1. Regina rosie — Victoria Aveyard

UNU 


Urăsc Prima Vineri. Pentru că satul este aglomerat, iar acum, în arșița 
verii, e ultimul lucru pe care şi l-ar putea dori cineva. Din locul meu aflat la 
umbră nu e atât de rău, însă duhoarea trupurilor, toate nădușite din pricina 
muncii începute în zori, e suficientă pentru ca laptele să se acrească. Aerul 
tremură de căldură și umiditate, până şi băltoacele pe care le-a lăsat în urmă 
furtuna de ieri sunt fierbinţi, cu pete colorate de ulei și grăsime. 

Piaţa începe să se golească, având în vedere că oamenii își închid tarabele 
pentru restul zilei. Comercianţii sunt zăpăciţi, nepăsători, așa că îmi vine 
ușor să înșfac ce poftesc din mărfurile lor. Atunci când termin, buzunarele 
îmi sunt pline de flecuștețe. Ba chiar am și un măr pentru drum. Nu e deloc 
rău pentru o activitate de câteva minute. În timp ce mulţimea înaintează, mă 
las dusă de curentul de oameni. Mâinile mele ţâșnesc înainte și înapoi, 
mereu cu mișcări rapide și lejere. Câteva bancnote din buzunarul unui 
bărbat, o brățară de la încheietura unei femei - mărunţișuri. Sătenii sunt 
prea ocupați să înainteze pentru a observa un hoț de buzunare în mijlocul 
lor. 

Clădirile înalte, construite pe piloni, după care satul și-a primit numele 
(Pilonii, foarte original), se ridică peste tot în jurul nostru, la trei metri 
deasupra pământului noroios. Primăvara, partea inferioară a țărmului se 
află sub apă, dar acum suntem în august, când deshidratarea și insolaţia pun 
stăpânire pe sat. Aproape toți oamenii așteaptă cu nerăbdare Prima Vineri, 
când munca și şcoala se termină mai devreme. Nu și eu. Nu, eu aș prefera să 
stau la școală și să pierd vremea într-o clasă plină de copii. 

Nu că voi mai fi la școală prea mult timp. Cea de-a optsprezecea 
aniversare a mea se apropie cu repeziciune şi, odată cu ea, încorporarea. Nu 
sunt ucenică pe nicăieri, nu am un loc de muncă, așa că voi fi trimisă pe 
frontul de război, cum se întâmplă cu toţi ceilalți tineri inactivi. Nu e de 
mirare că nu mai sunt locuri de muncă, având în vedere că toţi bărbaţii, 
toate femeile și toți copiii încearcă să se ţină departe de armată. 

Imediat ce au împlinit optsprezece ani, cei trei frați ai mei au fost trimiși 
la război, pentru a se lupta cu cei din Ţinutul Lacurilor. Numai Shade știe să 
scrie și îmi trimite scrisori atunci când poate. De Bree și Tramy, ceilalți fraţi 
ai mei, n-am mai auzit de mai bine de un an. Însă lipsa veștilor e un lucru 
bun. Unele familii pot sta ani întregi fără să aibă vreo veste, ca apoi să-și 
găsească fiii sau fiicele la ușă, întorși acasă în permisii sau, uneori, spre 

4 


UNU 

Urăsc Prima Vineri. Pentru că satul este aglomerat, iar 
acum, în arșiţa verii, e ultimul lucru pe care și l-ar putea dori 
cineva. Din locul meu aflat la umbră nu e atât de rău, însă 
duhoarea trupurilor, toate nadușite din pricina muncii 
începute în zori, e suficientă pentru ca laptele să se 
acrească. Aerul tremură de căldură și umiditate, până și 
băltoacele pe care le-a lăsat în urmă 

furtuna de ieri sunt fierbinţi, cu pete colorate de ulei și 
grăsime. 

Piaţa începe să se golească, având în vedere că oamenii 
își închid tarabele pentru restul zilei. Comercianţii sunt 
zăpăciţi, nepăsători, așa că îmi vine ușor să înșfac ce poftesc 
din mărfurile lor. Atunci când termin, buzunarele îmi sunt 
pline de flecușteţe. Ba chiar am și un măr pentru drum. Nu e 
deloc rău pentru o activitate de câteva minute. În timp ce 
mulțimea înaintează, mă 

las dusă de curentul de oameni. Mâinile mele ţâșnesc 
înainte și înapoi, mereu cu mișcări rapide și lejere. Câteva 
bancnote din buzunarul unui bărbat, o brățară de la 


încheietura unei femei - mărunțișuri. Sătenii sunt prea 
ocupați să înainteze pentru a observa un hoţ de buzunare în 
mijlocul lor. 


Clădirile înalte, construite pe piloni, după care satul și-a 
primit numele (Pilonii, foarte original), se ridică peste tot în 
jurul nostru, la trei metri deasupra pământului noroios. 
Primăvara, partea inferioară a țărmului se află sub apă, dar 
acum suntem în august, când deshidratarea și insolaţia pun 
stăpânire pe sat. Aproape toţi oamenii așteaptă cu 
nerăbdare Prima Vineri, când munca și școala se termină mai 
devreme. Nu și eu. Nu, eu aș prefera să 

stau la școală și să pierd vremea într-o clasă plină de 
copii. 

Nu că voi mai fi la școală prea mult timp. Cea de-a 
optsprezecea aniversare a mea se apropie cu repeziciune și, 
odată cu ea, încorporarea. Nu sunt ucenică pe nicăieri, nu 


am un loc de muncă, așa că voi fi trimisă pe frontul de 
război, cum se întâmplă cu toți ceilalţi tineri inactivi. Nu e 
de mirare că nu mai sunt locuri de muncă, având în vedere 
că toţi bărbaţii, toate femeile și toţi copiii încearcă să se ţină 
departe de armată. 

Imediat ce au împlinit optsprezece ani, cei trei fraţi ai mei 
au fost trimiși la război, pentru a se lupta cu cei din Ținutul 
Lacurilor. Numai Shade știe să 

scrie și îmi trimite scrisori atunci când poate. De Bree și 
Tramy, ceilalţi fraţi ai mei, n-am mai auzit de mai bine de un 
an. Însă lipsa veștilor e un lucru bun. Unele familii pot sta 
ani întregi fără să aibă vreo veste, ca apoi să-și găsească fiii 
sau fiicele la ușă, întorși acasă în permisii sau, uneori, spre 4 

bucuria tuturor, lăsaţi la vatra. Dar, de obicei, primești o 
scrisoare pe hârtie de calitate superioară, ștampilată cu 
sigiliul regelui, în care ţi se mulțumește scurt pentru viaţa 
odorului tău. Ba uneori găsești și câţiva nasturi din uniforma 
lui sfâșiată și distrusă. 

Aveam treisprezece ani când Bree a plecat. M-a sărutat 
pe obraz și mi-a dăruit o pereche de cercei pe care să o 
împart cu Gisa, surioara mea. Erau făcuţi din mărgele de 
sticlă roz, exact în nuanţa apusului. Ne-am făcut singure 
găuri în urechi, chiar în acea seară. Tramy și Shade au 
păstrat această tradiţie atunci când au plecat. Acum, eu și 
Gisa avem fiecare câte o ureche cu trei pietricele care să ne 
aducă aminte că fraţii noștri s-au dus să 

lupte pe undeva. N-am crezut niciodată că ei chiar aveau 
să plece, până ce nu și-a făcut apariţia acasă la noi 
legionarul în armura sa lustruită, luându-i rând pe rând. lar 
în toamna asta vor veni după mine. Am început deja să pun 
bani deoparte - și să fur -, pentru a-i cumpăra Gisei o 
pereche de cercei pe care să i-o dăruiesc când voi pleca. 

Nu te mai gândi la asta, îmi spune mama mereu, în 
legătură cu armata, în legătură cu fraţii mei, în legătură cu 
orice. Bun sfat, mamă! 


Pe stradă, la răscrucea dintre Drumul Morii și Drumul 
Manifestantului, grupul de oameni se mărește deoarece mai 
mulți săteni se alătură marșului. 

O gașcă de copii, mici pungași în devenire, își vâră 
degetele lipicioase prin buzunarele oamenilor. Sunt prea 
tineri ca să știe cum să facă asta, iar agenţii de securitate 
intervin imediat. De obicei, copiii sunt legaţi la stâlpul 
infamiei sau sunt trimiși la închisoarea avanpostului, însă 
agenţii vor să asiste la Prima Vineri. Se hotărăsc să le tragă 
doar câteva bobârnace înainte să-i lase să plece. Mici 
indulgenţe. 

O apăsare ușoară pe talia mea mă face să mă răsucesc 
brusc, acţionând din instinct. Apuc mâna suficient de 
nesăbuită încât să mă facă la buzunare, strângând-o tare, 
astfel încât să-l împiedic pe drăcușor să fugă. Dar, în loc să 

văd un puști costeliv, mă trezesc că dau nas în nas cu un 
chip rânjit. 

Kilorn Warren. Ucenicul unui pescar, orfan de război și, 
probabil, singurul meu prieten adevărat. Când eram mici, 
obișnuiam să ne luăm la bătaie, dar, acum, că am mai 
crescut - și că el e cu vreo treizeci de centimetri mai înalt 
decât mine încerc să evit încăierările. Bănuiesc că asta 
aduce niște foloase. 

De pildă, poate ajunge lejer la rafturile mai înalte. 

— Devii tot mai iute, chicotește el, după care își trage 
mâna din strânsoarea mea. 

— Și tu devii tot mai lent. 

Își dă ochii peste cap și înșfacă mărul din mâna mea. 

— O așteptăm pe Gisa? mă întreabă el, mușcând din 
fruct. 

5 

— A fost învoită azi, are de muncă. 

— Atunci, hai s-o luăm din loc. Nu vreau să ratez 
spectacolul. 

— Mare tragedie ar mai fi... 


— Ei, mare! mă admonestează el, fluturând degetul spre 
mine. Se presupune că e amuzant. 

— Se presupune că e un avertisment, tâmpitule! 

Însă el deja se îndepărtează cu pașii lui mari, aproape 
forțându-mă să 

alerg pentru a-l ajunge din urmă. Mersul lui e 
dezechilibrat. Picioare de marinar, așa le numește el, deși nu 
a fost niciodată în larg. Bănuiesc că orele lungi petrecute pe 
râu, în barca de pescuit a maestrului său, au acest efect. 

La fel ca tatăl meu, tatăl lui Kilorn a fost trimis pe front, 
dar în vreme ce al meu s-a întors fără un picior și fără un 
plămân, domnul Warren a venit acasă 

într-o cutie de pantofi. După asta, mama lui Kilorn a dat 
bir cu fugiţii, lăsându-și băiatul să-și poarte singur de grijă. 
Kilorn aproape că murea de foame, dar, cumva, a continuat 
să se ia la trântă cu mine. l-am dat de mâncare, ca să nu 
trebuiască să mă lupt cu un sac de oase, iar acum, zece ani 
mai târziu, iată-l. Măcar își face ucenicia pe undeva și nu va 
fi obligat să 

meargă la război. 

Ajungem la poalele dealului, unde dăm peste și mai mulți 
oameni, care se îmbulzesc din toate părțile. Prezenţa la 
Prima Vineri e obligatorie, doar dacă 

nu cumva ești, ca sora mea, un „muncitor indispensabil”. 
De parcă brodatul mătăsurilor e un lucru indispensabil. Însă 
argintiii își adoră mătasea, nu-i așa? Până și agenţii de 
securitate, cel puţin o parte dintre ei, pot fi mituiţi cu bucăţi 
cusute de sora mea. Nu că aș ști ceva în legătură cu asta. 

Umbrele care ne înconjoară devin din ce în ce mai 
întunecate în timp ce urcăm treptele de piatră, îndreptându- 
ne spre vârful dealului. Kilorn suie câte două odată, aproape 
lăsându-mă în urmă, însă se oprește să mă aștepte. 

Rânjește și își dă la o parte din ochii săi verzi o șuviţă de 
păr roșcat și spălăcit. 

— Câteodată uit că ai picioare de copilaș. 


— Mai bine picioarele, decât creierul unuia, i-o întorc eu, 
lovindu-l în glumă peste obraz în timp ce trec pe lângăel. 

Râsetele lui mă urmează pe trepte. 

— Ești mai țâfnoasă decât îţi stă în fire. 

— Pur și simplu urăsc lucrurile de genul asta. 

— Știu, murmură el, pentru prima dată solemn. 

Și ajungem în arenă, unde soarele arde deasupra noastră. 
Construită 

acum zece ani, arena e de departe cea mai mare 
structură din Pilonii. Nici nu se compară cu cele colosale din 
orașe, totuși, arcadele înalte din oțel și miile 6 

de metri cubi de beton sunt suficiente pentru a-i tăia 
rasuflarea unei fete de la sat. 

Agenţii de securitate sunt împrăștiați peste tot, iar 
uniformele lor în nuanţe de negru și argintiu ies în evidenţă 
printre hainele oamenilor de rând. Aceasta este Prima Vineri 
și ei de-abia așteaptă să urmărească 

spectacolul. Fiecare are câte o pușcă sau un pistol, cu 
toate că nu au nevoie de ele. Așa cum se obișnuiește, 
agenţii sunt argintii, iar argintiii nu au de ce să se teamă de 
noi, roșiii. Toată lumea știe asta. Noi nu suntem egalii lor, cu 
toate că nu ţi-ai da seama dacă ne-ai compara. Singurul 
lucru care ne deosebește, cel puţin la exterior, e că argintiii 
stau mereu drepţi. Noi suntem aduși de spate din cauza 
muncii, a speranţei rămase fără răspuns și a inevitabilei 
dezamăgiri în viaţă. 

În interiorul arenei deschise e la fel de cald ca afară, iar 
Kilorn, care stă 

mereu pe vârfuri ca să vadă mai bine, mă conduce 
undeva la umbră. Nu există scaune aici, ci doar niște bănci 
lungi din beton, însă câţiva nobili argintii de sus se bucură 
de niște tribune răcoroase și confortabile. Ei au mereu la 
dispoziție băuturi, mâncare, gheaţă până și în toiul verii, 
scaune moi, lumini electrice și alte bunuri de care eu nu mă 
voi bucura niciodată. 


Argintiii nu sunt niciodată impresionați de ceea ce au, 
plângându-se întruna de aceste „condiţii deplorabile”. Dacă 
aș avea vreodată ocazia, le-aș da eu lor condiţii deplorabile. 
Noi nu avem aici decât niște bănci tari și câteva monitoare 
disonante, aproape prea luminoase și prea zgomotoase 
pentru a putea fi suportate. 

— Pun rămășag pe plata unei zile că azi e un alt oţelit, 
spune Kilorn, aruncând cotorul mărului spre podeaua arenei. 

— Nu pun niciun rămășag! mă răstesc eu. 

Mulţi roșii își joacă economiile pe lupte, sperând să 
câștige ceva care să-i ajute încă o săptămână. Dar nu și eu, 
nici măcar atunci când vine vorba de Kilorn. E mai ușor să 
tai geanta organizatorului de pariuri decât să încerc să 

câștig bani din asta. 

— N-ar trebui să-ţi cheltuiești banii în halul ăsta! 

— Nu e o cheltuială dacă am dreptate. E mereu un otţelit 
care se bate cu cineva. 

De obicei, cel puţin o luptă din două are ca protagonist 
un oţelit, deoarece, dintre toţi argintiii, talentele și abilităţile 
oțeliților sunt cele mai potrivite pentru arenă. Se pare că ei 
savureaza acest lucru, folosindu-și puterile supraomenești 
ca să se joace cu ceilalţi campioni de parcă ar fi niște păpuși 
de cârpă. 

7 

— Ce zici de cealaltă categorie? îl întreb, gândindu-mă la 
șirul de argintii care ar putea apărea: telekineticii, agilii, 
acvaticii, verzișorii, pietrificatorii - 

cu toţii înspăimântători. 

— Nu sunt sigur. Să sperâm că e ceva mișto. Mi-ar prinde 
bine ceva distracţie. 

Eu și Kilorn nu împărtășim aceleași păreri când vine 
vorba de Vitejiile Primei Vineri. Pentru mine, să urmăresc doi 
campioni sfârtecându-se unul pe celălalt nu e deloc 
distractiv, însă Kilorn adoră asta. Lasă-i să se distrugă 

între ei, spune el. Nu sunt oamenii noștri. 


EI nu înţelege care e scopul Vitejiilor. Nu vorbim aici de 
un spectacol absurd, menit să le ofere o oarecare relaxare 
roşiilor după o săptămână de muncă istovitoare. Ăsta este 
un mesaj calculat, rece. Doar argintiii pot lupta în arene, 
întrucât numai un argintiu poate supraviețui în arenă. Ei se 
luptă 

pentru a ne arăta forţa și puterea lor. Suntem fără egal. 
Suntem mai buni decât voi. Suntem zei. E scris în fiecare 
lovitură supraomenească pe care o aplică. 

Și au absolută dreptate. Luna trecută am privit cum un 
agil a bătut un telekinetic și, cu toate că agilul putea să se 
miște mai iute decât oricine altcineva, telekineticul l-a oprit 
în loc. Și-a ridicat adversarul de jos doar cu puterea minţii. 
Agilul a început să se înece; cred că telekineticul avea un soi 
de strânsoare invizibilă în jurul gâtului său. Când chipul 
agilului s-a învineţit, meciul a luat sfârșit. Kilorn a chiuit, 
întrucât pariase pe telekinetic. 

— Doamnelor și domnilor, argintii și roșii, bine aţi venit la 
Prima Vineri, Vitejiile din August. 

Vocea prezentatorului răsună în arenă, amplificată de 
pereţii imenși. Pare plictisit, ca de obicei, și nu-l învinuiesc. 

Cândva, Vitejiile nu prevedeau meciuri, ci adevărate 
execuţii. Prizonierii și vrajmașii statului erau transportaţi 
spre capitală, în Archeon, și omorâţi în faţa unei mulțimi de 
argintii. Bănuiesc că argintiii adorau asta, întrucât așa au 
luat fiinţă meciurile. Nu pentru a omori, ci pentru a distra. 
Apoi s-au transformat în Vitejii și s-au extins și în alte orașe, 
în arene diferite și pentru spectatori diferiţi. În cele din 
urmă, roșiilor li s-a acordat permisiunea de a participa, chiar 
dacă erau obligaţi să aleagă cele mai banale locuri. Nu a 
durat mult până ce argintiii au construit arene peste tot, 
până și în sate ca Pilonii, iar prezenţa roșiilor, care cândva 
era considerată o favoare, a devenit un blestem obligatoriu. 
Fratele meu Shade spune că acest lucru e din cauză că 
infracțiunile, disidenţele și cele câteva acte de rebeliune ale 


roșiilor au început să scadă însemnat în arenele marilor 
orașe. Acum, argintiii nu 8 

mai trebuie să folosească execuțiile sau legiunile sau 
chiar securitatea pentru a păstra ordinea; doi campioni ne 
pot speria la fel de ușor. 

Astăzi, cei doi campioni sunt pe măsura titulaturii. Primul 
care pășește pe nisipul alb este Cantos Carros, un argintiu 
din Golful Portuar de la est. 

Monitorul prezintă o imagine clară a războinicului și e 
limpede ca lumina zilei că e vorba de un otţelit. Brațele lui 
sunt ca niște trunchiuri de copac, cu noduri și vene și o piele 
care de-abia se mai poate întinde. Când zâmbește, văd că 
dinţii îi sunt sparţi sau lipsesc cu desăvârșire. Poate că a 
intrat în conflict cu periuţa de dinţi când era mic. 

Lângă mine, Kilorn ovaţionează, iar ceilalţi săteni i se 
alătură. Un agent de securitate aruncă o chiflă către cei mai 
gălăgioşi, pentru deranjul lor. În stânga mea, un altul îi oferă 
unui copil urlător o hârtie galbenă. Electrofoaie 

- o raţie de electricitate în plus. Toate pentru a ne face să 
ovaţionăm, sa 

urlăm, să ne oblige să urmărim, chiar dacă noi nu vrem 
asta. 

— Foarte bine, faceţi puţină gălăgie, ca să vă audă! 
tărăgănează 

prezentatorul, încercând să adopte un oarecare 
entuziasm în glas. Şi iată-l pe adversarul lui, venit direct din 
capitală, Samson Merandus! 

Celălalt războinic arată palid și pricăjit prin comparaţie 
cu halca de mușchi în formă umană, însă armura sa din oțel 
albastru e fină și foarte bine lustruită. Cel mai probabil e al 
doilea fiu al unui al doilea fiu și încearcă să-și facă un 
renume în arenă. Cu toate că ar trebui să fie speriat, pare 
straniu de calm. 

Numele lui de familie îmi pare cunoscut, dar nu e un 
lucru neobișnuit. 


Mulţi argintii fac parte din familii faimoase, din case 
renumite, cu zeci de membri. Familia care guvernează 
regiunea noastră, Valea Capitalei, este Casa Welle, cu toate 
că nu l-am văzut niciodată pe guvernatorul Welle. Nu ne 
vizitează decât o dată sau de două ori pe an, și nici măcar 
atunci nu catadicsește să intre într-un sat populat de roșii ca 
al meu. l-am văzut odată 

nava fluvială, o chestie lucioasă, cu steaguri în nuanţe de 
verde și auriu. El e un verzișor și, când a trecut pe lângă noi, 
copacii de pe mal au înflorit brusc și florile au ţâșnit din 
pământ. A fost un lucru deosebit de frumos, până ce unul 
dintre băieţii mai mari a început să arunce cu pietre în navă. 
Pietrele au căzut inofensiv în râu, dar pe băieți tot i-au legat 
la stâlpul infamiei. 

— Sigur va câștiga oțelitul. 

Kilorn privește încruntat spre micul campion. 

— De unde știi? Care e puterea lui Samson? 

— Cui îi pasă? Tot o să piardă, îl batjocoresc eu, 
așezându-mă pentru a privi spectacolul. 

9 

Bine cunoscutul gong răsună deasupra arenei. Cei mai 
mulţi se ridică în picioare, nerăbdători să privească lupta, 
însă eu rămân așezată pe bancă, protestând în sinea mea. 
Oricât de calmă aș părea, clocotesc de furie. Furie și gelozie. 
Suntem zei, răsună în mintea mea. 

— Campioni, pregătiţi-vă! 

Cei doi se îndreaptă spre laturile opuse ale arenei și 
adoptă poziţia de luptă. Pistoalele nu sunt permise în luptele 
din arenă, așa încât Cantos scoate o sabie scurtă și lată. Mă 
îndoiesc c-o să aibă nevoie de ea. Samson nu scoate nicio 
armă, iar degetele de-abia i se mișcă pe lângă trup. 

În arenă răsună un zumzet electric. Urăsc partea asta. 
Sunetul vibrează în dinţii mei, în oasele mele și continuă să 
pulseze până ce cred c-o să spargă 

ceva. Se sfârșește abrupt, cu un dangăt. Începe. Expir. 


Și arată imediat ca un masacru. Cantos pomește în 
viteză, ca un taur, lăsând în urma sa un nor de praf. Samson 
încearcă să se ferească de Cantos, folosindu-și umărul 
pentru a aluneca în spatele argintiului, însă oţelitul e mai 
iute. Îl apucă pe Samson de picior și îl aruncă de-a lungul 
arenei, de parcă ar fi plămădit din pene. Uralele care 
urmează înăbușă geamătul de durere al lui Samson la 
impactul cu peretele de ciment, însă agonia i se citește 
limpede pe chip. Înainte să poată face vreo mișcare, Cantos 
apare lângă el, apucându-l și azvărlindu-l în sus. Un morman 
de oase rupte lovește nisipul, dar, cumva, se ridică din nou 
în picioare. 

— E un sac de box? râde Kilorn. Pune-l la punct, Cantos! 

Lui Kilorn nu-i pasă de chiflele gratuite sau de cele câteva 
minute în plus de electricitate. Nu de asta ovaţionează. El 
chiar vrea să vadă sânge, sânge de argintiu, sângeargintiu 
pătând arena. Nu contează că acel sânge reprezintă 

tot ceea ce noi nu suntem, tot ceea ce noi nu putem fi, 
tot ceea ce noi ne dorim. El pur și simplu vrea să îl vadă și să 
se păcălească singur, crezând că 

ei sunt cu adevărat oameni, că și ei pot fi răniţi și învinși. 
Însă eu știu prea bine cum stau lucrurile. Sângele lor eo 
ameninţare, un avertisment, o promisiune. Nu suntem și nu 
vom fi niciodată la fel. 

Kilorn nu pare dezamăgit. Până și cei din tribune pot 
vedea lichidul metalic iridescent care picură din gura lui 
Samson și care reflectă soarele verii precum o oglindă 
apoasă, pictând un râu pe gâtul și pe armura lui. 

Aceasta este adevărata diviziune dintre argintii și roșii: 
culoarea sângelui nostru. Această simplă diferenţă îi face 
cumva să fie mai puternici, mai inteligenţi, mai buni decât 
noi. 

Samson scuipă, trimițând un șuvoi de sângeargintiu 
peste nisipul din arenă. La trei metri distanţă de el, Cantos 
strânge sabia mai tare, pregătit să- 

| scoată din uz pe Samson și să pună capăt acestui meci. 


10 

— Bietul neghiob, murmur eu. 

Kilorn are dreptate. Nu e decât un sac de box. 

Cantos ţâșnește prin nisip, cu sabia ridicată și cu ochii 
scăpărând de furie. 

Apoi înlemnește cu piciorul în aer, iar armura lui 
zdrăngăne din pricina opririi bruște. Din mijlocul arenei, 
războinicul care sângerează stă cu degetul arătător 
îndreptat spre Cantos și are o privire care ar putea îngheţa 
apele. 

Samson mișcă degetul și Cantos pornește, sincronizat la 
perfecție cu mișcările lui Samson. Rămâne cu gura căscată, 
de parcă e retardat sau idiot. 

De parcă a rămas fără creier. 

Nu pot să-mi cred ochilor. 

O tăcere mormântală se așterne peste arenă în timp ce 
noi privim uluiţi, neînţelegând scena care se desfășoară în 
faţa noastră. Până și Kilorn a rămas fără grai. 

— Un șoptitor, îmi scapă mie cu voce tare. 

N-am mai văzut niciodată unul în arenă - mă îndoiesc că 
a văzut cineva vreunul. Șoptitorii sunt rari, periculoși și 
puternici, chiar și printre argintii, chiar și în capitală. 
Zvonurile despre ei variază, însă toate duc spre aceeași 
concluzie simplă și înfiorătoare: îţi pot pătrunde în minte, îţi 
pot citi gândurile și te pot manipula. Și exact asta face 
Samson acum, dupa ce și-a croit drum prin armura și 
mușchii lui Cantos, ajungând chiar la creierul său, unde nu 
există apărători. 

Cantos își ridică sabia cu mâini tremurânde. Încearcă să 
se opună puterii lui Samson. Dar, oricâtă forţă ar avea, nu 
are nicio șansă să se lupte cu dușmanul din mintea lui. 

O altă răsucire a mâinii lui Samson și sângeleargintiu se 
împrăștie peste nisip în timp ce Cantos își înfige sabia direct 
prin armură, pătrunzând în carnea propriului său abdomen. 
Chiar și de-aici, de sus, pot auzi pleoscăitul îngrețoșător al 
metalului care taie carnea. 


În timp ce sângele curge șuvoi din Cantos, din arenă 
încep să răsune icnete. Nimeni n-a mai văzut vreodată atât 
de mult sânge aici. 

Becurile albastre prind viaţă, scăldând podeaua arenei 
într-o lumină 

fantomatică, semnalând sfârșitul meciului. Tămăduitorii 
argintii gonesc prin nisip, grăbindu-se să ajungă la Cantos. 
Argintiii nu trebuie să moară aici. 

Argintiii trebuie să se lupte vitejește, să-și etaleze 
abilităţile, să dea un spectacol bun - dar nu să moară. La 
urma urmei, ei nu sunt roșii. 

Agenţii de securitate se mișcă mai repede ca oricând. 
Câţiva dintre ei sunt agili, alergând încolo și încoace într-un 
vârtej ameţitor în timp ce ne mână 

spre ieșire. Nu ne vor prin preajmă, în cazul în care 
Cantos își va da duhul pe 11 

nisip. Între timp, Samson iese din arenă asemenea unui 
titan. Privirea lui cade pe trupul lui Cantos și mă aștept să-l 
văd smerit. Însă chipul lui nu trădează nicio emoție și este 
extrem de rece. Meciul a fost o nimica toată 

pentru el. Noi suntem o nimica toată pentru el. 

La școală am învăţat despre lumea premergătoare 
acesteia, despre îngerii și zeii care locuiau în ceruri, 
conducând pământul cu iubire și bunăvoință. 

Unii spun că sunt doar niște povești, însă eu nu cred asta. 

Zeii încă ne conduc. S-au pogorât dintre stele. Și nu mai 
sunt binevoitori. 

12 

DOI 

Casa noastră este mică, chiar și după standardele din 
Pilonii, dar cel puţin avem o priveliște frumoasă. În timpul 
uneia dintre permisiile sale, înainte să 

fie rănit, tata a construit casa înaltă, astfel încât să putem 
privi peste râu. 

Chiar și prin păcla verii se întrezăresc fâșiile de pământ 
defrișat care cândva găzduiau pădurea și care acum sunt 


date uitării. Arată ca și când ar fi fost lovite de o molimă, 
însă, în nord și în vest, dealurile imaculate transmit un mesaj 
calm: acolo se află mult mai multe lucruri. Dincolo de noi, 
dincolo de argintii, dincolo de tot ceea ce știu. 

Urc scara de la intrarea în casă, acele bucăţi de lemn 
putrezit ce au luat în timp forma picioarelor care urcă și 
coboară zi de zi. De aici zăresc câteva ambarcaţiuni ce 
străbat râul, arborând mândrele lor steaguri în culori 
deschise. Argintii. Sunt singurii suficient de bogaţi încât să- 
și permită 

mijloace de transport exclusive. În vreme ce ei se bucură 
de vehicule pe roţi, ambarcaţiuni de lux, ba chiar și 
aeronave private, noi trebuie să ne mulţumim cu propriile 
noastre picioare sau cu niște trotinete, dacă suntem 
Norocoși. 

Presupun că ambarcaţiunile se îndreaptă spre Cetatea 
Soarelui, micul oraș care prinde viaţă în jurul reședinței de 
vară a regelui. Gisa a fost azi acolo, ajutând-o pe croitoreasa 
sub îndrumarea căreia își face ucenicia. Când regele se află 
în vizită acolo, ele merg des în piaţa din Cetatea Soarelui, 
pentru a-și vinde marfa comercianților și nobililor argintii 
care se ţin ca niște răţuște după familia regală. Palatul e 
cunoscut sub numele de Reședința Soarelui și se zvonește c- 
ar fi o minunăţie, însă eu nu l-am văzut niciodată. Nu știu de 
ce familia regală deţine o a doua casă, mai ales de vreme ce 
palatul din capitală e atât de frumos și de elegant. Însă, 
aidoma tuturor argintiilor, ei nu acţionează din nevoie. Ei 
sunt mânaţi de dorinţă. Și primesc tot ceea ce-și doresc. 

Înainte de a deschide ușa ce dă spre bine cunoscutul 
haos, mângăi steagul care flutură pe verandă. Trei stele roșii 
pe un material îngălbenit, una pentru fiecare frate și destul 
spaţiu pentru mai multe. Pentru mine. Cele mai multe case 
din Pilonii au steaguri asemănătoare, unele cu dungi negre 
în loc de stele, în amintirea copiilor decedați. 

Înăuntru, mama  nădușeşte deasupra  aragazului, 
amestecând într-o oală 


cu tocăniţă pe care tata o ochește încruntat din scaunul 
lui cu rotile. Gisa 13 

brodează la masă, realizând ceva frumos și splendid și cu 
mult peste înțelegerea mea. 

— M-am întors, anunţ eu pe nimeni în special. 

Tata îmi răspunde cu o fluturare din mână, mama cu o 
mișcare a capului, iar Gisa nici macar nu-și ridică privirea de 
la bucata ei de mătase. 

Pun lângă ea punguţa cu bunurile furate, făcând 
monedele să 

zangănească intenţionat. 

— Cred că avem suficient cât să-i cumpărăm tatei un tort 
de ziua lui. Și am și ceva baterii, destule cât să ne ajungă 
până la sfârșitul lunii. 

Gisa ochește punguţța, încruntându-se dezgustată. Are 
doar paisprezece ani, însă e foarte ageră pentru vârsta ei. 

— Într-o zi, oamenii o să vină și-o să-ţi ia tot ce ai. 

— Gisa, nu-ţi șade bine să fii geloasă, o dojenesc eu, 
lovind-o ușurel cu mâna peste cap. 

Mâinile îi zboară iute spre părul ei perfect și strălucitor, 
aranjându-l la loc într-un coc dichisit. 

Dintotdeauna mi-am dorit să am părul ei, cutoate cânul- 
aş spune niciodată asta. În vreme ce al ei seamănă cu o 
flacără, al meu e ceea ce noi numim maroniul râului. Închis 
la rădăcină și mai decolorat spre vârfuri, întrucât culoarea 
părului nostru se deteriorează din pricina stresului excesiv 
provocat de viaţa trăită în Pilonii. Cei mai mulţi oameni se 
tund scurt, pentru a ascunde vârfurile albe, însă eu n-o fac. 
Îmi place să-mi aduc aminte că până și părul meu știe că 
viaţa n-ar trebui să fie așa. 

— Nu sunt geloasă, pufnește ea, văzându-și în continuare 
de treabă. 

Brodează flori de foc, care strălucesc pe fundalul mătăsii 
negre. 

— Gi, sunt superbe! 


Îmi plimb mâna peste una dintre flori şi mă minunez de 
cât de mătăsoasă 

e la atingere. Ea își ridică privirea și zâmbește timid, 
arătându-mi o dantură 

perfectă. Oricât de mult ne-am ciondăni, ea știe că e 
steluța mea. 

Și apoi, toată lumea știe că eu sunt cea geloasă, Gisa. Nu 
pot decât să fur de la oamenii care chiar știu să facă ceva. 

Imediat ce își va termina ucenicia, va putea să-și 
deschidă propriul atelier. Argintiii din toată lumea vor veni 
să plătească pentru batistele, steagurile și hainele create de 
ea. Gisa va dobândi ceea ce puţini roșii reușesc și o va duce 
bine. Se va îngriji de părinţii noștri și ne va da mie și fraţilor 
mei locuri de muncă umile, pentru a ne scăpa de război. Într- 
o bună 

Zi, Gisa ne va salva, înarmată doar cu un ac și aţă. 

— Fetele mele sunt ca noaptea și ziua, murmură mama, 
trecându-și un deget prin părul ei încărunţit. 

14 

Nu se vrea a fi o insultă, ci un adevăr dur Gisa e 
talentată, frumoasă și cuminte. Eu sunt puţin mai aspră, așa 
cum o spune cu blândețe mama. Sunt întunericul care 
scoate în evidenţă lumina Gisei. Bănuiesc că singurele 
lucruri pe care le avem în comun noi două sunt cerceii 
împărţiţi, care ne amintesc de fraţii noștri. 

Tata hârcâie din colţul lui și își lovește pieptul cu pumnul. 
E un lucru obișnuit, de vreme ce are doar un singur plămân. 
Din fericire, un medic roșu iscusit a putut să-l salveze, 
înlocuindu-i plămânul distrus cu un dispozitiv care respiră 
pentru el. Nu a fost o invenţie de-a argintiilor, de vreme ce ei 
nu au nevoie de așa ceva. Ei au tamăduitori. Dar 
tămădulitorii nu-și pierd vremea salvându-i pe roșii sau 
lucrând pe fronturile de război pentru a-i ţine pe soldaţi în 
viaţă. Cei mai mulţi dintre ei rămân în orașe, prelungind 
vieţile argintiilor bătrâni, vindecând ficaţii distruși de alcool 
și altele de genul ăsta. Așa că noi ne vedem nevoiţi să 


acceptam tehnologiile și invențiile comerțului clandestin 
pentru a ne îmbunătăţi vieţile. Unele sunt ridicole, cele mai 
multe nu funcţionează - însă o bucăţică de metal care bate 
întruna i-a salvat viaţa tatălui meu. O pot auzi mereu 
ticăind, un mic impuls care îl ajută pe tata să respire. 

— Nu vreau tort, bodogăne el, privindu-și burta care 
crește pe zi ce trece. 

— Ei bine, atunci, spune-mi ce anume vrei, tată. Un ceas 
nou sau... 

— Mare, nu consider nou ceva furat de la mâna altei 
persoane. 

Înainte să izbucnească un alt război în casa Barrow, 
mama ia tocâniţa de pe foc. 

— Cina e servită. 

O aduce la masă și fumul mă copleșește. 

— Mamă, miroase minunat! minte Gisa. 

Tata nu e atât de diplomat și se strâmbă spre oala cu 
mâncare. 

Nedorind să ies în evidenţă, înghit cu de-a sila o lingură 
de tocăniţă. Nu e la fel de rea ca de obicei, spre marea mea 
surpriză. 

— Ai folosit piperul pe care ţi l-am adus? 

În loc să încuviinţeze și să zâmbească și să-mi 
mulțumească fiindcă am remarcat acest lucru, mama se 
îmbujorează și nu răspunde. Ştie că l-am furat, la fel ca toate 
celelalte daruri de la mine. 

Gisa își dă ochii peste cap, bănuind încotro se îndreaptă 
conversaţia. 

Ar fi trebuit să mă obișnuiesc cu situaţia, însă 
dezaprobarea lor încă mă 

scoate din sărite. 

Oftând, mama își lasă chipul în mâini. 

— Mare, știi că apreciez... mi-aș dori doar... 

Termin eu în locul ei: 

15 

— Ca eu să semăn cu Gisa? 


Mama clatină din cap. O altă minciună. 

— Nu, firește că nu. Nu asta voiam să spun. 

— Aha. 

Sunt sigură că mânia mea se simte până în celălalt capăt 
al satului. Îmi dau toată silinţa să nu-mi pierd vocea în fața 
lor. 

— E singurul fel în care vă pot da o mână de ajutor 
înainte... înainte să 

plec. 

Aducerea războiului în discuţie e cea mai ușoară metodă 
de a face liniște în casă. Până și hârcâitul tatei se oprește. 
Mama își întoarce capul, cu obrajii roșii de furie. Gisa mă ia 
de mână pe sub masă. 

— Știu că faci tot ceea ce-ţi stă în putinţă și că ai cele mai 
bune intenţii, șoptește mama. 

Îi este foarte greu să spună asta, dar tot reușește să mă 
liniștească. 

Nu mai spun nimic și încuviinţez cu o mișcare a capului. 
Apoi Gisa sare din scaunul ei, de parcă ar fi fost 
electrocutată. 

— Of, aproape că uitam! Când m-am întors din Cetatea 
Soarelui, m-am oprit la poștă. Am primit o scrisoare de la 
Shade. 

E ca și când s-ar fi declanșat o bombă. Mama și tata se 
grăbesc să înșface plicul murdar pe care Gisa îl scoate din 
jachetă. Îi las să-l treacă de la unul la altul și să-i examineze 
hârtia. Niciunul dintre ei nu știe să citească, așa că 

spicuiesc și ei ce pot de pe bucata de hârtie. 

Tata adulmecă scrisoarea, încercând să-i stabilească 
geografic mirosul. 

— Pin. Nu e fum. Asta-i bine. E departe de Năduful. 

Cu toţii răsuflăm ușuraţi când auzim asta. Năduful 
reprezintă fâșia de pământ bombardat care leagă Norta de 
Ținutul Lacurilor, unde se desfășoară cea mai mare parte a 
războiului. Soldaţii își petrec majoritatea timpului acolo, 
ascunzându-se în tranșee menite să explodeze sau lansând 


ofensive îndrăznețe care sfârșesc în masacre. Restul graniţei 
e străjuit în cea mai mare parte de un lac, cu toate că în 
extremitatea nordică devine o tundră prea rece și aridă 
pentru a putea fi utilizabilă. Tata a fost rănit în Năduful acum 
mulți ani, când o bombă a căzut peste unitatea lui. Acum, 
Năduful e atât de distrus după zeci de ani de bătălii, încât 
fumul exploziilor e o negură constantă și nimic nu poate 
crește acolo. Totul e cenușiu și fără 

viață, precum viitorul războiului. 

Într-un târziu, tata îmi întinde scrisoarea ca s-o citesc, iar 
eu o deschid cu emoție, fiind tulburată și înspăimântată în 
același timp să aflu ce are să ne spună Shade. 

16 

Dragă familie, sunt în viaţă. Evident. 

Asta ne face pe mine și pe tata să chicotim și reușește 
chiar să fure un zâmbet de la Gisa. Mama nu e amuzată, cu 
toate că Shade își începe astfel toate scrisorile. 

Am fost chemaţi înapoi de pe front, așa cum copoiul de 
tata probabil că a ghicit. E drăguţ să fim înapoi în taberele 
principale. 

Aici, sus, e roșu ca zorii zilei și de-abia zărești picior de 
agent argintiu. Şi, fără fumul din Năduful, chiar vezi cum 
soarele răsare tot mai puternic în fiecare zi. Dar n-am să mai 
fiu mult timp aici. 

Comandantul intenţionează să relocheze unitatea noastră 
pentru luptele de lângă lac și am fost desemnaţi pe una 
dintre noile nave de război. Am cunoscut o doctoriţă 
detașată de la propria ei unitate, care mi-a spus că îl 
cunoaște pe Tramy și că el e bine. A fost lovit de un șrapnel 
când se retrăgea din Năduful, dar s-a vindecat frumos. Fără 
infecții, făra daune permanente. 

Mama suspină și clatină din cap. 

— Fără daune permanente, pufnește ea ironic. 

Tot nu știu nimic de Bree, dar nu sunt îngrijorat. El e cel 
mai bun dintre noi și se apropie de sfârșitul celor cinci ani 
obligatorii. 


O să vină acasă curând, mamă, așa că nu-ţi mai face griji. 
Nu mai am nimic de raportat, cel puţin nu ceva ce pot 
așterne fără griji într-o scrisoare. Gisa, nu-ţi mai da aere, 
chiar dacă ai toate drepturile din lume. Mare, nu mai fi așa 
de rebelă și încetează să- 

| mai baţi pe băiatul ăla, Warren. Tată, sunt mândru de 
tine. 

Mereu. Vă iubesc pe toți. 

Fiul și fratele vostru preferat, Shade 

Ca întotdeauna, suntem marcați de cuvintele lui Shade. 
Aproape că-i pot auzi vocea, dacă mă străduiesc suficient de 
tare. Apoi, luminile din casă 

încep deodată să pâlpăie. 

— Nu a băgat nimeni electrofoile pe care le-am adus ieri? 
întreb eu, înainte ca luminile să se stingă, lăsându-ne pe 
întuneric. 

În timp ce ochii încep să mi se acomodeze, o văd pe 
mama clătinând din cap. 

17 

Gisa mârâie. 

— Putem să nu facem asta din nou? 

Scaunul scârţâie pe podea atunci când ea se ridică. 

— Mă duc să mă culc. Încercaţi să nu zbieraţi. 

Dar nu zbiară nimeni. Se pare că asta e lozinca vieţii mele 
- prea obosită 

ca sa mă mai cert. Mama și tata se retrag spre dormitorul 
lor, lăsându-mă 

singură la masă. În mod normal, m-aş furișa din casă, dar 
în seara asta nu am starea necesară și prefer să mă duc la 
culcare. 

Urc o altă scară, care duce spre mansardă, unde Gisa deja 
sforăie. Are un stil unic de a adormi și cade lată în mai puţin 
de un minut, în vreme ce mie uneori îmi ia ore bune să pot 
pune geană pe geană. Mă așez pe patul meu de campanie, 
bucuroasă că pot pur și simplu să mă întind acolo și să 


strâng în mână scrisoarea lui Shade. Așa cum a spus tata, 
miroase puternic a pin. 

În seara asta, susurul râului e plăcut, lovindu-se de 
stâncile de pe mal și adormindu-mă ușor-ușor. Nici măcar 
zumzetul vechiului frigider pe baterii, o mașinărie ruginită 
care de obicei băzâie atât de tare, încât mă ia cu dureri de 
cap, nu mă mai deranjează în seara asta. Dar, apoi, un 
strigăt ca de pasăre îmi întrerupe coborârea în braţele 
somnului. Kilorn. 

Nu. Pleacă, lasă-mă-n pace. 

Un alt strigăt, de data asta mai tare. Gisa se foiește puţin 
și își scufundă 

capul în pernă. 

Bombănind în sinea mea, urându-l pe Kilorn, mă dau jos 
din pat și alunec pe scară. Oricine altcineva s-ar fi 
împiedicat de dezordinea care domnește în camera de zi, 
însă eu posed un echilibru perfect mulţumită anilor în care 
am fugit de agenţii de securitate. Cobor într-o secundă scara 
exterioară, aterizând până la glezne în noroi. Kilom mă 
așteaptă, ieșind din întunericul de sub casă. 

— Sper că-ţi plac ochii învinetțiţi, fiindcă așa sunt gata să 
ţi-i fac, având în vedere că... 

Expresia lui mă face să uit ce voiam să spun. 

A plâns. Kilorn nu plânge. Încheieturile degetelor îi 
sângerează și pun pariu că pe undeva prin apropiere există 
un zid care plânge de durere. Chiar dacă sunt nervoasă, 
chiar dacă e o oră atât de târzie, nu pot să nu fiu îngrijorată, 
ba chiar speriată pentru el. 

— Ce e? Ce-ai paţit? 

Fără să stau pe gânduri, îl iau de mână, simțind sângele 
sub degetele mele. 

— Ce s-a întâmplat? 

18 

Îi ia câteva secunde să răspundă, căci încearcă să-și 
adune curajul. Acum sunt de-a dreptul îngrozită. 

— Maestrul meu... a căzut. A murit. Nu mai sunt ucenic. 


Încerc să-mi înăbuș un sunet de surprindere, însă acesta 
tot îmi scapă de pe buze și ne tachinează. Cu toate că el nu 
trebuie s-o facă, cu toate că știu ce încearcă să spună, Kilorn 
continuă. 

— Nici măcar n-am apucat să-mi termin pregătirea, iar 
acum... se bâlbâie el. Am optsprezece ani. Ceilalţi pescari au 
ucenici. Eu nu muncesc. Nu-mi pot găsi de muncă. 

Următoarele lui cuvinte sunt ca un cuţit răsucit în inima 
mea. Kilorn inspiră sacadat și poate că mi-aș dori să nu fiu 
nevoită să-l aud. 

— Mă vor trimite la război. 

19 

TREI 

Ține de aproape un secol. Nici nu cred că ar mai trebui să 
fie numit război, însă nu există niciun cuvânt pentru a 
descrie această formă supremă 

de distrugere. La școală ni s-a spus că a izbucnit din 
cauza pământului. 

Ținutul Lacurilor e plat și fertil, mărginit de lacuri imense, 
pline de pește. Nu ca dealurile stâncoase și împădurite din 
Norta, unde terenurile agricole ne asigură cu greu hrana. 
Până și argintiii au simţit această ameninţare, așa că 

regele a declarat război, aruncându-ne într-un conflict pe 
care niciuna dintre tabere nu îl poate câștiga. 

Regele din Ținutul Lacurilor, un alt argintiu, a platit cu 
aceeași monedă, fiind sprijinit întru totul de propria sa 
nobilime. Ei își doreau râurile noastre, pentru a avea acces la 
o mare care nu era îngheţată vreme de jumătate de an, și 
morile de apă așezate de-a lungul râurilor noastre. Țara 
noastră este puternică datorită morilor și asigură atât de 
multă electricitate, încât până și roșiii pot beneficia de o 
parte din ea. Am auzit zvonuri legate de orașele din sud, 
învecinate cu Archeon, capitala noastră, unde niște roșii 
extrem de iscusiţi construiesc mașinării ce îmi depășesc cu 
mult puterea de înțelegere. 


Pentru transport pe pământ, apă și cer, sau arme care să 
provoace distrugeri oriunde au argintiii nevoie. Profesorul 
nostru ne-a povestit mândru că Norta e lumina lumii, o 
naţiune care s-a făcut remarcată datorită tehnologiei și 
curentului electric. Toţi ceilalți, cum ar fi locuitorii din 
Ținutul Lacurilor sau Piedmont, locuiesc pe întuneric. Noi am 
fost norocoși că ne-am născut aici. 

Norocoși. Cuvântul ăsta mă face să vreau să urlu. 

Însă, în pofida electricităţii noastre și a alimentelor 
lacuștrilor, în pofida armelor noastre și a numărului acestora, 
niciuna dintre tabere nu prea are vreun avantaj faţă de 
cealaltă. Ambele au agenţi argintii și soldaţi roșii, care se 
luptă cu abilităţi și arme și protecţia a o mie de trupuri roșii. 
Un război care ar fi trebuit să ia sfârșit în urmă cu mai puţin 
de un secol încă trenează. 

Mereu mi s-a părut amuzant că ne luptam pentru 
mâncare și apă. Până și trufașii argintii trebuie să mănânce. 

Dar acum nu mai e deloc amuzant, nu când Kilorn e 
următoarea persoană 

de la care trebuie să-mi iau rămas-bun. Mă întreb dacă o 
să-mi dea un cercel, astfel încât să-mi amintesc de el când 
legionarul cu armura lui lustruită va veni să-l ia. 

— O săptămână, Mare. O săptămână și apoi plec. 

Vocea i se frânge, dar el tușește pentru a încerca s-o 
camufleze. 

20 

— Nu pot să fac asta. Ei... ein-osă mă ia de-aici. 

Dar pot vedea răzbind prin ochii lui lupta. 

— Trebuie să fie ceva ce putem face, mă hazardez eu. 

— Nu poate nimeni să facă nimic. Nu există vreun om 
care să fi scăpat de încorporare și să fi trăit. 

Nu trebuie să-mi spună asta. În fiecare an, cineva 
încearcă să fugă. Și, în fiecare an, persoana respectivă e 
târâtă înapoi în piaţa principală a orașului și spânzurată. 

— Nu. O să găsim noi o cale. 

Chiar și acum, el găsește puterea de a rânji. 


— Noi? 

Căldura din obrajii mei se extinde mai iute decât orice 
flacără. 

— Și eu sunt sortită încorporării, la fel ca tine, însă nici pe 
mine n-o să 

apuce să mă prindă. Așa c-o să fugim. 

Armata a fost mereu destinul meu, pedeapsa mea, știu 
asta. Dar nu și a lui. Lui i-a luat deja mult prea multe. 

— N-avem unde merge, bolborosește el, dar cel puţin se 
ceartă cu mine. 

Cel puţin nu se dă bătut. În nord n-o să supravieţuim 
iernii, la est e marea, în vest e războiul, iar în sud e un infern 
radioactiv - și între ele mișună peste tot argintii și agenţi de 
securitate. 

Cuvintele curg șuvoi din mine. 

— La fel e și satul. Plin de argintii și de agenţi de 
securitate. Și reușim să 

furăm chiar sub privirile lor și să scăpăm cu capetele pe 
umeri. 

Mintea îmi galopează disperată în încercarea de a găsi 
ceva, orice, care ne-ar putea fi de folos. Și apoi mă fulgeră o 
idee. 

— Piaţa neagră, cea pe care noi o ajutăm să meargă ca pe 
roate, face contrabandă cu de toate, de la cereale până la 
becuri electrice. Cine spune că 

nu pot face și contrabandă cu oameni? 

Kilorn deschide gura, pregătit să recite o mie de motive 
pentru care asta nu va funcţiona. Dar apoi zâmbește. Și 
încuviinţează. 

Nu-mi place să mă implic în treburile altor oameni. Nu am 
timp pentru asta. Și totuși, iata-mă aici, auzindu-ma 
spunând cele cinci cuvinte cu care îmi semnez condamnarea 
la moarte. 

— Lasă totul în seama mea. 


Lucrurile pe care nu le putem vinde proprietarilor de 
magazine obișnuite trebuie să i le ducem lui Will Whistle. 
Tipul e bătrân, prea slab și bolnăvicios ca să lucreze la 
fabrica de cherestea, așa că în timpul zilei mătură străzile și 
noaptea vinde tot felul de lucruri din furgoneta lui 
mucegăită, de la cafea 21 

extrem de rară și până la obiecte exotice din Archeon. 
Aveam nouă ani și un pumn plin de nasturi furaţi când am 
riscat și m-am dus la Will. Mi-a dat trei monede de cupru 
pentru ei, fără să pună întrebări. Acum sunt cel mai bun 
client al lui și probabil motivul pentru care reușește să se 
menţină pe linia de plutire într-un sat atât de mic. În zilele 
mele bune s-ar putea să-l numesc prieten. Au trecut mulți 
ani până să descopăr că Will făcea parte dintr-o asociaţie 
mult mai mare. Unii o numesc reţea clandestină, alţii piaţă 
neagră, însă pe mine nu mă interesează decât ce fac ei 
acolo. Au „garduri”, oameni ca Will, peste tot. Chiar și în 
Archeon, oricât de neverosimil ar părea. 

Transportă bunuri ilegale prin toată ţara. Şi acum pun 
pariu că s-ar putea să 

facă o excepţie și să transporte în schimb o persoană. 

— Categoric nu. 

În cei opt ani de când îl cunosc, Will nu m-a refuzat 
niciodată. Acum, boșorogul ăsta stafidit practic îmi trântește 
în faţă portierele furgonetei. Din fericire, Kilorn a rămas 
acasă, așa că nu poate să mă vadă cum eșuez în a-l ajuta. 

— WIIl, te rog! Știu că poţi s-o faci... 

Will clatină din cap și barba lui albă i se leagană. 

— Chiar dacă aș putea, eu sunt doar un simplu 
comerciant. Oamenii cu care lucrez nu sunt genul care să-și 
irosească timpul și energia pentru a transporta dintr-un loc 
în altul un fugar. Nu cu asta ne ocupăm noi. 

Simt cum singura mea speranţă, singura speranţă a lui 
Kilorn îmi scapă 

printre degete. 


Probabil că Will îmi vede disperarea din ochi, căci se 
înmoaie, sprijinindu-se de portiera furgonetei. Oftează adânc 
și aruncă o privire peste umăr, în bezna furgonetei. După 
câteva clipe, întoarce capul înapoi și îmi face semn să mă 
urc în mașină. Îl urmez fericită. 

— Will, îţi mulțumesc! mă bâlbăi eu. Nu știi cât înseamnă 
asta pentru mine... 

— Fato, așază-te și ţine-ţi fleanca, spune o voce pe o 
tonalitate înaltă. 

Din întunericul furgonetei, de-abia vizibilă în lumina 
slabă a lumânării albastre a lui Will, o femeie se ridică în 
picioare. O fată, mai bine zis, de vreme ce nu pare a fi mai 
mare decât mine. Dar e mult mai înaltă, cu o mină 

de războinică. Pistolul de la brâu, vâărât într-o cingătoare 
roșie cu imprimeu cu sori, sigur nu e autorizat. E prea blondă 
și deschisă la ten pentru a fi din Pilonii și, judecând după 
pelicula de sudoare de pe chipul ei, nu prea e obișnuită cu 
căldura și umiditatea. O străină, o călătoare, de fapt, o 
exilată. 

Exact persoana de care am nevoie. 

22 

Gesticulează din mână spre banca montată în peretele 
furgonetei, iar ea se așază din nou numai după ce o fac eu. 
Will vine lângă noi, se prăbușește într-un scaun șubred și ne 
privește când pe una, când pe alta. 

— Mare Barrow, ţi-o prezint pe Farley, murmură el. 

Fata își încleștează maxilarul și apoi mă studiază cu 
atenţie. 

— Carevasăzică, ai o încărcătură de transportat. 

— Eu și încă un băiat... 

Farley ridică o mână mare, plină de bătături, și mă 
întrerupe. 

— O încărcătură, repetă ea cu subînțeles. 

Inima îmi saltă de bucurie; această fată numită Farley s- 
ar putea să-mi dea o mână de ajutor. 

— Și care e destinaţia? 


Îmi răscolesc mintea, încercând să mă gândesc la un loc 
sigur. Vechea hartă de la școală îmi trece prin faţa ochilor, 
ilustrând coasta, râurile, orașele, satele și câte și mai câte. 
De la Golful Portuar până în Ținutul Lacurilor, de la tundra 
nordică până în deșerturile radioactive ale Ruinelor și ale 
Puhoiului, toate sunt periculoase pentru noi. 

— Într-un loc în care să fim în siguranţă faţă de argintii. 
Asta-i tot. 

Farley rămâne impasibilă. 

— Siguranţa are un preţ, fato! 

— Totul are un preț, fato! i-o întorc eu, folosind același 
ton. Nimeni nu știe asta mai bine decât mine. 

În furgonetă urmează un lung moment de tăcere. Simt 
cum noaptea se risipește, furându-i lui Kilorn minute 
preţioase. În mod sigur Farley îmi simte neliniștea și 
nerăbdarea, însă nu se grăbește deloc să vorbească. După 

ceea ce pare a fi o eternitate, deschide într-un sfârșit 
gura. 

— Mare Barrow, Garda Stacojie acceptă. 

E nevoie de toată stăpânirea de sine pe care o am ca să 
nu sar de pe scaun de bucurie. Însă ceva tot nu-mi dă pace 
și mă împiedică să zâmbesc. 

— Plata va fi efectuată într-o singură tranșă, în 
echivalentul a o mie de coroane, continuă Farley. 

Asta mă lasă fără grai. Până și Will pare surprins, dacă e 
să mă iau după 

sprâncenele lui albe și stufoase, care îi dispar sub breton. 

— O mie? îngaim eu. 

Nimeni nu face afaceri cu astfel de sume, nu în Pilonii. Cu 
suma asta mi-aș 

putea hrăni familia un an. Mai mulţi ani. 

Dar Farley n-a terminat. Am bănuiala că se bucură de 
asta. 

— Suma poate fi plătită în bancnote, tetradrahme sau în 
echivalentul unui troc. Preţul e per articol, desigur. 

23 


Două mii de coroane. O avere. Libertatea noastră 
valorează o avere. 

— Încărcătura voastră va fi mutată poimâine. Atunci va 
trebui să și plătiţi. 

De-abia mai pot să respir. În două zile trebuie să fac rost 
de mai mulţi decât am furat vreodată. N-am nicio șansă. 

Farley nici măcar nu-mi acordă timp să protestez. 

— Accepţi termenii? 

— Am nevoie de mai mult timp. 

Farley clatină din cap și se apleacă spre mine. Simt 
mirosul de praf de pușcă pe care îl emană. 

— Accepţi termenii? 

E imposibil. E o nebunie. E cea mai bună șansă pe care o 
avem. 

— Accept termenii. 

e 

Următoarele clipe sunt ca un vârtej ameţitor în timp ce 
mă întorc acasă 

pe întuneric. Mintea mi-a luat-o la goană în încercarea de 
a găsi o modalitate pentru a pune mâna pe ceva ce se 
apropie cât de cât de preţul lui Farley. În Pilonii nu există 
nimic, asta-i mai mult decât sigur. 

Kilorn încă mă așteaptă în întunericul de sub casa mea, 
arătând ca un băieţel rătăcit. Bănuiesc că așa și este. 

— Vești proaste? întreabă el, și chiar dacă încearcă să 
pară relaxat, vocea tot îi tremură. 

— Reţeaua clandestină ne poate scoate de-aici. 

De dragul lui, încerc să rămân calmă în timp ce îi explic 
cum stau lucrurile. Două mii de coroane ar putea foarte bine 
să coste tronul regelui, însă eu o fac să pară floare la ureche. 

— Dacă există cineva care să poată face asta, aceia 
suntem noi. Noi. 

— Mare... 

Vocea lui e rece, mai rece decât iarna, însă privirea lui de 
om înfrânt e cea care îmi dă fiori. 

— S-a terminat. Am pierdut. 


— Dar dacă am putea să... 

Kilorn mă apucă de umeri, ţinându-mă la distanţă în 
strânsoarea lui fermă. Nu mă doare, dar tot mă șochează. 

— Mare, nu-mi face asta. Nu mă face să cred că există o 
modalitate de a scăpa de asta. Nu-mi da speranţe deșarte. 

Are dreptate. E un lucru lipsit de inimă să-i oferi cuiva 
speranţe, când nu ai de unde. Nu face decât să transforme 
totul în dezamăgire, indignare, furie 

- acele lucruri care fac ca această viaţă să fie și mai 
dificilă decât este deja. 

24 

— Trebuie să accept realitatea. Poate... poate că atunci 
voi putea să-mi limpezesc gândurile și să mă antrenez cum 
trebuie, pentru a avea o șansă de a fi soldat. 

Îl apuc de încheieturi și îl strâng bine. 

— Vorbești de parcă deja ai murit. 

— Poate că am murit. 

— Fraţii mei... 

— Tatăl tău a avut grijă ca ei să știe ce făceau. Și îi ajută 
și faptul că sunt vânjoși. 

Se străduiește să rânjească, încercând să mă facă să râd. 
Nu funcţionează. 

— Sunt un bun înotător și un bun marinar. O să aibă 
nevoie de mine în zona lacurilor. 

Abia atunci când își petrece braţele în jurul meu și mă 
îmbrățișează îmi dau seama că tremur. 

— Kilorn... murmur eu la pieptul său. 

Însă următoarele cuvinte nu vor să iasă. Ar trebui să fiu 
eu în locul lui. 

Însă vremea mea se apropie cu repeziciune. Pot doar să 
sper că el va supravieţui suficient cât să-l văd din nou, la 
cazarmă sau într-o tranșee. 

Poate că abia atunci voi găsi cuvintele potrivite. Poate că 
abia atunci voi înţelege ce simt. 

— Mare, îţi mulţumesc. Pentru tot. 

Face un pas înapoi, dându-mi drumul mult prea repede. 


— Dacă pui bani deoparte, vei avea suficienţi când vor 
veni legionarii după tine. 

Încuviinţez de dragul lui. Dar nu am de gând să-l las să 
lupte și să moară 

singur. 

Când mă urc în pat, știu că nu voi mai apuca să adorm. 
Trebuie să existe ceva ce pot face, și chiar dacă îmi va lua o 
noapte întreagă, o să găsesc o soluţie. 

Gisa tușește în somn, un sunet delicat. Chiar și când 
doarme reușește să 

se poarte ca o doamnă. Nu e de mirare că-și găsește locul 
printre argintii. 

Are toate caracteristicile pe care ei le caută la un roșu: e 
rezervată, mulțumită și nu are pretenţii. E un lucru bun că 
ea e cea care trebuie să aibă 

de-a face cu ei, că ea e cea care îi ajută pe idioţii cu 
puteri supraomenești să 

aleagă matăsuri și materiale fine pentru hainele pe care 
le vor purta doar o dată. Ea spune că te obișnuiești cu asta, 
cu banii pe care ei îi aruncă pe asemenea lucruri triviale. lar 
la Marea Grădină, piaţa din Cetatea Soarelui, preţurile sunt 
de zece ori mai mari. Alături de croitoreasa ei, Gisa coase 
dantelă, mătase, blană, ba chiar și pietre preţioase, pentru a 
confecţiona 25 

adevărate opere de artă pentru elita argintie, care se pare 
că îi urmează 

peste tot pe cei din familia regală. Parada, îi numește ea, 
un marș nesfârșit de filfizoni dichisiţi, unul mai mândru și 
mai ridicol decât altul. Cu toţii argintii, cu toţii absurzi și cu 
toții obsedaţi de statut. 

În seara asta îi urăsc mai tare ca oricând. Ciorapii pe care 
ei îi pierd probabil că ne-ar ajuta pe mine, pe Kilorn și pe 
jumătate din tinerii din Pilonii să scăpăm de încorporare. 

Pentru a doua oară în seara asta, mă fulgeră o idee. 

— Gisa, trezește-te! 

Nu șoptesc. Fata asta doarme buștean. 


— Gisa! 

Se foiește și geme cu faţa adâncită în pernă. 

— Uneori îmi doresc să te omor, bombăne ea. 

— Ce drăguţ! Acum, trezește-te! 

Ochii încă îi sunt închiși când mă năpustesc asupra ei, 
aterizând pe ea ca o pisică uriașă. Înainte să înceapă să ţipe, 
să se vaite și să o trezească pe mama, îmi pun mâna peste 
gura ei. 

— Te rog să mă asculţi, asta-i tot ce-ţi cer. Nu vorbi, doar 
ascultă. 

Pufnește în mâna mea, dar dă din cap a încuviințare. 

— Kilorn... 

Se îmbujorează imediat ce-i aude numele. Ba chiar 
chicotește, ceea ce nu face niciodată. Dar n-am timp acum 
de pasiunile ei de școlaăriţă. 

— Gisa, încetează! exclam eu, inspirând adânc. Kilorn va 
fi încorporat. 

Apoi râsetele dispar. Încorporarea nu e o minciună, nu 
pentru noi. 

— Am găsit o cale de a-l scoate de-aici, de a-l salva de 
război, dar am nevoie de ajutorul tău ca s-o fac. 

Mă doare să spun asta, dar, cumva, cuvintele îmi zboară 
de pe buze. 

— Gisa, am nevoie de tine. Vrei sa mă ajuţi? 

Nu ezită să raspundă și simt un imens val de iubire 
pentru sora mea. 

— Da. 

e 

E bine că sunt scundă, altminteri uniforma în plus a Gisei 
nu mi-ar veni cu niciun chip. E groasă și închisă la culoare, 
deloc potrivită pentru soarele verii, cu nasturi și fermoare 
care se pare că se prăjesc la căldură. Rucsacul de pe spatele 
meu se mișcă întruna, iar greutatea stofelor și a 
instrumentelor de cusut aproape că mă doboară. Gisa are și 
ea un rucsac și o uniformă 


sufocantă, dar se pare că n-o deranjează deloc. E 
obișnuită cu munca și cu viaţa grea. 

26 

Navigăm cea mai mare distanţă în susul râului, 
îngrămădite între baniţe de făină, pe barja unui fermier 
mărinimos cu care Gisa s-a împrietenit în urmă cu mulţi ani. 
Pe-aici, oamenii au încredere în ea, așa cum n-ar putea s-o 
facă niciodată cu mine. Fermierul ne pune să debarcăm la 
circa un kilometru și jumătate de destinaţia noastră, în 
apropiere de o serpentină de comercianţi care se îndreaptă 
spre Cetatea Soarelui. Acum mergem laolaltă 

cu ei, spre ceea ce Gisa numește Poarta Grădinii, cu toate 
că nu văd nicio grădină prin apropiere. De fapt, e o poartă 
construită din sticlă strălucitoare, care ne orbește înainte ca 
măcar să apucăm să punem un picior dincolo de ea. Restul 
zidului pare a fi făcut din același material, dar nu prea îmi 
vine să 

cred că un rege argintiu ar fi atât de tâmpit cât să se 
ascundă în spatele unor ziduri de sticlă. 

— Nu e sticlă, îmi explică Gisa. Sau, cel puţin, nu în 
totalitate. Argintiii au descoperit o metodă să încălzească 
diamantul și să-l amestece cu alte materiale. E pur și simplu 
impenetrabil. Nici măcar o bombă n-ar putea trece prin 
chestia asta. 

Ziduri de diamant. 

— Pare necesar. 

— Ţine capul plecat. Lasă-mă pe mine să vorbesc, îmi 
șoptește ea. 

Rămân în spatele ei, cu ochii pe drumul care se 
transformă treptat din asfalt negru crăpat în marmură albă 
pavată. E atât de neted, încât aproape că 

alunec, dar Gisa mă apucă de mână la ţanc. Kilorn n-ar 
avea nicio problemă 

să meargă pe-aici, nu cu picioarele sale de marinar. Dar 
Kilorn oricum n-ar trece pe aici. A renunţat deja. Eu n-am s-o 
fac. 


În timp ce ne apropiem de porțile de diamant, mijesc 
ochii pentru a mă 

uita la ceea ce se află dincolo. Deși Cetatea Soarelui 
există doar pentru un anotimp, fiind abandonată înainte de 
primul vânt mușcător, e cel mai mare oraș pe care l-am 
văzut vreodată. Există străzi aglomerate, magazine, taverne, 
case și curţi, toate îndreptate spre o monstruozitate 
sclipitoare construită din sticlă-de-diamant și marmură. Și 
acum știu de unde își trage numele. Reședința Soarelui 
strălucește ca o stea, un amestec de turle și poduri înalte de 
vreo treizeci de metri. Din câte se pare, anumite părţi ale 
construcţiei se întunecă la comandă, pentru a le oferi 
intimitate ocupanților. 

Nu le poţi oferi ţăranilor ocazia de a trage cu ochiul la 
rege și la curtea sa. E 

uimitoare, intimidantă, magnifică - și asta e doar locuinţa 
de vară. 

