Suzanne Collins — Jocurile foamei — 02 — Sfidarea

SUZANNE COLLINS 
SFIDAREA 


SUZANNE COLLINS 
SFIDAREA 


Partea întâi 


SCÂNTEIA 


Capitolul 1 


STRÂNG ÎN PALME STICLA PLATĂ, deşi aerul îngheţat a 

absorbit căldura ceaiului de multă vreme. Frigul mi-a 
crispat muşchii. Dacă o haită de câini sălbatici şi-ar face 
apariţia în clipa asta, şansele de a mă căţăra într-un copac 
înainte de atacul lor n-ar fi în favoarea mea. Ar trebui să mă 
ridic, să mă mişc, să scap de înţepeneala picioarelor, însă 
continui să rămân locului, tot atât de neclintită ca piatra pe 
care stau, în timp ce zorile prind să lumineze pădurea. Nu 
mă pot lupta cu soarele. Nu pot decât să privesc, 
neajutorată, cum mă târăşte spre o zi la care de mai multe 
luni mă gândesc cu groază. 
__ La amiază vor sosi cu toţii în casa mea din Cartierul 
Invingătorilor. Reporterii, echipa de cameramani, chiar şi 
Effie 'Trinket, vechea mea însoţitoare, vor ajunge în 
Districtul 12, venind de la Capitoliu. Mă întreb dacă Effie o 
să mai poarte peruca aia absurdă, roz, sau dacă o să afişeze 
o altă culoare nefirească, special pentru Turneul Triumfal. 
Mă vor aştepta şi alţii. Un grup care să se ocupe de toate 
nevoile mele pe durata îndelungatei călătorii cu trenul. O 
echipă de experţi care să mă facă frumoasă pentru 
apariţiile în public. Cinna, stilistul şi prietenul meu, 
creatorul costumelor superbe cu care am cucerit atenţia 
spectatorilor în timpul Jocurilor Foamei. 

Dacă ar fi după mine, aş încerca să uit cu desăvârşire 
jocurile astea. Să nu vorbesc niciodată despre ele. să 
pretind c-au fost doar un vis urât. Dar e imposibil, din cauza 
Turneului  Iriumfal.  Plasat strategic, la jumătatea 
intervalului dintre Jocurile anuale, reprezintă metoda 
aleasă de Capitoliu pentru a menţine vie o spaimă iminentă. 
Noi, cei din districte, nu suntem siliţi doar să ne reamintim 
în fiecare an strânsoarea de fier a puterii Capitoliului, ci s-o 
şi sărbătorim, iar anul acesta eu sunt una dintre vedetele 
spectacolului. Trebuie să călătoresc din district în district, 
să stau în faţa unor mulţimi care ovaţionează şi care, în 


taină, mă detestă, să privesc în ochii oamenilor cărora le-am 
UCis Copiii... 

Soarele continuă să se înalțe, aşa că mă ridic. Toate 
încheieturile mele se plâng, iar piciorul stâng mi-a fost 
amorţit atâta vreme încât reîncep să-l simt abia după câteva 
minute de mers. Sunt în pădure de vreo trei ore, dar, 
fiindcă n-am făcut cu adevărat nici o încercare de a vâna, n- 
am cu ce mă făli. Pentru mama şi pentru Prim, surioara 
mea, nu mai are importanţă. Işi pot permite să cumpere 
carne de la măcelăria din oraş, deşi toate trei preferăm 
carnea proaspătă, de vânat. Insă Gale Hawthorne, prietenul 
meu cel mai bun, şi familia lui depind de captura de azi şi 
nu-i pot dezamăgi. Îmi încep turul de o oră şi jumătate, 
timpul necesar pentru a trece în revistă şirul nostru de 
capcane. Înainte, când eram la şcoală, aveam la dispoziţie 
după-amiezile ca să verificăm cursele, să vânăm şi să 
culegem, după care ne rămânea timp şi pentru negoţul din 
oraş. Dar acum, când Gale merge la muncă în minele de 
cărbuni, iar eu n-am nimic de făcut cât e ziua de lungă, am 
luat totul asupra mea. 

La ora asta, Gale a început lucrul în mină, a coborât în 
adâncurile pământului cu liftul care îţi răscoleşte stomacul, 
iar acum izbeşte, probabil, în filonul de cărbune. Ştiu cum e 
acolo, jos. In fiecare an, clasa mea făcea un tur al minelor, 
ca parte a pregătirii noastre şcolare. Când eram mică, nu 
reprezenta decât o experienţă neplăcută. Iunelele 
claustrofobice, aerul urât mirositor, întunericul sufocant din 
jur. Dar, după ce tata şi alţi mineri au fost ucişi într-o 
explozie, abia mi-am mai putut impune să intru în ascensor. 
Excursia anuală a devenit un imens prilej de nelinişte. In 
două rânduri mi s-a făcut atât de rău doar gândindu-mă la 
ea, încât mama m-a ţinut acasă, crezând că mă 
îmbolnăvisem de gripă. 

Mă gândesc la Gale, care nu se simte cu adevărat viu 
decât în pădure, cu aerul ei proaspăt, cu lumina soarelui, cu 
apa limpede, curgătoare. Nu ştiu cum de poate suporta. 
Ei... ba da, ştiu. Suportă, fiindcă aşa îşi poate hrăni mama, 


cei doi fraţi mai mici şi sora. lar eu am găleți de bani, mai 
mult decât suficienţi pentru mâncarea ambelor noastre 
familii, dar el nu vrea să primească nici măcar o singură 
monedă. Li vine greu până şi să mă lase să le aduc carne, 
deşi el ar fi avut cu siguranţă grijă să le hrânească pe mama 
şi pe Prim dacă aş fi fost ucisă în timpul Jocurilor. Li tot spun 
că-mi face o favoare, că înnebunesc stând toată ziua 
degeaba. Chiar şi aşa, nu aduc niciodată vânatul când e el 
acasă. Ceea ce e uşor, de vreme ce lucrează douăsprezece 
ore pe zi. 

Nu reuşesc să-l văd decât duminica, atunci când ne 
întâlnim în pădure şi vânăm împreună. Continuă să fie cea 
mai frumoasă zi a săptămânii, dar nu aşa cum era odată, 
când ne puteam destăinui totul unul altuia. Jocurile au 
stricat până şi asta. Imi păstrez speranţa că, pe măsura 
trecerii timpului, vom reuşi să ne simţim din nou în largul 
nostru împreună, dar o parte din mine ştie că e zadarnic. 
Nu există cale de întoarcere. 

Adun o pradă îmbelşugată din capcane - opt iepuri, două 
veveriţe şi un castor care a ajuns, înot, într-o şmecherie din 
sârmă, concepută chiar de Gale. El e un soi de vrăjitor al 
capcanelor, le concepe astfel încât să încovoieze puieţi care 
saltă apoi captura, ferind-o de animalele de pradă, 
echilibrează butuci acţionaţi de declanşatoare delicate, 
construite din bețe, împleteşte coşuri pentru prins peşte din 
care nu există scăpare. În timp ce înaintez, repunând cu 
grijă în funcţiune fiecare cursă, ştiu că n-o să pot niciodată 
înlocui ochiul lui care sesizează echilibrul, instinctul care îi 
spune prin ce loc va traversa prada o potecă. E vorba 
despre ceva mai presus de experienţă. E un dar înnăscut. 
Aşa cum pot eu lua la ochi un animal pe o beznă aproape de 
nepătruns, doborându-l totuşi cu o singură săgeată. 

Când ajung înapoi, la gardul care înconjoară Districtul 
12, soarele s-a ridicat destul de mult deasupra orizontului. 
Ca de obicei, ascult o clipă, dar nu se aude nici un zumzet 
care să trădeze prezenţa curentului electric în ochiurile 
plasei. Se întâmplă extrem de rar să se afle sub tensiune, 


deşi ar trebui să fie electrificată tot timpul. Mă strecor prin 
spărtura din partea de jos a gardului şi ies pe Pajişte, la o 
aruncăâtură de băț de casa mea. De vechea mea casă. O 
păstrăm, pentru că, oficial, e locuinţa atribuită mamei şi 
surorii mele. Dacă aş cădea moartă în clipa asta, ar fi 
nevoite să se întoarcă acolo. Dar, în momentul de faţă, se 
simt fericite în noua casă din Cartierul Învingătorilor, iar eu 
am rămas singura care foloseşte mica proprietate unde am 
crescut. E adevăratul meu cămin. 

Acum mă duc acolo să mă schimb. Dau jos vechea 
jachetă de piele a tatei şi iau o haină din stofă fină de lână, 
care mi se pare întotdeauna prea strâmtă la umeri. Imi 
înlocuiesc cizmele de vânătoare, moi şi uzate, cu o pereche 
de pantofi scumpi, de fabrică, pe care mama îi consideră 
mai potriviţi pentru cineva cu statutul meu social. Arcul şi 
săgețile le-am lăsat în scorbura unui copac din pădure. Deşi 
timpul fuge cu fiecare tic-tac, îmi permit să mă aşez câteva 
minute în bucătărie. Fără foc în sobă şi fără faţă de masă, 
pare o casă abandonată. Plâng după traiul pe care îl 
duceam aici. Abia reuşeam să ne câştigăm existenţa, dar 
ştiam unde mă încadrez, ştiam unde îmi era locul în 
țesătura deasă a vieţii noastre. Aş vrea s-o reiau, fiindcă, 
privind în urmă, pare atât de sigură faţă de cea de acum, 
când sunt atât de bogată, atât de cunoscută şi atât de 
detestată de conducerea Capitoliului. 

Un sunet tânguitor îmi îndreaptă atenţia către uşa din 
spate. O deschid şi dau de Buttercup, bătrânul motan 
murdar al lui Prim. Detestă noua noastră locuinţă aproape 
la fel de mult ca şi mine şi o părăseşte întotdeauna când e 
Prim la şcoală. Nu ne-am fost niciodată prea dragi unul 
altuia, dar acum s-a creat această nouă legătură. [Il las să 
intre, îl hrănesc cu o bucată zdravănă de slănină de castor, 
ba chiar îl scarpin puţin între urechi. 

— Eşti hidos, ştii, nu-i aşa? îl întreb. 

Se împinge în mâna mea, dornic de mai multe mângâieri, 
dar trebuie să plec. 

— Haide, vino. 


Îl ridic într-o mână, îmi înşfac traista cu vânat cu cealaltă 
şi ies în stradă. Motanul se eliberează dintr-o săritură şi 
dispare într-un tufiş. 

Vârful pantofilor îmi apasă prea tare degetele când 
păşesc pe trotuarul pavat cu zgură. Scurtez drumul luând-o 
pe alei lăturalnice şi prin curţile din spate şi ajung acasă la 
Gale în câteva minute. Stând aplecată deasupra chiuvetei 
din bucătărie, mama lui, Hazelle, mă vede pe fereastră. Îşi 
şterge mâinile de şorţ şi dispare ca să mă-ntâmpine în 
pragul uşii. 

Imi place Hazelle. O respect. Explozia care mi-a ucis tatăl 
a lăsat-o şi pe ea fără soţ, cu trei băieţi şi cu un copil încă 
nenăscut. La mai puţin de o săptămână după ce l-a adus pe 
lume, umbla pe străzi, căutând de lucru. Deoarece trebuia 
să-i poarte de grijă bebeluşului, nu putea să lucreze în 
mine, dar a reuşit să găsească nişte negustori care i-au dat 
rufe la spălat. La paisprezece ani, Gale, fiul cel mai mare, a 
devenit principalul susţinător al familiei. Era deja înscris 
pentru tesere, care le dădeau dreptul la o raţie 
sărăcăcioasă de grâne şi de ulei în schimbul unor intrări 
suplimentare ale numelui său în extragerea care îl putea 
transforma în tribut. Pe deasupra, încă de pe atunci era un 
braconier îndemânatic. Dar tot nu era de-ajuns pentru 
întreţinerea unei familii de cinci persoane dacă Hazelle nu- 
şi tocea degetele până la os frecând rufărie. Iarna erau atât 
de roşii şi de crăpate, încât sângerau la cea mai uşoară 
atingere. Fără alifia preparată de mama, ar mai sângera 
încă. Însă Hazelle şi Gale au hotărât că nici ceilalţi băieţi, 
Rory, de doisprezece ani, şi Vick, de unsprezece, nici micuța 
Posy, care nu are decât patru, nu se vor înscrie niciodată 
pentru tesere. 

Hazelle surâde la vederea vânatului. la castorul de 
coadă, apreciindu-i greutatea. 

— O să iasă o tocăniţă bună din el. 

Spre deosebire de Gale, pe ea n-o deranjează 
aranjamentul nostru. 

— Şi blana e bună, îi răspund. 


E reconfortant să stau aici, cu Hazelle. Să evaluăm 
calităţile vânatului, aşa cum am făcut întotdeauna. Imi 
toarnă ceai fierbinte, din plante medicinale, într-o cană în 
jurul căreia îmi strâng cu recunoştinţă degetele îngheţate. 

— Ştii, mă gândeam că, după întoarcerea din tur, aş 
putea să-l iau când şi când pe Rory cu mine, afară. După 
orele de şcoală. Să-l învăţ să tragă cu arcul. 

Hazelle dă din cap, încuviinţând. 

— Ar fi bine. Şi Gale vrea s-o facă, dar el nu e liber decât 
duminica, pe care cred că preferă s-o păstreze pentru tine. 

Nu pot împiedica roşeaţa să-mi inunde obrajii. Fireşte că 
e stupid. E greu de spus că m-ar cunoaşte cineva mai bine 
decât Hazelle. Ştie ce mă leagă de Gale. Sunt sigură că, 
deşi mie nu mi-a trecut niciodată prin minte, o grămadă de 
oameni au presupus că ne vom căsători în cele din urmă. 
Dar asta se întâmpla înainte de Jocuri. Când celălalt tribut 
din district, Peeta Mellark, încă nu anunţase că mă iubea 
nebuneşte. Idila noastră a devenit o strategie esenţială 
pentru supraviețuirea în arenă. Numai că, pentru el, n-a 
fost doar o strategie. Nu sunt sigură ce-a fost pentru mine. 
lar acum ştiu că, pentru Gale, n-a însemnat decât durere. 
Simt o strângere de inimă la gândul că, în timpul Turneului 
Triumfal, eu şi Peeta va trebui să apărem iarăşi în postura 
de îndrăgostiţi. 

Imi sorb cu lăcomie ceaiul, deşi e prea fierbinte, şi mă 
îndepărtez de masă. 

— Ar fi mai bine să plec. Să mă fac frumoasă pentru 
camerele de luat vederi. 

Hazelle mă îmbrăţişează. 

— Să savurezi mâncarea. 

— Pe deplin, spun eu. 

Următoarea mea oprire e la Vatră, locul unde fac, în mod 
tradiţional, grosul afacerilor mele. Cu ani în urmă, nu era 
decât un depozit pentru cărbune, dar, când n-a mai fost 
folosit, a devenit un loc de întâlnire pentru tranzacţii 
ilegale, care a prosperat apoi transformându-se într-o piaţă 
neagră permanentă. Dacă atrage elemente ale societăţii cu 


înclinații criminale, atunci presupun că locul meu e acolo. 
Vânătoarea în pădurile din jurul Districtului 12 violează cel 
puţin o duzină de legi şi se pedepseşte cu moartea. 

Deşi ei nu vorbesc despre asta niciodată, le sunt datoare 
obişnuiţilor Vetrei. Gale mi-a povestit că Sae Unsuroasa a 
iniţiat o chetă ca să ne sponsorizeze pe mine şi pe Peeta în 
timpul Jocurilor. Trebuia să se limiteze numai la Vatră, dar o 
mulţime de alţi oameni au aflat şi şi-au dat obolul. Habar n- 
am cât s-a strâns, dar preţul oricărui dar primit în arenă 
era exorbitant. Şi, din câte ştiu, pentru mine a reprezentat 
diferenţa dintre viaţă şi moarte. 

Incă mi se mai pare ciudat să trag de uşa grea, 
pătrunzând înăuntru cu traista de vânat goală, fără nimic 
bun pentru troc, dar simțind în schimb greutatea 
monedelor din buzunar apăsându-mi şoldul. Încerc să ajung 
la cât mai multe tarabe cu putinţă, cumpărând, pe rând, 
cafea, checuri, ouă, aţă şi ulei. Ca adaos, iau trei sticle de 
votcă de la Ripper, o femeie ciungă, victima unui accident 
din mină, destul de inteligentă ca să găsească un mod de 
supravieţuire. 

Băutura nu e pentru familia mea. E pentru Haymitch, 
mentorul meu şi al lui Peeta de pe durata Jocurilor. E ursuz, 
violent şi beat în cea mai mare parte a timpului. Dar şi-a 
făcut datoria - mai mult decât datoria -, căci, pentru prima 
oară în istorie, a fost permisă declararea a două tributuri 
drept învingători. Aşa că, indiferent cum ar fi Haymitch, şi 
lui îi sunt datoare. Şi asta pentru vecie. li cumpăr votca 
fiindcă, acum câteva săptămâni, i s-a terminat stocul şi nu 
se găsea nici de vânzare, aşa că a fost nevoit să se abţină, 
tremurând şi zbierând la nişte creaturi cumplite, pe care 
numai el le putea vedea. A speriat-o de moarte pe Prim şi, 
sincer vorbind, nici mie nu mi s-a părut prea distractiv să-l 
văd într-un asemenea hal. De atunci am început să fac 
rezerve, pentru cazul unei noi penurii de băutură. 

Cray, şeful Apărătorilor Păcii din districtul nostru, se 
încruntă când mă vede cu sticlele. E un bărbat în vârstă, cu 


câteva şuviţe de păr argintiu întinzându-se pieziş deasupra 
feţei lui roşcovane, lucioase. 

— E prea tare pentru tine, fetiţo. 

El ştie mai bine deoarece, în afară de Haymitch, bea mult 
mai mult decât oricine altcineva pe care l-am cunoscut 
vreodată. 

— A, e pentru mama, o foloseşte la medicamente. 

— Ei da, ucide aproape orice microb, spune, trântind pe 
tarabă o monedă în schimbul unei sticle. 

Când ajung la Sae Unsuroasa, mă salt pe tejghea şi 
comand nişte supă, care pare dintr-un amestec de dovleac 
şi fasole. În timp ce mănânc, apare un alt Apărător al Păcii, 
Darius, şi cumpără un castron plin. Când e vorba despre 
oamenii legii, el e unul dintre favoriţii mei. N-o face pe 
grozavul şi ţine de obicei la glume. Probabil se apropie de 
treizeci de ani, dar nu pare cu mult mai vârstnic decât 
mine. Zâmbetul şi părul lui roşu, zbârlit în toate părţile, îi 
dau un aer adolescentin. 

— N-ar trebui să fii în tren? mă întreabă. 

— Vin să mă ia la amiază, îi răspund. 

— N-ar trebui să arăţi mai bine? întreabă din nou, într-o 
şoaptă sonoră. 

Tachinările îmi smulg un zâmbet, în ciuda proastei mele 
dispoziţii. _ 

— Poate o panglică în păr sau cam aşa ceva? Imi atinge 
uşor coada împletită şi îi îndepărtez mâna. 

— Nu-ţi face griji. În momentul când vor termina cu 
mine, n-o să mă mai recunoşti. 

— Bine, face el. Ca variaţie, să dăm dovadă de puţină 
mândrie districtuală, domnişoară Everdeen. Hm? 

Clatină din cap către Sae Unsuroasa, cu o dezaprobare 
prefăcută, şi pleacă să li se alăture prietenilor săi. 

— Vreau castronul ăla înapoi, strigă ea în urma lui, dar, 
fiindcă râde, nu pare prea supărată. Gale vine să te 
conducă? mă întreabă apoi. 

— Nu, nu e pe listă, îi spun. Însă ne-am întâlnit duminică. 


— Cred că ar fi trebuit să ajungă pe listă. Fiindcă e vărul 
tău şi aşa mai departe, spune ea cu prefăcătorie. 

Nu e decât o altă parte a minciunii inventate de 
Capitoliu. Când eu şi Peeta am rămas printre ultimii opt 
supraviețuitori ai Jocurilor, şi-au trimis reporterii să scrie 
articole despre viaţa noastră. Când s-au interesat de 
prietenii mei, toată lumea i-a îndrumat către Gale. El era 
prea arâtos, cu un aer prea bărbătesc şi nicidecum dispus 
să zâmbească şi să fie prietenos în faţa camerelor. Însă 
semănăm puţin unul cu altul. Păr negru, lins, piele măslinie, 
ochi cenuşii. Aşa că s-a găsit un geniu care să-l transforme 
în vărul meu. Eu am aflat abia când am ajuns acasă, pe 
peronul gării, şi am auzit-o pe mama spunând: 

— Vărul tău e nerăbdător să te vadă! M-am întors şi am 
dat cu ochii de Gale, de Hazelle şi de copii, aşteptându-mă, 
şi ce altceva aş fi putut să fac, decât să intru în joc? 

Sae Unsuroasa ştie că nu suntem rude, însă până şi o 
parte dintre oamenii care ne cunosc de ani de zile par s-o fi 
uitat. 

— Abia aştept să se termine toată povestea, şoptesc eu. 

— Ştiu, zice ea. Dar trebuie să treci prin toate şi să mergi 
până la capăt. Ar fi mai bine să nu-ntârzii. 

În timp ce mă îndrept spre casă, prinde să ningă încet. 
Cartierul Invingătorilor e la o distanţă de vreo opt sute 
metri de piaţa din centrul oraşului, dar pare pe de-a- 
ntregul o altă lume. O aşezare distinctă, construită în jurul 
unei frumoase peluze verzi, presărată cu tufe de flori. Sunt 
douăsprezece case, oricare dintre ele suficient de mare ca 
să cuprindă zece de dimensiunile celei în care am crescut. 
Nouă sunt pustii, aşa cum au fost întotdeauna. Cele trei 
aflate în folosinţă îi au drept proprietari pe Haymitch, pe 
Peeta şi pe mine. 

Atât locuinţa familiei mele, cât şi a lui Peeta emană 
strălucirea caldă a vieţii. Ferestre luminate, fum ieşind din 
coşuri, mănunchiuri de spice strălucitor colorate prinse de 
uşile din faţă, ca decoraţiuni pentru apropiatul Festival al 
Recoltei. Însă casa lui Haymitch pare părăsită, lăsată în voia 


sorții, în ciuda interesului pe care şi-l dă îngrijitorul zonei. 
Odată ajunsă în prag, îmi fac curaj - ştiind că o să fie 
scârbos -, apoi împing uşa şi intru. 

Nasul mi se încreţeşte imediat a dezgust. Haymitch 
refuză să-i permită altcuiva să se ocupe de curăţenie, iar el 
însuşi nu e în stare de aşa ceva. Mirosurile de alcool şi de 
vomă, de varză fiartă şi de carne arsă, de haine murdare şi 
de excremente de şoarece s-au contopit de-a lungul anilor 
într-o duhoare care îmi umple ochii de lacrimi. Înaintez cu 
greu printr-o harababură de ambalaje goale, de cioburi şi 
de oase către locul unde ştiu c-o să-l găsesc pe fostul meu 
mentor. Stă la masa din bucătărie, cu braţele răşchirate pe 
tăblia de lemn, cu faţa într-o baltă de băutură, sforăind 
vârtos. Îi dau un ghiont în umăr. 

— Scoală-te! mă răstesc la el, fiindcă am învăţat că nu 
poate fi trezit cu delicateţe. 

Sforăitul încetează pentru o clipă, întrebător, apoi 
reîncepe. Îl zgâlţâi mai tare. 

— Scoală-te, Haymitch. E ziua Turului! 

Mă străduiesc să-mping fereastra în sus, inspirând adânc 
aerul curat de afară. Picioarele mele îşi fac loc printre 
gunoaiele de pe podea, dezgrop un ibric de tinichea şi îl 
umplu cu apă de la chiuvetă. In soba de gătit nu s-a stins cu 
desăvârşire focul şi reuşesc să conving cei câţiva cărbuni 
încă aprinşi să se preschimbe într-o flacără. Pun în vas nişte 
cafea măcinată, destul de multă ca să mă asigur că licoarea 
o să fie gustoasă şi tare, şi îl aşez pe plită, la fiert. 

Haymitch e încă rupt de lume. Fiindcă nimic altceva n-a 
dat rezultate, umplu un castron cu apă rece ca gheaţa, i-l 
vărs în cap şi mă arunc într-o parte. Din gâtlej îi iese un 
sunet gutural, animalic. 

Sare în sus, azvârle scaunul la trei metri în spate cu o 
lovitură de picior şi flutură un cuţit. Am uitat că doarme 
întotdeauna strângând unul în mână. Ar fi trebuit să i-l 
smulg dintre degete, dar mintea mea era prea preocupată 
cu altceva. Scuipă blasfemii şi spintecă aerul preţ de câteva 
clipe, înainte de a-şi regăsi minţile. Îşi şterge faţa cu una 


dintre mânecile cămăşii şi se întoarce spre pervazul 
ferestrei pe care m-am cocoţat, pentru cazul că ar fi 
necesar să scap repede cu fuga. 

— Ce faci aici? bolboroseşte. 

— Mi-ai spus să te trezesc cu o oră înainte de sosirea 
aparatelor de filmat, răspund. 

— Ce? face el. 

— A fost ideea ta, insist eu. Pare să-şi aducă aminte. 

— De ce sunt ud din cap până-n picioare? 

— Nu te-ai trezit când te-am zgâlţâit, îi explic. Uite ce e, 
dacă voiai să fii luat cu binişorul, trebuia să-l rogi pe Peeta. 

— Ce să mă roage? 

Simplul sunet al vocii lui îmi răscoleşte stomacul, 
transformându-l într-un nod de emoţii neplăcute, cum ar fi 
vinovăția, tristeţea şi spaima. Şi dorul. Trebuie să recunosc 
că există şi aşa ceva. Numai că trebuie să facă faţă unei 
concurenţe prea dure ca să poată avea vreodată câştig de 
cauză. 

Il urmăresc pe Peeta traversând încăperea în direcţia 
mesei, razele soarelui dezvăluind licărul zăpezii proaspete 
din părul lui blond. Pare puternic şi sănătos, atât de diferit 
de băiatul bolnav şi înfometat pe care-l ştiu din arenă, până 
şi şchiopătatul abia dacă i se mai poate observa. Pune pe 
masă o franzelă caldă şi strânge mâna lui Haymitch. 

— Te-am rugat să mă trezeşti fără să mă-mbolnăveşti de 
pneumonie, spune acesta din urmă, lăsând deoparte cuțitul. 

Işi scoate cămaşa murdară, dând la iveală un maieu tot 
atât de jegos, şi se şterge apăsat cu partea uscată. 

Peeta zâmbeşte şi înmoaie cuțitul lui Haymitch în sticla 
cu votcă de pe podea. Şterge lama cu poala cămăşii şi taie 
franzela felii. Peeta ne oferă tuturor bunătăţi proaspăt 
scoase din cuptor. Eu vânez. El coace. Haymitch bea. Avem, 
cu toţii, modul nostru de a ne ocupa timpul, de a ţine la 
distanţă gândul la vremea în care am fost concurenţi ai 
Jocurilor Foamei. Abia după ce îi întinde lui Haymitch colţul 
pâinii se uită la mine pentru prima oară. 

— Vrei o felie? 


— Nu, am mâncat în Vatră, spun. Dar îţi mulţumesc 
oricum. 

Vocea îmi sună nefiresc, e atât de oficială. Aşa cum a 
sunat de fiecare dată când am vorbit cu Peeta după ce 
camerele au terminat de filmat fericita noastră întoarcere 
acasă şi ne-am reluat adevărata viaţă. 

— Pentru puţin, spune el, crispat. Haymitch îşi azvârle 
cămaşa undeva, în mijlocul harababurii. 

— Brrr. Voi doi trebuie să deveniți mult mai prietenoşi 
înainte de începerea spectacolului. 

Bineînţeles că are dreptate. Publicul se aşteaptă să vadă 
perechea de îndrăgostiţi care a câştigat Jocurile Foamei. 
Nu doi oameni care abia dacă se pot privi în ochi. Dar eu nu 
spun decât: 

— Fă o baie, Haymitch. 

Pe urmă mă avânt peste pervazul ferestrei, mă las să cad 
pe pământ şi traversez peluza către casa noastră. 

Zăpada a început să se aştearnă, şi în spatele meu se 
întinde un şir de urme. Mă opresc la uşa din faţă, 
scuturându-mi zloata de pe pantofi înainte de a intra. Mama 
a muncit zi şi noapte pentru ca totul să arate perfect în faţa 
camerelor de luat vederi, aşa că nu e momentul potrivit să 
las urme pe podelele ei strălucitoare. Nici n-apuc să intru 
bine că ea deja e acolo, întinzându-şi braţul ca şi cum ar 
vrea să mă oprească. 

— Nu-ţi face griji, mă descalţ aici, spun, abandonându-mi 
pantofii pe covoraşul de lângă prag. 

Mama scoate un hohot de râs straniu, şuierat, şi îmi ia de 
pe umăr traista de vânătoare plină cu provizii. 

— Nu e decât zăpadă. Plimbarea a fost plăcută? 

— Plimbarea? 

Ştie că am fost în pădure o jumătate de noapte. Pe urmă 
îl văd pe bărbatul care stă în spatele ei, în cadrul uşii 
bucătăriei. Arunc o singură privire asupra costumului său 
făcut la comandă şi a trăsăturilor de o perfecţiune 
chirurgicală şi ştiu că e din Capitoliu. Ceva nu e în ordine. 


— A fost mai degrabă ca la patinaj. Zăpada începe să 
alunece de-a binelea. 

— A venit cineva care vrea să te vadă, mă anunţă mama. 

Are faţa mult prea palidă şi aud neliniştea pe care 
încearcă s-o ascundă. Mă prefac că nu observ în ce stare e. 

— Credeam că nu trebuie s-ajungă înainte de amiază. A 
venit Cinna mai devreme, ca să mă ajute să mă pregătesc? 

— Nu, Katniss, €..., începe mama. 

— Pe aici, te rog, domnişoară Everdeen, spune calm 
bărbatul. 

Arată în lungul coridorului. E ciudat să fii călăuzit în 
propria ta casă, dar ştiu că nu e cazul să comentez. 

Mă pun în mişcare aruncând peste umăr un zâmbet 
liniştitor pentru mama. 

— Probabil alte instrucţiuni pentru tur. Mi-au trimis tot 
soiul de materiale legate de itinerar şi de protocolul care 
trebuie respectat în fiecare district. Dar, în timp ce mă 
îndrept spre uşa biroului, pe care n-am mai văzut-o 
niciodată închisă până acum, îmi simt gândurile alergând. 
Cine e aici? Ce vrea? De ce e mama atât de palidă? 

— Intră, îmi spune bărbatul de la Capitoliu, care a 
străbătut holul în urma mea. 

Răsucesc mânerul strălucitor, de alamă, şi trec pragul. 
Remarc mirosurile contradictorii, de trandafiri şi de sânge. 
Un bărbat mărunţel, cu părul alb şi cu un aer vag familiar, 
citeşte o carte. Ridică un deget, ca şi cum ar spune: 
„Acordă-mi o clipă.” Apoi se întoarce şi îmi stă inima. 

Mă uit în ochii de şarpe ai preşedintelui Snow. 


Capitolul 2 


ÎN VIZIUNEA MEA, preşedintele Snow ar trebui să 
apară în faţa unor coloane de marmură împodobite cu 
steaguri supradimensionate. E şocant să-l văd în mijlocul 
obiectelor obişnuite din încăpere. Ca şi cum aş sălta capacul 
unei oale şi aş găsi o viperă în loc de tocană. 

Ce caută aici? Gândurile mi se întorc în grabă către zilele 
de deschidere ale altor Tururi Triumfale, îmi aduc aminte 
că am văzut tributurile câştigătoare, alături de mentorii şi 
stiliştii lor. Uneori au apărut chiar şi oficialități 
guvernamentale de rang înalt. Dar nu l-am zărit niciodată 
pe preşedintele Snow. El ia parte la sărbătoririle din 
Capitoliu. Punct. 

Dacă a bătut tot drumul până aici, nu poate însemna 
decât un singur lucru. Am dat de un mare necaz. Şi, dacă 
asta e adevărat pentru mine, e şi pentru familia mea. Mă 
străbate un fior la gândul că mama şi sora mea se află atât 
de aproape de acest om care mă detestă. Mă va detesta 
întotdeauna. Pentru că am fost mai inteligentă decât sadicii 
lui creatori-de-joc, am făcut Capitoliul să pară stupid şi, ca 
urmare, i-am subminat autoritatea. 

N-am făcut nimic altceva în afară de a încerca să mă 
menţin în viaţă - pe mine şi pe Peeta. Orice act de revoltă a 
fost o simplă coincidenţă. Dar, când Capitoliul decretează că 
numai un singur tribut poate supravieţui, şi tu ai 
neobrăzarea de a-i contesta hotărârea, presupun că asta 
este prin ea însăşi o revoltă. Singurul lucru pe care puteam 
să-l invoc în apărare a fost pretinsa dragoste pătimaşă 
pentru Peeta care m-a făcut să-mi pierd minţile. Aşa că ni s- 
a îngăduit să trăim amândoi. Ca să fim încoronați ca 
învingători. Ca să ne întoarcem acasă şi să sărbătorim, să 
ne fluturăm mâinile în faţa camerelor, în semn de rămas- 
bun, şi să fim lăsaţi în pace. Până acum. 

Poate locuinţa mea nouă sau şocul apariţiei lui, sau 
înţelegerea reciprocă a faptului că ar putea cere să fiu 


ucisă cât ai clipi mă fac să mă simt ca o intrusă. De parcă 
ne-am afla în casa lui, şi eu aş fi venit neinvitată la o 
petrecere. Aşa că nu-i spun că e bine-venit şi nu-i ofer un 
scaun. Nu spun nimic. De fapt, îl tratez ca şi cum ar fi cu 
adevărat un şarpe, unul veninos. Stau nemişcată, cu ochii 
ţintuiţi într-ai lui, gândindu-mă cum să bat în retragere. 

— Cred că putem simplifica situaţia căzând de acord să 
fim sinceri unul faţă de celălalt, spune el. Ce părere ai? 

Sunt de părere că limba mi-a înţepenit şi că mi-e 
imposibil să vorbesc, aşa că mă surprind pe mine însămi 
când îi răspund cu voce fermă: 

— Da, cred că asta ar economisi timp. Preşedintele Snow 
zâmbeşte şi îi remarc pentru prima oară buzele. Mă aştept 
să fie ca de şarpe, ceea ce e totuna cu a spune că îi lipsesc. 
Dar ale lui sunt mult prea pline, cu pielea prea întinsă. Mă 
întreb dacă gura nu i-a fost cumva modificată, ca să devină 
mai atrăgător. Dacă e aşa, au irosit timpul şi banii, fiindcă e 
lipsit de orice farmec. 

— Consilierii mei se temeau c-o să fii dificilă, dar n-ai o 
asemenea intenţie, nu-i aşa? mă întreabă el. 

— Aşa e, îi răspund. 

— Asta le-am spus şi eu. O fată care merge atât de 
departe ca să-şi salveze viaţa nu e interesată să se lepede 
de ea cu amândouă mâinile. Şi trebuie să se gândească şi la 
familia ei. Mama, sora şi toţi acei... veri. 

După felul în care ezită înainte de a pronunţa ultimul 
cuvânt, îmi dau seama că ştie că eu şi Gale n-avem un 
arbore genealogic comun. 

Ei, acum jucăm cu toate cărţile pe masă. Poate e mai 
bine. Nu-mi plac amenințările voalate. Prefer să ştiu cum 
stau. 

— Să ne aşezăm. 

Preşedintele Snow se instalează la biroul lat, din lemn 
lăcuit, unde îşi face Prim temele, şi mama bugetul. Aidoma 
casei noastre, e un loc pe care îl ocupă fără a avea nici un 
drept, dar, în ultimă instanţă, are toate drepturile din lume. 
Eu mă aşez în faţa biroului, pe unul dintre scaunele 


sculptate, cu spatele drept. E făcut pentru cineva mai înalt 
decât mine, aşa că pe podea nu mi se odihnesc decât 
vârfurile degetelor. 

— Am o problemă, domnişoară Everdeen, spune el. O 
problemă care a apărut în arenă, când ai scos fructele alea 
otrăvite. 

Acela a fost momentul când am ghicit că, puşi în situaţia 
de a alege între a ne privi pe mine şi Peeta sinucigându-ne - 
ceea ce ar fi însemnat să nu existe nici un învingător - şi a 
ne lăsa pe amândoi să trăim, creatorii-de-joc vor prefera a 
doua variantă. 

— Dacă şeful creatorilor-de-joc, Seneca Crane, ar fi avut 
un strop de creier, te-ar fi făcut fărâme. Dar a avut o 
străfulgerare nefericită de sentimentalism. Aşa că iată-te 
aici. Poţi ghici unde e el acum? mă întreabă. 

Incuviinţez cu o înclinare a capului fiindcă, după cum o 
spune, e clar că Seneca Crane a fost executat. Mirosul de 
trandafiri şi de sânge e mai puternic acum, când nu ne mai 
desparte decât biroul. Preşedintele Snow are o roză prinsă 
la reverul hainei, ceea ce sugerează cel puţin sursa 
parfumului floral, dar trebuie să fi fost intensificat prin 
procedee genetice, fiindcă nici un trandafir autentic nu are 
un miros atât de pătrunzător. Cât despre sânge... nu ştiu. 

— Pe urmă n-a mai fost nimic de făcut, în afară de a te 
lăsa să-ţi prezinţi micul scenariu. Şi tu ai jucat foarte bine în 
episodul cu şcolăriţa înnebunită de dragoste. Oamenii din 
Capitoliu au fost cât se poate de convinşi. Din nefericire, nu 
toţi cei din districte s-au lăsat înşelaţi de interpretarea ta. 

Pe chipul meu trebuie să fi apărut măcar o străfulgerare 
de nedumerire, pentru că el vine imediat cu un răspuns. 

— Bineînţeles că nu ştii asta. N-ai acces la informaţiile 
despre starea de spirit din alte districte. Oricum, într-o 
serie dintre ele, oamenii au văzut în micul tău truc cu 
fructele de pădure o manifestare a sfidării, nu a iubirii. Şi, 
dacă o fată nu de altundeva, ci tocmai din Districtul 12, 
poate sfida Capitoliul scăpând nevătămată, ce îi poate 


împiedica pe ei să facă acelaşi lucru? Ce poate împiedica, să 
zicem, o revoltă? 

E nevoie de o clipă ca să pricep sensul ultimei lui fraze. 
Pe urmă mă izbeşte cu toată puterea importanţei sale. 

— Au fost revolte? întreb, atât înfiorată, cât şi încântată 
de o asemenea posibilitate. 

— Incă nu. Dar vor urma dacă nu se schimbă cursul 
evenimentelor. Şi se ştie că revoltele conduc la revoluţie. 
Preşedintele se freacă deasupra sprâncenei stângi, în 
acelaşi loc unde simt eu însămi durerile de cap. Ai idee cam 
ce-ar însemna asta? Câţi oameni ar muri? Cu ce ar trebui să 
se confrunte supraviețuitorii? Indiferent ce probleme ar 
putea avea unii sau alţii cu Capitoliul, crede-mă când îţi 
spun că, dacă îşi slăbeşte strânsoarea asupra districtelor, 
chiar şi pentru scurt timp, întregul sistem se va nărui. 

Sunt luată prin surprindere de exprimarea lui directă, ba 
chiar şi de sinceritatea acestui discurs. De parcă prima lui 
grijă ar fi bunăstarea cetăţenilor din Panem, când nimic nu 
poate fi mai departe de adevăr. Nu ştiu cum de îndrăznesc 
să rostesc următoarele cuvinte, dar o fac. 

— Trebuie să fie foarte fragil dacă o mână de fructe îl 
poate dărâma. 

Urmează o pauză îndelungată, în timpul căreia mă 
studiază. Apoi spune, simplu: 

— E fragil, dar nu aşa cum îţi închipui. 

Se aude o bătaie în uşă, şi bărbatul din Capitoliu îşi 
strecoară capul înăuntru. 

— Mama ei întreabă dacă doriţi ceai. 

— Aş vrea. Mi-ar plăcea să beau nişte ceai, spune imediat 
preşedintele. 

Uşa se deschide mai larg, şi în prag stă mama, cu o tavă 
pe care se află serviciul de porțelan adus de ea în Filon 
când s-a măritat. 

— Puneţi-l aici, vă rog. 

Preşedintele îşi aşază cartea pe colţul biroului şi bate cu 
palma în centru. 


Mama lasă tava pe birou. Conţine un ceainic de porțelan 
şi ceşti, frişcă şi zahăr, o farfurie cu fursecuri. Glazura care 
le împodobeşte închipuie flori în culori pastelate. Nu poate 
fi decât opera lui Peeta. 

— Ce privelişte bine-venită! Ştiţi, e ciudat cât de des uită 
oamenii că şi preşedinţii trebuie să mănânce, spune Snow, 
cu un aer fermecător. 

Ei, şi asta pare, oricum, s-o mai destindă puţin pe mama. 

— Pot să vă aduc şi altceva? Aş putea să vă pregătesc 
ceva mai substanţial dacă vă e foame, se oferă ea. 

— Nu, nimic n-ar putea fi mai aproape de perfecţiune. 
Mulţumesc, spune el, cerându-i evident să plece. 

Mama dă din cap, îmi aruncă o privire şi iese. 
Preşedintele Snow toarnă ceai pentru amândoi şi îşi umple 
cana cu frişcă şi zahăr, mestecând apoi îndelung. Simt că a 
terminat ce avea de spus şi aşteaptă răspunsul meu. 

— N-am vrut să stârnesc o revoltă, îi mărturisesc. 

— Te cred. N-are importanţă. Stilistul tău a fost profet 
când ţi-a ales garderoba. Tu, Katniss Everdeen, fata din foc, 
te-ai dovedit a fi scânteia care, nesupravegheată, se poate 
transforma într-un infern, distrugând Panemul, spune el. 

— De ce nu mă ucideţi acum? mă trezesc eu să întreb. 

— Public? întreabă el. Asta ar însemna să torn gaz peste 
foc. 

— Atunci înscenaţi un accident. 

— Cine s-ar lăsa păcălit? mă întreabă. Tu nu, dacă ai 
urmări totul. 

— Atunci spuneţi-mi ce vreţi de la mine. O s-o fac! îi 
promit. 

— Măcar de-ar fi atât de simplu. Ia între degete unul 
dintre biscuiţii împodobiţi cu flori şi îl studiază. Adorabil. 
Mama ta i-a făcut? 

— Peeta. 

Şi, pentru prima oară, îmi dau seama că pot să-i susţin 
privirea. Întind mâna după cana mea cu ceai, dar o pun la 
loc când o aud zăngănind pe farfurioară. Maschez totul 
grăbindu-mă să iau un biscuit. 


— Peeta. Ce face iubirea vieţii tale? se interesează el. 

— E bine, îl informez eu. 

— Când şi-a dat seama în ce măsură îţi e indiferent? 
întreabă, înmuindu-şi biscuitul în ceai. 

— Nu-mi e indiferent, protestez. 

— Dar poate că nu-l iubeşti pe băiatul ăsta atât de 
nebuneşte cum ai vrea s-o creadă întreaga ţară. 

— Cine spune că nu? 

— Eu, zice preşedintele. Şi nu m-aş afla acum aici dacă 
aş fi singurul care are dubii. Cum îi merge frumosului tău 
văr? 

— Nu ştiu... nu... 

Repulsia faţă de conversaţia asta, faţă de o discuţie cu 
preşedintele Snow despre sentimentele mele pentru doi 
dintre oamenii la care ţin cel mai mult, îmi ia graiul. 

— Răspunde, domnişoară Everdeen. Pe el îl pot ucide cu 
uşurinţă dacă nu ajungem la un deznodământ fericit, îmi 
spune. Nu-i faci nici o favoare când dispăreţi amândoi în 
pădure, în fiecare duminică. 

Dacă ştie asta, ce altceva mai ştie? Şi cum de o ştie? 
Există mulţi oameni care i-ar putea spune că eu şi Gale ne 
petrecem duminicile vânând. Nu ne facem apariţia, în seara 
fiecăreia dintre ele, împovăraţi cu vânat? N-a fost aşa 
vreme de ani de zile? Adevărata întrebare este ce îşi 
închipuie el că se petrece în pădurile din afara Districtului 
12. Cu siguranţă că n-am fost urmăriţi acolo. 

Sau am fost? Am fi putut fi urmăriţi? Mi se pare 
imposibil. Cel puţin ca urmăritorul să fie o persoană. 
Camere de luat vederi? Asta nu mi-a trecut niciodată prin 
minte până acum. Pădurea a fost întotdeauna locul nostru 
sigur, locul unde nu ne poate ajunge braţul Capitoliului, 
unde suntem liberi să spunem ceea ce simţim, să fim noi 
înşine. Cel puţin înainte de Jocuri. Ce-ar fi văzut dacă ne-ar 
fi urmărit atunci? Doi oameni vânând, rostind lucruri 
considerate înaltă trădare la adresa Capitoliului, da. Dar nu 
doi îndrăgostiţi, aşa cum pare să dea de înţeles aluzia 


preşedintelui Snow. În privinţa acestei acuzaţii, suntem în 
siguranţă. Doar dacă nu cumva... nu cumva... 

S-a întâmplat o singură dată. Scurt şi pe neaşteptate, dar 
s-a întâmplat. 

După întoarcerea mea şi a lui Peeta de la Jocuri, au 
trecut mai multe săptămâni fără să-l întâlnesc pe Gale între 
patru ochi. Mai întâi au avut loc festivitățile obligatorii. Un 
banchet în onoarea învingătorilor, la care au fost invitate 
numai persoanele de cel mai înalt rang. O zi de sărbătoare 
pentru întregul district, cu mâncare gratis şi cu comedianţi 
aduşi din Capitoliu. Ziua Pachetelor, prima dintre cele 
douăsprezece, în care toţi locuitorii districtului au primit 
pachete cu mâncare. Asta a fost preferata mea. Să vezi toţi 
puştii flămânzi din Filon alergând de colo-colo şi fluturând 
cutii cu gem de mere, conserve cu carne, chiar şi 
bomboane. Sacii cu grâne şi bidoanele cu ulei, prea mari 
pentru a putea să le care, aveau să-i aştepte acasă. Să ştii 
că, vreme de un an, aveau să primească în fiecare lună câte 
un pachet... A fost una dintre puţinele dăţi când m-am 
bucurat într-adevăr fiindcă am câştigat Jocurile. 

Prin urmare, cu atâtea ceremonii, cu diversele 
evenimente şi cu reporterii care îmi înregistrau fiecare 
mişcare în timp ce prezidam, mulţumeam sau îl sărutam pe 
Peeta pentru public, nu m-am bucurat de nici un fel de 
intimitate. După câteva săptămâni, lucrurile s-au liniştit în 
sfârşit. Echipele de cameramani şi de reporteri şi-au făcut 
bagajele şi au plecat acasă. Eu şi Peeta am adoptat relaţia 
rece pe care o avem de atunci încoace. Familia mea s-a 
instalat în casa noastră din Cartierul Învingătorilor. Viaţa de 
zi cu zi din Districtul 12 - muncitorii în mine, copiii la şcoală 
- şi-a reluat ritmul obişnuit. Am aşteptat până ce am crezut 
că nu mai era nici un pericol, apoi, într-o duminică, fără să 
spun nimănui, m-am trezit cu câteva ore înaintea zorilor şi 
am plecat spre pădure. 

Vremea era încă destul de călduroasă ca să n-am nevoie 
de haină. Am luat o traistă plină cu delicatese, friptură rece 
de pui şi brânză, pâine de la brutărie şi portocale. În vechea 


mea casă, mi-am pus cizmele de vânătoare. Ca de obicei, 
gardul nu era electrificat, aşa că m-am furişat pur şi simplu 
în pădure şi mi-am regăsit arcul şi săgețile. M-am dus la 
locul nostru - al lui Gale şi al meu -, locul unde 
împărţiserăm micul dejun în dimineaţa extragerii care m-a 
trimis la Jocuri. ă 

Am aşteptat cel puţin două ore. Incepusem să cred că 
Gale îşi pierduse încrederea în mine în săptămânile care 
trecuseră sau că nu-i mai păsa de mine. Că poate chiar mă 
ura. lar ideea de a-l pierde pentru totdeauna pe el, 
prietenul meu cel mai bun, singurul om căruia îi 
încredinţasem vreodată secretele mele, a fost atât de 
dureroasă încât n-am putut s-o suport. Mai ales după tot ce 
s-a întâmplat. Mi-am simţit ochii umezindu-se şi gâtlejul 
strângându-mi-se, aşa cum mi se întâmplă când mă supăr. 

Pe urmă mi-am ridicat privirea, şi el era acolo, la trei 
metri distanţă, uitându-se pur şi simplu la mine. Fără să mă 
gândesc, am sărit în picioare şi mi-am aruncat braţele în 
jurul lui, scoțând sunete stranii, în care se amestecau râsul, 
respiraţia tăiată şi plânsul. El mă strângea atât de tare 
încât nu-i puteam vedea faţa, dar a trecut un timp cu 
adevărat îndelungat până când mi-a dat drumul şi apoi n-a 
prea mai avut de ales, pentru că îi stârnisem atât de tare 
sughiţul încât a fost nevoit să bea apă. 

În ziua aceea am făcut ceea ce făcuserăm întotdeauna. 
Am luat micul dejun. Am vânat, am pescuit şi am cules. Am 
vorbit despre oamenii din oraş. Nu despre noi, despre noua 
lui viaţă din mină şi despre timpul petrecut de mine în 
arenă. Numai despre alte lucruri. Cred că, în momentul 
când am ajuns lângă prima gaură din gard aflată în 
apropierea Vetrei, eram cu adevărat convinsă că era posibil 
să nu se fi schimbat nimic. Că am fi putut continua să facem 
ceea ce făcuserăm mereu. l-am dat lui Gale să vândă tot 
vânatul, de vreme ce noi aveam acum atât de multă 
mâncare. l-am spus că n-o să vin în Vatră, deşi eram 
nerăbdătoare să ajung acolo, pentru că mama şi sora mea 
nici măcar nu ştiau că plecasem la vânătoare şi se întrebau 


unde sunt. Pe urmă, pe neaşteptate, în timp ce mă ofeream 
să iau asupra mea verificarea zilnică a capcanelor, mi-a 
prins faţa în mâini şi m-a sărutat. 

Am fost luată complet prin surprindere. S-ar putea crede 
că, după ce stătusem atât de multe ore împreună cu Gale - 
privindu-l vorbind, râzând şi încruntându-se -, ar fi trebuit 
să ştiu tot ce era de ştiut despre buzele lui. Dar nu-mi 
imaginasem că, apăsate de ale mele, le-aş fi putut simţi atât 
de calde. Sau că mâinile acelea, capabile să instaleze cele 
mai complicate capcane, se puteau închide cu atâta 
uşurinţă în jurul meu. Cred că am scos un soi de sunet din 
fundul gâtului şi îmi amintesc vag de degetele mele, strâns 
încovrigate, odihnindu-se pe pieptul lui. 

— Trebuia să fac asta. Măcar o singură dată, a spus apoi, 
dându-mi drumul. 

Şi a plecat. 

Cu toate că apunea soarele, şi familia mea era probabil 
îngrijorată, m-am aşezat, rezemându-mă de un copac de 
lângă gard. Am încercat să hotărăsc ce simţeam în privinţa 
sărutului, dacă îmi plăcuse sau îl detestasem, dar adevărul 
era că nu reuşeam să-mi amintesc decât apăsarea buzelor 
lui şi mirosul de portocale, care zăbovea încă, 
impregnându-i pielea. Totul părea lipsit de sens în 
comparaţie cu numeroasele sărutări schimbate cu Peeta. 
Dar încă nu-mi dădusem seama dacă vreuna dintre ele avea 
vreo importanţă. In cele din urmă m-am dus acasă. 

În săptămâna aceea m-am ocupat de capcane şi i-am dus 
carnea lui Hazelle. Dar pe Gale nu l-am mai văzut până 
duminică. Imi pregătisem un discurs întreg despre faptul că 
nu-mi doream un iubit şi că nu-mi făcusem niciodată planuri 
de căsătorie, dar n-am sfârşit prin a-l rosti. Gale s-a purtat 
de parcă nu ne-am fi sărutat niciodată. Poate aştepta să 
spun eu ceva. Sau să-l sărut la rândul meu. În schimb, m-am 
mulţumit să pretind şi eu că nu se întâmplase nimic. Dar nu 
era aşa. Gale spărsese un soi de barieră invizibilă dintre noi 
şi, prin asta, îmi distrusese orice speranţă de reluare a 
vechii noastre prietenii fără complicaţii. Indiferent ce aş fi 


pretins, nu m-am mai putut uita niciodată la buzele lui ca 
până atunci. 

Toate acestea îmi fulgeră prin minte într-o clipă, în timp 
ce ochii preşedintelui Snow mă sfredelesc, imediat după 
ameninţarea de a-l ucide pe Gale. Ce proastă am putut să 
fiu când mi-am închipuit că, după întoarcerea acasă, 
Capitoliul o să mă ignore! Poate că nu ştiam despre 
posibilele revolte. Dar ştiam că îi înfuriasem. Ce-am făcut eu 
în loc să mă port cu prudenţa extremă cerută de situaţie? 
Din punctul de vedere al preşedintelui, nu i-am dat atenţie 
lui Peeta şi mi-am etalat preferința pentru compania lui 
Gale în faţa întregului district. Dând astfel clar de înţeles 
că, de fapt, îmi băteam joc de Capitoliu. lar acum, prin 
neglijenţa mea, i-am pus în pericol pe Gale şi pe ai lui, mi- 
am primejduit familia şi pe Peeta. 

— Vă rog să nu-i faceţi nici un râu lui Gale, şoptesc. Nu 
mi-e decât prieten. Suntem prieteni de ani de zile. Nu e 
nimic altceva între noi. În plus, acum toată lumea ne crede 
veri. 

— Nu mă interesează decât modul în care afectează 
evoluţia relaţiei tale cu Peeta şi, ca urmare, starea de spirit 
a districtelor, spune el. 

— O să fie neschimbată în timpul turului. O să fiu 
îndrăgostită de el, exact aşa cum am fost, îi răspund. 

— Exact aşa cum eşti, mă corectează el. 

— Aşa cum sunt, confirm. 

— Numai că va trebui s-o faci mai bine dacă vrem să 
evităm revoltele, subliniază el. Turul ăsta o să fie singura ta 
şansă de a schimba situaţia. 

— Ştiu. O s-o fac. O să conving pe toată lumea din 
districte că n-am sfidat Capitoliul, am fost doar îndrăgostită 
nebuneşte. 

Preşedintele Snow se ridică şi îşi tamponează buzele 
pufoase cu şervetul. 

— Când dai greş trebuie să ţinteşti mai sus. 

— Cum adică? Cum aş putea ţinti mai sus? întreb. 

— Convinge-mă pe mine, spune el. 


Lasă şervetul să cadă şi îşi recuperează cartea. Nu-l 
privesc când se îndreaptă către uşă, aşa că tresar când îmi 
şopteşte la ureche. 

— Apropo, ştiu de sărut. 

lese, şi uşa se închide cu un pocnet. 


Capitolul 3 


MIROSUL DE SÂNGE... era în răsuflarea lui. Oare ce 
face? mă întreb. Il bea? Mi-l imaginez sorbindu-l dintr-o 
ceaşcă de ceai. Inmuind un biscuit de pe care se preling 
apoi picături roşii. 

O maşină prinde viaţă dincolo de fereastră, suavă şi 
silenţioasă ca un tors de pisică, apoi se pierde în depărtare. 
Dispare pe furiş, aşa cum a sosit, neobservată. 

Incăperea se roteşte încet, în cercuri lente, înclinate, şi 
mă întreb dacă sunt în stare s-o părăsesc. Mă aplec şi-mi 
încleştez o mână de tăblia mesei. În cealaltă mai ţin încă 
biscuitul superb făcut de Peeta. Cred că pe el era un crin- 
tigru, dar, în pumnul meu, s-a transformat în firimituri. Nici 
măcar n-am ştiut că îl striveam, dar presupun că trebuia să 
mă ţin de ceva în vreme ce lumea mea scăpa de sub control. 

O vizită a preşedintelui Snow. Districte la un pas de 
revoltă. O ameninţare directă cu moartea la adresa lui Gale, 
sugerând că îi vor urma şi alţii. Toţi cei pe care îi iubesc 
condamnaţi. Şi cine ştie cine altcineva va mai plăti pentru 
faptele mele dacă nu reuşesc să schimb lucrurile în timpul 
acestui tur, să amuţesc nemulţumirile şi să-i aduc inima la 
loc preşedintelui Snow? Şi asta cum? Dovedindu-i întregii 
ţări, fără nici o umbră de îndoială, că îl iubesc pe Peeta 
Mellark. 

Nu sunt în stare, mă gândesc. Nu sunt atât de bună. 
Peeta e cel bun, cel fermecător. El îi poate face pe oameni 
să creadă orice. Eu sunt cea care tace din gură, stă cu 
mâinile încrucişate şi lasă vorbele în seama lui, într-o cât 
mai mare măsură. Dar nu e Peeta cel care trebuie să-şi 
dovedească dragostea. Eu sunt. 

Aud pe hol paşii uşori şi grăbiţi ai mamei. N-o pot lăsa să 
afle, mă gândesc. Nimic din toate astea, îmi întind mâinile 
deasupra tăvii şi îmi scutur repede sfărâmăturile de biscuit 
din palmă şi de pe degete. Sorb tremurând din cana mea de 
ceai. 


— E totul în ordine, Katniss? mă întreabă ea. 

— E perfect. Nu vedem niciodată la televizor, dar 
preşedintele îi vizitează întotdeauna pe învingători înaintea 
turneului şi le urează noroc, spun, cu un aer radios. 

Chipul mamei se umple de uşurare. 

— Oh. Am crezut că e vreun soi de belea. 

— Nu, nicidecum, răspund. Belelele vor începe când 
echipa mea pregătitoare o să vadă cum mi-am lăsat din nou 
sprâncenele să crească. 

Mama râde, şi eu mă gândesc că lucrurile nu s-au mai 
schimbat de când am luat grija familiei asupra mea, la 
unsprezece ani. Că va trebui s-o protejez întotdeauna. 

— Ce-ar fi să-ncep cu baia ta? mă întreabă. 

— Excelent, spun, şi văd ce încântată e de răspunsul 
meu. 

De când m-am întors acasă, mă străduiesc din greu să-mi 
îmbunătăţesc relaţia cu mama. Cerându-i să facă diverse 
lucruri pentru mine în loc să-i resping orice ofertă de ajutor, 
aşa cum s-a întâmplat ani de zile, din pricina furiei mele. 
Lăsând-o să aibă grija tuturor banilor pe care îi câştig. 
Răspunzând îmbrăţişărilor ei în loc să le suport. Timpul 
petrecut în arenă m-a făcut să înţeleg cât de multă nevoie 
aveam să încetez cu pedepsele pentru ceva pe care nu-l 
putuse împiedica, adică pentru depresia ei psihică de după 
moartea tatei. Pentru că uneori oamenilor li se întâmplă 
lucruri cărora nu sunt pregătiţi să le facă faţă. î 

Aşa cum e, de exemplu, cazul meu. Chiar acum. În plus, 
mama a făcut ceva extraordinar când m-am întors în 
district. După ce familiile şi prietenii ne-au întâmpinat pe 
mine şi pe Peeta la gară, reporterilor li s-a îngăduit să pună 
câteva întrebări. Cineva a întrebat-o pe mama ce părere 
avea despre noul meu iubit, iar ea a răspuns că, în vreme ce 
Peeta reprezenta însuşi modelul a ceea ar trebui să fie un 
bărbat tânăr, eu nu eram destul de mare ca să am un iubit. 
Şi-a încheiat vorbele cu o privire pătrunzătoare către Peeta. 
Din partea reporterilor au urmat o mulţime de râsete şi 
comentarii de genul „cineva a dat de belea”, iar el mi-a 


eliberat mâna şi s-a îndepărtat cu un pas. Ceea cenua 
durat mult - eram prea presaţi să ne purtăm altfel -, dar 
ne-a oferit o scuză pentru a fi ceva mai rezervaţi decât la 
Capitoliu. Şi poate e posibil să fie de folos ca scuză pentru 
prea puţinul timp pe care l-am petrecut alături de Peeta 
după plecarea camerelor de luat vederi. 

Urc la etaj, în baie, unde mă aşteaptă o cadă aburindă. 
Mama a presărat şi câteva flori uscate dintr-o mică 
punguţă, şi asta înmiresmează aerul. Nici una dintre noi nu 
e obişnuită cu luxul de a deschide un robinet, având oricând 
la îndemână o rezervă nelimitată de apă caldă. In casa 
noastră din Filon nu aveam decât apă rece, iar baia 
însemna s-o încălzim pe foc. Mă dezbrac şi mă afund în apa 
mătăsoasă - mama a turnat şi un soi de ulei - şi mă 
străduiesc să iau lucrurile sub control. 

Prima întrebare este cui să-i povestesc, dacă e să-i 
povestesc cuiva. Evident că nu mamei şi lui Prim; s-ar 
îmbolnăvi de grijă. Nu lui Gale. Chiar dacă reuşesc să stau 
de vorbă cu el. Oricum, la ce i-ar folosi informaţia asta? 
Dacă ar fi singur pe lume, aş putea încerca să-l conving să 
fugă. Ar supravieţui cu siguranţă în pădure. Dar nu e singur 
şi nu şi-ar abandona niciodată familia. Sau pe mine. Când o 
să mă întorc acasă, o să fiu nevoită să-i spun de ce 
duminicile noastre sunt de domeniul trecutului, dar nu mă 
pot gândi la asta acum. Nu mă pot gândi decât la 
următoarea mea mutare. În plus, Gale e deja atât de furios 
şi de frustrat din cauza Capitoliului încât uneori mă tem că 
va pune el însuşi la cale o revoltă. Un imbold e ultimul lucru 
de care are nevoie. Nu, nu-i pot spune nimănui dintre cei pe 
care îi las în urmă, în Districtul 12. 

Mai există totuşi trei oameni în care m-aş putea încrede, 
începând cu Cinna, stilistul meu. Dar bănuiesc că el s-ar 
putea afla deja în pericol şi nu vreau să-i fac mai multe 
necazuri legându-l mai strâns de mine. Pe urmă e Peeta, 
care îmi va fi partener în această înşelătorie, dar cum să- 
ncep discuţia? Ei, Peeta, îţi aduci aminte cum ţi-am povestit 
că, într-un fel, mă prefăceam că sunt îndrăgostită de tine? 


Ei bine, acum am cu adevărat nevoie să dai totul uitării şi să 
pretinzi că mă iubeşti şi mai mult, fiindcă altfel preşedintele 
o să-l ucidă pe Gale. Nu pot s-o fac. În plus, Peeta o să-şi 
interpreteze foarte bine rolul, indiferent dacă ştie sau nu ce 
e în joc. Asta nu mi-l lasă decât pe Haymitch. Beţivul, 
irascibilul şi ostilul Haymitch, căruia tocmai i-am turnat în 
cap o cană cu apă rece ca gheaţa. In calitate de mentor al 
meu în cadrul Jocurilor, e datoria lui să mă păstreze în 
viaţă. Nu pot decât să sper că mai e încă dispus să-şi 
accepte rolul. 

Mă afund mai tare în apă, lăsând-o să mă despartă de 
toate sunetele din jur. Aş vrea să se extindă cada, să pot 
înota, aşa cum făceam în zilele fierbinţi de vară, petrecute 
în pădure, alături de tata. Zilele acelea erau un deliciu 
aparte. Plecam dimineaţa, devreme, şi mergeam prin 
pădure, ajungând mai departe decât de obicei, la micul lac 
descoperit de el în timp ce vâna. Nici măcar nu-mi aduc 
aminte cum m-am deprins să înot, când m-a învăţat eram 
prea mică. Nu-mi amintesc decât că mă scufundam, făceam 
tumbe, înotam ca un câine. Îmi amintesc de fundul mâlos de 
sub degetele picioarelor. De mirosul florilor şi al frunzişului. 
Pluteam pe spate, aşa cum stau acum, fixând cu privirea 
cerul albastru, cu urechile afundate în apă, surde la trilurile 
pădurii. Tata vâna păsările care cuibăreau pe mal, eu 
căutam ouă în iarbă şi săpam amândoi în apa puţin adâncă 
după rădăcini de katniss, planta al cărei nume l-a ales 
pentru mine. Noaptea, când ne întorceam acasă, mama se 
făcea că nu mă recunoaşte, fiindcă eram atât de curată. 
Apoi ne pregătea o cină uimitoare, cu friptură de rață şi 
tuberculi de katniss copţi cu sos de carne. 

Pe Gale nu l-am dus niciodată la lac. Aş fi putut. E nevoie 
de mult timp ca să ajungi acolo, dar păsările de apă sunt o 
pradă atât de uşoară încât compensează timpul de 
vânătoare pierdut. Însă e un loc pe care nu mi-am dorit 
niciodată să-l împart cu altcineva, un loc care ne aparţinea 
numai mie şi tatei. După Jocuri, când nu prea am avut cu ce 
să-mi ocup timpul, am mers acolo de vreo două ori. Inotul 


încă mi-a mai făcut plăcere, dar, în cea mai mare parte, 
vizita mi s-a părut deprimantă. Chiar şi după cinci ani, lacul 
e uluitor de neschimbat, însă eu am devenit aproape de 
nerecunoscut. 

Aud zarva chiar şi de sub apă. Urletele claxoanelor, 
ţipete de bun venit, uşi trântite. Nu poate însemna decât că 
mi-a sosit escorta. Abia am timp să mă şterg şi să-mi pun un 
halat când echipa mea de experţi dă buzna în baie. Nici 
urmă de intimitate. Când e vorba despre trupul meu, eu şi 
aceşti trei oameni nu avem nici un secret. 

— Katniss, sprâncenele tale! ţipă imediat Venia şi, chiar 
şi cu norul negru care atârnă asupra mea, trebuie să-mi 
înăbuş râsul. 

Părul ei albastru-verzui a fost aranjat astfel încât 
vârfurile împung spre exterior pe tot capul. 

lar tatuajele aurii care înainte nu îi coborau sub 
sprâncene i se curbează acum în jurul ochilor şi sub ei, totul 
întărindu-mi impresia că am şocat-o literalmente. 

Octavia se apropie şi o linişteşte, bătând-o uşurel pe 
spate, trupul ei cu rotunjimi bogate părând mai rotofei 
decât de obicei alături de al Veniei, colţuros şi subţire. 

— Gata, gata. Le poţi repara cât ai clipi. Dar ce mă fac eu 
cu unghiile astea? 

Îmi înhaţă palma şi mi-o întinde între mâinile ei verzi ca 
mazărea. Nu, pielea ei nu mai are acum chiar nuanţa asta 
de verde. E, mai degrabă, verdele deschis al plantelor 
perene. Schimbarea e, fără îndoială, o încercare de a se 
menţine în ton cu tendinţele capricioase ale modei din 
Capitoliului. 

— Zău, Katniss, ai fi putut să-mi laşi ceva cu care să 
lucrez! se văicăreşte ea. 

Are dreptate. Mi-am muşcat unghiile până la carne în 
ultimele două luni. M-am gândit să mă dezbar de obiceiul 
ăsta, dar n-am găsit nici un motiv destul de bun. 

— Îmi pare rău, murmur eu. 

E adevărat că nu mi-am petrecut prea mult timp 
întrebându-mă cum va afecta asta echipa mea pregătitoare. 


Flavius saltă câteva şuviţe ale părului meu ud şi încâlcit. 
Clatină dezaprobator din cap, ceea ce face să-i tresalte 
buclele ca nişte tirbuşoane portocalii. 

— S-a atins cineva de tine de când ne-am văzut ultima 
oară? întreabă el, cu asprime. Sper că-ţi aduci aminte, ţi-am 
cerut în mod deosebit să-ţi laşi părul aşa cum e. 

— Da! răspund, recunoscătoare fiindcă le pot demonstra 
că nu îi desconsider. Adică nu, nu l-a tăiat nimeni. Am ţinut 
minte. 

Nu, n-am ţinut. Numai că problema asta nu s-a pus 
niciodată. De când m-am întors acasă, n-am făcut nimic 
altceva decât să-l împletesc în vechea mea coadă lăsată pe 
spate. 

Asta pare să-i calmeze şi mă sărută cu toţii, mă 
instalează pe un scaun din dormitorul meu şi, ca de obicei, 
încep să vorbească întruna, fără a se obosi să vadă dacă îi 
ascult sau nu. În timp ce Venia îmi recreează sprâncenele, 
Octavia îmi pune unghii false şi Flavius îmi masează 
rădăcina părului, aflu totul despre Capitoliu. Ce succes au 
avut Jocurile, cât de plictisitor a fost totul de atunci încoace, 
cum aşteaptă toată lumea cu nerăbdare ca eu şi Peeta să-i 
vizităm din nou la sfârşitul 'Turneului Triumfal. Pe urmă n-o 
să mai dureze mult până ce vor începe să se pregătească 
pentru Jubileul Pacificării. 

— Nu e incitant? 

— Nu te simţi norocoasă? 

— În primul tău an ca învingătoare, o să fii mentor la un 
Jubileu al Pacificării! 

Cuvintele li se contopesc, pierzându-se într-un val de 
entuziasm. 

— O, da, le răspund eu, cu nepăsare. A 

E cel mai bun lucru pe care-l pot face. Într-un an 
obişnuit, a fi mentorul tributurilor e un prilej de coşmaruri. 
Acum nu pot trece pe lângă şcoală fără să mă întreb ce 
copiliţă voi fi nevoită să antrenez. Dar, ca să înrăutăţească 
lucrurile, acesta e anul celei de-a Şaptezeci şi cincea Ediţii 
a Jocurilor Foamei, ceea ce înseamnă că este, totodată, un 


Jubileu al Pacificării. Au loc o dată la fiecare douăzeci şi 
cinci de ani, marcând aniversarea înfrângerii districtelor 
printr-o sărbătorire extraordinară şi, pentru mai multă 
distracţie, aduc nişte modificări neprevăzute, cumplite 
pentru tributuri. Bineînţeles că până acum n-am prins nici 
unul. Dar îmi amintesc cum ni s-a povestit la şcoală că, 
pentru cel de-al doilea, Capitoliul a cerut să fie trimis în 
arenă un număr dublu de tributuri. Profesorii n-au intrat în 
prea multe amănunte, ceea ce e surprinzător, pentru că în 
anul acela coroana a fost câştigată de Haymitch Abernathy, 
din districtul nostru. 

— Haymitch ar face bine să se pregătească, fiindcă o să i 
se acorde foarte multă atenţie! strigă Octavia. 

Haymitch nu mi-a povestit niciodată despre experienţa 
lui personală din arenă, dar nici eu nu l-am întrebat. Şi, 
chiar dacă am văzut vreodată o reluare televizată a 
Jocurilor de atunci, probabil că nu eram destul de mare ca 
să mi-o pot aduce aminte. Insă, anul ăsta, Capitoliul nu-l va 
mai lăsa să uite. Într-un anume fel, e bine că atât eu, cât şi 
Peeta vom fi disponibili ca mentori în timpul Pacificării, 
fiindcă nu există nici o îndoială că Haymitch va pierde 
timpul cu altceva. 

După ce epuizează subiectul Jubileului, echipa mea 
pregătitoare se lansează într-o vorbărie interminabilă 
despre vieţile lor de o stupiditate de neînțeles. Cine şi ce a 
spus despre altcineva, despre care eu nu am auzit 
niciodată, ce soi de pantofi şi-au cumpărat de curând şi o 
lungă istorisire a Octaviei despre greşeala pe care făcut-o 
îngăduind ca toată lumea să poarte pene la petrecerea 
organizată pentru ziua ei de naştere. 

În curând, sprâncenele mă ustură, părul îmi e descâlcit şi 
mătăsos, şi unghiile îmi sunt gata pentru a fi pictate. Se 
pare că au primit instrucţiuni să-mi pregătească numai 
mâinile şi faţa, probabil fiindcă orice altceva va fi acoperit 
din cauza vremii răcoroase. Flavius ţine morţiş să-mi dea pe 
buze cu propriul lui ruj violet, dar cedează în favoarea 
unuia roz când încep să-mi coloreze faţa şi unghiile. Imi dau 


seama, după paleta de culori aleasă de Cinna, că voi arăta 
copilăreşte, nu sexi. E bine. N-o să conving niciodată pe 
nimeni de nimic dacă încerc să fiu provocatoare. Haymitch 
mi-a explicat-o foarte clar în timp ce mă pregătea pentru 
interviul dinaintea Jocurilor. 

Intră mama, oarecum timidă, şi spune că a fost rugată de 
Cinna să le arate experţilor cum mi-a aranjat părul în ziua 
extragerii. Ei reacţionează cu entuziasm şi apoi o privesc, 
cu o atenţie deplină, în timp ce ea le explică toate etapele 
acelei împletituri complicate. Văd în oglindă expresiile 
serioase cu care îi urmăresc fiecare mişcare, zelul de care 
dau dovadă când le vine rândul să încerce unul dintre paşi. 
De fapt, toţi trei sunt aşa de sincer respectuoşi şi de amabili 
cu mama, încât mă simt jenată fiindcă am senzaţia că le 
sunt atât de superioară. Cine ştie cum aş fi ajuns sau despre 
ce-aş fi vorbit dacă aş fi fost crescută în Capitoliu? Poate cel 
mai cumplit dintre regretele mele ar fi fost tot costumele cu 
pene de la aniversarea zilei de naştere. 

După ce mi se aranjează părul, îl găsesc pe Cinna la 
parter, în camera de zi, şi simpla lui vedere îmi dă mai 
multe speranţe. Arată la fel ca întotdeauna, haine simple, 
păr castaniu tuns scurt, nimic altceva decât o umbră de 
machiaj auriu care evidenţiază ochii. Ne îmbrăţişăm şi abia 
îmi rețin şuvoiul vorbelor prin care aş vrea să-i povestesc 
episodul cu preşedintele Snow. Dar am hotărât să-i spun 
mai întâi lui Haymitch. El să ştie mai bine pe cine să 
împovărez cu asta. Însă îmi vine atât de uşor să discut cu 
Cinna. In ultima vreme am vorbit o mulţime la telefonul 
primit odată cu casa. E un soi de glumă, fiindcă, dintre 
toate cunoştinţele noastre, aproape nimeni nu mai are aşa 
ceva. Ar fi Peeta, dar evident că pe el nu-l sun. Haymitch l-a 
smuls pe al lui din perete cu ani în urmă. Prietena mea 
Madge, fiica primarului, are telefon acasă, dar, dacă vrem 
să stăm de vorbă, o facem prin viu grai. La început, obiectul 
ăsta era folosit extrem de rar. Pe urmă a început să mă sune 
Cinna, ca să ne ocupăm de talentul meu. 


Se presupune că fiecare învingător are unul. Prin talent 
se înţelege acea activitate care îţi ocupă timpul de când nu 
mai ai de lucru nici la şcoală, nici în industria din districtul 
tău. Poate fi realmente orice, orice lucru despre care poţi 
da un interviu. S-a dovedit că Peeta are cu adevărat unul, şi 
acela e pictura. În brutăria familiei, a împodobit ani de zile 
cu glazură prăjiturile şi biscuiţii. Insă acum, când e bogat, 
îşi poate permite să facă tablouri adevărate, pe pânză. Eu 
n-am nici un talent, dacă nu pui la socoteală vânătoarea 
ilegală, de care nu se ţine cont, sau poate înclinația spre 
muzică, dar n-aş cânta pentru Capitoliu nici de-acum într- 
un milion de ani. Mama a încercat să-mi trezească interesul 
faţă de o serie de alternative corespunzătoare, de pe lista 
trimisă de Effie Trinket. Gătitul, aranjamentele florale, 
cântatul la flaut. Nici una dintre ele n-a mers, deşi Prim e 
pricepută la toate trei. In cele din urmă a intervenit Cinna, 
oferindu-mi o mână de ajutor ca să-mi educ pasiunea 
pentru designul vestimentar, un talent ce ar trebui într- 
adevăr educat, fiindcă e inexistent. Dar am spus da pentru 
că asta însemna să stau de vorbă cu Cinna, iar el a promis 
să facă totul în locul meu. 

Acum aranjează în camera de zi lucrurile aduse: haine, 
materiale, blocuri de desen cu schiţele făcute de el. lau 
unul dintre blocuri şi studiez o rochie, o presupusă creaţie 
de-a mea. 

— Ştii, cred că talentul meu e foarte promiţător, 
comentez. 

— Imbracă-te, creatură de două parale, spune el, 
îndesându-mi în braţe un pachet cu haine. 

Poate că nu manifest nici un interes faţă de designul 
vestimentar, dar ador vestimentația creată de Cinna pentru 
mine. Cum e cea de acum. Pantaloni negri, cu linii fluide, 
dintr-un material gros, călduros. O cămaşă albă, comodă. 
Un pulover din lână verde, albastră şi gri, catifelat ca blana 
unui pisoi. Cizme din piele, cu şireturi, care nu-mi strivesc 
degetele. 

— Eu mi-am creat costumul? îl întreb. 


— Nu, tu aspiri să ţi-l creezi şi să ajungi ca mine, eroul 
tău în materie de modă, răspunde Cinna. Îmi întinde un mic 
pachet de cartonaşe. Le citeşti din afara cadrului, în timp ce 
sunt filmate hainele. Ai grijă să laşi impresia că eşti 
interesată. 

Effie Trinket soseşte chiar în acest moment, cu o perucă 
portocalie ca un dovleac. 

— Avem un program de respectat! ne reaminteşte 
tuturor. 

Mă sărută pe amândoi obrajii în timp ce îşi flutură mâna 
către echipa de cameramani, apoi îmi ordonă să-mi ocup 
locul. Effie e singurul motiv care ne-a făcut să fim punctuali 
când ne-am aflat la Capitoliu, aşa că mă străduiesc să mă 
adaptez cerinţelor ei. Incep să ţopăi de colo-colo ca o 
marionetă, ridicând în aer haine şi spunând absurdităţi de 
genul: „Nu vă place la nebunie?” Echipa de sunet mă 
înregistrează citind de pe cartonaşe cu voce vioaie, astfel 
încât să mă poată insera mai târziu, apoi sunt scoasă din 
încăpere ca să poată filma în linişte schiţele creaţiilor mele 
/ale lui Cinna. 

Prim a scăpat mai devreme de la şcoală cu ocazia 
evenimentului. Acum e în bucătărie, intervievată de o altă 
echipă. Arată încântător într-o rochiţă azurie, care îi scoate 
în evidenţă ochii şi părul blond, prins la spate cu o panglică 
asortată. Se apleacă uşor în faţă, stând pe vârfurile 
ghetelor ei de un alb strălucitor, de parcă ar fi gata să-şi ia 
zborul, ca... 

Bum! E ca şi cum cineva mi-ar trage un pumn în plex. 
Bineînţeles că n-a făcut-o nimeni, dar durerea e atât de 
reală, încât mă retrag cu un pas. Strâng din ochi cu putere 
şi n-o mai văd pe Prim - o văd pe Rue, fetiţa de doisprezece 
ani din Districtul 11 care mi-a fost aliată în arenă. Putea să 
zboare, ca o pasăre, din copac în copac, agăţându-se de 
cele mai subţiri crengi. Rue, pe care n-am salvat-o. Pe care 
am lăsat-o să moară. O văd zăcând la pământ, cu sulița încă 
înfiptă în stomac... 


Pe cine altcineva nu voi reuşi să salvez de răzbunarea 
Capitoliului? Cine altcineva o să moară dacă preşedintele 
Snow nu va fi mulţumit? 

Mă trezesc din visare când Cinna încearcă să mă 
îmbrace cu un palton, aşa că îmi ridic braţele. Simt blana, în 
interior şi pe exterior, acoperindu-mă. Nu e a niciunui 
animal pe care să-l fi văzut vreodată. 

— Hermină, îmi spune el, în timp ce mângâi mâneca albă. 

Mânuşi din piele. O eşarfă de un roşu strălucitor. Ceva 
din blană îmi acoperă urechile. 

— Relansezi moda acoperitoarelor pentru urechi. 

Le detest, îmi spun eu. Te fac să auzi cu greutate şi îmi 
displac încă şi mai mult de când o explozie m-a făcut să 
surzesc de o ureche în arenă. Capitoliul mi-a refăcut 
urechea după ce am câştigat, dar încă mă mai pomenesc 
punând-o la încercare. 

Mama vine în grabă, aducând ceva în căuşul palmei. 

— Ca să-ţi poarte noroc, îmi spune. 

E broşa pe care mi-a dat-o Madge înainte de a pleca la 
Jocuri. O gaiţă-zeflemitoare într-un cerc de aur. Am încercat 
să i-o dau lui Rue, dar ea n-a vrut s-o primească. A spus că 
broşa era motivul care o făcuse să se-ncreadă în mine. 
Cinna mi-o prinde de nodul eşarfei. 

Effie Trinket e alături de noi, bătând din palme. 

— Atenţie, toată lumea! Suntem gata să facem primul 
instantaneu în exterior, unde învingătorii se salută la 
începutul minunatei lor călătorii. Foarte bine, Katniss, 
zâmbeşte larg, eşti foarte entuziasmată, da? 

Nu exagerez spunând că mă-mpinge pe uşă afară. 

Pentru o clipă, nu văd prea bine din cauza zăpezii, 
fiindcă a început să ningă zdravăn. Pe urmă îl desluşesc pe 
Peeta, ieşind pe uşa din faţă a casei sale. Aud în minte 
instrucţiunea preşedintelui Snow: „Convinge-mă pe mine”. 
Şi ştiu că trebuie s-o fac. 

Un zâmbet enorm îmi împarte în două chipul şi o pornesc 
spre Peeta. Apoi încep să alerg, ca şi cum n-aş mai putea 
aştepta nici o secundă în plus. El mă prinde în braţe, mă 


învârteşte, apoi alunecă - încă nu reuşeşte să-şi controleze 
pe deplin piciorul artificial, cădem în zăpadă, eu deasupra 
lui, şi acolo ne sărutăm pentru prima oară, după luni de 
zile. Totul e numai blană, fulgi de zăpadă şi ruj, dar, dincolo 
de ele, simt stabilitatea pe care o aduce Peeta oriunde. Şi 
ştiu că nu sunt singură. Deşi l-am rănit atât de rău, n-o să 
mă demaşte în faţa aparatelor de filmat. N-o să mă denunțe 
cu un sărut lipsit de entuziasm. Incă mă mai protejează. 
Exact aşa cum a făcut în arenă. Gândul mă îndeamnă 
cumva să plâng. În loc s-o fac, îl ridic în picioare, îmi îndes 
mănuşa în scobitura braţului lui şi îl trag veselă după mine. 

Restul zilei e o nebuloasă în care ajungem la gară, ne 
luăm rămas-bun de la toată lumea, trenul se pune în 
mişcare, vechea echipă - eu şi Peeta, Effie şi Haymitch, 
Cinna şi Porţia, stilista lui Peeta - ne delectăm cu o cină 
indescriptibil de delicioasă, pe care nu mi-o aduc aminte. 
Apoi sunt înfăşurată în pijama şi într-un halat gros, stând în 
compartimentul meu luxos şi aşteptând să adoarmă ceilalţi. 
Ştiu că Haymitch o să rămână treaz ore-ntregi. Nu-i place 
să doarmă când e întuneric afară. 

Când trenul pare cufundat în linişte, îmi pun papucii şi 
mă furişez până la uşa lui. Trebuie să bat de mai multe ori 
înainte de a-mi deschide, încruntându-se, de parcă ar fi 
sigur că aduc veşti rele. 

— Ce vrei? întreabă, aproape doborându-mă cu un damf 
de vin. 

— Trebuie să stăm de vorbă, şoptesc. 

— Acum? face el. 

Eu dau din cap. 

— Atunci ar fi bine să fie ceva plăcut. Rămâne în 
aşteptare, dar eu sunt sigură că fiecare cuvânt rostit într-un 
tren al Capitoliului e înregistrat. 

— Ei? se răsteşte el. 

Trenul frânează şi, pentru o clipă, mă gândesc că 
preşedintele Snow mă urmăreşte şi nu e de acord cu 
încrederea pe care i-o acord lui Haymitch, aşa că se decide 


să meargă mai departe şi să mă ucidă chiar acum. Însă nu 
ne-am oprit decât pentru realimentare. 

— În tren e un aer atât de închis, spun eu. 

E o frază inofensivă, dar văd ochii lui Haymitch 
îngustându-se când o înţelege. 

— Ştiu de ce ai nevoie. 

Trece pe lângă mine şi străbate culoarul clătinându-se, 
până ajunge la o uşă. Face eforturi s-o deschidă şi, când 
reuşeşte, suntem izbiţi de o rafală de zăpadă. El coboară 
din tren. O însoţitoare de la Capitoliu se grăbeşte să ne 
ajute, dar Haymitch o alungă cu o fluturare veselă a mâinii, 
clătinându-se pe picioare. 

— Vrem o gură de aer curat. Nu durează decât un minut. 

— Îmi pare rău. E beat, spun eu, cerând scuze. O să-l 
aduc înapoi. 

Sar jos şi mă împleticesc pe urmele lui, de-a lungul şinei, 
udându-mi leoarcă papucii în zăpadă în timp ce mă conduce 
dincolo de capătul trenului, unde nu putem fi auziţi. Apoi se 
întoarce spre mine. 

= Cee? 

li povestesc totul. Despre vizita preşedintelui, despre 
Gale, îi spun că o să murim cu toţii dacă dau greş. 

Capătă o expresie sobră şi pare să îmbătrânească în 
lumina roşie a farurilor din spate. 

— Atunci nu trebuie să dai greş. 

— Dacă m-ai putea ajuta să trec de călătoria asta..., 
încep eu. 

— Nu, Katniss, nu e doar călătoria asta, zice el. 

— Cum adică? 

— Chiar dacă reuşeşti, se vor întoarce peste câteva luni, 
să ne ia pe toţi la Jocuri. Tu şi Peeta veţi fi mentori în fiecare 
an de acum înainte. Şi în fiecare an vor regăsi idila voastră 
şi vor difuza amănuntele vieţii voastre intime, şi n-o să poţi 
niciodată, absolut niciodată, să faci altceva decât să trăieşti 
fericită alături de băiatul ăsta, până la adânci bătrâneţi. 

Intregul impact al vorbelor lui mă izbeşte în plin. N-o să 
am niciodată o viaţă alături de Gale, chiar dacă mi-o voi 


dori. Şi n-o să mi se îngăduie niciodată să trăiesc de una 
singură. Trebuie să fiu îndrăgostită de Peeta pe vecie. 
Capitoliul insistă în privinţa asta. Pentru că acum nu am 
decât şaisprezece ani, o să mai am poate la dispoziţie alţi 
câţiva, în care să stau cu mama şi cu Prim. Şi apoi... apoi... 

— Înţelegi ce vreau să spun? mă presează el. Dau din 
cap. Vrea să spună că, dacă vreau să-i păstrez în viaţă pe 
cei dragi şi să supraviețuiesc eu însămi, nu există decât un 
singur viitor. Trebuie să mă mărit cu Peeta. 


Capitolul 4 


NE ÎNTOARCEM ÎN TREN înaintând cu greu şi în tăcere. 
Pe culoar, în faţa uşii mele, Haymitch mă bate pe umăr, 
spunând: 

— Ştii, ai fi putut s-o nimereşti cu mult mai rău. Pleacă 
spre compartimentul lui, luând cu sine izul de vin. Ajunsă în 
camera mea, îmi scot papucii îmbibaţi de apă, halatul ud şi 
pijamaua. Mai sunt altele în sertare, dar mă strecor între 
cuverturile patului în lenjeria de corp. Mă holbez în 
întuneric, cu gândul la discuţia cu Haymitch. E adevărat tot 
ce-a spus despre aşteptările Capitoliului, despre viitorul 
meu alături de Peeta, e adevărat chiar şi ultimul lui 
comentariu. Bineînţeles că aş fi putut avea parte de ceva 
mult mai rău decât Peeta. Dar ăsta nu e totuşi miezul 
problemei, nu-i aşa? Una dintre puţinele libertăţi pe care le 
avem în Districtul 12 este aceea de a ne căsători cu cine 
vrem sau de a nu ne căsători deloc. lar acum nu mi se mai 
îngăduie nici măcar atât. Mă întreb dacă preşedintele Snow 
va insista să avem copii. In cazul ăsta, vor fi expuşi 
extragerii în fiecare an. Şi nu-i aşa că ar fi ceva să fie ales 
pentru arenă un copil care nu e doar al unui învingător, ci 
are drept părinţi doi câştigători ai Jocurilor? Copiii 
învingătorilor au mai ajuns în competiţie. E întotdeauna 
foarte incitnat şi dă naştere multor discuţii despre sorții 
care nu sunt în favoarea familiei respective. Insă se 
întâmplă mult prea des ca să fie vorba doar despre noroc. 
Judecând după convingerea lui Gale, Capitoliul o face 
înadins, măsluieşte extragerea, pentru ca spectacolul să fie 
mai dramatic. Date fiind toate necazurile pe care le-am 
provocat, probabil că oricare dintre copii mei va avea un loc 
garantat ca participant la Jocuri. 

Mă gândesc la Haymitch, necăsătorit, fără familie, 
rupându-se de lume prin băutură. Ar fi putut alege orice 
femeie din district. Şi a ales singurătatea. Nu singurătate 
este cuvântul potrivit. Mai degrabă o detenţie în solitudine. 


Pentru că, odată ce a fost în arenă, ştie că e mai bine decât 
să rişte alternativa? Am simţit gustul acelei alternative când 
a fost strigat numele lui Prim în ziua extragerii şi am privit- 
o mergând spre scenă şi spre moarte. Dar, ca soră, i-am 
putut lua locul, o opţiune interzisă mamei noastre. 

Mintea mea caută nebuneşte o cale de scăpare. Nu-l pot 
lăsa pe preşedintele Snow să mă condamne la aşa ceva. 
Chiar dacă ar fi nevoie să-mi iau viaţa. Dar, înainte de a 
ajunge aici, aş putea încerca să fug. Ce-ar spune dacă aş 
dispărea pur şi simplu? Să dispar în pădure şi să nu mai 
apar niciodată? Aş putea oare izbuti să-i iau cu mine pe toţi 
cei care-mi sunt dragi, să încep o viaţă nouă în inima 
sălbăticiei? Puțin probabil, dar nu imposibil. 

Scutur din cap, limpezindu-mi gândurile. Nu e momentul 

potrivit să fac planuri nebuneşti de evadare. Trebuie să mă 
concentrez asupra  Tlurneului Triumfal. De reuşita 
spectacolului pe care îl voi oferi depinde soarta prea multor 
oameni. 
__ Zorile sosesc înaintea somnului, şi Effie îmi bate la uşă. 
Imi pun la nimereală hainele care se află în vârful teancului 
din sertar şi mă târăsc spre vagonul restaurant. De vreme 
ce ziua asta e rezervată doar pentru călătorie, nu văd ce 
importanţă are ora la care mă trezesc, dar se dovedeşte că 
machiajul de ieri a fost numai pentru drumul până la tren. 
Astăzi o să dau de belea cu echipa de experţi. 

— De ce? E prea frig ca să pot arăta ceva, bodogănesc. 

— Nu şi în Districtul 11, spune Effie. Districtul 11. Prima 
noastră oprire. Pentru că acolo a fost căminul lui Rue, aş fi 
preferat să încep de oriunde altundeva. Dar aşa e organizat 
Turneul Triumfal. De obicei porneşte din Districtul 12, 
trecând prin celelalte în ordine descrescătoare, până ce 
ajunge în 1, care este urmat de Capitoliu. Districtul 
învingătorului este omis, fiind lăsat pentru final. Deoarece 
Districtul 12 organizează o sărbătorire aflată cel mai 
departe de o festivitate fabuloasă - în majoritatea cazurilor 
doar un dineu pentru tributuri şi o adunare festivă în piaţa 
oraşului, unde nimeni nu pare să se distreze - e probabil 


mai bine să fim daţi deoparte cât mai curând cu putinţă. 
Pentru prima oară după victoria lui Haymitch, ultima oprire 
din Tur va fi anul acesta în 12, iar Capitoliul va plăti 
festivitățile. 

Incerc să savurez mâncarea, aşa cum mi-a spus Hazelle. 
E limpede că personalul de la bucătărie vrea să-mi facă pe 
plac. Printre alte delicatese, au pregătit preferata mea, 
tocana de miel cu prune uscate. Sucul de portocale şi un 
vas aburind cu ciocolată fierbinte aşteaptă pe masă, în 
dreptul scaunului ce-mi este rezervat. Aşa că mănânc o 
grămadă şi mâncarea e mai presus de orice reproş, dar nu 
pot spune că sunt în stare să o savurez. Şi mă deranjează 
faptul că, în afară de Effie, n-a mai apărut nimeni altcineva. 

— Unde sunt toţi ceilalţi? întreb. 

— Oh, cine poate ştii unde e Haymitch, spune ea. 

De fapt, nu mă aştept să apară Haymitch, fiindcă 
probabil la ora asta tocmai se bagă în pat. 

— Cinna a stat până târziu, punând în ordine vagonul cu 
garderoba ta. Cred că are peste o sută de costume pentru 
tine. Hainele tale de seară sunt atât de rafinate. Iar echipa 
lui Peeta probabil că nu s-a trezit încă. 

— El n-are nevoie de pregătire? întreb. 

— Nu aşa ca tine, răspunde Effie. 

Ce înseamnă asta? Înseamnă că toată dimineaţa mi se 
smulge părul de pe corp, în vreme ce Peeta îşi continuă 
somnul. Nu m-am gândit prea mult la asta, dar, în arenă, 
unii dintre băieţi îşi pot măcar păstra părul de pe trup, în 
vreme ce nici o fată n-o poate face. Acum îmi aduc aminte 
de părul lui Peeta, din momentul când l-am spălat în pârâu. 
Foarte blond în lumina soarelui, odată ce apa a îndepărtat 
noroiul şi sângele. Numai faţa îi rămăsese fără nici un fir. 
Nici unuia dintre băieţi nu-i creştea barbă, deşi unii erau 
destul de mari pentru asta. Mă întreb ce le-or fi făcut. 

Dacă eu mă simt maltratată, echipa mea pregătitoare 
pare într-o stare şi mai proastă, dând peste cap cafele şi 
împărțind între ei pilule mici, strălucitor colorate. Din câte 
ştiu eu, nu se trezesc niciodată înainte de amiază, dacă nu 


apare vreun soi de urgenţă naţională, de genul părului meu 
de pe picioare. M-am simţit atât de fericită când a crescut 
din nou. De parcă ar fi fost un semn că lucrurile puteau 
reveni la normal. Imi plimb degetele peste părul moale şi 
creţ de pe pulpe şi mă dau pe mâna echipei. Nici unul 
dintre ei nu e dispus să pălăvrăgească, aşa cum o fac de 
obicei, şi aud fiecare fir smuls din rădăcină. Trebuie să mă 
umezesc într-o cadă plină cu o soluţie vâscoasă, urât 
mirositoare, în timp ce faţa şi părul îmi sunt acoperite cu 
creme. Urmează alte două băi în soluţii mai puţin agresive. 
Sunt jumulită, spălată, masată şi unsă până când mă simt 
jupuită. 

Flavius îmi saltă bărbia şi oftează. 

— Cinna a spus să nu-ţi facem nici o modificare, dar asta 
e o ruşine. 

— Da, am fi putut într-adevăr să te transformăm în ceva 
deosebit, spune Octavia. 

— Când o să mai îmbătrânească, spune Venia, aproape 
cu înverşunare. Atunci va trebui să ne-o permită. 

Ce să le permit? Să-mi dilate buzele ca pe ale 
preşedintelui Snow? Să-mi tatueze sânii? Să-mi cioplească 
faţa în modele decorative? Să-mi implanteze gheare 
curbate? Sau mustăţi de pisică? Am văzut toate astea şi 
multe altele la oamenii din Capitoliu. Oare chiar n-au idee 
cât de caraghios arată în ochii noştri, ai celorlalţi? 

