Suzanne Collins — Jocurile foamei — 03 — Revolta

SUZANNE COLLINS 
REVOLTA 


SUZANNE COLLINS 
REVOLIA 


Partea întâi 
CENUŞA 


Capitolul 1 


ÎMI PRIVESC PANTOFII, urmărind cum se aşterne pe 
pielea uzată un strat fin de cenuşă. Aici fusese aşezat patul 
pe care îl împărţeam cu Prim, sora mea. lar acolo fusese 
locul mesei de bucătărie. Cărămizile şemineului prăbuşit, 
acum un morman carbonizat, oferă un punct de referinţă 
pentru localizarea restului casei. Cum altfel m-aş putea 
orienta în marea acestor tonuri de gri? 

Din Districtul 12 n-a mai rămas aproape nimic. Acum o 
lună, bombele incendiare ale Capitoliului au ras de pe 
suprafaţa pământului casele minerilor săraci din Filon, 
prăvăliile din oraş, până şi clădirea Justiţiei. Singurul loc 
care a scăpat de incinerare a fost Cartierul Învingătorilor. 
Nu ştiu exact de ce. Poate ca să existe o zonă locuibilă 
agreabilă pentru oricine din Capitoliu care este nevoit să 
vină în district cu afaceri. 

Un reporter la vânătoare de ştiri ciudate. Un comitet 
însărcinat să aprecieze starea minelor de cărbune. Un 
detaşament de Apărători ai Păcii în căutarea refugiaților 
întorşi acasă. 

Dar nu se întoarce nimeni, în afară de mine. Şi asta 
numai pentru o scurtă vizită. Autorităţile din Districtul 13 
au fost împotriva întoarcerii mele. Au considerat-o o 
aventură costisitoare şi lipsită de sens, dat fiind faptul că 
sunt protejată de cel puţin o duzină de aeronave invizibile 
care mi se rotesc pe deasupra capului şi că nu există nicio 
informaţie pe care aş putea s-o aflu. Însă trebuia să văd 
districtul. Era o nevoie atât de imperioasă, încât am 
transformat-o într-o condiţie a cooperării mele la oricare 
dintre planurile lor. 

În cele din urmă, Plutarch Heavensbee, şeful creatorilor- 
de-joc, cel care i-a organizat pe rebelii din Capitoliu, şi-a 


azvârlit braţele în sus. 

— Lăsaţi-o să se ducă. Mai bine să irosim o zi decât încă 
o lună. Poate că un mic tur al districtului e exact ceea ce-i 
trebuie ca să se convingă că suntem de aceeaşi parte. 

De aceeaşi parte. Duc mâna la tâmpla stângă, în care 
simt o durere ascuţită. Exact în locul unde m-a lovit Johanna 
Mason cu bobina de sârmă. Amintirile mi se învârtejesc 
când încerc să despart adevărul de neadevăr. Ce serie de 
evenimente m-au condus aici, printre ruinele oraşului meu? 
E greu să-mi răspund, fiindcă efectele comoţiei provocate 
de Johanna n-au dispărut cu desăvârşire şi gândurile mele 
încă mai au tendinţa să se amestece unele cu altele. Şi 
medicamentele pe care le folosesc ca să-mi ţină durerea 
sub control şi să-mi îmbunătăţească starea de spirit mă fac 
uneori să am vedenii. Aşa cred. Încă nu sunt convinsă că în 
noaptea când podeaua camerei mele de spital s-a 
transformat într-un covor de şerpi contorsionaţi am avut 
halucinaţii. 

Folosesc tehnica pe care mi-a sugerat-o unul dintre 
medici. Încep cu lucrurile cele mai simple, despre care ştiu 
că sunt reale, şi mă îndrept treptat către cele mai 
complicate. Lista începe să mi se deruleze în minte... 

Mă numesc Katniss Everdeen. Am şaptesprezece ani. 
Casa mea e în Districtul 12. Am luat parte la Jocurile 
Foamei. Am evadat. Capitoliul mă urăâşte. Peeta a căzut 
prizonier. Se presupune că e mort. Cel mai probabil mort. 
Probabil e mai bine să fie mort... 

— Katniss. Să cobor? 

Vocea lui Gale, cel mai bun prieten al meu, ajunge la 
mine prin casca pe care au insistat rebelii s-o port. El e sus, 
în aeronavă, urmărindu-mă cu atenţie, gata să se 
năpustească dacă se întâmplă ceva rău. În acest moment 
realizez că stau ghemuită, cu coatele sprijinite pe coapse, 
cu capul în mâini. Probabil par în pragul unui soi de 
epuizare totală. Asta n-o să se întâmple. Nu acum, când mă 
lasă în sfârşit să mă dezvăţ de medicamente. 


Mă ridic şi îi resping oferta cu o fluturare de mână. 

— Nu. Mă simt foarte bine. 

Ca să-mi întăresc spusele, încep să mă îndepărtez de 
vechea mea casă, mergând spre centrul oraşului. Gale a 
cerut să fie coborât în Doisprezece împreună cu mine, dar 
n-a forţat lucrurile când i-am refuzat compania. Înţelege că 
azi nu vreau pe nimeni alături. Nici măcar pe el. Există 
drumuri pe care trebuie să le faci singur. 

În vara asta, vremea e arzătoare şi foarte uscată. N-a 
căzut aproape niciun strop de ploaie care să răvăşească 
mormanele de cenuşă rămase în urma atacului. Îşi schimbă 
forma ici şi colo, ca reacţie la paşii mei. Nici o adiere nu le 
împrăştie. Urmăresc cu băgare de seamă ceea ce îmi 
amintesc că era drumul, fiindcă la început, când am aterizat 
pe Pajişte, n-am fost atentă şi am nimerit cu piciorul direct 
într-un bolovan. Numai că nu era bolovan - era ţeasta cuiva. 
S-a rostogolit şi s-a tot rostogolit, apoi s-a oprit cu faţa în 
sus. Şi pentru multă vreme nu mi-am putut lua privirea de 
la dinţi, întrebându-mă ai cui erau şi gândindu-mă că aşa ar 
fi arătat şi ai mei, în împrejurări similare. 

Paşii mei urmează drumul din obişnuinţă, dar nu e o idee 
bună, fiindcă e plin de rămăşiţele celor care au încercat să 
fugă. Unii au fost incineraţi pe de-a-ntregul. Însă ceilalţi, 
probabil răpuşi de fum, au scăpat de dezlănţuirea flăcărilor 
şi acum zac, împrăştiind miasme, în diferite stadii ale 
descompunerii, stârvuri acoperite de muşte, la discreţia 
necrofagilor. Eu te-am ucis, mă gândesc, trecând pe lângă 
un morman. Și pe tine. Și pe tine. 

Pentru că am făcut-o. Săgeata mea, îndreptată către 
fisura din câmpul de forţă care înconjura arena, săgeata aia 
a stârnit furtuna de foc, ca represalii. Am aruncat întregul 
Panem în braţele haosului. 

Îmi răsună în minte cuvintele preşedintelui Snow, rostite 
în dimineaţa când urma să-ncep Turneul Triumfal. 

— Tu, Katniss Everdeen, fata din foc, te-ai dovedit a fi 
scânteia care, nesupravegheată, se poate transforma într- 


un infern, distrugând Panemul. 

Faptele au demonstrat că nici nu exagera, nici nu avea 
intenţia să mă sperie. Poate încerca într-adevăr să-mi 
obţină ajutorul. Dar eu pusesem deja în mişcare ceva pe 
care nu mai aveam nicidecum puterea să-l ţin sub control. 

Arde. Încă mai arde, mă gândesc, amorţită. Focurile din 
minele de cărbuni îşi înalţă fumul negru în depărtare. Însă 
n-a mai rămas nimeni căruia să-i pese. Mai bine de nouăzeci 
la sută din populaţia districtului e moartă. Cei în jur de opt 
sute de supraviețuitori sunt refugiaţi în Districtul 13 - dar, 
din punctul meu de vedere, asta e totuna cu a nu mai avea 
niciodată un cămin. 

Ştiu că n-ar trebui să gândesc aşa; ştiu că ar trebui să fiu 
recunoscătoare pentru modul în care am fost primiţi. 
Bolnavi, răniţi, înfometați şi cu mâinile goale. Însă nu pot 
trece niciodată peste faptul că Districtul 13 a jucat un rol în 
distrugerea Districtului 12. Ceea ce nu mă absolvă pe mine 
de vinovăţie - se pot aduce învinuiri din belşug. Însă fără ei 
nici nu aş fi fost inclusă într-un plan mai amplu de 
distrugere a Capitoliului şi n-aş fi avut mijloacele cu care s-o 
fac. 

Locuitorii Districtului 12 n-au avut o mişcare de 
rezistenţă organizată de ei înşişi. N-au avut niciun cuvânt 
de spus în toată povestea asta. Dar, spre ghinionul lor, m-au 
avut pe mine. O parte dintre supraviețuitori cred totuşi c-a 
fost noroc, fiindcă au scăpat în sfârşit din districtul nostru. 
Fiindcă au scăpat de foamea şi de oprimarea fără de sfârşit, 
de riscurile din mine, de biciul lui Romulus Thread, ultimul 
şef al Apărătorilor Păcii. 

Faptul că au cât de cât un nou cămin e privit ca o 
minune, de vreme ce, cu foarte puţin timp în urmă, nici 
măcar nu ştiuserăm că Districtul 13 încă mai exista. 

Meritul pentru fuga supravieţuitorilor s-a revărsat direct 
asupra lui Gale, deşi el nu e dispus să-l accepte. Imediat ce 
s-a încheiat Jubileul Pacificării - imediat ce am fost eu 
ridicată din arenă - în Districtul 12 s-a întrerupt curentul 


electric, ecranele televizoarelor s-au înnegrit şi în Filon s-a 
lăsat o asemenea linişte încât oamenii îşi puteau auzi unii 
altora bătăile inimii. Nimeni n-a schiţat vreun gest de 
protest, nimeni n-a sărbătorit cele petrecute în arenă. Însă, 
cincisprezece minute mai târziu, cerul era plin de aeronave 
şi ploua cu bombe. 

Gale a fost cel care s-a gândit la Pajişte, unul dintre 
puţinele locuri în care nu se găseau case vechi de lemn, 
îmbâcsite de praf de cărbune. A condus într-acolo cât de 
mulţi oameni a putut, inclusiv pe mama şi pe Prim. A 
alcătuit o echipă care a dărâmat gardul - o simplă barieră 
inofensivă din plasă metalică în clipa aceea, când curentul 
electric fusese tăiat - şi a călăuzit pe toată lumea în pădure. 
I-a dus în singurul loc la care s-a putut gândi, la lacul pe 
care mi-l arătase tata în copilărie. Şi de acolo au privit 
flăcările îndepărtate mistuind tot ce cunoşteau pe lume. 

În zori bombardierele plecaseră de mult, focurile se 
stingeau şi li se alăturau ultimii supraviețuitori răzleţiţi. 
Mama şi Prim adunaseră răniții într-o singură zonă şi 
încercau să-i trateze cu orice puteau culege din pădure. 
Gale avea două arcuri şi două tolbe cu săgeți, un cuţit de 
vânătoare, un năvod şi de hrănit peste opt sute de oameni 
îngroziţi. Cu ajutorul celor care scăpaseră teferi, a reuşit 
să-i hrănească vreme de trei zile. Atunci a apărut pe 
neaşteptate o aeronavă care să-i evacueze în Districtul 13, 
unde erau suficiente compartimente pentru locuit, curate, 
cu pereţii albi, şi o mulţime de haine, şi unde se mânca de 
trei ori pe zi. Compartimentele aveau dezavantajul de a se 
afla sub pământ, hainele erau identice şi mâncarea relativ 
lipsită de gust, dar pentru refugiații din Districtul 12 toate 
astea nu reprezentau decât nişte inconveniente minore. Se 
aflau în siguranţă. Li se purta de grijă. Erau în viaţă şi 
fuseseră primiţi cu efuziune. 

Entuziasmul a trecut drept bunătate. Dar un bărbat pe 
nume Dalton, un refugiat din Districtul 10 care ajunsese în 


Treisprezece străbătând distanţa pe jos, cu zece ani mai 
înainte, mi-a dezvăluit adevăratul motiv. 

— Au nevoie de tine. De mine. De noi toţi. Cu ceva vreme 
în urmă a izbucnit un soi de epidemie de variolă care a ucis 
o grămadă dintre ei şi i-a lăsat pe încă şi mai mulţi sterili. 
Un nou lot de reproducători. Asta văd în noi. 

Cu zece ani în urmă, a lucrat la o fermă de vite, unde s-a 
ocupat de menţinerea diversităţii genetice a cirezii prin 
implantarea unor embrioni congelaţi pe termen lung. E 
foarte probabil să aibă dreptate în privinţa celor din 
Treisprezece, fiindcă prin preajmă nu par să fie destul de 
mulţi copii. Şi ce dacă? Nu suntem ţinuţi în ţarcuri, suntem 
instruiți ca să putem munci, copiii noştri sunt educați. Cei 
de peste paisprezece ani primesc grade inferioare în 
armată şi lumea li se adresează respectuos cu apelativul 
„Soldat”. Autorităţile din Treisprezece i-au acordat automat 
cetăţenia fiecărui refugiat. 

Şi totuşi simt ură faţă de ei. Însă, fireşte, eu urăsc acum 
aproape pe toată lumea. Pe mine mai mult decât pe oricine 
altcineva. 

Suprafaţa de sub tălpile mele devine mai tare şi simt sub 
covorul de cenuşă pietrele pavajului din piaţă. E mărginită 
de dărâmături, acolo unde se înălţau prăvăliile. Un morman 
de moloz înnegrit a luat locul clădirii Justiţiei. Mă îndrept 
către locul unde apreciez că s-a aflat brutăria părinţilor lui 
Peeta. N-a mai rămas nimic din ea, cu excepţia cuptorului 
transformat într-o masă topită, informă. Părinţii lui Peeta, 
cei doi fraţi mai mari ai lui - niciunul dintre ei n-a reuşit să 
ajungă în Districtul 13. Doar câţiva dintre aşa-numiţii 
oameni cu stare din district au scăpat de foc. Peeta n-ar mai 
avea, oricum, la cine să revină. În afară de mine... 

Mă îndepărtez cu spatele de brutărie şi dau peste ceva, 
îmi pierd echilibrul şi mă pomenesc stând pe o bucată de 
metal încins de soare. Încerc să ghicesc ce-ar putea fi, apoi 
îmi aduc aminte de recentele îmbunătăţiri aduse de Thread 
pieţei. Butuci, stâlpi pentru biciuire şi asta, ce-a mai rămas 


din spânzurătoare. Rău. Asta e rău. Îmi readuce în minte 
fluxul imaginilor care mă chinuie, când sunt trează sau 
când dorm. Peeta torturat - afundat în apă, ars, ciopârţit, 
supus şocurilor electrice, schilodit, bătut - în timp ce 
Capitoliul încearcă să-i smulgă informaţii despre rebeliune, 
care nici măcar nu-i sunt cunoscute. Închid ochii şi strâng 
cu putere din pleoape, într-o încercare de a ajunge la el, 
străbătând sute şi sute de kilometri, de a-i trimite telepatic 
gândurile mele, de a-i da de ştire că nu e singur. Însă este. 
Şi nu-l pot ajuta. 

Alerg. Cât mai departe de piaţă şi către singurul loc pe 
care nu l-a distrus focul. Trec pe lângă ruinele casei 
primarului, unde a locuit prietena mea Madge. Nu ştiu 
nimic despre ea şi despre familia ei. Au fost evacuaţi, duşi la 
Capitoliu, din cauza poziţiei tatălui ei, sau au fost lăsaţi 
pradă flăcărilor? Cenuşa tălăzuieşte în jurul meu, şi îmi 
ridic poalele cămăşii peste gură. Nu mă întreb ce trag în 
nări, ci pe cine, cine ameninţă să mă sufoce. 

Iarba e pârjolită şi zăpada cenuşie s-a aşternut şi aici, 
dar cele douăsprezece case frumoase din Cartierul 
Învingătorilor sunt nevătămate. Intru dintr-un salt în cea 
care mi-a servit drept locuinţă în ultimul an, trântesc uşa şi 
mă sprijin cu spatele de ea. Locul pare neatins. Curat. lreal 
de tăcut. De ce m-am întors în Doisprezece? Cum mă poate 
ajuta vizita asta să răspund la întrebările de care nu 
reuşesc să scap? 

— Ce-o să fac? şoptesc către pereţi. 

Pentru că pur şi simplu nu ştiu. 

Oamenii îmi tot vorbesc, îmi vorbesc, îmi vorbesc, îmi 
vorbesc. Plutarch Heavensbee. Asistenta lui prevăzătoare, 
Fulvia Cardew. O amestecătură de lideri ai districtelor. 
Oficialităţi militare. Dar nu şi Alma Coin, preşedinta 
Districtului 13, care se mulţumeşte să privească. Are în jur 
de cincizeci de ani şi un păr cărunt care îi cade pe umeri ca 
un voal neted. Sunt oarecum fascinată de părul ei, fiindcă e 
atât de uniform, fără nicio imperfecţiune, fără niciun smoc, 


fără niciun fir cu vârful despicat. Are ochii cenuşii, dar nu 
ca ai locuitorilor Filonului. Sunt foarte spălăciţi, ca şi cum 
pigmentul le-ar fi fost absorbit cu desăvârşire. Au culoarea 
zloatei, pe care îţi doreşti s-o vezi topită. 

Ceea ce vor de la mine e să-mi asum cu adevărat rolul pe 
care mi l-au stabilit. Să fiu simbolul revoluţiei. Gaiţa 
Zeflemitoare. Nu e de ajuns tot ce-am făcut în trecut, 
sfidând Capitoliul la Jocuri, oferind un punct de concentrare 
a forţelor. Acum trebuie să devin adevăratul lider, chipul, 
vocea, întruparea revoluţiei. Persoana pe care pot conta 
districtele - dintre care cele mai multe sunt acum pe faţă în 
război cu Capitoliul - ştiind că le arată calea spre victorie. 
Nu trebuie s-o fac singură. Au o întreagă echipă de oameni 
care să mă machieze, să mă îmbrace, să-mi scrie 
discursurile, să-mi regizeze apariţiile - ca şi cum asta nu mi- 
ar suna oribil de familiar - şi eu nu trebuie să fac nimic 
altceva decât să-mi joc rolul. Uneori îi ascult, iar alteori mă 
mulţumesc să privesc linia perfectă a părului lui Coin, 
încercând să hotărăsc dacă e sau nu o perucă. În cele din 
urmă părăsesc încăperea fiindcă începe să mă doară capul, 
sau fiindcă e ora mesei, sau fiindcă dacă nu ies din 
subterane e posibil să-ncep să urlu. 

Nu mă obosesc să spun ceva. Mă ridic pur şi simplu şi 
plec. 

Ieri după-amiază, în timp ce se închidea uşa în urma 
mea, am auzit-o pe Coin: 

— V-am spus c-ar fi trebuit să salvăm mai întâi băiatul. 

Adică pe Peeta. N-aş putea să fiu de acord cu asta mai 
mult decât sunt. Peeta ar fi fost o portavoce excelentă. 

Şi pe cine-au pescuit în schimb din arenă? Pe mine, care 
nu cooperez. Pe Beetee, un inventator bătrân din Trei, pe 
care-l văd rar, fiindcă a fost atras în activitatea de 
perfecţionare a armamentului imediat ce a putut să stea în 
capul oaselor. l-au împins literalmente patul de spital cu 
rotile într-o zonă strict secretă şi acum nu-şi mai face 
apariţia decât ocazional, la orele de masă. E foarte 


inteligent şi foarte dornic să ajute cauza, dar nu reprezintă 
cu adevărat ceea ce se înţelege printr-un instigator. Şi mai 
e Finnick Odair, sex-simbolul din districtul pescarilor, cel 
care l-a ţinut pe Peeta în viaţă atunci când eu n-am fost în 
stare s-o fac. Vor să-l transforme şi pe el într-un lider al 
rebelilor, dar mai întâi vor trebui să-l păstreze treaz mai 
mult de cinci minute. Chiar şi atunci când e conştient, 
trebuie să repeţi totul de trei ori ca să-i ajungă la creier. 
Doctorii spun că e din cauza şocului electric de care a avut 
parte în arenă, dar eu ştiu că e ceva mai complicat decât 
atât. Ştiu că Finnick nu se poate concentra asupra niciunui 
eveniment din Treisprezece fiindcă se străduieşte din 
răsputeri să vadă ce se petrece la Capitoliu, cu Annie, fata 
nebună din districtul lui, singura fiinţă omenească din lume 
pe care-o iubeşte. 

În ciuda rezervelor mele serioase, trebuie să-l iert pe 
Finnick pentru rolul său în conspirația care m-a adus aici. 
Măcar el are cât de cât idee prin ce trec eu. Şi e nevoie de 
prea multă energie ca să-ţi conservi furia împotriva cuiva 
care plânge atât de mult. 

Cobor scările cu picioare de vânător care nu vrea să facă 
nici cel mai mic zgomot. Adun câteva amintiri: o fotografie a 
părinţilor mei din ziua nunţii, o panglică albastră pentru 
părul lui Prim, cartea familiei cu plante medicinale şi 
comestibile. Cartea cade, deschizându-se la o pagină cu 
flori galbene, şi mă grăbesc s-o închid, fiindcă au fost 
pictate de pensula lui Peeta. 

Ce-o să fac? 

Are vreun rost să fac ceva? Mama, sora mea şi familia lui 
Gale sunt în sfârşit în siguranţă. Cât despre restul 
oamenilor din Doisprezece, sunt fie morţi, ceea ce este 
ireversibil, fie protejaţi în Treisprezece. Nu mai rămân 
decât rebelii din districte. Bineînţeles că urăsc Capitoliul, 
dar nu cred că asumându-mi rolul de Gaiţă Zeflemitoare le 
pot aduce vreun folos celor care încearcă să-i vină de hac. 
Cum pot ajuta districtele, când ori de câte ori fac o mişcare 


provoc suferinţe şi pierderi de vieţi? Bătrânul împuşcat în 
Districtul 11 fiindcă a fluierat. Represiunile din Doisprezece 
după ce-am intervenit în timpul biciuirii lui Gale. Stilistul 
meu, Cinna, târât din Camera de Lansare înainte de Jocuri, 
însângerat şi fără cunoştinţă. Informatorii lui Plutarch cred 
c-a fost ucis în timpul interogatoriului. Sclipitorul, 
enigmaticul, încântătorul Cinna e mort din cauza mea. Îmi 
alung gândul, fiindcă e insuportabil de dureros, nu-i pot 
face faţă fără să-mi pierd cu desăvârşire fragilul control 
asupra situaţiei. 

Ce-o să fac? 

Să devin Gaiţa Zeflemitoare... binele pe care l-aş aduce, 
oricare ar fi acela, ar putea compensa pagubele? În cine mă 
pot încrede, ca să-i iau drept bun răspunsul la această 
întrebare? Cu siguranţă nu în echipa din Treisprezece. Jur 
că acum, când familia mea şi a lui Gale sunt ferite din calea 
răului, aş putea să fug. Nu mi-a mai rămas decât o singură 
problemă nerezolvată. Peeta. Dacă aş fi sigură că e mort, aş 
putea să dispar în pădure şi să nu mă mai întorc niciodată. 
Dar până atunci sunt cu mâinile legate. 

Mă răsucesc pe călcâie când aud un sâsâit. Cu spatele 
arcuit şi urechile pleoştite, cel mai urât motan din lume stă 
în uşa bucătăriei. 

— Buttercup, spun. 

Au murit mii de oameni, dar el a supravieţuit şi pare 
chiar să se hrănească foarte bine. Cu ce? Poate intra şi ieşi 
din casă prin fereastra cămării, pe care o lăsam 
întotdeauna întredeschisă. E posibil să mănânce şoareci-de- 
câmp. Refuz să iau în considerare alternativa. 

Mă ghemuiesc şi întind mâna. 

— Vino-ncoace, băiete. 

Puțin probabil. E supărat fiindcă a fost abandonat. În 
plus, nu-i ofer mâncare, iar talentul meu de a-i da resturi a 
fost întotdeauna singura modalitate prin care mi-am 
răscumpărat păcatele în ochii lui. O vreme, când ne 
întâlneam în casa veche, fiindcă niciunuia dintre noi nu-i 


era pe plac cea nouă, părea că era începutul unei relaţii. 
Dar e clar că s-a zis cu asta. Clipeşte din ochii ăia galbeni, 
nesuferiţi. 

— Vrei s-o vezi pe Prim? îl întreb. 

Numele îi atrage atenţia. În afară de al lui, e singurul 
cuvânt care-i spune ceva. Scoate un miau răguşit şi se 
apropie de mine. Îl iau în braţe şi îi mângâi blana, apoi 
deschid dulapul, scotocesc după geanta mea de vânătoare 
şi îl îndes neceremonios înăuntru. Nu există niciun alt mod 
de a-l duce la aeronavă şi, pentru sora mea, motanul ăsta 
cântăreşte cât o lume întreagă. Capra ei, Lady, un animal 
într-adevăr de valoare, nu şi-a făcut din nefericire apariţia. 

Aud în cască vocea lui Gale, spunându-mi că trebuie să 
ne-ntoarcem. Dar geanta pentru vânat mi-a adus aminte că 
mai vreau ceva. O agăţ de spătarul unui scaun şi urc în fugă 
scările spre dormitorul meu. În dulap atârnă haina de 
vânătoare a tatei. Am adus-o aici din casa veche înainte de 
Jubileu, cu gândul că prezenţa ei ar fi putut să le aducă 
alinare mamei şi lui Prim după moartea mea. Slavă 
Domnului, fiindcă altfel ar fi fost acum cenuşă. 

Contactul cu pielea moale pare liniştitor, şi amintirea 
orelor pe care le-am petrecut purtând-o mă calmează 
pentru o clipă. Pe urmă, inexplicabil, palmele încep să-mi 
transpire. O senzaţie stranie îmi cuprinde încet ceafa. Mă 
răsucesc brusc, întorcându-mă cu faţa spre cameră, şi 
descopăr că e pustie. Ordonată. Toate sunt la locul lor. N- 
am auzit niciun sunet alarmant. Atunci ce e? 

Strâmb din nas. E mirosul. Greţos, artificial. O pată albă 
trage cu ochiul din vaza cu flori uscate de pe măsuţa mea 
de toaletă. Mă apropii cu paşi prudenţi. Acolo, nelăsându-se 
ascuns de verii lui conservaţi, e un trandafir alb, proaspăt. 
Perfect. Cu toţi ghimpii şi cu petale mătăsoase. 

Şi înţeleg imediat cine mi l-a trimis. 

Preşedintele Snow. 

Când mirosul începe să-mi facă greață, mă retrag şi ies 
din încăpere. De când e acolo? De o zi, de o oră? Rebelii au 


făcut o incursiune în Cartierul Învingătorilor, asigurându-se 
că nu e niciun pericol înainte de a mi se permite să vin aici, 
dar au căutat explozibili, microfoane, orice era neobişnuit. 
Dar poate trandafirul nu li s-a părut demn de luat în seamă. 
Doar pentru mine are un înţeles. 

La parter, înşfac geanta de vânătoare, lovind-o de podea 
în mers, înainte de a-mi aminti că are un ocupant. Pe 
peluză, fac semne frenetice către aeronavă în timp ce 
Buttercup se zbate. Îl înghiontesc cu cotul, gest care nu 
reuşeşte decât să-l înfurie. O aeronavă se materializează şi 
lasă în jos o scară. Mă urc pe ea şi curentul mă paralizează 
până când sunt ridicată la bord. 

Gale mă ajută să mă desprind de scară. 

— Te simţi bine? 

— Da, răspund, ştergându-mi sudoarea de pe faţă cu 
mâneca. 

Mi-a lăsat un trandafir! Vreau s-o strig, dar nu sunt 
sigură că ţin să-mpărtăşesc o asemenea informaţie când 
cineva ca Plutarch mă urmăreşte din priviri. În primul rând, 
fiindcă aş părea nebună. De parcă fie mi-aş fi imaginat 
totul, ceea ce e foarte posibil, fie aş avea reacţii exagerate, 
fapt care mi-ar garanta o întoarcere în tărâmul viselor 
induse de medicamente, de unde mă străduiesc atât de 
mult să evadez. Nimeni n-o să înţeleagă pe deplin - că nu e 
pur şi simplu o floare, nici măcar o floare din partea 
preşedintelui Snow, ci făgăduiala răzbunării - fiindcă 
nimeni altcineva n-a stat în birou, alături de el, înainte de 
Turneul Triumfal, când m-a ameninţat. 

Aşezat pe măsuţa mea de toaletă, trandafirul alb ca 
zăpadaii:- e un mesaj personal care îmi este adresat. 
Vorbeşte despre o poveste neterminată, îmi şopteşte: Îţi pot 
da de urmă. Pot ajunge la tine. Poate te supraveghez chiar 
acum. 


Capitolul 2 


SE NĂPUSTESC AERONAVELE Capitoliului să ne 
doboare din cer? În timp ce zburăm pe deasupra 
Districtului 12, mă uit neliniştită după ceva care să indice 
un atac, dar nu ne urmăreşte nimic. După mai multe 
minute, când aud un schimb de vorbe între Plutarch şi pilot, 
care confirmă că spaţiul aerian e liber, încep să mă mai 
relaxez puţin. 

Gale dă din cap la auzul urletelor care ies din geanta 
mea de vânătoare. 

— Acum ştiu de ce-a trebuit să te-ntorci. 

— De parcă ar fi existat măcar o singură şansă să fie 
recuperat. 

Arunc geanta pe un scaun, unde creatura dezgustătoare 
începe să mârâie gros, din gâătlej. 

— Oh, mai taci, îi spun genţii, afundându-mă în scaunul 
capitonat de lângă fereastră, în faţa ei. 

Gale se aşază lângă mine. 

— E rău acolo, jos? 

— N-ar fi putut fi mai rău, îi răspund. 

Mă uit în ochii lui şi îmi văd reflexia propriei mele 
suferinţe. Mâinile noastre se găsesc una pe cealaltă, 
agăţându-ne cu repeziciune de o parte a Districtului 12 pe 
care Snow n-a reuşit cumva s-o distrugă. Rămânem tăcuţi 
pentru tot restul călătoriei câtre Treisprezece, care nu 
durează decât patruzeci şi cinci de minute. Un drum de o 
săptămână pe jos. Bonnie şi Twill, refugiatele din Districtul 
8 pe care le-am întâlnit iarna trecută în pădure, nu erau, la 
urma urmelor, chiar atât de departe de destinaţia lor. Însă, 
după toate aparențele, n-au reuşit s-o atingă. Când am 
întrebat despre ele în Treisprezece, nimeni n-a părut să ştie 
despre ce vorbeam. Probabil au murit în pădure. 


Din aer, Districtul 13 arată cam tot atât de vesel ca 
Doisprezece. Ruinele nu fumegă, aşa cum ni le arată 
Capitoliul la televizor, dar deasupra pământului nu mai 
există aproape nicio urmă de viaţă. În cei şaptezeci şi cinci 
de ani care s-au scurs din Zilele Întunecate - când se spune 
că Treisprezece ar fi fost ras de pe faţa pământului în 
războiul dintre Capitoliu şi districte - aproape toate 
construcţiile noi s-au făcut sub pământ. Acolo exista deja un 
complex subteran de mare întindere, îmbunătăţit de-a 
lungul secolelor pentru a servi fie drept refugiu clandestin 
al liderilor guvernului în timp de război, fie ca ultim adăpost 
al omenirii pentru cazul în care la suprafaţă traiul ar fi fost 
imposibil. Şi, cu mult mai important pentru locuitorii 
Districtului 13, era locul unde se desfăşura programul de 
perfecţionare a armamentului nuclear al Capitoliului. În 
timpul Zilelor Negre, rebelii din Treisprezece au preluat, 
prin luptă, controlul de la forţele guvernamentale, şi-au 
îndreptat rachetele nucleare către Capitoliu şi au propus un 
târg: intenționau s-o facă pe morţii, cerând în schimb să fie 
lăsaţi în pace. Capitoliul mai avea un arsenal nuclear în 
vest, dar nu-i putea ataca decât ca răzbunare pentru ceva 
anume. A fost silit să accepte înțelegerea propusă. A 
demolat toate rămăşiţele vizibile ale districtului şi a distrus 
toate căile de acces din exterior. Poate liderii Capitoliului s- 
au gândit că, fără ajutor, Treisprezece avea să piară oricum. 
Şi asta a fost cât pe ce să se întâmple, de mai multe ori, dar 
a reuşit de fiecare dată să se salveze, datorită unei 
raţionalizări severe a resurselor, unei  respectări 
înverşunate a disciplinei şi unei vigilenţe neîntrerupte în 
privinţa altor atacuri ale Capitoliului. 

Cetăţenii districtului locuiesc acum aproape în 
exclusivitate sub pământ. Putem ieşi afară, pentru exerciţii 
fizice şi ca să ne bucurăm de lumina soarelui, dar numai în 
momente foarte strict precizate în orarul nostru. N-ai cum 
să nu-ţi cunoşti orarul. În fiecare dimineaţă, trebuie să-ţi 
introduci braţul drept într-o şmecherie din perete. Îţi scrie 


pe partea interioară netedă a antebraţului programul zilei, 
cu o cerneală violetă spălăcită. 7:00 - Micul dejun. 7:30 - 
De serviciu la bucătărie. 8:30 - Centrul educațional, 
Camera 17. Şi aşa mai departe. Cerneala e de neşters până 
la 22:00 - Baie. Atunci dispare substanţa aia, indiferent ce-o 
fi, care-o face rezistentă la apă şi orarul se curăţă în 
întregime. Luminile se sting la semnalul de la 22:30, când 
toată lumea care nu lucrează în schimbul de noapte trebuie 
să fie în pat. 

La început, când eram atât de bolnavă în spital, puteam 
să neglijez imprimarea orarului. Dar odată ce m-am mutat 
în Compartimentul 307, cu mama şi sora mea, mi s-a cerut 
să mă încadrez în program. Totuşi ignor în foarte mare 
măsură cuvintele de pe braţul meu, cu excepţia orelor de 
masă. Mă întorc pur şi simplu în compartimentul nostru, 
hoinăresc prin district sau adorm într-o ascunzătoare. Într- 
un canal de ventilaţie abandonat. În spatele ţevilor de apă 
din spălătorie. lar în Centrul educaţional e un dulap 
excelent, fiindcă nimeni nu pare să aibă vreodată nevoie de 
rechizite. Aici se fac atât de multe economii, încât irosirea 
unui obiect e practic o infracţiune. Din fericire, oamenii din 
Districtul 12 n-au fost niciodată risipitori. Dar am văzut-o o 
dată pe Fulvia Cardew mototolind o foaie de hârtie pe care 
nu erau scrise decât două cuvinte şi, după privirile care i-au 
fost adresate, ai fi zis că tocmai omorâse pe cineva. S-a 
îmbujorat ca o roşie, scoţându-şi mai tare în evidenţă florile 
argintii incrustate în obrajii rotofei. O adevărată întrupare a 
excesului. Una dintre puţinele mele plăceri din 
Treisprezece este să-i privesc pe cei câţiva „rebeli” 
răzgâiaţi din Capitoliu puşi în încurcătură când încearcă să 
se integreze. 

Nu ştiu cât timp o să mai pot continua cu această 
desconsiderare totală a preciziei de ceasornic cerute de 
gazdele mele. În momentul de faţă sunt lăsată în pace 
fiindcă sunt dezorientată mental - aşa scrie pe brăţara mea 
medicală din plastic - şi toată lumea trebuie să-mi tolereze 


aberaţiile. Dar asta nu poate dura la nesfârşit. Aşa cum nu 
poate dura nici răbdarea lor în problema Gaiţei 
Zeflemitoare. 

Odată ajunşi pe platoul de aterizare, eu şi Gale coborâm 
mai multe şiruri de trepte, îndreptându-ne spre 
Compartimentul 307. Am putea lua liftul, numai că-mi 
aduce într-o prea mare măsură aminte de cel care m-a 
ridicat în arenă. Mă obişnuiesc cu foarte mare greutate să 
stau atât de mult sub pământ. Dar, după întâlnirea 
supranaturală cu trandafirul, coborârea mă face pentru 
prima oară să mă simt mult mai în siguranţă. 

Ezit în faţa uşii marcate cu numărul 307, anticipând 
întrebările familiei mele. 

— Ce-o să le spun despre Doisprezece? îl întreb pe Gale. 

— Mă-ndoiesc că-ţi vor cere amănunte. L-au văzut 
arzând. Sunt îngrijorate mai ales fiindcă nu ştiu cum o să 
suporţi tu asta. Gale îmi atinge obrazul. Aşa cum sunt şi eu. 

Îmi apăs pentru o clipă faţa de mâna lui. 

— O să supraviețuiesc. 

Respir adânc şi deschid uşa. 

Mama şi sora mea sunt acasă, pentru 18:00 - Meditaţie, 
jumătatea de oră de odihnă dinaintea mesei de seară. Le 
văd îngrijorarea de pe chipuri în timp ce încerc să-mi 
apreciez propria stare emoţională, îmi golesc geanta de 
vânătoare şi programul se schimbă în 18:00 - Adorarea 
pisicii. Prim stă pur şi simplu pe podea, plângând şi 
legănându-l în braţe pe afurisitul de Buttercup, care se 
opreşte din tors numai ca să şuiere din când în când spre 
mine. Îmi adresează o privire deosebit de infatuată când îi 
leagă Prim la gât panglica albastră. 

Mama strânge cu putere la piept fotografia din ziua 
nunţii şi o aşază, alături de cartea cu plante, pe dulapul cu 
sertare furnizat de guvern. Eu atârn haina tatei de spătarul 
unui scaun. Pentru o clipă, încăperea pare să semene cu 
casa noastră. Prin urmare, presupun că vizita mea în 
Doisprezece n-a fost în totalitate o pierdere de timp. 


Coborâm către sala de mese pentru 18:30 - Cina, când 
începe să-i ţiuie lui Gale comunicatorul-manşetă. Seamănă 
cu un ceas supradimensionat, dar primeşte mesaje scrise. 
Permisiunea de a deţine un asemenea obiect e un privilegiu 
deosebit, rezervat persoanelor importante pentru cauză, un 
statut câştigat de Gale fiindcă i-a salvat pe oamenii din 
Doisprezece. 

— Au nevoie de noi doi la Comandament, spune el. 

Îl urmez la o distanţă de câţiva paşi, încercând să mă 
adun înainte de a fi aruncată în ceea ce trebuie să fie, fără 
îndoială, o altă sesiune insistentă pe tema Gaiţei 
Zeflemitoare. Şovăi în faţa uşii Comandamentului, sala în 
care se ţin şedinţele/ consiliile de război, dotată cu ultimele 
realizări din domeniul tehnicii de vârf, pereţi computerizaţi 
vorbitori, hărţi electronice reprezentând mişcările de trupe 
din diverse districte şi o masă dreptunghiulară imensă, cu 
panouri de control pe care n-am voie să le ating. Însă 
nimeni nu mă observă, fiindcă sunt adunaţi cu toţii în 
capătul opus al încăperii, unde se află un televizor care 
transmite fără întrerupere emisiunile Capitoliului. Mă 
gândesc că aş putea pleca pe furiş, când Plutarch, a cărui 
siluetă masivă ascunde ecranul, mă zăreşte cu coada 
ochiului şi-mi face insistent semn să mă alătur celorlalţi. 
Înaintez fără tragere de inimă, întrebându-mă de ce m-ar 
putea interesa emisiunea. Dau întotdeauna acelaşi lucru. 
Reportaje de război. Propagandă. Reluarea 
bombardamentelor din Districtul 12. Un mesaj ameninţător 
al preşedintelui Snow. Aşa că imaginea lui Caesar 
Flickerman, eterna gazdă a Jocurilor Foamei, cu faţa lui 
vopsită şi cu costumul scânteietor, pregătindu-se să ne 
ofere un interviu, e aproape distractivă. Până când aparatul 
de filmat se retrage şi văd că oaspetele lui e Peeta. 

Îmi scapă un sunet. Aceeaşi combinaţie între icnet şi 
geamăt care se aude când eşti sub apă, atât de lipsit de 
oxigen încât ai ajuns în punctul dincolo de care începe 
durerea. Împing oamenii într-o parte şi-n alta până când 


ajung exact în faţa lui, cu mâna sprijinită de ecran. Îi 
cercetez ochii, căutând orice indiciu al durerii, orice 
reflexie a chinurilor torturii. Nu e nimic. Peeta pare 
sănătos, aproape robust. Pielea îi străluceşte, fără niciun 
cusur, ca după un tratament de hidratare şi împrospătare. 
E calm şi serios. Nu se potriveşte cu imaginea băiatului 
bătut şi însângerat care-mi bântuie visele. 

Caesar se instalează mai confortabil în fotoliul din faţa lui 
Peeta şi îl priveşte lung. 

— Aşadar... Peeta... bine ai revenit. 

EI schiţează un zâmbet. 

— Caesar, credeai că m-ai intervievat pentru ultima oară, 
fac pariu. 

— Mărturisesc că e aşa, recunoaşte Caesar. În noaptea 
dinaintea Jubileului Pacificării... ei bine, cine-ar fi crezut că 
te vom revedea? 

— Nu făcea parte din planul meu, asta e sigur, spune 
Peeta, încruntându-se. 

Caesar se apleacă uşor către el. 

— Cred că toată lumea şi-a dat foarte bine seama care 
era planul tău. Să te sacrifici în arenă, ca să poată 
supravieţui Katniss Everdeen şi copilul vostru. 

— Aşa e. Clar şi simplu. Degetele lui Peeta urmăresc 
modelul de pe braţul scaunului capitonat. Dar şi alţii aveau 
planuri. 

Da, şi alţii aveau planuri, mă gândesc. Prin urmare Peeta 
a ghicit cum ne-au folosit rebelii drept pioni? Cum a fost 
pusă la cale de la bun început salvarea mea? Şi, în cele din 
urmă, cum ne-a trădat Haymitch Abernathy, mentorul 
nostru, pe amândoi, pentru o cauză despre care pretindea 
că nu-l interesează? 

În tăcerea care urmează, observ ridurile apărute între 
sprâncenele lui Peeta. A ghicit sau i s-a spus. Dar Capitoliul 
nu l-a ucis, nici măcar nu l-a pedepsit. Pe moment, asta îmi 
depăşeşte cele mai nebuneşti speranţe. Îl sorb din ochi în 
întregul lui, îi sorb sănătatea trupului şi a minţii. Toate se 


scurg prin mine, ca morfina care mi se dă în spital, 
domolindu-mi durerea din ultimele săptămâni. 

— Ce-ar fi să ne povesteşti despre ultima noapte în 
arenă? sugerează Caesar. Ca să ne-ajuţi să lămurim nişte 
lucruri. 

Peeta dă din cap, dar începe să vorbească în voie, pe 
îndelete. 

— Acea ultimă noapte... să povestesc despre ultima 
noapte... ei bine, la început trebuie să-ţi imaginezi cum te 
simţeai în arenă. Erai ca o insectă captivă într-un bol plin cu 
abur. Jur-împrejur, junglă... verde şi vie şi ticăind. Ticăitul 
unui ceas imens, mistuindu-ţi viaţa. Fiecare oră promitea o 
nouă oroare. Trebuie să-ţi imaginezi că în ultimele două zile 
muriseră şaisprezece oameni - unii dintre ei apărându-te. 
În ritmul în care mergeau lucrurile, noi, ultimii opt, aveam 
să fim morţi până dimineaţă. Cu excepţia unuia. A 
învingătorului. Şi ai plănuit să nu fii tu acela. 

Amintirea îmi umple trupul de sudoare. Mâna îmi 
alunecă de pe ecran şi îmi atârnă moale pe lângă corp. 
Peeta n-are nevoie de o pensulă ca să picteze imagini din 
timpul Jocurilor. Se descurcă la fel de bine folosindu-se de 
cuvinte. 

— Odată ce eşti în arenă, restul lumii pare foarte 
departe, continuă el. Toţi oamenii şi toate lucrurile care ţi- 
au fost dragi şi care au avut importanţă pentru tine 
aproape că încetează să mai existe. Cerul roz, monştrii din 
junglă şi tributurile care îţi vor sângele devin realitatea 
definitorie a vieţii tale, singura care are importanţă. Oricât 
de rău te-ai simţi din cauza asta, eşti nevoit să ucizi câţiva 
oameni, fiindcă în arenă nu ai decât o singură dorinţă. Şi e 
foarte costisitoare. 

— 'Te costă propria viaţă, spune Caesar. 

— Oh, nu. Te costă mult mai mult decât viaţa. Uciderea 
unor nevinovaţi? ripostează Peeta. Te costă tot ce eşti. 

— Tot ce eşti, repetă Caesar, cu voce scăzută. În 
încăpere s-a lăsat tăcerea, şi o simt răspândindu-se în 


întregul Panem. O întreagă naţiune se înclină către ecrane. 
Fiindcă nimeni n-a mai spus vreodată ce simţi de fapt în 
arenă. Peeta continuă. 

— Aşa că te străduieşti să-ţi îndeplineşti dorinţa. Şi în 
noaptea aceea, da, dorinţa mea era s-o salvez pe Katniss. 
Dar, chiar şi fără să fi ştiut despre rebeli, ceva nu părea în 
ordine. Totul era prea complicat. M-am pomenit regretând 
că nu fugisem cu ea în ziua aceea, ceva mai devreme, aşa 
cum îmi propusese. Însă eram într-un punct de unde nu mai 
aveam cum să ne retragem. 

— Eraţi prea implicaţi în planul lui Beetee de a electrifica 
lacul, spune Caesar. 

— Eram prea ocupați să ne jucăm de-a aliaţii cu ceilalţi. 
N-ar fi trebuit să-i las niciodată să ne despartă! izbucneşte 
Peeta. Atunci am pierdut-o. 

— Când ai rămas lângă copacul pe care-l lovea fulgerul, 
în timp ce ea şi Johanna Mason au luat bobina de sârmă şi 
au coborât către apă, lămureşte Caesar lucrurile. 

— Eu n-am fost de acord! Peeta se agită, sângele îi urcă 
în obraji. Dar n-am putut să-l contrazic pe Beetee fără să 
dau de înţeles că noi aveam de gând să ieşim din alianţă. 
Când a fost tăiată sârma, totul s-a transformat într-o 
nebunie. Nu-mi amintesc decât fragmente disparate. Am 
încercat s-o găsesc. L-am văzut pe Brutus omorându-l pe 
Chaff. L-am ucis eu însumi pe Brutus. Ştiu că ea mă striga. 
Pe urmă fulgerul a lovit copacul ăla şi câmpul de forţă din 
jurul arenei... a sărit în aer. 

— Katniss l-a aruncat în aer, Peeta, spune Caesar. Ai 
văzut filmul. 

— N-a ştiut ce face. Niciunul dintre noi n-a reuşit să- 
nţeleagă planul lui Beetee. Se vede că ea încerca să 
priceapă ce-avea de făcut cu sârma aia, ripostează Peeta. 

— Bine. Doar că pare dubios, insistă Caesar. Ca şi cum ar 
fi acţionat tot timpul după planul rebelilor. 

Peeta e în picioare, aplecat spre faţa intervievatorului, cu 
mâinile încleştate de braţele scaunului lui. 


— Serios? Şi făcea parte din planul ei să fie aproape 
ucisă de Johanna? Să fie paralizată de şocul electric? Să 
declanşeze bombardamentul? Acum Peeta ţipă. N-a ştiut, 
Caesar! Niciunul dintre noi n-a ştiut nimic, decât că 
încercam să ne păstrăm în viaţă unul pe altul! 

Caesar îi atinge pieptul cu mâna, într-un gest deopotrivă 
autoprotector şi conciliant. 

— OK, Peeta, te cred. 

— OK. 

Peeta se îndepărtează de Caesar, îşi retrage mâinile, şi le 
trece prin păr, răvăşindu-şi buclele blonde, elegant 
aranjate. Se prăbuşeşte în scaun, distrat. 

Caesar aşteaptă o clipă, studiindu-l. 

— Dar mentorul vostru, Haymitch Abernathy? 

Trăsăturile lui Peeta se înăspresc. 

— Habar n-am ce ştia Haymitch. 

— E posibil să fi făcut parte din conspirație? întreabă 
Caesar. 

— N-a pomenit niciodată despre asta, răspunde Peeta. 

Caesar insistă. 

— Dar ce-ţi spune inima? 

— Că n-ar fi trebuit să am încredere în el. Atâta tot. 

Nu l-am mai văzut pe Haymitch de când l-am atacat, pe 
aeronavă, lăsându-i pe faţă urmele lungi ale unghiilor mele. 
Ştiu că pentru el e rău aici. Districtul 13 interzice cu 
stricteţe producţia şi consumul oricărei băuturi alcoolice, 
până şi spirtul pentru frecţii din spital e ţinut sub cheie. 
Haymitch e în sfârşit forţat să se lase de băutură, fără nicio 
rezervă secretă şi fără nicio licoare pregătită în casă care 
să-i facă perioada de tranziţie mai uşoară. L-au lăsat să stea 
izolat până când îşi termină cura de dezintoxicare şi se 
consideră că nu e indicat să apară în public. Trebuie să fie 
cumplit, dar mi-am pierdut orice strop de simpatie pentru 
el de când mi-am dat seama că ne-a înşelat. Sper că se uită 
acum la emisiunea Capitoliului, ca să-şi dea seama că şi 
Peeta s-a lepădat de el. 


Caesar îl bate uşor pe umăr. 

— Putem să ne oprim acum, dacă vrei. 

— Mai avem de vorbit şi despre altceva? întreabă confuz 
Peeta. 

— Voiam să te întreb ce părere ai despre război, dar 
dacă eşti prea tulburat..., începe Caesar. 

— Oh, nu sunt prea tulburat ca să răspund la întrebarea 
asta. Peeta respiră adânc, apoi se uită drept în aparatul de 
filmat. Vreau ca toată lumea care ne urmăreşte - indiferent 
dacă e de partea Capitoliului sau de partea rebelilor - să 
stea să se gândească o clipă ce ar putea însemna acest 
război. Pentru fiinţele umane. Mai înainte am ajuns aproape 
în pragul extincţiei luptându-ne unii cu alţii. Acum suntem 
încă şi mai puţini. Mediul în care trăim e încă şi mai fragil. 
Vrem cu adevărat să facem asta? Să ne distrugem definitiv 
unii pe alţii? Sperând - ce? Că o specie cu mai mult bun- 
simţ va moşteni rămăşiţele fumegânde ale Pământului? 

— De fapt, nu... nu sunt sigur că te pot urmări..., spune 
Caesar. 

— Nu ne putem lupta unii cu alţii, Caesar, îi explică 
Peeta. Nu vom rămâne destul de mulţi ca să ne putem 
continua existenţa. Dacă nu lasă toată lumea armele jos - şi 
vreau să spun că asta ar trebui să se-ntâmple foarte curând 
- se termină totul, oricum. 

— Aşadar... tu ceri o încetare a focului. 

— Da. Cer o încetare a focului, spune obosit Peeta. Acum 
ce-ar fi să rugăm gărzile să mă conducă înapoi, în 
apartamentul meu, ca să pot construi încă o sută de castele 
din cărţi de joc? 

Caesar se întoarce spre camera de filmat. 

— Perfect. Cred că asta încheie interviul. Reluăm 
programul nostru obişnuit. 

Muzica le însoţeşte ieşirea, apoi o femeie citeşte lista 
obiectelor aflate într-o presupusă penurie la Capitoliu - 
fructe proaspete, baterii solare, săpun. O privesc cu o 
concentrare care nu mă caracterizează, fiindcă ştiu că toată 


lumea îmi aşteaptă reacţia la interviu. Dar nu reuşesc să 
trec atât de repede totul prin prisma raţiunii - bucuria de a- 
| vedea pe Peeta viu şi nevătămat, faptul că m-a apărat, 
susţinând inocenţa mea în privinţa colaborării cu rebelii, şi 
complicitatea lui cu Capitoliul, incontestabilă acum, după ce 
a cerut încetarea focului. Oh, a spus-o ca şi cum ar fi 
condamnat ambele tabere participante la război. Dar, în 
momentul de faţă, când rebelii au obţinut numai câteva 
victorii minore, încetarea focului n-ar avea ca urmare decât 
întoarcerea noastră la statutul anterior. Sau chiar ceva mai 
rău. 

Aud acuzaţiile împotriva lui Peeta înfiripându-se în 
spatele meu. Cuvintele trădător mincinos şi duşman 
reverberează. De vreme ce nu pot nici să mă alătur 
indignării rebelilor, nici să o contracarez, hotărăsc că e cel 
mai bine să plec. Când ajung la uşă, vocea lui Coin se înalţă 
deasupra celorlalte. 

— Nu ţi s-a permis să pleci, soldat Everdeen. 

Unul dintre oamenii ei îşi pune mâna pe braţul meu. 
Gestul nu e nicidecum agresiv, dar, după ce am fost în 
arenă, am o reacţie defensivă faţă de orice atingere 
nefamiliară. Îmi eliberez braţul dintr-o smucitură şi ies în 
fugă pe coridor. Aud în urmă zgomotul unei încăierări, dar 
nu mă opresc. Mintea mea face în grabă un inventar al 
micilor cotloane bizare în care-mi place să mă ascund şi mă 
ghemuiesc în dulapul cu rechizite, încovrigându-mă lângă o 
ladă cu cretă. 

— Trăieşti, şoptesc, apăsându-mi palmele pe obraji şi 
simţindu-mi zâmbetul atât de larg încât arată probabil ca o 
strâmbătură. 

Peeta e viu. Şi trădător. Dar pe moment nu-mi pasă. Nu- 
mi pasă ce spune şi de ce o spune, contează doar că mai e 
încă în stare să ţină un discurs. 

După o vreme, uşa se deschide şi înăuntru se strecoară 
cineva. Gale îşi face loc lângă mine, cu sângele picurându-i 
din nas. 


— Ce s-a-ntâmplat? întreb. 

— Am nimerit în calea lui Boggs, răspunde el, cu o 
ridicare din umeri. 

Mă folosesc de mânecă pentru a-i şterge nasul. 

— Ai grijă! 

Încerc s-o fac cu mai multă blândeţe. Tamponez, nu 
şterg. 

— Ăsta care e? 

— Oh, ştii. Lacheul de încredere al lui Coin. Cel care a- 
ncercat să te-oprească. Îmi îndepărtează mâna. Încetează! 
O să mă faci să sângerez de moarte. 

Picăturile s-au transformat într-o şuviţă neîntreruptă. 
Renunţ la încercările mele de prim ajutor. 

— Te-ai bătut cu Boggs? 

— Nu, am blocat doar uşa când a-ncercat să te 
urmărească. Cotul lui m-a nimerit în nas, spune Gale. 

— Probabil că te vor pedepsi, zic eu. 

— Au făcut-o deja. 

Îşi ridică încheietura mâinii. Mă holbez la ea fără să 
înţeleg. 

— Coin mi-a luat comunicatorul-manşetă. 

Îmi muşc buza, străduindu-mă să nu râd. Dar pare atât 
de ridicol. 

— Îmi pare rău, soldat Gale Hawthorne. 

— Să nu-ţi pară, soldat Katniss Everdeen. Rânjeşte. 
Oricum mă simţeam ca o lichea plimbându-mă pe-aici cu el. 
Izbucnim amândoi în râs. Cred c-a fost o adevărată 
avansare în grad. 

Ăsta e unul dintre puţinele lucruri bune din 
Treisprezece. Faptul că l-am recăpătat pe Gale. Presiunea 
căsătoriei aranjate de Capitoliu între mine şi Peeta odată 
dispărută, am reuşit să ne recâştigăm prietenia. El nu 
împinge lucrurile mai departe - nu încearcă să mă sărute 
sau să vorbească despre dragoste. Fie fiindcă am fost atât 
de bolnavă, fie vrea să-mi lase toată libertatea, fie îşi dă 
seama că ar fi pur şi simplu o cruzime acum, cu Peeta în 


mâinile Capitoliului. Indiferent care ar fi adevărul, am din 
nou pe cineva căruia să-i pot spune toate secretele. 

— Cine sunt oamenii ăştia? întreb. 

— Suntem noi. Dacă am fi avut rachete nucleare în loc de 
câteva bucăţi de cărbune. 

— Îmi place să cred că Doisprezece n-ar fi abandonat 
celelalte districte în Zilele Negre. 

— Ar fi fost posibil. Dacă am fi avut de ales între a o face, 
a ne preda sau a începe un război nuclear, spune Gale. Într- 
un fel, e remarcabil c-au reuşit să supravieţuiască. 

Poate e din cauză că încă mai am în pantofi cenuşa 
propriului district, dar e prima dată când le acord 
oamenilor din Treisprezece ceea ce le-am refuzat până 
acum: le recunosc meritele. Fiindcă au supravieţuit în 
pofida sorţilor potrivnici. Trebuie să fi fost cumplit în anii lor 
de început, când au stat înghesuiți în încăperi 
subpământene după ce bombardamentele le 
transformaseră oraşul în pulbere. Cu populaţia decimată, 
fără niciun posibil aliat căruia să-i ceară ajutor. În ultimii 
şaptezeci şi cinci de ani, au învăţat să fie independenţi, şi-au 
transformat populaţia într-o armată şi au construit o 
societate nouă fără ajutorul nimănui. Ar fi fost mult mai 
puternici dacă epidemia de variolă nu le-ar fi redus rata 
natalității şi nu i-ar fi făcut să caute cu atâta disperare un 
nou fond de gene şi reproducători. Poate că sunt militarişti, 
exagerează cu programarea timpului şi, într-un fel, le 
lipseşte simţul umorului. Dar sunt aici. Şi vor să-nfrângă 
Capitoliul. 

— Totuşi, spun, le-a luat cam mult timp până să se-arate. 

— Nu le-a fost uşor. A fost nevoie să creeze o bază a 
rebelilor la Capitoliu şi un soi de organizaţii subterane în 
districte, îmi explică el. Pe urmă au avut nevoie de cineva 
care să pună totul în mişcare. Au avut nevoie de tine. 

— Au avut nevoie şi de Peeta, dar par să fi uitat asta, zic 
eu. 

Chipul lui Gale se înnegurează. 


— E posibil ca Peeta să fi făcut foarte mult rău în seara 
asta. Bineînţeles că majoritatea rebelilor îi vor respinge 
imediat propunerea. Dar sunt districte în care rezistenţa e 
şubredă. Încetarea focului e evident ideea preşedintelui 
Snow. Dar venind din gura lui Peeta pare atât de 
rezonabilă. 

Îmi e teamă de răspunsul lui Gale, dar îl întreb oricum: 

— De ce crezi c-a spus-o? 

— Poate c-a fost torturat. Sau convins. Eu presupun c-a 
făcut un soi de târg, ca să te protejeze. Lansează ideea 
încetării focului dacă Snow îl lasă să te prezinte drept o 
tânără gravidă derutată, care n-avea idee ce se petrece 
când a fost luată prizonieră de rebeli. În felul ăsta, dacă 
districtele pierd, pentru tine mai există încă şansa de fi 
privită cu indulgență. Dacă ţi-o foloseşti cum trebuie. 
Probabil că par încă uluită, fiindcă Gale îşi rosteşte 
următoarea frază foarte lent. Katniss... el se străduieşte în 
continuare să te păstreze în viaţă. 

Să mă păstreze în viață? Şi apoi înţeleg. Jocurile nu s-au 
încheiat. Am părăsit arena, dar, de vreme ce nici Peeta, nici 
eu n-am fost ucişi, ultima lui dorinţă de a mă menţine în 
viaţă continuă să stea în picioare. Intenţia lui e să mă ţină 
ascunsă, în siguranţă şi închisă, cât timp se desfăşoară 
războiul. Pe urmă niciuna dintre părţi nu va avea motiv să 
mă ucidă. Şi el? Dacă înving rebelii, pentru el va fi un 
dezastru. Iar dacă învinge Capitoliul, cine ştie? Poate ni se 
va îngădui să trăim amândoi - dacă eu mă port cum se 
cuvine - şi să urmărim Jocurile, care vor continua... 

Prin minte îmi fulgeră imagini: sulița străpungând trupul 
lui Rue în arenă, Gale atârnând fără cunoştinţă de stâlpul 
de biciuire, ţinutul pustiit de acasă, presărat cu cadavre. Şi 
pentru ce? Pentru ce? Pe măsură ce mi se înfierbântă 
sângele, îmi amintesc alte lucruri. Prima mea privire asupra 
revoltei din Districtul 8. Învingătorii ţinându-se de mâini în 
noaptea dinaintea Jubileului Pacificării. Săgeata pe care-am 
tras-o în câmpul de forţă din Arenă, ceea ce n-a fost un 


accident. Tăria cu care mi-am dorit să se-mplânte adânc în 
inima duşmanului meu. 

Sar în sus, răsturnând o cutie cu o sută de creioane, care 
se împrăştie pe podea. 

— Ce e? întreabă Gale. 

— Nu poate fi vorba de o încetare a focului. Mă aplec şi 
îndes pe bâjbâite minele de grafit de un cenuşiu întunecat 
în cutie. Nu putem da înapoi. 

— Ştiu. 

Gale adună un mâănunchi de creioane şi le loveşte de 
podea ca să le-alinieze perfect. 

— Indiferent ce motiv a avut Peeta ca să spună ce-a spus, 
s-a înşelat. 

Creioanele idioate nu vor să intre în cutie şi, în 
frustrarea mea, rup câteva. 

— Ştiu. Dă-o încoace. Tu le faci pe toate bucăţi, îmi trage 
cutia din mâini şi o umple cu mişcări repezi, precise. 

— El nu ştie ce-au făcut în Doisprezece. Dacă ar fi văzut 
ce era pe pământ..., încep eu. 

— Katniss, nu te contrazic. Dacă aş putea să apăs pe un 
buton şi să ucid toată suflarea care lucrează pentru 
Capitoliu, aş face-o. Fără ezitare. Gale lasă ultimul creion să 
alunece în cutie şi îi închide capacul. Problema e ce-ai de 
gând să faci tu. 

Se dovedeşte că întrebarea care mă mistuie n-a avut 
niciodată decât un singur răspuns posibil. Dar a fost nevoie 
de trucul lui Peeta ca să-l recunosc. 

Ce-o să fac? 

Trag aer adânc în piept. Braţele mi se înalţă uşor - de 
parcă şi-ar aduce aminte de aripile alb-cu-negru pe care mi 
le-a creat Cinna -, apoi se lasă pe lângă trup. 

— O să fiu Gaiţa Zeflemitoare. 


Capitolul 3 


OCHII LUI BUTITERCUP reflectă lumina palidă a becului 
de veghe de deasupra uşii în timp ce stă întins în îndoitura 
cotului lui Prim, din nou la datorie, apărând-o de noapte. Ea 
s-a cuibărit lângă mama. Adormite, arată exact ca în 
dimineaţa extragerii care m-a expediat la primele mele 
Jocuri. Eu am un alt pat fiindcă sunt în convalescenţă şi 
fiindcă oricum nimeni nu poate dormi alături de mine, am 
coşmaruri şi mă zvârcolesc. 

După ce mă zbucium şi mă întorc de pe o parte pe alta 
ore în şir, accept în sfârşit că asta va fi o noapte fără somn. 
Sub ochii atenţi ai lui Buttercup, traversez pe vârfuri dalele 
reci ale podelei, către comodă. 

În sertarul din mijloc sunt hainele pe care mi le-a dat 
guvernul. Toată lumea e îmbrăcată la fel, cu o cămaşă gri 
îndesată în pantaloni de aceeaşi culoare. Sub haine păstrez 
câteva lucruri pe care le-am avut asupra mea când am fost 
ridicată din arenă. Broşa cu gaița zeflemitoare. Simbolul lui 
Peeta, medalionul de aur care adăposteşte fotografia 
mamei, pe a lui Prim şi pe a lui Gale. O paraşută argintie, de 
care atârnă o canea pentru găurit copacii şi perla pe care 
mi-a dat-o Peeta cu câteva ore înainte de a arunca în aer 
câmpul de forţă. Districtul 13 mi-a confiscat tubul cu 
unguent, ca să fie folosit în spital, şi arcul cu săgeți, fiindcă 
numai paznicii au permisiunea să poarte arme. Sunt 
păstrate la loc sigur, în arsenal. 

Caut paraşuta pe bâjbâite şi îmi las degetele să alunece 
în interior până ce se închid în jurul perlei. Mă aşez din nou 
în pat, cu picioarele încrucişate, şi mă pomenesc frecând 
suprafaţa netedă şi irizată a perlei de buzele mele, dintr-o 
parte într-alta. Dintr-un anumit motiv, e ca o mângâiere. Un 
sărut rece din partea celui care mi-a dăruit-o. 


—  Katniss? şopteşte Prim. E trează, mă priveşte 
încordată prin întuneric. Ce s-a întâmplat? 

— Nimic. Doar un vis urât. Culcă-te. 

E un reflex. Le protejez pe mama şi pe Prim ţinându-le 
departe de evenimente. 

Prim coboară din pat încet, cu grijă ca să n-o trezească 
pe mama, îl ia pe Buttercup în braţe şi se aşază lângă mine. 
Îmi atinge mâna care mi s-a strâns în jurul perlei. 

— Eşti rece. 

la o pătură de rezervă de la picioarele patului şi ne 
înfăşoară pe toţi trei în ea, învăluindu-mă deopotrivă în 
căldura ei şi într-a blănii motanului. 

— Ştii, ai putea să-mi spui. Mă pricep foarte bine când 
trebuie să păstrez un secret. Chiar şi faţă de mama. 

Aşadar a dispărut cu adevărat. Fetiţa cu partea din spate 
a bluzei ieşind în afară ca o coadă de rață, fetiţa care avea 
nevoie de ajutor ca s-ajungă la farfurii şi care mă implora să 
ne uităm la prâăjiturile cu glazură din vitrina brutăriei. 
Vremu-rile marcate de tragedii au silit-o să se maturizeze 
prea repede, cel puţin după gustul meu, transformând-o 
într-o tânără femeie care coase răni sângerânde şi ştie că 
mama noastră nu trebuie să audă orice. 

— Mâine dimineaţă o s-accept să fiu Gaiţa Zeflemitoare, 
îi spun. 

— Fiindcă aşa vrei sau fiindcă te simţi obligată s-o faci? 
mă întreabă. 

Îmi vine să râd. 

— Cred că şi una, şi alta. Nu, vreau s-o fac. Trebuie, dacă 
o să-i ajute pe rebeli să-l înfrângă pe Snow. Strâng perla 
mai tare în pumn. E doar... Peeta. Mă tem că, dacă o să 
câştigăm, rebelii îl vor executa, ca trădător. 

Prim se gândeşte la asta. 

— Katniss, cred că nu-ţi dai seama cât de importantă eşti 
pentru cauză. Oamenii importanţi obţin de obicei ce doresc. 
Dacă vrei să-l aperi pe Peeta de rebeli, poţi. 


Presupun că sunt importantă. Au trecut prin multe ca să 
mă salveze. M-au dus în Doisprezece. 

— Adică... aş putea cere să i se acorde imunitate lui 
Peeta? Şi vor fi nevoiţi să accepte? 

— Cred că tu poţi să ceri aproape orice, şi ei vor fi nevoiţi 
să accepte. Dar cum o să ştii că-şi vor respecta cuvântul? 

Îmi aduc aminte de toate minciunile pe care ni le-a spus 
Haymitch mie şi lui Peeta, ca să facem ce dorea el. Ce i-ar 
putea împiedica pe rebeli să renege înţelegerea? O 
promisiune verbală în spatele uşilor închise, sau chiar o 
declaraţie scrisă - astea s-ar evapora cu uşurinţă după 
război. Existenţa sau validitatea lor se poate nega. Orice 
martor din Comandament ar fi tot atât de inutil. De fapt, 
probabil că vor scrie ei înşişi condamnarea lui Peeta la 
moarte. Am nevoie de un grup mult mai mare de martori. 
Am nevoie de toţi cei pe care-i pot găsi. 

— Vor promite în public, răspund. Buttercup dă brusc din 
coadă, şi eu văd în asta o încuviinţare. O s-o pun pe Coin s-o 
facă în faţa întregii populaţii din Treisprezece. 

Prim zâmbeşte. 

— Oh, aşa e bine. Nu e o garanţie, dar o să le fie mult 
mai greu să-şi încalce promisiunea. 

Simt acel gen de uşurare care urmează după ce găseşti o 
soluţie validă. 

— Ar trebui să te trezesc mai des, răţuşco. 

— Aş vrea s-o faci, spune Prim. Mă sărută. Acum încearcă 
să dormi, da? 

Şi asta fac. 

În dimineaţa următoare, observ că 7:00 - Micul dejun e 
urmat direct de 7:30 - Comandament, ceea ce perfect, de 
vreme ce îmi permite să pun lucrurile în mişcare. În sala de 
mese, îmi arăt orarul, care conţine şi un soi de număr de 
identificare, în faţa unui senzor. În timp ce-mi împing tava 
de-a lungul tejghelei metalice din faţa cazanelor cu 
mâncare, văd că micul dejun e consistent, ca de obicei - un 
castron de cereale fierbinţi, o cană cu lapte şi o cupă mică, 


cu fructe sau legume. Azi avem piure de napi. Totul provine 
din fermele subterane ale Districtului 13. Mă aşez la masa 
rezervată pentru familiile Everdeen şi Hawthorne şi pentru 
alţi câţiva refugiaţi şi îmi mănânc repede porţia, dorindu-mi 
un supliment, dar aici nu există niciodată aşa ceva. Au 
ridicat alimentaţia la rang de ştiinţă. Primeşti un număr de 
calorii suficient până la masa următoare, nici mai mult, nici 
mai puţin. Porţia e calculată pe baza vârstei tale, a înălţimii, 
a structurii corporale, a stării de sănătate şi muncii fizice 
înscrise în orarul tău. Oamenii din Doisprezece primesc 
deja porţii ceva mai mari decât nativii din Treisprezece, 
într-un efort de a fi aduşi la greutatea normală. Presupun 
că soldaţii ciolănoşi obosesc prea repede. Însă dă rezultate. 
În numai o lună, am început să arătăm mai sănătoşi, mai 
ales copiii. 

Gale îşi pune tava alături de mine şi încerc să nu mă 
holbez la napii lui cu o figură prea jalnică, fiindcă vreau 
într-adevăr mai mulţi şi fiindcă e într-adevăr foarte iute 
când e vorba să-mi dea pe furiş mâncarea lui. Deşi îmi 
concentrez atenţia asupra şervetului pe care mi-l 
împăturesc cu grijă, în castronul meu îşi varsă conţinutul o 
lingură plină de napi. 

— "Trebuie să încetezi cu asta, spun. Dar nu sunt prea 
convingătoare, fiindcă îmi duc deja suplimentul la gură. 
Serios. Probabil e ilegal, sau cam aşa ceva. 

Au reguli foarte stricte în privinţa mâncării. De exemplu, 
dacă nu termini de mâncat ceva şi vrei să păstrezi restul 
pentru mai târziu, nu poţi să-l scoţi din sala de mese. S-ar 
părea că, în perioada de început, s-a petrecut un incident 
legat de stocarea hranei. Pentru nişte oameni ca mine şi 
Gale, care s-au ocupat ani de zile de rezervele de alimente 
ale familiilor lor, asta nu cade bine. Suntem obişnuiţi să 
râbdăm de foame, dar nu şi să ni se spună cum să ne 
gospodărim proviziile. Din anumite puncte de vedere, 
Districtul 13 ne controlează cu mai multă stricteţe decât 
Capitoliul. 


— Ce-ar putea să-mi facă? Mi-au luat deja comunicatorul- 
manşetă, spune Gale. 

În timp ce îmi răzuiesc mâncarea din castron, curăţându- 
l perfect, asupra mea coboară inspiraţia. 

— Hei, poate-ar trebui să pun condiţia asta ca s-accept 
rolul Gaiţei Zeflemitoare. 

— Vorbeşti despre permisiunea de a te hrăni cu napi din 
porţia mea? face el. 

— Nu, despre permisiunea de a merge la vânătoare. 
Ideea mea îi atrage atenţia. Ar trebui să dăm totul la 
bucătărie. Însă am putea... 

Nu trebuie să-mi închei fraza, fiindcă el ştie. Am putea 
sta la suprafaţă. În pădure. Am putea fi din nou noi înşine. 

— Fă-o, îmi spune. Acum e momentul. Ai putea să le ceri 
luna de pe cer şi vor fi nevoiţi să găsească o cale de a-ţi face 
pe plac. 

Nu ştie că deja cer luna, pretinzându-le să cruţe viaţa lui 
Peeta. Înainte de a mă putea hotări dacă să-i spun sau nu, 
un clopoțel anunţă sfârşitul mesei pentru schimbul nostru. 
Mă gândesc că o voi înfrunta de una singură pe Coin şi 
devin nervoasă. 

— Ce ai în orar? 

Gale îşi priveşte braţul. 

— Cursul de Istorie Nucleară. Unde, apropo, absenţa ta 
a fost remarcată. 

— Eu trebuie să merg la Comandament. Vii cu mine? îl 
întreb. 

— Da. Dar s-ar putea să mă dea afară după cele 
petrecute ieri. În timp ce ne ducem tăvile la locurile lor 
adaugă: Ştii, ai face bine să-l pui şi pe Buttercup pe lista ta 
de cerinţe. Nu cred că aici le e cunoscut conceptul de 
animal de casă nefolositor. 

— Oh, îi vor găsi ceva de făcut. O să-i imprime orarul pe 
lăbuţă în fiecare dimineaţă, spun eu. 

Dar îmi propun să nu uit să-l includ, de dragul lui Prim. 


Când ajungem la Comandament, Coin, Plutarch şi 
oamenii lor se află deja adunaţi acolo. Apariţia lui Gale e 
întâmpinată cu câteva ridicări din sprâncene, dar nimeni 
nu-l dă afară. lot ce mi-am propus să ţin minte s-a 
transformat într-o harababură, prin urmare cer să mi se 
dea imediat o hârtie şi un creion. Aparentul meu interes 
pentru dezbateri - manifestat pentru prima oară de când 
mă aflu aici - îi ia prin surprindere. Sunt schimbate mai 
multe priviri. Probabil că-mi pregătiseră un soi de predică 
suplimentară specială. Dar, în loc de asta, Coin îmi 
înmânează personal rechizitele şi toată lumea aşteaptă în 
tăcere în timp ce mă aşez la masă şi îmi scriu lista. 
Buttercup. Vânătoare. Imunitatea lui Peeta. Anunţ public. 

Asta e. Probabil singura mea şansă de a face un târg. 
Gândeştete. Ce altceva mai vrei? Atunci îl simt, stând lângă 
umărul meu. Gale. Îl adaug pe listă. Nu cred că mă pot 
descurca fără el. 

Durerea de cap e pe cale să mă cuprindă şi gândurile 
încep să mi se amestece. Închid ochii şi pornesc să recit în 
tăcere: 

Mă numesc Katniss Everdeen. Am şaptesprezece ani. 
Casa mea e în Districtul 12. Am luat parte la Jocurile 
Foamei. Am evadat. Capitoliul mă urăşte. 

Peeta a căzut prizonier. Trăieşte. E trădător, dar trăieşte. 
Trebuie să-l păstrez în viaţă... 

Lista. Continuă să mi se pară prea scurtă. Ar trebui să- 
ncerc să gândesc într-o perspectivă mai amplă, să privesc 
dincolo de situaţia din prezent, când mi se acordă cea mai 
mare importanţă, să văd viitorul, când s-ar putea să nu mai 
valorez nimic. Ar trebui să cer mai mult? Pentru familia 
mea? Pentru rămăşiţele pământeşti ale oamenilor din 
districtul meu? Mă mănâncă pielea, simt atingerea cenuşie 
a morţilor. Simt impactul îngreţoşător dintre pantoful meu 
şi craniu. Mirosul de sânge şi de trandafiri îmi înţeapă 
nările. 


Creionul se mişcă pe pagină după bunul lui plac. Deschid 
ochii şi văd literele inegale. PE SNOW ÎL UCID EU. Dacăe 
capturat. Vreau privilegiul ăsta. 

Plutarch tuşeşte discret. 

— Ai terminat acolo? 

Îmi ridic ochii şi privesc ceasul. Stau la masă de douăzeci 
de minute. Finnick nu e singurul care are probleme de 
atenţie. 

— Da, răspund. Par răguşită, aşa că îmi dreg glasul. Da, 
facem o înţelegere. O să fiu Gaiţa voastră Zeflemitoare. 

Aştept să răsufle uşuraţi, să se felicite, să se bată pe 
spate unii pe alţii. Coin e la fel de impasibilă ca întotdeauna, 
mă priveşte fără să pară câtuşi de puţin impresionată. 

— Dar pun câteva condiţii. Netezesc lista şi încep. 
Familia mea îşi poate păstra pisica. 

Cea mai măruntă dintre cererile mele stârneşte o 
dispută. Rebelii din Capitoliu spun că asta e o falsă 
problemă - bineînţeles că-mi pot păstra animalul de casă - 
în timp ce reprezentanţii Districtului 13 explică în detaliu ce 
dificultăţi extreme sunt implicate. În cele din urmă se 
stabileşte că familia mea se va muta pe nivelul de sus, care 
oferă luxul unei ferestre de douăzeci de centimetri, plasate 
deasupra solului. Buttercup va putea veni şi pleca, să-şi 
vadă de ale lui. Va trebui să se hrănească singur. Dacă nu 
apare la ora stingerii, va rămâne afară. Dacă ridică 
probleme legate de securitate, va fi împuşcat pe loc. 

Pare OK. Nu diferă prea mult de modul în care-a trăit 
după plecarea noastră. Mai puţin partea cu împuşcatul. 
Dacă o să am impresia că e prea slab, o să-i pot strecura 
oricând nişte măruntaie, cu condiţia să mi se aprobe 
următoarea cerere. 

— Vreau să vânez, spun. Cu Gale. În pădure. 

Asta amuţeşte pe toată lumea. 

— N-o să mergem departe. O să ne folosim propriile 
arcuri. Veţi primi carnea la bucătărie, adaugă Gale. 

Mă grăbesc să continui, înainte de a spune cineva nu. 


— E pur şi simplu... Mă sufoc închisă aici, ca... Osă mă 
descurc mai bine, o să fiu mai rapidă dacă... o să pot vâna. 

Plutarch începe să explice care sunt piedicile - 
pericolele, măsurile suplimentare de pază, riscul de a mă 
răni - dar Coin îl întrerupe. 

— Nu. Lasă-i. Le dăm două ore pe zi, scăzute din 
programul lor de instrucţie. Pe o rază de patru sute de 
metri. Cu aparatură de comunicare şi brățări de gleznă cu 
cip de urmărire. Ce urmează? 

Ating uşor lista. 

— Gale. Am nevoie să-mi fie alături când fac asta. 

— În ce sens să-ţi fie alături? Din culise? Să stea tot 
timpul lângă tine? Vrei să fie prezentat drept noul tău iubit? 
mă întreabă Coin. 

N-a spus-o pe un ton deosebit de răutăcios - dimpotrivă, 
cuvintele ei sună foarte prozaic. Dar şocul mă lasă totuşi cu 
gura căscată. 

— Cum? 

— Eu cred c-ar trebui să continuăm idila actuală. O 
renunțare rapidă la Peeta ar putea duce la pierderea 
simpatiei publicului, spune Plutarch. Mai ales de când se 
crede că poartă copilul lui. 

— De acord. Atunci, pe ecran, Gale poate fi descris, pur 
şi simplu, drept un camarad din rândul rebelilor. E în 
ordine? spune Coin. 

Mă holbez pur şi simplu la ea. Îşi repetă nerăbdătoare 
întrebarea. 

— În privinţa lui Gale. O să fie suficient? 

— Îl putem introduce oricând în scenariu, drept vărul 
tău, zice Fulvia. 

— Nu suntem veri, ripostăm eu şi Gale, într-un glas. 

— Da, dar va trebui totuşi să menţinem povestea asta, 
pentru păstrarea aparenţelor în faţa camerelor, subliniază 
Plutarch. În culise, e al tău întru totul. Altceva? 

Sunt năucită de întorsătura conversaţiei. Aluziile la 
faptul că aş putea renunţa cu uşurinţă la Peeta, că sunt 


îndrăgostită de Gale, toate astea au fost reale. Încep să-mi 
ardă obrajii. Simpla idee că, în actualele circumstanţe, m-aş 
putea gândi pe cine să prezint drept iubitul meu e 
înjositoare. Îmi las furia să mă impulsioneze şi îmi enunţ cea 
mai importantă pretenţie. 

— La sfârşitul războiului, dacă vom câştiga, Peeta va fi 
iertat. 

Tăcere deplină. Îl simt pe Gale încordându-se. Cred că ar 
fi trebuit să-i spun dinainte, dar nu ştiam cu certitudine 
cum ar fi reacţionat. Nu şi atunci când e vorba de Peeta. 

— Nu va fi pedepsit sub nicio formă, continui. Şi îmi vine 
o nouă idee. Acelaşi lucru e valabil pentru celelalte tributuri 
capturate, Johanna şi Enobaria. 

Ca să fiu sinceră, puţin îmi pasă de Enobaria, tributul 
brutal din Districtul 2. De fapt nu pot s-o sufăr, dar mi se 
pare că nu e corect să fie exclusă. 

— Nu, spune plat Coin. 

— Ba da, ripostez. Nu e vina lor că i-aţi abandonat în 
arenă. Cine ştie ce le face Capitoliul? 

— Vor fi judecaţi împreună cu alţi criminali de război şi 
trataţi aşa cum va decide tribunalul, spune ea. 

— Li se va garanta imunitatea! Îmi dau seama că mă 
ridic în picioare, îmi aud vocea plină, rezonantă. O să-ţi iei 
personal angajamentul ăsta, în faţa întregii populaţii din 
Districtul 13 şi a supravieţuitorilor din Doisprezece. 
Curând. Astăzi. "Totul se va înregistra, spre ştiinţa 
generaţiilor viitoare. Tu şi guvernul tău vă veţi asuma 
responsabilitatea pentru siguranţa lor, sau vă veţi găsi altă 
Gaiţă Zeflemitoare! 

Cuvintele mele atârnă în aer preţ de o clipă îndelungată. 

— Asta-i ea! o aud pe Fulvia şuierând la urechea lui 
Plutarch. Exact aşa. În costum, cu focuri de armă în fundal, 
cu o singură dâră firavă de fum. 

— Da, asta e ceea ce vrem, şopteşte Plutarch. 

Vreau să le arunc o privire aspră, dar simt că ar fio 
greşeală să-mi abat atenţia de la Coin. O văd socotind 


costurile ultimatumului meu, punându-le în balanţă cu 
posibila mea valoare. 

— Ce spuneţi, doamnă preşedinte? întreabă Plutarch. 
Date fiind circumstanţe-le, ai putea emite un act oficial de 
grațiere. Băiatul... nici măcar nu e major. 

— De acord, acceptă în cele din urmă Coin. Dar ai face 
bine să-ţi intri în rol. 

— O să intru, după ce faci anunţul, răspund. 

— Convocaţi o adunare de siguranţă naţională astăzi, în 
timpul Meditaţiei, ordonă ea. O să fac anunţul atunci. A mai 
rămas ceva pe lista ta, Katniss? 

Hârtia e strânsă ghem în pumnul meu drept. O întind pe 
masă, o netezesc şi citesc literele rahitice. 

— Un singur lucru. Pe Snow îl ucid eu. 

Pentru prima oară de când o ştiu, văd pe buzele 
preşedintei umbra unui zâmbet. 

— Când va sosi momentul vom da cu banul. 

Poate că are dreptate. Cu siguranţă nu sunt singura care 
doreşte să ia viaţa preşedintelui. Şi cred că pot conta pe ea 
când e vorba să-mi îndeplinească dorinţa. 

— E rezonabil. 

Privirea lui Coin alunecă grăbită spre propriul braţ, apoi 
spre ceas. Şi ea trebuie să respecte un orar. 

— Atunci o las pe mâinile tale, Plutarch. 

Părăseşte încăperea urmată de echipa ei, lăsându-ne în 
urmă numai pe Plutarch, Fulvia, Gale şi pe mine. 

— Excelent. Excelent. Plutarch se afundă în scaun, cu 
coatele pe masă, frecându-se la ochi. Ştiţi ce-mi lipseşte? 
Mai mult decât orice? Cafeaua. Şi vă întreb, ar fi chiar atât 
de neconceput să avem ceva care să ne-mpingă pe gât 
terciul şi napii? 

— Nu ne-am închipuit că aici o să fie chiar atâta stricteţe, 
ne explică Fulvia, masând umerii lui Plutarch. Nu pentru cei 
din ierarhia superioară. 

— Am crezut c-o să existe cel puţin posibilitatea unor 
mici acţiuni lăturalnice, adaugă Plutarch. Adică, până şi 


Doisprezece avea o piaţă neagră, nu? 

— Da, Vatra, încuviinţează Gale. Acolo ne făceam 
negoţul. 

— Da, vedeţi! Şi uite cât de morali sunteţi amândoi! 
Practic  incoruptibili. Plutarch  oftează. Oh, în fine, 
războaiele nu durează la nesfârşit. Aşadar, mă bucur că vă 
avem în echipă. 

Se întinde într-o parte, către Fulvia, care e deja 
pregătită să-i înmâneze un album de schiţe legat în piele 
neagră. 

— Katniss, ştii, în general, ce îţi cerem. Sunt conştient că 
ai sentimente amestecate în privinţa participării tale. Sper 
că asta o să fie de folos. 

Împinge albumul către mine, de-a curmezişul mesei. În 
prima clipă îl privesc cu suspiciune. Pe urmă mă las înfrântă 
de curiozitate. Deschid coperta şi dau peste un desen care 
mă înfăţişează pe mine însămi, băţoasă şi puternică, într-o 
uniformă neagră. Un singur om ar fi putut concepe un 
asemenea veşmânt, la prima privire strict utilitar, iar la a 
doua o operă de artă. Linia descendentă a coifului, curba 
platoşei, lărgimea în uşor exces a mânecilor, care le permite 
faldurilor albe de sub braţe să fie vizibile. În mâinile lui, 
sunt din nou Gaiţa Zeflemitoare. 

— Cinna, şoptesc. 

— Da. Mi-a cerut să-i promit că n-o să-ţi arăt albumul 
ăsta decât după ce vei fi luat tu însăţi hotărârea de a deveni 
Gaiţa Zeflemitoare. Crede-mă că am fost extrem de tentat, 
spune Plutarch. Continuă. Răsfoieşte-l. 

Întorc încet paginile, privind fiecare detaliu al uniformei. 
Straturile mulate pe corp ale armurii, armele ascunse în 
cizme şi în centură, întăriturile speciale din zona inimii. Pe 
ultima pagină, sub schiţa broşei mele cu gaița zeflemitoare, 
Cinna a scris: Pariez în continuare pe tine. 

— Când a... Vocea nu mă ajută. 

— Să vedem. Păi, chiar înainte de a se anunţa Jubileul 
Pacificării. Poate cu câteva săptămâni înainte de Jocuri? Nu 


sunt numai schiţele. Avem şi uniformele tale. Oh, şi Beetee 
are ceva cu adevărat deosebit, care te-aşteaptă-n arsenal. 
Nu vreau să stric surpriza dându-ţi indicii, zice Plutarch. 

— O să fii cea mai bine îmbrăcată rebelă din istorie, 
zâmbeşte Gale. 

Îmi dau brusc seama că şi ela ştiut şi nu mi-a spus. Ca şi 
Cinna, a vrut să iau decizia singură, de la început până la 
sfârşit. 

— Planul nostru e să lansăm un Asalt în Eter, spune 
Plutarch. Vrem să facem o serie de spot-prop-uri - ceea ce e 
o prescurtare pentru „spoturi propagandistice” - în care să 
le fii prezentată şi să le difuzăm către întreaga populaţie 
din Panem. 

— Cum? Capitoliul are controlul exclusiv al 
transmisiunilor, spune Gale. 

— lar noi îl avem pe Beetee. Acum vreo zece ani a 
reconfigurat, în esenţă, reţeaua subterană prin care se 
transmit toate programele. E de părere că şansele noastre 
de reuşită sunt rezonabile. Bineînţeles că avem nevoie de 
ceva pe care să-l difuzăm. Prin urmare, Katniss, studioul e 
la dispoziţia ta. Plutarch se întoarce spre asistenta lui. 
Fulvia? 

— Eu şi Plutarch ne-am tot gândit cum am putea demara 
treaba asta. Credem că e cel mai bine să te construim pe 
tine, lidera rebelilor, dinspre exterior câtre... interior. Cu 
alte cuvinte, să găsim cea mai senzaţională înfăţişare 
posibilă a Gaiţei Zeflemitoare, apoi să ne ocupăm de 
personalitatea ta, făcând-o demnă de aspectul exterior! ne 
explică ea, radiind. 

— Aveţi deja uniforma, spune Gale. 

— Da, dar ea e plină de cicatrice şi de sânge? Are 
strălucirea focului rebeliunii? Cât de murdară poate fi, fără 
să dezguste publicul? În orice caz, trebuie să arate cumva. 
Adică, evident că asta - se apropie grăbită de mine şi îmi 
încadrează faţa între palme - nu se potriveşte. 


Îmi smucesc din reflex capul spre spate, dar ea e deja 
ocupată să-şi adune lucrurile. 

— Aşadar, cu acest plan în minte, avem o altă mică 
surpriză pentru tine. Haideţi, haideţi. 

Ne cheamă cu un semn al mâinii, iar eu şi Gale ieşim pe 
coridor, în urma ei şi a lui Plutarch. 

— Atât de bine intenţionată şi totuşi atât de insultătoare, 
îmi şopteşte Gale la ureche. 

— Bun venit la Capitoliu, îi răspund, mimând cuvintele. 

Dar vorbele Fulviei n-au niciun efect asupra mea. Îmi 
înfăşor strâns braţele în jurul albumului cu schiţe şi îmi 
permit să mă simt însufleţită de speranţă. Asta trebuie să 
fie decizia corectă. Dacă aşa a vrut Cinna. 

Ne urcăm într-un lift şi Plutarch îşi consultă notițele. 

— Să vedem, e Compartimentul Trei-Nouă-Zero-Opt. 

Apasă un buton pe care e inscripţionat numărul treizeci 
şi nouă, dar nu se întâmplă nimic. 

— Probabil trebuie să foloseşti cheia, spune Fulvia. 

Plutarch scoate cheia agăţată de un lanţ subţire, ascuns 
sub cămaşă, şi o introduce într-o fantă pe care n-am 
observat-o până acum. Uşile ascensorului încep să gliseze şi 
se închid. 

— Ah, s-a rezolvat. 

Liftul coboară zece, douăzeci, treizeci şi ceva de etaje, 
ajungând mult mai jos decât ştiam că se întinde Districtul 
13. Uşa se deschide într-un coridor lat şi alb, mărginit de 
uşi roşii, care arată aproape decorativ în comparaţie cu cele 
gri de la etajele superioare. Fiecare e marcată, simplu, cu 
câte un număr. 3901, 3902, 3903... 

Când ies din lift, mă uit în urmă şi îl văd închizându-se, 
dar, în plus faţă de uşile obişnuite, zăresc şi un grilaj 
metalic care glisează la locul său. Când mă întorc, un paznic 
s-a materializat, făcându-şi apariţia dintr-o încăpere aflată 
în capătul opus al coridorului. Uşa se închide fără zgomot în 
spatele lui, în timp ce se apropie de noi cu paşi mari. 


Plutarch îi iese în întâmpinare, ridicând o mână în semn 
de salut, iar noi, ceilalţi, îl urmăm. Am senzaţia că aici ceva 
nu e câtuşi de puţin în ordine. E ceva mai mult decât liftul 
fortificat, sau decât senzaţia de claustrofobie stârnită de 
gândul că ne aflăm atât de adânc sub pământ, sau de 
mirosul caustic al antisepticului. Arunc o singură privire 
spre faţa lui Gale şi îmi dau seama că simte acelaşi lucru. 

— Bună dimineaţa, tocmai căutam..., începe Plutarch. 

— Aţi greşit etajul, spune brusc paznicul. 

— Oare? Plutarch îşi consultă din nou notițele. Aici scrie 
Trei-Nouă-Zero-Opt. Mă întreb dac-ai putea să dai un 
telefon sus, ca să... 

— Mă tem că trebuie să vă cer să plecaţi. Erorile de 
repartizare se pot anunţa la Biroul Central. 

E exact în faţa noastră. Compartimentul 3908, la numai 
câţiva paşi distanţă. Uşa pare incompletă - ca, de altfel, 
toate celelalte. N-au mânere. Probabil că se leagănă libere 
în balamale, ca aceea de unde a apărut paznicul. 

— Şi ăsta unde e? întreabă Fulvia. 

— O să găsiţi Biroul Central la Nivelul Şapte, spune omul 
şi îşi întinde braţul, gata să ne mâne înapoi, spre Lift. 

De dincolo de uşa cu numărul 3908 se aude un zgomot. 
Nimic altceva decât un scâncet firav. Ca acela pe care l-ar 
scoate un căţel speriat, încercând să scape de o lovitură, 
numai că sună mult prea uman şi prea familiar. Ochii mi se 
întâlnesc cu ai lui Gale pentru o singură clipă, dar e 
suficient pentru doi oameni care acţionează aşa cum o 
facem noi. Las albumul de schiţe să cadă pe piciorul 
paznicului cu un pocnet sonor. La o secundă după ce se 
apleacă să-l recupereze, Gale face aceeaşi mişcare, lovindu- 
se intenţionat cap în cap cu celălalt. 

— Oh, îmi cer scuze, spune, râzând uşor, şi îl prinde pe 
paznic de braţe, ca şi cum ar încerca să-şi recapete 
echilibrul, răsucindu-l ca să-l îndepărteze puţin de mine. 

Asta e şansa mea. Mă reped pe lângă paznicul zăpăcit, 
împing uşa cu numărul 3908 şi îi găsesc. Pe jumătate 


dezbrăcaţi, plini de vânătăi şi încătuşaţi de perete. 
Sunt cei trei membri ai echipei mele pregătitoare. 


Capitolul 4 


DUHOAREA DE TRUPURI NESPĂLATE, de urină stătută 
şi de infecţie răzbate prin norul de antiseptic. Cei trei pot fi 
recunoscuţi cu greu după cele mai izbitoare dintre 
preferinţele lor în privinţa modei: tatuajele faciale aurii ale 
Veniei. Buclele spiralate, portocalii, ale lui Flavius. Pielea de 
un verde-veşnic palid a Octaviei, care atârnă acum prea 
lejer, de parcă trupul ei ar fi un balon uşor dezumflat. 

La apariţia mea, Flavius şi Octavia se retrag spre pereţii 
faianţaţi, de parcă ar anticipa un atac, deşi eu nu i-am lovit 
niciodată. Gândurile nepoliticoase au fost singura ofensă pe 
care le-am adus-o, dar le-am ţinut întotdeauna pentru mine, 
aşa că, de ce se feresc? 

Paznicul îmi ordonă să ies, dar, după paşii târşâiţi care 
urmează, îmi dau seama că Gale a reuşit cumva să-l reţină. 
Pentru răspunsuri, traversez încăperea către Venia, care a 
fost întotdeauna cea mai puternică. Mă ghemuiesc şi îi iau 
mâinile reci ca gheaţa, care le prind pe ale mele într-o 
strânsoare de menghină. 

— Ce s-a-ntâmplat, Venia? o întreb. Ce e cu voi aici? 

— Ne-au luat. Din Capitoliu, răspunde ea, cu voce 
răguşită. 

Plutarch intră în urma mea. 

— Ce naiba se petrece? 

— Cine v-a luat? insist eu. 

— Nişte oameni, răspunde ea, vag. În noaptea când ai 
fugit. 

— Ne-am gândit c-o să fie liniştitor pentru tine să ai 
echipa cu care eşti obişnuită, spune Plutarch, în spatele 
meu. Cinna a cerut-o. 

— Cinna a cerut aşa ceva? 


Mârâi la el. Fiindcă, dacă există un singur lucru pe care-l 
ştiu, atunci ştiu că el n-ar fi fost niciodată de acord să fie 
brutalizaţi aceşti trei oameni, pe care i-a condus 
întotdeauna cu blândeţe şi răbdare. 

— De ce sunt trataţi ca nişte criminali? 

— Ca să fiu sincer, nu ştiu. 

În vocea lui e ceva care mă face să-l cred, iar paloarea de 
pe faţa Fulviei îmi confirmă părerea. 

Plutarch se întoarce spre paznic, care tocmai a apărut în 
uşă, cu Gale pe urmele lui. 

— Mi s-a spus doar că sunt închişi. De ce sunt pedepsiţi? 

— Pentru c-au furat mâncare. Am fost nevoiţi să-i 
închidem după o altercaţie, pentru nişte pâine, răspunde 
paznicul. 

Sprâncenele Veniei se unesc, de parcă încă ar mai 
încerca să dea sens celor întâmplate. 

— Nimeni nu ne spunea nimic. Eram atât de înfometați. 
Ea n-a luat decât o singură felie. 

Octavia începe să scâncească, înăbuşind sunetul cu 
tunica ei zdrenţuită. Îmi aduc aminte că, după ce-am 
supravieţuit prima oară în arenă, ea mi-a strecurat o chiflă 
pe sub masă, fiindcă nu putea suporta să mă vadă 
flămândă. Mă îndrept încet către silueta ei tremurătoare. 