— Numele! latră o voce dură, iar Gisa se oprește. 

— Gisa Barrow. Ea e sora mea, Mare Barrow. Mă ajută să 
transport niște mărfuri pentru maestra mea. 

27 

Gisa nici măcar nu clipește, adoptând o voce monotonă, 
aproape plictisită. 

Agentul de securitate dă din cap spre mine și eu îmi mișc 
rucsacul, dându-mă în spectacol. Gisa îi înmânează cărțile 
noastre de identitate, niște chestii rupte și murdare, pe cale 
să se destrame, dar suficiente cât să ne ajute să 

trecem. 

Bărbatul care le examinează probabil că o cunoaște pe 
Gisa, căci de-abia se uită pe cartea ei de identitate. Pe a 
mea o studiază lung, uitându-se pentru un minut când la 
poza mea, când la faţa mea. Mă întreb dacă e și el un 
șoptitor care îmi poate citi gândurile. Asta ar pune capăt 
imediat micii noastre excursii și probabil mi-ar aduce și un 
ștreang în jurul gâtului. 

— Încheieturile, oftează el, deja plictisit de noi. 


Preţ de o clipă sunt nedumerită, dar Gisa își întinde mâna 
dreaptă fără să 

stea pe gânduri. Eu îi imit gestul, ridicând braţul spre 
agent, care ne prinde o pereche de brățări roșii în jurul 
încheieturilor. Cercurile se micșorează până 

ce devin la fel de strânse ca niște cătușe - n-ai cum să-ţi 
scoţi chestiile astea de unul singur. 

— Treceți, ne spune agentul, gesticulând leneș din mână. 

Două tinere nu reprezintă o ameninţare pentru el. 

Gisa dă din cap drept mulţumire, dar eu n-o fac. Acest 
bărbat nu merită 

nici măcar un dram de recunoștință. Porţile se deschid în 
jurul nostru și înaintăm. Bătăile inimii, pe care le simt în 
urechi, amuțesc zgomotul Marii Grădini în timp ce pășim 
într-o lume cu totul diferită. 

E o piaţă așa cum nu mi-a mai fost dat să văd, mărginită 
de flori, copaci și fântâni. Roșiii sunt puţini și iuți, 
îndeplinind comisioane sau vânzând tot felul de produse, cu 
toţii purtând brățări roșii. Cu toate că argintiii nu poartă 

nicio brățară, nu e deloc greu să-i deosebești. Sunt plini 
de nestemate și metale preţioase, o avere pe fiecare în 
parte. O singură lovitură și mă pot întoarce acasă cu tot ceea 
ce am nevoie. Cu toții sunt înalţi și frumoși și detașatți, 
mișcându-se cu o graţie domoală, pe care niciun roșu n-o 
poate stăpâni. Pur și simplu nu avem timpul necesar pentru 
a ne mișca așa. 

Gisa mă conduce pe lângă o patiserie cu prăjituri învelite 
în glazură aurie, o băcănie ce are în vitrină fructe colorate, 
de care n-am mai auzit niciodată, și chiar și o menajerie 
plină de animale sălbatice. O fetiță, probabil argintie, dacă e 
să ne luam după veșmintele purtate, hrânește cu bucățele 
de măr o creatură bălţată ce seamănă cu un cal și are un gât 
foarte lung. Câteva străzi mai încolo, un magazin de bijuterii 
strălucește în toate culorile curcubeului. 

Încerc să-l notez în minte, însă aici e foarte greu să ţii 
capul drept. Aerul pare să pulseze, plin de viaţă. 


28 

Tocmai când sunt pe cale să cred că nu există nimic mai 
frumos decât acest loc, analizez mai bine argintiii și îmi aduc 
aminte cu exactitate cine sunt ei. Fetiţa e o telekinetică, 
făcând mărul să plutească la vreo trei metri în aer, pentru a 
hrăni animalul cu gât lung. Un florar își trece mâinile printr- 
un ghiveci cu flori albe, făcându-le să crească brusc și să se 
răsucească în jurul coatelor lui. El e un verzișor, un 
manipulator al plantelor și al pământului. 

Doi acvatici stau pe marginea unei fântâni și îi distrează 
plictisiţi pe copii, creând sfere plutitoare din apă. Unul dintre 
ei are părul portocaliu și ochii plini de ură, chiar și atunci 
când copiii roiesc în jurul lui. Prin scuar, argintiii își văd în 
continuare de viețile lor extraordinare. Sunt enorm de mulţi 


maiestuoși și minunaţi, și puternici, și la atâţia ani-lumină 
de lumea pe care o cunosc eu. 

— Așa trăiește cealaltă jumătate, murmură Gisa, care mi- 
a înţeles stupoarea. E suficient ca să te facă să-ţi fie scârbă. 

Sentimentul de vină mă lovește din plin. Mereu am fost 
geloasă pe Gisa, pe talentul ei și pe toate privilegiile pe care 
acesta i le oferă, însă nu m-am gândit niciodată la preţul pe 
care ea îl plătește. Nu a dat prea mult pe la școală și are 
foarte puţini prieteni în Pilonii. Dacă Gisa ar fi normală, ar 
avea foarte mulţi. Ar zâmbi. În schimb, fata în vârstă de 
paisprezece ani își îndeplinește obligaţiile cu acul și aţa, 
cărând pe umeri viitorul familiei ei, vârâtă până la gât într-o 
lume pe care o urăște. 

— Gi, îţi mulțumesc, îi șoptesc eu la ureche. 

Ea știe că nu mă refer doar la ceea ce a făcut azi. 

— Atelierul Sallei e aici, cel cu paravanul albastru. 

Gesticulează spre o stradă lăturalnică, unde se vede un 
magazinaș 

înghesuit între două cafenele. 

— Dacă ai nevoie de mine, mă găsești acolo. 


— N-o să am, îi răspund eu iute. Chiar dacă lucrurile vor 
ieși prost, n-am de gând să te implic și pe tine. 

— Bine. 

Apoi mă apucă de mână, strângând-o tare preţ de o clipă. 

— Ai grijă! Astăzi e aglomerat, mai mult decât de obicei. 

— Mai multe locuri în care să mă ascund, îi spun eu cu un 
zâmbet năstrușnic. 

Însă tonul ei e serios. 

— Și mai mulţi agenți. 

Continuăm să mergem, fiecare pas aducându-ne tot mai 
aproape de momentul în care ea mă va lăsa singură în acest 
loc straniu. Un val de panică 

29 

mă străbate brusc atunci când Gisa îmi ia cu grijă 
rucsacul de pe umeri. Am ajuns la atelierul ei. 

Pentru a mă calma, încep să turui în șoaptă: 

— Nu vorbesc cu nimeni, nu mă uit în ochii nimănui. Nu 
mă opresc. Plec pe unde am venit, prin Poarta Grădinii. 
Agentul îmi scoate brăţara și eu continui să merg. 

Gisa încuviinţează în timp ce vorbesc, cu ochii mari, 
îngrijoraţi și poate chiar optimiști. 

— Sunt șaisprezece kilometri până acasă, adaug eu. 

— Şaisprezece kilometri până acasă, repetă ea. 

Dorindu-mi din toată inima să pot merge cu ea, o 
urmăresc pe Gisa dispărând sub paravanul albastru. Până 
aici m-a adus ea. De acum, totul ţine de mine. 

30 

PATRU 

Am mai făcut asta de nenumărate ori: studiez mulţimea 
aşa cum ar face un lup cu o turmă de oi. Îi caut pe cei slabi, 
domoli, naivi. Doar că acum eu sunt prada. Aș putea alege 
un agil care m-ar prinde cât ai clipi din ochi sau, mai rău, un 
șoptitor care probabil că m-ar simţi venind de la un 
kilometru depărtare. Chiar și fetiţa telekinetică m-ar putea 
învinge, dacă lucrurile nu ar merge conform planului. Așa că 


va trebui să fiu mai iute ca oricând, mai isteață ca oricând și, 
cel mai dificil dintre toate, mai norocoasă ca oricând. 

Situaţia asta e enervantă. Din fericire, nimeni nu bagă în 
seamă o altă 

servitoare roșie, o altă insectă care se plimbă pe lângă 
ospățul zeilor. 

Mă întorc înapoi în scuar, cu braţele atârnate fără vlagă 
pe lângă corp. În mod normal, așa operez eu, plimbându-mă 
printre cele mai aglomerate părţi ale mulţimii, lăsându-mi 
mâinile să prindă genţi și buzunare așa cum pânzele de 
păianjen prind muște. Nu sunt atât de proastă încât să 
încerc asta aici. În schimb, mă amestec printre oamenii din 
scuar. Acum nu mai sunt fermecată de splendoarea lucrurilor 
care mă înconjoară, ci privesc dincolo de ele, spre fisurile din 
piatră și spre agenţii de securitate în uniforme negre, care 
stau ascunși în cotloane întunecate. Imposibila lume argintie 
devine mai clară. Argintiii de-abia se uită unii la alţii și nu 
Zâmbesc niciodată. Doar _ roșiii par să trăiască aici cu 
adevărat, zburând agitaţi printre bărbaţii și femeile care duc 
o viaţă mai bună decât ei, dar care se mișcă mereu cu 
încetinitorul. În pofida căldurii, a soarelui și a drapelelor în 
culori deschise, n-am mai văzut niciodată un loc atât de 
rece. 

Însă ceea ce mă îngrijorează cel mai tare sunt camerele 
negre de supraveghere ascunse sub corturi sau pe alei. 
Acasă avem doar câteva, la avanpostul securităţii și în 
arenă, însă în piaţă sunt peste tot. Aproape că le aud 
băzâind, trimițând un avertisment: cineva e cu ochii pe tine. 

Fluxul de oameni mă duce spre bulevard, trecând pe 
lângă tot soiul de taverne și cafenele. Argintiii stau așezați 
la masă într-un bar în aer liber, urmărind mulţimea cum 
trece, în timp ce ei se bucură de băuturile de dimineaţă. Unii 
se uită la monitoare montate în pereţi sau care atârnă de 
arcade. Pe fiecare monitor e ceva diferit: meciuri vechi din 
arene, telejurnale sau transmisiuni animate în culori vesele, 
pe care nu le înţeleg, dar care se amestecă în capul meu. 


Sunetele stridente ale ecranelor și zgomotele îndepărtate 
ale interferenţei statice îmi băzâie întruna în urechi. Cum de 
ei 31 

le suportă, habar n-am. Dar argintiii nici măcar nu clipesc 
spre monitoarele lor și îţi lasă senzaţia că le ignoră cu 
desăvârșire. 

Reședința Soarelui aruncă o umbră strălucitoare peste 
mine și mă trezesc că o privesc din nou cu o admiraţie 
prostească. Apoi o melodie monotonă mă 

trezește din visare. La început pare a fi genericul arenei, 
cel folosit pentru începerea Vitejiilor, însă acesta e diferit. 
Mai grav și oarecum mai profund. 

Fără să stau pe gânduri, mă îndrept spre locul în care se 
aude. 

În barul de lângă mine, toate monitoarele trec la aceeași 
transmisiune. Nu e vreun discurs al regelui, ci o ediţie 
specială a telejurnalului. Până și argintiii se opresc să le 
urmărească într-o tăcere deplină. Transmisiunea începe când 
genericul ia sfârșit. O femeie blondă supraponderală, fără 

îndoială argintie, apare pe ecran. Citește de pe o foaie de 
hârtie și pare a fi îngrozită. 

— Argintii din Norta, vă cerem scuze pentru întrerupere. 
În urmă cu treizeci de minute a avut loc un atac terorist în 
capitală. 

În jurul meu, argintiii icnesc și încep să murmure agitaţi. 

Mie nu îmi prea vine a crede. Atac terorist? Asupra 
argintiilor? 

E posibil așa ceva? 

— E vorba de un bombardament organizat asupra 
clădirilor guvernului din vestul  Archeonului. Potrivit 
declaraţiilor, Tribunalul Regal, Trezoreria și Palatul Focului 
Alb au fost avariate, însă nici tribunalul și nici membrii 
consiliului nu erau în ședință în această dimineaţă. 

Prezentatoarea dispare de pe ecran, fiind înlocuită cu 
imaginile unei clădiri în flăcări. Agenţii de securitate 
evacuează oamenii, în timp ce acvaticii aruncă apă peste 


flăcări. Tămăduitorii, care poartă pe braţe cruci în roșu și 
negru, aleargă încolo și încoace printre ei. 

— Familia regală nu se afla în reședința de la Palatul 
Focului Alb și până 

în prezent nu există victime. Regele Tiberias se va adresa 
naţiunii în aproximativ o oră. 

Un argintiu de lângă mine își face mâna pumn și o 
izbește de bar, spărgându-i suprafaţa solidă de piatră. Un 
oţelit. 

— Sigur e mâna lacuștrilor! Au început să piardă în nord 
și acum vin în sud să bage spaima în noi! 

Alţi câţiva urlă odată cu el, blestemându-i pe lacuștri. 

— Ar trebui să-i ștergem de pe faţa pământului, să-i 
împingem până la Prerie! urlă un alt argintiu. 

Cei mai mulţi ovaţionează aprobator. E nevoie de toată 
stăpânirea de sine ca să nu sar la beregata acestor lași, care 
nu vor vedea niciodată fronturile 32 

de razboi și care nu-și vor trimite niciodată copiii să lupte. 
Războiul argintiilor e plătit cu sângele roșiilor. 

În timp ce imaginile continuau să curgă, arătându-ne cum 
fațada de marmură a tribunalului se spulberă în urma 
exploziei sau cum un perete din sticlă-de-diamant rezistă 
unei mingi de foc, o parte din mine se bucură. 

Argintiii nu sunt invincibili. Au și ei dușmani, dușmani 
care îi pot răni, și, pentru prima dată, nu se ascund în 
spatele unui scut format din roșii. 

Prezentatoarea revine pe ecran, mai palidă ca oricând. 
Cineva din studio îi șoptește ceva și ea începe să răsfoiască 
agitată hărtiile. 

— Se pare că responsabilă pentru bombardamentul 
Archeonului e o organizaţie, declară ea, bâlbâindu-se puţin. 

Bărbaţii mânioși de lângă mine fac imediat liniște, curioși 
să audă ce mai are de spus prezentatoarea. 

— O grupare teroristă ce își spune Garda Stacojie a lansat 
în urmă cu câteva clipe acest material video. 


„Garda Stacojie?” „Ce mama dracului...?” „E o glumă...” 
și alte întrebări confuze încep să plutească în bar. Nimeni n- 
a mai auzit până acum de Garda Stacojie. 

Însă eu am auzit. 

Farley a folosit această denumire, referindu-se la ea și la 
Will. Însă ei simt contrabandiști, nu teroriști sau bombardieri 
sau cum vor să-i numească cei de la telejurnal. E o 
coincidenţă, nu poate fi vorba de ei. 

Pe ecran sunt pusă faţă în faţă cu o priveliște 
îngrozitoare. O femeie stă în fața unei camere tremurătoare, 
cu o bandană stacojie înfășurată în jurul feţei, astfel încât 
numai părul ei auriu și ochii albaştri se văd. Într-o mână 

are un pistol și în cealaltă un steag roșu ponosit. Și în 
piept are prinsă o insignă de bronz în forma unui soare rupt 
în două. 

— Noi suntem Garda Stacojie și luptăm pentru libertatea 
și egalitatea tuturor oamenilor... anunţă femeia. 

Îi recunosc pe loc vocea. 

Farley. 

— ... începând cu roșiii. 

Nu trebuie să fii un geniu ca să știi că un bar plin de 
argintii furioși și violenţi e ultimul loc în care și-ar dori să se 
afle o fată roșie. Dar nu mă pot mișca. Nu-mi pot dezlipi ochii 
de pe chipul lui Farley. 

— Voi vă credeţi stăpânii lumii, însă domnia voastră ca 
suverani și zei a ajuns la final. Până ce nu ne veţi recunoaște 
ca oameni, ca egali, lupta va fi la ușa voastră. Nu pe un 
câmp de luptă, ci în orașele voastre. Pe străzile voastre. În 
casele voastre. Voi nu ne vedeţi, așa că noi suntem peste 
tot. 

33 

Vocea ei e autoritară și echilibrată. 

— Și vom răsări, roșii ca zorii zilei. 

Roșii ca zorii zilei. 

Materialul video ia sfârșit și imaginea se întoarce la 
blonda care a rămas cu gura căscată. Urletele acoperă restul 


transmisiunii în timp ce argintiii din bar își revin din șoc. 
Zbiară din cauza lui Farley, numind-o teroristă, asasină, 
diavol roșu. Înainte ca privirea lor să cadă asupra mea, mă 
retrag pe stradă. 

Însă, de-a lungul bulevardului, de la scuar şi până la 
Reședința Soarelui, argintiii încep să curgă șuvoi din toate 
barurile și cafenelele. Încerc să-mi rup brăţara roșie de la 
încheietura mâinii, însă chestia asta tâmpită nu cedează. 
Alţi roșii dispar pe alei și intrânduri, încercând să fugă din 
calea lor, iar eu sunt suficient de isteaţă încât să procedez la 
fel. Când găsesc în sfârșit o alee, încep ţipetele. 

Din instinct, întorc capul și văd un argintiu ţinând de gât 
un bărbat roșu. 

— Vă rog! îl imploră el. Nu știu, nu știu cine dracu' sunt 
oamenii ăia! 

— Ce anume e Garda Stacojie? zbiară argintiul, pe care îl 
recunosc ca fiind unul dintre acvaticii care îi distrau pe copii 
în urmă cu mai puţin de jumătate de oră. Cine sunt ăștia? 

Înainte ca roșul să poată răspunde, un jet de apă se 
izbește de el, mai puternic ca lovitura unui ciocan. Acvaticul 
mișcă din mână și apa se ridică, împroșcându-l din cap până 
în picioare. Argintiii înconjoară scena, zâmbind satisfăcuţi, 
ovaţionându-și tovarășul. Roșul bolborosește și icnește, 
încercând să-și recapete răsuflarea. Își declară nevinovăția 
în fiecare secundă în care poate, însă apa vine întruna peste 
el. Acvaticul, cu ochii plini de ură, nu dă semne c-ar vrea să 
se oprească. Adună apă din fântâni, din paharele de pe 
mese, aruncând-o din nou și din nou peste bărbatul roșu. 

Acvaticul îl îneacă. 

e 

Paravanul albastru e farul meu călăuzitor, ghidându-mă 
pe străzile pline de oameni panicaţi, în timp ce mă feresc 
deopotrivă de roșii și de argintii. De obicei, haosul e 
prietenul meu cel mai bun, ușurându-mi foarte tare munca 
de hoţ de buzunare. Nimeni nu observă o pungă de bani 
lipsă când fug disperaţi să-și salveze vieţile. Însă Kilorn și 


cele două mii de coroane nu mai reprezintă prioritatea mea. 
Acum nu mă gândesc decât să ajung la Gisa și să 

ies din orașul care cu siguranţă va deveni o închisoare. 
Dacă închid porțile... 

Nu vreau să mă gândesc cum ar fi să rămân blocată aici, 
prinsă în spatele sticlei, având libertatea la o aruncătură de 
băț de mine. 

Agenţii aleargă încolo și încoace pe stradă - ei nu știu ce 
să facă sau pe cine să protejeze. Câţiva dintre ei încercuiesc 
niște roșii, obligându-i să se 34 

pună în genunchi. Aceștia tremură și îi imploră, repetând 
din nou și din nou că nu știu nimic. Pot să pun pariu că eu 
sunt singura persoană din tot orașul care a auzit de Garda 
Stacojie înainte de telejurnal. 

Asta mă face iar să mă panichez. Dacă sunt prinsă, dacă 
le spun ceea ce știu - oare ce le vor face alor mei? Lui 
Kilorn? Celor din Pilonii? 

Nu trebuie să mă prindă. 

Folosindu-mă de standuri pentru a mă ascunde, fug 
mâncând pământul. 

Strada principală e o zonă de război, însă rămân cu 
privirea îndreptată spre paravanul albastru din spatele 
scuarului. Trec de magazinul de bijuterii și încetinesc. O 
singură piesă l-ar putea salva pe Kilorn. În acea fracțiune de 
secundă în care mă gândesc să mă opresc, o grindină 
formată din cioburi de sticlă îmi zgârie faţa. Pe stradă, un 
telekinetic mă fixează cu privirea și ţintește din nou. Nu-i 
dau ocazia s-o facă și o tai din loc, alunecând pe sub perdele 
și standuri și braţe întinse, până ce ajung înapoi în scuar. 
Înainte să- 

mi dau seama, împroșc apă cu picioarele în timp ce 
sprintez prin fântână. 

Un val albastru înspumat mă izbește dintr-o parte, 
făcându-mă să cad în apa agitată. Fântâna nu e adâncă, are 
doar vreo jumătate de metru, însă apa seamănă cu plumbul. 
Nu mă pot mișca, nu pot înota, nu pot respira. De-abia pot să 


gândesc. Mintea mea poate doar să zbiere acvatic și îmi 
aduc aminte de bietul bărbat roșu de pe bulevard, care s-a 
înecat în picioare. Capul mi se izbește de fundul de piatră și 
văd stele, scântei, înainte ca vederea să mi se limpezească. 
Fiecare centimetru din pielea mea pare încărcat cu 
electricitate. Apa se mișcă în jurul meu, din nou normală, iar 
eu răsar la suprafaţa fântânii. Aerul urlă în plămânii mei, 
mistuindu-mi gâtul și nasul, dar nu-mi pasă. Trăiesc. 

O pereche de mâini mici și puternice mă apucă de guler, 
încercând să mă 

scoată din fântână. Gisa. Fac un efort să ies și ne 
rostogolim amândouă pe jos. 

— Trebuie să plecăm! zbier eu, ridicându-mă în picioare. 

Gisa aleargă deja înaintea mea, îndreptându-se spre 
Poarta Grădinii. 

— Văd că ești foarte perspicace! strigă ea peste umăr. 

Nu pot să nu arunc o privire înspre scuar în timp ceo 
urmez. Gloata de argintii se revarsă din toate părțile, 
căutând printre standuri precum o haită 

de lupi înfometați. Cei câţiva roșii rămași în urmă stau 
ghemuiţi pe jos și tremură de frică, implorând milă. Şi în 
fântâna din care tocmai am scăpat plutește cu faţa în jos un 
bărbat cu păr portocaliu. 

Trupul îmi tremură și sunt un pachet de nervi în timp ce 
ne îndreptăm spre poartă. Gisa mă ţine de mână, trăgându- 
mă prin mulţime. 

35 

— Şaisprezece kilometri până acasă, murmură Gisa. Ai 
luat ce aveai nevoie? 

Greutatea rușinii mele mă apasă tare pe umeri în timp ce 
clatin din cap. 

N-am avut timp. De-abia am putut să ajung pe bulevard 
înainte de difuzarea telejurnalului. N-am putut să fac nimic. 

Gisa pare dezamăgită, încruntându-se ușor. 

— O să găsim noi o cale de-a rezolva problema, spune ea, 
vocea ei fiind la fel de disperată pe cât mă simt eu. 


Însă poarta se ivește în faţa noastră, apropiindu-se tot 
mai tare cu fiecare secundă, lucru care, de fapt, mă 
îngrozește: odată ce voi trece prin ea, odată 

ce voi pleca de-aici, Kilorn va dispărea cu adevărat. 

Și cred că Gisa de asta o face. 

Înainte să o pot opri, să o pot înșfăca sau să o pot trage 
înapoi, mânuţele iscusite ale Gisei se strecoară în geanta 
cuiva. Și nu în geanta oricui, ci în a unui argintiu. Un 
argintiu cu ochi de plumb, nas dur și umeri laţi, care 
transmit un mesaj foarte clar: „Nu te pune cu mine”. Se prea 
poate ca Gisa să 

fie o artistă cu acul și aţa ei, dar în mod clar nu eo hoaţă 
de buzunare. 

Bărbatului îi ia doar o secundă ca să-și dea seama ce 
anume se petrece. Și, apoi, cineva o ridică pe Gisa de pe 
pământ. 

E același argintiu. Sunt doi. Gemeni? 

— Nu e deloc înțelept să te apuci de făcut argintii la 
buzunare, spun gemenii la unison. 

Și apoi se transformă în trei, patru, cinci, șase, 
înconjurându-ne în mulţime. Multiplicându-se. Argintiul ăsta 
e un replicator. 

Mă ia cu amețeli. 

— Nu voia să vă facă rău, e doar o copilă proastă... 

— Sunt doar o copilă proastă! urlă Gisa, încercând să-l 
lovească pe cel care o ţine. 

Argintiii  chicotesc împreună, scoțând un sunet 
înspăimântător. 

Mă întind spre Gisa, încercând să o trag spre mine, însă 
unul dintre ei mă 

pune la pământ. Drumul tare de piatră mă lasă fără 
suflare și gâfâi în încercarea de a-mi recăpăta respiraţia, 
privind neajutorată în timp ce un alt geamăn își lipește 
piciorul de abdomenul meu, ţintuindu-mă la pământ. 

— Vă rog... îngaim eu, însă nimeni nu mă mai ascultă. 


Zgomotele din capul meu se intensifică în timp ce toate 
camerele de supraveghere se rotesc spre noi. Mă simt din 
nou încărcată de electricitate, acum din cauză că mă tem 
pentru sora mea. 

36 

Un agent de securitate, cel care ne-a lăsat înăuntru mai 
devreme în această dimineaţă, se îndreaptă cu pași apăsaţi 
spre noi și observ că are un pistol în mână. 

— Ce se întâmplă aici? mâărâie el, privindu-i pe argintii 
identici. 

Unul câte unul, se îmbină la loc, până ce rămân doar doi: 
cel care o ţine pe Gisa și cel care mă ţintuiește pe mine. 

— Fata asta e o hoatță! îi explică unul dintre «ei, 
scuturându-mi sora. 

Gisa e chiar de admirat că nu ţipă. 

Agentul o recunoaște și, preţ de o clipă, chipul său dur se 
transformă întro căutătură urâtă. 

— Fato, cunoşti legea. 

Gisa își lasă capul în piept. 

— Cunosc legea. 

Mă zbat cât de tare pot, încercând să opresc ceea ce o să 
urmeze. În acea clipă, în mijlocul haosului, un monitor din 
apropiere clipește, se crapă și se sparge în mii de bucățele. 
Dar asta nu îl împiedică pe agent să o înșface pe Gisa și să o 
împingă la pământ. 

Urlu din toţi rărunchii, alăturându-mă răzmeriței și 
haosului. 

— Eu sunt vinovată! A fost ideea mea! Răniţi-mă pe 
mine! 

Însă ei nu mă ascultă. Nu le pasă. 

Nu pot decât să privesc neajutorată în timp ce agentul o 
întinde pe Gisa lângă mine. Ochii ei îi fixează pe ai mei când 
el își coboară pistolul, spulberându-i oasele de la mâna cu 
care coase. 

37 

CINCI 


Kilorn o să mă găsească oriunde aș încerca să mă ascund, 
așa că mă aflu în continuă mișcare. Sprintez de parcă aș 
putea scăpa de ceea ce i-am făcut Gisei, de dezamăgirea pe 
care i-am cauzat-o lui Kilorn, de felul în care am distrus totul. 
Dar nu pot scăpa de expresia pe care a avut-o mama atunci 
când am adus-o pe Gisa la ușă. Am văzut disperarea 
adumbrindu-i chipul și am fugit înainte ca tata să-și facă 
apariţia. Nu puteam să dau piept cu amândoi. Sunt o lașă. 

Așa că alerg până ce nu mai pot gândi, până ce fiecare 
amintire urâtă se risipește, până ce nu mai pot să simt decât 
usturimea din mușchii mei. Ba chiar îmi spun întruna că 
lacrimile de pe obrajii mei sunt de la ploaie. 

Când în cele din urmă încetinesc ca să-mi recapăt 
răsuflarea, mă trezesc la câţiva kilometri depărtare de sat, 
pe infamul drum nordic. În curbă, printre copaci, se 
întrezăresc luminile unui han, unul dintre numeroasele care 
se află pe drumurile vechi. E aglomerat ca în fiecare vară, 
plin de servitori și muncitori sezonieri, care urmează peste 
tot curtea regală. 

Aceștia nu locuiesc în Pilonii, nu mă cunosc, așa că sunt 
ușor de făcut la buzunare. O fac în fiecare vară, dar Kilorn e 
mereu lângă mine, zâmbind cu o băutură la gură în timp ce 
mă urmărește lucrând. Presupun că n-am să mai văd mult 
timp acel zâmbet. 

Aud niște hohote de râs în timp ce câţiva bărbaţi ies 
clătinându-se din han, beţi și euforici. Punguţele lor cu bani 
zornăie vesele, îngreunate de salariul primit la sfârșitul zilei. 
Bani argintii, fiindcă slujesc, zâmbesc și se înclină în faţa 
unor monștri deghizați în lorzi. 

Astăzi am provocat multe rele și multă suferinţă celor pe 
care îi iubesc cel mai mult. Ar trebui să fac cale-ntoarsă și să 
mă duc acasă, pentru a da piept cu oamenii dragi, cât încă 
mai am un dram de curaj. Dar, în schimb, mă așez la umbra 
hanului, bucuroasă să rămân pe întuneric. 

Bănuiesc că mă pricep doar la a-i face pe alţii să sufere. 


Nu-mi ia mult timp să îmi umplu buzunarele paltonului. 
Beţivanii ies o dată la câteva minute și mă lipesc de ei, 
arborând un zâmbet pentru a-mi ascunde mâinile. Nimeni 
nu observă, nimănui nu-i pasă când mă fac din nou 
nevăzută. Sunt o umbră și nimeni nu își amintește de 
umbre. 

Miezul nopţii vine și pleacă și eu rămân nemișcată, 
așteptând. Luna din înaltul cerului e o amintire luminoasă a 
timpului care se scurge, cât a trecut 38 

de când am plecat de acasă. Încă un buzunar, îmi spun în 
gând. Încă unul și plec. Și aşa mai trece o oră. 

Atunci când iese următorul client, nu stau pe gânduri. E 
cu ochii îndreptaţi spre cer și nu mă observă. E prea ușor să 
întind mâna și să-mi trec un deget prin sforile punguţei lui 
cu bani. Ar trebui să știu mai bine decât oricine că aici nimic 
nu e ușor, însă răzmeriţa și privirea pierdută a Gisei m-au 
făcut să înnebunesc de durere. 

Mâna bărbatului se închide peste încheietura mea, 
strânsoarea lui fiind fermă și straniu de fierbinte când mă 
trage din umbră. Încerc să mă opun, să 

scap și să o iau la sănătoasa, dar el e prea puternic. Când 
se rotește, flăcările din ochii săi mă bagă în sperieţi, exact la 
fel cum mi s-a întâmplat azi-dimineaţă. Dar primesc cu 
brațele deschise orice fel de pedeapsă pe care și-ar dori s-o 
invoce. O merit cu vârf și îndesat. 

— O hoață, spune el, de-a dreptul surprins. 

Clipesc spre el, luptându-mă cu nevoia de a râde. Nici 
macar nu găsesc forţa de a protesta. 

— Evident! 

Se uită lung la mine, examinându-mă din cap până în 
picioare. Mă face să 

mă simt jenată. După un moment îndelungat, bărbatul 
respiră adânc și îmi dă drumul. Uluită de acest gest, nu pot 
decât să mă holbez la el. Când o monedă argintie se 
rostogolește prin aer, îmi aduc aminte în ultima clipă să 


o prind. O tetradrahmă. O tetradrahmă argintie, care face 
cât o întreagă 

coroană. Depașește cu mult toţi bânuţii din buzunarele 
mele. 

— Asta ar trebui să-ţi ajungă o vreme, spune el, înainte 
să-i pot răspunde. 

În lumina hanului, ochii săi sclipesc într-o nuanţă de 
auriu-roșiatic - 

culoarea căldurii. Anii pe care mi i-am petrecut studiind 
oameni îmi sunt de folos. Părul lui negru e prea strălucitor, 
pielea prea palidă pentru a fi altceva decât un simplu 
servitor. Dar fizicul său aduce mai mult cu cel al unui 
pădurar, cu umeri laţi și picioare puternice. Și el e tânăr, 
puţin mai mare decât mine, cu toate că nu e la fel de sigur 
pe el cum ar trebui să fie un om de nouăsprezece sau 
douăzeci de ani. 

Ar trebui să-i pup picioarele fiindcă mi-a dat drumul și mi- 
a făcut și un asemenea cadou generos, însă curiozitatea 
pune stăpânire pe mine. Mereu face asta. 

— De ce? 

Aceste două cuvinte ies aspre și dure. După o zi precum 
cea de azi, cum altfel ar putea fi? 

Întrebarea îl ia prin surprindere și ridică din umeri. 

— Ai nevoie de ea mai mult decât mine. 

39 

Vreau să-i arunc cu moneda aia în cap, să-i spun că pot să 
am grijă de mine, însă o parte din mine știe că nu arfiun 
lucru tocmai înţelept. 

Experienţa de azi chiar nu te-a învăţat nimic? 

— Îţi mulţumesc, mă forţez eu să spun printre dinţii 
încleștați. 

Cumva, tânărul începe să râdă de recunoștinţa mea 
șovăielnică. 

— Ai grijă de tine, mă sfătuiește el, după care se apropie 
de mine. 


E cea mai ciudată persoană pe care am întâlnit-o 
vreodată. 

— Locuiești în sat, nu-i așa? 

— Da, îi răspund, gesticulând spre mine. 

Cu părul decolorat, hainele murdare și ochii înfrânți, ce 
altceva aș putea fi? El e exact opusul, cu o cămașă elegantă 
și curată și cu pantofi lustruiţi din piele. Se foiește sub 
privirea mea, jucându-se cu gulerul. Îl fac să nu se simtă 

în largul său. 

Pălește în lumina lunii și își mută privirea dintr-o parte 
într-alta. 

— Îţi place? întreabă el, deviind de la subiect. Să locuiești 
acolo? 

Întrebarea lui aproape că mă face să râd, însă el nu pare 
amuzat. 

— Îi place cuiva? reușesc eu într-un târziu să-i răspund, 
întrebându-mă 

de-a ce se joacă. 

Dar, în loc să-mi dea un răspuns iute, întorcându-mi-o așa 
cum ar face Kilorn, el rămâne tăcut. Chipul îi este traversat 
de o privire întunecată. 

— Te întorci acolo? mă întreabă el deodată, arătând spre 
drumul pe care am venit. 

— De ce, ţi-e frică de întuneric? tărăgănez eu, 
încrucișându-mi braţele la piept. 

Dar, în adâncul inimii, mă întreb dacă nu cumva mie ar 
trebui să-mi fie teama. El e puternic, e rapid, iar tu ești 
singură aici. 

Zâmbetul îi revine pe chip, iar liniștea pe care acesta mi- 
o transmite mă 

pune în încurcătură. 

— Nu, dar vreau să mă asigur că-ţi ţii mâinile unde 
trebuie în noaptea asta. Nu pot să-ţi permit să lași pe străzi 
jumatate din bar, nu-i așa? Apropo, pe mine mă cheamă Cal, 
adaugă el, întinzându-mi mâna. 


Nu i-o apuc, aducându-mi aminte de căldura arzătoare a 
pielii lui. În schimb, pornesc pe drum, cu pași grăbiţi și 
tăcuți. 

— Mare Barrow, îi spun peste umăr, iar lui nu-i ia mult să 
mă ajungă din urmă, datorită picioarelor sale lungi. 

— Așadar, ești mereu atât de prietenoasă? mă tachinează 
el și, dintr-un motiv sau altul, mă simt de parcă aș fi 
examinată. 

40 

Însă argintul rece din mâna mea mă linişteşte, aducându- 
mi aminte de ceea ce s-ar putea să aibă în buzunare. Argint 
pentru Farley. Cât se poate de potrivit. 

— Presupun că lorzii te plătesc bine, dacă îţi permiţi să ai 
la tine coroane, i-o întorc eu, sperând să-l îndepărtez de 
aceasta discuţie. 

Funcţionează de minune și o lasă baltă. 

— Am un loc de muncă decent, îmi explică el, de parcă ar 
fi un lucru normal. 

— Bine de tine că lucrezi. 

— Dartu ai... 

— Șaptesprezece ani, termin în locul lui. Mai am ceva 
timp până la încorporare. 

El mijește ochii și adoptă o mină serioasă. Există o 
duritate care se strecoară în glasul lui și îi ascute cuvintele. 

— Cât mai ai? 

— Tot mai puţin cu fiecare zi ce trece. 

Mi se face rău numai când aud cuvintele astea. lar Kilorn 
are și mai puţin timp decât mine. 

Cal nu are curajul să-mi răspundă și se uită din nou la 
mine, examinându-mă în timp ce mergem prin pădure. Poate 
gândește. 

— Și nu există locuri de muncă, murmură în sinea lui. Nu 
există nicio modalitate de a evita încorporarea. 

Confuzia lui mă pune în încurcătură. 

— Poate că lucrurile sunt diferite acolo unde locuiești tu. 

— Așa că furi. 


Fur. 

— E cel mai bun lucru pe care pot să-l fac, îmi scapă mie. 

Din nou, îmi aduc aminte că nu mă pricep decât la a 
provoca durere. 

— Totuși, sora mea lucrează, spun eu, înainte să îmi 
amintesc: Ba nu. Nu mai lucrează. Din cauza ta. 

Cal privește lupta care se dă în mine și mă întreb dacă ar 
trebui sau nu să 

mă corectez. Asta e tot ce pot face pentru a avea o 
expresie serioasă, pentru a nu ceda în faţa unui necunoscut. 
Dar el probabil că vede ce încerc să 

ascund. 

— Ai trecut azi pe la Reședința Soarelui? 

Cred că știe deja răspunsul. 

— Răzmeriţele au fost îngrozitoare. 

— Așa e. 

Aproape că mă înec cu acele cuvinte. 

41 

— Ai... insistă el în cel mai tăcut și mai calm mod cu 
putinţă. 

E ca și când ai face o gaură într-un baraj și apa curge 
șuvoi. N-aș putea opri cuvintele nici măcar dacă aș vrea. 

Nu pomenesc de Farley, nici de Garda Stacojie și nici 
măcar de Kilorn. Îi spun doar că sora mea m-a strecurat în 
Marea Grădină, pentru a mă ajuta să 

fur banii de care aveam nevoie să supravieţuim. Apoi a 
urmat greșeala Gisei, rana ei, ceea ce a însemnat asta 
pentru noi. Ceea ce i-am făcut familiei mele. 

Ceea ce am făcut, dezamăgindu-mi familia, făcându-mi 
tatăl de rușine, furând de la oamenii pe care îi numesc 
comunitatea mea. Aici, pe drum, în întunericul desăvârșit 
din jurul meu, îi povestesc unui necunoscut cât de 
îngrozitoare sunt. El nu pune întrebări, nici măcar când cele 
spuse de mine nu au noimă. El pur și simplu ascultă. 

— E cel mai bun lucru pe care pot să-l fac, repet eu, 
înainte ca vocea să mi se frângă de tot. 


Apoi văd cu coada ochiului o strălucire argintie. Cal a 
scos o altă monedă. 

În lumina lunii pot să deslușesc conturul coroanei de foc a 
regelui ștanţată în metal. Când o apasă în mâna mea, mă 
aștept să-i simt din nou căldura, însă 

el a devenit extrem de rece. 

N-am nevoie de mila ta, aș vrea eu să zbier, dar ar fi un 
lucru prostesc. 

Moneda va cumpăra ceea ce Gisa nu mai poate. 

— Mare, îmi pare enorm de rău pentru ceea ce ţi s-a 
întâmplat. Lucrurile n-ar trebui să fie așa. 

Nu pot nici măcar să-mi adun forţa necesară să mă 
încrunt. 

— Alţii o duc și mai râu. Nu-ţi face griji pentru mine. 

e 

Mă conduce până la intrarea în sat, lăsându-mă să umblu 
singură printre casele pe piloni. Ceva în legătură cu noroiul 
și cu umbrele îl fac pe Cal să nu se simtă în largul său și 
dispare înainte ca măcar să apuc să mă uit înapoi și să-i 
mulțumesc servitorului necunoscut. 

Casa mea e tăcută și întunecată, dar, chiar și așa, eu 
tremur de frică. 

Dimineaţa pare a fi la câteva sute de ani distanţă, ca și 
cum ar face parte dintr-o altă viaţă în care eram proastă și 
egoistă și poate chiar puţin fericită. 

Acum nu am nimic altceva decât un prieten încorporat și 
oasele zdrobite ale unei surori. 

— N-ar trebui să-i faci atâtea griji maică-tii, tună vocea 
tatălui meu din spatele unuia dintre piloni. 

Nu l-am mai văzut de ani buni pe pământ. 

— Tată? Ce faci? Cum ai...? întreb eu, surprinsă și 
înspăimântată. 

42 

Gesticulează cu degetul mare spre dispozitivul cu 
scripete din spatele lui, care atârnă de etajul superior al 
casei. L-a folosit pentru prima oară. 


— S-a oprit curentul. M-am gândit să arunc o privire, îmi 
explică el, la fel de ţăâfnos ca întotdeauna. 

Își împinge scaunul cu rotile pe lângă mine şi se oprește 
în faţa contorului. Există câte unul în fiecare casă și 
funcţionează pentru a regulariza electricitatea care ţine 
becurile aprinse. 

Tata continuă să hârcâie și ticăitul din piept i se aude de 
fiecare dată când respiră. Poate că acum Gisa va fi ca el, 
furioasă și amărâtă la gândul tuturor lucrurilor pe care le-ar 
fi putut face cu mâna transformată într-un haos de piese 
metalice. 

— De ce nu vrei să folosești electrofoile pe care ţi le-am 
dat? 

Drept răspuns, tata scoate o electrofoaie din cămașă și o 
bagă în cutia contorului. În mod normal, chestia asta ar 
prinde viață, dar nu se întâmplă 

nimic. S-a stricat. 

— Nu e de niciun folos, oftează tata, lăsându-se pe spate 
în scaunul său. 

Ne uităm amândoi la cutia contorului, rămași fără 
cuvinte, nedorind să ne mișcăm, nedorind să urcăm înapoi în 
casă. Tata a fugit exact ca mine, neputând să stea în casă, 
unde mama sigur a plâns pentru Gisa, pentru visele ei 
pierdute, în timp ce sora mea a încercat să nu facă la fel. 

Tata începe să tragă pumni în cutie, de parcă chestia asta 
afurisită ar putea să ne aducă înapoi lumina și căldura și 
speranţa. Loviturile lui devin și mai rapide, și mai disperate, 
iar furia iese în valuri din el. Loviturile nu sunt menite mie 
sau Gisei, ci lumii. Acum mult timp spunea că suntem niște 
furnici, niște furnici roșii care ardeau în lumina unui soare 
argintiu. Distruse de măreția celorlalţi, pierzând bătălia 
pentru dreptul de a exista, deoarece nu suntem speciale. Nu 
am evoluat ca ei, cu puteri și forţe ce ne depășesc cu mult 
limitele imaginaţiei. Am rămas la fel, imobile în propriile 
noastre trupuri. Lumea s-a schimbat în jurul nostru și noi am 
rămas la fel. 


Furia clocotește și în mine, blestemându-i pe Farley, pe 
Kilorn, încorporarea, toate lucrurile mărunte care îmi trec 
prin minte. Cutia de metal e rece la atingere, având în 
vedere că și-a pierdut căldura electricităţii. 

Dar încă mai are niște vibrații, în adâncurile 
mecanismului, care așteaptă să 

fie re- pornite. Mă pierd în încercarea de a găsi 
electricitatea, de a o aduce înapoi și de a dovedi că până și 
un lucru mărunt poate funcţiona bine într-o lume atât de 
greșită. Ceva ascuţit mă înţeapă în buricele degetelor, ceea 
ce mă face să sar ca arsă. Vreun cablu expus sau vreun 
întrerupător stricat, îmi spun în gând. Seamănă cu o 
înţepătură de ac, un ac care îmi străpunge nervii, dar 
durerea nu sosește niciodată. 

43 

Deasupra noastră, lumina de pe verandă băzăie și prinde 
viaţă. 

— Ei bine, ia te uită! murmură tata. 

Se rotește în noroi și pornește spre dispozitivul cu 
scripete. Îl urmez tăcută, nedorind să aduc în discuţie 
motivul pentru care ne este amândurora teamă de locul pe 
care îl numim casă. 

— Gata cu fuga, șoptește el, prinzându-și chingile în 
dispozitiv. 

— Gata cu fuga, sunt eu de acord, mai mult pentru mine 
decât pentru el. 

Dispozitivul scârţăie din pricina efortului în timp ce îl 
ridică pe verandă. 

Eu sunt mai iute pe scară, așa că îl aștept sus, apoi îl ajut 
tăcută să se desprindă din dispozitiv. 

—  Afurisită chestie, mormăie tata când întrun final 
reușesc să desfac ultima chingă. 

— Mama va fi fericită că ai început să mai ieși și tu din 
casă, 

Se uită la mine încruntat și mă ia de mână. Cu toate că 
tata de-abia mai muncește acum, reparând flecușteţe și 


A 


făcând jucării de lemn pentru copii, mâinile încă îi sunt 
aspre și pline de bătături, de parcă tocmai s-a întors de pe 
front. Razboiul nu te părăsește niciodată. 

— Să nu-i spui maică-tii. 

— Dar... 

— Știu că pare o prostie, dar e suficient încât să o facă să 
vadă altceva. 

Vezi tu, o să creadă că e un pas mic pentru o călătorie 
mare. Mai întâi ies din casă seara, apoi în timpul zilei, apoi 
încep să mă duc cu ea la piaţă, de parcă 

suntem iarăși tineri. Apoi lucrurile vor reveni la normal. 

Ochii i se întunecă în timp ce vorbește și face eforturi să 
păstreze un ton egal. 

— Mare, eu n-am să mă fac niciodată mai bine. N-am să 
mă simt niciodată 

mai bine. Nu pot să îi dau astfel de speranțe, nu când știu 
că asta n-o să se-ntâmple niciodată. Înţelegi ce-ţi spun? 

Mult prea bine, tată. 

El știe ce mi-a făcut mie speranţa și se îmblânzește. 

— Mi-aș dori ca lucrurile să fi stat altfel. 

— Cu toţii ne-am dori asta. 

În pofida întunericului, când urc la mansardă pot să văd 
mâna zdrobită a Gisei. În mod normal, ea doarme ghemuită 
sub o pătură subţire, însă acum stă întinsă pe spate, cu 
mâna rănită ridicată pe un morman de haine. Mamai-a 
repoziţionat atela, îmbunătăţind umila mea încercare de a 
da o mână de ajutor, iar bandajele sunt curate. Nu am 
nevoie de lumină ca să știu că biata ei mână e plină de 
vânătăi. Are un somn agitat și se foiește întruna, însă 

braţul îi stă nemișcat. Chiar și în somn o doare. 

44 

Vreau să o ajut, dar cum aș putea face asta, după toate 
evenimentele îngrozitoare care au avut loc azi? 

Scot scrisoarea lui Shade din cutiuţa în care ţin toată 
corespondența lui. E 


singurul lucru care va reuși să mă calmeze. Glumele lui, 
cuvintele lui, vocea lui care se aude printre rânduri mă alină 
mereu. Dar, în timp ce îmi trec din nou privirea peste 
scrisoare, un sentiment de groază își face loc în stomacul 
meu. 

„Roșu ca zorii zilei...” spune scrisoarea. lată-le acolo, cât 
se poate de limpezi. Cuvintele folosite de Farley în 
materialul video, strigătul de luptă al Gărzii Stacoijii, 
cuvintele așternute de fratele meu. Fraza e prea ciudată 

pentru a putea fi ignorată, prea singulară pentru a nu fi 
băgată în seamă. Și următoarea propoziţie, „vezi soarele 
răsărind din ce în ce mai puternic...” 

Fratele meu e isteț, dar scurt și la obiect. Lui nu-i pasă de 
răsărituri și apusuri și figuri de stil. Cuvântul răsare răsună 
în mintea mea, însă nu aud vocea lui Farley, ci pe cea a 
fratelui meu. Răsare, roșu ca zorii zilei. 

Cumva, Shade a știut. Cu multe săptămâni în urmă, 
înainte de atacul cu bombe, înainte de transmisiunea lui 
Farley, Shade a știut de Garda Stacojie și a încercat să ne 
spună. De ce? 

Pentru că face parte dintre ei. 

45 

ȘASE 

Când ușa de la intrare se deschide brusc în zori, nu mă 
panichez. 

Percheziţiile securităţii sunt normale, deși de obicei avem 
parte de una sau două pe an. Asta arfia treia. 

— Haide, Gi, murmur eu, ajutând-o să se dea jos din pat și 
să coboare scara. 

Se mișcă nesigură pe sine, sprijinindu-se pe mâna 
sănătoasă, iar mama ne așteaptă jos. Își petrece braţele în 
jurul Gisei, dar stă cu ochii pe mine. Spre surprinderea mea, 
nu e mânioasă și nici măcar dezamăgită de mine. În schimb, 
privirea i se îmblânzește. 

Doi agenţi așteaptă lângă ușă, cu armele atârnate pe 
lângă corp. Îi recunosc de la avanpostul satului, însă mai 


există o persoană, o tânără 

îmbrăcată în roșu, ce are în piept o emblemă tricoloră în 
formă de coroană. 

O servitoare de la palat, o roșie în slujba regelui, îmi dau 
eu seama, după 

care îmi pică fisa. Nu e o perchiziţie obișnuită. 

— Ne supunem percheziţiei și confiscării, mormăie tata, 
rostind cuvintele pe care trebuie le spună de fiecare dată 
când avem de-a face cu o astfel de situaţie. 

Dar, în loc să se despartă pentru a ne răscoli locuinţa, 
agenţii de securitate rămân fermi pe poziţie. 

Tânăra înaintează și, spre oroarea mea, mi se adresează: 

— Mare Barrow, ai fost convocată în Cetatea Soarelui. 

Gisa mă strânge tare de mână, de parcă m-ar putea 
împiedica să plec. 

— P-poftim? îngaim eu. 

— Ai fost convocată în Cetatea Soarelui, repetă ea, 
gesticulând spre ușă. 

Noi te vom însoți. Te rog să pornești. 

O convocare. Pentru un roșu. N-am mai auzit niciodată de 
așa ceva. Prin urmare, de ce eu? Ce am făcut ca să merit 
asta? 

Totuși, gândindu-mă mai bine, sunt o infractoare și 
probabil mă 

consideră o teroristă din pricina asocierii mele cu Farley. 
Simt furnicăturile nervilor și fiecare mușchi e încordat și 
pregătit. Va trebui să fug, chiar dacă 

agenţii stau în ușă. Va fi un miracol dacă ajung la geam. 

— Calmează-te, apele s-au liniștit după evenimentul de 
ieri, chicotește tânăra, interpretând greșit teama mea. 
Reședința Soarelui și piaţa sunt extrem de controlate acum. 
Te rog să pornești, 

46 

Spre surprinderea mea, îmi zâmbește, chiar și atunci 
când agenţii își duc mâinile spre pistoalele lor. Asta îmi 
îngheaţă sângele în vine. 


Să refuzi securitatea, să refuzi o convocare regală ar 
însemna moartea - și nu doar pentru mine. 

— Bine, murmur eu, dezlipindu-mă de Gisa. 

Ea dă să mă apuce la loc, dar mama o trage înapoi. 

— Ne vedem mai târziu? 

Întrebarea rămâne în aer şi simt mâna caldă a tatei 
mângâindu-mă pe braţ. Își ia rămas-bun. Ochii mamei înoată 
în lacrimi încă nevărsate și Gisa încearcă să nu clipească, 
pentru a-și aminti ultimele secunde petrecute cu mine. N-am 
niciun suvenir pe care să i-l las. Dar, înainte să zăbovesc sau 
să 

încep să plâng, un agent mă apucă de mână și mă trage 
după el. 

Cuvintele ies cu forţa de pe buzele mele, chiar dacă sunt 
mai degrabă o șoaptă. 

— Vă iubesc! 

Și apoi ușa se trântește în urma mea, îndepărtându-mă 
de casa și de viața mea. 

Sunt zorită prin sat, pe strada care duce spre scuarul 
pieţei. Trecem de casa șubredă a lui Kilorn. De obicei e în 
picioare la ora asta, în drum spre râu pentru a începe ziua 
mai devreme, cât încă e răcoare, însă acele zile s-au dus. 

Acum pun pariu că doarme toată ziua, bucurându-se cât 
încă mai poate de micile plăceri ale vieţii, înainte de 
încorporare. Aș vrea să-mi iau rămas-bun de la el, dar n-o 
fac. O să se ducă mai târziu să mă caute și Gisa îi va spune 
totul. Deodată, îmi amintesc că Farley așteaptă azi să mă 
prezint cu suma convenită și râd în sinea mea. Va fi tare 
dezamăgită. 

În scuar ne așteaptă un vehicul negru și strălucitor. Patru 
roţi, geamuri de sticla, caroserie rotunjită - seamănă cu o 
bestie pregătită să mă înghită. Un alt agent se află la panoul 
de comenzi și pornește motorul când ne vede apropiindu-ne, 
împrăștiind fum negru în aerul dimineţii. Sunt urcată cu 
forţa în spate, fără să mi se spună ceva, iar servitoarea nici 
bine nu se așază 


pe banchetă, că mijlocul de transport o și ia din loc, 
gonind pe drum cu o viteza ameţitoare. Asta va fi prima - și 
ultima - dată când călătoresc cu așa ceva. 

Aș vrea să vorbesc, să întreb ce se întâmplă, cum o să mă 
pedepsească 

pentru infracțiunile comise, dar știu că întrebările îmi vor 
fi ignorate. Așa că 

mă uit pe geam, privind satul dispărând în timp ce intrăm 
în pădure, gonind pe bine cunoscutul drum nordic. Nu e la 
fel de aglomerat ca ieri și vezi peste tot patrule de agenți. 
Reședința Soarelui e controlată, mi-a spus servitoarea. 

Bănuiesc că la asta se referea. 

47 

Sticla-de-diamant strălucește drept înainte, reflectând 
soarele care răsare dinspre pădure. Vreau să-mi mijesc ochii, 
dar aleg să nu fac nicio mișcare. 

Trebuie să stau cu ochii larg deschiși aici. 

În fata porţii văd mișunând uniforme negre, toţi agenţii 
de securitate verificând întruna călătorii care intră. Când 
oprim, servitoarea mă scoate din mijlocul de transport, mă 
conduce pe lângă rândul de oameni în așteptare și intrăm pe 
poartă. Nimeni nu protestează și nu se deranjează să ne 
verifice cărţile de identitate. Probabil că e cunoscută pe-aici. 

Odată ajunse înăuntru, se uită la mine. 

— Apropo, eu sunt Ann, dar, de obicei, ne strigăm pe 
numele de familie. 

Spune-mi Walsh. 

Walsh. Numele îmi sună cunoscut. Luând în considerare 
părul ei decolorat și tenul bronzat, nu poate însemna decât 
un singur lucru. 

— Ești din...? 

— Pilonii, la fel ca tine. L-am cunoscut pe fratele tău, 
Tramy, și îmi doresc să nu-l fi cunoscut pe Bree. Băiatul ăla a 
frânt multe inimi. 

Bree avea o reputaţie prin sat înainte să fi plecat. Odată, 
mi-a spus că nu se temea atât de tare de încorporare, căci 


fetele însetate de sânge pe care le lăsa în urmă erau cu mult 
mai periculoase. 

— Totuși, pe tine nu te cunosc. Dar cu siguranţă o voi 
face. 

Nu pot să nu mă zbărlesc. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Vreau să spun că aici vei munci peste orele de 
program. Nu știu cine te-a angajat sau ce ţi s-a spus despre 
acest loc de muncă, dar la un moment dat o sa-nceapă să-și 
pună amprenta asupra ta. Nu e vorba doar de schimbatul 
așternuturilor și de spălatul vaselor. Trebuie să privești fără 
să 

vezi, să auzi făra sa asculţi. Noi suntem niște simple 
obiecte aici, niște statui vii, menite să slujească. 

Oftează și cotește, deschizând o ușă construită chiar într- 
o parte a porții. 

— Mai ales acum, cu toate problemele provocate de 
Garda Stacojie. Nu există niciodată un moment oportun 
pentru a fi roșu, darămite acum. 

Pășește pe ușă și intră în ceea ce pare a fi un perete de 
piatră. Îmi ia câteva secunde să-mi dau seama că ea de fapt 
coboară un șir de trepte, dispărând în semiîntuneric. 

— Loc de muncă? Ce loc de muncă? Ce înseamnă asta? 

Se întoarce pe scări, dându-și ochii peste cap. 

— Ai fost convocată să ocupi un post de servitoare, îmi 
explică ea enervată, de parcă ar fi cel mai evident lucru din 
lume. 

Sa lucrez. Un loc de muncă. Aproape că leșin de emoție. 

48 

Cal. El a spus că are un loc de muncă decent - și acuma 
tras niște sfori pentru a face același lucru pentru mine. Ba 
chiar s-ar putea să lucrez cu el. 

Inima îmi sare din piept la acest gând, știind ce înseamnă 
asta. N-am să mor, nici măcar n-am să mă duc la luptă. Voi 
munci și voi trăi. Şi, mai târziu, când îl voi găsi pe Cal, îl voi 
ruga să facă același lucru și pentru Kilorn. 


— Ține pasul, n-am timp să te iau de mână! 

Grăbindu-mă s-o ajung din urmă, cobor într-un tunel 
extrem de întunecat. Niște beculeţe strălucesc pe pereți, 
oferind suficientă lumină cât să vezi pe tinde calci. Pe 
deasupra circulă niște ţevi încărcate de electricitate și apă 
curgătoare. 

— Încotro mergem? șoptesc eu într-un târziu. 

Aproape că aud exasperarea lui Walsh când se întoarce 
spre mine confuză. 

— Spre Reședința Soarelui, desigur! 

Pentru o secundă, cred că inima mi s-a oprit în loc. 

— Pof... Poftim? La palat, chiar la palat? 

Walsh lovește cu degetul în emblema de pe uniformă. 
Coroana sclipește în lumina difuză. 

— Acum ești în slujba regelui, îmi confirmă ea. 

e 

Au pregatit deja o uniformă pentru mine, deși de-abia o 
bag în seamă. 

Sunt prea uluită de ceea ce mă înconjoară, de piatra 
patinată de vreme și de podeaua din mozaic strălucitor a 
acestei săli date uitării, care se află în casa unui rege. Alţi 
servitori forfotesc pe lângă noi într-o paradă de uniforme 
roșii. Le studiez chipurile, uitându-mă după Cal, dorind să-i 
multumesc, dar nu îl găsesc pe nicăieri. 

Walsh stă lângă mine, șoptindu-mi tot felul de sfaturi. 

— Să îţi ţii mereu gura. Să nu tragi cu urechea. Să nu 
vorbești cu nimeni, căci nimeni nu va vorbi cu tine. 

Fac eforturi pentru a ţine pasul cu tot ce spune; în 
ultimele două zile am fost pusă la grea încercare. Cred că 
viaţa pur și simplu s-a hotărât să 

deschidă ecluzele și să mă înece într-un vârtej de 
rasturnari de situaţie. 

— Ai sosit într-o zi aglomerată, poate cea mai dificilă zi pe 
care o vom vedea vreodată. 

— Am văzut ambarcaţiunile și aeronavele - sunt câteva 
săptămâni de când argintiii navighează pe râu, comentez 


eu. Mai mult decât de obicei, chiar și pentru această 
perioadă a anului. 

Walsh mă zorește, punându-mi o tavă cu pahare 
strălucitoare în mâini. În mod sigur aceste obiecte ne pot 
cumpăra libertatea mie și lui Kilorn, însă 

49 

Reședința Soarelui e păzită la fiecare ușă și fereastră. N- 
aș putea trece niciodată de atât de mulţi agenţi, nici măcar 
cu abilităţile mele de hoț de buzunare. 

— Ce se-ntâmplă azi? întreb eu prostește. 

O șuviţă de păr negru îmi cade peste ochi și, înainte să o 
pot ridica, Walsh o duce la spate cu mișcări rapide și precise 
și o prinde cu o clamă. 

— E o întrebare tâmpită? 

— Nu, nici eu n-am știut despre asta până ce n-au început 
pregătirile. La urma urmei, n-au mai organizat așa ceva de 
vreo douăzeci de ani, de când a fost aleasă regina Elara. 

Vorbește atât de repede, încât trebuie să fac eforturi 
pentru a o înţelege. 

— Astăzi se desfășoară Turneul Reginelor. 
Reprezentantele Înaltelor Case, cele mai prestigioase familii 
argintii, au sosit aici pentru a se oferi în căsătorie prinţului. 
În seara asta va avea loc un dineu, însă fetele se află 

acum în Grădina Spiralată, pregătindu-se de competiţie, 
fiecare sperând să 

fie aleasă. Una dintre acele fete va deveni următoarea 
regină și sunt pregătite să se ia la bătaie pentru această 
oportunitate. 

În minte îmi apare o imagine cu o adunătură de fete 
înfumurate. 

— Așadar, fac o piruetă, spun câteva cuvinte și flutură 
din gene? 

Walsh pufnește, clătinând din cap. 

— Nici pe-aproape. 

Apoi ochii îi strălucesc. 

— Astăzi ești de tură la servit, așa c-ai să vezi singură. 


Ușile din lemn sculptat și sticlă se înalţă în fața noastră. 
O servitoare le deschide, permiţând șirului de uniforme roșii 
să pornească. Apoi e rândul meu. 

— Tu nuvii? 

Aud disperarea din vocea mea, aproape implorând-o pe 
Walsh să rămână 

cu mine. Însă ea dă înapoi, lăsându-mă singură. Înainte 
să pot bloca șirul sau să stric așezarea organizată a 
servitorilor, mă forțez să înaintez și să ies afară, la lumina 
soarelui, în ceea ce Walsh numește Grădina Spiralată. 

La început am senzaţia că sunt în mijlocul unei arene 
precum cea de acasă. În faţa mea se află un spaţiu uriaș, 
care formează o concavitate imensă, dar, în locul băncilor de 
piatră, în spirala de terase se găsesc mese și fotolii plușate. 
Plante și fântâni curg pe trepte, împărțind terasele în loji. 

Acestea se unesc la bază, împodobind un cerc ierbos, 
mărginit de statui de piatră. În faţa mea se află o lojă 
scăldată în mătăsuri roșii și negre. Patru scaune, toate 
realizate din fier forjat, sunt orientate înspre pământ. 

Ce naiba e locul ăsta? 

50 

Munca mea e un vârtej ameţitor, urmând instrucţiunile 
celorlalți roșii. 

Sunt servitoare la bucătărie, ceea ce înseamnă că trebuie 
să fac curat, să-i ajut pe bucătari și, deocamdată, să 
pregătesc arena pentru noul eveniment. 

De ce ar avea nevoie familia regală de o arenă, nu sunt 
sigură. Acasă sunt folosite doar pentru Vitejii, pentru a 
urmări luptele dintre argintii, dar oare ce ar putea să 
însemne aici? Acesta e un palat. Pământul de-aici nu va fi 
niciodată pătat cu sânge. Totuși, non-arena mă umple de 
groază și am o presimţire rea. Senzaţia de furnicături revine, 
pulsând în valuri sub pielea mea. Când termin și mă întorc la 
intrarea servitorilor, Turneul Reginelor e pe cale să înceapă. 

Ceilalţi servitori se fac nevăzuţi, mutându-se pe o 
platformă înălţată și înconjurată de perdele transparente. Mă 


grăbesc să-i ajung și mă așez în rând, tocmai când un nou 
șir de uși se deschide, poziţionat între loja regală 

și intrarea servitorilor. 

Începe. 

Îmi aduc aminte de Marea Grădină, de frumoasele și 
nemiloasele creaturi care își spun oameni. Cu toţii sclipitori 
și vanitoși, cu priviri dure și temperamente și mai rele. 
Acești argintii, Înaltele Case, așa cum le-a numit Walsh, nu 
vor fi diferiţi. Ba chiar s-ar putea să fie și mai rai. 

Intră cu toţii grămadă, o gloată de culori ce se împrăștie 
cu o graţie detașată în Grădina Spiralată. Familiile sau 
casele sunt ușor de recunoscut; membrii lor poartă aceleași 
culori. Violet, verde, negru, galben, un curcubeu de nuanţe 
ce se mișcă spre lojile alocate. După câteva clipe pierd șirul. 
Oare câte case există? Din ce în ce mai multe se alătură 
mulțimii. Unii se opresc să 

vorbească, alţii se îmbrățișează băţoși. Îmi dau seama că 
asta e o petrecere pentru ei. Cei mai mulţi probabil că nu au 
nicio șansă de a intra în familia regală, așa că asta 
reprezintă o vacanţă pentru ei. 

Însă există câţiva care nu par a sărbători. Membrii unei 
familii cu păr argintiu și veșminte din mătase neagră stau 
tăcuţi și concentrați, chiar lângă 

loja regelui. Patriarhul casei are o barbă ascuţită și ochi 
negri. Mai jos, cei dintr-o casă cu nuanţe de bleumarin și alb 
șușotesc împreună. Spre surprinderea mea, îl recunosc pe 
unul dintre ei. Samson Merandus, șoptitorul pe care l-am 
văzut în urmă cu câteva zile în arenă. Spre deosebire de 
ceilalţi, el stă cu privirea în pământ, având gândurile în altă 
parte. Îmi notez în minte să nu dau peste el sau peste 
puterile lui letale. 

Totuși, în mod straniu, nu văd nicio fată care să aibă 
vârsta de măritiș. 

Poate că se pregătesc în altă parte, așteptând cu 
nerăbdare șansa de a câștiga coroana. 

51 


Ocazional, cineva apasă pe un buton metalic de pe masă 
pentru a aprinde o lumină, ceea ce înseamnă că au nevoie 
de un servitor. Persoana care se află 

cel mai aproape de ușă se ocupă de ei, iar noi ceilalţi 
umblăm de colo până 

colo, așteptând să ne vină rândul pentru a servi. Desigur, 
în clipa în care mă 

apropii de ușă, atfurisitul âla de patriarh cu ochi negri 
apasă cu putere pe butonul de pe masalui. 

Îi mulţumesc cerului pentru picioarele mele, care nu au 
dat greș 

niciodată. Aproape că plutesc prin mulţime, dansând 
printre trupurile care se plimbă alene, în timp ce inima îmi 
bubuie în piept. În loc să fur de la acești oameni, trebuie să îi 
slujesc. Mare Barrow de săptămâna trecută n-ar ști dacă să 
plângă sau să râdă de această versiune a ei. Dareaerao 
nesăbuită și acum trebuie să plătesc prețul. 

— Domnule? spun eu, stând cu faţa spre patriarhul care 
m-a chemat. 

Mă blestem în gând. Să îţi ţii mereu gura e prima regulă 
și deja am încălcat-o. 

Însă se pare că el nu a observat și pur şi simplu îmi 
întinde paharul de apă 

gol, având o expresie plictisită pe chip. 

— Își bat joc de noi, Ptolemus, mormăie spre tânărul 
musculos de lângă 

el. 

Bănuiesc că el e nefericitul care poartă numele de 
Ptolemus. 

— O demonstraţie a puterii, tată, îi răspunde Ptolemus, 
golindu-și propriul pahar. 

Mi-l întinde și îl iau fără să șovăi. 

— Ne fac să așteptăm, fiindcă ei își permit asta. 

Ei reprezintă familia regală, care încă nu și-a făcut 
apariţia. Dar să îi auzi pe acești argintii vorbind așa despre 
ei, cu atâta dispreţ, e deconcertant. Noi, roșiii, îi insultăm pe 


rege și pe nobili doar dacă putem scăpa basma curată, însă 
cred că ăsta este privilegiul nostru. Oamenii ăștia n-au 
suferit niciodată 

în viaţa lor. Ce probleme ar putea avea ei? 

Vreau să rămân și să trag cu urechea, dar până și eu știu 
că acest lucru e împotriva regulilor. Mă întorc, urcând un șir 
de trepte pentru a ieși din loja lor. Există o chiuvetă ascunsă 
în spatele unor flori foarte colorate, probabil pentru a nu fi 
nevoită să ocolesc toată non-arena ca să le umplu la loc 
paharele. Acela e momentul în care în tot acel spaţiu răsună 
un sunet metalic și acut, asemănător cu cel de la începutul 
Vitejiilor Primei Vineri. Ciripește de câteva ori, intonând o 
melodie solemnă, care probabil anunță intrarea regelui. 
Peste tot în jurul meu, reprezentanţii Înaltelor Case se ridică 
în picioare, de voie sau de nevoie. Observ că Ptolemus îi 
șoptește din nou ceva tatălui său. 