Gândul de a fi lăsată la bunul plac al fanteziilor echipei 
mele pregătitoare în ceea ce priveşte moda se adaugă pe 
lista suferințelor care concurează ca să-mi monopolizeze 
atenţia - corpul meu chinuit, lipsa somnului, căsătoria 
impusă şi spaima că nu voi fi în stare să satisfac cerinţele 
preşedintelui Snow. Când ajung la masa de prânz, pe care 
Effie, Cinna, Porţia, Haymitch şi Peeta au început-o fără 
mine, sunt prea împovărată de griji ca să mai am chef de 
vorbă. Ceilalţi ridică în slăvi mâncarea şi somnul bun de 
care ai parte în trenuri. Toţi sunt entuziasmați de tur. Ei, 
toţi în afară de Haymitch. El se luptă cu o mahmureală şi 
ciuguleşte dintr-o brioşă. Nici mie nu mi-e cu adevărat 


foame, poate fiindcă m-am îndopat prea mult dimineaţă sau 
poate fiindcă mă simt atât de nefericită. Îmi fac de lucru cu 
un castron cu supă, mâncând doar o lingură sau două. Nici 
măcar nu mă pot uita la Peeta - viitorul meu soţ desemnat -, 
deşi nu e vinovat pentru nimic din toate astea. 

Ceilalţi observă, încearcă să mă atragă în conversaţie, 
dar îi ignor. La un moment dat, trenul se opreşte. Slujitorul 
nostru ne anunţă că nu e vorba despre alimentare - o 
anumită componentă funcţionează defectuos şi trebuie 
înlocuită. O să fie nevoie de cel puţin o oră. Ceea ce o 
îngrijorează pe Effie. Îşi scoate desfăşurătorul şi începe să 
studieze modul în care va fi afectat de întârziere fiecare 
eveniment din restul vieților noastre. În cele din urmă, nu 
mai suport s-o ascult. 

— Effie, nimeni nu se sinchiseşte de asta! mă răstesc. 

Toţi cei din jurul mesei se holbează la mine, inclusiv 
Haymitch, despre care ai crede că e de partea mea în 
privinţa asta, fiindcă Effie îl înnebuneşte. Întru imediat în 
defensivă. 

— Ei bine, nu-i pasă nimănui! spun, mă ridic şi părăsesc 
vagonul-restaurant. 

Trenul pare să fornăie pe neaşteptate, şi acum mă simt 
evident îngreţoşată. Găsesc uşa care dă în afară, o deschid 
forţat - activând un soi de alarmă, pe care o ignor - şi sar 
jos, aşteptându-mă să aterizez în zăpadă. Dar simt pe piele 
atingerea caldă şi blândă a aerului. Copacii încă mai au 
frunze verzi. Cât de departe spre sud am ajuns într-o 
singură zi? Merg de-a lungul şinei, cu ochii mijiţi din pricina 
strălucirii soarelui, regretând deja vorbele adresate lui 
Effie. Nu pot da vina pe ea pentru situaţia mea cumplită. Ar 
trebui să mă-ntorc şi să-i cer scuze. Izbucnirea mea a fost 
culmea proastelor maniere, iar manierele au pentru ea o 
importanţă deosebită. Dar continui să merg pe lângă tren, 
ajung la capătul lui şi îl las în urmă. O întârziere de o oră. 
Pot să merg douăzeci de minute într-o direcţie şi să mă 
întorc, având timp de rezervă din belşug. Dar, după vreo 
două sute de metri, mă las să cad pe pământ şi rămân 


acolo, cu privirea pierdută în depărtare. Dacă aş fi avut 
arcul şi săgețile, aş fi mers pur şi simplu mai departe? 

După o vreme, aud paşi în spatele meu. Trebuie să fie 
Haymitch, a venit să mă certe. Nu că n-aş merita-o, dar tot 
nu vreau să-i aud dojenile. 

— N-am dispoziţia necesară ca s-ascult o prelegere, 
avertizez pâlcul de buruieni de lângă pantofii mei. 

— Incerc să fiu scurt. 

Peeta se aşază alături de mine. 

— Credeam că e Haymitch, spun eu. 

— Nu, el încă se mai luptă cu brioşa aia. 

Il privesc pe Peeta cum încearcă să-şi găsească o poziţie 
confortabilă pentru piciorul lui artificial. 

— O zi proastă, ei? 

— Nu e nimic, răspund. El respiră adânc. 

— Uite ce e, Katniss, vreau să-ţi vorbesc despre purtarea 
mea din tren. Vreau să spun, din celălalt tren. Cel care ne-a 
adus acasă. Ştiam că e ceva între tine şi Gale. Eram gelos 
pe el încă dinainte de a te cunoaşte oficial. Şi n-a fost corect 
să te fac răspunzătoare pentru tot ce s-a petrecut în timpul 
Jocurilor. Imi pare rău. 

Scuzele lui mă iau prin surprindere. E adevărat că Peeta 
m-a respins după ce i-am mărturisit că dragostea pe care i- 
am arătat-o în timpul Jocurilor a fost un fel de înscenare. 
Dar nu-i reproşez asta. În arenă, am mers pe scenariul idilei 
de dragul tuturor avantajelor pe care le oferea. Au fost 
momente când, cinstit vorbind, n-am ştiut exact ce simţeam 
pentru el. De fapt, nu ştiu nici acum. 

— Şi mie îmi pare rău, spun. 

Nu sunt sigură pentru ce. Poate fiindcă e cu adevărat 
posibil să fiu pe punctul de a-l distruge. 

— N-are de ce să-ţi pară rău. N-ai făcut altceva decât să 
ne asiguri supraviețuirea. Dar nu vreau să continuăm aşa, 
ignorându-ne în viaţa reală şi căzând în zăpadă ori de câte 
ori e o cameră de luat vederi în apropiere. De aceea m-am 
gândit că, dacă n-o să mai fiu aşa, ştii tu, rănit, o să putem 
face o încercare de a fi prieteni, spune el. 


Toţi prietenii mei vor sfârşi, probabil, prin a fi ucişi, dar 
refuzându-l pe Peeta n-o să-l ţin la adăpost. 

— OK, încuviinţez. 

Oferta lui mă face să mă simt mai bine. Mai puţin 
duplicitară, într-un anume fel. 

Ar fi fost frumos dacă mi-ar fi făcut propunerea asta mai 
devreme, înainte de a afla că preşedintele Snow are alte 
planuri şi că a fi doar prieteni nu mai e pentru noi o 
opţiune. Însă, oricum ar fi, mă bucur că vorbim din nou. 

— Aşadar, ce e atât de rău? 

Nu pot să-i spun. Jumulesc pâlcul de bălării. 

— Să începem cu ceva mai elementar. Nu e ciudat să te 
ştiu gata să-ţi rişti viaţa ca s-o salvezi pe a mea... dar să n- 
am habar care e culoarea ta preferată? spune el. 

Pe buze mi se furişează un surâs. 

— Verdele. Dar a ta? 

— Portocaliul, răspunde el. 

— Portocaliul? Ca părul lui Effie? 

— Ceva mai discret. Mai asemănător cu... apusurile de 
soare. A 

Apusul. Îl pot privi imediat, coroana soarelui în coborâre, 
brăzdând cerul cu numeroase nuanţe de portocaliu. 
Superb. Imi aduc aminte de fursecul cu crinul-tigru şi 
acum, când Peeta îmi vorbeşte iarăşi, e tot ce pot face ca să 
nu-i povestesc de-a fir a păr despre preşedintele Snow. Dar 
ştiu că asta n-ar fi pe placul lui Haymitch. E mai bine să 
vorbesc despre fleacuri. _ 

— Ştii, toată lumea e înnebunită după tablourile tale. imi 
pare rău că nu le-am văzut, îi spun. 

— Ei, am aici un vagon întreg. Se ridică şi-mi întinde 
mâna. Haide. 

E bine să-i simt degetele împletindu-se din nou cu ale 
mele, nu pentru public, ci într-un gest real de prietenie. Ne 
întoarcem în tren mână în mână. La uşă îmi aduc aminte. 

— Trebuie să-i cer mai întâi scuze lui Effie. 

— Exagerează fără teamă, mă sfătuieşte Peeta. Aşa că ne 
întoarcem în vagonul-restaurant unde ceilalţi sunt încă la 


masă, îi cer lui Effie scuze într-un mod care mi se pare 
exagerat, dar care, în mintea ei, reuşeşte probabil să ofere 
exact compensaţia necesară pentru încălcarea etichetei. 
Spre meritul său, le acceptă cu eleganţă. Spune că mă aflu 
evident sub presiune. lar comentariile ei despre necesitatea 
de a se ocupa cineva cu toată seriozitatea de orar nu 
durează decât vreo cinci minute. Scap într-adevăr uşor. 

După ce termină Effie, Peeta mă conduce către tablourile 
lui, străbătând câteva vagoane. Nu ştiu la ce să mă aştept. 
Poate la versiuni mărite ale florilor de pe biscuiţi. Dar e cu 
totul altceva. Peeta a pictat Jocurile. 

O parte dintre imagini nu pot fi înţelese imediat dacă n-ai 
fost tu însuţi în arenă, alături de el. Apă picurând prin 
crăpăturile grotei noastre. Fundul secat al iazului. O 
pereche de mâini, mâinile lui, săpând după rădăcini. Pe 
altele le-ar recunoaşte orice privitor. Cornul de aur numit al 
Abundenţei. Clove aranjându-şi cuţitele în interiorul hainei. 
Unul dintre mutanţi, fără nici o îndoială cel blond, cu ochii 
verzi, menit să fie Glimmer, mârâind când se îndreaptă spre 
noi. Şi eu. Sunt pretutindeni. Sus, într-un copac. Frecând o 
cămaşă de pietrele din pârâu. Zăcând, inconştientă, într-o 
baltă de sânge. Şi o imagine pe care n-o pot plasa nicăieri - 
poate aşa mă vedea când îi crescuse febra - ieşind dintr-o 
ceaţă gri-argintie, o culoare care se potriveşte perfect cu 
ochii mei. 

— Ce părere ai? mă întreabă. 

— Le detest, îi răspund. 

Aproape că pot simţi mirosul sângelui, al nămolului, al 
respirației nefireşti a mutantului. 

— Eu nu fac altceva decât să încerc să trec peste ele, să 
dau uitării arena, iar tu o readuci la viaţă. Cum de-i 
aminteşti toate astea cu atâta exactitate? 

— Le văd în fiecare noapte, spune el. 

Ştiu despre ce vorbeşte. Coşmarurile - care nu îmi erau 
străine nici înainte de Jocuri - mă torturează acum ori de 
câte ori mă fură somnul. Dar cel vechi, care mă bântuia de 
obicei, cu tata făcut fărâme de explozia din mină, revine 


rareori. În schimb, retrăiesc versiuni ale întâmplărilor din 
arenă. Încercarea mea inutilă de a o salva pe Rue. Peeta 
sângerând de moarte. Trupul puhav al lui Glimmer 
dezintegrându-se în mâinile mele. Sfârşitul oribil al lui Cato 
în ghearele mutanţilor. Aştia sunt oaspeţii cei mai frecvenți. 

— Şi eu. Te ajută? Ţi-e mai bine dacă le pictezi? 

— Nu ştiu. Cred că îmi e ceva mai puţin teamă să dorm 
noaptea sau cel puţin îmi spun că e aşa, zice el. Insă 
coşmarurile n-au plecat nicăieri. 

— Poate nu dispar. Ale lui Haymitch n-au făcut aşa. 

El n-o spune, dar sunt sigură că ăsta e motivul pentru 
care nu-i place să doarmă pe întuneric. 

— Nu. Insă pentru mine e mai bine să mă trezesc cu o 
pensulă în mână, nu cu un cuţit, comentează el. Deci chiar 
le deteşti? 

— Da. Dar sunt extraordinare. Sincer. 

Şi chiar aşa e. Insă eu nu-mi doresc deloc să le mai 
privesc. 

— Vrei să vezi cum e cu talentul meu? Cinna a făcut o 
treabă foarte bună. 

Peeta râde. 

— Mai târziu. 

Trenul porneşte clătinându-se şi pe fereastră zăresc 
câmpul alunecând pe lângă noi. 

— Haide, aproape c-am ajuns în Districtul 11. S-aruncăm 
o privire. 

Mergem în ultimul vagon al trenului. E plin de scaune şi 
de canapele confortabile, dar partea minunată sunt 
geamurile din spate, care se retrag către plafon, aşa că faci 
călătoria ca şi cum ai fi afară, în aerul proaspăt, şi ai o 
vedere largă, panoramică, a peisajului. Câmpii imense, 
deschise, pe care pasc turme de vaci de lapte. Atât de 
deosebite de căminul nostru, cu pădurile lui dese. Viteza se 
reduce treptat şi mă gândesc că s-ar putea să ne oprim din 
nou, când în faţa noastră apare un gard. Se înalţă la cel 
puţin zece metri, cu bucle imense de sârmă ghimpată în 
vârf, făcând ca gardul nostru din Districtul 12 să pară o 


jucărie pentru copii. Ochii mei îi cercetează grăbiţi baza, 
care e dublată de plăci metalice imense. Nu poţi săpa pe 
sub ele, n-ai cum să scapi, cum să pleci la vânătoare. Pe 
urmă văd turnurile de pază, plasate la intervale egale şi 
pline cu gardieni înarmaţi, părând atât de nelalocul lor 
printre florile de câmp din jur. 

— Uite ceva deosebit, spune Peeta. 

Rue mi-a creat impresia că în Districtul 11 legile sunt 
impuse cu mai multă asprime. Dar nu mi-am imaginat 
niciodată aşa ceva. 

Acum încep lanurile, întinzându-se cât vezi cu ochii. 
Bărbaţi, femei şi copii apăraţi de soare de pălării din paie îşi 
înalţă capetele, se răsucesc către noi, îşi permit să-şi 
îndrepte spatele pentru o clipă, privind trenul nostru. 
Zăresc în depărtare livezile şi mă întreb dacă acolo o fi 
lucrat Rue, culegând fructe de pe cele mai subţiri ramuri 
din vârfurile copacilor. Pâlcuri de colibe - prin comparaţie, 
casele din Filon sunt luxoase - răsar ici şi colo, dar toate 
sunt goale. Probabil că e nevoie de orice om apt de muncă 
pentru recoltare. 

Ţinutul se întinde mai departe, tot mai departe. Nu-mi 
vine să cred cât de mare e Districtul 11. 

— Câţi oameni crezi c-or fi locuind aici? întreabă Peeta. 

Clatin din cap. La şcoală ni se spune că e un district 
mare, atât şi nimic mai mult. Nimic despre numărul 
populaţiei. Dar copiii pe care îi surprind camerele 
aşteptând în fiecare an extragerea nu pot fi decât o selecţie 
dintre cei care trăiesc aici. Cum procedează? Fac trageri la 
sorţi preliminare? li aleg pe câştigători din timp şi se 
asigură că se află în mulţime? Cum a nimerit de fapt Rue pe 
scenă, fără ca nimeni şi nimic, în afară de vânt, să se ofere 
să-i ia locul? 

Vastitatea acestui loc parcă fără margini începe să mă 
obosească. Nu obiectez când apare Effie, cerându-ne să ne 
îmbrăcăm. Mă duc în compartimentul meu şi las echipa 
pregătitoare să-mi aranjeze părul şi machiajul. Intră Cinna, 
aducând o rochiţă frumoasă, portocalie, al cărei model 


înfăţişează frunze ruginii. Mă gândesc cât de mult o să-i 
placă lui Peeta culoarea. 

Effie ne adună pe amândoi şi trece pentru o ultimă oară 
în revistă programul zilei. În unele districte, învingătorii 
străbat oraşul în uralele locuitorilor. Însă în 11 - poate din 
cauză că nu există cu adevărat un oraş ca punct de plecare, 
locuinţele fiind atât de împrăştiate, sau poate fiindcă nu vor 
ca atât de mulţi oameni să piardă timpul când culesul e în 
toi - apariţia în public se desfăşoară numai în piaţă. Are loc 
în faţa clădirii Justiţiei din districtul lor, o construcţie 
imensă, din marmură. Cândva trebuie să fi fost o minunăţie, 
dar timpul şi-a luat tributul. Până şi la televizor se văd şi 
iedera care pune stăpânire pe faţada dărăpănată, şi 
acoperişul lăsat. Piaţa însăşi e înconjurată de vitrinele unor 
prăvălii în ruină, cele mai multe fiind abandonate. 
Indiferent unde ar locui oamenii cu stare din Districtul 11, 
locul acela nu e aici. 

Intreaga noastră reprezentaţie publică se va derula în 
exterior, având drept scenă ceea ce numeşte Effie veranda, 
un spaţiu pavat cu dale situat între uşile din faţă şi scări şi 
umbrit de un acoperiş susţinut de coloane. Eu şi Peeta vom 
fi prezentaţi, primarul din Unsprezece va citi un discurs în 
onoarea noastră, iar noi vom răspunde cu mulţumirile din 
scenariul pregătit de Capitoliu. Dacă învingătorul a avut 
aliaţi deosebiți printre tributurile moarte, adăugarea unor 
comentarii personale este considerată un aspect pozitiv. Eu 
ar trebui să spun într-adevăr ceva despre Rue, dar şi 
despre Thresh, însă acasă, ori de câte ori am încercat să-mi 
scriu discursul, am sfârşit cu o foaie goală înaintea ochilor. 
Mi-e greu să vorbesc despre ei fără să devin sentimentală. 
Din fericire, Peeta a încropit ceva care, cu unele mici 
modificări, se poate lua în considerare pentru noi amândoi. 
La sfârşitul ceremoniei vom primi în dar un soi de plăcuţă 
memorială, după care ne vom putea retrage în clădirea 
Justiţiei, unde ni se va servi un dineu special. 

În timp ce trenul trage în gara Districtului 11, Cinna dă 
tuşele finale ale costumaţiei mele, schimbându-mi panglica 


portocalie din păr cu una aurie şi prinzându-mi de rochie 
broşa cu gaiţa-zeflemitoare pe care am purtat-o în arenă. 
Pe peron nu există nici un comitet de întâmpinare, ci doar 
un grup de opt Apărători ai Păcii care ne conduc în partea 
din spate a unui camion blindat. Effie strâmbă din nas când 
uşa se închide zăngănind în urma noastră. 

— Ai zice că suntem cu toţii nişte criminali, zău aşa. 

Nu toţi, Effie. Numai eu, îi răspund în gând. 

Camionul ne lasă în spatele clădirii Justiţiei. Suntem 
zoriţi să mergem înăuntru. Simt mirosurile cinei excelente 
care se pregăteşte, dar asta nu acoperă izul de mucegai şi 
de putreziciune. Nu ni se lasă timp să ne uităm în jur. Când 
ne îndreptăm spre intrarea principală pe drumul cel mai 
scurt, aud imnul începând să răsune în piaţă. Cineva îmi 
prinde un microfon de haine. Peeta mă ia de mâna stângă. 
Primarul ne prezintă în timp ce uşile masive se deschid cu 
un geamăt. 

— Zâmbete largi! spune Effie şi ne dă un ghiont. 
Picioarele noastre prind să înainteze. 

Asta e. Asta e locul unde trebuie să conving pe toată 
lumea cât de mult îl iubesc pe Peeta, cuget eu. Ceremonia 
solemnă are un plan foarte rigid, aşa că nu ştiu sigur cum o 
s-o fac. Nu e un moment potrivit pentru sărutări, dar poate 
reuşesc să strecor una. 

Avem parte de aplauze sonore, dar de nici una dintre 
celelalte reacţii pe care le stârneam la Capitoliu, 
aclamaţiile, ţipetele şi fluierăturile. Străbatem veranda 
umbrită până când ieşim de sub acoperiş şi stăm în vârful 
unei scări uriaşe de marmură, sub soarele orbitor. După ce 
mi se obişnuiesc ochii, văd că de toate clădirile din piaţă au 
fost agăţate bannere care ajută la mascarea înfăţişării lor 
neglijate. Piaţa e ticsită de oameni, dar, încă o dată, nu e 
vorba decât despre o parte a locuitorilor de aici. 

La baza scenei a fost construită, ca de obicei, o platformă 
specială pentru familiile tributurilor moarte. Din partea lui 
Thresh nu se află decât o femeie bătrână, cocoşată, şi o fată 
înaltă, musculoasă, despre care presupun că îi e soră. Din 


partea lui Rue... nu sunt pregătită să dau ochii cu familia ei. 
Părinţii ei, cu durerea încă vie pe chipuri. Cei cinci fraţi şi 
surori mai mici, care îi seamănă atât de bine. Trupurile 
zvelte, ochii căprui, luminoşi. Alcătuiesc un stol de păsări 
mici, întunecate. 

Aplauzele se sting, şi primarul îşi ţine discursul în cinstea 
noastră. Două fetiţe urcă pe scenă, cu buchete imense de 
flori. Peeta îşi spune partea lui din răspunsul pregătit, şi eu 
mă pomenesc cu buzele mişcându-se, pentru a-l încheia. 
Din fericire, mama şi Prim m-au pregătit, aşa că aş putea s- 
o fac şi în somn. 

Peeta şi-a scris comentariile personale pe un cartonaş, 
dar nu-l scoate. În schimb, vorbeşte în stilul lui simplu, 
fermecător, povestind cum au ajuns Thresh şi Rue printre 
cei opt finalişti şi cum m-au ajutat amândoi să 
supraviețuiesc - ajutându-l aşadar şi pe el să rămână în 
viaţă - şi spunând că o astfel de datorie nu poate fi plătită 
niciodată. Pe urmă ezită şi adaugă ceva care n-a fost scris 
pe cartonaş. Poate fiindcă s-a temut că Effie i-ar fi putut 
cere să sară peste asta. 

— Ştiu că astfel nu îi putem înlocui pe cei pe care i-aţi 
pierdut, dar, ca semn al recunoştinţei, am dori ca fiecare 
dintre familiile tributurilor din Districtul 11 să primească 
veniturile noastre pe o lună, în fiecare an, atât cât vom trăi. 

Mulțimea nu se poate împiedica să răspundă cu icnete şi 
murmure. Gestul lui Peeta e fără precedent. Nici măcar nu 
ştiu dacă e legal. Probabil că nici el nu ştie şi nici nu cred că 
a întrebat pe cineva. Cât despre membrii celor două familii, 
se mulţumesc să ne fixeze cu priviri şocate. Vieţile li s-au 
schimbat pentru totdeauna când i-au pierdut pe Thresh şi 
Rue, însă acest dar le va schimba încă o dată. Veniturile 
unui tribut pe o lună îi ajung cu uşurinţă unei familii pentru 
un an întreg. Cât trăim noi, nu vor mai răbda niciodată de 
foame. 

Mă uit la Peeta, şi el îmi adresează un zâmbet trist. Aud 
vocea lui Haymitch: „Ai fi putut s-o nimereşti cu mult mai 
rău.” În clipa de faţă, mi-e imposibil să-mi imaginez că, în 


privinţa asta, aş fi putut găsi ceva mai nimerit. Darul... e 
perfect. Aşa că mă pot sălta pe vârfuri ca să-l sărut, şi 
gestul nu pare nicidecum forţat. 

Primarul face un pas înainte şi oferă fiecăruia câte o 
plăcuţă memorială atât de mare încât trebuie să-mi las 
buchetul de flori jos ca s-o pot ţine. Ceremonia e pe punctul 
de a se încheia când observ că una dintre surorile lui Rue 
mă fixează cu privirea. Trebuie să aibă vreo nouă ani şi e 
aproape o copie identică a lui Rue, începând cu poziţia în 
care stă, cu braţele uşor depărtate de corp. În ciuda veştii 
bune despre venituri, nu e fericită. Privirea ei e, de fapt, 
plină de reproşuri. Oare din cauză că n-am salvat-o pe Rue? 

Nu. Din cauză că încă nu i-am mulţumit, îmi spun. 

Ruşinea mă potopeşte ca un val. Fata are dreptate. Cum 
pot să stau aici, pasivă şi mută, lăsându-l pe Peeta să 
vorbească pentru amândoi? Dacă ar fi câştigat, Rue nu ar fi 
lăsat niciodată moartea mea să se piardă în uitare. Imi aduc 
aminte că în arenă am avut grijă s-o acopăr cu flori, să mă 
asigur că pierderea ei nu trece neobservată. Dar gestul 
acela nu va mai însemna nimic dacă nu îl susţin acum. 

— Aşteptaţi! 

Inaintez împleticindu-mă, apăsându-mi plăcuţa 
memorială pe piept. Timpul care mi-a fost alocat pentru 
discurs a venit şi a trecut, dar trebuie să spun ceva, sunt 
datoare măcar pentru atât. Şi, chiar dacă le-aş dărui 
familiilor toate veniturile mele, asta n-ar fi o scuză pentru 
tăcerea mea de azi. 

— Aşteptaţi, vă rog. 

Nu ştiu cum să încep, dar, odată ce o fac, cuvintele îmi 
ţâşnesc de pe buze de parcă le-aş fi formulat în adâncul 
minţii cu mult timp înainte. 

— Vreau să le mulţumesc tributurilor din Districtul 11, 
spun. Mă uit spre cele două femei din partea lui Thresh. Cu 
Thresh nu am vorbit decât o singură dată. A fost de-ajuns 
pentru ca el să-mi cruţe viaţa. Nu l-am cunoscut, dar l-am 
respectat întotdeauna. Pentru puterea lui. Pentru refuzul lui 
de a participa la Jocuri altfel decât în condiţiile stabilite de 


el. Profesioniştii au vrut să se alieze cu el de la bun început, 
dar i-a refuzat. L-am respectat pentru asta. 

Bătrâna cocoşată - oare e bunica lui Thresh? - îşi ridică 
pentru prima oară capul, şi pe buze îi joacă umbra unui 
zâmbet. 

Mulțimea a amuţit, e atâta linişte încât mă întreb cum 
reuşesc s-o păstreze. Probabil că îşi ţin răsuflarea. 

Mă întorc spre familia lui Rue. 

— Dar simt că am cunoscut-o cu adevărat pe Rue, şi ea 
va fi întotdeauna alături de mine. Tot ce e frumos mi-o 
readuce în minte. O văd în florile galbene care cresc pe 
Pajişte, lângă casa mea. O văd în gaiţele-zeflemitoare care 
cântă în copaci. Dar, mai presus de toate, o văd în sora mea, 
Prim. 

Nu-mi mai pot stăpâni vocea, dar am ajuns aproape la 
sfârşit. ă 

— Vă mulţumesc pentru copiii voştri. Imi înalţ bărbia, 
adresându-mă mulţimii: Şi vă mulţumesc tuturor pentru 
pâine. 

Stau acolo, simţindu-mă zdrobită şi neînsemnată, cu mii 
de ochi aţintiţi asupra mea. Urmează o pauză îndelungată. 
Pe urmă, de undeva, din mulţime, cineva fluieră melodia de 
patru note pe care le-o cânta Rue gaiţelor-zeflemitoare. 
Melodia care anunţa sfârşitul zilei de muncă în livezi. 
Melodia care, în arenă, însemna că locul e sigur. În clipa 
când se încheie, l-am identificat pe cel care o fluieră, un 
bătrân stafidit, cu o cămaşă roşie decolorată şi salopetă. 
Ochii lui îi întâlnesc pe ai mei. 

Ceea ce se petrece apoi nu e o întâmplare. Totul e prea 
bine executat ca să fie spontan, pentru că mulţimea se 
mişcă la unison. Fiecare om în parte îşi lipeşte cele trei 
degete din mijloc ale mâinii stângi de buze şi le întinde apoi 
către mine. E semnul nostru din Districtul 12, ultimul 
rămas-bun pe care i l-am adresat lui Rue în arenă. 

Dacă n-ar fi fost discuţia cu preşedintele Snow, gestul m- 
ar fi mişcat până la lacrimi. Dar, cu ordinele lui recente de a 
calma districtele încă răsunându-mi în urechi, mă umple de 


groază. Ce-o să creadă despre acest salut public adresat 
fetei care a sfidat Capitoliul? 

Intregul efect al faptei mele mă izbeşte în plin. N-a fost 
intenţionat - n-am vrut decât să-mi exprim mulţumirile, dar 
am stârnit ceva periculos. Un act de disidenţă din partea 
oamenilor din Districtul 11. Adică exact genul de 
manifestare pe care ar fi trebuit s-o înlătur! 

Incerc să mă gândesc ce-aş putea să spun ca să 
subminez cele abia întâmplate, să neg totul, dar aud 
bâzâitul firav al paraziţilor care mă înştiinţează că 
microfonul meu a fost deconectat şi că primarul a preluat 
controlul. Eu şi Peeta acceptăm o ultimă rundă de aplauze. 
El mă conduce înapoi, către uşă, fără să ştie că n-a mers 
totul aşa cum ar fi trebuit. î 

Mă simt ciudat şi trebuie să mă opresc o clipă. In faţa 
ochilor îmi joacă fărâme strălucitoare de soare. 

— Nu te simţi bine? mă întreabă Peeta. 

— Sunt doar ameţită. Soarele a fost atât de puternic, 
spun eu. li văd buchetul. Mi-am uitat florile, murmur apoi. 

— Ţi le-aduc eu, se oferă el. 

— Mă descurc, îi răspund. 

Dacă nu m-aş fi oprit şi nu mi-aş fi uitat florile, acum am 
fi fost în siguranţă, în Clădirea Justiţiei. In schimb, din 
umbra densă a verandei, văd tot ce se petrece. 

Doi Apărători ai Păcii târându-l în vârful scărilor pe 
bătrânul care a fluierat. Silindu-l să îngenuncheze în faţa 
mulţimii şi trăgându-i un glonţ în cap. 


Capitolul 5 


BĂTRÂNUL ABIA A CĂZUT grămadă la pământ când un 
zid de Apărători ai Păcii în uniforme albe ne blochează 
vederea. Mai mulţi soldaţi îşi ţin armele automate întinse 
înainte în timp ce ne împing către uşă. 

— Plecăm! spune Peeta, îmbrâncindu-l pe Apărătorul 
Păcii care mă împinge. Am înţeles, bine? Haide, Katniss. 

Mă cuprinde cu braţul şi mă conduce înapoi, în clădirea 
Justiţiei. Apărătorii Păcii merg cu un pas sau doi în urma 
noastră. Uşa se trânteşte imediat ce intrăm şi le auzim 
zgomotul cizmelor când se îndreaptă din nou spre mulţime. 

Sub un ecran pe care joacă paraziți, montat pe perete, 
ne aşteaptă Haymitch, Effie, Porţia şi Cinna, cu feţele 
crispate de îngrijorare. 

— Ce s-a-ntâmplat? se grăbeşte Effie să întrebe. Am 
pierdut legătura imediat după minunatul discurs al lui 
Katniss, şi lui Haymitch i s-a părut c-aude un foc de armă, 
iar eu i-am spus că e ridicol, dar cine poate şti? Lunaticii 
există pretutindeni! 

— Nu s-a-ntâmplat nimic, Effie. Un camion vechi a dat un 
rateu, o lămureşte Peeta, cu calm. 

Incă două împuşcături. Uşa nu le amortizează prea mult. 
Cine a fost? Bunica lui Ihresh? Una dintre micile surori ale 
lui Rue? 

— Veniţi cu mine. Amândoi, spune Haymitch. 

Eu şi Peeta ne supunem, lăsându-i pe ceilalţi în urmă. 
Acum, când suntem în siguranţă înăuntru, Apărătorii Păcii 
plasați în toată clădirea nu manifestă prea mult interes faţă 
de mişcările noastre. Urcăm pe o scară curbată de 
marmură, de-a dreptul magnifică. Sus e un coridor lung, cu 
covoare uzate pe podea. Uşile duble sunt deschise, 
primindu-ne cu dragă inimă în prima cameră peste care 
dăm. Înălţimea tavanului trebuie să fie de vreo şase metri. 
Pe cornişă sunt gravate fructe şi flori şi de pe fiecare latură 
se uită în jos, spre noi, copilaşi grăsulii, înaripaţi. Vazele cu 


flori răspândesc un miros greţos, înţepător şi încep să mă 
mănânce ochii. Hainele noastre de seară sunt agăţate de 
cuierele din perete. Incăperea a fost pregătită pentru noi, 
dar abia dacă stăm acolo atât cât e necesar ca să ne lăsăm 
cadourile. Pe urmă Haymitch ne smulge microfoanele 
prinse în piept, le îndeasă sub pernele de pe o canapea şi 
ne face semn să-l urmăm. 

Din câte ştiu, Haymitch n-a mai fost aici decât o singură 
dată, cu decenii în urmă, în timpul propriului său Turneu 
Triumfal. Dar are, probabil, o memorie remarcabilă sau un 
instinct pe care se poate bizui, pentru că ne călăuzeşte în 
susul unui labirint de scări spiralate şi de coridoare din ce 
în ce mai înguste. Din când în când, trebuie să se oprească 
şi să forţeze câte o uşă. Scârţâitul de protest al balamalelor 
depune mărturie că n-a mai deschis-o nimeni, de multă 
vreme. În cele din urmă ne cocoţăm pe o scară care urcă 
spre o trapă. Când Haymitch o împinge într-o parte, ne 
pomenim în domul clădirii Justiţiei. E un spaţiu imens, 
înţesat cu mobilă stricată, cu stive de cărţi şi de registre şi 
cu arme ruginite. Stratul de praf care acoperă totul e atât 
de gros încât e limpede că n-a mai fost atins de mulţi ani. 
Lumina se străduieşte să se strecoare prin patru ferestre 
pătrate, soioase, plasate în părţile laterale. Haymitch 
închide trapa cu o lovitură de picior şi se întoarce spre noi. 

— Ce s-a-ntâmplat? ne întreabă. 

Peeta îi povesteşte cele petrecute în piaţă. Fluieratul, 
salutul, oprirea noastră pe verandă, uciderea bătrânului. 

— Ce-nseamnă toate astea, Haymitch? 

— O să fie mai bine dacă vine din partea ta, îmi spune 
acesta. 

Nu sunt de acord. Cred c-o să fie de-o sută de ori mai 
rău. Dar îi povestesc lui Peeta, cu tot calmul de care sunt în 
stare. Despre preşedintele Snow, despre tulburările din 
districte. Nu omit nici măcar sărutul cu Gale. li spun că 
suntem cu toţii în pericol, că întreaga ţară e în pericol din 
cauza trucului meu cu fructele de pădure. 


— Trebuia să repar lucrurile în turul ăsta. Să-i fac pe toţi 
cei care aveau vreun dubiu să creadă că am acţionat din 
dragoste. Să liniştesc spiritele. Dar e evident că astăzi n-am 
făcut nimic altceva decât să aduc moartea a trei oameni, şi 
acum toţi cei din piaţă vor fi pedepsiţi. 

Mă simt atât de rău încât trebuie să mă aşez pe o 
canapea, în ciuda faptului că i se văd arcurile şi umplutura. 

— Atunci şi eu am înrăutățit lucrurile. Fiindcă am oferit 
banii, spune Peeta. 

Dă pe neaşteptate cu piciorul într-o lampă aşezată în 
echilibru precar pe o ladă, şi lovitura o aruncă de-a 
curmezişul încăperii, după care se face bucăţi izbindu-se de 
podea. 

— Asta trebuie să înceteze. Imediat. Acest... acest... joc 
pe care-l jucaţi voi doi, spunându-vă unul altuia secretele, 
dar ferindu-le de mine, de parcă aş fi prea lipsit de logică 
sau prea prost ca să le pot face faţă. 

— Nu e aşa, Peeta..., încep eu. 

— Ba e exact aşa, se răsteşte el. Şi eu ţin la nişte oameni, 
Katniss! La rudele şi la prietenii de-acasă, din Districtul 12, 
care vor fi tot atât de morţi ca ai tăi dacă dăm greş. 
Carevasăzică, după toate cele prin care am trecut împreună 
în arenă, nu merit nici măcar să-mi spui adevărul? 

— Pe tine ne putem baza întotdeauna, Peeta, eşti atât de 
bun, zice Haymitch. Te prezinţi cu atâta abilitate în faţa 
aparatelor de filmat. N-am vrut să-ntrerup asta. 

— Ei bine, m-ai supraestimat. Pentru că azi am făcut-o cu 
adevărat lată. Ce crezi c-o să se întâmple cu familiile lui Rue 
şi Thresh? Crezi că-şi vor primi partea din veniturile 
noastre? Crezi că le-am oferit un viitor strălucit? Fiindcă, 
după părerea mea, sunt norocoşi dacă mai văd ziua de 
mâine! 

Peeta trimite altceva în zbor, o statuie! Nu l-am mai văzut 
niciodată aşa. 

— Are dreptate, Haymitch. Am greşit fiindcă nu i-am 
spus. Chiar şi înainte, la Capitoliu. 


— Voi doi aţi avut până şi în arenă un soi de schemă care 
a dat rezultate, nu-i aşa? întreabă Peeta. Vocea îi e acum 
mai calmă. Ceva din care eu am fost exclus. 

— Nu. Nu oficial. Doar că-mi puteam da seama ce anume 
voia Haymitch de la mine în funcţie de ceea ce îmi trimitea 
sau nu, zic eu. 

— Ei, mie nu mi s-a oferit niciodată o asemenea ocazie. 
Fiindcă mie nu mi-a trimis nimic înainte de a-ţi face tu 
apariţia, spune Peeta. 

Nu m-am gândit prea mult la asta. Nu m-am întrebat 
cum arătau lucrurile din perspectiva lui Peeta când am 
apărut în faţa lui, în arenă, după ce primisem un 
medicament pentru arsuri şi pâine în timp ce el, care se afla 
în pragul morţii, nu căpătase nimic. Ca şi cum mentorul m- 
ar fi ţinut în viaţă pe socoteala lui. 

— Uite ce e, băiete..., dă să spună Haymitch. 

— Nu te osteni. Ştiu că trebuia să-l alegi pe unul dintre 
noi. Şi eu voiam să fie ea. Dar acum e cu totul altceva. 
Acolo, afară, sunt morţi. Vor urma şi alţii, dacă nu suntem 
foarte buni. Ştim cu toţii că, în faţa camerelor, sunt mai bun 
decât Katniss. Nu trebuie să mă-nveţe nimeni ce să spun. 
Dar trebuie să ştiu în ce mă bag, zice Peeta. 

— De-acum înainte o să primeşti toate informaţiile, 
promite Haymitch. 

— Aţi face bine s-aveţi grijă de asta, ripostează Peeta. 

Nici măcar nu se oboseşte să-mi arunce vreo privire 
înainte de a pleca. 

Praful pe care l-a stârnit se înalţă tălăzuind şi caută noi 
locuri unde să aterizeze. Părul meu, ochii mei, broşa mea 
strălucitoare de aur. 

— Chiar m-ai ales pe mine, Haymitch? întreb. 

— Da, îmi răspunde. 

— De ce? El îţi place mai mult, zic eu. 

— E adevărat. Dar, nu uita, înainte de a se schimba 
regulile, nu puteam spera să-l scot de acolo viu decât pe 
unul dintre voi, îmi explică. De vreme ce el era hotărât să te 


protejeze, ei bine, m-am gândit că toţi trei am fi putut reuşi 
să te aducem înapoi, acasă. 

— Oh - asta e tot ce-mi dă prin minte să spun. 

— O să vezi ce alegeri eşti nevoită să faci. Dacă 
supravieţuim turului, spune el. O să-nveţi. 

Ei bine, astăzi am învăţat ceva. Locul ăsta nu eo 
versiune mai mare a Districtului 12. Gardul nostru e 
nepăzit şi rareori electrificat. Apărătorii Păcii de la noi nu 
sunt acceptaţi cu braţele deschise, dar nici nu sunt atât de 
brutali. Greutățile noastre ţin mai degrabă de munca 
istovitoare decât de violenţă. Aici, în Unsprezece, 
suferinţele sunt mai mari, şi disperarea mai puternică. 
Preşedintele Snow are dreptate. O scânteie ar fi suficientă 
ca s-aprindă focul. 

Toate se petrec prea repede ca să le pot trece prin filtrul 
raţiunii. Avertizarea, împuşcăturile, recunoaşterea faptului 
că e posibil ca eu să fi pus în mişcare ceva cu urmări de 
amploare. “Toată povestea pare atât de neverosimilă. Şi 
măcar dacă intenţia mea ar fi fost să aţâţ lucrurile, dar, date 
fiind împrejurările... cum de-am putut să aduc atâtea 
necazuri? 

— Haide. Ne aşteaptă un dineu, zice Haymitch. 

Stau sub duş atât de mult cât mi se îngăduie înainte de a 
trebui să ies pentru a fi pregătită. Echipa pare să fie oarbă 
în privinţa evenimentelor zilei. Sunt excitaţi cu toţii din 
cauza cinei. In districte sunt consideraţi destul de 
importanţi ca să ia parte, dar la Capitoliu nu sunt aproape 
niciodată invitaţi la evenimentele de mare prestigiu. În timp 
ce încearcă să ghicească felurile de mâncare, continui să 
văd înaintea ochilor cum e spulberat capul bătrânului. Nici 
măcar nu acord atenţie activităţii generale care mă are 
drept obiect până în clipa când sunt gata să plec şi mă 
privesc în oglindă. Tivul unei rochii fără bretele, de un roz 
palid, îmi atinge pantofii. Părul îmi e prins, dezgolindu-mi 
chipul, şi mi se revarsă pe spate într-o cascadă de bucle. 

Cinna vine în spatele meu şi îmi aranjează în jurul 
umerilor un şal argintiu, strălucitor. Îmi întâlneşte privirea 


în oglindă. 

— Îţi place? 

— E superbă. Ca de obicei, răspund. 

— Să vedem cum se asortează cu un zâmbet, îmi spune 
el cu blândeţe. 

E modul lui de a-mi aduce aminte că, peste un minut, vor 
reapărea camerele de luat vederi. Reuşesc să-mi salt 
colţurile buzelor. 

— Asta e. 

Când ne întâlnim ca să mergem cu toţii la dineu, îmi dau 
seama că Effie nu e în apele ei. Sunt sigură că Haymitch nu 
i-a povestit ce s-a întâmplat în piaţă. N-aş fi surprinsă dacă 
Porţia şi Cinna ar şti, dar se pare că există înţelegerea 
nerostită de a o ţine pe Effie în afara veştilor proaste. Însă 
nu durează mult până aflu despre ce e vorba. 

Effie trece în revistă orarul serii, apoi îl aruncă într-o 
parte. 

— Şi apoi, slavă Domnului, o să ne putem urca din nou cu 
toţii în tren, ca să plecăm de-aici, spune ea. 

— E ceva în neregulă, Effie? o întreabă Cinna. 

— Nu-mi place cum suntem trataţi. Inghesuiţi în 
camioane şi izolaţi de scenă. lar acum vreo oră m-am 
hotărât să dau un ocol clădirii Justiţiei. Ştiţi, sunt un fel de 
expert în design arhitectural, adaugă ea. 

— O, da, am auzit despre asta, spune Porţia, înainte ca 
tăcerea să se prelungească prea mult. 

— Aşa că tocmai aruncam o privire în jur, fiindcă ruinele 
din districte vor fi ultimul răcnet al modei anul ăsta, când 
au apărut doi Apărători ai Păcii care mi-au ordonat să mă- 
ntorc în cartierul nostru general. Unul dintre ei m-a împins 
efectiv cu ţeava armei! povesteşte Effie. 

Nu pot să nu mă gândesc că asta a fost urmarea directă 
a dispariţiei lui Haymitch, a lui Peeta şi a mea de mai 
devreme. Însă e într-adevăr liniştitor gândul că e posibil ca 
Haymitch să fi avut dreptate. Că nimeni n-a monitorizat 
domul plin de praf în timpul discuţiei noastre. Deşi fac pariu 
că acum îl monitorizează. 


Effie pare atât de nefericită încât o cuprind într-o 
îmbrăţişare spontană. 

— E îngrozitor, Effie. Poate n-ar trebui să mergem deloc 
la dineu. Cel puţin nu înainte de a-şi cere scuze. 

Ştiu că ea n-o să fie niciodată de acord cu aşa ceva, dar 
chipul i se luminează vizibil la auzul propunerii, al 
confirmării nemulțumirii sale. 

— Nu, mă descurc. |ine de slujba mea să fac faţă 
valurilor vieţii. Şi nu pot permite ca voi doi să vă rataţi cina, 
spune ea. Dar îţi mulţumesc pentru ofertă, Katniss. 

Effie ne aranjează în formaţie în vederea intrării. Mai 
întâi echipele pregătitoare, pe urmă ea, stiliştii, Haymitch. 
Eu şi Peeta încheiem cortegiul. 

Undeva, sub noi, orchestra începe să cânte. Când primul 
rând al micii noastre procesiuni o porneşte în josul 
treptelor, eu şi Peeta ne luăm de mână. 

— Haymitch spune că n-am avut nici un drept să ţip la 
tine. N-ai făcut nimic altceva decât să asculţi instrucţiunile 
lui, zice Peeta. Şi nu se poate afirma că eu nu ţi-am ascuns 
nimic în trecut. 

Imi aduc aminte ce şocată am fost când l-am auzit pe 
Peeta mărturisindu-şi dragostea pentru mine în faţa 
întregului Panem. Haymitch ştiuse şi nu-mi spusese nimic. 

— Cred că şi eu am făcut praf câteva lucruri după 
interviul ăla. 

— Numai o vază, spune el. 

— Şi mâinile tale. Insă nu mai are sens s-o facem, nu-i 
aşa? Să nu fim sinceri unul cu altul? răspund eu. 

— Nici un sens, încuviinţează Peeta. 

Stăm în capul scărilor, lăsându-i lui Haymitch un avans 
de cincisprezece trepte, aşa cum ne-a instruit Effie. 

— Aceea a fost într-adevăr singura dată când l-ai sărutat 
pe Gale? 

Sunt atât de uimită încât îi răspund. 

— Da. 

După toate cele petrecute azi, îl chinuieşte cu adevărat 
întrebarea asta? 


— Sunt cincisprezece. Haide, spune el. 

Un reflector cade asupra noastră şi afişez cel mai 
strălucitor zâmbet de care sunt în stare. 

Coborâm treptele şi suntem absorbiți de ceea ce devine 
o succesiune confuză de dineuri, ceremonii şi călătorii cu 
trenul. 'Toate zilele sunt la fel. Trezeşte-te. Imbracă-te. Treci 
prin mijlocul mulţimii care aclamă. Ascultă discursul în 
cinstea noastră. Răspunde printr-un discurs de mulţumire, 
redus acum la cel impus de Capitoliu, fără nici o adăugire 
personală. Uneori un tur rapid: o întrezărire a mării în 
unele districte, păduri impunătoare în altele, fabrici 
hidoase, lanuri de grâu, rafinării urât mirositoare. Pune-ţi 
hainele de seară. Participă la dineu. Trenul. 

In timpul ceremoniilor avem un aer solemn şi respectuos, 
dar suntem întotdeauna uniţi, ţinându-ne de mână sau de 
braţ. La dineuri ne arătăm dragostea frizând delirul. Ne 
sărutăm, dansăm, suntem surprinşi când încercăm să ne 
furişăm afară ca să fim singuri. In tren ne simţim de-a 
dreptul mizerabil încercând să evaluăm efectele atitudinii 
noastre. 

Chiar şi fără ca adaosurile noastre personale la 
discursuri să declanşeze disidenţa - nu e nevoie să mai 
spun că acelea din Districtul 11 au fost cenzurate înainte ca 
evenimentul să fie difuzat - se poate simţi ceva în aer, 
zgomotul fierturii în clocot înainte de a da în foc. Nu peste 
tot. Unele mulţimi par animale de povară istovite, o senzaţie 
pe care ştiu că o stârneşte de obicei Districtul 12 în timpul 
ceremoniilor dedicate învingătorilor. Dar în alte districte - 
mai ales în 8, 4 şi 3 - apariţia noastră aşterne pe chipurile 
oamenilor o sinceră exaltare, iar sub exaltare e mânia. Îmi 
scandează numele ca şi cum ar fi mai degrabă un strigăt de 
răzbunare decât o ovaţie. Când Apărătorii Păcii pătrund 
într-o mulţime nesupusă, încercând s-o liniştească, lumea se 
înghesuie către ei în loc să se retragă. Şi ştiu că nu pot face 
nimic pentru a schimba asta. Nici o demonstraţie de 
dragoste, oricât de credibilă, nu va abate acest val. Dacă 


am luat în mână acele bobiţe otrăvite într-un act de nebunie 
temporară, atunci şi oamenii aceştia vor adopta nebunia. 

Cinna începe să-mi strâmteze hainele pe talie. Echipa 
pregătitoare îşi face griji din cauza cearcănelor de sub ochii 
mei. Effie se apucă să-mi dea somnifere, dar n-au nici un 
efect, sau nu au un efect mulţumitor. Adorm numai ca să fiu 
trezită de coşmarurile ce au sporit în număr şi în 
intensitate. Peeta îşi petrece o mare parte a nopţii 
cutreierând prin tren şi mă aude ţipând când încerc să mă 
smulg din confuzia stârnită de medicamentele care îmi 
prelungesc pur şi simplu visele cumplite. Reuşeşte să mă 
trezească şi să mă calmeze. Pe urmă se urcă în pat şi mă 
ţine în braţe până ce adorm din nou. După aceea, refuz 
pastilele. Reuşim să facem faţă întunericului aşa cum ne-am 
descurcat în arenă, unul în braţele celuilalt, păzindu-ne de 
pericolele ce pot apărea în orice clipă. Nu se mai întâmplă 
nimic altceva, dar aranjamentul nostru devine în curând 
subiect de bârfă în tren. 

Perfect. Poate ajunge şi la urechile preşedintelui Snow, 
mă gândesc când aflu asta de la Effie. li spun că vom face 
eforturi ca să fim mai discreţi, dar nu mişcăm nici un deget. 

Aparițiile consecutive din districtele 2 şi 1 sunt cumplite, 
în felul lor aparte. Atât Cato, cât şi Clove, tributurile din 2, 
ar fi reuşit să se întoarcă acasă dacă eu şi Peeta am fi dat 
greş. Şi i-am ucis eu însămi pe Glimmer, pe fata din Unu şi 
pe băiatul din acelaşi district. In timp ce mă străduiesc să 
nu-i privesc familia, aflu că se numea Marvel. Cum de n-am 
ştiut-o niciodată? Presupun că înainte de Jocuri n-am dat 
atenţie, iar după aceea n-am vrut s-o aflu. 

În momentul când ajungem la Capitoliu, suntem 
disperaţi. Aparițiile în faţa mulţimii care ne adoră nu se mai 
sfârşesc. Nu există nici un pericol de a stârni o revoltă aici, 
printre privilegiați, printre oamenii ale căror nume nu sunt 
niciodată plasate în bolurile pentru extragere, ai căror copii 
nu mor niciodată pentru presupusele crime comise cu 
generaţii în urmă. Nu trebuie să convingem pe nimeni din 
Capitoliu de dragostea noastră, dar păstrăm speranţa firavă 


că încă am mai putea ajunge la unii dintre cei pe care n-am 
reuşit să-i convingem în districte. Indiferent ce-am face 
pare să fie prea puţin şi să vină prea târziu. 

Când ne întoarcem în vechilul nostru sediu din Centrul 
de Antrenament, eu sunt cea care sugerează o cerere în 
căsătorie în public. Peeta e de acord, însă dispare apoi în 
camera lui vreme îndelungată. Haymitch mă sfătuieşte să-l 
las singur. 

— M-am gândit că şi-o dorea oricum, spun eu. 

— Nu aşa, zice el. Voia să fie de-adevăratelea. Mă întorc 
în camera mea şi zac sub pături, încercând să nu mă 
gândesc nici la Gale şi nici la nimic altceva. 

In noaptea aceea, pe scena din faţa Centrului de 
Antrenament, ne croim cu efervescenţă drumul printr-un 
şir de întrebări. Caesar Flickerman - în costumul lui 
pâlpâitor, de un albastru întunecat, cu părul, pleoapele şi 
buzele vopsite într-un bleu palid - ne călăuzeşte ireproşabil 
de-a lungul interviului. Când ne întreabă despre viitor, 
Peeta se lasă într-un genunchi, îşi deschide inima şi mă 
imploră să ne căsătorim. Eu accept, fireşte. Caesar e 
copleşit, spectatorii din Capitoliu sunt isterici, instantaneele 
mulțimilor din întreg Panemul arată o ţară îmbătată de 
fericire. 

Preşedintele Snow în persoană ne face o vizită surpriză 
şi ne felicită. Strânge mâna lui Peeta şi îl bate aprobator pe 
umăr. Pe mine mă îmbrăţişează, învăluindu-mă în mirosul 
de sânge şi de trandafiri şi îmi depune pe obraz un sărut 
pufos. Pe urmă se retrage, cu degetele înfipte în braţele 
mele, cu chipul zâmbitor privind către mine. Îndrăznesc să 
ridic din sprâncene. Ele întreabă ceea ce buzele nu sunt în 
stare. Am reuşit? A fost suficient? A fost de-ajuns că am 
abandonat totul, că am intrat în joc, că am făgăduit să mă 
mărit cu Peeta? 

Imi răspunde cu o clătinare aproape imperceptibilă a 
capului. 


Capitolul 6 


ÎN ACEA UNICĂ MIŞCARE FIRAVĂ văd pierirea 
speranţei, începutul distrugerii a tot ce îmi e drag pe lume. 
Nu pot ghici ce formă va lua pedeapsa mea, cât de amplă va 
fi plasa azvârlită, dar, totul odată încheiat, probabil că nu va 
mai rămâne nimic. Aşa stând lucrurile, s-ar putea crede că 
în clipa de faţă ar trebui să mă aflu în cea mai neagră 
disperare. lată partea stranie. Cea mai puternică senzaţie 
pe care o am e de uşurare. Fiindcă pot renunţa la acest joc. 
Fiindcă întrebarea dacă voi avea sau nu succes în această 
aventură şi-a primit răspunsul, deşi e vorba despre un nu 
răsunător. Dacă vremurile disperate cer măsuri disperate, 
atunci sunt liberă să acţionez cu toată disperarea pe care o 
doresc. 

Numai că nu aici, nu încă. E esenţial să mă întorc în 
Districtul 12, fiindcă partea cea mai importantă a oricărui 
plan le va include pe mama şi pe sora mea alături de Gale şi 
de familia lui. Şi de Peeta, dacă îl pot convinge să vină cu 
noi. Il adaug pe Haymitch pe listă. Aceştia sunt oamenii pe 
care trebuie să-i iau cu mine când fug în sălbăticie. Cum o 
să-i conving, unde o să mergem în toiul iernii, de ce-o să fie 
nevoie ca să scăpăm din captivitate sunt întrebări la care n- 
am răspuns. Dar cel puţin acum ştiu ce am de făcut. 

Aşa că, în loc să cad la pământ şi să plâng, mă pomenesc 
stând cu capul mai sus şi având mai multă încredere în 
mine decât în ultimele săptămâni. Deşi oarecum dement, 
zâmbetul meu nu e silit. Şi intru fără nici o dificultate în 
postura fetei - aproape - catatonice - de - încântare când 
Preşedintele cere să se facă linişte şi întreabă: 

— Ce-aţi zice dacă le-am face nunta chiar aici, la 
Capitoliu? 

Caesar Flickerman e curios dacă s-a gândit la o dată 
anume. 

— Oh, înainte de a stabili data, am face bine să lămurim 
lucrurile cu mama ei, răspunde preşedintele. Spectatorii 


izbucnesc în hohote de râs, şi el mă cuprinde cu braţul. 
Poate, dacă toată ţara şi-o pune în gând, reuşim să te 
mărităm înainte de-a împlini treizeci de ani. 

— Probabil va trebui să daţi o nouă lege, spun eu, 
chicotind. 

— Dacă de asta e nevoie, ripostează el, binedispus, 
căpătând un aer conspirativ. 

Oh, ce bine ne distrăm noi doi împreună! 

Organizată în sala de banchete a vilei preşedintelui 
Snow, petrecerea n-are egal. Tavanul înalt de doisprezece 
metri a fost transformat într-un cer al nopţii, iar stelele 
arată exact ca acasă. Imi închipui că se văd la fel când le 
priveşti din Capitoliu, dar cine ar putea şti? In oraşe 
întotdeauna atât de multă lumină încât de aici nu poţi zări 
niciodată stelele. Muzicanţii plutesc la jumătatea distanţei 
dintre podea şi plafon - pe ceea ce seamănă cu nişte nori 
albi, pufoşi -, dar nu reuşesc să văd ce îi susţine în aer. 
Tradiţionalele mese pentru cină au fost înlocuite cu 
nenumărate canapele şi scaune  capitonate, unele 
înconjurând o serie de şeminee, iar altele aflându-se alături 
de grădini cu flori înmiresmate sau de iazuri pline cu peşti 
exotici, aşa că oaspeţii pot mânca, bea şi face orice le este 
pe plac bucurându-se de cel mai desăvârşit confort. In 
centrul încăperii se află o zonă întinsă, acoperită de dale, 
care serveşte drept orice, de la ring de dans sau scenă pe 
care se perindă actorii până la un simplu alt loc unde se 
învălmăşesc petrecăreţii în costume flamboaiante. 

Dar adevărata vedetă a serii e mâncarea. De-a lungul 
pereţilor se înşiră mese încărcate cu delicatese. 'Ioate 
lucrurile la care te-ai putea gândi, plus altele, care nu ţi-au 
trecut niciodată prin minte, stau în aşteptare. Vaci întregi, 
fripte, şi porci, şi capre încă învârtindu-se în proţap. 
Platouri imense cu carne împănată cu fructe aromate şi cu 
miez de nucă. Creaturi ale oceanului înotând în suc de 
fructe sau implorând să fie înmuiate în fierturi cu mirodenii. 
Nenumărate soiuri de brânză, de pâine, de legume, de 


dulciuri, cascade de vinuri şi râuri de alcool care pâlpăie în 
flăcări. 

Apetitul mi-a revenit odată cu dorinţa de a riposta. După 
săptămâni întregi în care m-am simţit prea îngrijorată ca să 
pot mânca, sunt moartă de foame. 

— Vreau să gust din tot ce e în încăpere, îi spun lui Peeta. 

Il văd încercând să-mi desluşească expresia feţei, să-mi 
înţeleagă schimbarea. De vreme ce nu ştie că preşedintele 
Snow e de părere c-am dat greş, nu poate presupune decât 
că, după părerea mea, am reuşit. Poate şi că sunt cu 
adevărat fericită de logodna noastră. Ochii îi reflectă 
nedumerirea, dar numai pentru o scurtă clipă, fiindcă 
suntem filmaţi. 

— Atunci ar fi bine s-o faci cu măsură, îmi spune. 

— OK, o să iau numai câte o înghiţitură din fiecare fel, zic 
eu. 

De hotărârea mea se alege aproape imediat praful, chiar 
la prima masă, pe care sunt vreo douăzeci de feluri de supă 
şi unde dau peste o licoare cremoasă de dovleac fiert, 
împestriţată cu nucă tăiată felii şi cu seminţe mici, negre. 

— Aş fi în stare să mănânc numai asta toată noaptea! 
exclam. 

Dar nu e aşa. Cedez din nou în faţa unei supe de un 
verde limpede, pe care n-o pot descrie decât ca având gust 
de primăvară şi apoi, încă o dată, când gust o alta, de un 
roz spumos, presărată cu zmeură. 

Apar chipuri, sunt rostite nume, se fac fotografii, 
sărutările ating uşor obrajii. După toate aparențele, broşa 
mea cu gaiţa-zeflemitoare a făcut senzaţie, ajungând la 
modă, fiindcă mai multe persoane vin să-mi arate podoabele 
lor. Pasărea mea a fost reprodusă pe cataramele curelelor, 
brodată pe revere de mătase sau chiar tatuată în părţile 
intime. Toată lumea vrea să poarte însemnul învingătorului. 
Imi pot imagina în ce hal îl înnebuneşte asta pe 
preşedintele Snow. Dar ce pot face eu? Jocurile au fost un 
succes aici, unde fructele de pădure n-au reprezentat decât 


simbolul unei fete disperate, care încerca să-şi salveze 
iubitul. 

Eu şi Peeta nu facem nici un efort pentru a căuta 
companie, dar suntem căutaţi fără încetare. Suntem acea 
parte a petrecerii pe care nu vrea s-o scape nimeni. Mă 
port ca şi cum aş fi încântată, dar aceşti oameni din 
Capitoliu nu mă interesează câtuşi de puţin. Nu fac altceva 
decât să mă distragă de la mâncare. 

Fiecare masă scoate la iveală tentaţii noi şi, în ciuda 
regimului meu restrictiv de o-înghiţitură-din-fiecare-fel, 
stomacul începe să mi se umple cu repeziciune. lau o mică 
pasăre friptă, muşc din ea, şi limba îmi e inundată de suc de 
portocale. Delicios. Dar îl fac pe Peeta să mănânce restul, 
fiindcă vreau să continui doar să gust şi îmi repugnă ideea 
de a arunca mâncarea, aşa cum văd că fac atât de mulţi, cu 
atâta nepăsare. După vreo zece mese sunt ghiftuită, şi n-am 
luat decât câte o îmbucătură din doar câteva dintre felurile 
de mâncare disponibile. 

Tocmai atunci dă peste noi echipa mea pregătitoare, 
incoerentă din cauza alcoolului consumat şi a extazului de a 
lua parte la un eveniment atât de important. 

— De ce nu mănânci? mă întreabă Octavia. 

— Am mâncat, dar nu mai încape nici măcar o 
înghiţitură. 

Râd cu toţii, de parcă aş fi spus cea mai mare prostie pe 
care au auzit-o vreodată. 

— Nimeni nu lasă asta să-l oprească! spune convins 
Flavius. 

Ne conduc la o masă pe care sunt pahare cu picior 
minuscule, pline cu un lichid transparent. 

— Beţi asta! 

Peeta ia unul, dând să soarbă, şi ei îşi pierd cumpătul. 

— Nu aici! ţipă Octavia. 

— Trebuie s-o faci acolo, spune Venia, arătând uşa care 
dă spre toalete. Sau o să verşi totul pe podea! 

Peeta se uită din nou la pahar pune totul cap la cap. 

— Vrei să spui că asta o să mă facă să vomit? 


Echipa mea pregătitoare râde isteric. 

— Bineînţeles, ca să poţi mânca în continuare, spune 
Octavia. Eu am fost deja de două ori acolo. Toată lumea o 
face, altfel cum s-ar putea distra la un ospăț? 

Rămân fără grai, holbându-mă la paharele frumoase, cu 
gândul la toate implicaţiile lor. Peeta îl pune pe al lui înapoi, 
pe masă, cu atâta precizie încât ai crede că ar putea detona 
vreun explozibil. 

— Haide, Katniss, vino să dansăm. Melodia coboară 
strecurându-se printre nori, şi el mă conduce departe de 
echipă şi departe de masă, pe ringul de dans. Acasă nu ştim 
decât foarte puţine dansuri, dintre cele care se potrivesc cu 
muzica de vioară şi de flaut şi pentru care e nevoie de mult 
loc. Dar Effie ne-a învăţat altele, care se bucură de 
popularitate în Capitoliu. Melodia e lentă - ca dintr-un vis -, 
aşa că Peeta mă cuprinde în braţe şi ne învârtim fără să 
facem, practic, nici un fel de paşi. Am putea dansa pe un 
platou pentru plăcinte. Păstrăm o vreme tăcerea. Pe urmă 
Peeta vorbeşte cu voce nefirească: 

— Intri în jocul lor, te gândeşti că poţi face faţă, că poate 
nu sunt chiar atât de răi, şi apoi îţi dai seama... 

Se întrerupe. 

Singurul lucru care îmi vine în minte sunt trupurile 
vlăguite ale copiilor de pe masa noastră din bucătărie, când 
mama le prescrie ceea ce părinţii nu le pot da. Mai multă 
mâncare. Acum, când suntem bogaţi, îi poate trimite acasă 
oferindu-le câteva alimente. Dar în trecut se întâmpla 
adesea să nu aibă ce îi da copilului care, oricum, nu mai 
putea fi salvat. lar aici, la Capitoliu, vomită pentru plăcerea 
de a-şi umple burţile iarăşi şi iarăşi. Nu din cauza unei boli 
a trupului sau a minţii, nici a mâncării alterate. Asta face 
toată lumea la o petrecere. E de aşteptat. Ţine de distracţie. 

Intr-o zi, când am trecut pe la Hazelle să-i las vânatul, 
Vick era acasă, bolnav, cu o tuse urâtă. Fiind din familia lui 
Gale, puştiul mănâncă mai bine decât nouăzeci la sută din 
restul Districtului 12. Insă a petrecut totuşi mai bine de 
cincisprezece minute povestind că au desfăcut o cutie cu 


sirop de porumb primită de Ziua Pachetelor, că şi-a pus 
fiecare câte o lingură plină peste pâine şi că probabil vor 
mai căpăta câte o porţie mai târziu, în cursul săptămânii. Şi 
că Hazelle a spus că ar putea pune un strop în cana cu ceai, 
ca să-i potolească tusea, dar că lui nu i se pare corect dacă 
nu primesc şi ceilalţi câte un pic. Dacă asta se întâmplă la 
Gale, cum e în celelalte case? 

— Peeta, ne-au adus aici să ne luptăm pe viaţă şi pe 
moarte pentru plăcerea lor, spun. Prin comparaţie, asta nu 
e, de fapt, nimic. 

— Ştiu. Ştiu. Numai că uneori nu mai pot suporta. Ajung 
în punctul în care... nu mai ştiu sigur ce-o să fac. Ilaceo 
clipă, apoi îmi şopteşte: Poate-am greşit, Katniss. 

— Când? 

— Când am încercat să liniştim spiritele în celelalte 
districte. 

Capul mi se întoarce rapid dintr-o parte într-alta, dar se 
pare că n-a auzit nimeni. Echipa de cameramani s-a dus pe 
două cărări la masa cu moluşte, iar cuplurile care dansează 
în jurul nostru sunt fie prea bete, fie prea preocupate de ele 
însele ca să ne dea vreo atenţie. 

— Imi pare rău, spune el. 

Ar fi cazul. Nu e locul potrivit pentru a da glas unor 
asemenea gânduri. 

— Păstrează asta pentru acasă, îl sfătuiesc. 

Chiar atunci apare Porţia, însoţită de un bărbat voinic, cu 
o înfăţişare vag familiară. Il prezintă drept Plutarch 
Heavensbee, noul şef al creatorilor-de-joc. Plutarch îl 
întreabă pe Peeta dacă mă poate răpi pentru un dans. Peeta 
îşi regăseşte expresia destinată camerelor şi mă cedează 
politicos, avertizându-l pe celălalt să nu se ataşeze prea 
mult. 

Nu vreau să dansez cu Plutarch Heavensbee. Nu vreau 
să-i simt mâinile, una lipită de a mea şi cealaltă pe şoldul 
meu. Nu sunt obişnuită să fiu atinsă de cineva, cu excepţia 
lui Peeta şi a familiei mele, şi, când e vorba despre 
creaturile pe care le doresc în contact cu pielea, îi situez pe 


creatorii-de-joc undeva mai prejos decât viermii. Dar el 
pare să simtă asta şi mă ţine aproape la o lungime de braţ 
distanţă în timp ce ne rotim pe podea. 

Pălăvrăgim despre petrecere, despre distracţii, despre 
mâncare, iar el face apoi o glumă despre evitarea punciului 
de când cu ultimele antrenamente. N-o înţeleg, dar pe 
urmă îmi dau seama că e chiar bărbatul care a dat înapoi, 
căzând în vasul cu punci, când am tras săgeata spre 
creatorii-de-joc, în timpul sesiunii de antrenament. Ei, n-a 
fost chiar aşa, am tras în mărul din gura purcelului lor fript. 
Dar i-am făcut să sară-n sus. 

— Oh, dumneata eşti cel care... 

Râd, amintindu-mi cum a căzut pe spate, împroşcând 
punciul din vas. 

— Da. Şi-o să fii încântată aflând că nu mi-am revenit 
niciodată, zice Plutarch. 

Vreau să subliniez că nici douăzeci şi două de tributuri 
nu-şi vor mai reveni vreodată de pe urma jocurilor la a 
căror creare a contribuit. Dar mă mulţumesc să spun 
altceva. 

— Bun. Anul ăsta eşti, aşadar, şeful creatorilor-de-joc? 
Trebuie să fie o mare onoare. 

— Intre noi fie vorba, n-au fost prea mulţi amatori, 
răspunde el. După cum au evoluat Jocurile, s-a dovedit că 
răspunderea e prea mare. 

Da, ultimul tip care-a avut funcţia asta e mort, cuget eu. 

Probabil ştie despre Seneca Crane, dar nu pare câtuşi de 
puţin îngrijorat. 

— Pregăteşti deja Jocurile Jubileului Pacificării? îl întreb. 

— Oh, da. Ei, la asta se lucrează, fireşte, de ani întregi. 
Arenele nu se construiesc într-o singură zi. Dar, ca să 
spunem aşa, s-a stabilit deja în ce va consta savoarea 
Jocurilor. Nu ştiu dacă mă crezi sau nu, dar în seara asta 
avem o întrunire pentru stabilirea strategiei, spune el. 

Face un pas în spate şi scoate din buzunarul vestei un 
ceas de aur cu lanţ. li saltă capacul, vede cât e ora şi se 
încruntă. 


— Va trebui să plec în curând. Răsuceşte ceasul astfel 
încât să-i pot zări cadranul. Începe la miezul nopţii. 

— Pare c-am târziu pentru..., încep să spun, însă ceva îmi 
distrage atenţia. 

Plutarch îşi plimbă degetul pe suprafaţa de cristal a 
geamului ceasului şi apare o imagine, pentru o singură 
clipă, strălucind ca în lumina unui bec. E o altă gaiţă- 
zeflemitoare. Aidoma celei de pe broşa prinsă de rochia 
mea. Numai că asta dispare. El închide ceasul cu un pocnet. 

— E foarte frumos, zic eu. 

— Oh, e mai mult decât frumos. E unicat, răspunde el. 
Dacă întreabă cineva de mine, spune că am plecat la 
culcare. Întrunirile trebuie să fie secrete, dar m-am gândit 
că nu risc nimic dacă-ţi spun. 

— Da. lţi păstrez secretul în siguranţă. Când ne 
strângem mâinile, se înclină uşor, un gest obişnuit aici, la 
Capitoliu. 

— Ei, Katniss, ne vedem la vară, la Jocuri. Cele mai bune 
urări cu ocazia logodnei şi mult noroc cu mama ta! 

— O să-mi prindă bine, spun. 

Plutarch dispare, şi eu rătăcesc prin mulţime, căutându-l 
pe Peeta, în timp ce oameni necunoscuţi mă felicită: pentru 
logodnă, pentru câştigarea Jocurilor, pentru alegerea 
rujului. Le răspund, dar gândul îmi e la Plutarch şi la ceasul 
lui frumos, unicat. Avea ceva straniu. Aproape clandestin. 
Dar de ce? Poate se teme c-o să-i fure cineva ideea de a 
pune pe cadranul unui ceas o gaiţă-zeflemitoare care se 
face nevăzută. Da, probabil că l-a costat o avere, şi acum nu 
poate arăta ceasul nimănui, de frică să nu facă altcineva 
vreo copie ieftină. Numai în Capitoliu. 

Il găsesc pe Peeta admirând o masă cu prăjituri sofisticat 
împodobite. Cofetarii au venit din bucătărie special ca să 
stea de vorbă cu el despre glazură şi aproape călcându-se 
unii pe alţii pe picioare şi înghesuindu-se să-i răspundă la 
întrebări. La cererea lui, ambalează un sortiment de 
prăjiturele pe care să le ia în Districtul 12, unde le poate 
studia munca în linişte. 


— Effie spunea că trebuie să fim în tren la ora unu. Mă 
întreb cât o fi ceasul, zice el, privind în jur. 

— E aproape miezul nopţii, îi răspund. 

lau cu degetele floarea de ciocolată de pe o prăjitură şi 
ciugulesc din ea, simţindu-mă cu mult deasupra preocupării 
pentru bunele maniere. 

— E timpul pentru mulţumiri şi urări de bun rămas, 
ciripeşte Effie alături de mine. 

In asemenea momente o ador pentru punctualitatea ei 
maniacală. li luăm pe Cinna şi pe Porţia, şi ea ne însoţeşte 
în jurul sălii - pentru a le spune la revedere tuturor 
persoanelor importante -, apoi ne mână către uşă. 

— N-ar trebui să-i mulţumim preşedintelui Snow? 
întreabă Peeta. E casa lui. 

— Oh, el nu e mare amator de petreceri. E prea ocupat, 
spune Effie. Am avut deja grijă să-i fie trimise mâine 
scrisorile şi darurile necesare. Aici eraţi! 

Effie îşi flutură uşor mâna către doi servitori din 
Capitoliu între care e proptit un Haymitch beat criţă. 

Călătorim pe străzile oraşului într-o maşină cu geamuri 
întunecate. In spatele nostru, o alta aduce echipele 
pregătitoare. Mulțimea în sărbătoare e atât de deasă încât 
înaintăm cu încetineală. Dar Effie a făcut din toate astea o 
ştiinţă, aşa că, exact la ora unu, urcăm din nou în trenul 
care părăseşte gara. 

Haymitch e depus în camera lui. Cinna comandă ceai şi 
ne aşezăm cu toţii în jurul mesei, în timp ce Effie îşi foşneşte 
hârtiile cu programul şi ne reaminteşte că turul nu s-a 
încheiat încă. 

— Trebuie să mai avem în vedere şi Festivalul Recoltei 
din Districtul 12. Aşa că propun să ne bem ceaiul şi să 
mergem direct în pat. 

Nimeni nu obiectează. 

Când deschid ochii, suntem în primele ore ale după- 
amiezii. Capul mi se odihneşte pe braţul lui Peeta. Nu-mi 
aduc aminte când a venit azi-noapte. Mă răsucesc având 
grijă să nu-l deranjez, dar el s-a trezit deja. 


— Nici un coşmar, spune. 

— Ce? întreb eu. 

— N-ai avut nici un coşmar, îmi răspunde. 

Are dreptate. Pentru întâia oară după mai multe ore, am 
dormit întreaga noapte. 

— Am avut totuşi un vis, spun, aducându-mi aminte. 
Urmăream o gaiţă-zeflemitoare prin pădure. Vreme 
îndelungată. Era Rue, de-adevăratelea. Adică, atunci când a 
cântat, vocea era a ei. 

— Unde te-a dus? întreabă el, îndepărtându-mi părul de 
pe frunte. 

— Nu ştiu. N-am ajuns niciodată, spun eu. Dar mă 
simţeam fericită. 

— Păi, dormeai ca şi cum ai fi fost fericită. 

— Peeta, cum se face că eu nu ştiu niciodată când ai tu 
coşmaruri? întreb. 

— Habar n-am. Cred că nici nu ţip, nici nu mă zvârcolesc, 
nici nu fac altceva. Mă trezesc pur şi simplu, paralizat de 
groază, zice el. 

— Ar trebui să mă trezeşti, spun, gândindu-mă cum îi 
stric eu somnul de două sau trei ori într-o noapte proastă şi 
cât timp îi trebuie ca să mă liniştească cu adevărat. 

— Nu e nevoie. În coşmaruri te pierd de obicei pe tine, 
povesteşte el. Sunt OK imediat ce-mi dau seama că eşti aici. 

Uf. Peeta rosteşte astfel de lucruri cu atâta nonşalanţă şi 
e ca şi cum aş primi o lovitură în stomac. Nu face altceva 
decât să-mi răspundă cu sinceritate. Nu mă presează ca să 
reacţionez la fel, ca să-i fac vreo declaraţie de iubire, dar eu 
mă simt totuşi groaznic, ca şi cum m-aş fi folosit de el într- 
un mod îngrozitor. Oare am făcut-o? Nu ştiu. Nu ştiu decât 
că, pentru prima oară, mă simt imorală fiindcă e aici, în 
patul meu. Ceea ce e o ironie, de vreme ce acum suntem 
logodiţi oficial. 

— O să fie mai rău acasă, când o să dorm din nou singur, 
spune el. 

Are dreptate, aproape c-am ajuns. 


Programul din Districtul 12 include dineul din seara asta, 
organizat în casa primarului Undersee, şi o întrunire în 
piaţă, în cinstea victoriei, în timpul Festivalului Recoltei de 
mâine. Sărbătorim întotdeauna Ziua Recoltei în ultima zi a 
Turneului Triumfal, dar asta înseamnă, de obicei, să iei 
masa acasă împreună cu câţiva prieteni, dacă ţi-o poţi 
permite. Anul ăsta o să fie o petrecere publică şi, cum este 
organizată din fondurile Capitoliului, toată lumea din 
district va avea burta plină. 

Cea mai mare parte a pregătirilor noastre se va 
desfăşura în casa primarului, de vreme ce ne întoarcem 
înfăşuraţi în blănuri în vederea apariţiei din exterior. Ne 
vom arăta în gară, pentru scurt timp, zâmbind şi făcând cu 
mâna în timp ce ne vom îngrămădi în maşină. N-o să reuşim 
nici măcar să ne vedem familiile înainte de dineu. 

Mă bucur că mergem în vila primarului, şi nu în clădirea 
Justiţiei, locul unde s-a ţinut comemorarea tatei şi unde m- 
au dus după extragere, pentru a-mi lua acel sfâşietor 
rămas-bun de la familie. În clădirea Justiţiei e mult prea 
multă tristeţe. 

Insă casa primarului Undersee îmi place, mai ales acum, 
când sunt prietenă cu fiica lui, Madge. Într-un anume fel, 
am fost prietene dintotdeauna. Prietenia e oficială de când 
a venit să-şi ia rămas-bun de la mine înainte de plecarea la 
Jocuri. Atunci mi-a dat broşa cu gaiţa-zeflemitoare, ca să-mi 
poarte noroc. După ce m-am întors acasă, am început să ne 
petrecem timpul împreună. S-a dovedit că şi Madge are de 
umplut o mulţime de ore. La început a fost oarecum 
stânjenitor, fiindcă nu ştiam ce să facem. Le-am auzit pe 
alte fete de vârsta noastră vorbind despre băieţi sau despre 
celelalte fete, sau despre haine. Eu şi Madge nu suntem 
bârfitoare, iar discuţiile despre îmbrăcăminte mă plictisesc 
de moarte. Dar, după câteva încercări ratate, am descoperit 
că îşi dorea din tot sufletul să meargă în pădure, aşa că am 
dus-o de vreo două ori şi i-am arătat cum se trage cu arcul. 
Ea se străduieşte să-mi dea lecţii de pian, dar mie îmi place 
cel mai adesea s-o ascult cântând. Uneori mâncăm 


împreună, în casa uneia dintre noi. Lui Madge îi place mai 
mult la mine. Părinţii ei par de treabă, dar cred că nu-i vede 
prea des. Tatăl trebuie să conducă Districtul 12, iar mama 
are migrene înfiorătoare, care o ţintuiesc în pat zile-n şir. 

— Poate ar trebui s-o duceţi la Capitoliu, i-am spus, în 
timpul uneia dintre crize. 

În ziua aceea nu cânta la pian, pentru că, deşi ne 
despărţeau două etaje, sunetul îi provoca dureri de cap 
mamei ei. 

— Fac pariu că acolo o pot vindeca. 

— Da, dar la Capitoliu nu mergi decât dacă eşti invitat, a 
spus Madge, cu un aer nefericit. Până şi privilegiile 
primarului sunt limitate. 

Când ajungem în casa tatălui ei, abia am timp să-mi 
îmbrăţişez prietena în grabă, fiindcă Effie mă zoreşte să urc 
la etajul doi, unde trebuie să mă pregătesc. După ce sunt 
dichisită şi îmbrăcată într-o rochie lungă, argintie, mai am 
totuşi o oră de pierdut înainte de începerea dineului, aşa că 
plec în căutarea lui Madge. 

Işi are dormitorul la primul etaj, alături de mai multe 
camere de oaspeţi şi de biroul tatălui ei. Imi strecor capul 
pe uşă vrând să-l salut pe primar -, dar încăperea e goală. 
Se aude sonorul monoton al televizorului şi mă opresc să 
văd imagini cu mine şi Peeta de la petrecerea de aseară, din 
Capitoliu. Dansând, mâncând, sărutându-ne. Asta rulează 
acum în fiecare casă din Panem. Probabil că publicul s-a 
plictisit de moarte de îndrăgostiţii din Districtul 12, născuţi 
sub o stea potrivnică. Sunt sigură că eu m-am plictisit. 

Dau să ies din cameră când un sunet de avertizare îmi 
atrage atenţia. Mă întorc şi zăresc ecranul televizorului 
întunecându-se. Pe urmă văd  licărind cuvintele 
„EVENIMENTE LA ZI DIN DISTRICTUL 8”. Ştiu, instinctiv, 
că asta nu e pentru ochii mei, că e o transmisie specială, 
numai pentru primar. Ar trebui să plec. Repede. Insă mă 
pomenesc apropiindu-mă de televizor. 

Apare o prezentatoare pe care n-am mai văzut-o 
niciodată. E o femeie cu părul cărunt şi cu voce răguşită, 


autoritară. Avertizează asupra continuei înrăutăţiri a 
situaţiei şi a lansării unei alerte de Gradul 3. In Districtul 8 
sunt trimise forţe suplimentare, şi producţia de materiale 
textile a fost întreruptă. 

Imaginea femeii e înlocuită de cea a pieţei centrale din 
Districtul 8. O recunosc fiindcă abia am fost acolo, 
săptămâna trecută. De acoperişuri încă mai sunt agăţate 
bannere pe care flutură chipul meu. Sub ele se desfăşoară o 
scenă de masă. Piaţa e ticsită de oameni, cu feţele ascunse 
de bucăţi de pânză sau de măşti artizanale, care urlă şi 
aruncă cu pietre. Clădirile sunt în flăcări. Apărătorii Păcii 
trag în mulţime, omorând la întâmplare. 

N-am mai văzut niciodată ceva asemănător, dar pot 
depune mărturie pentru un singur lucru. Asta e ceea ce 
numeşte preşedintele Snow o revoltă. 


Capitolul 7 


O TOLBĂ DE PIELE plină cu mâncare şi o sticlă cu ceai 
fierbinte. O pereche de mănuşi căptuşite cu blană uitate de 
Cinna. Trei rămurele rupte din copacii golaşi zăcând în 
zăpadă şi indicând direcţia în care mă îndrept. Asta las 
pentru Gale la locul nostru obişnuit de întâlnire în prima 
duminică de după Festivalul Recoltei. 

Îmi continui drumul prin frigul şi prin ceața pădurii, 
croind o cărăruie care nu-i va fi familiară lui Gale, însă 
picioarele mele găsesc drumul cu uşurinţă. Duce spre lac. 
Nu mai cred că vechiul nostru loc de întâlnire oferă 
intimitate şi am nevoie de asta şi de mai mult decât atât ca 
să-i pot dezvălui lui Gale secretele mele. Şi dacă nici măcar 
n-o să vină? Atunci n-o să am de ales şi o să risc să merg la 
el acasă în toiul nopţii. Sunt anumite lucruri pe care trebuie 
să le ştie... anumite lucruri pe care nu le pot înţelege fără 
ajutorul lui... 

Imediat ce am fost izbită de implicaţiile celor văzute la 
televizorul primarului Undersee, m-am îndreptat spre uşă şi 
am pornit-o de-a lungul coridorului. Exact la timp, pentru 
că el a urcat scările o clipă mai târziu. l-am făcut cu mâna. 

— O cauţi pe Madge? m-a întrebat, vorbindu-mi pe un 
ton prietenos. 

— Da, am răspuns, vreau să-i arăt rochia mea. 

— Ei, ştii unde o găseşti. 

Din biroul lui s-a auzit, chiar atunci, un alt semnal de 
avertizare. Faţa primarului a căpătat o expresie serioasă. 

— Scuză-mă, a spus. 

A intrat în birou şi a închis bine uşa. 

Am aşteptat pe culoar până când m-am liniştit. Mi-am 
amintit că trebuie să mă port normal. Pe urmă am găsit-o 
pe Madge în camera ei, în faţa măsuţei de toaletă, periindu- 
şi părul ondulat, blond. Purta aceeaşi rochie albă, frumoasă, 
din ziua extragerii. Mi-a văzut reflexia în spatele ei şi a 
zâmbit. 


— Uită-te la tine. Parcă ai veni direct de pe străzile 
Capitoliului. 

M-am apropiat mai mult. Am atins cu degetele gaiţa- 
zeflemitoare. 

— Până şi broşa mea vine acum tot de-acolo. Mulțumită 
ție, gaiţele-zeflemitoare sunt ultimul răcnet al modei din 
Capitoliu. Eşti sigură că n-o vrei înapoi? am întrebat-o. 

— Nu fi prostuţă, a fost un dar, a răspuns ea. Şi-a strâns 
părul la spate, legându-l cu o panglică festivă, aurie. 

— Oricum, de unde o ai? m-am interesat. 

— A fost a mătuşii mele, dar cred că e de mult timp în 
familie. 

— Gaiţa-zeflemitoare e o alegere stranie, am comentat. 
Adică, din cauza celor întâmplate în timpul revoltei. Cu 
gaiţele-limbute întorcându-se apoi împotriva Capitolului şi 
aşa mai departe. 

Gaiţele-limbute erau mutanţi, păsări mascul modificate 
genetic create de Capitoliu ca arme, pentru a-i spiona pe 
rebelii din districte. Puteau să memoreze şi să repete 
pasaje lungi din vorbirea omenească, aşa că erau trimise în 
zonele ocupate de rebeli ca să le reţină cuvintele şi să le 
redea apoi la Capitoliu. Răzvrătiţii şi-au dat seama şi le-au 
întors împotriva Capitoliului, trimiţându-le acasă încărcate 
cu minciuni. Când asta a ieşit la lumină, gaiţele-limbute au 
fost lăsate să moară. În câţiva ani, au dispărut din ţinuturile 
sălbatice, dar nu înainte de a se împerechea cu femele de 
sturz-zeflemitor, dând naştere unei specii cu totul diferite. 

— Dar gaiţele-zeflemitoare n-au fost niciodată o armă, a 
spus Madge. Nu sunt decât nişte păsări cântătoare. Nu-i 
aşa? 

— Da, cred că da, am răspuns. 

Dar nu e adevărat. Sturzul-zeflemitor e doar o pasăre 
cântătoare. Capitoliul nu a intenţionat niciodată ca să existe 
o creatură precum gaiţa-zeflemitoare. Nu s-a ţinut cont de 
capacitatea de adaptare la traiul în sălbăticie a gaiţei- 
limbute, de posibilitatea de a-şi lăsa moştenire codul 


genetic, de a prospera într-o nouă formă. Nu i s-a anticipat 
dorinţa de a trăi. 

Acum, când înaintez cu greu prin zăpadă, văd gaiţele- 
zeflemitoare ţopăind pe crengile din jur în timp ce ascultă 
cântecele altor păsări, le copiază şi le transformă apoi în 
altceva. Aşa cum se întâmplă întotdeauna, au darul de a-mi 
aduce aminte de Rue. Mă gândesc la visul pe care l-am avut 
în ultima noapte petrecută în tren, când am urmat-o, şi ea 
avea înfăţişarea unei gaiţe-zeflemitoare. Imi doresc să mai 
fi dormit încă puţin, ca să aflu unde încerca să mă ducă. 

Până la lac e ceva de mers, fără îndoială. Dacă se 
hotărăşte să vină pe urmele mele, Gale n-o să-şi folosească 
excesiv energia, care poate fi cheltuită cu mai mult folos în 
timpul vânătorii. A lipsit intenţionat de la dineul din casa 
primarului, cu toate că restul familiei a venit. Hazelle a spus 
că zăcea acasă, bolnav, ceea ce era evident o minciună. N- 
am reuşit să dau de el nici la Festivalul Recoltei. Vick mi-a 
povestit că plecase la vânătoare. Ceea ce era probabil 
adevărat. 

După vreo două ore, ajung la vechea casă de la marginea 
lacului. Poate „casă” e prea mult spus. E vorba despre o 
singură încăpere, un pătrat cu latura de vreo trei metri. 
După părerea tatei, cu mult timp în urmă existau o mulţime 
de clădiri - o parte dintre fundaţii mai sunt încă vizibile - şi 
oamenii veneau aici pentru distracţie sau ca să pescuiască. 
Casa asta a rezistat mai mult decât altele fiindcă totul e 
făcut din beton: podeaua, acoperişul, plafonul. Geamurile 
uneia dintre cele patru ferestre au rămas la locul lor, 
vălurite şi îngălbenite de scurgerea vremii. Nu există nici 
un soi de instalaţie de apă şi nici electricitate, dar şemineul 
e încă utilizabil, şi într-un colţ se află o stivă de lemne, 
adunate de tata cu ani în urmă. 

Aprind un mic foc, contând pe ceața care poate ascunde 
orice şuviţă de fum trădător. În timp ce se înteţeşte focul, 
dau deoparte zăpada strânsă sub ferestrele sparte 
folosindu-mă de mătura din nuiele pe care mi-a făcut-o tata 
când aveam vreo opt ani şi mă jucam acolo de-a gospodina, 


pe urmă mă aşez pe minusculul şemineu de beton, 
dezgheţându-mă lângă foc şi aşteptându-l pe Gale. 

Apare după un timp surprinzător de scurt. Are un arc pe 
umăr şi de centură îi atârnă un curcan sălbatic peste care a 
dat probabil pe drum. Stă în cadrul uşii, parcă întrebându- 
se dacă să intre sau nu. [ine în mână punga de piele cu 
mâncare, nedesfăcută, sticla şi mănuşile lui Cinna. Daruri 
pe care n-o să le accepte, fiind furios din cauza mea. Ştiu 
exact ce simte. Eu nu i-am făcut acelaşi lucru mamei? 

II privesc în ochi. Sângele rece nu-i poate ascunde 
suferinţa, faptul că se simte trădat de logodna mea cu 
Peeta. Asta, întâlnirea noastră de astăzi, va fi ultima mea 
şansă de a face ceva ca să nu-l pierd pentru totdeauna. Ar fi 
nevoie de ore întregi ca să încerc să-i explic, dar chiar şi 
atunci s-ar putea să mă refuze. În schimb, intru direct în 
miezul apărării mele. 

— Preşedintele Snow m-a ameninţat personal că va pune 
să fii ucis, îi spun. 

Gale ridică uşor din sprâncene, dar nu-şi arată cu 
adevărat teama sau uimirea. 

— Mai are în vedere şi pe altcineva? 

— Ei, adevărul e că nu mi-a dat o copie a listei. Dar nu 
greşeşti presupunând că include ambele noastre familii. 

E suficient ca să-l aducă lângă foc. Se ghemuieşte în faţa 
şemineului, încălzindu-se. 

— În afara cazului când? 

— Acum în afara nici unui caz, răspund. 

E evident că asta cere mai multe explicaţii, dar n-am idee 
de unde să încep, aşa că mă mulţumesc să stau acolo, 
holbându-mă posomorâtă la foc. 

După aproximativ un minut, Gale rupe tăcerea. 

— Ei, mulţumesc pentru avertizare. 

Mă întorc spre el, gata să mă răstesc, dar îi surprind 
licărul din privire. Mă detest fiindcă surâd. Nu e un moment 
amuzant, dar presupun că e vorba despre prea multe ca să 
i le arunci cuiva pe cap dintr-odată. O să fim distruşi cu 
toţii, indiferent ce s-ar întâmpla. 


— Ştii, eu am un plan. Ă 

— Da, şi fac pariu că e extraordinar, zice el. Imi azvârle 
mănuşile în poală. Poftim. Nu vreau mănuşile vechi ale 
logodnicului tău. 

— Nu e logodnicul meu. Asta face parte din scenariu. Şi 
mănuşile nu sunt ale lui. Sunt ale lui Cinna, îi spun. 

— Atunci dă-mi-le înapoi, zice el. Şi le pune, îşi îndoaie 
degetele şi dă aprobator din cap. Măcar o să mor 
bucurându-mă de confort. 

— Asta-i o variantă optimistă. Fireşte, tu nu ştii ce s-a- 
ntâmplat. 

— S-auzim, spune el. 

Mă hotărăsc să-ncep cu noaptea încoronării mele şi a lui 
Peeta ca învingători în Jocurile Foamei, când m-a avertizat 
Haymitch în privinţa furiei Capitoliului. Îi povestesc despre 
neliniştea care s-a ţinut scai de mine chiar şi după 
întoarcerea acasă, despre vizita preşedintelui Snow, despre 
oamenii ucişi în Districtul 11, despre tensiunea din mijlocul 
mulțimilor, despre ultimul efort care a fost logodna, despre 
semnul dat de preşedinte că nu fusese suficient, despre 
certitudinea mea că va trebui să plătesc. A 

Gale nu mă întrerupe nici măcar o singură dată. În timp 
ce vorbesc, îşi îndeasă mănuşile în buzunar şi îşi face de 
lucru pregătind o masă pentru noi doi din mâncarea adusă 
în punga de piele. Prăjeşte pâinea peste care pune apoi 
brânză, curăţă merele de seminţe, pune castanele pe foc să 
se rumenească. li privesc mâinile, degetele frumoase, 
îndemânatice. Pline de cicatrice - aşa cum erau şi ale mele 
înainte de a-mi fi şters Capitoliul toate semnele de pe piele 
-, dar puternice şi iuți. Mâini care au puterea de a extrage 
cărbunele, dar cărora nu le lipseşte precizia necesară 
pentru instalarea unei capcane delicate. Mâini în care am 
încredere. 

Mă întrerup şi iau o înghiţitură de ceai înainte de a-i 
povesti despre întoarcerea acasă. 

— Ei, chiar c-ai încurcat lucrurile, spune el. 

— Nici măcar nu ţi-am povestit tot. 


— Am auzit destule pentru moment. Hai să sărim la 
planul ăla al tău. 

Respir adânc. 

— Pugim. 

— Ce? mă întreabă. 

Asta l-a luat într-adevăr prin surprindere. 

— Plecăm în pădure şi fugim ca să ne salvăm vieţile, spun 
eu. 

Expresia feţei lui e indescifrabilă. O să râdă de mine, o 
să-mi respingă propunerea, considerând-o o prostie. Mă 
ridic, agitată, pregătindu-mă pentru o ceartă. 

— Şi tu ai spus că ne-am putea descurca! În dimineaţa 

extragerii. Ai spus... 
__ Face un pas spre mine şi mă simt săltată de la pământ. 
Incăperea se învârteşte şi trebuie să-mi strâng braţele în 
jurul gâtului lui Gale ca să am un punct de sprijin. El râde, 
fericit. 

— Hei! protestez, dar râd şi eu. 

Gale mă lasă jos, dar nu-mi dă drumul din strânsoare. 

— OK, să fugim, spune el. 

— Serios? Nu crezi că sunt nebună? O să vii cu mine? 

O parte din greutatea zdrobitoare începe să se ridice, 
mutându-se pe umerii lui Gale. 

— Cred că eşti nebună, şi totuşi o să vin cu tine, îmi 
răspunde. 

Vorbeşte serios. Nu numai că vorbeşte serios, dar ideea i 
se pare bine-venită. 

— O putem face. Ştiu că putem. Să plecăm de aici şi să 
nu ne mai întoarcem niciodată! 

— Eşti sigur? îl întreb. Pentru că o să fie greu, cu copiii şi 
tot restul. Nu vreau să merg opt kilometri prin pădure şi 
să... 

— Sunt sigur. Sunt complet, pe de-a-ntregul, sută la sută 
sigur. 

Işi apleacă fruntea, sprijinindu-şi-o de a mea, şi mă trage 
mai aproape. Pielea lui, întreaga lui fiinţă radiază, 
dogoritoare, fiindcă e atât de aproape de foc, şi eu închid 


ochii, impregnându-mă de căldura lui. Respir sorbind 
mirosul de piele umezită de zăpadă, de fum şi de mere, 
mirosul zilelor friguroase de iarnă pe care le-am trăit 
împreună înainte de Jocuri. Nu încerc să mă îndepărtez. 
Oricum, de ce aş face-o? Vocea lui coboară până la o şoaptă. 

— 'Te iubesc. De asta. 

Pentru mine, astfel de lucruri vin întotdeauna pe 
neprevăzute. 'Totul se petrece atât de repede. Acum propui 
un plan de evadare şi, o clipă mai târziu..., ţi se cere să te 
descurci într-o asemenea situaţie. Răspunsul meu e, 
probabil, cel mai cumplit cu putinţă: 

— Ştiu. 

