ai ceva pentru 
mine. 

— Da. Am. Un arc nou. 

Apasă un buton de pe braţul scaunului şi 
rulează afară din încăpere. În timp ce îl urmăm 
prin coridoarele cotite şi întortocheate ale 
Apărării Speciale, ne dă explicaţii despre scaun. 

— Acum pot să merg câte puţin. Numai că 
obosesc prea repede. Mi-e mai uşor să mă 
deplasez aşa. Ce face Finnick? 

— Are... are probleme de concentrare, 
răspund. Nu vreau să spun că e afectat de o 
adevărată depresie, ca un dezastru nuclear. 

— Probleme de concentrare, eh? Beetee 
zâmbeşte sumbru. Dacă ai şti prin ce-a trecut 
Finnick în ultimii câţiva ani, ţi-ai da seama ce 
remarcabil e faptul că încă se mai află printre 
noi. Spune-i totuşi că lucrez la un trident nou 
pentru el, vrei? E ceva care o să-l distragă puţin. 

O distragere a atenţiei pare să fie ultimul 
lucru de care are nevoie Finnick, dar promit c-o 
să transmit mesajul. 

Patru soldaţi păzesc intrarea într-un coridor 
pe a cărui uşă scrie ARMAMENT SPECIAL. 


Verificarea orarelor imprimate pe antebraţele 
noastre nu e decât o etapă preliminară. Avem 
parte şi de o verificare a amprentelor şi de 
scanarea ADN-ului şi trebuie să trecem prin 
detectoare speciale de metale. Beetee trebuie 
să-şi lase scaunul cu rotile afară, dar i se aduce 
un altul imediat ce trecem de paznici. Totul mi 
se pare bizar, fiindcă nu-mi pot imagina că 
vreunul dintre oamenii crescuţi în Districtul 13 
poate reprezenta o ameninţare de care ar trebui 
să se ferească guvernul. Oare s-a trecut la toate 
aceste precauţii din cauza afluxului recent de 
imigranţi? 

La uşa arsenalului avem parte de o a doua 
rundă de verificări - de parcă ADN-ul meu s-ar fi 
putut schimba în timp ce parcurgeam un coridor 
de douăzeci de metri - şi ni se permite în sfârşit 
să intrăm în sala colecţiei de arme. Trebuie să 
recunosc că arsenalul îmi taie răsuflarea. Şiruri 
peste şiruri de arme de foc, lansatoare de 
rachete, explozibili, vehicule blindate. 

— Bineînţeles că Divizia de Aviaţie e găzduită 
în alt loc, spune Beetee. 

— Fireşte, încuviinţez, ca şi cum ar fi ceva de 
la sine înţeles. 

Nu ştiu unde şi-ar putea găsi locul un simplu 
arc cu săgeți în mijlocul acestor echipamente de 
înaltă tehnicitate, însă apoi dăm peste un 
perete plin de arme mortale pentru uzul 
arcaşilor. La antrenamente m-am jucat cu o 


mare parte dintre armele Capitoliului, dar 
niciuna nu era concepută pentru o înfruntare 
armată. Îmi concentrez atenţia asupra unui arc 
cu aspect letal, atât de încărcat cu aparatură 
optică şi de control încât sunt sigură că nici nu-l 
pot ridica, ca să nu mai spun că n-aş fi în stare 
să-l folosesc. 

— Gale, poate-ar trebui să-ncerci câteva 
arcuri, spune Beetee. 

— Vorbeşti serios? întreabă Gale. 

— Pentru luptă vei primi până la urmă o 
puşcă, fireşte. Dar, dacă o să apari ca membru 
al echipei lui Katniss în prop-uri, unul din astea 
o să fie mai de efect. M-am gândit că ţi-ar 
plăcea să alegi unul care să ţi se potrivească, 
răspunde Beetee. 

— Da, mi-ar plăcea. 

Mâinile lui Gale strâng chiar arcul care mi-a 
atras atenţia cu o clipă mai devreme, apoi şi-l 
ridică la umăr. Îl îndreaptă spre ţinte din 
întreaga încăpere, uitându-se prin lunetă. 

— Nu mi se pare tocmai corect faţă de cerb, 
spun eu. 

— N-o să-l folosesc împotriva unui cerb, nu? 
ripostează el. 

— Mă-ntorc imediat, zice Beetee. Tastează un 
cifru pe un panou şi se deschide o uşă de 
dimensiuni reduse. Îl urmăresc cu privirea până 
ce dispare şi uşa se închide în urma lui. 

— Adică aşa ţi-ar fi mai uşor? Dacă l-ai folosi 


împotriva oamenilor? întreb. 

— N-am spus asta. Gale lasă mâna cu arcul 
să-i atârne pe lângă trup. Dar dacă aş fi avut o 
armă care să-mpiedice ceea ce ai văzut că s-a- 
ntâmplat în Doisprezece... aş fi folosit-o. 

— ŞI eu, recunosc. 

Dar nu ştiu ce să-i spun despre urmările 
uciderii unei fiinţe omeneşti. Despre modul în 
care cei ucişi nu te părăsesc niciodată. 

Beetee se întoarce cu o cutie dreptunghiulară 
înaltă, neagră, plasată cu stângăcie între 
suportul pe care-şi sprijină picioarele şi umărul 
lui. Se opreşte şi o înclină în direcţia mea. 

— Pentru tine. 

Culc cutia pe podea şi îi desfac închizătorile 
laterale. Capacul se deschide rotindu-se în 
balamale silenţioase. Inăuntru, pe un aşternut 
de catifea încreţită, maronie, stă un arc negru, 
uimitor. 

— Oh, şoptesc, cuprinsă de admiraţie. 

Il ridic cu delicateţe în aer, ca să-i admir 
echilibrarea desăvârşită, designul elegant şi 
curbura extremităților care sugerează cumva 
aripile întinse ale unei păsări în zbor. Şi încă 
ceva. Trebuie să-l ţin foarte strâns ca să fiu 
sigură că nu e doar imaginaţia mea. Nu, arcul e 
viu în mâinile mele. Mi-l lipesc de obraz şi simt 
murmurul uşor care-mi străbate oasele feţei. 

— Ce face? întreb. 

— Te salută, îmi explică Beetee, zâmbind. Ţi-a 


auzit vocea. 

— Îmi recunoaşte vocea? întreb. 

— Recunoaşte numai vocea ta. Ştii, îmi 
povesteşte el, au vrut să concep un arc care să 
ţină cont numai de aspect. Ca parte a 
costumului tău, înţelegi? Dar eu m-am tot 
gândit: ce irosire. Adică, dac-o să ai vreodată 
nevoie de el? Nu numai ca accesoriu de modă? 
Aşa că i-am păstrat exteriorul simplu şi am lăsat 
interiorul pe seama imaginaţiei mele. Însă totul 
se poate explica mai bine în practică. Vreţi să- 
ncercaţi arcurile? 

Vrem. Pentru noi s-a pregătit deja un poligon. 
Săgeţile create de Beetee nu sunt mai puţin 
remarcabile decât arcul. Împreună, mă ajută să 
ţintesc cu precizie la o distanţă de peste o sută 
de metri. Diversitatea săgeţilor - ascuţite ca 
briciul, incendiare, explozive - transformă arcul 
într-o armă multifuncţională. Se deosebesc după 
culorile diferite ale cozilor. Am întotdeauna la 
dispoziţie opţiunea comenzii prioritare prin 
voce, dar nu văd de ce aş folosi-o. Ca să 
dezactivez proprietăţile ieşite din comun ale 
arcului, nu trebuie decât să-i spun „noapte 
bună”. După care adoarme, până când e trezit 
de sunetul vocii mele. 

Sunt binedispusă când mă-ntorc la echipa 
pregătitoare, lăsându-i în urmă pe Beetee şi 
Gale. Aştept răbdătoare să-mi termine restul 
machiajului şi îmi pun costumul, care include 


acum un bandaj însângerat, plasat peste 
cicatrice, sugerând că am fost rănită într-o luptă 
recentă. Venia îmi prinde broşa cu gaița 
zeflemitoare deasupra inimii, îmi iau arcul şi 
tolba plină cu săgeți obişnuite pe care mi le-a 
făcut Beetee, ştiind că n-o să mi se permită 
niciodată să mă foiesc încoace şi încolo cu cele 
speciale. Apoi suntem afară, pe platoul izolat 
fonic, unde am impresia că stau ore întregi până 
ce sunt ajustate machiajul meu, lumina şi 
cantitatea de fum. În cele din urmă, ordinele 
primite prin intercom de la oameni invizibili, 
plasați în cabine misterioase, cu pereţi de sticlă, 
sunt din ce în ce mai puţine. Fulvia şi Plutarch 
îşi petrec mai mult timp studiind decât făcând 
modificări legate de persoana mea. Într-un 
târziu, pe platoul de filmare se lasă liniştea. 
Vreme de cinci minute sunt pur şi simplu 
evaluată. Pe urmă Plutarch spune: 

— Cred că aşa e bine. 

Mi se arată un monitor. Sunt rulate ultimele 
momente ale înregistrării şi o privesc pe femeia 
de pe ecran. Trupul ei pare mai masiv, mai 
impunător decât al meu. Are faţa murdară, dar 
sexi. Sprâncenele negre formează un unghi 
sfidător. Şuviţe de fum - sugerând fie că tocmai 
a scăpat din foc, fie că e gata să izbucnească în 
flăcări - i se înalţă din haine. Nu ştiu cine e 
femeia asta. 

Finnick, care s-a tot foit în jurul platoului 


vreme de câteva ore, vine în spatele meu şi 
spune, cu o umbră din vechiul lui umor: 

— Vor dori fie să te ucidă, fie să te sărute, fie 
să se afle-n pielea ta. 

Toţi sunt atât de entuziasmați, atât de 
mulţumiţi de rezultatul muncii lor. E aproape 
timpul să ne întrerupem pentru cină, dar ei 
insistă să continuăm. Mâine ne vom concentra 
asupra discursurilor şi a interviurilor şi vom 
pretinde că iau parte la luptele rebelilor. Astăzi 
nu vor decât un singur slogan, o singură replică 
de care să se ocupe, prezentându-i-o apoi lui 
Coin sub forma unui scurt prop. 

„Popor al Panemului, luptăm, cutezăm, ne 
potolim setea de dreptate!” Asta e replica. După 
felul în care mi-o arată, pot spune că au lucrat 
la ea luni întregi, sau poate chiar ani, şi că sunt 
cu adevărat mândri de rezultat. Însă mie mi se 
pare o frază îmbărligată, greu de pronunţat. Și 
într-un limbaj de lemn. Nu mă pot imagina 
rostind-o în viaţa reală - decât dacă o pronunţ 
cu accentul din Capitoliu şi o iau în râs, ca pe 
vremea când o imitam pe Effie Trinket împreună 
cu Gale: „Şi fie sorții întotdeauna de partea 
voastră!” Dar Fulvia stă chiar în faţa mea, 
descriindu-mi o luptă la care tocmai am luat 
parte, descriindu-i pe camarazii mei de arme 
care zac morţi în jur şi explicându-mi cum să mă 
întorc spre cameră şi să strig replica, strângând 
în jurul meu rândurile supravieţuitorilor! 


Sunt împinsă la locul meu şi e pornită maşina 
de scos fum. Cineva cere să se facă linişte, 
camerele încep să filmeze şi aud strigându-se: 

— Motor! 

Aşa că îmi ridic arcul deasupra capului şi zbier 
cu toată furia pe care reuşesc s-o adun: 

— Popor al Panemului, luptăm, cutezăm, ne 
potolim setea de dreptate! 

Pe platou e o linişte de mormânt. Şi se 
prelungeşte. Tot mai mult. 

În cele din urmă, intercomul pârâie şi studioul 
se umple de râsul muşcător al lui Haymitch. 

Reuşeşte să se stăpânească exact atât cât e 
nevoie ca să spună: 

— Dragii mei prieteni, aşa moare o revoluţie! 


Chapter 6 

Şocul pe care l-am avut ieri, auzind vocea lui 
Haymitch şi aflând nu numai că e bine sănătos, 
dar şi că-mi poate controla din nou viaţa într-o 
oarecare măsură, m-a înfuriat la culme. Am 
părăsit imediat studioul, iar astăzi am refuzat să 
ţin cont de comentariile lui din cabină. Cu toate 
astea, am ştiut imediat că avea dreptate în 
privinţa interpretării mele. 

l-a luat toată dimineaţa ca să le arate 
celorlalţi care-mi sunt limitele. Ca să-i convingă 
că n-o pot scoate la capăt. Nu pot să stau într- 
un studio de televiziune, costumată şi machiată, 
într-un nor de fum fals, şi să mobilizez 
districtele, conducându-le la victorie. E într- 
adevăr uluitor cât de mult am reuşit să 
supravie-ţuiesc în faţa camerelor. Dar pentru 
asta meritul îi aparţine, bineînţeles, lui Peeta. 
De una singură nu pot fi Gaiţa Zeflemitoare. 

Ne adunăm în jurul mesei uriaşe din sala 
Comandamentului. Coin şi oamenii ei. Plutarch, 
Fulvia şi echipa mea pregătitoare. Un grup de 
douăsprezece persoane, din care fac parte 
Haymitch şi Gale, dar şi alţii, cum ar fi Leevy şi 
Sae Unsuroasa, a căror prezenţă nu mi-o pot 
explica. În ultimul minut, Finnick împinge 
înăuntru scaunul lui Beetee, fiind urmat de 
Dalton, expertul în creşterea vitelor din 
Districtul 10. Presupun că preşedinta Coin a 


adunat acest ansamblu bizar pentru a fi martore 
la eşecul meu. 

Însă Haymitch e acela care întâmpină pe 
toată lumea şi din vorbele lui înţeleg că i-a 
invitat el însuşi. De când l-am zgăriat, acum ne 
aflăm pentru prima oară în aceeaşi încăpere. 
Evit să-l privesc direct, dar îi întrezăresc 
imaginea reflectată într-una dintre consolele 
lucioase de control de pe pereţi. E ceva cam 
galben la faţă şi a pierdut din greutate, lăsând 
impresia că s-a contractat. Pentru o clipă, mă 
tem că e pe moarte. Sunt nevoită să-mi 
reamintesc că puţin îmi pasă. 

Primul lucru pe care-l face Haymitch e să ne 
arate filmul abia înregistrat. S-ar părea că, sub 
îndrumarea lui Plutarch şi a Fulviei, am reuşit să 
ating un nou nivel, şi mai scăzut. Atât vocea, cât 
şi trupul meu au ceva spasmodic, de marionetă 
manipulată de forţe nevăzute. 

— Bun, spune Haymitch la încheierea 
vizionării. Vrea cineva să ne demonstreze că 
filmul ăsta ne e de vreun folos ca să câştigăm 
războiul? 

Nimeni n-o face. 

— Asta ne economiseşte timpul. Acum să 
păstrăm tăcerea pentru un minut. Vreau să vă 
gândiţi cu toţii la un incident în timpul căruia 
Katniss Everdeen v-a impresionat cu adevărat. 
Nu atunci când i-aţi invidiat coafura, sau când i- 
a luat foc rochia, sau când a tras cu precizie o 


săgeată. Nu când v-a făcut Peeta s-o îndrăgiţi. 
Vreau să aud în ce moment v-a trezit ea un 
sentiment real. 

Tăcerea se prelungeşte şi încep să cred că se 
va întinde la nesfârşit, când Leevy începe să 
vorbească. 

— Când s-a oferit voluntar în locul lui Prim, la 
extragere. Fiindcă atunci a crezut c-o să moară, 
sunt sigur. 

— Bun. Excelent exemplu, spune Haymitch. la 
un marker violet şi scrie pe un blocnotes. S-a 
oferit voluntar în locul surorii ei la extragere, îşi 
roteşte privirea în jurul mesei. Altcineva. 

Sunt surprinsă când următorul care vorbeşte 
e Boggs, pe care-l credeam un soi de robot 
musculos, la ordinele lui Coin. 

— Când a cântat. În timp ce murea fetiţa. 

Undeva, în mintea mea, iese la suprafaţă 
imaginea lui Boggs cu un băieţel pe genunchi. 
Cred că în sala de mese. La urma urmelor, 
poate nu e un robot. 

— Cine n-a simţit atunci un nod în gât, nu-i 
aşa? zice Haymitch, notând. 

— Eu am plâns când l-a drogat pe Peeta ca să 
poată pleca după medicamentul lui, şi când l-a 
sărutat de rămas-bun! izbucneşte Octavia. 

Pe urmă îşi duce mâna la gură, de parcă ar fi 
făcut cu siguranţă o mare greşeală. 

Dar Haymitch se mulţumeşte să aprobe cu o 
înclinare a capului. 


— Oh, da. Îl droghează pe Peeta ca să-i 
salveze viaţa. Foarte frumos. 

Momentele încep să fie enumerate, în 
succesiune rapidă şi nu într-o ordine anume. 
Când mi-am luat-o pe Rue ca aliată. Când i-am 
întins mâna lui Chaff, în noaptea interviului. 
Când am încercat s-o car pe Mags. ŞI, iarăşi şi 
iarăşi, când am întins mâna cu fructele acelea 
care au însemnat, pentru diverse persoane, 
lucruri diferite. Dragoste pentru Peeta. Refuzul 
de a ceda în faţa unei sorţi inacceptabile. 
Sfidare faţă de cruzimea Capitoliului. 

Haymitch înalţă blocnotesul. 

— Aşadar, întrebarea este ce au toate astea 
în comun. 

— l-au aparţinut lui Katniss, răspunde Gale cu 
voce scăzută. N-a sfătuit-o nimeni ce să facă 
sau ce să spună. 

— Au fost spontane, da, zice Beetee. Se 
întinde şi mă bate pe mână. Aşa că n-ar trebui 
decât să te lăsăm de capul tău, nu? 

Toată lumea râde. Până şi eu zâmbesc uşor. 

— Bine, toate astea sunt foarte frumoase, dar 
n-ajută foarte mult, spune iritată Fulvia. Din 
nefericire, ocaziile în care poate fi admirabilă 
sunt mai degrabă puţine aici, în Treisprezece. 
Aşa că, dacă nu cumva sugerezi s-o aruncăm în 
mijlocul luptei... 

— Da, exact asta sugerez, spune Haymitch. 
Duceţi-o pe câmpul de luptă şi lăsaţi pur şi 


simplu aparatele de filmat în funcţiune. 

— Dar lumea crede că e gravidă, subliniază 
Gale. 

— O să răspândim vestea c-a pierdut copilul 
din cauza şocului electric din arenă, răspunde 
Plutarch. Foarte trist. Un mare ghinion. 

Ideea de a mă trimite în luptă stârneşte o 
controversă. Dar Haymitch are argumente 
solide. Dacă îmi joc bine rolul numai în situaţii 
reale, atunci trebuie să mă aflu în astfel de 
situaţii. 

— De fiecare dată când o sfătuim sau îi 
scriem replicile, cel mai bun lucru pe care-l 
putem spera e să iasă OK. Trebuie să pornească 
de la ea. La asta reacţionează oamenii. 

— Chiar dacă suntem foarte atenţi, nu-i 
putem garanta că o să fie în siguranţă, spune 
Boggs. O să fie o ţintă pentru toată... 

— Vreau să merg, mă amestec eu. Aici nu 
sunt de niciun folos pentru rebeli. 

— Şi dacă eşti ucisă? mă întreabă Coin. 

— Asiguraţi-vă că se filmează. O să vă prindă 
bine oricum, îi răspund. 

— Perfect, spune ea. Dar haideţi s-o luăm pas 
cu pas. Să găsim cea mai puţin periculoasă 
situaţie în care poţi fi spontană. Se plimbă în 
jurul sălii, studiind hărţile luminoase ale 
districtelor, cu poziţiile trupelor antrenate în 
prezent în luptă. Duceţi-o în Opt în după-amiaza 
asta. Azi-dimineaţă au fost bombardaţi puternic, 


dar raidul pare să se fi încheiat. Echipa de 
cameramani la sol. Haymitch, tu rămâi în aer şi 
ţii legătura cu Katniss. Să vedem ce se-ntâmplă 
acolo. Mai are cineva ceva de spus? 

— Spălaţi-i faţa, sugerează Danton. Toată 
lumea se întoarce spre el. E încă o copilă, şi voi 
o faceţi să arate de treizeci şi cinci de ani. Nu 
cade bine. Ca şi cum ar fi opera Capitoliului. 

Când Coin încheie şedinţa, Haymitch o 
întreabă dacă-mi poate vorbi între patru ochi. 
Toţi ceilalţi se retrag, în afară de Gale, care 
continuă să stea, nesigur, alături de mine. 

— Pentru ce-ţi faci griji? îl întreabă Haymitch. 
Eu sunt cel care are nevoie de gardă de corp. 

— E OK, îi spun lui Gale, iar el pleacă. 

Şi nu se mai aud decât băzâitul 
instrumentelor şi murmurul sistemului de 
ventilaţie, torcând monoton. Haymitch se aşază 
pe scaunul din faţa mea. 

— O să fim nevoiţi să lucrăm din nou 
împreună. Aşa că dă-i drumul. Spune ce-ai de 
spus. 

Mă gândesc la schimbul de cuvinte plin de 
cruzime din aeronavă, când mi-am arătat colții. 
La amărăciunea care a urmat. Dar nu spun 
decât: 

— Nu-mi vine să cred că nu l-ai salvat pe 
Peeta. 

— Ştiu, răspunde el. 

Am senzaţia că lipseşte ceva. Şi nu fiindcă nu 


şi-a cerut scuze. Fiindcă noi doi am fost o 
echipă. Şi ne-am înţeles să-l salvăm pe Peeta. 
Am făcut o înţelegere nerealistă, la beţie, în 
miez de noapte, dar totuşi o înţelegere. Şi, în 
adâncul inimii mele, ştiu că am dat greş 
amândoi. 

— Acum spune tu, îi cer. 

— Nu-mi vine să cred că l-ai scăpat din vedere 
în noaptea aia, zice el. 

Încuviinţez din cap. Asta era. 

— Derulez totul în minte, iarăşi şi iarăşi. Ce-aş 
fi putut să fac ca să-l păstrez lângă mine, fără 
să rup alianţa. Dar nu-mi vine nicio idee. 

— N-ai avut de ales. Şi chiar dacă l-aş fi putut 
convinge pe Plutarch să rămână ca să-l salveze 
pe el în noaptea aia, aeronava s-ar fi prăbuşit. 
Abia am reuşit să plecăm aşa. 

Întâlnesc în sfârşit ochii lui Haymitch. Ochi din 
Filon. Cenuşii, adânci şi înconjurați de 
cearcănele nopţilor nedormite. 

— Încă nu e mort, Katniss. 

— Suntem încă în joc. 

Încerc s-o spun cu optimism, dar vocea mi se 
frânge. 

— Da. lar eu încă mai sunt mentorul vostru. 
Haymitch îndreaptă markerul spre mine. Când 
eşti pe câmpul de luptă, ţine minte că eu sunt 
sus, în aer. De acolo se vede mai bine, aşa că fă 
ce-ţi spun. 

— O să vedem, îi răspund. 


Mă întorc la Remodelare şi privesc dârele de 
fard dispărând în gaura de scurgere când îmi 
spăl faţa. Chipul din oglindă e neiîngrijit, cu tenul 
neuniform şi cu ochi obosiţi, dar seamănă cu 
mine. Îmi smulg brasarda, lăsând să se vadă 
cicatricea urâtă din locul unde am avut cipul. 
Aşa. Şi asta seamănă cu mine. 

Fiindcă mă voi afla într-o zonă de luptă, 
Beetee mă ajută să-mi pun armura creată de 
Cinna. Un coif din fibre metalice împletite, care 
îmi acoperă bine capul. Materialul e suplu ca o 
țesătură şi poate fi lăsat pe spate, cum îţi laşi 
gluga, dacă nu vreau să-l port tot timpul. O 
vestă care le oferă organelor mele vitale mai 
multă protecţie. O cască mică, albă, ataşată de 
guler cu un cablu subţire. Beetee îmi prinde de 
centură o mască pe care nu trebuie s-o port 
decât în cazul unui atac cu gaze. 

— Dacă vezi pe cineva prăbuşindu-se din 
motive pe care nu ţi le poţi explica, o pui 
imediat, spune el. 

La final, îmi atârnă pe spate o tolbă cu săgeți, 
împărţită în trei compartimente cilindrice. 

— Ţine minte. În dreapta, foc. În stânga 
explozibili, în mijloc, săgeți obişnuite. N-ar 
trebui să ai nevoie de ele, dar e mai bine să le 
cari degeaba decât să le cauţi degeaba. 

Intră Boggs, gata să mă escorteze jos, la 
Divizia de Aviaţie. Exact în clipa când soseşte 
liftul, îşi face apariţia Finnick, foarte agitat. 


— Katniss, nu mă lasă să vin! Le-am spus că 
mă simt foarte bine, dar nu mă lasă nici măcar 
să urc în aeronavă! 

ÎI cuprind cu privirea - picioarele goale vizibile 
între cămaşa de noapte de spital şi papuci, claia 
de păr încâlcit, frânghia răsucită între degete, 
privirea sălbatică - şi îmi dau seama că m-aş 
strădui degeaba să-l conving. Aşa că mă 
plesnesc cu palma peste frunte. 

— Oh, am uitat. Din cauza comoţiei ăsteia 
idioate. Trebuia să-ţi spun să te prezinţi la 
Beetee, la arsenalul cu Armament Special. Ţi-a 
proiectat un trident nou. 

La auzul cuvântului trident, vechiul Finnick 
pare să iasă la suprafaţă. 

— Serios? Ce ştie să facă? 

— Habar n-am. Dar, dacă e ca arcul meu cu 
săgeți, cred c-o să fii încântat, îi spun. Numai c- 
o să ai totuşi nevoie de nişte antrenamente. 

— Corect. Am înţeles. Cred că e mai bine să 
mă duc acolo, jos. 

— Finnick? zic eu. Poate nişte pantaloni? 

Îşi priveşte picioarele de parcă ar vedea 
pentru prima oară cu ce e îmbrăcat. Işi smulge 
cămaşa de spital şi rămâne în chiloţi. 

— De ce? Crezi că asta - ia o poziţie ridicol de 
provocatoare - distrage atenţia? 

Nu mă pot împiedica să râd, fiindcă situaţia e 
amuzantă, iar amuzamentul sporeşte fiindcă-l 
face pe Boggs să pară atât de stânjenit, şi sunt 


fericită pentru că Finnick vorbeşte în sfârşit ca 
tipul pe care l-am cunoscut la Jubileul Pacificării. 

— Nu sunt decât o fiinţă omenească, Odair. 

Urc înainte de a se închide uşile ascensorului. 

— Îmi cer scuze, îi spun lui Bogos. 

— N-ai pentru ce. Cred câ... te-ai descurcat 
bine, zice el. Oricum mai bine decât să fi fost eu 
nevoit să-l arestez. 

— Da, răspund. 

Îl studiez pe furiş, cu o privire piezişă. Are 
probabil în jur de patruzeci şi cinci de ani, părul 
încărunţit tuns scurt, ochii albaştri. Atitudinea e 
incredibilă. Vorbele lui m-au făcut azi de două 
ori să mă gândesc că am putea fi mai degrabă 
prieteni decât duşmani. Poate-ar trebui să-i dau 
o şansă. Dar pare să ţină atât de bine pasul cu 
Coin... 

Aud o serie de pocnete sonore. Liftul se 
opreşte pentru scurt timp, apoi începe să se 
deplaseze în lateral, către stânga. 

— Merge într-o parte? întreb. 

— Da. Sub Treisprezece e o întreagă reţea de 
trasee de ascensor, îmi explică el. Asta e exact 
deasupra benzii de transport către a cincea 
platformă de ridicare a aeronavelor. Ne duce în 
Hangar. 

Hangarul. Închisoarea. Apărarea Specială. 
Undeva cresc plante comestibile. Aerul şi apa 
sunt purificate. 

— Treisprezece e mai mare decât am crezut. 


— Fii sigură că e încă şi mai mare, spune 
Boggs. În esenţă, noi am moştenit locul. E 
nevoie de tot ce ne stă-n puteri ca să-l 
menţinem în funcţiune. 

Pocnetele reîncep. Coborâm din nou, pentru 
scurtă vreme - cu numai două niveluri mai jos - 
şi uşile se deschid în Hangar. 

— Oh, exclam fără să vreau la vederea flotei. 

Şir după şir de aeronave, de tot soiul. 

— Şi pe-astea le-aţi moştenit? 

— Pe unele le-am construit noi. Altele făceau 
parte din forţele aeriene ale Capitoliului. Au fost 
modernizate, fireşte, răspunde Boggs. 

Simt din nou împunsătura urii faţă de 
Treisprezece. 

— Vasăzică aţi avut tot ce se vede şi aţi lăsat 
restul districtelor fără apărare în faţa 
Capitoliului. 

— Nu e chiar atât de simplu, mi-o întoarce el. 
Până de curând, nu ne-am aflat pe o poziţie 
care să permită lansarea unui contraatac. După 
ce i-am detronat şi i-am executat pe oamenii 
Capitoliului, numai câţiva dintre noi ştiau cum 
să le piloteze. Am fi putut să-i atacăm cu 
rachete nucleare, da. Dar există întotdeauna o 
întrebare mai cuprinzătoare: dacă ne angajam 
într-un asemenea război cu Capitoliul, ar mai fi 
rămas vreun om în viaţă? 

— Asta seamănă cu ce ceea ce a spus Peeta. 
Şi l-aţi numit cu toţii trădător, ripostez. 


— Fiindcă a cerut încetarea focului, spune 
Boggs. Vezi că niciuna dintre părţi n-a lansat în 
luptă arme nucleare. Rezolvăm conflictul în stil 
vechi. Pe aici, soldat Everdeen. 

Îmi arată una dintre aeronavele mai mici. 
Urcăm scara şi o găsim ticsită de oamenii din 
echipa de televiziune şi de echipamentele lor. 

Toată lumea poartă salopetele militare cenuşii 
ale Districtului 13, chiar şi Haymitch, deşi pare 
nemulţumit din cauza gulerului prea strâmt. 

Fulvia Cardew se apropie în grabă şi scoate 
un sunet de frustrare când îmi vede faţa curată. 

— Atâta muncă aruncată pe gaura de 
scurgere. Nu te învinovăţesc pe tine, Katniss. 
Numai că foarte puţini oameni se nasc cu feţe 
gata pregătite pentru aparatul de filmat. Ca el. Il 
înhaţă pe Gale, care stă de vorbă cu Plutarch, şi 
îl răsuceşte către noi. Nu-i aşa că e chipeş? 

Cred că Gale arată extraordinar în uniformă. 
Dar întrebarea ne pune într-o situaţie jenantă pe 
amândoi, dată fiind istoria noastră. Incerc să mă 
gândesc la o replică spirituală, când Boggs 
spune, pe neaşteptate: 

— Ei, nu te aştepta din partea noastră să fim 
prea impresionați. Tocmai l-am văzut pe Finnick 
Odair în chiloţi. 

Mă hotărăsc să merg înainte şi să-mi placă 
Boggs. 

Suntem avertizaţi că urmează să decolăm şi 
îmi pun centura de siguranţă după ce mă aşez 


pe locul de lângă Gale, cu faţa către Haymitch şi 
Plutarch. Alunecăm printr-o serie de tunele care 
ne conduc spre o platformă. Un soi de elevator 
ridică încet aeronava parcurgând toate 
nivelurile. Şi ne trezim deodată afară, pe un 
câmp deschis din mijlocul pădurii, apoi ne 
ridicăm de pe platformă şi suntem învăluiţi de 
nori. 

Activitatea febrilă care a pregătit terenul 
pentru misiune odată încheiată, îmi dau seama 
că n-am nici cea mai mică idee cu ce-o să mă 
confrunt în această incursiune în Districtul 8. De 
fapt, nu ştiu prea multe despre situaţia actuală 
din război. Sau de ce anume ar fi necesar ca să 
învingem. Sau ce s-ar întâmpla dacă am 
învinge. 

Plutarch încearcă să-mi descrie totul în 
termeni simpli. În primul rând, în momentul de 
faţă la războiul împotriva Capitoliului iau parte 
toate districtele, în afară de Doi, care a fost 
întotdeauna favorizat în relaţia cu duşmanii 
noştri, în pofida includerii sale în Jocurile 
Foamei. Locuitorii primesc mai multă mâncare şi 
trăiesc în condiţii mai bune. În Zilele Negre, 
după presupusa distrugere a Districtului 13, Doi 
a devenit noul centru al apărării Capitoliului, 
deşi în mod public trece drept ţara carierelor de 
piatră ale naţiunii, exact aşa cum era cunoscut 
Treisprezece pentru minele sale de grafit. 
Districtul 2 nu numai că fabrică arme, dar îi şi 


antrenează pe Apărătorii Păcii, furnizând chiar şi 
oameni pentru rolul ăsta. 

— Vrei să spui că... unii dintre Apărătorii Păcii 
sunt născuţi în Doi? îl întreb. Eu am crezut 
întotdeauna că vin cu toţii din Capitoliu. 

Plutarch dă din cap. 

— Asta şi trebuia să crezi. lar unii sunt într- 
adevăr de acolo. Dar populaţia Capitoliului n-ar 
putea susţine niciodată o asemenea forţă. Şi eo 
problemă să recrutezi cetăţeni din Capitoliu 
pentru o viaţă anostă şi plină de privaţiuni în 
districte. Un angajament de douăzeci de ani în 
rândurile Apărătorilor Păcii, fără permisiunea de 
a se căsători sau de a avea copii. Unii se implică 
pentru că se simt onorati, alţii acceptă funcţia 
ca alternativă la o pedeapsă. De exemplu, dacă 
te alături Apărătorilor Păcii, ţi se anulează 
datoriile. Mulţi oameni sunt afundaţi în datorii 
faţă de Capitoliu, dar nu toţii sunt apți pentru 
serviciul militar. Aşa că Districtul 2 e locul de 
unde ne recrutăm trupele adiţionale. Pentru 
oamenii lor, e un mod de a scăpa de sărăcie şi 
de viaţa în carierele de piatră. Copiilor li se 
imprimă o mentalitate de războinici. Ai văzut ce 
dornici sunt să se ofere drept tributuri. 

Cato şi Clove. Brutus şi Enobaria. Le-am văzut 
înverşunarea şi, totodată, setea de sânge. 

— Dar toate celelalte districte sunt de partea 
noastră? întreb. 

— Da. Ţinta noastră este să le preluăm pe 


toate, rând pe rând, încheind cu Districtul 2, şi 
să tăiem astfel lanţul de aprovizionare a 
Capitoliului. Pe urmă, odată ce e slăbit, îl 
invadăm, spune Plutarch. Ceea ce va reprezenta 
un cu totul alt tip de provocare. Dar toate la 
timpul lor. 

— Dacă învingem, cine-o să facă parte din 
guvern? întreabă Gale. 

— Toată lumea, răspunde Plutarch. Avem de 
gând să formăm o republică în care oamenii din 
toate districtele şi din Capitoliu să-şi aleagă 
reprezentanţi, trimişi să fie vocea lor într-un 
guvern centralizat. Nu vă uitaţi cu atâta 
neîncredere; înainte a mers. 

— În cărţi, bombăne Haymitch. 

— In cărţile de istorie, spune Plutarch. Şi, 
dacă strămoşii noştri au putut s-o facă, atunci 
putem şi noi. 

Ca să fiu sinceră, strămoşii noştri nu par 
tocmai demni de laudă. Adică, uite în ce stare 
ne-au lăsat, cu războaie şi cu planeta distrusă. E 
clar că nu le-a păsat ce-avea să se întâmple cu 
urmaşii lor. Dar această idee a republicii pare o 
îmbunătăţire faţă de stilul nostru actual de 
guvernare. 

— Şi dacă pierdem? întreb. 

— Dacă pierdem? Plutarch se uită în sus, 
către nori, şi gura i se strâmbă într-un zâmbet 
ironic. Atunci mă aştept ca Jocurile Foamei de 
anul viitor să fie într-adevăr de neuitat. Ceea ce- 


mi aduce aminte de altceva. Scoate un flacon 
din buzunarul vestei şi îl scutură ca să-şi 
răstoarne în palmă câteva pilule de un violet 
intens, pe care ni le întinde. Le-am numit 
lacătul-intunericului, în cinstea ta, Katniss. 
Rebelii nu-şi pot permite să fie capturat vreunul 
dintre noi acum. Dar vă promit că va fi fără nici 
cea mai mică durere. 

lau o capsulă, neştiind unde s-o pun. Plutarch 
bate cu palma un loc de pe umărul meu, în 
partea din faţă a mânecii stângi. ÎI privesc şi 
descopăr un buzunar minuscul, care protejează 
şi în acelaşi timp ascunde pilula. Chiar şi cu 
mâinile legate, aş putea să-mi aplec capul şi s-o 
prind în dinţi. 

După cum se pare, Cinna s-a gândit la toate. 


Chapter 7 

Aeronava coboară rapid, în spirală, pe un 
drum larg de la periferia Districtului 8. Uşa se 
deschide aproape imediat, scările alunecă la 
locul lor şi suntem expulzați pe asfalt. În clipa 
când a debarcat ultima persoană, echipamentul 
se retrage. Apoi nava se înalţă şi dispare. 
Rămân cu o gardă de corp alcătuită din Gale, 
Boggs şi alţi doi soldaţi. Din echipa de 
televiziune fac parte doi cameramani voinici din 
Capitoliu, cu camere mobile grele, care le 
încorsetează trupurile aidoma carapacelor unor 
insecte, o regizoare pe nume Cressida, pe al 
cărei cap ras sunt tatuaţi lujeri verzi, şi 
asistentul ei, Messalla, un bărbat tânăr, cu mai 
multe perechi de cercei. Uitându-mă mai bine, 
observ că şi limba i-a fost străpunsă şi că e 
împodobită cu un buton cu o mărgea argintie, 
de dimensiunile biluţelor de sticlă din jocurile 
pentru copii. 

Boggs ne grăbeşte să părăsim drumul, 
conducându-ne către un şir de depozite, în timp 
ce aterizează o a doua aeronavă. Aduce lăzi cu 
medicamente şi o echipă de şase medici - îi 
recunosc după îmbrăcămintea lor specifică, de 
culoare albă. Îl urmăm cu toţii pe Boggs de-a 
lungul aleii dintre două depozite cenuşii. Pereţii 
metalici plini de urme de lovituri nu sunt 
întrerupţi decât ocazional de câte o scară de 


acces pe acoperiş. Când ieşim în stradă, e ca şi 
cum am fi pătruns într-o altă lume. 

Răniţii din bombardamentul de azi-dimineaţă 
sunt duşi înăuntru. Pe tărgi improvizate, în 
roabe, în cărucioare, atârnând pe umeri sau 
ţinuţi strâns în braţe. Sângerând, cu un braţ sau 
un picior lipsă, inconştienţi. Împinşi de oameni 
disperaţi într-un depozit cu un Hşleampăt trasat 
cu vopsea deasupra uşii. E ca o scenă din fosta 
mea bucătărie, unde trata mama muribunzii, 
dar e multiplicată de zece, de cincizeci, de o 
sută de ori. 

Mă aşteptam la clădiri bombardate şi mă văd 
confruntată în schimb cu trupuri omeneşti 
mutilate. 

Aici au de gând să mă filmeze? Mă întorc spre 
Boggs. 

— N-o să meargă, spun. N-o să fiu bună de 
nimic în locul ăsta. 

Probabil că îmi vede panica din ochi, fiindcă 
se opreşte o clipă şi îmi pune mâinile pe umeri. 

— O să fii. Lasă-i pur şi simplu să te privească. 
O să le facă mai mult bine decât orice doctor 
din lume. 

O femeie care îndrumă pacienţii nou-veniţi ne 
zăreşte, pare oarecum surprinsă, apoi se 
apropie cu paşi mari. Are ochii de un căprui 
întunecat umflaţi de oboseală şi miroase a 
metal şi a transpiraţie. Bandajul din jurul gâtului 
ei ar fi trebuit schimbat de vreo trei zile. 


Cureaua armei automate care-i atârnă de-a 
curmezişul spatelui îi intră în carne, iar ea o 
repoziţionează printr-o mişcare din umăr. Le 
ordonă medicilor să intre în depozit, însoţindu-şi 
vorbele de o zvâăcnire a degetului mare. Ei se 
supun fără să comenteze. 

— Comandanta Paylor, din Opt, spune Bogos. 
Comandante, soldat Katniss Everdeen. 

Pare tânără pentru un comandant. Până-n 
treizeci şi cinci de ani. Dar vocea are un ton 
autoritar, te face să înţelegi că numirea ei n-a 
fost arbitrară. În extraordinarul meu costum 
nou, curat şi strălucitor, mă simt alături de ea 
ca o puicuţă abia ieşită din ou, proaspătă şi abia 
învățând care e mersul lumii. 

— Da, ştiu cine e, spune. Deci trăieşti. Nu 
eram siguri. 

Mă înşel, sau în glasul ei e o notă de reproş? 

— Nici eu nu sunt încă sigură, răspund. 

— A fost în convalescenţă. Boggs îşi bate 
tâmpla cu vârfurile degetelor. O comoţie urâtă. 
Îşi coboară pentru o clipă vocea. A pierdut 
sarcina. Dar a insistat să vină aici, să vadă 
răniții. 

— Ei, din ăştia avem destui, spune Paylor. 

— Credeţi că e o idee bună? întreabă Gale, 
privind încruntat spitalul. Să vă adunaţi astfel 
răniții laolaltă? 

Eu nu cred. Orice boală contagioasă se poate 
răspândi în locul ăsta ca focul grecesc. 


— Cred că e ceva mai bine decât să-i lăsăm 
să moară, răspunde Paylor. 

— N-am vrut să spun aşa ceva, vine replica lui 
Gale. 

— Ei, în momentul de faţă, pentru mine asta e 
cealaltă opţiune. Dar dacă veniţi cu o a treia şi o 
convingeţi pe Coin s-o susţină, sunt numai 
urechi. Paylor îmi face semn către uşă. Intră, 
Gaiţă Zeflemitoare. Şi ia-ţi şi prietenii, 
bineînţeles. 

Arunc o privire în urmă, către spectacolul 
bizar oferit de grupul meu, îmi iau inima-n dinţi 
şi intru în spital pe urmele ei. Pe toată lungimea 
clădirii atârnă un soi de draperie grea, de uz 
industrial, creând un culoar lat. Cadavrele zac 
unul lângă altul, cu capetele măturate de 
draperie şi cu feţele ascunse sub bucăți de 
pânză albă. 

— Am început să facem gropi comune la 
câteva cvartale spre vest de aici, dar încă n-am 
oameni de care să mă pot lipsi ca să transporte 
morţii, ne explică Paylor. 

Descoperă o despicătură a draperiei şi o 
deschide larg. 

Îl strâng pe Gale de încheietura mâinii. 

— Să nu pleci de lângă mine, îi şoptesc. 

— Sunt aici, se grăbeşte el să-mi răspundă. 
Trec dincolo de draperie şi simţurile îmi sunt 
asaltate. Primul impuls mă îndeamnă să-mi 
astup nasul ca să scap de duhoarea de bandaje 


murdare, carne în putrefacție şi vomă, toate 
părând să dea în pârg în căldura din depozit. Au 
deschis lucarnele din acoperişul metalic, dar 
aerul care reuşeşte să pătrundă nu poate 
străbate prin aburul de dedesubt. Razele firave 
de soare sunt singura sursă de lumină şi, pe 
măsură ce mi se obişnuiesc ochii, desluşesc 
răniții, şiruri peste şiruri, în paturi de campanie, 
pe saltele de paie sau pe podea, fiindcă e atât 
de multă nevoie de spaţiu. Băzâitul muştelor 
negre, gemetele oamenilor chinuiţi de durere şi 
suspinele celor dragi, aflaţi alături de ei, se 
amestecă într-un cor care-ţi frânge inima. 

În districte n-avem spitale adevărate. Murim 
acasă, ceea ce pare pe moment o alternativă cu 
mult mai dezirabilă decât ceea ce văd aici. Apoi 
îmi aduc aminte că mulţi dintre aceşti oameni 
au rămas probabil fără case în urma 
bombardamentelor. 

Sudoarea începe să mi se scurgă pe spate şi 
îmi umple palmele. Respir pe gură, încercând să 
atenuez mirosul. În câmpul vizual îmi plutesc 
puncte negre şi cred că am mari şanse să leşin. 
Insă în clipa următoare o zăresc cu coada 
ochiului de Paylor, care mă studiază 
îndeaproape, aşteptând să vadă din ce sunt 
făcută şi dacă au avut dreptate să-şi închipuie 
că pot conta pe mine. Aşa că îi dau drumul lui 
Gale şi îmi impun să înaintez spre inima 
depozitului, să merg pe intervalul îngust dintre 


două şiruri de paturi. 

— Katniss? croncăne o voce în stânga mea, 
desprinzându-se de larma din jur. Katniss? 

O mână se întinde către mine din ceaţă. Mă 
agăț de ea ca să mă susţin. La celălalt capăt al 
mâinii e o femeie tânără, cu o rană la picior. 
Sângele i s-a infiltrat în bandajele groase, peste 
care mişună muştele. Pe faţă i se citeşte 
durerea, dar şi altceva, care pare să nu se 
potrivească nicidecum cu situaţia ei. 

— Eşti într-adevăr tu? 

— Da, eu sunt, reuşesc să spun. 

Bucurie. Asta e expresia de pe chipul ei. 
Radiază la auzul vocii mele, îşi alungă pe 
moment suferinţa. 

— Trăieşti! Noi nu ştiam. Lumea spunea că 
eşti în viaţă, dar noi nu ştiam! exclamă, 
entuziasmată. 

— Am fost destul de mutilată. Dar mă simt 
mai bine, spun. Aşa cum o să te simţi şi tu. 

— Trebuie să-i spun fratelui meu! Femeia se 
străduieşte să se salte în capul oaselor şi strigă 
către cineva aflat la câteva paturi distanţă. 
Eddy! Eddy! E aici! E Katniss Everdeen! 

Un băiat, probabil de vreo doisprezece ani, se 
întoarce către noi. Bandajele îi ascund jumătate 
din faţă. Acea parte a gurii pe care i-o pot vedea 
se deschide ca să articuleze o exclamaţie. Mă 
duc lângă el, îi îndepărtez de pe frunte buclele 
castanii, jilave. Murmur un salut. Nu poate vorbi, 


dar ochiul lui teafăr mă priveşte intens, ca şi 
cum ar vrea să-mi memoreze toate detaliile 
chipului. 

Îmi aud numele pulsând prin aerul încins, 
răspândindu-se prin spital. 

— Katniss! Katniss Everdeen! 

Răsunetul durerii şi al amărăciunii începe să 
se stingă, înlocuit de cuvinte de speranţă. Vocile 
mă cheamă din toate părţile. Mă pun în mişcare, 
strângând mâinile întinse către mine, atingând 
părţile tefere ale celor prea neputincioşi ca să-şi 
mişte mâinile, spunând salut, cum te simţi, sunt 
încântată să te cunosc. Nimic important, nicio 
frază uimitor de inspirată. Dar n-are importanţă. 
Boggs a avut dreptate. Apariţia mea, în carne şi 
oase, asta e inspiraţia. 

Degete lacome mă devorează, dornice să-mi 
atingă pielea. Când un bărbat grav rănit îmi 
cuprinde faţa în palme, trimit o mulţumire 
tăcută către Dalton, care a sugerat să-mi spăl 
machiajul. Cât de ridicolă şi cât de perversă m- 
aş fi simţit arătându-le acestor oameni o mască 
pictată de Capitoliu. Cicatricele, oboseala, 
imperfecţiunile. Aşa mă recunosc, de aceea le 
aparţin. 

În ciuda controversatului interviu luat de 
Caesar, mulţi mă întreabă de Peeta, îmi 
garantează că, după cum ştiu ei, a vorbit sub 
constrângere. Fac tot ce pot ca să par optimistă 
în privinţa viitorului nostru, dar oamenii sunt cu 


adevărat dezolaţi când află că am pierdut 
copilul. Vreau să mărturisesc adevărul şi să-i 
spun unei femei înlăcrimate că totul n-a fost 
decât o păcăleală, o mutare în joc, dar dacă l-aş 
prezenta acum pe Peeta ca pe un mincinos nu i- 
aş face niciun bine imaginii sale. Sau imaginii 
mele. Sau cauzei. 

Incep să înţeleg pe deplin de ce am fost 
protejată cu orice preţ. Ce însemn pentru rebeli. 
Lupta mea în plină desfăşurare împotriva 
Capitoliului, care mi s-a părut atât de des o 
aventură solitară, nu e purtată pe cont propriu. 
De partea mea sunt mii şi mii de oameni din 
districte. Am devenit Gaiţa lor Zeflemitoare cu 
mult înainte de a accepta rolul. 

In mine încolţeşte o senzaţie nouă. Dar nu 
reuşesc s-o definesc decât în momentul în care 
mă urc pe o masă, fluturându-mi mâna într-un 
ultim rămas-bun către oamenii care îmi 
psalmodiază numele cu glasuri răguşite. Putere. 
Am un soi de putere despre care n-am ştiut 
niciodată că-mi aparţine. Snow a ştiut, în clipa 
când mi-am înălţat căuşul mâinii plin cu fructe. 
Plutarch a ştiu când m-a salvat din arenă. lar 
Coin o ştie acum. Într-o asemenea măsură încât 
a simţit nevoia să facă o declaraţie publică, 
reamintindu-le oamenilor ei că nu sunt eu aceea 
care deţine controlul. 

Când ajungem din nou afară, mă sprijin de 
peretele depozitului, trăgându-mi răsuflarea, şi 


accept bidonul cu apă oferit de Bogos. 

— Te-ai descurcat excelent, îmi spune. 

Ei bine, n-am leşinat, n-am vărsat şi nici n-am 
luat-o la fugă urlând. În cea mai mare parte, am 
reuşit să mă menţin pe creasta valului de emoţii 
rostogpolit prin clădire. 

— Am obţinut nişte materiale frumuşele, 
spune Cressida. 

Mă uit la cameramanii-insecte, cu transpiraţia 
prelingându-li-se de sub echipamente. Messalla 
ia notițe. Uitasem că mă filmau. 

— N-am făcut mare lucru, serios, le spun. 

— Ţi-ai demonstrat meritul pentru ceea ce ai 
făcut înainte, zice Boggs. 

Ce am făcut înainte? Mă gândesc la şirul de 
distrugeri rămas în urma mea - mi se înmoaie 
genunchii şi mă las să alunec până ce stau pe 
asfalt. 

— N-a fost decât un talmeş-balmeş. 

— Ei, nu eşti nici pe departe perfectă. Dar, 
vremurile fiind aşa cum sunt, va trebui să te 
descurci, spune Boggs. 

Gale se aşază lângă mine, clătinând din cap. 

— Nu-mi vine să cred că i-ai lăsat pe oamenii 
ăia să te atingă. M-am tot aşteptat să te văd 
alergând spre uşă. 

— Taci din gură, ripostez râzând. 

— Mama ta o să fie foarte mândră când o să 
vadă filmul, zice el. 

— Mama nici măcar n-o să mă observe. O să 


fie prea scandalizată de condiţiile din spital. Aşa 
e în toate districtele? îl întreb pe Boggs. 

— Da. Cele mai multe sunt atacate. Încercăm 
să le venim în ajutor oriunde putem, dar nu e 
suficient. 

Se întrerupe pentru un minut, distras de ceea 
ce i se spune în cască. Îmi dau seama că n-am 
auzit vocea lui Haymitch nici măcar o singură 
dată şi îmi duc mâna la a mea, întrebându-mă 
dacă s-o fi defectat. 

— Trebuie să mergem la aerodrom. Imediat, 
spune Boggs, săltându-mă în picioare cu o 
singură mână. Avem o problemă. 

— Ce fel de problemă? întreabă Gale. 

— Vin bombardierele, răspunde Boggs. 
Întinde mâna spre ceafa mea şi-mi trage coiful 
lui Cinna pe cap dintr-o smucitură. Să mergem! 

Neînţelegând prea bine ce se petrece, o iau la 
fugă de-a lungul fațadei depozitului, 
îndreptându-mă spre aleea care duce la 
aerodrom. Dar nu simt nicio ameninţare 
imediată. Cerul e pustiu, albastru, fără nicio 
urmă de nor. Strada e goală, cu excepţia 
oamenilor care transportă răniții la spital. Nu 
există niciun duşman, nicio alarmă. Pe urmă 
încep să urle sirenele. Peste câteva secunde, 
deasupra capetelor noastre îşi fac apariţia 
aeronavele Capitoliului, zburând jos, în V, şi 
încep să cadă bombele. Suflul mă doboară, 
izbindu-mă de peretele depozitului. Simt o 


durere arzătoare, chiar deasupra scobiturii 
genunchiului drept. M-a lovit ceva şi în spate, 
dar se pare că n-a trecut prin vestă. Încerc să 
mă ridic, dar Boggs mă împinge din nou jos, 
acoperindu-mi trupul cu al lui. Pământul 
pulsează sub mine când explodează bombele 
căzute rând pe rând din avioane. 

E oribil să te simţi pironit de zid în timp ce 
plouă cu bombe. Cum spunea tata când vorbea 
despre o pradă uşoară? Ca şi cum ai impuşca 
peşti în butoi. Noi suntem peştii, strada e 
butoiul. 

— Katniss! 

Tresar auzind vocea lui Haymitch în ureche. 

— Ce e? Da, ce e? Sunt aici, răspund. 

— Ascultă-mă. Nu putem ateriza în timpul 
bombardamentului, dar e absolut necesar să nu 
fii observată, spune el. 

— Adică ei nu ştiu că sunt aici? 

Am presupus că pedeapsa a fost atrasă de 
prezenţa mea, ca de obicei. 

— Spionii spun că nu. Că raidul ăsta era deja 
programat, răspunde Haymitch. 

Acum se aude vocea lui Plutarch, calmă, dar 
energică. Vocea unui şef al creatorilor-de-joc, 
dând ordine sub presiune. 

— La trei clădiri distanţă de voi e un depozit 
albastru-deschis. Are un buncăr în capătul opus, 
către nord. Puteţi ajunge acolo? 

— O să facem tot ce ne stă în puteri, promite 


Boggs. 

Probabil că pe Plutarch îl aude toată lumea, 
pentru că garda mea de corp şi echipa de 
televiziune se ridică. Ochii mei îl caută instinctiv 
pe Gale, şi văd că e în picioare, aparent 
nevătămat. 

— Aveţi probabil patruzeci şi cinci de secunde 
până la următorul val, spune Plutarch. 

Gem de durere când piciorul drept îmi preia 
greutatea corpului, dar nu mă opresc. Nu e timp 
să-mi examinez rana. Şi e oricum mai bine să n- 
o văd acum. Din fericire, port pantofii creaţi de 
Cinna. Se lipesc de asfalt la contact şi se 
desprind imediat când slăbesc apăsarea. N-aş fi 
avut nicio şansă cu perechea aceea care nu-mi 
vine bine, repartizată de Districtul 13. Boggs e 
în frunte, dar nimeni altcineva nu mă 
depăşeşte. Îşi potrivesc în schimb pasul cu al 
meu, păzindu-mi flancurile, spatele. Mă silesc să 
sprintez pe măsură ce se scurg secundele. 
Trecem de al doilea depozit cenuşiu şi alergăm 
pe lângă o clădire de un cafeniu murdar. Drept 
înainte văd o faţadă de un albastru spălăcit. 
Locul unde se află buncărul. Am ajuns la o altă 
alee, nu mai trebuie decât s-o traversăm ca să 
fim în faţa uşii, când începe să cadă al doilea val 
de bombe. Plonjez din instinct pe alee şi mă 
rostogolesc către peretele albastru. De data 
asta Gale e cel care se aruncă peste mine, 
oferindu-mi încă un strat protector împotriva 


bombardamentului. Pare să dureze mai mult, 
dar ne aflăm mai departe. 

Mă salt pe o parte şi mă pomenesc privind 
drept în ochii lui Gale. Pentru o clipă, lumea se 
pierde în depărtare şi nu mai rămân decât faţa 
lui îmbujorată, pulsul lui vizibil pe tâmplă, 
buzele lui uşor întredeschise în timp ce încearcă 
să-şi recapete răsuflarea. 

— Eşti teafără? mă întreabă, cu vocea 
acoperită de o explozie. 

— Da, nu cred că m-au văzut, răspund. Adică, 
nu ne urmăresc. 

— Nu, au altă ţintă, spune Gale. 

— Ştiu, dar acolo nu e nimic altceva decât... 
Revelația ne izbeşte pe amândoi în acelaşi timp. 

— Spitalul. 

Gale sare imediat în picioare şi strigă către 
ceilalţi. 

— Ţinta lor e spitalul! 

— Nu e problema voastră, spune ferm 
Plutarch. Intraţi în buncăr. 

— Dar acolo nu se găseşte nimic altceva 
decât răniţi, insist eu. 

— Katniss! 

Aud avertismentul din vocea lui Haymitch şi 
ştiu ce urmează. 

— Nici măcar să nu te gândeşti...! 

Îmi smulg casca din ureche şi o las s-atârne 
de fir. Acum, când nu-mi mai distrage atenţia, 
aud un alt sunet. Rafale de mitralieră de pe 


acoperişul depozitului de un maroniu murdar de 
vizavi. Cineva răspunde cu foc. Înainte de a 
putea fi reţinută, mă reped câtre o scară de 
acces şi încep să urc. Mă caţăr. E unul dintre 
lucrurile pe care le fac cel mai bine. 

— Nu te opri! 

Îl aud pe Gale în urma mea. Apoi îi aud cizma 
lovind pe cineva în faţă. Dacă faţa îi aparţine lui 
Boggs, Gale o să plătească scump pentru asta 
mai târziu. Ajung la acoperiş şi mă salt pe 
suprafaţa gudronată. Mă opresc atât cât e 
nevoie ca să-l trag pe Gale lângă mine, apoi 
alergăm spre şirul de mitraliere plasate în 
partea dinspre stradă. Fiecare pare să fie 
manevrată de câţiva rebeli. Ne strecurăm într- 
un cuib unde se află doi soldaţi şi ne ghemuim 
în spatele baricadei. 

— Boggs ştie că sunteţi aici, sus? 

O văd în stânga mea pe Paylor, în spatele 
uneia dintre mitraliere, privindu-ne întrebător. 

Încerc să fiu evazivă fără să spun o minciună 
grosolană. 

— Ştie unde suntem, fără nicio îndoială. 

Paylor râde. 

— Fac pariu că da. Aţi fost instruiți să folosiţi 
aşa ceva? 

Bate cu palma în patul armei. 

— Eu da. In Treisprezece, răspunde Gale. Dar 
aş prefera să folosesc armele mele. 

— Da, avem arcurile noastre. ÎI ridic pe al 


meu, apoi realizez cât de decorativ trebuie să 
pară. E cu mult mai letal decât arată. 

— Ar trebui să fie, zice Paylor. Bun. Ne 
aşteptăm la încă trei valuri, cel puţin. Trebuie să 
renunţe la scuturile pentru invizibilitate înainte 
de a-şi arunca bombele. Asta e şansa noastră. 
Nu vă ridicaţi în picioare! 

lau poziţie ca să trag dintr-un genunchi. 

— Mai bine să-ncepem cu incendiarele, spune 
Gale. 

Aprob din cap şi scot o săgeată din dreapta 
tolbei. Dacă ne ratăm ţintele, săgețile astea vor 
cădea undeva - probabil pe depozitele de 
vizavi. Un foc poate fi stins, dar stricăciunile 
făcute de o explozie pot fi ireparabile. 

Apar dintr-odată pe cer, la două cvartale 
distanţă, poate la o sută de metri deasupra 
noastră. Şapte bombardiere mici, în formaţie de 
V. 

— Gâşte! îi strig lui Gale. 

O să-nţeleagă exact ce vreau să spun. In 
anotimpul migraţiilor, când vânăm păsări, le 
împărţim după sistemul nostru, ca să nu ochim 
amândoi aceeaşi zburătoare. Eu iau în primire 
latura mai îndepărtată a V-lui, el o ia pe cea 
dinspre noi, şi tragem alternativ în pasărea din 
centru. Nu e timp pentru alte discuţii. Estimez 
viteza de deplasare a aeronavelor şi îmi lansez 
săgeata. Nimeresc partea interioară a aripii 
uneia dintre ele, făcând-o să izbucnească în 


flăcări. Gale tocmai o ratează pe cea din vârf. 
Flăcările înfloresc pe un depozit gol de vizavi. El 
înjură pe şoptite. 

Bombardierul pe care l-am lovit iese din 
formaţie, dar îşi aruncă totuşi bombele. Şi nu 
dispare. Aşa cum nu dispare nici cel lovit, mai 
mult ca sigur, de mitraliere. Probabil că avaria 
împiedică reactivarea scutului. 

— Bună lovitură, spune Gale. 

— Nici măcar nu l-am ţintit pe ăla, bombăn 
eu. Îl alesesem pe cel din faţa lui. Sunt mai 
rapide decât lasă impresia. 

— Ochiţi! strigă Paylor. 

Deja apare următorul val de bombardiere. 

— Incendiarele nu sunt bune, spune Gale. 

Eu dau din cap şi încărcăm amândoi săgeți cu 
vârfuri explozive. Depozitele de peste drum par 
oricum părăsite. 

În timp ce aeronavele se apropie în tăcere, 
iau o altă decizie. 

— Mă ridic, îi strig lui Gale şi sar în picioare. E 
poziţia din care ţintesc cel mai bine. Trag mai 
devreme, o nimeresc pe cea din vârf şi explozia 
îi găureşte pântecul. Gale spulberă coada alteia. 
Aeronava se leagănă şi se prăbuşeşte pe stradă, 
declanşând o serie de detonaţii când îi sare în 
aer încărcătura. 

A treia formaţie în V se dezvăluie fără niciun 
avertisment. De data asta, Gale nimereşte în 
plin bombardierul din vârf. Eu retez aripa celui 


de al doilea, făcându-l să se rotească şi să-l 
izbească pe cel din spatele lui. Cad împreună pe 
acoperişul depozitului aflat în faţa spitalului. Un 
al patrulea se prăbuşeşte ciuruit de gloanţe. 

— Bun, asta a fost, spune Paylor. Flăcările şi 
fumul gros şi negru al epavelor ne obturează 
vederea. 

— Au lovit spitalul? 

— Probabil, răspunde ea, cu un aer sumbru. 

In timp ce alerg spre scările din capătul opus 
al depozitului, sunt surprinsă de apariţia lui 
Messalla şi a uneia dintre insecte, care ies din 
spatele unei conducte de ventilaţie. Credeam că 
sunt încă ghemuiţi jos, pe alee. 

— Îmi devin din ce în ce mai simpatici, spune 
Gale. 

Cobor pe una dintre scări. Când ating 
pământul cu picioarele, dau de una dintre 
gărzile de corp, de Cressida şi de celălalt 
cameraman, în expectativă. Mă aştept să mi se 
împotrivească, dar Cressida se mulţumeşte să 
arate către spital cu o fluturare a mâinii. 

— Puțin îmi pasă, Plutarch! o aud strigând. 
Mai dă-mi cinci minute! 

Fiindcă nu e nimeni care să-mi stea în cale, 
ies în stradă. 

— Oh, nu, şoptesc când văd spitalul. 

Ceea ce a fost spitalul. Alerg pe lângă răniţi, 
pe lângă epavele în flăcări, cu atenţia 
concentrată asupra dezastrului din faţa mea. 


Oamenii ţipă, fugind înnebuniţi în toate părţile, 
dar n-au cum să ajute. Bombele au dărâmat 
acoperişul şi clădirea a luat foc, blocând pur şi 
simplu pacienţii înăuntru. S-a format un grup de 
salvatori, încearcă să elibereze o cale de acces 
spre interior. Dar ştiu deja ce vor găsi. Dacă 
sfărâmăturile prăbuşite şi flăcările n-au ucis 
răniții, atunci i-a omorât fumul. 

Gale e alături de mine. Faptul că nu 
acţionează în niciun fel îmi confirmă bănuielile. 
Minerii nu părăsesc locul unui accident decât 
atunci când nu mai există speranţe. 

— Haide, Katniss. Haymitch zice că acum pot 
trimite o aeronavă după noi, îmi spune. 

Dar se pare că nu mă pot mişca. 

— De ce-au făcut asta? De ce şi-au ales drept 
ţintă nişte oameni care erau deja pe moarte? îl 
întreb. 

— Ca să-i îngrozească pe ceilalţi. Ca să-i 
împiedice pe răniţi să primească ajutor. Oamenii 
ăia cu care te-ai întâlnit erau bunuri de consum. 
Asta erau pentru Snow. Dacă învinge, la ce-i 
trebuie Capitoliului o ceată de sclavi schilozi? 
spune Gale. 

Îmi amintesc de toţi anii în care l-am ascultat, 
în pădure, vorbind cu patos împotriva 
Capitoliului. Eu, care nu-i dădeam cine ştie ce 
atenţie. Mă întrebam de ce se ostenea să-i 
disece motivele. De ce avea importanţă să 
gândeşti cum gândeşte duşmanul. E limpede că 


azi ar fi avut importanţă. Când a pus la îndoială 
durata spitalului, nu se gândea la o molimă, ci la 
asta. Fiindcă el nu subestimează niciodată 
cruzimea celor pe care-i înfruntăm. 

Mă întorc încet cu spatele la spital şi o văd pe 
Cressida, flancată de cele două insecte, la doi 
metri în faţa mea. Netulburată. Calmă, 
echilibrată. 

— Katniss, îmi spune. Preşedintele Snow a 
cerut să fie transmis bombardamentul în direct. 
Apoi şi-a făcut apariţia ca să anunţe că ăsta e 
modul lui de a le transmite rebelilor un mesaj. 
Dar tu? N-ai vrea să le spui nimic rebelilor? 

— Ba da, şoptesc. Lumina roşie care clipeşte 
pe una dintre camere îmi atrage privirea. Ştiu 
că sunt înregistrată. Ba da, repet, cu mai multă 
putere. 

Toată lumea se îndepărtează de mine - Gale, 
Cressida, insectele - lăsându-mi la dispoziţie 
toată scena. Dar eu continui să mă concentrez 
asupra luminii roşii. 

— Vreau să le spun rebelilor că sunt în viaţă. 
Că sunt chiar aici, în Districtul 8, unde Capitoliul 
tocmai a bombardat un spital plin cu oameni 
neînarmaţi - bărbaţi, femei şi copii. Nu vor 
exista supraviețuitori. 

Şocul pe care l-am simţit începe să se 
preschimbe în furie. 

— Şi vreau să le mai spun ceva: dacă vă 
imaginaţi, fie şi pentru o singură secundă, că 


vom avea parte de un tratament corect din 
partea Capitoliului în cazul unei încetări a 
focului, atunci vă amăgiţi singuri. Pentru că ştiţi 
cine sunt şi ce fac. 

Mâinile mi se întind automat, de parcă aş vrea 
să arăt întreaga oroare din jurul meu. 

— Asta fac ei! lar noi trebuie să ripostăm! Mă 
apropii de cameră, purtată de furie. 

— Preşedintele Snow spune că ne trimite un 
mesaj? Ei bine, am şi eu unul pentru el. Puteţi 
să ne torturați, să ne bombardaţi şi să ne ardeţi 
districtele din temelii, dar vedeţi asta? 

Una dintre camere mă urmăreşte când arăt 
către avioanele în flăcări de pe acoperişul 
depozitului de vizavi. Stema Capitoliului de pe 
aripi străluceşte clară printre vâlvătăi. 

— Focul se răspândeşte! ţip eu, fiindcă am 
hotărât că Snow nu trebuie să piardă niciun 
cuvânt. Dacă noi ardem, voi ardeţi împreună cu 
noi! 

Ultimele mele cuvinte atârnă în aer. Mă simt 
suspendată în timp. Purtată spre înălţimi de un 
val de aer încins, care nu se ridică din jurul meu, 
ci din propria mea fiinţă. 

— Stop! 

Vocea Cressidei mă readuce la realitate dintr- 
o smucitură, îmi stinge focul. Ea se uită la mine 
dând aprobator din cap. 

— Filmul e gata. 


Chapter 8 

Boggs îşi face apariţia şi mă prinde de braţ cu 
fermitate, dar acum n-am de gând să fug. Mă 
uit către spital - exact la timp ca să văd restul 
clădirii prăbuşindu-se - şi spiritul combativ mă 
părăseşte. Toţi acei oameni, sutele de răniţi, 
rudele lor, medicii din Treisprezece nu mai sunt. 
Mă întorc spre Boggs, văd umflătura lăsată pe 
faţa lui de cizma lui Gale. Nu sunt expertă, dar 
nu mă îndoiesc că are nasul spart. Însă vocea lui 
e mai degrabă resemnată decât furioasă. 

— Înapoi la pista de aterizare. 

Fac supusă un pas înainte şi tresar când devin 
conştientă de durerea din spatele genunchiului 
drept. Năvala adrenalinei care o anihila s-a 
încheiat şi părţile trupului meu se unesc într-un 
cor de vaiete. Sunt rănită şi însângerată şi 
cineva pare să bată în tâmpla mea stângă din 
interiorul testei. Boggs îmi examinează în grabă 
faţa, apoi mă saltă pe braţe şi aleargă spre 
pistă. La jumătatea drumului, vărs pe vesta lui 
antiglont. Pentru că gâfâie, mi-e greu să-mi dau 
seama care e adevărul, dar cred că oftează. 

Pe pistă aşteaptă o aeronavă mai mică, 
diferită de cea care ne-a adus aici. În secunda în 
care toată echipa mea e la bord, decolăm. De 
data asta nu există locuri confortabile şi 
ferestre. Se pare că ne aflăm într-un soi de navă 
pentru transport de mărfuri. Boggs le dă 


oamenilor primul ajutor, ca să reziste până 
ajungem în Treisprezece. Vreau să-mi scot 
vesta, fiindcă pe ea se găseşte o cantitate 
serioasă de vomă, dar e prea frig. Zac pe 
podea, cu capul în poala lui Gale. Ultimul lucru 
pe care mi-l amintesc e Boggs, întinzând peste 
mine doi saci de pânză groasă. 

Când mă trezesc, mi-e cald şi sunt bandajată, 
în vechiul meu pat de spital. Mama e acolo, îmi 
verifică semnele vitale. 

— Cum te simţi? 

— Ceva cam învineţită, dar bine, răspund. 

— Nouă nu ne-a spus nimeni unde te duci, 
decât după ce ai plecat, zice ea. 

Simt împunsătura unui sentiment de 
vinovăţie. Când familia ta a fost nevoită să te 
trimită de două ori la Jocurile Foamei, ăsta nu e 
genul de detaliu pe care să-l treci cu vederea. 

— Îmi pare rău. Nu s-au aşteptat la atac. Nu 
trebuia decât să vizitez pacienţii, îi explic. Data 
viitoare o să le spun să-ţi ceară permisiunea. 

— Katniss, nimeni nu-mi cere mie 
permisiunea, pentru nimic, zice ea. 

E adevărat. Nici măcar eu n-o fac. Nu de când 
a murit tata. De ce m-ascund după deget? 

— Bine, o să le spun să... te-anunţe, oricum. 
Pe noptieră e bucata de şrapnel pe care mi-au 
scos-o din picior. Medicii sunt îngrijoraţi mai 
degrabă din cauza vătămărilor pe care este 
posibil să le fi suferit creierul meu în timpul 


exploziilor, de vreme ce, în primul rând, 
urmările comoţiei mele nu au dispărut pe 
deplin. Dar nu văd dublu, sau altceva de genul 
ăsta, şi pot gândi destul de limpede. Am dormit 
toată seara şi toată noaptea şi sunt lihnită de 
foame. Micul meu dejun e dezamăgitor de 
sărac. Doar câţiva dumicaţi de pâine înmuiaţi în 
lapte cald. Am fost chemată la o întrunire 
matinală, la Comandament. Dau să mă ridic, 
când îmi dau seama că au de gând să-mi 
împingă patul de spital până acolo. Vreau să 
merg pe jos, dar asta se exclude, aşa că 
negociez deplasarea mea într-un scaun cu 
rotile. Mă simt bine, într-adevăr bine. Cu 
excepţia capului şi a piciorului, a vânătăilor 
dureroase şi a greţei care mă apucă la două 
minute după ce mănânc. Poate scaunul cu rotile 
e o idee bună. 

În timp ce sunt transportată, începe sa mă 
neliniştească gândul la ceea ce urmează să 
înfrunt. Eu şi Gale am nesocotit ieri pe faţă 
ordinele, şi Boggs are o rană care o poate 
dovedi. Vor exista repercusiuni, cu siguranţă, 
dar oare Coin va merge până la anularea 
înţelegerii în privinţa imunităţii învingătorilor? 

Când ajung la Comandament, singurii sosiți 
înaintea mea sunt Cressida, Messalla şi 
insectele. Messalla radiază. 

— lat-o pe mica noastră vedetă! exclamă el, 
iar ceilalţi zâmbesc cu atâta sinceritate încât nu 


mă pot împiedica să le întorc zâmbetul. 

M-au impresionat în Opt, când m-au urmat pe 
acoperiş în timpul bombardamentului şi când l- 
au ignorat pe Plutarch ca să poată filma ceea ce 
doreau. Nu-şi fac doar meseria, sunt mândri de 
munca lor. Cum era Cinna. 

Prin minte îmi trece un gând straniu: dacă am 
fi fost împreună în arenă, i-aş fi ales drept aliaţi. 
Pe Cressida, pe Messalla şi pe... pe... 

— Nu trebuie să vă mai numesc „insectele”, 
mă trezesc spunându-le cameramanilor. 

Le explic că nu le ştiam numele, dar 
costumaţia lor m-a dus cu gândul la nişte 
creaturi chitinoase. Comparaţia nu pare să-i 
deranjeze. Seamănă foarte bine unul cu altul, 
chiar şi fără camerele-carapace. Cel cu unghiile 
roase din carne se prezintă pe sine însuşi drept 
Castor şi pe celălalt, care îi e frate, drept Pollux. 
Aştept ca Pollux să spună ceva, dar el se 
mulţumeşte să dea din cap. La început îmi 
închipui că e timid sau zgârcit la vorbă. Dar 
ceva mă izbeşte - poziţia buzelor lui, efortul 
suplimentar pe care-l face ca să-nghită - şi ştiu 
înainte de a-mi spune Castor. Pollux e un avox. 
l-au tăiat limba, ca să nu mai poată vorbi 
niciodată. Şi nu mai trebuie să mă-ntreb ce-l 
face să rişte totul ca s-ajute la dărâmarea 
Capitoliului. 

Pe măsură ce se umple încăperea, îmi adun 
forţele pentru o întâmpinare mai puţin cordială. 


Dar singurii oameni la care remarc vreun soi 
de negativism sunt Haymitch, oricum 
întotdeauna cu capsa pusă, şi Fulvia Cardew, cu 
faţa ei acră. Boggs poartă o mască de culoarea 
pielii, de deasupra buzei de sus până la 
sprâncene - am avut dreptate în privinţa nasului 
spart - aşa că expresia feţei lui e greu de 
descifrat. Coin şi Gale sunt în toiul unui schimb 
de cuvinte fără nicio îndoială amical. 

— Îţi faci prieteni noi? îl întreb, când se 
strecoară pe locul de alături. 

Ochii lui se îndreaptă cu repeziciune spre 
preşedintă şi înapoi. 

— Ei, unul dintre noi trebuie să fie accesibil, 
îmi atinge cu blândeţe tâmpla. Cum te simţi? 

Probabil că legumele servite la micul dejun au 
fost usturoi fiert şi dovlecei. Cu cât se adună 
mai mulţi oameni, cu atât mai puternice sunt 
mirosurile. Mi se răsuceşte stomacul şi lumina 
pare dintr-odată prea puternică. 

— Oarecum ameţită, răspund. Dar tu? 

— Excelent. Mi-au scos două frânturi de 
şrapnel. N-a fost mare lucru, spune el. 

Coin solicită atenţia adunării. 

— Asaltul în Eter a fost lansat oficial. Pentru 
cei care-au pierdut cele două mii de emisii ale 
primului nostru prop - sau cele şaptesprezece 
redifuzări pe care a reuşit Beetee să le 
transmită de atunci - îl vom relua acum. 

Îl vor relua? Prin urmare, nu numai că au 


înregistrări utilizabile, s-au şi grăbit să le 
monteze într-un prop şi să-l emită în repetate 
rânduri. Palmele mi se umezesc, anticipând 
momentul în care mă voi vedea la televizor. 
Dacă sunt în continuare groaznică? Dacă sunt la 
fel de ţeapănă şi de nesărată ca în studio şi au 
renunţat pur şi simplu la ideea de a obţine ceva 
mai bun? Ecranele individuale culisează, 
înălțându-se din tăblia mesei, lumina îşi pierde 
din intensitate şi în încăpere se lasă liniştea. 

La început, ecranul meu e negru. Pe urmă în 
centru pâlpâie o scânteie minusculă. Infloreşte, 
se răspândeşte, înghite negura în tăcere, până 
când flăcările umplu cadrul şi focul pare atât de 
real şi de puternic încât am senzaţia că simt 
căldura pe care-o împrăştie. Apare imaginea 
broşei mele cu gaița zeflemitoare, strălucind 
într-un roşu-auriu. O voce profundă, rezonantă, 
care îmi bântuie visele, începe să vorbească. 
Claudius Templesmith, prezentatorul oficial al 
Jocurilor Foamei, spune: 

— Katniss Everdeen, fata care a fost în foc, a 
luat foc. 

Şi apar acolo, dintr-odată, înlocuind gaița 
zeflemitoare, în faţa flăcărilor adevărate şi a 
fumului din Districtul 8. 

— Vreau să le spun rebelilor că sunt în viață. 
Că sunt chiar aici, în Districtul 8, unde Capitoliul 
tocmai a bombardat un spital plin cu oameni 
neinarmați - bărbați, femei şi copii. Nu vor 


exista supraviețuitori. 

Apare imaginea spitalului surpându-se în el 
însuşi, e surprinsă disperarea privitorilor, în timp 
ce eu continui să vorbesc din afara cadrului. 

— Şi vreau să le mai spun ceva: dacă vă 
imaginati, fie şi pentru o singură secundă, că 
vom avea parte de un tratament corect din 
partea Capitoliului în cazul unei incetări a 
focului, atunci vă amăgiți singuri. Pentru că ştiţi 
cine sunt şi ce fac. 

Aparatul de filmat revine asupra mea când îmi 
înalt braţele ca să arăt atrocitatea din jur. 

— Asta fac ei! lar noi trebuie să ripostăm! 

lar acum urmează un montaj cu adevărat 
fantastic al luptei. Căderea primelor bombe, noi 
alergând, fiind trântiţi la pământ - un prim-plan 
al rănii mele, care pare serioasă şi însângerată - 
urcând pe acoperiş, aruncându-ne în cuiburile 
de mitraliere, şi câteva lovituri uimitoare trase 
de rebeli, de Gale şi mai ales de mine, de mine, 
eu doborând aeronavele din cer. 

Imaginea se schimbă brusc, reapar eu, 
înaintând spre aparatul de filmat. 

— Preşedintele Snow spune că ne trimite un 
mesaj? Ei bine, am şi eu unul pentru el. Puteţi 
să ne torturați, să ne bombardati şi să ne ardeți 
districtele din temelii, dar vedeți asta? 

Ne deplasăm odată cu camera, zărim 
aeronavele care ard pe acoperişul depozitului. 
Prim-plan cu stema Capitoliului de pe aripă, 


care se dizolvă, înlocuită de imaginea chipului 
meu, ţipând către preşedinte: 

— Focul se răspândeşte! Dacă noi ardem, voi 
ardeți impreună cu noi! 

Flăcările înghit din nou ecranul şi peste ele se 
suprapun, cu litere negre, masive, vorbele mele: 


DACĂ NOI ARDEM, | 
VOI ARDEŢI ÎMPREUNĂ CU NOI. 


Cuvintele iau foc şi întreaga imagine 
explodează, înnegrindu-se. 

Urmează un moment de încântare tăcută, 
apoi izbucnesc aplauze, urmate de cereri de a 
revedea filmul. Coin apasă cu îngăduinţă pe 
butonul RELUARE şi, de data asta, de vreme ce 
ştiu ce se întâmplă, încerc să-mi închipui că mă 
uit la televizor acasă, în Filon. Că văd o 
declaraţie anti-Capitoliu. La televizor nu s-a mai 
difuzat niciodată aşa ceva. Oricum, nu în timpul 
vieţii mele. 

În clipa când imaginea explodează, 
înnegrindu-se pentru a doua oară, trebuie să 
aflu mai multe. 

— A rulat în întregul Panem? L-au văzut şi la 
Capitoliu? 

— La Capitoliu nu, spune Plutarch. N-am putut 
să ne suprapunem peste sistemul lor de 
difuzare, dar Beetee lucrează la asta. Dara 
ajuns în toate districtele. Chiar şi în Doi, care, în 


acest moment al jocului, s-ar putea să valoreze 
mai mult decât Capitoliul. 

— Claudius Templesmith e de partea noastră? 
întreb. 

Ceea ce îl face pe Plutarch să izbucnească 
într-un râs sănătos. 

— Numai vocea lui. lar alegerea replicii ne 
aparţine. Nici măcar n-a fost nevoie de vreo 
prelucrare specială. A spus-o chiar în forma 
asta, la primele tale jocuri. Bate cu palma în 
masă. Ce-aţi zice de o nouă rundă de aplauze 
pentru Cressida, pentru uimitoarea ei echipă şi, 
fireşte, pentru talentul nostru din faţa camerei? 

Mă alătur aplauzelor, până când îmi dau 
seama că eu sunt talentul din faţa camerelor şi 
că e poate dezgustător să mă aplaud singură, 
dar nimeni nu pare să dea vreo atenţie. Însă nu 
am cum să nu observ faţa crispată a Fulviei. Mă 
gândesc cât de greu trebuie să-i fie când vede 
ideea lui Haymitch încununată de succes, în 
regia Cressidei, în timp ce abordarea ei din 
studio a fost un asemenea fiasco. 