52 

Din locul în care mă aflu, ascunsă în spatele florilor, sunt 
la același nivel cu loja regelui și oarecum în spatele ei. Mare 
Barrow, la câţiva metri de rege. 

Oare ce ar spune familia mea sau, mai ales, Kilorn? Omul 
asta ne condamnă 

la moarte și eu am devenit de bunăvoie servitoarea lui. 
Simt că mi se întoarce stomacul pe dos. 

Regele intră grăbit, cu spatele drept și cu bărbia sus. 
Chiar și de la spate, e mult mai gras decât pare pe monede 
și în transmisiunile televizate, dar, de asemenea, și mai 
înalt. Uniforma lui e în nuanţe de negru și roșu și are o 
croială militărească, deși mă îndoiesc că a petrecut vreo zi în 
tranșeele în care mor soldaţii roșii. Medalii și distincții 
sclipesc pe pieptul său, o dovadă 

a lucrurilor pe care nu le-a făcut niciodată. Ba poartă 
chiar și o sabie aurită, în pofida numeroșilor străjeri din jurul 
său. Coroana de pe cap îmi e cunoscută, realizată din aur 
roșu întrepătruns cu fier negru, fiecare vârf al ei 
reprezentând explozia unei flăcări. Zici că arde pe părul său 


negru precum cerneala, înspicat cu fire albe. Cât de potrivit, 
având în vedere că regele e un piroman, la fel cum a fost 
tatăl său și bunicul său, și tot așa. E o putere distructivă, 
care permite manipularea căldurii și a focului. Cândva, regii 
noștri obișnuiau să arda disidenţi cu o simplă atingere 
fierbinte. Se prea poate ca acest rege să nu mai ardă roșii, 
dar încă ne omoară prin războaie și privaţiuni. Îi știu numele 
de când eram mică și mergeam la școală, nerăbdătoare să 
învăţ, de parcă asta mă putea ajuta cumva. Tiberias Calore 
al VI-lea, Regele Nortei, Flacăra Nordului. Aproape că ţi se 
împleticește limba. Dacă aș putea, i-aș scuipa numele. 

Regina intră după el, salutând mulţimea cu o mișcare a 
capului. În vreme ce hainele regelui sunt negre și cu o 
croială serioasă, ţinuta ei în nuanţe de bleumarin și negru e 
lejeră și vaporoasă. Face o plecăciune casei lui Samson și îmi 
dau seama că poartă aceleași culori ca și ei. Probabil sunt 
rude, judecând după trăsăturile asemănătoare. Același păr 
blond-cenușiu, ochi albaștri și zâmbet ascuţit, care o face să 
semene cu o pisică prădătoare, sălbatică. 

Totuși, oricât de intimidanţi ar părea membrii familiei 
regale, nu sunt nimic prin comparaţie cu străjerii care îi 
urmează. Chiar dacă sunt o roșie născută în noroi, știu cine 
sunt aceștia. Toată lumea știe cum arată o santinelă, întrucât 
nimeni nu vrea să aibă de-a face cu astfel de oameni. Îl 
flanchează pe rege la fiecare transmisiune televizată, la 
fiecare discurs sau decret. Ca întotdeauna, uniformele lor 
arată ca niște flăcări, pâlpâind între nuanțe de roșu și 
portocaliu, iar ochii lor strălucesc în spatele unor măști 
negre fioroase. Fiecare santinelă deţine câte o pușcă neagră 
pe care e montată o baionetă argintie ce ar putea tăia până 
și oasele. Puterile lor sunt 53 

și mai înspăimântătoare decât aspectul lor - războinici de 
elită din diferite case argintii, antrenați încă din copilărie să- 
i apere pe rege și pe familia sa, jurându-le acestora credință 
pentru toată viaţa. Mi se face pielea de găină 


numai când îi privesc. Însă reprezentanţii Înaltelor Case 
nu se tem deloc. 

Undeva, în adâncul lojilor, încep strigătele. 

— Moarte Gărzii Stacojii! strigă cineva, iar ceilalţi i se 
alătură imediat. 

Mă ia cu fiori când îmi aduc aminte de evenimentele de 
ieri, care acum mi se par atât de îndepărtate. Cât de repede 
se puteau transforma acești oameni... 

Regele pare scos din sărite și înăbușă imediat zarva. Nu e 
obișnuit cu astfel de izbucniri și aproape că își arată colții 
argintiilor gălăgioși. 

— Avem noi grijă de Garda Stacojie și de ceilalţi vrăjmași 
ai noștri! tună 

Tiberias, iar vocea lui răsună prin mulţime. 

Îi reduce la tăcere cât ai zice pește. 

— Dar nu de asta ne-am adunat aici. Astăzi onorâm o 
tradiție și niciun diavol roșu nu ne va împiedica s-o facem. 
Acum are loc Turneul Reginelor, un ritual care ne va ajuta să 
o descoperim pe cea mai talentată fiică ce îl va lua de soț pe 
cel mai nobil fiu. În acest lucru vom găsi forță pentru a lega 
Înaltele Case și putere pentru a asigura dominaţia argintie 
până la sfârșitul zilelor, pentru a ne învinge vrăjmașii, atât 
de la graniţă, cât și din regat. 

— Forţă! strigă mulţimea drept răspuns. 

E înspăimântător. 

— Putere! 

— A sosit din nou vremea să susţinem aceste idealuri și 
ambii mei fii vor onora cea mai solemnă tradiţie a noastră. 

Regele flutură din mână și două siluete înaintează, 
flancându-și tatăl. Nu pot să le văd chipurile, însă ambii sunt 
înalţi și bruneţi, la fel ca regele. Și ei poartă uniforme 
militărești. 

— Prinţul Maven din Casele Calore și Merandus, fiul 
consoartei mele regale, regina Elara. 

Al doilea prinţ, mai palid și mai slab decât celălalt, ridică 
o mână și salută 


bățos mulţimea. Se întoarce în stânga și în dreapta și 
apuc să îi văd chipul. 

Are trăsături aspre, ochi albaștri și un zâmbet care ar 
putea îngheţa focul - 

și se pare că nu suportă acest spectacol. Trebuie să fiu de 
acord cu el. 

— Și prinţul moștenitor al Caselor Calore și Jacos, fiul 
raposatei mele consoarte, regina Coriane, moștenitor al 
Regatului Nortei și al Coroanei Înflăcărate, Tiberias al VII-lea. 

Sunt prea ocupată să râd la simpla absurditate a numelui 
pentru a-l băga în seamă pe tânărul care face din mână și 
zâmbește. Într-un târziu îmi ridic 54 

privirea, doar ca să mă pot lăuda că am stat la o 
aruncătură de băț de viitorul rege. Însă primesc mult mai 
mult decât mă așteptam. 

Pocalele de sticlă din mâna mea cad, aterizând în 
chiuvetă fără să se spargă. 

Recunosc acel zâmbet și acei ochi. Sunt cei care aseară 
au scăpărat privindu-mă. El mi-a făcut rost de acest loc de 
muncă; el m-a salvat de la încorporare. El era unul dintre 
noi. Cum e posibil așa ceva? 

Apoi se întoarce cu totul, făcând din mână publicului. Nu 
există nicio îndoială. 

Cal e prințul moștenitor. 

55 

ȘAPTE 

Mă întorc la platforma servitorilor, simțind un gol în 
stomac. Orice dram de fericire pe care îl aveam a dispărut cu 
desăvârșire. Nu pot să privesc înapoi, să-l văd cum stă acolo, 
îmbrăcat în hainele lui elegante, pline de decoraţii și 
medalii, arborând acea înfumurare de suveran pe care o 
urăsc. 

La fel ca Walsh, și el poartă emblema coroanei 
înflăcărate, însă a lui e făcută 

din jais, diamante și rubine, strălucind pe fondul negru al 
uniformei sale. 


Hainele simple pe care le purta aseară pentru a trece 
drept unul dintre țăranii noștri au dispărut. Acum arată 
exact ca un viitor rege, argintiu din cap până-n picioare. Și 
când mă gândesc că am avut încredere în el... 

Ceilalţi servitori se dau la o parte, lăsându-mă să mă 
întorc la capătul șirului. În timp ce îmi târăsc picioarele, simt 
cum mă ia cu ameţeală. El mi-a făcut rost de acest loc de 
muncă, el m-a salvat, mi-a salvat familia - și e unul dintre ei. 
Ba chiar mai rău. E un prinţ. Prinţul. Persoana pe care toţi cei 
din această monstruozitate de piatră în formă de spirală au 
venit s-o vadă. 

— Cu toţii aţi venit sa-mi onoraţi fiul și regatul, așa că și 
eu, la rându-mi, vă onorez pe voi, tună regele Tiberias, 
spărgându-mi gândurile de parcă ar fi fost din sticlă. 

Își ridică brațele, gesticulând spre numeroasele loji pline 
de oameni. Cu toate că încerc din răsputeri să stau cu ochii 
pe rege, nu pot să nu îmi arunc privirea înspre Cal, care 
zâmbește forțat. 

— Vă onorez dreptul de a domni. Viitorul rege, fiul fiului 
meu, va fi sânge din sângele vostru argintiu, așa cum va fi și 
din al meu. Există cineva care își revendică dreptul? 

— Eu revendic Turneul Reginelor! strigă drept răspuns 
patriarhul cu păr argintiu. 

În toată spirala, conducătorii diferitelor case strigă la 
unison. 

— Eu revendic Turneul Reginelor! repetă ei, afirmând cu 
tărie o tradiţie pe care n-o înţeleg. 

Tiberias zâmbește și încuviinţează. 

— Atunci, a început! Lord Provos, sunteți amabil? 

Regele se întoarce spre ceea ce bănuiesc că e Casa 
Provos. Restul spiralei îi urmează privirea, poposind cu 
privirea asupra unei familii ai cărei membri sunt îmbrăcaţi în 
veșminte aurii cu dungi negre. Un bărbat mai în vârstă, care 
are părul cenușiu înspicat cu șuvițe albe, înaintează. În 
hainele lui 56 


ciudate arată precum o viespe pregătită să înțepe. Când 
mișcă din mână, nu știu la ce să mă aștept. 

Brusc, platforma începe să tremure, dându-se la o pane. 
Nu pot decât să 

sar, și aproape că mă izbesc de servitoarea de lângă 
mine, în timp ce alunecăm pe o glisieră invizibilă. Stau cu 
sufletul la gură în timp ce privesc restul Grădinii Spiralate 
învârtindu-se. Lordul Provos e un telekinetic, folosindu-și 
doar puterea minţii pentru a mișca structura pe niște glisiere 
preconstruite. 

Întreaga structură se răsucește la comanda lui, până ce 
pământul grădinii se deschide spre un cerc imens. Terasele 
inferioare se trag îndărăt, aliniindu-se cu nivelurile 
superioare, iar spirala devine un cilindru uriaș sub cerul 
liber. În timp ce terasele se mișcă, podeaua începe să 
coboare, până ce se oprește la aproape șase metri sub cea 
mai de jos lojă. Fântânile se transformă în cascade, curgând 
din vârful cilindrului până la bază, unde umplu bazine 
adânci și înguste. Platforma noastră alunecă din ce în ce mai 
lent, până ce se oprește deasupra lojii regelui, oferindu-ne o 
priveliște perfectă asupra întregii structuri, inclusiv a 
pavimentului de la bază. Toate acestea nu durează mai mult 
de un minut în timp ce lordul Provos transformă Grădina 
Spiralată în ceva mult mai sinistru. 

Dar când Provos se așază la loc, schimbarea încă nu e 
completă. Băzâitul electricității crește în intensitate, până ce 
pârâie peste tot, făcându-mi pielea de găină. O lumină alb- 
purpurie se aprinde la câţiva centimetri de baza grădinii, 
trăgându-și energia din niște punctulețe ascunse în piatră. 
Niciun argintiu nu se ridică pentru a o controla, așa cum a 
procedat Provos cu arena. Îmi dau seama și de ce. Aceasta 
nu este opera vreunui argintiu, ci o minune a tehnologiei, a 
electricităţii. Fulgere fără tunete. Razele de lumină 

se încrucișează și se intersectează, creând o plasă 
strălucitoare și orbitoare. 


Mă dor ochii numai când mă uit la ea, de parcă mi-ar 
înfige pumnale ascuţite în creier. Cum de o suportă ceilalţi, 
habar nu am. 

Argintiii par impresionați, atrași de un fenomen pe care 
nu îl pot manipula. În ceea ce ne privește pe noi, roșiii, am 
ramas cu toţii cu gura căscată de uimire. 

Plasa se cristalizează în timp ce electricitatea se extinde 
și se ramifică. Și, apoi, la fel de brusc cum a apărut, 
zgomotul dispare. Fulgerul îngheaţă, solidificându-se în aer, 
creând un scut limpede, purpuriu, între noi și podea. 

Între noi și ceea ce s-ar putea să apară acolo jos. 

Curiozitatea nu-mi dă pace, întrebându-mă la ce anume 
folosește un scut realizat din fulgere. Nu la un urs sau lao 
haită de lupi sau la vreuna dintre bestiile rare care 
sălășluiesc în pădure. Nici măcar creaturile mitice, cum ar 57 

fi pisicile mari sau rechinii de mare sau dragonii, nu ar 
reprezenta un pericol pentru numeroșii argintii de deasupra. 
Și de ce ar exista bestii la Turneul Reginelor? E o ceremonie 
pentru a alege viitoarea regină, nu pentru a te lupta cu 
monștri. 

De parcă mi-ar răspunde la întrebare, pământul din cercul 
statuilor, care reprezintă acum micul centru din pavimentul 
cilindrului, se deschide larg. 

Fără să stau pe gânduri, înaintez pentru a vedea mai 
bine. Ceilalţi servitori se îngrămădesc lângă mine, încercând 
să vadă ce alte monstruozităţi mai poate aduce această 
construcție. 

Din întuneric apare cea mai mică fiinţă pe care am văzut- 
o vreodată. 

În încăpere izbucnesc urale când reprezentanţii unei case 
cu veșminte maronii și nestemate roșii își aplaudă fata. 

— Rohr, din Casa Rhambos, strigă familia, prezentându-și 
fiica celor prezenţi. 

Fata, care nu are mai mult de paisprezece ani, zâmbește 
familiei sale. E 


pitică prin comparaţie cu statuile, însă mâinile îi sunt 
ciudat de mari. În rest, ai senzaţia că ar putea fi luată pe sus 
de un vânt mai puternic. Face un tur în interiorul cercului de 
statui, zâmbind întruna cu ochii ridicaţi către spectatori. 
Privirea îi poposește asupra lui Cal - adică asupra prinţului -, 
încercând să-l farmece cu ochii ei de căprioară și cu părul 
blond pe care și-l tot dă pe spate. Pe scurt, arată caraghios. 
Până ce se apropie de una dintre statuile solide din piatră și 
îi face capul fărâme cu o simplă lovitură de palmă. 

Cei din Casa Rhambos vorbesc din nou. 

— Oțelită! 

Sub noi, micuța Rohr distruge podeaua într-un vârtej 
ametitor, transformând statuile în mormane de praf în timp 
ce fisurează pământul de sub picioarele ei. E ca un cutremur 
în formă umană, distrugând tot ce-i stă în cale. 

Așadar, acesta este un spectacol. 

Unul violent, menit să scoată în evidență frumusețea, 
splendoarea unei fete - și forța. Cea mai talentată fiică. 
Aceasta este o demonstraţie de putere, pentru a-i găsi 
prinţului o fată puternică, astfel încât copiii lor să fie 
invincibili. lar acest lucru se desfășoară de sute de ani. 

Mă ia cu fiori când mă gândesc câtă putere are Cal în 
degetul mic. 

El aplaudă politicos când fata Rhambos își termină 
demonstraţia de distrugere organizată și pășește înapoi pe 
platforma care coboară. Casa Rhambos ovaţionează în timp 
ce ea se face nevăzută. 

58 

Următoarea concurentă e Heron din Casa Welle, fiica 
guvernatorului meu. 

E înaltă și are un chip care seamănă cu pasărea după 
care și-a primit numele.1l Pământul distrus se mișcă în jurul 
ei în timp ce ea reface la loc podeaua. 

— Verdiană, scandează familia ei. 

O verzișoară. La porunca ei, din pământ răsar copaci care 
se înalță în două secunde, vârfurile lor atingând scutul de 


fulgere. Acesta produce scântei în locurile în care îl ating 
crengile, dând foc frunzelor verzi. 

Următoarea fată, o acvatică din Casa Osanos, profită de 
ocazie. Folosind fântânile-cascadă, stinge micul incendiu 
forestier cu un uragan de apă 

înspumată, care lasă în urma sa copaci carbonizaţi și un 
pământ părjolit. 

Spectacolul continuă pentru ceea ce pare a fi o 
eternitate. Fiecare fată 

apare pentru a arăta de ceea ce este în stare, și fiecare 
găsește o arenă din ce în ce mai distrusă, însă ele au fost 
antrenate să aibă de-a face cu absolut orice. Au vârste și 
aspecte diferite, însă toate sunt fermecătoare. O fată, care 
abia dacă are doisprezece ani, face să explodeze fiecare 
lucru pe care îl atinge, de parcă ar fi un soi de bombă pe 
două picioare. 

— Ruinătoare, strigă familia ei, descriindu-i puterea. 

În timp ce ea rade de pe faţa pământului ultima statuie 
albă, scutul de fulgere rămâne neclintit. Acesta sâsâie când 
e atins de focul ei, iar urechile îmi ţiuie din cauza 
zgomotului. 

Electricitatea, argintiii și strigătele se învălmășesc în 
capul meu în timp ce urmăresc acvatice, verzișoare, agile, 
otelite, telekinetice și numeroase alte fete cu diferite talente 
etalându-și puterile sub scut. Sub privirile mele se petrec 
lucruri la care nu am visat niciodată, în timp ce fetele își 
transformă 

pielea în piatră sau sparg pereţi de sticlă cu ţipetele lor. 
Argintiii sunt mai mari și mai potenţi decât mă temeam, cu 
puteri despre care nici măcar nu știam că există. Cum e 
posibil ca oamenii ăștia să fie adevărați? 

Am bătut atâta drum și brusc m-am întors în arenă, 
privind cum argintiii se fălesc cu tot ceea ce noi nu 
posedăm. 

Sunt uimită când un animos care manipulează creaturi 
cheamă din cer o mie de porumbei. Când păsările plonjează 


cu capul în scutul de fulgere, explodând în norișori de 
sânge, pene și electricitate letală, uimirea mi se transformă 
în dezgust. Scutul scoate din nou scântei, arzând ceea cea 
mai rămas din păsări, până ce arată ca nou. Aproape că 
vomit la sunetul aplauzelor, când animosul cu sânge rece 
coboară înapoi sub pământ. 

O altă fată, sper că ultima, se ridică într-o arenă care 
acum e numai praf. 

1 Heron - băâtlan (nitr.). 

59 

— Evangeline, din Casa Samos, strigă patriarhul familiei 
cu păr argintiu. 

El vorbește singur și vocea îi răsună în întreaga Grădină 
Spiralată. 

Din locul în care mă aflu, observ că regele și regina se 
îndreaptă ușor de spate. Evangeline are deja parte de 
atenţia lor. Spre deosebire de ei, Cal are privirea coborâtă în 
poală. 

În vreme ce fetele celelalte au purtat rochii de mătase și 
câteva au avut armuri ciudate de aur, Evangeline se ridică 
îmbrăcată într-o ţinută din piele neagră. Jachetă, pantaloni, 
cizme, toate ţintuite cu argint dur. Ba nu, nu argint. Fier. 
Argintul nu e atât de opac și dur. Casa ei o aclamă, 
ridicându-se în picioare. Ea le aparţine lui Ptolemus și 
patriarhului, însă și alte familii o ovaţionează. Ei își doresc ca 
ea să devină regina lor. Ea e preferata. 

Evangeline duce două degete la frunte, salutându-și mai 
întâi familia și apoi loja regelui. Ei îi întorc gestul, dându-le 
tuturor de înțeles că o favorizează pe această Evangeline. 

Mă gândesc că această competiţie seamănă cu Vitejiile 
mai mult decât mi-am imaginat la început. Doar că în loc să 
ne arate nouă, roșiilor, unde ne este locul, aici e regele, care 
le arată supușilor săi, oricât de puternici ar fi aceștia, unde 
le este lor locul. O ierarhie în interiorul ierarhiei. 

Am fost atât de ocupată cu turneul, încât aproape că nu 
observ când e rândul meu să servesc din nou. Înainte să-mi 


dea cineva un ghiont și să-mi arate încotro trebuie să mă 
duc, pornesc spre loja din dreapta și de-abia îl aud pe 
patriarhul Samos vorbind. Magnetron, cred că spune el, însă 
habar nu am ce înseamnă asta. 

Înaintez pe culoarele înguste care mai devreme erau 
pasarele deschise, coborând spre argintiii care au nevoie de 
mine. Loja e la bază, însă eu sunt sprintenă și ajung imediat 
la ei. Dau peste un clan de oameni extrem de grași, 
îmbrăcaţi în mătase galbenă ţipătoare și pene îngrozitoare, 
care se ospătează dintr-un tort imens. Loja e plină de farfurii 
și pahare goale, așa că 

trec la treabă și mă apuc să le spăl, cu mișcări rapide și 
îndemânatice. În lojă 

se află un monitor ce o înfățișează pe Evangeline, care se 
pare că stă 

nemișcată în mijlocul arenei. 

— Ce farsă de doi bani, mormăie unul dintre păsăroii 
grași și galbeni în timp ce își umple gura cu tort. Fata Samos 
a câștigat deja. 

Ciudat. Pare a fi cea mai slabă dintre toate. 

Adun farfuriile în teanc, dar stau cu ochii pe ecran, 
privind-o cum se plimbă pe podeaua pustie. Se pare câ nu 
are nimic cu care să lucreze, cu care să își etaleze puterile, 
dar nu îi pasă. Zâmbetul ei arogant e îngrozitor, de parcă e 
complet convinsă de propria ei măreție. Mie nu mi separe 
deloc excepţională. 

60 

Apoi, ţintele de fier de pe jacheta ei se mișcă. Plutesc în 
aer, fiecare, un glonţ puternic de metal. Apoi, asemenea 
împușcăturilor unui pistol, acestea zboară departe de 
Evangeline, intrând în praf și în pereţi și chiar și în scutul de 
fulgere. 

Poate manipula metalul. 

Câteva loji o aplaudă, însă ea e departe de a fi terminat. 
De undeva din adâncul structurii se aud tot felul de 
scârțâieli și clinchete metalice. Până și grașii se opresc din 


mâncat pentru a se uita de jur împrejur, neînţelegând ce se 
petrece. Sunt confuzi și curioși, însă eu simt vibraţiile care 
au loc sub picioarele mele. Știu când trebuie să-mi fie 
teamă. 

Cu un zgomot năucitor, prin podeaua arenei țâșnesc țevi 
de metal, care se ridică din adâncurile pământului. Trec prin 
pereţi,  înconjurând-o pe Evangeline într-o coroană 
alambicată făurită din metale cenușii și argintii. 

Ea arată de parcă râde, însă scrâșnetul asurzitor al 
metalelor înăbușă toate celelalte sunete. Din scutul de 
fulgere curg scântei, însă fata se protejează 

nonșalant cu o bucată de metal. Într-un final, aruncă 
metalul într-o parte și ridică privirea spre boxele de 
deasupra. Gura îi e larg deschisă, scoțând la iveală niște 
dinţișori ascuţiţi. Arată de parcă îi e foame. 

Începe lent, cu un ușor dezechilibru, până ce întreaga 
lojă se clatină. 

Farfuriile se fac ţăndări pe podea și paharele de sticlă se 
rostogolesc și cad peste balustradă, spărgându-se de scutul 
de fulgere. Evangeline ne scoate loja, aplecând-o în față, 
făcându-ne să ne clătinăm. Argintiii din jurul meu ţipă și se 
ridică brusc, aplauzele lor transformându-se în panică. Ei nu 
sunt singurii - fiecare lojă din rândul nostru se mișcă odată 
cu noi. Dedesubt, Evangeline dirijează cu o mână, 
încruntând din sprâncene a concentrare. 

Aidoma luptătorilor argintii din ring, ea vrea să arate 
lumii din ce plămadă e făcută. 

La asta mă gândesc când o minge galbenă din piele și 
haine cu pene se izbește de mine, aruncându-mă peste 
balustradă, împreună cu tacâmurile din argint. 

În timp ce plonjez, nu văd decât scutul de fulgere 
purpuriu, care se ridică 

pentru a mă întâmpina. Sâsâie încărcat de electricitate, 
pârjolind aerul. De-abia am timp să înțeleg ce se va 
întâmpla, însă știu că sticla purpurie ramificată mă va arde 
de vie, electrocutându-mă în uniforma mea roșie. Pun pariu 


că singura grijă a argintiilor va fi să mă curețe cineva repede 
de acolo. 

Capul mi se izbește de scut și văd stele. Ba nu, nu stele. 
Scântei. Scutul își face treaba, aprinzându-mă cu șocuri 
electrice. Uniforma îmi ia foc, pârjolită 

și plină de fum, și mă aștept ca pielea să facă la fel. 
Cadavrul meu va mirosi 61 

frumos. Dar, cumva, nu simt nimic. Probabil că durerea e 
atât de acută, încât nici nu o simt. 

Dar... pot să o simt. Simt căldura scânteilor care îmi 
traversează trupul în sus și-n jos și dau foc tuturor nervilor 
mei. De fapt, mă simt, ei bine, vie. De parcă toată viaţa mea 
am fost oarbă și acum am deschis ochii. Ceva se mișcă 

pe sub pielea mea, dar nu sunt scântei. Îmi privesc 
mâinile, braţele, minunându-mă în timp ce fulgerele alunecă 
peste mine. Hainele mele ard, mistuite de căldură, însă 
pielea îmi rămâne intactă. Scutul încearcă întruna să mă 
omoare, dar nu reușește. 

Ceva nu e în regulă. 

Trăiesc. 

Scutul emană un fum negru, începând să se despice și să 
crape. Scânteile sunt mai luminoase, mai furioase, dar încep 
să slăbească. Dau să mă ridic în capul oaselor, însă scutul se 
spulberă sub mine și cad din nou, rostogolindu-mă în aer. 

Cumva, reușesc să aterizez într-un morman de praf 
neacoperit de bucăţi zimţate de metal. Categoric, plină de 
vânătăi și cu mușchii slăbiţi, însă tot dintr-o bucată. 
Uniforma mea nu e atât de norocoasă, de-abia reușind să 
stea pe mine în haosul acela carbonizat. 

Mă străduiesc să mă ridic în picioare, simțind cum și mai 
multe bucăţi din uniforma mea se desprind și cad. Deasupra 
noastră, în Grădina Spiralată, răsună icnete și murmure. 
Simt ca toţi ochii sunt aţintiţi asupra mea - fata roșie 
carbonizată, paratrăsnetul uman. 

Evangeline se uită lung la mine, cu ochii mari de uimire. 
Pare furioasă, confuză... și speriată. 


Din cauza mea. Oarecum, îi este teamă de mine. 

— Salut! spun eu ca o proastă. 

Evangeline răspunde cu o ploaie de cioburi metalice, 
toate ascuţite și letale, îndreptate spre inima mea, în timp ce 
spintecă aerul. 

Fără să stau pe gânduri, ridic mâinile, sperând să mă 
protejez cât de cât de ele. În loc să prind vreo zece bucăţi 
zimţate în palme, simt ceva destul de diferit. Așa cum s-a 
întâmplat mai devreme cu scânteile, nervii mei cântă, 
prinzând viaţă datorită unui foc lăuntric. Se mișcă prin mine, 
în spatele ochilor mei, pe sub pielea mea, până ce mă simt 
diferită. Apoi izbucnește în afara mea, plin de putere și 
energie. 

Un jet de lumină - ba nu, de fulgere - erupe din mâinile 
mele, acoperind metalul. Bucăţile sfârâie și scot fum, 
explodând din pricina căldurii. Cad inofensive pe jos în timp 
ce fulgerul se lovește de peretele cel mai 62 

îndepărtat, făcând o gaură lată de un metru, ratând-o la 
milimetru pe Evangeline. 

Ea rămâne cu gura căscată. Sunt sigură că eu arăt la fel 
în timp ce îmi privesc uimită mâinile, întrebându-mă ce oare 
s-a întâmplat. Deasupra, o sută dintre cei mai puternici 
argintii se întreabă același lucru. Văd că se uită 

cu toţii la mine. 

Până și regele se apleacă peste marginea lojii lui, coroana 
lui înflăcărată 

profilându-se pe fundalul cerului. Cal se află lângă el, 
privindu-mă uimit. 

— Santinelele! 

Vocea regelui e ascuţită ca o lamă și foarte 
amenințătoare. În fiecare lojă 

apar santinele îmbrăcate în uniforme roșii ca focul. 
Străjerii de elită așteaptă 

următorul cuvânt, următorul ordin. 

Sunt o hoaţă iscusită, căci știu când trebuie să fug. Acum 
e una dintre acele situaţii. 


Înainte ca regele să poată vorbi, o iau din loc, trecând pe 
lângă 

Evangeline, care încă e împietrită după ceea ce a văzut, 
și mă arunc cu picioarele înainte în chepengul încă deschis 
din podea. 

— Prindeţi-o! se aude în urma mea, în timp ce plonjez în 
semiîntunericul încăperii de dedesubt. 

Spectacolul cu metale zburătoare al lui Evangeline a 
făcut găuri în tavan și asta mă ajută să arunc o privire înspre 
Grădina Spiralată. Spre disperarea mea, structura pare că 
sângerează, când santinelele în uniformă se aruncă 

din lojile lor, gonind după mine. 

Fără să am timp de gândire, tot ceea ce pot să fac e să 
fug. 

Anticamera de sub arenă dă spre un coridor întunecat și 
pustiu. Câteva camere de supraveghere mă urmăresc în 
timp ce fug mâncând pământul, cotind pe un coridor și apoi 
pe un altul. Îi simt nu foarte departe în urma mea. Fugi, 
repetă mintea mea. Fugi, fugi, fugi. 

Trebuie să găsesc o ușă, o fereastră, ceva care să mă 
ajute să mă orientez. 

Dacă aș reuși să ies afară, poate chiar în piaţă, aș putea 
avea o șansă. Aș 

putea. 

Primul șir de trepte peste care dau duce spre un coridor 
lung, plin de oglinzi. Însă și aici sunt camere de 
supraveghere, stând în colțurile tavanului ca niște gândaci 
mari și negri. 

Un șuvoi de focuri de arme explodează deasupra capului 
meu, forțându-mă să mă arunc la podea. Două santinele, cu 
uniformele lor în culoarea focului, ţâșnesc printr-o oglindă și 
se îndreaptă spre mine. Sunt exact ca ăia de la securitate, 
îmi spun în sinea mea. Niște agenţi idioţi, care nu te cunosc. 

Ei habar n-au ce poţi tu să faci. 

63 

Nici măcar eu n-am habar ce pot să fac. 


Ei se așteaptă să fug, așa că fac taman opusul și pornesc 
în goană spre ei doi. Armele lor sunt mari și puternice, dar 
cam grele. Înainte să le poată 

ridica pentru a trage, a înjunghia sau ambele, mă las în 
genunchi pe podeaua netedă de marmură, alunecând 
printre cei doi uriași. Unul dintre ei strigă 

după mine, vocea lui spulberând o altă oglindă într-o 
furtună de sticlă. Până 

când reușesc ei să-și schimbe direcţiile, eu mă ridic și o 
iau din nou la fugă. 

Într-un târziu găsesc o fereastră, dar e o binecuvântare și 
un blestem. Mă 

opresc brusc în faţa unui panou uriaș cu sticlă-de- 
diamant ce dă înspre pădurea vastă. E chiar acolo, doar că 
pe partea cealaltă, imediat după un zid impenetrabil. 

Bine, mânuţelor, acum ar fi cazul să vă faceţi treaba. 
Desigur, nu se întâmplă nimic. Taman când am cea mai mare 
nevoie. 

Un val de căldură mă ia prin surprindere. Mă întorc să văd 
cum se apropie de mine un perete roșu-portocaliu și știu: 
santinelele m-au găsit. 

Însă peretele e fierbinte, pâlpâitor, aproape solid. Foc. Și 
vine direct spre mine. 

Vocea îmi e slabă, ștearsă, înfrântă, și încep să râd de 
situaţia neplăcută în care mă aflu. 

— O, minunat! 

Dau să fug, dar mă izbesc de un perete lat, făcut din stofă 
neagră. Simt cum sunt cuprinsă de două braţe puternice 
care mă ţin strâns în timp ce încerc să mă eliberez. Fulgeră-l, 
arde-l! urlu în mintea mea. Dar nu se întâmplă nimic. 
Miracolul n-o să mă salveze din nou. 

Căldura crește, amenințând să mă lase fără suflare. Astăzi 
am supravieţuit fulgerelor; nu vreau să-mi forţez norocul și 
cu focul. 

Însă fumul e cel care mă va omorî. Dens și negru și mult 
prea puternic. Mă 


sufocă. Vederea mi se înceţoșează și îmi simt pleoapele 
din ce în ce mai grele. Aud pași, strigăte, mugetul focului în 
timp ce lumea se întunecă. 

— Îmi pare rău, spune vocea lui Cal. 

Cred că visez. 

64 

OPT 

Sunt pe verandă, privind-o pe mama cum își ia rămas- 
bun de la Bree. 

Plânge, ţinându-l strâns în brațe, netezindu-i părul 
proaspăt tuns. Shade și Tramy așteaptă să o prindă în cazul 
în care picioarele îi vor ceda. Știu că și ei vor să plângă 
privindu-și cel mai mare frate plecând, dar, de dragul 
mamei, n-o fac. Lângă mine, tata nu spune nimic, 
multumindu-se să-l privească atent pe legionar. Chiar și în 
armura sa placată cu oţel și material antiglonţ, soldatul pare 
mic de statură prin comparaţie cu fratele meu. Bree ar putea 
să-l mănânce de viu, dar n-o face. Nu face absolut nimic 
atunci când legionarul îl înșfacă de braţ, ducându-l departe 
de noi. Apoi sosește o umbră 

cu niște aripi negre îngrozitoare, care începe să-l 
urmărească. Lumea se învârtește în jurul meu, iar apoi cad 
în gol. 

Aterizez un an mai târziu, cu picioarele vârâte în noroiul 
pleoscăitor de sub casa noastră. Acum, mama îl îmbrățișează 
pe Tramy, implorându-l pe legionar să-l lase. Shade e nevoie 
să o tragă spre el. Undeva, Gisa plânge după fratele ei 
preferat. Eu și tata rămânem tăcuţi, înăbușindu-ne lacrimile. 

Umbra revine, de data asta învârtindu-se în jurul meu, 
blocând cerul și soarele. Închid ochii strâns, sperând că mă 
va lăsa în pace. 

Când îi deschid din nou, mă aflu în brațele lui Shade, 
îmbrăţișându-l cât mai strâns. Încă nu s-a tuns, și totuși 
părul său șaten, lung până la bărbie, îmi gădilă creștetul. Mă 
lipesc de pieptul său și sar brusc. Simt o înţepătură 


acută în urechi și, când dau înapoi, văd picături de sânge 
pe cămașa fratelui meu. Eu și Gisa ne-am găurit din nou 
urechile, pentru a ne pune micul dar pe care ni l-a lăsat 
Shade. Bănuiesc că am făcut-o greșit, așa cum greșesc cu 
toate lucrurile pe care le fac. De data asta, simt umbra 
înainte s-o văd. Și am senzaţia că e mânioasă. 

Mă trage într-o paradă de amintiri, toată numai răni 
deschise care încă se vindecă. Unele dintre ele sunt chiar 
vise. Ba nu, coșmaruri. Cele mai rele coșmaruri ale mele. 

O nouă lume se materializează în jurul meu, formând un 
peisaj nebulos de fum și cenușă. Nădutful. N-am fost 
niciodată acolo, însă am auzit suficiente cât să mi-l pot 
imagina. Pământul e plan, plin de cratere create de miile de 
bombe aruncate. Soldaţi în uniforme roșii pătate tremură în 
fiecare crater format, precum sângele care umple o rană. 
Plutesc printre ei, studiind chipurile în căutarea fraţilor pe 
care i-am pierdut din cauza fumului și a șrapnelelor. 

65 

Bree apare primul, luptându-se într-o băltoacă de noroi cu 
un lacustru în veșminte albastre. Vreau să-l ajut, dar 
continui să plutesc până ce nu-l mai văd. Tramy apare 
următorul,  aplecându-se deasupra unui soldat rănit, 
încercând să-i oprească hemoragia care l-ar putea omori. 
Trăsăturile lui delicate, asemănătoare cu ale Gisei, sunt 
schimonosite de durere. La fel ca și în cazul lui Bree, nu-l pot 
ajuta. 

Shade se află chiar în linia întâi, depășindu-i inclusiv pe 
cei mai curajoși războinici. Stă pe o culme, fără să-i pese de 
bombe sau de pistoale, de armata lacuștrilor care așteaptă 
de cealaltă parte. Ba chiar are tupeul să-mi zâmbească. Nu 
pot decât să privesc atunci când pământul de sub picioarele 
lui explodează, distrugându-l într-un evantai de foc și 
cenușă. 

— Opriţi-vă! reușesc eu să strig, întinzând mâna spre 
fumul care a fost cândva fratele meu. 


Cenușa prinde viaţă, transformându-se într-o umbră care 
mă învăluie într-un întuneric absolut, până ce un val de 
amintiri pune din nou stăpânire pe mine. Mâna Gisei. 
Încorporarea lui Kilorn. Tata sosind acasă pe jumătate mort. 
Se amestecă împreună, un vârtej de culori mult prea 
luminoase, care îmi chinuie ochii. Ceva nu e în regulă. 
Amintirile călătoresc înapoi în timp, de parcă mi-aș vedea 
viaţa mergând în sens invers. Și apoi urmează niște 
evenimente pe care nu mi le pot aminti cu niciun chip: învăţ 
să vorbesc, să 

merg, frăţiorii mei mă trec de la unul la altul în timp ce 
mama îi privește supărată. Nu e posibil. 

— Nu e posibil, repetă umbra. 

Vocea îi e atât de ascuţită, încât mi-e teamă să nu-mi 
crape craniul. Cad în genunchi, izbindu-mă de ceea ce pare 
a fi ciment. 

Și apoi dispar. Fraţii, părinţii, sora, amintirile, coșmarurile, 
toate. Ciment și gratii de oțel în jurul meu. O cușcă. 

Mă chinui să mă ridic în picioare, ducând o mână la capul 
care îmi bubuie în timp ce lucrurile încep să prindă contur. O 
siluetă se uită la mine din cealaltă parte a gratiilor. O 
coroană strălucește pe capul ei. 

— Aș face o reverență, dar mă tem că s-ar putea să-mi 
pierd echilibrul, îi spun reginei Elara și îmi doresc imediat 
să-mi pot retrage cuvintele. 

Ea e o argintie, nu-i pot vorbi în halul ăsta. Ar putea să 
mă lege la stâlpul infamiei, ar putea să-mi ia rațiile, să mă 
pedepsească, să îmi pedepsească 

familia. Nu, îmi dau eu seama îngrozită. Ea e regina. Ar 
putea pur și simplu să mă omoare. Ar putea să ne omoare pe 
toţi, 

Însă nu pare jignită. În schimb, arborează un zâmbet 
compătimitor. Când mă uit în ochii ei, simt un val de greață 
și mă aplec din nou de spate. 

— Asta seamănă cu o reverență, toarce ea, bucurându-se 
de durerea mea. 


66 

Mă lupt cu nevoia de a voma și întind mâna pentru a mă 
prinde de gratiile de metal. Pumnul mi se încleștează în jurul 
oţelului rece. 

— Ce îmi faceţi? 

— Acum, mai nimic. Dar asta... 

Își trece mana printre gratii pentru a-mi atinge tâmpla. 
Durerea se triplează la atingerea degetului ei și mă 
prăbușesc peste gratii, suficient de conștientă cât să mă ţin 
bine. 

— Asta e pentru a te împiedica să faci alte prostii. 

Simt cum lacrimile îmi inundă ochii, dar le împiedic să 
curgă. 

— Cum ar fi să stau în picioare? reușesc eu să scuip. 

De-abia mai pot să gândesc din pricina durerii, darămite 
să mai fiu și politicoasă, dar tot reușesc să-mi reprim un șir 
de înjurături. Pentru numele lui Dumnezeu, Mare Barrow, 
ține-ţi pliscul. 

— Cum ar fi să electrocutezi pe cineva! se răstește ea. 

Durerea se diminuează, oferindu-mi suficientă forţă 
pentru a ajunge la banca de metal. Când îmi lipesc capul de 
peretele rece din piatră, cuvintele ei își fac în sfârșit efectul. 
Să electrocutezi pe cineva. 

Amintiri fragmentate își fac loc în mintea mea. 
Evangeline, scutul de fulgere, scânteile și cu mine. Nu e 
posibil. 

— Nu ești argintie. Părinţii tăi sunt roșii, iar sângele tău e 
roșu, murmură 

regina, plimbându-se încoace și încolo în faţa celulei 
mele. Ești un miracol, Mare Barrow, o imposibilitate. Ceva ce 
nu pot înțelege. Și ţine cont că am văzut totul. 

— Dumneavoastră aţi fost? aproape că ţip eu, ducându- 
mi din nou mâinile la cap. Dumneavoastră aţi fost în mintea 
mea? În amintirile mele? În coșmarurile mele? 

— Nu poţi cunoaște o persoană decât prin temerile ei. 


Regina clipește spre mine de parcă aș fi o creatură 
tâmpită. 

— Și a trebuit să știu cu ce lucru avem de-a face. 

— Nu sunt un lucru, 

— Rămâne să aflăm ce ești. Însă fii recunoscătoare pentru 
un lucru, fetițo cu fulgerele, zâmbește ea batjocoritor, 
lipindu-și chipul de gratii. 

Brusc, picioarele îmi cedează, pierzând orice senzaţie, de 
parcă am stat pe ele greșit. De parcă aș fi paralizată. Intru în 
panică atunci când îmi dau seama că nu pot să-mi mișc nici 
măcar degetele de la picioare. Probabil că 

așa se simte tata, distrus și inutil. Dar, cumva, reușesc să 
mă ridic, picioarele mele mișcându-se în voia lor, 
îndreptându-mă spre gratii. De cealaltă parte, regina mă 
privește cu atenţie. Clipitul ochilor ei e sincronizat la 
perfecție cu pașii mei. 

67 

E o șoptitoare și se joacă cu mine. Când ajung suficient 
de aproape, ridică 

mâinile și mă ia de față. Urlu neajutorată în timp ce 
durerea din capul meu se intensifică. Ce n-aș da acum să fi 
fost trimisă mai degrabă pe front. 

— Ai făcut chestia aia în faţa a mii de argintii, oameni 
care vor pune întrebări, oameni influenţi, sâsâie ea în 
urechea mea, respiraţia ei îngreţoșător de dulce inundându- 
mi faţa. Ăsta e singurul motiv pentru care încă ești în viață. 

Mâinile mi se încleștează și mi-aș dori să pot dispune din 
nou de fulger, dar acesta nu apare. Ea știe ce fac și râde 
batjocoritor. Viziunea mi se înceţoșează și o aud plecând 
într-un foșnet de mătase. Vederea îmi revine exact la timp ca 
să-i zăresc rochia dispărând după colţ, regina redându-mi 
mersul și lăsându-mă singură în celulă. De-abia reușesc să 
ajung înapoi pe bancă, luptându-mă cu nevoia de a vomita. 

Epuizarea pune stăpânire pe mine, pornind din mușchi și 
poposind în oase. Sunt un simplu om, iar oamenii nu ar 
trebui să aibă de-a face cu zile precum cea de azi. Tresărind, 


îmi dau seama că încheietura mâinii mele e goală. Brățara 
roșie a dispărut. Ce ar putea să însemne asta? Lacrimile îmi 
ard ochii, amenințând să se reverse, dar nu voi plânge. 
Măcar atâta mândrie să mai am. 

Cu lacrimile mă pot lupta, însă nu și cu întrebările. Nu cu 
îndoiala care își face loc în inima mea. 

Ce mi se întâmplă? 

Ce anume sunt? 

e 

Deschid ochii și văd un agent de securitate privindu-mă 
de cealaltă parte a gratiilor. Nasturii lui argintii strălucesc în 
lumina difuză, însă nu sunt nimic prin comparaţie cu lumina 
de pe chelia lui. 

— Trebuie să-i spui familiei mele unde mă aflu, protestez 
eu, ridicându-mă în capul oaselor. 

Bine măcar că le-am spus că îi iubesc, îmi amintesc eu, 
gândindu-mă la ultimele momente petrecute cu ei. 

— Nu trebuie să fac nimic altceva decât să te duc sus, îmi 
răspunde el, dar nu pe un ton prea arogant. 

Agentul e un reprezentant al calmului. 

— Schimba-ţi hainele! 

Brusc, îmi dau seama că uniforma pe jumătate arsă încă 
atârnă pe mine. 

Agentul gesticulează spre un teanc de haine de lângă 
gratii. Se întoarce cu spatele, oferindu-mi o oarecare 
intimitate. 

68 

Hainele sunt simple, dar bune, mai moi decât orice 
altceva am purtat de-a lungul vieţii. O cămașă albă și 
pantaloni negri, ambele decorate cu o singură 

dungă argintie pe margini. Am și o pereche de încălțări, 
cizme negre, lucioase, înalte până la genunchi. Spre 
surprinderea mea, nu văd nicio cusătură roșie pe aceste 
veșminte. De ce? Habar n-am. Ignoranţa mea începe să 
devină o temă. 

— Gata, mormăi eu, luptându-mă cu ultima cizmă. 


În timp ce aceasta alunecă pe picior, agentul se întoarce 
spre mine. Nu aud niciun set de chei zornăind și nu vad nicio 
încuietoare. Nu sunt sigură 

cum plănuiește el să mă scoată din cușca mea fără ușă. 

Însă, în loc să deschidă vreo poartă ascunsă, strânge din 
mână și gratiile de metal se dau la o parte. Desigur. 
Temnicerul probabil că e un... 

— Magnetron, da, spune el, fluturând din degete. Și, în 
cazul în care te întrebai, fata pe care aproape c-ai prăjit-o e 
verișoara mea. 

Aproape că rămân fără suflare, neștiind cum să-i răspund. 

— Îmi pare rău. 

Seamănă mai mult cu o întrebare. 

— Să-ţi pară rău c-ai ratat-o, îmi răspunde el, fără să-mi 
dea senzaţia c-ar glumi. Evangeline e o nenorocită. 

— E o trăsătură de familie? 

Gura mi se mișcă mai iute decât creierul și icnesc, dându- 
mi seama de ceea ce tocmai am spus. 

Agentul nu mă pedepsește pentru îndrăzneala mea, cu 
toate c-ar avea toate drepturile din lume s-o facă. În schimb, 
schiţează un zâmbet. 

— Bânuiesc c-ai să afli și singură, spune el, cu o privire 
înțelegătoare. Pe mine mă cheamă Lucas Samos. Urmează- 
mă! 

Nu trebuie să pun întrebări pentru a ști că n-am de ales în 
această 

privinţă. 

Mă conduce din celula mea spre o scară în spirală la 
capătul căreia dam peste nu mai puţin de doisprezece 
agenţi de securitate. Fără să scoată vreun cuvânt, mă 
înconjoară într-o formaţiune exersată și mă forţează să 
pornesc alături de ei. Lucas rămâne lângă mine, mergând în 
ritm cu ceilalți. Cu toţii stau cu pistoalele în mână, ca și când 
ar fi pregătiţi de luptă. Ceva îmi spune că bărbaţii nu sunt 
aici ca să mă apere pe mine, ci ca să-i protejeze pe toţi 
ceilalţi. 


Când ajungem la mult mai somptuoasele niveluri 
superioare, pereţii din sticlă sunt bizar de negri. Fumurii, îmi 
spun în gând, aducându-mi aminte de ceea ce mi-a povestit 
Gisa în legătură cu Reședința Soarelui. Sticla-de-69 

diamant se poate întuneca la comandă, pentru a ascunde 
ceea ce nu trebuie să fie văzut. Evident, probabil că eu mă 
aflu în acea categorie. 

Tresărind, îmi dau seama că ferestrele nu își schimbă 
culoarea datorită 

vreunui mecanism, ci a unei agente roșcate. Flutură din 
mână spre fiecare fereastră pe lângă care trecem, iar o 
anumită putere lăuntrică blochează 

lumina, întunecând sticla cu o umbră subţire. 

— Ea e o umbră și poate distorsiona lumina, îmi șoptește 
Lucas, care a observat stupoarea mea. 

Desigur, inclusiv aici există camere de supraveghere. Mă 
feresc de privirea lor electrică și simt cum mi se face pielea 
de găină. În mod normal, când sunt pusă faţă în față cu o 
asemenea încărcătură electrică, m-ar lua cu dureri de cap, 
însă, de data asta, durerea întârzie să apară. Scutul m-a 
schimbat într-un fel sau altul. Sau poate că a eliberat ceva, 
scoțând la iveală 

o parte din mine care rămăsese blocată mult timp. Ce 
anume sunt? răsună 

din nou în mintea mea, mult mai ameninţător decât 
înainte. 

Abia când trecem printr-un imens șir de uși scap de acea 
senzaţie electrică. Ochii nu mă pot vedea aici. În camera 
asta ar putea încăpea cu ușurință vreo zece case de-ale 
mele, cu tot cu piloni. Şi fix în celălalt capăt al încăperii, cu o 
privire scăpărătoare, se află regele, stând pe un tron din 
sticlă-de-diamant sculptat ca un infern. În spatele lui, 
fereastra scăldată în lumina soarelui se întunecă brusc. S-ar 
putea să fie ultima oară când apuc să 

văd soarele. 


Lucas și ceilalţi agenţi mă împing înainte, însă nu rămân 
cu noi. Cu o scurtă privire aruncată înapoi, Lucas îi conduce 
pe ceilalţi afară din sală. 

Regele se află în faţa mea, cu regina în stânga lui și cu cei 
doi prinți în dreapta. Refuz să-l privesc pe Cal, însă știu că 
probabil mă privește cu gura căscată. Stau cu ochii 
îndreptaţi spre cizmele mele noi, concentrându-mi atenţia 
asupra vârfurilor, astfel încât să nu cedez în fața temerii 
paralizante. 

—  Îngenunchează! murmură regina, cu vocea moale 
precum catifeaua. 

Ar trebui să îngenunchez, însă mândria nu-mi permite să 
fac asta. Chiar și aici, în faţa argintiilor, în faţa regelui, 
genunchii nu mi se îndoaie. 

— Nu voi face asta, spun eu, găsind curajul de a ridica 
privirea. 

— Fato, ţie îţi place cumva celula? întreabă Tiberias, 
vocea sa autoritară 

umplând încăperea. 

Amenințarea din cuvintele sale e limpede ca lumina zilei, 
însă eu rămân în picioare. Tiberias își înclină capul într-o 
parte, privindu-mă de parcă aș fi un experiment căruia încă 
nu i-a dat de capăt. 

— Ce doriţi de la mine? îngaim eu. 

Regina se apropie del. 

70 

— Ți-am spus, e roșie până în măduva oaselor... 

Însă regele îi face semn să tacă, fluturând din mână de 
parcă ar alunga o muscă. Ea își ţuguie buzele și se îndreaptă 
de spate, unindu-și palmele în poală. A meritat-o cu vârf și 
îndesat. 

— Ceea ce îmi doresc, în ceea ce te privește, e imposibil, 
mi-o trântește Tiberias. 

Privirea îi ia foc, de parcă ar încerca să mă ardă devie. 
Apoi îmi amintesc cuvintele reginei. 


— Ei bine, nu îmi pare chiar atât de rău că nu mă puteți 
omori. 

Regele chicotește. 

— Nu mi s-a spus că ești isteață. 

Răsuflu ușurată. Moartea încă nu mă așteaptă aici. Nu 
încă. 

Regele aruncă spre mine un teanc de hărtii, toate scrise 
de mână. Prima pagină conţine informaţii generale, inclusiv 
numele, data nașterii, părinţii și o mică pată maronie care 
reprezintă sângele meu. Şi poza mea e acolo, cea de pe 
cartea de identitate. Îmi cobor privirea și mă uit lung la 
mine, la acei ochi plictisiţi care au stat ore în șir la coadă 
pentru a mi se face poza. Cât mi-aș dori să pot sări în acea 
fotografie, în acea fată ale cărei probleme erau încorporarea 
și un stomac înfometat. 

— Mare Molly Barrow, născută pe 17 noiembrie, în anul 
302 al Noii Ere, din părinţii Daniel și Ruth Barrow, recită 
Tiberias din memorie, dând în vileag toată viaţa mea. Nu ai 
nicio ocupaţie și la următoarea aniversare vei fi chemată la 
încorporare. Nu prea dai pe la școală, rezultatele testelor 
tale sunt slabe și ai o listă de acuzaţii care te-ar băga 
imediat după gratii în cele mai multe orașe. Furt, 
contrabandă și opunere în faţa arestării, pentru a numi doar 
câteva. Cu alte cuvinte, ești săracă, nepoliticoasă, ignorantă, 
fără 

nicio putere, răutăcioasă, încăpăţânată și o pacoste în 
satul și în regatul meu. 

Șocul pe care mi-l produc cuvintele lui dure necesită 
câteva clipe pentru a-și face efectul, însă, atunci când asta 
se întâmplă, nu îl contrazic. Are perfectă dreptate. 

— Și totuși, continuă el, ridicându-se în picioare. 

Fiind extrem de aproape de mine, îmi dau seama că acea 
coroană a lui e înfricoșător de ascuţită. 

— De asemenea, ești și altceva. Ceva ce nu pot pricepe. 
Ești și roșie, dar și argintie, o curiozitate cu niște consecințe 
mortale pe care nu le poţi înţelege. 


Așadar, ce-ar trebui să fac cu tine? 

Pe mine mă întreabă? 

— M-aţi putea lăsa să plec. N-aș sufla nicio vorbuliţă. 

Hohotele ironice ale reginei mă întrerup. 

7l 

— Și ce facem în privinţa Înaltelor Case? Crezi că ele vor 
păstra secretul? 

O vor uita ele pe fetița cu fulgerele îmbrăcată în uniformă 
roșie? 

Nu. Nimeni nu va uita asta. 

— Ştii deja sfatul meu, Tiberias, adaugă regina, privindu-l 
pe rege. Şi va rezolva ambele noastre probleme. 

Probabil că nu e un sfat tocmai bun, bun pentru mine, 
întrucât Cal își face mâna pumn. Mișcarea îmi atrage atenţia 
și într-un sfârșit îmi întorc privirea spre el. Cal rămâne 
nemișcat, tăcut și imperturbabil, așa cum sunt sigură că 

a fost învăţat să facă, însă privirea lui e mânioasă. Preţ de 
o clipă, privirile ni se intersectează, însă eu mă uit în altă 
parte, înainte să-mi vină vreo idee proastă și să-l rog să mă 
salveze. 

— Da, Elara, spune regele, încuviinţând spre soţia lui. 
Mare Barrow, nu te putem omori. 

Nu încă atârnă în aer. 

— Așa că te vom ascunde în văzul lumii, unde te vom 
putea urmări, proteja și încerca să te înțelegem. 

Felul în care ochii săi strălucesc mă face să mă simt de 
parcă aș fi un fel de mâncare gata să fie devorat. 

— Tată! exclamă Cal, însă fratele său - prințul palid și 
slab - îl apucă de braţ, împiedicându-l să protesteze în 
continuare. Acel gest are un efect liniștitor, iar Cal își revine 
imediat. 

Tiberias continuă, ignorându-și fiul. 

— De-acum înainte nu mai ești Mare Barrow, o fiică roșie 
din Pilonii. 

— Atunci, cine sunt? întreb eu speriată, gândindu-mă la 
toate lucrurile îngrozitoare pe care ei mi le pot face. 


— Tatăl tău era Ethan Titanos, generalul Legiunii de Fier, 
care a fost asasinat când încă erai în fașă. Un soldat, un 
bărbat roșu, te-a luat în sânul familiei sale și te-a crescut în 
noroi, fără să-ţi dezvăluie niciodată adevărata identitate. Ai 
crescut crezând că erai o neica nimeni, iar acum, datorită 

acestei împrejurări, ţi-ai recăpătat adevărata valoare. Ești 
o argintie, o doamnă dintr-o Înaltă Casă pierdută, o femeie 
de viţă nobilă, cu o putere impresionantă, și, într-o bună zi, o 
prinţesă a Nortei. 

Oricât m-aș strădui, nu pot să-mi reprim un scâncet de 
uluire. 

— O argintie... o prinţesa? 

Ochii mă trădează, zburând spre Cal. O prinţesă trebuie 
să ia în căsătorie un prinţ. 

— Te vei căsători cu fiul meu, Maven, și nu vei face niciun 
pas greșit. 

Jur că îmi aud maxilarul căzând pe jos. Un sunet disperat 
și stânjenitor îmi scapă de pe buze în timp ce încerc să 
găsesc ceva de spus, dar, ca să fiu 72 

sinceră, am rămas fără cuvinte. În faţa mea, tânărul 
Maven pare la fel de confuz, bolborosind la fel de tare pe cât 
mi-aș dori eu s-o fac. De data asta, e rândul lui Cal să-l 
liniștească, cu toate că ochii săi sunt aţintiţi asupra mea. 

Tânărul prinţ reușește să-și găsească glasul. 

— Nu înţeleg! izbucnește el, debarasându-se de Cal și 
pornind cu pași iuți spre tatăl său. Ea e... de ce...? 

În mod normal m-aș simţi jignită, dar trebuie să fiu de 
acord cu nemulțumirile prințului. 

— Liniște! se răstește mama lui. Te vei supune fară să 
protestezi! 

EI îi aruncă o căutătură urâtă, răzvrătindu-se împotriva 
părinţilor săi cu fiecare fărâmă din trupul lui. Însă privirea 
mamei lui se înăsprește, iar prinţul se așază la loc, 
cunoscând la fel de bine ca și mine puterea și mânia ei. 

— E puţin cam prea... mult, spun eu cu un firicel de voce. 

Nu există niciun alt fel de a descrie această situație. 


— Voi nu doriţi să mă faceţi doamnă, daramite prinţesă. 

Chipul lui Tiberias se transformă într-un surâs diabolic. 
Aidoma reginei, dinţii săi sunt orbitori de albi. 

— O, ba chiar îmi doresc asta, draga mea. Pentru prima 
dată în viața ta mică și insignifiantă, vei avea și tu un scop. 

Împunsătura lui mă lovește ca o palmă peste faţă. 

— Suntem puși faţă-n faţă cu primele etape ale unei 
revolte care nu putea să-și găsească un timp mai bun de- 
atât, cu grupări teroriste și luptători pentru libertate, sau 
cum dracu' își spun idioţii ăia care aruncă în aer clădiri, în 
numele egalităţii. 

— Garda Stacojie. 

Farley. Shade. Imediat ce mă gândesc la ei, mă rog ca 
regina Elara să stea departe de gândurile mele. 

— Au bombardat... 

— Capitala, da. 

Regele ridică din umeri, scărpinându-se la ceafă. 

Anii mei petrecuţi în umbră m-au învăţat multe lucruri. 
Cine are cei mai mulți bani, cine nu te va observa și cum 
arată mincinoșii. Regele e un mincinos, îmi dau eu seama, 
privindu-l cum forţează o altă ridicare din umeri. Încearcă să 
fie nepăsător, însă nu prea funcţionează. Ceva legat de 
Farley și de Garda Stacojie l-a băgat în sperieţi. Ceva mult 
mai grav decât niște simple explozii. 

— Și tu, continuă el, aplecându-se spre mine. Tu s-ar 
putea să ne ajuţi să 

punem punct acestei situaţii, înainte să ne scape de sub 
control. 

73 

Dacă n-aș fi atât de speriată, i-aș râde în nas. 

— Prin căsătoria mea cu... scuze, cum vă cheamă? 

Obrajii îi devin albi în ceea ce presupun că e varianta de 
îmbujorare a argintiilor. La urma urmei, sângele lor e 
argintiu. 

— Mă cheamă Maven, spune el, pe un ton blând și liniștit. 


Asemenea fratelui și tatălui său, părul lui e negru și 
strălucitor, însă 

asemănările se opresc aici. În vreme ce ei sunt laţi în 
umeri și musculoși, Maven e subţire, cu ochii de culoarea 
unei ape limpezi. 

— Și tot nu înțeleg. 

— Ceea ce tata încearcă să spună e că ea reprezintă o 
șansă pentru noi, intervine Cal pentru a-i explica. 

Spre deosebire de a fratelui său, vocea lui Cal e puternică 
și autoritară. 

Are vocea unui adevărat rege. 

— O persoană cu sânge argintiu, dar crescută drept roșie, 
care trece de partea noastră: dacă roșiii văd asta, s-ar putea 
liniști. E ca într-un vechi basm, când o fată de rând devine 
prinţesă. Va fi eroina lor. Ar putea-o lua drept exemplu pe ea, 
nu pe acei teroriști. 

Și apoi, mai blând, dar mult mai important decât orice 
altceva, spune: 

— Va fi o diversiune. 

Însă aici nu e vorba de un basm și nici măcar de unvis. 
Ăsta e un coșmar. 

Sunt captivă pentru tot restul vieţii mele, forţată să fiu 
altcineva. Să fiu una dintre ei. O marionetă. Un spectacol 
menit a-i face pe oameni fericiţi, liniștiți și ţinuţi sub control. 

— Și dacă spunem povestea cum trebuie, Înaltele Case 
vor fi și ele satisfăcute. Ești fiica pierdută a unui erou de 
razboi. Ce onoare mai bună ţi-am putea oferi? 

Îi întâlnesc privirea, implorându-l în tăcere. El m-a ajutat 
odată, poate că 

o va face din nou. Însă Cal mișcă din cap de-abia 
perceptibil. Nu mă poate ajuta aici. 

— Lady Titanos, asta nu este o rugăminte, spune Tiberias. 

Îmi folosește noul nume, noul titlu. 

— Ai să faci ceea ce ţi se poruncește și-ai s-o faci cum 
trebuie. 

Regina Elara își întoarce ochii palizi spre mine. 


— Vei locui aici, așa cum e obiceiul pentru miresele 
familiei regale. Îţi voi programa fiecare zi după placul meu și 
vei avea profesori particulari, astfel încât să înveţi cât mai 
multe lucruri cu putinţă, pentru a fi - Elara caută 

cuvântul potrivit, mușcându-și buza - prezentabilă. 

Nici nu vreau să știu ce înseamnă asta. 

74 

— Vei fi supravegheată. De-acum înainte vei trăi pe 
muchie de cuţit. Un pas greșit, un cuvânt nepotrivit, și vei 
suferi pentru asta. 

Gâtul mi se încordează, de parcă pot să simt lanţurile pe 
care regele și regina le leagă în jurul meu. 

— Cum rămâne cu viaţa mea...? 

— Care viaţă? râde Elara. Fetiţo, cred că încă nu ești 
conștientă c-ai dat peste un miracol. 

Cal strânge din ochi preț de o clipă, de parcă hohotele de 
râs ale reginei îl dor. 

— Se referă la familia ei. Mare... fata... are o familie. 

Gisa, mama, tata, băieţii, Kilorn - o viaţă distrusă. 

— Aaa, am înțeles, pufnește regele, trântindu-se înapoi 
pe tronul său. 

Bănuiesc că le vom oferi o sumă lunară pentru a-i reduce 
la tăcere. 

— Vreau ca fraţii mei să fie scoși de pe front și duși acasă. 

Pentru prima dată simt că am spus ceva potrivit. 

— Și am și un prieten, Kilorn Warren, pe care nu vreau ca 
legionarii să-l încorporeze. 

Tiberias răspunde fără să stea pe gânduri. O mână de 
soldaţi roșii nu înseamnă nimic pentru el. 

— S-a făcut. 

Nu pare a fi o grațiere, ci mai degrabă o sentinţă la 
moarte. 

75 

NOUĂ 

Lady Mareena Titanos, fiica lui lady Nora Noile Titanos și a 
lordului Ethan  Titanos, generalul Legiunii de Fier. 


Moștenitoarea Casei Titanos. Mareena Titanos. Titanos. 

Noul nume îmi răsună în minte în timp ce cameristele 
roșii mă pregatesc pentru evenimentul iminent. Cele trei 
fete lucrează iute și cu îndemânare, fără să vorbească între 
ele. Nici mie nu-mi pun întrebări, chiar dacă sunt sigură că 
și-ar dori s-o facă. Să îţi ţii mereu gura, îmi amintesc eu. Ele 
nu au voie să mi se adreseze și în mod sigur nu au voie să 
vorbească despre mine cu oricine altcineva. Chiar dacă sunt 
sigură că ele văd lucrurile bizare, lucrurile roșii. 

Bietele fete lucrează neostenite timp de câteva minute 
agonizante, pentru a mă face prezentabilă: mă îmbăiază, îmi 
aranjează părul și îmi vopsesc faţa pentru a mă transforma 
în chestia aia caraghioasă care se presupune că 

trebui să fiu. Fetele folosesc trei cutii de pudră sclipitoare 
pentru a-mi acoperi faţa, gâtul, clavicula și brațele. În 
oglindă arăt de parcă toată căldura s-a scurs din mine, de 
parcă pudra a acoperit căldura pielii mele. Cu un strigăt 
înăbușit, îmi dau seama că eu de fapt ar trebui să-mi ascund 
îmbujorarea naturală, roșeaţa pielii mele, sângele roșu. Mă 
prefac a fi argintie, așa că atunci când ele isprăvesc treaba, 
pot spune cu mâna pe inimă 

ca semăn cu una. Cu noua mea piele palidă și cu ochii și 
buzele întunecate, par rece și nemiloasă. Semăn cu o specie 
de lamă vie. Sunt o argintie. Sunt frumoasă. Și urăsc asta. 

Oare cât de mult o să dureze toată treaba asta? Sunt 
promisă în căsătorie unui prinţ. Până și în mintea mea sună 
ridicol. Pentru că e ridicol. Niciun argintiu în toate minţile nu 
s-ar însura cu tine, darămite un prinţ al Nortei. 

Nici pentru a calma o revoltă, nici pentru a-ţi ascunde 
identitatea, nici pentru nimic. 

Atunci, de ce fac ei toate astea? 

Când cameristele mă ajută să mă îmbrac cu o rochie de 
gală, mă simt ca un cadavru pregătit pentru înmormântare. 
Știu că nu e prea departe de adevăr. Fetele roșii nu se 
căsătoresc cu prinți argintii. Nu voi purta niciodată 


o coroană și nici nu voi sta pe un tron. Ceva tot se va 
întâmpla, poate un accident. O minciună mă va ridica și 
apoi, într-o bună zi, o altă minciună mă 

va pune la pământ. 

76 

Rochia are o nuanţă închisă de purpuriu stropit cu 
argintiu, croită din mătase și dantelă transparentă. Toate 
casele au o culoare, îmi aduc eu aminte, gândindu-mă la 
curcubeul familiilor. Din câte se pare, purpuriul și argintiul 
sunt culorile familiei Titanos, numele meu. 

Când una dintre cameriste întinde mâna spre cerceii mei, 
încercând să-mi ia și ultima fărâmă din vechea mea viață, un 
val de teamă pune stăpânire pe mine. 

— Nu-i atinge! 

Fata sare ca arsă, clipind întruna, iar celelalte înlemnesc 
din pricina izbucnirii mele. 

— Scuze, eu... 

O argintie nu și-ar cere niciodată scuze. Îmi dreg vocea, 
adunându-mă. 

— Lasă cerceii. 

Vocea îmi sună puternică, dură - regească. 

— Puteţi să schimbaţi orice altceva, dar lăsaţi cerceii. 

Cele trei bucăţi ieftine de metal, fiecare dintre ele 
însemnând un frate, nu pleacă nicăieri. 

— Culoarea asta te prinde bine. 

Mă răsucesc pe călcâie pentru a le vedea pe cameriste 
făcând reverenţe. 

Și, înălțându-se deasupra lor, Cal. Brusc, sunt foarte 
bucuroasă că machiajul îmi acoperă roșeaţa care mi se 
extinde pe tot corpul. 

Cu un gest iute din mână, le poruncește cameristelor să 
iasă, iar acestea dispar de parcă ar fi niște șoricei fugăriţi de 
O pisică. 

— Nu sunt expertă în eticheta regală, însă nu cred c-ar 
trebui să te afli aici. În camera mea, spun eu, încercând să 
transmit prin voce tot disprețul meu. 