Sună groaznic. Ca şi cum aş afirma că el nu se poate 
împiedica să mă iubească, dar eu nu simt, în schimb, nimic. 
Gale dă să se retragă, dar întind mâna şi îl rețin. 

— Ştiu! Şi tu... tu ştii ce-nsemni pentru mine. Nu e 
suficient. Se desprinde din strânsoarea mea. 

— Gale, acum nu mă pot gândi la nimeni în felul ăsta. De 
când a fost strigat numele lui Prim la extragere, în fiecare zi 
şi în fiecare minut în care sunt trează mă gândesc doar cât 
îmi e de frică. Şi nu pare să mai rămână loc pentru nimic 
altceva. Poate o să fie altfel dacă reuşim să ajungem într-un 
loc unde să ne simţim în siguranţă. 

Il văd ascunzându-şi dezamăgirea. 

— Atunci o să plecăm. Şi vom afla. 

Se întoarce din nou spre foc, unde castanele încep să se 
ardă. Le scoate din vatră cu câte un bobârnac. 

— O să fie nevoie de ceva timp ca s-o conving pe mama. 

Cred că, oricum, Gale încă mai vrea să plece. Dar 
fericirea a zburat, lăsând în urmă o încordare mult prea 
familiară. 

— Aşa o să fie şi cu mama. Va trebui s-o fac să vadă 
motivul. S-o duc pe un drum lung. Să mă asigur că-nţelege 
că nu vom supravieţui altminteri. 

— O să-nţeleagă. M-am uitat mult la Jocuri împreună ce 
ea şi cu Prim. N-o să te refuze, spune Gale. 

— Sper. 


Temperatura din încăpere pare să fi scăzut cu zece 
grade în câteva secunde. 

— Adevărata problemă o să fie Haymitch. 

— Haymitch? Gale lasă baltă castanele. Doar n-o să-i ceri 
să vină cu noi? 

— Trebuie, Gale. Nu-i pot lăsa aici pe el şi pe Peeta, 
pentru că... Fruntea lui încruntată îmi taie vorba. Ce e? 

— Scuză-mă. Nu mi-am dat seama cât de mare e grupul 
nostru, se răsteşte el. 

— [Îi vor tortura până la moarte, încercând să afle unde 
sunt eu, spun. 

— Dar familia lui Peeta? Ai lui nu vor veni nicidecum. De 
fapt, probabil că vor fi nerăbdători să ne toarne. Şi sunt 
sigur că el e destul de inteligent ca să-şi dea seama de asta. 
Dacă se hotărăşte să rămână pe loc? ripostează el. 

Incerc să par indiferentă, dar vocea mi se frânge. 

— Atunci o să rămână. 

— L-ai lăsa în urmă? întreabă Gale. 

— Da, ca să le salvez pe Prim şi pe mama, răspund. 
Adică, nu! O să-l conving să vină. 

— Dar pe mine, pe mine m-ai abandona? Chipul lui Gale 
e acum dur ca o stâncă. Dacă, de exemplu, n-o s-o pot 
convinge pe mama să-i târască pe cei trei copii în sălbăticie, 
în toiul iernii. 

— Hazelle n-o să refuze. O să-şi dea seama care e 
raţiunea, spun eu. 

— Să presupunem că n-o să priceapă, Katniss. Ce-o să 
facem atunci? insistă el. 

— Atunci va trebui s-o sileşti, Gale. Crezi c-am inventat 
toată povestea asta? 

Acum ridic şi eu vocea, plină de furie. 

— Nu. Nu ştiu. Poate preşedintele nu face altceva decât 
să te manipuleze. Adică pune la cale nunta ta. Ai văzut cum 
a reacţionat mulţimea din Capitoliu. Nu cred că-şi poate 
permite să te ucidă. Nici pe Peeta. Cum ar scăpa cu faţa 
curată din asta? 


— Ei, cu o revoltă în Districtul 8, nu cred că pierde prea 
mult timp alegând tortul meu de nuntă! strig eu. 

Vreau să-mi retrag cuvintele chiar în clipa când mi se 
dezlipesc de buze. Işi fac imediat efectul asupra lui Gale - 
năvala sângelui în obraji, strălucirea din ochii lui cenuşii. 

— E o revoltă în Opt? mă întreabă pe şoptite. 

Incerc să dau înapoi. 

— Nu ştiu dacă e într-adevăr o revoltă. E mai degrabă 
agitaţie. Oamenii sunt ieşiţi în stradă..., încep eu. 

Gale mă înşfacă de umeri. 

— Ce-ai mai văzut? 

— Nimic! Nu personal. Am auzit doar câte ceva. Dar e 
târziu, e prea târziu, ca de obicei. Cedez şi îi povestesc. 

— Am văzut ceva la televizorul primarului. N-ar fi trebuit 
să văd eu. Era multă lume, şi flăcări, şi Apărătorii Păcii 
trăgeau în oameni, dar ei ripostau... 

Imi muşc buzele şi mă străduiesc să continui descrierea 
scenei. În schimb, rostesc cu voce tare cuvintele care mă 
rod pe dinăuntru. 

— Şi e vina mea, Gale. Din cauza gestului meu din arenă. 
Dacă m-aş fi sinucis cu fructele alea, nu s-ar fi întâmplat 
nimic din toate astea. Peeta s-ar fi întors acasă şi ar fi 
supravieţuit, şi toţi ceilalţi ar fi fost în siguranţă. 

— În siguranţă ca să ce? întreabă el, pe un ton mai 
blând. Ca să moară de foame? Ca să muncească precum 
sclavii? Ca să-şi trimită copiii la extragere? N-ai făcut nici 
un rău nimănui - le-ai oferit tuturor o ocazie. N-au nevoie 
decât de un dram de curaj ca s-o poată folosi. În mină se 
vorbeşte deja despre asta. Oamenii vor să lupte. Nu 
înţelegi? Se întâmplă! Se întâmplă în sfârşit! Dacă e o 
revoltă în Districtul 8, de ce n-ar fi şi aici? De ce n-ar fi 
pretutindeni? Asta s-ar putea petrece, lucrul pe care îl... 

— Incetează! Nu-ţi dai seama ce spui! Apărătorii Păcii 
din afara Districtului 12 nu sunt ca Darius, sunt mai răi 
chiar şi decât Cray! Vieţile oamenilor din district - pentru ei 
înseamnă mai puţin decât nimic! exclam eu. 


— De-aia trebuie să ne alăturăm luptei! îmi răspunde, cu 
asprime. 

— Nu! Trebuie să plecăm de aici, înainte de a fi ucişi, noi 
şi mulţi alţii! 

Strig din nou, dar nu înţeleg de ce face asta. De ce nu 
vede inevitabilul? 

Gale mă împinge, îndepărtându-mă brutal. 

— Atunci pleacă. Eu n-o să vin nici într-un milion de ani. 

— Adineauri erai încântat să pleci. Nu pricep cum poate 
fi o revoltă din Districtul 8 mai importantă decât plecarea 
noastră. Eşti pur şi simplu înnebunit pentru că... Nu, nu i-l 
pot arunca pe Peeta în faţă. Şi cum rămâne cu familia ta? 

— Cum rămâne cu toate celelalte familii, Katniss? Cele 
care nu pot fugi. Nu înţelegi? Acum nu mai poate fi vorba să 
ne salvăm pe noi. Nu şi dacă a început revolta! Gale scutură 
din cap, fără să-şi ascundă dezgustul faţă de mine. Ai putea 
să faci măcar atât. Imi aruncă la picioare mănuşile lui 
Cinna. M-am răzgândit. Nu mai vreau nimic fabricat la 
Capitoliu. 

Şi pleacă. 

Imi cobor privirea spre mănuşi. Nimic fabricat la 
Capitoliu? Asta se referea la mine? Crede că acum nu mai 
sunt decât un alt produs al Capitoliului şi, prin urmare, ceva 
care nu trebuie atins? Nedreptatea unei asemenea idei mă 
umple de furie, dar e amestecată cu teamă când mă 
gândesc ce nebunie aş putea săvârşi în continuare. 

Mă las să cad lângă foc, căutând disperată confortul ca 
să-mi pot plănui următoarea mişcare. 

Mă liniştesc cugetând că rebeliunile nu se pun la cale 
într-o singură zi. Gale nu poate vorbi cu minerii până 
mâine. Dacă reuşesc să ajung între timp la Hazelle, ea l-ar 
putea aduce pe calea cea bună. Dar nu pot s-o fac acum. 
Dacă el e acolo, o să-mi încuie uşa în nas. Poate la noapte, 
după ce adorm toţi ceilalţi... Hazelle munceşte adesea până 
târziu, punând la punct rufăria. M-aş putea duce atunci, aş 
putea să bat la fereastră şi să-i povestesc cum stau 
lucrurile, ca să-l împiedice pe Gale să facă vreo prostie. 


În minte îmi revine discuţia cu preşedinte Snow din 
biroul nostru. 

— Consilierii mei se temeau c-o să fii dificilă, dar n-ai o 
asemenea intenţie, nu-i aşa? 

— Aşa e. 

— Asta le-am spus şi eu. O fată care merge atât de 
departe ca să-şi salveze viaţa nu e interesată să se lepede 
de ea cu amândouă mâinile. 

Mă gândesc cum a trudit Hazelle din greu ca să-şi ţină 
familia în viaţă. În privinţa asta o să fie de partea mea, cu 
siguranţă, sau n-o să fie? 

Probabil că acum se apropie amiaza, iar zilele sunt atât 
de scurte. Dacă ai de ales, n-are rost să rămâi în pădure 
după lăsarea întunericului. Calc în picioare ce-a mai rămas 
din micul meu foc, strâng resturile de mâncare şi îmi îndes 
mănuşile lui Cinna în centură. Cred c-o să mă mai agăţ de 
ele o vreme. Pentru cazul că Gale îşi schimbă părerea. Mă 
gândesc la expresia feţei lui din clipa când le-a aruncat la 
pământ. Era atât de dezgustat de ele, de mine... 

Inaintez cu greu prin pădure şi ajung la fosta mea casă 
încă pe lumină. Discuţia cu Gale a fost, evident, o 
întâmplare nefericită, care îmi va pune piedici, dar sunt 
încă hotărâtă să-mi duc la îndeplinire planul de fugă din 
Districtul 12. Decid să-l caut acum pe Peeta. E straniu, dar, 
de vreme ce a văzut o parte din ceea ce am văzut şi eu în 
timpul turului, s-ar putea să fie mai uşor de convins decât 
Gale. Dau peste el chiar la ieşirea din Cartierul 
Învingătorilor. 

— Ai fost la vânătoare? mă întreabă. 

Nu e greu să-ţi dai seama că nu i se pare o idee bună. 

— Nu tocmai. Mergi în oraş? îl iscodesc. 

— Da. In seara asta sunt aşteptat să cinez cu familia mea. 

— Ei, aş putea să te-nsoţesc până acolo. 

Drumul din Cartierul Invingătorilor până în piaţă nu e 
prea circulat. E un loc destul de sigur ca să stăm de vorbă, 
dar se pare că nu izbutesc să scot nici un sunet. Propunea 
făcută lui Gale a fost un dezastru. Imi muşc buzele crăpate. 


Fiecare pas ne aduce tot mai aproape de piaţă. S-ar putea 
să nu mai am prea curând o altă ocazie. Răsuflu adânc şi las 
cuvintele să ţâşnească. 

— Peeta, dacă te-aş ruga să fugi din district împreună cu 
mine, ai face-o? 

El mă prinde de braţ, oprindu-mă locului. Nu trebuie să- 
mi privească faţa ca să-şi dea seama că vorbesc serios. 

— Depinde de ce mi-o ceri. _ 

— N-am reuşit să-l conving pe preşedintele Snow. În 
Districtul 8 e o revoltă. Trebuie să plecăm, îi răspund. 

— Când spui „să plecăm” te referi doar la noi doi? Nu. 
Cine altcineva ar mai trebui să vină? mă întreabă. 

— Familia mea. Ai tăi, dacă vor. Poate şi Haymitch. 

— Dar Gale? adaugă el. 

— Nu ştiu. S-ar putea să aibă alte planuri, îi spun. 

Peeta clatină din cap şi îmi adresează un zâmbet plin de 
milă. 

— Pariez că are. Sigur că da, Katniss. O să vin. Simt o 
uşoară tresărire de speranţă. 

— O să vii? 

— Da, dar nu cred nici măcar pentru o clipă că tuo să 
fugi, zice el. 

Imi eliberez braţul cu o smucitură. 

— Atunci nu mă cunoşti. Fii pregătit. Am putea pleca 
oricând. 

Mă pun din nou în mişcare, şi Peeta mă urmează la doi 
paşi distanţă. 

— Katniss! 

Nu mă opresc. Dacă el e de părere că ideea nu e bună, 
nu vreau s-o aflu, fiindcă nu mai am alta. 

— Katniss, opreşte-te! 

Dau cu piciorul într-o bucată murdară de zăpadă 
îngheţată din mijlocul potecii şi aştept să mă ajungă din 
urmă. Totul arată deosebit de urât din pricina prafului de 
cărbune. 

— O să vin într-adevăr, dacă aşa vrei tu. Mă gândesc c-ar 
fi mai bine să discutăm de-a fir a păr cu Haymitch. Să fim 


siguri că nu înrăutăţim lucrurile pentru toată lumea. Îşi 
saltă capul. Ce-i asta? 

Imi înalţ bărbia. Am fost atât de mistuită de propriile 
mele griji încât n-am remarcat zgomotul straniu care vine 
din piaţă. Un şuierat, zgomotul unor lovituri, răsuflarea 
unei mulţimi. 

— Haide, spune Peeta, cu chipul brusc înăsprit. Nu ştiu 
de ce, nu pot identifica sunetul, nu pot nici măcar să 
ghicesc ce se petrece. Dar, pentru el, înseamnă ceva rău. 

Când ajungem în piaţă, e clar că se întâmplă ceva, fiindcă 
oamenii sunt prea înghesuiți ca să priveşti printre ei. Peeta 
se urcă pe o ladă sprijinită de peretele cofetăriei şi îmi 
întinde mâna în timp ce-şi plimbă privirea pe deasupra 
pieţei. M-am cocoţat pe jumătate când mi se pune brusc în 
cale. 

— Dă-te jos. Pleacă de-aici! 

Vorbeşte în şoaptă, dar cu atâta insistenţă încât vocea îi e 
stridentă. 

— Ce e? întreb, încercând să urc cu forţa. 

— Du-te acasă, Katniss! Vin şi eu într-un minut, jur! 
spune el. 

Indiferent ce-ar fi, e groaznic. Mă smulg din mâna lui şi 
încep să-mi fac loc prin mulţime. Oamenii mă văd, îmi 
recunosc chipul, apoi par să intre în panică. Mâinile mă trag 
înapoi. Vocile şuieră. 

— Pleacă de-aici, fetiţo! 

— O să-nrăâutăţeşti lucrurile! 

— Ce-ai de gând? Vrei să-l omoare? 

Dar, în clipa asta, inima îmi bate atât de tare şi cu atâta 
sălbăticie încât abia dacă-i aud. Nu ştiu decât că, indiferent 
ce-ar aştepta în mijlocul pieţei, e pentru mine. Când reuşesc 
în sfârşit să pătrund în spaţiul gol, văd că am dreptate. Şi 
Peeta a avut dreptate. Şi vocile. 

Gale are încheieturile mâinilor legate de un stâlp de 
lemn. Curcanul sălbatic ucis mai devreme atârnă deasupra 
lui, cu un cui bătut în gât. Haina lui e aruncată alături, pe 
caldarâm, cămaşa îi e sfâşiată. E inconştient, căzut în 


genunchi, susţinut numai de frânghiile din jurul 
încheieturilor. Spatele lui nu mai e decât o bucată de carne, 
jupuită şi însângerată. 

Lângă el stă un bărbat pe care nu l-am mai văzut 
niciodată, dar îi recunosc uniforma. E a şefului Apărătorilor 
Păcii din district. Numai că el nu e bătrânul Cray. E un 
bărbat înalt, musculos, în pantaloni călcaţi la dungă. 

Fragmentele tabloului nu se leagă până când nu-i văd 
braţul ridicând un bici. 


Capitolul 8 


— NU! strig, făcând un salt înainte. 

E prea târziu ca să împiedic braţul să coboare şi ştiu, 
instinctiv, că nu voi avea puterea să-l opresc. În schimb, mă 
arunc direct între bici şi Gale. Mi-am azvârlit braţele în 
lături ca să protejez o cât mai mare parte a trupului mutilat, 
aşa că nu am cum să deviez lovitura. O primesc în plin pe 
obrazul stâng. ă 

Durerea e orbitoare şi instantanee. In faţa ochilor mi se 
încrucişează străfulgerări zigzagate de lumină şi cad în 
genunchi. O mână îmi cuprinde obrazul, iar cealaltă mă 
împiedică să mă prăbuşesc. Simt deja rana inflamându-se, 
simt umflătura închizându-mi ochiul. Dalele de sub mine 
sunt ude de sângele lui Gale, al cărui miros îngreunează 
aerul. ă 

— Opreşte-te! urlu. O să-l omori! Intrezăresc faţa 
agresorului. Dură, riduri adânci, o gură plină de cruzime. 
Păr cărunt ras aproape cu desăvârşire, ochii atât de negri 
încât par doar pupile, nas lung, drept, înroşit de aerul rece. 
Braţul puternic se înalţă iarăşi, cu privirea pironită asupra 
mea. Mâna îmi zboară la umăr, căutând cu sete o săgeată, 
dar armele mele sunt ascunse în pădure, fireşte. Strâng din 
dinţi în aşteptarea loviturii următoare. 

— Stai! latră o voce. 

Apare Haymitch, păşind peste un Apărător al Păcii căzut 
la pământ. E Darius. Din părul roşu de pe frunte îi iese un 
cucui imens, vineţiu. E fără cunoştinţă, dar respiră. Ce s-a 
întâmplat? A încercat să vină în ajutorul lui Gale înainte de 
sosirea mea? 

Haymitch îl ignoră şi mă saltă cu brutalitate în picioare. 

— Oh, excelent! Mâna i se înţepeneşte sub bărbia mea, 
ridicându-mi-o. Are o şedinţă foto săptămâna viitoare, 
pentru prezentarea rochiei de mireasă. Ce-o să-i spun 
stilistului ei? 


O sticlire de recunoaştere în ochii bărbatului cu biciul. 
Înfofolită din cauza frigului, cu faţa fără nici un fel de 
machiaj, cu părul îndesat neglijent sub haină, nu poate fi 
prea uşor s-o recunoşti în mine pe câştigătoarea ultimei 
ediţii a Jocurilor Foamei. Mai ales cu jumătate din faţă 
umflându-mi-se. Dar Haymitch a apărut la televizor ani de-a 
rândul şi trebuie să fie greu să-l dai uitării. Bărbatul îşi 
sprijină biciul pe şold. 

— A întrerupt pedepsirea unui infractor care şi-a 
recunoscut vina. 

La omul ăsta, totul - vocea lui poruncitoare, accentul 
ciudat - atrage atenţia asupra unei ameninţări periculoase, 
necunoscute. De unde-a venit? Din Districtul 11? Din Trei? 
Chiar din Capitoliu? 

— Nu mi-ar păsa nici dacă ar fi aruncat în aer 
blestemăţia aia de clădire a Justiţiei. Uită-te la obrazul ei! 
Crezi c-o să fie bun pentru aparatul de fotografiat peste o 
săptămână? mârâie Haymitch. 

Vocea celuilalt e încă rece, dar simt o uşoară umbră de 
îndoială. 

— Asta nu e problema mea. 

— Nu? Ei bine, amice, e gata să devină. Imediat ce ajung 
acasă, prima mea convorbire telefonică o să fie cu 
Capitoliul, spuse Haymitch. Ca să aflu cine te-a autorizat să 
faci praf faţa frumoasă a învingătoarei! 

— Tipul se ocupă de braconaj. Ce treabă are ea cu asta, 
oricum? întreabă Apărătorul Păcii. 

— E vărul ei - Peeta mă prinde acum de celălalt braţ, dar 
o face cu blândeţe -, iar ea e logodnica mea, aşa că, dacă 
vrei să ajungi la el, trebuie să treci peste noi amândoi. 

Poate suntem exact ceea ce trebuie. Singurii trei oameni 
din district care se pot opune astfel. Deşi e sigur că reuşita 
e temporară. Vor urma repercusiunile. Dar, pe moment, 
unicul lucru de care îmi pasă e să-l păstrez pe Gale în viaţă. 
Noul şef al oamenilor legii aruncă o privire spre echipa care 
îl susţine. Văd, uşurată, că au chipuri familiare, sunt 


prieteni vechi din Vatră. Judecând după expresiile lor, poţi 
spune că nu savurează spectacolul. 

Purnia, una dintre ei, care ia masa cu regularitate la Sae 
Unsuroasa, face băţoasă un pas înainte. 

— Domnule, cred că a primit numărul de lovituri impus 
pentru o primă infracţiune. În afara cazului când sentinţa 
pronunţată de dumneavoastră e moartea, care va fi dusă la 
îndeplinire de plutonul de execuţie. 

— Ăsta e protocolul standard aici? întreabă comandantul 
Apărătorilor Păcii. 

— Da, domnule, răspunde Purnia, şi mai mulţi dintre 
oamenii legii dau din cap, încuviinţând. 

Sunt sigură că, de fapt, nici unul dintre ei nu ştie, pentru 
că, în Vatră, ori de câte ori apare cineva cu un curcan 
sălbatic protocolul standard impune ca toată lumea să 
liciteze pentru un copan. 

— Foarte bine. Atunci ia-ţi vărul de-aici, fătuco. Şi, când 
îşi revine, aminteşte-i că data viitoare când mai vânează 
fără autorizaţie pe terenurile Capitoliului o să alcătuiesc eu 
însumi plutonul de execuţie. 

Şeful Apărătorilor Păcii şterge biciul cu mâna pe 
întreaga lungime, împroşcându-ne cu sânge. Pe urmă îl 
strânge rapid, înfăşurându-l în bucle ordonate, şi părăseşte 
piaţa. 

Majoritatea celorlalţi Apărători se aliniază în spatele lui, 
într-o formaţie dizgraţioasă. Un mic grup rămâne şi saltă 
trupul lui Darius, prinzându-l de mâini şi de picioare. Prind 
privirea Purniei şi mimez cuvântul „mulţumesc” înainte de 
plecarea ei. Nu-mi răspunde, dar sunt sigură c-a înţeles. 

— Gale! 

Mă răsucesc, şi mâinile mele încearcă, stângace, să-i 
dezlege nodurile din jurul încheieturilor. Cineva ne întinde 
un cuţit, şi Peeta taie frânghiile. Gale se prăbuşeşte la 
pământ. 

— Mai bine să-l ducem imediat la mama ta, propune 
Haymitch. 


Nu există nici un fel de targă, dar bătrâna de la taraba 
cu haine ne vinde scândura care-i serveşte drept tejghea. 

— Numai să nu spuneţi de unde-o aveţi, ne cere, 
împachetându-şi în grabă restul lucrurilor. 

Cea mai mare parte a pieţei s-a golit, frica fiind mai 
puternică decât mila. Dar, după cele întâmplate, nu-i pot 
reproşa nimănui nimic. 

Când reuşim să-l întindem pe Gale cu faţa-n jos pe 
scândură, n-au mai rămas decât o mână de oameni care să-l 
transporte. Haymitch, Peeta şi doi mineri din echipa lui îl 
ridică. 

Leevy, o fată care stă la câteva case distanţă de locuinţa 
mea din Filon, mă prinde de braţ. Mama i-a ţinut fratele mai 
mic în viaţă anul trecut, când s-a molipsit de pojar. 

— Aveţi nevoie de ajutor ca să-l salvaţi? Ochii ei cenuşii 
sunt plini de spaimă, dar are o privire hotărâtă. 

— Nu, dar poţi s-ajungi la Hazelle? S-o trimiţi la noi? o 
întreb. 

— Da, îmi răspunde, răsucindu-se pe călcâie. 

— Leevy! strig eu. N-o lăsa să-i aducă pe copii. 

— Nu. O să rămân eu cu ei, spune fata. 

— Mulţumesc! 

Inşfac haina lui Gale şi mă grăbesc să-i ajung din urmă 
pe ceilalţi. 

— Pune nişte zăpadă pe rana aia, îmi porunceşte 
Haymitch peste umăr. 

Imi umplu căuşul palmei şi îmi apăs zăpada pe obraz, 
amorţind o parte a durerii. Ochiul stâng îmi lăcrimează 
acum puternic şi, în lumina tot mai slabă, nu pot decât să 
merg pe urmele de cizme din faţa mea. 

Pe drum îi aud pe Bristel şi Thom, colegii lui Gale, 
punând cap la cap povestea celor întâmplate. Gale trebuie 
să se fi dus acasă la Cray, aşa cum a mai făcut de alte o sută 
de ori, ştiind că îi plătea întotdeauna bine pentru un curcan 
sălbatic. In loc de asta, a dat peste noul şef al Apărătorilor 
Păcii, al cărui nume trebuie să fie Romulus Thread, fiindcă 
au auzit pe cineva spunându-i astfel. Nimeni nu ştie ce s-a 


întâmplat cu Cray. A cumpărat votcă din Vatră chiar în 
dimineaţa asta, părând să fie încă la conducerea 
districtului, însă acum nu e de găsit nicăieri. Thread l-a 
arestat imediat pe Gale şi, fiindcă stătea acolo ţinând în 
braţe un curcan mort, bineînţeles că n-a putut spune prea 
multe ca să se apere. Vestea despre beleaua peste care 
dăduse s-a răspândit repede. A fost adus în piaţă, silit să-şi 
recunoască vinovăția şi condamnat la biciuire, sentinţă care 
trebuia executată imediat. Când am apărut eu, primise cel 
puţin patruzeci de bice. Leşinase după vreo treizeci. 

— Noroc că n-avea la el decât curcanul, spune Bristel. 
Dac-ar fi avut tot ce aduce de obicei, ar fi fost mult mai rău. 

— I-a spus lui Thread că l-a găsit când cutreiera prin 
Filon. A spus c-a sărit peste gard, şi el l-a străpuns cu un 
băț. Şi asta e tot o infracţiune. Dar, dacă ar fi ştiut că a fost 
în pădure, cu arme, l-ar fi omorât cu siguranţă, povesteşte 
Thom. 

— Ce s-a-ntâmplat cu Darius? întreabă Peeta. 

— După vreo douăzeci de bice, a ieşit în faţă, spunând că 
e de-ajuns. Numai că n-a făcut-o cu isteţime şi oficial, ca 
Purnia. L-a înşfăcat pe Thread de braţ şi el l-a pocnit în cap 
cu coada biciului. Nu-l aşteaptă nimic bun, zice Thom. 

— Nu sună prea bine pentru nici unul dintre noi, 
comentează Haymitch. 

Incepe ninsoarea, deasă şi umedă, îngreunând şi mai 
mult vederea. Mă împleticesc pe aleea către casa mea în 
urma celorlalţi, orientându-mă mai degrabă cu ajutorul 
auzului decât cu al văzului. Când se deschide uşa, o lumină 
aurie dă culoare zăpezii. Intră în scenă mama, care mă 
aştepta fără îndoială după o zi îndelungată de inexplicabilă 
absenţă. 

— Comandant nou, spune Haymitch şi ea îi răspunde 
dând scurt din cap, ca şi cum n-ar mai fi nevoie de nici o 
altă explicaţie. 

Sunt plină de venerație, aşa cum mi se întâmplă 
întotdeauna, când o văd transformându-se dintr-o femeie 
care mă cheamă pe mine să omor un păianjen într-o femeie 


imună la spaimă. Când îi este adus un bolnav sau un 
muribund... numai atunci mă gândesc că mama ştie cine 
este ea cu adevărat. Masa lungă din bucătărie e eliberată în 
câteva clipe, e acoperită cu o pânză albă, sterilă, şi Gale e 
săltat deasupra. Mama toarnă apă dintr-un ceainic într-un 
lighean, timp în care îi cere lui Prim să-i aducă leacurile din 
dulapul cu doctorii. lerburi uscate, tincturi şi flacoane 
cumpărate de la magazin. li privesc mâinile, degetele 
ascuţite la vârfuri fărâmiţând ceva, adăugând picături din 
altceva, punând totul în lighean. Înmoaie o bucată de pânză 
în lichidul fierbinte, dându-i lui Prim instrucţiuni ca să 
pregătească o a doua fiertură. 

Mama aruncă o privire spre mine. 

— Ţi-a spintecat ochiul? 

— Nu, nu e decât închis din cauza umflăturii, spun eu. 

— Pune mai multă zăpadă pe el, mă învaţă. 

Dar e evident că nu sunt o prioritate. 

— Îl poţi salva? o întreb. 

Ea păstrează tăcerea în timp ce stoarce pânza şi o lasă 
să atârne în aer, să se răcească într-un fel. 

— Nu-ţi face griji, zice Haymitch. Inainte de Cray, erau 
biciuiţi o grămadă de oameni. li aduceam întotdeauna la ea. 

Nu-mi amintesc vremurile de dinainte de Cray, când 
exista un comandant al Apărătorilor Păcii care abuza de 
bici. Dar mama trebuie să fi fost de vârsta mea şi să fi lucrat 
încă la spiţerie, împreună cu părinţii ei. Probabil că avea 
mâni de vindecătoare încă de pe-atunci. 

Incepe să spele carnea mutilată de pe spatele lui Gale, 
dar o face atingându-l cu foarte mare delicateţe. Mi-e 
greață, mă simt inutilă, şi zăpada rămasă îmi picură din 
mănuşă, formând o băltoacă pe podea. Peeta mă aşază pe 
un scaun şi îmi ţine o bucată de pânză umplută cu zăpadă 
proaspătă lipită de obraz. 

Haymitch le spune lui Bristel şi Thom să se ducă acasă şi 
îl văd îndesându-le monede în palmă înainte de plecare. 

— Nu ştiţi ce s-a-ntâmplat cu colegul vostru de echipă, le 
spune. 


Ei dau din cap şi acceptă banii. 

Soseşte Hazelle, cu răsuflarea tăiată şi cu obrajii aprinşi, 
cu zăpadă în păr. Fără nici un cuvânt, se aşază pe un 
taburet de lângă masă, ia mâna lui Gale şi o duce la buze. 
Mama nu e conştientă nici măcar de prezenţa ei. A intrat 
într-o lume aparte, care îi cuprinde numai pe ea şi pe 
pacient şi, din când în când, pe Prim. Noi, ceilalţi, putem 
aştepta. 

Chiar şi pentru mâinile ei experte e nevoie de mult timp 
ca să curețe rănile să pună la locul ei pielea zdrenţuită care 
mai poate fi salvată, s-o ungă cu o alifie şi să aplice bandaje 
lejere. Pe măsură ce e îndepărtat sângele, văd unde a căzut 
fiecare lovitură de bici şi o simt rezonând cu singura 
tăietură de pe faţa mea. Imi multiplic durerea o dată, de 
două ori, de patruzeci de ori şi nu pot decât să sper că Gale 
va rămâne inconştient. Dar cer prea mult, fireşte. Când îi 
sunt puse ultimele bandaje, printre buze i se strecoară un 
geamăt. Hazelle îi mângâie părul şi îi şopteşte ceva în timp 
ce mama şi Prim caută prin rezerva lor săracă de calmante, 
de genul celor accesibile numai doctorilor. Sunt greu de 
procurat, sunt scumpe şi întotdeauna solicitate. Mama 
trebuie să le păstreze pe cele mai puternice pentru cele mai 
cumplite dureri, dar care sunt acestea? Pentru mine e 
întotdeauna cumplit când apare durerea. Dacă ar fi pe 
mâna mea, toate calmantele ar dispărea într-o singură zi, 
pentru că nu sunt în stare să privesc suferinţa. Mama 
încearcă să le ţină pentru cei aflaţi într-adevăr pe moarte, 
ca să le uşureze plecarea din lume. 

De vreme ce Gale şi-a recăpătat cunoştinţa, ele aleg o 
fiertură dintr-un amestec de plante medicinale, pe care o 
poate bea. 

— N-o să fie de-ajuns, spun eu. 

Se holbează amândouă la mine. 

— N-o să fie de-ajuns. Ştiu cum se simte. Aia abia dacă te 
poate scăpa de-o durere de cap. 

— O s-o amestecăm cu sirop somnifer, Katniss, şi el o să 
reziste. Plantele sunt mai mult pentru inflamaţie..., dă 


mama să-mi explice, cu mult calm. 

— Dă-i medicamentul! 'Ţip la ea. Dă-i-l! Oricum, cine eşti 
tu ca să hotărăşti câtă durere poate suporta acum? 

Când îmi aude vocea, Gale începe să se agite, încercând 
să întindă mâna spre mine. Mişcarea îi umple bandajele de 
sânge proaspăt, şi printre buze îi scapă un sunet agonizant. 

— Luaţi-o de-aici, spune mama. 

Haymitch şi Peeta mă cară literalmente afară din 
încăpere în timp ce zbier obscenităţi la adresa ei. Mă 
ţintuiesc pe un pat, într-unul dintre dormitoarele pentru 
oaspeţi, până când încetez să mai lupt. 

Zac acolo, suspinând, cu lacrimile străduindu-se să mi se 
strecoare prin deschiderea îngustă a ochiului, şi îl aud pe 
Peeta  povestindu-i în şoaptă lui Haymitch despre 
preşedintele Snow, despre revolta din Districtul 8. 

— Ea vrea să fugim cu toţii, îi spune, dar, chiar dacă are 
vreo părere în privinţa asta, Haymitch nu şi-o dezvăluie. 

Mama apare după o vreme şi îmi tratează faţa. Pe urmă 
mă ţine de mână, mângâindu-mi braţul, iar Haymitch o 
pune la curent, istorisindu-i ce s-a întâmplat cu Gale. 

— Carevasăzică începe iarăşi? întreabă ea. La fel ca 
înainte? 

— Aşa s-ar părea, răspunde el. Cine s-ar fi gândit c-o să-l 
regretăm vreodată pe bătrânul Cray? 

Cray ar fi fost oricum detestat din cauza uniformei pe 
care o purta, dar mai avea şi obiceiul de a-şi folosi banii 
pentru a momi în patul lui femei tinere şi înfometate, ceea 
ce a dezgustat întregul district. În momentele cu adevărat 
grele, cele mai înfometate femei se adunau la uşa lui la 
căderea nopţii, concurând pentru şansa de a-şi vinde 
trupul, câştigând astfel câţiva bănuţi pentru hrana familiilor 
lor. Dacă aş fi fost mai mare când a murit tata, aş fi putut 
ajunge printre ele. În schimb, am învăţat să vânez. 

Nu ştiu exact la ce se referă mama spunând că va începe 
iarăşi, dar sunt prea furioasă şi prea îndurerată ca să-ntreb. 
Inregistrez totuşi ideea întoarcerii unor vremuri mai rele, 
fiindcă sar din pat când aud soneria. Cine ar putea fi, la ora 


asta din noapte? Nu există decât un singur răspuns. 
Apărătorii Păcii. 

— Nu-l pot lua, spun. 

— S-ar putea să fi venit după tine, îmi reaminteşte 
Haymitch. 

— Sau după tine, zic eu. 

— Nu e casa mea, subliniază el. Dar mă duc să deschid. 

— Nu, mă duc eu, spune mama, cu voce scăzută. Insă ne 
ducem cu toţii, urmând-o de-a lungul coridorului către 
ţârâitul insistent al soneriei. Când deschide, nu dăm cu 
ochii de un detaşament de Apărători ai Păcii, ci de o singură 
siluetă pudrată cu zăpadă. Madge. Imi întinde o cutie de 
carton, mică şi umedă. 

— Foloseşte astea pentru prietenul tău, mă îndeamnă. 

Ridic capacul, dând la iveală o jumătate de duzină de 
fiole cu un lichid limpede. 

— Sunt ale mamei. A spus că le pot lua. Foloseşte-le, te 
TOg. 

Fuge înapoi, în viscol, înainte de a o putea opri. 

— Fată nebună, bombăne Haymitch când intrăm după 
mama în bucătărie. 

Am avut dreptate, indiferent ce i-ar fi administrat mama 
lui Gale, nu e de ajuns. Scrâşneşte din dinţi, şi pielea îi 
luceşte de sudoare. Ea umple o seringă cu lichidul 
transparent dintr-o fiolă şi i-l injectează în braţ. Chipul lui 
începe să se relaxeze aproape instantaneu. 

— Ce-i chestia asta? întreabă Peeta. 

— E de la Capitoliu. Se numeşte morfină, răspunde 
mama. 

— Nici măcar nu ştiam că Madge îl cunoaşte pe Gale, 
spune Peeta. 

— Obişnuiam să-i vindem fragi, îi explic eu, aproape 
furioasă. 

Totuşi, de ce m-am înfuriat? Cu siguranţă nu fiindcă a 
adus medicamentul. 

— Probabil ei îi plac la nebunie, zice Haymitch. 


Asta mă enervează. Aluzia că între Gale şi Madge ar fi 
ceva. Şi nu-mi place. 

— E prietena mea. E toi ce spun. 

Acum, când Gale a adormit datorită calmantului, toată 
lumea pare să-şi piardă puterile. Prim ne convinge să 
mâncăm cu toţii puţină tocană cu pâine. Lui Hazelle i se 
oferă o cameră, dar trebuie să se-ntoarcă la ceilalţi copii. 
Atât Haymitch, cât şi Peeta vor să mai stea, dar mama îi 
trimite acasă, la culcare. Ştie că n-are rost să-ncerce acelaşi 
lucru cu mine, aşa că mă lasă să am grijă de Gale cât se 
odihnesc ea şi Prim. 

Rămasă singură cu el în bucătărie, mă aşez pe taburetul 
lui Hazelle, ţinându-l de mână. După o vreme, degetele 
mele îi descoperă faţa. li ating părţi pe care n-am avut 
ocazia să le ating până atunci. Sprâncenele dese şi negre, 
curba obrajilor, adâncitura de la baza gâtului. li urmăresc 
conturul bărbii mijite pe maxilare şi, în cele din urmă, 
găsesc drumul către buze. Moi şi pline, uşor crăpate. 
Răsuflarea lui îmi încălzeşte pielea îngheţată. 

Oare toţi părem mai tineri în somn? Pentru că, în clipa 
asta, ar putea fi băiatul peste care am dat în pădure cu ani 
în urmă, băiatul care m-a acuzat că fur din capcanele lui. Ce 
mai pereche eram - orfani de tată, înspăimântați, dar şi 
hotărâți, cu înverşunare, să ne păstrăm familiile în viaţă. 
Disperaţi, însă, începând din ziua aceea, niciodată singuri, 
fiindcă ne găsiserăm unul pe celălalt. Mă gândesc la sute de 
astfel de momente din pădure, la după-amiezile când 
trândăveam la pescuit, la ziua în care l-am învăţat să înoate, 
la cea în care mi-am scrântit genunchiul, şi el m-a cărat 
până acasă. Contam unul pe celălalt, ne păzeam unul altuia 
spatele, ne impuneam unul altuia să fim curajoşi. 

Pentru prima oară, inversez în gând poziţiile noastre. Mă 
imaginez privindu-l pe Gale oferindu-se voluntar ca să-l 
salveze de Rory de extragere, fiind smuls din viaţa mea, 
devenind iubitul unei fete stranii ca să rămână în viaţă, apoi 
întorcându-se acasă împreună cu ea. Trăind în vecinătatea 
ei. Promiţând s-o ia de nevastă. 


Ura faţă de el, faţă de fata-fantomă, faţă de toţi şi toate e 
atât de reală şi de instantanee încât mă sufocă. Gale e al 
meu. Eu sunt a lui. Orice altceva e de neconceput. De cea 
fost nevoie să fie aproape omorât în bătaie ca să-mi dau 
seama? 

Pentru că sunt egoistă. Sunt laşă. Sunt genul de fată 
care, atunci când ar putea fi într-adevăr de folos, o rupe la 
fugă ca să rămână în viaţă şi îi lasă pe cei care n-o pot urma 
să sufere şi să moară. Cu fata asta s-a întâlnit Gale azi, în 
pădure. 

Nu-i de mirare că am câştigat Jocurile. Nici o persoană 
decentă nu le câştigă vreodată. 

L-ai salvat pe Peeta, îmi spun, fără convingere. 

Dar pun la îndoială până şi asta. Ştiam foarte bine că 
viaţa mea în Districtul 12 ar fi fost de netrăit dacă îl lăsam 
pe băiatul ăsta să moară. 

Imi odihnesc capul pe marginea mesei, copleşită de 
repulsie faţă de mine însămi. Dorindu-mi să fi murit în 
arenă. Dorindu-mi ca Seneca Crane să mă fi făcut fărâme, 
aşa cum spunea preşedintele Snow că ar fi trebuit, când am 
arătat fructele otrăvite. 

Fructele. Imi dau seama că în acel pumn de bobiţe 
otrăvite se află răspunsul la întrebarea cum sunt. Dacă le- 
am arătat publicului ca să-l salvez pe Peeta fiindcă ştiam că 
toată lumea m-ar fi ocolit după ce m-aş fi întors acasă fără 
el, atunci sunt vrednică de dispreţ. Dacă am făcut-o fiindcă-l 
iubeam, sunt totuşi egoistă, deşi pot fi iertată. lar dacă am 
vrut să sfidez Capitoliul, sunt un om de valoare. Necazul e 
că nu ştiu exact ce s-a petrecut în mintea mea în clipele 
alea. 

E posibil ca oamenii din Districte să aibă dreptate? Să fi 
fost un act de rebeliune, chiar dacă a fost inconştient? 
Pentru că undeva, în adâncul fiinţei mele, ştiu că nu e 
suficient să fug, salvând viaţa mea, a rudelor sau a 
prietenilor. Chiar dacă aş putea. N-aş rezolva nimic. N-aş 
putea suporta ca oamenii să fie făcuţi să sufere, aşa cum s-a 
întâmplat azi cu Gale. 


Viaţa din Districtul 12 nu e, de fapt, prea diferită de viaţa 
din arenă. La un moment dat, trebuie să nu mai fugi, să te 
răsuceşti pe călcâie şi să înfrunţi pe oricine îţi doreşte 
moartea. Partea dificilă e să găseşti curajul de a o face. Ei, 
pentru Gale nu e greu. El s-a născut rebel. Eu sunt cea care 
face un plan de evadare. 

— Îmi pare atât de rău, şoptesc. Mă aplec şi îl sărut. 

Pleoapele i se zbat şi mă priveşte prin ceața narcoticelor. 

— Salut, Catnip. 

— Salut, Gale. 

— Credeam c-ai plecat deja, spune el. 

Opțiunile mele sunt simple. Pot muri în pădure, ca o 
pradă hăituită, sau pot muri aici, alături de Gale. 

— Nu plec nicăieri. Am de gând să rămân locului şi să 
stârnesc o droaie de necazuri. 

— Şi eu, zice Gale. 

Reuşeşte să zâmbească înainte ca medicamentele să-l 
atragă înapoi, în puterea lor. 


Capitolul 9 


CINEVA MĂ ZGÂLŢÂIE DE UMĂR şi îmi îndrept spatele. 
Am adormit cu capul pe masă. Pânza albă şi-a imprimat 
cutele pe obrazul meu nevătămat. Celălalt obraz, cel care a 
primit lovitura biciului lui Thread, zvâcneşte dureros. Gale e 
rupt de lume, dar degetele lui sunt încleştate de ale mele. 
Simt miros de pâine proaspătă şi îmi întorc gâtul înţepenit, 
dând cu ochii de Peeta, care mă fixează cu o expresie atât 
de tristă. Simt că ne priveşte de ceva vreme. 

— Du-te sus să te culci, Katniss. Am eu grijă de el acum. 

— Peeta. In legătură cu ceea ce am spus ieri, despre 
fugă..., încep eu. 

— Ştiu, răspunde el. Nu e nimic de explicat. 

Văd franzelele de pe masă în lumina palidă, fulguită, a 
dimineţii. Umbrele vineţii de sub ochii lui. Mă întreb dacă a 
dormit vreun pic. N-avea cum să doarmă prea mult. Imi 
aduc aminte cum a acceptat ieri să fugă cu mine, cum a 
ieşit în faţă, alături de mine, ca să-l apere pe Gale, mă 
gândesc la dispoziţia necondiționată de a-şi lega soarta de a 
mea când eu îi dau atât de puţin în schimb. Indiferent ce-aş 
face, rănesc pe cineva. 

— Peeta... 

— Du-te odată să te culci, OK? 

Orbecăiesc în susul treptelor, mă strecor sub pături şi 
adorm imediat. La un moment dat, în visele mele pătrunde 
Clove, fata din Districtul Doi. Mă hăituieşte, mă ţintuieşte la 
pământ şi scoate un cuţit ca să-mi taie faţa. Sapă adânc în 
obrazul meu, făcând o deschidere largă. Pe urmă începe să 
se transforme, faţa i se lungeşte într-un bot, din piele îi 
răsar firele unei blăni întunecate, unghiile îi cresc, 
transformându-se în gheare lungi, dar ochii îi rămân 
neschimbaţi. Devine o versiune mutantă a ei înseşi, acea 
creaţie a Capitoliului, asemănătoare unui lup, care ne-a 
terorizat în ultima noapte din arenă. Işi azvârle capul pe 
spate şi sloboade un urlet prelung, nepământesc, preluat de 


ceilalţi mutanţi din preajmă. Clove începe să lingă sângele 
care îmi curge din rană şi fiecare atingere a limbii ei îmi 
provoacă un nou val de durere. Scot un țipăt sugrumat şi 
mă trezesc cu o tresărire, asudând şi tremurând în acelaşi 
timp. Îmi duc mâna la obrazul vătămat şi îmi aduc aminte că 
rana nu mi-a fost făcută de Clove, ci de Thread. Aş vrea să fi 
fost Peeta aici, să mă ia în braţe, dar mă dezmeticesc şi îmi 
dau seama că n-ar trebui să-mi mai doresc asta niciodată. L- 
am ales pe Gale, am ales revolta, iar viitorul alături de Peeta 
e planul Capitoliului, nu al meu. 

Umflătura din jurul ochiului a început să mi se retragă şi 
îl pot deschide puţin. Dau deoparte draperiile şi văd că 
ninsoarea s-a transformat într-un viscol în toată puterea 
cuvântului. 'Totul e alb, şi urletul vântului seamănă izbitor 
de mult cu al mutanţilor. 

li urez bun venit viscolului, cu vânturile lui puternice şi 
cu ninsoarea deasă, învârtejită. Ar putea fi suficient ca să-i 
țină departe de uşa mea pe adevărații lupi, numiţi şi 
Apărători ai Păcii. 

Câteva zile de gândire. Cu Gale, Peeta şi Haymitch la- 
ndemână. Viscolul ăsta e mană cerească. 

Inainte de a cobori din camera mea ca să înfrunt această 
nouă viaţă, îmi ofer totuşi un timp în care să meditez la 
posibilele urmări. Ieri eram pregătită să mă îndrept spre 
inima ținuturilor sălbatice, în toiul iernii, împreună cu toţi 
cei dragi, eventualitatea de a fi urmăriţi de Capitoliu fiind 
extrem de reală. O aventură primejdioasă, în cel mai bun 
caz. Dar acum mă angajez în ceva încă şi mai riscat. Lupta 
împotriva Capitoliului garantează răzbunarea lui rapidă. 
Trebuie să accept faptul că aş putea fi arestată în orice 
clipă. Va fi o bătaie în uşă, aidoma celei din noaptea trecută, 
apoi un detaşament de Apărători ai Păcii mă va târi de- 
acasă. Ar putea urma tortura. Mutilarea. Un glonţ în ţeastă 
în piaţa oraşului, dacă voi fi destul de norocoasă ca să-l 
primesc cât mai repede. Capitoliul nu are limite când e 
vorba să născocească noi moduri de a ucide. Imi imaginez 
toate astea şi sunt îngrozită, dar trebuie să recunosc: 


stăteau oricum la pândă în adâncurile minţii mele. Am fost 
tribut în timpul Jocurilor. Am fost ameninţată de preşedinte. 
Am primit o lovitură de bici peste obraz. Sunt deja o ţintă. 

Acum vine partea cea mai grea. Trebuie să înfrunt ideea 
că familia şi prietenii mei mi-ar putea împărtăşi soarta. 
Prim. E suficient să mă gândesc la ea şi hotărârea mi se 
spulberă cu desăvârşire. Datoria mea e s-o apăr. Îmi trag 
pătura peste cap, şi respiraţia mi se accelerează într-o 
asemenea măsură încât rămân fără oxigen şi, sufocându- 
mă, caut o gură de aer. Nu pot lăsa Capitoliul să-i facă rău 
lui Prim. 

Şi apoi mă izbeşte adevărul. A făcut-o deja. I-a ucis tatăl 
în minele alea dărăpănate. N-a mişcat nici un deget când 
era aproape moartă de foame. A ales-o drept tribut, apoi a 
obligat-o să-şi privească sora luptându-se pe viaţă şi pe 
moarte în timpul Jocurilor. A fost rănită mult mai rău decât 
eram eu la vârsta de doisprezece ani. Dar până şi asta 
păleşte în comparaţie cu viaţa lui Rue. 

Arunc pătura şi trag în piept aerul rece strecurat prin 
îmbinarea dintre geamuri. 

Prim... Rue... nu sunt ele însele motivul pentru care 
încerc să lupt? Pentru că tot ceea ce li s-a făcut este atât de 
răuvoitor, atât de nejustificat, atât de diabolic încât nu-mi 
lasă nici o altă opţiune? Pentru că nimeni n-are dreptul să le 
trateze aşa cum au fost tratate? 

Da. De asta trebuie să-mi aduc aminte când frica 
ameninţă să mă ia în stăpânire. Indiferent ce va fi silit să 
îndure oricare dintre noi, ceea ce am de gând să face 
pentru ele. E prea târziu ca s-o mai ajut pe Rue, dar poate 
nu e prea târziu pentru cele cinci feţişoare care şi-au ridicat 
ochii spre mine din piaţa Districtului 11. Nu e prea târziu 
pentru Rory, Vick şi Posy. Nu e prea târziu pentru Prim. 

Gale are dreptate. Dacă oamenii ar avea curaj, asta ar 
putea fi o şansă. Are dreptate şi când spune că, de vreme ce 
eu sunt cea care a pus totul în mişcare, aş putea face atât 
de multe. Deşi n-am idee ce anume. Dar decizia de a nu fugi 
e un prim pas de o importanţă crucială. 


Fac un duş şi, în dimineaţa asta, creierul meu nu 
alcătuieşte o listă a proviziilor necesare în sălbăticie, ci 
încearcă să-şi dea seama cum a fost organizată revolta din 
Districtul 8. Atât de mulţi, sfidând atât de evident Capitoliul. 
A fost pusă la cale sau a izbucnit, pur şi simplu, după ani 
întregi de ură şi de resentimente? Cum am putea face 
acelaşi lucru aici? Oare oamenii din districtul nostru ni s-ar 
alătura s-au şi-ar încuia uşile? Ieri, după biciuirea lui Gale, 
piaţa s-a golit atât de repede. Dar n-a fost oare din cauză că 
ne simţim cu toţii atât de neputincioşi şi n-avem idee ce e de 
făcut? Ne trebuie cineva care să ne îndrume şi să ne 
asigure că revolta e posibilă. Nu mă gândesc că acea 
persoană sunt eu. Poate am fost catalizatorul revoltei, dar 
un lider trebuie să fie un om cu putere de convingere, iar 
eu abia dacă mă pot convinge pe mine însămi. Un om de un 
curaj neabătut, iar eu încă mă mai străduiesc să mi-l 
găsesc. Un om care să vorbească limpede şi elocvent, iar eu 
devin atât de uşor incoerentă. 

Cuvintele. Mă gândesc la cuvinte şi mă gândesc la Peeta. 
Cum adoptă oamenii tot ce spune el. Pariez că, dacă vrea, el 
poate pune mulţimea în mişcare. Va găsi ce să spună. Dar 
sunt sigură că ideea asta nu i-a trecut niciodată prin minte. 

La parter le găsesc pe mama şi pe Prim ocupându-se de 
un Gale docil. Imi dau seama, după expresia feţei lui, că 
efectul medicamentului e pe sfârşite. Imi fac curaj pentru o 
nouă înfruntare, dar încerc să-mi păstrez calmul vocii. 

— Nu-i poţi face încă o injecție? 

— O să i-o fac, dacă va fi necesar. Ne-am gândit să 
încercăm mai întâi haina-de-zăpadă, îmi răspunde mama. 

I-a îndepărtat bandajele. Fierbinţeala radiată de spatele 
lui e practic vizibilă. Mama întinde o pânză curată peste 
carnea inflamată şi face un semn din cap către Prim. 

Sora mea se apropie, agitând ceea ce pare să fie un vas 
cu zăpadă. Dar are o tentă verde deschis şi răspândeşte o 
mireasmă dulce, pătrunzătoare. Haina-de-zăpadă. Aproape 
că aud sfârâitul pielii chinuite la contactul cu amestecul 


acela. Pleoapele lui Gale flutură şi ochii i se deschid, uluiţi, 
apoi lasă să-i scape un suspin de uşurare. 

— E un noroc c-avem zăpadă, spune mama. Mă gândesc 
ce trebuie să-nsemne refacerea după o biciuire în miezul 
verii, cu arşiţa mistuitoare şi cu apa călduţă de la robinet. 

— Ce ai fi făcut dacă acum era vară? întreb. 

Intre sprâncenele mamei apare o cută când se încruntă. 

— Aş fi încercat să ţin muştele departe. 

Ideea îmi întoarce stomacul pe dos. Ea umple o batistă 
cu amestecul numit haina-de-zăpadă şi mi-o aşază pe rana 
de pe obraz. Durerea se retrage brusc. E răceala zăpezii, 
da, dar, indiferent ce sucuri de plante o fi adăugat mama, 
amestecul lor amorţeşte, de asemenea, locul. 

— Oh. E minunat! De ce nu i-ai pus asta azi-noapte? 

— Trebuia să i se liniştească mai întâi rana, spune ea. 

Nu ştiu exact ce înseamnă asta, dar, atâta vreme cât dă 
rezultate, cine sunt eu ca s-o iau la întrebări? Mama ştie ce 
face. Simt împunsătura remuşcării pentru ziua de ieri, 
pentru lucrurile cumplite pe care i le-am strigat în timp ce 
Peeta şi Haymitch mă trăgeau afară din bucătărie. 

— Imi pare rău c-am ţipat ieri la tine. 

— Am auzit şi mai rele, spune ea. Ai văzut cum sunt 
oamenii când cineva iubit e în suferinţă. 

Cineva pe care-l iubesc. Cuvintele îmi amorţesc limba de 
parcă ar fi împachetată în haina-de-zăpadă. Îl iubesc pe 
Gale, fireşte. Dar la ce fel de dragoste se referă ea? Ce 
vreau eu să spun când susţin că îl iubesc pe Gale? Nu ştiu. 
L-am sărutat noaptea trecută, într-un moment când 
emoţiile mele erau atât de intense. Dar sunt sigură că el nu- 
şi aminteşte. Sau o fi ţinând minte? Sper că nu. Fiindcă 
altminteri totul s-ar complica mai tare şi eu chiar nu mă pot 
gândi la sărutări când am de aţâţat o revoltă. Scutur uşor 
din cap, ca să-mi limpezesc gândurile. 

— Unde e Peeta? 

— A plecat când te-a auzit foindu-te. Nu vrea să-şi lase 
casa nesupravegheată pe timpul viforniţei, spune mama. 

— O fi ajuns cu bine? întreb eu. 


Pe viscol te poţi rătăci după câţiva metri, cutreierând pe 
lângă drum, neştiut de nimeni. 

— De ce nu-i dai un telefon ca să te convingi? zice ea. 

Mă duc în birou, încăperea pe care am evitat-o într-o 
foarte mare măsură după întâlnirea cu preşedintele Snow, 
şi formez numărul lui Peeta. Răspunde după ce telefonul 
sună de câteva ori. 

— Salut! Voiam să mă asigur c-ai ajuns cu bine, spun. 

— Katniss, stau la trei case distanţă de tine, răspunde el. 

— Ştiu, dar cu vremea asta şi cu tot restul... 

— Ei, sunt bine. Îţi mulţumesc de grijă. 

Urmează o pauză îndelungată. 

— Ce face Gale? 

— E bine. Mama şi Prim îi pun acum haina-de-zăpadă, îi 
povestesc eu. 

— Şi faţa ta? se interesează el. 

— Am primit şi eu ceva zăpadă, îi spun. L-ai văzut azi pe 
Haymitch? 

— Am trecut pe la el. E beat mort. Dar i-am făcut focul şi 
i-am lăsat nişte pâine. 

— Voiam să vorbesc cu... cu voi amândoi. Nu îndrăznesc 
să spun mai multe, aici, la telefonul meu, care e cu 
siguranţă urmărit. 

— Probabil va trebui s-aştepţi până se domoleşte vremea, 
zice el. Oricum, până atunci n-o să se-ntâmple mai nimic. 

— Da, mai nimic, încuviinţez eu. 

E nevoie de două zile ca să se liniştească viscolul, care a 
lăsat în urma lui troiene mai înalte decât mine. Mai e nevoie 
de încă o zi ca să fie făcută o potecă din Cartierul 
Invingătorilor până în piaţă. În timpul ăsta ajut la îngrijirea 
lui Gale, îmi aplic haina-de-zăpadă pe obraz, încerc să-mi 
amintesc tot ce pot despre revolta din Districtul 8, pentru 
cazul că ne-ar putea fi de folos. Umflătura de pe faţă mi se 
retrage, lăsându-mă cu o rană pe cale de vindecare, care 
îmi dă mâncărimi, şi cu un ochi foarte vânăt. Dar, imediat ce 
se iveşte prima ocazie, îl sun pe Peeta şi-l întreb dacă vrea 
să meargă cu mine în oraş. 


Îl trezim pe Haymitch şi-l târâm după noi. El se plânge, 
dar mai puţin decât de obicei. Ştim cu toţii că trebuie să 
stăm de vorbă despre cele întâmplate şi că nicăieri nu poate 
fi atât de periculos ca în casele noastre. De fapt, nu scoatem 
nici o vorbă înainte de a lăsa bine în urmă Cartierul 
Invingătorilor. Eu îmi petrec timpul studiind mormanele de 
zăpadă înalte de trei metri de pe ambele părţi ale potecii 
înguste, întrebându-mă dacă nu se vor prăvăli peste noi. În 
cele din urmă, Haymitch rupe tăcerea. 

— Deci plecăm cu toţii în marele necunoscut, nu-i aşa? 
mă întreabă. 

— Nu, spun eu. Nu mai plecăm. 

— Ai văzut care sunt hibele planului, nu-i aşa, iubito? 
Ceva idei noi? 

— Vreau să stârnesc o revoltă. 

Haymitch se mulţumeşte să râdă. Nu e un râs răutăcios, 
ceea ce mi se pare cu atât mai supărător. Demonstrează că 
nici măcar nu mă poate lua în serios. 

— Ei, eu mă duc să beau ceva. Să mă ţii totuşi la curent 
cu rezultatele obţinute, zice el. 

— Atunci care e planul tău? ripostez, scuipând cuvintele. 

— Planul meu e să ne asigurăm că totul merge perfect în 
privinţa nunţii voastre, răspunde Haymitch. Am sunat şi am 
reprogramat şedinţa foto, fără să dau prea multe 
amănunte. 

— Tu nici măcar n-ai telefon, zic eu. 

— Effie a rezolvat asta, îmi explică el. Ştii că m-a întrebat 
dacă mi-ar plăcea să te conduc la altar? l-am spus căe cu 
atât mai bine cu cât se întâmplă mai curând. 

— Haymitch! 

Aud cum mi se strecoară în voce tonul rugător. 

— Katniss! El îmi imită intonaţia. N-o să ţină. 

Amuţim când trece pe lângă noi o echipă de bărbaţi cu 
lopeţi, mergând spre Cartierul IÎnvingătorilor. Sper să poată 
face ceva în privinţa mormanelor de trei metri. Când se 
îndepărtează destul de mult ca să nu poată trage cu 


urechea, deja ne aflăm mult prea aproape de piaţă. Intrăm 
şi ne oprim toţi în acelaşi timp. _ 

Cât ţine viscolului n-o să se întâmple mai nimic. In 
privinţa asta, eu şi Peeta am fost de acord. Dar nici că ne- 
am fi putut înşela mai mult. Piaţa a fost transformată. De 
acoperişul clădirii Justiţiei atârnă un stindard imens, cu 
stema Panemului. Pe pavajul bine curăţat mărşăluiesc 
Apărători ai Păcii, în uniforme de un alb imaculat. Alţii sunt 
înşiraţi pe acoperişuri, în cuiburile de mitraliere. Dar cel 
mai descurajant lucru e şirul noilor construcţii - un stâlp 
oficial pentru biciuire, mai mulţi butuci şi o spânzurătoare - 
ridicate în centrul pieţei. 

— Thread lucrează repede, spune Haymitch. 

Văd izbucnind un foc, cu câteva străzi mai încolo de 
piaţă. Nu e nevoie s-o spună nici unul dintre noi. Ceea ce 
explodează fumegând nu poate fi decât Vatra. Mă gândesc 
la Sae Unsuroasa, la Ripper, la toţi prietenii mei care îşi 
câştigau acolo traiul. 

— Haymitch, crezi că mai era cineva înăuntru... Nu 
reuşesc să-mi închei fraza. 

— Nu, sunt prea inteligenţi pentru asta. Şi tu ai fi, dacă 
ai fi stat mai mult prin preajmă, zice el. Ei, mai bine m-aş 
duce să văd de cât spirt medicinal se poate lipsi spiţerul. 

Traversează piaţa târşâindu-şi picioarele, şi eu mă uit la 
Peeta. 

— Pentru ce-i trebuie? 

Apoi îmi dau seama care e răspunsul. 

— Nu-l putem lăsa să-l bea. O să-şi găsească moartea sau 
o să orbească, în cel mai bun caz. Am pus deoparte nişte 
votcă acasă. 

— Şi eu. Poate o să-i ajungă până reuşeşte Ripper să se 
apuce din nou de afaceri, spune Peeta. Trebuie să văd ce 
fac ai mei. 

— Eu trebuie să mă duc la Hazelle. 

Sunt îngrijorată. Credeam c-o să apară la uşa noastră 
imediat după curăţarea zăpezii, dar n-a dat nici un semn de 
viaţă. 


— Vin şi eu. Trec pe la brutărie în drum spre casă, spune 
Peeta. 

— Mulţumesc. 

Gândindu-mă ce aş putea găsi, mă cuprinde brusc 
spaima. 

Străzile sunt aproape pustii, ceea ce n-ar fi atât de 
neobişnuit la ora asta a zilei, dacă adulţii ar fi în mină, iar 
copiii la şcoală. Dar nu sunt. Văd feţe privindu-ne pe furiş 
de dincolo de pragurile uşilor şi prin crăpăturile obloanelor. 

O revoltă, îmi spun. Ce idioată sunt. Planul nostru a fost 
de la început conceput defectuos, dar atât eu, cât şi Gale 
am fost prea orbi ca s-o vedem. O revoltă implică încălcarea 
legii, contestarea autorităţii. Noi am făcut asta toată viaţa 
sau au făcut-o familiile noastre. Am trăit din braconaj şi din 
negoţul pe piaţa neagră, am luat Capitoliul în râs în pădure. 
Dar, pentru majoritatea oamenilor din Districtul 12, un 
drum până în Vatră, ca să cumpere ceva, e un risc prea 
mare. lar eu mă aştept să se adune în piaţă, cu cărămizi şi 
torţe? Până şi apariţia mea şi a lui Peeta e suficientă ca să-şi 
ia copiii de lângă ferestre şi să tragă bine draperiile. 

O găsim pe Hazelle acasă, îngrijind-o pe Posy care e 
foarte bolnavă. Recunosc petele specifice pojarului. 

— N-am putut să plec de lângă ea, ne spune. Ştiam că 
Gale e pe cele mai bune mâini cu putinţă. 

— Desigur. Se simte mult mai bine. Mama spune c-o să 
se-ntoarcă-n mină peste două săptămâni. 

— Oricum s-ar putea să n-o deschidă până atunci, zice 
Hazelle. Se zvoneşte că e închisă până la noi dispoziţii. 

Aruncă o privire nervoasă spre albia ei goală. 

— Şi tu ai încetat lucrul? o întreb. 

— Oficial nu. Dar toată lumea se teme acum să apeleze la 
mine. 

— Poate e din cauza zăpezii, spune Peeta. 

— Nu, Rory a făcut un scurt tur în dimineaţa asta. După 
cum s-ar părea, nu e nimic de spălat, răspunde ea. 

Rory îşi înfăşoară braţele în jurul ei. 

— O să ne descurcăm. 


Scot un pumn de bani din buzunar şi îi las pe masă. 

— Mama o să trimită ceva pentru Posy. 

După ce ieşim, mă întorc spre Peeta. 

— Tu du-te înapoi. Eu vreau să fac o plimbare prin 
preajma Vetrei. 

— Vin cu tine, spune el. 

— Nu, te-am târât deja în destule necazuri. 

— Şi evitarea unei plimbări pe lângă Vatră... o să-mi 
rezolve toate problemele? 

Zâmbeşte şi mă ia de mână. Ne învârtim împreună pe 
străzile din Filon, până ce ajungem lângă clădirea în flăcări. 
Nu s-au ostenit nici măcar să lase nişte Apărători ai Păcii în 
jurul ei. Sunt siguri că n-o să încerce nimeni s-o salveze. 

Căldura focului topeşte zăpada din jur, şi peste ghete mi 
se prelinge un firicel de lichid negru. 

— Asta e praf de cărbune, spun, din vremurile de demult. 

Era în toate crăpăturile. Incastrat în scândurile podelei. 
E uimitor că locul ăsta n-a sărit în aer până acum. 

— Vreau să văd ce e cu Sae Unsuroasa. 

— Nu azi, Katniss. Nu cred că-i suntem cuiva de vreun 
ajutor dacă-i facem o vizită, zice Peeta. 

Ne întoarcem în piaţă. Cumpăr nişte prăjituri de la tatăl 
lui Peeta, în timp ce ei doi pălăvrăgesc despre vreme. Nici 
unul nu pomeneşte de instrumentele amenințătoare de 
tortură aflate la numai câţiva metri de uşa din faţă. Ultimul 
lucru pe care-l observ când părăsim piaţa e că nu recunosc 
nici măcar unul dintre chipurile Apărătorilor Păcii. 

Pe măsura trecerii zilelor, lucrurile merg din rău în mai 
rău. Minele rămân închise două săptămâni, timp în care 
jumătate din Districtul 12 rabdă de foame. Numărul copiilor 
care se înscriu pentru tesere creşte vertiginos, dar adesea 
nu îşi primesc grânele. Lipsa alimentelor îi face până şi pe 
aceia care au bani să se întoarcă de la magazine cu mâinile 
goale. Când se redeschid minele, salariile sunt micşorate, 
orele de lucru sporesc, oamenii sunt trimişi în locuri de 
muncă strigător la cer de periculoase. Mâncarea promisă 
pentru Ziua Pachetelor, aşteptată cu nerăbdare, soseşte 


gata alterată şi atacată de rozătoare. Noile maşinării ale 
torturii instalate din piaţă funcţionează din plin, oamenii 
fiind târâţi către ele şi pedepsiţi pentru infracţiuni atât de 
multă vreme trecute cu vederea încât au uitat că sunt 
ilegale. 

Gale se întoarce acasă fără să mai vorbim despre revoltă. 
Dar nu pot să nu mă gândesc că tot ce vede îi va întări 
hotărârea de a riposta. 

Greutățile din mină, trupurile torturate din piaţă, foamea 
întipărită pe feţele membrilor familiei sale. Rory s-a înscris 
pentru tesere, lucru despre care Gale nu poate suporta nici 
măcar să vorbească, dar tot nu e de ajuns acum, când 
alimentele nu sunt întotdeauna disponibile, şi preţul lor 
creşte întruna. 

Singurul lucru bun e faptul că îl conving pe Haymitch s-o 
angajeze pe Hazelle ca menajeră, ceea ce aduce nişte bani 
în plus pentru ea şi îmbunătăţirea stilului lui de viaţă. E 
ciudat să intru în casa lui şi s-o găsesc curată, cu mâncare 
caldă pe sobă. El abia dacă bagă de seamă, fiindcă duce o 
luptă întru totul diferită. Eu şi Peeta am încercat să 
raţionalizăm alcoolul pe care-l aveam, dar e pe terminate, şi 
ultima dată când am văzut-o pe Ripper era în butuci. 

Ori de câte ori trec pe stradă mă simt o paria. În public 
mă evită acum toată lumea, dar acasă nu duc lipsă de 
companie. Bolnavii şi răniții sunt depuşi în flux constant pe 
masa din bucătărie, în faţa mamei, care a încetat de mult să 
mai ceară plată pentru serviciile ei. Insă rezervele de 
leacuri i se împuţinează şi în curând nu-şi va mai putea 
trata pacienţii decât cu zăpadă. 

Pădurea e un loc interzis, fireşte. Nici măcar Gale nu mai 
contestă asta. Dar, într-o bună dimineaţă, eu o fac. Şi pe sub 
gard nu mă fac să mă strecor nici casa plină de bolnavi şi de 
muribunzi, nici spinările sângerânde, nici copiii cu feţe 
supte, nici răsunetul cizmelor în marş, nici sărăcia 
omniprezentă. O face lada cu rochii de mireasă sosită într-o 
noapte, alături de un bilet prin care Effie mă anunţă că au 
fost aprobate de preşedintele Snow în persoană. 


Nunta. Are într-adevăr de gând s-o facă? Ce îşi închipuie 
raţiunea lui distorsionată c-o să obţină astfel? E în folosul 
locuitorilor Capitoliului? Li s-a promis o nuntă, vor primi o 
nuntă. Şi pe urmă ne va ucide? Ca lecţie pentru districte? 
Nu ştiu. Totul mi se pare lipsit de sens. Mă sucesc şi mă 
răsucesc în pat până când nu mai pot suporta. Trebuie să 
ies de-aici. Măcar pentru câteva ore. 

Mâinile mele cotrobăiesc prin dulap până când găsesc 
echipamentul etanş de iarnă făcut de Cinna pentru 
momentele de relaxare din Turneul Triumfal. Cizme 
impermeabile, un costum de schi care mă acoperă din cap 
până-n călcâie, mănuşi termice. Ador vechiul meu costum 
de vânătoare, dar aceste haine de înaltă tehnologie sunt 
mult mai potrivite pentru drumeţia pe care am de gând s-o 
fac astăzi. Cobor scările în vârful picioarelor, îmi umplu 
sacul de vânătoare cu de-ale gurii şi mă furişez afară din 
casă. Mă strecor pe străzi lăturalnice şi pe alei dosnice, 
îndreptându-mă către acel punct slab al gardului aflat cel 
mai aproape de măcelăria lui Rooba. Drumul ăsta e 
traversat de mulţi lucrători în drum spre mină, aşa că 
zăpada e ciuruită de urme. Ale mele vor trece neobservate. 
In ciuda tuturor noilor măsuri de securitate. Thread dă 
foarte puţină atenţie gardului, simțind probabil că frigul şi 
animalele sălbatice sunt suficiente ca să ţină pe toată lumea 
în siguranţa din interior. Chiar şi aşa, odată ce ajung sub 
gardul de plasă îmi acopăr urmele până când mi le ascund 
copacii. 

Abia se crapă de ziuă când îmi recuperez un arc şi setul 
lui de săgeți şi încep să-mi croiesc o potecă prin zăpada 
troienită din pădure. Dintr-un anumit motiv, sunt hotărâtă 
să ajung la lac. Poate ca să-mi iau rămas-bun de la locul 
acela, de la tata şi de la clipele fericite petrecute acolo, 
fiindcă ştiu că nu mă voi mai întoarce probabil niciodată. 
Poate aşa o să reuşesc să răsuflu din nou uşurată. O parte 
din mine nu se sinchiseşte cu adevărat dacă voi fi sau nu 
prinsă, atâta timp cât mai pot vedea o dată lacul. 


Drumul durează de două ori mai mult decât de obicei. 
Hainele făcute de Cinna păstrează foarte bine căldura şi 
ajung scăldată în sudoare sub costumul de schi, dar cu faţa 
amorţită de frig. Zăpada strălucind sub soarele iernii i-a 
jucat feste vederii mele, aşa că sunt atât de obosită şi de 
prinsă în gânduri lipsite de speranţă, încât nu observ 
indiciile. Şuviţa subţire de fum care iese din coş, urmele 
recente, mirosul de ace umede de pin. Mă aflu literalmente 
la câţiva metri de uşa casei de beton când mă opresc brusc. 
Şi nu din cauza fumului, a urmelor sau a mirosului. Din 
cauza păcănitului inconfundabil al unei arme, care se aude 
din spatele meu. 

A doua natură. Instinct. Mă întorc, încordând arcul, deşi 
ştiu deja că sorții nu îmi sunt favorabili. Văd uniforma albă a 
Apărătorilor Păcii, bărbia ascuţită, irisul căprui-deschis 
unde îşi va găsi locul săgeata mea. Dar arma cade la 
pământ şi femeia neinarmată îşi întinde mâna înmănuşată, 
arătându-mi ceva. 

— Opreşte-te! îmi strigă. 

Ezit, nereuşind să înţeleg o asemenea întorsătură a 
evenimentelor. Poate au primit ordin să mă prindă vie, ca să 
mă poată tortura până când o să dau vina pe toate 
persoanele pe care le-am cunoscut vreodată. Da, vă doresc 
noroc cu asta, îmi trece prin gând. Degetele mele sunt 
hotărâte să lanseze săgeata când văd obiectul din mănuşă. 

E un cerc mic, alb, de pâine nedospită. Mai degrabă un 
biscuit. Cenuşiu şi umed pe margini. Dar în mijlocul lui e 
întipărită o imagine clară. E gaița mea zeflemitoare. 


Partea a doua 


PACIFICAREA 


Capitolul 10 


E LIPSIT DE SENS. 

Pasărea mea, coaptă, sub formă de pâine. Spre 
deosebire de reproducerile elegante pe care le-am văzut la 
Capitoliu, asta nu are, cu siguranţă, nimic de-a face cu 
moda. 

— Ce e? Ce înseamnă? întreb cu voce aspră, încă 
pregătită să ucid. 

— Înseamnă că suntem de partea ta, spune o voce 
tremurătoare din spatele meu. 

N-am văzut-o când am venit. Trebuie să fi fost în casă. 
Nu-mi iau ochii de la actuala mea ţintă. Probabil că nou- 
venita e înarmată, dar ştie că, dacă ar lăsa să-mi ajungă la 
urechi declicul armei, anunțând moartea mea iminentă, i-aş 
ucide instantaneu însoţitoarea. 

— Vino aici, să te văd! poruncesc. 

— Nu poate, €... dă să spună femeia cu biscuitul. 

— Vino aici! ţip. 

Urmează zgomotul unui pas şi un sunet târşâit. Aud 
efortul impus de mişcare. O altă femeie sau mai bine zis o 
fată, fiindcă pare cam de vârsta mea, îşi face apariţia 
şchiopătând. E îmbrăcată într-o uniformă de Apărător al 
Păcii completă, cu mantia de blană albă, numai că nu-i vine 
bine, e cu câteva numere prea mare pentru silueta ei 
subţire. Nu are nici o armă vizibilă. Mâinile îi sunt ocupate, 
strâng ferm o cârjă rudimentară, făcută dintr-o creangă 
bifurcată. Nu-şi poate ridica vârful cizmei stângi din 
zăpadă, de aceea îl târăşte. 

[i studiez faţa, strălucitor de roşie din cauza frigului. Are 
dinţii strâmbi şi un semn din naştere, ca o căpşună, 
deasupra unuia dintre ochii săi căprui, de culoarea 
ciocolatei. Nu e o Apărătoarea Păcii. Nici o cetăţeancă a 
Capitolului. 

— Cine sunteţi? întreb, cu prudenţă, dar mai puţin 
războinică. 


— Numele meu e will, răspunde femeia. E mai 
vârstnică. Pare de vreo treizeci şi cinci de ani. Şi ea e 
Bonnie. Am fugit din Districtul 8. 

Districtul 8! Probabil că ştiu despre revoltă! 

— Unde-aţi găsit uniformele? întreb. 

— Le-am furat din fabrică, îmi povesteşte Bonnie. Noi le 
facem, acolo. Dar am crezut că asta o să fie... pentru 
altcineva. De-aia îmi vine atât de rău. 

— Arma e a unui Apărător al Păcii mort, spune Twill, 
urmărindu-mi privirea. 

— Biscuitul din mâna ta. Cu pasărea. Ce e cu el? o întreb. 

— Nu ştii, Katniss? 

Bonnie pare sincer nedumerită. 

M-au recunoscut. Bineînţeles că m-au recunoscut. Am 
faţa descoperită şi stau aici, în afara Districtului 12, 
îndreptând către ele o săgeată. Cine altcineva aş putea fi? 

— Ştiu că seamănă cu broşa pe care-am purtat-o în 
arenă. 

— Nu ştie, spune Bonnie, cu voce scăzută. Poate nu ştie 
absolut nimic. 

Simt brusc nevoia să dau impresia că am totul sub 
control. 

— Ştiu că aţi avut o revoltă în Opt. 

— Da, de asta am fost nevoite să plecăm, spune Twill. 

— Ei, acum aţi ajuns foarte departe. Ce-aveţi de gând? 
întreb. 

— Ne îndreptăm spre Districtul 13, mă informează Twill. 

—  Treisprezece? fac eu. Nu mai există nici un 
Treisprezece. A fost ras de pe faţa pământului. 

— Acum şaptezeci şi cinci de ani, subliniază Twill. 

Bonnie îşi schimbă poziţia cârjei şi se crispează de 
durere. 

— Ce-ai păţit la picior? o întreb. 

— Mi-am scrântit glezna. Cizmele sunt prea mari, spune 
ea. 

Imi muşc buza. Instinctul mă asigură că femeile spun 
adevărul. lar în spatele acelui adevăr sunt o mulţime de 


informaţii pe care aş vrea să le obţin. Totuşi, înainte de a-mi 
lăsa arcul jos fac un pas înainte şi recuperez arma lui Twill. 
Pe urmă ezit o clipă, cu gândul la o altă zi din această 
pădure, când eu şi Gale am văzut o aeronavă apărând din 
senin şi capturând doi evadați din Capitoliu. Băiatul a fost 
ucis, străpuns cu o suliță. Pe fata cu părul roşu am regăsit-o 
când am ajuns la Capitoliu, mutilată şi transformată într-o 
servitoare mută, numită avox. 

— V-a urmărit cineva? 

— Credem că nu. Probabil şi-au închipuit c-am fost ucise 
într-o explozie din fabrică, spune Twill. Am scăpat numai 
printr-un noroc. 

— Bine, haideţi înăuntru, spun, arătând către casa din 
beton. 

Intru în urma lor, aducând arma. 

Bonnie se duce drept la şemineu şi se aşază pe o mantie 
de Apărător al Păcii aflată în faţa lui. 

Îşi întinde mâinile spre flacăra plăpândă care arde la 
capătul unui buştean carbonizat. Are pielea atât de palidă 
încât e translucidă, şi prin carnea ei văd strălucirea focului. 
Twill încearcă să strângă mantia, probabil a ei, în jurul fetei 
care tremură. 

O cutie de tablă de un galon a fost tăiată în jumătate, şi 
buza e periculos de zimţată. Stă în cenuşă, umplută cu apă 
în care pluteşte o mână de ace de pin. 

— Faceţi ceai? întreb. _ 

— De fapt, nu suntem sigure. Imi amintesc că am văzut 
pe cineva făcând asta cu ace de pin la Jocurile Foamei, cu 
câţiva ani în urmă. Cel puţin, cred că erau ace de pin, spune 
Twill, încruntându-se. 

Imi aduc aminte de Districtul 8, un oraş urât, îmbâcsit de 
duhoarea fumului din coşurile fabricilor, cu oamenii 
adăpostiţi în case şubrede. Abia dacă poţi zări câte un fir de 
iarbă. Un loc unde n-ai niciodată ocazia să înveţi câte ceva 
despre natură. E un miracol că aceste două femei au ajuns 
atât de departe. 

— Aţi rămas fără mâncare? 


Bonnie dă din cap. 

— Am luat ce-am putut, dar alimentele erau atât de 
puţine! S-au terminat de ceva vreme. 

Tremurul din vocea ei îmi topeşte ultimele rezerve. Nu e 
decât o fată lihnită de foame şi rănită, care fuge de 
Capitoliu. 

— Ei, atunci asta-i ziua voastră norocoasă, spun, lăsând 
sacul de vânătoare să-mi cadă pe podea. 

Oamenii flămânzesc în tot districtul şi noi încă avem mai 
mult decât suficientă mâncare. Aşa că împart câte ceva. Am 
priorităţile mele: familia lui Gale, Sae Unsuroasa, câţiva 
dintre ceilalţi negustori din Vatră cărora le-au fost închise 
tarabele. Mama are alţi oameni, mai ales pacienţi de-ai ei, 
pe care vrea să-i ajute. În dimineaţa asta mi-am îndesat 
înadins în sac mai multe provizii decât mi-ar fi trebuit, ştiind 
că mama o să vadă cămara golită şi-o să-şi închipuie că-mi 
fac rondul obişnuit, pe la prietenii flămânzi. De fapt, mi-am 
asigurat un răgaz, vrând să pot ajunge la lac fără ca ea să-şi 
facă griji. Aveam de gând să împart mâncarea seara, la 
întoarcere, dar acum îmi dau seama că n-o să fie aşa. 

Scot din sac două checuri proaspete, cu un strat de 
brânză rumenită deasupra. Am întotdeauna o provizie, de 
când şi-a dat Peeta seama că sunt preferatele mele. Li arunc 
unul lui Twill, dar traversez încăperea şi îl pun pe celălalt în 
poala lui Bonnie, căci coordonarea mişcărilor ei pare 
oarecum îndoielnică şi n-aş vrea ca obiectul să aterizeze în 
foc. 

— Oh, spune ea. Oh, ăsta tot e numai pentru mine? 

În sufletul meu se frânge ceva când imi amintesc o altă 
voce. Rue. În arenă. Când i-am dat un picior de gâsculiţă. 

— Oh, până acum n-am mai primit niciodată un copan 
întreg numai pentru mine. 

Neîncrederea omului întotdeauna chinuit de foame. 

— Da, mănâncă, răspund. 

Bonnie ţine checul de parcă nu i-ar veni să creadă că e 
real, apoi îşi afundă dinţii în el iarăşi şi iarăşi, incapabilă să 
se oprească. 


— E mai bun când îl mesteci. 

Ea dă din cap, străduindu-se să-şi domolească pofta, dar 
ştiu ce greu îţi e când ai stomacul atât de gol. 

— Cred că e gata ceaiul vostru. 

Scot cutia de tablă din cenuşă cu o mişcare rapidă. Twill 
găseşte în rucsacul ei două căni de tinichea, şi eu las ceaiul 
jos, aşezându-l pe podea ca să se răcească. Ele se strâng 
una într-alta, mâncând, suflând în căni şi sorbind puţin câte 
puţin din ceaiul fierbinte în timp ce eu fac focul. Aştept 
până când îşi ling degete unsuroase, apoi întreb: 

— Aşadar, care e povestea voastră? 

Şi ele mi-o spun. 

Incă de la sfârşitul Jocurilor Foamei, nemulţumirea din 
Districtul 8 a fost în continuă creştere. Bineînţeles că 
existase dintotdeauna, într-o anumită măsură. Dar acum 
vorbele nu mai erau de ajuns, şi ideea de a trece la acţiune 
s-a transformat din dorinţă în faptă. In fabricile de textile 
care lucrează pentru Panem zgomotul maşinilor e puternic 
şi permite ca vorbele să circule în siguranţă, o pereche de 
buze în apropierea unei urechi, cuvinte care trec 
neobservate, necenzurate. Twill preda la şcoală, Bonnie se 
număra printre elevele ei şi amândouă munceau, vreme de 
patru ore, la o fabrică specializată în confecţionarea 
uniformelor pentru Apărătorii Păcii. Bonnie, care lucra pe 
platforma friguroasă de control, a avut nevoie de câteva 
luni ca să pună deoparte două uniforme, azi o pereche de 
cizme, mâine una de pantaloni. Erau pregătite pentru Twill 
şi soţul ei, căci vestea despre revolta odată stârnită trebuia 
să ajungă în afara districtului, pentru a se răspândi şi a 
avea succes. 

Ziua când eu şi Peeta am ajuns acolo, făcându-ne apariţia 
în Turneul Triumfal, a fost un soi de repetiţie generală. 
Mulțimea s-a adunat formând echipe în preajma clădirilor 
alese drept ţinte pentru începerea rebeliunii. Asta era 
planul: să preia controlul asupra unor centre ale puterii din 
oraş, cum sunt clădirea Justiţiei, Cartierul General al 
Apărătorilor Păcii şi Centrul de Comunicaţii din piaţă. Şi al 


altor zone din district: calea ferată, hambarele, uzina 
electrică şi cea de armament. 

Noaptea logodnei mele, noaptea când Peeta a căzut în 
genunchi şi şi-a declarat dragostea nepieritoare în faţa 
camerelor de luat vederi din Capitoliu a fost noaptea 
începerii revoltei. Aveau o acoperire ideală. Erau obligaţi să 
urmărească interviul pe care ni-l lua Caesar Flickerman în 
cadrul Turneului Triumfal. Ceea ce le oferea locuitorilor 
Districtului 8 un motiv de a se afla pe străzi după căderea 
întunericului, adunându-se fie în piaţă, fie în diverse centre 
comunitare pentru a ne privi. În mod obişnuit, o asemenea 
activitate ar fi stârnit prea multe suspiciuni, însă cu această 
ocazie toată lumea s-a aflat la locul stabilit la ora întâlnirii, 
opt seara, când măştile au căzut şi s-a dezlănţuit Iadul. 

Luaţi prin surprindere şi  copleşiţi  numericeşte, 
Apărătorii Păcii au fost iniţial înfrânți de mulţime. Centrul 
de Comunicaţii, hambarele şi uzina electrică au intrat pe 
mâini sigure. Pe măsură ce cădeau Apărătorii Păcii, rebelii 
le luau armele în stăpânire. Exista speranţa că nu 
săvârşiseră un act de nebunie, că, într-un fel sau altul, dacă 
puteau lua legătura cu celelalte districte, ar fi fost 
realmente posibilă o răsturnare a guvernului de la 
Capitoliu. 

Insă apoi a căzut securea. Apărătorii Păcii au început să 
vină cu miile. Aeronavele au bombardat punctele de 
rezistenţă ale rebelilor, transformându-le în cenuşă. In 
haosul deplin care a urmat, oamenii n-au mai putut face 
altceva decât să încerce să ajungă vii acasă. A fost nevoie de 
mai puţin de patruzeci şi opt de ore pentru a supune oraşul. 
Pe urmă, totul a fost blocat, vreme de o săptămână. Nici 
mâncare, nici cărbune, şi tuturor le-a fost interzis să-şi 
părăsească locuinţele. Singurul moment când televiziunea a 
emis altceva în afară de paraziți a fost cel al spânzurării 
oamenilor bănuiţi de instigare, în piaţa oraşului. Apoi, într-o 
noapte, când întregul district era la un pas de moartea prin 
înfometare, a sosit ordinul de a se întoarce la lucru, ca de 
obicei. 


Ceea ce, pentru Twill şi Bonnie, însemna să meargă la 
şcoală. O stradă blocată în urma bombardamentului le-a 
făcut să întârzie la intrarea în schimbul de la fabrică şi încă 
se mai aflau la o sută de metri distanţă când clădirea a sărit 
în aer, ucigându-i pe toţi cei dinăuntru - printre care se 
aflau soţul lui Twill şi întreaga familie a lui Bonnie. 

— Cineva trebuie să fi anunţat Capitoliul că ideea 
revoltei a pornit de acolo, îmi spune 'Twill, cu voce slabă. 

Cele două femei au fugit înapoi, la Twill acasă, unde încă 
se mai aflau la păstrare uniformele de Apărători ai Păcii. Au 
adunat toate proviziile pe care le-au putut găsi, furând 
nestingherite de la vecinii despre care ştiau acum că 
muriseră, şi au reuşit să ajungă la gară. Au îmbrăcat 
costumele de Apărătorii ai Păcii într-un depozit din 
apropierea şinelor şi, odată deghizate, au reuşit să se urce 
într-un vagon de marfă plin cu stofe al unui tren care pleca 
spre Districtul 6. Au fugit din tren când s-a oprit pentru 
alimentare şi şi-au continuat drumul pe jos. Au mers la 
adăpostul pădurii, folosindu-se totuşi de calea ferată pentru 
orientare, şi au ajuns la marginea Districtului 12 cu două 
zile în urmă, când au fost nevoite să se oprească pentru că 
şi-a scrântit Bonnie glezna. 

— Am înţeles de ce-aţi fugit, dar ce vă aşteptaţi să găsiţi 
în Districtul 13? le întreb. 

Ele schimbă o privire nervoasă. 

— Nu suntem foarte sigure, îmi răspunde Twill. 

— Nu e nimic altceva decât moloz, spun eu. Am văzut cu 
toţii filmul. 

— Tocmai asta e. Se folosesc de acelaşi film de când îşi 
poate aduce aminte oricare dintre locuitorii Districtului 8, 
zice Twill. 

a Da? 

Incerc să mă întorc cu gândul în urmă, să-mi aduc 
aminte toate imaginile din Districtul 13 prezentate la 
televizor. 

— Ştii că arată întotdeauna clădirea Justiţiei? continuă 
Twill. 


Dau din cap. Am văzut-o de o mie de ori. 

— Dacă te uiţi cu foarte mare atenţie, o s-o zăreşti. La 
margine, în colţul din dreapta sus. 

— Ce-o să zăresc? întreb. 

Twill ridică din nou biscuitul cu pasărea. 

— O gaiţă-zeflemitoare. Se întrevede în zbor E 
întotdeauna aceeaşi. 

— Noi, acasă, credem că folosesc acelaşi film vechi 
fiindcă nu pot arăta ceea ce se află de fapt acum acolo, 
spune Bonnie. 

Scot un mormăit, nevenindu-mi să cred. 

— Vă duceţi în Districtul 13 bazându-vă pe asta! Pe un 
cadru de film cu o pasăre? Credeţi că veţi găsi un oraş nou, 
cu oameni plimbându-se în voie? Şi că aşa ceva e acceptat 
de Capitoliu? 

— Nu, îmi răspunde 'Twill, cu toată seriozitatea. Credem 
că oamenii s-au mutat sub pământ când tot ce se afla la 
suprafaţă a fost distrus. Credem că au reuşit să 
supravieţuiască. Şi că sunt lăsaţi în pace de Capitoliu 
pentru că, înainte de Zilele Negre, principala industrie din 
Districtul 13 era cea nucleară. 

— Aveau mine de grafit, spun eu, apoi ezit, fiindcă asta e 
o informaţie primită de la Capitoliu. 

— Da, aveau câteva mine mici. Dar nu destul de multe ca 
să justifice o populaţie atât de numeroasă. Cred că ăsta e 
singurul lucru sigur pe care-l ştim, spune Twill. 

Inima îmi bate prea repede. Şi dacă au dreptate? Ar 
putea fi adevărat? Ar putea exista şi un alt loc în care să 
fugi, în afara ținuturilor sălbatice? Un loc sigur? Dacă în 
Districtul 13 există o comunitate, n-ar fi mai bine să plec 
acolo, unde aş putea realiza ceva, în loc să stau aici, 
aşteptându-mi moartea? Dar... dacă în Districtul 13 sunt 
oameni, cu arme redutabile... 

— De ce nu ne-au ajutat? întreb, furioasă. Dacă e 
adevărat, de ce ne lasă să trăim aşa? Cu foamea, cu 
omorurile şi cu Jocurile? 


Şi încep dintr-odată să urăsc acest oraş subteran 
imaginar din Districtul 13 şi pe cei care stau acolo, fără să 
intervină, privind cum murim. Nu sunt cu nimic mai buni 
decât Capitoliul. _ 

— Nu ştim, şopteşte Bonnie. În clipa asta, nu facem decât 
să ne agăţăm de speranţa că există. 

Vorbele ei mă fac să-mi vin în fire. Toate astea sunt 
amăgiri. Districtul 13 nu există, Capitoliul nu i-ar îngădui 
niciodată să existe. Probabil că ele se înşală în privinţa 
cadrului din film. Gaiţele-zeflemitoare nu sunt mai puţine 
decât pietrele. Şi sunt tot atât de rezistente. Dacă au putut 
supravieţui după bombardamentele iniţiale din 
Treisprezece, probabil că acum le merge mai bine decât 
oricând. E 

Bonnie nu mai are casă. Familia ei a murit. li este 
imposibil să se întoarcă în Districtul 8 sau să fie asimilată în 
alt district. Bineînţeles că ideea unui District 13 
independent şi prosper o atrage. Nu mă pot hotărî să-i spun 
că alergă după un vis tot atât de lipsit de substanţă precum 
o dâră de fum. Poate că ea şi Twill îşi vor putea făuri, 
cumva, o viaţă în pădure. Mă îndoiesc, dar îmi inspiră atâta 
milă încât trebuie să-ncerc să le ajut. 

Mai întâi le dau toată mâncarea pe care o am în sac - mai 
ales cereale şi fasole uscată -, dar e destul de multă ca să le 
ajungă o vreme, dacă fac economie. Pe urmă o duc pe Twill 
în pădure şi încerc să-i explic principiile de bază ale 
vânătorii. Are o armă care, dacă e necesar, converteşte 
energia solară în raze electrice letale, aşa că ar putea fi 
folosită la nesfârşit. Când reuşeşte să împuşte prima ei 
veveriţă, biata creatură e aproape o masă informă, 
carbonizată, pentru că a primit o lovitură directă, în corp. 
Dar îi arăt cum s-o jupoaie şi cum s-o curețe. Cu ceva 
exerciţiu, o să se descurce. Tai o cârjă nouă pentru Bonnie. 
Când ajungem înapoi, în casă, scot o pereche de şosete de 
rezervă şi i le dau fetei, sfătuind-o să şi le îndese în vârfurile 
cizmelor ca să poată merge şi să le poarte noaptea. În cele 
din urmă, le învăţ cum să facă un foc ca lumea. 


Mă imploră să le dau detalii despre situaţia din Districtul 
12 şi le povestesc despre viaţa sub Thread. Imi dau seama 
că ele consideră asta o informaţie importantă, pe care le-o 
pot oferi conducătorilor Districtului 13, şi intru în joc ca să 
nu le distrug speranţele. Dar, când lumina soarelui îmi dă 
de ştire că se apropie sfârşitul după-amiezii, îmi dau seama 
că nu mai am timp să le aduc într-o stare sufletească mai 
bună. 

— Acum trebuie să plec. 

Mă copleşesc cu mulţumiri şi mă îmbrăţişează. Din ochii 
lui Bonnie izvorăsc lacrimi. 

— Nu-mi vine să cred că te-am întâlnit cu adevărat. 
Despre tine vorbeşte, practic, toată lumea, de când... 

— Ştiu. Ştiu. De când am scos fructele alea de pădure, 
spun eu, obosită. 

La întoarcere, abia dau atenţie drumului, deşi începe să 
cadă o ninsoare apoasă. Gândurile gravitează în jurul noilor 
informaţii despre revolta din Districtul 8 şi despre 
neverosimila, dar aţâţătoarea posibilitate a existenţei 
Districtului 13. 

Spusele lui Bonnie şi Twill mi-au confirmat un singur 
lucru: preşedintele Snow m-a făcut să trec drept o proastă. 
Toate sărutările şi dezmierdările din lume n-ar fi putut 
schimba sensul forţei care se acumula în Districtul 8. Da, 
fructele mele au fost scânteia, dar nu aveam cum să ţin 
focul sub control. El trebuie să fi ştiut asta. Şi atunci de ce 
m-a vizitat acasă, de ce mi-a ordonat să conving mulțimile 
de dragostea mea pentru Peeta? A fost, evident, un şiretlic, 
ca să-mi distragă atenţia şi să mă împiedice să fac orice 
altceva care să instige districtele la revoltă. Şi ca să-i 
distreze pe locuitorii Capitoliului, fireşte. Presupun că 
nunta e, pur şi simplu, o prelungire necesară a 
spectacolului. 