Coin pare să-şi fi epuizat toată îngăduinţa faţă 
de manifestările mulţumirii de sine. 

— Da, aplauze binemeritate. Rezultatul ne 
depăşeşte aşteptările. Dar trebuie să pun sub 
semnul întrebării marja mare de risc a 
condiţiilor în care aţi fost dispuşi să acţionaţi. 
Ştiu că raidul aerian a fost neprevăzut. Totuşi, 
date fiind circumstanţele, cred c-ar trebui să 


punem în discuţie decizia de a o trimite pe 
Katniss cu adevărat în luptă. 

Decizia? De a mă trimite în luptă? Atunci nu 
ştie că am nesocotit în mod flagrant ordinele, că 
mi-am smuls casca, că m-am strecurat printre 
degetele gărzilor de corp? Ce altceva i-au mai 
ascuns? 

— A fost o hotărâre dificilă, spune Plutarch, 
încruntându-se. Dar toată lumea a căzut de 
acord că n-o să obţinem nimic utilizabil dac-o 
închidem într-un buncăr ori de câte ori se 
descarcă o armă. 

— Şi ţie îţi convine treaba asta? întreabă 
preşedinta. 

Gale trebuie să-mi dea un picior pe sub masă 
ca să-mi dau seama că mie mi s-a adresat. 

— Oh! Da, îmi convine întru totul. Mă simt 
bine. Măcar fac şi eu ceva. 

— Ei, să fim totuşi puţin mai raţionali în ceea 
ce priveşte expunerea ei. Mai ales acum, când 
Capitoliul ştie ce poate face, spune Coin. 

Din jurul mesei se ridică un murmur 
aprobator. 

Nimeni nu ne-a turnat, pe Gale şi pe mine. 
Nici Plutarch, căruia i-am ignorat autoritatea. 
Nici Boggs, cu nasul lui spart. Nici insectele pe 
care le-am condus în foc. Nici Haymitch - ba nu, 
staţi o clipă. Haymitch îmi adresează un zâmbet 
ucigaş şi spune cu dulceaţă: 

— Mda, n-am vrea s-o pierdem pe micuța 


noastră Gaiţă Zeflemitoare tocmai acum, când 
a-nceput în sfârşit să cânte. 

Imi propun să n-ajung cumva de una singură 
în aceeaşi încăpere cu el, fiindcă e clar că pune 
la cale o răzbunare pentru idioţenia aia de 
cască. 

— Atunci, ce altceva aveţi în plan? întreabă 
preşedinta. 

Plutarch dă din cap către Cressida, care îşi 
consultă notițele. 

— Avem câteva scene excelente cu Katniss la 
spitalul din Opt. Ar trebui să ne iasă un alt prop 
cu tema „Pentru că ştiţi cine sunt şi ce fac”. 

O să ne concentrăm asupra lui Katniss 
interacţionând cu pacienţii, mai ales cu copiii, 
asupra bombardării spitalului şi a ruinelor. 
Messalla face montajul. Ne gândim şi la o 
compoziţie cu Gaiţa Zeflemitoare. Evidenţiem 
câteva dintre cele mai bune momente ale lui 
Katniss, intercalând scene din revoltele rebelilor 
şi filmări din război. O să intitulăm asta „Se 
aprinde focul”. lar Fulvia a venit cu o idee într- 
adevăr genială. 

Expresia dinţi-strepeziţi a Fulviei dispare 
brusc, dar îşi regăseşte controlul. 

— Ei, nu ştiu cât de genială este, dar mă 
gândeam că am putea face o serie de prop-uri 
numită „Ne aducem aminte”. În fiecare am 
descrie câte unul dintre tributurile moarte. 
Micuța Rue din Unsprezece, sau bătrâna Mags, 


din Patru. Ideea e că ne-am putea adresa 
fiecărui district cu ceva foarte personal. 

— Un tribut pentru tributurile voastre, ca să 
spun aşa, zice Plutarch. 

— E genial, Fulvia, intervin eu, cu toată 
sinceritatea. E modul ideal de a le reaminti 
oamenilor pentru ce luptă. 

— Cred că s-ar putea să meargă, spune ea. M- 
am gândit că l-am putea folosi pe Finnick ca să 
prezinte şi să spună povestea din fiecare spot. 
Dacă sunteţi interesaţi de asta. 

— Sincer vorbind, nu văd cum ar putea un 
prop „Ne aducem aminte” să fie vreodată de 
prisos, oricât de multe am avea, zice Coin. 
Puteţi începe să le produceţi astăzi? 

— Bineînţeles, răspunde Fulvia, evident 
alinată de reacţia la ideea ei. 

Prin gestul său, Cressida a aplanat lucrurile în 
departamentul creativ. A lăudat-o pe Fulvia 
pentru ceea ce reprezintă, de fapt, o idee într- 
adevăr bună şi totodată şi-a netezit drumul, ca 
să-şi continue propriul tabloul televizat al Gaiţei 
Zeflemitoare. Partea interesantă e că Plutarch 
nu pare să simtă nevoia de a i se atribui o parte 
a meritului. Nu-şi doreşte decât ca Asaltul în 
Eter să funcţioneze. Îmi aduc aminte că ele 
şeful creatorilor-de-joc, nu un membru al 
echipei. Nici un pion în Jocuri. De aceea munca 
lui nu e definită de un singur element, ci de 
succesul producţiei, în ansamblul său. După 


câştigarea războiului va sosi momen-tul în care 
îşi va primi partea de aplauze. Şi îşi va aştepta 
recompensa. 

Preşedinta trimite pe toată lumea înapoi, la 
lucru, aşa că Gale îmi împinge scaunul cu rotile 
către spital. Râdem puţin de modul în care am 
fost acoperiţi. Gale zice că nimeni n-a vrut să 
facă impresie proastă recunoscând că n-a fost în 
stare să ne ţină sub control. Eu sunt mai blândă, 
spun că pesemne n-au vrut să-şi pună în pericol 
şansa de a ne scoate din nou din district, acum, 
când au obţinut nişte filme multumitoare. 
Probabil că ambele variante sunt adevărate. 
Gale are în orar o întâlnire cu Beetee, jos, la 
Armamentul Special, aşa că eu încerc să 
aţipesc. 

Am impresia că n-am închis ochii decât pentru 
câteva minute, dar, când îi deschid, tresar la 
vederea lui Haymitch, aşezat cam la un metru 
distanţă de patul meu. Aşteaptă. Probabil de 
mai multe ore, dacă merge bine ceasul. Mă 
gândesc să strig, să chem pe cineva ca martor, 
dar oricum va trebui să-l înfrunt, mai curând sau 
mai târziu. 

El se apleacă spre mine şi îmi leagănă în faţa 
ochilor ceva legat de un cablu alb, subţire. Mi-e 
greu să-mi focalizez privirea asupra obiectului, 
dar sunt foarte sigură că ştiu ce e. Haymitch îl 
lasă să cadă pe cearşaf. 

— E casca ta. Îţi mai dau exact o singură 


şansă s-o porţi. Dac-o scoţi din nou din ureche, 
o să am grijă să ţi se pună asta. 

Saltă în aer un soi de ham metalic, pe care îl 
botez instantaneu cătușă pentru cap. 

— E o unitate audio alternativă care se 
fixează în jurul capului şi sub bărbie şi nu se 
poate scoate decât după ce-o descui cu cheia. 
Şi singura cheie e la mine. lar dacă eşti cumva 
destul de inteligentă ca să o scoţi din uz - 
Haymitch lasă cătuşa pentru cap să cadă pe pat 
şi scoate brusc un cip minuscul, argintiu - o să-i 
autorizez să-ţi implanteze chirurgical emițătorul 
ăsta în ureche, ca să-ţi pot vorbi douăzeci şi 
patru de ore pe zi. 

Haymitch non-stop în capul meu. Groaznic. 

— O să ţin casca în ureche, murmur. 

— Poftim? face el. 

— O să ţin casca în ureche! repet, destul de 
tare ca să trezesc jumătate din spital. 

— Eşti sigură? Fiindcă pe mine oricare dintre 
cele trei opţiuni mă face la fel de fericit. 

— Sunt sigură. 

Increţesc cablul căştii, strângându-l în pumn 
cu un gest protector, şi, cu mâna liberă, îi azvârl 
cătuşa pentru cap în faţă, dar el o prinde cu 
uşurinţă. Probabil bănuia că o s-o arunc. 

— Altceva? 

Haymitch se ridică să plece. 

— În timp ce aşteptam... ţi-am mâncat 
prânzul. 


Ochii mei asimilează imaginea castronului de 
tocană, acum gol, şi a tăvii de pe noptieră. 

— O să-ţi fac raport, mormăi, cu nasul în 
pernă. 

— Neapărat, iubito. 

Pleacă, simțindu-se în siguranţă, fiindcă ştie 
că nu sunt genul care face rapoarte. 

Vreau să adorm din nou, dar sunt agitată. 
Imaginile din ziua de ieri încep să se reverse în 
prezent. Bombardamentul, prăbuşirile 
avioanelor în flăcări, feţele răniților, care nu mai 
există. Îmi imaginez moartea în toate felurile. 
Ultimul moment înainte de a vedea un proiectil 
lovind pământul, senzaţia că aeronava mea a 
rămas fără o aripă şi ameţitoarea cădere în 
uitare, cu botul avionului înainte, acoperişul 
depozitului prăbuşindu-se peste mine când sunt 
ţintuită în pat, neajutorată. Lucruri pe care le- 
am văzut cu ochii mei sau în înregistrare. 
Lucruri pe care le-am provocat, întinzând 
coarda arcului. Lucruri pe care nu mi le voi 
putea şterge niciodată din memorie. 

La cină, Finnick îmi aduce tava la pat, ca să 
ne putem uita împreună la televizor când se 
difuzează ultimul prop. A primit o cameră pe 
nivelul unde am stat eu, dar are atât de multe 
căderi nervoase încât locuieşte de fapt în spital. 
Rebelii difuzează prop-ul „Pentru că ştiţi cine 
sunt şi ce fac”, montat de Messalla. În film sunt 
intercalate clipuri scurte, din studio, în care 


Gale, Boggs şi Cressida descriu incidentul. Mi-e 
greu să privesc cum am fost primită la spitalul 
din Opt, ştiind ce urmează. Când începe să 
plouă cu bombe peste acoperiş, îmi îngrop faţa 
în pernă, ridicându-mi privirea abia în timpul 
scurtului clip din final, în care apar eu, când 
toate victimele sunt deja moarte. 

Cel puţin Finnick nici nu aplaudă, nici nu se 
poartă ca şi cum ar fi în culmea încântării după 
ce se termină. Nu spune decât: 

— Era necesar să afle oamenii ce s-a 
întâmplat. Şi acum ştiu. 

— Să-l închidem, Finnick, înainte să repete 
prop-ul, îl îndemn. Dar în clipa când mâna lui se 
îndreaptă spre telecomandă, strig: Aşteaptă! 

Capitoliul introduce o emisiune specială, şi 
ceva mi se pare familiar. Da, e Caesar 
Flickerman. Şi pot ghici cine va fi invitatul lui. 

Înfăţişarea lui Peeta e atât de schimbată încât 
mă şochează. Băiatul sănătos, cu ochi limpezi, 
pe care l-am văzut acum câteva zile, a pierdut 
cel puţin şapte kilograme şi a căpătat un tremur 
nervos al mâinilor. L-au ferchezuit şi de data 
asta. Dar sub machiajul care nu-i poate ascunde 
pungile de sub ochi şi sub hainele de bună 
calitate care nu-i pot ascunde durerea simțită la 
fiecare mişcare e un om extrem de vătămat. 

Mintea mi se învârtejeşte, încercând să 
găsească o explicaţie. Abia l-am văzut! Acum 
patru - nu, cinci - cred că au fost cinci zile. Cum 


de i s-a înrăutățit starea atât de rapid? Ce-au 
putut să-i facă într-un timp atât de scurt? Apoi 
înţeleg. Îmi derulez în minte cât de mult sunt în 
stare din primul interviu pe care i l-a luat 
Caesar, căutând ceva care să-l plaseze în timp. 
Nu e nimic. Ar fi putut să înregistreze interviul 
ăla la o zi sau două după ce am aruncat arena 
în aer şi să-i facă apoi tot ce-au vrut, începând 
de atunci. 

— Oh, Peeta..., şoptesc. 

Cei doi schimbă câteva replici fără 
importanţă, apoi Caesar îl întreabă pe Peeta de- 
spre prop-urile pe care se zvoneşte că le- 
nregistrez eu pentru districte. 

— Se folosesc de ea, evident, spune Peeta. Ca 
să-i stârnească pe rebeli. Mă îndoiesc că ea ştie 
într-adevăr ce se-ntâmplă în război. Care e 
miza. 

— Ai vrea să-i spui ceva? întreabă Caesar. 

— Da, răspunde Peeta. Se uită drept spre 
cameră, drept în ochii mei. Nu fi proastă, 
Katniss. Gândeşte singură. Te-au transformat 
într-o armă care ar putea contribui la 
distrugerea omenirii. Dacă ai cu adevărat 
influenţă, foloseşte-o ca să opreşti asta. 
Foloseşte-o ca să pui capăt războiului înainte de 
a fi prea târziu. Întreabă-te dacă ai cu adevărat 
încredere în oamenii cu care lucrezi. Ştii într- 
adevăr ce se petrece? lar dacă nu ştii... află. 

Ecran negru. Stema Panemului. Spectacolul s- 


a încheiat. 

Finnick ia telecomanda, apasă butonul de 
închidere a televizorului. Într-un minut, aici vor 
sosi oameni dornici să aprecieze răul făcut de 
starea în care se află Peeta şi de cuvintele pe 
care le-a spus. Va trebui să-i resping. Dar 
adevărul e că n-am încredere în rebeli, sau în 
Plutarch, sau în Coin. Nu sunt sigură că-mi spun 
adevărul. Nu voi reuşi s-o ascund. Se aud paşi 
apropiindu-se. 

Finnick mă strânge cu putere de braţ. 

— Noi n-am văzut asta. 

— Ce? îl întreb. 

— Nu l-am văzut pe Peeta. Numai prop-ul din 
Opt. Pe urmă am închis televizorul, fiindcă 
imaginile te-au tulburat. Ai înţeles? 

Dau din cap. 

— Termină-ţi cina. 

Reuşesc să mă adun atât cât e nevoie ca să 
am gura plină cu pâine şi varză în clipa când 
intră Plutarch şi Fulvia. Finnick începe să 
vorbească despre Gale, spune ce bine s-a 
descurcat în faţa camerei. Îi felicităm pentru 
prop. Le dăm clar de înţeles c-a fost atât de 
impresionat încât am închis imediat televizorul. 
Par uşuraţi. Ne cred. 

Nimeni nu rosteşte numele lui Peeta. 


Chapter 9 

Nu mai încerc să adorm după ce primele mele 
tentative sunt întrerupte de coşmaruri de 
nedescris. Apoi mă mulţumesc să zac nemişcată 
şi respir ca prin somn ori de câte ori vine cineva 
să vadă ce fac. Dimineaţă mi se dă drumul din 
spital şi sunt sfătuită să mă feresc de eforturi. 
Cressida mă roagă să înregistrez câteva replici 
pentru un nou prop cu Gaiţa Zeflemitoare. La 
prânz continui să aştept să se vorbească despre 
apariţia lui Peeta, dar nimeni nu spune nimic. 
Trebuie să-l mai fi văzut cineva, în afară de 
Finnick şi de mine. 

În orarul meu scrie instrucţie, dar, Gale fiind 
programat să lucreze cu Beetee la arme, sau 
cam aşa ceva, primesc permisiunea să-l iau pe 
Finnick cu mine în pădure. Hoinărim o vreme, 
apoi ne aruncăm comunicatoarele sub un tufiş. 
Când ajungem la o distanţă sigură, ne aşezăm şi 
discutăm despre emisiunea cu Peeta. 

— N-am auzit nici măcar o vorbă despre asta. 
Nu ţi-a spus nimeni nimic? mă întreabă Finnick. 

Clatin din cap. El face o pauză înainte de a 
adăuga: 

— Nici măcar Gale? 

Mă agăţ de o speranţă zdrențuită, gândindu- 
mă că Gale nu ştie într-adevăr nimic despre 
mesajul lui Peeta. Dar am presentimentul urât 
că nu e aşa. 


— Poate caută un moment potrivit ca să ţi-o 
spună între patru ochi. 

— Poate. 

Păstrăm tăcerea o vreme atât de îndelungată 
încât o capră apare în bătaia săgeţii. O dobor. 
Finnick o trage către gard. 

La cină avem în mâncare carne tocată, de 
vânat. După masă, Gale mă conduce la 
Compartimentul E. Când îl întreb ce se mai 
petrece, continuă să nu pomenească de Peeta. 
Imediat ce adorm mama şi sora mea, iau pe 
furiş perla din sertar şi petrec o a doua noapte 
fără somn strângând-o în mână şi repetându-mi 
în gând cuvintele lui Peeta: 

— Întreabă-te dacă ai cu adevărat încredere 
în oamenii cu care lucrezi. Ştii într-adevăr ce se 
petrece? lar dacă nu ştii... află. 

Află. Ce? De la cine? Şi cum ar putea să ştie 
Peeta ceva, în afară de ceea ce-i spune 
Capitoliul? Nu e decât un prop de-al lor. Zarvă în 
plus. Dar, dacă Plutarch crede că nu e decât o 
replică impusă de Capitoliu, de ce nu-mi spune 
nimic? De ce pe mine şi pe Finnick nu ne anunţă 
nimeni? 

Sub această dezbatere se ascunde adevăratul 
motiv al îngrijorării mele: Peeta. Ce i-au făcut? 

Şi ce îi fac acum? E clar că Snow n-a crezut că 
noi doi n-am ştiut nimic despre rebeliune. Şi îmi 
imaginez că suspiciunile lui sunt mai puternice 
acum, când am ieşit la lumină, fiind Gaiţa 


Zeflemitoare. Peeta nu poate decât să facă 
presupuneri despre tactica rebelilor, sau să 
inventeze lucruri pe care să le spună 
torţionarilor lui. lar minciunile, odată 
descoperite, sunt probabil pedepsite sever. Cât 
de abandonat trebuie să se simtă! In primul 
interviu, a-ncercat să mă apere de Capitoliu şi 
de rebeli deopotrivă, iar eu nu numai că n-am 
reuşit să-l protejez, dar am şi abătut mai multe 
orori asupra lui. 

Dimineaţa odată sosită, îmi introduc braţul în 
gaura din perete şi mă holbez năucită la 
programul zilei. Imediat după micul dejun, am în 
orar Studioul de Producţie. In sala de mese, în 
timp ce îmi lichidez cerealele cu lapte fierbinte 
şi sfecla pasată, observ un comunicator- 
manşetă la încheietura mâinii lui Gale. 

— Când l-ai primit pe ăsta înapoi, soldat 
Hawthorne? întreb. 

— leri. S-au gândit că ar putea reprezenta un 
sistem de comunicare de rezervă, când sunt 
alături de tine pe câmpul de luptă, răspunde el. 

Mie nu mi-a oferit nimeni un comunicator- 
manşetă. Oare mi s-ar da, dacă l-aş cere? 

— Ei, unul dintre noi trebuie să fie accesibil, 
spun, pe un ton uşor tăios. 

— Ce vrea să-nsemne asta? 

— Nimic. Am repetat pur şi simplu vorbele 
tale. Şi sunt total de acord că tu trebuie să fii cel 
accesibil. Nu sper decât c-o să fii accesibil şi 


pentru mine. 

Ochii ni se întâlnesc şi realizez câtă furie mi-a 
stârnit Gale. Şi că nu cred nici măcar pentru o 
secundă că n-a văzut prop-ul cu Peeta. Că mă 
simt cu desăvârşire trădată fiindcă nu mi-a spus 
nimic despre asta. Ne cunoaştem mult prea bine 
ca să nu-şi dea seama în ce dispoziţie sunt şi ca 
să nu ghicească de ce. 

— Katniss..., începe el. 

Recunoaşterea vinovăţiei i se simte deja în 
tonul vocii. 

Îmi înşfac tava, traversez sala către zona de 
depozitare şi o trântesc pe raft. În momentul 
când ies pe coridor, Gale m-a ajuns deja din 
urmă. 

— De ce n-ai spus nimic? mă întreabă, 
prinzându-mă de braţ. 

— Eu? îmi eliberez mâna dintr-o smucitură. 
De ce n-ai spus tu, Gale? Şi, apropo, eu am 
făcut-o, aseară, când te-am întrebat ce se mai 
întâmplă. 

— Îmi cer scuze. Bine? N-am ştiut ce să fac. 
Am vrut să-ţi spun, dar toată lumea se temea că 
la vederea prop-ului cu Peeta ţi s-ar fi putut face 
rău, zice el. 

— Au avut dreptate. Mi s-a făcut. Dar nu atât 
de rău cum mi se face când mă minţi fiindcă aşa 
vrea Coin. Comunicatorul lui manşetă începe să 
țiuie. Asta e ea. Ai face bine să te grăbeşti. Ai ce 
să-i raportezi. 


Pentru o clipă, pe faţa lui se întrezăreşte 
expresia sinceră a durerii. Pe urmă e înlocuită 
de o furie rece. Se răsuceşte pe călcâie şi 
pleacă. Poate c-am fost prea răutăcioasă, nu i- 
am lăsat destul timp să se explice. Poate că 
toată lumea din jur încearcă să mă protejeze 
minţindu-mă, spre binele meu. Fiindcă de fapt e 
mai ales spre binele lor. Minţiţi-o pe Katniss în 
privinţa rebeliunii, ca să nu facă vreun gest 
nebunesc. Trimite-ţi-o în arenă fără niciun 
indiciu, ca s-o putem pescui de acolo. Nu-i 
spuneţi despre prop-ul lui Peeta fiindcă s-ar 
putea îmbolnăvi, şi din partea ei ne alegem şi 
aşa destul de greu cu o interpretare decentă. 

Mă simt într-adevăr bolnavă. De deznădejde. 
Şi prea obosită pentru o zi în studioul de 
producţie. Dar sunt deja la Remodelare, aşa că 
intru. Aflu că azi ne vom întoarce în Districtul 
12. Cressida vrea să înregistreze nişte interviuri 
neregizate cu mine şi Gale, atrăgând atenţia 
asupra oraşului nostru distrus. 

— Dacă sunteţi amândoi dispuşi s-o faceţi, 
adaugă ea, cercetându-mi îndeaproape faţa. 

— Contează pe mine, răspund. 

Stau în picioare, morocănoasă şi rigidă, un 
simplu manechin, în timp ce echipa pregătitoare 
mă îmbracă, îmi aranjează părul şi îmi aplică 
fardul pe faţă. Nu destul de mult ca să fie vizibil, 
dar suficient ca să-mi atenueze cearcănele de 
sub ochii pe care nu i-am închis toată noaptea. 


Boggs mă escortează până jos, în Hangar, 
dar, în afară de un salut, nu schimbăm nicio 
vorbă. Sunt recunoscătoare fiindcă mă scuteşte 
de o altă discuţie despre insubordonarea mea 
din Opt, mai ales fiindcă masca lui arată atât de 
jenant. 

În ultima clipă, îmi aduc aminte să-i trimit 
mamei un mesaj, anunţând-o că plec din district 
şi subliniind că n-o să fie niciun pericol. Ne 
îmbarcăm pentru scurta călătorie până în 
Doisprezece şi sunt condusă la un scaun de 
lângă masa unde Plutarch, Gale şi Cressida 
studiază cu atenţie o hartă. Plutarch dă pe-afară 
de satisfacţie când ne arată situaţia anterioară 
şi efectul primelor două prop-uri. Rebelii, care 
abia îşi mențineau câte un avanpost într-o serie 
de districte, s-au regrupat. Au preluat efectiv 
controlul în Trei şi în Unsprezece - cel din urmă 
fiind de o importanţă crucială, de vreme ce e 
principalul furnizor de hrană al Panemului - şi 
au făcut totodată incursiuni în mai multe alte 
districte. 

— Încurajator. Cu adevărat foarte încurajator, 
spune Plutarch. Fulvia o să termine în seara 
asta primul set de spoturi „Ne aducem aminte”, 
aşa că ne putem adresa fiecărui district în parte, 
vorbindu-i despre morţii săi. Finnick e absolut 
superb. 

— De fapt e dureros să te uiţi, subliniază 
Cressida. l-a cunoscut personal pe foarte mulţi 


dintre ei. 

— De aceea e totul atât de eficient, 
precizează Plutarch. Vine direct din inimă. Vă 
descurcaţi minunat, cu toţii. Coin nici n-ar putea 
fi mai mulţumită. 

Înseamnă că Gale nu le-a spus. Că mă prefac 
că nu l-am văzut pe Peeta şi că sunt furioasă 
fiindcă-mi ascund adevărul. Dar presupun că 
asta-nseamnă prea puţin şi că e prea târziu, 
pentru că tot nu reuşesc să trec peste cele 
petrecute. Nici el nu-mi vorbeşte. 

Abia după ce aterizăm pe Pajişte îmi dau 
seama că Haymitch nu e printre noi. Când ÎI 
întreb pe Plutarch ce e cu el, se mulţumeşte să 
clatine din cap şi să spună: 

— N-a putut să suporte. 

— Haymitch? Nu poate să suporte ceva? Cred 
mai degrabă că şi-a dorit o zi liberă, zic eu. 

— Cred că adevăratele lui cuvinte au fost: „Nu 
pot suporta fără o sticlă”, adaugă Plutarch. 

Îmi dau ochii peste cap, fiindcă m-am săturat 
de mult de mentorul meu, de slăbiciunea lui 
pentru băutură, de ceea ce poate sau nu poate 
suporta. Dar, la cinci minute după reîntoarcerea 
în Doisprezece, îmi doresc să fi avut eu însămi o 
sticlă. Credeam că m-am împăcat cu moartea 
Districtului 12 - am auzit de ea, am văzut-o din 
aer, am mers prin cenuşă. Aşa că de ce atrage 
asta după sine un nou spasm de suferinţă? Oare 
înainte am fost pur şi simplu prea ruptă de 


realitate ca să percep în totalitate pierderea 
lumii mele? Sau atrocitatea pare cu totul nouă 
când văd chipul lui Gale în timp ce măsoară 
lumea distrusă de la picioarele sale? 

Cressida călăuzeşte echipa, cu intenţia de a 
începe cu mine, în vechea mea casă. O întreb 
ce vrea să fac. 

— Orice simţi că ai vrea să faci, îmi răspunde. 
Stând din nou în bucătărie, nu simt nevoia să 
fac nimic. De fapt, mă trezesc concentrându-mă 
asupra cerului - singurul acoperiş rămas - 
fiindcă mă sufocă prea multe amintiri. 

— E perfect, Katniss, spune după o vreme 
Cressida. Să mergem mai departe. 

Gale nu scapă la fel de uşor la vechea lui 
adresă. Cressida îl filmează în tăcere pentru 
câteva minute, dar chiar în clipa când scoate 
din cenuşă singura rămăşiţă a vieţii sale 
anterioare - un vătrai contorsionat - începe să-i 
pună întrebări despre familia şi despre slujba 
lui, despre viaţa în Filon. Îl face să se întoarcă în 
noaptea căderii bombelor incendiare şi să o 
reconstituie, pornind din casa lui şi continuând 
cu drumul către Pajişte şi apoi prin pădure, 
către lac. Eu rămân în urma echipei de filmare şi 
a gărzilor de corp, cu senzaţia că prezenţa lor e 
o violare a mult îndrăgitei mele păduri. Care e 
un loc intim, un sanctuar, deja întinat de 
ticăloşia Capitoliului. Chiar şi după ce trecem de 
buturugile carbonizate din preajma gardului, 


continuăm să mergem printre cadavre în 
descompunere. Trebuie să-nregistrăm asta, ca 
să vadă toată lumea? 

Când ajungem la lac, Gale pare să-şi fi pierdut 
darul vorbirii. Şiroim cu toţii de sudoare - mai 
ales Castor şi Pollux, în carapacele lor de 
insecte - şi Cressida cere să facem o pauză. Imi 
umplu pumnii cu apă din lac, dorindu-mi să mă 
pot afunda şi să ies apoi la suprafaţă, singură, 
dezbrăcată şi nesupravegheată. Hoinăresc o 
vreme prin jur. Când mă întorc la căsuţa de 
beton de lângă lac, mă opresc în cadrul uşii şi îl 
văd pe Gale sprijinind vătraiul strâmb de 
peretele de lângă vatră. Pentru o clipă, am 
viziunea unui străin singuratic, cândva, într-un 
viitor îndepărtat, rătăcind pierdut în sălbăticie şi 
ajungând în acest mic refugiu, cu stiva de lemne 
tăiate, cu vătraiul şi cu vatra. Intrebându-se 
cum de există. Gale se întoarce, îmi întâlneşte 
privirea, şi ştiu că se gândeşte la ziua când am 
fost pentru ultima oară aici, împreună. Când 
întrebarea dacă să fugim sau nu s-a transformat 
în ceartă. Dacă am fi plecat, Districtul 12 ar fi 
continuat să existe? Cred că da. Dar şi Capitoliul 
ar fi continuat să conducă Panemul. 

Sunt împărţite sendvişuri cu brânză şi le 
mâncăm la umbra copacilor. Mă aşez 
intenţionat la marginea grupului, alături de 
Pollux, ca să nu fiu nevoită să vorbesc. De fapt, 
nimeni nu vorbeşte prea mult. În aceste 


momente de tăcere, păsările pun din nou 
stăpânire pe pădure. Îl înghiontesc pe Pollux cu 
cotul şi îi arăt o mică pasăre neagră, moţată. 
Sare pe o altă creangă, deschizându-şi pentru o 
clipă aripile şi dezvăluindu-şi peticele albe. 
Pollux arată către broşa mea şi ridică întrebător 
din sprâncene. Dau din cap, confirmând că e o 
gaiţă zeflemitoare. Ridic un deget, pentru a 
spune: Așteaptă, o să-ți arăt, şi fluier, imitând 
chemarea unei păsări. Gaiţa zeflemitoare îşi 
lasă capul pe-o parte şi îmi răspunde cu un tril 
identic. Apoi, spre surprinderea mea, Pollux 
fluieră el însuşi câteva note. Zburătoarea îi dă 
imediat răspunsul. Faţa lui se destinde într-o 
expresie de încântare şi schimbă mai multe 
replici melodice cu pasărea. Presupun că e 
prima conversaţie pe care-o poartă, după ani 
buni. Muzica atrage gaiţele zeflemitoare precum 
atrag florile albinele şi, în scurt timp, pe crengile 
de deasupra noastră sunt cocoţate cam o 
duzină. El mă bate pe braţ şi se foloseşte de o 
nuia ca să scrie un cuvânt în ţărână. CANŢI? 

În mod normal, aş refuza, dar e într-un fel 
imposibil să-i spun nu lui Pollux, date fiind 
circumstanţele. În plus, când cântă, vocile 
gaiţelor zeflemitoare sunt diferite de 
fluierăturile lor, şi mi-ar plăcea să le audă. Aşa 
că, înainte de a-mi da cu adevărat seama ce 
fac, intonez cele patru note ale lui Rue, cele prin 
care anunţa sfârşitul zilei de muncă în 


Unsprezece. Notele care au sfârşit prin a se 
transforma în fundalul muzical al uciderii ei. 
Păsările preiau fraza simplă şi o transmit de la 
una la alta într-o armonie suavă. Exact aşa cum 
au făcut în timpul Jocurilor Foamei, înainte de a 
năvăli mutanţii printre copaci, urmărindu-ne 
către Cornul Abundenţei şi muşcând încetul cu 
încetul din Cato, pentru a-l transforma într-un 
terci însângerat... 

— Vrei să le auzi cântând un cântec adevărat? 
răbufnesc eu. 

Orice, numai să pun capăt amintirilor. Sunt în 
picioare, pătrund printre copaci, îmi sprijin 
palma de trunchiul aspru al unui arțar cu 
crengile pline de păsări. N-am mai cântat 
„Copacul spânzuratului” cu voce tare de zece 
ani, pentru că e interzis, dar îmi amintesc 
fiecare cuvânt. 

Încep încet, cu voce dulce, aşa cum făcea 
tata. 


— Te întreb de-ai vrea să vii 

La copacul răzlețit 

Unde-au spânzurat un om, ce-alţi trei 
a căsăpit. 

Mai ciudat decât ce fost-a 

N-o să pară, negreşit, 

Că noi doi, în miez de noapte, în copac 
ne-am regăsit. 


Gaiţele zeflemitoare încep să-şi schimbe 
cântecul pe măsură ce îşi dau seama că le fac o 
nouă propunere. 


— Te întreb de-ai vrea să vii 

La copacul răzlețit 

De-unde omul mort iubita să se-ascundă 
şi-a vestit. 

Mai ciudat decât ce fost-a 

N-o să pară, negreşit, 

Că noi doi, in miez de noapte, în copac 
ne-am regăsit. 


Acum e sigur că am atras atenţia păsărilor. 
După încă o strofă vor memora fără îndoială 
cântecul, care e simplu şi se repetă de patru ori, 
cu o mică deosebire. 


— Te întreb de-ai vrea să vii 

La copacul răzlețit 

Unde ţi-am tot spus să fugi, spre-a fi liberi, 
în sfârşit. 

Mai ciudat decât ce fost-a 

N-o să pară, negreşit, 

Că noi doi, in miez de noapte, în copac 
ne-am regăsit. 


Tăcere pe crengi. Doar foşnet de frunze şi 
vânt. Nu se aud nici gaiţele zeflemitoare, nici 
alte păsări. Peeta a avut dreptate. Amuţesc 


când cânt eu. Aşa cum amuţeau ca să-l asculte 
pe tata. 


— Te întreb de-ai vrea să vii 

La copacul răzlețit 

C-un colier dintr-o frânghie, cu colanul 
meu leit. 

Mai ciudat decât ce fost-a 

N-o să pară, negreşit, 

Că noi doi, în miez de noapte, în copac 
ne-am regăsit. 


Păsările aşteaptă să continui. Dar asta e tot. 
Ultimul vers. În tăcerea din jur, îmi amintesc 
scena. Mă întorsesem acasă, după o zi 
petrecută în pădure, cu tata. Stăteam pe podea, 
cu Prim, care nu era decât un ţânc, cântând 
„Copacul spânzuratului”. Ne făceam coliere din 
bucăţi de frânghie veche, aşa cum spunea 
cântecul, fără să pricepem adevăratul sens al 
cuvintelor. Însă melodia era simplă şi uşor de 
cântat în acord, iar pe atunci puteam să rețin 
aproape orice ţinea de muzică, după ce mi se 
cânta de două ori. Mama ne-a smuls pe 
neaşteptate colierele de sfoară şi ne-am trezit 
că ţipa la tata. Eu am început să plâng, fiindcă 
mama nu ţipa niciodată, iar Prim plângea în 
hohote şi eu am fugit afară, să mă ascund. 
Fiindcă aveam numai o singură ascunzătoare - 
pe Pajişte, sub o tufă de caprifoi - tata m-a găsit 


imediat. M-a liniştit şi mi-a spus că totul era 
perfect, dar că am face bine să nu mai cântăm 
niciodată cântecul ăla. Mama voia să-l uit. Aşa 
că, bineînţeles, fiecare cuvânt mi s-a întipărit în 
memorie, imediat şi pentru totdeauna. 

Nu l-am mai cântat, nici eu, nici tata, şi nici 
măcar n-am mai vorbit despre el. După moartea 
lui, îmi revenea foarte des în minte. Fiind mai 
mare, am început să-nţeleg versurile. La început 
lăsa impresia că un tip vrea să-şi convingă 
iubita să vină la o întâlnire secretă, la miezul 
nopţii. Dar e un loc ciudat de întâlnire pentru 
doi îndrăgostiţi, un copac folosit drept 
spânzurătoare, unde a fost spânzurat un bărbat 
pedepsit pentru omor. lubita criminalului avea 
probabil o legătură cu crima, sau poate aveau 
de gând s-o pedepsească oricum, pentru că 
leşul lui i-a dat de veste să se ascundă. 
Cadavrul vorbitor e evident bizar, dar „Copacul 
spânzuratului” începe să te sperie abia când 
ajungi la a treia strofă. Îţi dai seama că 
povestea e istorisită chiar de criminalul mort. E 
încă spânzurat de copac. Şi, deşi i-a spus iubitei 
lui să se-ascundă, continuă să-i ceară să vină la 
o întâlnire. Fraza Unde ti-am tot spus să fugi, 
spre-a fi liberi, în sfârşit e cea mai derutantă, 
fiindcă mai întâi te gândeşti că i-a spus să fugă 
pentru a se pune la adăpost. Însă apoi te întrebi 
ce-a vrut să spună cerându-i să alerge la el. Să 
alerge spre moarte. În ultima strofă, e clar ce 


aşteaptă bărbatul. Vrea să-şi vadă iubita, cu 
colierul ei de sfoară, spânzurată de acelaşi 
copac. 

Pe vremuri, mă gândeam că omul ăla era cel 
mai dezgustător individ imaginabil. Acum, după 
două excursii la Jocurile Foamei, mă hotărăsc să 
nu-l judec fără să ştiu mai multe detalii. Poate 
iubita lui era deja condamnată şi el încerca să-i 
facă moartea mai uşoară. S-o anunţe că o 
aştepta. 

Sau poate se gândea că locul în care o lăsase 
era mai rău decât moartea. Eu n-am vrut să-l 
ucid pe Peeta cu o seringă ca să-l salvez de 
Capitoliu? Oare aceea era într-adevăr singura 
mea opţiune? Probabil că nu, dar în momentul 
respectiv nu m-am gândit la altceva. 

Presupun că mama a considerat că toată 
istoria era totuşi prea întortocheată pentru un 
copil de şapte ani. Mai ales pentru unul care îşi 
făcea propriile coliere de sfoară. Nu se poate 
spune că spânzurarea e ceva care se petrece 
numai în poveşti. În Doisprezece erau executaţi 
astfel o mulţime de oameni. Puteţi paria că nu 
voia să cânt melodia aia în faţa clasei, la ora de 
muzică. Şi probabil că nu i-ar fi plăcut s-o fac 
nici măcar aici, pentru Pollux, dar bine cel puţin 
că - o clipă, nu, mă înşel. Când mă uit într-o 
parte, văd că am fost înregistrată de Castor. 
Toată lumea mă priveşte cu mare atenţie. Şi pe 
obrajii lui Pollux curg lacrimi, fără îndoială 


efectul cântecului meu bizar, care i-a adus 
aminte de vreun incident cumplit din propria 
viaţă. Grozav. Oftez şi mă sprijin de copac. 
Moment în care încep gaiţele zeflemitoare să 
interpreteze „Copacul spânzuratului”, în 
versiunea lor. Şi sună de-a dreptul minunat. 
Conştientă că sunt filmată, stau liniştită până 
ce-o aud pe Cressida strigând: 

— Stop! 

Plutarch traversează pajiştea către mine, 
râzând. 

— De unde-ai scos chestia asta? Dacă am fi 
inventat-o, nimeni n-ar fi crezut că există aşa 
ceva în realitate! 

Îşi aruncă braţele în jurul meu şi mă sărută 
zgomotos pe creştet. 

— Eşti aur curat! 

— N-am cântat pentru camere, spun. 

— Atunci noroc că erau în funcţiune, 
ripostează el. Haideţi, cu toţii, ne întoarcem în 
oraş! 

Târşâindu-ne picioarele prin pădure, ajungem 
la o lespede de piatră, unde eu şi Gale ne 
întoarcem capetele în aceeaşi direcţie, ca doi 
câini care adulmecă un miros purtat de vânt. 
Cressida observă şi ne întreabă ce e în partea 
aia. Recunoaştem, vorbind fiecare fără să 
realizeze că o face şi celălalt, că e vechiul 
nostru loc de întâlnire. Ea vrea să-l vadă, chiar 
şi după ce-i spunem că de fapt nu e nimic de 


văzut. 

Nimic altceva decât un loc unde-am fost 
fericită, mă gândesc. 

De pe stânca noastră se zăreşte toată valea. 
Poate că e ceva mai puţin verde decât de 
obicei, dar crengile tufelor de mure sunt 
îngreunate de fructe. Aici au început 
nenumărate zile de vânătoare şi de pus 
capcane, de pescuit şi de cules, de hoinărit 
împreună prin pădure, dezvăluindu-ne gândurile 
în timp ce ne umpleam tolbele cu vânat. Era uşa 
către subzistență şi către echilibrul minţii, în 
aceeaşi măsură. 

Nu mai există niciun District 12 din care să 
fugim, niciun Apărător al Păcii pe care să-l 
păcălim, nicio gură flămândă pe care s-o 
hrănim. Capitoliul ne-a luat toate astea şi sunt 
pe punctul de a-l pierde şi pe Gale. Nevoia pe 
care o aveam unul de celălalt e legătura care 
ne-a unit atât de strâns în toţi aceşti ani şi care 
acum se dizolvă. Peste golurile dintre noi nu 
sunt petice luminoase, ci întunecate. Cum e cu 
putinţă ca astăzi, când avem în faţa ochilor 
moartea oribilă a Districtului 12, să fim atât de 
supăraţi încât nici măcar să nu ne vorbim? 

E aproape ca şi cum Gale m-ar fi minţit. Ceea 
ce e de neacceptat, chiar dacă şi-a făcut griji 
pentru sănătatea mea. Însă scuzele lui mi s-au 
părut totuşi sincere. Şi i le-am aruncat în faţă, 
alături de o insultă, ca să fiu sigură că ustură. 


Ce se întâmplă cu noi? De ce ne certăm acum 
întruna? Totul e o harababură, dar simt, cumva, 
că, dacă aş reuşi s-ajung la rădăcinile 
problemelor noastre, aş descoperi că acţiunile 
mele le stau la bază. Chiar vreau să-l îndepărtez 
pe Gale? 

Cuprind cu degetele o mură şi o smulg. O 
rostogolesc cu delicateţe între degetul mare şi 
arătător. Mă întorc brusc şi o arunc în direcţia 
lui. 

— ŞI fie sorţii..., spun. 

O arunc foarte sus, ca să-i dau timp să se 
hotărască dacă o azvârle cât colo sau acceptă. 

Ochii lui mă urmăresc pe mine, nu mura, dar 
îşi deschide gura şi o prinde în ultima clipă. O 
mestecă, o înghite şi face o pauză îndelungată 
înainte de a spune: 

— ... întotdeauna de partea voastră! Dar o 
spune. 

Cressida ne aşază în nişa dintre stânci, unde e 
imposibil să nu ne atingem, şi ne convinge să 
vorbim despre vânătoare. Ce ne-a adus în 
pădure, cum ne-am cunoscut, momentele 
preferate. Devenim mai prietenoşi şi chiar 
râdem puţin în timp ce ne povestim păţaniile cu 
albine, cu câini sălbatici şi cu sconcşi. Când 
discuţia alunecă spre ceea ce am simţit folosind 
îndemânarea cu care mânuim armele în timpul 
bombardamentului din Opt, eu amuţesc. lar 
Gale spune: 


— Ar fi trebuit s-o facem mai demult. 

În momentul când ajungem în piaţa oraşului, 
după-amiaza se afundă în întunericul serii. O 
duc pe Cressida la dărâmăturile brutăriei şi o 
rog să filmeze ceva. Sigura emoție pe care 
reuşesc să mi-o mobilizez e epuizarea. 

— Peeta, asta e casa ta. De familia ta nu se 
mai ştie nimic, din ziua bombardamentului. 
Doisprezece nu mai există. Ceri încetarea 
focului? Privirea mea străbate pustietatea. N-a 
mai rămas nimeni care să te-audă. 

În timp ce stăm în faţa mormanului de metal 
care-a fost spânzurătoarea, Cressida întreabă 
dacă vreunul dintre noi a fost torturat. Gale îşi 
saltă cămaşa şi se întoarce cu spatele către 
cameră. Mă holbez la urmele biciuirii şi aud din 
nou şuierul biciului, văd silueta însângerată 
atârnând inconştientă în legăturile de la 
încheieturile mâinilor. 

— Sunt moartă de oboseală, îi anunţ. Ne 
întâlnim în Cartierul Învingătorilor. E ceva... 
pentru mama. 

Presupun că am mers până aici, dar următorul 
lucru de care sunt conştientă e că stau pe 
duşumea, în faţa dulapurilor din bucătăria casei 
noastre din Cartierul Învingătorilor. Şi aliniez cu 
meticulozitate vase de ceramică şi sticle într-o 
cutie. Pun între ele bandaje curate de bumbac, 
ca să nu se spargă. Înfăşor în hârtie buchete de 
flori uscate. 


Îmi amintesc brusc de trandafirul de pe 
măsuţa mea de toaletă. A fost real? Şi, dacă da, 
e încă acolo, sus? Trebuie să rezist tentaţiei de 
a verifica. Dacă este, n-o să facă altceva decât 
să mă sperie din nou de moarte. Mă grăbesc cu 
împachetatul. 

Când dulapurile sunt goale, mă ridic şi 
descopăr că Gale s-a materializat în bucătăria 
mea. Aparițiile lui lipsite de zgomot sunt 
tulburătoare. Se sprijină de masă, cu degetele 
răsfirate pe fundalul fibrelor tăbliei de lemn. 
Aşez cutia între noi doi. 

— Îți aduci aminte? întreabă el. Aici m-ai 
sărutat. 

Aşadar doza puternică de morfină 
administrată după biciuire n-a fost suficientă ca 
să-i scoată sărutul din memorie. 

— Nu mi-am imaginat c-o să-ţi aminteşti, 
spun. 

— Ar trebui să fiu mort ca să uit. Şi poate nici 
atunci. Poate c-o să fiu ca bărbatul din „Copacul 
spânzuratului”. Încă în aşteptarea unui răspuns. 

Gale, pe care nu l-am văzut niciodată 
plângând, are lacrimi în ochi. Ca să le împiedic 
să se reverse, mă întind spre el şi-l sărut. Avem 
gust de arşiţă, de cenuşă şi de suferinţă. O 
aromă surprinzătoare pentru un gest atât de 
delicat. El mă îndepărtează mai întâi şi apoi îmi 
adresează un zâmbet strâmb. 

— Ştiam c-o să mă săruţi. 


— De unde? întreb. 

Fiindcă nici eu însămi nu ştiam. 

— Fiindcă sufăr, răspunde el. E singurul mod 
în care am parte de atenţia ta. 

Saltă în braţe cutia. 

— Nu-ţi face griji, Katniss. O să treacă. Pleacă 
înainte de a apuca să-i răspund. Sunt prea 
obosită ca să pot pricepe pe de-a-ntregul ultima 
învinuire. În timpul scurtei călătorii până în 
Treisprezece stau încovrigată pe un scaun, 
încercând să-l ignor pe Plutarch, care continuă 
să vorbească despre unul dintre subiectele sale 
favorite - armele pe care nu le mai are 
omenirea la dispoziţie. Avioanele capabile să 
zboare la altitudini mari, sateliții militari, 
dezintegratoarele de celule, navele aeriene 
teleghidate, armele biologice cu termen de 
garanţie. Dispărute din cauza distrugerii 
atmosferei, a lipsei de resurse sau a unei 
morale excesiv de sensibile. În voce i se simte 
regretul şefului creatorilor-de-joc care nu poate 
decât să viseze la asemenea jucării, fiind nevoit 
să se descurce cu aeronavele noastre, cu 
rachetele sol-sol şi cu vechile arme simple. 

După ce-mi scot costumul de Gaiţă 
Zeflemitoare, intru direct în pat, fără să 
mănânc. Chiar şi aşa, Prim trebuie să mă 
zgâlţâie ca să mă trezesc în dimineaţa 
următoare. După micul dejun, îmi ignor orarul şi 
trag un pui de somn în dulapul cu rechizite. 


Când îmi vin în fire şi ies târându-mă printre 
cutiile cu cretă şi creioane, e din nou ora cinei. 
Primesc o porţie supradimensionată de supă de 
mazăre şi mă îndrept din nou spre 
Compartimentul E când Boggs îmi taie calea. 

— E o întrunire la Comandament. Ţi-ai neglijat 
programul de azi, spune el. 

— Aşa e, răspund. 

— Nu l-ai respectat deloc, toată ziua? mă 
întreabă, exasperat. 

— Cine ştie? Sufăr de dezorientare mentală, 
îmi ridic încheietura mâinii ca să-i arăt brăţara 
mea medicală şi-mi dau seama c-a dispărut. 
Vezi? Nu sunt în stare nici măcar să-mi aduc 
aminte că mi-au luat brăţara. De ce vor să vin la 
Comandament? Am pierdut ceva? 

— Cressida voia să-ţi arate prop-urile din 
Doisprezece, aşa cred. Dar presupun c-o să le 
vezi în momentul difuzării. 

— De orarul ăsta am nevoie. Al difuzării prop- 
urilor, spun. 

El îmi aruncă o privire, însă nu mai face alte 
comentarii. 

La Comandament e înghesuială, dar mi-au 
păstrat un loc între Finnick şi Plutarch. Pe 
ecranele deja ridicate deasupra mesei rulează 
programul obişnuit al Capitoliului. 

— Ce se-ntâmplă? Nu vă uitaţi la prop-urile 
din Doisprezece? întreb. 

— Oh, nu, răspunde Plutarch. Adică, poate. Nu 


ştiu exact ce filme are Beetee de gând să 
folosească. 

— Beetee crede c-a găsit o cale de pătrundere 
în fluxul transmisiunilor televizate în toată ţara, 
spune Finnick. Aşa că prop-urile noastre vor fi 
difuzate şi la Capitoliu. El e jos, la Apărarea 
Specială, de asta se ocupă acum. Urmează o 
emisiune în direct. O să-l vedem pe Snow, 
probabil. Cred că-ncepe. 

Apare stema Capitoliului, susţinută de imn. Pe 
urmă mă holbez direct în ochii de şarpe ai 
preşedintelui Snow. Pare baricadat în spatele 
pupitrului său oratoric, dar trandafirul alb de la 
rever e în întregime vizibil. Camera se retrage, 
cuprin-zându-l în cadru pe Peeta, aflat în lateral, 
în faţa proiecției unei hărţi a Panemului. Stă pe 
un scaun înalt, cu pantofii sprijiniți de un suport 
metalic. Talpa piciorului protezat bate tactul, 
într-un ritm bizar de dezordonat. Stratul de 
pudră de deasupra buzelor şi de pe frunte i-a 
fost brăzdat de broboane de sudoare. Insă 
privirea lui - furioasă, dar nefocalizată - e cea 
care mă sperie cel mai mult. 

— E mai rău, şoptesc. 

Finnick mă strânge de mână, oferindu-mi o 
ancoră, şi încerc să mă agăţ de ea. 

Peeta începe să vorbească pe un ton frustrat 
despre necesitatea unei încetări a focului. 
Scoate în evidenţă stricăciunile provocate unor 
elemente-cheie din diverse districte şi, în timp 


ce vorbeşte, anumite porţiuni ale hărţii se 
luminează, arătând imagini ale distrugerilor. Un 
baraj spart în Şapte. Un tren deraiat, cu o baltă 
de deşeuri toxice revărsându-se din vagoanele- 
cisternă. Un siloz prăbuşindu-se după un 
incendiu. Şi pune totul pe seama acţiunilor 
întreprinse de rebeli. 

Bum! Fără niciun avertisment, pe ecran sunt 
dintr-odată eu, pe ruinele casei lui Peeta. 

Plutarch se ridică dintr-un salt. 

— A reuşit! Beetee a pătruns! 

Încăperea zumzăie de reacţiile privitorilor, 
când reapare Peeta, derutat. M-a văzut pe 
monitor, încearcă să-şi reia discursul trecând la 
bombardarea unei uzine de purificare a apei, 
dar e înlocuit de un clip în care Finnick vorbeşte 
despre Rue. Şi apoi totul se transformă într-o 
luptă pentru controlul emisiei, cu cei mai buni 
tehnicieni ai Capitoliului străduindu-se să pareze 
atacul lui Beetee. Dar sunt luaţi pe nepregătite, 
iar el, care, după toate aparențele, a anticipat 
că nu-şi va putea menţine controlul, are la 
dispoziţie un arsenal de clipuri de câte cinci 
până la zece secunde. 

Urmărim prezentarea oficială dezintegrându- 
se, presărată cu prop-urile alese. 

Plutarch e cuprins de un delir al încântării şi 
aproape toată lumea îl ovaţionează pe Beetee, 
însă Finnick rămâne alături de mine, nemişcat şi 
tăcut, întâlnesc ochii lui Haymitch, aflat în 


partea opusă a încăperii, şi îmi văd reflexia 
propriilor spaime. Recunoaşterea faptului că 
Peeta ne alunecă tot mai mult printre degete, 
cu fiecare ovaţie. 

Stema Capitoliului ia în stăpânire ecranul, 
acompaniată de un semnal audio uniform. Se 
menţine preţ de vreo douăzeci de secunde, 
după care reapar Snow şi Peeta. Pe scenă e 
agitaţie. Auzim discuţiile frenetice ale 
personalului din cabine. Imaginea lui Snow se 
apropie, preşedintele spune că încercarea 
rebelilor de a întrerupe difuzarea informaţiilor e 
acum evidentă. Emisiunea va fi reluată după 
refacerea sistemelor de protecţie. Îl întreabă pe 
Peeta dacă, având în vedere demonstraţia din 
seara asta, are anumite gânduri pe care ar vrea 
să i le împărtăşească lui Katniss Everdeen. 

La auzul numelui meu, trăsăturile i se 
contorsionează într-un efort. 

— Katniss... cum crezi că se vor sfârşi toate 
astea? Ce-o să mai rămână? Nimeni nu e în 
siguranţă. Nici în Capitoliu. Nici în districte. lar 
tu... în Treisprezece... 

Respiră adânc, de parcă s-ar lupta pentru 
fiecare gură de aer; capătă privirea unui nebun. 

— Moartă până dimineaţă! 

Din afara cadrului se aude ordinul lui Snow. 

— Opriţi! 

Beetee preschimbă totul în haos, difuzând din 
trei în trei secunde un stop-cadru cu mine în 


faţa spitalului. Dar, printre imagini, avem ocazia 
să urmărim acţiunea desfăşurată în direct pe 
podium. Peeta încercând să-şi continue 
discursul. Aparatul de filmat trântit, redând 
acum mozaicul alb de pe podea. Zgomot de 
luptă. Impactul unei lovituri, inseparabil de 
strigătul de durere al lui Peeta. 

Şi sângele lui împroşcând dalele. 


Partea a doua 
ATACUL 


Chapter 10 

Ţipătul porneşte din partea de jos a spatelui şi 
îşi croieşte drum prin trupul meu numai ca să mi 
se oprească în găâtlej. Sunt o avox mută, mă 
sufoc cu propria durere. Chiar dacă mi-aş putea 
relaxa muşchii gâtului, dacă aş putea lăsa 
sunetul să sfâşie spaţiul, l-ar auzi cineva? In 
încăpere e un adevărat vacarm. Intrebări şi 
răspunsuri deopotrivă de zgomotoase, 
încercând să descifreze cuvintele lui Peeta. 

— lar tu... în Treisprezece... moartă până 
dimineață! 

Însă nimeni nu întreabă nimic despre 
mesagerul al cărui sânge de pe ecran a fost 
înlocuit de paraziți. 

O voce solicită atenţia celorlalţi. 

— Linişte! 

Toate privirile se îndreaptă către Haymitch. 

— Nu e niciun mare mister! Băiatul ne spune 
c-o să fim atacați. Aici. In Treisprezece. 

— De unde-ar putea avea o asemenea 
informaţie? 

— De ce-ar trebui s-avem încredere în el? 

— De unde ştii? Haymitch mâărâie, frustrat. 

— Îl bat până la sânge în timp ce vorbeşte. Ce 
altă dovadă vă mai trebuie? Katniss, dă-mi o 
mână de ajutor. 

Trebuie să mă scutur singură ca să-mi 
eliberez cuvintele. 

— Haymitch are dreptate. Nu ştiu de unde-a 


aflat Peeta informaţia. Sau dacă e adevărată. 
Dar el crede că este. Şi îl... 

Nu sunt în stare să spun cu voce tare ce-i face 
Snow. 

— Voi nu-l cunoaşteţi, i se adresează 
Haymitch lui Coin. Noi da. Pregăteşte-ţi oamenii. 
Preşedinta nu pare nici alarmată, nici câtuşi 

de puţin nedumerită de această întorsătură a 
evenimentelor. Cântăreşte cuvintele, bătând 
încet darabana pe marginea pupitrului de 
control din faţa ei. Apoi îi vorbeşte lui Haymitch 
cu voce monotonă. 

— Ne-am pregătit pentru un asemenea 
scenariu, fireşte. Deşi avem în spate decenii 
care susţin presupunerea că atacurile directe 
asupra Districtului 13 ar fi contraproductive 
pentru Capitoliu. Rachetele nucleare ar elibera 
radiaţii în atmosferă, cu efecte imprevizibile 
asupra mediului. Chiar şi un bombardament 
obişnuit ar avaria foarte grav complexul nostru 
militar, pe care ştim că speră să-l 
redobândească. Şi bineînţeles că ar fi o invitaţie 
la contraatac. E de imaginat că, dată fiind 
actuala noastră alianţă cu rebelii, toate acestea 
ar putea fi considerate riscuri acceptabile. 

— Crezi? întreabă Haymitch. 

Vocea îi sună ceva cam prea sincer, însă 
ironiile subtile sunt adesea irosite în 
Treisprezece. 

— Da. În orice caz, o să trecem în avans la un 


exerciţiu de evacuare de nivel cinci, spune Coin. 
Declanşăm procedura de blocare. 

Tastează cu repeziciune, autorizând punerea 
deciziei în practică. În clipa în care îşi înalţă 
fruntea, începe. 

De când sunt în Treisprezece, au avut loc 
două exerciţii de evacuare de rang inferior. Nu- 
mi amintesc prea multe despre primul. Eram la 
spital, la reanimare, şi presupun că pacienţii au 
fost exceptaţi, căci toate complicațiile impuse 
de deplasarea noastră în cadrul unei asemenea 
simulări atârnau în balanţă mai greu decât 
beneficiile. Percepeam vag vocea cu inflexiuni 
metalice care instruia populaţia să se adune în 
zonele galbene. În timpul celui de-al doilea, o 
evacuare de nivel doi la care se recurge în cazul 
unor situaţii de criză minore - cum ar fi o 
carantină temporară, în timpul unei epidemii de 
gripă, pentru a se afla cine e contagios şi cine 
nu - trebuia să ne întoarcem cu toţii în 
compartimentele noastre. Eu am rămas în 
spatele unei ţevi din spălătorie, ignorând ţiuitul 
intermitent generat de sistemul acustic şi 
privind un păianjen care îşi construia plasa. 
Niciuna dintre aceste experienţe nu m-a 
pregătit pentru înfricoşătorul urlet fără cuvinte 
al sirenelor care străbate acum districtul, 
perforând timpanele. Nimeni nu poate nesocoti 
un asemenea sunet, ce pare să fi fost conceput 
ca să înnebunească populaţia. Dar aici suntem 


în Treisprezece şi aşa ceva nu se întâmplă. 

Boggs ne conduce pe mine şi pe Finnick afară 
din Comandament, de-a lungul coridorului, 
trecând printr-o uşă şi apoi păşind pe treptele 
unei scări largi. Şuvoaie de oameni converg, 
dând naştere unui fluviu care curge numai în 
jos. Nimeni nu ţipă şi nu încearcă să înainteze 
împingându-se. Nici măcar copiii nu opun 
rezistenţă. Coborâm palier după palier, fără 
nicio vorbă, fiindcă niciun cuvânt nu s-ar putea 
auzi, înălțându-se deasupra urletului. Mă uit 
după mama şi după Prim, dar e imposibil să văd 
pe cineva, în afara celor din imediata mea 
apropiere. Însă în noaptea asta lucrează 
amândouă la spital, aşa că n-au cum să rateze 
evacuarea. 

Urechile îmi păcăne şi îmi simt ochii grei. 
Suntem la adâncimea unei mine de cărbune. 
Singura parte bună e că, pe măsură ce ne 
retragem tot mai mult către adâncul 
pământului, sirenele devin din ce în ce mai 
puţin stridente. De parcă ar fi fost menite să ne 
îndepărteze fizic de suprafaţă, ceea ce 
presupun că se şi întâmplă. Diverse grupuri de 
oameni încep să se desprindă, dispărând 
dincolo de uşi marcate, dar Boggs mă conduce 
tot mai jos, până ce scările se opresc, în sfârşit, 
la marginea unei caverne imense. Vreau să 
intru direct, dar el mă opreşte, îmi arată că 
trebuie să-mi plasez orarul în faţa unui scaner, 


ca să fiu înregistrată. Fără îndoială că 
informaţiile ajung undeva, într-un computer, ca 
să existe certitudinea că nu s-a rătăcit nimeni. 

Caverna pare să nu fi fost în stare să se 
decidă dacă vrea să fie naturală sau construită 
de mâna omului. Anumite porţiuni ale pereţilor 
sunt de piatră, în timp ce altele sunt consolidate 
din belşug cu grinzi de oţel şi cu beton. În 
pereţii de stâncă sunt cioplite priciuri. Există o 
bucătărie, camere de baie, un punct de prim 
ajutor. Locul ăsta a fost conceput pentru o 
şedere îndelungată. 

In jurul cavernei sunt plasate, din loc în loc, 
marcaje albe, cu litere sau numere. În timp ce 
Boggs ne spune, mie şi lui Finnick, că trebuie să 
ne prezentăm în zona corespunzătoare 
compartimentului unde locuim - în cazul meu E, 
de la Compartimentul E - Plutarch se apropie 
agale. Evenimentele recente au avut un efect 
insignifiant asupra dispoziţiei sale. Încă mai 
radiază, încântat de succesul lui Beetee din 
Asaltul în Eter. Stă cu ochii pe pădure, nu pe 
copaci. Nici pe pedeapsa lui Peeta, nici pe 
iminenta bombardare a Districtului 13. 

— Katniss, ăsta e, evident, un moment 
nefavorabil pentru tine, din cauza declinului lui 
Peeta, dar trebuie să fii conştientă că alţii nu te 
vor scăpa din ochi. 

— Cum? întreb. 

Nu-mi vine să cred că a redus situaţia 


cumplită în care se află Peeta la un declin. 

— Ceilalţi oameni din buncăr vor lua reacţiile 
tale drept indicii de comportament. Dacă eşti 
calmă şi curajoasă, vor încerca să fie la fel. 
Dacă intri în panică, asta s-ar putea răspândi ca 
focul grecesc, îmi explică. Il privesc pur şi 
simplu cu ochii holbaţi. Focul e contagios, ca să 
zic aşa, continuă el, de parcă aş fi înceată la 
minte. 

— Ce-ar fi să mă prefac că sunt în faţa 
camerelor de luat vederi, Plutarch? spun eu. 

— Da! Perfect. Oamenii sunt întotdeauna mai 
curajoşi când au spectatori. Uite de cât curaj a 
dat dovadă Peeta! 

Fac tot ce-mi stă în puteri ca să nu-l plesnesc. 

— Trebuie să mă-ntorc la Coin înainte de 
blocare. Continuă să faci treabă bună! mă 
îndeamnă, apoi se îndepărtează. 

Traversez încăperea către un E£ mare, plasat 
pe perete. Spaţiul nostru constă dintr-un pătrat 
de patru pe patru metri, delimitat prin linii 
trasate cu vopsea pe podeaua de stâncă. In 
perete sunt cioplite două priciuri - una dintre 
noi va dormi pe jos - şi, la nivelul solului, un cub 
pentru depozitare. Pe o bucată de hârtie albă, 
plastifiată, scrie REGULAMENTUL BUNCARULUI. 
Mă uit ţintă la micile pete negre de pe hârtie. 
Pentru o vreme, sunt obturate de picăturile de 
sânge rămase pe care nu mi le pot şterge din 
faţa ochilor. Reuşesc treptat să-mi focalizez 


privirea asupra cuvintelor. Prima secţiune se 
intitulează „La sosire”. 


1. Asigură-te că toţi membrii 
compartimentului tău au fost luaţi în evidenţă. 


Mama şi Prim n-au sosit încă, dar eu mă 
număr printre primii oameni care au ajuns în 
buncăr. 

Probabil că ajută amândouă la evacuarea 
pacienţilor din spital. 


2. Mergi la Punctul de aprovizionare şi procură 
câte un pachet pentru fiecare membru al 
Compartimentului tău. Amenajează-ţi Spaţiul de 
locuit. Înapoiază ambalajele. 


Cercetez caverna din priviri până când 
descopăr Punctul de aprovizionare, o încăpere 
săpată în perete, scoasă în evidenţă de o 
tejghea. Oamenii aşteaptă în spatele ei, dar încă 
nu se remarcă printr-o activitate intensă. Mă 
apropii, spun litera compartimentului nostru şi 
cer trei pachete. Un bărbat bifează pe o foaie de 
hârtie, scoate pachetele prestabilite din rafturi 
şi le aşază pe tejghea. După ce trag de unul ca 
să mi-l pun în spate şi le prind pe celelalte două 
în mâini, mă întorc şi dau cu ochii de un grup 
care ia rapid proporţii în spatele meu. 

— Daţi-mi voie, spun, cărându-mi proviziile. 


E vorba de sincronizare? Sau Plutarch are 
dreptate? Toţi oamenii ăştia îşi modelează 
comportamentul după al meu? 

Odată întoarsă în spaţiul nostru, desfac unul 
dintre pachete şi găsesc o saltea subţire, 
aşternuturi, două seturi de haine gri, o periuţă 
de dinţi, un pieptene şi o lanternă. Examinez şi 
conţinutul celorlalte două şi nu descopăr decât 
o singură diferenţă sesizabilă, faptul că 
amândouă conţin atât haine gri, cât şi haine 
albe. Sunt pentru mama şi Prim, în caz că vor 
avea îndatoriri de natură medicală. După ce 
aştern paturile, depozitez hainele şi înapoiez 
ambalajele, nu mai am nimic de făcut în afară 
de a citi ultima regulă. 


3. Aşteptaţi alte instrucţiuni. 


Mă aşez pe podea cu picioarele încrucişate şi 
aştept. Un flux neîntrerupt de oameni începe să 
umple încăperea, luându-şi în primire spaţiile şi 
aducându-şi proviziile. N-o să mai treacă mult 
până când buncărul va fi plin. Mă întreb dacă 
mama şi Prim vor sta peste noapte în locul unde 
sunt duşi pacienţii spitalului. Dar nu, nu cred. 
Sunt trecute pe lista de aici. Tocmai încep să-mi 
fac griji, când apare mama. Mă uit în spatele ei, 
într-o mare de străini. 

— Unde e Prim? întreb. 

— Nu e aici? se miră ea. Trebuia să coboare 


direct din spital. A plecat cu zece minute 
înaintea mea. Unde e? Unde s-ar fi putut duce? 

Strâng cu putere din pleoape pentru o clipă, 
încercând să-i iau urma, ca pe a unui vânat. O 
văd reacţionând la sunetul sirenelor, grăbindu- 
se să ajute bolnavii, dând din cap când aceştia îi 
fac semn să coboare în buncăr şi apoi ezitând 
pe scări. Schimbând dintr-odată direcţia. Dar de 
ce? Deschid brusc ochii. 

— Motanul! S-a dus după el! 

— Oh, nu, spune mama. 

Ştim amândouă că am dreptate. Ne facem loc 
prin fluxul de oameni care intră, încercând să 
ieşim din buncăr. Chiar în faţa noastră, îi văd 
pregătindu-se să închidă uşile groase, de metal. 
Rotesc încet, către interior, roţile metalice din 
ambele părţi. Ştiu, cumva, că odată ce vor fi 
închise etanş, nimic în lume n-o să-i mai 
convingă pe soldaţi să le deschidă. Poate că nici 
n-o să mai stea în puterea lor. Împing oamenii la 
nimereală într-o parte, strigându-le soldaţilor să 
aştepte. Spaţiul dintre uşi se micşorează la un 
metru, la un sfert de metru; au mai rămas doar 
câţiva centimetri când îmi împing mâna în 
crăpătură. 

— Deschideţi! strig. Lăsaţi-mă să ies! 

Cu feţe consternate, soldaţii învârtesc uşor 
roţile în sens invers. Prea puţin ca să pot ieşi, 
dar destul ca să nu-mi strivească degetele. 
Profit de ocazie şi îmi îndes umărul în 


deschidere. 

— Prim! urlu în susul scărilor. 

Mama insistă pe lângă soldaţi în timp ce eu 
încerc să ies şerpuindu-mi corpul. 

— Prim! 

Şi atunci aud. Un zgomot slab de paşi pe 
scări. 

— Venim! răsună strigătul surorii mele. 

— Nu-nchideţi uşa! 

Asta a fost Gale. 

— Vin! le spun soldaţilor, şi ei fac uşile să 
gliseze, mărind deschiderea la treizeci de 
centimetri. 

Dar nu-ndrăznesc să mă mişc - mă tem că ne 
vor lăsa pe toţi pe-afară - până când nu apare 
Prim, cu obrajii îmbujoraţi de alergare, cărându-l 
pe Buttercup. O trag înăuntru şi Gale o 
urmează, răsucindu-şi într-o parte braţul 
încărcat cu bagaje ca să poată pătrunde în 
buncăr. Uşile se închid cu un ultim zăngănit 
sonor. 

— Ce-a fost în capul tău? 

O zgâlţâi furioasă pe Prim şi apoi o îmbrăţişez, 
turtindu-l pe Buttercup între noi. Ea are 
explicaţia deja pe buze. 

— N-am putut să-l abandonez, Katniss. Nu 
pentru a doua oară. Ar fi trebuit să-l vezi cum 
umbla prin cameră urlând. S-a-ntors să ne 
apere. 

— OK. OK. 


Mă liniştesc după ce respir adânc de câteva 
ori, fac un pas înapoi şi îl salt pe Buttercup de 
ceafă. 

— Ar fi trebuit să te-nec când am avut ocazia. 

Işi pleoşteşte urechile şi ridică o lăbuţă. Scot 
un sâsâit înainte de a apuca el să o facă, ceea 
ce pare să-l supere puţin, deoarece consideră 
că e vorba de un sunet asupra căruia are drept 
de proprietate când e vorba să-şi exprime 
nemulţumirea. Ca răzbunare, emite un miorlăit 
de pisoiaş neajutorat, ceea ce o mobilizează 
imediat pe sora mea în ajutorul lui. 

— Oh, Katniss, nu-l necăji, spune ea, 
cuprinzându-l din nou în braţe. E deja atât de 
supărat. 

Ideea că am rănit sentimentele de pisoiaş ale 
animalului cere, pur şi simplu, alte săâcâieli. Dar 
Prim îşi face într-adevăr griji pentru el. Aşa că 
vizualizez în schimb o pereche de mănuşi 
căptuşite cu blana lui, imaginea care m-a ajutat 
să-l suport de-a lungul anilor. 

— OK, îmi pare rău. Locul nostru e sub L-ul 
mare de pe perete. Mai bine instalează-l acolo 
până nu-şi iese din fire. 

Prim pleacă în grabă şi rămân faţă-n faţă cu 
Gale. Ţine în braţe cutia cu leacuri din bucătăria 
noastră din Doisprezece. Locul ultimei noastre 
conversații, al sărutului, al manifestării efectelor 
sale secundare şi tot aşa. Geanta mea de 
vânătoare îi atârnă de umăr. 


— Dacă Peeta are dreptate, astea n-aveau 
şanse să scape întregi, spune. 

Peeta. Sângele ca stropii de ploaie pe geam. 
Ca noroiul umed pe cizme. 

— Îţi mulţumesc pentru... tot. Preiau lucrurile 
din mâinile lui. Ce făceai sus, în compartimentul 
nostru? 

— O simplă verificare de siguranţă, îmi 
răspunde. Suntem în Patruzeci şi Şapte, dacă ai 
nevoie de mine. 

Când s-au închis uşile, practic toată lumea s-a 
retras în spaţiul repartizat, aşa că traversez 
încăperea către noua locuinţă, fiind urmărită de 
cel puţin cinci sute de oameni. Încerc să par 
extraordinar de calmă, compensând frenezia 
demenţială cu care m-am înghesuit prin 
mulţime. Ca şi cum asta ar păcăli pe cineva. S-a 
zis cu rolul meu de model pentru alţii. Oh, cui îi 
pasă? Oricum toată lumea mă crede deja 
ţicnită. Un bărbat pe care am impresia că l-am 
trântit la podea îmi surprinde privirea şi îşi 
freacă umărul cu ranchiună. Aproape că sâsâi şi 
la el. 

Prim l-a instalat pe Buttercup pe priciul de jos, 
înfăşurat într-o pătură, astfel încât nu i se vede 
decât faţa. Aşa îi place să stea când tună, sau 
când se-ntâmplă alte lucruri care-l îngrozesc. 
Mama îşi pune cutia cu grijă în cub. Mă 
ghemuiesc, cu spatele lipit de perete, să văd ce- 
a reuşit Gale să salveze în geanta mea. Cartea 


cu plante, haina de vânătoare, fotografia de la 
nunta părinţilor mei şi obiectele personale din 
comodă. Broşa mea cu gaiţă zeflemitoare e 
prinsă acum de costumul creat de Cinna, dar 
aici sunt medalionul de aur şi paraşuta argintie 
cu caneaua şi cu perla lui Peeta. O înnod pe 
aceasta din urmă într-un colţ al paraşutei şi o 
îndes adânc într-un cotlon al genţii, de parcă ar 
fi însăşi viaţa lui şi nimeni nu i-ar putea-o lua 
atâta vreme cât o am în pază. 

Sunetul slab al sirenelor încetează brusc. 
Sistemul acustic al districtului emite vocea lui 
Coin, care ne mulţumeşte tuturor pentru 
evacuarea exemplară a nivelurilor superioare. 
Subliniază faptul că nu e vorba de un exerciţiu, 
deoarece e posibil ca Peeta Mellark, învingătorul 
din Districtul 12, să fi făcut în emisiunea 
televizată în direct o referire la un atac asupra 
Districtului 13, în noaptea asta. 

E momentul în care loveşte prima bombă, 
începe cu o senzaţie de impact, urmată de o 
explozie care îmi rezonează în cele mai 
profunde zone ale trupului, în mucoasa 
intestinelor, în măduva oaselor şi în rădăcinile 
dinţilor. O să murim cu toții, îmi spun. Îmi ridic 
ochii şi mă aştept să văd crăpături imense 
întinzându-se pe plafon şi bucăţi masive de 
stâncă prăvălindu-se în ploaie peste noi, dar 
buncărul în sine nu face altceva decât să se 
cutremure uşor. Luminile se sting şi trăiesc 


experienţa dezorientării din bezna deplină. 

În aerul greu de emoţii dansează sunete 
nearticulate - ţipete spontane, respiraţii 
întretăiate, plânsete de bebeluşi, linia melodică 
a unui hohot demential. Urmează zumzetul unui 
generator, iar lumina puternică, unul dintre 
standardele din Treisprezece, e înlocuită de o 
strălucire palidă, pâlpâitoare. E mai apropiată 
de ceea ce aveam în casele noastre din 
Doisprezece, unde lumânările şi focul ardeau 
anemic în nopţile de iarnă. 

În lumina crepusculară, mă întind după Prim, 
mă prind cu mâna de piciorul ei şi mă trag către 
ea. Vocea îi rămâne domoală în timp ce 
fredonează încet, pentru Buttercup. 

— E în ordine, iubitule, e în ordine. Suntem OK 
aici, jos. 

Mama ne cuprinde pe amândouă cu braţele, 
îmi permit să mă simt pentru o clipă ca o fetiţă 
şi îmi pun capul pe umărul ei. 

— A fost o nimica toată faţă de bombele din 
Opt, spun. 

— Probabil o rachetă antibuncăr, zice Prim, 
păstrându-şi, pentru binele motanului, acelaşi 
glas dulce. Am învăţat despre ele la cursurile de 
integrare pentru noii cetăţeni. Sunt proiectate 
să pătrundă adânc în pământ înainte de a 
exploda. 

Fiindcă acum e lipsit de sens să bombardezi 
Districtul 13 la suprafaţă. 


— Sunt nucleare? întreb, simțind cum mă 
străbate un fior. 

— Nu neapărat, răspunde ea. Unele sunt pur 
şi simplu pline cu o grămadă de explozibil. 
Dar... cred că ar putea fi de ambele tipuri. 

În semiîntuneric, e greu să vezi uşile masive 
de metal din capătul buncărului. Oferă cât de 
cât o protecţie împotriva unui atac nuclear? Și, 
chiar dacă împiedică pătrunderea radiaţiilor cu 
o eficienţă de sută la sută, fapt cu adevărat 
improbabil, o să mai putem părăsi vreodată 
locul ăsta? Ideea de a-mi petrece indiferent cât 
mi-a mai rămas din viaţă în cripta asta de piatră 
mă îngrozeşte. Vreau să alerg nebunește la uşă, 
să cer să fiu eliberată, să ajung deasupra, 
indiferent ce s-ar afla acolo. Dar n-are rost. Nu 
m-ar lăsa niciodată să ies şi aş putea declanşa 
un soi de streche colectivă. 

— Ne aflăm la o adâncime atât de mare, încât 
nu mă-ndoiesc că suntem în siguranţă, spune 
mama, cu voce stinsă. 

Oare se gândeşte la tata, care s-a făcut praf şi 
pulbere în mină? 

— Însă am scăpat ca prin urechile acului. 
Slavă Domnului că Peeta a avut posibilitatea să 
ne-anunţe. 

Posibilitatea. Un termen general, care include, 
cumva, tot ce i-a fost necesar ca să dea alarma. 
Informaţia, oportunitatea, curajul. Plus altceva, 
pe care nu-l pot defini. Peeta părea să poarte o 


bătălie în propria-i minte, luptându-se să 
exprime mesajul. De ce? Uşurinţa cu care 
jonglează cu cuvintele e marele lui talent. 
Dificultatea aceea era cumva o urmare a 
torturii? Sau ceva mai mult? Ca nebunia? 

Vocea lui Coin, poate o idee mai aspră, umple 
buncărul, iar lumina clipeşte la fiecare variaţie a 
volumului. 

— După toate aparențele, informaţia oferită 
de Peeta Mellark a fost corectă şi îi datorăm 
recunoştinţa noastră, într-o foarte mare măsură. 
Conform indicaţiilor senzorilor, prima rachetă n- 
a fost nucleară, dar a fost foarte puternică. Ne 
aşteptăm să fie urmată de altele. Pe toată 
durata atacului, cetăţenii vor rămâne în spaţiile 
care le-au fost atribuite, cu excepţia cazului în 
care primesc alte indicaţii. 

Un soldat o anunţă pe mama că e nevoie de 
ea la punctul de prim ajutor. N-o trage inima să 
plece, deşi n-o să se afle decât la treizeci de 
metri distanţă. 

— O să fim în siguranţă, serios, îi spun. Crezi 
că poate trece ceva de el? 

Arăt spre Buttercup, care îmi răspunde cu un 
sâsâit atât de lipsit de vlagă încât niciuna dintre 
noi nu poate să nu râdă puţin. Până şi mie mi-e 
milă de el. 

— Ce-ar fi să te urci lângă el, Prim? sugerez, 
după plecarea mamei. 

— Ştiu că e o prostie... dar mă tem că priciul 


s-ar putea prăbuşi peste noi în timpul atacului, 
răspunde ea. 

Dacă s-ar prăbuşi priciurile, ar însemna că 
întregul buncăr a cedat şi c-o să fim îngropaţi 
sub dărâmături, dar decid că acest gen de 
raţionament n-o să fie practic de niciun folos. În 
schimb, golesc cubul de depozitare şi îi fac lui 
Buttercup un culcuş înăuntru. Pe urmă trag în 
faţa lui o saltea, ca s-o împart cu Prim. 

Primim permisiunea să folosim baia în grupuri 
mici şi să ne spălăm pe dinţi, dar duşul de azi e 
anulat. Mă fac covrig pe saltea, alături de Prim, 
sub două rânduri de pături, fiindcă grota emană 
o răcoare umedă. Nefericit, în ciuda atenţiei 
neîntrerupte pe care i-o oferă Prim, Buttercup 
se ghemuieşte în cub şi răsuflarea lui de pisică 
mă izbeşte în faţă. 

In pofida condiţiilor detestabile, mă bucur că 
am timp pentru sora mea. Tot ce m-a preocupat 
în exces de când am ajuns aici - nu, de fapt de 
când am ajuns prima oară la Jocuri - mi-a lăsat 
prea puţin timp în care să-i acord atenţie. N-am 
vegheat asupra ei aşa cum ar fi trebuit, aşa cum 
obişnuiam. La urma urmelor, Gale a fost cel 
care s-a dus să verifice compartimentul nostru, 
nu eu. Trebuie să mă revanşez. 

Imi dau seama că nici măcar nu m-am obosit 
s-o întreb pe sora mea cum a trecut peste şocul 
sosirii în districtul ăsta. Şi fac o încercare: 

— Ei, cum îţi place în Treisprezece, Prim? 


— În clipa asta? întreabă ea. 

Râdem amândouă. 

— Uneori mi-e tare dor de casă. Apoi îmi 
amintesc că nu mai am de ce să-mi fie dor. Mă 
simt mai în siguranţă aici. Nu ne mai facem griji 
pentru tine. În fine, nu în acelaşi fel. Tace, apoi 
un zâmbet timid îi înfloreşte pe buze. Cred că 
vor să fiu instruită ca să devin medic. 

E prima oară când aud asta. 

— EI, e firesc. Ar fi o prostie să n-o facă. 

— M-au urmărit când am dat ajutor la spital. 
Merg deja la cursuri de medicină. Nu sunt decât 
nişte chestii pentru începători. Pe multe le ştiu, 
de acasă. Însă mai am destul de învăţat, îmi 
povesteşte. 