La urma urmei, e vina lui că sunt prinsă aici, fără nicio 
șansă de scăpare. 

Cal face câţiva pași spre mine și, din instinct, dau înapoi. 
Piciorul mi se agaţă în tivul rochiei, punându-mă să aleg 
între a sta nemișcată și a cădea grămadă la pământ. Nu știu 
care variantă e cea mai bună. 

— Am venit să-ţi cer scuze, ceva ce nu pot face de față cu 
ceilalţi. 

Se oprește în loc, remarcând faptul că nu mă simt în 
largul meu. Un mușchi i se zbate în obraz în timp ce mă 
studiază, probabil aducându-și aminte de fata disperată care 
a încercat să-l facă la buzunare seara trecută. 

Nu mai semăn deloc cu ea. 

— Mare, îmi pare rău că te-am băgat în asta. 

— Mareena. 

Până și rostirea numelui pare greșită. 

— Ăsta-i numele meu, ai uitat? 

77 

— Atunci e un lucru bun că Mare eo poreclă potrivită. 

— Nu cred că există ceva potrivit în legătură cu mine. 

Cal mă studiază din cap până-n picioare, iar pielea mea 
arde sub privirea lui. 

— Îţi place Lucas? întreabă el într-un târziu, având și 
bunul-simţ de a face un pas înapoi. 

Străjerul Samos, primul argintiu amabil pe care l-am 
cunoscut aici. 

— Bănuiesc că e în regulă. 

Poate că regina va avea grijă să-i facă vânt de-aici 
imediat ce va afla cât de blând a fost agentul cu mine. 

— Lucas e un om bun. Cei din familia lui îi consideră 
bunătatea o slăbiciune, adaugă el, și ochii i se întunecă 
pentru o clipă, de parcă el ar cunoaște acest sentiment. Însă 
te va Sluji cu dăruire și corectitudine. Mă voi asigura că așa 
vor sta lucrurile. 

Cât de grijuliu! Mi-a oferit un soi de temnicer. Însă îmi 
mușc limba. Nu mă 


ajută cu nimic dacă îi răspund urât fiindcă mi-a arătat 
puţină indulgență. 

— Vă mulţumesc, Înălţimea Voastră. 

Scânteia îi revine în ochi și zâmbetul pe buze. 

— Știi că numele meu e Cal. 

— Și tu îmi știi numele, nu-i așa? îl întreb eu înţepată. Știi 
de unde vin. 

Încuviinţează de-abia perceptibil, de parcă ar fi stânjenit. 

— Trebuie să ai grijă de ei, adaug eu. 

De familia mea. Chipurile lor îmi trec prin faţa ochilor și 
sunt deja foarte departe. 

— De toţi, cât mai mult timp cu putinţă. 

— Firește c-așa va fi. 

Face un pas spre mine, scurtând distanţa dintre noi. 

— Îmi pare rău, repetă el. 

Acele cuvinte aduc la suprafaţă o amintire. 

Peretele de foc. Fumul înecăcios. Îmi pare rău, îmi pare 
rău, îmi pare rău. 

Cal a fost cel care m-a prins mai devreme, care m-a 
împiedicat să evadez din acest loc îngrozitor. 

— Îţi pare rău fiindcă ai aruncat pe apa sâmbetei singura 
mea șansă de a evada? 

— Te referi la tentativa disperată de a trece de santinele, 
de securitate, de ziduri, de pădure și să te întorci în satul 
tău, așteptând ca regina să te vâneze? răspunde el, 
ignorând liniștit acuzaţiile mele. Să te opresc a fost cel mai 
bun lucru pentru tine și familia ta. 

— Aș fi putut să scap. Tu nu mă cunoşti. 

78 

— Ştiu că regina ar întoarce lumea cu susul în jos pentru 
a o gasi pe fetiţa cu fulgerele. 

— Nu-mi spune așa! 

Porecla mă ustură mai tare decât numele meu fals cu care 
tot încerc să 

mă obișnuiesc. Fetiţa cu fulgerele. 

— Așa îmi spune mama ta. 


Lui Cal îi scapă un râs amar. 

— Nu e mama mea. E a lui Maven, nu a mea. 

Expresia lui serioasă îmi dă de știre că n-ar trebui să insist 
asupra acestui subiect. 

— Aha, spun eu, cu o fărâmă de glas. 

Dispare imediat, un vag ecou ce se risipește în tavanul 
boltit. Îmi lungesc gâtul, admirând noua mea cameră pentru 
prima oară de când am intrat aici. 

E mai elegantă decât tot ceea ce am văzut vreodată - 
marmură și sticlă, mătase și pene. Lumina s-a schimbat, 
transformându-se în nuanţa portocalie a apusului. Noaptea 
bate la ușă. Și, împreună cu ea, restul vieţii mele. 

— Când m-am trezit azi-dimineaţă eram o persoană, 
murmur eu, mai mult pentru mine decăt pentru el, iar acum 
se presupune că trebuie să fiu cu totul altcineva. 

— Poţi să faci asta. 

Îl simt cum face un pas spre mine, căldura lui umplând 
camera într-o manieră care îmi dă fiori. Dar nu ridic ochii. N- 
o voi face. 

— De unde știi asta? 

— Pentru că trebuie s-o faci. 

Își mușcă buza, îndreptându-și ochii spre mine. 

— O fi lumea asta frumoasă, dar e la fel de periculoasă. 
Oamenii care nu sunt de niciun folos, oamenii care comit 
greșeli pot fi înlăturați. Tu poţi fi înlăturată. 

Și voi fi. Într-o bună zi. Însă nu e singura ameninţare care 
mă pândește. 

— Așadar, momentul în care o voi da în bară ar putea fi 
ultimul petrecut pe lumea asta? 

Cal nu-mi răspunde, însă răspunsul i se citește în ochi. 
Da. 

Mă joc cu centura argintie de la brâu, strângând-o tare. 
Dacă ăsta ar fi un vis, acum artrebui să mă trezesc, dar nu 
se întâmplă nimic. Momentul ăsta are loc cu adevărat. 

— Cum rămâne cu mine? În legătură cu - întind mâinile, 
încruntându-mă 


la lucrurile acestea infernale - asta? 

Drept răspuns, Cal zâmbește. 

— Cred c-ai să te obișnuiești. 

79 

Apoi își ridică mâna dezgolită. O invenţie bizară de la 
încheietura lui, similară cu o brățară, care are două capete 
metalice, face un clic și scapără 

scântei. În loc să dispară, scânteile strălucesc și se 
transformă într-o flacără 

roșie, care emană valuri de căldură. Cal e piroman, poate 
manipula focul și căldura, îmi amintesc eu. E un prinţ, unul 
chiar periculos. Însă flacăra dispare la fel de repede cum a 
apărut, lăsând în urmă doar zâmbetul încurajator al lui Cal și 
băzâitul camerelor de supraveghere ascunse pe undeva, 
care urmăresc totul. 

e 

Santinelele mascate pe care le văd cu coada ochiului 
sunt o amintire constantă a noii mele poziţii. Sunt aproape o 
prinţesă, logodită cu al doilea dintre cei mai râvniţi burlaci 
din ţară. Și sunt o minciună pe două picioare. 

Cal a plecat, lăsându-mă în compania străjerilor mei. 
Lucas nu e atât de rău, însă ceilalţi sunt serioși, tăcuţi și nu 
iniţiază niciun contact vizual cu mine. 

Străjerii, și chiar și Lucas, sunt niște supraveghetori care 
trebuie să mă ţină 

prizonieră în propriul meu trup, unul roșu, ascuns deo 
perdea argintie, care nu poate fi deschisă niciodată. Dacă o 
dau în bară, dacă fac un pas greșit, voi muri. Și alţii vor muri 
pentru eșecul meu. 

În timp ce ei mă conduc la masă, repet în minte povestea 
pe care a inventat-o regina, extraordinara născocire pe care 
are de gând s-o relateze întregii curţi. E simplă, ușor de 
memorat, însă tot mă face să mă înfior. 

M-am născut pe frontul de război. Părinţii mei au fost 
omorâţi într-un atac asupra taberei noastre. Un soldat roșu 
m-a scos de sub dărâmături și m-a dus la el acasă, la soția 


lui, care și-a dorit mereu o fiică. M-au crescut în satul numit 
Pilonii și până azi-dimineaţă nu am știut nimic legat de 
originile mele nobile și de abilitatea mea. lar acum m-am 
întors în locul în care trebuia să fiu de la bun început. 

Gândul acesta mă indispune. Locul meu e acasă, alături 
de părinţii mei, de Gisa și de Kilorn. Nu aici. 

Santinelele mă conduc printr-un labirint de coridoare de 
la nivelurile superioare ale palatului. Aidoma Grădinii 
Spiralate, arhitectura acestui loc e toată numai curburi din 
piatră, sticlă și metal, care coboară ușor în jos. 

Sticla-de-diamant e la fiecare colț, înfățișând peisajele 
extraordinare ale pieţei, ale văii râului și ale pădurii din 
depărtare. De la înălţimea la care ne aflăm, văd cum 
dealurile de care habar nu aveam se ridică în zare, profilate 
pe fundalul soarelui care apune. 

— La ultimele două etaje se află apartamentele regale, 
îmi explică Lucas, gesticulând spre un culoar înclinat și 
spiralat. 

80 

Soarele strălucește ca o furtună de foc și aruncă peste noi 
un Șuvoi de pete de lumină. 

— Ascensorul ne va duce în sala de bal. Chiar aici. 

Lucas întinde mâna, oprindu-se lângă un perete de metal. 
Văd reflexiile noastre pe suprafaţa opacă ce alunecă într-o 
parte când el flutură din mână. 

Santinelele ne împing într-o cutie fără ferestre și prost 
luminată. Mă 

străduiesc să respir, cu toate că mai degrabă aș rupe-o la 
fugă din chestia asta care seamănă cu un coșciug uriaș din 
metal. 

Sar înspăimântată când ascensorul se mișcă brusc, 
accelerându-mi pulsul. 

Respir cu dificultate în timp ce privesc speriată dintr-o 
parte în alta, așteptându-mă să-i văd și pe ceilalţi 
reacționând în același fel. Însă se pare că nimeni nu e 
deranjat de faptul că această cutie în care ne aflăm cade în 


gol. Numai Lucas îmi observă disconfortul, așa că încetinește 
puţin coborârea. 

— Ascensorul se mișcă în sus și-n jos, astfel încât să nu 
fim nevoiţi să 

mergem pe jos. Lady Titanos, locul acesta e foarte mare, 
murmură el, schiţând un zâmbet. 

În inima mea se dă o luptă între uimire și teamă, în timp 
ce plonjăm, și respir ușurată când Lucas deschide ușile 
ascensorului. Pășim pe culoarul cu oglinzi în care am fugit 
azi-dimineaţă. Oglinzile sparte au fost deja reparate - 

arată de parcă nu s-a întâmplat nimic. 

Când regina Elara apare de după colţ, urmată de propriile 
ei santinele, Lucas face o plecăciune. Acum e îmbrăcată în 
negru, roșu și argintiu, culorile soțului ei. Cu părul ei blond și 
cu pielea palidă, seamănă cu un cadavru. 

Mă apucă de braţ, trăgându-mă spre ea în timp ce o luăm 
din loc. Buzele nu i se mișcă, însă tot îi aud vocea 
reverberând în mintea mea. De data asta nu mă doare și nici 
nu-mi dă vreo stare de greață, însă senzaţia tot pare 
bolnăvicioasă și greșită. Vreau să ţip, să o înlătur cu 
ghearele din capul meu. 

Dar nu pot face altceva decât s-o urăsc. 

Membrii familiei Titanos erau ruinători, spune vocea ei, 
care răsună 

pretutindeni. Puteau face ca lucrurile să explodeze printr- 
o simplă atingere, la fel cum a făcut fata Lerolan la Turnirul 
Reginelor. Când încerc să mi-o amintesc pe fată, Elara 
proiectează o imagine cu ea direct în mintea mea. 

Silueta pâlpâie și de-abia se vede, însă tot reușesc să 
deslușesc o tânără în portocaliu, care aruncă în aer pietre și 
nisip, de parcă ar fi o bombă militară. 

Mama ta, Nora Nolle, era furtunară, precum ceilalţi 
membri ai Casei Nolle. 

Furtunarii pot manipula vremea, dar există anumite 
limite. Nu e ceva ce întâlnești la tot pasul, însă uniunea lor a 
avut ca rezultat puterile tale unice 81 


de a manipula electricitatea. Asta e tot ceea ce trebuie să 
spui, dacă te întreabă cineva. 

Ce anume doriţi de la mine? Vocea îmi tremură până și în 
gânduri. 

Hohotele ei de râs răsună în capul meu, singurul răspuns 
pe care îl voi primi. 

Ține bine minte cine trebuie să fii, continuă ea, 
ignorându-mi întrebarea. 

Trebuie să te prefaci că te-ai născut roșie, dar că sângele 
tău e argintiu. 

Acum ești roșie în minte și argintie în suflet. 

Un fior de teamă îmi străbate șira spinării. 

De-acum înainte și până la sfârșitul zilelor tale va trebui 
să minţi. Viaţa ta depinde de asta, draga mea fetiţă cu 
fulgerele. 

82 

ZECE 

Elara mă lasă singură pe culoar, pentru a-i rumega 
cuvintele. 

Cândva credeam că era doar diviziunea, argintii și roșii, 
bogaţi și săraci, regi și sclavi. Însă există mult mai multe 
lucruri între ele, lucruri pe care nu le înţeleg, iar eu mă aflu 
chiar în mijlocul lor. Am crescut întrebându-mă 

dacă vom avea mâncare la cină; acum mă aflu într-un 
palat, pe cale de a fi mâncată devie. 

Roșie în minte, argintie în suflet - această lozincă răsună 
în urechile mele și îmi călăuzește pașii. Stau cu ochii larg 
deschiși, admirând marele palat la care nici Mare și nici 
Mareena nu ar fi putut visa vreodată, însă reușesc să 

adopt o expresie impasibilă. Mareena e impresionată, însă 
își ține sentimentele în frâu. Ea e rece și insensibilă. 

Ușile de la capătul culoarului se deschid, scoțând la 
iveală cea mai mare încăpere pe care am văzut-o vreodată, 
mai mare chiar și decât sala tronului. 

Nu cred că mă voi obișnui vreodată cu imensitatea 
acestui loc. Trec de cele două uși și pășesc pe un balcon. 


Scările coboară spre podea, unde membrii fiecărei case 
așteaptă imperturbabili, cu privirile întoarse spre mine. La 
fel ca la Turneul Reginelor, poartă culorile familiilor. Câţiva 
murmură între ei, probabil bârfind despre mine și despre 
micul meu spectacol. Regele Tiberias și regina Elara se află 
pe o suprafaţă ridicată la câţiva metri deasupra podelei, cu 
faţa spre mulţimea formată din supușii lor. Nu ratează 
niciodată 

ocazia de a-i domina pe ceilalţi. Ori sunt foarte vanitoși, 
ori foarte precauţi. A arăta puternic înseamnă a fi puternic. 

Cei doi prinți sunt îmbrăcaţi la fel ca părinţii lor, în ţinute 
cu roșu și negru, ambii decoraţi cu medalii militare. Cal stă 
în dreapta tatălui său, cu chipul dur și impasibil. Dacă știe 
cu cine se va însura, nu pare prea fericit în legătură cu asta. 
Maven e și el acolo, în stânga mamei sale, iar expresia lui e 
un amestec de emoţii. El nu se pricepe atât de bine ca 
fratele său să-și ascundă sentimentele. 

Bine măcar că n-o să trebuiască să am de-a face cu un 
mincinos. 

— Turneul Reginelor e întotdeauna un prilej de bucurie, 
reprezentând viitorul măreţului nostru regat și legăturile 
care ne menţin extrem de uniţi în faţa vrăjmașilor noștri, 
anunţă regele, adresându-se mulţimii. 

Membrii familiei regale încă nu m-au zărit. Eu stau la 
marginea sălii, privindu-i de sus. 

83 

— Însă, așa după cum aţi văzut astăzi, Turneul Reginelor 
ne-a oferit mult mai multe decât o viitoare regină. 

Se întoarce spre Elara, care îl ia pe rege de mână, 
arborând un zâmbet respectuos. Capacitatea ei de a se 
transforma dintr-o scorpie perfidă într-o regină timorată e 
uluitoare. 

— Cu toţii ne aducem aminte de farul care ne-a călăuzit 
prin întunericul războiului, de căpitanul nostru, de prietenul 
nostru, generalul Ethan Titanos, spune Elara. 


În sală, oamenii încep să murmure, înduioșaţi sau triști. 
Până și patriarhul familiei Samos, nemilosul tată al lui 
Evangeline, își înclină capul în semn de respect. 

— El a condus Legiunea de Fier spre victorie și a împins 
înapoi liniile frontului unui război care durase aproape un 
secol. Lacuștrii se temeau de el; soldații noștri îl iubeau. 

Mă îndoiesc că există vreun soldat roșu care să-și fi iubit 
generalul argintiu. 

— Spionii din Ținutul Lacurilor l-au ucis pe dragul nostru 
prieten Ethan, strecurându-se printre armatele noastre, 
pentru a ne distruge singura speranţă la pace. Soţia lui, lady 
Nora, o femeie cumsecade și corectă, a murit odată cu el. În 
acea zi fatidică, în urmă cu șaisprezece ani, Casa Titanos a 
plecat dintre noi. Prietenii ne-au fost luaţi. Sângele nostru a 
fost vărsat. 

Tăcerea se așterne în sală în vreme ce regina face o 
pauză pentru a-și tampona ochii, ștergând ceea ce știu că 
sunt lacrimi false, forțate să curgă. 

Câteva dintre celelalte fete, participante la Turneul 
Reginelor, se foiesc în scaunele lor. Lor nu le pasă de un 
general mort, și nici reginei, nu chiar. 

Totul are legătură cu mine, cu felul în care poţi pune o 
coroană pe capul unei fete roșii, fără să observe cineva asta. 
E un truc de magie, iar regina e o magiciană iscusită. 

Elara mă zărește pe scări și toţi cei din sală se întorc. 
Câţiva se uită la rochia mea. Ei știu culorile Casei Titanos 
mai bine decât mine și înţeleg cine sunt eu. Sau, cel puţin, 
cine pretind că sunt. 

— În această dimineaţă, am fost martorii unui miracol. 
Am văzut o fată 

roșie căzând în arenă ca un fulger, exercitând o putere pe 
care n-ar fi trebuit s-o posede. 

Și mai multe murmure se aud în sală, iar câţiva argintii se 
ridică în picioare. Fata Samos pare furioasă, pironindu-mă cu 
ochii ei negri. 


— Regele și cu mine am supus-o pe fată unui lung 
interogatoriu, încercând să descoperim mai multe despre 
rădăcinile ei. 

84 

„Interogatoriu” e un mod amuzant de a descrie 
percheziţia asupra minţii mele. 

— Ea nu e roșie, însă e în continuare un miracol. Dragi 
prieteni, vă rog să 

o primiţi înapoi cu braţele deschise pe lady Mareena 
Titanos, fiica lui Ethan Titanos. Pierdută și acum regăsită. 

Cu o fluturare din mână, îmi face semn să mă apropii. Mă 
supun. 

Cobor treptele în aplauzele forţate ale invitaţilor, 
concentrându-mă mai mult să nu mă împiedic. Însă pasul 
îmi este sigur și chipul impasibil în timp ce merg printre 
sutele de oameni care îmi aruncă priviri curioase și 
suspicioase. Lucas și străjerii mei nu mă urmează, rămânând 
pe balcon. Sunt din nou singură în faţa acestor oameni și nu 
m-am mai simţit niciodată atât de goală, chiar și cu 
straturile de matase și pudră. Din nou, sunt fericită 

pentru tot machiajul pe care îl port. E scutul meu, între ei 
și adevarul rădăcinilor mele. Un adevăr pe care nici macar 
nu-l înțeleg. 

Regina gesticulează spre un scaun gol din faţă, așa că îmi 
croiesc drum într-acolo. Fetele de la Turneul Reginelor stau 
cu ochii pe mine, întrebânduse de ce mă aflu aici și de ce e 
brusc atât de important. Însă sunt doar curioase, nu 
mânioase. Mă privesc cu compasiune, empatizând cât de 
bine pot cu povestea mea tristă. Exceptând-o pe Evangeline 
Samos. Când ajung în cele din urmă la locul indicat, observ 
că ea stă așezată lângă mine, privindu-mă încruntată. 
Hainele de piele și ţintele de oţel au dispărut; acum poartă o 
rochie cu inele de metal întrepătrunse. După felul în care își 
ține degetele strânse, îmi dau seama că nu vrea decât să-și 
petreacă mâinile în jurul gâtului meu. 


— Salvată de destinul tragic al părinţilor ei, lady Mareena 
a fost luată de pe front și dusă într-un sat roșu, care se află la 
mai puţin de cincisprezece kilometri de Cetatea Soarelui, 
continuă regele, care preia povestea, pentru a putea adăuga 
marea întorsătură de situaţie. Crescută de părinţi roșii, fata a 
lucrat ca servitoare. Și până azi-dimineaţă credea că era una 
de-a lor. 

Auzind această remarcă, oamenii exclamă de uimire, 
făcându-mă să 

scrâșnesc din dinţi. 

— Mareena era un diamant neșlefuit, lucrând chiar în 
palatul meu, fiica răposatului meu prieten, chiar sub nasul 
meu. Dar s-a terminat. Dorind să 

ispășesc pentru ignoranţa mea și să îi răsplătesc tatăl și 
casa pentru contribuţiile lor aduse regatului, aș dori să profit 
de acest moment pentru a anunţa alăturarea Casei Calore și 
a reînviatei Case Titanos. 

Alte exclamaţii de uimire, de data asta din partea fetelor 
de la Turneul Reginelor. Ele cred că i-l fur pe Cal, că voi 
concura alături de ele. Ridic ochii 85 

spre rege, implorându-l în tăcere să continue, înainte ca 
una dintre fete să 

mă omoare. 

Aproape că pot să simt metalul rece al lui Evangeline 
tâindu-mă fără milă. 

Degetele îi sunt împreunate strâns și se albesc la 
încheieturi în timp ce se străduiește din răsputeri să nu mă 
jupoaie de vie de faţă cu toţi invitaţii. În cealaltă parte a ei, 
patriarhul Samos e căzut pe gânduri și își pune o mână pe 
braţul ei, pentru a o liniști. 

Când Maven face un pas în faţă, tensiunea din sală se 
risipește. Se bâlbâie puţin, încurcându-se în cuvintele pe 
care i-au poruncit să le rostească, însă 

își găsește glasul. 

— Lady Mareena. 


Străduindu-mă să nu tremur, mă ridic în picioare, cu faţa 
spre el. 

— În prezenta tatălui meu, regele, și a curţii de nobili, 
vreau să vă cer mâna. Mareena Titanos, mă angajez să 
onorez această promisiune de casătorie. Acceptaţi? 

Inima îmi bubuie în piept în timp ce el vorbește. Deși 
aceste cuvinte sună 

mai degrabă a întrebare, știu că nu am de ales în ceea ce 
privește răspunsul meu. Oricât mi-aș dori să pot privi în altă 
parte, ochii mei rămân pe Maven, care îmi oferă cel mai firav 
zâmbet încurajator cu putinţă. Mă întreb în sinea mea care 
dintre fete ar fi fost aleasă pentru el. 

Eu pe cine aș fi ales? Dacă toate astea nu s-ar fi 
întâmplat, dacă maestrul lui Kilorn n-ar fi murit, dacă Gisa 
nu și-ar fi rupt mâna, dacă nu s-ar fi schimbat nimic. Dacă. E 
cel mai îngrozitor cuvânt din lume. 

Încorporare. Supravieţuire. Copii cu ochii verzi, picioarele 
mele sprintene şi numele de familie al lui Kilorn. Înainte, 
acel viitor ar fi fost aproape imposibil; acum e inexistent. 

— Maven Calore, mă angajez să onorez această 
promisiune de căsătorie, spun eu, bătând cu ciocanul și 
ultimul cui din sicriul meu. 

Vocea îmi tremură, dar nu mă opresc. 

— Accept. 

Cu acest cuvânt, închid o ușă pentru tot restul vieții mele. 
Simt că mă 

prăbușesc, dar, cumva, reușesc să mă așez la loc cu 
eleganţă. 

Maven se trântește înapoi pe scaunul său, bucuros să 
scape de atenţia invitaţilor. Mama lui îl bate ușor pe mână 
pentru a-l liniști. Îi zâmbește cu duioșie, doar lui. Până și 
argintiii îşi iubesc copiii. Însă adoptă din nou o mină rece 
când îl vede pe Cal ridicându-se, iar zâmbetul îi dispare cât 
ai zice pește. 

Aerul pare să dispară din sală în timp ce toate fetele 
inspiră adânc, așteptând decizia lui. Mă îndoiesc că el a avut 


vreun cuvânt de spus în ceea 86 

ce privește alegerea reginei, însă își joacă foarte bine 
rolul, la fel ca Maven, la fel cum încerc eu să fac. Arborează 
un zâmbet luminos, scoțând la iveală 

niște dinţi drepți și albi, făcând câteva fete să ofteze, însă 
ochii săi calzi sunt îngrozitor de solemni. 

— Sunt moștenitorul tatălui meu, născut într-o familie 
plină de privilegii, putere și forță. Îmi datoraţi loialitatea 
voastră, așa cum și eu vă datorez viaţa mea. Este de datoria 
mea să vă slujesc, pe voi și pe ceilalți oameni din regatul 
meu, pe cât de bine pot și chiar mai mult decât atât. 

Și-a repetat discursul, însă fervoarea pe care o are Cal nu 
poate fi falsă. 

Crede că va fi un bun rege sau că va muri încercând. 

— Am nevoie de o regină care va face la fel de multe 
sacrificii ca mine, pentru a păstra ordinea, dreptatea și 
echilibrul. 

Fetele de la Turneul Reginelor se apleacă tot mai tare, 
nerăbdătoare să 

audă următoarele lui cuvinte. Evangeline nu face nicio 
mișcare, însă își curbează buzele într-un zâmbet maliţios. 
Ceilalţi reprezentanţi ai Casei Samos par la fel de calmi. 
Fratele ei, Ptolemus, își înăbușă chiar și un zâmbet. 

Ei știu deja cine e aleasa. 

— Lady Evangeline! 

Evangeline nu scoate nicio exclamaţie de uimire, nu 
trădează nicio expresie de uluire sau entuziasm. Până și 
celelalte fete, oricât de dezamăgite ar fi, se lasă pe 
spetezele scaunelor, doar cu umerii căzuţi. Toată lumea știa 
că acesta avea să fie deznodământul. Îmi amintesc de acea 
familie de grași din Grădina Spiralată, care se plângeau că 
Evangeline Samos deja câștigase. 

Aveau dreptate. 

Cu o eleganţă fluidă și rece, Evangeline se ridică de pe 
scaun. De-abia îi aruncă o privire lui Cal când își întoarce 
capul peste umăr pentru a le surâde cu dispreț fetelor 


demoralizate. Se delectează cu momentul ei de glorie și, 
atunci când se răsucește spre mine, văd un zâmbet nemilos 
pe chipul ei. 

Când se întoarce, Cal rostește același discurs ca al fratelui 
său. 

— În prezenţa tatăl lui meu, regele, și a curţii de nobili, 
vreau să vă cer mâna în căsătorie. Evangeline Samos, mă 
angajez să onorez această 

promisiune de casătorie. Acceptaţi? 

— Principe Tiberias, mă angajez să onorez această 
promisiune de căsătorie, declară ea cu o voce care e ciudat 
de înaltă și gâtuită, contrastând cu înfățișarea ei dură. 
Accept. 

Cu un zâmbet triumfător, Evangeline se așază la loc și 
Cal se retrage la masa lui. El continuă să zâmbească, ca și 
când acea expresie ar face parte din armura lui, însă ea nu 
pare să observe. 

87 

Apoi simt cum o mână îmi găsește braţul, vârându-și 
unghiile în pielea mea. Mă lupt cu nevoia de a sări din 
scaun. Evangeline nu reacţionează, privind în continuare 
drept înainte, spre acest loc care într-o bună zi îi va aparţine. 
Dacă am fi fost în Pilonii, i-aș fi scos câţiva dinţi. Își apasă 
unghiile tare în carnea mea. Dacă va face să curgă chiar și o 
picătură de sânge, o picătură de sânge roșu, micul nostru joc 
va lua sfârșit înainte ca măcar să fi avut șansa de-a începe. 
Însă se oprește fix înainte de a-mi rupe pielea, lăsând niște 
vânătăi pe care cameristele mele vor trebui să le ascundă. 

— Dacă ai să-mi stai în drum, am să te omor lent, fetițo cu 
fulgerele, murmură ea arborându-și în continuare zâmbetul. 

Fetiţa cu fulgerele. Porecla asta începe să mă calce pe 
nervi. 

Pentru a întări cele spuse, brăţara netedă din metal pe 
care o are la mână 

se mișcă, transformându-se într-un cerc cu spini ascuţiţi, 
Fiecare vârf străluceşte, implorând să verse sânge. Înghit cu 


putere, încercând să nu mă 

mișc. Însă ea îmi dă drumul repede, retrăgându-și mâna 
înapoi în poală și redevenind o fată argintie rezervată. Dacă 
a existat vreodată o persoană care să ceară un cot în figură, 
aceea e Evangeline Samos. 

Între timp, publicul a devenit tăcut. Câteva fete au 
lacrimi în ochi și aruncă priviri haine spre Evangeline și chiar 
și spre mine. Probabil că au așteptat toată viaţa lor această 
Zi, iar acum au eșuat. Mi-aș dori din tot sufletul să le cedez 
logodnicul meu, să le ofer ceea ce își doresc cu atâta 
disperare, dar nu pot. Trebuie să par fericită. Trebuie să mă 
prefac. 

— Oricât de minunată și fericită a fost această zi, spune 
regele Tiberias, ignorând atmosfera din sală, trebuie să vă 
reamintesc de ce s-a făcut această 

alegere. Puterea Casei Samos, împreună cu a fiului meu și 
a tuturor copiilor ce se vor naște din această uniune, ne va 
oferi un ajutor preţios în conducerea acestui popor. Ştiţi cu 
toţii starea precară în care se află regatul nostru, cu războiul 
din nord și cu extremiștii neghiobi, dușmanii stilului nostru 
de viaţă, care încearcă să ne distrugă din interior. Se prea 
poate ca Garda Stacojie să pară mică și insignifiantă, însă ea 
reprezintă o mișcare periculoasă pentru fraţii noștri roșii. 

O bună parte din oameni pufnesc batjocoritor când aud 
cuvântul fraţi, inclusiv eu. 

Mică și insignifiantă. Atunci, de ce au nevoie de mine? De 
ce să mă 

folosească, dacă Garda Stacojie nu înseamnă nimic 
pentru ei? Regele e un mincinos. Dar încă nu sunt sigură ce 
anume încearcă să ascundă. Ar putea fi vorba de forţa 
Gărzii. Ar putea fi vorba de mine. 

Probabil amândouă. 

88 

— Dacă această tendinţă rebelă va lua amploare, 
continuă el, se va sfârși cu vărsare de sânge și cu o naţiune 
din nou divizată, ceva ce nu pot suporta. 


Trebuie să păstrăm echilibrul. Evangeline și Mareena ne 
vor ajuta în această 

privinţă, pentru binele tuturor. 

Cuvintele regelui stârnesc numeroase murmure. Unii 
încuviinţează, alţii par nemulțumiți de alegerile de la 
Turneul Reginelor, însă nimeni nu dă glas adevăratelor 
gânduri. Nimeni nu vorbește. Nimeni nu ar asculta, chiar 
dacă 

ei ar face-o. 

Zâmbind, regele Tiberias înclină capul. A câștigat și știe 
asta. 

— Forţă și putere! repetă el. 

Această lozincă se aude în toată sala, în vreme ce toți 
invitaţii rostesc cuvintele. 

Cuvintele mi se împleticesc pe limbă, părând străine. Cal 
se uită lung la mine, privindu-mă cum scandez alături de 
ceilalţi. În acel moment mă 

detest. 

— Forţă și putere! 

e 

Sufăr pe durata banchetului, privind fără să văd, auzind 
fără să ascult. 

Până și mâncarea, care e mai multă decât am văzut 
vreodată, are un gust fad. 

Ar trebui să mă bucur de ceea ce probabil e cel mai bun 
prânz din viaţa mea, dar nu pot. Nici măcar nu pot să 
vorbesc atunci când Maven mi se adresează 

în șoaptă, pe un ton calm și relaxat, menit să mă 
liniștească. 

— Te descurci foarte bine, îmi spune el, însă eu încerc să-l 
ignor. 

Aidoma fratelui său, poartă brățară de metal, care poate 
produce flăcări. 

E o amintire fermă a ceea ce e Maven - un om puternic și 
periculos, un piroman, un argintiu. 


Stând la o masă făurită din cristale, bând un lichid auriu 
cu bule care îmi face capul să mi se învârtească, mă simt ca 
o trădătoare. Oare părinţii mei ce mănâncă în seara asta la 
cina? Oare ei știu unde mă aflu? Sau mama stă pe verandă, 
așteptând să mă întorc acasă? 

În schimb, sunt captivă într-o încăpere plină de oameni, 
care, dacă ar ști adevărul, m-ar omori fără să stea pe 
gânduri. Şi membrii familiei regale, desigur, care m-ar omori 
dacă ar putea, care probabil că mă vor omori la un moment 
dat. M-au întors pe dos, înlocuind-o pe Mare cu Mareena, o 
hoțomană cu o coroană, cârpele cu mătasea, roșul cu 
argintiul. Azi-dimineaţă eram servitoare, în seara asta sunt 
prinţesă. Ce alte lucruri se vor mai schimba? Ce altceva voi 
mai pierde? 

— Gata cu asta, spune Maven, vocea lui croindu-și drum 
prin gălăgia banchetului. 

89 

Îmi ia din mână pocalul elegant, înlocuindu-l cu un pahar 
de apă. 

— Îmi plăcea băutura aia, protestez eu, 
lăcomie apa, simţindu-mi capul mai limpede. 

Maven pur și simplu ridică din umeri. 

— O să-mi mulțumești mai tărziu. 

— Îţi mulțumesc, i-o trântesc eu pe un ton batjocoritor. 

Nu am uitat felul în care m-a privit azi-dimineaţă, de 
parcă eram o mizerie pe talpa de la pantof. Însă, acum, 
privirea lui e mai blândă, mai calmă, semănând mai mult cu 
a fratelui său. 

— Mareena, îmi pare rău pentru felul în care m-am purtat 
mai devreme. 

Numele meu e Mare. 

— Sunt sigură că-ţi pare. 

— Vorbesc serios, insistă el, aplecându-se spre mine. 

Stăm unul lângă altul, împreună cu ceilalți membri ai 
familiei regale, la masa cea înaltă. 


însă înghit cu 


— Doar ca... de obicei, prinții mai tineri au posibilitatea 
de a alege. Unul dintre puţinele beneficii de a nu fi 
moștenitorul coroanei, adaugă el, cu un zâmbet îngrozitor 
de forţat. 

Oh. 

— Nu știam, îi răspund eu, neștiind ce altceva să spun. 

Ar trebui să-mi pară rău pentru el, însă nu prea pot să 
simt niciun fel de milă pentru un prinţ. 

— Da, ei bine, normal că nu aveai de unde să știi. Nu e 
vina ta. 

Privește înapoi spre oamenii care benchetuiesc, 
aruncându-și privirea precum o undiţă. Mă întreb pe cine 
caută. 

— E aici? șoptesc eu, încercând să par spăsită. Fata pe 
care ai fi ales-o? 

El șovăie, apoi clatină din cap. 

— Nu, nu am pe nimeni în minte. Dar a fost drăguţ să am 
posibilitatea de a alege, știi? 

Nu, nu știu. Eu nu-mi permit luxul de a alege. Nici acum 
și nici altă dată. 

— Nu ca fratele meu. El a crescut știind că nu va avea 
niciun cuvânt de spus în privinţa viitorului său. Bănuiesc că 
acum știu exact prin ce trece. 

— Tu și fratele tău aveţi totul, principe Maven, șoptesc eu 
cu o voce atât de plină de zel, încât ar putea fi o rugăciune. 
Locuiești într-un palat, ai forţă, ai putere. Nu ai ști ce 
înseamnă cu adevărat necazurile, nici măcar dacă ţi-ar trage 
un pumn în dinţi, și crede-mă, asta se întâmplă foarte des. 
Așa că 

scuză-mă dacă nu-mi pare rău pentru niciunul dintre voi. 

lată-ne, eu și gura mea mare. În timp ce îmi revin, bând 
restul apei într-o încercare de a-mi răcori temperamentul, 
Maven pur și simplu se uită lung la 90 

mine, cu o privire dură. Însă zidul de gheaţă se retrage, 
topindu-se pe măsură ce privirea i se îmblânzește. 


— Ai dreptate, Mare. Nimănui n-ar trebui să-i pară rău 
pentru mine. 

Îi simt amărăciunea din glas. Cu un fior, îl văd cum îi 
aruncă o privire pe furiș lui Cal. Fratele său strălucește ca 
soarele, râzând împreună cu tatăl lor. 

Când Maven se uită din nou la mine, forțează un alt 
zâmbet, însă observ o tristeţe surprinzătoare în ochii săi. 

Oricât aș încerca, nu pot să ignor acel junghi de 
compasiune pe care îl simt pentru prinţul uitat. Însă îmi 
revin imediat ce îmi amintesc cine este el și cine sunt eu. 

Sunt o fată roșie într-o mare de argintii și nu-mi pot 
permite să-mi pară 

rău pentru nimeni, cu atât mai puţin pentru fiul unui 
șarpe. 

91 

UNSPREZECE 

Invitaţii toastează spre finalul banchetului, ridicând 
paharele către masa regală. Se ridică rând pe rând, domni și 
doamne într-un curcubeu de culori, încercând să câștige 
simpatia suveranilor. Curând, va trebui să-i învăţ pe toţi, 
potrivind culorile cu casele și casele cu oamenii. Maven îmi 
șoptește numele lor, cu toate că mâine nu mi-i voi mai 
aminti. La început e enervant, dar apoi încep să mă aplec 
pentru a le auzi numele. 

Lordul Samos e ultimul care se ridică și, când o face, în 
sală se așterne o tăcere mormântală. Acest om impune 
respect chiar și printre titani. Deși robele lui negre nu ies cu 
nimic în evidență, fiind croite din mătase simplă, și nici nu 
poartă bijuterii elegante sau medalii, emană o indiscutabilă 
aură de putere. Nu am nevoie de Maven să-mi spună că el 
reprezintă cea mai prestigioasă casă și că e unul dintre cei 
mai de temuţi oameni. 

— Volo Samos, murmură Maven. Căpetenia Casei Samos. 
El deţine și exploatează minele de fier. Toate pistoalele 
folosite în război provin de pe pământul său. 


Carevasăzică, nu e doar un nobil. Importanţa lui nu vine 
doar din niște simple titluri. 

Toastul lui Volo e scurt și la obiect. 

— Pentru fiica mea, tună el cu o voce joasă, egală și 
puternică. Viitoarea regină. 


— Pentru Evangeline! strigă Ptolemus, sărind în picioare 
lângă tatăl său. 

Ochii săi scapără de jur împrejurul sălii, provocând pe 
cineva să li se opună. Câţiva domni și doamne par enervaţți, 
ba chiar mânioși, însă își înalță 

cupele odată cu ceilalţi, salutând-o pe noua prinţesă. 
Paharele lor reflectă 

lumina, câte o stea minusculă în mâna unui zeu. 

Când acesta termină, regina Elara și regele Tiberias se 
ridică în picioare, ambii zâmbindu-le musafirilor. Cal se 
ridică la rându-i, apoi Evangeline, urmaţi de Maven și, după 
un moment de confuzie, de mine. Numeroasele case 
procedează la fel la mesele lor, iar hârșâitul scaunelor pe 
marmură 

seamănă cu frecatul unghiilor de piatră. Din fericire, 
regele și regina înclină 

ușor din cap, coboară micul șir de trepte și se 
îndepărtează de masa noastră 

înaltă. S-a terminat. Am trecut cu bine de prima mea 
seară. 

Cal o ia pe Evangeline de mână și o conduce după ei, cu 
mine și Maven încheind coloana. Când Maven mă ia de 
mână, pielea lui e șocant de rece. 

92 

Argintiii se adună din ambele părţi, privindu-ne extrem 
de tăcuţi în timp ce ne îndepărtăm. Chipurile lor sunt 
curioase, viclene, crude - și în spatele tuturor zâmbetelor 
false se află un avertisment: ei mă urmăresc. Fiecare 
pereche de ochi care mă studiază din cap până-n picioare, 
căutând fisuri și imperfecţiuni, mă face să mă agit, însă nu 
pot să cedez. 

Nu pot să fac un pas greșit. Nici acum și nici altă dată. 
Sunt una dintre ei. 

Sunt speciala. Sunt o anomalie. Sunt o minciună. Și viaţa 
mea depinde de perpetuarea acestei iluzii. 


Maven mă strânge mai tare de mână, făcându-mă să 
înaintez. 

— Aproape că s-a terminat, îmi șoptește el, în timp ce ne 
apropiem de capătul îndepărtat al culoarului. Nu mai e mult. 

Sentimentul de sufocare trece odată ce lăsăm banchetul 
în urmă, însă 

camerele de supraveghere ne urmăresc cu ochii lor grei și 
electrici. Cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât mai 
puternică devine privirea lor, până 

ce ajung să simt camerele înainte să le văd. Poate că 
acesta este un efect advers al „bolii” mele. Poate că e din 
cauză că nu am mai fost niciodată 

înconjurată de atât de multă electricitate și acesta e felul 
în care trebuie să te simţi. Sau poate că pur și simplu sunt o 
ciudăţenie. 

Ajunși înapoi pe coridor, un grup de santinele așteaptă să 
ne însoţească 

sus. Și totuși, care sunt amenințările de care se tem 
acești oameni? Cal, Maven și regele Tiberias pot manipula 
focul. Elara poate manipula minţile. 

De ce anume s-ar putea teme ei? 

Vom răsări, roșii ca zorii zilei. Vocea lui Farley, cuvintele 
fratelui meu, crezul Gărzii Stacojii revin în mintea mea. Ei au 
atacat deja capitala; locul acesta ar putea fi următoarea lor 
țintă. Eu aș putea fi o ţintă. Farley m-ar putea lua drept 
ostatică într-o altă transmisiune deturnată, scoțându-mă la 
iveală în faţa întregii lumi, într-o încercare de a-i submina pe 
argintii. Priviţi minciunile lor, priviţi această minciună, ar 
spune ea, împingându-mă spre cameră, rănindu-mă pentru a 
face să-mi curgă sânge roșu, astfel încât toată 

lumea să vadă adevărul. 

Gânduri tot mai nebune îmi apar în minte, unul mai 
înspăimântător și mai straniu decât altul. Locul ăsta mă face 
s-o iau razna după numai o zi. 

— A mers bine, spune Elara, dezlipindu-se de rege 
imediat ce ajungem în zona apartamentelor regale. 


Se pare că lui nu-i pasă câtuși de puţin de acest gest. 

— Duceţi fetele în camerele lor. 

Nu poruncește nimănui în special, însă patru santinele se 
desprind imediat de grupul lor. Ochii le strălucesc în spatele 
măștilor negre. 

— Pot s-o fac eu, spun Cal și Maven la unison. 

93 

Se privesc unul pe celălalt, uimiţi. Elara ridică una dintre 
sprâncenele ei perfecte. 

— Acest lucru ar fi nepotrivit. 

— Am s-o conduc eu pe Mareena și Mavey o poate lua pe 
Evangeline, sugerează Cal, iar Maven strânge din buze când 
își aude porecla. 

Mavey. Cal probabil că îl striga așa când era mic și acum 
s-a pricopsit cu el, emblema unui frate mai mic, mereu în 
umbră, mereu pe locul al doilea. 

Regele ridică din umeri. 

— Elara, lasă-i. Fetele au nevoie de un somn bun și știi 
bine că santinelele provoacă tuturor oamenilor coșmaruri. 

Regele chicotește, dând din cap spre străjeri într-o 
manieră jucăușă. 

Aceștia nu răspund. Nici nu știu dacă au voie să 
vorbească. 

După o clipă de tăcere, regina se răsucește pe călcâie. 

— Prea bine. 

Ca orice soție, îi displace când soţul o provoacă și, ca 
orice regină, detestă 

puterea pe care regele o exercită asupra ei. O combinaţie 
nepotrivită. 

— La culcare! ne poruncește regele, pe un ton ușor mai 
convingator și mai autoritar. 

Santinelele rămân cu el, urmându-l când pornește într-o 
direcție opusă 

față de soţia lui. Presupun că nu dorm în aceeași cameră, 
ceea cenu mă 

surprinde. 


— Și unde mai exact se află camera mea? întreabă 
Evangeline, privindu-l urât pe Maven. 

Viitoarea regină timidă și rezervată a disparut, fiind 
înlocuită de diavoliţa pe care o cunosc. 

Maven înghite adânc când o privește în ochi. 

— Ăăă, pe-aici, domnişoară... doamnă... milady. 

Întinde braţul spre ea, însă ea trece ca o vijelie pe lângă 
el. 

— Noapte bună, Cal, Mareena, oftează Maven, 
aruncându-mi o privire. 

Nu pot decât să încuviințez spre prinţul care se retrage. 
Logodnicul meu. 

Mi se face greață. Cu toate că a părut politicos, ba chiar 
amabil, tot un argintiu e. Și e fiul Elarei, ceea ce s-ar putea 
să fie și mai rău. Zâmbetele și cuvintele lui frumoase nu pot 
ascunde asta. Cal e la fel de rău, crescut să 

domnească, să perpetueze această lume divizată. 

O privește pe Evangeline dispărând și îi studiază silueta 
într-o manieră 

care mă face să fiu ciudat de enervată. 

— Ai făcut o alegere foarte bună, murmur eu, de îndată 
ce ea nu ne mai poate auzi. 

94 

Zâmbetul lui Cal dispare într-o clipită, iar el pornește spre 
camera mea, urcând spirala abruptă. Piciorușele mele se 
luptă să ţină pasul cu el, însă lui Cal nu pare să-i pese, fiind 
căzut pe gânduri. 

Într-un târziu se întoarce spre mine, cu ochii ca niște 
cărbuni încinși. 

— Nu am ales nimic. Toată lumea știe asta. 

— Cel puţin, știai că asta urma să se-ntâmple. Azi- 
dimineaţă, când m-am trezit, nu aveam un iubit. 

Văd că îl incomodează cuvintele mele, însă nu-mi pasă. 
Nu suport să-l văd cum își plânge de milă. 

— A, da, ştii, mai e și chestia aia cu „o să fii rege”. Lucrul 
asta sigur te impulsionează. 


Cal chicotește pe înfundate, însă nu râde. Ochii i se 
întunecă și face un pas în faţă, studiindu-mă din cap până-n 
picioare. Nu pare critic, doar trist. O 

mare tristeţe se citește în ochii săi aurii-roșietici; un 
băieţel pierdut, aflat în căutarea unei persoane care să-l 
salveze. 

— Semeni foarte mult cu Maven, spune el după un 
moment lung, care face ca inima să mi-o ia la goană. 

— Te referi la faptul că sunt logodită cu un necunoscut? 
Da, avem asta în comun. 

— Mă refer la faptul că ambii sunteți foarte inteligenţi. 

Nu mă pot abţine să nu pufnesc. Cal habar nu are că eu 
nu pot trece un test de matematică pentru cei de 
paisprezece ani. 

— Cunoști oamenii, îi înţelegi, vezi prin ei. 

— Aseară m-am descurcat de minune în privinţa asta. 
Chiar am știut în tot acel timp că tu erai prinţul moștenitor. 

Tot nu-mi vine să cred că asta s-a întâmplat abia aseară. 
Câte lucruri se pot întâmpla în decurs de o zi. 

— Ai știut că sunt ca un pește pe uscat. 

Tristeţea lui e contagioasă și mă prinde și pe mine. 

— Am făcut schimb de locuri. 

Brusc, palatul nu mi se mai pare atât de frumos sau atât 
de magnific. 

Metalul și piatra sunt prea riguroase, prea luminoase, 
prea nenaturale, ţinându-mă captivă în interiorul lor. Și, pe 
dedesubt, băzâitul electric al camerelor de supraveghere se 
aude neîntrerupt. Nici măcar nu e un sunet, ci o senzaţie în 
pielea mea, în oasele mele, în sângele meu. Parcă din 
instinct, îmi întind mintea spre electricitate. Încetează, îmi 
spun în gând. Încetează. 

Mi se face pielea de găină când simt un fâsâit sub pielea 
mea, o energie pârâitoare pe care nu o pot controla. Firește 
că revine acum, când e ultimul lucru pe care mi-l doresc. 

95 


Însă senzaţia trece la fel de repede cum a venit, iar 
electricitatea se transformă din nou într-un băzâit scăzut în 
intensitate, lăsând ca lumea să 

revină la normal. 

— Ești bine? 

Cal se uită la mine confuz. 

— Scuze, îngaim eu, clătinând din cap. Mă gândeam. 

El încuviinţează și arată de parcă ar vrea să-și ceară 
scuze. 

— La ai tăi? 

Cuvintele mă lovesc ca o palmă. Nu m-am gândit nicio 
clipă la ei în ultimele câteva ore și asta mă dezgustă. Câteva 
ore de maătăsuri și splendori regale au fost suficiente pentru 
a mă schimba. 

— Am trimis o scutire pentru fraţii tăi și pentru prietenul 
tău, și un agent la tine acasă, pentru a le transmite părinţilor 
tăi unde te afli, continuă Cal, gândindu-se că asta s-ar putea 
să-mi ia o piatra de pe suflet. Totuși, nu le putem spune 
totul. 

Îmi și imaginez cum a decurs asta. Ăăă, bună ziua! De azi 
înainte, fiica dumneavoastră este o argintie și se va căsători 
cu un prinţ. N-o s-o mai vedeți niciodată, însă vă vom trimite 
niște bani pentru a vă ajuta. Un târg cinstit, nu-i așa? 

— Ei știu că tu lucrezi pentru noi și că trebuie să locuiești 
aici, însă cred în continuare că ești servitoare. Cel puţin 
deocamdată. Când viaţa ta va intra în atenţia publicului, 
vom găsi o cale de a ajunge la o înțelegere cu ei. 

— Pot, măcar, să le scriu? 

Scrisorile lui Shade erau mereu o rază de soare în zilele 
noastre mohorâte. Poate că ale mele vor fi la fel. 

Însă Cal clatină din cap. 

— Îmi pare rău, dar nu cred că e cu putinţă. 

— Mă gândeam eu. 

Mă conduce în camera care prinde imediat viaţă. Probabil 
că luminile au senzori de mișcare. Așa cum mi s-a întâmplat 
pe coridor, simțurile mi se amplifică și toate impulsurile 


electrice se transformă într-o senzaţie arzătoare în mintea 
mea. Știu imediat că în cameră se află nu mai puţin de patru 
camere de supraveghere și asta mă face să nu mă simt în 
largul meu. 

— E pentru binele tău. Dacă cineva ar intercepta 
scrisorile, dacă ar afla despre tine... 

— Camerele de supraveghere de aici sunt tot pentru 
binele meu? întreb eu, gesticulând spre cei patru pereţi. 

Simt cum camerele îmi pătrund pe sub piele, urmărind 
fiecare centimetru din mine. E exasperant, iar după o astfel 
de zi, nu știu câte mai pot înghiţi. 

96 

— Sunt captivă în acest palat de coșmar, înconjurată de 
ziduri și străjeri și oameni care vor să mă nimicească, și nu 
pot nici măcar să am parte de puţină intimitate în dormitorul 
meu. 

În loc să se răstească la mine, Cal pare derutat. Ochii săi 
cercetează 

camera de jur împrejur. Pereţii sunt goi, însă probabil că 
și el le simte. Cum ar putea cineva să nu simtă ochii aceia 
apăsători? 

— Mare, în dormitorul ăsta nu există nicio cameră de 
supraveghere. 

Dau din mână enervată, abandonând subiectul. Încă simt 
băzâăitul electric pe pielea mea. 

— Nu fi prost. Le simt! 

Acum pare cu adevărat pierdut. 

— Le simţi? La ce te referi? 

— Eu... 

Însă cuvintele mele mor pe buzele mele când îmi dau 
seama ce se întâmplă: el nu simte nimic. Nici măcar nu știe 
ce îi spun. Cum i-aș putea explica asta, dacă el nu știe deja? 
Cum i-aș putea spune că simt curentul electric din aer ca pe 
un puls, ca făcând parte din mine? Ca pe un al șaselea simţ? 
Oare ar înțelege? 

Oare ar înţelege cineva? 


— Nu e... ceva normal? 

Ceva pâlpâie în ochii săi în timp ce șovăie și încearcă să 
găsească 

cuvintele potrivite pentru a-mi spune că sunt diferită. 
Chiar și printre argintii, eu sunt cu totul altceva. 

— Nu din câte știu eu, spune el într-un tărziu. 

— Nu cred că mai există ceva normal la mine, zic eu cu 
vocea stinsă. 

El dă să spună ceva, apoi se răzgândește. Nu are ce să 
spună pentru a mă 

face să mă simt mai bine. Nu are deloc ce să facă. 

În basme, fata săracă zâmbește când devine prinţesă. În 
acest moment, eu nu știu dacă voi mai zâmbi vreodată. 

97 

DOISPREZECE 

Programul tău e următorul: 

07:30 - mic dejun 

08:00 - protocol 

11:30 - prânz de gală 


13:00 - lecţii 

18:00 - cină 

Lucas te va însoţi la toate. Programul nu poate fi 
negociat. 


Maiestatea Sa Regina Elara din Casa Merandus 

Biletul e scurt și la obiect, ca să nu mai spun nepoliticos. 
Mă îngrozesc la gândul celor cinci ore de lecţii, amintindu-mi 
cât de prost m-am descurcat la școală. Oftând, arunc biletul 
înapoi pe noptieră, unde cade în lumina soarelui auriu al 
dimineții, doar așa, ca să mă necâăjească. 

La fel ca ieri, cele trei cameriste intră în cameră fără să-și 
facă simțită 

prezenţa. Un sfert de oră mai târziu, după ce mă chinui 
cu o pereche de colanţi de piele, o rochie drapată și alte 
veșminte bizare și incomode, ne punem de acord pentru cea 
mai simplă ţinută pe care o pot găsi în dulapul minunilor. O 
pereche de pantaloni elastici, dar rezistenți, o jachetă 


purpurie cu nasturi argintii și o pereche de cizme lucioase 
gri. Exceptând părul strălucitor și fața pictată, aproape că 
arăt din nou ca înainte. 

Lucas așteaptă de cealaltă parte a ușii, bătând cu piciorul 
în podeaua de piatră. 

— Ai întârziat deja un minut, spune el în clipa în care 
pășesc pe coridor. 

— Ai de gând să mă dădăcești în fiecare zi sau doar până 
ce învăţ cum stau treburile pe-aici? 

Merge la pas cu mine, conducându-mă cu gesturi delicate 
în direcţia bună. 

— Tu ce crezi? 

— Mă bucur că vom avea parte de o prietenie lungă și 
fericită, domnule agent Samos. 

— Asemenea, milady! 

— Nu-mi spune așa! 

— Cum spuneţi dumneavoastră, milady! 

98 

Prin comparaţie cu banchetul de aseară, micul dejun pare 
sărăcăcios, 

„Mica” sală de mese în care ne aflăm e la fel de 
încăpătoare, cu un tavan înalt și o priveliște spre râu, însă 
masa cea lungă e pregătită pentru doar trei persoane. Din 
nefericire pentru mine, celelalte două se întâmplă să fie 
Elara și Evangeline. Când intru cu picioarele târșâite în sală, 
ele se află deja la jumătatea bolului cu fructe. Elara de-abia 
își ridică ochii spre mine, însă 

căutătura urâtă a lui Evangeline e suficientă pentru 
ambele. Cu soarele care se reflectă în ţinuta ei metalică, 
seamănă cu o stea orbitoare. 

— Ar trebui să mănânci repede, îmi sugerează regina, 
făra să-și ridice privirea. Lady Blonos nu tolerează 
întârzierile. 

Vizavi de mine, Evangeline duce o mână la gură și râde. 

— Încă iei lecţii de protocol? 

— Vrei să spui că tu nu iei? 


Inima îmi saltă de bucurie la gândul că nu va trebui să 
suport prezenţa ei la ore. 

— Perfect! adaug eu. 

Evangeline îmi aruncă un zâmbet batjocoritor, ignorând 
insulta mea. 

— Numai copiii iau lecţii de protocol. 

Spre surprinderea mea, regina îmi ia apărarea. 

— Lady Mareena a crescut în condiţii deplorabile. Nu știe 
nimic despre lumea noastră, despre așteptările pe care 
trebuie să le împlinească acum. 

Sunt sigură că îi înţelegi nevoile, nu-i așa, Evangeline? 

Admonestarea e calmă, liniștită și amenințătoare. Lui 
Evangeline îi dispare zâmbetul de pe buze și încuviinţează, 
neîndrăznind să se uite în ochii reginei. 

— Astăzi, prânzul de gală va avea loc pe Terasa de 
Cleștar, împreună cu doamnele care au participat la Turneul 
Reginelor și cu mamele lor. Încercaţi să nu vă lăudaţi, 
adaugă Elara. 

Eu n-aș face niciodată asta. Pe de altă parte, Evangeline 
pălește, echivalentul îmbujorării la roșii. 

— Încă sunt aici? mă trezesc eu că întreb. Chiar şi după 
ce... n-au fost alese? 

Elara încuviinţează. 

— Musafirii noștri vor sta aici timp de câteva săptămâni, 
pentru a-i onora cum se cuvine pe prinţ și pe logodnica lui. 
Nu vor pleca până ce nu va lua sfârșit Balul de Rămas-Bun. 

Inima îmi cade și se lovește de degetele de la picioare. 
Carevasăzică, vor mai urma seri precum cea de ieri, cu 
mulțimi curioase și mii de ochi. Vor pune și întrebări, asta e 
clar, întrebări la care va trebui să răspund. 

99 

— Minunat! 

— Și, după bal, plecăm odată cu ei, continuă Elara, 
răsucind cuțitul. Ne întoarcem în capitală. 

Capitala. Archeon. Știu că, la fiecare sfârșit de vară, 
familia regală se întoarce la Palatul Focului Alb. Diferenţa e 


că acum voi pleca împreună cu ei. 

Va trebui să plec, iar această lume pe care nu o pot 
înţelege va deveni singura mea realitate. Nu mă voi mai 
putea întoarce niciodată acasă. Știai asta, îmi spun în gând, 
ai fost de acord cu asta. Însă nu înseamnă că nu mă 

doare. 

e 

Când ajung din nou pe coridor, Lucas mă zorește prin 
pasaj. În timp ce mergem, se întoarce spre mine și surâde. 

— Ai pepene pe faţă. 

— Firește că am, spun eu enervată, ștergându-mă la gură 
cu mâneca. 

— Lady Blonos e chiar aici, îmi explică el, gesticulând 
spre capătul culoarului. 

— Care e povestea ei? Poate să zboare sau să-și crească 
flori în urechi? 

Lucas intră în joc și își permite un mic zâmbet amuzat. 

— Nu chiar. E tămăduitoare. Acum, trebuie să știi că 
exista două tipuri de tamaduitori: tamaduitorii de piele și 
tămăduitorii de sânge. Toţi cei din Casa Blonos sunt 
tămăduitori de sânge, ceea ce înseamnă că se pot vindeca 
pe ei înșiși. Aș putea s-o arunc de pe Reședința Soarelui, iar 
ea s-ar ridica și ar porni din loc vie și nevatămată. 

Mi-aș dori să testez asta, însă nu o spun cu voce tare. 

— N-am mai auzit până acum de tămăduitori de sânge. 

— Nici n-aveai cum s-auzi, de vreme ce lor nu li se 
permite să lupte în arene. Pur și simplu e inutil s-o facă. 

Uau! O altă categorie senzaţională de argintii. 

— Așadar, dacă am, âăă, un episod... 

Lucas devine serios, înțelegând ceea ce vreau să spun. 

— Ea va fi bine. Pe de altă parte, perdelele... 

— De asta mi-au dat-o mie. Fiindcă sunt periculoasă. 

Însă Lucas clatină din cap. 

— Lady Titanos, ţi-au dat-o din cauză că postura corpului 
tău e îngrozitoare și din cauză că mănânci ca un câine. Bess 


Blonos te va învăța cum să fii o doamnă, iar dacă îi dai foc 
de câteva ori, n-o să te învinuiască 

nimeni. 

Cum să fiu o doamnă... va fi un calvar. 

100 

Lucas bate la ușă, făcându-mă să tresar. Ușa se deschide 
pe niște balamale silenţioase și netede, scoțând la iveală o 
încăpere scăldată în lumina soarelui. 

— Mă voi întoarce să te iau pentru masa de prânz, mă 
informează el. 

Eu nu fac nicio mișcare, stând cu picioarele plantate în 
prag, însă Lucas mă împinge blând în camera groazei. 

Ușile se închid în urma mea, de data asta separându-mă 
de culoar și de toate lucrurile care ar putea să mă calmeze. 
Încăperea arată bine, dar e simplă, cu un perete întreg plin 
de ferestre. În rest e goală. Bâzâitul camerelor de 
supraveghere, al luminilor, al electricităţii e extrem de 
puternic aici și aproape că arde aerul din jurul meu cu 
energia lui. Sunt sigură că regina mă urmărește cu atenţie, 
pregătită să râdă la încercările mele de a deveni o persoană 
decentă. 

— E cineva aici? întreb eu, așteptându-mă la un răspuns. 

Nimic. 

Traversez încăperea și mă îndrept spre multitudinea de 
ferestre care dau înspre curtea interioară. În loc să văd o altă 
grădină elegantă, sunt surprinsă 

să aflu că această fereastră nu dă deloc înspre afară, ci 
spre o uriașă sală 

albă. 

Podeaua se află la câteva etaje sub mine și e mărginită 
de o pistă de alergare. În mijloc, o invenţie bizară se mișcă și 
se răsucește, rotindu-se fără 

încetare cu niște braţe metalice întinse. Bărbaţi și femei, 
cu toţii în uniformă, se feresc de mașinăria rotitoare. Aceasta 
prinde viteză, răsucindu-se din ce în ce mai tare, până ce în 
calea ei nu mai rămân decât doi oameni. Aceștia sunt 


sprinteni, aplecându-se și ferindu-se cu eleganță și 
repeziciune. 

Dispozitivul accelerează cu fiecare pas făcut, până ce 
într-un final încetinește, oprindu-se de tot. Cei doi au învins- 
O. 

Probabil că e un soi de antrenament, pentru securitate 
sau pentru santinele. 

Însă când perechea de atletici care se antrenează se 
mută spre ţinta de trageri, îmi dau seama că nu sunt deloc 
de la securitate. Cele două siluete aruncă în aer mingi de foc 
de un roșu strălucitor, care detonează toate ţintele ce se 
înalţă și coboară. Toate aruncările sunt perfecte și, chiar și 
din acest loc, le recunosc chipurile amândurora. Cal și 
Maven. 

Carevasăzică, asta e ceea ce fac ei în timpul zilei. Nu 
învaţă să conducă, să 

fie regi sau chiar lorzi adevăraţi, ci se antrenează pentru 
război. Cal şi Maven sunt creaturi mortale, soldaţi. Însă 
bătălia lor nu se desfășoară pe front, ci chiar aici, în palat, 
prin transmisiunile televizate, în inima tuturor supușilor. 

Ei vor conduce, nu doar prin drepturile dinastice, ci și 
prin atotputernicie. 

101 

Forţă și putere. Este tot ceea ce argintiii respectă și e 
singurul lucru de care ei au nevoie pentru a ţine în sclavie 
restul populației. 

Evangeline e următoarea. Când ţintele zboară, ea aruncă 
un val de săgeți metalice ascuţite pentru a le dobori rând pe 
rând. Nu e de mirare că a râs de mine când a auzit că iau 
lecţii de protocol. În vreme ce eu sunt aici, învățând cum să 
mănânc adecvat, ea se antrenează să ucidă. 

— Lady Mareena, te bucuri de spectacol? cârâie o voce în 
spatele meu. 

Mă întorc, simţindu-mă puţin agitată. Ceea ce văd nu 
reușește câtuși de puţin să mă calmeze 


Lady Blonos e o priveliște oribilă și am nevoie de toate 
manierele din lume pentru a nu rămâne cu gura căscată. 
Tămăduitoare de sânge, capabilă 

să se vindece pe ea însăși. Acum înţeleg ce înseamnă 
asta. 

Probabil că are peste cincizeci de ani, e mai în vârstă 
decât mama, însă 

pielea ei e netedă și șocant de strânsă peste oase. Părul 
ei e de un alb perfect, dat pe spate cu pomadă, iar 
sprâncenele par paralizate într-o expresie permanentă de 
stupoare, arcuite pe fruntea ei lipsită de riduri. 

Totul la ea e bizar, de la buzele mult prea pline până la 
forma prea ascuţită și nefiresc de încovoiată a nasului. 
Numai ochii cenușii și profunzi exprimă o anumită vitalitate. 
Restul, îmi dau seama, e fals. Cumva, a putut să se vindece 
sau să se schimbe în această monstruozitate, într-o încercare 
de a arăta mai tânără, mai frumoasă, mai bine. 

— Îmi cer scuze, reușesc eu să îngaim, am intrat și nu 
eraţi... 

— Am remarcat, mi-o retează ea și simt că deja mă 
urăște. Stai ca un copac în toiul furtunii. 

Mă apucă de umeri și îi trage în spate, forțându-mă să 
adopt o poziţie dreaptă. 

— Numele meu e Bess Blonos și voi încerca să te 
transform într-o adevărată doamnă. Într-o bună zi, vei fi 
prinţesă și nu te putem lăsa să te porţi ca o sălbatică, nu-i 
așa? 

Sălbatică. Într-un acces de mânie, îmi vine s-o scuip între 
ochi. Dar ce m-ar costa acest gest? Ce-aș obţine cu el? Nu ar 
face decât să-i dea dreptate. Ba mai râu, îmi dau seama că 
am nevoie de ea. Antrenamentele ei mă vor ajuta să nu o 
dau în bară și, mult mai important, să rămân în viață. 

— Nu, răspund cu o voce firavă. Nu ne putem permite 
asta. 


Trei ore și jumătate mai târziu, Blonos mă eliberează din 
ghearele ei și mă 

dă în grija lui Lucas. Mă doare spatele de la numeroasele 
lecţii de postură 

despre cum să stau, cum sa mă ridic, cum să merg și 
inclusiv cum să dorm (pe spate, cu brațele întinse pe lângă 
corp, mereu nemișcată), însă asta nu e 102 

nimic prin comparaţie cu exerciţiile psihice la care m-a 
supus. Mi-a predat un șir nesfârșit de reguli care guvernează 
curtea și mi-a umplut capul cu informaţii despre nume, 
protocoale și etichete. În ultimele câteva ore am beneficiat 
de un curs special, care conţine absolut toate lucrurile pe 
care trebuie să le știu. Am început cât de cât să pricep 
ierarhia Înaltelor Case, însă 

sunt sigură că oricum o s-o dau în bară într-un fel sau 
altul. Suntem abia la începutul lecţiilor de protocol, însă 
acum pot măcar să particip la ceremonia aia tâmpită 
organizată de regină, având o vagă idee în privinţa 
comportamentului pe care trebuie să îl afișez. 

Terasa de Cleștar e relativ aproape; se găsește un etaj 
mai jos, în capătul coridorului, așa că nu am suficient timp la 
dispoziţie ca să mă adun înainte să dau din nou piept cu 
Elara și Evangeline. De data asta, când trec de ușă, sunt 
întâmpinată de o briză rece și revigorantă. Sunt afară pentru 
prima dată de când am devenit Mareena, însă acum, cu 
aerul în plămâni și cu soarele pe chipul meu, mă simt de 
parcă aș fi Mare. Dacă închid ochii, pot să 

mă prefac că tot ceea ce s-a întâmplat n-a avut loc 
niciodată. Dar a avut. 

Spre deosebire de clasa lui Blonos, Terasa de Cleștar e 
decorată și își merită cu prisosinţă numele. Un acoperiș de 
sticlă, susţinut de coloane transparente, sculptate cu 
măiestrie, se întinde deasupra noastră, reflectând soarele 
într-un milion de culori ce se asortează cu veșmintele 
doamnelor. E 


un spectacol de o frumuseţe artificială, așa cum sunt 
toate celelalte lucruri din lumea argintiilor. 