Am ajuns aproape de gard când o gaiţă-zeflemitoare 
coboară pe o creangă, şi trilurile ei par să mi se adreseze. 
Văzând-o, îmi aduc aminte că n-am primit o explicaţie 


completă în privinţa păsării de pe biscuit şi a semnificației 
sale. 

— Înseamnă că suntem de partea ta. 

Asta a spus Bonnie. Am oameni de partea mea? Care 
parte? Sunt, fără s-o ştiu, imaginea mult-aşteptatei 
rebeliuni? Gaiţa-zeflemitoare de pe broşa mea a devenit un 
simbol al împotrivirii? Dacă e aşa, partea mea n-o duce 
foarte bine. E suficient să iau în seamă ceea ce s-a petrecut 
în Opt ca să ştiu asta. 

Imi ascund armele în buşteanul scorburos cel mai 
apropiat de fosta mea casă din Filon şi mă îndrept spre 
gard. Mă ghemuiesc, lăsându-mă într-un genunchi şi 
pregătindu-mă să mă întorc pe Pajişte, dar sunt încă prea 
preocupată de evenimentele zilei şi e nevoie de ţipătul 
neaşteptat al unei bufniţe ca să-mi revin. 

In lumina tot mai palidă, gardul de plasă pare la fel de 
inofensiv ca de obicei, însă ceea ce mă face să-mi retrag 
mâna cu o tresărire e un sunet aidoma bâzâitului dintr-un 
copac plin de cuiburi ale viespoilor-copoi care îmi dă de 
ştire că gardul e încărcat cu electricitate. 


Capitolul 11 


PICIOARELE MĂ POARTĂ ÎNAPOI de la sine şi mă pierd 
printre copaci. Imi acopăr gura cu mânuşa pentru a 
dispersa aburul alb al răsuflării în aerul îngheţat. 
Adrenalina îmi aleargă prin vene, ştergându-mi din minte 
toate grijile zilei în timp ce mă concentrez asupra 
amenințării imediate care-mi stă înainte. Ce se petrece? 
Thread a activat gardul ca măsură suplimentară de 
precauţie? Sau a aflat cumva că i-am scăpat azi din plasă? E 
hotărât să mă lase în afara Districtului 12 până când 
reuşeşte să mă prindă şi să mă aresteze? Vrea să mă 
târască în piaţă ca să fiu pusă în butuci sau biciuită, sau 
spânzurată? 

Calmează-te, îmi poruncesc. Nu e prima dată când sunt 
blocată în afara districtului de gardul electrificat. De-a 
lungul anilor, s-a mai întâmplat de vreo câteva ori, dar Gale 
a fost întotdeauna cu mine. Am ales împreună un copac în 
care să stăm confortabil până la întreruperea curentului, 
ceea ce s-a întâmplat întotdeauna până la urmă. Prim 
căpătase chiar obiceiul de a se duce pe Pajişte când 
întârziam, ca să vadă dacă gardul era electrificat, pentru ca 
mama să nu-şi facă griji. 

Insă astăzi familia mea nici măcar n-o să-şi imagineze că 
aş putea fi în pădure. Am luat măsuri ca să le induc în 
eroare. Aşa că se vor îngrijora dacă nu apar. Şi o parte din 
mine e îngrijorată, fiindcă nu sunt sigură că recuplarea la 
curent tocmai în ziua când am plecat în pădure eo 
coincidenţă. Credeam că nu m-a văzut nimeni furişându-mă 
pe sub gard, dar cine poate şti? Se găseşte întotdeauna 
cineva dispus să se angajeze ca spion. Cineva a raportat 
când m-a sărutat Gale, exact în locul ăsta. Dar asta s-a 
întâmplat totuşi pe lumină şi înainte de a începe să am mai 
multă grijă cum mă port. Ar fi posibil să existe camere de 
supraveghere? Aşa a aflat preşedintele Snow despre sărut? 
Când am trecut pe sub gard era întuneric şi aveam faţa 


acoperită cu o eşarfă. Dar lista persoanelor bănuite de 
încălcarea hotarelor pădurii e, probabil, foarte scurtă. 

Ochii mei cutreieră printre copaci, pe Pajiştea din partea 
cealaltă a gardului. Nu reuşesc să zăresc decât zăpada 
umedă, strălucind ici şi colo în lumina ferestrelor de la 
marginea Filonului. Nici un Apărător al Păcii la vedere, 
nimic care să sugereze că aş fi urmărită. Imi dau seama că, 
indiferent dacă Thread ştie sau nu că am ieşit azi din 
district, trebuie să acţionez în acelaşi mod: să mă întorc 
dincolo de gard fără să fiu văzută şi să pretind că n-am ieşit 
niciodată. 

Orice contact cu gardul de plasă sau cu buclele de sârmă 
ghimpată de deasupra ar însemna electrocutarea 
instantanee. Nu cred că pot săpa o ieşire sub gard fără 
riscul de a fi observată şi, oricum, pământul îngheţat e tare. 
Ceea ce îmi lasă o singură opţiune. Trebuie să trec, cumva, 
pe deasupra lui. 

Incep să merg de-a lungul lizierei, în căutarea unui 
copac cu o creangă suficient de înaltă şi de lungă pentru a 
se potrivi cu nevoile mele. După vreun kilometru şi 
jumătate, dau de un arțar bătrân care ar putea fi ceea ce 
îmi trebuie, însă trunchiul e prea gros şi prea plin de 
gheaţă ca să mă pot urca, iar în partea de jos nu are nici o 
creangă. Mă urc într-un copac de alături şi fac un salt 
periculos către arțar, cu mâinile cât pe ce să mi se 
desprindă de scoarţa alunecoasă. Dar reuşesc să găsesc 
ceva de care să mă prind şi încep să înaintez centimetru cu 
centimetru pe creanga care atârnă deasupra sârmei 
ghimpate. 

Când mă uit în jos, îmi aduc aminte de ce eu şi Gale 
preferam întotdeauna să aşteptăm în pădure în loc de a 
încerca să sărim peste gard. Dacă te urci destul de sus ca 
să nu fii prăjit, înseamnă că ajungi la cel puţin şase metri 
înălţime. Cred că ramura pe care sunt eu trebuie să fie la 
vreo şapte şi jumătate. E o distanţă primejdioasă chiar şi 
pentru cineva care practică de ani de zile căţăratul în 
copaci. Dar ce altceva am de ales? Aş putea căuta o altă 


creangă, însă acum e aproape întuneric. Ninsoarea 0 s- 
ascundă lumina lunii. Aici pot cel puţin să văd că există un 
troian de zăpadă care să-mi amortizeze aterizarea. Chiar 
dacă o să găsesc un alt copac, ceea ce e îndoielnic, cine ştie 
în ce s-ar putea să sar? Îmi agăţ de gât sacul gol pentru 
vânat şi mă las încet în jos, până ce ajung să atârn de mâini. 
Mă opresc o clipă, adunându-mi curajul. Apoi îmi desfac 
degetele. 

Urmează senzaţia de cădere, după care izbesc solul 
simțind cum mi se propagă zdruncinătura pe şira spinării. O 
secundă mai târziu, mă lovesc cu fundul de pământ. Stau 
întinsă pe zăpadă, încercând să-mi apreciez vătămările. 
Fără să mă ridic, pot spune, după durerea din călcâiul stâng 
şi din noadă, că sunt rănită. Singura întrebare e cât de rău. 
Sper că totul se rezumă la vânătăi, dar, când îmi impun să 
mă salt în picioare, bănuiesc că am şi ceva rupt. Pot totuşi 
să merg, aşa că mă pun în mişcare, încercând să-mi ascund 
şchiopătatul cât mai bine cu putinţă. 

Mama şi Prim nu trebuie să afle c-am fost în pădure. E 
necesar să-mi pregătesc un soi de alibi, indiferent cât de 
firav. Câteva dintre prăvăliile din piaţă sunt încă deschise, 
aşa că intru în una şi cumpăr pânză albă, pentru bandaje. 
Oricum nu mai aveam prea multă. Din alta cumpăr o pungă 
cu dulciuri pentru Prim. Imi vâr una dintre bomboane în 
gură, simțind cum mi se topeşte menta pe limbă, şi îmi dau 
seama că e primul lucru pe care-l mănânc pe ziua de astăzi. 
Am avut de gând să-mi pregătesc o masă lângă lac, dar, 
când am văzut în ce stare erau Bonnie şi 'Iwill, era păcat să 
le lipsesc fie şi de o singură îmbucătură. 

În momentul când ajung acasă, călcâiul meu stâng nu 
mai poate susţine nici cea mai mică greutate. Mă hotărăsc 
să-i spun mamei că am încercat să repar o gaură din 
acoperişul vechii noastre case şi am alunecat. Cât despre 
mâncarea lipsă, o să dau explicaţii cât mai vagi în privinţa 
celor cărora le-am împărţit-o. Mă târăsc dincolo de uşă, 
gata să mă prăbuşesc în faţa focului. În schimb, am parte de 
un alt şoc. 


În cadrul uşii de la bucătărie stau doi Apărători ai Păcii, 
un bărbat şi o femeie. Femeia rămâne impasibilă, dar 
observ tresărirea de surprindere de pe faţa bărbatu-lui. Nu 
mă aşteptau. Ştiu că am fost în pădure şi că acum ar trebui 
să fiu blocată acolo. 

— Bună, spun, cu voce neutră. 

Mama apare în spatele celor doi, dar păstrând distanţa 
faţă de ei. 

— Iat-o, exact la timp pentru cină, spune, ceva cam prea 
încântată. 

Am întârziat foarte mult la cină. Mă gândesc dacă să-mi 
scot cizmele, aşa cum aş face în mod firesc, dar mă îndoiesc 
că aş izbuti să nu-mi trădez rănile. Mă mulţumesc să-mi las 
pe spate gluga udă şi să-mi scutur zăpada din păr. 

— Vă pot ajuta cu ceva? îi întreb pe Apărătorii Păcii. 

— Comandantul Thread ne-a trimis să vă aducem un 
mesaj, spune femeia. 

— Te aşteaptă de ore întregi, adaugă mama. 

Aşteaptă să nu reuşesc să mă-ntorc. Să se confirme că 
am fost electrocutată de gard sau blocată în pădure, ca să- 
mi poată ridica familia pentru interogatoriu. 

— Trebuie să fie un mesaj important, comentez. 

— Pot să vă întreb unde aţi fost, domnişoară Everdeen? 
spune femeia. 

— E mai simplu dacă mă întrebaţi unde n-am fost, îi 
răspund, cu o notă de exasperare în glas. 

Traversez încăperea către bucătărie, străduindu-mă să- 
mi folosesc piciorul ca de obicei, deşi fiecare pas e un chin. 
Trec printre Apărătorii Păcii şi reuşesc să ajung cu bine 
lângă masă. Imi arunc sacul jos şi mă întorc spre Prim, care 
stă, băţoasă, lângă şemineu. Haymitch şi Peeta sunt şi ei 
aici, aşezaţi pe două balansoare identice şi jucând o partidă 
de şah. Au venit din întâmplare sau i-au „invitat” Apărătorii 
Păcii? Oricum ar fi, mă bucur să-i văd. 

— Şi unde n-ai fost? zice Haymitch plictisit. 

— Ei bine, n-am fost să vorbesc cu Moş Capră despre 
ducerea caprei lui Prim la un ţap, fiindcă am primit 


informaţii complet greşite despre locul unde locuieşte, îi 
spun lui Prim, cu vehemenţă. 

— Nu, nu e aşa, ripostează ea. Eu ţi-am explicat cu 
exactitate. 

— Ai zis că stă lângă intrarea dinspre vest a minei. 

— Intrarea dinspre est, mă corectează ea. 

— Ai spus clar vest, pentru că, pe urmă, te-am întrebat: 
„Lângă mormanul de zgură?”, iar tu ai zis „Da”. 

— Mormanul de zgură e alături de intrarea dinspre est, 
spune Prim, cu răbdare. 

— Nu. Când ai zis asta? întreb eu. 

— Aseară, se amestecă Haymitch. 

— A fost clar vorba despre est, adaugă Peeta. 

Se uită la Haymitch şi râd amândoi. [Il privesc cu 
asprime, şi el se străduieşte să pară plin de remuşcări. 

— Îmi pare rău, dar chiar asta am spus. Nu asculţi când 
îţi vorbesc oamenii. 

— Fac pariu că ţi s-a spus şi azi că nu stă acolo, şi tu iar 
n-ai ascultat, zice Haymitch. 

— Tacăcţi fleanca, Haymitch! fac eu, demonstrând 
limpede că are dreptate. 

EI şi Peeta nu-şi stăpânesc râsul, iar Prim îşi permite un 
zâmbet. 

— Perfect. N-are decât să se ocupe altcineva de umflatul 
burţii caprei ăleia proaste, spun, stârnindu-le şi mai tare 
râsul. De-asta s-au descurcat până acum Haymitch şi Peeta, 
cuget eu. Nimic nu-i poate deruta. 

Mă uit la Apărătorii Păcii. Bărbatul zâmbeşte, dar femeia 
nu pare convinsă. 

— Ce e în sac? mă întreabă, cu voce tăioasă. Ştiu că 
speră să găsească vânat sau plante de câmp. Ceva care să 
mă încrimineze fără dubiu. Răstorn conţinutul pe masă. 

— Uitaţi-vă singuri. 

— O, ce bine, se bucură mama, examinând pânza. Mai 
aveam foarte puţine bandaje. 

Peeta se apropie de masă şi deschide punga cu dulciuri. 


— Ooh, bomboane de mentă! spune, azvârlindu-şi una în 
gură. 

— Sunt ale mele. 

Dau să înşfac punga. El i-o aruncă lui Haymitch care îşi 
îndeasă în gură un pumn de dulciuri înainte de a-i da punga 
lui Prim care chicoteşte. 

— Nici unul dintre voi nu merită dropsuri! spun. 

— De ce, fiindcă avem dreptate? 

Peeta mă cuprinde cu braţele. Scot un mic scâncet de 
durere când noada mea protestează, încerc să-l transform 
într-un sunet care trădează indignarea, dar el nu ştie că 
sunt rănită, i-o citesc în ochi. 

— OK, Prim a spus vest. Eu am auzit-o spunând clar vest. 
Suntem cu toţii nişte idioţi. Cum îţi sună asta? 

— Mai bine, răspund, lăsându-l să mă sărute. 

Pe urmă mă uit la Apărătorii Păcii şi-mi amintesc brusc 
ce caută aici. 

— Aveţi un mesaj pentru mine? 

— De la comandantul Thread, spune femeia. Vrea să ştiţi 
că, de acum înainte, gardul care înconjoară Districtul 12 va 
fi electrificat douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. 

— Nu era deja? întreb, cu poate cam prea multă 
inocenţă. 

— S-a gândit că aţi putea fi interesată să-i transmiteţi 
informaţia vărului dumneavoastră, adaugă femeia. 

— Mulţumesc. O să-i spun. Sunt sigură c-o să dormim cu 
toţii ceva mai liniştiţi acum, după ce securitatea a reparat 
această neglijenţă. 

Ştiu că împing prea departe lucrurile, dar comentariul 
îmi oferă o anumită satisfacţie. 

Fălcile femeii se crispează. Nimic n-a mers conform 
planului, dar ea nu mai are alte ordine. Mă salută dând 
scurt din cap şi se îndepărtează, cu bărbatul pe urmele ei. 
Când închide mama uşa în urma lor, mă prăbuşesc, 
sprijinindu-mă de masă. 

— Ce e? întreabă Peeta, susţinându-mă ca să-mi păstrez 
echilibrul. 


— Oh, m-am lovit la piciorul stâng. La călcâi. Şi noada 
mea a avut o zi proastă. 

El mă ajută să ajung lângă unul dintre balansoare şi mă 
las pe suprafaţa capitonată. Mama îmi scoate cizmele. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Am alunecat şi-am căzut. 

Patru perechi de ochi mă privesc cu neîncredere. 

— Pe gheaţă. 

Ştim cu toţii că în casă s-ar putea să fie microfoane şi că 
nu e sigur să vorbim deschis. Nu aici şi nu acum. 

După ce mi-a scos şoseta, degetele mamei îmi cercetează 
oasele din călcâiul stâng şi tresar de durere. 

— S-ar putea să fie o fractură, spune ea. Imi verifică şi 
celălalt picior. Asta pare teafăr. 

E de părere că noada mea are vânătăi urâte. Prim e 
trimisă să-mi aducă pijamaua şi halatul. După ce mă 
schimb, mama pregăteşte un pacheţel cu zăpadă pentru 
călcâiul meu stâng şi îl fixează cu o perniţă. Mănânc trei 
farfurii cu tocană şi o jumătate de pâine. Ceilalţi iau cina 
stând la masă. Mă holbez la foc, cu gândul la Bonnie şi Twill, 
sperând că zăpada grea şi umedă mi-a şters urmele. 

Prim vine să se aşeze pe podea, lângă mine, sprijinindu-şi 
capul de genunchiul meu. Sugem bomboane de mentă, şi eu 
îi mângâi părul blond, mătăsos, dându-i-l după ureche. 

— Cum a fost la şcoală? o întreb. 

— Bine. Am învăţat despre produsele secundare obţinute 
odată cu cărbunele, răspunde ea. 

O vreme rămânem amândouă cu ochii la foc. 

— Ai de gând să-ţi probezi rochiile de mireasă? 

— Nu azi. Probabil mâine, îi răspund. 

— Să aştepţi până ajung şi eu acasă, OK? îmi cere ea. 

— Sigur. 

Dacă nu mă arestează între timp. 

Mama îmi dă o cană cu ceai de muşeţel în care a 
strecurat o doză de sirop-somnifer, şi ochii încep imediat să 
mi se închidă. Ea îmi bandajează piciorul rănit, şi Peeta se 
oferă să mă ducă în pat. La început mă sprijin de umărul lui, 


dar şchiopătez atât de rău încât mă saltă pe braţe şi mă 
duce la etaj. Mă înveleşte şi îmi spune noapte bună, dar îl 
prind de mână şi îl ţin locului. Ca efect secundar, siropul- 
somnifer te scapă de inhibiţii, ca şi votca, şi ştiu că va trebui 
să-mi ţin limba sub control. Dar nu vreau să plece Peeta. De 
fapt, aş vrea să se urce în pat, lângă mine, să fie acolo la 
noapte, când încep coşmarurile. Dar, dintr-un anumit motiv, 
pe care nu sunt în stare să-l exprim, ştiu că nu-mi e permis 
să-i cer asta. 

— Nu pleca încă. Nu înainte să adorm, spun. 

Peeta se aşază pe marginea patului, încălzindu-mi mâna 
într-ale lui. 

— Astăzi am fost cât pe ce să cred că te-ai răzgândit. 
Când ai întârziat la cină. 

Am mintea înceţoşată, dar intuiesc ce vrea să spună. Cu 
gardul conectat la curent, cu întârzierea mea şi cu 
Apărătorii Păcii aşteptându-mă, a crezut c-am fugit, poate 
împreună cu Gale. 

— Nu, ţi-aş fi spus, îi răspund. 

li trag mâna în sus şi îmi sprijin obrazul de dosul palmei 
lui, trăgând în nări mirosul vag de scorţişoară şi de mărar al 
pâinilor pe care trebuie să le fi copt azi. Vreau să-i 
povestesc despre Twill şi Bonnie, despre revoltă şi despre 
fantezia cu Districtul 13, dar n-ar fi prudent şi simt cum mă 
fură somnul, aşa că abia mai reuşesc să rostesc o singură 
propoziţie. 

— Stai cu mine. 

Il aud şoptindu-mi o vorbă de răspuns în vreme ce 
tentaculele siropului mă afundă în somn, dar nu reuşesc s-o 
pricep. 

Mama mă lasă să dorm până la amiază, apoi mă trezeşte 
ca să-mi examineze călcâiul. Imi cere să mă odihnesc o 
săptămână, rămânând în pat, şi nu obiectez, fiindcă mă simt 
atât de mizerabil. Nu e vorba doar despre călcâi şi despre 
noadă. Mă doare tot trupul şi sunt istovită. Aşa că o las pe 
mama să mă doftoricească, să-mi aducă micul dejun la pat 
şi să mai pună pe mine încă o pătură. Pe urmă mă 


mulţumesc să zac acolo, cu ochii pironiţi de cerul iernii de 
dincolo de geamuri, cugetând asupra întorsăturii pe care o 
vor lua lucrurile. Mă gândesc îndelung la Bonnie şi la Twill 
şi la mormanul de rochii de mireasă de la parter, 
întrebându-mă dacă Thread o să descopere cum m-am 
întors şi o să mă aresteze. E ciudat, fiindcă oricum m-ar 
putea aresta în baza infracţiunilor din trecut, dar, fiindcă 
sunt o învingătoare, are poate nevoie de o dovadă 
incontestabilă. Mă întreb şi dacă preşedintele Snow ţine 
legătura cu Thread. Mă gândesc că e puţin probabil ca el să 
fi ştiut vreodată de existenţa bătrânului Cray, dar, în 
momentul de faţă, când eu am devenit o asemenea 
problemă naţională, are oare grijă să-i dea instrucţiuni lui 
Thread? Sau comandantul Apărătorilor Păcii acţionează din 
proprie iniţiativă? In orice caz, nu mă îndoiesc că sunt 
amândoi de acord să folosească gardul ca să mă ţină în 
interiorul districtului. Chiar dacă aş găsi o cale de evadare - 
poate să agăţ o frânghie de creanga aia de arțar şi să mă 
caţăr - acum nu mai pot fugi împreună cu familia şi cu 
prietenii. Şi, oricum, i-am promis lui Gale c-o să rămân şi-o 
să lupt. 

În următoarele zile, tresar ori de câte ori se aude o 
bătaie la uşă. Totuşi, nu apare nici un Apărător al Păcii care 
să mă aresteze, aşa că, în cele din urmă, încep să mă 
calmez. Sunt şi mai liniştită când Peeta îmi povesteşte, cu 
nepăsare, că în anumite zone ale gardului e întrerupt 
curentul fiindcă se lucrează la fixarea bazei plasei de sârmă 
de pământ. Thread îşi închipuie, probabil, că am trecut 
cumva pe sub gard, chiar şi când era străbătut de curentul 
letal. Districtul se bucură de un moment de respiro, 
Apărătorii Păcii având încă o ocupaţie pe lângă maltratarea 
locuitorilor. 

Peeta vine în fiecare zi, îmi aduce checuri cu brânză şi 
începe să-mi dea o mână de ajutor la cartea familiei. E un 
caiet vechi, din pergament legat în piele. A fost începută cu 
ere în urmă, de nişte botanişti specializaţi în plante 
medicinale din familia mamei. Pagină după pagină, cartea 


conţine desene în cerneală ale unor plante, alături de 
descrierea întrebuinţării lor medicale. Tata a adăugat o 
parte cu plante comestibile care mi-a folosit drept ghid, 
ajutându-ne să supravieţuim după moartea lui. Vreau de 
mult să-mi notez în ea propriile cunoştinţe. Lucruri pe care 
le-am învăţat din experienţă sau de la Gale şi informaţiile pe 
care le-am primit în timpul antrenamentului pentru Jocuri. 
N-am făcut-o, pentru că nu sunt artistă şi exactitatea 
detaliilor fiecărui desen are o importanţă crucială. Aici intră 
în joc Peeta. Unele plante îi sunt deja cunoscute, din altele 
am mostre uscate, iar pe restul trebuie să i le descriu. Face 
schiţe pe bucăţi de hârtie până sunt satisfăcută de 
acurateţea lor şi îl las să le deseneze în carte. Pe urmă 
scriu, cu grijă, tot ce ştiu despre planta respectivă. 

E o activitate captivantă, făcută în tăcere, care mă ajută 
să nu mă gândesc la problemele mele. Îmi place să-i privesc 
mâinile când desenează, făcând o pagină albă să înflorească 
în linii de cerneală, adăugând tuşe de culoare cărţii până 
acum doar cu schiţe negre pe filele gălbui. Când se 
concentrează, chipul lui capătă o înfăţişare aparte. 
Obişnuita lui expresie degajată e înlocuită de ceva mult mai 
intens şi mai îndepărtat, care sugerează o întreagă lume 
zăvorâtă înlăuntrul lui. Am mai întrezărit câte ceva din ea şi 
înainte: în arenă sau când s-a adresat unei mulţimi de 
oameni sau când a îndepărtat armele Apărătorilor Păcii de 
mine, în Districtul 11. Nu ştiu exact ce să înţeleg din asta. Şi 
capăt o uşoară obsesie pentru genele lui, care nu prea se 
observă de obicei, pentru că sunt atât de blonde. Insă, 
privite de aproape, în lumina soarelui care pătrunde pieziş 
pe fereastră, au o culoare aurie şi sunt atât de lungi încât 
nu pricep cum de nu se încâlcesc când clipeşte. 

Intr-o după-amiază, Peeta se întrerupe dintr-odată în 
timp ce adaugă umbre desenului unei flori şi îşi ridică 
privirea atât de brusc încât tresar, ca şi cum aş fi fost prinsă 
spionându-l, ceea ce poate că şi fac, într-un mod oarecum 
bizar. 

Dar el nu spune decât: 


— Ştii, cred că asta e prima dată când facem ceva normal 
împreună. 

— Da, încuviinţez eu. 

Relaţia noastră a fost alterată, în totalitate, de Jocuri. N-a 
inclus niciodată normalitatea. 

— E o schimbare plăcută. 

In fiecare după-amiază, Peeta mă duce la parter pentru o 
variaţie de decor, şi eu enervez pe toată lumea deschizând 
televizorul. De obicei nu ne uităm decât atunci când e 
obligatoriu, pentru că amestecul de propagandă şi etalări 
ale puterii Capitoliului - inclusiv clipurile din cei şaptezeci şi 
patru de ani de Jocuri ale Foamei - e atât de odios. Dar 
acum caut ceva aparte. Gaiţa-zeflemitoare pe care se 
bazează speranţele lui Bonnie şi Twill. Ştiu că e probabil o 
prostie, dar, dacă e aşa, vreau s-o pot exclude. Şi să-mi scot 
definitiv din minte ideea unui District 13 înfloritor. 

O zăresc pentru prima dată într-un reportaj despre 
Zilele Negre. Văd ruinele clădirii Justiţiei arzând mocnit şi 
întrezăresc partea interioară, albă cu negru, a aripii unei 
gaiţe-zeflemitoare care traversează în zbor colţul din 
dreapta sus. Dar adevărul e că asta nu demonstrează 
absolut nimic. E doar un film vechi, care însoţeşte o poveste 
veche. 

Totuşi, peste câteva zile, atenţia îmi e atrasă de altceva. 
Reporterul citeşte o ştire despre criza de grafit care 
afectează fabricile din Districtul 3. E întrerupt pentru a se 
difuza ceea ce ar trebui să fie un reportaj în direct, 
prezentat de o femeie în costum de protecţie, aflată în faţa 
ruinelor clădirii Justiţiei din Treisprezece. Prin mască, 
relatează că, din nefericire, un studiu tocmai a demonstrat 
că în minele din Districtul 13 mediul rămâne în continuare 
prea toxic pentru a putea fi utilizate. Sfârşitul reportajului. 
Dar, chiar înainte de a reveni cu transmisia la reporterul 
din studio, văd fâlfâirea inconfundabilă a aceleiaşi aripi de 
gaiţă-zeflemitoare. 

Reportera a fost pur şi simplu încorporată în vechiul film. 
Nu se află nicidecum în Districtul 13. Ceea ce ridică o 


întrebare: atunci ce se află acolo? 


Capitolul 12 


DUPĂ ACEST EPISOD nu mai pot să stau liniştită în patul 
meu. Vreau să fac ceva, să aflu mai multe despre Districtul 
13 sau să le dau o mână de ajutor celor care şi-au ales 
drept cauză înfrângerea Capitolului. În loc de asta, stau cu 
braţele încrucişate, îndopându-mă cu checuri cu brânză şi 
uitându-mă cum desenează Peeta. Haymitch vine din când 
în când să-mi aducă veşti din oraş, întotdeauna rele. Mai 
mulţi oameni pedepsiţi sau doborâţi de foame. 

În momentul când piciorul meu e decretat apt de 
folosinţă, iarna a început deja să bată în retragere. Mama 
îmi spune ce exerciţii să fac şi mă lasă să merg câte puţin 
de una singură. Într-o seară mă duc la culcare hotărâtă să 
plec a doua zi în oraş, dar mă trezesc ca să-i văd pe Venia, 
Octavia şi Flavius zâmbind, cu privirile coborâte către mine. 

— Surpriză! strigă ei, cu glasuri stridente. Am venit mai 
devreme! 

După ce am primit lovitura de bici peste faţă, Haymitch a 
reuşit să amâne vizita lor cu câteva luni, ca să mă pot 
vindeca. Nu mă aşteptam să-i văd mai devreme de trei 
săptămâni de acum încolo. Dar încerc să par încântată 
fiindcă a sosit în sfârşit momentul şedinţei mele foto în 
rochie de mireasă. Mama a pus toate rochiile pe umeraşe, 
aşa că sunt gata să fie îmbrăcate, dar, ca să fiu sinceră, n- 
am încercat nici măcar una dintre ele. 

După exclamaţiile melodramatice despre starea de 
decădere a frumuseţii mele, cei trei trec direct la treabă. 
Cel mai mult îi îngrijorează faţa mea, deşi eu sunt de părere 
că mama a făcut o treabă extraordinară vindecând-o. Nu 
mai am decât o dungă de un roz palid de-a curmezişul 
obrazului. Biciuirea nu e un fapt cunoscut de toată lumea, 
aşadar le spun că am căzut pe gheaţă şi m-am tăiat. Pe 
urmă îmi dau seama că am folosit aceeaşi scuză pentru 
piciorul rănit, care o să transforme mersul pe tocuri înalte 


într-o problemă. Dar Flavius, Octavia şi Venia nu sunt 
suspicioşi, aşa că, dinspre partea asta, sunt în siguranţă. 

Pentru că părul de pe corp trebuie să-mi dispară doar 
pentru câteva ore în loc de câteva săptămâni, sunt rasă în 
loc să fiu epilată cu ceară. Trebuie totuşi să intru într-o 
cadă plină cu ceva, dar nu e nimic scârbos şi, până să mă 
dezmeticesc, am ajuns deja la coafură şi la machiaj. Echipa 
e plină de nemulțumiri, ca de obicei, fapt pe care mă 
străduiesc cel mai adesea să-l ignor. Insă unul dintre 
comentariile Octaviei îmi atrage atenţia. De fapt, nu e decât 
o remarcă spusă în treacăt despre imposibilitatea de a face 
rost de fructe de mare pentru o petrecere, dar îmi atinge o 
coardă sensibilă. 

— Cum adică n-ai putut găsi? Nu e sezonul lor? o întreb. 

— Oh, Katniss, n-am putut să facem rost de fructe de 
mare vreme de câteva săptămâni, spune ea. Ştii, din cauză 
că vremea a fost atât de rea în Districtul 4. 

Mintea mea începe să se agite. Nici un fel de fructe de 
mare. Pentru câteva săptămâni. Din Districtul 4. Furia cu 
greu ascunsă a mulţimii din timpul Turneului nostru 
Triumfal. Şi, dintr-odată, sunt absolut sigură că Districtul 4 
s-a revoltat. 

Incep să mă interesez, cu nepăsare, despre celelalte 
greutăţi pe care iarna aceasta le-a mai adus. Nu sunt 
obişnuiţi cu lipsurile, aşa că orice întrerupere a 
aprovizionării, oricât de neînsemnată, are impact asupra 
lor. Când sunt pregătită să fiu îmbrăcată, plângerile lor 
despre dificultatea de a face rost de diferite produse - de la 
carnea de crab până la cipuri muzicale şi panglici - îmi dau 
indicii asupra districtelor care e posibil să se fi revoltat. 
Fructe de mare din Districtul 4. Gadgeturi electronice din 
Districtul 3. Şi, bineînţeles, materiale textile din Districtul 8. 
Gândul la o revoltă atât de larg răspândită mă face să mă- 
nfior de spaimă şi de excitare. 

Vreau să-i întreb mai multe, dar apare Cinna, ca să mă- 
mbrăţişeze şi să-mi verifice machiajul. Atenţia i se îndreaptă 
direct spre cicatricea de pe obraz. Am cumva impresia că 


nu crede povestea cu alunecatul pe gheaţă, dar nu pune 
întrebări. Se mulţumeşte să-mi dozeze cantitatea de pudră, 
şi puţinul care se mai putea zări din urma lăsată de bici 
dispare. 

La parter, camera de zi a fost golită şi luminată pentru 
şedinţa foto. Effie se simte foarte bine dându-le comenzi 
tuturor celor din jur şi având grijă să ne încadrăm în 
programul stabilit. Probabil că face o treabă bună, fiindcă 
sunt şase rochii şi pentru fiecare e nevoie de alt voal, alţi 
pantofi, alte bijuterii, altă coafură, alt decor, alt mod de 
iluminare. Dantelă crem, trandafiri roz şi zulufi. Satin 
ivoriu, tatuaje aurii şi verdeață. O rochie cu diamante, un 
voal plin de nestemate şi lumină de Lună. O rochie albă, de 
mătase grea, cu mâneci care îmi atârnă de la încheieturile 
mâinilor până la podea, şi perle. În momentul când o 
fotografie a fost aprobată, trecem imediat la pregătirea 
pentru următoarea. Mă simt ca un aluat, frământat şi 
remodelat iarăşi şi iarăşi. Mama reuşeşte să-mi dea câte o 
îmbucătură de mâncare şi câte o sorbitură de ceai în timp 
ce sunt aranjată, dar, în momentul încheierii şedinţei foto, 
sunt moartă de foame şi de oboseală. Sper că acum o să pot 
petrece ceva timp împreună cu Cinna, dar Effie zoreşte pe 
toată lumea către uşă şi trebuie să mă mulţumesc cu 
promisiunea unui telefon. 

S-a lăsat seara, şi picioarele mă dor din cauza tuturor 
pantofilor demenţiali, aşa că renunţ la orice intenţie de a 
merge în oraş. Mă urc în schimb la etaj şi mă spăl de toate 
straturile de machiaj, cremă şi vopsea, apoi cobor la parter 
şi îmi usuc părul lăsându-mă dogorită de foc. Prim, care s-a 
întors de la şcoală la timp ca să vadă ultimele două rochii, 
pălăvrăgeşte cu mama despre ele. Amândouă par nespus de 
încântate de şedinţa foto. Când mă las să cad pe pat, îmi 
dau seama că o consideră o dovadă a faptului că sunt în 
siguranţă. Că la Capitoliu a fost trecut cu vederea 
amestecul meu în pedeapsa prin biciuire, fiindcă, oricum, 
nimeni nu se agită şi nu face atâtea cheltuieli pentru cineva 
pe care are de gând să-l ucidă. Şi asta cam aşa e. 


În coşmar, port rochia de mireasă din mătase, dar e 
ferfeniţită şi plină de noroi. Mânecile lungi se tot agaţă de 
spini şi de crengi în timp ce fug prin pădure. O haită de 
tributuri mutante se apropie tot mai mult şi mai mult, până 
când mă copleşesc cu răsuflările lor fierbinţi şi cu colții 
picurând de salivă şi mă trezesc ţipând. 

Zorile sunt prea aproape ca să mă străduiesc s-adorm 
din nou. În plus, azi trebuie să ies neapărat în oraş şi să 
stau de vorbă cu cineva. La Gale, în mină, n-o să pot ajunge. 
Dar am nevoie de Haymitch sau de Peeta, sau de altcineva 
cu care să împart povara tuturor celor întâmplate de la 
vizita mea la lac. Proscrişi fugari, garduri electrificate, un 
District 13 independent, lipsuri în Capitoliu. Totul. 

lau micul dejun cu mama şi cu Prim şi plec în căutarea 
unui confident. Aerul e cald şi plin de speranţe, prevestind 
primăvara. Un moment potrivit pentru o revoltă, îmi spun 
eu. Ioată lumea se simte mai puţin vulnerabilă după ce a 
scăpat de iarnă. Peeta nu e acasă. Imi închipui c-a plecat 
deja în oraş. Însă sunt surprinsă să-l văd pe Haymitch 
foindu-se atât de devreme prin bucătărie. Intru în casa lui 
fără să bat la uşă. O aud pe Hazelle la etaj, măturând 
podelele casei acum curată lună. Haymitch nu e beat criţă, 
dar nici nu pare prea sigur pe picioare. Cred că zvonurile 
care spun că Ripper s-ar fi apucat din nou de afaceri sunt 
adevărate. Mă gândesc că e poate mai bine să-l las să se 
bage în pat, când el propune să facem o plimbare prin oraş. 
___Eu şi Haymitch avem acum un soi de limbaj prescurtat. 
În câteva minute, îl pun la curent, iar el îmi povesteşte că 
sunt zvonuri şi despre revolte în Districtele 7 şi 11. Dacă 
intuiţia nu mă înşală, asta ar însemna că aproape jumătate 
dintre districte au făcut măcar câte o încercare de revoltă. 

— Încă mai eşti de părere că aici n-o să meargă? îl 
întreb. 

— Incă nu e momentul. Toate aceste alte districte sunt 
mult mai mari. Chiar dacă jumătate dintre locuitori se 
ascund de frică în casele lor, rebelii au o şansă. Aici, în 


Doisprezece, trebuie să fim toţi sau nici unul, îmi răspunde 
el. 

Nu m-am gândit la asta. Că ne lipseşte puterea pe care o 
dă numărul. 

— Dar, poate, la un moment dat? insist. 

— Poate. Dar suntem prea puţini, prea slabi şi nu avem 
arme nucleare, zice el, cu o umbră de sarcasm. 

N-a fost prea entuziasmat de povestea mea despre 
Districtul 13. 

— Ce crezi că le vor face, Haymitch? Districtelor rebele? 

— Ei, ai auzit ce-au făcut în Opt. Şi ai văzut ce-au făcut 
aici, fără ca nici măcar să fi fost provocaţi. Dacă lucrurile or 
să le scape într-adevăr din mână, cred că nu vor vedea nici 
o problemă în distrugerea altui district, aşa cum s-a 
întâmplat cu Treisprezece. [Il vor transforma într-un 
exemplu, înţelegi? 

— Aşadar, tu crezi că Treisprezece a fost distrus cu 
adevărat? Bonnie şi Twill aveau totuşi dreptate în privinţa 
filmului cu gaiţa-zeflemitoare, spun eu. 

— OK, dar ce dovedeşte asta? De fapt, nimic. Există o 
mulţime de motive pentru care ar putea folosi un film vechi. 
Probabil că arată mai impresionant. Şi e mult mai uşor, nu-i 
aşa? Nu e mai simplu să apeşi câteva butoane în camera de 
montaj decât să zbori până acolo pentru o filmare? Ideea că 
Treisprezece a renăscut cumva, şi Capitoliul ignoră asta 
pare genul de zvon de care se agaţă oamenii disperaţi. 

— Ştiu. Nu făceam altceva decât să sper. 

— Excelent, fiindcă eşti într-adevăr disperată, spune 
Haymitch. 

Nu mai aduc alte argumente pentru că, fireşte, el are 
dreptate. 

Prim se întoarce de la şcoală spumegând de entuziasm. 
Profesorii au anunţat că e obligatoriu să urmărim 
programul tv din seara asta. 

— Cred c-o să fie şedinţa ta foto! 

— Nu se poate, Prim. Fotografiile au fost făcute abia ieri, 
obiectez eu. 


— Ei, aşa a auzit toată lumea, zice ea. 

Sper că se înşală. N-am avut timp să-l pregătesc pe Gale 
pentru nimic din toate astea. De când cu biciuirea, îl 
întâlnesc doar când ajunge pe la noi ca să vadă mama cumi 
se vindecă rănile. E adesea programat să lucreze în mină 
câte şapte zile pe săptămână. În cele câteva minute de 
intimitate de care am avut parte în vreme ce îl conduceam 
înapoi în oraş, am aflat că începutul unei revolte în 
Doisprezece a fost înăbuşit de interdicțiile lui Thread. Gale 
ştie că n-am de gând să fug, dar mai ştie şi că, dacă 
districtul nostru nu se revoltă, sunt menită să devin mireasa 
lui Peeta. Să mă vadă pe ecran pierzând vremea îmbrăcată 
în rochiile alea superbe... ce-o să înţeleagă de aici? 

La şapte şi jumătate, când ne adunăm în jurul 
televizorului, descopăr că dreptatea a fost de partea lui 
Prim. Cum era de aşteptat, iată-l pe Caesar Flickerman, 
adresându-se unei mulţimi numeroase, care ocupă toate 
locurile din tribunele aflate în faţa Centrului de 
Antrenament, anunțând acel public favorabil că va urma 
vizionarea rochiilor mele de mireasă. Il prezintă pe Cinna, 
devenit vedetă peste noapte datorită costumelor pe care mi 
le-a creat pentru Jocuri, şi, după un minut de conversaţie 
veselă, suntem sfătuiţi să ne îndreptăm atenţia către un 
ecran enorm. 

Acum înţeleg cum a fost posibil să mă fotografieze ieri şi 
să prezinte spectacolul special în seara asta. Cinna a 
conceput, iniţial, două duzini de rochii de mireasă. De 
atunci s-a desfăşurat procesul restrângerii numărului de 
desene, al confecţionării rochiilor, al alegerii accesoriilor. S- 
ar părea că, în Capitoliu, spectatorilor li s-au oferit ocazii de 
a-şi vota preferinţele în fiecare stadiu. Totul a culminat cu 
fotografierea mea în ultimele şase rochii rămase şi sunt 
sigură că inserarea imaginilor în spectacol s-a făcut cât ai 
clipi. Publicul întâmpină fiecare fotografie reacţionând 
puternic. Oamenii ţipă şi îşi ovaţionează favoritele, 
huiduindu-le pe cele care nu le sunt pe plac. Fiindcă au 
votat şi au făcut probabil pariuri, spectatorii au investit 


foarte mult în rochiile mele de mireasă. E straniu să îi 
privesc gândindu-mă că eu nu m-am ostenit nici măcar să 
probez vreuna înainte de sosirea aparatelor de fotografiat. 
Caesar anunţă că toţi cei interesaţi trebuie să-şi dea votul 
final până a doua zi la amiază. 

— Să-i pregătim lui Katniss Everdeen o nuntă în stil 
mare! strigă el către mulţime. 

Sunt pe punctul de a închide televizorul, dar Caesar ne 
spune să rămânem în faţa ecranelor pentru un alt mare 
eveniment al serii. 

— Chiar aşa, anul acesta avem cea de-a Şaptezeci şi 
cincea Ediţie a Jocurilor Foamei, ceea ce înseamnă că a 
sosit momentul celui de-al treilea Jubileu al Pacificării! 

— Ce-au de gând? întreabă Prim. Până atunci mai sunt 
câteva luni. 

Ne întoarcem amândouă spre mama, a cărei figură e 
solemnă şi distantă, ca şi cum ar retrăi amintiri din trecut. 

— Probabil că vor citi cartonaşul. 

Incepe imnul şi mă simt sugrumată de repulsie când 
preşedintele Snow ia în stăpânire scena. E urmat de un 
băieţel în costum alb, care aduce o cutie simplă, de lemn. 
Imnul se încheie, şi preşedintele Snow începe să vorbească, 
reamintindu-ne de Zilele Negre care au dat naştere 
Jocurilor Foamei. Când au fost stabilite regulile Jocului, s-a 
hotărât ca, la fiecare douăzeci şi cinci de ani, aniversarea să 
fie marcată de un Jubileu al Pacificării. Ceea ce impune 
crearea unei versiuni glorioase a Jocurilor, pentru a păstra 
vie amintirea celor ucişi ca urmare a revoltei districtelor. 

Cuvintele lui nu ar putea fi mai bine ţintite, de vreme ce 
eu una bănuiesc că mai multe districte se revoltă chiar 
acum. 

Preşedintele Snow continuă povestindu-ne ce s-a 
întâmplat la precedentele Jubilee ale Pacificării. 

— Cu ocazia celei de-a douăzeci şi cincea aniversări, 
pentru ca rebelilor să li se aducă aminte că moartea copiilor 
lor e urmarea propriei lor decizii de a apela la violenţă, 


fiecare district a trebuit să organizeze alegeri şi să voteze 
tributurile care aveau să-l reprezinte. 

Mă întreb ce-or fi simţit. Alegându-i pe copiii care 
trebuiau să plece. Mă gândesc că e mult mai cumplit să fii 
trimis la Jocuri de vecinii tăi decât să ţi se extragă numele 
dintr-o urnă. 

— La a cincizecea aniversare, continuă preşedintele, 
spre a se reaminti faptul că pentru fiecare cetăţean al 
Capitoliului au murit câte doi rebeli, districtelor li s-a cerut 
să trimită de două ori mai multe tributuri. 

Îmi imaginez cum e să înfrunţi un lot de patruzeci şi cinci 
de concurenţi în loc de douăzeci şi trei. Şanse mai mici, mai 
puţină speranţă şi, în final, mai mulţi copii morţi. În anul 
acela a câştigat Haymitch... 

— Am avut o prietenă care s-a dus atunci la Jocuri, spune 
mama, cu voce scăzută. Maysilee Donner. Părinţii ei erau 
proprietarii cofetăriei. După aceea mi-au dat pasărea ei. Un 
canar. 

Schimb o privire cu Prim. E prima oară când auzim de 
Maysilee Donner. Poate fiindcă mama ştia că am fi vrut să 
aflăm cum a murit. 

— lar acum sărbătorim cel de-al treilea Jubileu al 
Pacificării, spune preşedintele. 

Băieţelul în alb face un pas înainte, întinzând cutia în 
vreme ce îi deschide capacul. Putem vedea şirurile 
ordonate de plicuri îngălbenite, aşezate pe verticală. 
Indiferent cine o fi născocit Jubileele Pacificării s-a pregătit 
pentru secole întregi de Jocuri ale Foamei. Preşedintele ia 
plicul marcat clar cu un 75. Îşi strecoară un deget pe sub 
clapetă şi scoate un pătrăţel de hârtie. Citeşte fără nici o 
ezitare: 

— La a şaptezeci şi cincea aniversare, pentru a li se 
reaminti rebelilor că nici cei mai puternici dintre ei nu pot 
înfrânge puterea Capitoliului, tributurile de sex bărbătesc şi 
femeiesc vor fi extrase din totalul învingătorilor în viaţă. 

Mama scoate un țipăt slab, şi Prim îşi îngroapă faţa în 
palme, dar eu mă simt mai degrabă ca oamenii pe care îi 


zăresc în mulţimea de pe ecran. Uşor nedumerită. Ce vrea 
să spună? Totalul învingătorilor în viaţă? 
__ Apoi pricep, înţeleg ce înseamnă. Cel puţin pentru mine. 
In Districtul 12 nu există decât trei învingători dintre care 
se poate alege. Doi bărbaţi. O femeie... 

Mă întorc în arenă. 


Capitolul 13 


TRUPUL MEU REACȚIONEAZĂ înaintea minţii şi ies în 
fugă pe uşă, traversez peluzele din Cartierul Invingătorilor 
şi mă reped în întunericul de dincolo de ele. Umezeala din 
pământul mustind de apă îmi îmbibă şosetele şi sunt 
conştientă de muşcătura tăioasă a vântului, dar nu mă 
opresc. Unde? Unde să mă duc? In pădure, fireşte. Ajung 
lângă gard înainte ca bâzâitul să-mi aducă aminte cât de 
încolţită sunt. Mă retrag gâfâind, mă răsucesc pe călcâie şi 
o rup din nou la fugă. 

Următorul lucru pe care-l ştiu e că sunt în patru labe, în 
pivniţa unei case nelocuite din Cartierul Invingătorilor. Prin 
deschiderea ferestrei de deasupra capului pătrund razele 
palide ale Lunii. Mi-e frig, sunt udă şi mi s-a tăiat răsuflarea, 
dar încercarea de evadare n-a reuşit să înfrângă isteria 
care izvorăşte din interiorul meu, răzbătând la suprafaţă. O 
să mă sufoce dacă nu e eliberată. 

Strâng grămadă partea din faţă a cămăşii, mi-o îndes în 
gură şi încep să ţip. Nu ştiu cât timp o fac. Dar, când 
încetez, aproape că nu mai am glas. 

Mă ghemuiesc pe o parte şi mă holbez la petele de 
lumină pe care Luna le aruncă pe podea. 

Înapoi în arenă. Înapoi în lumea coşmarurilor. Acolo mă 
duc. Trebuie să recunosc că n-am prevăzut asta, că am 
anticipat doar o multitudine de alte lucruri. Umilirea 
publică, tortura, execuţia. Fuga prin ţinuturile sălbatice, cu 
Apărătorii Păcii şi cu aeronavele pe urmele mele. Căsătoria 
cu Peeta şi copiii noştri obligaţi să intre în arenă. Dar 
niciodată reîntoarcerea mea la Jocuri, printre competitori. 
De ce? Pentru că nu există nici un precedent. Invingătorii 
nu mai iau parte la extragere, toată viaţa lor. Asta e 
înţelegerea dacă învingi. Asta a fost până acum. 

Văd un soi de pânză, de genul celei care se pune pe jos 
când zugrăveşti. O trag peste mine, ca pe o pătură. Undeva, 
departe, mă strigă cineva. Dar, pe moment, îmi îngădui să 


nu mă gândesc nici măcar la oamenii pe care îi iubesc cel 
mai mult, mă gândesc numai la mine. Şi la ceea ce mi se 
aşterne înainte. 

Pânza e ţeapănă, dar ţine de cald. Mugşchii mi se 
relaxează, bătăile inimii încetinesc. Văd cutia de lemn din 
mâinile băieţelului, îl văd pe preşedintele Snow scoțând 
plicul îngălbenit. E posibil ca acesta să fi fost adevăratul 
Jubileu al Pacificării, scris pe foaia de hârtie acum şaptezeci 
şi cinci de ani? Pare puţin probabil. E o rezolvare prea 
perfectă a tulburărilor cărora trebuie să le facă faţă 
Capitoliul în prezent. Scapă de mine şi supun districtele, 
primind totul cadou, într-un singur pacheţel frumos 
ambalat. 

Vocea preşedintelui Snow îmi răsună în minte. 

— La a şaptezeci şi cincea aniversare, pentru a li se 
reaminti rebelilor că nici cei mai puternici dintre ei nu pot 
înfrânge puterea Capitoliului, tributurile de sex bărbătesc şi 
femeiesc vor fi extrase din totalul învingătorilor în viaţă. 

Da, învingătorii sunt cei mai puternici dintre noi. Au 
supravieţuit în arenă şi au scăpat din laţul sărăciei, care îi 
strangulează pe ceilalţi. Sunt sau ar trebui să spun suntem 
întruchiparea speranţei acolo unde nu există speranţă. Iar 
acum douăzeci şi trei dintre noi vor fi ucişi, pentru a 
demonstra că până şi speranţa nu e decât o amăgire. 

Mă bucur că am câştigat abia anul trecut. Altminteri i-aş 
cunoaşte pe toţi ceilalţi învingători, nu numai pentru că i- 
am văzut la televizor, ci şi fiindcă sunt oaspeţi la fiecare 
ediţie a Jocurilor. Chiar dacă nu sunt mentori, aşa cum 
trebuie să fie Haymitch de fiecare dată, au obligaţia de a se 
întoarce în fiecare an la Capitoliu, cu ocazia evenimentului. 
Cred că o mare parte dintre ei sunt prieteni. In timp ce 
singurul prieten pe care mă voi teme eu să nu fiu nevoită 
să-l ucid o să fie Peeta sau Haymitch. Peeta sau Haymitch! 

Mă ridic în capul oaselor, aruncând cât colo pânza. Ce-mi 
trece prin minte? Nu există nici o situaţie în care aş putea 
să-i ucid vreodată pe Peeta sau pe Haymitch. Dar unul 
dintre ei o să fie cu mine în arenă, asta e sigur. Ar putea 


chiar să hotărască, între ei, cine va fi. Indiferent al cui nume 
va fi extras, celălalt va putea să se ofere voluntar, luându-i 
locul. Ştiu deja ce-o să se-ntâmple. Peeta o să-i ceară lui 
Haymitch să-l lase pe el în arenă, indiferent ce s-ar 
întâmpla. Pentru binele meu. Ca să mă protejeze. 

Mă împleticesc prin pivniţă în căutarea unei ieşiri. Cum 
am pătruns în locul ăsta? Găsesc pe bâjbâite drumul în 
susul treptelor către bucătărie şi văd că partea de sticlă a 
uşii a fost spartă. Probabil de-asta îmi sângerează mâna. Mă 
grăbesc să ies din nou în noapte şi o iau drept spre casa lui 
Haymitch. Stă singur la masa din bucătărie, strângând o 
sticlă de votcă pe jumătate goală într-o mână şi cuțitul în 
cealaltă. Beat ca un porc. _ 

— Ah, uite-o şi pe ea. Dărâmată. In cele din urmă ai făcut 
calculul, nu-i aşa, iubito? Ai înţeles că n-o să pleci singură-n 
arenă? Şi ai venit să mă rogi... ce? întreabă el. 

Nu-i răspund. Fereastra e larg deschisă, şi vântul mă 
pătrunde de parcă aş fi afară. 

— Recunosc c-a fost mai uşor pentru băiat. A ajuns aici 
înainte de a apuca să desigilez sticla. Implorându-mă să-i 
dau o altă şansă de a ajunge înăuntru. Dar tu ce-ai putea 
să-mi ceri? Imi imită vocea. la-i locul, Haymitch, pentru că, 
nimic altceva neavând cum să se schimbe, aş prefera ca 
şansa de a-şi trăi restul vieţii să-i fie oferită mai degrabă lui 
Peeta decât ţie? 

Imi muşc buzele fiindcă, odată ce a spus-o, mă tem căe 
ceea ce doresc. Să trăiască Peeta, chiar dacă asta înseamnă 
moartea lui Haymitch. Nu, nu e adevărat. Bineînţeles că 
Haymitch e nesuferit, dar el e acum familia mea. De ce-am 
venit? mă întreb. Ce anume aş putea căuta aici? 

— Am venit să beau ceva, răspund. 

El izbucneşte în râs şi trânteşte sticla pe masă, în faţa 
mea. Îi şterg gura cu mâneca şi iau două înghiţituri înainte 
de a simţi că mă sufoc. Am nevoie de câteva minute ca să-mi 
revin, dar continuă să-mi curgă ochii şi nasul. Însă simt în 
mine alcoolul ca pe un foc, şi asta-mi place. 


— Poate ar trebui să fii tu, spun, pe un ton pragmatic, 
trăgându-mi un scaun. Oricum urăşti viaţa. 

— Cât se poate de adevărat, zice el. Şi, de vreme ce data 
trecută am încercat să te ţin pe tine în viaţă... se pare că de 
data asta sunt obligat să-l salvez pe băiat. 

— Incă un punct corect de vedere, apreciez eu, 
ştergându-mi nasul şi ridicând din nou sticla. 

— Argumentul lui Peeta a fost că, de vreme ce te-am ales 
pe tine, acum îi sunt dator lui. Trebuie să-i dau orice vrea. 
lar ceea ce îşi doreşte e şansa de a ajunge din nou în arenă, 
ca să te protejeze, îmi povesteşte Haymitch. 

Ştiam. În privinţa asta, Peeta e previzibil. In timp ce eu 
mă tăvăleam pe podeaua pivniţei, gândindu-mă numai la 
mine, el era aici, gândindu-se numai la mine. Ruşine nu e un 
cuvânt destul de dur pentru ceea ce simt. 

— Ştii, ai putea trăi o sută de vieţi fără s-ajungi să-l 
meriţi, spune Haymitch. 

— Da, da, mă răstesc eu. Fără îndoială că, din acest trio, 
el e cel mai bun. Aşa că, ce-ai de gând? 

— Nu ştiu, oftează Haymitch. Să mă întorc în arenă cu 
tine, dacă s-o putea. Dacă o să fie extras numele meu, n-o să 
aibă nici o importanţă. El o să se ofere voluntar ca să-mi ia 
locul. 

Stăm o vreme în tăcere. 

— Pentru tine ar fi cumplit în arenă, nu-i aşa? Fiindcă îi 
cunoşti pe toţi ceilalţi? îl întreb. 

— Oh, cred că putem conta pe faptul c-o să fie de 
nesuportat, oriunde m-aş afla. Arată spre sticlă cu o 
înclinare a capului. Acum pot s-o iau înapoi? 

— Nu, răspund, înconjurând-o cu braţele. 

Haymitch scoate alta de sub masă şi îi deşurubează 
dopul. Insă eu realizez că n-am venit aici doar ca să beau. 
Mai vreau şi altceva de la Haymitch. 

— OK, mi-am dat seama ce vreau să-ţi cer. Dacă la Jocuri 
luăm parte eu şi Peeta, de data asta încercăm să-l ţinem în 
viaţă pe el. 

În ochii lui injectaţi pâlpâie ceva. Durerea. 


— Aşa cum spuneai, o să fie cumplit, oricum ai întoarce 
lucrurile. Dar, indiferent ce vrea Peeta, e rândul lui să fie 
salvat. I-o datorăm amândoi. Vocea mea capătă un ton 
implorator. În plus, Capitoliul mă urăşte atât de mult, încât 
sunt ca şi moartă. El ar putea avea o şansă. le rog, 
Haymitch. Spune c-o să m-ajuţi. 

EI se încruntă la sticlă, cântărindu-mi vorbele. 

— Foarte bine, răspunde în cele din urmă. 

— Mulţumesc. 

Acum ar trebui să trec pe la Peeta, dar nu vreau. Mi se 
învârteşte capul din cauza băuturii şi mă simt atât de 
dărâmată, încât cine ştie cu ce m-ar putea convinge să fiu 
de acord. Nu, acum trebuie să mă duc acasă, să dau ochii 
cu mama şi cu Prim. 

În timp ce mă îndrept clătinându-mă spre treptele casei 
mele, uşa din faţă se deschide, şi braţele lui Gale mă trag la 
pieptul lui. 

— Am greşit. Trebuia să fi plecat când ai spus tu, îmi 
şopteşte. 

— Nu, îl contrazic. 

Nu-mi pot focaliza privirea, şi alcoolul mi se varsă din 
sticlă, prelingându-se pe haina lui Gale, în josul spatelui, 
dar el nu pare să se sinchisească. 

— Nu e prea târziu, spune. 

Peste umărul lui, le văd pe mama şi pe Prim agăţându-se 
una de alta în pragul uşii. Fugim. Ele mor. lar acum trebuie 
să-l protejez pe Peeta. Discuţie încheiată. 

— Ba da, este. _ 

Genunchii îmi cedează, şi el mă susţine. In timp ce 
alcoolul îmi ia mintea în stăpânire, aud sticla spărgându-se 
de podea. Ceea ce pare firesc, de vreme ce mă lasă toate 
puterile şi nu mai pot ţine în mână nimic. 

Când mă trezesc, abia reuşesc să ajung la toaletă înainte 
ca votca să-şi facă din nou apariţia. Când mi se urcă în gât, 
arde la fel de tare ca la coborâre şi e de două ori mai rău la 
gust. Când termin de vomitat tremur şi sunt transpirată, 
dar cea mai mare parte a băuturii mi-a ieşit măcar din 


organism. Însă în sânge mi-a ajuns o cantitate suficientă ca 
să-mi dea dureri de cap, să am gura uscată şi să-mi 
clocotească stomacul. 

Deschid duşul şi stau sub jetul cald vreme de un minut 
înainte de a-mi da seama că sunt încă în lenjeria de corp. 
Mama trebuie să-mi fi scos numai hainele soioase de 
deasupra şi să mă fi vârât în pat. Imi arunc hainele ude în 
chiuvetă şi îmi torn şampon pe cap. Simt înţepături în mâini 
şi aşa observ zgârieturile, mici şi egale, înşirate de-a lungul 
unei palme şi în susul celeilalte mâini, pe partea laterală. 
Imi amintesc vag că am spart un geam noaptea trecută. Mă 
frec din cap până-n picioare, oprindu-mă numai ca să vărs 
din nou, acolo, sub duş. E mai ales fiere şi se prelinge în 
josul scurgerii făcând bulbuci cu miros dulceag. 

În sfârşit curată, îmi pun halatul şi mă întorc în pat, 
ignorându-mi părul ud, din care picură apa. Mă bag sub 
pături, convinsă că aşa trebuie să te simţi după ce ai fost 
otrăvit. Paşii care urcă scările îmi reînnoiesc panica de azi- 
noapte. Nu sunt pregătită să dau ochii cu mama şi cu Prim. 
Trebuie să mă adun ca să pot fi calmă şi încrezătoare, aşa 
cum am fost când ne-am luat rămas-bun, în ziua ultimei 
extrageri. Trebuie să fiu puternică. Mă străduiesc să mă 
ridic în capul oaselor, îmi îndepărtez părul ud de pe 
tâmplele care zvâcnesc şi mă întăresc ca să pot face faţă 
întâlnirii. 

Ele apar în cadrul uşii, aducând ceai şi pâine prăjită, cu 
feţele pline de îngrijorare. Deschid gura, cu intenţia de a 
începe cu un soi de glumă, şi izbucnesc în lacrimi. 

Şi cu asta s-a zis cu puterea. 

Mama se aşază pe o margine a patului, Prim se strecoară 
lângă mine şi amândouă mă iau în braţe, scoțând sunete 
încete, liniştitoare, până când mă opresc din plâns. Pe urmă 
Prim aduce un prosop şi îmi şterge părul, pieptănându-mi 
buclele, în timp ce mama mă convinge să mănânc pâine cu 
ceai. Mă îmbracă într-o pijama călduroasă, mă învelesc cu 
mai multe pături şi adorm din nou. 


Când mă trezesc pot spune, după lumina soarelui, că e 
după-amiaza târziu. Pe noptiera mea e un pahar cu apă şi o 
înghit lacomă, cu sete. Încă mai am impresia că mi se 
clatină capul şi stomacul, dar amândouă sunt într-o stare 
mult mai bună decât înainte. Mă ridic, mă îmbrac, îmi 
împletesc din nou părul. Înainte de a cobori, mă opresc în 
vârful scărilor, simţindu-mă uşor ruşinată de modul în care 
am reacţionat la aflarea veştilor despre Jubileul Pacificării. 
Fuga mea fără ţintă, băutura în compania lui Haymitch, 
plânsul. Date fiind circumstanţele, cred că merit o zi în care 
să mi se tolereze slăbiciunile. Insă mă bucur că aparatele 
de filmat n-au fost aici cu ocazia asta. 

La parter, mama şi Prim mă îmbrăţişează din nou, dar nu 
par copleşite de sentimente. Ştiu că şi le rețin, ca să-mi fie 
mie mai uşor. Privesc chipul lui Prim şi mi-e greu să-mi 
imaginez că e aceeaşi fetiţă plăpândă pe care am lăsat-o în 
urmă în ziua extragerii, acum nouă luni. Combinația între 
acel supliciu şi cele ce au urmat - cruzimea din district, 
cortegiul de bolnavi şi de răniţi pe care acum îi îngrijeşte ea 
însăşi dacă mama e prea ocupată - toate astea au 
maturizat-o. A mai şi crescut puţin; acum suntem, practic, la 
fel de înalte, dar nu asta o face să pară cu mult mai 
vârstnică. 

Mama îmi pune un polonic de supă într-o cană şi eu cer 
încă una, ca să i-o duc lui Haymitch. Pe urmă traversez 
peluza către casa lui. Abia s-a trezit şi acceptă cana fără 
comentarii. Stăm acolo, într-o pace aproape deplină, 
sorbindu-ne supa şi privind apusul soarelui prin fereastra 
camerei lui de zi. Aud pe cineva foindu-se la etaj şi 
presupun că e Hazelle, dar peste câteva minute coboară 
Peeta şi, cu un gest hotărât, aruncă pe masă o cutie de 
carton cu sticle de votcă, goale. 

— Uite, s-a făcut, ne spune. 

Haymitch trebuie să-şi adune toate puterile ca să-şi 
poată concentra privirea asupra sticlelor, aşa că de vorbit 
vorbesc eu: 

— Ce s-a făcut? 


— Am vărsat tot alcoolul în scurgerea din baie, răspunde 
Peeta. 

Asta pare să-l zdruncine pe Haymitch, scoţându-l din 
apatie, şi bate neîncrezător cu palma în cutia de carton. 

— Ce-ai făcut? 

— Am aruncat rezervele de băutură, zice Peeta. 

— O să cumpere pur şi simplu alta, spun eu. 

— Nu, n-o să cumpere, mă contrazice el. În dimineaţa 
asta am dat de Ripper şi i-am spus c-o denunţ în secunda 
când îi vinde ceva unuia dintre voi. În plus, am şi 
despăgubit-o, dar nu cred că e nerăbdătoare să se întoarcă 
în custodia Apărătorilor Păcii. 

Haymitch îşi repede cuțitul înspre el, dar Peeta deviază 
lovitura cu atâta uşurinţă încât pare patetică. Pe mine mă 
cuprinde furia. 

— Nu-i treaba ta ce face el. 

— Ba e, întru totul. Indiferent cum cad sorții, doi dintre 
noi vor merge din nou în arenă, avându-l pe celălalt ca 
mentor. Nu putem permite să existe un beţiv învederat în 
echipa asta. Mai ales tu nu poţi fi beţivă, Katniss, îmi spune 
Peeta. 

— Ce? scuip eu, indignată. 

Aş fi mult mai convingătoare dacă n-aş fi atât de 
mahmură. 

— Nu m-am îmbătat decât azi-noapte, în toată viaţa mea. 

— Da, şi uite în ce hal eşti, spune Peeta. 

Nu ştiu ce mă aşteptam să se-ntâmple la prima noastră 
întâlnire de după anunţ. Câteva îmbrăţişări şi sărutări. 
Poate puţină alinare. Dar nu asta. Mă întorc spre Haymitch. 

— Nu-ţi face griji, o să-ţi aduc eu mai multă votcă. 

— Atunci vă denunţ pe amândoi. Ca să vă treziţi din beţie 
în butuci, spune Peeta. 

— Care-i şpilul poveştii? întreabă Haymitch. 

— Şpilul e că doi dintre noi se întorc acasă de la 
Capitoliu. Un mentor şi un învingător, răspunde Peeta. Effie 
îmi trimite înregistrările tuturor învingătorilor în viaţă. O să 
privim Jocurile la care au luat parte şi-o să aflăm tot ce se 


poate despre stilul lor de luptă. O să câştigăm în greutate 
şi-o să devenim mai puternici. O să ne purtăm ca 
profesioniştii. Şi unul dintre noi o să fie din nou învingător, 
indiferent dacă vouă vă place sau nu! 

Iese în grabă din încăpere, trântind uşa din faţă. 

Eu şi Haymitch ne crispăm la auzul bufniturii. 

— Nu-mi plac oamenii convinşi că numai ei au dreptate, 
spun. 

— Ce-i de plăcut aici? face el, începând să scurgă 
resturile din sticlele golite. 

— Tu şi cu mine. La noi doi se gândeşte când face planuri 
pentru întoarcerea acasă, zic eu. 

— Ei, atunci el este cel care se păcăleşte, comentează 
Haymitch. 

Dar, peste câteva zile, suntem de acord să ne purtăm ca 
profesioniştii, pentru că e cea mai bună metodă de a-l face 
şi pe Peeta să se antreneze. In fiecare seară urmărim 
vechile reluări ale Jocurilor câştigate de învingătorii încă în 
viaţă. Ne dăm seama că nu l-am întâlnit pe nici unul dintre 
ei în timpul Turneului Triumfal, ceea ce pare ciudat dacă 
priveşti în urmă. Când aduc asta în discuţie, Haymitch 
spune că apariţia lui Peeta şi a mea - mai ales a mea - 
intrând în legătură cu alţi învingători în districtele potenţial 
rebele era ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit preşedintele 
Snow. Învingătorii au un statut special şi, din punct de 
vedere politic, ar fi fost periculos dacă lăsau impresia că 
susţin sfidarea mea la adresa Capitoliului. Calculându-le 
vârsta, ne dăm seama că unii dintre adversarii noştri ar 
putea fi bătrâni, ceea ce e trist şi liniştitor deopotrivă. Peeta 
ia o mulţime de notițe, Haymitch se oferă să ne dea 
informaţii despre personalităţile învingătorilor şi, încet- 
încet, începem să ne cunoaştem rivalii. 

In fiecare dimineaţă facem exerciţii care să ne fortifice 
trupurile. Alergăm, ridicăm greutăţi şi ne încordăm 
muşchii. In fiecare după-amiază ne  perfecţionăm 
deprinderile războinice, aruncând cuțite şi luptându-ne 
corp la corp; îi învăţ chiar şi să se urce în copaci. Din punct 


de vedere oficial, tributurile n-au voie să se antreneze, dar 
nimeni nu încearcă să ne împiedice. Chiar şi în anii 
obişnuiţi, tributurile din Districtele 1, 2 şi 4 se dovedesc 
capabile să mânuiască sulițe şi săbii. Prin comparaţie, ceea 
ce facem noi nu înseamnă nimic. 

După anii de abuzuri, organismul lui Haymitch se opune 
îmbunătăţirilor. E încă remarcabil de puternic, dar cea mai 
scurtă alergare îi taie răsuflarea. Şi ai crede că un tip care 
doarme în fiecare noapte cu un cuţit în mână e în stare să 
nimerească peretele unei case când îl aruncă, dar mâinile îi 
tremură într-un asemenea hal încât e nevoie de câteva 
săptămâni până să reuşească măcar atâta lucru. 

Totuşi, eu şi Peeta ne depăşim pe noi înşine ca urmare a 
noului stil de viaţă. Imi oferă ceva de făcut. Ne dă tuturor o 
altă ocupaţie, în afară de a ne accepta înfrângerea. Mama 
ne supune unui regim special, ca să câştigăm în greutate. 
Prim ne tratează muşchii îndureraţi. Madge ne aduce pe 
furiş ziarele primite de tatăl ei de la Capitoliu. 

Pronosticurile asupra învingătorului învingătorilor ne 
situează printre favoriţi. Până şi Gale intră în scenă 
duminica, deşi nu-i îndrăgeşte nici pe Peeta, nici pe 
Haymitch, şi ne învaţă tot ce ştie despre capcane. Pentru 
mine e ciudat să stau de vorbă cu Peeta şi Gale în acelaşi 
timp, dar ei par să fi lăsat deoparte toate disensiunile pe 
care le-ar putea avea din pricina mea. 

— M-aş simţi mai bine dacă ar fi un tip pe care să-ţi fie 
uşor să-l urăşti, recunoaşte Gale într-o noapte, în timp ce îl 
conduc înapoi, în oraş. 

— Mie-mi spui, zic eu. Dacă l-aş fi putut uri în arenă, 
acum n-am fi dat cu toţii de beleaua asta. El ar fi fost mort, 
iar eu aş fi fost, de una singură, micuța învingătoare. 

— Şi noi doi unde-am fi fost, Katniss? întreabă Gale 
imediat. 

Amuţesc pentru o clipă, fiindcă nu ştiu ce să spun. Unde 
aş fi ajuns cu pretinsul meu văr, care nu mi-ar fi fost văr 
dacă n-ar fi existat Peeta? M-ar mai fi sărutat şi eu i-aş mai 
fi răspuns la sărut dacă am fi fost liberi s-o facem? In alte 


circumstanţe, mi-aş fi îngăduit să-mi dau frâu liber 
sentimentelor în privinţa lui, amăgită de siguranţa oferită 
de bani şi de hrană şi de iluzia că, fiind o învingătoare, nu 
mă paşte nici o primejdie? Dar pericolul extragerii ar fi 
planat totuşi întotdeauna asupra noastră, asupra copiilor 
noştri. Indiferent ce aş fi vrut eu... 

— La vânătoare. Ca în fiecare duminică, răspund. 

Ştiu că întrebarea lui nu trebuia luată ca atare, dar asta 
e tot ce-i pot spune cu sinceritate. Gale ştie că l-am preferat 
pe el, nu pe Peeta, pe vremea când nu mă confruntam cu 
singura posibilitate de a-mi găsi astfel scăparea. Pentru 
mine e lipsit de sens să discutăm despre ceea ce ar fi putut 
fi. Chiar dacă l-aş fi ucis pe Peeta în arenă, tot nu mi-aş fi 
dorit să mă mărit cu nimeni. M-am logodit numai ca să 
salvez nişte vieţi, ceea ce s-a dovedit a fi un eşec desăvârşit. 

Mi-e oricum teamă că orice scenă sentimentală cu Gale l- 
ar putea împinge la un gest extrem. Cum ar fi aţâţarea unei 
revolte în mină. Şi, aşa cum spune Haymitch, Districtul 12 
nu e pregătit pentru asta. Ba încă şi mai rău, e mai puţin 
pregătit decât înainte de anunţarea Jubileului Pacificării, 
pentru că încă o sută de Apărători ai Păcii au sosit cu trenul 
din dimineaţa următoare. 

Deoarece nu-mi fac planuri ca să supraviețuiesc pentru a 
doua oară, e cu atât mai bine cu cât Gale mă lasă să plec 
mai repede. Am de gând să-i dezvălui câte ceva după 
extragere, când ni se acordă o oră ca să ne luăm rămas- 
bun. Să-i spun cât de mult a însemnat pentru mine în toţi 
aceşti ani. 

Cu cât a fost mai bună viaţa mea pentru că l-am 
cunoscut. Pentru că îl iubesc, deşi doar în acel fel limitat de 
care sunt în stare. 

Dar nu mi se oferă ocazia. 

Ziua extragerii e toridă şi posomorâtă. Asudaţi şi tăcuţi, 
locuitorii Districtului 12 aşteaptă în piaţă, cu mitralierele 
aţintite asupra lor. Eu stau singură într-o mică porţiune 
delimitată cu frânghii, cu Peeta şi Haymitch într-un ţarc 
similar, în dreapta mea. Extragerea nu durează decât un 


minut. Strălucitoare cu peruca de un auriu metalic, Effie e 
lipsită de obişnuita ei vervă. E nevoită să zgârie o vreme 
pereţii bolului de extragere pentru fete ca să poată pescui 
singura bucăţică de hârtie pe care toată lumea ştie deja că 
e scris numele meu. Pe urmă înhaţă biletul cu numele lui 
Haymitch. El abia dacă are timp să-mi arunce o privire 
nefericită înainte ca Peeta să se ofere voluntar pentru a-i 
lua locul. 

Suntem duşi imediat şi în grabă în clădirea Justiţiei, 
pentru a-l găsi pe Thread, comandantul Apărătorilor Păcii, 
aşteptându-ne. 

— Procedură nouă, ne spune el, zâmbind. 

Suntem călăuziţi spre uşa din spate, urcați într-o maşină 
şi transportaţi la gară. Pe peron nu e nici o cameră de luat 
vederi şi nici urmă de mulţimea care ar fi trebuit să ne 
conducă. Apar Haymitch şi Effie, escortaţi de gărzi. 
Apărătorii Păcii ne zoresc să ne urcăm cu toţii în tren şi 
trântesc uşa în urma noastră. Roţile se pun în mişcare. 

Şi, cu toate vorbele de rămas-bun încă pe buze, rămân 
cu ochii lipiţi de fereastră, privind cum dispare Districtul 
1.2; 


Capitolul 14 


STAU LA GEAM încă multă vreme după ce pădurea a 
înghiţit tot ce se mai putea întrezări din locul meu de 
baştină. De data asta nu am nici cea mai vagă speranţă că 
mă voi reîntoarce. Inaintea primelor mele Jocuri, i-am 
promis lui Prim că aveam să fac tot ce-mi era cu putinţă ca 
să înving, iar acum mi-am jurat mie însămi să fac tot ce-mi 
stă în puteri ca să-l ţin pe Peeta în viaţă. N-o să mă întorc 
niciodată. 

De fapt, mă gândisem care voiam să fie ultimele mele 
cuvinte adresate celor dragi. Plănuisem cum să închid şi să 
zăvorăsc cel mai bine toate uşile, lăsându-i în urmă trişti, 
dar în siguranţă. lar acum Capitoliul mi-a furat până şi asta. 

— O să scriem scrisori, Katniss, spune Peeta, din spatele 
meu. Oricum, aşa o să fie mai bine. O să le oferim o fărâmă 
din noi, de care să se agaţe. Haymitch o să le înmâneze în 
locul nostru, dacă... va fi nevoie să o facă. 

Incuviinţez din cap şi mă duc direct în camera mea. Mă 
aşez pe pat, ştiind că n-o să scriu niciodată scrisorile alea. 
Vor fi ca discursul pe care am încercat să-l compun ca 
omagiu pentru Rue şi Thresh, în Districtul 11. Lucrurile par 
să-mi fie clare în minte, ba chiar şi atunci când vorbesc în 
faţa unei mulţimi, dar în urma peniţei cuvintele nu mi se 
înşiră niciodată aşa cum ar trebui. In plus, erau menite să 
însoţească îmbrăţişările şi sărutările, o mângâiere a părului 
lui Prim, o alta pe obrazul lui Gale, o strângere a mâinii lui 
Madge. Nu pot sosi alături de cutia de lemn care va conţine 
trupul meu rece şi ţeapăn. 

Cu inima prea îndurerată ca să plâng, nu îmi doresc 
decât să mă ghemuiesc în pat şi să dorm până mâine- 
dimineaţă, la sosirea în Capitoliu. Dar am o misiune. Nu, e 
mai mult decât o misiune. E ultima mea dorinţă. Ţine-l pe 
Peeta în viaţă. Şi, deşi pare atât de puţin probabil să 
reuşesc când sunt nevoită să înfrunt furia Capitoliului, e 
important să-mi pot controla jocul. Ceea ce n-o să se 


întâmple dacă-i jelesc pe toţi cei dragi de acasă. Lasă-i în 
pace, îmi spun. la-ţi rămas-bun şi uită-i. Mă străduiesc, 
gândindu-mă la ei pe rând, să-i eliberez ca pe nişte păsări 
din coliviile protectoare aflate în inima mea, încuindu-le ca 
să nu se poată întoarce. 

În clipa când Effie îmi bate la uşă, chemându-mă la cină, 
sufletul meu a rămas pustiu. Dar uşurarea nu e pe de-a- 
ntregul neplăcută. 

Cina e tristă. De fapt, suntem atât de abătuţi încât 
tăcerile se prelungesc o vreme, întrerupte doar de 
îndepărtarea unui fel de mâncare şi de aducerea altuia. 
Supă rece de legume pasate. Peşte mărunţit cu piure de 
cartofi şi pastă cremoasă de lămâie ca garnitură. Păsăruici 
umplute cu sos de portocale, cu orez indian şi creson. 
Cremă de ciocolată presărată cu cireşe. 

Peeta şi Effie fac din când în când câte o încercare de a 
începe o conversaţie, care moare cu repeziciune. 

— Imi place noul tău păr, Effie. 

— Mulţumesc. Am cerut special să-mi fie făcut aşa, ca să 
se asorteze cu broşa lui Katniss. Mă gândeam că ţie ţi-am 
putea face rost de un lanţ de aur pentru gleznă, iar lui 
Haymitch i-am putea găsi o brățară de aur sau altceva în 
genul ăsta, ca să arătăm ca o echipă, spune ea. 

Evident, Effie nu ştie că broşa mea cu gaiţă-zeflemitoare 
e acum un simbol folosit de rebeli. Cel puţin în Districtul 8. 
La Capitoliu continuă să fie un memento amuzant al unor 
Jocuri deosebit de captivante. Ce altceva ar putea fi? 
Adevăraţii rebeli nu plasează un simbol secret pe ceva atât 
de durabil cum e o bijuterie. Il pun pe un biscuit, ca să 
poată fi mâncat cât ai clipi dacă e necesar. 

— Cred că e o idee excelentă, spune Peeta. Ce părere ai, 
Haymitch? 

— Da, cum vreţi voi, vine răspunsul. 

Haymitch nu bea, dar pot spune că şi-ar dori. 

Effie şi-a dat deoparte propriul pahar cu vin când i-a 
remarcat eforturile. Dacă ar fi fost tribut, nu i-ar fi datorat 
nimic lui Peeta şi s-ar fi putut îmbăta oricât de tare ar fi 


vrut. Acum o să se străduiască din răsputeri să-l ţină în 
viaţă într-o arenă plină cu vechii lui prieteni şi probabil va 
da greş. 

— Poate ţi-am putea face şi ţie o perucă, spun eu, într-o 
încercare de frivolitate. 

El se mulţumeşte să-mi arunce o privire care îmi cere să- 
| las în pace şi ne mâncăm cu toţii crema în tăcere. 

— Ne uităm la reluările extragerilor? întreabă Effie, 
tamponându-şi colţurile gurii cu un şervet alb de olandă. 

Peeta se duce să-şi ia carnetul cu învingătorii în viaţă şi 
ne adunăm în compartimentul care găzduieşte televizorul, 
să vedem pe cine vom avea ca adversari în arenă. După ce 
fiecare s-a aşezat la locul lui, se aude imnul şi începe 
reluarea anuală a ceremoniilor de extragere din cele 
douăsprezece districte. 

In toată istoria Jocurilor, au existat şaptezeci şi cinci de 
învingători. Cincizeci şi nouă sunt încă în viaţă. Recunosc 
chipurile multora, fie pentru că i-am văzut ca învingători 
sau mentori la Jocurile precedente, fie din înregistrările pe 
care le-am urmărit de curând. Unii sunt atât de bătrâni sau 
de mistuiţi de boli, de droguri sau de băutură încât nu ştiu 
de unde să-i iau. Aşa cum era de aşteptat, grupurile de 
învingători din Districtele 1,2 şi 4 sunt cele mai numeroase. 
Dar fiecare district a reuşit să adune măcar câte un 
învingător şi o învingătoare. 

Extragerile se derulează cu repeziciune. Peeta pune cu 
sârguinţă asteriscuri pe carnetul lui, în dreptul numelor 
tributurilor alese. Cu faţa golită de emoţii, Haymitch îşi 
priveşte prietenii care ies în faţă şi urcă pe scenă. Cu un aer 
nefericit, Effie face comentarii şoptite, cum ar fi: „Oh, nu 
Cecelia” sau „Ei, Chaff n-a fost niciodată în stare să nu se 
amestece într-o luptă”, şi oftează des. 

Cât despre mine, încerc să-mi întipăresc în minte câte 
ceva despre celelalte tributuri, dar, aşa cum s-a întâmplat şi 
anul trecut, numai câteva îmi rămân cu adevărat în 
memorie. Fratele şi sora de o frumuseţe clasică din 
Districtul 1, care, în copilăria mea, au câştigat Jocurile în 


doi ani consecutiv. Brutus, un voluntar din Districtul 2, care 
trebuie să aibă cel puţin patruzeci de ani şi care pare că 
abia aşteaptă să se întoarcă în arenă. Finnick, bărbatul 
frumos, cu părul de culoarea bronzului, din Districtul 4, 
care a fost încoronat cu un deceniu în urmă, la vârsta de 
paisprezece ani. În Districtul 4 e strigată şi o tânără isterică 
şi cu părul castaniu despletit, dar e înlocuită imediat de o 
voluntară, o femeie de optzeci de ani care ajunge pe scenă 
sprijinindu-se într-un baston. Pe urmă e Johanna Mason, 
singura femeie învingătoare din Districtul 7, care a câştigat 
acum câţiva ani, pretinzând că e o papă-lapte. Femeia din 
Districtul 8 pe care Effie o numeşte Cecelia şi care pare să 
aibă vreo treizeci de ani trebuie să se desprindă din mâinile 
a trei copii care aleargă să se agaţe de ea. E extras şi Chaff, 
un bărbat din Districtul 11, despre care ştiu că este 
prietenul lui Haymitch. 

E strigat numele meu. Pe urmă al lui Haymitch. Şi Peeta 
se oferă voluntar. Una dintre prezentatoare începe efectiv 
să plângă, fiindcă se pare că sorții nu vor fi niciodată în 
favoarea noastră, îndrăgostiţii din Districtul 12 născuţi sub 
o stea potrivnică. Pe urmă îşi vine în fire şi adaugă, fiind 
gata să şi parieze, că „acestea vor fi cele mai reuşite Jocuri 
din istorie”. 

Haymitch părăseşte compartimentul fără nici o vorbă, iar 
Effie ne urează noapte bună după câteva comentarii 
confuze despre un tribut sau altul. Eu mă mulţumesc să 
stau locului, privind cum rupe Peeta paginile despre 
învingătorii care n-au fost aleşi. 

— De ce nu te duci să dormi puţin? spune el. 

Pentru că nu pot face faţă coşmarurilor. Nu fără tine, mă 
gândesc. În noaptea asta vor fi cu siguranţă cumplite. Dar 
nu-i pot cere să doarmă cu mine. Abia dacă ne-am mai atins 
din noaptea biciuirii lui Gale. 

— Tu ce-ai de gând? îl întreb. 

— Doar să-mi revizuiesc puţin notițele. Să-mi fac o idee 
clară asupra pericolului pe care-l avem de înfruntat. Dar o 


să recapitulez totul împreună cu tine, mâine-dimineaţă. Du- 
te la culcare, Katniss, mă îndeamnă el. 

Aşa că mă urc în pat şi, cum era de aşteptat, mă trezesc 
peste câteva ore dintr-un coşmar în care bătrâna din 
Districtul 4 se transformă într-un rozător imens şi îmi 
devorează faţa. Ştiu că ţip, dar nu vine nimeni. Nici Peeta, 
nici măcar unul dintre însoțitorii de la Capitoliu. Imi pun un 
halat şi încerc să mă liniştesc, scăpând de fiorii care-mi 
cuprind trupul. Mi-e imposibil să rămân în compartimentul 
meu, aşa că mă hotărăsc să plec în căutarea cuiva care să- 
mi facă un ceai sau o ciocolată caldă, sau ce-o fi. Poate 
Haymitch nu s-a culcat. Sigur nu doarme. 

li cer unui însoțitor să-mi aducă lapte cald, cel mai 
calmant aliment care îmi vine în minte. Aud voci în 
compartimentul televizorului, intru şi îl găsesc pe Peeta. Pe 
canapea, alături de el, e cutia cu înregistrările vechilor 
Jocuri, trimise de Effie. Recunosc episodul în care câştigă 
Brutus. 

Când mă vede, Peeta se ridică şi opreşte banda cu un 
gest scurt. 

— N-ai putut să dormi? 

— Nu pentru prea mult timp, răspund. 

Imi aduc aminte de bătrâna transformată în rozătoare şi 
îmi strâng mai tare halatul, căutând mai multă siguranţă. 

— Vrei să-mi povesteşti? mă întreabă Peeta. 

Uneori nu mă pot împiedica să o fac, dar acum mă 
mulţumesc să scutur din cap, simţindu-mă nevolnică fiindcă 
visele îmi sunt deja bântuite de oameni cu care nu m-am 
luptat niciodată. 

Când Peeta îşi întinde braţele, mă duc direct spre ele. De 
când s-a anunţat Jubileul Pacificării, nu mi-a arătat nici un 
fel de afecţiune. A fost mai degrabă un antrenor foarte 
pretenţios, întotdeauna trăgând de noi, insistând ca eu şi 
Haymitch să alergăm mai repede, să mâncăm mai mult, să 
ne cunoaştem mai bine adversarii. lubit? Nici gând. A 
abandonat orice pretenţie de a-mi fi fost vreodată prieten. 
Imi înfăşor braţele strâns în jurul gâtului lui, înainte de a-mi 


cere să fac flotări sau altceva de felul ăsta. Însă el mă trage 
mai aproape şi îşi îngroapă faţa în părul meu. Căldura 
radiază din locul unde tocmai îmi atinge gâtul cu buzele, 
răspândindu-se încet şi cuprinzându-mă cu totul. E atât de 
bine, atât de imposibil de bine, încât ştiu că nu voi fi eu 
prima care să se desprindă. 

Şi de ce aş face-o? l-am spus adio lui Gale. N-o să-l mai 
revăd niciodată, asta e sigur. Nici unul dintre gesturile mele 
de acum nu-l mai poate răni. N-o să vadă sau o să creadă că 
joc teatru în faţa aparatelor de filmat. Măcar asta e o 
greutate care mi s-a luat de pe umeri. 

Ne întrerupe îmbrăţişarea sosirea însoţitorului de la 
Capitoliu care îmi aduce laptele. Pune pe masă o tavă pe 
care se află un urcior de lut cu lapte aburind şi două câni. 

— Am adus o ceaşcă în plus, ne spune. 

— Mulţumesc, îi răspund. 

— Şi am adăugat puţină miere în lapte. Ca să fie mai 
dulce. Şi doar un strop de mirodenii, precizează el. 

Ne priveşte ca şi cum ar vrea să mai spună ceva, apoi 
clatină uşor din cap şi iese de-a-ndăratelea din încăpere. 

— Ce e cu el? întreb. 

— Cred că-i pare rău pentru noi, spune Peeta. 

— Cum să nu, fac eu, turnând laptele. 

— Vorbesc serios. Nu cred că toţi oamenii din Capitoliu 
vor fi fericiţi fiindcă ne întoarcem în arenă. Sau fiindcă se- 
ntorc ceilalţi învingători. Se ataşează de campionii lor. 

— Cred că vor trece peste asta imediat ce începe să 
curgă sângele, spun, cu voce plată. 

Adevărul e că, dacă există un singur lucru la care n-am 
timp să meditez prea mult, acela este de a-mi face griji 
pentru modul în care va afecta Jubileul Pacificării buna 
dispoziţie a locuitorilor Capitoliului. 

— Prin urmare te uiţi iar la toate înregistrările? 

— Nu tocmai. E un soi de selecţie, ca să văd diferite 
tehnici de luptă, zice Peeta. 

— Cine urmează? 

— Alege tu, mă îndeamnă, întinzându-mi cutia. 


Pe casete e notat anul Jocurilor şi numele câştigătorilor. 
Caut printre ele şi mă pomenesc dintr-odată că ţin în mână 
una pe care n-am mai văzut-o. Anul Jocurilor e cincizeci. 
Ceea ce înseamnă că e vorba despre al doilea Jubileu al 
Pacificării. lar numele învingătorului e Haymitch Abernathy. 

— Nu ne-am uitat niciodată la asta, spun. 

Peeta clatină din cap. 

— Nu. Ştiam că Haymitch nu vrea. Aşa cum n-am vrut 
nici noi să scoatem în evidenţă Jocurile noastre. Şi, fiind în 
aceeaşi echipă, m-am gândit că n-are prea mare 
importanţă. 

— Câştigătorul din douăzeci şi cinci e aici? întreb. 

— Nu cred. Indiferent cine-o fi fost, trebuie să fi murit 
între timp şi Effie nu mi-a trimis decât învingătorii pe care 
era posibil să-i înfruntăm. Peeta cântăreşte caseta cu 
Haymitch în mână. De ce? Crezi că ar trebui s-o urmărim? 

— E singurul Jubileu pe care-l avem. Am putea spicui 
câte ceva important despre modul în care sunt organizate, 
îi răspund. 

Dar mă simt ciudat. Pare o încălcare gravă a intimităţii 
lui Haymitch. Nu ştiu de ce, fiindcă totul a fost public. Dar 
aşa este. Trebuie să recunosc şi că sunt extrem de curioasă. 

— Nu este nevoie să-i spunem lui Haymitch că noi am 
văzut-o. 

— OK, încuviinţează Peeta. 

Pune caseta în aparat şi eu mă ghemuiesc pe canapea, 
alături de el, cu cana cu lapte, care e cu adevărat delicios în 
amestec cu mierea şi cu mirodeniile, şi mă las captivată de 
a cincizecea ediţie a Jocurilor Foamei. După imn, apare 
preşedintele Snow scoțând plicul pentru al doilea Jubileu al 
Pacificării. Arată mai tânăr, dar la fel de dezgustător. Citeşte 
de pe pătrăţelul de hârtie cu aceeaşi voce apăsătoare de 
care s-a folosit şi în cazul nostru, informând Panemul că, în 
cinstea Jubileului Pacificării, numărul tributurilor va fi 
dublu. Scena a fost întreruptă la montaj, trecându-se direct 
la extrageri, unde sunt strigate nume după nume. 


În momentul când ajungem la Districtul 12, sunt pe 
deplin copleşită de numărul copiilor care merg la moarte 
sigură. Numele din Districtul 12 sunt strigate de o altă 
femeie, nu de Effie, dar şi ea începe tot spunând: 

— Mai întâi domnişoarele! 

Strigă numele unei fete din Filon, se vede după privirea 
ei, iar apoi o aud rostind „Maysilee Donner”. 

— Oh! exclam eu. A fost prietena mamei. 

Camera o descoperă în mulţime, agăţându-se de alte 
două fete. Toate blonde. Evident copii de negustori. 

— Cred că aceea care o îmbrăţişează e mama ta, spune 
Peeta, cu voce scăzută. 

Are dreptate. În timp ce Maysilee se desprinde curajoasă 
şi se îndreaptă spre scenă, o întrezăresc pe mama la vârsta 
mea şi îmi dau seama că nimeni n-a exagerat descriindu-i 
frumuseţea. O ţine de mână o altă fată, care plânge şi 
seamănă perfect cu Maysilee, dar şi cu altcineva care îmi e 
cunoscut. 

— Madge, spun. 

— E mama ei. Ea şi Maysilee erau gemene sau cam aşa 
ceva, zice Peeta. Tata a pomenit odată despre asta. 

Mă gândesc la mama lui Madge, soţia primarului 
Undersee. Care îşi petrece jumătate de viaţă în pat, 
imobilizată de o durere cumplită, desprinsă de lume. Mă 
gândesc că niciodată n-am realizat ce legătură există între 
ea şi mama. Mă gândesc la Madge, apărând în toiul 
viscolului ca să aducă medicamentul calmant pentru Gale. 
Mă gândesc la broşa mea cu gaiţa-zeflemitoare şi la faptul 
că are o cu totul altă semnificaţie acum, când ştiu că i-a 
aparţinut cândva mătuşii lui Madge, Maysilee Donner, un 
tribut ucis în arenă. 

Numele lui Haymitch e strigat ultimul. Sunt mai şocată 
văzându-l pe el decât am fost la vederea mamei. Tânăr. 
Puternic. E greu de admis, dar era chiar chipeş. Părul 
negru, ondulat, ochii oamenilor din Filon, cenuşii, 
strălucitori şi, chiar şi atunci, periculoşi. 


— Oh, Peeta, nu crezi că el a ucis-o pe Maysilee, nu-i aşa? 
izbucnesc eu. 

Nu ştiu de ce, dar nu pot suporta gândul ăsta. 

— Cu patruzeci şi opt de jucători? Aş zice că erau slabe 
şanse, spune el. 

Carele defilează - copiii din Districtul 12 fiind îmbrăcaţi 
în costume oribile de mineri - şi interviurile se derulează 
fulgerător. E prea puţin timp pentru a se focaliza asupra 
cuiva. Dar, de vreme ce Haymitch o să fie învingătorul, 
vedem întregul schimb de replici dintre el şi Caesar 
Flickerman, care arată exact ca întotdeauna în costumul 
său albastru - miez - de - noapte. Diferă numai părul, 
pleoapele şi buzele lui, toate de un verde închis. 

— Aşadar, Haymitch, ce părere ai despre Jocurile cu sută 
la sută mai mulţi concurenţi decât de obicei? întreabă 
Caesar. 

Haymitch ridică din umeri. 

— Nu mi se pare că ar fi cine ştie ce diferenţă. Sunt, în 
proporţie de sută la sută, la fel de proşti ca de obicei şi, ca 
urmare, socotesc că şansele mele sunt cam aceleaşi. 

Spectatorii izbucnesc în râs, şi Haymitch le adresează o 
jumătate de zâmbet. Sarcastic. Arogant. Indiferent. 

— N-a fost nevoit să se străduiască prea mult pentru 
asta, nu-i aşa? spun eu. 