— E minunat, îi spun. 

Prim, medic. În Doisprezece nici măcar n-ar fi 
putut visa una ca asta. Întunecimea din sufletul 
meu e luminată de ceva mic, tăcut, ca flacăra 
unui chibrit. lată genul de viitor pe care-l poate 
aduce o rebeliune. 

— Dar tu, Katniss? Cum te descurci? Degetele 
ei îl mângâie pe Buttercup între ochi cu mişcări 
scurte, delicate. Şi să nu-mi spui că totul e 
perfect. 

E adevărat. Opusul termenului perfect mi se 
potriveşte, indiferent care ar fi. Aşa că îi dau 
drumul şi încep să-i povestesc despre Peeta, îi 
spun că pe ecran arată din ce în ce mai rău, că 
mă gândesc cum e ucis chiar în clipa asta. 


Buttercup trebuie să se bizuie pe el însuşi 
pentru o vreme, fiindcă Prim îşi îndreaptă acum 
toată atenţia asupra mea. Mă trage mai 
aproape, degetele ei îmi dau părul după urechi. 
Tac, fiindcă de fapt nu mai e nimic de zis, şi 
simt un soi de durere ascuţită în locul unde îmi 
e inima. Poate am chiar un atac de cord, dar nu 
mi se pare că ar merita să pomenesc despre 
asta. 

— Katniss, nu cred că preşedintele Snow o să- 
| ucidă pe Peeta, zice Prim. 

Bineînţeles că o spune; aşa crede ea că mă 
poate linişti. Dar următoarele ei cuvinte sunt o 
surpriză. 

— Dacă o face, n-o să mai rămână nimeni la 
care ţii. N-o să mai aibă cum să te rănească. 

Îmi amintesc brusc de o altă fată, care a avut 
parte de tot răul pe care i-l putea oferi 
Capitoliul. 

Johanna Mason, tributul din Districtul 7, la 
ultimele jocuri. Încercam s-o previn să nu intre 
în junglă, în locul unde gaiţele-limbute imitau 
vocile celor dragi, făcându-te să crezi că sunt 
torturați, când m-a respins, spunând: 

— Mie nu-mi pot face rău. Nu sunt ca voi. Nu 
mi-a mai rămas nimeni pe care să-l iubesc. 

Şi atunci ştiu că Prim are dreptate, că Snow 
nu poate irosi viaţa lui Peeta, mai ales acum, 
când Gaiţa Zeflemitoare face un asemenea 
prăpăd. Preşedintele l-a omorât deja pe Cinna. 


Mi-a distrus căminul. Nu poate ajunge la familia 
mea, la Gale şi nici măcar la Haymitch. Peeta e 
tot ce i-a rămas. 

— Şi ce crezi că i-ar putea face? întreb. Când 
vorbeşte, Prim pare să aibă o mie de ani. 

— Orice e necesar ca să te zdrobească. 


Chapter 11 

Ce m-ar putea zdrobi? 

lată întrebarea care mă mistuie în 
următoarele trei zile, în timp ce aşteptăm să fim 
eliberaţi din închisoarea noastră sigură. Ce m-ar 
putea sfărâma într-un milion de bucăţi, astfel 
încât să nu mai pot fi vindecată, să nu mai pot fi 
folosită? 

Nu vorbesc cu nimeni despre asta, dar mă 
consumă în orele de veghe şi îmi bântuie 
coşmarurile. 

De-a lungul întregii perioade cad alte patru 
bombe antibuncăr, toate foarte puternice, 
foarte distrugătoare, dar atacul se desfăşoară 
pe îndelete. Bombele sunt aruncate la intervale 
foarte mari, aşa că, tocmai atunci când îţi spui 
că raidul s-a încheiat, o altă explozie îşi trimite 
undele de şoc în măruntaiele tale. Se pare că 
vor mai degrabă să ne ţină blocaţi, nu să 
decimeze populaţia. Da, vor să paralizeze 
districtul. Să le dea oamenilor o grămadă de 
lucru ca să repună totul în funcţiune. Dar vor să- 
| distrugă? Nu. Coin a avut dreptate în privinţa 
asta. Nu distrugi ceea ce intenţionezi să 
dobândeşti în viitor. Presupun că, pe termen 
scurt, vor de fapt să oprească Asaltul în Eter şi 
să mă ţină departe de televiziunea din Panem. 

Nu primim aproape nicio informaţie despre 
ceea ce se petrece. Ecranele noastre nu se 


luminează niciodată şi nu avem parte decât de 
scurte ştiri audio, de la Coin, despre natura 
bombelor. Războiul continuă cu siguranţă, dar 
suntem în beznă când e vorba de evoluţia lui. 

In buncăr, cooperarea e cuvântul la ordinea 
zilei. Respectăm un program foarte strict în 
ceea ce priveşte mesele, accesul la baie, 
exerciţiile fizice şi somnul. Sunt permise scurte 
perioade de socializare, ca să alunge plictiseala. 
Spaţiul nostru devine un loc foarte popular, 
fiindcă atât copiii, cât şi adulţii sunt fascinaţi de 
Buttercup. Îşi dobândeşte statutul de celebritate 
cu jocul de seară, de-a Pisica Nebună. L-am 
creat din întâmplare, cu câţiva ani în urmă, în 
timpul unei pene de curent dintr-o zi de iarnă. 
Plimbi pur şi simplu raza unei lanterne în zigzag 
pe podea şi Buttercup încearcă s-o prindă. Sunt 
destul de josnică pentru ca asta să mă amuze, 
fiindcă în felul acesta îl fac să pară prost. În mod 
inexplicabil, toţi ceilalţi găsesc că e inteligent şi 
încântător. Primesc chiar şi un set suplimentar 
de baterii - o risipă enormă - ca să le folosesc în 
acelaşi scop. Cetăţenii din Treisprezece sunt cu 
adevărat însetaţi de distracţie. 

In cea de-a treia noapte, în timpul jocului, 
găsesc răspunsul la întrebarea care mă macină. 
Pisica Nebună devine o metaforă a situaţiei în 
care mă aflu. Eu sunt Buttercup. Peeta, cel pe 
care doresc atât de mult să-l ştiu în siguranţă, e 
lumina. Atâta vreme cât simte că are şansa să 


prindă lumina derutantă sub labe, agresivitatea 
zbârleşte blana motanului. (Aşa sunt eu, de 
când am părăsit arena, ştiind că Peeta e în 
viaţă.) Când lumina se stinge cu desăvârşire, 
Buttercup e înnebunit şi confuz pentru câteva 
clipe, dar îşi revine şi îşi îndreaptă atenţia spre 
altceva. (Asta s-ar întâmpla dacă ar muri Peeta.) 
Însă micul animal intră cu adevărat în vrie 
atunci şi numai atunci când las lumina aprinsă, 
dar o plasez într-un loc fără speranţă să-l 
atingă, sus, pe perete, unde nu poate ajunge, în 
ciuda salturilor sale abile. Se plimbă pe lângă 
perete, miorlăie jalnic, nu poate fi liniştit sau 
distras. Nu e bun de nimic până când nu sting 
lumina. (Asta încearcă Snow să-mi facă mie 
acum, numai că nu ştiu ce formă îmbracă jocul 
lui.) 

Poate faptul că am înţeles asta e tot ce dorea 
Snow. Era rău să ştiu că Peeta e în mâinile lui şi 
că e torturat ca să dezvăluie informaţii despre 
rebeli. Dar gândul că e torturat cu scopul de a 
mă face pe mine să nu mai fiu în stare de nimic 
e de nesuportat. Şi, sub greutatea acestei 
revelații, încep într-adevăr să mă simt zdrobită. 

După jocul cu Pisica Nebună, suntem trimişi la 
culcare. Curentul electric porneşte şi se opreşte; 
uneori becurile strălucesc cu întreaga lor 
putere, alteori ne privim unii pe alţii cu ochii 
mijiţi în lumina împuţinată din cauza căderii de 
tensiune. Când soseşte ora de culcare lămpile 


sunt stinse, lăsând buncărul aproape cufundat 
în beznă, şi sunt aprinse luminile de veghe din 
fiecare spaţiu. Prim, care a decis că pereţii vor 
rezista, se ghemuieşte alături de Buttercup pe 
priciul de jos. Mama se culcă pe cel de sus. Mă 
ofer să dorm eu pe unul dintre priciuri, dar ele 
mă conving să rămân pe salteaua de pe podea, 
fiindcă mă zvârcolesc atât de mult în timpul 
somnului. 

Însă acum stau nemişcată, cu muşchii crispaţi 
de încordare, străduindu-mă să n-o iau razna. 
Durerea de deasupra inimii reîncepe şi îmi 
imaginez că de acolo pornesc fisuri minuscule 
care mi se întind apoi în tot corpul. Pe trunchi, 
de-a lungul braţelor şi picioarelor, peste faţă, 
lăsându-mă plină de crăpături întretăiate. Incă o 
rachetă antibuncăr, zguduindu-ne zdravăn, şi 
m-aş putea sparge în cioburi stranii, ascuţite ca 
briciul. 

Când marea majoritate a oamenilor neliniştiţi 
şi agitaţi se cufundă în somn, ies de sub pătură 
şi străbat caverna în vârful picioarelor până ce îl 
găsesc pe Finnick, fiindcă, dintr-un motiv 
nedefinit, simt c-o să mă înţeleagă. Stă sub 
lumina de veghe din spaţiul lui, înnodându-şi 
frânghia, fără să facă nici măcar efortul de a 
pretinde că se odihneşte. În timp ce îi povestesc 
în şoaptă că am descoperit cum plănuieşte 
Snow să mă zdrobească, mi se limpezeşte 
mintea. Strategia preşedintelui nu e o noutate 


pentru Finnick. Aşa a fost zdrobit el însuşi. 

— Asta-ţi fac ţie folosindu-se de Annie, nu-i 
aşa? îl întreb. 

— Ei, n-au arestat-o fiindcă o cred un tezaur 
de informaţii despre rebeli, răspunde el. Ştiu că 
nu mi-aş asuma niciodată riscul să-i împărtăşesc 
astfel de lucruri. Pentru propria ei protecţie. 

— Oh, Finnick, îmi pare atât de rău. 

— Nu, mie-mi pare rău. Pentru că nu te-am 
avertizat cumva, spune el. 

O amintire se ridică brusc la suprafaţă. Sunt 
legată de pat, după salvarea din arenă, 
înnebunită de furie şi de mâhnire. Finnick 
încearcă să mă consoleze în privinţa lui Peeta. 

— Se vor convinge repede că nu ştie nimic. Şi 
nu-l vor ucide dacă se vor gândi că-l pot folosi 
împotriva ta. 

— M-ai avertizat, totuşi. În aeronavă. Numai 
că, atunci când mi-ai spus că-l vor folosi pe 
Peeta împotriva mea, am crezut că te gândeai 
la o momeală. Ca să mă ademenească într-un 
fel sau altul la Capitoliu. 

— N-ar fi trebuit să-ţi spun nici măcar atăt. 
Era prea târziu ca să-ţi mai poată fi de folos. De 
vreme ce nu te-am prevenit înainte de Jubileul 
Pacificării, ar fi trebuit să-mi ţin gura, să nu 
pomenesc despre modul în care operează Snow. 
Finnick trage de capătul frânghiei şi un nod 
complicat se preschimbă din nou într-o bucată 
netedă de sfoară. Numai că n-am înţeles, în 


momentul când ne-am cunoscut. După prima 
participare a voastră la Jocuri, am crezut că 
întreaga idilă nu era decăt teatru. Ne aşteptam, 
cu toţii, să continuaţi cu aceeaşi strategie. Însă, 
abia când Peeta a lovit câmpul de forţă şi a fost 
cât pe ce să moară, am ştiut... 

Finnick ezită. 

Îmi aduc aminte ce s-a-ntâmplat în arenă. 
Cum am plâns când l-a resuscitat Finnick pe 
Peeta. Privirea mirată din ochii lui Finnick. Felul 
în care a găsit o scuză pentru purtarea mea, 
dând vina pe presupusa sarcină. 

— Ce ai ştiut? 

— Că te judecasem greşit. Că îl iubeşti cu 
adevărat. Nu pot să spun în ce mod. Poate nici 
tu nu ştii. Dar oricine te-a urmărit cu atenţie şi-a 
putut da seama cât de mult ţii la el, îmi 
răspunde, cu blândeţe. 

__ Oricine? Când m-a vizitat, înainte de Turneul 
Invingătorilor, preşedintele m-a provocat să-i 
spulber îndoielile în privinţa iubirii mele pentru 
Peeta. 

— Convinge-mă pe mine, a spus Snow. 

S-ar părea că, sub cerul acela roz şi fierbinte, 
cu Peeta în pragul morţii, am reuşit în sfârşit să- 
| conving. Şi i-am oferit astfel arma de care- 
avea nevoie ca să mă zdrobească. 

Stau alături de Finnick vreme îndelungată, în 
tăcere, privind cum apar şi dispar nodurile, 
înainte de a fi în stare să-l întreb: 


— Cum reuşeşti să treci peste asta? 

El mă priveşte nevenindu-i să-şi creadă 
urechilor. 

— Nu reuşesc, Katniss! E evident că nu. Mă 
târăsc să ies din coşmaruri în fiecare dimineaţă 
şi descopăr că trezirea nu-mi aduce nicio 
uşurare. Ceva din expresia mea îl opreşte. Mai 
bine să nu cazi în starea asta. Ca să te-aduni îţi 
trebuie de zece ori mai mult timp decât e 
nevoie ca să te prăbuşeşti. 

Ei, probabil că el ştie. Respir adânc, 
impunându-mi să mă simt din nou întreagă. 

— Cu cât îţi poţi distrage mai mult atenţia, cu 
atât e mai bine, spune el. Mâine începem prin a- 
ţi face rost de propria ta bucată de frânghie. 
Până atunci, ia-o pe asta. 

Imi petrec restul nopţii pe salteaua mea, 
făcând obsedată noduri şi ridicându-le pentru 
inspecţie spre Buttercup. Dacă vreunul arată 
dubios, îl pocneşte zdravăn şi îl muşcă de 
câteva ori, asigurându-se că e mort. In zori am 
degetele amorţite, dar nu mă opresc. 

Odată ce în urmă ni se aştern douăzeci şi 
patru de ore de linişte, Coin anunţă în sfârşit că 
putem părăsi buncărul. Locuinţele noastre au 
fost distruse de bombe. Toată lumea trebuie să 
urmeze cu stricteţe indicaţiile, pentru a-şi găsi 
noile compartimente. Facem curăţenie în 
spaţiile utilizate, aşa cum ni s-a cerut, şi ne 
înşirăm ascultători pe traseul către uşă. 


Înainte de a ajunge la jumătatea drumului, 
apare Boggs şi mă scoate din rând. Le face 
semn lui Gale şi Finnick să ni se alăture. 
Oamenii se dau deoparte, făcându-ne loc. Unii 
îmi zâmbesc chiar, fiindcă s-ar părea că jocul 
de-a Pisica Nebună m-a făcut mai simpatică. 
leşim, urcăm scările, mergem pe un culoar către 
unul dintre ascensoarele cu deplasare 
multidirecţională şi ajungem în final la Apărarea 
Specială. Pe tot traseul nu e nimic avariat, dar 
continuăm să ne aflăm la o adâncime destul de 
mare. 

Boggs ne conduce într-o încăpere care nu se 
deosebeşte realmente prin nimic de 
Comandament. Coin, Plutarch, Haymitch, 
Cressida par extenuaţi, de fapt, toată lumea 
aşezată în jurul mesei. Cineva a scos în sfârşit 
cafeaua de la păstrare - deşi sunt sigură că e 
considerată doar un stimulent pentru cazuri de 
urgenţă - şi Plutarch şi-a cuprins cana cu 
amândouă mâinile, de parcă i-ar putea fi luată 
în orice clipă. 

Nu pierdem vremea cu vorbe de prisos. 

— Vreau să vă puneţi toţi patru costumele şi 
să urcați la suprafaţă, ne anunţă preşedinta. 
Aveţi la dispoziţie două ore pentru un film care 
s-arate stricăciunile produse de bombardament 
şi să demonstreze atât că unitatea militară din 
Treisprezece e nu numai funcţională, ci şi 
dominantă, cât şi, cu mult mai important, că 


Gaiţa Zeflemitoare e în viaţă. Aveţi întrebări? 

— Putem primi câte-o cafea? spune Finnick. 

Ni se înmânează căni aburinde. Privesc 
dezgustată lichidul lucios şi negru, după care nu 
m-am dat niciodată în vânt, dar mă gândesc că 
m-ar putea ajuta să mă ţin pe picioare. Finnick 
îmi trânteşte nişte frişcă în cană, împroşcând 
cafeaua, şi întinde mâna spre zaharniţă. 

— Vrei un cub de zahăr? mă întreabă, pe 
vechiul lui ton seducător. 

_ Aşa ne-am cunoscut, mi-a oferit zahăr. 
Inconjuraţi de cai şi de care, costumaţi şi 
machiaţi pentru apariţia în faţa mulţimii, înainte 
de a fi aliaţi. Când n-aveam idee ce-l 
însufleţeşte cu adevărat. Amintirea reuşeşte 
chiar să mă facă să zâmbesc. 

— Poftim, îi dă gust mai bun, spune, cu vocea 
lui adevărată, aruncându-mi cu zgomot trei 
cuburi în ceaşcă. 

La întoarcere, când mă duc să mă costumez 
în Gaiţa Zeflemitoare, îl surprind pe Gale 
urmărindu-ne pe mine şi pe Finnick cu o 
expresie nefericită. Acum ce mai e? Chiar îşi 
imaginează că e ceva între noi? Poate m-a văzut 
la Finnick noaptea trecută. E posibil să fi trecut 
pe lângă spaţiul familiei Hawthorne în drum 
spre el. Asta l-a condus, probabil, către o 
presupunere greşită. Eu, căutând compania lui 
Finnick în loc s-o caut pe-a lui. Ei, bine. Frânghia 
mi-a jupuit degetele, abia-mi pot ţine ochii 


deschişi, iar echipa de filmare se aşteaptă să 
fac ceva genial. Şi Snow îl are pe Peeta. Gale n- 
are decât să creadă ce vrea. 

In noua mea cabină de remodelare de la 
Apărarea Specială, echipa pregătitoare îmi pune 
în grabă costumul de Gaiţă Zeflemitoare, îmi 
aranjează părul şi îmi aplică un machiaj minimal 
atât de repede, încât nici măcar nu mi se 
răceşte cafeaua. Peste zece minute, actorii şi 
echipa de filmare a noilor prop-uri se îndreaptă 
spre suprafaţă pe o cale ocolitoare. Pe drum îmi 
sorb cu zgomot cafeaua, descoperind că frişca 
şi zahărul îi oferă un gust mult mai bun. Când 
dau peste cap zaţul depus pe fund, am senzaţia 
că prin vene îmi aleargă ceva zumzăind uşor. 

După ce urcăm ultimele trepte, Boggs apasă 
pârghia care deschide o trapă. Aerul proaspăt 
dă buzna înăuntru. Îl inspir cu lăcomie şi îmi 
permit pentru prima oară să simt cât de mult 
am detestat buncărul. leşim în pădure şi îmi trec 
mâinile prin frunzele de deasupra capului. Unele 
tocmai încep să-şi schimbe culoarea. 

— În cât suntem azi? 

Nu întreb pe cineva anume. Boggs îmi spune 
că săptămâna viitoare începe luna septembrie. 

Septembrie. Asta înseamnă că Snow îl are pe 
Peeta în gheare de cinci sau chiar şase 
săptămâni. Studiez frunza pe care o ţin în palmă 
şi văd că tremur. Nu-mi pot impune să mă 
opresc. Dau vina pe cafea şi încerc să mă 


concentrez asupra încetinirii respirației, care e 
mult prea rapidă pentru ritmul în care merg. 

Solul pădurii începe să fie presărat cu moloz. 
Ajungem la primul crater, cu un diametru de 
treizeci de metri şi nu pot aprecia cât de adânc. 
Foarte adânc. Boggs spune că oricine s-ar fi 
aflat pe primele zece niveluri ar fi fost ucis. 
Ocolim groapa şi ne continuăm drumul. 

— Puteţi reconstrui? întreabă Gale. 

— Nu prea curând. Bomba asta n-a distrus 
cine ştie ce. Câteva generatoare de rezervă şi o 
fermă de păsări, spune Boggs. O să izolăm pur 
şi simplu locul. 

Copacii dispar când intrăm în zona din 
interiorul gardului. În jurul craterelor, 
dărâmăturile noi se contopesc cu cele vechi. 
Înainte de bombardament, deasupra solului se 
afla o foarte mică parte a actualului District 13. 
Câteva posturi de pază. Zona pentru 
antrenamente fizice. Cam treizeci de centimetri 
din etajul de sus al clădirii noastre - unde 
răspundea în afară fereastra lui Buttercup - cu 
un strat de oţel de un metru şi ceva deasupra. 
Care nu fusese gândit decât pentru a face faţă 
unui atac superficial. 

— Ce avantaj v-a oferit avertismentul 
băiatului? întreabă Haymitch. 

— Cam zece minute în plus faţă de momentul 
în care ar fi detectat sistemele noastre de 
avertizare rachetele, spune Bogos. 


— Dar v-a fost de folos, nu? zic eu. N-o să pot 
suporta dacă spune nu. 

— indiscutabil, răspunde Boggs. Evacuarea 
civililor a fost completă. În timpul unui atac 
contează orice secundă. Zece minute înseamnă 
vieţi salvate. 

Prim, mă gândesc. Și Gale. Au ajuns în buncăr 
cu numai două minute înainte de a lovi prima 
rachetă. E posibil ca Peeta să-i fi salvat. Adaug 
numele lor pe lista lucrurilor pentru care nu voi 
înceta niciodată să-i fiu datoare. 

Cressida are ideea să mă filmeze în faţa 
vechii clădiri a Justiţiei, ceea ce e un fel de 
glumă, de vreme de Capitoliul o foloseşte de ani 
de zile drept fundal pentru ştirile false din 
emisiunile sale, pentru a arăta astfel că 
districtul nu mai există. Acum, după atac, 
clădirea se află la vreo zece metri distanţă de 
marginea unui nou crater. 

Când ne apropiem de ceea ce era intrarea 
principală, Gale arată ceva şi întregul grup îşi 
încetineşte paşii. La început nu ştiu ce s-a 
întâmplat, apoi văd că pe pământ sunt presăraţi 
trandafiri proaspeţi, roz şi roşii. 

— Nu-i atingeti! ţip. Sunt pentru mine! 

Mirosul îngreţoşător de dulce îmi izbeşte 
nările şi inima începe să-mi lovească pieptul ca 
un ciocan. Aşadar n-a fost doar în imaginaţia 
mea. Trandafirul de pe măsuţa de toaletă. A 
doua livrare a lui Snow mi se aşterne la picioare. 


Frumuseţi roz şi roşii, cu tulpini lungi, exact ca 
acelea de pe scena unde am dat eu şi Peeta 
primul interviu după victorie. Flori ce nu-i sunt 
destinate unei singure persoane, ci unei perechi 
de îndrăgostiţi. 

Le explic celorlalţi cât de bine pot. Cercetate 
îndeaproape, florile par inofensive, deşi 
îmbunătăţite prin metode genetice. Două duzini 
de trandafiri. Uşor veştejiţi. Cel mai probabil 
aruncaţi după primul bombardament. O echipă 
în costume speciale îi adună şi îi transportă într- 
un cărucior. Sunt totuşi sigură că nu vor 
descoperi nimic extraordinar. Snow ştie exact 
ce-mi face. E ca atunci când a pus să fie bătut 
măr Cinna, în timp ce priveam scena din 
cilindrul meu de tribut. Vrea să mă 
dezechilibreze. 

Ca şi atunci, încerc să mă controlez şi să 
ripostez. Dar, în timp ce Cressida îi plasează pe 
Castor şi Pollux la locul potrivit, simt cum îmi 
sporeşte neliniştea. Sunt atât de obosită, de 
încordată şi, de când am văzut trandafirii, atât 
de incapabilă să mă gândesc la altceva în afară 
de Peeta. Cafeaua a fost o greşeală imensă. Un 
stimulent era exact ceea ce nu-mi trebuia. 
Trupul îmi tremură vizibil şi nu reuşesc să-mi 
trag răsuflarea. După zilele petrecute în buncăr, 
strâng din ochi indiferent în ce direcţie m-aş 
uita, iar lumina îmi provoacă durere. În ciuda 
vântului răcoros, sudoarea mi se prelinge pe 


obraji. 

— Aşadar, de data asta ce mai e nevoie să 
fac? întreb. 

— Vrem câteva replici scurte, care să arate că 
eşti în viaţă şi continui să lupţi, spune Cressida. 

— OK. 

Îmi ocup locul şi mă holbez la lumina roşie. O 
privesc. O privesc. 

— Îmi pare rău. Nu-mi vine nimic în minte. 
Cressida se apropie de mine. 

— Te simţi bine? 

Dau din cap. Ea scoate din buzunar o batistă 
mică şi-mi şterge faţa. 

— Ce zici de vechiul truc întrebare-răspuns? 

— Da. Ar ajuta. Cred. 

Îmi încrucişez braţele ca să-mi ascund 
tremurul. Mă uit la Finnick, care face semn 
ridicând degetul mare. Dar pare el însuşi destul 
de slăbit. 

Cressida s-a reîntors la locul ei. 

— Aşadar, Katniss. Ai supravieţuit 
bombardamentului Capitoliului asupra 
Districtului 13. Cum ţi s-a părut, în comparaţie 
cu ceea ce ai simţit fiind la suprafaţă, în Opt? 

— De data asta ne-am aflat sub pământ, la o 
adâncime atât de mare încât n-a existat niciun 
pericol real. Districtul 13 e viu şi teafăr, aşa cum 
sunt şi... 

Vocea mi se stinge cu un sunet sec, ascuţit. 
Inspir, încercând să-mping forţat aerul către 


diafragmă. 

— Districtul e viu, aşa cum... 

Nu, am greşit. 

Jur că mai simt încă mirosul trandafirilor. 

— Katniss, numai replica asta, şi-ai terminat 
pe ziua de azi. Îţi promit, spune Cressida. 
Districtul 13 e viu şi teafăr, aşa cum sunt şi eu. 

Îmi legăn braţele, încercând să mă destind. 
Îmi sprijin pumnii pe şolduri. Apoi îi las să 
coboare pe lângă trup. Saliva îmi umple gura 
într-un ritm ridicol şi îmi simt voma ajunsă în 
fundul găâtlejului. 

Înghit cu greutate şi îmi întredeschid buzele, 
ca să pronunţ replica aia stupidă şi să plec să 
mă ascund în pădure şi... în momentul ăsta 
încep să plâng. 

E imposibil să fiu Gaiţa Zeflemitoare. Imposibil 
să închei până şi această singură frază. Fiindcă 
acum ştiu că tot ce spun se răsfrânge direct 
asupra lui Peeta. Rezultatul e torturarea lui. Dar 
nu şi moartea, nu, nimic atât de milostiv. Snow 
o să se-asigure că viaţa lui e mai rea decât 
moartea. 

— Stop, o aud pe Cressida spunând cu voce 
scăzută. 

— Ce e cu ea? întreabă Plutarch, pe şoptite. 

— A înţeles cum îl foloseşte Snow pe Peeta, 
spune Finnick. 

Dinspre semicercul de oameni răsfirat în jurul 
meu se aude ceva ca un oftat colectiv, plin de 


regrete. Pentru că acum ştiu asta. Pentru că nu 
va exista niciodată o cale prin care s-ajung din 
nou să nu ştiu. Pentru că, mai presus de 
pierderea Gaiţei Zeflemitoare, care atrage după 
sine dezavantaje de natură militară, eu sunt 
zdrobită. 

Mai multe perechi de braţe ar putea să mă 
cuprindă, singurul om de la care aş vrea cu 
adevărat să primesc alinare e Haymitch, pentru 
că îl iubeşte pe Peeta. Întind mâna spre el şi 
spun ceva care sună ca numele lui şi el e aici, 
ţinându-mă în braţe şi bătându-mă pe spate. 

— E OK. O să fie OK, iubito. 

Mă aşază pe o coloană de marmură, spartă şi 
căzută la pământ, şi mă cuprinde cu braţul în 
timp ce plâng cu sughiţuri. 

— Nu pot să fac asta, îi spun. 

— Ştiu, răspunde el. 

— Singurul lucru la care pot să mă gândesc 
e... ce-i face lui Peeta... pentru că eu sunt Gaiţa 
Zeflemitoare! izbucnesc. 

— Ştiu, spune Haymitch, şi braţul lui mă 
strânge mai tare. 

— Ai văzut? Ai văzut ce straniu s-a purtat? Ce 
îi... fac? Între suspine mi se taie respiraţia, dar 
reuşesc să mai articulez o ultimă propoziţie. E 
vina mea! 

Şi apoi trec dincolo de un hotar, mă cuprinde 
isteria, simt un ac înfigându-mi-se în braţ şi 
lumea alunecă, îndepărtându-se. 


Indiferent ce mi-au injectat, e probabil foarte 
puternic, fiindcă trece o zi întreagă înainte de a 
mă trezi. N-am avut un somn liniştit, am 
impresia că ies dintr-o lume a întunericului, din 
locuri bântuite, prin care am călătorit de una 
singură. Haymitch stă pe un scaun, lângă patul 
meu, cu pielea ca de ceară, cu ochii injectaţi. 
Îmi aduc aminte de Peeta şi-ncep din nou să 
tremur. 

Haymitch întinde mâna şi mă strânge de 
umăr. 

— E în ordine. Încercăm să-l eliberăm pe 
Peeta. 

— Cum? 

Asta n-are niciun sens. 

— Plutarch trimite o echipă de salvare. Are 
oameni în interior. Crede că-l putem recupera 
pe Peeta, viu, spune el. 

— De ce n-am făcut-o mai devreme? întreb. 

— Pentru că ne costă prea scump. Dar toată 
lumea e de acord că asta avem de făcut. E 
aceeaşi hotărâre pe care-am luat-o şi în arenă. 
Să facem orice e necesar ca să te păstrăm în 
viaţă. Nu putem pierde Gaiţa Zeflemitoare 
acum. lar tu nu eşti în stare să-ţi joci rolul decât 
dacă ştii că Snow nu se poate răzbuna pe Peeta. 
Haymitch îmi întinde o cană. Poftim, bea ceva. 

Mă ridic încet şi iau o înghiţitură de apă. 

— Cum adică, ne costă prea scump? 

El ridică din umeri. 


— Acoperiri spulberate. S-ar putea să moară 
oameni. Dar ţine minte că mor oameni în fiecare 
zi. Şi nu e doar Peeta. O s-o aducem şi pe Annie, 
pentru Finnick. 

— El unde e? întreb. 

— Dincolo de draperie, doarme până trece 
efectul sedativului. Şi-a pierdut controlul 
imediat după ce te-am adormit pe tine, îmi 
povesteşte Haymitch. 

Zâmbesc uşor, simt că nu mai sunt chiar atât 
de nevolnică. 

— Da, a ieşit o filmare într-adevăr excelentă. 
Voi doi cu mintea razna şi Boggs plecat să ducă 
la îndeplinire misiunea de salvare a lui Peeta. În 
versiune oficială, ne ocupăm de redifuzări. 

— Ei, dacă o conduce Boggs, atunci e un atu 
în plus, spun eu. 

— Oh, ţine totul sub control. A alcătuit grupul 
numai pe bază de voluntariat, dar s-a făcut că 
nu mă vede fluturându-mi mâna în aer. Vezi? A 
dat deja dovadă de o judecată sănătoasă. 

Ceva nu e în ordine, Haymitch se străduieşte 
cam prea mult să mă înveselească. Nu e tocmai 
în stilul lui. 

— Cine altcineva s-a mai oferit voluntar? 

— Cred c-au fost şapte cu toţii, răspunde el, 
evaziv. 

Un presentiment urât îmi strânge stomacul. 

— Cine altcineva, Haymitch? insist. 

El renunţă în sfârşit la rolul tipului blajin. 


— Ştii cine, Katniss. Ştii cine-a făcut primul un 
pas înainte. 
Bineînţeles că ştiu. Gale. 


Chapter 12 

Azi i-aş putea pierde pe amândoi. 

Incerc să-mi imaginez o lume în care vocile lui 
Gale şi Peeta au amuţit deopotrivă. Mâinile le-au 
înţepenit. Ochii lor nu mai clipesc. Stau lângă 
trupurile lor, le arunc o ultimă privire, părăsesc 
încăperea în care zac. lar când deschid uşa şi 
ies afară, în lume, nu mai găsesc decât un vid 
înspăimântător. În viitorul meu nu mai există 
decât cenuşiul spălăcit al neantului. 

— Vrei să cer să fie sedat până când se 
termină totul? întreabă Haymitch. 

Nu e o glumă. O spune un bărbat care şi-a 
petrecut viaţa de adult pe fundul unei sticle, 
încercând să se anestezieze ca să poată ignora 
crimele Capitoliului. Băiatul de şaisprezece ani 
care a câştigat al doilea Jubileu al Pacificării 
trebuie să fi ţinut la cineva - la familie, la 
prieteni, poate avea şi o iubită - la care s-a 
străduit să se-ntoarcă. Unde sunt cu toţii acum? 
Cum se face că în viaţa lui nu exista nimeni 
înainte de a da buzna eu şi Peeta? 

— Nu, îi răspund. Vreau să merg la Capitoliu. 
Vreau să iau parte la misiunea de salvare. 

— Au plecat, zice el. 

— Acum cât timp? l-aş putea ajunge din urmă. 
Aş putea... 

Ce? Ce-aş putea face? Haymitch clatină din 
cap. 


— Asta n-o să se-ntâmple niciodată. Eşti prea 
valoroasă şi prea vulnerabilă. S-a discutat de- 
spre trimiterea ta în alt district, ca să distragem 
atenţia Capitoliului în timp ce e salvat Peeta. 
Dar nimeni n-a avut impresia că ai putea face 
faţă. 

— Te rog, Haymitch! Acum îl implor. Trebuie 
să fac ceva. Nu pot să stau pur şi simplu locului, 
aşteptând să aflu dac-au murit sau nu. 

— Bine. Mă duc să vorbesc cu Plutarch. Tu 
rămâi aici. 

Dar nu pot. Ecoul paşilor lui Haymitch încă 
mai răsună pe coridor când bâjbâi în căutarea 
deschiderii din draperia care ne desparte şi îl 
găsesc pe Finnick dormind pe burtă, cu 
picioarele depărtate şi cu mâinile contorsionate 
sub pernă. Deşi dau dovadă de laşitate - ba 
chiar de cruzime - scoţându-l din lumea 
întunecată şi mută a drogului ca să-l readuc pe 
tărâmul dezolant al realităţii, nu mă pot opri, o 
fac, pentru că nu sunt capabilă să înfrunt asta 
de una singură. 

Îi explic ce se petrece şi agitația lui iniţială 
dispare treptat, misterios. 

— Katniss, nu-ţi dai seama că asta o să 
hotărască lucrurile? Până la sfârşitul zilei, fie vor 
fi morţi, fie alături de noi. E... e mai mult decât 
puteam spera! 

Ei, iată o imagine optimistă a situaţiei 
noastre. Dar ideea că acest chin s-ar putea 


încheia are totuşi ceva liniştitor. 

Draperia se deschide dintr-o smucitură şi 
apare Haymitch. Are ceva de făcut pentru noi, 
dacă ne putem aduna. Incă mai au nevoie de 
prop-uri despre Districtul 13 după 
bombardament. 

— Dacă le facem în următoarele câteva ore, 
Beetee o să le difuzeze, pregătind terenul 
pentru salvare, şi poate reuşim s-abatem 
atenţia Capitoliului în altă parte. 

— Da, ca diversiune, spune Finnick. Un fel de 
capcană. 

— De fapt, trebuie să fie atât de captivante 
încât nici măcar preşedintele Snow să nu se 
poată dezlipi de televizor. Găsiţi aşa ceva? 
întreabă Haymitch. 

Primirea unei însărcinări care poate veni în 
ajutorul salvatorilor îmi redă brusc puterea de 
concentrare. In timp ce dau gata micul dejun şi 
sunt luată în primire de echipa pregătitoare, mă 
gândesc ce-aş putea spune. Preşedintele Snow 
se întreabă probabil ce efect au avut asupra 
mea podeaua împroşcată cu sânge şi trandafirii 
lui. Dar nu cred că-l voi convinge de ceva 
strigând două replici sfidătoare în faţa camerei. 
Şi nici n-aş câştiga timp pentru grupul de 
salvatori. Răbufnirile sunt scurte. Poveştile 
durează mult. 

Habar n-am dacă o să meargă, dar odată ce 
echipa de televiziune e pe poziţii la suprafaţă, îi 


propun Cressidei să-nceapă cu întrebări despre 
Peeta. Mă aşez pe aceeaşi coloană răsturnată 
pe care mă aflam când am avut căderea psihică 
şi aştept deopotrivă lumina roşie şi întrebarea 
Cressidei. 

— Cum l-ai cunoscut pe Peeta? 

Şi apoi fac ceea ce ar fi vrut Haymitch să se 
întâmple încă de la primul meu interviu. Îmi 
deschid sufletul. 

— Când l-am cunoscut pe Peeta aveam 
unsprezece ani şi eram aproape moartă. 

Vorbesc despre ziua îngrozitoare în care-am 
încercat să vând hainele de bebeluş în ploaie, 
povestesc cum m-a gonit mama lui Peeta din 
uşa brutăriei şi cum a mâncat el bătaie fiindcă 
mi-a adus acele pâini care ne-au salvat vieţile. 

— Nu ne vorbiserăm niciodată. Am schimbat 
primele vorbe în trenul care ne-a adus la Jocuri. 

— Dar el era deja îndrăgostit de tine, spune 
Cressida. 

— Cred că da. 

Imi îngădui să zâmbesc uşor. 

— Cum suporţi despărţirea? întreabă ea. 

— In niciun caz bine. Ştiu că preşedintele 
Snow îl poate ucide în orice clipă. Mai ales de 
când a avertizat Districtul 13 despre 
bombardament. E cumplit să trăieşti cu asta, 
spun eu. Dar, din cauza suferințelor pe care i le 
provoacă, nu mai am niciun fel de rezerve. 
Adică sunt gata de orice ca să distrug Capitoliul. 


Sunt în sfârşit liberă. 

Îmi ridic privirea spre cer şi urmăresc un şoim 
care străbate văzduhul. 

— Vorbind despre Capitoliu, preşedintele 
Snow a recunoscut o dată, în faţa mea, că e 
fragil. În momentul ăla n-am înţeles ce voia să 
spună. E greu să vezi limpede când eşti atât de 
speriat. Acum nu mai sunt. Capitoliul e fragil 
fiindcă depinde de districte pentru orice. 
Districtele îi oferă mâncare şi energie, din 
districte vin până şi Apărătorii Păcii, cei care ne 
supraveghează. Dacă ne declarăm 
independenţa, Capitoliul se prăbuşeşte. 
Mulțumită ţie, preşedinte Snow, eu o declar 
astăzi oficial pe a mea. 

M-am descurcat bine, dacă n-am fost cumva 
chiar impresionantă. Toată lumea e încântată 
de povestea cu pâinile. Dar mesajul meu către 
preşedintele Snow pune în funcţiune rotiţele din 
mintea lui Plutarch. Se grăbeşte să-i ia pe 
Finnick şi pe Haymitch deoparte şi au o discuţie 
scurtă, dar animată, care nu pare să-l facă 
fericit pe Haymitch. S-ar părea că Plutarch are 
câştig de cauză - în final, Finnick e palid, dar dă 
aprobator din cap. 

Şi se duce să-şi ocupe locul în faţa camerei, 
timp în care Haymitch i se adresează. 

— Nu eşti obligat s-o faci. 

— Ba da. Dacă vreau s-o ajut. Finnick strânge 
frânghia ghemotoc în pumn. Sunt gata. 


Nu ştiu la ce să m-aştept. La o poveste de 
dragoste despre Annie? La o relatare a 
abuzurilor din Districtul 4? Dar Finnick Odair 
porneşte pe un cu totul alt traseu. 

— Preşedintele Snow îmi... vindea... trupul, 
asta e, începe el, pe un ton plat, distant. Nu 
eram singurul. Dacă un învingător e considerat 
dezirabil, preşedintele îl oferă ca recompensă, 
sau permite să fie cumpărat contra unei sume 
exorbitante. Dacă refuzi, ucide pe cineva care 
ţi-e drag. Aşa că o faci. 

Atunci asta explică totul. Parada amantelor şi 
a amanţilor lui Finnick din Capitoliu. De fapt 
erau altceva. Oameni de soiul lui Cray, fostul 
comandant al Apărătorilor Păcii din districtul 
nostru, care cumpăra fete disperate, 
devorându-le şi apoi aruncându-le, fiindcă 
stătea în puterea lui s-o facă. Vreau să-ntrerup 
filmarea şi să-l implor pe Finnick să mă ierte 
pentru toate părerile greşite pe care le-am avut 
vreodată despre el. Dar acum trebuie să ne 
îndeplinim misiunea şi simt că rolul lui va fi mult 
mai eficient decât al meu. 

— Nu eram singurul, dar aveam cel mai mare 
succes, adaugă el. Şi eram, poate, cel mai lipsit 
de apărare, fiindcă oamenii pe care-i iubeam 
erau atât de lipsiţi de apărare. Ca să se simtă 
mai bine, patronii mei îmi ofereau daruri în bani 
şi în bijuterii, dar eu am găsit o formă mult mai 
valoroasă de plată. 


Secrete, mă gândesc. Aşa mi-a spus Finnick 
că era plătit, dar îmi închipuisem că întregul 
aranjament fusese alegerea lui. 

— Secrete, continuă el, ca un ecou al 
gândurilor mele. Şi acum vreau să fii foarte 
atent, preşedinte Snow, fiindcă foarte multe 
sunt despre tine. Dar să începem cu câteva 
dintre tainele altora. 

Finnick începe să ţeasă o tapiserie atât de 
bogată în detalii încât nu te poţi îndoi de 
autenticitatea ei. Poveşti despre preferinţe 
sexuale bizare, trădări în dragoste, lăcomie fără 
margini şi jocuri însângerate ale puterii. Secrete 
de beţivi, şoptite pe feţe de pernă transpirate în 
miez de noapte. Finnick era un tip cumpărat şi 
vândut. Un sclav din districte. Unul foarte 
frumos, cu siguranţă, dar în realitate inofensiv. 
Cui i-ar fi putut povesti? ŞI, chiar dacă ar fi 
povestit, cine l-ar fi crezut? lar unele secrete 
sunt prea delicioase ca să nu fie împărtăşite. 
Nu-i cunosc pe oamenii despre care vorbeşte - 
toţi par să fie cetăţeni de vază ai Capitoliului - 
dar, ascultând flecărelile echipei mele 
pregătitoare, mi-am dat seama în ce mare 
măsură poate capta atenţia cea mai mică 
diferenţă de opinie. Dacă o tunsoare prost 
făcută poate conduce la ore întregi de bârfe, ce 
urmări au acuzaţiile de incest, trădare, şantaj şi 
incendiere? În timp ce valurile şocului şi ale 
acuzațiilor reciproce se rostogolesc peste 


Capitoliu, oamenii aşteaptă, aşa cum aştept şi 
eu, să afle secretele preşedintelui. 

— Şi acum, despre bunul nostru preşedinte 
Coriolanus Snow, spune Finnick. Atât de tânăr 
când s-a ridicat la putere. Şi atât de abil când a 
fost vorba s-o păstreze. Vă-ntrebaţi cum a 
reuşit? E de-ajuns un singur cuvânt. Spune tot 
ce trebuie să ştiţi de fapt. Otravă. 

Finnick se întoarce la ascensiunea politică a 
lui Snow, despre care eu nu ştiu nimic, şi îi 
urmăreşte drumul către preşedinţie înşirând, 
una după alta, morţile misterioase ale 
adversarilor săi sau, şi mai rău, ale aliaţilor cu 
suficient potenţial ca să se transforme în 
ameninţări. Oameni căzând morţi în toiul 
banchetelor, sau declinul lent şi inexplicabil al 
altora, pe durata mai multor luni. Totul pus pe 
seama moluştelor toxice, a viruşilor derutanţi 
sau a unei sensibilităţi neglijate a aortei. Snow 
bea el însuşi din cupa otrăvită, ca să devieze 
suspiciunile. Dar antidoturile nu dau 
întotdeauna rezultatele dorite. Se spune că de 
asta poartă trandafirii, cu parfumul lor puternic. 
Se spune că aşa ascunde mirosul de sânge al 
rănilor pe care le are în gură şi care nu se vor 
vindeca niciodată. Se spune, se spune, se 
spune... Snow are o listă şi nimeni nu ştie cine 
va fi următorul. 

Otravă. Arma perfectă pentru un şarpe. 

Deoarece părerea mea despre Capitoliu şi de- 


spre nobilul său preşedinte e deja atât de 
proastă, nu pot spune că afirmaţiile lui Finnick 
mă şochează. Par să aibă mult mai mult efect 
asupra rebelilor strămutați din Capitoliu, ca 
Fulvia şi echipa mea pregătitoare - chiar şi 
Plutarch e uneori surprins, probabil întrebându- 
se cum de i-a scăpat o anumită bârfă picantă. 
Când termină Finnick, camerele rulează pur şi 
simplu mai departe, până într-un târziu, când e 
nevoit să spună el însuşi „Stop”. 

Echipa de televiziune pleacă în grabă să 
prelucreze materialul, iar Plutarch îl ia pe 
Finnick deoparte pentru o discuţie, probabil ca 
să vadă dacă nu cumva ştie mai multe poveşti. 
Eu rămân cu Haymitch printre dărâmături, 
întrebându-mă dacă soarta lui Finnick n-ar fi 
ajuns într-o bună zi să fie şi a mea. Şi de ce nu? 
Snow ar fi obţinut un preţ într-adevăr bun 
pentru fata din foc. 

— Asta ţi s-a întâmplat şi ţie? îl întreb pe 
Haymitch. 

— Nu. Mama şi fratele meu mai mic. lubita 
mea. La două săptămâni după ce-am fost 
încoronat ca învingător, erau morţi cu toţii. Din 
cauza trucului meu cu câmpul de forţă, 
răspunde el. Snow n-a avut pe cine să 
folosească împotriva mea. 

— Mă surprinde că nu te-a ucis pe tine, spun 
eu. 

— O, nu. Eu am fost exemplul. Omul expus în 


faţa unor tineri ca Finnick, sau Johanna sau 
Cashmere. Ca să le demonstreze ce i se poate 
întâmpla unui învingător care creează 
probleme. Dar ştia că n-are nicio putere asupra 
mea. 

— Până când am apărut eu şi Peeta, spun, cu 
blândeţe. 

Nu primesc drept răspuns nici măcar o 
ridicare din umeri. 

Misiunea noastră odată încheiată, eu şi 
Finnick nu mai putem face nimic altceva decât 
să aşteptăm, încercăm să umplem minutele 
care se târăsc mergând la Apărarea Specială. 
Facem noduri. Ne învârtim mâncarea de prânz 
în castroane. Spulberăm obiecte în poligonul de 
tragere. Ca să nu fie detectată, echipa de 
salvare nu trimite niciun mesaj. La 15:00, ora 
stabilită, stăm încordaţi şi tăcuţi în partea din 
spate a unei încăperi pline cu ecrane şi 
computere şi îi urmărim pe Beetee şi pe 
membrii echipei sale în timp ce se străduiesc să 
domine eterul. Neatenţia şi neastâmpărul care îl 
caracterizează sunt înlocuite de o hotărâre de 
care nu l-am mai văzut dând dovadă vreodată. 
Cea mai mare parte a interviului meu nu 
reuşeşte să ajungă în emisie, dar restul e 
suficient ca să se demonstreze că sunt vie şi 
încă sfidătoare. Povestea lubrică şi sângeroasă 
spusă de Finnick despre Capitoliu e aceea care 
ne aduce victoria. Oare Beetee e din ce în ce 


mai abil? Sau adversarii lui din Capitoliu sunt 
ceva mai fascinaţi decât ar trebui şi nu vor să-l 
blocheze pe Finnick? În următoarele şaizeci de 
minute, în reţeaua de televiziune a Capitoliului 
pătrund, alternativ, obişnuita ediţie de ştiri a 
după-amiezii, Finnick şi încercările de a 
întrerupe cu desăvârşire emisia. Dar echipa de 
tehnicieni a rebelilor reuşeşte să înfrângă până 
şi aceste tentative şi, ca un adevărat triumf, 
păstrează controlul pe aproape întreaga durată 
a atacului împotriva lui Snow. 

— Gata! spune Beetee, azvârlindu-şi braţele 
în sus, şi abandonează transmisia, lăsând 
Capitoliul să reia controlul. Dacă n-au plecat de- 
acolo până acum, sunt morţi. Se răsuceşte în 
scaun, vrând să vadă reacţia mea şi a lui Finnick 
la cuvintele sale. Însă a fost un plan bun. Vi l-a 
arătat Plutarch? 

Bineînţeles că nu. Beetee ne duce într-o altă 
încăpere şi ne demonstrează cum va încerca - a 
încercat - echipa, cu ajutorul rebelilor din 
interior, să-i elibereze pe învingători dintr-o 
închisoare subterană. Se pare că asta 
presupune folosirea unui gaz paralizant 
distribuit prin sistemul de ventilaţie, o 
întrerupere de curent, detonarea unei bombe 
într-o clădire guvernamentală aflată la câţiva 
kilometri distanţă de închisoare şi acum 
întreruperea emisiunilor televizate. Beetee e 
încântat fiindcă planul lui ni se pare greu de 


urmărit, gândindu-se că nu-l pot urmări nici 
duşmanii. 

— Aşa cum s-a-ntâmplat şi cu capcana ta din 
arenă, cu electricitatea? îl întreb. 

— Exact. Şi-ai văzut ce bine-a mers? zice el. 

Ei... nu tocmai, mă gândesc. 

Eu şi Finnick încercăm să rămânem la 
Comandament, unde va sosi cu siguranţă prima 
veste despre salvare, dar nu ni se permite, 
fiindcă se discută probleme grave de război. 
Refuzăm să plecăm de la Apărarea Specială şi 
sfârşim prin a aştepta noutăţile în încăperea cu 
păsările colibri. 

Facem noduri. Facem noduri. Niciun cuvânt. 
Facem noduri. Tic-tac. Asta e un ceas. Nu te 
gândi la Gale. Nu te gândi la Peeta. Facem 
noduri. Nu vrem să mergem la cină. Degetele lui 
Finnick sunt jupuite şi sângerează. În cele din 
urmă renunţă şi se strânge ghem, în poziţia pe 
care a luat-o în arenă, în timpul atacului 
gaiţelor-limbute. Eu îmi perfecţionez ştreangul 
miniatural. Cuvintele din „Copacul 
spânzuratului” mi se derulează în minte. Gale şi 
Peeta. Peeta şi Gale. 

— Te-ai îndrăgostit de Annie la prima vedere, 
Finnick? întreb. 

— Nu. 

Şi se scurge o bună bucată de timp înainte de 
a adăuga: 

— S-a apropiat de mine pe furiş. 


Îmi cercetez inima, dar pe moment singura 
fiinţă pe care-o simt apropiindu-se pe furiş de 
mine e Snow. 

Trebuie să fie miezul nopţii, trebuie să fi 
început deja ziua următoare, când Haymitch 
deschide uşa. 

— S-au întors. Suntem aşteptaţi la spital. 

Gura mi se deschide într-un potop de întrebări 
pe care el îl întrerupe, spunând: 

— Asta e tot ce ştiu. 

Vreau s-o rup la fugă, dar Finnick se poartă 
atât de ciudat, de parcă n-ar mai şti să meargă, 
aşa că îl iau de mână şi-l conduc ca pe un 
copilaş. Prin compartimentul de Apărare 
Specială, în liftul care merge în toate părţile şi în 
aripa care găzduieşte spitalul. Locul e un 
adevărat vacarm, cu doctori urlând ordine şi cu 
răniţi transportaţi pe coridoare în paturile lor cu 
rotile. 

Suntem atinşi în treacăt de o targă împinsă pe 
lângă noi, purtând o femeie tânără, 
inconştientă, slabă moartă şi cu capul ras. Are 
pielea plină de vânătăi şi de răni supurânde. 
Johanna Mason. Care ştia într-adevăr secretele 
rebelilor. Cel puţin pe cel despre mine. Şi asta e 
ceea ce a primit în schimb. 

Printr-o uşă deschisă, îl întrezăresc pe Gale, 
dezbrăcat până în talie şi cu transpiraţia 
şiroindu-i pe faţă în timp ce un doctor îi extrage 
ceva de sub claviculă, cu o pensetă lungă. 


Rănit, dar în viaţă. Îl strig şi mă îndrept spre el, 
până când o asistentă mă-mpinge înapoi şi-mi 
închide uşa în nas. 

— Finnick! 

E ceva între un țipăt strident şi un strigăt de 
bucurie. O femeie tânără, frumoasă, deşi cumva 
murdară - păr negru încâlcit, ochi verzi ca 
marea - aleargă spre noi, fără alte haine în 
afara unui cearşaf. 

— Finnick! 

Şi, dintr-odată, e ca şi cum în lume n-ar mai 
exista nimeni în afară de ei doi, prăvălindu-se 
prin spaţiu ca să ajungă unul la altul. Se 
ciocnesc, se cuprind, îşi pierd echilibrul şi se 
izbesc de un perete, unde şi rămân. Agăţându- 
se unul de altul. Inseparabili. 

Simt împunsătura geloziei. Nu sunt geloasă 
nici pe Finnick, nici pe Annie, ci pe certitudinea 
legăturii lor. Oricine îi vede nu se-ndoieşte că se 
iubesc. 

Boggs, arătând cam obosit, dar fără nicio 
rană, ne găseşte pe mine şi pe Haymitch. 

— l-am scos pe toţi. Cu excepţia Enobariei. 
Dar, fiindcă e din Doi, ne îndoim oricum că mai 
e reţinută. Peeta e la capătul culoarului. 
Efectele gazului tocmai dispar. Ar trebui să fiţi 
acolo când se trezeşte. 

Peeta. 

Viu şi sănătos - poate nu tocmai sănătos, dar 
viu şi aici. Departe de Snow. În siguranţă. Aici. 


Cu mine. Peste un minut îl pot atinge. Îi pot 
vedea zâmbetul. Îi pot auzi râsul. 

Haymitch mă priveşte rânjind. 

— Haide, atunci, îmi spune. 

Sunt ameţită, îmi vâjâie capul. Ce-o să spun? 
Oh, cui îi pasă ce spun? Peeta o să fie în extaz, 
indiferent ce-aş face. Probabil c-o să mă sărute 
oricum. Mă întreb dacă o fie la fel ca ultimele 
sărutări de pe plaja din arenă, cele la care n-am 
îndrăznit să mă gândesc până în clipa asta. 

Peeta s-a trezit deja, stă pe marginea patului, 
părând năucit în vreme ce trei doctori îl 
încurajează, îi proiectează fascicule luminoase 
în ochi, îi iau pulsul. Sunt dezamăgită fiindcă 
faţa mea nu i-a apărut prima în faţa ochilor, în 
momentul trezirii, dar o vede acum. Citesc pe 
chipul lui că nu-i vine să-şi creadă ochilor şi mai 
desluşesc şi altceva, mai intens, pe care nu-l pot 
defini. Dorinţă? Disperare? Cu siguranţă 
amândouă, fiindcă îi împinge pe doctori într-o 
parte, sare în picioare şi se îndreaptă spre mine. 
Alerg să-i ies în întâmpinare, braţele mi se 
întind să-l strângă la piept. Şi mâinile lui se 
întind spre mine şi mă gândesc că vrea să-mi 
mângâie obrajii. 

Buzele mi se întredeschid, începând să-i 
pronunţe numele, când degetele lui mi se 
strâng în jurul gâtului. 


Chapter 13 

Gulerul rece mi se freacă de gât şi îmi face 
tremurul încă şi mai greu de ţinut sub control. 
Cel puţin nu mai sunt în tubul claustrofobic, cu 
maşinării pocnind şi băzâind, ascultând o voce 
fără trup care-mi spune să stau nemişcată în 
timp ce eu încerc să mă conving că încă mai pot 
respira. 

Chiar şi acum, după ce am fost asigurată că 
nu s-a întâmplat nimic iremediabil, sunt însetată 
de aer. 

Temerea principală a echipei de medici - 
vătămarea măduvei spinării, a tractului 
respirator, a venelor şi a arterelor - s-a 
diminuat. Vânătăile, răguşeala, durerea din 
laringe, uşoara tuse stranie - pentru toate astea 
nu trebuie să-şi facă griji. O să-mi revin întru 
totul. Gaiţa Zeflemitoare n-o să-şi piardă vocea. 
Dar aş vrea să-ntreb unde e medicul care poate 
stabili dac-o să-mi pierd sau nu minţile. Numai 
că acum n-am voie să vorbesc. Nu pot nici 
măcar să-i mulţumesc lui Boggs, care vine să 
vadă ce mai fac. Să mă examineze şi să-mi 
spună că soldaţii se aleg cu răni mult mai grave 
în timpul antrenamentelor, când învaţă să-şi 
sugrume duşmanii. 

Boggs a fost cel care l-a doborât pe Peeta 
dintr-o singură lovitură înainte de a-mi face 
vreun rău ireparabil. Ştiu că Haymitch ar fi sărit 


în apărarea mea dacă n-ar fi fost luat întru totul 
prin surprindere. Nu se-ntâmplă prea des să ne 
prindă cineva, pe mine şi pe Haymitch, cu garda 
jos în acelaşi timp. Dar am fost atât de mistuiţi 
de grija salvării lui Peeta, atât de torturați de 
gândul că e în mâinile Capitoliului, încât 
încântarea de a-l avea din nou alături ne-a orbit. 
Dacă m-aş fi întâlnit cu Peeta între patru ochi, 
m-ar fi ucis. Acum, când e alienat mintal. 

Nu, nu alienat, îmi readuc aminte. 
Viespchestrat. Asta e termenul folosit de 
Plutarch şi Haymitch, i-am auzit când targa pe 
care eram transportată de-a lungul culoarului a 
fost împinsă pe lângă ei. Viespchestrat. Nu ştiu 
ce-nseamnă. 

Prim, care şi-a făcut apariţia la câteva 
secunde după atac şi de atunci a stat atât de 
aproape de mine cât a fost cu putinţă, mă 
înveleşte cu încă o pătură. 

— Cred că-ţi vor scoate gulerul în curând, 
Katniss. Atunci n-o să-ţi mai fie atât de frig. 

Mama, care participă la o operaţie complicată, 
n-a fost încă anunţată de atacul lui Peeta. Prim 
îmi ia una dintre mâini, care are pumnul strâns, 
şi mi-o masează până când mi se descleştează 
degetele şi sângele reîncepe să-mi curgă prin 
ele. Tocmai e pe cale să facă acelaşi lucru cu al 
doilea pumn, când apar doctorii, îmi scot gulerul 
şi-mi injectează un medicament împotriva 
durerii şi a inflamaţiilor. Stau întinsă, cu capul 


nemişcat, aşa cum am fost instruită, ca să nu- 
mi agravez rănile din gât. 

Plutarch, Haymitch şi Beetee au aşteptat pe 
coridor până ce le-au permis medicii să mă 
viziteze. Nu ştiu dacă i-au spus lui Gale, dar, de 
vreme ce nu e aici, presupun că n-au făcut-o. 
Plutarch îi conduce pe doctori afară şi încearcă 
să-i ordone lui Prim să plece, dar ea rămâne. 

— Nu. Dacă mă obligi să plec, mă duc direct 
la chirurgie şi-i povestesc mamei tot ce s-a- 
ntâmplat. Şi te avertizez că n-are o părere prea 
bună despre un creator-de-joc care vrea să 
dirijeze viaţa lui Katniss. Mai ales când nici 
măcar nu-i poartă de grijă aşa cum ar trebui. 

Plutarch pare ofensat, dar Haymitch 
chicoteşte. 

— Eu aş lăsa-o baltă, Plutarch, spune el. Prim 
rămâne. 

— Aşadar, Katniss, starea lui Peeta a fost un 
şoc pentru noi toţi, îmi explică Plutarch. La 
ultimele două interviuri, n-am avut cum să nu 
remarcăm că i se-nrăutăţise sănătatea. Era 
evident că fusese maltratat şi noi am luat asta 
drept explicaţie a stării lui psihologice. Acum 
credem c-a fost subiectul unei tehnici de tortură 
mai degrabă neobişnuite, cunoscută sub 
numele de v/espchestrare. Beetee? 

— Îmi pare rău, Katniss, dar nu-ți pot descrie 
toate caracteristicile, spune Beetee. Capitoliul 
păstrează cu foarte mare grijă secretul în 


privinţa acestei forme de tortură şi cred că 
rezultatele sunt contradictorii. Asta o ştim. E un 
soi de condiţionare prin frică. Termenul eo 
combinaţie a cuvintelor viespe şi sechestrare. 
Credem c-a fost preferat pentru că tehnica 
implică folosirea veninului de viespoi-copoi. Te- 
au înţepat la primele tale Jocuri ale Foamei, aşa 
că, spre deosebire de cei mai mulţi dintre noi, tu 
ştii din proprie experienţă care sunt efectele 
veninului. 

Groază. Halucinaţii. Viziuni de coşmar ale 
pierderii celor dragi. Fiindcă veninul afectează 
acea parte a creierului care adăposteşte frica. 

— Sunt sigur că-ţi aduci aminte cât de- 
nspăimântător a fost. Ai suferit şi de confuzie 
mentală, ca efect întârziat? mă întreabă Beetee. 
Ai avut senzaţia că nu poţi aprecia ce era 
adevărat şi ce nu? Cei mai mulţi dintre oamenii 
înţepaţi care-au supravieţuit ca să povestească 
spun că li s-a întâmplat ceva de genul ăsta. 

Da. Întâlnirea aceea cu Peeta. Chiar şi după 
ce mi s-a limpezit mintea n-am fost sigură dacă- 
mi salvase viaţa înfruntându-l pe Cato sau aşa 
îmi imaginasem. 

— E foarte greu să-ţi aminteşti, fiindcă 
amintirile pot fi schimbate. Beetee se bate cu 
degetul pe frunte. Sunt aduse în partea din faţă 
a minţii, modificate şi imprimate încă o dată sub 
noua formă. Acum imaginează-ţi că te fac să-ţi 
reaminteşti ceva - fie prin sugestie verbală, fie 


impunându-ţi să priveşti înregistrarea unui 
anumit eveniment - şi, în timp ce îţi e 
împrospătată memoria, îţi injectez o doză de 
venin de viespoi-copoi. Nu atât de puternică 
încât să-ţi provoace pierderea cunoștinței 
pentru trei zile. Suficientă doar ca să-ţi infiltreze 
în amintirea respectivă spaima şi îndoiala. Și 
asta reţine creierul tău, pe termen lung. 

Simt cum mi se face greață. Prim pune 
întrebarea pe care-o am în gând. 

— Asta i-au făcut lui Peeta? l-au luat amintirile 
cu Katniss şi le-au distorsionat, ca să fie 
înspăimântătoare? 

Beetee dă din cap. 

— Atât de înspăimântătoare încât să creadă 
că ea îi ameninţă viaţa. Şi să încerce s-o ucidă. 
Da, în prezent, asta e teoria noastră. 

Îmi acopăr faţa cu braţele, fiindcă aşa ceva nu 
se poate întâmpla. Nu e cu putinţă. Să-l facă pe 
Peeta să uite că mă iubeşte... nimeni n-ar izbuti. 

— Dar puteţi inversa procesul, nu? spune 
Prim. 

— Aă... ştim foarte puţine despre asta, 
răspunde Plutarch. De fapt, nimic. Dacă s-au 
făcut vreodată încercări de refacere după 
viespchestrare, noi n-avem acces la informaţiile 
respective. 

— Bine, dar aveţi de gând să încercaţi, nu-i 
aşa? insistă Prim. N-o să-l lăsaţi pur şi simplu să 
sufere, închis într-o cameră capitonată? 


— Bineînţeles c-o să încercăm, Prim, spune 
Beetee. Numai că nu ştim în ce măsură vom 
reuşi. Dacă o să reuşim. Eu presupun că 
întâmplările îngrozitoare sunt cel mai dificil de 
scos din memorie. La urma urmelor, sunt cele 
pe care ni le reamintim, în mod firesc, cel mai 
bine. 

— Şi încă nu ştim ce altceva au mai falsificat, 
în afară de amintirile despre Katniss, spune 
Plutarch. Alcătuim o echipă de specialişti în 
probleme de sănătate mintală şi de militari de 
profesie, ca să găsească o metodă de 
contracarare. Eu unul sunt optimist şi cred c-o 
să-şi revină pe deplin. 

— Serios? întreabă Prim, cu sarcasm. Şi tu ce 
crezi, Haymitch? 

Îmi mişc uşor braţele, ca să-i pot vedea 
expresia feţei prin golul îngust dintre ele. E 
obosit şi descurajat când recunoaşte: 

— Cred că ar putea ajunge într-o stare cumva 
mai bună, dar... cred că n-o să mai fie niciodată 
acelaşi. 

Îmi lipesc din nou braţele, astupând golul, 
lăsându-i pe toţi pe dinafară. 

— Cel puţin e în viaţă, spune Plutarch, de 
parcă şi-ar fi pierdut răbdarea cu noi. Snow i-a 
executat în seara asta pe stilista lui Peeta şi pe 
membrii echipei lui pregătitoare, într-o emisiune 
în direct. N-avem idee ce s-a-ntâmplat cu Effie 
Trinket. Peeta nu e nevătămat, dar e aici. Cu 


noi. Ceea ce reprezintă o îmbunătăţire certă a 
situaţie sale, petrecută în ultimele 
douăsprezece ore. Să ţinem minte asta, da? 

Incercarea lui Plutarch de a-mi ridica moralul - 
întreţesută cu vestea despre patru sau poate 
chiar cinci crime - are cumva un efect nedorit. 
Porţia. Echipa pregătitoare a lui Peeta. Effie. 
Gâtlejul îmi pulsează din cauza efortului de a-mi 
reţine lacrimile, până când mi se taie din nou 
răsuflarea. 

In cele din urmă, n-au de ales şi sunt nevoiţi 
să mă sedeze. 

Când mă trezesc, mă întreb dacă ăsta va fi 
de-acum încolo singurul mod în care voi reuşi să 
dorm, cu medicamente injectate în braţ. Mă 
bucur că n-am voie să vorbesc în următoarele 
câteva zile, fiindcă nu vreau să spun nimic. Nici 
să fac nimic. De fapt, sunt un pacient model, 
letargia mea fiind luată drept stăpânire de sine, 
drept respectare a indicaţiilor medicilor. Nu mai 
simt nevoia să plâng. De fapt, nu sunt în stare 
decât să-mi păstrez în minte un singur gând 
simplu: o imagine a feţei lui Snow, însoţită de o 
şoaptă din capul meu. O să te ucid. 

Mama şi Prim mă îngrijesc cu schimbul, 
convingându-mă să mănânc bucățele de hrană 
moale. Oamenii vin din când în când să-mi 
spună noutăţi despre starea lui Peeta. 
Cantitatea masivă de venin de viespoi-copoi e 
eliminată din organism. 


E tratat numai de străini, localnici din 
Treisprezece - nimănui de acasă sau din 
Capitoliu nu i se permite să-l vadă - pentru a se 
împiedica declanşarea unor amintiri 
periculoase. O echipă de specialişti lucrează, cu 
program prelungit, la elaborarea unei strategii 
de recuperare. 

Nu e de aşteptat să fiu vizitată de Gale, care e 
țintuit la pat de o rană la umăr. Dar, în a treia 
noapte, după ce mi s-au dat medicamentele şi 
intensitatea luminii a fost redusă pentru somn, 
el se strecoară fără zgomot în rezerva mea. Nu 
vorbeşte, îşi plimbă doar degetele peste 
vânătăile de pe gâtul meu, atingându-le cu 
delicateţea aripilor de fluture, mă sărută între 
ochi şi dispare. 

În dimineaţa următoare sunt externată, cu 
indicaţia de a mă mişca încet şi de a vorbi cât 
mai puţin. Nu mi s-a imprimat niciun orar, aşa 
că hoinăresc fără nicio ţintă până când se 
învoieşte Prim de la spital şi mă conduce în 
ultimul compartiment repartizat familiei 
noastre, 2212. ldentic cu precedentul, dar fără 
fereastră. 

Lui Buttercup i s-au alocat o raţie zilnică de 
hrană şi o cratiţă cu nisip, plasată sub chiuveta 
din baie. Când mă instalează Prim în pat, îmi 
sare pe pernă, concurând cu mine ca să-i atragă 
atenţia. Ea îl ia în braţe, dar rămâne 
concentrată asupra mea. 


— Katniss, ştiu că toată povestea asta cu 
Peeta e groaznică pentru tine. Dar ţine minte că 
Snow s-a ocupat de el vreme de mai multe 
săptămâni, pe când noi nu-l avem decât de 
câteva zile. Există o şansă ca vechiul Peeta, cel 
care te iubeşte, să fie încă înlăuntrul lui. 
Încercând să se-ntoarcă la tine. Nu renunţa la 
el. 

Mă uit la surioara mea şi mă gândesc că a 
moştenit cele mai bune calităţi pe care i le-a 
putut oferi familia noastră: mâinile vindecătoare 
ale mamei, mintea echilibrată a tatei şi 
combativitatea mea. Dar mai este şi altceva, 
ceva care-i aparţine în întregime. O abilitate de 
a privi în harababura derutantă a vieţii şi de a 
vedea lucrurile drept ceea ce sunt. E posibil să 
aibă dreptate? Să se-ntoarcă Peeta la mine? 

— Trebuie să plec din nou la spital, spune ea, 
aşezându-l pe Buttercup pe pat, alături de mine. 
Voi doi ţineţi-vă companie unul altuia, OK? 

Motanul sare din pat şi o urmează câtre uşă, 
plângându-se zgomotos când e abandonat. 
Compania pe care ne-o ţinem unul altuia nu 
face nici măcar două parale. După nici treizeci 
de secunde, ştiu că nu pot suporta să fiu închisă 
în celula subterană şi îl las pe Buttercup de 
capul lui. Mă rătăcesc de mai multe ori, dar în 
cele din urmă reuşesc să găsesc drumul către 
Apărarea Specială. 

Toţi cei pe care-i întâlnesc se holbează la 


vânătăile mele şi mă simt ruşinată într-o 
asemenea măsură, încât îmi trag gulerul în sus, 
până la urechi. 

Probabil că şi Gale a ieşit din spital în 
dimineaţa asta, fiindcă îl găsesc într-una dintre 
sălile de cercetare, alături de Beetee. Sunt 
absorbiți, fac o măsurătoare cu capetele 
aplecate asupra unui desen. Alte versiuni ale 
acestuia sunt împrăştiate pe masă şi pe podea. 
lar alte desene de un anume fel sunt fixate de 
stratul izolator care acoperă pereţii sau umplu 
ecranele mai multor computere. Privind liniile 
trase la repezeală ale unuia dintre ele, recunosc 
laţurile de vânătoare folosite de Gale. 

— Ce sunt astea? întreb, cu voce răguşită, 
distrăgându-le atenţia de la coala de hârtie. 

— Ah, Katniss, ne-ai descoperit, spune vesel 
Beetee. Ş 

— Cum? Asta e un secret? 

Ştiu că Gale îşi petrece foarte mult timp aici, 
jos, lucrând împreună cu Beetee, dar îmi 
închipuiam că-şi pierd timpul cu arcuri şi puşti. 

— Nu tocmai. Dar mă simt oarecum vinovat. 
Ţi l-am răpit pe Gale atât de multă vreme, 
recunoaşte Beetee. 

Fiindcă în marea majoritate a timpului 
petrecut în Treisprezece am fost dezorientată, 
îngrijorată, furioasă, la machiaj sau în spital, nu 
pot susţine că absenţele lui Gale au fost un 
inconvenient. Şi nici nu ne-am aflat în armonie, 


în sensul exact al cuvântului. Dar îl las pe 
Beetee să creadă că-mi e dator. 

— Sper că i-ai folosit bine timpul, îi spun. 

— Vino să vezi, mă îndeamnă el, arătându-mi 
ecranul unui computer cu o fluturare a mâinii. 

Vasăzică asta fac ei. lau ideile de la baza 
capcanelor lui Gale şi le adaptează la armele 
împotriva oamenilor. E vorba mai ales de 
bombe. Şi nu preiau atât mecanismele care pun 
cursele în funcţiune, cât psihologia aflată în 
spatele lor. Minarea unei zone în care se află 
ceva esenţial pentru supravieţuire. O sursă de 
apă sau de hrană. Înspăimântarea prăzii, astfel 
încât un număr foarte mare de indivizi să fugă 
către ceva cu mult mai distrugător. Punerea 
puilor în pericol, atrăgând astfel adulţii, care 
sunt adevărata ţintă. Atragerea victimelor într- 
un aparent paradis lipsit de primejdii - unde le 
aşteaptă moartea. La un moment dat, Gale şi 
Beetee lasă deoparte instinctele sălbăticiunilor 
şi se concentrează asupra unor impulsuri mult 
mai omeneşti. Cum e compasiunea. Explodează 
o bombă. Urmează un răgaz în care oamenii 
aleargă în ajutorul răniților. Şi atunci o a doua 
bombă, mult mai puternică, îi ucide pe toţi. 

— Asta pare să treacă dincolo de un soi de 
limită, spun eu. Adică e permis orice? 

Se holbează amândoi la mine - Beetee cu 
îndoială, Gale cu ostilitate. 

— Presupun că nu există un cod de legi, cuo 


listă a acţiunilor inacceptabile, dacă se 
îndreaptă împotriva altei fiinţe umane. 

— Bineînţeles că există. Eu şi Beetee am 
respectat acelaşi cod de legi folosit de 
preşedintele Snow când l-a viespchestrat pe 
Peeta, ripostează Gale. 

Crud, dar direct la ţintă. Plec fără alte 
comentarii. Trebuie să ies neapărat în aer liber, 
am senzaţia că altminteri mă transform în 
rachetă balistică, dar sunt încă la Apărarea 
Specială când mă acostează Haymitch. 

— Haide, îmi spune. Avem nevoie de tine la 
spital. 

— Pentru ce? întreb. 

— Facem o încercare cu Peeta, răspunde el. 
Trimitem înăuntru cea mai inofensivă persoană 
din Doisprezece pe care-o putem găsi. Căutăm 
pe cineva cu care-mpărtăşeşte Peeta amintiri 
din copilărie, dar nimic prea intim. Acum e 
trecută în revistă toată lumea. 

Ştiu că va fi o sarcină dificilă, fiindcă toţi cei 
care au amintiri din copilărie comune cu ale lui 
Peeta sunt probabil din centrul oraşului, o zonă 
în care n-a scăpat aproape nimeni de flăcări. 
Dar, când intrăm în salonul transformat în 
spaţiu de lucru pentru echipa de recuperare a 
lui Peeta, acolo e cineva care pălăvrăgeşte cu 
Plutarch. Delly Cartwright. Aşa cum se întâmplă 
de obicei, îmi zâmbeşte ca şi cum i-aş fi cea mai 
bună prietenă din lume. 


— Katniss! exclamă ea. 

— Salut, Delly, îi răspund. 

Am auzit că ea şi fratele ei mai mic au 
supravieţuit. Părinţii lor, negustori de 
încălţăminte, n-au fost la fel de norocoşi. În 
hainele anoste din Treisprezece, care nu 
avantajează pe nimeni, pare mai bătrână, cu 
părul blond şi lung împletit într-o coadă care a 
luat, practic, locul buclelor. E ceva mai slabă 
decât mi-o aduc aminte, ea fiind una dintre 
puţinii copii din Doisprezece cu vreo două 
kilograme în plus. Dieta de aici, stresul, durerea 
pricinuită de pierderea părinţilor şi-au adus 
probabil contribuţia, ajutând-o să scape de ele. 

— Cum îţi merge? o întreb. 

— Oh, au fost atâtea schimbări dintr-odată. 
Ochii i se umplu de lacrimi. Dar toată lumea e 
cu adevărat drăguță aici, în Treisprezece, nu 
crezi? 

Delly vorbeşte serios. Ei îi plac sincer oamenii. 
Toţi oamenii, nu doar câţiva aleşi, în privinţa 
cărora s-a hotărât după ani de zile. 

— Fac eforturi ca să ne simţim bine-veniţi, îi 
răspund. Mi se pare o afirmaţie corectă, fără 
exagerări. Tu eşti cea pe care-au ales-o ca să-l 
vadă pe Peeta? 

— Cred că da. Bietul Peeta. Şi biata de tine. N- 
o să înţeleg niciodată Capitoliul, zice ea. 

— Poate că e mai bine să nu-l înţelegi, îi spun. 

— Delly îl cunoaşte pe Peeta de foarte multă 


vreme, zice Plutarch. 

— Oh, da! Faţa lui Delly străluceşte. Ne-am 
jucat împreună încă de când eram foarte mici. 
Obişnuiam să le spun oamenilor că e fratele 
meu. 

— Ce părere ai? mă întreabă Haymitch. Crezi 
că există ceva care i-ar putea declanşa o 
amintire despre tine? 

— Am fost cu toţii în aceeaşi clasă. Dar n-am 
avut niciodată prea multe în comun. 

— Katniss a fost întotdeauna atât de 
uluitoare. Nici măcar n-am visat vreodată c-o să 
mă remarce, zice Delly. Felul în care vâna, 
vizitele ei în Vatră, şi tot restul. Toată lumea o 
admira aşa de mult. 

Atât eu, cât şi Haymitch o privim cu mare 
atenţie, încercând să ne convingem că nu 
glumeşte. Dacă te iei după descrierea pe care 
mi-o face, îţi închipui că n-aveam aproape 
niciun prieten fiindcă eram atât de excepţională 
încât intimidam pe toată lumea. Nu e adevărat. 
N-aveam aproape niciun prieten fiindcă nu eram 
prietenoasă. Dacă vreau să fiu preschimbată în 
ceva minunat, mă pot bizui pe Delly. 

— Delly are mereu cea mai bună părere de- 
spre toată lumea, explic eu. Nu cred că Peeta ar 
putea avea vreo amintire neplăcută legată de 
ea. Pe urmă îmi aduc aminte. Aşteaptă. La 
Capitoliu. Când am recunoscut-o pe fata avox şi 
am minţit. Peeta m-a acoperit, spunând că 


semăna cu Delly. 

— Ţin minte, zice Haymitch. Dar nu ştiu. Nu 
era adevărat. Delly nu se afla de fapt acolo. Nu 
cred că asta poate intra în competiţie cu 
amintirile din copilărie. 

— Mai ales când e vorba de o companie atât 
de plăcută ca Delly, intervine Plutarch. Haideţi 
să-ncercăm. 

Intru împreună cu Plutarch şi Haymitch în 
camera de observare de lângă rezerva în care e 
închis Peeta. E înghesuială, înăuntru sunt zece 
membri ai echipei de recuperare, înarmaţi cu 
stilouri şi blocnotesuri. Geamul unidirecţional şi 
instalaţia audio ne permit să-l observăm pe 
Peeta fără s-o ştie. E întins în pat, cu braţele 
imobilizate de curele. Nu trage de legături, dar 
mâinile i se agită fără astâmpăr. Expresia feţei e 
mult mai lucidă decât în momentul când a 
încercat să mă stranguleze, dar continuă să nu 
se numere printre cele familiare. 

Când uşa se deschide fără zgomot, face ochii 
mari, alarmându-se, apoi devine confuz. Delly 
traversează cu prudenţă încăperea, dar când se 
apropie de el chipul i se destinde firesc într-un 
zâmbet. 

— Peeta? Sunt Delly. De-acasă. 

— Delly? O parte dintre nori par să se- 
mprăştie. Delly. Tu eşti. 

— Da! exclamă ea, evident uşurată. Cum te 
simţi? 


— Groaznic. Unde ne aflăm? Ce s-a-ntâmplat? 
întreabă Peeta. 

— Acum e-acum, face Haymitch. 

— l-am spus să evite orice referire la Katniss 
şi la Capitoliu, specifică Plutarch. Să vedem câte 
amintiri despre casă va reuşi să-i trezească. 

— Păi... suntem în Districtul 13. Aici locuim 
acum, răspunde Delly. 

— Aşa îmi spun şi oamenii ăştia. Dar n-are 
sens. De ce nu suntem acasă? întreabă Peeta. 

Delly îşi muşcă buzele. 

— A fost... un accident. Şi mie mi-e foarte dor 
de casă. Chiar mă gândeam la desenele pe care 
le făceam pe pavaj, cu cretă. Ale tale erau 
superbe. Îţi aduci aminte când ne-ai desenat pe 
fiecare ca pe-un alt animal? 

— Da. Porci, şi pisici, şi altele, zice Peeta. 
Vorbeai despre... un accident? 

Văd fruntea lui Delly lucind de sudoare când 
încearcă să ocolească întrebarea. 

— A fost rău. Nimeni... n-a putut rămâne 
acolo, răspunde ea, şovâăind. 

— Ţine-te tare, fetiţo, spune Haymitch. 

— Dar sunt sigură c-o să-ţi placă aici, Peeta. 
Oamenii sunt într-adevăr drăguţi cu noi. Avem 
întotdeauna mâncare şi haine curate, iar la 
şcoală e mult mai interesant, continuă Delly. 

— De ce n-a venit familia mea să mă vadă? 
întreabă Peeta. 

— Nu poate. Delly se întrerupe din nou. Mulţi 


oameni n-au plecat din Doisprezece. Aşa că 
trebuie să ne facem o viaţă nouă aici. Sunt 
sigură că un brutar bun o să le fie de folos. Îţi 
aduci aminte când ne lăsa tatăl tău să modelăm 
fetiţe şi băieţei din aluat? 