Înainte să pot apuca să-mi trag sufletul, două fete se 
proţăpesc în faţa mea. Zâmbetele lor sunt false și reci, la fel 
ca ochii. judecând după culorile pe care le au rochiile lor 
(bleumarin și roșu, una, negru, cealaltă), îmi dau seama că 
ele aparţin Caselor lral și Haven. Mătăsoși și umbre, îmi 
amintesc, gândindu-mă la lecţiile lui Blonos legate de 
abilităţile diferitelor familii. 

— Lady Mareena, spun ele la unison, înclinând băţoase 
din cap. 

Eu procedez la fel, plecând capul așa cum m-a învăţat 
lady Blonos. 

— Eu sunt Sonya din Casa lral, se prezintă prima, ridicând 
bărbia mândră. 

Mișcările îi sunt agile și sinuoase, ca ale unei feline. 
Mătăsoșii sunt sprinteni și tăcuţi, înzestrați cu reflexe 
excelente și cu un echilibru perfect. 

— Eu sunt Elane din Casa Haven, adaugă cealaltă, 
aproape șoptit. 

Prin comparaţie cu Sonya, care are părul negru și tenul 
masliniu, Elane e palidă, cu un păr roșu strălucitor. Lumina 
săltăreaţă îi învăluie pielea într-o aureolă perfectă, făcând-o 
să aibă un ten fără cusur. Umbrele pot distorsiona lumina. 

— Voiam să-ţi urăm bun venit! 

103 

Așa o fi, însă zâmbetele lor forțate și ochii îngustaţi nu 
par deloc prietenoși. 

— Vă mulţumesc! Sunteţi foarte amabile! 

Îmi dreg vocea, încercând să scap de emoţii, însă fetele 
nu ratează acest moment stânjenitor și fac schimb de priviri. 

— Aţi participat și voi la Turneul Reginelor? întreb eu 
repede, încercând să le distrag atenţia de la îngrozitoarele 
mele maniere în societate. 

Se pare că asta nu face decât să le înfurie. Sonya își 
încrucișează braţele, scoțând la iveală niște unghii ascuţite, 


de culoarea fierului. 

— Am participat. Evident, nu am fost atât de norocoase 
ca tine sau Evangeline. 

— Scuze... spun eu, înainte să mă pot opri. Mareena nu 
și-ar cere scuze. 

Vreau să Zic, știți că n-am avut nicio intenţie sa... 

—  Intenţiile tale rămân de văzut, toarce Sona, 
semănând din ce în ce mai tare cu o pisică. 

Când se întoarce, pocnind din degete astfel încât unghiile 
| se izbesc una de alta, eu tresar speriată. 

— Bunico, vino să faci cunoștință cu lady Mareena! 

Bunico. Aproape că răsuflu ușurată, așteptându-mă ca o 
bătrânică 

amabilă să vină legănându-se spre mine și să mă salveze 
de scorpiile astea. 

Însă mă înșel amarnic. 

În locul unei babe stafidite, apare o formidabilă femeie 
care pare plămădită din oţel. La fel ca Sonya, are tenul de 
culoarea cafelei și părul negru, cu toate că al ei e înspicat cu 
șuvițe albe. În pofida vârstei, ochii ei căprui sunt plini de 
viaţă. 

— Lady Mareena, dânsa este bunica mea, lady Ara, 
căpetenia Casei lral, îmi explică Sonya, cu un zâmbet 
arogant. 

Femeia în vârstă mă studiază cu atenţie, iar privirea ei 
pătrunzătoare e mai rea decât toate camerele de 
supraveghere la un loc. 

— Poate că o cunoști sub numele de Pantera? 

— Pantera? Nu cred că... 

Dar Sonya continuă să vorbească, bucurându-se să vadă 
cum mă frământ. 

— În urmă cu mulţi ani, când războiul a devenit din ce în 
ce mai lent, agenţii secreţi au devenit mai importanţi decât 
soldaţii. Pantera a fost cea mai bună dintre ei. 

Un spion. Mă aflu faţă-n faţă cu un spion. 


Forţez un zâmbet, chiar dacă e doar pentru a încerca să- 
mi ascund teama. 

Palmele încep să-mi transpire și sper că nu sunt nevoită 
să dau mâna cu cineva. 

104 

— E o adevărată plăcere să vă cunosc, milady. 

Ara pur și simplu încuviinţează cu o mișcare a capului. 

— Mareena, l-am cunoscut pe tatăl tău. Și pe mamata. 

— Mi-e tare dor de ei, răspund eu, pentru a o aduce la 
sentimente mai bune. 

Însă Pantera înclină capul într-o parte, privindu-mă 
perplex. Preţ de o secundă pot să văd miile de secrete, 
câștigate cu greu în umbrele războiului, reflectându-se în 
ochii ei. 

— Ți-i amintești? întreabă ea, testându-mi minciuna. 

Rămân fără voce, însă trebuie să continui să vorbesc, să 
continui să mint. 

— Nu, nu mi-i amintesc, dar îmi este dor să am și eu 
părinţi. 

Mama și tata îmi apar brusc în minte, însă îi alung 
imediat. Trecutul meu roșu e ultimul lucru la care artrebui să 
mă gândesc. 

— Mi-aș dori ca ei să fi fost alături de mine, pentru a mă 
ajuta să înţeleg toate astea. 

— Hmm, face ea, studiindu-mă din nou. 

Suspiciunea ei mă face să-mi doresc să sar de la balcon. 

— Tatăl tău avea ochii albaștri, la fel și mama ta. 

Și ochii mei sunt căprui. 

— Sunt diferită în multe alte feluri, iar pe majoritatea nici 
măcar nu le înțeleg, e tot ceea ce reușesc să spun, sperând 
că explicaţia va fi suficientă. 

Pentru prima dată, vocea reginei e salvarea mea. 

— Doamnelor, ce-ar fi să luăm loc? spune ea, vorbind 
peste toată lumea. 

Nu aștept altă ocazie și mă îndepărtez de Ara, de Sonya 
și de Elaine cea tăcută, pentru a mă așeza într-un loc în care 


pot răsufla ușurată. 

e 

În timpul lecţiilor încep să mă calmez din nou. M-am 
adresat tuturor cum se cuvine și am vorbit atât cât a trebuit, 
așa cum am fost învățată. Evangeline a vorbit suficient 
pentru amândouă, onorându-le pe doamnele prezente cu 

„lubirea ei necondiționată” pentru Cal și cu onoarea pe 
care a simţit-o când a fost aleasă. M-am gândit că fetele de 
la Turneul Reginelor aveau să se alieze și să o omoare, însă 
n-au făcut-o, spre iritarea mea. Se pare că numai Sonyei și 
bunicii ei le-a păsat că eram acolo, cu toate că nu au insistat 
cu interogatoriul lor. Însă cu siguranţă o vor face la un 
moment dat. 

Când Maven își face apariţia, sunt atât de mândră de 
supraviețuirea mea la prânzul de gală, încât prezenţa lui nici 
măcar nu mă scoate din sărite. De fapt, mă simt ciudat de 
ușurată și mă străduiesc să fiu mai puţin rece. El rânjește și 
se apropie de mine cu câţiva pași mari. 

— Încă ești în viaţă? mă întreabă el. 

105 

Prin comparaţie cu reprezentantele familiei lral, el 
seamănă cu un cățeluș 

prietenos. Nu mă pot abţine să nu zâmbesc. 

— Ar trebui s-o trimiţi pe lady lral înapoi în Ținutul 
Lacurilor. O să-i facă 

pe lacuștri să capituleze în mai puţin de-o săptămână. 

Maven face eforturi să râdă, însă e un râs găunos. 

— Femeia aia e ca o halebardă. Se pare că nu înţelege că 
nu mai are nicio treabă cu războiul. Te-a luat la întrebări? 

— A fost mai degrabă un interogatoriu. Cred că e 
mânioasă din cauză c-am bătut-o pe nepoată-sa. 

Observ un licăr de teamă în ochii săi și înțeleg. Dacă 
Pantera începe să-și bage nasul în trecutul meu... 

— N-ar trebui să te inoportuneze în felul acesta, murmură 
el. Am să-i povestesc mamei și-o să aibă ea grijă de 
problema cu care te confrunţi. 


Chiar dacă nu-mi doresc să am parte de ajutorul său, nu 
văd nicio altă 

soluţie. O femeie ca Ara ar putea să depisteze cu ușurință 
hibele din povestea mea, iar atunci chiar că voi fi terminată. 

— Îţi mulțumesc. Mi-ar fi... mi-ar fi de mare ajutor. 

Maven nu mai e îmbrăcat în uniformă, ci în niște 
veșminte practice și simple. Mă liniștește întrucâtva să văd 
că măcar cineva arată atât de neceremonios. Însă nu trebuie 
să permit ca vreun lucru care are legătură cu el să mă 
consoleze. Maven e unul dintre ei. Nu pot uita asta. 

— Ai terminat pe ziua de azi? întreabă el, transformându- 
și expresia serioasă într-o încercare de zâmbet. Dacă vrei, 
pot să-ţi arăt împrejurimile. 

— Nu. 

Cuvântul iese prea repede, iar zâmbetul îi dispare de pe 
chip. Încruntarea sa mă neliniștește la fel de tare ca 
zâmbetul. 

— Urmează lecţiile, adaug eu, sperând să ușurez lovitura. 

Nu prea înțeleg de ce-mi pasă de sentimentele lui. 

— Mama ta adoră programele pe care le face. 

Maven încuviinţează, simțindu-se puţin mai bine. 

— Ai dreptate. Ei bine, nu te mai rețin. 

Mă ia delicat de mână. Răceala pe care am simţit-o 
înainte pe pielea lui a dispărut, fiind înlocuită de o căldură 
încântătoare. Înainte să-mi pot retrage mâna, el se răsucește 
pe călcâie și mă lasă acolo singură. 

Lucas îmi acordă câteva clipe pentru a mă aduna, înainte 
să remarce: 

— Ştii, am ajunge acolo mult mai repede dacă te-ai 
mișca. 

— Lucas, tacă-ţi fleanca! 

106 

TREISPREZECE 

Următorul instructor mă așteaptă într-o încăpere plină de 
sus până jos cu mai multe cărţi decât am văzut vreodată, cu 
mai multe cărți decât am crezut vreodată că există. Acestea 


par vechi şi nepreţuite. În pofida aversiunii mele față de 
școală și de orice fel de cărţi, mă simt oarecum atrasă de ele. 
Însă 

titlurile și paginile sunt scrise într-o limbă pe care n-o 
înţeleg, un amalgam de simboluri pe care n-aș reuși 
niciodată să le descifrez. 

La fel de mult mă intrigă și hărţile care se întind de-a 
lungul peretelui, hărţi ale regatului și ale altor ţinuturi, vechi 
și noi. Înrămată pe peretele îndepărtat, în spatele unui 
panou din sticlă, se află o hartă imensă, colorată, formată 
din bucăţi de hârtie îmbinate. Aceasta mă depășește de cel 
puţin două ori în înălţime și domină încăperea. Decolorată și 
ruptă pe alocuri, înfățișează linii roșii și coaste albastre, 
păduri verzi și orașe galbene. Aceasta este lumea veche, 
lumea de dinainte, cu nume vechi și delimitări vechi, care 
acum nu ne mai sunt de niciun folos. 

— E straniu să privesc lumea care a existat cândva, 
comentează 

instructorul, care apare dintre stivele de cărți. 

Roba sa galbenă, pătată și decolorată de vreme, îl face să 
semene cu o bucată de hârtie în formă umană. 

— Poţi găsi locul în care ne aflăm? 

Simpla dimensiune a hărţii îmi pune un nod în gât, dar, la 
fel ca toate celelalte, sunt sigură că și întrebarea asta e un 
test. 

— Pot să-ncerc. 

Norta e în nord-est. Pilonii sunt pe Râul Capitalei, care se 
varsă în mare. 

După câteva minute de căutări chinuite, găsesc în cele 
din urmă râul și pârâul din apropierea satului meu. 

— Aici, spun eu, indicând un punct dinspre nord, unde 
presupun că se află Cetatea Soarelui. 

El încuviinţează, fericit să afle că nu sunt chiar așa de 
netoată. 

— Mai recunoști ceva? 


Însă, la fel ca în cazul cărţilor, harta e scrisă într-o limbă 
necunoscută. 

— Nu pot s-o citesc. 

— Nu te-am întrebat dacă poţi s-o citești, îmi răspunde el 
pe un ton amabil. În plus, cuvintele pot minţi. Priveşte 
dincolo de ele. 

Ridicând din umeri, îmi întorc din nou privirea spre hartă. 
N-am fost niciodată o elevă bună la școală, iar acest bărbat 
va afla cât de curând acest 107 

lucru. Însă, spre surprinderea mea, îmi place acest joc - 
să cercetez harta, să 

caut trăsături pe care le recunosc. 

— Acesta ar putea fi Golful Portuar, murmur într-un târziu, 
încercuind zona din jurul unui promontoriu sub formă de 
cârlig. 

— Corect, spune el, arborând un zâmbet. 

Ridurile din jurul ochilor săi se adâncesc odată cu acest 
gest, arătându-i vârsta. 

— Acesta e Delphie acum, adaugă el, întinzând degetul 
spre un oraș din sud. Și Archeonul e aici. 

Își pune degetul deasupra Râului Capitalei, la câţiva 
kilometri mai spre nord, pe ceea ce pare a fi cel mai mare 
oraș de pe hartă, din întreaga ţară a lumii de dinainte. 
Ruinele. Am auzit numele, în șoaptele copiilor mai mari și la 
fratele meu, Shade. Orașul de Cenușă, Dărâmăturile, așa îl 
numea el. Mă 

străbate un fior pe șira spinării la gândul unui asemenea 
loc, încă acoperit de fum și de umbre din pricina unui război 
care a avut loc acum mai bine de o mie de ani. Oare această 
lume va ajunge la fel, dacă războiul nostru nu ia sfârșit? 

Instructorul face câţiva pași înapoi pentru a mă lăsa să 
gândesc. Are un mod foarte bizar de a preda; probabil că se 
va sfârși cu un joc de patru ore în care eu mă voi holba la un 
perete. 

Dar, deodată, sunt foarte conștientă de băzâitul din 
această încăpere. Sau, mai degrabă, de lipsa lui. Pe tot 


parcursul zilei am simţit greutatea electrică 

a camerelor de supraveghere, atât de mult, încât am 
renunţat s-o mai remarc. Până acum, când n-o simt deloc. A 
dispărut. Încă pot să simt luminile cum pulsează, însă nu 
există nicio cameră de supraveghere. Nicio pereche de ochi. 
Elara nu poate să mă vadă aici. 

— De ce nu ne urmărește nimeni? 

El pur și simplu clipește. 

— Carevasazică, există o diferenţă, murmură el. 

Nu știu la ce se referă și asta mă înfurie. 

— De ce? 

— Mare, eu sunt aici ca sa te-nvâţ trecutul, ca să te-nvaţ 
cum să fii argintie și cum să fii, ah, utilă, îmi spune el, 
expresia devenindu-i brusc serioasă. 

Sunt confuză. Simt cum mă străbate un fior de teamă. 

— Mă cheamă Mareena. 

Însă el nu face decât să dea nepăsător din mână, 
alungând vorbele mele neconvingătoare. 

108 

— De asemenea, încerc să te fac să-nțelegi cum de-ai 
ajuns așa și cum funcţionează puterile tale. 

— Puterile mele sunt așa deoarece... deoarece sunt 
argintie. Puterile părinţilor mei s-au amestecat - tatăl meu a 
fost distrugător și mama furtunară. 

Mă bâlbâi cu explicaţia pe care mi-a născocit-o Elara, 
încercând să-l fac să 

priceapă. 

— Domnule, eu sunt o argintie. 

Spre oroarea mea, el clatină din cap. 

— Ba nu, nu ești, Mare Barrow, și nu trebuie să uiţi 
niciodată asta. 

Știe. Sunt terminată. S-a dus totul de râpă. Ar trebui să-l 
rog, să-l implor să-mi păstreze secretul, însă cuvintele îmi 
rămân blocate în gât. Sfârșitul bate la ușă și eu nici măcar 
nu pot deschide gura pentru a-l opri. 


— Nu e necesar, continuă el, observându-mi teama. Nu 
plănuiesc să 

alertez pe nimeni în legătură cu moștenirea ta. 

Ușurarea pe care o simt e de scurtă durată și se 
transformă într-un alt tip de teamă. 

— De ce? Ce vreţi de la mine? 

— În primul rând, sunt un om curios. lar când ai intrat în 
Turneul Reginelor în rolul unei servitoare roșii și ai ieșit drept 
o argintie de viţă 

nobilă, trebuie să recunosc că am fost destul de curios. 

— De aceea nu există nicio cameră de supraveghere aici? 

Mă zbârlesc, îndepărtându-mă de el. Îmi încleștez pumnii 
și mi-aș dori ca fulgerele să vină și să mă protejeze de acest 
om. 

— Așadar, nu există nicio înregistrare a examinării pe 
care mi-o faceţi? 

— Nu există camere de supraveghere aici, întrucât eu am 
puterea de a le opri. 

Speranţa se aprinde brusc în mine, precum lumina în 
întuneric. 

— Care e puterea dumneavoastră? îl întreb, cu glas 
tremurat. 

Poate că e la fel ca mine. 

— Mare, când un argintiu spune „putere” se referă, de 
fapt, la mareţie, la forță. Pe de altă parte, „capacitate” se 
referă la toate lucrușoarele prostești pe care noi le putem 
face. 

Lucrușoare prostești. Cum ar fi să rupi un om în două sau 
să-l îneci în scuarul orașului. 

— Mă refer la faptul că sora mea a fost cândva regină, iar 
acest lucru încă 

mai contează pe-aici. 

— Lady Blonos nu m-a învăţat asta. 

E| chicotește. 

109 


— Asta din cauză că lady Blonos te învaţă prostii. Eu n-aș 
face niciodată 

asta. 

— Așadar, dacă regina era sora dumneavoastră, asta 
înseamnă că 

sunteți... 

— Julian Jacos, la dispoziţia dumneavoastră. 

Se înclină într-o plecăciune adâncă, extrem de comică. 

— Căpetenia Casei Jacos, moștenitorul a nimic altceva 
decât niscaiva cărţi vechi. Sora mea a fost răposata regină 
Coriane, iar prinţul Tiberias al Șaptelea, sau, așa cum îl 
numim noi, Cal, e nepotul meu. 

Acum, că a spus-o, văd asemănările. Coloritul lui Cal e al 
tatălui său, însă 

expresia senină, căldura din ochii săi - pe acelea sigur le- 
a moștenit de la mama sa. 

— Așadar, nu aveţi de gând să mă transformați într-un soi 
de experiment științific pentru regină? îl întreb, încă 
precaută. 

În loc să pară jignit, pe Julian îl apucă râsul. 

— Draga mea, regina nu-și dorește nimic altceva decât să 
dispari. Să 

descopere ce ești și să te ajute să înţelegi asta sunt 
ultimele lucruri pe care ea și le dorește. 

— Dar aveţi oricum de gând s-o faceţi? 

Văd o strălucire în ochii săi, ceva ce seamănă cu furia. 

— Regina nu e atât de influentă pe cât și-ar dori ea să 
crezi. Eu vreau să 

știu ce anume ești și sunt convins că și tu vrei asta. 

Pe cât de înspăimântată eram acum câteva clipe, pe atât 
de curioasă sunt acum. 

— Da, vreau. 

— Așa ziceam și eu, comentează el, zâmbindu-mi pe 
deasupra unui teanc de cărţi. Îmi pare rău să-ţi spun că 
trebuie să fac și ceea ce mi s-a cerut, ca să 

te pregătesc pentru ziua în care vei face un pas înainte. 


Rămân cu gura căscată, aducându-mi aminte de ceea ce 
mi-a explicat Cal în sala tronului. Va fi eroina lor. O argintie 
crescută drept roșie. 

— Vor să mă folosească pentru a opri o revoltă. Într-un fel 
sau altul. 

— Da, dragul meu cumnat și regina lui cred că tu poți 
face asta, dacă te folosesc cum trebuie. 

Fiecare cuvânt e înţesat de amărăciune. 

— E o idee stupidă și imposibilă. Nu voi putea face nimic, 
iar apoi... 

Fraza rămâne în aer. Apoi mă vor omori. 

Julian îmi urmează șirul gândurilor. 

— Mare, te înșeli. Tu nu înţelegi puterea care sălășluiește 
în tine, nu înţelegi câte lucruri ai putea manipula. 

110 

Își unește palmele la spate, într-o poziţie bizară. 

— Garda Stacojie e prea radicală pentru cei mai mulţi 
oameni, prea drastică și inovativă. Tu, în schimb, reprezinţi 
ideea unei schimbări graduale și echilibrate, în care oamenii 
pot avea încredere. Ești flacăra lentă care va înăbuși o 
revoltă cu câteva discursuri și zâmbete. Tu le poţi vorbi 
roșiilor, le poţi spune cât de nobili, cât de binevoitori, cât de 
drepți sunt regele și argintiii săi. Îi poţi convinge pe oameni 
să se întoarcă înapoi în lanţurile lor. 

Până și argintiii care contestă puterea regelui, până și cei 
care se îndoiesc pot fi convinși de tine. lar lumea va rămâne 
la fel. 

Spre surprinderea mea, Julian pare descurajat de această 
perspectivă. În lipsa camerelor bâzâitoare, uit de bunele 
maniere și îmi permit să rânjesc. 

— Și dumneavoastră nu vreţi asta? Sunteţi un argintiu, ar 
trebui să urâţi Garda Stacojie - și pe mine. 

— Să spunem că toţi argintiii sunt diabolici e la fel de 
greșit ca atunci când spunem că toți roșiii sunt inferiori, 
comentează el pe un ton grav. Ceea ce vă fac oamenii mei 
ție și semenilor tăi e extrem de inuman. E profund nedrept 


să vă asuprească, să vă ţină închiși într-un ciclu nesfârșit de 
foamete și moarte, doar pentru că vă considerăm diferiţi de 
noi? Nu e normal. Și așa cum ţi-ar putea spune orice student 
la istorie, acest lucru nu se va sfârși prea bine. 

— Însă noi suntem diferiţi. 

O singură zi petrecută în această lume m-a învăţat asta. 

— Nu suntem egali. 

Julian se pleoștește, sfredelindu-mă cu privirea. 

— Am în faţa mea o dovadă clară a faptului că te-nșeli. 

Julian, ai în faţa ta o ciudățenie. 

— Mare, vrei, te rog, să-mi permiţi să-ţi dovedesc că te- 
nșeli? 

— Și la ce-o să ne folosească asta? Nu va schimba cu 
nimic lucrurile. 

Julia oftează exasperat. Își trece o mână prin părul său 
castaniu, care a început să se rărească. 

— Vreme de sute de ani, argintiii au mers pe acest 
pământ ca niște zei, iar roșiii au fost sclavii lor, până ce ai 
aparut tu. Dacă asta nu e o schimbare, atunci nu știu cee. 

El mă poate ajuta să supraviețuiesc. Ba chiar și mai bine, 
s-ar putea să mă 

poată ajuta să trăiesc. 

— Așadar, ce vrei să facem? îl întreb. 

e 

Zilele mele intră într-un ritm, urmând mereu același 
program. Protocolul dimineaţa, lecţiile după-amiaza; între 
ele, Elara mă plimbă pe la toate 111 

prânzurile și cinele de gală. Pantera și Sonya încă par 
suspicioase în ceea ce mă privește, însă nu mi s-au mai 
adresat de la banchetul organizat pe Terasa de Cleștar. Se 
pare că intervenţia lui Maven a fost de folos, chiar dacă îmi 
displace să recunosc asta. 

La următoarea adunare, de data aceasta în sala de mese 
personală a reginei, familia lral mă ignoră cu desăvârșire. În 
pofida lecţiilor de protocol, prânzul de gală e în continuare 
copleșitor în timp ce încerc să-mi amintesc ce am învăţat. 


Osanos, acvatici, albastru și verde. Welle, verdieni, verde și 
auriu. Lerolan, ruinători, portocaliu și roșu. Rhambos și Tyros, 
și Nomus, și lral și multe altele. N-am să înțeleg niciodată 
cum reușesc oamenii să ţină 

pasul cu ele. 

Ca de obicei, sunt așezată lângă Evangeline. Sunt 
dureros de conștientă de numeroasele ustensile metalice de 
pe masă, de toate armele letale care se află în mâna 
nemiloasă a lui Evangeline. De fiecare dată când ia cuțitul 
pentru a-și tăia mâncarea, corpul mi se încordează, 
așteptând lovitura de graţie. Ca de obicei, Elara știe ce 
gândesc, însă își vede în continuare de farfuria ei, cu 
zâmbetul pe buze. Faptul că îi face plăcere să ia parte la 
războiul nostru tăcut este, probabil, un lucru mai rău decât 
tortura lui Evangeline. 

— Așadar, vă place la Reședința Soarelui, lady Titanos? 
mă întreabă fata care se află în faţa mea - Atara, Casa Viper, 
verde şi negru. Animosa care a omorât porumbeii. Îmi 
imaginez că e o nimica toată prin comparaţie cu... 

satul în care aţi locuit înainte. 

Pronunță cuvântul sat de parcă ar fi un blestem și nu pot 
să nu remarc zâmbetul ei arogant. 

Celelalte doamne râd împreună cu ea și câteva șușotesc 
între ele, scandalizate. 

Îmi ia un minut să-i răspund, având în vedere că mă 
străduiesc din răsputeri să nu mă pierd cu firea. 

— Reședința și Cetatea Soarelui sunt foarte diferite de 
locurile cu care sunt obișnuită, spun eu pe un ton înțepat. 

— Evident, comentează o altă femeie, aplecându-se 
pentru a se alatura conversaţiei. 

O femeie din Casa Welle, judecând după tunica ei în 
nuanţe de verde și auriu. 

— Am făcut odată un tur prin Valea Capitalei și trebuie să 
recunosc că 

satele roșiilor sunt pur și simplu deplorabile. Nici măcar 
nu au drumuri bune. 


112 

De-abia avem cu ce să ne hrănim, darămite să asfaltâm 
străzi. Maxilarele mi se încleștează până ce simt că dinţii 
mai au puţin și mi se sparg. Încerc să 

zâmbesc, dar, în schimb, sfârșesc prin a face o grimasă, 
în timp ce doamnele aprobă ceea ce s-a spus adineauri. 

— Cât despre roșii, păi, presupun că nu se pot descurca 
mai bine cu ceea ce au, continuă femeia Welle, încrețindu-și 
nasul la acest gând. Sunt născuţi pentru o asemenea viaţă. 

— Nu e vina noastră că ei s-au născut ca să slujească, 
comentează cu dezinvoltură o fată Rhambos, îmbrăcată într- 
o ţinută maronie, de parcă ar vorbi despre vreme sau despre 
mâncare. E în natura lor. 

Simt cum mă cuprinde furia, însă o singură privire din 
partea reginei îmi spune că ar fi mai bine să stau în banca 
mea. În schimb, trebuie să-mi fac treaba. Trebuie să mint. 

— Așa e, mă trezesc eu spunând. 

Pe sub masă, mâinile mi se încleștează și mă gândesc că 
inima s-ar putea să mi se sfâșie. 

Deasupra mesei, doamnele ascultă cu atenţie. Multe 
dintre ele zâmbesc, altele încuviinţează în timp ce eu 
reafirm convingerile lor groaznice cu privire la oamenii mei. 
Chipurile lor mă fac să vreau să urlu. 

— Desigur, continui eu, neputând să mă opresc. Să fii 
constrâns să duci o asemenea viaţă, fără niciun răgaz, nicio 
păsuire și nicio șansă de scăpare, ar face pe oricine sclav. 

Puținele zâmbete dispar, transformându-se în uluire. 

— Lady Titanos va avea cei mai buni tutori și va primi tot 
ajutorul necesar pentru a se adapta cât mai bine la această 
nouă viaţă, intervine repede Elara. A început deja lecţiile cu 
lady Blonos. 

Doamnele murmură aprobator, în timp ce fetele își dau 
ochii peste cap. E 

suficient timp pentru a-mi reveni, pentru a-mi recăpăta 
stăpânirea de sine de care am nevoie pentru a supravieţui 
acestei mese. 


— Ce are de gând să facă Maiestatea Sa Regele în 
privinţa rebelilor? 

întreabă o femeie, vocea ei răgușită reducând la tăcere 
toată masa și făcându-mă să fiu atentă. 

Toate capetele se întorc spre femeia în uniformă militară. 
Mai sunt câteva doamne care poartă uniforme, însă a ei 
strălucește datorită numeroaselor medalii și decoraţii. 
Cicatricea urâtă care îi străbate chipul pistruiat îmi dă 

de înţeles că e posibil ca ea să le fi câștigat cu adevărat. 
Aici, la palat, e ușor să uiţi că există un război în 
desfășurare, însă privirea ei hăituită spune că 

nu va uita, că nu poate uita. 

113 

Regina Elara își pune lingura jos cu o eleganţă exersată și 
cu un zâmbet la fel de exersat. 

— Doamnă colonel Macanthos, ar fi o exagerare să-i 
numim rebeli... 

— Și acela e singurul atac pe care l-au recunoscut! 
ripostează doamna colonel, întrerupând-o pe regină. Cum 
rămâne cu explozia din Golful Portuar sau cu aerodromul din 
Delphie, că tot veni vorba? Trei aeronave distruse și încă 
două furate de la una din bazele noastre! 

Fac ochii mari și nu pot să nu icnesc a mirare împreună cu 
celelalte doamne. Și mai multe atacuri? Dar în vreme ce 
doamnele par înspăimântate, cu mâinile duse la gură, eu 
trebuie să mă lupt cu nevoia de a zâmbi. Farley a fost destul 
de ocupată. 

— Doamnă colonel, sunteţi cumva inginer? întreabă Elara 
cu voce ascuţită, rece și răspicată, însă nu-i permite lui 
Macanthos nici măcar să 

clatine din cap. Atunci, nu aveţi cum să-nțelegeţi că o 
scurgere de gaze în Golf e de vină pentru acea explozie. Și 
vă rog să-mi amintiţi, sunteţi cumva comandantul vreunor 
trupe aeriene? A, nu, vă cer scuze, sunteţi specializată 

în forţele terestre. Incidentul de la aerodrom a fost un 
exercițiu de antrenament supravegheat de însuși generalul 


lord Laris. A fost personal la Maiestatea Sa Regele și l-a 
asigurat că baza Delphie e cât se poate de sigură. 

Într-o luptă corp la corp, Macanthos probabil c-ar putea s- 
o nimicească pe Elara cu mâinile goale. Dar, în schimb, Elara 
a făcut-o fărâmiţe pe doamna colonel numai prin cuvinte. Și 
nici măcar n-a terminat. Conversaţia cu Julian răsună în 
mintea mea - cuvintele pot minţi. 

— Scopul lor e să facă rău cetățenilor nevinovaţi, atât 
argintiilor, cât și roșiilor, pentru a semăna teamă și isterie. Ei 
sunt mici, înfrânaţi, lași și se ascund de dreptatea soțului 
meu. Să numim fiecare potrivnicie și neînțelegere din regat 
opera unor asemenea răufăcători nu face decât să 

perpetueze eforturile lor de a ne teroriza pe noi, ceilalţi. 
Nu le oferiţi satisfacţie acelor monștri. 

Câteva doamne de la masă aplaudă și încuviinţează, 
aprobând această 

minciună colosală a reginei. Evangeline li se alătură, iar 
acţiunea se împrăștie cu repeziciune, până ce numai eu și 
doamna colonel rămânem tăcute. Îmi dau seama că nu crede 
nicio iotă din discursul anterior, însă nu se cuvine să o faci 
pe regină mincinoasă. Nu aici, nu în arena ei. 

Oricât mi-aș dori să stau potolită, știu că nu pot. Sunt 
Mareena, nu Mare, și trebuie să-mi sustin regina și cuvintele 
ei mizerabile. Îmi ridic mâinile, aplaudând minciuna Elarei, 
în timp ce doamna colonel își coboară capul. 

e 

114 

Deși sunt mereu înconjurată de servitori și argintii, 
singurătatea începe să se facă simțită. Nu prea mai apuc să-l 
văd pe Cal, din cauza programului său plin de 
antrenamente, însă el apucă să iasă din Reședință, ducându- 
se să 

se adreseze trupelor de la o bază apropiată sau să-și 
însoțească tatăl într-o misiune diplomatică. Bănuiesc că l-aș 
putea câuta pe Maven, cu ochii săi albaștri și cu jumătatea 
de zâmbet, însă tot sunt suspicioasă în privinţa lui. 


Din fericire, nu suntem niciodată lăsaţi cu adevărat 
singuri. E o tradiţie absurdă de la curte să împiedici băieţii și 
fetele să fie tentaţi, așa cum ar spune lady Blonos, însă mă 
îndoiesc că acest lucru ar fi vreodată valabil și în cazul meu. 

Sinceră să fiu, uneori uit că într-o zi va trebui să mă 
căsătoresc cu el. 

Ideea că Maven va fi soțul meu nu pare deloc reală. Nici 
măcar nu suntem prieteni, darămite parteneri. Oricât de 
amabil ar fi, instinctele mele îmi spun să nu-i întorc spatele 
fiului Elarei, căci în mod sigur el ascunde ceva. Însă ce 
anume e acel lucru, habar nu am. 

Învățăturile lui Julian fac ca totul să fie mai ușor de 
suportat; educaţia de care odată mă feream e acum un 
punct de lumină în marea întunericului care mă înconjoară. 
Fără camerele de supraveghere și fără ochii iscoditori ai 
Elarei, putem să ne petrecem timpul descoperind ceea ce 
sunt cu adevărat. 

Însă procesul e lent și ne frustrează pe amândoi. 

— Cred că știu care e problema ta, îmi spune Julian la 
sfârșitul primei mele săptămâni. 

Mă aflu la câţiva metri de el, cu braţele întinse, arătând, 
din nou, caraghios. La picioarele mele se află un dispozitiv 
electric bizar, care din când în când împroașcă scântei. 
Julian vrea să îl exploatez, să îl folosesc, dar, din nou, am 
eșuat în a produce fulgerele care m-au băgat în toată 

încurcătura asta. 

— Poate că trebuie să mă aflu într-un pericol de moarte, 
pufăi eu. Oare să-l rugăm pe Lucas să ne-mprumute pistolul 
său? 

De obicei, Julian râde la glumele mele, însă acum e prea 
adâncit în gândurile sale. 

— Ești ca un copil, spune el într-un târziu. 

Strâmb din nas la această insultă, însă el continuă liniștit, 
fără să mă bage în seamă. 

— Așa sunt copiii la început, când nu se pot controla. 
Puterile lor apar în momente de stres sau teamă, până când 


învaţă să-și exploateze acele emoţii și să le folosească în 
avantajul lor. Există un declanșator și tu trebuie să-l găsești 
pe-al tău. 

115 

Îmi aduc aminte cum m-am simţit în Grădina Spiralată, 
căzând spre ceea ce credeam că era o moarte sigură. Însă 
atunci când m-am lovit de scutul de fulgere, prin venele 
mele n-a curs teamă, ci pace. Ştiam că sfârșitul sosise și 
acceptam că nu puteam face nimic pentru a-l opri - mă 
lăsam dusă. 

— Cel puţin merită o-ncercare, mă îndeamnă Julian. 

Oftând, mă întorc din nou cu faţa la perete. Julian a 
instalat niște rafturi din piatră, toate goale, desigur, astfel 
încât să pot ţinti spre ceva anume. Cu coada ochiului îl văd 
cum face câţiva pași înapoi, fără să mă scape din ochi. 

Relaxează-te. Lasă-te dusă, șoptește vocea din capul 
meu. Închid ochii lent în timp ce mă concentrez, lăsând 
gândurile să se risipească, astfel încât mintea mea să se 
poată întinde spre electricitatea pe care tânjește s-o atingă. 

Fluxul de energie, viu pe sub pielea mea, mă cuprinde 
din nou, până ce cântă 

în fiecare mușchi și în fiecare nerv. De obicei, acolo e 
locul în care se oprește, exact la limita senzaţiei, dar nu și de 
data asta. În loc să încerc să mă ţin de el, să mă împing în 
această forţă, mă las dusă. Și alunec în ceva ce nu pot 
explica, într-o senzaţie care e totul și nimic, lumină și 
întuneric, cald și frig, viu și mort. Curând, puterea e singurul 
lucru la care mă gândesc și care înlătură toate fantomele și 
amintirile mele. Inclusiv Julian și cărţile încetează 

să mai existe. Mintea mea e limpede, un hău întunecat în 
care domnește o forţă surprinzătoare. Acum, când împung 
această senzaţie, ea nu dispare, ci se mișcă înlăuntrul meu, 
din cap până-n picioare. În stânga mea, Julian scoate un 
strigăt de uimire. 

Deschid ochii și văd scântei purpurii și albe sărind din 
dispozitiv spre degetele mele, precum electricitatea dintre 


două fire. 

Pentru prima dată, Julian a rămas fără grai. La fel ca mine. 

Nu vreau să mă mișc, temându-mă că orice schimbare, 
oricât de mică ar fi, ar putea face fulgerul să dispară. Însă nu 
scade în intensitate. Rămâne, sărind și răsucindu-se în mâna 
mea precum o pisicuţă cu un ghem de lână. 

Pare inofensiv, însă îmi aduc aminte ce anume aproape 
că i-am făcut lui Evangeline. Această putere poate provoca 
distrugeri, dacă îi permit. 

— Încearcă să-l mişti, șopteşte Julian, care mă urmărește 
emoţionat, cu ochii mari. 

Ceva îmi spune că acest fulger îmi va asculta dorinţele. E 
o parte din mine, o parte din sufletul meu, viu în această 
lume. 

Strâng mâna pumn, iar scânteile reacționează la mușchii 
mei încordaţi, devenind mai mari, mai luminoase și mai 
rapide. Îmi ajung pe mâneca de la cămașă, mistuind 
materialul în câteva secunde. Aidoma unui copil care aruncă 
o minge, împing braţul spre rafturile de piatră, deschizând 
pumnul în 116 

ultima clipă. Fulgerul zboară prin aer într-un cerc de 
scântei luminoase, ciocnindu-se de rafturi. 

Bum-ul pe care îl scoate mă face să ţip și să cad cu 
spatele peste un teanc de cărţi. În timp ce mă rostogolesc pe 
jos, cu răsuflarea tăiată, raftul din piatră solidă se 
prăbușește, stârnind un nor de praf. Câteva scântei pâlpâie o 
clipă deasupra molozului, înainte să dispară și să lase în 
urmă numai dărâmături. 

— Îmi pare rău pentru raftul ăla, spun eu de sub un teanc 
de cărţi căzute. 

Resturile mânecii mele încă fumegă, însă asta nu e nimic, 
prin comparaţie cu bâăzâitul din mâna mea. Nervii mei 
zbârnâie, încărcaţi de energie - a fost o senzație 
extraordinară. 

Văd cum umbra lui Julian se mișcă prin norul de praf și îl 
aud cum râde pe înfundate atunci când îmi examinează 


opera. Rânjetul lui alb strălucește prin negură. 

— O s-avem nevoie de o clasă mai mare. 

e 

Are dreptate. În fiecare zi suntem forţaţi să găsim săli mai 
noi și mai mari în care să ne antrenăm, până ce, o 
săptămână mai târziu, găsim în sfârșit un loc la nivelurile 
subterane. Aici, pereţii sunt din metal și beton, mai 
rezistenți decât piatra și lemnul decorativ de la nivelurile 
superioare. Felul în care ţintesc e jalnic, ca să nu spunem 
altceva, iar Julian se ferește de exerciţiile mele, însă devine 
din ce în ce mai ușor să adun toată energia de care am 
nevoie. 

Julian ia notițe în tot acest timp, trecând pe hârtie absolut 
totul, de la bătăile inimii mele până la temperatura unei 
cești recent distruse. Fiecare notiță așternută pe hârtie îi 
aduce un alt zâmbet nedumerit, dar fericit pe chip, cu toate 
că nu-mi spune de ce. Chiar dacă ar face-o, mă îndoiesc c-aș 

înțelege ceva. 

— Fascinant, murmură el, citind ceva de pe un alt 
dispozitiv metalic care nu știu cum se numește, dar care am 
înţeles că măsoară energia electrică, deși habar n-am cum. 

Îmi frec palmele, privindu-le cum se „descarcă”, aşa cum 
spune Julian. De data asta, mânecile mi-au rămas intacte, 
mulțumită noilor mele veșminte. 

Sunt rezistente la foc, ceva ce Cal și Maven poartă, deși 
bănuiesc că ale mele ar trebui să fie numite rezistente la 
ȘOC. 

— Ce e fascinant? 

Julian șovăie, ca și când n-ar vrea să-mi spună, ca și când 
n-ar trebui să- 

mi spună, dar, într-un târziu, ridică din umeri. 

117 

— Înainte să te fi „încărcat” și să fi prăjit acea biată 
statuie, îmi explică el, gesticulând spre molozul care fumegă 
și care cândva reprezenta bustul unui oarecare rege, am 
măsurat cantitatea de energie electrică din această 


încăpere. De la lumini, cabluri, chestii de genul ăsta. Și 
acum tocmai te-am măsurat pe tine. 

— Şi? 

— Ai generat dublul celor măsurate de mine mai 
devreme, spune el mândru, însă nu văd de ce asta ar conta. 

Aplecându-se ușor, oprește cutia cu scântei, așa cum m- 
am obișnuit eu să- 

i spun. Pot să simt cum electricitatea scade în intensitate. 

— Încearcă din nou. 

Pufnind, mă concentrez din nou. După câteva clipe, 
scânteile revin, la fel de puternice ca mai devreme. Dar, de 
data asta, răsar dinlăuntrul meu. 

Julian zâmbește cu gura până la urechi. 

— Așadar...? 

— Așadar, acest lucru confirmă bănuielile mele. 

Uneori uit că Julian e cărturar și om de știință. Însă nu 
ratează niciodată 

ocazia de a-mi aminti acest lucru. 

— Ai produs energie electrică. 

Acum chiar sunt confuză. 

— Aha. Julian, asta-i abilitatea mea. 

— Nu, credeam că abilitatea ta era să manipulezi energia, 
nu s-o creezi, îmi explică el pe un ton din ce în ce mai serios. 
Mare, nimeni nu poate crea. 

— Dar asta n-are nicio noimă. Acvaticii... 

— Manipulează apa care deja există. Ei nu pot folosi ceea 
ce nu există 

deja. 

— Ei bine, atunci, ce zici de Cal? De Maven? Nu am văzut 
niciodată în jurul lor vreun foc cu care să se joace. 

Julian zâmbește, clătinând din cap. 

— Le-ai văzut brăţările, nu-i așa? 

— Le poartă mereu. 

— Acele brățări produc scântei, mici flăcări pe care băieţii 
le pot manipula. Fără vreun obiect care să dea naștere unui 
foc, ei sunt lipsiţi de putere. Din acest punct de vedere, 


toate elementele sunt la fel - manipulezi metalul sau apa 
sau plantele care deja există. Forța lor depinde de ceea ce-i 
înconjoară. Însă nu e și cazul tău, Mare. 

Nu e și cazul meu. Eu sunt diferită. 

— Așadar, ce vrea să-nsemne asta? 

118 

— Nu sunt foarte sigur. Ești cu totul altceva. Nici roșie, 
nici argintie. 

Altceva. Ceva mai mult. 

— Ceva diferit, concluzionez eu. 

Mă așteptam ca testele lui Julian sa mă aducă mai 
aproape de un oarecare răspuns, însă nu au făcut decât să 
ridice și mai multe întrebări. 

— Julian, ce sunt? Ce e în neregulă cu mine? 

Brusc, îmi dau seama că-mi vine foarte greu să respir, iar 
ochii mi se împăienjenesc. Trebuie să clipesc des pentru a-mi 
înăbuși lacrimile fierbinţi, pe care încerc să le ascund de 
Julian. Cred că tot ceea ce s-a întâmplat în ultima vreme m-a 
ajuns: lecţiile, protocolul, acest loc unde nu pot să am 
încredere în nimeni, unde nici măcar nu sunt eu însămi. E 
sufocant. Vreau să 

urlu, dar știu că nu pot. 

— Nu e nimic în neregulă să fii diferit, îl aud pe Julian 
spunând, însă 

cuvintele sunt doar un ecou. 

Gândurile mele, amintirile de acasă, cu Gisa și Kilorn, îl 
acoperă 

întrutotul. 

— Mare? 

Face un pas spre mine, cu o expresie blândă, însă se 
oprește la jumătate de metru de mine. Nu pentru binele 
meu, ci pentru al lui. Pentru a se proteja de mine. Cu un 
strigăt de uimire, observ că scânteile au reapărut și că se 
întind pe antebrațele mele, amenințând să mă înghită într-o 
furtună violentă 

de lumină. 


— Mare, fii atentă la mine! Mare, controleaz-o! 

Vorbește pe un ton blând, calm, dar ferm. Ba chiar se 
pare că e îngrozit de mine. 

— Mare, controleaz-o! 

Dar nu pot controla nimic. Nici viitorul, nici gândurile, nici 
această putere care e de vină pentru toate problemele mele. 

Însă există totuși ceva ce pot controla, cel puţin acum. 
Picioarele mele. 

Ca o lașă afurisită ce sunt, dau bir cu fugiţii. 

Coridoarele sunt pustii în timp ce fug mâncând pământul, 
însă simt greutatea invizibilă a miilor de camere de 
supraveghere. Nu mai e mult până 

ce Lucas sau, mai râu, santinelele mă vor găsi. Simt 
nevoia să respir. Simt nevoia să văd deasupra mea cerul, nu 
niște bucăţi de sticlă. 

Stau pe balcon vreo zece secunde înainte să-mi dau 
seama că plouă. Las apa să-mi înlăture furia care clocotește 
în mine. Scânteile au dispărut și au făcut loc unor lacrimi 
fioroase, urâte. Undeva, în depărtare, bubuie un tunet, iar 
aerul e cald. Însă atmosfera toridă a dispărut. Vremea s-a 
stricat, iar vara 119 

va lua sfârșit cât de curând. Timpul trece. Viaţa merge 
înainte, chiar dacă eu îmi doresc mai mult decât orice să 
rămână la fel. 

Când o mână puternică mă apucă de braţ, aproape că ţip. 
Două santinele stau deasupra mea, privindu-mă din spatele 
măștilor cu ochii lor întunecați. 

Ambii bărbaţi sunt de două ori cât mine și lipsiţi de inimă. 
Vor să mă ducă 

înapoi în închisoarea mea. 

— Milady, mărâie unul dintre ei, însă tonul lui nu e deloc 
respectuos. 

— Dă-mi drumul! 

Porunca mea e slabă, aproape o șoaptă. Înghit aerul de 
parcă mă înec. 

— Mai lăsaţi-mă câteva minute, vă rog... 


Însă eu nu sunt stăpâna lor. Ei nu acceptă ordine din 
partea mea. Nimeni n-o face. 

— Aţi auzit-o pe soția mea, spune o altă voce. 

Cuvintele lui sunt ferme și dure, rostite pe un ton regesc. 
Maven. 

— Daţi-i drumul! 

Când prinţul intră pe balcon, nu pot să nu simt un val de 
ușurare. 

Santinelele se îndreaptă imediat de spate, înclinând din 
cap în direcţia lui. 

Bărbatul care mă ţine pe mine i se adresează lui Maven: 

— Trebuie să ne asigurăm că lady Titanos își respectă 
programul care i-a fost stabilit, îi explică el, însă își slăbește 
strânsoarea. Domnule, sunt ordine pe care le-am primit. 

— Atunci, aveţi ordine noi, îi răspunde Maven, pe un ton 
glacial. O voi însoți eu însumi pe Mareena la ora de lecţii. 

— Prea bine, domnule, rostesc santinelele la unison, 
neputând să refuze un prinţ. 

Când cei doi bărbaţi se îndepărtează cu pași apăsaţi și cu 
mantalele lor în culorile focului picurând, oftez cu voce tare. 
Nu mi-am dat seama până acum, dar mâinile îmi tremură, 
așa că mă văd nevoită să le strâng pumn pentru a ascunde 
asta. Însă Maven e extrem de politicos şi se preface că n-a 
observat. 

— Ştii, avem și înăuntru dușuri care funcţionează. 

Ridic mâinile și mă șterg la ochi, deși lacrimile s-au 
amestecat de mult cu ploaia, lăsând în urmă doar un nas 
umed și niște machiaj negru. Din fericire, pudra mea argintie 
rezistă. E realizată din lucruri mai puternice decât mine. 

— Prima ploaie a anotimpului, îngaim eu, străduindu-mă 
să adopt o voce normală. A trebuit s-o văd cu ochii mei. 

— Aha, spune el, apropiindu-se de mine. 

Întorc capul, sperând să-mi ascund chipul pentru câteva 
secunde în plus. 

— Să știi că înţeleg. 

120 


Chiar așa? Înţelegi ce înseamnă să fii luat de lângă toate 
lucrurile pe care le iubești, forțat să fii altceva? Să minţi în 
fiecare minut al fiecărei zile, pentru tot restul vieții tale? Să 
știi că e ceva în neregulă cu tine? 

Nu am puterea necesară să-i înfrunt zâmbetele 
compătimitoare. 

— Poţi înceta să te prefaci că știi ceva despre mine sau 
despre sentimentele mele. 

Când îmi aude tonul, face o grimasă. 

— Crezi că nu știu cât de dificil e să fii aici? Cu acești 
oameni? 

Aruncă o privire peste umăr, de parcă se teme că cineva 
l-ar putea auzi. 

Însă nu-l ascultă nimeni, cu excepţia ploii şi a tunetelor. 

— Nu pot să spun ce vreau, nu pot să fac ce vreau - cu 
mama în preajma mea, de-abia pot să gândesc ce vreau. lar 
fratele meu...! 

— Ce e cu fratele tău? 

Cuvintele îi rămân pe limbă. Nu vrea să le rostească, însă 
tot le simte. 

— El e puternic, talentat, influent, iar eu sunt umbra lui. 
Umbra flăcării. 

Maven expiră lent și îmi dau seama că aerul care ne 
înconjoară e ciudat de fierbinte. 

— Scuze, adaugă el, făcând un pas înapoi și lăsând aerul 
să se răcească. În faţa mea, el se transformă la loc în prinţul 
argintiu crescut pentru banchete și uniforme. 

— N-ar fi trebuit să spun asta. 

— E în regulă, murmur eu. Mă bucur să aud că nu sunt 
singura care nu se simte în largul ei aici. 

— Asta e ceva ce-ar trebui să știi despre noi, argintiii. 
Suntem întotdeauna singuri. Aici și aici, spune el, arătând 
spre capul și spre inima lui. Acest lucru te face să fii 
puternic. 

Un fulger trosnește deasupra, făcând ca ochii săi albaștri 
să lumineze. 


— Ce idioțenie, îi spun eu, iar el râde amar. 

— Lady Titanos, ai face mai bine să-ți ascunzi 
sentimentele. N-o să te ducă nicăieri. 

Mă înfior. Într-un târziu îmi amintesc că plouă și că 
probabil arăt groaznic. 

— Ar trebui să mă-ntorc la lecţiile mele, murmur eu, 
intenţionând să-l las singur pe balcon. 

Dar, el mă prinde de mână. 

— Cred că te pot ajuta cu problema ta. 

Ridic dintr-o sprânceană. 

— Care problemă? 

— Nu pari genul de fată care plânge din nimic. Ți-e dor de 
casă, 

121 

Ridică o mână înainte să pot protesta. 

— Putem rezolva asta. 

122 

PAISPREZECE 

Agenţii de securitate patrulează în perechi pe coridorul 
de lângă camera mea, însă cu Maven la braţ nu îndrăznesc 
să mă oprească. Cu toate că e seară, cu mult peste ora la 
care ar fi trebuit să fiu în pat, nimeni nu spune vreun cuvânt. 
Nimeni nu se pune cu un prinţ. Nu știu încotro ne îndreptăm, 
dar mi-a promis că mă duce acolo. Acasă. 

Maven e tăcut, dar hotărât, și încearcă să-și rețină un mic 
zâmbet. Nu pot să nu-l privesc cu simpatie. Poate că nu e 
atât de ticălos. Însă se opreşte cu mult înainte ca s-o facă - 
nici macar n-am ieșit de la etajul apartamentelor. 

— lată, am ajuns, spune el, după care bate la ușă. 

Aceasta se deschide după câteva secunde, scoțându-l la 
iveală pe Cal. 

Înfăţişarea lui mă obligă să fac un pas în spate. E la 
bustul gol, în timp ce restul armurii sale bizare atârnă pe el. 
Zale de metal, unele zimţate, cusute pe material. Remarc 
vânătaia de deasupra inimii și barba nerasă. E pentru prima 
dată când îl văd după mai bine de-o săptămână și e evident 


că l-am prins într-un moment prost. La început se pare că nu 
mă observă; e ocupat să-și dea jos armura. Înghit în sec. 

— Mavey, am pregătit placa... începe el, însă tace când 
își ridică privirea și mă vede stând lângă fratele său. Mare, 
cum pot să, aăâ... ce pot să fac pentru tine? 

Se bâlbăie și, pentru întâia dată de când îl cunosc, mi se 
pare că e încurcat. 

— Nu sunt foarte sigură, îi răspund, uitându-mă când la 
el, când la Maven. 

Logodnicul meu rânjește cu gura până la urechi, ridicând 
ușor dintr-o sprânceană. 

— Fiindcă e fiul cel bun, fratele meu beneficiază de 
câteva avantaje, îmi explică el, iar atitudinea lui e 
surprinzător de jucăușă. 

Până și Cal rânjește puţin și își dă ochii peste cap. 

— Mare, voiai să mergi acasă și ţi-am găsit pe cineva care 
a mai fost pe-acolo. 

După câteva clipe de confuzie, îmi dau seama la ce 
anume se referă 

Maven și cât de proastă sunt fiindcă nu m-am gândit la 
asta și singură. Cal mă poate scoate din palat. Cal a fost la 
tavernă... El a reușit să iasă de-aici, așa că sigur poate să 
facă asta și pentru mine. 

— Maven, spune Cal printre dinţi, iar rânjetul i se 
risipește. Știi prea bine că ea nu poate. Nu eo idee bună... 

E rândul meu să vorbesc, să iau ceea ce-mi doresc. 

123 

— Mincinosule! 

Se uită la mine cu ochii săi scăpărători și pătrunzători. 
Sper că îmi vede hotărârea, disperarea, nevoia. 

— Frate, i-am luat totul, murmură Maven, apropiindu-se 
de el. Chiar nu putem să-i oferim asta? 

Apoi, lent, șovăielnic, Cal încuviinţează din cap și îmi face 
semn să intru în camera lui. Ameţită din pricina 
entuziasmului, mă grăbesc înăuntru, aproape ţopăind de pe 
un picior pe altul. 


Mă duc acasă. 

Maven zăbovește la ușă și zâmbetul îi piere întrucâtva 
când mă 

îndepărtez de el. 

— Tu nuvvii. 

Nu e o întrebare. 

Maven clatină din cap. 

— Ai deja suficiente lucruri pentru care să-ţi faci griji. 

Nu trebuie să fiu un geniu ca să remarc adevărul din 
spatele cuvintelor lui. Însă doar fiindcă el nu vine nu 
înseamnă că voi uita în două secunde ce a făcut pentru 
mine. Fără să stau pe gânduri, îmi arunc braţele în jurul lui 
Maven. Preţ de o secundă, el nu schiţează niciun gest, dar, 
apoi, încetișor, își pune o mână peste umerii mei. Când mă 
retrag din îmbrăţișare, pe obraji îi apar două pete argintii. 
Simt cum propriul sânge mi se încălzește pe sub piele și îmi 
bubuie în urechi. 

— Să nu staţi mult, ne sfătuiește el, mutându-și privirea 
spre Cal. 

Cal îi răspunde cu un zâmbet arogant: 

— Te porţi de parcă n-am mai făcut asta niciodată. 

Cei doi fraţi chicotesc, împărtășind un moment haios 
intim, exact așa cum i-am văzut pe fraţii mei făcând de 
nenumărate ori. Când ușa se închide în urma lui Maven, 
lăsându-mă în compania lui Cal, îmi dau seama că 

animozitatea mea faţa de cei doi prinți a mai scăzut 
puţin. 

Camera lui Cal e de două ori cât a mea, însă e atât de 
aglomerată, încât pare mai mică. Armuri și uniforme și 
costume de luptă umplu alcovurile de-a lungul pereţilor, 
toate atârnând de ceea ce bâănuiesc că sunt manechine 
făcute pe mărimea lui Cal. Ele tronează deasupra mea 
asemenea unor fantome fără chip, privindu-mă lung, cu 
niște ochi invizibili. Cele mai multe armuri sunt ușoare, 
realizate din zale de oțel și material gros, însă câteva sunt 
greoaie, menite pentru bătălii, nu pentru antrenamente. Una 


are chiar și un coif din metal, cu o vizieră din sticlă fumurie. 
Pe mânecă strălucește o stemă, cusută pe materialul gri- 
închis: o coroană neagră și aripi argintii, 124 

ambele în flăcări. Nu vreau să mă gândesc ce anume 
înseamnă, la ce servesc uniformele sau ce a făcut Cal 
îmbrăcat în ele. 

Asemenea lui Julian, Cal are teancuri de cărţi împrăștiate 
peste tot, revărsându-se în părâiașe de cerneală și hârtie. 
Totuși, nu sunt la fel de vechi ca ale lui Julian - cele mai 
multe par proaspăt legate, bătute la mașină 

și retipărite pe coli plastifiate, pentru a conserva 
cuvintele. Toate sunt scrise în limba comună, care se 
vorbeşte în Norta, în Ținutul Lacurilor și în Piedmont. În timp 
ce Cal își scoate restul armurii și intră în dressing, eu arunc 
un ochi printre cărţile lui. Acestea sunt ciudate, pline de 
hărţi, diagrame și scheme - manuale despre îngrozitoarea 
artă a războaielor. Una mai violentă ca alta, detaliind 
mișcările militare din ultimii ani și nu numai. 

Victorii importante, înfrângeri sângeroase, arme și 
manevre - suficiente pentru a mă lua cu ameteli. Notiţele lui 
Cal de pe marginile paginilor sunt și mai îngrozitoare, 
subliniind tacticile preferate, cele pentru care el consideră 

că merită să pierzi vieţi omenești. În ilustraţii, soldaţii 
sunt reprezentaţi sub formă de pătrăţele, însă îmi văd acolo 
fraţii, pe Kilorn și pe ceilalţi asemenea lor. 

În spatele cărţilor, lângă fereastră, există o măsuţă și 
două scaune. Pe masă e pregătit un joc de societate, iar 
piesele sunt deja aranjate. Nu-l recunosc, însă știu că era 
instalat pentru Maven. Probabil că se întâlnesc în fiecare 
noapte, ca să se joace și să râdă așa cum fac fraţii. 

— N-o să avem mult timp la dispoziţie pentru vizita asta, 
strigă Cal, făcându-mă să tresar. 

Arunc o privire spre dressing și îi zăresc spatele înalt și 
musculos în timp ce își pune o cămașă pe el. Are multe 
vânătăi și cicatrice, deși sunt convinsă 


că, dacă vrea, are la dispoziţie o armată întreagă de 
tămăduitori. Din cine știe ce motiv, a ales sa păstreze 
cicatricele. 

— Atât timp cât îmi văd familia, e suficient, îi răspund eu, 
găsindu-mi de treabă, astfel încât să nu fiu nevoită să mă uit 
la el. 

Cal iese, de data asta îmbrăcat în haine simple. După o 
clipă, îmi dau seama că sunt aceleași veșminte pe care le-a 
purtat în seara în care l-am cunoscut. Nu pot să cred că nu 
am remarcat încă de la început ce anume era: un lup în piele 
de oaie. lar acum eu sunt oaia care se preface a fi lup. 

e 

Părăsim în pripă etajul apartamentelor, coborând 
numeroasele niveluri. 

La un moment dat, Cal cotește, conducându-mă într-o 
încăpere mare din ciment. 

— Am ajuns. 

125 

E un soi de depozit, doldora de numeroase forme bizare, 
acoperite cu cearșafuri albe. Unele sunt mari, altele sunt 
mici, însă toate sunt ascunse. 

— E o fundătură, protestez eu. 

N-avem de-ales decât să ne întoarcem pe unde am venit. 

— Da, Mare, te-am adus într-un loc fără ieșire, oftează el, 
pornind spre un loc anume. 

Cearșafurile flutură când trece pe lângă ele și pe 
dedesubt zăresc crâmpeie de metal strălucitor. 

— Alte armuri? întreb eu, împungând cu degetul într-una 
dintre forme. 

Chiar aveam de gând să-ţi spun c-ar trebui să-ţi iei mai 
multe. Se pare că cele de sus nu sunt suficiente. De fapt, 
poate c-ai vrea să pui câteva pe tine. Fraţii mei sunt destul 
de mari și le place să se ia la bătaie cu oamenii. 

Totuși, judecând după colecţia lui de cărţi și după mușchii 
pe care îi are, cred că se poate apăra destul de bine. Ca să 
nu mai vorbim de chestia aia cu manipularea focului. 


Cal pur și simplu clatină din cap. 

— Cred că mă descurc și fără. În plus, arăt ca un agent de 
securitate în chestiile alea. Nu vrem ca ai tăi să-și facă o 
impresie greșită despre mine, nu-i așa? 

— Ce impresie vrei să le facem? Nu cred că am voie să te 
prezint cum trebuie. 

— Lucrez cu tine și ambii am primit o permisie pentru 
seara asta. Simplu, spune el, ridicând din umeri. 

Ce ușor le vine lor să mintă! 

— Așadar, de ce m-ai însoţi acolo? Care e povestea? 

Cu un zâmbet șiret, Cal gesticulează spre forma acoperită 
de lângă el. 

— Sunt șoferul tău. 

Dă la o parte cearșaful și scoate la iveală o invenţie 
strălucitoare din metal și vopsea neagră. Două anvelope, 
cromaj cu efect de oglindă, faruri, un scaun lung din piele - 
un mijloc de transport cum nu mi-a mai fost dat să 

văd. 

— E o motocicletă, îmi spune Cal, trecându-și o mână 
peste ghidonul argintiu ca un tată mândru. 

Cunoaște și iubește fiecare centimetru din această bestie 
metalică. 

— E iute, agilă și te poate duce acolo unde mijloacele de 
transport normale nu pot ajunge. 

— Seamănă... cu o capcană mortală, comentez într-un 
târziu, nefiind în stare să-mi ascund neliniștea. 

126 

Răzând, Cal ridică o cască de pe scaun. Sper din tot 
sufletul că nu se așteaptă să o port, darăâmite să mai și 
încalec drăcia asta. 

— Exact asta au spus tata și doamna colonel Macanthos. 
Încă nu vor să o producă în masă pentru armată, dar am să-i 
conving eu la un moment dat. 

Nu m-am mai bușit niciodată de când am pus roţile la 
punct. 


— Tu ai construit-o? întreb eu uimită, însă el ridică din 
umeri, de parcă ar fi un fleac. Uau! 

— Stai să vezi când ai să mergi cu ea, îmi spune el, 
întinzându-mi casca. 

Fix în acel moment, peretele din faţă se cutremură, 
mecanismele lui metalice scârţâind pe undeva, după care 
începe să alunece într-o parte, scoțând la iveală noaptea 
întunecată din spatele lui. 

Râzând, fac un pas înapoi, îndepărtându-mă de bolidul 
morții. 

— Asta n-o să se-ntâmple! 

Însă Cal nu face decât să zâmbească și să-și treacă un 
picior peste motocicletă, lăsându-se pe scaun. Motorul 
prinde viaţă sub el, torcând și huruind. Simt prezenţa 
bateriei din interior care alimentează bolidul. 

Motocicleta imploră să i se dea drumul, să străbată 
drumul dintre aici și acasă. Acasă. 

— E foarte sigură, îţi jur! strigă el, pentru a acoperi 
zgomotul motorului. 

Farul se aprinde brusc, iluminând noaptea întunecată din 
capătul încăperii. Ochii roșii-aurii ai lui Cal îi întâlnesc pe ai 
mei și el întinde o mână 

spre mine. 

— Mare? 

În pofida îngrozitoarei senzaţii din stomac, îmi pun casca 
pe cap. 

e 

Nu am mers niciodată cu o aeronavă, dar știu că zborul e 
probabil o experienţă similară cu aceasta. Gustul libertăţii. 
Motocicleta lui Cal devorează drumul cunoscut, luând curbe 
cu eleganţă și profesionalism. El e un șofer bun, trebuie să 
recunosc. Vechiul drum e plin de gropi și denivelări, însă el 
le evită pe toate cu ușurință, chiar și atunci când inima mi 
se ridică în gât. Abia atunci când facem un popas la o 
jumătate de kilometru de oraș îmi dau seama că mă ţin de 
Cal atât de tare, încât se vede nevoit să mă desprindă 


de el. Brusc, mă simt rece fără căldura sa, însă alung 
imediat acest gând. 

— Amuzant, nu-i așa? întrebă el, oprind motocicleta. 

Picioarele și spatele îmi sunt deja înţepenite din pricina 
scaunului de dimensiuni reduse, însă el se dă jos fără nicio 
problemă. 

Cu oarecare dificultate, cobor și eu de pe scaun. 
Genunchii îmi tremură 

puţin, mai mult din cauza agitaţiei, însă cred că sunt 
bine. 

— Nu va fi prima mea alegere în ceea ce privește 
mijloacele de transport. 

127 

— Adu-mi aminte să te plimb la un moment dat și cu 
avionul. După aia, în mod sigur vei alege motocicletele, îmi 
răspunde el, în timp ce ia bolidul de pe drum și îl ascunde în 
pădure. 

După ce aruncă niște crengi înfrunzite peste el, se dă 
înapoi pentru a-și admira opera. Dacă nu aș fi știut unde 
anume să privesc, n-aș fi remarcat sub nicio formă 
motocicleta. 

— Să înțeleg că faci asta des? 

Cal se întoarce spre mine, cu o mână în buzunar. 

— Palatele pot deveni... sufocante. 

— Și barurile aglomerate, barurile roșii, nu sunt? îl întreb, 
insistând asupra subiectului. 

Însă el pornește spre sat, cu pas iute, ca și când ar putea 
fugi de întrebare. 

— Mare, eu nu ies să beau. 

— Atunci, pur și simplu prinzi pungași și împarţi locuri de 
muncă 

alandala? 

Când se oprește brusc și se răsucește pe călcâie, eu mă 
izbesc de pieptul său, simţindu-i pentru o clipă greutatea. 
Apoi îmi dau seama că râde cu poftă. 

— Tocmai ai spus alandala? întreabă el printre chicoteli. 


Chipul mi se îmbujorează pe sub stratul de machiaj și îi 
dau un mic brânci. Extrem de nepotrivit, mă admonestez eu 
în gând. 

— Răspunde la întrebare! 

Zâmbetul îi rămâne, deși râsetele dispar. 

— Nu fac asta pentru mine, spune el. Mare, trebuie să 
înţelegi. Eu nu... 

Într-o zi am să fiu rege. Nu-mi permit luxul de a fi egoist. 

— Credeam că regele e singura persoană care își permite 
acel lux. 

Clatină din cap și ochii i se întristează. 

— De-ar fi așa! 

Cal deschide și închide pumnul și aproape că văd focul 
din interiorul lui, care crește odată cu furia. Însă trece, 
lăsându-i doar o scânteie de regret în ochi. Când pornește 
din nou, pasul lui e mult mai lent. 

— Un rege ar trebui să-și cunoască poporul. De aceea mă 
furișez, murmură el. O fac și în capitală, și pe frontul de 
război. Îmi place să văd cum se desfășoară cu adevărat 
lucrurile în regat, în loc să aflu aceste informaţii de la 
sfetnici și de la diplomaţi. Asta ar face un rege bun. 

Se poartă de parcă ar trebui să-i fie rușine că-și dorește să 
fie un bun conducător. Poate că, în ochii tatălui său și ai 
celorlalți neghiobi, așa ar trebui să fie. Forţă și putere sunt 
cuvintele pe care Cal le-a învăţat de mic. Nu 128 

bunătate. Nu amabilitate. Nu empatie sau curaj sau 
egalitate sau orice altceva ar trebui să se afle în sufletul 
unui adevărat suveran. 

— Şi tu ce vezi, Cal? îl întreb, gesticulând spre satul care 
se întrezărește printre copaci. 

Inima îmi saltă în piept, când știu că sunt atât de 
aproape. 