Apoi e dimineaţă şi încep Jocurile. Privim din perspectiva 
uneia dintre fetele-tribut pe măsură ce e ridicată în cilindru 
din camera de lansare către arenă. Nu-mi pot împiedica un 
uşor icnet. Pe faţa jucătorilor se reflectă neîncrederea. Până 
şi pleoapele lui Haymitch se înalţă într-o expresie de 
încântare, deşi i se încreţesc aproape imediat şi îşi 
regăseşte privirea încruntată. 

E cel mai frumos loc care se poate imagina, splendoarea 
îţi taie răsuflarea. Cornul de aur al Abundenţei se află în 
mijlocul unei pajişti verzi, cu pâlcuri de flori superbe. Cerul 
e azuriu, cu nori albi, pufoşi. Deasupra capetelor îşi fâlfâie 
aripile păsări strălucitoare. După cum adulmecă unele 
dintre tributuri, mirosurile trebuie să fie fantastice. O 


vedere aeriană ne arată că pajiştea se întinde pe kilometri 
întregi. Într-una dintre direcţii pare să se contureze în 
depărtare o pădure, iar în partea opusă e un munte cu 
creştetul acoperit de zăpadă. 

Frumuseţea îi dezorientează pe mulţi dintre jucători, 
fiindcă, în clipa când sună gongul, arată ca şi cum ar 
încerca să se dezmeticească dintr-un vis. Dar nu şi 
Haymitch. El e la Cornul Abundenţei, înarmat şi cu un 
rucsac plin cu provizii pe care şi l-a ales. 

În baia de sânge din acea primă zi sunt ucise 
optsprezece tributuri. Altele încep să moară rând pe rând şi 
devine limpede că tot ce se află în locul acela superb - 
fructele savuroase care se leagănă în tufişuri, apa din 
pâraiele cristaline, până şi mireasma florilor inhalată - 
conţine o otravă letală. Numai apa de ploaie şi hrana oferită 
de Cornul Abundenţei pot fi consumate fără nici un pericol. 
Şi mai există şi un grup mare şi bine aprovizionat de zece 
profesionişti care cutreieră muntele în căutare de victime. 

Haymitch are propriile sale necazuri în pădure, unde 
veveriţele aurii, pufoase, se dovedesc a fi carnivore şi atacă 
în haite, iar fluturii înţeapă, provocând suferinţe cumplite, 
dacă nu chiar moartea. Dar el se încăpăţânează să 
înainteze, având întotdeauna muntele îndepărtat în spate. 

Pentru o fată care pleacă de la Cornul Abundenţei doar 
cu un mic rucsac, Maysilee Donner se dovedeşte plină de 
resurse. În rucsac găseşte un castron, nişte carne uscată de 
vită şi o sarbacană cu două duzini de săgeți. Folosindu-se de 
otrăvurile aflate la-ndemână, o preschimbă în curând într-o 
armă mortală înmuind săgețile în substanţele letale şi 
trimiţându-le în carnea adversarilor ei. 

Peste patru zile, muntele pitoresc se transformă într-un 
vulcan care erupe, ştergând de pe suprafaţa pământului o 
altă duzină de jucători, inclusiv o parte dintre membrii 
grupului de profesionişti, din care nu mai rămân decât 
cinci. Cu muntele care scuipă foc lichid şi cu pajiştea care 
nu oferă nici o ascunzătoare, cele treisprezece tributuri 
rămase - printre care Haymitch şi Maysilee - nu au altceva 


de făcut decât să se limiteze la a rămâne între hotarele 
pădurii. 

Haymitch pare tentat să-şi continue drumul în aceeaşi 
direcţie, îndepărtându-se de vulcan, dar un labirint de 
tufişuri strâns împletite îl sileşte să facă un ocol, revenind în 
mijlocul pădurii, unde se întâlneşte cu trei dintre 
profesionişti şi îşi scoate cuțitul. Ceilalţi or fi fiind mult mai 
masivi şi mai puternici, dar mişcările lui sunt de o iuţeală 
remarcabilă şi abia după ce i-a ucis pe doi dintre ei e 
dezarmat de al treilea. Profesionistul e pe punctul de a-i 
tăia beregata când o săgeată îl doboară la pământ. 

Maysilee Donner iese dintre copaci. 

— O să trăim mai mult dacă suntem doi. 

— Cred că tocmai ai dovedit-o, spune Haymitch, 
frecându-şi gâtul. Aliați? 

Maysilee dă din cap, încuviinţând. Şi iată-i, transformați 
instantaneu într-unul dintre acele grupuri pe care trebuie 
neapărat să le desparţi dacă vrei să-ţi păstrezi speranţa de 
a te întoarce acasă şi de a da ochii cu oamenii din districtul 
tău. 

Exact aşa cum s-a întâmplat cu mine şi cu Peeta, cei doi 
se descurcă mai bine împreună. Se odihnesc mai mult, pun 
la punct un sistem de a aduna mai multă apă potabilă, luptă 
ca o echipă şi împart mâncarea găsită în rucsacurile 
tributurilor moarte. Dar Haymitch e încă hotărât să-şi 
continue drumul. 

— De ce? întreabă întruna Maysilee, şi el o ignoră până 
când ea refuză să meargă mai departe dacă nu primeşte un 
răspuns. 

— Pentru că trebuie să se termine undeva, nu-i aşa? 
spune Haymitch. Arena nu se poate întinde la nesfârşit. 

— Ce te-aştepţi să găseşti? întreabă Maysilee. 

— Nu ştiu. Dar poate e ceva de care ne putem folosi, 
răspunde el. 

Când reuşesc în sfârşit să treacă de hăţişul acela 
inimaginabil cu ajutorul unei lămpi de sudură luată din 
rucsacul unui profesionist mort, se pomenesc pe un teren 


plat şi arid, care se întinde până la o margine stâncoasă. 
Departe, jos, se zăresc pietre zimţate. 

— Asta-i tot, Haymitch. Să ne-ntoarcem. 

— Nu, eu stau aici, zice el. 

— Foarte bine. N-am mai rămas decât cinci. Oricum am 
putea să ne spunem de-acum adio, răspunde ea. Nu vreau 
să ajungem la o înfruntare directă. 

— OK, încuviinţează Haymitch. 

Asta e tot. Nu întinde mâna ca s-o strângă pe a ei şi nici 
măcar n-o priveşte. Şi ea pleacă. 

Haymitch merge pe marginea stâncii, de parcă ar 
încerca să înţeleagă ceva. Piciorul lui dislocă o pietricică şi o 
vede alunecând în abis, părând să cadă la nesfârşit. Dar, un 
minut mai târziu, când se aşază să-şi tragă sufletul, 
pietricica e azvârlită înapoi, lângă el. Haymitch se holbează 
nedumerit, apoi chipul lui capătă o expresie de o intensitate 
stranie. Aruncă o piatră de dimensiunile pumnului lui peste 
buza stâncii şi aşteaptă. Când piatra zboară înapoi, 
aterizându-i exact în palmă, începe să râdă. 

In clipa aceea aude primele ţipete ale lui Maysilee. 
Alianţa s-a încheiat, şi ea e cea care a rupt-o, aşa că nimeni 
nu l-ar putea învinui dacă ar ignora-o. Dar Haymitch 
aleargă oricum către ea. Ajunge la timp doar ca să vadă o 
pasăre, ultima dintr-un stol de zburătoare roz-bombon, cu 
ciocuri lungi şi subţiri, străpungându-i gâtul. O ţine de 
mână în timp ce îşi dă ultima suflare, şi nu mă pot gândi 
decât la Rue, amintindu-mi că şi eu am ajuns prea târziu 
când ar fi trebuit s-o salvez. 

Către sfârşitul aceleiaşi zile, un alt tribut e ucis în luptă şi 
un al treilea e devorat de un grup de veveriţe pufoase, 
lăsându-i doar pe Haymitch şi pe o fată din Districtul 1 să 
concureze pentru coroană. E mai voinică decât el şi tot atât 
de iute şi, când soseşte momentul inevitabil al înfruntării, 
lupta e sângeroasă şi amândoi au răni care le-ar putea fi 
fatale când Haymitch e dezarmat în cele din urmă. 
Inaintează prin pădurea superbă clătinându-se pe picioare 
şi străduindu-se să-şi păstreze intestinele în trup, iar ea îl 


urmăreşte împleticindu-se şi cărând o secure cu care ar 
trebui să-i dea lovitura de graţie. Haymitch se duce drept 
către stânca lui şi tocmai a ajuns la margine când ea aruncă 
securea. El se prăbuşeşte la pământ, şi arma zboară în abis. 
Acum dezarmată şi ea, fata rămâne pur şi simplu locului, 
încercând să oprească sângele care i se scurge din orbita 
goală. Poate se gândeşte c-o să-i supravieţuiască lui 
Haymitch, care începe să se zvârcolească pe pământ. Dar, 
spre deosebire de el, ea nu ştie că securea se va întoarce. 
Şi, când zboară înapoi peste muchie, el i-o înfige în cap. Se 
aude tunul, cadavrul ei e îndepărtat, şi sunetul trompetelor 
anunţă victoria lui Haymitch. 

Peeta opreşte brusc banda şi stăm o vreme în tăcere. 

— Câmpul ăla de forţă de la baza stâncii, spune el în cele 
din urmă, era ca acela de pe acoperişul Centrului de 
Antrenament. Cel care te azvârle înapoi dacă încerci să te 
sinucizi, sărind în gol. Haymitch a găsit un mod de a-l 
transforma într-o armă. 

— Nu doar împotriva celorlalte tributuri, ci şi împotriva 
Capitoliului, adaug eu. Ştii că nu s-au aşteptat să se 
întâmple aşa ceva. Nu era menit să facă parte din arenă. N- 
au plănuit niciodată să fie folosit de cineva ca armă. l-a 
făcut să pară idioţi fiindcă a descoperit asta. Pariez că au 
avut parte de ceva bătăi de cap străduindu-se să 
răstălmăcească lucrurile. Şi că de asta nu-mi amintesc să fi 
văzut episodul la televizor. A fost aproape la fel de rău ca în 
cazul nostru, cu fructele de pădure! 

Nu mă pot împiedica să râd, să râd cu adevărat pentru 
prima oară după luni de zile. Peeta se mulţumeşte să clatine 
din cap, ca şi cum mi-aş fi pierdut minţile - şi poate că mi le- 
am şi pierdut într-o oarecare măsură. 

— Aproape, dar nu întru totul, spune Haymitch, din 
spatele nostru. 

Mă răsucesc brusc, temându-mă c-o să se înfurie fiindcă 
ne-am uitat la înregistrarea lui, dar el afişează un zâmbet 
atotcunoscător şi ia o înghiţitură dintr-o sticlă cu vin. S-a zis 


cu abstinenţa. Presupun c-ar trebui să fiu supărată fiindcă a 
reînceput să bea, dar un alt sentiment nu-mi dă pace. 

Mi-am petrecut toate aceste săptămâni încercând să-mi 
cunosc adversarii, fără să mă gândesc nici măcar o singură 
clipă că ar trebui să-mi cunosc coechipierii. In mine se 
aprinde acum un nou soi de încredere, fiindcă am reuşit în 
sfârşit să-l cunosc pe Haymitch. Şi am început să mă cunosc 
pe mine însămi. lar doi oameni care i-au făcut Capitoliului 
atâtea necazuri vor fi cu siguranţă în stare să găsească o 
cale de a-l aduce pe Peeta viu acasă. 


Capitolul 15 


TRECÂND DE NENUMĂRATE ORI prin etapa de 
pregătire cu Flavius, Venia şi Octavia, supraviețuirea mea 
ar trebui să fie o veche rutină. Dar n-am anticipat supliciul 
sentimental care mă aşteaptă. Fiecare dintre ei izbucneşte 
în lacrimi într-un moment al pregătirii - şi asta de cel puţin 
două ori -, iar Octavia scânceşte neîntrerupt toată 
dimineaţa. Se dovedeşte că s-au ataşat cu adevărat de mine 
şi ideea întoarcerii mele în arenă i-a distrus. Suprapuneţi 
asta peste faptul că, pierzându-mă pe mine, îşi pierd biletul 
de intrare la tot felul de evenimente sociale majore, mai 
ales la nunta mea, şi totul devine de nesuportat. Ideea de a 
fi puternici de dragul altcuiva nu le-a pătruns niciodată în 
scăfârlii şi mă pomenesc în postura de a fi nevoită să-i 
consolez. Ceea ce e oarecum enervant, de vreme ce eu sunt 
aceea care urmează să fie măcelărită. 

E interesant, totuşi, când mă gândesc la spusele lui Peeta 
despre însoţitorul din tren, nefericit fiindcă învingătorii 
trebuie să lupte iarăşi, despre oamenii din Capitoliu care nu 
privesc cu ochi buni toate acestea. Incă mai sunt de părere 
că totul va fi dat uitării la prima bătaie a gongului, dar ideea 
că locuitorii Capitoliului au sentimente legate de noi e un fel 
de revelaţie. Cu siguranţă că nu-şi fac probleme privindu-i 
pe copiii ucişi în fiecare an. Dar poate ştiu prea multe 
despre învingători, mai ales despre aceia care au fost 
celebri vreme îndelungată, pentru a mai putea să uite că şi 
noi suntem fiinţe umane. Mai degrabă e ca şi cum ţi-ai 
vedea prietenii murind. Acum poate că înţeleg mai mult din 
ceea ce înseamnă Jocurile pentru noi, cei din districte. 

În momentul când apare Cinna, sunt nervoasă şi 
extenuată după încercările de a-mi încuraja echipa 
pregătitoare, mai ales fiindcă lacrimile lor neîncetate mă 
duc cu gândul la cele vărsate fără îndoială acasă. Stând 
acolo, în halatul meu subţire, cu pielea şi cu inima 
îndurerate, ştiu că nu mai suport nici măcar o singură 


privire de regret. Aşa că mă răstesc încă din clipa când 
trece pragul: 

— Dacă începi să plângi, jur că te ucid aici şi acum. 

El se mulţumeşte să zâmbească. 

— Ai avut o dimineaţă umedă? 

— Ai putea să mă storci, îi răspund. 

Imi cuprinde umerii cu braţul şi mă conduce să luăm 
prânzul. : 

— Nu-ţi face griji. Îmi revărs întotdeauna emoţiile în 
muncă. Aşa nu fac rău nimănui, în afară de mine. 

— Nu sunt în stare să trec din nou prin asta, îl avertizez. 

— Ştiu. O să vorbesc cu ei, îmi promite. Mâncarea mă 
face să mă simt ceva mai bine. 

Fazan cu o garnitură de aspic de toate culorile 
nestematelor, versiuni minuscule ale legumelor reale 
înotând în unt şi piure de cartofi cu pătrunjel. La desert, 
afundăm bucăţi de fructe într-un vas cu ciocolată topită, şi 
Cinna trebuie să mai comande încă unul, fiindcă eu încep să 
mănânc cu lingura din primul. 

— Ei, ce-o să purtăm la ceremonia de deschidere? întreb 
într-un târziu, răzuind conţinutul celui de-a doilea vas până- 
l fac lună. Lămpagşe fixate de cască sau foc? 

Ştiu că defilarea în car presupune ca eu şi Peeta să fim 
costumaţi în ceva înrudit cu cărbunele. 

— Ceva pe linia asta, răspunde el. 

Echipa mea pregătitoare îşi face apariţia când vine 
vremea să-mi pun costumul pentru ceremonia de 
deschidere, dar Cinna scapă de ei spunându-le că au făcut o 
treabă atât de minunată dimineaţă încât nu mai e nevoie de 
nimic altceva. Cei trei se îndepărtează încercând să-şi 
revină, lăsându-mă recunoscători pe mâinile lui. El îmi 
ridică mai întâi părul, împletindu-l în stilul pe care i l-a 
arătat mama, apoi trece la machiaj. Anul trecut a folosit 
foarte puţin, pentru ca spectatorii să mă recunoască după 
ce aveam să ajung în arenă. Însă acum faţa mea e aproape 
ascunsă de sublinieri spectaculoase şi de umbre întunecate. 
Sprâncene înalte, arcuite, pomeţi ascuţiţi, ochi mocnind, 


buze de un purpuriu întunecat. La prima vedere, costumul 
pare dezamăgitor de simplu, doar un combinezon negru, 
mulat, dintr-o bucată, care mă acoperă de la gât până la 
glezne. Cinna îmi aşază pe cap o jumătate de coroană, ca 
aceea pe care am primit-o ca învingătoare, numai că asta e 
dintr-un metal negru, nu din aur. Pe urmă ajustează lumina 
din încăpere, simulând crepusculul, şi apăsă un buton aflat 
la încheietura mâinii mele, pe dosul materialului. Privesc în 
jos, fascinată, pe măsură ce costumul meu prinde viaţă, 
răspândind mai întâi o lumină blândă, aurie, care se 
transformă treptat în roşul-portocaliu al cărbunilor aprinşi. 
Arăt de parcă aş fi fost înfăşurată în tăciuni dogoritori - ba 
nu, ca şi cum aş fi eu însămi un tăciune scos direct din 
şemineul nostru. Culorile se ridică şi coboară, se 
preschimbă şi se contopesc, exact aşa cum se întâmplă cu 
tăciunii. 

— Cum ai făcut asta? întreb, uluită. 

— Eu şi Porţia ne-am petrecut o mulţime de ore privind 
focul, răspunde Cinna. Acum uită-te la tine. 

Mă răsuceşte către o oglindă, ca să pot vedea întregul 
efect. Nu zăresc o fată, nici măcar o femeie, ci o făptură 
nepământeană, arătând pe parcă ar putea sălăşlui în 
vulcanul care a nimicit atât de mulţi oameni în Jubileul lui 
Haymitch. Coroana mea neagră, acum părând de un roşu 
incandescent, îmi aruncă umbre stranii pe faţa spectaculos 
fardată. Katniss, fata din foc, a lăsat în urmă flăcările 
pâlpâitoare, rochiile împodobite cu nestemate şi rochiţele 
suave ca lumina lumânărilor. E tot atât de letală precum 
focul însuşi. 

— Cred... că exact de asta aveam nevoie ca să-i pot 
înfrunta pe ceilalţi, spun. 

— Da, sunt de părere că zilele tale cu ruj roz şi panglici 
ţin de trecut, comentează Cinna. Imi atinge din nou butonul 
de la încheietură, stingându-mi lumina. Să nu dăm gata 
curentul din baterii. De data asta, în car, nici o fluturare de 
mână, nici un zâmbet. Vreau doar să priveşti drept înainte. 
Ca şi cum întregul public ar fi nedemn de atenţia ta. 


— În sfârşit ceva la care-o să mă pricep, spun eu. 

Cinna trebuie să se mai ocupe de alte câteva lucruri, aşa 
că mă decid să cobor la parterul Centrului de Remodelare, 
care adăposteşte un loc imens de adunare a tributurilor şi a 
carelor lor înainte de ceremonia de deschidere. Sper să-i 
găsesc pe Peeta şi Haymitch, dar ei n-au sosit încă. Spre 
deosebire de anul trecut, când toate tributurile erau practic 
lipite de carele lor, scena are un aspect foarte monden. 
Invingătorii - atât tributurile din acest an, cât şi mentorii lor 
- stau de vorbă, adunaţi în grupuri mici. Bineînţeles că toţi 
se cunosc între ei, iar eu nu cunosc pe nimeni şi nu sunt 
genul care umblă de colo-colo, prezentându-se singur. Aşa 
că mă mulţumesc să mângâi coama unuia dintre caii noştri 
şi mă străduiesc să trec neobservată. 

Ceea ce nu-mi reuşeşte. 

Ronţăitul îmi izbeşte auzul chiar înainte de a-mi da 
seama că e cineva alături de mine şi, când întorc capul, 
faimoşii ochi verzi ca marea ai lui Finnick Odair sunt la 
numai câţiva centimetri distanţă. Işi aruncă în gură un cub 
de zahăr şi se sprijină de calul meu. 

— Salut, Katniss! îmi spune, de parcă ne-am cunoaşte de 
ani de zile, când de fapt nu ne-am întâlnit niciodată. 

— Salut, Finnick! îi răspund, cu tot atâta nepăsare, deşi 
nu mă simt în largul meu în apropierea lui, mai ales când îşi 
expune o suprafaţă atât de mare de piele dezgolită. 

— Vrei un cub de zahăr? mă întreabă, întinzându-şi 
mâna, cu o grămăjoară înaltă în palmă. Ar trebui să fie 
pentru cai, dar cui îi pasă? Au la dispoziţie ani întregi în 
care să mănânce zahăr, în timp ce tu şi cu mine... ei, dacă 
vedem ceva dulce, e bine să-l înhăţăm cât mai repede. 

In Panem, Finnick Odair e un soi de legendă vie. De 
vreme ce a câştigat cea de-a Şaizeci şi cincea Ediţie a 
Jocurilor când nu avea decât paisprezece ani, se numără 
încă printre cei mai tineri învingători. Fiind din Districtul 4, 
a fost un profesionist, aşa că sorții erau deja în favoarea lui, 
dar nici un antrenor nu poate pretinde că i-ar fi dat 
extraordinara lui frumuseţe. Inalt, atletic, cu piele aurie, cu 


păr de culoarea bronzului şi cu ochii aceia incredibili. În 
vreme ce alte tributuri din anul respectiv aveau mare 
nevoie să primească în dar o mână de cereale sau nişte 
chibrituri, lui Finnick nu-i trebuia niciodată nimic, nici 
mâncare, nici medicamente, nici arme. A fost nevoie de vreo 
săptămână pentru ca rivalii lui să-şi dea seama că pe el 
trebuiau să-l ucidă mai întâi, dar era prea târziu. Devenise 
deja un luptător foarte bun cu sulița şi cu cuţitele găsite în 
Cornul Abundenţei. Când a primit o paraşută argintie cu un 
trident - poate cel mai costisitor dar oferit vreodată în 
arenă -, s-a terminat totul. Industria Districtului 4 e 
pescuitul. Finnick îşi petrecuse toată viaţa în bărci. 
Tridentul era o extensie firească şi letală a braţului său. A 
găsit un soi de viţă şi şi-a împletit o plasă, în care şi-a prins 
apoi adversarii ca să-i poată străpunge cu tridentul, şi 
coroana a fost a lui peste numai câteva zile. 

Cetăţenilor Capitoliului a început încă de pe atunci să le 
lase gura apă la vederea lui. 

Fiind atât de tânăr, nu s-au putut atinge de el vreme de 
un an sau doi. Dar, de când a împlinit şaisprezece ani îşi 
petrece timpul, pe toată durata Jocurilor, fiind hăituit de 
persoanele îndrăgostite nebuneşte de el. Nimeni nu 
reuşeşte să-i păstreze favorurile prea mult. La fiecare vizită 
anuală are patru sau cinci aventuri. Bătrâni sau tineri, 
frumoşi sau urâţi, bogaţi sau foarte bogaţi, le ţine companie 
şi le acceptă cadourile scumpe, dar nu rămâne cu nimeni, 
niciodată, şi, odată ce a plecat, nu se mai întoarce. 

Nu pot susţine că Finnick nu e unul dintre cei mai 
înnebunitori şi mai senzuali oameni de pe planetă. Dar pot 
spune, cu toată sinceritatea, că mie nu mi s-a părut 
niciodată atrăgător. Poate e prea frumos sau poate prea 
uşor de dobândit, sau poate cauza e în realitate faptul că e 
prea uşor să-l pierzi. _ 

— Nu, mulţumesc, răspund, vorbind despre zahăr. Insă 
mi-ar plăcea să-ţi împrumut uneori echipamentul. 

E drapat într-o plasă aurie de pescuit, înnodată strategic 
sub vintre, astfel încât nu se poate spune, practic, că ar fi 


dezbrăcat, dar e atât de aproape de această stare pe câte 
cu putinţă. Nu mă îndoiesc că, după părerea stilistului său, 
e cu atât mai bine cu cât publicul vede o mai mare parte din 
Finnick. 

— În costumul ăsta îmi pari absolut înspăimântătoare. Ce 
s-a întâmplat cu rochiţele frumoase, de fetiţă? mă întreabă. 

Işi umezeşte uşor buzele cu vârful limbii. Probabil că asta 
înnebuneşte o grămadă de oameni. Dar, dintr-un anumit 
motiv, eu nu mă pot gândi decât la bătrânul Cray, salivând 
la vederea unei femei tinere, sărace şi înfometate. 

— Am crescut prea mare pentru ele, îi spun. 

Finnick prinde în mână colierul ataşat costumului meu şi 
îl plimbă printre degete. 

— Mare păcat c-a apărut povestea asta, cu Jubileul. Ai fi 
putut fura inimile ca un bandit în Capitoliu. Bijuterii, banii, 
tot ce ţi-ai fi dorit. 

— Nu-mi plac bijuteriile şi am mai mulţi bani decât îmi 
trebuie. Apropo, tu cum ţi-i cheltuieşti pe toţi, Finnick? 

— Oh, n-am mai încheiat de ani de zile nici un târg în 
care să intre ceva atât de vulgar cum sunt banii. 

— Atunci cum eşti plătit pentru plăcerea oferită de 
compania ta? îl întreb. : 

— Cu secrete, spune el, cu voce domoală. lşi înclină 
capul, astfel încât buzele aproape că i se ating de ale mele. 
Dar tu, fată din foc? Ai vreun secret care să merite timpul 
meu? 

Dintr-un motiv stupid, roşesc, dar îmi impun să rămân 
fermă. 

— Nu, eu sunt o carte deschisă, îi şoptesc drept răspuns. 
Toată lumea pare să-mi cunoască secretele înainte de a le 
afla eu însămi. 

El zâmbegşte. 

— Din nefericire, cred că e adevărat. Ochii îi alunecă 
scurt într-o parte. Vine Peeta. Imi pare rău c-a trebuit să vă 
anulaţi nunta. Ştiu cât de dezolant trebuie să fie pentru 
tine. 


Îşi aruncă un alt cub de zahăr în gură şi se îndepărtează 
agale. 

Peeta e alături de mine, îmbrăcat într-un costum identic 
cu al meu. 

— Ce-a vrut Finnick Odair? mă întreabă. 

Mă răsucesc, îmi apropii buzele de ale lui şi îmi cobor 
pleoapele, imitându-l pe Finnick. 

— Mi-a oferit zahăr şi a vrut să-mi afle toate secretele, 
spun, cu cea mai seducătoare voce de care sunt în stare. 

Peeta râde. 

— Pfui. Glumeşti. 

— Serios, zic eu. O să-ţi povestesc mai multe când n-o să 
mă mai furnice pielea. 

— Crezi că am fi sfârşit tot aşa dacă ar fi câştigat numai 
unul dintre noi? întreabă el, rotindu-şi privirile asupra 
celorlalţi învingători. Ca o altă piesă dintr-o expoziţie de 
ciudăţenii? 

— Sigur. Mai ales tu, îi răspund. 

— Oh. Şi de ce mai ales eu? spune el, zâmbind. 

— Pentru că tu ai o slăbiciune pentru lucrurile frumoase, 
pe care eu nu o am, îi explic, cu un aer de superioritate. 'Te- 
ar fi atras în modul lor de viaţă din Capitoliu şi te-ai fi 
pierdut pe de-a-ntregul. 

— A avea ochi pentru frumuseţe nu e totuna cu o 
slăbiciune, subliniază Peeta. Poate cu excepţia cazului când 
e vorba despre tine. 

Incepe muzica şi văd uşile largi deschizându-se pentru 
primul car, aud strigătele mulţimii. 

— Mergem? 

Intinde mâna, ajutându-mă să urc în car. Mă cocoţ şi îl 
trag după mine. 

— Nu te mişca, spun, şi-i aranjez coroana. Ai văzut 
costumele noastre activate? O să fim din nou fantastici. 

— Absolut. Dar Porţia spune că trebuie să fim mai presus 
de orice. Fără fluturări de mână sau orice altceva. Oricum, 
ei unde sunt? 

— Nu ştiu. 


Privesc procesiunea carelor. 

— Poate că e mai bine să pornim şi să ne aprindem 
costumele. 

O facem şi, când începem să strălucim, vedem oamenii 
arătând către noi şi murmurând, şi ştiu că vom fi iarăşi 
senzaţia ceremoniei de deschidere. 

Suntem aproape în pragul uşii. Îmi întind gâtul şi privesc 
în jur, dar nici Porţia, nici Cinna, care au stat anul trecut cu 
noi până în ultima clipă, nu se văd nicăieri. 

— Anul ăsta trebuie să ne ţinem de mână? întreb. 

— Cred c-au lăsat asta la alegerea noastră, spune Peeta. 

Mă uit în ochii lui albaştri pe care nici un fel de machiaj, 
oricât de teatral, nu-i poate face să pară înspăimântători, şi 
îmi aduc aminte că, doar cu un an în urmă, eram pregătită 
să-l ucid. Convinsă că el încerca să mă ucidă. Acum totul s-a 
întors pe dos. Sunt hotărâtă să-l ţin în viaţă, ştiind că voi 
plăti cu viaţa mea, dar acea parte din mine care nu e atât 
de curajoasă cum mi-aş dori se bucură fiindcă alături nu îmi 
e Haymitch, ci Peeta. Mâinile noastre se întâlnesc fără alte 
cuvinte. Bine-înţeles că vom intra în asta amândoi ca unul. 

Vocea mulţimii se înalţă într-un strigăt unanim în timp ce 
înaintăm în lumina tot mai palidă a înserării, dar nici unul 
dintre noi nu reacţionează. Îmi fixez pur şi simplu ochii într- 
un punct din depărtare şi pretind că nu există nici publicul, 
nici isteria. Dar nu mă pot împiedica să întrezăresc 
imaginile noastre de pe ecranele plasate de-a lungul 
drumului. Şi nu suntem doar frumoşi, suntem întunecaţi şi 
puternici. Ba nu, mai mult decât atât. Suntem îndrăgostiţii 
din Districtul 12 născuţi sub o stea potrivnică, care au 
suferit atât de mult şi s-au bucurat atât de puţin de răsplata 
victoriei, care nu caută favorurile fanilor, nu încântă cu 
zâmbete şi nu le prind sărutările. Suntem neiertători. 

Şi ador asta. Faptul că în sfârşit sunt eu însămi. 

Când cotim, intrând pe bucla din Piaţa Oraşului, văd că 
alţi doi stilişti au încercat să fure ideea lui Cinna şi a Porţiei 
de a-şi ilumina tributurile. Costumele presărate cu luminiţe 
electrice ale Districtului Trei, unde sunt fabricate 


componente electronice, au cel puţin sens. Dar ce fac 
crescătorii de vite din Districtul 10, care sunt deghizați în 
vaci, cu centurile în flăcări? Se coc pe ei înşişi? Patetic. 

Pe de altă parte, eu şi Peeta suntem atât de fascinanţi în 
costumele noastre de tăciuni în continuă schimbare, încât 
majoritatea celorlalte tributuri se holbează la noi. Părem 
deosebit de atrăgători pentru perechea din Districtul 6, doi 
morfinomani notorii. Amândoi numai piele şi os, cu pielea 
îngălbenită atârnând. Nu reuşesc să-şi dezlipească de noi 
ochii prea mari nici măcar când preşedintele Snow începe 
să vorbească din balconul lui, urându-ne bun venit la 
Jubileu. Se cântă imnul şi, în timp ce facem ultimul tur al 
pieţei rotunde, oare mă înşel sau văd şi ochii preşedintelui 
Snow ţintuindu-mă? 

Eu şi Peeta ne relaxăm abia după ce uşile Centrului de 
Antrenament ni se închid în urmă. Cinna şi Porţia sunt acolo 
- încântați de spectacolul nostru -, iar Haymitch şi-a făcut 
apariţia şi anul ăsta, numai că nu e lângă carul nostru, ci 
alături de tributurile din Districtul 11. Il văd dând din cap în 
direcţia noastră şi apoi ceilalţi doi îl urmează, ieşindu-ne în 
întâmpinare. 

Il ştiu pe Chaff din vedere, fiindcă mi-am petrecut ani de- 
a rândul privindu-l la televizor în vreme ce el şi Haymitch îşi 
treceau unul altuia sticla. Are pielea întunecată, în jur de un 
metru optzeci şi cinci înălţime şi unul dintre braţe i se 
termină cu un ciot de lemn, fiindcă şi-a pierdut mâna în 
timpul Jocurilor pe care le-a câştigat cu treizeci de ani în 
urmă. Sunt sigură că i s-a oferit un soi de înlocuitor 
artificial, aşa cum s-a întâmplat cu Peeta când au fost 
nevoiţi să-i amputeze partea de jos a piciorului, dar 
presupun că ela refuzat. 

Femeia, Seeder, arată aproape ca şi cum ar fi din Filon, 
cu pielea măslinie şi părul negru, lins, brăzdat de şuviţe 
argintii. Numai ochii ei aurii trădează că e din alt district. 
Trebuie să aibă în jur de şaizeci de ani, dar pare încă 
puternică şi nu dă semne că ar fi ales alcoolul, morfina sau 
o altă substanţă chimică pentru a-şi oferi o scăpare de-a 


lungul anilor. Mă îmbrăţişează înainte ca vreunul dintre noi 
să scoată vreun cuvânt. Ştiu, cumva, că trebuie să fie din 
cauza lui Rue şi Thresh. Inainte de a mă putea opri, mă 
trezesc şoptind: 

— Familiile? 

— Sunt în viaţă, răspunde ea, cu voce uşoară, înainte de 
a-mi da drumul. 

Chaff mă cuprinde cu braţul sănătos şi mă sărută drept 
pe gură. Tresar şi mă retrag, surprinsă, în timp ce el şi 
Haymitch râd în hohote. 

Asta e tot ce se petrece înainte ca însoțitorii din Capitoliu 
să ne conducă hotărâți către lifturi. Am sentimentul distinct 
că sunt stânjeniţi de camaraderia dintre învingători, care 
nici că s-ar putea sinchisi mai puţin. Când mă îndrept spre 
ascensor, cu mâna încă într-a lui Peeta, altcineva trece 
foşnind pe lângă mine. Fata îşi scoate acoperământul 
capului, alcătuit din crengi frunzoase, şi îl aruncă peste 
umăr, fără să facă efortul de a se uita unde a căzut. 

Johanna Mason. Din Districtul 7. Cherestea şi hârtie, deci 
copac. A câştigat afişându-şi foarte convingător slăbiciunea 
şi neajutorarea, astfel încât să fie ignorată. Pe urmă a 
demonstrat că ştie să ucidă cu o abilitate deosebită. Işi 
ciufuleşte părul ţepos şi îşi rostogoleşte ochi căprui, 
depărtaţi unul de altul. 

— Nu-i aşa că am un costum oribil? Stilista noastră e cea 
mai mare idioată din Capitoliu. Cu ea, tributurile noastre 
sunt copaci de patruzeci de ani. Imi doresc să-l fi avut pe 
Cinna. Tu arăţi fantastic. 

Discuţii femeieşti. La care nu m-am priceput niciodată. 
Păreri despre haine, pieptănături, machiaj. Aşa că spun o 
minciună. 

— Da, m-a ajutat să-mi concep propria gamă de creaţii 
vestimentare. Ar trebui să vezi ce poate face cu catifeaua. 

Catifea. Singurul material care îmi vine în minte. 

— Am văzut. In turneul tău. Rochia fără bretele pe care 
ai purtat-o în Districtul 2? Cea de culoare albastru-închis, 


cu diamante? Atât de superbă încât am vrut să-ntind mâna 
prin ecran s-o smulg de pe tine, spune Johanna. 

Fac pariu că-i aşa, mă gândesc. Odată cu câţiva 
centimetri din carne. 

In timp ce aşteptăm lifturile, Johanna desface fermoarele 
restului copacului, lăsându-şi costumul să cadă pe podea şi 
îndepărtându-l apoi, dezgustată, cu o lovitură de picior. În 
afara papucilor verzi ca pădurea nu mai poartă nici un fel 
de haine. 

— Aşa e mai bine. 

Ajungem în acelaşi lift cu ea şi, pe toată durata deplasării 
până la etajul şapte, pălăvrăgeşte cu Peeta despre 
tablourile lui, în timp ce lumina costumului lui încă 
strălucitor se reflectă pe sânii ei goi. Il ignor pe Peeta după 
plecarea ei, dar ştiu că rânjeşte. Când uşile se închid în 
urma lui Chaff şi Seeder, lăsându-ne singuri, arunc mâna lui 
Peeta, şi el izbucneşte în râs. 

— Ce e? întreb, întorcându-mă spre el în timp ce coboară 
la etajul nostru. 

— Tu eşti, Katniss. Nu-ţi dai seama? spune el. 

— Ce sunt eu? 

— Motivul pentru care se poartă aşa. Finnick cu zahărul 
lui cubic, Chaff cu sărutul pe buze şi toată povestea cu 
dezgolirea Johannei. Încearcă, fără succes, să-mi vorbească 
pe un ton mai serios. Se joacă cu tine, pentru că eşti atât 
de... ştii tu. 

— Nu, nu ştiu, spun. 

Şi chiar n-am idee despre ce vorbeşte. 

— E ca atunci când n-ai vrut să mă priveşti gol în arenă, 
deşi eram pe jumătate mort. Eşti atât de... castă, adaugă el, 
în cele din urmă. 

— Nu sunt! protestez. lot anul trecut ţi-am sfâşiat 
practic hainele ori de câte ori ne-am aflat în faţa unei 
camere de luat vederi! 

— Da, dar... adică, pentru Capitoliu, eşti castă, încearcă 
el să mă liniştească. Pentru mine eşti perfectă. Ceilalţi nu 
fac decât să te tachineze. 


— Nu, râd de mine, aşa cum râzi şi tu. 

— Nu. 

__ Peeta clatină din cap, dar încă îşi mai reţine un zâmbet. 
Incep să mă gândesc din nou, serios, cine ar trebui să se 
întoarcă viu de la Jocuri, când se deschide uşa celuilalt 
ascensor. 

Haymitch şi Effie ni se alătură, părând mulţumiţi dintr-un 
anumit motiv. Pe urmă chipul lui se aspreşte. 

Ce-am mai făcut? sunt gata să întreb, dar văd că el 
fixează cu privirea ceva aflat dincolo de mine, la intrarea în 
sufragerie. 

Effie îşi mijeşte ochii în aceeaşi direcţie, apoi spune, 
radiind: 

— Se pare că anul ăsta v-au făcut rost de o pereche 
asortată. 

Mă răsucesc şi dau cu ochii de fata avox cu părul roşu 
care mi-a purtat de grijă anul trecut, până la începerea 
Jocurilor. Mă gândesc ce bine e să am o prietenă aici. 
Observ că tânărul de lângă ea, un alt avox, are de 
asemenea părul roşu. La asta trebuie să se fi referit Effie 
spunând pereche asortată. 

Apoi mă străbate un fior. Fiindcă îl cunosc şi pe el. Nu de 
la Capitoliu, ci din anii în care am stat de vorbă relaxaţi în 
Vatră, glumind pe seama supei de la Sae Unsuroasa şi din 
acea ultimă zi în care l-am văzut zăcând fără cunoştinţă în 
piaţă, în timp ce viaţa se scurgea din Gale odată cu sângele. 

Noul nostru avox e Darius. 


Capitolul 16 


HAYMITCH MĂ STRÂNGE de încheietura mâinii de 
parcă mi-ar anticipa următoarea mişcare, dar sunt tot atât 
de lipsită de grai ca Darius, după ce a trecut prin mâinile 
torţionarilor de la Capitoliu. Haymitch mi-a spus odată că 
limbii unui avox i se face ceva, ca să nu mai poată vorbi 
niciodată. Aud în minte glasul lui Darius, jucăuş şi limpede, 
răsunând în Vatră când mă tachina. Nu aşa cum au râs de 
mine ceilalţi învingători, ci fiindcă fiecăruia dintre noi îi 
plăcea sincer de celălalt. Dacă Gale l-ar vedea acum... 

Ştiu că orice mişcare către el, orice dovadă de 
recunoaştere i-ar atrage o pedeapsă. Aşa că ne privim în 
ochi îndelung. Darius, un sclav mut, eu îndreptându-mă 
acum câtre moarte. Oricum, ce ne-am putea spune? Că 
fiecăruia dintre noi îi pare rău pentru soarta celuilalt? Că 
ne împărtăşim durerea? Că ne bucurăm fiindcă am avut 
ocazia să ne cunoaştem? 

Nu, Darius n-are de ce să se bucure pentru asta. Dacă aş 
fi fost acolo ca să-l opresc pe Thread, el n-ar fi ieşit în faţă 
ca să-l salveze pe Gale. N-ar fi un avox. Şi, mai exact, n-ar fi 
avoxul meu, fiindcă e atât de evident că preşedintele Snow 
l-a plasat aici pentru a-mi fi mie de folos. 

Imi smulg mâna din strânsoarea lui Haymitch şi plec spre 
vechiul meu dormitor, încuind uşa în urma mea. Mă aşez pe 
marginea patului, cu coatele pe genunchi, cu fruntea pe 
pumni, şi îmi privesc costumul strălucitor în întuneric, 
imaginându-mi că sunt în vechea mea casă din Districtul 12, 
ghemuită lângă foc. Costumul păleşte încet, înnegrindu-se 
pe măsură ce se termină bateria. 

Când Effie îmi bate într-un târziu la uşă ca să mă invite la 
cină, mă ridic, îmi scot costumul, îl împăturesc cu grijă şi îl 
aşez pe masă, alături de coroană. Apoi, în baie, îmi spăl 
dungile negre de machiaj de pe faţă. Imi pun o cămaşă 
simplă şi nişte pantaloni şi o pornesc pe coridor, către 
sufragerie. 


În timpul cinei nu sunt conştientă de prea multe lucruri, 
cu excepţia faptului că Darius şi fata avox cu părul roşu ne 
servesc la masă. Effie, Haymitch, Cinna, Porţia şi Peeta sunt 
cu toţii de faţă, vorbind, cred, despre ceremonia de 
deschidere. Dar singurul moment în care mă simt într- 
adevăr acolo este acela când trântesc intenţionat pe podea 
o farfurie cu mazăre şi, înainte de a mă putea opri cineva, 
mă ghemuiesc, încercând să curăţ. Darius e chiar lângă 
mine când răstorn farfuria şi ne aflăm pentru scurt timp 
umăr la umăr, ascunşi vederii celorlalţi, adunând boabele 
de mazăre. Mâinile ni se întâlnesc pentru doar o clipă. i 
simt pielea, aspră sub sosul untos din farfurie. In 
strânsoarea disperată a degetelor noastre sunt toate 
cuvintele pe care nu ni le putem spune. 

— Asta nu e treaba ta, Katniss, cloncăneşte apoi Effie, 
din spatele meu, şi el îmi dă drumul. 

Când mergem să vedem reluarea ceremoniei de 
deschidere, mă strecor pe canapea între Cinna şi Haymitch, 
pentru că nu vreau să stau lângă Peeta. Atrocitatea căreia i- 
a căzut victimă Darius are legătură cu mine şi cu Gale, ba 
poate chiar şi cu Haymitch, dar nu cu Peeta. Poate l-a 
cunoscut şi el pe Darius atât cât să-l salute printr-o mişcare 
a capului, dar n-a fost în Vatră aşa ca noi, ceilalţi. În plus, 
sunt încă furioasă fiindcă a râs de mine împreună cu alţi 
învingători, şi ultimele lucruri pe care mi le doresc acum 
sunt compătimirea şi gesturile lui de alinare. Nu mi-am 
schimbat intenţia de a-l salva în arenă, dar nu-i datorez mai 
mult decât atât. 

Privind procesiunea ce se îndreaptă către Piaţa Oraşului, 
mă gândesc că e destul de rău să fim îmbrăcaţi în costume 
şi puşi să defilăm în care alegorice pe străzi într-un an 
obişnuit. Copiii costumaţi arată absurd, însă se dovedeşte 
că învingătorii vârstnici sunt patetici. Cei câţiva mai tineri, 
ca Johanna şi Finnick, sau cei ale căror trupuri n-au căzut în 
decrepitudine, ca Seeder şi Brutus, reuşesc totuşi să 
păstreze un strop de demnitate. 


Însă majoritatea, ajunşi în ghearele băuturii, ale morfinei 
sau ale bolii, arată grotesc în costumele lor înfăţişând vaci 
sau copaci, sau franzele. Anul trecut am flecărit despre 
fiecare participant, însă acum facem numai comentarii 
ocazionale. Puţina admiraţie de până atunci a mulţimii se 
dezlănţuie la apariţia mea şi a lui Peeta, părând atât de 
tineri, de puternici şi de frumoşi în costumele noastre 
strălucitoare. Adevărata imagine a ceea ce ar trebui să fie 
tributurile. 

Imediat ce se termină, mă ridic şi le mulţumesc lui Cinna 
şi Porţia pentru munca lor extraordinară şi plec la culcare. 
Effie ne reaminteşte că trebuie să ne întâlnim devreme la 
micul dejun ca să ne stabilim strategia de antrenament, dar 
până şi vocea ei sună găunos. Biata Effie. A avut în sfârşit 
un an decent la Jocuri cu mine şi cu Peeta, iar acum totul s- 
a năruit într-o învălmăşeală căreia nici măcar ea nu-i dă o 
interpretare favorabilă. Presupun că, din perspectiva unui 
locuitor al Capitoliului, asta e o adevărată tragedie. 

La scurt timp după ce intru în pat, se aude o bătaie 
uşoară în uşă, dar o ignor. Nu-l vreau pe Peeta în seara 
asta. Mai ales acum când e Darius în preajmă. E aproape 
tot atât de rău cum ar fi dacă s-ar afla aici Gale. Cum o să 
mi-l poată scoate din minte, cu Darius foindu-se pe 
coridoare? 

Limbile ocupă un loc de frunte în coşmarurile mele. Mai 
întâi privesc, înlemnită şi neajutorată, mâinile înmănuşate 
care duc la bun sfârşit disecţia însângerată a gurii lui 
Darius. Pe urmă sunt la o petrecere unde toată lumea 
poartă măşti, sunt urmărită de cineva care îşi agită limba 
umedă şi cred că e Finnick, dar, când mă prinde şi îşi scoate 
masca, e preşedintele Snow şi de pe buzele lui pufoase 
picură salivă însângerată. În final, sunt din nou în arenă, cu 
limba uscată ca iasca, încercând să ajung la un bazin cu apă 
care se îndepărtează de fiecare dată când sunt cât pe ce să- 
l ating. 

Când mă trezesc, mă împleticesc către baie şi beau cu 
lăcomie apă de la robinet până când nu mai pot înghiţi nici 


o picătură în plus. Îmi scot hainele asudate, cad din nou pe 
pat, goală, şi reuşesc cumva să adorm. 

În dimineaţa următoare, amân plecarea la micul dejun 
cât mai mult cu putinţă, pentru că realmente nu vreau să 
discut despre strategia noastră de antrenament. Ce e de 
discutat? Fiecare învingător ştie deja de ce sunt în stare toţi 
ceilalţi. Sau, oricum, de ce erau cândva în stare. Aşa că eu 
şi Peeta vom continua s-o facem pe îndrăgostiţii, şi atât. Pur 
şi simplu nu pot să vorbesc despre asta, mai ales cu Darius 
stând mut alături. Rămân mult sub duş, mă îmbrac fără 
grabă în costumul lăsat de Cinna pentru antrenament şi 
comand mâncare din meniul aflat în cameră folosindu-mă 
de un microfon. Într-un minut, îşi fac apariţia cârnaţii, 
ouăle, cartofii, pâinea, sucul şi ciocolata fierbinte. Mănânc 
până mă satur, încercând să trag de timp minut cu minut 
până la ora zece, când trebuie să coborâm în centrul de 
antrenament. La nouă şi jumătate, Haymitch îmi bate la 
uşă, evident sătul până-n gât de mine, ordonându-mi să vin 
în sufragerie ACUM! Mă spăl totuşi pe dinţi înainte de a ieşi 
pe holul sinuos, câştigând cu eficienţă alte cinci minute. 

Sufrageria e goală, cu excepţia lui Peeta şi a lui 
Haymitch, a cărui faţă e împurpurată de băutură şi de furie. 
Poartă la încheietura mâinii o brățară de aur masiv cu un 
model cu flăcări - trebuie să fie concesia făcută faţă de 
planul lui Effie de a afişa simboluri asortate - pe care o 
răsuceşte nefericit. Brăţara e într-adevăr foarte frumoasă, 
dar mişcarea o face să pară un instrument al constrângerii, 
aducând mai degrabă a cătuşe decât a bijuterie. El mârâie 
la mine. 

— Ai întârziat. 

— Imi cer scuze, am adormit după ce coşmarurile despre 
limbi mutilate m-au ţinut trează jumătate de noapte. 

Vreau ca replica să sune ostil, dar vocea mi se frânge la 
sfârşitul frazei. 

Haymitch mă priveşte încruntat, apoi o lasă mai moale. 

— Bine, n-are importanţă. Astăzi, la antrenament, aveţi 
de făcut două lucruri. Unu, purtaţi-vă ca nişte îndrăgostiţi. 


— Evident, spun eu. 

— Şi doi, legaţi prietenii. 

— Nu, îl contrazic eu. N-am încredere în nici unul dintre 
ei, nu-i pot suferi pe cei mai mulţi şi aş vrea mai degrabă să 
acţionăm numai în doi. 

— Aşa am spus şi eu iniţial, dar..., începe Peeta. 

— Dar n-o să fie de-ajuns, insistă Haymitch. De data asta 
o s-aveţi nevoie de mai mulţi aliaţi. 

— De ce? întreb. 

— Fiindcă vă aflaţi într-un dezavantaj aparte. Adversarii 
voştri se cunosc de ani de zile. Aşa că, pe cine credeţi că vor 
alege drept primă ţintă? spune el. 

— Pe noi, răspund eu. Şi nimic din ce-am putea face n-o 
să fie mai presus de vechile prietenii. Aşa că, de ce ne-am 
osteni? 

— Fiindcă ştiţi să luptaţi. Vă bucuraţi de popularitate 
printre spectatori. Ceea ce v-ar putea totuşi transforma în 
aliaţi dezirabili. Dar numai dacă-i lăsaţi pe ceilalţi să-şi dea 
seama că sunteţi dispuşi să formaţi o echipă. 

— Cu alte cuvinte, anul ăsta ne vrei în haita de 
profesionişti? întreb, nereuşind să-mi ascund deloc 
dezgustul. 

Tributurile din Districtele 1, 2 şi 4 îşi unesc în mod 
tradiţional forţele, atrăgând eventual câţiva alţi luptători 
excepţionali, şi îşi vânează adversarii mai slabi. 

— Asta a fost strategia noastră, nu? Antrenamentul în 
stilul profesioniştilor? ripostează Haymitch. lar grupul de 
profesionişti se alcătuieşte de obicei înainte de începerea 
Jocurilor. Peeta abia a reuşit să se pună bine cu ei anul 
trecut. 

Imi aduc aminte de scârba care m-a cuprins cu un an în 
urmă, când l-am descoperit pe Peeta printre ei. 

— Deci trebuie să ne străduim să intrăm pe sub pielea lui 
Finnick şi a lui Brutus - asta vrei să spui? 

— Nu neapărat. Toţi sunt învingători. Dacă preferaţi, 
alcătuiți propria voastră haită. Alegeţi pe cine vreţi. Eu vi-i 
sugerez pe Chaiff şi Seeder. Deşi nici Finnick nu e de 


ignorat, subliniază Haymitch. Găsiţi-vă aliaţi care v-ar putea 
fi de un anumit folos. Nu uitaţi, nu vă mai aflaţi într-o arenă 
plină de copii speriaţi. Toţi oamenii ăştia sunt ucigaşi cu 
experienţă, indiferent în ce formă par să se afle acum. 

Poate are dreptate. Numai că în cine m-aş putea 
încrede? Probabil în Seeder. Dar oare îmi doresc să fac un 
pact cu ea numai pentru a fi poate nevoită s-o ucid mai 
târziu? Nu. lotuşi, m-am aliat cu Rue în aceleaşi 
circumstanţe. li spun lui Haymitch că o să-mi dau silinţa, 
deşi sunt de părere că n-o să mă descurc deloc bine în toată 
povestea asta. 

Effie apare ceva mai devreme să ne conducă jos, pentru 
că anul trecut, când am crezut că ne încadram în timp, am 
fost ultimele două tributuri care şi-au făcut apariţia. Dar 
Haymitch spune că nu vrea să fim duşi de ea în sala de 
gimnastică. 

Nici unul dintre ceilalţi învingători n-o să vină cu o 
dădacă şi, fiind cei mai tineri, e cu atât mai important să 
părem independenţi. Aşa că ea e nevoită să se mulţumească 
să ne conducă până la lift, să ne aranjeze părul şi să apese 
pe buton în locul nostru. 

Coborârea durează atât de puţin încât nu avem timp de 
conversaţie, dar, când Peeta mă prinde de mână, nu mi-o 
retrag. L-oi fi ignorat azi-noapte, în intimitate, dar la 
antrenament trebuie să părem o echipă inseparabilă. 

Effie n-ar fi trebuit să-şi facă griji c-o să ajungem ultimii. 
Nu sunt prezenţi decât Brutus şi femeia din Districtul 2, 
Enobaria. Ea pare să aibă în jur de treizeci de ani şi, în ceea 
ce o priveşte, nu-mi pot aduce aminte decât că, într-o luptă 
corp la corp, a ucis un tribut sfâşiindu-i beregata cu dinţii. A 
dobândit o asemenea celebritate ca urmare a acestei fapte 
încât, după ce a câştigat Jocurile, şi-a făcut o modificare 
estetică a dinţilor, astfel încât fiecare să se termine cu un 
vârf ascuţit, ca al unui canin, şi i-a placat cu aur. Nu duce 
lipsă de admiratori la Capitoliu. 

La ora zece nu şi-au făcut apariţia decât vreo jumătate 
dintre tributuri. Atala, femeia care conduce 


antrenamentele, îşi începe discursul exact la momentul 
stabilit, netulburată de numărul redus al ascultătorilor. 
Poate se aştepta la aşa ceva. Mă simt oarecum uşurată, 
fiindcă asta înseamnă cu o duzină mai puţini oameni cu care 
trebuie să mă prefac că vreau să fiu prietenă. Atala trece în 
revistă lista punctelor de instruire, care includ atât tehnici 
de luptă, cât şi tehnici de supravieţuire, şi ne lasă să ne 
antrenăm. 

li spun lui Peeta că, după părerea mea, am face mai bine 
să ne despărţim, acoperind astfel un teritoriu mai întins. 
Când el pleacă să arunce sulițe împreună cu Brutus şi 
Chaff, mă îndrept către punctul dedicat nodurilor. Rareori îl 
vizitează cineva. Imi place antrenorul, care îşi aminteşte cu 
drag de mine, poate din cauză că mi-am petrecut timpul cu 
el anul trecut. E încântat când îi arăt că încă mai pot instala 
capcana care îţi lasă adversarul spânzurat de picior, 
legănându-se de un copac. E clar că mi-a remarcat cursele 
instalate anul trecut în arenă şi acum mă consideră un elev 
avansat, aşa că îl rog să repetăm toate tipurile de noduri de 
care aş putea avea nevoie şi alte câteva, pe care nu le voi 
folosi poate niciodată. Aş fi mulţumită să-mi petrec 
dimineaţa singură cu el, dar, după vreo oră şi jumătate, 
cineva din spatele meu mă înconjoară cu braţele şi degetele 
sale termină cu uşurinţă nodul complicat din cauza căruia 
transpir. Bineînţeles că e Finnick, care pare să-şi fi petrecut 
copilăria neavând altă ocupaţie în afară de a mânui tridente 
şi de a manevra frânghii, făcându-le noduri complicate 
pentru a le transforma în năvoade, presupun. Îl privesc un 
minut, timp în care ia o funie, face un laţ şi pretinde apoi că 
se spânzură, pentru a mă distra. 

Imi rotesc ochii şi plec spre un alt punct liber de 
antrenament, unde tributurile pot învăţa să facă focul. Mă 
descurc deja excelent în privinţa asta, dar sunt încă 
dependentă de chibrituri. Aşa că antrenorul mă pune să 
lucrez cu cremene, amnar şi cu nişte pânză carbonizată. E 
mult mai greu decât pare şi, chiar străduindu-mă cu toată 
concentrarea de care sunt în stare, am nevoie cam de o oră 


ca s-aprind focul. Îmi ridic privirea cu un zâmbet triumfător 
numai ca să descopăr că am companie. 

Cele două tributuri din Districtul 3 sunt lângă mine, 
încercând să aprindă un foc mulţumitor folosindu-se de 
chibrituri. Mă gândesc să plec, dar vreau cu adevărat să 
mai încerc încă o dată folosirea cremenii şi, dacă trebuie să- 
i povestesc lui Haymitch că am încercat să-mi fac prieteni, 
cei doi par o variantă suportabilă. Amândoi sunt mici de 
statură, cu pielea palidă şi părul negru. Femeia, Wiress, e 
probabil cam de vârsta mamei şi vorbeşte cu voce joasă, 
inteligentă. Dar observ imediat că are obiceiul de a-şi 
întrerupe cuvintele la jumătatea frazei, ca şi cum ar uita că 
eşti acolo. Bărbatul, Beetee, e mai bătrân şi oarecum fără 
astâmpăr. Poartă ochelari, dar îşi petrece o grămadă de 
timp privind pe sub ei. Sunt puţin cam ciudaţi, dar cu 
siguranţă că nici unul dintre ei n-o să mă facă să mă simt 
stânjenită dezbrăcându-se în pielea goală. Şi sunt din 
Districtul 3. Poate îmi vor confirma măcar bănuielile legate 
de revolta de acolo. 

Imi rotesc privirea în jurul centrului de antrenament. 
Peeta e în mijlocul unui cerc de aruncători de cuțite care 
fac glume vulgare. Morfinomanii din Districtul 6 sunt la 
punctul de camuflaj, pictând unul pe faţa altuia spirale de 
un roz strălucitor. Bărbatul din Districtul 5 vomită vin pe 
podeaua punctului amenajat pentru scrimă. Finnick şi 
bătrâna din districtul lui trag cu arcul. Johanna Mason e din 
nou dezbrăcată, ungându-şi pielea pentru o lecţie de luptă 
corp la corp. Mă hotărăsc să rămân locului. 

Wiress şi Beetee sunt o companie decentă. Par 
prietenoşi, dar nu iscoditori. Vorbim despre talentele 
noastre; îmi povestesc că amândoi inventează diverse 
lucruri, ceea ce face ca presupusul meu interes faţă de 
modă să pară destul de anemic. 

Wiress povesteşte că lucrează la un soi de dispozitiv 
pentru maşinile de cusut. 

—  Sesizează densitatea materialului şi selectează 
rezistenţa..., spune ea, apoi e absorbită de câteva paie 


uscate înainte de a apuca să continue. 

— ... rezistenţa aţei, încheie Beetee explicaţia. Automat. 
Exclude eroarea umană. 

Apoi îmi vorbeşte despre recentul lui succes în crearea 
unui cip muzical suficient de mic ca să poată fi ascuns într-o 
paietă, dar care poate conţine melodii suficiente pentru mai 
multe ore. Imi aduc aminte că Octavia a vorbit despre aşa 
ceva în timpul şedinţei foto pentru nuntă şi văd în asta o 
posibilă ocazie de a face aluzie la revoltă. 

— Oh, da. Toată echipa mea pregătitoare era întoarsă pe 
dos, acum câteva luni, fiindcă nu se putea face rost de aşa 
ceva, spun, cu nepăsare. Presupun că mai multe comenzi 
din Districtul 3 au fost blocate. 

Beetee mă studiază pe sub ochelari. 

— Da. Anul ăsta aţi avut şi voi blocaje similare în 
producţia de cărbune? întreabă el. 

— Nu. Adică am pierdut două săptămâni, când au fost 
aduşi un nou comandant al Apărătorilor Păcii şi oamenii lui, 
dar nu s-a întâmplat nimic de importanţă majoră, răspund. 
Adică, în privinţa producţiei. Două săptămâni în care să stai 
acasă, fără nici o ocupaţie, înseamnă două săptămâni de 
foamete pentru majoritatea oamenilor. 

Cred că ei înţeleg ce-am vrut să spun. Că la noi n-a fost 
nici o revoltă. 

— Oh. E o ruşine, comentează Wiress, dezamăgirea 
simţindu-i-se în voce. Districtul vostru mi s-a părut foarte... 

Se întrerupe, distrasă de ceva care i-a venit în minte. 

— ... Interesant, completează Beetee. Amândoi suntem 
de aceeaşi părere. 

Mă simt prost, ştiind că districtul lor trebuie să fi avut de 
suferit mult mai mult decât al nostru. Simt că trebuie să iau 
apărarea oamenilor noştri. 

— Ei, în Doisprezece nu suntem prea mulţi. Numai că, în 
zilele noastre, asta nu se poate aprecia judecând după 
numărul Apărătorilor Păcii. Insă cred că suntem suficient 
de interesanţi. 


În timp ce ne îndreptăm spre punctul dedicat construirii 
adăposturilor, Wiress se opreşte şi îşi ridică privirea spre 
platforma pe care se foiesc creatorii-de-joc, mâncând, bând 
şi luând uneori notă de existenţa noastră. 

— Uite, spune ea, arătând spre ei cu o uşoară înclinare a 
capului. 

Mă uit în sus şi îl văd pe Plutarch Heavensbee, în 
magnifica lui robă violet cu gulerul bordat cu blană, care îl 
desemnează ca şef al creatorilor-de-joc. Mănâncă un copan 
de curcan. 

— Da, a fost promovat anul ăsta ca şef al creatorilor-de- 
joc, spun eu, deşi nu văd de ce ar merita asta vreun 
comentariu. 

— Nu, nu. Acolo, în colţul mesei. Poţi doar să.-l..., începe 
Wiress. 

Beetee trage cu ochiul pe sub ochelari. 

— ... să-l zăreşti. 

Mă uit nedumerită într-acolo. Şi apoi îl văd. Un petic de 
vreo patruzeci de centimetri pătraţi în care spaţiul din 
colţul mesei pare aproape să vibreze. Ca şi cum aerul ar 
clipoci în valuri minuscule, dar vizibile, distorsionând 
imaginea marginilor bine conturate ale lemnului şi a unei 
cupe cu vin aşezate de cineva acolo. 

— Un câmp de forţă. L-au instalat între creatorii-de-joc şi 
noi. Mă întreb ce-o fi condus la asta, spune Beetee. 

— Probabil că eu, mărturisesc. Anul trecut am tras o 
săgeată în ei în timpul sesiunii individuale de antrenament. 

Beetee şi Wiress mă privesc curioşi. 

— Am fost înfuriată. Prin urmare, toate câmpurile de 
forţă au un colţ ca ăsta? 

— O fisură..., răspunde vag Wiress. 

— ... în blindaj, cum s-ar spune, completează Beetee. Ar 
fi ideal să fie invizibilă, nu-i aşa? 

Aş vrea să-i întreb mai multe, dar se anunţă că e ora 
prânzului. Mă uit după Peeta, însă el e împreună cu vreo 
alţi zece învingători, aşa că mă hotărăsc să mănânc cu cei 


doi din Districtul 3. Poate o conving şi pe Seeder să ni se 
alăture. 

Când ajungem în zona sălii de mese, văd că în grupul lui 
Peeta sunt unii care au alte idei. Trag toate mesele mai 
mici, unindu-le într-una singură, aşa că trebuie să mâncăm 
cu toţii laolaltă. Acum nu ştiu ce să fac. Chiar şi la şcoală 
evitam să mănânc la o masă aglomerată. Ca să fiu sinceră, 
probabil aş fi stat de una singură dacă Madge n-ar fi 
căpătat obiceiul de a mi se alătura. Cred că aş fi mâncat 
împreună cu Gale, numai că, el fiind cu doi ani mai mare, 
pauzele noastre de masă nu erau niciodată simultane. 

lau o tavă şi mă îndrept spre cărucioarele încărcate cu 
mâncare plasate de jur împrejur. Peeta ajunge lângă mine 
când sunt la tocană. 

— Cum merge? 

— Bine. Perfect. Îmi plac învingătorii din Districtul 3, îi 
răspund. Wiress şi Beetee. 

— Serios? întreabă el. Pentru ceilalţi sunt un fel de 
bătaie de joc. 

— De ce nu mă surprinde asta? ripostez. 

Mă gândesc că, la şcoală, Peeta a fost întotdeauna 
înconjurat de o mulţime de prieteni. E cu adevărat uimitor 
că m-a remarcat vreodată altfel decât gândindu-se că eram 
ciudată. 

— Johanna i-a poreclit Ţăcăneală şi Scurtcircuit, îmi 
povesteşte. Cred că ea e Ţăcăneală, şi el e Scurtcircuit. 

— Iar eu sunt atât de proastă fiindcă mă gândesc că ne- 
ar putea fi de folos. Fiindcă Johanna Mason a spus asta în 
timp ce-şi ungea sânii, pentru o luptă corp la corp, ripostez 
eu. 

— Cred că porecla circulă, de fapt, de ani de zile. Şi n-am 

vrut să fie o insultă. N-am făcut decât să-ţi împărtăşesc o 
informaţie. 
___— Ei bine, Wiress şi Beetee sunt inteligenţi. Inventatori. 
Işi pot da seama dintr-o singură privire că între noi şi 
creatorii-de-joc a fost plasat un câmp de forţă. Şi, dacă 
trebuie să avem aliaţi, îi vreau pe ei. 


Arunc  polonicul înapoi în castronul cu tocană, 
împroşcându-ne pe amândoi cu sos. 

— De ce eşti atât de furioasă? întreabă Peeta, ştergându- 
şi sosul de pe piepţii cămăşii. Pentru că te-am tachinat în 
lift? Imi pare rău. Am crezut, pur şi simplu, c-o să te 
distreze. 

— Lasă asta, clatin eu din cap. Am o mulţime de motive. 

— Darius, spune el. 

— Darius. Jocurile. Haymitch care vrea să ne aliem cu 
ceilalţi. 

— Am putea fi doar noi doi, ştii. 

— Ştiu. Dar e posibil să aibă dreptate. Şi nu-i spune c-am 
admis asta, dar de obicei are, când e vorba despre Jocuri. 

— Păi, poţi să ai ultimul cuvânt în privinţa aliaţilor noştri. 
Dar, în clipa asta, eu înclin către Chaff şi Seeder, spune el. 

— Seeder e OK din punctul meu de vedere, dar nu şi 
Chaff. Cel puţin nu încă. _ 

— Vino să mănânci cu el, îmi propune Peeta. Îţi promit că 
nu-l mai las să te sărute. 

La masă, Chaff nu pare chiar atât de rău. E treaz şi, cu 
toate că vorbeşte prea tare şi face o mulţime de glume 
proaste, cele mai multe sunt pe socoteala lui. Imi dau seama 
de ce e bună prietenia lui pentru Haymitch, ale cărui 
gânduri sunt atât de negre. Dar încă nu sunt sigură dacă 
vreau sau nu să fim în aceeaşi echipă. 

Mă străduiesc din greu să fiu sociabilă, nu numai cu 
Chaff, dar şi cu întregul grup. După masă mă duc să învăţ 
despre insectele comestibile, împreună cu tributurile din 
Districtul 8 - Cecelia, care are acasă trei copii, şi Woof, un 
tip într-adevăr bătrân, care abia mai aude şi nu pare să fie 
prea conectat la realitate, de vreme ce se chinuieşte 
întruna să-şi îndese în gură gândaci otrăvitori. Aş vrea să le 
pot vorbi despre întâlnirea mea cu Iwill şi Bonnie din 
pădure, dar nu găsesc momentul potrivit. Cashmere şi 
Gloss, sora şi fratele, şi cei din Districtul 1 mă invită alături 
de ei şi facem o vreme hamace. Sunt politicoşi, dar reci, şi 
eu îmi petrec tot timpul gândindu-mă că anul trecut am ucis 


ambele tributuri din districtul lor, Glimmer şi Marvel, că 
probabil le cunoşteau şi că e posibil să le fi fost mentori. 
Atât hamacul meu, cât şi încercarea de a stabili o legătură 
cu ei sunt, în cel mai bun caz, mediocre. Mă alătur 
Enobariei la antrenamentul de scrimă şi schimbăm câteva 
comentarii, dar e clar că nici una dintre noi nu vrea să 
devenim o echipă. Când primesc indicaţii referitoare la 
pescuit, Finnick îşi face din nou apariţia, dar mai ales ca să 
mi-o prezinte pe Mags, bătrâna care e tot din Districtul 4. 
Din cauza accentului ei şi a cuvintelor trunchiate - e posibil 
să fi avut un atac cerebral - nu reuşesc să înţeleg mai mult 
de una din patru vorbe. Dar jur că poate transforma 
aproape orice - un mărăcine, un iadeş, un cercel - în cârlig 
bun de pescuit. După o vreme, nu-l mai ascult pe antrenor 
şi încerc pur şi simplu să imit tot ce face ea. Când reuşesc 
să fac un cârlig destul de bun dintr-un cui îndoit şi să-l leg 
de câteva fire din părul meu, îmi adresează un zâmbet fără 
dinţi şi un comentariu neinteligibil despre care cred că ar 
putea fi o laudă. Imi aduc brusc aminte că s-a oferit 
voluntară ca s-o salveze pe femeia tânără şi isterică din 
districtul ei. E imposibil s-o fi făcut cu gândul c-ar avea vreo 
şansă să învingă. A făcut-o ca s-o salveze pe fată, aşa cum 
m-am oferit eu voluntară anul trecut, ca s-o salvez pe Prim. 
Şi decid că o vreau în echipa mea. 

Grozav. Acum trebuie să mă întorc la Haymitch şi să-i 
spun că mi-am ales ca aliaţi o femeie de optzeci de ani şi pe 
Ţăcăneală şi Scurtcircuit. Asta o să-l umple de încântare. 

Aşa că renunţ la încercările de a-mi mai face prieteni şi 
mă duc în poligonul de tragere cu arcul, ca să-mi regăsesc 
echilibrul mintal. E minunat aici, unde mă străduiesc să 
încerc toate tipurile de arcuri şi săgeți. Văzând că ţintele 
imobile nu sunt nicidecum o provocare pentru mine, ax, 
antrenorul, începe să lanseze cât mai sus, în aer, nişte 
imitații prosteşti de păsări, urmând ca eu să le nimeresc. La 
început pare stupid, apoi se dovedeşte a fi un soi de 
amuzament. Mult mai asemănător cu vânătoarea unei 
creaturi în mişcare. De vreme ce nimeresc tot ce aruncă, 


începe să mărească numărul păsărilor pe care le 
proiectează în sus. Dau uitării restul sălii de gimnastică, 
învingătorii şi starea mea mizerabilă şi mă las captivată de 
tragerea la ţintă. Când reuşesc să dobor cinci păsări într-o 
singură rundă, îmi dau seama că e atât de multă linişte 
încât o pot auzi pe fiecare dintre ele lovind podeaua. Mă 
răsucesc şi văd că majoritatea învingătorilor s-au oprit să 
mă privească. Pe feţele lor se poate citi orice, de la invidie şi 
ură până la admiraţie. 

După antrenament, eu şi Peeta pierdem vremea, 
aşteptând să apară Haymitch şi Effie la cină. Când suntem 
chemaţi la masă, mentorul nostru izbucneşte imediat, 
adresându-mi-se: 

— Carevasăzică, cel puţin jumătate dintre învingători şi- 
au instruit mentorii să te solicite ca aliat. Ştiu că motivul nu 
poate fi personalitatea ta radioasă. 

— Au văzut-o trăgând cu arcul, zâmbeşte Peeta. De fapt, 
şi eu am văzut-o acum pentru prima oară trăgând de- 
adevăratelea. Sunt pe punctul de a face eu însumi o cerere 
oficială. 

— Eşti chiar atât de bună? mă întreabă Haymitch. Atât 
de bună încât să te vrea Brutus? 

Ridic din umeri. 

— Dar eu nu-l vreau pe Brutus. O vreau pe Mags şi vreau 
Districtul 3. 

— Sigur că da. Haymitch oftează şi comandă o sticlă de 
vin. O să le spun tuturor că nu te-ai hotărât încă. 

După demonstraţia mea de tir, mai sunt tachinată, dar nu 
mai am senzaţia că sunt luată în bătaie de joc. De fapt, mă 
simt ca şi cum aş fi primit cumva iniţierea în cercul 
învingătorilor. În următoarele două zile, îmi petrec timpul 
împreună cu aproape toţi cei meniţi să ajungă în arenă. 
Chiar şi cu morfinomanii, care, cu ajutorul lui Peeta, mă 
deghizează în chip de câmp cu flori galbene. Chiar şi cu 
Finnick, care îmi oferă timp de o oră lecţii de luptă cu 
tridentul în schimbul unei instruiri de o oră la tragerea cu 
arcul. Şi e cu atât mai rău cu cât îi cunosc mai bine pe 


aceşti oameni. Pentru că, în ansamblu, nu pot să-i urăsc. lar 
unii chiar îmi plac. Şi mulţi dintre ei sunt atât de prăpădiţi, 
încât instinctul meu firesc îmi cere să-i protejez. Insă toţi 
trebuie să moară dacă vreau să-l salvez pe Peeta. 

Ultima zi de antrenament se încheie cu şedinţele noastre 
private. Primim fiecare câte cincisprezece minute în care să 
ne aflăm în faţa creatorilor-de-joc, uluindu-i cu abilităţile 
noastre, dar nu ştiu ce le-ar mai putea demonstra vreunul 
dintre noi. La prânz se fac o grămadă de glume pe tema 
asta. Ce le-am putea arăta. Să cântăm, să dansăm, să facem 
striptease, să spunem bancuri. Mags, pe care am început s- 
o înţeleg ceva mai bine, spune c-o să tragă un pui de somn. 
Eu habar n-am ce să fac. Poate să trag nişte săgeți. 
Haymitch spune că ar trebui să fie ceva surprinzător, dacă 
suntem în stare, dar tocmai am rămas fără nici o idee. 

Fiind fata din Doisprezece, sunt programată ultima, Sala 
de mese devine din ce în ce mai tăcută pe măsură ce 
tributurile pleacă rând pe rând să-şi susţină reprezentaţia. 
Stilul ireverenţios şi invincibil pe care l-am adoptat cu toţii e 
mai uşor de păstrat când suntem mai mulţi. Pe măsură ce 
oamenii dispar dincolo de uşă, nu mă pot gândi decât că 
moartea lor e o chestiune de câteva zile. 

Eu şi Peeta rămânem în sfârşit singuri. El se întinde 
peste masă şi îmi ia mâinile. 

— Ai hotărât ce-o să faci pentru creatorii-de-joc? 

Clatin din cap. 

— Anul ăsta nu-i mai pot folosi drept ţintă la 
antrenament, cu câmpul ăla de forţă activat. Poate-o să fac 
nişte cârlige de undiţă. Dar tu? 

— N-am nici o idee. Imi tot doresc să fi putut coace o 
prăjitură sau ceva de genul ăsta. 

— Fă un alt camuflaj, îi sugerez. 

— Dacă morfinomanii mi-au mai lăsat ceva cu care să 
lucrez, spune el, sarcastic. Au stat lipiţi de locul ăla de când 
a început antrenamentul. 

Păstrăm tăcerea până când îmi scapă ceea ce avem 
amândoi în gând. 


— Cum o să-i ucidem pe oamenii ăştia, Peeta? 

— Nu ştiu. 

Işi sprijină fruntea pe degetele noastre împletite. 

— Nu-i vreau ca aliaţi. De ce a insistat Haymitch să-i 
cunoaştem mai bine? întreb. Din cauza asta o să fie mult 
mai greu decât data trecută. Poate cu excepţia lui Rue. 
Oricum, cred că n-aş fi fost niciodată în stare s-o ucid. 
Semăna mult prea mult cu Prim. 

Peeta îşi ridică ochii spre mine, cu fruntea încreţită de 
gânduri. 

— Moartea ei a fost cea mai oribilă, nu-i aşa? 

— Nici una n-a fost o delectare, răspund, amintindu-mi 
cum au sfârşit Glimmer şi Cato. 

Peeta e chemat, aşa că rămân să aştept de una singură. 
Trec cincisprezece minute. Apoi o jumătate de oră. Până să- 
mi vină rândul se scurg aproape patruzeci de minute. 

Când intru, simt mirosul pătrunzător al detergentului şi 
observ că una dintre rogojini a fost trasă în centrul 
încăperii. Starea de spirit e total diferită de cea de anul 
trecut, când creatorii-de-joc erau pe jumătate beţi şi 
ciuguleau  distraţi câte-o  delicatesă de pe masa 
îmbelşugată. Şuşotesc între ei, părând oarecum enervaţi. 
Ce-a făcut Peeta? Ceva care i-a tulburat? 

Simt un fior de îngrijorare. Nu e bine. Nu vreau ca Peeta 
să iasă în evidenţă, ca unică ţintă a furiei creatorilor-de-joc. 
Asta ţine de misiunea mea. Să îndepărtez tirul de Peeta. 
Cum să-i întorc pe dos? Fiindcă mi-ar plăcea să fac chiar 
mai mult decât atât. Vreau să pătrund dincolo de spoiala 
elegantă a oamenilor care îşi folosesc inteligenţa pentru a 
găsi moduri amuzante de a ne ucide. Vreau să-i fac să 
înţeleagă că, dacă noi suntem vulnerabili în faţa cruzimii 
Capitoliului, ei sunt lipsiţi de apărare în aceeaşi măsură. 

Aveţi idee cât de mult vă urăsc? îmi trece prin minte. Pe 
voi, cei care vă folosiţi talentele pentru Jocuri? 

Incerc să prind privirea lui Plutarch Heavensbee, dar el 
pare să mă ignore înadins, aşa cum a făcut pe toată durata 
antrenamentului. Imi amintesc cum m-a căutat ca să mă 


invite la dans, cu câtă încântare mi-a arătat gaiţa- 
zeflemitoare de pe ceasul lui. Purtarea lui prietenoasă nu-şi 
are locul aici. Cum ar putea, când eu sunt un simplu tribut, 
iar el e şeful creatorilor-de-joc? Atât de puternic, atât de 
distant, atât de în siguranţă... 

Brusc, ştiu ce-o să fac. Ceva care o să anuleze cu 
desăvârşire orice ar fi făcut Peeta. Mă duc la punctul de 
antrenament dedicat nodurilor şi iau o bucată de frânghie. 
Incep s-o manevrez, dar e dificil, fiindcă, de fapt, eu n-am 
mai făcut niciodată nodul ăsta. Am urmărit doar degetele 
îndemânatice ale lui Finnick, dar ele se mişcau atât de 
repede. După vreo zece minute, reuşesc să fac un laţ 
mulţumitor. 'Târăsc în centrul încăperii unul dintre 
manechinele folosite drept ţinte şi, cu ajutorul unor bare de 
gimnastică, reuşesc să-l spânzur, astfel încât să se legene, 
agăţat de gât. Mâinile legate la spate ar adăuga un efect 
reuşit, dar mă tem că s-ar putea să depăşesc timpul. Mă 
grăbesc către punctul rezervat pentru camuflaj, unde alte 
tributuri, fără îndoială morfinomanii, au lăsat o harababură 
colosală. Dar găsesc un container plin pe jumătate cu suc 
din fructe de pădure, roşu ca sângele, care va servi scopului 
meu. Ţesătura de culoarea cărnii care îi ţine manechinului 
loc de piele e o pânză absorbantă, de bună calitate. Scriu 
cuvintele pe trup cu degetul, cu mare grijă, ascunzându-le 
vederii. Pe urmă mă dau brusc la o parte, urmărind reacţia 
de pe feţele creatorilor-de-joc, care citesc numele de pe 
momâie. 

SENECA CRANE. 


Capitolul 17 


EFECTUL E INSIANIANEU ŞI MULŢUMITOR. Câţiva 
creatori-de-joc ţipă scurt. Unii îşi scapă din mâini paharele 
cu vin, care se sparg de podea cu un clinchet muzical. Doi 
par gata să leşine. Privirea şocată e unanimă. 

Acum mă bucur de atenţia lui Plutarch Heavensbee. Se 
holbează întruna la mine, în timp ce sucul piersicii pe care o 
striveşte în mână i se prelinge printre degete. Într-un târziu 
îşi drege glasul şi spune: 

— Poţi pleca acum, domnişoară Everdeen. 

Dau respectuos din cap şi mă întorc să plec, dar, în 
ultima clipă, nu pot rezista şi arunc containerul cu suc de 
fructe peste umăr. Îi aud conţinutul împroşcând manechinul 
în timp ce se mai sparg două pahare de vin. În vreme ce 
uşile ascensorului se închid în faţa mea, văd că nimeni nu s- 
a clintit. 

Asta i-a surprins, îmi spun. A fost un gest nechibzuit, 
periculos, şi nu mă îndoiesc că-l voi plăti de zece ori. Dar pe 
moment am o senzaţie apropiată de exaltare şi îmi îngădui 
s-o savurez. 

Vreau să-l găsesc imediat pe Haymitch şi să-i povestesc 
despre şedinţa mea de antrenament, dar nu e nimeni prin 
preajmă. Presupun că se pregătesc cu toţii pentru cină şi 
mă hotărăsc să fac un duş, fiindcă am mâinile murdare de 
suc. Stând în apă, încep să pun la îndoială înţelepciunea 
ultimului meu truc. Intrebarea care trebuie să mă 
călăuzească întotdeauna este: „O să-l ajute pe Peeta să 
rămână în viaţă?” Indirect, asta ar putea să nu-i fie de folos. 
Ceea ce se întâmplă în timpul antrenamentelor e secret, aşa 
că nu are rost să se ia măsuri împotriva mea, de vreme ce 
nimeni nu va şti ce fărădelege am săvârşit. De fapt, anul 
trecut, impulsivitatea mi-a fost răsplătită. Insă asta e un alt 
gen de infracţiune. Dacă i-am înfuriat pe creatorii-de-joc şi 
hotărăsc să mă pedepsească în arenă, Peeta ar putea fi 


implicat, fără intenţie, în aceeaşi măsură. Poate am fost 
prea impulsivă. Totuşi... nu pot spune că regret. 

Când ne adunăm cu toţii la cină, văd pe mâinile lui Peeta 
urmele estompate ale unor pete de diverse culori, cu toate 
că părul îi e încă ud după baie. În cele din urmă, trebuie să 
fi făcut tot un soi de camuflaj. După ce ni se serveşte supa, 
Haymitch trece direct la subiectul care ne preocupă pe toţi. 

— Ei, cum au mers şedinţele voastre private? 

Schimb o privire cu Peeta. Intr-un fel, nu sunt prea 
nerăbdătoare să-mi descriu fapta prin vorbe. 

In atmosfera paşnică din sufragerie, pare exagerat de 
ieşită din comun. 

— Începe tu, îi spun. Cred că fost ceva într-adevăr 
deosebit. Am avut de aşteptat patruzeci de minute înainte 
de a intra. 

Peeta pare să fie cuprins de o ezitare similară celei care 
mă stăpâneşte. 

— Păi, eu... eu am făcut ceva legat de camuflaj, aşa cum 
mi-ai sugerat tu, Katniss. Şovâăie. Nu tocmai camuflaj. Adică, 
am folosit vopsele. 

— Pentru ce? întreabă Porţia. 

Imi amintesc ce tulburaţi erau creatorii-de-joc când am 
intrat în sala de gimnastică pentru şedinţa mea de 
antrenament. Mirosul de detergenţi. Rogojina de deasupra 
zonei din centru. Acoperea ceva pe care nu reuşiseră să-l 
şteargă? 

— Ai pictat ceva, nu-i aşa? Un tablou? 

— L-ai văzut? întreabă Peeta. 

— Nu. Au ţinut să-l acopere neapărat, îi răspund. 

— Ei, asta e procedura standard. Nu pot lăsa un tribut să 
vadă ceva din ce-a făcut altul, spune Effie, fără să-şi facă 
vreo grijă. Ce-ai pictat, Peeta? continuă ea oarecum 
confuză. A fost portretul lui Katniss? 

— De ce să mă fi pictat pe mine, Effie? întreb, oarecum 
enervată. 

— Ca să arate că e pregătit să te apare, făcând tot ce-i 
stă în puteri. Oricum, la asta se aşteaptă toată lumea din 


Capitoliu. Nu s-a oferit voluntar ca să vină cu tine? spune 
Effie, ca şi cum ar fi cel mai evident lucru din lume. 

— Adevărul e că am pictat-o pe Rue, spune Peeta. Aşa 
cum arăta după ce a acoperit-o Katniss cu flori. 

În jurul mesei se lasă o tăcere îndelungată, timp în care 
toată lumea îi pătrunde înţelesul vorbelor. 

— Şi, mai exact, ce-ai vrut să realizezi cu asta? întreabă 
Haymitch, cu voce foarte bine cumpănită. 

— Nu sunt sigur. Am vrut, pur şi simplu, să se simtă 
răspunzători. Măcar pentru o clipă, răspunde Peeta. Pentru 
uciderea acelei fetiţe. 

— E îngrozitor. Effie pare gata să plângă. Acest mod de a 
gândi... e interzis, Peeta. Absolut. N-o să obţii altceva decât 
atragerea mai multor necazuri, asupra ta şi a lui Katniss. 

— În privinţa asta nu pot să nu fiu de acord cu Effie, zice 
Haymitch. 

Porţia şi Cinna păstrează tăcerea, dar feţele lor sunt 
foarte grave. Bineînţeles că au dreptate. Dar, cu toate că e 
un motiv de îngrijorare, cred că gestul lui Peeta e uimitor. 

— Cred că nu e un moment potrivit pentru a menţiona că 
eu am spânzurat un manechin pe care am scris cu vopsea 
numele lui Seneca Crane, îi anunţ. 

Cuvintele mele par să aibă efectul scontat. După o clipă 
în care toată lumea pare să nu-şi creadă urechilor, toată 
dezaprobarea din încăpere se prăvăleşte asupra mea, 
precum o tonă de cărămizi. 

— L-ai... spânzurat... pe Seneca Crane? întreabă Cinna 
surprins. 

— Da. Tocmai îmi demonstram talentul de a face noduri, 
iar el a sfârşit-o cumva în laţ. 

— Oh, Katniss, şopteşte Effie. Cum de-ai ajuns să afli aşa 
ceva? 

— E secret? Preşedintele Snow nu s-a purtat ca şi cum ar 
fi fost. De fapt, părea nerăâbdător să-mi dea de ştire, 
povestesc eu. 

Effie pleacă de la masă apăsându-şi şervetul pe faţă. 


— Acum am supărat-o pe Effie. Ar fi trebuit să mint, să 
spun c-am tras nişte săgeți. 

— V-aţi putea gândi că am plănuit totul, zice Peeta, 
adresându-mi o umbră de zâmbet. 

— Şi nu e aşa? întreabă Porţia. 

Işi apasă pleoapele cu degetele, parcă ferindu-se de 
lumina prea strălucitoare. 

— Nu, îi răspund, uitându-mă la Peeta cu un nou 
sentiment de preţuire. Înainte de a intra în sală, nici unul 
dintre noi nici măcar n-avea habar ce-avea de gând să facă. 

— Şi, Haymitch, adaugă Peeta, am hotărât că nu vrem 
nici un alt aliat în arenă. 

— Perfect. In cazul ăsta n-o să fiu responsabil pentru 
uciderea prietenilor mei din cauza prostiei voastre, 
ripostează el. 

— Exact la asta ne gândeam şi noi, îi spun eu. 

Ne terminăm masa în tăcere, dar, când ne ridicăm ca să 
mergem în camera de zi, Cinna mă cuprinde cu braţul şi mă 
strânge de umeri. 

— Haideţi să aflăm punctajul de la antrenament. Ne 
strângem în jurul televizorului şi o Effie cu ochii roşii ni se 
realătură. Apar chipurile tributurilor, district după district, 
şi punctajele licăresc sub fotografiile lor. De la unu până la 
doisprezece. Aşa cum era de aşteptat, valori mari pentru 
Cashmere, Gloss, Brutus, Enobaria şi Finnick. Mici şi 
mediocre pentru ceilalţi. 

— Au dat vreodată vreun zero? întreb eu. 

— Nu, dar există un început pentru orice, răspunde 
Cinna. 

Şi se dovedeşte că are dreptate. Pentru că, primind 
amândoi câte un doisprezece, eu şi Peeta intrăm în istoria 
Jocurilor Foamei. Insă nimeni n-are chef să sărbătorească. 

— De ce-au făcut asta? întreb. 

— Pentru ca toţi ceilalţi să nu aibă de ales şi să vă ia 
drept ţinte, spune Haymitch, cu voce plată. Duceţi-vă la 
culcare. Nu suport să mă mai uit la nici unul dintre voi. 


Peeta mă conduce spre camera mea în tăcere, dar, 
înainte de a apuca să-mi ureze noapte bună, îl cuprind cu 
braţele şi îmi sprijin capul pe pieptul lui. Mâinile lui îmi 
alunecă pe spate şi îşi lasă obrazul pe părul meu. 

— Îmi pare rău dacă am înrăutățit lucrurile, spun. 

— Nu mai mult decât mine. De ce ai făcut-o, oricum? mă 
întreabă. 

— Nu ştiu. Ca să le arăt că sunt mai mult decât un simplu 
pion în Jocurile lor. 

El râde scurt, fără îndoială reamintindu-şi noaptea 
dinaintea Jocurilor de anul trecut. Eram pe acoperiş, nici 
unul dintre noi neputând să doarmă. Peeta a spus atunci 
ceva de genul ăsta, dar eu n-am înţeles sensul cuvintelor 
lui. Acum îl înţeleg. 

— Şi eu la fel, îmi mărturiseşte. Şi nu vreau să spun că n- 
o să încerc. Adică să ajung acasă. Dar, dacă e să fiu întru 
totul sincer în privinţa asta... 

— Dacă eşti întru totul sincer, te gândeşti că preşedintele 
Snow le-a ordonat probabil direct creatorilor-de-joc să se 
asigure că murim oricum în arenă, spun eu. 

— Mi-a trecut prin minte. 

Şi mie mi-a trecut. În repetate rânduri. Dar, în timp ce 
ştiu că n-o să ies vie din arenă, mă agâăţ totuşi de speranţa 
că Peeta va reuşi. La urmelor, n-a scos el fructele alea de 
pădure, eu am făcut-o. Nimeni nu s-a îndoit vreodată că 
atitudinea sfidătoare a lui Peeta a pornit din dragoste. Aşa 
că poate preşedintele Snow o să prefere să-l păstreze în 
viaţă, zdrobit şi cu inima frântă, ca un avertisment viu la 
adresa altora. 

— Dar, dacă va fi aşa, toată lumea o să ştie că am murit 
luptând, nu? întreabă Peeta. 

— O să ştie toată lumea, îi răspund. 

Şi, pentru prima oară, mă detaşez de tragedia personală 
care m-a mistuit de când s-a anunţat Jubileul. Imi aduc 
aminte de bătrânul pe care l-au împuşcat în Districtul 11, 
de Bonnie şi de will şi de zvonurile despre revolte. Da, 
toată lumea din districte o să mă privească şi o să vadă cum 


înfrunt această sentinţă la moarte, acest ultim act al 
autorităţii preşedintelui Snow. Vor căuta un semn care să le 
arate că lupta lor n-a fost zadarnică. Dacă le voi putea 
dovedi limpede că sfidez Capitoliul până în ultima clipă, 
Capitoliul mă va ucide pe mine... dar nu şi sufletul meu. 
Există cumva o cale mai bună pentru a da speranţă 
rebelilor? 

Frumuseţea acestei idei e faptul că hotărârea de a-l 
păstra pe Peeta în viaţă cu preţul propriei mele vieţi e ea 
însăşi un act de sfidare. Un refuz de a lupta în Jocurile 
Foamei după regulile Capitoliului. Agenda mea personală se 
potriveşte perfect cu agenda mea publică. Şi dacă l-aş 
putea salva într-adevăr pe Peeta... în termenii unei 
revoluţii, atunci ar fi ideal. Pentru că eu voi valora mult mai 
mult moartă. Mă vor putea transforma într-un soi de 
martiră a cauzei şi îmi vor picta chipul pe stindarde, ceea ce 
va racola mai mulţi oameni decât orice aş putea face 
rămânând în viaţă. Dar Peeta va preţui mai mult viu - ca 
personaj tragic -, fiindcă va reuşi să-şi preschimbe durerea 
în cuvinte care-i vor transforma pe oameni. 

El şi-ar pierde cumpătul dacă ar şti că mă gândesc la 
toate astea, aşa că mă mulţumesc să întreb: 

— Aşadar, ce-ar trebui să facem cu ultimele noastre 
câteva zile? 

— Nu vreau decât să-mi petrec fiecare minut din restul 
vieţii mele cu tine, răspunde el. 

— Atunci vino, spun, trăgându-l în camera mea. 

Să dorm din nou cu Peeta mi se pare un asemenea lux! 
Până acum nu mi-am dat seama cât de însetată eram de 
apropierea altei fiinţe umane. Cu cât nesaţ îmi doream să-l 
simt lângă mine în întuneric. Aş vrea să nu îi irosit ultimele 
două nopţi respingându-l. Învăluită de căldura lui, mă afund 
în somn şi, când deschid din nou ochii, prin ferestre se 
revarsă lumina zilei. 

— N-ai avut coşmaruri, spune el. 

— Nici unul, confirm eu. lu? 


— Nici eu. Uitasem cum e să dormi cu adevărat peste 
noapte. 

Rămânem întinşi o vreme, neavând nici o grabă să ne- 
ncepem ziua. Mâine-seară o să fie interviul televizat, aşa că 
azi ar trebui să fim pregătiţi de Effie şi Haymitch. Alte 
tocuri înalte şi alte comentarii sarcastice, mă gândesc. Apoi 
soseşte fata avox cu părul roşu, aducând un bilet prin care 
Effie ne înştiinţează că, ţinând cont de recentul nostru tur, 
ea şi Haymitch au căzut de acord că suntem în stare să ne 
purtăm aşa cum se cuvine în public. Sesiunile de pregătire 
au fost anulate. 

— Serios? face Peeta, luându-mi biletul din mână şi 
studiindu-l. Ştii ce înseamnă asta? Avem toată ziua numai 
pentru noi. 

— Păcat că nu putem merge nicăieri, spun eu, 
melancolică. 

— Cine zice că nu putem? întreabă el. 

Acoperişul. Comandăm o grămadă de mâncare, înşfăcăm 
nişte pături şi o pornim către acoperiş pentru un picnic. Un 
picnic pe toată durata zilei în grădina cu flori inundată de 
clinchetul clopoţeilor de vânt. Mâncăm. Stăm întinşi la 
soare. Eu rup lujerii care atârnă şi îmi folosesc noile 
cunoştinţe dobândite la antrenament făcând noduri şi 
împletind plase. Peeta mă desenează. Inventăm un joc cu 
câmpul de forţă care înconjoară acoperişul - unul dintre noi 
aruncă un măr în el, şi celălalt trebuie să-l prindă. 

Nimeni nu ne deranjează. Către sfârşitul după-amiezii, 
stau întinsă cu capul în poala lui Peeta, împletind o cunună 
din flori, în timp ce el se joacă cu părul meu, pretinzând că 
învaţă să facă noduri. După o vreme, mâinile lui rămân 
nemişcate. 

— Ce e? întreb. 

— Aş vrea să pot opri timpul în clipa asta, aici şi acum, şi 
să trăiesc în ea o veşnicie, răspunde el. 

Genul ăsta de comentariu, care face aluzie la dragostea 
nepieritoare pe care mi-o poartă, mă face de obicei să mă 
simt vinovată şi mizerabilă. Dar acum mă simt atât de plină 


de căldură, de relaxată şi de mai presus de orice grijă, încât 
las pur şi simplu cuvântul să-mi alunece printre buze. 

— OK. 

li aud zâmbetul din glas. 

— Atunci eşti de acord? 

— Sunt de acord, spun. 

Degetele i se întorc în părul meu şi mă fură somnul, dar 
el mă trezeşte să privim împreună asfinţitul. E o revărsare 
spectaculoasă de galben şi portocaliu, dincolo de linia 
orizontului care conturează Capitoliul. 

— M-am gândit că nu vrei să pierzi asta, îmi spune. 

— Mulţumesc, îi răspund. 

Pentru că pot număra pe degete apusurile care mi-au 
mai rămas şi nu vreau să-mi scape nici unul. 

Nu coborâm să ne alăturăm celorlalţi la cină şi nimeni nu 
ne cheamă. 

— Mă bucur. Am obosit să-i fac pe toţi din jur să se simtă 
atât de mizerabil, spune Peeta. Toată lumea plângând. Sau 
Haymitch... 