— A fost un incendiu, spune pe neaşteptate 
Peeta. 

— Da, şopteşte ea. 

— Doisprezece a ars din temelii, nu-i aşa? Din 
cauza ei, spune furios Peeta. Din cauza lui 
Katniss! 

Incepe să se smucească în legături. 

— Oh, nu, Peeta. N-a fost vina ei. 

— Ea ţi-a spus asta? şuieră el. 

— Scoateţi-o de acolo, ordonă Plutarch. 

Uşa se deschide imediat şi Delly începe să se 
retragă încet. 

— N-a trebuit să-mi spună ea. Am fost... 
începe Delly. 

— Fiindcă ea minte! E-o mincinoasă! Nu poţi 
să crezi nimic din tot ce spune! E un soi de 
mutant creat de Capitoliu ca să-l folosească 
împotriva noastră, a celorlalţi! strigă Peeta. 

— Nu, Peeta. Nu €..., încearcă din nou Delly. 

— Să n-ai încredere în ea, Delly, spune Peeta, 
cu vocea unui nebun. Eu am avut, şi-a-ncercat 
să mă omoare. Mi-a ucis prietenii. Familia. Nici 
măcar să nu te-apropii de ea! E un mutant! 

O mână se întinde în cameră, o trage pe Delly 
afară, apoi uşa se închide. Dar Peeta continuă 


să strige. 

— Un mutant! E un mutant împuţit! 

Nu numai că mă urăşte şi vrea să mă ucidă, 
nici măcar nu mai crede că sunt o fiinţă 
omenească. Strangularea a fost mai puţin 
dureroasă decât asta. 

În jurul meu, membrii echipei de recuperare 
scriu ca nebunii, notând fiecare cuvânt. 
Haymitch şi Plutarch mă înşfacă de braţe şi mă 
împing afară din încăpere. Mă reazemă de 
perete, pe holul tăcut. Dar ştiu să Peeta 
continuă să strige dincolo de uşă şi de geam. 

Prim s-a înşelat. Peeta e irecuperabil. 

— Nu mai pot sta aici, spun, amorţită. Dacă 
vreţi să fiu Gaiţa Zeflemitoare, trebuie să mă 
trimiteţi în altă parte. 

— Unde vrei să pleci? mă întreabă Haymitch. 

— La Capitoliu. 

E singurul loc unde cred că am ceva de făcut. 

— Nu se poate, spune Plutarch. Nu înainte ca 
toate districtele să fie considerate locuri sigure. 
Vestea bună e că luptele sunt aproape 
încheiate, peste tot, în afară de Doi. E totuşi o 
nucă greu de spart. 

Are dreptate. Mai întâi în districte. Apoi la 
Capitoliu. Şi abia la urmă îl voi vâna pe Snow 
până-n pânzele albe. 

— Perfect, spun. Trimiteţi-mă în Districtul 2. 


Chapter 14 

Doi e un district mare, aşa cum te-ai şi 
aştepta, alcătuit dintr-o serie de sate răsfirate 
prin munţi. La început, fiecare a fost asociat cu 
câte o mină sau cu câte o carieră de piatră, însă 
acum cele mai multe sunt dedicate găzduirii şi 
antrenării Apărătorilor Păcii. Fiindcă rebelii au 
de partea lor aviația Districtului 13, niciunul nu 
reprezintă o provocare deosebită, cu o singură 
excepţie: în centrul districtului se află un munte 
efectiv inexpugnabil, care adăposteşte inima 
forţei militare a Capitoliului. 

Am supranumit muntele Nuca, de când le-am 
redat liderilor rebelilor epuizați şi descurajaţi de 
aici comentariul lui Plutarch: „O nucă greu de 
spart.” Nuca a luat fiinţă imediat după „Zilele 
Negre”, când Capitoliul pierduse Districtul 13 şi 
căuta cu disperare o nouă fortăreață subterană. 
O parte dintre resursele sale militare erau 
plasate în jurul propriei periferii - rachete 
nucleare, aeronave, trupe -, dar o fracțiune 
imensă a puterii lui de foc se afla în momentul 
acela sub controlul unui duşman. Bineînţeles că 
nu puteau spera să construiască un duplicat al 
Districtului 13, care îngloba munca mai multor 
secole. Însă au văzut în minele din apropierea 
Districtului 2 o oportunitate. Din aer, Nuca 
părea să nu fie decât un alt munte, cu câteva 
guri de peşteri pe versanţi. Dar în interior se 


aflau caverne vaste din care fuseseră tăiate 
lespezi de stâncă aduse apoi la suprafaţă şi 
cărate în josul drumurilor înguste şi alunecoase, 
spre a fi folosite la construcţia unor clădiri 
îndepărtate. Exista până şi o reţea de căi ferate 
pentru transportul minerilor din Nucă până în 
centrul principalului oraş din Districtul 2. 

Ducea direct în piaţa unde am ajuns împreună 
cu Peeta în timpul Turneului Învingătorilor şi 
unde am stat pe treptele late de marmură ale 
clădirii Justiţiei, încercând să nu ne uităm cu 
prea multă atenţie la familiile îndurerate ale lui 
Cato şi Clove, adunate în faţa noastră. 

Năpăstuit de alunecări de noroi, de revărsări 
de ape şi de avalanşe, locul nu era nicidecum 
ideal. Însă avantajele atârnau mai greu în 
balanţă decât temerile. Săpând adânc în 
interiorul muntelui, minerii lăsaseră în urmă 
piloni groşi şi pereţi de piatră, pentru susţinerea 
infrastructurii. Capitoliul le-a consolidat şi a 
început să transforme muntele în noua sa bază 
militară. L-a umplut cu computere şi săli de 
şedinţe, cu cazărmi şi cu arsenale. A lărgit 
intrările, ca să permită ieşirea aeronavelor din 
hangare, a instalat lansatoare de rachete. Dar, 
în general, a lăsat exteriorul muntelui aproape 
neschimbat. O harababură de copaci şi de 
sălbăticiuni pe teren stâncos, accidentat. O 
fortăreață naturală care să-l apere de duşmani. 

Judecând după standardele celorlalte 


districte, Capitoliul i-a tratat cu foarte mare 
blândeţe pe locuitorii din Doi. E suficient să te 
uiţi la rebelii din district ca să-ţi dai seama că în 
copilărie au fost bine hrăniţi şi li s-a purtat de 
grijă. Unii ajung să lucreze în carierele de piatră 
sau în mine. 

Alţii sunt instruiți pentru lucrul în Nucă sau 
incluşi în rândurile Apărătorilor Păcii. Sunt 
antrenați de mici şi fortificaţi pentru luptă. 
Jocurile Foamei le ofereau ocazia de a dobândi o 
bogăţie şi un soi de glorie nemaiîntâlnite 
altundeva. Bineînţeles că oamenii din Doi 
înghiţeau propaganda Capitoliului cu mai multă 
uşurinţă decât noi. Îi acceptau metodele. Dar, 
cu toate astea, în final erau tot sclavi. lar tot ce 
nu-i afecta pe Apărătorii Păcii şi pe deţinătorii 
posturilor din Nucă era resimţit din plin de 
pietrari, care alcătuiesc coloana vertebrală a 
rezistenţei din acest district. 

Lucrurile stau exact ca acum două săptămâni, 
la sosirea mea aici. Satele de la periferie sunt în 
mâinile rebelilor, oraşul e împărţit în două şi 
Nuca e mai de neatins ca oricând. Puținele sale 
intrări sunt puternic fortificate, iar muntele îi 
încercuieşte inima, păstrând-o în siguranţă. În 
vreme ce toate celelalte districte s-au smuls de 
sub controlul Capitoliului, Doi i-a rămas alături. 

Fac în fiecare zi tot ce pot ca să fiu de ajutor. 
Vizitez răniții. Înregistrez prop-uri scurte 
împreună cu echipa mea de televiziune. Nu mi 


se permite să iau efectiv parte la luptă, dar 
rebelii mă invită la discuţiile despre evoluţia 
războiului, ceea ce e cu mult mai mult decât 
făceau cei din Treisprezece. Aici e într-adevăr 
mai bine. Sunt mai liberă, nu am niciun orar pe 
braţ, timpul meu e mai puţin solicitat. Locuiesc 
deasupra pământului, în satele rebelilor, sau în 
peşterile din jur. Pentru siguranţa mea, sunt 
mutată des. Mi se îngăduie să vânez în timpul 
zilei, atât timp cât sunt însoţită de o gardă de 
corp şi nu hoinăresc prin locuri prea 
îndepărtate. În aerul rarefiat şi rece al muntelui, 
simt cum îmi recapăt o parte din forţa fizică şi 
mintea mi se limpezeşte, ieşind definitiv din 
ceaţă. Dar, odată cu această claritate, înţeleg 
din ce în ce mai bine ce i-au făcut lui Peeta. 

Snow mi l-a furat, l-a deformat într-o 
asemenea măsură încât e de nerecunoscut şi mi 
l-a făcut cadou. Boggs, care m-a însoţit în Doi, 
mi-a povestit că Peeta a fost cam prea uşor de 
salvat, chiar şi aşa, cu tot planul lor minuţios. ŞI 
e de părere că Treisprezece putea să nu facă 
acest efort, fiindcă Peeta mi-ar fi fost livrat 
oricum. Ar fi fost lăsat într-unul dintre districtele 
beligerante, sau chiar în Treisprezece. Legat cu 
panglici şi etichetat cu numele meu. Programat 
să mă ucidă. 

Abia acum, când a fost transformat, ÎI 
apreciez pe deplin pe adevăratul Peeta. Chiar 
mai mult decât aş fi făcut-o dacă şi-ar fi pierdut 


viaţa. Bunătatea, statornicia, căldura dincolo de 
care ardea un foc nebănuit. În afară de Prim, de 
mama şi de Gale, câţi oameni din lumea asta 
mă iubesc necondiţionat? Niciunul - cred că, în 
cazul meu, ăsta ar putea fi acum răspunsul. 
Uneori, când sunt singură, scot perla din 
buzunar, locul unde sălăşluieşte, şi încerc să-mi 
aduc aminte de băiatul cu pâinea, de braţele 
puternice care îmi alinau coşmarurile în tren, de 
sărutările din arenă. Încerc să dau un nume 
lucrului pe care l-am pierdut. Dar ce rost are? S- 
a dus. Peeta s-a dus. Indiferent ce-a existat între 
noi nu mai este. N-a mai rămas decât 
promisiunea mea de a-l ucide pe Snow. Imi spun 
asta de zece ori pe zi. 

În Treisprezece, recuperarea lui Peeta 
continuă. Chiar dacă nu întreb, Plutarch, 
optimist, mă pune la curent în timpul 
convorbirilor telefonice, spunând, de pildă: 

— Veşti bune, Katniss! Aproape am reuşit să-l 
convingem că nu eşti mutant! 

Sau: 

— Azi i s-a permis să-şi mănânce budinca fără 
niciun ajutor! 

Pe urmă vorbesc cu Haymitch, care 
recunoaşte că Peeta nu e mai bine. Singura rază 
de speranţă îndoielnică vine dinspre sora mea. 

— Prim a avut ideea să încercăm o 
viespchestrare în sens invers, îmi povesteşte 
Haymitch. Aducem la lumină una dintre 


amintirile distorsionate despre tine şi apoi îi 
injectăm o doză puternică dintr-un calmant, 
cum ar fi morfina. Am încercat cu o singură 
amintire. l-am pus filmul cu voi doi în grotă, 
când i-ai povestit cum a ajuns Prim să aibă o 
capră. 

— S-a observat vreo îmbunătăţire? întreb. 

— Păi, da, dacă deruta dusă la extrem e o 
îmbunătăţire faţă de teroarea absolută, spune 
Haymitch. Numai că nu sunt sigur de reuşită. 
Timp de mai multe ore, n-a mai fost în stare să 
vorbească. A intrat într-un soi de apatie. Când 
şi-a revenit, singura întrebare pe care-a pus-o a 
fost despre capră. 

— Corect, zic eu. 

— Cum stau lucrurile acolo? se interesează el. 

— Nu mişcă nimic, îi spun. 

— Trimitem o echipă, ca să v-ajute în privinţa 
muntelui. Beetee şi câţiva. Ştii, creierele. 

Când sunt selectate acestea din urmă, nu 
sunt surprinsă să văd pe listă numele lui Gale. 
M-am gândit că Beetee o să-l aducă, nu pentru 
o expertiză tehnologică, ci cu speranţa că s-ar 
putea gândi la o cale de a atrage în cursă un 
munte. Gale s-a oferit la început să vină cu mine 
în Doi, dar mi-am dat seama că l-aş fi rupt de 
munca lui alături de Beetee. l-am spus să nu se 
lase dus de val şi să rămână acolo unde e cea 
mai mare nevoie de el. Nu i-am spus că-n 
prezenţa lui mi-ar fi fost încă şi mai greu să-l 


jelesc pe Peeta. 

Gale soseşte seara târziu şi îmi dă de urmă. 
Stau pe un buştean, la marginea satului în care 
locuiesc acum, jumulind o gâscă. La picioarele 
mele sunt stivuite mai bine de o duzină de 
păsări. De când am sosit aici migrează în stoluri 
mari şi sunt uşor de vânat. Gale se aşază lângă 
mine fără niciun cuvânt şi începe să lase o 
pasăre fără pene. Am dat gata aproape 
jumătate din grămadă când mă întreabă: 

— Avem vreo şansă să mâncăm astea? 

— Da. Mergem la bucătăria de campanie, dar 
trebuie să le dau două gâşte celor care mă vor 
găzdui peste noapte, îi răspund. Pentru că mă 
primesc. 

— Onoarea pe care le-o faci nu-i de-ajuns? 
zice el. 

— Aşa ar fi de crezut. Dar se zvoneşte că 
gaiţele zeflemitoare dăunează sănătății. 

Mai jumulim o vreme în tăcere. Pe urmă el 
spune: 

— leri l-am văzut pe Peeta. Prin geam. 

— Ce impresie ţi-a făcut? 

— Mi-a inspirat un gând egoist. 

— Că n-ai de ce să mai fii gelos pe el? 
Degetele mele smulg brusc penele, care plutesc 
în jurul nostru ca un nor. 

— Nu. Exact contrariul. Gale îmi îndepărtează 
o pană din păr... Că n-o să pot concura 
niciodată cu aşa ceva. Indiferent cât de mult aş 


suferi. Răsuceşte o pană între degetul mare şi 
arătător. Cred că n-am nicio şansă dacă el nu-şi 
revine. N-o să fii niciodată în stare să-l 
abandonezi. O să te simţi întotdeauna vinovată 
fiindcă eşti cu mine. 

— Aşa cum m-am simţit vinovată faţă de tine, 
ori de câte ori l-am sărutat, spun eu. 

Gale îmi susţine privirea. 

— Dacă aş şti că e adevărat, aproape că aş 
putea suporta restul. 

— E adevărat, admit eu. Aşa cum e şi tot ce-ai 
spus despre Peeta. 

Gale scoate un sunet care sugerează 
exasperarea. Totuşi, după ce predăm păsările şi 
ne oferim să ne-ntoarcem în pădure după 
vreascuri pentru focul din seara asta, mă 
trezesc cuprinsă de braţele lui. Îşi plimbă buzele 
pe vânătăile estompate de pe gâtul meu, 
apropiindu-se din ce în mai mult de gură. În 
ciuda a tot ceea ce simt pentru Peeta, acum 
accept pentru prima oară, în adâncul sufletului, 
că n-o să se mai întoarcă niciodată la mine. Sau 
că eu n-o să mă mai întorc niciodată la el. O să 
rămân în Doi până cade, o să plec la Capitoliu 
ca să-l ucid pe Snow şi apoi o să-mi găsesc o 
moarte căutată cu lumânarea. lar el o să moară 
cu mintea rătăcită, urându-mă. Aşa că, în 
lumina din ce în ce mai palidă, închid ochii şi îl 
sărut pe Gale, fiindcă vreau o compensație 
pentru toate sărutările pe care mi le-am refuzat, 


şi fiindcă nu mai are importanţă, şi fiindcă 
disperarea singurătăţii e atât de intensă încât n- 
o mai pot suporta. 

Atingerea, gustul şi căldura lui Gale îmi aduc 
aminte că măcar trupul meu e încă viu şi, pe 
moment, senzaţia e binevenită. O las să-mi 
alerge prin carne, cu mintea golită de gânduri, 
fericită să mă abandonez. Când Gale mă 
împinge uşor, înaintez ca să acopăr golul care 
ne desparte, dar îi simt mâna sub bărbie. 

— Katniss, spune el. 

În clipa când deschid ochii, lumea pare să se 
dezmembreze. Nici pădurea nu e pădurea 
noastră, nici muntele nu e al nostru, şi nici nu e 
ăsta felul nostru de a fi. Mâna mi se ridică 
automat spre cicatricea de pe tâmpla stângă, 
pe care o asociez cu confuzia. 

— Acum sărută-mă. 

Stau locului, uluită şi indiferentă, în timp ce el 
se apleacă şi îşi lipeşte scurt buzele de ale 
mele. Îmi studiază cu atenţie chipul. 

— Ce se petrece-n capul tău? 

— Nu ştiu, şoptesc. 

— Atunci e ca şi cum aş săruta pe cineva care 
s-a-mbătat. Nu se pune la socoteală, spune el, 
într-o firavă încercare de a izbucni în râs. 

la o mână de vreascuri şi mi le pune în braţe, 
aducându-mă cu picioarele pe pământ. 

— De unde ştii? întreb, mai degrabă ca să-mi 
acopăr stânjeneala. Ai sărutat pe cineva care 


se-mbătase? 

Presupun că acasă, în Doisprezece, Gale ar fi 
putut săruta fete în dreapta şi-n stânga. Au fost, 
cu siguranţă, destule amatoare. Până acum nu 
m-am gândit niciodată prea mult la asta. 

El se mulţumeşte să clatine din cap. 

— Nu, dar nu e greu să-ţi imaginezi. 

— Adică n-ai mai sărutat niciodată alte fete? 
întreb. 

— N-am zis aşa ceva. Ştii, tu n-aveai decât 
doisprezece ani când ne-am cunoscut. Şi erai o 
adevărată belea. În afara clipelor în care vânam 
împreună, chiar aveam o viaţă, spune el, 
încărcându-se cu lemne de foc. 

Devin dintr-odată sincer curioasă. 

— Pe cine-ai sărutat? Şi unde? 

— Au fost prea multe ca să le mai ţin minte. În 
spatele şcolii, pe mormanul de zgură, oriunde 
altundeva. 

Îmi rostogolesc ochii. 

— Şi când am devenit eu atât de specială? 
Când m-au pus în tren şi m-au dus la Capitoliu? 

— Nu. Cu vreo şase luni înainte. Imediat după 
Anul Nou. Eram în Vatră, mâncam nişte supă la 
Sae Unsuroasa. Şi Darius te tachina, îţi 
propunea să-i vinzi un iepure pentru o sărutare. 
lar eu mi-am dat seama câ... asta mă deranja, 
îmi povesteşte. 

Îmi aduc aminte de ziua aia. Era groaznic de 
frig şi la patru după-amiaza se lăsase deja 


întunericul. Fuseserăm la vânătoare, dar o 
ninsoare puternică ne trimisese înapoi, în oraş. 
Vatra era ticsită de oameni care căutau un 
adăpost de vreme rea. Supa lui Sae Unsuroasa, 
făcută din zeama în care fierseseră pe îndelete 
oasele unui câine sălbatic împuşcat de noi cu o 
săptămână înainte, era sub standardele 
obişnuite. Insă era fierbinte, iar eu eram atât de 
înfometată încât o mâncam cu lăcomie, stând 
cu picioarele încrucişate pe tejgheaua lui Sae. 
Darius se sprijinea de stâlpul de susţinere al 
tarabei, gâdilându-mi obrazul cu capătul cozii 
mele împletite, în timp ce eu îl plesneam peste 
mână, străduindu-mă să i-o îndepărtez. Încerca 
să-mi explice că un sărut de-al lui merita un 
iepure, sau poate chiar doi, de vreme ce toată 
lumea ştie că bărbaţii roşcovani sunt cei mai 
virili. lar eu şi Sae Unsuroasa râdeam fiindcă era 
atât de ridicol şi de insistent şi îmi arăta întruna 
tot felul de femei de prin Vatră, despre care 
spunea că plătiseră mult mai mult decât un 
iepure ca să savureze atingerea buzelor lui. 

— Vezi? O vezi pe aia cu fular verde? Dute şi- 
ntreab-o. Dacă ai nevoie de referinţe. 

S-a întâmplat la un milion de kilometri 
distanţă de aici, cu un miliard de zile în urmă. 

— Darius glumea, spun. 

— Probabil. Deşi probabil tu ai fi fost ultima 
care să-şi dea seama că nu era aşa, răspunde 
Gale. Uită-te la Peeta. Uită-te la mine. Sau chiar 


şi la Finnick. Începusem să-mi fac griji c-a pus 
ochii pe tine, dar acum pare să-şi fi revenit. 

— Nu-l cunoşti pe Finnick dacă-ţi închipui că s- 
ar fi putut îndrăgosti de mine. 

Gale ridică din umeri. 

— Ştiu că era disperat. În asemenea cazuri, 
oamenii fac tot felul de lucruri nebuneşti. 

Nu pot să nu mă gândesc că asta e o aluzie la 
mine. 

În zorii zilei următoare, creierele se reunesc 
să evalueze problema Nucii. Sunt invitată la 
întrunire, deşi nu pot contribui cu cine ştie ce. 
Evit să mă aşez la masa de şedinţă şi mă cocot 
pe pervazul lat al ferestrei care dă spre muntele 
în cauză. Comandanta din Doi, o femeie de 
vârstă mijlocie, pe nume Lyme, ne conduce într- 
un tur virtual al Nucii, al interiorului şi al 
fortificațiilor, şi ne povesteşte despre încercările 
nereuşite de a o captura. De la sosirea mea, 
drumurile ni s-au încrucişat de vreo două ori şi 
am fost obsedată de senzaţia că am mai 
întâlnit-o. Lyme e destul de greu de uitat, are 
peste un metru optzeci şi cinci şi e foarte 
musculoasă. Dar abia când văd un clip cu ea pe 
câmpul de luptă, conducând un atac asupra 
intrării principale a Nucii, îmi dau seama că mă 
aflu în prezenţa unei alte învingătoare, tributul 
din Districtul 2 care a câştigat Jocurile Foamei 
cu mai bine de o generaţie în urmă. Ca să ne 
pregătească pentru Jubileul Pacificării, Effie ne-a 


trimis, printre altele, şi înregistrarea victoriei ei. 
Probabil că, de-a lungul anilor, am întrezărit-o în 
timpul transmisiunilor de la Jocuri, dar n-a ieşit 
niciodată în evidenţă. Ţinând cont de noile mele 
informaţii despre modul în care-au fost trataţi 
Haymitch şi Finnick, nu mă pot gândi decăt la 
un singur lucru: Ce i-a făcut Capitoliul după ce-a 
câştigat? 

Odată ce-şi încheie prezentarea, încep 
întrebările creierelor. Timpul se scurge, ora 
prânzului vine şi trece, iar ei încearcă s-ajungă 
la un plan realist de cucerire a Nucii. Dar, în 
timp ce Beetee crede că ar putea prelua 
controlul anumitor sisteme informaţionale şi se 
vorbeşte despre folosirea celor câtorva spioni 
din interior, nimeni n-are nicio idee inovatoare. 
Pe măsură ce după-amiaza înaintează către 
seară, discuţia se tot întoarce la o strategie 
care-a fost încercată în repetate rânduri - atacul 
asupra intrărilor. Îmi pot da seama că Lyme e 
din ce în ce mai frustrată, pentru că atât de 
multe variaţiuni ale acestui plan au dat deja 
greş şi atât de mulţi dintre soldaţii ei au pierit. 

În cele din urmă răbufneşte: 

— Următoarea persoană care sugerează să 
cucerim căile de acces ar face bine să găsească 
un mod genial de a le ataca, fiindc-o să conducă 
atacul ăla! 

Gale, care e prea agitat ca să stea pe scaun 
mai mult de câteva ore, a şovăit între a măsura 


încăperea cu pasul şi a sta alături de mine la 
fereastră. Ceva mai devreme, a părut să 
accepte că intrările nu pot fi cucerite, aşa cum 
afirmă Lyme, şi s-a retras cu totul din discuţie. 
În ultima oră a stat liniştit, cu fruntea încruntată 
de concentrare, privind ţintă Nuca de la 
fereastră. În tăcerea care urmează după 
ultimatumul lui Lyme, i se aude glasul. 

— E într-adevăr atât de necesar să cucerim 
Nuca? Sau ar fi suficient s-o scoatem din 
funcţiune? 

— Asta ar fi un pas în sensul corect, spune 
Beetee. La ce te-ai gândit? 

— M-am gândit la ea ca la o vizuină de câini 
sălbatici, continuă Gale. Nu vrei să intri acolo cu 
forţa. Aşa că ai două soluţii. Blochezi câinii 
înăuntru sau îi sperii, ca să iasă. 

— Am încercat să bombardăm intrările, spune 
Lyme. Dar sunt instalaţi cu mult prea în interior 
ca să putem provoca vreo avarie gravă. 

— Nu mă gândeam la asta, zice Gale. Mă 
gândeam să folosim muntele. 

Beetee se ridică şi i se alătură în faţa 
ferestrei, uitându-se prin ochelarii care nu i se 
potrivesc defel. 

— Vezi? De-a lungul versanților? 

— Făgaşele avalanşelor, şopteşte Beetee. O 
să fie dificil. Va trebui să gândim secvenţa de 
detonare cu foarte mare grijă, iar odată ce-o să 
declanşăm explozia n-o să mai putem nici 


măcar spera să ţinem lucrurile sub control. 

— Nu e necesar să le controlăm, de vreme ce 
renunţăm la ideea de a intra în posesia Nucii, 
spune Gale. Nu facem altceva decât s-o- 
nchidem. 

— Deci sugerezi să declanşăm avalanşe şi să 
blocăm intrările? întreabă Lyme. 

— Exact, răspunde Gale. Blocăm duşmanul în 
interior, îi tăiem orice posibilitate de 
aprovizionare. Îl împiedicăm să-şi lanseze 
aeronava. 

În timp ce toată lumea se gândeşte la plan, 
Boggs răsfoieşte teancul de schiţe ale Nucii şi se 
încruntă. 

— Rişti să ucizi pe toată lumea din interior. 
Uită-te la sistemul de ventilaţie. Nu se compară 
cu ce avem în Treisprezece. Depinde întru totul 
de pomparea aerului de pe coastele muntelui. 
Blochează supapele şi îi sufoci pe toţi cei aflaţi 
în interior. 

— Ar putea totuşi să scape prin tunelul de 
cale ferată care dă în piaţă, zice Beetee. 

— Nu şi dacă-l aruncăm în aer, spune scurt 
Gale. Intenţia lui devine pe de-a-ntregul foarte 
clară. 

Nu e interesat să-i păstreze în viaţă pe cei 
aflaţi în Nucă. Nu e interesat să-şi pună prada în 
cuşcă, n-are nevoie de ea mai târziu. 

Asta e una dintre capcanele lui mortale. 


Chapter 15 

Implicaţiile sugestiei lui Gale aduc tăcere în 
sală. Reacţia se citeşte pe feţele oamenilor. 
Variază de la încântare la suferinţă, de la 
amărăciune la satisfacţie. 

— Muncitorii sunt, în cea mai mare parte, 
cetăţeni din Districtul 2, spune Beetee, pe un 
ton neutru. 

— Şi ce dacă? întreabă Gale. Oricum n-o să 
mai putem avea încredere în ei niciodată. 

— Ar trebui să aibă cel puţin şansa de a se 
preda, zice Lyme. 

— E un lux de care n-am avut parte când au 
aruncat bombele incendiare în Treisprezece, 
ripostează Gale, dar aici sunteţi cu toţii mult 
mai prietenoşi când e vorba despre Capitoliu. 

Judecând după expresia aşternută pe faţa lui 
Lyme, cred că ar fi în stare să-l împuşte, sau cel 
puţin să-i tragă un pumn. Ea ar fi probabil în 
avantaj, cu tot antrenamentul ei. Însă furia 
comandantei pare să nu facă altceva decât să-l 
scoată pe Gale din fire. 

— Ne-am uitat la copiii care ardeau de vii şi n- 
am putut face nimic! strigă el. 

Trebuie să-nchid ochii o clipă, în vreme ce 
imaginea mă străbate, sfăşiindu-mă. Are efectul 
scontat. Vreau să moară toţi cei din interiorul 
muntelui. Sunt pe punctul de a o spune. Și 
totuşi... Sunt, în acelaşi timp, o fată din 


Doisprezece. Nu sunt preşedintele Snow. N-am 
ce face. Nu pot condamna pe nimeni la moartea 
sugerată de el. 

— Gale, îi spun, luându-l de braţ şi încercând 
să-i vorbesc pe un ton prietenos. Nuca e o mină 
veche. Asta o să provoace un accident de 
minerit de proporţii considerabile. 

Cuvintele mele sunt cu siguranţă eficiente 
pentru a-l face pe orice om din Districtul 12 să 
se gândească la plan de două ori. 

— Dar nu unul atât de rapid ca acela în care 
au murit taţii noştri, ripostează el. Asta e 
problema tuturor? Că duşmanii noştri vor avea 
la dispoziţie câteva ore în care să reflecteze 
asupra propriei morţi, în loc să fie pur şi simplu 
făcuţi fărâme? 

În zilele de demult, când nu eram decât doi 
copii ieşiţi la vânătoare în afara Districtului 12, 
Gale spunea lucruri de genul ăsta, sau chiar mai 
rele. Dar atunci nu erau decât cuvinte. Acum, 
puse în practică, se preschimbă în fapte, care 
nu sunt reversibile. 

— Nu ştii cum au ajuns oamenii din Districtul 
2 în Nucă, îi spun. Poate-au fost constrânşi. 
Poate sunt ţinuţi acolo împotriva voinţei lor. Unii 
sunt spionii noştri. O să-i ucizi şi pe ei? 

— AŞ sacrifica o mică parte, da, ca să salvez 
restul, răspunde el. lar dacă aş fi spion acolo, 
înăuntru, aş spune: „Declanşaţi avalanşele!” 

Ştiu că e sincer. Că şi-ar sacrifica viaţa pentru 


cauză în felul ăsta - nimeni nu se îndoieşte. 
Poate am face cu toţii acelaşi lucru, dacă am fi 
spioni şi ni s-ar da de ales. Cred că eu aş face-o. 
Dar aici e vorba de o decizie luată cu sânge rece 
în numele altor oameni şi al celor care-i iubesc. 

— Ai spus c-avem două soluţii, i se adresează 
Boggs. Să-i blocăm înăuntru sau să-i speriem ca 
să iasă. Eu aş zice să-ncercăm varianta cu 
avalanşele, dar să lăsăm liber tunelul de cale 
ferată. Oamenii vor putea fugi în piaţă, unde o 
să-i aşteptăm noi. 

— Bine înarmaţi, sper, spune Gale. Nu puteţi 
şti cine-o să iasă. 

— Bine înarmaţi. O să-i luăm prizonieri, 
încuviinţează Boggs. 

— Să introducem acum în ecuaţie şi Districtul 
13, sugerează Beetee. Să-i dăm preşedintei 
Coin ocazia de a interveni. 

— O să vrea să blocăm tunelul, spune cu 
convingere Gale. 

— Da, foarte probabil. Dar ştii, în prop-urile 
alea, Peeta chiar avea dreptate într-o anumită 
privinţă. E vorba de pericolul de a ne ucide până 
la unul. Eu m-am jucat cu nişte cifre. Am luat în 
considerare morţii şi răniții şi... Cred că merită 
măcar o discuţie, spune Beetee. 

O discuţie la care sunt invitaţi să ia parte 
numai câţiva oameni. Mie şi lui Gale ni se cere 
să părăsim sala alături de ceilalţi. Îl iau la 
vânătoare, să-şi poată descărca nervii, dar el nu 


vorbeşte despre asta. E probabil prea furios 
fiindcă l-am contrazis. 

Convorbirea are loc, se ia o decizie şi, până la 
lăsarea serii, sunt îmbrăcată în costumul meu 
de Gaiţă Zeflemitoare, cu arcul atârnat de umăr 
şi cu o cască în ureche, ţinând astfel legătura cu 
Haymitch - pentru cazul că s-ar ivi o ocazie 
favorabilă pentru realizarea unui prop. 
Aşteptăm pe acoperişul Clădirii Justiţiei, de unde 
se vede perfect ţinta atacului. 

La început, comandanții din Nucă ignoră 
aeronavele noastre, fiindcă în trecut au avut 
ceva mai multe necazuri decât nişte muşte care 
bâzâie în jurul borcanului cu miere. Dar, după 
două runde de bombardamente asupra celor 
mai înalte piscuri ale muntelui, le acordă 
atenţie. În momentul când încep să tragă 
bateriile antiaeriene ale Capitoliului, e deja prea 
târziu. 

Planul lui Gale depăşeşte toate aşteptările. 
Beetee a avut dreptate, avalanşele odată 
dezlănţuite, nimeni nu le mai poate controla. 
Coastele muntelui sunt oricum instabile, dar 
după ce le-au şubrezit exploziile devin aproape 
fluide. Porţiuni întregi ale Nucii se surpă chiar în 
faţa ochilor noştri, aruncând în uitare tot ce ar fi 
putut sugera că oamenii au pus vreodată 
piciorul în acele locuri. Tăcuţi, mărunți şi 
insignifianţi, privim valurile de piatră care 
coboară muntele cu zgomote de tunet. Ingroapă 


intrările sub tone de stâncă. Înaltă un nor de 
ţărână şi de rocă sfărâmată care înnegurează 
cerul. Transformă Nuca într-un mormânt. 

Îmi imaginez iadul din interior. Sirenele 
urlând. Lanternele pâlpâind în întuneric. Praful 
de stâncă îmbâăcsind aerul. Ţipetele fiinţelor 
umane captive, intrate în panică, poticnindu-se 
înnebunite în căutarea unei căi de scăpare, 
numai ca să găsească intrările, platoul de 
lansare şi înseşi puţurile de ventilaţie astupate 
cu pământul şi piatra ce îşi forţează drumul spre 
interior. Cablurile de curent electric atârnă 
libere, izbucnesc focuri, molozul transformă 
drumul cunoscut în labirint. Oameni izbindu-se 
unii de alţii, împingându-se, căţărându-se în 
patru labe, ca furnicile sub apăsarea 
muşuroiului surpat, care ameninţă cu strivirea 
carapacelor lor fragile. 

— Katniss? j 

Vocea lui Haymitch în casca mea. Incerc să-i 
răspund şi descopăr că-mi apăs gura cu 
amândouă mâinile. 

— Katniss! 

În ziua când a murit tata, sirenele au început 
să sune când eram la şcoală, în pauza de prânz. 
Nimeni n-a aşteptat să i se dea voie să plece, 
dar nici nu era cazul. Reacţia declanşată de un 
accident în mină scăpa până şi de sub controlul 
Capitoliului. Am alergat în clasa lui Prim. Încă 
mi-o mai aduc aminte, micuță pentru cei şapte 


ani ai ei şi foarte palidă, dar stând dreaptă, cu 
coatele îndoite pe pupitru. Aştepta să vin s-o 
iau, aşa cum îi promisesem că voi face dacă vor 
suna vreodată sirenele. A sărit de la locul ei, m- 
a înşfăcat de mâneca hainei şi ne-am făcut loc 
şerpuind prin şuvoiul de oameni care se scurgea 
pe străzi, revărsându-se apoi la intrarea 
principală a minei. Am găsit-o pe mama cu 
mâinile încleştate de frânghia întinsă în grabă, 
ca să ţină mulţimea la distanţă. Privind în urmă, 
cred că am ştiut chiar de-atunci că aveam un 
necaz. Fiindcă altminteri ce rost ar fi avut să ne 
uităm după mama? 

Ascensoarele scrâşneau, mişcându-se în 
grabă în susul şi în josul cablurilor şi 
expectorând la lumina zilei mineri înnegriţi de 
fum. La sosirea fiecărui grup izbucneau strigăte 
de uşurare, rudele se strecurau pe sub frânghie 
să-şi conducă acasă soţii, soțiile, copiii, părinţii, 
fraţii, surorile. Noi stăteam în aerul rece în timp 
ce norii se adunau pe cerul după-amiezii şi o 
ninsoare uşoară se aşternea ca un strat de praf. 
Ascensoarele se mişcau mai încet şi scoteau 
afară mai puţini oameni. Am îngenuncheat pe 
pământ şi mi-am apăsat palmele pe zgură, 
dorind din răsputeri să-mi eliberez tatăl. Dacă 
există un sentiment de neputinţă mai mare 
decât cel simţit când încerci să ajungi la cineva 
care ţi-e drag şi care e captiv sub pământ, eu 
nu pot să mi-l închipui. Răniţii. Cadavrele. 


Aşteptarea în noapte. Străini care îţi înfăşoară 
pături în jurul umerilor. O cană cu ceva cald, din 
care nu poţi să bei. Şi apoi, într-un târziu, 
tocmai în zori, expresia îndurerată de pe chipul 
şefului minei, care nu poate însemna decât un 
singur lucru. 

Ce-am făcut noi acum? 

— Katniss! Eşti acolo? 

Haymitch plănuieşte probabil să-mi găsească 
o cătuşă pentru cap chiar în clipa asta. Imi las 
mâinile să cadă. 

— Da. 

— Intră-n clădire. Pentru cazul că urmează o 
încercare de ripostă a Capitoliului, cu forţele 
aeriene care i-au mai rămas, mă instruieşte el. 

— Da, repet. 

Cu excepţia soldaţilor din spatele 
mitralierelor, toată lumea de pe acoperiş începe 
să se retragă. În timp ce cobor treptele, nu 
rezist tentaţiei de a-mi plimba degetele pe 
pereţii imaculaţi, de marmură albă. Atât de reci 
şi atât de frumoşi. Nici măcar la Capitoliu nu 
există ceva pe măsura splendorii acestei clădiri 
vechi. Însă suprafaţa ei nu-mi oferă nimic - 
numai trupul meu o face, căldura lui este 
absorbită. Piatra cucereşte de fiecare dată 
omul. 

Stau la baza uneia dintre coloanele uriaşe din 
imensul hol de la intrare. Prin uşile deschise pot 
zări cum marmura albă se extinde până la 


treptele ce dau în scuar. Îmi amintesc cât de 
bolnavă m-am simţit în ziua când eu şi Peeta 
am acceptat aici felicitările pentru câştigarea 
Jocurilor. Epuizată de Turneul Învingătorilor, 
eşuând în încercarea de a linişti districtele, 
înfruntând amintirea lui Clove şi a lui Cato, şi 
mai ales înfiorătoarea şi prelungita moarte a lui 
Cato în ghearele mutanţilor. 

Boggs se ghemuieşte lângă mine, palid, în 
umbră. 

— Ştii, n-am bombardat intrarea tunelului de 
cale ferată. Probabil că o parte dintre ei vor ieşi. 

— Şi îi vom împuşca imediat ce-şi vor face 
apariţia? îl întreb. 

— Numai dacă vom fi nevoiţi, răspunde el. 

— Am putea trimite noi înşine trenuri. Ca s- 
ajute la salvarea răniților. 

— Nu. S-a hotărât să lăsăm tunelul în mâinile 
lor. Aşa pot folosi toate liniile pentru evacuarea 
oamenilor. În plus, câştigăm timp, ca să ducem 
restul soldaţilor în piaţă. 

Cu câteva ore în urmă, piaţa era teritoriul 
nimănui, linia frontului de luptă dintre rebeli şi 
Apărătorii Păcii. După ce planul lui Gale a primit 
aprobarea lui Coin, rebelii au lansat un atac 
violent şi au împins forţele Capitoliului la câteva 
cvartale distanţă, ca să putem controla gara în 
cazul căderii Nucii. Ei bine, cade. Adevărul a 
devenit limpede. Toţi supraviețuitorii vor fugi 
către piaţă. Aud din nou focuri de armă, când 


Apărătorii Păcii încearcă, fără nicio îndoială, să 
vină în ajutorul camarazilor lor. Soldaţii noştri 
sunt mobilizați să le ţină piept. 

— Eşti rece, spune Boggs. Mă duc să caut o 
pătură. 

Pleacă înainte de a apuca să protestez. Nu 
vreau nicio pătură, deşi marmura continuă să- 
mi absoarbă căldura din trup. 

— Katniss, îmi spune Haymitch în ureche. 

— Sunt încă aici, îi răspund. 

— În după-amiaza asta, lucrurile au luat o 
întorsătură interesantă în privinţa lui Peeta. M- 
am gândit c-ai vrea să afli, spune el. 

Interesant nu înseamnă bine. Nu înseamnă 
mai bine. Dar adevărul e că n-am de ales, nu 
pot decât s-ascult. 

— l-am arătat clipul în care cânţi „Copacul 
spânzuratului”. N-a fost difuzat niciodată, 
Capitoliul nu l-a putut folosi când a fost 
viespchestrat. A spus că recunoaşte cântecul. 

Pentru o clipă îmi stă inima. Apoi îmi dau 
seama că nu e decât o altă confuzie datorată 
serului cu venin de viespoi-copoi. 

— N-are cum să-l recunoască, Haymitch. Nu 
m-a auzit niciodată cântându-l. 

— Nu pe tine. Pe tatăl tău. L-a auzit cântându- 
| într-una din zilele când a venit la brutărie, să 
facă un troc. Peeta era mic, avea probabil şase 
sau şapte ani, dar îşi aduce aminte fiindcă l-a 
ascultat ca să vadă dacă amuţesc păsările, îmi 


explică Haymitch. Presupun c-au făcut-o. 

Şase sau şapte ani. Trebuie să fi fost înainte 
de a ne interzice mama cântecul. Poate chiar pe 
vremea când îl învăţam. 

— Eram şi eu acolo? 

— Nu cred. Oricum, n-a pomenit numele tău. 
Dar e prima legătură cu tine care nu-i 
declanşează un dezastru mintal. E totuşi ceva, 
Katniss. 

Tata. Azi e pretutindeni. Moare în mină. 
Pătrunde cântând în conştiinţa tulbure a lui 
Peeta. Licăreşte în privirea pe care mi-o aruncă 
Boggs când îmi înfăşoară protector pătura în 
jurul umerilor. Îi simt lipsa cu atâta tărie încât 
mă doare. 

Afară focurile de armă se înteţesc cu 
adevărat. Gale trece pe lângă noi în grabă, cu 
un grup de rebeli, nerăbdător să intre în luptă. 
Nu cer să mă alătur trupelor, nu fiindcă nu mi s- 
ar permite. Oricum n-am niciun chef, nimic nu- 
mi înfierbântă sângele. Aş vrea să fi fost aici 
Peeta - vechiul Peeta - fiindcă el ar fi ştiut să 
spună de ce e atât de rău să faci schimb de 
focuri în timp ce oamenii, indiferent ce oameni, 
se zbat să-şi croiască drum afară din munte. 
Sau propria mea poveste e aceea care mă face 
atât de sensibilă? Nu suntem în război? Nu e 
asta doar un alt mod de a ne ucide duşmanii? 

Noaptea se lasă cu repeziciune. Sunt aprinse 
proiectoare imense, strălucitoare, umplând 


scuarul de lumină. Probabil că şi în gară ard 
toate becurile, la putere maximă. Până şi din 
poziţia pe care o ocup în partea opusă a pieţei 
pot vedea clar prin frontonul de sticlă al clădirii 
lungi şi înguste. Ar fi imposibil să-ţi scape 
sosirea trenului, sau chiar a unei singure 
persoane. Dar orele trec şi nu apare nimeni. Cu 
fiecare minut, e tot mai greu să-ţi imaginezi că 
a supravieţuit cineva atacului asupra Nucii. 

E trecut cu mult de miezul nopţii când 
Cressida vine să-mi ataşeze un microfon special 
de costum. 

— Pentru ce-i ăsta? întreb. Explicaţia mi-o dă 
vocea lui Haymitch. 

— Ştiu că n-o să-ţi placă, dar trebuie să ţii un 
discurs. 

— Un discurs? exclam, simţindu-mă imediat 
îngreţoşată. 

— O să ţi-l suflu eu, cuvânt cu cuvânt, mă 
asigură el. Tu nu trebuie decât să repeţi ce-ţi 
spun. Uite, din interiorul muntelui nu vine niciun 
semn de viaţă. Am câştigat, dar lupta continuă. 
Aşa că ne-am gândit că, dacă ieşi pe treptele 
Clădirii Justiţiei şi spui cum stau lucrurile - 
anunţi pe toată lumea că Nuca a fost înfrântă, 
că s-a terminat cu prezenţa Capitoliului în 
Districtul 2 -, în felul acesta ai putea convinge 
restul trupelor lor să se predea. 

Scrutez întunericul de dincolo de piaţă. 

— Nici măcar nu văd restul trupelor. 


— Pentru asta e microfonul, spune el. Totul o 
să se difuzeze, atât vocea ta, prin sistemul 
audio pentru urgenţe, cât şi imaginea, în orice 
loc unde există un ecran. 

Ştiu că aici, în scuar, sunt două ecrane 
imense. Le-am văzut în timpul Turneului 
Invingătorilor. Ar putea merge treaba, dacă aş fi 
bună la aşa ceva. Dar nu sunt. Au încercat să-mi 
sufle replicile şi în primele experienţe cu prop- 
uri, şi a fost un eşec. 

— Ai putea salva o mulţime de vieţi, Katniss, 
spune în final Haymitch. 

— Bine, accept eu. O să fac o-ncercare. 

E ciudat să stau afară, în vârful scărilor, în 
costum complet şi sub o lumină strălucitoare, 
fără niciun public căruia să-i vorbesc. Ca şi cum 
aş da un spectacol pentru Lună. 

— S-o facem cât mai repede, spune Haymitch. 
Eşti prea expusă. 

Echipa mea de televiziune, plasată în piaţă cu 
camere speciale, face semn că e gata. Îi spun 
lui Haymitch să-i dea drumul, apoi îmi deschid 
microfonul şi îl ascult cu atenţie citindu-mi fraza 
de început a discursului. Când rostesc primele 
cuvinte, unul dintre ecranele de deasupra pieţei 
se luminează şi afişează imaginea mea imensă. 

— Locuitori ai Districtului 2, sunt Katniss 
Everdeen şi vă vorbesc de pe treptele Clădirii 
Justiţiei din oraşul vostru, unde... 

Două trenuri intră în gară şi se opresc unul 


lângă celălalt, în scrâşnet de frâne. Uşile 
glisante se deschid şi oamenii se rostogolesc 
afară, într-un nor de fum pe care l-au adus din 
Nucă. Probabil că au cel puţin o bănuială despre 
ceea ce îi aşteaptă în piaţă, fiindcă îi văd 
încercând să acţioneze cât mai derutant. Cei 
mai mulţi se lipesc de podea şi o rafală de 
gloanţe stinge luminile din gară. Sunt înarmaţi, 
aşa cum a prezis Gale, dar sunt şi răniţi. 
Gemetele se înalţă în aerul nopţii, altminteri 
tăcută. 

Cineva stinge lumina de pe scări, lăsându-mă 
la adăpostul întunericului. In gară înfloreşte o 
vâlvătaie - unul dintre trenuri trebuie să fi luat 
foc - şi un fum gros şi negru tălăzuieşte către 
geamuri. Nemaiavând de ales, oamenii încep să 
năvălească în piaţă, sufocându-se, dar agitându- 
şi sfidători armele. Privirea mi se îndreaptă 
fulgerător către acoperişurile clădirilor din jur. 
Toate au fost fortificate cu cuiburi de mitraliere 
ale rebelilor. Lumina Lunii se reflectă în ţevile 
unse. 

Un bărbat tânăr iese din gară clătinându-se, 
apăsându-şi o cârpă însângerată pe obraz şi 
târând cu mâna cealaltă o puşcă. Când se 
împiedică şi cade cu faţa în jos, îi văd urmele de 
arsură de pe spatele cămăşii şi carnea roşie de 
dedesubt. Şi, dintr-odată, nu mai e decât o altă 
victimă arsă a unui accident din mină. 

Picioarele mă poartă în goană în josul 


treptelor şi o iau la fugă spre el. 

— Opriţi-vă! le strig rebelilor. Nu trageţi! 
Microfonul îmi amplifică vocea şi cuvintele mele 
reverberează în jurul pieţei şi dincolo de ea. 

— Opriţi-vă! 

Mă apropii de tânăr, întinzând mâna să-l ajut, 
când se saltă în genunchi şi îşi îndreaptă puşca 
spre capul meu. 

Mă retrag instinctiv cu câţiva paşi şi îmi ridic 
arcul mai sus de creştet, ca să-i dovedesc că 
intenţiile mele sunt paşnice. Acum, când îşi ţine 
amândouă mâinile pe armă, observ că are în 
obraz o gaură zdrenţuită lăsată de ceva - poate 
o piatră în cădere - care i-a străpuns carnea. 
Miroase a tot felul de lucruri arse, păr, carne, 
combustibil. Are privirea înnebunită de durere şi 
de spaimă. 

— Nu te mişca, îmi şopteşte vocea lui 
Haymitch în ureche. 

Îi ascult ordinul, înțelegând că asta vede 
acum întregul District 2, sau poate tot Panemul. 
Gaiţa Zeflemitoare la mila unui bărbat care n- 
are nimic de pierdut. 

Cuvintele lui trunchiate sunt aproape de 
neînțeles. 

— Dă-mi un singur motiv pentru care să nu te 
ucid. 

Restul lumii se pierde în depărtare. Nu mai 
sunt decât eu, uitându-mă în ochii plini de jale 
ai unui bărbat din Nucă, un bărbat care nu vrea 


decât un singur motiv. Îi pot înşira mii, cu 
siguranţă. Dar cuvintele care mi se desprind de 
pe buze sunt: 

— Nu pot. 

Într-o succesiune logică a lucrurilor, bărbatul 
ar trebui să apese acum pe trăgaci, dar el e 
nedumerit, încearcă să dea un sens cuvintelor 
mele. Şi eu sunt la fel de derutată când îmi dau 
seama că am spus un adevăr, iar impulsul nobil 
care m-a făcut să traversez piaţa se preschimbă 
în disperare. 

— Nu pot. Asta e problema, nu-i aşa? Îmi las 
arcul în jos. Noi v-am aruncat în aer mina. Voi 
mi-aţi ars districtul din temelii. Avem toate 
motivele să ne ucidem unul pe altul. Aşa că 
ucide-mă. Fă Capitoliul fericit. Am încetat să le 
mai omor sclavii în locul lor. 

Îmi las arcul să cadă pe pământ şi îl împing cu 
piciorul. Alunecă pe pietrele pavajului şi se 
opreşte lângă genunchiul lui. 

— Nu sunt sclavul lor, bombăne bărbatul. 

— Eu sunt, îi spun. De asta l-am ucis pe 
Cato... şi de asta l-a ucis el pe Tresh... şi de asta 
a ucis-o Tresh pe Clove... şi de asta a-ncercat ea 
să mă ucidă pe mine. Se repetă iarăşi şi iarăşi, 
şi cine câştigă? Nu noi. Nu districtele. 
Întotdeauna Capitoliul. Dar m-am săturat să fiu 
un pion în Jocurile lor. 

Peeta. Pe acoperiş, în noaptea de dinaintea 
primelor noastre Jocuri ale Foamei. El a înţeles 


totul înainte de a pune piciorul în arenă. Sper că 
se uită acum, că îşi aduce aminte de noaptea în 
care s-a întâmplat, că poate mă iartă în clipa 
morţii mele. 

— Vorbeşte în continuare. Spune-i cum ai 
privit muntele prăbuşindu-se, insistă Haymitch. 
— În noaptea asta, când am văzut muntele 
căzând, m-am gândit... că au reuşit încă o dată. 

M-au împins să vă ucid pe voi - oamenii din 
districte. Dar de ce-am făcut-o? Districtul 12 şi 
Districtul 2 n-au motive să se lupte, în afară de 
cele date de Capitoliu. 

Tânărul mă priveşte clipind nedumerit. Mă las 
în genunchi în faţa lui, vorbind cu voce joasă, 
insistentă. 

— Şi de ce te lupti tu cu rebelii de pe 
acoperişuri? Cu Lyme, care a câştigat Jocurile 
pentru districtul vostru? Cu oameni care ţi-au 
fost vecini, poate chiar cu rudele? 

— Nu ştiu, răspunde el. 

Dar rămâne cu puşca îndreptată spre mine. 
Mă ridic şi mă rotesc încet, adresându-mă 
oamenilor din cuiburile de mitraliere. 

— ŞI voi, acolo sus? Eu vin dintr-un oraş de 
mineri. De când condamnă minerii alţi mineri la 
o asemenea moarte şi de când stau la pândă, 
să-i ucidă pe toţi cei care reuşesc să iasă târâş 
dintre dărâmături? 

— Cine e duşmanul? şopteşte Haymitch. 

— Oamenii ăştia - arăt către răniții din piaţă - 


nu sunt duşmanii voştri. Mă răsucesc brusc 
către gară. Rebelii nu sunt duşmanii voştri! 
Avem cu toţii un singur duşman, şi acela e 
Capitoliul! Asta e şansa noastră de a pune capăt 
puterii lui, dar ca s-o putem face avem nevoie 
de toţi oamenii din districte! 

Camerele îmi urmăresc fiecare mişcare când 
arăt către bărbat, către răniți, către rebelii 
ezitanţi din întregul Panem. 

— Vă rog! Veniţi alături de noi! Cuvintele 
mele răsună în aer. Mă uit spre ecran, sperând 
să văd un soi de undă a împăcării traversând 
mulţimea. 

Mă văd în schimb pe mine însămi, împuşcată 
în transmisie directă. 


Chapter 16 

— Întotdeauna. 

În crepusculul din lumea morfinei, Peeta 
şopteşte un cuvânt şi eu plec în căutarea lui. E o 
lume transparentă, cu o tentă violet, fără nicio 
muchie dură şi cu multe ascunzişuri. Îmi fac loc 
printre troiene de nori, mă călăuzesc după urme 
aproape şterse, simt miros de scorţişoară şi de 
mărar. Odată îi simt mâna pe obraz şi încerc să 
i-o rețin, dar mi se evaporă printre degete, ca o 
ceaţă. 

Când încep în sfârşit să mă ridic la suprafaţă, 
revenind în camera sterilă de spital din 
Treisprezece, îmi aduc aminte. Eram sub 
influenţa siropului somnifer. Mă rânisem la 
călcâi când mă urcasem pe o creangă de 
deasupra gardului electrificat şi mă lăsasem să 
cad înapoi, în Doisprezece. Peeta a fost nevoit 
să mă urce-n pat şi l-am rugat să rămână cu 
mine până adorm. Ela şoptit ceva pe care n-am 
reuşit să-l înţeleg prea bine. Dar o parte a 
creierului meu a captat acest unic cuvânt al 
replicii şi îl lasă să-mi plutească acum prin vise, 
sâcâindu-mă - întotdeauna. 

Morfina atenuează orice emoție extremă, aşa 
că, în loc să simt împunsătura amărăciunii, abia 
dacă mă simt pustiită. Un petic de pământ sterp 
cu tufe moarte acolo unde era cândva plin de 
flori. Din nefericire, în vene nu mi-a mai rămas 


destul drog ca să-mi ignor durerea din partea 
stângă a trupului. Acolo m-a lovit glonţul. 
Degetele îmi bâjbâie pe deasupra bandajelor 
groase din jurul coastelor şi mă întreb ce mai 
caut încă aici. 

N-a fost el, bărbatul îngenuncheat în faţa mea 
în piaţă, bărbatul ars din Nucă. N-a apăsat el pe 
trăgaci. A tras cineva aflat mai departe, în 
mulţime. Senzaţia n-a fost de penetrare, mi s-a 
părut mai degrabă că m-a izbit un baros. După 
momentul impactului, totul e confuzie ciuruită 
de focuri de arme. Încerc să mă ridic, dar nu 
reuşesc decât să gem. 

Draperia albă care îmi desparte patul de al 
pacientului de alături se retrage brusc şi 
Johanna Mason se uită în jos, către mine. La 
început mă simt ameninţată, pentru că m-a 
atacat în arenă. Trebuie să-mi reamintesc că a 
făcut-o ca să-mi salveze viaţa. Atacul era inclus 
în planul rebelilor. Totuşi, asta nu înseamnă că 
nu mă dispreţuieşte. Oare modul în care s-a 
purtat cu mine n-a fost decât o înscenare 
adresată Capitoliului? 

— Trăiesc, spun, cu voce răguşită. 

— Nu zău, cap sec. 

Johanna se apropie şi se trânteşte pe patul 
meu, stârnindu-mi pulsaţii dureroase de-a 
curmezişul pieptului. Când rânjeşte văzându-mi 
suferinţa, ştiu că nu urmează o scenă 
călduroasă de revedere. 


— Încă te mai doare puţin? 

Cu o mână expertă, detaşează furtunaşul de 
perfuzie cu morfină de braţul meu şi îl cuplează 
la un racord fixat în scobitura cotului ei. 

— Au început să-mi dilueze porţia acum 
câteva zile. Se tem să n-ajung ca unul dintre 
ciudaţii ăia din Şase. Am fost nevoită să- 
mprumut de la tine când am avut cale liberă. M- 
am gândit că n-o să te superi. 

să mă supăr? Cum să mă supăr când Snow a 
torturat-o aproape până la moarte după Jubileul 
Pacificării? N-am niciun drept să mă supăr, şi ea 
o ştie. 

Johanna suspină când îi pătrunde morfina în 
sânge. 

— Poate că ăia din Şase descoperiseră ceva. 
Droghează-te şi pictează-ţi flori pe trup. Nu eo 
viaţă chiar atât de rea. Oricum, păreau mai 
fericiţi decât noi, ceilalţi. 

In săptămânile care-au trecut de când am 
plecat din Treisprezece, a mai câştigat ceva în 
greutate. Pe capul ras i-a crescut păr, ca un puf 
moale, ascunzându-i o parte dintre cicatrice. 
Dar, dacă îmi soarbe morfina, înseamnă că duce 
o luptă interioară. 

— Au un doctor de nebuni care vine pe-aici în 
fiecare zi. Se presupune că m-ajută să mă refac. 
Ca şi cum un tip care şi-a petrecut viaţa în 
crescătoria asta de iepuri ar fi în stare să mă 
vindece. Un idiot desăvârşit. La fiecare şedinţă 


îmi reaminteşte cel puţin de douăzeci de ori că 
sunt în deplină siguranţă. 

Reuşesc să zâmbesc. E într-adevăr stupid să 
spui aşa ceva, mai ales unui învingător. De 
parcă ar exista aşa ceva, undeva, pentru 
cineva. 

— Dar tu, Gaiţă Zeflemitoare? Te simţi în 
deplină siguranţă? 

— Oh, da. Exact până-n clipa când sunt 
împuşcată. 

— Te rog. Glonţul ăla nu te-a atins. Cinna s-a 
ocupat de asta, spune ea. 

Mă gândesc la straturile de protecţie din 
costumul meu de Gaiţă Zeflemitoare. Dar 
durerea vine de undeva. 

— Coaste rupte? 

— Nici măcar. Bine învineţite. Impactul ţi-a 
rupt splina. N-au putut să ţi-o repare. Îşi flutură 
mâna într-un gest de respingere. Nu-ţi face griji, 
n-ai nevoie de ea. lar dacă ai fi avut, ţi-ar fi 
făcut rost de una, nu-i aşa? Toată lumea are 
sarcina să te păstreze-n viaţă. 

— De-asta mă urăşti? o întreb. 

— În parte, recunoaşte ea. Invidia e cu 
siguranţă inclusă. Cred eşti şi cam greu de 
acceptat. Cu drama ta siropos de romantică şi 
cu rolul tău de apărătoarea-neajutoraţilor. 
Numai că nu e un rol, ceea ce te face şi mai 
insuportabilă. Te rog, nu te sfii, ia asta la modul 
personal. 


— Tu ar fi trebuit să fii Gaiţa Zeflemitoare. Ţie 
n-ar fi trebuit să-ţi sufle nimeni replicile, spun 
eu. 

— E adevărat. Numai că eu nu sunt pe placul 
nimănui. 

— Totuşi au avut încredere în tine. Ca să mă 
scoţi din arenă, îi reamintesc. Şi se tem de tine. 

— Aici, poate. La Capitoliu, tu eşti cea de care 
le e frică în momentul de faţă. 

Gale apare în cadrul uşii şi Johanna se 
deconectează cu dibăcie, apoi mă recuplează la 
perfuzia cu morfină. 

— Vărului tău nu-i e frică de mine, îmi spune, 
confidenţial. 

Se grăbeşte să coboare din patul meu şi 
traversează încăperea către uşă, atingând în 
trecere piciorul lui Gale cu şoldul. 

— Nu-i aşa, frumosule? 

O auzim râzând când dispare pe coridor. Ridic 
întrebător din sprâncene când Gale îmi ia mâna. 

— Sunt îngrozit, articulează el, fără glas. 

Râd, dar râsul mi se transformă într-o 
strâmbătură de durere. 

— Uşurel. Îmi mângâie faţa, în timp ce 
durerea se calmează. Trebuie să încetezi să o 
mai cauţi cu lumânarea. 

— Ştiu. Dar cineva a aruncat în aer un munte, 
ripostez. 

În loc să se retragă, Gale se apleacă mai mult 
către mine, studiindu-mi faţa. 


— Mă crezi lipsit de inimă. 

— Ştiu că nu eşti aşa. Dar n-o să-ţi spun nici 
că e OK, răspund. 

Acum se retrage, aproape nervos. 

— Katniss, ce diferenţă e, realmente, între a-ţi 
strivi duşmanul într-o mină şi a-i dobori 
aeronava cu una dintre săgețile lui Beetee? 
Rezultatul e acelaşi. 

— Nu ştiu. În primul rând, în Opt am fost 
atacați. Spitalul era atacat. 

— Da, şi aeronavele veneau din Districtul 2, 
spune el. Aşa că, omorându-i, am împiedicat 
alte atacuri. 

— Dar modul ăsta de gândire... îl poţi 
transforma într-un argument care să justifice, 
oricând, uciderea oricui. Poate justifica 
trimiterea copiilor la Jocurile Foamei, ca să- 
mpiedici districtele să-şi facă de cap. 

— Nu cred asta, spune el. 

— Eu cred, ripostez. Trebuie să fie din cauza 
excursiilor în arenă. 

— Perfect. Ştim să ne certăm. Am ştiut 
întotdeauna. Poate e bine. Între noi stă acum 
Districtul 2. 

— Serios? 

Pentru o clipă, în mine se aprinde un 
sentiment de triumf. Apoi mă gândesc la 
oamenii din piaţă. 

— După ce-am fost împuşcată a avut loc o 
luptă? 


— Nu cine ştie ce. Muncitorii din Nucă s-au 
întors împotriva soldaţilor Capitoliului. Rebelii au 
stat pur şi simplu şi s-au uitat, spune el. De fapt, 
toată ţara a stat şi s-a uitat. 

— Ei, la asta se pricep cel mai bine, comentez 
eu. 

S-ar putea crede că pierderea unui organ 
important îţi dă dreptul să rămâi în pat câteva 
săptămâni, dar, dintr-un anumit motiv, doctorii 
mei vor să mă ridic şi să mă mişc aproape 
imediat. Chiar şi cu morfină, durerea din interior 
e puternică în primele câteva zile, însă se 
reduce apoi considerabil. Dar coastele învineţite 
continuă să mă doară. Incepe să-mi displacă ori 
de câte ori intră Johanna în rezerva mea de 
morfină, dar o las totuşi să ia cât vrea. 

Zvonurile despre moartea mea se răspândesc 
cu frenezie, aşa că echipa de televiziune e 
trimisă să mă filmeze în patul de spital. Îmi 
expun cusăturile şi vânătăile impresionante şi 
felicit districtele pentru succesul lor în lupta 
pentru unitate. Pe urmă avertizez Capitoliul să 
ne-aştepte în curând. 

Ca parte a tratamentului din convalescenţă, 
fac în fiecare zi câte o scurtă plimbare la 
suprafaţă. Plutarch mi se alătură într-o după- 
amiază şi mă pune la curent cu situaţia actuală. 
Acum, când Districtul 2 s-a aliat cu noi, rebelii 
au încetat luptele, îşi acordă un răgaz, pentru 
regrupare. Fortifică traseele de aprovizionare, 


se ocupă de răniţi, îşi reorganizează trupele. 
Aşa cum s-a întâmplat cu Treisprezece în timpul 
Zilelor Negre, Capitoliul e complet izolat, fără 
niciun ajutor din afară, în timp ce continuă să îşi 
amenințe duşmanii cu un atac nuclear. Dar, 
spre deosebire de Treisprezece, poziţia în care 
se află Capitoliul nu-i permite s-o ia de la 
început şi să se descurce singur. 

— Oh, oraşul ar putea s-o scoată la capăt 
pentru o vreme, spune Plutarch. Există cu 
siguranţă provizii pentru situaţii de urgenţă. Dar 
între Treisprezece şi Capitoliu există o diferenţă 
semnificativă, şi anume cerinţele populaţiei. 
Treisprezece era obişnuit cu greutăţile, pe când 
la Capitoliu lumea nu ştie nimic altceva în afară 
de panem et circenses. 

— Ce-nseamnă asta? 

Recunosc cuvântul Panem, fireşte, dar restul 
e lipsit de sens. 

— E o zicală veche de mii de ani, scrisă într-o 
limbă numită latină, şi vorbeşte despre un loc 
numit Roma, îmi explică el. Panem et circenses 
înseamnă „pâine şi circ”. Scriitorul spunea că, în 
schimbul burţilor pline şi al distracţiei, poporul 
lui a renunţat la responsabilităţile politice şi, 
prin urmare, la putere. 

Mă gândesc la Capitoliu. La excesul de 
mâncare. Şi la distracţia supremă. Jocurile 
Foamei. 

— Deci ăsta e rolul districtelor. Să ofere pâine 


şi circ. 

— Da. Atâta vreme cât asta a mers fără 
oprire, Capitoliul şi-a putut controla imperiul. În 
momentul de faţă nu poate oferi nimic, cel puţin 
nu la standardele cu care sunt obişnuiţi 
oamenii, spune Plutarch. Noi avem mâncarea şi 
eu sunt pe cale să regizez un prop distractiv, 
care se va bucura cu siguranţă de popularitate. 
La urma urmelor, nunțile le plac tuturor. 

Incremenesc locului, îngreţoşată de ideea din 
spatele sugestiei lui. Punerea în scenă, într-un 
fel sau altul, a unei nunţi perverse între Peeta şi 
mine. De când m-am întors, nu m-am simţit în 
stare să mă apropii de acel geam unidirecţional 
Şi, la cererea mea, nu mai primesc informaţii 
despre starea lui Peeta decât de la Haymitch. El 
îmi vorbeşte foarte puţin despre asta. Au fost 
încercate diverse tehnici. Nu va exista niciodată 
cu adevărat o cale de vindecare. Şi acum vor să 
mă marit cu Peeta pentru un prop? 

Plutarch se grăbeşte să mă liniştească. 

— Oh, nu, Katniss. Nu nunta ta. Nunta lui 
Finnick cu Annie. Tu nu trebuie decât să-ţi faci 
apariţia şi să pretinzi că te bucuri pentru ei. 

— Asta e unul dintre puţinele lucruri pentru 
care nu e nevoie să mă prefac, Plutarch, îi spun. 

Următoarele câteva zile aduc cu ele un potop 
de activităţi, pe măsură ce e pregătit 
evenimentul. 

Ocazie cu care diferenţele dintre Capitoliu şi 


Treisprezece ies în evidenţă, puternic reliefate. 
Când spune „nuntă”, Coin vorbeşte despre doi 
oameni care semnează o hârtie şi cărora li se 
repartizează apoi un nou compartiment. 
Plutarch se gândeşte la sute de oameni 
îmbrăcaţi în haine de gală şi la o petrecere de 
trei zile. E amuzant să-i vezi tocmindu-se pentru 
fiecare amănunt. Plutarch trebuie să se lupte 
pentru fiecare oaspete, pentru fiecare notă 
muzicală. După ce Coin îşi foloseşte dreptul de 
veto împotriva petrecerii, a spectacolului şi a 
alcoolului, Plutarch strigă: 

— Ce rost mai are prop-ul ăsta dacă nimeni 
nu se distrează?! 

E greu să-i impui unui creator-de-joc un 
buget. Dar până şi o ceremonie discretă 
produce agitaţie în Treisprezece, unde se pare 
că n-au niciun fel de sărbătoare. Când se anunţă 
că e nevoie de copii care să interpreteze un 
cântec de nuntă din Patru, îşi fac apariţia practic 
toţi copiii din district. Şi nu e nicidecum lipsă de 
voluntari care să ajute la împodobirea sălii. In 
timpul meselor, toată lumea vorbeşte 
entuziasmată despre ceremonie. 

Poate nu e vorba doar de petrecere. Poate 
nădăjduim cu atâta sete să se întâmple ceva 
bun, încât dorim să fim incluşi în eveniment. 
Asta ar explica de ce - când Plutarch face o 
criză de furie în privinţa hainelor pe care le va 
purta mireasa - mă ofer s-o duc pe Annie în 


casa mea din Doisprezece, unde Cinna a lăsat 
tot felul de veşminte de seară într-un dulap 
mare de la parter. Toate rochiile de mireasă 
create pentru mine au fost duse înapoi, la 
Capitoliu, dar au rămas cele pe care le-am 
purtat în Turneul Învingătorilor. Am câteva mici 
dubii în privinţa ideii de a mă afla în compania 
lui Annie, fiindcă nu ştiu cu adevărat despre ea 
decât că Finnick o iubeşte şi că toată lumea o 
consideră nebună. In timpul călătoriei cu 
aeronava, decid că nu e atât nebună, cât 
instabilă. Râde în momente ciudate ale 
conversaţiei, sau o abandonează, distrată. Ochii 
ei verzi privesc un anumit punct cu o asemenea 
intensitate, încât te pomeneşti încercând să 
descoperi ce vede acolo unde nu e decât aerul 
gol-goluţ. Uneori îşi apasă fără niciun motiv 
ambele mâini peste urechi, ca şi cum ar vrea să 
oprească un sunet dureros. E într-adevăr 
ciudată, dar, dacă Finnick o iubeşte, pentru 
mine e de-ajuns. 

Capăt permisiunea să fim însoţite de echipa 
mea pregătitoare, aşa că scap de povara luării 
unei decizii în materie de vestimentaţie. Când 
deschidem dulapul, amuţim cu toţii, fiindcă 
prezenţa lui Cinna e atât de puternică încât se 
revarsă din fiecare țesătură. Octavia cade în 
genunchi, îşi freacă tivul unei fuste de obraz şi 
izbucneşte în lacrimi. 

— A trecut atât de mult timp de când n-am 


mai văzut nimic frumos, suspină ea. 

În ciuda rezervelor lui Coin, care o consideră 
prea extravagantă, şi ale lui Plutarch, căruia i se 
pare prea lipsită de fast, nunta e un succes 
zdrobitor. Cei trei sute de invitaţi norocoşi 
selectaţi din Treisprezece şi numeroşii refugiaţi 
poartă hainele lor de zi cu zi, decoraţiunile sunt 
făcute din frunze de toamnă, muzica e oferită 
de un cor de copii acompaniaţi de un singur 
lăutar, care a reuşit să scape din Doisprezece 
luându-şi vioara cu sine. Aşa că, după 
standardele Capitoliului, totul e simplu şi frugal. 
Dar nu contează, fiindcă nimic nu poate concura 
cu frumuseţea cuplului. N-are legătură cu 
hainele împrumutate - Annie e îmbrăcată cu 
rochia verde de mătase purtată de mine în 
Cinci, iar Finnick cu unul dintre costumele lui 
Peeta, modificat ca să i se potrivească -, deşi 
sunt remarcabile. Dar cine se poate uita la 
altceva în afară de feţele radioase ale celor doi 
oameni pentru care existenţa unei asemenea 
zile era cândva practic o imposibilitate? Dalton, 
crescătorul de vite din Zece, conduce 
ceremonia, fiindcă e similară cu nuntile din 
districtul lui. Dar există şi tuşe specifice 
Districtului 4. Un năvod împletit din fire lungi de 
iarbă care acoperă cuplul în timp ce îşi rosteşte 
jurămintele, apa sărată cu care îşi ating unul 
altuia buzele, străvechiul cântec de nuntă care 
asemuieşte căsătoria cu o călătorie pe mare. 


Nu, nu e nevoie să mă prefac că sunt fericită 
pentru ei. 

După ce îşi pecetluiesc unirea cu un sărut, 
după urale şi după un toast cu suc de mere, 
lăutarul începe o melodie care atrage toate 
privirile din Doisprezece. Poate că suntem cel 
mai mic şi cel mai sărac district din Panem, dar 
ştim să dansăm. În programul oficial nu există 
aşa ceva, dar Plutarch, care coordonează prop- 
ul din camera de control, îşi ţine probabil 
degetele încrucişate. Cum era de aşteptat, Sae 
Unsuroasa îl înşfacă pe Gale de mână, îl duce în 
mijlocul încăperii şi se aşază în faţa lui. Un şuvoi 
de oameni li se alătură, alcătuind două şiruri 
lungi. Şi începe dansul. 

Stau deoparte, bătând tactul din palme, când 
o mână osoasă mi se încleştează deasupra 
cotului. Johanna se încruntă la mine. 

— Ai de gând să pierzi ocazia de a dansa sub 
ochii lui Snow? 

Are dreptate. Ce ne-ar putea trâmbiţa victoria 
cu mai multă putere decât o Gaiţă Zeflemitoare 
fericită, învârtindu-se în ritmul muzicii? O 
găsesc pe Prim în mulţime. Fiindcă serile de 
iarnă ne-au oferit o grămadă de timp în care să 
exersăm, suntem o pereche foarte potrivită. |i 
alung temerile în privinţa coastelor mele şi ne 
ocupăm locurile în şir. Mă doare, dar satisfacția 
de a şti că Snow mă priveşte dansând cu 
surioara mea spulberă orice altă senzaţie. 


Dansul ne transformă. Le arătăm paşii 
oaspeţilor din Districtul 13. Cerem cu insistenţă 
un dans special, pentru mire şi mireasă. Ne 
prindem de mâini, alcătuind o imensă horă, şi 
toată lumea etalează talentul cu care îşi mişcă 
picioarele. Nimic atât de frivol, de vesel sau de 
distractiv nu s-a mai întâmplat de atât de multă 
vreme. Ar putea să continue toată noaptea, 
dacă n-ar exista un ultim eveniment planificat 
pentru prop-ul lui Plutarch. Unul despre care eu 
n-am auzit nimic, pentru că a fost pregătit ca 
surpriză. 

Patru oameni aduc dintr-o încăpere alăturată 
o masă pe rotile, cu un tort de nuntă imens. Cei 
mai mulţi dintre oaspeţi se trag deoparte, 
făcând loc pentru această raritate, pentru 
această orbitoare creaţie a unor valuri 
glazurate, albastre-verzui, cu creste albe de 
spumă, străbătute de peşti şi de bărci cu pânze, 
de foci şi de anemone-de-mare. Dar eu mă 
împing prin mulţime ca să-mi confirm bănuiala 
trezită la prima vedere. Pe cât e de sigur că 
broderia de pe rochia lui Annie e creată de 
Cinna, pe atât sunt de convinsă că florile de pe 
tort au fost făcute de mâna lui Peeta. 

E posibil să pară un fleac, dar ceea ce se află 
în spatele lui ar putea umple volume întregi. 
Haymitch mi-a ascuns foarte multe. Băiatul pe 
care l-am văzut ultima oară, urlând cât îl ţinea 
gura şi încercând să se smulgă din legături, n-ar 


fi reuşit niciodată să facă aşa ceva. N-ar fi fost 
în stare să se concentreze, să-şi stăpânească 
mâinile, să conceapă ceva atât de desăvârşit 
pentru Finnick şi Annie. De parcă mi-ar fi 
anticipat reacţia, Haymitch a apărut alături de 
mine. 

— Hai să stăm de vorbă, îmi spune. 

Pe coridor, departe de camerele de filmat, îl 
întreb: 

— Ce se-ntâmplă cu el? 

Haymitch clatină din cap. 

— Nu ştiu. Nimeni nu ştie. Uneori e aproape 
raţional şi apoi, fără niciun motiv, o ia din nou 
razna. Lucrul la tort a fost un fel de terapie. A 
muncit la el câteva zile. L-am urmărit şi... părea 
aproape la fel ca înainte. 

— Înseamnă că e liber să umble pe unde 
vrea? întreb. 

Ideea îmi creează o stare de agitaţie, pe vreo 
cinci niveluri diferite. 

— Oh, nu. E foarte bine păzit. Şi e încă sub 
cheie. Dar am stat de vorbă cu el, spune 
Haymitch. 

— Faţă-n faţă? ŞI nu şi-a ieşit din minţi? 

— Nu. Era foarte supărat pe mine, însă numai 
din motive justificate. Pentru că nu i-am spus 
despre complotul rebelilor şi pentru altele. 
Haymitch se întrerupe o clipă, ca şi cum ar lua o 
decizie. Zice c-ar vrea să te vadă. 

Sunt pe o barcă glazurată, aruncată în toate 


părţile de valuri albastre-verzui, cu puntea 
legănându-mi-se sub picioare. Palmele mi se 
proptesc de perete, în căutarea echilibrului. 
Asta nu făcea parte din plan. În Doi l-am scos 
din scenariu pe Peeta. Pe urmă trebuia să merg 
la Capitoliu, să-l ucid pe Snow şi să fiu eu însămi 
ucisă, împuşcătura n-a fost decât o piedică 
temporară. Nu era de aşteptat s-aud vreodată 
cuvintele zice c-ar vrea să te vadă. Insă acum, 
după ce le-am auzit, nu pot refuza sub nicio 
formă. 

La miezul nopţii, stau dincolo de uşa celulei 
lui. O cameră de spital. Trebuie s-aşteptăm să-şi 
încheie Plutarch difuzarea filmului nunţii, de 
care e mulţumit, în ciuda lipsei a ceea ce el 
numeşte tâămbălău. 

— Cea mai bună urmare a faptului că, în toţi 
anii ăştia, Capitoliul a ignorat, în esenţă, 
Districtul 12, e dramul de spontaneitate pe care 
vi l-aţi păstrat. Publicul îl devorează. Ca atunci 
când a anunţat Peeta că e îndrăgostit de tine, 
sau când ai făcut trucul cu fructele de pădure. E 
perfect pentru televiziune. 

Mi-aş dori să mă fi putut întâlni cu Peeta între 
patru ochi. Dar auditoriul alcătuit din medici s-a 
adunat dincolo de geamul unidirecţional, cu 
blocnotesurile pregătite şi cu stilourile pe 
poziţie. Când aud OK-ul lui Haymitch în cască, 
deschid încet uşa. 

Ochii albaştri se fixează imediat asupra mea. 


Peeta e legat cu câte trei curele de fiecare braţ 
şi conectat la un furtunaş prin care i se poate 
inocula un medicament paralizant, dacă îşi 
pierde cumva controlul. Însă nu se zbate să se 
elibereze, mă studiază doar, cu privirea 
prudentă a cuiva care n-a exclus încă 
posibilitatea de a se afla în prezenţa unui 
mutant. Mă apropii până ce ajung cam la un 
metru distanţă de pat. N-am ce face cu braţele, 
aşa că înainte de a vorbi mi le încrucişez, 
protejându-mi coastele. 

— Salut. 

— Salut, răspunde el. 

Vocea seamănă cu a lui, e aproape vocea lui, 
numai că i s-a adăugat ceva nou. O tentă de 
suspiciune şi de reproş. 

— Haymitch mi-a spus că vrei să-mi vorbeşti. 

— Vreau să mă uit la tine, pentru-nceput. 

E ca şi cum s-ar aştepta să mă transform, sub 
ochii lui, într-un lup hibrid, cu botul plin de bale. 
Se holbează la mine un timp atât de îndelungat 
încât încep să arunc priviri furişe către geamul 
unidirecţional, sperând să primesc indicaţii din 
partea lui Haymitch, dar casca din urechea mea 
continuă să tacă. 

— Nu eşti prea voinică, nu-i aşa? Sau deosebit 
de frumoasă? 

Ştiu că Peeta a bătut drumul până-n iad şi 
înapoi, şi totuşi observaţia lui mă irită, aşa cum 
n-ar trebui. 


— Ei, şi tu arătai mai bine pe vremuri. 
Haymitch mă sfătuieşte să bat în retragere, dar 
vorbele lui sunt acoperite de râsul lui Peeta. 

— Şi nici pe departe amabilă. Să-mi spui aşa 
ceva după toate cele prin care am trecut. 

— Mda. Toţi am trecut prin multe. ŞI tu erai 
cel renumit pentru amabilitate, nu eu. 

Fac totul pe dos. Nu ştiu de ce simt atât de 
tare nevoia să fiu în defensivă. El a fost torturat! 
A fost v/iespchestrat! Ce e cu mine? Mă gândesc 
dintr-odată că e posibil să-ncep să ţip la el - nici 
măcar nu sunt sigură în privinţa asta - aşa că 
mă hotărăsc să plec de-aici. 

— Uite ce e, nu mă simt prea bine. Poate trec 
pe la tine mâine. 

Sunt în pragul uşii când vocea lui mă opreşte. 

— Katniss. Mi-am adus aminte de pâine. 
Pâinea. Singurul moment în care ne-am aflat cu 
adevărat în legătură, înainte de Jocurile Foamei. 

— Ţi-au arătat înregistrarea în care vorbesc 
despre ea, spun eu. 

— Nu. Există o asemenea înregistrare? De ce 
n-a folosit-o Capitoliul împotriva mea? întreabă 
el. 