— Văd o lume pe muchie de cuţit. Fără echilibru, o să 
cadă, oftează el, știind că nu e răspunsul pe care îmi doresc 
să-l aud. Nu știi cât de precare sunt lucrurile, cât de puţin 
mai are lumea asta și cade din nou în ruină. Tatăl meu face 


tot ce-i stă în putinţă pentru a ne proteja, iar eu voi proceda 
la fel. 

— Lumea mea e deja în ruină, protestez eu, trăgând cu 
piciorul în drumul noroios. 

În jurul nostru, copacii par să se dea la o parte, scoțând la 
iveală locul mlăștinos pe care îl numesc acasă. Prin 
comparaţie cu Reședința Soarelui, probabil că arată ca o 
mahala, ca un infern. Oare el de ce nu vede asta? 

— Tatăl tău îi protejează pe oamenii tăi, nu pe ai mei. 

— Mare, să schimbi lumea cere niște sacrificii, spune el. 
Mulţi ar muri. Cei mai mulţi ar fi roșii. Și, la final, nu ar exista 
o victorie, nu pentru tine. Tu nu știi cum stau lucrurile cu 
adevărat. 

— Atunci, spune-mi tu! mă zbărlesc eu, urând cuvintele 
lui. Arată-mi tu cum stau lucrurile cu adevărat. 

— Cei din Ținutul Lacurilor sunt ca noi: au monarhie, 
nobili, o elită de argintii care să-i conducă pe ceilalţi. lar 
prinții din Piedmont, aliaţii noștri, n-ar susţine niciodată o 
naţiune în care roșiii sunt egali. Preria și Tiraxes sunt la fel. 
Chiar dacă Norta s-ar schimba, restul continentului nu i-ar 
permite să 

reziste. Am fi invadaţi, divizați, sfâșiaţi. Mai multe 
razboaie, mai mulţi morți. 

Îmi aduc aminte de harta lui Julian și mă gândesc la 
dimensiunea întregii lumi prin comparaţie cu ţara noastră. O 
lume dominată de argintii, în care noi nu avem unde fugi. 

— Dacă te înșeli? Dacă Norta e începutul? Schimbarea de 
care ceilalți au nevoie? N-ai de unde să știi încotro duce 
libertatea. 

Cal nu știe ce răspuns să-mi dea și cădem amândoi într-o 
tăcere amară. 

— Am ajuns, murmur eu, oprindu-mă sub conturul bine 
cunoscut al casei mele. 

Traversez veranda fără să fac vreun zgomot, spre 
deosebire de Cal, sub ai cărui pași tropăiţi scârțâie 
scândurile de lemn. Emană valuri de căldură și pentru o 


secundă mi-l închipui dând foc casei mele. Îmi simte 
neliniștea și își pune o mână caldă pe umărul meu, însă asta 
nu mă relaxează câtuși de puţin. 

129 

— Dacă vrei, pot să aștept dedesubt, șoptește el, luându- 
mă prin surprindere. Nu vrem să riscâăm ca ei să mă 
recunoască. 

— N-o să te recunoască. Deși fraţii mei au fost în armată, 
probabil n-ar putea să facă diferenţa între tine și un picior de 
pat. 

Shade ar putea, gândesc în sinea mea, însă e suficient de 
isteț cât să-și ţină pliscul. 

— În plus, ai spus că ţi-ai dori să știi care sunt lucrurile 
pentru care nu merită să lupțţi. 

Spunând acestea, deschid ușa, pășind în casa care nu-mi 
mai aparţine. 

Parcă aș face un salt înapoi în timp. 

În casă răsună un cor de sforăituri, nu doar de la tata, ci 
și de la forma cu cocoloașe care se află în camera de zi. Bree 
e tolănit în fotoliul plin de lucruri, un munte de mușchi și 
pături subţiri. Părul său închis la culoare e tuns în continuare 
periuţă ca la armată, iar pe faţă și pe braţe are numeroase 
cicatrice, dovezi ale timpului petrecut în lupte. Probabil că a 
pierdut vreun pariu cu Tramy, care se răsucește de pe-o 
parte pe alta în patul meu de campanie. Pe Shade nu-l văd 
nicăieri, însă el nu e genul de om care să 

doarmă mult. Probabil că a ieșit la colindat prin sat, 
căutându-și fostele iubite. 

— Trezirea, somnorosule! râd eu, după care, cu o mișcare 
iute, trag pătura de pe Bree. 

Fratele meu cade pe jos, probabil rănind podeaua mai 
mult decât pe el însuși, și se oprește din rostogolire la 
picioarele mele. Preţ de o secundă, îmi dă senzaţia că mai 
are puţin și adoarme la loc. 

Apoi clipește de câteva ori spre mine, cu ochii 
împăienjeniţi și confuzi. Pe scurt, nu s-a schimbat deloc. 


— Mare? 

— Bree, tacă-ţi fleanca, oamenii încearcă să doarmă! 
protestează Tramy pe întuneric. 

— GURA, TOATĂ LUMEA! tună tata din dormitorul său, 
făcându-ne pe toţi să tresărim. 

Nu mi-am dat seama niciodată cât de mult mi-a lipsit 
asta. Bree clipește pentru a-și alunga somnul din ochi și mă 
trage într-o îmbrățișare, râzând cu poftă. Un bufnet ne dă de 
știre că Tramy a sărit de la mansardă și a aterizat lângă noi. 

— E Mare! strigă el, ridicându-mă în braţe. 

E mai slab decât Bree, însă nu mai seamănă deloc cu 
păstaia pe care mi-o amintesc. Îi simt mușchii sub palme; 
ultimii ani nu au fost ușori pentru el. 

130 

— Mă bucur să te văd, Tramy! șoptesc cu faţa lipită de 
pieptul său, simțind că mai am puţin și explodez. 

Ușa dormitorului se deschide larg și o văd pe mama, 
îmbrăcată în halatul ei ponosit. Deschide gura ca să-i 
muștruluiască pe băieţi, însă, când mă vede împreună cu ei, 
rămâne fără cuvinte. Apoi zâmbește și își împreunează 

palmele. 

— Oh, în sfârșit ai venit să ne vizitezi! 

Tata o urmează în scaunul lui cu rotile, respirând cu 
dificultate. Gisa e ultima care se trezește, însă nu face decât 
să scoată capul peste marginea mansardei și să se uite la 
noi. 

Tramy îmi dă drumul într-un târziu, punându-mă înapoi 
lângă Cal, care se descurcă de minune să pară stânjenit și 
nelalocul lui. 

— Am auzit c-ai devenit fată serioasă și că ţi-ai găsit de 
muncă, mă 

necăjește Tramy, dându-mi un ghiont între coaste. 

Bree chicotește și îmi ciufulește părul. 

— Cei din armată oricum n-o voiau, fiindcă i-ar fi făcut pe 
toţi la buzunare. 

Zâmbind, îi dau un brânci. 


— Se pare că armata nici pe voi nu v-a dorit. Lăsaţi la 
vatră, ha? 

Tata răspunde în locul lor, înaintând în scaunul lui cu 
rotile: 

— În scrisoare era menţionată un soi de loterie. Am 
câștigat o scutire pentru băieţii familiei Barrow. Și o pensie 
militară completă. 

E limpede că tata nu crede nicio iotă, însă nu insistă 
asupra subiectului. 

Pe de altă parte, mama crede fiecare cuvințel. 

— Minunat, nu-i așa? Guvernul face în sfârșit ceva pentru 
noi, spune ea, sărutându-l pe Bree pe obraz. Și acum tu, care 
ţi-ai găsit de muncă. 

E deosebit de mândră, așa cum n-am mai văzut-o 
niciodată - de obicei păstrează laudele pentru Gisa. E 
mândră de o minciună. 

— Era și timpul ca această familie să aibă un dram de 
noroc. 

Deasupra noastră, Gisa pufnește. Nu o învinovăţesc. 
Norocul meu i-a distrus mâna și viitorul. 

— Da, suntem foarte norocoși, spune ea pe un ton ironic, 
hotărându-se în sfârșit să ni se alăture. 

Mișcările îi sunt lente, coborând scara cu o singură mână. 
Când ajunge jos, văd că atela ei e înfășurată cu o bucată de 
material colorat. Cu un junghi de tristeţe, îmi dau seama că 
e una dintre broderiile ei, care nu vor mai fi niciodată 
finalizate. 

Mă întind s-o îmbrăţișez, însă ea se ferește, stând cu ochii 
pe Cal. Se pare că e singura care l-a observat. 

131 

— El cine-i? 

Îmbujorându-mă, îmi dau seama că am uitat aproape de 
tot de Cal. 

— Ah, el e Cal. E un alt servitor de la Reședința Soarelui. 

— Salut, îngaimă el, făcându-i din mână ca prostul. 


Mama chicotește ca o școlăriţă și îi face înapoi cu mâna, 
privirea ei zăbovind asupra braţelor sale musculoase. Însă 
tata și fraţii mei nu sunt atât de fermecaţi. 

— Nu ești de prin partea asta, mormăie tata, privindu-l pe 
Cal de parcă ar fi un gândac. Îmi dau seama după miros. 

— E din cauza Reședinţei, tată... protestez eu, însă Cal se 
bagă peste mine. 

— Sunt din Golful Portuar, îi explică el, având grijă să 
renunţe la „r”-uri, așa cum e accentul celor din Port. Am 
început să lucrez la reședința regală 

de acolo, Dealul Oceanului, iar acum călătoresc cu ei 
când se mută. 

Se uită la mine cu coada ochiului, având o privire 
atotștiutoare. 

— O mulţime de servitori fac asta. 

Mama suspină și mă ia de mână. 

— Şi tu? Trebuie să te duci cu oamenii ăia când pleacă? 

Vreau să le spun că nu eu am ales asta, că nu plec de 
bunăvoie. Dar trebuie să mint, de dragul lor. 

— Era singurul post pe care îl aveau. În plus, e foarte bine 
plătit. 

— Cred că știu ce se petrece aici, mărâie Bree, 
apropiindu-se foarte tare de Cal. 

Spre surprinderea mea, Cal de-abia îl bagă în seamă. 

— Nu se petrece nimic, spune el pe un ton rece, privindu- 
| pe Bree la fel de urât. Mare a ales să lucreze la palat. A 
semnat un contract pentru un an și asta-i tot. 

Pufnind, Bree se îndepărtează de Cal. 

— Îmi plăcea mai mult Warren, bombăne el. 

— Bree, nu te mai purta ca un copil! i-o trântesc eu. 

Mama tresare când îmi aude tonul, de parcă în numai trei 
săptămâni a și uitat cum vorbeam. În mod straniu, ochii i se 
umplu de lacrimi. A început să 

te uite. De asta vrea să rămâi. Ca să nu uite. 

— Mamă, nu plânge! spun eu, ducându-mă s-o 
îmbrăţișez. 


E atât de slabă în braţele mele, mult mai slabă decât îmi 
amintesc. Sau poate că nu am observat niciodată cât de 
fragilă a devenit. 

— Nu e vorba doar de tine, draga mea, e... 

Își mută privirea în altă parte, spre tata. Văd durere în 
ochii ei, o durere pe care n-o înţeleg. Ceilalţi nu suportă s-o 
vadă așa. Până și tata își mută 

privirea în pământ. În casă se aşterne o tăcere 
apăsătoare. 

132 

Apoi îmi dau seama ce se petrece, de ce anume încearcă 
ei să mă 

protejeze. Vocea îmi tremură când vorbesc, punând o 
întrebare la care nu vreau să aflu răspunsul: 

— Unde e Shade? 

Mama cedează și de-abia reușește să ajungă la scaunul 
de la masa din bucătărie înainte să înceapă să plângă în 
hohote. Bree și Tramy nu suportă 

să privească și se întorc cu spatele. Gisa nu se mișcă, 
privind podeaua de parcă ar vrea să se înece în ea. Nimeni 
nu vorbește, lăsând doar lacrimile mamei și respiraţia 
greoaie a tatei să umple locul pe care l-a ocupat cândva 
fratele meu. Fratele meu, fratele meu preferat. 

Mă împleticesc îndărăt din pricina durerii sufletești, însă 
Cal mă prinde la ţanc și îmi recapăt echilibrul. Mi-aș dori să 
n-o fi făcut. Vreau să cad, să simt ceva dur și real, astfel 
încât durerea din sufletul meu să nu fie atât de acută. 

Îmi duc mâna la ureche, mângâind cele trei pietre la care 
țin atât de mult. A treia, piatra lui Shade, e rece pe pielea 
mea. 

— Nu voiam să-ţi spunem asta într-o scrisoare, șoptește 
Gisa, ciupindu-și atela. A murit înainte să sosească scutirea 
pentru serviciul militar. 

Nevoia de a lovi ceva, de a-mi aduna furia și suferinţa 
într-un singur fulger de energie mistuitoare, nu a fost 
niciodată mai puternică. Controleaz-o, îmi spun în gând. Și 


eu îmi făceam griji că cel care urma să dea foc casei avea să 
fie Cal; fulgerul poate fi la fel de distrugător ca o flacără. 

Gisa se străduiește să-și reprime lacrimile și să vorbească. 

— A încercat să fugă. A fost executat. Decapitat. 

Picioarele îmi cedează atât de repede, încât nici măcar 
Cal nu apucă să mă 

prindă. Nu pot să aud, nu pot să văd, pot doar să simt. 
Suferință, șoc, durere, întreaga lume învârtindu-se în jurul 
meu. Becurile bâzâie atât de tare, încât am senzaţia c-o să- 
mi rupă capul. Frigiderul părâie în colţ, iar bateria lui veche 
pulsează precum o inimă ce trage să moară. Mă tachinează, 
mă 

necăjesc, încercând să mă facă să explodez. N-am să 
cedez. N-am să cedez. 

— Mare, îmi șoptește Cal la ureche, cu braţele în jurul 
meu, însă ar putea la fel de bine să-mi vorbească din celălalt 
capăt al ţării. Mare! 

Îmi scapă un suspin înfrânt și încerc să-mi recapăt 
răsuflarea. Îmi simt obrajii uzi, deși nu-mi amintesc să fi 
plâns. Executat. Sângele îmi fierbe în vine. E o minciună. Nu 
a fugit. Era în Gardă. Și ei au aflat. L-au omorât pentru asta. 
L-au ucis. 

Nu am mai simţit niciodată o astfel de mânie. Nici când 
au plecat băieţii, nici când Kilorn a venit la mine. Nici măcar 
atunci când i-au zdrobit mâna Gisei. 

133 

Un ţiuit asurzitor răsună în casă atunci când frigiderul, 
becurile și cablurile din pereţi cresc la intensitate maximă. 
Electricitatea bâzâie, făcându-mă să mă simt vie și furioasă 
și periculoasă. Acum creez energie electrică, proiectându-mi 
forţa prin casă, exact așa cum m-a învăţat Julian. 

Cal zbiară, scuturându-mă, încercând oarecum să ajungă 
la mine. Dar nu poate. Puterea e în mine și nu vreau să-i dau 
drumul. E mai bună decât durerea. 

Începe să plouă cu bucăţi de sticlă atunci când becurile 
explodează, pocnind ca floricelele de porumb într-un ceaun. 


Poc, poc, poc. Aproape că 

acoperă ţipetele mamei. 

Cineva mă ridică în picioare cu o forţă brută. Acea 
persoană își lipește palmele de faţa mea, ţinându-mă 
nemișcată în timp ce vorbește. Nu ca să mă 

liniștească, nu ca să empatizeze, ci ca să mă scoată din 
transă. Aș recunoaște oriunde acea voce. 

— Mare, adună-te! 

Ridic privirea ca să văd o pereche de ochi verzi și un chip 
extrem de îngrijorat. 

— Kilorn! 

— Mă gândeam eu c-aveai să te-ntorci la un moment dat, 
mormăie el. Am stat cu ochii după tine. 

Mâinile îi sunt aspre pe pielea mea, dar au un efect 
calmant. Mă aduce înapoi cu picioarele pe pământ, într-o 
lume unde fratele meu e mort. Ultimul bec care a 
supravieţuit se leagănă deasupra noastră, de-abia luminând 
încăperea și pe membrii familiei mele uluite. 

Însă acesta nu e singurul lucru care luminează 
întunericul. 

Scântei purpurii și albe dansează în jurul mâinilor mele, 
devenind din ce în ce mai slabe, însă la fel de vizibile ca 
lumina zilei. Fulgerele mele. Nu mai am cum să scap din asta 
cu o minciună. 

Kilorn mă așază pe un scaun și mă privește cu un mare 
semn de întrebare pe chip. Ceilalţi pur și simplu se uită la 
mine și, cu un junghi de tristeţe, îmi dau seama că lee 
teamă. Însă lui Kilorn nu îi este deloc teamă - el e mai 
degrabă mânios. 

— Ce ţi-au făcut? tună el, ţinându-și mâinile la câţiva 
centimetri de mine. 

Scânteile se risipesc, lăsând în urma lor doar piele și 
degete tremurânde. 

— Nu mi-au făcut nimic. 

Mi-aș dori ca asta să fi fost vina lor. Mi-aș dori să pot trage 
pe altcineva la răspundere pentru ceea ce sunt. Mă uit peste 


capul lui Kilorn, intersectându-mi privirea cu cea a lui Cal. 
Există ceva în el care cedează; încuviinţează și vorbește cu 
mine din priviri. Nu trebuie să mint în legătură cu asta. 

134 

— Asta e ceea ce sunt. 

Kilorn se încruntă și mai tare. 

— Ești una de-a lor? 

N-am mai auzit niciodată atât de multă furie, atât de mult 
dezgust, înghesuite într-o singură propoziţie. Simt că mor. 

— Ești? 

Mama își revine prima și, fără vreo urmă de teamă, mă 
apucă de mână. 

— Mare e fiica mea, Kilorn! exclamă ea, fixându-l cu o 
privire înspăimântătoare, pe care nu am mai văzut-o 
niciodată. Știm cu toţii asta! 

Membrii familiei mele își murmură aprobarea, adunându- 
se în jurul meu, însă Kilorn nu e convins. Mă privește de 
parcă aș fi o străină, de parcă nu ne cunoaștem de-o viaţă. 

— Dă-mi un cuţit și rezolvăm imediat problema! mă 
răstesc eu, privindu-l urât. Am să-ţi arăt ce sânge curge prin 
venele mele! 

Asta îl liniștește cât de cât. 

— Doar că... nu înțeleg, spune el, dând înapoi. 

Nici eu. 

— Trebuie să-i dau dreptate lui Kilorn. Noi știm cine ești, 
Mare, dar... 

Bree se bâlbâie, gândindu-se cum să formuleze asta. 
Cuvintele nu au fost niciodată punctul lui forte. 

— Cum e posibil? 

Nu prea știu ce să spun, dar îmi dau silinţa să le explic 
cât mai limpede cu putinţă. Din nou, sunt extrem de 
conștientă de prezenţa lui Cal, care ascultă 

atent, așa că omit Garda și descoperirile lui Julian, pentru 
a descrie cât mai simplu cu putinţă ultimele trei săptămâni: 
deghizarea în argintie, logodna cu prințul Maven, lecţiile 


care mă ajută să mă controlez - pare ridicol, însă ei mă 
ascultă cu atenţie. 

— Nu știm cum sau de ce, ci doar ca asta este, 
concluzionez eu, întinzând cealaltă mână. 

Nu pot să nu observ cum Tramy se ferește. 

— S-ar putea să nu aflăm niciodată ce înseamnă asta. 

Mama mă strânge mai tare de mână, pentru a-și arăta 
sprijinul. Acest gest mărunt face minuni pentru mine. Sunt 
în continuare mânioasă și extrem de tristă, însă nevoia de a 
distruge ceva dispare. Îmi recapăt o parte din control, 
suficient cât să-mi ţin în frâu instinctele. 

— Eu cred că e un miracol, murmură ea, străduindu-se să 
zâmbească de dragul meu. Mereu ne-am dorit o viaţă mai 
bună pentru voi, iar acum am primit-o. Bree și Tramy sunt în 
siguranţă, Gisa n-o să trebuiască să-și facă 

135 

griji, noi putem trăi fericiţi, iar tu - ochii ei înlăcrimaţi îi 
întâlnesc pe ai mei - 

„tu, draga mea, vei fi specială. Ce altceva își poate dori o 
mamă? 

Mi-aș dori ca aceste lucruri să fie adevărate, însă scutur 
din cap, zâmbind pentru mama și pentru ceilalţi membri ai 
familiei mele. Mint din ce în ce mai bine și se pare că ei mă 
cred. Însă nu și Kilorn. El e în continuare mânios, încercând 
să-și țină în frâu o altă izbucnire. 

— Cum e prinţul? mă îndeamnă mama. Maven? 

Mă aflu pe un teren periculos. Îl simt pe Cal ascultând cu 
atenţie, așteptând să audă ce am de spus despre fratele lui 
mai mic. Ce pot să spun? 

Că e amabil? Că încep să-l plac? Că încă nu știu dacă pot 
avea încredere în el? 

Sau, mai rău, că nu mai pot avea niciodată încredere în 
cineva? 

— Nu e cum mă așteptam. 

Gisa îmi observă neliniștea și se întoarce spre Cal. 


— Aşadar, el cine e, paznicul tău? mă întreabă ea, 
schimbând subiectul și făcându-mi iute semn din ochi. 

— Da, spune Cal, răspunzând în locul meu. 

El știe că nu vreau să-mi mint familia, nu mai mult decât 
e necesar. 

— Și vă cer mii de scuze, dar ar cam trebui să plecăm. 

Cuvintele lui sunt asemenea unui cuţit răsucit, însă 
trebuie să îl ascult. 

— Da. 

Mama se ridică odată cu mine, strângându-mă atât de 
tare de mână, încât mă tem să nu o rupă. 

— Desigur, noi n-o să spunem nimic. 

— Niciun cuvinţel, intervine tata. 

Fraţii mei scutură și ei din cap, jurând să păstreze 
tăcerea, însă chipul lui Kilorn se transformă într-o expresie 
dezaprobatoare. Dintr-un motiv sau altul, a devenit extrem 
de mânios și nu-mi explic de ce. Dar și eu sunt mânioasă. 
Moartea lui Shade e o durere greu de suportat. 

— Kilorn? 

— Mda, am să-mi ţin pliscul! scuipă el. 

Înainte să-l pot opri, se ridică de pe scaun și iese ca o 
tornadă. Ușa se trântește în urma lui, făcând pereţii să se 
cutremure. Sunt obișnuită cu emoţiile lui Kilorn, cu rarele 
sale momente de disperare, însă acest acces de furie e ceva 
nou pentru el. Nu știu cum să mă comport. 

Atingerea surorii mele mă aduce înapoi la realitate, 
reamintindu-mi că 

acesta este un moment de rămas-bun. 

— Ce ai tu e un dar, îmi șoptește ea la ureche. Nu-l irosi. 

— Ai să te-ntorci, nu-i așa? mă întreabă Bree, iar Gisa se 
dă la o parte. 

Pentru prima dată de când a plecat la război, văd teamă 
în ochii săi. 

136 

— Acum ești prințesă, regulile le stabilești tu. 

Aș vrea eu. 


Eu și Cal facem schimb de priviri. Îmi dau seama după 
buzele sale strânse și după ochii întunecaţi care ar trebui să 
fie răspunsul meu. 

— Am să-ncerc, șoptesc eu cu voce spartă. 

În fond, încă o minciună n-o să facă rău nimănui. 

e 

Când ajungem la marginea Pilonilor, cuvintele Gisei încă 
mă bântuie. Nu a fost nicio urmă de acuzaţie în ochii ei, deși 
i-am luat totul. Acele cuvinte sunt un ecou în vânt, 
acoperind toate celelalte lucruri. Nu-l irosi. 

— Îmi pare rău pentru fratele tău, se hazardează Cal. Nu 
știam că... 

— ... era deja mort? 

Executat fiindcă a dezertat. O altă minciună. Furia începe 
din nou să 

clocotească în mine și nici măcar nu vreau s-o controlez. 
Însă ce pot face în legătură cu asta? Ce pot face pentru a-mi 
razbuna fratele sau chiar și pentru a-i salva pe ceilalţi? 

Nu-l irosi. 

— Trebuie să mai fac o oprire. 

Înainte ca însoţitorul meu să poată protesta, afișez cel 
mai frumos zâmbet al meu. 

— N-o să dureze mult, îţi promit. 

Spre surprinderea mea, încuviinţează lent pe întuneric. 

e 

— Un loc de muncă la Reședința Soarelui e foarte 
prestigios. 

Will chicotește în timp ce eu iau loc în furgoneta lui. 
Vechea lumânare albastră încă arde, aruncând umbre 
mișcătoare în jurul nostru. După cum bănuiam, Farley nu 
mai e pe-aici. 

Când mă asigur că portiera și geamurile sunt închise, îmi 
cobor vocea. 

— WIII, nu lucrez acolo. Ei... 

Spre surprinderea mea, Will ridică mâna pentru a-mi face 
semn să tac. 


— A, știu asta. Ceai? 

— Ăăă, nu. 

Sunt șocată. 

— Cum de...? 

— Acum o săptămână, maimuţele regale au ales o regină 
și firește c-au trebuit să difuzeze asta în orașele argintii, 
spune o voce din spatele perdelei. 

Silueta iese la iveală, însă nu e Farley, ci un slăbănog 
deșirat, care trebuie să se aplece într-o poziţie ciudată 
pentru a nu șterge acoperișul cu capul. 

Părul său rubiniu și lung se asortează cu centura roșie 
fixată peste trupul 137 

său, de pe umăr până pe șold. E prinsă cu aceeași insignă 
sub formă de soare rupt în două, pe care Farley a purtat-o în 
transmisiunea ei. Şi nu pot să nu remarc cingătoarea plină 
de gloanțe strălucitoare și cele două pistoale. Și el face parte 
din Garda Stacojie. 

— Ai apărut pe toate ecranele argintiilor, lady Titanos. 

Îmi pronunţă titlul de parcă ar fi un blestem. 

— Tu și fata Samos. Spune-mi, e atât de neplăcută pe cât 
pare? 

— El e Tristan, unul dintre locotenenţii lui Farley, 
intervine Will, admonestându-l cu privirea. Tristan, vorbește 
frumos! 

— De ce? întreb eu pe un ton înţepat. Evangeline Samos 
e o ticăloasă 

însetată de sânge. 

Zâămbind, Tristan îi aruncă o privire îngâmfată lui Will. 

— Nu toţi sunt maimuțe, adaug eu pe un ton aproape 
șoptit, aducându-mi aminte de cuvintele pe care mi le-a 
adresat Maven mai devreme. 

— Vorbești despre prinţul cu care te-ai logodit sau despre 
cel care te-așteaptă în pădure? întreabă Will pe un ton calm, 
de parcă s-ar interesa de prețul făinii. 

Prin comparaţie cu el, Tristan o ia razna, ţâșnind de pe 
scaunul său. Ajung înaintea lui la portieră și întind mâinile în 


lături. Din fericire, îmi menţin controlul. Ultimul lucru de care 
am nevoie e să electrocutez un membru al Gărzii Stacojii. 

— Ai adus un argintiu aici? săâsâie el. Pe prinţ? Ştii ce am 
putea face dacă l-am lua? Ce am putea cere în schimb? 

Cu toate că e mai înalt decât mine, nu mă las intimidată. 

— Lasă-l în pace! 

— Câteva săptămâni în lux și sângele tău e la fel de 
argintiu ca al lor, scuipă el, arătând de parcă ar vrea să mă 
omoare. Ai de gând să mă 

electrocutezi și pe mine? 

Asta doare și el știe. Las mâinile jos, de teamă ca nu 
cumva să mă trădeze. 

— Nu îl protejez pe el, ci pe tine, tâmpitul naibii! Cal e un 
soldat experimentat și ar putea să dea foc întregului sat, 
dacă ar vrea. 

Nu că arvrea. Sper. 

Tristan își duce mâna către pistol. 

— Aș vrea să-l vad căâ-ncearcă. 

Însă Will își pune o mână zbârcită pe braţul lui. Atingerea 
e suficientă 

pentru a-l face pe rebel să se calmeze. 

— Suficient, șoptește el. Mare, de ce-ai venit aici? Kilorn e 
în siguranţă, la fel și fraţii tăi. 

138 

Respir ușurată, stând în continuare cu ochii pe Tristan. EI 
tocmai m-a ameninţat c-o să-l răpească pe Cal și c-o să ceară 
o răscumpărare. Și, dintr-un motiv sau altul, acest lucru mă 
neliniștește cumplit. 

— Fratele... 

Un singur cuvânt rostit și deja fac eforturi. 

— Shade făcea parte din Garda Stacojie. 

Nu mai e o întrebare, ci un adevăr. Will își coboară 
privirea, spăsit, iar Tristan își lasă capul în jos. 

— L-au omorât pentru asta. Mi-au omorât fratele și eu 
trebuie să mă port ca și când acest lucru nu mă deranjează. 

— Dacă n-o faci, te vor omori și pe tine. 


— Știu asta. Când va sosi timpul, voi spune tot ce vorei. 
Dar... Vocea îmi tremură puţin. Sunt în palat, în centrul lumii 
lor. Sunt iute, sunt silenţioasă și pot ajuta organizaţia. 

Tristan inspiră adânc, îndreptându-se de spate. În pofida 
atitudinii mânioase de mai devreme, în ochii săi zăresc un 
licăr de mândrie. 

— Vrei să ni te alături. 

— Da. 

Will își încleștează maxilarele, sfredelindu-mă cu privirea. 

— Sper că ești conştientă în ce te bagi. Ăsta nu e doar 
razboiul meu sau al lui Farley sau al Garzii Stacojii - e și al 
tău. Până la final. Și nu pentru a-ţi răzbuna fratele, ci pentru 
a ne răzbuna pe noi toţi. Ne vom lupta pentru cei de 
dinainte și pentru cei care vor veni. 

Mâna lui noduroasă se întinde spre a mea și, pentru 
prima dată, observ un tatuaj în jurul încheieturii sale: o 
brățară roșie. Precum cele pe care ne obligă ei să le purtăm. 
Doar că acum el o poartă pentru totdeauna. Face parte din 
el, precum sângele din venele noastre. 

— Ești alături de noi, Mare Barrow? mă întreabă el, 
închizându-și mâna peste a mea. 

Mai multe războaie, mai mulţi morţi, a spus Cal. Dar 
există posibilitatea ca el să se înșele. Există posibilitatea ca 
noi să putem schimba lucrurile. 

Îmi încordez degetele și mă ţin de Will. Simt greutatea 
acțiunii mele, importanţa din spatele ei. 

— Sunt alături de voi. 

— Vom răsări, șoptește el, la unison cu Tristan. 

Îmi amintesc cuvintele și le pot rosti împreună cu ei: 

— Roșii ca zorii zilei. 

În lumina pâlpâitoare a lumânării, umbrele noastre arată 
ca niște monștri pe pereți. 

139 

e 

Când eu și Cal ne întâlnim la periferia orașului, mă simt 
cumva mai ușoară, încurajată de decizia mea și de 


perspectiva lucrurilor care mă 

așteaptă. Cal merge la pas cu mine, aruncându-mi din 
când în când câte o privire, însă nu spune nimic. În vreme ce 
eu aș sta și-n cap pentru a scoate un răspuns de la cineva, 
Cal e complet opusul. Poate că eo tactică militară pe care a 
deprins-o din cărțile lui: lasă dușmanul să vină la tine. 

Pentru că asta sunt eu acum. Dușmanul lui. 

Cal mă dezorientează, exact ca fratele său. Ambii sunt 
amabili, chiar dacă 

știu că sunt o roșie, chiar dacă știu că nici măcar n-ar 
trebui să mă bage în seamă. Însă Cal m-a dus acasă, iar 
Maven a fost bun cu mine, dorindu-și să 

mă ajute. Stranii băieţi. 

Când intrăm din nou în pădure, atitudinea lui Cal se 
schimbă, devenind deodată serios. 

— Va trebui să vorbesc cu regina să-ţi schimbe 
programul. 

— De ce? 

— Aproape c-ai explodat acolo, spune el pe un ton blând. 
Va trebui să 

începi să te antrenezi cu noi, ca să ne asigurăm că așa 
ceva nu se va mai întâmpla niciodată. 

Julian mă antrenează. Dar până și acea voce firavă din 
capul meu știe că 

Julian nu poate înlocui ceea ce fac Cal, Maven și 
Evangeline. Dacă aș învăţa chiar și numai jumătate din ceea 
ce știu ei, cine știe ce ajutor aș putea oferi Gărzii? Memoriei 
lui Shade? 

— Ei bine, dacă mă scoate de la orele de protocol, n-am 
să refuz. 

Brusc, Cal se întoarce cu spatele la motocicleta lui. 

— Cineva ne urmărește. 

Nu am de gând să-l contrazic. Simţurile de soldat ale lui 
Cal sunt acute, însă ce anume l-ar putea amenința aici? De 
ce anume s-ar putea teme în pădurea unui sat adormit și 
sărac? Un sat plin de rebeli, îmi amintesc eu. 


Dar, în locul lui Farley sau al unor revoluționari înarmaţi, 
cel care iese din frunziș e Kilorn. Am uitat cât de descurcăreţ 
e, cât de ușor se poate mișca pe întuneric. 

Mâinile lui Cal se sting într-un norișor de fum. 

—A,tu... 

Kilorn își dezlipește privirea de pe mine și îi aruncă o 
căutătură urâtă lui Cal, după care își înclină capul într-o 
plecăciune ironică. 

— Vă rog să mă scuzaţi, Înălţimea Voastră. 

În loc să încerce să nege asta, Cal se îndreaptă uşor de 
spate, adoptând o poziţie regală. Nu îi răspunde și își vede 
în continuare de înlăturarea 140 

frunzelor de pe motocicletă. Însă simt că stă cu ochii pe 
mine, urmărind fiecare vorbă între mine și Kilorn. 

— Chiar faci asta? întreabă Kilorn, semănând cu un 
animal rănit. Chiar pleci? Să fii una dintre ei? 

Cuvintele astea ustură mai tare ca o palmă. Asta nu eo 
alegere, vreau să-i spun. 

— Ai văzut ce s-a întâmplat acolo, ce pot să fac. Ei mă pot 
ajuta. 

Până și eu sunt surprinsă de cât de ușor îmi iese minciuna 
asta. Într-o zi s-ar putea să mă mint chiar și pe mine, să mă 
păcălesc că sunt fericită. 

— Sunt acolo unde trebuie să fiu. 

El clatină din cap, apucându-mă de mână, de parcă ar 
putea să mă tragă 

înapoi în trecut, unde grijile noastre erau simple. 

— Locul tău e aici. 

— Mare. 

Cal așteaptă  răbdător, rezemându-se de scaunul 
motocicletei sale, însă 

vocea lui e fermă - un avertisment. 

— Trebuie să plec. 

Încerc să trec de Kilorn, să-l las în urmă, însă el nu-mi dă 
voie. Mereu a fost mai puternic decât mine. Și oricât de tare 


mi-aș dori să mă oprească, nu se poate întâmpla și cu asta, 
basta. 

— Mare, te rog... 

Un val de căldură ne învăluie ca o rază de soare mai 
puternică. 

— Dă-i drumul! mârâie Cal, apărând lângă mine. 

Căldura vine dinspre el și aproape că face aerul să 
tremure. Calmul pe care se străduiește să-l menţină începe 
să scadă, amenințând să se dezlănţuie. 

Kilorn îi râde în faţă, dorindu-și să-l provoace. Însă el 
seamană cu mine; noi suntem hoţi, noi suntem șobolani. Noi 
știm când să luptăm și când să 

fugim. Șovăind, dă înapoi, trăgându-și degetele peste 
braţul meu. Asta ar putea fi ultima oară când ne vedem. 

Aerul se răcește, însă Cal nu se îndepărtează. Sunt 
logodnica fratelui său - 

trebuie să mă protejeze. 

— Ai negociat și pentru mine, pentru a mă scuti de 
încorporare, spune Kilorn, pe un ton blând, înțelegând într- 
un final preţul pe care l-am plătit. Ai un obicei de a încerca 
să mă salvezi. 

De-abia reușesc să scutur din cap și mă văd nevoită să-mi 
pun casca pentru a-mi ascunde lacrimile. Târșâindu-mi 
picioarele, îl urmez pe Cal spre motocicletă și mă sui în 
spatele lui. 

141 

Kilorn merge cu spatele, tresărind când Cal turează 
motorul. Apoi îmi rânjește, trăsăturile sale transformându-se 
într-o expresie care obișnuia să 

mă facă să vreau să-i trag un pumn. 

— Am să-i transmit lui Farley salutările tale. 

Motocicleta mugește ca o bestie, ducându-mă departe de 
Kilorn, de Pilonii și de fosta mea viaţă. Teama curge prin 
venele mele ca o otravă, până 

când sunt speriată din cap până-n picioare. Însă nu 
pentru mine. Nu acum. 


Mă tem pentru Kilorn, pentru prostia pe care are de gând 
s-o facă. 

Se duce s-o găsească pe Farley. Și o să i se alăture. 

142 

CINCISPREZECE 

A doua zi dimineaţă, când deschid ochii, observ o siluetă 
întunecată stând lângă patul meu. Gata, până aici mi-a fost. 
Am plecat, am încălcat regulile, iar acum o să mă omoare 
pentru asta. 

Însă n-am de gând să mă dau bătută fără luptă. 

Înainte ca silueta să apuce să mă lovească, sar din pat, 
pregătită să mă 

apăr. Mușchii mi se încordează în timp ce în interiorul 
meu prinde viaţă acel bâzâit încântător. Însă, în locul unui 
asasin, mă trezesc că dau nas în nas cu o uniformă roșie. Și o 
recunosc pe femeia care o poartă. 

Walsh arată exact ca acum câteva secunde, cu toate că 
eu sigur nu mai arăt. Stă lângă un cărucior metalic pe care 
se află ceai, pâine și o multitudine de mâncăruri pentru 
micul dejun. Mereu o cameristă harnică, nu scoate niciun 
cuvânt, însă ochii ei ţipă la mine. Se uită lung la mâna mea, 
unde în jurul degetelor dansează bine cunoscutele scântei. 
Îmi frec mâinile, până ce acestea dispar înapoi în pielea 
mea. 

— Îmi pare atât de rău! exclam eu, îndepărtându-mă de 
ea. 

Ea tace în continuare. 

— Walsh... 

Însă ea preferă să-și facă de treabă cu mâncarea. Apoi, 
spre mare mea surpriză, rostește pe mutește cinci cuvinte pe 
care am început să le știu ca pe o rugăciune - sau ca peun 
blestem. Rasar, roșie ca zorii zilei. 

Înainte să-i pot răspunde, înainte ca șocul să mi se 
citească pe chip, Walsh îmi împinge o ceașcă de ceai în 
mână. 

— Așteapta... 


Întind mâna, însă ea se ferește, făcând o plecăciune 
adâncă. 

— Milady, spune ea pe un ton înţepat, punând punct 
conversaţiei noastre. 

O urmăresc cum iese din cameră și mă lasă doar cu ecoul 
cuvintelor ei nerostite. 

Walsh face parte din Garda Stacojie. 

Ceașca de ceai e rece în mâna mea. Straniu de rece. 

Mă uit în jos și observ că nu e plină de ceai, ci de apă. lar 
pe fundul ceștii se află o bucăţică de hârtie care împrăștie 
cerneală. În timp ce citesc mesajul, cerneala se dizolvă și 
distruge orice urmă existentă, până ce nu mai rămâne decât 
un lichid cenușiu și o bucată de hârtie albă și încreţită. Nicio 
dovadă a primului meu act de rebeliune. 

Mesajul nu e greu de reținut, căci e format din trei 
cuvinte. 

143 

La miezul nopţii. 

Gândul că am o legătură atât de apropiată cu grupul ar 
trebui să mă 

liniștească, însă, din cine știe ce motiv, mă trezesc că mă 
ia cu fiori. Poate că 

nu sunt urmărită doar de camerele de supraveghere. 

Și nu e singurul bilet care mă așteaptă. Noul meu 
program se află pe noptieră, scris cu acea caligrafie 
exasperant de perfectă a reginei. 

06:30 - micul dejun 

07:00 - antrenament 

10:00 - protocol 

11:30 - prânz de gală 

13:00 - protocol 

14:00 - lecţii 

18:00 - cină 

Lucas te va însoţi la toate. Programul nu poate fi 
negociat. 

MS Regina Elara 


— Carevasăzică, te-au băgat în sfârșit la antrenamente? 
îmi surâde Lucas cu o urmă de mândrie, în timp ce mă 
conduce la prima mea sesiune. Ai fost ori prea cuminte, ori 
prea obraznică. 

— Câte puţin din amândouă. 

Mai mult obraznică, gândesc eu, aducându-mi aminte de 
episodul petrecut ieri-seară acasă la mine. Ştiu că noul meu 
program e opera lui Cal, însă nu mă așteptam să acţioneze 
atât de iute. Ca să fiu sinceră, sunt entuziasmată că voi 
începe antrenamentele. Dacă seamănă cu ceea ce am văzut 
că fac Maven și Cal, mai ales în ceea ce privește controlul 
puterilor, voi fi cu mult în urmă, însă cel puţin voi avea cu 
cine să vorbesc. Și, dacă sunt cu adevărat norocoasă, 
Evangeline va cădea grav bolnavă și va rămâne la pat 
pentru tot restul vieţii ei nefericite. 

Lucas clatină din cap, chicotind. 

— Fii pregătită! Instructorii sunt celebri fiindcă i-au făcut 
praf până și pe cei mai puternici soldaţi. N-o să le placă 
deloc impertinenţa ta. 

— Mie n-o să-mi placă deloc să fiu făcută praf, ripostez 
eu. Cum au fost antrenamentele tale? 

144 

— Păi, am intrat direct în armată la vârsta de nouă ani, 
așa că experienţa mea a fost un pic diferită, spune el, și 
privirea i se întunecă când își amintește de acele zile. 

— Nouă ani? 

Această idee mi se pare imposibilă. Cu sau fără puteri, 
acest lucru nu poate fi adevărat. 

Însă Lucas ridică din umeri, de parcă ar fi o nimica toată. 

— Frontul e cel mai bun loc pentru antrenamente. Până și 
cei doi prinți s-au antrenat o perioadă pe front. 

— Dar acum tu ești aici, spun eu. 

Privirea îmi zăbovește pe uniforma lui Lucas, pe negrul și 
argintiul securităţii. 

— Nu mai ești soldat. 


Pentru prima dată, zâmbetul ironic al lui Lucas dispare cu 
desăvârșire. 

— E extenuant, recunoaște el, mai mult pentru sine decât 
pentru mine. 

Bărbaţii nu sunt făcuţi să reziste prea mult în război. 

— Și roșiii sunt? mă trezesc eu întrebând. 

Bree, Tramy, Shade, tata, tatăl lui Kilorn. Și mii de alţi 
oameni. Milioane. 

— Ei rezistă mai bine decăt argintiii într-un război? 

Când ajungem la ușa sălii de antrenamente, Lucas îmi 
răspunde într-un final, dându-mi senzaţia că se simte ușor 
stânjenit. 

— Așa funcţionează lumea. Roșiii slujesc, roșiii muncesc, 
roșiii se luptă. 

La asta se pricep. Asta sunt meniţi să facă. 

Trebuie să-mi mușc limba pentru a nu mă răsti la el. 

— Nu toată lumea e specială. 

Încep să clocotesc de furie, însă nu îi adresez niciun 
cuvânt. Să-mi pierd cumpătul, chiar și cu el, nu m-ar ajuta 
prea tare. 

— Mă descurc de-aici, spun eu pe ton înțepat. 

Lucas observă că nu mă simt în largul meu și se încruntă. 
Când vorbește, o face în șoaptă și rapid, ca și când nu-și 
dorește să fie auzit. 

— Nu îmi permit luxul întrebărilor, murmură el. 

Ochii lui negri îi fixează pe ai mei cu subiînţeles. 

— Și nici tu, adaugă el. 

Mi se strânge inima, îngrozită de cuvintele sale și de 
înțelesul lor ascuns. 

Lucas știe că ceea ce i s-a spus despre mine nu etotul. 

— Lucas... 

— Nu se cuvine să pun întrebări. 

Își încrețește fruntea, încercând să mă facă să înţeleg, 
încercând să mă 

liniștească. 

145 


— Lady Titanos. 

Titlul sună mai ferm ca oricând, devenind atât scutul 
meu, cât și arma reginei. 

Lucas nu va pune întrebări. În pofida ochilor săi negri, a 
sângelui său argintiu, a familiei lui pe nume Samos, el nu va 
trage de firul care ar putea să 

dezvăluie existenţa mea. 

— Milady, vă recomand să vă ţineţi de program. 

Face un pas înapoi, mai formal decât l-am văzut vreodată. 
Cu o mișcare a capului, arată spre ușa la care așteaptă un 
asistent roșu. 

— Am să vin să vă iau după antrenament. 

— Lucas, îți mulțumesc, e tot ce reușesc să îngaim. 

Mi-a oferit mai multe decât știe. 

Asistentul îmi întinde un costum elastic, negru cu dungi 
purpurii și argintii. Îmi indică o încăpere mică, unde mă 
schimb repede. Costumul îmi aduce aminte de vechile mele 
haine, pe care obișnuiam să le port în Pilonii. 

Uzate de trecerea timpului, însă curate și suficient de 
mulate pentru anu mă 

încetini. 

Când intru în sala de antrenament, sunt conștientă că 
toată lumea e cu ochii pe mine, ca să nu mai vorbim de 
zecile de camere de supraveghere. 

Podeaua pare moale și flexibilă și îmi amortizează fiecare 
pas. O lucarnă 

imensă se înalță deasupra noastră, dezvăluind cerul 
estival, albastru și plin de nori, care mă ia în derâdere. Şiruri 
de scări șerpuitoare leagă cele câteva niveluri excavate în 
pereţii mari, la înălţimi diferite și cu echipamente diferite. În 
sală se află numeroase ferestre, iar una știu sigur că dă spre 
sala de clasă a lui lady Blonos. Încotro dau celelalte sau cine 
ne-ar putea urmări prin ele, habar nu am. 

Ar trebui să mă simt agitată, având în vedere că am intrat 
într-o încăpere plină de războinici adolescenţi, cu toţii mai 
bine pregătiţi decât mine. În schimb, mă gândesc la 


insuportabilul ţurțur din oase și metale cunoscut drept 
Evangeline Samos. Nici bine nu ajung la jumătatea sălii, că 
și deschide gura, scuipând venin. 

— Ai absolvit deja orele de protocol? Ai reușit în sfârșit să 
stăpânești arta de a sta cu picioarele încrucișate? zâmbește 
ea ironic, sărind de pe un aparat de ridicat greutăţi. 

Părul ei argintiu e legat la spate într-o cosiţă complicată, 
pe care i-aș 

tunde-o cu mare plăcere, însă renunţ la această idee când 
îi văd lamele ascuţite și letale care îi atârnă la brâu. La fel ca 
mine, la fel ca toţi ceilalţi, poartă un costum pe care se 
regăsesc culorile casei ei. În negru și argintiu pare letală. 

146 

Sonya și Elane o flanchează cu zâmbete ironice trase la 
indigo. Acum, că 

nu mă mai intimidează, se pare că încearcă să se dea 
bine pe lângă viitoarea regină. 

Îmi dau toată silinţa să le ignor și mă trezesc că îl caut 
din priviri pe Maven. Îl zăresc într-un colţ, separat de ceilalţi. 
Cel puţin putem fi singuri împreună. În urma mea aud 
șoapte, de vreme ce mai mult de doisprezece adolescenți 
nobili mă urmăresc îndreptându-mă spre el. Câţiva își înclină 

capetele, încercând să fie politicoși, însă cei mai mulţi par 
precauţi. Fetele sunt cele mai agitate; la urma urmei, le-am 
furat unul dintre prinți. 

— Ţi-a luat cam mult, chicotește Maven când mă așez 
lângă el. 

Se pare că nu face parte din mulţime și nici nu-și dorește 
asta. 

— Dacă nu te-aș cunoaște, aș zice că încercai să stai 
departe de noi. 

— De o persoană în special, îi răspund eu, aruncând o 
privire spre Evangeline. 

Evangeline se întreţine cu admiratorii săi în apropiere de 
peretele cu ţinte, unde se dă în spectacol pentru ciracii ei. 
Cuţitele șuieră prin aer, înfigându-se fix în mijlocul țintelor. 


Maven mă privește cum o studiez pe Evangeline. 

— Când o să ne-ntoarcem în capitală, n-o să trebuiască s- 
o vezi atât de des, murmură el. Ea și Cal vor fi extrem de 
ocupați cu turneul prin ţară, îndeplinindu-și îndatoririle. 
Desigur, și noi le vom avea pe ale noastre. 

Perspectiva de a fi cât mai departe de Evangeline e 
încântătoare, însă, de asemenea, îmi amintește de ceasul 
care ticăie neînduplecat împotriva mea. 

Curând, voi fi forţată să las în urmă Reședința Soarelui, 
valea râului și familia. 

— Ştii cumva când tu... mă bâlbâi eu, după care mă 
corectez. Vreau să zic, când noi ne vom întoarce în capitală? 

— După Balul de Râmas-Bun. Ți s-a spus despre el, nu-i 
așa? 

— Da, mama ta l-a menţionat în treacăt, iar lady Blonos 
încearcă să mă- 

nvețe să dansez... 

Mă opresc brusc, simţindu-mă stânjenită. Lady Blonos a 
încercat ieri să 

mă înveţe câţiva pași, însă am sfârșit prin a mă duce 
grămadă la pământ. 

Furatul îmi iese bine, însă, aparent, dansatul mă 
depășește. 

— În fine, subliniez cuvântul încearcă. 

— Nu-ţi face griji, nu noi o să trebuiască s-avem de-a face 
cu cea mai îngrozitoare parte a balului. 

Ideea de a dansa mă înspăimântă, însă 
pentru a alunga această temere. 

— Dar cine? 

147 

— Cal, spune el, fără să șovăie. Fratele meu trebuie să 
tolereze extrem de multe conversații absurde și să danseze 
cu o mulțime de fete sâcâitoare. Îmi aduc aminte anul 
trecut... 

Se oprește și începe să râdă. 


[j 


nghit cu putere 


— Sonya lral nu făcea decât să umble după el, 
întrerupându-i dansurile și încercând să-l târască după ea 
pentru puţină distracţie. A trebuit să intervin și s-o suport 
vreme de două cântece, pentru a-i oferi lui Cal un moment 
de liniște. 

Gândul celor doi fraţi uniţi împotriva unei legiuni de fete 
disperate mă 

face să râd, gândindu-mă la toate lucrurile prin care au 
trebuit să treacă 

pentru a se salva unul pe celălalt. Dar în timp ce surâsul 
meu se extinde, zâmbetul lui Maven pălește. 

— Bine măcarcă de data asta o avem pe Samos la brațul 
lui. Fetele celelalte nu vor îndrăzni să se pună cu ea. 

Pufnesc, aducându-mi aminte de strânsoarea ei puternică 
pe braţul meu. 

— Bietul Cal! 

— Și cum a fost vizita ta de ieri? mă întreabă el, 
referindu-se la plimbarea mea până acasă. 

Așadar, Cal nu l-a pus la curent. 

— Dificilă. 

E singurul fel în care pot să o descriu. Acum, familia mea 
știe ce sunt, iar Kilorn s-a băgat singur în cușca leilor. Și, 
desigur, Shade e mort. 

— Unul dintre fraţii mei a fost executat, chiar înainte să 
primească 

scutirea. 

Maven își schimbă poziţia lângă mine și mă aștept să se 
simtă prost. La urma urmei, oamenii lui au fost cei care au 
făcut-o. Însă își pune o mână 

peste umărul meu. 

— Mare, îmi pare atât de rău! Sunt sigur că nu a meritat- 
O. 

— Nu, nu a meritat-o, șoptesc eu, aducându-mi aminte de 
ce a murit fratele meu. 

Acum, eu am pornit pe același drum. 


Maven mă privește atent, de parcă încearcă să descifreze 
secretul din ochii mei. Pentru prima dată sunt bucuroasă de 
lecțiile lui Blonos, altminteri aș presupune că Maven poate 
să citească gândurile oamenilor la fel de bine ca regina. Dar 
nu, e sută la sută piroman. Foarte puţini argintii moștenesc 
puterile mamelor și nimeni n-a avut vreodată mai mult de o 
abilitate. 

Așadar, secretul meu, noua mea loialitate faţă de Garda 
Stacojie, e doar al meu. 

148 

Când Maven întinde mâna pentru a mă ajuta să mă ridic, 
o accept. În jurul nostru, ceilalţi se încălzesc, cei mai mulți 
întinzându-se sau alergând prin sală, însă câţiva sunt mult 
mai impresionanţi. Elane apare și dispare din câmpul vizual 
în timp ce distorsionează lumina din jurul ei, până ce dispare 
cu totul. Un ţesevânt, Oliver din Casa Laris, creează un 
vârtej în miniatură, stâmind particule de praf. Sonya face 
schimb de lovituri cu Andros Eagrie, un băiat mic de statură, 
dar musculos, care are vreo optsprezece ani. 

Asemenea tuturor mătăsoșilor, Sonya e înzestrată cu 
agilitate și ar trebui sa- 

l pună la pământ în două secunde, însă Andros îi parează 
lovitură după 

lovitură într-un dans violent. Argintiii din Casa Eagrie 
sunt clarvăzători, ceea ce înseamnă că pot vedea viitorul 
apropiat, iar Andros se folosește din plin de abilitatea lui. 
Niciunul dintre ei nu pare să iasă câștigător, participând mai 
degrabă la un joc de echilibru, decât de forţă. 

Imaginează-ţi ce pot face cu adevărat. Atât de capabili, 
atât de puternici. 

lar aceștia sunt doar copiii. Și, uite-așa, speranţa mi se 
risipește în vânt, transformându-se în teamă. 

— Alinierea, rostește o voce aproape imperceptibilă. 

Noul meu instructor intră fără să facă zgomot. Cal e lângă 
el, iar în spatele lor merge un telekinetic din Casa Provos. Ca 


un bun soldat, Cal merge în pas cu instructorul, care pare 
mic de statură și cuminte prin comparaţie cu el. 

Pielea lui palidă e brăzdată de riduri, iar părul e la fel de 
alb ca hainele pe care le poartă, o dovadă a adevăratei sale 
vârste și case. Casa Arven, casa tăcută, îmi aduc eu aminte, 
gândindu-mă la lecţiile mele. O casă importantă, plină de 
putere și de forţă și toate lucrurile în care argintiii cred. Ba 
chiar mi-l amintesc pe instructor încă de dinainte să fi 
devenit  Mareena Titanos, de când eram mică. EI 
supraveghea execuțiile televizate din capitală, domnind 
peste roșiii și chiar și peste argintiii condamnaţi la moarte. 
lar acum înțeleg de ce l-au ales pe el s-o facă. 

Haven devine din nou vizibilă, în timp ce vârtejul moare 
în mâinile lui Oliver. Cuţitele lui Evangeline cad brusc pe jos 
și până și eu mă simt învăluită de o mantie care îmi înăbușă 
simţul electric. 

El e Rane Arven, instructorul, călăul, amuţitorul. El îi 
poate transforma pe argintii în ceea ce ei urăsc cel mai mult: 
în roșii. El le poate opri puterile. El îi poate face să fie 
normali. 

În timp ce rămân cu gura căscată, Maven mă trage în 
spatele său, iar Cal se așază în faţa rândului nostru. 
Evangeline conduce rândul de lângă noi și, pentru prima 
oară, nu pare a fi interesată de mine. Stă cu ochii pe Cal, 
care se pregătește și care pare să se simtă în largul lui la 
postul de comandă. 

149 

Arven nu se deranjează să mă prezinte. De fapt, nici nu 
pare să observe că 

particip la sesiunea lui. 

— Alergaţi! ne poruncește cu o voce groasă și dură. 

Bun. Ceva ce pot și eu să fac. 

Pornim în marș, fiecare în rândul său, ocolind sala în pas 
alergător, într-o tăcere binecuvântată. luțesc pasul, 
bucurându-mă de exerciţiul după care am tânjit atât de 
mult, până ce trec în viteză pe lângă Evangeline. Apoi 


rămâne doar Cal lângă mine, care dictează ritmul pentru 
ceilalţi. Îmi surâde și mă urmărește cum alerg. Asta e ceva 
ce pot face, ceva de care chiar mă 

bucur. 

Am o senzaţie ciudată sub picioare, din cauza podelei 
căptușite care se mișcă la fiecare pas, însă sângele care îmi 
bubuie în urechi, sudoarea și ritmul susținut îmi sunt 
cunoscute. Dacă închid ochii, pot pretinde că sunt înapoi în 
sat, alături de Kilorn și de fraţii mei, sau doar de una singură. 
Pur și simplu liberă. 

Asta până când o secțiune a peretelui ţâșnește brusc, 
izbindu-mă în stomac. 

Cad grămadă la pământ, însă ceea ce mă doare e 
mândria. Grupul de alergători se ferește, iar Evangeline îmi 
aruncă un zâmbet satisfăcut peste umăr, bucurându-se că 
am rămas în urmă. Doar Maven încetinește, așteptându-mă 
să îl ajung din urmă. 

— Bun venit la antrenament! chicotește el, urmărindu-mă 
cum mă 

dezlipesc de obstacolul care mi-a ieșit în cale. 

În sală, alte părţi ale peretelui se mișcă, formând bariere 
pentru alergători. Toţi ceilalţi se descurcă fără niciun pic de 
efort; sunt obișnuiți cu asta. Cal și Evangeline conduc 
grupul, ocolind fiecare obstacol care le iese în drum. Cu 
coada ochiului observ că telekineticul Provos manipulează 
diferite părţi ale peretelui, făcându-le să se miște. Ba chiar 
îmi dă senzaţia că mă 

fixează cu un zâmbet satisfăcut. 

Rezist tentaţiei de a mă lua de telekinetic și pornesc în 
pas alergător. 

Maven aleargă lângă mine, dar fără să mă întreacă 
vreodată cu mai mult de jumătate de metru, ceea ce mă cam 
irită. Îmi măresc pasul, până ce sprintez și ocolesc cât pot de 
bine obstacolele. Însă Maven nu e precum agenţii de 
securitate de acasă - îmi este dificil să-l întrec. 


Când terminăm turele, Cal e singurul care nu a transpirat. 
Până și Evangeline pare terminată, însă își dă toată silința să 
ascundă asta. Respir sacadat, însă sunt mândră de mine. În 
pofida începutului dificil, am reușit să 

țin pasul cu ceilalți. 

150 

Instructorul Arven ne analizează preţ de câteva clipe, 
zăbovind cu privirea asupra mea, înainte să se întoarcă spre 
telekinetic. 

— Theo, te rog să scoţi ţintele de tragere, spune el, 
folosind din nou un ton de-abia perceptibil. 

Ca și când ai da perdeaua la o parte pentru a lăsa soarele 
să intre, simt cum puterile mele îmi năvălesc în trup. 

Asistentul telekinetic flutură din mână, dând la o parte o 
secțiune a podelei și scoțând la iveală acel pistol ciudat pe 
care l-am văzut de la fereastra clasei lui Blonos. Îmi dau 
seama că nu e un pistol, ci mai degrabă 

un cilindru. Numai puterea telekineticului îl face să se 
miște, nu vreo tehnologie avansată. Puterile sunt tot ceea ce 
ei posedă. 

— Lady Titanos, murmură Arven, făcându-mă să mă înfior. 
Înteleg că 

aveți o abilitate interesantă. 

Vorbește despre  fulgerele mele, de  scânteile 
distrugătoare albe și purpurii, însă mă gândesc imediat la 
ceea ce mi-a zis Julian ieri. Eu nu manipulez pur și simplu, 
eu pot crea. Sunt specială. 

Toţi ochii se întorc spre mine, însă strâng din dinţi și 
încerc să devin puternică. 

— E interesantă, dar nu inedită, domnule instructor, 
comentez eu. Sunt foarte nerăbdătoare să învăţ mai multe 
despre ea. 

— Puteţi începe chiar acum, spune instructorul, iar 
telekineticul din spatele lui se încordează. 

Exact în acel moment, una dintre ţintele pentru mingi se 
ridică în aer, mai iute decât credeam că e cu putinţă. 


Controlează-te! îmi spun în gând, repetând cuvintele lui 
Julian. 

Concentrează-te! 

De data asta simt atracţia când extrag electricitatea din 
aer și de undeva din interiorul meu. Aceasta se manifestă în 
mâinile mele, prinzând viaţă sub forma unor mici scântei. 
Însă mingea loveşte podeaua înainte s-o pot arunca, 
scânteile ei împrăștiindu-se pe jos și dispărând. Evangeline 
râde pe înfundate în spatele meu, însă, când mă întorc să îi 
arunc o privire reprobatoare, dau ochi în ochi cu Maven. El 
încuviinţează din cap de-abia perceptibil, îndemnându-mă 
să încerc din nou. Și, lângă el, Cal își împreunează braţele la 
piept, cu o expresie indescifrabilă. 

O altă ţintă ţâșnește în sus, răsucindu-se în aer. Scânteile 
apar mai repede acum, luminoase și pline de viaţă în timp ce 
ținta ajunge în vârf. La fel cum s-a întâmplat și în prezenţa 
lui Julian, îmi strâng mâna pumn și, simțind valul de putere 
care mă străbate, arunc. 

151 

Un minunat arc de lumină distructivă lovește laterala 
țintei. Aceasta se spulberă într-un milion de bucățele, 
fumegând și scânteind atunci când lovesc podeaua cu un 
trosnet puternic. 

Nu pot să nu zâmbesc, mulţumită de mine însămi. În 
spatele meu, Maven și Cal aplaudă, la fel ca alţi câţiva copii. 
Evident, Evangeline și prietenii ei nu fac nicio mișcare - 
aproape că par insultaţi de victoria mea. 

Însă instructorul Arven nu spune nimic, nici măcar nu 
catadicsește să mă 

felicite. Pur și simplu se uită peste mine, spre restul 
grupului. 

— Următorul! 

e 

Instructorul ne face să muncim până la epuizare, 
obligându-ne să trecem prin runde peste runde de exerciţii 
menite să ne perfecţioneze puterile. 


Desigur, eu rămân în urmă la toate, dar, de asemenea, 
simt că fac progrese. 

Când sesiunea ia sfârșit, sunt transpirată și tot corpul mă 
doare. Lecţia lui Julian e o binecuvântare și îmi permite să 
stau jos, pentru a-mi recăpăta puterile. Dar nici măcar 
sesiunea din acea dimineaţă nu mă poate epuiza întrutotul - 
se apropie miezul nopţii. Cu cât trece timpul mai repede, cu 
atât ajung mai aproape de miezul nopţii. Cu atât ajung mai 
aproape de a face următorul pas, de a prelua controlul 
asupra destinului meu. 

Julian nu îmi observă neliniștea, probabil din cauză că e 
adâncit într-un teanc de cărți proaspăt legate. Toate au 
aproape doi centimetri și jumătate grosime și sunt 
etichetate elegant, având doar anul înscris și nimic altceva. 

N-am idee ce anume conţin. 

— Ce sunt astea? îl întreb, ridicând una. 

Înăuntru e o harababură de liste: nume, date, locuri - și 
cauzele morţii. 

Cele mai multe sunt din pricina pierderilor masive de 
sânge, dar, din când în când, mai zăresc „boală”, „sufocare”, 
„înec” și alte câteva detalii specifice și înfiorătoare. Când îmi 
dau seama ce anume citesc, sângele îmi îngheaţă în vine. 

— O listă de decese. 

Julian încuviinţează. 

— Fiecare persoană care a murit luptând în Războiul 
Lacuștrilor. 

Shade, gândesc eu, simțind cum mi se întoarce stomacul 
pe dos. Ceva îmi spune că numele lui nu va fi consemnat 
într-unul dintre aceste registre. 

Dezertorii nu primesc onoarea unui rând de cerneală. 
Mânioasă, îmi las mintea să se întindă spre lampa de birou 
care îmi luminează registrul. 

Curentul electric din ea mă atrage, la fel de familiar ca 
propriul meu puls. 

Folosindu-mă doar de puterea minţii, o aprind și o sting, 
sincronizând jocul cu bătăile neregulate ale inimii mele. 


152 

Julian se uită la mine și strânge din buze. 

— Mare, s-a întâmplat ceva? întreabă el pe un ton ironic. 

Da, multe. 

— Nu-mi place această schimbare de program, spun eu în 
schimb, lăsând lampa în pace. 

Nu eo minciună, dar nici adevărul. 

— N-o să ne mai putem antrena. 

El nu face decât să ridice din umeri, făcând ca veșmintele 
lui de culoarea pergamentului să se miște odată cu acest 
gest. Acestea arată cumva mai murdare, de parcă se 
transformă în paginile cărților lui. 

— Din câte am auzit, ai nevoie de mai mult ajutor decât 
îți pot eu oferi, 

Scrâșnesc din dinţi, mestecând cuvintele înainte să le pot 
scuipa. 

— Ţi-a spus Cal ce s-a întâmplat? 

— Da, mi-a spus, raspunde Julian pe un ton liniștit. Și are 
dreptate. Nu-l învinui pentru asta. 

— Pot să-l învinuiesc pentru ce am eu chef! pufnesc, 
aducându-mi aminte de manualele de război și moarte care 
erau împrăștiate peste tot în camera lui. E leit ceilalţi. 

Julian deschide gura să spună ceva, însă se răzgândește 
în ultimul moment și își vede în continuare de cărțile lui. 

— Mare, ceea ce facem noi nu prea ar putea fi considerat 
antrenament. În plus, te-ai descurcat foarte bine la sesiunea 
pe care ai avut-o azi. 

— Ai văzut-o? Cum? 

— Am cerut permisiunea să o urmăresc. 

— Poftim...? 

— Nu contează, spune el, privindu-mă fix. 

Vocea îi devine brusc melodioasă și zumzăie datorită 
vibrațiilor profunde și relaxante. Expirând, îmi dau seama că 
are dreptate. 

— Nu contează, repet eu. 


Deși el nu vorbește, un ecou al vocii lui Julian încă 
plutește în aer precum o briză mângâietoare. 

— Așadar, ce facem azi? 

Julian zâmbește amuzat. 

— Mare. 

Vocea îi redevine normală, simplă și familiară. Alungă 
ecourile, care se ridică de pe mine precum un nor. 

— Ce... ce naiba a fost asta? 

153 

— Să-nțeleg că lady Blonos nu ţi-a vorbit prea mult la 
lecţii despre Casa Jacos? întreabă el, zâmbind în continuare. 
Sunt surprins că nu ai întrebat niciodată. 

E adevărat, nu m-am întrebat niciodată care e puterea lui 
Julian. Mereu am crezut că era ceva insignifiant, întrucât el 
nu pare la fel de pompos precum ceilalţi - însă se pare că nu 
e deloc adevărat. E mult mai puternic și mai periculos decât 
credeam eu. 

— Poţi controla oameni. Eşti exact ca ea. 

Gândul ca Julian, un simpatizant, o persoană amabilă, să 
semene oricât de puţin cu regina mă face să mă înfior. 

Se pare că nu îl deranjează acuzaţia mea, căci își întoarce 
atenţia din nou la cartea sa. 

— Nu, nu sunt. Nu posed nici forţa și nici brutalitatea ei. 

Julian oftează și continuă să îmi explice: 

— Suntem numiţi cântăreţi. Sau, mă rog, am fi numiţi 
așa, dacă ar exista mai mulţi ca noi. Eu sunt ultimul din casa 
mea și ultimul cu, mă rog, abilitatea mea. Nu pot citi 
gânduri, nu pot controla oameni, nu pot să îţi vorbesc prin 
telepatie. Dar pot cânta - atât timp cât cineva mă aude, atât 
timp cât îi pot privi în ochi -, îi pot face pe oameni să 
acționeze după bunul meu plac. 

Sunt îngrozită. Chiar și Julian... 

Fac un pas înapoi, dorind să pun distanţă între mine și el. 
E| observă, desigur, dar nu pare furios. 

— Faci bine că n-ai încredere în mine, murmură el. Nimeni 
nu are. Există 


un motiv bine întemeiat pentru care singurii mei prieteni 
sunt cuvintele scrise. Însă vreau să știi că nu mă folosesc de 
puterea mea decât atunci când e absolută nevoie, și nu am 
făcut-o niciodată cu răutate. 

Julian pufnește, râzând pe un ton amar. 

— Dacă aș vrea, m-aș putea folosi de ea pentru a pune 
mâna pe tron. 

— Dar n-ai făcut-o. 

— Nu. Și nici sora mea, indiferent de ceea ce spun ceilalți. 

Mama lui Cal. 

— Se pare că nimeni nu spune nimic despre ea. În fine, 
nu mie. 