— Octavia? 

O ating, iar ea se retrage cu o tresărire. 

— Octavia? O să fie bine. O să vă scot de-aici, OK? 

— Povestea asta pare exagerată, spune Plutarch. 

— Şi asta din cauză că au luat o felie de pâine? întreabă 
Gale. 

— S-au săvârşit infracţiuni repetate, care au condus aici. 
Au fost avertizaţi. Dar au continuat să ia pâine. Paznicul se 
întrerupe o clipă, de parcă ar fi derutat de obtuzitatea 
noastră. Nu e permis să iei pâine. 

N-o pot face pe Octavia să-şi descopere faţa, dar şi-o 
înalţă uşor. Cătuşele de la încheieturile mâinilor i se lasă cu 


câţiva centimetri mai jos, dând la iveală carnea vie, 
inflamată. 

— Vă duc la mama. Eliberează-i, îi spun apoi paznicului. 

EI clatină din cap. 

— Eliberarea nu e autorizată. 

— Eliberează-i! Acum! ţip. 

Bărbatul îşi pierde calmul. Cetăţenii de rând nu i se 
adresează aşa. 

— N-am ordin să-i eliberez. Şi n-ai autoritatea să... 

— Fă-o sub autoritatea mea, spune Plutarch. Oricum am 
venit să-i luăm de-aici. E nevoie de ei pentru Apărarea 
Specială. Îmi asum întreaga responsabilitate. 

Paznicul pleacă să dea un telefon. Se întoarce cu o 
legătură de chei. Pregătitorii au fost siliţi să stea cu 
trupurile încordate atât de multă vreme încât, după ce le 
sunt scoase cătuşele, nu sunt în stare să meargă. Eu, Gale şi 
Plutarch trebuie să-i ajutăm. Piciorul lui Flavius se agaţă în 
grătarul metalic care acoperă o gaură rotundă din podea şi 
mi se contractă stomacul când mă gândesc de ce are 
încăperea nevoie de o scurgere. Urmele de dejecţii umane 
au fost probabil spălate cu furtunul de pe plăcile de faianţă 
albă... 

La spital o găsesc pe mama, singura persoană în care am 
încredere ca să le poarte de grijă. Îi trebuie un minut ca să-i 
recunoască pe cei trei, dată fiind starea lor, dar privirea ei e 
deja consternată. Ştiu că nu e din cauză că vede oameni 
brutalizaţi, căci asta era treaba ei zilnică în Doisprezece, ci 
fiindcă îşi dă seama că aşa ceva se întâmplă şi în 
Treisprezece. 

Mama a fost binevenită la spital, dar e privită mai 
degrabă ca asistentă decât ca doctor, deşi şi-a petrecut o 
viaţă întreagă vindecând oameni. Însă nimeni nu intervine 
când îi conduce pe cei trei într-un cabinet pentru 
consultaţii, să vadă cât de grave le sunt rănile. Mă postez 
pe o bancă în faţa intrării în spital, aşteptându-i verdictul. 


Va reuşi să citească în trupurile lor ce suferinţe li s-au 
provocat. 

Gale se aşază lângă mine şi îmi cuprinde umerii cu 
braţul. 

— O să-i facă bine. 

Aprob din cap, întrebându-mă dacă se gândeşte la 
biciuirea lui brutală din Doisprezece. 

Plutarch şi Fulvia se instalează pe banca din faţa noastră, 
dar nu fac niciun comentariu despre starea echipei mele 
pregătitoare. Dacă n-au ştiut nimic despre maltratare, 
atunci cum interpretează această mişcare a preşedintei 
Coin? Mă hotărăsc să le dau o mână de ajutor. 

— Presupun că am primit cu toţii un avertisment. 

— Cum? Nu. Ce vrei să spui? întreabă Fulvia. 

— Pedepsirea echipei mele pregătitoare e o avertizare, îi 
răspund. Nu numai pentru mine, ci şi pentru voi. Este vorba 
despre persoana care deţine într-adevăr controlul şi despre 
ceea ce se întâmplă când nu i te supui. În locul vostru, eu aş 
renunţa acum la iluzia că am vreo putere. După toate 
aparențele, descendența din cetăţenii Capitoliului nu oferă 
aici nicio protecţie. Poate e chiar condamnabilă. 

— Nu se poate face comparaţie între Plutarch, care a 
conceput pentru rebeli planul genial al evadării, şi aceşti 
trei esteticieni, ripostează Fulvia cu răceală. 

Ridic din umeri. 

— Dacă spui tu, Fulvia. Dar ce-o să se-ntâmple dac-o să 
vă loviți de partea întunecată a lui Coin? Echipa mea 
pregătitoare a fost răpită. Cei trei au măcar speranţa că 
într-o bună zi se vor întoarce la Capitoliu. Eu şi Gale putem 
trăi în pădure. Dar voi? Unde-aţi putea fugi? 

— Poate că suntem mult mai necesari pentru războiul 
ăsta decât ne consideri tu, zice Plutarch, fără nicio umbră 
de îngrijorare. 

— Bineînţeles că sunteţi. Şi tributurile erau necesare 
pentru Jocuri. Până când nu mai erau, spun. După care te 
puteai lipsi de ele cu mare uşurinţă - nu, Plutarch? 


Asta pune capăt discuţiei. Aşteptăm în tăcere până ne 
găseşte mama. 

— Îşi vor reveni, ne informează. N-au răni de nevindecat. 

— Bun. Splendid, spune Plutarch. Cât de curând pot fi 
puşi la lucru? 

— Probabil de mâine, răspunde mama. Dar să v-aşteptaţi 
la o oarecare instabilitate emoţională, după toate cele prin 
care au trecut. Au fost extrem de nepregătiţi, după viaţa din 
Capitoliu. 

— N-am fost cu toţii aşa? spune Plutarch. 

Fie pentru că echipa mea pregătitoare nu e aptă de 
muncă, fie pentru că nervii sunt întinşi la limită, Plutarch 
mă eliberează de îndatoririle mele de Gaiţă Zeflemitoare 
pentru tot restul zilei. Eu şi Gale mergem la masa de prânz, 
unde primim mâncare de fasole cu ceapă, o felie groasă de 
pâine şi o cană cu apă. După povestea Veniei, pâinea îmi 
rămâne în gât, aşa că strecor restul pe tava lui Gale. 
Niciunul dintre noi nu vorbeşte în timpul mesei, dar, când 
castroanele sunt curate, el îşi ridică mâneca, descoperindu- 
şi orarul. 

— Urmează programul de instrucţie. 

Îmi trag mâneca în sus şi îmi pun braţul lângă al lui. 

— Şi la mine. 

Îmi aduc aminte că instrucţia înseamnă acum vânătoare. 

Nerăbdarea de a fugi în pădure, fie şi numai pentru două 
ore, e mai puternică decât toate grijile prezentului. O baie 
de verdeață şi de raze de soare mă va ajuta cu siguranţă să- 
mi pun gândurile în ordine. Odată ieşiţi pe coridorul 
principal, eu şi Gale alergăm spre arsenal ca nişte copii şi, 
când ajungem, am răsuflarea tăiată şi sunt ameţită. Ceea ce 
îmi aduce aminte că nu m-am refăcut pe deplin. Paznicii ne 
dau vechile noastre arme, precum şi cuțite, un sac de pânză 
groasă, drept tolbă pentru vânat. Accept să mi se fixeze 
cipul de urmărire de gleznă şi încerc să las impresia că 
ascult când mi se explică modul de utilizare al 
comunicatorului portabil. Singurul lucru care mă calcă pe 


nervi e faptul că are un ceas, că trebuie să ne întoarcem în 
Treisprezece la ora stabilită, sau privilegiile noastre de 
vânătoare vor fi revocate. E singura regulă pe care cred că 
mă voi strădui s-o respect. 

leşim afară, în zona destinată antrenamentelor. fizice, 
împrejmuită cu gard, aflată lângă pădure. Paznicii ne 
deschid fără comentarii porţile cu balamale bine unse. Ne- 
ar fi extrem de greu să trecem pe cont propriu de gardul 
ăsta - înalt de nouă metri, întotdeauna zumzăind de 
electricitate, cu ghimpi de oţel ascuţiţi ca briciul în vârf. 
Înaintăm prin pădure până când nu-l mai vedem. Ne oprim 
într-un mic luminiş şi ne lăsăm capetele pe spate, savurând 
căldura soarelui. Mă învârtesc cu braţele întinse, răsucindu- 
mă încet, ca să nu trimit lumea într-un vârtej. 

Lipsa ploii pe care am remarcat-o în Doisprezece a 
distrus şi aici plantele, lăsând în urmă frunze fragile şi 
aşternând covorul care ne scârţâie sub picioare. Ne 
scoatem pantofii. Ai mei nu-mi vin oricum prea bine, fiindcă, 
în spiritul nu-irosi-nimic-nu-ţi-dori-nimic care domneşte în 
Treisprezece, am primit unii care i-au rămas mici altcuiva. 
După toate aparențele, fie mersul meu, fie al primei 
posesoare e ciudat, fiindcă pielea a crăpat unde nu te 
aşteptai. 

Vânăm ca pe vremuri. Tăcuţi, comunicând fără cuvinte, 
fiindcă aici, în pădure, ne mişcăm ca două părţi ale aceleiaşi 
fiinţe. Anticipându-ne unul altuia gesturile, păzindu-ne unul 
altuia spatele. Cât timp a trecut? Opt luni? Nouă? De când 
n-am mai avut libertatea asta? Nu e exact acelaşi lucru, 
date fiind cele petrecute şi cipurile de urmărire de la 
gleznele noastre şi faptul că eu trebuie să mă odihnesc atât 
de des. Dar e atât de aproape de fericire pe cât cred că pot 
ajunge în prezent. 

Animalele de aici nu sunt atât de suspicioase. Au nevoie 
de o clipă în plus ca să realizeze că mirosul nostru 
nefamiliar înseamnă moartea lor. Într-o oră şi jumătate, am 
adunat o grămadă de capturi amestecate - iepuri, veveriţe 


şi curcani - şi ne hotărâm să ne oprim şi să petrecem timpul 
rămas lângă un lac alimentat probabil de un izvor subteran, 
fiindcă apa e rece şi dulce. 

Nu obiectez când Gale se oferă să curețe vânatul, îmi 
lipesc câteva frunze de mentă de limbă, închid ochii şi mă 
las pe spate, sprijinindu-mă de o piatră, apoi absorb 
sunetele şi las soarele arzător al după-amiezii să-mi 
dogorească pielea, simţindu-mă aproape împăcată până 
când mă întrerupe vocea lui Gale. 

— Katniss, de ce-ţi pasă atât de mult de soarta echipei 
tale pregătitoare? 

Deschid ochii să văd dacă glumeşte, dar el se-ncruntă la 
iepurele pe care-l jupoaie. 

— De ce să nu-mi pese? 

— Hm. Să vedem? Fiindcă şi-au petrecut ultimul an 
pregătindu-te pentru măcel? sugerează el. 

— E mult mai complicat. Îi cunosc. Nu sunt nici răi, nici 
cruzi. Nu sunt nici măcar inteligenţi. Dacă îi faci să sufere, e 
ca şi cum ai chinui nişte copii. Ei nu înţeleg... vreau să spun 
că nu ştiu... 

Mă împotmolesc în cuvinte. 

— Ce nu ştiu, Katniss? întreabă el. Că tributurile - ele 
sunt adevărații copii implicaţi în povestea asta, nu cei trei 
ciudaţi ai tăi - sunt silite să lupte până la moarte? Că te 
duceai în arena aia ca să distrezi nişte oameni? Asta era un 
mare secret la Capitoliu? 

— Nu. Dar ei nu văd lucrurile aşa cum le vedem noi, 
răspund. Aşa au fost educați şi... 

— Tu chiar le iei apărarea? 

Trage pielea de pe iepure dintr-o singură mişcare 
rapidă. 

Replica lui mă atinge, fiindcă de fapt o fac, şi e ridicol. 
Mă străduiesc să găsesc o atitudine logică. 

— Cred că apăr pe oricine care e tratat aşa fiindcă a luat 
o felie de pâine. Poate-mi aminteşte prea mult de ceea ce ţi 
s-a întâmplat ţie, din cauza unui curcan? 


Totuşi are dreptate. Măsura în care îmi fac griji pentru 
echipa mea pregătitoare pare bizară. Ar trebui să-i urăsc, 
să-mi doresc să-i văd spânzurați. Dar sunt atât de rupţi de 
realitate şi i-au aparţinut lui Cinna, iar el era de partea 
mea, nu? 

— Nu caut ceartă, spune Gale. Dar, după părerea mea, 
Coin nu ţi-a trimis niciun mesaj important pedepsindu-i 
fiindcă au încălcat regulile districtului. Ea s-a gândit, 
probabil, c-o să vezi în asta o favoare, îndeasă iepurele în 
sac şi se ridică. Am face bine să plecăm dacă vrem s- 
ajungem înapoi la timp. 

Ignor mâna lui întinsă în ajutor şi mă ridic clătinându- 
mă. 

— Perfect. 

Niciunul dintre noi nu vorbeşte pe drumul de întoarcere, 
dar, odată ce trecem de poartă, în minte îmi vine altceva. 

— În timpul Jubileului Pacificării, Octavia şi Flavius au 
fost nevoiţi să plece, fiindcă nu se puteau opri din plâns, 
ştiind că mă reîntorceam în arenă. lar Venia abia a reuşit 
să-şi ia rămas-bun. 

— O să-ncerc să ţin minte asta în timp ce te vor... 
remodela, spune Gale. 

— S-o faci, îi răspund. 

La bucătărie îi dăm carnea lui Sae Unsuroasa. Îi place 
destul de mult în Districtul 13, deşi e de părere că bucătarii 
sunt, cumva, lipsiţi de imaginaţie. O femeie în stare să facă 
o fiertură gustoasă dintr-un câine sălbatic şi din rubarbă 
trebuie să se simtă aici cu mâinile legate. 

Istovită de vânătoare şi de lipsa de somn, mă întorc în 
compartimentul meu şi îl găsesc gol-goluţ, numai ca să-mi 
amintesc că am fost mutate din cauza lui Buttercup. Urc la 
etajul de sus şi găsesc Compartimentul E. Nu se deosebeşte 
cu nimic de Compartimentul 307, cu excepţia ferestrei - 
lată de şaizeci de centimetri şi înaltă de douăzeci - plasate 
pe mijloc în partea de sus a peretelui exterior. Există o 
placă metalică grea care se fixează peste ea, dar în 


momentul ăsta e proptită ca să stea deschisă şi o anumită 
pisică nu se vede nicăieri. Mă întind în pat şi o rază a 
soarelui după-amiezii îmi dansează pe faţă. Următorul lucru 
pe care-l ştiu e că sora mea mă trezeşte pentru 78:00 - 
Meditaţie. 

Prim îmi povesteşte că adunarea a fost anunţată încă de 
la prânz. Trebuie să ia parte întreaga populaţie, cu excepţia 
celor de care e nevoie pentru îndeplinirea unor sarcini 
esenţiale. Urmăm indicaţiile care ne conduc spre Sala 
Comună, o încăpere imensă, unde încap cu uşurinţă miile 
de oameni care îşi fac apariţia. Îţi poţi da seama că a fost 
construită pentru o adunare mai numeroasă, şi poate că a şi 
găzduit-o înainte de epidemia de variolă. Prim îmi arată în 
tăcere efectele secundare larg răspândite ale acelui 
dezastru - cicatricele rămase pe trupurile oamenilor, copiii 
uşor desfiguraţi. 

— Au suferit foarte mult aici, îmi spune. 

După dimineaţa de astăzi, nu mai sunt dispusă să simt 
păreri de rău pentru Treisprezece. 

— Nu mai mult decât noi, în Doisprezece, răspund. 

O văd pe mama conducând un grup de pacienţi 
deplasabili, încă în cămăşile de noapte şi în halatele date de 
spital. Finnick stă în mijlocul lor, năucit, dar superb. Ţine în 
mâini o bucată de frânghie subţire, de nici treizeci de 
centimetri, atât de scurtă încât nici măcar el n-o poate 
transforma într-un ştreang utilizabil. Degetele lui leagă şi 
dezleagă tot felul de noduri, cu mişcări iuți, automate, în 
timp ce se uită lung în jur. Probabil face parte din terapie. 
Traversez sala către el. 

— Salut, Finnick, îi spun. 

Nu pare să mă observe, aşa că-l înghiontesc ca să-i atrag 
atenţia. 

— Finnick! Ce mai faci? 

— Katniss, spune el, strângându-mă de mână. Cred că se 
simte uşurat la vederea unui chip familiar. De ce ne-am 
adunat aici? 


— l-am spus lui Coin c-o să fiu Gaiţa ei Zeflemitoare, îi 
povestesc eu. Dar am făcut-o să promită c-o să le acorde 
imunitate celorlalte tributuri, dacă vor câştiga rebelii. În 
public, ca să fie foarte mulţi martori. 

— Oh. Bine. Fiindcă-mi făceam griji pentru asta în 
privinţa lui Annie. Că ar putea spune, fără să-şi dea seama, 
ceva care să fie considerat trădare, zice Finnick. 

Annie. Hait. De ea am uitat cu totul. 

— Nu-ţi face griji, m-am ocupat eu de asta. 

Îl strâng de mână şi mă duc drept spre podiumul din 
partea din faţă a încăperii. Coin, care aruncă o privire 
fugară peste declaraţia ei, mă vede şi se uită la mine 
ridicând din sprâncene. 

— Trebuie s-o adaugi şi pe Annie Cresta pe lista celor 
care capătă imunitate, îi spun. 

Preşedinta se încruntă uşor. 

— Asta cine mai e? 

— E... 

Ce e? Adevărul e că nu ştiu cum s-o numesc. 

— E prietena lui Finnick Odair. Din Districtul 4. O altă 
învingătoare. A fost arestată şi dusă la Capitoliu când a 
explodat Arena. 

— Oh, fata nebună. Asta chiar nu e necesar, spune ea. N- 
avem obiceiul să pedepsim pe cineva atât de neputincios. 

Mă gândesc la scena peste care am dat în dimineaţa 
asta. La Octavia încătuşată de perete. La faptul că eu şi 
Coin definim probabil neputinţa în două moduri extrem de 
diferite. Dar nu spun decât: 

— Nu? Atunci adăugarea lui Annie n-ar trebui să fie o 
problemă. 

— Bine, acceptă preşedinta, scriind numele. Vrei să urci 
aici, lângă mine, pentru anunţ? 

Clatin din cap. 

— Nici nu mă gândeam c-ar trebui. Mai bine grăbeşte-te 
să te pierzi în mulţime. Sunt gata să-ncep. 

Îmi croiesc drum înapoi, către Finnick. 


Cuvintele sunt un alt lucru de care nu se face risipă în 
Treisprezece. Preşedinta solicită atenţia participanţilor, 
apoi îi anunţă că am consimţit să fiu Gaiţa Zeflemitoare, cu 
condiţia să se garanteze iertarea deplină a tuturor 
neajunsurilor aduse cauzei rebelilor de ceilalţi învingători - 
Peeta, Johanna, Enobaria şi Annie. Disting protestul din 
murmurul mulţimii. Presupun că nimeni nu se-ndoia că 
vreau să fiu Gaiţa Zeflemitoare. Aşa că anunţarea unui preţ 
- a unuia care implică graţierea unor posibili duşmani - îi 
înfurie. Suport cu indiferenţă privirile ostile aruncate în 
direcţia mea. 

Preşedinta permite câteva momente de agitaţie, apoi 
continuă în stilul ei succint. Numai că acum cuvintele care îi 
ies dintre buze sunt o noutate pentru mine. 

— Dar, în schimbul acestei cereri fără precedent, Katniss 
Everdeen a promis să se dedice cauzei noastre. Ca urmare, 
orice abatere de la misiunea ei, ca intenţie sau ca faptă, va 
fi considerată o încălcare a acestei înţelegeri. Imunitatea va 
fi ridicată şi soarta celor patru învingători va fi hotărâtă 
conform legilor Districtului 13. Precum şi soarta ei. Vă 
mulţumesc. 

Cu alte cuvinte, dacă fac un pas greşit suntem morţi cu 
toţii. 


Capitolul 5 


O ALTĂ FORŢĂ cu care trebuie să mă lupt. Un alt jucător 
puternic care s-a hotărât să mă folosească drept pion în 
jocul său, deşi lucrurile par să nu meargă niciodată după 
plan. Mai întâi au fost creatorii-de-joc, care m-au făcut 
starul lor şi s-au străduit apoi să mă redobândească după 
povestea cu mâna de fructe otrăvite. Pe urmă preşedintele 
Snow, care a vrut să mă folosească pentru a stinge flăcările 
rebeliunii, numai pentru ca fiecare dintre mişcările mele să 
devină incendiară. Apoi rebelii, care m-au prins în gheara 
metalică şi m-au săltat din arenă, destinându-mi rolul Gaiţei 
Zeflemitoare, pentru a fi nevoiţi apoi să-şi revină din şocul 
avut când au descoperit că s-ar putea să nu-mi doresc 
aripile. Şi acum Coin, cu mănunchiul ei de rachete nucleare 
şi cu maşinăria bine unsă a districtului, care descoperă că e 
mai greu să ferchezuieşti o Gaiţă Zeflemitoare decât s-o 
prinzi. 

Însă ea a realizat cel mai repede că am propriile planuri 
şi, ca urmare, nu trebuie să mi se acorde încredere. A fost 
prima care m-a etichetat în public drept o ameninţare. 

Îmi trec degetele prin stratul gros de spumă din cadă. 
Baia nu e decât un pas preliminar al stabilirii noii mele 
înfăţişări. Cu părul afectat de acid, cu pielea arsă de soare 
şi cu cicatricele urâte, echipa de pregătire trebuie să mă 
facă mai întâi frumoasă şi apoi să-mi adauge vătămări, 
arsuri de soare şi cicatrice, într-un mod mult mai atrăgător. 

— Remodelaţi-o până la Baza Zero a Frumuseţii, a fost 
primul ordin al Fulviei din dimineaţa asta. O să pornim de- 
acolo. 

Baza Zero a Frumuseţii s-a dovedit a fi înfăţişarea cuiva 
din momentul când se dă jos din pat, arătând fără cusur, 
dar natural. Înseamnă că unghiile mele au o formă perfectă, 


dar nu sunt lăcuite. Pielea mea e netedă şi curată, dar nu e 
vopsită. Epilaţi părul de pe corp cu ceară şi ştergeţi 
cearcănele, dar nu faceţi îmbunătăţiri observabile. 
Presupun că au primit aceleaşi instrucţiuni şi de la Cinna, în 
ziua când am sosit pentru prima oară ca tribut la Capitoliu. 
Numai că atunci era altceva, de vreme ce mă număram 
printre concurenţi. Ca rebelă, cred că ar trebui să semăn 
mai mult cu mine însămi. Însă s-ar părea că o rebelă 
televizată îşi are propriile standarde la înălţimea cărora 
trebuie să se ridice. 

După ce mă spăl de spuma de pe corp, mă întorc şi o văd 
pe Octavia aşteptând cu un prosop. E atât de diferită de 
femeia pe care am cunoscut-o la Capitoliu, fără hainele 
țţipătoare, fără machiajul puternic, fără vopselele, bijuteriile 
şi fleacurile care îi împodobeau părul. Îmi aduc aminte că 
într-o zi a apărut cu bucle de un roz strălucitor presărate 
cu luminiţe colorate, pâlpâitoare, în formă de şoricei. Mi-a 
spus că avea mai mulţi şoareci, ca animale de casă. Ideea 
mi-a repugnat în momentul respectiv, fiindcă pentru noi 
şoarecii sunt animale dăunătoare, atunci când nu îi gătim. 
Dar poate că Octaviei îi plăceau fiindcă sunt mici, catifelaţi 
şi chiţăie. Ca ea. În timp ce mă usucă tamponându-mă cu 
prosopul, încerc să mă obişnuiesc cu Octavia din Districtul 
13. Culoarea naturală a părului ei se dovedeşte a fi un 
castaniu-roşcat, frumos. Faţa e comună, dar de o dulceaţă 
incontestabilă. E mai tânără decât mi-am închipuit. Poate că 
n-are nici măcar douăzeci şi cinci de ani. Lipsite de unghiile 
decorative, lungi de şapte centimetri şi jumătate, degetele 
ei par aproape butucănoase şi nu se pot opri din tremurat. 
Vreau să-i spun că e OK, că o să am grijă să n-o mai 
pedepsească preşedinta Coin. Dar vânătăile multicolore 
care înfloresc sub pielea ei verzuie nu fac decât să-mi aducă 
aminte cât de neputincioasă sunt. 

Şi Flavius pare palid fără rujul lui violet şi fără hainele 
strălucitoare. A reuşit totuşi să-şi aranjeze cât de cât 
buclele portocalii. Venia e cea care s-a schimbat cel mai 


puţin. Părul ei albastru-verzui cade lins în loc să fie aranjat 
cu ţepi şi i se văd rădăcinile cărunte. Însă tatuajele au fost 
întotdeauna caracteristica ei cea mai izbitoare şi sunt la fel 
de aurii şi de şocante ca întotdeauna. Se apropie şi ia 
prosopul din mâinile Octaviei. 

— Katniss n-o să ne facă niciun rău, îi spune, cu voce 
joasă, dar fermă. Nici măcar n-a ştiut că suntem aici. Acum 
o să fie mai bine. 

Octavia dă uşor din cap, dar nu îndrăzneşte să mă 
privească în ochi. 

Nu e simplu să mă aducă înapoi, la Baza Zero a 
Frumuseţii, chiar şi cu arsenalul complicat de produse, 
instrumente şi gadgeturi luate din Capitoliu de 
prevăzătorul Plutarch. Echipa se descurcă destul de bine 
până ajung la braţul din care mi-a scos Johanna cipul de 
urmărire. Niciun medic din echipa care mi-a peticit gaura 
nu s-a concentrat asupra esteticii. Acum am o cicatrice 
zgrunţuroasă, în zigzag, care se încreţeşte pe o suprafaţă 
de dimensiunile unui măr. Mâneca mi-o ascunde de obicei, 
dar, după cum a conceput Cinna costumul Gaiţei 
Zeflemitoare, mânecile se opresc chiar deasupra cotului. 
Reprezintă o asemenea problemă încât Fulvia şi Plutarch 
sunt chemaţi s-o discute. Jur că, la vederea cicatricei, 
Fulviei i se declanşează reflexul vomei. Pentru un creator- 
de-joc, e extrem de sensibilă. Însă presupun că e obişnuită 
să vadă lucruri neplăcute numai pe ecran. 

— Toată lumea ştie că am o cicatrice aici, spun eu, 
ursuză. 

— Să ştii de existenţa ei e una şi s-o vezi e alta, subliniază 
Fulvia. E categoric respingătoare. Eu şi Plutarch o să ne 
gândim la ceva în timpul mesei de prânz. 

— O să fie bine, spune Plutarch, fluturându-şi mâna într- 
un gest de respingere. Poate folosim o brasardă, ceva. 

Dezgustată, mă îmbrac ca să pot merge la masă. Echipa 
pregătitoare e un mic grup îngrămădit lângă uşă. 

— Vă vor aduce mâncare aici? întreb. 


— Nu, răspunde Venia. Trebuie să mergem în sala de 
mese. 

Oftez în sinea mea, imaginându-mă intrând acolo urmată 
de cei trei. Dar lumea se holbează oricum întotdeauna la 
mine. O să fie cam acelaşi lucru. 

— Vă arăt unde e, spun. Haideţi. 

Privirile mascate şi murmurele discrete pe care le 
stârnesc de obicei nu sunt nimic în comparaţie cu reacţia la 
apariţia echipei mele pregătitoare cu aspect bizar. Gurile 
căscate, degetele care arată spre ei, exclamaţiile. 

— Ignoraţii pur şi simplu, le spun celor trei. Cu ochii 
plecaţi şi cu mişcări mecanice, merg în urma mea printre 
oamenii aşezaţi la coadă, acceptând castroane cu peşte 
cenuşiu, mâncare de bame şi căni cu apă. 

Ne aşezăm la masa mea, alături de un grup de locuitori 
din Filon. Sunt ceva mai reţinuţi decât cei din Treisprezece, 
deşi motivul s-ar putea să fie jena. Leevy, care mi-a fost 
vecin în Doisprezece, le adresează membrilor echipei un 
salut timid, iar Hazelle, mama lui Gale, care ştie probabil de 
întemnițarea lor, îşi ridică lingura plină. 

— Nu vă faceţi griji, spune ea. E mai gustos decât s-ar 
părea. 

Dar Posy, surioara de cinci ani a lui Gale, e de cel mai 
mare ajutor. Aleargă de-a lungul banchetei către Octavia şi 
îi atinge pielea verde cu un deget prudent. 

— Eşti verde. Eşti bolnavă? 

— E ceva care ţine de modă, Posy. Ca rujul, îi explic eu. 

— Înseamnă să fii frumoasă, şopteşte Octavia, şi îi zăresc 
lacrimile amenințând să i se reverse peste gene. 

Posy îi cântăreşte răspunsul şi spune, prozaic: 

— Eşti frumoasă cu orice culoare. 

Pe buzele Octaviei se aşterne cel mai firav dintre 
zâmbete. 

— Mulţumesc. 

— Dacă vrei într-adevăr s-o impresionezi pe Posy, va 
trebui să te vopseşti într-un roz strălucitor, spune Gale, 


trântindu-şi tava lângă mine. E culoarea ei preferată. 

Posy chicoteşte şi se strecoară înapoi, lângă mama ei. Cu 
un gest al capului, Gale arată către castronul lui Flavius. 

— Eu n-aş lăsa chestia asta să se răcească. Nu-i 
îmbunătăţeşte consistenţa. 

Toată lumea începe să mănânce. Gustul mâncării de 
bame nu e rău, dar are ceva vâscos, de care nu poţi scăpa. 
Ca şi cum ar trebui să-nghiţi fiecare îmbucătură de trei ori 
ca să alunece într-adevăr pe gât. 

Gale, care de obicei nu vorbeşte prea mult în timpul 
meselor, se străduieşte să-ntreţină conversaţia, punând 
întrebări despre machiaj. Ştiu că aşa încearcă el să 
liniştească lucrurile. Ne-am certat aseară, după ce a 
sugerat că nu i-am lăsat lui Coin nicio altă opţiune în afară 
de a contracara condiţia mea legată de siguranţa 
învingătorilor cu o condiţie impusă de ea. 

— Katniss, ea conduce districtul ăsta. N-o poate face 
dacă lasă impresia că a cedat în faţa voinţei tale. 

— Vrei să spui că nu poate accepta o altă părere, chiar 
dacă e corectă, am ripostat eu. 

— Vreau să spun că ai pus-o într-o postură nefavorabilă. 
Ai făcut-o să le acorde imunitate lui Peeta şi celorlalţi, când 
tu nici măcar nu ştii de ce natură e râul pe care-l pot 
provoca, a spus el. 

— Adică ar fi trebuit pur şi simplu să mă ţin de plan şi să 
las celelalte tributuri să se descurce cum pot? Nu că ar 
avea vreo importanţă, fiindcă oricum asta facem toţi! 

În momentul acela i-am trântit uşa în nas. N-am stat cu el 
la micul dejun şi, în dimineaţa asta, când l-a trimis Plutarch 
la programul lui de instrucţie, l-am lăsat să plece fără să 
scot niciun cuvânt, îmi dau seama că n-a vorbit aşa decât 
fiindcă îşi face griji pentru mine, dar am cu adevărat nevoie 
să-l ştiu de partea mea, nu de a lui Coin. Cum e posibil să nu 
priceapă? 

După prânz, suntem programaţi amândoi să mergem jos, 
la Apărarea Specială, pentru o întâlnire cu Beetee. În 


ascensor, Gale vorbeşte în sfârşit: 

— Încă mai eşti supărată. 

— Şi ţie încă nu-ţi pare rău, ripostez. 

— Încă susţin ce-am spus. Vrei să te mint în privinţa 
asta? mă întreabă. 

— Nu, vreau să te gândeşti mai bine şi s-ajungi la opinia 
corectă, spun. 

Dar asta îl face pur şi simplu să râdă. Trebuie s-o las 
baltă. Strădania de a-i impune ce să gândească e zadarnică. 
Ceea ce, ca să fiu sinceră, reprezintă unul dintre motivele 
pentru care am încredere în el. 

Apărarea Specială e situată aproape tot atât de jos ca 
închisoarea unde am găsit echipa pregătitoare. E un stup 
de încăperi pline de computere, de laboratoare, de 
echipamente de cercetare şi de zone destinate testelor. 

Când întrebăm de Beetee, suntem conduşi printr-un 
labirint, până ce ajungem în faţa unei ferestre mari de 
sticlă. Dincolo de ea e cel mai frumos lucru pe care l-am 
văzut în Districtul 13: reproducerea unei pajişti pline de 
copaci adevăraţi şi de plante cu flori şi însufleţite de păsări 
colibri. Beetee stă neclintit într-un scaun cu rotile aflat în 
centrul pajiştii, cu ochii la o pasăre de _ un verde 
primăvăratic care stă suspendată, sorbind nectar dintr-o 
floare uriaşă, portocalie. Când îşi ia zborul ca o săgeată, o 
urmăreşte cu privirea şi ne descoperă. Ne face un semn 
prietenesc cu mâna, invitându-ne să intrăm. 

Aerul e răcoros şi respirabil, nu umed şi înăbuşitor de 
cald, cum m-am aşteptat. Din toate părţile se aude 
zbârnâitul unor aripi minuscule, pe care în pădurea de 
acasă îl confundam de obicei cu bâzâitul insectelor. Nu pot 
să nu mă-ntreb ce soi de noroc a permis construirea unui 
loc atât de plăcut aici. 

Beetee mai are încă paloarea unui convalescent, însă în 
spatele ochelarilor de mărime nepotrivită ochii îi strălucesc 
de entuziasm. 


— Nu-i aşa că sunt magnifice? Treisprezece le studiază 
aici aerodinamica de ani de zile. Zborul înainte şi înapoi, şi 
accelerarea până la nouăzeci şi cinci de kilometri pe oră. 
Dacă ţi-aş putea construi aripi ca astea, Katniss! 

— Mă-ndoiesc că aş fi în stare să le folosesc, Beetee, râd 
eu. 

— În clipa de faţă aici, dispărut în următoarea. Poţi să 
dobori un colibri cu săgeata? mă întreabă. 

— N-am încercat niciodată. N-au prea multă carne pe ei, 
îi răspund. 

— Nu. Si tu nu eşti omul care ucide ca să se distreze, 
spune el. Dar fac pariu că sunt greu de nimerit. 

— În schimb le-ai putea atrage în capcană, intervine 
Gale. Şi capătă privirea distantă pe care o are ori de câte 
ori rezolvă o problemă. la o plasă foarte fină. Închide o 
zonă, lăsând o deschidere de douăzeci de centimetri 
pătraţi. Pune flori cu nectar înăuntru, ca momeală. În timp 
ce se hrănesc, închide brusc intrarea. Vor zbura la auzul 
zgomotului, dar numai ca să dea peste plasa din capătul 
opus. 

— Ar merge? întreabă Beetee. 

— Nu ştiu. Nu e decât o idee, zice Gale. S-ar putea să fie 
prea inteligente pentru asta. 

— S-ar putea. Dar te bazezi pe instinctul lor natural de a 
fugi când simt pericolul. Gândind aşa cum gândeşte prada 
ta... îi descoperi părţile vulnerabile, spune Beetee. 

Îmi aduc aminte ceva la care nu-mi place să mă gândesc. 
Când mă pregăteam pentru Jubileul Pacificării, am văzut o 
înregistrare în care Beetee, pe atunci încă un băietan, a 
conectat două sârme, electrocutând un grup de copii care-l 
urmărea.  Irupurile cuprinse de convulsii, expresiile 
groteşti. Beetee, în momentele care au condus la victoria lui 
în Jocurile alea de demult, i-a privit pe alţii murind. N-a fost 
vina lui. N-a fost decât legitimă apărare. Toţi am acţionat în 
legitimă apărare. 


Îmi doresc brusc să plec din încăperea păsărilor colibri 
înainte de a instala cineva o capcană. 

— Beetee, Plutarch spunea că ai ceva pentru mine. 

— Da. Am. Un arc nou. 

Apasă un buton de pe braţul scaunului şi rulează afară 
din încăpere. În timp ce îl urmăm prin coridoarele cotite şi 
întortocheate ale Apărării Speciale, ne dă explicaţii despre 
scaun. 

— Acum pot să merg câte puţin. Numai că obosesc prea 
repede. Mi-e mai uşor să mă deplasez aşa. Ce face Finnick? 

— Are... are probleme de concentrare, răspund. Nu 
vreau să spun că e afectat de o adevărată depresie, ca un 
dezastru nuclear. 

— Probleme de concentrare, eh? Beetee zâmbeşte 
sumbru. Dacă ai şti prin ce-a trecut Finnick în ultimii câţiva 
ani, ţi-ai da seama ce remarcabil e faptul că încă se mai află 
printre noi. Spune-i totuşi că lucrez la un trident nou 
pentru el, vrei? E ceva care o să-l distragă puţin. 

O distragere a atenţiei pare să fie ultimul lucru de care 
are nevoie Finnick, dar promit c-o să transmit mesajul. 

Patru soldaţi păzesc intrarea într-un coridor pe a cărui 
uşă scrie ARMAMENT SPECIAL. Verificarea orarelor 
imprimate pe antebraţele noastre nu e decât o etapă 
preliminară. Avem parte şi de o verificare a amprentelor şi 
de scanarea ADN-ului şi trebuie să trecem prin detectoare 
speciale de metale. Beetee trebuie să-şi lase scaunul cu 
rotile afară, dar i se aduce un altul imediat ce trecem de 
paznici. lotul mi se pare bizar, fiindcă nu-mi pot imagina că 
vreunul dintre oamenii crescuţi în Districtul 13 poate 
reprezenta o ameninţare de care ar trebui să se ferească 
guvernul. Oare s-a trecut la toate aceste precauţii din cauza 
afluxului recent de imigranţi? 

La uşa arsenalului avem parte de o a doua rundă de 
verificări - de parcă ADN-ul meu s-ar fi putut schimba în 
timp ce parcurgeam un coridor de douăzeci de metri - şi ni 
se permite în sfârşit să intrăm în sala colecţiei de arme. 


Trebuie să recunosc că arsenalul îmi taie răsuflarea. Şiruri 
peste şiruri de arme de foc, lansatoare de rachete, 
explozibili, vehicule blindate. 

— Bineînţeles că Divizia de Aviaţie e găzduită în alt loc, 
spune Beetee. 

— Fireşte, încuviinţez, ca şi cum ar fi ceva de la sine 
înţeles. 

Nu ştiu unde şi-ar putea găsi locul un simplu arc cu 
săgeți în mijlocul acestor echipamente de înaltă tehnicitate, 
însă apoi dăm peste un perete plin de arme mortale pentru 
uzul arcaşilor. La antrenamente m-am jucat cu o mare parte 
dintre armele Capitoliului, dar niciuna nu era concepută 
pentru o înfruntare armată. Îmi concentrez atenţia asupra 
unui arc cu aspect letal, atât de încărcat cu aparatură 
optică şi de control încât sunt sigură că nici nu-l pot ridica, 
ca să nu mai spun că n-aş fi în stare să-l folosesc. 

— Gale, poate-ar trebui să-ncerci câteva arcuri, spune 
Beetee. 

— Vorbeşti serios? întreabă Gale. 

— Pentru luptă vei primi până la urmă o puşcă, fireşte. 
Dar, dacă o să apari ca membru al echipei lui Katniss în 
prop-uri, unul din astea o să fie mai de efect. M-am gândit 
că ţi-ar plăcea să alegi unul care să ţi se potrivească, 
răspunde Beetee. 

— Da, mi-ar plăcea. 

Mâinile lui Gale strâng chiar arcul care mi-a atras atenţia 
cu o clipă mai devreme, apoi şi-l ridică la umăr. Îl îndreaptă 
spre ţinte din întreaga încăpere, uitându-se prin lunetă. 

— Nu mi se pare tocmai corect faţă de cerb, spun eu. 

— N-o să-l folosesc împotriva unui cerb, nu? ripostează 
el. 

— Mă-ntorc imediat, zice Beetee. Tastează un cifru pe un 
panou şi se deschide o uşă de dimensiuni reduse. Îl 
urmăresc cu privirea până ce dispare şi uşa se închide în 
urma lui. 


— Adică aşa ţi-ar fi mai uşor? Dacă l-ai folosi împotriva 
oamenilor? întreb. 

— N-am spus asta. Gale lasă mâna cu arcul să-i atârne pe 
lângă trup. Dar dacă aş fi avut o armă care să-mpiedice 
ceea ce ai văzut că s-a-ntâmplat în Doisprezece... aş fi 
folosit-o. 

— Şi eu, recunosc. 

Dar nu ştiu ce să-i spun despre urmările uciderii unei 
fiinţe omeneşti. Despre modul în care cei ucişi nu te 
părăsesc niciodată. 

Beetee se întoarce cu o cutie dreptunghiulară înaltă, 
neagră, plasată cu stângăcie între suportul pe care-şi 
sprijină picioarele şi umărul lui. Se opreşte şi o înclină în 
direcţia mea. 

— Pentru tine. 

Culc cutia pe podea şi îi desfac închizătorile laterale. 
Capacul se deschide rotindu-se în balamale silenţioase. 
Înăuntru, pe un aşternut de catifea încreţită, maronie, stă 
un arc negru, uimitor. 

— Oh, şoptesc, cuprinsă de admiraţie. 

Îl ridic cu delicateţe în aer, ca să-i admir echilibrarea 
desăvârşită, designul elegant şi curbura extremităților care 
sugerează cumva aripile întinse ale unei păsări în zbor. Şi 
încă ceva. Trebuie să-l ţin foarte strâns ca să fiu sigură că 
nu e doar imaginaţia mea. Nu, arcul e viu în mâinile mele. 
Mi-l lipesc de obraz şi simt murmurul uşor care-mi străbate 
oasele feţei. 

— Ce face? întreb. 

— Te salută, îmi explică Beetee, zâmbind. [i-a auzit 
vocea. 

— Îmi recunoaşte vocea? întreb. 

— Recunoaşte numai vocea ta. Ştii, îmi povesteşte el, au 
vrut să concep un arc care să ţină cont numai de aspect. Ca 
parte a costumului tău, înţelegi? Dar eu m-am tot gândit: ce 
irosire. Adică, dac-o să ai vreodată nevoie de el? Nu numai 
ca accesoriu de modă? Aşa că i-am păstrat exteriorul simplu 


şi am lăsat interiorul pe seama imaginaţiei mele. Însă totul 
se poate explica mai bine în practică. Vreţi să-ncercaţi 
arcurile? 

Vrem. Pentru noi s-a pregătit deja un poligon. Săgeţile 
create de Beetee nu sunt mai puţin remarcabile decât 
arcul. Împreună, mă ajută să ţintesc cu precizie la o 
distanţă de peste o sută de metri. Diversitatea săgeţilor - 
ascuţite ca briciul, incendiare, explozive - transformă arcul 
într-o armă multifuncţională. Se deosebesc după culorile 
diferite ale cozilor. Am întotdeauna la dispoziţie opţiunea 
comenzii prioritare prin voce, dar nu văd de ce aş folosi-o. 
Ca să dezactivez proprietăţile ieşite din comun ale arcului, 
nu trebuie decât să-i spun „noapte bună”. După care 
adoarme, până când e trezit de sunetul vocii mele. 

Sunt binedispusă când mă-ntorc la echipa pregătitoare, 
lăsându-i în urmă pe Beetee şi Gale. Aştept răbdătoare să- 
mi termine restul machiajului şi îmi pun costumul, care 
include acum un bandaj însângerat, plasat peste cicatrice, 
sugerând că am fost rănită într-o luptă recentă. Venia îmi 
prinde broşa cu gaița zeflemitoare deasupra inimii, îmi iau 
arcul şi tolba plină cu săgeți obişnuite pe care mi le-a făcut 
Beetee, ştiind că n-o să mi se permită niciodată să mă foiesc 
încoace şi încolo cu cele speciale. Apoi suntem afară, pe 
platoul izolat fonic, unde am impresia că stau ore întregi 
până ce sunt ajustate machiajul meu, lumina şi cantitatea 
de fum. În cele din urmă, ordinele primite prin intercom de 
la oameni invizibili, plasați în cabine misterioase, cu pereţi 
de sticlă, sunt din ce în ce mai puţine. Fulvia şi Plutarch îşi 
petrec mai mult timp studiind decât făcând modificări 
legate de persoana mea. Într-un târziu, pe platoul de 
filmare se lasă liniştea. Vreme de cinci minute sunt pur şi 
simplu evaluată. Pe urmă Plutarch spune: 

— Cred că aşa e bine. 

Mi se arată un monitor. Sunt rulate ultimele momente ale 
înregistrării şi o privesc pe femeia de pe ecran. Trupul ei 
pare mai masiv, mai impunător decât al meu. Are faţa 


murdară, dar sexi. Sprâncenele negre formează un unghi 
sfidător. Şuviţe de fum - sugerând fie că tocmai a scăpat din 
foc, fie că e gata să izbucnească în flăcări - i se înalţă din 
haine. Nu ştiu cine e femeia asta. 

Finnick, care s-a tot foit în jurul platoului vreme de 
câteva ore, vine în spatele meu şi spune, cu o umbră din 
vechiul lui umor: 

— Vor dori fie să te ucidă, fie să te sărute, fie să se afle-n 
pielea ta. 

Toţi sunt atât de entuziasmați, atât de mulţumiţi de 
rezultatul muncii lor. E aproape timpul să ne întrerupem 
pentru cină, dar ei insistă să continuăm. Mâine ne vom 
concentra asupra discursurilor şi a interviurilor şi vom 
pretinde că iau parte la luptele rebelilor. Astăzi nu vor 
decât un singur slogan, o singură replică de care să se 
ocupe, prezentându-i-o apoi lui Coin sub forma unui scurt 
prop. 

„Popor al Panemului, luptăm, cutezăm, ne potolim setea 
de dreptate!” Asta e replica. După felul în care mi-o arată, 
pot spune că au lucrat la ea luni întregi, sau poate chiar ani, 
şi că sunt cu adevărat mândri de rezultat. Însă mie mi se 
pare o frază îmbârligată, greu de pronunţat. Şi într-un 
limbaj de lemn. Nu mă pot imagina rostind-o în viaţa reală - 
decât dacă o pronunţ cu accentul din Capitoliu şi o iau în 
râs, ca pe vremea când o imitam pe Effie Trinket împreună 
cu Gale: „Şi fie sorții întotdeauna de partea voastră!” Dar 
Fulvia stă chiar în faţa mea, descriindu-mi o luptă la care 
tocmai am luat parte, descriindu-i pe camarazii mei de 
arme care zac morţi în jur şi explicându-mi cum să mă 
întorc spre cameră şi să strig replica, strângând în jurul 
meu rândurile supravieţuitorilor! 

Sunt împinsă la locul meu şi e pornită maşina de scos 
fum. Cineva cere să se facă linişte, camerele încep să 
filmeze şi aud strigându-se: 

— Motor! 


Aşa că îmi ridic arcul deasupra capului şi zbier cu toată 
furia pe care reuşesc s-o adun: 

— Popor al Panemului, luptăm, cutezâm, ne potolim 
setea de dreptate! 

Pe platou e o linişte de mormânt. Şi se prelungeşte. Tot 
mai mult. 

În cele din urmă, intercomul pârâie şi studioul se umple 
de râsul muşcător al lui Haymitch. 

Reuşeşte să se stăpânească exact atât cât e nevoie ca să 
spună: 

— Dragii mei prieteni, aşa moare o revoluţie! 


Capitolul 6 


ŞOCUL PE CARE L-AM AVUT IERI, auzind vocea lui 
Haymitch şi aflând nu numai că e bine sănătos, dar şi că-mi 
poate controla din nou viaţa într-o oarecare măsură, m-a 
înfuriat la culme. Am părăsit imediat studioul, iar astăzi am 
refuzat să ţin cont de comentariile lui din cabină. Cu toate 
astea, am ştiut imediat că avea dreptate în privinţa 
interpretării mele. 

I-a luat toată dimineaţa ca să le arate celorlalţi care-mi 
sunt limitele. Ca să-i convingă că n-o pot scoate la capăt. Nu 
pot să stau într-un studio de televiziune, costumată şi 
machiată, într-un nor de fum fals, şi să mobilizez districtele, 
conducându-le la victorie. E într-adevăr uluitor cât de mult 
am reuşit să supravie-ţuiesc în faţa camerelor. Dar pentru 
asta meritul îi aparţine, bineînţeles, lui Peeta. De una 
singură nu pot fi Gaiţa Zeflemitoare. 

Ne  adunăm în jurul mesei uriaşe din sala 
Comandamentului. Coin şi oamenii ei. Plutarch, Fulvia şi 
echipa mea pregătitoare. Un grup de douăsprezece 
persoane, din care fac parte Haymitch şi Gale, dar şi alţii, 
cum ar fi Leevy şi Sae Unsuroasa, a căror prezenţă nu mi-o 
pot explica. În ultimul minut, Finnick împinge înăuntru 
scaunul lui Beetee, fiind urmat de Dalton, expertul în 
creşterea vitelor din Districtul 10. Presupun că preşedinta 
Coin a adunat acest ansamblu bizar pentru a fi martore la 
eşecul meu. 

Însă Haymitch e acela care întâmpină pe toată lumea şi 
din vorbele lui înţeleg că i-a invitat el însuşi. De când l-am 
zgâriat, acum ne aflăm pentru prima oară în aceeaşi 
încăpere. Evit să-l privesc direct, dar îi întrezăresc 
imaginea reflectată într-una dintre consolele lucioase de 
control de pe pereţi. E ceva cam galben la faţă şi a pierdut 


din greutate, lăsând impresia că s-a contractat. Pentru o 
clipă, mă tem că e pe moarte. Sunt nevoită să-mi 
reamintesc că puţin îmi pasă. 

Primul lucru pe care-l face Haymitch e să ne arate filmul 
abia înregistrat. S-ar părea că, sub îndrumarea lui Plutarch 
şi a Fulviei, am reuşit să ating un nou nivel, şi mai scăzut. 
Atât vocea, cât şi trupul meu au ceva spasmodic, de 
marionetă manipulată de forţe nevăzute. 

— Bun, spune Haymitch la încheierea vizionării. Vrea 
cineva să ne demonstreze că filmul ăsta ne e de vreun folos 
ca să câştigăm războiul? 

Nimeni n-o face. 

— Asta ne economiseşte timpul. Acum să păstrăm 
tăcerea pentru un minut. Vreau să vă gândiţi cu toţii la un 
incident în timpul căruia Katniss Everdeen v-a impresionat 
cu adevărat. Nu atunci când i-aţi invidiat coafura, sau când 
i-a luat foc rochia, sau când a tras cu precizie o săgeată. Nu 
când v-a făcut Peeta s-o îndrăgiţi. Vreau să aud în ce 
moment v-a trezit ea un sentiment real. 

Tăcerea se prelungeşte şi încep să cred că se va întinde 
la nesfârşit, când Leevy începe să vorbească. 

— Când s-a oferit voluntar în locul lui Prim, la extragere. 
Fiindcă atunci a crezut c-o să moară, sunt sigur. 

— Bun. Excelent exemplu, spune Haymitch. la un marker 
violet şi scrie pe un blocnotes. S-a oferit voluntar în locul 
surorii ei la extragere, îşi roteşte privirea în jurul mesei. 
Altcineva. 

Sunt surprinsă când următorul care vorbeşte e Boggs, 
pe care-l credeam un soi de robot musculos, la ordinele lui 
Coin. 

— Când a cântat. În timp ce murea fetiţa. 

Undeva, în mintea mea, iese la suprafaţă imaginea lui 
Boggs cu un băieţel pe genunchi. Cred că în sala de mese. 
La urma urmelor, poate nu e un robot. 

— Cine n-a simţit atunci un nod în gât, nu-i aşa? zice 
Haymitch, notând. 


— Eu am plâns când l-a drogat pe Peeta ca să poată 
pleca după medicamentul lui, şi când l-a sărutat de rămas- 
bun! izbucneşte Octavia. 

Pe urmă îşi duce mâna la gură, de parcă ar fi făcut cu 
siguranţă o mare greşeală. 

Dar Haymitch se mulţumeşte să aprobe cu o înclinare a 
capului. 

— Oh, da. Îl droghează pe Peeta ca să-i salveze viaţa. 
Foarte frumos. 

Momentele încep să fie enumerate, în succesiune rapidă 
şi nu într-o ordine anume. Când mi-am luat-o pe Rue ca 
aliată. Când i-am întins mâna lui Chaff, în noaptea 
interviului. Când am încercat s-o car pe Mags. Şi, iarăşi şi 
iarăşi, când am întins mâna cu fructele acelea care au 
însemnat, pentru diverse persoane, lucruri diferite. 
Dragoste pentru Peeta. Refuzul de a ceda în faţa unei sorţi 
inacceptabile. Sfidare faţă de cruzimea Capitoliului. 

Haymitch înalţă blocnotesul. 

— Aşadar, întrebarea este ce au toate astea în comun. 

— l-au aparţinut lui Katniss, răspunde Gale cu voce 
scăzută. N-a sfătuit-o nimeni ce să facă sau ce să spună. 

— Au fost spontane, da, zice Beetee. Se întinde şi mă 
bate pe mână. Aşa că n-ar trebui decât să te lăsăm de capul 
tău, nu? 

Toată lumea râde. Până şi eu zâmbesc uşor. 

— Bine, toate astea sunt foarte frumoase, dar n-ajută 
foarte mult, spune iritată Fulvia. Din nefericire, ocaziile în 
care poate fi admirabilă sunt mai degrabă puţine aici, în 
Treisprezece. Aşa că, dacă nu cumva sugerezi s-o aruncăm 
în mijlocul luptei... 

— Da, exact asta sugerez, spune Haymitch. Duceţi-o pe 
câmpul de luptă şi lăsaţi pur şi simplu aparatele de filmat în 
funcţiune. 

— Dar lumea crede că e gravidă, subliniază Gale. 

— O să răspândim vestea c-a pierdut copilul din cauza 
şocului electric din arenă, răspunde Plutarch. Foarte trist. 


Un mare ghinion. 

Ideea de a mă trimite în luptă stârneşte o controversă. 
Dar Haymitch are argumente solide. Dacă îmi joc bine rolul 
numai în situaţii reale, atunci trebuie să mă aflu în astfel de 
situaţii. 

— De fiecare dată când o sfătuim sau îi scriem replicile, 
cel mai bun lucru pe care-l putem spera e să iasă OK. 
Trebuie să pornească de la ea. La asta reacţionează 
oamenii. 

— Chiar dacă suntem foarte atenţi, nu-i putem garanta 
că o să fie în siguranţă, spune Boggs. O să fie o ţintă pentru 
toată... 

— Vreau să merg, mă amestec eu. Aici nu sunt de niciun 
folos pentru rebeli. 

— Şi dacă eşti ucisă? mă întreabă Coin. 

— Asiguraţi-vă că se filmează. O să vă prindă bine 
oricum, îi răspund. 

— Perfect, spune ea. Dar haideţi s-o luăm pas cu pas. Să 
găsim cea mai puţin periculoasă situaţie în care poţi fi 
spontană. Se plimbă în jurul sălii, studiind hărţile luminoase 
ale districtelor, cu poziţiile trupelor antrenate în prezent în 
luptă. Duceţi-o în Opt în după-amiaza asta. Azi-dimineaţă au 
fost bombardaţi puternic, dar raidul pare să se fi încheiat. 
Echipa de cameramani la sol. Haymitch, tu rămâi în aer şi 
ţii legătura cu Katniss. Să vedem ce se-ntâmplă acolo. Mai 
are cineva ceva de spus? 

— Spălaţi-i faţa, sugerează Danton. Toată lumea se 
întoarce spre el. E încă o copilă, şi voi o faceţi să arate de 
treizeci şi cinci de ani. Nu cade bine. Ca şi cum ar fi opera 
Capitoliului. 

Când Coin încheie şedinţa, Haymitch o întreabă dacă-mi 
poate vorbi între patru ochi. 'Toţi ceilalţi se retrag, în afară 
de Gale, care continuă să stea, nesigur, alături de mine. 

— Pentru ce-ţi faci griji? îl întreabă Haymitch. Eu sunt cel 
care are nevoie de gardă de corp. 

— E OK, îi spun lui Gale, iar el pleacă. 


Şi nu se mai aud decât bâzâitul instrumentelor şi 
murmurul sistemului de ventilaţie, torcând monoton. 
Haymitch se aşază pe scaunul din faţa mea. 

— O să fim nevoiţi să lucrăm din nou împreună. Aşa că 
dă-i drumul. Spune ce-ai de spus. 

Mă gândesc la schimbul de cuvinte plin de cruzime din 
aeronavă, când mi-am arătat colții. La amărăciunea care a 
urmat. Dar nu spun decât: 

— Nu-mi vine să cred că nu l-ai salvat pe Peeta. 

— Ştiu, răspunde el. 

Am senzaţia că lipseşte ceva. Şi nu fiindcă nu şi-a cerut 
scuze. Fiindcă noi doi am fost o echipă. Şi ne-am înţeles să-l 
salvăm pe Peeta. Am făcut o înţelegere nerealistă, la beţie, 
în miez de noapte, dar totuşi o înţelegere. Şi, în adâncul 
inimii mele, ştiu că am dat greş amândoi. 

— Acum spune tu, îi cer. 

— Nu-mi vine să cred că l-ai scăpat din vedere în noaptea 
aia, zice el. 

Încuviinţez din cap. Asta era. 

— Derulez totul în minte, iarăşi şi iarăşi. Ce-aş fi putut să 
fac ca să-l păstrez lângă mine, fără să rup alianţa. Dar nu- 
mi vine nicio idee. 

— N-ai avut de ales. Şi chiar dacă l-aş fi putut convinge 
pe Plutarch să rămână ca să-l salveze pe el în noaptea aia, 
aeronava s-ar fi prăbuşit. Abia am reuşit să plecăm aşa. 

Întâlnesc în sfârşit ochii lui Haymitch. Ochi din Filon. 
Cenuşii, adânci şi înconjurați de cearcănele nopţilor 
nedormite. 

— Încă nu e mort, Katniss. 

— Suntem încă în joc. 

Încerc s-o spun cu optimism, dar vocea mi se frânge. 

— Da. Iar eu încă mai sunt mentorul vostru. Haymitch 
îndreaptă markerul spre mine. Când eşti pe câmpul de 
luptă, ţine minte că eu sunt sus, în aer. De acolo se vede mai 
bine, aşa că fă ce-ţi spun. 

— O să vedem, îi răspund. 


Mă întorc la Remodelare şi privesc dârele de fard 
dispărând în gaura de scurgere când îmi spăl faţa. Chipul 
din oglindă e neîngrijit, cu tenul neuniform şi cu ochi 
obosiţi, dar seamănă cu mine. Îmi smulg brasarda, lăsând 
să se vadă cicatricea urâtă din locul unde am avut cipul. 
Aşa. Şi asta seamănă cu mine. 

Fiindcă mă voi afla într-o zonă de luptă, Beetee mă ajută 
să-mi pun armura creată de Cinna. Un coif din fibre 
metalice împletite, care îmi acoperă bine capul. Materialul e 
suplu ca o țesătură şi poate fi lăsat pe spate, cum îţi laşi 
gluga, dacă nu vreau să-l port tot timpul. O vestă care le 
oferă organelor mele vitale mai multă protecţie. O cască 
mică, albă, ataşată de guler cu un cablu subţire. Beetee îmi 
prinde de centură o mască pe care nu trebuie s-o port 
decât în cazul unui atac cu gaze. 

— Dacă vezi pe cineva prăbuşindu-se din motive pe care 
nu ţi le poţi explica, o pui imediat, spune el. 

La final, îmi atârnă pe spate o tolbă cu săgeți, împărţită 
în trei compartimente cilindrice. 

— Ţine minte. În dreapta, foc. În stânga explozibili, în 
mijloc, săgeți obişnuite. N-ar trebui să ai nevoie de ele, dar 
e mai bine să le cari degeaba decât să le cauţi degeaba. 

Intră Boggs, gata să mă escorteze jos, la Divizia de 
Aviaţie. Exact în clipa când soseşte liftul, îşi face apariţia 
Finnick, foarte agitat. 

— Katniss, nu mă lasă să vin! Le-am spus că mă simt 
foarte bine, dar nu mă lasă nici măcar să urc în aeronavă! 

Îl cuprind cu privirea - picioarele goale vizibile între 
cămaşa de noapte de spital şi papuci, claia de păr încâlcit, 
frânghia răsucită între degete, privirea sălbatică - şi îmi 
dau seama că m-aş strădui degeaba să-l conving. Aşa că mă 
plesnesc cu palma peste frunte. 

— Oh, am uitat. Din cauza comoţiei ăsteia idioate. 
Trebuia să-ţi spun să te prezinţi la Beetee, la arsenalul cu 
Armament Special. "Ţi-a proiectat un trident nou. 


La auzul cuvântului trident, vechiul Finnick pare să iasă 
la suprafaţă. 

— Serios? Ce ştie să facă? 

— Habar n-am. Dar, dacă e ca arcul meu cu săgeți, cred 
c-o să fii încântat, îi spun. Numai c-o să ai totuşi nevoie de 
nişte antrenamente. 

— Corect. Am înţeles. Cred că e mai bine să mă duc 
acolo, jos. 

— Finnick? zic eu. Poate nişte pantaloni? 

Îşi priveşte picioarele de parcă ar vedea pentru prima 
oară cu ce e îmbrăcat. Îşi smulge cămaşa de spital şi 
rămâne în chiloţi. 

— De ce? Crezi că asta - ia o poziţie ridicol de 
provocatoare - distrage atenţia? 

Nu mă pot împiedica să râd, fiindcă situaţia e amuzantă, 
iar amuzamentul sporeşte fiindcă-l face pe Boggs să pară 
atât de stânjenit, şi sunt fericită pentru că Finnick vorbeşte 
în sfârşit ca tipul pe care l-am cunoscut la Jubileul 
Pacificării. 

— Nu sunt decât o fiinţă omenească, Odair. 

Urc înainte de a se închide uşile ascensorului. 

— Îmi cer scuze, îi spun lui Boggs. 

— N-ai pentru ce. Cred că... te-ai descurcat bine, zice el. 
Oricum mai bine decât să fi fost eu nevoit să-l arestez. 

— Da, răspund. 

Îl studiez pe furiş, cu o privire piezişă. Are probabil în jur 
de patruzeci şi cinci de ani, părul încărunţit tuns scurt, ochii 
albaştri. Atitudinea e incredibilă. Vorbele lui m-au făcut azi 
de două ori să mă gândesc că am putea fi mai degrabă 
prieteni decât duşmani. Poate-ar trebui să-i dau o şansă. 
Dar pare să ţină atât de bine pasul cu Coin... 

Aud o serie de pocnete sonore. Liftul se opreşte pentru 
scurt timp, apoi începe să se deplaseze în lateral, către 
stânga. 

— Merge într-o parte? întreb. 


— Da. Sub Treisprezece e o întreagă reţea de trasee de 
ascensor, îmi explică el. Asta e exact deasupra benzii de 
transport către a cincea platformă de ridicare a 
aeronavelor. Ne duce în Hangar. 

Hangarul. Închisoarea. Apărarea Specială. Undeva cresc 
plante comestibile. Aerul şi apa sunt purificate. 

— 'Treisprezece e mai mare decât am crezut. 

— Fii sigură că e încă şi mai mare, spune Boggs. În 
esenţă, noi am moştenit locul. E nevoie de tot ce ne stă-n 
puteri ca să-l menţinem în funcţiune. 

Pocnetele reîncep. Coborâm din nou, pentru scurtă 
vreme - cu numai două niveluri mai jos - şi uşile se deschid 
în Hangar. 

— Oh, exclam fără să vreau la vederea flotei. 

Şir după şir de aeronave, de tot soiul. 

— Şi pe-astea le-aţi moştenit? 

— Pe unele le-am construit noi. Altele făceau parte din 
forţele aeriene ale Capitoliului. Au fost modernizate, fireşte, 
răspunde Boggs. 

Simt din nou împunsătura urii faţă de Treisprezece. 

— Vasăzică aţi avut tot ce se vede şi aţi lăsat restul 
districtelor fără apărare în faţa Capitoliului. 

— Nu e chiar atât de simplu, mi-o întoarce el. Până de 
curând, nu ne-am aflat pe o poziţie care să permită 
lansarea unui contraatac. După ce i-am detronat şi i-am 
executat pe oamenii Capitoliului, numai câţiva dintre noi 
ştiau cum să le piloteze. Am fi putut să-i atacăm cu rachete 
nucleare, da. Dar există întotdeauna o întrebare mai 
cuprinzătoare: dacă ne angajam într-un asemenea război 
cu Capitoliul, ar mai fi rămas vreun om în viaţă? 

— Asta seamănă cu ce ceea ce a spus Peeta. Şi l-aţi numit 
cu toţii trădător, ripostez. 

— Fiindcă a cerut încetarea focului, spune Boggs. Vezi că 
niciuna dintre părţi n-a lansat în luptă arme nucleare. 
Rezolvăm conflictul în stil vechi. Pe aici, soldat Everdeen. 


Îmi arată una dintre aeronavele mai mici. Urcăm scara şi 
o găsim ticsită de oamenii din echipa de televiziune şi de 
echipamentele lor. 

Toată lumea poartă salopetele militare cenuşii ale 
Districtului 13, chiar şi Haymitch, deşi pare nemulţumit din 
cauza gulerului prea strâmt. 

Fulvia Cardew se apropie în grabă şi scoate un sunet de 
frustrare când îmi vede faţa curată. 

— Atâta muncă aruncată pe gaura de scurgere. Nu te 
învinovăţesc pe tine, Katniss. Numai că foarte puţini oameni 
se nasc cu feţe gata pregătite pentru aparatul de filmat. Ca 
el. Îl înhaţă pe Gale, care stă de vorbă cu Plutarch, şi îl 
răsuceşte către noi. Nu-i aşa că e chipeş? 

Cred că Gale arată extraordinar în uniformă. Dar 
întrebarea ne pune într-o situaţie jenantă pe amândoi, dată 
fiind istoria noastră. Încerc să mă gândesc la o replică 
spirituală, când Boggs spune, pe neaşteptate: 

— Ei, nu te aştepta din partea noastră să fim prea 
impresionați. Tocmai l-am văzut pe Finnick Odair în chiloţi. 

Mă hotărăsc să merg înainte şi să-mi placă Boggs. 

Suntem avertizaţi că urmează să decolăm şi îmi pun 
centura de siguranţă după ce mă aşez pe locul de lângă 
Gale, cu faţa către Haymitch şi Plutarch. Alunecăm printr-o 
serie de tunele care ne conduc spre o platformă. Un soi de 
elevator ridică încet aeronava parcurgând toate nivelurile. 
Şi ne trezim deodată afară, pe un câmp deschis din mijlocul 
pădurii, apoi ne ridicăm de pe platformă şi suntem învăluiţi 
de nori. 

Activitatea febrilă care a pregătit terenul pentru misiune 
odată încheiată, îmi dau seama că n-am nici cea mai mică 
idee cu ce-o să mă confrunt în această incursiune în 
Districtul 8. De fapt, nu ştiu prea multe despre situaţia 
actuală din război. Sau de ce anume ar fi necesar ca să 
învingem. Sau ce s-ar întâmpla dacă am învinge. 

Plutarch încearcă să-mi descrie totul în termeni simpli. În 
primul rând, în momentul de faţă la războiul împotriva 


Capitoliului iau parte toate districtele, în afară de Doi, care 
a fost întotdeauna favorizat în relaţia cu duşmanii noştri, în 
pofida includerii sale în Jocurile Foamei. Locuitorii primesc 
mai multă mâncare şi trăiesc în condiţii mai bune. În Zilele 
Negre, după presupusa distrugere a Districtului 13, Doi a 
devenit noul centru al apărării Capitoliului, deşi în mod 
public trece drept ţara carierelor de piatră ale naţiunii, 
exact aşa cum era cunoscut Ireisprezece pentru minele 
sale de grafit. Districtul 2 nu numai că fabrică arme, dar îi 
şi antrenează pe Apărătorii Păcii, furnizând chiar şi oameni 
pentru rolul ăsta. 

— Vrei să spui că... unii dintre Apărătorii Păcii sunt 
născuţi în Doi? îl întreb. Eu am crezut întotdeauna că vin cu 
toţii din Capitoliu. 

Plutarch dă din cap. 

— Asta şi trebuia să crezi. Iar unii sunt într-adevăr de 
acolo. Dar populaţia Capitoliului n-ar putea susţine 
niciodată o asemenea forţă. Şi e o problemă să recrutezi 
cetăţeni din Capitoliu pentru o viaţă anostă şi plină de 
privaţiuni în districte. Un angajament de douăzeci de ani în 
rândurile Apărătorilor Păcii, fără permisiunea de a se 
căsători sau de a avea copii. Unii se implică pentru că se 
simt onoraţi, alţii acceptă funcţia ca alternativă la o 
pedeapsă. De exemplu, dacă te alături Apărătorilor Păcii, ţi 
se anulează datoriile. Mulţi oameni sunt afundaţi în datorii 
faţă de Capitoliu, dar nu toţii sunt apți pentru serviciul 
militar. Aşa că Districtul 2 e locul de unde ne recrutăm 
trupele adiţionale. Pentru oamenii lor, e un mod de a scăpa 
de sărăcie şi de viaţa în carierele de piatră. Copiilor li se 
imprimă o mentalitate de războinici. Ai văzut ce dornici 
sunt să se ofere drept tributuri. 

Cato şi Clove. Brutus şi Enobaria. Le-am văzut 
înverşunarea şi, totodată, setea de sânge. 

— Dar toate celelalte districte sunt de partea noastră? 
întreb. 


— Da. 'Ţinta noastră este să le preluăm pe toate, rând pe 
rând, încheind cu Districtul 2, şi să tăiem astfel lanţul de 
aprovizionare a Capitoliului. Pe urmă, odată ce e slăbit, îl 
invadăm, spune Plutarch. Ceea ce va reprezenta un cu totul 
alt tip de provocare. Dar toate la timpul lor. 

— Dacă învingem, cine-o să facă parte din guvern? 
întreabă Gale. 

— Toată lumea, răspunde Plutarch. Avem de gând să 
formăm o republică în care oamenii din toate districtele şi 
din Capitoliu să-şi aleagă reprezentanţi, trimişi să fie vocea 
lor într-un guvern centralizat. Nu vă uitaţi cu atâta 
neîncredere; înainte a mers. 

— În cărţi, bombăne Haymitch. 

— În cărţile de istorie, spune Plutarch. Şi, dacă strămoşii 
noştri au putut s-o facă, atunci putem şi noi. 

Ca să fiu sinceră, strămoşii noştri nu par tocmai demni 
de laudă. Adică, uite în ce stare ne-au lăsat, cu războaie şi 
cu planeta distrusă. E clar că nu le-a păsat ce-avea să se 
întâmple cu urmaşii lor. Dar această idee a republicii pare o 
îmbunătăţire faţă de stilul nostru actual de guvernare. 

— Şi dacă pierdem? întreb. 

— Dacă pierdem? Plutarch se uită în sus, către nori, şi 
gura i se strâmbă într-un zâmbet ironic. Atunci mă aştept ca 
Jocurile Foamei de anul viitor să fie într-adevăr de neuitat. 
Ceea ce-mi aduce aminte de altceva. Scoate un flacon din 
buzunarul vestei şi îl scutură ca să-şi răstoarne în palmă 
câteva pilule de un violet intens, pe care ni le întinde. Le-am 
numit lacătul-întunericului, în cinstea ta, Katniss. Rebelii 
nu-şi pot permite să fie capturat vreunul dintre noi acum. 
Dar vă promit că va fi fără nici cea mai mică durere. 

lau o capsulă, neştiind unde s-o pun. Plutarch bate cu 
palma un loc de pe umărul meu, în partea din faţă a mânecii 
stângi. Îl privesc şi descopăr un buzunar minuscul, care 
protejează şi în acelaşi timp ascunde pilula. Chiar şi cu 
mâinile legate, aş putea să-mi aplec capul şi s-o prind în 
dinţi. 


După cum se pare, Cinna s-a gândit la toate. 


Capitolul 7 


AERONAVA COBOARĂ RAPID, în spirală, pe un drum 
larg de la periferia Districtului 8. Uşa se deschide aproape 
imediat, scările alunecă la locul lor şi suntem expulzați pe 
asfalt. În clipa când a debarcat ultima persoană, 
echipamentul se retrage. Apoi nava se înalţă şi dispare. 
Rămân cu o gardă de corp alcătuită din Gale, Boggs şi alţi 
doi soldaţi. Din echipa de televiziune fac parte doi 
cameramani voinici din Capitoliu, cu camere mobile grele, 
care le încorsetează trupurile aidoma carapacelor unor 
insecte, o regizoare pe nume Cressida, pe al cărei cap ras 
sunt tatuaţi lujeri verzi, şi asistentul ei, Messalla, un bărbat 
tânăr, cu mai multe perechi de cercei. Uitându-mă mai bine, 
observ că şi limba i-a fost străpunsă şi că e împodobită cu 
un buton cu o mărgea argintie, de dimensiunile biluţelor de 
sticlă din jocurile pentru copii. 

Boggs ne grăbeşte să părăsim drumul, conducându-ne 
către un şir de depozite, în timp ce aterizează o a doua 
aeronavă. Aduce lăzi cu medicamente şi o echipă de şase 
medici - îi recunosc după îmbrăcămintea lor specifică, de 
culoare albă. Îl urmăm cu toţii pe Boggs de-a lungul aleii 
dintre două depozite cenuşii. Pereţii metalici plini de urme 
de lovituri nu sunt întrerupţi decât ocazional de câte o 
scară de acces pe acoperiş. Când ieşim în stradă, e ca şi 
cum am fi pătruns într-o altă lume. 

Răniţii din bombardamentul de azi-dimineaţă sunt duşi 
înăuntru. Pe tărgi improvizate, în roabe, în cărucioare, 
atârnând pe umeri sau ţinuţi strâns în braţe. Sângerând, cu 
un braţ sau un picior lipsă, inconştienţi. Împinşi de oameni 
disperaţi într-un depozit cu un H şleampăt trasat cu vopsea 
deasupra uşii. E ca o scenă din fosta mea bucătărie, unde 


trata mama muribunzii, dar e multiplicată de zece, de 
cincizeci, de o sută de ori. 

Mă aşteptam la clădiri bombardate şi mă văd confruntată 
în schimb cu trupuri omeneşti mutilate. 

Aici au de gând să mă filmeze? Mă întorc spre Boggs. 

— N-o să meargă, spun. N-o să fiu bună de nimic în locul 
ăsta. 

Probabil că îmi vede panica din ochi, fiindcă se opreşte o 
clipă şi îmi pune mâinile pe umeri. 

— O să fii. Lasă-i pur şi simplu să te privească. O să le 
facă mai mult bine decât orice doctor din lume. 

O femeie care îndrumă pacienţii nou-veniţi ne zăreşte, 
pare oarecum surprinsă, apoi se apropie cu paşi mari. Are 
ochii de un căprui întunecat umflaţi de oboseală şi miroase 
a metal şi a transpiraţie. Bandajul din jurul gâtului ei ar fi 
trebuit schimbat de vreo trei zile. Cureaua armei automate 
care-i atârnă de-a curmezişul spatelui îi intră în carne, iar 
ea o repoziţionează printr-o mişcare din umăr. Le ordonă 
medicilor să intre în depozit, însoţindu-şi vorbele de o 
zvâcnire a degetului mare. Ei se supun fără să comenteze. 

— Comandanta  Paylor, din Opt, spune  Boggs. 
Comandante, soldat Katniss Everdeen. 

Pare tânără pentru un comandant. Până-n treizeci şi 
cinci de ani. Dar vocea are un ton autoritar, te face să 
înţelegi că numirea ei n-a fost arbitrară. În extraordinarul 
meu costum nou, curat şi strălucitor, mă simt alături de ea 
ca o puicuţă abia ieşită din ou, proaspătă şi abia învățând 
care e mersul lumii. 

— Da, ştiu cine e, spune. Deci trăieşti. Nu eram siguri. 

Mă înşel, sau în glasul ei e o notă de reproş? 

— Nici eu nu sunt încă sigură, răspund. 

— A fost în convalescenţă. Boggs îşi bate tâmpla cu 
vârfurile degetelor. O comoţie urâtă. Îşi coboară pentru o 
clipă vocea. A pierdut sarcina. Dar a insistat să vină aici, să 
vadă răniții. 

— Ei, din ăştia avem destui, spune Paylor. 


— Credeţi că e o idee bună? întreabă Gale, privind 
încruntat spitalul. Să vă adunaţi astfel răniții laolaltă? 

Eu nu cred. Orice boală contagioasă se poate răspândi în 
locul ăsta ca focul grecesc. 

— Cred că e ceva mai bine decât să-i lăsăm să moară, 
răspunde Paylor. 

— N-am vrut să spun aşa ceva, vine replica lui Gale. 

— Ei, în momentul de faţă, pentru mine asta e cealaltă 
opţiune. Dar dacă veniţi cu o a treia şi o convingeţi pe Coin 
s-o susţină, sunt numai urechi. Paylor îmi face semn către 
uşă. Intră, Gaiţă Zeflemitoare. Şi ia-ţi şi prietenii, 
bineînţeles. 

Arunc o privire în urmă, către spectacolul bizar oferit de 
grupul meu, îmi iau inima-n dinţi şi intru în spital pe urmele 
ei. Pe toată lungimea clădirii atârnă un soi de draperie 
grea, de uz industrial, creând un culoar lat. Cadavrele zac 
unul lângă altul, cu capetele măturate de draperie şi cu 
feţele ascunse sub bucăţi de pânză albă. 

— Am început să facem gropi comune la câteva cvartale 
spre vest de aici, dar încă n-am oameni de care să mă pot 
lipsi ca să transporte morţii, ne explică Paylor. 

Descoperă o despicătură a draperiei şi o deschide larg. 

Îl strâng pe Gale de încheietura mâinii. 

— Să nu pleci de lângă mine, îi şoptesc. 

— Sunt aici, se grăbeşte el să-mi răspundă. Trec dincolo 
de draperie şi simţurile îmi sunt asaltate. Primul impuls mă 
îndeamnă să-mi astup nasul ca să scap de duhoarea de 
bandaje murdare, carne în putrefacție şi vomă, toate 
părând să dea în pârg în căldura din depozit. Au deschis 
lucarnele din acoperişul metalic, dar aerul care reuşeşte să 
pătrundă nu poate străbate prin aburul de dedesubt. 
Razele firave de soare sunt singura sursă de lumină şi, pe 
măsură ce mi se obişnuiesc ochii, desluşesc răniții, şiruri 
peste şiruri, în paturi de campanie, pe saltele de paie sau 
pe podea, fiindcă e atât de multă nevoie de spaţiu. Bâzâitul 
muştelor negre, gemetele oamenilor chinuiţi de durere şi 


suspinele celor dragi, aflaţi alături de ei, se amestecă într- 
un cor care-ţi frânge inima. 

În districte n-avem spitale adevărate. Murim acasă, ceea 
ce pare pe moment o alternativă cu mult mai dezirabilă 
decât ceea ce văd aici. Apoi îmi aduc aminte că mulţi dintre 
aceşti oameni au rămas probabil fără case în urma 
bombardamentelor. 

Sudoarea începe să mi se scurgă pe spate şi îmi umple 
palmele. Respir pe gură, încercând să atenuez mirosul. În 
câmpul vizual îmi plutesc puncte negre şi cred că am mari 
şanse să leşin. Însă în clipa următoare o zăresc cu coada 
ochiului de Paylor, care mă studiază îndeaproape, aşteptând 
să vadă din ce sunt făcută şi dacă au avut dreptate să-şi 
închipuie că pot conta pe mine. Aşa că îi dau drumul lui 
Gale şi îmi impun să înaintez spre inima depozitului, să 
merg pe intervalul îngust dintre două şiruri de paturi. 

—  Katniss? croncăne o voce în stânga mea, 
desprinzându-se de larma din jur. Katniss? 

O mână se întinde către mine din ceaţă. Mă agăţ de ea ca 
să mă susţin. La celălalt capăt al mâinii e o femeie tânără, 
cu o rană la picior. Sângele i s-a infiltrat în bandajele 
groase, peste care mişună muştele. Pe faţă i se citeşte 
durerea, dar şi altceva, care pare să nu se potrivească 
nicidecum cu situaţia ei. 

— Eşti într-adevăr tu? 

— Da, eu sunt, reuşesc să spun. 

Bucurie. Asta e expresia de pe chipul ei. Radiază la auzul 
vocii mele, îşi alungă pe moment suferinţa. 

— 'Trăieşti! Noi nu ştiam. Lumea spunea că eşti în viaţă, 
dar noi nu ştiam! exclamă, entuziasmată. 

— Am fost destul de mutilată. Dar mă simt mai bine, 
spun. Aşa cum o să te simţi şi tu. 

— Trebuie să-i spun fratelui meu! Femeia se străduieşte 
să se salte în capul oaselor şi strigă către cineva aflat la 
câteva paturi distanţă. Eddy! Eddy! E aici! E Katniss 
Everdeen! 


Un băiat, probabil de vreo doisprezece ani, se întoarce 
către noi. Bandajele îi ascund jumătate din faţă. Acea parte 
a gurii pe care i-o pot vedea se deschide ca să articuleze o 
exclamaţie. Mă duc lângă el, îi îndepărtez de pe frunte 
buclele castanii, jilave. Murmur un salut. Nu poate vorbi, 
dar ochiul lui teafăr mă priveşte intens, ca şi cum ar vrea 
să-mi memoreze toate detaliile chipului. 

Îmi aud numele pulsând prin aerul încins, răspândindu- 
se prin spital. 

— Katniss! Katniss Everdeen! 

Răsunetul durerii şi al amărăciunii începe să se stingă, 
înlocuit de cuvinte de speranţă. Vocile mă cheamă din toate 
părţile. Mă pun în mişcare, strângând mâinile întinse către 
mine, atingând părţile tefere ale celor prea neputincioşi ca 
să-şi mişte mâinile, spunând salut, cum te simţi, sunt 
încântată să te cunosc. Nimic important, nicio frază uimitor 
de inspirată. Dar n-are importanţă. Boggs a avut dreptate. 
Apariţia mea, în carne şi oase, asta e inspiraţia. 

Degete lacome mă devorează, dornice să-mi atingă 
pielea. Când un bărbat grav rănit îmi cuprinde faţa în 
palme, trimit o mulţumire tăcută către Dalton, care a 
sugerat să-mi spăl machiajul. Cât de ridicolă şi cât de 
perversă m-aş fi simţit arătându-le acestor oameni o mască 
pictată de Capitoliu. Cicatricele, oboseala, imperfecţiunile. 
Aşa mă recunosc, de aceea le aparţin. 

În ciuda controversatului interviu luat de Caesar, mulţi 
mă întreabă de Peeta, îmi garantează că, după cum ştiu ei, 
a vorbit sub constrângere. Fac tot ce pot ca să par optimistă 
în privinţa viitorului nostru, dar oamenii sunt cu adevărat 
dezolaţi când află că am pierdut copilul. Vreau să 
mărturisesc adevărul şi să-i spun unei femei înlăcrimate că 
totul n-a fost decât o păcăleală, o mutare în joc, dar dacă l- 
aş prezenta acum pe Peeta ca pe un mincinos nu i-aş face 
niciun bine imaginii sale. Sau imaginii mele. Sau cauzei. 

Încep să înţeleg pe deplin de ce am fost protejată cu 
orice preţ. Ce însemn pentru rebeli. Lupta mea în plină 


desfăşurare împotriva Capitoliului, care mi s-a părut atât de 
des o aventură solitară, nu e purtată pe cont propriu. De 
partea mea sunt mii şi mii de oameni din districte. Am 
devenit Gaiţa lor Zeflemitoare cu mult înainte de a accepta 
rolul. 

În mine încolţeşte o senzaţie nouă. Dar nu reuşesc s-o 
definesc decât în momentul în care mă urc pe o masă, 
fluturându-mi mâna într-un ultim rămas-bun către oamenii 
care îmi psalmodiază numele cu glasuri răguşite. Putere. 
Am un soi de putere despre care n-am ştiut niciodată că-mi 
aparţine. Snow a ştiut, în clipa când mi-am înălţat căuşul 
mâinii plin cu fructe. Plutarch a ştiu când m-a salvat din 
arenă. lar Coin o ştie acum. Într-o asemenea măsură încât a 
simţit nevoia să facă o declaraţie publică, reamintindu-le 
oamenilor ei că nu sunt eu aceea care deţine controlul. 

Când ajungem din nou afară, mă sprijin de peretele 
depozitului, trăgându-mi răsuflarea, şi accept bidonul cu 
apă oferit de Boggs. 

— 'Te-ai descurcat excelent, îmi spune. 

Ei bine, n-am leşinat, n-am vărsat şi nici n-am luat-o la 
fugă urlând. În cea mai mare parte, am reuşit să mă menţin 
pe creasta valului de emoţii rostogolit prin clădire. 

— Am obţinut nişte materiale frumuşele, spune Cressida. 

Mă uit la  cameramanii-insecte, cu  transpiraţia 
prelingându-li-se de sub echipamente. Messalla ia notițe. 
Uitasem că mă filmau. 

— N-am făcut mare lucru, serios, le spun. 

— "Ţi-ai demonstrat meritul pentru ceea ce ai făcut 
înainte, zice Boggs. 

Ce am făcut înainte? Mă gândesc la şirul de distrugeri 
rămas în urma mea - mi se înmoaie genunchii şi mă las să 
alunec până ce stau pe asfalt. 

— N-a fost decât un talmeş-balmeş. 

— Ei, nu eşti nici pe departe perfectă. Dar, vremurile 
fiind aşa cum sunt, va trebui să te descurci, spune Boggs. 

Gale se aşază lângă mine, clătinând din cap. 


— Nu-mi vine să cred că i-ai lăsat pe oamenii âia să te 
atingă. M-am tot aşteptat să te văd alergând spre uşă. 

— Taci din gură, ripostez râzând. 

— Mama ta o să fie foarte mândră când o să vadă filmul, 
zice el. 

— Mama nici măcar n-o să mă observe. O să fie prea 
scandalizată de condiţiile din spital. Aşa e în toate 
districtele? îl întreb pe Boggs. 

— Da. Cele mai multe sunt atacate. Încercăm să le venim 
în ajutor oriunde putem, dar nu e suficient. 

Se întrerupe pentru un minut, distras de ceea ce i se 
spune în cască. Îmi dau seama că n-am auzit vocea lui 
Haymitch nici măcar o singură dată şi îmi duc mâna la a 
mea, întrebându-mă dacă s-o fi defectat. 

— Trebuie să mergem la aerodrom. Imediat, spune 
Boggs, săltându-mă în picioare cu o singură mână. Avem o 
problemă. 

— Ce fel de problemă? întreabă Gale. 

— Vin bombardierele, răspunde Boggs. Întinde mâna 
spre ceafa mea şi-mi trage coiful lui Cinna pe cap dintr-o 
smucitură. Să mergem! 

Neînţelegând prea bine ce se petrece, o iau la fugă de-a 
lungul fațadei depozitului, îndreptându-mă spre aleea care 
duce la aerodrom. Dar nu simt nicio ameninţare imediată. 
Cerul e pustiu, albastru, fără nicio urmă de nor. Strada e 
goală, cu excepţia oamenilor care transportă răniții la 
spital. Nu există niciun duşman, nicio alarmă. Pe urmă 
încep să urle sirenele. Peste câteva secunde, deasupra 
capetelor noastre îşi fac apariţia aeronavele Capitoliului, 
zburând jos, în V, şi încep să cadă bombele. Suflul mă 
doboară, izbindu-mă de peretele depozitului. Simt o durere 
arzătoare, chiar deasupra scobiturii genunchiului drept. M- 
a lovit ceva şi în spate, dar se pare că n-a trecut prin vestă. 
Încerc să mă ridic, dar Boggs mă împinge din nou jos, 
acoperindu-mi trupul cu al lui. Pământul pulsează sub mine 
când explodează bombele căzute rând pe rând din avioane. 


E oribil să te simţi pironit de zid în timp ce plouă cu 
bombe. Cum spunea tata când vorbea despre o pradă 
uşoară? Ca și cum ai împuşca peşti în butoi. Noi suntem 
peştii, strada e butoiul. 

— Katniss! 

Tresar auzind vocea lui Haymitch în ureche. 

— Ce e? Da, ce e? Sunt aici, răspund. 

—  Ascultă-mă. Nu putem ateriza în timpul 
bombardamentului, dar e absolut necesar să nu fii 
observată, spune el. 

— Adică ei nu ştiu că sunt aici? 

Am presupus că pedeapsa a fost atrasă de prezenţa mea, 
ca de obicei. 

— Spionii spun că nu. Că raidul ăsta era deja programat, 
răspunde Haymitch. 

Acum se aude vocea lui Plutarch, calmă, dar energică. 
Vocea unui şef al creatorilor-de-joc, dând ordine sub 
presiune. 

— La trei clădiri distanţă de voi e un depozit albastru- 
deschis. Are un buncăr în capătul opus, către nord. Puteţi 
ajunge acolo? 

— O să facem tot ce ne stă în puteri, promite Boggs. 

Probabil că pe Plutarch îl aude toată lumea, pentru că 
garda mea de corp şi echipa de televiziune se ridică. Ochii 
mei îl caută instinctiv pe Gale, şi văd că e în picioare, 
aparent nevătămat. 

— Aveţi probabil patruzeci şi cinci de secunde până la 
următorul val, spune Plutarch. 

Gem de durere când piciorul drept îmi preia greutatea 
corpului, dar nu mă opresc. Nu e timp să-mi examinez rana. 
Şi e oricum mai bine să n-o văd acum. Din fericire, port 
pantofii creaţi de Cinna. Se lipesc de asfalt la contact şi se 
desprind imediat când slăbesc apăsarea. N-aş fi avut nicio 
şansă cu perechea aceea care nu-mi vine bine, repartizată 
de Districtul 13. Boggs e în frunte, dar nimeni altcineva nu 
mă depăşeşte. Îşi potrivesc în schimb pasul cu al meu, 


păzindu-mi flancurile, spatele. Mă silesc să sprintez pe 
măsură ce se scurg secundele. Trecem de al doilea depozit 
cenuşiu şi alergăm pe lângă o clădire de un cafeniu murdar. 
Drept înainte văd o faţadă de un albastru spălăcit. Locul 
unde se află buncărul. Am ajuns la o altă alee, nu mai 
trebuie decât s-o traversăm ca să fim în faţa uşii, când 
începe să cadă al doilea val de bombe. Plonjez din instinct 
pe alee şi mă rostogolesc către peretele albastru. De data 
asta Gale e cel care se aruncă peste mine, oferindu-mi încă 
un strat protector împotriva bombardamentului. Pare să 
dureze mai mult, dar ne aflăm mai departe. 

Mă salt pe o parte şi mă pomenesc privind drept în ochii 
lui Gale. Pentru o clipă, lumea se pierde în depărtare şi nu 
mai rămân decât faţa lui îmbujorată, pulsul lui vizibil pe 
tâmplă, buzele lui uşor întredeschise în timp ce încearcă să- 
şi recapete răsuflarea. 

— Eşti teafără? mă întreabă, cu vocea acoperită de o 
explozie. 

— Da, nu cred că m-au văzut, răspund. Adică, nu ne 
urmăresc. 

— Nu, au altă ţintă, spune Gale. 

— Ştiu, dar acolo nu e nimic altceva decât... Revelația ne 
izbeşte pe amândoi în acelaşi timp. 

— Spitalul. 

Gale sare imediat în picioare şi strigă către ceilalţi. 

— 'Ţinta lor e spitalul! 

— Nu e problema voastră, spune ferm Plutarch. Intraţi în 
buncăr. 

— Dar acolo nu se găseşte nimic altceva decât răniţi, 
insist eu. 

— Katniss! 

Aud avertismentul din vocea lui Haymitch şi ştiu ce 
urmează. 

— Nici măcar să nu te gândeşti...! 

Îmi smulg casca din ureche şi o las s-atârne de fir. Acum, 
când nu-mi mai distrage atenţia, aud un alt sunet. Rafale de 


mitralieră de pe acoperişul depozitului de un maroniu 
murdar de vizavi. Cineva răspunde cu foc. Înainte de a 
putea fi reţinută, mă reped către o scară de acces şi încep 
să urc. Mă caţăr. E unul dintre lucrurile pe care le fac cel 
mai bine. 

— Nu te opri! 

Îl aud pe Gale în urma mea. Apoi îi aud cizma lovind pe 
cineva în faţă. Dacă faţa îi aparţine lui Boggs, Gale o să 
plătească scump pentru asta mai târziu. Ajung la acoperiş şi 
mă salt pe suprafaţa gudronată. Mă opresc atât cât e nevoie 
ca să-l trag pe Gale lângă mine, apoi alergăm spre şirul de 
mitraliere plasate în partea dinspre stradă. Fiecare pare să 
fie manevrată de câţiva rebeli. Ne strecurăm într-un cuib 
unde se află doi soldaţi şi ne ghemuim în spatele baricadei. 

— Boggs ştie că sunteţi aici, sus? 

O văd în stânga mea pe Paylor, în spatele uneia dintre 
mitraliere, privindu-ne întrebător. 

Încerc să fiu evazivă fără să spun o minciună grosolană. 

— Ştie unde suntem, fără nicio îndoială. 

Paylor râde. 

— Fac pariu că da. Aţi fost instruiți să folosiţi aşa ceva? 

Bate cu palma în patul armei. 

— Eu da. În Treisprezece, răspunde Gale. Dar aş prefera 
să folosesc armele mele. 

— Da, avem arcurile noastre. Îl ridic pe al meu, apoi 
realizez cât de decorativ trebuie să pară. E cu mult mai 
letal decât arată. 

— Ar trebui să fie, zice Paylor. Bun. Ne aşteptăm la încă 
trei valuri, cel puţin. Trebuie să renunţe la scuturile pentru 
invizibilitate înainte de a-şi arunca bombele. Asta e şansa 
noastră. Nu vă ridicaţi în picioare! 

lau poziţie ca să trag dintr-un genunchi. 

— Mai bine să-ncepem cu incendiarele, spune Gale. 

Aprob din cap şi scot o săgeată din dreapta tolbei. Dacă 
ne ratăm ţintele, săgețile astea vor cădea undeva - probabil 


pe depozitele de vizavi. Un foc poate fi stins, dar 
stricăciunile făcute de o explozie pot fi ireparabile. 

Apar dintr-odată pe cer, la două cvartale distanţă, poate 
la o sută de metri deasupra noastră. Şapte bombardiere 
mici, în formaţie de V. 

— Gâşte! îi strig lui Gale. 

O să-nţeleagă exact ce vreau să spun. În anotimpul 
migraţiilor, când vânăm păsări, le împărţim după sistemul 
nostru, ca să nu ochim amândoi aceeaşi zburătoare. Eu iau 
în primire latura mai îndepărtată a V-lui, el o ia pe cea 
dinspre noi, şi tragem alternativ în pasărea din centru. Nu e 
timp pentru alte discuţii. Estimez viteza de deplasare a 
aeronavelor şi îmi lansez săgeata. Nimeresc partea 
interioară a aripii uneia dintre ele, făcând-o să izbucnească 
în flăcări. Gale tocmai o ratează pe cea din vârf. Flăcările 
înfloresc pe un depozit gol de vizavi. El înjură pe şoptite. 

Bombardierul pe care l-am lovit iese din formaţie, dar îşi 
aruncă totuşi bombele. Şi nu dispare. Aşa cum nu dispare 
nici cel lovit, mai mult ca sigur, de mitraliere. Probabil că 
avaria împiedică reactivarea scutului. 

— Bună lovitură, spune Gale. 

— Nici măcar nu l-am ţintit pe ăla, bombăn eu. Îl 
alesesem pe cel din faţa lui. Sunt mai rapide decât lasă 
impresia. 

— Ochiţi! strigă Paylor. 

Deja apare următorul val de bombardiere. 

— Incendiarele nu sunt bune, spune Gale. 

Eu dau din cap şi încărcăm amândoi săgeți cu vârfuri 
explozive. Depozitele de peste drum par oricum părăsite. 

În timp ce aeronavele se apropie în tăcere, iau o altă 
decizie. 

— Mă ridic, îi strig lui Gale şi sar în picioare. E poziţia din 
care ţintesc cel mai bine. Trag mai devreme, o nimeresc pe 
cea din vârf şi explozia îi găureşte pântecul. Gale spulberă 
coada alteia. Aeronava se leagănă şi se prăbuşeşte pe 


stradă, declanşând o serie de detonaţii când îi sare în aer 
încărcătura. 

A treia formaţie în V se dezvăluie fără niciun 
avertisment. De data asta, Gale nimereşte în plin 
bombardierul din vârf. Eu retez aripa celui de al doilea, 
făcându-l să se rotească şi să-l izbească pe cel din spatele 
lui. Cad împreună pe acoperişul depozitului aflat în faţa 
spitalului. Un al patrulea se prăbuşeşte ciuruit de gloanţe. 