— Am făcut-o în ziua salvării tale, îi răspund. 
Durerea din piept îmi cuprinde coastele ca o 
menghină. 

Dansul n-a fost o idee bună. 

— Şi ce ţi-ai adus aminte? 

— Tu. În ploaie, spune el, cu blândeţe. 


Căutând în lăzile noastre de gunoi. Eu arzând 
pâinea. Mama pocnindu-mă. Eu, luând pâinea 
ca să i-o duc porcului, dar dându-ţi-o în schimb 
ţie. 

— Aşa e. Aşa a fost, spun eu. A doua zi, la 
şcoală, am vrut să-ţi mulţumesc. Dar n-am ştiut 
cum. 

— Eram afară la sfârşitul zilei. Am încercat să- 
ţi surprind privirea. Tu te-ai uitat în altă parte. Și 
apoi... dintr-un anumit motiv, ai cules o 
păpădie. 

Dau din cap. Îşi aminteşte într-adevăr. Eu n- 
am vorbit niciodată despre asta. 

— Probabil că te iubeam foarte mult. 

— Mă iubeai. 

Vocea mi se frânge şi mă prefac că tuşesc. 

— Dar tu mă iubeai? întreabă el. 

Rămân cu ochii la podeaua de mozaic. 

— Toată lumea spune că da. Şi că de asta te-a 
torturat Snow. Ca să mă zdrobească. 

— Asta nu e un răspuns, spune el. N-am ştiut 
ce să cred când mi-au arătat o parte dintre 
înregistrări. S-ar părea că atunci, când am fost 
prima oară în arenă, ai încercat să mă ucizi cu 
viespoi-copoii ăia. 

— Am încercat să vă ucid pe toţi, îi răspund. 
Eram încolţită. 

— Pe urmă sunt o mulţime de sărutări. Nu par 
foarte sincere, din partea ta. Ţi-a făcut plăcere 
să mă săruţi? mă întreabă. 


— Uneori, recunosc eu. Ştii că acum ne 
privesc mai mulţi oameni? 

— Ştiu. Şi ce e cu Gale? continuă el. 

Mă cuprinde din nou furia. Puțin îmi pasă de 
convalescenta lui - asta nu e treaba oamenilor 
de dincolo de geam. 

— Nici el nu sărută rău, răspund, cu 
bruscheţe. 

— ŞI crezi că pentru fiecare dintre noi a fost 
OK? Să ştim că îl săruţi pe celălalt? 

— Nu. N-a fost OK pentru niciunul dintre voi. 
Dar nu v-am cerut permisiunea. 

Peeta râde din nou, rece, distant. 

— Ei, eşti uimitoare, nu-i aşa? 

Haymitch nu protestează când plec. Străbat 
coridorul. Traversez stupul de compartimente. 
Găsesc o spălătorie, cu o ţeavă caldă după care 
să mă ascund. Trece mult timp până ce reuşesc 
să-mi dau seama de ce sunt atât de întoarsă pe 
dos. Toate acele luni în care am fost sigură că 
Peeta mă crede minunată s-au sfârşit. In cele 
din urmă, mă poate vedea aşa cum sunt. 
Brutală. Bănuitoare. Manipulatoare. Letală. 

Şi îl urăsc pentru asta. 


Chapter 17 

Atacată pe la spate. Aşa mă simt când 
Haymitch îmi dă vestea, la spital. Zbor în josul 
treptelor, către Comandament, cu gândurile 
alergându-mi cu un kilometru şi jumătate pe 
minut, şi dau buzna în plin consiliu de război. 

— Cum adică eu nu merg la Capitoliu? Trebuie 
să merg! Sunt Gaiţa Zeflemitoare! exclam. 

Coin abia dacă-şi ridică privirea de pe ecranul 
din faţa ei. 

— ŞI, ca Gaiţă Zeflemitoare, principalul tău 
scop, unirea districtelor împotriva Capitoliului, a 
fost atins. Nu-ţi face griji - dacă totul merge 
bine, te trimitem acolo pentru capitulare. 

Capitulare? 

— O să fie prea târziu! O să pierd toate 
luptele. E nevoie de mine - sunt cel mai bun 
ţintaş pe care-l aveţi! strig. 

De obicei nu mă laud cu asta, dar trebuie să 
fie cel puţin foarte aproape de adevăr. 

— Dar Gale se duce. 

— Gale s-a dus la instrucţie în fiecare zi, dacă 
n-a avut alte îndatoriri autorizate. Sunt sigură 
că se poate descurca pe câmpul de luptă. La 
câte ore de instrucţie apreciezi că ai participat 
tu? 

La niciuna. Asta e răspunsul. 

— Păi, uneori am fost la vânătoare. Şi... m-am 
antrenat cu Beetee, la Apărarea Specială. 


— Nu e acelaşi lucru, Katniss, spune Boggs. 
Ştim cu toţii că eşti inteligentă şi curajoasă şi că 
ţinteşti bine. Dar pe câmpul de luptă avem 
nevoie de soldaţi. Tu nu ştii nimic despre modul 
în care se execută un ordin şi nu se poate spune 
că eşti în cea mai bună formă fizică. 

— Asta nu v-a deranjat când am fost în Opt. 
Sau în Doi, ripostez eu. 

— Iniţial, n-ai fost autorizată să iei parte la 
luptă, în niciunul dintre cazuri, spune Plutarch, 
avertizându-mă din priviri că sunt pe cale să 
dezvălui prea multe. 

Nu, lupta cu bombardierele din Opt şi 
intervenţia mea din Doi au fost spontane, 
nesăbuite şi categoric neautorizate. 

— Şi în ambele cazuri ai fost rănită, îmi 
reaminteşte Boggs. 

Mă văd dintr-odată prin ochii lui. O fată 
mărunţică de şaptesprezece ani, care nu e în 
stare să-şi recapete răsuflarea, fiindcă nu i s-au 
vindecat pe deplin coastele. Îmbrăcată 
neglijent. Indisciplinată. În convalescenţă. Nu un 
soldat, ci un om căruia trebuie să i se poarte de 
grijă. 

— Dar trebuie să merg, spun. 

— De ce? mă întreabă Coin. 

Nu-i pot spune că vreau să-mi duc la bun 
sfârşit răzbunarea personală împotriva lui Snow. 
Sau că nu pot suporta ideea de a rămâne aici, în 
Treisprezece, cu cea mai recentă versiune a lui 


Peeta, în timp ce Gale merge la război. Dar nu 
duc lipsă de motive care mă-ndeamnă să lupt 
împotriva Capitoliului. 

— Din cauza districtului meu. Pentru că l-au 
distrus. 

Preşedinta se gândeşte o clipă. Mă studiază. 

— Ei bine, ai la dispoziţie trei săptămâni. Nu e 
mult, dar poţi să-ncepi instrucţia. Dacă te va 
declara aptă Comisia de Repartizare, poate vom 
reconsidera cazul tău. 

Asta e. Mai mult de-atât nu pot să sper. Cred 
că e vina mea. Mi-am nesocotit orarul în fiecare 
zi, în afara cazurilor când conţinea câte ceva pe 
placul meu. Când se petreceau atât de multe 
lucruri, nu mi s-a părut că alergarea pe câmp cu 
o armă în mână ar fi fost o prioritate. lar acum 
plătesc pentru neglijenţă. 

Când mă-ntorc la spital, o găsesc pe Johanna 
într-o stare similară cu a mea, şi spumegând de 
furie. Îi povestesc ce-a spus Coin. 

— Cred c-ai putea să vii şi tu la instrucţie. 

— Perfect. O să vin. Dar o să merg în împuţitul 
ăla de Capitoliu chiar dac-o să fiu nevoită să 
ucid echipajul unei aeronave şi s-o pilotez 
singură, zice Johanna. 

— Cred că e mai bine să n-aduci vorba despre 
asta la instrucţie, îi spun. Dar e plăcut să ştiu c- 
o să am un mijloc de transport. 

Johanna rânjeşte şi simt că în relaţia noastră 
intervine o schimbare, uşoară, dar 


semnificativă. 

Nu ştiu dacă suntem cu adevărat prietene, 
dar e posibil ca „aliate” să fie cuvântul potrivit. 
Ceea ce e bine. O să am nevoie de un aliat. 

A doua zi dimineaţă, la 7:30, când ne 
prezentăm la antrenament, realitatea mă 
plesneşte peste obraz. Am fost repartizate într-o 
grupă alcătuită mai degrabă din începători, 
puşti de paisprezece sau cincisprezece ani, ceea 
ce pare oarecum insultător până când devine 
evident că toţi sunt într-o formă mult mai bună 
decât noi. Gale şi ceilalţi oameni selectaţi 
pentru plecarea la Capitoliu sunt într-o cu totul 
altă fază, de instrucţie intensivă. După ce facem 
încălzirea - ceea ce doare - urmează două ore 
de exerciţii de fortificare - dureroase - şi o 
alergare de opt kilometri - ucigătoare. Deşi sunt 
îmboldită de insultele Johannei, trebuie să 
renunţ după un kilometru şi jumătate. 

— Coastele mele sunt de vină, îi explic 
antrenoarei, o femeie practică, între două 
vârste, căreia trebuie să-i spunem „soldat York”. 
Sunt încă pline de vânătăi. 

— Ei, soldat Everdeen, astea mai au nevoie de 
încă o lună, cel puţin, ca să se vindece singure, 
ascultă-mă pe mine, zice ea. 

Eu clatin din cap. 

— N-am la dispoziţie o lună. 

Ea mă măsoară de sus până jos. 

— Doctorii nu ţi-au prescris niciun tratament? 


— Există un tratament? întreb. Au spus că 
trebuie să se vindece de la sine. 

— Aşa zic ei. Dar, la recomandarea mea, ar 
putea accelera procesul. Însă te previn că n-o să 
fie distractiv, îmi spune ea. 

— Te rog. Trebuie s-ajung la Capitoliu, insist 
eu. 

Soldatul York nu pune la îndoială asta. 

Scrie ceva pe un blocnotes şi mă trimite direct 
la spital. Ezit. Nu vreau să lipsesc din nou de la 
instrucţie. 

— O să mă-ntorc la şedinţa de după-amiază, 
promit. 

Ea se mulţumeşte să strângă din buze. 

Ceva mai târziu, cu douăzeci şi patru de ace 
înfipte în cuşca toracică, zac lată în patul meu 
de spital, scrâşnind din dinţi ca să nu implor să- 
mi fie adusă înapoi perfuzia cu morfină. A stat 
lângă patul meu, ca să-mi pot administra o doză 
ori de câte ori simţeam nevoia, însă în ultima 
vreme n-am mai folosit-o, am păstrat-o doar 
pentru Johanna. Astăzi mi-au făcut o analiză a 
sângelui, ca să se asigure că nu mai conţine 
nicio urmă de calmant, pentru că amestecul 
celor două medicamente - morfina şi indiferent 
ce-o fi substanţa care-mi trimite acum în coaste 
o durere arzătoare - are efecte secundare 
periculoase. Mi s-a spus clar c-o să am două zile 
grele. Însă eu le-am cerut să continue. 

În camera noastră, noaptea e groaznică. 


Somnul iese din discuţie. Eu am impresia că 
simt efectiv mirosul degajat de inelul de carne 
în flăcări ce-mi înconjoară pieptul, iar Johanna 
se luptă cu simptomele renunţării la drog. Ceva 
mai devreme, când i-am cerut scuze fiindcă am 
lăsat-o fără rezerva de morfină, şi-a fluturat 
mâna a respingere, spunând că oricum trebuia 
să se-ntâmple. Dar la ora trei dimineaţa sunt 
ţinta tuturor înjurăturilor colorate care s-au 
rostit vreodată în Districtul 7. lar dimineaţa mă 
trage jos din pat, hotărâtă s-ajungem la 
instrucţie. 

— Nu cred că sunt în stare, îi mărturisesc. 

— Ba poţi. Putem amândouă. Doar suntem 
învingătoare, nu-i aşa? Noi putem supravieţui, 
indiferent ce-ar arunca asupra noastră, mârâie 
ea. 

Are tenul de un verde îngreţoşător şi tremură 
ca o frunză. Mă îmbrac. 

Trebuie să fim învingătoare ca să putem trece 
de dimineaţa asta. Când ne dăm seama că afară 
plouă, mă gândesc c-o s-o pierd pe Johanna. 
Faţa ei devine cadaverică şi pare să nu mai 
respire. 

— Nu e decât apă. N-o să ne omoare, îi spun. 

Ea strânge din dinţi şi calcă apăsat prin noroi. 

Ploaia ne udă până la piele în timp ce ne 
antrenăm trupurile, apoi parcurgem cu greu 
traseul de alergare. Eu mă retrag din nou după 
un kilometru şi jumătate şi rezist tentaţiei de a- 


mi scoate cămaşa pentru ca apa rece să-mi 
sfârâie pe coastele încinse. Mă silesc să-mi 
înghit prânzul primit pe teren, peşte şi tocană 
de vită, ambele murate de apă. Johanna 
reuşeşte să-şi mănânce jumătate din porţie 
înainte de a o voma. După-amiază învăţăm să 
ne montăm armele. Eu reuşesc, dar ea nu-şi 
poate opri tremurul mâinilor atât cât e nevoie 
ca să asambleze componentele. O ajut când se 
întoarce York cu spatele. Deşi ploaia nu se 
opreşte, după-amiază avem parte de o 
îmbunătăţire, fiindcă suntem într-un poligon de 
tragere. În sfârşit ceva la care mă pricep. E 
nevoie de câtva timp ca să treci de la arc la o 
armă de foc, dar, până la sfârşitul zilei, am cele 
mai bune rezultate din grupa noastră. 

Tocmai am intrat în incinta spitalului când o 
aud pe Johanna vorbind pe un ton solemn: 

— Trebuie să terminăm cu asta. Să nu mai 
locuim în spital. Toată lumea nu vede în noi 
decât nişte paciente. 

Pentru mine nu e o problemă. Mă pot muta 
oricând în compartimentul familiei mele, dar 
Johannei nu i-a fost niciodată repartizat vreunul. 
Când încearcă să-şi obţină externarea, nu vor s- 
o lase să locuiască singură, chiar dacă se 
întoarce în fiecare zi, pentru o discuţie cu 
doctorul de nebuni. Cred c-au reuşit să pună 
lucrurile cap la cap în privinţa morfinei, ceea ce 
nu face decât să le întărească părerea că e 


labilă. 

— N-o să fie singură. O să locuiesc în cameră 
cu ea, anunţ. 

Apar disensiuni, dar Haymitch trece de partea 
noastră şi, la ora de culcare, avem un 
compartiment vizavi de cel ocupat de Prim şi de 
mama, care e de acord să stea cu ochii pe noi. 

Îmi termin duşul, iar Johanna se şterge cu o 
cârpă umedă, după care face o inspecţie 
sumară a locului. Când trage sertarul cu cele 
câteva obiecte pe care le posed, se grăbeşte să- 
| închidă. 

— Îmi cer scuze. 

Mă gândesc că în sertarul ei nu e nimic, în 
afara hainelor primite de la guvern. Că, în toată 
lumea asta, nu există niciun obiect care să-i 
aparţină. 

— E OK. Dacă vrei, te poţi uita la lucrurile 
mele. 

Ea îmi deschide medalionul şi studiază poza 
lui Gale, pe a lui Prim şi pe a mamei. Desface 
paraşuta argintie, ia caneaua şi şi-o pune pe 
degetul mic. 

— Mi se face sete numai când o privesc. 

Pe urmă găseşte perla pe care mi-a dat-o 
Peeta. 


— Asta €...? 
— Da, răspund. Am reuşit cumva să trec 
peste asta. 


Nu vreau să vorbesc despre Peeta. Una dintre 


părţile bune ale instrucției e faptul că mă- 
mpiedică să mă gândesc la el. 

— Haymitch zice că e din ce în ce mai bine, 
spune ea. 

— Poate, dar s-a schimbat. 

— Aşa cum te-ai schimbat şi tu. Şi eu. ŞI 
Finnick, şi Haymitch, şi Beetee. Ca să nu-ncep 
cu Annie Cresta. Arena ne-a dat bine peste cap 
pe toţi, nu crezi? Sau te mai simţi încă la fel ca 
fata care s-a oferit voluntar în locul surorii ei? 
mă întreabă. 

— Nu, îi răspund. 

— Asta e singurul lucru în privinţa căruia s-ar 
putea să aibă dreptate doctorul meu de nebuni. 
Nu există întoarcere. Prin urmare putem s- 
acceptăm lucrurile aşa cum sunt acum. 

Îmi aşază suvenirele la loc în sertar, în ordine, 
şi se urcă în patul de vizavi de al meu exact 
când se sting luminile. 

— Nu ţi-e teamă c-o să te-omor la noapte? 

— De parcă eu nu ţi-aş putea face de 
petrecanie, îi răspund. 

Pe urmă râdem, fiindcă amândouă ne simţim 
atât de schilodite, încât pare un miracol dac-o 
să ne putem scula mâine dimineaţă. Dar putem. 
Reuşim în fiecare zi. Şi, până la finele 
săptămânii, coastele mele sunt aproape ca noi, 
iar Johanna e în stare să-şi monteze puşca fără 
ajutor. 

La sfârşitul zilei, soldatul York dă aprobator 


din cap, către noi amândouă. 

— Excelentă treabă, soldaţi. 

— Cred c-a fost mai uşor să câştigăm Jocurile, 
bombăne Johanna, când am ajuns destul de 
departe ca să nu mai putem fi auzite. 

Dar privirea ei spune că e încântată. 

De fapt, suntem aproape binedispuse când 
intrăm în sala de mese, unde mă aşteaptă Gale, 
să mâncăm împreună. Rămân în toane la fel de 
bune şi când primesc o porţie uriaşă de tocană 
de vită. 

— Primele transporturi de hrană au sosit în 
dimineaţa asta, îmi spune Sae Unsuroasa. Asta 
e carne de vacă adevărată, din Districtul 10. Nu 
unul dintre câinii voştri sălbatici. 

— Nu-mi amintesc să fi refuzat tu vreunul, 
ripostează Gale. 

Ne alăturăm unui grup din care fac parte 
Delly, Annie şi Finnick. Transformarea lui Finnick 
de după căsătorie e impresionantă. Celelalte 
încarnări ale sale - idolul decadent pe care l-am 
întâlnit înainte de Jubileul Pacificării, aliatul 
enigmatic din arenă, tânărul zdrobit care a- 
ncercat să m-ajute să rezistăm împreună - toţi 
aceştia au fost înlocuiţi de cineva care radiază 
de viaţă. Îşi etalează pentru prima oară 
adevăratul farmec, umorul discret şi firea 
plăcută. Nu dă niciodată drumul mâinii lui 
Annie. Nici când merg, nici când mănâncă. Mă 
îndoiesc că are de gând s-o facă vreodată. Ea e 


pierdută într-un soi de uimire fericită. Încă mai 
sunt momente când îţi dai seama că în creierul 
ei se produce o alunecare şi o altă lume îi 
atrage privirea. Dar câteva cuvinte adresate de 
Finnick o aduc înapoi. 

Delly, pe care o cunosc de când eram mică, 
dar la care nu m-am gândit niciodată prea mult, 
a crescut în ochii mei. | s-a povestit ce mi-a spus 
Peeta în noaptea de după nuntă, dar nu e 
bârfitoare. Haymitch spune că e cea mai bună 
apărătoare pe care-o am ori de câte ori 
explodează Peeta într-un soi de furie ucigaşă 
contra mea. Îmi ia întotdeauna apărarea, dând 
vina pe percepțiile lui negative, inoculate de 
tortura Capitoliului. Are mai multă influenţă 
asupra lui decât oricine altcineva, fiindcă pe ea 
o cunoaşte cu adevărat. Oricum, chiar dacă 
Delly îmi înfrumuseţează părţile bune, apreciez 
asta. Sincer vorbind, am nevoie de o uşoară 
înfrumusețare. 

Sunt moartă de foame şi tocana e delicioasă - 
carne de vită, cartofi, napi şi ceapă într-un sos 
gros - aşa că trebuie să-mi impun să mestec 
mai încet. În toată sala de mese se simte efectul 
revigorant al unei mâncări gustoase. Modul în 
care îi face pe oameni mai prietenoşi, mai 
amuzanţi, mai optimişti, reamintindu-le că nu e 
o greşeală să continue să trăiască. E mai bună 
decât orice medicament. Mă străduiesc s-o 
savurez cât mai multă vreme şi mă alătur 


conversaţiei. Îmi înmoi pâinea în sos şi ciugulesc 
din ea ascultându-l pe Finnick spunând o 
poveste caraghioasă, despre o broască ţestoasă 
de mare, care a plecat înot cu pălăria lui. Incep 
să râd înainte să-mi dau seama că el e aici. Stă 
exact în partea opusă a mesei, în spatele locului 
gol de lângă Johanna. Privindu-mă. Mă sufoc 
pentru o clipă, când pâinea înmuiată în sos mi 
se opreşte în gât. 

— Peeta! exclamă Delly. Îmi pare atât de bine 
să te văd afară... şi lângă noi. 

În spatele lui stau doi paznici voinici. El îşi ţine 
tava cu stângăcie, în echilibru pe vârfurile 
degetelor, fiindcă are încheieturile mâinilor 
încătuşate, cu un lanţ scurt între ele. 

— Ce-i cu brăţările astea elegante? întreabă 
Johanna. 

— Încă nu sunt tocmai demn de încredere, îi 
explică Peeta. Nu pot nici măcar să stau aici 
fără permisiunea voastră. 

Arată către paznici cu o mişcare a capului. 

— Sigur că poţi să stai aici. Suntem prieteni 
vechi, spune Johanna, bătând cu palma pe locul 
de lângă ea. La Capitoliu, eu şi Peeta am fost 
ţinuţi în celule învecinate. Suntem foarte 
familiarizați unul cu ţipetele altuia. 

Annie, care stă de partea cealaltă a Johannei, 
îşi acoperă urechile, gestul prin care părăseşte 
realitatea. Finnick îi aruncă o privire furioasă 
Johannei şi o cuprinde cu braţul pe Annie. 


— Cum? Doctorul meu de nebuni spune că nu 
trebuie să-mi cenzurez gândurile. Face parte din 
terapie, ripostează Johanna. 

Mica noastră petrecere şi-a pierdut 
însufleţirea. Finnick murmură tot felul de lucruri 
către Annie, până când ea îşi îndepărtează uşor 
mâinile. Urmează un lung răstimp de tăcere, în 
care toată lumea se preface că mănâncă. 

— Annie, spune radioasă Delly, ştii că Peeta 
ţi-a împodobit tortul de nuntă? La noi în oraş, 
familia lui deţinea o brutărie, iar el făcea 
glazurile. 

Annie se uită cu prudenţă dincolo de Johanna. 

— Mulţumesc, Peeta. A fost minunat. 

— Cu plăcere, Annie, răspunde el, şi îi aud în 
glas acea notă de blândeţe pe care-o crezusem 
dispărută pentru totdeauna. 

Chiar dacă nu mi se adresează mie. Totuşi 
există. 

— Dacă vrem să ne-ncadrăm în timp cu 
plimbarea aia, am face bine să mergem, îi 
spune Finnick soţiei sale. Aranjează ambele tăvi 
astfel încât să le poată duce cu o singură mână, 
în timp ce strânge mâna ei cu cealaltă. Mi-a 
părut bine să te văd, Peeta. 

— Să te porţi frumos cu ea, Finnick. Altminteri 
s-ar putea să-ncerc să ţi-o iau. 

Ar fi putut fi o glumă, dacă tonul n-ar fi fost 
atât de rece. Tot ce transmite e ceva negativ. 
Neîncrederea făţişă în Finnick, aluzia că Peeta a 


pus ochii pe Annie, că Annie l-ar putea părăsi pe 
Finnick, că eu nu exist. 

— Oh, Peeta, spune Finnick, cu detaşare. Nu 
mă face să regret că ţi-am repornit inima. 

Se îndepărtează conducând-o pe Annie, după 
ce îmi aruncă o privire îngrijorată. 

— Ţi-a salvat într-adevăr viaţa, Peeta. Nu 
numai o dată, spune Delly după plecarea lor, cu 
reproş în glas. 

— Pentru ea. Peeta arată spre mine cu o 
mişcare uşoară a capului. Pentru rebeliune. Nu 
de dragul meu. Nu-i datorez nimic. 

N-ar trebui să muşc momeala, dar o fac. 

— Poate că nu. Dar Mags a murit şi tu eşti 
încă aici. Asta ar trebui să-nsemne ceva. 

— Da, o mulţime de lucruri ar putea însemna 
altceva decât par, Katniss. Am nişte amintiri 
cărora nu le pot da niciun sens, şi nu cred c-au 
fost alterate de Capitoliu. O mulţime de nopţi 
din tren, de exemplu, ripostează el. 

Alte aluzii. Că în tren s-ar fi întâmplat mai 
multe decât în realitate. Ceea ce s-a întâmplat 
într-adevăr - nopţile alea în care mi-aş fi pierdut 
minţile dacă nu m-ar fi ţinut în braţe - nu mai 
contează. Totul e o minciună, totul e un mod de 
a abuza de el. 

Peeta schiţează un gest cu lingura, făcând 
legătura dintre Gale şi mine. 

— Voi doi sunteţi acum oficial un cuplu, sau 
încă mai târăsc povestea cu îndrăgostiţii născuţi 


sub o stea potrivnică? 

— O mai târăsc, spune Johanna. 

Cuprins de spasme, Peeta îşi încleştează 
pumnii, pentru a şi-i destinde apoi cu un gest 
bizar. E tot ce poate face ca să îi ţină departe de 
gâtul meu? Simt muşchii lui Gale încordându-se 
lângă mine, mă tem de o ceartă. 

Dar el se mulţumeşte să spună: 

— N-aş fi crezut dacă n-aş fi văzut cu ochii 
mei. 

— Ce-ai văzut? întreabă Peeta. 

— Pe tine, răspunde Gale. 

— Va trebui să fii ceva mai explicit, spune 
Peeta. Ce-i cu mine? 

— Te-au înlocuit cu o altă versiune a ta, cu un 
mutant rău, spune Johanna. 

Gale îşi bea tot laptele. 

— Ai terminat? mă întreabă. 

Mă ridic şi traversăm sala, ducându-ne tăvile 
la locul lor. La uşă mă opreşte un bătrân, fiindcă 
încă mai strâng în pumn restul de pâine 
înmuiată în sos. Ceva din expresia mea, sau 
poate faptul că n-am încetat să ascund pâinea, 
îl face să mă trateze cu băgare de seamă. Mă 
lasă să-mi îndes bucata în gură şi-mi văd de 
drum. Aproape am ajuns la uşa 
compartimentului meu când începe Gale din 
nou să vorbească. 

— Nu m-am aşteptat la asta. 

— Ţi-am spus că mă urăşte, zic eu. 


— E vorba de felul în care te urăşte. E atât 
de... familiar. Şi eu simţeam aşa, recunoaşte el. 
Când te vedeam sărutându-l pe ecran. Insă eu 
ştiam că, în parte, eram nedrept. El nu-şi dă 
seama de asta. 

Ajungem la uşă. 

— Poate mă vede pur şi simplu aşa cum sunt 
în realitate. Trebuie să dorm. 

Gale mă prinde de braţ înainte de-a apuca să 
dispar. 

— Aşa gândeşti tu acum? 

Ridic din umeri. 

— Katniss, sunt cel mai vechi prieten al tău, 
crede-mă când îţi spun că nu te vede aşa cum 
eşti în realitate. 

Mă sărută pe obraz şi pleacă. 

Stau pe pat, încercând să-mi îndes în cap 
informaţiile din manualele de tactică militară, în 
timp ce amintirile nopţilor din tren, alături de 
Peeta, îmi distrag atenţia. Peste vreo douăzeci 
de minute soseşte Johanna şi se aruncă de-a 
latul patului meu, la picioare. 

— Ai pierdut ce-a fost mai frumos. Delly s-a- 
nfuriat pe Peeta, pentru că te-a tratat aşa. | s-a 
piţigăiat vocea. A fost ca şi cum ar fi înjunghiat 
cineva un şoarece cu furculiţa, de mai multe ori 
la rând. Toată lumea din sală o privea ţintă. 

— Şi Peeta ce-a făcut? întreb. 

— A-nceput să se certe cu el însuşi, de parcă 
ar fi fost doi oameni în acelaşi timp. Paznicii s- 


au văzut nevoiţi să-l scoată afară. Partea bună a 
fost că nimeni n-a băgat de seamă când i-am 
dat eu gata tocana. 

Johanna îşi freacă pântecul proeminent cu 
palma. Mă uit la stratul de negreală de sub 
unghiile ei. Şi mă-ntreb dacă oamenii din Şapte 
fac vreodată baie. 

Petrecem două ore punându-ne una alteia 
întrebări despre termenii militari. Le vizitez pe 
mama şi pe Prim pentru o vreme. Când sunt din 
nou în compartimentul meu, după duş, privind 
ţintă întunericul, întreb în sfârşit: 

— Johanna, l-ai auzit într-adevăr ţipând? 

— Făcea parte din tortură, spune ea. Ca 
gaiţele-limbute din arenă. Numai că era real. ŞI 
nu se oprea după o oră. Tic-tac. 

— Tic-tac, şoptesc eu drept răspuns. 
Trandafiri. Lupi mutanţi. Tributuri. Delfini 
glazuraţi. Prieteni. Gaiţe zeflemitoare. Stilişti. 
Eu. 

În noaptea asta, toate ţipă în visele mele. 


Chapter 18 

Mă dedic instrucției cu sete de răzbunare. 
Antrenamentele, simulările, exerciţiile de 
mânuire a armelor, prelegerile despre tactică 
sunt hrana mea, aerul meu, viaţa mea. Câţiva 
dintre noi suntem mutaţi într-o grupă 
suplimentară, ceea ce mă face să sper că mă 
număr printre cei propuşi să ia parte la 
adevăratul război. Soldaţii i-au găsit un nume 
simplu, Cvartalul, dar în orarul tatuat pe braţul 
meu se numeşte L.S.S., ceea ce înseamnă Lupte 
de Stradă Simulate. În adâncurile Districtului 13 
s-a construit un cvartal fictiv al Capitoliului. 
Instructorul ne împarte în grupe de câte opt şi 
încercăm să ne îndeplinim misiunile - ocuparea 
unei poziţii, distrugerea unei ţinte, 
percheziţionarea unei locuinţe - ca şi cum am 
lupta într-adevăr în războiul împotriva 
Capitoliului. Totul e aranjat astfel încât oricare 
dintre faptele tale poate avea consecinţe 
nefaste. Un pas greşit declanşează o mină de 
teren, pe un acoperiş apare un lunetist, ţi se 
blochează puşca, un țipăt de copil te atrage într- 
o ambuscadă, comandantul detaşamentului tău 
- care e o simplă voce inclusă în program - e 
lovit de un mortier şi trebuie să intuieşti ce ai de 
făcut fără să mai primeşti ordine. O parte din 
tine ştie că totul e o simulare şi că n-o să fii 
ucis. Dacă declanşezi erupția unei mine de 


teren, auzi explozia şi trebuie să te prefaci că te 
prăbuşeşti mort la pământ. Dar din alte puncte 
de vedere totul pare cât se poate de real - 
soldaţii duşmani în uniforme de Apărători ai 
Păcii, deruta provocată de o bombă fumigenă. 
Suntem şi gazaţi. Numai eu şi Johanna reuşim 
să ne punem mâăştile la timp. Tot restul 
detaşamentului nostru îşi pierde cunoştinţa 
pentru zece minute. Şi presupusul gaz inofensiv 
cu care mi-am umplut de câteva ori plămânii îmi 
dă o durere groaznică de cap pe toată durata 
zilei. 

Cressida şi echipa ei ne filmează pe mine şi 
pe Johanna în poligonul de tragere. Ştiu că Gale 
şi Finnick sunt filmaţi la rândul lor. Totul face 
parte dintr-o nouă serie de prop-uri, care-i arată 
pe rebeli pregătindu-se pentru invazia 
Capitoliului. În ansamblu, lucrurile merg foarte 
bine. 

La instrucţia de dimineaţă începe să-şi facă 
apariţia şi Peeta. Cătuşele au dispărut, dar 
continuă să fie însoţit fără încetare de doi 
paznici. După prânz, îl văd în partea opusă a 
terenului, antrenându-se împreună cu un grup 
de începători. Nu ştiu ce-au de gând. Dacă o 
ciorovăială cu Delly îl poate face să se certe cu 
sine însuşi, n-are ce căuta la o lecţie despre 
asamblarea unei arme. 

Când ajung faţă-n faţă cu Plutarch, mă 
asigură că totul e pentru camerele de filmat. Au 


filme cu Annie măritându-se şi cu Johanna 
trăgând la ţintă, dar întregul Panem se-ntreabă 
ce e cu Peeta. Trebuie să-l vadă luptând pentru 
rebeli, nu pentru Snow. Şi poate reuşesc să 
filmeze şi câteva secvenţe cu noi doi, nu 
neapărat sărutându-ne, dar părând măcar 
fericiţi că suntem din nou împreună... 

Întrerup pe loc discuţia şi plec. Asta n-o să se- 
ntâmple. 

În rarele mele momente de inactivitate, 
privesc cu nelinişte pregătirile pentru invazie. 
Văd cum sunt adunate echipamentele şi 
proviziile, cum sunt alcătuite diviziile. Îţi poţi da 
seama când primeşte cineva ordin de recrutare, 
fiindcă e tuns foarte scurt, acesta fiind semnul 
distinctiv al unui om care pleacă la luptă. Se 
discută foarte mult despre începerea ofensivei, 
primul obiectiv fiind preluarea controlului 
tunelurilor de cale ferată care alimentează 
Capitoliul. 

Cu numai câteva zile înainte de a se pune în 
mişcare primele trupe, York ne anunţă pe 
neaşteptate pe mine şi pe Johanna că, la 
recomandarea ei, am fost înscrise la examen şi 
că trebuie să ne prezentăm imediat. Sunt patru 
probe: o cursă cu obstacole pentru evaluarea 
condiţiei fizice, o lucrare scrisă despre tactică, 
un test de dexteritate în mânuirea armelor şi o 
situaţie de luptă simulată în Cvartal. Nici măcar 
n-apuc să am emoţii pentru primele trei, şi le 


trec cu bine, însă la Cvartal avem de aşteptat, 
ceva nu e încă gata. Se lucrează la un soi de 
baubau tehnic. Ne adunăm grămadă şi facem 
schimb de informaţii. Se pare că ăsta e 
adevărul, într-o foarte mare măsură. Intri singur. 
Nu ştii nimic despre situaţia în care-o să te afli. 
Un băiat ne dezvăluie, pe şoptite, c-a auzit că se 
ia drept ţintă cel mai slab punct al fiecăruia 
dintre noi. 

Punctele mele slabe? Asta e o uşă pe care nici 
măcar nu vreau s-o deschid. Dar găsesc un loc 
liniştit şi-ncerc să stabilesc care sunt. Lungimea 
listei e deprimantă. Lipsa forţei fizice. Instrucţia 
redusă la minimum. Şi, cumva, statutul meu 
proeminent de Gaiţă Zeflemitoare nu pare să fie 
un avantaj în situaţia când se încearcă să fim 
incluşi cu toţii într-un grup. Aş putea fi pusă la 
colţ pentru foarte multe lucruri. 

Johanna e chemată cu trei persoane înaintea 
mea şi o încurajez cu un semn al capului. Aş fi 
vrut să fiu prima de pe listă, fiindcă acum încep 
să reanalizez totul. În momentul când e strigat 
numele meu, habar n-am ce strategie o să 
adopt. Din fericire, odată ce pătrund în Cvartal, 
o anumită parte a instrucției îmi e într-adevăr 
de folos. E vorba de o ambuscadă. Apărătorii 
Păcii îşi fac apariţia aproape imediat şi trebuie 
să-mi croiesc drum către un punct de întâlnire 
cu detaşamentul meu împrăştiat. Străbat încet 
străzile, lichidând Apărătorii Păcii pe măsură ce 


înaintez. Doi pe acoperişul din stânga, un altul 
în pragul unei uşi, chiar în faţa mea. E 
provocator, dar nu atât de dificil cum m-am 
aşteptat. Am sentimentul sâcâitor că totul e 
prea simplu. Probabil că-mi scapă esenţa. Când 
nu mă mai despart de ţintă decât două clădiri, 
lucrurile încep să se-nfierbânte. O jumătate de 
duzină de Apărători ai Păcii dau buzna de după 
un colţ. Au mai multă putere de foc decât mine, 
dar observ ceva. Un bidon cu benzină 
abandonat neglijent în rigolă. În asta constă 
testul meu. Trebuie să-mi dau seama că 
aruncarea în aer a bidonului e singurul mod de 
a-mi îndeplini misiunea. Tocmai când sunt gata 
s-o fac, comandantul detaşamentului, care până 
în momentul ăsta nu mi-a fost absolut de niciun 
ajutor, îmi ordonă cu voce scăzută să m-arunc la 
pământ. Toate instinctele mele urlă, 
îndemnându-mă să-i ignor glasul, să apăs pe 
trăgaci, să declanşez o explozie care să-i trimită 
pe Apărătorii Păcii în înaltul cerului. Şi realizez 
dintr-odată care e, în viziunea unui militar, 
punctul meu cel mai slab. Începând cu prima 
clipă a Jocurilor, când am alergat către rucsacul 
portocaliu, şi terminând cu tirul din Opt şi cu 
traversarea impulsivă a pieţei din Doi. Nu sunt 
în stare să respect ordinele. 

Izbesc pământul cu atâta forţă şi atât de 
repede, încât voi fi nevoită să-mi smulg pietrişul 
întrat în bărbie încă o săptămână de acum 


înainte. Altcineva aruncă în aer bidonul cu 
benzină. Apărătorii Păcii mor. Eu ajung la 
punctul de întâlnire. Când ies din Cvartal prin 
capătul opus, un soldat mă felicită, îmi imprimă 
pe mână numărul detaşamentului 451 şi-mi 
spune să mă prezint la Comandament. Aproape 
ameţită de succes, fug pe coridoare, trec 
dincolo de fiecare colţ derapând, alerg în josul 
scărilor fiindcă liftul merge prea încet. Dau 
buzna în încăpere înainte de a conştientiza 
stranietatea situaţiei. N-ar fi trebuit să fiu la 
Comandament; ar fi trebuit să merg să-mi tund 
părul. Oamenii adunaţi în jurul mesei nu sunt 
recruți, sunt cei care iau deciziile. 

Când îmi fac apariţia, Boggs zâmbeşte şi 
clatină din cap. 

— la să văd. 

Acum nesigură, îi întind mâna marcată. 

— Eşti cu mine. Într-o unitate specială de 
trăgători de elită. Alătură-te detaşamentului 
tău. 

Face semn din cap către un grup aliniat lângă 
perete. Gale. Finnick. Alţi cinci, pe care nu-i 
cunosc. Detaşamentul meu. Nu numai că am 
fost admisă, o să acţionez sub ordinele lui 
Boggs. Împreună cu prietenii mei. Îmi impun să 
mă apropii de ei cu paşi calmi, soldăţeşti, în loc 
să sar într-un picior de bucurie. 

Şi probabil că avem un rol important, fiindcă 
ne aflăm la Comandament, iar asta n-are nimic 


de-a face cu o anumită Gaiţă Zeflemitoare. 
Plutarch stă lângă un panou mare, plat, din 
centrul mesei. Ne dă explicaţii despre natura 
lucrurilor cu care ne vom confrunta la Capitoliu. 
Mă gândesc că prezentarea e groaznică - 
fiindcă nici măcar ridicându-mă pe vârfuri nu 
reuşesc să văd ce e pe panou - până când 
apasă pe un buton. Imaginea holografică a unui 
cvartal din Capitoliu e proiectată în aer. 

— De exemplu, asta e zona din jurul unei 
cazărmi a Apărătorilor Păcii. Nu e lipsită de 
importanţă, dar nu reprezintă o ţintă crucială şi, 
cu toate acestea, uitaţi-vă. 

Plutarch tastează un soi de cifru şi încep să 
clipească o serie de lumini. Sunt de culori 
diferite şi pâlpâie la intervale diferite. 

— Fiecare dintre lumini este numită cocon. ŞI 
reprezintă un obstacol care poate fi orice, de la 
o bombă până la o haită de mutanţi. ŞI, fără 
doar şi poate, indiferent ce ar conţine, e menit 
fie să vă prindă în cursă, fie să vă ucidă. Unele 
există încă din Zilele Întunecate, altele au fost 
realizate de-a lungul anilor. Ca să fiu sincer, am 
creat eu însumi un mare număr. Acest program, 
sustras de unul dintre oamenii noştri când am 
părăsit Capitoliul, e cea mai recentă informaţie 
pe care-o deţinem. Ei nu ştiu că-l avem. Dar 
chiar şi aşa, e posibil să fi fost activaţi coconi 
noi în ultimele luni. Cu asta o să vă confruntati. 

Îmi dau seama că picioarele m-au purtat către 


masă abia când ajung la câţiva centimetri 
distanţă de hologramă. Mâna mi se întinde şi ia 
în căuşul palmei o lumină verde, care clipeşte 
cu foarte mare viteză. 

Lângă mine e cineva, cu trupul încordat. 
Finnick, fireşte. Fiindcă numai un învingător 
putea să vadă ceea ce am văzut eu atât de 
repede. Arena, împodobită cu o dantelă de 
coconi concepuţi de creatorii-de-joc. Degetele 
lui Finnick mângâie o lumină roşie, neîntreruptă, 
de deasupra unei uşi. 

— Doamnelor şi domnilor... 

Vocea lui e scăzută, însă a mea răsună în 
întreaga încăpere: 

— Incepe cea de-a Şaptezeci şi şasea Ediţie a 
Jocurilor Foamei! 

Izbucnesc în râs. Repede. Înainte de a avea 
cineva timp să reţină ceea ce se ascunde sub 
cuvintele pe care abia le-am pronunţat. Înainte 
de a se înălța sprânce-ne, de a fi formulate 
obiecţii, de a se pune lucrurile cap la cap, 
ajungându-se la concluzia că trebuie să fiu 
ţinută cât mai departe cu putinţă de Capitoliu. 
Pentru că un învingător furios, obişnuit să 
gândească singur, cu un ţesut de cicatrice 
psihologice prea gros pentru a fi străpuns, este, 
poate, ultima persoană pe care ţi-o doreşti în 
detaşament. 

— Plutarch, nici măcar nu ştiu de ce te-ai mai 
obosit să ne trimiţi pe mine şi pe Finnick la 


instrucţie, spun. 

— Da, suntem deja cei mai potriviţi soldaţi pe 
care-i ai, adaugă Finnick, cu semeţia unui cocoș. 
— Să nu credeţi că mi-a scăpat asta, zice el, 
cu o fluturare nerăbdătoare a mâinii. Acum la 
loc comanda, soldat Odair şi soldat Everdeen. 

Am de terminat o prezentare. 

Ne retragem la locurile noastre, ignorând 
privirile întrebătoare aruncate către noi pe 
traseu. Adopt o atitudine de extremă 
concentrare când Plutarch continuă, dând când 
şi când din cap, schimbându-mi poziţia ca să 
văd mai bine, spunându-mi tot timpul că trebuie 
să rezist până ce mă pot duce în pădure, să 
urlu. Sau să-njur. Sau să plâng. Sau poate toate 
în acelaşi timp. 

Dacă ăsta a fost un test, atunci l-am trecut şi 
eu, Şi Finnick. După ce termină Plutarch şi se 
suspendă şedinţa, trec printr-un moment 
cumplit când aflu că există un ordin special, dat 
anume pentru mine. Dar stipulează pur şi 
simplu că sunt scutită de tunsoarea militară, 
fiindcă se doreşte ca, în momentul anticipatei 
capitulări, Gaiţa Zeflemitoare să semene cât 
mai mult cu putinţă cu fata din arenă. Pentru 
camerele de luat vederi, bineînţeles. Ridic din 
umeri şi comunic că problema reprezentată de 
lungimea părului meu mi-e total indiferentă. Mi 
se îngăduie să plec fără alte comentarii. 

Pe hol, eu şi Finnick gravităm unul în jurul 


altuia. 

— Ce-o să-i spun lui Annie? mă întreabă el pe 
şoptite. 

— Nimic, îi răspund. Exact asta vor afla de la 
mine mama şi sora mea. 

E destul de rău să ştim c-o să ne întoarcem 
într-o arenă complet echipată. N-are sens să le- 
o spunem pe neaşteptate celor dragi. 

— Dacă ea vede holograma aia..., începe 
Finnick. 

— N-o s-o vadă. E o informaţie secretă. 
Trebuie să fie, spun eu. Oricum, nu se compară 
cu adevăratele Jocuri. Numărul supravieţuitorilor 
poate fi oricât de mare. Reacţia noastră a fost 
exagerată, pentru că... ei, ştii de ce. Incă mai 
vrei să mergi, nu-i aşa? 

— Bineînţeles. Vreau să-l ucid pe Snow la fel 
de mult ca şi tine. 

— N-o să fie ca în celelalte dăţi, spun cu voce 
fermă, încercând să mă conving în aceeaşi 
măsură şi pe mine însămi. 

Şi atunci mi se dezvăluie adevărata frumuseţe 
a situaţiei. 

— De data asta Snow o să facă parte dintre 
jucători. 

Înainte de a avea timp să mai spunem ceva, 
îşi face apariţia Haymitch. N-a participat la 
şedinţă, nu e preocupat de arenă, ci de cu totul 
altceva. 

— Johanna e din nou la spital. 


Îmi închipuiam că Johanna e bine, că a trecut 
examenul, dar că n-a fost repartizată în unitatea 
trăgătorilor de elită. E extrem de periculoasă 
când aruncă o secure, însă când e vorba de 
arme de foc e un ţintaş de talie medie. 

— E rănită? Ce-a păţit? 

— S-a întâmplat când era în Cvartal. Se 
încearcă descoperirea slăbiciunilor potenţiale 
ale fiecărui soldat. Aşa c-au inundat strada, 
spune Haymitch. 

Asta nu mă lămureşte. Johanna ştie să-noate. 
Cel puţin eu îmi aduc aminte că am văzut-o 
înotând la Jubileul Pacificării. Nu ca Finnick, 
fireşte, dar pe el nu-l egalează niciunul dintre 
noi. 

— Şi ce dacă? 

— Aşa au torturat-o la Capitoliu. Au udat-o 
leoarcă şi-au folosit şocuri electrice, îmi explică 
Haymitch. În Cvartal şi-a adus brusc aminte. A 
intrat în panică, n-a mai ştiut unde se află. 
Acum e din nou sedată. 

Eu şi Finnick stăm pur şi simplu neclintiţi, ca şi 
cum ne-am fi pierdut darul vorbirii. Mă duc cu 
gândul la faptul că Johanna nu face niciodată 
duş. 

Îmi amintesc de ziua când şi-a impus să iasă 
în ploaie, de parcă picăturile ar fi fost de acid. 
Atunci am pus starea ei pe seama renunţării la 
morfină. 

— Ar trebui să mergeţi s-o vedeţi. Îi sunteţi 


cei mai apropiaţi prieteni, spune Haymitch. 

Asta înrăutăţeşte lucrurile. Nu ştiu ce e de 
fapt între Johanna şi Finnick. Dar eu abia dac-o 
cunosc. N-are familie. N-are prieteni. N-are nici 
măcar un simbol din Districtul 7, pe care să-l 
pună lângă uniforma din sertarul anonim. Nimic. 

— Mai bine mă duc să-l anunţ pe Plutarch. N-o 
să fie încântat, continuă Haymitch. Vrea să 
pătrundă în Capitoliu cât mai mulţi învingători 
cu putinţă, pentru camerele de luat vederi. 
Crede că e indicat, pentru un spectacol de 
televiziune cât mai reuşit. 

— Tu şi Beetee mergeţi? îl întreb. 

— Cât mai mulţi învingători tineri şi frumoşi 
cu putinţă, se corectează el. Aşa că nu. Noi vom 
sta aici. 

Finnick se duce direct la Johanna, însă eu mai 
zăbovesc câteva minute, până iese din sală 
Boggs. El e acum comandantul meu, prin 
urmare bănuiesc că lui trebuie să-i cer o favoare 
specială. Când îi spun ce am de gând, îmi scrie 
un permis, adică îmi îngăduie să merg în pădure 
în timpul Meditaţiei, cu condiţia să nu ies din 
raza vizuală a paznicilor. Alerg în 
compartimentul meu, gândindu-mă să folosesc 
paraşuta, dar e prea încărcată de amintiri urâte. 
Traversez în schimb coridorul şi iau una dintre 
feşele albe de bumbac pe care le-am adus din 
Doisprezece. Pătrată. Rezistentă. Exact ce-mi 
trebuie. 


În pădure găsesc un pin şi desprind de pe 
crengi pumni întregi de ace parfumate. După ce 
adun o grămăjoară în mijlocul feşei, îi unesc 
marginile, le răsucesc şi le leg strâns cu o 
coardă de viţă, făcând un ghemotoc de 
dimensiunile unui măr. 

Odată ajunsă în uşa camerei de spital, o 
privesc o clipă pe Johanna şi realizez că 
impresia de cruzime se datorează mai ales 
atitudinii ei dezagreabile. Acum, când asta îi 
lipseşte, nu e decât o femeie tânără, slabă, cu 
ochii mari luptându-i-se să rămână deschişi, în 
ciuda puterii medicamentelor. Îngrozită de ceea 
ce i-ar putea aduce somnul. Mă apropii şi îi 
întind ghemotocul. 

— Ce e asta? întreabă, cu voce răguşită. 
Vârfurile umede ale părului îi acoperă fruntea ca 
nişte ace minuscule. 

— L-am făcut pentru tine. Ca să ţi-l pui în 
sertar. l-l aşez în palmă. Miroase-l. 

Îşi duce ghemotocul la nas şi inspiră cu 
prudenţă. 

— Parfumul de acasă. 

| se umplu ochii de lacrimi. 

— Asta şi speram. Fiindcă eşti din Şapte, spun 
eu. Îţi aduci aminte cum ne-am cunoscut? Erai 
un copac. Ei, numai pentru scurt timp. 

Ea îmi prinde pe neaşteptate încheietura 
mâinii într-o strânsoare de fier. 

— Trebuie să-l ucizi, Katniss. 


— Nu-ţi face griji. 

Rezist tentaţiei de a-mi elibera mâna dintr-o 
smucitură. 

— Jură-mi. Pe ceva la care ţii, şuieră ea. 

— Jur. Pe viaţa mea. 

Dar ea continuă să-mi reţină braţul. 

— Pe viaţa familiei tale, insistă. 

— Pe viaţa familiei mele, repet. 

Presupun că grija pentru propria mea 
supravieţuire nu e destul de convingă-toare. Ea 
îmi dă drumul şi îmi frec încheietura. 

— Oricum, de ce crezi că plec acolo, cap sec? 

Asta o face să zâmbească uşor. 

— Aveam pur şi simplu nevoie s-o aud. 

Îşi apasă ghemotocul cu ace de pin pe nări şi 
închide ochii. 

Zilele rămase trec într-un vârtej. După cele 
câteva exerciţii fizice din fiecare dimineaţă, 
detaşamentul meu stă în poligon pe întreaga 
durată a timpului de instrucţie. Exersez mai ales 
tirul cu arma, dar o oră pe zi e rezervată pentru 
armamentul special, ceea ce înseamnă că eu 
îmi folosesc arcul de Gaiţă Zeflemitoare, iar 
Gale trage cu arcul lui perfect adaptat pentru uz 
militar. 

Tridentul conceput de Beetee pentru Finnick 
are o mulţime de caracteristici speciale, dar cel 
mai remarcabil e faptul că, după ce îl aruncă, nu 
e nevoit să alerge după el, fiindcă revine în 
mâna lui la simpla apăsare a unui buton plasat 


pe o brățară metalică. 

Uneori tragem în manechine cu uniforme de 
Apărători ai Păcii, ca să ne familiarizăm cu 
hibele echipamentului lor de protecţie. Cu 
crăpăturile armurii, ca să spun aşa. Dacă 
nimereşti carnea, eşti răsplătit cu o răbufnire de 
sânge fals. Manechinele noastre sunt murate în 
lichid roşu. 

E liniştitor să vezi până unde se înalţă nivelul 
de precizie al detaşamentului nostru. Alături de 
Finnick şi Gale, include cinci soldaţi din 
Treisprezece. Jackson, o femeie de vârstă 
mijlocie care e locţiitoarea lui Boggs, pare 
oarecum apatică, dar poate lovi obiecte pe care 
noi, ceilalţi, nu suntem în stare să le zărim nici 
măcar cu luneta. Prezbitism, spune ea. Două 
surori cu vârsta între douăzeci şi treizeci de ani, 
pe nume Leeg - le spunem Leeg 1 şi Leeg 2 ca 
să simplificăm lucrurile -, seamănă atât de bine 
când sunt îmbrăcate în uniformă încât eu nu le 
pot deosebi înainte de a observa că Leeg 1 are 
în ochi nişte pete mici, gălbui. Doi bărbaţi mai 
vârstnici, Mitchell şi Homes, nu vorbesc 
niciodată prea mult, dar îţi pot nimeri un fir de 
praf de pe cizme de la cincizeci de metri. Văd şi 
alte detaşamente de trăgători, de asemenea 
destul de bune, dar nu înţeleg pe deplin care e 
statutul nostru până în dimineaţa când ni se 
alătură Plutarch. 

— Detaşament Patru-Cinci-Unu, aţi fost 


selectaţi pentru o misiune specială, începe el. 

Imi muşc interiorul buzei, sperând nebuneşte 
că e vorba de asasinarea lui Snow. 

— Avem foarte mulţi trăgători de elită, dar e 
mare criză de echipaje de cameramani. De 
aceea v-am ales pe voi opt pentru a fi ceea ce 
numim noi „detaşamentul-vedetă”. Voi veţi fi 
feţele invaziei - pe ecran. 

Dezamăgirea, şocul şi chiar furia străbat 
întregul grup. 

— De fapt spui că n-o să luăm parte cu 
adevărat la luptă, se răsteşte Gale. 

— O să luaţi parte la luptă, dar poate nu 
întotdeauna în prima linie. Dacă în acest tip de 
război există aşa ceva, spune Plutarch. 

— Niciunul dintre noi nu vrea asta. 

Remarca lui Finnick e urmată de un murmur 
general de aprobare, dar eu păstrez tăcerea. 

— O să mergem la luptă. 

— O să fiţi cât se poate de utili pentru 
acţiunile militare, zice Plutarch. Şi s-a hotărât 
deja că sunteţi mult mai valoroşi în apariţiile 
televizate. Numai uitaţi-vă ce eficientă a fost 
Katniss umblând peste tot în costumul de Gaiţă 
Zeflemitoare. A modificat cursul întregii 
rebeliuni. Observaţi că ea e singura care nu se 
plânge? Pentru că-nţelege cât de mare e 
puterea ecranului. 

În realitate, Katniss nu se plânge fiindcă n-are 
de gând să rămână în „detaşamentul-vedetă”, 


dar îşi dă seama că e necesar să ajungă la 
Capitoliu înainte de a-şi putea duce planul la 
îndeplinire. Însă dacă e prea ascultătoare poate 
stârni suspiciuni în aceeaşi măsură. 

— Dar n-o să fie totul numai prefăcătorie, nu-i 
aşa? întreb. Ar fi o irosire a talentului nostru. 

— Nu-ţi face griji, îmi spune Plutarch. O s- 
aveţi o mulţime de ţinte reale pe care să le luaţi 
în bătaia armei. Dar ai grijă să nu sari în aer. Am 
destule pe cap şi fără să fiu nevoit să te- 
nlocuiesc. Acum mergeţi la Capitoliu şi puneţi în 
scenă un spectacol bun. 

În dimineaţa îmbarcării, îmi iau rămas-bun de 
la familia mea. Nu le-am spus că sistemele de 
apărare ale Capitoliului seamănă perfect cu 
armele din arenă, dar plecarea mea la război e, 
în sine, suficient de îngrozitoare. Mama mă . 
strânge cu putere în braţe timp îndelungat. li 
simt lacrimile pe obraji, ceea ce nu s-a 
întâmplat când am fost aleasă pentru Jocuri. 

— Nu-ţi face griji, o să fiu în siguranţă, în ceea 
mai mare măsură posibilă. O să fac parte dintre 
marionetele televizate de Plutarch, o liniştesc 
eu. 

Prim mă conduce până la uşile spitalului. 

— Cum te simţi? 

— Mai bine, ştiind că eşti într-un loc unde nu 
te poate atinge Snow, îi răspund. 

— Când ne vom revedea, vom fi deja eliberate 
de sub teroarea lui, spune Prim cu fermitate. 


Apoi îşi aruncă braţele în jurul gâtului meu. Fii 
prudentă. 

Mă gândesc dacă să-mi iau rămas-bun de la 
Peeta şi hotărăsc că n-ar fi indicat pentru 
niciunul dintre noi. Dar îmi strecor perla în 
buzunarul uniformei. Un simbol al băiatului cu 
pâinea. Dintre toate locurile din lume, aeronava 
ne duce în Doisprezece, unde a fost amenajată 
o zonă improvizată de transport, departe de 
front. Fără trenuri de lux de data asta, ci cu un 
vagon de marfă, plin de soldaţi în uniforme de 
un gri întunecat, care dorm cu capetele pe 
rucsacuri. După o călătorie de două zile, suntem 
debarcaţi într-unui dintre tunelurile care duc la 
Capitoliu, şi parcurgem alte şase ore de drum 
pe jos, având grijă să călcăm numai pe o linie 
trasată cu o vopsea de un verde-strălucitor, 
care marchează un culoar sigur de trecere prin 
care se poate ajunge deasupra, în aer liber. 

leşim în tabăra rebelilor, o întindere alcătuită 
din zece cvartale de lângă gara în care am ajuns 
eu şi Peeta, în toate dintre călătoriile noastre de 
până acum. Locul mişună deja de soldaţi. 
Detaşamentului 451 i se repartizează un loc în 
care să-şi ridice corturile. Zona e considerată 
sigură de peste o săptămână. Rebelii i-au 
îndepărtat pe Apărătorii Păcii, pierzând în luptă 
sute de vieţi. Forţele Capitoliului s-au retras şi s- 
au regrupat mai departe, în profunzimea 
oraşului. Între noi se întind străzile minate, 


pustii şi ademenitoare. Toate trebuie să fie 
curățate de coconi înainte de a putea avansa. 

Mitchell întreabă de bombardamentele 
aeriene - ne simţim foarte golaşi cu corturile 
întinse sub cerul liber - dar Bogos îi spune că 
asta este o falsă problemă. Cea mai mare parte 
a flotei aeriene a fost distrusă în Doi, sau în 
timpul invaziei. Dacă a mai rămas vreo navă, 
atunci e păstrată la loc sigur. Probabil pentru ca 
Snow şi oamenii lui de încredere să poată fugi în 
ultima clipă, într-un buncăr prezidenţial de 
aiurea, dacă o să fie necesar. Propriile noastre 
nave au fost lăsate la sol după ce proiectilele 
antiaeriene ale Capitoliului ne-au decimat 
primele valuri de asalt. Războiul ăsta se va 
purta pe străzi, cu speranţa că urmările se vor 
reduce la avarii minore ale infrastructurii şi la 
un minim de victime omeneşti. Rebelii vor 
Capitoliul, exact aşa cum voia Capitoliul 
Districtul 13. 

După trei zile, o mare parte a detaşamentului 
451 riscă să dezerteze de plictiseală. Cressida şi 
oamenii ei ne filmează în timp ce tragem. Ni se 
spune că facem parte din echipa de 
dezinformare. Dacă rebelii nu distrug decât 
coconii lui Plutarch, Capitoliului îi vor fi de ajuns 
două minute ca să-şi dea seama că avem 
holograma. Aşa că petrecem foarte mult timp 
spulberând lucruri lipsite de importanţă, ca să-i 
punem pe o pistă falsă. Ne mulţumim, cu 


precădere, să sporim mormanele de sticlă- 
curcubeu provenită de la exploziile din clădirile 
de culoarea bomboanelor. Presupun că în film 
sunt intercalate momentele distrugerii unor 
ţinte semnificative. Din când în când se pare că 
e într-adevăr nevoie de serviciile unui ţintaş de 
elită. Opt mâini se ridică, dar eu, Gale şi Finnick 
nu suntem aleşi niciodată. 

— E vina ta, fiindcă te-ai născut cu o faţă gata 
pregătită pentru aparatul de filmat, îi spun lui 
Gale. 

Dacă privirile ar putea ucide... 

Cred că de fapt nu ştiu ce să facă cu noi trei, 
mai ales cu mine. Mi-am adus costumul de Gaiţă 
Zeflemitoare, dar n-am fost filmată decât în 
uniformă. Uneori folosesc o puşcă, alteori mi se 
cere să trag cu arcul. E ca şi cum n-ar vrea să 
piardă Gaiţa Zeflemitoare pe de-a-ntregul, 
dorind în acelaşi timp să-mi minimalizeze rolul, 
reducându-mă la un simplu infanterist. De 
vreme ce puţin îmi pasă, e mai degrabă 
amuzant decât supărător să-mi imaginez 
disputele care se desfăşoară în Treisprezece. 

În timp ce îmi manifest nemulţumirea pentru 
lipsa noastră de participare reală la luptă, sunt 
preocupată de propriile mele planuri. Fiecare 
dintre noi are asupra sa harta Capitoliului, pe 
hârtie. Oraşul e de forma unui pătrat aproape 
perfect. Caroiajul împarte harta în pătrate mai 
mici, cu litere în partea de sus şi cu numere în 


lateral, astfel încât să formeze o reţea. O 
folosesc, memorând fiecare intersecţie şi fiecare 
stradă laterală, dar e un material care poate fi 
îmbunătăţit. Comandanții folosesc holograma lui 
Plutarch. Fiecare are câte o şmecherie portabilă, 
numită holo, care generează imagini de genul 
celor pe care le-am văzut la Comandament. Pot 
totodată să mărească o anumită porţiune a 
reţelei, văzând astfel ce coconi îi aşteaptă. 

Un holo e un aparat simplu, de fapt o hartă 
înfrumuseţată, care nu poate transmite sau 
recepționa mesaje. Însă îi e cu mult superior 
versiunii mele pe hârtie. 

Un holo este activat de vocea unui comandant 
care-şi pronunţă numele. Odată pus în 
funcţiune, răspunde şi la comenzile altor voci 
din detaşament, astfel încât să poată fi preluat 
de altcineva dacă, să zicem, Boggs este ucis 
sau grav rănit. Dacă cineva din detaşament 
repetă de trei ori la rând cuvintele „lacătul- 
întunericului”, holo-ul explodează, aruncând în 
aer tot ce se află în jur, pe o rază de cinci metri. 
Asta din motive de securitate, sau pentru cazul 
capturării. E de la sine înţeles că oricare dintre 
noi e capabil să dea comanda asta, fără nicio 
ezitare. 

Aşadar tot ce am de făcut e să fur holo-ul lui 
Boggs, gata activat, şi să dispar înainte să-şi 
dea seama. Dar cred c-ar fi mai uşor să-i fur 
dinţii. 


În cea de-a patra dimineaţă, soldatul Leeg 2 
trage într-un cocon greşit etichetat. Coconul nu 
eliberează un roi de țânțari mutanţi, pentru care 
rebelii sunt pregătiţi, ci expulzează în toate 
părţile o rafală de săgeți de metal, ca razele 
solare. Una nimereşte în creierul lui Leeg. Moare 
înainte de a ajunge la ea vreun medic. Plutarch 
promite c-o va înlocui urgent. 

În seara următoare soseşte noul membru al 
detaşamentului nostru. Fără cătuşe. Fără 
paznici. leşind din gară agale, cu arma 
legănându-i-se de cureaua agăţată de umăr. 
Urmează un şoc, derută, împotrivire, dar 
numărul 451 e marcat cu cerneală proaspătă pe 
dosul mâinii lui Peeta. Boggs îi ia arma şi pleacă 
să dea un telefon. 

— N-o să conteze, ne spune Peeta nouă, 
celorlalţi. Preşedinta în persoană mi-a 
încredinţat misiunea. A hotărât că prop-urile au 
nevoie de ceva mai fierbinte. 

Poate că au. Dar, dacă l-a trimis pe Peeta aici, 
Coin a mai luat şi altă decizie. Că îi sunt mai de 
folos moartă decât vie. 


Partea a treia 
ASASINATUL 


Chapter 19 

Până acum, nu mi s-a mai întâmplat niciodată 
cu adevărat să-l văd pe Boggs furios. Nici când 
i-am nesocotit ordinele, nici când am vomitat pe 
el, nici măcar când i-a spart Gale nasul. Dare 
furios când se întoarce, după ce a vorbit la 
telefon cu preşedinta. Primul lucru pe care-l 
face e s-o instruiască pe Jackson, locţiitoarea lui, 
cerându-i să alcătuiască o gardă din două 
persoane care să-l păzească pe Peeta zi şi 
noapte. Apoi mă ia la o plimbare, şerpuind 
printre corturile răsfirate din tabără până când 
detaşamentul nostru rămâne cu mult în urmă. 

— O să-ncerce să mă ucidă oricum, îi spun. 
Mai ales aici. Unde există atât de multe amintiri 
urâte care să-l stârnească. 

— O să-l izolez, Katniss, spune Bogos. 

— De ce vrea acum Coin să mă vadă moartă? 
întreb. 

— Nu recunoaşte că asta vrea. 

— Dar noi ştim că e adevărat. Şi trebuie să ai 
măcar o teorie. 

Inainte de a răspunde, Boggs mă priveşte 
lung, intens. 

— Uite ce ştiu. Preşedintei nu-i placi. Nu i-ai 
plăcut niciodată. A vrut să-l salvăm pe Peeta din 
arenă, dar nimeni altcineva n-a fost de acord. 
Lucrurile s-au înrăutățit când i-ai cerut să le 
acorde imunitate celorlalți învingători. Dar până 
şi peste asta s-ar fi putut trece cu vederea, 


ţinând cont cât de bine ţi-ai interpretat rolul. 

— Atunci care e motivul? insist eu. 

— Cândva, în viitorul apropiat, războiul se va 
sfârşi. Şi va fi ales un nou lider, spune Boggs. 

Îmi dau ochii peste cap. 

— Boggs, nimeni nu-şi închipuie că eu voi fi 
liderul. 

— Da. Aşa e, încuviinţează el. Dar o să susţii 
pe cineva. O să fie preşedinta Coin? Sau 
altcineva? 

— Nu ştiu. Nu m-am gândit niciodată la asta. 

— Dacă răspunsul tău spontan nu e Coin, 
atunci reprezinţi o ameninţare. Eşti chipul 
rebeliunii. S-ar putea să ai mai multă influenţă 
decât orice altă persoană, spune Boggs. După 
toate aparențele, n-ai făcut niciodată nimic mai 
mult decât s-o suporţi. 

— Aşa c-o să mă ucidă ca să-mi închidă gura. 
În clipa în care rostesc cuvinte-le, ştiu că sunt 
adevărate. 

— În momentul ăsta, nu mai are nevoie de 
tine ca factor de raliere. Aşa cum a spus, 
obiectivul tău principal, unirea districtelor 
împotriva Capitoliului, a fost atins, îmi 
reaminteşte el, prop-urile de acum se pot 
realiza şi fără tine. N-ai mai putea face decât un 
singur lucru ca să-nsufleţeşti rebeliunea. 

— Să mor, spun, cu voce scăzută. 

— Da. Daţi-ne un martir pentru care să 
luptăm, zice Boggs. Ceea ce n-o să se-ntâmple 


atâta vreme cât stau eu de veghe, soldat 
Everdeen. Eu am plănuit să ai o viaţă 
îndelungată. 

— De ce? 

Un asemenea mod de gândire n-o să-i aducă 
decât necazuri. 

— Nu-mi datorezi nimic, adaug. 

— Pentru că ţi-ai câştigat dreptul ăsta, spune 
el. Acum întoarce-te la detaşamentul tău. 

Ştiu c-ar trebui să-i fiu recunoscătoare lui 
Boggs fiindcă e dispus să-şi rişte capul pentru 
mine, dar adevărul e că nu mă simt decât 
frustrată. Adică, după toate astea, cum aş mai 
putea să-i fur holo-ul şi să dezertez? Era oricum 
destul de complicat să-l trădez, chiar şi fără 
acest nou nivel al îndatorării. Îi sunt deja 
datoare fiindcă mi-a salvat viaţa. 

Odată întoarsă la locul nostru, dau cu ochii de 
cauza noii mele dileme înălţându-şi calmă cortul 
şi mă înfurii. 

— Când e rândul meu să-l păzesc? o întreb pe 
Jackson. 

Ea închide pe jumătate ochii, privindu-mă cu 
îndoială, sau poate încearcă pur şi simplu să-şi 
focalizeze privirea asupra mea. 

— Nu te-am inclus în ture. 

— De ce? întreb. 

— Nu sunt sigură c-ai fi într-adevăr în stare 
să-l împuşti pe Peeta, dacă ar fi necesar, 
răspunde ea. 


Vorbesc tare, ca să m-audă clar tot 
detaşamentul. 

— Nu pe Peeta l-aş împuşca. El nu mai există. 

Johanna are dreptate. N-aş împuşca decât un 
alt mutant de-al Capitoliului. 

Mă simt bine spunând cu voce tare şi în public 
ceva oribil despre el, după toată umilinţa pe 
care-am simtit-o de când s-a-ntors. 

— EI, nici ţie nu-ţi face cinste genul ăsta de 
comentariu, zice ea. 

— Pune-o în ture, se aude Boggs, din spatele 
meu. 

Jackson clatină din cap şi notează ceva. 

— De la miezul nopţii la patru. Eşti în tură cu 
mine. 

Se aude fluierul care anunţă cina, aşa că eu şi 
Gale ne aşezăm la rând, la cantină. 

— Vrei să-l ucid? mă întreabă el, fără 
ocolişuri. 

— Asta ne-ar trimite pe amândoi înapoi, cu 
siguranţă, răspund, dar, cu toate că sunt 
furioasă, brutalitatea ofertei mă năuceşte. Sunt 
în stare să mă descurc cu el. 

— Vrei să spui c-o să te descurci până pleci? 
Tu şi harta ta pe hârtie, şi poate un holo, dacă 
reuşeşti să pui mâna pe unul? 

Vasăzică lui Gale nu i-au scăpat pregătirile 
mele. Sper că pentru ceilalţi n-au fost la fel de 
evidente. Însă, spre deosebire de Gale, niciunul 
dintre ei nu ştie cum gândesc eu. 


— N-ai de gând să pleci fără mine, nu-i aşa? 

Până-n clipa asta aveam. Dar să fiu însoţită de 
partenerul meu de vânătoare, care să-mi 
păzească spatele, nu-i o idee rea. 

— În calitate de camarad de arme, te 
sfătuiesc cu tărie să rămâi alături de 
detaşamentul tău. Dar nu te pot opri să vii cu 
mine, nu? 

El rânjeşte. 

— Nu. Dacă nu vrei cumva s-alertez toată 
armata. 

Detaşamentul 451 şi echipa de televiziune îşi 
iau cina de la cantină şi se strâng în cerc să 
mănânce. La început mă gândesc că Peeta ne 
face să nu ne simţim în largul nostru, dar către 
sfârşitul mesei îmi dau seama că mai multe 
priviri ostile se îndreaptă direct către mine. 
Ceea ce reprezintă o răsturnare rapidă de 
situaţie, fiindcă sunt sigură că, la apariţia lui 
Peeta, întregul detaşament era îngrijorat de 
pericolul pe care-l reprezintă, mai ales pentru 
mine. Dar nu înţeleg ce se petrece decât după 
ce primesc un telefon de la Haymitch. 

— Ce-ncerci să faci? Îl provoci să treacă la 
atac? mă întreabă el. 

— Sigur că nu, răspund. Nu vreau decât să mă 
lase-n pace. 

— Păi, nu poate. Nu după tot ce i-a făcut 
Capitoliul, zice Haymitch. Uite ce e, poate Coin 
l-o fi trimis acolo cu speranţa c-o să te ucidă, 


dar el nu ştie asta. Peeta nu-nţelege ce se- 
ntâmplă cu el. Aşa că nu-l poţi condamna... 

— Nu-l condamn. 

— Ba da! Îl pedepseşti iarăşi şi iarăşi pentru 
lucruri care-i scapă de sub control. Ei, nu spun 
că nu trebuie să ai la-ndemână o armă 
încărcată, douăzeci şi patru de ore pe zi. Dar 
cred că e timpul să-ţi plimbi prin cap un mic 
scenariu. Dacă tu ai fi fost luată de Capitoliu şi 
viespchestrată, şi dacă apoi ai fi-ncercat să-l 
omori pe Peeta, crezi că aşa te-ar fi tratat el? 

Amuţesc. Nu, el nu m-ar fi tratat nicidecum 
aşa. Ar fi-ncercat să mă redobândească, cu 
orice preţ. Nu m-ar fi exclus din viaţa lui, nu m- 
ar fi abandonat, nu m-ar fi întâmpinat cu 
ostilitate la tot pasul. 

— Noi doi am făcut o înţelegere, am promis că 
vom încerca să-l salvăm. Îţi aduci aminte? 
întreabă Haymitch. Fiindcă nu răspund, închide 
după ce adaugă, scurt: încearcă să o faci. 

Aerul înviorător al zilei de toamnă devine 
rece. Cea mai mare parte a detaşamentului se 
adăposteşte în sacii de dormit. Unii se culcă sub 
cerul liber, în apropierea sursei de căldură aflate 
în centrul taberei, în vreme ce alţii se retrag în 
corturi. Moartea surorii sale a făcut-o în cele din 
urmă pe Leeg 1 să-şi piardă controlul şi 
hohotele ei înăbuşite străbat pânza groasă a 
cortului, ajungând până la noi. Eu mă 
ghemuiesc în cortul meu, cu gândul la cuvintele 


lui Haymitch. Îmi e ruşine când îmi dau seama 
că, din cauza ideii mele fixe de a-l asasina pe 
Snow, mi-am permis să ignor o problemă mult 
mai dificilă. Încercarea de a-l salva pe Peeta din 
lumea tenebroasă în care l-a aruncat 
viespchestrarea. Nu ştiu cum să-l găsesc, ca să 
nu mai vorbesc de a-l călăuzi pe drumul către 
ieşire. Nu sunt nici măcar în stare să fac un 
plan. Pe lângă asta, traversarea arenei pline de 
capcane, găsirea lui Snow şi trimiterea unui 
glonţ în ţeasta lui par un joc de copii. 

La miezul nopţii, ies din cort şi-mi ocup locul 
pe un scaun pliant de lângă aerotermă, intrând 
în tura de pază împreună cu Jackson. Boggs i-a 
spus lui Peeta să doarmă afară, la vedere, unde 
putem sta cu toţii cu ochii pe el. Însă Peeta nu 
doarme. Stă în schimb în capul oaselor, cu sacul 
de dormit ridicat până la piept, încercând cu 
stângăcie să facă noduri pe o bucată scurtă de 
sfoară. Îmi e foarte cunoscută. E cea pe care mi- 
a împrumutat-o Finnick în noaptea petrecută în 
buncăr. Când o văd în mâinile lui, e ca şi cum 
Finnick ar repeta vorbele lui Haymitch, 
spunându-mi că l-am abandonat pe Peeta. 
Acum ar fi un moment potrivit să-ncerc să repar 
lucrurile. Dacă m-aş putea gândi la nişte cuvinte 
potrivite. Dar nu pot. Aşa că tac. Mă mulţumesc 
să las noaptea să se umple de sunetul 
răsuflărilor soldaţilor. 

După vreo oră, aud glasul lui Peeta. 


— Ultimii doi ani trebuie să fi fost istovitori 
pentru tine. Tot încercând să te hotărăşti dacă 
să mă ucizi sau nu. Când una, când alta. Când 
da, când ba. 

Asta sună grosolan de nedrept şi mă simt mai 
întâi îmboldită să-i dau un răspuns tăios. Dar îmi 
reamintesc discuţia cu Haymitch şi încerc să fac 
un prim pas prudent către Peeta. 

— N-am vrut niciodată să te ucid. In afara 
momentelor când am crezut că-i ajutai pe 
profesionişti să mă omoare. Pe urmă m-am 
gândit la tine ca la... un aliat. 

E un cuvânt potrivit, nu atrage după sine 
niciun pericol. Nu sugerează nicio implicare 
sentimentală şi nu e ameninţător. 

— Aliată. Peeta pronunţă cuvântul pe 
îndelete, savurându-l. Prietenă. lubită. 
Învingătoare. Duşmană. Logodnică. Ţintă. 
Mutant. Vecină. Vânător. Tribut. Aliată. O să-l 
adaug pe lista cuvintelor de care mă folosesc 
când încerc să te descifrez, îşi împleteşte 
frânghia pe degete, înfăşurând-o şi 
desfăşurând-o. Necazul e că nu mai pot 
discerne între ce e real şi ce e inventat. 

Întreruperea respiraţiilor ritmice sugerează fie 
că oamenii s-au trezit, fie că de fapt nu 
dormeau. Bănuiesc că a doua variantă 
reprezintă adevărul. 

Vocea lui Finnick se ridică dintr-o moviliţă 
plasată în umbră. 


— Ar trebui să-ntrebi, Peeta. Annie aşa face. 

— Pe cine să-ntreb? zice el. În cine pot avea 
încredere? 

— Începe cu noi, propune Jackson. Suntem 
detaşamentul tău. 

— Sunteţi paznicii mei, subliniază Peeta. 

— Şi asta, recunoaşte ea. Dar ai salvato 
mulţime de vieţi în Treisprezece. Nu uităm astfel 
de lucruri. 

În tăcerea care urmează, încerc să-mi 
imaginez cum ar fi dacă n-aş putea să 
deosebesc iluzia de realitate. Cum ar fi să nu 
ştiu dacă mama sau Prim mă iubesc. Dacă Snow 
e duşmanul meu. Dacă omul din partea opusă a 
aerotermei m-a salvat sau m-a sacrificat. Cu 
foarte puţin efort, viaţa mea se preschimbă 
rapid în coşmar, îmi doresc dintr-odată să-i pot 
spune lui Peeta totul, să-i explic cine e el, şi cine 
sunt eu, şi cum am ajuns amândoi aici. Dar nu 
ştiu cum să-ncep. Nu sunt bună de nimic. De 
nimic. 

Când au mai rămas doar câteva minute până 
la ora patru, Peeta se întoarce din nou spre 
mine. 

— Culoarea ta preferată... e verdele? 

— Întocmai. Mă gândesc să adaug ceva. lar a 
ta e portocaliul. 

— Portocaliul? Nu pare convins. 

— Nu portocaliul strălucitor. Pastelat. Ca 
apusul de soare, îi explic. Cel puţin aşa mi-ai 


spus cândva. 

— Oh. Inchide o clipă ochii, poate încercând 
să invoce acel apus de soare, apoi dă din cap. 
Mulţumesc. 

Insă dintre buzele mele se rostogolesc şi alte 
cuvinte. 

— Eşti pictor. Eşti brutar. Îţi place să dormi cu 
ferestrele deschise. Nu pui niciodată zahăr în 
ceai. Şi îţi înnozi întotdeauna şireturile de două 
ori. 

Pe urmă mă reped în cort, înainte de a face 
ceva stupid, cum ar fi să plâng. 

În dimineaţa următoare trag în geamurile 
clădirilor, împreună cu Finnick şi Gale, pentru 
echipa de televiziune. Când ne întoarcem în 
tabără, îl găsim pe Peeta stând în cerc, alături 
de soldaţii din Treisprezece, care sunt înarmaţi, 
dar discută deschis cu el. Jackson a inventat un 
joc numit „Real sau imaginar”, ca să-l ajute pe 
Peeta. El aminteşte o întâmplare pe care o 
crede adevărată, iar ei îi spun dacă e aşa sau 
nu, adăugând de obicei o scurtă explicaţie. 

— Majoritatea oamenilor din Doisprezece au 
murit în incendiu. 

— Adevărat. Mai puţin de nouă sute au reuşit 
s-ajungă vii în Treisprezece. 

— Incendiul a izbucnit din vina mea. 

— Nu e adevărat. Preşedintele Snow a distrus 
Districtul 12 exact aşa cum a făcut cu 
Treisprezece, ca să le trimită rebelilor un mesaj. 


Ideea mi se pare bună până când îmi dau 
seama că eu sunt singura care poate confirma 
sau nega ceea ce îl apasă. Jackson ne împarte în 
schimburi de pază. Ne pune pe mine, pe Finnick 
şi pe Gale împreună cu câte un soldat din 
Treisprezece. În felul ăsta, Peeta are mereu 
acces la cineva care îl cunoaşte într-un mod 
mult mai personal. Îşi petrece foarte mult timp 
luând în considerare informaţii mărunte, cum ar 
fi locul de unde cumpărau săpun oamenii din 
districtul nostru. Gale îl pune la curent cu o 
mulţime de lucruri despre Doisprezece; Finnick 
e expert în privinţa ambelor ediţii ale Jocurilor la 
care a participat Peeta, fiindcă a fost mentor în 
prima şi tribut în a doua. Însă cele mai 
importante confuzii din mintea lui Peeta mă au 
pe mine ca obiect - iar explicaţiile nu sunt 
întotdeauna simple -, aşa că schimburile 
noastre de cuvinte sunt dureroase şi pline de tot 
felul de semnificaţii, deşi nu ne referim decât la 
cele mai superficiale detalii. Culoarea rochiei 
purtate de mine în Districtul 7. Slăbiciunea mea 
pentru checurile cu brânză. Numele profesorului 
nostru de matematică din primii ani de şcoală. 
Reconstruirea amintirilor lui despre mine e 
chinuitoare. Poate că nici măcar nu e posibilă, 
după tot ce i-a făcut Snow. Dar cred că e datoria 
mea să-l ajut să încerce. 