— Oamenilor nu le place să vorbească despre regine 
decedate! mi-o trântește el, întorcându-se cu spatele la mine 
într-o mișcare lină. Însă au vorbit când trăia. Coriane Jacos, 
Regina Cântăreaţă. 

Nu l-am mai văzut niciodată pe Julian să se comporte așa. 
De obicei e tăcut, calm, poate puţin obsedat, dar niciodată 
furios. Niciodată atât de rănit. 

154 

— Ştii, n-a fost aleasă prin Turneul Reginelor. Nu ca Elara, 
ca Evangeline sau ca tine. Nu, Tibe s-a însurat cu sora mea 
deoarece o iubea, la fel cum și ea îl iubea peel. 

Tibe. Pare ridicol să îl strigi pe Tiberias Calore al VI-lea, 
Regele Nortei, Flacăra Nordului, cu un nume format din mai 
puţin de zece silabe. Însă și el a fost cândva tânăr. Era 
aidoma lui Cal, un băiat născut să devină rege. 

— O urau fiindcă noi proveneam dintr-o casă inferioară, 
fiindcă nu aveam forţă, putere sau toate celelalte tâmpenii 
în care cred oamenii ăia, continuă 

Julian, privind în continuare în altă parte. 

Umerii i se ridică odată cu fiecare respiraţie. 

— lar când sora mea a devenit regină, a ameninţat să 
schimbe toate astea. 

Ea era bună, miloasă, o mamă care îl putea educa pe Cal 
să devină regele de care această ţară avea nevoie pentru a 


ne uni. Un rege care nu s-ar teme de schimbare. Însă acest 
lucru nu s-a materializat niciodată. 

— Știu cum e să pierzi un frate, murmur eu, amintindu- 
mi-l pe Shade. 

Încă nu-mi vine să cred, e ca și cum toată lumea mă 
minte și el e acum acasă, viu și nevătămat. Însă știu că nue 
adevărat. Și, undeva, trupul decapitat al fratelui meu eo 
dovadă a acestui oribil adevăr. 

— Am aflat aseară. Fratele meu a murit pe front. 

Julian se întoarce în sfârșit spre mine, cu ochii 
împăienjeniţi. 

— Mare, îmi pare rău. N-am știut. 

— N-aveai de unde să știi. Armata nu raportează 
execuțiile în cărţuliile sale. 

— Executat? 

— Pentru dezertare. 

Acest cuvânt are gust de sânge, de minciună. 

— Chiar dacă n-ar fi făcut niciodată așa ceva. 

După un lung moment de tăcere, Julian își pune o mână 
pe umărul meu. 

— Mare, se pare că avem mai multe lucruri în comun 
decât crezi. 

— Ce vrei să spui? 

— Tot ei mi-au asasinat sora. Le-a stat în cale și pur și 
simplu a fost dată 

la o parte. 

Julian tace pentru câteva secunde, după care șoptește: 

— Și o vor face din nou. Îi vor elimina pe toţi cei care 
trebuie să dispară. 

Inclusiv pe Cal, ba chiar și pe Maven, și mai ales pe tine. 

Mai ales pe mine. Fetiţa cu fulgerele. 

— Julian, credeam că voiai să schimbi lucrurile. 

— Asta și intenţionez să fac. Însă astfel de lucruri 
necesită timp, planuri și foarte mult noroc pe care să te 
bazezi. 

155 


Mă studiază din cap până-n picioare, ca și când știe 
cumva că am făcut primul pas pe o cărare întunecată. 

— Nu vreau să te întinzi mai mult decăt ţi-e plapuma. 

Prea târziu. 

156 

ȘAISPREZECE 

După o săptămână de stat cu ochii pe ceas, de așteptat 
cu nerăbdare miezul nopţii, încep să disper. În mod evident 
Farley nu poate pătrunde aici. 

Nici măcar ea nu e atât de talentată. Însă, în seara asta, 
când ceasul ticăie, e pentru prima oară când nu simt nimic 
de la Turneul Reginelor. Nici camerele de supraveghere, nici 
electricitatea, nimic. Curentul electric e oprit. Am mai trecut 
prin pene de curent, prea multe ca să le pot număra pe 
degetele de la o mână, dar aceasta este diferită. Nu e 
accidentală. E pentru mine. 

Fără să mai pierd vremea, îmi trag cizmele în picioare, 
acum stricate după 

săptămâni și săptămâni de purtare, și mă îndrept spre 
ușa. Nici bine nu ajung pe coridor, că o și aud pe Walsh 
șoptindu-mi la ureche și trăgându-mă 

după ea prin întunericul regizat. 

— Nu avem mult timp la dispoziţie, murmură ea, în timp 
ce mă conduce spre una dintre scările de serviciu. 

E întuneric beznă, însă ea știe încotro ne îndreptăm și am 
încredere c-o să 

mă ducă exact unde trebuie. 

— Dacă suntem norocoase, vor repara pana de curent 
într-un sfert de oră. 

— Și dacă nu suntem? șoptesc eu pe întuneric. 

Mă zorește pe scări și deschide o ușă cu umărul. 

— Atunci, sper că nu ţii prea mult la capul tău. 

Mai întâi mă întâmpină mirosul de pământ umed, care îmi 
răscolește toate amintirile cu viaţa petrecută în pădure, însă 
deși arată ca o pădure, cu arbori noduroși și sute de plante 
pictate de lumina lunii în nuanţe de albastru și negru, 


deasupra se înalţă un acoperiș din sticlă. Sera. Umbre 
contorsionate, una mai înspăimântătoare decât alta, se 
întind peste pământ. 

Văd agenţi de securitate și santinele în fiecare colţ 
întunecat, așteptând să ne prindă și să ne omoare așa cum 
au făcut cu fratele meu. Dar în locul îngrozitoarelor uniforme 
negre sau înflăcărate nu sunt decât flori, care înmuguresc 
sub tavanul înstelat. 

— Te rog să mă scuzi dacă nu fac o reverență, spune o 
voce, ieșind dintr-un crâng de magnolii pătate cu alb. 

Lumina lunii îi scoate în evidenţă ochii albaștri, care 
strălucesc pe întuneric asemenea unui foc rece. Lui Farley îi 
place să se dea în spectacol. 

157 

La fel ca în transmisiunea ei, și-a pus peste faţă o eșarfă 
roșie, ascunzându-și trăsăturile, însă nu și cicatricea de pe 
gât, care coboară sub gulerul cămâășii ei. Pare nouă și de- 
abia a început să se vindece. Se pare că a fost cam ocupată 
de când ne-am văzut ultima oară. Și eu am fost. 

— Farley, spun eu, salutând-o cu o mișcare a capului. 

Ea nu îmi răspunde, dar mă așteptam la asta. E toată 
numai afaceri. 

— Și celălalt? murmură ea. 

Celălalt? 

— Îl aduce Holland. Trebuie să apară din moment în 
moment. 

Walsh pare a fi cu sufletul la gură, ba chiar entuziasmată, 
în legătură cu persoana pe care o așteptăm. Până și ochii lui 
Farley strălucesc de fericire. 

— Ce e? Cine ni s-a alăturat? 

Ele nu-mi răspund, ci fac schimb de priviri. Îmi trec 
câteva nume prin minte, servitori și ajutoare de bucătărie, 
care ar sustine cauza. 

Însă bărbatul care ni se alătură nu e servitor. Nici măcar 
nu e roșu. 

— Maven! 


Nici măcar nu știu dacă să ţip sau să fug când îmi văd 
logodnicul ieșind din întuneric. El e un prinţ, un argintiu, el e 
dușmanul, și totuși iată-l aici, stând cu unul dintre liderii 
Gărzii Stacojii. Însoțitorul său, Holland, un servitor roșu 
trecut de o anumită vârstă, cu mulţi ani de serviciu în spate, 
nu-și mai încape în piele de mândrie. 

— Mare, ţi-am spus că nu ești singura, comentează 
Maven, însă nu zâmbește. 

O mână i se zbate întruna pe lângă corp - e extrem de 
agitat. Farley îl sperie. 

Și înţeleg de ce. Farley vine spre noi, cu pistolul în mână, 
însă e la fel de agitată ca el. Totuși, ei nu-i tremură vocea. 

— Vreau să te aud cum o spui cu gura ta, prinţișorule. 
Spune-mi ce i-ai zis lui, îi poruncește ea, dând din cap spre 
Holland. 

Maven face o grimasă când aude cuvântul „prinţișorule”, 
însă nu se răstește la ea. 

— Vreau să mă alătur Gărzii, spune el, pe un ton 
convingător. 

Cu o mișcare iute, Farley încarcă pistolul și îl ridică în 
același timp. Inima îmi stă în loc când ea apasă țeava de 
fruntea lui, însă Maven nu face nicio mișcare. 

— De ce? sâsâie ea. 

— Fiindcă lumea asta e greșită. Ceea ce tatăl meu a făcut, 
ceea ce fratele meu va face e greșit. 

158 

Chiar și cu pistolul la tâmplă, el reușește să vorbească pe 
un ton calm, însă o broboană de sudoare îi alunecă pe gât. 
Farley nu se dă înapoi, așteptând un răspuns mai bun, iar eu 
mă trezesc că îmi doresc același lucru. 

Ochii lui se mișcă, mutându-se spre ai mei, și înghite cu 
putere. 

— Când aveam doisprezece ani, tatăl meu m-a trimis pe 
frontul de război, pentru a mă căli, pentru a mă face să 
semân mai mult cu fratele meu. Vezi tu, Cal e perfect, așa că 
eu de ce n-aș putea fi la fel? 


Mă înfior când aud aceste cuvinte, întrucât recunosc 
durerea din spatele lor. Eu am trăit în umbra Gisei, iar el, în a 
lui Cal. Știu prea bine cume. 

Farley pufnește, aproape râzând de el. 

— Nu mă ajută cu nimic niște băieţei geloși. 

— Mi-aș dori ca gelozia sa mă fi adus aici, murmură 
Maven. Am petrecut trei ani în garnizoane, studiindu-i pe Cal 
și pe ceilalți ofițeri și generali, urmărind soldații luptându-se 
și murind pentru un război în care nu credea nimeni. Acolo 
unde Cal vedea onoare și loialitate, eu vedeam nesăbuinţă. 
Eu vedeam distrugeri. Râuri de sânge vărsat în ambele părți 
ale graniței. lar oamenii voștri au dat mult mai mult decât 
atât. 

Îmi aduc aminte de cărţile din camera lui Cal, de tacticile 
și manevrele militare așezate de parcă ar fi fost regulile unui 
joc. Această amintire îmi întoarce stomacul pe dos, însă ceea 
ce Maven spune în continuare îmi îngheaţă sângele în vine. 

— Era un băiat, un roșu din Nordul Înghetat, care tocmai 
împlinise șaptesprezece ani. Spre deosebire de ceilalţi, el nu 
știa cine sunt, însă mă 

trata cu respect. Mă trata ca pe o persoană. Cred că ela 
fost primul meu prieten adevărat. 

Poate că e un truc al lunii, însă în ochii lui strălucesc niște 
lacrimi. 

— Numele lui era Thomas și a murit sub ochii mei. L-aș fi 
putut salva, însă 

străjerii mei m-au împiedicat s-o fac. Mi-au spus că nu 
merita sa-mi dau viaţa pentru el. 

Apoi lacrimile dispar, înlocuite de pumni încleștaţi și de o 
voinţă de fier. 

— Cal o numește „echilibru”: argintiii înaintea roșiilor. El 
e un om bun și va fi un conducător just, însă nu crede că 
schimbarea merită aceste sacrificii, continuă el. Încerc să îţi 
spun că eu nu sunt precum ceilalţi. Consider că viaţa mea e 
la fel de valoroasă ca a voastră și aș sacrifica-o bucuros, 
dacă asta va aduce o schimbare. 


Maven e un prinţ și, ceea ce este și mai râu, fiul reginei. 
Tocmai din pricina acestor secrete tăinuite nu am vrut să am 
încredere în el înainte. Sau poate că asta era ceea ce el 
ascundea în tot acest timp... adevăratele lui sentimente. 

159 

Cu toate că el își dă toată silinţa să pară înverșunat, să 
stea drept și să-și împiedice buzele să-i tremure, eu pot să 
văd băiatul care se ascunde sub acea faţadă. Mi-aș dori să-l 
îmbrăţișez, să-l alin, însă Farley m-ar opri înainte să pot face 
asta. Când ea coboară lent pistolul, scot un oftat de ușurare, 
pe care nu știam că încercam să-l rețin. 

— Băiatul spune adevărul, intervine servitorul Holland, 
care face un pas în faţă și se oprește lângă Maven, fiind 
ciudat de protector cu prinţul său. 

Simte asta de câteva luni, de când s-a întors de pe front. 

— Și i-ai povestit despre noi după câteva nopţi de 
bocete? întreabă 

enervată Farley, îndreptându-și privirea înfricoșătoare 
spre Holland. 

Bărbatul rămâne impasibil. 

— Îl cunosc pe prinţ de când era mic. Toţi apropiații lui 
pot vedea că el s-a schimbat. 

Holland îl privește cu coada ochiului pe Maven, de parcă 
își aduce aminte de băiatul care a fost odată. 

— Gândește-te ce aliat bun ar putea fi. Gândește-te cum 
s-ar putea schimba situaţia. 

Maven e diferit. Știu sigur asta, însă ceva îmi spune că 
Farley nu va fi dată 

pe spate de cuvintele mele. Numai Maven poate face asta 
acum. 

— Jură pe culorile tale! mârâie Farley. 

Un jurământ străvechi, potrivit celor spuse de lady 
Blonos. E ca și cum ai jura pe viaţa ta, pe familia ta și pe 
copiii care se vor naște, toate în același timp. lar Maven o 
face fără să ezite. 


— Jur pe culorile mele, spune el, înclinând capul. Promit 
să mă dedic trup și suflet Gărzii Stacojii. 

Seamănă mai degrabă cu o cerere în căsătorie, însă acest 
jurământ e mult mai important și letal. 

— Bun venit în Garda Stacojie! spune ea într-un final, 
scoțându-și eșarfa. 

Traversez tăcută podeaua de marmură, până ce îi simt 
mâna într-a mea. 

Aceasta emană căldura cu care m-am obișnuit deja. 

— Îţi mulțumesc, Maven, șoptesc eu. Nici nu știi cât de 
mult înseamnă 

pentru noi. 

Pentru mine. 

Oricare alt om ar zâmbi la ideea recrutării unui argintiu, 
ca să nu mai spun a unei persoane de viţă nobilă, însă Farley 
rămâne indiferentă. 

— Ce ești dispus să faci pentru noi? 

— va pot oferi informaţii, secrete, orice aveţi nevoie 
pentru a continua operaţiunea voastră. Particip împreună cu 
tatal meu la consiliile de finante... 

— Nu ne interesează taxele, îl întrerupe Farley. 

160 

Îmi aruncă o privire fioroasă, de parcă e vina mea că ei 
nu-i place ceea ce Maven are de oferit. 

— Noi avem nevoie de nume, locuri, ţinte. Unde să lovim 
și când putem produce cele mai mari daune. Poţi să-mi oferi 
asta? 

Maven se foiește întruna, nesimţindu-se în largul său. 

— Aș prefera o varianta mai puţin ostilă, murmură el. 
Metodele tale violente n-o să-ţi aducă prea mulţi prieteni. 

Farley pufnește, lăsând sunetul să reverbereze în seră. 

— Oamenii tăi sunt de o mie de ori mai violenţi și mai 
cruzi decât mine. În ultimele secole am fost călcaţi în 
picioare de argintii, iar o atitudine amabilă 

n-o sa ne-ajute să schimbăm situaţia. 

— Ai dreptate, murmură Maven. 


Îmi dau seama că se gândește la Thomas și la toți ceilalţi 
pe care i-a văzut murind. Umărul său îl atinge pe al meu 
când se dă înapoi, în căutare de protecţie. Farley nu ratează 
momentul și aproape că râde cu voce tare. 

— Prinţișorul și fetița cu fulgerele, se amuză ea. Voi chiar 
vă potriviţi. 

Unul laș, iartu... 

Se întoarce spre mine, pironindu-mă cu ochii ei albaștri 
ca de otel. 

— ... ultima oară când ne-am văzut, săpai în pământ, în 
căutarea unui miracol. 

— L-am găsit, zic eu. 

Pentru a-mi întări spusele, mâinile mele produc scântei, 
aruncând o lumină purpurie peste noi toţi. 

Întunericul pare să se schimbe, iar membrii Gărzii Stacojii 
ies la iveală 

într-o ordine amenințătoare, apărând de după copaci și 
tufișuri. Feţele lor sunt mascate cu eșarfe și bandane, însă 
nu își ascund totul. Cel mai înalt trebuie să fie Tristan, cu 
membrele sale lungi. Îmi dau seama după poziţia lor, 
încordaţi și pregătiţi de acţiune, că le e teamă. Însă chipul 
lui Farley nu trădează nicio emoție. Ea știe că oamenii care 
se presupune că trebuie s-o protejeze nu ne vor putea face 
mai nimic mie sau lui Maven, însă nu pare deloc intimidată. 
Spre marea mea surpriză, în sfârșit surâde. Zâmbetul ei e 
înfricoșător și hămesit. 

— Putem bombarda și arde fiecare centimetru din ţara 
asta, murmură ea, uitându-se la noi cu un soi de mândrie, 
însă asta nu va provoca daunele pe care le puteţi provoca 
voi doi. Un prinţ argintiu care se întoarce împotriva 
poporului său și o fată roșie cu abilităţi. Ce-or să spună 
oamenii, când vă vor vedea alături de noi? 

— Credeam că vrei să... începe Maven, însă Farley îl 
întrerupe cu o mișcare din mână. 

161 


— Bombardaările sunt doar o formă de a atrage atenţia. 
Odată ce o avem, odată ce fiecare argintiu din ţara asta 
abandonată e cu ochii pe noi, trebuie să le arătăm ceva. 

Ne scrutează cu privirea ei calculată. 

— Cred că vă veţi descurca de minune. 

Vocea îmi tremură, îngrozită de ceea ce ar putea spune în 
continuare. 

— Ce anume să facem? 

— Să fiţi imaginea glorioasei noastre revoluţii, spune ea 
mândră, dând capul pe spate. 

Părul ei auriu strălucește în lumina lunii. Preţ de o 
secundă îmi dă 

senzaţia că poartă o coroană scânteietoare. 

— Picătura de apă care va dărâma barajul. 

Maven încuviinţează. 

— Așadar, unde începem? 

— Păi, cred că a sosit timpul să rupem o pagină din cartea 
năzdrăvăniilor lui Mare. 

— Ce înseamnă asta? 

Eu nu înţeleg, însă se pare că Maven nu are probleme să 
urmeze șirul gândurilor lui Farley. 

— Tatăl meu a ţinut departe de ochii lumii alte atacuri ale 
Gărzii, murmură el, explicând planul lui Farley. 

Mă gândesc la doamna colonel Macanthos și la izbucnirea 
ei de la prânzul de gală. 

— Aerodromul, Delphie, Golful Portuar. 

Maven încuviinţează. 

— El le-a numit accidente, exerciţii de antrenament, 
minciuni. Însă când tu ai început să scaperi scântei la 
Turneul  Reginelor, nici măcar mama n-a putut să 
mușamalizeze incidentul. Avem nevoie de ceva asemănător, 
ceva ce nimeni nu poate ascunde. Pentru a arăta lumii că 
Garda Stacojie e foarte periculoasă și foarte reală. 

— Dar asta n-o să aiba consecinţe? 

Mă gândesc la răzmeriţa de la piaţă, la oamenii 
nevinovaţi care au fost torturați și omorâţi de o hoardă de 


nebuni. 

— Argintiii se vor întoarce împotriva noastră, lucrurile se 
vor înrăutăţi, 

Farley privește în altă parte, nefiind în stare să-mi susţină 
privirea. 

— Și mulţi alţii ni se vor alătura. Oamenii vor înţelege că 
viețile pe care le ducem sunt greșite și că putem face ceva 
pentru a le schimba. Am stat cu mâinile-n sân prea mult; e 
timpul să facem sacrificii și să trecem mai departe. 

162 

— Fratele meu a fost sacrificiul vostru? i-o trântesc eu, 
simțind cum furia clocotește în mine. A meritat să moară? 

Bine măcar că Farley nu încearcă să mintă. 

— Shade știa în ce se băga. 

— Şi cum rămâne cu ceilalţi? Cum rămâne cu copiii și cu 
bătrânii și cu cei care nu s-au înscris în „glorioasa voastră 
revoluţie”? Ce se va întâmpla când santinelele îi vor alinia 
să-i pedepsească, atunci când nu vă vor găsi pe voi? 

Vocea lui Maven e caldă și blândă în urechea mea. 

— Gândește-te la istorie, Mare. Ce te-a învăţat Julian? 

M-a învăţat despre moarte. Despre ceea ce a fost înainte. 
Despre războaie. 

Însă, dincolo de toate astea, într-o vreme când lucrurile 
încă se puteau schimba, au existat revoluţii. Oamenii s-au 
razvrătit, imperiile au căzut și lucrurile s-au schimbat. 
Libertatea se câștigă și se pierde în decursul timpului. 

— Revoluţia are nevoie de-o scânteie, murmur eu, 
repetând ceea ce Julian ar spune la lecţiile noastre. Și până 
și scânteile ard. 

Farley zâmbește. 

— Tu ar trebui să știi asta mai bine ca oricine. 

Însă tot nu sunt convinsă. Durerea de a-l pierde pe 
Shade, de a ști că 

părinţii mei au pierdut un copil, nu va face decât să se 
amplifice. Câţi Shade vor mai muri? 


În mod straniu, nu Farley, ci Maven încearcă să mă 
convingă. 

— Cal e de părere că nu merită efortul pentru a schimba 
lucrurile, spune el. 

Vocea îi tremură din pricina agitaţiei și a dârzeniei. 

— Şi într-o bună zi va deveni conducător - vrei să-i 
permiţi să fie viitorul? 

Pentru prima dată, răspunsul meu e ușor: 

— Nu. 

Farley încuviinţează încântată. 

— Walsh și Holland, zice ea, dând din cap spre cei doi 
servitori, spuneaţi că urmează o mică petrecere aici. 

— Balul, intervine Maven. 

— E o ţintă imposibilă, raspund eu. Toată lumea va avea 
străjeri; regina va ști dacă ceva nu merge cum trebuie... 

— Ba nu, mă întrerupe Maven, aproape râzând. Mama nu 
e atotputernică, așa cum și-ar dori ca tu să crezi. Până și ea 
are limite. 

Limite? Regina? Numai gândul mă face s-o iau razna. 

— Cum poţi să spui asta? Știi exact de ce e în stare... 

163 

— Știu că în toiul unui bal, cu atâtea voci și gânduri în 
jurul ei, va fi lipsită 

de putere. Și atât timp cât nu-i stăm în cale, atât timp cât 
nu-i dăm niciun motiv să-și bage nasul, nu va ști nimic. E 
valabil și în cazul clarvăzătorilor din Casa Eagrie. Nu vor 
căuta dinainte probleme, așa că n-o să le vadă. 

Se întoarce cu spatele la Farley, stând drept ca o săgeată. 

— Se prea poate ca argintiii să fie puternici, însă nu și 
invincibili. Cred că 

o să meargă. 

Farley încuviinţează ușor din cap, zâmbind cu toţi dinţii. 

— Vom lua din nou legătura, atunci când lucrurile vor fi 
puse în mișcare. 

— Pot să cer ceva în schimb? mă hazardez eu, apucând-o 
de braţ. 


Prietenul meu, cel despre care ţi-am mai vorbit, vrea să se 
alăture Gărzii. Dar nu-l poţi lăsa s-o facă. Ai grijă să nu se 
implice în toată afacerea asta. 

Farley îmi desprinde cu delicateţe degetele de pe brațul 
ei, în timp ce o umbră de regret îi întunecă privirea. 

— Spercă nu te referi la mine. 

Spre oroarea mea, unul dintre străjerii ei ascunși în 
umbră face un pas înainte. Bucata de material roșu din jurul 
feţei nu-i ascunde spatele lat sau cămașa ponosită pe care 
am văzut-o de mii de ori. Însă există două lucruri pe care nu 
le recunosc: privirea lui glacială și hotărârea unui bărbat de 
două 

ori cât vârsta lui. Kilorn pare deja mult mai matur. Gardă 
Stacojie până în măduva oaselor, dispus să lupte și să moară 
pentru această cauză. E roșu ca zorii zilei. 

— Nu, șoptesc eu, îndepărtându-mă de Farley. 

Acum nu-l văd decât pe Kilorn, care fuge mâncând 
pământul spre destinul lui tragic. 

— Ştii ce i s-a întâmplat lui Shade. Nu poţi face asta! 

El își îndepărtează bucata de material și dă să mă 
îmbrăţișeze, însă eu mă 

feresc. Atingerea lui pare a fi o trădare. 

— Mare, nu trebuie să încerci întruna să mă salvezi. 

— Am s-o fac atât timp cât tu n-o faci! 

De ce nu înţelege că e doar un scut uman? Cum de poate 
să facă așa ceva? 

Departe, aud un băzâit care devine din ce în ce mai 
zgomotos, dar îl ignor, căci trebuie să fac eforturi pentru a 
nu izbucni în plâns de faţă cu Farley, cu Garda și cu Maven. 

— Kilorn, te rog! 

El se întunecă la față când îmi aude cuvintele, de parcă 
sunt o insultă, nu rugămintea unei tinere. 

— Tu ai făcut o alegere, iar acum fac și eu una. 

164 

— Am făcut alegerea asta pentru tine, pentru a avea grijă 
de tine! i-o trântesc eu. 


E uimitor cât de ușor cădem în vechiul nostru ritm, 
ciondănindu-ne ca întotdeauna. Însă acum motivele sunt 
mult mai serioase. Nu pot pur și simplu să-i fac vânt în noroi 
și să plec. 

— Am făcut un târg pentru tine. 

— Mare, tu faci ceea ce crezi că mă va proteja, murmură 
el, vocea fiindu-i un tunet scăzut. Așa că lasă-mă și pe mine 
să fac tot ce-mi stă în putinţă ca să 

te salvez. 

Închid ochii strâns, lăsând durerea sfâșietoare să preia 
controlul. L-am protejat pe Kilorn din ziua în care mama lui |- 
a părăsit, de când aproape că a murit de foame în pragul 
casei mele. lar acum nu vrea să mă lase, indiferent de cât de 
periculos a devenit viitorul. 

Lent, deschid ochii din nou. 

— Kilorn, fă ce vrei! 

Tonul meu e rece și mecanic, precum firele și circuitele 
care încearcă să 

repornească. 

— Curentul urmează să fie repornit. Ar trebui să plecăm. 

Ceilalţi se execută, dispărând în seră, iar Walsh mă ia de 
braţ. Kilorn se îndepărtează cu spatele, urmându-i pe 
ceilalţi, însă stând cu ochii pe mine. 

— Mare! mă strigă el. Măcar ia-ţi rămas-bun de la mine! 

Însă eu merg deja, cu Maven lângă mine și cu Walsh 
conducându-ne pe amândoi. N-am să mă uit înapoi, nu 
acum, când Kilorn a trădat tot ceea ce am făcut pentru el. 

e 

Timpul se scurge lent când aștepți un lucru bun, așa că 
zilele zboară, iar infamul bal se apropie. Trece o săptămână 
fără ca eu și Maven să primim vreun semn. Mai multe ore de 
antrenament, mai multe ore de protocol, mai multe prânzuri 
tâmpite care aproape că mă fac să plâng. De fiecare dată 

trebuie să mint, să-i elogiez pe argintii și să îi fac cu ou și 
cu oţet pe ai mei. 

Numai Garda îmi dă putere. 


Lady Blonos mă admonestează că sunt împrăștiată la 
orele de protocol. 

Nu am sufletul să-i spun că, împrăștiată sau nu, niciodată 
nu voi putea să 

învăţ pașii de dans pentru Balul de Rămas-Bun. Oricât de 
tare m-aș pricepe să mă furișez, sunt un dezastru când vine 
vorba de mișcarea ritmică. Între timp, antrenamentele, pe 
care cândva le detestam, au devenit o metodă 

excelentă pentru a elimina furia și stresul, permiţându-mi 
să alerg și să 

canalizez prin scântei tot ceea ce mă străduiesc să ţin 
înăuntru. 

165 

Dar tocmai când în sfârșit sunt pe cale să pricep cum stau 
lucrurile, atmosfera din sală se schimbă în mod drastic. 
Evangeline și lacheii ei nu se mai iau de mine, ci sunt foarte 
concentrați pe încălzirea lor. Până și Maven își execută 
întinderile cu mai multă atenţie, de parcă se pregătește 
pentru ceva anume. 

— Ce se-ntâmplă? îl întreb, dând din cap spre restul 
clasei. 

Ochii mei se opresc asupra lui Cal, care execută la 
perfecţie o serie de flotări. 

— Vei vedea în câteva minute, îmi răspunde Maven, cu o 
voce ciudat de monotonă. 

Când Arven intră alături de Provos, observ că până și el 
pășește altfel. Nu dă ordine cu voce ridicată pentru a începe 
să alergăm, ci se adresează clasei. 

— Tirana, murmură instructorul Arven. 

O fată într-un costum cu dungi albastre, acvatica din 
Casa Osanos, devine ochi și urechi. Își croiește drum spre 
mijlocul sălii, așteptând ceva anume. 

Pare entuziasmată și îngrozită în același timp. 

Arven se întoarce, studiindu-ne pe toţi. Preţ de o 
secundă, ochii săi se opresc asupra mea, dar, din fericire, se 
mută spre Maven. 


— Principe Maven, dacă sunteţi amabil. 

Arată spre locul în care așteaptă Tirana. 

Maven încuviinţează și se duce lângă ea. Ambii se 
încordează și observ că 

degetele li se mișcă agitate în timp ce așteaptă 
următoarea poruncă. 

Brusc, podeaua de antrenament se mișcă sub «i, 
împingând câţiva pereţi transparenţi care trebuie să ia o 
anumită formă. Din nou, Provos își ridică 

mâinile, folosindu-și abilitățile pentru a transforma sala 
de antrenamente. În timp ce structura prinde formă, inima 
începe să-mi bată din ce în ce mai tare când îmi dau seama 
ce reprezintă. 

O arenă. 

Cal îi ia locul lui Maven lângă mine, cu mișcări rapide și 
tăcute. 

— N-o să se rănească unul pe celălalt, îmi explică el. 
Arven ne oprește înainte ca vreunul dintre noi să poată 
produce daune. În plus, beneficiem de asistenţa unor 
tămăduitori. 

— Ce alinare! exclam eu ironică. 

În centrul arenei, care prinde viaţă cu repeziciune, Maven 
și Tirana se pregatesc pentru meciul lor. Brăţara lui Maven se 
aprinde și dă naștere unui foc care i se întinde pe brațe, în 
timp ce din aer încep să curgă vapori de apă 

ce o înconjoară pe Tirana și îi dau un aspect fantomatic. 
Ambii par pregătiţi de luptă. 

Ceva în legătură cu neliniștea mea îl pune în alertă pe 
Cal. 

166 

— Maven e singurul lucru pentru care îţi faci griji? 

Nici măcar pe aproape. 

— Protocolul nu e chiar atât de ușor în ultima vreme. 

Nu mint, însă, pe lista mea de probleme, dansul e pe 
ultimul loc. 


— Se pare că mă descurc mai prost cu dansatul decât cu 
memoratul regulilor de etichetă. 

Spre surprinderea mea, Cal râde cu poftă. 

— Probabil că te descurci tare prost. 

— Ei bine, e dificil să înveţi fără un partener, ripostez eu, 
zbârlindu-mă. 

— Adevărat. 

Ultimele două bucăţi se îmbină, completând arena și 
închizându-i pe Maven și pe oponenta sa. Acum sunt 
separați de noi printr-o sticlă groasă, captivi într-o versiune 
în miniatură a unei arene de luptă. Ultima oară când am 
urmărit doi argintii luptându-se, unul aproape că a murit. 

— Cine e în avantaj? întreabă Arven clasa. 

Toate mâinile, mai puţin a mea, se ridică în aer. 

— Elane? 

Fata din Casa Haven ridică bărbia, vorbind cu mândrie. 

— Tirana e în avantaj. E mai mare și mult mai 
experimentată. 

Elana rostește aceste cuvinte de parcă e cel mai evident 
lucru din lume. 

Maven e stânjenit și obrajii i se albesc, cu toate că 
încearcă să ascundă asta. 

— lar apa învinge focul, continuă Elana. 

— Foarte bine! 

Arven își mută din nou privirea spre Maven, provocându-l 
să-i contrazică. 

Însă Maven își ţine gura, lăsând ca focul care se extinde 
să vorbească în locul său. 

— Impresionaţi-mă! spune Arven. 

Cei doi se ciocnesc, scuipând foc și ploaie într-un duel al 
elementelor. 

Tirana își folosește apa precum un scut, care e 
impenetrabil în faţa atacurilor învăpăiate ale lui Maven. De 
fiecare dată când el se apropie de Tirana, învârtindu-se cu 
pumnii înflăcăraţi, se alege doar cu niște aburi. 


Lupta pare egală, dar, cumva, Maven este în avantaj. El e 
acum în ofensivă, împingând-o tot mai mult către perete. 

În jurul nostru, clasa ovaţionează și îi incită pe cei doi 
războinici. 

Obișnuiam să fiu dezgustată de asemenea manifestări, 
însă acum mi-e greu să tac. De fiecare dată când Maven 
atacă, fiind tot mai aproape de a o scoate pe Tirana din 
luptă, îmi dau toată silinţa să nu ovaţionez cu ceilalţi. 

— Mavey, e o capcană! șoptește Cal, mai mult ca pentru 
sine. 

— Ce e? Ce-are de gând să facă Tirana? 

167 

Cal clatină din cap. 

— Privește. L-a prins. 

Însă Tirana numai victorioasă nu pare. E lipită de perete, 
duelându-se din răsputeri în spatele scutului ei de apă, în 
timp ce parează lovitură după 

lovitură. 

Însă, într-o fracțiune de secundă, Tirana schimbă cu totul 
mersul lucrurilor. Îl înșfacă pe Maven de braţ și trage cu 
putere, după care se rotește și schimbă locurile cât ai zice 
pește. Acum e Maven în spatele scutului ei, captiv între apă 
și perete. Însă Maven nu poate controla apa, care îl apasă și 
îl ţine în loc în timp ce el încearcă să o evapore. Apa nu face 
decât să fiarbă, clocotind peste pielea sa învăpăiată. 

Tirana se dă înapoi, privindu-l cu zâmbetul pe buze cum 
se zbate. 

— Cedezi? 

Maven scuipă un șuvoi de bule. Cedez. 

Apa curge de pe el, vaporizându-se în sunetul aplauzelor. 
Provos flutură 

din nou din mână, iar unul dintre pereţii arenei se mișcă 
la o parte. Tirana face o mică plecăciune în timp ce Maven 
jese din cerc cu picioarele târșâite, ud leoarcă și botos. 

— O provoc pe Elane Haven! exclamă Sonya lral pe un 
ton ascuţit, înainte ca instructorul să o poată pune în 


pereche cu altcineva. 

Arven încuviinţează, consimţind provocarea, după care își 
întoarce privirea spre Elane. Spre surprinderea mea, ea 
zâmbește și pornește spre arenă, părul ei lung și roșcat 
legănându-se cu fiecare pas. 

— Accept provocarea, răspunde Elane, ocupând un loc în 
mijlocul arenei. 

Sper că ai învăţat ceva trucuri noi. 

Sonya o urmează cu ochi scăpărători. Ba chiar râde. 

— Crezi că ţi-aș spune? 

Cumva, cele două reușesc să chicotească și să 
zâmbească, până ce Elane Haven se face nevăzută și o 
apucă pe Sonya de gât. Aceasta se îneacă, rămânând fără 
aer, înainte să răsucească braţul fetei invizibile și să se 
îndepărteze. Meciul lor se transformă curând într-un joc 
letal, violent, de-a șoarecele invizibil și pisica. 

Maven nu e interesat să-l vadă, fiind furios pe el însuși 
din cauza rezultatului său. 

— Da? îi spune el lui Cal, iar fratele său se lansează într-o 
prelegere șoptită. 

Am senzaţia că acest lucru e normal. 

168 

— Nu încolți pe cineva mai bun decât tine - asta nu-l face 
decât să fie și mai periculos, spune el, luându-și fratele pe 
după umeri. Dacă nu o poţi învinge cu puterile tale, învinge- 
o cu mintea. 

— Am să ţin cont data viitoare, bombâne Maven, fiind 
enervat de acest sfat, deși, în același timp, îl acceptă. 

— Totuși, trebuie să recunosc că devii din ce în ce mai 
bun, murmură Cal, bătându-l pe umăr. 

Se vrea a fi un compliment, dar este rostit pe un ton 
încrezut. Mă mir că 

Maven nu îi răspunde urât, însă e obișnuit cu asta, așa 
cum și eu eram obișnuită cu Gisa. 

— Mulţumim, Cal! Cred că a înțeles, spun eu, vorbind în 
numele lui Maven. 


Fratele său mai mare nu e prost și înțelege aluzia, deși o 
acceptă 

încruntat. Cu nimic altceva decât o privire aruncată peste 
umăr, Cal ne părăsește pentru a se duce să stea lângă 
Evangeline. Mi-aș dori să n-o facă, astfel încât să nu 
trebuiască s-o văd zâmbind și jubilând. Ca să nu mai spun că 
simt un gol în stomac de fiecare dată când se uită la ea. 

De îndată ce nu ne mai poate auzi, îl înghiontesc pe 
Maven cu umărul. 

— Știi, are dreptate. Astfel de oameni trebuie depășiți în 
isteţime. 

În faţa noastră, Sonya înhaţă ceea ce pare a fi aer și îl 
izbește de perete, pe care sar câţiva stropi argintii. Elane 
devine din nou vizibilă, iar din nas îi curge o dâră de sânge. 

— Are mereu dreptate când vine vorba de luptele în 
arenă! tună Maven, care e ciudat de supărat. Așteaptă și-ai 
să vezi! 

În celălalt capăt al arenei, Evangeline zâmbește la 
masacrul care se desfășoară sub privirile noastre. Cum de e 
în stare să-și vadă prietenii sângerând acolo, nu știu. 
Argintiii sunt diferiţi, îmi amintesc eu. Cicatricele lor dispar 
cu repeziciune. Ei nu-și amintesc durerea. Cu tămăduitorii 
de piele care așteaptă în aripile Reședinţei, violenţa capătă 
o nouă însemnătate pentru ei. O coloană ruptă, un stomac 
despicat nu contează. Mereu va fi cineva care să-i repare. Ei 
nu cunosc pericolul sau teama de durere. Numai mândria le 
poate fi rănită. 

Tu ești argintie. Tu ești Mareena Titanos. Tu te bucuri de 
asta. 

Ochii lui Cal zboară între cele două fete, studiindu-le ca 
pe o carte sau ca pe un tablou, nu ca pe o masă mișcătoare 
formată din sânge și oase. Pe sub căptușeala neagră a 
costumului său de antrenament, mușchii i se încordează, 
pregătiţi pentru când le va veni rândul. 

Și, când vine, înțeleg la ce se referea Maven. 

169 


Instructorul Arven îl pune pe Cal să se lupte cu doi 
argintii: ţesevântul Oliver și Cyrine Macanthos, o fată care își 
transformă pielea în piatră. E un meci numai cu numele, 
deoarece, deși e depășit numeric, Cal îi învârte pe degete pe 
ceilalţi doi. Îi scoate din uz pe rând, prinzându-l pe Oliver 
într-un vârtej de foc, în timp ce face schimb de lovituri cu 
Cyrine. 

Cyrine seamănă cu o statuie vie, plămădită din piatră în 
loc de carne, însă 

Cal e mai puternic. Loviturile sale îi despică pielea de 
piatră, creându-i fisuri din ce în ce mai mari pe trup. Acesta 
e mai degrabă un exerciţiu pentru el; aproape că pare 
plictisit. Sfârșește meciul doar când arena explodează întrun 
foc infernal care îl face până și pe Maven să dea înapoi. 
Oliver și Cyrine cedează înainte ca fumul și focul să apuce 
să se retragă. Pielea lor se crapă în bucățele de carne 
carbonizată, însă niciunul nu se plânge. 

Cal îi lasă pe amândoi în urmă, fără să se deranjeze să 
arunce o privire atunci când un tămăduitor de piele apare 
pentru a-i repara. El m-a salvat, m-a dus acasă, a încălcat 
regulile pentru mine. Şi e un soldat nemilos, moștenitorul 
unui tron sângeros. 

Se prea poate ca sângele lui Cal să fie argintiu, însă inima 
lui e la fel de neagră ca pielea carbonizată. 

Când ne intersectăm privirile, îmi întorc capul în altă 
parte. În loc să 

permit căldurii lui, bizarei lui amabilităţi să mă pună în 
încurcătură, mă 

încăpăţânez să memorez infernul la care am fost martoră. 
Cal e mai periculos decât ei toți la un loc. Nu pot uita asta. 

— Evangeline, Andros, ciripește Arven, dând din cap spre 
ei. 

Andros se dezumflă, aproape enervat de gândul de a 
lupta și de a pierde în fața lui Evangeline, însă își târăște 
ascultător picioarele înspre arenă. Spre surprinderea mea, 
Evangeline nu se clintește din loc. 


— Nu, spune ea cutezătoare, înfigându-și picioarele în 
pământ. 

Când Arven se întoarce spre ea, vocea lui șoptită se ridică 
brusc și e la fel de tâioasă ca o lamă. 

— Ce-aţi spus, lady Samos? 

Evangeline își întoarce ochii negri spre mine și îmi aruncă 
o privire ascuţită. 

— O provoc pe Mareena Titanos. 

170 

ȘAPTESPREZECE 

— Sub nicio formă! tună Maven. Mareena nu are nici două 
săptămâni de când se antrenează; ai s-o faci praf. 

Drept răspuns, Evangeline ridică din umeri, lăsând un 
zâmbet leneș să îi însenineze trăsăturile. Degetele îi 
dansează pe picior și aproape că le simt ca pe niște gheare 
pe pielea mea. 

— Și ce dacă o face? intervine Sonya, și cred că îi văd în 
ochi aceeași privire perfidă ca a bunicii ei. Tămăduitorii sunt 
aici. N-o să se întâmple nimic rău. În plus, dacă are de gând 
să se antreneze cu noi, trebuie s-o facă 

exact ca la carte, nu-i așa? 

N-o să se întâmple nimic rău, râd eu în mintea mea. Însă 
toţi o sa-mi vadă 

sângele. Simt bătăile inimii în urechi și îmi dau seama că 
se accelerează cu fiecare secundă care trece. Deasupra, 
becurile strălucesc, luminând ringul; va fi dificil să-mi 
ascund sângele, iar ei vor afla ce sunt cu adevărat. Roșia, 
mincinoasa, hoața. 

— Mi-aș dori să vă mai observ o vreme, înainte să intru în 
ring, dacă nu vă deranjează, răspund eu, dându-mi toată 
silinţa să trec drept o argintie. 

În schimb, vocea îmi tremură. Evangeline remarcă 
imediat. 

— Ți-e frică să lupţi? jubilează ea, fluturând alene din 
mână. 


Unul dintre cuţitele ei, o chestie mică asemanatoare unui 
dinte din argint, îi înconjoară încheietura mâinii într-o 
ameninţare deschisă. 

— Biata fetiță cu fulgerele! 

Da, vreau eu să zbier. Da, mi-e frică. Însă argintiii nu 
recunosc astfel de lucruri. Argintiii au mândria lor, forţa lor - 
și nimic altceva. 

— Când lupt, intenţionez să câștig, spun eu în schimb, 
aruncându-i cuvintele în față. Nu sunt o proastă, Evangeline, 
și încă nu pot să câștig. 

— Mareena, dacă te antrenezi doar în afara ringului, n-ai 
cum să ajungi prea departe, toarce Sonya, agăţându-se cu 
bucurie de minciuna mea. Nu sunteţi de acord, domnule 
instructor? Cum se așteaptă să câștige, dacă nu încearcă? 

Arven știe că există ceva diferit în legătură cu mine, un 
motiv pentru puterea mea și pentru forța mea. Însă nu știe 
ce anume și există o urmă de curiozitate în ochii săi. Și el 
vrea să mă vadă în ring. lar singurii mei aliaţi, Cal și Maven, 
fac schimb de priviri îngrijorate, întrebându-se cum să calce 
pe un teren atât de instabil. Nu se așteptau la asta? Nu se 
gândeau că la un moment dat vom ajunge și aici? 

171 

Sau poate că asta mă aștepta încă de la bun început. O 
moarte accidentală 

la antrenament, o altă minciună pe care să o spună 
regina, o moarte adecvată pentru o fată „specială”. E o 
capcană în care am pășit de bunăvoie. 

Jocul va lua sfârșit. Și toţi cei pe care îi iubesc vor fi 
pierdut. 

— Lady Titanos este fiica unui erou de război care a căzut 
pentru a ne apăra ţara și voi nu faceţi decât să o necăjiţi, 
mârâie Cal, aruncând priviri ucigătoare fetelor din sală. 

Ele nu prea par să-l bage în seamă și aproape că râd de 
slaba lui tentativă 

de a mă apăra. Se prea poate să fie un luptător înnăscut, 
însă cuvintele nu prea sunt de partea lui. 


Sonya se aprinde și mai tare, arătându-și adevărata 
natură șireată. În timp ce Cal e un războinic în ring, ea e un 
soldat al discursului și îi răstălmăcește cuvintele cu o 
ușurință înspăimântătoare. 

— Fiica unui general ar trebui să se descurce în ring. Ca 
să fiu sinceră, lui Evangeline ar trebui să-i fie frică. 

— Nu a fost crescută de un general, nu fi absurdă... 
spune Maven, zâmbind cu dispreț. 

Se descurcă mai bine decât mine în astfel de situaţii, însă 
nu-l pot lăsa să- 

mi câștige bătăliile. Nu cu aceste fete. 

— N-am să mă lupt, repet eu. Provoacă pe altcineva. 

Când Evangeline zâmbește, cu dinţii ei albi și ascuţiţi, 
vechile mele instincte răsună în mintea mea precum un 
clopoțel. De-abia am timp să mă 

arunc când cuțitul ei zboară prin aer, trecând prin locul în 
care gâtul meu se afla în urmă cu câteva secunde. 

— Te provoc! exclamă ea, și o altă lamă zboară spre faţa 
mea. 

De la cingătoarea ei se ridică și mai multe, pregătite să 
mă facă fâșii. 

— Evangeline, încetează! strigă Maven, iar Cal mă ridică 
în picioare, cu o privire extrem de îngrijorată. 

Adrenalina îmi curge prin vene și inima îmi bate atât de 
tare, încât aproape că ratez șoaptele lui. 

— Ești mai sprintenă. Fă-o mereu să alerge. Nu-ţi fie 
teamă. 

Un alt cuţit zboară spre mine, de data asta înfigându-se 
în pământul de la picioarele mele. 

— N-o lăsa să te vadă cum sângerezi. 

Peste umărul lui, Evangeline umblă ca o pisică 
prădătoare, cu o furtună 

de cuțite scânteietoare în pumn. În acel moment, ştiu că 
nimeni și nimic nu o va opri. Nici măcar cei doi prinți. Și nu-i 
pot oferi ocazia să câștige. Nu pot să 

pierd. 


172 

La comanda mea, un fulger ţâșnește din mine și zboară 
spre Evangeline. O 

lovește în piept și o face să se împleticească îndărăt, 
izbindu-se de peretele exterior al arenei. Dar în loc să pară 
mânioasă, Evangeline mă privește bucuroasă. 

— Asta o să se termine repede, fetiţo cu fulgerele! mărâie 
ea, ștergându-și o dără de sângeargintiu. 

În jurul nostru, ceilalți elevi se dau înapoi, aruncând 
priviri când într-o parte, când în alta. S-ar putea să fie ultima 
oară când mă văd în viaţă. Nu, gândesc eu din nou. Nu pot 
să pierd. Mă concentrez mai tare, amplificându-mi simţul 
puterii, până când crește într-atât că de-abia mai observ 
pereţii care se schimbă în jurul nostru. Cu un clic, Provos 
reconstruiește arena, încuindu-ne împreună, o fată roșie și 
un monstru argintiu cu zâmbetul pe buze. 

Evangeline surâde și ridică de pe podea bucăţi de metal 
subţiri ca lama, care iau forme după bunul ei plac. Se 
îndoaie, vibrează și zgârie podeaua, transformându-se într- 
un coșmar viu. Lamele ei obișnuite au dispărut, făcând loc 
unei noi tactici. Bestiile metalice, creaturi ale minţii ei, 
țopăie de-a lungul podelei și se opresc la picioarele ei. Toate 
au câte opt picioare tăioase, ascuţite și nemiloase. Tremură 
în timp ce așteaptă să fie eliberate pentru a mă face 
bucățele. Păianjeni. Am o oribilă senzaţie de mâncărime pe 
piele, de parcă s-au căţărat deja pe mine. 

Scânteile prind viaţă în mâinile mele, dansând între 
degete. Luminile pâlpâie în timp ce energia e absorbită în 
trupul meu precum apa într-un burete. Puterea năvălește 
prin mine, condusă de propria mea forţă - și de nevoie. Nu 
voi muri aici. 

De cealaltă parte a peretelui, Maven zâmbește, însă 
chipul lui e palid, temător. Lângă el, Cal nu face nicio 
mișcare. Un soldat nu clipește până ce bătălia nu ia sfârșit. 

— Cine e în avantaj? întreabă instructorul Arven. Mareena 
sau Evangeline? 


Nimeni nu ridică mâna. Nici măcar prietenii lui 
Evangeline. În schimb, nu- 

și iau ochii de la noi, privindu-ne cum ne amplificăm 
puterile. 

Zâămbetul lui Evangeline se transformă într-o expresie 
malefică. E 

obișnuită să fie favorizata, să fie cea de care toată lumea 
se teme. lar acum e mai furioasă ca oricând. 

Din nou, luminile se aprind și se sting, în timp ce trupul 
meu bâzâie precum un cablu supraîncărcat. În întunericul 
intermitent, păianjenii ei râcâie podeaua, picioarele lor 
metalice clămpănind într-o armonie îngrozitoare. 

173 

Și apoi, tot ce știu sunt teama și puterea și valul de 
electricitate din venele mele. 

Întunericul și lumina explodează întruna, aruncându-ne 
pe amândouă 

într-o bătălie de culori pâlpâitoare. Fulgerele mele 
străpung întunericul în purpuriu și alb în timp ce micșorează 
armata de păianjeni. Sfatul lui Cal răsună în mintea mea și 
continui să mă mMișc, pentru a nu-i oferi ocazia lui 
Evangeline să mă rănească. Ea se mișcă în zigzag printre 
păianjeni și face orice pentru a evita loviturile mele. Bucâăţi 
metalice zimţate se caţără pe mâinile mele, însă costumul 
din piele rezistă. Evangeline e iute, însă eu sunt mai 
sprintenă, chiar și cu păianjenii care mă strâng de picioare. 
Însă am făcut-o să alerge. Câştig. 

Îl aud pe Maven printre zgomotele stridente ale 
păianjenilor și uralele colegilor, îndemnându-mă s-o fac praf. 
Luminile clipesc și devine tot mai dificil s-o zăresc, dar, 
pentru un moment, înţeleg ce înseamnă să fii argintiu. 

Sa simţi forța și puterea absolută, sa știi că poţi face 
lucruri pe care milioane de oameni nu le pot face. 
Evangeline se simte așa în fiecare zi, iar acum e rândul meu. 
Am să te învăţ ce e aia frică. 


Un pumn mă izbește în șira spinării, trimițând valuri de 
durere prin tot trupul meu. Genunchii îmi cedează, 
trimiţându-mă grămadă la pământ. 

Evangeline se oprește deasupra mea, zâmbetul ei fiind 
înconjurat de o perdea dezordonată de păr argintiu. 

— Așa cum am spus, mărâie ea. Repede. 

Picioarele mi se mișcă singure, întinzându-se într-o 
manevră pe care am folosit-o de sute de ori pe străzile din 
Pilonii. Ba chiar și cu Kilorn de vreo două ori. Piciorul meu 
face contact cu piciorul ei, trăgându-l de sub ea. 

Evangeline se prăbușește la pământ, lângă mine. Într-o 
secundă sunt deasupra ei, în pofida durerii fulgerătoare pe 
care o resimt în spate. Mâinile îmi pârâie încărcate de 
electricitate fierbinte, chiar și atunci când se ciocnesc de 
chipul ei. Degetele mă ard, însă nu mă opresc, căci vreau să 
văd cum îi curge sângeargintiu. 

— O să-ţi dorești să se fi terminat repede, zbier eu, fără sa 
mă opresc. 

Cumva, printre buzele care i se învinețesc, Evangeline 
reușește să râdă. 

Sunetul scade, fiind înlocuit de un scârţâit metalic. În 
jurul nostru, păianjenii electrocutaţi revin la viaţă. Trupurile 
lor metalice se transformă și se unesc pentru a crea o bestie 
distrugătoare care scoate fum. 

Traversează arena cu o viteză surprinzătoare, dându-mă 
jos de pe ea. 

Acum eu sunt cea imobilizată și ridic privirea spre 
bucăţile metalice care se răsucesc în faţa mea. Scânteile 
mor în mâinile mele, alungate de teamă și oboseală. Nici 
măcar tămăduitorii nu mă vor mai putea salva după asta. 

174 

Un picior cu lamă îmi trece peste faţă și îmi produce o 
rană din care ţâșnește un șuvoi de sânge roșu și fierbinte. 
Mă trezesc urlând, dar nu de durere, ci din cauză că am fost 
învinsă. Ăsta e sfârșitul. 


Și, apoi, o văpaie de foc incandescent alungă monstrul 
metalic de pe mine și îl carbonizează, reducându-l la o 
grămăjoară de cenușă neagră. Două 

mâini puternice mă ridică în picioare și apoi se îndreaptă 
spre părul meu, trăgându-mi-l peste faţă pentru a ascunde 
semnul roșu care ar putea să mă 

dea de gol. Mă sprijin de Maven, lăsându-l să mă scoată 
din sala de antrenamente. Tremur din cap până-n picioare, 
însă el mă ţine bine și mă 

ajută să înaintez. Un tămăduitor vine spre mine, însă Cal 
îl întoarce din drum, împiedicându-l să-mi vadă chipul. 

Înainte ca ușa să se trântească în urma noastră, o aud pe 
Evangeline zbierând și pe Cal răspunzându-i pe același ton, 
apostrofând-o furios ca o furtună. 

e 

Când în sfârșit vorbesc din nou, o fac cu voce pierdută. 

— Camerele de supraveghere... camerele de 
supraveghere înregistrează. 

—  Santinelele de încredere ale mamei manevrează 
camerele. Crede-mă, nu pentru ele ar trebui să ne facem griji 
acum, spune Maven, aproape bâlbâindu-se. 

Mă ţine strâns de mână, de parcă îi e teamă că cineva m- 
ar putea lua de lângă el. Mă mângâie pe obraz, ștergând 
sângele cu mâneca. Dacă vede cineva... 

— Du-mă la Julian. 

— Julian e un prostâănac, murmură el. 

În capătul îndepărtat al coridorului apar două siluete, o 
pereche de nobili care se plimbă prin palat; pentru a-i evita, 
Maven mă împinge spre un coridor de serviciu. 

— Julian știe ce sunt, șoptesc eu, ţinându-mă de el. 

Pe măsură ce strânsoarea lui se înăsprește, la fel se 
întâmplă și cu a mea. 

— Julian va ști ce sa-mi facă. 

Maven se uită lung la mine, indecis, însă încuviinţează. 
Când ajungem la apartamentul lui Julian, sângerarea s-a 
oprit, însă faţa mea e în continuare un dezastru. 


— Principe Maven, spune el, făcând o plecăciune băţoasă, 
aproape insultătoare. 

Maven nu-i răspunde, ci pur și simplu trece împreună cu 
mine pe lângă 

Julian și se îndreaptă spre salon. 

175 

Julian are câteva încăperi mici, care par și mai mici din 
pricina întunericului și a aerului stătut. Perdelele sunt trase, 
blocând soarele după- 

amiezii, iar podeaua e alunecoasă din cauza teancurilor 
de hârtii aruncate pe jos. Într-un colţ, pe o bucată de metal 
electrică, ce înlocuiește un aragaz, un ceainic fierbe la foc 
mic. Nu e de mirare că nu-l văd niciodată afară; se pare că 
aici are tot ce-i trebuie. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă el, făcându-ne semn să 
luăm loc pe două 

scaune prăfuite. 

E evident că nu prea are musafiri. Eu mă așez, însă 
Maven îl refuză, rămânând în picioare. 

Îmi dau la o parte părul, arătându-i stindardul roșu al 
identităţii mele. 

— Evangeline s-a lăsat dusă de val. 

Julian se foiește de pe un picior pe altul, ceea ce îmi dă 
de înțeles că nu se simte în largul său. Însă nu eu sunt de 
vină, ci Maven. Cei doi se uită urât unul la celălalt, însă nu 
înțeleg care e războiul lor tăcut. Într-un târziu, își întoarce 
privirile spre mine. 

— Mare, nu sunt tămăduitor de piele. Cel mult pot să-ţi 
curăâţ rana. 

— Ți-am spus! exclamă Maven. Nu poate să facă nimic. 

Julian îi zâmbește cu dispreț. 

— Găsește-o pe Sara Skonos! spune el înţepat, strângând 
din dinţi în timp ce îl așteaptă pe Maven să o'ia din loc. 

Nu l-am mai văzut niciodată pe Maven atât de furios, nici 
macar cu fratele său. Și totuși, Maven și Julian nu varsă furie, 
ci ură. E evident că se disprețuiesc. 


— Du-te, prinţul meu. 

Julian pronunţă acel titlul de parcă ar fi un blestem. Într- 
un final, Maven cedează și pleacă. 

— Ce se întâmplă între voi? șoptesc eu, gesticulând între 
Julian și ușă. 

— Nu acum, spune el, și îmi aruncă o bucată de material 
alb cu care să mă 

șterg. 

— Cine e Sara Skonos? întreb eu în timp ce murdăresc 
pânza de sânge. 

Din nou, Julian șovăie. 

— O tămăduitoare de piele. Ea o să aibă grijă de tine, 
spune el oftând. Şi e și o prietenă bună. O prietenă discretă. 

Nu știam că Julian avea și alţi prieteni, în afară de mine și 
de cărțile sale, dar nu insist asupra subiectului. 

Când Maven revine câteva minute mai târziu, am reușit 
să mă curâţ cum trebuie, deși încă îmi simt pielea lipicioasă 
și inflamată. Mâine-dimineaţă o 176 

să am de ascuns câteva vânătăi și nici nu vreau să știu 
cum arată spatele meu. Cu grijă, ating umflătura în locul în 
care m-a lovit Evangeline. 

— Saranu e... 

Maven se oprește brusc, alegându-și cu grijă cuvintele. 

— Ea nu e persoana pe care aș fi ales-o pentru această 
problemă. 

Înainte să pot întreba de ce, ușa se deschide și dă la 
iveală o femeie care presupun că e Sara. Aceasta intră 
tăcută, de-abia ridicând privirea. Spre deosebire de ceilalţi 
tămăduitorii de sânge din Casa Blonos, vârsta i se citește cu 
mândrie pe chip, în fiecare rid și pe obrajii căzuţi și supți. 
Pare de-o vârstă cu Julian, însă, judecând după felul în care e 
adusă de spate, are ceva ani în plus. 

— Încântată să vă cunosc, lady Skonos. 

Vocea mea e calmă, de parcă aș întreba-o cum e vremea. 
Se pare că, la urma urmei, lecţiile de protocol sunt bune de 
ceva. 


Dar Sara nu-mi răspunde. În schimb, se lasă în genunchi 
în faţa scaunului meu și îmi ia chipul în mâinile ei aspre. 
Atingerea e rece, precum apa pe o piele arsă de soare, iar 
degetele ei se plimbă cu o blândeţe surprinzătoare pe 
spintecătura de pe obrazul meu. Înainte să pot menţiona 
problema cu spatele, ea își strecoară o mână spre zona 
lombară și sunt imediat învăluită 

de o senzaţie răcoritoare. Totul va trece în câteva minute 
și mă simt ca atunci când am venit pentru prima oară aici. 
De fapt, chiar mai bine. Vechile mele dureri și vânătăi au 
dispărut cu desăvârșire. 

— Vă mulţumesc, spun eu, dar, din nou, niciun răspuns. 

— Sara, îţi mulţumesc, șoptește Julian, iar ochii ei gri 
zboară spre ai lui într-o secundă. 

Ea pleacă ușor capul. Julian întinde mâna și o prinde cu 
blândeţe de braț. 

Cei doi se mișcă asemenea partenerilor unui dans, 
ascultând o melodie pe care nimeni altcineva n-o poate auzi. 

Glasul lui Maven spulberă tăcerea lor: 

— Skonos, asta-i tot! 

Calmul lui Skonos se transformă într-o furie prost ascunsă 
când se retrage din strânsoarea lui Julian, grăbindu-se spre 
ușă ca un animal rănit. 

Ușa se trântește în urma ei și hărțile înrămate tremură în 
închisorile lor de sticlă. Până și mâna lui Julian se mișcă, 
tremurând cu mult după ce ea a plecat, de parcă încă o 
poate simţi. 

Deși încearcă s-o ascundă, nu prea îi reușește: Julian a 
fost cândva îndrăgostit de ea și poate că încă mai este. Se 
uită spre ușă cu o privire chinuită, așteptând ca ea să se 
întoarcă. 

— Julian? 

177 

— Dacă mai zăboviţi mult, oamenii o să-nceapă să 
vorbească, murmură 

el, făcându-ne semn să plecăm. 


— De acord. 

Maven pornește spre ușă, pregătit să o deschidă și să mă 
scoată cât mai repede de acolo. 

— Ești sigur că nu ne-a văzut nimeni? 

Îmi duc mâna la obraz, care acum e neted și curat. Maven 
cade pe gânduri. 

— Nimeni n-ar îndrăzni să spună ceva. 

— Secretele nu rămân secrete aici, murmură Julian, 
căruia vocea îi tremură de mânie. Înălţimea Voastră, știți 
asta. 

— Tu ar trebui să știi diferenţa dintre secrete și minciuni! 
i-o trântește Maven, după care mă înșfacă de mână și mă 
scoate pe culoar înainte să pot întreba ce se întâmplă. 

Însă nu ajungem prea departe, înainte ca o siluetă 
familiară să ne oprească din drum. 

— Probleme, dragule? 

Regina Elara, o arătare în mătase, i se adresează lui 
Maven. În mod straniu, e singură, fără nicio santinelă care să 
o păzească. Ochii ei zăbovesc pe mâna lui, care e încă 
împreunată cu a mea. Pentru prima dată, nu încearcă să-mi 
citească gândurile. Acum se află în mintea lui Maven, nu 
întra mea. 

— Da, dar mă descurc eu, spune Maven, înăsprindu-și 
strânsoarea, de parcă eu aș fi un soi de ancoră. 

Elara ridică din sprânceană, căci nu crede o iotă, însă nu 
pune alte întrebări. Mă îndoiesc că ea pune cuiva întrebări; 
știe toate răspunsurile. 

— Lady Mareena, ai face bine să te grăbești, altminteri 
vei întârzia la prânzul de gală, toarce ea, băgându-mă în 
sfârșit în seamă. 

Apoi e rândul meu să mă ţin de Maven. 

— Și ai mai multă grijă la sesiunile de antrenament. 
Sângele roșu e foarte dificil de curăţat. 

— Normal că știți asta! mă răstesc eu, aducându-mi 
aminte de Shade. 


Fiindcă oricât aţi încerca să-l ascundeţi, sunteţi mereu 
mânjită pe mâini cu el. 

Ochii i se măresc, surprinsă de izbucnirea mea. Nu cred 
că i-a vorbit cineva pe tonul ăsta, iar acest lucru mă face să 
mă simt ca o cuceritoare. Însă 

nu ţine prea mult. 

Brusc, trupul mi se contractă îndărăt, aruncându-mă în 
peretele coridorului cu un trosnet răsunător. Regina Elara mă 
face să dansez precum 178 

o marionetă. Fiecare os zăngănește, iar gâtul îmi 
trosnește, izbindu-mi capul până ce văd stele albastre ca 
gheața. 

Nu, nu stele. Ochi. Ochii ei. 

— Mamă! strigă Maven, însă vocea lui pare tare departe. 
Mamă, încetează! 

O mână mă apucă de gât, ţinându-mă în loc în timp ce-mi 
pierd controlul asupra trupului. Respirația ei e dulce pe faţa 
mea, prea dulce pentru a o putea suporta. 

— Să nu îndrăznești să-mi mai vorbești vreodată pe tonul 
ăsta! îmi spune Elara, prea furioasă pentru a-mi șopti în 
minte. 

Mă strânge și mai tare și nu pot să fiu de acord cu ce 
spune nici măcar dacă aș încerca. 

De ce nu mă omoară? mă întreb în timp ce încerc să-mi 
recapăt răsuflarea. Dacă sunt o asemenea povară, o 
asemenea problemă, de ce nu încearcă să mă omoare? 

— Suficient! zbiară Maven, căldura furiei lui pulsând pe 
culoar. 

Chiar și prin întunericul ceţos care îmi macină vederea, îl 
zăresc pe Maven trăgând-o pe regină de pe mine cu o forţă 
și o îndrăzneală 

surprinzătoare. 

Strânsoarea puterii ei se rupe, lăsându-mă să mă 
prabușesc de perete. 

Din cauza șocului, Elara aproape că se împleticește. 
Acum, căutătura urâtă se îndreaptă spre Maven, care s-a 


răzvrătit împotriva ei. 

— Mare, întoarce-te la programul tău. 

Maven clocotește și nu întrerupe contactul vizual cu 
mama sa. N-am nicio îndoială că ea zbiară în mintea lui, 
mustrându-l pentru faptul că m-a protejat. 

— Du-te! insistă el. 

Căldura care radiază din trupul său se împrăștie peste tot 
și, preţ de o clipă, îmi aduc aminte de temperamentul 
stăpânit al lui Cal. Se pare că și Maven ascunde un foc, unul 
chiar mai mare, și nu vreau să fiu prin preajmă 

când acesta va exploda. 

În timp ce pornesc cu pași grăbiţi, încercând să mă 
distanțez cât mai mult de regină, nu pot să nu întorc capul 
spre ei. Se privesc fix unul pe celălalt, două piese pregătite 
de luptă într-un joc pe care nu-l înțeleg. 

e 

În apartamentul meu, cameristele mele așteaptă tăcute, 
ținând în mâini o altă rochie sclipitoare. În timp ce una mă 
ajută să mă îmbrac cu acest spectacol de mătase și 
nestemate purpurii, celelalte îmi aranjează părul și 179 

mă machiază. Ca de obicei, nu spun niciun cuvânt, deși 
sunt un dezastru pe două picioare după o asemenea 
dimineaţă. 

Prânzul e o afacere amestecată. De obicei, doamnele 
mănâncă împreună 

și discută despre următoarele nunţi și despre toate 
lucrurile prostești care le interesează pe femeile bogate, însă 
azi e diferit. Ne-am întors pe terasa orientată spre râu, cu 
uniformele roșii ale servitorilor care plutesc prin mulţime, 
însă există mult mai multe uniforme militare ca de obicei. Se 
pare că luăm masa cu o întreagă legiune. 

Cal și Maven sunt și ei acolo, ambii îmbrăcați la patru 
ace, cu medaliile lor strălucitoare. Zâmbesc și poartă 
conversații de complezenţă, în timp ce regele dă mâna cu 
soldaţii. Toţi soldaţii sunt tineri, în uniforme gri, cu distincţii 
argintii. Deloc asemănătoare cu ţinutele uzate pe care fraţii 


mei și toţi ceilalţi roșii le primesc la încorporare. Acești 
argintii se duc la război, da, însă nu să lupte cu adevărat. Ei 
sunt fiii și fiicele unor oameni importanţi și, pentru «i, 
războiul e doar un alt loc de vizitat. Un alt pas în 
antrenamentul lor. Pentru noi, cândva pentru mine, e un 
impas. O condamnare la moarte. 

Însă eu trebuie să-mi fac în continuare datoria, să 
zâmbesc și să dau mâna cu ei și să le mulțumesc pentru 
curajul lor. Fiecare cuvânt îmi lasă un gust amar în gură și, 
pentru a evita mulţimea, mă văd nevoită să mă strecor într-o 
firidă pe jumătate ascuns de plante. Sub soarele amiezii, 
gălăgia continuă să 

crească în intensitate, însă pot respira din nou. Cel puţin 
pentru câteva secunde. 