Nu e nevoie să continue. 

Rămânem pe acoperiş până când e timpul să mergem la 
culcare, apoi coborâm în tăcere şi ne strecurăm în camera 
mea fără să-ntâlnim pe nimeni. 

A doua zi dimineaţă suntem treziţi de echipa mea 
pregătitoare. Să ne vadă pe mine şi Peeta dormind 
împreună e prea mult pentru Octavia, fiindcă izbucneşte 
imediat în lacrimi. 

— Nu uita ce ne-a spus Cinna, i se adresează furioasă 
Venia. 

Octavia dă din cap şi iese suspinând. 

Peeta trebuie să se întoarcă în camera lui pentru 
pregătire, iar eu rămân doar cu Venia şi Flavius. Obişnuita 
sporovăială a încetat. De fapt, nu se vorbeşte aproape de 
loc, decât atunci când mi se cere să-mi înalţ bărbia sau se 
face vreun comentariu despre tehnica de machiaj. E 
aproape ora prânzului când simt ceva picurându-mi pe 
umăr şi mă întorc ca să dau cu ochii de Flavius, care îmi 


tunde părul cu lacrimile scurgându-i-se în tăcere pe obraji. 
Venia îi aruncă o privire, el îşi lasă încet foarfecă pe masă şi 
pleacă. 

N-a rămas decât Venia, cu pielea atât de palidă încât 
tatuajele par gata să facă un salt, desprinzându-se de ea. 
Atât de hotărâtă încât e aproape rigidă, îmi aranjează părul, 
unghiile şi machiajul, cu degetele zburând cu repeziciune 
ca să compenseze lipsa colegilor ei. Imi evită tot timpul 
privirea. Numai când apare Cinna ca să-şi dea acordul în 
privinţa înfăţişării mele, îngăduindu-i ei să plece, îmi ia 
mâinile şi îmi vorbeşte privindu-mă drept în ochi: 

— Ne-ar plăcea tuturor să ştii ce... privilegiu a fost 
pentru noi ocazia de a te face să arăţi cât mai bine. 

Apoi părăseşte în grabă încăperea. 

Echipa mea pregătitoare. Animalele mele de companie, 
prostuţe, superficiale şi afectuoase, cu obsesiile lor pentru 
pene şi petreceri, aproape frângându-mi inima cu acest 
rămas-bun. Ştim cu toţii că n-o să mă mai întorc, asta spun 
clar ultimele cuvinte ale Veniei. Oare o ştie întreaga lume? 
mă întreb. Mă uit la Cinna. El ştie, cu siguranţă. Dar, aşa 
cum mi-a promis, nu e nici un pericol să-i văd lacrimile. 

— Aşadar, ce-o să port diseară? întreb, cu ochii la geanta 
care îmi ascunde rochia. 

— Preşedintele Snow a dat el însuşi ordinul în privinţa 
rochiei, spune Cinna. 

Trage fermoarul genţii, dând la iveală una dintre rochiile 
de mireasă pe care le-am purtat la şedinţa foto. Mătase 
albă, grea, cu decolteu adânc, talie strâmtă şi mâneci care- 
mi cad de la încheieturile mâinilor către podea. Şi perle. 
Perle pretutindeni. Cusute pe rochie, în şiragurile din jurul 
gâtului şi în cununa care îmi ţine vălul. 

— Deşi Jubileul Pacificării a fost anunţat în seara 
prezentării fotografiilor, oamenii au votat totuşi pentru 
rochia lor favorită şi asta a câştigat. Preşedintele spune s-o 
porţi diseară. Obiecţiile noastre au fost ignorate. 

Frec o bucată de mătase între degete, încercând să 
înţeleg raţionamentul preşedintelui Snow. Presupun că, de 


vreme ce eu am adus cea mai mare ofensă, durerea, 
pierderea şi umilirea mea trebuie să apară sub cea mai 
strălucitoare lumină a reflectoarelor. După părerea lui, asta 
o va demonstra fără nici un dubiu. E atât de barbar, 
preşedintele  preschimbându-mi rochia de mireasă în 
giulgiu, încât lovitura îşi atinge ţinta, lăsând în urmă o 
durere surdă. 

— Ei, ar fi fost păcat să se irosească o rochie atât de 
frumoasă. 

E tot ce reuşesc să spun. 

Cinna mă ajută cu grijă să mă îmbrac. Când îmi 
aranjează rochia pe umeri, nu mă pot împiedica să mă 
plâng. 

— A fost întotdeauna atât de grea? întreb, îmi amintesc 
că multe alte rochii au fost dense, dar asta pare să 
cântărească o tonă. 

— Am fost nevoit să fac câteva mici modificări din cauza 
iluminării, spune Cinna. 

Dau din cap, dar nu realizez care e legătura. El îmi pune 
pantofii, bijuteriile din perle şi voalul. Imi retuşează 
machiajul. Imi cere să merg. 

— Eşti de o frumuseţe răpitoare, spune. Acum, Katniss, 
pentru că acest corsaj e atât de strâmt, nu vreau să-ţi ridici 
braţele deasupra capului. Adică, oricum, nu înainte de a te 
învârti. 

— O să mă învârtesc iarăşi? întreb, cu gândul la rochia 
de anul trecut. 

— Sunt sigur c-o să ţi-o ceară Caesar. Şi, dacă n-o face, 
sugereaz-o chiar tu. Insă nu imediat. Păstrează asta pentru 
marele tău final, mă instruieşte Cinna. 

— Să-mi faci un semn, ca să ştiu când, îl rog. 

— Perfect. Ai vreun plan pentru interviu? Ştiu că 
Haymitch v-a lăsat să hotărâți singuri, spune el. 

— Nu, anul ăsta improvizez. Partea stranie e că nu sunt 
agitată, absolut deloc. 

Şi chiar nu sunt. Oricât de mult m-ar uri preşedintele 
Snow, publicul din Capitoliu îmi aparţine. 


Ne întâlnim cu Effie, Haymitch, Porţia şi Peeta în faţa 
ascensorului. Peeta e îmbrăcat cu un smoching elegant şi 
mănuşi albe. Genul de costum pe care îl poartă un mire aici, 
în Capitoliu. 

La noi, acasă, lucrurile sunt mult mai simple. Femeia 
închiriază de obicei o rochie albă, care a mai fost purtată de 
o sută de ori. Bărbatul îşi pune nişte haine curate, pe care 
nu le îmbracă în mină. Completează nişte formulare în 
clădirea Justiţiei şi li se repartizează o casă. Rudele şi 
prietenii se adună pentru o masă sau pentru o bucăţică de 
prăjitură, dacă şi-o pot permite. Dar, chiar dacă nu pot, 
cântăm întotdeauna un cântec tradiţional când cuplul trece 
pragul casei. Şi avem micile noastre ceremonii, cum ar fi 
aprinderea primului lor foc, la care prăjesc o felie de pâine 
şi o mănâncă împreună. Poate că e de modă veche, dar în 
Districtul 12 nimeni nu se simte cu adevărat căsătorit decât 
după ce a mâncat pâinea prăjită. 

Celelalte tributuri s-au adunat deja în spatele scenei şi 
stau de vorbă cu glasuri scăzute, dar amuţesc când sosim 
eu şi cu Peeta. Imi dau seama că toţi îmi fixează rochia de 
mireasă,  străpungând-o cu privirea. li  invidiază 
frumuseţea? Puterea cu care ar putea manipula mulţimea? 

— Nu pot să cred că Cinna te-a îmbrăcat în chestia asta, 
spune în cele din urmă Finnick. 

— N-a avut de ales. Preşedinte Snow i-a cerut-o, ripostez 
eu, oarecum în defensivă. 

N-am de gând să las pe nimeni să-l critice cumva pe 
Cinna. 

Cashmere îşi aruncă pe spate cascada de bucle blonde şi 
scuipă: 

— Ei bine, arăţi ridicol! 

Işi înşfacă fratele de mână şi îl trage la locul lui, pentru a 
conduce procesiunea noastră către scenă. Celelalte 
tributuri încep, de asemenea, să se alinieze. Sunt derutată 
pentru că, deşi sunt furioşi cu toţii, unii ne bat compătimitor 
pe umeri, iar Johanna Mason chiar se opreşte să-şi aranjeze 
colierul de perle. 


— Să-l facem să plătească pentru asta, OK? spune ea. 

Dau din cap, dar nu înţeleg despre ce vorbeşte. Nu 
înainte de momentul când stăm cu toţii pe scenă. Caesar 
Flickerman, anul acesta cu părul şi faţa scoase în evidenţă 
de culoarea lor de levănţică, şi-a încheiat discursul de 
deschidere şi tributurile îşi încep interviurile. E prima oară 
când îmi dau seama cât de profundă e convingerea 
învingătorilor că au fost trădaţi şi câtă furie o însoţeşte. Dar 
sunt atât de inteligenţi, şi-o dau pe faţă cu o atât de 
minunată şiretenie, încât totul ajunge să se reflecte asupra 
guvernului şi, în special, asupra preşedintelui Snow. Nu o 
fac cu toţii. Mai sunt şi nostalgicii, ca Brutus şi Enobaria, 
care se află aici pur şi simplu pentru alte Jocuri, şi cei prea 
derutaţi, prea drogaţi sau prea decrepiţi ca să se alăture 
atacului. Însă sunt destui învingători a căror isteţime şi 
curaj sunt încă suficiente pentru a trece la luptă. 

Cashmere dă tonul cu un discurs în care povesteşte cum 
nu se poate opri din plâns când se gândeşte cât de mult vor 
suferi cetăţenii Capitolului pierzându-ne. Gloss aminteşte 
de bunătatea cu care au fost trataţi aici el şi sora lui. In 
stilul lui nervos, fără astâmpăr, Beetee pune la îndoială 
legalitatea Jubileului, întrebându-se dacă a fost examinată 
temeinic de experţii în domeniu. Finnick recită o poezie pe 
care a scris-o pentru adevărata şi unica lui dragoste din 
Capitoliu şi vreo sută de persoane leşină, sigure că versurile 
le sunt dedicate. Când îi vine rândul, Johanna întreabă dacă 
nu se poate face ceva pentru a rezolva situaţia. Fără nici o 
îndoială, creatorii Jubileelor Pacificării nu au anticipat cât 
de puternică avea să fie legătura afectivă dintre învingători 
şi Capitoliu. Nimeni nu poate fi atât de crud încât să rupă o 
asemenea legătură profundă. Seeder reflectează, cu voce 
calmă, asupra faptului că la ea acasă, în Districtul 11, toată 
lumea presupune că preşedintele Snow e atotputernic. Şi, 
dacă este aşa, atunci de ce nu modifică regulile Jubileu-lui? 
lar Chaff, care vorbeşte imediat după ea, susţine cu 
insistenţă că preşedintele ar fi putut schimba condiţiile de 


desfăşurare ale Jocului, dar nu s-a gândit, probabil, că are o 
atât de mare importanţă pentru toată lumea. 

În clipa când sunt prezentată eu, publicul e făcut pur şi 
simplu praf. Spectatorii au plâns, au leşinat, ba chiar au şi 
cerut să se facă o schimbare. Apariţia mea în rochia de 
mireasă din mătase albă dezlănţuie practic o adevărată 
zarvă. S-a terminat cu mine, s-a terminat cu îndrăgostiţii 
născuţi sub o stea potrivnică, dar care vor trăi fericiţi până 
la adânci bătrâneţi, n-o să mai fie nici o nuntă. Văd că până 
şi profesionalismul lui Caesar îşi trădează fisurile când 
încearcă să liniştească publicul ca să pot vorbi, iar cele trei 
minute ale mele se scurg cu repeziciune. 

In cele din urmă se iveşte un moment de acalmie şi el 
reuşeşte să capteze atenţia: 

— Aşadar, Katniss, aceasta este o noapte foarte 
emoţionantă pentru noi toţi. Ţi-ar plăcea să ne spui ceva 
anume? 

Vorbesc cu voce tremurândă. 

— Doar că îmi pare atât de rău că nu veţi putea lua parte 
la nunta mea... dar mă bucur că mă puteţi măcar vedea în 
rochia de mireasă. Nu e, pur şi simplu..., cel mai frumos 
lucru din lume? 

Nu e nevoie să mă uit la Cinna pentru a primi semnalul. 
Ştiu că e momentul potrivit. Încep să mă învârtesc lent, 
ridicându-mi deasupra capului mânecile rochiei grele. 

Când aud strigătele mulţimii, mă gândesc că înfăţişarea 
mea e probabil înnebunitoare. Pe urmă observ ceva 
înălțându-se în jurul meu. Fum. Fumul unui foc. Nu flăcările 
pâlpâitoare care m-au îmbrăcat anul trecut, în car, ci o 
vâlvătaie mult mai reală, care-mi devorează rochia. Când se 
îndeseşte fumul, încep să intru în panică. In aer se 
învârtejesc bucăţi carbonizate de mătase albă, şi perlele 
zornăie pe scenă. Dar, într-un fel sau altul, mă tem să mă 
opresc, fiindcă trupul meu nu pare să ardă şi fiindcă ştiu că 
în spatele celor petrecute trebuie să se afle Cinna. Aşa că 
mă-nvârtesc iarăşi şi iarăşi. Pentru o fracțiune de secundă 
îmi pierd răsuflarea, complet învăluită în flăcările stranii. Pe 


urmă focul dispare brusc, cu desăvârşire. Mă opresc 
întrebându-mă dacă sunt dezbrăcată şi de ce a pus Cinna la 
cale arderea rochiei mele de mireasă. 

Dar nu sunt goală. Sunt îmbrăcată într-o copie fidelă a 
rochiei de mătase, numai că are culoarea cărbunelui şi e 
alcătuită din pene minuscule. Uluită, îmi înalţ în aer 
mânecile lungi, revărsate, şi acesta e momentul în care mă 
zăresc pe ecranul de televiziune. Înveşmântată în negru, cu 
excepţia petelor albe ale mânecilor, sau ar trebui să le 
numesc aripi. 

Căci Cinna m-a făcut o gaiţă-zeflemitoare. 


Capitolul 18 


PENTRU CĂ ÎNCĂ MAI ARD MOCNII, Caesar îşi întinde 
cu prudenţă mâna către vălul meu. Albul a ars, lăsând în 
urmă un voal asortat, mătăsos şi negru, care îmi cade în 
falduri pe spate, către decolteul rochiei. 

— Pene, spune el. Eşti ca o pasăre. 

— O gaiţă-zeflemitoare, cred, zic eu, fluturând scurt din 
aripi. E pasărea de pe broşa pe care o port ca simbol. 

Pe chipul lui Caesar fulgeră umbra unei recunoaşteri şi 
îmi dau seama cât de bine ştie că gaiţa-zeflemitoare nu mai 
e doar simbolul meu. Că a ajuns să simbolizeze mult mai 
multe. Că trucul ce va părea în Capitoliu doar o schimbare 
uimitoare a costumaţiei va avea o cu totul altă rezonanţă în 
districte. Dar scoate din asta tot ce e cu putinţă. 

— Ei bine, jos pălăria în faţa stilistului tău! Nu cred c-ar 
putea susţine cineva că nu e cel mai spectaculos lucru pe 
care l-am văzut în timpul unui interviu. Cinna, cred că ar fi 
bine să-i mulţumeşti publicului. 

Il îndeamnă cu un gest să se ridice. Cinna se supune, 
apoi schiţează o plecăciune plină de graţie. Şi, deodată, mă 
tem pentru el. Ce-a făcut? Ceva îngrozitor de periculos. Un 
act de revoltă în sine. Şi l-a făcut pentru mine. Îmi amintesc 
cuvintele lui... ă 

— Nu-ţi face griji. Îmi revărs întotdeauna emoţiile în 
muncă. Aşa nu fac rău nimănui, cu excepţia mea. 

„„„ Şi mă tem că şi-a făcut un rău ireparabil. Semnificaţia 
transformării mele prin foc n-o să-i scape preşedintelui 
Snow. 

Atât de uluiţi încât au amuţit cu desăvârşire, spectatorii 
izbucnesc în aplauze. Abia aud soneria care anunţă că mi s- 
au terminat cele trei minute. Caesar îmi mulţumeşte şi mă 
întorc la locul meu, simţindu-mi acum rochia uşoară ca un 
fulg. 

Trec pe lângă Peeta, care merge la interviu, dar elnu mă 
priveşte în ochi. Mă aşez cu grijă, însă, în afară de câte un 


norişor de fum ici şi colo, par nevătămată, aşa că îmi 
îndrept atenţia către el. 

Caesar şi Peeta au alcătuit de la sine o echipă încă de 
acum un an, când au apărut pentru prima oară împreună. 
Schimbul lor firesc de replici, sincronizarea amuzantă şi 
talentul de a trece pe nesimţite la momente care îţi frâng 
inima, precum mărturisirea dragostei lui Peeta pentru mine 
au fost un enorm succes de public. Deschid discuţia fără 
eforturi, cu câteva glume despre focuri, pene şi orătănii 
prăjite prea tare. Dar oricine îşi poate da seama că Peeta e 
preocupat, ceea ce îl îndeamnă pe Caesar să conducă 
discuţia către subiectul spre care se îndreaptă gândurile 
tuturor. 

— Aşadar, Peeta, cum a fost când, după toate cele prin 
care aţi trecut, ai aflat despre Jubileu? întreabă Caesar. 

— A fost un şoc. Adică, acum o văd pe Katniss arătând 
atât de superb în toate acele rochii de mireasă şi apoi... 

Vocea lui Peeta se frânge. 

— "Ţi-ai dat seama că nu va mai fi niciodată o nuntă? 
spune Caesar cu blândeţe. 

Peeta tace preţ de o clipă îndelungată, ca şi cum ar lua o 
hotărâre. Se uită spre publicul căzut sub vrajă, apoi 
priveşte podeaua şi, în cele din urmă, îşi ridică ochii spre 
Flickerman. 

— Caesar, crezi că toţi prietenii noştri, aici de faţă, pot 
păstra un secret? 

Dintre spectatori se înalţă un râs stânjenit. Ce vrea să 
spună? Faţă de cine să păstreze secretul? Intreaga lume ne 
priveşte. 

— N-am nici o îndoială, răspunde Caesar. 

— Suntem deja căsătoriţi, mărturiseşte Peeta cu voce 
scăzută. 

Reacţia mulţimii trădează uimirea, iar eu sunt nevoită să- 
mi îngrop faţa în faldurile rochiei ca să-mi ascund deruta. 
Pentru numele cerului, unde vrea să ajungă cu asta? 

— Dar... cum e posibil? întreabă Caesar. 


— Oh, nu e o căsătorie oficială. N-am mers în clădirea 
Justiţiei sau altceva de genul ăsta. Noi avem propria 
ceremonie de nuntă în Districtul 12. Nu ştiu cum e în alte 
districte. Dar noi facem acest lucru, spune Peeta, şi descrie 
pe scurt ritualul cu pâinea prăjită. 

— Familiile voastre au fost de faţă? se interesează 
Caesar. 

— Nu, n-am spus nimănui. Nici măcar lui Haymitch. lar 
mama lui Katniss n-ar fi fost de acord nici în ruptul capului. 
Dar, vezi tu, ştiam că, dacă ne-am fi căsătorit în Capitoliu, n- 
am fi avut felia noastră de pâine prăjită. Şi nici unul dintre 
noi nu voia să aştepte atât de mult. Aşa că, într-o bună zi, 
am făcut-o pur şi simplu, povesteşte Peeta. Şi, în ochii 
noştri, asta ne-a unit într-o mult mai mare măsură decât ar 
fi făcut-o orice act oficial sau o mare petrecere. 

— Şi asta s-a petrecut înainte de anunţul regulilor 
Jubileului? spune Caesar. 

— Bineînţeles că înainte. Sunt sigur că n-am mai fi făcut- 
o după ce am aflat, spune Peeta, începând să se înnegureze. 
Dar cine şi-ar fi putut închipui ce-o să urmeze? Nimeni. Am 
luat parte la Jocuri, suntem învingători, toată lumea părea 
atât de încântată să ne vadă împreună şi apoi, din senin - 
vreau să spun, cum am fi putut anticipa una ca asta? 

— N-aţi fi putut, Peeta. Caesar îl cuprinde cu braţul de 
umeri. Aşa cum spuneai, nimeni n-ar fi putut. Dar trebuie să 
mărturisesc că mă bucur fiindcă aţi avut parte măcar de 
câteva luni de fericire împreună. 

Aplauze colosale. Ca şi cum aş fi fost încurajată, îmi ridic 
ochii dintre falduri şi-i las pe spectatori să-mi vadă surâsul 
tragic de mulţumire. Fumul rămas în pene m-a făcut să 
lăcrimez, ceea ce adaugă un efect superb. 

— Eu nu mă bucur, spune Peeta. Imi doresc să fi aşteptat 
până se făcea totul oficial. 

Asta îl ia prin surprindere până şi pe Caesar. 

— Un scurt răstimp e cu siguranţă mai mult decât nimic, 
nu? 


— Poate aş fi gândit şi eu aşa, Caesar, ripostează Peeta 
cu amărăciune, dacă n-ar fi fost copilul. 

Gata. A făcut-o din nou. A aruncat o bombă care 
anulează toate strădaniile fiecărui tribut dinaintea lui. Ei, 
sau poate că nu. Poate anul ăsta n-a făcut altceva decât să 
aprindă fitilul unei bombe făurite de toţi învingătorii. 
Făurită cu speranţa că va reuşi cineva s-o detoneze. Poate 
gândindu-se că detonatorul s-ar fi putut afla în rochia mea 
de mireasă. Fără să ştie cât de mult mă bizui eu pe talentele 
lui Cinna, pe când Peeta n-are nevoie de nimic mai mult 
decât propria lui minte abilă. 

Când explodează, bomba îşi trimite în toate direcţiile 
acuzaţiile de nedreptate, de barbarie şi de cruzime. Până şi 
cei mai mari iubitori ai Capitoliului, cei mai mari amatori de 
Jocuri şi mai însetaţi de sânge nu mai pot ignora, măcar pe 
moment, grozăvia întregii situaţii. 

Sunt însărcinată. 

Publicul nu poate înţelege vestea dintr-odată. Trebuie să 
îi izbească, să le pătrundă în gânduri şi să le fie confirmată 
de alte voci înainte de a începe să pară o turmă de animale 
rănite, gemând, scoțând ţipete ascuţite, strigând după 
ajutor. lar eu? Ştiu că faţa îmi apare în prim-plan pe ecrane, 
dar nu fac nici cel mai mic efort de a mi-o ascunde. Fiindcă, 
pentru o clipă, până şi eu mă chinuiesc să înţeleg spusele 
lui Peeta. Nu e lucrul care m-a înspăimântat cel mai mult în 
privinţa nunţii, în privinţa viitorului - pierderea copiilor mei 
în timpul Jocurilor? Iar acum totul ar putea fi adevărat, nu-i 
aşa? Dacă nu mi-aş fi petrecut viaţa înălţând un zid de 
apărare după altul, până când am ajuns să mă retrag chiar 
şi în faţa unei aluzii la căsătorie şi la familie? 

Caesar nu mai poate stăpâni mulţimea, nici măcar atunci 
când se aude soneria. Peeta dă din cap în semn de rămas- 
bun şi se întoarce la locul lui fără nici un alt schimb de 
cuvinte. Văd buzele prezentatorului mişcându-se, dar 
haosul a cuprins totul şi nu desluşesc nici măcar o vorbă. 
Numai răsunetul imnului, ale cărui prime acorduri sunt atât 
de puternice încât le simt vibrația în oase, ne dă de ştire că 


ne aflăm în timpul programului televizat. Mă ridic de la sine 
şi, în acest timp, îl simt pe Peeta întinzându-şi mâna către 
mine. Când i-o prind, lacrimile îi şiroiesc pe obraz. Cât de 
sincere sunt? E o recunoaştere că temerile care mă bântuie 
îl hărţuiesc şi pe el, deopotrivă? Că îl hărţuiesc pe fiecare 
învingător? Fiecare părinte din fiecare district al 
Panemului? 

Privesc din nou mulţimea, dar feţele părinţilor lui Rue îmi 
plutesc înaintea ochilor. Tristeţea lor. Pierderea pe care au 
suferit-o. Mă întorc spontan către Chaff şi îi întind mâna. 
Imi simt degetele închizându-se în jurul ciotului de lemn 
care îi completează braţul şi îl strâng cu putere. 

Şi apoi se întâmplă. Dintr-un capăt într-altul al şirului, 
învingătorii încep să se prindă de mâini. Unii imediat, ca 
morfinomanii sau ca Wiress şi Beetee. Alţii, ca Brutus şi 
Enobaria, nesiguri, dar siliţi de insistența celor de alături. 
Când imnul ajunge la ultimele acorduri, toţi douăzeci şi 
patru formează un lanţ neîntrerupt, care e probabil prima 
manifestare publică a unităţii districtelor din Zilele Negre 
încoace. Ne putem da seama că acest lucru a fost înţeles 
când ecranul începe să se întunece. Dar e prea târziu. În 
confuzia stârnită, n-au întrerupt transmisia la timp. Toată 
lumea a văzut. 

Acum e zăpăceală şi pe scenă, când luminile se sting şi 
suntem lăsaţi să ne întoarcem în centrul de antrenament pe 
bâjbâite. Mă pierd de Chaff, dar Peeta mă călăuzeşte către 
un ascensor. Finnick şi Johanna încearcă să ni se alăture, 
dar un Apărător al Păcii supărat le taie calea şi urcăm 
singuri. 

Când ieşim din lift, Peeta mă strânge de umeri. 

— N-avem prea mult timp, aşa că trebuie să-mi spui 
acum. E cazul să-mi cer iertare pentru ceva? 

— Pentru nimic, îi răspund. 

A făcut un pas uriaş fără acordul meu, dar sunt 
bucuroasă că n-am ştiut, că n-am avut când să mă opun, 
când să las orice sentiment de vinovăţie faţă de Gale să 


ştirbească tot ceea ce simt de fapt faţă de gestul lui Peeta. 
Care a fost îndreptăţit. 

Undeva, foarte departe, există un loc numit Districtul 12, 
unde mama, sora şi prietenii mei vor trebui să înfrunte 
urmările acestei nopţi. La o distanţă scurtă pentru o 
aeronavă există o arenă unde eu, Peeta şi celelalte tributuri 
ne vom înfrunta mâine propria formă de pedeapsă. Dar, 
chiar dacă vom avea cu toţii parte de un sfârşit cumplit, în 
seara asta s-a petrecut ceva care nu poate fi distrus. Noi, 
învingătorii, ne-am pus în scenă propria rebeliune şi, poate, 
doar poate, Capitoliul nu va reuşi s-o ţină sub control. 

Aşteptăm să se întoarcă şi ceilalţi, dar, când se deschid 
uşile ascensorului, nu apare decât Haymitch. 

— Afară e o adevărată nebunie. Toată lumea e trimisă 
acasă şi au anulat redifuzarea interviurilor la televiziune. 

Eu şi Peeta ne repezim la fereastră şi încercăm să dăm 
un sens agitaţiei de pe străzile aflate jos, la mare distanţă. 

— Ce spun? întreabă Peeta. li cer preşedintelui să 
anuleze Jocurile? 

— Nu cred că ştiu ce să ceară. Situaţia e fără precedent. 
Până şi ideea de a se opune planurilor Capitoliului îi 
derutează pe oamenii de aici, spune Haymitch. Dar Snow n- 
o să anuleze sub nici o formă Jocurile. Ştiţi asta, nu? 

Eu o ştiu. Bineînţeles că acum nu mai poate renunţa. Nu 
mai poate decât să riposteze, şi asta cu toată forţa. 

— Ceilalţi au plecat acasă? sunt eu curioasă. 

— Li s-a ordonat să plece. Nu ştiu câte şanse au să 
răzbată prin mulţime, răspunde Haymitch. 

— Atunci n-o s-o mai revedem niciodată pe Effie, spune 
Peeta. 

Anul trecut n-am văzut-o deloc în dimineaţa Jocurilor. 

— Să-i transmiţi mulţumirile noastre. 

— Mai mult decât atât. Fă-o într-un mod cu totul aparte. 
La urma urmelor, e vorba despre Effie, intervin eu. Spune-i 
cât de mult o apreciem şi că a fost cea mai bună însoţitoare 
din câte au existat vreodată şi că... spune-i că îi trimitem 
toată dragostea noastră. 


Pentru o vreme stăm pur şi simplu în tăcere, amânând 
inevitabilul. Pe urmă Haymitch îi dă glas. 

— Cred că ăsta e momentul în care ne spunem şi noi 
rămas-bun. 

— Vreun ultim sfat? întreabă Peeta. 

— Rămâneţi în viaţă, răspunde Haymitch, cu asprime în 
glas. 

Ceea ce e aproape ca o glumă veche pentru noi. Ne 
îmbrăţişează scurt, pe fiecare, şi îmi dau seama că mai mult 
de atât nu poate suporta. 

— Duceţi-vă la culcare. Aveţi nevoie de odihnă. 

Ştiu că ar trebui să-i spun o grămadă de lucruri lui 
Haymitch, dar nu mă pot gândi la nimic pe care să nu-l ştie 
deja şi îmi simt gâtlejul atât de crispat încât oricum mă 
îndoiesc că aş putea scoate vreun cuvânt. Aşa că îl las încă o 
dată pe Peeta să vorbească pentru noi amândoi. 

— Să ai grijă de tine, Haymitch, zice el. 

Traversăm încăperea, dar vocea lui Haymitch ne opreşte 
când ajungem în prag. 

— Katniss, când o să fii în arenă..., începe el. 

Pe urmă se întrerupe. Se încruntă într-un asemenea mod 
încât mă face să fiu sigură că l-am dezamăgit deja. 

— Ce să fac? întreb, intrând în defensivă. 

— Doar să nu uiţi cine e duşmanul, îmi spune. Asta-i tot. 
Acum duceţi-vă. Plecaţi de-aici. 

O pornim de-a lungul holului. Peeta vrea să se oprească 
în camera lui ca să-şi spele machiajul şi să ne reîntâlnim 
peste câteva minute, dar nu-l las. Sunt sigură că, dacă o uşă 
apucă să se închidă între noi, va fi încuiată, iar eu voi fi 
nevoită să-mi petrec noaptea singură. Pe lângă asta, am duş 
în camera mea. Refuz să-mi desprind mâna de a lui. 

Dormim? Nu ştiu. Ne petrecem noaptea ţinându-ne în 
braţe, pe un soi de tărâm aflat la jumătatea drumului dintre 
vis şi trezie. Nu vorbim. Fiecare se teme să-l deranjeze pe 
celălalt, cu speranţa că vom reuşi să adunăm câteva minute 
preţioase de odihnă. 


Cinna şi Porţia sosesc odată cu zorile şi ştiu că Peeta 
trebuie să plece. Fiecare tribut intră în arenă de unul 
singur. El mă sărută uşor. 

— Pe curând! îmi spune. 

— Pe curând! îi răspund. 

Cinna, care mă va ajuta să mă îmbrac pentru Jocuri, mă 
însoţeşte pe acoperiş. Sunt pe punctul de a mă urca pe 
scara aeronavei când îmi aduc aminte. 

— Nu i-am spus adio Porţiei. 

— [i spun eu, zice Cinna. 

Curentul electric mă paralizează pe scară până când îmi 
injectează doctorul cipul de urmărire în braţul stâng. Acum 
vor putea să mă localizeze oricând în arenă. Aeronava 
decolează, şi eu privesc pe fereastră până când o întunecă. 
Cinna insistă întruna să mănânc şi, după ce vede că nu are 
succes, să beau. Reuşesc să sorb necontenit apă, gândindu- 
mă la zilele de deshidratare care au fost gata să mă ucidă 
anul trecut. Ştiind că o să am nevoie de putere ca să-l 
păstrez pe Peeta în viaţă. 

Când ajungem în Camera de Lansare din arenă, fac un 
duş. Cinna îmi împleteşte părul în coada lăsată pe spate şi 
mă ajută să-mi pun lenjeria simplă de corp. Anul ăsta, 
costumul tributurilor e o salopetă albastră, dintr-un 
material diafan, cu fermoar în faţă. O centură vătuită, lată 
de cincisprezece centimetri, din plastic strălucitor, violet. O 
pereche de pantofi de nailon, cu tălpi de cauciuc. 

— Ce părere ai? întreb, întinzând materialul către Cinna, 
ca să-l poată examina. 

El se încruntă şi freacă între degete țesătura destul de 
subţire. 

— Nu ştiu. O să ofere foarte puţină protecţie împotriva 
frigului şi a apei. 

— Dar împotriva soarelui? zic eu, imaginându-mi un 
astru arzător deasupra unui deşert arid. 

— Poate. Dacă e tratată, zice el. Oh, aproape că era să 
uit. 


Scoate din buzunar broşa mea de aur cu gaiţa- 
zeflemitoare şi mi-o prinde de salopetă. 

— Rochia mea a fost fantastică azi-noapte, spun eu. 

Fantastică şi nesăbuită. Dar Cinna ştie probabil asta. 

— M-am gândit că s-ar putea să-ţi placă, răspunde, cu un 
zâmbet impenetrabil. 

Ne aşezăm, aşa cum am făcut şi anul trecut, ţinându-ne 
de mână până când vocea îmi spune să mă pregătesc de 
lansare. El mă conduce spre placa rotundă de metal şi îmi 
închide bine fermoarul costumului, trăgându-mi-l până la 
gât. 

— Nu uita, fată din foc, îmi spune. Eu tot pe tine pariez. 

Mă sărută pe frunte şi se retrage cu un pas în timp ce 
cilindrul de sticlă coboară, alunecând în jurul meu. 

— Mulţumesc, zic eu, deşi probabil că el nu mă mai poate 
auzi. 

Imi înalţ bărbia, ţinându-mi capul sus, aşa cum mă 
sfătuieşte el întotdeauna, şi aştept să se ridice platoul. Dar 
nu o face. Şi rămâne în continuare neclintit. 

Mă uit la Cinna, cerând o explicaţie prin înălţarea 
sprâncenelor. El clatină uşor din cap, tot atât de nedumerit 
ca mine. Ce e cu întârzierea asta? 

Uşa din spatele lui se deschide violent, pe neaşteptate, şi 
de dincolo de ea ţâşnesc trei Apărători ai Păcii. Doi ţintuiesc 
braţele lui Cinna la spate şi îl încătuşează, în vreme ce al 
treilea îl pocneşte în tâmplă cu o asemenea forţă încât îl 
trânteşte în genunchi. Dar toţi îl lovesc în continuare cu 
mănuşile lor cu ţinte metalice, spintecându-i adânc faţa şi 
trupul. Ţip din toate puterile, izbind în sticla dură, 
încercând să ajung la el. Apărătorii Păcii mă ignoră cu 
desăvârşire şi târăsc trupul inert al lui Cinna afară din 
încăpere. Nu lasă în urmă decât petele de sânge de pe 
podea. 

Ingreţoşată şi îngrozită, simt că placa începe să se ridice. 
Incă mă mai sprijin de sticlă când vântul îmi pătrunde în 
păr şi mă sileşte să mă îndrept. Exact la timp, pentru că 
acum cilindrul se retrage, şi eu stau liberă în arenă. Dar, în 


privinţa vederii mele, ceva pare să nu fie în ordine. 
Pământul e prea strălucitor, prea lucios, şi se ondulează 
întruna. Trag cu ochiul către picioare şi văd că placa mea 
de metal e înconjurată de valuri albastre, care îmi mângâie 
pantofii. Îmi înalţ încet fruntea şi cuprind cu privirea apa 
care se întinde în toate direcţiile. 

Reuşesc să încheg doar un singur gând coerent. 

Ăsta nu e locul potrivit pentru o fată din foc. 


Partea a treia 


DUȘMANUL 


Capitolul 19 


— DOAMNELOR ŞI DOMNILOR, începe cea de-a 
Şaptezeci şi cincea Ediţie a Jocurilor Foamei! 

Vocea lui Claudius lemplesmith, crainicul Jocurilor 
Foamei, îmi izbeşte urechile. Am la dispoziţie mai puţin de 
un minut în care să mă orientez. Pe urmă va suna gongul, şi 
tributurile vor fi libere să plece de pe platourile metalice. 
Dar unde să plece? 

Nu pot gândi limpede. Mă mistuie imaginea lui Cinna, 
bătut şi însângerat. Unde e acum? Ce-i fac? Îl torturează? Îl 
ucid? Îl transformă în avox? E evident că atacul asupra lui a 
fost pus la cale ca să mă dezechilibreze, în acelaşi mod în 
care a fost aranjată şi prezenţa lui Darius în încăperile unde 
am locuit. Şi m-a dezechilibrat. Tot ce-mi doresc e să mă 
prăbuşesc pe placa de metal. Dar nu mi-o pot permite după 
cele la care am fost martoră. Trebuie să fiu puternică. l-o 
datorez lui Cinna, care a riscat totul subminând autoritatea 
preşedintelui Snow şi transformându-mi rochia de mireasă 
în penajul unei gaiţe-zeflemitoare. Şi le-o datorez rebelilor 
care, îmboldiţi de exemplul lui Cinna, ar putea lupta chiar 
acum ca să doboare Capitoliul. Refuzul meu de a lua parte 
la Jocuri în condiţiile Capitoliului trebuie să fie ultimul meu 
act de răzvrătire. Aşa că strâng din dinţi şi îmi impun să fiu 
o adevărată jucătoare. 

Unde te afli? Încă nu sunt în stare să pricep ce mă 
înconjoară. Unde te afli?! Cer un răspuns de la mine însămi, 
şi imaginea lumii începe să se clarifice treptat. Apă albastră. 
Cer rozaliu. Soare de un alb arzător, dogorind cu putere. 
Perfect, iată Cornul Abundenţei, cornul de aur strălucitor, 
aflat la vreo patruzeci de metri distanţă. La o primă privire, 
pare să se afle pe o insulă rotundă. Dar, după o examinare 
mai atentă, văd fâşii înguste de pământ, care radiază din 
cerc, aidoma spiţelor unei roţi. Cred că sunt zece sau 
douăsprezece şi par plasate la distanţe egale una faţă de 


alta. Între spiţe e numai apă. Apă şi câte o pereche de 
tributuri. 

Atunci asta e. Sunt douăsprezece spiţe, cu câte două 
tributuri legănându-se pe plăci metalice între ele. Celălalt 
tribut din triunghiul meu de apă e bătrânul Woof din 
Districtul 8. E în dreapta mea, cam la aceeaşi distanţă de 
fâşia de pământ din stânga. Dincolo de apă, oriunde te-ai 
uita, vezi o plajă îngustă şi verdeață luxuriantă. Trec în 
revistă cercul de tributuri - căutându-l pe Peeta -, dar 
probabil că nu-l pot zări din cauza Cornului Abundenţei, 
care îmi astupă vederea. lau în mână apa care scaldă placa 
metalică şi o miros. Pe urmă îmi ating cu limba vârful 
degetului ud. Aşa cum am bănuit, e apă sărată. Intocmai ca 
valurile de care am dat eu şi Peeta în timpul scurtei noastre 
plimbări pe plaja din Districtul 4. Dar cel puţin pare curată. 

Nu există nici o barcă, nici o frânghie, nici măcar o 
bucată de lemn de care să te agăţi. Nu, nu există decât o 
singură cale de a ajunge la Cornul Abundenţei. Când sună 
gongul, nu ezit nici măcar o clipă înainte de a mă arunca în 
apa din stânga. E o distanţă ceva mai lungă decât sunt 
obişnuită şi e nevoie de mai multă îndemânare ca să înoţi 
prin valuri decât pentru a traversa lacul liniştit de acasă, 
dar trupul meu pare ciudat de uşor şi le tai fără nici un 
efort. Poate e din cauza sării. Picurând de apă, mă salt pe 
fâşia de uscat şi alerg spre Cornul Abundenţei pe întinderea 
nisipoasă. Nu văd pe nimeni convergând către mine, deşi 
cornul de aur îmi ocupă o mare parte a câmpului vizual. 
Insă nu las gândul la adversari să mă încetinească. Acum 
gândesc ca un profesionist şi primul lucru pe care mi-l 
doresc e să pun mâna pe o armă. 

Anul trecut proviziile au fost împrăştiate pe o bună 
distanţă în jurul Cornului Abundenţei, cu atât mai aproape 
de acesta cu cât erau mai valoroase. Însă anul ăsta toată 
prada pare să fie stivuită în deschiderea înaltă de şase 
metri. Ochii mi se opresc instantaneu pe un arc auriu aflat 
la o întindere de braţ şi îl desprind dintr-o smucitură. 


E cineva în spatele meu. Nu ştiu ce mă pune în gardă, o 
mişcare uşoară a nisipului sau doar o schimbare a 
curenților de aer. Scot o săgeată din tolba încă înţepenită în 
morman şi încordez arcul în timp ce mă răsucesc. 

Scânteietor şi superb, Finnick stă la câţiva metri 
distanţă, cu tridentul în poziţie de atac. In mâna cealaltă i 
se leagănă o plasă. Zâmbeşte uşor, dar muşchii din partea 
de sus a trupului îi sunt crispaţi, în aşteptare. 

— Ştii să-noţi, spune. Unde-ai învăţat asta în Districtul 
129 

— Am 0 cadă mare, răspund. 

— Cred că ai, face el. Îţi place arena? 

— Nu în mod deosebit. Dar ţie ar trebui să-ţi placă. 
Probabil c-au construit-o special pentru tine, spun eu, cu o 
umbră de amărăciune. 

Aşa s-ar părea, cu toată apa asta, când eu fac pariu că 
numai câteva tributuri ştiu să înoate. lar la Centrul de 
Antrenament nu e nici un bazin, n-ai nici o şansă să înveţi. 
Ceea ce îi oferă Districtului 4 un avantaj enorm. 

Rămânem o clipă nemişcaţi, cântărindu-ne din ochi unul 
pe altul, evaluându-ne armele şi îndemânarea. Pe urmă 
Finnick zâmbeşte pe neaşteptate. 

— Noroc că suntem aliaţi. Corect? 

Simt o capcană şi sunt gata să dau drumul săgeţii, 
sperând că o să-i nimereas-că inima înainte de a mă 
străpunge cu tridentul, când el îşi mişcă braţul şi ceva de la 
încheietura mâinii prinde razele de soare. O brățară din aur 
masiv, cu un model cu flăcări. Aceeaşi pe care îmi amintesc 
că o purta  Haymitch în dimineaţa începerii 
antrenamentului. Mă gândesc la repezeală că Finnick i-ar fi 
putut-o fura ca să mă păcălească, dar ştiu, cumva, câănue 
ăsta adevărul. I-a dat-o Haymitch. Ca semn pentru mine. De 
fapt, e un ordin. Să am încredere în Finnick. 

Aud alţi paşi apropiindu-se. Trebuie să mă hotărăsc 
imediat. 

— Corect! mă răstesc, fiindcă, deşi Haymitch îmi e 
mentor şi încearcă să mă ţină în viaţă, asta mă înfurie. 


De ce nu mi-a spus dinainte despre aranjament? Poate 
pentru că eu şi Peeta i-am respins pe aliaţi. lar Haymitch a 
ales unul pe cont propriu. 

— Jos! 

Finnick dă ordinul cu o voce atât de puternică, atât de 
diferită de obişnuitul lui tors senzual, încât mă supun. 
Tridentul îmi trece şuierând pe deasupra capului şi se aude 
un sunet dezgustător de impact când îşi atinge ţinta. 
Bărbatul din Districtul 5, beţivul care a vărsat pe podea în 
zona de antrenament pentru scrimă, cade în genunchi când 
Finnick îşi eliberează tridentul, smulgându-i-l din piept. 

— Nu te încrede în Unu şi Doi, îmi spune aliatul meu. 

Nu e timp să mă îndoiesc de asta. Reuşesc să smulg tolba 
de săgeți. 

— O luăm fiecare pe o parte? spun. 

El dă din cap şi mă reped să ocolesc mormanul. La vreo 
patru spiţe distanţă, Enobaria şi Gloss tocmai ajung pe 
uscat. Fie că nu sunt înotători rapizi, fie s-au gândit că în 
apă ar putea exista alte pericole, ceea ce ar fi fost posibil. 
Uneori nu e bine să iei în considerare prea multe scenarii. 

Dar acum, când s-au săltat pe nisip, vor fi aici în câteva 
secunde. 

— Ceva folositor? îl aud pe Finnick strigând. Inspectez în 
grabă partea mea de morman şi găsesc ghioage, săbii, 
arcuri şi săgeți, tridente, cuțite, sulițe, securi, obiecte 
metalice pentru care n-am nici un nume... şi nimic altceva. 

— Arme! strig, drept răspuns. Nimic altceva decât arme! 

— La fel şi aici, confirmă el. Inhaţă ce vrei şi să mergem! 

Trag în Enobaria, care a ajuns prea aproape ca să mă 
mai simt liniştită, dar ea se aşteaptă la asta şi se aruncă din 
nou în apă înainte ca săgeata să-şi atingă ţinta. Gloss nu e 
chiar atât de rapid şi îi împlânt o săgeată în pulpă când 
plonjează în valuri. Îmi agăţ de trup încă un arc şi o a doua 
tolbă de săgeți, îmi strecor la brâu două cuțite lungi şi un 
priboi şi mă întâlnesc cu Finnick în faţa mormanului. 

— Fă ceva în privinţa asta, se poate? spune el. 


Îl văd pe Brutus repezindu-se spre noi. Şi-a desfăcut 
centura şi o ţine întinsă între mâini, ca pe un soi de scut. 
Trag îl el, dar reuşeşte să oprească săgeata cu centura 
înainte de a apuca să-i tragă în ţeapă ficatul. Lichidul violet 
ţâşnit din centura găurită îi acoperă faţa. În timp ce încarc, 
Brutus se lipeşte de pământ, se rostogoleşte vreo doi metri 
până la apă şi se scufundă. Aud zângănitul unui obiect 
metalic care cade în spatele meu. 

— S-o ştergem, îi spun lui Finnick. Ultima confruntare le- 
a dat Enobariei şi lui Gloss timp să ajungă la Cornul 
Abundenţei. Brutus e în raza de acţiune a armelor, iar 
Cashmere trebuie să fie cu siguranţă pe undeva, prin 
apropiere. Aceşti patru profesionişti clasici au făcut 
probabil deja o alianţă. Dacă ar trebui să mă gândesc numai 
la mine, poate mi-aş dori să-i am de partea mea, alături de 
Finnick. Dar Peeta e cel care mă preocupă. Acum îl văd, 
încă împotmolit pe placa lui metalică. O iau la fugă, şi 
Finnick mă urmează fără întrebări, ca şi cum ar fi ştiut că 
aceasta avea să fie următoarea mea mişcare. Când ajung 
atât de aproape cât e cu putinţă, îmi scot cuţitele din 
centură, pregătindu-mă să înot până la el şi să-l aduc cumva 
la mal. Finnick îşi lasă mâna pe umărul meu. 

— Il aduc eu. 

In mintea mea licăreşte o bănuială. Oare e posibil ca 
totul să fie un şiretlic? Ca să-mi câştige încrederea, să plece 
apoi înot şi să-l înece pe Peeta? 

— Mă descurc, insist eu. 

Dar el şi-a aruncat deja toate armele la pământ. 

— E mai bine să nu te sforţezi. Ţinând cont de starea ta, 
spune, întinzându-şi mâna şi bătându-mă uşor pe abdomen. 

Oh, da, îmi trece prin cap. Se presupune că sunt gravidă. 

În vreme ce încerc să mă gândesc ce înseamnă asta şi 
cum ar trebui să mă port - poate să vărs sau altceva 
asemănător - Finnick a ajuns la marginea apei. 

— Acoperă-mă, spune. 

Şi dispare cu un plonjon ireproşabil. 


Îmi ridic arcul, gata să resping orice atacant venind 
dinspre Cornul Abundenţei, dar nimeni nu pare interesat să 
ne urmărească. Cu siguranţă că Gloss, Cashmere, Enobaria 
şi Brutus s-au strâns laolaltă, haita lor e deja formată şi îşi 
alege armele. O privire rapidă în restul arenei îmi arată că 
majoritatea tributurilor încă mai sunt captive pe platourile 
lor. Ba nu, cineva stă în picioare pe spiţa din stânga mea, în 
partea opusă lui Peeta. E Mags. Dar nici nu se îndreaptă 
spre Cornul Abundenţei, nici nu încearcă să fugă. În 
schimb, sare împroşcând apa şi începe să înoate spre mine, 
cu capul cărunt tresăltându-i deasupra valurilor. Ei bine, e 
bătrână, dar bănuiesc că, după optzeci de ani de viaţă în 
Districtul 4, se poate menţine la suprafaţă. 

Finnick a ajuns la Peeta, şi acum se întoarce, 
remorcându-l, cu un braţ sub pieptul lui, în timp ce cu 
celălalt se propulsează cu mişcări line. Nu ştiu ce-a făcut 
sau ce-a spus Finnick ca să-l convingă să-şi încredinţeze 
viaţa în mâinile lui - poate i-a arătat brăţara. Sau poate a 
fost suficient să mă vadă pe mine aşteptând. Când îi văd 
ajunşi lângă fâşia de nisip, îl ajut lui Finnick să-l tragă pe 
uscat. 

— Bine te-am regăsit, spune Peeta, şi mă sărută. Ne-am 
făcut rost de aliaţi. 

— Da. Exact aşa cum a avut de gând Haymitch, îi 
răspund. 

—  Împrospătează-mi memoria, am mai făcut vreo 
înţelegere cu altcineva? întreabă el. 

— Cred că numai cu Mags, îi spun. 

Dau din cap către bătrâna care îşi croieşte cu 
încăpățânare drum către noi. 

— Păi, nu pot s-o abandonez pe Mags, zice Finnick. E una 
dintre puţinele persoane cărora le sunt într-adevăr pe plac. 

— N-am nimic împotriva lui Mags, spun eu. Mai ales 
acum, când văd arena. Cârligele ei de undiţă sunt probabil 
cea mai sigură şansă de a face rost de mâncare. 

— Katniss a vrut-o din prima zi, povesteşte Peeta. 


—  Katniss are o judecată remarcabil de bună, 
comentează Finnick. 

Intinde mâna în apă şi o scoate pe Mags ca şi cum n-ar 
cântări mai mult decât un căţeluş. Ea face o remarcă în 
care cred că e inclus cuvântul „plută”, apoi se bate cu 
palma pe centură. 

— Ei, are dreptate. Cineva a dedus asta. Finnick arată 
spre Beetee. Se zbate în valuri, dar reuşeşte să-şi ţină capul 
deasupra apei. 

— Ce? întreb eu. 

— Centurile. Colaci de salvare. Adică trebuie să înoţi ca 
să înaintezi, dar nu te lasă să te duci la fund, spune Finnick. 

Sunt aproape pe punctul de a-l ruga să aştepte, să-i 
culegem pe Beetee şi Wiress şi să-i luăm cu noi, dar cel 
dintâi e la trei spiţe distanţă, iar pe cea de-a doua nu o văd. 
Din câte ştiu, Finnick i-ar ucide cu aceeaşi repeziciune cu 
care a scăpat de tributul din Cinci, aşa că sugerez în schimb 
să ne punem în mişcare. Îi întind lui Peeta un arc, o tolbă cu 
săgeți şi cu cuţit, păstrând pentru mine restul. Dar Mags 
mă trage de mânecă şi bolboroseşte până când îi dau ei 
priboiul. Incântată, îi prinde mânerul între gingii şi îşi înalţă 
braţele spre Finnick. El îşi aruncă plasa pe umeri, o saltă pe 
Mags deasupra ei, îşi strânge tridentele în mâna liberă şi ne 
îndepărtăm în fugă de Cornul Abundenţei. 

Acolo unde se sfârşeşte nisipul, pădurea începe să urce 
în pantă abruptă. Nu, de fapt nu e pădure. Cel puţin nu de 
genul pe care îl cunosc eu. E o junglă. Cuvântul străin, 
aproape scos din uz, îmi vine în minte. L-am auzit la o altă 
ediţie a Jocurilor Foamei sau îl ştiu de la tata. Cei mai mulţi 
dintre copaci îmi sunt necunoscuţi, au trunchiuri netede şi 
crengi puţine. Pământul, foarte negru şi elastic sub tălpi, e 
adesea ascuns de o încâlceală de lujeri cu flori viu colorate. 
Deşi soarele e strălucitor şi fierbinte, aerul e cald şi 
încărcat de umezeală şi am senzaţia că aici n-o să mă simt 
niciodată uscată. Materialul albastru şi subţire al salopetei 
lasă apa de mare să se evapore cu uşurinţă, dar 
transpiraţia a început deja să-l lipească de mine. 


Peeta preia conducerea, croind drum prin pâlcurile de 
vegetaţie densă cu maceta. Îl las pe Finnick să meargă în 
spatele lui fiindcă, deşi e cel mai puternic, are mâinile 
ocupate cu Mags. In plus, cu toate că e un adevărat vrăjitor 
al tridentului, arma lui e mai puţin potrivită pentru junglă 
decât săgețile mele. Nu durează mult până când începem 
să gâfâim din cauza pantei abrupte şi a căldurii. Însă eu şi 
Peeta ne-am antrenat intens, iar Finnick e un specimen cu o 
atât de uluitoare putere fizică încât, până şi cu Mags pe 
umeri, urcăm cu repeziciune, parcurgând o distanţă de un 
kilometru şi jumătate înainte ca el să ceară o pauză pentru 
odihnă. Dar chiar şi atunci mă gândesc c-o face mai 
degrabă pentru Mags decât pentru sine însuşi. 

Frunzişul ne împiedică să zărim roata, aşa că mă urc 
într-un copac cu crengi parcă de cauciuc, ca să văd mai 
bine. Şi apoi îmi doresc să n-o fi făcut. 

În jurul Cornului Abundenţei, pământul pare să 
sângereze; apa are pete purpurii. Trupurile zac pe pământ 
sau plutesc pe mare, dar, de la distanţa asta şi cu toată 
lumea îmbrăcată la fel, nu-mi pot da seama cine e viu şi cine 
e mort. lot ce pot spune e că nişte siluete albastre 
minuscule continuă să se lupte. Ei bine, ce mi-am închipuit? 
Că şirul neîntrerupt al învingătorilor care şi-au înlănţuit 
mâinile noaptea trecută avea să atragă după sine un soi de 
armistițiu universal în arenă? Nu, n-am crezut aşa ceva 
niciodată. Dar cred c-am sperat că aveau să dea dovadă de 
o oarecare... ce? Moderaţie? Măcar ezitare. Inainte de a se 
repezi să se măcelărească. Şi vă cunoşteaţi cu toţii, 
meditez. Vă purtaţi ca nişte prieteni. 

Aici, în arenă, am numai un singur prieten adevărat. Şi 
nu e din Districtul 4. 

Las briza uşoară şi umedă să-mi răcorească obrajii în 
timp ce iau o decizie. În ciuda brăţării, ar trebui să pun 
capăt întregii poveşti şi să-l omor pe Finnick. Alianţa asta n- 
are, pur şi simplu, nici un viitor. lar el e prea periculos ca 
să-l las să plece. Acum, când avem această înţelegere 
provizorie, se poate ivi singura mea şansă de a-l ucide. l-aş 


putea trage cu uşurinţă o săgeată în spate în timpul mersu- 
lui. Bineînţeles că e o mârşăvie, dar fapta nu va fi cu mult 
mai mârşavă dacă aştept? Dacă aştept să-l cunosc mai bine? 
Să-i datorez mai mult? Nu, acum e momentul potrivit. 
Arunc o ultimă privire spre siluetele care se luptă şi spre 
nisipul însângerat, întărindu-mi astfel hotărârea, apoi mă 
las să alunec pe pământ. 

Dar când aterizez descopăr că Finnick a ţinut pasul cu 
gândurile mele. Ca şi cum ar şti ce am văzut şi cum o să mă 
afecteze. [ine unul dintre  tridente ridicat, parcă 
întâmplător în poziţie defensivă. 

— Ce se petrece acolo, jos, Katniss? Şi-au dat cu toţii 
mâinile? Au făcut un legământ de non-violenţă? Au aruncat 
armele în mare, sfidând Capitoliul? întreabă el. 

— Nu, răspund eu. 

— Nu, repetă Finnick. Fiindcă orice s-ar fi întâmplat în 
trecut ţine acum de domeniul trecutului. Şi nimeni din 
arena asta n-a devenit învingător din întâmplare. Se uită o 
clipă la Peeta. Poate cu excepţia lui. 

Atunci Finnick ştie ceea ce ştim eu şi Haymitch. Despre 
Peeta. Că, în profunzime, e cu adevărat mai bun decât noi 
ceilalţi, cu toţii. Finnick a luat viaţa tributului din Cinci fără 
să clipească măcar. Şi cât de mult mi-a trebuit mie ca să mă 
transform într-o ucigaşă? Am tras în Enobaria, în Gloss şi în 
Brutus cu intenţia de a-i omori. Peeta ar fi încercat cel puţin 
să negocieze mai întâi. Să vadă dacă nu e posibilă o alianţă 
extinsă. Dar cu ce scop? Finnick are dreptate. Eu am 
dreptate. Oamenii din arena asta n-au fost încoronați 
pentru compasiunea lor. 

li susţin privirea, cântărind iuţeala lui şi a mea. Timpul 
necesar pentru a-i trimite o săgeată în creier versus timpul 
în care tridentul lui îmi va atinge trupul. Îl văd aşteptând să 
fac eu prima mişcare. Calculând dacă ar trebui să pareze 
mai întâi sau să atace direct. Simt că suntem amândoi gata 
să trecem la fapte când Peeta se aşază cu bună ştiinţă între 
noi. 

— Câţi au murit? întreabă. 


Dă-te la o parte, idiotule, mă gândesc. Dar el rămâne cu 
hotărâre locului. 

— Greu de spus, îi răspund. Cred că pe puţin şase. 

— Să mergem mai departe. Avem nevoie de apă, spune 
el. 

Până acum nu se zăreşte nici o urmă de apă dulce 
curgătoare sau de vreun lac, iar apa sărată e de nebăut. Imi 
aduc din nou aminte de Jocurile trecute, când a fost gata să 
mor din cauza deshidratării. 

— Ar fi bine să găsim cât mai curând, spune Finnick. 
Trebuie să stăm ascungşi la noapte, când vor veni ceilalţi să 
ne vâneze. 

Să ne vâneze. Pe noi. Vânătoare. Da, poate că uciderea 
lui Finnick ar fi prematură. Până acum ne-a fost de folos. Şi 
poartă însemnul aprobării lui Haymitch. Şi cine ştie ce ne va 
aduce noaptea? Dacă nimerim din lac în puț, îl pot ucide 
oricând în somn. Aşa că las ocazia să treacă. lar Finnick 
face acelaşi lucru. 

Absența apei îmi sporeşte setea. Mă uit cu atenţie în jur 
în timp ce ne continuăm urcuşul, dar fără nici un rezultat. 
După un alt kilometru şi jumătate, zăresc liziera pădurii şi 
presupun că ajungem pe creasta dealului. 

— Poate avem mai mult noroc pe celălalt versant. Poate 
găsim vreun izvor. 

Dar nu există nici un alt versant. Aflu asta înaintea 
tuturor, cu toate că mă aflu cel mai departe de culme. 
Privirea îmi cade pe un pătrat straniu, vălurit, care atârnă 
în văzduh ca un panou de sticlă deformat. La început cred 
că e licărirea razelor de soare sau aerul încins, pâlpâind 
deasupra pământului. Dar e încremenit în spaţiu, nu-şi 
schimbă locul când înaintez. Şi atunci fac legătura cu 
pătratul pe care mi l-au arătat Wiress şi Beetee la Centrul 
de Antrenament şi îmi dau seama ce se află înaintea 
noastră. 'Ţipătul de avertizare îmi ajunge pe buze exact în 
clipa când cuțitul lui Peeta zvâcneşte ca să reteze nişte 
lujeri. 


Se aude un sunet ascuţit, exploziv. Copacii dispar pentru 
o clipă şi zăresc spaţiul deschis deasupra unei scurte 
întinderi de pământ golaş. Pe urmă Peeta e azvârlit înapoi 
de câmpul de forţă, trântindu-i pe Finnick şi Mags la 
pământ. 

Mă grăbesc spre locul unde zace el, nemişcat, într-un 
păienjeniş de lujeri. 

— Peeta? ă 

Se simte un miros vag de păr pârlit. Il strig din nou, 
zgâlţâindu-l uşor, dar nu reacţionează. Degetele mele îi 
ating stângace buzele, unde nu se simte căldura răsuflării, 
deşi cu câteva clipe înainte gâfâia. Imi apăs urechea pe 
pieptul lui, acolo unde îmi odihnesc întotdeauna capul şi 
unde ştiu că îi voi auzi bătăile puternice şi uniforme ale 
inimii. 

Dar nu găsesc decât tăcere. 


Capitolul 20 


— PEETA! ţip. 

Il zgălţâi mai tare, ba chiar îl plesnesc peste faţă, dar nu 
ajută la nimic. 1 s-a oprit inima. Pălmuiesc un trup pustiit. 

— Peeta! 

Finnick o sprijină pe Mags de un copac şi mă dă lao 
parte. 

— Lasă-mă pe mine. 

Degetele lui ating puncte de pe gâtul lui Peeta, îi alunecă 
peste coaste şi peste şira spinării. Pe urmă îl strânge de 
nări. 

— Nu! urlu eu, aruncându-mă peste el, pentru că are, cu 
siguranţă, de gând să se asigure că Peeta e mort, să-i 
înlăture orice şansă de a reveni la viaţă. 

Mâna lui Finnick se saltă şi mă loveşte exact în piept cu 
atâta putere încât zbor prin aer şi mă izbesc cu spatele de 
trunchiul unui copac din apropiere. Pentru o clipă sunt 
buimăcită de durere şi de strădaniile de a-mi recăpăta 
răsuflarea în timp ce văd că Finnick astupă iarăşi nările lui 
Peeta. Din locul unde stau, scot o săgeată, îi potrivesc 
crestătura la locul ei întinzând coarda şi sunt gata să-i dau 
drumul când mă opresc văzând că Finnick îl sărută pe 
Peeta. Şi, chiar venind din partea lui Finnick, gestul e atât 
de bizar încât îmi opresc mâna. Nu, nu îl sărută. A blocat 
nasul lui Peeta, dar i-a deschis gura şi îi suflă aer în 
plămâni. Văd asta, şi văd de fapt şi pieptul lui Peeta 
ridicându-se şi coborând. Pe urmă Finnick trage fermoarul 
costumului lui Peeta, deschizându-l în partea de sus, şi 
începe să pompeze, apăsându-l deasupra inimii cu palmele. 
Acum, după ce am ieşit din şoc, înţeleg ce încearcă să facă. 

Am văzut-o pe mama făcând uneori ceva similar, dar asta 
nu se întâmplă prea des. În Districtul 12, dacă îţi stă inima, 
e oricum puţin probabil ca familia să te poată aduce la 
mama la timp. Pacienţii ei obişnuiţi sunt arşi, răniţi sau 
bolnavi. Sau lihniţi de foame, bineînţeles. 


Dar lumea lui Finnick e diferită. Indiferent ce-ar face, a 
mai făcut-o şi înainte. E vorba despre o ritmicitate şi o 
metodă foarte bine stabilite. Şi îmi dau seama că vârful 
săgeţii se afundă în pământ când mă aplec, disperată, 
aşteptând un semn de reuşită. Minutele se scurg, 
agonizante, şi speranţele mi se împuţinează. Când sunt gata 
să ajung la concluzia că Peeta e mort, că a trecut dincolo, că 
l-am pierdut pentru totdeauna, el tuşeşte scurt, şi Finnick 
se retrage. 

Imi las armele să cadă în ţărână când alerg către el. 

— Peeta? spun, cu voce blândă. 

li îndepărtez de pe frunte şuviţele umede de păr blond, îi 
găsesc pulsul bătând sub degetele mele lipite de gâtul lui. 

Pleoapele i se deschid şi îmi întâlneşte privirea. 

— Aveţi grijă, spune, cu glas slab. E un câmp de forţă 
drept înainte. 

Râd, dar pe obraji îmi curg lacrimi. 

— Trebuie să fie mai puternic decât cel de pe acoperişul 
centrului de antrenament, continuă el. Insă mă simt bine. 
Doar ceva cam zguduit. 

— Ai fost mort! i s-a oprit inima! izbucnesc eu, înainte 
de a mă întreba cu adevărat dacă e sau nu o idee bună. 

Mă pocnesc peste gură, fiindcă încep să scot sunetele 
acelea oribile, sugruma-te, care îmi însoțesc plânsetele. 

— Ei bine, acum pare să meargă, spune el. E în ordine, 
Katniss. 

Dau din cap, dar sunetele nu încetează. 

— Katniss? 

Acum îşi face Peeta griji pentru mine, ceea ce se adaugă 
întregii nebunii. 

— E OK. Nu sunt decât hormonii ei, spune Finnick. Din 
cauza copilului. 

Imi ridic ochii şi îl văd, stând liniştit în genunchi, dar încă 
gâfâind uşor din cauza urcuşului, a căldurii şi a efortului de 
a-l întoarce pe Peeta din morţi. 

— Nu. Nu €..., scap eu, dar sunt întreruptă de o rundă de 
suspine încă şi mai isterice, care par să nu facă altceva 


decât să confirme spusele lui Finnick despre copil. 

El îmi întâlneşte ochii şi îl privesc cu asprime printre 
lacrimi. E stupid, ştiu, că eforturile lui mă enervează atât de 
tare. N-am vrut altceva decât să-l păstrez pe Peeta în viaţă 
şi n-am fost în stare, dar a reuşit Finnick, iar eu ar trebui să 
fiu doar recunoscătoare. Şi sunt. Dar sunt în acelaşi timp 
furioasă, fiindcă înseamnă că nu voi înceta niciodată să-i fiu 
datoare lui Finnick Odair. Niciodată. Şi atunci cum o să-l pot 
ucide în somn? 

Mă aştept să-i citesc pe faţă îngâmfarea sau sarcasmul, 
dar privirea lui e ciudat de nedumerită. Se uită când la 
Peeta, când la mine, ca şi când ar încerca să priceapă ceva, 
apoi clatină uşor din cap, parcă vrând să-şi alunge gândul. 

— Cum te simţi? îl întreabă pe Peeta. Crezi că poţi merge 
mai departe? 

— Nu, trebuie să se odihnească, spun eu. Nasul îmi 
curge nebuneşte şi n-am nici măcar o bucăţică de pânză pe 
care s-o folosesc drept batistă. Mags smulge o mână din 
muşchiul agăţat de creanga unui copac şi mi-o întinde. Sunt 
mult prea dezorientată ca să-mi pun vreo întrebare despre 
gestul ei. Imi suflu zgomotos nasul şi îmi şterg lacrimile de 
pe obraji. E minunat muşchiul ăsta. Absorbant şi 
surprinzător de catifelat. _ 

Observ o sclipire aurie pe pieptul lui Peeta. Întind mâna 
şi găsesc discul pe care îl poartă la gât, pe un lanţ. Pe ela 
fost gravată gaița mea zeflemitoare. 

— Asta e simbolul tău? întreb. 

— Da. Te superi că am folosit gaiţa-zeflemitoare? Am vrut 
să ne potrivim, spune el. 

— Nu, sigur că nu mă supăr. 

Imi impun să zâmbesc. Apariţia lui Peeta în arenă 
purtând o gaiţă-zeflemitoare e o binecuvântare şi un 
blestem deopotrivă. Pe de-o parte, ar trebui să-i încurajeze 
pe rebelii din district. Pe de alta, e greu de imaginat că 
preşedintele Snow o să treacă asta cu vederea, ceea ce 
îngreunează misiunea de a-l păstra pe Peeta în viaţă. 

— Atunci vreţi să ne facem tabăra aici? întreabă Finnick. 


— Nu cred că e o alternativă, răspunde Peeta. Să stăm 
aici. Fără apă. Fără adăpost. Mă simt bine, serios. Nu 
trebuie decât să mergem mai încet. 

— Mai încet e mai bine decât deloc. 

Finnick îl ajută pe Peeta să se ridice în timp ce eu mă 
adun. De azi-dimineaţă, de când m-am trezit, l-am văzut pe 
Cinna bătut măr, am aterizat într-o altă arenă şi l-am crezut 
mort pe Peeta. Insă mă bucur că Finnick joacă pentru mine 
cartea gravidităţii, pentru că, din punctul de vedere al unui 
sponsor, nu sunt întru totul stăpână pe situaţie. 

Imi verific armele, deşi ştiu că sunt într-o stare perfectă, 
fiindcă asta lasă impresia că deţin controlul într-o mai mare 
măsură. 

— O să merg eu în frunte, îi anunţ. 

Peeta dă să obiecteze, dar Finnick îi taie vorba. 

— Nu, las-o s-o facă. Se încruntă la mine. Ai ştiut că acolo 
era un câmp de forţă, nu? Chiar în ultima clipă? Ai dat să 
ne-avertizezi. 

Incuviinţez cu o înclinare a capului. 

— Cum de-ai ştiut? 

Ezit. Ar fi periculos să dezvălui că am învăţat trucul prin 
care recunosc Beetee şi Wiress câmpurile de forţă. Nu ştiu 
dacă în timpul antrenamentului  creatorii-de-joc au 
remarcat sau nu momentul în care mi l-au arătat cei doi. 
Intr-un fel sau altul, deţin o informaţie foarte valoroasă. Şi, 
dacă ei ar şti asta, ar putea face modificări ale câmpului de 
forţă, astfel încât să nu mai văd aberaţia. Aşa că spun o 
minciună. 

— Nu ştiu. E aproape ca şi cum l-aş putea auzi. Ascultaţi. 

Stăm nemişcaţi cu toţii. Desluşim zgomotul insectelor, 
păsările, vântul printre frunze. 

— Nu se-aude nimic, spune Peeta. 

— Ba da, insist eu. E ca atunci când trece curentul prin 
gardul din jurul Districtului 12, numai că sunetul e mult, 
mult mai slab. 

Toată lumea ascultă din nou, concentrându-se. Ascult şi 
eu, cu toate că nu e nimic de auzit. 


— Acolo! spun. Nu auziţi? Vine din dreapta, de unde a 
primit Peeta şocul. 

— Nici eu nu-l aud, spune Finnick. Dar, dacă tu îl auzi, 
atunci treci neapărat în faţă. 

Mă hotărăsc să-mi joc cartea valorificând-o la maximum. 

— E ciudat, spun, întorcându-mi capul dintr-o parte într- 
alta, ca şi cum aş fi nedumerită. Nu-l aud decât cu urechea 
stângă. 

— Cea refăcută de doctori? întreabă Peeta. 

— Da, îi răspund, apoi ridic din umeri. Poate au făcut o 
treabă mai bună decât şi-au dat seama. Ştiţi, uneori aud 
lucruri care, în mod obişnuit, nu scot nici un sunet. Aripile 
insectelor sau fulgii de zăpadă, când lovesc pământul. 

Perfect. Acum atenţia se va îndrepta asupra chirurgilor 
care mi-au vindecat urechea surdă după Jocurile de anul 
trecut şi vor trebui să explice de ce aud ca un liliac. 

— Tu, spune Mags, înghiontindu-mă ca s-o iau înainte, 
aşa că preiau conducerea. 

De vreme ce o să ne mişcăm mai încet, Mags preferă să 
meargă ajutându-se de o creangă pe care Finnick i-o 
ciopleşte repede în formă de baston. Face şi pentru Peeta 
un toiag, care prinde bine fiindcă, în ciuda protestelor sale, 
cred că nu-şi doreşte nimic altceva decât să se poată 
întinde. Finnick încheie coloana, aşa că măcar spatele ne e 
apărat de cineva vigilent şi iute în mişcări. 

Inaintez cu câmpul de forţă în stânga, pentru că aceea 
este partea unde se află presupusa mea ureche 
supraomenească. Însă, totul fiind inventat, adun o mână de 
nuci dure care atârnă aidoma unor ciorchini de struguri de 
ramurile unui copac din apropiere şi le arunc în faţa mea pe 
măsură ce ne continuăm drumul. Şi e bine că o fac, fiindcă 
am senzaţia că peticele care indică prezenţa câmpului de 
forţă mai mult îmi scapă din vedere decât le observ. Toate 
nucile care lovesc câmpul aterizează la picioarele mele 
stârnind un norişor de fum, înnegrite şi cu coaja crăpată. 

După câteva minute devin conştientă de trosnetele din 
spatele meu şi mă întorc ca s-o văd pe Mags curăţând coaja 


unei nuci şi aruncându-şi-o în gura deja plină. 

— Mags! strig la ea. Scuip-o, ar putea fi otrăvită. Ea 
mormăie ceva şi mă ignoră, lingându-se pe buze cu o 
plăcere vizibilă. Mă uit la Finnick, cerându-i ajutor, dar el 
râde. 

— Cred c-o să ne lămurim, spune. 

Continui să înaintez, cu gândul la Finnick, care a salvat-o 
pe bătrâna Mags, dar o lasă să mănânce nişte nuci ciudate. 
Omul pe care Haymitch l-a însemnat cu sigiliul aprobării 
sale. Care l-a întors pe Peeta din morţi. De ce nu l-a lăsat 
pur şi simplu să moară? Nu l-ar fi învinuit nimeni. Eu n-aş fi 
ghicit niciodată că stătea în puterea lui să-l învie. Din ce 
motiv a vrut să-l salveze pe Peeta? Şi de ce era atât de 
hotărât să se alieze cu mine? Era pe de altă parte şi dispus 
să mă ucidă, dacă se ajungea la asta. Dar m-a lăsat pe mine 
să decid dacă ne luptăm sau nu. 

Merg mai departe, aruncându-mi nucile, prinzând uneori 
câte o licărire a câmpului de forţă, încercând să mă îndrept 
spre stânga ca să găsesc o zonă prin care am putea 
pătrunde,  îndepărtându-ne de Cornul Abundenţei şi 
păstrând speranţa că vom găsi apă. Dar, după încă vreo oră, 
îmi dau seama că e inutil. Nu facem nici un progres în 
încercarea de a merge spre stânga. De fapt, câmpul de 
forţă pare să ne conducă pe o traiectorie curbă. Mă opresc 
şi mă uit în urmă, la şchiopătatul lui Mags, la sudoarea 
lucitoare de pe faţa lui Peeta. 

— Să facem o pauză, spun. Trebuie să mă mai uit o dată 
de sus. 

Copacul pe care îl aleg pare să se înalțe în văzduh mai 
sus decât ceilalţi. Mă urc pe crengile răsucite, rămânând 
cât mai aproape de trunchi cu putinţă. N-aş putea spune cu 
câtă uşurinţă s-ar putea frânge ramurile astea ca de 
cauciuc. Mă caţăr totuşi mai sus decât ar fi înţelept, fiindcă 
trebuie să văd ceva anume. Bănuielile îmi sunt confirmate 
în timp ce mă lipesc de o ramură cu nimic mai lată decât 
trunchiul unui puiet, care se leagănă încoace şi încolo în 
bătaia brizei umede. Există un motiv care ne împiedică s-o 


luăm spre stânga, nu vom reuşi asta niciodată. Din punctul 
meu precar de observaţie, văd pentru prima oară forma 
arenei. Un cerc perfect. Cu o roată desăvârşită în centru. 
Cerul de deasupra circumferinței junglei e de un roz 
uniform. Şi desluşesc unul sau două dintre acele pătrate 
unduitoare, din acele fisuri ale blindajului, cum le numesc 
Wiress şi Beetee, pentru că dezvăluie ceea ce ar fi trebuit 
să fie ascuns, fiind deci puncte slabe. Ca să fiu absolut 
sigură, trag o săgeată în spaţiul deschis de deasupra liniei 
copacilor. Urmează o erupție de lumină, o sclipire a 
albastrului adevăratului cer, şi săgeata e aruncată înapoi, în 
junglă. Cobor să le dau celorlalţi vestea proastă. 

— Câmpul de forţă ne ţine captivi într-un cerc. De fapt e 
un dom. Nu ştiu cât de înalt. Avem Cornul Abundenţei, 
marea, apoi jungla de jur împrejur. Totul extrem de precis. 
Cât se poate de simetric. Şi nu pe o întindere prea mare, le 
spun. 

— Ai văzut undeva apă? întreabă Finnick. 

— Numai cea sărată, din locul unde am început Jocurile. 

— Trebuie să existe şi o altă sursă, zice Peeta, 
încruntându-se. Sau o să fim morţi cu toţii în câteva zile. 

— Păi, frunzişul e des. Poate sunt lacuri sau izvoare pe 
undeva, spun, fără prea mare convingere. 

Simt instinctiv că, pentru conducerea Capitoliului, ar 
putea fi preferabil să pună capăt acestor Jocuri nepopulare 
cât mai curând cu putinţă. E posibil ca Plutarch 
Heavensbee să fi primit deja ordinul de a ne lichida pe toţi. 

— Oricum, n-are rost să ne străduim să aflăm ce e 
dincolo de culmea dealului, fiindcă nu e nimic. 

— Trebuie să existe apă potabilă între câmpul de forţă şi 
roată, insistă Peeta. 

Ştim cu toţii ce înseamnă asta. Să ne întoarcem. Să ne 
întoarcem către profesionişti şi către baia de sânge. Cu 
Mags abia putând să meargă şi cu Peeta prea slăbit ca să 
lupte. 

Ne hotărâm să ne deplasăm cu vreo sută de metri în 
josul pantei şi să ne continuăm mersul în cerc. Să vedem 


dacă nu există cumva apă la nivelul acela. Eu rămân în 
frunte, aruncând când şi când câte o nucă în stânga, dar 
acum ne aflăm la o bună distanţă de raza de acţiune a 
câmpului de forţă. Soarele ne dogoreşte, transformând 
aerul în vapori şi jucând feste ochilor noştri. Pe la jumătatea 
după-amiezii e clar că Peeta şi Mags nu pot merge mai 
departe. 

Finnick alege un loc de popas cu vreo zece metri mai jos 
de câmpul de forţă, spunând că îl putem folosi drept armă, 
abătându-ne duşmanii într-acolo dacă suntem atacați. Pe 
urmă el şi Mags smulg fire din iarba tăioasă care creşte în 
smocuri înalte de un metru şi jumătate şi încep să le 
împletească în rogojini. De vreme ce nucile par să nu-i fi 
făcut nici un rău bătrânei, Peeta culege pumni întregi şi le 
prăjeşte făcându-le să ricoşeze de câmpul de forţă. Le 
curăţă metodic, stivuind miezul pe o frunză. Eu stau de 
pază, agitată, încinsă de soare şi rănită de experienţele 
zilei. _ _ 

Sete. Imi e atât de sete. In cele din urmă, nu mai pot 
suporta. 

— Finnick, ce-ar fi să stai tu de pază şi să mai caut eu 
apă prin jur? 

Nimeni nu e încântat de ideea plecării mele de una 
singură, dar asupra noastră atârnă ameninţarea 
deshidratării. 

— Nu-ţi face griji, nu mă duc departe, îi promit lui Peeta. 

— Vin şi eu, zice el. 

— Nu, am de gând să şi vânez dacă pot, îi explic eu. 

Nu adaug: „Şi tu nu poţi veni fiindcă faci prea mult 
zgomot.” Dar se înţelege. Paşii lui apăsaţi ar speria vânatul 
şi m-ar pune pe mine în pericol. 

— Nu lipsesc mult. 

Mă strecor tiptil printre copaci, fericită să descopăr că 
pământul însuşi absoarbe sunetul paşilor, îmi croiesc drum 
coborând panta în diagonală, dar nu descopăr nimic, cu 
excepţia altor plante verzi, luxuriante. 


Răsunetul unei lovituri de tun mă opreşte locului. Baia 
iniţială de sânge de la Cornul Abundenţei trebuie să se fi 
încheiat. Acum se ştie numărul tributurilor care şi-au 
pierdut viaţa. Număr loviturile, fiecare reprezentând un 
învingător mort. Opt. Mai puţini decât anul trecut. Dar par 
să fie mai numeroşi, de vreme ce pe cei mai mulţi îi ştiu 
după nume. 

Dintr-odată slăbită, mă odihnesc sprijinindu-mă de 
scoarţa unui copac, simțind că arşiţa îmi absoarbe apa din 
trup ca un burete. Inghit deja cu greutate, şi oboseala mă ia 
în stăpânire pe furiş. Încerc să-mi plimb mâna pe pântece, 
sperând că vreo gravidă miloasă o să-mi devină sponsor, şi 
Haymitch o să-mi poată trimite nişte apă. N-am norocul 
ăsta. Mă las să cad la pământ. 

Zăcând nemişcată, încep să remarc vieţuitoarele pădurii: 
păsării stranii, cu penaj strălucitor, trei şopârle cu limbi de 
un albastru scânteietor şi nişte jivine între şobolan şi 
oposum, căţărându-se pe crengile apropiate de trunchi. 
Dobor una dintre ele cu o săgeată, ca s-o pot studia mai 
îndeaproape. 

E urâtă, da, un rozător mare, cu blana ca un puf gri, 
pestriţ, cu doi dinţi ce par un pericol ieşindu-i în afară, 
peste buza de jos. Când îi scot măruntaiele şi îl jupoi, mai 
observ ceva. Are botul ud. Ca un animal care a băut dintr-o 
apă curgătoare. Excitată, pornesc de la copacul care l-a 
adăpostit şi mă îndepărtez încet, pe o spirală. Sursa de apă 
a creaturii nu poate fi departe. a 

Nimic. Nu găsesc nimic. Nici măcar un strop de rouă. În 
cele din urmă, fiindcă ştiu că Peeta o să-şi facă griji, o 
pornesc înapoi, spre tabără, mai chinuită de căldură şi mai 
frustrată ca oricând. 

Imediat ce ajung, văd că aliaţii mei au transformat locul. 
Mags şi Finnick au făcut din rogojinile împletite din iarbă 
un soi de colibă, deschisă într-o parte, dar cu trei pereţi, 
podea şi acoperiş. Mags a împletit şi câteva castroane, pe 
care Peeta le-a umplut cu nuci prăjite. Feţele celorlalţi se 
întorc spre mine pline de speranţă, dar clatin din cap. 


— Nu. N-am găsit apă. Totuşi, există undeva. El ştia unde 
e, spun, înălţând rozătorul jupuit în văzul tuturor. Băuse de 
curând când l-am doborât dintr-un copac, dar n-am reuşit 
să descopăr din ce loc. Jur că am cercetat fiecare 
centimetru de pământ, pe o rază de treizeci de metri. 

— Îl putem mânca? întreabă Peeta. 

— Nu sunt sigură. Dar carnea nu pare diferită de a unei 
veveriţe. Ar trebui gătit... 

Ezit la gândul de a încerca să fac un foc acolo, pornind 
pur şi simplu de la zero. Chiar dacă reuşesc, mai e şi fumul 
pe care trebuie să-l avem în vedere. In arena asta ne aflăm 
cu toţii atât de aproape încât n-avem nici o şansă de a-l 
ascunde. 

Peeta are o altă idee. Iaie o bucăţică din carnea 
rozătorului, o înfige în vârful unui băţ ascuţit şi o lasă să 
cadă în câmpul de forţă. Se aude un sfârâit puternic, şi 
băţul zboară înapoi. Bucata de carne e arsă la exterior, dar 
bine coaptă în interior. Îl răsplătim cu un ropot de aplauze, 
dar ne oprim brusc, aducându-ne aminte unde ne aflăm. 

În timp ce ne adunăm în colibă, soarele alb coboară pe 
cerul rozaliu. Mai am încă suspiciuni în privinţa nucilor, dar 
Finnick spune că Mags le-a recunoscut de la alte Jocuri. La 
antrenament nu m-am obosit petrecându-mi timpul în 
punctul dedicat identificării plantelor comestibile, pentru că 
anul trecut m-am descurcat cu destulă uşurinţă în privinţa 
asta. Acum îmi doresc s-o fi făcut. Pentru că acolo trebuie să 
se fi aflat, cu siguranţă, unele dintre plantele nefamiliare 
care mă înconjoară. Şi aş fi putut intui ceva mai bine încotro 
să mă îndrept. Însă Mags pare să se simtă excelent şi 
mănâncă nuci de ore întregi. Aşa că iau una şi gust o 
îmbucătură minusculă. Are o aromă delicată, uşor dulceagă, 
care mă duce cu gândul la o castană. Hotărăsc că e în 
ordine. Carnea rozătorului e tare şi cu miros de 
putreziciune, dar e surprinzător de suculentă. De fapt, 
pentru prima noastră noapte în arenă, nu e nicidecum o 
masă rea. Numai dac-am avea şi ceva de băut. 


Finnick îmi pune o mulţime de întrebări despre rozător, 
pe care ne hotărâm să-l numim şobolan de copac. Cât de 
sus se afla, cât de mult l-am privit înainte de a trage 
săgeata şi ce anume făcea? 

Nu-mi amintesc să fi făcut prea multe. Adulmeca în 
căutare de insecte sau altceva de genul ăsta. 

Mă tem de căderea nopţii. Cel puţin iarba strâns 
împletită ne apără de orice s-ar furişa pe solul junglei după 
lăsarea întunericului. Dar, cu puţin timp înainte ca soarele 
să alunece sub linia orizontului, răsare o lună de un alb 
palid, făcând totul destul de vizibil. Discuţia noastră se 
întrerupe, pentru că ştim ce urmează. Ne înşirăm la gura 
colibei, şi Peeta îşi strecoară mâna într-a mea. Cerul se 
luminează când apare stema Capitoliului, parcă plutind în 
văzduh. O să fie mai greu pentru Finnick şi Mags, îmi spun, 
ascultând acordurile imnului. Dar se dovedeşte a fi foarte 
greu şi pentru mine. Să văd feţele celor opt învingători 
morţi proiectate pe cer. 

Bărbatul din Districtul 5, cel ucis de Finnick cu tridentul, 
apare primul. Ceea ce înseamnă că toate tributurile din 
Districtele 1 până la 4 sunt în viaţă - cei patru profesionişti: 
Beetee şi Wiress şi, bineînţeles, Mags şi Finnick. Urmează 
morfinomanul din Districtul 6, Cecelia şi Woof din Opt, 
ambele tributuri din Nouă, femeia din Zece, Seeder din 
Unsprezece. Stema Capitoliului reapare pe un ultim acord, 
şi cerul se întunecă repede, cu excepţia Lunii. 

Nimeni nu vorbeşte. Nu pot pretinde că îi cunoşteam 
bine pe toţi. Dar mă gândesc la cei trei copii care se agăţau 
de Cecelia când a fost luată din district. De bunătatea cu 
care m-a tratat Seeder la întâlnirea noastră. Simt o 
împunsătură dureroasă până şi gândindu-mă la 
morfinomanul cu ochi sticloşi care mi-a desenat pe obraji 
flori galbene, Morți cu toţii. Dispăruţi. 

Nu ştiu cât timp am mai sta astfel dacă nu s-ar ivi 
paraşuta argintie, care alunecă printre frunze ca să 
aterizeze în faţa noastră. Nimeni nu întinde mâna către ea. 

— A cui e, ce credeţi? întreb eu într-un târziu. 


— Nu se poate spune, răspunde Finnick. Ce-ar fi să-l 
lăsăm pe Peeta s-o ia, de vreme ce ela murit o dată astăzi? 

Peeta dezleagă şnurul şi întinde cercul de mătase. Pe 
paraşută stă un mic obiect de metal, pe care nu-l pot defini. 

— Ce e? întreb. 

Nimeni nu ştie. Îl trecem din mână în mână, studiindu-l 
pe rând. E un tub gol de metal, uşor ascuţit la un capăt. La 
capătul opus are o mică buză, uşor curbată în jos. Mi se 
pare vag familiar. O piesă desprinsă dintr-o bicicletă, o 
baghetă pentru perdele, de fapt orice. 

Peeta suflă într-un capăt, ca să vadă dacă scoate vreun 
sunet. Nu se aude nimic. Finnick îşi trece degetul mic prin 
el, verificând dacă se poate întrebuința ca armă. Nu e de 
nici un folos. 

— Ai putea pescui cu el, Mags? întreb eu. 

Bătrâna care poate pescui cu aproape orice clatină din 
cap mormăind a protest. 

lau obiectul în palmă şi îl rostogolesc înainte şi înapoi. 

Pentru că suntem aliaţi, Haymitch trebuie să colaboreze cu 
mentorii din Districtul 4. A avut un rol în alegerea acestui 
dar. Ceea ce înseamnă că e valoros. Că ne-ar putea salva 
chiar şi vieţile. Imi aduc aminte de anul trecut, când aveam 
atât de multă nevoie de apă, dar el nu mi-a trimis fiindcă 
ştia că o puteam găsi dacă mă străduiam. Darurile lui 
Haymitch sau lipsa lor transmit mesaje importante. 
Aproape că-l aud mârâind la mine. Foloseşte-ţi creierul, 
dacă ai aşa ceva. Ce este? 
__ Imi şterg sudoarea din ochi şi înalţ darul în lumina Lunii. 
Il mişc într-un sens şi într-altul, privindu-l sub diferite 
unghiuri, acoperindu-i anumite porţiuni şi apoi dezgolindu- 
le. Încercând să-l fac să-şi divulge întrebuinţarea. În cele 
din urmă, frustrată, îl îndes cu un capăt în pământ. 

— Mă dau bătută. Dacă intrăm în legătură cu Beetee şi 
Wiress, poate pricep ei. 

Mă întind, apăsându-mi obrazul încins pe rogojina de 
iarbă, şi mă holbez exasperată la obiectul primit. Peeta îmi 
masează punctul încordat dintre umeri şi îmi îngădui o 


uşoară relaxare. Oare de ce acum, după apusul soarelui, 
locul ăsta nu s-a răcorit deloc. Mă întreb ce s-o fi 
întâmplând în Districtul 12. 

Prim. Mama. Gale. Madge. Mi-i închipui privindu-mă din 
casele lor. Sau cel puţin sper că sunt acasă. Că n-au fost 
arestaţi de Thread. Că nu sunt pedepsiţi, cum a fost Cinna. 
Şi Darius. Pedepsiţi din cauza mea. Cu toţii. 

Incep să tânjesc de dorul lor, de dorul districtului meu, 
de dorul pădurii mele. O pădure aşa cum trebuie să fie, cu 
copaci solizi, din lemn tare, hrană din belşug, vânat care nu 
îţi dă fiori. Pâraie repezi. Adieri răcoroase. Nu, vânturi reci, 
care să spulbere căldura asta înăbuşitoare. Invoc în minte 
un asemenea vânt, lăsându-l să-mi îngheţe obrajii şi să-mi 
amorţească degetele, şi piesa metalică pe jumătate 
îngropată în pământul negru capătă pe neaşteptate un 
nume. 

— O canea! exclam, ridicându-mă cât ai clipi. 

— Ce? întreabă Finnick. _ 

Smulg obiectul din pământ şi îl curăţ. Imi strâng mâna în 
jurul capătului conic, îl ascund, apoi privesc buza. Da, am 
mai văzut aşa ceva. 

Cu mult timp în urmă, într-o zi rece, vântoasă, când eram 
cu tata în pădure. Bine înfipt în gaura făcută în trunchiul 
unui arțar. Un jgheab pe care să se scurgă seva în găleata 
noastră. Siropul de arțar putea să transforme până şi 
pâinea noastră fadă într-o delicatesă. Tata avea un pumn de 
canele, cu care nu ştiu ce s-a întâmplat după moartea lui. 
Probabil că au rămas ascunse undeva, în pădure. Pentru a 
nu mai fi găsite niciodată. A 

— E o canea. Un soi de robinet. Îl înfigi într-un copac şi 
curge seva. Mă uit la trunchiurile fibroase, verzi, din jur. Ei, 
într-un anume soi de copac. 

— Sevă? întreabă Finnick. 

Nici ei, pe malul mării, n-au soiul potrivit de copac. 

— Ca să faci sirop, spune Peeta. Dar în copacii ăştia 
trebuie să fie altceva. 


Sărim imediat cu toţii în picioare. Setea noastră. Lipsa 
izvoarelor. Dinţii ascuţiţi ai şobolanului de copac şi botul lui 
ud. În interiorul acestor copaci nu se poate afla decât un 
singur lucru preţios. Finnick vrea să înfigă caneaua în 
scoarţa verde a unui copac masiv bătând-o cu o piatră, dar 
eu îl opresc. 

— Stai. S-ar putea s-o strici. Să facem mai întâi o gaură. 

Nu avem nimic bun pentru găurit, aşa că Mags ne oferă 
priboiul ei, şi Peeta îl înfige în scoarță, până la o adâncime 
de cinci centimetri. El şi Finnick fac cu schimbul, lărgind 
gaura cu priboiul şi cu cuțitul, până când încape caneaua. O 
înţepenim cu grijă şi ne retragem, aşteptând. 

La început nu se întâmplă nimic. Pe urmă o picătură de 
apă se rostogoleşte în josul buzei şi cade în palma lui Mags. 
Ea o linge şi întinde din nou mâna, pentru mai mult. 

Mişcând caneaua într-o parte şi-n alta şi potrivind-o, 
obţinem un şuvoi subţire de apă curgătoare. Ne punem pe 
rând gurile sub deschidere, udându-ne limbile pârjolite de 
sete. Mags aduce un coşuleţ, şi iarba e atât de strâns 
împletită încât ţine apa. Îl umplem şi îl trecem din mână în 
mână, sorbind înghiţituri lacome şi, mai târziu, ne permitem 
luxul de a ne spăla feţele, împroşcându-le cu apă. E caldă, 
ca orice altceva de aici, dar nu e momentul să facem 
mofturi. 

Fără setea care ne distrage atenţia, ne dăm cu toţii 
seama cât de istoviţi suntem şi facem pregătirile pentru 
noapte. Anul trecut încercam întotdeauna să am 
echipamentul la-ndemână pentru cazul că ar fi trebuit să 
bat în retragere în grabă, în toiul nopţii. Anul ăsta n-am de 
pregătit nici un rucsac. N-am decât armele, pe care oricum 
n-o să le las din mână. Pe urmă îmi aduc aminte de canea şi 
o smulg din trunchi. Curăţ un lujer de frunze, îl trec prin 
centrul găurit şi îmi leg bine caneaua de centură. 

Finnick se oferă să stea primul de veghe, şi eu îl las, 
ştiind că asta trebuie s-o facă unul dintre noi doi până când 
se odihneşte Peeta. Şi mă întind alături de prietenul meu pe 
podeaua colibei, spunându-i lui Finnick să mă trezească 


oricând se va simţi obosit. Însă sar din somn câteva ore mai 
târziu, speriată de ceva care seamănă cu bătăile unui 
clopot. Bang! Bang! Sunetul nu e identic cu al celui tras de 
Anul Nou în clădirea Justiţiei, dar seamănă destul de mult 
ca să-l pot recunoaşte. Peeta şi Mags dorm - în ciuda 
zgomotului -, dar Finnick priveşte părând deosebit de 
atent, aşa cum sunt şi eu. Clopotul se opreşte. 

— Am numărat douăsprezece bătăi, spune el. Dau din 
cap. Douăsprezece. Ce semnificaţie ar putea avea? Câte 
una pentru fiecare district? Poate. Dar de ce? 

— Ar putea însemna orice, nu crezi? 

— N-am nici o idee, îmi răspunde el. Aşteptăm să urmeze 
nişte instrucţiuni, poate un mesaj de la Claudius 
Templesmith. O invitaţie la un festin. Singurul lucru demn 
de remarcat se iveşte în depărtare: o descărcare electrică 
orbitoare loveşte un copac înalt, apoi începe furtuna cu 
fulgere. Presupun că e un anunţ al ploii, al unei surse de 
apă pentru cei care nu au mentori atât de inteligenţi ca 
Haymitch. 

— Du-te la culcare, Finnick. Oricum e rândul meu să stau 
de pază, îi spun. 

El ezită, dar nimeni nu poate rămâne treaz la nesfârşit. 
Se instalează în gura colibei, cu o mână încleştată pe un 
trident, şi cade într-un somn agitat. 

Stau cu o săgeată în arc, supraveghind jungla de un 
verde difuz, fantomatic, în lumina Lunii. Fulgerele încetează 
după vreo oră. Insă aud ploaia venind, răpăind pe frunze la 
câteva sute de metri distanţă. Aştept să ajungă la noi, însă 
asta nu se întâmplă. 