In după-amiaza următoare, suntem anunţaţi 
că e nevoie de întregul detaşament ca să 


punem în scenă un prop într-adevăr complicat. 
Peeta a avut dreptate în privinţa unui singur 
lucru: Coin şi Plutarch sunt supăraţi din cauza 
calităţii filmelor primite de la detaşamentul- 
vedetă. Foarte plictisitoare. Nu stârnesc câtuşi 
de puţin interesul. Răspunsul evident e că nu ne 
lasă niciodată să facem nimic altceva în afară 
de a trage cu arma de dragul spectacolului. Insă 
acum nu e vorba să aducem argumente în 
apărarea noastră, ci să realizăm un prop 
utilizabil. Aşa că astăzi a fost ales pentru filmare 
un cvartal special. Conţine chiar şi doi coconi 
activi. Unul dezlănţuie o rafală de focuri de 
armă. Celălalt aruncă o plasă asupra 
invadatorilor şi îi capturează pentru 
interogatoriu sau pentru execuţie, în funcţie de 
preferinţe. Totuşi, nu e decât un cvartal 
rezidenţial, unde nu există nimic de importanţă 
strategică. 

Echipa de televiziune vrea să sugereze 
existenţa unui risc de mai mari proporţii 
declanşând bombe fumigene şi adăugând focuri 
de armă în fundal, ca efect sonor. Toată lumea, 
inclusiv cameramanii, îşi pune echipamentul de 
protecţie de categorie grea, de parcă ar trebui 
s-ajungem în inima luptei. Ni se permite să luăm 
armele speciale, împreună cu puştile. Boggs 
merge chiar până la a-i înapoia arma lui Peeta, 
deşi are grijă să-i spună cu voce sonoră că nu e 
încărcată decât cu gloanţe oarbe. 


Peeta se mulţumeşte să ridice din umeri. 

— Oricum nu sunt cine ştie ce ţintaş. 

Pare preocupat să-l privească pe Pollux, 
ajungând până în punctul în care situaţia devine 
oarecum stânjenitoare când dezleagă misterul 
şi începe să vorbească agitat. 

— Eşti un avox, nu-i aşa? Imi dau seama după 
felul în care înghiţi. În închisoare, cu mine, erau 
doi avocşi. Darius şi Lavinia, dar paznicii le 
spuneau de obicei roşcaţii. Au fost servitorii 
noştri la Centrul de Antrenament, aşa că i-au 
arestat şi pe ei. l-am privit când au fost torturați 
până la moarte. Ea a avut noroc. Au folosit un 
voltaj prea mare şi i s-a oprit imediat inima. Dar 
ca să-l dea gata pe Darius a fost nevoie de zile- 
ntregi. L-au bătut, au tăiat bucăţi din el. li 
puneau întruna întrebări, numai că el nu putea 
să vorbească, scotea pur şi simplu nişte sunete 
înfiorătoare, animalice. Dar nu voiau informaţii, 
înţelegeţi? Voiau doar să văd eu totul. 

Peeta se uită în jur, la feţele noastre uluite, ca 
şi cum ar aştepta un răspuns. Fiindcă nimeni nu 
vine în întâmpinarea dorinţei lui, întreabă: 

— Adevărat sau nu? 

Lipsa de reacţie îl tulbură şi mai mult. 

— Adevărat sau nu? insistă. 

— Adevărat, spune Boggs. Adică, din câte 
informaţii am eu... e adevărat. 

Peeta îşi gârboveşte umerii. 

— Mi-am închipuit. Amintirea asta n-avea 


nimic... strălucitor. 

Se îndepărtează de noi fără nicio ţintă, 
bombănind ceva despre degetele de la mâini şi 
de la picioare. 

Mă îndrept spre Gale, îmi apăs fruntea de 
echipamentul lui de protecţie acolo unde 
trebuie să-i fie pieptul şi îi simt braţele 
strângându-se în jurul meu. Ştiu în sfârşit 
numele fetei răpite de Capitoliu din pădurea 
Districtului 12 sub ochii mei, ştiu ce soartă a 
avut Apărătorul Păcii care mi-a fost prieten şi 
care s-a străduit să salveze viaţa lui Gale. Nu e 
un moment potrivit pentru evocarea amintirilor 
plăcute. Şi-au pierdut vieţile din cauza mea. Îi 
adaug pe lista mea personală de victime, care a 
început în arenă şi cuprinde acum mii de 
oameni. Când ridic ochii, văd că asupra lui Gale 
efectul a fost cu totul altul. Expresia lui spune 
că nu sunt destui munţi de năruit, destule oraşe 
de distrus. Promite moarte. 

Având povestea sinistră spusă de Peeta 
proaspătă în minte, înaintăm pe cioburile de 
sticlă ce ne scrâşnesc sub tălpi până ce 
ajungem la ţinta noastră, cvartalul pe care 
trebuie să-l luăm în stăpânire. E un obiectiv real, 
deşi neînsemnat. Ne adunăm în jurul lui Boggs 
şi studiem proiecția străzii, redată de holo. De 
coconul cu focuri de armă ne desparte cam o 
treime din lungimea cvartalului, e chiar 
deasupra marchizei unui apartament. Ar trebui 


să-l dezlănţuim cu câteva gloanţe. Celălalt 
cocon e în capătul opus, la următorul colţ al 
străzii. Pentru ăsta va fi nevoie de cineva care 
să declanşeze mecanismul senzorului de 
persoane. Toată lumea se oferă voluntar, cu 
excepţia lui Peeta, care pare să nu ştie prea 
bine ce se petrece. Nu sunt aleasă eu. Sunt 
trimisă la Messalla, care îmi fardează uşor faţa 
în vederea prim-planurilor ce vor urma. 

Detaşamentul îşi ocupă poziţiile indicate de 
Boggs şi trebuie să aşteptăm până când îşi 
plasează şi Cressida cameramanii. Sunt 
amândoi în stânga noastră, Castor în partea din 
faţă a şirului şi Pollux în coada coloanei, ca să 
fie siguri că nu se filmează unul pe altul. 
Messalla aprinde două fumigene, pentru 
atmosferă. Fiindcă este atât o misiune, cât şi o 
filmare, sunt pe punctul de a întreba cine e 
şeful, comandantul sau regizorul, când Cressida 
strigă: 

— Motor! 

Ne punem încet în mişcare pe strada învăluită 
în ceaţă, exact ca într-o simulare din Cvartal. 

Toată lumea are la dispoziţie cel puţin un 
grup de ferestre pe care să le facă țăndări, dar 
adevărata ţintă îi e încredinţată lui Gale. Când 
nimereşte coconul, ne adăpostim - ne ghemuim 
în cadrul câte unei uşi sau ne lipim de pietrele 
frumoase ale pavajului, portocaliu-deschis cu 
rozaliu - în timp ce grindina de gloanţe zboară 


în toate direcţiile pe deasupra capetelor 
noastre. După o vreme, Boggs ne ordonă să 
înaintăm. 

Cressida ne opreşte înainte de a ne ridica, 
fiindcă are nevoie de câteva prim-planuri. Ne 
reconstituim pe rând acţiunile. Ne aruncăm la 
pământ, ne schimonosim feţele, repezindu-ne în 
firide. Ştim că totul e cât se poate de serios, 
însă pare oarecum ridicol. Mai ales când se 
dovedeşte că nu sunt eu cel mai prost actor din 
detaşament. Nicidecum. Râdem cu atâta poftă 
când Mitchell încearcă să exprime disperarea, 
care în viziunea lui implică scâşnete de dinţi şi 
nări umflate, încât Boggs trebuie să ne pună la 
punct. 

— Stăpâniţi-vă, Patru-Cinci-Unu, spune el, cu 
fermitate. 

Dar îl vedem reţinându-şi un zâmbet în timp 
ce verifică pentru a doua oară coconul următor, 
îşi poziţionează holo-ul, căutând cea mai bună 
lumină în văzduhul ceţos. E încă cu faţa spre noi 
când se retrage cu un pas, lipindu-şi talpa de 
pavajul portocaliu. Şi declanşează bomba care-i 
spulberă picioarele. 


Chapter 20 

E ca şi cum o fereastră pictată s-ar sparge cât 
ai clipi, dezvăluind hidoşenia lumii de dincolo de 
ea. Râsetele se preschimbă în ţipete, sângele 
pătează pietrele pastelate, fumul adevărat 
întunecă fundalul creat de efectele speciale 
pentru televiziune. 

O a doua explozie pare să despice aerul şi mă 
lasă cu urechile răsunând. Dar nu reuşesc să-mi 
dau seama de unde-a venit. 

Ajung prima lângă Boggs, încerc să dau un 
înţeles cărnii sfârtecate, membrelor lipsă, să 
găsesc ceva cu care să opresc torentul roşu 
care i se scurge din trup. Homes mă împinge la 
o parte şi deschide dintr-o smucitură o trusă de 
prim ajutor. Boggs mă apucă de încheietura 
mâinii. Faţa lui cadaverică şi plină de cenuşă 
pare să se îndepărteze. Dar următorul lui cuvânt 
e un ordin: 

— Holo-ul. 

Holo-ul. Cercetez locul mergând de-a buşilea, 
săpând printre bucăţi de dale lucind de sânge şi 
cutremurându-mă când dau peste fărâme calde 
de carne. Il găsesc aruncat pe nişte scări, alături 
de una dintre cizmele lui Boggs. Il recuperez, îl 
curăâţ cu mâinile goale în timp ce mă-ntorc la 
comandant. 

Homes a înfăşurat ciotul coapsei stângi a lui 
Boggs într-un soi de comprese, pe care sângele 


le-a îmbibat deja în întregime. Încearcă să i-l 
strângă pe celălalt cu un garou, deasupra 
genunchiului supravieţuitor. Restul 
detaşamentului s-a adunat într-o formaţie 
protectoare, în jurul nostru şi al echipei de 
televiziune. Finnick se străduieşte să-l 
resusciteze pe Messalla, pe care explozia l-a 
izbit de un perete. Jackson se răsteşte într-un 
comunicator portabil, încercând fără succes să 
alerteze tabăra, ca să trimită medici, dar eu îmi 
dau seama că e prea târziu. Privind-o pe mama 
la lucru, am învăţat încă din copilărie că atunci 
când balta de sânge a atins o anumită 
dimensiune, nu mai există întoarcere. 

Îngenunchez alături de Boggs, pregătită să 
repet rolul pe care l-am jucat pentru Rue şi 
pentru morfinomana din Districtul 6, oferindu-i 
pe cineva de care să se agaţe când îl părăseşte 
viaţa. Dar el îşi foloseşte ambele mâini ca să se 
ocupe de holo. Tastează o comandă, îşi apasă 
degetul pe un ecran pentru recunoaşterea 
amprentei, pronunţă o serie de litere şi de 
numere ca răspuns la un mesaj al aparatului. 
Din acesta răbufneşte o rază de lumină, 
scăldându-mi faţa. 

— inapt pentru comandă, spune el. Transfer 
autorizaţia de protecţie către soldatul Katniss 
Everdeen din detaşamentul Patru-Cinci-Unu. 

Se străduieşte să-ntoarcă holo-ul către mine. 

— Spune-ţi numele. 


— Katniss Everdeen, zic eu, în raza verde. 
Sunt dintr-odată captivă în lumina ei. Nu pot să 
mă mişc, nu pot nici măcar să clipesc în timp ce 
imaginile se perindă prin faţa mea cu 
repeziciune. Mă scanează? Mă înregistrează? Mă 
orbesc? Dispar, şi eu scutur din cap, limpezindu- 
mi mintea. 

— Ce-ai făcut? 

— Pregătiţi retragerea! strigă Jackson. 

Finnick îi răspunde strigând la rândul lui ceva 
şi arătând către acel capăt al cvartalului prin 
care am intrat. O substanţă neagră, uleioasă, 
erupe ca un gheizer din pavaj, tălăzuind între 
clădiri şi dând naştere unui zid impenetrabil de 
întuneric. Pare să nu fie nici lichid, nici gaz, nici 
generat de o maşinărie, nici natural. Dar e cu 
siguranţă letal. Nu ne putem întoarce pe unde 
am venit. 

Împuşcăturile mă asurzesc când Gale şi Leeg 
1 încep să tragă, creând o potecă de-a lungul 
dalelor de pavaj, câtre capătul opus al străzii. 
Nu-mi dau seama ce fac până când nu 
explodează o altă bombă, la zece metri 
distanţă, deschizând o gaură în caldarâm. 
Atunci pricep că e o încercare rudimentară de 
îndepărtare a minelor. Îl înşfac pe Boggs 
împreună cu Homes şi începem să-l târâm pe 
urmele lui Gale. Agonia pune stăpânire pe el şi 
ţipă de durere, iar eu aş vrea să mă opresc, să 
găsesc o metodă mai bună, dar negreala se 


înalţă deasupra clădirilor, umflându-se şi 
rostogolindu-se către noi ca un val. 

Sunt smucită înapoi, îl scap din mâini pe 
Boggs, mă izbesc de pavaj. Peeta se uită în jos, 
către mine, pierdut, înnebunit, recăzut 
fulgerător în lumea viespchestrării, cu arma 
ridicată deasupra mea, coborând-o ca să-mi 
zdrobească ţeasta. Mă rostogolesc, aud patul 
puştii lovind în caldarâm, surprind cu coada 
ochiului căderea unor trupuri când Mitchell îl 
trânteşte pe Peeta, ţintuindu-l la pământ. Dar 
Peeta, întotdeauna puternic şi acum stimulat de 
nebunia veninului viespoilor-copoi, îşi strânge 
picioarele sub pântecul lui Mitchell şi îl aruncă în 
lungul străzii. 

Coconul se declanşează cu pocnetul sonor al 
unei capcane. Patru cabluri ataşate de şine 
fixate pe clădiri ies printre pietrele pavajului 
înălţând plasa care-l acoperă pe Mitchell. E lipsit 
de sens - trupul lui însângerat dintr-odată - 
până când zăresc cârligele care ies din plasa de 
sârmă. Le recunosc imediat. Împodobeau partea 
de sus a gardului din jurul Districtului 12. În 
timp ce îi strig să nu se mişte, simt mirosul 
sufocant al negrelii, dense, ca gudronul. Valul şi- 
a înălţat creasta şi începe să se prăvălească. 

Gale şi Leeg 1 trag în încuietoarea uşii 
principale a clădirii de pe colţ, apoi în cablurile 
care susţin plasa lui Mitchell. Alţii îl imobilizează 
acum pe Peeta. Mă întind din nou către Boggs 


şi, împreună cu Homes, îl târăsc în apartament, 
printr-un salon îmbrăcat în catifea roz şi albă, 
de-a lungul unui coridor pe care atârnă 
fotografii de familie şi pe podeaua de marmură 
a bucătăriei, unde ne prăbuşim. Castor şi Pollux 
aduc între ei un Peeta care se zbate. Jackson 
reuşeşte cumva să-i pună cătuşe, dar asta îl 
înnebuneşte mai tare şi sunt nevoiţi să-l închidă 
într-o debara. 

În salon, uşa din faţă se trânteşte, oamenii 
ţipă. Pe coridor se aud paşi în timp ce valul 
negru vâjâie pe lângă clădire. Din bucătărie, 
auzim ferestrele gemând şi spărgându-se. 
Mirosul nociv de gudron umple aerul. Finnick îl 
cară pe Messalla. Leeg 1 şi Cressida intră după 
ei, împleticindu-se şi tuşind. 

— Gale! ţip eu. 

El e acolo, trântind uşa bucătăriei în urma lui 
şi rostind un singur cuvânt cu voce sugrumată. 

— Gaze. 

Castor şi Pollux înşfacă prosoape şi şorţuri de 
bucătărie pe care le îndeasă în crăpături, în 
timp ce Gale vomită într-o chiuvetă de un 
galben strălucitor. 

— Mitchell? întreabă Homes. 

Leeg 1 se mulţumeşte să clatine din cap. 

Boggs îmi îndeasă holo-ul în mână. Buzele i se 
mişcă, dar nu reuşesc să înţeleg ce spune, îmi 
aplec urechea spre gura lui, ca să-i desluşesc 
şoapta răguşită. 


— Nu te încrede în ei. Nu te întoarce. Ucide-l 
pe Peeta. Fă ceea ce ai venit să faci. 

Mă retrag ca să-i pot vedea faţa. 

— Cum? Boggs? Boggs? 

Are ochii încă deschişi, dar e mort. Îndesat în 
palma mea, lipit cu sângele lui, e holo-ul. 

Izbind în uşa debaralei, picioarele lui Peeta 
întrerup zgomotul poticnit al respiraţiilor 
celorlalţi. Dar forţele par să i se împuţineze 
chiar în timp ce ascultăm. Pe urmă nu se mai 
aude nimic. Mă întreb dacă n-a murit şi el. 

— S-a stins? întreabă Finnick, coborându-şi 
privirea spre Boggs. 

Eu dau din cap. 

— Trebuie să plecăm de-aici, adaugă el. 
Imediat. Tocmai am declanşat o întreagă stradă 
de coconi. Puteţi face pariu c-am fost 
înregistraţi de camerele de supraveghere. 

— Contează pe asta, spune Castor. Toate 
străzile sunt pline de camere de supraveghere. 
Pariez c-au trimis valul negru manual, când ne- 
au văzut filmând prop-ul. 

— Comunicatoarele noastre radio au ieşit din 
funcţiune aproape instantaneu. Probabil din 
cauza unui aparat cu impulsuri 
electromagnetice. Dar vă conduc înapoi, în 
tabără. Dă-mi holo-ul. 

Jackson întinde mâna după dispozitiv, dar eu îl 
strâng la piept. 

— Nu. Boggs mi l-a dat mie. 


— Nu fi ridicolă, se răsteşte ea. 

Crede că e al ei, bineînţeles. E locţiitoarea 
comandantului. 

— E adevărat, spune Homes. l-a transferat ei 
autorizaţia principală de protecţie, când era pe 
moarte. Am văzut. 

— De ce-ar fi făcut asta? întreabă Jackson. 
Într-adevăr, de ce? Mi se învârteşte capul din 

cauza evenimentelor din ultimele câteva minute 
- Boggs mutilat, pe moarte, mort. Furia ucigaşă 
a lui Peeta. Mitchell însângerat, captiv în plasă 
şi înghiţit de valul negru. Mă întorc spre Bogos, 
simt o nevoie cumplită să fie din nou viu. Sunt 
dintr-odată sigură că el, şi poate numai el, era 
complet de partea mea. Mă gândesc la ultimele 
lui ordine... 

Nu te încrede în ei. Nu te întoarce. Ucide-l pe 
Peeta. Fă ceea ce ai venit să faci. 

Ce-a vrut să spună? În cine să nu mă încred? 

În rebeli? În Coin? În oamenii care mă privesc 
chiar acum? N-o să mă-ntorc, dar el trebuie să fi 
ştiut că nu pot trage pur şi simplu un glonţ în 
capul lui Peeta. Pot? Ar trebui s-o fac? Boggs 
ştia că de fapt am venit aici ca să dezertez şi să- 
| ucid pe Snow pe cont propriu? 

Nu pot să desluşesc toate astea acum, aşa că 
mă hotărăsc să respect primele două ordine: să 
n-am încredere în nimeni şi să pătrund mai 
adânc în Capitoliu. Dar cum pot justifica asta? 
Cum îi pot convinge să mă lase să păstrez holo- 


ul? 

— Fiindcă mă aflu aici într-o misiune specială, 
încredinţată de preşedinta Coin. Cred că Boggs 
era singurul care ştia. 

Explicaţia n-o convinge nicidecum pe Jackson. 

— În ce misiune? 

De ce să nu le spun adevărul? E tot atât de 
plauzibil ca orice aş putea inventa. Dar trebuie 
să sune a misiune adevărată, nu a răzbunare. 

— Trebuie să-l asasinez pe preşedintele Snow 
înainte ca pierderile de vieţi omeneşti din acest 
război să pună populaţia noastră în situaţia de a 
nu-şi mai putea asigura subzistenţa. 

— Nu te cred, spune Jackson. Fiind 
comandantul tău din acest moment, îţi ordon 
să-mi transferi mie autorizaţia principală de 
protecţie. 

— Nu, mă-mpotrivesc eu. Ar fi o violare 
directă a ordinelor preşedintei Coin. 

Armele sunt aţintite. Jumătate de detaşament 
le-a îndreptat spre Jackson, iar cealaltă jumătate 
spre mine. Cineva e gata să-şi piardă viaţa, 
când intervine Cressida. 

— E adevărat. De aceea suntem noi aici. 
Plutarch vrea să se televizeze totul. Crede că 
dacă reuşim s-o filmăm pe Gaiţa Zeflemitoare 
omorându-l pe Snow o să punem capăt 
războiului. 

Ceea ce o amuţeşte până şi pe Jackson. Apoi 
arată cu arma către dulap. 


— Şi el ce caută aici? 

Cu asta mă dă gata. Nu mă pot gândi la niciun 
motiv raţional pentru care ar trimite Coin un 
băiat labil, programat să mă ucidă, alături de 
mine într-o asemenea misiune-cheie. Aşa ceva 
îmi şubrezeşte într-adevăr povestea. Cressida 
îmi vine din nou în ajutor. 

— Pentru că ambele interviuri luate de Caesar 
Flickerman după Jocuri au fost filmate în 
apartamentul preşedintelui Snow. Plutarch 
crede că Peeta ne poate fi într-o anumită 
măsură de ajutor într-un loc despre care avem 
puţine informaţii. 

Vreau s-o întreb pe Cressida de ce minte 
pentru mine, de ce se zbate ca să ne lansăm 
într-o misiune pe care mi-am atribuit-o singură. 
Dar nu e momentul potrivit. 

— Trebuie să plecăm! spune Gale. Eu o urmez 
pe Katniss. Dacă nu vreţi să mergeţi, întoarceţi- 
vă în tabără. Dar să ne mişcăm odată! 

Homes descuie debaraua şi îşi saltă pe umăr 
un Peeta inconştient. 

— Gata. 

— Boggs? întreabă Leeg 1. 

— Nu-l putem lua cu noi. El ar fi fost de acord, 
răspunde Finnick. 

Desprinde arma de pe umărul lui Boggs și îi 
atârnă cureaua peste cureaua propriei arme. 

— Condu-ne, soldat Everdeen. 

Nu ştiu cum să-i călăuzesc. Mă uit la holo, 


căutând indicaţii. E încă activat, dar pentru 
mine e ca şi cum n-ar fi. N-am timp să-i apăs la 
nimereală butoanele, încercând să descopăr 
cum să-l manevrez. 

— Nu ştiu să folosesc ăsta. Boggs a zis c-o să 
mă ajuţi, îi spun lui Jackson. A zis că pot conta 
pe tine. 

Ea se încruntă, îmi smulge instrumentul din 
mână şi tastează o comandă. Apare o 
intersecţie. 

— Dacă ieşim pe uşa bucătăriei, dăm într-o 
curte mică, apoi ajungem în spatele unui alt 
bloc cu apartamente de pe colţ. Asta e vederea 
de sus a celor patru străzi care se intersectează. 

Incerc să mă orientez în timp ce privesc ţintă 
secţiunea transversală a hărţii, cu coconi în 
toate direcţiile. Şi sunt marcați numai aceia de 
care ştie Plutarch. Holo-ul nu ne-a indicat nici că 
cvartalul pe care abia l-am părăsit era minat, 
nici că exista gheizerul negru, nici că plasa era 
din sârmă ghimpată. Pe lângă asta, s-ar putea 
să ne confruntăm cu Apărătorii Păcii, acum, 
când ştiu unde ne aflăm. Îmi muşc interiorul 
buzei, simțind că toată lumea se uită la mine. 

— Puneţi-vă măştile. leşim pe unde-am intrat. 

Obiecţii instantanee. Îmi ridic vocea, 
acoperindu-le. 

— Dacă valul a fost atât de puternic, probabil 
a declanşat şi a absorbit toţi ceilalţi coconi de 
pe traseu. 


Îmi cântăresc cu toţii spusele. Pollux face 
câteva semne grăbite către fratele lui. 

— E posibil să fi scos din funcţiune şi 
camerele de supraveghere, traduce Castor. A 
acoperit lentilele. 

Gale îşi sprijină o cizmă de masă şi studiază 
stropii negri de pe bombeu. Îi răzuieşte cu un 
cuţit de bucătărie din grămada de pe masă. 

— Nu e o substanţă corozivă. Cred că era 
menită fie să ne sufoce, fie să ne otrăvească. 

— E probabil cea mai bună decizie pe care-o 
putem lua, spune Leeg 1. 

Ne fixăm măştile. Finnick o potriveşte pe a lui 
Peeta pe chipul lipsit de viaţă. Cressida şi Leeg 
1 sprijină între ele un Messalla năucit. 

Aştept să deschidă cineva drumul când îmi 
aduc aminte că asta cade acum în sarcina mea. 
Împing uşa bucătăriei şi nu întâmpin nicio 
rezistenţă. Un strat ceva mai gros de un 
centimetru din substanţa neagră, vâscoasă, s-a 
scurs din salon pe aproape trei sferturi din 
lungimea culoarului. Când îl testez, atingându-l 
delicat cu vârful cizmei, descopăr că are 
consistenţa gelului. Îmi ridic piciorul şi, după ce 
o întind uşor, substanţa recade la locul ei. Fac 
trei paşi prin gel şi mă uit înapoi. Tălpile mele n- 
au lăsat nicio urmă. E primul lucru bun care se- 
ntâmplă astăzi. După ce traversez salonul, 
stratul de gel se îngroaşă la loc. Deschid uşor 
uşa din faţă, aşteptându-mă ca înăuntru să se 


reverse substanţă din belşug, dar gelul negru îşi 
păstrează forma. 

Cvartalul roz cu portocaliu pare să fi fost 
afundat într-o vopsea neagră, lucioasă, şi lăsat 
să se usuce. Gelul acoperă pavajul, clădirile, 
chiar şi acoperişurile. Deasupra străzii atârnă o 
picătură imensă, ca o lacrimă. În afara ei se 
conturează două forme. A unei ţevi de armă şi a 
unei mâini omeneşti. Mitchell. Aştept pe trotuar, 
holbându-mă la el până ce mi se alătură întregul 
grup. 

— Dacă vrea cineva să se-ntoarcă, din 
indiferent ce motiv, acum e momentul, spun. 
Fără-ntrebări, fără resentimente. 

Nimeni nu pare înclinat să se retragă. Aşa că 
mă îndrept spre interiorul Capitoliului, ştiind că 
n-avem prea mult timp. Gelul e mai adânc aici, 
are între zece şi cincisprezece centimetri şi 
scoate un sunet de absorbţie de fiecare dată 
când îţi ridici piciorul, dar continuă să ne 
acopere urmele. 

Valul trebuie să fi fost imens, acţionat de o 
forţă înspăimântătoare, fiindcă a afectat mai 
multe cvartale din faţa noastră. ŞI, cu toate că 
păşesc cu prudenţă, mă gândesc că instinctul 
nu m-a înşelat în privinţa declanşării celorlalţi 
coconi. Un cvartal e presărat cu trupuri aurii de 
viespoi-copoi. Probabil au fost eliberaţi numai ca 
să fie apoi ucişi de gaze. Ceva mai încolo, un 
întreg bloc de apartamente s-a prăbuşit şi zace 


grămadă sub gel. Traversez intersecţia în fugă, 
cerându-le celorlalţi printr-o ridicare a mâinii să 
aştepte în timp ce caut orice ar putea sugera c- 
o să avem necazuri, dar valul pare să fi 
dezactivat coconii cu mult mai bine decât un 
detaşament de rebeli. 

În al cincilea cvartal, îmi dau seama că am 
ajuns în punctul unde încep să dispară urmele 
valului. Adâncimea gelului s-a redus la doi 
centimetri şi jumătate şi zăresc acoperişurile de 
un albastru-verzui palid trăgând cu ochiul de 
dincolo de intersecţie. Lumina după-amiezii s-a 
împuţinat şi avem mare nevoie să găsim o 
ascunzătoare şi să facem un plan. Aleg un 
apartament aflat la o distanţă de două treimi 
din lungimea cvartalului. Homes forţează 
încuietoarea şi le ordon celorlalţi să intre. Eu 
rămân în stradă pentru încă vreo câteva minte, 
privind cum dispar ultimele noastre urme, apoi 
trec pragul şi închid uşa. 

Lanternele încastrate în arme luminează un 
salon amplu, şi pereţii acoperiţi de oglinzi ne 
trimit la fiecare pas înapoi imaginile propriilor 
feţe. Gale verifică ferestrele, care par intacte, şi 
îşi scoate masca. 

— E în ordine. Mirosul se simte, dar nu e atât 
de puternic. 

Planul locuinţei pare identic cu al primului 
apartament în care ne-am adăpostit. Gelul 
opreşte lumina naturală din partea din faţă, dar 


prin jaluzelele din bucătărie se strecoară totuşi 
o licărire. 

De-a lungul coridorului se află două 
dormitoare, cu camere de baie. Din salon 
porneşte o scară în spirală, ducând spre un 
spaţiu necompartimentat, care ocupă o mare 
parte a primului etaj. Acolo nu există ferestre, 
dar lumina a fost lăsată aprinsă, probabil de 
cineva evacuat în grabă. Un ecran de 
televiziune imens, gol, dar strălucind uşor, 
ocupă un perete întreg. Prin încăpere sunt 
împrăştiate fotolii de pluş şi canapele. Asta e 
locul unde ne adunăm, trântindu-ne pe mobila 
capitonată şi încercând să ne recăpătăm 
răsuflarea. 

Jackson îşi ţine arma îndreptată spre Peeta, 
deşi e tot încătuşat şi inconştient, atârnând de-a 
curmezişul canapelei albastre pe care l-a depus 
Homes. Ce-o să fac cu el? Dar cu echipa de 
televiziune? Ca să fiu sinceră, cu toată lumea, în 
afară de Gale şi Finnick? Pentru că o să-mi fie 
mai uşor să dau de urma lui Snow cu ajutorul lor 
decât fără ei. Dar nu pot conduce zece oameni 
prin Capitoliu, n-aş putea nici dacă aş şti să 
folosesc holo-ul. Ar fi trebuit, aş fi putut să-i 
trimit înapoi când am avut ocazia? Sau ar fi fost 
periculos? Atât pentru ei, cât şi pentru misiunea 
mea? Poate n-ar fi trebuit să-l ascult pe Boggs, 
fiindcă e posibil să fi fost victima unei iluzii din 
clipele dinaintea morţii. Poate ar fi fost cazul să 


mărturisesc adevărul, însă atunci Jackson ar fi 
preluat comanda şi aş fi sfârşit prin a ajunge 
înapoi, în tabără. Unde aş fi fost nevoită să-i dau 
socoteală lui Coin. 

În momentul când complexitatea încurcăturii 
în care am atras pe toată lumea începe să-mi 
împovăreze mintea, o succesiune de explozii 
îndepărtate îşi trimit vibraţiile în încăpere. 

— N-a fost aproape, ne asigură Jackson. La cel 
puţin patru sau cinci cvartale distanţă. 

— Acolo unde l-am lăsat pe Boggs, spune 
Leeg 1. Cu toate că nimeni n-a făcut nicio 
mişcare către el, televizorul prinde viaţă, 
emițând un ţiuit strident şi ridicând în picioare 
jumătate din grupul nostru. 

— E în ordine, strigă Cressida. Nu e decât o 
transmisiune de urgenţă. În asemenea cazuri, 
toate televizoarele din Capitoliu se deschid 
automat. 

Pe ecran suntem noi, imediat după ce bomba 
l-a doborât pe Boggs. O voce din afara cadrului 
le explică telespectatorilor la ce se uită în timp 
ce noi încercăm să ne regrupăm, reacţionăm la 
apariţia gelului negru expulzat din pavaj, 
pierdem controlul situaţiei. Privim haosul care 
urmează până când mânjeşte valul camerele. 
Ultima imagine e a lui Gale, singur pe stradă, 
încercând să tragă printre cablurile care-l ţin 
suspendat pe Mitchell. 

Reporterul ne identifică pe mine, pe Gale, pe 


Finnick, pe Boggs, pe Peeta şi pe Cressida după 
nume. 

— Nu e nicio vedere aeriană. Boggs a avut 
probabil dreptate în privinţa capacităţii lor de 
zbor, spune Castor. 

N-am remarcat asta, dar presupun că e genul 
de amănunt pe care-l sesizează un cameraman. 

Reportajul continuă cu imagini din curtea din 
spatele apartamentului în care ne-am adăpostit. 
Apărătorii Păcii sunt aliniaţi pe acoperişul aflat 
vizavi de fosta noastră ascunzătoare. Sunt 
lansate proiectile către şirul de apartamente, 
declanşând exploziile pe care le-am auzit, şi 
clădirea se surpă, transformându-se într-un 
morman de moloz şi praf. 

Imaginea dispare, înlocuită de o transmisie în 
direct. O reporteră stă pe acoperiş, alături de 
Apărătorii Păcii. În spatele ei arde blocul de 
apartamente. Pompierii încearcă să ţină 
incendiul sub control stropind cu furtunuri. 
Suntem declaraţi morţi. 

— In sfârşit un strop de noroc, spune Homes. 

Cred că are dreptate. E cu siguranţă mai bine 
decât s-avem Capitoliul pe urmele noastre. Dar 
îmi tot imaginez ce efecte va avea asta în 
Treisprezece. Unde mama şi Prim, Hazelle şi 
copiii, Annie, Haymitch şi toţi ceilalţi îşi 
închipuie că tocmai ne-au văzut murind. 

— Tata. Abia a pierdut-o pe sora mea, şi 
acum..., spune Leeg 1. 


Îi urmărim redifuzând reportajul în repetate 
rânduri. Sărbătorindu-şi victoria, mai ales 
asupra mea. Se întrerup ca să prezinte un 
montaj despre ascensiunea Gaiţei Zeflemitoare 
către putere în rândul rebelilor - cred că aveau 
partea asta pregătită de o bună bucată de 
vreme, fiindcă pare foarte bine cizelată - apoi 
trec la o altă emisiune în direct, pentru ca doi 
reporteri să poată discuta despre binemeritatul 
meu sfârşit violent. Preşedintele Snow va face o 
declaraţie oficială ceva mai târziu, promit ei. 
Imaginea se estompează şi ecranul revine la 
strălucirea dinainte. 

Rebelii n-au făcut nicio încercare de 
pătrundere în timpul emisiei, ceea ce mă face 
să cred că au considerat ştirea adevărată. Dacă 
e aşa, suntem într-adevăr pe cont propriu. 

— Ei, acum, când suntem morti, care e 
următoarea noastră mişcare? întreabă Gale. 

— Nu e evident? 

Niciunul dintre noi n-a observat că Peeta şi-a 
recăpătat cunoştinţa. Nu ştiu de când a început 
să privească emisiunea, dar după expresia lui 
nefericită îmi dau seama că şi-a revenit de 
suficientă vreme ca să nu-i scape cele petrecute 
pe stradă. Cum şi-a pierdut minţile, cum a- 
ncercat să mă pocnească în cap şi cum l-a 
azvârlit pe Mitchell în cocon. Se saltă în capul 
oaselor cu un efort dureros şi i se adresează lui 
Gale. 


— Următoarea noastră mişcare... e uciderea 
mea. 


Chapter 21 

Ceea ce înseamnă că moartea lui Peeta a fost 
pomenită de două ori în mai puţin de o oră. 

— Nu fi ridicol, îi spune Jackson. 

— Tocmai am ucis un membru al 
detaşamentului nostru! strigă el. 

— L-ai împins ca să te eliberezi. N-aveai de 
unde să ştii c-o să ajungă exact în punctul de 
declanşare a plasei, intervine Finnick, încercând 
să-l calmeze. 

— Cui îi pasă? E mort, nu-i aşa? 

Pe faţa lui Peeta încep să curgă lacrimi. 

— N-am ştiut. Până acum nu m-am mai văzut 
niciodată aşa. Katniss are dreptate. Eu sunt 
monstrul. Mutantul. Cel transformat de Snow în 
armă! 

— Nu e vina ta, Peeta, spune Finnick. 

— Nu mă puteţi lua cu voi. O să ucid pe 
altcineva, e numai o chestiune de timp. Peeta 
se uită în jur, citeşte pe feţele noastre lupta ce 
se dă în noi. Poate vă gândiţi că aţi da dovadă 
de blândeţe abandonându-mă pur şi simplu 
undeva. Ca să-mi încerc norocul. Dar e ca şi 
cum m-aţi preda Capitoliului. Credeţi că mi-aţi 
face o favoare trimiţându-mă înapoi, la Snow? 

Peeta. Din nou în mâinile lui Snow. Torturat, 
împins în agonie, până când nicio fărâmă din 
fostul lui sine nu va mai ieşi vreodată la 
suprafaţă. 


Dintr-un anumit motiv, ultima strofă din 
„Copacul spânzuratului” începe să-mi răsune în 
minte. Cea în care bărbatul preferă să-şi ştie 
iubita mai degrabă moartă decât înfruntând răul 
care o aşteaptă în lume. 


Te întreb de-ai vrea să vii 

La copacul răzlețit 

C-un colier dintr-o frânghie, cu colanul 
meu leit. 

Mai ciudat decât ce fost-a 

N-o să pară, negreşit, 

Că noi doi, în miez de noapte, în copac 
ne-am regăsit. 


— O să te ucid înainte de-a se-ntâmpla asta, 
spune Gale. |ţi promit. 

Peeta ezită, de parcă s-ar întreba cât de 
demnă de încredere e oferta. 

— Nu e de niciun folos. Dacă n-o să fii acolo, 
ca s-o faci? Vreau una dintre pilule alea otrăvite 
pe care le-aveţi toţi. 

Lacătul-întunericului. Am o pilulă în tabără, 
într-un locaş special de pe umărul costumului 
meu de Gaiţă Zeflemitoare. Dar mai există încă 
una în buzunarul de la piept al uniformei. E 
interesant că nu i s-a dat şi lui Peeta. Poate Coin 
s-a gândit că e posibil s-o înghită înainte de a 
avea ocazia să mă ucidă. Nu e clar dacă Peeta 
vrea să spună că s-ar sinucide acum, ca să nu 


fim nevoiţi să-l omorâm noi, sau numai dacă ar 
ajunge din nou prizonierul Capitoliului. În starea 
în care e, m-aş aştepta s-o facă mai degrabă 
mai curând decât mai târziu. Ceea ce ar uşura 
cu siguranţă lucrurile pentru noi, ceilalţi. N-am fi 
nevoiţi să-l împuşcăm. Şi s-ar simplifica fără 
îndoială problema ridicată de impulsurile lui 
criminale episodice. 

Nu ştiu dacă e din cauza coconilor, sau a 
faptului că l-am privit pe Boggs murind, dar simt 
arena pretutindeni în jurul meu. De fapt, e ca şi 
cum n-aş fi părăsit-o niciodată. Mă lupt din nou 
nu numai pentru supraviețuirea mea, ci şi 
pentru a lui Peeta. Ce satisfăcător, ce distractiv 
ar fi pentru Snow să mă facă să-l ucid. Să am 
moartea lui pe conştiinţă pentru indiferent cât 
timp mi-a mai rămas de trăit. 

— Nu e vorba de tine, îi spun. Avem o 
misiune. Şi prezenţa ta e necesară pentru 
îndeplinirea ei. Mă uit la restul grupului. Credeţi 
că am putea găsi pe-aici ceva de mâncare? 

În afară de trusele de prim ajutor şi de 
camerele de filmat, n-avem asupra noastră 
decât uniformele şi armele. 

Jumătate dintre noi rămân să-l păzească pe 
Peeta şi să aştepte transmisia în care va apărea 
Snow, în timp ce restul caută ceva comestibil. 
Messalla se dovedeşte a fi cel mai preţios, 
fiindcă a locuit într-un apartament aproape 
identic cu ăsta şi ştie unde e mai probabil să fie 


ascunse provizii. Ştie că există un spaţiu de 
depozitare mascat de o oglindă din baie, sau cât 
de uşor e să îndepărtezi grilajul orificiului de 
ventilaţie de pe coridor. Aşa că, deşi dulapurile 
din bucătărie sunt goale, găsim mai bine de 
treizeci de conserve şi mai multe cutii cu 
prăjituri. 

Stocarea proviziilor îi dezgustă pe soldaţii 
crescuţi în Treisprezece. 

— Nu e ilegal? întreabă Leeg 1. 

— Dimpotrivă, la Capitoliu se consideră că eo 
prostie să n-o faci, îi explică Messalla. Oamenii 
începuseră chiar dinainte de Jubileul Pacificării 
să stocheze obiecte greu de găsit. 

— In timp ce alţii nu mai aveau deloc, spune 
Leeg 1. 

— Da, încuviinţează el. Aşa merg lucrurile aici. 

— Din fericire, fiindcă altfel n-am fi putut cina, 
comentează Gale. Luaţi fiecare câte-o conservă. 

Unii par să ezite, dar e o metodă la fel de 
bună ca oricare alta. Adevărul e că n-am 
dispoziţia necesară pentru a împărţi totul în 
unsprezece părţi egale, luând în considerare 
vârsta, greutatea şi efortul fizic depus. 
Scotocesc prin morman, fiind gata să aleg nişte 
supă de cod, când Peeta îmi întinde una dintre 
conserve. 

— Poftim. 

O iau, neştiind la ce să mă aştept. Pe etichetă 
scrie TOCANA DE MIEL. 


Strâng din buze amintindu-mi de ploaia care 
picura printre pietre, de încercările mele 
prosteşti de flirt şi de aroma acelui fel de 
mâncare de la Capitoliu pe care-l prefer. 
Înseamnă că şi în memoria lui Peeta trebuie să 
mai existe câte ceva. Cât de fericiţi, cât de 
flămânzi, cât de apropiaţi eram când a apărut 
coşul de picnic în faţa grotei noastre. 

— Mulţumesc. Desfac conserva. 

— Are până şi prune uscate. 

Îndoi capacul, transformându-l într-o lingură 
improvizată, şi îmi duc o bucată la gură. Acum 
locul ăsta are şi gustul arenei. 

Dăm din mână-n mână o cutie cu prăjituri 
fanteziste, umplute cu frişcă, când începe din 
nou ţiuitul. Stema Panemului luminează ecranul 
şi rămâne acolo în timp ce se cântă imnul. Apoi 
sunt difuzate imaginile morţilor, exact aşa cum 
se procedează cu tributurile din arenă. Încep cu 
feţele echipei noastre de televiziune, urmate de 
a lui Boggs, a lui Gale, a lui Finnick, a lui Peeta 
şi a mea. Cu excepţia lui Boggs, nu se obosesc 
să-i arate pe soldaţii din Treisprezece, fie pentru 
că n-au idee cine sunt, fie pentru că n-ar 
însemna nimic pentru public. După care apare 
individul însuşi, aşezat la propriul birou, cu un 
steag drapat în spatele lui, cu un trandafir alb 
proaspăt cules strălucindu-i pe rever. Mă 
gândesc că a mai rezolvat recent nişte 
probleme, fiindcă are buzele mai umflate decât 


de obicei. lar echipa lui pregătitoare ar trebui 
într-adevăr să-i pună mai puţină roşeaţă în 
obraji. 

Snow îi felicită pe Apărătorii Păcii pentru o 
misiune îndeplinită cu abilitate, le aduce onoruri 
fiindcă au scăpat ţara de ameninţarea numită 
Gaiţa Zeflemitoare. Prezice că moartea mea va 
aduce o întorsătură a mersului războiului, de 
vreme ce rebelilor demoralizaţi nu le-a mai 
rămas nimeni pe care să-l urmeze. Şi ce-am fost 
eu de fapt? O fată săracă şi labilă, cu un 
oarecare talent în mânuirea arcului şi a 
săgeţilor. Nicidecum o gânditoare genială, nici o 
capacitate intelectuală a rebeliunii, ci un simplu 
chip extras din gloată fiindcă am captat atenţia 
mulţimii cu bufoneriile din timpul Jocurilor. Dar 
am fost necesară, extrem de necesară, fiindcă 
în rândurile rebelilor nu există niciun lider 
adevărat. 

Undeva, în Districtul 13, Beetee apasă pe un 
comutator, fiindcă acum de pe ecran nu ne mai 
priveşte preşedintele Snow, ci preşedinta Coin. 
Se prezintă în faţa Panemului, se identifică 
drept conducătoarea rebeliunii, apoi trece la 
elogiul meu. Laude pentru fata care le-a 
supravieţuit deopotrivă traiului din Filon şi 
Jocurilor Foamei, care a transformat apoi o ţară 
de sclavi într-o armată de luptători pentru 
libertate. 

— Moartă sau vie, Katniss Everdeen va fi 


întotdeauna chipul acestei rebeliuni. Dacă 
simţiţi vreodată că vi se clatină hotărârea, 
gândiţi-vă la Gaiţa Zeflemitoare şi veţi găsi în ea 
puterea de care aveţi nevoie pentru a scăpa 
Panemul de asupritorii săi. 

— N-am avut idee cât de mult însemn pentru 
ea, spun, ceea ce-l face pe Gale să izbucnească 
în râs şi-mi atrage privirile întrebătoare ale 
celorlalţi. 

Apare fotografia mea, puternic retuşată, 
frumoasă şi îndârjită, cu un mănunchi de flăcări 
pâlpâind în spatele meu. Fără cuvinte. Fără 
sloganuri. Chipul meu e tot ce le trebuie acum. 

Beetee lasă din nou hăţurile în mâinile unui 
Snow foarte stăpân pe sine. Am sentimentul că 
preşedintele considera canalul de televiziune 
pentru urgente impenetrabil şi că în noaptea 
asta cineva va plăti cu viaţa pentru breşa 
apărută. 

— Mâine dimineaţă, când vom scoate din 
cenuşă cadavrul lui Katniss Everdeen, vom 
vedea cu exactitate cine e Gaiţa Zeflemitoare. O 
fată moartă, care n-a fost în stare să salveze pe 
nimeni, nici măcar pe ea însăşi. 

Stemă, imn şi încheierea transmisiunii. 

— Numai că n-o s-o găsiţi, i se adresează 
Finnick ecranului gol, dând glas gândului care 
trece probabil prin capetele tuturor. 

Perioada noastră de graţie va fi scurtă. Odată 
ce vor săpa în cenuşa aia şi vor vedea că lipsesc 


unsprezece leşuri, vor şti că am scăpat. 

— Cel puţin avem un avans faţă de ei, spun. 
Mă simt dintr-odată atât de obosită. Tot ce-mi 
doresc e să mă-ntind pe canapeaua din pluş 
verde de alături şi să dorm. Să mă acopăr cu o 
cuvertură din blană de iepure şi puf de gâscă. In 
schimb, scot holo-ul şi îi cer insistent lui Jackson 
să mă-nveţe comenzile de bază - care se referă 
pur şi simplu la introducerea coordonatelor celei 
mai apropiate intersecţii de pe harta cu caroiaj - 
astfel încât măcar să-ncep să-l folosesc eu 
însămi. Când aparatul proiectează zona din jurul 
nostru, simt cum mi se strânge încă şi mai tare 
inima. Ne apropiem probabil de ţintele cruciale, 
fiindcă numărul de coconi a crescut 
considerabil. Cum am putea să-naintăm prin 
acest buchet de lumini pâlpâitoare fără să fim 
detectaţi? Nu e cu putinţă. Şi, dacă nu e cu 
putinţă, suntem captivi ca păsările într-o plasă. 
Decid că e mai bine să nu adopt un soi de 
atitudine de superioritate faţă de aceşti oameni. 
Mai ales când ochii îmi tot alunecă spre 
canapeaua verde. Aşa că întreb: 

— Vreo idee? 

— Ce-ar fi să-ncepem să excludem opţiunile? 
propune Finnick. Strada nu e o opţiune. 

— lar acoperişurile sunt o idee la fel de 
proastă, spune Leeg 1. 

— Am putea avea totuşi şansa să ne 
retragem, să ne întoarcem pe unde-am venit, 


zice Homes. Dar asta ar însemna că misiunea a 
eşuat. 

Simt împunsătura unui sentiment de 
vinovăţie, de vreme ce aşa-numita misiune e 
invenţia mea. 

— Nu s-a plănuit niciodată să mergem cu toţii 
mai departe. Aţi avut doar ghinionul să fiţi 
împreună cu mine. 

— Ei, asta rămâne de discutat. Acum suntem 
cu tine, spune Jackson. Nu ne putem deplasa în 
sus. Nu ne putem deplasa în lateral. Cred că nu 
ne mai rămâne decât o singură opţiune. 

— Pe sub pământ, spune Gale. 

Sub pământ. Detest asta. Aşa cum detest 
minele şi tunelurile din Treisprezece. Sub 
pământ, unde mi-e groază să mor, ceea ceeo 
prostie, fiindcă şi dacă o să mor la suprafaţă 
următorul lucru pe care-l vor face va fi să mă- 
ngroape tot în pământ. 

Holo-ul poate arăta atât coconii subterani, cât 
şi pe cei de la nivelul străzii. Când studiem zona 
subpământeană, liniile clare şi neîndoielnice ale 
străzilor se împletesc cu o harababură 
întortocheată de tuneluri. Însă coconii sunt 
totuşi mai puţini. Cu două uşi mai încolo, o 
conductă verticală conectează şirul nostru de 
apartamente cu tunelurile. Ca s-ajungem în 
apartamentul cu conducta va trebui să ne 
strecurăm printr-un pasaj de serviciu, care se 
întinde pe toată lungimea clădirii. Putem 


pătrunde în el prin partea din spate a unei 
debarale de la etaj. 

— OK, atunci. Să creăm impresia că n-am 
trecut niciodată pe-aici, spun eu. 

Ştergem toate indiciile şederii noastre. 
Aruncăm conservele goale pe toboganul care 
coboară în containerul cu gunoi, le punem pe 
cele pline în buzunare, pentru mai târziu, 
întoarcem pe partea opusă pernele pătate de 
sânge de pe canapele, ştergem urmele de gel 
de pe dalele podelei. N-avem cum să reparăm 
încuietoarea uşii din faţă, dar tragem un al 
doilea zăvor, care măcar va împiedica uşa să se 
deschidă la prima atingere. 

În cele din urmă, nu ne mai rămâne decât să-l 
convingem pe Peeta. Se instalează pe 
canapeaua albastră şi refuză să se mişte. 

— Nu vin. Fie o să vă trădez poziţia, fie o să 
fac rău altcuiva. 

— Te vor găsi oamenii lui Snow, îi spune 
Finnick. 

— Atunci lăsaţi-mi o pilulă. N-o s-o iau decât 
dac-o să fiu nevoit. 

— Asta nu e o opţiune. Vii cu noi, zice Jackson. 

— Şi dacă nu? O să mă-mpuşcaţi? 

— O să te pocnim ca să leşini şi-o să te târâm 
după noi, îi răspunde Homes. Ceea ce o să ne- 
ncetinească şi-o să ne pună în acelaşi timp în 
pericol. 

— Terminaţi cu generozitatea! Nu-mi pasă 


dacă mor! Se întoarce spre mine, acum 
implorând: Katniss, te rog. Nu vezi că vreau să 
ies din povestea asta? 

Necazul e că văd într-adevăr. De ce nu-l pot 
lăsa pur şi simplu să plece? De ce nu-i strecor o 
pilulă, de ce nu apăs pe trăgaci? Pentru că ţin 
prea mult la el, sau pentru că-mi doresc prea 
mult să nu câştige Snow? L-am transformat într- 
un pion din Jocurile mele personale? Ar fi o 
mârşăvie, dar nu garantez că sunt mai presus 
de ea. Dacă e adevărat, ar fi un gest mai blând 
să-l ucid pe Peeta aici şi acum. Dar, la bine şi la 
rău, nu sunt motivată de blândeţe. 

— Pierdem timpul. Vii de bunăvoie sau te 
pocnim? 

Peeta îşi îngroapă faţa în palme pentru câteva 
minute, apoi se ridică să ni se alăture. 

— Să-i eliberăm mâinile? întreabă Leeg 1. 

— Nu! 

Peeta mârâie la ea, trăgându-şi cătuşele mai 
aproape de trup. 

— Nu, repet eu. Dar vreau cheia. 

Jackson mi-o întinde fără niciun cuvânt. Mi-o 
strecor în buzunarul pantalonilor, unde se 
ciocneşte de perlă. 

După ce forţează Homes mica uşă metalică a 
pasajului de serviciu, ne lovim de o altă 
problemă. Carapacele insectelor nu vor trece 
sub nicio formă prin culoarul ăsta îngust. Castor 
şi Pollux şi le scot şi detaşează camerele de 


rezervă, pentru urgente. Fiecare e de 
dimensiunile unei cutii de pantofi şi 
funcţionează probabil tot atât de bine. Lui 
Messalla nu-i vine în gând nicio ascunzătoare 
mai potrivită pentru carapacele masive, aşa că 
sfârşim prin a le arunca în debara. Mă simt 
frustrată fiindcă lăsăm în urmă un indiciu atât 
de uşor de urmărit, dar ce altceva am putea 
face? 

Chiar şi mergând în şir şi ţinându-ne 
rucsacurile şi echipamentul în lateral, abia dacă 
avem loc. Trecem pe lângă primul apartament 
şi intrăm cu forţa în al doilea. Aici unul dintre 
dormitoare are în loc de cameră de baie o uşă 
pe care scrie SERVICIUL PUBLIC. |n încăperea de 
dincolo de ea e intrarea în conductă. 

Messalla se încruntă la capacul larg, rotund, 
întorcându-se pentru o vreme în lumea lui 
înzorzonată. 

— De-asta nu vrea nimeni, niciodată, 
apartamentul din centru. Muncitorii vin şi pleacă 
oricând, şi n-ai a doua baie. Dar chiria e 
considerabil mai mică. Pe urmă observă 
expresia amuzată a lui Finnick şi adaugă: N-are 
importanţă. 

Capacul conductei e uşor de descuiat. O scară 
lată, cu trepte cauciucate, permite coborârea 
uşoară şi rapidă în măruntaiele oraşului. Ne 
adunăm la baza ei, aşteptând să ni se 
obişnuiască ochii cu lumina slabă izvorâtă din 


mai multe şiruri de becuri şi respirând un 
amestec de chimicale, mucegai şi canal. 

Palid şi transpirat, Pollux întinde braţul şi se 
agaţă strâns de încheietura lui Castor. Ca şi cum 
ar fi gata să se prăbuşească fără sprijinul 
altcuiva. 

— Fratele meu a lucrat aici, jos, după ce-a 
devenit avox, spune Castor. 

Bineînţeles. Pe cine altcineva ar putea trimite 
în aceste pasaje umede şi urât mirositoare, 
minate cu coconi? 

— Am avut nevoie de cinci ani ca să putem 
plăti pentru mutarea lui la nivelul solului. În tot 
timpul ăsta, n-a văzut nici măcar o singură dată 
soarele. 

In alte condiţii, într-o zi cu mai puţine orori şi 
cu mai multă odihnă, cineva ar fi găsit, fireşte, 
ceva de spus. Acum stăm cu toţii locului vreme 
îndelungată, încercând să formulăm un răspuns. 

In cele din urmă, Peeta se-ntoarce spre Pollux. 

— Ei, atunci tocmai ai devenit bunul nostru 
cel mai de preţ. 

Castor râde, iar Pollux reuşeşte să 
zâmbească. 

Suntem la jumătatea drumului prin primul 
tunel când îmi dau seama de ce mi s-au părut 
cuvintele lui Peeta atât de remarcabile. A vorbit 
ca şi cum ar fi redevenit cel dinainte, cel care se 
putea gândi întotdeauna la o replică potrivită, 
atunci când nimeni altcineva nu era în stare. 


Ironic, încurajator, uşor amuzant, dar fără să 
facă haz pe seama nimănui. Arunc o privire 
înapoi, către el, în timp ce îşi târşeşte picioarele 
sub supravegherea paznicilor, Gale şi Jackson, 
cu ochii în jos, cu umerii gârboviţi. Atât de 
descurajat. Dar pentru o clipă a fost cu adevărat 
aici. 

Peeta a avut dreptate. Pollux dovedeşte că 
valorează cât zece holo-uri. Există o reţea 
simplă, în corespondenţă directă cu planul 
străzilor principale de la suprafaţă, alcătuită din 
tuneluri late plasate sub bulevardele importante 
şi sub străzile care le întretaie. E numită 
Transferul, fiindcă e folosită de camioane de 
dimensiuni reduse, care livrează marfă în oraş. 
În timpul zilei, numeroşii săi coconi sunt 
dezactivaţi, dar pe durata nopţii e un câmp 
minat. Însă sute de tuneluri suplimentare, de 
pasaje de întreţinere, de şine de cale ferată şi 
de conducte de canalizare dau naştere unui 
labirint cu mai multe niveluri. Pollux ştie 
amănunte a căror ignorare ar însemna un 
dezastru pentru un nou-venit, cum ar fi 
ramificaţiile în care ai nevoie de masca de gaze, 
sau unde există cabluri de înaltă tensiune, sau 
şobolani de talia castorilor. Ne atrage atenţia 
asupra şuvoiului de apă care străbate periodic 
canalizarea, ştie la ce ore fac avocşii schimb de 
tură, ne conduce prin conducte umede şi 
întunecate, ca să ne ferim de trenurile de marfă 


silenţioase. Şi, cel mai important, ştie unde se 
află camerele de supraveghere. Cu excepţia 
Transferului, nu sunt prea multe în locul ăsta 
sumbru şi ceţos. Dar ne menţinem la o distanţă 
sigură de ele. 

Sub îndrumarea lui Pollux scoatem un timp 
bun - remarcabil, prin comparaţie cu traseul 
parcurs la suprafaţă. După şase ore, oboseala îşi 
spune cuvântul. E trei dimineaţa, aşa că îmi 
închipui că mai avem încă la dispoziţie câteva 
ore până când se descoperă lipsa cadavrelor 
noastre, se răscoleşte molozul întregului bloc, 
avându-se în vedere că e posibil să fi încercat să 
fugim prin canale, şi începe vânătoarea. 

Când propun să ne odihnim, nu obiectează 
nimeni. Pollux găseşte o încăpere mică şi 
călduroasă, unde zumzăie maşini pline de 
pârghii şi de cadrane. Îşi ridică degetele, ca să 
ne arate că trebuie să plecăm peste patru ore. 
Jackson stabileşte plantoanele şi, de vreme ce 
nu sunt în prima tură, mă înghesui în spaţiul 
strâmt dintre Gale şi Leeg 1, unde adorm 
imediat. 

Am impresia că au trecut numai câteva 
minute când Jackson mă trezeşte zgâlţăâindu-mă 
şi mă anunţă că e rândul meu să stau de veghe. 

E şase dimineaţa şi peste o oră trebuie să fim 
plecaţi. Îmi spune să mănânc o conservă şi să 
stau cu ochii pe Pollux, care a insistat să facă de 
gardă toată noaptea. 


— Nu poate dormi aici, jos. 

Intru într-o stare de relativă alertă, mănânc o 
conservă de tocană de cartofi şi fasole şi mă 
reazem de perete, cu faţa spre uşă. Pollux pare 
cât se poate de treaz. Probabil şi-a petrecut 
noaptea retrăind cei cinci ani de întemniţare. 
Scot holo-ul şi reuşesc să introduc coordonatele 
noastre de pe caroiaj şi să inspectez tunelurile. 
Aşa cum era de aşteptat, pe măsură ce ne 
apropiem de centrul Capitoliului, apar tot mai 
mulţi coconi. Pentru o vreme, eu şi Pollux 
inspectăm imaginea proiectată de holo, văzând 
care sunt capcanele şi unde se află. Când am 
senzaţia că mi se învârteşte capul, îi întind lui 
aparatul şi mă las pe spate, sprijinindu-mă de 
perete. Mă uit în jos, către cei care dorm, 
soldaţi, membri ai echipei de televiziune şi 
prieteni, şi mă întreb câţi dintre noi vor mai 
vedea vreodată soarele. 

Când îmi cad ochii pe Peeta, al cărui cap se 
odihneşte la picioarele mele, văd că e treaz. Îmi 
doresc să-i pot citi gândurile, să-i pot pătrunde 
în minte şi să descâlcesc amestecul de minciuni. 
Pe urmă optez pentru ceva pe care-l pot face. 

— Ai mâncat? îl întreb. 

O uşoară clătinare a capului îmi dă de înţeles 
că nu. Deschid o conservă de supă de pui cu 
orez, păstrând capacul, ca nu cumva să încerce 
să-şi taie venele cu el, sau altceva de genul 
ăsta. El se ridică şi înclină cutia de tablă, apoi 


înghite zgomotos supa, fără să se ostenească 
de fapt să mestece. Fundul cutiei reflectă 
luminile maşinăriilor şi îmi aduc aminte de ceva 
care mă râcâie încă de ieri într-un ungher al 
minţii. 

— Peeta, când ai întrebat despre cele 
întâmplate cu Darius şi Lavinia, iar Boggs ţi-a 
răspuns că sunt adevărate, ai zis că aşa credeai 
şi tu. Fiindcă amintirea n-are nimic strălucitor. 
Ce-ai vrut să spui? 

— Oh. Nu ştiu exact cum să-ţi explic. La 
început, îmi povesteşte el, totul nu era decât o 
învălmăşeală deplină. Acum pot să sortez o 
serie de lucruri. Cred că se conturează un tipar. 
Amintirile pe care mi le-au alterat cu venin de 
viespoi-copoi au o caracteristică stranie. Ca şi 
cum ar fi foarte intense, sau imaginile ar fi 
instabile. Îţi aduci aminte cum a fost când te-au 
înţepat viespoii? 

— Copacii se spulberau. Vedeam fluturi uriaşi, 
colorați. Am căzut într-o groapă cu bule 
portocalii. 

Mă gândesc la asta. 

— Bule portocalii strălucitoare. 

— Exact. Dar nimic din ce-mi amintesc despre 
Darius sau despre Lavinia nu e aşa. Cred că încă 
nu-mi dăduseră venin, spune el. 

— Păi, asta-i bine, nu? îl întreb. Dacă poţi 
separa cele două tipuri, înseamnă că-ţi poţi da 
seama ce e adevărat şi ce nu. 


— Da. Şi dacă mi-ar creşte aripi, aş putea să 
zbor. Numai că oamenilor nu le pot creşte aripi, 
zice el. Adevărat sau nu? 

— Adevărat, îi răspund. Dar oamenii n-au 
nevoie de aripi ca să supravieţuiască. 

— Gaiţele Zeflemitoare au. 

Îşi termină supa şi îmi înapoiază cutia. În 
lumina fluorescentă, cearcănele de sub ochii lui 
par vânătăi. 

— Încă mai e timp. Ar trebui să dormi. 

Nu se împotriveşte, se întinde din nou pe 
spate, dar se holbează la acul de pe un cadran, 
urmărindu-i zvăcnirile într-o parte şi într-alta. 
Încet, ca şi cum m-aş afla alături de un animal 
rănit, mâna mi se întinde şi îi îndepărtează o 
şuviţă de păr de pe frunte. El înmărmureşte la 
atingerea mea, dar nu se fereşte. Aşa cănu mă 
opresc, continui să-i netezesc uşor părul câtre 
spate. De când ne-am aflat ultima oară în arenă, 
acum îl ating de bunăvoie pentru prima dată. 

— Incă mai încerci să mă protejezi. Adevărat 
sau nu? şopteşte el. 

— Adevărat, îi răspund. 

Pare să aibă nevoie de mai multe explicaţii. 

— Pentru că asta facem, şi tu, şi eu. Ne 
protejăm unul pe altul. 

După un minut îl fură somnul. 

Cu puţin timp înainte de ora şapte, eu şi 
Pollux trecem printre ceilalţi, deşteptându-i. Îi 
aud căscând şi oftând, aşa cum se întâmplă de 


obicei când te trezeşti din somn. Dar urechile 
mele mai sesizează şi altceva. Aproape ca un 
şuierat. Poate nu e decât aburul scăpat dintr-o 
ţeavă, sau şuierul unui tren îndepărtat... 

Le cer tuturor să facă linişte, ca s-aud mai 
bine. E un şuierat, da, dar nu e vorba de un 
singur sunet prelungit. Sunt, mai degrabă, mai 
multe exalări, care formează cuvinte. Un singur 
cuvânt. Reverberând prin tuneluri. Un cuvânt. 
Un nume. Repetat iarăşi şi iarăşi. 

— Katniss. 


Chapter 22 

Perioada de graţie s-a încheiat. Poate Snow i- 
a pus să sape în timpul nopţii. Sau, oricum, 
imediat ce s-a stins focul. Au găsit rămăşiţele lui 
Boggs, s-au liniştit pentru scurt timp, iar apoi, 
pe măsură ce s-au scurs orele fără să mai apară 
alte trofee, au devenit bănuitori. La un moment 
dat, au înţeles că au fost păcăliţi. Și 
preşedintele Snow nu poate accepta să cadă 
drept prost. N-are importanţă dacă ne-au luat 
urma până la al doilea apartament sau au 
presupus că am intrat direct sub pământ. Ştiu 
că suntem aici, jos, şi au dezlănţuit ceva, 
probabil o haită de mutanţi, cărora li s-a vârât în 
cap că trebuie să mă găsească. 

— Katniss. 

Tresar fiindcă sunetul s-a auzit atât de 
aproape. 

Imi rotesc nebunește privirea ca să-i descopăr 
sursa, cu arcul încărcat, în căutarea unei ținte. 

— Katniss. 

Buzele lui Peeta abia dacă se mişcă, dar nu 
există niciun dubiu, el mi-a pronunțat numele. 
Tocmai când mă gândeam că pare într-o stare 
ceva mai bună, că e posibil să se întoarcă încet- 
încet la mine, iată o dovadă a profunzimii atinse 
de otrava lui Snow. 

— Katniss. 

Peeta e programat să-i răspundă corului de 


şuierături, să se alăture vânătorii. Începe să se 
agite. N-am de ales. Imi poziţionez săgeata ca 

să-i străpungă creierul. N-o să simtă nimic. Se 

saltă pe neaşteptate în capul oaselor, cu ochii 

mari de spaimă, cu răsuflarea tăiată. 

— Katniss! 

Îşi întoarce brusc capul către mine, dar nu 
pare să observe arcul, săgeata în aşteptare. 

— Katniss! Pleacă de-aici! 

Ezit. E alarmat, dar vocea nu ea unui nebun. 

— De ce? Ce scoate sunetul ăsta? 

— Nu ştiu. Ştiu doar că trebuie să te ucidă, 
spune Peeta. Fugi! leşi de-aici! Pleacă! 

După propriul meu moment de confuzie, 
ajung la concluzia că nu e necesar să-l ucid. 
Slăbesc coarda arcului. Observ feţele neliniştite 
din jurul meu. 

— Indiferent ce-ar fi, mă caută pe mine. Poate 
e momentul potrivit să ne despărţim. 

— Suntem escorta ta, spune Jackson. 

— Şi echipa ta de filmare, adaugă Cressida. 

— Eu nu te părăsesc, anunţă Gale. 

Mă uit la echipa de televiziune, înarmată doar 
cu camere de luat vederi şi blocnotesuri. Şi iată- 
| pe Finnick, cu două puşti şi un trident. Îi 
sugerez să-i dea una dintre puşti lui Castor. Scot 
cartuşele oarbe din arma lui Peeta, o încarc cu 
gloanţe adevărate şi i-o încredinţez lui Pollux. 
De vreme ce eu şi Gale avem arcurile, întindem 
armele noastre către Messalla şi Cressida. Nu e 


timp să-i învăţăm mai mult decât să ochească şi 
să apese pe trăgaci, dar, în spaţiu restrâns, ar 
putea fi suficient. E mai bine decât să fie lipsiţi 
de apărare. Peeta e acum singurul rămas fără 
armă, care oricum nu-i e necesară cuiva care-mi 
şopteşte numele în cor cu o ceată de mutanti. 
Părăsim încăperea nelăsând înăuntru nimic 
altceva în afară de propriul miros. Pe moment n- 
avem cum să-l îndepărtăm. Mă gândesc că aşa 
ne iau urma creaturile şuierătoare, fiindcă pe 
traseul nostru au rămas foarte puţine indicii 
materiale. Mirosul mutanţilor e anormal de 
ascuţit, dar timpul pe care ni l-am petrecut 
înaintând cu greu prin apa din conductele de 
evacuare ne-ar putea ajuta să scăpăm de ei. 
Odată ieşiţi din camera plină de zumzetul 
maşinilor, şuieratul devine mai clar. Însă ne 
putem da mai bine seama unde se află mutanţii. 
Sunt în spatele nostru, la o distanţă încă destul 
de mare. Snow le-a dat probabil drumul sub 
pământ în apropierea locului unde a găsit trupul 
lui Boggs. Teoretic, ar trebui să avem un avans 
considerabil, deşi se ştie cu certitudine că sunt 
mult mai rapizi decât noi. Mintea îmi zboară la 
creaturile asemănătoare cu lupii din primele 
mele Jocuri, la maimuţele din Jubileul Pacificării, 
la monstruozităţile pe care le-am văzut la 
televizor în decursul anilor, şi mă întreb ce 
formă au luat cei de acum. Ar putea fi orice îşi 
închipuie Snow că mă sperie cel mai mult. 


Eu şi Pollux am făcut un plan pentru 
următoarea etapă a călătoriei şi, de vreme ce 
ne îndepărtează de şuierături, nu văd de ce l- 
am modifica. Dacă ne mişcăm repede, poate 
reuşim s-ajungem la vila lui Snow înainte de a 
ne găsi mutanţii. Dar viteza implică o oarecare 
neglijenţă: un pas greşit, având ca urmare 
zgomotul apei împroşcate de un bocanc, 
zăngănitul unei arme izbite accidental de o 
țeavă, chiar şi propriile mele ordine, date cu o 
voce cam prea sonoră pentru cineva care are 
nevoie de discreţie. 

Am străbătut aproape încă trei cvartale printr- 
o conductă de deversare şi pe o şină de tren 
abandonată, când încep ţipetele. Groase, 
guturale. Reverberând de pereţii tunelului. 

— Avocşi, spune imediat Peeta. Aşa urla 
Darius când îl torturau. 

— Probabil i-au găsit mutanţii, zice Cressida. 

— Atunci n-o caută doar pe Katniss, intervine 
Leeg 1. 

— Presupun că ucid pe oricine. Numai că nu 
se vor opri înainte de a ajunge la ea, spune 
Gale. 

După orele lui de studiu cu Beetee, e foarte 
posibil să aibă dreptate. 

Şi iată-mă din nou. Cu oameni care mor din 
cauza mea. Prieteni, aliaţi, sau cu desăvârşire 
străini, pierzându-şi vieţile pentru Gaiţa 
Zeflemitoare. 


— Lăsaţi-mă să plec singură. Să-i îndepărtez. 
O să-i transfer holo-ul lui Jackson. Voi, ceilalţi, 
puteţi duce misiunea la bun sfârşit. 

— Nimeni n-o să fie de acord cu aşa ceva! 
exclamă exasperată Jackson. 

— Pierdem timp! spune Finnick. 

— Ascultati, şopteşte Peeta. 

Ţipetele au încetat şi, în absenţa lor, numele 
meu reverberează iarăşi, uimitor de aproape. 
Acum e deopotrivă sub noi şi în spatele nostru. 

— Katniss. 

Îi dau lui Pollux un ghiont în umăr şi o rupem 
la fugă. Necazul e că am plănuit să ne 
continuăm drumul pe un nivel inferior, ceea ce e 
acum imposibil. Ajungem în dreptul scării care 
coboară şi folosesc holo-ul, căutând o 
alternativă împreună cu Pollux, când încep să 
mă sufoc. 

— Puneţi-vă măştile! ordonă Jackson. 

Dar nu e necesar. Respirăm cu toţii acelaşi 
aer. Eu sunt singura care-şi varsă tocana abia 
mâncată, fiindcă eu sunt singura care 
reacţionează la miros. Pluteşte în susul scărilor. 
Pătrunde în canalizare. Trandafiri. Încep să 
tremur. 

Fac un salt în lateral, fug de mireasmă şi 
aterizez împleticindu-mă în Transfer. Străzi 
netede, pavate cu dale în culori pastelate, exact 
ca acelea de la suprafaţă, numai că nu sunt 
mărginite de case, ci de ziduri din cărămidă 


albă. Un drum pe care vehiculele cu marfă se 
pot deplasa cu uşurinţă, evitând aglomeraţia din 
Capitoliu. Acum pustiu, cu excepţia noastră. Îmi 
încordez arcul şi arunc în aer primul cocon cu o 
săgeată explozivă, ceea ce distruge cuibul de 
şobolani carnivori din interior. Apoi sprintez spre 
următoarea intersecţie, unde ştiu că un pas 
greşit poate declanşa dezintegrarea pavajului, 
trimiţându-ne în ceva etichetat drept MAŞINA 
DE TOCAT CARNE. Strig către ceilalţi, 
avertizându-i să stea lângă mine. Intenţia mea 
este să ocolim locul, trecând după colţ, şi apoi 
să detonez Maşina de Tocat Carne, dar un alt 
cocon nemarcat e în aşteptare. 

Se întâmplă pe tăcute. Nici măcar nu l-aş fi 
observat, dacă Finnick nu m-ar fi tras înapoi, 
oprindu-mă. 

— Katniss! 

Mă răsucesc brusc, cu săgeata gata să-şi ia 
zborul, dar ce s-ar putea face? Două dintre 
săgețile lui Gale zac deja, inutile, alături de un 
fascicul amplu de lumină aurie care radiază din 
plafon, căzând pe caldarâm. Messalla e captiv în 
interiorul lui, neclintit ca o statuie, în echilibru 
pe un călcâi, cu capul dat pe spate. Nu pot 
spune dacă urlă sau nu, deşi are gura larg 
deschisă. Privim, cu desăvârşire neajutoraţi, în 
timp ce carnea i se topeşte de pe trup, precum 
ceara lumânărilor. 

— Nu-l putem ajuta! Peeta începe să ne 


împingă înainte. Nu putem! 

E uluitor, dar el e singurul încă destul de lucid 
ca să ne pună în mişcare. Nu ştiu de ce îşi 
păstrează el controlul, când ar trebui să-şi 
piardă minţile şi să mă pocnească, împrăştiindu- 
mi creierii, dar asta s-ar putea întâmpla în orice 
clipă. Simt apăsarea mâinii lui pe umăr şi îmi 
desprind privirea de obiectul înfiorător care a 
fost Messalla; îmi impun să-mi mişc picioarele, 
repede, atât de repede încât abia reuşesc să mă 
opresc, alunecând, în faţa următoarei 
intersecţii. 

O rafală de gloanţe stârneşte o ploaie de 
tencuială. Capul îmi zvâcneşte dintr-o parte într- 
alta, căutând coconul, înainte de a mă întoarce 
ca să dau cu ochii de detaşamentul de Apărători 
ai Păcii care se apropie de noi pe Transfer, 
călcând apăsat. Cu retragerea blocată de 
Maşina de Tocat, nu putem face altceva decât 
să răspundem cu foc. Sunt cu unul sau doi mai 
mulţi decât noi, dar din grupul nostru încă mai 
fac parte şase dintre membrii iniţiali ai 
detaşamentului-vedetă, care nu încearcă să 
fugă şi să tragă în acelaşi timp. 

Peşti in butoi, îmi spun, în vreme ce pe 
uniformele lor albe înfloresc pete roşii. Trei 
sferturi s-au prăbuşit sau sunt morţi când alţii 
încep să se scurgă dintr-un tunel lateral, acelaşi 
prin care am fugit eu însămi de miros, de... 

Aştia nu sunt Apărători ai Păcii. 


Sunt albi, cu patru membre, cam de 
dimensiunile unui om ajuns la maturitate, dar 
asemănările încetează aici. Dezbrăcaţi, cu 
gheare lungi de reptilă, cu spinări arcuite, cu 
testele proiectate înainte. Mişună printre 
Apărătorii Păcii, morţi sau vii, le prind gâturile 
între fălci şi smulg capetele protejate de căşti. 
După toate aparențele, statutul de cetăţean al 
Capitoliului e aici tot atât de nefolositor ca în 
Districtul 13. S-ar părea că n-au trecut mai mult 
de câteva secunde înainte de a fi decapitaţi cu 
toţii. Mutanţii se lasă pe burtă şi aleargă spre 
noi în patru labe. 

— Pe aici! strig, luând zidul în braţe şi 
întorcându-mă brusc spre dreapta, ca să evit 
coconul. 

După ce mi se alătură toată lumea, trag o 
săgeată în intersecţie şi Maşina de Tocat se 
activează. Dinţi metalici uriaşi ies din pavaj şi 
mestecă dalele, transformându-le în praf. Asta 
ar trebui să-i împiedice pe mutanţi să ne 
urmeze, dar nu sunt sigură. Lupii şi maimuţele 
cu care-am avut de-a face erau în stare să sară 
incredibil de departe. 

Şuieratul îmi arde timpanele şi mirosul de 
trandafiri face pereţii să se rotească. 

II înşfac pe Pollux de braţ. 

— Lasă baltă misiunea. Care e cel mai scurt 
drum către suprafaţă? 

Nu e timp să folosim holo-ul. Îl urmăm pe 


Pollux, alergăm vreo zece metri prin Transfer şi 
trecem dincolo de o uşă. Îmi dau seama că 
dalele de piatră sunt înlocuite de beton, că ne 
târâm printr-o conductă îngustă şi urât 
mirositoare, înaintând pe o bordură lată de 
vreun metru şi ceva. Suntem în canalul colector 
principal. Cu un metru mai jos, clocoteşte un 
amestec otrăvitor de dejecţii umane, gunoi şi 
chimicale. Câteva porţiuni ale suprafeţei sunt în 
flăcări, altele emit vapori nocivi, sau cel puţin 
aşa par. O singură privire îţi spune că odată 
căzut înăuntru nu mai poţi ieşi nicicând. 
Mişcându-ne pe cât de repede îndrăznim pe 
bordura alunecoasă, ajungem la un pod îngust 
şi îl traversăm. Pollux loveşte cu palma într-o 
scară şi arată în susul puţului. Asta e. Drumul 
spre ieşire. 

O privire rapidă asupra grupului nostru îmi 
spune că lipseşte cineva. 

— Staţi! Unde sunt Jackson şi Leeg 1? 

— Au rămas la Maşina de Tocat, să-i reţină pe 
mutanti, spune Homes. 

— Cum? 

Mă îndrept către pod, fiindcă nu vreau să las 
pe nimeni în ghearele monştrilor, dar el mă 
smuceşte înapoi. 

— Nu le irosi vieţile, Katniss. Pentru ele e prea 
târziu. Uite! 

Homes dă din cap către conductă, unde 
mutanţii alunecă pe bordură. 


— Retrageţi-vă! strigă Gale. 

săgețile lui explozive desprind capătul opus al 
podului de fundaţie. Restul se scufundă printre 
bulbuci, exact în clipa când ajung mutanţii. 

Le arunc pentru prima oară o privire atentă. 
Sunt un amestec de om cu şopârlă şi cine ştie 
cu mai ce. Albi, cu pielea tare, de reptilă, pătată 
de sânge închegat, cu gheare la mâini şi la 
picioare, cu o harababură de trăsături 
nepotrivite în loc de faţă. Şuierând şi strigându- 
mi numele cu voci piţigăiate, cu trupurile 
contorsionate de furie. Biciuind aerul cu cozile şi 
cu ghearele, muşcând hălci mari din alţii sau din 
propriile trupuri cu guri largi, pieloase, 
înnebuniţi de dorinţa de a mă distruge. Mirosul 
meu trebuie să fie pentru ei la fel de sugestiv 
cum e al lor pentru mine. Sau mai sugestiv, 
fiindcă, în ciuda toxicității canalului împuţit, 
încep să se arunce în el. 

Pe malul nostru, toată lumea deschide focul, 
îmi aleg săgețile la întâmplare, obişnuite, 
incendiare sau explozive, lansându-le 
deopotrivă către mutanţi. Sunt muritori, dar mor 
greu. Nicio creatură naturală n-ar continua să se 
apropie cu două duzini de gloanţe în ea. Da, 
până la urmă îi putem ucide, numai că sunt 
prea mulţi, se revarsă la nesfârşit din conductă, 
aruncându-se fără nicio ezitare în lichidul 
mizerabil. 

Dar mâinile nu-mi tremură din cauza 


numărului lor. 

Niciun mutant nu e bun. Toţi sunt creaţi ca să- 
ţi facă rău. Unii îţi iau viaţa, ca maimuţele. Alţii 
îţi iau minţile, ca viespoii-copoi. Însă 
adevăratele atrocități, cele mai 
înspăimântătoare, încorporează o distorsiune 
psihologică perversă, menită să îngrozească 
victima. Apariţia lupilor mutanţi, având ochii 
tributurilor moarte. Gaiţele-limbute imitând 
tipetele de durere ale lui Prim. Mirosul 
trandafirilor lui Snow, amestecat cu sângele 
victimelor. Purtat de-a lungul canalului de 
evacuare. Penetrându-i duhoarea. Făcându-mi 
inima să bată nebunește, îngheţându-mi pielea, 
împiedicându-mi plămânii să inspire. E ca şi 
cum Snow mi-ar răsufla în faţă, spunându-mi că 
mi-a sosit ceasul morţii. 

Ceilalţi ţipă la mine, dar s-ar părea că nu sunt 
în stare să răspund. Braţe puternice mă ridică în 
vreme ce spulber capul unui mutant care mi-a 
zgâriat glezna. Sunt izbită de scară, mâinile îmi 
sunt împinse spre trepte. Mi se ordonă să urc. 
Membrele mele de marionetă se supun. 
Mişcarea m-ajută încet-încet să-mi vin în fire. 
Văd că deasupra mea e cineva. Pollux. Peeta şi 
Cressida sunt mai jos. Ajungem pe o platformă. 
Urcăm pe o a doua scară. Treptele sunt 
alunecoase, pline de sudoare şi de mucegai. Pe 
următoarea platformă mi se limpezeşte mintea 
şi sunt izbită de adevărul celor petrecute, încep 


să-i trag cu frenezie pe ceilalţi în susul scării. 
Peeta, Cressida. Atât. 