— Bun, asta a fost, spune Paylor. Flăcările şi fumul gros şi 
negru al epavelor ne obturează vederea. 

— Au lovit spitalul? 

— Probabil, răspunde ea, cu un aer sumbru. 

În timp ce alerg spre scările din capătul opus al 
depozitului, sunt surprinsă de apariţia lui Messalla şi a 
uneia dintre insecte, care ies din spatele unei conducte de 
ventilaţie. Credeam că sunt încă ghemuiţi jos, pe alee. 

— Îmi devin din ce în ce mai simpatici, spune Gale. 

Cobor pe una dintre scări. Când ating pământul cu 
picioarele, dau de una dintre gărzile de corp, de Cressida şi 
de celălalt cameraman, în expectativă. Mă aştept să mi se 
împotrivească, dar Cressida se mulţumeşte să arate către 
spital cu o fluturare a mâinii. 

— Puțin îmi pasă, Plutarch! o aud strigând. Mai dă-mi 
cinci minute! 

Fiindcă nu e nimeni care să-mi stea în cale, ies în stradă. 

— Oh, nu, şoptesc când văd spitalul. 

Ceea ce a fost spitalul. Alerg pe lângă răniţi, pe lângă 
epavele în flăcări, cu atenţia concentrată asupra dezastrului 
din faţa mea. Oamenii ţipă, fugind înnebuniţi în toate 
părţile, dar n-au cum să ajute. Bombele au dărâmat 
acoperişul şi clădirea a luat foc, blocând pur şi simplu 
pacienţii înăuntru. S-a format un grup de salvatori, 
încearcă să elibereze o cale de acces spre interior. Dar ştiu 
deja ce vor găsi. Dacă sfărâmăturile prăbuşite şi flăcările n- 
au ucis răniții, atunci i-a omorât fumul. 


Gale e alături de mine. Faptul că nu acţionează în niciun 
fel îmi confirmă bănuielile. Minerii nu părăsesc locul unui 
accident decât atunci când nu mai există speranţe. 

— Haide, Katniss. Haymitch zice că acum pot trimite o 
aeronavă după noi, îmi spune. 

Dar se pare că nu mă pot mişca. 

— De ce-au făcut asta? De ce şi-au ales drept ţintă nişte 
oameni care erau deja pe moarte? îl întreb. 

— Ca să-i îngrozească pe ceilalţi. Ca să-i împiedice pe 
răniţi să primească ajutor. Oamenii ăia cu care te-ai întâlnit 
erau bunuri de consum. Asta erau pentru Snow. Dacă 
învinge, la ce-i trebuie Capitoliului o ceată de sclavi 
schilozi? spune Gale. 

Îmi amintesc de toţi anii în care l-am ascultat, în pădure, 
vorbind cu patos împotriva Capitoliului. Eu, care nu-i 
dădeam cine ştie ce atenţie. Mă întrebam de ce se ostenea 
să-i disece motivele. De ce avea importanţă să gândeşti cum 
gândeşte duşmanul. E limpede că azi ar fi avut importanţă. 
Când a pus la îndoială durata spitalului, nu se gândea la o 
molimă, ci la asta. Fiindcă el nu subestimează niciodată 
cruzimea celor pe care-i înfruntăm. 

Mă întorc încet cu spatele la spital şi o văd pe Cressida, 
flancată de cele două insecte, la doi metri în faţa mea. 
Netulburată. Calmă, echilibrată. 

— Katniss, îmi spune. Preşedintele Snow a cerut să fie 
transmis bombardamentul în direct. Apoi şi-a făcut apariţia 
ca să anunţe că ăsta e modul lui de a le transmite rebelilor 
un mesaj. Dar tu? N-ai vrea să le spui nimic rebelilor? 

— Ba da, şoptesc. Lumina roşie care clipeşte pe una 
dintre camere îmi atrage privirea. Ştiu că sunt înregistrată. 
Ba da, repet, cu mai multă putere. 

Toată lumea se îndepărtează de mine - Gale, Cressida, 
insectele - lăsându-mi la dispoziţie toată scena. Dar eu 
continui să mă concentrez asupra luminii roşii. 

— Vreau să le spun rebelilor că sunt în viaţă. Că sunt 
chiar aici, în Districtul 86, unde Capitoliul tocmai a 


bombardat un spital plin cu oameni neînarmaţi - bărbaţi, 
femei şi copii. Nu vor exista supraviețuitori. 

Şocul pe care l-am simţit începe să se preschimbe în 
furie. 

— Şi vreau să le mai spun ceva: dacă vă imaginaţi, fie şi 
pentru o singură secundă, că vom avea parte de un 
tratament corect din partea Capitoliului în cazul unei 
încetări a focului, atunci vă amăgiţi singuri. Pentru că ştiţi 
cine sunt şi ce fac. 

Mâinile mi se întind automat, de parcă aş vrea să arăt 
întreaga oroare din jurul meu. 

— Asta fac ei! lar noi trebuie să ripostăm! Mă apropii de 
cameră, purtată de furie. 

— Preşedintele Snow spune că ne trimite un mesaj? Ei 
bine, am şi eu unul pentru el. Puteţi să ne torturați, să ne 
bombardaţi şi să ne ardeţi districtele din temelii, dar vedeţi 
asta? 

Una dintre camere mă urmăreşte când arăt către 
avioanele în flăcări de pe acoperişul depozitului de vizavi. 
Stema Capitoliului de pe aripi străluceşte clară printre 
vâlvătăi. 

— Focul se răspândeşte! ţip eu, fiindcă am hotărât că 
Snow nu trebuie să piardă niciun cuvânt. Dacă noi ardem, 
voi ardeţi împreună cu noi! 

Ultimele mele cuvinte atârnă în aer. Mă simt suspendată 
în timp. Purtată spre înălţimi de un val de aer încins, care 
nu se ridică din jurul meu, ci din propria mea fiinţă. 

— Stop! 

Vocea  Cressidei mă readuce la realitate dintr-o 
smucitură, îmi stinge focul. Ea se uită la mine dând 
aprobator din cap. 

— Filmul e gata. 


Capitolul 8 


BOGGS ÎŞI FACE APARIŢIA şi mă prinde de braţ cu 
fermitate, dar acum n-am de gând să fug. Mă uit către 
spital - exact la timp ca să văd restul clădirii prăbuşindu-se 
- şi spiritul combativ mă părăseşte. loţi acei oameni, sutele 
de răniţi, rudele lor, medicii din Treisprezece nu mai sunt. 
Mă întorc spre Boggs, văd umflătura lăsată pe faţa lui de 
cizma lui Gale. Nu sunt expertă, dar nu mă îndoiesc că are 
nasul spart. Însă vocea lui e mai degrabă resemnată decât 
furioasă. 

— Înapoi la pista de aterizare. 

Fac supusă un pas înainte şi tresar când devin conştientă 
de durerea din spatele genunchiului drept. Năvala 
adrenalinei care o anihila s-a încheiat şi părţile trupului 
meu se unesc într-un cor de vaiete. Sunt rănită şi 
însângerată şi cineva pare să bată în tâmpla mea stângă din 
interiorul ţestei. Boggs îmi examinează în grabă faţa, apoi 
mă saltă pe braţe şi aleargă spre pistă. La jumătatea 
drumului, vărs pe vesta lui antiglonţ. Pentru că gâfâie, mi-e 
greu să-mi dau seama care e adevărul, dar cred că oftează. 

Pe pistă aşteaptă o aeronavă mai mică, diferită de cea 
care ne-a adus aici. În secunda în care toată echipa mea e 
la bord, decolăm. De data asta nu există locuri confortabile 
şi ferestre. Se pare că ne aflăm într-un soi de navă pentru 
transport de mărfuri. Boggs le dă oamenilor primul ajutor, 
ca să reziste până ajungem în Treisprezece. Vreau să-mi 
scot vesta, fiindcă pe ea se găseşte o cantitate serioasă de 
vomă, dar e prea frig. Zac pe podea, cu capul în poala lui 
Gale. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc e Boggs, întinzând 
peste mine doi saci de pânză groasă. 

Când mă trezesc, mi-e cald şi sunt bandajată, în vechiul 
meu pat de spital. Mama e acolo, îmi verifică semnele vitale. 


— Cum te simţi? 

— Ceva cam învineţită, dar bine, răspund. 

— Nouă nu ne-a spus nimeni unde te duci, decât după ce 
ai plecat, zice ea. 

Simt împunsătura unui sentiment de vinovăţie. Când 
familia ta a fost nevoită să te trimită de două ori la Jocurile 
Foamei, ăsta nu e genul de detaliu pe care să-l treci cu 
vederea. 

— Îmi pare rău. Nu s-au aşteptat la atac. Nu trebuia 
decât să vizitez pacienţii, îi explic. Data viitoare o să le spun 
să-ţi ceară permisiunea. 

— Katniss, nimeni nu-mi cere mie permisiunea, pentru 
nimic, zice ea. 

E adevărat. Nici măcar eu n-o fac. Nu de când a murit 
tata. De ce m-ascund după deget? 

— Bine, o să le spun să... te-anunţe, oricum. Pe noptieră 
e bucata de şrapnel pe care mi-au scos-o din picior. Medicii 
sunt îngrijoraţi mai degrabă din cauza vătămărilor pe care 
este posibil să le fi suferit creierul meu în timpul exploziilor, 
de vreme ce, în primul rând, urmările comoţiei mele nu au 
dispărut pe deplin. Dar nu văd dublu, sau altceva de genul 
ăsta, şi pot gândi destul de limpede. Am dormit toată seara 
şi toată noaptea şi sunt lihnită de foame. Micul meu dejun e 
dezamăgitor de sărac. Doar câţiva dumicaţi de pâine 
înmuiaţi în lapte cald. Am fost chemată la o întrunire 
matinală, la Comandament. Dau să mă ridic, când îmi dau 
seama că au de gând să-mi împingă patul de spital până 
acolo. Vreau să merg pe jos, dar asta se exclude, aşa că 
negociez deplasarea mea într-un scaun cu rotile. Mă simt 
bine, într-adevăr bine. Cu excepţia capului şi a piciorului, a 
vânătăilor dureroase şi a greţei care mă apucă la două 
minute după ce mănânc. Poate scaunul cu rotile e o idee 
bună. 

În timp ce sunt transportată, începe sa mă neliniştească 
gândul la ceea ce urmează să înfrunt. Eu şi Gale am 
nesocotit ieri pe faţă ordinele, şi Boggs are o rană care o 


poate dovedi. Vor exista repercusiuni, cu siguranţă, dar 
oare Coin va merge până la anularea înţelegerii în privinţa 
imunităţii învingătorilor? 

Când ajung la Comandament, singurii sosiți înaintea mea 
sunt Cressida, Messalla şi insectele. Messalla radiază. 

— Iat-o pe mica noastră vedetă! exclamă el, iar ceilalţi 
zâmbesc cu atâta sinceritate încât nu mă pot împiedica să le 
întorc zâmbetul. 

M-au impresionat în Opt, când m-au urmat pe acoperiş în 
timpul bombardamentului şi când l-au ignorat pe Plutarch 
ca să poată filma ceea ce doreau. Nu-şi fac doar meseria, 
sunt mândri de munca lor. Cum era Cinna. 

Prin minte îmi trece un gând straniu: dacă am fi fost 
împreună în arenă, i-aş fi ales drept aliaţi. Pe Cressida, pe 
Messalla şi pe... pe... 

— Nu trebuie să vă mai numesc „insectele”, mă trezesc 
spunându-le cameramanilor. 

Le explic că nu le ştiam numele, dar costumaţia lor m-a 
dus cu gândul la nişte creaturi chitinoase. Comparaţia nu 
pare să-i deranjeze. Seamănă foarte bine unul cu altul, 
chiar şi fără camerele-carapace. Cel cu unghiile roase din 
carne se prezintă pe sine însuşi drept Castor şi pe celălalt, 
care îi e frate, drept Pollux. Aştept ca Pollux să spună ceva, 
dar el se mulţumeşte să dea din cap. La început îmi închipui 
că e timid sau zgârcit la vorbă. Dar ceva mă izbeşte - 
poziţia buzelor lui, efortul suplimentar pe care-l face ca să- 
nghită - şi ştiu înainte de a-mi spune Castor. Pollux e un 
avox. l-au tăiat limba, ca să nu mai poată vorbi niciodată. Şi 
nu mai trebuie să mă-ntreb ce-l face să rişte totul ca s-ajute 
la dărâmarea Capitoliului. 

Pe măsură ce se umple încăperea, îmi adun forţele 
pentru o întâmpinare mai puţin cordială. 

Dar singurii oameni la care remarc vreun soi de 
negativism sunt Haymitch, oricum întotdeauna cu capsa 
pusă, şi Fulvia Cardew, cu faţa ei acră. Boggs poartă o 
mască de culoarea pielii, de deasupra buzei de sus până la 


sprâncene - am avut dreptate în privinţa nasului spart - aşa 
că expresia feţei lui e greu de descifrat. Coin şi Gale sunt în 
toiul unui schimb de cuvinte fără nicio îndoială amical. 

— Îţi faci prieteni noi? îl întreb, când se strecoară pe 
locul de alături. 

Ochii lui se îndreaptă cu repeziciune spre preşedintă şi 
înapoi. 

— Ei, unul dintre noi trebuie să fie accesibil, îmi atinge 
cu blândeţe tâmpla. Cum te simţi? 

Probabil că legumele servite la micul dejun au fost 
usturoi fiert şi dovlecei. Cu cât se adună mai mulţi oameni, 
cu atât mai puternice sunt mirosurile. Mi se răsuceşte 
stomacul şi lumina pare dintr-odată prea puternică. 

— Oarecum ameţită, răspund. Dar tu? 

— Excelent. Mi-au scos două frânturi de şrapnel. N-a fost 
mare lucru, spune el. 

Coin solicită atenţia adunării. 

— Asaltul în Eter a fost lansat oficial. Pentru cei care-au 
pierdut cele două mii de emisii ale primului nostru prop - 
sau cele şaptesprezece redifuzări pe care a reuşit Beetee să 
le transmită de atunci - îl vom relua acum. 

Îl vor relua? Prin urmare, nu numai că au înregistrări 
utilizabile, s-au şi grăbit să le monteze într-un prop şi să-l 
emită în repetate rânduri. Palmele mi se umezesc, 
anticipând momentul în care mă voi vedea la televizor. Dacă 
sunt în continuare groaznică? Dacă sunt la fel de ţeapănă şi 
de nesărată ca în studio şi au renunţat pur şi simplu la 
ideea de a obţine ceva mai bun? Ecranele individuale 
culisează, înălțându-se din tăblia mesei, lumina îşi pierde 
din intensitate şi în încăpere se lasă liniştea. 

La început, ecranul meu e negru. Pe urmă în centru 
pâlpâie o scânteie minusculă. Înfloreşte, se răspândeşte, 
înghite negura în tăcere, până când flăcările umplu cadrul 
şi focul pare atât de real şi de puternic încât am senzaţia că 
simt căldura pe care-o împrăştie. Apare imaginea broşei 
mele cu gaița zeflemitoare, strălucind într-un roşu-auriu. O 


voce profundă, rezonantă, care îmi bântuie visele, începe să 
vorbească. Claudius Templesmith, prezentatorul oficial al 
Jocurilor Foamei, spune: 

— Katniss Everdeen, fata care a fost în foc, a luat foc. 

Şi apar acolo, dintr-odată, înlocuind gaița zeflemitoare, 
în faţa flăcărilor adevărate şi a fumului din Districtul 8. 

— Vreau să le spun rebelilor că sunt în viaţă. Că sunt 
Chiar aici, în Districtul 8, unde Capitoliul tocmai a 
bombardat un spital plin cu oameni neinarmaţi - bărbați, 
femei şi copii. Nu vor exista supraviețuitori. 

Apare imaginea spitalului surpându-se în el însuşi, e 
surprinsă disperarea privitorilor, în timp ce eu continui să 
vorbesc din afara cadrului. 

— Şi vreau să le mai spun ceva: dacă vă imaginați, fie şi 
pentru 0 singură secundă, că vom avea parte de un 
tratament corect din partea Capitoliului în cazul unei 
încetări a focului, atunci vă amăgiţi singuri. Pentru că ştiţi 
cine sunt şi ce fac. 

Aparatul de filmat revine asupra mea când îmi înalţ 
braţele ca să arăt atrocitatea din jur. 

— Asta fac ei! lar noi trebuie să ripostăm! 

lar acum urmează un montaj cu adevărat fantastic al 
luptei. Căderea primelor bombe, noi alergând, fiind trântiţi 
la pământ - un prim-plan al rănii mele, care pare serioasă şi 
însângerată - urcând pe acoperiş, aruncându-ne în 
cuiburile de mitraliere, şi câteva lovituri uimitoare trase de 
rebeli, de Gale şi mai ales de mine, de mine, eu doborând 
aeronavele din cer. 

Imaginea se schimbă brusc, reapar eu, înaintând spre 
aparatul de filmat. 

— Preşedintele Snow spune că ne trimite un mesaj? Ei 
bine, am şi eu unul pentru el. Puteţi să ne torturați, să ne 
bombardaţi şi să ne ardeți districtele din temelii, dar vedeți 
asta? 

Ne deplasăm odată cu camera, zărim aeronavele care 
ard pe acoperişul depozitului. Prim-plan cu stema 


Capitoliului de pe aripă, care se dizolvă, înlocuită de 
imaginea chipului meu, ţipând către preşedinte: 

— Focul se răspândeşte! Dacă noi ardem, voi ardeți 
împreună cu noi! 

Flăcările înghit din nou ecranul şi peste ele se suprapun, 
cu litere negre, masive, vorbele mele: 


DACĂ NOIARDEM, 
VOI ARDEŢI ÎMPREUNĂ CU NOI. 


Cuvintele iau foc şi întreaga imagine explodează, 
înnegrindu-se. 

Urmează un moment de încântare tăcută, apoi izbucnesc 
aplauze, urmate de cereri de a revedea filmul. Coin apasă 
cu îngăduinţă pe butonul RELUARE şi, de data asta, de 
vreme ce ştiu ce se întâmplă, încerc să-mi închipui că mă uit 
la televizor acasă, în Filon. Că văd o declaraţie anti- 
Capitoliu. La televizor nu s-a mai difuzat niciodată aşa ceva. 
Oricum, nu în timpul vieţii mele. 

În clipa când imaginea explodează, înnegrindu-se pentru 
a doua oară, trebuie să aflu mai multe. 

— A rulat în întregul Panem? L-au văzut şi la Capitoliu? 

— La Capitoliu nu, spune Plutarch. N-am putut să ne 
suprapunem peste sistemul lor de difuzare, dar Beetee 
lucrează la asta. Dar a ajuns în toate districtele. Chiar şi în 
Doi, care, în acest moment al jocului, s-ar putea să valoreze 
mai mult decât Capitoliul. 

— Claudius Templesmith e de partea noastră? întreb. 

Ceea ce îl face pe Plutarch să izbucnească într-un râs 
sănătos. 

— Numai vocea lui. lar alegerea replicii ne aparţine. Nici 
măcar n-a fost nevoie de vreo prelucrare specială. A spus-o 
chiar în forma asta, la primele tale jocuri. Bate cu palma în 
masă. Ce-aţi zice de o nouă rundă de aplauze pentru 
Cressida, pentru uimitoarea ei echipă şi, fireşte, pentru 
talentul nostru din faţa camerei? 


Mă alătur aplauzelor, până când îmi dau seama că eu 
sunt talentul din faţa camerelor şi că e poate dezgustător să 
mă aplaud singură, dar nimeni nu pare să dea vreo atenţie. 
Însă nu am cum să nu observ faţa crispată a Fulviei. Mă 
gândesc cât de greu trebuie să-i fie când vede ideea lui 
Haymitch încununată de succes, în regia Cressidei, în timp 
ce abordarea ei din studio a fost un asemenea fiasco. 

Coin pare să-şi fi epuizat toată îngăduinţa faţă de 
manifestările mulţumirii de sine. 

— Da, aplauze binemeritate. Rezultatul ne depăşeşte 
aşteptările. Dar trebuie să pun sub semnul întrebării marja 
mare de risc a condiţiilor în care aţi fost dispuşi să acţionaţi. 
Ştiu că raidul aerian a fost neprevăzut. Totuşi, date fiind 
circumstanţele, cred c-ar trebui să punem în discuţie 
decizia de a o trimite pe Katniss cu adevărat în luptă. 

Decizia? De a mă trimite în luptă? Atunci nu ştie că am 
nesocotit în mod flagrant ordinele, că mi-am smuls casca, că 
m-am strecurat printre degetele gărzilor de corp? Ce 
altceva i-au mai ascuns? 

— A fost o hotărâre dificilă, spune Plutarch, încruntându- 
se. Dar toată lumea a căzut de acord că n-o să obţinem 
nimic utilizabil dac-o închidem într-un buncăr ori de câte ori 
se descarcă o armă. 

— Şi ţie îţi convine treaba asta? întreabă preşedinta. 

Gale trebuie să-mi dea un picior pe sub masă ca să-mi 
dau seama că mie mi s-a adresat. 

— Oh! Da, îmi convine întru totul. Mă simt bine. Măcar 
fac şi eu ceva. 

— Ei, să fim totuşi puţin mai raţionali în ceea ce priveşte 
expunerea ei. Mai ales acum, când Capitoliul ştie ce poate 
face, spune Coin. 

Din jurul mesei se ridică un murmur aprobator. 

Nimeni nu ne-a turnat, pe Gale şi pe mine. Nici Plutarch, 
căruia i-am ignorat autoritatea. Nici Boggs, cu nasul lui 
spart. Nici insectele pe care le-am condus în foc. Nici 


Haymitch - ba nu, staţi o clipă. Haymitch îmi adresează un 
zâmbet ucigaş şi spune cu dulceaţă: 

— Mda, n-am vrea s-o pierdem pe micuța noastră Gaiţă 
Zeflemitoare tocmai acum, când a-nceput în sfârşit să 
cânte. 

Îmi propun să n-ajung cumva de una singură în aceeaşi 
încăpere cu el, fiindcă e clar că pune la cale o răzbunare 
pentru idioţenia aia de cască. 

— Atunci, ce altceva aveţi în plan? întreabă preşedinta. 

Plutarch dă din cap către Cressida, care îşi consultă 
notițele. 

— Avem câteva scene excelente cu Katniss la spitalul din 
Opt. Ar trebui să ne iasă un alt prop cu tema „Pentru că ştiţi 
cine sunt şi ce fac”. 

O să ne concentrăm asupra lui Katniss interacţionând cu 
pacienţii, mai ales cu copiii, asupra bombardării spitalului şi 
a ruinelor. Messalla face montajul. Ne gândim şi la o 
compoziţie cu Gaiţa Zeflemitoare. Evidenţiem câteva dintre 
cele mai bune momente ale lui Katniss, intercalând scene 
din revoltele rebelilor şi filmări din război. O să intitulăm 
asta „Se aprinde focul”. Iar Fulvia a venit cu o idee într- 
adevăr genială. 

Expresia dinţi-strepeziţi a Fulviei dispare brusc, dar îşi 
regăseşte controlul. 

— Ei, nu ştiu cât de genială este, dar mă gândeam că am 
putea face o serie de prop-uri numită „Ne aducem aminte”. 
În fiecare am descrie câte unul dintre tributurile moarte. 
Micuța Rue din Unsprezece, sau bătrâna Mags, din Patru. 
Ideea e că ne-am putea adresa fiecărui district cu ceva 
foarte personal. 

— Un tribut pentru tributurile voastre, ca să spun aşa, 
zice Plutarch. 

— E genial, Fulvia, intervin eu, cu toată sinceritatea. E 
modul ideal de a le reaminti oamenilor pentru ce luptă. 

— Cred că s-ar putea să meargă, spune ea. M-am gândit 
că l-am putea folosi pe Finnick ca să prezinte şi să spună 


povestea din fiecare spot. Dacă sunteţi interesaţi de asta. 

— Sincer vorbind, nu văd cum ar putea un prop „Ne 
aducem aminte” să fie vreodată de prisos, oricât de multe 
am avea, zice Coin. Puteţi începe să le produceţi astăzi? 

— Bineînţeles, răspunde Fulvia, evident alinată de 
reacţia la ideea ei. 

Prin gestul său, Cressida a aplanat lucrurile în 
departamentul creativ. A lăudat-o pe Fulvia pentru ceea ce 
reprezintă, de fapt, o idee într-adevăr bună şi totodată şi-a 
netezit drumul, ca să-şi continue propriul tabloul televizat 
al Gaiţei Zeflemitoare. Partea interesantă e că Plutarch nu 
pare să simtă nevoia de a i se atribui o parte a meritului. 
Nu-şi doreşte decât ca Asaltul în Eter să funcţioneze. Îmi 
aduc aminte că el e şeful creatorilor-de-joc, nu un membru 
al echipei. Nici un pion în Jocuri. De aceea munca lui nu e 
definită de un singur element, ci de succesul producţiei, în 
ansamblul său. După câştigarea războiului va sosi momen- 
tul în care îşi va primi partea de aplauze. Şi îşi va aştepta 
recompensa. 

Preşedinta trimite pe toată lumea înapoi, la lucru, aşa că 
Gale îmi împinge scaunul cu rotile către spital. Râdem puţin 
de modul în care am fost acoperiţi. Gale zice că nimeni n-a 
vrut să facă impresie proastă recunoscând că n-a fost în 
stare să ne ţină sub control. Eu sunt mai blândă, spun că 
pesemne n-au vrut să-şi pună în pericol şansa de a ne 
scoate din nou din district, acum, când au obţinut nişte 
filme mulţumitoare. Probabil că ambele variante sunt 
adevărate. Gale are în orar o întâlnire cu Beetee, jos, la 
Armamentul Special, aşa că eu încerc să aţipesc. 

Am impresia că n-am închis ochii decât pentru câteva 
minute, dar, când îi deschid, tresar la vederea lui Haymitch, 
aşezat cam la un metru distanţă de patul meu. Aşteaptă. 
Probabil de mai multe ore, dacă merge bine ceasul. Mă 
gândesc să strig, să chem pe cineva ca martor, dar oricum 
va trebui să-l înfrunt, mai curând sau mai târziu. 


El se apleacă spre mine şi îmi leagănă în faţa ochilor 
ceva legat de un cablu alb, subţire. Mi-e greu să-mi 
focalizez privirea asupra obiectului, dar sunt foarte sigură 
că ştiu ce e. Haymitch îl lasă să cadă pe cearşaf. 

— E casca ta. Îţi mai dau exact o singură şansă s-o porţi. 
Dac-o scoţi din nou din ureche, o să am grijă să ţi se pună 
asta. 

Saltă în aer un soi de ham metalic, pe care îl botez 
instantaneu cătușă pentru cap. 

— E o unitate audio alternativă care se fixează în jurul 
capului şi sub bărbie şi nu se poate scoate decât după ce-o 
descui cu cheia. Şi singura cheie e la mine. lar dacă eşti 
cumva destul de inteligentă ca să o scoţi din uz - Haymitch 
lasă cătuşa pentru cap să cadă pe pat şi scoate brusc un cip 
minuscul, argintiu - o să-i autorizez să-ţi implanteze 
chirurgical emițătorul ăsta în ureche, ca să-ţi pot vorbi 
douăzeci şi patru de ore pe zi. 

Haymitch non-stop în capul meu. Groaznic. 

— O să ţin casca în ureche, murmur. 

— Poftim? face el. 

— O să ţin casca în ureche! repet, destul de tare ca să 
trezesc jumătate din spital. 

— Eşti sigură? Fiindcă pe mine oricare dintre cele trei 
opţiuni mă face la fel de fericit. 

— Sunt sigură. 

Încreţesc cablul căştii, strângându-l în pumn cu un gest 
protector, şi, cu mâna liberă, îi azvârl cătuşa pentru cap în 
faţă, dar el o prinde cu uşurinţă. Probabil bănuia că o s-o 
arunc. 

— Altceva? 

Haymitch se ridică să plece. 

— În timp ce aşteptam... ţi-am mâncat prânzul. 

Ochii mei asimilează imaginea castronului de tocană, 
acum gol, şi a tăvii de pe noptieră. 

— O să-ţi fac raport, mormăi, cu nasul în pernă. 

— Neapaărat, iubito. 


Pleacă, simțindu-se în siguranţă, fiindcă ştie că nu sunt 
genul care face rapoarte. 

Vreau să adorm din nou, dar sunt agitată. Imaginile din 
ziua de ieri încep să se reverse în prezent. 
Bombardamentul, prăbuşirile avioanelor în flăcări, feţele 
răniților, care nu mai există. Îmi imaginez moartea în toate 
felurile. Ultimul moment înainte de a vedea un proiectil 
lovind pământul, senzaţia că aeronava mea a rămas fără o 
aripă şi ameţitoarea cădere în uitare, cu botul avionului 
înainte, acoperişul depozitului prăbuşindu-se peste mine 
când sunt ţintuită în pat, neajutorată. Lucruri pe care le-am 
văzut cu ochii mei sau în înregistrare. Lucruri pe care le-am 
provocat, întinzând coarda arcului. Lucruri pe care nu mi le 
voi putea şterge niciodată din memorie. 

La cină, Finnick îmi aduce tava la pat, ca să ne putem 
uita împreună la televizor când se difuzează ultimul prop. A 
primit o cameră pe nivelul unde am stat eu, dar are atât de 
multe căderi nervoase încât locuieşte de fapt în spital. 
Rebelii difuzează prop-ul „Pentru că ştiţi cine sunt şi ce 
fac”, montat de Messalla. În film sunt intercalate clipuri 
scurte, din studio, în care Gale, Boggs şi Cressida descriu 
incidentul. Mi-e greu să privesc cum am fost primită la 
spitalul din Opt, ştiind ce urmează. Când începe să plouă cu 
bombe peste acoperiş, îmi îngrop faţa în pernă, ridicându- 
mi privirea abia în timpul scurtului clip din final, în care 
apar eu, când toate victimele sunt deja moarte. 

Cel puţin Finnick nici nu aplaudă, nici nu se poartă ca şi 
cum ar fi în culmea încântării după ce se termină. Nu spune 
decât: 

— Era necesar să afle oamenii ce s-a întâmplat. Şi acum 
ştiu. 

— Să-l închidem, Finnick, înainte să repete prop-ul, îl 
îndemn. Dar în clipa când mâna lui se îndreaptă spre 
telecomandă, strig: Aşteaptă! 

Capitoliul introduce o emisiune specială, şi ceva mi se 
pare familiar. Da, e Caesar Flickerman. Şi pot ghici cine va 


fi invitatul lui. 

Înfăţişarea lui Peeta e atât de schimbată încât mă 
şochează. Băiatul sănătos, cu ochi limpezi, pe care l-am 
văzut acum câteva zile, a pierdut cel puţin şapte kilograme 
şi a căpătat un tremur nervos al mâinilor. L-au ferchezuit şi 
de data asta. Dar sub machiajul care nu-i poate ascunde 
pungile de sub ochi şi sub hainele de bună calitate care nu-i 
pot ascunde durerea simțită la fiecare mişcare e un om 
extrem de vătămat. 

Mintea mi se învârtejeşte, încercând să găsească o 
explicaţie. Abia l-am văzut! Acum patru - nu, cinci - cred că 
au fost cinci zile. Cum de i s-a înrăutățit starea atât de 
rapid? Ce-au putut să-i facă într-un timp atât de scurt? Apoi 
înţeleg. Îmi derulez în minte cât de mult sunt în stare din 
primul interviu pe care i l-a luat Caesar, căutând ceva care 
să-l plaseze în timp. Nu e nimic. Ar fi putut să înregistreze 
interviul ăla la o zi sau două după ce am aruncat arena în 
aer şi să-i facă apoi tot ce-au vrut, începând de atunci. 

— Oh, Peeta..., şoptesc. 

Cei doi schimbă câteva replici fără importanţă, apoi 
Caesar îl întreabă pe Peeta despre prop-urile pe care se 
zvoneşte că le-nregistrez eu pentru districte. 

— Se folosesc de ea, evident, spune Peeta. Ca să-i 
stârnească pe rebeli. Mă îndoiesc că ea ştie într-adevăr ce 
se-ntâmplă în război. Care e miza. 

— Ai vrea să-i spui ceva? întreabă Caesar. 

— Da, răspunde Peeta. Se uită drept spre cameră, drept 
în ochii mei. Nu fi proastă, Katniss. Gândeşte singură. Te-au 
transformat într-o armă care ar putea contribui la 
distrugerea omenirii. Dacă ai cu adevărat influenţă, 
foloseşte-o ca să opreşti asta. Foloseşte-o ca să pui capăt 
războiului înainte de a fi prea târziu. Întreabă-te dacă ai cu 
adevărat încredere în oamenii cu care lucrezi. Ştii într- 
adevăr ce se petrece? lar dacă nu ştii... află. 

Ecran negru. Stema Panemului. Spectacolul s-a încheiat. 


Finnick ia telecomanda, apasă butonul de închidere a 
televizorului. Într-un minut, aici vor sosi oameni dornici să 
aprecieze răul făcut de starea în care se află Peeta şi de 
cuvintele pe care le-a spus. Va trebui să-i resping. Dar 
adevărul e că n-am încredere în rebeli, sau în Plutarch, sau 
în Coin. Nu sunt sigură că-mi spun adevărul. Nu voi reuşi s- 
o ascund. Se aud paşi apropiindu-se. 

Finnick mă strânge cu putere de braţ. 

— Noi n-am văzut asta. 

— Ce? îl întreb. 

— Nu l-am văzut pe Peeta. Numai prop-ul din Opt. Pe 
urmă am închis televizorul, fiindcă imaginile te-au tulburat. 
Ai înţeles? 

Dau din cap. 

— Termină-ţi cina. 

Reuşesc să mă adun atât cât e nevoie ca să am gura plină 
cu pâine şi varză în clipa când intră Plutarch şi Fulvia. 
Finnick începe să vorbească despre Gale, spune ce bine s-a 
descurcat în faţa camerei. Îi felicităm pentru prop. Le dăm 
clar de înţeles c-a fost atât de impresionat încât am închis 
imediat televizorul. Par uşuraţi. Ne cred. 

Nimeni nu rosteşte numele lui Peeta. 


Capitolul 9 


NU MAI ÎNCERC SĂ ADORM după ce primele mele 
tentative sunt întrerupte de coşmaruri de nedescris. Apoi 
mă mulţumesc să zac nemişcată şi respir ca prin somn ori 
de câte ori vine cineva să vadă ce fac. Dimineaţă mi se dă 
drumul din spital şi sunt sfătuită să mă feresc de eforturi. 
Cressida mă roagă să înregistrez câteva replici pentru un 
nou prop cu Gaiţa Zeflemitoare. La prânz continui să aştept 
să se vorbească despre apariţia lui Peeta, dar nimeni nu 
spune nimic. Trebuie să-l mai fi văzut cineva, în afară de 
Finnick şi de mine. 

În orarul meu scrie instrucţie, dar, Gale fiind programat 
să lucreze cu Beetee la arme, sau cam aşa ceva, primesc 
permisiunea să-l iau pe Finnick cu mine în pădure. 
Hoinărim o vreme, apoi ne aruncăm comunicatoarele sub 
un tufiş. Când ajungem la o distanţă sigură, ne aşezăm şi 
discutăm despre emisiunea cu Peeta. 

— N-am auzit nici măcar o vorbă despre asta. Nu ţi-a 
spus nimeni nimic? mă întreabă Finnick. 

Clatin din cap. El face o pauză înainte de a adăuga: 

— Nici măcar Gale? 

Mă agăţ de o speranţă zdrenţuită, gândindu-mă că Gale 
nu ştie într-adevăr nimic despre mesajul lui Peeta. Dar am 
presentimentul urât că nu e aşa. 

— Poate caută un moment potrivit ca să ţi-o spună între 
patru ochi. 

— Poate. 

Păstrăm tăcerea o vreme atât de îndelungată încât o 
capră apare în bătaia săgeţii. O dobor. Finnick o trage către 
gard. 

La cină avem în mâncare carne tocată, de vânat. După 
masă, Gale mă conduce la Compartimentul E. Când îl întreb 


ce se mai petrece, continuă să nu pomenească de Peeta. 
Imediat ce adorm mama şi sora mea, iau pe furiş perla din 
sertar şi petrec o a doua noapte fără somn strângând-o în 
mână şi repetându-mi în gând cuvintele lui Peeta: 

— Întreabă-te dacă ai cu adevărat încredere în oamenii 
cu care lucrezi. Ştii într-adevăr ce se petrece? lar dacă nu 
ştii... află. 

Află. Ce? De la cine? Şi cum ar putea să ştie Peeta ceva, 
în afară de ceea ce-i spune Capitoliul? Nu e decât un prop 
de-al lor. Zarvă în plus. Dar, dacă Plutarch crede că nu e 
decât o replică impusă de Capitoliu, de ce nu-mi spune 
nimic? De ce pe mine şi pe Finnick nu ne anunţă nimeni? 

Sub această dezbatere se ascunde adevăratul motiv al 
îngrijorării mele: Peeta. Ce i-au făcut? 

Şi ce îi fac acum? E clar că Snow n-a crezut că noi doi n- 
am ştiut nimic despre rebeliune. Şi îmi imaginez că 
suspiciunile lui sunt mai puternice acum, când am ieşit la 
lumină, fiind Gaiţa Zeflemitoare. Peeta nu poate decât să 
facă presupuneri despre tactica rebelilor, sau să inventeze 
lucruri pe care să le spună torţionarilor lui. lar minciunile, 
odată descoperite, sunt probabil pedepsite sever. Cât de 
abandonat trebuie să se simtă! În primul interviu, a-ncercat 
să mă apere de Capitoliu şi de rebeli deopotrivă, iar eu nu 
numai că n-am reuşit să-l protejez, dar am şi abătut mai 
multe orori asupra lui. 

Dimineaţa odată sosită, îmi introduc braţul în gaura din 
perete şi mă holbez năucită la programul zilei. Imediat 
după micul dejun, am în orar Studioul de Producţie. În sala 
de mese, în timp ce îmi lichidez cerealele cu lapte fierbinte 
şi sfecla pasată, observ un comunicator-manşetă la 
încheietura mâinii lui Gale. 

— Când l-ai primit pe ăsta înapoi, soldat Hawthorne? 
întreb. 

— Ieri. S-au gândit că ar putea reprezenta un sistem de 
comunicare de rezervă, când sunt alături de tine pe câmpul 
de luptă, răspunde el. 


Mie nu mi-a oferit nimeni un comunicator-manşetă. Oare 
mi s-ar da, dacă l-aş cere? 

— Ei, unul dintre noi trebuie să fie accesibil, spun, pe un 
ton uşor tăios. 

— Ce vrea să-nsemne asta? 

— Nimic. Am repetat pur şi simplu vorbele tale. Şi sunt 
total de acord că tu trebuie să fii cel accesibil. Nu sper 
decât c-o să fii accesibil şi pentru mine. 

Ochii ni se întâlnesc şi realizez câtă furie mi-a stârnit 
Gale. Şi că nu cred nici măcar pentru o secundă că n-a 
văzut prop-ul cu Peeta. Că mă simt cu desăvârşire trădată 
fiindcă nu mi-a spus nimic despre asta. Ne cunoaştem mult 
prea bine ca să nu-şi dea seama în ce dispoziţie sunt şi ca să 
nu ghicească de ce. 

— Katniss..., începe el. 

Recunoaşterea vinovăţiei i se simte deja în tonul vocii. 

Îmi înşfac tava, traversez sala către zona de depozitare şi 
o trântesc pe raft. În momentul când ies pe coridor, Gale m- 
a ajuns deja din urmă. 

— De ce n-ai spus nimic? mă întreabă, prinzându-mă de 
braţ. 

— Eu? îmi eliberez mâna dintr-o smucitură. De ce n-ai 
spus tu, Gale? Şi, apropo, eu am făcut-o, aseară, când te-am 
întrebat ce se mai întâmplă. 

— Îmi cer scuze. Bine? N-am ştiut ce să fac. Am vrut să-ţi 
spun, dar toată lumea se temea că la vederea prop-ului cu 
Peeta ţi s-ar fi putut face rău, zice el. 

— Au avut dreptate. Mi s-a făcut. Dar nu atât de rău cum 
mi se face când mă minţi fiindcă aşa vrea Coin. 
Comunicatorul lui manşetă începe să ţiuie. Asta e ea. Ai face 
bine să te grăbeşti. Ai ce să-i raportezi. 

Pentru o clipă, pe faţa lui se întrezăreşte expresia 
sinceră a durerii. Pe urmă e înlocuită de o furie rece. Se 
răsuceşte pe călcâie şi pleacă. Poate c-am fost prea 
răutăcioasă, nu i-am lăsat destul timp să se explice. Poate că 
toată lumea din jur încearcă să mă protejeze minţindu-mă, 


spre binele meu. Fiindcă de fapt e mai ales spre binele lor. 
Minţiţi-o pe Katniss în privinţa rebeliunii, ca să nu facă 
vreun gest nebunesc. Trimite-ţi-o în arenă fără niciun 
indiciu, ca s-o putem pescui de acolo. Nu-i spuneţi despre 
prop-ul lui Peeta fiindcă s-ar putea îmbolnăvi, şi din partea 
ei ne alegem şi aşa destul de greu cu o interpretare 
decentă. 

Mă simt într-adevăr bolnavă. De deznădejde. Şi prea 
obosită pentru o zi în studioul de producţie. Dar sunt deja la 
Remodelare, aşa că intru. Aflu că azi ne vom întoarce în 
Districtul 12. Cressida vrea să înregistreze nişte interviuri 
neregizate cu mine şi Gale, atrăgând atenţia asupra 
oraşului nostru distrus. 

— Dacă sunteţi amândoi dispuşi s-o faceţi, adaugă ea, 
cercetându-mi îndeaproape faţa. 

— Contează pe mine, răspund. 

Stau în picioare, morocănoasă şi rigidă, un simplu 
manechin, în timp ce echipa pregătitoare mă îmbracă, îmi 
aranjează părul şi îmi aplică fardul pe faţă. Nu destul de 
mult ca să fie vizibil, dar suficient ca să-mi atenueze 
cearcănele de sub ochii pe care nu i-am închis toată 
noaptea. 

Boggs mă escortează până jos, în Hangar, dar, în afară 
de un salut, nu schimbăm nicio vorbă. Sunt recunoscătoare 
fiindcă mă  scuteşte de o altă discuţie despre 
insubordonarea mea din Opt, mai ales fiindcă masca lui 
arată atât de jenant. 

În ultima clipă, îmi aduc aminte să-i trimit mamei un 
mesaj, anunţând-o că plec din district şi subliniind că n-o să 
fie niciun pericol. Ne îmbarcăm pentru scurta călătorie 
până în Doisprezece şi sunt condusă la un scaun de lângă 
masa unde Plutarch, Gale şi Cressida studiază cu atenţie o 
hartă. Plutarch dă pe-afară de satisfacţie când ne arată 
situaţia anterioară şi efectul primelor două prop-uri. 
Rebelii, care abia îşi mențineau câte un avanpost într-o 
serie de districte, s-au regrupat. Au preluat efectiv 


controlul în Trei şi în Unsprezece - cel din urmă fiind de o 
importanţă crucială, de vreme ce e principalul furnizor de 
hrană al Panemului - şi au făcut totodată incursiuni în mai 
multe alte districte. 

—  Încurajator. Cu adevărat foarte încurajator, spune 
Plutarch. Fulvia o să termine în seara asta primul set de 
spoturi „Ne aducem aminte”, aşa că ne putem adresa 
fiecărui district în parte, vorbindu-i despre morţii săi. 
Finnick e absolut superb. 

— De fapt e dureros să te uiţi, subliniază Cressida. I-a 
cunoscut personal pe foarte mulţi dintre ei. 

— De aceea e totul atât de eficient, precizează Plutarch. 
Vine direct din inimă. Vă descurcaţi minunat, cu toţii. Coin 
nici n-ar putea fi mai mulţumită. 

Înseamnă că Gale nu le-a spus. Că mă prefac că nu l-am 
văzut pe Peeta şi că sunt furioasă fiindcă-mi ascund 
adevărul. Dar presupun că asta-nseamnă prea puţin şi că e 
prea târziu, pentru că tot nu reuşesc să trec peste cele 
petrecute. Nici el nu-mi vorbeşte. 

Abia după ce aterizăm pe Pajişte îmi dau seama că 
Haymitch nu e printre noi. Când îl întreb pe Plutarch ce e 
cu el, se mulţumeşte să clatine din cap şi să spună: 

— N-a putut să suporte. 

— Haymitch? Nu poate să suporte ceva? Cred mai 
degrabă că şi-a dorit o zi liberă, zic eu. 

— Cred că adevăratele lui cuvinte au fost: „Nu pot 
suporta fără o sticlă”, adaugă Plutarch. 

Îmi dau ochii peste cap, fiindcă m-am săturat de mult de 
mentorul meu, de slăbiciunea lui pentru băutură, de ceea 
ce poate sau nu poate suporta. Dar, la cinci minute după 
reîntoarcerea în Doisprezece, îmi doresc să fi avut eu 
însămi o sticlă. Credeam că m-am împăcat cu moartea 
Districtului 12 - am auzit de ea, am văzut-o din aer, am 
mers prin cenuşă. Aşa că de ce atrage asta după sine un 
nou spasm de suferinţă? Oare înainte am fost pur şi simplu 
prea ruptă de realitate ca să percep în totalitate pierderea 


lumii mele? Sau atrocitatea pare cu totul nouă când văd 
chipul lui Gale în timp ce măsoară lumea distrusă de la 
picioarele sale? 

Cressida călăuzeşte echipa, cu intenţia de a începe cu 
mine, în vechea mea casă. O întreb ce vrea să fac. 

— Orice simţi că ai vrea să faci, îmi răspunde. Stând din 
nou în bucătărie, nu simt nevoia să fac nimic. De fapt, mă 
trezesc concentrându-mă asupra cerului - singurul acoperiş 
rămas - fiindcă mă sufocă prea multe amintiri. 

— E perfect, Katniss, spune după o vreme Cressida. Să 
mergem mai departe. 

Gale nu scapă la fel de uşor la vechea lui adresă. 
Cressida îl filmează în tăcere pentru câteva minute, dar 
chiar în clipa când scoate din cenuşă singura rămăşiţă a 
vieţii sale anterioare - un vătrai contorsionat - începe să-i 
pună întrebări despre familia şi despre slujba lui, despre 
viaţa în Filon. Îl face să se întoarcă în noaptea căderii 
bombelor incendiare şi să o reconstituie, pornind din casa 
lui şi continuând cu drumul către Pajişte şi apoi prin 
pădure, către lac. Eu rămân în urma echipei de filmare şi a 
gărzilor de corp, cu senzaţia că prezenţa lor e o violare a 
mult îndrăgitei mele păduri. Care e un loc intim, un 
sanctuar, deja întinat de ticăloşia Capitoliului. Chiar şi după 
ce trecem de buturugile carbonizate din preajma gardului, 
continuăm să mergem printre cadavre în descompunere. 
Trebuie să-nregistrăm asta, ca să vadă toată lumea? 

Când ajungem la lac, Gale pare să-şi fi pierdut darul 
vorbirii. Şiroim cu toţii de sudoare - mai ales Castor şi 
Pollux, în carapacele lor de insecte - şi Cressida cere să 
facem o pauză. Îmi umplu pumnii cu apă din lac, dorindu-mi 
să mă pot afunda şi să ies apoi la suprafaţă, singură, 
dezbrăcată şi nesupravegheată. Hoinăresc o vreme prin jur. 
Când mă întorc la căsuţa de beton de lângă lac, mă opresc 
în cadrul uşii şi îl văd pe Gale sprijinind vătraiul strâmb de 
peretele de lângă vatră. Pentru o clipă, am viziunea unui 
străin singuratic, cândva, într-un viitor îndepărtat, rătăcind 


pierdut în sălbăticie şi ajungând în acest mic refugiu, cu 
stiva de lemne tăiate, cu vătraiul şi cu vatra. Întrebându-se 
cum de există. Gale se întoarce, îmi întâlneşte privirea, şi 
ştiu că se gândeşte la ziua când am fost pentru ultima oară 
aici, împreună. Când întrebarea dacă să fugim sau nu s-a 
transformat în ceartă. Dacă am fi plecat, Districtul 12 ar fi 
continuat să existe? Cred că da. Dar şi Capitoliul ar fi 
continuat să conducă Panemul. 

Sunt împărţite sendvişuri cu brânză şi le mâncăm la 
umbra copacilor. Mă aşez intenţionat la marginea grupului, 
alături de Pollux, ca să nu fiu nevoită să vorbesc. De fapt, 
nimeni nu vorbeşte prea mult. În aceste momente de 
tăcere, păsările pun din nou stăpânire pe pădure. Îl 
înghiontesc pe Pollux cu cotul şi îi arăt o mică pasăre 
neagră, moţată. Sare pe o altă creangă, deschizându-şi 
pentru o clipă aripile şi dezvăluindu-şi peticele albe. Pollux 
arată către broşa mea şi ridică întrebător din sprâncene. 
Dau din cap, confirmând că e o gaiţă zeflemitoare. Ridic un 
deget, pentru a spune: Așteaptă, o să-ți arăt, şi fluier, 
imitând chemarea unei păsări. Gaiţa zeflemitoare îşi lasă 
capul pe-o parte şi îmi răspunde cu un tril identic. Apoi, 
spre surprinderea mea, Pollux fluieră el însuşi câteva note. 
Zburătoarea îi dă imediat răspunsul. Faţa lui se destinde 
într-o expresie de încântare şi schimbă mai multe replici 
melodice cu pasărea. Presupun că e prima conversaţie pe 
care-o poartă, după ani buni. Muzica atrage gaiţele 
zeflemitoare precum atrag florile albinele şi, în scurt timp, 
pe crengile de deasupra noastră sunt cocoţate cam o 
duzină. El mă bate pe braţ şi se foloseşte de o nuia ca să 
scrie un cuvânt în ţărână. CÂNŢI? 

În mod normal, aş refuza, dar e într-un fel imposibil să-i 
spun nu lui Pollux, date fiind circumstanţele. În plus, când 
cântă, vocile  gaiţelor zeflemitoare sunt diferite de 
fluierăturile lor, şi mi-ar plăcea să le audă. Aşa că, înainte 
de a-mi da cu adevărat seama ce fac, intonez cele patru 
note ale lui Rue, cele prin care anunţa sfârşitul zilei de 


muncă în Unsprezece. Notele care au sfârşit prin a se 
transforma în fundalul muzical al uciderii ei. Păsările preiau 
fraza simplă şi o transmit de la una la alta într-o armonie 
suavă. Exact aşa cum au făcut în timpul Jocurilor Foamei, 
înainte de a năvăli mutanţii printre copaci, urmărindu-ne 
către Cornul Abundenţei şi muşcând încetul cu încetul din 
Cato, pentru a-l transforma într-un terci însângerat... 

— Vrei să le auzi cântând un cântec adevărat? răbufnesc 
eu. 

Orice, numai să pun capăt amintirilor. Sunt în picioare, 
pătrund printre copaci, îmi sprijin palma de trunchiul aspru 
al unui arțar cu crengile pline de păsări. N-am mai cântat 
„Copacul spânzuratului” cu voce tare de zece ani, pentru că 
e interzis, dar îmi amintesc fiecare cuvânt. 

Încep încet, cu voce dulce, aşa cum făcea tata. 


— Te întreb de-ai vrea să vii 

La copacul răzleţit 

Unde-au spânzurat un om, ce-alţi trei 
a căsăpilt. 

Mai ciudat decăt ce fost-a 

N-o să pară, negreşit, 

Că noi doi, în miez de noapte, în copac 
ne-am regăsit. 


Gaiţele zeflemitoare încep să-şi schimbe cântecul pe 
măsură ce îşi dau seama că le fac o nouă propunere. 


— Te întreb de-ai vrea să vii 

La copacul răzleţit 

De-unde omul mort iubita să se-ascundă 
şi-a vestit. 

Mai ciudat decât ce fost-a 

N-o să pară, negreşit, 

Că noi doi, în miez de noapte, în copac 
ne-am regăsit. 


Acum e sigur că am atras atenţia păsărilor. După încă o 
strofă vor memora fără îndoială cântecul, care e simplu şi 
se repetă de patru ori, cu o mică deosebire. 


— Te întreb de-ai vrea să vii 

La copacul răzleţit 

Unde ţi-am tot spus să fugi, spre-a fi liberi, 
în sfârşit. 

Mai ciudat decăt ce fost-a 

N-o să pară, negreşit, 

Că noi doi, în miez de noapte, în copac 
ne-am regăsit. 


Tăcere pe crengi. Doar foşnet de frunze şi vânt. Nu se 
aud nici gaiţele zeflemitoare, nici alte păsări. Peeta a avut 
dreptate. Amuţesc când cânt eu. Aşa cum amuţeau ca să-l 
asculte pe tata. 


— Te întreb de-ai vrea să vii 

La copacul răzleţit 

C-un colier dintr-o frânghie, cu colanul 
meu leit. 

Mai ciudat decăt ce fost-a 

N-o să pară, negreşit, 

Că noi doi, în miez de noapte, în copac 
ne-am regăsit. 


Păsările aşteaptă să continui. Dar asta e tot. Ultimul vers. 
În tăcerea din jur, îmi amintesc scena. Mă întorsesem acasă, 
după o zi petrecută în pădure, cu tata. Stăteam pe podea, 
cu Prim, care nu era decât un ţânc, cântând „Copacul 
spânzuratului”. Ne făceam coliere din bucăţi de frânghie 
veche, aşa cum spunea cântecul, fără să pricepem 
adevăratul sens al cuvintelor. Însă melodia era simplă şi 
uşor de cântat în acord, iar pe atunci puteam să rețin 


aproape orice ţinea de muzică, după ce mi se cânta de două 
ori. Mama ne-a smuls pe neaşteptate colierele de sfoară şi 
ne-am trezit că ţipa la tata. Eu am început să plâng, fiindcă 
mama nu ţipa niciodată, iar Prim plângea în hohote şi eu am 
fugit afară, să mă ascund. Fiindcă aveam numai o singură 
ascunzătoare - pe Pajişte, sub o tufă de caprifoi - tata m-a 
găsit imediat. M-a liniştit şi mi-a spus că totul era perfect, 
dar că am face bine să nu mai cântăm niciodată cântecul 
ăla. Mama voia să-l uit. Aşa că, bineînţeles, fiecare cuvânt 
mi s-a întipărit în memorie, imediat şi pentru totdeauna. 

Nu l-am mai cântat, nici eu, nici tata, şi nici măcar n-am 
mai vorbit despre el. După moartea lui, îmi revenea foarte 
des în minte. Fiind mai mare, am început să-nţeleg 
versurile. La început lăsa impresia că un tip vrea să-şi 
convingă iubita să vină la o întâlnire secretă, la miezul 
nopţii. Dar e un loc ciudat de întâlnire pentru doi 
îndrăgostiţi, un copac folosit drept spânzurătoare, unde a 
fost spânzurat un bărbat pedepsit pentru omor. Iubita 
criminalului avea probabil o legătură cu crima, sau poate 
aveau de gând s-o pedepsească oricum, pentru că leşul lui i- 
a dat de veste să se ascundă. Cadavrul vorbitor e evident 
bizar, dar „Copacul spânzuratului” începe să te sperie abia 
când ajungi la a treia strofă. Îţi dai seama că povestea e 
istorisită chiar de criminalul mort. E încă spânzurat de 
copac. Şi, deşi i-a spus iubitei lui să se-ascundă, continuă să- 
i ceară să vină la o întâlnire. Fraza Unde ţi-am tot spus să 
fugi, spre-a fi liberi, în sfârşit e cea mai derutantă, fiindcă 
mai întâi te gândeşti că i-a spus să fugă pentru a se pune la 
adăpost. Însă apoi te întrebi ce-a vrut să spună cerându-i să 
alerge la el. Să alerge spre moarte. În ultima strofă, e clar 
ce aşteaptă bărbatul. Vrea să-şi vadă iubita, cu colierul ei 
de sfoară, spânzurată de acelaşi copac. 

Pe vremuri, mă gândeam că omul ăla era cel mai 
dezgustător individ imaginabil. Acum, după două excursii la 
Jocurile Foamei, mă hotărăsc să nu-l judec fără să ştiu mai 
multe detalii. Poate iubita lui era deja condamnată şi el 


încerca să-i facă moartea mai uşoară. S-o anunţe că o 
aştepta. 

Sau poate se gândea că locul în care o lăsase era mai rău 
decât moartea. Eu n-am vrut să-l ucid pe Peeta cu o seringă 
ca să-l salvez de Capitoliu? Oare aceea era într-adevăr 
singura mea opţiune? Probabil că nu, dar în momentul 
respectiv nu m-am gândit la altceva. 

Presupun că mama a considerat că toată istoria era 
totuşi prea întortocheată pentru un copil de şapte ani. Mai 
ales pentru unul care îşi făcea propriile coliere de sfoară. 
Nu se poate spune că spânzurarea e ceva care se petrece 
numai în poveşti. În Doisprezece erau executaţi astfel o 
mulţime de oameni. Puteţi paria că nu voia să cânt melodia 
aia în faţa clasei, la ora de muzică. Şi probabil că nu i-ar fi 
plăcut s-o fac nici măcar aici, pentru Pollux, dar bine cel 
puţin că - o clipă, nu, mă înşel. Când mă uit într-o parte, văd 
că am fost înregistrată de Castor. Toată lumea mă priveşte 
cu mare atenţie. Şi pe obrajii lui Pollux curg lacrimi, fără 
îndoială efectul cântecului meu bizar, care i-a adus aminte 
de vreun incident cumplit din propria viaţă. Grozav. Oftez şi 
mă sprijin de copac. Moment în care încep gaiţele 
zeflemitoare să interpreteze „Copacul spânzuratului”, în 
versiunea lor. Şi sună de-a dreptul minunat. Conştientă că 
sunt filmată, stau liniştită până ce-o aud pe Cressida 
strigând: 

— Stop! 

Plutarch traversează pajiştea către mine, râzând. 

— De unde-ai scos chestia asta? Dacă am fi inventat-o, 
nimeni n-ar fi crezut că există aşa ceva în realitate! 

Îşi aruncă braţele în jurul meu şi mă sărută zgomotos pe 
creştet. 

— Eşti aur curat! 

— N-am cântat pentru camere, spun. 

— Atunci noroc că erau în funcţiune, ripostează el. 
Haideţi, cu toţii, ne întoarcem în oraş! 


Târşâindu-ne picioarele prin pădure, ajungem la o 
lespede de piatră, unde eu şi Gale ne întoarcem capetele în 
aceeaşi direcţie, ca doi câini care adulmecă un miros purtat 
de vânt. Cressida observă şi ne întreabă ce e în partea aia. 
Recunoaştem, vorbind fiecare fără să realizeze că o face şi 
celălalt, că e vechiul nostru loc de întâlnire. Ea vrea să-l 
vadă, chiar şi după ce-i spunem că de fapt nu e nimic de 
văzut. 

Nimic altceva decât un loc unde-am fost fericită, mă 
gândesc. 

De pe stânca noastră se zăreşte toată valea. Poate că e 
ceva mai puţin verde decât de obicei, dar crengile tufelor 
de mure sunt îngreunate de fructe. Aici au început 
nenumărate zile de vânătoare şi de pus capcane, de pescuit 
şi de cules, de hoinărit împreună prin pădure, dezvăluindu- 
ne gândurile în timp ce ne umpleam tolbele cu vânat. Era 
uşa către subzistență şi către echilibrul minţii, în aceeaşi 
măsură. 

Nu mai există niciun District 12 din care să fugim, niciun 
Apărător al Păcii pe care să-l păcălim, nicio gură flămândă 
pe care s-o hrănim. Capitoliul ne-a luat toate astea şi sunt 
pe punctul de a-l pierde şi pe Gale. Nevoia pe care o aveam 
unul de celălalt e legătura care ne-a unit atât de strâns în 
toţi aceşti ani şi care acum se dizolvă. Peste golurile dintre 
noi nu sunt petice luminoase, ci întunecate. Cum e cu 
putinţă ca astăzi, când avem în faţa ochilor moartea oribilă 
a Districtului 12, să fim atât de supăraţi încât nici măcar să 
nu ne vorbim? 

E aproape ca şi cum Gale m-ar fi minţit. Ceea ce e de 
neacceptat, chiar dacă şi-a făcut griji pentru sănătatea mea. 
Însă scuzele lui mi s-au părut totuşi sincere. Şi i le-am 
aruncat în faţă, alături de o insultă, ca să fiu sigură că 
ustură. Ce se întâmplă cu noi? De ce ne certăm acum 
întruna? Totul e o harababură, dar simt, cumva, că, dacă aş 
reuşi s-ajung la rădăcinile problemelor noastre, aş 


descoperi că acţiunile mele le stau la bază. Chiar vreau să-l 
îndepărtez pe Gale? 

Cuprind cu degetele o mură şi o smulg. O rostogolesc cu 
delicateţe între degetul mare şi arătător. Mă întorc brusc şi 
o arunc în direcţia lui. 

— Şi fie sorţii..., spun. 

O arunc foarte sus, ca să-i dau timp să se hotărască dacă 
o azvârle cât colo sau acceptă. 

Ochii lui mă urmăresc pe mine, nu mura, dar îşi deschide 
gura şi o prinde în ultima clipă. O mestecă, o înghite şi face 
o pauză îndelungată înainte de a spune: 

— ... întotdeauna de partea voastră! Dar o spune. 

Cressida ne aşază în nişa dintre stânci, unde e imposibil 
să nu ne atingem, şi ne convinge să vorbim despre 
vânătoare. Ce ne-a adus în pădure, cum ne-am cunoscut, 
momentele preferate. Devenim mai prietenoşi şi chiar 
râdem puţin în timp ce ne povestim păţaniile cu albine, cu 
câini sălbatici şi cu sconcşi. Când discuţia alunecă spre ceea 
ce am simţit folosind îndemânarea cu care mânuim armele 
în timpul bombardamentului din Opt, eu amuţesc. Iar Gale 
spune: 

— Ar fi trebuit s-o facem mai demult. 

În momentul când ajungem în piaţa oraşului, după- 
amiaza se afundă în întunericul serii. O duc pe Cressida la 
dărâmăturile brutăriei şi o rog să filmeze ceva. Sigura 
emoție pe care reuşesc să mi-o mobilizez e epuizarea. 

— Peeta, asta e casa ta. De familia ta nu se mai ştie 
nimic, din ziua bombardamentului. Doisprezece nu mai 
există. Ceri încetarea focului? Privirea mea străbate 
pustietatea. N-a mai rămas nimeni care să te-audă. 

În timp ce stăm în faţa mormanului de metal care-a fost 
spânzurătoarea, Cressida întreabă dacă vreunul dintre noi 
a fost torturat. Gale îşi saltă cămaşa şi se întoarce cu 
spatele câtre cameră. Mă holbez la urmele biciuirii şi aud 
din nou şuierul biciului, văd silueta însângerată atârnând 
inconştientă în legăturile de la încheieturile mâinilor. 


— Sunt moartă de oboseală, îi anunţ. Ne întâlnim în 
Cartierul Învingătorilor. E ceva... pentru mama. 

Presupun că am mers până aici, dar următorul lucru de 
care sunt conştientă e că stau pe duşumea, în faţa 
dulapurilor din bucătăria casei noastre din Cartierul 
Învingătorilor. Şi aliniez cu meticulozitate vase de ceramică 
şi sticle într-o cutie. Pun între ele bandaje curate de 
bumbac, ca să nu se spargă. Înfăşor în hârtie buchete de 
flori uscate. 

Îmi amintesc brusc de trandafirul de pe măsuţa mea de 
toaletă. A fost real? Şi, dacă da, e încă acolo, sus? Trebuie 
să rezist tentaţiei de a verifica. Dacă este, n-o să facă 
altceva decât să mă sperie din nou de moarte. Mă grăbesc 
cu împachetatul. 

Când dulapurile sunt goale, mă ridic şi descopăr că Gale 
s-a materializat în bucătăria mea. Aparițiile lui lipsite de 
zgomot sunt tulburătoare. Se sprijină de masă, cu degetele 
răsfirate pe fundalul fibrelor tăbliei de lemn. Aşez cutia 
între noi doi. 

— Îţi aduci aminte? întreabă el. Aici m-ai sărutat. 

Aşadar doza puternică de morfină administrată după 
biciuire n-a fost suficientă ca să-i scoată sărutul din 
memorie. 

— Nu mi-am imaginat c-o să-ţi aminteşti, spun. 

— Ar trebui să fiu mort ca să uit. Şi poate nici atunci. 
Poate c-o să fiu ca bărbatul din „Copacul spânzuratului”. 
Încă în aşteptarea unui răspuns. 

Gale, pe care nu l-am văzut niciodată plângând, are 
lacrimi în ochi. Ca să le împiedic să se reverse, mă întind 
spre el şi-l sărut. Avem gust de arşiţă, de cenuşă şi de 
suferinţă. O aromă surprinzătoare pentru un gest atât de 
delicat. El mă îndepărtează mai întâi şi apoi îmi adresează 
un zâmbet strâmb. 

— Ştiam c-o să mă săruţi. 

— De unde? întreb. 

Fiindcă nici eu însămi nu ştiam. 


— Fiindcă sufăr, răspunde el. E singurul mod în care am 
parte de atenţia ta. 

Saltă în braţe cutia. 

— Nu-ţi face griji, Katniss. O să treacă. Pleacă înainte de 
a apuca să-i răspund. Sunt prea obosită ca să pot pricepe 
pe de-a-ntregul ultima învinuire. În timpul scurtei călătorii 
până în 'Treisprezece stau încovrigată pe un scaun, 
încercând să-l ignor pe Plutarch, care continuă să 
vorbească despre unul dintre subiectele sale favorite - 
armele pe care nu le mai are omenirea la dispoziţie. 
Avioanele capabile să zboare la altitudini mari, sateliții 
militari,  dezintegratoarele de celule, navele aeriene 
teleghidate, armele biologice cu termen de garanţie. 
Dispărute din cauza distrugerii atmosferei, a lipsei de 
resurse sau a unei morale excesiv de sensibile. În voce i se 
simte regretul şefului creatorilor-de-joc care nu poate decât 
să viseze la asemenea jucării, fiind nevoit să se descurce cu 
aeronavele noastre, cu rachetele sol-sol şi cu vechile arme 
simple. 

După ce-mi scot costumul de Gaiţă Zeflemitoare, intru 
direct în pat, fără să mănânc. Chiar şi aşa, Prim trebuie să 
mă zgâlţâie ca să mă trezesc în dimineaţa următoare. După 
micul dejun, îmi ignor orarul şi trag un pui de somn în 
dulapul cu rechizite. Când îmi vin în fire şi ies târându-mă 
printre cutiile cu cretă şi creioane, e din nou ora cinei. 
Primesc o porţie supradimensionată de supă de mazăre şi 
mă îndrept din nou spre Compartimentul E când Boggs îmi 
taie calea. 

— E o întrunire la Comandament. [i-ai neglijat 
programul de azi, spune el. 

— Aşa e, răspund. 

— Nu l-ai respectat deloc, toată ziua? mă întreabă, 
exasperat. 

— Cine ştie? Sufăr de dezorientare mentală, îmi ridic 
încheietura mâinii ca să-i arăt brăţara mea medicală şi-mi 
dau seama c-a dispărut. Vezi? Nu sunt în stare nici măcar 


să-mi aduc aminte că mi-au luat brăţara. De ce vor să vin la 
Comandament? Am pierdut ceva? 

— Cressida voia să-ţi arate prop-urile din Doisprezece, 
aşa cred. Dar presupun c-o să le vezi în momentul difuzării. 

— De orarul ăsta am nevoie. Al difuzării prop-urilor, 
spun. 

El îmi aruncă o privire, însă nu mai face alte comentarii. 

La Comandament e înghesuială, dar mi-au păstrat un loc 
între Finnick şi Plutarch. Pe ecranele deja ridicate deasupra 
mesei rulează programul obişnuit al Capitoliului. 

— Ce se-ntâmplă? Nu vă uitaţi la prop-urile din 
Doisprezece? întreb. 

— Oh, nu, răspunde Plutarch. Adică, poate. Nu ştiu exact 
ce filme are Beetee de gând să folosească. 

— Beetee crede c-a găsit o cale de pătrundere în fluxul 
transmisiunilor televizate în toată ţara, spune Finnick. Aşa 
că prop-urile noastre vor fi difuzate şi la Capitoliu. El e jos, 
la Apărarea Specială, de asta se ocupă acum. Urmează o 
emisiune în direct. O să-l vedem pe Snow, probabil. Cred că- 
ncepe. 

Apare stema Capitoliului, susţinută de imn. Pe urmă mă 
holbez direct în ochii de şarpe ai preşedintelui Snow. Pare 
baricadat în spatele pupitrului său oratoric, dar trandafirul 
alb de la rever e în întregime vizibil. Camera se retrage, 
cuprin-zându-l în cadru pe Peeta, aflat în lateral, în faţa 
proiecției unei hărţi a Panemului. Stă pe un scaun înalt, cu 
pantofii sprijiniți de un suport metalic. Talpa piciorului 
protezat bate tactul, într-un ritm bizar de dezordonat. 
Stratul de pudră de deasupra buzelor şi de pe frunte i-a 
fost brăzdat de broboane de sudoare. Însă privirea lui - 
furioasă, dar nefocalizată - e cea care mă sperie cel mai 
mult. 

— E mai râu, şoptesc. 

Finnick mă strânge de mână, oferindu-mi o ancoră, şi 
încerc să mă agăţ de ea. 


Peeta începe să vorbească pe un ton frustrat despre 
necesitatea unei încetări a focului. Scoate în evidenţă 
stricăciunile provocate unor elemente-cheie din diverse 
districte şi, în timp ce vorbeşte, anumite porţiuni ale hărţii 
se luminează, arătând imagini ale distrugerilor. Un baraj 
spart în Şapte. Un tren deraiat, cu o baltă de deşeuri toxice 
revărsându-se din vagoanele-cisternă. Un siloz prăbuşindu- 
se după un incendiu. Şi pune totul pe seama acţiunilor 
întreprinse de rebeli. 

Bum! Fără niciun avertisment, pe ecran sunt dintr-odată 
eu, pe ruinele casei lui Peeta. 

Plutarch se ridică dintr-un salt. 

— A reuşit! Beetee a pătruns! 

Încăperea zumzăie de reacţiile privitorilor, când reapare 
Peeta, derutat. M-a văzut pe monitor, încearcă să-şi reia 
discursul trecând la bombardarea unei uzine de purificare 
a apei, dar e înlocuit de un clip în care Finnick vorbeşte 
despre Rue. Şi apoi totul se transformă într-o luptă pentru 
controlul emisiei, cu cei mai buni tehnicieni ai Capitoliului 
străduindu-se să pareze atacul lui Beetee. Dar sunt luaţi pe 
nepregătite, iar el, care, după toate aparențele, a anticipat 
că nu-şi va putea menţine controlul, are la dispoziţie un 
arsenal de clipuri de câte cinci până la zece secunde. 

Urmărim prezentarea oficială dezintegrându-se, 
presărată cu prop-urile alese. 

Plutarch e cuprins de un delir al încântării şi aproape 
toată lumea îl ovaţionează pe Beetee, însă Finnick rămâne 
alături de mine, nemişcat şi tăcut, întâlnesc ochii lui 
Haymitch, aflat în partea opusă a încăperii, şi îmi văd 
reflexia propriilor spaime. Recunoaşterea faptului că Peeta 
ne alunecă tot mai mult printre degete, cu fiecare ovaţie. 

Stema Capitoliului ia în stăpânire ecranul, acompaniată 
de un semnal audio uniform. Se menţine preţ de vreo 
douăzeci de secunde, după care reapar Snow şi Peeta. Pe 
scenă e agitaţie. Auzim discuţiile frenetice ale personalului 
din cabine. Imaginea lui Snow se apropie, preşedintele 


spune că încercarea rebelilor de a întrerupe difuzarea 
informaţiilor e acum evidentă. Emisiunea va fi reluată după 
refacerea sistemelor de protecţie. Îl întreabă pe Peeta dacă, 
având în vedere demonstraţia din seara asta, are anumite 
gânduri pe care ar vrea să i le împărtăşească lui Katniss 
Everdeen. 

La auzul numelui meu, trăsăturile i se contorsionează 
într-un efort. 

— Katniss... cum crezi că se vor sfârşi toate astea? Ce-o 
să mai rămână? Nimeni nu e în siguranţă. Nici în Capitoliu. 
Nici în districte. Iar tu... în Treisprezece... 

Respiră adânc, de parcă s-ar lupta pentru fiecare gură 
de aer; capătă privirea unui nebun. 

— Moartă până dimineaţă! 

Din afara cadrului se aude ordinul lui Snow. 

— Opriţi! 

Beetee preschimbă totul în haos, difuzând din trei în trei 
secunde un stop-cadru cu mine în faţa spitalului. Dar, 
printre imagini, avem ocazia să urmărim acţiunea 
desfăşurată în direct pe podium. Peeta încercând să-şi 
continue discursul. Aparatul de filmat trântit, redând acum 
mozaicul alb de pe podea. Zgomot de luptă. Impactul unei 
lovituri, inseparabil de strigătul de durere al lui Peeta. 

Şi sângele lui împroşcând dalele. 


Partea a doua 
ATACUL 


Capitolul 10 


ŢIPĂTUL PORNEŞTE DIN PARTEA de jos a spatelui şi îşi 
croieşte drum prin trupul meu numai ca să mi se oprească 
în gâtlej. Sunt o avox mută, mă sufoc cu propria durere. 
Chiar dacă mi-aş putea relaxa muşchii gâtului, dacă aş 
putea lăsa sunetul să sfâşie spaţiul, l-ar auzi cineva? În 
încăpere e un adevărat vacarm. Întrebări şi răspunsuri 
deopotrivă de zgomotoase, încercând să descifreze 
cuvintele lui Peeta. 

— Iar tu... în Treisprezece... moartă până dimineaţă! 

Însă nimeni nu întreabă nimic despre mesagerul al cărui 
sânge de pe ecran a fost înlocuit de paraziți. 

O voce solicită atenţia celorlalţi. 

— Linişte! 

Toate privirile se îndreaptă către Haymitch. 

— Nu e niciun mare mister! Băiatul ne spune c-o să fim 
atacați. Aici. În Treisprezece. 

— De unde-ar putea avea o asemenea informaţie? 

— De ce-ar trebui s-avem încredere în el? 

— De unde ştii? Haymitch mârâie, frustrat. 

— Îl bat până la sânge în timp ce vorbeşte. Ce altă 
dovadă vă mai trebuie? Katniss, dă-mi o mână de ajutor. 

Trebuie să mă scutur singură ca să-mi eliberez cuvintele. 

— Haymitch are dreptate. Nu ştiu de unde-a aflat Peeta 
informaţia. Sau dacă e adevărată. Dar el crede că este. Şi 
îl: se 

Nu sunt în stare să spun cu voce tare ce-i face Snow. 

— Voi nu-l cunoaşteţi, i se adresează Haymitch lui Coin. 
Noi da. Pregăteşte-ţi oamenii. 

Preşedinta nu pare nici alarmată, nici câtuşi de puţin 
nedumerită de această întorsătură a evenimentelor. 
Cântăreşte cuvintele, bătând încet darabana pe marginea 


pupitrului de control din faţa ei. Apoi îi vorbeşte lui 
Haymitch cu voce monotonă. 

— Ne-am pregătit pentru un asemenea scenariu, fireşte. 
Deşi avem în spate decenii care susţin presupunerea că 
atacurile directe asupra Districtului 13 ar fi 
contraproductive pentru Capitoliu. Rachetele nucleare ar 
elibera radiaţii în atmosferă, cu efecte imprevizibile asupra 
mediului. Chiar şi un bombardament obişnuit ar avaria 
foarte grav complexul nostru militar, pe care ştim că speră 
să-l redobândească. Şi bineînţeles că ar fi o invitaţie la 
contraatac. E de imaginat că, dată fiind actuala noastră 
alianţă cu rebelii, toate acestea ar putea fi considerate 
riscuri acceptabile. 

— Crezi? întreabă Haymitch. 

Vocea îi sună ceva cam prea sincer, însă ironiile subtile 
sunt adesea irosite în Treisprezece. 

— Da. În orice caz, o să trecem în avans la un exerciţiu 
de evacuare de nivel cinci, spune Coin. Declanşăm 
procedura de blocare. 

Tastează cu repeziciune, autorizând punerea deciziei în 
practică. În clipa în care îşi înalţă fruntea, începe. 

De când sunt în Treisprezece, au avut loc două exerciţii 
de evacuare de rang inferior. Nu-mi amintesc prea multe 
despre primul. Eram la spital, la reanimare, şi presupun că 
pacienţii au fost exceptaţi, căci toate complicațiile impuse 
de deplasarea noastră în cadrul unei asemenea simulări 
atârnau în balanţă mai greu decât beneficiile. Percepeam 
vag vocea cu inflexiuni metalice care instruia populaţia să 
se adune în zonele galbene. În timpul celui de-al doilea, o 
evacuare de nivel doi la care se recurge în cazul unor 
situaţii de criză minore - cum ar fi o carantină temporară, 
în timpul unei epidemii de gripă, pentru a se afla cine e 
contagios şi cine nu - trebuia să ne întoarcem cu toţii în 
compartimentele noastre. Eu am rămas în spatele unei ţevi 
din spălătorie, ignorând ţiuitul intermitent generat de 
sistemul acustic şi privind un păianjen care îşi construia 


plasa. Niciuna dintre aceste experienţe nu m-a pregătit 
pentru înfricoşătorul urlet fără cuvinte al sirenelor care 
străbate acum districtul, perforând timpanele. Nimeni nu 
poate nesocoti un asemenea sunet, ce pare să fi fost 
conceput ca să înnebunească populaţia. Dar aici suntem în 
Treisprezece şi aşa ceva nu se întâmplă. 

Boggs ne conduce pe mine şi pe Finnick afară din 
Comandament, de-a lungul coridorului, trecând printr-o uşă 
şi apoi păşind pe treptele unei scări largi. Şuvoaie de 
oameni converg, dând naştere unui fluviu care curge numai 
în jos. Nimeni nu ţipă şi nu încearcă să înainteze 
împingându-se. Nici măcar copiii nu opun rezistenţă. 
Coborâm palier după palier, fără nicio vorbă, fiindcă niciun 
cuvânt nu s-ar putea auzi, înălțându-se deasupra urletului. 
Mă uit după mama şi după Prim, dar e imposibil să văd pe 
cineva, în afara celor din imediata mea apropiere. Însă în 
noaptea asta lucrează amândouă la spital, aşa că n-au cum 
să rateze evacuarea. 

Urechile îmi păcăne şi îmi simt ochii grei. Suntem la 
adâncimea unei mine de cărbune. Singura parte bună e că, 
pe măsură ce ne retragem tot mai mult către adâncul 
pământului, sirenele devin din ce în ce mai puţin stridente. 
De parcă ar fi fost menite să ne îndepărteze fizic de 
suprafaţă, ceea ce presupun că se şi întâmplă. Diverse 
grupuri de oameni încep să se desprindă, dispărând dincolo 
de uşi marcate, dar Boggs mă conduce tot mai jos, până ce 
scările se opresc, în sfârşit, la marginea unei caverne 
imense. Vreau să intru direct, dar el mă opreşte, îmi arată 
că trebuie să-mi plasez orarul în faţa unui scaner, ca să fiu 
înregistrată. Fără îndoială că informaţiile ajung undeva, 
într-un computer, ca să existe certitudinea că nu s-a rătăcit 
nimeni. 

Caverna pare să nu fi fost în stare să se decidă dacă vrea 
să fie naturală sau construită de mâna omului. Anumite 
porţiuni ale pereţilor sunt de piatră, în timp ce altele sunt 
consolidate din belşug cu grinzi de oţel şi cu beton. În 


pereţii de stâncă sunt cioplite priciuri. Există o bucătărie, 
camere de baie, un punct de prim ajutor. Locul ăsta a fost 
conceput pentru o şedere îndelungată. 

În jurul cavernei sunt plasate, din loc în loc, marcaje 
albe, cu litere sau numere. În timp ce Boggs ne spune, mie 
şi lui Finnick, că trebuie să ne prezentăm în zona 
corespunzătoare compartimentului unde locuim - în cazul 
meu E, de la Compartimentul E - Plutarch se apropie agale. 
Evenimentele recente au avut un efect insignifiant asupra 
dispoziţiei sale. Încă mai radiază, încântat de succesul lui 
Beetee din Asaltul în Eter. Stă cu ochii pe pădure, nu pe 
copaci. Nici pe pedeapsa lui Peeta, nici pe iminenta 
bombardare a Districtului 13. 

— Katniss, ăsta e, evident, un moment nefavorabil pentru 
tine, din cauza declinului lui Peeta, dar trebuie să fii 
conştientă că alţii nu te vor scăpa din ochi. 

— Cum? întreb. 

Nu-mi vine să cred că a redus situaţia cumplită în care se 
află Peeta la un declin. 

— Ceilalţi oameni din buncăr vor lua reacţiile tale drept 
indicii de comportament. Dacă eşti calmă şi curajoasă, vor 
încerca să fie la fel. Dacă intri în panică, asta s-ar putea 
răspândi ca focul grecesc, îmi explică. Îl privesc pur şi 
simplu cu ochii holbaţi. Focul e contagios, ca să zic aşa, 
continuă el, de parcă aş fi înceată la minte. 

— Ce-ar fi să mă prefac că sunt în faţa camerelor de luat 
vederi, Plutarch? spun eu. 

— Da! Perfect. Oamenii sunt întotdeauna mai curajoşi 
când au spectatori. Uite de cât curaj a dat dovadă Peeta! 

Fac tot ce-mi stă în puteri ca să nu-l plesnesc. 

— Trebuie să mă-ntorc la Coin înainte de blocare. 
Continuă să faci treabă bună! mă îndeamnă, apoi se 
îndepărtează. 

Traversez încăperea către un E mare, plasat pe perete. 
Spaţiul nostru constă dintr-un pătrat de patru pe patru 
metri, delimitat prin linii trasate cu vopsea pe podeaua de 


stâncă. În perete sunt cioplite două priciuri - una dintre noi 
va dormi pe jos - şi, la nivelul solului, un cub pentru 
depozitare. Pe o bucată de hârtie albă, plastifiată, scrie 
REGULAMENTUL BUNCĂRULUI. Mă uit ţintă la micile 
pete negre de pe hârtie. Pentru o vreme, sunt obturate de 
picăturile de sânge rămase pe care nu mi le pot şterge din 
faţa ochilor. Reuşesc treptat să-mi focalizez privirea asupra 
cuvintelor. Prima secţiune se intitulează „La sosire”. 


1. Asigură-te că toţi membrii compartimentului tău au 
fost luaţi în evidenţă. 


Mama şi Prim n-au sosit încă, dar eu mă număr printre 
primii oameni care au ajuns în buncăr. 

Probabil că ajută amândouă la evacuarea pacienţilor din 
spital. 


2. Mergi la Punctul de aprovizionare şi procură câte un 
pachet pentru fiecare membru al Compartimentului tău. 
Amenajează-ţi Spaţiul de locuit. Inapoiază ambalajele. 


Cercetez caverna din priviri până când descopăr Punctul 
de aprovizionare, o încăpere săpată în perete, scoasă în 
evidenţă de o tejghea. Oamenii aşteaptă în spatele ei, dar 
încă nu se remarcă printr-o activitate intensă. Mă apropii, 
spun litera compartimentului nostru şi cer trei pachete. Un 
bărbat bifează pe o foaie de hârtie, scoate pachetele 
prestabilite din rafturi şi le aşază pe tejghea. După ce trag 
de unul ca să mi-l pun în spate şi le prind pe celelalte două 
în mâini, mă întorc şi dau cu ochii de un grup care ia rapid 
proporţii în spatele meu. 

— Daţi-mi voie, spun, cărându-mi proviziile. 

E vorba de sincronizare? Sau Plutarch are dreptate? Toţi 
oamenii ăştia îşi modelează comportamentul după al meu? 

Odată întoarsă în spaţiul nostru, desfac unul dintre 
pachete şi găsesc o saltea subţire, aşternuturi, două seturi 


de haine gri, o periuţă de dinţi, un pieptene şi o lanternă. 
Examinez şi conţinutul celorlalte două şi nu descopăr decât 
o singură diferenţă sesizabilă, faptul că amândouă conţin 
atât haine gri, cât şi haine albe. Sunt pentru mama şi Prim, 
în caz că vor avea îndatoriri de natură medicală. După ce 
aştern paturile, depozitez hainele şi înapoiez ambalajele, nu 
mai am nimic de făcut în afară de a citi ultima regulă. 


3. Aşteptaţi alte instrucţiuni. 


Mă aşez pe podea cu picioarele încrucişate şi aştept. Un 
flux neîntrerupt de oameni începe să umple încăperea, 
luându-şi în primire spaţiile şi aducându-şi proviziile. N-o să 
mai treacă mult până când buncărul va fi plin. Mă întreb 
dacă mama şi Prim vor sta peste noapte în locul unde sunt 
duşi pacienţii spitalului. Dar nu, nu cred. Sunt trecute pe 
lista de aici. Tocmai încep să-mi fac griji, când apare mama. 
Mă uit în spatele ei, într-o mare de străini. 

— Unde e Prim? întreb. 

— Nu e aici? se miră ea. lrebuia să coboare direct din 
spital. A plecat cu zece minute înaintea mea. Unde e? Unde 
s-ar fi putut duce? 

Strâng cu putere din pleoape pentru o clipă, încercând 
să-i iau urma, ca pe a unui vânat. O văd reacţionând la 
sunetul sirenelor, grăbindu-se să ajute bolnavii, dând din 
cap când aceştia îi fac semn să coboare în buncăr şi apoi 
ezitând pe scări. Schimbând dintr-odată direcţia. Dar de 
ce? Deschid brusc ochii. 

— Motanul! S-a dus după el! 

— Oh, nu, spune mama. 

Ştim amândouă că am dreptate. Ne facem loc prin fluxul 
de oameni care intră, încercând să ieşim din buncăr. Chiar 
în faţa noastră, îi văd pregătindu-se să închidă uşile groase, 
de metal. Rotesc încet, către interior, roţile metalice din 
ambele părţi. Ştiu, cumva, că odată ce vor fi închise etanş, 
nimic în lume n-o să-i mai convingă pe soldaţi să le 


deschidă. Poate că nici n-o să mai stea în puterea lor. 
Împing oamenii la nimereală într-o parte, strigându-le 
soldaţilor să aştepte. Spaţiul dintre uşi se micşorează la un 
metru, la un sfert de metru; au mai rămas doar câţiva 
centimetri când îmi împing mâna în crăpătură. 

— Deschideţi! strig. Lăsaţi-mă să ies! 

Cu feţe consternate, soldaţii învârtesc uşor roţile în sens 
invers. Prea puţin ca să pot ieşi, dar destul ca să nu-mi 
strivească degetele. Profit de ocazie şi îmi îndes umărul în 
deschidere. 

— Prim! urlu în susul scărilor. 

Mama insistă pe lângă soldaţi în timp ce eu încerc să ies 
şerpuindu-mi corpul. 

— Prim! 

Şi atunci aud. Un zgomot slab de paşi pe scări. 

— Venim! răsună strigătul surorii mele. 

— Nu-nchideţi uşa! 

Ăsta a fost Gale. 

— Vin! le spun soldaţilor, şi ei fac uşile să gliseze, mărind 
deschiderea la treizeci de centimetri. 

Dar nu-ndrăznesc să mă mişc - mă tem că ne vor lăsa pe 
toţi pe-afară - până când nu apare Prim, cu obrajii 
îmbujoraţi de alergare, cărându-l pe Buttercup. O trag 
înăuntru şi Gale o urmează, răsucindu-şi într-o parte braţul 
încărcat cu bagaje ca să poată pătrunde în buncăr. Uşile se 
închid cu un ultim zăngănit sonor. 

— Ce-a fost în capul tău? 

O zgâlţâi furioasă pe Prim şi apoi o îmbrăţişez, turtindu-l 
pe Buttercup între noi. Ea are explicaţia deja pe buze. 

— N-am putut să-l abandonez, Katniss. Nu pentru a doua 
oară. Ar fi trebuit să-l vezi cum umbla prin cameră urlând. 
S-a-ntors să ne apere. 

— OK. OK. 

Mă liniştesc după ce respir adânc de câteva ori, fac un 
pas înapoi şi îl salt pe Buttercup de ceafă. 

— Ar fi trebuit să te-nec când am avut ocazia. 


Îşi pleoşteşte urechile şi ridică o lăbuţă. Scot un sâsâit 
înainte de a apuca el să o facă, ceea ce pare să-l supere 
puţin, deoarece consideră că e vorba de un sunet asupra 
căruia are drept de proprietate când e vorba să-şi exprime 
nemulţumirea. Ca răzbunare, emite un miorlăit de pisoiaş 
neajutorat, ceea ce o mobilizează imediat pe sora mea în 
ajutorul lui. 

— Oh, Katniss, nu-l necăji, spune ea, cuprinzându-l din 
nou în braţe. E deja atât de supărat. 

Ideea că am rănit sentimentele de pisoiaş ale animalului 
cere, pur şi simplu, alte sâcâieli. Dar Prim îşi face într- 
adevăr griji pentru el. Aşa că vizualizez în schimb o pereche 
de mănuşi căptuşite cu blana lui, imaginea care m-a ajutat 
să-l suport de-a lungul anilor. 

— OK, îmi pare rău. Locul nostru e sub L-ul mare de pe 
perete. Mai bine instalează-l acolo până nu-şi iese din fire. 

Prim pleacă în grabă şi rămân faţă-n faţă cu Gale. Ţine în 
braţe cutia cu leacuri din bucătăria noastră din 
Doisprezece. Locul ultimei noastre conversații, al sărutului, 
al manifestării efectelor sale secundare şi tot aşa. Geanta 
mea de vânătoare îi atârnă de umăr. 

— Dacă Peeta are dreptate, astea n-aveau şanse să scape 
întregi, spune. 

Peeta. Sângele ca stropii de ploaie pe geam. Ca noroiul 
umed pe cizme. 

— Îţi mulţumesc pentru... tot. Preiau lucrurile din 
mâinile lui. Ce făceai sus, în compartimentul nostru? 

— O simplă verificare de siguranţă, îmi răspunde. 
Suntem în Patruzeci şi Şapte, dacă ai nevoie de mine. 

Când s-au închis uşile, practic toată lumea s-a retras în 
spaţiul repartizat, aşa că traversez încăperea către noua 
locuinţă, fiind urmărită de cel puţin cinci sute de oameni. 
Încerc să par extraordinar de calmă, compensând frenezia 
demenţială cu care m-am înghesuit prin mulţime. Ca şi cum 
asta ar păcăli pe cineva. S-a zis cu rolul meu de model 
pentru alţii. Oh, cui îi pasă? Oricum toată lumea mă crede 


deja ţicnită. Un bărbat pe care am impresia că l-am trântit 
la podea îmi surprinde privirea şi îşi freacă umărul cu 
ranchiună. Aproape că sâsâi şi la el. 

Prim l-a instalat pe Buttercup pe priciul de jos, înfăşurat 
într-o pătură, astfel încât nu i se vede decât faţa. Aşa îi 
place să stea când tună, sau când se-ntâmplă alte lucruri 
care-l îngrozesc. Mama îşi pune cutia cu grijă în cub. Mă 
ghemuiesc, cu spatele lipit de perete, să văd ce-a reuşit 
Gale să salveze în geanta mea. Cartea cu plante, haina de 
vânătoare, fotografia de la nunta părinţilor mei şi obiectele 
personale din comodă. Broşa mea cu gaiţă zeflemitoare e 
prinsă acum de costumul creat de Cinna, dar aici sunt 
medalionul de aur şi paraşuta argintie cu caneaua şi cu 
perla lui Peeta. O înnod pe aceasta din urmă într-un colţ al 
paraşutei şi o îndes adânc într-un cotlon al genţii, de parcă 
ar fi însăşi viaţa lui şi nimeni nu i-ar putea-o lua atâta vreme 
cât o am în pază. 

Sunetul slab al sirenelor încetează brusc. Sistemul 
acustic al districtului emite vocea lui Coin, care ne 
mulţumeşte tuturor pentru evacuarea exemplară a 
nivelurilor superioare. Subliniază faptul că nu e vorba de un 
exerciţiu, deoarece e posibil ca Peeta Mellark, învingătorul 
din Districtul 12, să fi făcut în emisiunea televizată în direct 
o referire la un atac asupra Districtului 13, în noaptea asta. 

E momentul în care loveşte prima bombă, începe cu o 
senzaţie de impact, urmată de o explozie care îmi 
rezonează în cele mai profunde zone ale trupului, în 
mucoasa intestinelor, în măduva oaselor şi în rădăcinile 
dinţilor. O să murim cu toţii, îmi spun. Îmi ridic ochii şi mă 
aştept să văd crăpături imense întinzându-se pe plafon şi 
bucăţi masive de stâncă prăvălindu-se în ploaie peste noi, 
dar buncărul în sine nu face altceva decât să se cutremure 
uşor. Luminile se sting şi trăiesc experienţa dezorientării 
din bezna deplină. 

În aerul greu de emoţii dansează sunete nearticulate - 
ţipete spontane, respiraţii întretăiate, plânsete de bebeluşi, 


linia melodică a unui hohot demenţial. Urmează zumzetul 
unui generator, iar lumina puternică, unul dintre 
standardele din Treisprezece, e înlocuită de o strălucire 
palidă, pâlpâitoare. E mai apropiată de ceea ce aveam în 
casele noastre din Doisprezece, unde lumânările şi focul 
ardeau anemic în nopţile de iarnă. 

În lumina crepusculară, mă întind după Prim, mă prind 
cu mâna de piciorul ei şi mă trag către ea. Vocea îi rămâne 
domoală în timp ce fredonează încet, pentru Buttercup. 

— E în ordine, iubitule, e în ordine. Suntem OK aici, jos. 

Mama ne cuprinde pe amândouă cu braţele, îmi permit 
să mă simt pentru o clipă ca o fetiţă şi îmi pun capul pe 
umărul ei. 

— A fost o nimica toată faţă de bombele din Opt, spun. 

— Probabil o rachetă antibuncăr, zice Prim, păstrându-şi, 
pentru binele motanului, acelaşi glas dulce. Am învăţat 
despre ele la cursurile de integrare pentru noii cetăţeni. 
Sunt proiectate să pătrundă adânc în pământ înainte de a 
exploda. 

Fiindcă acum e lipsit de sens să bombardezi Districtul 13 
la suprafaţă. 

— Sunt nucleare? întreb, simțind cum mă străbate un 
fior. 

— Nu neapărat, răspunde ea. Unele sunt pur şi simplu 
pline cu o grămadă de explozibil. Dar... cred că ar putea fi 
de ambele tipuri. 

În semiîntuneric, e greu să vezi uşile masive de metal din 
capătul buncărului. Oferă cât de cât o protecţie împotriva 
unui atac nuclear? Şi, chiar dacă împiedică pătrunderea 
radiaţiilor cu o eficienţă de sută la sută, fapt cu adevărat 
improbabil, o să mai putem părăsi vreodată locul ăsta? 
Ideea de a-mi petrece indiferent cât mi-a mai rămas din 
viaţă în cripta asta de piatră mă îngrozeşte. Vreau să alerg 
nebuneşte la uşă, să cer să fiu eliberată, să ajung deasupra, 
indiferent ce s-ar afla acolo. Dar n-are rost. Nu m-ar lăsa 


niciodată să ies şi aş putea declanşa un soi de streche 
colectivă. 

— Ne aflăm la o adâncime atât de mare, încât nu mă- 
ndoiesc că suntem în siguranţă, spune mama, cu voce 
stinsă. 

Oare se gândeşte la tata, care s-a făcut praf şi pulbere în 
mină? 

— Însă am scăpat ca prin urechile acului. Slavă Domnului 
că Peeta a avut posibilitatea să ne-anunţe. 

Posibilitatea. Un termen general, care include, cumva, 
tot ce i-a fost necesar ca să dea alarma. Informaţia, 
oportunitatea, curajul. Plus altceva, pe care nu-l pot defini. 
Peeta părea să poarte o bătălie în propria-i minte, luptându- 
se să exprime mesajul. De ce? Uşurinţa cu care jonglează 
cu cuvintele e marele lui talent. Dificultatea aceea era 
cumva o urmare a torturii? Sau ceva mai mult? Ca nebunia? 

Vocea lui Coin, poate o idee mai aspră, umple buncărul, 
iar lumina clipeşte la fiecare variaţie a volumului. 

— După toate aparențele, informaţia oferită de Peeta 
Mellark a fost corectă şi îi datorăm recunoştinţa noastră, 
într-o foarte mare măsură. Conform indicaţiilor senzorilor, 
prima rachetă n-a fost nucleară, dar a fost foarte puternică. 
Ne aşteptăm să fie urmată de altele. Pe toată durata 
atacului, cetăţenii vor rămâne în spaţiile care le-au fost 
atribuite, cu excepţia cazului în care primesc alte indicaţii. 

Un soldat o anunţă pe mama că e nevoie de ea la punctul 
de prim ajutor. N-o trage inima să plece, deşi n-o să se afle 
decât la treizeci de metri distanţă. 