Tresar la auzul unei lovituri de tun, care nu este sesizată 
şi de aliaţii mei adormiţi. N-are rost să-i trezesc pentru 
asta. Un alt învingător mort. Nu-mi îngădui nici măcar să 
mă-ntreb cine-o fi fost. 

Ploaia derutantă se opreşte brusc, aşa cum s-a întâmplat 
cu furtuna din arena de anul trecut. 

Câteva clipe mai târziu, văd ceața alunecând încet din 
direcţia ploii torențiale. Nu e decât o reacţie. Ploaie rece pe 


pământul aburit, îmi spun. Pâcla continuă să se apropie cu 
viteză constantă. 

Işi trimite lujerii înainte, curbându-şi-i apoi ca pe nişte 
degete, ca şi cum ar trage totul dedesubt. O privesc şi simt 
cum începe să mi se zbârlească părul de pe ceafă. Ceva nu 
e în regulă cu ceața asta. Înaintează prea uniform ca să fie 
naturală. Şi dacă nu e naturală... 

Un miros îngreţoşător de dulce prinde să-mi invadeze 
nările şi îmi întind mâna către ceilalţi, strigându-le să se 
trezească. 

În cele câteva secunde necesare ca să-i trezesc, încep să 
mă umplu de băşici. 


Capitolul 21 


ÎMPUNSĂTURI MINUSCULE, arzătoare. Oriunde îmi 
atinge o picătură de ceaţă pielea. 

— Fugiţi! le strig celorlalţi. Fugiţi! Finnick se trezeşte 
instantaneu, ridicându-se să-şi înfrunte duşmanul. Pe urmă 
vede zidul de ceaţă, îşi aruncă în spate o Mags încă 
adormită şi o rupe la fugă. Peeta e în picioare, dar nu tot 
atât de alert. Il înşfac de braţ şi încep să-l împing prin 
junglă, pe urmele lui Finnick. 

— Ce e? Ce e? întreabă el, năucit. 

— Un soi de ceaţă. Gaz otrăvit. Grăbeşte-te, Peeta! îl 
îndemn. 

Pot spune că, oricât de mult ar fi negat-o în timpul zilei, 
efectele loviturii date de câmpul de forţă sunt semnificative. 
Se mişcă încet, mult mai încet decât de obicei, iar încâlceala 
de lujeri şi de tufişuri, care pe mine mă dezechilibrează 
numai din când în când, pe el îl împiedică la fiecare pas. 

Mă uit în urmă, la zidul de ceaţă care se întinde în linie 
dreaptă şi în ambele direcţii, cât văd cu ochii. Mă străbate 
un impuls cumplit de a scăpa cu fuga, de a-l abandona pe 
Peeta şi de a mă salva pe mine însămi. Ar fi atât de simplu 
să fug din răsputeri, ba poate chiar să mă urc într-un copac 
de deasupra liniei de ceaţă, care pare să ajungă până la o 
înălţime de vreo doisprezece metri. Imi aduc aminte că asta 
am făcut la ultimele Jocuri, când au apărut mutanţii. Am 
fugit şi m-am gândit la Peeta abia după ce am ajuns la 
Cornul Abundenţei. Însă de data asta îmi pun stavilă 
spaimei, o împing ca să nu iasă la suprafaţă şi rămân alături 
de el. Mă gândesc la ochii lipiţi de ecranele televizoarelor în 
districte, ca să vadă dacă o rup la fugă, aşa cum doreşte 
Capitoliul, sau rămân pe poziţie. 

Imi încleştez cu putere degetele de ale lui. 

— Uită-te le picioarele mele, îi spun. Încearcă să calci 
exact acolo unde calc eu. 


Asta ajută. Se pare că ne mişcăm ceva mai repede, dar 
nu destul de repede ca să ne permitem să facem vreun 
popas, iar ceața continuă să clipocească în urma noastră. 
Picăturile ţâşnesc nestânjenite din masa de vapori. Ard, dar 
nu aşa cum arde focul. Dau într-o mai mică măsură senzaţia 
de căldură şi provoacă o durere intensă când chimicalele ne 
descoperă carnea, se lipesc de ea şi sfredelesc prin 
straturile epidermei. Salopetele nu sunt de nici un folos. 
Judecând după protecţia pe care o oferă, e ca şi cum am fi 
îmbrăcaţi în hârtie de şerveţele. 

Finnick, care a alergat iniţial în salturi, se opreşte când 
îşi dă seama că avem probleme. Dar nu e vorba despre ceva 
cu care să te lupţi, nu poţi decât să fugi. Ne strigă cuvinte 
de încurajare, încercând să ne grăbească înaintarea, şi 
sunetul vocii lui ne călăuzeşte, cu toate că nu ne poate fi de 
cine ştie ce ajutor. 

Piciorul artificial al lui Peeta se prinde într-o 
încrengătură de plante târâtoare, şi el cade, răsfirându-se 
cu faţa în jos înainte de a apuca să-l prind. Când îl ajut să se 
ridice, devin conştientă de ceva mai înspăimântător decât 
băşicile şi care ne poate slăbi mai mult decât arsurile. 
Partea stângă a feţei lui e căzută, de parcă i-ar fi pierit toţi 
muşchii. Pleoapa îi atârnă, aproape acoperindu-i ochiul. 
Gura i se strâmbă sub un unghi ciudat, către pământ. 

— Peeta..., dau să spun. 

Şi chiar atunci simt spasmele urcându-mi în susul 
braţului. 

Indiferent care ar fi substanţa chimică împletită cu ceața, 
face mai mult decât să ardă - are drept ţintă nervii noştri. 
În mine izbucneşte o spaimă cu totul nouă şi îl smucesc pe 
Peeta, trăgându-l mai departe, dar asta nu-l face decât să se 
împleticească din nou. Când reuşesc să-l ridic în picioare, 
amândouă braţele mi se contorsionează incontrolabil. Ceaţa 
s-a apropiat de noi, la mai puţin de un metru distanţă. Ceva 
nu e în ordine cu picioarele lui Peeta; se străduieşte să 
meargă, dar le mişcă spasmodic, ca o marionetă. 


Simt că înaintează clătinându-se şi îmi dau seama că 
Finnick s-a întors să ne ajute şi îl târăşte pe Peeta după el. 
Imi strecor umărul, care pare să se mai afle încă sub 
controlul meu, sub braţul lui Peeta şi fac tot ce pot ca să ţin 
pasul cu Finnick, în ritmul lui rapid. Am pus vreo zece metri 
între noi şi ceaţă când el se opreşte. 

— Nu ajută la nimic. Va trebui să-l car. Poţi s-o iei tu pe 
Mags? mă întreabă. 

— Da, răspund, hotărâtă, deşi am o strângere de inimă. 

E adevărat că Mags nu poate cântări mai mult de treizeci 
şi cinci de kilograme, dar nici eu nu sunt prea voinică. Sunt 
totuşi sigură că am cărat greutăţi mai mari. Măcar dacă 
braţele mele ar înceta să mai zvâcnească în toate părţile. 
Mă las pe vine, şi ea mi se aşază pe un umăr, aşa cume 
transportată de Finnick. Imi îndrept încet picioarele şi, cu 
genunchii ţepeni, reuşesc s-o susţin. Finnick şi l-a aşezat pe 
Peeta de-a latul spatelui şi acum ne continuăm înaintarea, el 
deschizând drumul, iar eu urmându-l pe poteca pe care o 
croieşte rupând lujerii. 

Ceaţa vine după noi, tăcută, neobosită şi plată, cu 
excepţia tentaculelor agăţătoare. Deşi instinctul îmi spune 
să alerg îndepărtându-mă direct de ea, observ că Finnick 
coboară dealul în diagonală, încearcă să păstreze distanţa 
faţă de gaz, conducându-ne în acelaşi timp către apa din 
jurul Cornului Abundenţei. Da, apă, îmi spun, în timp ce 
picăturile acide îmi sapă tot mai adânc în carne. Acum mă 
simt recunoscătoare că nu l-am ucis pe Finnick, fiindcă 
altminteri cum l-aş fi scos pe Peeta viu de aici? Sunt atât de 
recunoscătoare că am pe cineva de partea mea, chiar dacă 
e numai temporar. 

Nu e vina lui Mags când încep să cad. Ea face tot ce 
poate ca să fie un pasager uşor, dar greutatea e pur şi 
simplu prea mare pentru mine. Mai ales acum, când 
piciorul drept pare să-mi înţepenească. În primele două daţi 
când mă prăbuşesc la pământ, reuşesc să mă ridic iarăşi, 
dar a treia oară nu-mi pot convinge piciorul să coopereze. 
Cedează când mă străduiesc să mă salt, şi Mags se 


rostogoleşte în faţa mea. Îmi agit braţele, încercând să mă 
folosesc de liane şi de trunchiuri ca să mă pot redresa. 

Finnick e din nou alături de mine, cu Peeta atârnat de el. 

— Nu merge, îi spun. Nu poţi să-i cari pe amândoi? Ia-o 
înainte, vă ajung din urmă. 

E o propunere îndoielnică, dar o rostesc cu toată 
siguranţa de care mă simt în stare. ă 

Văd ochii lui Finnick, verzi în lumina Lunii. li văd tot atât 
de limpede ca în timpul zilei. Sunt aproape ca ai unei pisici, 
bizar de reflectorizanţi. Poate fiindcă strălucesc de lacrimi. 

— Nu, răspunde el. Nu-i pot duce pe amândoi. Mâinile 
nu-mi sunt bune de nimic. 

E adevărat. Braţele îi zvâcnesc incontrolabil de o parte şi 
de alta a trupului. Are mâinile goale. Din cele trei tridente 
nu i-a mai rămas decât unul, şi pe acela îl ţine Peeta. 

— Imi pare rău, Mags. Nu sunt în stare. 

Pe urmă totul se petrece atât de repede şi e atât de lipsit 
de sens încât nu pot schiţa nici măcar un gest de 
împotrivire. Mags se saltă în sus, depune o sărutare pe 
buzele lui Finnick, apoi pleacă şontâcăind şi intră direct în 
ceaţă. Trupul îi cade imediat sub stăpânirea unor spasme 
violente şi se prăbuşeşte la pământ, într-un dans oribil. 

Vreau să ţip, dar îmi simt gâtlejul în flăcări. Fac un pas 
inutil către ea, şi atunci aud lovitura de tun, ştiu că nu-i mai 
bate inima, că e moartă. 

— Finnick? 

Il strig cu glas răguşit, dar el s-a întors deja cu spatele, 
retrăgându-se din nou din faţa ceţii. Mă împleticesc în 
spatele lui, cu piciorul neputincios târâş după mine, neştiind 
ce altceva aş putea face. 

Timpul şi spaţiul îşi pierd înţelesul, şi ceața pare să-mi 
invadeze mintea, să-mi încâlcească gândurile, să rupă totul 
de realitate. O dorinţă animalică de viaţă mă împinge să 
înaintez poticnindu-mă pe urmele lui Finnick şi Peeta, 
continuând să mă mişc, deşi probabil sunt deja moartă. 
Părţi din mine sunt moarte sau evident muribunde. Şi Mags 


e moartă. Asta o ştiu sau poate îmi imaginez doar că o ştiu, 
fiindcă n-are absolut nici un sens. 

Lumina Luniistrălucind în bronzul părului lui Finnick, 
stropi de durere mistuitoare bombardându-mă, un picior 
transformat în lemn. Îl urmez pe Finnick până când cade 
lat, cu Peeta încă deasupra lui. Se pare că nu sunt în stare 
să-mi opresc înaintarea şi mă propulsez pur şi simplu 
înainte până când ajung deasupra trupurilor lor prăvălite 
cu feţele în jos, ca un simplu adaos la morman. Aşa vom 
muri cu toţii, aici şi acum, mă gândesc. Dar gândul e 
abstract şi mult mai puţin alarmant decât agonia prin care 
îmi trece trupul. [Îl aud pe Finnick gemând şi reuşesc să mă 
trag de deasupra celorlalţi. Acum pot vedea peretele de 
ceaţă, care a devenit de un alb perlat. Poate ochii îmi joacă 
feste sau e lumina de Lună, dar ceața pare să fie în plină 
transformare. Da, a devenit mai densă, ca şi cum ar fi 
presată de un panou de sticlă, fiind forţată să se 
condenseze. Imi încordez mai tare privirea şi văd că 
tentaculele nu mai ies în afara ei. De fapt, şi-a încetat cu 
desăvârşire înaintarea. Ca toate celelalte orori la care am 
fost martoră în arenă, a ajuns la capătul teritoriului său. Fie 
că e aşa, fie creatorii-de-joc au hotărât să nu ne ucidă încă. 

— S-a oprit, încerc să spun, dar dintre buzele mele 
umflate nu iese decât un orăcăit îngrozitor. S-a oprit, spun 
încă o dată şi, de data asta, cuvintele trebuie să fie mai 
clare, fiindcă atât Peeta, cât şi Finnick îşi întorc capetele 
către ceaţă. 

Aceasta începe să se ridice acum, de parcă văzduhul ar 
aspira-o treptat. O urmărim până când e absorbită cu 
desăvârşire, fără să mai rămână nici cea mai firavă şuviţă. 

Peeta se rostogoleşte de deasupra lui Finnick, care se 
întoarce pe spate. Zăcem icnind şi zvâcnind, cu minţile şi 
trupurile otrăvite de ceaţă. După câteva minute, Peeta 
arată în sus cu un gest vag. 

— Maimuţe. 

Imi ridic privirea şi remarc două făpturi despre care 
cred că sunt maimuțe. N-am văzut niciodată o maimuţă în 


carne şi oase - nu există nimic asemănător în pădurea de 
acasă. Dar am văzut probabil vreo fotografie sau a mai 
apărut vreuna la Jocuri, fiindcă atunci când zăresc 
creaturile în minte îmi vine acelaşi cuvânt. Cred că astea au 
blana portocalie, deşi e greu de spus, şi ating cam jumătate 
din înălţimea unui om adult. Le iau drept un semn bun. Cu 
siguranţă că nu s-ar foi prin preajmă dacă aerul ar fi letal. 
Pentru o vreme, oameni şi maimuțe, ne studiem în tăcere 
unii pe alţii. Pe urmă Peeta se zbate ca să se salte în 
genunchi şi se târăşte în josul pantei. Ne târâm cu toţii, 
fiindcă mersul ne pare acum o abilitate tot atât de 
extraordinară ca zborul; ne târâm până când lujerii se 
transformă într-o fâşie îngustă de nisip şi apa caldă din 
jurul Cornului Abundenţei ne clipoceşte peste feţe. Sar 
înapoi, de parcă aş fi atins o flacără. 

A pune sare pe rană. O expresie pe care o înțeleg cu 
adevărat pentru prima oară, întrucât sarea din apă îmi 
înteţeşte atât de tare durerea rănilor încât sunt gata să 
leşin. Dar mai e şi o altă senzaţie, de extragere. O 
experimentez afundându-mi încet mâna în apă. Chinuitor, 
da, dar din ce în ce mai puţin. Şi, prin stratul albastru de 
apă, văd o substanţă lăptoasă ieşindu-mi din pielea rănită. 
Pe măsură ce dispare albeaţa, dispare şi durerea. Imi 
desfac centura şi îmi scot salopeta, care nu e mult mai mult 
decât o zdreanţă ciuruită. Încălţămintea şi lenjeria de corp 
par inexplicabil de neafectate. Puțin câte puţin, afundând 
rând pe rând câte o mică porţiune a fiecărui braţ şi picior, 
las apa să-mi extragă otrava din răni. Peeta pare să facă 
acelaşi lucru. Dar Finnick a leşinat la prima atingere a apei 
şi zace în nisip, cu faţa în jos, fie nedorind, fie nefiind în 
stare să se curețe. 

In cele din urmă, după ce i-am supravieţuit părţii celei 
mai rele, deschizându-mi ochii sub valuri, trăgând apă în 
sinusuri şi suflând-o apoi afară, ba chiar făcând de mai 
multe ori gargară ca să-mi curăţ gâtlejul, mă simt destul de 
bine ca să-l pot ajuta pe Finnick. Am început să-mi simt într- 
o oarecare măsură piciorul, dar braţele încă îmi mai sunt 


străbătute de spasme. N-am cum să-l trag pe Finnick în 
mare şi, oricum, durerea l-ar ucide. Aşa că îmi umplu 
mâinile tremurătoare cu apă şi le golesc peste pumnii lui 
strânşi. De vreme ce nu e sub apă, otrava îi iese din răni aşa 
cum a intrat, în smocuri de ceaţă din calea cărora am mare 
grijă să mă feresc. Peeta îşi revine într-o destul de mare 
măsură ca să mă ajute. Iaie salopeta lui Finnick. Găseşte 
undeva două scoici care sunt mult mai de folos decât 
căuşele palmelor noastre. Udăm mai întâi braţele lui 
Finnick, concentrându-ne asupra lor, de vreme ce au fost 
atât de grav afectate, şi, cu toate că se revarsă o grămadă 
de substanţă albă, el nu-şi vine în fire. Zace pur şi simplu, 
cu ochii închişi, gemând din când în când. 

Mă uit în jur, din ce în ce mai conştientă de poziţia 
primejdioasă pe care o ocupăm. Da, e noapte, dar Luna dă 
mult prea multă lumină pentru a trece neobservaţi. Suntem 
norocoşi că nu ne-a atacat nimeni până acum. l-am putea 
vedea venind dinspre Cornul Abundenţei, dar, dacă ar 
năvăli cu toţii asupra noastră, cei patru profesionişti ne-ar 
copleşi. Dacă nu ne-au zărit de la bun început, gemetele lui 
Finnick ne vor da de gol în curând. 

— Trebuie să-l tragem mai mult în apă, şoptesc. 

Dar nu-l putem afunda cu capul înainte, nu atâta vreme 
cât e în starea asta. Peeta dă din cap, arătând către 
picioarele lui Finnick. |l luăm fiecare de câte unul, îl 
răsucim cu o sută optzeci de grade şi îl târâm în apa sărată. 
Rând pe rând, câţiva centimetri odată. Gleznele. Aşteptăm 
câteva minute. Până la jumătatea pulpei. Aşteptăm. 
Genunchii. Din carne îi ies norişori albi, învârtejindu-se, şi el 
geme. Continuăm să-i scoatem otrava, încetul cu încetul. 
Descopăr că mă simt cu atât mai bine cu cât stau mai mult 
în apă. Nu e vorba doar despre piele, ci încep să-mi 
controlez tot mai bine creierul şi muşchii. Văd că faţa lui 
Peeta se reface treptat, pleoapa i se ridică, grimasa care îi 
strâmba gura dispare. 

Finnick începe să-şi revină. 1 se deschid ochii, îşi 
concentrează privirea asupra noastră şi îmi dau seama că e 


conştient de ajutorul primit. Îi sprijin capul în poală şi îl las 
în apă vreo zece minute, scufundat cu totul de la gât în jos. 
Când îşi ridică braţele deasupra apei, eu şi Peeta schimbăm 
un zâmbet. 

— Nu ţi-a mai rămas decât capul, Finnick. E partea cea 
mai neplăcută, dar pe urmă o să te simţi mult mai bine, 
spune Peeta. 

II ajutăm să se salte în capul oaselor şi îl lăsăm să-şi 
încleşteze degetele de mâinile noastre în timp ce îşi curăţă 
ochii, nasul şi gura. Gătlejul îi e încă prea rănit ca să poată 
vorbi. 

— Încerc să dau cep unui copac, spun eu. Degetele îmi 
pipăie pe bâjbâite centura şi găsesc caneaua, încă agăţată 
de lujerul ei. 

— Lasă-mă să fac întâi gaura, zice Peeta. Rămâi cu el. Tu 
eşti vindecătoarea. 

Asta-i o glumă, mă gândesc. Dar n-o spun cu voce tare, 
fiindcă Finnick are deja destule pe cap. Ceaţa i-a făcut lui 
cel mai mult rău, dar nu-mi dau seama de ce. Poate fiindcă 
e mai masiv sau poate fiindcă s-a forţat cel mai mult. Şi pe 
urmă mai e şi Mags, bineînţeles. Tot nu înţeleg ce s-a 
întâmplat. Mai presus de toate, de ce a abandonat-o ca să-l 
care pe Peeta. Şi de ce ea nu numai că nu i-a pus la îndoială 
hotărârea, dar s-a mai şi grăbit să-şi găsească moartea fără 
nici o clipă de ezitare. Pentru că era atât de bătrână, şi 
zilele îi erau oricum numărate? S-au gândit că Finnick are 
mai multe şanse să învingă fiind aliat cu mine şi cu Peeta? 
Privirea lui buimacă îmi spune că nu e momentul potrivit să- 
ntreb. _ 

În schimb, încerc să mă adun. Imi recuperez broşa cu 
gaiţa-zeflemitoare, desprinzând-o de salopeta distrusă, şi 
mi-o prind de breteaua maieului. Centura plutitoare trebuie 
să fie rezistentă la acizi, fiindcă pare ca nouă. Ştiu să înot, 
aşa că nu mi-e cu adevărat necesară, dar Brutus mi-a oprit 
săgeata cu a lui, de aceea mi-o pun din nou, gândindu-mă 
că mi-ar putea oferi o oarecare protecţie, îmi despletesc 
părul şi îl pieptăn cu degetele, rărindu-l considerabil, 


fiindcă picăturile de ceaţă l-au atacat. Pe urmă împletesc 
din nou ce-a mai rămas. 

Peeta a găsit un copac bun la vreo zece metri distanţă de 
fâşia îngustă a plajei. Abia dacă-l putem vedea, dar 
loviturile cuţitului lui în trunchi se aud limpede precum 
cristalul. Mă întreb ce s-o fi întâmplat cu priboiul. Probabil 
că Mags l-a pierdut sau l-a luat cu ea în ceaţă. Oricum, a 
dispărut. 

Inaintez ceva mai mult în apa puţin adâncă, plutind când 
pe burtă, când pe spate. Dacă apa sărată ne-a lecuit pe 
mine şi pe Peeta, pe Finnick pare să-l transforme cu totul. 
Se mişcă la început încet, parcă punându-şi la încercare 
braţele şi picioarele, apoi începe treptat să înoate. Dar nu e 
ca atunci când înot eu, lovituri ritmice, mişcări egale. E ca şi 
cum aş privi un animal straniu al mării revenind la viaţă. Se 
scufundă şi se ridică la suprafaţă, împroşcând apa din gură, 
se rostogoleşte iarăşi şi iarăşi, cu o mişcare stranie, de 
tirbuşon, care mă ameţeşte numai când îl privesc. Apoi, 
după ce stă sub apă atât de mult încât sunt sigură că s-a 
înecat, capul i se saltă deasupra chiar lângă mine şi tresar. 

— Nu face asta, îi spun. 

— Ce? Să nu ies sau să nu mă scufund? întreabă el. 

— Amândouă. Niciuna. Oricare. Afundă-te în apă şi 
poartă-te cum se cuvine, răspund. Sau, dacă te simţi chiar 
aşa de bine, hai să-l ajutăm pe Peeta. 

In scurtul timp de care avem nevoie ca să traversăm 
plaja către marginea junglei, devin conştientă că s-a 
schimbat ceva. Puneţi-o pe seama anilor de vânătoare sau 
poate urechea mea reconstruită e mai bună decât s-a 
intenţionat. Dar simt masa de corpuri calde atârnate 
deasupra noastră. Nu e nevoie să sporovâiască sau să ţipe. 
Răsuflările unui grup atât de numeros sunt de ajuns. 

II ating pe Finnick pe braţ, şi ochii lui se înalţă, 
urmărindu-mi privirea. Nu ştiu cum s-au adunat făcând atât 
de puţin zgomot. Sau poate au făcut. Dar am fost absorbiți, 
cu toţii, de refacerea trupurilor noastre. În timpul acela s- 
au adunat. Nu cinci sau zece, ci zeci de maimuțe încovoiază 


crengile copacilor junglei. Perechea pe care am observat-o 
când am scăpat de ceaţă părea un comitet de întâmpinare. 
Mulțimea asta e amenințătoare. 

Imi pun două săgeți în arc, şi Finnick îşi schimbă poziţia 
tridentului. 

— Peeta, spun eu, cât mai calmă cu putinţă, avem nevoie 
de ajutorul tău. 

— OK, doar o clipă. Cred că tocmai am reuşit, răspunde 
el, încă preocupat de copac. Da, gata. Ai adus caneaua? 

— Da. Dar am găsit ceva şi ar fi bine să arunci şi tu o 
privire, continui eu cu voce bine cumpănită. Numai vino 
încoace în linişte, să nu-l sperii. 

Dintr-un anumit motiv, nu vreau să vadă maimuţele şi 
nici măcar să se uite în direcţia lor. Există creaturi pentru 
care simplul contact vizual e o agresiune. 

Peeta se întoarce spre noi, răsuflând din greu din cauza 
efortului depus în scobirea copacului. Tonul cererii mele e 
atât de ciudat încât l-a pus în alertă, sugerând o anomalie. 

— OK, răspunde, încercând să pară liniştit, începe să 
înainteze prin junglă şi, cu toate că ştiu că se străduieşte 
din răsputeri s-o facă în tăcere, ăsta n-a fost niciodată 
punctul lui forte, nici măcar atunci când avea două picioare 
sănătoase. Dar e în ordine, se deplasează, iar maimuţele 
nu-şi părăsesc poziţiile. De plajă nu-l mai despart nici măcar 
cinci metri în momentul când le simte. Privirea i se înalţă 
pentru o singură secundă, dar e ca şi cum ar fi detonat o 
bombă. Maimuţele explodează într-o masă urlătoare de 
blană portocalie şi se năpustesc către el. 

N-am mai văzut niciodată un animal care să se mişte atât 
de repede. Alunecă în josul lianelor de parcă ar fi unse. Sar 
dintr-un copac într-altul pe distanţe inimaginabile. Colţi 
dezgoliţi, blana zburlită în jurul gâtului, gheare ţâşnind ca 
nişte şişuri. Poate nu sunt obişnuită cu maimuţele, dar nici 
un animal din sălbăticie nu se comportă aşa. 

— Mutanţi! 

Scuip cuvântul în vreme ce mă arunc odată cu Finnick în 
frunziş. 


Ştiu că fiecare săgeată trebuie să conteze, şi aşa şi e. În 
lumina care dă fiori, dobor maimuţă după maimuţă, 
ţintindu-le ochii, inimile şi gâturile, astfel încât fiecare 
lovitură înseamnă moarte. Dar tot n-ar fi de-ajuns dacă 
Finnick nu le-ar străpunge ca pe nişte peşti, aruncându-le 
într-o parte, şi dacă Peeta nu le-ar hăcui cu cuțitul. Simt 
gheare în picior şi în şale, înainte să-l îndepărteze cineva pe 
atacator. Aerul se umple de plante strivite, de miros de 
sânge şi de duhoarea de mucegai a maimuţelor. Eu, Peeta şi 
Finnick stăm într-un triunghi, cu spatele unul la altul, 
despărțiți de câţiva metri. Mi se strânge inima când 
degetele mele scot ultima săgeată. Pe urmă îmi amintesc că 
şi Peeta are o tolbă. Şi el nu trage cu arcul, el ciopârţeşte cu 
cuțitul. Şi cuțitul meu e acum afară din teacă, dar 
maimuţele sunt mai rapide, sar încoace şi încolo atât de iute 
încât abia reuşesc să reacţionez. 

— Peeta! strig. Săgeţile tale! 

EI se întoarce să vadă ce am păţit şi tocmai îşi desprinde 
tolba când se întâmplă. O maimuţă sare din copac spre 
pieptul lui. Nu mai am nici o săgeată, n-am cum să trag. 
Aud izbitura tridentului lui Finnick într-o altă ţintă şi ştiu că 
arma lui nu e disponibilă. Mâna în care ţine Peeta cuțitul e 
ocupată în timp ce încearcă să-şi scoată tolba cu săgeți. Imi 
arunc cuțitul spre maimuța în mişcare, dar ea face o tumbă, 
evitând lama, şi îşi păstrează traiectoria. 

Dezarmată, fără apărare, fac singurul lucru care-mi 
trece prin cap. Alerg spre Peeta, ca să-l trântesc la pământ, 
să-i protejez trupul cu al meu, deşi ştiu că n-o s-o pot face la 
timp. 

Insă ea o face. Părând să se materializeze din senin. 
Acum nu e nicăieri şi în clipa următoare se clatină în faţa lui 
Peeta. Deja însângerată, cu gura deschisă într-un țipăt 
ascuţit, cu pupilele atât de dilatate încât ochii îi par două 
găuri negre. 

Morfinomana nebună din Districtul 6 îşi azvârle în lături 
braţele scheletice, vrând parcă să-mbrăţişeze maimuța care 
îi înfige colții în piept. 


Capitolul 22 


PEETA LASĂ TOLBA SĂ CADĂ şi îşi împlântă cuțitul în 
spinarea maimuţei, înjunghiind-o iarăşi şi iarăşi, până când 
îşi descleştează fălcile. Îl îndepărtează pe mutant cu o 
lovitură de picior, adunându-şi toate puterile pentru a-i 
înfrunta pe alţii. Eu am acum săgețile lui, un arc încărcat, 
iar Finnick e în spatele meu, răsuflând greu, dar neangajat 
în nici o luptă. 

— Atunci haideţi! Haideţi! strigă Peeta, sufocându-se de 
furie. 

Dar cu maimuţele s-a întâmplat ceva. Se retrag, se urcă 
în copaci, dispar în junglă, de parcă le-ar striga o voce pe 
care n-o putem auzi. Vocea unui creator-de-joc, spunându-le 
că e de-ajuns. 

— Ia-o, îi spun lui Peeta. Te acoperim. 

Peeta o ridică pe morfinomana cu gingăşie, purtând-o pe 
cei câţiva metri care ne despart de plajă, în timp ce eu şi 
Finnick ne ţinem armele pregătite. Dar, cu excepţia 
leşurilor portocalii culcate la pământ, maimuţele au plecat. 
Peeta întinde femeia pe nisip. Eu îi tai pieptul salopetei, 
scoțând la lumină patru găuri adânci. Sângele se prelinge 
încetişor din ele, făcându-le să pară mai puţin periculoase 
decât sunt. Adevăratul rău e în interior. După poziţia 
rănilor, sunt sigură că animalul i-a străpuns un organ vital, 
plămânul sau chiar inima. 

Zace pe nisip răsuflând ca un peşte pe uscat. Piele 
scofâlcită, de un verde bolnăvicios, coastele tot atât de 
proeminente ca ale unui copil mort de foame. Cu siguranţă 
că-şi putea permite să cumpere mâncare, dar presupun că 
îşi dădea toţi banii pe morfină, aşa cum îi dă Haymitch pe 
băutură. La ea, totul vorbeşte despre irosire - trupul ei, 
viaţa ei, ochii pierduţi în gol. O prind de mâna care 
zvâcneşte, nefiindu-mi limpede dacă i se mişcă din cauza 
otrăvii care îi afectează nevii, a şocului atacului sau 


renunţării la drogul care o susţinea. Nu e nimic de făcut. 
Nimic în afară de a-i sta alături când îşi dă sufletul. 

— O să supraveghez copacii, spune Finnick înainte de se 
îndepărta. 

Aş pleca şi eu, însă morfinomana îmi strânge mâna atât 
de tare încât ar trebui să-i descleştez degetele cu forţa şi nu 
sunt în stare de o asemenea cruzime. Mă gândesc la Rue, 
mă gândesc că poate ar trebui să-i cânt. Dar nu ştiu nici 
măcar cum o chemă şi, cu atât mai mult, n-am habar dacă îi 
plac cântecele. Nu ştiu decât că e pe moarte. 

Peeta se ghemuieşte lângă ea, de partea cealaltă, şi îi 
mângâie părul. Incepe să vorbească blând, aproape fără 
sens, dar cuvintele nu mi se adresează mie. 

— Cu paleta mea de culori de acasă, pot crea aproape 
orice nuanţă imaginabilă. Roz. Tot atât de palid ca pielea 
unui bebeluş sau tot atât de profund ca rubarba. Verdele 
ierbii de primăvară. Albastru sclipitor, ca gheaţa plutind pe 
apă. 

Morfinomana îl priveşte în ochi, agăţându-se de vorbele 
lui. 

— Odată mi-am petrecut trei zile amestecând culorile 
până am găsit nuanţa corectă a blănii albe în lumina 
soarelui. Ştii, mă tot gândeam că ar fi trebuit să bată în 
galben, dar era mai mult decât atât. Straturi de toate 
culorile. Unul câte unul, spune Peeta. 

Respirația morfinomanei e tot mai lentă, transformându- 
se în scurte încercări de a-şi trage răsuflarea. Mâna liberă e 
aşezată pe pieptul însângerat, schiţând micile mişcări 
rotitoare cu care îi plăcea atât de mult să picteze. 

— Încă n-am desluşit culorile unui curcubeu. Apare atât 
de brusc şi dispare atât de repede. Am destul timp să le 
prind. Doar un strop de albastru aici şi unul de violet 
dincolo. Pe urmă dispare iarăşi. Se pierde întorcându-se în 
văzduh, spune Peeta. _ 

Morfinomana pare vrăjită de cuvintele lui. In transă. 
Ridică o mână tremurătoare şi îi desenează pe obraz ceva 
care ar putea fi o floare. 


— Mulţumesc, şopteşte el. Arată minunat. Un zâmbet 
luminează pentru o clipă chipul femeii, care scoate un mic 
scâncet. Pe urmă mâna pătată de sânge îi recade pe piept, 
lasă să-i scape o ultimă răsuflare gâfâită, apoi răsună 
lovitura de tun. Strânsoarea din jurul mâinii mele slăbeşte. 

Peeta o duce în apă. Morfinomana pluteşte o vreme către 
Cornul Abundenţei, apoi apare aeronava, un cleşte cu patru 
gheare coboară, o cuprinde, o poartă direct către cerul 
nopţii, şi dusă e. 

Finnick ni se realătură, cu pumnul plin de săgeți de-ale 
mele încă ude de sângele maimuţelor. Le lasă să cadă pe 
nisip, alături de mine. 

— M-am gândit că s-ar putea să le vrei înapoi. 

— Mulţumesc, spun eu. 

Mă bălăcesc în apă, spălându-mi sângele închegat de pe 
arme şi de pe răni. Când mă întorc în junglă, căutând nişte 
muşchi cu care să le usuc, toate leşurile maimuţelor au 
dispărut. 

— Ce s-a-ntâmplat cu ele? întreb. 

— Nu ştiu exact. Lujerii şi-au schimbat poziţia şi am 
văzut că pur şi simplu nu mai erau acolo, răspunde Finnick. 

Ne holbăm către junglă, amorţiţi şi istoviţi. In acele 
momente de acalmie, observ că petele lăsate de picăturile 
de ceaţă pe pielea mea încep să prindă o crustă. Nu mă mai 
dor şi au început să mă mănânce. Foarte tare. Încerc să mă 
gândesc că e semn bun. Că se vindecă. Arunc o privire 
către Peeta şi Finnick şi văd că amândoi îşi scarpină feţele 
rănite. Da, noaptea asta a distrus până şi frumuseţea lui 
Finnick. 

— Nu vă scărpinaţi, le spun, dorind cu înfrigurare să mă 
scarpin eu însămi. Dar ştiu că ăsta e sfatul pe care ni l-ar da 
mama. N-o să reuşiţi decât să vă infectați. Credeţi că e 
sigur să mergem din nou după apă? 

Regăsim drumul către copacul găurit de Peeta. Eu şi 
Finnick stăm cu armele pregătite în timp ce el fixează 
caneaua, dar nu apare nici un pericol. Peeta găseşte o vână 
bună şi apa începe să ţâşnească. Ne potolim setea şi lăsăm 


apa caldă să ne curgă peste trupurile îndurerate. Umplem 
câteva cochilii cu apă potabilă şi ne reîntoarcem pe plajă. 

E încă noapte, deşi de răsărit nu ne mai pot despărţi 
prea multe ore. Dacă asta nu e cumva dorinţa creatorilor- 
de-joc. 

— Ce-ar fi să vă odihniţi amândoi? spun. Stau eu de 
veghe o vreme. 

— Nu, Katniss, mai bine eu, zice Finnick. 

li privesc ochii, faţa şi îmi dau seama că abia îşi reţine 
lacrimile. Mags. Puţinul pe care-l pot face e să-l las s-o 
jelească în intimitate. 

— Bine, Finnick, mulţumesc, răspund. 

Mă întind pe nisip, alături de Peeta, care adoarme 
imediat. Eu mă holbez în întuneric, gândindu-mă cât de 
multe se pot schimba într-o singură zi. leri dimineaţă, 
Finnick era pe lista celor pe care voiam să-i ucid, iar acum 
sunt dispusă să dorm avându-l drept paznic. L-a salvat pe 
Peeta şi a lăsat-o pe Mags să moară, iar eu nu ştiu de ce. 
Ştiu doar că n-o să pot echilibra niciodată balanţa datoriilor 
pe care le avem unul faţă de altul. Pe moment nu pot decât 
să dorm şi să-l las să plângă în pace. Ceea ce şi fac. 

Când mă trezesc, suntem pe la jumătatea dimineţii. 
Alături de mine, Peeta mai doarme încă. O rogojină din 
iarbă, suspendată de crengile de deasupra noastră, ne 
apără feţele de lumina soarelui. Mă ridic în şezut şi văd că 
mâinile lui Finnick n-au stat degeaba. Două boluri împletite 
sunt pline cu apă proaspătă. Al treilea găzduieşte o 
harababură de moluşte. 

Finnick stă pe nisip, deschizându-le cochiliile cu o piatră. 

— Sunt mai bune proaspete, spune, rupând o bucată de 
carne dintr-o scoică şi aruncându-şi-o în gură. 

Are ochii încă umflaţi, dar mă fac că nu văd. 

Stomacul începe să-mi chiorăie când simt mirosul 
mâncării şi întind mâna către o scoică. Vederea unghiilor 
mele acoperite cu o crustă purpurie mă opreşte. M-am 
scărpinat în somn până la sânge. 


— Ştii, dacă te scarpini n-o să reuşeşti decât să te 
infectezi, zice Finnick. 

— Aşa am auzit, spun eu. 

Intru în apa sărată şi mă spăl, încercând să mă hotărăsc 
ce detest mai mult: durerea sau mâncărimea. Sătulă până-n 
gât, mă întorc pe plajă cu paşi apăsaţi, îmi întorc faţa spre 
cer şi mă răstesc: 

— Hei, Haymitch, dacă nu eşti prea beat, ne-ar prinde 
bine un flecuşteţ pentru pielea noastră. 

Promptitudinea cu care apare paraşuta deasupra mea e 
aproape amuzantă. Întind mâna, şi tubul îmi aterizează 
direct în palmă. 

— Era şi timpul, spun, dar nu-mi pot păstra fruntea 
încruntată. 

Haymitch. Ce n-aş da ca să pot sta de vorbă cu el cinci 
minute. 

Mă trântesc pe nisip, alături de Finnick, şi deşurubez 
capacul tubului. Inăuntru e o unsoare groasă, de culoare 
întunecată, cu miros înţepător, un amestec de catran şi ace 
de pin. Strâmb din nas în timp ce frec în palmă un strop de 
alifie şi încep să-mi ung piciorul. Dintre buze îmi scapă un 
sunet de încântare când substanţa mă scapă de mâncărime. 
Şi îmi pătează pielea rugoasă cu un gri-verzui scârbos. 
Când încep să mă ocup de al doilea picior, îi arunc tubul lui 
Finnick, care mă priveşte cu îndoială. 

— Arăţi de parcă te-ai descompune, zice el. 

Dar bănuiesc că mâncărimea lui e foarte puternică, 
fiindcă după un minut începe să-şi trateze şi el pielea. 
Combinația dintre cruste şi unguent arată într-adevăr 
hidos. Nu pot să nu mă distrez pe seama nefericirii lui. 

— Bietul Finnick. E prima dată în viaţa ta când nu arăţi 
superb? 

— Probabil. Senzaţia e cu totul nouă. lu cum te-ai 
descurcat în toţi aceşti ani? întreabă el. 

— Evită pur şi simplu oglinzile. Pe urmă o să uiţi, îi 
răspund. 

— Nu şi dacă te văd pe tine, ripostează. 


Ne întindem alifia pe piele, chiar ungându-ne, pe rând, 
unul altuia spatele, în locurile unde nu ne-au protejat 
maieurile. 

— Mă duc să-l trezesc pe Peeta, spun eu. 

— Nu, stai, zice Finnick. Să-l trezim împreună. Ne 
aşezăm mutrele chiar în faţa lui. 

Ei bine, viaţa îmi oferă atât de puţine ocazii în care să mă 
distrez, aşa că sunt de acord. Ne aşezăm de o parte şi de 
alta a lui Peeta, ne aplecăm până când feţele ne ajung la 
câţiva centimetri de nasul lui, apoi îl scuturăm. 

— Peeta. Peeta, trezeşte-te, spun eu, cu voce dulce, 
monotonă. 

Pleoapele i se deschid, apoi sare în sus de parcă l-am fi 
înjunghiat. 

— Aa! 

Eu şi Finnick cădem pe spate în nisip, râzând în hohote. 
De fiecare dată când încercăm să ne oprim, îl privim pe 
Peeta încercând să-şi păstreze expresia dispreţuitoare şi ne 
pufneşte din nou râsul. Când reuşim să ne venim în fire, mă 
gândesc că poate Finnick Odair e un tip de treabă. Cel 
puţin nu atât de vanitos şi de înfumurat cum l-am crezut. De 
fapt, nu e nicidecum chiar atât de rău. Şi, tocmai când am 
ajuns la concluzia asta, alături de noi aterizează o paraşută 
cu o franzelă. Imi amintesc că, anul trecut, darurile lui 
Haymitch îmi transmiteau adesea mesaje şi iau şi acum 
aminte. Fiţi prieteni cu Finnick. O să primiţi mâncare. 

Finnick răsuceşte pâinea în mâini, studiindu-i coaja. 
Puțin cam prea posesiv. Nu e necesar. Are aceea tentă 
verde dată de alge care nu-i lipseşte niciodată pâinii din 
Districtul 4. Ştim cu toţii că e a lui. Poate tocmai şi-a dat 
seama cât de prețioasă e şi că e posibil să nu mai vadă 
niciodată alta. Poate coaja e asociată cu vreo amintire 
despre Mags. Dar nu spune decât: 

— O să meargă foarte bine cu scoicile. 

În timp ce eu îl ajut pe Peeta să-şi ungă pielea, Finnick 
desprinde cu dexteritate carnea de pe cochilii. Ne strângem 


roată şi mâncăm carnea delicios de dulce cu pâinea sărată 
din Districtul 4. 

Arăâtăm oribil cu toţii - alifia pare să aibă ca efect 
exfolierea crustelor -, dar mă bucur că avem medicamentul. 
Nu doar fiindcă ne potoleşte mâncărimile, ci şi pentru că 
acţionează ca un mijloc de protecţie împotriva arzătorului 
soare alb de pe cerul roz. După poziţia lui, apreciez că 
trebuie să fie aproape ora zece, că ne aflăm în arenă cam 
de o zi. Unsprezece dintre noi au murit. lreisprezece au 
rămas în viaţă. Zece sunt ascunşi undeva, în junglă. Trei sau 
patru sunt profesionişti. Nu s-ar putea spune că am chef să 
fac vreo încercare de a-mi aminti cine sunt ceilalţi. 

Pentru mine, jungla s-a transformat cu repeziciune dintr- 
un adăpost într-o cursă sinistră. Ştiu că, la un moment dat, 
vom fi siliţi să reintrăm în adâncurile ei, fie ca să vânăm, fie 
ca să fim vânaţi, dar în clipa asta n-am de gând să mă 
dezlipesc de mica noastră plajă. Şi nu-i aud nici pe Peeta, 
nici pe Finnick sugerând altceva. Pentru o vreme, jungla 
pare aproape nemişcată, zumzăind şi licărind, dar 
neexpunându-şi pericolele. ă 

Pe urmă se aude un țipăt îndepărtat. În partea opusă 
nouă, un sector din junglă pare să vibreze. Un val enorm se 
înalţă pe creasta dealului, acoperind copacii şi mugind în 
josul pantei. Loveşte apa deja existentă cu o asemenea forţă 
încât, deşi ne aflăm la cea mai mare depărtare posibilă, 
spuma mării ne înconjoară, ajungându-ne până la genunchi, 
şi puţinele noastre lucruri încep să plutească. Străduindu- 
ne toţi trei, reuşim să recuperăm totul înainte de a fi luat de 
apă, excepţie făcând doar salopetele noastre ciuruite de 
chimicale, care sunt atât de zdrenţuite încât nimeni nu se 
sinchiseşte de pierderea lor. 

Se aude o lovitură de tun. Vedem aeronava făcându-şi 
apariţia deasupra zonei din care a pornit valul şi începând 
să extragă un cadavru dintre copaci. Doisprezece, îmi spun. 

Cercul de apă se linişteşte încet după absorbirea valului 
uriaş. Ne rearanjăm lucrurile pe nisipul umed şi suntem pe 


punctul de a ne aşeza când îi zăresc. Trei siluete, la vreo 
două spiţe distanţă de noi, împleticindu-se pe plajă. 

— Trei, spun, cu voce joasă, dând din cap în direcţia nou- 
veniţilor. 

Peeta şi Finnick îmi urmăresc privirea. Ca şi cum ne-am 
fi înţeles dinainte, ne facem cu toţii nevăzuţi printre 
umbrele junglei. 

Trioul e într-o formă foarte proastă - se poate observa 
imediat. Primul e, practic, târât de cel de-al doilea, iar al 
treilea şerpuieşte pe bucle rotunjite, de parcă n-ar mai avea 
mintea întreagă. Au o culoare compactă, roşie-cărămizie, ca 
şi cum ar fi fost înmuiaţi în vopsea şi lăsaţi să se usuce. 

— Cine sunt? întreabă Peeta. Sau ce? Mutanţi? 

Scot o săgeată, pregătindu-mă de atac. Dar nu se 
întâmplă nimic în afara faptului că acela care era târât se 
prăbuşeşte pe plajă. Cel care îl târa bate frustrat cu piciorul 
în pământ şi, într-un aparent acces de furie, se întoarce şi îl 
îmbrânceşte pe cel ţicnit, care merge în cercuri. 

Finnick se luminează la faţă. 

— Johanna! strigă el, şi o ia la fugă spre creaturile roşii. 

— Finnick! îi răspunde vocea Johannei. Schimb o privire 
cu Peeta. 

— Şi acum? îl întreb. 

— Adevărul e că nu-l putem abandona pe Finnick, zice el. 

— Cred că nu. Atunci haide, spun, nervoasă, pentru că, şi 
dacă aş fi avut o listă cu aliaţi, Johanna Mason nu s-ar fi 
numărat cu siguranţă printre ei. 

O pornim amândoi în josul plajei, către locul unde 
Finnick tocmai se întâlneşte cu Johanna. Când ajungem mai 
aproape, îi recunosc pe însoțitorii ei şi deruta mă ia în 
stăpânire. Cel căzut la pământ, întins pe spate, e Beetee, iar 
Wiress, care şi-a regăsit echilibrul, continuă să meargă pe 
buclele de sârmă. 

— I-a adus pe Wiress şi Beetee. 

— Ţăcăneală şi Scurtcircuit? face Peeta, tot atât de 
nedumerit. Trebuie să aflăm cum s-a-ntâmplat asta. 


Când ajungem lângă ei, Johanna arată către junglă şi 
vorbeşte foarte repede, adresându-i-se lui Finnick. 

— Am crezut că era ploaie, ştii, din cauza fulgerului, şi 
eram atât de însetaţi cu toţii. Dar când a-nceput să cadă s-a 
dovedit că era sânge. Sânge gros, fierbinte. Nu vedeai 
nimic şi nu puteai să vorbeşti fără să-nghiţi o gură. Ne 
împleticeam de colo-colo, încercând pur şi simplu să ieşim 
din asta. Atunci a nimerit Blight în câmpul de forţă. 

— Imi pare rău, Johanna, spune Finnick. 

Am nevoie de o clipă ca să mă lămuresc cine era Blight. 
Cred că e vorba despre perechea Johannei, bărbatul din 
Districtul 7, dar abia dacă-mi amintesc să-l fi văzut. Dacă 
mă gândesc bine, cred că nici măcar n-a apărut la 
antrenamente. 

— Da, bine, n-a însemnat cine ştie ce, dar era de acasă, 
răspunde ea. Şi m-a lăsat singură cu ăştia doi. Il 
înghionteşte pe Beetee, care abia dacă mai e conştient, cu 
vârful pantofului. El s-a ales cu un cuţit în spate la Cornul 
Abundenţei. lar ea... 

Ne uităm cu toţii la Wiress, care dă roată în jurul nostru, 
acoperită de sânge închegat şi murmurând: 

— Tic-tac. Tic-tac. 

— Da, ştim. Tic-tac. Ţăcăneală e în stare de şoc, spune 
Johanna. 

Asta pare s-o atragă pe Wiress, făcând-o să se apropie şi 
să dea peste Johanna, care o trânteşte cu brutalitate pe 
plajă. 

— Stai jos acolo şi potoleşte-te, se poate? 

— Las-o-n pace! mă răstesc. 

Johanna îşi îngustează ochii căprui şi mă priveşte cu ură. 

— S-o las în pace? şuieră ea. 

Face un pas către mine, înainte de a apuca să reacţionez, 
şi mă plesneşte atât de tare încât văd stele verzi. 

— Cine crezi că i-a scos din jungla aia mustind de sânge 
pentru tine? Şi tu... 

Finnick îşi azvârle pe umăr trupul ei care se zvârcoleşte, 
o duce în apă şi o afundă de mai multe ori în vreme ce ea 


strigă o grămadă de lucruri de-a dreptul insultătoare la 
adresa mea. Dar nu trag nici o săgeată. Fiindcă e cu Finnick 
şi fiindcă a spus că i-a adus pe cei doi pentru mine. 

— Ce-a vrut să zică? Cum adică i-a adus pentru mine? îl 
întreb pe Peeta. 

— Tu ştii. Tu i-ai vrut la început, îmi reaminteşte el. 

— Da, i-am vrut. La început. 

Dar asta nu oferă nici un răspuns. Mă uit la trupul inert 
al lui Beetee. 

— Dar n-o să-i am prea mult dacă stăm cu mâinile în sân. 

Peeta îl saltă pe Beetee în braţe, eu o iau pe Wiress de 
mână şi ne întoarcem la mica noastră tabără de pe plajă. O 
aşez pe Wiress în apa puţin adâncă, sperând c-o să se poată 
spăla un pic, dar ea se mulţumeşte să-şi încleşteze mâinile 
şi să murmure din când în când „tic-tac”. Desfac centura lui 
Beetee şi descopăr un cilindru greu de metal, legat într-o 
parte cu o frânghie împletită din viţe. N-aş putea spune ce 
e, dar, dacă el a crezut că merită să-l păstreze, n-o să fiu eu 
cea care îl pierde. Îl înfig în nisip. Sângele i-a lipit hainele 
de trup, aşa că Peeta îl ţine în apă, în timp ce eui le 
desprind. E nevoie de ceva timp ca să-i scot salopeta şi ne 
dăm seama că şi lenjeria lui e tot atât de plină de sânge. N- 
avem de ales, trebuie să-l dezbrăcăm în pielea goală ca să-l 
curăţăm şi trebuie să spun că asta nu mă impresionează în 
nici un fel. Pe masa noastră din bucătărie au fost atât de 
mulţi bărbaţi goi anul ăsta. După o vreme ajungi la un soi 
de obişnuinţă. 

Punem jos rogojina lui Finnick şi îl întindem pe Beetee pe 
burtă, ca să-i pot examina spatele. Are o tăietură de vreo 
cincisprezece centimetri care i se întinde de la omoplat 
până sub coaste. Din fericire, nu e prea adâncă. A pierdut 
totuşi mult sânge - se vede după paloarea pielii - şi 
continuă să i se scurgă încet din rană. 

Mă aşez pe călcâie, încercând să mă gândesc la o soluţie. 
Cu ce trebuie să lucrez? Cu apă de mare? Mă simt ca 
mama, când prima ei metodă de tratament era întotdeauna 
zăpada. Cuprind jungla cu privirea. Pariez că acolo e o 


întreagă farmacie, dacă ştii cum s-o foloseşti. Dar astea nu 
sunt plantele mele. Pe urmă îmi aduc aminte de mușchiul pe 
care mi l-a dat Mags să-mi suflu nasul. 

— Mă întorc imediat, îi spun lui Peeta. 

Din fericire, muşchiul ăsta pare să fie ceva foarte 
obişnuit în junglă. Rup un braţ de pe copacii din apropiere 
şi îl aduc pe plajă. Fac un tampon gros, îl aşez peste 
tăietura lui Beetee şi îl fixez legându-l cu lujeri. li dăm nişte 
apă, apoi îl tragem la umbră, la marginea pădurii. 

— Cred că asta-i tot ce putem face, spun. 

— E bine. Te pricepi la treaba asta, cu leacurile, zice el. O 
ai în sânge. 

— Nu, răspund, clătinând din cap. Eu m-am ales cu 
sângele tatei. Sânge care curge mai iute în timpul unei 
vânători, nu al unei epidemii. Mă duc să văd ce e cu Wiress. 

lau o mână de muşchi ca să-l folosesc drept cârpă şi mă 
duc lângă ea, în apa de la mal. Nu se opune când îi scot 
hainele şi îi frec sângele de pe piele. Dar are ochii dilataţi 
de spaimă şi nu-mi răspunde când îi vorbesc decât ca să 
repete „tic-tac” pe un ton din ce în ce mai presant. Se pare 
că încearcă să-mi spună ceva, dar, fără nici un Beetee care 
să-mi explice gândurile ei, sunt în încurcătură. 

— Da, tic-tac, tic-tac, spun. î 

Asta pare s-o liniştească puţin. li spăl salopeta până când 
nu se mai zăreşte nici o pată de sânge şi o ajut să se 
îmbrace din nou. Nu e făcută praf, ca ale noastre. Centura îi 
e în stare foarte bună, aşa că i-o pun. Pe urmă îi ţintuiesc 
lenjeria de corp cu nişte pietre, alături de a lui Beetee, şi le 
las să se usuce. 

Când termin de spălat salopeta lui Beetee, ni s-au 
alăturat deja o Johanna strălucitor de curată şi un Finnick 
jupuit de cruste. Pentru o vreme, Johanna bea apă cu 
lăcomie şi se îndoapă cu scoici, în timp ce eu încerc s-o 
conving pe Wiress să mănânce câte ceva. Finnick 
povesteşte despre ceaţă şi despre maimuțe cu voce 
detaşată, aproape lipsită de orice emoție, omiţând cel mai 
important amănunt al istorisirii. 


Toată lumea se oferă să stea de pază în vreme ce se 
odihnesc ceilalţi, dar, în final, eu şi Johanna rămânem treze. 
Eu pentru că mă simt într-adevăr odihnită, ea pentru că 
refuză pur şi simplu să se întindă. Stăm amândouă în tăcere 
pe plajă până adorm ceilalţi. 

Johanna trage cu ochiul la Finnick, ca să se asigure, apoi 
se întoarce spre mine. 

— Cum aţi pierdut-o pe Mags? 

— În ceaţă. Finnick îl ducea pe Peeta. Eu am dus-o pe 
Mags o vreme. Pe urmă n-am mai reuşit s-o ridic. Finnick a 
spus că nu-i putea lua pe amândoi. Ea l-a sărutat şi s-a dus 
drept în otrava aia, povestesc eu. 

— I-a fost mentor lui Finnick, ştii, zice Johanna, pe un ton 
acuzator. 

— Nu, nu ştiam. 

— Îi era pe jumătate ca o rudă, adaugă ea, câteva clipe 
mai târziu, dar vorbele ascund mai puţin venin. 

Privim cum apa ne înmoaie lenjeria de corp. 

— Şi ce căutai împreună cu '[ăcăneală şi Scurtcircuit? o 
întreb. 

— "Ţi-am spus: i-am adus pentru tine. Haymitch a zis că, 
dacă e să ne aliem, trebuie să ţi-i aduc, răspunde Johanna. 
Asta i-ai cerut, nu? 

Nu, mă gândesc. Dar dau din cap, încuviinţând. 

— Mulţumesc. Apreciez asta. 

— Sper. 

Imi aruncă o privire aspră, dezgustată, de parcă aş fi cea 
mai mare povară din viaţa ei. Mă întreb dacă aşa e când aio 
soră mai mare, care te urăşte cu pasiune. 

— 'Tic-tac, aud în spatele meu. 

Mă întorc şi văd că Wiress s-a târât până la noi. Priveşte 
fix către junglă. 

— Oh, grozav, a apărut iar. OK, mă duc să mă culc. Tu şi 
Ţăcăneală puteţi sta de veghe împreună, spune Johanna. 

Pleacă şi se aruncă pe nisip, alături de Finnick. 

— Tic-tac, şopteşte Wiress. 


O aduc în faţa mea şi o fac să se-ntindă, mângâindu-i 
braţul ca s-o liniştesc. Adoarme, agitându-se şi suspinându- 
şi din când în când cele două vorbe. 

— Tic-tac. 

— 'Tic-tac, încuviinţez eu, cu blândeţe. E ora de culcare. 
Tic-tac. Dormi. 

Soarele se înalţă pe cer până ce ajunge chiar deasupra 
noastră. Trebuie să fie la amiază, mă gândesc, absentă. Nu 
fiindcă ar avea vreo importanţă. De partea cealaltă a apei, 
către dreapta, văd o scânteiere imensă când trăsnetul 
loveşte copacul şi începe din nou furtuna electrică. Exact în 
aceeaşi zonă ca azi-noapte. Cineva trebuie să fi ajuns în 
zona ei, declanşând atacul. Stau o vreme privind fulgerele 
şi liniştind-o pe Wiress, legănată de clipocitul apei într-un 
soi de lume a împăcării. Mă gândesc la noaptea trecută, la 
fulgerele care au început imediat după bătăile de clopot. 
Douăsprezece sunete prelungi. 

— 'Tic-tac, spune Wiress, redevenind conştientă pentru o 
clipă şi afundându-se apoi la loc, în somn. 

Douăsprezece bătăi de clopot noaptea trecută. Ca şi cum 
ar fi fost miezul nopţii. Pe urmă fulgerul. Acum soarele 
deasupra capului. Ca şi cum ar fi amiaza. Şi fulgerul. 

Mă ridic încet şi cuprind arena cu privirea. Fulgerele 
acolo. Ploaia de sânge a căzut în următoarea felie 
triunghiulară, unde au fost surprinşi Johanna, Wiress şi 
Beetee. Probabil că noi ne-am aflat în următoarea secţiune, 
exact alături, când a apărut ceața. Şi, imediat ce a fost 
absorbită, şi-au făcut apariţia maimuţele în secţiunea a 
patra. Tic-tac. Capul îmi zvâcneşte în partea opusă. Acum 
două ceasuri, în jur de ora zece, valul a venit din a doua 
secţiune din stânga celei în care lovesc acum fulgerele. La 
amiază. La miezul nopţii. La amiază. 

— Tic-tac, spune Wiress în somn. 

Când fulgerele încetează, şi ploaia de sânge începe 
imediat în dreapta lor, vorbele ei capătă dintr-odată sens. 

— Oh, spun pe şoptite. Tic-tac. Mătur cu privea întregul 
cerc al arenei şi ştiu că ea are dreptate. Tic-tac. Asta e un 


ceas. 


Capitolul 23 


UN CEAS. Aproape că văd limbile ticăind pe suprafaţa 
secţionată în douăsprezece sectoare a arenei. Fiecare oră e 
începutul unei noi orori, aduce o nouă armă a creatorilor- 
de-joc şi pune capăt ororii precedente. Fulgerele, ploaia de 
sânge, ceața, maimuţele - astea sunt primele patru ore ale 
ceasului. Şi, la zece, valul. Nu ştiu ce se întâmplă în 
celelalte şapte intervale, dar ştiu că Wiress are dreptate. 

In momentul de faţă cade ploaia de sânge şi noi ne aflăm 
pe plajă, sub segmentul maimuţelor, mult prea aproape de 
ceaţă după gustul meu. Oare diversele atacuri se limitează 
la interiorul junglei? Nu neapărat. Valul n-a făcut-o. Dacă 
ceața aia se scurge în afara pădurii sau dacă se reîntorc 
maimuţele... 

— Sculaţi-vă! le ordon, scuturându-i pe Finnick, Peeta şi 
Johanna până se trezesc. Sculaţi-vă, trebuie să plecăm! 

Avem totuşi destul timp ca să le explic teoria ceasului. Ca 
să le vorbesc despre tic-tac-ul lui Wiress şi despre mişcările 
limbilor invizibile care declanşează forţe ucigaşe în fiecare 
secţiune. 

Cred că i-am convins pe toţi cei lucizi, cu excepţia 
Johannei, pentru care dezaprobarea tuturor sugestiilor 
mele e un impuls firesc. Dar până şi ea e de acord că e mai 
bine să te fereşti decât s-o păţeşti. 

Ceilalţi adună puţinele lucruri pe care le avem şi îl 
îmbracă din nou pe Beetee în salopetă, iar eu o trezesc pe 
Wiress. Deschide ochii cu un „tic-tac!” speriat. 

— Da, tic-tac, arena e un ceas. E un ceas, Wiress, ai 
dreptate, îi spun. Ai dreptate. 

O expresie de uşurare îi inundă chipul - probabil, îmi 
închipui eu, fiindcă în sfârşit a înţeles cineva ceea ce ea 
trebuie să fi intuit de la primul dangăt de clopot. 

— Miezul nopţii. 

— Incepe la miezul nopţii, confirm. 


În mintea mea, o amintire reuşeşte să iasă la suprafaţă. 
Văd un ceas de masă. Ba nu, un ceas de buzunar, 
odihnindu-se în palma lui Plutarch Heavensbee. Începe la 
miezul nopţii, a spus el. Pe urmă, gaița mea zeflemitoare s-a 
aprins pentru o clipă şi-a dispărut. Privind în urmă, e ca şi 
cum mi-ar fi dat un indiciu despre arenă. Dar de ce-ar fi 
făcut-o? La vremea respectivă, nu aveam mai multe şanse 
decât el să ajung tribut în Jocurile astea. Poate s-a gândit că 
avea să-mi fie de folos ca mentor sau poate ăsta fusese 
planul de la bun început. 

Wiress dă din cap către ploaia de sânge. 

— Unu jumate, spune ea. 

— Exact. Unu şi jumătate. lar la două aici începe să se 
lase o ceaţă cumplit de otrăvitoare, zic eu, arătând către 
jungla de alături. Aşa că acum trebuie să plecăm în altă 
parte ca să fim în siguranţă. 

Ea zâmbeşte şi se ridică supusă în picioare. 

— 'Ţi-e sete? 

Îi întind bolul împletit şi soarbe cu lăcomie aproape un 
sfert. Finnick îi dă ultima bucată de pâine, şi ea o ronţăie. 
Ca şi cum şi-ar fi venit în fire imediat ce a trecut peste 
imposibilitatea de a se face înţeleasă. 

Îmi verific armele. Leg caneaua şi tubul cu alifie în 
paraşută şi mi-o prind de centură cu un lujer. 

Beetee continuă să fie încă destul de rupt de realitate, 
dar obiectează când încearcă Peeta să-l ridice. 

— BobinaiL*!? spune el. 

— E chiar aici, îi explică Peeta. Wiress e bine. Vine şi ea. 

Dar Beetee continuă să se împotrivească. 

— Bobina, insistă el. 

— Oh, ştiu ce vrea, spune nerăbdătoare Johanna. 
Traversează plaja şi ia cilindrul pe care i l-am desprins de 
centură înainte de a-l spăla. E acoperit cu un strat gros de 
sânge închegat. 

— Obiectul ăsta inutil. E un soi de bobină sau cam aşa 
ceva. Aşa s-a ales cu tăietura. Alergând la Cornul 
Abundenţei după ea. Nu ştiu ce fel de armă ar putea i. 


Presupun că se poate rupe o bucată de sârmă ca să 
sugrumi pe cineva. Dar voi chiar vi-l puteţi imagina pe 
Beetee strângând pe cineva de gât? 

— A câştigat Jocurile cu o bobină. Punând la cale 
capcana aia electrificată, spune Peeta. E cea mai bună armă 
pe care-ar putea-o avea. 

Faptul că Johanna nu poate pune totul cap la cap pare 
destul de ciudat. Parcă nu sună prea veridic. Dă de bănuit. 

— Cred că ar fi trebuit să pricepi mai bine, mă amestec. 
De vreme ce l-ai poreclit Scurtcircuit şi aşa mai departe. 

Ea mă priveşte îngustându-şi ameninţător ochii. 

— Da, ce idioată am putut să fiu, nu-i aşa? Cred că 
eforturile de a-i ţine în viaţă pe micii tăi prieteni mi-au 
distras atenţia. Asta în vreme ce tu făceai... ce? O lăsai pe 
Mags să moară? 

Degetele mi se strâng pe mânerul cuţitului de la brâu. 

— Dă-i drumul. Fă o-ncercare. Nu ţin cont că eşti 
borţoasă, tot îţi tai beregata, spune ea. 

Ştiu că n-o pot ucide acum. Dar, pentru mine şi Johanna, 
totul nu e decât o chestiune de timp. Până când una dintre 
noi o va omori pe cealaltă. 

— Poate ar fi mai bine să ne controlăm cu toţii, zice 
Finnick, fulgerându-mă cu o privire. la mosorul de sârmă şi 
îl pune pe pieptul lui Beetee. Uite-ţi bobina, Scurtcircuit. Ai 
grijă unde-o pui în priză. 

Peeta îl ridică pe bătrânul acum docil. 

— Incotro? 

— Aş vrea să merg la Cornul Abundenţei şi s-arunc o 
privire. Să mă asigur că nu ne înşelăm în privinţa ceasului, 
răspunde Finnick. Ş 

Planul pare la fel de bun ca oricare altul. In plus, nu m-ar 
deranja să am ocazia de a ajunge din nou lângă arme. lar 
acum suntem şase. Chiar dacă nu-i socotim pe Beetee şi 
Wiress, suntem patru luptători buni. E cu totul altceva faţă 
de poziţia în care mă aflam anul trecut pe vremea asta, 
când eram pe cont propriu. Da, e grozav să ai aliaţi, atâta 
vreme cât poţi ignora gândul că vei fi silit să-i ucizi. 


Wiress şi Beetee vor găsi probabil o modalitate de a muri 
pe cont propriu. Dacă vom fi nevoiţi să fugim de ceva, cât 
de departe vor reuşi să ajungă? Şi, sincer vorbind, pe 
Johanna nu mi-ar fi greu s-o ucid ca să-l apăr pe Peeta. Sau 
doar ca să-i închid gura.Ceea ce-mi trebuie cu adevărat e 
cineva care să-l lichideze pe Finnick în locul meu, fiindcă nu 
cred c-aş putea s-o fac cu mâna mea, nu după ce tot cea 
făcut el pentru Peeta. Mă gândesc să-l manevrez, 
aranjându-i un soi de întâlnire cu profesioniştii. E lipsit de 
inimă, ştiu. 

Dar ce alternative am? Acum, când am aflat despre ceas, 
probabil că n-o să murim în junglă, aşa că va trebui să ne 
ucidă cineva în luptă. 

Fiindcă e atât de dezgustător să mă gândesc la asta, 
mintea mea se străduieşte cu frenezie să schimbe subiectul. 
Dar singurul lucru care mă distrage de la situaţia în care 
mă aflu sunt fanteziile despre asasinarea preşedintelui 
Snow. Presupun că nu e cel mai frumos lucru la care poate 
visa cu ochii deschişi o fată de şaptesprezece ani, dar mă 
simt extrem de satisfăcută. 

Mergem de-a lungul celei mai apropiate fâşii de nisip, 
apropiindu-ne cu prudenţă de Cornul Abundenţei, pentru 
eventualitatea în care profesioniştii s-ar ascunde acolo. Mă 
îndoiesc că e aşa, fiindcă suntem pe plajă de ore întregi, şi 
ei n-au dat nici un semn de viaţă. Zona e părăsită, aşa cum 
mă aşteptam. N-au mai rămas decât uriaşul corn de aur şi 
mormanul de arme lăsate deoparte. 

După ce Peeta îl întinde pe micul petic de umbră oferit 
de Cornul Abundenţei, Beetee o strigă pe Wiress. Ea se 
ghemuieşte alături şi el îi pune în mâini mosorul de sârmă. 

— Spală-l, te rog. 

Wiress dă din cap şi aleargă spre malul apei, unde 
înmoaie bobina în valuri. Începe să cânte încet ceva 
caraghios, despre un şoarece care se urcă pe un ceas. 
Probabil e un cântecel pentru copii, dar pare s-o facă 
fericită. 


— Oh, iar cântecul ăsta, spune Johanna, rostogolindu-şi 
ochii. A ţinut-o aşa ore întregi înainte de-a începe cu tic-tac- 
ul. 

Wiress se ridică brusc, îndreptându-şi spatele, şi arată 
către junglă. 

— Două, spune ea. 

Urmăresc direcţia indicată de degetul ei până în locul 
unde peretele de ceaţă tocmai a început să se prelingă 
către plajă. 

— Da, uitaţi-vă, Wiress are dreptate. E ora două şi a 
început ceața. 

— Cu precizie, zice Peeta. Ai dat dovadă de foarte multă 
inteligenţă când ai înţeles asta, Wiress. 

Ea zâmbeşte şi reîncepe să cânte şi să afunde bobina în 
apă. 

— Oh, e mai mult decât inteligentă. E intuitivă. Ne 
întoarcem cu toţii spre Beetee, care pare să revină la viaţă. 

— E capabilă să simtă lucrurile înaintea oricui altcuiva. 
Ca un canar din minele de cărbune. 

— Ce-i aia? mă întreabă Finnick. 

— E o pasăre pe care o luăm în mină ca să ne avertizeze 
dacă aerul nu e bun, răspund eu. 

— Şi ce face, moare? întreabă Johanna. 

— Întâi se-opreşte din cântat. În momentul ăla trebuie să 
ieşim. Dar, dacă aerul e prea otrăvitor, moare, da. Şi mori şi 
tu. 

Nu vreau să vorbesc despre păsări cântătoare care mor. 
Fiindcă mă poartă cu gândul la moartea tatei şi la moartea 
lui Rue, şi la moartea lui Maysilee Donner, şi la mama, care 
a moştenit canarul ei. Oh, grozav, şi acum mă gândesc la 
Gale, afundat în mina aia oribilă, cu ameninţarea 
preşedintelui atârnându-i deasupra capului. Acolo, jos, e 
simplu ca totul să pară un accident. Un canar amuţit, o 
scânteie, şi nimic altceva. 

Incep să-mi imaginez cum îl ucid pe preşedinte. 

In ciuda faptului că Wiress o enervează la culme, 
Johanna arată mult mai satisfăcută decât am văzut-o 


vreodată în arenă. În vreme ce eu îmi îmbogăţesc stocul de 
săgeți, ea cotrobăie până când scoate la iveală două securi 
cu înfăţişare letală. Alegerea pare stranie, până când o văd 
aruncând-o pe una dintre ele cu atâta forţă încât se înfige în 
aurul înmuiat de soare al Cornului Abundenţei. Bineînţeles. 
Johanna Mason. Districtul 7. Cherestea. Pun pariu că 
azvârle securi de când a-nvăţat să meargă. Aşa cum s-a 
deprins Finnick cu tridentul lui. Sau Beetee cu bobina. Sau 
cum şi-a dobândit Rue cunoştinţele despre plante. Imi dau 
seama că ăsta e un alt dezavantaj cu care s-au confruntat 
tributurile din Districtul 12 de-a lungul anilor. Noi coborâm 
în mină abia la optsprezece ani. Se pare că majoritatea 
celorlalte tributuri învaţă mai devreme câte ceva despre 
meseriile lor. Anumite lucruri pe care le faci în mină ar 
putea prinde bine în timpul Jocurilor. Mânuirea unui 
târnăcop. Amorsarea unui explozibil. Ar oferi un avantaj. 
Aşa cum mi-a oferit mie vânătoarea. Numai că noi le 
învăţăm prea târziu. 

In timp ce eu am răscolit armele, Peeta s-a aşezat pe 
pământ, desenând cu vârful cuţitului pe o frunză mare, 
netedă, pe care a adus-o din junglă. Mă uit peste umărul lui 
şi văd că face o hartă a arenei. In centru e Cornul 
Abundenţei, pe cercul lui de nisip din care se ramifică toate 
cele douăsprezece fâşii. Arată ca o plăcintă împărţită în 
douăsprezece bucăţi egale. Urmează un alt cerc, 
reprezentând apa, şi unul puţin mai mare, care marchează 
marginea junglei. 

— Uită-te cum e plasat Cornul Abundenţei, îmi spune. 

Il studiez şi îmi dau seama despre ce vorbeşte. 

— Vârful indică ora douăsprezece. 

— Exact, aşa că asta e partea de sus a ceasului, zice el şi 
zgârie frunza cu repeziciune, trasând numerele de la unu la 
doisprezece în jurul  cadranului ceasului. De la 
douăsprezece la unu e zona fulgerelor. 

Scrie cu litere mărunte fulger pe felia corespunzătoare, 
apoi adaugă sânge, ceaţă şi maimuțe în secţiunile care 
urmează în sensul acelor de ceas. 


— Şi de la zece la unsprezece e valul, spun eu. 

El îl adaugă. E momentul în care ni se alătură Finnick şi 
Johanna, înarmaţi până în dinţi cu tridente, securi şi cuțite. 

—Aţi observat ceva neobişnuit în celelalte sectoare? îi 
întreb pe Johanna şi Beetee, de vreme ce e posibil ca ei să fi 
zărit ceva care nouă să ne fi scăpat. 

Dar n-au văzut decât o grămadă de sânge. 

— Cred că ar putea ascunde orice. 

— O să marchez locurile unde ştim că armele creatorilor- 
de-joc ne urmăresc în afara junglei, ca să le ocolim, spune 
Peeta, trăgând linii în diagonală pe plajele unde ajung ceața 
şi valul. Pe urmă îşi încrucişează braţele. Ei, e oricum mult 
mai mult decât ştiam azi-dimineaţă. 

Dau aprobator din cap şi atunci îmi dau seama. E linişte. 
Canarul nostru a amuţit. 

Nu stau pe gânduri. Pun o săgeată în arc şi mă întorc ca 
să întrezăresc un Gloss picurând de apă care o lasă pe 
Wiress să alunece la pământ, cu beregata căscată într-un 
zâmbet de un roşu strălucitor. Vârful săgeţii mele dispare în 
tâmpla lui dreaptă şi, în secunda de care am nevoie ca să-mi 
reîncarc arcul, Johanna împlântă lama unei securi în pieptul 
lui Cashmere. Finnick abate din drum sulița aruncată de 
Brutus spre Peeta şi primeşte în coapsă cuțitul Enobariei. 
Dacă n-ar fi existat un Corn al Abundenţei în spatele căruia 
să se ghemuiască, ambele tributuri din Districtul 2 ar fi fost 
moarte. Mă avânt în urmărirea lor. Bum! Bum! Bum! Tunul 
confirmă că n-o mai putem ajuta pe Wiress şi că nu e nevoie 
să-i terminăm pe Gloss şi pe Cashmere. Eu şi aliaţii mei 
înconjurăm Cornul Abundenţei, începând să-i hăituim pe 
Brutus şi Enobaria, care aleargă pe fâşia de nisip către 
junglă. 

Solul îmi zvâcneşte brusc sub picioare şi sunt azvârlită la 
pământ, căzând pe o parte. Uscatul rotund care 
adăposteşte Cornul Abundenţei începe să se-nvârtească cu 
repeziciune, într-adevăr foarte repede, şi văd jungla 
rotindu-se în jurul meu ca o pată neclară. Simt forţa 
centrifugă împingându-mă către apă şi îmi afund degetele 


şi picioarele în nisip, căutând să mă agăţ cumva de 
pământul instabil. Sunt nevoită să închid ochii din cauza 
nisipului ce zboară prin aer şi a ameţelii. Nu pot face 
literalmente altceva decât să rezist până când ne oprim 
brusc, fără nici o încetinire. 

Tuşind şi cuprinsă de greață, mă salt încet în şezut şi îmi 
descopăr însoțitorii în aceeaşi stare. Finnick, Johanna şi 
Peeta s-au ţinut bine. Cele trei cadavre au fost aruncate în 
apa sărată. 

Toată povestea, de la încetarea cântecului lui Wiress 
până acum, n-a putut să dureze mai mult de un minut sau 
două. Stăm cu toţii locului, gâfâind şi scuipându-ne nisipul 
din gură. 

— Unde-i Scurtcircuit? întreabă Johanna. 

Suntem în picioare. Un ocol împleticit al Cornului 
Abundenţei ne confirmă c-a dispărut. Finnick îl zăreşte la 
vreo douăzeci de metri distanţă, în apă, abia reuşind să se 
menţină la suprafaţă, şi înoată într-acolo, ca să-l aducă 
înapoi. 

Brusc îmi aduc aminte de bobină şi de importanţa pe 
care el i-o acordă. Mă uit cu disperare în jur. Unde e? Unde 
e? Şi atunci o văd, departe, în apă, încă în palma încleştată 
a lui Wiress. Stomacul mi se contractă când mă gândesc ce 
am de făcut acum. 

— Acoperiţi-mă, le spun celorlalţi. 

Imi arunc armele alături şi alerg către trupul ei pe cea 
mai apropiată fâşie de nisip. Mă arunc în apă fără să 
încetinesc şi mă avânt spre ea. Văd cu coada ochiului 
aeronava apărând deasupra noastră, gheara începând să 
coboare ca s-o ridice. Dar nu mă opresc. Continui să înot cu 
toată puterea de care sunt în stare şi sfârşesc izbindu-mă 
de trupul ei. Imi salt capul gâfâind şi încercând să nu înghit 
apa pătată de sânge care se împrăştie din rana căscată în 
gâtul lui Wiress. Pluteşte pe spate, purtată de centură şi de 
moarte, holbându-se la soarele necruţător. Calc apa, fiind 
nevoită să să-i smulg cu forţă mosorul de sârmă din mână, 
fiindcă, într-un ultim gest, l-a strâns atât de tare. Nu pot 


face nimic mai mult decât să-i închid pleoapele, să-i şoptesc 
un rămas-bun şi să înot, îndepărtându-mă. Când arunc 
bobina pe nisip şi mă trag afară din apă, trupulei a 
dispărut. Dar încă îi mai simt gustul sângelui, amestecat cu 
sarea mării. 

Mă întorc la Cornul Abundenţei. Finnick l-a recuperat pe 
Beetee viu, deşi puţin cam murat, stând în capul oaselor şi 
suflând apă pe nas. A avut înţelepciunea de a-şi lega 
ochelarii, aşa că măcar poate vedea. li pun mosorul în 
poală. Sclipeşte de curăţenie, nu mai are nici o urmă de 
sânge. El desfăşoară o bucată de sârmă şi şi-o trece printre 
degete. O văd pentru prima oară şi nu seamănă cu nici un 
soi de sârmă cunoscut mie. E de un auriu palid şi e tot atât 
de subţire ca firul de păr. Trebuie să aibă o lungime de 
kilometri întregi ca să umple un mosor atât de mare. Dar nu 
întreb nimic, fiindcă ştiu că Beetee se gândeşte la Wiress. 

Mă uit la feţele sobre ale celorlalţi. Se pare că acum 
Finnick, Johanna şi Beetee şi-au pierdut deopotrivă 
partenerii din district. Traversez nisipul către Peeta, îmi 
înfăşor braţele în jurul lui şi stăm o vreme cu toţii în tăcere. 

— Să plecăm de pe insula asta împuţită, spune în cele din 
urmă Johanna. 

Acum nu se mai pune decât problema armelor noastre, 
pe care ni le-am păstrat în cea mai mare parte. Din fericire, 
lujerii sunt rezistenți, aşa că medicamentul şi caneaua 
înfăşurate în paraşută sunt încă bine prinse de centura 
mea. Finnick îşi scoate maieul şi îl leagă în jurul rănii făcute 
în coapsă de cuțitul Enobariei. Beetee crede că acum e în 
stare să meargă, dacă nu ne mişcăm prea repede, aşa că îl 
ajut să se ridice. Ne hotărâm să ne îndreptăm spre plaja din 
zona orei douăsprezece. Asta ar trebui să ne ofere mai 
multe ore de calm şi să ne ferească de orice reziduuri 
otrăvitoare. Şi pe urmă Peeta, Johanna şi Finnick o pornesc 
în trei direcţii diferite. 

— Ora douăsprezece, da? zice Peeta. Vârful cornului 
arătă către ora douăsprezece. 


— Înainte de a fi învârtiţi, spune Finnick. Eu mă orientam 
după soare. 

— Soarele nu-ţi spune decât că ne apropiem de ora 
patru, Finnick, mă amestec eu. 

— Din câte înţeleg eu, Katniss vrea să spună că, dacă ştii 
cât e ceasul, nu înseamnă că ştii neapărat unde e patru pe 
ceasul ăsta. S-ar putea să-ţi faci o idee generală asupra 
direcţiei, însă numai dacă nu te gândeşti că e posibil să fi 
rotit şi inelul exterior, cu jungla, zice Beetee. 

Nu, Katniss vrea să spună ceva mult mai elementar. 
Beetee a formulat o teorie cu mult mai presus decât 
comentariul meu despre soare. Dar dau din cap, ca şi cum 
am fi fost tot timpul de aceeaşi părere. 

— Da, aşa că oricare dintre potecile astea ne-ar putea 
conduce către ora douăsprezece, spun. 

Ocolim Cornul Abundenţei, privind cu atenţie jungla. E 
de o uniformitate derutantă. Îmi amintesc de copacul înalt 
pe care cade primul trăsnet la ora douăsprezece, dar în 
toate sectoarele există câte un copac similar. Johanna crede 
că e bine să mergem pe urmele lui Brutus şi ale Enobariei, 
dar nisipul a fost spulberat sau spălat de valuri. Nu există 
nici un mod de a ne da seama unde se află un loc anume. 

— N-ar fi trebuit să pomenesc niciodată de ceas, spun, cu 
amărăciune. Acum ne-au luat până şi avantajul ăsta. 

— Numai temporar, zice Beetee. La zece o să vedem 
iarăşi valul şi o să ne reorientăm. 

— Da, n-au cum să reproiecteze întreaga arenă, 
încuviinţează Peeta. 

— N-are importanţă, se amestecă nerăbdătoare Johanna. 
Trebuia să ne spui, fiindcă, în primul rând, altminteri nu ne- 
am fi mutat niciodată tabăra, cap sec. 

Ironia face ca replica ei logică, deşi mă înjoseşte, să fie 
singura care îmi redă liniştea. Da, trebuia să le spun ca să-i 
urnesc. 

— Haideţi, vreau apă. Intuieşte cineva încotro e bine s-o 
luăm? 


Alegem la întâmplare una dintre cărări şi o urmăm, fără 
să avem idee către ce număr mergem. Când ajungem la 
marginea junglei, o cercetăm cu priviri încordate, 
întrebându-ne ce ne-ar putea aştepta înăuntru. 

— Ei, trebuie să fie ora maimuţelor. Şi nu văd nici una 
pe-aici, zice Peeta. Incerc să găuresc un copac. 

— Nu, e rândul meu, spune Finnick. 

— Atunci pot măcar să-ţi asigur spatele, se oferă Peeta. 

— Asta o poate face şi Katniss, intervine Johanna. Avem 
nevoie de tine ca să desenezi altă hartă. Pe cealaltă a luat-o 
apa. 

Smulge o frunză destul de mare dintr-un copac şi i-o 
întinde. 

Pentru o clipă, bănuiesc că vor să ne despartă ca să ne 
ucidă. Dar e lipsit de sens. Dacă Finnick se ocupă de copac, 
eu am un avantaj asupra lui, iar Peeta e mult mai voinic 
decât Johanna. Aşa că îl urmez pe Finnick, pătrunzând cu 
vreo cincisprezece metri în adâncul junglei, unde el găseşte 
un copac bun, în care îşi înfige cuțitul, încercând să-i dea o 
gaură. 

Stând acolo, cu armele pregătite, nu pot scăpa de 
senzaţia neliniştitoare că se întâmplă ceva şi că acest ceva 
are legătură cu Peeta. Căutându-mi motivul îngrijorării, 
reconstitui cele petrecute, începând cu momentul în care a 
sunat gongul. Finnick remorcându-l pe Peeta, ca să-şi poată 
părăsi platoul de metal. Finnick readucându-l pe Peeta la 
viaţă după ce câmpul de forţă i-a oprit bătăile inimii. Mags 
dând buzna în ceaţă pentru ca Finnick să-l poată căra pe 
Peeta. Morfinomana aruncându-se în faţa lui ca să pareze 
atacul maimuţei. Lupta cu profesioniştii s-a desfăşurat cu 
atâta repeziciune, dar n-a parat Finnick sulița aruncată de 
Brutus spre Peeta, deşi cuțitul Enobariei l-a nimerit în 
coapsă din cauza asta? Ba chiar şi acum, Johanna l-a pus să 
deseneze o hartă pe o frunză în loc să intre în junglă... 

Nu există nici o îndoială. Din motive cu desăvârşire de 
nepătruns pentru mine, o parte dintre ceilalţi învingători se 


străduiesc să-l ţină în viaţă, chiar dacă trebuie să se 
sacrifice pe ei înşişi. _ 

Sunt uluită. În primul rând, asta e misiunea mea. În al 
doilea rând, e lipsit de sens. Numai unul dintre noi poate 
scăpa de aici. Aşa că de ce-au hotărât să-l protejeze pe 
Peeta? Ce le-a putut spune Haymitch, ce fel de înţelegere a 
făcut pentru a-i convinge să pună viaţa lui mai presus de 
propriile lor vieţi? 

Ştiu ce mă îndeamnă pe mine să-l păstrez pe Peeta în 
viaţă. E prietenul meu, şi acesta e modul meu de a sfida 
Capitoliul, de a-i submina cumplitele lui Jocuri. Dar, dacă 
nimic nu m-ar fi legat cu adevărat de el, ce m-ar fi convins 
să-l salvez, să îl aleg pe el, punându-l mai presus de mine 
însămi? E curajos, fără îndoială, dar am fost cu toţii destul 
de curajoşi ca să supravieţuim câte unei ediţii a Jocurilor. 
Există şi acea bunătate pe care e greu să i-o treci cu 
vederea, şi totuşi... şi apoi mă gândesc la asta, la ceea ce 
poate face Peeta mai bine decât noi toţi. Se poate folosi de 
cuvinte. A eclipsat pe toată lumea la ambele interviuri. Şi 
poate tocmai din pricina acelei bunătăţi esenţiale e capabil 
să atragă de partea lui un grup mare de oameni - ba nu, o 
ţară întreagă - cu o singură întorsătură de frază. 

Imi amintesc cum m-am gândit că acesta e darul cu care 
ar trebui să fie înzestrat conducătorul revoluţiei noastre. I-a 
convins Haymitch pe ceilalţi de asta? I-a convins că vorbele 
lui Peeta ar avea mult mai multă putere împotriva 
Capitoliului decât orice soi de forţă brută cu care ne-am 
putea lăuda noi, ceilalţi? Nu ştiu. Pentru o parte dintre 
tributuri pare un salt mult prea mare. Vreau să spun că aici 
e vorba despre Johanna Mason. Dar ce altceva ar putea 
explica eforturile lor hotărâte de a-l ţine în viaţă? 

— Katniss, ai caneaua aia? întreabă Finnick, readucându- 
mă brusc la realitate. 

Tai lujerul care îmi leagă tubul metalic de centură şi i-l 
întind. 

Şi atunci aud ţipătul. Atât de plin de spaimă şi de durere 
încât îmi îngheaţă sângele în vene. Şi atât de familiar. Scap 


jos caneaua, uit unde mă aflu sau ce mi se aşterne înainte, 
nu mai ştiu decât că trebuie să ajung la ea, s-o apăr. Alerg 
nebuneşte în direcţia din care vine glasul, fără să-mi pese 
de pericole, rupând liane şi crengi ca să-mi croiesc drum, 
distrugând orice mă-mpiedică s-ajung la ea. 

La surioara mea. 


Capitolul 24 


UNDE E? CE-I FAC? 

— Prim! strig cât mă ţine gura. Prim! 

Imi răspunde un alt țipăt agonizant. Cum a ajuns aici? Ce 
caută ea în Jocuri? 

— Prim! 

Lianele îmi crestează faţa şi braţele, plantele târâtoare 
îmi înşfacă picioarele. Dar ajung mai aproape de ea. Tot mai 
aproape. Foarte aproape. Sudoarea îmi curge pe faţă, şi 
rănile făcute de acid, acum pe vindecate, mă ustură la 
atingerea ei. Gâfâi, străduindu-mă să respir aerul cald şi 
umed, din care oxigenul pare să fi dispărut. Prim scoate un 
sunet - sugerând o asemenea pierdere, ceva atât de 
ireparabil - încât nici măcar nu-mi pot imagina ce i-au făcut 
ca să i-l smulgă. 

— Prim! 

Sfâşii un zid verde, dau buzna într-un mic luminiş şi 
sunetul se repetă chiar deasupra mea. Deasupra? Mă uit 
brusc în sus. Au dus-o în copaci? Caut disperată printre 
crengi, dar nu văd nimic. 

— Prim? spun, implorând. 

O aud, dar n-o pot vedea. Următorul ei vaiet răsună cu 
putere, limpede ca un sunet de clopoțel, şi nu mă pot înşela 
în privinţa sursei. lese din ciocul unei păsări mici, negre şi 
moţate, cocoţată pe o creangă aflată la vreo trei metri 
deasupra capului meu. Şi atunci înţeleg. E o gaiţă-limbută. 

N-am mai văzut niciodată una - credeam că nu mai 
există de mult - şi o studiez o clipă, sprijinindu-mă de 
trunchiul unui copac şi încleştându-mi mâna de coastele 
care mă înjunghie. Mutantul, predecesorul, strămoşul. Îmi 
aduc în minte imaginea unui sturz-zeflemitor, o contopesc 
cu  gaiţa-limbută şi, da, îmi dau seama cum s-au 
împerecheat ca să dea naştere gaiţei mele zeflemitoare. 
Pasărea n-are nimic care să sugereze că ar fi un mutant. 
Nimic, cu excepţia sunetelor oribil de vii ale vocii lui Prim, 


care îi izvorăsc din cioc. O amuţesc trăgându-i o săgeată în 
gât. Cade la pământ. Imi scot săgeata şi mai frâng şi gâtul 
zburătoarei pe deasupra. Pe urmă azvârl creatura 
insuportabilă în junglă. Indiferent cât aş fi de flămândă, nu 
m-aş putea simţi niciodată tentată s-o mănânc. 

N-a fost real, îmi spun. Aşa cum lupii mutanţi de anul 
trecut nu erau cu adevărat tributurile moarte. E doar un 
truc sadic al creatorilor-de-joc. 

Finnick se prăvăleşte în luminiş şi dă de mine ştergându- 
mi săgeata cu nişte muşchi. 

— Katniss? 

— E OK. Sunt OK, spun, deşi nu mă simt nicidecum aşa. 
Am crezut că o aud pe sora mea, dar... 

Mă întrerupe un strigăt sfâşietor. E o altă voce, nu ea lui 
Prim, pare a unei femei tinere. N-o recunosc. Dar are 
instantaneu efect asupra lui Finnick. Li piere culoarea din 
obraji şi îi văd pupilele realmente dilatându-se de spaimă. 

— Finnick, stai, spun, întinzându-mi mâna ca să-l 
liniştesc, dar ela rupt-o la fugă. 

A plecat pe urmele victimei, tot atât de prosteşte cum am 
alergat eu după Prim. 

— Finnick! strig, dar ştiu că n-o să se oprească şi n-o să 
aştepte să-i ofer o explicaţie logică. 

Aşa că nu pot decât să plec în goană după el. 

Deşi se mişcă atât de repede, nu e greu să-l urmăresc, 
fiindcă lasă în urmă o potecă bine conturată, de plante 
călcate în picioare. Dar pasărea e la cel puţin patru sute de 
metri distanţă şi mergem mai ales în susul dealului, aşa că, 
în clipa când îl ajung, sunt cu răsuflarea tăiată. El se 
învârteşte în jurul unui copac uriaş. Trunchiul trebuie să 
aibă cam un metru şi douăzeci în diametru, iar crengile 
încep abia de la o înălţime de şase metri. Ţipetele femeii vin 
de undeva, din frunziş, dar gaiţa-limbută e ascunsă. Finnick 
ţipă şi el, iarăşi şi iarăşi. 

— Annie! Annie! 

E cuprins de panică şi cu desăvârşire inabordabil, aşa că 
fac ceea ce aş fi făcut oricum. Mă urc într-un copac de 


alături, localizez gaiţa-limbută şi o dobor cu o săgeată. Cade 
ca un bolovan, aterizând la picioarele lui Finnick. El o 
ridică, făcând încet legătura, dar, când cobor, alăturându-i- 
mă, e mai disperat ca niciodată. 

— E în ordine, Finnick. Nu e decât o gaiţă-limbută. Ni se 
joacă feste, îi spun. Nu e adevărat. Nu e... Annie ata. 

— Nu, nu e Annie. Dar vocea era a ei. Gaiţele limbute 
imită tot ce aud. Unde au auzit ţipetele alea, Katniss? 

Inţelegând ce vrea să spună, îmi simt obrajii golindu-se 
de sânge. 

— Oh, Finnick, doar nu crezi că... 

— Ba da, exact asta cred, zice el. 

Am în faţa ochilor imaginea lui Prim într-o cameră albă, 
legată de o masă, în vreme ce siluete cu măşti şi halate îi 
smulg sunetele alea. O torturează sau au torturat-o, făcând- 
o să ţipe astfel. Mi se înmoaie genunchii şi mă prăbuşesc la 
pământ. Finnick încearcă să-mi spună ceva, dar nu-l pot 
auzi. Ceea ce aud într-un târziu e o altă pasăre, care începe 
să ţipe undeva, în stânga. Şi de data asta e vocea lui Gale. 

Finnick mă prinde de braţ înainte de-a apuca s-o iau la 
fugă. 

— Nu.Nueel. 

Incepe să mă tragă în josul dealului, către plajă. 

— Plecăm de-aici! 

Dar în vocea lui Gale e atâta durere încât nu mă pot 
împiedica să mă zbat, încercând să ajung la el. 

Finnick ţipă la mine: 

— Nu e el, Katniss! E un mutant! Vino! 

Mă ia cu el, pe jumătate târându-mă şi pe jumătate 
cărându-mă, până când sunt în stare să pricep ce-mi spune. 
Are dreptate, nu e decât o altă gaiţă-limbută. Nu-l pot ajuta 
pe Gale urmărind-o, dar asta nu schimbă faptul că vocea ea 
lui şi că, undeva, cineva i-a smuls la un moment dat 
asemenea urlete. 

Incetez să mă mai lupt cu Finnick şi, ca în noaptea ceţii, 
fug de ceea ce nu sunt în stare să înfrunt. De ceea ce nu 
poate să-mi facă altceva decât rău. Numai că, de data asta, 


îmi e sfâşiată inima, nu trupul. Asta trebuie să fie o altă 
armă a ceasului. Când limbile ticăie, ajungând la patru, 
maimuţele pleacă acasă, şi gaiţele-limbute ies să-şi joace 
rolul. Finnick are dreptate - n-avem de ales, trebuie să 
plecăm de aici. Cu toate că Haymitch nu ne va putea trimite 
cu paraşuta nimic care să ne vindece rănile provocate de 
păsări. 

li văd pe Peeta şi Johanna stând la marginea pădurii şi 
mă inundă un amestec de uşurare şi de furie. De ce n-a 
venit Peeta să mă ajute? De ce n-a venit nimeni după noi? 
Chiar şi acum îl văd dând înapoi, cu mâinile ridicate, cu 
palmele către noi, cu buzele mişcându-i-se fără să scoată 
nici un cuvânt. De ce? 