Ce-am făcut? Ce se-ntâmplă cu cei pe care i- 
am abandonat? Mă agăţ din nou de scară şi 
cobor, până când unul dintre bocancii mei 
loveşte pe cineva. 

— Urcă! 

Gale se răsteşte la mine. Urc iarăşi, îl trag pe 
palier, scrutez întunericul în căutarea celorlalţi. 

— Nu. 

Gale îmi întoarce faţa spre el şi clatină din 
cap. Uniformă zdrenţuită. Rană căscată în 
partea laterală a gâtului. 

De jos se aude un țipăt omenesc. 

— Cineva e încă în viaţă, implor eu. 

— Nu, Katniss. Nu mai vine nimeni, spune el. 
Doar mutanţii. 

Nu-i pot accepta spusele, aşa că îndrept 
lanterna încorporată în arma Cressidei în josul 
puţului. Departe, jos, îl desluşesc pe Finnick, 
străduindu-se să se ţină de scară în timp ce e 
sfârtecat de trei mutanţi. Când unul îşi dă capul 
pe spate, pregătindu-se pentru muşcătura 
fatală, se întâmplă ceva bizar. E ca şi cum eu aş 
fi Finnick, privind străfulgerările unor imagini din 
viaţa mea. Catargul unei bărci, o paraşută 
argintie, Mags râzând, un cer rozaliu, tridentul 
lui Beetee, Annie în rochia de mireasă, valuri 
spărgându-se de stânci. Apoi se termină. 

Imi scot holo-ul din centură şi spun cu voce 


sugrumată: 

— Lacătul-întunericului, lacătul-întunericului, 
lacătul-întunericului. 

Îl las să cadă. Mă ghemuiesc lângă zid, alături 
de ceilalţi, în timp ce explozia zguduie platforma 
şi suntem împroşcaţi de bucăţile de carne 
omenească şi de mutant azvârlite din conductă. 

Se aude un zăngănit când Pollux o astupă 
trântind capacul, pe care apoi îl blochează. 
Pollux, Gale, Cressida, Peeta şi eu. Doar noi am 
mai rămas. Sentimentele omeneşti se vor face 
simţite mai târziu. Acum nu sunt conştientă 
decât de nevoia animalică de a păstra restul 
grupului în viaţă. 

— Nu ne putem opri aici. _ 

Cineva scoate un bandaj. II legăm în jurul 
gâtului lui Gale. Îl ridicăm în picioare. O singură 
siluetă rămâne chircită lângă perete. 

— Peeta, îl strig eu. 

Niciun răspuns. A leşinat? Mă ghemuiesc în 
faţa lui, trag de mâinile încătuşate care îi 
acoperă chipul. 

— Peeta? 

Ochii lui sunt lacuri întunecate, cu pupilele 
atât de dilatate încât irisurile albastre aproape 
au dispărut. Muşchii încheieturilor sunt tari ca 
metalul. 

— Lăsaţi-mă aici, şopteşte. Nu sunt în stare să 
merg mai departe. 

— Ba da. Poţi! insist. 


Peeta clatină din cap. 

— Îmi pierd controlul. O să-nnebunesc. Ca ei. 
Ca mutanţii. Ca un animal turbat căruia i-a 
intrat în cap să-mi sfâşie gâtul. Şi aici, în cele 
din urmă aici, în locul ăsta, în aceste 
împrejurări, o să fiu într-adevăr nevoită să-l 
ucid. Şi Snow o să câştige. Mă străbate ura, 
arzătoare şi amară. Snow a câştigat deja prea 
mult astăzi. 

E un risc imens, poate e sinucidere, dar fac 
singurul lucru care-mi vine în minte. Mă aplec şi 
îl sărut pe Peeta din plin, pe gură. Începe să 
tremure din tot trupul, dar continui să-mi apăs 
buzele de ale lui până când rămân fără aer. 
Palmele îmi alunecă pe încheieturile lui până 
când ajung să-i strâng mâinile într-ale mele. 

Peeta răsuflă cu greutate, luptându-se cu 
coşmarurile care îi tulbură mintea. 

— Nu. Nu vreau să... 

Îi strâng mâinile până în punctul unde începe 
durerea. 

— Rămâi cu mine. 

Pupilele i se contractă, devenind vârfuri de ac, 
i se dilată din nou, foarte repede, apoi se întorc 
la ceva care aduce a normalitate. 

— Întotdeauna, murmură. 

Îl ajut să se ridice şi mă întorc spre Pollux. 

— Cât mai avem până la nivelul străzii? 

Îmi face semn că e chiar deasupra noastră. 
Mă urc pe ultima scară şi împing capacul, 


săltându-l în debaraua unui apartament. Când 
mă ridic în picioare, o femeie deschide brusc 
uşa. Poartă un halat de mătase de un turcoaz- 
strălucitor, pe care sunt brodate păsări exotice. 
Părul ei roşu aprins e înfoiat ca un nor şi 
împodobit cu fluturi poleiţi cu aur. Grăsimea 
cârnatului pe jumătate mâncat pe care-l ţine în 
mână i-a întins rujul. Expresia feţei îmi spune că 
m-a recunoscut. Deschide gura să strige după 
ajutor. 

Îi trag o săgeată în inimă fără să ezit. 


Chapter 23 

Pe cine voia femeia să cheme rămâne un 
mister, fiindcă după ce căutăm în tot 
apartamentul descoperim că era singură. Poate 
strigătul îi era adresat vecinului de alături, sau 
nu era decât o expresie a spaimei. În orice caz, 
aici nu e nimeni, n-avea cine s-o audă. 

Apartamentul ar putea fi o ascunzătoare 
excelentă pentru o vreme, dar nu ne putem 
permite un asemenea lux. 

— Cât timp credeţi c-avem la dispoziţie până 
când îşi vor da seama că e posibil să fi 
supravieţuit unii dintre noi? întreb. 

— Cred că şi-ar putea face apariţia aici 
oricând, spune Gale. Ştiau că urcam la 
suprafaţă. Explozia o să-i deruteze probabil 
pentru câteva minute, apoi vor începe să caute 
locul prin care-am ieşit. 

Mă apropii de fereastra dinspre stradă şi, 
când mă uit printre jaluzele, nu dau cu ochii de 
Apărători ai Păcii, ci de o mulţime de oameni 
grăbiţi, care-şi văd de treburile lor. În timpul 
călătoriei noastre subterane, am lăsat cu mult în 
urmă părţile evacuate şi am ieşit la suprafaţă 
într-o zonă aglomerată a Capitoliului. Mulțimea 
ne oferă singura şansă de scăpare. Nu am un 
holo, dar o am pe Cressida. Ea mi se alătură 
lângă fereastră, îmi confirmă că ştie unde ne 
aflăm şi îmi dă o veste bună spunând că nu ne 


mai despart multe cvartale de vila preşedintelui. 

E suficient să arunc o singură privire către 
însoțitorii mei ca să-mi dau seama că momentul 
nu e potrivit pentru un atac pe ascuns împotriva 
lui Snow. Gale continuă să piardă sânge din 
rana de la gât, pe care n-am apucat s-o 
curăţăm. Peeta e aşezat pe o canapea de 
catifea, cu dinţii încleştaţi de o pernă, fie 
luptându-se cu nebunia, fie stăpânindu-şi un 
țipăt. Pollux plânge, sprijinit de poliţa unui 
şemineu bogat ornamentat. Cressida stă 
hotărâtă alături de mine, dar e atât de palidă 
încât are buzele livide. Mie ura îmi dă aripi. 
Când energia ei o să intre în declin, n-o să mai 
fiu bună de nimic. 

— Să ne uităm în dulapuri, spun. 

Într-un dormitor găsim sute de haine 
femeieşti şi de perechi de pantofi, un curcubeu 
de peruci, fard suficient ca să vopsim o casă. In 
dormitorul din partea opusă a holului e un 
sortiment similar pentru bărbaţi. Poate lucrurile 
sunt ale soţului ei. Sau ale unui iubit care-a avut 
norocul să lipsească de-acasă în dimineaţa asta. 

Îi chem de ceilalţi să se îmbrace. La vederea 
încheieturilor însângerate ale mâinilor lui Peeta, 
îmi caut în buzunar cheia cătuşelor, dar el se 
îndepărtează brusc. 

— Nu, îmi spune. Nu face asta. Mă ajută să 
mă adun. 

— S-ar putea să ai nevoie de mâini, zice Gale. 


— Când simt că alunec, îmi apăs încheieturile 
de cătuşe şi durerea mă ajută să mă 
concentrez, ne explică Peeta. 

| le las. 

Din fericire afară e frig, aşa că paltoanele şi 
pelerinele bogate ne acoperă cea mai mare 
parte a uniformelor şi a armelor. Ne agăţăm 
bocancii de gât cu ajutorul şireturilor, 
ascunzându-i, şi ne încălţăm în schimb cu 
pantofi caraghioşi. Însă adevărata provocare e 
reprezentată, bineînţeles, de feţele noastre. 
Cressida şi Pollux riscă să fie recunoscuţi de 
cunoştinţe. Figura lui Gale le-ar putea fi 
familiară celor care l-au văzut în prop-uri şi la 
ştiri, iar pe mine şi pe Peeta ne ştiu toţi locuitorii 
Panemului. Ne ajutăm în grabă unii pe alţii, 
aplicându-ne straturi groase de fard şi punându- 
ne peruci şi ochelari de soare. Cressida se 
ocupă de mine şi de Peeta, înfăşurându-ne 
eşarfe în jurul nasului şi al gurii. 

Simt din nou tic-tac-ul ceasului, dar întărzii 
câteva minute ca să-mi umplu buzunarele cu 
mâncare şi cu articole de prim ajutor. 

— Nu vă răzleţiţi, spun, la uşa din faţă. 

Apoi ieşim direct în stradă. 

A început să ningă în rafale. Pe lângă noi se 
învârtejesc oameni neliniştiţi, vorbind despre 
rebeli, despre foamete şi despre mine cu 
accentul lor afectat din Capitoliu. Traversăm 
strada, trecem pe lângă alte câteva 


apartamente. Exact când dăm colţul, pe lângă 
noi se perindă trei duzini de Apărători ai Păcii. 
Ne grăbim să ne retragem din calea lor, aşa 
cum fac cetăţenii veritabili, aşteptând până 
când îşi reia mulţimea fluxul normal, şi ne 
continuăm drumul. 

— Cressida, şoptesc. Te poţi gândi repede la o 
ascunzătoare? 

— Incerc, răspunde ea. 

Parcurgem un alt cvartal, apoi încep să sune 
sirenele. Prin fereastra unui apartament, vedem 
un comunicat urgent şi fotografiile noastre 
afişate pe ecran într-o succesiune rapidă. Încă 
n-au identificat morţii, fiindcă îi vedem şi pe 
Castor şi pe Finnick. În curând, orice trecător va 
fi la fel de periculos ca un Apărător al Păcii. 

— Cressida? 

— Există un loc. Nu e ideal. Dar putem 
încerca, spune ea. 

O urmăm de-a lungul mai multor cvartale şi 
intrăm pe o poartă în ceea ce pare a fi o 
reşedinţă particulară. Insă e vorba de un soi de 
scurtătură, fiindcă, după ce trecem printr-o 
grădină bine îngrijită, ajungem la o altă poartă 
şi ieşim pe o străduţă laterală, care uneşte două 
bulevarde principale. Vedem câteva magazine 
mărunte - unul care cumpără obiecte uzate, 
altul care vinde bijuterii false. Nu întâlnim decât 
doi oameni, care nu ne dau nicio atenţie. 
Cressida începe să pălăvrăgească cu voce 


stridentă despre lenjeria din blană, subliniind ce 
importantă e în lunile de iarnă. 

— Aşteaptă să vezi preţurile! Crede-mă, sunt 
la jumătate faţă de cât plăteşti pe bulevarde! 

Ne oprim în faţa unei vitrine murdare, plină de 
manechine în lenjerie de blană. Magazinul nici 
măcar nu pare să fie deschis, dar Cressida 
împinge uşa din faţă şi intră, declanşând sunetul 
disonant al unui clopoțel. În prăvălia 
întunecoasă şi îngustă, cu pereţii plini de rafturi 
cu marfă, mirosul de piele neprelucrată îmi 
umple nările. Probabil că afacerile nu merg prea 
bine, fiindcă suntem singurii clienţi. Cressida se 
îndreaptă direct către o siluetă gârbovită, aflată 
în spatele sălii. Eu o urmez, măturând cu 
degetele veşmintele moi. 

În spatele unei tejghele stă cea mai bizară 
fiinţă omenească pe care am văzut-o vreodată. 
E un exemplu extrem de îmbunătăţire 
chirurgicală eşuată, fiindcă e sigur că faţa ei nu 
e considerată frumoasă nici măcar la Capitoliu. 
Pielea a fost puternic întinsă şi tatuată cu dungi 
negre şi aurii. Nasul e atât de turtit încât abia 
dacă mai există. Am mai văzut mustăţi de pisică 
la oamenii din Capitoliu, dar niciunele atât de 
lungi. Rezultatul e o mască grotescă, semifelină, 
care ne studiază acum bănuitoare, cu ochii 
îngustaţi. 

Cressida îşi scoate peruca, dezvăluindu-şi 
lujerii. 


— Tigris, spune ea, avem nevoie de ajutor. 

Tigris. În adâncul minţii mele, numele aprinde 
un beculeţ. A fost un personaj bine cunoscut - 
ca versiune mai tânără şi mai puţin tulburătoare 
a ei înseşi, în timpul celei mai vechi ediţii a 
Jocurilor Foamei de care-mi aduc aminte. O 
stilistă, cred. Nu-mi amintesc pentru ce district. 
A făcut probabil cu o operaţie prea mult, 
trecând hotarul în teritoriul repulsiei. 

Prin urmare, iată unde ajung stiliştii dacă 
trăiesc mai mult decât sunt necesari. În 
magazine deprimante de lenjerie, unde îşi 
aşteaptă moartea. Sau faima. 

Mă holbez la faţa ei, întrebându-mă dacă 
Tigris e într-adevăr numele pe care i l-au ales 
părinţii, inspirându-i mutilarea, sau dacă şi-a 
ales stilul şi şi-a schimbat apoi numele, căutând 
unul potrivit cu dungile. 

— Plutarch a spus că putem avea încredere în 
tine, adaugă Cressida. 

Grozav, se numără printre oamenii lui 
Plutarch. Aşa că, dacă prima ei mişcare n-o să 
fie alertarea Capitoliului, atunci o să-l anunţe pe 
Plutarch şi, prin extensie, pe Coin, unde ne 
aflăm. Nu, Tigris nu e ideală, dar e tot ce avem 
pe moment. Dacă o să ne ajute. Ne studiază cu 
atenţie printre tejghea şi un televizor vechi, 
parcă întrebându-se de unde să ne ia. Ca să-i 
dau o mână de ajutor, îmi trag în jos eşarfa, îmi 
scot peruca şi mă apropii cu încă un pas, astfel 


încât lumina ecranului să-mi cadă pe faţă. 

Tigris scoate un mârâit gros, nu prea deosebit 
de cel cu care m-ar fi întâmpinat Buttercup. Se 
lasă să alunece de pe taburetul ei şi dispare în 
spatele unui stelaj cu jambiere căptuşite cu 
blană. Se aude ceva alunecând, apoi apare 
mâna ei, făcându-ne semn să înaintăm. 
Cressida se uită la mine, parcă întrebându-mă: 
Eşti sigură? Dar ce alternativă avem? În 
condiţiile astea, întoarcerea pe străzi înseamnă 
capturarea sau moartea. Îmi fac loc printre 
blănuri şi văd că Tigris a împins în spate un 
panou de la baza peretelui. Dincolo de el pare 
să fie ultima treaptă a unei scări din piatră. Ea 
îmi face semn să intru. 

Intreaga situaţie miroase a capcană. Am un 
moment de panică şi mă întorc spre Tigris, 
cercetându-i ochii de culoarea pielii tăbăcite. De 
ce face asta? Nu e un soi de Cinna, nu e dornică 
să se sacrifice pentru alţii. A fost întruchiparea 
superficialităţii Capitoliului. A fost una dintre 
stelele Jocurilor Foamei până când... până când 
n-a mai fost. Şi atunci, despre ce e vorba? 
Amărăciune? Ură? Răzbunare? De fapt, ideea 
mă linişteşte. Nevoia de răzbunare te mistuie 
îndelung, e fierbinte. Mai ales când o 
reînnoieşte fiecare privire în oglindă. 

— Snow ţi-a interzis să iei parte la Jocuri? 
întreb. 

Ea se mulţumeşte să se holbeze la mine. 


Undeva, coada ei de tigru se agită a 
nemulţumire. 

— Fiindcă o să-l omor, ştii? 

Gura i se lăţeşte în ceea ce iau drept zâmbet. 
Asigurată că gestul meu nu e nebunie curată, 
mă strecor în spaţiul arătat. 

Cam pe la jumătatea treptelor, dau cu nasul 
de un lănţişor atârnat şi trag de el, răspândind 
în încăpere lumina pâlpâitoare a unui bec 
fluorescent. Locul e o pivniţă mică, fără uşi şi 
fără ferestre. Scundă şi lată. Probabil nimic 
altceva decât un gol între două niveluri ale 
clădirii. Un loc a cărui existenţă poate trece 
neobservată, dacă nu ai un simţ foarte ascuţit al 
volumului. E rece şi umed, plin cu mormane de 
blănuri netăbăcite, despre care presupun că n- 
au mai văzut lumina zilei de ani buni. Dacă 
Tigris nu ne trădează, cred că aici nu ne poate 
găsi nimeni. În clipa când pun piciorul pe 
podeaua de beton, însoțitorii mei sunt pe trepte. 
Panoul alunecă la locul lui. Aud scârţăitul 
rotilelor stelajului cu lenjerie de blană, căruia 
tocmai i se alege poziţia potrivită. Apoi paşii lui 
Tigris către taburet. Am fost înghiţiţi de 
magazinul ei. 

Exact la timp, fiindcă Gale pare gata să leşine. 
Îi facem un pat din blănuri, îl scăpăm de arme şi 
îl ajutăm să se întindă pe spate. În capătul 
pivniţei e un robinet plasat cam la treizeci de 
centimetri deasupra podelei, cu un orificiu de 


scurgere dedesubt. Îl deschid şi, după ce scuipă 
o grămadă de aer şi lasă să se reverse rugină 
din belşug, apa începe să curgă curată. Curăâţ 
rana de pe gâtul lui Gale şi îmi dau seama că nu 
e de-ajuns să-l bandajez. O să aibă nevoie de 
câteva cusături. In trusa de prim ajutor sunt un 
ac şi aţă sterilă, ceea ne lipseşte e un 
vindecător. Îmi trece prin minte s-o recrutez pe 
Tigris. Ca stilistă, trebuie să ştie cum să 
folosească un ac. Dar asta ar însemna să nu mai 
rămână nimeni în magazin, şi ea face deja 
destul pentru noi. Accept că eu sunt probabil 
cea mai calificată persoană pentru o asemenea 
misiune, strâng din dinţi şi fac o cusătură în 
zigzag. N-arată bine, dar e funcţională. O ung cu 
alifie şi o bandajez. li dau lui Gale nişte 
tranchilizante. 

— Acum poţi să te odihneşti. Locul e sigur, îi 
spun. 

Adoarme imediat, ca acţionat de un 
comutator. 

In timp ce Cressida şi Pollux fac câte un cuib 
de blană pentru fiecare dintre noi, mă ocup de 
încheieturile mâinilor lui Peeta. Curăţ cu 
delicateţe sângele, pun un antiseptic şi îl 
bandajez pe sub cătuşe. 

— Trebuie să le ţii curate, altfel infecția se 
poate răspândi şi... 

— Ştiu ce e o infecţie a sângelui, Katniss, zice 
Peeta. Deşi mama mea nu e o vindecătoare. 


Sunt aruncată înapoi, în timp, către o altă 
rană, către alte bandaje. 

— Ai spus exact acelaşi lucru în arenă, la 
primele Jocuri ale Foamei. Adevărat sau nu? 

— Adevărat, răspunde el. lar tu ţi-ai riscat 
viaţa ca să-mi aduci medicamentul care m-a 
salvat? 

— Adevărat. Ridic din umeri. Datorită ţie eram 
vie şi puteam s-o fac. 

— Oare? 

Comentariul îl aruncă într-o stare de confuzie. 
Probabil că o amintire strălucitoare se zbate ca 
să-i capteze atenţia, fiindcă trupul i se crispează 
şi încheieturile proaspăt bandajate i se 
încordează în cătuşe. Pe urmă toată vigoarea i 
se scurge din corp. 

— Sunt atât de obosit, Katniss. 

— Culcă-te, îi spun. 

N-o face, până când nu îi repotrivesc cătuşele, 
înlănţuindu-l de unul dintre stâlpii de susţinere 
ai scării. Nu poate fi confortabil, să stea întins 
aşa, cu braţele deasupra capului. Dar peste 
câteva minute adoarme şi el. 

Cressida şi Pollux au pregătit paturi pentru 
noi, au aranjat mâncarea şi medicamentele şi 
acum mă întreabă cum vreau să facem de pază. 
Mă uit la chipul palid al lui Gale, la cătuşele lui 
Peeta. Pollux n-a dormit de mai multe zile, iar 
eu şi Cressida n-am aţipit decât câteva ore. 
Dacă la uşă apare o trupă de Apărători ai Păcii, 


o să fim prinşi în cursă ca nişte şobolani. 
Suntem pe deplin la mila unei femei-tigru 
decrepite, condusă de ceea ce sper că este o 
dorinţă întru totul mistuitoare de a-l vedea mort 
pe Snow. 

— Ca să fiu sinceră, nu cred că e necesar să 
stea cineva de pază. Să-ncercăm pur şi simplu 
să dormim, spun. 

Ei încuviinţează amorţiţi şi ne afundăm cu toţii 
în blănuri. Focul meu interior s-a stins pâlpâind, 
luându-mi cu sine toată puterea. Mă abandonez 
în blana moale, mucegăită, şi în uitare. 

Am un singur vis pe care-l ţin minte. Ceva 
nesfârşit, obositor, în care încerc să ajung în 
Districtul 12. Casa mea, pe care o caut, e 
intactă, oamenii sunt în viaţă. Effie Trinket, care 
atrage privirile cu o perucă de un roz strălucitor 
şi cu hainele ei de comandă, călătoreşte 
împreună de mine. Încerc să scap de ea în 
repetate rânduri, dar îmi reapare inexplicabil 
alături, repetând insistent că, în calitatea ei de 
însoţitoare, poartă răspunderea încadrării mele 
în program. Numai că programul se schimbă 
întruna, luând-o razna pentru că ne lipseşte o 
viză oficială, sau fiind decalat când Effie îşi rupe 
unul dintre tocurile înalte. Ne facem tabăra, 
pentru mai multe zile, pe o bancă din gara 
cenuşie a Districtului 7, aşteptând un tren care 
nu mai vine niciodată. Când mă trezesc, mă 
simt cumva mai vlăguită după visul ăsta decât 


după obişnuitele mele coşmaruri din tărâmul 
sângelui şi al groazei. 

Cressida, singura care e trează, îmi spune că 
suntem către sfârşitul după-amiezii. Mănânc o 
conservă cu tocană de vită şi beau multă apă. 
Pe urmă mă sprijin de peretele pivniţei şi 
reconstitui evenimentele zilei. Mergând de la o 
moarte la alta. Le număr pe degete. Unu, doi - 
Mitchell şi Boggs, pe care i-am pierdut în 
cvartal. Trei - Messalla, topit de cocon. Patru, 
cinci - Leeg 1 şi Jackson, sacrificându-se la 
Maşina de Tocat. Şase, şapte, opt - Castor, 
Homes şi Finnick, decapitaţi de şopârlele- 
mutant cu miros de trandafiri. Opt morţi în 
douăzeci şi patru de ore. Ştiu că s-a întâmplat, 
şi totuşi pare ireal. Castor doarme cu siguranţă 
sub grămada aia de blănuri, Finnick o să apară 
peste un minut, coborând treptele în fugă, 
Boggs o să-mi spună cum a plănuit să scăpăm 
de aici. 

Să-i cred morţi înseamnă să accept că i-am 
omorât. OK, poate nu pe Mitchell şi pe Boggs - 
au murit în timpul unei misiuni reale. Dar ceilalţi 
şi-au pierdut vieţile apărându-mă, în cadrul unei 
misiuni inventate de mine. Planul meu de a-l 
asasina pe Snow pare acum atât de stupid. Atât 
de stupid, încât stau în pivniţa asta tremurând, 
ţinând scorul pierderilor şi jucându-mă cu 
ciucurii cizmelor argintii, înalte până la 
genunchi, pe care le-am furat din casa femeii. 


Oh, da - uitasem de asta. Şi pe ea am ucis-o. 
Acum am început să omor oameni neînarmaţi. 

Mă gândesc că e timpul să mă predau. 

Când se trezeşte în sfârşit toată lumea, 
mărturisesc. Că am minţit în privinţa misiunii, că 
mi-am urmărit răzbunarea punându-i pe ceilalţi 
în pericol. După ce termin, se lasă o tăcere 
îndelungată. Pe urmă Gale spune: 

— Katniss, ştiam cu toţii că minţi, că nu te-a 
trimis Coin să-l asasinezi pe Snow. 

— Poate că voi ştiaţi. Dar soldaţii din 
Treisprezece nu ştiau, ripostez. 

— Tu chiar crezi că Jackson a crezut că aveai 
ordine de la Coin? întreabă Cressida. Bineînţeles 
că nu. Dar avea încredere în Boggs, şi era clar 
că el voia să mergi mai departe. 

— Nu i-am spus niciodată lui Boggs ce plan 
aveam! 

— Le-ai spus-o tuturor celor din 
Comandament! exclamă Gale. A fost una dintre 
condiţiile pe care le-ai pus ca să fii Gaiţa 
Zeflemitoare. Pe Snow îl ucid eu. 

Mi se pare că e vorba despre două lucruri fără 
nicio legătură între ele. Negocierea cu Coin 
pentru privilegiul de a-l executa pe Snow după 
război şi această goană neautorizată prin 
Capitoliu. 

— Dar nu aşa, spun. E un dezastru total. 

— Eu cred că poate fi considerat o misiune de 
mare succes, mă contrazice Gale. Ne-am 


infiltrat în tabăra duşmanului, demonstrând că 
în sistemul de apărare al Capitoliului se pot crea 
breşe. l-am făcut să difuzeze reportaje despre 
noi în toate emisiunile lor de ştiri. Am aruncat în 
haos întregul oraş, în încercarea de a ne găsi. 

— Crede-mă, Plutarch e încântat, adaugă 
Cressida. 

— Pentru că lui Plutarch nu-i pasă cine moare, 
subliniez eu. Atâta vreme cât Jocurile lui sunt un 
succes. 

Cressida şi Gale aduc tot felul de argumente 
încercând să mă convingă. Pollux îi susţine dând 
din cap ca să le întărească cuvintele. Numai 
Peeta nu-şi spune părerea. 

— Tu ce crezi, Peeta? îl întreb, în cele din 
urmă. 

— Cred... tu încă n-ai idee. Nu ştii ce efect ai 
asupra altora. Îşi împinge cătuşele în josul 
stâlpului de susţinere şi se trage în poziţia 
şezând. Niciunul dintre oamenii pe care i-am 
pierdut nu era idiot. Ştiau cu toţii ce fac. Te-au 
urmat fiindcă erau convinşi că-l poţi ucide pe 
Snow. 

Nu ştiu de ce vocea lui ajunge la mine atunci 
când nicio alta nu reuşeşte. Dar dacă are 
dreptate, şi cred că are, am faţă de ceilalţi o 
datorie care nu se poate plăti decât într-un 
singur mod. Îmi scot harta de hârtie din 
buzunarul uniformei şi o întind pe podea cuo 
nouă hotărâre. 


— Unde suntem, Cressida? 

Magazinul lui Tigris se află la vreo cinci 
cvartale distanţă de Piaţa Oraşului şi de vila lui 
Snow. 

Distanţa e uşor de străbătut, într-o zonă în 
care coconii au fost dezactivaţi pentru siguranţa 
rezidenţilor. Deghizările care ne stau la 
dispoziţie, poate cu câteva îmbunătăţiri din 
stocul de blănuri deţinut de Tigris, ne pot ajuta 
să ajungem la destinaţie fără riscuri. Dar pe 
urmă ce facem? Vila e cu siguranţă foarte bine 
păzită, supravegheată în permanenţă de 
camere de luat vederi şi dotată cu o reţea de 
coconi care prind viaţă la o simplă apăsare pe 
comutator. 

— Să-l scoatem afară, la loc deschis - de asta 
avem nevoie, îmi spune Gale. Pe urmă unul 
dintre noi îl poate dobori. 

— Mai apare în public? întreabă Peeta. 

— Nu cred, răspunde Cressida. Cel puţin în 
toate discursurile recente pe care le-am văzut 
era în vilă. Chiar şi înainte de a ajunge rebelii 
aici. Cred că a devenit mult mai vigilent de când 
i-a dezvăluit Finnick crimele la televizor. 

Are dreptate. Acum în Capitoliu nu sunt doar 
cei ca Tigris care să-l urască pe Snow, există o 
întreagă reţea de oameni care ştiu ce le-a făcut 
prietenilor şi rudelor lor. Afară nu l-ar putea 
momi decât ceva aproape miraculos. Cum ar 
A 


— Pariez că ar ieşi din casă pentru mine, 
spun. Dacă aş fi capturată. Ar dori să facă din 
asta un spectacol cât mai public cu putinţă. l-ar 
plăcea să mă execute pe treptele din faţă ale 
vilei, îmi las cuvintele să-şi facă efectul. 

— Pe urmă Gale l-ar putea împuşca din 
rândurile spectatorilor. 

Peeta clatină din cap. 

— Scenariul ăsta poate avea prea multe 
deznodăminte alternative. Snow ar putea decide 
să te păstreze şi să-ţi smulgă informaţii prin 
tortură. Sau să te execute public fără să fie de 
faţă. Sau să te omoare în vilă şi să-ţi expună 
apoi cadavrul. 

— Gale? întreb. 

— In cazul unei asemenea soluţii extreme, nu 
mi se pare potrivit să luăm o decizie imediată, 
răspunde el. Poate numai dacă orice altceva dă 
greş. Să ne mai gândim. 

In tăcerea care urmează, aud deasupra 
capului paşii uşori ai lui Tigris. Probabil e ora 
închiderii. Încuie magazinul, poate zăvorăşte 
obloanele. O clipă mai târziu, panoul din capul 
scărilor glisează, deschizându-se. 

— Veniţi sus, spune o voce hâărjâită. Am ceva 
de mâncare pentru voi. 

De când am sosit, vorbeşte pentru prima 
oară. Nu ştiu dacă glasul ei a fost aşa 
dintotdeauna sau e rezultatul mai multor ani de 
exerciţiu, dar are ceva din torsul unei pisici. 


— Ai luat legătura cu Plutarch, Tigris? întreabă 
Cressida în timp ce urcăm scările. 

— N-am cum. Gazda noastră ridică din umeri. 
O să deducă el că sunteţi într-o casă sigură. Nu 
vă faceţi griji. 

Să-mi fac griji? Simt o imensă uşurare aflând 
că nu voi primi ordine directe din Treisprezece - 
şi nu voi fi nevoită să le ignor. Sau să născocesc 
o justificare viabilă a deciziilor pe care le-am 
luat în ultimele două zile. 

Pe tejgheaua magazinului se află câteva felii 
de pâine veche, o bucată triunghiulară de 
brânză mucegăită şi o jumătate de sticlă de 
muştar. Ceea ce îmi aduce aminte că, în 
prezent, nu mai există pentru toată lumea din 
Capitoliu mâncare din belşug. Mă simt obligată 
să-i spun despre rezervele de hrană care ne-au 
rămas, dar ea îmi respinge obiecțiile cu o 
fluturare a mâinii. 

— Eu mănânc foarte puţin, aproape nimic. ŞI, 
oricum, numai carne crudă. 

Mi se pare că se identifică puţin cam prea 
mult cu personajul, dar nu pun întrebări despre 
asta. Mă mulţumesc să răzui mucegaiul de pe 
brânză şi împart mâncarea între noi, ceilalţi. 

În timp ce mâncăm, urmărim ultimele ştiri 
difuzate de Capitoliu. Guvernul a redus numărul 
rebelilor supraviețuitori la noi cinci. Se oferă 
recompense enorme pentru orice informaţie 
care ar putea ajuta la capturarea noastră. 


Reporterii subliniază cât de periculoşi suntem. 
Arată schimbul nostru de focuri cu Apărătorii 
Păcii, dar nu şi mutanţii care smulg capetele. li 
aduc un elogiu tragic femeii care zace acolo 
unde am lăsat-o noi, cu săgeata mea încă 
înfiptă în inimă. Cineva i-a refăcut machiajul 
pentru camerele de filmat. 

Districtul 13 lasă emisiunea Capitoliului să 
ruleze fără întreruperi. 

— Rebelii au făcut vreo declaraţie astăzi? o 
întreb pe Tigris. 

Ea clatină din cap. 

— Mă îndoiesc că preşedinta Coin ştie ce să 
facă cu mine acum, după ce a aflat că sunt încă 
în viaţă. 

Tigris îmi răspunde cu un chicotit gutural. 

— Nimeni nu ştie ce să facă cu tine, fetiţo. 

Pe urmă mă convinge să accept o pereche de 
jambiere îmblănite, deşi nu le pot plăti. E genul 
de dar care nu se poate refuza. Şi, oricum, e frig 
în pivniţa aia. 

După cină, la subsol, continuăm să ne 
stoarcem creierii în căutarea unui plan. Nu 
avem nicio idee destul de bună, dar cădem de 
acord că nu mai putem continua să acţionăm ca 
un singur grup de cinci persoane şi că ar trebui 
să încercăm o infiltrare în vila preşedintelui 
înainte de a mă transforma pe mine însămi în 
momeală. Accept acest al doilea punct ca să 
evit alte discuţii. Dacă o să hotărăsc să mă 


predau, n-o să cer nici permisiunea, nici 
participarea altcuiva. 

Schimbăm bandajele, îl încătuşăm din nou pe 
Peeta de stâlpul scării şi ne instalăm în 
culcuşuri. Peste câteva ore mă trezesc şi îmi 
dau seama că două persoane discută cu voci 
scăzute. Peeta şi Gale. Nu pot să nu trag cu 
urechea. 

— Mulţumesc pentru apă, spune Peeta. 

— Nicio problemă, răspunde Gale. Oricum mă 
trezesc de zece ori pe noapte. 

— Ca să te asiguri că n-a plecat Katniss? 
întreabă Peeta. 

— Cam aşa ceva, recunoaşte Gale. 

Urmează o pauză lungă, înainte de a vorbi din 
nou Peeta. 

— A fost amuzat, ştii, ce-a zis Tigris. Că 
nimeni nu ştie ce să facă cu ea. 

— Ei, noi doi n-am ştiut niciodată, spune Gale. 

Râd amândoi. E ciudat să-i aud stând de 
vorbă aşa. Aproape ca nişte prieteni. Ceea ce nu 
sunt. N-au fost niciodată. Deşi nu sunt nici 
tocmai duşmani. 

— Te iubeşte, ştii, zice Peeta. Aproape că mi-a 
spus-o după ce te-au biciuit. 

— Nu cred, ripostează Gale. Felul în care te-a 
sărutat la Jubileul Pacificării... ei bine, pe mine 
nu m-a sărutat niciodată aşa. 

— A făcut pur şi simplu parte din spectacol, îi 
spune Peeta, deşi în vocea lui se simte o umbră 


de îndoială. 

— Nu, tu ai câştigat-o. Ai renunţat la orice 
pentru ea. Poate numai aşa se convinge c-o 
iubeşti. Urmează o altă pauză îndelungată. Ar fi 
trebuit să mă ofer voluntar în locul tău, în 
primele Jocuri. Şi apoi s-o protejez. 

— N-ai fi putut, spune Peeta. Nu te-ar fi iertat 
niciodată. Trebuia să ai grijă de sora şi de mama 
ei. Pentru ea sunt mai importante decât propria 
viaţă. 

— Ei, asta n-o să mai fie multă vreme o 
problemă. Cred că e puţin probabil să 
supravieţuim toţi trei până la sfârşitul 
războiului. Şi, dac-o să supravieţuim, o să fie 
problema lui Katniss. Pe cine să aleagă. Gale 
cască. Ar trebui să dormim. 

— Da. Aud cătuşele lui Peeta alunecând în 
josul stâlpului de susţinere când se întinde în 
culcuş. Mă întreb cum o să se hotărască. 

— Oh, asta o ştiu. Abia desluşesc ultimele 
cuvinte ale lui Gale, care răzbat printr-un strat 
de blană. Katniss o să-l aleagă pe cel fără de 
care crede ea că nu poate supravieţui. 


Chapter 24 

Mă străbate un fior de gheaţă. Sunt într- 
adevăr atât de rece şi de calculată? Gale n-a 
spus: „Katniss o să-l aleagă pe cel la care nu 
poate să renunţe, fiindcă i se frânge inima”, sau 
măcar „fără de care nu poate trăi”. Asta ar fi 
indicat că sunt motivată de un soi de pasiune. 
Dar cel mai bun prieten al meu prezice c-o să 
aleg bărbatul „fără de care nu pot supravieţui”. 
Fără nici cea mai mică aluzie că la mijloc ar fi 
dragostea, sau dorinţa, sau măcar 
compatibilitatea. O să iau pur şi simplu în 
considerare ceea ce-mi pot oferi potenţialii 
parteneri. Ca şi cum în final s-ar pune întrebarea 
cine mă poate ajuta să trăiesc mai mult, un 
brutar sau un vânător. E oribil din partea lui 
Gale să spună aşa ceva, şi din a lui Peeta să nu-l 
contrazică. Mai ales după ce toate emoţiile mele 
au fost luate în considerare şi exploatate de 
Capitoliu sau de rebeli. Pe moment, alegerea ar 
fi simplă. Pot supravieţui în condiţii foarte bune 
fără niciunul dintre ei. 

În dimineaţa următoare, n-am nici timpul, nici 
energia necesare ca să mă ocup de 
sentimentele mele rănite. Luăm micul dejun 
înainte de a se ivi zorile, mâncând pateu de 
ficat şi prăjituri, adunaţi în jurul televizorului 
pentru una dintre pătrunderile lui Beetee în 
reţea. Războiul a luat o nouă întorsătură. După 


toate aparențele inspirați de valul negru, câţiva 
comandanţi rebeli întreprinzători au venit cu 
ideea de a confisca automobilele abandonate, 
pentru a le trimite apoi pe străzi fără oameni la 
bord. Maşinile nu declanşează toţi coconii, dar îi 
pun în funcţiune pe cei mai mulţi. În jurul orei 
patru dimineaţa, rebelii încep să croiască trei 
căi diferite de acces - numite simplu liniile A, B 
şi C - către inima Capitoliului. Ca urmare, iau în 
stăpânire cvartal după cvartal, cu foarte puţine 
pierderi de vieţi omeneşti. 

— Asta nu poate dura, spune Gale. De fapt 
sunt surprins c-a mers atât de mult. Capitoliul o 
să se adapteze, dezactivând anumiţi coconi şi 
declanşându-i apoi manual când pătrund ţintele 
în raza de acţiune. 

La numai câteva minute după predicția lui, o 
vedem materializându-se pe ecran. Un 
detaşament trimite o maşină, care parcurge un 
cvartal, declanşând patru coconi. Totul pare să 
meargă perfect. E urmată de trei cercetaşi, care 
ajung cu bine în celălalt capăt al străzii. Dar 
grupul de douăzeci de soldaţi rebeli care le 
calcă pe urme e aruncat în aer de un şir de tufe 
de trandafiri plantate în ghivece în faţa unei 
florării. 

— Fac pariu că Plutarch moare de ciudă 
fiindcă de data asta nu e în camera de control, 
spune Peeta. 

Beetee lasă Capitoliul să-şi reia controlul 


asupra emisiei şi o reporteră cu chip sumbru 
anunţă din ce cvartale trebuie evacuaţi civilii. 
Între anunţul ei şi reportajul precedent, am avut 
timp să marchez pe hartă poziţiile relative ale 
celor două armate. 

Aud zgomot de paşi învălmăşiţi pe stradă, mă 
duc la fereastră şi trag cu ochiul printr-o 
crăpătură din oblon. În lumina zorilor, văd un 
spectacol bizar. Refugiații din cvartalele acum 
cucerite ale Capitoliului se revarsă câtre centru. 
Cei cuprinşi de panică într-o mai mare măsură 
nu poartă nimic altceva în afară de cămăşi de 
noapte şi papuci, în timp ce alţii, mai bine 
pregătiţi, sunt împachetaţi în numeroase 
straturi de haine. Sunt împovăraţi cu de toate, 
de la câini de casă până la cutii cu bijuterii şi 
plante în ghivece. Un bărbat într-un halat pufos 
cară un bananier bătrân. Copii derutaţi, 
somnoroşi, merg împleticindu-se pe lângă 
părinţii lor, prea buimaci sau prea nedumeriţi ca 
să plângă. Văd frânturi din ei trecând prin 
dunga la care se reduce câmpul meu vizual. Doi 
ochi mari, căprui. Un braţ strângând păpuşa 
preferată. Două picioare desculţe, învineţite de 
frig, împiedicându-se de pietrele inegale ale 
pavajului. Vederea lor îmi aduce aminte de 
copiii din Doisprezece, care-au murit fugind de 
bombele incendiare. Plec de la fereastră. 

Tigris se oferă să fie spionul nostru în timpul 
Zilei, de vreme ce e singura pe capul căreia nu 


s-a pus o recompensă. După ce ne lasă la 
subsol, în siguranţă, pleacă în oraş, să adune 
informaţii utile. 

Măsor pivniţa cu pasul, de la un cap la altul, 
înnebunindu-i pe ceilalţi. Ceva îmi spune că eo 
greşeală să nu profităm de fluxul de refugiaţi. 
Ce altă acoperire mai bună am putea găsi? Pe 
de altă parte, fiecare dintre oamenii plecaţi 
către un alt adăpost vânzolindu-se pe străzi 
înseamnă o altă pereche de ochi în căutarea 
celor cinci rebeli aflaţi în libertate. Şi totuşi, ce 
câştigăm stând aici? Nu facem nimic altceva 
decât să ne epuizăm mica rezervă de hrană şi 
să aşteptăm... ce? Să cucerească rebelii 
Capitoliul? Până atunci ar putea trece 
săptămâni, şi nu ştiu sigur ce-aş face dacă s-ar 
întâmpla. Coin m-ar expedia înapoi, în 
Treisprezece, înainte de a apuca să spun 
„lacătul-întunericului, lacătul-întunericului, 
lacătul-întunericului”. Şi n-am bătut atâta drum, 
şi n-am pierdut atâţia oameni, ca să mă predau 
în mâinile acelei femei. Pe Snow îl ucid eu. În 
plus, nu mi-ar fi uşor să găsesc explicaţii pentru 
o grămadă de lucruri petrecute în ultimele 
câteva zile. lar printre acestea există câteva 
care, odată ieşite la lumină, ar anula cu 
desăvârşire înţelegerea care garantează 
imunitatea învingătorilor. Şi, lăsându-mă 
deoparte pe mine, am sentimentul că alţii vor 
avea nevoie de ea. Cum ar fi Peeta. Indiferent 


cum ai răsuci lucrurile, poate fi văzut în 
înregistrarea filmată aruncându-l pe Mitchell în 
coconul ăla cu plasa de sârmă. Îmi pot imagina 
ce-ar scoate din asta tribunalul de război al lui 
Coin. 

Către sfârşitul după-amiezii, neliniştea începe 
să pună stăpânire pe noi, fiindcă absenţa lui 
Tigris se prelungeşte atât de mult. Stăm de 
vorbă, spunându-ne că e posibil să fi fost 
arestată, să ne fi trădat de bunăvoie, sau să fi 
fost rănită în mijlocul valului de refugiaţi. Dar pe 
la ora şase o auzim întorcându-se. Deasupra 
capetelor noastre răsună paşi, apoi ea deschide 
panoul. Mirosul încântător de carne friptă umple 
aerul. Ne-a pregătit o musaca din şuncă şi 
cartofi. E prima masă caldă de care avem parte 
după zile întregi şi, în timp ce aştept să-mi 
umple farfuria, sunt în pericol să-ncep să 
salivez. 

Mestec încercând să-mi concentrez atenţia 
asupra lui Tigris, care ne povesteşte cum a 
făcut rost de mâncare, dar rețin în primul rând 
că lenjeria de blană a devenit pe moment o 
marfă de valoare. Mai ales pentru cei care şi-au 
părăsit casele dezbrăcaţi. Mulţi sunt încă afară, 
pe străzi, încercând să-şi găsească un adăpost 
pentru noapte. Locatarii apartamentelor 
elegante din centru nu şi-au deschis uşile ca să-i 
găzduiască pe cei rămaşi pe drumuri. 
Dimpotrivă, cei mai mulţi şi le-au zăvorăt şi şi- 


au lăsat obloanele, pretinzând că lipsesc de 
acasă. Piaţa Oraşului e acum ticsită de refugiaţi 
şi Apărători ai Păcii îi repartizează, mergând din 
uşă-n uşă şi spărgându-le atunci când sunt 
nevoiţi. 

La televizor vedem un comandant al 
Apărătorilor Păcii expunând pe scurt o serie de 
reguli legate de numărul de oameni pe metru 
pătrat pe care trebuie să-i adăpostească fiecare 
rezident. Le reaminteşte cetăţenilor Capitoliului 
că în timpul nopţii temperatura va scădea cu 
mult sub punctul de îngheţ şi îi avertizează că 
preşedintele lor se aşteaptă ca, în aceste 
momente de criză, să fie cu toţii gazde nu doar 
binevoitoare, ci şi entuziaste. Apoi sunt 
prezentate câteva instantanee dramatice în 
care cetăţeni plini de solicitudine îi întâmpină pe 
refugiații recunoscători la intrarea în casele lor. 
Comandantul Apărătorilor Păcii spune că 
preşedintele însuşi a ordonat ca o parte avilei 
sale să fie pregătită pentru găzduirea 
refugiaților, începând de mâine. Şi adaugă că 
proprietarii magazinelor trebuie să fie gata să-şi 
dea spaţiul cu împrumut, dacă li se va cere. 

— Tigris, asta ţi s-ar putea întâmpla şi ţie, 
spune Peeta. 

Îmi dau seama că are dreptate. Că până şi 
prăvălia asta ca un culoar îngust ar putea fi 
rechiziţionată dacă se îngroaşă numărul 
refugiaților. Şi atunci am fi cu adevărat captivi 


în pivniţă, riscând în permanenţă să fim 
descoperiţi. Câte zile mai avem la dispoziţie? 
Una? Poate două? 

Comandantul Apărătorilor Păcii revine, cu alte 
instrucţiuni pentru populaţie. Se pare că în 
seara asta a avut loc un incident tragic, 
mulţimea a omorât în bătaie un tânăr care 
semăna cu Peeta. De acum înainte, orice 
asemănare cu rebelii va fi anunţată imediat 
autorităţilor, care se vor ocupa de identificarea 
şi de arestarea suspectului. Arată o fotografie a 
victimei. În afară de buclele evident oxigenate, 
seamănă cu Peeta cam atât cât semăn eu. 

— Oamenii au înnebunit, murmură Cressida. 

Urmărim o ştire succintă, prezentată de 
rebeli, din care aflăm că astăzi au mai fost luate 
în stăpânire o serie de cvartale. Notez 
intersecțiile pe hartă şi o studiez. 

— Linia C e la numai patru cvartale de aici, 
anunţ. 

Asta mă nelinişteşte cumva mult mai mult 
decât gândul la Apărătorii Păcii în căutare de 
gazde pentru refugiaţi. Devin foarte 
binevoitoare. 

— Spăl eu vasele. 

— Îți dau o mână de ajutor. Gale strânge 
farfuriile. 

Simt privirile lui Peeta urmărindu-ne când 
părăsim încăperea. În bucătăria strâmtă din 
spatele magazinului lui Tigris, umplu chiuveta 


cu apă fierbinte şi clăbuc. 

— Crezi că e adevărat? întreb. Că Snow o să 
primească refugiaţi în vila lui? 

— Cred că acum trebuie s-o facă, măcar 
pentru aparatul de filmat, spune Gale. 

— Plec mâine dimineaţă, îl anunţ. 

— Vin cu tine. Ce facem cu ceilalţi? 

— Pollux şi Cressida ne-ar putea fi de folos. 
Sunt ghizi buni. 

De fapt, nu sunt ei problema. 

— Dar Peeta e prea... 

— imprevizibil, completează Gale. Crezi că 
încă mai e de acord să-l lăsăm în urmă? 

— Am putea argumenta că ne pune în pericol. 
E posibil să rămână aici, dacă suntem 
convingători. 

Peeta se dovedeşte extrem de raţional în 
privinţa sugestiei noastre. E imediat de acord că 
prezenţa lui e un risc pentru ceilalţi patru. Mă 
gândesc c-o să meargă, că poate rămâne până 
la sfârşitul războiului în pivniţa lui Tigris, când el 
ne anunţă că va pleca pe cont propriu. 

— Şi ce vrei să faci? întreabă Cressida. 

— Nu ştiu cu certitudine. Singurul lucru totuşi 
util pe care l-aş putea face ar fi să creez o 
diversiune. Aţi văzut ce s-a-ntâmplat cu 
bărbatul care semăna cu mine. 

— Şi dacă... îţi pierzi controlul? spun eu. 

— Adică... dacă mă transform în mutant? Păi, 
dacă simt că sunt pe cale s-o fac, încerc să mă- 


ntorc aici, mă asigură el. 

— Şi dacă te prinde iarăşi Snow? întreabă 
Gale. Nici măcar n-ai o armă. 

— O să risc, răspunde Peeta. Ca şi voi, ceilalţi. 

Cei doi se privesc îndelung, apoi Gale îşi duce 
mâna în buzunarul de la piept. Îşi pune tableta 
lacătul-întunericului în mâna lui Peeta. El o ţine 
în palma deschisă, fără s-o respingă şi fără s-o 
accepte. 

— ŞI tu? 

— Nu-ţi face griji. Beetee m-a învăţat să 
detonez săgețile explozive cu mâna. lar dacă 
asta dă greş, am cuțitul. Şi o s-o am pe Katniss, 
spune Gale cu un zâmbet. Ea n-o să le dea 
satisfacția să mă prindă viu. 

Gândul la Apărătorii Păcii târându-l pe Gale 
departe de mine îmi aduce din nou în minte 
cântecul... 


Te întreb de-ai vrea să vii 
La copacul răzlețit. 


— la-o, Peeta, îl îndemn, cu voce nefirească, 
întind mâna şi îi închid degetele deasupra 
pilulei. N-o să aibă cine să te-ajute. 

Petrecem o noapte agitată, în care 
coşmarurile fiecăruia dintre noi îi trezesc pe 
ceilalţi, iar planurile pentru ziua de mâine ne 
zumzăie în minte. Mă simt uşurată când soseşte 
ora cinci şi putem începe indiferent ce ne va 


aduce ziua de azi. Mâncăm din toate câte ceva, 
punând laolaltă proviziile care ne-au mai rămas 
- piersici conservate, pişcoturi şi melci - şi 
lăsăm o conservă de somon pentru Tigris, ca 
slabă mulţumire pentru tot ce-a făcut. Gestul 
pare s-o impresioneze într-un anumit fel. Faţa i 
se contorsionează în mod ciudat şi trece la 
acţiune. Îşi petrece următoarea oră 
remodelându-ne pe toţi cinci. Ne reîmbracă, 
astfel încât hainele obişnuite ne ascund 
uniformele chiar înainte de a ne pune 
paltoanele şi pelerinele. Ne acoperă bocancii 
militari cu un soi de şoşoni din blană. Ne fixează 
perucile cu agrafe. 

Ne curăţă rămăşiţele fardului de prost gust pe 
care ni l-am aplicat pe feţe cu atâta grabă şi ne 
machiază din nou. Ne drapează veşmintele 
exterioare ca să ne-ascundă armele. Apoi ne dă 
genţi şi boccele cu diverse mărunţişuri. În final, 
arătăm exact ca refugiații care fug de rebeli. 

— Să nu subestimezi niciodată puterea unui 
stilist genial, zice Peeta. 

E greu de spus, dar cred că s-ar putea ca 
Tigris să fi roşit cu adevărat sub dungile ei. 

Televizorul nu ne oferă nicio ştire utilă, dar 
aleea pare să fie la fel de plină de refugiaţi ca în 
dimineaţa precedentă. Planul nostru e să ne 
strecurăm în mulţime în trei grupuri. Mai întâi 
Cressida şi Pollux, care ne vor servi drept ghizi 
şi vor deschide drumul, păstrând o distanţă 


sigură faţă de noi. Pe urmă eu şi Gale, cu 
intenţia de a ne plasa printre refugiații 
repartizaţi azi în vila preşedintelui. Şi apoi 
Peeta, care va merge în urma noastră, gata să 
creeze agitaţie dacă va fi necesar. 

Tigris se uită prin crăpătura oblonului, 
pândind momentul potrivit, trage zăvorul uşii şi 
face un semn din cap către Cressida şi Pollux. 

— Fiţi prudenti, spune Cressida, şi cei doi 
dispar. 

Îi vom urma peste un minut. Scot cheia, 
descui cătuşele lui Peeta şi mi le îndes în 
buzunar. 

El îşi freacă încheieturile. Şi le roteşte. Simt 
cum mă cuprinde un soi de disperare. De parcă 
m-aş fi întors la Jubileul Pacificării, în momentul 
când Beetee ne-a dat mie şi Johannei bobina de 
sârmă. 

— Ascultă-mă, îi spun. Să nu faci vreo prostie. 

— Nu. Pilula e pentru situaţii disperate. Doar 
pentru aşa ceva. 

Îl cuprind cu braţele de gât şi le simt pe ale lui 
ezitând înainte de a mă îmbrăţişa. Nu sunt la fel 
de ferme ca altădată, dar sunt încă afectuoase 
şi puternice. O mie de clipe îmi trec prin minte. 
Toate momentele în care braţele astea au fost 
singurul meu refugiu din lume. Poate nu pe 
deplin apreciat atunci, dar atât de dulce în 
amintire, şi apoi pierdut pentru totdeauna. 

— Bine. 


Îi dau drumul. 

— E timpul, spune Tigris. 

O sărut pe obraz, îmi închei pelerina roşie cu 
glugă, îmi trag eşarfa peste nas şi ies în urma 
lui Gale în aerul îngheţat. 

Fulgii de zăpadă înţepători şi reci ca gheaţa 
îmi muşcă pielea expusă. Soarele abia răsărit 
încearcă să străpungă întunecimea fără prea 
mare succes. Lumina e suficientă ca să vezi 
siluetele înfofolite aflate alături sau cu puţin mai 
departe. Condiţii cu adevărat perfecte, numai că 
nu-i pot descoperi pe Cressida şi pe Pollux. Eu şi 
Gale ne lăsăm capetele în jos şi ne târşâim 
picioarele alături de alţi refugiaţi. Aud ceea ce 
mi-a scăpat ieri, când trăgeam cu ochiul din 
spatele oblonului. Ţipete, gemete, respiraţii 
greoaie. Şi, nu prea departe, focuri de armă. 

— Unde mergem, unchiule? i se adresează un 
băieţel înfrigurat unui bărbat împovărat de un 
mic seif. 

— La vila preşedintelui. Ne vor repartiza o altă 
locuinţă, gâfâie bărbatul. 

leşim de pe alee în mijlocul gloatei ce se 
revarsă pe unul dintre bulevardele principale. 

— Rămâneţi pe dreapta, ordonă o voce şi văd 
Apărătorii Păcii răspândiţi prin mulţime, dirijând 
fluxul de oameni. 

Feţe speriate privesc din vitrinele magazinelor 
deja ocupate de numeroşi refugiaţi. În ritmul 
ăsta, Tigris ar putea avea oaspeţi noi înainte de 


prânz. E mai bine pentru toată lumea că am 
plecat la timp. 

Acum e mai multă lumină, chiar şi cu 
ninsoarea care continuă să cadă. |i întrezăresc 
pe Cressida şi pe Pollux la vreo treizeci de metri 
în faţa noastră, înaintând cu greu prin mulţime. 
Îmi întind gâtul şi îmi rotesc capul, încercând să- 
| localizez pe Peeta. Nu reuşesc, dar întâlnesc 
privirea iscoditoare a unei fetiţe cu un palton 
galben ca lămâia. Îl înghiontesc pe Gale şi îmi 
încetinesc întru câtva paşii, lăsând să se 
formeze între noi un zid de oameni. 

— S-ar putea să fim nevoiţi să ne despărţim, 
şoptesc. O fată... 

Gloanţele spintecă mulţimea şi mai mulţi 
oameni de lângă mine cad grămadă la pământ. 
Ţipetele străpung aerul când o a doua rafală 
seceră un alt grup din spatele nostru. Eu şi Gale 
ne aruncăm pe caldarâm, apoi alergăm pe cei 
zece metri care ne despart de magazine şi ne 
găsim adăpost în spatele vitrinei cu cizme cu 
toc cui din faţa unui magazin cu încălţăminte. 

Un şir de încălțări cu pene blochează vederea 
lui Gale. 

— Cine trage? Vezi? mă întreabă. 

Tot ce văd, printre perechi de cizme de 
culoarea levănţicii, alternând cu altele, verzi ca 
menta, e o stradă plină de cadavre. Fetiţa care 
mă privea îngenunchează alături de o femeie 
nemişcată, ţipând şi încercând s-o trezească. Un 


alt val de gloanţe brăzdează pieptul paltonului 
ei galben, pătându-l cu roşu, trântind-o pe 
spate. Privindu-i silueta măruntă, mototolită la 
pământ, îmi pierd pentru o clipă capacitatea de 
a articula cuvinte. Gale mă împunge cu cotul. 

— Katniss? 

— Se trage de pe acoperişul de deasupra 
noastră, îi spun. 

Privesc alte câteva rafale, văd uniformele albe 
prăbuşindu-se pe străzile acoperite de zăpadă. 
— Încearcă să lichideze Apărătorii Păcii, dar 
nu s-ar putea spune că sunt trăgători de elită. 

Trebuie să fie rebelii. 

Nu mă simt cuprinsă de bucurie, deşi teoretic 
aliaţii mei au străpuns apărarea oraşului. Sunt 
paralizată de imaginea paltonului galben ca 
lămâia. 

— Dacă începem să tragem, s-a zis, spune 
Gale. Toată lumea o să ştie cine suntem. 

E adevărat. Suntem înarmaţi numai cu 
arcurile noastre fabuloase. A slobozi o săgeată 
ar fi totuna cu a anunţa ambele părţi că suntem 
aici. 

— Nu, spun, cu tărie. Trebuie s-ajungem la 
Snow. 

— Atunci ar fi mai bine să ne punem în 
mişcare înainte de a sări în aer tot cvartalul. 

Ne continuăm drumul de-a lungul străzii lipiţi 
de perete. Numai că peretele e alcătuit mai ales 
din vitrine. Un model cu palme asudate şi feţe 


cu gurile căscate de uimire lipite de geam. Îmi 
trag eşarfa mai sus, peste pomeţi, în timp ce 
alergăm în salturi de la o vitrină exterioară la 
alta. 

În spatele unui stelaj cu fotografiile lui Snow 
înrămate dăm peste un Apărător al Păcii rănit, 
sprijinit de fâşia din cărămidă a zidului. Ne cere 
ajutor. Gale îl loveşte cu genunchiul în tâmplă şi 
îi ia pistolul. Într-o intersecţie împuşcă un alt 
Apărător al Păcii, şi avem amândoi arme de foc. 

— Şi acum cine se presupune că suntem? îl 
întreb. 

— Cetăţeni disperaţi ai Capitoliului, îmi 
răspunde el. Apărătorii Păcii îşi vor imagina că 
suntem de partea lor şi să sperăm că rebelii vor 
avea ţinte mai interesante. 

În vreme ce traversăm în fugă intersecţia, 
meditez asupra înţelepciunii de care dăm 
dovadă asumându-ne acest ultim rol, dar, odată 
ajunşi în cvartalul următor, nu mai contează 
cine suntem noi. Cine e oricine altcineva. 
Fiindcă nimeni nu mai priveşte chipurile. Rebelii 
sunt aici, fără nicio îndoială. Se revarsă pe 
bulevard, se adăpostesc în cadrele uşilor, în 
spatele vehiculelor, trag fără încetare, dau 
ordine cu voci răguşite, pregătindu-se să 
înfrunte o armată de Apărători ai Păcii care 
mărşăluieşte către noi. Prinşi în focul încrucişat 
sunt refugiații, neînarmaţi, dezorientaţi, 
majoritatea răniţi. 


În faţa noastră, un cocon activat eliberează un 
şuvoi de abur care îi opăreşte pe toţi cei de pe 
traseul lui, lăsând în urmă victime de culoarea 
roz a intestinelor, şi cât se poate de moarte. 
Apoi puţina ordine care mai exista dispare. 
Când şuviţele de aburi rămase se împletesc cu 
zăpada, vizibilitatea se extinde exact până la 
vârful ţevii propriei arme. Apărător al Păcii, 
rebel, cetăţean, cine poate şti? Tot ce mişcă eo 
ţintă. Oamenii trag din reflex, iar eu nu fac 
excepţie. Cu inima bubuind, cu adrenalina 
arzându-mi în tot trupul, oricine îmi e duşman. 
Cu excepţia lui Gale. Tovarăşul meu de 
vânătoare, singurul om care îmi vede spatele. 
Nu ne rămâne nimic altceva decât să înaintăm, 
omorând pe oricine ne stă în drum. Oameni 
urlând, oameni sângerând, morţi pretutindeni. 
Când ajungem la colţul următor, întregul cvartal 
din faţa noastră e scăldat într-o strălucire 
bogată, purpurie. Batem în retragere, ne 
ghemuim şi privim cu ochii mijiţi în lumină. Cu 
cei pe care-i cuprinde se întâmplă ceva. Sunt 
atacați de... ce? Un sunet? O undă? Un laser? 
Armele le cad din mâini, degetele li se 
încleştează de faţă în timp ce sângele le 
țâşneşte din toate orificiile vizibile - ochi, nas, 
gură, urechi. În mai puţin de un minut, toată 
lumea e moartă şi lumina dispare. Strâng din 
dinţi şi alerg, sărind peste leşuri, cu tălpile 
alunecându-mi pe sângele închegat. Vântul 


învârtejeşte zăpada în trombe orbitoare, dar nu 
acoperă zgomotul unui alt val de bocanci care 
vine spre noi. 

— La pământ! îi şuier lui Gale. 

Ne aruncăm imediat pe caldarâm. Faţa îmi 
aterizează într-o baltă de sânge cald încă, dar o 
fac pe moarta, rămân neclintită în timp ce 
bocancii mărşăluiesc către noi. Unii ocolesc 
cadavrele. Alţii îmi apasă mâna, spatele, îmi 
pocnesc în trecere ţeasta. Când zgomotul 
paşilor se pierde în depărtate, deschid ochii şi 
fac un semn din cap către Gale. 

În cvartalul următor, întâlnim refugiaţi mai 
îngroziţi, dar mai puţini soldaţi. Tocmai când se 
pare că s-ar putea să avem parte de un răgaz, 
se aude un trosnet, ca atunci când loveşti un ou 
de marginea unui castron, dar amplificat de o 
mie de ori. Ne oprim şi ne uităm în jur, după 
cocon. Nu se vede nimic. Apoi încep să-mi simt 
vârfurile bocancilor înclinându-se uşor. 

— Fugi! îi strig lui Gale. 

Nu e timp pentru explicaţii, dar în câteva 
secunde natura coconului devine clară pentru 
toată lumea. În centrul cvartalului s-a desfăcut 
pavajul. Cele două jumătăți ale străzii pavate cu 
dale se lasă în jos ca nişte trape, aruncând încet 
oamenii în indiferent ce s-o fi aflând dedesubt. 

Nu ştiu dacă să alerg în linie dreaptă spre 
următoarea intersecţie, sau să-ncerc s-ajung la 
uşile de pe margine şi să intru cu forţa într-o 


clădire. Ca urmare, sfârşesc prin a înainta uşor 
în diagonală. Pe măsură ce trapa continuă să se 
încline, descopăr că picioarele mele fac eforturi 
din ce în ce mai puternice ca să se poată 
propulsa în susul dalelor alunecoase. E ca şi 
cum ai alerga pe gheaţa de pe coasta unui deal 
care devine din ce în ce mai abrupt la fiecare 
pas. Ambele mele destinaţii - intersecţia şi 
clădirile - se află la nici doi metri distanţă, când 
simt trapa fugindu-mi de sub tălpi. Nu mai e 
nimic de făcut, în afară de a folosi ultimele mele 
secunde de contact cu dalele ca să mă împing 
spre intersecţie. În timp ce mâinile mi se 
încleştează de margine, îmi dau seama că 
trapele s-au rotit şi atârnă drept în jos. 
Picioarele mi se leagănă în aer, fără niciun 
sprijin nicăieri. De jos, de la cincisprezece metri 
adâncime, se înalţă şi-mi izbeşte nările o 
duhoare scârboasă, de hoituri putrezite în 
căldura verii. În întuneric se târăsc siluete 
negre, amuţindu-i pe toţi cei care au 
supravieţuit căderii. 

Din gâtlej îmi iese un strigăt sugrumat. 
Nimeni nu-mi vine în ajutor. Simt că nu mă mai 
pot ţine de marginea rece ca gheaţa, când văd 
că mă aflu la ceva mai puţin de doi metri de 
colţul coconului. Mă străduiesc să ignor 
zgomotele îngrozitoare care se aud de dedesubt 
şi îmi deplasez încet mâinile pe muchie. Când le 
simt la colţ, îmi balansez piciorul drept şi 


bocancul îmi ajunge dincolo de margine. Se 
agaţă de ceva şi mă salt, cu mare efort, până la 
nivelul străzii. Gâfâind şi tremurând, mă târăsc 
afară şi îmi înfăşor braţele în jurul unui stâlp de 
felinar, deşi terenul e perfect plat. 

— Gale? strig către abis, fără să-mi pese că 
am putea fi recunoscuţi. Gale? 

— Aici! 

Mă uit uimită în stânga. Flapsul susţinea tot 
ce se afla pe stradă, chiar până la baza 
clădirilor. In jur de o duzină de oameni au reuşit 
s-ajungă până acolo şi acum atârnă de orice s- 
au putut agăța. De mânerele uşilor, de inelele 
ce ţin loc de sonerie, de fantele cutiilor de 
scrisori. La trei apartamente distanţă de mine, 
Gale se ţine de grilajul decorativ de fier din jurul 
uşii. Ar putea intra cu uşurinţă dacă ar fi 
deschisă. Dar, deşi o loveşte cu picioarele în 
repetate rânduri, nimeni nu-i vine în ajutor. 

— Fereşte-te! 

Îmi ridic arma. El se răsuceşte şi eu trag în 
încuietoare, până ce văd uşa deschizându-se 
spre interior. Gale se leagănă în cadrul ei, 
aterizând dintr-un salt pe podea. Jubilez pentru 
o clipă, crezându-l salvat. Pe urmă e înşfăcat de 
mâini cu mănuşi albe. 

Gale îmi întâlneşte privirea şi buzele lui 
mimează ceva pe care nu pot să-l desluşesc. Nu 
ştiu ce să fac. Nu-l pot părăsi, dar nici nu pot 
ajunge la el. 


Buzele lui se mişcă din nou. Clatin din cap, 
dând de înţeles că sunt derutată. Apărătorii 
Păcii pot realiza în orice clipă pe cine au 
capturat. Acum îl târăsc în interior. 

— Pleacă! îl aud strigând. 

Mă răsucesc şi fug, îndepărtându-mă de 
cocon. De data asta cu desăvârşire singură. 
Gale e prizonier. Cressida şi Pollux ar fi putut 
muri până acum de zece ori. Şi Peeta? N-am dat 
cu ochii de el de când am plecat de la Tigris. Mă 
agăţ de ideea că e posibil să se fi întors. A simţit 
apropierea unui atac şi s-a retras în pivniţă, câtă 
vreme încă se mai putea controla. Şi-a dat 
seama că nu e nevoie de o diversiune când 
Capitoliul ne oferă atât de multe. Nu e necesar 
să fie momeală şi să se vadă nevoit să ia 
lacătul-întunericului - lacătul-întunericului! Gale 
nu mai are nicio pilulă. Cât despre detonarea 
săgeţilor cu mâna, n-o să aibă niciodată ocazia. 
Primul lucru pe care-l vor face Apărătorii Păcii 
va fi să-i ia armele. 

Mă prăbuşesc pe pragul unei uşi, cu lacrimile 
înţepându-mi ochii. împuşcă-mă. Asta a mimat 
el. Era de aşteptat să-l împuşc! Asta era 
misiunea mea. Era promisiunea noastră 
nerostită, a tuturor, unii faţă de alţii. Dar eu n- 
am făcut-o şi acum Capitoliul o să-l ucidă, sau o 
să-l tortureze sau o să-l viespchestreze sau - 
fisurile încep să-şi întindă ramificaţiile în 
interiorul meu, amenințând să mă spargă în 


bucăţi. Nu mai am decât o singură speranţă. Să 
cadă Capitoliul, să depună armele şi să 
elibereze prizonierii înainte de a-i face vreun rău 
lui Gale. Dar nu văd cum s-ar putea întâmpla 
asta atâta vreme cât trăieşte Snow. 

Doi Apărători ai Păcii trec pe lângă mine în 
fugă, abia aruncând o privire către fata din 
Capitoliu care plânge ghemuită sub cadrul unei 
uşi. Imi înăbuş lacrimile, le şterg pe cele care 
mi-au ajuns pe obraji înainte de a apuca să 
îngheţe şi reuşesc să mă adun din nou. OK, încă 
mai sunt o refugiată anonimă. Sau Apărătorii 
Păcii care l-au capturat pe Gale m-au întrezărit 
cumva când am rupt-o la fugă? Îmi scot pelerina 
şi o întorc pe dos, lăsând la vedere căptuşeala 
neagră în locul exteriorului roşu. Îmi aranjez 
gluga, astfel încât să-mi ascundă faţa. Inspectez 
cvartalul, strângându-mi arma mai tare la piept. 
Nu văd decât o mână de soldaţi răzleţiţi, cu 
figuri uluite. Merg la mică distanţă în spatele a 
doi bătrâni, care nici măcar nu mă observă. 
Nimeni nu s-ar aştepta să mă aflu în compania 
unor oameni în vârstă. Când ajungem la 
următoarea intersecţie, se opresc brusc şi sunt 
cât pe ce să dau peste ei. E Piaţa Oraşului. 
Dincolo de întinderea vastă, înconjurată de 
clădiri impozante, se află vila preşedintelui. 

Piaţa e plină de oameni care se foiesc, se 
văicăresc sau stau pur şi simplu, lăsând zăpada 
să se troienească în jurul lor. E un loc în care mă 


încadrez perfect. Mă îndrept spre vilă pe o 
traiectorie şerpuitoare, păşind peste comori 
abandonate sau peste crengi acoperite de 
zăpadă îngheţată. După ce străbat cam 
jumătate din distanţă, devin conştientă de 
existenţa unei baricade din beton. Are cam un 
metru şi un sfert înălţime şi conturează un 
dreptunghi imens în faţa vilei preşedintelui. Te- 
ai aştepta să fie gol, dar e ticsit de refugiaţi. 
Poate e grupul ales pentru a fi adăpostit în 
clădire. Dar, când ajung mai aproape, observ 
altceva. În interiorul baricadei sunt numai copii. 
De la ţânci până la adolescenţi. Speriaţi şi pe 
jumătate îngheţaţi. Îngrămădiţi în grupuri sau 
legănându-se amorţiţi, aşezaţi pe pământ. Nu li 
se îngăduie să intre în vilă. Sunt ţinuţi în ţarc, 
păziţi din toate părţile de Apărători ai Păcii. Ştiu 
imediat că nu îi protejează. Dacă intenţia 
Capitoliului ar fi fost să-i plaseze într-un loc 
sigur, s-ar afla undeva, într-un buncăr. Aici e 
vorba de protecţia lui Snow. Copiii alcătuiesc 
scutul lui uman. 

Se stârneşte agitația şi mulţimea curge spre 
stânga. Sunt prinsă între trupuri mai puternice, 
purtată în lateral, abătută din drum. Aud 
strigându-se „Rebelii! Rebelii!” şi ştiu că trebuie 
să fi străpuns apărarea centrului. Sunt împinsă, 
impulsul mă izbeşte de stâlpul unui steag, şi mă 
agăţ de el. Mă folosesc de frânghia care atârnă 
din vârf şi mă cocot deasupra îngrămădelii de 


trupuri. Da, văd armata rebelilor revărsându-se 
în piaţă, împingând refugiații înapoi, pe 
bulevarde. Inspectez zona, în căutarea unor 
coconi care se vor declanşa cu siguranţă. Dar 
asta nu se întâmplă. lată ce se petrece: 

O aeronavă purtând stema Capitoliului se 
materializează exact deasupra copiilor 
baricadaţi. Spre ei coboară în ploaie zeci de 
paraşute argintii. Până şi în haosul ăsta, copiii 
ştiu ce conţin paraşutele. Mâncare. 
Medicamente. Daruri. Le ridică nerăbdători în 
mâini, degetele lor îngheţate se luptă cu sforile. 
Aeronava dispare, trec cinci secunde, apoi în jur 
de douăzeci de paraşute explodează simultan. 

Din mulţime se înalţă un vaiet. Zăpada e roşie 
şi presărată cu bucăţi de trupuri 
subdimensionate. Mulţi copii mor pe loc, dar alţii 
zac pe pământ, în agonie. Alţii ezită, tăcuţi, 
holbându-se la restul paraşutelor, pe care le ţin 
în mâini, de parcă încă s-ar mai gândi că ascund 
ceva preţios. Îmi dau seama că Apărătorii Păcii 
nu se aşteptau să se întâmple aşa ceva, fiindcă 
smulg baricadele, creând o cale de ieşire pentru 
copii. Prin deschidere pătrunde un alt grup de 
uniforme albe. Dar nu sunt Apărători ai Păcii. 
Sunt medici. Medici rebeli. Aş recunoaşte 
uniformele oricând. Mişună printre copii, cu 
truse medicale în mâini. 

Mai întâi îi întrezăresc coada împletită, 
blondă, atârnându-i pe spate. Pe urmă, când îşi 


scoate haina ca s-acopere un copil care plânge, 
observ cămaşa care îi iese peste centură, ca o 
coadă de rață. Reacţionez exact ca în momentul 
când i-am auzit numele strigat de Effie Trinket, 
la extragere. Sau cel puţin cred că îmi pierd 
vlaga, fiindcă mă trezesc la baza stâlpului, 
incapabilă să-mi aduc aminte ce s-a întâmplat în 
ultimele câteva secunde. Pe urmă mă împing 
prin mulţime, exact aşa cum am făcut înainte. 
Incerc să-i strig numele, acoperind vacarmul. 
Când ajung la mică distanţă, aproape lângă 
baricadă, am impresia că mă aude. Fiindcă mă 
întrezăreşte pentru o clipă şi buzele ei îmi 
articulează numele. 

Şi atunci explodează restul paraşutelor. 


Chapter 25 

Adevărat sau nu? Sunt în foc. Globurile de 
flăcări au erupt din paraşute trecând peste 
baricade, au zburat prin văzduhul plin de 
zăpadă şi au aterizat în mulţime. Mă întorsesem 
să fug când unul m-a prins, şi-a trecut limba pe 
spatele meu şi m-a transformat în ceva nou. O 
creatură tot atât de nestins precum soarele. 

Pentru un mutant de foc nu există decât o 
singură senzaţie: agonia. Nicio imagine, niciun 
sunet, nimic sesizat de simţuri, cu excepţia 
arderii neînduplecate a cărnii. Poate apar 
perioade de inconştienţă, dar ce importanţă are 
dacă nu-mi găsesc refugiu în ele? Sunt pasărea 
lui Cinna, incandescentă, zburând nebunește, în 
încercarea de a scăpa de inevitabil. Mişcările 
aripilor mele nu fac altceva decât să înteţească 
vâlvătaia. Mă mistui, dar nu până la capăt. 

În cele din urmă, aripile încep să-mi şovăie, 
pierd înălţime şi gravitația mă atrage într-o 
mare înspumată, de culoarea ochilor lui Finnick. 
Plutesc pe spate, care continuă să-mi ardă sub 
apă, dar agonia se domoleşte, devenind durere. 
Pe urmă mă aflu la bunul plac al valurilor, 
incapabilă să-mi aleg direcţia, şi atunci vin ei. 
Morţii. 

Cei pe care i-am iubit zboară ca păsările în 
văzduhul liber de deasupra mea. Avântându-se, 
fluturându-şi aripile, chemându-mă alături de ei. 


Îmi doresc cu atâta tărie să-i urmez, dar apa 
sărată îmi îmbibă aripile, mi-e imposibil să le 
ridic. Celor pe care i-am urât le place apa, sunt 
creaturi oribile, solzoase, îmi sfâşie carnea 
sărată cu dinţi ca nişte ace. Muşcându-mă iarăşi 
şi iarăşi. Trăgându-mă la fund. 

O pasăre mică, albă, cu o tentă roz, plonjează, 
îşi înfige ghearele în pieptul meu şi încearcă să 
mă ţină la suprafaţă. 

— Nu, Katniss! Nu! Nu mă poți părăsi! 

Dar cei care mă urăsc câştigă şi, dacă se 
agaţă de mine, o să fie pierdută şi ea. 

— Prim, dă-mi drumul! 

Şi în cele din urmă o face. 

In adâncul apei, sunt părăsită de toţi. Nu mai 
rămâne decât sunetul respirației mele, imensul 
efort de care e nevoie ca să trag apa în plămâni 
şi să o expulzez apoi. Vreau să mă opresc, 
vreau să-mi ţin răsuflarea, dar apa intră şi iese 
împotriva voinţei mele. 

— Lasă-mă să mor. Lasă-mă să-i urmez pe 
ceilalți, mă rog de indiferent ce mă reţine. 

Nu primesc răspuns. 

Captivă vreme de zile, de ani, poate de 
secole. Moartă, dar fără să mi se îngăduie să 
mor. Vie, dar ca şi moartă. Atât de singură încât 
oricine, orice, oricât de dezgustător, ar fi bine- 
venit. Insă, când am în sfârşit un oaspete, e 
unul încântător. Morfina. Scurgându-mi-se prin 
vene, uşurându-mi durerea, uşurându-mi trupul, 


astfel încât se înalţă iarăşi către aer, se 
odihneşte din nou pe spumă. 

Spumă. Plutesc într-adevăr în spumă. O simt 
sub vârfurile degetelor, îmi leagănă porţiuni din 
trupul gol. E multă durere, dar mai e şi ceva 
care aduce a realitate. Şmirghelul din gâtul 
meu. Mirosul de medicament împotriva arsurilor 
de la prima arenă. Glasul mamei. Toate astea 
mă înspăimântă şi încerc să mă întorc în adânc, 
ca să le pot da sens. Dar nu există întoarcere. 
Sunt treptat silită să mă accept aşa cum sunt. O 
fată cu arsuri grave, fără aripi. Fără foc. Fără 
nicio soră. 

Sunt în spitalul de un alb orbitor al Capitoliului 
şi medicii îşi folosesc asupra mea magia. Îmi 
acoperă carnea vie cu straturi noi de piele. 
Ademenesc celulele, făcându-le să creadă că 
îmi aparţin, îmi manipulează părţile trupului, îmi 
curbează şi îmi întind membrele, asigurându-se 
că se potrivesc. Aud spunându-se iarăşi şi iarăşi 
cât de norocoasă sunt. Ochii mi-au fost cruţaţi. 
Cea mai mare parte a feţei a scăpat neatinsă. 
Plămânii mei răspund la tratament. Voi fi ca şi 
nouă. 

Când pielea mea delicată devine destul de 
rezistentă ca să suporte presiunea cearşafurilor, 
sosesc mai mulţi vizitatori. Morfina le deschide 
deopotrivă uşa celor morţi şi celor vii. Haymitch, 
galben la faţă şi fără niciun zâmbet. Cinna, 
lucrând la o nouă rochie de nuntă. Delly, 


trăncănind despre amabilitatea oamenilor. Tata, 
cântând toate cele patru strofe ale „Copacului 
spânzuratului” şi reamintindu-mi că mama - 
care doarme pe un scaun între două schimburi 
de lucru - nu trebuie să ştie nimic despre asta. 

Într-o zi mă trezesc, aşa cum era de aşteptat, 
şi ştiu că nu mi se va îngădui să trăiesc pe 
tărâmul viselor mele. Trebuie să mă hrănesc 
folosindu-mi gura. Să îmi mişc propriii muşchi. 
să mă duc la baie. O scurtă apariţie a 
preşedintei Coin bate asta în cuie. 

— Nu-ţi face griji, spune ea. L-am păstrat 
pentru tine. 

Doctorii sunt din ce în ce mai uimiţi, 
neînţelegând de ce nu pot vorbi. Se fac o 
mulţime de analize şi se constată că, deşi 
arsurile mi-au atins coardele vocale, nu e ăsta 
motivul. În cele din urmă, Aurelius, un doctor de 
nebuni, lansează o teorie, susţinând că am 
devenit o avox de natură mai degrabă mentală 
decât fizică. Că tăcerea mea se datorează unei 
traume emoţionale. Cu toate că prezintă o listă 
cu o sută de remedii propuse, le spune să mă 
lase în pace. Aşa că eu nu întreb despre nimeni 
şi despre nimic, dar oamenii îmi oferă informaţii 
în flux continuu. Despre război: Capitoliul a 
căzut în ziua când au explodat paraşutele, 
preşedinta Coin conduce acum Panemul, trupele 
au fost trimise în exterior, să anihileze micile 
enclave în care Capitoliul mai opune rezistenţă. 