— O să fim în siguranţă, serios, îi spun. Crezi că poate 
trece ceva de el? 

Arăt spre Buttercup, care îmi răspunde cu un sâsâit atât 
de lipsit de vlagă încât niciuna dintre noi nu poate să nu 
râdă puţin. Până şi mie mi-e milă de el. 

— Ce-ar fi să te urci lângă el, Prim? sugerez, după 
plecarea mamei. 


— Ştiu că e o prostie... dar mă tem că priciul s-ar putea 
prăbuşi peste noi în timpul atacului, răspunde ea. 

Dacă s-ar prăbuşi priciurile, ar însemna că întregul 
buncăr a cedat şi c-o să fim îngropaţi sub dărâmături, dar 
decid că acest gen de raţionament n-o să fie practic de 
niciun folos. În schimb, golesc cubul de depozitare şi îi fac 
lui Buttercup un culcuş înăuntru. Pe urmă trag în faţa lui o 
saltea, ca s-o împart cu Prim. 

Primim permisiunea să folosim baia în grupuri mici şi să 
ne spălăm pe dinţi, dar duşul de azi e anulat. Mă fac covrig 
pe saltea, alături de Prim, sub două rânduri de pături, 
fiindcă grota emană o răcoare umedă. Nefericit, în ciuda 
atenţiei neîntrerupte pe care i-o oferă Prim, Buttercup se 
ghemuieşte în cub şi răsuflarea lui de pisică mă izbeşte în 
faţă. 

În pofida condiţiilor detestabile, mă bucur că am timp 
pentru sora mea. Tot ce m-a preocupat în exces de când am 
ajuns aici - nu, de fapt de când am ajuns prima oară la 
Jocuri - mi-a lăsat prea puţin timp în care să-i acord atenţie. 
N-am vegheat asupra ei aşa cum ar fi trebuit, aşa cum 
obişnuiam. La urma urmelor, Gale a fost cel care s-a dus să 
verifice compartimentul nostru, nu eu. Trebuie să mă 
revanşez. 

Îmi dau seama că nici măcar nu m-am obosit s-o întreb 
pe sora mea cum a trecut peste şocul sosirii în districtul 
ăsta. Şi fac o încercare: 

— Ei, cum îţi place în Treisprezece, Prim? 

— În clipa asta? întreabă ea. 

Râdem amândouă. 

— Uneori mi-e tare dor de casă. Apoi îmi amintesc că nu 
mai am de ce să-mi fie dor. Mă simt mai în siguranţă aici. 
Nu ne mai facem griji pentru tine. În fine, nu în acelaşi fel. 
Tace, apoi un zâmbet timid îi înfloreşte pe buze. Cred că vor 
să fiu instruită ca să devin medic. 

E prima oară când aud asta. 

— Ei, e firesc. Ar fi o prostie să n-o facă. 


— M-au urmărit când am dat ajutor la spital. Merg deja 
la cursuri de medicină. Nu sunt decât nişte chestii pentru 
începători. Pe multe le ştiu, de acasă. Însă mai am destul de 
învăţat, îmi povesteşte. 

— E minunat, îi spun. 

Prim, medic. În Doisprezece nici măcar n-ar fi putut visa 
una ca asta. Întunecimea din sufletul meu e luminată de 
ceva mic, tăcut, ca flacăra unui chibrit. lată genul de viitor 
pe care-l poate aduce o rebeliune. 

— Dar tu, Katniss? Cum te descurci? Degetele ei îl 
mângâie pe Buttercup între ochi cu mişcări scurte, delicate. 
Şi să nu-mi spui că totul e perfect. 

E adevărat. Opusul termenului perfect mi se potriveşte, 
indiferent care ar fi. Aşa că îi dau drumul şi încep să-i 
povestesc despre Peeta, îi spun că pe ecran arată din ce în 
ce mai rău, că mă gândesc cum e ucis chiar în clipa asta. 
Buttercup trebuie să se bizuie pe el însuşi pentru o vreme, 
fiindcă Prim îşi îndreaptă acum toată atenţia asupra mea. 
Mă trage mai aproape, degetele ei îmi dau părul după 
urechi. Tac, fiindcă de fapt nu mai e nimic de zis, şi simt un 
soi de durere ascuţită în locul unde îmi e inima. Poate am 
chiar un atac de cord, dar nu mi se pare că ar merita să 
pomenesc despre asta. 

— Katniss, nu cred că preşedintele Snow o să-l ucidă pe 
Peeta, zice Prim. 

Bineînţeles că o spune; aşa crede ea că mă poate linişti. 
Dar următoarele ei cuvinte sunt o surpriză. 

— Dacă o face, n-o să mai rămână nimeni la care ţii. N-o 
să mai aibă cum să te rănească. 

Îmi amintesc brusc de o altă fată, care a avut parte de tot 
răul pe care i-l putea oferi Capitoliul. 

Johanna Mason, tributul din Districtul 7, la ultimele 
jocuri. Încercam s-o previn să nu intre în junglă, în locul 
unde gaiţele-limbute imitau vocile celor dragi, făcându-te să 
crezi că sunt torturați, când m-a respins, spunând: 


— Mie nu-mi pot face rău. Nu sunt ca voi. Nu mi-a mai 
rămas nimeni pe care să-l iubesc. 

Şi atunci ştiu că Prim are dreptate, că Snow nu poate 
irosi viaţa lui Peeta, mai ales acum, când Gaiţa Zeflemitoare 
face un asemenea prăpăd. Preşedintele l-a omorât deja pe 
Cinna. Mi-a distrus căminul. Nu poate ajunge la familia 
mea, la Gale şi nici măcar la Haymitch. Peeta e tot ce i-a 
rămas. 

— Şi ce crezi că i-ar putea face? întreb. Când vorbeşte, 
Prim pare să aibă o mie de ani. 

— Orice e necesar ca să te zdrobească. 


Capitolul 11 


CE M-AR PUTEA ZDROBI? 

lată întrebarea care mă mistuie în următoarele trei zile, 
în timp ce aşteptăm să fim eliberaţi din închisoarea noastră 
sigură. Ce m-ar putea sfărâma într-un milion de bucăţi, 
astfel încât să nu mai pot fi vindecată, să nu mai pot fi 
folosită? 

Nu vorbesc cu nimeni despre asta, dar mă consumă în 
orele de veghe şi îmi bântuie coşmarurile. 

De-a lungul întregii perioade cad alte patru bombe 
antibuncăr, toate foarte puternice, foarte distrugătoare, dar 
atacul se desfăşoară pe îndelete. Bombele sunt aruncate la 
intervale foarte mari, aşa că, tocmai atunci când îţi spui că 
raidul s-a încheiat, o altă explozie îşi trimite undele de şoc 
în măruntaiele tale. Se pare că vor mai degrabă să ne ţină 
blocaţi, nu să decimeze populaţia. Da, vor să paralizeze 
districtul. Să le dea oamenilor o grămadă de lucru ca să 
repună totul în funcţiune. Dar vor să-l distrugă? Nu. Coin a 
avut dreptate în privinţa asta. Nu distrugi ceea ce 
intenţionezi să dobândeşti în viitor. Presupun că, pe termen 
scurt, vor de fapt să oprească Asaltul în Eter şi să mă ţină 
departe de televiziunea din Panem. 

Nu primim aproape nicio informaţie despre ceea ce se 
petrece. Ecranele noastre nu se luminează niciodată şi nu 
avem parte decât de scurte ştiri audio, de la Coin, despre 
natura bombelor. Războiul continuă cu siguranţă, dar 
suntem în beznă când e vorba de evoluţia lui. 

În buncăr, cooperarea e cuvântul la ordinea zilei. 
Respectăm un program foarte strict în ceea ce priveşte 
mesele, accesul la baie, exerciţiile fizice şi somnul. Sunt 
permise scurte perioade de socializare, ca să alunge 
plictiseala. Spaţiul nostru devine un loc foarte popular, 


fiindcă atât copiii, cât şi adulţii sunt fascinaţi de Buttercup. 
Îşi dobândeşte statutul de celebritate cu jocul de seară, de- 
a Pisica Nebună. L-am creat din întâmplare, cu câţiva ani în 
urmă, în timpul unei pene de curent dintr-o zi de iarnă. 
Plimbi pur şi simplu raza unei lanterne în zigzag pe podea 
şi Buttercup încearcă s-o prindă. Sunt destul de josnică 
pentru ca asta să mă amuze, fiindcă în felul acesta îl fac să 
pară prost. În mod inexplicabil, toţi ceilalţi găsesc că e 
inteligent şi încântător. Primesc chiar şi un set suplimentar 
de baterii - o risipă enormă - ca să le folosesc în acelaşi 
scop. Cetăţenii din Treisprezece sunt cu adevărat însetaţi 
de distracţie. 

În cea de-a treia noapte, în timpul jocului, găsesc 
răspunsul la întrebarea care mă macină. Pisica Nebună 
devine o metaforă a situaţiei în care mă aflu. Eu sunt 
Buttercup. Peeta, cel pe care doresc atât de mult să-l ştiu în 
siguranţă, e lumina. Atâta vreme cât simte că are şansa să 
prindă lumina derutantă sub labe, agresivitatea zbârleşte 
blana motanului. (Aşa sunt eu, de când am părăsit arena, 
ştiind că Peeta e în viaţă.) Când lumina se stinge cu 
desăvârşire, Buttercup e înnebunit şi confuz pentru câteva 
clipe, dar îşi revine şi îşi îndreaptă atenţia spre altceva. 
(Asta s-ar întâmpla dacă ar muri Peeta.) Însă micul animal 
intră cu adevărat în vrie atunci şi numai atunci când las 
lumina aprinsă, dar o plasez într-un loc fără speranţă să-l 
atingă, sus, pe perete, unde nu poate ajunge, în ciuda 
salturilor sale abile. Se plimbă pe lângă perete, miorlăie 
jalnic, nu poate fi liniştit sau distras. Nu e bun de nimic 
până când nu sting lumina. (Asta încearcă Snow să-mi facă 
mie acum, numai că nu ştiu ce formă îmbracă jocul lui.) 

Poate faptul că am înţeles asta e tot ce dorea Snow. Era 
rău să ştiu că Peeta e în mâinile lui şi că e torturat ca să 
dezvăluie informaţii despre rebeli. Dar gândul că e torturat 
cu scopul de a mă face pe mine să nu mai fiu în stare de 
nimic e de nesuportat. Şi, sub greutatea acestei revelații, 
încep într-adevăr să mă simt zdrobită. 


După jocul cu Pisica Nebună, suntem trimişi la culcare. 
Curentul electric porneşte şi se opreşte; uneori becurile 
strălucesc cu întreaga lor putere, alteori ne privim unii pe 
alţii cu ochii mijiţi în lumina împuţinată din cauza căderii de 
tensiune. Când soseşte ora de culcare lămpile sunt stinse, 
lăsând buncărul aproape cufundat în beznă, şi sunt aprinse 
luminile de veghe din fiecare spaţiu. Prim, care a decis că 
pereţii vor rezista, se ghemuieşte alături de Buttercup pe 
priciul de jos. Mama se culcă pe cel de sus. Mă ofer să dorm 
eu pe unul dintre priciuri, dar ele mă conving să rămân pe 
salteaua de pe podea, fiindcă mă zvârcolesc atât de mult în 
timpul somnului. 

Însă acum stau nemişcată, cu muşchii crispaţi de 
încordare, străduindu-mă să n-o iau razna. Durerea de 
deasupra inimii reîncepe şi îmi imaginez că de acolo 
pornesc fisuri minuscule care mi se întind apoi în tot corpul. 
Pe trunchi, de-a lungul braţelor şi picioarelor, peste faţă, 
lăsându-mă plină de crăpături întretăiate. Încă o rachetă 
antibuncăr, zguduindu-ne zdravăn, şi m-aş putea sparge în 
cioburi stranii, ascuţite ca briciul. 

Când marea majoritate a oamenilor neliniştiţi şi agitaţi se 
cufundă în somn, ies de sub pătură şi străbat caverna în 
vârful picioarelor până ce îl găsesc pe Finnick, fiindcă, 
dintr-un motiv nedefinit, simt c-o să mă înţeleagă. Stă sub 
lumina de veghe din spaţiul lui, înnodându-şi frânghia, fără 
să facă nici măcar efortul de a pretinde că se odihneşte. În 
timp ce îi povestesc în şoaptă că am descoperit cum 
plănuieşte Snow să mă zdrobească, mi se limpezeşte 
mintea. Strategia preşedintelui nu e o noutate pentru 
Finnick. Aşa a fost zdrobit el însuşi. 

— Asta-ţi fac ţie folosindu-se de Annie, nu-i aşa? îl întreb. 

— Ei, n-au arestat-o fiindcă o cred un tezaur de 
informaţii despre rebeli, răspunde el. Ştiu că nu mi-aş 
asuma niciodată riscul să-i împărtăşesc astfel de lucruri. 
Pentru propria ei protecţie. 

— Oh, Finnick, îmi pare atât de rău. 


— Nu, mie-mi pare rău. Pentru că nu te-am avertizat 
cumva, spune el. 

O amintire se ridică brusc la suprafaţă. Sunt legată de 
pat, după salvarea din arenă, înnebunită de furie şi de 
mâhnire. Finnick încearcă să mă consoleze în privinţa lui 
Peeta. 

— Se vor convinge repede că nu ştie nimic. Şi nu-l vor 
ucide dacă se vor gândi că-l pot folosi impotriva ta. 

— M-ai avertizat, totuşi. În aeronavă. Numai că, atunci 
când mi-ai spus că-l vor folosi pe Peeta împotriva mea, am 
crezut că te gândeai la o momeală. Ca să mă ademenească 
într-un fel sau altul la Capitoliu. 

— N-ar fi trebuit să-ţi spun nici măcar atât. Era prea 
târziu ca să-ţi mai poată fi de folos. De vreme ce nu te-am 
prevenit înainte de Jubileul Pacificării, ar fi trebuit să-mi ţin 
gura, să nu pomenesc despre modul în care operează Snow. 
Finnick trage de capătul frânghiei şi un nod complicat se 
preschimbă din nou într-o bucată netedă de sfoară. Numai 
că n-am înţeles, în momentul când ne-am cunoscut. După 
prima participare a voastră la Jocuri, am crezut că întreaga 
idilă nu era decât teatru. Ne aşteptam, cu toţii, să 
continuaţi cu aceeaşi strategie. Însă, abia când Peeta a lovit 
câmpul de forţă şi a fost cât pe ce să moară, am ştiut... 

Finnick ezită. 

Îmi aduc aminte ce s-a-ntâmplat în arenă. Cum am plâns 
când l-a resuscitat Finnick pe Peeta. Privirea mirată din 
ochii lui Finnick. Felul în care a găsit o scuză pentru 
purtarea mea, dând vina pe presupusa sarcină. 

— Ce ai ştiut? 

— Că te judecasem greşit. Că îl iubeşti cu adevărat. Nu 
pot să spun în ce mod. Poate nici tu nu ştii. Dar oricine te-a 
urmărit cu atenţie şi-a putut da seama cât de mult ţii la el, 
îmi răspunde, cu blândeţe. 

Oricine? Când m-a vizitat, înainte de Turneul 
Învingătorilor, preşedintele m-a provocat să-i spulber 
îndoielile în privinţa iubirii mele pentru Peeta. 


— Convinge-mă pe mine, a spus Snow. 

S-ar părea că, sub cerul acela roz şi fierbinte, cu Peeta în 
pragul morţii, am reuşit în sfârşit să-l conving. Şi i-am oferit 
astfel arma de care-avea nevoie ca să mă zdrobească. 

Stau alături de Finnick vreme îndelungată, în tăcere, 
privind cum apar şi dispar nodurile, înainte de a fi în stare 
să-l întreb: 

— Cum reuşeşti să treci peste asta? 

El mă priveşte nevenindu-i să-şi creadă urechilor. 

— Nu reuşesc, Katniss! E evident că nu. Mă târăsc să ies 
din coşmaruri în fiecare dimineaţă şi descopăr că trezirea 
nu-mi aduce nicio uşurare. Ceva din expresia mea îl 
opreşte. Mai bine să nu cazi în starea asta. Ca să te-aduni îţi 
trebuie de zece ori mai mult timp decât e nevoie ca să te 
prăbuşeşti. 

Ei, probabil că el ştie. Respir adânc, impunându-mi să mă 
simt din nou întreagă. 

— Cu cât îţi poţi distrage mai mult atenţia, cu atât e mai 
bine, spune el. Mâine începem prin a-ţi face rost de propria 
ta bucată de frânghie. Până atunci, ia-o pe asta. 

Îmi petrec restul nopţii pe salteaua mea, făcând 
obsedată noduri şi ridicându-le pentru inspecţie spre 
Buttercup. Dacă vreunul arată dubios, îl pocneşte zdravăn 
şi îl muşcă de câteva ori, asigurându-se că e mort. În zori 
am degetele amorţite, dar nu mă opresc. 

Odată ce în urmă ni se aştern douăzeci şi patru de ore de 
linişte, Coin anunţă în sfârşit că putem părăsi buncărul. 
Locuinţele noastre au fost distruse de bombe. Toată lumea 
trebuie să urmeze cu stricteţe indicaţiile, pentru a-şi găsi 
noile compartimente. Facem curăţenie în spaţiile utilizate, 
aşa cum ni s-a cerut, şi ne înşirăm ascultători pe traseul 
către uşă. 

Înainte de a ajunge la jumătatea drumului, apare Boggs 
şi mă scoate din rând. Le face semn lui Gale şi Finnick să ni 
se alăture. Oamenii se dau deoparte, făcându-ne loc. Unii 
îmi zâmbesc chiar, fiindcă s-ar părea că jocul de-a Pisica 


Nebună m-a făcut mai simpatică. leşim, urcăm scările, 
mergem pe un culoar câtre unul dintre ascensoarele cu 
deplasare multidirecţională şi ajungem în final la Apărarea 
Specială. Pe tot traseul nu e nimic avariat, dar continuăm să 
ne aflăm la o adâncime destul de mare. 

Boggs ne conduce într-o încăpere care nu se deosebeşte 
realmente prin nimic de Comandament. Coin, Plutarch, 
Haymitch, Cressida par extenuaţi, de fapt, toată lumea 
aşezată în jurul mesei. Cineva a scos în sfârşit cafeaua de la 
păstrare - deşi sunt sigură că e considerată doar un 
stimulent pentru cazuri de urgenţă - şi Plutarch şi-a cuprins 
cana cu amândouă mâinile, de parcă i-ar putea fi luată în 
orice clipă. 

Nu pierdem vremea cu vorbe de prisos. 

— Vreau să vă puneţi toţi patru costumele şi să urcați la 
suprafaţă, ne anunţă preşedinta. Aveţi la dispoziţie două 
ore pentru un film care s-arate stricăciunile produse de 
bombardament şi să demonstreze atât că unitatea militară 
din Treisprezece e nu numai funcţională, ci şi dominantă, 
cât şi, cu mult mai important, că Gaiţa Zeflemitoare e în 
viaţă. Aveţi întrebări? 

— Putem primi câte-o cafea? spune Finnick. 

Ni se înmânează căni aburinde. Privesc dezgustată 
lichidul lucios şi negru, după care nu m-am dat niciodată în 
vânt, dar mă gândesc că m-ar putea ajuta să mă ţin pe 
picioare. Finnick îmi trânteşte nişte frişcă în cană, 
împroşcând cafeaua, şi întinde mâna spre zaharniţă. 

— Vrei un cub de zahăr? mă întreabă, pe vechiul lui ton 
seducător. 

Aşa ne-am cunoscut, mi-a oferit zahăr. Înconjuraţi de cai 
şi de care, costumaţi şi machiaţi pentru apariţia în faţa 
mulţimii, înainte de a fi aliaţi. Când n-aveam idee ce-l 
însufleţeşte cu adevărat. Amintirea reuşeşte chiar să mă 
facă să zâmbesc. 

— Poftim, îi dă gust mai bun, spune, cu vocea lui 
adevărată, aruncându-mi cu zgomot trei cuburi în ceaşcă. 


La întoarcere, când mă duc să mă costumez în Gaiţa 
Zeflemitoare, îl surprind pe Gale urmărindu-ne pe mine şi 
pe Finnick cu o expresie nefericită. Acum ce mai e? Chiar îşi 
imaginează că e ceva între noi? Poate m-a văzut la Finnick 
noaptea trecută. E posibil să fi trecut pe lângă spaţiul 
familiei Hawthorne în drum spre el. Asta l-a condus, 
probabil, către o presupunere greşită. Eu, căutând 
compania lui Finnick în loc s-o caut pe-a lui. Ei, bine. 
Frânghia mi-a jupuit degetele, abia-mi pot ţine ochii 
deschişi, iar echipa de filmare se aşteaptă să fac ceva 
genial. Şi Snow îl are pe Peeta. Gale n-are decât să creadă 
ce vrea. 

În noua mea cabină de remodelare de la Apărarea 
Specială, echipa pregătitoare îmi pune în grabă costumul 
de Gaiţă Zeflemitoare, îmi aranjează părul şi îmi aplică un 
machiaj minimal atât de repede, încât nici măcar nu mi se 
răceşte cafeaua. Peste zece minute, actorii şi echipa de 
filmare a noilor prop-uri se îndreaptă spre suprafaţă pe o 
cale ocolitoare. Pe drum îmi sorb cu zgomot cafeaua, 
descoperind că frişca şi zahărul îi oferă un gust mult mai 
bun. Când dau peste cap zaţul depus pe fund, am senzaţia 
că prin vene îmi aleargă ceva zumzăind uşor. 

După ce urcăm ultimele trepte, Boggs apasă pârghia 
care deschide o trapă. Aerul proaspăt dă buzna înăuntru. Îl 
inspir cu lăcomie şi îmi permit pentru prima oară să simt 
cât de mult am detestat buncărul. leşim în pădure şi îmi 
trec mâinile prin frunzele de deasupra capului. Unele 
tocmai încep să-şi schimbe culoarea. 

— În cât suntem azi? 

Nu întreb pe cineva anume. Boggs îmi spune că 
săptămâna viitoare începe luna septembrie. 

Septembrie. Asta înseamnă că Snow îl are pe Peeta în 
gheare de cinci sau chiar şase săptămâni. Studiez frunza pe 
care o ţin în palmă şi văd că tremur. Nu-mi pot impune să 
mă opresc. Dau vina pe cafea şi încerc să mă concentrez 


asupra încetinirii respirației, care e mult prea rapidă 
pentru ritmul în care merg. 

Solul pădurii începe să fie presărat cu moloz. Ajungem la 
primul crater, cu un diametru de treizeci de metri şi nu pot 
aprecia cât de adânc. Foarte adânc. Boggs spune că oricine 
s-ar fi aflat pe primele zece niveluri ar fi fost ucis. Ocolim 
groapa şi ne continuăm drumul. 

— Puteţi reconstrui? întreabă Gale. 

— Nu prea curând. Bomba asta n-a distrus cine ştie ce. 
Câteva generatoare de rezervă şi o fermă de păsări, spune 
Boggs. O să izolăm pur şi simplu locul. 

Copacii dispar când intrăm în zona din interiorul 
gardului. În jurul craterelor, dărâmăturile noi se contopesc 
cu cele vechi. Înainte de bombardament, deasupra solului 
se afla o foarte mică parte a actualului District 13. Câteva 
posturi de pază. Zona pentru antrenamente fizice. Cam 
treizeci de centimetri din etajul de sus al clădirii noastre - 
unde răspundea în afară fereastra lui Buttercup - cu un 
strat de oţel de un metru şi ceva deasupra. Care nu fusese 
gândit decât pentru a face faţă unui atac superficial. 

— Ce avantaj v-a oferit avertismentul băiatului? întreabă 
Haymitch. 

— Cam zece minute în plus faţă de momentul în care ar fi 
detectat sistemele noastre de avertizare rachetele, spune 
Boggs. 

— Dar v-a fost de folos, nu? zic eu. N-o să pot suporta 
dacă spune nu. 

—  Indiscutabil, răspunde Boggs. Evacuarea civililor a 
fost completă. În timpul unui atac contează orice secundă. 
Zece minute înseamnă vieţi salvate. 

Prim, mă gândesc. Şi Gale. Au ajuns în buncăr cu numai 
două minute înainte de a lovi prima rachetă. E posibil ca 
Peeta să-i fi salvat. Adaug numele lor pe lista lucrurilor 
pentru care nu voi înceta niciodată să-i fiu datoare. 

Cressida are ideea să mă filmeze în faţa vechii clădiri a 
Justiţiei, ceea ce e un fel de glumă, de vreme de Capitoliul o 


foloseşte de ani de zile drept fundal pentru ştirile false din 
emisiunile sale, pentru a arăta astfel că districtul nu mai 
există. Acum, după atac, clădirea se află la vreo zece metri 
distanţă de marginea unui nou crater. 

Când ne apropiem de ceea ce era intrarea principală, 
Gale arată ceva şi întregul grup îşi încetineşte paşii. La 
început nu ştiu ce s-a întâmplat, apoi văd că pe pământ sunt 
presăraţi trandafiri proaspeţi, roz şi roşii. 

— Nu-i atingeţi! ţip. Sunt pentru mine! 

Mirosul îngreţoşător de dulce îmi izbeşte nările şi inima 
începe să-mi lovească pieptul ca un ciocan. Aşadar n-a fost 
doar în imaginaţia mea. Trandafirul de pe măsuţa de 
toaletă. A doua livrare a lui Snow mi se aşterne la picioare. 
Frumuseţi roz şi roşii, cu tulpini lungi, exact ca acelea de pe 
scena unde am dat eu şi Peeta primul interviu după victorie. 
Flori ce nu-i sunt destinate unei singure persoane, ci unei 
perechi de îndrăgostiţi. 

Le explic celorlalţi cât de bine pot. Cercetate 
îndeaproape, florile par inofensive, deşi îmbunătăţite prin 
metode genetice. Două duzini de trandafiri. Uşor veştejiţi. 
Cel mai probabil aruncaţi după primul bombardament. O 
echipă în costume speciale îi adună şi îi transportă într-un 
cărucior. Sunt totuşi sigură că nu vor descoperi nimic 
extraordinar. Snow ştie exact ce-mi face. E ca atunci când a 
pus să fie bătut măr Cinna, în timp ce priveam scena din 
cilindrul meu de tribut. Vrea să mă dezechilibreze. 

Ca şi atunci, încerc să mă controlez şi să ripostez. Dar, în 
timp ce Cressida îi plasează pe Castor şi Pollux la locul 
potrivit, simt cum îmi sporeşte neliniştea. Sunt atât de 
obosită, de încordată şi, de când am văzut trandafirii, atât 
de incapabilă să mă gândesc la altceva în afară de Peeta. 
Cafeaua a fost o greşeală imensă. Un stimulent era exact 
ceea ce nu-mi trebuia. Trupul îmi tremură vizibil şi nu 
reuşesc să-mi trag răsuflarea. După zilele petrecute în 
buncăr, strâng din ochi indiferent în ce direcţie m-aş uita, 


iar lumina îmi provoacă durere. În ciuda vântului răcoros, 
sudoarea mi se prelinge pe obraji. 

— Aşadar, de data asta ce mai e nevoie să fac? întreb. 

— Vrem câteva replici scurte, care să arate că eşti în 
viaţă şi continui să lupţi, spune Cressida. 

— OK. 

Îmi ocup locul şi mă holbez la lumina roşie. O privesc. O 
privesc. 

— Îmi pare rău. Nu-mi vine nimic în minte. Cressida se 
apropie de mine. 

— Te simţi bine? 

Dau din cap. Ea scoate din buzunar o batistă mică şi-mi 
şterge faţa. 

— Ce zici de vechiul truc întrebare-răspuns? 

— Da. Ar ajuta. Cred. 

Îmi încrucişez braţele ca să-mi ascund tremurul. Mă uit 
la Finnick, care face semn ridicând degetul mare. Dar pare 
el însuşi destul de slăbit. 

Cressida s-a reîntors la locul ei. 

— Aşadar, Katniss. Ai supravieţuit bombardamentului 
Capitoliului asupra Districtului 13. Cum ţi s-a părut, în 
comparaţie cu ceea ce ai simţit fiind la suprafaţă, în Opt? 

— De data asta ne-am aflat sub pământ, la o adâncime 
atât de mare încât n-a existat niciun pericol real. Districtul 
13 e viu şi teafăr, aşa cum sunt şi... 

Vocea mi se stinge cu un sunet sec, ascuţit. Inspir, 
încercând să-mping forţat aerul către diafragmă. 

— Districtul e viu, aşa cum... 

Nu, am greşit. 

Jur că mai simt încă mirosul trandafirilor. 

— Katniss, numai replica asta, şi-ai terminat pe ziua de 
azi. Îţi promit, spune Cressida. Districtul 13 e viu şi teafăr, 
aşa cum sunt şi eu. 

Îmi legăn braţele, încercând să mă destind. Îmi sprijin 
pumnii pe şolduri. Apoi îi las să coboare pe lângă trup. 


Saliva îmi umple gura într-un ritm ridicol şi îmi simt voma 
ajunsă în fundul gâtlejului. 

Înghit cu greutate şi îmi întredeschid buzele, ca să 
pronunţ replica aia stupidă şi să plec să mă ascund în 
pădure şi... în momentul ăsta încep să plâng. 

E imposibil să fiu Gaiţa Zeflemitoare. Imposibil să închei 
până şi această singură frază. Fiindcă acum ştiu că tot ce 
spun se răsfrânge direct asupra lui Peeta. Rezultatul e 
torturarea lui. Dar nu şi moartea, nu, nimic atât de milostiv. 
Snow o să se-asigure că viaţa lui e mai rea decât moartea. 

— Stop, o aud pe Cressida spunând cu voce scăzută. 

— Ce e cu ea? întreabă Plutarch, pe şoptite. 

— A înţeles cum îl foloseşte Snow pe Peeta, spune 
Finnick. 

Dinspre semicercul de oameni răsfirat în jurul meu se 
aude ceva ca un oftat colectiv, plin de regrete. Pentru că 
acum ştiu asta. Pentru că nu va exista niciodată o cale prin 
care s-ajung din nou să nu ştiu. Pentru că, mai presus de 
pierderea Gaiţei Zeflemitoare, care atrage după sine 
dezavantaje de natură militară, eu sunt zdrobită. 

Mai multe perechi de braţe ar putea să mă cuprindă, 
singurul om de la care aş vrea cu adevărat să primesc 
alinare e Haymitch, pentru că îl iubeşte pe Peeta. Întind 
mâna spre el şi spun ceva care sună ca numele lui şi ele 
aici, ţinându-mă în braţe şi bătându-mă pe spate. 

— E OK. O să fie OK, iubito. 

Mă aşază pe o coloană de marmură, spartă şi căzută la 
pământ, şi mă cuprinde cu braţul în timp ce plâng cu 
sughiţuri. 

— Nu pot să fac asta, îi spun. 

— Ştiu, răspunde el. 

— Singurul lucru la care pot să mă gândesc e... ce-i face 
lui Peeta... pentru că eu sunt Gaiţa Zeflemitoare! izbucnesc. 

— Ştiu, spune Haymitch, şi braţul lui mă strânge mai 
tare. 


— Ai văzut? Ai văzut ce straniu s-a purtat? Ce îi... fac? 
Între suspine mi se taie respiraţia, dar reuşesc să mai 
articulez o ultimă propoziţie. E vina mea! 

Şi apoi trec dincolo de un hotar, mă cuprinde isteria, simt 
un ac înfigându-mi-se în braţ şi lumea alunecă, 
îndepărtându-se. 

Indiferent ce mi-au injectat, e probabil foarte puternic, 
fiindcă trece o zi întreagă înainte de a mă trezi. N-am avut 
un somn liniştit, am impresia că ies dintr-o lume a 
întunericului, din locuri bântuite, prin care am călătorit de 
una singură. Haymitch stă pe un scaun, lângă patul meu, cu 
pielea ca de ceară, cu ochii injectaţi. Îmi aduc aminte de 
Peeta şi-ncep din nou să tremur. 

Haymitch întinde mâna şi mă strânge de umăr. 

— E în ordine. Încercăm să-l eliberăm pe Peeta. 

— Cum? 

Asta n-are niciun sens. 

— Plutarch trimite o echipă de salvare. Are oameni în 
interior. Crede că-l putem recupera pe Peeta, viu, spune el. 

— De ce n-am făcut-o mai devreme? întreb. 

— Pentru că ne costă prea scump. Dar toată lumea e de 
acord că asta avem de făcut. E aceeaşi hotărâre pe care-am 
luat-o şi în arenă. Să facem orice e necesar ca să te păstrăm 
în viaţă. Nu putem pierde Gaiţa Zeflemitoare acum. lar tu 
nu eşti în stare să-ţi joci rolul decât dacă ştii că Snow nu se 
poate răzbuna pe Peeta. Haymitch îmi întinde o cană. 
Poftim, bea ceva. 

Mă ridic încet şi iau o înghiţitură de apă. 

— Cum adică, ne costă prea scump? 

EI ridică din umeri. 

— Acoperiri spulberate. S-ar putea să moară oameni. 
Dar ţine minte că mor oameni în fiecare zi. Şi nu e doar 
Peeta. O s-o aducem şi pe Annie, pentru Finnick. 

— El unde e? întreb. 

— Dincolo de draperie, doarme până trece efectul 
sedativului. Şi-a pierdut controlul imediat după ce te-am 


adormit pe tine, îmi povesteşte Haymitch. 

Zâmbesc uşor, simt că nu mai sunt chiar atât de 
nevolnică. 

— Da, a ieşit o filmare într-adevăr excelentă. Voi doi cu 
mintea razna şi Boggs plecat să ducă la îndeplinire 
misiunea de salvare a lui Peeta. În versiune oficială, ne 
ocupăm de redifuzări. 

— Ei, dacă o conduce Boggs, atunci e un atu în plus, 
spun eu. 

— Oh, ţine totul sub control. A alcătuit grupul numai pe 
bază de voluntariat, dar s-a făcut că nu mă vede fluturându- 
mi mâna în aer. Vezi? A dat deja dovadă de o judecată 
sănătoasă. 

Ceva nu e în ordine, Haymitch se străduieşte cam prea 
mult să mă înveselească. Nu e tocmai în stilul lui. 

— Cine altcineva s-a mai oferit voluntar? 

— Cred c-au fost şapte cu toţii, răspunde el, evaziv. 

Un presentiment urât îmi strânge stomacul. 

— Cine altcineva, Haymitch? insist. 

El renunţă în sfârşit la rolul tipului blajin. 

— Ştii cine, Katniss. Ştii cine-a făcut primul un pas 
înainte. 

Bineînţeles că ştiu. Gale. 


Capitolul 12 


AZI I-AŞ PUTEA PIERDE PE AMÂNDOI. 

Încerc să-mi imaginez o lume în care vocile lui Gale şi 
Peeta au amuţit deopotrivă. Mâinile le-au înţepenit. Ochii 
lor nu mai clipesc. Stau lângă trupurile lor, le arunc o 
ultimă privire, părăsesc încăperea în care zac. lar când 
deschid uşa şi ies afară, în lume, nu mai găsesc decât un vid 
înspăimântător. În viitorul meu nu mai există decât cenuşiul 
spălăcit al neantului. 

— Vrei să cer să fie sedat până când se termină totul? 
întreabă Haymitch. 

Nu e o glumă. O spune un bărbat care şi-a petrecut viaţa 
de adult pe fundul unei sticle, încercând să se anestezieze 
ca să poată ignora crimele Capitoliului. Băiatul de 
şaisprezece ani care a câştigat al doilea Jubileu al Pacificării 
trebuie să fi ţinut la cineva - la familie, la prieteni, poate 
avea şi o iubită - la care s-a străduit să se-ntoarcă. Unde 
sunt cu toţii acum? Cum se face că în viaţa lui nu exista 
nimeni înainte de a da buzna eu şi Peeta? 

— Nu, îi răspund. Vreau să merg la Capitoliu. Vreau să 
iau parte la misiunea de salvare. 

— Au plecat, zice el. 

— Acum cât timp? l-aş putea ajunge din urmă. Aş 
putea... 

Ce? Ce-aş putea face? Haymitch clatină din cap. 

— Asta n-o să se-ntâmple niciodată. Eşti prea valoroasă şi 
prea vulnerabilă. S-a discutat despre trimiterea ta în alt 
district, ca să distragem atenţia Capitoliului în timp ce e 
salvat Peeta. Dar nimeni n-a avut impresia că ai putea face 
faţă. 

— Te rog, Haymitch! Acum îl implor. Trebuie să fac ceva. 
Nu pot să stau pur şi simplu locului, aşteptând să aflu dac- 


au murit sau nu. 

— Bine. Mă duc să vorbesc cu Plutarch. Tu rămâi aici. 

Dar nu pot. Ecoul paşilor lui Haymitch încă mai răsună 
pe coridor când bâjbâi în căutarea deschiderii din draperia 
care ne desparte şi îl găsesc pe Finnick dormind pe burtă, 
cu picioarele depărtate şi cu mâinile contorsionate sub 
pernă. Deşi dau dovadă de laşitate - ba chiar de cruzime - 
scoţându-l din lumea întunecată şi mută a drogului ca să-l 
readuc pe tărâmul dezolant al realităţii, nu mă pot opri, o 
fac, pentru că nu sunt capabilă să înfrunt asta de una 
singură. 

Îi explic ce se petrece şi agitația lui iniţială dispare 
treptat, misterios. 

— Katniss, nu-ţi dai seama că asta o să hotărască 
lucrurile? Până la sfârşitul zilei, fie vor fi morţi, fie alături de 
noi. E... e mai mult decât puteam spera! 

Ei, iată o imagine optimistă a situaţiei noastre. Dar ideea 
că acest chin s-ar putea încheia are totuşi ceva liniştitor. 

Draperia se deschide dintr-o smucitură şi apare 
Haymitch. Are ceva de făcut pentru noi, dacă ne putem 
aduna. Încă mai au nevoie de prop-uri despre Districtul 13 
după bombardament. 

— Dacă le facem în următoarele câteva ore, Beetee o să 
le difuzeze, pregătind terenul pentru salvare, şi poate 
reuşim s-abatem atenţia Capitoliului în altă parte. 

— Da, ca diversiune, spune Finnick. Un fel de capcană. 

— De fapt, trebuie să fie atât de captivante încât nici 
măcar preşedintele Snow să nu se poată dezlipi de 
televizor. Găsiţi aşa ceva? întreabă Haymitch. 

Primirea unei însărcinări care poate veni în ajutorul 
salvatorilor îmi redă brusc puterea de concentrare. În timp 
ce dau gata micul dejun şi sunt luată în primire de echipa 
pregătitoare, mă gândesc ce-aş putea spune. Preşedintele 
Snow se întreabă probabil ce efect au avut asupra mea 
podeaua împroşcată cu sânge şi trandafirii lui. Dar nu cred 
că-l voi convinge de ceva strigând două replici sfidătoare în 


faţa camerei. Şi nici n-aş câştiga timp pentru grupul de 
salvatori. Răbufnirile sunt scurte. Poveştile durează mult. 

Habar n-am dacă o să meargă, dar odată ce echipa de 
televiziune e pe poziţii la suprafaţă, îi propun Cressidei să- 
nceapă cu întrebări despre Peeta. Mă aşez pe aceeaşi 
coloană răsturnată pe care mă aflam când am avut căderea 
psihică şi aştept deopotrivă lumina roşie şi întrebarea 
Cressidei. 

— Cum l-ai cunoscut pe Peeta? 

Şi apoi fac ceea ce ar fi vrut Haymitch să se întâmple 
încă de la primul meu interviu. Îmi deschid sufletul. 

— Când l-am cunoscut pe Peeta aveam unsprezece ani şi 
eram aproape moartă. 

Vorbesc despre ziua îngrozitoare în care-am încercat să 
vând hainele de bebeluş în ploaie, povestesc cum m-a gonit 
mama lui Peeta din uşa brutăriei şi cum a mâncat el bătaie 
fiindcă mi-a adus acele pâini care ne-au salvat vieţile. 

— Nu ne vorbiserăm niciodată. Am schimbat primele 
vorbe în trenul care ne-a adus la Jocuri. 

— Dar el era deja îndrăgostit de tine, spune Cressida. 

— Cred că da. 

Îmi îngădui să zâmbesc uşor. 

— Cum suporţi despărţirea? întreabă ea. 

— În niciun caz bine. Ştiu că preşedintele Snow îl poate 
ucide în orice clipă. Mai ales de când a avertizat Districtul 
13 despre bombardament. E cumplit să trăieşti cu asta, 
spun eu. Dar, din cauza suferințelor pe care i le provoacă, 
nu mai am niciun fel de rezerve. Adică sunt gata de orice ca 
să distrug Capitoliul. Sunt în sfârşit liberă. 

Îmi ridic privirea spre cer şi urmăresc un şoim care 
străbate văzduhul. 

— Vorbind despre Capitoliu, preşedintele Snow a 
recunoscut o dată, în faţa mea, că e fragil. În momentul ăla 
n-am înţeles ce voia să spună. E greu să vezi limpede când 
eşti atât de speriat. Acum nu mai sunt. Capitoliul e fragil 
fiindcă depinde de districte pentru orice. Districtele îi oferă 


mâncare şi energie, din districte vin până şi Apărătorii 
Păcii, cei care ne supraveghează. Dacă ne declarăm 
independenţa, Capitoliul se prăbuşeşte. Mulțumită ţie, 
preşedinte Snow, eu o declar astăzi oficial pe a mea. 

M-am descurcat bine, dacă n-am fost cumva chiar 
impresionantă. Toată lumea e încântată de povestea cu 
pâinile. Dar mesajul meu către preşedintele Snow pune în 
funcţiune rotiţele din mintea lui Plutarch. Se grăbeşte să-i 
ia pe Finnick şi pe Haymitch deoparte şi au o discuţie 
scurtă, dar animată, care nu pare să-l facă fericit pe 
Haymitch. S-ar părea că Plutarch are câştig de cauză - în 
final, Finnick e palid, dar dă aprobator din cap. 

Şi se duce să-şi ocupe locul în faţa camerei, timp în care 
Haymitch i se adresează. 

— Nu eşti obligat s-o faci. 

— Ba da. Dacă vreau s-o ajut. Finnick strânge frânghia 
ghemotoc în pumn. Sunt gata. 

Nu ştiu la ce să m-aştept. La o poveste de dragoste 
despre Annie? La o relatare a abuzurilor din Districtul 4? 
Dar Finnick Odair porneşte pe un cu totul alt traseu. 

— Preşedintele Snow îmi... vindea... trupul, asta e, 
începe el, pe un ton plat, distant. Nu eram singurul. Dacă 
un învingător e considerat dezirabil, preşedintele îl oferă ca 
recompensă, sau permite să fie cumpărat contra unei sume 
exorbitante. Dacă refuzi, ucide pe cineva care ţi-e drag. Aşa 
că o faci. 

Atunci asta explică totul. Parada amantelor şi a amanţilor 
lui Finnick din Capitoliu. De fapt erau altceva. Oameni de 
soiul lui Cray, fostul comandant al Apărătorilor Păcii din 
districtul nostru, care cumpăra fete disperate, devorându-le 
şi apoi aruncându-le, fiindcă stătea în puterea lui s-o facă. 
Vreau să-ntrerup filmarea şi să-l implor pe Finnick să mă 
ierte pentru toate părerile greşite pe care le-am avut 
vreodată despre el. Dar acum trebuie să ne îndeplinim 
misiunea şi simt că rolul lui va fi mult mai eficient decât al 
meu. 


— Nu eram singurul, dar aveam cel mai mare succes, 
adaugă el. Şi eram, poate, cel mai lipsit de apărare, fiindcă 
oamenii pe care-i iubeam erau atât de lipsiţi de apărare. Ca 
să se simtă mai bine, patronii mei îmi ofereau daruri în bani 
şi în bijuterii, dar eu am găsit o formă mult mai valoroasă de 
plată. 

Secrete, mă gândesc. Aşa mi-a spus Finnick că era plătit, 
dar îmi închipuisem că întregul aranjament fusese alegerea 
lui. 

— Secrete, continuă el, ca un ecou al gândurilor mele. Şi 
acum vreau să fii foarte atent, preşedinte Snow, fiindcă 
foarte multe sunt despre tine. Dar să începem cu câteva 
dintre tainele altora. 

Finnick începe să ţeasă o tapiserie atât de bogată în 
detalii încât nu te poţi îndoi de autenticitatea ei. Poveşti 
despre preferinţe sexuale bizare, trădări în dragoste, 
lăcomie fără margini şi jocuri însângerate ale puterii. 
Secrete de beţivi, şoptite pe feţe de pernă transpirate în 
miez de noapte. Finnick era un tip cumpărat şi vândut. Un 
sclav din districte. Unul foarte frumos, cu siguranţă, dar în 
realitate inofensiv. Cui i-ar fi putut povesti? Şi, chiar dacă ar 
fi povestit, cine l-ar fi crezut? lar unele secrete sunt prea 
delicioase ca să nu fie împărtăşite. Nu-i cunosc pe oamenii 
despre care vorbeşte - toţi par să fie cetăţeni de vază ai 
Capitoliului - dar, ascultând flecărelile echipei mele 
pregătitoare, mi-am dat seama în ce mare măsură poate 
capta atenţia cea mai mică diferenţă de opinie. Dacă o 
tunsoare prost făcută poate conduce la ore întregi de bârfe, 
ce urmări au acuzaţiile de incest, trădare, şantaj şi 
incendiere? În timp ce valurile şocului şi ale acuzațiilor 
reciproce se rostogolesc peste Capitoliu, oamenii aşteaptă, 
aşa cum aştept şi eu, să afle secretele preşedintelui. 

— Şi acum, despre bunul nostru preşedinte Coriolanus 
Snow, spune Finnick. Atât de tânăr când s-a ridicat la 
putere. Şi atât de abil când a fost vorba s-o păstreze. Vă- 


ntrebaţi cum a reuşit? E de-ajuns un singur cuvânt. Spune 
tot ce trebuie să ştiţi de fapt. Otravă. 

Finnick se întoarce la ascensiunea politică a lui Snow, 
despre care eu nu ştiu nimic, şi îi urmăreşte drumul către 
preşedinţie înşirând, una după alta, morţile misterioase ale 
adversarilor săi sau, şi mai rău, ale aliaţilor cu suficient 
potenţial ca să se transforme în ameninţări. Oameni căzând 
morţi în toiul banchetelor, sau declinul lent şi inexplicabil al 
altora, pe durata mai multor luni. Totul pus pe seama 
moluştelor toxice, a viruşilor derutanţi sau a unei 
sensibilităţi neglijate a aortei. Snow bea el însuşi din cupa 
otrăvită, ca să devieze suspiciunile. Dar antidoturile nu dau 
întotdeauna rezultatele dorite. Se spune că de asta poartă 
trandafirii, cu parfumul lor puternic. Se spune că aşa 
ascunde mirosul de sânge al rănilor pe care le are în gură şi 
care nu se vor vindeca niciodată. Se spune, se spune, se 
spune... Snow are o listă şi nimeni nu ştie cine va fi 
următorul. 

Otravă. Arma perfectă pentru un şarpe. 

Deoarece părerea mea despre Capitoliu şi despre nobilul 
său preşedinte e deja atât de proastă, nu pot spune că 
afirmaţiile lui Finnick mă şochează. Par să aibă mult mai 
mult efect asupra rebelilor strămutați din Capitoliu, ca 
Fulvia şi echipa mea pregătitoare - chiar şi Plutarch e 
uneori surprins, probabil întrebându-se cum de i-a scăpat o 
anumită bârfă picantă. Când termină Finnick, camerele 
rulează pur şi simplu mai departe, până într-un târziu, când 
e nevoit să spună el însuşi „Stop”. 

Echipa de televiziune pleacă în grabă să prelucreze 
materialul, iar Plutarch îl ia pe Finnick deoparte pentru o 
discuţie, probabil ca să vadă dacă nu cumva ştie mai multe 
poveşti. Eu rămân cu Haymitch printre dărâmături, 
întrebându-mă dacă soarta lui Finnick n-ar fi ajuns într-o 
bună zi să fie şi a mea. Şi de ce nu? Snow ar fi obţinut un 
preţ într-adevăr bun pentru fata din foc. 

— Asta ţi s-a întâmplat şi ţie? îl întreb pe Haymitch. 


— Nu. Mama şi fratele meu mai mic. lubita mea. La două 
săptămâni după ce-am fost încoronat ca învingător, erau 
morţi cu toţii. Din cauza trucului meu cu câmpul de forţă, 
răspunde el. Snow n-a avut pe cine să folosească împotriva 
mea. 

— Mă surprinde că nu te-a ucis pe tine, spun eu. 

— O, nu. Eu am fost exemplul. Omul expus în faţa unor 
tineri ca Finnick, sau Johanna sau Cashmere. Ca să le 
demonstreze ce i se poate întâmpla unui învingător care 
creează probleme. Dar ştia că n-are nicio putere asupra 
mea. 

— Până când am apărut eu şi Peeta, spun, cu blândeţe. 

Nu primesc drept răspuns nici măcar o ridicare din 
umeri. 

Misiunea noastră odată încheiată, eu şi Finnick nu mai 
putem face nimic altceva decât să aşteptăm, încercăm să 
umplem minutele care se târăsc mergând la Apărarea 
Specială. Facem noduri. Ne învârtim mâncarea de prânz în 
castroane. Spulberăm obiecte în poligonul de tragere. Ca să 
nu fie detectată, echipa de salvare nu trimite niciun mesaj. 
La 15:00, ora stabilită, stăm încordaţi şi tăcuţi în partea din 
spate a unei încăperi pline cu ecrane şi computere şi îi 
urmărim pe Beetee şi pe membrii echipei sale în timp ce se 
străduiesc să domine eterul. Neatenţia şi neastâmpărul 
care îl caracterizează sunt înlocuite de o hotărâre de care 
nu l-am mai văzut dând dovadă vreodată. Cea mai mare 
parte a interviului meu nu reuşeşte să ajungă în emisie, dar 
restul e suficient ca să se demonstreze că sunt vie şi încă 
sfidătoare. Povestea lubrică şi sângeroasă spusă de Finnick 
despre Capitoliu e aceea care ne aduce victoria. Oare 
Beetee e din ce în ce mai abil? Sau adversarii lui din 
Capitoliu sunt ceva mai fascinaţi decât ar trebui şi nu vor 
să-l blocheze pe Finnick? În următoarele şaizeci de minute, 
în reţeaua de televiziune a Capitoliului pătrund, alternativ, 
obişnuita ediţie de ştiri a după-amiezii, Finnick şi 
încercările de a întrerupe cu desăvârşire emisia. Dar echipa 


de tehnicieni a rebelilor reuşeşte să înfrângă până şi aceste 
tentative şi, ca un adevărat triumf, păstrează controlul pe 
aproape întreaga durată a atacului împotriva lui Snow. 

— Gata! spune Beetee, azvârlindu-şi braţele în sus, şi 
abandonează transmisia, lăsând Capitoliul să reia controlul. 
Dacă n-au plecat de-acolo până acum, sunt morţi. Se 
răsuceşte în scaun, vrând să vadă reacţia mea şi a lui 
Finnick la cuvintele sale. Însă a fost un plan bun. Vi l-a 
arătat Plutarch? 

Bineînţeles că nu. Beetee ne duce într-o altă încăpere şi 
ne demonstrează cum va încerca - a încercat - echipa, cu 
ajutorul rebelilor din interior, să-i elibereze pe învingători 
dintr-o închisoare subterană. Se pare că asta presupune 
folosirea unui gaz paralizant distribuit prin sistemul de 
ventilaţie, o întrerupere de curent, detonarea unei bombe 
într-o clădire guvernamentală aflată la câţiva kilometri 
distanţă de închisoare şi acum întreruperea emisiunilor 
televizate. Beetee e încântat fiindcă planul lui ni se pare 
greu de urmărit, gândindu-se că nu-l pot urmări nici 
duşmanii. 

— Aşa cum s-a-ntâmplat şi cu capcana ta din arenă, cu 
electricitatea? îl întreb. 

— Exact. Şi-ai văzut ce bine-a mers? zice el. 

Ei... nu tocmai, mă gândesc. 

Eu şi Finnick încercăm să rămânem la Comandament, 
unde va sosi cu siguranţă prima veste despre salvare, dar 
nu ni se permite, fiindcă se discută probleme grave de 
război. Refuzăm să plecăm de la Apărarea Specială şi 
sfârşim prin a aştepta noutăţile în încăperea cu păsările 
colibri. 

Facem noduri. Facem noduri. Niciun cuvânt. Facem 
noduri. Tic-tac. Ăsta e un ceas. Nu te gândi la Gale. Nu te 
gândi la Peeta. Facem noduri. Nu vrem să mergem la cină. 
Degetele lui Finnick sunt jupuite şi sângerează. În cele din 
urmă renunţă şi se strânge ghem, în poziţia pe care a luat-o 
în arenă, în timpul atacului gaiţelor-limbute. Eu îmi 


perfecţionez ştreangul miniatural. Cuvintele din „Copacul 
spânzuratului” mi se derulează în minte. Gale şi Peeta. 
Peeta şi Gale. 

— Te-ai îndrăgostit de Annie la prima vedere, Finnick? 
întreb. 

— Nu. 

Şi se scurge o bună bucată de timp înainte de a adăuga: 

— S-a apropiat de mine pe furiş. 

Îmi cercetez inima, dar pe moment singura fiinţă pe 
care-o simt apropiindu-se pe furiş de mine e Snow. 

Trebuie să fie miezul nopţii, trebuie să fi început deja 
ziua următoare, când Haymitch deschide uşa. 

— S-au întors. Suntem aşteptaţi la spital. 

Gura mi se deschide într-un potop de întrebări pe care el 
îl întrerupe, spunând: 

— Asta e tot ce ştiu. 

Vreau s-o rup la fugă, dar Finnick se poartă atât de 
ciudat, de parcă n-ar mai şti să meargă, aşa că îl iau de 
mână şi-l conduc ca pe un copilaş. Prin compartimentul de 
Apărare Specială, în liftul care merge în toate părţile şi în 
aripa care găzduieşte spitalul. Locul e un adevărat vacarm, 
cu doctori urlând ordine şi cu răniţi transportaţi pe 
coridoare în paturile lor cu rotile. 

Suntem atinşi în treacăt de o targă împinsă pe lângă noi, 
purtând o femeie tânără, inconştientă, slabă moartă şi cu 
capul ras. Are pielea plină de vânătăi şi de răni supurânde. 
Johanna Mason. Care ştia într-adevăr secretele rebelilor. 
Cel puţin pe cel despre mine. Şi asta e ceea ce a primit în 
schimb. 

Printr-o uşă deschisă, îl întrezăresc pe Gale, dezbrăcat 
până în talie şi cu transpiraţia şiroindu-i pe faţă în timp ce 
un doctor îi extrage ceva de sub claviculă, cu o pensetă 
lungă. Rănit, dar în viaţă. Îl strig şi mă îndrept spre el, până 
când o asistentă mă-mpinge înapoi şi-mi închide uşa în nas. 

— Finnick! 


E ceva între un țipăt strident şi un strigăt de bucurie. O 
femeie tânără, frumoasă, deşi cumva murdară - păr negru 
încâlcit, ochi verzi ca marea - aleargă spre noi, fără alte 
haine în afara unui cearşaf. 

— Finnick! 

Şi, dintr-odată, e ca şi cum în lume n-ar mai exista nimeni 
în afară de ei doi, prăvălindu-se prin spaţiu ca să ajungă 
unul la altul. Se ciocnesc, se cuprind, îşi pierd echilibrul şi 
se izbesc de un perete, unde şi rămân. Agăţându-se unul de 
altul. Inseparabili. 

Simt împunsătura geloziei. Nu sunt geloasă nici pe 
Finnick, nici pe Annie, ci pe certitudinea legăturii lor. 
Oricine îi vede nu se-ndoieşte că se iubesc. 

Boggs, arătând cam obosit, dar fără nicio rană, ne 
găseşte pe mine şi pe Haymitch. 

— l-am scos pe toţi. Cu excepţia Enobariei. Dar, fiindcă e 
din Doi, ne îndoim oricum că mai e reţinută. Peeta e la 
capătul culoarului. Efectele gazului tocmai dispar. Ar trebui 
să fiţi acolo când se trezeşte. 

Peeta. 

Viu şi sănătos - poate nu tocmai sănătos, dar viu şi aici. 
Departe de Snow. În siguranţă. Aici. Cu mine. Peste un 
minut îl pot atinge. Îi pot vedea zâmbetul. Îi pot auzi râsul. 

Haymitch mă priveşte rânjind. 

— Haide, atunci, îmi spune. 

Sunt ameţită, îmi vâjâie capul. Ce-o să spun? Oh, cui îi 
pasă ce spun? Peeta o să fie în extaz, indiferent ce-aş face. 
Probabil c-o să mă sărute oricum. Mă întreb dacă o fie la fel 
ca ultimele sărutări de pe plaja din arenă, cele la care n-am 
îndrăznit să mă gândesc până în clipa asta. 

Peeta s-a trezit deja, stă pe marginea patului, părând 
năucit în vreme ce trei doctori îl încurajează, îi proiectează 
fascicule luminoase în ochi, îi iau pulsul. Sunt dezamăgită 
fiindcă faţa mea nu i-a apărut prima în faţa ochilor, în 
momentul trezirii, dar o vede acum. Citesc pe chipul lui că 
nu-i vine să-şi creadă ochilor şi mai desluşesc şi altceva, mai 


intens, pe care nu-l pot defini. Dorinţă? Disperare? Cu 
siguranţă amândouă, fiindcă îi împinge pe doctori într-o 
parte, sare în picioare şi se îndreaptă spre mine. Alerg să-i 
ies în întâmpinare, braţele mi se întind să-l strângă la piept. 
Şi mâinile lui se întind spre mine şi mă gândesc că vrea să- 
mi mângâie obrajii. 

Buzele mi se întredeschid, începând să-i pronunţe 
numele, când degetele lui mi se strâng în jurul gâtului. 


Capitolul 13 


GULERUL RECE mi se freacă de gât şi îmi face tremurul 
încă şi mai greu de ţinut sub control. Cel puţin nu mai sunt 
în tubul claustrofobic, cu maşinării pocnind şi bâzâind, 
ascultând o voce fără trup care-mi spune să stau nemişcată 
în timp ce eu încerc să mă conving că încă mai pot respira. 

Chiar şi acum, după ce am fost asigurată că nu s-a 
întâmplat nimic iremediabil, sunt însetată de aer. 

Temerea principală a echipei de medici - vătămarea 
măduvei spinării, a tractului respirator, a venelor şi a 
arterelor - s-a diminuat. Vânătăile, răguşeala, durerea din 
laringe, uşoara tuse stranie - pentru toate astea nu trebuie 
să-şi facă griji. O să-mi revin întru totul. Gaiţa Zeflemitoare 
n-o să-şi piardă vocea. Dar aş vrea să-ntreb unde e medicul 
care poate stabili dac-o să-mi pierd sau nu minţile. Numai 
că acum n-am voie să vorbesc. Nu pot nici măcar să-i 
mulţumesc lui Boggs, care vine să vadă ce mai fac. Să mă 
examineze şi să-mi spună că soldaţii se aleg cu răni mult 
mai grave în timpul antrenamentelor, când învaţă să-şi 
sugrume duşmanii. 

Boggs a fost cel care l-a doborât pe Peeta dintr-o singură 
lovitură înainte de a-mi face vreun rău ireparabil. Ştiu că 
Haymitch ar fi sărit în apărarea mea dacă n-ar fi fost luat 
întru totul prin surprindere. Nu se-ntâmplă prea des să ne 
prindă cineva, pe mine şi pe Haymitch, cu garda jos în 
acelaşi timp. Dar am fost atât de mistuiţi de grija salvării lui 
Peeta, atât de torturați de gândul că e în mâinile 
Capitoliului, încât încântarea de a-l avea din nou alături ne- 
a orbit. Dacă m-aş fi întâlnit cu Peeta între patru ochi, m-ar 
fi ucis. Acum, când e alienat mintal. 

Nu, nu alienat, îmi readuc aminte. Viespchestrat. Ăsta e 
termenul folosit de Plutarch şi Haymitch, i-am auzit când 


targa pe care eram transportată de-a lungul culoarului a 
fost împinsă pe lângă ei. Viespchestrat. Nu ştiu ce-nseamnă. 

Prim, care şi-a făcut apariţia la câteva secunde după atac 
şi de atunci a stat atât de aproape de mine cât a fost cu 
putinţă, mă înveleşte cu încă o pătură. 

— Cred că-ţi vor scoate gulerul în curând, Katniss. Atunci 
n-o să-ţi mai fie atât de frig. 

Mama, care participă la o operaţie complicată, n-a fost 
încă anunţată de atacul lui Peeta. Prim îmi ia una dintre 
mâini, care are pumnul strâns, şi mi-o masează până când 
mi se descleştează degetele şi sângele reîncepe să-mi curgă 
prin ele. Tocmai e pe cale să facă acelaşi lucru cu al doilea 
pumn, când apar doctorii, îmi scot gulerul şi-mi injectează 
un medicament împotriva durerii şi a inflamaţiilor. Stau 
întinsă, cu capul nemişcat, aşa cum am fost instruită, ca să 
nu-mi agravez rănile din gât. 

Plutarch, Haymitch şi Beetee au aşteptat pe coridor până 
ce le-au permis medicii să mă viziteze. Nu ştiu dacă i-au 
spus lui Gale, dar, de vreme ce nu e aici, presupun că n-au 
făcut-o. Plutarch îi conduce pe doctori afară şi încearcă să-i 
ordone lui Prim să plece, dar ea rămâne. 

— Nu. Dacă mă obligi să plec, mă duc direct la chirurgie 
şi-i povestesc mamei tot ce s-a-ntâmplat. Şi te avertizez că 
n-are o părere prea bună despre un creator-de-joc care 
vrea să dirijeze viaţa lui Katniss. Mai ales când nici măcar 
nu-i poartă de grijă aşa cum ar trebui. 

Plutarch pare ofensat, dar Haymitch chicoteşte. 

— Eu aş lăsa-o baltă, Plutarch, spune el. Prim rămâne. 

— Aşadar, Katniss, starea lui Peeta a fost un şoc pentru 
noi toţi, îmi explică Plutarch. La ultimele două interviuri, n- 
am avut cum să nu remarcăm că i se-nrăutăţise sănătatea. 
Era evident că fusese maltratat şi noi am luat asta drept 
explicaţie a stării lui psihologice. Acum credem c-a fost 
subiectul unei tehnici de tortură mai degrabă neobişnuite, 
cunoscută sub numele de viespchestrare. Beetee? 


— Îmi pare rău, Katniss, dar nu-ţi pot descrie toate 
caracteristicile, spune Beetee. Capitoliul păstrează cu 
foarte mare grijă secretul în privinţa acestei forme de 
tortură şi cred că rezultatele sunt contradictorii. Asta o 
ştim. E un soi de condiţionare prin frică. lermenul e o 
combinaţie a cuvintelor viespe şi sechestrare. Credem c-a 
fost preferat pentru că tehnica implică folosirea veninului 
de viespoi-copoi. Te-au înţepat la primele tale Jocuri ale 
Foamei, aşa că, spre deosebire de cei mai mulţi dintre noi, 
tu ştii din proprie experienţă care sunt efectele veninului. 

Groază. Halucinaţii. Viziuni de coşmar ale pierderii celor 
dragi. Fiindcă veninul afectează acea parte a creierului 
care adăposteşte frica. 

— Sunt sigur că-ţi aduci aminte cât de-nspăimântător a 
fost. Ai suferit şi de confuzie mentală, ca efect întârziat? mă 
întreabă Beetee. Ai avut senzaţia că nu poţi aprecia ce era 
adevărat şi ce nu? Cei mai mulţi dintre oamenii înţepaţi 
care-au supravieţuit ca să povestească spun că li s-a 
întâmplat ceva de genul ăsta. 

Da. Întâlnirea aceea cu Peeta. Chiar şi după ce mi s-a 
limpezit mintea n-am fost sigură dacă-mi salvase viaţa 
înfruntându-l pe Cato sau aşa îmi imaginasem. 

— E foarte greu să-ţi aminteşti, fiindcă amintirile pot fi 
schimbate. Beetee se bate cu degetul pe frunte. Sunt aduse 
în partea din faţă a minţii, modificate şi imprimate încă o 
dată sub noua formă. Acum imaginează-ţi că te fac să-ţi 
reaminteşti ceva - fie prin sugestie verbală, fie impunându- 
ţi să priveşti înregistrarea unui anumit eveniment - şi, în 
timp ce îţi e împrospătată memoria, îţi injectez o doză de 
venin de viespoi-copoi. Nu atât de puternică încât să-ţi 
provoace pierderea cunoştinţei pentru trei zile. Suficientă 
doar ca să-ţi infiltreze în amintirea respectivă spaima şi 
îndoiala. Şi asta reţine creierul tău, pe termen lung. 

Simt cum mi se face greață. Prim pune întrebarea pe 
care-o am în gând. 


— Asta i-au făcut lui Peeta? I-au luat amintirile cu Katniss 
şi le-au distorsionat, ca să fie înspăimântătoare? 

Beetee dă din cap. 

— Atât de înspăimântătoare încât să creadă că eati 
ameninţă viaţa. Şi să încerce s-o ucidă. Da, în prezent, asta 
e teoria noastră. 

Îmi acopăr faţa cu braţele, fiindcă aşa ceva nu se poate 
întâmpla. Nu e cu putinţă. Să-l facă pe Peeta să uite că mă 
iubeşte... nimeni n-ar izbuti. 

— Dar puteţi inversa procesul, nu? spune Prim. 

— Ăă... ştim foarte puţine despre asta, răspunde 
Plutarch. De fapt, nimic. Dacă s-au făcut vreodată încercări 
de refacere după viespchestrare, noi n-avem acces la 
informaţiile respective. 

— Bine, dar aveţi de gând să încercaţi, nu-i aşa? insistă 
Prim. N-o să-l lăsaţi pur şi simplu să sufere, închis într-o 
cameră capitonată? 

— Bineînţeles c-o să încercăm, Prim, spune Beetee. 
Numai că nu ştim în ce măsură vom reuşi. Dacă o să reuşim. 
Eu presupun că întâmplările îngrozitoare sunt cel mai dificil 
de scos din memorie. La urma urmelor, sunt cele pe care ni 
le reamintim, în mod firesc, cel mai bine. 

— Şi încă nu ştim ce altceva au mai falsificat, în afară de 
amintirile despre Katniss, spune Plutarch. Alcătuim o 
echipă de specialişti în probleme de sănătate mintală şi de 
militari de profesie, ca să găsească o metodă de 
contracarare. Eu unul sunt optimist şi cred c-o să-şi revină 
pe deplin. 

— Serios? întreabă Prim, cu sarcasm. Şi tu ce crezi, 
Haymitch? 

Îmi mişc uşor braţele, ca să-i pot vedea expresia feţei 
prin golul îngust dintre ele. E obosit şi descurajat când 
recunoaşte: 

— Cred că ar putea ajunge într-o stare cumva mai bună, 
dar... cred că n-o să mai fie niciodată acelaşi. 


Îmi lipesc din nou braţele, astupând golul, lăsându-i pe 
toţi pe dinafară. 

— Cel puţin e în viaţă, spune Plutarch, de parcă şi-ar fi 
pierdut răbdarea cu noi. Snow i-a executat în seara asta pe 
stilista lui Peeta şi pe membrii echipei lui pregătitoare, într- 
o emisiune în direct. N-avem idee ce s-a-ntâmplat cu Effie 
Trinket. Peeta nu e nevătămat, dar e aici. Cu noi. Ceea ce 
reprezintă o îmbunătăţire certă a situaţie sale, petrecută în 
ultimele douăsprezece ore. Să ţinem minte asta, da? 

Încercarea lui Plutarch de a-mi ridica moralul - 
întreţesută cu vestea despre patru sau poate chiar cinci 
crime - are cumva un efect nedorit. Porţia. Echipa 
pregătitoare a lui Peeta. Effie. Gâtlejul îmi pulsează din 
cauza efortului de a-mi reţine lacrimile, până când mi se 
taie din nou răsuflarea. 

În cele din urmă, n-au de ales şi sunt nevoiţi să mă 
sedeze. 

Când mă trezesc, mă întreb dacă ăsta va fi de-acum 
încolo singurul mod în care voi reuşi să dorm, cu 
medicamente injectate în braţ. Mă bucur că n-am voie să 
vorbesc în următoarele câteva zile, fiindcă nu vreau să spun 
nimic. Nici să fac nimic. De fapt, sunt un pacient model, 
letargia mea fiind luată drept stăpânire de sine, drept 
respectare a indicaţiilor medicilor. Nu mai simt nevoia să 
plâng. De fapt, nu sunt în stare decât să-mi păstrez în minte 
un singur gând simplu: o imagine a feţei lui Snow, însoţită 
de o şoaptă din capul meu. O să te ucid. 

Mama şi Prim mă îngrijesc cu schimbul, convingându-mă 
să mănânc bucățele de hrană moale. Oamenii vin din când 
în când să-mi spună noutăţi despre starea lui Peeta. 
Cantitatea masivă de venin de viespoi-copoi e eliminată din 
organism. 

E tratat numai de străini, localnici din Treisprezece - 
nimănui de acasă sau din Capitoliu nu i se permite să-l vadă 
- pentru a se împiedica declanşarea unor amintiri 


periculoase. O echipă de specialişti lucrează, cu program 
prelungit, la elaborarea unei strategii de recuperare. 

Nu e de aşteptat să fiu vizitată de Gale, care e țintuit la 
pat de o rană la umăr. Dar, în a treia noapte, după ce mi s- 
au dat medicamentele şi intensitatea luminii a fost redusă 
pentru somn, el se strecoară fără zgomot în rezerva mea. 
Nu vorbeşte, îşi plimbă doar degetele peste vânătăile de pe 
gâtul meu, atingându-le cu delicateţea aripilor de fluture, 
mă sărută între ochi şi dispare. 

În dimineaţa următoare sunt externată, cu indicaţia de a 
mă mişca încet şi de a vorbi cât mai puţin. Nu mi s-a 
imprimat niciun orar, aşa că hoinăresc fără nicio ţintă până 
când se învoieşte Prim de la spital şi mă conduce în ultimul 
compartiment repartizat familiei noastre, 2212. Identic cu 
precedentul, dar fără fereastră. 

Lui Buttercup i s-au alocat o raţie zilnică de hrană şi o 
cratiţă cu nisip, plasată sub chiuveta din baie. Când mă 
instalează Prim în pat, îmi sare pe pernă, concurând cu 
mine ca să-i atragă atenţia. Ea îl ia în braţe, dar rămâne 
concentrată asupra mea. 

— Katniss, ştiu că toată povestea asta cu Peeta e 
groaznică pentru tine. Dar ţine minte că Snow s-a ocupat 
de el vreme de mai multe săptămâni, pe când noi nu-l avem 
decât de câteva zile. Există o şansă ca vechiul Peeta, cel 
care te iubeşte, să fie încă înlăuntrul lui. Încercând să se- 
ntoarcă la tine. Nu renunţa la el. 

Mă uit la surioara mea şi mă gândesc că a moştenit cele 
mai bune calităţi pe care i le-a putut oferi familia noastră: 
mâinile vindecătoare ale mamei, mintea echilibrată a tatei 
şi combativitatea mea. Dar mai este şi altceva, ceva care-i 
aparţine în întregime. O abilitate de a privi în harababura 
derutantă a vieţii şi de a vedea lucrurile drept ceea ce sunt. 
E posibil să aibă dreptate? Să se-ntoarcă Peeta la mine? 

— Trebuie să plec din nou la spital, spune ea, aşezându-l 
pe Buttercup pe pat, alături de mine. Voi doi ţineţi-vă 
companie unul altuia, OK? 


Motanul sare din pat şi o urmează către uşă, plângându- 
se zgomotos când e abandonat. Compania pe care ne-o 
ţinem unul altuia nu face nici măcar două parale. După nici 
treizeci de secunde, ştiu că nu pot suporta să fiu închisă în 
celula subterană şi îl las pe Buttercup de capul lui. Mă 
rătăcesc de mai multe ori, dar în cele din urmă reuşesc să 
găsesc drumul către Apărarea Specială. 

Toţi cei pe care-i întâlnesc se holbează la vânătăile mele 
şi mă simt ruşinată într-o asemenea măsură, încât îmi trag 
gulerul în sus, până la urechi. 

Probabil că şi Gale a ieşit din spital în dimineaţa asta, 
fiindcă îl găsesc într-una dintre sălile de cercetare, alături 
de Beetee. Sunt absorbiți, fac o măsurătoare cu capetele 
aplecate asupra unui desen. Alte versiuni ale acestuia sunt 
împrăştiate pe masă şi pe podea. Iar alte desene de un 
anume fel sunt fixate de stratul izolator care acoperă 
pereţii sau umplu ecranele mai multor computere. Privind 
liniile trase la repezeală ale unuia dintre ele, recunosc 
laţurile de vânătoare folosite de Gale. 

— Ce sunt astea? întreb, cu voce răguşită, distrăgându-le 
atenţia de la coala de hârtie. 

— Ah, Katniss, ne-ai descoperit, spune vesel Beetee. 

— Cum? Ăsta e un secret? 

Ştiu că Gale îşi petrece foarte mult timp aici, jos, lucrând 
împreună cu Beetee, dar îmi închipuiam că-şi pierd timpul 
cu arcuri şi puşti. 

— Nu tocmai. Dar mă simt oarecum vinovat. [i l-am răpit 
pe Gale atât de multă vreme, recunoaşte Beetee. 

Fiindcă în marea majoritate a timpului petrecut în 
Treisprezece am fost dezorientată, îngrijorată, furioasă, la 
machiaj sau în spital, nu pot susţine că absenţele lui Gale au 
fost un inconvenient. Şi nici nu ne-am aflat în armonie, în 
sensul exact al cuvântului. Dar îl las pe Beetee să creadă că- 
mi e dator. 

— Sper că i-ai folosit bine timpul, îi spun. 


— Vino să vezi, mă îndeamnă el, arătându-mi ecranul 
unui computer cu o fluturare a mâinii. 

Vasăzică asta fac ei. lau ideile de la baza capcanelor lui 
Gale şi le adaptează la armele împotriva oamenilor. E vorba 
mai ales de bombe. Şi nu preiau atât mecanismele care pun 
cursele în funcţiune, cât psihologia aflată în spatele lor. 
Minarea unei zone în care se află ceva esenţial pentru 
supravieţuire. O sursă de apă sau de hrană. Înspăimântarea 
prăzii, astfel încât un număr foarte mare de indivizi să fugă 
către ceva cu mult mai distrugător. Punerea puilor în 
pericol, atrăgând astfel adulţii, care sunt adevărata ţintă. 
Atragerea victimelor într-un aparent paradis lipsit de 
primejdii - unde le aşteaptă moartea. La un moment dat, 
Gale şi Beetee lasă deoparte instinctele sălbăticiunilor şi se 
concentrează asupra unor impulsuri mult mai omeneşti. 
Cum e compasiunea. Explodează o bombă. Urmează un 
răgaz în care oamenii aleargă în ajutorul răniților. Şi atunci 
o a doua bombă, mult mai puternică, îi ucide pe toţi. 

— Asta pare să treacă dincolo de un soi de limită, spun 
eu. Adică e permis orice? 

Se holbează amândoi la mine - Beetee cu îndoială, Gale 
cu ostilitate. 

— Presupun că nu există un cod de legi, cu o listă a 
acţiunilor inacceptabile, dacă se îndreaptă împotriva altei 
fiinţe umane. 

— Bineînţeles că există. Eu şi Beetee am respectat 
acelaşi cod de legi folosit de preşedintele Snow când l-a 
viespchestrat pe Peeta, ripostează Gale. 

Crud, dar direct la ţintă. Plec fără alte comentarii. 
Trebuie să ies neapărat în aer liber, am senzaţia că 
altminteri mă transform în rachetă balistică, dar sunt încă 
la Apărarea Specială când mă acostează Haymitch. 

— Haide, îmi spune. Avem nevoie de tine la spital. 

— Pentru ce? întreb. 

— Facem o încercare cu Peeta, răspunde el. Trimitem 
înăuntru cea mai inofensivă persoană din Doisprezece pe 


care-o putem găsi. Căutăm pe cineva cu care-mpărtăşeşte 
Peeta amintiri din copilărie, dar nimic prea intim. Acum e 
trecută în revistă toată lumea. 

Ştiu că va fi o sarcină dificilă, fiindcă toţi cei care au 
amintiri din copilărie comune cu ale lui Peeta sunt probabil 
din centrul oraşului, o zonă în care n-a scăpat aproape 
nimeni de flăcări. Dar, când intrăm în salonul transformat în 
spaţiu de lucru pentru echipa de recuperare a lui Peeta, 
acolo e cineva care pălăvrăgeşte cu Plutarch. Delly 
Cartwright. Aşa cum se întâmplă de obicei, îmi zâmbeşte ca 
şi cum i-aş fi cea mai bună prietenă din lume. 

— Katniss! exclamă ea. 

— Salut, Delly, îi răspund. 

Am auzit că ea şi fratele ei mai mic au supravieţuit. 
Părinţii lor, negustori de încălţăminte, n-au fost la fel de 
norocoşi. În hainele anoste din Treisprezece, care nu 
avantajează pe nimeni, pare mai bătrână, cu părul blond şi 
lung împletit într-o coadă care a luat, practic, locul buclelor. 
E ceva mai slabă decât mi-o aduc aminte, ea fiind una 
dintre puţinii copii din Doisprezece cu vreo două kilograme 
în plus. Dieta de aici, stresul, durerea pricinuită de 
pierderea părinţilor şi-au adus probabil contribuţia, 
ajutând-o să scape de ele. 

— Cum îţi merge? o întreb. 

— Oh, au fost atâtea schimbări dintr-odată. Ochii i se 
umplu de lacrimi. Dar toată lumea e cu adevărat drăguță 
aici, în Treisprezece, nu crezi? 

Delly vorbeşte serios. Ei îi plac sincer oamenii. Toţi 
oamenii, nu doar câţiva aleşi, în privinţa cărora s-a hotărât 
după ani de zile. 

— Fac eforturi ca să ne simţim bine-veniţi, îi răspund. Mi 
se pare o afirmaţie corectă, fără exagerări. Tu eşti cea pe 
care-au ales-o ca să-l vadă pe Peeta? 

— Cred că da. Bietul Peeta. Şi biata de tine. N-o să 
înţeleg niciodată Capitoliul, zice ea. 

— Poate că e mai bine să nu-l înţelegi, îi spun. 


— Delly îl cunoaşte pe Peeta de foarte multă vreme, zice 
Plutarch. 

— Oh, da! Faţa lui Delly străluceşte. Ne-am jucat 
împreună încă de când eram foarte mici. Obişnuiam să le 
spun oamenilor că e fratele meu. 

— Ce părere ai? mă întreabă Haymitch. Crezi că există 
ceva care i-ar putea declanşa o amintire despre tine? 

— Am fost cu toţii în aceeaşi clasă. Dar n-am avut 
niciodată prea multe în comun. 

— Katniss a fost întotdeauna atât de uluitoare. Nici 
măcar n-am visat vreodată c-o să mă remarce, zice Delly. 
Felul în care vâna, vizitele ei în Vatră, şi tot restul. Toată 
lumea o admira aşa de mult. 

Atât eu, cât şi Haymitch o privim cu mare atenţie, 
încercând să ne convingem că nu glumeşte. Dacă te iei 
după descrierea pe care mi-o face, îţi închipui că n-aveam 
aproape niciun prieten fiindcă eram atât de excepţională 
încât intimidam pe toată lumea. Nu e adevărat. N-aveam 
aproape niciun prieten fiindcă nu eram prietenoasă. Dacă 
vreau să fiu preschimbată în ceva minunat, mă pot bizui pe 
Delly. 

— Delly are mereu cea mai bună părere despre toată 
lumea, explic eu. Nu cred că Peeta ar putea avea vreo 
amintire neplăcută legată de ea. Pe urmă îmi aduc aminte. 
Aşteaptă. La Capitoliu. Când am recunoscut-o pe fata avox 
şi am minţit. Peeta m-a acoperit, spunând că semăna cu 
Delly. 

— Ţin minte, zice Haymitch. Dar nu ştiu. Nu era 
adevărat. Delly nu se afla de fapt acolo. Nu cred că asta 
poate intra în competiţie cu amintirile din copilărie. 

— Mai ales când e vorba de o companie atât de plăcută 
ca Delly, intervine Plutarch. Haideţi să-ncercăm. 

Intru împreună cu Plutarch şi Haymitch în camera de 
observare de lângă rezerva în care e închis Peeta. E 
înghesuială, înăuntru sunt zece membri ai echipei de 
recuperare, înarmaţi cu stilouri şi blocnotesuri. Geamul 


unidirecţional şi instalaţia audio ne permit să-l observăm pe 
Peeta fără s-o ştie. E întins în pat, cu braţele imobilizate de 
curele. Nu trage de legături, dar mâinile i se agită fără 
astâmpăr. Expresia feţei e mult mai lucidă decât în 
momentul când a încercat să mă stranguleze, dar continuă 
să nu se numere printre cele familiare. 

Când uşa se deschide fără zgomot, face ochii mari, 
alarmându-se, apoi devine confuz. Delly traversează cu 
prudenţă încăperea, dar când se apropie de el chipul i se 
destinde firesc într-un zâmbet. 

— Peeta? Sunt Delly. De-acasă. 

— Delly? O parte dintre nori par să se-mprăştie. Delly. Tu 
eşti. 

— Da! exclamă ea, evident uşurată. Cum te simţi? 

— Groaznic. Unde ne aflăm? Ce s-a-ntâmplat? întreabă 
Peeta. 

— Acum e-acum, face Haymitch. 

— l-am spus să evite orice referire la Katniss şi la 
Capitoliu, specifică Plutarch. Să vedem câte amintiri despre 
casă va reuşi să-i trezească. 

— Păi... suntem în Districtul 13. Aici locuim acum, 
răspunde Delly. 

— Aşa îmi spun şi oamenii ăştia. Dar n-are sens. De ce nu 
suntem acasă? întreabă Peeta. 

Delly îşi muşcă buzele. 

— A fost... un accident. Şi mie mi-e foarte dor de casă. 
Chiar mă gândeam la desenele pe care le făceam pe pavaj, 
cu cretă. Ale tale erau superbe. Îţi aduci aminte când ne-ai 
desenat pe fiecare ca pe-un alt animal? 

— Da. Porci, şi pisici, şi altele, zice Peeta. Vorbeai 
despre... un accident? 

Văd fruntea lui Delly lucind de sudoare când încearcă să 
ocolească întrebarea. 

— A fost rău. Nimeni... n-a putut rămâne acolo, răspunde 
ea, şovăind. 

— 'Ţine-te tare, fetiţo, spune Haymitch. 


— Dar sunt sigură c-o să-ţi placă aici, Peeta. Oamenii 
sunt într-adevăr drăguţi cu noi. Avem întotdeauna mâncare 
şi haine curate, iar la şcoală e mult mai interesant, continuă 
Delly. 

— De ce n-a venit familia mea să mă vadă? întreabă 
Peeta. 

— Nu poate. Delly se întrerupe din nou. Mulţi oameni n- 
au plecat din Doisprezece. Aşa că trebuie să ne facem o 
viaţă nouă aici. Sunt sigură că un brutar bun o să le fie de 
folos. Îţi aduci aminte când ne lăsa tatăl tău să modelăm 
fetiţe şi băieţei din aluat? 

— A fost un incendiu, spune pe neaşteptate Peeta. 

— Da, şopteşte ea. 

— Doisprezece a ars din temelii, nu-i aşa? Din cauza ei, 
spune furios Peeta. Din cauza lui Katniss! 

Începe să se smucească în legături. 

— Oh, nu, Peeta. N-a fost vina ei. 

— Ea ţi-a spus asta? şuieră el. 

— Scoateţi-o de acolo, ordonă Plutarch. 

Uşa se deschide imediat şi Delly începe să se retragă 
încet. 

— N-a trebuit să-mi spună ea. Am fost..., începe Delly. 

— Fiindcă ea minte! E-o mincinoasă! Nu poţi să crezi 
nimic din tot ce spune! E un soi de mutant creat de 
Capitoliu ca să-l folosească împotriva noastră, a celorlalţi! 
strigă Peeta. 

— Nu, Peeta. Nu €..., încearcă din nou Delly. 

— Să n-ai încredere în ea, Delly, spune Peeta, cu vocea 
unui nebun. Eu am avut, şi-a-ncercat să mă omoare. Mi-a 
ucis prietenii. Familia. Nici măcar să nu te-apropii de ea! E 
un mutant! 

O mână se întinde în cameră, o trage pe Delly afară, apoi 
uşa se închide. Dar Peeta continuă să strige. 

— Un mutant! E un mutant împuţit! 

Nu numai că mă urăşte şi vrea să mă ucidă, nici măcar 
nu mai crede că sunt o fiinţă omenească. Strangularea a 


fost mai puţin dureroasă decât asta. 

În jurul meu, membrii echipei de recuperare scriu ca 
nebunii, notând fiecare cuvânt. Haymitch şi Plutarch mă 
înşfacă de braţe şi mă împing afară din încăpere. Mă 
reazemă de perete, pe holul tăcut. Dar ştiu să Peeta 
continuă să strige dincolo de uşă şi de geam. 

Prim s-a înşelat. Peeta e irecuperabil. 

— Nu mai pot sta aici, spun, amorţită. Dacă vreţi să fiu 
Gaiţa Zeflemitoare, trebuie să mă trimiteţi în altă parte. 

— Unde vrei să pleci? mă întreabă Haymitch. 

— La Capitoliu. 

E singurul loc unde cred că am ceva de făcut. 

— Nu se poate, spune Plutarch. Nu înainte ca toate 
districtele să fie considerate locuri sigure. Vestea bună e că 
luptele sunt aproape încheiate, peste tot, în afară de Doi. E 
totuşi o nucă greu de spart. 

Are dreptate. Mai întâi în districte. Apoi la Capitoliu. Şi 
abia la urmă îl voi vâna pe Snow până-n pânzele albe. 

— Perfect, spun. Trimiteţi-mă în Districtul 2. 


Capitolul 14 


DOI E UN DISIRICT MARE, aşa cum te-ai şi aştepta, 
alcătuit dintr-o serie de sate răsfirate prin munţi. La 
început, fiecare a fost asociat cu câte o mină sau cu câte o 
carieră de piatră, însă acum cele mai multe sunt dedicate 
găzduirii şi antrenării Apărătorilor Păcii. Fiindcă rebelii au 
de partea lor aviația Districtului 13, niciunul nu reprezintă 
o provocare deosebită, cu o singură excepţie: în centrul 
districtului se află un munte efectiv inexpugnabil, care 
adăposteşte inima forţei militare a Capitoliului. 

Am supranumit muntele Nuca, de când le-am redat 
liderilor rebelilor epuizați şi descurajaţi de aici comentariul 
lui Plutarch: „O nucă greu de spart.” Nuca a luat fiinţă 
imediat după „Zilele Negre”, când Capitoliul pierduse 
Districtul 13 şi căuta cu disperare o nouă fortăreață 
subterană. O parte dintre resursele sale militare erau 
plasate în jurul propriei periferii - rachete nucleare, 
aeronave, trupe -, dar o fracțiune imensă a puterii lui de foc 
se afla în momentul acela sub controlul unui duşman. 
Bineînţeles că nu puteau spera să construiască un duplicat 
al Districtului 13, care îngloba munca mai multor secole. 
Însă au văzut în minele din apropierea Districtului 2 o 
oportunitate. Din aer, Nuca părea să nu fie decât un alt 
munte, cu câteva guri de peşteri pe versanţi. Dar în interior 
se aflau caverne vaste din care fuseseră tăiate lespezi de 
stâncă aduse apoi la suprafaţă şi cărate în josul drumurilor 
înguste şi alunecoase, spre a fi folosite la construcţia unor 
clădiri îndepărtate. Exista până şi o reţea de căi ferate 
pentru transportul minerilor din Nucă până în centrul 
principalului oraş din Districtul 2. 

Ducea direct în piaţa unde am ajuns împreună cu Peeta 
în timpul Turneului Învingătorilor şi unde am stat pe 


treptele late de marmură ale clădirii Justiţiei, încercând să 
nu ne uităm cu prea multă atenţie la familiile îndurerate ale 
lui Cato şi Clove, adunate în faţa noastră. 

Năpăstuit de alunecări de noroi, de revărsări de ape şi 
de avalanşe, locul nu era nicidecum ideal. Însă avantajele 
atârnau mai greu în balanţă decât temerile. Săpând adânc 
în interiorul muntelui, minerii lăsaseră în urmă piloni groşi 
şi pereţi de piatră, pentru susţinerea infrastructurii. 
Capitoliul le-a consolidat şi a început să transforme muntele 
în noua sa bază militară. L-a umplut cu computere şi săli de 
şedinţe, cu cazărmi şi cu arsenale. A lărgit intrările, ca să 
permită ieşirea aeronavelor din hangare, a instalat 
lansatoare de rachete. Dar, în general, a lăsat exteriorul 
muntelui aproape neschimbat. O harababură de copaci şi 
de sălbăticiuni pe teren stâncos, accidentat. O fortăreață 
naturală care să-l apere de duşmani. 

Judecând după standardele celorlalte districte, Capitoliul 
i-a tratat cu foarte mare blândeţe pe locuitorii din Doi. E 
suficient să te uiţi la rebelii din district ca să-ţi dai seama că 
în copilărie au fost bine hrăniţi şi li s-a purtat de grijă. Unii 
ajung să lucreze în carierele de piatră sau în mine. 

Alţii sunt instruiți pentru lucrul în Nucă sau incluşi în 
rândurile Apărătorilor Păcii. Sunt antrenați de mici şi 
fortificaţi pentru luptă. Jocurile Foamei le ofereau ocazia de 
a dobândi o bogăţie şi un soi de glorie nemaiintâlnite 
altundeva. Bineînţeles că oamenii din Doi înghiţeau 
propaganda Capitoliului cu mai multă uşurinţă decât noi. Îi 
acceptau metodele. Dar, cu toate astea, în final erau tot 
sclavi. lar tot ce nu-i afecta pe Apărătorii Păcii şi pe 
deţinătorii posturilor din Nucă era resimţit din plin de 
pietrari, care alcătuiesc coloana vertebrală a rezistenţei din 
acest district. 

Lucrurile stau exact ca acum două săptămâni, la sosirea 
mea aici. Satele de la periferie sunt în mâinile rebelilor, 
oraşul e împărţit în două şi Nuca e mai de neatins ca 
oricând. Puținele sale intrări sunt puternic fortificate, iar 


muntele îi încercuieşte inima, păstrând-o în siguranţă. În 
vreme ce toate celelalte districte s-au smuls de sub 
controlul Capitoliului, Doi i-a rămas alături. 

Fac în fiecare zi tot ce pot ca să fiu de ajutor. Vizitez 
răniții. Înregistrez prop-uri scurte împreună cu echipa mea 
de televiziune. Nu mi se permite să iau efectiv parte la 
luptă, dar rebelii mă invită la discuţiile despre evoluţia 
războiului, ceea ce e cu mult mai mult decât făceau cei din 
Treisprezece. Aici e într-adevăr mai bine. Sunt mai liberă, 
nu am niciun orar pe braţ, timpul meu e mai puţin solicitat. 
Locuiesc deasupra pământului, în satele rebelilor, sau în 
peşterile din jur. Pentru siguranţa mea, sunt mutată des. Mi 
se îngăduie să vânez în timpul zilei, atât timp cât sunt 
însoţită de o gardă de corp şi nu hoinăresc prin locuri prea 
îndepărtate. În aerul rarefiat şi rece al muntelui, simt cum 
îmi recapăt o parte din forţa fizică şi mintea mi se 
limpezeşte, ieşind definitiv din ceaţă. Dar, odată cu această 
claritate, înţeleg din ce în ce mai bine ce i-au făcut lui Peeta. 

Snow mi l-a furat, l-a deformat într-o asemenea măsură 
încât e de nerecunoscut şi mi l-a făcut cadou. Boggs, care 
m-a însoţit în Doi, mi-a povestit că Peeta a fost cam prea 
uşor de salvat, chiar şi aşa, cu tot planul lor minuţios. Şi e 
de părere că Treisprezece putea să nu facă acest efort, 
fiindcă Peeta mi-ar fi fost livrat oricum. Ar fi fost lăsat într- 
unul dintre districtele beligerante, sau chiar în 
Treisprezece. Legat cu panglici şi etichetat cu numele meu. 
Programat să mă ucidă. 

Abia acum, când a fost transformat, îl apreciez pe deplin 
pe adevăratul Peeta. Chiar mai mult decât aş fi făcut-o dacă 
şi-ar fi pierdut viaţa. Bunătatea, statornicia, căldura dincolo 
de care ardea un foc nebănuit. În afară de Prim, de mama şi 
de Gale, câţi oameni din lumea asta mă iubesc 
necondiţionat? Niciunul - cred că, în cazul meu, ăsta ar 
putea fi acum răspunsul. Uneori, când sunt singură, scot 
perla din buzunar, locul unde sălăşluieşte, şi încerc să-mi 
aduc aminte de băiatul cu pâinea, de braţele puternice care 


îmi alinau coşmarurile în tren, de sărutările din arenă. 
Încerc să dau un nume lucrului pe care l-am pierdut. Dar ce 
rost are? S-a dus. Peeta s-a dus. Indiferent ce-a existat între 
noi nu mai este. N-a mai rămas decât promisiunea mea de 
a-l ucide pe Snow. Îmi spun asta de zece ori pe zi. 

În Treisprezece, recuperarea lui Peeta continuă. Chiar 
dacă nu întreb, Plutarch, optimist, mă pune la curent în 
timpul convorbirilor telefonice, spunând, de pildă: 

— Veşti bune, Katniss! Aproape am reuşit să-l convingem 
că nu eşti mutant! 

Sau: 

— Azi i s-a permis să-şi mănânce budinca fără niciun 
ajutor! 

Pe urmă vorbesc cu Haymitch, care recunoaşte că Peeta 
nu e mai bine. Singura rază de speranţă îndoielnică vine 
dinspre sora mea. 

— Prim a avut ideea să încercăm o viespchestrare în sens 
invers, îmi povesteşte Haymitch. Aducem la lumină una 
dintre amintirile distorsionate despre tine şi apoi îi injectăm 
o doză puternică dintr-un calmant, cum ar fi morfina. Am 
încercat cu o singură amintire. I-am pus filmul cu voi doi în 
grotă, când i-ai povestit cum a ajuns Prim să aibă o capră. 

— S-a observat vreo îmbunătăţire? întreb. 

— Păi, da, dacă deruta dusă la extrem e o îmbunătăţire 
faţă de teroarea absolută, spune Haymitch. Numai că nu 
sunt sigur de reuşită. Timp de mai multe ore, n-a mai fost în 
stare să vorbească. A intrat într-un soi de apatie. Când şi-a 
revenit, singura întrebare pe care-a pus-o a fost despre 
capră. 

— Corect, zic eu. 

— Cum stau lucrurile acolo? se interesează el. 

— Nu mişcă nimic, îi spun. 

— Trimitem o echipă, ca să v-ajute în privinţa muntelui. 
Beetee şi câţiva. Ştii, creierele. 

Când sunt selectate acestea din urmă, nu sunt surprinsă 
să văd pe listă numele lui Gale. M-am gândit că Beetee o să- 


| aducă, nu pentru o expertiză tehnologică, ci cu speranţa 
că s-ar putea gândi la o cale de a atrage în cursă un munte. 
Gale s-a oferit la început să vină cu mine în Doi, dar mi-am 
dat seama că l-aş fi rupt de munca lui alături de Beetee. I- 
am spus să nu se lase dus de val şi să rămână acolo unde e 
cea mai mare nevoie de el. Nu i-am spus că-n prezenţa lui 
mi-ar fi fost încă şi mai greu să-l jelesc pe Peeta. 

Gale soseşte seara târziu şi îmi dă de urmă. Stau pe un 
buştean, la marginea satului în care locuiesc acum, 
jumulind o gâscă. La picioarele mele sunt stivuite mai bine 
de o duzină de păsări. De când am sosit aici migrează în 
stoluri mari şi sunt uşor de vânat. Gale se aşază lângă mine 
fără niciun cuvânt şi începe să lase o pasăre fără pene. Am 
dat gata aproape jumătate din grămadă când mă întreabă: 

— Avem vreo şansă să mâncăm astea? 

— Da. Mergem la bucătăria de campanie, dar trebuie să 
le dau două gâşte celor care mă vor găzdui peste noapte, îi 
răspund. Pentru că mă primesc. 

— Onoarea pe care le-o faci nu-i de-ajuns? zice el. 

— Aşa ar fi de crezut. Dar se zvoneşte că gaiţele 
zeflemitoare dăunează sănătăţii. 

Mai jumulim o vreme în tăcere. Pe urmă el spune: 

— Ieri l-am văzut pe Peeta. Prin geam. 

— Ce impresie ţi-a făcut? 

— Mi-a inspirat un gând egoist. 

— Că n-ai de ce să mai fii gelos pe el? Degetele mele 
smulg brusc penele, care plutesc în jurul nostru ca un nor. 