Zidul e atât de transparent încât eu şi Finnick alergăm 
până ce ne izbim de el şi ricoşăm căzând pe solul junglei. 
Eu sunt norocoasă. Umărul meu preia cea mai neplăcută 
parte a impactului, în timp ce Finnick se loveşte frontal, şi 
din nas îi ţâşneşte sângele. De asta n-au venit în ajutorul 
nostru Peeta şi Johanna, şi nici măcar Beetee, pe care îl văd 
dând cu tristeţe din cap în spatele lor. O barieră invizibilă 
ne desparte de zona din faţa noastră. Nu e un câmp de 
forţă. Poţi atinge suprafaţa dură şi netedă cât vrei, dar nici 
cuțitul lui Peeta, nici securea Johannei n-o pot străpunge. 
Fără să fie nevoie să pipăi mai mult de vreo doi metri în 
fiecare parte, ştiu că înconjoară întregul sector dintre orele 
patru şi cinci. Că vom fi captivi aici, ca nişte şobolani în 
capcană, până când se încheie ora. 

Peeta îşi apasă palma pe suprafaţa despărţitoare şi eu o 
pun pe a mea ca să i-o întâlnesc, de parcă i-aş putea simţi 
atingerea prin zid. li văd buzele mişcându-se, dar nu-l aud, 
nu pot auzi nimic din afara sectorului nostru. Incerc să 
desluşesc ce spune, dar nu mă pot concentra, mă holbez 
pur şi simplu la el, făcând tot ce-mi stă în puteri ca să-mi 
păstrez mintea întreagă. 

Pe urmă încep să sosească păsările. Una câte una. 
Aşezându-se pe crengile din jur. Şi din ciocuri li se revarsă 
un cor de orori orchestrat cu grijă, Finnick cedează 


imediat, ghemuindu-se la pământ şi apăsându-şi mâinile pe 
urechi de parcă ar vrea să-şi strivească ţeasta. Eu încerc să 
mă lupt o vreme. Îmi golesc tolba cu săgeți trăgând în 
păsările detestate. Dar, ori de câte ori una se prăbuşeşte 
moartă, o alta îi ia imediat locul. In cele din urmă, mă dau 
bătură şi mă fac covrig alături de Finnick, încercând să pun 
o stavilă în calea sunetelor agonizante scoase de Prim, de 
Gale, de mama, de Madge, de Rory, de Vie, ba chiar şi de 
Posy, micuța şi neajutorata Posy... 

Ştiu că au încetat; când simt mâinile lui Peeta atingându- 
mă, mă simt ridicată de la pământ şi scoasă din junglă, dar 
am ochii strâns închişi şi muşchii prea crispaţi ca să se 
poată destinde. Peeta mă ţine în poală, şoptindu-mi cuvinte 
liniştitoare şi legănându-mă uşor. E nevoie de multă vreme 
înainte de a începe să-mi slăbesc încordarea ca o 
strânsoare de fier a trupului. Şi când o fac încep să tremur. 

— E în ordine, Katniss, îmi şopteşte el. 

— Tu nu i-ai auzit, îi răspund. 

— Am auzit-o pe Prim. Chiar la început. Dar nu era ea. 
Era o gaiţă-limbută. 

— Era ea. Undeva. Gaiţa-limbută n-a făcut altceva decât 
s-o înregistreze. 

— Nu, asta vor ei să crezi. Exact aşa cum m-am întrebat 
eu, anul trecut, dacă un mutant avea ochii lui Glimmer. Dar 
ăia nu erau ochii ei. Şi aia n-a fost vocea lui Prim. Şi, chiar 
dacă a fost, i-au luat-o din vreun interviu şi au distorsionat 
sunetul. Au făcut-o să spună indiferent ce spunea. 

— Nu, au torturat-o, îl contrazic eu. Probabil e moartă. 

— Katniss, Prim nu e moartă. Cum ar fi putut s-o ucidă? 
Aproape c-am rămas numai opt. Şi ce se-ntâmplă atunci? 
întreabă el. 

— Mai mor încă şapte, spun, deznădăjduită. 

— Nu, acasă. Ce se-ntâmplă când în Joc rămân numai opt 
tributuri? 

Imi ridică bărbia, ca să fiu nevoită să-l privesc. Mă sileşte 
să mă uit în ochii lui. 


— Ce se-ntâmplă? Când nu mai rămân decât opt? Ştiu că 
vrea să mă ajute, aşa că îmi impun să mă gândesc. 

— Când rămân numai opt? repet. Li se iau interviuri 
rudelor şi prietenilor de acasă. 

— Chiar aşa, spune Peeta. Li se iau interviuri familiilor şi 
prietenilor noştri de acasă. Şi o pot face dacă toţi sunt 
ucişi”? 

— Nu? întreb eu, încă nesigură. 

— Nu. De-asta ştim că Prim e în viaţă. Ea va fi prima pe 
care o vor intervieva, nu-i aşa? spune el. 

Vreau să-l cred. Mi-o doresc din toată inima. Numai că... 
vocile alea... 

— Mai întâi pe Prim. Apoi pe mama ta. Apoi pe vărul tău, 
Gale. Pe Madge, continuă el. A fost un truc, Katniss. Unul 
oribil. Dar noi suntem singurii cărora le poate face rău. Noi 
suntem cei care iau parte la Jocuri. Nu ei. 

— Crezi cu adevărat asta? 

— Da, îmi răspunde. 

Ezit, ştiind că Peeta poate face pe oricine să creadă 
orice. Mă uit la Finnick pentru o confirmare, văd că e 
captivat de prietenul meu, de vorbele lui. 

— Tu crezi că e adevărat, Finnick? îl întreb. 

— Ar putea fi. Nu ştiu, zice el. Pot face asta, Beetee? Pot 
lua vocea normală a cuiva, făcând-o să... 

— Oh, da. Nici măcar nu e prea greu, Finnick. Copiii 
noştri învaţă o tehnică similară la şcoală, răspunde Beetee. 

— Bineînţeles că Peeta are dreptate. Toată ţara o adoră 
pe surioara lui Katniss. Dacă ar omori-o într-adevăr în felul 
ăsta, ar fi responsabili pentru stârnirea unei revolte, spune 
plat Johanna. Nu vor asta, nu-i aşa? Îşi azvârle capul pe 
spate şi strigă: Revoltă în toată ţara? Nu şi-ar dori aşa ceva! 

Şocul mă lasă cu gura căscată. Nimeni n-a mai spus 
vreodată aşa ceva în timpul Jocurilor. E sigur că vor tăia 
vorbele Johannei, că îi vor elimina replica. Dar eu am auzit 
şi n-o s-o mai privesc niciodată ca până acum. N-o să 
câştige niciodată vreun premiu pentru bunătatea inimii, dar 


e cu siguranţă cutezătoare. Sau nebună. la câteva carapace 
şi se îndreaptă spre junglă. 

— Aduc apă, ne spune. 

O prind de mână când trece pe lângă mine. 

— Păsările... 

Imi aduc aminte că păsările trebuie să fi plecat, dar tot 
nu vreau să ştiu pe nimeni acolo. Nici măcar pe ea. 

— Mie nu-mi pot face rău. Nu sunt ca voi. Nu mi-a mai 
rămas nimeni pe care să-l iubesc, spune Johanna, 
eliberându-şi mâna cu o zvâcnire nerăbdătoare. Când îmi 
aduce o carapace cu apă, o iau mulţumindu-i cu o înclinare 
tăcută a capului, ştiind cât de mult mi-ar dispreţui 
compasiunea din glas. 

In timp ce Johanna este ocupată cu colectarea apei şi 
recuperarea săgeţilor mele, Beetee se joacă distrat cu 
bobina lui, iar Finnick intră în mare. Şi eu ar trebui să mă 
spăl, dar rămân în braţele lui Peeta, încă prea tulburată ca 
să pot avea vreo reacţie. 

— De cine s-au folosit împotriva lui Finnick? întreabă el. 

— De cineva pe nume Annie. 

— Trebuie să fie Annie Cresta. 

— Cine? 

— Annie Cresta. Fata în locul căreia s-a oferit voluntară 
Mags. A câştigat Jocurile acum vreo cinci ani, spune Peeta. 

Trebuie să fi fost în vara de după moartea tatei, când am 
început să-mi hrănesc familia, şi întreaga mea fiinţă era 
preocupată de lupta cu foamea. 

— Nu-mi aduc prea bine aminte de Jocurile alea, zic eu. 
Au fost în anul cutremurului? 

— Da. Annie e fata care a-nnebunit când partenerul ei 
din district a fost decapitat. A fugit de una singură şi s-a 
ascuns. Dar un cutremur a dărâmat barajul şi cea mai mare 
parte a arenei a fost inundată. A câştigat fiindcă era cea 
mai bună înotătoare, îmi povesteşte Peeta. 

— S-a simţit mai bine după aceea? îl întreb. Adică i s-a 
mai limpezit mintea? 


— Nu ştiu. Nu-mi amintesc s-o mai fi văzut vreodată 
revenind la Jocuri. Dar în timpul extragerii de anul ăsta nu 
părea prea echilibrată. 

Aşadar iată pe cine iubeşte Finnick, mă gândesc. Nu pe 
vreuna din şirul lui de amante extravagante din Capitoliu, ci 
pe o biată fată cu mintea răvăşită de acasă. 

O lovitură de tun ne adună pe toţi pe plajă. Aeronava 
apare în zona pe care o considerăm cuprinsă între orele 
şase şi şapte. Urmărim gheara care coboară de cinci ori ca 
să recupereze un singur cadavru sfâşiat. E imposibil să-ţi 
dai seama cui îi aparţine. Indiferent ce s-ar întâmpla la ora 
şase, nu vreau s-o aflu vreodată. 

Peeta desenează o nouă hartă pe o frunză, adăugând un 
GL, de la gaiţa-limbută, în sectorul patru-cinci şi scriind pur 
şi simplu fiară în cel unde l-am văzut pe tributul făcut 
bucăţi. Acum ştim foarte bine ce aduc şapte dintre cele 
douăsprezece ore. Şi, dacă atacul gaiţelor-limbute a avut o 
parte bună, atunci aceasta a fost redezvăluirea locului în 
care ne aflăm pe cadranul ceasului. 

Finnick împleteşte încă un bol pentru apă şi o plasă de 
pescuit. Eu înot puţin şi mă ung din nou cu alifie. Apoi stăm 
cu toţii pe marginea apei, curăţând peştele prins de Finnick 
şi privind soarele care coboară sub orizont. Luna 
strălucitoare e deja în ascensiune, umplând arena cu o 
lumină stranie, crepusculară. Suntem pe punctul de a ne 
aşeza să ne mâncăm peştele crud când începe imnul. Apoi 
urmează chipurile... 

Cashmere. Gloss. Wiress, Mags. Femeia din Districtul 5. 
Morfinomana care şi-a dat viaţa pentru Peeta. Blight. 
Bărbatul din Zece. 

Opt morţi. Plus alţi opt din prima noapte. Două treimi 
dintre noi s-au dus într-o zi şi jumătate. Asta trebuie să fie 
un soi de record. 

— Fac prăpăd printre noi, spune Johanna. 

— Cine-a mai rămas? In afară de noi cinci şi de Districtul 
2? întreabă Finnick. 


— Chaff, spune Peeta, fără să stea pe gânduri. Poate îl 
urmăreşte din cauza lui Haymitch. Coboară o paraşută cu o 
grămăjoară de chifle pătrate, cât un dumicat de mici. 

— Astea sunt din districtul tău, nu-i aşa, Beetee? 
întreabă Peeta. 

— Da, din Districtul 3, răspunde el. Câte sunt? 

Finnick le numără, răsucind-o pe fiecare în mână înainte 
de a le aşeza în ordine. Nu ştiu ce e cu Finnick şi cu pâinea, 
dar dorinţa de a o atinge pare să-l obsedeze. 

— Douăzeci şi patru, spune el. 

— Adică două duzini? zice Beetee. 

— Exact douăzeci şi patru, confirmă Finnick. Cum ar 
trebui să le-mpărţim? 

— Să luăm fiecare câte trei şi cine-o mai fi în viaţă la 
micul dejun poate vota pentru împărţirea celorlalte, 
propune Johanna. 

Nu ştiu de ce îmi stârnesc vorbele ei un râs scurt. 
Probabil fiindcă sună veridic. Johanna mă priveşte aproape 
aprobator. Nu, nu aprobator. Dar poate cu o oarecare 
mulţumire. 

Aşteptăm până când inundă valul uriaş sectorul zece- 
unsprezece, aşteptăm să se retragă apa, apoi mergem pe 
plaja aceea să ne facem tabăra. Ileoretic ar trebui să ne 
bucurăm de douăsprezece ore de siguranţă dinspre partea 
junglei. Dinspre sectorul unsprezece-doisprezece se aude 
un cor neplăcut de păcănituri, probabil scoase de vreun soi 
malefic de insecte. Dar indiferent ce ar produce sunetele se 
limitează la teritoriul junglei, iar noi ocolim acea parte a 
plajei, ca nu cumva insectele să nu aştepte decât un pas 
neglijent pentru a începe să mişune pe nisip. 

Nu ştiu cum de se mai ţine Johanna pe picioare. De când 
au început Jocurile, n-a dormit decât vreo oră. Eu şi Peeta 
ne oferim să stăm primii de strajă, fiindcă suntem cei mai 
odihniţi, dar şi fiindcă vrem să petrecem un timp singuri. 
Ceilalţi adorm cât ai clipi, cu toate că Finnick are un somn 
agitat. Il auzim murmurând din când în când numele lui 
Annie. 


Eu şi Peeta stăm pe nisipul umed, privind fiecare în altă 
parte, cu umărul şi şoldul meu drepte lipite de el. Eu 
supraveghez apa, şi el supraveghează jungla, ceea ce e de 
preferat pentru mine. Încă mă mai bântuie vocile gaiţelor- 
limbute şi, din nefericire, insectele nu le pot alunga. După o 
vreme, îmi odihnesc capul pe umărul lui Peeta. li simt 
degetele mângâindu-mi părul. 

— Katniss, spune el cu voce înceată, n-are rost să 
pretindem că nici unul dintre noi nu ştie ce urmăreşte 
celălalt. 

Nu, bănuiesc că nu, dar nu e nici amuzant să vorbim 
despre asta. Ei, oricum, nu pentru noi. Spectatorii din 
Capitoliu sunt probabil una cu scaunele lor, ca să nu scape 
nici măcar un amărât de cuvânt. 

— Habar n-am ce fel de înţelegere crezi tu că ai cu 
Haymitch, dar ar trebui să ştii că şi mie mi-a făcut 
promisiuni. 

Bineînţeles că ştiu şi asta. I-a spus lui Peeta că mă vor 
păstra pe mine în viaţă, ca să nu devină suspicios. 

— De aceea, cred eu, putem presupune că îl minte pe 
unul dintre noi. 

Asta îmi atrage atenţia. O înţelegere dublă. O promisiune 
dublă. Şi numai Haymitch ştie care dintre ele e reală. Imi 
salt capul şi întâlnesc ochii lui Peeta. 

— De ce-mi spui asta acum? 

— Fiindcă nu vreau să uiţi cât de diferit stau lucrurile 
pentru fiecare dintre noi. Dacă mori tu şi scap eu, pentru 
mine n-o să mai existe viaţă după întoarcerea în Districtul 
12. Tu eşti toată viaţa mea, spune el. N-o să mai fiu fericit 
niciodată. Dau să-l contrazic, dar îmi pune un deget pe 
buze. Pentru tine e altfel. Nu vreau să spun că n-o să-ţi fie 
greu. Dar mai există alţi oameni pentru care merită să 
trăieşti. _ 

Işi scoate de la gât lanţul cu discul de aur. Îl ţine în 
lumina Lunii, ca să pot vedea gaiţa-zeflemitoare. Pe urmă 
degetul lui mare alunecă pe o închizătoare pe care n-o 
observasem, şi capacul discului se ridică. Nu e masiv, aşa 


cum crezusem, e un medalion. lar înăuntru sunt fotografii. 
În dreapta, mama şi Prim, râzând. În stânga Gale. Zâmbind 
cu adevărat. 

În lume nu există nimic care m-ar putea înfrânge în clipa 
asta mai repede decât cele trei chipuri. După tot ce am 
auzit după-amiază... e arma perfectă. 

— Familia ta are nevoie de tine, Katniss, spune Peeta. 

Familia mea. Mama. Sora mea. Şi pretinsul meu văr Gale. 
Dar ceea ce sugerează Peeta e limpede. Că Gale face cu 
adevărat parte din familia mea sau că va face parte într-o 
bună zi, dacă o să supraviețuiesc. Că o să mă mărit cu el. 
Aşa că Peeta îmi oferă viaţa şi pe Gale în acelaşi timp. Ca să 
ştiu că niciodată n-ar fi trebuit să mă îndoiesc de asta. Imi 
oferă totul. lată ce vrea Peeta să primesc de la el. 

Aştept să pomenească despre copil, să-şi joace rolul în 
faţa camerelor, dar n-o face. Şi aşa ştiu că nimic din toate 
astea nu ţine de Jocuri. Că îmi spune adevărul despre 
sentimentele lui. 

— Nimeni n-are într-adevăr nevoie de mine, continuă el, 
şi în voce nu i se simte nici o urmă de autocompătimire. 

E adevărat că familia lui n-are nevoie de el. Il vor jeli, aşa 
cum o vor face şi câţiva prieteni. Până şi Haymitch va trece 
peste asta, cu ajutorul unei cantităţi serioase de alcool. Imi 
dau seama că există o singură persoană care va rămâne cu 
o suferinţă fără leac dacă moare Peeta. Eu. 

— Eu am, îi spun. Eu am nevoie de tine. 

Pare întors pe dos, respiră adânc, ca şi cum ar vrea să 
înceapă o argumentaţie lungă, iar asta nu e bine, nu e bine 
deloc, pentru că o să vorbească despre Prim, şi despre 
mama, şi despre toate celelalte şi o să fiu pur şi simplu 
derutată. Aşa că, înainte de a apuca să rostească vreun 
cuvânt, îi astup buzele cu un sărut. 

Am din nou senzaţia aceea. Cea pe care n-am mai avut-o 
decât o singură dată. Anul trecut, în grotă, când încercam 
să-l fac pe Haymitch să ne trimită mâncare. În timpul acelor 
Jocuri şi după încheierea lor l-am sărutat pe Peeta de vreo 
mie de ori. Dar numai un singur sărut m-a făcut să simt 


ceva clintindu-se în adâncul fiinţei mele. Unul singur m-a 
făcut să-mi doresc şi altele. Dar capul meu rănit a început 
să sângereze şi am fost nevoită să mă-ntind. 

De data asta nu ne poate întrerupe nimic, în afară de noi 
înşine. Şi, după vreo câteva încercări, Peeta îşi 
abandonează intenţia de a vorbi. Senzaţia din lăuntrul meu 
e tot mai arzătoare şi se răspândeşte, pornindu-mi din 
piept, coborându-mi prin trup şi străbătându-mi braţele şi 
picioarele, către toate extremităţile fiinţei mele. In loc să 
mă mulţumească, sărutările au efectul contrar, sporindu-mi 
dorinţa. Credeam că sunt un soi de expert când e vorba 
despre foame, dar asta e cu desăvârşire altceva. 

Prima bubuitură a furtunii electrice - trăsnetul care 
loveşte copacul la miezul nopţii - e cea care ne readuce în 
simţiri. Îl trezeşte şi pe Finnick. Se ridică în capul oaselor 
cu un țipăt ascuţit. li văd degetele afundându-se în nisip, ca 
şi cum ar vrea să se convingă că, indiferent din ce coşmar s- 
ar fi trezit, nimic n-a fost real. 

— Nu mai pot să dorm, spune el. Unul dintre voi ar 
trebui să se odihnească. Abia acum pare să ne observe 
expresiile chipurilor, felul în care suntem înlănţuiţi unul în 
jurul altuia. Sau mai bine duceţi-vă amândoi. Pot sta de 
pază singur. 

Insă Peeta nu vrea să-l lase. i 

— E prea periculos. Eu nu sunt obosit. Intinde-te tu, 
Katniss. 

Nu protestez, fiindcă am nevoie de somn dacă vreau să 
fiu de vreun folos în încercarea mea de a-l păstra în viaţă. Îl 
las să mă conducă alături de ceilalţi. Imi pune la gât lanţul 
cu medalionul, apoi îşi odihneşte palma pe locul unde ar 
trebui să se afle copilul nostru. 

— Ştii, îmi spune, o să fii o mamă excelentă. Mă sărută 
pentru o ultimă oară şi se întoarce lângă Finnick. 

Referirea la copil îmi dă de ştire că timpul în care ne-am 
desprins de Jocurile Foamei s-a încheiat. Că Peeta ştie că 
publicul se va întreba de ce nu şi-a folosit cel mai 


convingător argument din arsenal. Sponsorii trebuie 
manipulaţi. 

Dar când mă întind pe nisip mă întreb dacă n-ar putea 
însemna cumva mai mult. Un mod de a-mi reaminti că încă 
aş mai putea avea copii cu Gale? Ei bine, dacă asta a fost, 
atunci a fost o greşeală. În primul rând fiindcă nu s-a 
numărat niciodată printre planurile mele. Şi apoi fiindcă, 
dacă unul dintre noi poate deveni părinte, oricine îşi dă 
seama că acela ar trebui să fie Peeta. 

În timp ce mă fură somnul, încerc să-mi imaginez lumea 
aceea, undeva în viitor, fără Jocuri, fără Capitoliu. Un loc 
aidoma luncii despre care i-am cântat lui Rue înainte de a-şi 
da sufletul. Unde copilul lui Peeta ar putea fi în siguranţă. 


Capitolul 25 


CÂND MĂ TREZESC, sunt cuprinsă de o scurtă şi 
delicioasă fericire, cumva legată de Peeta. Bineînţeles că 
fericirea e o absurditate desăvârşită în acest moment, 
ţinând cont de viteza cu care se desfăşoară lucrurile. Peste 
încă o zi o să fiu moartă. Şi ăsta e cel mai favorabil scenariu, 
în cazul în care reuşesc să-i elimin pe toţi ceilalţi, inclusiv pe 
mine însămi, şi să-i aduc lui Peeta coroana de învingător la 
Jubileul Pacificării. Senzaţia e totuşi atât de neaşteptată şi 
de dulce încât mă agăţ, de ea, fie şi numai pentru câteva 
clipe. Inainte ca nisipul grunjos, soarele fierbinte şi 
mâncărimea pielii să-mi impună revenirea la realitate. 

Toată lumea e deja în picioare şi priveşte coborârea unei 
paraşute către plajă. Mă alătur celorlalţi, asistând la o nouă 
livrare de pâine. Nu se deosebeşte cu nimic de cea primită 
azi-noapte. Douăzeci şi patru de chifle din Districtul 3. Ceea 
ce înseamnă că avem, cu totul, treizeci şi trei. Luăm fiecare 
câte cinci, lăsând opt de rezervă. N-o spune nimeni, dar 
celelalte opt se vor împărţi în mod egal între cei rămaşi 
după următorul deces. La lumina zilei, gluma despre aceia 
dintre noi care vor mai fi pe-aici ca să mănânce chiflele şi-a 
pierdut cumva tot hazul. 

Cât timp ne mai putem păstra alianţa? Cred că nimeni nu 
se aştepta ca numărul tributurilor să scadă atât de repede. 
Dacă mă înşel închipuindu-mi că Peeta e protejat de ceilalţi? 
Dacă toate cele petrecute n-au fost decât simple 
coincidenţe sau dacă n-a fost vorba decât despre o strategie 
care să ne câştige încrederea şi să ne transforme într-o 
pradă uşoară, sau dacă eu nu înţeleg ce se petrece de fapt? 
Ei, în privinţa asta nu e loc pentru nici un dacă şi chiar nu 
pricep ce se-ntâmplă. 

Şi, dacă nu pricep, înseamnă că e timpul ca eu şi Peeta să 
plecăm de-aici. 

Mă aşez alături de el pe nisip şi îmi mănânc chiflele. 
Dintr-un anume motiv, mi-e greu să-l privesc. Poate din 


pricina sărutului de azi-noapte, deşi sărutările noastre nu 
sunt o noutate. Şi poate el nici măcar n-a simţit altceva 
decât de obicei. Poate fiindcă ştiu că ne-a mai rămas atât de 
puţin timp. Şi fiindcă ştiu că, în privinţa supravieţuirii în 
aceste Jocuri, scopurile noastre se bat cap în cap. 

După ce mâncăm, îl iau de mână şi îl trag către apă. 

— Vino. Te-nvâţ să-noţi. 

Trebuie să ne-ndepărtăm de ceilalţi ca să putem vorbi 
despre plecarea noastră. O să fie complicat, fiindcă ne vom 
transforma instantaneu în ţinte imediat ce îşi vor da seama 
că rupem alianţa. 

Dacă aş vrea cu adevărat să-l învăţ să înoate, l-aş pune 
să-şi scoată centura care îl ţine la suprafaţă, dar ce 
importanţă are asta acum? li arăt mişcările de bază şi îl las 
să exerseze foindu-se încoace şi încolo prin apa adâncă 
până la brâu. La început o văd pe Johanna urmărindu-ne cu 
atenţie, dar în cele din urmă îşi pierde interesul şi se duce 
să tragă un pui de somn. Finnick împleteşte o plasă nouă 
din liane, iar Beetee îşi face de lucru cu bobina lui. Ştiu c-a 
sosit momentul. 

În timp ce Peeta înoată descopăr ceva. Crustele care mi- 
au rămas încep să se jupoaie. Le curăţ frecându-mă uşor cu 
o mână de nisip în susul şi în josul braţului, dând la iveală 
pielea nouă şi curată de dedesubt. 

li spun lui Peeta să-şi înceteze exerciţiile, cu pretextul că- 
i arăt cum să scape de crustele care dau mâncărimi, şi în 
timp ce ne curăţăm aduc vorba despre fuga noastră. 

— Uite, am rămas numai opt. Cred că e timpul să plecăm, 
îi spun pe şoptite, deşi mă îndoiesc că vreunul dintre 
celelalte tributuri ne poate auzi. 

El dă din cap şi realizez că se gândeşte la propunerea 
mea. Cântăreşte şansele, vrând să-şi dea seama dacă vor fi 
în favoarea noastră. 

— Îţi spun eu cum facem, zice apoi. Mai rămânem până 
când mor Brutus şi Enobaria. Cred că Beetee încearcă 
acum să pună la cale un soi de capcană pentru ei. Iţi promit 
că pe urmă plecăm. 


Nu sunt convinsă pe de-a-ntregul. Dar, dacă plecăm 
acum, o să fim urmăriţi de două grupuri de adversari. Poate 
chiar de trei, căci cine poate şti ce pune Chaff la cale? Plus 
ceasul, de care trebuie să ţinem cont. Şi apoi, mai este şi 
Beetee. Johanna l-a adus pentru mine şi, dacă plecăm, o să-l 
ucidă cu siguranţă. Dar brusc îmi dau seama că nu pot să-l 
apăr şi pe Beetee. Nu poate exista decât un singur 
învingător, şi acela trebuie să fie Peeta. Trebuie să accept 
asta. Trebuie să iau decizii gândindu-mă numai la 
supraviețuirea lui. 

— Bine, răspund. Stăm până când mor profesioniştii. Dar 
cu asta punem capăt. Mă răsucesc şi îi fac cu mâna lui 
Finnick. Hei, Finnick, hai în apă! Am descoperit cum să-ţi 
recapeţi frumuseţea! 

Ne curăţăm toţi trei crustele de pe trupuri, ajutându-ne 
unul pe altul ca să scăpăm de cele de pe spate şi ieşim pe 
plajă fiind tot atât de rozalii cum e cerul. Ne acoperim cu un 
alt strat de unguent, fiindcă părem prea delicaţi pentru 
razele soarelui, dar pe pielea netedă nu arată nici pe 
jumătate atât de rău şi o să fie un camuflaj bun în junglă. 

Beetee ne strigă şi se dovedeşte c-a făcut într-adevăr un 
plan în timpul orelor când s-a jucat cu mosorul de sârmă. 

— Suntem, cred, cu toţii de acord că următoarea noastră 
treabă e să-i ucidem pe Brutus şi Enobaria, spune el pe un 
ton bine temperat. Mă îndoiesc că vor trece din nou la un 
atac deschis, acum, când sunt într-o asemenea inferioritate 
numerică. Presupun că am putea să le luăm urma, dare o 
muncă istovitoare şi periculoasă. 

— Crezi că şi-au dat seama de povestea cu ceasul? întreb 
eu. 

— Dacă n-au făcut-o, o vor descoperi destul de curând. 
Poate nu tot atât de explicit ca noi. Dar trebuie să ştie că 
măcar o parte dintre zone sunt concepute pentru atacuri şi 
că atacurile se repetă după o schemă circulară. Cred că nu 
le-a scăpat nici faptul că ultima noastră luptă a fost 
întreruptă de intervenţia creatorilor-de-joc. Noi ştim că a 
fost o încercare de a ne dezorienta, dar ei se întreabă 


probabil ce sens a avut, iar asta îi poate conduce, de 
asemenea, la descoperirea că arena e un ceas, zice Beetee. 
De-aia sunt de părere că avem cele mai mari şanse dacă ne 
instalăm propria capcană. 

— Stai, lasă-mă s-o trezesc pe Johanna, spune Finnick. O 
să turbeze dacă scapă ceva atât de important. 

— Sau nu, murmur eu. De vreme ce ea e turbată mai tot 
timpul, adaug în gând. Dar nu-l opresc, fiindcă şi pe mine 
m-ar cuprinde furia dacă, în momentul ăsta, aş fi exclusă 
când se face un plan. 

După ce ni se alătură şi ea, Beetee ne cere să ne 
îndepărtăm un pic ca să-i lăsăm loc să meşterească ceva în 
nisip. Desenează în grabă un cerc şi îl împarte în 
douăsprezece sectoare. E arena, dar nu conturată cu 
trăsăturile precise ale lui Peeta, ci cu liniile nesigure 
schiţate de un om a cărui minte e preocupată de alte 
probleme, mult mai complexe. 

— Dacă aţi fi Brutus şi Enobaria şi aţi şti ceea ce ştiţi 
despre junglă, unde v-aţi simţi cel mai în siguranţă? ne 
întreabă el. 

In vocea lui nu se simte nici o urmă de superioritate şi 
toată scena mă duce cu gândul la un profesor pe punctul de 
a le explica elevilor o lecţie nouă. Poate din cauza diferenţei 
de vârstă sau fiindcă Beetee e probabil de o mie de ori mai 
inteligent decât oricare dintre noi, ceilalţi. 

— Aici, unde ne aflăm acum. Pe plajă, spune Peeta. E 
locul cel mai sigur. 

— Atunci de ce nu sunt pe plajă? zice Beetee. 

— Fiindcă aici suntem noi, se amestecă nerăbdătoare 
Johanna. 

— Exact, noi suntem aici, revendicând plaja. Aşa că, unde 
v-aţi duce? întreabă Beetee. 

Mă gândesc la jungla fatală, la plaja ocupată. 

— M-aş ascunde chiar la marginea junglei. Ca să pot fugi 
în cazul unui atac. Şi ca să-i pot spiona pe cei de pe plajă. 

— Şi ca să mănânc, spune Finnick. Jungla e plină de 
creaturi şi de plante stranii. Dar, urmărindu-i pe cei de pe 


plajă, aş ştii că hrana oferită de mare e sigură. 

Beetee ne zâmbeşte ca şi cum i-am fi depăşit aşteptările. 

— Da, perfect. V-aţi dat seama. Acum iată ce propun eu: 
o lovitură la ora douăsprezece. Ce se întâmplă exact la 
amiază şi la miezul nopţii? 

— Trăsnetul loveşte copacul, răspund eu. 

— Da. De aceea propun ca, după trăsnetul de la amiază, 
dar înainte de cel de la miezul nopţii, să întindem sârma 
mea de la copacul ăla până la apa sărată, care este, fireşte, 
un foarte bun conducător de electricitate. Când loveşte 
trăsnetul, curentul va călători prin sârmă, ajungând nu 
numai în apă, ci şi pe plaja din jur, care va fi încă umedă 
după valul de la ora zece. Oricine se va afla în contact cu 
aceste suprafeţe în momentul respectiv va fi electrocutat, 
spune Beetee. 

Urmează o pauză lungă, timp în care ne gândim cu toţii 
la planul lui Beetee. Mie mi se pare oarecum fantastic, 
aproape imposibil. Dar de ce? Eu însămi am pus mii de 
capcane. Nu e asta doar o capcană mai mare, dar cu 
elemente ştiinţifice? Cum de o putem pune la îndoială noi, 
tributurile deprinse doar să facă rost de peşte, de lemn şi 
de cărbune? Ce ştim noi despre utilizarea electricităţii 
provenite din cer? 

Peeta tatonează terenul. 

— Beetee, sârma asta poate fi cu-adevărat un atât de 
bun conductor electric? Arată atât de fragilă, încât te temi 
să nu se topească instantaneu. 

— Oh, o să reziste. Dar nu înainte de a trece curentul 
prin ea. De fapt, o să acţioneze ca un fel de siguranţă. Cu 
excepţia faptului că va fi străbătută de curent, răspunde 
Beetee. 

— De unde ştii? întreabă Johanna, evident nicidecum 
convinsă. 

— Pentru că eu am inventat-o, zice Beetee, părând uşor 
surprins. Nu e sârmă în adevăratul sens al cuvântului. Nici 
trăsnetul nu e natural, nici copacul nu e copac adevărat. Tu, 


Johanna, te pricepi la copaci mai bine decât noi toţi. Ar fi 
fost distrus până acum, nu-i aşa? 

— Da, spune ea, posomorâtă. 

— Nu fiţi îngrijoraţi din cauza sârmei - o să facă exact ce 
spun eu, ne asigură Beetee. 

— Şi noi unde-o să fim când se-ntâmplă toate astea? 
întreabă Finnick. 

— In junglă, destul de sus ca să ne punem la adăpost, 
răspunde Beetee. 

— Atunci nici profesioniştii nu vor fi în pericol, dacă nu se 
vor afla în apropierea apei, subliniez eu. 

— E adevărat, zice Beetee. 

— Dar toate vieţuitoarele din mare se vor prâji, spune 
Peeta. 

— Probabil mai mult decât atât, răspunde Beetee. 
Presupun că vom distruge definitiv această sursă de hrană. 
Dar tu, Katniss, poţi găsi alte lucruri comestibile în junglă, 
nu-i aşa? 

— Da. Nuci şi şobolani, spun eu. Şi avem sponsori. 

— Bine, atunci. Nu văd o problemă în asta, declară 
Beetee. Dar suntem aliaţi şi va fi nevoie de toate eforturile 
noastre, aşa că voi patru trebuie să hotărâți dacă facem sau 
nu încercarea. 

Suntem ca nişte copii de şcoală. Cu desăvârşire 
incapabili să-i contestăm teoria aducând alte argumente în 
afara celor mai elementare griji ale noastre, dintre care 
cele mai multe nici măcar n-au vreo legătură cu planul lui. 
Mă uit la chipurile derutate ale celorlalţi. 

— De ce nu? spun eu. Dacă dă greş, nu se întâmplă nimic 
rău. Dacă funcţionează, avem o şansă rezonabilă de a-i 
ucide pe cei doi. Şi, chiar dacă nu omorâm decât 
vieţuitoarele din mare, nici cei doi nu le mai pot folosi drept 
sursă de hrană. 

— Eu zic să-ncercăm. Katniss are dreptate, mă susţine 
Peeta. 

Finnick se uită la Johanna şi înalţă din sprâncene. N-o să 
meargă mai departe fără ea. 


— Bine, spune ea în cele din urmă. E oricum mai bine 
decât să-i hăituim prin junglă. Şi mă-ndoiesc că ne-ar putea 
ghici planul, de vreme ce abia dacă-l înţelegem noi înşine. 

Beetee vrea să inspecteze copacul lovit de trăsnet 
înainte de a-l include în montaj. Judecând după soare, e în 
jur de nouă dimineaţa. Oricum trebuie să ne părăsim în 
curând plaja. Aşa că ridicăm tabăra, traversăm nisipul care 
mărgineşte sectorul fulgerelor şi ne îndreptăm către junglă. 
Beetee e încă prea slăbit ca să urce singur râpa, aşa că 
Finnick şi Peeta îl cară cu rândul. O las pe Johanna în frunte 
fiindcă drumul către copac urcă aproape în linie dreaptă şi 
îmi închipui că nu se poate abate prea mult. În plus, eu pot 
face mai mult prăpăd cu o tolbă de săgeți decât ea cu două 
securi, aşa că sunt cea mai potrivită ca să închei coloana. 

Aerul dens şi înăbuşitor mă apasă. De când au început 
Jocurile, ne-a învăluit în permanenţă. Aş vrea ca Haymitch 
să nu ne mai trimită pâinea aia din Districtul 3, ci tot pâine 
din Districtul 4, pentru că în ultimele două zile am 
transpirat găleți întregi şi, cu toate că am mâncat peşte, 
tânjesc după ceva sărat. O bucată de gheaţă ar fi o altă idee 
bună sau nişte apă rece de băut. Sunt recunoscătoare 
pentru lichidul din copaci, dar are aceeaşi temperatură ca 
apa mării şi ca aerul, temperatura celorlalte tributuri şi a 
mea. Suntem cu toţii o tocană imensă, câlduţă. 

Când ne apropiem de copac, Finnick propune să preiau 
conducerea. 

— Katniss poate auzi câmpul de forţă, le explică el lui 
Beetee şi Johannei. 

— Îl aude? întreabă Beetee. 

— Numai cu urechea refăcută de Capitoliu, spun eu. 

Ghici pe cine nu pot păcăli cu povestea asta? Pe Beetee. 
Pentru că-şi aduce cu siguranţă aminte că mi-a arătat cum 
se poate observa un câmp de forţă şi poate e oricum 
imposibil să auzi un asemenea câmp. Dar, din indiferent ce 
motiv, nu-mi pune vorbele la îndoială. 

— Atunci să meargă neapărat Katniss înainte, spune el, 
întrerupându-se o clipă ca să-şi şteargă o dâră de aburi de 


pe ochelari. Cu câmpurile de forţă nu-i de glumit. 

Copacul lovit de trăsnet e de neconfundat, fiindcă se 
înalţă cu mult deasupra celorlalţi. Găsesc o mână de nuci şi 
le cer tuturor să aştepte în timp ce urc încet râpa, 
aruncându-le rând pe rând în faţa mea. Dar văd câmpul de 
forţă aproape imediat, chiar înainte ca una dintre nuci să-l 
lovească, pentru că nu e la mai mult de cincisprezece metri 
distanţă. Măturând cu privirea frunzişul dinaintea mea, 
întrezăresc pătratul unduitor sus, în dreapta. Arunc o nucă 
drept înainte şi o aud sfârâind, ceea ce îmi oferă o 
confirmare. 

— Staţi mai jos de copacul trăsnit, le spun celorlalţi. 

Ne împărţim sarcinile. Finnick îl păzeşte pe Beetee, care 
studiază copacul, Johanna găureşte un alt copac, pentru 
apă, Peeta adună nuci, iar eu vânez prin apropiere. 
Şobolanii de copac par să nu se teamă de oameni, aşa că 
dobor trei cu uşurinţă. Zgomotul valului de la ora zece îmi 
aduce aminte că trebuie să mă întorc, aşa că mă alătur 
celorlalţi şi îmi curăţ prada. Pe urmă trasez o linie în ţărână, 
la vreo doi metri depărtare de câmpul de forţă, pentru a ne 
aduce aminte să păstrăm distanţa, iar eu şi Peeta ne 
aşezăm ca să prăjim nuci şi să frigem bucățele din carne de 
şobolan. 

Beetee continuă să se foiască, făcând ceva ce doar el 
ştie, măsurători sau altceva de genul ăsta. La un moment 
dat, rupe o fâşie din scoarță, ni se alătură şi o aruncă în 
câmpul de forţă. Bucata ricoşează şi cade pe pământ, 
incandescentă. Peste câteva clipe îşi recapătă culoarea 
iniţială. 

— Ei, aşa se explică multe, zice Beetee. 

Mă uit la Peeta şi trebuie să-mi muşc buza ca să-mi 
înăbuş râsul, de vreme ce asta nu e o explicaţie pentru 
nimeni, în afară de Beetee. 

E momentul când auzim păcăniturile înălțându-se din 
sectorul de alături. Inseamnă că e ora unsprezece. 
Zgomotul e mult mai puternic în junglă decât azi-noapte, pe 
plajă. Stăm toţi cu urechile încordate la maximum. 


— Nu e de natură mecanică, spune hotărât Beetee. 

— Cred că sunt insecte, spun eu. Poate cărăbuşi. 

— Ceva cu cleşti, adaugă Finnick. 

Sunetul devine mai puternic, parcă alertat de cuvintele 
noastre şoptite şi de apropierea cărnii vii. Pariez că, 
indiferent ce creatură ar scoate pocnetele alea, ne poate 
dezgoli până la os în câteva secunde. 

— Oricum ar trebui să plecăm de-aici, spune Johanna. A 
mai rămas mai puţin de o oră până când încep fulgerele. 

Insă nu mergem prea departe. Numai până la copacul 
identic din sectorul ploii-de-sânge. Facem un soi de picnic, 
aşezându-ne pe pământ, mâncând hrana oferită de junglă şi 
aşteptând trăsnetul care anunţă amiaza. La cererea lui 
Beetee, mă urc în bolta de frunze când păcăniturile încep 
să devină tot mai anemice. Când loveşte fulgerul, lumina e 
orbitoare, chiar şi aici, sub soarele strălucitor. Cuprinde în 
întregime copacul îndepărtat,  învăluindu-l într-o 
incandescenţă alb-albăstruie şi făcând să trosnească aerul 
din jur, încărcat de electricitate. Cobor şi îi raportez lui 
Beetee ce am descoperit, iar el pare mulţumit, deşi 
descrierea mea nu sună prea ştiinţific. 

Ne întoarcem pe plaja de la ora zece pe un drum ocolit. 
Nisipul e moale şi umed, spălat de valul care l-a măturat de 
curând. În esenţă, Beetee ne lasă liberi toată după-amiaza, 
în timp ce el se ocupă de bobină. De vreme ce e arma lui, 
iar noi, ceilalţi, nu putem decât să ne plecăm cu desăvârşire 
în faţa cunoştinţelor sale, avem sentimentul ciudat că am 
scăpat de la şcoală mai devreme. Mai întâi dormim cu 
schimbul în zona umbroasă de la marginea junglei, dar, 
către sfârşitul după-amiezii, toată lumea e trează şi agitată. 
Fiindcă asta ar putea fi ultima noastră ocazie de a mânca 
fructe de mare, hotărâm să facem un soi de ospăț. Sub 
îndrumarea lui Finnick, vânăm peşti cu sulița şi adunăm 
scoici, ba chiar ne scufundăm după stridii. Această ultimă 
parte îmi place cel mai mult, nu fiindcă m-aş da în vânt 
după ele. Nu le-am gustat decât o singură dată, la Capitoliu, 
şi atunci n-am putut să trec peste neplăcerea de a le simţi 


atât de vâscoase. Dar în adâncul mării e frumos, ca şi cum 
ai fi în altă lume. Apa e foarte limpede şi fundul nisipos e 
împodobit de bancuri de peşti strălucitor colorați şi de 
plante de mare ciudate. 

Johanna stă de pază în timp ce eu, Finnick şi Peeta 
curăţăm şi aranjăm roadele culese. Peeta tocmai a deschis 
cu greu una dintre scoici, când îl aud izbucnind în râs. 

— Hei, uitaţi-vă la asta! 

Ţine în mână o perlă lucioasă, fără cusur, de dimensiunea 
unui bob de mazăre. 

— Ştii, dacă supui cărbunele unei presiuni suficiente, se 
transformă în perle, îi spune lui Finnick, cu toată 
seriozitatea. 

— Nu, nu e aşa, răspunde Finnick, fără interes. 

Dar eu simt o sfâşiere când îmi amintesc că aşa ne-a 
prezentat o Effie neinformată în faţa oamenilor din 
Capitoliu, anul trecut, înainte de a ne fi cunoscut cineva. 
Drept cărbuni preschimbaţi în perle sub apăsarea unei vieţi 
prea grele. Frumuseţe răsărită din durere. 

Peeta spală perla în apă şi mi-o întinde. 

— Pentru tine. 

O ţin în mână şi îi studiez suprafaţa irizată în lumina 
soarelui. Da, o s-o păstrez. O să-mi fie alături în puţinele ore 
de viaţă care mi-au mai rămas. Acest ultim dar primit de la 
Peeta. Singurul pe care-l pot accepta cu adevărat. Poate c-o 
să-mi dea putere în cele din urmă clipe. 

— Mulţumesc, spun, închizându-mi pumnul în jurul ei. 

Privesc cu detaşare în ochii albaştri ai omului care e 
acum cel mai important dintre adversarii mei, cel care vrea 
să mă păstreze în viaţă cu preţul vieţii lui. Şi îmi promit că-i 
voi zădărnici planul. 

Ochii aceia care privesc într-ai mei cu atâta intensitate îşi 
pierd treptat vioiciunea, de parcă mi-ar fi citit gândurile. 

— Medalionul n-a dat rezultate, nu-i aşa? spune Peeta, 
deşi Finnick e chiar lângă noi, deşi îl poate auzi toată 
lumea. Katniss? 

— Ba da, îi răspund. 


— Dar nu aşa cum doream eu, zice el, privind în altă 
parte. 

După care nu se mai uită decât la stridii. 

Când suntem gata să ne aşezăm la masă, apare o 
paraşută, cu două suplimente ale ospăţului. Un mic vas cu 
un sos roşu, picant, şi un alt set de chifle din Districtul 3. 
Bineînţeles că Finnick se grăbeşte să le numere. 

— Tot douăzeci şi patru, spune el. 

Prin urmare treizeci şi două. Aşa că luăm fiecare câte 
cinci, lăsând şapte, care nu se vor mai împărţi niciodată 
egal între mai multe persoane. Pâinea rămasă e pentru un 
singur om. 

Peştele sărat, scoicile suculente. Până şi stridiile par mai 
gustoase, înmuiate în sos. Ne ghiftuim până când nimeni nu 
mai poate înghiţi nici măcar o îmbucătură şi tot mai rămân 
resturi, însă nu vor rezista fără să se altereze, aşa că 
aruncăm toată mâncarea de prisos înapoi, în apă, ca să n-o 
găsească profesioniştii după plecarea noastră. Nimeni nu se 
sinchiseşte de cochilii. O să le curețe valul. 

Nu ne mai rămâne decât să aşteptăm. Eu şi Peeta stăm 
pe mal, mână în mână, fără cuvinte. El mi-a vorbit azi- 
noapte, dar nu m-a putut face să mă răzgândesc, iar orice 
aş spune eu n-o să-l facă pe el să se răzgândească. Vremea 
darurilor convingătoare a trecut. 

Insă eu am oricum perla, la loc sigur, alături de canea şi 
de medicament, în paraşuta legată de centura mea. Sper că 
va ajunge în Districtul 12. 

Mama şi Prim i-o vor înapoia cu siguranţă lui Peeta 
înainte de a-mi îngropa trupul. 


Capitolul 26 


ÎNCEPE IMNUL, dar în seara asta pe cer nu e nici un 
chip. Spectatorii se vor agita, însetaţi de sânge. Capcana lui 
Beetee e totuşi suficient de promițătoare pentru ca de data 
asta creatorii-de-joc să nu apeleze la alte atacuri. Poate 
sunt pur şi simplu curioşi să vadă dacă o să funcţioneze. 

Când Finnick şi cu mine apreciem că e în jur de ora 
nouă, ne părăsim tabăra presărată de cochilii, traversăm 
plaja de la ora douăsprezece şi, sub lumina Lunii, începem 
în tăcere urcuşul către copacul trăsnit. Din cauza 
stomacurilor pline, ne simţim mai incomodaţi decât în 
timpul drumului de dimineaţă şi ni se taie mai repede 
răsuflarea. Incep să am regrete pentru ultima duzină de 
stridii. 

Beetee îl roagă pe Finnick să-l ajute, iar noi, ceilalţi, stăm 
de pază. Derulează metri după metri de sârmă chiar înainte 
de a o fixa de copac. Îl pune pe Finnick s-o lege strâns în 
jurul unei crengi rupte şi s-o lase înapoi pe pământ. Stau 
amândoi de o parte şi de alta a copacului, dând mosorul de 
la unul la altul în timp ce înfăşoară iarăşi şi iarăşi sârma în 
jurul trunchiului. La început par s-o facă la voia întâmplării, 
apoi desluşesc un model, un soi de labirint complicat, vizibil 
în lumina Luniiin partea lui Beetee. Mă întreb dacă modul 
în care e plasată sârma are vreo importanţă sau dacă e pur 
şi simplu o metodă de a îndemna publicul să-şi fabrice 
propriile scenarii. Fac pariu că majoritatea spectatorilor nu 
ştiu cu nimic mai mult decât mine despre electricitate. 

Munca din jurul trunchiului se încheie exact când auzim 
că începe să se prăvălească valul. Nu mi-am dat niciodată 
seama în ce moment dintre zece şi unsprezece ţâşneşte. 
Trebuie să existe un interval în care se acumulează apa, 
apoi apare valul în sine, după care urmează efectele 
dezastrului. Dar cerul îmi spune că e zece şi jumătate. 

Asta e clipa în care ne dezvăluie Beetee restul planului. 
Pentru că noi ne mişcăm cel mai repede printre copaci, vrea 


ca eu şi Johanna să ducem bobina prin junglă, desfăşurând 
sârma pe măsură ce înaintăm. Trebuie s-o întindem de-a 
latul plajei de la ora douăsprezece, aruncând apoi mosorul 
metalic, cu oricâtă sârmă o să mai rămână, cât mai adânc în 
apă şi asigurându-ne că se scufundă. Şi apoi să fugim către 
junglă. Dacă plecăm acum, chiar acum, am putea-o face 
fără nici un risc. 

— Vreau să merg cu ele, să le protejez, spune imediat 
Peeta. 

După episodul cu perla, ştiu că îşi doreşte mai mult decât 
oricând să nu mă scape din ochi. 

— Te mişti prea încet. In plus, am nevoie de tine în 
capătul ăsta. Protecţia o s-o asigure Katniss, zice Beetee. N- 
avem timp pentru dezbateri, îmi pare rău. Dacă fetele vor 
să ajungă acolo vii, trebuie să plece acum. 

Ii întinde mosorul Johannei. Nu-mi place planul mai mult 
decât lui Peeta. Cum îl pot apăra de la distanţă? Dar Beetee 
are dreptate. Cu piciorul lui, Peeta e prea lent ca s-ajungă 
la timp la baza pantei. Eu şi Johanna suntem cele mai iuți şi 
ne păstrăm cel mai bine echilibrul pe solul junglei. Nu mă 
pot gândi la nici o altă variantă plauzibilă. Şi, dacă mai am 
încredere în altcineva în afară de Peeta, atunci acela e 
Beetee. 

— E OK, îi spun lui Peeta. Aruncăm mosorul şi ne- 

ntoarcem imediat înapoi. 
__— Nu în zona fulgerelor, îmi reaminteşte Beetee. 
Indreptaţi-vă către copacul din sectorul unu-două. Dacă 
sunteţi în criză de timp, deplasaţi-vă cu un sector mai 
încolo, însă nici măcar să nu vă treacă prin cap să vă- 
ntoarceţi pe plajă până ce nu evaluez eu rezultatele. 

Iau faţa lui Peeta în mâini. _ 

— Nu-ţi face griji. Ne vedem la miezul nopţii. Il sărut şi, 
înainte de a avea timp să obiecteze, mă desprind de el şi mă 
întorc spre Johanna. 

— Gata? 

— De ce nu? răspunde ea, ridicând din umeri. 


E clar că gândul de a forma amândouă o echipă n-o 
încântă mai mult decât pe mine, dar suntem prinşi cu toţii 
în capcana lui Beetee. 

— Tu stai cu ochi-n patru, eu derulez, pe urmă putem 
face cu schimbul. 

Fără să mai stăm la discuţii o pornim în josul râpei. De 
fapt, vorbim foarte puţin. Ne mişcăm destul de repede, una 
mânuind mosorul, cealaltă fiind cu ochii în patru. Cam pe la 
jumătatea pantei, auzim păcăniturile răsunând tot mai 
puternic, semn că a trecut de ora unsprezece. 

— Am face bine să ne grăbim, zice Johanna. Vreau să pun 
o distanţă cât mai mare între mine şi apa aia înainte dea 
lovi fulgerul. Pentru cazul că Scurtcircuit a greşit cumva 
vreun calcul. 

— lau eu mosorul o vreme, spun. 

E mai greu să întinzi sârma decât să stai de veghe, şi ea 
a făcut asta mult timp. 

— Poftim, încuviinţează, întinzându-mi-l. Suntem încă 
amândouă cu mâinile pe cilindrul de metal când se simte o 
vibraţie uşoară. Auriu şi subţire, firul de deasupra coboară 
dintr-un salt către noi, adunându-se în bucle încâlcite şi 
încolăcindu-ni-se în jurul încheieturilor. Pe urmă capătul 
retezat ne şerpuieşte la picioare. 

Nu e nevoie decât de o secundă ca să ne dăm seama de 
întorsătura bruscă a evenimentelor. Schimb o privire cu 
Johanna, dar nici una dintre noi nu trebuie s-o spună. 
Cineva aflat la o distanţă destul de mică deasupra noastră a 
tăiat sârma. Şi poate ajunge la noi în orice clipă. 

Mâna mi se eliberează dintre sârme şi abia s-a strâns în 
jurul penelor unei săgeți când cilindrul de metal mă izbeşte 
în cap dintr-o parte. Următorul lucru pe care îl ştiu e că zac 
pe spate printre lujeri, cu o durere cumplită în tâmpla 
stângă. Ceva nu e în regulă cu ochii mei. Vederea mi se 
înceţoşează, când  pierzându-şi, când  regăsindu-şi 
focalizarea în timp ce mă încordez, străduindu-mă să 
contopesc într-una singură cele două luni care plutesc pe 


cer. Mi-e greu să respir şi îmi dau seama că Johanna stă pe 
pieptul meu, ţintuindu-mi umerii la pământ cu genunchii. 

Ceva mă înjunghie în antebraţul stâng. Incerc să mă 
smucesc, dar sunt încă atât de neputincioasă. Johanna îmi 
afundă ceva în carne, probabil vârful cuţitului, răsucindu-l. 
Urmează o senzaţie chinuitoare de sfâşiere şi de căldură ce 
mi se prelinge în josul încheieturii, umplându-mi palma. Ea 
mă pocneşte peste braţ, măturându-l cu o lovitură, şi îmi 
acoperă jumătate din faţă cu propriul meu sânge. 

— Stai jos acolo! şuieră. 

Greutatea ei îmi părăseşte trupul şi acum rămân singură. 

Stai jos acolo? mă gândesc. Ce e? Ce se-n-tâmplă? Închid 
ochii, excluzând realitatea contradictorie şi încercând să 
dau sens situaţiei în care mă aflu. 

Nu mă pot gândi decât la Johanna îmbrâncind-o pe 
Wiress pe plajă. Stai jos acolo şi potoleşte-te, se poate? Dar 
n-a atacat-o pe Wiress. Nu aşa. Şi, oricum, eu nu sunt 
Wiress. Nu sunt Ţăcăneală. Stai jos acolo şi potoleşte-te, se 
poate? îmi răsună în minte. 

Paşi apropiindu-se. Două perechi de picioare. Călcând 
apăsat, neîncercând să-şi ascundă prezenţa. 

Vocea lui Brutus. 

— E ca şi moartă! Haide, Enobaria! 

Paşi îndepărtându-se în noapte. 

Aşa e? Căutând un răspuns, îmi pierd şi îmi regăsesc 
rând pe rând cunoştinţa. Sunt ca şi moartă? Nu mă aflu în 
situaţia de a aduce argumente care să susţină contrariul. 
De fapt, gândirea raţională e un efort. Ştiu un singur lucru. 
Johanna m-a atacat. M-a pocnit în cap cu cilindrul ăla. Mi-a 
tăiat braţul, probabil făcându-le venelor şi arterelor mele 
un rău ireparabil, apoi, înainte de a apuca să mă ucidă, au 
apărut Brutus şi Enobaria. 

Alianţa s-a încheiat. Probabil că Finnick şi Johanna s-au 
înţeles să se-ntoarcă împotriva noastră în noaptea asta. 
Ştiam că trebuia să fi plecat azi-dimineaţă. Nu ştiu de ce 
parte se află Beetee. Dar eu sunt o pradă uşoară, aşa cum e 
şi Peeta. 


Peeta! Deschid brusc ochii, cuprinsă de panică. Peeta 
aşteaptă în vârful dealului, lângă copac, nebănuind nimic şi 
cu garda jos. Poate Finnick l-a omorât deja. 

- Nu, şoptesc. 

Profesioniştii au tăiat sârma de la o mică distanţă. 
Finnick, Beetee şi Peeta... n-au de unde să ştie ce se 
petrece aici. Se pot doar întreba ce s-a întâmplat, de ce nu 
mai e tensionată sârma sau poate chiar a zvâcnit înapoi, 
către copac. lar ăsta, în sine, ar putea fi un semnal, 
îndemnul de a ucide, nu-i aşa? Cu siguranţă Johanna a fost 
cea care a decis că e momentul s-o rupă cu noi. Să mă 
omoare. Să fugă de profesionişti. Apoi să se lupte cu Finnick 
cât mai curând cu putinţă. 

Nu ştiu. Nu ştiu. Ştiu doar că trebuie să mă-ntorc la 
Peeta şi să-l păstrez în viaţă. Am nevoie de fiecare dram de 
voinţă ca să mă salt în şezut şi să mă ridic în picioare 
agăţându-mă de un copac. Noroc că am de ce să mă ţin, 
fiindcă jungla se înclină într-o parte şi într-alta. Fără nici un 
avertisment, mă aplec şi vomit fructele de mare de la ospăț, 
fără să mă opresc înainte de a ieşi din mine şi ultima stridie. 
Lipicioasă de sudoare şi tremurând, îmi evaluez starea 
fizică. 

Când îmi ridic braţul rănit, sângele îmi împroaşcă faţa, şi 
lumea se leagănă încă o dată alarmant, îmi strâng cu putere 
pleoapele şi mă agăţ de copac până când totul pare să-şi 
regăsească un oarecare echilibru. Fac câţiva paşi prudenţi 
către un alt copac de alături, smulg nişte muşchi şi îmi 
bandajez strâns braţul, fără să-mi mai examinez rana. E mai 
bine. E cu siguranţă mai bine dacă n-o văd. Apoi îmi las 
mâna să-mi atingă cercetătoare lovitura de la cap. Dau deo 
umflătură uriaşă, dar de foarte puţin sânge. Ceva din 
interior a avut evident de suferit, dar nu par în pericol să 
sângerez până la moarte. Cel puţin nu din rana aia. 

Imi şterg palmele cu muşchi şi strâng arcul între 
degetele tremurătoare ale mâinii vătămate. Potrivesc 
crestătura unei săgeți pe coardă. Imi silesc picioarele să 
urce râpa. 


Peeta. Ultima mea dorinţă. Promisiunea mea. Să-l ţin în 
viaţă. Imi mai vine inima la loc când realizez că trăieşte 
încă, fiindcă nu s-a auzit nici o lovitură de tun. Poate 
Johanna acţionează de una singură, ştiind că Finnick o să 
treacă de partea ei odată ce îşi va dezvălui clar intenţiile. 
Cu toate că mi-e greu să ghicesc ce se petrece între cei doi. 
Mă gândesc cum s-a uitat la ea, aşteptând o confirmare 
înainte de a fi de acord să ajute la instalarea capcanei lui 
Beetee. E vorba despre o alianţă mult mai solidă, bazată pe 
ani de prietenie şi cine ştie pe mai ce. De aceea, dacă 
Johanna s-a întors împotriva mea, n-ar trebui să mai am 
încredere în Finnick. 

Ajung la concluzia asta înainte de a auzi pe cineva 
alergând în josul râpei, către mine. Nici Peeta, nici Beetee 
nu s-ar putea mişca în ritmul ăsta. Mă ghemuiesc în spatele 
perdelei de liane, ascunzându-mă exact la timp. Finnick îmi 
zboară pe alături, cu pielea întunecată de alifie, sărind 
printre tufişuri ca un cerb. Locul unde am fost atacată intră 
curând în raza lui vizuală, probabil zăreşte sângele. 

— Johanna! Katniss! strigă el. 

Stau nemişcată până când dispare în direcţia în care au 
luat-o Johanna şi profesioniştii. 

Mă mişc cât de repede pot fără a trimite lumea într-un 
vârtej. Capul îmi zvâcneşte în ritmul grăbit al bătăilor 
inimii. Probabil incitate de mirosul sângelui, insectele 
păcănesc tot mai tare până când în urechi îmi răsună un 
vâjâit neîntrerupt. Nu, stai. Poate îmi ţiuie urechile din 
cauza loviturii. O să fie imposibil să-mi dau seama înainte de 
a amuţi insectele, dar când vor amuţi vor începe fulgerele. 
Trebuie să mă mişc mai repede. Trebuie să ajung la Peeta. 

Lovitura de tun mă opreşte brusc. Cineva a murit. Ştiu că 
acum, când alergăm toţi în toate părţile, înarmaţi şi 
speriaţi, ar putea fi oricine. Şi, indiferent cine, cred că 
moartea sa va declanşa un soi de încăierare generală în 
noapte. Toţi vor ucide mai întâi şi apoi se vor întreba de ce- 
au făcut-o. Imi silesc picioarele să alerge. 


Ceva mi se agaţă de glezne şi cad lată la pământ. Mă 
simt înconjurată, încâlcită în fibre tăioase. O plasă! Probabil 
una dintre cele fanteziste, împletite de Finnick, plasată 
astfel încât să mă prindă în cursă, iar el trebuie să fie pe- 
aproape, cu tridentul în mână. Mă zbat o vreme, nereuşind 
decât să strâng plasa mai tare în jurul meu, apoi o 
întrezăresc în lumina Lunii. Îmi ridic derutată braţul şi văd 
că e înfăşurat în fire aurii, licăritoare. Nu e una dintre 
plasele lui Finnick, e sârma lui Beetee. Mă ridic cu grijă în 
picioare şi descopăr că am fost înfăşurată în firul care s-a 
agăţat de un trunchi pe traseul său de întoarcere către 
copacul trăsnit. Mă eliberez încet din strânsoarea sârmei, 
ies din zona în care mă poate atinge şi îmi continui urcuşul. 

Partea bună e că n-am greşit drumul, că lovitura la cap 
nu m-a făcut să-mi pierd simţul orientării. Partea proastă e 
că sârma mi-a adus aminte de apropierea furtunii electrice. 
Incă mai aud insectele, dar oare nu cumva scot sunete din 
ce în ce mai firave? 

Am grijă ca buclele de sârmă să rămână la vreo doi metri 
în stânga mea, călăuzindu-mă în timp ce alerg, dar am mare 
grijă să nu le ating. 

Dacă insectele se aud din ce în ce mai slab şi urmează să 
lovească primul fulger, atunci toată energia sa se va scurge 
în josul sârmei şi oricine o va atinge va muri. 

Copacul îmi apare în faţa ochilor, cu trunchiul împodobit 
cu aur. Încetinesc, încerc să înaintez pe furiş, dar sunt pur 
şi simplu norocoasă fiindcă mă ţin pe picioare. Mă uit după 
vreo urmă lăsată de ceilalţi. Nimic. Aici nu e nimeni. 

— Peeta? strig, cu voce scăzută. Peeta? 

Imi răspunde un geamăt uşor şi mă răsucesc, 
descoperind o siluetă care zace pe pământ, ceva mai sus de 
mine. 

— Beetee! exclam. 

Mă grăbesc să îngenunchez alături de el. Geamătul 
trebuie să fi fost involuntar. Nu e conştient, deşi nu văd nici 
o rană, cu excepţia unei tăieturi adânci sub îndoitura 


cotului. Înşfac o mână de muşchi din apropiere şi i-o 
bandajez cu stângăcie, timp în care încerc să-l trezesc. 

— Beetee! Beetee, se ce se-ntâmplă? Cine te-a rănit? 
Beetee! 

Il zgâlţâi aşa cum n-ar trebui zgâlţâit niciodată un rănit, 
dar nu ştiu ce altceva să fac. El geme din nou şi îşi ridică 
scurt o mână, ca să mă alunge. 

Atunci observ că ţine în pumn un cuţit, cred că unul 
dintre cele pe care le avea mai devreme Peeta, iar cuțitul e 
înfăşurat lejer în sârmă. Uluită, mă salt în picioare şi o ridic, 
confirmându-mi că e legată de copac. Am nevoie de o clipă 
ca să-mi aduc aminte de o a doua bucată de sârmă, mult 
mai scurtă, pe care Beetee a înfăşurat-o în jurul unei crengi 
şi a lăsat-o să atârne pe pământ chiar înainte de a-şi începe 
împletitura din jurul copacului. Mă gândisem că avea vreo 
semnificaţie din punct de vedere electric, că fusese lăsată 
deoparte pentru a fi întrebuințată mai târziu. Dar n-a fost 
niciodată aşa, fiindcă aici sunt vreo douăzeci sau chiar 
douăzeci şi cinci de metri. 

Îmi încordez privirea, uitându-mă în susul dealului şi îmi 
dau seama că ne aflăm doar la câţiva paşi distanţă de 
câmpul de forţă. Pătratul demascator e acolo, sus şi în 
dreapta mea, exact cum era azi-dimineaţă. Ce-a făcut 
Beetee? A încercat realmente să înfigă cuțitul în câmpul de 
forţă, aşa cum a făcut Peeta dintr-o întâmplare? Şi care e 
rostul sârmei? Oare ăsta era planul lui de rezervă? Dacă nu 
reuşea să conducă electricitatea în apă, avea de gând să 
trimită energia fulgerului în câmpul de forţă? Şi, oricum, ce 
urmări ar fi avut asta? Niciunul? Foarte multe? Ne-ar fi 
prăjit pe toţi? Cred că un câmp de forţă trebuie să fie 
alcătuit, de asemenea, mai ales din energie. Cel de la 
Centrul de Antrenament era invizibil. 

Ăsta pare să oglindească într-un anume fel jungla. Dar |- 
am văzut întrerupân-du-se când a fost lovit de cuțitul lui 
Peeta şi de săgeata mea. Dincolo de el se află lumea reală. 

Urechile mele nu ţiuie. La urma urmelor, n-au fost decât 
insectele. O ştiu, fiindcă acum ele amuţesc cu repeziciune, 


iar eu nu mai aud decât zgomotele junglei. Beetee nu-mi e 
de nici un folos. Nu-l pot face să-şi recapete cunoştinţa. Nu-l 
pot salva. Nu ştiu ce avea de gând cu cuțitul şi cu sârma, iar 
el nu-mi poate explica. Bandajul de muşchi de pe braţul 
meu e îmbibat de sânge şi n-are rost să mă amăgesc 
singură. Mă simt atât de slăbită încât o să leşin peste nu 
mai mult de câteva minute. Trebuie să mă îndepărtez de 
copacul ăsta şi... 

— Katniss! 

Aud vocea lui Peeta, deşi el e la mare distanţă. Dar ce 
face? Până acum trebuie să-şi fi dat seama că toată lumea 
ne vânează. 

— Katniss! 

Nu-l pot apăra. Nu mă pot mişca destul de repede şi nu 
pot ajunge destul de departe, iar îndemânarea mea de 
ţintaş e în cel mai bun caz îndoielnică. Fac singurul lucru de 
care mă simt în stare ca să-i îndepărtez pe atacatori de el şi 
să-i atrag spre mine. 

— Peeta! Strig. Peeta! Sunt aici! Peeta! 

Da, o să-i atrag aici, oriunde în apropierea mea, departe 
de Peeta, dar spre mine şi spre copacul trăsnit, care va fi în 
curând el însuşi o armă. 

— Sunt aici! Sunt aici! 

El n-o să reuşească. Nu cu piciorul ăla şi nu noaptea. N-o 
să ajungă niciodată la timp. 

— Peeta! ă 

Dă rezultate. li aud venind. Sunt doi. Rupând zgomotos 
crengile. Încep să mi se înmoaie genunchii şi mă prăbuşesc 
alături de Beetee, sprijinindu-mi greutatea pe călcâie. Cu 
arcul şi săgeata în poziţie de tragere. Dacă îi ucid, Peeta le 
va supravieţui celorlalţi? 

Enobaria şi Finnick ajung lângă copacul trăsnit. Nu mă 
pot vedea, aşa cum stau pe panta de deasupra lor, cu pielea 
camuflată de unsoare. Iau la ochi gâtul Enobariei. Cu puţin 
noroc o s-o ucid. Finnick se va ghemui în dosul copacului, 
adăpostindu-se, exact când va lovi trăsnetul. Şi asta se 
poate întâmpla oricând. Insectele nu se mai aud decât 


foarte slab, când şi când. Pot să-i ucid. Pot să-i ucid pe 
amândoi. 

O altă lovitură de tun. 

— Katniss! 

Peeta mă strigă urlând. Dar de data asta nu-i răspund. 
Beetee încă mai răsuflă uşor alături de mine. Amândoi vom 
muri în curând. Finnick şi Enobaria vor muri, de asemenea. 
Peeta trăieşte. S-au auzit două lovituri de tun. Brutus, 
Johanna, Chaff. Doi dintre ei sunt deja morţi. Asta o să-i lase 
lui Peeta un singur tribut de ucis. Este tot ce mai pot să fac. 
Un singur duşman. 

Duşman. Duşman. Cuvântul atrage după sine o amintire 
recentă. O aduce în prezent. Privirea de pe chipul lui 
Haymitch. 

— Katniss, când o să fii în arenă... încruntarea, îndoiala. 

— Ce să fac? 

Imi aud propria voce sugrumându-se când mă zbârlesc 
din cauza vreunei acuzaţii nerostite. 

— Doar să nu uiţi cine e duşmanul, spune Haymitch. 
Asta-i tot. 

Ultimul lui sfat pentru mine. De ce ar trebui să-mi aduc 
aminte? Am ştiut întotdeauna cine e duşmanul. Cine ne 
înfometează, cine ne torturează şi cine ne ucide în arenă. 
Cine îi va ucide în curând pe toţi cei care-mi sunt dragi. 

Arcul îmi cade când pătrund înţelesul spuselor lui. Da, 
ştiu cine este duşmanul. Şi cu siguranţă nu e Enobaria. 

Văd în sfârşit cuțitul lui Beetee cu ochi limpezi. Mâinile 
mele tremurătoare fac să alunece sârma pe mâner, o 
răsucesc în jurul săgeţii, chiar deasupra penelor, şi o leg cu 
un nod învăţat la antrenament. 

Mă ridic şi mă întorc către câmpul de forţă, arătându-mă 
în întregime, dar fără să-mi mai pese. Făcându-mi griji doar 
în privinţa locului spre care trebuie să-mi trimit săgeata, 
spre care şi-ar îndrepta Beetee cuțitul dacă ar putea să 
decidă. Arcul mi se înclină spre pătratul unduitor, spre 
defect, spre... cum i-a spus el în ziua aceea? Fisura din 


blindaj. Dau drumul săgeţii, o văd cum loveşte ţinta şi cum 
dispare, trăgând după ea firul de aur. 

Mi se face părul măciucă, şi fulgerul loveşte copacul. 

O străfulgerare albă alunecă în susul firului şi, preţ de o 
singură clipă, domul erupe într-o lumină albastră, 
orbitoare. Sunt azvârlită înapoi şi cad la pământ, cu trupul 
inert, paralizată, cu pleoapele încremenite şi ochii larg 
deschişi în timp ce asupra mea plouă cu frânturi de materie 
uşoară ca fulgul. Nu pot ajunge la Peeta. Nu pot nici măcar 
să-mi ating perla. Ochii mi se încordează, dornici să prindă 
o ultimă imagine a frumuseţii, pe care s-o iau cu mine. 

Chiar înainte de răbufnirea exploziei, descopăr o stea. 


Capitolul 27 


TOTUL PARE SĂ ERUPĂ ÎN ACELAŞI TIMP Pământul 
explodează într-o ploaie de noroi şi resturi de plante. 
Copacii izbucnesc în flăcări. Până şi cerul se umple de flori 
de lumină în culori strălucitoare. Nu pot pricepe de ce e 
bombardat până când îmi dau seama că acolo, sus, 
creatorii-de-joc trag focuri de artificii, în timp ce adevărata 
distrugere are loc pe pământ. Pentru cazul că nu e destul 
de distractiv să priveşti distrugerea arenei şi a tributurilor 
încă în viaţă. Sau poate pentru a ne scălda în lumină 
sfârşiturile glorioase. 

Vor lăsa pe cineva să supravieţuiască? Va exista un 
câştigător al celei de-a Şaptezeci şi cincea Ediţii a Jocurilor 
Foamei? Poate că nu. La urma urmelor, ce este acest Jubileu 
al Pacificării dacă nu... ce a citit preşedintele Snow de pe 
filă? 

— ... pentru a li se reaminti rebelilor că nici cei mai 
puternici dintre ei nu pot înfrânge vreodată puterea 
Capitoliului... 

Nici măcar cel mai puternic dintre cei mai puternici nu 
va triumfa. Poate că nu s-a intenţionat niciodată ca această 
ediţie a Jocurilor să aibă un învingător. Sau poate ultimul 
meu act de revoltă le-a forţat mâna. | 

Imi pare rău, Peeta, mă gândesc. Îmi pare rău că n-am 
reuşit să te salvez. Să-l salvez? Mai degrabă i-am răpit 
ultima şansă de supravieţuire, l-am condamnat la moarte 
când am distrus câmpul de forţă. Dacă am fi respectat cu 
toţii regulile, poate ar fi fost lăsat să trăiască. 

Aeronava se materializează deasupra mea fără nici o 
avertizare. Dacă ar fi fost linişte şi dacă în apropiere s-ar fi 
aflat o gaiţă-zeflemitoare, aş fi auzit mai întâi jungla 
amuţind şi apoi acel tril al păsării care precede apariţia 
unei aeronave a  Capitoliului. Dar, în tot acest 
bombardament, urechile mele n-ar izbuti niciodată să 
perceapă ceva atât de discret. 


Cleştele i se desprinde din pântece şi coboară până când 
e exact deasupra capului meu. Ghearele metalice se 
strecoară sub mine. Vreau să ţip, să fug, să le distrug, să 
scap printre ele, dar sunt paralizată, nu pot decât să sper 
cu ardoare c-o să mor înainte de a da ochii cu personajele 
sinistre care mă aşteptă sus. Nu mi-au cruțat viaţa pentru a 
mă încorona ca învingătoare, ci ca să-mi ofere o moarte cât 
mai lentă şi mai în văzul întregii lumi cu putinţă. 

Cele mai cumplite temeri mi se confirmă când realizez că 
figura care mă întâmpină în aeronavă e a lui Plutarch 
Heavensbee, şeful creatorilor-de-joc. In ce harababură am 
transformat frumoasele lui Jocuri, cu ceasul ingenios ticăind 
şi cu colecţia de învingători. Va avea de suferit pentru 
eşecul său, probabil îşi va pierde viaţa, dar nu înainte de a 
mă vedea pedepsită. Mâna i se întinde spre mine şi mă 
gândesc că vrea să mă lovească, dar se întâmplă ceva mai 
rău. Îmi închide pleoapele cu degetul mare şi cu arătătorul, 
condamnându-mă la vulnerabilitatea întunericului. Acum 
îmi pot face orice şi nici măcar n-o să văd ce se apropie. 

Inima îmi bate atât de tare încât sângele începe să-mi 
şiroiască din bandajul din muşchi, deja îmbibat. Gândurile 
mi se înceţoşează. La urma urmelor, e posibil să sângerez 
până la moarte înainte de a apuca să mă resusciteze. In 
timp ce leşin, îi adresez în gând o şoaptă de mulţumire 
Johannei, pentru rana excelentă pe care mi-a făcut-o. 

Când plutesc înapoi, spre starea de semiconştienţă, simt 
că sunt întinsă pe o masă capitonată. Simt pişcături, 
senzaţie dată de furtunaşele din braţul meu stâng. Încearcă 
să mă menţină în viaţă, fiindcă, dacă m-aş stinge în tăcere şi 
în intimitate, aş obţine o victorie. Nu sunt încă în stare să- 
mi mişc tot trupul, să-mi ridic pleoapele sau să-mi salt 
capul. Dar braţul meu drept şi-a recăpătat puterea de a se 
urni încet. Încerc să mi-l apropii de trup, îl simt ca pe o 
înotătoare de peşte, ba nu, ca pe ceva mai puţin mobil, un 
soi de bâtă. Nu îmi coordonez cu adevărat mişcările, nimic 
nu-mi dovedeşte că încă mai am degete. Reuşesc totuşi să-l 
foiesc încoace şi încolo până când smulg furtunaşele. Ceva 


începe să piuie, dar nu sunt în stare să rămân trează ca să 
aflu pe cine va aduce aici zgomotul. 

Când îmi revin în simţiri, am mâinile legate de masă, şi 
tuburile sunt din nou înfipte în braţ, însă pot să deschid 
ochii şi să-mi salt uşor capul. Sunt într-o încăpere mare, cu 
tavanul jos, scăldată într-o lumină argintie. Există două 
rânduri de paturi, faţă în faţă. Aud respiraţia altora şi 
presupun că sunt ceilalţi învingători. Chiar vizavi de mine îl 
văd pe Beetee, conectat la zece aparate diferite. Lăsaţi-ne 
să murim! urlu în gând. Capul îmi recade, izbindu-se cu 
putere de masă, şi leşin iarăşi. 

Când mă trezesc în sfârşit cu adevărat, legăturile au 
dispărut. Îmi ridic mâna şi descopăr că am degete şi le pot 
mişca din nou, la comandă. Mă împing, săltându-mă în 
capul oaselor, şi mă ţin de suprafaţa capitonată până când 
încăperea mi se conturează clar în faţa ochilor. Am braţul 
stâng bandajat, dar furtunaşele atârnă de suporturile de 
lângă pat. 

Sunt singură, cu excepţia lui Beetee, care continuă să 
zacă în faţa mea, susţinut de armata lui de maşinării. Dar 
unde sunt ceilalţi? Peeta, Finnick, Enobaria şi... şi... încă 
unul, corect? Când au început detunăturile, mai era în viaţă 
fie Johanna, fie Chaft, fie Brutus. Sunt sigură că vor să dea 
un exemplu folosindu-se de noi toţi. Dar unde i-au dus? I-au 
mutat de la spital la închisoare? 

— Peeta..., şoptesc. 

Imi doream atât de mult să-l protejez şi sunt încă 
hotărâtă s-o fac. Fiindcă n-am reuşit să-l păstrez în viaţă şi 
în siguranţă, trebuie să-l găsesc şi să-l ucid înainte de a 
alege Capitoliul tortura prin care să-i ia viaţa. Imi las 
picioarele să alunece în jos şi mă uit în jur după o armă. Pe 
măsuţa de lângă patul lui Beetee sunt câteva seringi sigilate 
în plastic steril. Perfect. N-am nevoie decât de aer şi de o 
împunsătură într-una dintre venele lui. 

Mă opresc pentru o clipă, întrebându-mă dacă să-l omor 
pe Beetee. Dar, dacă o fac, monitoarele vor începe să piuie 


şi voi fi prinsă înainte de a ajunge la Peeta. Făgăduiesc, în 
tăcere, că mă voi întoarce să-i pun capăt vieţii. 

Nu port decât o cămaşă subţire de noapte, aşa că strecor 
seringa sub bandajul care-mi acoperă rana din braţ. La uşă 
nu e nici un paznic. Fără îndoială că mă aflu la o adâncime 
de kilometri sub Centrul de Antrenament sau în vreo 
fortăreață a  Capitoliului şi posibilitatea evadării e 
inexistentă. N-are importanţă. Nu evadez, doar termin ce- 
am început. 

Mă furişez de-a lungul unui coridor îngust, către o uşă 
metalică, uşor întredeschisă. Dincolo de ea e cineva. Scot 
seringa şi o strâng în mână. Mă lipesc de perete şi ascult 
vocile dinăuntru. 

— Comunicaţiile au căzut în Şapte, Zece şi Doisprezece, 
dar Unsprezece deţine acum controlul mijloacelor de 
transport, aşa că putem cel puţin spera că vor trimite 
mâncare în afară. 

Plutarch Heavensbee. Aşa cred. Deşi nu am vorbit cu el 
decât o singură dată. O voce răguşită întreabă ceva. 

— Nu, îmi pare rău. Nu există nici o cale de a te duce în 
Patru. Dar am dat ordine speciale pentru a fi găsită, dacă e 
posibil. E tot ce pot face, Finnick. 

Finnick. Mintea mea se străduieşte să dea un sens 
conversaţiei, faptului că e purtată între  Plutarch 
Heavensbee şi Finnick. li e atât de apropiat şi de drag 
Capitoliului încât i se vor ierta infracțiunile? Sau într-adevăr 
n-a ştiut ce avea de gând Beetee? El murmură altceva. Ceva 
plin de disperare. 

— Nu fi idiot. E cel mai rău lucru pe care l-ai putea face. 
Ar fi ucisă cu siguranţă. Atâta vreme cât eşti tu în viaţă, o 
vor păstra în viaţă şi pe ea, ca momeală, zice Haymitch. 

Haymitch! Mă împing în uşă şi intru împleticindu-mă. 
Haymitch, Plutarch şi un Finnick cumplit de stors de vlagă 
stau în jurul unei mese îmbelşugate, dar de care nu se 
atinge nimeni. Lumina zilei pătrunde prin ferestre curbate 
şi văd în depărtare vârfurile copacilor dintr-o pădure. 
Suntem în zbor. 


— "Ţi-ai adunat toate puterile, iubito? spune Haymitch cu 
iritare în glas. 

Dar, când mă înclin în faţă, gata să cad, se ridică şi mă 
prinde de încheieturile mâinilor, ajutându-mă să-mi recapăt 
echilibrul. Imi priveşte pumnul. 

— Tu şi o seringă împotriva Capitoliului? Vezi, de-asta nu 
te lasă nimeni pe tine să faci planurile. 

Mă holbez la el fără să înţeleg nimic. 

— Arunc-o! 

Simt cum i se măreşte apăsarea asupra încheieturii 
mâinii mele drepte până când palma e silită să mi se 
deschidă şi dau drumul seringii. El mă aşază pe un scaun de 
lângă Finnick. 

Plutarch îmi pune înainte un castron cu supă de carne. O 
chiflă. Imi strecoară în mână o lingură. 

— Mănâncă, îmi spune, cu o voce mult mai blândă decât 
a lui Haymitch. 

Acesta ia loc chiar în faţa mea. 

— Katniss, o să-ţi explic ce s-a-ntâmplat. Vreau să nu- 
ntrebi nimic până nu termin. Inţelegi? Dau din cap, 
amorţită. Şi iată ce-mi spune: 

Incă din momentul când s-a anunţat Jubileul a existat un 
plan pentru a ne scoate din arenă. Tributurile învingătoare 
din Districtele 3, 4, 6, 7, 8 şi 11 îl cunoşteau într-o mai mare 
sau mai mică măsură. Plutarch Heavensbee face de mai 
mulţi ani parte dintr-o grupare secretă care urmăreşte 
răsturnarea Capitoliului. El a avut grijă ca bobina să se afle 
printre arme. Beetee trebuia să facă o gaură în câmpul de 
forţă. Pâinea primită în arenă era un cod, folosit pentru a 
anunţa momentul salvării. Districtul de unde provenea 
pâinea indica ziua. Trei. Numărul chiflelor comunica ora. 
Douăzeci şi patru. Aeronava îi aparţine Districtului 13. 
Bonnie şi Twill, femeile din Opt pe care le-am întâlnit în 
pădure, au avut dreptate în privinţa existenţei sale şi a 
puterii de apărare. Acum ne îndreptăm, pe o rută 
ocolitoare, către Districtul 13. Intre timp, majoritatea 
districtelor din Panem sunt în plină revoltă. 


Haymitch se opreşte ca să vadă dacă-l urmăresc. Sau 
poate, pe moment, asta-i tot ce-a avut de spus. 

Sunt îngrozitor de multe de priceput, tot acest plan 
complicat în care am fost un pion, aşa cum trebuia să fiu şi 
în Jocurile Foamei. Folosită fără să mi se ceară aprobarea, 
fără să am habar. Măcar în Jocuri ştiam că sunt una dintre 
jucării. Presupuşii mei prieteni au fost mai secretoşi. 

— Nu mi-ai spus nimic. 

Vocea îmi e la fel de aspră ca a lui Finnick. 

— Nici ţie, nici lui Peeta nu vi s-a spus nimic. Nu puteam 
risca asta, se amestecă Plutarch. Mi-a fost chiar teamă să 
nu pomeneşti cumva în timpul Jocurilor despre indiscreţia 
mea cu ceasul. 

Işi scoate ceasul de buzunar şi îşi trece degetul mare 
peste geamul de cristal, aprinzând gaiţa-zeflemitoare. 

— Bineînţeles că, atunci când ţi l-am arătat, nu făceam 
altceva decât să te avertizez în privinţa arenei. În calitate 
de mentor. Credeam că putea fi un prim pas ca să-ţi câştig 
încrederea. Nu-mi trecea nici măcar prin vis că ai putea 
ajunge iarăşi tribut. 

— Tot nu înţeleg de ce mie şi lui Peeta nu ni s-a dezvăluit 
planul, spun eu. 

— Pentru că, după aruncarea în aer a câmpului de forţă, 
pe voi doi ar fi încercat să vă captureze în primul rând şi 
era cu atât mai bine cu cât ştiaţi mai puţin, îmi explică 
Haymitch. 

— În primul rând? De ce? întreb, încercând să prind firul 
raţiunii. 

— Din acelaşi motiv pentru care noi, ceilalţi, am fost de 
acord să murim ca să vă ţinem pe voi în viaţă, spune 
Finnick. 

— Nu, zic eu, Johanna a-ncercat să mă omoare. 

— Johanna te-a pocnit ca să-ţi scoată cipul de urmărire 
din braţ şi ca să-i îndepărteze de tine pe Brutus şi Enobaria, 
spune Haymitch. 

— Cum? Mă doare capul atât de tare şi aş vrea să nu-mi 
mai vorbească fără să ajungă nicăieri. Nu ştiu ce tot... 


— Trebuia să te salvăm pentru că tu eşti gaiţa- 
zeflemitoare, Katniss, spune Plutarch. Cât timp trăieşti tu, 
trăieşte şi revoluţia. 

Pasărea, broşa, cântecul, fructele de pădure, ceasul, 
biscuitul, rochia care a izbucnit în flăcări. Eu sunt gaiţa- 
zeflemitoare. Cea care a supravieţuit în ciuda planurilor 
Capitoliului. Simbolul rebeliunii. 

E aşa cum am bănuit în pădure - când le-am găsit pe 
evadatele Bonnie şi Twill -, deşi n-am înţeles niciodată cât 
de mare era amploarea. Pe de altă parte, nici nu trebuia să 
înţeleg. Mă gândesc la Haymitch, luându-mă în râs când i- 
am vorbit despre planul meu de fugă din Districtul 12, 
despre stârnirea propriei mele revolte, ba chiar şi despre 
însăşi ideea existenţei Districtului 13. Subterfugii şi 
amăgiri. Şi, dacă sub masca sarcasmului şi a beţiei a fost în 
stare să facă asta, atât de convingător şi atât de multă 
vreme, în ce altă privinţă m-a mai minţit? Ştiu. 

— Peeta, şoptesc, cu o împunsătură în inimă. 

— Ceilalţi l-au ţinut pe Peeta în viaţă fiindcă ştiam că n-ai 
mai fi rămas în nici un caz în alianţă după moartea lui, 
spune  Haymitch. Şi nu puteam risca să te lăsăm 
neprotejată. 

Cuvintele sună prozaic, expresia feţei îi e neschimbată, 
dar nu poate ascunde tenta cenuşie care îi acoperă obrajii. 

— Unde e Peeta? şuier către el. 

— A fost luat de Capitoliu, împreună cu Johanna şi 
Enobaria, îmi răspunde. 

Şi are în sfârşit decenţa de a-şi cobori privirea. 

Sunt practic dezarmată. Dar nimeni n-ar trebui să 
subestimeze vreodată răul pe care-l pot face unghiile, mai 
ales când ţinta atacului e luată prin surprindere. Mă întind 
peste masă şi greblez cu ale mele faţa lui Haymitch, 
umplându-l de sânge şi vătămându-i un ochi. Şi apoi urlăm 
amândoi, spunându-ne unul altuia lucruri cumplite, 
îngrozitoare. Finnick încearcă să mă tragă deoparte şi ştiu 
că Haymitch face tot ce poate ca să nu mă sfâşie, pentru că 


eu sunt gaiţa-zeflemitoare. Sunt gaiţa-zeflemitoare şi, aşa 
cum stau lucrurile, e greu să fiu ţinută în viaţă. 

Alte mâini îl ajută pe Finnick şi sunt din nou pe patul meu 
de spital, cu trupul imobilizat, cu încheieturile mâinilor 
legate, aşa că îmi izbesc furioasă capul de tăblie, iarăşi şi 
iarăşi. Un ac mi se înfige în braţ şi capul mă doare atât de 
tare încât renunţ la luptă şi urlu pur şi simplu, înfiorător, ca 
un animal în pragul morţii, până când nu mai am glas. 

Medicamentul mă sedează, nu mă adoarme, şi sunt 
aşadar captivă într-o nefericire confuză, monotonă şi 
dureroasă, pentru o vreme care pare să fi existat 
dintotdeauna. Îmi reintroduc furtunaşele şi îmi vorbesc cu 
voci liniştitoare, dar care nu îşi ating ţinta. Nu mă pot gândi 
decât la Peeta, întins undeva, pe o masă similară, pentru ai 
se smulge informaţii pe care nu le are. 

— Katniss. Katniss, îmi pare rău. 

Vocea lui Finnick vine din patul de alături şi pătrunde în 
conştiinţa mea. Poate fiindcă avem aceeaşi durere. 

— Am vrut să mă întorc după el şi după Johanna, dar nu 
mă puteam mişca. 

Nu-i răspund. Bunele intenţii ale lui Finnick Odair nu 
înseamnă pentru mine nici cât negru sub unghie. 

— E mai bine pentru el decât pentru Johanna. Se vor 
convinge repede că nu ştie nimic. Şi nu-l vor ucide dacă se 
vor gândi că-l pot folosi împotriva ta, zice Finnick. 

— Ca momeală? spun eu, către tavan. Aşa cum 0 vor 
folosi pe Annie, Finnick? 

Il aud plângând, dar nu-mi pasă. Probabil că pe ea nici 
măcar nu se vor obosi s-o interogheze, mintea ei e atât de 
departe. Dusă cu ani în urmă, în adâncul Jocurilor ei. Sunt 
foarte multe şanse să mă îndrept în aceeaşi direcţie. Poate 
am şi început să-nnebunesc şi nimeni n-are inima să-mi 
spună asta. Mă simt suficient de nebună. 

— Aş vrea să fie moartă, spune el. Aş vrea să fie morţi cu 
toţii şi noi alături de ei. Ar fi cel mai bine. 

Ei bine, pentru asta nu am nici un răspuns potrivit. Mi-e 
greu să-l contrazic, de vreme ce eu însămi am plecat cu o 


seringă, cu intenţia de a-l ucide pe Peeta dacă i-aş fi dat de 
urmă. Aş vrea cu adevărat să fie mort? Ceea ce vreau... 
ceea ce vreau e să-l am înapoi, dar acum n-o să-l mai 
recapăt niciodată. Chiar dacă forţele rebele vor reuşi 
cumva să răstoarne Capitoliul, oricine poate fi sigur că 
ultimul gest al preşedintelui Snow va fi să taie beregata lui 
Peeta. Nu. N-o să-l mai am niciodată înapoi. Aşa că moartea 
e soluţia cea mai bună. 

Dar el îşi va da seama de asta sau va continua să lupte? E 
atât de puternic şi e un mincinos atât de bun. Oare crede că 
are vreo şansă de supravieţuire? Oare îi pasă măcar de 
şansa asta? Oricum nu conta pe ea. Renunţase deja la viaţă. 
Dacă ştie că eu am fost salvată, poate e chiar fericit. Simte 
că şi-a îndeplinit misiunea de a mă menţine în viaţă. 

Mă gândesc că-l urăsc chiar mai mult decât pe Haymitch. 

Mă dau bătută. Nu mai vorbesc, nu mai răspund, refuz 
mâncarea şi apa. Pot să-mi pompeze tot ce vor în braţ, dar e 
nevoie de mai mult decât atât pentru ca un om să meargă 
mai departe odată ce şi-a pierdut dorinţa de a trăi. Am până 
şi ideea stranie că, dacă eu mor, Peeta ar putea fi lăsat să 
trăiască. Nu ca om liber, dar ca un soi de avox, aşteptând 
viitoarele tributuri din Districtul 12. Şi poate o să găsească 
o cale de evadare. De fapt, moartea mea încă ar mai putea 
să-l salveze. 

lar dacă n-o să se poată, nu contează. Va fi suficientă ca 
să moară alţii de ciudă. Ca pedeapsă pentru Haymitch, 
care, din toată lumea asta plină de putreziciune, ne-a 
transformat tocmai pe mine şi pe Peeta în pioni ai Jocurilor 
lui. Am avut încredere în el. Am pus în mâinile lui tot ce- 
aveam mai de preţ. Şi el m-a trădat. 

— Vezi, de-asta nu te lasă nimeni pe tine să faci planurile, 
a spus. 

E adevărat. Oricine are mintea-ntreagă nu m-ar lăsa pe 
mine să fac planuri. Fiindcă e evident că nu sunt în stare să 
deosebesc un prieten de un duşman. 

O mulţime de oameni vin să-mi vorbească, dar cuvintele 
îmi sună aidoma păcănitului insectelor din junglă. Lipsite de 


sens şi îndepărtate. Periculoase, dar numai de aproape. Ori 
de câte ori devin distincte, gem până când mi se dau mai 
multe calmante, ceea ce readuce imediat lucrurile la locul 
lor. 

Până când se întâmplă să deschid ochii şi să văd pe 
cineva de a cărui privire nu mă pot feri. Cineva care n-o să 
mă roage, n-o să-mi dea explicaţii, n-o să-şi închipuie că-mi 
poate schimba planurile ispitindu-mă, pentru că e singurul 
om care mă cunoaşte cu adevărat. 

— Gale, şoptesc. 

— Salut, Catnip! 

Intinde mâna şi îmi dă la o parte o şuviţă de păr din ochi. 
O parte a feţei i-a fost arsă de curând. Are un braţ într-o 
eşarfă şi îi zăresc bandajele de sub cămaşa de miner. Ce-a 
păţit? Şi cum de e aici? Acasă s-a-ntâmplat ceva foarte grav. 

Nu e vorba atât despre a-l da uitării pe Peeta, cât despre 
a-mi aduce aminte de ceilalţi. Nu e nevoie decât de o 
singură privire spre Gale şi dau cu toţii buzna în prezent, 
cerând să fie recunoscuţi. 

— Prim? întreb, cu răsuflarea tăiată. 

— Trăieşte. Ca şi mama ta. Le-am scos de-acolo la timp, 
răspunde el. 

— Nu sunt în Districtul 12? 

— După Jocuri, au trimis avioane. Au aruncat bombe 
incendiare. Ezită. Ei, ştii ce s-a-ntâmplat cu Vatra. 

Ştiu. Am văzut-o explodând. Vechiul depozit cufundat în 
praf de cărbune. Întregul district acoperit cu aşa ceva. Un 
nou soi de spaimă începe să crească în mine când îmi 
imaginez bombele incendiare lovind Filonul. 

— Nu sunt în Districtul 12? repet. 

Ca şi cum aş putea respinge cumva adevărul. 

— Katniss, spune blând Gale. 

Recunosc vocea asta. Vorbeşte aşa când se apropie de 
animalele rănite, să le dea lovitura de graţie. Ridic instinctiv 
mâna, vrând să-i opresc cuvintele, dar el mi-o prinde şi mi-o 
strânge cu putere. 

— Nu, şoptesc eu. 


Dar Gale nu poate păstra un secret faţă de mine. 
— Katniss, Districtul 12 nu mai există. 


SFÂRŞITUL CĂRŢII A DOUA 


41) Wire, în lb. engleză (n. tr.)