Despre preşedintele Snow: E prizonier, îşi 
aşteaptă procesul şi, fără îndoială, execuţia. De- 
spre echipa implicată de mine în asasinat: 
Cressida şi Pollux au fost trimişi în districte, să 
facă reportaje despre ruinele lăsate în urmă de 
război. Gale, care a încasat două gloanţe 
încercând să evadeze, îi lichidează pe Apărătorii 
Păcii din Districtul 2. Peeta e încă în secţia de 
arşi a spitalului. Până la urmă, a reuşit să 
ajungă în Piaţa Oraşului. Despre familia mea: 
Mama îşi îngroapă suferinţa în muncă. 

Neavând ce să muncesc, pe mine mă 
îngroapă suferinţa. Singurul lucru care mă ţine 
la suprafaţă e promisiunea lui Coin. Că îl pot 
ucide pe Snow. lar după ce se va întâmpla asta, 
n-o să mai rămână nimic. 

Într-un târziu mi se dă drumul din spital şi 
primesc o cameră în vila preşedintelui, pe care 
o împart cu mama. Ea nu e aproape niciodată 
acolo, mănâncă şi doarme la muncă. Cade în 
sarcina lui Haymitch să-mi poarte de grijă, să se 
asigure că mănânc şi că îmi iau medicamentele. 
Îmi regăsesc obiceiurile din Districtul 13. 
Hoinăresc prin vilă fără să cer permisiunea. 
Intru în dormitoare şi în birouri, în săli de bal şi 
în camere de baie. Caut ascunzători minuscule, 
bizare. Un dulap cu blănuri. Un altul, din 
bibliotecă. O cadă de baie, de mult abandonată 
într-o încăpere cu mobilă uzată. Ascunzătorile 
mele sunt întunecoase, tăcute şi imposibil de 


descoperit. Mă ghemuiesc, mă fac mică, încerc 
să dispar cu desăvârşire, învăluită de linişte, îmi 
răsucesc în jurul încheieturii brăţara pe care 
scrie Dezorientată Mental. 

Mă numesc Katniss Everdeen. Am 
șaptesprezece ani. Casa mea e în Districtul 12. 
Districtul 12 nu mai există. Sunt Gaita 
Zeflemitoare. Am înfrânt Capitoliul. Preşedintele 
Snow mă urăşte. Mi-a ucis sora. Acum eu îl voi 
ucide. Și apoi se vor incheia Jocurile Foamei... 

Din când în când mă pomenesc înapoi, în 
cameră, neştiind dacă m-a adus aici nevoia de 
morfină sau dacă mi-a dat Haymitch de urmă. 

Mănânc, îmi iau medicamentele şi mi se cere 
să fac baie. N-am nimic împotriva apei, mă 
deranjează oglinda care îmi reflectă goliciunea 
de mutant de foc. Grefele de piele încă mai au 
culoarea rozalie a unui bebeluş. Pielea 
vătămată, dar recuperabilă, e roşie, pare 
fierbinte şi pe alocuri topită. Peticele din vechiul 
meu sine licăresc albe şi palide. Arăt ca o 
cuvertură bizară, din bucăți de piele. O parte din 
păr mi s-a pârlit cu totul; restul a fost tuns la 
lungimi diferite. Katniss Everdeen, fata care a 
fost în foc. Nu m-ar deranja prea mult, dacă 
vederea propriului trup nu mi-ar trezi amintirea 
durerii. Şi dacă nu mi-ar aduce aminte de ce am 
suferit. Şi ce s-a întâmplat înainte de a începe 
durerea. Şi cum mi-am privit sora mai mică 
transformându-se într-o torţă umană. 


Dacă închid ochii nu ajută. Focul e mai 
strălucitor în întuneric. 

Doctorul Aurelius îşi face apariţia din când în 
când. Îmi place, fiindcă nu spune lucruri 
prosteşti, nu spune că sunt în siguranţă deplină, 
sau că ştie că deocamdată nu văd cum, dar într- 
o bună zi o să fiu din nou fericită, sau chiar că 
de-acum înainte în Panem o să fie mai bine. Mă 
întreabă pur şi simplu dacă nu simt nevoia să 
vorbesc şi, când nu-i răspund, adoarme pe 
scaun. De fapt, cred că vizitele lui sunt motivate 
mai ales de nevoia de somn. Aranjamentul e 
avantajos şi pentru mine, şi pentru el. 

Momentul final se apropie, deşi nu pot spune 
numărul exact de ore şi de minute. Preşedintele 
Snow a fost judecat şi găsit vinovat, a fost 
condamnat la moarte. Haymitch mă anunţă, 
aud vorbindu-se despre asta când trec pe lângă 
paznicii de pe holuri. Costumul de Gaiţă 
Zeflemitoare soseşte în camera mea. Ca şi 
arcul, care nu pare mai uzat, dar nu e însoţit de 
tolba cu săgeți. Fie fiindcă s-au stricat, fie, mai 
probabil, fiindcă nu trebuie să am arme. Mă 
întreb, vag, dacă n-ar fi cazul să mă pregătesc 
cumva pentru eveniment, dar nu-mi vine nimic 
în minte. 

Către sfârşitul după-amiezii, după ce am stat 
vreme îndelungată pe bancheta capitonată din 
nişa unei ferestre, în spatele unui paravan 
pictat, ies şi o iau la stânga în loc s-o iau la 


dreapta. Mă pomenesc într-o parte stranie a 
vilei şi mă dezorientez imediat. Spre deosebire 
de zona în care sunt găzduită, aici pare să nu fie 
nimeni prin preajmă, n-am cui să-i pun întrebări. 
Însă locul îmi place. Îmi doresc să-l fi descoperit 
mai demult. E atât de liniştit, cu covoare atât de 
groase şi cu tapiserii grele, care absorb 
zgomotul. Lumină discretă. Culori pastelate. 
Pace. Până când simt mirosul de trandafiri. Mă 
reped în dosul unor draperii, fiindcă tremur prea 
tare ca să pot alerga, şi aştept mutanţii. In cele 
din urmă, îmi dau seama că nu vine niciunul. 
Atunci ce miros simt? Sunt trandafiri adevăraţi? 
E posibil să mă aflu atât de aproape de grădina 
în care cresc florile astea demonice? 

Mă furişez de-a lungul coridorului şi mirosul 
devine copleşitor. Poate nu e atât de puternic ca 
al mutanţilor, dar mai pur, fiindcă nu se află în 
competiţie cu canalizarea şi cu explozivii. După 
ce trec de colţ, mă pomenesc holbându-mă la 
doi paznici surprinşi. Fireşte, nu sunt Apărători 
ai Păcii. Apărătorii Păcii nu mai există. Dar nici 
soldaţi tunşi scurt, în uniforma Districtului 13. 
Cei doi, un bărbat şi o femeie, poartă uniformele 
zdrenţuite, improvizate, ale adevăraţilor rebeli, 
încă bandajaţi şi sfrijiţi, stau acum de pază în 
faţa uşii care duce spre trandafiri. Când vreau 
să intru, armele li se unesc, formând un X în 
faţa mea. 

— Nu poţi intra, domnişoară, spune bărbatul. 


— Soldat, îl corectează femeia. Nu poţi intra, 
soldat Everdeen. Ordinul preşedintei. 

Rămân pur şi simplu acolo, aşteptând 
răbdătoare să-şi lase în jos armele, să înţeleagă, 
fără să le-o spun, că dincolo de uşile alea se află 
ceva de care am nevoie. Doar un trandafir. O 
singură floare. Ca s-o pun la reverul lui Snow 
înainte de a-l ucide. Prezenţa mea pare să-i 
îngrijoreze pe paznici. Se întreabă unul pe altul 
dacă să-l cheme pe Haymitch, când din spatele 
meu se aude vocea unei femei. 

— Lăsaţi-o să intre. 

Cunosc vocea, dar nu-mi dau imediat seama 
de unde. Nu din Filon, nu din Treisprezece, cu 
siguranţă nu din Capitoliu. Intorc capul şi mă 
pomenesc faţă în faţă cu Paylor, comandanta 
din Opt. Pare chiar mai epuizată decât la spital, 
dar cine arată acum altfel? 

— Din ordinul meu, spune Paylor. Are dreptul 
la tot ce se află dincolo de uşa aia. 

Soldaţii sunt ai ei, nu ai lui Coin. Îşi 
îndepărtează armele fără nicio întrebare şi mă 
lasă să trec. 

La capătul unui coridor scurt, împing uşile de 
sticlă şi intru. Mirosul e acum atât de puternic 
încât începe să ajungă la saturație, ca şi cum 
nările mele n-ar putea absorbi mai mult. Aerul 
jilav, străbătut de o adiere firavă, e plăcut 
pentru pielea mea înfierbântată. lar trandafirii 
sunt superbi. Rând după rând de flori 


somptuoase, de un roz intens, portocalii ca 
apusul de soare şi chiar de un albastru palid. 
Hoinăresc pe aleile dintre tufele tunse cu grijă, 
privind, dar nu atingând, fiindcă am învăţat din 
proprie experienţă cât de letale pot fi aceste 
frumuseți. Ştiu când îl găsesc, încununând 
vârful unei tufe zvelte. Un boboc alb magnific, 
abia începând să se deschidă. Îmi trag mâneca 
peste palmă, astfel încât pielea mea să nu fie de 
fapt nevoită să-l atingă, iau o foarfecă de 
grădină, o poziţionez, cuprinzând tulpina - şi 
atunci îl aud vorbind: 

— Asta e unul frumos. 

Mâna îmi zvâcneşte şi foarfecă se închide, 
retezând tulpina. 

— Cei colorați sunt încântători, fireşte, dar 
nimic nu sugerează perfecțiunea aşa cum o face 
albul. 

Încă nu-l pot vedea, dar vocea pare să se 
ridice de dincolo de următorul răzor de 
trandafiri roşii. Strângând cu delicateţe tulpina 
bobocului prin materialul mânecii, păşesc încet 
după colţ şi îl văd stând pe un taburet, lângă 
perete. E la fel de dichisit şi de bine îmbrăcat ca 
de obicei, dar împovărat de cătuşele de la mâini 
şi de la picioare şi de dispozitive de urmărire. In 
lumina puternică, are pielea palidă, de un verde 
bolnăvicios. Ţine în mână o batistă albă, pătată 
de sânge proaspăt. În ciuda stării înrăutăţite, 
ochii de şarpe îi sunt strălucitori şi reci. 


— Speram c-o să găseşti drumul către 
apartamentul meu. 

Apartamentul lui. Am pătruns în casa lui 
neinvitată, exact aşa cum s-a strecurat el într-a 
mea anul trecut, şuierând ameninţări cu 
răsuflarea însângerată, cu miros de trandafiri. 
Sera asta e una dintre camerele lui, poate cea 
preferată; poate în vremuri mai bune îngrijea el 
însuşi plantele. Dar acum face parte din 
închisoare. De aceea m-au oprit paznicii. Şi de 
aceea m-a lăsat Paylor să intru. Credeam că e 
închis în cea mai adâncă temniţă din Capitoliu, 
nu că se desfată în lux. Insă Coin l-a lăsat aici. 
Ca să creeze un precedent, presupun. Pentru 
ca, dacă ea însăşi va cădea vreodată în 
dizgrație, să fie de la sine înţeles că preşedinţii - 
până şi cei mai mârşavi - au dreptul la un 
tratament special. La urma urmelor, cine ştie 
când s-ar putea şubrezi propria ei putere? 

— Sunt atât de multe lucruri despre care ar 
trebui să stăm de vorbă, dar am sentimentul că 
vizita ta va fi scurtă. Aşa că să-ncepem cu ce e 
mai important. Tuşeşte şi, când şi-o ia de la 
gură, batista e şi mai roşie. Voiam să-ţi spun cât 
de rău îmi pare pentru sora ta. 

Deşi sunt amorţită şi drogată, când aud asta 
mă înjunghie durerea, străbătându-mi tot 
trupul. Imi readuce aminte că pentru cruzimea 
lui nu există limite. Că o să coboare în mormânt 
încercând să mă distrugă. 


— Ce irosire, câtă inutilitate. Oricine îşi putea 
da seama că în momentul acela jocul se 
sfârşise. De fapt, când au aruncat paraşutele, 
mă pregăteam să anunţ oficial capitularea. 

Se uită ţintă în ochii mei, fără să clipească, 
nevrând să piardă nimic din reacţia mea. Numai 
că a spus ceva lipsit de sens. Când au aruncat 
paraşutele? 

— Ei, doar n-ai crezut cu adevărat că eu am 
dat ordinul, nu-i aşa? Lăsăm deoparte faptul 
evident că, dacă aş fi avut aeronava aia în stare 
de funcţionare la dispoziţie, aş fi folosit-o ca să 
fug. Dar, pe lângă asta, la ce mi-ar fi servit? 
Ştim amândoi că nu mă dau în lături când e 
vorba să ucid copii, dar nu sunt risipitor. lau 
viaţa cuiva din motive foarte bine definite. Şi n- 
aveam niciun motiv să distrug un ţarc plin cu 
copii din Capitoliu. Absolut niciunul. 

Mă întreb dacă noul acces de tuse e prefăcut, 
ca să-mi lase timp să-i pătrund sensul 
cuvintelor. Minte. Bineînţeles că minte. Dar 
există şi ceva care se zbate să se desprindă din 
minciună. 

— Oricum, trebuie să recunosc că mutarea lui 
Coin a fost demnă de un maestru. Ideea că eu 
bombardam propriii copii lipsiţi de apărare mi-a 
răpit instantaneu orice urmă de lealitate, oricât 
de fragilă, pe care o mai aveau oamenii mei faţă 
de mine. Pe urmă nimeni n-a mai opus cu 
adevărat rezistenţă. Ştii că totul a fost transmis 


în direct? Îţi poţi da seama că aici e mâna lui 
Plutarch. Ei, ăsta e modul de gândire la care te 
aştepţi din partea unui şef al creatorilor-de-joc, 
nu-i aşa? Snow îşi tamponează colţurile gurii. 
Sunt sigur că n-a ales-o pe sora ta drept ţintă, 
dar astfel de lucruri se-ntâmplă. 

Acum nu mai sunt cu Snow. Sunt din nou în 
Treisprezece, în Arsenalul Special, cu Gale şi 
Beetee. Mă uit la schiţele bazate pe capcanele 
lui Gale. Care mizau pe sentimentul de 
compasiune. Prima bombă ucide victimele. A 
doua ucide salvatorii, îmi amintesc cuvintele lui 
Gale: 

— Eu şi Beetee am respectat acelaşi cod de 
legi folosit de preşedintele Snow când l-a 
viespchestrat pe Peeta. 

— Greşeala mea, continuă Snow, a fost că am 
înţeles prea târziu planul lui Coin. Să lase 
Capitoliul şi districtele să se distrugă reciproc şi 
apoi să intervină, preluând puterea, cu 
Treisprezece abia zgâriat. Fără doar şi poate, a 
avut intenţia să-mi ia locul încă de la bun 
început. N-ar trebui să fiu surprins. La urma 
urmelor, Treisprezece a început revolta care a 
condus la Zilele Negre şi a abandonat apoi 
restul districtelor, când soarta s-a întors 
împotriva lui. Dar eu n-o urmăream pe Coin. Te 
urmăream pe tine, Gaiţă Zeflemitoare. lar tu mă 
urmăreai pe mine. Mă tem că am căzut amândoi 
de proşti. 


Refuz să cred că ăsta e adevărul. Există 
lucruri cărora nici măcar eu nu le pot 
supravieţui. Vorbesc pentru prima oară de la 
moartea surorii mele: 

— Nu te cred. 

Snow clatină din cap cu dezamăgire 
prefăcută. 

— Oh, draga mea domnişoară Everdeen. 
Credeam c-am căzut de acord să nu ne minţim 
unul pe altul. 


Chapter 26 

Afară, pe coridor, o găsesc pe Paylor stând 
exact în acelaşi loc. 

— Ai găsit ceea ce căutai? mă întreabă. 

Ridic bobocul alb în loc de răspuns şi apoi trec 
pe lângă ea împleticindu-mă. M-am întors 
probabil direct în camera mea, fiindcă următorul 
lucru de care sunt conştientă e că umplu un 
pahar cu apă de la robinetul din baie şi pun în el 
trandafirul. Cad în genunchi pe dalele reci şi 
privesc floarea îngustându-mi ochii, fiindcă sub 
puternica lumină fluorescentă mi se pare greu 
să-mi focalizez privirea asupra albului. Degetele 
mele prind partea interioară a brăţării şi o 
răsucesc ca pe un instrument de tortură, 
îndurerându-mi încheietura. Sper că durerea o 
să m-ajute să mă agăţ de realitate, aşa cum îl 
ajuta pe Peeta. Trebuie să rezist. Trebuie să aflu 
adevărul despre cele întâmplate. 

Există două posibilităţi, deşi amănuntele 
asociate cu fiecare dintre ele pot varia. În primul 
rând, aşa cum am crezut, e posibil ca aeronava 
să fi fost trimisă de Capitoliu, să fi aruncat 
paraşutele şi să fi sacrificat vieţile copiilor, ştiind 
că rebelii abia sosiți aveau să le sară în ajutor. 
Există dovezi care susţin ipoteza asta. Stema de 
pe aeronavă, lipsa oricărei încercări de a 
spulbera inamicul de pe cer şi lunga istorie a 
Capitoliului, în care a folosit copiii drept pioni în 


lupta împotriva districtelor. Pe de altă parte e 
povestea lui Snow, care susţine că aeronava 
Capitoliului pilotată de rebeli a bombardat copiii 
ca să grăbească sfârşitul războiului. Dar, dacă 
aşa au stat lucrurile, de ce n-a deschis Capitoliul 
focul împotriva duşmanului? Au fost derutaţi de 
elementul-surpriză? N-au mai avut mijloace de 
apărare? Copiii sunt preţioşi pentru 
Treisprezece, sau cel puţin aşa mi s-a părut 
întotdeauna. Ei, poate că eu nu. Odată ce am 
supravieţuit după încheierea perioadei în care 
am fost utilă, am devenit un bun consumabil. 
Deşi cred c-a trecut mult timp de când, în 
războiul ăsta, nu mai sunt considerată copil. Şi 
de ce ar fi făcut-o, ştiind că era foarte probabil 
ca propriii lor medici să reacționeze şi să fie 
aruncaţi în aer de a doua explozie? N-ar fi făcut- 
o. N-ar fi putut. Snow minte. Mă manipulează, 
ca întotdeauna. Cu speranţa c-o să mă întorc 
împotriva rebelilor şi poate o să-i distrug. Da. 
Fireşte. j 

Atunci ce mă sâcâie? In primul rând, bombele 
cu dublă explozie. Nu vreau să spun că aceeaşi 
armă nu s-ar fi putut afla şi în posesia 
Capitoliului, însă sunt sigură că rebelii o au. 
Creată de Gale şi Beetee. Mai e şi faptul că 
Snow n-a făcut nicio încercare de evadare, deşi 
ştiu că e supravieţuitorul desăvârşit. E greu de 
crezut că nu s-a retras undeva, într-un buncăr 
ticsit cu provizii, unde şi-ar fi putut trăi tot restul 


vieţii mărunte, de şarpe. Şi, în cele din urmă, 
mai e şi aprecierea lui la adresa lui Coin. A făcut 
exact ce-a spus el, asta nu se poate contesta. A 
lăsat Capitoliul şi districtele să se doboare 
reciproc la pământ, apoi a venit în pas lejer să 
preia puterea. Chiar dacă ăsta a fost planul ei, 
nu înseamnă totuşi c-a aruncat paraşutele. 
Victoria îi era deja la-ndemână. Totul îi era la- 
ndemână. 

În afară de mine. 

Îmi aduc aminte ce-a răspuns Boggs când am 
recunoscut că nu mă gândisem prea mult cine-o 
să fie succesorul lui Snow. 

— Dacă răspunsul tău spontan nu e Coin, 
atunci reprezinți o amenințare. Eşti chipul 
rebeliunii. S-ar putea să ai mai multă influență 
decât orice altă persoană. După toate 
aparențele, n-ai făcut niciodată nimic mai mult 
decât s-o suporti. 

Mă gândesc dintr-odată la Prim, care nu 
împlinise încă paisprezece ani, deci nu avea 
vârsta necesară ca să primească titlul de soldat, 
dar a ajuns cumva să lucreze pe front. Cum de 
s-a-ntâmplat aşa ceva? Nu mă îndoiesc că sora 
mea a vrut să se afle acolo. E sigur că era mai 
pricepută decât alţii, mai vârstnici. Cu toate 
astea, participarea unui copil de treisprezece 
ani la luptă ar fi trebuit aprobată de cineva 
plasat foarte sus în ierarhie. Oare Coin a făcut 
asta, sperând că pierderea lui Prim avea să mă 


înnebunească de-a binelea? Sau să mă 
determine să trec de partea ei, cu hotărâre? Nici 
n-ar fi fost nevoie să văd cu ochii mei. Probabil 
că spre Piaţa Oraşului s-au îndreptat multe 
camere de luat vederi. Înregistrând momentul 
pentru eternitate. 

Nu, acum îmi pierd minţile, alunec într-un soi 
de paranoia. Prea mulţi oameni ar fi ştiut despre 
misiune. Vestea s-ar fi răspândit. Sau nu? Cine 
ar fi trebuit să ştie, în afară de Coin, Plutarch şi 
un mic echipaj loial, sau care poate fi lichidat cu 
uşurinţă? 

Am mare nevoie de ajutor ca să găsesc 
răspunsul, numai că toţi cei în care aveam 
încredere sunt morţi. Cinna. Boggs. Finnick. 
Prim. Ar mai fi Peeta, dar el n-ar putea face 
nimic mai mult decât nişte speculaţii şi, oricum, 
cine ştie în ce stare se află mintea lui? Ceea ce 
mi-l lasă numai pe Gale. E departe, dar, chiar 
dacă s-ar afla aici, aş putea avea încredere în 
el? Ce-aş putea să spun, cum aş putea să-mi 
formulez ideea, fără să sugerez că bomba lui a 
ucis-o pe Prim? Imposibilitatea acestui fapt 
dovedeşte, mai mult decât orice altceva, că 
Snow trebuie să mintă. 

În cele din urmă, nu mai există decât o 
singură persoană spre care mă pot întoarce şi 
care s-ar putea să ştie ce s-a întâmplat, dar să 
fie totuşi de partea mea. Însăşi aducerea 
subiectului în discuţie e un risc. Dar, cu toate 


că-l cred în stare să facă din supraviețuirea mea 
în arenă miza unui joc, nu cred că Haymitch m- 
ar trăda în faţa lui Coin. Indiferent ce-am avea 
de împărţit unul cu celălalt, preferăm să ne 
rezolvăm diferendele fără amestecul altora. 

Mă ridic în grabă de pe dale, ies din încăpere 
şi traversez coridorul către camera lui. Bat la 
uşă şi, fiindcă nu primesc niciun răspuns, o 
deschid. Pfui. E uimitor cât de repede e în stare 
să devasteze un loc. În cameră sunt împrăştiate 
farfurii cu mâncare pe jumătate goale, sticle 
sparte de alcool şi mobilă stricată de o furie de 
beţiv. El zace pe pat, beat-mort, cu hainele 
vraişte şi nespălat, într-o încâlceală de 
cearşafuri. 

— Haymitch, spun, zgâlţâindu-l de un picior. 
Bineînţeles că efortul meu e ineficient. Dar mai 
încerc de câteva ori înainte de a-i turna apa din 
cană peste faţă. Se trezeşte cu un icnet, lovind 
orbeşte cu cuțitul. După toate aparențele, 
sfârşitul domniei lui Snow nu înseamnă şi 
sfârşitul spaimelor lui Haymitch. 

— Oh. Tu erai. 

Îmi dau seama după voce că e încă beat. 

— Haymitch, încep eu. 

— Ascultaţi. Gaiţa Zeflemitoare şi-a regăsit 
vocea. Râde. Ei, Plutarch o să fie foarte fericit. 
Soarbe cu sete dintr-o sticlă. De ce sunt ud 
leoarcăâ? 

Cu o mişcare lipsită de vlagă, las cana să 


cadă în spatele meu, într-un morman de haine 
murdare. 

— Am nevoie de ajutorul tău, spun. 

El râgâie, umplând aerul cu vapori de alcool. 

— Ce s-a-ntâmplat, iubito? Necazuri cu 
băieţii? 

Nu ştiu de ce, dar asta mă răneşte aşa cum 
Haymitch nu reuşeşte prea des. Probabil că se 
vede pe faţa mea, pentru că, deşi e beat, 
încearcă să-şi retragă cuvintele. 

— OK, n-am vrut să te iau în râs. 

Eu sunt deja la uşă. 

— Nu te-am luat în râs! Întoarce-te! 

Alerg în zigzag prin vilă şi dispar, cuibărită 
într-un dulap plin cu lucruri din mătase. Le 
smulg de pe umeraşe până ce am un morman în 
care să mă-ngrop. Descopăr o tabletă de 
morfină rătăcită în căptuşeala buzunarului şi o 
înghit fără apă, ca să previn o criză de isterie. 
Totuşi nu e de-ajuns ca să îndrepte lucrurile. Il 
aud pe Haymitch strigându-mă, undeva, 
departe, dar nu vreau să mă găsească în starea 
asta. Mai ales nu în noua ascunzătoare. 
Înfăşurată în mătase, mă simt ca o omidă în 
coconul ei, aşteptându-şi metamorfoza. Am 
presupus întotdeauna că asta e o stare 
liniştitoare. Şi la început este. Dar, pe măsură 
ce mă îndrept către noapte, încep să mă simt 
din ce în ce mai încolţită, sufocată de bandajele 
alunecoase, incapabilă să ies la lumină înainte 


de a mă fi transformat în ceva plin de 
frumuseţe. Mă zvârcolesc, încercând să-mi 
peticesc trupul distrus şi să dezleg misterul 
dobândirii unor aripi perfecte. In ciuda imensului 
meu efort, rămân o creatură hidoasă, adusă în 
actuala mea formă de explozia bombelor. 

Intâlnirea cu Snow deschide uşa către vechiul 
meu repertoriu de coşmaruri. E ca şi cum m-ar 
înţepa din nou viespoii-copoi. Un val de imagini 
înfiorătoare, cu o scurtă întrerupere pe care o 
confund cu trezirea - numai ca să descopăr un 
alt val care mă trânteşte din nou. Când mă 
găsesc în sfârşit paznicii, stau jos, în şifonier, 
încâlcită în mătase, şi ţip cât mă ţine gura. La 
început le opun rezistenţă, până când reuşesc 
să mă convingă că încearcă să mă ajute, apoi 
îndepărtează hainele care mă sufocă şi mă 
însoțesc până în camera mea. Pe drum trecem 
pe lângă o fereastră şi văd zorile cenuşii şi 
ninsoarea aşternându-se peste Capitoliu. 

Un Haymitch foarte mahmur mă aşteaptă cu 
o mână de pastile şi cu o tavă cu mâncare pe 
care niciunul dintre noi n-are chef s-o mănânce. 
Face câteva încercări firave de a mă convinge 
să vorbesc din nou, apoi, văzând că n-are sens, 
mă trimite în baie, unde apa este deja pregătită. 
Cada e adâncă, cu trei trepte care coboară spre 
fund. Mă liniştesc în apa caldă şi stau în clăbuc 
până la gât, sperând că medicamentele îşi vor 
face în curând efectul. Ochii mi se opresc pe 


trandafirul care şi-a desfăcut petalele peste 
noapte, umplând aerul saturat de aburi cu 
parfumul lui puternic. Mă ridic şi întind mâna 
după un prosop cu care să-l înăbuş, când cineva 
bate nesigur la uşă şi apoi o deschide, 
dezvăluind trei feţe familiare. Toate încearcă să- 
mi zâmbească, dar nici măcar Venia nu reuşeşte 
să-şi ascundă şocul la vederea trupului meu 
devastat, de mutant. 

— Surpriză! strigă cu glas ascuţit Octavia, 
apoi izbucneşte în plâns. 

Sunt nedumerită de reapariţia lor, apoi înţeleg 
că nu poate fi decât un singur motiv, ziua 
execuţiei. Au venit să mă pregătească pentru 
camerele de filmat. Să mă remodeleze, 
aducându-mă la Baza Zero a Frumuseţii. Nu e 
de mirare că Octavia plânge. E o sarcină 
imposibilă. 

Abia îndrăznesc să-mi atingă pielea peticită, 
de teamă să nu mă rănească, aşa că mă clătesc 
de clăbuc şi mă şterg singură. Le spun că acum 
aproape că nu mai simt durerea, dar Flavius se 
crispează totuşi când drapează halatul în jurul 
meu. In dormitor găsesc o altă surpriză. Stând 
dreaptă pe scaun. Lucioasă, de la peruca de un 
auriu-metalic până la tocurile înalte, acoperite 
cu piele lăcuită, şi strângând în mână un 
blocnotes. Remarcabil de neschimbată, cu 
excepţia privirii absente. 

— Effie, îi spun. 


— Bună, Katniss. 

Se ridică şi mă sărută pe obraz, de parcă nu s- 
ar fi întâmplat nimic de la ultima noastră 
întâlnire, din noaptea de dinaintea Jubileului 
Pacificării. 

— Ei, se pare că ne aşteaptă o altă zi mare, 
mare, mare. Aşadar, ce-ar fi să începeţi 
pregătirea, iar eu o să trec să verific 
aranjamentele. 

— OK, spun, adresându-mă deja spatelui ei. 

— Se pare că Plutarch şi Haymitch s-au 
străduit din greu s-o scape cu viaţă, 
comentează Venia pe şoptite. A fost întemniţată 
după evadarea ta, ceea ce e de folos. 

E un adevărat şoc. Effie Trinket, rebelă. Dar 
nu vreau s-o ucidă Coin, aşa că-mi propun s-o 
prezint ca atare, în caz că voi fi întrebată. 

— La urma urmelor, cred că e bine fiindcă 
Plutarch v-a răpit pe voi trei. 

— Suntem singura echipă pregătitoare încă în 
viaţă. Şi toţi stiliştii de la Jubileul Pacificării au 
murit, spune Venia. 

Nu spune cine i-a ucis. Încep să mă întreb 
dacă are importanţă. Ea îmi prinde cu gingăşie 
una dintre mâinile pline de cicatrice şi o 
inspectează. 

— Ei, ce credeţi că merge pentru unghii? 
Roşu, sau poate un negru intens? 

Flavius săvârşeşte un adevărat miracol al 
frumuseţii cu părul meu, reuşind chiar să scoată 


în evidenţă partea din frunte, în timp ce unele 
dintre buclele mai lungi îmi ascund peticele 
golaşe din spate. Deoarece a fost cruţată de foc, 
faţa mea nu ridică decât provocările obişnuite. 
Odată îmbrăcată în costumul de Gaiţă 
Zeflemitoare creat de Cinna, singurele cicatrice 
vizibile sunt pe gât, pe antebraţe şi pe mâini. 
Octavia îmi prinde broşa deasupra inimii şi ne 
retragem cu un pas, să ne uităm în oglindă. Nu- 
mi vine să cred cât de normal m-au făcut să 
arăt în exterior, când în mine e o asemenea 
pustietate. 

Se aude o bătaie în uşă şi intră Gale. 

— Mi se poate acorda un minut? 

Îmi privesc echipa pregătitoare în oglindă. 
Nefiind siguri unde ar trebui să se ducă, se 
ciocnesc de câteva ori unul de altul înainte de a 
se închide în baie. 

Gale vine în spatele meu şi studiem, fiecare, 
imaginea reflectată a celuilalt. Caut ceva de 
care să mă agăţ, vreo urmă a fetei şi a băiatului 
care s-au întâlnit acum cinci ani din întâmplare 
în pădure şi au devenit inseparabili. Mă întreb 
ce s-ar fi întâmplat cu ei dacă fata n-ar fi ajuns 
la Jocurile Foamei. Dacă ea s-ar fi îndrăgostit de 
băiat, dacă s-ar fi şi măritat cu el. Şi dacă, într- 
un anumit moment din viitor, când fraţii şi 
surorile ar fi crescut mari, ar fi fugit amândoi în 
pădure, părăsind Districtul 12 pentru totdeauna. 
Ar fi fost fericiţi acolo, în sălbăticie, sau 


amărăciunea întunecată şi diformă dintre ei ar fi 
luat naştere chiar şi fără ajutorul Capitoliului? 

— Ţi-am adus asta. 

Gale ridică în mână o tolbă de săgeți. Când o 
iau, observ că nu conţine decât o singură 
săgeată obişnuită. 

— Se doreşte să fie un simbol. Tu, lansând 
ultimul proiectil ucigător din Război. 

— Şi dacă ratez? îl întreb. Recuperează Coin 
săgeata şi mi-o aduce înapoi? Sau îl împuşcă pe 
Snow în cap cu mâna ei? 

— N-o să ratezi. 

Gale îmi pune teaca pe umăr. Stăm acolo, 
faţă în faţă, fără să ne privim în ochi. 

— N-ai venit să mă vezi la spital. 

Nu răspunde, aşa că, în final, îl întreb pur şi 
simplu: 

— A fost bomba ta? 

— Nu ştiu. Nici Beetee nu ştie, spune el. Are 
importanţă? O să te gândeşti întotdeauna la 
asta. 

Aşteaptă să-l contrazic; aş vrea s-o fac, dar e 
adevărat. Văd chiar şi acum flacăra care o 
aprinde pe Prim, îi simt văpaia. Şi nu voi reuşi 
niciodată să separ momentul ăsta de Gale. 
Tăcerea e răspunsul meu. 

— Asta era singurul lucru care mă avantaja. 
Grija pe care i-o purtam familiei tale, spune el. 
să tragi drept la ţintă, Ok? 

Mă mângâie pe obraz şi pleacă. Vreau să-l 


chem înapoi şi să-i spun că m-am înşelat. Că o 
să găsesc un mod de a accepta gândul ăsta. Că 
o să-mi amintesc în ce împrejurări a creat 
bomba. Că o să iau în calcul propriile-mi crime 
de neiertat. Că o să scot la lumină adevărul de- 
spre aruncarea paraşutelor. Că o să dovedesc 
că n-au făcut-o rebelii. Că o să-l iert. Dar, de 
vreme ce nu pot, nu-mi rămâne decât să mă 
obişnuiesc cu durerea. 

Effie vine să mă conducă la un soi de 
întrunire, îmi iau arcul şi, în ultimul minut, îmi 
aduc aminte de trandafir, strălucitor în paharul 
lui cu apă. Deschid uşa băii şi îi descopăr pe 
membrii echipei mele pregătitoare stând în şir 
pe marginea căzii, cu umerii căzuţi, înfrânți. Îmi 
aduc aminte că nu numai lumea mea a fost 
pustiită. 

— Haideţi, le spun. Avem un public care ne- 
aşteaptă. 

Presupun că e vorba de un soi de şedinţă de 
instruire, în care Plutarch o să-mi spună unde să 
stau şi ce anume o să-mi indice când trebuie să 
trag. Mă pomenesc în schimb trimisă într-o 
încăpere cu şase oameni în jurul unei mese. 
Peeta, Johanna, Beetee, Haymitch, Annie şi 
Enobaria. Poartă cu toţii uniforma cenuşie a 
rebelilor din Treisprezece. Niciunul nu arată 
deosebit de bine. 

— Ce-i asta? spun. 

— Nu suntem siguri, răspunde Haymitch. Pare 


să fie o reuniune a învingătorilor rămaşi în viaţă. 

— Şi numai noi am rămas? întreb. 

— Preţul celebrităţii, mă lămureşte Beetee. 
Am reprezentat ţinte pentru ambele părţi. 
Capitoliul a ucis învingătorii pe care i-a bănuit 
că sunt rebeli. Rebelii i-au ucis pe cei pe care i- 
au crezut aliaţi cu Capitoliul. 

Johanna se încruntă la Enobaria. 

— Atunci ea ce caută aici? 

— Ea e protejată de ceea ce numim tratatul 
Gaiţei Zeflemitoare, răspunde Coin, intrând în 
urma mea. Katniss Everdeen a fost de acord să-i 
susţină pe rebeli în schimbul garantării 
imunităţii învingătorilor capturați. Katniss şi-a 
îndeplinit partea ei din înţelegere şi noi vom 
face acelaşi lucru. 

Enobaria îi zâmbeşte Johannei. 

— Nu te mai umfla în pene, spune Johanna. O 
să te-omorâm oricum. 

— la loc, Katniss, te rog, mă invită Coin, 
închizând uşa. 

Mă aşez între Annie şi Beetee, punând cu grijă 
pe masă trandafirul lui Snow. Preşedinta intră 
direct în subiect, ca de obicei. 

— V-am chemat aici pentru o dezbatere. 
Astăzi îl vom executa pe Snow. În săptămânile 
precedente au fost judecaţi sute dintre complicii 
cu ajutorul cărora a oprimat Panemul şi care îşi 
aşteaptă acum propriile execuţii. Însă 
suferinţele oamenilor din districte au fost atât 


de cumplite, încât, în ochii victimelor, aceste 
măsuri par insuficiente. De fapt, mulţi cer 
nimicirea tuturor cetăţenilor Capitoliului. Dar, 
fiind interesaţi să menţinem o populaţie care să- 
şi poată asigura subzistenţa, nu ne putem 
permite acest lucru. 

Prin apa din pahar văd o imagine 
distorsionată a uneia dintre mâinile lui Peeta. 
Urmele arsurilor. Acum suntem amândoi 
mutanţi de foc. Ochii mei se înalţă spre locul 
unde i-au lins flăcările fruntea, pârlindu-i 
sprâncenele, dar ratându-i ochii. Aceiaşi ochi 
albaştri care îi întâlneau pe ai mei la şcoală, 
pentru a se întoarce repede în altă parte. Exact 
aşa cum fac acum. 

— Ca urmare, a fost propusă o alternativă. De 
vreme ce eu şi colegii mei n-am reuşit să 
ajungem la un consens, s-a căzut de acord să-i 
lăsăm pe învingători să decidă. O majoritate de 
patru voturi înseamnă aprobarea planului. 
Nimeni nu se poate abţine de la vot, continuă 
Coin. S-a sugerat ca, în locul eliminării întregii 
populaţii a Capitoliului, să organizăm o ultimă 
ediţie simbolică a Jocurilor Foamei, folosind copii 
direct înrudiţi cu deţinătorii celei mai mari părţi 
a puterii. 

Toţi şapte ne întoarcem spre ea. 

— Cum? face Johanna. 

— Organizăm alte Jocuri ale Foamei, folosind 
copiii din Capitoliu, repetă Coin. 


— E o glumă? întreabă Peeta. 

— Nu. Trebuie să vă mai spun că, dacă o să 
ţinem Jocurile, toată lumea va şti că s-au 
organizat cu aprobarea voastră, deşi opţiunile 
individuale vor rămâne secrete, ca să fiţi 
protejaţi, subliniază Coin. 

— A fost ideea lui Plutarch? întreabă 
Haymitch. 

— A fost a mea, răspunde Coin. Pare să 
satisfacă dorinţa de răzbunare cu o pierdere 
minimă de vieţi. Vă puteţi exprima voturile. 

— Nu! izbucneşte Peeta. Eu votez nu, 
bineînţeles! Nu putem avea alte Jocuri ale 
Foamei! 

— De ce nu? ripostează Johanna. Mie mi se 
pare o decizie corectă. Snow chiar are o 
nepoată. Votez da. 

— Şi eu, spune Enobaria, aproape cu 
indiferenţă. Să vadă care e gustul propriului lor 
medicament. 

— De asta ne-am revoltat! Nu mai ţineţi 
minte? Peeta se uită la noi, ceilalţi. Annie? 

— Eu votez nu, cu Peeta, răspunde ea. Aşa ar 
fi votat şi Finnick, dacă ar fi fost aici. 

— Dar nu e, pentru că l-au ucis mutanţii lui 
Snow, îi reaminteşte Johanna. 

— Nu, spune Beetee. Ar crea un precedent 
nefavorabil. Trebuie să-ncetăm să ne privim unii 
pe alţii ca pe nişte duşmani. În acest moment, 
unitatea e esenţială pentru supraviețuirea 


noastră. Nu. 

— Au mai rămas Katniss şi Haymitch, spune 
Coin. 

Aşa a fost şi atunci? Acum şaptezeci şi cinci 
de ani? Câţiva oameni au stat în jurul unei mese 
şi şi-au numărat voturile în privinţa iniţierii 
Jocurilor Foamei? Au existat disensiuni? A pledat 
cineva în favoarea compasiunii şi a fost înfrânt 
de strigătele care cereau moartea copiilor din 
districte? Parfumul trandafirului lui Snow 
pluteşte către nările mele, îmi coboară în gâtlej, 
mi-l strânge cu disperare. Toţi acei oameni pe 
care i-am iubit, morţi, şi noi discutăm despre 
următoarele Jocuri ale Foamei, într-o încercare 
de a evita irosirea vieților. Nimic nu s-a 
schimbat. Acum n-o să se mai schimbe nimic, 
niciodată. 

Imi cântăresc cu grijă opţiunile, mă gândesc 
pe de-a-ntregul la toate. Cu ochii la trandafir, 
spun: 

— Eu votez da... pentru Prim. 

— Haymitch, acum totul depinde de tine, 
anunţă Coin. 

Un Peeta furios insistă, repetându-i la ce 
atrocitate se face părtaş, dar eu îl simt pe 
Haymitch uitându-se la mine. Atunci asta e 
clipa. Clipa în care aflăm exact cât de mult 
semănăm şi în ce măsură mă înţelege cu 
adevărat. 

— Eu sunt de partea Gaiţei Zeflemitoare, 


spune el. 

— Excelent. Asta hotărăşte rezultatul votului, 
zice Coin. Acum chiar trebuie să ne ocupăm 
locurile în vederea execuţiei. 

Când trece pe lângă mine, ridic paharul cu 
trandafirul. 

— Poţi aranja ca Snow să poarte asta? Exact 
deasupra inimii? 

Coin zâmbeşte. 

— Bineînţeles. Şi-o să mă asigur că află de- 
spre Jocuri. 

— Mulţumesc, îi spun. 

Oamenii se scurg în încăpere, mă înconjoară. 
O ultimă retuşare a fardului, instrucţiuni date de 
Plutarch în timp ce sunt condusă către uşile din 
faţă ale vilei. Piaţa Oraşului e plină până la 
refuz, spectatorii se revarsă pe străzile laterale. 
Ceilalţi îşi ocupă locurile în afara vilei. Gărzi. 
Oficialităţi. Lideri ai rebelilor. Învingători. Aud 
uralele care indică apariţia lui Coin pe balcon. 
Pe urmă Effie mă bate pe umăr, şi ies sub 
soarele rece al iernii. Îmi ocup poziţia, 
acompaniată de strigătele asurzitoare ale 
mulţimii. După cum am fost instruită, mă aşez 
astfel încât să fiu văzută din profil, şi aştept. 
Când e scos Snow pe uşă, privitorii îşi pierd 
minţile. Mâinile îi sunt legate la spate, de un 
stâlp, ceea ce nu e necesar. Nu pleacă nicăieri. 
N-are unde să plece. Nu ne aflăm pe scena 
spațioasă din faţa Centrului de Antrenament, ci 


pe terasa îngustă din faţa vilei preşedintelui. Nu 
e de mirare că nimeni nu s-a ostenit să mă pună 
să exersez. Nu mă despart de el decât zece 
metri. 

Îmi simt arcul torcând în mână. Îmi duc braţul 
spre spate şi iau săgeata. O potrivesc, ţintesc 
trandafirul, dar privesc faţa lui Snow. Tuşeşte şi 
saliva însângerată i se scurge pe bărbie. Limba 
îi trece scurt peste buzele umflate. li studiez 
ochii, căutând cel mai mic semn de orice, 
teamă, remuşcare, furie. Dar acolo nu e decât 
privirea uimită cu care a încheiat ultima noastră 
conversaţie. E ca şi cum ar rosti din nou 
cuvintele: 

— Oh, draga mea domnişoară Everdeen. 
Credeam c-am căzut de acord să nu ne mintim 
unul pe altul. 

Are dreptate. Aşa ne-am înţeles. 

Vârful săgeţii mele îşi schimbă poziţia, 
ţinteşte mai sus. Eliberez coarda. Şi preşedinta 
Coin cade peste marginea balconului, plonjează 
spre pământ. Moartă. 


Chapter 27 

Toată lumea e năucită, iar eu sunt conştientă 
de un singur sunet. Râsul lui Snow. Un 
cotcodăcit groaznic, bolborositor, însoţit de 
erupția unei spume însângerate când începe 
tusea. Îl zăresc aplecându-se în faţă, scuipându- 
şi viaţa, până când gărzile îmi astupă vederea. 

În timp ce uniformele cenuşii converg către 
mine, mă gândesc ce-mi rezervă scurtul meu 
viitor de asasină a noii preşedinte a Panemului. 
Interogatoriul, probabil tortura, cu siguranţă 
execuţia publică. Ocazia de a-mi lua, încă o 
dată, un ultim rămas-bun de la mâna de oameni 
care mă mai ţin încă aproape de suflet. 
Perspectiva de a da ochii cu mama, care va 
rămâne acum cu desăvârşire singură pe lume, e 
hotărâtoare. 

— Noapte bună, îi şoptesc arcului din mâna 
mea, şi îl simt încremenind. 

Îmi ridic braţul stâng şi îmi răsucesc gâtul în 
jos, ca să-mi iau pilula, sfâşiind mâneca. Dinţii 
mi se afundă în schimb în carne. Îmi smucesc 
derutată capul către spate şi mă trezesc privind 
în ochii lui Peeta, care îmi susţin acum privirea. 
Din urmele lăsate de dinţi în mâna încleştată 
peste pastila lacătul-întunericului curge sânge. 

— Lasă-mă să plec! mă răstesc, încercând să- 
mi smulg braţul din strânsoarea lui. 

— Nu pot, îmi răspunde. 


Când e tras de lângă mine, îmi simt buzunarul 
smuls de pe mânecă, văd pilula de un violet 
intens căzând pe pământ, zăresc ultimul dar 
primit de la Cinna strivit sub bocancul unui 
bărbat din gardă. Mă transform într-o 
sălbăticiune, lovind cu picioarele, zgăriind, 
muşcând, făcând orice ca să mă eliberez din 
această plasă de mâini, în timp ce mulţimea se 
îndeasă spre noi. Paznicii mă saltă deasupra 
vânzolelii şi continui să mă zvârcolesc în timp ce 
sunt purtată pe deasupra gloatei îngrămădite. 
Încep să ţip, strigându-l pe Gale. Nu reuşesc să-l 
zăresc în înghesuială, dar o să ştie ce vreau. O 
lovitură bine ţintită, care să-ncheie totul. Numai 
că nu soseşte nicio săgeată, niciun glonţ. E 
posibil să nu mă vadă? Nu. Deasupra noastră, 
pe ecranele imense din jurul Pieței Oraşului, 
toată lumea vede derulându-se totul. Gale vede, 
ştie, dar nu face ce ar trebui. Aşa cum n-am 
făcut-o nici eu, când a fost capturat. Halal 
vânători şi halal prieteni. Noi amândoi. 

Sunt pe cont propriu. 

În vilă mi se pun cătuşe şi sunt legată la ochi. 
Sunt pe jumătate târâtă, pe jumătate dusă pe 
sus de-a lungul unor coridoare nesfârşite, urcată 
şi coborâtă cu mai multe ascensoare şi 
depozitată pe un covor. Cătuşele îmi sunt 
scoase şi uşa se trânteşte în urma mea. Când 
îmi îndepărtez legătura de pe ochi, descopăr că 
mă aflu în vechea mea cameră din Centrul de 


Antrenament. Cea în care am locuit în timpul 
acelor preţioase ultime zile dinaintea primei 
mele participări la Jocurile Foamei şi a Jubileului 
Pacificării. Patul a fost dezgolit până la saltea, 
dulapul are uşile căscate, arătându-şi interiorul 
pustiit, dar aş recunoaşte camera asta oricând. 

Duc o adevărată luptă ca să mă ridic şi să-mi 
scot costumul de Gaiţă Zeflemitoare. Sunt plină 
de vânătăi urâte şi e posibil să-mi fi rupt un 
deget sau două, dar pielea mea e aceea carea 
plătit cel mai scump pentru zvârcolirile în 
mâinile paznicilor. Partea nouă, roz, s-a 
zdrenţuit ca un şerveţel de hârtie şi sângele se 
prelinge prin celulele crescute în laborator. Însă 
nu apare niciun medic şi, fiindcă am mers prea 
departe ca să-mi mai pese, mă târăsc pe saltea, 
aşteptându-mă să sângerez până la moarte. 

N-am norocul ăsta. Seara, sângele se 
încheagă, lăsându-mă înţepenită, chinuită de 
durere şi lipicioasă, dar vie. Şchiopătez către 
duş şi aleg cel mai delicat program de spălare 
de care-mi aduc aminte, fără niciun fel de săpun 
sau şampon pentru păr, şi mă ghemuiesc sub 
jetul cald, cu coatele pe genunchi, cu capul în 
palme. 

Mă numesc Katniss Everdeen. De ce nu sunt 
moartă? Aşa ar trebui. Ar fi cel mai bine pentru 
toată lumea... 

Când păşesc pe covoraş, aerul cald îmi 
încinge pielea rănită, uscând-o. N-am nimic 


curat cu care să mă-mbrac. Nu există nici măcar 
un prosop în care să mă înfăşor. Intoarsă înapoi, 
în cameră, descopăr că a dispărut costumul de 
Gaiţă Zeflemitoare. În locul lui e un halat de 
hârtie. Din bucătăria misterioasă mi-a fost 
trimisă mâncare, cu un recipient cu 
medicamente drept desert. Mănânc, iau 
pastilele, îmi ung pielea cu alifie. Acum trebuie 
să mă concentrez asupra unui mod dea mă 
sinucide. 

Mă ghemuiesc din nou pe salteaua pătată de 
sânge, fără să-mi fie frig, dar simţindu-mă atât 
de goală cu pielea mea delicată neacoperită de 
nimic altceva în afară de hârtie. Să sar pe 
fereastră ca să-mi găsesc moartea nu eo 
opţiune - geamul are probabil o grosime de 
treizeci de centimetri. Sunt în stare să fac un laţ 
excelent, dar nu există nimic de care m-aş 
putea spânzura. E posibil să-mi stochez 
medicamentele şi să-mi pun capăt zilelor cu o 
doză letală, dar nu mă-ndoiesc că sunt 
supravegheată fără întrerupere. Din câte ştiu, 
pot fi văzută în direct la televizor chiar în clipa 
asta, în timp ce comentatorul se întreabă ce 
motive m-ar fi putut împinge s-o ucid pe Coin. 
Supravegherea face imposibilă aproape orice 
încercare de sinucidere. Suprimarea vieţii mele 
e privilegiul Capitoliului. Din nou. 

Nu pot decât să renunţ la orice. Mă hotărăsc 
să zac în pat, fără să mănânc, fără să beau şi 


fără să iau medicamente. Aş putea s-o fac. Să 
mor pur şi simplu. Dacă n-ar fi vorba de 
renunţarea la morfină. Nu treptat, ca în spitalul 
din Treisprezece, ci dintr-odată. Probabil că 
primeam o doză foarte mare, pentru că atunci 
când apare nevoia de drog, însoţită de spasme, 
de dureri acute şi de un frig insuportabil, 
hotărârea mi se sfărâmă ca o coajă de ou. Sunt 
în genunchi, greblând covorul cu unghiile în 
căutarea pastilelor preţioase pe care le-am 
aruncat într-un moment când m-am simţit mai 
puternică. Îmi revizuiesc planul de sinucidere, 
alegând o moarte lentă, provocată de morfină. 
O să devin un sac de piele galbenă, plin cu 
oase, cu ochi imenşi. Mă ţin de plan vreo două 
zile, făcând progrese mulţumitoare, când se 
întâmplă ceva neaşteptat. 

Încep să cânt. La fereastră, sub duş, în somn. 
Oră după oră de balade, de cântece de 
dragoste, de aşa-numitele „adieri de munte”. 
Toate cântecele învăţate de la tata înainte de a 
muri, fiindcă de atunci în viaţa mea a fost, cu 
siguranţă, foarte puţină muzică. E uimitor cât de 
bine mi le amintesc. Melodiile, versurile. Vocea 
mea, la început răguşită şi frângându-se la 
notele înalte, se încălzeşte, devine splendidă. O 
voce la auzul căreia amuţesc gaiţele 
zeflemitoare, dându-se apoi peste cap ca să i se 
alăture. Trec zile, săptămâni. Privesc zăpada 
căzând pe pervazul din afara ferestrei. Şi, în tot 


acest timp, vocea mea e singura pe care o aud. 

Oricum, ce se petrece? Ce semnificaţie are 
întârzierea asta? Cât de complicate pot fi 
pregătirile pentru execuţia unei fete ucigaşe? 
Continui să mă autoanihilez. Sunt mai slabă ca 
niciodată şi lupta mea împotriva foamei e atât 
de înverşunată încât partea mea animalică se 
lasă uneori înfrântă de ispita pâinii cu unt sau a 
cărnii fripte. Cu toate astea, înving. Pentru 
câteva zile mă simt atât de bolnavă încât încep 
să cred că în sfârşit îmi iau tălpăşiţa din această 
viaţă, când îmi dau seama că tabletele mele cu 
morfină se împuţinează, încearcă să mă scape 
treptat de obiceiul asta. Dar de ce? O Gaiţă 
Zeflemitoare drogată e, cu siguranţă, mai uşor 
de manipulat în faţa mulţimii. Pe urmă mă 
izbeşte o revelaţie cumplită: dacă n-au de gând 
să mă ucidă? Dacă au alte planuri pentru mine? 
Dacă vor să mă remodeleze, să mă antreneze, 
să mă folosească? 

N-o să le fac pe plac. Dacă nu mă pot sinucide 
în camera asta, odată ieşită de acolo o să profit 
de prima ocazie ca să-mi termin treaba. Mă pot 
îngrăşa la loc. Îmi pot şlefui trupul, mă pot 
îmbrăca, mă pot face din nou frumoasă. Imi pot 
proiecta arme de vis, care să prindă viaţă în 
mâinile mele, dar nu-mi vor mai spăla niciodată 
creierul, convingându-mă că e necesar să le 
folosesc. N-o să mai am niciodată sentimentul 
loialității faţă de aceşti monştri numiţi fiinţe 


umane, în ciuda faptului că fac parte dintre ei. 
Cred că Peeta a avut dreptate, într-o anumită 
privinţă, spunând că suntem pe punctul de a ne 
distruge unii pe alţii, lăsând o specie cu mai 
mult bun-simţ să preia controlul. Fiindcă există 
ceva rău în esenţa unei creaturi care sacrifică 
vieţile copiilor săi ca să-şi rezolve diferendele. 
Poţi să-ntorci asta pe toate părţile. Snow credea 
că Jocurile Foamei erau o metodă eficientă de 
control. Coin s-a gândit că paraşutele pot grăbi 
sfârşitul războiului. Dar, în final, cine are de 
câştigat? Nimeni. Adevărul e că nimeni n-are de 
câştigat trăind într-o lume unde se petrec astfel 
de lucruri. 

După două zile în care zac pe saltea fără să- 
ncerc să mănânc, să beau sau chiar să-mi iau 
tableta de morfină, uşa camerei mele se 
deschide. 

Cineva ocoleşte patul, intrând în câmpul meu 
vizual. Haymitch. 

— Procesul tău s-a terminat, îmi spune. Haide. 
Mergem acasă. 

Acasă? Despre ce vorbeşte? Casa mea nu mai 
există. ŞI, chiar dacă ar fi cu putinţă să plec 
către acest loc imaginar, sunt prea slăbită ca să 
mă mişc. Îşi fac apariţia nişte străini. Mă 
rehidratează şi mă hrănesc. Mă îmbăiază şi mă 
îmbracă. Unul mă saltă ca pe o păpuşă de cârpă 
şi mă duce pe acoperiş, mă urcă într-o 
aeronavă, mă aşază pe un scaun şi-mi prinde 


centura de siguranţă. Plutarch şi Haymitch stau 
în faţa mea. Peste câteva minute, suntem în 
zbor. 

Nu l-am văzut niciodată pe Plutarch atât de 
binedispus. Radiază, indiscutabil. 

— Probabil că ai un milion de întrebări! 

Eu păstrez tăcerea, dar el îmi dă totuşi 
răspunsurile. 

După ce am ucis-o pe Coin, s-a dezlănțuit 
iadul. Când s-a domolit tărăboiul, au descoperit 
cadavrul lui Snow, încă legat de stâlp. Părerile 
diferă, unii susțin că s-a înecat în timp ce râdea, 
iar alții, că a fost strivit de mulțime. De fapt, 
nimănui nu-i pasă. S-a întrunit o comisie 
electorală de urgenţă şi Paylor a fost votată 
preşedintă. Plutarch a fost numit secretar al 
comunicării, ceea ce înseamnă că el stabileşte 
programul emisiunilor televizate. Primul mare 
eveniment difuzat a fost procesul meu, în care 
el a avut, de asemenea, rolul unui martor- 
vedetă. În apărarea mea, fireşte. Însă principalul 
merit al achitării mele îi revine doctorului 
Aurelius, care şi-a plătit, după toate aparentele, 
fiecare pui de somn prezentându-mă drept o 
lunatică incurabilă, al cărei şoc post-traumatic a 
condus la dezorientare mentală. Una din 
condiţiile eliberării mele a fost continuarea 
tratamentului sub îndrumarea lui, deşi asta se 
va face prin telefon, fiindcă el n-o să locuiască 
niciodată într-o pustietate ca Districtul 12, unde 


am domiciliu forţat, până la noi instrucţiuni. 
Adevărul e că nimeni nu prea ştie ce să facă cu 
mine acum, când s-a terminat războiul, deşi 
Plutarch nu se îndoieşte că mi s-ar putea găsi 
un rol dacă ar începe altul. După care 
izbucneşte într-un hohot sănătos de râs. Nu 
pare să se sinchisească niciodată de faptul că 
ceilalţi nu-i apreciază glumele. 

— Te pregăteşti pentru un alt război? îl întreb. 
— Oh, nu acum. Acum ne aflăm în perioada 
aceea încântătoare când toată lumea e de acord 
că erorile recente nu trebuie să se mai repete 
niciodată, răspunde el. Dar gândirea colectivă 

are de obicei viaţă scurtă. Suntem creaturi 
nestatornice şi stupide, cu memorie slabă şi cu 
un grandios har al autodistrugerii. Deşi, cine 
ştie? Poate că va fi să fie acum, Katniss. 

— Ce? îl întreb. 

— Momentul în care prinde rădăcini. Poate 
suntem martorii evoluţiei rasei umane. 
Gândeşte-te la asta. 

Apoi mă întreabă dacă aş vrea să apar într-un 
nou program muzical, pe care o să-l lanseze 
peste câteva săptămâni. Ceva vesel ar prinde 
bine. O să-mi trimită o echipă de televiziune 
acasă. 

Facem o scurtă escală în Districtul 3, unde îl 
lăsăm pe Plutarch. Se întâlneşte cu Beetee ca 
să modernizeze tehnologia folosită pentru 
emisie. Cuvintele pe care mi le adresează la 


despărţire sunt: 

— Să nu te simţi străină. 

Când suntem din nou printre nori, mă uit la 
Haymitch. 

— Şi tu de ce te-ntorci în Doisprezece? 

— Se pare că nici mie nu-mi pot găsi un loc la 
Capitoliu, răspunde el. 

În prima clipă, nu mă îndoiesc de asta. Pe 
urmă încep să se strecoare dubiile. Haymitch n- 
a asasinat pe nimeni. Poate pleca oriunde. Dacă 
se întoarce în Doisprezece, e pentru că i s-a 
ordonat s-o facă. 

— Trebuie să-mi porţi de grijă, nu-i aşa? Ca 
mentor? 

El ridică din umeri. Atunci îmi dau seama de- 
spre ce e vorba. 

— Mama nu se întoarce. 

— Nu, spune el. 

Scoate un plic din buzunarul hainei şi mi-l 
întinde. Studiez scrisul delicat, de o formă 
perfectă. 

— Ajută la înfiinţarea unui spital în Districtul 
4. Vrea să-i telefonezi imediat ce-ajungem. 

Degetele mele urmăresc trăsăturile elegante 
ale literelor. 

— Ştii de ce nu se poate întoarce. 

Da. Ştiu de ce. Pentru că e un loc unde 
amintirea tatei, a lui Prim şi a cenuşii sunt 
insuportabil de dureroase. Dar, după câte s-ar 
părea, nu şi pentru mine. 


— Vrei să ştii cine altcineva n-o să fie acolo? 

— Nu, răspund. Prefer să fie o surpriză. 

Ca un bun mentor, Haymitch mă convinge să 
mănânc un sendviş şi se preface că mă crede 
adormită pe tot restul călătoriei. Îşi ocupă 
timpul trecând prin toate compartimentele 
aeronavei, descoperind sticlele cu alcool şi 
punându-şi-le în geantă. E noapte când 
aterizăm pe peluza din Cartierul Învingătorilor. 
Jumătate dintre case au ferestre luminate, 
inclusiv a lui Haymitch şi a mea. Nu şi a lui 
Peeta. Cineva mi-a făcut focul în bucătărie. Mă 
aşez în balansoarul din faţa lui, strângând în 
mână scrisoarea mamei. 

— Păi, ne vedem mâine, spune Haymitch. 

— Mă îndoiesc, şoptesc eu, după ce se stinge 
în depărtare clinchetul sticlelor de alcool din 
geanta lui. 

Nu sunt în stare să mă ridic din balansoar. 
Celelalte case se conturează reci şi pustii în 
întuneric. Mă învelesc cu un şal vechi şi privesc 
flăcările. Presupun că adorm, fiindcă următorul 
lucru pe care-l ştiu e că s-a făcut ziuă şi Sae 
Unsuroasa se foieşte, zgomotoasă, în jurul sobei 
de gătit. Imi pregăteşte ouă şi pâine prăjită şi 
stă cu mine până când mănânc tot. Nepoţica ei, 
cea care trăieşte într-o lume proprie, ia un 
ghem de bumbac de un albastru strălucitor din 
coşul de împletit al mamei. Sae Unsuroasa îi 
cere să-l pună înapoi, dar eu spun că-l poate 


păstra. În casa asta nu mai împleteşte nimeni. 
După micul dejun, Sae Unsuroasa spală vasele 
şi pleacă, dar se întoarce la ora prânzului şi îmi 
pregăteşte din nou masa. Nu ştiu dacă se 
poartă doar ca o bună vecină sau e plătită de 
guvern, dar îşi face apariţia de două ori în 
fiecare zi. Ea găteşte, eu mănânc. Încerc să mă 
gândesc la următoarea mea mişcare. Acum nu 
mă împiedică nimic să-mi iau viaţa. Dar s-ar 
părea că aştept ceva. 

Uneori sună telefonul, sună şi iar sună, dar nu 
ridic receptorul. Haymitch nu mă vizitează 
niciodată. Poate s-a răzgândit şi a plecat, deşi 
bănuiesc că e beat, pur şi simplu. Nu vine 
nimeni, în afară de Sae Unsuroasa şi de nepoata 
ei. După lunile pe care le-am petrecut închisă de 
una singură, ele mi se par o adevărată mulţime. 

— Azi aerul miroase-a primăvară. Ar trebui să 
ieşi, îmi spune ea. Du-te la vânătoare. 

N-am ieşit niciodată din casă. N-am ieşit nici 
măcar din bucătărie, decât ca să intru în camera 
mică de baie aflată la câţiva paşi distanţă. Sunt 
îmbrăcată în aceleaşi haine cu care am plecat 
din Capitoliu. Nu fac altceva decât să stau lângă 
foc. Mă holbez la teancul din ce în ce mai înalt 
de scrisori nedesfăcute de pe poliţa şemineului. 

— N-am arc. 

— Uită-te în hol, spune ea. 

După ce pleacă, mă gândesc la călătoria până 
în hol. O exclud. Dar, peste câteva ore, mă duc 


oricum, mergând fără zgomot, numai în ciorapi, 
de parcă n-aş vrea să trezesc stafiile. În birou, 
acolo unde am băut ceai cu preşedintele Snow, 
găsesc o cutie cu haina de vânătoare a tatei, cu 
cartea noastră despre plante, cu caneaua 
trimisă de Haymitch şi cu medalionul pe care mi 
l-a dat Peeta în arena-ceas. Cele două arcuri şi o 
tolbă cu săgeți salvate de Gale în noaptea 
căderii bombelor incendiare zac pe masa de 
lucru. Mă îmbrac cu haina de vânătoare şi las 
toate celelalte neatinse. Adorm pe canapea, în 
fosta cameră de zi. Urmează un coşmar oribil, în 
care zac pe fundul unui mormânt adânc şi toţi 
morţii pe care îi ştiu după nume vin şi aruncă 
peste mine câte o lopată plină cu cenuşă. E un 
vis foarte lung, ţinând cont cât de mare e lista 
celor plecaţi dintre noi, şi, cu cât sunt îngropată 
mai adânc, cu atât îmi e mai greu să respir. 
Incerc să strig, să-i implor să se oprească, dar 
cenuşa îmi umple gura şi nasul şi nu pot să scot 
niciun sunet. Însă lopata hârşâie iarăşi şi 
iarăşi... 

Mă trezesc cu o tresărire. Lumina palidă a 
dimineţii pătrunde pe lângă marginile 
obloanelor. Hârşâitul lopeţii continuă. Încă pe 
jumătate în coşmar, străbat în fugă holul, ies pe 
uşa din faţă şi ocolesc casa, fiindcă acum sunt 
sigură că sunt în stare să ţip la morţi. Când dau 
cu ochii de el, mă opresc brusc. Săpatul în 
pământul de sub ferestre i-a îmbujorat faţa. Într- 


o roabă sunt cinci tufe crescute în dezordine. 

— Te-ai întors, spun. 

— Doctorul Aurelius nu m-a lăsat să plec din 
Capitoliu până ieri, îmi explică Peeta. Apropo, 
m-a rugat să-ţi spun că nu se poate preface la 
nesfârşit că te tratează. Trebuie să răspunzi la 
telefon. 

Arată bine. Slab şi plin de cicatricele arsurilor, 
ca şi mine, dar ochii lui nu mai au privirea aceea 
ceţoasă, chinuită. Insă se încruntă uşor când îşi 
dă seama cum arăt eu. Fac fără nicio tragere de 
inimă efortul de a-mi îndepărta părul din ochi şi 
îmi dau seama că e încâlcit, adunat în 
ghemotoace. Simt nevoia să intru în defensivă. 

— Ce faci? 

— Am fost în dimineaţa asta în pădure şi-am 
dezgropat astea. Pentru ea, îmi spune. Mă 
gândeam că le-am putea planta de-a lungul 
unei laturi a casei. 

Mă uit la tufe, la bulgării de pământ care le 
atârnă de rădăcini, şi îmi ţin răsuflarea când îmi 
aduc aminte de trandafiri. Sunt pe cale să ţip la 
Peeta, adresându-i vorbe urâte, dar îmi dau 
seama că el a adus cu totul altceva. Pe crengile 
acestor tufe nu vor înflori trandafiri, ci primule. 
Florile de la care vine numele surorii mele. Dau 
aprobator din cap către Peeta şi mă grăbesc să 
intru din nou în casă, încuind uşa în urma mea. 
Dar obiectul demonic e acolo, înăuntru, nu 
afară. Alerg în susul scărilor, tremurând de 


slăbiciune şi de teamă. Piciorul mi se agaţă de 
ultima treaptă şi cad pe podea. Îmi impun să mă 
ridic şi intru în camera mea. Mirosul e foarte 
slab, dar încă mai pluteşte în aer. E acolo. 
Trandafirul alb, printre florile uscate din vază. 
Zbâărcit şi fragil, dar păstrându-şi nefireasca 
perfecţiune din sera lui Snow. Înşfac vaza, cobor 
în bucătărie împleticindu-mă şi îi arunc 
conţinutul peste tăciunii încinşi. Când se aprind 
florile, răbufneşte o flamă albastră care 
cuprinde trandafirul, mistuindu-l. Focul înfrânge 
încă o dată trandafirii. Preventiv, sparg şi vaza 
de podea. 

Întoarsă la etaj, deschid dintr-o smucitură 
ferestrele dormitorului, ca să dispară restul 
duhorii lui Snow. Dar continuă să persiste, în 
hainele şi în porii mei. Mă dezbrac, şi de pânză 
rămân agăţate bucăți de piele de dimensiunile 
cărţilor de joc. Evit să mă uit în oglindă, intru 
sub duş şi îmi curăţ trandafirii din păr, de pe 
trup, din gură. Strălucitor de rozalie şi plină de 
furnicături, găsesc ceva curat cu care să mă- 
mbrac. Am nevoie de o jumătate de oră ca să- 
mi pieptăn părul. Sae Unsuroasa descuie uşa 
din faţă. În timp ce pregăteşte micul dejun, 
arunc în foc hainele pe care le-am dezbrăcat. La 
sugestia ei, îmi tai unghiile cu un cuţit. 

— Unde-a plecat Gale? o întreb, în vreme ce- 
mi mănânc ouăle. 

— În Districtul 2. Are un post fantastic acolo. Îl 


văd uneori la televizor, răspunde ea. 

Caut în mine însămi, încercând să-mi 
conştientizez furia, ura, dorul. Nu descopăr 
decât uşurare. 

— Astăzi mă duc la vânătoare, spun. 

— Ei, nu m-ar deranja nişte vânat proaspăt, 
ca supliment, zice ea. 

Mă înarmez cu un arc şi cu săgeți şi plec, cu 
gândul să ies din Doisprezece trecând pe 
pajişte. În apropierea pieţei sunt echipe de 
oameni cu măşti şi mănugşi, alături de căruţe 
trase de cai. Caută prin ceea ce a rămas sub 
zăpada din iarna asta. Adună rămăşiţe 
omeneşti. O căruţă aşteaptă în faţa casei 
primarului. Îl recunosc pe Thom, fostul coleg de 
echipă al lui Gale, care se opreşte o clipă să-şi 
şteargă sudoarea de pe faţă cu o cârpă, îmi 
amintesc că l-am văzut în Treisprezece, dar 
probabil că s-a-ntors între timp. Mă salută şi mă 
simt încurajată să-l întreb: 

— Au găsit pe cineva aici? 

— Toată familia. Şi pe cei doi oameni care 
lucrau pentru ei. 

Madge. Tăcută, binevoitoare şi curajoasă. 

Broşa dăruită de ea mi-a dat un nume. inghit 
în sec, cu greutate. Mă întreb dacă la noapte li 
se va alătura personajelor din visele mele. 
Dacă-mi va azvârli cenuşă în gură cu lopata. 

— Credeam că, poate, fiindcă el era 
primarul... 


— Nu cred că funcţia de primar în Doisprezece 
a-nclinat sorții în favoarea lui, zice Thom. 

Încuviinţez şi îmi continui drumul, având grijă 
să nu mă uit în partea din spate a căruţei. În tot 
oraşul şi în Filon e la fel. Culesul morţilor. Când 
mă apropii de ruinele fostei mele case, strada 
începe să fie ticsită de căruţe. Pajiştea a 
dispărut, sau a avut parte de o schimbare 
spectaculoasă. A fost săpată o groapă adâncă şi 
oasele sunt înşirate înăuntru, într-un mormânt 
colectiv al poporului meu. O ocolesc şi intru în 
pădure prin locul obişnuit. Deşi nu mai are nicio 
importanţă. Gardul nu mai e electrificat şi a fost 
întărit cu crengi lungi, ca să oprească animalele 
de pradă. Dar vechile deprinderi dispar greu. Mă 
gândesc să mă duc la lac, însă sunt atât de 
slăbită încât abia ajung până la locul meu de 
întâlnire cu Gale. Mă aşez pe bolovanul pe care 
ne-a filmat Cressida, dar e prea lat fără trupul 
lui alături de mine. Închid de mai multe ori ochii 
şi număr până la zece, gândindu-mă că atunci 
când îi voi deschide va apărea fără niciun 
zgomot, aşa cum făcea adesea. Trebuie să-mi 
aduc aminte că e în Doi, unde are un post 
fantastic, probabil sărutând alte buze. 

E genul de zi preferat de vechea Katniss. 
Primăvară timpurie. Pădurea trezindu-se după o 
iarnă îndelungată. Dar puseul de energie 
stârnită de primule se stinge. Când ajung înapoi, 
la gard, sunt atât de îngreţoşată şi de ameţită, 


încât Thom trebuie să mă ducă acasă cu căruţa 
morţilor. Mă ajută să mă aşez pe canapeaua din 
camera de zi, de unde privesc firişoarele de praf 
rotindu-se în razele firave ale soarelui după- 
amiezii. 

Capul îmi zvâcneşte într-o parte la auzul 
săâsâitului, dar e nevoie să treacă o vreme ca să 
cred că e real. Cum a fost posibil s-ajungă aici? 
li văd urmele de gheare lăsate de un animal 
sălbatic, laba din spate pe care o ţine uşor 
deasupra pământului, oasele proeminente ale 
feţei. Inseamnă c-a venit pe jos, tocmai din 
Treisprezece. Poate l-au alungat, sau poate pur 
şi simplu n-a putut să stea acolo fără ea, aşa că 
a plecat s-o caute. 

— Ai bătut drumul degeaba. Nu e aici, îi spun. 

Buttercup sâsâie din nou. 

— Nu e aici. N-ai decât să sâsâi cât vrei. N-o s- 
o găseşti pe Prim. 

La auzul numelui ei, îşi saltă capul. Îşi înaltă 
urechile pleoştite. Începe să miaune plin de 
speranţă. 

— leşi afară! 

Se fereşte de perna pe care-o arunc spre el. 

— Pleacă! Aici n-a mai rămas nimic pentru 
tine! 

Încep să tremur, înfuriată de motan. 

— Ea nu se mai întoarce! Nu se mai întoarce 
aici niciodată! 

Inşfac o altă pernă şi mă ridic în picioare, ca 


să ţintesc mai bine. Lacrimile încep să-mi 
şiroiască din senin pe obraji. 

— E moartă. Mă prind cu mâinile de mijloc, ca 
să-mi domolesc durerea. E moartă, mâţă 
proastă. E moartă. 

Un sunet nou, pe jumătate plânset pe 
jumătate cântec, îmi iese din trup, dând glas 
disperării. Buttercup începe la rândul lui să urle. 
Indiferent ce-aş face, n-o să plece. Se învârteşte 
în jurul meu, destul de departe ca să nu-l pot 
atinge, în timp ce un val de hohote după altul 
îmi chinuie trupul, până când leşin în cele din 
urmă. Dar motanul trebuie să fi-nţeles. Probabil 
ştie că inimaginabilul s-a petrecut şi că pentru 
supravieţuire va fi nevoie de fapte până acum 
inimaginabile. Pentru că, o oră mai târziu, când 
mă urc în pat, el stă acolo, în lumina Lunii, 
ghemuit alături de mine, cu ochii lui galbeni în 
alertă, apărându-mă de noapte. 

Dimineaţă, suportă cu stoicism să-i curăț 
tăieturile, dar scoaterea spinului din labă 
produce o rundă din mieunăturile lui de pisoiaş. 
Sfârşim amândoi prin a plânge iarăşi, numai că 
de data asta ne alinăm unul pe altul. Cu puterea 
astfel dobândită, deschid scrisoarea mamei, 
primită de la Haymitch, formez numărul de 
telefon şi plâng şi împreună cu ea. Peeta apare 
odată cu Sae Unsuroasa, aducând o pâine 
caldă. Ea pregăteşte micul dejun şi îi dau lui 
Buttercup toată porţia mea de şuncă. 


Încet, pierzând multe zile, mă întorc la viaţă, 
încerc să urmez sfatul doctorului Aurelius, îmi 
urmăresc până la capăt impulsurile, uimită când 
unul capătă în final din nou sens. Îi vorbesc de 
ideea mea, despre carte, şi următorul tren îmi 
aduce de la Capitoliu o cutie mare, cu coli de 
pergament. 

Am preluat ideea din cartea cu plante a 
familiei. Locul unde am înregistrat lucruri pe 
care nu i le poţi încredința memoriei. O pagină 
începe cu fotografia unei persoane. Dacă putem 
găsi o fotografie. Dacă nu, cu o schiţă sau cu un 
portret făcut de Peeta. Apoi, redate cu cel mai 
îngrijit scris al meu, sunt înşiruite toate 
amănuntele pe care ar fi o crimă să le dai 
uitării. Lady lingând obrazul lui Prim. Tata 
râzând. Tatăl lui Peeta cu fursecurile. Culoarea 
ochilor lui Finnick. Ceea ce putea face Cinna cu 
o fâşie de mătase. Boggs reprogramând holo-ul. 
Rue ridicată pe vârfuri, cu braţele uşor întinse, 
ca o pasăre gata să-şi ia zborul. Şi aşa mai 
departe. Sigilăm paginile cu lacrimi şi cu 
promisiunea că vom trăi bine, pentru ca morţile 
lor să conteze. Haymitch ni se alătură în cele 
din urmă, contribuind cu pagini despre 
numeroasele tributuri cărora a fost silit să le fie 
mentor în douăzeci şi trei de ani. Adăugirile 
devin tot mai sumare. O amintire veche, care 
răzbate la suprafaţă. O primulă târzie, presată 
între pagini. Stropi stranii de fericire, cum e 


fotografia fiului nou-născut al lui Finnick şi 
Annie. 

Învăţăm să fim din nou ocupați. Peeta coace 
pâine. Eu vânez. Haymitch bea până se termină 
alcoolul, apoi creşte gâşte până la sosirea 
următorului tren. Din fericire, gâştele îşi pot 
purta foarte bine de grijă pe cont propriu. Nu 
suntem singuri. Alte câteva sute de oameni se 
întorc, fiindcă, indiferent ce s-ar fi întâmplat, 
aici e căminul nostru. Minele fiind închise, ară, 
afundând cenuşa în pământ, şi seamănă plante. 
Maşinile trimise din Capitoliu defrişează terenul 
pentru o nouă fabrică, unde vom face 
medicamente. Deşi n-o însămânţează nimeni, 
pajiştea înverzeşte iarăşi. 

Eu şi Peeta ne revenim împreună. Încă mai 
sunt momente în care el se ghemuieşte în 
spatele unui scaun şi se ţine bine până când se 
încheie străfulgerările amintirilor inoculate de 
venin. Eu mă trezesc ţipând din coşmaruri cu 
mutanţi şi copii pierduţi. Dar braţele lui sunt 
aici, să mă liniştească. Şi eventual buzele lui. In 
noaptea când am din nou senzaţia aceea, 
dorinţa care m-a copleşit pe plajă, ştiu că asta s- 
ar fi întâmplat oricum. 

Că pentru a supravieţui nu am nevoie de focul 
lui Gale, învăpăiat de furie şi de ură. Sunt plină 
de foc eu însămi. Ceea ce îmi trebuie e păpădia 
primăvăratică. Strălucirea gălbuie care 
înseamnă renaştere în loc de distrugere. 


Promisiunea că viaţa poate merge înainte, 
indiferent cât de mult ai pierdut. Că poate fi din 
nou bine. Şi numai Peeta îmi poate da asta. 

Aşa că, după aceea, când el şopteşte: 

— Mă iubeşti. Adevărat, sau nu? 

Eu îi răspund: 

— Adevărat. 


Epilog 

Se joacă pe Pajişte. Fata cu păr întunecat şi 
ochi albaştri, care dansează. Băiatul cu bucle 
blonde şi ochi cenuşii, care se străduieşte să 
ţină pasul cu ea, cu picioarele lui dolofane, de 
țânc. A fost nevoie de cinci, de zece, de 
cincisprezece ani ca să fiu de acord. Dar Peeta 
şi-i dorea atât de mult. Când am simţit-o pentru 
prima oară pe ea mişcând în mine, am fost 
mistuită de o groază care părea la fel de veche 
ca însăşi viaţa. Numai bucuria de a o ţine în 
braţe a reuşit să mă vindece. Să-l port pe ela 
fost mai uşor, dar nu cu mult. 

Întrebările abia încep. Arenele au fost rase de 
pe faţa pământului, s-au construit monumente 
comemorative, Jocurile Foamei nu mai există. 
Dar copiii învaţă despre ele la şcoală şi fata ştie 
că noi am avut un rol în toate astea. Băiatul va 
afla peste câţiva ani. Cum aş putea să le 
povestesc despre lumea aceea fără să-i sperii 
de moarte? Pe copiii mei, care nu pun la 
îndoială cuvintele cântecului: 


În inima luncii, sub salcia deasă 

E patul de iarbă, e perna frunzoasă. 
Pe ea culc-obrazul şi pleoapele-nchide. 
O să fie soare când le vei deschide. 


Aici ți-e-adăpostul, aici e căldură, 
Aici margarete te apăr’ de ură. 


Aici vise dulci dimineața-mplineşte, 
Aici al meu suflet mereu te-ndrăgeşte. 


Pe copiii mei, care nu ştiu că se joacă într-un 
cimitir. 

Peeta crede c-o să fie OK. Ne avem unul pe 
altul. Şi avem cartea. Îi putem face să înţeleagă 
într-un mod care le va spori curajul. Dar într-o 
bună zi va trebui să le ofer o explicaţie a 
coşmarurilor mele. De ce vin. De ce nu voi 
scăpa cu adevărat de ele niciodată. 

O să le spun cum supraviețuiesc. O să le spun 
că în dimineţile rele mi se pare imposibil să mă 
bucur de ceva, fiindcă mă tem că îmi va fi luat. 
Atunci fac în gând o listă a tuturor lucrurilor 
bune pe care le-am văzut vreodată săvârşite de 
cineva. E ca unjoc. Repetitiv. Chiar puţin 
plictisitor, după douăzeci de ani. 

Însă există jocuri cu mult mai rele. 


SFÂRŞIT