— Nu. Exact contrariul. Gale îmi îndepărtează o pană din 
păr... Că n-o să pot concura niciodată cu aşa ceva. 
Indiferent cât de mult aş suferi. Răsuceşte o pană între 
degetul mare şi arătător. Cred că n-am nicio şansă dacă el 
nu-şi revine. N-o să fii niciodată în stare să-l abandonezi. O 
să te simţi întotdeauna vinovată fiindcă eşti cu mine. 

— Aşa cum m-am simţit vinovată faţă de tine, ori de câte 
ori l-am sărutat, spun eu. 

Gale îmi susţine privirea. 


— Dacă aş şti că e adevărat, aproape că aş putea suporta 
restul. 

— E adevărat, admit eu. Aşa cum e şi tot ce-ai spus 
despre Peeta. 

Gale scoate un sunet care sugerează exasperarea. 
Totuşi, după ce predăm păsările şi ne oferim să ne- 
ntoarcem în pădure după vreascuri pentru focul din seara 
asta, mă trezesc cuprinsă de braţele lui. Îşi plimbă buzele 
pe vânătăile estompate de pe gâtul meu, apropiindu-se din 
ce în mai mult de gură. În ciuda a tot ceea ce simt pentru 
Peeta, acum accept pentru prima oară, în adâncul 
sufletului, că n-o să se mai întoarcă niciodată la mine. Sau 
că eu n-o să mă mai întorc niciodată la el. O să rămân în Doi 
până cade, o să plec la Capitoliu ca să-l ucid pe Snow şi apoi 
o să-mi găsesc o moarte căutată cu lumânarea. lar el o să 
moară cu mintea rătăcită, urându-mă. Aşa că, în lumina din 
ce în ce mai palidă, închid ochii şi îl sărut pe Gale, fiindcă 
vreau o compensație pentru toate sărutările pe care mi le- 
am refuzat, şi fiindcă nu mai are importanţă, şi fiindcă 
disperarea singurătăţii e atât de intensă încât n-o mai pot 
suporta. 

Atingerea, gustul şi căldura lui Gale îmi aduc aminte că 
măcar trupul meu e încă viu şi, pe moment, senzaţia e 
binevenită. O las să-mi alerge prin carne, cu mintea golită 
de gânduri, fericită să mă abandonez. Când Gale mă 
împinge uşor, înaintez ca să acopăr golul care ne desparte, 
dar îi simt mâna sub bărbie. 

— Katniss, spune el. 

În clipa când deschid ochii, lumea pare să se 
dezmembreze. Nici pădurea nu e pădurea noastră, nici 
muntele nu e al nostru, şi nici nu e ăsta felul nostru de a fi. 
Mâna mi se ridică automat spre cicatricea de pe tâmpla 
stângă, pe care o asociez cu confuzia. 

— Acum sărută-mă. 

Stau locului, uluită şi indiferentă, în timp ce el se apleacă 
şi îşi lipeşte scurt buzele de ale mele. Îmi studiază cu 


atenţie chipul. 

— Ce se petrece-n capul tău? 

— Nu ştiu, şoptesc. 

— Atunci e ca şi cum aş săruta pe cineva care s-a-mbătat. 
Nu se pune la socoteală, spune el, într-o firavă încercare de 
a izbucni în râs. 

la o mână de vreascuri şi mi le pune în braţe, aducându- 
mă cu picioarele pe pământ. 

— De unde ştii? întreb, mai degrabă ca să-mi acopăr 
stânjeneala. Ai sărutat pe cineva care se-mbătase? 

Presupun că acasă, în Doisprezece, Gale ar fi putut 
săruta fete în dreapta şi-n stânga. Au fost, cu siguranţă, 
destule amatoare. Până acum nu m-am gândit niciodată 
prea mult la asta. 

El se mulţumeşte să clatine din cap. 

— Nu, dar nu e greu să-ţi imaginezi. 

— Adică n-ai mai sărutat niciodată alte fete? întreb. 

— N-am zis aşa ceva. Ştii, tu n-aveai decât doisprezece 
ani când ne-am cunoscut. Şi erai o adevărată belea. În afara 
clipelor în care vânam împreună, chiar aveam o viaţă, 
spune el, încărcându-se cu lemne de foc. 

Devin dintr-odată sincer curioasă. 

— Pe cine-ai sărutat? Şi unde? 

— Au fost prea multe ca să le mai ţin minte. În spatele 
şcolii, pe mormanul de zgură, oriunde altundeva. 

Îmi rostogolesc ochii. 

— Şi când am devenit eu atât de specială? Când m-au 
pus în tren şi m-au dus la Capitoliu? 

— Nu. Cu vreo şase luni înainte. Imediat după Anul Nou. 
Eram în Vatră, mâncam nişte supă la Sae Unsuroasa. Şi 
Darius te tachina, îţi propunea să-i vinzi un iepure pentru o 
sărutare. lar eu mi-am dat seama că... asta mă deranja, îmi 
povesteşte. 

Îmi aduc aminte de ziua aia. Era groaznic de frig şi la 
patru după-amiaza se lăsase deja întunericul. Fuseserăm la 
vânătoare, dar o ninsoare puternică ne trimisese înapoi, în 


oraş. Vatra era ticsită de oameni care căutau un adăpost de 
vreme rea. Supa lui Sae Unsuroasa, făcută din zeama în 
care fierseseră pe îndelete oasele unui câine sălbatic 
împuşcat de noi cu o săptămână înainte, era sub 
standardele obişnuite. Însă era fierbinte, iar eu eram atât 
de înfometată încât o mâncam cu lăcomie, stând cu 
picioarele încrucişate pe tejgheaua lui Sae. Darius se 
sprijinea de stâlpul de susţinere al tarabei, gâdilându-mi 
obrazul cu capătul cozii mele împletite, în timp ce eu îl 
plesneam peste mână, străduindu-mă să i-o îndepărtez. 
Încerca să-mi explice că un sărut de-al lui merita un iepure, 
sau poate chiar doi, de vreme ce toată lumea ştie că 
bărbaţii roşcovani sunt cei mai virili. lar eu şi Sae 
Unsuroasa râdeam fiindcă era atât de ridicol şi de insistent 
şi îmi arăta întruna tot felul de femei de prin Vatră, despre 
care spunea că plătiseră mult mai mult decât un iepure ca 
să savureze atingerea buzelor lui. 

— Vezi? O vezi pe aia cu fular verde? Dute şi-ntreab-o. 
Dacă ai nevoie de referinţe. 

S-a întâmplat la un milion de kilometri distanţă de aici, 
cu un miliard de zile în urmă. 

— Darius glumea, spun. 

— Probabil. Deşi probabil tu ai fi fost ultima care să-şi 
dea seama că nu era aşa, răspunde Gale. Uită-te la Peeta. 
Uită-te la mine. Sau chiar şi la Finnick. Începusem să-mi fac 
griji c-a pus ochii pe tine, dar acum pare să-şi fi revenit. 

— Nu-l cunoşti pe Finnick dacă-ţi închipui că s-ar fi putut 
îndrăgosti de mine. 

Gale ridică din umeri. 

— Ştiu că era disperat. În asemenea cazuri, oamenii fac 
tot felul de lucruri nebuneşti. 

Nu pot să nu mă gândesc că asta e o aluzie la mine. 

În zorii zilei următoare, creierele se reunesc să evalueze 
problema Nucii. Sunt invitată la întrunire, deşi nu pot 
contribui cu cine ştie ce. Evit să mă aşez la masa de şedinţă 
şi mă cocoţ pe pervazul lat al ferestrei care dă spre muntele 


în cauză. Comandanta din Doi, o femeie de vârstă mijlocie, 
pe nume Lyme, ne conduce într-un tur virtual al Nucii, al 
interiorului şi al fortificațiilor, şi ne povesteşte despre 
încercările nereuşite de a o captura. De la sosirea mea, 
drumurile ni s-au încrucişat de vreo două ori şi am fost 
obsedată de senzaţia că am mai întâlnit-o. Lyme e destul de 
greu de uitat, are peste un metru optzeci şi cinci şi e foarte 
musculoasă. Dar abia când văd un clip cu ea pe câmpul de 
luptă, conducând un atac asupra intrării principale a Nucii, 
îmi dau seama că mă aflu în prezenţa unei alte 
învingătoare, tributul din Districtul 2 care a câştigat 
Jocurile Foamei cu mai bine de o generaţie în urmă. Ca să 
ne pregătească pentru Jubileul Pacificării, Effie ne-a trimis, 
printre altele, şi înregistrarea victoriei ei. Probabil că, de-a 
lungul anilor, am întrezărit-o în timpul transmisiunilor de la 
Jocuri, dar n-a ieşit niciodată în evidenţă. Ţinând cont de 
noile mele informaţii despre modul în care-au fost trataţi 
Haymitch şi Finnick, nu mă pot gândi decât la un singur 
lucru: Ce i-a făcut Capitoliul după ce-a câştigat? 

Odată ce-şi încheie prezentarea, încep întrebările 
creierelor. Timpul se scurge, ora prânzului vine şi trece, iar 
ei încearcă s-ajungă la un plan realist de cucerire a Nucii. 
Dar, în timp ce Beetee crede că ar putea prelua controlul 
anumitor sisteme informaţionale şi se vorbeşte despre 
folosirea celor câtorva spioni din interior, nimeni n-are nicio 
idee inovatoare. Pe măsură ce după-amiaza înaintează către 
seară, discuţia se tot întoarce la o strategie care-a fost 
încercată în repetate rânduri - atacul asupra intrărilor. Îmi 
pot da seama că Lyme e din ce în ce mai frustrată, pentru 
că atât de multe variaţiuni ale acestui plan au dat deja greş 
şi atât de mulţi dintre soldaţii ei au pierit. 

În cele din urmă răbufneşte: 

— Următoarea persoană care sugerează să cucerim căile 
de acces ar face bine să găsească un mod genial de a le 
ataca, fiindc-o să conducă atacul ăla! 


Gale, care e prea agitat ca să stea pe scaun mai mult de 
câteva ore, a şovăit între a măsura încăperea cu pasul şi a 
sta alături de mine la fereastră. Ceva mai devreme, a părut 
să accepte că intrările nu pot fi cucerite, aşa cum afirmă 
Lyme, şi s-a retras cu totul din discuţie. În ultima oră a stat 
liniştit, cu fruntea încruntată de concentrare, privind ţintă 
Nuca de la fereastră. În tăcerea care urmează după 
ultimatumul lui Lyme, i se aude glasul. 

— E într-adevăr atât de necesar să cucerim Nuca? Sau 
ar fi suficient s-o scoatem din funcţiune? 

— Ăsta ar fi un pas în sensul corect, spune Beetee. La ce 
te-ai gândit? 

— M-am gândit la ea ca la o vizuină de câini sălbatici, 
continuă Gale. Nu vrei să intri acolo cu forţa. Aşa că ai două 
soluţii. Blochezi câinii înăuntru sau îi sperii, ca să iasă. 

— Am încercat să bombardăm intrările, spune Lyme. Dar 
sunt instalaţi cu mult prea în interior ca să putem provoca 
vreo avarie gravă. 

— Nu mă gândeam la asta, zice Gale. Mă gândeam să 
folosim muntele. 

Beetee se ridică şi i se alătură în faţa ferestrei, uitându- 
se prin ochelarii care nu i se potrivesc defel. 

— Vezi? De-a lungul versanților? 

— Făgaşele avalanşelor, şopteşte Beetee. O să fie dificil. 
Va trebui să gândim secvenţa de detonare cu foarte mare 
grijă, iar odată ce-o să declanşăm explozia n-o să mai putem 
nici măcar spera să ţinem lucrurile sub control. 

— Nu e necesar să le controlăm, de vreme ce renunţăm 
la ideea de a intra în posesia Nucii, spune Gale. Nu facem 
altceva decât s-o-nchidem. 

— Deci sugerezi să declanşăm avalanşe şi să blocăm 
intrările? întreabă Lyme. 

— Exact, răspunde Gale. Blocăm duşmanul în interior, îi 
tăiem orice posibilitate de aprovizionare. Îl împiedicăm să-şi 
lanseze aeronava. 


În timp ce toată lumea se gândeşte la plan, Boggs 
răsfoieşte teancul de schiţe ale Nucii şi se încruntă. 

— Rişti să ucizi pe toată lumea din interior. Uită-te la 
sistemul de ventilaţie. Nu se compară cu ce avem în 
Treisprezece. Depinde întru totul de pomparea aerului de 
pe coastele muntelui. Blochează supapele şi îi sufoci pe toţi 
cei aflaţi în interior. 

— Ar putea totuşi să scape prin tunelul de cale ferată 
care dă în piaţă, zice Beetee. 

— Nu şi dacă-l aruncăm în aer, spune scurt Gale. Intenţia 
lui devine pe de-a-ntregul foarte clară. 

Nu e interesat să-i păstreze în viaţă pe cei aflaţi în Nucă. 
Nu e interesat să-şi pună prada în cuşcă, n-are nevoie de ea 
mai târziu. 

Asta e una dintre capcanele lui mortale. 


Capitolul 15 


IMPLICAŢIILE SUGESTIEI lui Gale aduc tăcere în sală. 
Reacţia se citeşte pe feţele oamenilor. Variază de la 
încântare la suferinţă, de la amărăciune la satisfacţie. 

— Muncitorii sunt, în cea mai mare parte, cetăţeni din 
Districtul 2, spune Beetee, pe un ton neutru. 

— Şi ce dacă? întreabă Gale. Oricum n-o să mai putem 
avea încredere în ei niciodată. 

— Ar trebui să aibă cel puţin şansa de a se preda, zice 
Lyme. 

— E un lux de care n-am avut parte când au aruncat 
bombele incendiare în Treisprezece, ripostează Gale, dar 
aici sunteţi cu toţii mult mai prietenoşi când e vorba despre 
Capitoliu. 

Judecând după expresia aşternută pe faţa lui Lyme, cred 
că ar fi în stare să-l împuşte, sau cel puţin să-i tragă un 
pumn. Ea ar fi probabil în avantaj, cu tot antrenamentul ei. 
Însă furia comandantei pare să nu facă altceva decât să-l 
scoată pe Gale din fire. 

— Ne-am uitat la copiii care ardeau de vii şi n-am putut 
face nimic! strigă el. 

Trebuie să-nchid ochii o clipă, în vreme ce imaginea mă 
străbate, sfâşiindu-mă. Are efectul scontat. Vreau să moară 
toţi cei din interiorul muntelui. Sunt pe punctul de ao 
spune. Şi totuşi... Sunt, în acelaşi timp, o fată din 
Doisprezece. Nu sunt preşedintele Snow. N-am ce face. Nu 
pot condamna pe nimeni la moartea sugerată de el. 

— Gale, îi spun, luându-l de braţ şi încercând să-i vorbesc 
pe un ton prietenos. Nuca e o mină veche. Asta o să 
provoace un accident de minerit de proporţii considerabile. 

Cuvintele mele sunt cu siguranţă eficiente pentru a-l face 
pe orice om din Districtul 12 să se gândească la plan de 


două ori. 

— Dar nu unul atât de rapid ca acela în care au murit 
taţii noştri, ripostează el. Asta e problema tuturor? Că 
duşmanii noştri vor avea la dispoziţie câteva ore în care să 
reflecteze asupra propriei morţi, în loc să fie pur şi simplu 
făcuţi fărâme? 

În zilele de demult, când nu eram decât doi copii ieşiţi la 
vânătoare în afara Districtului 12, Gale spunea lucruri de 
genul ăsta, sau chiar mai rele. Dar atunci nu erau decât 
cuvinte. Acum, puse în practică, se preschimbă în fapte, 
care nu sunt reversibile. 

— Nu ştii cum au ajuns oamenii din Districtul 2 în Nucă, 
îi spun. Poate-au fost constrânşi. Poate sunt ţinuţi acolo 
împotriva voinţei lor. Unii sunt spionii noştri. O să-i ucizi şi 
pe ei? 

— Aş sacrifica o mică parte, da, ca să salvez restul, 
răspunde el. lar dacă aş fi spion acolo, înăuntru, aş spune: 
„Declanşaţi avalanşele!” 

Ştiu că e sincer. Că şi-ar sacrifica viaţa pentru cauză în 
felul ăsta - nimeni nu se îndoieşte. Poate am face cu toţii 
acelaşi lucru, dacă am fi spioni şi ni s-ar da de ales. Cred că 
eu aş face-o. Dar aici e vorba de o decizie luată cu sânge 
rece în numele altor oameni şi al celor care-i iubesc. 

— Ai spus c-avem două soluţii, i se adresează Boggs. Să-i 
blocăm înăuntru sau să-i speriem ca să iasă. Eu aş zice să- 
ncercăm varianta cu avalanşele, dar să lăsăm liber tunelul 
de cale ferată. Oamenii vor putea fugi în piaţă, unde o să-i 
aşteptăm noi. 

— Bine înarmaţi, sper, spune Gale. Nu puteţi şti cine-o să 
iasă. 

— Bine înarmaţi. O să-i luăm prizonieri, încuviinţează 
Boggs. 

— Să introducem acum în ecuaţie şi Districtul 13, 
sugerează Beetee. Să-i dăm preşedintei Coin ocazia de a 
interveni. 


— O să vrea să blocăm tunelul, spune cu convingere 
Gale. 

— Da, foarte probabil. Dar ştii, în prop-urile alea, Peeta 
chiar avea dreptate într-o anumită privinţă. E vorba de 
pericolul de a ne ucide până la unul. Eu m-am jucat cu nişte 
cifre. Am luat în considerare morţii şi răniții şi... Cred că 
merită măcar o discuţie, spune Beetee. 

O discuţie la care sunt invitaţi să ia parte numai câţiva 
oameni. Mie şi lui Gale ni se cere să părăsim sala alături de 
ceilalţi. Îl iau la vânătoare, să-şi poată descărca nervii, dar 
el nu vorbeşte despre asta. E probabil prea furios fiindcă l- 
am contrazis. 

Convorbirea are loc, se ia o decizie şi, până la lăsarea 
serii, sunt îmbrăcată în costumul meu de Gaiţă 
Zeflemitoare, cu arcul atârnat de umăr şi cu o cască în 
ureche, ţinând astfel legătura cu Haymitch - pentru cazul 
că s-ar ivi o ocazie favorabilă pentru realizarea unui prop. 
Aşteptăm pe acoperişul Clădirii Justiţiei, de unde se vede 
perfect ţinta atacului. 

La început, comandanții din Nucă ignoră aeronavele 
noastre, fiindcă în trecut au avut ceva mai multe necazuri 
decât nişte muşte care bâzâie în jurul borcanului cu miere. 
Dar, după două runde de bombardamente asupra celor mai 
înalte piscuri ale muntelui, le acordă atenţie. În momentul 
când încep să tragă bateriile antiaeriene ale Capitoliului, e 
deja prea târziu. 

Planul lui Gale depăşeşte toate aşteptările. Beetee a avut 
dreptate, avalanşele odată dezlănţuite, nimeni nu le mai 
poate controla. Coastele muntelui sunt oricum instabile, dar 
după ce le-au şubrezit exploziile devin aproape fluide. 
Porţiuni întregi ale Nucii se surpă chiar în faţa ochilor 
noştri, aruncând în uitare tot ce ar fi putut sugera că 
oamenii au pus vreodată piciorul în acele locuri. Tăcuţi, 
mărunți şi insignifianţi, privim valurile de piatră care 
coboară muntele cu zgomote de tunet. Îngroapă intrările 
sub tone de stâncă. Înalţă un nor de ţărână şi de rocă 


sfărâmată care înnegurează cerul. Transformă Nuca într-un 
mormânt. 

Îmi imaginez iadul din interior. Sirenele urlând. 
Lanternele pâlpâind în întuneric. Praful de stâncă 
îmbâcsind aerul. Ţipetele fiinţelor umane captive, intrate în 
panică, poticnindu-se înnebunite în căutarea unei căi de 
scăpare, numai ca să găsească intrările, platoul de lansare 
şi înseşi puţurile de ventilaţie astupate cu pământul şi 
piatra ce îşi forţează drumul spre interior. Cablurile de 
curent electric atârnă libere, izbucnesc focuri, molozul 
transformă drumul cunoscut în labirint. Oameni izbindu-se 
unii de alţii, împingându-se, căţărându-se în patru labe, ca 
furnicile sub apăsarea muşuroiului surpat, care ameninţă 
cu strivirea carapacelor lor fragile. 

— Katniss? 

Vocea lui Haymitch în casca mea. Încerc să-i răspund şi 
descopăr că-mi apăs gura cu amândouă mâinile. 

— Katniss! 

În ziua când a murit tata, sirenele au început să sune 
când eram la şcoală, în pauza de prânz. Nimeni n-a aşteptat 
să i se dea voie să plece, dar nici nu era cazul. Reacţia 
declanşată de un accident în mină scăpa până şi de sub 
controlul Capitoliului. Am alergat în clasa lui Prim. Încă mi-o 
mai aduc aminte, micuță pentru cei şapte ani ai ei şi foarte 
palidă, dar stând dreaptă, cu coatele îndoite pe pupitru. 
Aştepta să vin s-o iau, aşa cum îi promisesem că voi face 
dacă vor suna vreodată sirenele. A sărit de la locul ei, m-a 
înşfăcat de mâneca hainei şi ne-am făcut loc şerpuind prin 
şuvoiul de oameni care se scurgea pe străzi, revărsându-se 
apoi la intrarea principală a minei. Am găsit-o pe mama cu 
mâinile încleştate de frânghia întinsă în grabă, ca să ţină 
mulţimea la distanţă. Privind în urmă, cred că am ştiut chiar 
de-atunci că aveam un necaz. Fiindcă altminteri ce rost ar fi 
avut să ne uităm după mama? 

Ascensoarele scrâşneau, mişcându-se în grabă în susul şi 
în josul cablurilor şi expectorând la lumina zilei mineri 


înnegriţi de fum. La sosirea fiecărui grup izbucneau 
strigăte de uşurare, rudele se strecurau pe sub frânghie să- 
şi conducă acasă soţii, soțiile, copiii, părinţii, fraţii, surorile. 
Noi stăteam în aerul rece în timp ce norii se adunau pe 
cerul după-amiezii şi o ninsoare uşoară se aşternea ca un 
strat de praf. Ascensoarele se mişcau mai încet şi scoteau 
afară mai puţini oameni. Am îngenuncheat pe pământ şi mi- 
am apăsat palmele pe zgură, dorind din răsputeri să-mi 
eliberez tatăl. Dacă există un sentiment de neputinţă mai 
mare decât cel simţit când încerci să ajungi la cineva care 
ţi-e drag şi care e captiv sub pământ, eu nu pot să mi-l 
închipui. Răniţii. Cadavrele. 

Aşteptarea în noapte. Străini care îţi înfăşoară pături în 
jurul umerilor. O cană cu ceva cald, din care nu poţi să bei. 
Şi apoi, într-un târziu, tocmai în zori, expresia îndurerată 
de pe chipul şefului minei, care nu poate însemna decât un 
singur lucru. 

Ce-am făcut noi acum? 

— Katniss! Eşti acolo? 

Haymitch plănuieşte probabil să-mi găsească o cătuşă 
pentru cap chiar în clipa asta. Îmi las mâinile să cadă. 

— Da. 

— Intră-n clădire. Pentru cazul că urmează o încercare 
de ripostă a Capitoliului, cu forţele aeriene care i-au mai 
rămas, mă instruieşte el. 

— Da, repet. 

Cu excepţia soldaţilor din spatele mitralierelor, toată 
lumea de pe acoperiş începe să se retragă. În timp ce cobor 
treptele, nu rezist tentaţiei de a-mi plimba degetele pe 
pereţii imaculaţi, de marmură albă. Atât de reci şi atât de 
frumoşi. Nici măcar la Capitoliu nu există ceva pe măsura 
splendorii acestei clădiri vechi. Însă suprafaţa ei nu-mi 
oferă nimic - numai trupul meu o face, căldura lui este 
absorbită. Piatra cucereşte de fiecare dată omul. 

Stau la baza uneia dintre coloanele uriaşe din imensul 
hol de la intrare. Prin uşile deschise pot zări cum marmura 


albă se extinde până la treptele ce dau în scuar. Îmi 
amintesc cât de bolnavă m-am simţit în ziua când eu şi 
Peeta am acceptat aici felicitările pentru câştigarea 
Jocurilor. Epuizată de Turneul Învingătorilor, eşuând în 
încercarea de a linişti districtele, înfruntând amintirea lui 
Clove şi a lui Cato, şi mai ales înfiorătoarea şi prelungita 
moarte a lui Cato în ghearele mutanţilor. 

Boggs se ghemuieşte lângă mine, palid, în umbră. 

— Ştii, n-am bombardat intrarea tunelului de cale ferată. 
Probabil că o parte dintre ei vor ieşi. 

— Şi îi vom împuşca imediat ce-şi vor face apariţia? îl 
întreb. 

— Numai dacă vom fi nevoiţi, răspunde el. 

— Am putea trimite noi înşine trenuri. Ca s-ajute la 
salvarea răniților. 

— Nu. S-a hotărât să lăsăm tunelul în mâinile lor. Aşa pot 
folosi toate liniile pentru evacuarea oamenilor. În plus, 
câştigăm timp, ca să ducem restul soldaţilor în piaţă. 

Cu câteva ore în urmă, piaţa era teritoriul nimănui, linia 
frontului de luptă dintre rebeli şi Apărătorii Păcii. După ce 
planul lui Gale a primit aprobarea lui Coin, rebelii au lansat 
un atac violent şi au împins forţele Capitoliului la câteva 
cvartale distanţă, ca să putem controla gara în cazul căderii 
Nucii. Ei bine, cade. Adevărul a devenit limpede. Toţi 
supraviețuitorii vor fugi către piaţă. Aud din nou focuri de 
armă, când Apărătorii Păcii încearcă, fără nicio îndoială, să 
vină în ajutorul camarazilor lor. Soldaţii noştri sunt 
mobilizați să le ţină piept. 

— Eşti rece, spune Boggs. Mă duc să caut o pătură. 

Pleacă înainte de a apuca să protestez. Nu vreau nicio 
pătură, deşi marmura continuă să-mi absoarbă căldura din 
trup. 

— Katniss, îmi spune Haymitch în ureche. 

— Sunt încă aici, îi răspund. 

— În după-amiaza asta, lucrurile au luat o întorsătură 
interesantă în privinţa lui Peeta. M-am gândit c-ai vrea să 


afli, spune el. 

Interesant nu înseamnă bine. Nu înseamnă mai bine. Dar 
adevărul e că n-am de ales, nu pot decât s-ascult. 

— l-am arătat clipul în care cânţi „Copacul 
spânzuratului”. N-a fost difuzat niciodată, Capitoliul nu l-a 
putut folosi când a fost viespchestrat. A spus că recunoaşte 
cântecul. 

Pentru o clipă îmi stă inima. Apoi îmi dau seama că nue 
decât o altă confuzie datorată serului cu venin de viespoi- 
copoi. 

— N-are cum să-l recunoască, Haymitch. Nu m-a auzit 
niciodată cântându-l. 

— Nu pe tine. Pe tatăl tău. L-a auzit cântându-l într-una 
din zilele când a venit la brutărie, să facă un troc. Peeta era 
mic, avea probabil şase sau şapte ani, dar îşi aduce aminte 
fiindcă l-a ascultat ca să vadă dacă amuţesc păsările, îmi 
explică Haymitch. Presupun c-au făcut-o. 

Şase sau şapte ani. Trebuie să fi fost înainte de a ne 
interzice mama cântecul. Poate chiar pe vremea când îl 
învăţam. 

— Eram şi eu acolo? 

— Nu cred. Oricum, n-a pomenit numele tău. Dar e 
prima legătură cu tine care nu-i declanşează un dezastru 
mintal. E totuşi ceva, Katniss. 

Tata. Azi e pretutindeni. Moare în mină. Pătrunde 
cântând în conştiinţa tulbure a lui Peeta. Licăreşte în 
privirea pe care mi-o aruncă Boggs când îmi înfăşoară 
protector pătura în jurul umerilor. Îi simt lipsa cu atâta 
tărie încât mă doare. 

Afară focurile de armă se înteţesc cu adevărat. Gale 
trece pe lângă noi în grabă, cu un grup de rebeli, 
nerăbdător să intre în luptă. Nu cer să mă alătur trupelor, 
nu fiindcă nu mi s-ar permite. Oricum n-am niciun chef, 
nimic nu-mi înfierbântă sângele. Aş vrea să fi fost aici Peeta 
- vechiul Peeta - fiindcă el ar fi ştiut să spună de ce e atât 
de rău să faci schimb de focuri în timp ce oamenii, 


indiferent ce oameni, se zbat să-şi croiască drum afară din 
munte. Sau propria mea poveste e aceea care mă face atât 
de sensibilă? Nu suntem în război? Nu e ăsta doar un alt 
mod de a ne ucide duşmanii? 

Noaptea se lasă cu repeziciune. Sunt aprinse proiectoare 
imense, strălucitoare, umplând scuarul de lumină. Probabil 
că şi în gară ard toate becurile, la putere maximă. Până şi 
din poziţia pe care o ocup în partea opusă a pieţei pot 
vedea clar prin frontonul de sticlă al clădirii lungi şi înguste. 
Ar fi imposibil să-ţi scape sosirea trenului, sau chiar a unei 
singure persoane. Dar orele trec şi nu apare nimeni. Cu 
fiecare minut, e tot mai greu să-ţi imaginezi că a 
supravieţuit cineva atacului asupra Nucii. 

E trecut cu mult de miezul nopţii când Cressida vine să- 
mi ataşeze un microfon special de costum. 

— Pentru ce-i ăsta? întreb. Explicaţia mi-o dă vocea lui 
Haymitch. 

— Ştiu că n-o să-ţi placă, dar trebuie să ţii un discurs. 

— Un discurs? exclam, simţindu-mă imediat îngreţoşată. 

— O să ţi-l suflu eu, cuvânt cu cuvânt, mă asigură el. Tu 
nu trebuie decât să repeţi ce-ţi spun. Uite, din interiorul 
muntelui nu vine niciun semn de viaţă. Am câştigat, dar 
lupta continuă. Aşa că ne-am gândit că, dacă ieşi pe treptele 
Clădirii Justiţiei şi spui cum stau lucrurile - anunţi pe toată 
lumea că Nuca a fost înfrântă, că s-a terminat cu prezenţa 
Capitoliului în Districtul 2 -, în felul acesta ai putea 
convinge restul trupelor lor să se predea. 

Scrutez întunericul de dincolo de piaţă. 

— Nici măcar nu văd restul trupelor. 

— Pentru asta e microfonul, spune el. Totul o să se 
difuzeze, atât vocea ta, prin sistemul audio pentru urgenţe, 
cât şi imaginea, în orice loc unde există un ecran. 

Ştiu că aici, în scuar, sunt două ecrane imense. Le-am 
văzut în timpul Turneului Învingătorilor. Ar putea merge 
treaba, dacă aş fi bună la aşa ceva. Dar nu sunt. Au încercat 


să-mi sufle replicile şi în primele experienţe cu prop-uri, şi a 
fost un eşec. 

— Ai putea salva o mulţime de vieţi, Katniss, spune în 
final Haymitch. 

— Bine, accept eu. O să fac o-ncercare. 

E ciudat să stau afară, în vârful scărilor, în costum 
complet şi sub o lumină strălucitoare, fără niciun public 
căruia să-i vorbesc. Ca şi cum aş da un spectacol pentru 
Lună. 

— S-o facem cât mai repede, spune Haymitch. Eşti prea 
expusă. 

Echipa mea de televiziune, plasată în piaţă cu camere 
speciale, face semn că e gata. Îi spun lui Haymitch să-i dea 
drumul, apoi îmi deschid microfonul şi îl ascult cu atenţie 
citindu-mi fraza de început a discursului. Când rostesc 
primele cuvinte, unul dintre ecranele de deasupra pieţei se 
luminează şi afişează imaginea mea imensă. 

— Locuitori ai Districtului 2, sunt Katniss Everdeen şi vă 
vorbesc de pe treptele Clădirii Justiţiei din oraşul vostru, 
unde... 

Două trenuri intră în gară şi se opresc unul lângă 
celălalt, în scrâşnet de frâne. Uşile glisante se deschid şi 
oamenii se rostogolesc afară, într-un nor de fum pe care l- 
au adus din Nucă. Probabil că au cel puţin o bănuială 
despre ceea ce îi aşteaptă în piaţă, fiindcă îi văd încercând 
să acţioneze cât mai derutant. Cei mai mulţi se lipesc de 
podea şi o rafală de gloanţe stinge luminile din gară. Sunt 
înarmaţi, aşa cum a prezis Gale, dar sunt şi răniţi. Gemetele 
se înalţă în aerul nopţii, altminteri tăcută. 

Cineva stinge lumina de pe scări, lăsându-mă la 
adăpostul întunericului. În gară înfloreşte o vâlvătaie - unul 
dintre trenuri trebuie să fi luat foc - şi un fum gros şi negru 
tălăzuieşte către geamuri. Nemaiavând de ales, oamenii 
încep să năvălească în piaţă, sufocându-se, dar agitându-şi 
sfidători armele. Privirea mi se îndreaptă fulgerător către 
acoperişurile clădirilor din jur. Toate au fost fortificate cu 


cuiburi de mitraliere ale rebelilor. Lumina Lunii se reflectă 
în ţevile unse. 

Un bărbat tânăr iese din gară clătinându-se, apăsându-şi 
o cârpă însângerată pe obraz şi târând cu mâna cealaltă o 
puşcă. Când se împiedică şi cade cu faţa în jos, îi văd urmele 
de arsură de pe spatele cămăşii şi carnea roşie de 
dedesubt. Şi, dintr-odată, nu mai e decât o altă victimă arsă 
a unui accident din mină. 

Picioarele mă poartă în goană în josul treptelor şi o iau la 
fugă spre el. 

— Opriţi-vă! le strig rebelilor. Nu trageţi! Microfonul îmi 
amplifică vocea şi cuvintele mele reverberează în jurul 
pieţei şi dincolo de ea. 

— Opriţi-vă! 

Mă apropii de tânăr, întinzând mâna să-l ajut, când se 
saltă în genunchi şi îşi îndreaptă puşca spre capul meu. 

Mă retrag instinctiv cu câţiva paşi şi îmi ridic arcul mai 
sus de creştet, ca să-i dovedesc că intenţiile mele sunt 
paşnice. Acum, când îşi ţine amândouă mâinile pe armă, 
observ că are în obraz o gaură zdrenţuită lăsată de ceva - 
poate o piatră în cădere - care i-a străpuns carnea. Miroase 
a tot felul de lucruri arse, păr, carne, combustibil. Are 
privirea înnebunită de durere şi de spaimă. 

— Nu te mişca, îmi şopteşte vocea lui Haymitch în 
ureche. 

Îi ascult ordinul, înțelegând că asta vede acum întregul 
District 2, sau poate tot Panemul. Gaiţa Zeflemitoare la mila 
unui bărbat care n-are nimic de pierdut. 

Cuvintele lui trunchiate sunt aproape de neînțeles. 

— Dă-mi un singur motiv pentru care să nu te ucid. 

Restul lumii se pierde în depărtare. Nu mai sunt decât 
eu, uitându-mă în ochii plini de jale ai unui bărbat din Nucă, 
un bărbat care nu vrea decât un singur motiv. Îi pot înşira 
mii, cu siguranţă. Dar cuvintele care mi se desprind de pe 
buze sunt: 

— Nu pot. 


Într-o succesiune logică a lucrurilor, bărbatul ar trebui 
să apese acum pe trăgaci, dar el e nedumerit, încearcă să 
dea un sens cuvintelor mele. Şi eu sunt la fel de derutată 
când îmi dau seama că am spus un adevăr, iar impulsul 
nobil care m-a făcut să traversez piaţa se preschimbă în 
disperare. 

— Nu pot. Asta e problema, nu-i aşa? Îmi las arcul în jos. 
Noi v-am aruncat în aer mina. Voi mi-aţi ars districtul din 
temelii. Avem toate motivele să ne ucidem unul pe altul. Aşa 
că ucide-mă. Fă Capitoliul fericit. Am încetat să le mai omor 
sclavii în locul lor. 

Îmi las arcul să cadă pe pământ şi îl împing cu piciorul. 
Alunecă pe pietrele pavajului şi se opreşte lângă genunchiul 
lui. 

— Nu sunt sclavul lor, bombăne bărbatul. 

— Eu sunt, îi spun. De asta l-am ucis pe Cato... şi de asta 
l-a ucis el pe Tresh... şi de asta a ucis-o Tresh pe Clove... şi 
de asta a-ncercat ea să mă ucidă pe mine. Se repetă iarăşi 
şi iarăşi, şi cine câştigă? Nu noi. Nu districtele. Întotdeauna 
Capitoliul. Dar m-am săturat să fiu un pion în Jocurile lor. 

Peeta. Pe acoperiş, în noaptea de dinaintea primelor 
noastre Jocuri ale Foamei. El a înţeles totul înainte de a 
pune piciorul în arenă. Sper că se uită acum, că îşi aduce 
aminte de noaptea în care s-a întâmplat, că poate mă iartă 
în clipa morţii mele. 

— Vorbeşte în continuare. Spune-i cum ai privit muntele 
prăbuşindu-se, insistă Haymitch. 

— În noaptea asta, când am văzut muntele căzând, m-am 
gândit... că au reuşit încă o dată. M-au împins să vă ucid pe 
voi - oamenii din districte. Dar de ce-am făcut-o? Districtul 
12 şi Districtul 2 n-au motive să se lupte, în afară de cele 
date de Capitoliu. 

Tânărul mă priveşte clipind nedumerit. Mă las în 
genunchi în faţa lui, vorbind cu voce joasă, insistentă. 

— Şi de ce te lupţi tu cu rebelii de pe acoperişuri? Cu 
Lyme, care a câştigat Jocurile pentru districtul vostru? Cu 


oameni care ţi-au fost vecini, poate chiar cu rudele? 

— Nu ştiu, răspunde el. 

Dar rămâne cu puşca îndreptată spre mine. Mă ridic şi 
mă rotesc încet, adresându-mă oamenilor din cuiburile de 
mitraliere. 

— Şi voi, acolo sus? Eu vin dintr-un oraş de mineri. De 
când condamnă minerii alţi mineri la o asemenea moarte şi 
de când stau la pândă, să-i ucidă pe toţi cei care reuşesc să 
iasă târâş dintre dărâmături? 

— Cine e duşmanul? şopteşte Haymitch. 

— Oamenii ăştia - arăt către răniții din piaţă - nu sunt 
duşmanii voştri. Mă răsucesc brusc către gară. Rebelii nu 
sunt duşmanii voştri! Avem cu toţii un singur duşman, şi 
acela e Capitoliul! Asta e şansa noastră de a pune capăt 
puterii lui, dar ca s-o putem face avem nevoie de toţi 
oamenii din districte! 

Camerele îmi urmăresc fiecare mişcare când arăt către 
bărbat, către răniţi, către rebelii ezitanţi din întregul 
Panem. 

— Vă rog! Veniţi alături de noi! Cuvintele mele răsună în 
aer. Mă uit spre ecran, sperând să văd un soi de undă a 
împăcării traversând mulţimea. 

Mă văd în schimb pe mine însămi, împuşcată în 
transmisie directă. 


Capitolul 16 


— ÎNTOTDEAUNA. 

În crepusculul din lumea morfinei, Peeta şopteşte un 
cuvânt şi eu plec în căutarea lui. E o lume transparentă, cu 
o tentă violet, fără nicio muchie dură şi cu multe 
ascunzişuri. Îmi fac loc printre troiene de nori, mă 
călăuzesc după urme aproape şterse, simt miros de 
scorţişoară şi de mărar. Odată îi simt mâna pe obraz şi 
încerc să i-o rețin, dar mi se evaporă printre degete, ca o 
ceaţă. 

Când încep în sfârşit să mă ridic la suprafaţă, revenind în 
camera sterilă de spital din Treisprezece, îmi aduc aminte. 
Eram sub influenţa siropului somnifer. Mă rănisem la călcâi 
când mă urcasem pe o creangă de deasupra gardului 
electrificat şi mă lăsasem să cad înapoi, în Doisprezece. 
Peeta a fost nevoit să mă urce-n pat şi l-am rugat să rămână 
cu mine până adorm. El a şoptit ceva pe care n-am reuşit 
să-l înţeleg prea bine. Dar o parte a creierului meu a captat 
acest unic cuvânt al replicii şi îl lasă să-mi plutească acum 
prin vise, sâcâindu-mă - întotdeauna. 

Morfina atenuează orice emoție extremă, aşa că, în loc să 
simt împunsătura amărăciunii, abia dacă mă simt pustiită. 
Un petic de pământ sterp cu tufe moarte acolo unde era 
cândva plin de flori. Din nefericire, în vene nu mi-a mai 
rămas destul drog ca să-mi ignor durerea din partea stângă 
a trupului. Acolo m-a lovit glonţul. Degetele îmi bâjbâie pe 
deasupra bandajelor groase din jurul coastelor şi mă întreb 
ce mai caut încă aici. 

N-a fost el, bărbatul îngenuncheat în faţa mea în piaţă, 
bărbatul ars din Nucă. N-a apăsat el pe trăgaci. A tras 
cineva aflat mai departe, în mulţime. Senzaţia n-a fost de 
penetrare, mi s-a părut mai degrabă că m-a izbit un baros. 


După momentul impactului, totul e confuzie ciuruită de 
focuri de arme. Încerc să mă ridic, dar nu reuşesc decât să 
gem. 
Draperia albă care îmi desparte patul de al pacientului 
de alături se retrage brusc şi Johanna Mason se uită în jos, 
către mine. La început mă simt ameninţată, pentru că m-a 
atacat în arenă. Trebuie să-mi reamintesc că a făcut-o ca să- 
mi salveze viaţa. Atacul era inclus în planul rebelilor. 'Totuşi, 
asta nu înseamnă că nu mă dispreţuieşte. Oare modul în 
care s-a purtat cu mine n-a fost decât o înscenare adresată 
Capitoliului? 

— Trăiesc, spun, cu voce răguşită. 

— Nu zău, cap sec. 

Johanna se apropie şi se trânteşte pe patul meu, 
stârnindu-mi pulsaţii dureroase de-a curmezişul pieptului. 
Când rânjeşte văzându-mi suferinţa, ştiu că nu urmează o 
scenă călduroasă de revedere. 

— Încă te mai doare puţin? 

Cu o mână expertă, detaşează furtunaşul de perfuzie cu 
morfină de braţul meu şi îl cuplează la un racord fixat în 
scobitura cotului ei. 

— Au început să-mi dilueze porţia acum câteva zile. Se 
tem să n-ajung ca unul dintre ciudaţii ăia din Şase. Am fost 
nevoită să-mprumut de la tine când am avut cale liberă. M- 
am gândit că n-o să te superi. 

Să mă supăr? Cum să mă supăr când Snow a torturat-o 
aproape până la moarte după Jubileul Pacificării? N-am 
niciun drept să mă supăr, şi ea o ştie. 

Johanna suspină când îi pătrunde morfina în sânge. 

— Poate că ăia din Şase descoperiseră ceva. Droghează- 
te şi pictează-ţi flori pe trup. Nu e o viaţă chiar atât de rea. 
Oricum, păreau mai fericiţi decât noi, ceilalţi. 

În săptămânile care-au trecut de când am plecat din 
Treisprezece, a mai câştigat ceva în greutate. Pe capul ras i- 
a crescut păr, ca un puf moale, ascunzându-i o parte dintre 


cicatrice. Dar, dacă îmi soarbe morfina, înseamnă că duce o 
luptă interioară. 

— Au un doctor de nebuni care vine pe-aici în fiecare zi. 
Se presupune că m-ajută să mă refac. Ca şi cum un tip care 
şi-a petrecut viaţa în crescătoria asta de iepuri ar fi în stare 
să mă vindece. Un idiot desăvârşit. La fiecare şedinţă îmi 
reaminteşte cel puţin de douăzeci de ori că sunt în deplină 
siguranţă. 

Reuşesc să zâmbesc. E într-adevăr stupid să spui aşa 
ceva, mai ales unui învingător. De parcă ar exista aşa ceva, 
undeva, pentru cineva. 

— Dar tu, Gaiţă Zeflemitoare? Te simţi în deplină 
siguranţă? 

— Oh, da. Exact până-n clipa când sunt împuşcată. 

— "Te rog. Glonţul ăla nu te-a atins. Cinna s-a ocupat de 
asta, spune ea. 

Mă gândesc la straturile de protecţie din costumul meu 
de Gaiţă Zeflemitoare. Dar durerea vine de undeva. 

— Coaste rupte? 

— Nici măcar. Bine învineţite. Impactul ţi-a rupt splina. 
N-au putut să ţi-o repare. Îşi flutură mâna într-un gest de 
respingere. Nu-ţi face griji, n-ai nevoie de ea. lar dacă ai fi 
avut, ţi-ar fi făcut rost de una, nu-i aşa? Ioată lumea are 
sarcina să te păstreze-n viaţă. 

— De-asta mă urăşti? o întreb. 

— În parte, recunoaşte ea. Invidia e cu siguranţă inclusă. 
Cred eşti şi cam greu de acceptat. Cu drama ta siropos de 
romantică şi cu rolul tău de apărătoarea-neajutoraţilor. 
Numai că nu e un rol, ceea ce te face şi mai insuportabilă. 
Te rog, nu te sfii, ia asta la modul personal. 

— Tu ar fi trebuit să fii Gaiţa Zeflemitoare. Ţie n-ar fi 
trebuit să-ţi sufle nimeni replicile, spun eu. 

— E adevărat. Numai că eu nu sunt pe placul nimănui. 

— Totuşi au avut încredere în tine. Ca să mă scoţi din 
arenă, îi reamintesc. Şi se tem de tine. 


— Aici, poate. La Capitoliu, tu eşti cea de care le e frică 
în momentul de faţă. 

Gale apare în cadrul uşii şi Johanna se deconectează cu 
dibăcie, apoi mă recuplează la perfuzia cu morfină. 

—  Vărului tău nu-i e frică de mine, îmi spune, 
confidenţial. 

Se grăbeşte să coboare din patul meu şi traversează 
încăperea către uşă, atingând în trecere piciorul lui Gale cu 
şoldul. 

— Nu-i aşa, frumosule? 

O auzim râzând când dispare pe coridor. Ridic întrebător 
din sprâncene când Gale îmi ia mâna. 

— Sunt îngrozit, articulează el, fără glas. 

Râd, dar râsul mi se transformă într-o strâmbătură de 
durere. 

— Uşurel. Îmi mângâie faţa, în timp ce durerea se 
calmează. Trebuie să încetezi să o mai cauţi cu lumânarea. 

— Ştiu. Dar cineva a aruncat în aer un munte, ripostez. 

În loc să se retragă, Gale se apleacă mai mult către mine, 
studiindu-mi faţa. 

— Mă crezi lipsit de inimă. 

— Ştiu că nu eşti aşa. Dar n-o să-ţi spun nici că e OK, 
răspund. 

Acum se retrage, aproape nervos. 

— Katniss, ce diferenţă e, realmente, între a-ţi strivi 
duşmanul într-o mină şi a-i dobori aeronava cu una dintre 
săgețile lui Beetee? Rezultatul e acelaşi. 

— Nu ştiu. În primul rând, în Opt am fost atacați. Spitalul 
era atacat. 

— Da, şi aeronavele veneau din Districtul 2, spune el. Aşa 
că, omorându-i, am împiedicat alte atacuri. 

— Dar modul ăsta de gândire... îl poţi transforma într-un 
argument care să justifice, oricând, uciderea oricui. Poate 
justifica trimiterea copiilor la Jocurile Foamei, ca să- 
mpiedici districtele să-şi facă de cap. 

— Nu cred asta, spune el. 


— Eu cred, ripostez. Trebuie să fie din cauza excursiilor 
în arenă. 

— Perfect. Ştim să ne certăm. Am ştiut întotdeauna. 
Poate e bine. Între noi stă acum Districtul 2. 

— Serios? 

Pentru o clipă, în mine se aprinde un sentiment de 
triumf. Apoi mă gândesc la oamenii din piaţă. 

— După ce-am fost împuşcată a avut loc o luptă? 

— Nu cine ştie ce. Muncitorii din Nucă s-au întors 
împotriva soldaţilor Capitoliului. Rebelii au stat pur şi 
simplu şi s-au uitat, spune el. De fapt, toată ţara a stat şi s-a 
uitat. 

— Ei, la asta se pricep cel mai bine, comentez eu. 

S-ar putea crede că pierderea unui organ important îţi 
dă dreptul să rămâi în pat câteva săptămâni, dar, dintr-un 
anumit motiv, doctorii mei vor să mă ridic şi să mă mişc 
aproape imediat. Chiar şi cu morfină, durerea din interior e 
puternică în primele câteva zile, însă se reduce apoi 
considerabil. Dar coastele învineţite continuă să mă doară. 
Începe să-mi displacă ori de câte ori intră Johanna în 
rezerva mea de morfină, dar o las totuşi să ia cât vrea. 

Zvonurile despre moartea mea se răspândesc cu 
frenezie, aşa că echipa de televiziune e trimisă să mă 
filmeze în patul de spital. Îmi expun cusăturile şi vânătăile 
impresionante şi felicit districtele pentru succesul lor în 
lupta pentru unitate. Pe urmă avertizez Capitoliul să ne- 
aştepte în curând. 

Ca parte a tratamentului din convalescenţă, fac în fiecare 
zi câte o scurtă plimbare la suprafaţă. Plutarch mi se 
alătură într-o după-amiază şi mă pune la curent cu situaţia 
actuală. Acum, când Districtul 2 s-a aliat cu noi, rebelii au 
încetat luptele, îşi acordă un răgaz, pentru regrupare. 
Fortifică traseele de aprovizionare, se ocupă de răniţi, îşi 
reorganizează trupele. Aşa cum s-a întâmplat cu 
Treisprezece în timpul Zilelor Negre, Capitoliul e complet 
izolat, fără niciun ajutor din afară, în timp ce continuă să îşi 


amenințe duşmanii cu un atac nuclear. Dar, spre deosebire 
de 'Treisprezece, poziţia în care se află Capitoliul nu-i 
permite s-o ia de la început şi să se descurce singur. 

— Oh, oraşul ar putea s-o scoată la capăt pentru o 
vreme, spune Plutarch. Există cu siguranţă provizii pentru 
situaţii de urgenţă. Dar între Treisprezece şi Capitoliu 
există o diferenţă semnificativă, şi anume cerinţele 
populaţiei. Treisprezece era obişnuit cu greutăţile, pe când 
la Capitoliu lumea nu ştie nimic altceva în afară de panem 
et circenses. 

— Ce-nseamnă asta? 

Recunosc cuvântul Panem, fireşte, dar restul e lipsit de 
sens. 

— E o zicală veche de mii de ani, scrisă într-o limbă 
numită latină, şi vorbeşte despre un loc numit Roma, îmi 
explică el. Panem et circenses înseamnă „pâine şi circ”. 
Scriitorul spunea că, în schimbul burţilor pline şi al 
distracţiei, poporul lui a renunţat la responsabilităţile 
politice şi, prin urmare, la putere. 

Mă gândesc la Capitoliu. La excesul de mâncare. Şi la 
distracţia supremă. Jocurile Foamei. 

— Deci ăsta e rolul districtelor. Să ofere pâine şi circ. 

— Da. Atâta vreme cât asta a mers fără oprire, Capitoliul 
şi-a putut controla imperiul. În momentul de faţă nu poate 
oferi nimic, cel puţin nu la standardele cu care sunt 
obişnuiţi oamenii, spune Plutarch. Noi avem mâncarea şi eu 
sunt pe cale să regizez un prop distractiv, care se va bucura 
cu siguranţă de popularitate. La urma urmelor, nunțile le 
plac tuturor. 

Încremenesc locului, îngreţoşată de ideea din spatele 
sugestiei lui. Punerea în scenă, într-un fel sau altul, a unei 
nunţi perverse între Peeta şi mine. De când m-am întors, nu 
m-am simţit în stare să mă apropii de acel geam 
unidirecţional şi, la cererea mea, nu mai primesc informaţii 
despre starea lui Peeta decât de la Haymitch. El îmi 
vorbeşte foarte puţin despre asta. Au fost încercate diverse 


tehnici. Nu va exista niciodată cu adevărat o cale de 
vindecare. Şi acum vor să mă mărit cu Peeta pentru un 
prop? 

Plutarch se grăbeşte să mă liniştească. 

— Oh, nu, Katniss. Nu nunta ta. Nunta lui Finnick cu 
Annie. Tu nu trebuie decât să-ţi faci apariţia şi să pretinzi că 
te bucuri pentru ei. 

— Ăsta e unul dintre puţinele lucruri pentru care nu e 
nevoie să mă prefac, Plutarch, îi spun. 

Următoarele câteva zile aduc cu ele un potop de 
activităţi, pe măsură ce e pregătit evenimentul. 

Ocazie cu care diferenţele dintre Capitoliu şi 
Treisprezece ies în evidenţă, puternic reliefate. Când spune 
„nuntă”, Coin vorbeşte despre doi oameni care semnează o 
hârtie şi cărora li se  repartizează apoi un nou 
compartiment. Plutarch se gândeşte la sute de oameni 
îmbrăcaţi în haine de gală şi la o petrecere de trei zile. E 
amuzant să-i vezi tocmindu-se pentru fiecare amănunt. 
Plutarch trebuie să se lupte pentru fiecare oaspete, pentru 
fiecare notă muzicală. După ce Coin îşi foloseşte dreptul de 
veto împotriva petrecerii, a spectacolului şi a alcoolului, 
Plutarch strigă: 

— Ce rost mai are prop-ul ăsta dacă nimeni nu se 
distrează?! 

E greu să-i impui unui creator-de-joc un buget. Dar până 
şi o ceremonie discretă produce agitaţie în Treisprezece, 
unde se pare că n-au niciun fel de sărbătoare. Când se 
anunţă că e nevoie de copii care să interpreteze un cântec 
de nuntă din Patru, îşi fac apariţia practic toţi copiii din 
district. Şi nu e nicidecum lipsă de voluntari care să ajute la 
împodobirea sălii. În timpul meselor, toată lumea vorbeşte 
entuziasmată despre ceremonie. 

Poate nu e vorba doar de petrecere. Poate nădăjduim cu 
atâta sete să se întâmple ceva bun, încât dorim să fim 
incluşi în eveniment. Asta ar explica de ce - când Plutarch 
face o criză de furie în privinţa hainelor pe care le va purta 


mireasa - mă ofer s-o duc pe Annie în casa mea din 
Doisprezece, unde Cinna a lăsat tot felul de veşminte de 
seară într-un dulap mare de la parter. Toate rochiile de 
mireasă create pentru mine au fost duse înapoi, la 
Capitoliu, dar au rămas cele pe care le-am purtat în Turneul 
Învingătorilor. Am câteva mici dubii în privinţa ideii de a mă 
afla în compania lui Annie, fiindcă nu ştiu cu adevărat 
despre ea decât că Finnick o iubeşte şi că toată lumea o 
consideră nebună. În timpul călătoriei cu aeronava, decid 
că nu e atât nebună, cât instabilă. Râde în momente ciudate 
ale conversaţiei, sau o abandonează, distrată. Ochii ei verzi 
privesc un anumit punct cu o asemenea intensitate, încât te 
pomeneşti încercând să descoperi ce vede acolo unde nu e 
decât aerul gol-goluţ. Uneori îşi apasă fără niciun motiv 
ambele mâini peste urechi, ca şi cum ar vrea să oprească 
un sunet dureros. E într-adevăr ciudată, dar, dacă Finnick o 
iubeşte, pentru mine e de-ajuns. 

Capăt permisiunea să fim însoţite de echipa mea 
pregătitoare, aşa că scap de povara luării unei decizii în 
materie de vestimentaţie. Când deschidem dulapul, amuţim 
cu toţii, fiindcă prezenţa lui Cinna e atât de puternică încât 
se revarsă din fiecare țesătură. Octavia cade în genunchi, 
îşi freacă tivul unei fuste de obraz şi izbucneşte în lacrimi. 

— A trecut atât de mult timp de când n-am mai văzut 
nimic frumos, suspină ea. 

În ciuda rezervelor lui Coin, care o consideră prea 
extravagantă, şi ale lui Plutarch, căruia i se pare prea lipsită 
de fast, nunta e un succes zdrobitor. Cei trei sute de invitaţi 
norocoşi selectaţi din Treisprezece şi numeroşii refugiaţi 
poartă hainele lor de zi cu zi, decoraţiunile sunt făcute din 
frunze de toamnă, muzica e oferită de un cor de copii 
acompaniaţi de un singur lăutar, care a reuşit să scape din 
Doisprezece  luându-şi vioara cu sine. Aşa că, după 
standardele Capitoliului, totul e simplu şi frugal. Dar nu 
contează, fiindcă nimic nu poate concura cu frumuseţea 
cuplului. N-are legătură cu hainele împrumutate - Annie e 


îmbrăcată cu rochia verde de mătase purtată de mine în 
Cinci, iar Finnick cu unul dintre costumele lui Peeta, 
modificat ca să i se potrivească -, deşi sunt remarcabile. 
Dar cine se poate uita la altceva în afară de feţele radioase 
ale celor doi oameni pentru care existenţa unei asemenea 
zile era cândva practic o imposibilitate? Dalton, crescătorul 
de vite din Zece, conduce ceremonia, fiindcă e similară cu 
nunțile din districtul lui. Dar există şi tuşe specifice 
Districtului 4. Un năvod împletit din fire lungi de iarbă care 
acoperă cuplul în timp ce îşi rosteşte jurămintele, apa 
sărată cu care îşi ating unul altuia buzele, străvechiul 
cântec de nuntă care asemuieşte căsătoria cu o călătorie pe 
mare. 

Nu, nu e nevoie să mă prefac că sunt fericită pentru ei. 

După ce îşi pecetluiesc unirea cu un sărut, după urale şi 
după un toast cu suc de mere, lăutarul începe o melodie 
care atrage toate privirile din Doisprezece. Poate că suntem 
cel mai mic şi cel mai sărac district din Panem, dar ştim să 
dansăm. În programul oficial nu există aşa ceva, dar 
Plutarch, care coordonează prop-ul din camera de control, 
îşi ţine probabil degetele încrucişate. Cum era de aşteptat, 
Sae Unsuroasa îl înşfacă pe Gale de mână, îl duce în 
mijlocul încăperii şi se aşază în faţa lui. Un şuvoi de oameni 
li se alătură, alcătuind două şiruri lungi. Şi începe dansul. 

Stau deoparte, bătând tactul din palme, când o mână 
osoasă mi se încleştează deasupra cotului. Johanna se 
încruntă la mine. 

— Ai de gând să pierzi ocazia de a dansa sub ochii lui 
Snow? 

Are dreptate. Ce ne-ar putea trâmbiţa victoria cu mai 
multă putere decât o Gaiţă Zeflemitoare fericită, învârtindu- 
se în ritmul muzicii? O găsesc pe Prim în mulţime. Fiindcă 
serile de iarnă ne-au oferit o grămadă de timp în care să 
exersăm, suntem o pereche foarte potrivită. Îi alung 
temerile în privinţa coastelor mele şi ne ocupăm locurile în 


şir. Mă doare, dar satisfacția de a şti că Snow mă priveşte 
dansând cu surioara mea spulberă orice altă senzaţie. 

Dansul ne transformă. Le arătăm paşii oaspeţilor din 
Districtul 13. Cerem cu insistenţă un dans special, pentru 
mire şi mireasă. Ne prindem de mâini, alcătuind o imensă 
horă, şi toată lumea etalează talentul cu care îşi mişcă 
picioarele. Nimic atât de frivol, de vesel sau de distractiv nu 
s-a mai întâmplat de atât de multă vreme. Ar putea să 
continue toată noaptea, dacă n-ar exista un ultim eveniment 
planificat pentru prop-ul lui Plutarch. Unul despre care eu 
n-am auzit nimic, pentru că a fost pregătit ca surpriză. 

Patru oameni aduc dintr-o încăpere alăturată o masă pe 
rotile, cu un tort de nuntă imens. Cei mai mulţi dintre 
oaspeţi se trag deoparte, făcând loc pentru această 
raritate, pentru această orbitoare creaţie a unor valuri 
glazurate, albastre-verzui, cu creste albe de spumă, 
străbătute de peşti şi de bărci cu pânze, de foci şi de 
anemone-de-mare. Dar eu mă împing prin mulţime ca să-mi 
confirm bănuiala trezită la prima vedere. Pe cât e de sigur 
că broderia de pe rochia lui Annie e creată de Cinna, pe 
atât sunt de convinsă că florile de pe tort au fost făcute de 
mâna lui Peeta. 

E posibil să pară un fleac, dar ceea ce se află în spatele 
lui ar putea umple volume întregi. Haymitch mi-a ascuns 
foarte multe. Băiatul pe care l-am văzut ultima oară, urlând 
cât îl ţinea gura şi încercând să se smulgă din legături, n-ar 
fi reuşit niciodată să facă aşa ceva. N-ar fi fost în stare să se 
concentreze, să-şi stăpânească mâinile, să conceapă ceva 
atât de desăvârşit pentru Finnick şi Annie. De parcă mi-ar fi 
anticipat reacţia, Haymitch a apărut alături de mine. 

— Hai să stăm de vorbă, îmi spune. 

Pe coridor, departe de camerele de filmat, îl întreb: 

— Ce se-ntâmplă cu el? 

Haymitch clatină din cap. 

— Nu ştiu. Nimeni nu ştie. Uneori e aproape raţional şi 
apoi, fără niciun motiv, o ia din nou razna. Lucrul la tort a 


fost un fel de terapie. A muncit la el câteva zile. L-am 
urmărit şi... părea aproape la fel ca înainte. 

— Înseamnă că e liber să umble pe unde vrea? întreb. 

Ideea îmi creează o stare de agitaţie, pe vreo cinci 
niveluri diferite. 

— Oh, nu. E foarte bine păzit. Şi e încă sub cheie. Dar am 
stat de vorbă cu el, spune Haymitch. 

— Faţă-n faţă? Şi nu şi-a ieşit din minţi? 

— Nu. Era foarte supărat pe mine, însă numai din motive 
justificate. Pentru că nu i-am spus despre complotul 
rebelilor şi pentru altele. Haymitch se întrerupe o clipă, ca 
şi cum ar lua o decizie. Zice c-ar vrea să te vadă. 

Sunt pe o barcă glazurată, aruncată în toate părţile de 
valuri albastre-verzui, cu puntea legănându-mi-se sub 
picioare. Palmele mi se proptesc de perete, în căutarea 
echilibrului. Asta nu făcea parte din plan. În Doi l-am scos 
din scenariu pe Peeta. Pe urmă trebuia să merg la Capitoliu, 
să-l ucid pe Snow şi să fiu eu însămi ucisă, împuşcătura n-a 
fost decât o piedică temporară. Nu era de aşteptat s-aud 
vreodată cuvintele zice c-ar vrea să te vadă. Însă acum, 
după ce le-am auzit, nu pot refuza sub nicio formă. 

La miezul nopţii, stau dincolo de uşa celulei lui. O cameră 
de spital. "Trebuie s-aşteptăm să-şi încheie Plutarch 
difuzarea filmului nunţii, de care e mulţumit, în ciuda lipsei 
a ceea ce el numeşte tămbălău. 

— Cea mai bună urmare a faptului că, în toţi anii ăştia, 
Capitoliul a ignorat, în esenţă, Districtul 12, e dramul de 
spontaneitate pe care vi l-aţi păstrat. Publicul îl devorează. 
Ca atunci când a anunţat Peeta că e îndrăgostit de tine, sau 
când ai făcut trucul cu fructele de pădure. E perfect pentru 
televiziune. 

Mi-aş dori să mă fi putut întâlni cu Peeta între patru ochi. 
Dar auditoriul alcătuit din medici s-a adunat dincolo de 
geamul unidirecţional, cu blocnotesurile pregătite şi cu 
stilourile pe poziţie. Când aud OK-ul lui Haymitch în cască, 
deschid încet uşa. 


Ochii albaştri se fixează imediat asupra mea. Peeta e 
legat cu câte trei curele de fiecare braţ şi conectat la un 
furtunaş prin care i se poate inocula un medicament 
paralizant, dacă îşi pierde cumva controlul. Însă nu se zbate 
să se elibereze, mă studiază doar, cu privirea prudentă a 
cuiva care n-a exclus încă posibilitatea de a se afla în 
prezenţa unui mutant. Mă apropii până ce ajung cam la un 
metru distanţă de pat. N-am ce face cu braţele, aşa că 
înainte de a vorbi mi le încrucişez, protejându-mi coastele. 

— Salut. 

— Salut, răspunde el. 

Vocea seamănă cu a lui, e aproape vocea lui, numai căi s- 
a adăugat ceva nou. O tentă de suspiciune şi de reproş. 

— Haymitch mi-a spus că vrei să-mi vorbeşti. 

— Vreau să mă uit la tine, pentru-nceput. 

E ca şi cum s-ar aştepta să mă transform, sub ochii lui, 
într-un lup hibrid, cu botul plin de bale. Se holbează la mine 
un timp atât de îndelungat încât încep să arunc priviri 
furişe către geamul unidirecţional, sperând să primesc 
indicaţii din partea lui Haymitch, dar casca din urechea 
mea continuă să tacă. 

— Nu eşti prea voinică, nu-i aşa? Sau deosebit de 
frumoasă? 

Ştiu că Peeta a bătut drumul până-n iad şi înapoi, şi 
totuşi observaţia lui mă irită, aşa cum n-ar trebui. 

— Ei, şi tu arătai mai bine pe vremuri. Haymitch mă 
sfătuieşte să bat în retragere, dar vorbele lui sunt acoperite 
de râsul lui Peeta. 

— Şi nici pe departe amabilă. Să-mi spui aşa ceva după 
toate cele prin care am trecut. 

— Mda. Toţi am trecut prin multe. Şi tu erai cel renumit 
pentru amabilitate, nu eu. 

Fac totul pe dos. Nu ştiu de ce simt atât de tare nevoia să 
fiu în defensivă. El a fost torturat! A fost viespchestrat! Ce e 
cu mine? Mă gândesc dintr-odată că e posibil să-ncep să ţip 


la el - nici măcar nu sunt sigură în privinţa asta - aşa că mă 
hotărăsc să plec de-aici. 

— Uite ce e, nu mă simt prea bine. Poate trec pe la tine 
mâine. 

Sunt în pragul uşii când vocea lui mă opreşte. 

— Katniss. Mi-am adus aminte de pâine. Pâinea. Singurul 
moment în care ne-am aflat cu adevărat în legătură, înainte 
de Jocurile Foamei. 

— 'Ţi-au arătat înregistrarea în care vorbesc despre ea, 
spun eu. 

— Nu. Există o asemenea înregistrare? De ce n-a folosit- 
o Capitoliul împotriva mea? întreabă el. 

— Am făcut-o în ziua salvării tale, îi răspund. Durerea din 
piept îmi cuprinde coastele ca o menghină. 

Dansul n-a fost o idee bună. 

— Şi ce ţi-ai adus aminte? 

— Tu. În ploaie, spune el, cu blândeţe. Căutând în lăzile 
noastre de gunoi. Eu arzând pâinea. Mama pocnindu-mă. 
Eu, luând pâinea ca să i-o duc porcului, dar dânducţi-o în 
schimb ţie. 

— Aşa e. Aşa a fost, spun eu. A doua zi, la şcoală, am vrut 
să-ţi mulţumesc. Dar n-am ştiut cum. 

— Eram afară la sfârşitul zilei. Am încercat să-ţi surprind 
privirea. Tu te-ai uitat în altă parte. Şi apoi... dintr-un 
anumit motiv, ai cules o păpădie. 

Dau din cap. Îşi aminteşte într-adevăr. Eu n-am vorbit 
niciodată despre asta. 

— Probabil că te iubeam foarte mult. 

— Mă iubeai. 

Vocea mi se frânge şi mă prefac că tuşesc. 

— Dar tu mă iubeai? întreabă el. 

Rămân cu ochii la podeaua de mozaic. 

— “Toată lumea spune că da. Şi că de asta te-a torturat 
Snow. Ca să mă zdrobească. 

— Ăsta nu e un răspuns, spune el. N-am ştiut ce să cred 
când mi-au arătat o parte dintre înregistrări. S-ar părea că 


atunci, când am fost prima oară în arenă, ai încercat să mă 
ucizi cu viespoi-copoii ăia. 

— Am încercat să vă ucid pe toţi, îi răspund. Eram 
încolţită. 

— Pe urmă sunt o mulţime de sărutări. Nu par foarte 
sincere, din partea ta. [i-a făcut plăcere să mă săruţi? mă 
întreabă. 

— Uneori, recunosc eu. Ştii că acum ne privesc mai mulţi 
oameni? 

— Ştiu. Şi ce e cu Gale? continuă el. 

Mă cuprinde din nou furia. Puțin îmi pasă de 
convalescenţa lui - asta nu e treaba oamenilor de dincolo de 
geam. 

— Nici el nu sărută rău, răspund, cu bruscheţe. 

— Şi crezi că pentru fiecare dintre noi a fost OK? Să ştim 
că îl săruţi pe celălalt? 

— Nu. N-a fost OK pentru niciunul dintre voi. Dar nu v- 
am cerut permisiunea. 

Peeta râde din nou, rece, distant. 

— Ei, eşti uimitoare, nu-i aşa? 

Haymitch nu protestează când plec. Străbat coridorul. 
Traversez stupul de compartimente. Găsesc o spălătorie, cu 
o ţeavă caldă după care să mă ascund. Trece mult timp 
până ce reuşesc să-mi dau seama de ce sunt atât de 
întoarsă pe dos. Toate acele luni în care am fost sigură că 
Peeta mă crede minunată s-au sfârşit. În cele din urmă, mă 
poate vedea aşa cum sunt. Brutală. Bănuitoare. 
Manipulatoare. Letală. 

Şi îl urăsc pentru asta. 


Capitolul 17 


ATACATĂ PE LA SPATE. Aşa mă simt când Haymitch îmi 
dă vestea, la spital. Zbor în josul treptelor, către 
Comandament, cu gândurile alergându-mi cu un kilometru 
şi jumătate pe minut, şi dau buzna în plin consiliu de război. 

— Cum adică eu nu merg la Capitoliu? Trebuie să merg! 
Sunt Gaiţa Zeflemitoare! exclam. 

Coin abia dacă-şi ridică privirea de pe ecranul din faţa ei. 

— Şi, ca Gaiţă Zeflemitoare, principalul tău scop, unirea 
districtelor împotriva Capitoliului, a fost atins. Nu-ţi face 
griji - dacă totul merge bine, te trimitem acolo pentru 
capitulare. 

Capitulare? 

— O să fie prea târziu! O să pierd toate luptele. E nevoie 
de mine - sunt cel mai bun ţintaş pe care-l aveţi! strig. 

De obicei nu mă laud cu asta, dar trebuie să fie cel puţin 
foarte aproape de adevar. 

— Dar Gale se duce. 

— Gale s-a dus la instrucţie în fiecare zi, dacă n-a avut 
alte îndatoriri autorizate. Sunt sigură că se poate descurca 
pe câmpul de luptă. La câte ore de instrucţie apreciezi că ai 
participat tu? 

La niciuna. Ăsta e răspunsul. 

— Păi, uneori am fost la vânătoare. Şi... m-am antrenat 
cu Beetee, la Apărarea Specială. 

— Nu e acelaşi lucru, Katniss, spune Boggs. Ştim cu toţii 
că eşti inteligentă şi curajoasă şi că ţinteşti bine. Dar pe 
câmpul de luptă avem nevoie de soldaţi. Tu nu ştii nimic 
despre modul în care se execută un ordin şi nu se poate 
spune că eşti în cea mai bună formă fizică. 

— Asta nu v-a deranjat când am fost în Opt. Sau în Doi, 
ripostez eu. 


— Iniţial, n-ai fost autorizată să iei parte la luptă, în 
niciunul dintre cazuri, spune Plutarch, avertizându-mă din 
priviri că sunt pe cale să dezvălui prea multe. 

Nu, lupta cu bombardierele din Opt şi intervenţia mea 
din Doi au fost spontane, nesăbuite şi categoric 
neautorizate. 

— Şi în ambele cazuri ai fost rănită, îmi reaminteşte 
Boggs. 

Mă văd dintr-odată prin ochii lui. O fată mărunţică de 
şaptesprezece ani, care nu e în stare să-şi recapete 
răsuflarea, fiindcă nu i s-au vindecat pe deplin coastele. 
Îmbrăcată neglijent. Indisciplinată. În convalescenţă. Nu un 
soldat, ci un om căruia trebuie să i se poarte de grijă. 

— Dar trebuie să merg, spun. 

— De ce? mă întreabă Coin. 

Nu-i pot spune că vreau să-mi duc la bun sfârşit 
răzbunarea personală împotriva lui Snow. Sau că nu pot 
suporta ideea de a rămâne aici, în Treisprezece, cu cea mai 
recentă versiune a lui Peeta, în timp ce Gale merge la 
război. Dar nu duc lipsă de motive care mă-ndeamnă să lupt 
împotriva Capitoliului. 

— Din cauza districtului meu. Pentru că l-au distrus. 

Preşedinta se gândeşte o clipă. Mă studiază. 

— Ei bine, ai la dispoziţie trei săptămâni. Nu e mult, dar 
poţi să-ncepi instrucţia. Dacă te va declara aptă Comisia de 
Repartizare, poate vom reconsidera cazul tău. 

Asta e. Mai mult de-atât nu pot să sper. Cred că e vina 
mea. Mi-am nesocotit orarul în fiecare zi, în afara cazurilor 
când conţinea câte ceva pe placul meu. Când se petreceau 
atât de multe lucruri, nu mi s-a părut că alergarea pe câmp 
cu o armă în mână ar fi fost o prioritate. lar acum plătesc 
pentru neglijenţă. 

Când mă-ntorc la spital, o găsesc pe Johanna într-o stare 
similară cu a mea, şi spumegând de furie. Îi povestesc ce-a 
spus Coin. 

— Cred c-ai putea să vii şi tu la instrucţie. 


— Perfect. O să vin. Dar o să merg în împuţitul ăla de 
Capitoliu chiar dac-o să fiu nevoită să ucid echipajul unei 
aeronave şi s-o pilotez singură, zice Johanna. 

— Cred că e mai bine să n-aduci vorba despre asta la 
instrucţie, îi spun. Dar e plăcut să ştiu c-o să am un mijloc 
de transport. 

Johanna rânjeşte şi simt că în relaţia noastră intervine o 
schimbare, uşoară, dar semnificativă. 

Nu ştiu dacă suntem cu adevărat prietene, dar e posibil 
ca „aliate” să fie cuvântul potrivit. Ceea ce e bine. O să am 
nevoie de un aliat. 

A doua zi dimineaţă, la 7:30, când ne prezentăm la 
antrenament, realitatea mă plesneşte peste obraz. Am fost 
repartizate într-o grupă alcătuită mai degrabă din 
începători, puşti de paisprezece sau cincisprezece ani, ceea 
ce pare oarecum insultător până când devine evident că toţi 
sunt într-o formă mult mai bună decât noi. Gale şi ceilalţi 
oameni selectaţi pentru plecarea la Capitoliu sunt într-o cu 
totul altă fază, de instrucţie intensivă. După ce facem 
încălzirea - ceea ce doare - urmează două ore de exerciţii 
de fortificare - dureroase - şi o alergare de opt kilometri - 
ucigătoare. Deşi sunt îmboldită de insultele Johannei, 
trebuie să renunţ după un kilometru şi jumătate. 

— Coastele mele sunt de vină, îi explic antrenoarei, o 
femeie practică, între două vârste, căreia trebuie să-i 
spunem „soldat York”. Sunt încă pline de vânătăi. 

— Ei, soldat Everdeen, astea mai au nevoie de încă o 
lună, cel puţin, ca să se vindece singure, ascultă-mă pe 
mine, zice ea. 

Eu clatin din cap. 

— N-am la dispoziţie o lună. 

Ea mă măsoară de sus până jos. 

— Doctorii nu ţi-au prescris niciun tratament? 

— Există un tratament? întreb. Au spus că trebuie să se 
vindece de la sine. 


— Aşa zic ei. Dar, la recomandarea mea, ar putea 
accelera procesul. Însă te previn că n-o să fie distractiv, îmi 
spune ea. 

— 'Te rog. Trebuie s-ajung la Capitoliu, insist eu. 

Soldatul York nu pune la îndoială asta. 

Scrie ceva pe un blocnotes şi mă trimite direct la spital. 
Ezit. Nu vreau să lipsesc din nou de la instrucţie. 

— O să mă-ntorc la şedinţa de după-amiază, promit. 

Ea se mulţumeşte să strângă din buze. 

Ceva mai târziu, cu douăzeci şi patru de ace înfipte în 
cuşca toracică, zac lată în patul meu de spital, scrâşnind din 
dinţi ca să nu implor să-mi fie adusă înapoi perfuzia cu 
morfină. A stat lângă patul meu, ca să-mi pot administra o 
doză ori de câte ori simţeam nevoia, însă în ultima vreme n- 
am mai folosit-o, am păstrat-o doar pentru Johanna. Astăzi 
mi-au făcut o analiză a sângelui, ca să se asigure că nu mai 
conţine nicio urmă de calmant, pentru că amestecul celor 
două medicamente - morfina şi indiferent ce-o fi substanţa 
care-mi trimite acum în coaste o durere arzătoare - are 
efecte secundare periculoase. Mi s-a spus clar c-o să am 
două zile grele. Însă eu le-am cerut să continue. 

În camera noastră, noaptea e groaznică. Somnul iese din 
discuţie. Eu am impresia că simt efectiv mirosul degajat de 
inelul de carne în flăcări ce-mi înconjoară pieptul, iar 
Johanna se luptă cu simptomele renunţării la drog. Ceva 
mai devreme, când i-am cerut scuze fiindcă am lăsat-o fără 
rezerva de morfină, şi-a fluturat mâna a respingere, 
spunând că oricum trebuia să se-ntâmple. Dar la ora trei 
dimineaţa sunt ţinta tuturor înjurăturilor colorate care s-au 
rostit vreodată în Districtul 7. lar dimineaţa mă trage jos 
din pat, hotărâtă s-ajungem la instrucţie. 

— Nu cred că sunt în stare, îi mărturisesc. 

— Ba poţi. Putem amândouă. Doar suntem învingătoare, 
nu-i aşa? Noi putem supravieţui, indiferent ce-ar arunca 
asupra noastră, mârâie ea. 


Are tenul de un verde îngreţoşător şi tremură ca o 
frunză. Mă îmbrac. 

Trebuie să fim învingătoare ca să putem trece de 
dimineaţa asta. Când ne dăm seama că afară plouă, mă 
gândesc c-o s-o pierd pe Johanna. Faţa ei devine cadaverică 
şi pare să nu mai respire. 

— Nu e decât apă. N-o să ne omoare, îi spun. 

Ea strânge din dinţi şi calcă apăsat prin noroi. 

Ploaia ne udă până la piele în timp ce ne antrenăm 
trupurile, apoi parcurgem cu greu traseul de alergare. Eu 
mă retrag din nou după un kilometru şi jumătate şi rezist 
tentaţiei de a-mi scoate cămaşa pentru ca apa rece să-mi 
sfârâie pe coastele încinse. Mă silesc să-mi înghit prânzul 
primit pe teren, peşte şi tocană de vită, ambele murate de 
apă. Johanna reuşeşte să-şi mănânce jumătate din porţie 
înainte de a o voma. După-amiază învăţăm să ne montăm 
armele. Eu reuşesc, dar ea nu-şi poate opri tremurul 
mâinilor atât cât e nevoie ca să asambleze componentele. O 
ajut când se întoarce York cu spatele. Deşi ploaia nu se 
opreşte, după-amiază avem parte de o îmbunătăţire, fiindcă 
suntem într-un poligon de tragere. În sfârşit ceva la care 
mă pricep. E nevoie de câtva timp ca să treci de la arc la o 
armă de foc, dar, până la sfârşitul zilei, am cele mai bune 
rezultate din grupa noastră. 

Tocmai am intrat în incinta spitalului când o aud pe 
Johanna vorbind pe un ton solemn: 

— Trebuie să terminăm cu asta. Să nu mai locuim în 
spital. Toată lumea nu vede în noi decât nişte paciente. 

Pentru mine nu e o problemă. Mă pot muta oricând în 
compartimentul familiei mele, dar Johannei nu i-a fost 
niciodată repartizat vreunul. Când încearcă să-şi obţină 
externarea, nu vor s-o lase să locuiască singură, chiar dacă 
se întoarce în fiecare zi, pentru o discuţie cu doctorul de 
nebuni. Cred c-au reuşit să pună lucrurile cap la cap în 
privinţa morfinei, ceea ce nu face decât să le întărească 
părerea că e labilă. 


— N-o să fie singură. O să locuiesc în cameră cu ea, 
anunţ. 

Apar disensiuni, dar Haymitch trece de partea noastră şi, 
la ora de culcare, avem un compartiment vizavi de cel 
ocupat de Prim şi de mama, care e de acord să stea cu ochii 
pe noi. 

Îmi termin duşul, iar Johanna se şterge cu o cârpă 
umedă, după care face o inspecţie sumară a locului. Când 
trage sertarul cu cele câteva obiecte pe care le posed, se 
grăbeşte să-l închidă. 

— Îmi cer scuze. 

Mă gândesc că în sertarul ei nu e nimic, în afara hainelor 
primite de la guvern. Că, în toată lumea asta, nu există 
niciun obiect care să-i aparţină. 

— E OK. Dacă vrei, te poţi uita la lucrurile mele. 

Ea îmi deschide medalionul şi studiază poza lui Gale, pe 
a lui Prim şi pe a mamei. Desface paraşuta argintie, ia 
caneaua şi şi-o pune pe degetul mic. 

— Mi se face sete numai când o privesc. 

Pe urmă găseşte perla pe care mi-a dat-o Peeta. 

— Asta €...? 

— Da, răspund. Am reuşit cumva să trec peste asta. 

Nu vreau să vorbesc despre Peeta. Una dintre părţile 
bune ale instrucției e faptul că mă-mpiedică să mă gândesc 
la el. 

— Haymitch zice că e din ce în ce mai bine, spune ea. 

— Poate, dar s-a schimbat. 

— Aşa cum te-ai schimbat şi tu. Şi eu. Şi Finnick, şi 
Haymitch, şi Beetee. Ca să nu-ncep cu Annie Cresta. Arena 
ne-a dat bine peste cap pe toţi, nu crezi? Sau te mai simţi 
încă la fel ca fata care s-a oferit voluntar în locul surorii ei? 
mă întreabă. 

— Nu, îi răspund. 

— Ăsta e singurul lucru în privinţa căruia s-ar putea să 
aibă dreptate doctorul meu de nebuni. Nu există 


întoarcere. Prin urmare putem s-acceptăm lucrurile aşa 
cum sunt acum. 

Îmi aşază suvenirele la loc în sertar, în ordine, şi se urcă 
în patul de vizavi de al meu exact când se sting luminile. 

— Nu ţi-e teamă c-o să te-omor la noapte? 

— De parcă eu nu ţi-aş putea face de petrecanie, îi 
răspund. 

Pe urmă râdem, fiindcă amândouă ne simţim atât de 
schilodite, încât pare un miracol dac-o să ne putem scula 
mâine dimineaţă. Dar putem. Reuşim în fiecare zi. Şi, până 
la finele săptămânii, coastele mele sunt aproape ca noi, iar 
Johanna e în stare să-şi monteze puşca fără ajutor. 

La sfârşitul zilei, soldatul York dă aprobator din cap, 
către noi amândouă. 

— Excelentă treabă, soldaţi. 

— Cred c-a fost mai uşor să câştigăm Jocurile, bombăne 
Johanna, când am ajuns destul de departe ca să nu mai 
putem fi auzite. 

Dar privirea ei spune că e încântată. 

De fapt, suntem aproape binedispuse când intrăm în sala 
de mese, unde mă aşteaptă Gale, să mâncăm împreună. 
Rămân în toane la fel de bune şi când primesc o porţie 
uriaşă de tocană de vită. 

— Primele transporturi de hrană au sosit în dimineaţa 
asta, îmi spune Sae Unsuroasa. Asta e carne de vacă 
adevărată, din Districtul 10. Nu unul dintre câinii voştri 
sălbatici. 

— Nu-mi amintesc să fi refuzat tu vreunul, ripostează 
Gale. 

Ne alăturăm unui grup din care fac parte Delly, Annie şi 
Finnick. Transformarea lui Finnick de după căsătorie e 
impresionantă. Celelalte încarnări ale sale - idolul decadent 
pe care l-am întâlnit înainte de Jubileul Pacificării, aliatul 
enigmatic din arenă, tânărul zdrobit care a-ncercat să m- 
ajute să rezistăm împreună - toţi aceştia au fost înlocuiţi de 
cineva care radiază de viaţă. Îşi etalează pentru prima oară 


adevăratul farmec, umorul discret şi firea plăcută. Nu dă 
niciodată drumul mâinii lui Annie. Nici când merg, nici când 
mănâncă. Mă îndoiesc că are de gând s-o facă vreodată. Ea 
e pierdută într-un soi de uimire fericită. Încă mai sunt 
momente când îţi dai seama că în creierul ei se produce o 
alunecare şi o altă lume îi atrage privirea. Dar câteva 
cuvinte adresate de Finnick o aduc înapoi. 

Delly, pe care o cunosc de când eram mică, dar la care 
nu m-am gândit niciodată prea mult, a crescut în ochii mei. 
I s-a povestit ce mi-a spus Peeta în noaptea de după nuntă, 
dar nu e bârfitoare. Haymitch spune că e cea mai bună 
apărătoare pe care-o am ori de câte ori explodează Peeta 
într-un soi de furie ucigaşă contra mea. Îmi ia întotdeauna 
apărarea, dând vina pe percepțiile lui negative, inoculate de 
tortura Capitoliului. Are mai multă influenţă asupra lui 
decât oricine altcineva, fiindcă pe ea o cunoaşte cu 
adevărat. Oricum, chiar dacă Delly îmi înfrumuseţează 
părţile bune, apreciez asta. Sincer vorbind, am nevoie de o 
uşoară înfrumusețare. 

Sunt moartă de foame şi tocana e delicioasă - carne de 
vită, cartofi, napi şi ceapă într-un sos gros - aşa că trebuie 
să-mi impun să mestec mai încet. În toată sala de mese se 
simte efectul revigorant al unei mâncări gustoase. Modul în 
care îi face pe oameni mai prietenoşi, mai amuzanţi, mai 
optimişti, reamintindu-le că nu e o greşeală să continue să 
trăiască. E mai bună decât orice medicament. Mă 
străduiesc s-o savurez cât mai multă vreme şi mă alătur 
conversaţiei. Îmi înmoi pâinea în sos şi ciugulesc din ea 
ascultându-l pe Finnick spunând o poveste caraghioasă, 
despre o broască ţestoasă de mare, care a plecat înot cu 
pălăria lui. Încep să râd înainte să-mi dau seama că ele aici. 
Stă exact în partea opusă a mesei, în spatele locului gol de 
lângă Johanna. Privindu-mă. Mă sufoc pentru o clipă, când 
pâinea înmuiată în sos mi se opreşte în gât. 

— Peeta! exclamă Delly. Îmi pare atât de bine să te văd 
afară... şi lângă noi. 


În spatele lui stau doi paznici voinici. El îşi ţine tava cu 
stângăcie, în echilibru pe vârfurile degetelor, fiindcă are 
încheieturile mâinilor încătuşate, cu un lanţ scurt între ele. 

— Ce-i cu brăţările astea elegante? întreabă Johanna. 

— Încă nu sunt tocmai demn de încredere, îi explică 
Peeta. Nu pot nici măcar să stau aici fără permisiunea 
voastră. 

Arată către paznici cu o mişcare a capului. 

— Sigur că poţi să stai aici. Suntem prieteni vechi, spune 
Johanna, bătând cu palma pe locul de lângă ea. La 
Capitoliu, eu şi Peeta am fost ţinuţi în celule învecinate. 
Suntem foarte familiarizați unul cu ţipetele altuia. 

Annie, care stă de partea cealaltă a Johannei, îşi acoperă 
urechile, gestul prin care părăseşte realitatea. Finnick îi 
aruncă o privire furioasă Johannei şi o cuprinde cu braţul 
pe Annie. 

— Cum? Doctorul meu de nebuni spune că nu trebuie să- 
mi cenzurez gândurile. Face parte din terapie, ripostează 
Johanna. 

Mica noastră petrecere şi-a pierdut însufleţirea. Finnick 
murmură tot felul de lucruri către Annie, până când ea îşi 
îndepărtează uşor mâinile. Urmează un lung răstimp de 
tăcere, în care toată lumea se preface că mănâncă. 

— Annie, spune radioasă Delly, ştii că Peeta ţi-a 
împodobit tortul de nuntă? La noi în oraş, familia lui deţinea 
o brutărie, iar el făcea glazurile. 

Annie se uită cu prudenţă dincolo de Johanna. 

— Mulţumesc, Peeta. A fost minunat. 

— Cu plăcere, Annie, răspunde el, şi îi aud în glas acea 
notă de blândeţe pe care-o crezusem dispărută pentru 
totdeauna. 

Chiar dacă nu mi se adresează mie. lotuşi există. 

— Dacă vrem să ne-ncadrăm în timp cu plimbarea aia, 
am face bine să mergem, îi spune Finnick soţiei sale. 
Aranjează ambele tăvi astfel încât să le poată duce cu o 


singură mână, în timp ce strânge mâna ei cu cealaltă. Mi-a 
părut bine să te văd, Peeta. 

— Să te porţi frumos cu ea, Finnick. Altminteri s-ar putea 
să-ncerc să ţi-o iau. 

Ar fi putut fi o glumă, dacă tonul n-ar fi fost atât de rece. 
Tot ce transmite e ceva negativ. Neîncrederea făţişă în 
Finnick, aluzia că Peeta a pus ochii pe Annie, că Annie l-ar 
putea părăsi pe Finnick, că eu nu exist. 

— Oh, Peeta, spune Finnick, cu detaşare. Nu mă face să 
regret că ţi-am repornit inima. 

Se îndepărtează conducând-o pe Annie, după ce îmi 
aruncă o privire îngrijorată. 

— “Ţi-a salvat într-adevăr viaţa, Peeta. Nu numai o dată, 
spune Delly după plecarea lor, cu reproş în glas. 

— Pentru ea. Peeta arată spre mine cu o mişcare uşoară 
a capului. Pentru rebeliune. Nu de dragul meu. Nu-i 
datorez nimic. 

N-ar trebui să muşc momeala, dar o fac. 

— Poate că nu. Dar Mags a murit şi tu eşti încă aici. Asta 
ar trebui să-nsemne ceva. 

— Da, o mulţime de lucruri ar putea însemna altceva 
decât par, Katniss. Am nişte amintiri cărora nu le pot da 
niciun sens, şi nu cred c-au fost alterate de Capitoliu. O 
mulţime de nopţi din tren, de exemplu, ripostează el. 

Alte aluzii. Că în tren s-ar fi întâmplat mai multe decât în 
realitate. Ceea ce s-a întâmplat într-adevăr - nopţile alea în 
care mi-aş fi pierdut minţile dacă nu m-ar fi ţinut în braţe - 
nu mai contează. Iotul e o minciună, totul e un mod dea 
abuza de el. 

Peeta schiţează un gest cu lingura, făcând legătura 
dintre Gale şi mine. 

— Voi doi sunteţi acum oficial un cuplu, sau încă mai 
târăsc povestea cu îndrăgostiţii născuţi sub o stea 
potrivnică? 

— O mai târăsc, spune Johanna. 


Cuprins de spasme, Peeta îşi încleştează pumnii, pentru 
a şi-i destinde apoi cu un gest bizar. E tot ce poate face ca 
să îi ţină departe de gâtul meu? Simt muşchii lui Gale 
încordându-se lângă mine, mă tem de o ceartă. 

Dar el se mulţumeşte să spună: 

— N-aş fi crezut dacă n-aş fi văzut cu ochii mei. 

— Ce-ai văzut? întreabă Peeta. 

— Pe tine, răspunde Gale. 

— Va trebui să fii ceva mai explicit, spune Peeta. Ce-i cu 
mine? 

— 'Te-au înlocuit cu o altă versiune a ta, cu un mutant 
rău, spune Johanna. 

Gale îşi bea tot laptele. 

— Ai terminat? mă întreabă. 

Mă ridic şi traversăm sala, ducându-ne tăvile la locul lor. 
La uşă mă opreşte un bătrân, fiindcă încă mai strâng în 
pumn restul de pâine înmuiată în sos. Ceva din expresia 
mea, sau poate faptul că n-am încetat să ascund pâinea, îl 
face să mă trateze cu băgare de seamă. Mă lasă să-mi îndes 
bucata în gură şi-mi văd de drum. Aproape am ajuns la uşa 
compartimentului meu când începe Gale din nou să 
vorbească. 

— Nu m-am aşteptat la asta. 

— Ţi-am spus că mă urăşte, zic eu. 

— E vorba de felul în care te urăşte. E atât de... familiar. 
Şi eu simţeam aşa, recunoaşte el. Când te vedeam 
sărutându-l pe ecran. Însă eu ştiam că, în parte, eram 
nedrept. El nu-şi dă seama de asta. 

Ajungem la uşă. 

— Poate mă vede pur şi simplu aşa cum sunt în realitate. 
Trebuie să dorm. 

Gale mă prinde de braţ înainte de-a apuca să dispar. 

— Aşa gândeşti tu acum? 

Ridic din umeri. 

— Katniss, sunt cel mai vechi prieten al tău, crede-mă 
când îţi spun că nu te vede aşa cum eşti în realitate. 


Mă sărută pe obraz şi pleacă. 

Stau pe pat, încercând să-mi îndes în cap informaţiile din 
manualele de tactică militară, în timp ce amintirile nopţilor 
din tren, alături de Peeta, îmi distrag atenţia. Peste vreo 
douăzeci de minute soseşte Johanna şi se aruncă de-a latul 
patului meu, la picioare. 

— Ai pierdut ce-a fost mai frumos. Delly s-a-nfuriat pe 
Peeta, pentru că te-a tratat aşa. 1 s-a piţigăiat vocea. A fost 
ca şi cum ar fi înjunghiat cineva un şoarece cu furculiţa, de 
mai multe ori la rând. Toată lumea din sală o privea ţintă. 

— Şi Peeta ce-a făcut? întreb. 

— A-nceput să se certe cu el însuşi, de parcă ar fi fost doi 
oameni în acelaşi timp. Paznicii s-au văzut nevoiţi să-l scoată 
afară. Partea bună a fost că nimeni n-a băgat de seamă 
când i-am dat eu gata tocana. 

Johanna îşi freacă pântecul proeminent cu palma. Mă uit 
la stratul de negreală de sub unghiile ei. Şi mă-ntreb dacă 
oamenii din Şapte fac vreodată baie. 

Petrecem două ore punându-ne una alteia întrebări 
despre termenii militari. Le vizitez pe mama şi pe Prim 
pentru o vreme. Când sunt din nou în compartimentul meu, 
după duş, privind ţintă întunericul, întreb în sfârşit: 

— Johanna, l-ai auzit într-adevăr ţipând? 

— Făcea parte din tortură, spune ea. Ca gaiţele-limbute 
din arenă. Numai că era real. Şi nu se oprea după o oră. 
Tic-tac. 

— 'Tic-tac, şoptesc eu drept răspuns. Trandafiri. Lupi 
mutanţi.  Tributuri. Delfini glazuraţi. Prieteni. Gaiţe 
zeflemitoare. Stilişti. Eu. 

În noaptea asta, toate ţipă în visele mele. 


Capitolul 18 


MĂ DEDIC INSTRUCŢIEI cu sete de răzbunare. 
Antrenamentele,  simulările, exerciţiile de mânuire a 
armelor, prelegerile despre tactică sunt hrana mea, aerul 
meu, viaţa mea. Câţiva dintre noi suntem mutaţi într-o 
grupă suplimentară, ceea ce mă face să sper că mă număr 
printre cei propuşi să ia parte la adevăratul război. Soldaţii 
i-au găsit un nume simplu, Cvartalul, dar în orarul tatuat pe 
braţul meu se numeşte L..S.S., ceea ce înseamnă Lupte de 
Stradă Simulate. În adâncurile Districtului 13 s-a construit 
un cvartal fictiv al Capitoliului. Instructorul ne împarte în 
grupe de câte opt şi încercăm să ne îndeplinim misiunile - 
ocuparea unei poziţii, distrugerea unei ţinte, 
percheziţionarea unei locuinţe - ca şi cum am lupta într- 
adevăr în războiul împotriva Capitoliului. Totul e aranjat 
astfel încât oricare dintre faptele tale poate avea consecinţe 
nefaste. Un pas greşit declanşează o mină de teren, pe un 
acoperiş apare un lunetist, ţi se blochează puşca, un țipăt 
de copil te atrage într-o ambuscadă, comandantul 
detaşamentului tău - care e o simplă voce inclusă în 
program - e lovit de un mortier şi trebuie să intuieşti ce ai 
de făcut fără să mai primeşti ordine. O parte din tine ştie că 
totul e o simulare şi că n-o să fii ucis. Dacă declanşezi 
erupția unei mine de teren, auzi explozia şi trebuie să te 
prefaci că te prăbuşeşti mort la pământ. Dar din alte puncte 
de vedere totul pare cât se poate de real - soldaţii duşmani 
în uniforme de Apărători ai Păcii, deruta provocată de o 
bombă fumigenă. Suntem şi gazaţi. Numai eu şi Johanna 
reuşim să ne punem măştile la timp. lot restul 
detaşamentului nostru îşi pierde cunoştinţa pentru zece 
minute. Şi presupusul gaz inofensiv cu care mi-am umplut 


de câteva ori plămânii îmi dă o durere groaznică de cap pe 
toată durata zilei. 

Cressida şi echipa ei ne filmează pe mine şi pe Johanna 
în poligonul de tragere. Ştiu că Gale şi Finnick sunt filmaţi 
la rândul lor. Totul face parte dintr-o nouă serie de prop-uri, 
care-i arată pe rebeli pregătindu-se pentru invazia 
Capitoliului. În ansamblu, lucrurile merg foarte bine. 

La instrucţia de dimineaţă începe să-şi facă apariţia şi 
Peeta. Cătuşele au dispărut, dar continuă să fie însoţit fără 
încetare de doi paznici. După prânz, îl văd în partea opusă a 
terenului, antrenându-se împreună cu un grup de 
începători. Nu ştiu ce-au de gând. Dacă o ciorovăială cu 
Delly îl poate face să se certe cu sine însuşi, n-are ce căuta 
la o lecţie despre asamblarea unei arme. 

Când ajung faţă-n faţă cu Plutarch, mă asigură că totul e 
pentru camerele de filmat. Au filme cu Annie măritându-se 
şi cu Johanna trăgând la ţintă, dar întregul Panem se- 
ntreabă ce e cu Peeta. Trebuie să-l vadă luptând pentru 
rebeli, nu pentru Snow. Şi poate reuşesc să filmeze şi 
câteva secvenţe cu noi doi, nu neapărat sărutându-ne, dar 
părând măcar fericiţi că suntem din nou împreună... 

Întrerup pe loc discuţia şi plec. Asta n-o să se-ntâmple. 

În rarele mele momente de inactivitate, privesc cu 
nelinişte pregătirile pentru invazie. Văd cum sunt adunate 
echipamentele şi proviziile, cum sunt alcătuite diviziile. Îţi 
poţi da seama când primeşte cineva ordin de recrutare, 
fiindcă e tuns foarte scurt, acesta fiind semnul distinctiv al 
unui om care pleacă la luptă. Se discută foarte mult despre 
începerea ofensivei, primul obiectiv fiind preluarea 
controlului tunelurilor de cale ferată care alimentează 
Capitoliul. 

Cu numai câteva zile înainte de a se pune în mişcare 
primele trupe, York ne anunţă pe neaşteptate pe mine şi pe 
Johanna că, la recomandarea ei, am fost înscrise la examen 
şi că trebuie să ne prezentăm imediat. Sunt patru probe: o 
cursă cu obstacole pentru evaluarea condiţiei fizice, o 


lucrare scrisă despre tactică, un test de dexteritate în 
mânuirea armelor şi o situaţie de luptă simulată în Cvartal. 
Nici măcar n-apuc să am emoţii pentru primele trei, şi le 
trec cu bine, însă la Cvartal avem de aşteptat, ceva nu e 
încă gata. Se lucrează la un soi de baubau tehnic. Ne 
adunăm grămadă şi facem schimb de informaţii. Se pare că 
ăsta e adevărul, într-o foarte mare măsură. Intri singur. Nu 
ştii nimic despre situaţia în care-o să te afli. Un băiat ne 
dezvăluie, pe şoptite, c-a auzit că se ia drept ţintă cel mai 
slab punct al fiecăruia dintre noi. 

Punctele mele slabe? Asta e o uşă pe care nici măcar nu 
vreau s-o deschid. Dar găsesc un loc liniştit şi-ncerc să 
stabilesc care sunt. Lungimea listei e deprimantă. Lipsa 
forţei fizice. Instrucţia redusă la minimum. Şi, cumva, 
statutul meu proeminent de Gaiţă Zeflemitoare nu pare să 
fie un avantaj în situaţia când se încearcă să fim incluşi cu 
toţii într-un grup. Aş putea fi pusă la colţ pentru foarte 
multe lucruri. 

Johanna e chemată cu trei persoane înaintea mea şi o 
încurajez cu un semn al capului. Aş fi vrut să fiu prima de 
pe listă, fiindcă acum încep să reanalizez totul. În momentul 
când e strigat numele meu, habar n-am ce strategie o să 
adopt. Din fericire, odată ce pătrund în Cvartal, o anumită 
parte a instrucției îmi e într-adevăr de folos. E vorba de o 
ambuscadă. Apărătorii Păcii îşi fac apariţia aproape imediat 
şi trebuie să-mi croiesc drum către un punct de întâlnire cu 
detaşamentul meu  împrăştiat. Străbat încet străzile, 
lichidând Apărătorii Păcii pe măsură ce înaintez. Doi pe 
acoperişul din stânga, un altul în pragul unei uşi, chiar în 
faţa mea. E provocator, dar nu atât de dificil cum m-am 
aşteptat. Am sentimentul sâcâitor că totul e prea simplu. 
Probabil că-mi scapă esenţa. Când nu mă mai despart de 
ţintă decât două clădiri, lucrurile încep să se-nfierbânte. O 
jumătate de duzină de Apărători ai Păcii dau buzna de după 
un colţ. Au mai multă putere de foc decât mine, dar observ 
ceva. Un bidon cu benzină abandonat neglijent în rigolă. În 


asta constă testul meu. Trebuie să-mi dau seama că 
aruncarea în aer a bidonului e singurul mod de a-mi 
îndeplini misiunea. "Tocmai când sunt gata s-o fac, 
comandantul detaşamentului, care până în momentul ăsta 
nu mi-a fost absolut de niciun ajutor, îmi ordonă cu voce 
scăzută să m-arunc la pământ. 'Toate instinctele mele urlă, 
îndemnându-mă să-i ignor glasul, să apăs pe trăgaci, să 
declanşez o explozie care să-i trimită pe Apărătorii Păcii în 
înaltul cerului. Şi realizez dintr-odată care e, în viziunea 
unui militar, punctul meu cel mai slab. Începând cu prima 
clipă a Jocurilor, când am alergat către rucsacul portocaliu, 
şi terminând cu tirul din Opt şi cu traversarea impulsivă a 
pieţei din Doi. Nu sunt în stare să respect ordinele. 

Izbesc pământul cu atâta forţă şi atât de repede, încât 
voi fi nevoită să-mi smulg pietrişul întrat în bărbie încă o 
săptămână de acum înainte. Altcineva aruncă în aer bidonul 
cu benzină. Apărătorii Păcii mor. Eu ajung la punctul de 
întâlnire. Când ies din Cvartal prin capătul opus, un soldat 
mă felicită, îmi imprimă pe mână numărul detaşamentului 
451 şi-mi spune să mă prezint la Comandament. Aproape 
ameţită de succes, fug pe coridoare, trec dincolo de fiecare 
colţ derapând, alerg în josul scărilor fiindcă liftul merge 
prea încet. Dau buzna în încăpere înainte de a conştientiza 
stranietatea situaţiei. N-ar fi trebuit să fiu la Comandament; 
ar fi trebuit să merg să-mi tund părul. Oamenii adunaţi în 
jurul mesei nu sunt recruți, sunt cei care iau deciziile. 

Când îmi fac apariţia, Boggs zâmbeşte şi clatină din cap. 

— la să văd. 

Acum nesigură, îi întind mâna marcată. 

— Eşti cu mine. Într-o unitate specială de trăgători de 
elită. Alătură-te detaşamentului tău. 

Face semn din cap către un grup aliniat lângă perete. 
Gale. Finnick. Alţi cinci, pe care nu-i cunosc. Detaşamentul 
meu. Nu numai că am fost admisă, o să acţionez sub 
ordinele lui Boggs. Împreună cu prietenii mei. Îmi impun să 


mă apropii de ei cu paşi calmi, soldăţeşti, în loc să sar într- 
un picior de bucurie. 

Şi probabil că avem un rol important, fiindcă ne aflăm la 
Comandament, iar asta n-are nimic de-a face cu o anumită 
Gaiţă Zeflemitoare. Plutarch stă lângă un panou mare, plat, 
din centrul mesei. Ne dă explicaţii despre natura lucrurilor 
cu care ne vom confrunta la Capitoliu. Mă gândesc că 
prezentarea e groaznică - fiindcă nici măcar ridicându-mă 
pe vârfuri nu reuşesc să văd ce e pe panou - până când 
apasă pe un buton. Imaginea holografică a unui cvartal din 
Capitoliu e proiectată în aer. 

— De exemplu, asta e zona din jurul unei cazărmi a 
Apărătorilor Păcii. Nu e lipsită de importanţă, dar nu 
reprezintă o ţintă crucială şi, cu toate acestea, uitaţi-vă. 

Plutarch tastează un soi de cifru şi încep să clipească o 
serie de lumini. Sunt de culori diferite şi pâlpâie la intervale 
diferite. 

— Fiecare dintre lumini este numită cocon. Şi reprezintă 
un obstacol care poate fi orice, de la o bombă până la o 
haită de mutanţi. Şi, fără doar şi poate, indiferent ce ar 
conţine, e menit fie să vă prindă în cursă, fie să vă ucidă. 
Unele există încă din Zilele Întunecate, altele au fost 
realizate de-a lungul anilor. Ca să fiu sincer, am creat eu 
însumi un mare număr. Acest program, sustras de unul 
dintre oamenii noştri când am părăsit Capitoliul, e cea mai 
recentă informaţie pe care-o deţinem. Ei nu ştiu că-l avem. 
Dar chiar şi aşa, e posibil să fi fost activaţi coconi noi în 
ultimele luni. Cu asta o să vă confruntaţi. 

Îmi dau seama că picioarele m-au purtat către masă abia 
când ajung la câţiva centimetri distanţă de hologramă. 
Mâna mi se întinde şi ia în căuşul palmei o lumină verde, 
care clipeşte cu foarte mare viteză. 

Lângă mine e cineva, cu trupul încordat. Finnick, fireşte. 
Fiindcă numai un învingător putea să vadă ceea ce am 
văzut eu atât de repede. Arena, împodobită cu o dantelă de 


coconi concepuţi de creatorii-de-joc. Degetele lui Finnick 
mângâie o lumină roşie, neîntreruptă, de deasupra unei uşi. 

— Doamnelor şi domnilor... 

Vocea lui e scăzută, însă a mea răsună în întreaga 
încăpere: 

— Începe cea de-a Şaptezeci şi şasea Ediţie a Jocurilor 
Foamei! 

Izbucnesc în râs. Repede. Înainte de a avea cineva timp 
să reţină ceea ce se ascunde sub cuvintele pe care abia le- 
am pronunţat. Înainte de a se înălța sprânce-ne, de a fi 
formulate obiecţii, de a se pune lucrurile cap la cap, 
ajungându-se la concluzia că trebuie să fiu ţinută cât mai 
departe cu putinţă de Capitoliu. Pentru că un învingător 
furios, obişnuit să gândească singur, cu un ţesut de 
cicatrice psihologice prea gros pentru a fi străpuns, este, 
poate, ultima persoană pe care ţi-o doreşti în detaşament. 

— Plutarch, nici măcar nu ştiu de ce te-ai mai obosit să 
ne trimiţi pe mine şi pe Finnick la instrucţie, spun. 

— Da, suntem deja cei mai potriviţi soldaţi pe care-i ai, 
adaugă Finnick, cu semeţia unui cocoş. 

— Să nu credeţi că mi-a scăpat asta, zice el, cu o 
fluturare nerăbdătoare a mâinii. Acum la loc comanda, 
soldat Odair şi soldat Everdeen. Am de terminat o 
prezentare. 

Ne retragem la locurile noastre, ignorând privirile 
întrebătoare aruncate către noi pe traseu. Adopt o atitudine 
de extremă concentrare când Plutarch continuă, dând când 
şi când din cap, schimbându-mi poziţia ca să văd mai bine, 
spunându-mi tot timpul că trebuie să rezist până ce mă pot 
duce în pădure, să urlu. Sau să-njur. Sau să plâng. Sau 
poate toate în acelaşi timp. 

Dacă ăsta a fost un test, atunci l-am trecut şi eu, şi 
Finnick. După ce termină Plutarch şi se suspendă şedinţa, 
trec printr-un moment cumplit când aflu că există un ordin 
special, dat anume pentru mine. Dar stipulează pur şi 
simplu că sunt scutită de tunsoarea militară, fiindcă se 


doreşte ca, în momentul anticipatei capitulări, Gaiţa 
Zeflemitoare să semene cât mai mult cu putinţă cu fata din 
arenă. Pentru camerele de luat vederi, bineînţeles. Ridic din 
umeri şi comunic că problema reprezentată de lungimea 
părului meu mi-e total indiferentă. Mi se îngăduie să plec 
fără alte comentarii. 

Pe hol, eu şi Finnick gravităm unul în jurul altuia. 

— Ce-o să-i spun lui Annie? mă întreabă el pe şoptite. 

— Nimic, îi răspund. Exact asta vor afla de la mine mama 
şi sora mea. 

E destul de rău să ştim c-o să ne întoarcem într-o arenă 
complet echipată. N-are sens să le-o spunem pe neaşteptate 
celor dragi. 

— Dacă ea vede holograma aia..., începe Finnick. 

— N-o s-o vadă. E o informaţie secretă. Trebuie să fie, 
spun eu. Oricum, nu se compară cu adevăratele Jocuri. 
Numărul supravieţuitorilor poate fi oricât de mare. Reacţia 
noastră a fost exagerată, pentru că... ei, ştii de ce. Încă mai 
vrei să mergi, nu-i aşa? 

— Bineînţeles. Vreau să-l ucid pe Snow la fel de mult ca 
şi tine. 

— N-o să fie ca în celelalte dăţi, spun cu voce fermă, 
încercând să mă conving în aceeaşi măsură şi pe mine 
însămi. 

Şi atunci mi se dezvăluie adevărata frumuseţe a situaţiei. 

— De data asta Snow o să facă parte dintre jucători. 

Înainte de a avea timp să mai spunem ceva, îşi face 
apariţia Haymitch. N-a participat la şedinţă, nu e preocupat 
de arenă, ci de cu totul altceva. 

— Johanna e din nou la spital. 

Îmi închipuiam că Johanna e bine, că a trecut examenul, 
dar că n-a fost repartizată în unitatea trăgătorilor de elită. 
E extrem de periculoasă când aruncă o secure, însă când e 
vorba de arme de foc e un ţintaş de talie medie. 

— E rănită? Ce-a pâţit? 


— S-a întâmplat când era în Cvartal. Se încearcă 
descoperirea slăbiciunilor potenţiale ale fiecărui soldat. Aşa 
c-au inundat strada, spune Haymitch. 

Asta nu mă lămureşte. Johanna ştie să-noate. Cel puţin 
eu îmi aduc aminte că am văzut-o înotând la Jubileul 
Pacificării. Nu ca Finnick, fireşte, dar pe el nu-l egalează 
niciunul dintre noi. 

— Şi ce dacă? 

— Aşa au torturat-o la Capitoliu. Au udat-o leoarcă şi-au 
folosit şocuri electrice, îmi explică Haymitch. În Cvartal şi-a 
adus brusc aminte. A intrat în panică, n-a mai ştiut unde se 
află. Acum e din nou sedată. 

Eu şi Finnick stăm pur şi simplu neclintiţi, ca şi cum ne- 
am fi pierdut darul vorbirii. Mă duc cu gândul la faptul că 
Johanna nu face niciodată duş. 

Îmi amintesc de ziua când şi-a impus să iasă în ploaie, de 
parcă picăturile ar fi fost de acid. Atunci am pus starea ei pe 
seama renunţării la morfină. 

— Ar trebui să mergeţi s-o vedeţi. Îi sunteţi cei mai 
apropiaţi prieteni, spune Haymitch. 

Asta înrăutăţeşte lucrurile. Nu ştiu ce e de fapt între 
Johanna şi Finnick. Dar eu abia dac-o cunosc. N-are familie. 
N-are prieteni. N-are nici măcar un simbol din Districtul 7, 
pe care să-l pună lângă uniforma din sertarul anonim. 
Nimic. 

— Mai bine mă duc să-l anunţ pe Plutarch. N-o să fie 
încântat, continuă Haymitch. Vrea să pătrundă în Capitoliu 
cât mai mulţi învingători cu putinţă, pentru camerele de 
luat vederi. Crede că e indicat, pentru un spectacol de 
televiziune cât mai reuşit. 

— Tu şi Beetee mergeţi? îl întreb. 

— Cât mai mulţi învingători tineri şi frumoşi cu putinţă, 
se corectează el. Aşa că nu. Noi vom sta aici. 

Finnick se duce direct la Johanna, însă eu mai zăbovesc 
câteva minute, până iese din sală Boggs. El e acum 
comandantul meu, prin urmare bănuiesc că lui trebuie să-i 


cer o favoare specială. Când îi spun ce am de gând, îmi 
scrie un permis, adică îmi îngăduie să merg în pădure în 
timpul Meditaţiei, cu condiţia să nu ies din raza vizuală a 
paznicilor. Alerg în compartimentul meu, gândindu-mă să 
folosesc paraşuta, dar e prea încărcată de amintiri urâte. 
Traversez în schimb coridorul şi iau una dintre feşele albe 
de bumbac pe care le-am adus din Doisprezece. Pătrată. 
Rezistentă. Exact ce-mi trebuie. 

În pădure găsesc un pin şi desprind de pe crengi pumni 
întregi de ace parfumate. După ce adun o grămăjoară în 
mijlocul feşei, îi unesc marginile, le răsucesc şi le leg strâns 
cu o coardă de viţă, făcând un ghemotoc de dimensiunile 
unui măr. 

Odată ajunsă în uşa camerei de spital, o privesc o clipă 
pe Johanna şi realizez că impresia de cruzime se datorează 
mai ales atitudinii ei dezagreabile. Acum, când asta îi 
lipseşte, nu e decât o femeie tânără, slabă, cu ochii mari 
luptându-i-se să rămână deschişi, în ciuda puterii 
medicamentelor. Îngrozită de ceea ce i-ar putea aduce 
somnul. Mă apropii şi îi întind ghemotocul. 

— Ce e asta? întreabă, cu voce răguşită. Vârfurile umede 
ale părului îi acoperă fruntea ca nişte ace minuscule. 

— L-am făcut pentru tine. Ca să ţi-l pui în sertar. I-l aşez 
în palmă. Miroase-l. 

Îşi duce ghemotocul la nas şi inspiră cu prudenţă. 

— Parfumul de acasă. 

I se umplu ochii de lacrimi. 

— Asta şi speram. Fiindcă eşti din Şapte, spun eu. Îţi 
aduci aminte cum ne-am cunoscut? Erai un copac. Ei, 
numai pentru scurt timp. 

Ea îmi prinde pe neaşteptate încheietura mâinii într-o 
strânsoare de fier. 

— Trebuie să-l ucizi, Katniss. 

— Nu-ţi face griji. 

Rezist tentaţiei de a-mi elibera mâna dintr-o smucitură. 

— Jură-mi. Pe ceva la care ţii, şuieră ea. 


— Jur. Pe viaţa mea. 

Dar ea continuă să-mi reţină braţul. 

— Pe viaţa familiei tale, insistă. 

— Pe viaţa familiei mele, repet. 

Presupun că grija pentru propria mea supravieţuire nu e 
destul de convingă-toare. Ea îmi dă drumul şi îmi frec 
încheietura. 

— Oricum, de ce crezi că plec acolo, cap sec? 

Asta o face să zâmbească uşor. 

— Aveam pur şi simplu nevoie s-o aud. 

Îşi apasă ghemotocul cu ace de pin pe nări şi închide 
ochii. 

Zilele rămase trec într-un vârtej. După cele câteva 
exerciţii fizice din fiecare dimineaţă, detaşamentul meu stă 
în poligon pe întreaga durată a timpului de instrucţie. 
Exersez mai ales tirul cu arma, dar o oră pe zi e rezervată 
pentru armamentul special, ceea ce înseamnă că eu îmi 
folosesc arcul de Gaiţă Zeflemitoare, iar Gale trage cu arcul 
lui perfect adaptat pentru uz militar. 

Tridentul conceput de Beetee pentru Finnick are o 
mulţime de caracteristici speciale, dar cel mai remarcabil e 
faptul că, după ce îl aruncă, nu e nevoit să alerge după el, 
fiindcă revine în mâna lui la simpla apăsare a unui buton 
plasat pe o brățară metalică. 

Uneori tragem în manechine cu uniforme de Apărători ai 
Păcii, ca să ne familiarizăm cu hibele echipamentului lor de 
protecţie. Cu crăpăturile armurii, ca să spun aşa. Dacă 
nimereşti carnea, eşti răsplătit cu o răbufnire de sânge fals. 
Manechinele noastre sunt murate în lichid roşu. 

E liniştitor să vezi până unde se înalţă nivelul de precizie 
al detaşamentului nostru. Alături de Finnick şi Gale, include 
cinci soldaţi din Treisprezece. Jackson, o femeie de vârstă 
mijlocie care e locţiitoarea lui Boggs, pare oarecum apatică, 
dar poate lovi obiecte pe care noi, ceilalţi, nu suntem în 
stare să le zărim nici măcar cu luneta. Prezbitism, spune ea. 
Două surori cu vârsta între douăzeci şi treizeci de ani, pe 


nume Leeg - le spunem Leeg 1 şi Leeg 2 ca să simplificăm 
lucrurile -, seamănă atât de bine când sunt îmbrăcate în 
uniformă încât eu nu le pot deosebi înainte de a observa că 
Leeg 1 are în ochi nişte pete mici, gălbui. Doi bărbaţi mai 
vârstnici, Mitchell şi Homes, nu vorbesc niciodată prea 
mult, dar îţi pot nimeri un fir de praf de pe cizme de la 
cincizeci de metri. Văd şi alte detaşamente de trăgători, de 
asemenea destul de bune, dar nu înţeleg pe deplin care e 
statutul nostru până în dimineaţa când ni se alătură 
Plutarch. 

— Detaşament Patru-Cinci-Unu, aţi fost selectaţi pentru o 
misiune specială, începe el. 

Îmi muşc interiorul buzei, sperând nebuneşte că e vorba 
de asasinarea lui Snow. 

— Avem foarte mulţi trăgători de elită, dar e mare criză 
de echipaje de cameramani. De aceea v-am ales pe voi opt 
pentru a fi ceea ce numim noi „detaşamentul-vedetă”. Voi 
veţi fi feţele invaziei - pe ecran. 

Dezamăgirea, şocul şi chiar furia străbat întregul grup. 

— De fapt spui că n-o să luăm parte cu adevărat la luptă, 
se răsteşte Gale. 

— O să luaţi parte la luptă, dar poate nu întotdeauna în 
prima linie. Dacă în acest tip de război există aşa ceva, 
spune Plutarch. 

— Niciunul dintre noi nu vrea asta. 

Remarca lui Finnick e urmată de un murmur general de 
aprobare, dar eu păstrez tăcerea. 

— O să mergem la luptă. 

— O să fiţi cât se poate de utili pentru acţiunile militare, 
zice Plutarch. Şi s-a hotărât deja că sunteţi mult mai 
valoroşi în apariţiile televizate. Numai uitaţi-vă ce eficientă 
a fost Katniss umblând peste tot în costumul de Gaiţă 
Zeflemitoare. A modificat cursul întregii rebeliuni. 
Observaţi că ea e singura care nu se plânge? Pentru că- 
nţelege cât de mare e puterea ecranului. 


În realitate, Katniss nu se plânge fiindcă n-are de gând 
să rămână în „detaşamentul-vedetă”, dar îşi dă seama că e 
necesar să ajungă la Capitoliu înainte de a-şi putea duce 
planul la îndeplinire. Însă dacă e prea ascultătoare poate 
stârni suspiciuni în aceeaşi măsură. 

— Dar n-o să fie totul numai prefăcătorie, nu-i aşa? 
întreb. Ar fi o irosire a talentului nostru. 

— Nu-ţi face griji, îmi spune Plutarch. O s-aveţi o mulţime 
de ţinte reale pe care să le luaţi în bătaia armei. Dar ai grijă 
să nu sari în aer. Am destule pe cap şi fără să fiu nevoit să 
te-nlocuiesc. Acum mergeţi la Capitoliu şi puneţi în scenă 
un spectacol bun. 

În dimineaţa îmbarcării, îmi iau rămas-bun de la familia 
mea. Nu le-am spus că sistemele de apărare ale Capitoliului 
seamănă perfect cu armele din arenă, dar plecarea mea la 
război e, în sine, suficient de îngrozitoare. Mama mă 
strânge cu putere în braţe timp îndelungat. Îi simt lacrimile 
pe obraji, ceea ce nu s-a întâmplat când am fost aleasă 
pentru Jocuri. 

— Nu-ţi face griji, o să fiu în siguranţă, în ceea mai mare 
măsură posibilă. O să fac parte dintre marionetele 
televizate de Plutarch, o liniştesc eu. 

Prim mă conduce până la uşile spitalului. 

— Cum te simţi? 

— Mai bine, ştiind că eşti într-un loc unde nu te poate 
atinge Snow, îi răspund. 

— Când ne vom revedea, vom fi deja eliberate de sub 
teroarea lui, spune Prim cu fermitate. Apoi îşi aruncă 
braţele în jurul gâtului meu. Fii prudentă. 

Mă gândesc dacă să-mi iau rămas-bun de la Peeta şi 
hotărăsc că n-ar fi indicat pentru niciunul dintre noi. Dar 
îmi strecor perla în buzunarul uniformei. Un simbol al 
băiatului cu pâinea. Dintre toate locurile din lume, aeronava 
ne duce în Doisprezece, unde a fost amenajată o zonă 
improvizată de transport, departe de front. Fără trenuri de 
lux de data asta, ci cu un vagon de marfă, plin de soldaţi în 


uniforme de un gri întunecat, care dorm cu capetele pe 
rucsacuri. După o călătorie de două zile, suntem debarcaţi 
într-unui dintre tunelurile care duc la Capitoliu, şi 
parcurgem alte şase ore de drum pe jos, având grijă să 
călcăm numai pe o linie trasată cu o vopsea de un verde- 
strălucitor, care marchează un culoar sigur de trecere prin 
care se poate ajunge deasupra, în aer liber. 

leşim în tabăra rebelilor, o întindere alcătuită din zece 
cvartale de lângă gara în care am ajuns eu şi Peeta, în toate 
dintre călătoriile noastre de până acum. Locul mişună deja 
de soldaţi. Detaşamentului 451 i se repartizează un loc în 
care să-şi ridice corturile. Zona e considerată sigură de 
peste o săptămână. Rebelii i-au îndepărtat pe Apărătorii 
Păcii, pierzând în luptă sute de vieţi. Forţele Capitoliului s- 
au retras şi s-au regrupat mai departe, în profunzimea 
oraşului. Între noi se întind străzile minate, pustii şi 
ademenitoare. Toate trebuie să fie curățate de coconi 
înainte de a putea avansa. 

Mitchell întreabă de bombardamentele aeriene - ne 
simţim foarte golaşi cu corturile întinse sub cerul liber - dar 
Boggs îi spune că asta este o falsă problemă. Cea mai mare 
parte a flotei aeriene a fost distrusă în Doi, sau în timpul 
invaziei. Dacă a mai rămas vreo navă, atunci e păstrată la 
loc sigur. Probabil pentru ca Snow şi oamenii lui de 
încredere să poată fugi în ultima clipă, într-un buncăr 
prezidenţial de aiurea, dacă o să fie necesar. Propriile 
noastre nave au fost lăsate la sol după ce proiectilele 
antiaeriene ale Capitoliului ne-au decimat primele valuri de 
asalt. Războiul ăsta se va purta pe străzi, cu speranţa că 
urmările se vor reduce la avarii minore ale infrastructurii şi 
la un minim de victime omeneşti. Rebelii vor Capitoliul, 
exact aşa cum voia Capitoliul Districtul 13. 

După trei zile, o mare parte a detaşamentului 451 riscă 
să dezerteze de plictiseală. Cressida şi oamenii ei ne 
filmează în timp ce tragem. Ni se spune că facem parte din 
echipa de dezinformare. Dacă rebelii nu distrug decât 


coconii lui Plutarch, Capitoliului îi vor fi de ajuns două 
minute ca să-şi dea seama că avem holograma. Aşa că 
petrecem foarte mult timp spulberând lucruri lipsite de 
importanţă, ca să-i punem pe o pistă falsa. Ne mulţumim, cu 
precădere, să sporim mormanele de sticlă-curcubeu 
provenită de la exploziile din clădirile de culoarea 
bomboanelor. Presupun că în film sunt intercalate 
momentele distrugerii unor ţinte semnificative. Din când în 
când se pare că e într-adevăr nevoie de serviciile unui ţintaş 
de elită. Opt mâini se ridică, dar eu, Gale şi Finnick nu 
suntem aleşi niciodată. 

— E vina ta, fiindcă te-ai născut cu o faţă gata pregătită 
pentru aparatul de filmat, îi spun lui Gale. 

Dacă privirile ar putea ucide... 

Cred că de fapt nu ştiu ce să facă cu noi trei, mai ales cu 
mine. Mi-am adus costumul de Gaiţă Zeflemitoare, dar n-am 
fost filmată decât în uniformă. Uneori folosesc o puşcă, 
alteori mi se cere să trag cu arcul. E ca şi cum n-ar vrea să 
piardă Gaiţa Zeflemitoare pe de-a-ntregul, dorind în acelaşi 
timp să-mi minimalizeze rolul, reducându-mă la un simplu 
infanterist. De vreme ce puţin îmi pasă, e mai degrabă 
amuzant decât supărător să-mi imaginez disputele care se 
desfăşoară în Treisprezece. 

În timp ce îmi manifest nemulţumirea pentru lipsa 
noastră de participare reală la luptă, sunt preocupată de 
propriile mele planuri. Fiecare dintre noi are asupra sa 
harta Capitoliului, pe hârtie. Oraşul e de forma unui pătrat 
aproape perfect. Caroiajul împarte harta în pătrate mai 
mici, cu litere în partea de sus şi cu numere în lateral, astfel 
încât să formeze o reţea. O folosesc, memorând fiecare 
intersecţie şi fiecare stradă laterală, dar e un material care 
poate fi îmbunătăţit. Comandanții folosesc holograma lui 
Plutarch. Fiecare are câte o şmecherie portabilă, numită 
holo, care generează imagini de genul celor pe care le-am 
văzut la Comandament. Pot totodată să mărească o anumită 
porţiune a reţelei, văzând astfel ce coconi îi aşteaptă. 


Un holo e un aparat simplu, de fapt o hartă 
înfrumuseţată, care nu poate transmite sau recepționa 
mesaje. Însă îi e cu mult superior versiunii mele pe hârtie. 

Un holo este activat de vocea unui comandant care-şi 
pronunţă numele. Odată pus în funcţiune, răspunde şi la 
comenzile altor voci din detaşament, astfel încât să poată fi 
preluat de altcineva dacă, să zicem, Boggs este ucis sau 
grav rănit. Dacă cineva din detaşament repetă de trei ori la 
rând cuvintele „lacătul-întunericului”, holo-ul explodează, 
aruncând în aer tot ce se află în jur, pe o rază de cinci 
metri. Asta din motive de securitate, sau pentru cazul 
capturării. E de la sine înţeles că oricare dintre noi e 
capabil să dea comanda asta, fără nicio ezitare. 

Aşadar tot ce am de făcut e să fur holo-ul lui Boggs, gata 
activat, şi să dispar înainte să-şi dea seama. Dar cred c-ar fi 
mai uşor să-i fur dinţii. 

În cea de-a patra dimineaţă, soldatul Leeg 2 trage într- 
un cocon greşit etichetat. Coconul nu eliberează un roi de 
țânțari mutanţi, pentru care rebelii sunt pregătiţi, ci 
expulzează în toate părţile o rafală de săgeți de metal, ca 
razele solare. Una nimereşte în creierul lui Leeg. Moare 
înainte de a ajunge la ea vreun medic. Plutarch promite c-o 
va înlocui urgent. 

În seara următoare soseşte noul membru al 
detaşamentului nostru. Fără cătuşe. Fără paznici. leşind din 
gară agale, cu arma legănându-i-se de cureaua agăţată de 
umăr. Urmează un şoc, derută, împotrivire, dar numărul 
451 e marcat cu cerneală proaspătă pe dosul mâinii lui 
Peeta. Boggs îi ia arma şi pleacă să dea un telefon. 

— N-o să conteze, ne spune Peeta nouă, celorlalţi. 
Preşedinta în persoană mi-a încredinţat misiunea. A hotărât 
că prop-urile au nevoie de ceva mai fierbinte. 

Poate că au. Dar, dacă l-a trimis pe Peeta aici, Coin a mai 
luat şi altă decizie. Că îi sunt mai de folos moartă decât vie. 


Partea a treia 
ASASINATUL 


Capitolul 19 


PÂNĂ ACUM, nu mi s-a mai întâmplat niciodată cu 
adevărat să-l văd pe Boggs furios. Nici când i-am nesocotit 
ordinele, nici când am vomitat pe el, nici măcar când i-a 
spart Gale nasul. Dar e furios când se întoarce, după ce a 
vorbit la telefon cu preşedinta. Primul lucru pe care-l face e 
s-o instruiască pe Jackson, locţiitoarea lui, cerându-i să 
alcătuiască o gardă din două persoane care să-l păzească 
pe Peeta zi şi noapte. Apoi mă ia la o plimbare, şerpuind 
printre  corturile  răsfirate din tabără până când 
detaşamentul nostru rămâne cu mult în urmă. 

— O să-ncerce să mă ucidă oricum, îi spun. Mai ales aici. 
Unde există atât de multe amintiri urâte care să-l 
stârnească. 

— O să-l izolez, Katniss, spune Boggs. 

— De ce vrea acum Coin să mă vadă moartă? întreb. 

— Nu recunoaşte că asta vrea. 

— Dar noi ştim că e adevărat. Şi trebuie să ai măcar o 
teorie. 

Înainte de a răspunde, Boggs mă priveşte lung, intens. 

— Uite ce ştiu. Preşedintei nu-i placi. Nu i-ai plăcut 
niciodată. A vrut să-l salvăm pe Peeta din arenă, dar nimeni 
altcineva n-a fost de acord. Lucrurile s-au înrăutățit când i- 
ai cerut să le acorde imunitate celorlalţi învingători. Dar 
până şi peste asta s-ar fi putut trece cu vederea, ţinând cont 
cât de bine ţi-ai interpretat rolul. 

— Atunci care e motivul? insist eu. 

— Cândva, în viitorul apropiat, războiul se va sfârşi. Şi va 
fi ales un nou lider, spune Boggs. 

Îmi dau ochii peste cap. 

— Boggs, nimeni nu-şi închipuie că eu voi fi liderul. 


— Da. Aşa e, încuviinţează el. Dar o să susţii pe cineva. O 
să fie preşedinta Coin? Sau altcineva? 

— Nu ştiu. Nu m-am gândit niciodată la asta. 

— Dacă răspunsul tău spontan nu e Coin, atunci 
reprezinţi o ameninţare. Eşti chipul rebeliunii. S-ar putea 
să ai mai multă influenţă decât orice altă persoană, spune 
Boggs. După toate aparențele, n-ai făcut niciodată nimic 
mai mult decât s-o suporţi. 

— Aşa c-o să mă ucidă ca să-mi închidă gura. În clipa în 
care rostesc cuvinte-le, ştiu că sunt adevărate. 

— În momentul ăsta, nu mai are nevoie de tine ca factor 
de raliere. Aşa cum a spus, obiectivul tău principal, unirea 
districtelor împotriva  Capitoliului, a fost atins, îmi 
reaminteşte el, prop-urile de acum se pot realiza şi fără 
tine. N-ai mai putea face decât un singur lucru ca să- 
nsufleţeşti rebeliunea. 

— Să mor, spun, cu voce scăzută. 

— Da. Daţi-ne un martir pentru care să luptăm, zice 
Boggs. Ceea ce n-o să se-ntâmple atâta vreme cât stau eu 
de veghe, soldat Everdeen. Eu am plănuit să ai o viaţă 
îndelungată. 

— De ce? 

Un asemenea mod de gândire n-o să-i aducă decât 
necazuri. 

— Nu-mi datorezi nimic, adaug. 

— Pentru că ţi-ai câştigat dreptul ăsta, spune el. Acum 
întoarce-te la detaşamentul tău. 

Ştiu c-ar trebui să-i fiu recunoscătoare lui Boggs fiindcă 
e dispus să-şi rişte capul pentru mine, dar adevărul e că nu 
mă simt decât frustrată. Adică, după toate astea, cum aş 
mai putea să-i fur holo-ul şi să dezertez? Era oricum destul 
de complicat să-l trădez, chiar şi fără acest nou nivel al 
îndatorării. Îi sunt deja datoare fiindcă mi-a salvat viaţa. 

Odată întoarsă la locul nostru, dau cu ochii de cauza noii 
mele dileme înălţându-şi calmă cortul şi mă înfurii. 

— Când e rândul meu să-l păzesc? o întreb pe Jackson. 


Ea închide pe jumătate ochii, privindu-mă cu îndoială, 
sau poate încearcă pur şi simplu să-şi focalizeze privirea 
asupra mea. 

— Nu te-am inclus în ture. 

— De ce? întreb. 

— Nu sunt sigură c-ai fi într-adevăr în stare să-l împuşti 
pe Peeta, dacă ar fi necesar, răspunde ea. 

Vorbesc tare, ca să m-audă clar tot detaşamentul. 

— Nu pe Peeta l-aş împuşca. El nu mai există. 

Johanna are dreptate. N-aş împuşca decât un alt mutant 
de-al Capitoliului. 

Mă simt bine spunând cu voce tare şi în public ceva oribil 
despre el, după toată umilinţa pe care-am simţit-o de când 
s-a-ntors. 

— Ei, nici ţie nu-ţi face cinste genul ăsta de comentariu, 
zice ea. 

— Pune-o în ture, se aude Boggs, din spatele meu. 

Jackson clatină din cap şi notează ceva. 

— De la miezul nopţii la patru. Eşti în tură cu mine. 

Se aude fluierul care anunţă cina, aşa că eu şi Gale ne 
aşezăm la rând, la cantină. 

— Vrei să-l ucid? mă întreabă el, fără ocolişuri. 

— Asta ne-ar trimite pe amândoi înapoi, cu siguranţă, 
răspund, dar, cu toate că sunt furioasă, brutalitatea ofertei 
mă năuceşte. Sunt în stare să mă descurc cu el. 

— Vrei să spui c-o să te descurci până pleci? Tu şi harta 
ta pe hârtie, şi poate un holo, dacă reuşeşti să pui mâna pe 
unul? 

Vasăzică lui Gale nu i-au scăpat pregătirile mele. Sper că 
pentru ceilalţi n-au fost la fel de evidente. Însă, spre 
deosebire de Gale, niciunul dintre ei nu ştie cum gândesc 
eu. 

— N-ai de gând să pleci fără mine, nu-i aşa? 

Până-n clipa asta aveam. Dar să fiu însoţită de partenerul 
meu de vânătoare, care să-mi păzească spatele, nu-i o idee 
rea. 


— În calitate de camarad de arme, te sfătuiesc cu tărie 
să rămâi alături de detaşamentul tău. Dar nu te pot opri să 
vii cu mine, nu? 

El rânjeşte. 

— Nu. Dacă nu vrei cumva s-alertez toată armata. 

Detaşamentul 451 şi echipa de televiziune îşi iau cina de 
la cantină şi se strâng în cerc să mănânce. La început mă 
gândesc că Peeta ne face să nu ne simţim în largul nostru, 
dar către sfârşitul mesei îmi dau seama că mai multe priviri 
ostile se îndreaptă direct către mine. Ceea ce reprezintă o 
răsturnare rapidă de situaţie, fiindcă sunt sigură că, la 
apariţia lui Peeta, întregul detaşament era îngrijorat de 
pericolul pe care-l reprezintă, mai ales pentru mine. Dar nu 
înţeleg ce se petrece decât după ce primesc un telefon de la 
Haymitch. 

— Ce-ncerci să faci? Îl provoci să treacă la atac? mă 
întreabă el. 

— Sigur că nu, răspund. Nu vreau decât să mă lase-n 
pace. 

— Păi, nu poate. Nu după tot ce i-a făcut Capitoliul, zice 
Haymitch. Uite ce e, poate Coin l-o fi trimis acolo cu 
speranţa c-o să te ucidă, dar el nu ştie asta. Peeta nu- 
nţelege ce se-ntâmplă cu el. Aşa că nu-l poţi condamna... 

— Nu-l condamn. 

— Ba da! Îl pedepseşti iarăşi şi iarăşi pentru lucruri care- 
i scapă de sub control. Ei, nu spun că nu trebuie să ai la- 
ndemână o armă încărcată, douăzeci şi patru de ore pe zi. 
Dar cred că e timpul să-ţi plimbi prin cap un mic scenariu. 
Dacă tu ai fi fost luată de Capitoliu şi viespchestrată, şi dacă 
apoi ai fi-ncercat să-l omori pe Peeta, crezi că aşa te-ar fi 
tratat el? 

Amuţesc. Nu, el nu m-ar fi tratat nicidecum aşa. Ar fi- 
ncercat să mă redobândească, cu orice preţ. Nu m-ar fi 
exclus din viaţa lui, nu m-ar fi abandonat, nu m-ar fi 
întâmpinat cu ostilitate la tot pasul. 


— Noi doi am făcut o înţelegere, am promis că vom 
încerca să-l salvăm. Îţi aduci aminte? întreabă Haymitch. 
Fiindcă nu răspund, închide după ce adaugă, scurt: 
încearcă să o faci. 

Aerul înviorător al zilei de toamnă devine rece. Cea mai 
mare parte a detaşamentului se adăposteşte în sacii de 
dormit. Unii se culcă sub cerul liber, în apropierea sursei de 
căldură aflate în centrul taberei, în vreme ce alţii se retrag 
în corturi. Moartea surorii sale a făcut-o în cele din urmă pe 
Leeg 1 să-şi piardă controlul şi hohotele ei înăbuşite străbat 
pânza groasă a cortului, ajungând până la noi. Eu mă 
ghemuiesc în cortul meu, cu gândul la cuvintele lui 
Haymitch. Îmi e ruşine când îmi dau seama că, din cauza 
ideii mele fixe de a-l asasina pe Snow, mi-am permis să 
ignor o problemă mult mai dificilă. Încercarea de a-l salva 
pe Peeta din lumea tenebroasă în care l-a aruncat 
viespchestrarea. Nu ştiu cum să-l găsesc, ca să nu mai 
vorbesc de a-l călăuzi pe drumul către ieşire. Nu sunt nici 
măcar în stare să fac un plan. Pe lângă asta, traversarea 
arenei pline de capcane, găsirea lui Snow şi trimiterea unui 
glonţ în ţeasta lui par un joc de copii. 

La miezul nopţii, ies din cort şi-mi ocup locul pe un scaun 
pliant de lângă aerotermă, intrând în tura de pază 
împreună cu Jackson. Boggs i-a spus lui Peeta să doarmă 
afară, la vedere, unde putem sta cu toţii cu ochii pe el. Însă 
Peeta nu doarme. Stă în schimb în capul oaselor, cu sacul de 
dormit ridicat până la piept, încercând cu stângăcie să facă 
noduri pe o bucată scurtă de sfoară. Îmi e foarte cunoscută. 
E cea pe care mi-a împrumutat-o Finnick în noaptea 
petrecută în buncăr. Când o văd în mâinile lui, e ca şi cum 
Finnick ar repeta vorbele lui Haymitch, spunându-mi că l- 
am abandonat pe Peeta. Acum ar fi un moment potrivit să- 
ncerc să repar lucrurile. Dacă m-aş putea gândi la nişte 
cuvinte potrivite. Dar nu pot. Aşa că tac. Mă mulţumesc să 
las noaptea să se umple de sunetul răsuflărilor soldaţilor. 

După vreo oră, aud glasul lui Peeta. 


— Ultimii doi ani trebuie să fi fost istovitori pentru tine. 
Tot încercând să te hotărăşti dacă să mă ucizi sau nu. Când 
una, când alta. Când da, când ba. 

Asta sună grosolan de nedrept şi mă simt mai întâi 
îmboldită să-i dau un răspuns tăios. Dar îmi reamintesc 
discuţia cu Haymitch şi încerc să fac un prim pas prudent 
către Peeta. 

— N-am vrut niciodată să te ucid. În afara momentelor 
când am crezut că-i ajutai pe profesionişti să mă omoare. Pe 
urmă m-am gândit la tine ca la... un aliat. 

E un cuvânt potrivit, nu atrage după sine niciun pericol. 
Nu sugerează nicio implicare sentimentală şi nu e 
ameninţător. 

— Aliată. Peeta pronunţă cuvântul pe  îndelete, 
savurându-l. Prietenă. lubită. Învingătoare. Duşmană. 
Logodnică. Ţintă. Mutant. Vecină. Vânător. Tribut. Aliată. O 
să-l adaug pe lista cuvintelor de care mă folosesc când 
încerc să te descifrez, îşi împleteşte frânghia pe degete, 
înfăşurând-o şi desfăşurând-o. Necazul e că nu mai pot 
discerne între ce e real şi ce e inventat. 

Întreruperea respiraţiilor ritmice sugerează fie că 
oamenii s-au trezit, fie că de fapt nu dormeau. Bănuiesc că 
a doua variantă reprezintă adevărul. 

Vocea lui Finnick se ridică dintr-o moviliţă plasată în 
umbră. 

— Ar trebui să-ntrebi, Peeta. Annie aşa face. 

— Pe cine să-ntreb? zice el. În cine pot avea încredere? 

— Începe cu noi, propune Jackson. Suntem detaşamentul 
tău. 

— Sunteţi paznicii mei, subliniază Peeta. 

— Şi asta, recunoaşte ea. Dar ai salvat o mulţime de vieţi 
în Treisprezece. Nu uităm astfel de lucruri. 

În tăcerea care urmează, încerc să-mi imaginez cum ar fi 
dacă n-aş putea să deosebesc iluzia de realitate. Cum ar fi 
să nu ştiu dacă mama sau Prim mă iubesc. Dacă Snowe 
duşmanul meu. Dacă omul din partea opusă a aerotermei 


m-a salvat sau m-a sacrificat. Cu foarte puţin efort, viaţa 
mea se preschimbă rapid în coşmar, îmi doresc dintr-odată 
să-i pot spune lui Peeta totul, să-i explic cine e el, şi cine 
sunt eu, şi cum am ajuns amândoi aici. Dar nu ştiu cum să- 
ncep. Nu sunt bună de nimic. De nimic. 

Când au mai rămas doar câteva minute până la ora 
patru, Peeta se întoarce din nou spre mine. 

— Culoarea ta preferată... e verdele? 

—  Întocmai. Mă gândesc să adaug ceva. lar a tae 
portocaliul. 

— Portocaliul? Nu pare convins. 

— Nu portocaliul strălucitor. Pastelat. Ca apusul de 
soare, îi explic. Cel puţin aşa mi-ai spus cândva. 

— Oh. Închide o clipă ochii, poate încercând să invoce 
acel apus de soare, apoi dă din cap. Mulţumesc. 

Însă dintre buzele mele se rostogolesc şi alte cuvinte. 

— Eşti pictor. Eşti brutar. Îţi place să dormi cu ferestrele 
deschise. Nu pui niciodată zahăr în ceai. Şi îţi înnozi 
întotdeauna şireturile de două ori. 

Pe urmă mă reped în cort, înainte de a face ceva stupid, 
cum ar fi să plâng. 

În dimineaţa următoare trag în geamurile clădirilor, 
împreună cu Finnick şi Gale, pentru echipa de televiziune. 
Când ne întoarcem în tabără, îl găsim pe Peeta stând în 
cerc, alături de soldaţii din Treisprezece, care sunt 
înarmaţi, dar discută deschis cu el. Jackson a inventat un 
joc numit „Real sau imaginar”, ca să-l ajute pe Peeta. El 
aminteşte o întâmplare pe care o crede adevărată, iar ei îi 
spun dacă e aşa sau nu, adăugând de obicei o scurtă 
explicaţie. 

— Majoritatea oamenilor din Doisprezece au murit în 
incendiu. 

— Adevărat. Mai puţin de nouă sute au reuşit s-ajungă vii 
în Treisprezece. 

— Incendiul a izbucnit din vina mea. 


— Nu e adevărat. Preşedintele Snow a distrus Districtul 
12 exact aşa cum a făcut cu Treisprezece, ca să le trimită 
rebelilor un mesaj. 

Ideea mi se pare bună până când îmi dau seama că eu 
sunt singura care poate confirma sau nega ceea ce îl apasă. 
Jackson ne împarte în schimburi de pază. Ne pune pe mine, 
pe Finnick şi pe Gale împreună cu câte un soldat din 
Treisprezece. În felul ăsta, Peeta are mereu acces la cineva 
care îl cunoaşte într-un mod mult mai personal. Îşi petrece 
foarte mult timp luând în considerare informaţii mărunte, 
cum ar fi locul de unde cumpărau săpun oamenii din 
districtul nostru. Gale îl pune la curent cu o mulţime de 
lucruri despre Doisprezece; Finnick e expert în privinţa 
ambelor ediţii ale Jocurilor la care a participat Peeta, 
fiindcă a fost mentor în prima şi tribut în a doua. Însă cele 
mai importante confuzii din mintea lui Peeta mă au pe mine 
ca obiect - iar explicaţiile nu sunt întotdeauna simple -, aşa 
că schimburile noastre de cuvinte sunt dureroase şi pline 
de tot felul de semnificaţii, deşi nu ne referim decât la cele 
mai superficiale detalii. Culoarea rochiei purtate de mine în 
Districtul 7. Slăbiciunea mea pentru checurile cu brânză. 
Numele profesorului nostru de matematică din primii ani de 
şcoală. Reconstruirea amintirilor lui despre mine e 
chinuitoare. Poate că nici măcar nu e posibilă, după tot ce i- 
a făcut Snow. Dar cred că e datoria mea să-l ajut să încerce. 

În după-amiaza următoare, suntem anunţaţi că e nevoie 
de întregul detaşament ca să punem în scenă un prop într- 
adevăr complicat. Peeta a avut dreptate în privinţa unui 
singur lucru: Coin şi Plutarch sunt supăraţi din cauza 
calităţii filmelor primite de la detaşamentul-vedetă. Foarte 
plictisitoare. Nu stârnesc câtuşi de puţin interesul. 
Răspunsul evident e că nu ne lasă niciodată să facem nimic 
altceva în afară de a trage cu arma de dragul spectacolului. 
Însă acum nu e vorba să aducem argumente în apărarea 
noastră, ci să realizăm un prop utilizabil. Aşa că astăzi a fost 
ales pentru filmare un cvartal special. Conţine chiar şi doi 


coconi activi. Unul dezlănţuie o rafală de focuri de armă. 
Celălalt aruncă o plasă asupra invadatorilor şi îi capturează 
pentru interogatoriu sau pentru execuţie, în funcţie de 
preferinţe. Totuşi, nu e decât un cvartal rezidenţial, unde 
nu există nimic de importanţă strategică. 

Echipa de televiziune vrea să sugereze existenţa unui 
risc de mai mari proporţii declanşând bombe fumigene şi 
adăugând focuri de armă în fundal, ca efect sonor. Toată 
lumea, inclusiv cameramanii, îşi pune echipamentul de 
protecţie de categorie grea, de parcă ar trebui s-ajungem 
în inima luptei. Ni se permite să luăm armele speciale, 
împreună cu puştile. Boggs merge chiar până la a-i înapoia 
arma lui Peeta, deşi are grijă să-i spună cu voce sonoră că 
nu e încărcată decât cu gloanţe oarbe. 

Peeta se mulţumeşte să ridice din umeri. 

— Oricum nu sunt cine ştie ce ţintaş. 

Pare preocupat să-l privească pe Pollux, ajungând până 
în punctul în care situaţia devine oarecum stânjenitoare 
când dezleagă misterul şi începe să vorbească agitat. 

— Eşti un avox, nu-i aşa? Îmi dau seama după felul în 
care înghiţi. În închisoare, cu mine, erau doi avocşi. Darius 
şi Lavinia, dar paznicii le spuneau de obicei roşcaţii. Au fost 
servitorii noştri la Centrul de Antrenament, aşa că i-au 
arestat şi pe ei. l-am privit când au fost torturați până la 
moarte. Ea a avut noroc. Au folosit un voltaj prea mare şii 
s-a oprit imediat inima. Dar ca să-l dea gata pe Darius a fost 
nevoie de zile-ntregi. L-au bătut, au tăiat bucăţi din el. Îi 
puneau întruna întrebări, numai că el nu putea să 
vorbească, scotea pur şi simplu nişte sunete înfiorătoare, 
animalice. Dar nu voiau informaţii, înţelegeţi? Voiau doar să 
văd eu totul. 

Peeta se uită în jur, la feţele noastre uluite, ca şi cum ar 
aştepta un răspuns. Fiindcă nimeni nu vine în întâmpinarea 
dorinţei lui, întreabă: 

— Adevărat sau nu? 

Lipsa de reacţie îl tulbură şi mai mult. 


— Adevărat sau nu? insistă. 

— Adevărat, spune Boggs. Adică, din câte informaţii am 
eu... e adevărat. 

Peeta îşi gârboveşte umerii. 

— Mi-am închipuit. Amintirea asta n-avea nimic... 
strălucitor. 

Se îndepărtează de noi fără nicio ţintă, bombănind ceva 
despre degetele de la mâini şi de la picioare. 

Mă îndrept spre Gale, îmi apăs fruntea de echipamentul 
lui de protecţie acolo unde trebuie să-i fie pieptul şi îi simt 
braţele strângându-se în jurul meu. Ştiu în sfârşit numele 
fetei răpite de Capitoliu din pădurea Districtului 12 sub 
ochii mei, ştiu ce soartă a avut Apărătorul Păcii care mi-a 
fost prieten şi care s-a străduit să salveze viaţa lui Gale. Nu 
e un moment potrivit pentru evocarea amintirilor plăcute. 
Şi-au pierdut vieţile din cauza mea. Îi adaug pe lista mea 
personală de victime, care a început în arenă şi cuprinde 
acum mii de oameni. Când ridic ochii, văd că asupra lui Gale 
efectul a fost cu totul altul. Expresia lui spune că nu sunt 
destui munţi de năruit, destule oraşe de distrus. Promite 
moarte. 

Având povestea sinistră spusă de Peeta proaspătă în 
minte, înaintăm pe cioburile de sticlă ce ne scrâşnesc sub 
tălpi până ce ajungem la ţinta noastră, cvartalul pe care 
trebuie să-l luăm în stăpânire. E un obiectiv real, deşi 
neînsemnat. Ne adunăm în jurul lui Boggs şi studiem 
proiecția străzii, redată de holo. De coconul cu focuri de 
armă ne desparte cam o treime din lungimea cvartalului, e 
chiar deasupra marchizei unui apartament. Ar trebui să-l 
dezlănţuim cu câteva gloanţe. Celălalt cocon e în capătul 
opus, la următorul colţ al străzii. Pentru ăsta va fi nevoie de 
cineva care să declanşeze mecanismul senzorului de 
persoane. Toată lumea se oferă voluntar, cu excepţia lui 
Peeta, care pare să nu ştie prea bine ce se petrece. Nu sunt 
aleasă eu. Sunt trimisă la Messalla, care îmi fardează uşor 
faţa în vederea prim-planurilor ce vor urma. 


Detaşamentul îşi ocupă poziţiile indicate de Boggs şi 
trebuie să aşteptăm până când îşi plasează şi Cressida 
cameramanii. Sunt amândoi în stânga noastră, Castor în 
partea din faţă a şirului şi Pollux în coada coloanei, ca să fie 
siguri că nu se filmează unul pe altul. Messalla aprinde 
două fumigene, pentru atmosferă. Fiindcă este atât o 
misiune, cât şi o filmare, sunt pe punctul de a întreba cine e 
şeful, comandantul sau regizorul, când Cressida strigă: 

— Motor! 

Ne punem încet în mişcare pe strada învăluită în ceaţă, 
exact ca într-o simulare din Cvartal. 

Toată lumea are la dispoziţie cel puţin un grup de 
ferestre pe care să le facă ţăndări, dar adevărata ţintă îi e 
încredinţată lui Gale. Când nimereşte coconul, ne 
adăpostim - ne ghemuim în cadrul câte unei uşi sau ne 
lipim de pietrele frumoase ale pavajului, portocaliu-deschis 
cu rozaliu - în timp ce grindina de gloanţe zboară în toate 
direcţiile pe deasupra capetelor noastre. După o vreme, 
Boggs ne ordonă să înaintăm. 

Cressida ne opreşte înainte de a ne ridica, fiindcă are 
nevoie de câteva prim-planuri. Ne reconstituim pe rând 
acţiunile. Ne aruncăm la pământ, ne schimonosim feţele, 
repezindu-ne în firide. Ştim că totul e cât se poate de serios, 
însă pare oarecum ridicol. Mai ales când se dovedeşte că nu 
sunt eu cel mai prost actor din detaşament. Nicidecum. 
Râdem cu atâta poftă când Mitchell încearcă să exprime 
disperarea, care în viziunea lui implică scâşnete de dinţi şi 
nări umflate, încât Boggs trebuie să ne pună la punct. 

— Stăpâniţi-vă, Patru-Cinci-Unu, spune el, cu fermitate. 

Dar îl vedem reţinându-şi un zâmbet în timp ce verifică 
pentru a doua oară coconul următor, îşi poziţionează holo- 
ul, căutând cea mai bună lumină în văzduhul ceţos. E încă 
cu faţa spre noi când se retrage cu un pas, lipindu-şi talpa 
de pavajul portocaliu. Şi declanşează bomba care-i spulberă 
picioarele. 


Capitolul 20 


E CA ŞI CUM O FEREASTRĂ pictată s-ar sparge cât ai 
clipi, dezvăluind hidoşenia lumii de dincolo de ea. Râsetele 
se preschimbă în ţipete, sângele pătează pietrele pastelate, 
fumul adevărat întunecă fundalul creat de efectele speciale 
pentru televiziune. 

O a doua explozie pare să despice aerul şi mă lasă cu 
urechile răsunând. Dar nu reuşesc să-mi dau seama de 
unde-a venit. 

Ajung prima lângă Boggs, încerc să dau un înţeles cărnii 
sfârtecate, membrelor lipsă, să găsesc ceva cu care să 
opresc torentul roşu care i se scurge din trup. Homes mă 
împinge la o parte şi deschide dintr-o smucitură o trusă de 
prim ajutor. Boggs mă apucă de încheietura mâinii. Faţa lui 
cadaverică şi plină de cenuşă pare să se îndepărteze. Dar 
următorul lui cuvânt e un ordin: 

— Holo-ul. 

Holo-ul. Cercetez locul mergând de-a buşilea, săpând 
printre bucăţi de dale lucind de sânge şi cutremurându-mă 
când dau peste fărâme calde de carne. Îl găsesc aruncat pe 
nişte scări, alături de una dintre cizmele lui Boggs. Îl 
recuperez, îl curăţ cu mâinile goale în timp ce mă-ntorc la 
comandant. 

Homes a înfăşurat ciotul coapsei stângi a lui Boggs într- 
un soi de comprese, pe care sângele le-a îmbibat deja în 
întregime. Încearcă să i-l strângă pe celălalt cu un garou, 
deasupra genunchiului supravieţuitor. Restul 
detaşamentului s-a adunat într-o formaţie protectoare, în 
jurul nostru şi al echipei de televiziune. Finnick se 
străduieşte să-l resusciteze pe Messalla, pe care explozia l-a 
izbit de un perete. Jackson se răsteşte într-un comunicator 
portabil, încercând fără succes să alerteze tabăra, ca să 


trimită medici, dar eu îmi dau seama că e prea târziu. 
Privind-o pe mama la lucru, am învăţat încă din copilărie că 
atunci când balta de sânge a atins o anumită dimensiune, 
nu mai există întoarcere. 

Îngenunchez alături de Boggs, pregătită să repet rolul 
pe care l-am jucat pentru Rue şi pentru morfinomana din 
Districtul 6, oferindu-i pe cineva de care să se agaţe când îl 
părăseşte viaţa. Dar el îşi foloseşte ambele mâini ca să se 
ocupe de holo. Tastează o comandă, îşi apasă degetul pe un 
ecran pentru recunoaşterea amprentei, pronunţă o serie de 
litere şi de numere ca răspuns la un mesaj al aparatului. 
Din acesta răbufneşte o rază de lumină, scăldându-mi faţa. 

— Inapt pentru comandă, spune el. Transfer autorizaţia 
de protecţie către soldatul Katniss Everdeen din 
detaşamentul Patru-Cinci-Unu. 

Se străduieşte să-ntoarcă holo-ul către mine. 

— Spune-ţi numele. 

— Katniss Everdeen, zic eu, în raza verde. Sunt dintr- 
odată captivă în lumina ei. Nu pot să mă mişc, nu pot nici 
măcar să clipesc în timp ce imaginile se perindă prin faţa 
mea cu repeziciune. Mă scanează? Mă înregistrează? Mă 
orbesc? Dispar, şi eu scutur din cap, limpezindu-mi mintea. 

— Ce-ai făcut? 

— Pregătiţi retragerea! strigă Jackson. 

Finnick îi răspunde strigând la rândul lui ceva şi arătând 
către acel capăt al cvartalului prin care am intrat. O 
substanţă neagră, uleioasă, erupe ca un gheizer din pavaj, 
tălăzuind între clădiri şi dând naştere unui zid impenetrabil 
de întuneric. Pare să nu fie nici lichid, nici gaz, nici generat 
de o maşinărie, nici natural. Dar e cu siguranţă letal. Nu ne 
putem întoarce pe unde am venit. 

Împuşcăturile mă asurzesc când Gale şi Leeg 1 încep să 
tragă, creând o potecă de-a lungul dalelor de pavaj, către 
capătul opus al străzii. Nu-mi dau seama ce fac până când 
nu explodează o altă bombă, la zece metri distanţă, 
deschizând o gaură în caldarâm. Atunci pricep că eo 


încercare rudimentară de îndepărtare a minelor. Îl înşfac 
pe Boggs împreună cu Homes şi începem să-l târâm pe 
urmele lui Gale. Agonia pune stăpânire pe el şi ţipă de 
durere, iar eu aş vrea să mă opresc, să găsesc o metodă mai 
bună, dar negreala se înalţă deasupra clădirilor, umflându- 
se şi rostogolindu-se către noi ca un val. 

Sunt smucită înapoi, îl scap din mâini pe Boggs, mă 
izbesc de pavaj. Peeta se uită în jos, către mine, pierdut, 
înnebunit, recăzut fulgerător în lumea viespchestrării, cu 
arma ridicată deasupra mea, coborând-o ca să-mi 
zdrobească ţeasta. Mă rostogolesc, aud patul puştii lovind 
în caldarâm, surprind cu coada ochiului căderea unor 
trupuri când Mitchell îl trânteşte pe Peeta, ţintuindu-l la 
pământ. Dar Peeta, întotdeauna puternic şi acum stimulat 
de nebunia veninului viespoilor-copoi, îşi strânge picioarele 
sub pântecul lui Mitchell şi îl aruncă în lungul străzii. 

Coconul se declanşează cu pocnetul sonor al unei 
capcane. Patru cabluri ataşate de şine fixate pe clădiri ies 
printre pietrele pavajului înălţând plasa care-l acoperă pe 
Mitchell. E lipsit de sens - trupul lui însângerat dintr-odată 
- până când zăresc cârligele care ies din plasa de sârmă. Le 
recunosc imediat. Împodobeau partea de sus a gardului din 
jurul Districtului 12. În timp ce îi strig să nu se mişte, simt 
mirosul sufocant al negrelii, dense, ca gudronul. Valul şi-a 
înălţat creasta şi începe să se prăvălească. 

Gale şi Leeg 1 trag în încuietoarea uşii principale a 
clădirii de pe colţ, apoi în cablurile care susţin plasa lui 
Mitchell. Alţii îl imobilizează acum pe Peeta. Mă întind din 
nou către Boggs şi, împreună cu Homes, îl târăsc în 
apartament, printr-un salon îmbrăcat în catifea roz şi albă, 
de-a lungul unui coridor pe care atârnă fotografii de familie 
şi pe podeaua de marmură a bucătăriei, unde ne prăbuşim. 
Castor şi Pollux aduc între ei un Peeta care se zbate. 
Jackson reuşeşte cumva să-i pună cătuşe, dar asta îl 
înnebuneşte mai tare şi sunt nevoiţi să-l închidă într-o 
debara. 


În salon, uşa din faţă se trânteşte, oamenii ţipă. Pe 
coridor se aud paşi în timp ce valul negru vâjâie pe lângă 
clădire. Din bucătărie, auzim ferestrele gemând şi 
spărgându-se. Mirosul nociv de gudron umple aerul. 
Finnick îl cară pe Messalla. Leeg 1 şi Cressida intră după ei, 
împleticindu-se şi tuşind. 

— Gale! ţip eu. 

El e acolo, trântind uşa bucătăriei în urma lui şi rostind 
un singur cuvânt cu voce sugrumată. 

— Gaze. 

Castor şi Pollux înşfacă prosoape şi şorţuri de bucătărie 
pe care le îndeasă în crăpături, în timp ce Gale vomită într-o 
chiuvetă de un galben strălucitor. 

— Mitchell? întreabă Homes. 

Leeg 1 se mulţumeşte să clatine din cap. 

Boggs îmi îndeasă holo-ul în mână. Buzele i se mişcă, dar 
nu reuşesc să înţeleg ce spune, îmi aplec urechea spre gura 
lui, ca să-i desluşesc şoapta răguşită. 

— Nu te încrede în ei. Nu te întoarce. Ucide-l pe Peeta. 
Fă ceea ce ai venit să faci. 

Mă retrag ca să-i pot vedea faţa. 

— Cum? Boggs? Boggs? 

Are ochii încă deschişi, dar e mort. Îndesat în palma mea, 
lipit cu sângele lui, e holo-ul. 

Izbind în uşa debaralei, picioarele lui Peeta întrerup 
zgomotul poticnit al respiraţiilor celorlalţi. Dar forţele par 
să i se împuţineze chiar în timp ce ascultăm. Pe urmă nu se 
mai aude nimic. Mă întreb dacă n-a murit şi el. 

— S-a stins? întreabă Finnick, coborându-şi privirea spre 
Boggs. 

Eu dau din cap. 

— Trebuie să plecăm de-aici, adaugă el. Imediat. Tocmai 
am declanşat o întreagă stradă de coconi. Puteţi face pariu 
c-am fost înregistraţi de camerele de supraveghere. 

— Contează pe asta, spune Castor. Toate străzile sunt 
pline de camere de supraveghere. Pariez c-au trimis valul 


negru manual, când ne-au văzut filmând prop-ul. 

— Comunicatoarele noastre radio au ieşit din funcţiune 
aproape instantaneu. Probabil din cauza unui aparat cu 
impulsuri electromagnetice. Dar vă conduc înapoi, în 
tabără. Dă-mi holo-ul. 

Jackson întinde mâna după dispozitiv, dar eu îl strâng la 
piept. 

— Nu. Boggs mi l-a dat mie. 

— Nu fi ridicolă, se răsteşte ea. 

Crede că e al ei, bineînţeles. E  locţiitoarea 
comandantului. 

— E adevărat, spune Homes. I-a transferat ei autorizaţia 
principală de protecţie, când era pe moarte. Am văzut. 

— De ce-ar fi făcut asta? întreabă Jackson. 

Într-adevăr, de ce? Mi se învârteşte capul din cauza 
evenimentelor din ultimele câteva minute - Boggs mutilat, 
pe moarte, mort. Furia ucigaşă a lui Peeta. Mitchell 
însângerat, captiv în plasă şi înghiţit de valul negru. Mă 
întorc spre Boggs, simt o nevoie cumplită să fie din nou viu. 
Sunt dintr-odată sigură că el, şi poate numai el, era complet 
de partea mea. Mă gândesc la ultimele lui ordine... 

Nu te increde în ei. Nu te întoarce. Ucide-l pe Peeta. Fă 
ceea ce ai venit să faci. 

Ce-a vrut să spună? În cine să nu mă încred? 

În rebeli? În Coin? În oamenii care mă privesc chiar 
acum? N-o să mă-ntorc, dar el trebuie să fi ştiut că nu pot 
trage pur şi simplu un glonţ în capul lui Peeta. Pot? Ar 
trebui s-o fac? Boggs ştia că de fapt am venit aici ca să 
dezertez şi să-l ucid pe Snow pe cont propriu? 

Nu pot să desluşesc toate astea acum, aşa că mă 
hotărăsc să respect primele două ordine: să n-am încredere 
în nimeni şi să pătrund mai adânc în Capitoliu. Dar cum pot 
justifica asta? Cum îi pot convinge să mă lase să păstrez 
holo-ul? 

— Fiindcă mă aflu aici într-o misiune specială, 
încredinţată de preşedinta Coin. Cred că Boggs era 


singurul care ştia. 

Explicaţia n-o convinge nicidecum pe Jackson. 

— În ce misiune? 

De ce să nu le spun adevărul? E tot atât de plauzibil ca 
orice aş putea inventa. Dar trebuie să sune a misiune 
adevărată, nu a răzbunare. 

— Trebuie să-l asasinez pe preşedintele Snow înainte ca 
pierderile de vieţi omeneşti din acest război să pună 
populaţia noastră în situaţia de a nu-şi mai putea asigura 
subzistenţa. 

— Nu te cred, spune Jackson. Fiind comandantul tău din 
acest moment, îţi ordon să-mi transferi mie autorizaţia 
principală de protecţie. 

— Nu, mă-mpotrivesc eu. Ar fi o violare directă a 
ordinelor preşedintei Coin. 

Armele sunt aţintite. Jumătate de detaşament le-a 
îndreptat spre Jackson, iar cealaltă jumătate spre mine. 
Cineva e gata să-şi piardă viaţa, când intervine Cressida. 

— E adevărat. De aceea suntem noi aici. Plutarch vrea să 
se televizeze totul. Crede că dacă reuşim s-o filmăm pe 
Gaiţa Zeflemitoare omorându-l pe Snow o să punem capăt 
războiului. 

Ceea ce o amuţeşte până şi pe Jackson. Apoi arată cu 
arma către dulap. 

— Şi el ce caută aici? 

Cu asta mă dă gata. Nu mă pot gândi la niciun motiv 
raţional pentru care ar trimite Coin un băiat labil, 
programat să mă ucidă, alături de mine într-o asemenea 
misiune-cheie. Aşa ceva îmi şubrezeşte într-adevăr 
povestea. Cressida îmi vine din nou în ajutor. 

— Pentru că ambele interviuri luate de Caesar 
Flickerman după Jocuri au fost filmate în apartamentul 
preşedintelui Snow. Plutarch crede că Peeta ne poate fi într- 
o anumită măsură de ajutor într-un loc despre care avem 
puţine informaţii. 


Vreau s-o întreb pe Cressida de ce minte pentru mine, de 
ce se zbate ca să ne lansăm într-o misiune pe care mi-am 
atribuit-o singură. Dar nu e momentul potrivit. 

— Trebuie să plecăm! spune Gale. Eu o urmez pe 
Katniss. Dacă nu vreţi să mergeţi, întoarceţi-vă în tabără. 
Dar să ne mişcăm odată! 

Homes descuie debaraua şi îşi saltă pe umăr un Peeta 
inconştient. 

— Gata. 

— Boggs? întreabă Leeg 1. 

— Nu-l putem lua cu noi. El ar fi fost de acord, răspunde 
Finnick. 

Desprinde arma de pe umărul lui Boggs şi îi atârnă 
cureaua peste cureaua propriei arme. 

— Condu-ne, soldat Everdeen. 

Nu ştiu cum să-i călăuzesc. Mă uit la holo, căutând 
indicaţii. E încă activat, dar pentru mine e ca şi cum n-ar fi. 
N-am timp să-i apăs la nimereală butoanele, încercând să 
descopăr cum să-l manevrez. 

— Nu ştiu să folosesc ăsta. Boggs a zis c-o să mă ajuţi, îi 
spun lui Jackson. A zis că pot conta pe tine. 

Ea se încruntă, îmi smulge instrumentul din mână şi 
tastează o comandă. Apare o intersecţie. 

— Dacă ieşim pe uşa bucătăriei, dăm într-o curte mică, 
apoi ajungem în spatele unui alt bloc cu apartamente de pe 
colţ. Asta e vederea de sus a celor patru străzi care se 
intersectează. 

Încerc să mă orientez în timp ce privesc ţintă secţiunea 
transversală a hărţii, cu coconi în toate direcţiile. Şi sunt 
marcați numai aceia de care ştie Plutarch. Holo-ul nu ne-a 
indicat nici că cvartalul pe care abia l-am părăsit era minat, 
nici că exista gheizerul negru, nici că plasa era din sârmă 
ghimpată. Pe lângă asta, s-ar putea să ne confruntăm cu 
Apărătorii Păcii, acum, când ştiu unde ne aflăm. Îmi muşc 
interiorul buzei, simțind că toată lumea se uită la mine. 

— Puneţi-vă măştile. leşim pe unde-am intrat. 


Obiecţii instantanee. Îmi ridic vocea, acoperindu-le. 

— Dacă valul a fost atât de puternic, probabil a declanşat 
şi a absorbit toţi ceilalţi coconi de pe traseu. 

Îmi cântăresc cu toţii spusele. Pollux face câteva semne 
grăbite către fratele lui. 

— E posibil să fi scos din funcţiune şi camerele de 
supraveghere, traduce Castor. A acoperit lentilele. 

Gale îşi sprijină o cizmă de masă şi studiază stropii negri 
de pe bombeu. Îi răzuieşte cu un cuţit de bucătărie din 
grămada de pe masă. 

— Nu e o substanţă corozivă. Cred că era menită fie să 
ne sufoce, fie să ne otrăvească. 

— E probabil cea mai bună decizie pe care-o putem lua, 
spune Leeg 1. 

Ne fixăm măştile. Finnick o potriveşte pe a lui Peeta pe 
chipul lipsit de viaţă. Cressida şi Leeg 1 sprijină între ele un 
Messalla năucit. 

Aştept să deschidă cineva drumul când îmi aduc aminte 
că asta cade acum în sarcina mea. Împing uşa bucătăriei şi 
nu întâmpin nicio rezistenţă. Un strat ceva mai gros de un 
centimetru din substanţa neagră, vâscoasă, s-a scurs din 
salon pe aproape trei sferturi din lungimea culoarului. Când 
îl testez, atingându-l delicat cu vârful cizmei, descopăr că 
are consistenţa gelului. Îmi ridic piciorul şi, după ce o întind 
uşor, substanţa recade la locul ei. Fac trei paşi prin gel şi 
mă uit înapoi. Tălpile mele n-au lăsat nicio urmă. E primul 
lucru bun care se-ntâmplă astăzi. După ce traversez 
salonul, stratul de gel se îngroaşă la loc. Deschid uşor uşa 
din faţă, aşteptându-mă ca înăuntru să se reverse substanţă 
din belşug, dar gelul negru îşi păstrează forma. 

Cvartalul roz cu portocaliu pare să fi fost afundat într-o 
vopsea neagră, lucioasă, şi lăsat să se usuce. Gelul acoperă 
pavajul, clădirile, chiar şi acoperişurile. Deasupra străzii 
atârnă o picătură imensă, ca o lacrimă. În afara ei se 
conturează două forme. A unei ţevi de armă şi a unei mâini 


omeneşti. Mitchell. Aştept pe trotuar, holbându-mă la el 
până ce mi se alătură întregul grup. 

— Dacă vrea cineva să se-ntoarcă, din indiferent ce 
motiv, acum e momentul, spun. Fără-ntrebări, fără 
resentimente. 

Nimeni nu pare înclinat să se retragă. Aşa că mă îndrept 
spre interiorul Capitoliului, ştiind că n-avem prea mult timp. 
Gelul e mai adânc aici, are între zece şi cincisprezece 
centimetri şi scoate un sunet de absorbţie de fiecare dată 
când îţi ridici piciorul, dar continuă să ne acopere urmele. 

Valul trebuie să fi fost imens, acţionat de o forţă 
înspăimântătoare, fiindcă a afectat mai multe cvartale din 
faţa noastră. Şi, cu toate că păşesc cu prudenţă, mă 
gândesc că instinctul nu m-a înşelat în privinţa declanşării 
celorlalţi coconi. Un cvartal e presărat cu trupuri aurii de 
viespoi-copoi. Probabil au fost eliberaţi numai ca să fie apoi 
ucişi de gaze. Ceva mai încolo, un întreg bloc de 
apartamente s-a prăbuşit şi zace grămadă sub gel. 
Traversez intersecţia în fugă, cerându-le celorlalţi printr-o 
ridicare a mâinii să aştepte în timp ce caut orice ar putea 
sugera c-o să avem necazuri, dar valul pare să fi dezactivat 
coconii cu mult mai bine decât un detaşament de rebeli. 

În al cincilea cvartal, îmi dau seama că am ajuns în 
punctul unde încep să dispară urmele valului. Adâncimea 
gelului s-a redus la doi centimetri şi jumătate şi zăresc 
acoperişurile de un albastru-verzui palid trăgând cu ochiul 
de dincolo de intersecţie. Lumina după-amiezii s-a 
împuţinat şi avem mare nevoie să găsim o ascunzătoare şi 
să facem un plan. Aleg un apartament aflat la o distanţă de 
două treimi din lungimea cvartalului. Homes forţează 
încuietoarea şi le ordon celorlalţi să intre. Eu rămân în 
stradă pentru încă vreo câteva minte, privind cum dispar 
ultimele noastre urme, apoi trec pragul şi închid uşa. 

Lanternele încastrate în arme luminează un salon amplu, 
şi pereţii acoperiţi de oglinzi ne trimit la fiecare pas înapoi 


imaginile propriilor feţe. Gale verifică ferestrele, care par 
intacte, şi îşi scoate masca. 

— E în ordine. Mirosul se simte, dar nu e atât de 
puternic. 

Planul locuinţei pare identic cu al primului apartament în 
care ne-am adăpostit. Gelul opreşte lumina naturală din 
partea din faţă, dar prin jaluzelele din bucătărie se 
strecoară totuşi o licărire. 

De-a lungul coridorului se află două dormitoare, cu 
camere de baie. Din salon porneşte o scară în spirală, 
ducând spre un spaţiu necompartimentat, care ocupă o 
mare parte a primului etaj. Acolo nu există ferestre, dar 
lumina a fost lăsată aprinsă, probabil de cineva evacuat în 
grabă. Un ecran de televiziune imens, gol, dar strălucind 
uşor, ocupă un perete întreg. Prin încăpere sunt împrăştiate 
fotolii de pluş şi canapele. Ăsta e locul unde ne adunăm, 
trântindu-ne pe mobila capitonată şi încercând să ne 
recăpătăm răsuflarea. 

Jackson îşi ţine arma îndreptată spre Peeta, deşi e tot 
încătuşat şi inconştient, atârnând de-a curmezişul canapelei 
albastre pe care l-a depus Homes. Ce-o să fac cu el? Dar cu 
echipa de televiziune? Ca să fiu sinceră, cu toată lumea, în 
afară de Gale şi Finnick? Pentru că o să-mi fie mai uşor să 
dau de urma lui Snow cu ajutorul lor decât fără ei. Dar nu 
pot conduce zece oameni prin Capitoliu, n-aş putea nici 
dacă aş şti să folosesc holo-ul. Ar fi trebuit, aş fi putut să-i 
trimit înapoi când am avut ocazia? Sau ar fi fost periculos? 
Atât pentru ei, cât şi pentru misiunea mea? Poate n-ar fi 
trebuit să-l ascult pe Boggs, fiindcă e posibil să fi fost 
victima unei iluzii din clipele dinaintea morţii. Poate ar fi 
fost cazul să mărturisesc adevărul, însă atunci Jackson ar fi 
preluat comanda şi aş fi sfârşit prin a ajunge înapoi, în 
tabără. Unde aş fi fost nevoită să-i dau socoteală lui Coin. 

În momentul când complexitatea încurcăturii în care am 
atras pe toată lumea începe să-mi împovăreze mintea, o 


succesiune de explozii îndepărtate îşi trimit vibraţiile în 
încăpere. 

— N-a fost aproape, ne asigură Jackson. La cel puţin 
patru sau cinci cvartale distanţă. 

— Acolo unde l-am lăsat pe Boggs, spune Leeg 1. Cu 
toate că nimeni n-a făcut nicio mişcare către el, televizorul 
prinde viaţă, emițând un ţiuit strident şi ridicând în picioare 
jumătate din grupul nostru. 

— E în ordine, strigă Cressida. Nu e decât o transmisiune 
de urgenţă. În asemenea cazuri, toate televizoarele din 
Capitoliu se deschid automat. 

Pe ecran suntem noi, imediat după ce bomba l-a doborât 
pe Boggs. O voce din afara cadrului le explică 
telespectatorilor la ce se uită în timp ce noi încercăm să ne 
regrupăm, reacţionăm la apariţia gelului negru expulzat din 
pavaj, pierdem controlul situaţiei. Privim haosul care 
urmează până când mânjeşte valul camerele. Ultima 
imagine e a lui Gale, singur pe stradă, încercând să tragă 
printre cablurile care-l ţin suspendat pe Mitchell. 

Reporterul ne identifică pe mine, pe Gale, pe Finnick, pe 
Boggs, pe Peeta şi pe Cressida după nume. 

— Nu e nicio vedere aeriană. Boggs a avut probabil 
dreptate în privinţa capacităţii lor de zbor, spune Castor. 

N-am remarcat asta, dar presupun că e genul de 
amănunt pe care-l sesizează un cameraman. 

Reportajul continuă cu imagini din curtea din spatele 
apartamentului în care ne-am adăpostit. Apărătorii Păcii 
sunt aliniaţi pe acoperişul aflat vizavi de fosta noastră 
ascunzătoare. Sunt lansate proiectile către şirul de 
apartamente, declanşând exploziile pe care le-am auzit, şi 
clădirea se surpă, transformându-se într-un morman de 
moloz şi praf. 

Imaginea dispare, înlocuită de o transmisie în direct. O 
reporteră stă pe acoperiş, alături de Apărătorii Păcii. În 
spatele ei arde blocul de apartamente. Pompierii încearcă 


să ţină incendiul sub control stropind cu furtunuri. Suntem 
declaraţi morţi. 

— În sfârşit un strop de noroc, spune Homes. 

Cred că are dreptate. E cu siguranţă mai bine decât s- 
avem Capitoliul pe urmele noastre. Dar îmi tot imaginez ce 
efecte va avea asta în Treisprezece. Unde mama şi Prim, 
Hazelle şi copiii, Annie, Haymitch şi toţi ceilalţi îşi închipuie 
că tocmai ne-au văzut murind. 

— Tata. Abia a pierdut-o pe sora mea, şi acum..., spune 
Leeg 1. 

Îi urmărim redifuzând reportajul în repetate rânduri. 
Sărbătorindu-şi victoria, mai ales asupra mea. Se întrerup 
ca să prezinte un montaj despre ascensiunea Gaiţei 
Zeflemitoare către putere în rândul rebelilor - cred că 
aveau partea asta pregătită de o bună bucată de vreme, 
fiindcă pare foarte bine cizelată - apoi trec la o altă 
emisiune în direct, pentru ca doi reporteri să poată discuta 
despre binemeritatul meu sfârşit violent. Preşedintele Snow 
va face o declaraţie oficială ceva mai târziu, promit ei. 
Imaginea se estompează şi ecranul revine la strălucirea 
dinainte. 

Rebelii n-au făcut nicio încercare de pătrundere în 
timpul emisiei, ceea ce mă face să cred că au considerat 
ştirea adevărată. Dacă e aşa, suntem într-adevăr pe cont 
propriu. 

— Ei, acum, când suntem morţi, care e următoarea 
noastră mişcare? întreabă Gale. 

— Nu e evident? 

Niciunul dintre noi n-a observat că Peeta şi-a recăpătat 
cunoştinţa. Nu ştiu de când a început să privească 
emisiunea, dar după expresia lui nefericită îmi dau seama 
că şi-a revenit de suficientă vreme ca să nu-i scape cele 
petrecute pe stradă. Cum şi-a pierdut minţile, cum a- 
ncercat să mă pocnească în cap şi cum l-a azvârlit pe 
Mitchell în cocon. Se saltă în capul oaselor cu un efort 
dureros şi i se adresează lui Gale. 


— Următoarea noastră mişcare... e uciderea mea. 


Capitolul 21 


CEEA CE ÎNSEAMNĂ CĂ moartea lui Peeta a fost 
pomenită de două ori în mai puţin de ooră. 

— Nu fi ridicol, îi spune Jackson. 

— "Tocmai am ucis un membru al detaşamentului nostru! 
strigă el. 

— L-ai împins ca să te eliberezi. N-aveai de unde să ştii c- 
o să ajungă exact în punctul de declanşare a plasei, 
intervine Finnick, încercând să-l calmeze. 

— Cui îi pasă? E mort, nu-i aşa? 

Pe faţa lui Peeta încep să curgă lacrimi. 

— N-am ştiut. Până acum nu m-am mai văzut niciodată 
aşa. Katniss are dreptate. Eu sunt monstrul. Mutantul. Cel 
transformat de Snow în armă! 

— Nu e vina ta, Peeta, spune Finnick. 

— Nu mă puteţi lua cu voi. O să ucid pe altcineva, e 
numai o chestiune de timp. Peeta se uită în jur, citeşte pe 
feţele noastre lupta ce se dă în noi. Poate vă gândiţi că aţi 
da dovadă de blândeţe abandonându-mă pur şi simplu 
undeva. Ca să-mi încerc norocul. Dar e ca şi cum m-aţi 
preda Capitoliului. Credeţi că mi-aţi face o favoare 
trimiţându-mă înapoi, la Snow? 

Peeta. Din nou în mâinile lui Snow. Torturat, împins în 
agonie, până când nicio fărâmă din fostul lui sine nu va mai 
ieşi vreodată la suprafaţă. 

Dintr-un anumit motiv, ultima strofă din „Copacul 
spânzuratului” începe să-mi răsune în minte. Cea în care 
bărbatul preferă să-şi ştie iubita mai degrabă moartă decât 
înfruntând răul care o aşteaptă în lume. 


Te întreb de-ai vrea să vii 
La copacul răzleţit 


C-un colier dintr-o frânghie, cu colanul 
meu leit. 

Mai ciudat decăt ce fost-a 

N-o să pară, negreşit, 

Că noi doi, în miez de noapte, în copac 
ne-am regăsit. 


— O să te ucid înainte de-a se-ntâmpla asta, spune Gale. 
Îţi promit. 

Peeta ezită, de parcă s-ar întreba cât de demnă de 
încredere e oferta. 

— Nu e de niciun folos. Dacă n-o să fii acolo, ca s-o faci? 
Vreau una dintre pilule alea otrăvite pe care le-aveţi toţi. 

Lacătul-întunericului. Am o pilulă în tabără, într-un locaş 
special de pe umărul costumului meu de Gaiţă 
Zeflemitoare. Dar mai există încă una în buzunarul de la 
piept al uniformei. E interesant că nu i s-a dat şi lui Peeta. 
Poate Coin s-a gândit că e posibil s-o înghită înainte de a 
avea ocazia să mă ucidă. Nu e clar dacă Peeta vrea să 
spună că s-ar sinucide acum, ca să nu fim nevoiţi să-l 
omorâm noi, sau numai dacă ar ajunge din nou prizonierul 
Capitoliului. În starea în care e, m-aş aştepta s-o facă mai 
degrabă mai curând decât mai târziu. Ceea ce ar uşura cu 
siguranţă lucrurile pentru noi, ceilalţi. N-am fi nevoiţi să-l 
împuşcăm. Şi s-ar simplifica fără îndoială problema ridicată 
de impulsurile lui criminale episodice. 

Nu ştiu dacă e din cauza coconilor, sau a faptului că l-am 
privit pe Boggs murind, dar simt arena pretutindeni în jurul 
meu. De fapt, e ca şi cum n-aş fi părăsit-o niciodată. Mă lupt 
din nou nu numai pentru supraviețuirea mea, ci şi pentru a 
lui Peeta. Ce satisfăcător, ce distractiv ar fi pentru Snow să 
mă facă să-l ucid. Să am moartea lui pe conştiinţă pentru 
indiferent cât timp mi-a mai rămas de trăit. 

— Nu e vorba de tine, îi spun. Avem o misiune. Şi 
prezenţa ta e necesară pentru îndeplinirea ei. Mă uit la 


restul grupului. Credeţi că am putea găsi pe-aici ceva de 
mâncare? 

În afară de trusele de prim ajutor şi de camerele de 
filmat, n-avem asupra noastră decât uniformele şi armele. 

Jumătate dintre noi rămân să-l păzească pe Peeta şi să 
aştepte transmisia în care va apărea Snow, în timp ce restul 
caută ceva comestibil. Messalla se dovedeşte a fi cel mai 
preţios, fiindcă a locuit într-un apartament aproape identic 
cu ăsta şi ştie unde e mai probabil să fie ascunse provizii. 
Ştie că există un spaţiu de depozitare mascat de o oglindă 
din baie, sau cât de uşor e să îndepărtezi grilajul orificiului 
de ventilaţie de pe coridor. Aşa că, deşi dulapurile din 
bucătărie sunt goale, găsim mai bine de treizeci de 
conserve şi mai multe cutii cu prăjituri. 

Stocarea proviziilor îi dezgustă pe soldaţii crescuţi în 
Treisprezece. 

— Nu e ilegal? întreabă Leeg 1. 

— Dimpotrivă, la Capitoliu se consideră că e o prostie să 
n-o faci, îi explică Messalla. Oamenii începuseră chiar 
dinainte de Jubileul Pacificării să stocheze obiecte greu de 
găsit. 

— În timp ce alţii nu mai aveau deloc, spune Leeg 1. 

— Da, încuviinţează el. Aşa merg lucrurile aici. 

— Din fericire, fiindcă altfel n-am fi putut cina, 
comentează Gale. Luaţi fiecare câte-o conservă. 

Unii par să ezite, dar e o metodă la fel de bună ca oricare 
alta. Adevărul e că n-am dispoziţia necesară pentru a 
împărţi totul în unsprezece părţi egale, luând în 
considerare vârsta, greutatea şi efortul fizic depus. 
Scotocesc prin morman, fiind gata să aleg nişte supă de 
cod, când Peeta îmi întinde una dintre conserve. 

— Poftim. 

O iau, neştiind la ce să mă aştept. Pe etichetă scrie 
TOCANĂ DE MIEL. 

Strâng din buze amintindu-mi de ploaia care picura 
printre pietre, de încercările mele prosteşti de flirt şi de 


aroma acelui fel de mâncare de la Capitoliu pe care-l prefer. 
Înseamnă că şi în memoria lui Peeta trebuie să mai existe 
câte ceva. Cât de fericiţi, cât de flămânzi, cât de apropiaţi 
eram când a apărut coşul de picnic în faţa grotei noastre. 

— Mulţumesc. Desfac conserva. 

— Are până şi prune uscate. 

Îndoi capacul, transformându-l într-o lingură 
improvizată, şi îmi duc o bucată la gură. Acum locul ăsta are 
şi gustul arenei. 

Dăm din mână-n mână o cutie cu prăjituri fanteziste, 
umplute cu frişcă, când începe din nou ţiuitul. Stema 
Panemului luminează ecranul şi rămâne acolo în timp ce se 
cântă imnul. Apoi sunt difuzate imaginile morţilor, exact aşa 
cum se procedează cu tributurile din arenă. Încep cu feţele 
echipei noastre de televiziune, urmate de a lui Boggs, a lui 
Gale, a lui Finnick, a lui Peeta şi a mea. Cu excepţia lui 
Boggs, nu se obosesc să-i arate pe soldaţii din Treisprezece, 
fie pentru că n-au idee cine sunt, fie pentru că n-ar însemna 
nimic pentru public. După care apare individul însuşi, 
aşezat la propriul birou, cu un steag drapat în spatele lui, 
cu un trandafir alb proaspăt cules strălucindu-i pe rever. 
Mă gândesc că a mai rezolvat recent nişte probleme, fiindcă 
are buzele mai umflate decât de obicei. lar echipa lui 
pregătitoare ar trebui într-adevăr să-i pună mai puţină 
roşeaţă în obraji. 

Snow îi felicită pe Apărătorii Păcii pentru o misiune 
îndeplinită cu abilitate, le aduce onoruri fiindcă au scăpat 
ţara de ameninţarea numită Gaiţa Zeflemitoare. Prezice că 
moartea mea va aduce o întorsătură a mersului războiului, 
de vreme ce rebelilor demoralizaţi nu le-a mai rămas 
nimeni pe care să-l urmeze. Şi ce-am fost eu de fapt? O fată 
săracă şi labilă, cu un oarecare talent în mânuirea arcului şi 
a săgeţilor. Nicidecum o gânditoare genială, nici o 
capacitate intelectuală a rebeliunii, ci un simplu chip extras 
din gloată fiindcă am captat atenţia mulţimii cu bufoneriile 
din timpul Jocurilor. Dar am fost necesară, extrem de 


necesară, fiindcă în rândurile rebelilor nu există niciun lider 
adevărat. 

Undeva, în Districtul 13, Beetee apasă pe un comutator, 
fiindcă acum de pe ecran nu ne mai priveşte preşedintele 
Snow, ci preşedinta Coin. Se prezintă în faţa Panemului, se 
identifică drept conducătoarea rebeliunii, apoi trece la 
elogiul meu. Laude pentru fata care le-a supravieţuit 
deopotrivă traiului din Filon şi Jocurilor Foamei, care a 
transformat apoi o ţară de sclavi într-o armată de luptători 
pentru libertate. 

— Moartă sau vie, Katniss Everdeen va fi întotdeauna 
chipul acestei rebeliuni. Dacă simţiţi vreodată că vi se 
clatină hotărârea, gândiţi-vă la Gaiţa Zeflemitoare şi veţi 
găsi în ea puterea de care aveţi nevoie pentru a scăpa 
Panemul de asupritorii săi. 

— N-am avut idee cât de mult însemn pentru ea, spun, 
ceea ce-l face pe Gale să izbucnească în râs şi-mi atrage 
privirile întrebătoare ale celorlalţi. 

Apare fotografia mea, puternic retuşată, frumoasă şi 
îndârjită, cu un mănunchi de flăcări pâlpâind în spatele 
meu. Fără cuvinte. Fără sloganuri. Chipul meu e tot ce le 
trebuie acum. 

Beetee lasă din nou hăţurile în mâinile unui Snow foarte 
stăpân pe sine. Am sentimentul că preşedintele considera 
canalul de televiziune pentru urgenţe impenetrabil şi că în 
noaptea asta cineva va plăti cu viaţa pentru breşa apărută. 

— Mâine dimineaţă, când vom scoate din cenuşă 
cadavrul lui Katniss Everdeen, vom vedea cu exactitate cine 
e Gaiţa Zeflemitoare. O fată moartă, care n-a fost în stare să 
salveze pe nimeni, nici măcar pe ea însăşi. 

Stemă, imn şi încheierea transmisiunii. 

— Numai că n-o s-o găsiţi, i se adresează Finnick 
ecranului gol, dând glas gândului care trece probabil prin 
capetele tuturor. 

Perioada noastră de graţie va fi scurtă. Odată ce vor săpa 
în cenuşa aia şi vor vedea că lipsesc unsprezece leşuri, vor 


şti că am scăpat. 

— Cel puţin avem un avans faţă de ei, spun. Mă simt 
dintr-odată atât de obosită. Tot ce-mi doresc e să mă-ntind 
pe canapeaua din pluş verde de alături şi să dorm. Să mă 
acopăr cu o cuvertură din blană de iepure şi puf de gâscă. 
În schimb, scot holo-ul şi îi cer insistent lui Jackson să mă- 
nveţe comenzile de bază - care se referă pur şi simplu la 
introducerea coordonatelor celei mai apropiate intersecţii 
de pe harta cu caroiaj - astfel încât măcar să-ncep să-l 
folosesc eu însămi. Când aparatul proiectează zona din 
jurul nostru, simt cum mi se strânge încă şi mai tare inima. 
Ne apropiem probabil de ţintele cruciale, fiindcă numărul 
de coconi a crescut considerabil. Cum am putea să-naintăm 
prin acest buchet de lumini pâlpâitoare fără să fim 
detectaţi? Nu e cu putinţă. Şi, dacă nu e cu putinţă, suntem 
captivi ca păsările într-o plasă. Decid că e mai bine să nu 
adopt un soi de atitudine de superioritate faţă de aceşti 
oameni. Mai ales când ochii îmi tot alunecă spre canapeaua 
verde. Aşa că întreb: 

— Vreo idee? 

— Ce-ar fi să-ncepem să excludem opţiunile? propune 
Finnick. Strada nu e o opţiune. 

— lar acoperişurile sunt o idee la fel de proastă, spune 
Leeg 1. 

— Am putea avea totuşi şansa să ne retragem, să ne 
întoarcem pe unde-am venit, zice Homes. Dar asta ar 
însemna că misiunea a eşuat. 

Simt împunsătura unui sentiment de vinovăţie, de vreme 
ce aşa-numita misiune e invenţia mea. 

— Nu s-a plănuit niciodată să mergem cu toţii mai 
departe. Aţi avut doar ghinionul să fiţi împreună cu mine. 

— Ei, asta rămâne de discutat. Acum suntem cu tine, 
spune Jackson. Nu ne putem deplasa în sus. Nu ne putem 
deplasa în lateral. Cred că nu ne mai rămâne decât o 
singură opţiune. 

— Pe sub pământ, spune Gale. 


Sub pământ. Detest asta. Aşa cum detest minele şi 
tunelurile din 'Treisprezece. Sub pământ, unde mi-e groază 
să mor, ceea ce e o prostie, fiindcă şi dacă o să mor la 
suprafaţă următorul lucru pe care-l vor face va fi să mă- 
ngroape tot în pământ. 

Holo-ul poate arăta atât coconii subterani, cât şi pe cei 
de la nivelul străzii. Când studiem zona subpământeană, 
liniile clare şi neîndoielnice ale străzilor se împletesc cu o 
harababură întortocheată de tuneluri. Însă coconii sunt 
totuşi mai puţini. Cu două uşi mai încolo, o conductă 
verticală conectează şirul nostru de apartamente cu 
tunelurile. Ca s-ajungem în apartamentul cu conducta va 
trebui să ne strecurăm printr-un pasaj de serviciu, care se 
întinde pe toată lungimea clădirii. Putem pătrunde în el prin 
partea din spate a unei debarale de la etaj. 

— OK, atunci. Să creăm impresia că n-am trecut 
niciodată pe-aici, spun eu. 

Ştergem toate indiciile şederii noastre. Aruncăm 
conservele goale pe toboganul care coboară în containerul 
cu gunoi, le punem pe cele pline în buzunare, pentru mai 
târziu, întoarcem pe partea opusă pernele pătate de sânge 
de pe canapele, ştergem urmele de gel de pe dalele podelei. 
N-avem cum să reparăm încuietoarea uşii din faţă, dar 
tragem un al doilea zăvor, care măcar va împiedica uşa să 
se deschidă la prima atingere. 

În cele din urmă, nu ne mai rămâne decât să-l convingem 
pe Peeta. Se instalează pe canapeaua albastră şi refuză să 
se mişte. 

— Nu vin. Fie o să vă trădez poziţia, fie o să fac rău 
altcuiva. 

— Te vor găsi oamenii lui Snow, îi spune Finnick. 

— Atunci lăsaţi-mi o pilulă. N-o s-o iau decât dac-o să fiu 
nevoit. 

— Asta nu e o opţiune. Vii cu noi, zice Jackson. 

— Şi dacă nu? O să mă-mpuşcaţi? 


— O să te pocnim ca să leşini şi-o să te târâm după noi, îi 
răspunde Homes. Ceea ce o să ne-ncetinească şi-o să ne 
pună în acelaşi timp în pericol. 

— Terminaţi cu generozitatea! Nu-mi pasă dacă mor! Se 
întoarce spre mine, acum implorând: Katniss, te rog. Nu 
vezi că vreau să ies din povestea asta? 

Necazul e că văd într-adevăr. De ce nu-l pot lăsa pur şi 
simplu să plece? De ce nu-i strecor o pilulă, de ce nu apăs 
pe trăgaci? Pentru că ţin prea mult la el, sau pentru că-mi 
doresc prea mult să nu câştige Snow? L-am transformat 
într-un pion din Jocurile mele personale? Ar fi o mârşăvie, 
dar nu garantez că sunt mai presus de ea. Dacă e adevărat, 
ar fi un gest mai blând să-l ucid pe Peeta aici şi acum. Dar, 
la bine şi la rău, nu sunt motivată de blândeţe. 

— Pierdem timpul. Vii de bunăvoie sau te pocnim? 

Peeta îşi îngroapă faţa în palme pentru câteva minute, 
apoi se ridică să ni se alăture. 

— Să-i eliberăm mâinile? întreabă Leeg 1. 

— Nu! 

Peeta mârâie la ea, trăgându-şi cătuşele mai aproape de 
trup. 

— Nu, repet eu. Dar vreau cheia. 

Jackson mi-o întinde fără niciun cuvânt. Mi-o strecor în 
buzunarul pantalonilor, unde se ciocneşte de perlă. 

După ce forţează Homes mica uşă metalică a pasajului de 
serviciu, ne lovim de o altă problemă. Carapacele insectelor 
nu vor trece sub nicio formă prin culoarul ăsta îngust. 
Castor şi Pollux şi le scot şi detaşează camerele de rezervă, 
pentru urgenţe. Fiecare e de dimensiunile unei cutii de 
pantofi şi funcţionează probabil tot atât de bine. Lui 
Messalla nu-i vine în gând nicio ascunzătoare mai potrivită 
pentru carapacele masive, aşa că sfârşim prin a le arunca în 
debara. Mă simt frustrată fiindcă lăsăm în urmă un indiciu 
atât de uşor de urmărit, dar ce altceva am putea face? 

Chiar şi mergând în şir şi ţinându-ne rucsacurile şi 
echipamentul în lateral, abia dacă avem loc. Trecem pe 


lângă primul apartament şi intrăm cu forţa în al doilea. Aici 
unul dintre dormitoare are în loc de cameră de baie o uşă 
pe care scrie SERVICIUL PUBLIC. În încăperea de dincolo 
de ea e intrarea în conductă. 

Messalla se încruntă la capacul larg, rotund, întorcându- 
se pentru o vreme în lumea lui înzorzonată. 

— De-asta nu vrea nimeni, niciodată, apartamentul din 
centru. Muncitorii vin şi pleacă oricând, şi n-ai a doua baie. 
Dar chiria e considerabil mai mică. Pe urmă observă 
expresia amuzată a lui Finnick şi adaugă: N-are importanţă. 

Capacul conductei e uşor de descuiat. O scară lată, cu 
trepte cauciucate, permite coborârea uşoară şi rapidă în 
măruntaiele oraşului. Ne adunăm la baza ei, aşteptând să ni 
se obişnuiască ochii cu lumina slabă izvorâtă din mai multe 
şiruri de becuri şi respirând un amestec de chimicale, 
mucegai şi canal. 

Palid şi transpirat, Pollux întinde braţul şi se agaţă strâns 
de încheietura lui Castor. Ca şi cum ar fi gata să se 
prăbuşească fără sprijinul altcuiva. 

— Fratele meu a lucrat aici, jos, după ce-a devenit avox, 
spune Castor. 

Bineînţeles. Pe cine altcineva ar putea trimite în aceste 
pasaje umede şi urât mirositoare, minate cu coconi? 

— Am avut nevoie de cinci ani ca să putem plăti pentru 
mutarea lui la nivelul solului. În tot timpul ăsta, n-a văzut 
nici măcar o singură dată soarele. 

În alte condiţii, într-o zi cu mai puţine orori şi cu mai 
multă odihnă, cineva ar fi găsit, fireşte, ceva de spus. Acum 
stăm cu toţii locului vreme îndelungată, încercând să 
formulăm un răspuns. 

În cele din urmă, Peeta se-ntoarce spre Pollux. 

— Ei, atunci tocmai ai devenit bunul nostru cel mai de 
preţ. 

Castor râde, iar Pollux reuşeşte să zâmbească. 

Suntem la jumătatea drumului prin primul tunel când îmi 
dau seama de ce mi s-au părut cuvintele lui Peeta atât de 


remarcabile. A vorbit ca şi cum ar fi redevenit cel dinainte, 
cel care se putea gândi întotdeauna la o replică potrivită, 
atunci când nimeni altcineva nu era în stare. Ironic, 
încurajator, uşor amuzant, dar fără să facă haz pe seama 
nimănui. Arunc o privire înapoi, către el, în timp ce îşi 
târşeşte picioarele sub supravegherea paznicilor, Gale şi 
Jackson, cu ochii în jos, cu umerii gârboviţi. Atât de 
descurajat. Dar pentru o clipă a fost cu adevărat aici. 

Peeta a avut dreptate. Pollux dovedeşte că valorează cât 
zece holo-uri. Există o reţea simplă, în corespondenţă 
directă cu planul străzilor principale de la suprafaţă, 
alcătuită din tuneluri late plasate sub bulevardele 
importante şi sub străzile care le întretaie. E numită 
Transferul, fiindcă e folosită de camioane de dimensiuni 
reduse, care livrează marfă în oraş. În timpul zilei, 
numeroşii săi coconi sunt dezactivaţi, dar pe durata nopţii e 
un câmp minat. Însă sute de tuneluri suplimentare, de 
pasaje de întreţinere, de şine de cale ferată şi de conducte 
de canalizare dau naştere unui labirint cu mai multe 
niveluri. Pollux ştie amănunte a căror ignorare ar însemna 
un dezastru pentru un nou-venit, cum ar fi ramificaţiile în 
care ai nevoie de masca de gaze, sau unde există cabluri de 
înaltă tensiune, sau şobolani de talia castorilor. Ne atrage 
atenţia asupra şuvoiului de apă care străbate periodic 
canalizarea, ştie la ce ore fac avocşii schimb de tură, ne 
conduce prin conducte umede şi întunecate, ca să ne ferim 
de trenurile de marfă silenţioase. Şi, cel mai important, ştie 
unde se află camerele de supraveghere. Cu excepţia 
Transferului, nu sunt prea multe în locul ăsta sumbru şi 
ceţos. Dar ne menţinem la o distanţă sigură de ele. 

Sub îndrumarea lui Pollux scoatem un timp bun - 
remarcabil, prin comparaţie cu traseul parcurs la 
suprafaţă. După şase ore, oboseala îşi spune cuvântul. E 
trei dimineaţa, aşa că îmi închipui că mai avem încă la 
dispoziţie câteva ore până când se descoperă lipsa 
cadavrelor noastre, se răscoleşte molozul întregului bloc, 


avându-se în vedere că e posibil să fi încercat să fugim prin 
canale, şi începe vânătoarea. 

Când propun să ne odihnim, nu obiectează nimeni. Pollux 
găseşte o încăpere mică şi călduroasă, unde zumzăie maşini 
pline de pârghii şi de cadrane. Îşi ridică degetele, ca să ne 
arate că trebuie să plecăm peste patru ore. Jackson 
stabileşte plantoanele şi, de vreme ce nu sunt în prima tură, 
mă înghesui în spaţiul strâmt dintre Gale şi Leeg 1, unde 
adorm imediat. 

Am impresia că au trecut numai câteva minute când 
Jackson mă trezeşte zgâlţâindu-mă şi mă anunţă că e 
rândul meu să stau de veghe. 

E şase dimineaţa şi peste o oră trebuie să fim plecaţi. Îmi 
spune să mănânc o conservă şi să stau cu ochii pe Pollux, 
care a insistat să facă de gardă toată noaptea. 

— Nu poate dormi aici, jos. 

Intru într-o stare de relativă alertă, mănânc o conservă 
de tocană de cartofi şi fasole şi mă reazem de perete, cu 
faţa spre uşă. Pollux pare cât se poate de treaz. Probabil şi- 
a petrecut noaptea retrăind cei cinci ani de întemniţare. 
Scot holo-ul şi reuşesc să introduc coordonatele noastre de 
pe caroiaj şi să inspectez tunelurile. Aşa cum era de 
aşteptat, pe măsură ce ne apropiem de centrul Capitoliului, 
apar tot mai mulţi coconi. Pentru o vreme, eu şi Pollux 
inspectăm imaginea proiectată de holo, văzând care sunt 
capcanele şi unde se află. Când am senzaţia că mi se 
învârteşte capul, îi întind lui aparatul şi mă las pe spate, 
sprijinindu-mă de perete. Mă uit în jos, către cei care dorm, 
soldaţi, membri ai echipei de televiziune şi prieteni, şi mă 
întreb câţi dintre noi vor mai vedea vreodată soarele. 

Când îmi cad ochii pe Peeta, al cărui cap se odihneşte la 
picioarele mele, văd că e treaz. Îmi doresc să-i pot citi 
gândurile, să-i pot pătrunde în minte şi să descâlcesc 
amestecul de minciuni. Pe urmă optez pentru ceva pe care-l 
pot face. 

— Ai mâncat? îl întreb. 


O uşoară clătinare a capului îmi dă de înţeles că nu. 
Deschid o conservă de supă de pui cu orez, păstrând 
capacul, ca nu cumva să încerce să-şi taie venele cu el, sau 
altceva de genul ăsta. El se ridică şi înclină cutia de tablă, 
apoi înghite zgomotos supa, fără să se ostenească de fapt să 
mestece. Fundul cutiei reflectă luminile maşinăriilor şi îmi 
aduc aminte de ceva care mă râcâie încă de ieri într-un 
ungher al minţii. 

— Peeta, când ai întrebat despre cele întâmplate cu 
Darius şi Lavinia, iar Boggs ţi-a răspuns că sunt adevărate, 
ai zis că aşa credeai şi tu. Fiindcă amintirea n-are nimic 
strălucitor. Ce-ai vrut să spui? 

— Oh. Nu ştiu exact cum să-ţi explic. La început, îmi 
povesteşte el, totul nu era decât o învălmăşeală deplină. 
Acum pot să sortez o serie de lucruri. Cred că se 
conturează un tipar. Amintirile pe care mi le-au alterat cu 
venin de viespoi-copoi au o caracteristică stranie. Ca şi cum 
ar fi foarte intense, sau imaginile ar fi instabile. Îţi aduci 
aminte cum a fost când te-au înţepat viespoii? 

— Copacii se spulberau. Vedeam fluturi uriaşi, colorați. 
Am căzut într-o groapă cu bule portocalii. 

Mă gândesc la asta. 

— Bule portocalii strălucitoare. 

— Exact. Dar nimic din ce-mi amintesc despre Darius sau 
despre Lavinia nu e aşa. Cred că încă nu-mi dăduseră venin, 
spune el. 

— Păi, asta-i bine, nu? îl întreb. Dacă poţi separa cele 
două tipuri, înseamnă că-ţi poţi da seama ce e adevărat şi 
ce nu. 

— Da. Şi dacă mi-ar creşte aripi, aş putea să zbor. Numai 
că oamenilor nu le pot creşte aripi, zice el. Adevărat sau 
nu? 

— Adevărat, îi răspund. Dar oamenii n-au nevoie de aripi 
ca să supravieţuiască. 

— Gaiţele Zeflemitoare au. 


Îşi termină supa şi îmi înapoiază cutia. În lumina 
fluorescentă, cearcănele de sub ochii lui par vânătăi. 

— Încă mai e timp. Ar trebui să dormi. 

Nu se împotriveşte, se întinde din nou pe spate, dar se 
holbează la acul de pe un cadran, urmărindu-i zvâcnirile 
într-o parte şi într-alta. Încet, ca şi cum m-aş afla alături de 
un animal rănit, mâna mi se întinde şi îi îndepărtează o 
şuviţă de păr de pe frunte. El înmărmureşte la atingerea 
mea, dar nu se fereşte. Aşa că nu mă opresc, continui să-i 
netezesc uşor părul către spate. De când ne-am aflat ultima 
oară în arenă, acum îl ating de bunăvoie pentru prima dată. 

— Încă mai încerci să mă protejezi. Adevărat sau nu? 
şopteşte el. 

— Adevărat, îi răspund. 

Pare să aibă nevoie de mai multe explicaţii. 

— Pentru că asta facem, şi tu, şi eu. Ne protejăm unul pe 
altul. 

După un minut îl fură somnul. 

Cu puţin timp înainte de ora şapte, eu şi Pollux trecem 
printre ceilalţi, deşteptându-i. Îi aud căscând şi oftând, aşa 
cum se întâmplă de obicei când te trezeşti din somn. Dar 
urechile mele mai sesizează şi altceva. Aproape ca un 
şuierat. Poate nu e decât aburul scăpat dintr-o ţeavă, sau 
şuierul unui tren îndepărtat... 

Le cer tuturor să facă linişte, ca s-aud mai bine. E un 
şuierat, da, dar nu e vorba de un singur sunet prelungit. 
Sunt, mai degrabă, mai multe exalări, care formează 
cuvinte. Un singur cuvânt. Reverberând prin tuneluri. Un 
cuvânt. Un nume. Repetat iarăşi şi iarăşi. 

— Katniss. 


Capitolul 22 


PERIOADA DE GRAȚIE S-A ÎNCHEIAT. Poate Snow i-a 
pus să sape în timpul nopţii. Sau, oricum, imediat ce s-a 
stins focul. Au găsit rămăşiţele lui Boggs, s-au liniştit pentru 
scurt timp, iar apoi, pe măsură ce s-au scurs orele fără să 
mai apară alte trofee, au devenit bănuitori. La un moment 
dat, au înţeles că au fost păcăliţi. Şi preşedintele Snow nu 
poate accepta să cadă drept prost. N-are importanţă dacă 
ne-au luat urma până la al doilea apartament sau au 
presupus că am intrat direct sub pământ. Ştiu că suntem 
aici, jos, şi au dezlănţuit ceva, probabil o haită de mutanţi, 
cărora li s-a vârât în cap că trebuie să mă găsească. 

— Katniss. 

Tresar fiindcă sunetul s-a auzit atât de aproape. 

Îmi rotesc nebuneşte privirea ca să-i descopăr sursa, cu 
arcul încărcat, în căutarea unei ţinte. 

— Katniss. 

Buzele lui Peeta abia dacă se mişcă, dar nu există niciun 
dubiu, el mi-a pronunţat numele. Tocmai când mă gândeam 
că pare într-o stare ceva mai bună, că e posibil să se 
întoarcă încet-încet la mine, iată o dovadă a profunzimii 
atinse de otrava lui Snow. 

— Katniss. 

Peeta e programat să-i răspundă corului de şuierături, să 
se alăture vânătorii. Începe să se agite. N-am de ales. Îmi 
poziţionez săgeata ca să-i străpungă creierul. N-o să simtă 
nimic. Se saltă pe neaşteptate în capul oaselor, cu ochii 
mari de spaimă, cu răsuflarea tăiată. 

— Katniss! 

Îşi întoarce brusc capul către mine, dar nu pare să 
observe arcul, săgeata în aşteptare. 

— Katniss! Pleacă de-aici! 


Ezit. E alarmat, dar vocea nu e a unui nebun. 

— De ce? Ce scoate sunetul ăsta? 

— Nu ştiu. Ştiu doar că trebuie să te ucidă, spune Peeta. 
Fugi! leşi de-aici! Pleacă! 

După propriul meu moment de confuzie, ajung la 
concluzia că nu e necesar să-l ucid. Slăbesc coarda arcului. 
Observ feţele neliniştite din jurul meu. 

— Indiferent ce-ar fi, mă caută pe mine. Poate e 
momentul potrivit să ne despărţim. 

— Suntem escorta ta, spune Jackson. 

— Şi echipa ta de filmare, adaugă Cressida. 

— Eu nu te părăsesc, anunţă Gale. 

Mă uit la echipa de televiziune, înarmată doar cu camere 
de luat vederi şi blocnotesuri. Şi iată-l pe Finnick, cu două 
puşti şi un trident. Îi sugerez să-i dea una dintre puşti lui 
Castor. Scot cartuşele oarbe din arma lui Peeta, o încarce cu 
gloanţe adevărate şi i-o încredinţez lui Pollux. De vreme ce 
eu şi Gale avem arcurile, întindem armele noastre către 
Messalla şi Cressida. Nu e timp să-i învăţăm mai mult decât 
să ochească şi să apese pe trăgaci, dar, în spaţiu restrâns, 
ar putea fi suficient. E mai bine decât să fie lipsiţi de 
apărare. Peeta e acum singurul rămas fără armă, care 
oricum nu-i e necesară cuiva care-mi şopteşte numele în cor 
cu o ceată de mutanţi. 

Părăsim încăperea nelăsând înăuntru nimic altceva în 
afară de propriul miros. Pe moment n-avem cum să-l 
îndepărtăm. Mă gândesc că aşa ne iau urma creaturile 
şuierătoare, fiindcă pe traseul nostru au rămas foarte 
puţine indicii materiale. Mirosul mutanţilor e anormal de 
ascuţit, dar timpul pe care ni l-am petrecut înaintând cu 
greu prin apa din conductele de evacuare ne-ar putea ajuta 
să scăpăm de ei. 

Odată ieşiţi din camera plină de zumzetul maşinilor, 
şuieratul devine mai clar. Însă ne putem da mai bine seama 
unde se află mutanţii. Sunt în spatele nostru, la o distanţă 
încă destul de mare. Snow le-a dat probabil drumul sub 


pământ în apropierea locului unde a găsit trupul lui Boggs. 
Teoretic, ar trebui să avem un avans considerabil, deşi se 
ştie cu certitudine că sunt mult mai rapizi decât noi. Mintea 
îmi zboară la creaturile asemănătoare cu lupii din primele 
mele Jocuri, la maimuţele din Jubileul Pacificării, la 
monstruozităţile pe care le-am văzut la televizor în decursul 
anilor, şi mă întreb ce formă au luat cei de acum. Ar putea fi 
orice îşi închipuie Snow că mă sperie cel mai mult. 

Eu şi Pollux am făcut un plan pentru următoarea etapă a 
călătoriei şi, de vreme ce ne îndepărtează de şuierături, nu 
văd de ce l-am modifica. Dacă ne mişcăm repede, poate 
reuşim s-ajungem la vila lui Snow înainte de a ne găsi 
mutanţii. Dar viteza implică o oarecare neglijenţă: un pas 
greşit, având ca urmare zgomotul apei împroşcate de un 
bocanc, zăngănitul unei arme izbite accidental de o ţeavă, 
chiar şi propriile mele ordine, date cu o voce cam prea 
sonoră pentru cineva care are nevoie de discreţie. 

Am străbătut aproape încă trei cvartale printr-o 
conductă de deversare şi pe o şină de tren abandonată, 
când încep ţipetele. Groase, guturale. Reverberând de 
pereţii tunelului. 

— Avocşi, spune imediat Peeta. Aşa urla Darius când îl 
torturau. 

— Probabil i-au găsit mutanţii, zice Cressida. 

— Atunci n-o caută doar pe Katniss, intervine Leeg 1. 

— Presupun că ucid pe oricine. Numai că nu se vor opri 
înainte de a ajunge la ea, spune Gale. 

După orele lui de studiu cu Beetee, e foarte posibil să 
aibă dreptate. 

Şi iată-mă din nou. Cu oameni care mor din cauza mea. 
Prieteni, aliaţi, sau cu desăvârşire străini, pierzându-şi 
vieţile pentru Gaiţa Zeflemitoare. 

— Lăsaţi-mă să plec singură. Să-i îndepărtez. O să-i 
transfer holo-ul lui Jackson. Voi, ceilalţi, puteţi duce 
misiunea la bun sfârşit. 


— Nimeni n-o să fie de acord cu aşa ceva! exclamă 
exasperată Jackson. 

— Pierdem timp! spune Finnick. 

— Ascultaţi, şopteşte Peeta. 

Ţipetele au încetat şi, în absenţa lor, numele meu 
reverberează iarăşi, uimitor de aproape. Acum e deopotrivă 
sub noi şi în spatele nostru. 

— Katniss. 

Îi dau lui Pollux un ghiont în umăr şi o rupem la fugă. 
Necazul e că am plănuit să ne continuăm drumul pe un 
nivel inferior, ceea ce e acum imposibil. Ajungem în dreptul 
scării care coboară şi folosesc holo-ul, căutând o alternativă 
împreună cu Pollux, când încep să mă sufoc. 

— Puneţi-vă măştile! ordonă Jackson. 

Dar nu e necesar. Respirăm cu toţii acelaşi aer. Eu sunt 
singura care-şi varsă tocana abia mâncată, fiindcă eu sunt 
singura care reacţionează la miros. Pluteşte în susul 
scărilor. Pătrunde în canalizare. Trandafiri. Încep să tremur. 

Fac un salt în lateral, fug de mireasmă şi aterizez 
împleticindu-mă în Transfer. Străzi netede, pavate cu dale 
în culori pastelate, exact ca acelea de la suprafaţă, numai că 
nu sunt mărginite de case, ci de ziduri din cărămidă albă. 
Un drum pe care vehiculele cu marfă se pot deplasa cu 
uşurinţă, evitând aglomeraţia din Capitoliu. Acum pustiu, cu 
excepţia noastră. Îmi încordez arcul şi arunc în aer primul 
cocon cu o săgeată explozivă, ceea ce distruge cuibul de 
şobolani carnivori din interior. Apoi sprintez spre 
următoarea intersecţie, unde ştiu că un pas greşit poate 
declanşa dezintegrarea pavajului, trimiţându-ne în ceva 
etichetat drept MAȘINA DE TOCAT CARNE. Strig către 
ceilalţi, avertizându-i să stea lângă mine. Intenţia mea este 
să ocolim locul, trecând după colţ, şi apoi să detonez Maşina 
de 'Tocat Carne, dar un alt cocon nemarcat e în aşteptare. 

Se întâmplă pe tăcute. Nici măcar nu l-aş fi observat, 
dacă Finnick nu m-ar fi tras înapoi, oprindu-mă. 

— Katniss! 


Mă răsucesc brusc, cu săgeata gata să-şi ia zborul, dar 
ce s-ar putea face? Două dintre săgețile lui Gale zac deja, 
inutile, alături de un fascicul amplu de lumină aurie care 
radiază din plafon, căzând pe caldarâm. Messalla e captiv în 
interiorul lui, neclintit ca o statuie, în echilibru pe un călcâi, 
cu capul dat pe spate. Nu pot spune dacă urlă sau nu, deşi 
are gura larg deschisă. Privim, cu desăvârşire neajutoraţi, 
în timp ce carnea i se topeşte de pe trup, precum ceara 
lumânărilor. 

— Nu-l putem ajuta! Peeta începe să ne împingă înainte. 
Nu putem! 

E uluitor, dar el e singurul încă destul de lucid ca să ne 
pună în mişcare. Nu ştiu de ce îşi păstrează el controlul, 
când ar trebui să-şi piardă minţile şi să mă pocnească, 
împrăştiindu-mi creierii, dar asta s-ar putea întâmpla în 
orice clipă. Simt apăsarea mâinii lui pe umăr şi îmi desprind 
privirea de obiectul înfiorător care a fost Messalla; îmi 
impun să-mi mişc picioarele, repede, atât de repede încât 
abia reuşesc să mă opresc, alunecând, în faţa următoarei 
intersecţii. 

O rafală de gloanţe stârneşte o ploaie de tencuială. Capul 
îmi zvâcneşte dintr-o parte într-alta, căutând coconul, 
înainte de a mă întoarce ca să dau cu ochii de detaşamentul 
de Apărători ai Păcii care se apropie de noi pe Transfer, 
călcând apăsat. Cu retragerea blocată de Maşina de Tocat, 
nu putem face altceva decât să răspundem cu foc. Sunt cu 
unul sau doi mai mulţi decât noi, dar din grupul nostru încă 
mai fac parte şase dintre membrii iniţiali ai detaşamentului- 
vedetă, care nu încearcă să fugă şi să tragă în acelaşi timp. 

Peşti în butoi, îmi spun, în vreme ce pe uniformele lor 
albe înfloresc pete roşii. Trei sferturi s-au prăbuşit sau sunt 
morţi când alţii încep să se scurgă dintr-un tunel lateral, 
acelaşi prin care am fugit eu însămi de miros, de... 

Aştia nu sunt Apărători ai Păcii. 

Sunt albi, cu patru membre, cam de dimensiunile unui 
om ajuns la maturitate, dar asemănările încetează aici. 


Dezbrăcaţi, cu gheare lungi de reptilă, cu spinări arcuite, 
cu ţestele proiectate înainte. Mişună printre Apărătorii 
Păcii, morţi sau vii, le prind gâturile între fălci şi smulg 
capetele protejate de căşti. După toate aparențele, statutul 
de cetăţean al Capitoliului e aici tot atât de nefolositor ca în 
Districtul 13. S-ar părea că n-au trecut mai mult de câteva 
secunde înainte de a fi decapitaţi cu toţii. Mutanţii se lasă 
pe burtă şi aleargă spre noi în patru labe. 

— Pe aici! strig, luând zidul în braţe şi întorcându-mă 
brusc spre dreapta, ca să evit coconul. 

După ce mi se alătură toată lumea, trag o săgeată în 
intersecţie şi Maşina de 'Iocat se activează. Dinţi metalici 
uriaşi ies din pavaj şi mestecă dalele, transformându-le în 
praf. Asta ar trebui să-i împiedice pe mutanţi să ne urmeze, 
dar nu sunt sigură. Lupii şi maimuţele cu care-am avut de-a 
face erau în stare să sară incredibil de departe. 

Şuieratul îmi arde timpanele şi mirosul de trandafiri face 
pereţii să se rotească. 

Îl înşfac pe Pollux de braţ. 

— Lasă baltă misiunea. Care e cel mai scurt drum către 
suprafaţă? 

Nu e timp să folosim holo-ul. Îl urmăm pe Pollux, alergăm 
vreo zece metri prin Transfer şi trecem dincolo de o uşă. 
Îmi dau seama că dalele de piatră sunt înlocuite de beton, 
că ne târâm printr-o conductă îngustă şi urât mirositoare, 
înaintând pe o bordură lată de vreun metru şi ceva. Suntem 
în canalul colector principal. Cu un metru mai jos, 
clocoteşte un amestec otrăvitor de dejecţii umane, gunoi şi 
chimicale. Câteva porţiuni ale suprafeţei sunt în flăcări, 
altele emit vapori nocivi, sau cel puţin aşa par. O singură 
privire îţi spune că odată căzut înăuntru nu mai poţi ieşi 
nicicând. Mişcându-ne pe cât de repede îndrăznim pe 
bordura alunecoasă, ajungem la un pod îngust şi îl 
traversăm. Pollux loveşte cu palma într-o scară şi arată în 
susul puţului. Asta e. Drumul spre ieşire. 


O privire rapidă asupra grupului nostru îmi spune că 
lipseşte cineva. 

— Staţi! Unde sunt Jackson şi Leeg 1? 

— Au rămas la Maşina de Iocat, să-i reţină pe mutanţi, 
spune Homes. 

— Cum? 

Mă îndrept către pod, fiindcă nu vreau să las pe nimeni 
în ghearele monştrilor, dar el mă smuceşte înapoi. 

— Nu le irosi vieţile, Katniss. Pentru ele e prea târziu. 
Uite! 

Homes dă din cap câtre conductă, unde mutanţii alunecă 
pe bordură. 

— Retrageţi-vă! strigă Gale. 

Săgeţile lui explozive desprind capătul opus al podului de 
fundaţie. Restul se scufundă printre bulbuci, exact în clipa 
când ajung mutanţii. 

Le arunc pentru prima oară o privire atentă. Sunt un 
amestec de om cu şopârlă şi cine ştie cu mai ce. Albi, cu 
pielea tare, de reptilă, pătată de sânge închegat, cu gheare 
la mâini şi la picioare, cu o harababură de trăsături 
nepotrivite în loc de faţă. Şuierând şi strigându-mi numele 
cu voci piţigăiate, cu trupurile contorsionate de furie. 
Biciuind aerul cu cozile şi cu ghearele, muşcând hălci mari 
din alţii sau din propriile trupuri cu guri largi, pieloase, 
înnebuniţi de dorinţa de a mă distruge. Mirosul meu trebuie 
să fie pentru ei la fel de sugestiv cum e al lor pentru mine. 
Sau mai sugestiv, fiindcă, în ciuda toxicității canalului 
împuţit, încep să se arunce în el. 

Pe malul nostru, toată lumea deschide focul, îmi aleg 
săgețile la întâmplare, obişnuite, incendiare sau explozive, 
lansându-le deopotrivă către mutanţi. Sunt muritori, dar 
mor greu. Nicio creatură naturală n-ar continua să se 
apropie cu două duzini de gloanţe în ea. Da, până la urmă îi 
putem ucide, numai că sunt prea mulţi, se revarsă la 
nesfârşit din conductă, aruncându-se fără nicio ezitare în 
lichidul mizerabil. 


Dar mâinile nu-mi tremură din cauza numărului lor. 

Niciun mutant nu e bun. Ioţi sunt creaţi ca să-ţi facă rău. 
Unii îţi iau viaţa, ca maimuţele. Alţii îţi iau minţile, ca 
viespoii-copoi. Însă adevăratele atrocități, cele mai 
înspăimântătoare, încorporează o distorsiune psihologică 
perversă, menită să îngrozească victima. Apariţia lupilor 
mutanţi, având ochii tributurilor moarte. Gaiţele-limbute 
imitând ţipetele de durere ale lui Prim. Mirosul trandafirilor 
lui Snow, amestecat cu sângele victimelor. Purtat de-a 
lungul canalului de evacuare. Penetrându-i duhoarea. 
Făcându-mi inima să bată nebuneşte, îngheţându-mi pielea, 
împiedicându-mi plămânii să inspire. E ca şi cum Snow mi- 
ar răsufla în faţă, spunându-mi că mi-a sosit ceasul morţii. 

Ceilalţi ţipă la mine, dar s-ar părea că nu sunt în stare să 
răspund. Braţe puternice mă ridică în vreme ce spulber 
capul unui mutant care mi-a zgâriat glezna. Sunt izbită de 
scară, mâinile îmi sunt împinse spre trepte. Mi se ordonă să 
urc. Membrele mele de marionetă se supun. Mişcarea m- 
ajută încet-încet să-mi vin în fire. Văd că deasupra mea e 
cineva. Pollux. Peeta şi Cressida sunt mai jos. Ajungem pe o 
platformă. Urcăm pe o a doua scară. Treptele sunt 
alunecoase, pline de sudoare şi de mucegai. Pe următoarea 
platformă mi se limpezeşte mintea şi sunt izbită de adevărul 
celor petrecute, încep să-i trag cu frenezie pe ceilalţi în 
susul scării. Peeta, Cressida. Atât. 

Ce-am făcut? Ce se-ntâmplă cu cei pe care i-am 
abandonat? Mă agăţ din nou de scară şi cobor, până când 
unul dintre bocancii mei loveşte pe cineva. 

— Urcă! 

Gale se răsteşte la mine. Urc iarăşi, îl trag pe palier, 
scrutez întunericul în căutarea celorlalţi. 

— Nu. 

Gale îmi întoarce faţa spre el şi clatină din cap. Uniformă 
zdrenţuită. Rană căscată în partea laterală a gâtului. 

De jos se aude un țipăt omenesc. 

— Cineva e încă în viaţă, implor eu. 


— Nu, Katniss. Nu mai vine nimeni, spune el. Doar 
mutanţii. 

Nu-i pot accepta spusele, aşa că îndrept lanterna 
încorporată în arma Cressidei în josul puţului. Departe, jos, 
îl desluşesc pe Finnick, străduindu-se să se ţină de scară în 
timp ce e sfârtecat de trei mutanţi. Când unul îşi dă capul 
pe spate, pregătindu-se pentru muşcătura fatală, se 
întâmplă ceva bizar. E ca şi cum eu aş fi Finnick, privind 
străfulgerările unor imagini din viaţa mea. Catargul unei 
bărci, o paraşută argintie, Mags râzând, un cer rozaliu, 
tridentul lui Beetee, Annie în rochia de mireasă, valuri 
spărgându-se de stânci. Apoi se termină. 

Îmi scot holo-ul din centură şi spun cu voce sugrumată: 

—  Lacătul-întunericului, lacătul-întunericului, lacătul- 
întunericului. 

Îl las să cadă. Mă ghemuiesc lângă zid, alături de ceilalţi, 
în timp ce explozia zguduie platforma şi suntem împroşcaţi 
de bucăţile de carne omenească şi de mutant azvârlite din 
conductă. 

Se aude un zăngănit când Pollux o astupă trântind 
capacul, pe care apoi îl blochează. Pollux, Gale, Cressida, 
Peeta şi eu. Doar noi am mai rămas. Sentimentele omeneşti 
se vor face simţite mai târziu. Acum nu sunt conştientă 
decât de nevoia animalică de a păstra restul grupului în 
viaţă. 

— Nu ne putem opri aici. 

Cineva scoate un bandaj. Îl legăm în jurul gâtului lui 
Gale. Îl ridicăm în picioare. O singură siluetă rămâne 
chircită lângă perete. 

— Peeta, îl strig eu. 

Niciun răspuns. A leşinat? Mă ghemuiesc în faţa lui, trag 
de mâinile încătuşate care îi acoperă chipul. 

— Peeta? 

Ochii lui sunt lacuri întunecate, cu pupilele atât de 
dilatate încât irisurile albastre aproape au dispărut. Muşchii 
încheieturilor sunt tari ca metalul. 


— Lăsaţi-mă aici, şopteşte. Nu sunt în stare să merg mai 
departe. 

— Ba da. Poţi! insist. 

Peeta clatină din cap. 

— Îmi pierd controlul. O să-nnebunesc. Ca ei. Ca 
mutanţii. Ca un animal turbat căruia i-a intrat în cap să-mi 
sfâşie gâtul. Şi aici, în cele din urmă aici, în locul ăsta, în 
aceste împrejurări, o să fiu într-adevăr nevoită să-l ucid. Şi 
Snow o să câştige. Mă străbate ura, arzătoare şi amară. 
Snow a câştigat deja prea mult astăzi. 

E un risc imens, poate e sinucidere, dar fac singurul 
lucru care-mi vine în minte. Mă aplec şi îl sărut pe Peeta din 
plin, pe gură. Începe să tremure din tot trupul, dar continui 
să-mi apăs buzele de ale lui până când rămân fără aer. 
Palmele îmi alunecă pe încheieturile lui până când ajung să- 
i strâng mâinile într-ale mele. 

Peeta răsuflă cu greutate, luptându-se cu coşmarurile 
care îi tulbură mintea. 

— Nu. Nu vreau să... 

Îi strâng mâinile până în punctul unde începe durerea. 

— Rămâi cu mine. 

Pupilele i se contractă, devenind vârfuri de ac, i se dilată 
din nou, foarte repede, apoi se întorc la ceva care aduce a 
normalitate. 

— Întotdeauna, murmură. 

Îl ajut să se ridice şi mă întorc spre Pollux. 

— Cât mai avem până la nivelul străzii? 

Îmi face semn că e chiar deasupra noastră. Mă urc pe 
ultima scară şi împing capacul, săltându-l în debaraua unui 
apartament. Când mă ridic în picioare, o femeie deschide 
brusc uşa. Poartă un halat de mătase de un turcoaz- 
strălucitor, pe care sunt brodate păsări exotice. Părul ei 
roşu aprins e înfoiat ca un nor şi împodobit cu fluturi poleiţi 
cu aur. Grăsimea cârnatului pe jumătate mâncat pe care-l 
ţine în mână i-a întins rujul. Expresia feţei îmi spune că m-a 
recunoscut. Deschide gura să strige după ajutor. 


Îi trag o săgeată în inimă fără să ezit. 


Capitolul 23 


PE CINE VOIA FEMEIA să cheme rămâne un mister, 
fiindcă după ce căutăm în tot apartamentul descoperim că 
era singură. Poate strigătul îi era adresat vecinului de 
alături, sau nu era decât o expresie a spaimei. În orice caz, 
aici nu e nimeni, n-avea cine s-o audă. 

Apartamentul ar putea fi o ascunzătoare excelentă 
pentru o vreme, dar nu ne putem permite un asemenea lux. 

— Cât timp credeţi c-avem la dispoziţie până când îşi vor 
da seama că e posibil să fi supravieţuit unii dintre noi? 
întreb. 

— Cred că şi-ar putea face apariţia aici oricând, spune 
Gale. Ştiau că urcam la suprafaţă. Explozia o să-i deruteze 
probabil pentru câteva minute, apoi vor începe să caute 
locul prin care-am ieşit. 

Mă apropii de fereastra dinspre stradă şi, când mă uit 
printre jaluzele, nu dau cu ochii de Apărători ai Păcii, ci de 
o mulţime de oameni grăbiţi, care-şi văd de treburile lor. În 
timpul călătoriei noastre subterane, am lăsat cu mult în 
urmă părţile evacuate şi am ieşit la suprafaţă într-o zonă 
aglomerată a Capitoliului. Mulțimea ne oferă singura şansă 
de scăpare. Nu am un holo, dar o am pe Cressida. Ea mi se 
alătură lângă fereastră, îmi confirmă că ştie unde ne aflăm 
şi îmi dă o veste bună spunând că nu ne mai despart multe 
cvartale de vila preşedintelui. 

E suficient să arunc o singură privire către însoțitorii mei 
ca să-mi dau seama că momentul nu e potrivit pentru un 
atac pe ascuns împotriva lui Snow. Gale continuă să piardă 
sânge din rana de la gât, pe care n-am apucat s-o curăţăm. 
Peeta e aşezat pe o canapea de catifea, cu dinţii încleştaţi 
de o pernă, fie luptându-se cu nebunia, fie stăpânindu-şi un 
țipăt. Pollux plânge, sprijinit de poliţa unui şemineu bogat 


ornamentat. Cressida stă hotărâtă alături de mine, dar e 
atât de palidă încât are buzele livide. Mie ura îmi dă aripi. 
Când energia ei o să intre în declin, n-o să mai fiu bună de 
NIMIC. 

— Să ne uităm în dulapuri, spun. 

Într-un dormitor găsim sute de haine femeieşti şi de 
perechi de pantofi, un curcubeu de peruci, fard suficient ca 
să vopsim o casă. În dormitorul din partea opusă a holului e 
un sortiment similar pentru bărbaţi. Poate lucrurile sunt ale 
soţului ei. Sau ale unui iubit care-a avut norocul să 
lipsească de-acasă în dimineaţa asta. 

Îi chem de ceilalţi să se îmbrace. La vederea 
încheieturilor însângerate ale mâinilor lui Peeta, îmi caut în 
buzunar cheia cătuşelor, dar el se îndepărtează brusc. 

— Nu, îmi spune. Nu face asta. Mă ajută să mă adun. 

— S-ar putea să ai nevoie de mâini, zice Gale. 

— Când simt că alunec, îmi apăs încheieturile de cătuşe 
şi durerea mă ajută să mă concentrez, ne explică Peeta. 

I le las. 

Din fericire afară e frig, aşa că paltoanele şi pelerinele 
bogate ne acoperă cea mai mare parte a uniformelor şi a 
armelor. Ne agăţăm bocancii de gât cu ajutorul şireturilor, 
ascunzându-i, şi ne încălţăm în schimb cu pantofi 
caraghioşi. Însă adevărata provocare e reprezentată, 
bineînţeles, de feţele noastre. Cressida şi Pollux riscă să fie 
recunoscuţi de cunoştinţe. Figura lui Gale le-ar putea fi 
familiară celor care l-au văzut în prop-uri şi la ştiri, iar pe 
mine şi pe Peeta ne ştiu toţi locuitorii Panemului. Ne ajutăm 
în grabă unii pe alţii, aplicându-ne straturi groase de fard şi 
punându-ne peruci şi ochelari de soare. Cressida se ocupă 
de mine şi de Peeta, înfăşurându-ne eşarfe în jurul nasului 
şi al gurii. 

Simt din nou tic-tac-ul ceasului, dar întârzii câteva 
minute ca să-mi umplu buzunarele cu mâncare şi cu 
articole de prim ajutor. 

— Nu vă răzleţiţi, spun, la uşa din faţă. 


Apoi ieşim direct în stradă. 

A început să ningă în rafale. Pe lângă noi se învârtejesc 
oameni neliniştiţi, vorbind despre rebeli, despre foamete şi 
despre mine cu accentul lor afectat din Capitoliu. 
Traversăm strada, trecem pe lângă alte câteva 
apartamente. Exact când dăm colţul, pe lângă noi se 
perindă trei duzini de Apărători ai Păcii. Ne grăbim să ne 
retragem din calea lor, aşa cum fac cetăţenii veritabili, 
aşteptând până când îşi reia mulţimea fluxul normal, şi ne 
continuăm drumul. 

—  Cressida, şoptesc. Te poţi gândi repede la o 
ascunzătoare? 

— Încerc, răspunde ea. 

Parcurgem un alt cvartal, apoi încep să sune sirenele. 
Prin fereastra unui apartament, vedem un comunicat 
urgent şi fotografiile noastre afişate pe ecran într-o 
succesiune rapidă. Încă n-au identificat morţii, fiindcă îi 
vedem şi pe Castor şi pe Finnick. În curând, orice trecător 
va fi la fel de periculos ca un Apărător al Păcii. 

— Cressida? 

— Există un loc. Nu e ideal. Dar putem încerca, spune ea. 

O urmăm de-a lungul mai multor cvartale şi intrăm pe o 
poartă în ceea ce pare a fi o reşedinţă particulară. Însă e 
vorba de un soi de scurtătură, fiindcă, după ce trecem 
printr-o grădină bine îngrijită, ajungem la o altă poartă şi 
ieşim pe o străduţă laterală, care uneşte două bulevarde 
principale. Vedem câteva magazine mărunte - unul care 
cumpără obiecte uzate, altul care vinde bijuterii false. Nu 
întâlnim decât doi oameni, care nu ne dau nicio atenţie. 
Cressida începe să pălăvrăgească cu voce stridentă despre 
lenjeria din blană, subliniind ce importantă e în lunile de 
iarnă. 

— Aşteaptă să vezi preţurile! Crede-mă, sunt la jumătate 
faţă de cât plăteşti pe bulevarde! 

Ne oprim în faţa unei vitrine murdare, plină de 
manechine în lenjerie de blană. Magazinul nici măcar nu 


pare să fie deschis, dar Cressida împinge uşa din faţă şi 
intră, declanşând sunetul disonant al unui clopoțel. În 
prăvălia întunecoasă şi îngustă, cu pereţii plini de rafturi cu 
marfă, mirosul de piele neprelucrată îmi umple nările. 
Probabil că afacerile nu merg prea bine, fiindcă suntem 
singurii clienţi. Cressida se îndreaptă direct către o siluetă 
gârbovită, aflată în spatele sălii. Eu o urmez, măturând cu 
degetele veşmintele moi. 

În spatele unei tejghele stă cea mai bizară fiinţă 
omenească pe care am văzut-o vreodată. E un exemplu 
extrem de îmbunătăţire chirurgicală eşuată, fiindcă e sigur 
că faţa ei nu e considerată frumoasă nici măcar la Capitoliu. 
Pielea a fost puternic întinsă şi tatuată cu dungi negre şi 
aurii. Nasul e atât de turtit încât abia dacă mai există. Am 
mai văzut mustăţi de pisică la oamenii din Capitoliu, dar 
niciunele atât de lungi. Rezultatul e o mască grotescă, 
semifelină, care ne studiază acum bănuitoare, cu ochii 
îngustaţi. 

Cressida îşi scoate peruca, dezvăluindu-şi lujerii. 

— 'Tigris, spune ea, avem nevoie de ajutor. 

Tigris. În adâncul minţii mele, numele aprinde un 
beculeţ. A fost un personaj bine cunoscut - ca versiune mai 
tânără şi mai puţin tulburătoare a ei înseşi, în timpul celei 
mai vechi ediţii a Jocurilor Foamei de care-mi aduc aminte. 
O stilistă, cred. Nu-mi amintesc pentru ce district. A făcut 
probabil cu o operaţie prea mult, trecând hotarul în 
teritoriul repulsiei. 

Prin urmare, iată unde ajung stiliştii dacă trăiesc mai 
mult decât sunt necesari. În magazine deprimante de 
lenjerie, unde îşi aşteaptă moartea. Sau faima. 

Mă holbez la faţa ei, întrebându-mă dacă Tigris e într- 
adevăr numele pe care i l-au ales părinţii, inspirându-i 
mutilarea, sau dacă şi-a ales stilul şi şi-a schimbat apoi 
numele, căutând unul potrivit cu dungile. 

— Plutarch a spus că putem avea încredere în tine, 
adaugă Cressida. 


Grozav, se numără printre oamenii lui Plutarch. Aşa că, 
dacă prima ei mişcare n-o să fie alertarea Capitoliului, 
atunci o să-l anunţe pe Plutarch şi, prin extensie, pe Coin, 
unde ne aflăm. Nu, Ligris nu e ideală, dar e tot ce avem pe 
moment. Dacă o să ne ajute. Ne studiază cu atenţie printre 
tejghea şi un televizor vechi, parcă întrebându-se de unde 
să ne ia. Ca să-i dau o mână de ajutor, îmi trag în jos eşarfa, 
îmi scot peruca şi mă apropii cu încă un pas, astfel încât 
lumina ecranului să-mi cadă pe faţă. 

Tigris scoate un mârâit gros, nu prea deosebit de cel cu 
care m-ar fi întâmpinat Buttercup. Se lasă să alunece de pe 
taburetul ei şi dispare în spatele unui stelaj cu jambiere 
căptuşite cu blană. Se aude ceva alunecând, apoi apare 
mâna ei, făcându-ne semn să înaintăm. Cressida se uită la 
mine, parcă întrebându-mă: Eşti sigură? Dar ce alternativă 
avem? În condiţiile astea, întoarcerea pe străzi înseamnă 
capturarea sau moartea. Îmi fac loc printre blănuri şi văd 
că Tigris a împins în spate un panou de la baza peretelui. 
Dincolo de el pare să fie ultima treaptă a unei scări din 
piatră. Ea îmi face semn să intru. 

Întreaga situaţie miroase a capcană. Am un moment de 
panică şi mă întorc spre Tigris, cercetându-i ochii de 
culoarea pielii tăbăcite. De ce face asta? Nu e un soi de 
Cinna, nu e dornică să se sacrifice pentru alţii. A fost 
întruchiparea superficialităţii Capitoliului. A fost una dintre 
stelele Jocurilor Foamei până când... până când n-a mai 
fost. Şi atunci, despre ce e vorba? Amărăciune? Ură? 
Răzbunare? De fapt, ideea mă linişteşte. Nevoia de 
răzbunare te mistuie îndelung, e fierbinte. Mai ales când o 
reînnoieşte fiecare privire în oglindă. 

— Snow ţi-a interzis să iei parte la Jocuri? întreb. 

Ea se mulţumeşte să se holbeze la mine. Undeva, coada 
ei de tigru se agită a nemulţumire. 

— Fiindcă o să-l omor, ştii? 

Gura i se lăţeşte în ceea ce iau drept zâmbet. Asigurată 
că gestul meu nu e nebunie curată, mă strecor în spaţiul 


arătat. 

Cam pe la jumătatea treptelor, dau cu nasul de un 
lănţişor atârnat şi trag de el, răspândind în încăpere lumina 
pâlpâitoare a unui bec fluorescent. Locul e o pivniţă mică, 
fără uşi şi fără ferestre. Scundă şi lată. Probabil nimic 
altceva decât un gol între două niveluri ale clădirii. Un loc a 
cărui existenţă poate trece neobservată, dacă nu ai un simţ 
foarte ascuţit al volumului. E rece şi umed, plin cu mormane 
de blănuri netăbăcite, despre care presupun că n-au mai 
văzut lumina zilei de ani buni. Dacă Tigris nu ne trădează, 
cred că aici nu ne poate găsi nimeni. În clipa când pun 
piciorul pe podeaua de beton, însoțitorii mei sunt pe trepte. 
Panoul alunecă la locul lui. Aud scârţăitul rotilelor stelajului 
cu lenjerie de blană, căruia tocmai i se alege poziţia 
potrivită. Apoi paşii lui Tigris către taburet. Am fost înghiţiţi 
de magazinul ei. 

Exact la timp, fiindcă Gale pare gata să leşine. Îi facem 
un pat din blănuri, îl scăpăm de arme şi îl ajutăm să se 
întindă pe spate. În capătul pivniţei e un robinet plasat cam 
la treizeci de centimetri deasupra podelei, cu un orificiu de 
scurgere dedesubt. Îl deschid şi, după ce scuipă o grămadă 
de aer şi lasă să se reverse rugină din belşug, apa începe să 
curgă curată. Curăţ rana de pe gâtul lui Gale şi îmi dau 
seama că nu e de-ajuns să-l bandajez. O să aibă nevoie de 
câteva cusături. În trusa de prim ajutor sunt un ac şi aţă 
sterilă, ceea ne lipseşte e un vindecător. Îmi trece prin 
minte s-o recrutez pe Tigris. Ca stilistă, trebuie să ştie cum 
să folosească un ac. Dar asta ar însemna să nu mai rămână 
nimeni în magazin, şi ea face deja destul pentru noi. Accept 
că eu sunt probabil cea mai calificată persoană pentru o 
asemenea misiune, strâng din dinţi şi fac o cusătură în 
zigzag. N-arată bine, dar e funcţională. O ung cu alifie şi o 
bandajez. Îi dau lui Gale nişte tranchilizante. 

— Acum poţi să te odihneşti. Locul e sigur, îi spun. 

Adoarme imediat, ca acţionat de un comutator. 


În timp ce Cressida şi Pollux fac câte un cuib de blană 
pentru fiecare dintre noi, mă ocup de încheieturile mâinilor 
lui Peeta. Curăţ cu delicateţe sângele, pun un antiseptic şi îl 
bandajez pe sub cătuşe. 

— Trebuie să le ţii curate, altfel infecția se poate 
răspândi şi... 

— Ştiu ce e o infecţie a sângelui, Katniss, zice Peeta. Deşi 
mama mea nu e o vindecătoare. 

Sunt aruncată înapoi, în timp, către o altă rană, către 
alte bandaje. 

— Ai spus exact acelaşi lucru în arenă, la primele Jocuri 
ale Foamei. Adevărat sau nu? 

— Adevărat, răspunde el. Iar tu ţi-ai riscat viaţa ca să-mi 
aduci medicamentul care m-a salvat? 

— Adevărat. Ridic din umeri. Datorită ţie eram vie şi 
puteam s-o fac. 

— Oare? 

Comentariul îl aruncă într-o stare de confuzie. Probabil 
că o amintire strălucitoare se zbate ca să-i capteze atenţia, 
fiindcă trupul i se crispează şi încheieturile proaspăt 
bandajate i se încordează în cătuşe. Pe urmă toată vigoarea 
i se scurge din corp. 

— Sunt atât de obosit, Katniss. 

— Culcă-te, îi spun. 

N-o face, până când nu îi repotrivesc cătuşele, 
înlănţuindu-l de unul dintre stâlpii de susţinere ai scării. Nu 
poate fi confortabil, să stea întins aşa, cu braţele deasupra 
capului. Dar peste câteva minute adoarme şi el. 

Cressida şi Pollux au pregătit paturi pentru noi, au 
aranjat mâncarea şi medicamentele şi acum mă întreabă 
cum vreau să facem de pază. Mă uit la chipul palid al lui 
Gale, la cătuşele lui Peeta. Pollux n-a dormit de mai multe 
zile, iar eu şi Cressida n-am aţipit decât câteva ore. Dacă la 
uşă apare o trupă de Apărători ai Păcii, o să fim prinşi în 
cursă ca nişte şobolani. Suntem pe deplin la mila unei 


femei-tigru decrepite, condusă de ceea ce sper că este o 
dorinţă întru totul mistuitoare de a-l vedea mort pe Snow. 

— Ca să fiu sinceră, nu cred că e necesar să stea cineva 
de pază. Să-ncercăm pur şi simplu să dormim, spun. 

Ei încuviinţează amorţiţi şi ne afundăm cu toţii în blănuri. 
Focul meu interior s-a stins pâlpâind, luându-mi cu sine 
toată puterea. Mă abandonez în blana moale, mucegăită, şi 
în uitare. 

Am un singur vis pe care-l ţin minte. Ceva nesfârşit, 
obositor, în care încerc să ajung în Districtul 12. Casa mea, 
pe care o caut, e intactă, oamenii sunt în viaţă. Effie 
Trinket, care atrage privirile cu o perucă de un roz 
strălucitor şi cu hainele ei de comandă, călătoreşte 
împreună de mine. Încerc să scap de ea în repetate rânduri, 
dar îmi reapare inexplicabil alături, repetând insistent că, în 
calitatea ei de însoţitoare, poartă răspunderea încadrării 
mele în program. Numai că programul se schimbă întruna, 
luând-o razna pentru că ne lipseşte o viză oficială, sau fiind 
decalat când Effie îşi rupe unul dintre tocurile înalte. Ne 
facem tabăra, pentru mai multe zile, pe o bancă din gara 
cenuşie a Districtului 7, aşteptând un tren care nu mai vine 
niciodată. Când mă trezesc, mă simt cumva mai vlăguită 
după visul ăsta decât după obişnuitele mele coşmaruri din 
tărâmul sângelui şi al groazei. 

Cressida, singura care e trează, îmi spune că suntem 
către sfârşitul după-amiezii. Mănânc o conservă cu tocană 
de vită şi beau multă apă. Pe urmă mă sprijin de peretele 
pivniţei şi reconstitui evenimentele zilei. Mergând de la o 
moarte la alta. Le număr pe degete. Unu, doi - Mitchell şi 
Boggs, pe care i-am pierdut în cvartal. Trei - Messalla, topit 
de cocon. Patru, cinci - Leeg 1 şi Jackson, sacrificându-se la 
Maşina de Tocat. Şase, şapte, opt - Castor, Homes şi 
Finnick, decapitaţi de şopârlele-mutant cu miros de 
trandafiri. Opt morţi în douăzeci şi patru de ore. Ştiu că s-a 
întâmplat, şi totuşi pare ireal. Castor doarme cu siguranţă 
sub grămada aia de blănuri, Finnick o să apară peste un 


minut, coborând treptele în fugă, Boggs o să-mi spună cum 
a plănuit să scăpăm de aici. 

Să-i cred morţi înseamnă să accept că i-am omorât. OK, 
poate nu pe Mitchell şi pe Boggs - au murit în timpul unei 
misiuni reale. Dar ceilalţi şi-au pierdut vieţile apărându-mă, 
în cadrul unei misiuni inventate de mine. Planul meu de a-l 
asasina pe Snow pare acum atât de stupid. Atât de stupid, 
încât stau în pivniţa asta tremurând, ţinând scorul 
pierderilor şi jucându-mă cu ciucurii cizmelor argintii, 
înalte până la genunchi, pe care le-am furat din casa femeii. 
Oh, da - uitasem de asta. Şi pe ea am ucis-o. Acum am 
început să omor oameni neînarmaţi. 

Mă gândesc că e timpul să mă predau. 

Când se trezeşte în sfârşit toată lumea, mărturisesc. Că 
am minţit în privinţa misiunii, că mi-am urmărit răzbunarea 
punându-i pe ceilalţi în pericol. După ce termin, se lasă o 
tăcere îndelungată. Pe urmă Gale spune: 

— Katniss, ştiam cu toţii că minţi, că nu te-a trimis Coin 
să-l asasinezi pe Snow. 

— Poate că voi ştiaţi. Dar soldaţii din Treisprezece nu 
ştiau, ripostez. 

— Tu chiar crezi că Jackson a crezut că aveai ordine de 
la Coin? întreabă Cressida. Bineînţeles că nu. Dar avea 
încredere în Boggs, şi era clar că el voia să mergi mai 
departe. 

— Nu i-am spus niciodată lui Boggs ce plan aveam! 

— Le-ai spus-o tuturor celor din Comandament! exclamă 
Gale. A fost una dintre condiţiile pe care le-ai pus ca să fii 
Gaiţa Zeflemitoare. Pe Snow îl ucid eu. 

Mi se pare că e vorba despre două lucruri fără nicio 
legătură între ele. Negocierea cu Coin pentru privilegiul de 
a-l executa pe Snow după război şi această goană 
neautorizată prin Capitoliu. 

— Dar nu aşa, spun. E un dezastru total. 

— Eu cred că poate fi considerat o misiune de mare 
succes, mă contrazice Gale. Ne-am infiltrat în tabăra 


dușmanului, demonstrând că în sistemul de apărare al 
Capitoliului se pot crea breşe. l-am făcut să difuzeze 
reportaje despre noi în toate emisiunile lor de ştiri. Am 
aruncat în haos întregul oraş, în încercarea de a ne găsi. 

— Crede-mă, Plutarch e încântat, adaugă Cressida. 

— Pentru că lui Plutarch nu-i pasă cine moare, subliniez 
eu. Atâta vreme cât Jocurile lui sunt un succes. 

Cressida şi Gale aduc tot felul de argumente încercând 
să mă convingă. Pollux îi susţine dând din cap ca să le 
întărească cuvintele. Numai Peeta nu-şi spune părerea. 

— Tu ce crezi, Peeta? îl întreb, în cele din urmă. 

— Cred... tu încă n-ai idee. Nu ştii ce efect ai asupra 
altora. Îşi împinge cătuşele în josul stâlpului de susţinere şi 
se trage în poziţia şezând. Niciunul dintre oamenii pe care 
i-am pierdut nu era idiot. Ştiau cu toţii ce fac. Te-au urmat 
fiindcă erau convinşi că-l poţi ucide pe Snow. 

Nu ştiu de ce vocea lui ajunge la mine atunci când nicio 
alta nu reuşeşte. Dar dacă are dreptate, şi cred că are, am 
faţă de ceilalţi o datorie care nu se poate plăti decât într-un 
singur mod. Îmi scot harta de hârtie din buzunarul 
uniformei şi o întind pe podea cu o nouă hotărâre. 

— Unde suntem, Cressida? 

Magazinul lui 'Tigris se află la vreo cinci cvartale distanţă 
de Piaţa Oraşului şi de vila lui Snow. 

Distanţa e uşor de străbătut, într-o zonă în care coconii 
au fost  dezactivaţi pentru siguranţa  rezidenţilor. 
Deghizările care ne stau la dispoziţie, poate cu câteva 
îmbunătăţiri din stocul de blănuri deţinut de Tigris, ne pot 
ajuta să ajungem la destinaţie fără riscuri. Dar pe urmă ce 
facem? Vila e cu siguranţă foarte bine păzită, 
supravegheată în permanenţă de camere de luat vederi şi 
dotată cu o reţea de coconi care prind viaţă la o simplă 
apăsare pe comutator. 

— Să-l scoatem afară, la loc deschis - de asta avem 
nevoie, îmi spune Gale. Pe urmă unul dintre noi îl poate 
dobori. 


— Mai apare în public? întreabă Peeta. 

— Nu cred, răspunde Cressida. Cel puţin în toate 
discursurile recente pe care le-am văzut era în vilă. Chiar şi 
înainte de a ajunge rebelii aici. Cred că a devenit mult mai 
vigilent de când i-a dezvăluit Finnick crimele la televizor. 

Are dreptate. Acum în Capitoliu nu sunt doar cei ca 
Tigris care să-l urască pe Snow, există o întreagă reţea de 
oameni care ştiu ce le-a făcut prietenilor şi rudelor lor. 
Afară nu l-ar putea momi decât ceva aproape miraculos. 
Cum ar fi... 

— Pariez că ar ieşi din casă pentru mine, spun. Dacă aş fi 
capturată. Ar dori să facă din asta un spectacol cât mai 
public cu putinţă. l-ar plăcea să mă execute pe treptele din 
faţă ale vilei, îmi las cuvintele să-şi facă efectul. 

— Pe urmă Gale l-ar putea împuşca din rândurile 
spectatorilor. 

Peeta clatină din cap. 

— Scenariul ăsta poate avea prea multe deznodăminte 
alternative. Snow ar putea decide să te păstreze şi să-ţi 
smulgă informaţii prin tortură. Sau să te execute public fără 
să fie de faţă. Sau să te omoare în vilă şi să-ţi expună apoi 
cadavrul. 

— Gale? întreb. 

— În cazul unei asemenea soluţii extreme, nu mi se pare 
potrivit să luăm o decizie imediată, răspunde el. Poate 
numai dacă orice altceva dă greş. Să ne mai gândim. 

În tăcerea care urmează, aud deasupra capului paşii 
uşori ai lui Tigris. Probabil e ora închiderii. Încuie 
magazinul, poate zăvorăşte obloanele. O clipă mai târziu, 
panoul din capul scărilor glisează, deschizându-se. 

— Veniţi sus, spune o voce hârjâită. Am ceva de mâncare 
pentru voi. 

De când am sosit, vorbeşte pentru prima oară. Nu ştiu 
dacă glasul ei a fost aşa dintotdeauna sau e rezultatul mai 
multor ani de exerciţiu, dar are ceva din torsul unei pisici. 


— Ai luat legătura cu Plutarch, Tigris? întreabă Cressida 
în timp ce urcăm scările. 

— N-am cum. Gazda noastră ridică din umeri. O să 
deducă el că sunteţi într-o casă sigură. Nu vă faceţi griji. 

Să-mi fac griji? Simt o imensă uşurare aflând că nu voi 
primi ordine directe din Treisprezece - şi nu voi fi nevoită 
să le ignor. Sau să născocesc o justificare viabilă a deciziilor 
pe care le-am luat în ultimele două zile. 

Pe tejgheaua magazinului se află câteva felii de pâine 
veche, o bucată triunghiulară de brânză mucegăită şi o 
jumătate de sticlă de muştar. Ceea ce îmi aduce aminte că, 
în prezent, nu mai există pentru toată lumea din Capitoliu 
mâncare din belşug. Mă simt obligată să-i spun despre 
rezervele de hrană care ne-au rămas, dar ea îmi respinge 
obiecțiile cu o fluturare a mâinii. 

— Eu mănânc foarte puţin, aproape nimic. Şi, oricum, 
numai carne crudă. 

Mi se pare că se identifică puţin cam prea mult cu 
personajul, dar nu pun întrebări despre asta. Mă 
mulţumesc să răzui mucegaiul de pe brânză şi împart 
mâncarea între noi, ceilalţi. 

În timp ce mâncăm, urmărim ultimele ştiri difuzate de 
Capitoliu. Guvernul a redus numărul rebelilor 
supraviețuitori la noi cinci. Se oferă recompense enorme 
pentru orice informaţie care ar putea ajuta la capturarea 
noastră. Reporterii subliniază cât de periculoşi suntem. 
Arată schimbul nostru de focuri cu Apărătorii Păcii, dar nu 
şi mutanţii care smulg capetele. Îi aduc un elogiu tragic 
femeii care zace acolo unde am lăsat-o noi, cu săgeata mea 
încă înfiptă în inimă. Cineva i-a refăcut machiajul pentru 
camerele de filmat. 

Districtul 13 lasă emisiunea Capitoliului să ruleze fără 
întreruperi. 

— Rebelii au făcut vreo declaraţie astăzi? o întreb pe 
Tigris. 

Ea clatină din cap. 


— Mă îndoiesc că preşedinta Coin ştie ce să facă cu mine 
acum, după ce a aflat că sunt încă în viaţă. 

Tigris îmi răspunde cu un chicotit gutural. 

— Nimeni nu ştie ce să facă cu tine, fetiţo. 

Pe urmă mă convinge să accept o pereche de jambiere 
îmblănite, deşi nu le pot plăti. E genul de dar care nu se 
poate refuza. Şi, oricum, e frig în pivniţa aia. 

După cină, la subsol, continuăm să ne stoarcem creierii 
în căutarea unui plan. Nu avem nicio idee destul de bună, 
dar cădem de acord că nu mai putem continua să acţionăm 
ca un singur grup de cinci persoane şi că ar trebui să 
încercăm o infiltrare în vila preşedintelui înainte de a mă 
transforma pe mine însămi în momeală. Accept acest al 
doilea punct ca să evit alte discuţii. Dacă o să hotărăsc să 
mă predau, n-o să cer nici permisiunea, nici participarea 
altcuiva. 

Schimbăm bandajele, îl încătuşăm din nou pe Peeta de 
stâlpul scării şi ne instalăm în culcuşuri. Peste câteva ore 
mă trezesc şi îmi dau seama că două persoane discută cu 
voci scăzute. Peeta şi Gale. Nu pot să nu trag cu urechea. 

— Mulţumesc pentru apă, spune Peeta. 

— Nicio problemă, răspunde Gale. Oricum mă trezesc de 
zece ori pe noapte. 

— Ca să te asiguri că n-a plecat Katniss? întreabă Peeta. 

— Cam aşa ceva, recunoaşte Gale. 

Urmează o pauză lungă, înainte de a vorbi din nou Peeta. 

— A fost amuzat, ştii, ce-a zis Tigris. Că nimeni nu ştie ce 
să facă cu ea. 

— Ei, noi doi n-am ştiut niciodată, spune Gale. 

Râd amândoi. E ciudat să-i aud stând de vorbă aşa. 
Aproape ca nişte prieteni. Ceea ce nu sunt. N-au fost 
niciodată. Deşi nu sunt nici tocmai duşmani. 

— Te iubeşte, ştii, zice Peeta. Aproape că mi-a spus-o 
după ce te-au biciuit. 

— Nu cred, ripostează Gale. Felul în care te-a sărutat la 
Jubileul Pacificării... ei bine, pe mine nu m-a sărutat 


niciodată aşa. 

— A făcut pur şi simplu parte din spectacol, îi spune 
Peeta, deşi în vocea lui se simte o umbră de îndoială. 

— Nu, tu ai câştigat-o. Ai renunţat la orice pentru ea. 
Poate numai aşa se convinge c-o iubeşti. Urmează o altă 
pauză îndelungată. Ar fi trebuit să mă ofer voluntar în locul 
tău, în primele Jocuri. Şi apoi s-o protejez. 

— N-ai fi putut, spune Peeta. Nu te-ar fi iertat niciodată. 
Trebuia să ai grijă de sora şi de mama ei. Pentru ea sunt 
mai importante decât propria viaţă. 

— Ei, asta n-o să mai fie multă vreme o problemă. Cred 
că e puţin probabil să supravieţuim toţi trei până la sfârşitul 
războiului. Şi, dac-o să supravieţuim, o să fie problema lui 
Katniss. Pe cine să aleagă. Gale cască. Ar trebui să dormim. 

— Da. Aud cătuşele lui Peeta alunecând în josul stâlpului 
de susţinere când se întinde în culcuş. Mă întreb cum o să 
se hotărască. 

— Oh, asta o ştiu. Abia desluşesc ultimele cuvinte ale lui 
Gale, care răzbat printr-un strat de blană. Katniss o să-l 
aleagă pe cel fără de care crede ea că nu poate supravieţui. 


Capitolul 24 


MĂ STRĂBATE UN FIOR DE GHEAŢĂ. Sunt într-adevăr 
atât de rece şi de calculată? Gale n-a spus: „Katniss o să-l 
aleagă pe cel la care nu poate să renunţe, fiindcă i se 
frânge inima”, sau măcar „fără de care nu poate trăi”. Asta 
ar fi indicat că sunt motivată de un soi de pasiune. Dar cel 
mai bun prieten al meu prezice c-o să aleg bărbatul „fără 
de care nu pot supravieţui”. Fără nici cea mai mică aluzie că 
la mijloc ar fi dragostea, sau dorinţa, sau măcar 
compatibilitatea. O să iau pur şi simplu în considerare ceea 
ce-mi pot oferi potenţialii parteneri. Ca şi cum în final s-ar 
pune întrebarea cine mă poate ajuta să trăiesc mai mult, un 
brutar sau un vânător. E oribil din partea lui Gale să spună 
aşa ceva, şi din a lui Peeta să nu-l contrazică. Mai ales după 
ce toate emoţiile mele au fost luate în considerare şi 
exploatate de Capitoliu sau de rebeli. Pe moment, alegerea 
ar fi simplă. Pot supravieţui în condiţii foarte bune fără 
niciunul dintre ei. 

În dimineaţa următoare, n-am nici timpul, nici energia 
necesare ca să mă ocup de sentimentele mele rănite. Luăm 
micul dejun înainte de a se ivi zorile, mâncând pateu de 
ficat şi prăjituri, adunaţi în jurul televizorului pentru una 
dintre pătrunderile lui Beetee în reţea. Războiul a luat o 
nouă întorsătură. După toate aparențele inspirați de valul 
negru, câţiva comandanţi rebeli întreprinzători au venit cu 
ideea de a confisca automobilele abandonate, pentru a le 
trimite apoi pe străzi fără oameni la bord. Maşinile nu 
declanşează toţi coconii, dar îi pun în funcţiune pe cei mai 
mulţi. În jurul orei patru dimineaţa, rebelii încep să croiască 
trei căi diferite de acces - numite simplu liniile A, B şi C - 
către inima Capitoliului. Ca urmare, iau în stăpânire cvartal 
după cvartal, cu foarte puţine pierderi de vieţi omeneşti. 


— Asta nu poate dura, spune Gale. De fapt sunt surprins 
c-a mers atât de mult. Capitoliul o să se adapteze, 
dezactivând anumiţi coconi şi declanşându-i apoi manual 
când pătrund ţintele în raza de acţiune. 

La numai câteva minute după predicția lui, o vedem 
materializându-se pe ecran. Un detaşament trimite o 
maşină, care parcurge un cvartal, declanşând patru coconi. 
Totul pare să meargă perfect. E urmată de trei cercetaşi, 
care ajung cu bine în celălalt capăt al străzii. Dar grupul de 
douăzeci de soldaţi rebeli care le calcă pe urme e aruncat 
în aer de un şir de tufe de trandafiri plantate în ghivece în 
faţa unei florării. 

— Fac pariu că Plutarch moare de ciudă fiindcă de data 
asta nu e în camera de control, spune Peeta. 

Beetee lasă Capitoliul să-şi reia controlul asupra emisiei 
şi o reporteră cu chip sumbru anunţă din ce cvartale 
trebuie evacuaţi civilii. Între anunţul ei şi reportajul 
precedent, am avut timp să marchez pe hartă poziţiile 
relative ale celor două armate. 

Aud zgomot de paşi învălmăşiţi pe stradă, mă duc la 
fereastră şi trag cu ochiul printr-o crăpătură din oblon. În 
lumina zorilor, văd un spectacol bizar. Refugiații din 
cvartalele acum cucerite ale Capitoliului se revarsă câtre 
centru. Cei cuprinşi de panică într-o mai mare măsură nu 
poartă nimic altceva în afară de cămăşi de noapte şi papuci, 
în timp ce alţii, mai bine pregătiţi, sunt împachetaţi în 
numeroase straturi de haine. Sunt împovăraţi cu de toate, 
de la câini de casă până la cutii cu bijuterii şi plante în 
ghivece. Un bărbat într-un halat pufos cară un bananier 
bătrân. Copii derutaţi, somnoroşi, merg împleticindu-se pe 
lângă părinţii lor, prea buimaci sau prea nedumeriţi ca să 
plângă. Văd frânturi din ei trecând prin dunga la care se 
reduce câmpul meu vizual. Doi ochi mari, căprui. Un braţ 
strângând păpuşa preferată. Două picioare desculţe, 
învineţite de frig, împiedicându-se de pietrele inegale ale 
pavajului. Vederea lor îmi aduce aminte de copiii din 


Doisprezece, care-au murit fugind de bombele incendiare. 
Plec de la fereastră. 

Tigris se oferă să fie spionul nostru în timpul zilei, de 
vreme ce e singura pe capul căreia nu s-a pus o 
recompensă. După ce ne lasă la subsol, în siguranţă, pleacă 
în oraş, să adune informaţii utile. 

Măsor  pivniţa cu pasul, de la un cap la altul, 
înnebunindu-i pe ceilalţi. Ceva îmi spune că e o greşeală să 
nu profităm de fluxul de refugiaţi. Ce altă acoperire mai 
bună am putea găsi? Pe de altă parte, fiecare dintre 
oamenii plecaţi către un alt adăpost vânzolindu-se pe străzi 
înseamnă o altă pereche de ochi în căutarea celor cinci 
rebeli aflaţi în libertate. Şi totuşi, ce câştigăm stând aici? 
Nu facem nimic altceva decât să ne epuizăm mica rezervă 
de hrană şi să aşteptăm... ce? Să cucerească rebelii 
Capitoliul? Până atunci ar putea trece săptămâni, şi nu ştiu 
sigur ce-aş face dacă s-ar întâmpla. Coin m-ar expedia 
înapoi, în Treisprezece, înainte de a apuca să spun „lacătul- 
întunericului, lacătul-întunericului, lacătul-întunericului”. Şi 
n-am bătut atâta drum, şi n-am pierdut atâţia oameni, ca să 
mă predau în mâinile acelei femei. Pe Snow îl ucid eu. În 
plus, nu mi-ar fi uşor să găsesc explicaţii pentru o grămadă 
de lucruri petrecute în ultimele câteva zile. Iar printre 
acestea există câteva care, odată ieşite la lumină, ar anula 
cu desăvârşire înţelegerea care garantează imunitatea 
învingătorilor. Şi, lăsându-mă deoparte pe mine, am 
sentimentul că alţii vor avea nevoie de ea. Cum ar fi Peeta. 
Indiferent cum ai răsuci lucrurile, poate fi văzut în 
înregistrarea filmată aruncându-l pe Mitchell în coconul ăla 
cu plasa de sârmă. Îmi pot imagina ce-ar scoate din asta 
tribunalul de război al lui Coin. 

Către sfârşitul după-amiezii, neliniştea începe să pună 
stăpânire pe noi, fiindcă absenţa lui Tigris se prelungeşte 
atât de mult. Stăm de vorbă, spunându-ne că e posibil să fi 
fost arestată, să ne fi trădat de bunăvoie, sau să fi fost 
rănită în mijlocul valului de refugiaţi. Dar pe la ora şase o 


auzim întorcându-se. Deasupra capetelor noastre răsună 
paşi, apoi ea deschide panoul. Mirosul încântător de carne 
friptă umple aerul. Ne-a pregătit o musaca din şuncă şi 
cartofi. E prima masă caldă de care avem parte după zile 
întregi şi, în timp ce aştept să-mi umple farfuria, sunt în 
pericol să-ncep să salivez. 

Mestec încercând să-mi concentrez atenţia asupra lui 
Tigris, care ne povesteşte cum a făcut rost de mâncare, dar 
rețin în primul rând că lenjeria de blană a devenit pe 
moment o marfă de valoare. Mai ales pentru cei care şi-au 
părăsit casele dezbrăcaţi. Mulţi sunt încă afară, pe străzi, 
încercând să-şi găsească un adăpost pentru noapte. 
Locatarii apartamentelor elegante din centru nu şi-au 
deschis uşile ca să-i găzduiască pe cei rămaşi pe drumuri. 
Dimpotrivă, cei mai mulţi şi le-au zăvorât şi şi-au lăsat 
obloanele, pretinzând că lipsesc de acasă. Piaţa Oraşului e 
acum ticsită de refugiaţi şi Apărători ai Păcii îi repartizează, 
mergând din uşă-n uşă şi spărgându-le atunci când sunt 
nevoiţi. 

La televizor vedem un comandant al Apărătorilor Păcii 
expunând pe scurt o serie de reguli legate de numărul de 
oameni pe metru pătrat pe care trebuie să-i adăpostească 
fiecare rezident. Le reaminteşte cetăţenilor Capitoliului că 
în timpul nopţii temperatura va scădea cu mult sub punctul 
de îngheţ şi îi avertizează că preşedintele lor se aşteaptă 
ca, în aceste momente de criză, să fie cu toţii gazde nu doar 
binevoitoare, ci şi entuziaste. Apoi sunt prezentate câteva 
instantanee dramatice în care cetăţeni plini de solicitudine 
îi întâmpină pe refugiații recunoscători la intrarea în casele 
lor. Comandantul Apărătorilor Păcii spune că preşedintele 
însuşi a ordonat ca o parte a vilei sale să fie pregătită 
pentru găzduirea refugiaților, începând de mâine. Şi 
adaugă că proprietarii magazinelor trebuie să fie gata să-şi 
dea spaţiul cu împrumut, dacă li se va cere. 

— Tigris, asta ţi s-ar putea întâmpla şi ţie, spune Peeta. 


Îmi dau seama că are dreptate. Că până şi prăvălia asta 
ca un culoar îngust ar putea fi rechiziţionată dacă se 
îngroaşă numărul refugiaților. Şi atunci am fi cu adevărat 
captivi în pivniţă, riscând în permanenţă să fim descoperiţi. 
Câte zile mai avem la dispoziţie? Una? Poate două? 

Comandantul  Apărătorilor Păcii revine, cu alte 
instrucţiuni pentru populaţie. Se pare că în seara asta a 
avut loc un incident tragic, mulţimea a omorât în bătaie un 
tânăr care semăna cu Peeta. De acum înainte, orice 
asemănare cu rebelii va fi anunţată imediat autorităţilor, 
care se vor ocupa de identificarea şi de arestarea 
suspectului. Arată o fotografie a victimei. În afară de 
buclele evident oxigenate, seamănă cu Peeta cam atât cât 
semăn eu. 

— Oamenii au înnebunit, murmură Cressida. 

Urmărim o ştire succintă, prezentată de rebeli, din care 
aflăm că astăzi au mai fost luate în stăpânire o serie de 
cvartale. Notez intersecțiile pe hartă şi o studiez. 

— Linia C e la numai patru cvartale de aici, anunţ. 

Asta mă nelinişteşte cumva mult mai mult decât gândul 
la Apărătorii Păcii în căutare de gazde pentru refugiaţi. 
Devin foarte binevoitoare. 

— Spăl eu vasele. 

— Îţi dau o mână de ajutor. Gale strânge farfuriile. 

Simt privirile lui Peeta urmărindu-ne când părăsim 
încăperea. În bucătăria strâmtă din spatele magazinului lui 
Tigris, umplu chiuveta cu apă fierbinte şi clăbuc. 

— Crezi că e adevărat? întreb. Că Snow o să primească 
refugiaţi în vila lui? 

— Cred că acum trebuie s-o facă, măcar pentru aparatul 
de filmat, spune Gale. 

— Plec mâine dimineaţă, îl anunţ. 

— Vin cu tine. Ce facem cu ceilalţi? 

— Pollux şi Cressida ne-ar putea fi de folos. Sunt ghizi 
buni. 

De fapt, nu sunt ei problema. 


— Dar Peeta e prea... 

— Imprevizibil, completează Gale. Crezi că încă mai e de 
acord să-l lăsăm în urmă? 

— Am putea argumenta că ne pune în pericol. E posibil 
să rămână aici, dacă suntem convingători. 

Peeta se dovedeşte extrem de raţional în privinţa 
sugestiei noastre. E imediat de acord că prezenţa lui e un 
risc pentru ceilalţi patru. Mă gândesc c-o să meargă, că 
poate rămâne până la sfârşitul războiului în pivniţa lui 
Tigris, când el ne anunţă că va pleca pe cont propriu. 

— Şi ce vrei să faci? întreabă Cressida. 

— Nu ştiu cu certitudine. Singurul lucru totuşi util pe 
care l-aş putea face ar fi să creez o diversiune. Aţi văzut ce 
s-a-ntâmplat cu bărbatul care semăna cu mine. 

— Şi dacă... îţi pierzi controlul? spun eu. 

— Adică... dacă mă transform în mutant? Păi, dacă simt 
că sunt pe cale s-o fac, încerc să mă-ntorc aici, mă asigură 
el. 

— Şi dacă te prinde iarăşi Snow? întreabă Gale. Nici 
măcar n-ai o armă. 

— O să risc, răspunde Peeta. Ca şi voi, ceilalţi. 

Cei doi se privesc îndelung, apoi Gale îşi duce mâna în 
buzunarul de la piept. Îşi pune tableta lacătul-întunericului 
în mâna lui Peeta. Elo ţine în palma deschisă, fără s-o 
respingă şi fără s-o accepte. 

— Şi tu? 

— Nu-ţi face griji. Beetee m-a învăţat să detonez săgețile 
explozive cu mâna. lar dacă asta dă greş, am cuțitul. Şi o s- 
o am pe Katniss, spune Gale cu un zâmbet. Ea n-o să le dea 
satisfacția să mă prindă viu. 

Gândul la Apărătorii Păcii târându-l pe Gale departe de 
mine îmi aduce din nou în minte cântecul... 


Te întreb de-ai vrea să vii 
La copacul răzleţit. 


— Ia-o, Peeta, îl îndemn, cu voce nefirească, întind mâna 
şi îi închid degetele deasupra pilulei. N-o să aibă cine să te- 
ajute. 

Petrecem o noapte agitată, în care coşmarurile fiecăruia 
dintre noi îi trezesc pe ceilalţi, iar planurile pentru ziua de 
mâine ne zumzăie în minte. Mă simt uşurată când soseşte 
ora cinci şi putem începe indiferent ce ne va aduce ziua de 
azi. Mâncăm din toate câte ceva, punând laolaltă proviziile 
care ne-au mai rămas - piersici conservate, pişcoturi şi 
melci - şi lăsăm o conservă de somon pentru 'Tigris, ca slabă 
mulţumire pentru tot ce-a făcut. Gestul pare s-o 
impresioneze într-un anumit fel. Faţa i se contorsionează în 
mod ciudat şi trece la acţiune. Îşi petrece următoarea oră 
remodelându-ne pe toţi cinci. Ne reîmbracă, astfel încât 
hainele obişnuite ne ascund uniformele chiar înainte de a 
ne pune paltoanele şi pelerinele. Ne acoperă bocancii 
militari cu un soi de şoşoni din blană. Ne fixează perucile cu 
agrafe. 

Ne curăţă rămăşiţele fardului de prost gust pe care nil- 
am aplicat pe feţe cu atâta grabă şi ne machiază din nou. 
Ne drapează veşmintele exterioare ca să ne-ascundă 
armele. Apoi ne dă genţi şi boccele cu diverse mărunţişuri. 
În final, arătăm exact ca refugiații care fug de rebeli. 

— Să nu subestimezi niciodată puterea unui stilist genial, 
zice Peeta. 

E greu de spus, dar cred că s-ar putea ca Tigris să fi roşit 
cu adevărat sub dungile ei. 

Televizorul nu ne oferă nicio ştire utilă, dar aleea pare să 
fie la fel de plină de refugiaţi ca în dimineaţa precedentă. 
Planul nostru e să ne strecurăm în mulţime în trei grupuri. 
Mai întâi Cressida şi Pollux, care ne vor servi drept ghizi şi 
vor deschide drumul, păstrând o distanţă sigură faţă de noi. 
Pe urmă eu şi Gale, cu intenţia de a ne plasa printre 
refugiații repartizaţi azi în vila preşedintelui. Şi apoi Peeta, 
care va merge în urma noastră, gata să creeze agitaţie dacă 
va fi necesar. 


Tigris se uită prin crăpătura oblonului, pândind 
momentul potrivit, trage zăvorul uşii şi face un semn din 
cap către Cressida şi Pollux. 

— Fiţi prudenţi, spune Cressida, şi cei doi dispar. 

Îi vom urma peste un minut. Scot cheia, descui cătuşele 
lui Peeta şi mi le îndes în buzunar. 

El îşi freacă încheieturile. Şi le roteşte. Simt cum mă 
cuprinde un soi de disperare. De parcă m-aş fi întors la 
Jubileul Pacificării, în momentul când Beetee ne-a dat mie şi 
Johannei bobina de sârmă. 

— Ascultă-mă, îi spun. Să nu faci vreo prostie. 

— Nu. Pilula e pentru situaţii disperate. Doar pentru aşa 
ceva. 

Îl cuprind cu braţele de gât şi le simt pe ale lui ezitând 
înainte de a mă îmbrăţişa. Nu sunt la fel de ferme ca 
altădată, dar sunt încă afectuoase şi puternice. O mie de 
clipe îmi trec prin minte. Toate momentele în care braţele 
astea au fost singurul meu refugiu din lume. Poate nu pe 
deplin apreciat atunci, dar atât de dulce în amintire, şi apoi 
pierdut pentru totdeauna. 

— Bine. 

Îi dau drumul. 

— E timpul, spune Tigris. 

O sărut pe obraz, îmi închei pelerina roşie cu glugă, îmi 
trag eşarfa peste nas şi ies în urma lui Gale în aerul 
îngheţat. 

Fulgii de zăpadă înţepători şi reci ca gheaţa îmi muşcă 
pielea expusă. Soarele abia răsărit încearcă să străpungă 
întunecimea fără prea mare succes. Lumina e suficientă ca 
să vezi siluetele înfofolite aflate alături sau cu puţin mai 
departe. Condiţii cu adevărat perfecte, numai că nu-i pot 
descoperi pe Cressida şi pe Pollux. Eu şi Gale ne lăsăm 
capetele în jos şi ne târşâim picioarele alături de alţi 
refugiaţi. Aud ceea ce mi-a scăpat ieri, când trăgeam cu 
ochiul din spatele oblonului. Ţipete, gemete, respiraţii 
greoaie. Şi, nu prea departe, focuri de armă. 


— Unde mergem, unchiule? i se adresează un băieţel 
înfrigurat unui bărbat împovărat de un mic seif. 

— La vila preşedintelui. Ne vor repartiza o altă locuinţă, 
gâfâie bărbatul. 

leşim de pe alee în mijlocul gloatei ce se revarsă pe unul 
dintre bulevardele principale. 

— Rămâneţi pe dreapta, ordonă o voce şi văd Apărătorii 
Păcii răspândiţi prin mulţime, dirijând fluxul de oameni. 

Feţe speriate privesc din vitrinele magazinelor deja 
ocupate de numeroşi refugiaţi. În ritmul ăsta, Tigris ar 
putea avea oaspeţi noi înainte de prânz. E mai bine pentru 
toată lumea că am plecat la timp. 

Acum e mai multă lumină, chiar şi cu ninsoarea care 
continuă să cadă. Îi întrezăresc pe Cressida şi pe Pollux la 
vreo treizeci de metri în faţa noastră, înaintând cu greu 
prin mulţime. Îmi întind gâtul şi îmi rotesc capul, încercând 
să-l localizez pe Peeta. Nu reuşesc, dar întâlnesc privirea 
iscoditoare a unei fetiţe cu un palton galben ca lămâia. Îl 
înghiontesc pe Gale şi îmi încetinesc întru câtva paşii, 
lăsând să se formeze între noi un zid de oameni. 

— S-ar putea să fim nevoiţi să ne despărţim, şoptesc. O 
fată... 

Gloanţele spintecă mulţimea şi mai mulţi oameni de 
lângă mine cad grămadă la pământ. Ţipetele străpung aerul 
când o a doua rafală seceră un alt grup din spatele nostru. 
Eu şi Gale ne aruncăm pe caldarâm, apoi alergăm pe cei 
zece metri care ne despart de magazine şi ne găsim 
adăpost în spatele vitrinei cu cizme cu toc cui din faţa unui 
magazin cu încălţăminte. 

Un şir de încălțări cu pene blochează vederea lui Gale. 

— Cine trage? Vezi? mă întreabă. 

Tot ce văd, printre perechi de cizme de culoarea 
levănţicii, alternând cu altele, verzi ca menta, e o stradă 
plină de cadavre. Fetiţa care mă privea îngenunchează 
alături de o femeie nemişcată, ţipând şi încercând s-o 
trezească. Un alt val de gloanţe brăzdează pieptul 


paltonului ei galben, pătându-l cu roşu, trântind-o pe spate. 
Privindu-i silueta măruntă, mototolită la pământ, îmi pierd 
pentru o clipă capacitatea de a articula cuvinte. Gale mă 
împunge cu cotul. 

— Katniss? 

— Se trage de pe acoperişul de deasupra noastră, îi 
spun. 

Privesc alte câteva rafale, văd uniformele albe 
prăbuşindu-se pe străzile acoperite de zăpadă. 

— Încearcă să lichideze Apărătorii Păcii, dar nu s-ar 
putea spune că sunt trăgători de elită. Trebuie să fie rebelii. 

Nu mă simt cuprinsă de bucurie, deşi teoretic aliaţii mei 
au străpuns apărarea oraşului. Sunt paralizată de imaginea 
paltonului galben ca lămâia. 

— Dacă începem să tragem, s-a zis, spune Gale. Toată 
lumea o să ştie cine suntem. 

E adevărat. Suntem înarmaţi numai cu arcurile noastre 
fabuloase. A slobozi o săgeată ar fi totuna cu a anunţa 
ambele părţi că suntem aici. 

— Nu, spun, cu tărie. Trebuie s-ajungem la Snow. 

— Atunci ar fi mai bine să ne punem în mişcare înainte 
de a sări în aer tot cvartalul. 

Ne continuăm drumul de-a lungul străzii lipiţi de perete. 
Numai că peretele e alcătuit mai ales din vitrine. Un model 
cu palme asudate şi feţe cu gurile căscate de uimire lipite 
de geam. Îmi trag eşarfa mai sus, peste pomeţi, în timp ce 
alergăm în salturi de la o vitrină exterioară la alta. 

În spatele unui stelaj cu fotografiile lui Snow înrămate 
dăm peste un Apărător al Păcii rănit, sprijinit de fâşia din 
cărămidă a zidului. Ne cere ajutor. Gale îl loveşte cu 
genunchiul în tâmplă şi îi ia pistolul. Într-o intersecţie 
împuşcă un alt Apărător al Păcii, şi avem amândoi arme de 
foc. 

— Şi acum cine se presupune că suntem? îl întreb. 

— Cetăţeni disperaţi ai Capitoliului, îmi răspunde el. 
Apărătorii Păcii îşi vor imagina că suntem de partea lor şi să 


sperăm că rebelii vor avea ţinte mai interesante. 

În vreme ce traversăm în fugă intersecţia, meditez 
asupra înţelepciunii de care dăm dovadă asumându-ne 
acest ultim rol, dar, odată ajunşi în cvartalul următor, nu 
mai contează cine suntem noi. Cine e oricine altcineva. 
Fiindcă nimeni nu mai priveşte chipurile. Rebelii sunt aici, 
fără nicio îndoială. Se revarsă pe bulevard, se adăpostesc în 
cadrele uşilor, în spatele vehiculelor, trag fără încetare, dau 
ordine cu voci răguşite, pregătindu-se să înfrunte o armată 
de Apărători ai Păcii care mărşăluieşte către noi. Prinşi în 
focul încrucişat sunt refugiații, neînarmaţi, dezorientaţi, 
majoritatea răniţi. 

În faţa noastră, un cocon activat eliberează un şuvoi de 
abur care îi opăreşte pe toţi cei de pe traseul lui, lăsând în 
urmă victime de culoarea roz a intestinelor, şi cât se poate 
de moarte. Apoi puţina ordine care mai exista dispare. Când 
şuviţele de aburi rămase se împletesc cu zăpada, 
vizibilitatea se extinde exact până la vârful ţevii propriei 
arme. Apărător al Păcii, rebel, cetăţean, cine poate şti? Tot 
ce mişcă e o ţintă. Oamenii trag din reflex, iar eu nu fac 
excepţie. Cu inima bubuind, cu adrenalina arzându-mi în tot 
trupul, oricine îmi e duşman. Cu excepţia lui Gale. Tovarăşul 
meu de vânătoare, singurul om care îmi vede spatele. Nu 
ne rămâne nimic altceva decât să înaintăm, omorând pe 
oricine ne stă în drum. Oameni urlând, oameni sângerând, 
morţi pretutindeni. Când ajungem la colţul următor, 
întregul cvartal din faţa noastră e scăldat într-o strălucire 
bogată, purpurie. Batem în retragere, ne ghemuim şi 
privim cu ochii mijiţi în lumină. Cu cei pe care-i cuprinde se 
întâmplă ceva. Sunt atacați de... ce? Un sunet? O undă? Un 
laser? Armele le cad din mâini, degetele li se încleştează de 
faţă în timp ce sângele le ţâşneşte din toate orificiile vizibile 
- ochi, nas, gură, urechi. În mai puţin de un minut, toată 
lumea e moartă şi lumina dispare. Strâng din dinţi şi alerg, 
sărind peste leşuri, cu tălpile alunecându-mi pe sângele 
închegat. Vântul învârtejeşte zăpada în trombe orbitoare, 


dar nu acoperă zgomotul unui alt val de bocanci care vine 
spre noi. 

— La pământ! îi şuier lui Gale. 

Ne aruncăm imediat pe caldarâm. Faţa îmi aterizează 
într-o baltă de sânge cald încă, dar o fac pe moarta, rămân 
neclintită în timp ce bocancii mărşăluiesc către noi. Unii 
ocolesc cadavrele. Alţii îmi apasă mâna, spatele, îmi 
pocnesc în trecere ţeasta. Când zgomotul paşilor se pierde 
în depărtate, deschid ochii şi fac un semn din cap către 
Gale. 

În cvartalul următor, întâlnim refugiaţi mai îngroziţi, dar 
mai puţini soldaţi. Tocmai când se pare că s-ar putea să 
avem parte de un răgaz, se aude un trosnet, ca atunci când 
loveşti un ou de marginea unui castron, dar amplificat de o 
mie de ori. Ne oprim şi ne uităm în jur, după cocon. Nu se 
vede nimic. Apoi încep să-mi simt vârfurile bocancilor 
înclinându-se uşor. 

— Fugi! îi strig lui Gale. 

Nu e timp pentru explicaţii, dar în câteva secunde natura 
coconului devine clară pentru toată lumea. În centrul 
cvartalului s-a desfăcut pavajul. Cele două jumătăţi ale 
străzii pavate cu dale se lasă în jos ca nişte trape, aruncând 
încet oamenii în indiferent ce s-o fi aflând dedesubt. 

Nu ştiu dacă să alerg în linie dreaptă spre următoarea 
intersecţie, sau să-ncerc s-ajung la uşile de pe margine şi să 
intru cu forţa într-o clădire. Ca urmare, sfârşesc prin a 
înainta uşor în diagonală. Pe măsură ce trapa continuă să se 
încline, descopăr că picioarele mele fac eforturi din ce în ce 
mai puternice ca să se poată propulsa în susul dalelor 
alunecoase. E ca şi cum ai alerga pe gheaţa de pe coasta 
unui deal care devine din ce în ce mai abrupt la fiecare pas. 
Ambele mele destinaţii - intersecţia şi clădirile - se află la 
nici doi metri distanţă, când simt trapa fugindu-mi de sub 
tălpi. Nu mai e nimic de făcut, în afară de a folosi ultimele 
mele secunde de contact cu dalele ca să mă împing spre 
intersecţie. În timp ce mâinile mi se încleştează de margine, 


îmi dau seama că trapele s-au rotit şi atârnă drept în jos. 
Picioarele mi se leagănă în aer, fără niciun sprijin nicăieri. 
De jos, de la cincisprezece metri adâncime, se înalţă şi-mi 
izbeşte nările o duhoare scârboasă, de hoituri putrezite în 
căldura verii. În întuneric se târăsc siluete negre, 
amuţindu-i pe toţi cei care au supravieţuit căderii. 

Din gâtlej îmi iese un strigăt sugrumat. Nimeni nu-mi 
vine în ajutor. Simt că nu mă mai pot ţine de marginea rece 
ca gheaţa, când văd că mă aflu la ceva mai puţin de doi 
metri de colţul coconului. Mă străduiesc să ignor zgomotele 
îngrozitoare care se aud de dedesubt şi îmi deplasez încet 
mâinile pe muchie. Când le simt la colţ, îmi balansez 
piciorul drept şi bocancul îmi ajunge dincolo de margine. Se 
agaţă de ceva şi mă salt, cu mare efort, până la nivelul 
străzii. Gâfâind şi tremurând, mă târăsc afară şi îmi înfăşor 
braţele în jurul unui stâlp de felinar, deşi terenul e perfect 
plat. 

— Gale? strig către abis, fără să-mi pese că am putea fi 
recunoscuţi. Gale? 

— Aici! 

Mă uit uimită în stânga. Flapsul susţinea tot ce se afla pe 
stradă, chiar până la baza clădirilor. În jur de o duzină de 
oameni au reuşit s-ajungă până acolo şi acum atârnă de 
orice s-au putut agăța. De mânerele uşilor, de inelele ce ţin 
loc de sonerie, de fantele cutiilor de scrisori. La trei 
apartamente distanţă de mine, Gale se ţine de grilajul 
decorativ de fier din jurul uşii. Ar putea intra cu uşurinţă 
dacă ar fi deschisă. Dar, deşi o loveşte cu picioarele în 
repetate rânduri, nimeni nu-i vine în ajutor. 

— Fereşte-te! 

Îmi ridic arma. El se răsuceşte şi eu trag în încuietoare, 
până ce văd uşa deschizându-se spre interior. Gale se 
leagănă în cadrul ei, aterizând dintr-un salt pe podea. 
Jubilez pentru o clipă, crezându-l salvat. Pe urmă e înşfăcat 
de mâini cu mănuşi albe. 


Gale îmi întâlneşte privirea şi buzele lui mimează ceva pe 
care nu pot să-l desluşesc. Nu ştiu ce să fac. Nu-l pot părăsi, 
dar nici nu pot ajunge la el. 

Buzele lui se mişcă din nou. Clatin din cap, dând de 
înţeles că sunt derutată. Apărătorii Păcii pot realiza în orice 
clipă pe cine au capturat. Acum îl târăsc în interior. 

— Pleacă! îl aud strigând. 

Mă răsucesc şi fug, îndepărtându-mă de cocon. De data 
asta cu desăvârşire singură. Gale e prizonier. Cressida şi 
Pollux ar fi putut muri până acum de zece ori. Şi Peeta? N- 
am dat cu ochii de el de când am plecat de la Tigris. Mă 
agăţ de ideea că e posibil să se fi întors. A simţit apropierea 
unui atac şi s-a retras în pivniţă, câtă vreme încă se mai 
putea controla. Şi-a dat seama că nu e nevoie de o 
diversiune când Capitoliul ne oferă atât de multe. Nu e 
necesar să fie momeală şi să se vadă nevoit să ia lacătul- 
întunericului - lacătul-întunericului! Gale nu mai are nicio 
pilulă. Cât despre detonarea săgeţilor cu mâna, n-o să aibă 
niciodată ocazia. Primul lucru pe care-l vor face Apărătorii 
Păcii va fi să-i ia armele. 

Mă prăbuşesc pe pragul unei uşi, cu lacrimile înţepându- 
mi ochii. Împuşcă-mă. Asta a mimat el. Era de aşteptat să-l 
împuşc! Asta era misiunea mea. Era promisiunea noastră 
nerostită, a tuturor, unii faţă de alţii. Dar eu n-am făcut-o şi 
acum Capitoliul o să-l ucidă, sau o să-l tortureze sau o să-l 
viespchestreze sau - fisurile încep să-şi întindă ramificaţiile 
în interiorul meu, amenințând să mă spargă în bucăţi. Nu 
mai am decât o singură speranţă. Să cadă Capitoliul, să 
depună armele şi să elibereze prizonierii înainte de a-i face 
vreun rău lui Gale. Dar nu văd cum s-ar putea întâmpla asta 
atâta vreme cât trăieşte Snow. 

Doi Apărători ai Păcii trec pe lângă mine în fugă, abia 
aruncând o privire către fata din Capitoliu care plânge 
ghemuită sub cadrul unei uşi. Îmi înăbuş lacrimile, le şterg 
pe cele care mi-au ajuns pe obraji înainte de a apuca să 
îngheţe şi reuşesc să mă adun din nou. OK, încă mai sunt o 


refugiată anonimă. Sau Apărătorii Păcii care l-au capturat 
pe Gale m-au întrezărit cumva când am rupt-o la fugă? Îmi 
scot pelerina şi o întorc pe dos, lăsând la vedere căptuşeala 
neagră în locul exteriorului roşu. Îmi aranjez gluga, astfel 
încât să-mi ascundă faţa. Inspectez cvartalul, strângându- 
mi arma mai tare la piept. Nu văd decât o mână de soldaţi 
răzleţiţi, cu figuri uluite. Merg la mică distanţă în spatele a 
doi bătrâni, care nici măcar nu mă observă. Nimeni nu s-ar 
aştepta să mă aflu în compania unor oameni în vârstă. Când 
ajungem la următoarea intersecţie, se opresc brusc şi sunt 
cât pe ce să dau peste ei. E Piaţa Oraşului. Dincolo de 
întinderea vastă, înconjurată de clădiri impozante, se află 
vila preşedintelui. 

Piaţa e plină de oameni care se foiesc, se văicăresc sau 
stau pur şi simplu, lăsând zăpada să se troienească în jurul 
lor. E un loc în care mă încadrez perfect. Mă îndrept spre 
vilă pe o traiectorie şerpuitoare, păşind peste comori 
abandonate sau peste crengi acoperite de zăpadă 
îngheţată. După ce străbat cam jumătate din distanţă, devin 
conştientă de existenţa unei baricade din beton. Are cam un 
metru şi un sfert înălţime şi conturează un dreptunghi 
imens în faţa vilei preşedintelui. Te-ai aştepta să fie gol, dar 
e ticsit de refugiaţi. Poate e grupul ales pentru a fi adăpostit 
în clădire. Dar, când ajung mai aproape, observ altceva. În 
interiorul baricadei sunt numai copii. De la ţânci până la 
adolescenţi. Speriaţi şi pe jumătate îngheţaţi. Îngrămădiţi 
în grupuri sau legănându-se amorţiţi, aşezaţi pe pământ. 
Nu li se îngăduie să intre în vilă. Sunt ţinuţi în ţarc, păziţi 
din toate părţile de Apărători ai Păcii. Ştiu imediat că nu îi 
protejează. Dacă intenţia Capitoliului ar fi fost să-i plaseze 
într-un loc sigur, s-ar afla undeva, într-un buncăr. Aici e 
vorba de protecţia lui Snow. Copiii alcătuiesc scutul lui 
uman. 

Se stârneşte agitația şi mulţimea curge spre stânga. 
Sunt prinsă între trupuri mai puternice, purtată în lateral, 
abătută din drum. Aud strigându-se „Rebelii! Rebelii!” şi 


ştiu că trebuie să fi străpuns apărarea centrului. Sunt 
împinsă, impulsul mă izbeşte de stâlpul unui steag, şi mă 
agăţ de el. Mă folosesc de frânghia care atârnă din vârf şi 
mă cocoţ deasupra îngrămădelii de trupuri. Da, văd armata 
rebelilor revărsându-se în piaţă, împingând refugiații 
înapoi, pe bulevarde. Inspectez zona, în căutarea unor 
coconi care se vor declanşa cu siguranţă. Dar asta nu se 
întâmplă. lată ce se petrece: 

O aeronavă purtând stema Capitoliului se materializează 
exact deasupra copiilor baricadaţi. Spre ei coboară în 
ploaie zeci de paraşute argintii. Până şi în haosul ăsta, copiii 
ştiu ce conţin paraşutele. Mâncare. Medicamente. Daruri. 
Le ridică nerăbdători în mâini, degetele lor îngheţate se 
luptă cu sforile. Aeronava dispare, trec cinci secunde, apoi 
în jur de douăzeci de paraşute explodează simultan. 

Din mulţime se înalţă un vaiet. Zăpada e roşie şi 
presărată cu bucăţi de trupuri subdimensionate. Mulţi copii 
mor pe loc, dar alţii zac pe pământ, în agonie. Alţii ezită, 
tăcuţi, holbându-se la restul paraşutelor, pe care le ţin în 
mâini, de parcă încă s-ar mai gândi că ascund ceva preţios. 
Îmi dau seama că Apărătorii Păcii nu se aşteptau să se 
întâmple aşa ceva, fiindcă smulg baricadele, creând o cale 
de ieşire pentru copii. Prin deschidere pătrunde un alt grup 
de uniforme albe. Dar nu sunt Apărători ai Păcii. Sunt 
medici. Medici rebeli. Aş recunoaşte uniformele oricând. 
Mişună printre copii, cu truse medicale în mâini. 

Mai întâi îi întrezăresc coada împletită, blondă, 
atârnându-i pe spate. Pe urmă, când îşi scoate haina ca s- 
acopere un copil care plânge, observ cămaşa care îi iese 
peste centură, ca o coadă de rață. Reacţionez exact ca în 
momentul când i-am auzit numele strigat de Effie Trinket, 
la extragere. Sau cel puţin cred că îmi pierd vlaga, fiindcă 
mă trezesc la baza stâlpului, incapabilă să-mi aduc aminte 
ce s-a întâmplat în ultimele câteva secunde. Pe urmă mă 
împing prin mulţime, exact aşa cum am făcut înainte. Încerc 
să-i strig numele, acoperind vacarmul. Când ajung la mică 


distanţă, aproape lângă baricadă, am impresia că mă aude. 
Fiindcă mă întrezăreşte pentru o clipă şi buzele ei îmi 
articulează numele. 

Şi atunci explodează restul paraşutelor. 


Capitolul 25 


ADEVĂRAT SAU NU? Sunt în foc. Globurile de flăcări au 
erupt din paraşute trecând peste baricade, au zburat prin 
văzduhul plin de zăpadă şi au aterizat în mulţime. Mă 
întorsesem să fug când unul m-a prins, şi-a trecut limba pe 
spatele meu şi m-a transformat în ceva nou. O creatură tot 
atât de nestins precum soarele. 

Pentru un mutant de foc nu există decât o singură 
senzaţie: agonia. Nicio imagine, niciun sunet, nimic sesizat 
de simţuri, cu excepţia arderii neînduplecate a cărnii. Poate 
apar perioade de inconştienţă, dar ce importanţă are dacă 
nu-mi găsesc refugiu în ele? Sunt pasărea lui Cinna, 
incandescentă, zburând nebuneşte, în încercarea de a 
scăpa de inevitabil. Mişcările aripilor mele nu fac altceva 
decât să înteţească vâlvătaia. Mă mistui, dar nu până la 
capăt. 

În cele din urmă, aripile încep să-mi şovăie, pierd 
înălţime şi gravitația mă atrage într-o mare înspumată, de 
culoarea ochilor lui Finnick. Plutesc pe spate, care continuă 
să-mi ardă sub apă, dar agonia se domoleşte, devenind 
durere. Pe urmă mă aflu la bunul plac al valurilor, 
incapabilă să-mi aleg direcţia, şi atunci vin ei. Morţii. 

Cei pe care i-am iubit zboară ca păsările în văzduhul 
liber de deasupra mea. Avântându-se, fluturându-şi aripile, 
chemându-mă alături de ei. Îmi doresc cu atâta tărie să-i 
urmez, dar apa sărată îmi îmbibă aripile, mi-e imposibil să 
le ridic. Celor pe care i-am urât le place apa, sunt creaturi 
oribile, solzoase, îmi sfâşie carnea sărată cu dinţi ca nişte 
ace. Muşcându-mă iarăşi şi iarăşi. Trăgându-mă la fund. 

O pasăre mică, albă, cu o tentă roz, plonjează, îşi înfige 
ghearele în pieptul meu şi încearcă să mă ţină la suprafaţă. 

— Nu, Katniss! Nu! Nu mă poți părăsi! 


Dar cei care mă urăsc câştigă şi, dacă se agaţă de mine, 
o să fie pierdută şi ea. 

— Prim, dă-mi drumul! 

Şi în cele din urmă o face. 

În adâncul apei, sunt părăsită de toţi. Nu mai rămâne 
decât sunetul respirației mele, imensul efort de care e 
nevoie ca să trag apa în plămâni şi să o expulzez apoi. 
Vreau să mă opresc, vreau să-mi ţin răsuflarea, dar apa 
intră şi iese împotriva voinţei mele. 

— Lasă-mă să mor. Lasă-mă să-i urmez pe ceilalți, mă 
rog de indiferent ce mă reţine. 

Nu primesc răspuns. 

Captivă vreme de zile, de ani, poate de secole. Moartă, 
dar fără să mi se îngăduie să mor. Vie, dar ca şi moartă. Atât 
de singură încât oricine, orice, oricât de dezgustător, ar fi 
bine-venit. Însă, când am în sfârşit un oaspete, e unul 
încântător. Morfina. Scurgându-mi-se prin vene, uşurându- 
mi durerea, uşurându-mi trupul, astfel încât se înalţă iarăşi 
către aer, se odihneşte din nou pe spumă. 

Spumă. Plutesc într-adevăr în spumă. O simt sub 
vârfurile degetelor, îmi leagănă porţiuni din trupul gol. E 
multă durere, dar mai e şi ceva care aduce a realitate. 
Şmirghelul din gâtul meu. Mirosul de medicament 
împotriva arsurilor de la prima arenă. Glasul mamei. Toate 
astea mă înspăimântă şi încerc să mă întorc în adânc, ca să 
le pot da sens. Dar nu există întoarcere. Sunt treptat silită 
să mă accept aşa cum sunt. O fată cu arsuri grave, fără 
aripi. Fără foc. Fără nicio soră. 

Sunt în spitalul de un alb orbitor al Capitoliului şi medicii 
îşi folosesc asupra mea magia. Îmi acoperă carnea vie cu 
straturi noi de piele. Ademenesc celulele, făcându-le să 
creadă că îmi aparţin, îmi manipulează părţile trupului, îmi 
curbează şi îmi întind membrele, asigurându-se că se 
potrivesc. Aud spunându-se iarăşi şi iarăşi cât de norocoasă 
sunt. Ochii mi-au fost cruţaţi. Cea mai mare parte a feţei a 


scăpat neatinsă. Plămânii mei răspund la tratament. Voi fi 
ca şi nouă. 

Când pielea mea delicată devine destul de rezistentă ca 
să suporte presiunea cearşafurilor, sosesc mai mulţi 
vizitatori. Morfina le deschide deopotrivă uşa celor morţi şi 
celor vii. Haymitch, galben la faţă şi fără niciun zâmbet. 
Cinna, lucrând la o nouă rochie de nuntă. Delly, trăncănind 
despre amabilitatea oamenilor. Tata, cântând toate cele 
patru strofe ale „Copacului spânzuratului” şi reamintindu- 
mi că mama - care doarme pe un scaun între două 
schimburi de lucru - nu trebuie să ştie nimic despre asta. 

Într-o zi mă trezesc, aşa cum era de aşteptat, şi ştiu că 
nu mi se va îngădui să trăiesc pe tărâmul viselor mele. 
Trebuie să mă hrănesc folosindu-mi gura. Să îmi mişc 
propriii muşchi. Să mă duc la baie. O scurtă apariţie a 
preşedintei Coin bate asta în cuie. 

— Nu-ţi face griji, spune ea. L-am păstrat pentru tine. 

Doctorii sunt din ce în ce mai uimiţi, neînţelegând de ce 
nu pot vorbi. Se fac o mulţime de analize şi se constată că, 
deşi arsurile mi-au atins coardele vocale, nu e ăsta motivul. 
În cele din urmă, Aurelius, un doctor de nebuni, lansează o 
teorie, susţinând că am devenit o avox de natură mai 
degrabă mentală decât fizică. Că tăcerea mea se datorează 
unei traume emoţionale. Cu toate că prezintă o listă cu o 
sută de remedii propuse, le spune să mă lase în pace. Aşa 
că eu nu întreb despre nimeni şi despre nimic, dar oamenii 
îmi oferă informaţii în flux continuu. Despre război: 
Capitoliul a căzut în ziua când au explodat paraşutele, 
preşedinta Coin conduce acum Panemul, trupele au fost 
trimise în exterior, să anihileze micile enclave în care 
Capitoliul mai opune rezistenţă. Despre preşedintele Snow: 
E prizonier, îşi aşteaptă procesul şi, fără îndoială, execuţia. 
Despre echipa implicată de mine în asasinat: Cressida şi 
Pollux au fost trimişi în districte, să facă reportaje despre 
ruinele lăsate în urmă de război. Gale, care a încasat două 
gloanţe încercând să evadeze, îi lichidează pe Apărătorii 


Păcii din Districtul 2. Peeta e încă în secţia de arşi a 
spitalului. Până la urmă, a reuşit să ajungă în Piaţa Oraşului. 
Despre familia mea: Mama îşi îngroapă suferinţa în muncă. 

Neavând ce să muncesc, pe mine mă îngroapă suferinţa. 
Singurul lucru care mă ţine la suprafaţă e promisiunea lui 
Coin. Că îl pot ucide pe Snow. lar după ce se va întâmpla 
asta, n-o să mai rămână nimic. 

Într-un târziu mi se dă drumul din spital şi primesc o 
cameră în vila preşedintelui, pe care o împart cu mama. Ea 
nu e aproape niciodată acolo, mănâncă şi doarme la muncă. 
Cade în sarcina lui Haymitch să-mi poarte de grijă, să se 
asigure că mănânc şi că îmi iau medicamentele. Îmi 
regăsesc obiceiurile din Districtul 13. Hoinăresc prin vilă 
fără să cer permisiunea. Intru în dormitoare şi în birouri, în 
săli de bal şi în camere de baie. Caut ascunzători minuscule, 
bizare. Un dulap cu blănuri. Un altul, din bibliotecă. O cadă 
de baie, de mult abandonată într-o încăpere cu mobilă 
uzată. Ascunzătorile mele sunt întunecoase, tăcute şi 
imposibil de descoperit. Mă ghemuiesc, mă fac mică, încerc 
să dispar cu desăvârşire, învăluită de linişte, îmi răsucesc în 
jurul  încheieturii brăţara pe care scrie Dezorientată 
Mental. 

Mă numesc Katniss Everdeen. Am şaptesprezece ani. 
Casa mea e în Districtul 12. Districtul 12 nu mai există. 
Sunt Gaiţa Zeflemitoare. Am înfrânt Capitoliul. Preşedintele 
Snow mă urăşte. Mi-a ucis sora. Acum eu îl voi ucide. Şi 
apoi se vor încheia Jocurile Foamei... 

Din când în când mă pomenesc înapoi, în cameră, 
neştiind dacă m-a adus aici nevoia de morfină sau dacă mi-a 
dat Haymitch de urmă. 

Mănânc, îmi iau medicamentele şi mi se cere să fac baie. 
N-am nimic împotriva apei, mă deranjează oglinda care îmi 
reflectă goliciunea de mutant de foc. Grefele de piele încă 
mai au culoarea rozalie a unui bebeluş. Pielea vătămată, 
dar recuperabilă, e roşie, pare fierbinte şi pe alocuri topită. 
Peticele din vechiul meu sine licăresc albe şi palide. Arăt ca 


o cuvertură bizară, din bucăţi de piele. O parte din păr mi s- 
a pârlit cu totul; restul a fost tuns la lungimi diferite. 
Katniss Everdeen, fata care a fost în foc. Nu m-ar deranja 
prea mult, dacă vederea propriului trup nu mi-ar trezi 
amintirea durerii. Şi dacă nu mi-ar aduce aminte de ce am 
suferit. Şi ce s-a întâmplat înainte de a începe durerea. Şi 
cum mi-am privit sora mai mică transformându-se într-o 
torţă umană. 

Dacă închid ochii nu ajută. Focul e mai strălucitor în 
întuneric. 

Doctorul Aurelius îşi face apariţia din când în când. Îmi 
place, fiindcă nu spune lucruri prosteşti, nu spune că sunt 
în siguranţă deplină, sau că ştie că deocamdată nu văd cum, 
dar într-o bună zi o să fiu din nou fericită, sau chiar că de- 
acum înainte în Panem o să fie mai bine. Mă întreabă pur şi 
simplu dacă nu simt nevoia să vorbesc şi, când nu-i 
răspund, adoarme pe scaun. De fapt, cred că vizitele lui 
sunt motivate mai ales de nevoia de somn. Aranjamentul e 
avantajos şi pentru mine, şi pentru el. 

Momentul final se apropie, deşi nu pot spune numărul 
exact de ore şi de minute. Preşedintele Snow a fost judecat 
şi găsit vinovat, a fost condamnat la moarte. Haymitch mă 
anunţă, aud vorbindu-se despre asta când trec pe lângă 
paznicii de pe holuri. Costumul de Gaiţă Zeflemitoare 
soseşte în camera mea. Ca şi arcul, care nu pare mai uzat, 
dar nu e însoţit de tolba cu săgeți. Fie fiindcă s-au stricat, 
fie, mai probabil, fiindcă nu trebuie să am arme. Mă întreb, 
vag, dacă n-ar fi cazul să mă pregătesc cumva pentru 
eveniment, dar nu-mi vine nimic în minte. 

Către sfârşitul după-amiezii, după ce am stat vreme 
îndelungată pe bancheta capitonată din nişa unei ferestre, 
în spatele unui paravan pictat, ies şi o iau la stânga în loc s- 
o iau la dreapta. Mă pomenesc într-o parte stranie a vilei şi 
mă dezorientez imediat. Spre deosebire de zona în care 
sunt găzduită, aici pare să nu fie nimeni prin preajmă, n-am 
cui să-i pun întrebări. Însă locul îmi place. Îmi doresc să-l fi 


descoperit mai demult. E atât de liniştit, cu covoare atât de 
groase şi cu tapiserii grele, care absorb zgomotul. Lumină 
discretă. Culori pastelate. Pace. Până când simt mirosul de 
trandafiri. Mă reped în dosul unor draperii, fiindcă tremur 
prea tare ca să pot alerga, şi aştept mutanţii. În cele din 
urmă, îmi dau seama că nu vine niciunul. Atunci ce miros 
simt? Sunt trandafiri adevăraţi? E posibil să mă aflu atât de 
aproape de grădina în care cresc florile astea demonice? 

Mă furişez de-a lungul coridorului şi mirosul devine 
copleşitor. Poate nu e atât de puternic ca al mutanţilor, dar 
mai pur, fiindcă nu se află în competiţie cu canalizarea şi cu 
explozivii. După ce trec de colţ, mă pomenesc holbându-mă 
la doi paznici surprinşi. Fireşte, nu sunt Apărători ai Păcii. 
Apărătorii Păcii nu mai există. Dar nici soldaţi tunşi scurt, în 
uniforma Districtului 13. Cei doi, un bărbat şi o femeie, 
poartă uniformele zdrenţuite, improvizate, ale adevăraţilor 
rebeli, încă bandajaţi şi sfrijiţi, stau acum de pază în faţa 
uşii care duce spre trandafiri. Când vreau să intru, armele li 
se unesc, formând un X în faţa mea. 

— Nu poţi intra, domnişoară, spune bărbatul. 

— Soldat, îl corectează femeia. Nu poţi intra, soldat 
Everdeen. Ordinul preşedintei. 

Rămân pur şi simplu acolo, aşteptând răbdătoare să-şi 
lase în jos armele, să înţeleagă, fără să le-o spun, că dincolo 
de uşile alea se află ceva de care am nevoie. Doar un 
trandafir. O singură floare. Ca s-o pun la reverul lui Snow 
înainte de a-l ucide. Prezenţa mea pare să-i îngrijoreze pe 
paznici. Se întreabă unul pe altul dacă să-l cheme pe 
Haymitch, când din spatele meu se aude vocea unei femei. 

— Lăsaţi-o să intre. 

Cunosc vocea, dar nu-mi dau imediat seama de unde. Nu 
din Filon, nu din Treisprezece, cu siguranţă nu din 
Capitoliu. Întorc capul şi mă pomenesc faţă în faţă cu 
Paylor, comandanta din Opt. Pare chiar mai epuizată decât 
la spital, dar cine arată acum altfel? 


— Din ordinul meu, spune Paylor. Are dreptul la tot ce se 
află dincolo de uşa aia. 

Soldaţii sunt ai ei, nu ai lui Coin. Îşi îndepărtează armele 
fără nicio întrebare şi mă lasă să trec. 

La capătul unui coridor scurt, împing uşile de sticlă şi 
intru. Mirosul e acum atât de puternic încât începe să 
ajungă la saturație, ca şi cum nările mele n-ar putea absorbi 
mai mult. Aerul jilav, străbătut de o adiere firavă, e plăcut 
pentru pielea mea înfierbântată. lar trandafirii sunt 
superbi. Rând după rând de flori somptuoase, de un roz 
intens, portocalii ca apusul de soare şi chiar de un albastru 
palid. Hoinăresc pe aleile dintre tufele tunse cu grijă, 
privind, dar nu atingând, fiindcă am învăţat din proprie 
experienţă cât de letale pot fi aceste frumuseți. Ştiu când îl 
găsesc, încununând vârful unei tufe zvelte. Un boboc alb 
magnific, abia începând să se deschidă. Îmi trag mâneca 
peste palmă, astfel încât pielea mea să nu fie de fapt nevoită 
să-l atingă, iau o foarfecă de grădină, o poziţionez, 
cuprinzând tulpina - şi atunci îl aud vorbind: 

— Ăsta e unul frumos. 

Mâna îmi zvâcneşte şi foarfecă se închide, retezând 
tulpina. 

— Cei colorați sunt încântători, fireşte, dar nimic nu 
sugerează perfecțiunea aşa cum o face albul. 

Încă nu-l pot vedea, dar vocea pare să se ridice de 
dincolo de următorul răzor de trandafiri roşii. Strângând cu 
delicateţe tulpina bobocului prin materialul mânecii, păşesc 
încet după colţ şi îl văd stând pe un taburet, lângă perete. E 
la fel de dichisit şi de bine îmbrăcat ca de obicei, dar 
împovărat de cătuşele de la mâini şi de la picioare şi de 
dispozitive de urmărire. În lumina puternică, are pielea 
palidă, de un verde bolnăvicios. Ţine în mână o batistă albă, 
pătată de sânge proaspăt. În ciuda stării înrăutăţite, ochii 
de şarpe îi sunt strălucitori şi reci. 

— Speram c-o să găseşti drumul către apartamentul 
meu. 


Apartamentul lui. Am pătruns în casa lui neinvitată, exact 
aşa cum s-a strecurat el într-a mea anul trecut, şuierând 
ameninţări cu răsuflarea însângerată, cu miros de 
trandafiri. Sera asta e una dintre camerele lui, poate cea 
preferată; poate în vremuri mai bune îngrijea el însuşi 
plantele. Dar acum face parte din închisoare. De aceea m- 
au oprit paznicii. Şi de aceea m-a lăsat Paylor să intru. 
Credeam că e închis în cea mai adâncă temniţă din 
Capitoliu, nu că se desfată în lux. Însă Coin l-a lăsat aici. Ca 
să creeze un precedent, presupun. Pentru ca, dacă ea însăşi 
va cădea vreodată în dizgrație, să fie de la sine înţeles că 
preşedinţii - până şi cei mai mârşavi - au dreptul la un 
tratament special. La urma urmelor, cine ştie când s-ar 
putea şubrezi propria ei putere? 

— Sunt atât de multe lucruri despre care ar trebui să 
stăm de vorbă, dar am sentimentul că vizita ta va fi scurtă. 
Aşa că să-ncepem cu ce e mai important. Tuşeşte şi, când şi- 
o ia de la gură, batista e şi mai roşie. Voiam să-ţi spun cât de 
rău îmi pare pentru sora ta. 

Deşi sunt amorţită şi drogată, când aud asta mă 
înjunghie durerea, străbătându-mi tot trupul. Îmi readuce 
aminte că pentru cruzimea lui nu există limite. Că o să 
coboare în mormânt încercând să mă distrugă. 

— Ce irosire, câtă inutilitate. Oricine îşi putea da seama 
că în momentul acela jocul se sfârşise. De fapt, când au 
aruncat paraşutele, mă pregăteam să anunţ oficial 
capitularea. 

Se uită ţintă în ochii mei, fără să clipească, nevrând să 
piardă nimic din reacţia mea. Numai că a spus ceva lipsit de 
sens. Când au aruncat paraşutele? 

— Ei, doar n-ai crezut cu adevărat că eu am dat ordinul, 
nu-i aşa? Lăsăm deoparte faptul evident că, dacă aş fi avut 
aeronava aia în stare de funcţionare la dispoziţie, aş fi 
folosit-o ca să fug. Dar, pe lângă asta, la ce mi-ar fi servit? 
Ştim amândoi că nu mă dau în lături când e vorba să ucid 
copii, dar nu sunt risipitor. lau viaţa cuiva din motive foarte 


bine definite. Şi n-aveam niciun motiv să distrug un ţarc 
plin cu copii din Capitoliu. Absolut niciunul. 

Mă întreb dacă noul acces de tuse e prefăcut, ca să-mi 
lase timp să-i pătrund sensul cuvintelor. Minte. Bineînţeles 
că minte. Dar există şi ceva care se zbate să se desprindă 
din minciună. 

— Oricum, trebuie să recunosc că mutarea lui Coin a fost 
demnă de un maestru. Ideea că eu bombardam propriii 
copii lipsiţi de apărare mi-a răpit instantaneu orice urmă de 
lealitate, oricât de fragilă, pe care o mai aveau oamenii mei 
faţă de mine. Pe urmă nimeni n-a mai opus cu adevărat 
rezistenţă. Ştii că totul a fost transmis în direct? Îţi poţi da 
seama că aici e mâna lui Plutarch. Ei, ăsta e modul de 
gândire la care te aştepţi din partea unui şef al creatorilor- 
de-joc, nu-i aşa? Snow îşi tamponează colţurile gurii. Sunt 
sigur că n-a ales-o pe sora ta drept ţintă, dar astfel de 
lucruri se-ntâmplă. 

Acum nu mai sunt cu Snow. Sunt din nou în Treisprezece, 
în Arsenalul Special, cu Gale şi Beetee. Mă uit la schiţele 
bazate pe capcanele lui Gale. Care mizau pe sentimentul de 
compasiune. Prima bombă ucide victimele. A doua ucide 
salvatorii, îmi amintesc cuvintele lui Gale: 

— Eu şi Beetee am respectat acelaşi cod de legi folosit 
de preşedintele Snow când l-a viespchestrat pe Peeta. 

— Greşeala mea, continuă Snow, a fost că am înţeles 
prea târziu planul lui Coin. Să lase Capitoliul şi districtele să 
se distrugă reciproc şi apoi să intervină, preluând puterea, 
cu Treisprezece abia zgâriat. Fără doar şi poate, a avut 
intenţia să-mi ia locul încă de la bun început. N-ar trebui să 
fiu surprins. La urma urmelor, Treisprezece a început 
revolta care a condus la Zilele Negre şi a abandonat apoi 
restul districtelor, când soarta s-a întors împotriva lui. Dar 
eu n-o urmăream pe Coin. le urmăream pe tine, Gaiţă 
Zeflemitoare. lar tu mă urmăreai pe mine. Mă tem că am 
căzut amândoi de proşti. 


Refuz să cred că ăsta e adevărul. Există lucruri cărora 
nici măcar eu nu le pot supravieţui. Vorbesc pentru prima 
oară de la moartea surorii mele: 

— Nu te cred. 

Snow clatină din cap cu dezamăgire prefăcută. 

— Oh, draga mea domnişoară Everdeen. Credeam c-am 
căzut de acord să nu ne minţim unul pe altul. 


Capitolul 26 


AFARĂ, PE CORIDOR, o găsesc pe Paylor stând exact în 
acelaşi loc. 

— Ai găsit ceea ce căutai? mă întreabă. 

Ridic bobocul alb în loc de răspuns şi apoi trec pe lângă 
ea împleticindu-mă. M-am întors probabil direct în camera 
mea, fiindcă următorul lucru de care sunt conştientă e că 
umplu un pahar cu apă de la robinetul din baie şi pun în el 
trandafirul. Cad în genunchi pe dalele reci şi privesc floarea 
îngustându-mi ochii, fiindcă sub puternica lumină 
fluorescentă mi se pare greu să-mi focalizez privirea asupra 
albului. Degetele mele prind partea interioară a brăţării şi o 
răsucesc ca pe un instrument de tortură, îndurerându-mi 
încheietura. Sper că durerea o să m-ajute să mă agăţ de 
realitate, aşa cum îl ajuta pe Peeta. Trebuie să rezist. 
Trebuie să aflu adevărul despre cele întâmplate. 

Există două posibilităţi, deşi amănuntele asociate cu 
fiecare dintre ele pot varia. În primul rând, aşa cum am 
crezut, e posibil ca aeronava să fi fost trimisă de Capitoliu, 
să fi aruncat paraşutele şi să fi sacrificat vieţile copiilor, 
ştiind că rebelii abia sosiți aveau să le sară în ajutor. Există 
dovezi care susţin ipoteza asta. Stema de pe aeronavă, lipsa 
oricărei încercări de a spulbera inamicul de pe cer şi lunga 
istorie a Capitoliului, în care a folosit copiii drept pioni în 
lupta împotriva districtelor. Pe de altă parte e povestea lui 
Snow, care susţine că aeronava Capitoliului pilotată de 
rebeli a bombardat copiii ca să grăbească sfârşitul 
războiului. Dar, dacă aşa au stat lucrurile, de ce n-a deschis 
Capitoliul focul împotriva duşmanului? Au fost derutaţi de 
elementul-surpriză? N-au mai avut mijloace de apărare? 
Copiii sunt preţioşi pentru Treisprezece, sau cel puţin aşa 
mi s-a părut întotdeauna. Ei, poate că eu nu. Odată ce am 


supravieţuit după încheierea perioadei în care am fost utilă, 
am devenit un bun consumabil. Deşi cred c-a trecut mult 
timp de când, în războiul ăsta, nu mai sunt considerată 
copil. Şi de ce ar fi făcut-o, ştiind că era foarte probabil ca 
propriii lor medici să reacționeze şi să fie aruncaţi în aer de 
a doua explozie? N-ar fi făcut-o. N-ar fi putut. Snow minte. 
Mă manipulează, ca întotdeauna. Cu speranţa c-o să mă 
întorc împotriva rebelilor şi poate o să-i distrug. Da. Fireşte. 

Atunci ce mă sâcâie? În primul rând, bombele cu dublă 
explozie. Nu vreau să spun că aceeaşi armă nu s-ar fi putut 
afla şi în posesia Capitoliului, însă sunt sigură că rebelii o 
au. Creată de Gale şi Beetee. Mai e şi faptul că Snow n-a 
făcut nicio încercare de evadare, deşi ştiu că e 
supravieţuitorul desăvârşit. E greu de crezut că nu s-a 
retras undeva, într-un buncăr ticsit cu provizii, unde şi-ar fi 
putut trăi tot restul vieţii mărunte, de şarpe. Şi, în cele din 
urmă, mai e şi aprecierea lui la adresa lui Coin. A făcut 
exact ce-a spus el, asta nu se poate contesta. A lăsat 
Capitoliul şi districtele să se doboare reciproc la pământ, 
apoi a venit în pas lejer să preia puterea. Chiar dacă ăsta a 
fost planul ei, nu înseamnă totuşi c-a aruncat paraşutele. 
Victoria îi era deja la-ndemână. Totul îi era la-ndemână. 

În afară de mine. 

Îmi aduc aminte ce-a răspuns Boggs când am recunoscut 
că nu mă gândisem prea mult cine-o să fie succesorul lui 
Snow. 

— Dacă răspunsul tău spontan nu e Coin, atunci 
reprezinţi o ameninţare. Eşti chipul rebeliunii. S-ar putea 
să ai mai multă influenţă decât orice altă persoană. După 
toate aparențele, n-ai făcut niciodată nimic mai mult decăt 
s-o suporţi. 

Mă gândesc dintr-odată la Prim, care nu împlinise încă 
paisprezece ani, deci nu avea vârsta necesară ca să 
primească titlul de soldat, dar a ajuns cumva să lucreze pe 
front. Cum de s-a-ntâmplat aşa ceva? Nu mă îndoiesc că 
sora mea a vrut să se afle acolo. E sigur că era mai 


pricepută decât alţii, mai vârstnici. Cu toate astea, 
participarea unui copil de treisprezece ani la luptă ar fi 
trebuit aprobată de cineva plasat foarte sus în ierarhie. 
Oare Coin a făcut asta, sperând că pierderea lui Prim avea 
să mă înnebunească de-a binelea? Sau să mă determine să 
trec de partea ei, cu hotărâre? Nici n-ar fi fost nevoie să văd 
cu ochii mei. Probabil că spre Piaţa Oraşului s-au îndreptat 
multe camere de luat vederi. Înregistrând momentul pentru 
eternitate. 

Nu, acum îmi pierd minţile, alunec într-un soi de 
paranoia. Prea mulţi oameni ar fi ştiut despre misiune. 
Vestea s-ar fi răspândit. Sau nu? Cine ar fi trebuit să ştie, în 
afară de Coin, Plutarch şi un mic echipaj loial, sau care 
poate fi lichidat cu uşurinţă? 

Am mare nevoie de ajutor ca să găsesc răspunsul, numai 
că toţi cei în care aveam încredere sunt morţi. Cinna. 
Boggs. Finnick. Prim. Ar mai fi Peeta, dar el n-ar putea face 
nimic mai mult decât nişte speculaţii şi, oricum, cine ştie în 
ce stare se află mintea lui? Ceea ce mi-l lasă numai pe Gale. 
E departe, dar, chiar dacă s-ar afla aici, aş putea avea 
încredere în el? Ce-aş putea să spun, cum aş putea să-mi 
formulez ideea, fără să sugerez că bomba lui a ucis-o pe 
Prim? Imposibilitatea acestui fapt dovedeşte, mai mult 
decât orice altceva, că Snow trebuie să mintă. 

În cele din urmă, nu mai există decât o singură persoană 
spre care mă pot întoarce şi care s-ar putea să ştie ce s-a 
întâmplat, dar să fie totuşi de partea mea. Însăşi aducerea 
subiectului în discuţie e un risc. Dar, cu toate că-l cred în 
stare să facă din supraviețuirea mea în arenă miza unui joc, 
nu cred că Haymitch m-ar trăda în faţa lui Coin. Indiferent 
ce-am avea de împărţit unul cu celălalt, preferăm să ne 
rezolvăm diferendele fără amestecul altora. 

Mă ridic în grabă de pe dale, ies din încăpere şi 
traversez coridorul către camera lui. Bat la uşă şi, fiindcă 
nu primesc niciun răspuns, o deschid. Pfui. E uimitor cât de 
repede e în stare să devasteze un loc. În cameră sunt 


împrăştiate farfurii cu mâncare pe jumătate goale, sticle 
sparte de alcool şi mobilă stricată de o furie de beţiv. El 
zace pe pat, beat-mort, cu hainele vraişte şi nespălat, într-o 
încâlceală de cearşafuri. 

— Haymitch, spun, zgâlţâindu-l de un picior. Bineînţeles 
că efortul meu e ineficient. Dar mai încerc de câteva ori 
înainte de a-i turna apa din cană peste faţă. Se trezeşte cu 
un icnet, lovind orbeşte cu cuțitul. După toate aparențele, 
sfârşitul domniei lui Snow nu înseamnă şi sfârşitul 
spaimelor lui Haymitch. 

— Oh. Tu erai. 

Îmi dau seama după voce că e încă beat. 

— Haymitch, încep eu. 

— Ascultaţi. Gaiţa Zeflemitoare şi-a regăsit vocea. Râde. 
Ei, Plutarch o să fie foarte fericit. Soarbe cu sete dintr-o 
sticlă. De ce sunt ud leoarcă? 

Cu o mişcare lipsită de vlagă, las cana să cadă în spatele 
meu, într-un morman de haine murdare. 

— Am nevoie de ajutorul tău, spun. 

El râgâie, umplând aerul cu vapori de alcool. 

— Ce s-a-ntâmplat, iubito? Necazuri cu băieţii? 

Nu ştiu de ce, dar asta mă răneşte aşa cum Haymitch nu 
reuşeşte prea des. Probabil că se vede pe faţa mea, pentru 
că, deşi e beat, încearcă să-şi retragă cuvintele. 

— OK, n-am vrut să te iau în râs. 

Eu sunt deja la uşă. 

— Nu te-am luat în râs! Întoarce-te! 

Alerg în zigzag prin vilă şi dispar, cuibărită într-un dulap 
plin cu lucruri din mătase. Le smulg de pe umeraşe până ce 
am un morman în care să mă-ngrop. Descopăr o tabletă de 
morfină rătăcită în căptuşeala buzunarului şi o înghit fără 
apă, ca să previn o criză de isterie. Totuşi nu e de-ajuns ca 
să îndrepte lucrurile. Îl aud pe Haymitch strigându-mă, 
undeva, departe, dar nu vreau să mă găsească în starea 
asta. Mai ales nu în noua ascunzătoare. Înfăşurată în 
mătase, mă simt ca o omidă în coconul ei, aşteptându-şi 


metamorfoza. Am presupus întotdeauna că asta e o stare 
liniştitoare. Şi la început este. Dar, pe măsură ce mă îndrept 
către noapte, încep să mă simt din ce în ce mai încolţită, 
sufocată de bandajele alunecoase, incapabilă să ies la 
lumină înainte de a mă fi transformat în ceva plin de 
frumuseţe. Mă zvârcolesc, încercând să-mi peticesc trupul 
distrus şi să dezleg misterul dobândirii unor aripi perfecte. 
În ciuda imensului meu efort, rămân o creatură hidoasă, 
adusă în actuala mea formă de explozia bombelor. 

Întâlnirea cu Snow deschide uşa către vechiul meu 
repertoriu de coşmaruri. E ca şi cum m-ar înţepa din nou 
viespoii-copoi. Un val de imagini înfiorătoare, cu o scurtă 
întrerupere pe care o confund cu trezirea - numai ca să 
descopăr un alt val care mă trânteşte din nou. Când mă 
găsesc în sfârşit paznicii, stau jos, în şifonier, încâlcită în 
mătase, şi ţip cât mă ţine gura. La început le opun 
rezistenţă, până când reuşesc să mă convingă că încearcă 
să mă ajute, apoi îndepărtează hainele care mă sufocă şi mă 
însoțesc până în camera mea. Pe drum trecem pe lângă o 
fereastră şi văd zorile cenuşii şi ninsoarea aşternându-se 
peste Capitoliu. 

Un Haymitch foarte mahmur mă aşteaptă cu o mână de 
pastile şi cu o tavă cu mâncare pe care niciunul dintre noi 
n-are chef s-o mănânce. Face câteva încercări firave de a 
mă convinge să vorbesc din nou, apoi, văzând că n-are sens, 
mă trimite în baie, unde apa este deja pregătită. Cada e 
adâncă, cu trei trepte care coboară spre fund. Mă liniştesc 
în apa caldă şi stau în clăbuc până la gât, sperând că 
medicamentele îşi vor face în curând efectul. Ochii mi se 
opresc pe trandafirul care şi-a desfăcut petalele peste 
noapte, umplând aerul saturat de aburi cu parfumul lui 
puternic. Mă ridic şi întind mâna după un prosop cu care 
să-l înăbuş, când cineva bate nesigur la uşă şi apoi o 
deschide, dezvăluind trei feţe familiare. Toate încearcă să- 
mi zâmbească, dar nici măcar Venia nu reuşeşte să-şi 
ascundă şocul la vederea trupului meu devastat, de mutant. 


—  Surpriză! strigă cu glas ascuţit Octavia, apoi 
izbucneşte în plâns. 

Sunt nedumerită de reapariţia lor, apoi înţeleg că nu 
poate fi decât un singur motiv, ziua execuţiei. Au venit să 
mă pregătească pentru camerele de filmat. Să mă 
remodeleze, aducându-mă la Baza Zero a Frumuseţii. Nu e 
de mirare că Octavia plânge. E o sarcină imposibilă. 

Abia îndrăznesc să-mi atingă pielea peticită, de teamă să 
nu mă rănească, aşa că mă clătesc de clăbuc şi mă şterg 
singură. Le spun că acum aproape că nu mai simt durerea, 
dar Flavius se crispează totuşi când drapează halatul în 
jurul meu. În dormitor găsesc o altă surpriză. Stând 
dreaptă pe scaun. Lucioasă, de la peruca de un auriu- 
metalic până la tocurile înalte, acoperite cu piele lăcuită, şi 
strângând în mână un  blocnotes. Remarcabil de 
neschimbată, cu excepţia privirii absente. 

— Effie, îi spun. 

— Bună, Katniss. 

Se ridică şi mă sărută pe obraz, de parcă nu s-ar fi 
întâmplat nimic de la ultima noastră întâlnire, din noaptea 
de dinaintea Jubileului Pacificării. 

— Ei, se pare că ne aşteaptă o altă zi mare, mare, mare. 
Aşadar, ce-ar fi să începeţi pregătirea, iar eu o să trec să 
verific aranjamentele. 

— OK, spun, adresându-mă deja spatelui ei. 

— Se pare că Plutarch şi Haymitch s-au străduit din greu 
s-o scape cu viaţă, comentează Venia pe şoptite. A fost 
întemniţată după evadarea ta, ceea ce e de folos. 

E un adevărat şoc. Effie Trinket, rebelă. Dar nu vreau s-o 
ucidă Coin, aşa că-mi propun s-o prezint ca atare, în caz că 
voi fi întrebată. 

— La urma urmelor, cred că e bine fiindcă Plutarch v-a 
răpit pe voi trei. 

— Suntem singura echipă pregătitoare încă în viaţă. Şi 
toţi stiliştii de la Jubileul Pacificării au murit, spune Venia. 


Nu spune cine i-a ucis. Încep să mă întreb dacă are 
importanţă. Ea îmi prinde cu gingăşie una dintre mâinile 
pline de cicatrice şi o inspectează. 

— Ei, ce credeţi că merge pentru unghii? Roşu, sau 
poate un negru intens? 

Flavius săvârşeşte un adevărat miracol al frumuseţii cu 
părul meu, reuşind chiar să scoată în evidenţă partea din 
frunte, în timp ce unele dintre buclele mai lungi îmi ascund 
peticele golaşe din spate. Deoarece a fost cruţată de foc, 
faţa mea nu ridică decât provocările obişnuite. Odată 
îmbrăcată în costumul de Gaiţă Zeflemitoare creat de 
Cinna, singurele cicatrice vizibile sunt pe gât, pe antebraţe 
şi pe mâini. Octavia îmi prinde broşa deasupra inimii şi ne 
retragem cu un pas, să ne uităm în oglindă. Nu-mi vine să 
cred cât de normal m-au făcut să arăt în exterior, când în 
mine e o asemenea pustietate. 

Se aude o bătaie în uşă şi intră Gale. 

— Mi se poate acorda un minut? 

Îmi privesc echipa pregătitoare în oglindă. Nefiind siguri 
unde ar trebui să se ducă, se ciocnesc de câteva ori unul de 
altul înainte de a se închide în baie. 

Gale vine în spatele meu şi studiem, fiecare, imaginea 
reflectată a celuilalt. Caut ceva de care să mă agăţ, vreo 
urmă a fetei şi a băiatului care s-au întâlnit acum cinci ani 
din întâmplare în pădure şi au devenit inseparabili. Mă 
întreb ce s-ar fi întâmplat cu ei dacă fata n-ar fi ajuns la 
Jocurile Foamei. Dacă ea s-ar fi îndrăgostit de băiat, dacă s- 
ar fi şi măritat cu el. Şi dacă, într-un anumit moment din 
viitor, când fraţii şi surorile ar fi crescut mari, ar fi fugit 
amândoi în pădure, părăsind Districtul 12 pentru 
totdeauna. Ar fi fost fericiţi acolo, în sălbăticie, sau 
amărăciunea întunecată şi diformă dintre ei ar fi luat 
naştere chiar şi fără ajutorul Capitoliului? 

— Ţi-am adus asta. 

Gale ridică în mână o tolbă de săgeți. Când o iau, observ 
că nu conţine decât o singură săgeată obişnuită. 


— Se doreşte să fie un simbol. Tu, lansând ultimul 
proiectil ucigător din Război. 

— Şi dacă ratez? îl întreb. Recuperează Coin săgeata şi 
mi-o aduce înapoi? Sau îl împuşcă pe Snow în cap cu mâna 
ei? 

— N-o să ratezi. 

Gale îmi pune teaca pe umăr. Stăm acolo, faţă în faţă, 
fără să ne privim în ochi. 

— N-ai venit să mă vezi la spital. 

Nu răspunde, aşa că, în final, îl întreb pur şi simplu: 

— A fost bomba ta? 

— Nu ştiu. Nici Beetee nu ştie, spune el. Are importanţă? 
O să te gândeşti întotdeauna la asta. 

Aşteaptă să-l contrazic; aş vrea s-o fac, dar e adevărat. 
Văd chiar şi acum flacăra care o aprinde pe Prim, îi simt 
văpaia. Şi nu voi reuşi niciodată să separ momentul ăsta de 
Gale. Tăcerea e răspunsul meu. 

— Ăsta era singurul lucru care mă avantaja. Grija pe 
care i-o purtam familiei tale, spune el. Să tragi drept la 
ţintă, OK? 

Mă mângâie pe obraz şi pleacă. Vreau să-l chem înapoi şi 
să-i spun că m-am înşelat. Că o să găsesc un mod dea 
accepta gândul ăsta. Că o să-mi amintesc în ce împrejurări 
a creat bomba. Că o să iau în calcul propriile-mi crime de 
neiertat. Că o să scot la lumină adevărul despre aruncarea 
paraşutelor. Că o să dovedesc că n-au făcut-o rebelii. Că o 
să-l iert. Dar, de vreme ce nu pot, nu-mi rămâne decât să 
mă obişnuiesc cu durerea. 

Effie vine să mă conducă la un soi de întrunire, îmi iau 
arcul şi, în ultimul minut, îmi aduc aminte de trandafir, 
strălucitor în paharul lui cu apă. Deschid uşa băii şi îi 
descopăr pe membrii echipei mele pregătitoare stând în şir 
pe marginea căzii, cu umerii căzuţi, înfrânți. Îmi aduc 
aminte că nu numai lumea mea a fost pustiită. 

— Haideţi, le spun. Avem un public care ne-aşteaptă. 


Presupun că e vorba de un soi de şedinţă de instruire, în 
care Plutarch o să-mi spună unde să stau şi ce anume o să- 
mi indice când trebuie să trag. Mă pomenesc în schimb 
trimisă într-o încăpere cu şase oameni în jurul unei mese. 
Peeta, Johanna, Beetee, Haymitch, Annie şi Enobaria. 
Poartă cu toţii uniforma cenuşie a rebelilor din 
Treisprezece. Niciunul nu arată deosebit de bine. 

— Ce-i asta? spun. 

— Nu suntem siguri, răspunde Haymitch. Pare să fie o 
reuniune a învingătorilor rămaşi în viaţă. 

— Şi numai noi am rămas? întreb. 

— Preţul  celebrităţii, mă  lămureşte  Beetee. Am 
reprezentat ţinte pentru ambele părţi. Capitoliul a ucis 
învingătorii pe care i-a bănuit că sunt rebeli. Rebelii i-au 
ucis pe cei pe care i-au crezut aliaţi cu Capitoliul. 

Johanna se încruntă la Enobaria. 

— Atunci ea ce caută aici? 

— Ea e protejată de ceea ce numim tratatul Gaiţei 
Zeflemitoare, răspunde Coin, intrând în urma mea. Katniss 
Everdeen a fost de acord să-i susţină pe rebeli în schimbul 
garantării imunităţii învingătorilor capturați. Katniss şi-a 
îndeplinit partea ei din înţelegere şi noi vom face acelaşi 
lucru. 

Enobaria îi zâmbeşte Johannei. 

— Nu te mai umfla în pene, spune Johanna. O să te- 
omorâm oricum. 

— Ia loc, Katniss, te rog, mă invită Coin, închizând uşa. 

Mă aşez între Annie şi Beetee, punând cu grijă pe masă 
trandafirul lui Snow. Preşedinta intră direct în subiect, ca 
de obicei. 

— V-am chemat aici pentru o dezbatere. Astăzi îl vom 
executa pe Snow. În săptămânile precedente au fost 
judecaţi sute dintre complicii cu ajutorul cărora a oprimat 
Panemul şi care îşi aşteaptă acum propriile execuţii. Însă 
suferinţele oamenilor din districte au fost atât de cumplite, 
încât, în ochii victimelor, aceste măsuri par insuficiente. De 


fapt, mulţi cer nimicirea tuturor cetăţenilor Capitoliului. 
Dar, fiind interesaţi să menţinem o populaţie care să-şi 
poată asigura subzistenţa, nu ne putem permite acest 
lucru. 

Prin apa din pahar văd o imagine distorsionată a uneia 
dintre mâinile lui Peeta. Urmele arsurilor. Acum suntem 
amândoi mutanţi de foc. Ochii mei se înalţă spre locul unde 
i-au lins flăcările fruntea, pârlindu-i sprâncenele, dar 
ratându-i ochii. Aceiaşi ochi albaştri care îi întâlneau pe ai 
mei la şcoală, pentru a se întoarce repede în altă parte. 
Exact aşa cum fac acum. 

— Ca urmare, a fost propusă o alternativă. De vreme ce 
eu şi colegii mei n-am reuşit să ajungem la un consens, s-a 
căzut de acord să-i lăsăm pe învingători să decidă. O 
majoritate de patru voturi înseamnă aprobarea planului. 
Nimeni nu se poate abţine de la vot, continuă Coin. S-a 
sugerat ca, în locul eliminării întregii populaţii a 
Capitoliului, să organizăm o ultimă ediţie simbolică a 
Jocurilor Foamei, folosind copii direct înrudiţi cu deţinătorii 
celei mai mari părţi a puterii. 

Toţi şapte ne întoarcem spre ea. 

— Cum? face Johanna. 

— Organizăm alte Jocuri ale Foamei, folosind copiii din 
Capitoliu, repetă Coin. 

— E o glumă? întreabă Peeta. 

— Nu. Trebuie să vă mai spun că, dacă o să ţinem 
Jocurile, toată lumea va şti că s-au organizat cu aprobarea 
voastră, deşi opţiunile individuale vor rămâne secrete, ca să 
fiţi protejaţi, subliniază Coin. 

— A fost ideea lui Plutarch? întreabă Haymitch. 

— A fost a mea, răspunde Coin. Pare să satisfacă dorinţa 
de răzbunare cu o pierdere minimă de vieţi. Vă puteţi 
exprima voturile. 

— Nu! izbucneşte Peeta. Eu votez nu, bineînţeles! Nu 
putem avea alte Jocuri ale Foamei! 


— De ce nu? ripostează Johanna. Mie mi se pare o 
decizie corectă. Snow chiar are o nepoată. Votez da. 

— Şi eu, spune Enobaria, aproape cu indiferenţă. Să 
vadă care e gustul propriului lor medicament. 

— De asta ne-am revoltat! Nu mai ţineţi minte? Peeta se 
uită la noi, ceilalţi. Annie? 

— Eu votez nu, cu Peeta, răspunde ea. Aşa ar fi votat şi 
Finnick, dacă ar fi fost aici. 

— Dar nu e, pentru că l-au ucis mutanţii lui Snow, îi 
reaminteşte Johanna. 

— Nu, spune Beetee. Ar crea un precedent nefavorabil. 
Trebuie să-ncetăm să ne privim unii pe alţii ca pe nişte 
duşmani. În acest moment, unitatea e esenţială pentru 
supraviețuirea noastră. Nu. 

— Au mai rămas Katniss şi Haymitch, spune Coin. 

Aşa a fost şi atunci? Acum şaptezeci şi cinci de ani? 
Câţiva oameni au stat în jurul unei mese şi şi-au numărat 
voturile în privinţa iniţierii Jocurilor Foamei? Au existat 
disensiuni? A pledat cineva în favoarea compasiunii şi a fost 
înfrânt de strigătele care cereau moartea copiilor din 
districte? Parfumul trandafirului lui Snow pluteşte câtre 
nările mele, îmi coboară în gâtlej, mi-l strânge cu disperare. 
Toţi acei oameni pe care i-am iubit, morţi, şi noi discutăm 
despre următoarele Jocuri ale Foamei, într-o încercare de a 
evita irosirea vieților. Nimic nu s-a schimbat. Acum n-o să se 
mai schimbe nimic, niciodată. 

Îmi cântăresc cu grijă opţiunile, mă gândesc pe de-a- 
ntregul la toate. Cu ochii la trandafir, spun: 

— Eu votez da... pentru Prim. 

— Haymitch, acum totul depinde de tine, anunţă Coin. 

Un Peeta furios insistă, repetându-i la ce atrocitate se 
face părtaş, dar eu îl simt pe Haymitch uitându-se la mine. 
Atunci asta e clipa. Clipa în care aflăm exact cât de mult 
semănăm şi în ce măsură mă înţelege cu adevărat. 

— Eu sunt de partea Gaiţei Zeflemitoare, spune el. 


— Excelent. Asta hotărăşte rezultatul votului, zice Coin. 
Acum chiar trebuie să ne ocupăm locurile în vederea 
execuţiei. 

Când trece pe lângă mine, ridic paharul cu trandafirul. 

— Poţi aranja ca Snow să poarte asta? Exact deasupra 
inimii? 

Coin zâmbegşte. 

— Bineînţeles. Şi-o să mă asigur că află despre Jocuri. 

— Mulţumesc, îi spun. 

Oamenii se scurg în încăpere, mă înconjoară. O ultimă 
retuşare a fardului, instrucţiuni date de Plutarch în timp ce 
sunt condusă câtre uşile din faţă ale vilei. Piaţa Oraşului e 
plină până la refuz, spectatorii se revarsă pe străzile 
laterale. Ceilalţi îşi ocupă locurile în afara vilei. Gărzi. 
Oficialităţi. Lideri ai rebelilor. Învingători. Aud uralele care 
indică apariţia lui Coin pe balcon. Pe urmă Effie mă bate pe 
umăr, şi ies sub soarele rece al iernii. Îmi ocup poziţia, 
acompaniată de strigătele asurzitoare ale mulţimii. După 
cum am fost instruită, mă aşez astfel încât să fiu văzută din 
profil, şi aştept. Când e scos Snow pe uşă, privitorii îşi pierd 
minţile. Mâinile îi sunt legate la spate, de un stâlp, ceea ce 
nu e necesar. Nu pleacă nicăieri. N-are unde să plece. Nu 
ne aflăm pe scena spațioasă din faţa Centrului de 
Antrenament, ci pe terasa îngustă din faţa vilei 
preşedintelui. Nu e de mirare că nimeni nu s-a ostenit să 
mă pună să exersez. Nu mă despari de el decât zece metri. 

Îmi simt arcul torcând în mână. Îmi duc braţul spre spate 
şi iau săgeata. O potrivesc, ţintesc trandafirul, dar privesc 
faţa lui Snow. Tuşeşte şi saliva însângerată i se scurge pe 
bărbie. Limba îi trece scurt peste buzele umflate. Îi studiez 
ochii, căutând cel mai mic semn de orice, teamă, 
remuşcare, furie. Dar acolo nu e decât privirea uimită cu 
care a încheiat ultima noastră conversaţie. E ca şi cum ar 
rosti din nou cuvintele: 

— Oh, draga mea domnişoară Everdeen. Credeam c-am 
căzut de acord să nu ne minţim unul pe altul. 


Are dreptate. Aşa ne-am înţeles. 

Vârful săgeţii mele îşi schimbă poziţia, ţinteşte mai sus. 
Eliberez coarda. Şi preşedinta Coin cade peste marginea 
balconului, plonjează spre pământ. Moartă. 


Capitolul 27 


TOATĂ LUMEA E NĂUCITĂ, iar eu sunt conştientă de un 
singur sunet. Râsul lui Snow. Un cotcodăcit groaznic, 
bolborositor, însoţit de erupția unei spume însângerate 
când începe tusea. Îl zăresc aplecându-se în faţă, 
scuipându-şi viaţa, până când gărzile îmi astupă vederea. 

În timp ce uniformele cenuşii converg către mine, mă 
gândesc ce-mi rezervă scurtul meu viitor de asasină a noii 
preşedinte a Panemului. Interogatoriul, probabil tortura, cu 
siguranţă execuţia publică. Ocazia de a-mi lua, încă o dată, 
un ultim rămas-bun de la mâna de oameni care mă mai ţin 
încă aproape de suflet. Perspectiva de a da ochii cu mama, 
care va rămâne acum cu desăvârşire singură pe lume, e 
hotărâtoare. 

— Noapte bună, îi şoptesc arcului din mâna mea, şi îl 
simt încremenind. 

Îmi ridic braţul stâng şi îmi răsucesc gâtul în jos, ca să-mi 
iau pilula, sfâşiind mâneca. Dinţii mi se afundă în schimb în 
carne. Îmi smucesc derutată capul către spate şi mă trezesc 
privind în ochii lui Peeta, care îmi susţin acum privirea. Din 
urmele lăsate de dinţi în mâna încleştată peste pastila 
lacătul-întunericului curge sânge. 

— Lasă-mă să plec! mă răstesc, încercând să-mi smulg 
braţul din strânsoarea lui. 

— Nu pot, îmi răspunde. 

Când e tras de lângă mine, îmi simt buzunarul smuls de 
pe mânecă, văd pilula de un violet intens căzând pe pământ, 
zăresc ultimul dar primit de la Cinna strivit sub bocancul 
unui bărbat din gardă. Mă transform într-o sălbăticiune, 
lovind cu picioarele, zgâriind, muşcând, făcând orice ca să 
mă eliberez din această plasă de mâini, în timp ce mulţimea 
se îndeasă spre noi. Paznicii mă saltă deasupra vânzolelii şi 


continui să mă zvârcolesc în timp ce sunt purtată pe 
deasupra gloatei îngrămădite. Încep să ţip, strigându-l pe 
Gale. Nu reuşesc să-l zăresc în înghesuială, dar o să ştie ce 
vreau. O lovitură bine ţintită, care să-ncheie totul. Numai că 
nu soseşte nicio săgeată, niciun glonţ. E posibil să nu mă 
vadă? Nu. Deasupra noastră, pe ecranele imense din jurul 
Pieței Oraşului, toată lumea vede derulându-se totul. Gale 
vede, ştie, dar nu face ce ar trebui. Aşa cum n-am făcut-o 
nici eu, când a fost capturat. Halal vânători şi halal prieteni. 
Noi amândoi. 

Sunt pe cont propriu. 

În vilă mi se pun cătuşe şi sunt legată la ochi. Sunt pe 
jumătate târâtă, pe jumătate dusă pe sus de-a lungul unor 
coridoare nesfârşite, urcată şi coborâtă cu mai multe 
ascensoare şi depozitată pe un covor. Cătuşele îmi sunt 
scoase şi uşa se trânteşte în urma mea. Când îmi îndepărtez 
legătura de pe ochi, descopăr că mă aflu în vechea mea 
cameră din Centrul de Antrenament. Cea în care am locuit 
în timpul acelor preţioase ultime zile dinaintea primei mele 
participări la Jocurile Foamei şi a Jubileului Pacificării. Patul 
a fost dezgolit până la saltea, dulapul are uşile căscate, 
arătându-şi interiorul pustiit, dar aş recunoaşte camera 
asta oricând. 

Duc o adevărată luptă ca să mă ridic şi să-mi scot 
costumul de Gaiţă Zeflemitoare. Sunt plină de vânătăi urâte 
şi e posibil să-mi fi rupt un deget sau două, dar pielea mea e 
aceea care a plătit cel mai scump pentru zvârcolirile în 
mâinile paznicilor. Partea nouă, roz, s-a zdrenţuit ca un 
şerveţel de hârtie şi sângele se prelinge prin celulele 
crescute în laborator. Însă nu apare niciun medic şi, fiindcă 
am mers prea departe ca să-mi mai pese, mă târăsc pe 
saltea, aşteptându-mă să sângerez până la moarte. 

N-am norocul ăsta. Seara, sângele se încheagă, lăsându- 
mă înţepenită, chinuită de durere şi lipicioasă, dar vie. 
Şchiopătez către duş şi aleg cel mai delicat program de 
spălare de care-mi aduc aminte, fără niciun fel de săpun 


sau şampon pentru păr, şi mă ghemuiesc sub jetul cald, cu 
coatele pe genunchi, cu capul în palme. 

Mă numesc Katniss Everdeen. De ce nu sunt moartă? 
Aşa ar trebui. Ar fi cel mai bine pentru toată lumea... 

Când păşesc pe covoraş, aerul cald îmi încinge pielea 
rănită, uscând-o. N-am nimic curat cu care să mă-mbrac. 
Nu există nici măcar un prosop în care să mă înfăşor. 
Întoarsă înapoi, în cameră, descopăr că a dispărut costumul 
de Gaiţă Zeflemitoare. În locul lui e un halat de hârtie. Din 
bucătăria misterioasă mi-a fost trimisă mâncare, cu un 
recipient cu medicamente drept desert. Mănânc, iau 
pastilele, îmi ung pielea cu alifie. Acum trebuie să mă 
concentrez asupra unui mod dea mă sinucide. 

Mă ghemuiesc din nou pe salteaua pătată de sânge, fără 
să-mi fie frig, dar simţindu-mă atât de goală cu pielea mea 
delicată neacoperită de nimic altceva în afară de hârtie. Să 
sar pe fereastră ca să-mi găsesc moartea nu e o opţiune - 
geamul are probabil o grosime de treizeci de centimetri. 
Sunt în stare să fac un laţ excelent, dar nu există nimic de 
care m-aş putea spânzura. E posibil să-mi stochez 
medicamentele şi să-mi pun capăt zilelor cu o doză letală, 
dar nu mă-ndoiesc că sunt supravegheată fără întrerupere. 
Din câte ştiu, pot fi văzută în direct la televizor chiar în clipa 
asta, în timp ce comentatorul se întreabă ce motive m-ar fi 
putut împinge s-o ucid pe Coin. Supravegherea face 
imposibilă aproape orice încercare de sinucidere. 
Suprimarea vieţii mele e privilegiul Capitoliului. Din nou. 

Nu pot decât să renunţ la orice. Mă hotărăsc să zac în 
pat, fără să mănânc, fără să beau şi fără să iau 
medicamente. Aş putea s-o fac. Să mor pur şi simplu. Dacă 
n-ar fi vorba de renunţarea la morfină. Nu treptat, ca în 
spitalul din Treisprezece, ci dintr-odată. Probabil că 
primeam o doză foarte mare, pentru că atunci când apare 
nevoia de drog, însoţită de spasme, de dureri acute şi de un 
frig insuportabil, hotărârea mi se sfărâmă ca o coajă de ou. 
Sunt în genunchi, greblând covorul cu unghiile în căutarea 


pastilelor preţioase pe care le-am aruncat într-un moment 
când m-am simţit mai puternică. Îmi revizuiesc planul de 
sinucidere, alegând o moarte lentă, provocată de morfină. O 
să devin un sac de piele galbenă, plin cu oase, cu ochi 
imenşi. Mă ţin de plan vreo două zile, făcând progrese 
mulţumitoare, când se întâmplă ceva neaşteptat. 

Încep să cânt. La fereastră, sub duş, în somn. Oră după 
oră de balade, de cântece de dragoste, de aşa-numitele 
„adieri de munte”. Toate cântecele învăţate de la tata 
înainte de a muri, fiindcă de atunci în viaţa mea a fost, cu 
siguranţă, foarte puţină muzică. E uimitor cât de bine mi le 
amintesc. Melodiile, versurile. Vocea mea, la început 
răguşită şi frângându-se la notele înalte, se încălzeşte, 
devine splendidă. O voce la auzul căreia amuţesc gaiţele 
zeflemitoare, dându-se apoi peste cap ca să i se alăture. 
Trec zile, săptămâni. Privesc zăpada căzând pe pervazul din 
afara ferestrei. Şi, în tot acest timp, vocea mea e singura pe 
care o aud. 

Oricum, ce se petrece? Ce semnificaţie are întârzierea 
asta? Cât de complicate pot fi pregătirile pentru execuţia 
unei fete ucigaşe? Continui să mă autoanihilez. Sunt mai 
slabă ca niciodată şi lupta mea împotriva foamei e atât de 
înverşunată încât partea mea animalică se lasă uneori 
înfrântă de ispita pâinii cu unt sau a cărnii fripte. Cu toate 
astea, înving. Pentru câteva zile mă simt atât de bolnavă 
încât încep să cred că în sfârşit îmi iau tălpăşiţa din această 
viaţă, când îmi dau seama că tabletele mele cu morfină se 
împuţinează, încearcă să mă scape treptat de obiceiul asta. 
Dar de ce? O Gaiţă Zeflemitoare drogată e, cu siguranţă, 
mai uşor de manipulat în faţa mulţimii. Pe urmă mă izbeşte 
o revelaţie cumplită: dacă n-au de gând să mă ucidă? Dacă 
au alte planuri pentru mine? Dacă vor să mă remodeleze, să 
mă antreneze, să mă folosească? 

N-o să le fac pe plac. Dacă nu mă pot sinucide în camera 
asta, odată ieşită de acolo o să profit de prima ocazie ca să- 
mi termin treaba. Mă pot îngrăşa la loc. Îmi pot şlefui 


trupul, mă pot îmbrăca, mă pot face din nou frumoasă. Îmi 
pot proiecta arme de vis, care să prindă viaţă în mâinile 
mele, dar nu-mi vor mai spăla niciodată creierul, 
convingându-mă că e necesar să le folosesc. N-o să mai am 
niciodată sentimentul loialității faţă de aceşti monştri numiţi 
fiinţe umane, în ciuda faptului că fac parte dintre ei. Cred 
că Peeta a avut dreptate, într-o anumită privinţă, spunând 
că suntem pe punctul de a ne distruge unii pe alţii, lăsând o 
specie cu mai mult bun-simţ să preia controlul. Fiindcă 
există ceva rău în esenţa unei creaturi care sacrifică vieţile 
copiilor săi ca să-şi rezolve diferendele. Poţi să-ntorci asta 
pe toate părţile. Snow credea că Jocurile Foamei erau o 
metodă eficientă de control. Coin s-a gândit că paraşutele 
pot grăbi sfârşitul războiului. Dar, în final, cine are de 
câştigat? Nimeni. Adevărul e că nimeni n-are de câştigat 
trăind într-o lume unde se petrec astfel de lucruri. 

După două zile în care zac pe saltea fără să-ncerc să 
mănânc, să beau sau chiar să-mi iau tableta de morfină, uşa 
camerei mele se deschide. 

Cineva ocoleşte patul, intrând în câmpul meu vizual. 
Haymitch. 

— Procesul tău s-a terminat, îmi spune. Haide. Mergem 
acasă. 

Acasă? Despre ce vorbeşte? Casa mea nu mai există. Şi, 
chiar dacă ar fi cu putinţă să plec către acest loc imaginar, 
sunt prea slăbită ca să mă mişc. Îşi fac apariţia nişte străini. 
Mă rehidratează şi mă hrănesc. Mă îmbăiază şi mă îmbracă. 
Unul mă saltă ca pe o păpuşă de cârpă şi mă duce pe 
acoperiş, mă urcă într-o aeronavă, mă aşază pe un scaun şi- 
mi prinde centura de siguranţă. Plutarch şi Haymitch stau 
în faţa mea. Peste câteva minute, suntem în zbor. 

Nu l-am văzut niciodată pe Plutarch atât de binedispus. 
Radiază, indiscutabil. 

— Probabil că ai un milion de întrebări! 

Eu păstrez tăcerea, dar el îmi dă totuşi răspunsurile. 


După ce am ucis-o pe Coin, s-a dezlănţuit iadul. Când s-a 
domolit tărăboiul, au descoperit cadavrul lui Snow, încă 
legat de stâlp. Părerile diferă, unii susţin că s-a înecat în 
timp ce râdea, iar alţii, că a fost strivit de mulţime. De fapt, 
nimănui nu-i pasă. S-a întrunit o comisie electorală de 
urgenţă şi Paylor a fost votată preşedintă. Plutarch a fost 
numit secretar al comunicării, ceea ce înseamnă că el 
stabileşte programul emisiunilor televizate. Primul mare 
eveniment difuzat a fost procesul meu, în care ela avut, de 
asemenea, rolul unui martor-vedetă. În apărarea mea, 
fireşte. Însă principalul merit al achitării mele îi revine 
doctorului Aurelius, care şi-a plătit, după toate aparențele, 
fiecare pui de somn prezentându-mă drept o lunatică 
incurabilă, al cărei şoc post-traumatic a condus la 
dezorientare mentală. Una din condiţiile eliberării mele a 
fost continuarea tratamentului sub îndrumarea lui, deşi 
asta se va face prin telefon, fiindcă el n-o să locuiască 
niciodată într-o pustietate ca Districtul 12, unde am 
domiciliu forţat, până la noi instrucţiuni. Adevărul e că 
nimeni nu prea ştie ce să facă cu mine acum, când s-a 
terminat războiul, deşi Plutarch nu se îndoieşte că mi s-ar 
putea găsi un rol dacă ar începe altul. După care izbucneşte 
într-un hohot sănătos de râs. Nu pare să se sinchisească 
niciodată de faptul că ceilalţi nu-i apreciază glumele. 

— Te pregăteşti pentru un alt război? îl întreb. 

— Oh, nu acum. Acum ne aflăm în perioada aceea 
încântătoare când toată lumea e de acord că erorile recente 
nu trebuie să se mai repete niciodată, răspunde el. Dar 
gândirea colectivă are de obicei viaţă scurtă. Suntem 
creaturi nestatornice şi stupide, cu memorie slabă şi cu un 
grandios har al autodistrugerii. Deşi, cine ştie? Poate că va 
fi să fie acum, Katniss. 

— Ce? îl întreb. 

— Momentul în care prinde rădăcini. Poate suntem 
martorii evoluţiei rasei umane. Gândeşte-te la asta. 


Apoi mă întreabă dacă aş vrea să apar într-un nou 
program muzical, pe care o să-l lanseze peste câteva 
săptămâni. Ceva vesel ar prinde bine. O să-mi trimită o 
echipă de televiziune acasă. 

Facem o scurtă escală în Districtul 3, unde îl lăsăm pe 
Plutarch. Se întâlneşte cu Beetee ca să modernizeze 
tehnologia folosită pentru emisie. Cuvintele pe care mi le 
adresează la despărţire sunt: 

— Să nu te simţi străină. 

Când suntem din nou printre nori, mă uit la Haymitch. 

— Şi tu de ce te-ntorci în Doisprezece? 

— Se pare că nici mie nu-mi pot găsi un loc la Capitoliu, 
răspunde el. 

În prima clipă, nu mă îndoiesc de asta. Pe urmă încep să 
se strecoare dubiile. Haymitch n-a asasinat pe nimeni. Poate 
pleca oriunde. Dacă se întoarce în Doisprezece, e pentru că 
i s-a ordonat s-o facă. 

— Trebuie să-mi porţi de grijă, nu-i aşa? Ca mentor? 

El ridică din umeri. Atunci îmi dau seama despre ce e 
vorba. 

— Mama nu se întoarce. 

— Nu, spune el. 

Scoate un plic din buzunarul hainei şi mi-l întinde. 
Studiez scrisul delicat, de o formă perfectă. 

— Ajută la înfiinţarea unui spital în Districtul 4. Vrea să-i 
telefonezi imediat ce-ajungem. 

Degetele mele urmăresc trăsăturile elegante ale 
literelor. 

— Ştii de ce nu se poate întoarce. 

Da. Ştiu de ce. Pentru că e un loc unde amintirea tatei, a 
lui Prim şi a cenuşii sunt insuportabil de dureroase. Dar, 
după câte s-ar părea, nu şi pentru mine. 

— Vrei să ştii cine altcineva n-o să fie acolo? 

— Nu, răspund. Prefer să fie o surpriză. 

Ca un bun mentor, Haymitch mă convinge să mănânc un 
sendviş şi se preface că mă crede adormită pe tot restul 


călătoriei. Îşi ocupă timpul trecând prin toate 
compartimentele aeronavei, descoperind sticlele cu alcool şi 
punându-şi-le în geantă. E noapte când aterizăm pe peluza 
din Cartierul Învingătorilor. Jumătate dintre case au 
ferestre luminate, inclusiv a lui Haymitch şi a mea. Nu şi a 
lui Peeta. Cineva mi-a făcut focul în bucătărie. Mă aşez în 
balansoarul din faţa lui, strângând în mână scrisoarea 
mamei. 

— Păi, ne vedem mâine, spune Haymitch. 

— Mă îndoiesc, şoptesc eu, după ce se stinge în 
depărtare clinchetul sticlelor de alcool din geanta lui. 

Nu sunt în stare să mă ridic din balansoar. Celelalte case 
se conturează reci şi pustii în întuneric. Mă învelesc cu un 
şal vechi şi privesc flăcările. Presupun că adorm, fiindcă 
următorul lucru pe care-l ştiu e că s-a făcut ziuă şi Sae 
Unsuroasa se foieşte, zgomotoasă, în jurul sobei de gătit. 
Îmi pregăteşte ouă şi pâine prăjită şi stă cu mine până când 
mănânc tot. Nepoţica ei, cea care trăieşte într-o lume 
proprie, ia un ghem de bumbac de un albastru strălucitor 
din coşul de împletit al mamei. Sae Unsuroasa îi cere să-l 
pună înapoi, dar eu spun că-l poate păstra. În casa asta nu 
mai împleteşte nimeni. După micul dejun, Sae Unsuroasa 
spală vasele şi pleacă, dar se întoarce la ora prânzului şi îmi 
pregăteşte din nou masa. Nu ştiu dacă se poartă doar ca o 
bună vecină sau e plătită de guvern, dar îşi face apariţia de 
două ori în fiecare zi. Ea găteşte, eu mănânc. Încerc să mă 
gândesc la următoarea mea mişcare. Acum nu mă 
împiedică nimic să-mi iau viaţa. Dar s-ar părea că aştept 
ceva. 

Uneori sună telefonul, sună şi iar sună, dar nu ridic 
receptorul. Haymitch nu mă vizitează niciodată. Poate s-a 
răzgândit şi a plecat, deşi bănuiesc că e beat, pur şi simplu. 
Nu vine nimeni, în afară de Sae Unsuroasa şi de nepoata ei. 
După lunile pe care le-am petrecut închisă de una singură, 
ele mi se par o adevărată mulţime. 


— Azi aerul miroase-a primăvară. Ar trebui să ieşi, îmi 
spune ea. Du-te la vânătoare. 

N-am ieşit niciodată din casă. N-am ieşit nici măcar din 
bucătărie, decât ca să intru în camera mică de baie aflată la 
câţiva paşi distanţă. Sunt îmbrăcată în aceleaşi haine cu 
care am plecat din Capitoliu. Nu fac altceva decât să stau 
lângă foc. Mă holbez la teancul din ce în ce mai înalt de 
scrisori nedesfăcute de pe poliţa şemineului. 

— N-am arc. 

— Uită-te în hol, spune ea. 

După ce pleacă, mă gândesc la călătoria până în hol. O 
exclud. Dar, peste câteva ore, mă duc oricum, mergând fără 
zgomot, numai în ciorapi, de parcă n-aş vrea să trezesc 
stafiile. În birou, acolo unde am băut ceai cu preşedintele 
Snow, găsesc o cutie cu haina de vânătoare a tatei, cu 
cartea noastră despre plante, cu caneaua trimisă de 
Haymitch şi cu medalionul pe care mi l-a dat Peeta în arena- 
ceas. Cele două arcuri şi o tolbă cu săgeți salvate de Gale în 
noaptea căderii bombelor incendiare zac pe masa de lucru. 
Mă îmbrac cu haina de vânătoare şi las toate celelalte 
neatinse. Adorm pe canapea, în fosta cameră de zi. 
Urmează un coşmar oribil, în care zac pe fundul unui 
mormânt adânc şi toţi morţii pe care îi ştiu după nume vin şi 
aruncă peste mine câte o lopată plină cu cenuşă. E un vis 
foarte lung, ţinând cont cât de mare e lista celor plecaţi 
dintre noi, şi, cu cât sunt îngropată mai adânc, cu atât îmi e 
mai greu să respir. Încerc să strig, să-i implor să se 
oprească, dar cenuşa îmi umple gura şi nasul şi nu pot să 
scot niciun sunet. Însă lopata hârşâie iarăşi şi iarăşi... 

Mă trezesc cu o tresărire. Lumina palidă a dimineţii 
pătrunde pe lângă marginile obloanelor. Hârşâitul lopeţii 
continuă. Încă pe jumătate în coşmar, străbat în fugă holul, 
ies pe uşa din faţă şi ocolesc casa, fiindcă acum sunt sigură 
că sunt în stare să ţip la morţi. Când dau cu ochii de el, mă 
opresc brusc. Săpatul în pământul de sub ferestre i-a 


îmbujorat faţa. Într-o roabă sunt cinci tufe crescute în 
dezordine. 

— Te-ai întors, spun. 

— Doctorul Aurelius nu m-a lăsat să plec din Capitoliu 
până ieri, îmi explică Peeta. Apropo, m-a rugat să-ţi spun că 
nu se poate preface la nesfârşit că te tratează. Trebuie să 
răspunzi la telefon. 

Arată bine. Slab şi plin de cicatricele arsurilor, ca şi 
mine, dar ochii lui nu mai au privirea aceea ceţoasă, 
chinuită. Însă se încruntă uşor când îşi dă seama cum arăt 
eu. Fac fără nicio tragere de inimă efortul de a-mi îndepărta 
părul din ochi şi îmi dau seama că e încâlcit, adunat în 
ghemotoace. Simt nevoia să intru în defensivă. 

— Ce faci? 

— Am fost în dimineaţa asta în pădure şi-am dezgropat 
astea. Pentru ea, îmi spune. Mă gândeam că le-am putea 
planta de-a lungul unei laturi a casei. 

Mă uit la tufe, la bulgării de pământ care le atârnă de 
rădăcini, şi îmi ţin răsuflarea când îmi aduc aminte de 
trandafiri. Sunt pe cale să ţip la Peeta, adresându-i vorbe 
urâte, dar îmi dau seama că el a adus cu totul altceva. Pe 
crengile acestor tufe nu vor înflori trandafiri, ci primule. 
Florile de la care vine numele surorii mele. Dau aprobator 
din cap către Peeta şi mă grăbesc să intru din nou în casă, 
încuind uşa în urma mea. Dar obiectul demonic e acolo, 
înăuntru, nu afară. Alerg în susul scărilor, tremurând de 
slăbiciune şi de teamă. Piciorul mi se agaţă de ultima 
treaptă şi cad pe podea. Îmi impun să mă ridic şi intru în 
camera mea. Mirosul e foarte slab, dar încă mai pluteşte în 
aer. E acolo. Trandafirul alb, printre florile uscate din vază. 
Zbârcit şi fragil, dar păstrându-şi nefireasca perfecţiune din 
sera lui Snow. Înşfac vaza, cobor în bucătărie împleticindu- 
mă şi îi arunc conţinutul peste tăciunii încinşi. Când se 
aprind florile, răbufneşte o flamă albastră care cuprinde 
trandafirul, mistuindu-l. Focul înfrânge încă o dată 
trandafirii. Preventiv, sparg şi vaza de podea. 


Întoarsă la etaj, deschid dintr-o smucitură ferestrele 
dormitorului, ca să dispară restul duhorii lui Snow. Dar 
continuă să persiste, în hainele şi în porii mei. Mă dezbrac, 
şi de pânză rămân agăţate bucăţi de piele de dimensiunile 
cărţilor de joc. Evit să mă uit în oglindă, intru sub duş şi îmi 
curâţ trandafirii din păr, de pe trup, din gură. Strălucitor de 
rozalie şi plină de furnicături, găsesc ceva curat cu care să 
mă-mbrac. Am nevoie de o jumătate de oră ca să-mi pieptăn 
părul. Sae Unsuroasa descuie uşa din faţă. În timp ce 
pregăteşte micul dejun, arunc în foc hainele pe care le-am 
dezbrăcat. La sugestia ei, îmi tai unghiile cu un cuţit. 

— Unde-a plecat Gale? o întreb, în vreme ce-mi mănânc 
ouăle. 

— În Districtul 2. Are un post fantastic acolo. Îl văd 
uneori la televizor, răspunde ea. 

Caut în mine însămi, încercând să-mi conştientizez furia, 
ura, dorul. Nu descopăr decât uşurare. 

— Astăzi mă duc la vânătoare, spun. 

— Ei, nu m-ar deranja nişte vânat proaspăt, ca 
supliment, zice ea. 

Mă înarmez cu un arc şi cu săgeți şi plec, cu gândul să 
ies din Doisprezece trecând pe pajişte. În apropierea pieţei 
sunt echipe de oameni cu măşti şi mănuşi, alături de căruţe 
trase de cai. Caută prin ceea ce a rămas sub zăpada din 
iarna asta. Adună rămăşiţe omeneşti. O căruţă aşteaptă în 
faţa casei primarului. Îl recunosc pe Thom, fostul coleg de 
echipă al lui Gale, care se opreşte o clipă să-şi şteargă 
sudoarea de pe faţă cu o cârpă, îmi amintesc că l-am văzut 
în 'Treisprezece, dar probabil că s-a-ntors între timp. Mă 
salută şi mă simt încurajată să-l întreb: 

— Au găsit pe cineva aici? 

— Toată familia. Şi pe cei doi oameni care lucrau pentru 
ei. 

Madge. Tăcută, binevoitoare şi curajoasă. 

Broşa dăruită de ea mi-a dat un nume. Înghit în sec, cu 
greutate. Mă întreb dacă la noapte li se va alătura 


personajelor din visele mele. Dacă-mi va azvârli cenuşă în 
gură cu lopata. 

— Credeam că, poate, fiindcă el era primarul... 

— Nu cred că funcţia de primar în Doisprezece a-nclinat 
sorții în favoarea lui, zice 'Thom. 

Încuviinţez şi îmi continui drumul, având grijă să nu mă 
uit în partea din spate a căruţei. În tot oraşul şi în Filon e la 
fel. Culesul morţilor. Când mă apropii de ruinele fostei mele 
case, strada începe să fie ticsită de căruţe. Pajiştea a 
dispărut, sau a avut parte de o schimbare spectaculoasă. A 
fost săpată o groapă adâncă şi oasele sunt înşirate înăuntru, 
într-un mormânt colectiv al poporului meu. O ocolesc şi 
intru în pădure prin locul obişnuit. Deşi nu mai are nicio 
importanţă. Gardul nu mai e electrificat şi a fost întărit cu 
crengi lungi, ca să oprească animalele de pradă. Dar 
vechile deprinderi dispar greu. Mă gândesc să mă duc la 
lac, însă sunt atât de slăbită încât abia ajung până la locul 
meu de întâlnire cu Gale. Mă aşez pe bolovanul pe care ne- 
a filmat Cressida, dar e prea lat fără trupul lui alături de 
mine. Închid de mai multe ori ochii şi număr până la zece, 
gândindu-mă că atunci când îi voi deschide va apărea fără 
niciun zgomot, aşa cum făcea adesea. Trebuie să-mi aduc 
aminte că e în Doi, unde are un post fantastic, probabil 
sărutând alte buze. 

E genul de zi preferat de vechea Katniss. Primăvară 
timpurie. Pădurea trezindu-se după o iarnă îndelungată. 
Dar puseul de energie stârnită de primule se stinge. Când 
ajung înapoi, la gard, sunt atât de îngreţoşată şi de ameţită, 
încât Thom trebuie să mă ducă acasă cu căruţa morţilor. Mă 
ajută să mă aşez pe canapeaua din camera de zi, de unde 
privesc firişoarele de praf rotindu-se în razele firave ale 
soarelui după-amiezii. 

Capul îmi zvâcneşte într-o parte la auzul sâsâitului, dar e 
nevoie să treacă o vreme ca să cred că e real. Cum a fost 
posibil s-ajungă aici? Îi văd urmele de gheare lăsate de un 
animal sălbatic, laba din spate pe care o ţine uşor deasupra 


pământului, oasele proeminente ale feţei. Înseamnă c-a 
venit pe jos, tocmai din Treisprezece. Poate l-au alungat, 
sau poate pur şi simplu n-a putut să stea acolo fără ea, aşa 
că a plecat s-o caute. 

— Ai bătut drumul degeaba. Nu e aici, îi spun. 

Buttercup sâsâie din nou. 

— Nu e aici. N-ai decât să sâsâi cât vrei. N-o s-o găseşti 
pe Prim. 

La auzul numelui ei, îşi saltă capul. Îşi înaltă urechile 
pleoştite. Începe să miaune plin de speranţă. 

— leşi afară! 

Se fereşte de perna pe care-o arunc spre el. 

— Pleacă! Aici n-a mai rămas nimic pentru tine! 

Încep să tremur, înfuriată de motan. 

— Ea nu se mai întoarce! Nu se mai întoarce aici 
niciodată! 

Înşfac o altă pernă şi mă ridic în picioare, ca să ţintesc 
mai bine. Lacrimile încep să-mi şiroiască din senin pe obraji. 

— E moartă. Mă prind cu mâinile de mijloc, ca să-mi 
domolesc durerea. E moartă, mâţă proastă. E moartă. 

Un sunet nou, pe jumătate plânset pe jumătate cântec, 
îmi iese din trup, dând glas disperării. Buttercup începe la 
rândul lui să urle. Indiferent ce-aş face, n-o să plece. Se 
învârteşte în jurul meu, destul de departe ca să nu-l pot 
atinge, în timp ce un val de hohote după altul îmi chinuie 
trupul, până când leşin în cele din urmă. Dar motanul 
trebuie să fi-nţeles. Probabil ştie că inimaginabilul s-a 
petrecut şi că pentru supravieţuire va fi nevoie de fapte 
până acum inimaginabile. Pentru că, o oră mai târziu, când 
mă urc în pat, el stă acolo, în lumina Lunii, ghemuit alături 
de mine, cu ochii lui galbeni în alertă, apărându-mă de 
noapte. 

Dimineaţă, suportă cu stoicism să-i curăţ tăieturile, dar 
scoaterea  spinului din labă produce o rundă din 
mieunăturile lui de pisoiaş. Sfârşim amândoi prin a plânge 
iarăşi, numai că de data asta ne alinăâm unul pe altul. Cu 


puterea astfel dobândită, deschid scrisoarea mamei, primită 
de la Haymitch, formez numărul de telefon şi plâng şi 
împreună cu ea. Peeta apare odată cu Sae Unsuroasa, 
aducând o pâine caldă. Ea pregăteşte micul dejun şi îi dau 
lui Buttercup toată porţia mea de şuncă. 

Încet, pierzând multe zile, mă întorc la viaţă, încerc să 
urmez sfatul doctorului Aurelius, îmi urmăresc până la 
capăt impulsurile, uimită când unul capătă în final din nou 
sens. Îi vorbesc de ideea mea, despre carte, şi următorul 
tren îmi aduce de la Capitoliu o cutie mare, cu coli de 
pergament. 

Am preluat ideea din cartea cu plante a familiei. Locul 
unde am înregistrat lucruri pe care nu i le poţi încredința 
memoriei. O pagină începe cu fotografia unei persoane. 
Dacă putem găsi o fotografie. Dacă nu, cu o schiţă sau cu un 
portret făcut de Peeta. Apoi, redate cu cel mai îngrijit scris 
al meu, sunt înşiruite toate amănuntele pe care ar fi o crimă 
să le dai uitării. Lady lingând obrazul lui Prim. Tata râzând. 
Tatăl lui Peeta cu fursecurile. Culoarea ochilor lui Finnick. 
Ceea ce putea face Cinna cu o fâşie de mătase. Boggs 
reprogramând holo-ul. Rue ridicată pe vârfuri, cu braţele 
uşor întinse, ca o pasăre gata să-şi ia zborul. Şi aşa mai 
departe. Sigilăm paginile cu lacrimi şi cu promisiunea că 
vom trăi bine, pentru ca morţile lor să conteze. Haymitch ni 
se alătură în cele din urmă, contribuind cu pagini despre 
numeroasele tributuri cărora a fost silit să le fie mentor în 
douăzeci şi trei de ani. Adăugirile devin tot mai sumare. O 
amintire veche, care răzbate la suprafaţă. O primulă târzie, 
presată între pagini. Stropi stranii de fericire, cum e 
fotografia fiului nou-născut al lui Finnick şi Annie. 

Învăţăm să fim din nou ocupați. Peeta coace pâine. Eu 
vânez. Haymitch bea până se termină alcoolul, apoi creşte 
gâşte până la sosirea următorului tren. Din fericire, gâştele 
îşi pot purta foarte bine de grijă pe cont propriu. Nu 
suntem singuri. Alte câteva sute de oameni se întorc, 
fiindcă, indiferent ce s-ar fi întâmplat, aici e căminul nostru. 


Minele fiind închise, ară, afundând cenuşa în pământ, şi 
seamănă plante. Maşinile trimise din Capitoliu defrişează 
terenul pentru o nouă fabrică, unde vom face medicamente. 
Deşi n-o însămânţează nimeni, pajiştea înverzeşte iarăşi. 

Eu şi Peeta ne revenim împreună. Încă mai sunt 
momente în care el se ghemuieşte în spatele unui scaun şi 
se ţine bine până când se încheie străfulgerările amintirilor 
inoculate de venin. Eu mă trezesc ţipând din coşmaruri cu 
mutanţi şi copii pierduţi. Dar braţele lui sunt aici, să mă 
liniştească. Şi eventual buzele lui. În noaptea când am din 
nou senzaţia aceea, dorinţa care m-a copleşit pe plajă, ştiu 
că asta s-ar fi întâmplat oricum. 

Că pentru a supravieţui nu am nevoie de focul lui Gale, 
învăpăiat de furie şi de ură. Sunt plină de foc eu însămi. 
Ceea ce îmi trebuie e păpădia primăvăratică. Strălucirea 
gălbuie care înseamnă renaştere în loc de distrugere. 
Promisiunea că viaţa poate merge înainte, indiferent cât de 
mult ai pierdut. Că poate fi din nou bine. Şi numai Peeta îmi 
poate da asta. 

Aşa că, după aceea, când el şopteşte: 

— Mă iubeşti. Adevărat, sau nu? 

Eu îi răspund: 

— Adevărat. 


Epilog 


SE JOACĂ PE PAJIŞTE. Fata cu păr întunecat şi ochi 
albaştri, care dansează. Băiatul cu bucle blonde şi ochi 
cenuşii, care se străduieşte să ţină pasul cu ea, cu 
picioarele lui dolofane, de ţânc. A fost nevoie de cinci, de 
zece, de cincisprezece ani ca să fiu de acord. Dar Peeta şi-i 
dorea atât de mult. Când am simţit-o pentru prima oară pe 
ea mişcând în mine, am fost mistuită de o groază care părea 
la fel de veche ca însăşi viaţa. Numai bucuria de a o ţine în 
braţe a reuşit să mă vindece. Să-l port pe el a fost mai uşor, 
dar nu cu mult. 

Întrebările abia încep. Arenele au fost rase de pe faţa 
pământului, s-au construit monumente comemorative, 
Jocurile Foamei nu mai există. Dar copiii învaţă despre ele 
la şcoală şi fata ştie că noi am avut un rol în toate astea. 
Băiatul va afla peste câţiva ani. Cum aş putea să le 
povestesc despre lumea aceea fără să-i sperii de moarte? Pe 
copiii mei, care nu pun la îndoială cuvintele cântecului: 


În inima luncii, sub salcia deasă 

E patul de iarbă, e perna frunzoasă. 
Pe ea culc-obrazul şi pleoapele-nchide. 
O să fie soare când le vei deschide. 


Aici ţi-e-adăpostul, aici e căldură, 

Aici margarete te apăr” de ură. 

Aici vise dulci dimineaţa-mplineşte, 
Aici al meu suflet mereu te-ndrăgeşte. 


Pe copiii mei, care nu ştiu că se joacă într-un cimitir. 

Peeta crede c-o să fie OK. Ne avem unul pe altul. Şi avem 
cartea. Îi putem face să înţeleagă într-un mod care le va 
spori curajul. Dar într-o bună zi va trebui să le ofer o 
explicaţie a coşmarurilor mele. De ce vin. De ce nu voi 
scăpa cu adevărat de ele niciodată. 

O să le spun cum supraviețuiesc. O să le spun că în 
dimineţile rele mi se pare imposibil să mă bucur de ceva, 
fiindcă mă tem că îmi va fi luat. Atunci fac în gând o listă a 
tuturor lucrurilor bune pe care le-am văzut vreodată 
săvârşite de cineva. E ca un joc. Repetitiv. Chiar puţin 
plictisitor, după douăzeci de ani. 

Însă există jocuri cu mult mai rele. 


SFÂRŞIT 


ti Snow - în lb. engleză (n. tr.).