— Ești bine? 

Cal se apleacă deasupra mea. Pare îngrijorat și relaxat în 
același timp. Îi place să se afle printre soldaţi; bănuiesc că e 
habitatul lui natural. 

Deși vreau să dispar, mă îndrept de spate. 

— Nu mă dau în vânt după concursurile de frumuseţe. 

Cal se încruntă. 

— Mare, oamenii ăștia se duc pe front. Mă gândeam că, 
dintre toţi, tu ai fi prima care i-ai conduce. 

Scap un hohot de râs. 

— Ce anume te face să crezi că îmi pasă de mucoșii ăștia, 
care se duc la război de parcă e un soi de vacanţa? 

— Faptul că ei au ales să plece nu îi face mai puţin 
curajoși. 

— Ei bine, sper să se bucure de garnizoane și de provizii, 
și de păsuiri, și de toate celelalte privilegii de care fraţii mei 
n-au beneficiat. 

Mă îndoiesc că acești soldaţi voluntari vor dori vreodată 
altceva decât un bărbat care să lupte pentru ei. 

180 

Deși arată de parcă ar vrea să ţipe la mine, Cal își reprimă 
această 


pornire. Acum, că știu de ce anume e în stare 
temperamentul său, sunt surprinsă că se poate abţine. 

— Este prima legiune complet argintie care se duce în 
tranșee, îmi explică 

el monoton. Vor merge alături de roșii, îmbrăcaţi în roșii și 
vor lupta cot la cot cu ei. Când vor ajunge în Năduful, 
lacuștrii nu vor ști cine sunt. lar când bombele vor cădea, 
când inamicii vor încerca să treacă graniţa, vor găsi mai 
multe decât credeau. Legiunea Umbrelor îi va lua pe toţi. 

Brusc, mă ia cu frisoane, dar și cu călduri. 

— Foarte original. 

Însă Cal nu jubilează. Pare trist. 

— Tu mi-ai dat ideea. 

— Poftim? 

— Când ai căzut la Turneul Reginelor, nimeni n-a știut ce 
să faca. Sunt convins că și lacuștrii vor proceda la fel. 

Deși încerc să vorbesc, nu pot să scot niciun sunet. Nu am 
fost niciodată 

vreo sursă de inspiraţie pentru ceva sau cineva, daramite 
pentru strategiile militare. Cal mă privește de parcă vrea să 
mai adauge ceva, însă nu vorbește. 

Niciunul dintre noi nu știe ce să spună. 

Un băiat pe care l-am mai văzut pe la antrenamente, 
țesevântul Oliver, apare lângă Cal și îl bate cu o mână pe 
umăr, în timp ce în cealaltă ţine un pocal. Și el poartă 
uniformă. Se duce să lupte. 

— Cal, care-i treaba cu ascunsul? chicotește el, 
gesticulând spre mulţimea din jurul nostru. Prin comparaţie 
cu lacuștrii, gașca asta va fi floare la ureche! 

Cal se uită în ochii mei și o tentă argintie îi colorează 
obrajii. 

— l-aș alege pe lacuștri oricând, răspunde el, fără să 
întrerupă contactul vizual. 

— Te duci cu ei? 

Oliver răspunde în locul lui Cal, zâmbind mult prea mult 
pentru un băiat care se duce la război. 


— Dacă merge cu noi? spune el. Cal ne conduce! Propria 
lui legiune, tocmai până pe front. 

Cal se desprinde din strânsoarea lui Oliver. Se pare că 
țesevântul beat nu observă și continuă să pălăvrăgească. 

— Va fi cel mai tânăr general din istorie și primul prinţ 
care va lupta pe front. 

Și primul care va muri, șoptește o voce morocânoasă din 
capul meu. În pofida instinctelor mele, întind mâna spre Cal. 
Nu se ferește de mine, ci îmi 181 

permite să-l iau de braţ. Acum nu mai seamănă cu un 
prinţ sau cu un general ori chiar cu un argintiu, ci cu acel 
băiat de la bar, cel care voia să mă salveze. 

Vocea mea e firavă, dar hotărâtă. 

— Când? 

— Când voi veţi pleca în capitală, după bal. Veţi merge în 
sud, murmură 

el, iar eu, în nord. 

Un fior rece de teamă năvălește peste mine, exact ca 
atunci când Kilorn mi-a spus că se va duce să lupte. Însă 
Kilorn e un pescar, un hoţ, cineva care știe cum să 
supravieţuiască, cum să se facă nevăzut; nu cum e Cal. Ele 
soldat. Dacă trebuie, va muri. Va sângera pentru războiul 
său. Și nu știu de ce acest gând mă înspăimântă. Nu pot să 
spun de ce îmi pasă. 

— Cu ajutorul lui Cal, acest război va lua sfârșit o dată 
pentru totdeauna. 

Cu ajutorul lui Cal, putem câștiga, spune Oliver, rânjind 
ca un prost. 

Din nou, îl apucă pe Cal de umăr, însă, de data asta, îÎ 
duce înapoi la petrecere, lăsându-mă pe mine în urmă. 

Cineva îmi pune o băutură rece în mână și o dau de 
dușcă. 

— Hei, ușurel, murmură Maven. Încă te gândești la ce s-a 
întâmplat azi-dimineaţă? Nimeni nu ţi-a văzut obrazul, am 
întrebat santinelele. 


Ca să fiu sinceră, asta e ultima dintre preocupările mele 
în timp ce îl urmăresc pe Cal dând mâna cu tatăl său. 
Arborează un zâmbet magnific și își pune o mască prin care 
numai eu pot să văd. 

Maven înţelege la ce mă uit și ce gândesc. 

— Ela vrut să facă asta. A fost alegerea lui. 

— Asta nu înseamnă că trebuie să ne placă. 

— Fiul meu, generalul! tună regele Tiberias, iar vocea lui 
mândră acoperă 

toată gălăgia petrecerii. 

Pentru o secundă, când îl trage pe Cal aproape, 
cuprinzându-l cu braţul, uit că e rege. Aproape că înțeleg 
nevoia lui Cal de a-l mulţumi. 

Ce n-aș fi dat ca mama să mă privească așa, atunci când 
nu eram decât o hoaţă. Ce n-aș da acum! 

Această lume e argintie, dar e și gri. Nu exista negru și 
alb. 

e 

Când cineva bate la ușa mea noaptea, la câteva ore după 
cină, mă aștept să fie Walsh, cu un alt mesaj ascuns în ceai, 
însă sunt complet surprinsă când văd că e Cal. Fără uniformă 
sau armură, arată ca un simplu băiat. Are doar nouăsprezece 
ani și e la un pas de un destin tragic, de un viitor glorios sau 
chiar de ambele. 

Mă fac mică în pijamaua mea, dorindu-mi foarte tare să fi 
avut un halat. 

— Cal? Ce dorești? 

182 

El ridică din umeri și îmi oferă un mic zâmbet. 

— Evangeline aproape că te-a omorât astăzi în arenă. 

— ȘI? 

— Și nu vreau să te omoare pe ringul de dans. 

— Am ratat ceva? O să ne luptăm pe ringul de dans? 

El râde, rezemându-se de cadrul ușii. Însă picioarele lui 
nu ating podeaua camerei mele, de parcă nu poate să facă 


asta. Sau nu trebuie. Vei fi soţia fratelui său. lar el pleacă la 
război. 

— Dacă știi cum să dansezi, n-o să fie nevoie. 

Cred că i-am mai spus că n-aș putea să dansez nici dacă 
ar trebui s-o fac pentru a-mi salva viaţa, mai ales sub 
îngrozitoarea îndrumare a lui Blonos, însă cum mă poate 
ajuta Cal în acest sens? Și de ce arvrea s-o facă? 

— Sunt un profesor destul de bun, adaugă el, cu un 
zâmbet strâmb. 

Când întinde o mână spre mine, mă trec fiori. 

Știu că n-ar trebui s-o fac. Ştiu că ar trebui să închid ușa 
și să nu accept oferta lui. 

Dar el pleacă să lupte, poate chiar să moară. 

Tremurând, îmi pun mâna într-a lui și îl las să mă scoată 
din camera mea. 

183 

OPTSPREZECE 

Razele lunii alunecă pe podea, suficient de puternice 
pentru a ne ajuta să 

vedem. În lumina argintie, roșeaţa de pe pielea mea de- 
abia se vede - arăt exact ca o argintie. Scaunele scârțâie pe 
podeaua de lemn, în timp ce Cal rearanjează salonul, făcând 
loc pentru a putea exersa. Încăperea e izolată, însă bâzâitul 
camerelor de supraveghere nu e niciodată prea departe. 

Oamenii Elarei ne urmăresc, însă nu vine nimeni să ne 
oprească. Sau, mai degrabă, să îl oprească pe Cal. 

Scoate din jachetă un dispozitiv bizar, o cutiuţă, și o 
pune în centrul podelei. Apoi o privește insistent, așteptând 
să se întâmple ceva. 

— Chestia astă mă poate învăţa să dansez? 

EI clatină din cap, zâmbind în continuare. 

— Nu, dar ne va ajuta. 

Brusc, din cutie izbucnește un ritm puternic și îmi dau 
seama că e un difuzor, asemenea celor care se găsesc în 
arena din Pilonii. Doar că acesta e pentru muzică, nu pentru 
lupte. Viaţă, nu moarte. 


Melodia e ușoară și rapidă, precum o bătaie de inimă. În 
faţa mea, Cal zâmbește și mai tare și bate ritmul cu piciorul. 
Nu pot rezista și încep și eu să-mi mișc degetele de la 
picioare odată cu muzica. E veselă și săltăreaţă și nu 
seamănă deloc cu muzica rece și metalică din clasa lui 
Blonos sau cu acele cântece triste de acasă. Picioarele îmi 
alunecă pe podea și încerc să-mi amintesc pașii pe care mii- 
a arătat lady Blonos. 

— Nu te mai gândi la pașii pe care îi ai de urmat, mișcă-te 
și atât! râde Cal. 

Urmează niște bătăi de tobă și Cal se rotește, fredonând 
melodia. Pentru prima dată, Cal arată de parcă nu are 
povara unui tron pe umeri. 

O simt și eu odată ce temerile și grijile mă părăsesc, chiar 
dacă numai pentru câteva minute. E senzația unei altfel de 
libertăţi, ca atunci când am zburat pe motocicleta lui Cal. 

Cal e mult mai bun decât mine, însă tot arată ca un 
pămpălău; nici nu vreau să știu cât de ridicolă par eu. Totuși, 
sunt tristă când melodia se termină. În timp ce notele se 
risipesc în aer, mă simt de parcă revin la realitate. Un gând 
rece își face loc în mintea mea: n-ar trebui să fiu aici. 

— Cal, nu cred că e o idee prea bună. 

EI înclină capul într-o parte, confuz într-un mod plăcut. 

— De ce? 

E| chiar vrea să mă facă s-o spun. 

184 

— Nu am voie să fiu singură nici măcar cu Maven... mă 
bâlbâi eu, simțind cum mă înroșesc. Nu știu dacă se cuvine 
să dansez cu tine într-o cameră 

întunecată. 

În loc să mă contrazică, Cal se mărginește să râdă și 
ridică din umeri. Un alt cântec, de data asta mai lent și mai 
pătrunzător, umple încăperea. 

— Eu consider că-i fac fratelui meu o favoare, zice el, 
după care îmi aruncă un zâmbet strâmb. Asta dacă nu 
cumva vrei să-l calci pe picioare toată noaptea. 


— Posed un control excelent al picioarelor, mulţumesc 
frumos, comentez eu, încrucișându-mi braţele la piept. 

Încet, delicat, mă ia de mână. 

— Poate în arenă, spune el. Pe ringul de dans, nu prea. 

Mă uit în jos, la picioarele lui, care se mișcă în ritm cu 
muzica. Mă trage de mână, forțându-mă să-l urmez, și, în 
pofida eforturilor mele, mă împiedic de el. 

Cal zâmbește, bucuros să-mi arate că avea dreptate. În 
fond, e soldat, iar soldaţilor le place să câștige. 

— Cam așa vor fi toate cântecele de la bal. E un dans 
simplu, ușor de învăţat. 

— Am să găsesc eu o cale de-a o da în bară, bombăn eu, 
lăsându-l să mă 

conducă prin jurul salonului. 

Picioarele noastre trasează marginile unui pătrat 
imaginar și încerc să nu mă gândesc la bătăturile mâinilor 
sale sau la faptul că e atât de aproape de mine. Spre 
surprinderea mea, mâinile lui seamănă cu ale mele: aspre 
după 

ani și ani de muncă. 

— S-ar putea, murmură el pe un ton serios. 

M-am obișnuit cu faptul că el e mai înalt decât mine, însă, 
în seara asta, pare mai scund. Poate că e întunericul sau 
poate că e dansul. Arată exact ca atunci când l-am întâlnit 
prima oară; nu ca un prinţ, ci caun om. 

Ochii săi zăbovesc pe chipul meu, analizând zona în care 
se afla rana. 

— Maven te-a vindecat foarte frumos. 

În glasul lui se simte o nuanţă de amărăciune. 

— Julian m-a ajutat. Julian și Sara Skonos. 

Deși Cal nu reacţionează la fel de urât ca Maven, tot își 
încleștează 

maxilarul. 

— De ce nu o placetți? 

— Maven are motivele lui, motive bune, de altfel, 
mormăie el. Însă nu te aștepta să ţi le povestesc eu. Și să știi 


că eu nu o dispreţuiesc pe Sara. Doar că nu... nu-mi place să 
mă gândesc la ea. 

185 

— De ce? Ce ţi-a făcut? 

— Mie, nimic, oftează el. Sara a crescut cu Julian și cu 
mama. 

Vocea îi coboară brusc când își menţionează mama. 

— Era cea mai bună prietenă a ei. Și, când a murit, Sara 
nu știa cum s-o jelească. Julian era distrus, dar Sara... 

Cal șovăie, neștiind cum să continue. Pașii noștri 
încetinesc până ce se opresc de tot, în timp ce cântecul 
merge în continuare. 

— Eu nu mi-o aduc aminte pe mama, se justifică el pe un 
ton înțepat. Nu aveam nici măcar un an când a murit. Știu 
doar ce mi-au spus tata și Julian. 

lar lor nu le place deloc să vorbească despre ea. 

— Sunt sigură că Sara ţi-ar putea spune mai multe despre 
ea, dacă zici că 

au fost prietene la cataramă. 

— Sara Skonos nu poate să vorbească, Mare! 

— Deloc? 

Cal continua tărăgănat, cu acea voce calmă și monotona 
pe care o folosește și tatăl său. 

— A spus lucruri pe care n-ar fi trebuit să le spună, 
minciuni îngrozitoare, și a fost pedepsită pentru asta. 

Sunt șocată. Nu poate să vorbească. 

— Ce a spus? 

Cât ai clipi, Cal devine rece sub degetele mele. Face un 
pas înapoi, ieșind din braţele mele în timp ce muzica moare. 
Cu mișcări rapide, bagă difuzorul în buzunar și în cameră nu 
se mai aud decât bătăile inimilor noastre. 

— Nu mai vreau să vorbesc despre ea. 

Respiră sacadat. Ochii sai par ciudat de luminoși. Privește 
când spre mine, când spre ferestrele scăldate în razele lunii. 

Ceva se frânge în inima mea; durerea din glasul său mă 
ranește. 


— Bine. 

Cu pași iuți și hotărâți, pornește spre ușă, de parcă 
încearcă din răsputeri să nu fugă. Însă, când se întoarce cu 
faţa spre mine, pare la fel ca de obicei - 

calm, adunat, detașat. 

— Exersează pașii pe care ţi i-am arătat, mă sfătuiește el, 
semănând foarte tare cu lady Blonos. Ne vedem mâine, la 
aceeași oră. 

Și apoi dispare, lăsându-mă singură într-o încăpere plină 
de ecouri. 

— Ce naiba fac? murmur eu pe întuneric. 

e 

Mă îndrept spre pat, când îmi dau seama că în camera 
mea se întâmplă 

ceva ciudat: camerele de supraveghere au fost oprite. 
Niciuna nu băzăie, niciuna nu mă urmărește cu acea privire 
electrică, înregistrând tot ceea ce 186 

fac. Însă, spre deosebire de pana de curent de acum 
câteva zile, toate celelalte lucruri din jurul meu continuă să 
băzâie. Electricitatea încă 

pulsează în pereţi, în toate încăperile, mai puţin în a mea. 

Farley. 

Însă, în locul revoluţionarei, din întuneric iese Maven. Dă 
perdelele la o parte, astfel încât lumina lunii să ne ajute să 
vedem. 

— O plimbare în miez de noapte? întreabă el cu un 
zâmbet amar. 

Rămân cu gura deschisă, căutându-mi cuvintele. 

— Știi că nu ai voie să te afli aici. 

Forţez un zâmbet și sper să mă relaxez. 

— Lady Blonos o va lua razna. Ne va pedepsi pe amândoi. 

— Oamenii mamei mele îmi sunt datori cu o favoare sau 
două, îmi explică 

el, gesticulând spre locurile în care se află ascunse 
camerele de supraveghere. Blonos nu va avea suficiente 
dovezi pentru a ne condamna. 


Cumva, acest lucru nu mă linişteşte. În schimb, mă ia cu 
fiori. Nu de frică, ci din pricina lucrurilor pe care urmează să 
mi le spună. Când Maven se îndreaptă spre mine, cu pași 
măsuraţi, fiorii se amplifică, încărcându-mi nervii cu 
electricitate precum fulgerele mele. 

Mă privește satisfăcut cum mă îmbujorez. 

— Uneori uit, murmură el, ridicând o mână pentru a-mi 
atinge obrazul. 

Mâna lui rămâne acolo, ca și când poate simţi culoarea 
care pulsează prin venele mele. 

— Mi-aș dori să nu te machieze în fiecare zi. 

Pielea îmi vibrează sub degetele sale, însă încerc să o 
ignor. 

— Și eu mi-aș dori asta. 

Buzele lui încearcă să schiţeze un zâmbet, însă nu-i iese. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Farley m-a contactat din nou. 

Maven se retrage, vârând mâinile în buzunare pentru a 
ascunde degetele care îi tremură. 

— Nu erai aici. 

Norocul meu. 

— Ce-a spus? 

Maven ridică din umeri. Se îndreaptă spre fereastră, 
admirând cerul nopţii. 

— N-a făcut decât să pună întrebări. 

Ținte. Probabil că a insistat din nou, cerând informaţii pe 
care Maven nu voia să i le ofere. Îmi dau seama după umerii 
căzuţi și după glasul tremurat că a spus mai multe decât 
voia. Mult prea multe. 

187 

— Pe cine? 

Gândul mă duce la numeroșii argintii pe care i-am întâlnit 
acolo, cei care au fost amabili cu mine în felul lor. Oare și-ar 
dori vreunul dintre ei să se sacrifice pentru revoluția lui 
Farley? Cine va fi ales? 

— Maven, pe cine ai desemnat? 


Maven se rotește brusc, cu o privire feroce, pe care nu am 
mai văzut-o niciodată. Preţ de o secundă, mă tem c-o să 
explodeze în flăcări. 

— N-am vrut s-o fac, dar Farley are dreptate. Nu putem 
sta cu mâinile în sân; trebuie să acţionăm. Și dacă acest 
lucru înseamnă să-i dau oameni, am s-o fac. N-o să-mi placă, 
dar am s-o fac. Şi am făcut-o deja. 

Asemenea lui Cal, și el respiră adânc într-o încercare de a 
se calma. 

— Stau alături de tata la consiliile în care se discută 
chestiuni legate de taxe, securitate și apărare. Ştiu căror 
persoane le vor duce dorul oamenii me... argintiii. l-am dat 
patru nume. 

— Pe cine? 

— Reynald ral, Ptolemus Samos, Ellyn Macanthos și 
Belicos Lerolan. 

Scap un oftat, înainte să dau din cap aprobator. Aceste 
morți nu vor fi ascunse. Fratele lui Evangeline, colonelul - lor 
chiar li se va duce dorul. 

— Doamna colonel Macanthos știa că mama ta minţea. 
Ştie și despre celelalte atacuri... 

— Ea comandă o jumătate de legiune și conduce consiliul 
de razboi. Fără 

ea, frontul va fi un haos pentru câteva luni bune. 

— Frontul? 

Cal... Legiunea lui... 

Maven încuviinţează. 

— După asta, tata nu-și va mai trimite moștenitorul la 
război. Cu un atac atât de aproape de casă, mă îndoiesc c-o 
să-l mai lase să iasă din capitală. 

Așadar, moartea ei îl va salva pe Cal. Și va ajuta Garda. 

Shade a murit pentru asta. Cauza lui e acum a mea. 

— Doi iepuri dintr-o lovitură, șoptesc eu și simt lacrimile 
calde care ameninţă să curgă. 

Oricât de dificil ar putea fi asta, sunt dispusă să sacrific 
viaţa colonelului pentru a lui Cal. Aș face-o de o mie de ori. 


— Și prietenul tău face parte din asta. 

Genunchii îmi tremură, însă reușesc să stau dreaptă. 
Pendulez între furie și teamă în timp ce Maven îmi explică 
fără prea mare tragere de inimă care e planul. 

— Și dacă eșuăm? îl întreb când termină, rostind într-un 
final cuvintele pe care el le-a tot evitat. 

188 

Maven clatină ușor din cap. 

— Asta n-o să se-ntâmple. 

— Şi dacă se întâmplă? 

Nu sunt un prinţ și viaţa mea nu a fost niciodată ca în 
basme. Știu că 

trebuie sa mă aștept la ce-i mai rău de la toţi și toate. 

— Maven, ce se întâmplă dacă eșuăm? 

Respirația îi tremură în piept când inspiră, străduindu-se 
să rămână calm. 

— Atunci, ambii vom fi trădători. Vom fi judecaţi pentru 
înaltă trădare, condamnați... și omorâţi. 

e 

Mă aflu la o nouă lecţie cu Julian și nu mă pot concentra. 
Mă gândesc întruna la ce urmează. Multe lucruri se pot 
termina urât și multe lucruri sunt în joc. Viaţa mea, a lui 
Kilorn, a lui Maven - ne riscăm cu toţii vieţile pentru acest 
lucru. 

— Chiar nu e treaba mea, începe Julian, făcându-mă să 
tresar, dar pari, ei bine, foarte atașată de prinţul Maven. 

Aproape că râd de ușurare, însă nu pot să nu mă simt și 
ofensată în același timp. Maven e ultima persoană de care ar 
trebui să am grijă în acest cuib de viespi. Numai aluzia mă 
face să mă zbârlesc. 

— Sunt logodită cu el, îi răspund, încercând din răsputeri 
să nu mă 

rastesc, 

Însă, în loc să o lase baltă, Julian se apleacă spre mine. De 
obicei, atitudinea lui pașnică mă relaxează, însă astăzi nu 
face decât să mă scoată 


din sărite. 

— Nu încerc decât să te ajut. Maven e fiul mamei lui. 

De data asta chiar mă răstesc: 

— Nu știi nimic despre el! 

Maven e prietenul meu. Maven riscă mai multe decât 
mine. 

— Să îl judeci după părinţii săi e ca și cum m-ai judeca pe 
mine după 

culoarea sângelui. Doar pentru că îi urăști pe rege și pe 
regină nu înseamnă 

ca e musai să-l urăști și peel. 

Julian se uită lung la mine, având o privire serioasă și 
înflăcărată. Când vorbește, vocea îi seamănă mai degrabă 
cu un mârâit. 

— Îl urăsc pe rege fiindcă n-a putut să-mi salveze sora, 
fiindcă a înlocuit-o cu vipera aia. O urăsc pe regină fiindcă a 
distrus-o pe Sara Skonos, fiindcă 

mi-a luat fata pe care o iubeam și a nenorocit-o. Fiindcă i- 
a tăiat Sarei limba. 

Și apoi, pe un ton mai coborât, o lamentaţie: 

— Avea o voce atât de frumoasă... 

189 

Un val de greață mă izbește din plin. Brusc, tăcerea 
dureroasă a Sarei, obrajii ei căzuţi au o noimă. Nu e de 
mirare că Julian a adus-o pe eacasămă 

vindece; ea nu ar putea spune nimănui adevărul. 

— Dar... 

Cuvintele îmi sună răgușit, de parcă mi-a luat și mie 
cineva vocea. 

— ..„. ea e tămăduitoare. 

— Tămăduitorii de piele nu se pot vindeca pe ei înșiși. Și 
n-ar îndrăzni nimeni să încalce pedeapsa dată de regină. 
Astfel că Sara trebuie să trăiască 

așa, denigrată, pentru tot restul vieții. 

În glasul său răsună amintiri, una mai rea decât alta. 


— Nouă, argintiilor, nu ne pasă de durere, însă suntem 
mândri. Mândrie, demnitate, onoare - acestea sunt niște 
lucruri pe care nicio abilitate nu le-ar putea înlocui. 

Oricât de îngrozitor mă simt pentru Sara, nu pot să nu mă 
tem pentru viaţa mea. l-au tăiat limba pentru ceva ce-a 
spus. Oare mie ce mi-ar face? 

— Ești cam nesăbuită, fetițo cu fulgerele. 

Porecla asta e ca o palmă peste față - șocul mă aduce 
înapoi la realitate. 

— Lumea asta nu ea ta. Doar pentru că știi să faci o 
reverență nu înseamnă că totul s-a schimbat. Tu nu înţelegi 
jocul pe care îl jucăm. 

— Pentru că ăsta nu e unjoc, Julian! 

lau unul dintre registrele lui cu numele celor decedați și i- 
| pun în poală. 

— E pe viaţă și pe moarte. Eu nu joc pentru un tron sau o 
coroană ori un prinţ. Eu nu joc deloc. Eu sunt diferită. 

— Așa e, murmură el, trecând un deget peste pagini. Şi 
de aceea ești în pericol. Trebuie să te ferești de toată lumea. 
Chiar și de Maven. Chiar și de mine. Oricine poate trăda pe 
oricine. 

Cade pe gânduri și privirea i se întunecă. În lumina asta, 
pare bătrân și sur, un om supărat pe viaţă și bântuit de o 
soră decedată, îndrăgostit de o femeie distrusă, condamnat 
să școlească o fată care nu știe decât să mintă. 

Peste umărul lui zăresc harta a ceea ce a existat cândva, 
a lumii de dinainte. 

Întreaga lume e bântuită. 

Și apoi în minte îmi apare cel mai îngrozitor gând pe care 
l-am avut vreodată. Shade e deja fantoma mea. Cine 
altcineva se va alătura? 

— Să nu faci niciun pas greșit, fata mea, șoptește el într- 
un târziu. În jocul ăsta ești pionul cuiva. 

Nu am curajul să ripostez. Julian, crede ce vrei. Nu sunt 
proasta nimănui. 


Ptolemus Samos. Doamna colonel Macanthos. Chipurile 
lor dansează în mintea mea în timp ce eu și Cal ne învârtim 
pe podeaua salonului. În seara 190 

asta, luna se micșorează, estompându-se, însă speranța 
mea n-a fost niciodată mai puternică. Balul e mâine și, după 
aceea, ei bine, nu sunt sigură 

încotro o vor lua lucrurile. Însă totul va fi diferit, un nou 
drum care să ne conducă spre un viitor mai bun. Vor fi și 
pagube colaterale, răni și decese pe care nu le putem evita, 
așa cum a spus Maven. Însă cunoaștem riscurile. 

Dacă totul merge conform planului, Garda Stacojie își va 
ridica steagul întrun loc în care toată lumea poate să-l vadă. 
Farley va difuza un alt video după 

atac, detaliind solicitările noastre. Egalitate, autonomie, 
libertate. Pentru o rebeliune disperată, mi se pare că e un 
compromis bun. 

Mă las pe spate, îndreptându-mă spre podea într-un arc 
lent, care mă face să icnesc. Cal mă cuprinde cu bratele lui 
puternice și mă trage cu ușurință 

înapoi. 

— Scuze, spune el, oarecum stânjenit. Credeam că erai 
pregătită. 

Nu sunt pregătită. Mi-e frică. Râd forțat, încercând să-i 
ascund ceea ce nu-i pot arăta. 

— Nu, e vina mea. Eram cu gândurile în altă parte. 

Cal nu e ușor de păcălit și își înclină ușor capul, privindu- 
mă lung în ochi. 

— Încă îţi faci griji pentru bal? 

— Mai mult decât ai crede. 

— Pas cu pas, e cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci. 

Apoi râde pe înfundate, trecând la niște pași mai simpli. 

— Știu că e greu de crezut, dar nici eu nu am fost 
întotdeauna cel mai bun dansator. 

— Şocant! răspund eu, imitându-i zâmbetul. Mă gândeam 
că prinții se nasc cu iscusinţa de a dansa și de a face 
conversații de complezenţă. 


Cal chicotește din nou și înteţește mișcările noastre. 

— Nu și eu. Dacă ar fi fost după mine, m-aș fi aflat în 
garaj sau în cazarmă, construind și antrenându-mă. Nu ca 
Maven. El e de două ori prinţul care voi fi eu vreodată. 

Mă gândesc la Maven, la cuvintele lui amabile, la 
manierele perfecte, la cunoștințele impecabile în toate 
aspectele legate de curte - tot ceea ce pretinde a fi pentru 
a-și ascunde adevăratele sentimente. Într-adevăr, de două 
ori prinţ. 

— Însă el va fi mereu prinț, murmur eu, aproape 
plângându-mă de acest gând. lar tu vei fi rege. 

Vocea îi scade pentru a se potrivi cu a mea și ochii i se 
întunecă. Există o amărăciune în el, care pe zi ce trece 
devine tot mai accentuată. Poate că nu îi place războiul atât 
de mult pe cât cred eu. 

— Uneori mi-aș dori ca lucrurile să nu stea așa. 

191 

Vorbește pe un ton blând, însă vocea lui îmi răsună în 
minte. În ciuda faptului că balul bate la ușă, eu mă trezesc 
că mă gândesc mai mult la el și la mâinile lui și la mirosul 
vag de lemn ars care pare să îl urmeze pe Cal oriunde ar 
merge, îmi dă o senzaţie de căldură, de toamnă, de acasă. 

Dau vina pe muzică, pe acea melodie plină de viaţă, 
pentru bătăile rapide ale inimii mele. Cumva, această seară 
îmi amintește de lecţiile lui Julian, de poveștile lui despre 
lumea de dinainte. Aceea era o lume a imperiilor, a 
corupţiei, a războiului și a unei libertăţi mai mari decât am 
cunoscut eu vreodată. Însă oamenii acelor timpuri au 
dispărut, visurile le-au fost spulberate și acum se regăsesc 
doar în fum și cenușă. 

E în natura noastră, ar spune Julian. Suntem făcuţi pentru 
a distruge. E 

constanta speciei noastre. Indiferent de culoarea 
sângelui, fiinţa umană va cădea mereu. 

Nu am înţeles lecţia asta în urmă cu câteva zile, însă 
acum, ţinându-l de mână pe Cal, care mă conduce cu cea 


mai ușoară atingere, încep să pricep la ce se referea. 

Simt că am început să cad. 

— Chiar ai de gând să pleci cu legiunea? 

Până și cuvintele mă fac să mă tem. El încuviinţează din 
cap, cu o mișcare de-abia perceptibilă. 

— Un general trebuie să fie alături de oamenii lui. 

— Un prinţ trebuie să fie alaturi de prinţesa lui. De 
Evangeline, adaug repede. 

Bună asta, Mare! urlă mintea mea. 

Aerul din jurul nostru devine dens și cald, deși Cal nu a 
facut nicio mișcare. 

— Evangeline va fi bine, cred. Nu ai putea spune că e 
foarte atașată de mine. Nici mie n-o să-mi fie dor de ea. 

Nefiind în stare să mă uit în ochii lui, îmi îndrept privirea 
spre ceea ce e chiar în faţa mea. Din nefericire, acel lucru se 
întâmplă să fie pieptul lui și o cămașă mult prea subţire. 
Deasupra mea, Cal inspiră tremurat. 

Apoi, degetele lui se află sub bărbia mea, ridicându-mi 
capul pentru a ne intersecta privirile. Flăcări aurii pâlpâie în 
ochii lui, reflectând căldura din jur. 

— Mare, o să-mi fie dor de tine. 

Oricât mi-aș dori să stau nemișcată, să opresc timpul în 
loc și să las ca acest moment să dureze o veșnicie, știu că nu 
e cu putinţă. Orice aș simţi sau gândi, Cal nu e prinţul căruia 
i-am fost promisă. Ba mai mult, el se află de partea greșită a 
baricadei. El e dușmanul meu. Cal e interzis. 

192 

Așadar, fără tragere de inimă, cu pași șovăitori, dau 
înapoi, ieșind din strânsoarea lui și din cercul de căldură cu 
care m-am obișnuit. 

— Nu pot, e tot ce îngaim eu, deși știu că ochii mă 
trădează. 

Chiar și acum simt lacrimi de furie și regret, lacrimi pe 
care am jurat că nu le voi vărsa. 

Dar poate că gândul de a pleca la război l-a făcut pe Cal 
cutezător și nesăbuit, ceea ce n-a fost niciodată înainte. Mă 


ia de mână și mă trage spre el. Își trădează singurul frate. Eu 
îmi trădez cauza, pe Maven și pe mine însămi, dar nu vreau 
să mă opresc. 

Orice poate trăda pe oricine. 

Buzele lui se unesc cu ale mele, tari, calde și apăsătoare. 
Atingerea e electrizantă, însă nu așa cum sunt obișnuită. Nu 
e o scânteie a distrugerii, ci o scânteie a vieţii. 

Oricât mi-aș dori să mă trag înapoi, pur și simplu nu pot 
s-o fac. Cal e o faleză și eu mă arunc de pe marginea ei, fără 
să mă îngrijorez ce anume ar putea să ne facă asta 
amândurora. Într-o bună zi, el își va da seama că sunt 
dușmanul lui, iar toate acestea vor fi doar o amintire demult 
uitată. Dar nu încă. 

193 

NOUĂSPREZECE 

E nevoie de câteva ore de trucuri pentru a mă transforma 
în fata care se presupune că trebuie să fiu, însă mi se pare 
că au trecut doar câteva minute. 

Când cameristele mă așază în fața oglinzii, cerându-mi în 
tăcere aprobarea, nu pot decât să încuviinţez spre fata care 
mă privește din oglindă. E 

frumoasă și, în același timp, îngrozită de ceea ce 
urmează, învăluită în lanţuri de mătase iridescentă. Trebuie 
să ascund această fată înspăimântată; trebuie să zâmbesc și 
să dansez și să arăt ca ei. Cu un efort supraomenesc, alung 
teama. Teama mă va omori. 

Maven mă așteaptă în capătul culoarului, o umbră în 
uniforma lui. 

Negrul-tăciune îi scoate în evidenţă ochii, care sunt de un 
albastru strălucitor pe fundalul tenului său alb ca zăpada. El 
nu pare deloc speriat, dar nu mă miră, având în vedere că e 
prinţ. E un argintiu. Nici măcar n-o să 

clipească. 

Întinde o mână spre mine, pe care o apuc bucuroasă. Mă 
aștept să mă facă 


să mă simt în siguranţă sau puternică sau ambele, însă 
atingerea lui îmi amintește de Cal și de trădarea noastră. 
Imaginile de aseară devin mai clare în mintea mea, până ce 
retrăiesc fiecare respiraţie. Pentru prima dată, Maven nu 
pare să remarce faptul că sunt neliniștită. Probabil că se 
gândește la lucruri mai importante. 

— Arăţi minunat, mă complimentează el, făcând un semn 
din cap spre rochia mea. 

Nu sunt de acord cu el. E o ţinută ridicolă și pompoasă, o 
complicaţie de bijuterii purpurii care strălucesc la fiecare 
mișcare, făcându-mă să semăn cu un gândac sclipitor. Totuși, 
în seara asta se presupune că sunt o doamnă, o viitoare 
prințesă, așa că încuviinţez și îi ofer un surâs recunoscător. 
Nu pot să uit că buzele mele, care acum îi zâmbesc lui 
Maven, le sărutau aseară pe cele ale fratelui său. 

— Îmi doresc să se termine cât mai repede. 

— Mare, n-o să se termine în noaptea asta. N-o să se 
termine pentru mult timp de-acum încolo. Ştii asta, nu-i așa? 

Vorbește ca o persoană mult mai în vârstă, mult mai 
înţeleaptă, nu ca un băiat de șaptesprezece ani. Când șovăi, 
neștiind cum să mă simt cu adevărat, el strânge din dinţi. 

— Mare? insistă el, și îi aud tremuratul din voce. 

— Maven, ţi-e teamă? întreb eu în șoaptă. Pentru că mie 
îmi este. 

194 

Privirea îi devine dură ca oţelul. 

— Mi-e teamă să nu eșuez. Mi-e teamă să nu las șansa să 
treacă pe lângă 

noi. Și mi-e teamă de ceea ce se va întâmpla, dacă lumea 
asta nu se va schimba. 

Devine fierbinte la atingerea mea, mânat de o hotărâre 
lăuntrică. 

— Asta mă sperie mai mult decât moartea. 

E greu să nu fii impresionată de cuvintele lui, așa că dau 
aprobator din cap. Cum aș putea să-i las baltă? N-am să dau 
înapoi. 


— Vom răsări, murmură el, atât de încet, încât de-abia îl 
aud, 

Roșii ca zorii zilei. 

Când ajungem pe culoarul cu ascensoare, Maven mă 
strânge mai tare de mână. Un grup de santinele îi păzește 
pe rege și pe regină, care ne așteaptă. 

Cal și Evangeline nu sunt aici și sper să stea departe. Cu 
cât îi văd mai puţin împreună, cu atât voi fi mai fericită. 

Regina Elara poartă o monstruozitate sclipitoare în 
nuanţe de roșu, negru, alb și albastru, etalând culorile casei 
ei și a soțului ei. Zâmbește forţat și își privește fiul, iar pe 
mine mă ignoră cu desăvârșire. 

— lată-ne! spune Maven, dându-mi drumul pentru a se 
duce să stea lângă 

mama lui. 

Pielea mea e straniu de rece fără el lângă mine. 

— Așadar, cât timp trebuie să stau aici? se smiorcăie el, 
jucându-și foarte bine rolul. 

Cu cât reușește mai mult să-i distragă atenţia, cu atât mai 
mari sunt șansele noastre de izbândă. Un pas greșit și totul 
se va duce de râpă. Ca să 

nu mai spun că vom fi omorâţi. 

— Maven, nu poţi să vii și să pleci după cum îţi poftește 
inima. Ai obligaţii de îndeplinit și vei sta atât timp cât e 
necesar. 

Se agită în faţa lui, aranjându-i gulerul, medaliile, 
mânecile și, pentru o clipă, asta mă ia prin surprindere. Elara 
e o femeie care mi-a invadat gândurile, care m-a dus 
departe de viaţa mea, pe care o urăsc, și totuși, există ceva 
bun la ea. Își iubeşte fiul. Și, în pofida tuturor cusururilor ei, 
Maven o iubește și el. 

Pe de altă parte, regele Tiberias nu pare a fi deloc 
deranjat de Maven. De-abia îl bagă în seamă. 

— Băiatul e doar plictisit. În ziua de azi nu există suficient 
entuziasm, cel puţin nu ca atunci când eram eu pe front, 
comentează el, trecându-și o mână 


peste barba îngrijită. Mavey, ai nevoie de o cauză pentru 
care să lupţi. 

Preţ de o clipă, Maven renunţă la masca de băiat enervat. 
O am pe asta! 

strigă ochii lui, însă nu spune nimic. 

195 

— Cal are legiunea lui, el știe ce face, ce-și dorește. 
Trebuie să-ţi găsești și tu ceva de făcut, hm? 

— Da, tată, spune Maven. 

Deși încearcă s-o ascundă, o umbră îi întunecă trăsăturile. 

Cunosc prea bine acea privire. Obișnuiam și eu să o 
adopt, atunci când părinţii mei îmi sugerau să fiu mai mult 
ca Gisa, deși așa ceva era imposibil. 

Mă duceam la culcare urându-mă din tot sufletul, 
dorindu-mi să mă pot schimba, dorindu-mi să pot fi tăcută, 
talentată și frumoasă ca ea. Nu există 

nimic mai dureros decât acel sentiment. Însă regele nu 
observă durerea lui Maven, așa cum nici părinţii mei nu o 
observau pe a mea. 

— Faptul că mă ajută să mă adaptez acestei vieţi eo 
cauză suficient de bună pentru Maven, spun eu, sperând să 
îi alung regelui acea privire dezaprobatoare. 

Când Tiberias se întoarce spre mine, Maven respiră ușurat 
și îmi aruncă 

un zâmbet recunoscător. 

— Şi se descurcă bine, răspunde regele, analizându-mă 
din cap până-n picioare. 

Știu că își aduce aminte de sărmana fată roșie care a 
refuzat să facă o reverență în fața lui. 

— Din câte am auzit, începi să semeni tot mai tare cu o 
doamnă. 

Însă zâmbetul forţat nu îi ajunge şi în privire, ceea ce face 
ca suspiciunea să fie reală. El chiar a vrut să mă omoare în 
sala tronului, pentru a-și proteja coroana și echilibrul ţării, și 
nu prea cred că acea nevoie va dispărea vreodată. Reprezint 
o ameninţare, dar, de asemenea, și o investiţie. Osă mă 


folosească atunci când o să vrea și o să mă omoare atunci 
când va sosi timpul. 

— Am avut parte de un ajutor bun, Maiestatea Voastră. 

Fac o plecăciune, pretinzând că sunt flatată, deși nu-mi 
pasă ce crede. 

Părerea lui nu face nici cât rugina de pe scaunul cu rotile 
al tatălui meu. 

— Sunteţi pregătiţi? întreabă Cal, spulberându-mi 
gândurile. 

Trupul meu reacţionează imediat, rotindu-se pentru a-l 
vedea intrând pe culoar. Stomacul mi se face ghem, dar nu 
din pricina entuziasmului sau a agitaţiei ori a celorlalte 
chestii despre care vorbesc fetele neghioabe. Mi-e greață de 
mine, de ceea ce am lăsat să se întâmple - de ceea ce am 
vrut să se întâmple. Deși el încearcă să-mi susțină privirea, 
eu mă uit la Evangeline, care atârnă de brațul lui. Poartă din 
nou metal și reușește să-mi arunce un zâmbet dispreţuitor 
fără să-și miște buzele. 

— Maiestăţile Voastre, murmură ea, făcând o reverență 
enervant de perfectă. 

196 

Tiberias îi zâmbește viitoarei soții a fiului său, după care 
pune o mână pe umărul lui Cal. 

— Te mai aşteptam pe tine, fiule, chicotește el. 

Când stau unul lângă altul, asemănările sunt 
incontestabile - același păr, aceiași ochi ca de aur roșu, chiar 
și aceeași postură. Maven privește scena cu ochii săi 
albaștri, blânzi și gânditori, în timp ce regina lui îl ţine de 
braț. Cu Evangeline de-o parte și cu tatăl său de cealaltă 
parte, Cal nu poate decât să 

se uite în ochii mei. Mișcă ușor din cap și știu că e 
singurul salut pe care îl merit. 

e 

În pofida decoraţiunilor, sala de bal arată exact cum arăta 
acum mai bine de-o lună, când regina m-a introdus pentru 
prima oară în această lume stranie, înlăturându-mi în mod 


oficial numele și identitatea. Mi-au dat o lovitură dură chiar 
aici, iar acum e rândul meu să mă răzbun. 

În seara asta va curge sânge. 

Însă nu pot să mă gândesc la asta chiar acum. Trebuie să 
stau alături de ceilalţi, să vorbesc cu sutele de membri ai 
curții, pregătiţi să schimbe o vorbă cu familia regală și cu o 
fată roșie, insolentă și mincinoasă. Scrutez șirul de argintii, 
căutându-i pe cei condamnaţi - ţintele pe care Maven le-a 
oferit Gărzii, scânteia care va aprinde focul. Reynald, 
colonelul, Belicos... și Ptolemus. Băiatul cu păr argintiu și 
ochi negri - fratele lui Evangeline. 

El e unul dintre primii care ne salută, stând în spatele 
severului său tată, care se grăbește să ajungă la fiica lui. 
Când Ptolemus se apropie de mine, mă 

străduiesc din răsputeri să nu mi se facă rău. Nu am mai 
făcut niciodată un lucru atât de dificil, cum ar fi să mă uit în 
ochii unui cadavru ambulant. 

— Felicitările mele, spune el, cu o voce dură ca piatra. 

Mâna pe care mi-o întinde e la fel de fermă. Nu poartă 
uniformă militară, ci un costum din metale negre, care se 
îmbină ca niște solzi netezi și lucioși. 

E războinic, dar nu și soldat. Ca tatăl său înaintea lui, 
Ptolemus conduce garda de pază din Archeon, protejând 
capitala cu propria lui armată de agenţi. Capul unui șarpe, |- 
a numit Maven cândva. Taie-l și restul va muri. 

Ochii săi ca de vultur sunt aţintiţi asupra surorii lui, chiar 
și atunci când mă 

ține de mână. Îmi dă drumul grăbit, trecând iute pe lângă 
Maven și Cal, înainte să o îmbrăţișeze pe Evangeline într-o 
rară demonstraţie de afecțiune. 

Sunt surprinsă că ţinutele lor stupide nu rămân încastrate 
una într-alta. 

Dacă totul merge conform planului, el n-o să-și mai 
îmbrăţișeze niciodată 

sora. Evangeline va rămâne fără un frate, exact ca mine. 
Deși am simţit acea durere pe pielea mea, nu îmi pare rău 


pentru ea. Mai ales când o văd cum se ţine de Cal. Par 
complet opuși unul celuilalt, el în uniforma lui simplă, în 197 

timp ce ea strălucește precum o stea într-o rochie cu ţepi 
ascuţiţi. Vreau s-o omor, vreau să fiu ca ea. Însă nu pot face 
nimic în privinţa asta. Evangeline și Cal nu sunt problema 
mea în seara asta. 

Când Ptolemus dispare și alți oameni trec prin fața 
noastră cu zâmbet rece și cuvinte ironice, îmi este tot mai 
ușor să îmi uit bunele maniere. Casa lral ne salută 
următoarea, condusă de Ara, Pantera, care înaintează cu 
mișcările ei sprintene și sinuoase. Spre surprinderea mea, 
face o plecăciune și îmi zâmbeşte. Însă există ceva straniu în 
legătură cu asta, ceva ce îmi spune că știe mai multe decât 
arată. Trece fără să spună vreun cuvânt, lipsindu-mă de un 
alt interogatoriu. 

Sonya își urmează bunica, braţ la braţ cu o altă ţintă: 
Reynald lral, vărul ei. Maven mi-a spus că e consultant 
financiar, un geniu care continuă să 

finanţeze armata cu strategii fiscale și comerciale. Dacă 
moare, la fel se va întâmpla și cu banii, așa că se va lăsa cu 
razboi. Sunt dispusă să sacrific viața unui administrator 
financiar pentru asta. Când mă ia de mână, nu pot să nu 
observ că are ochi glaciali și mâini catifelate. Acele mâini nu 
le vor mai atinge niciodată pe ale mele. 

Nu e la fel de ușor să scap de Macanthos când se apropie 
de mine. 

Cicatricea de pe chipul ei iese în evidenţă mai ales în 
seara asta, când toată 

lumea pare atât de dichisită. Se prea poate să nu-i pese 
de Gardă, însă nici pe regină n-a crezut-o. Nu era pregătită 
să înghită minciunile cu care am fost hrăniţi noi, ceilalți. 

Strânsoarea ei e puternică atunci când dă mâna cu mine; 
pentru prima dată, cuiva nu îi este teamă că mă voi sparge 
precum un pahar de sticlă. 

— Vă felicit din toată inima, lady Mareena! Văd că vă 
potriviţi de minune, spune ea, dând din cap spre Maven. Nu 


ca simandicoasa de Samos, adaugă 

pe un ton șoptit și jucăuș. Ea va fi o regină tristă și 
dumneavoastră, o prinţesă fericită, fiţi sigură de asta. 

— Sunt sigură, îi șoptesc eu. 

Reușesc să zâmbesc, deși viaţa colonelului se va sfârși 
curând. Indiferent câte cuvinte amabile îmi adresează, 
minutele îi sunt numărate. 

Când trece la Maven, dând mâna cu el și invitându-l să-i 
inspecteze trupele peste o săptămână sau ceva de genul, 
îmi dau seama că el e la fel de afectat. După ce Macanthos 
pleacă, Maven mă ia de mână și mă strânge întrun gest 
liniștitor. Știu că regretă faptul că a numit-o, însă, la fel ca 
Reynald, la fel ca Ptolemus, moartea ei va servi unui scop. La 
final, moartea ei nu va fi în zadar. 

Următoarea ţintă se afla undeva spre capătul șirului și 
provine dintr-o casă inferioară. Belicos Lerolan are un surâs 
vesel, o claie de păr castaniu și 198 

niște haine în culorile apusului, care se potrivesc cu 
nuanțele casei lui. Spre deosebire de ceilalţi oameni pe care 
i-am salutat astă-seară, el pare cald și amabil. Zâmbetul din 
ochii săi e la fel de real ca strângerea de mână. 

— Lady Mareena, o adevărată plăcere! 

Înclină capul în semn de salut, extrem de politicos. 

— Sunt bucuros să fiu la dispoziția dumneavoastră mulţi 
ani de-acum încolo. 

Îi zâmbesc, prefăcându-mă că vor fi mulţi ani de-acum 
încolo, însă 

atitudinea de fațadă devine tot mai dificil de păstrat în 
timp ce secundele se scurg. Când apare soţia lui, împreună 
cu doi băieţi gemeni, vreau să urlu. Nu au nici patru ani, 
scâncesc ca niște cățeluși și se agaţă de picioarele tatălui 
lor. El zâmbește amabil, un zâmbet intim, doar pentru ei. 

Un diplomat, l-a numit Maven, un ambasador pentru 
aliaţii noștri din Piedmont, departe, în sud. Fără el, legăturile 
cu acea ţară și cu armata sa ar fi rupte, forțând Norta să facă 
faţă singură zorilor noștri roșii. El e un alt sacrificiu pe care 


trebuie să-l facem, un alt nume de care ne debarasăm. Și e 
tata. E tată și noi o să-l omoram. 

— Belicos, îţi mulțumesc, spune Maven, întinzând mâna 
spre el și încercând să-i îndepărteze pe membrii familiei lui 
înainte s-o iau razna. 

Încerc să vorbesc, însă nu pot decât să mă gândesc la 
tatăl pe care urmez să li-l fur unor copii atât de mici. Îmi 
aduc aminte cum a plâns Kilorn după ce tatăl său a murit. Și 
el era mic. 

— Vă rugăm să ne scuzaţi câteva minute! 

Vocea lui Maven pare foarte departe când vorbește. 

— Mareena încă nu s-a obișnuit cu frenezia vieții de la 
curte. 

Înainte să pot arunca o privire spre tatăl condamnat, 
Maven mă ia de acolo. Câţiva oameni se uită la noi cu gura 
căscată și îl simt pe Cal urmărindu-ne cu privirea. Aproape 
că mă împleticesc, însă Maven mă ţine bine zorindu-mă spre 
un balcon. În mod normal, aerul curat m-ar înveseli, însă mă 
îndoiesc că există ceva care mă poate ajuta acum. 

— Are copii, spun eu printre dinţi. E tată! 

Maven îmi dă drumul și mă sprijin de balustrada 
balconului, însă el nu se îndepărtează de mine. În lumina 
lunii, ochii săi par a fi de gheaţă, strălucind și sfredelindu- 
ma. Mă apucă de umeri și mă obligă să-l ascult. 

— Și Reynald e tată. Macanthos are și ea copii. Ptolemus 
e logodit cu fata Haven. Toţi au rude; toţi au pe cineva careîi 
va jeli. 

Face un efort pentru a continua să vorbească; e la fel de 
distrus ca și mine. 

199 

— Mare, nu putem alege cum să ajutăm cauza. Trebuie să 
facem ce putem, indiferent de cost. 

— Nu le pot face asta. 

— Crezi că eu vreau asta? șoptește el, la câţiva centimetri 
de mine. Îi cunosc pe toţi și mă doare să-i trădez, dar este 
necesar. Gândește-te ce vor cumpăra viețile lor, ce vor 


realiza morțile lor. Câţi oameni de-ai tăi ar putea fi salvaţi? 
Credeam c-ai înţeles asta! 

Se oprește brusc, închizând ochii preţ de câteva clipe. 
Când își revine, ridică o mână și mă mângâie pe obraz cu 
degete tremurătoare. 

— Îţi cer scuze, eu doar... se bâlbâie el. Se prea poate ca 
tu să nu poţi vedea încotro ne va duce seara asta, dar eu 
pot. Și știu că lucrurile se vor schimba. 

— Te cred, șoptesc eu, luându-l de mână. Pur și simplu îmi 
doresc ca lucrurile să nu se desfășoare așa. 

Peste umărul său, în sala de bal, șirul de argintii se 
micșorează. 

Strângerile de mână și conversațiile s-au terminat. Seara 
a început cu adevărat. 

— Însă ăsta este felul în care se vor desfășura, Mare. ţi 
jur că asta e ceea ce trebuie să facem. 

Oricât de mult ar durea, oricât de mult mi se strânge 
inima și sângerează, încuviinţez. 

— Bine. 

— Sunteţi bine? 

Pentru o secundă, tonul lui Cal pare bizar și ridicat, însă 
își drege vocea când își ițește capul pe balcon. Ochii săi 
zăbovesc pe chipul meu. 

— Mare, ești pregătită pentru asta? 

Maven răspunde în locul meu. 

— E pregătită. 

Împreună, ne îndepărtăm de balustradă, de noapte și de 
ultima fărâmă de liniște, o liniște pe care s-ar putea să n-o 
mai avem niciodată. Când trecem pe sub arcadă, simt o 
vagă atingere pe braţ: Cal. Mă uit înapoi și îl văd în 
continuare uitându-se la mine, cu degetele răsfirate. Ochii îi 
sunt mai întunecaţi ca oricând, arzând din pricina unui 
sentiment pe care nu-l înțeleg. 

Înainte să poată spune ceva, Evangeline apare lângă el. 
Când o ia de mână, mă simt nevoită să privesc în altă parte. 


Maven mă conduce spre locul liber din mijlocul sălii de 
bal. 

— Asta e partea cea mai dificilă, spune el, încercând să 
ma calmeze. 

Funcţionează cât de cât, iar fiorii care mă străbat încep să 
dispară. 

200 

Noi deschidem dansul, cei doi prinți și logodnicele lor, în 
faţa invitaţilor. 

O altă demonstraţie de forță și putere, etalându-le pe cele 
două fete care au câștigat în faţa familiilor care au pierdut. E 
ultimul lucru pe care mi-l doresc în acest moment, însă e 
pentru cauza noastră. În timp ce muzica electronică 

pe care o urăsc pornește în difuzoare, îmi dau seama că e 
un dans pe care îl recunosc. 

Maven e șocat când picioarele mele se mișcă unde 
trebuie. 

— Ai exersat? 

Cu fratele tău. 

— Puțin. 

— Ești plină de surprize! chicotește el, găsind puterea de 
a zâmbi. 

Lângă noi, Cal o învârtește pe Evangeline pe loc. Arată 
exact cum ar trebui să arate un rege și o regină, maiestuoși, 
detașaţi și frumoși. Când ochii lui Cal îi întâlnesc pe-ai mei în 
același moment în care mâinile lui se închid peste degetele 
lui Evangeline, simt o mie de lucruri în același timp, niciunul 
dintre ele plăcut. Însă, în loc să mă legăn, mă apropii mai 
tare de Maven. El mă 

privește uimit, cu ochii săi albaștri larg deschiși, în timp 
ce muzica ne învăluie. La câțiva metri de noi, Cal o conduce 
pe Evangeline în același dans pe care mi l-a arătat mie. Ea 
se descurcă mult mai bine, un amestec de graţie și 
frumusețe orbitoare. Am din nou acea senzaţie de cădere. 

Ne învârtim în ritmul muzicii, înconjurați de spectatori 
aroganţi. Acum recunosc chipurile. Știu casele, culorile, 


însușirile, poveștile. De cine să mă 

tem, de cine să-mi fie mila. Invitaţii ne privesc cu ochi 
hămesiţi și știu de ce. 

Ei cred că noi suntem viitorul, Cal, Maven, Evangeline, 
inclusiv eu. Ei cred că 

privesc un rege și o regină, un prinţ şi o prințesă. Însă 
acela e un viitor pe care nu intenţionez să-l las să se 
împlinească. 

În lumea mea perfectă, Maven nu va trebui să-și ascundă 
sentimentele și eu nu va trebui să ascund cine sunt cu 
adevărat. Cal nu va avea nicio coroană 

de purtat, niciun tron de protejat. Acești oameni nu vor 
mai avea ziduri în spatele cărora să se ascundă. 

Zorii vor veni pentru voi toţi. 

Mai dansăm preţ de două cântece, la care ni se alătură și 
alte cupluri. 

Amestecul de culori îi face pe Cal și pe Evangeline 
nevăzuţi, până ce am senzaţia că eu și Maven ne învârtim 
singuri. Pentru o clipă, chipul lui Cal plutește în faţa mea, 
înlocuindu-l pe cel al fratelui său, și mă simt de parcă 

m-am întors în camera scăldată în lumina lunii. 

Însă Maven nu e Cal, oricât de mult și-ar dori tatăl său să 
fie. El nu e soldat, nu va fi rege, însă e mai curajos. Și dispus 
să facă ceea ce e drept. 

201 

— Maven, îţi mulțumesc, șoptesc eu, de-abia auzindu-mă 
peste muzica îngrozitoare. 

El nu trebuie să întrebe la ce mă refer. 

— Nu ai de ce să-mi multțumești. 

Vocea lui e straniu de profundă și aproape că se sparge în 
timp ce privirea i se întunecă. 

— Pentru nimic, adaugă el. 

Nu am mai fost niciodată atât de aproape de el, cu nasul 
la câţiva centimetri de gâtul lui. Îi simt inima bătând sub 
mâinile mele, bubuind în sincron cu a mea. Maven e fiul 


mamei lui, a spus Julian la un moment dat. Nu ar fi putut 
niciodată să se înșele mai mult de atăt. 

Maven mă conduce spre marginea ringului de dans, care 
acum e plin de domni și doamne. Nimeni nu va observa că 
ne-am furișat. 

— Doriţi ceva de băut? murmură un servitor, ţinând o 
tavă cu băuturi aurii acidulate. 

Dau să îl expediez, când îmi dau seama că recunosc acei 
ochi verzi. 

Trebuie să-mi mușc limba pentru a nu-i striga numele. 
Kilorn. 

În mod straniu, uniforma roșie i se potrivește și, pentru 
prima oară, a reușit să-și spele mizeria de pe faţă. Se pare că 
pescarul pe care îl știam cândva a dispărut cu desăvârșire. 

— Chestia asta îmi produce mâncărimi, bombăne el în 
barbă. 

Poate că n-a dispărut de tot. 

— Ei bine, n-ai să mă stai prea mult în ea, spune Maven. E 
totul gata? 

Kilorn încuviinţează, cercetând mulțimea de oameni. 

— Sus sunt pregătiți. 

Deasupra noastră, santinelele sunt împrăștiate pe un 
balcon care înconjoară toată sala. Dar, deasupra lor, în 
alcovurile ferestrelor și pe balconașele din apropierea 
tavanului, umbrele nu sunt deloc santinele. 

— Trebuie doar să daţi semnalul. 

Kilorn întinde tava și nevinovatul pahar cu lichid auriu. 
Maven se îndreaptă spre mine, lipindu-și umărul de al meu, 
pentru a căuta sprijin. 

— Mare? 

Acum e rândul meu. 

— Sunt pregătită, murmur eu, amintindu-mi planul pe 
care Maven mi l-a șoptit în urmă cu câteva seri. 

Tremurând, permit bine-cunoscutului  bâzâit al 
electricităţii să curgă prin mine, până ce pot să simt prin 


capul meu toate luminile și camerele de supraveghere. Ridic 
paharul și îl dau de dușcă. 

Kilorn îmi ia repede paharul înapoi. 

202 

— Un minut. 

Vocea lui e extrem de hotărâtă. 

Dispare iute cu tava, mișcându-se prin mulţime până ce 
nu-l mai văd. 

Fugi, mă rog eu, sperând că e suficient de iute. Maven 
pleacă și el, lăsându-mă singură pentru a-și îndeplini sarcina 
pe lângă mama lui. 

Mă îndrept spre mijlocul mulţimii, deși curentul electric 
ameninţă sa mă 

doboare. Dar încă nu-i pot da drumul. Nu până ce ei nu 
încep. Treizeci de secunde. 

Regele Tiberias se ivește în faţa mea, râzând alături de 
fiul său preferat. 

Se pare că e la al treilea pahar de vin, care i-a aduso 
nuanţă argintie în obraji, în vreme ce Cal soarbe politicos 
dintr-un pahar de apă. Undeva, în stânga mea, o aud pe 
Evangeline râzând, probabil împreună cu fratele ei. În sală, 
patru oameni trag aer în piept pentru ultima oară. 

Las inima să numere ultimele treizeci de secunde, 
apropiindu-se cu fiecare bătaie de momentul final. Cal mă 
zărește prin mulţime, oferindu-mi acel zâmbet pe care îl 
ador, și porneşte spre mine. Însă nu va ajunge niciodată la 
mine, nu înainte ca planul să ia sfârșit. Lumea începe să 
meargă 

în reluare și nu mai simt decât forța șocantă care curge 
prin pereţi. La fel ca la antrenamente, la fel ca la lecţiile cu 
Julian, învăţ să o controlez. 

Patru împușcături răsună în sală, însoţite de patru 
scânteieri de la pistoalele de deasupra. 

Apoi încep ţipetele. 

203 

DOUĂZECI 


Țip și eu cu ei în timp ce privesc cum luminile pâlpâie și 
apoi se sting. 

Un minut de întuneric beznă. Asta e ceea ce trebuie să le 
ofer. Țipetele, urletele, fuga dezordonată a oamenilor 
aproape că mă fac să-mi pierd concentrarea, însă mă forțez 
să mă concentrez. Luminile pâlpâie îngrozitor, după care 
mor, lăsându-ne aproape în imposibilitatea de a ne mișca. 

Lăsându-i pe prietenii mei să se facă nevăzuţi. 

— În firide! tună o voce peste haosul din sală. Vor să 
fugă! 

Tot mai multe voci strigă, deși niciuna nu îmi este 
cunoscută. Dar, ca să 

fiu sinceră, vocile sună diferit în această nebunie. „Găsiţi- 
|!” „Opriţi-i!” 

„Omorâţi-i!” 

Santinelele de pe palier stau cu armele îndreptate în acea 
direcție, în timp ce tot mai mulți li se alătură, într-un vârtej 
ametțitor, și pornesc în urmărire, niște umbre pe întuneric. 
Walsh e cu ei, îmi reamintesc eu. Dacă Walsh și ceilalți 
servitori i-au putut strecura aici și altădată pe Farley și pe 
Kilorn, îi pot ajuta să fugă din nou. Ei se pot ascunde. Pot 
evada. Vor fi bine. 

Întunericul meu îi va salva. 

O explozie de foc erupe dinspre mulţime, răsucindu-se în 
aer asemenea unui șarpe de foc. Șuieră deasupra noastră, 
iluminând sala de bal. Umbre pâlpâitoare pictează pereţii și 
chipurile înspăimântate, transformând sala de bal într-un 
coșmar de lumină roșie și praf de pușcă. Sonya urlă prin 
apropiere, aplecată peste trupul neînsufleţit al lui Reynald. 
Sprintena bătrână Ara se luptă cu ea pentru a o ridica de 
lângă cadavru, îndepărtând-o de haos. Ochii sticloși ai lui 
Reynald sunt îndreptaţi înspre tavan, reflectând lumina 
roșie. 

Eu rămân neclintită, cu toţi mușchii tari și încordaţi. 

Undeva în apropierea focului văd că străjerii îl scot pe 
rege din sală. El încearcă să se lupte cu ei, strigând și 


zbierând să rămână, însă, pentru prima dată, străjerii nu îi 
ascultă ordinele. Elara e imediat în urma lor, împinsă de 
Maven în timp ce fug de pericol. Mulţi alţii îi urmează, 
nerăbdători să 

evadeze din acest loc. 

Agenţii de securitate aleargă contra curentului și 
invadează sala cu strigăte și tropâieli. Domnii și doamnele se 
împing în mine într-o încercare de a evada, însă eu rămân 
fermă pe poziţie și mă străduiesc din răsputeri să 

nu fac vreo mișcare. Nimeni nu încearcă să mă ia de 
acolo; nimeni nu mă 

observă. Le e teamă. Cu toată forţa lor, cu toată puterea 
lor, ei tot știu ce 204 

înseamnă teama. Și câteva gloanțe sunt tot ce trebuie 
pentru a scoate la suprafaţă groaza care sălășluiește în ei. 

O femeie care bocește se izbește de mine, dărâmându- 
mă. Aterizez față-n faţă cu un cadavru, holbându-mă la 
cicatricea colonelului Macanthos. O dâră 

de sânge argintiu i se scurge de pe frunte pe podea. 
Gaura glonţului e bizară, înconjurată de o carne gri, 
pietroasă. Macanthos era pietrificatoare. A fost în viaţă 
suficient de mult cât să încerce să oprească împușcătura, cât 
să își creeze un scut. Însă glonţul n-a putut fi oprit. Ea tota 
murit. 

Încerc să mă îndepărtez de femeia ucisă, însă mâinile îmi 
alunecă printr-un amestec de sângeargintiu și vin. Las să îmi 
scape un țipăt de frustrare și mâhnire. Sângele rămâne pe 
mâinile mele, de parcă știe ce am făcut. E 

lipicios și rece și încearcă să mă înece. 

— MARE! 

Două braţe puternice mă târăsc pe podea, îndepărtându- 
mă de femeia pe care am lăsat-o să moară. 

— Mare, te rog... mă imploră vocea, dar nu știu pentru ce. 

Cu un mârâit enervat, pierd bătălia. Luminile revin, 
scoțând la iveală o zonă de război plină de mătăsuri și 


decese. Când încerc să mă ridic în picioare, pentru a mă 
asigura că lucrurile s-au terminat cu adevărat, o mână 

mă împinge la loc. 

Recit cuvintele pe care le-am învăţat, jucându-mi propriul 
rol. 

— Îmi pare enorm de rău... luminile... nu pot... 

Deasupra, luminile pâlpâie din nou. Cal de-abia mă aude 
și se lasă în genunchi lângă mine. 

— Unde te-ai lovit? strigă el, verificându-mă așa cum știu 
că a fost antrenat să facă. 

Mă pipăie pe mâini și pe picioare, uitându-se după rană, 
după sursa sângelui. 

Vocea mea pare stranie. Blândă. Distrusă. 

— Sunt bine. 

larăși nu mă aude. 

— Cal, sunt bine. 

Răsuflă ușurat și, preţ de o secundă, cred că o să mă 
sărute din nou. Însă 

se dezmeticește mai repede decât mine. 

— Ești sigură? 

Cu multă grijă, ridic mâneca pătată de argintiu. 

— Cum ar putea fi al meu? 

Sângele meu are altă culoare. Ştii prea bine. 

Cal încuviinţează. 

205 

— Firește, șoptește el. Doar că... te-am văzut pe jos și am 
crezut că... 

Cuvintele îi rămân în aer, fiind înlocuite de o tristeţe 
îngrozitoare în privire. Însă aceasta dispare iute, 
transformându-se în hotărâre. 

— Lucas! Scoate-o de-aici! 

Străjerul meu personal își croiește drum prin haos, cu 
pistolul în mână. 

Deși arată la fel în bocanci și uniformă, nu e acel Lucas pe 
care îl cunosc. 


Ochii săi negri, ochii clanului Samos, sunt întunecaţi ca 
noaptea. 

— O duc cu ceilalţi, mărâie el, ridicându-mă. 

Cu toate că știu mai bine decât oricine că pericolul a 
trecut, nu mă pot abţine să nu-l îmbrăţișez pe Cal. 

— Tu nu vii? 

E| se desprinde din strânsoarea mea cu o ușurință care 
mă șochează. 

— Eu nu dau bir cu fugiţii. 

Apoi se îndreaptă de spate și pornește spre un grup de 
santinele. Pășește peste cadavre, însă evită să le privească. 
O santinelă îi aruncă un pistol, iar el îl prinde cu 
îndemânare, punându-și degetul peste trăgaci. O flacără 

întunecată și letală prinde viaţă în jurul celeilalte mâini a 
lui. Profilat pe fundalul santinelelor și al trupurilor 
neînsuflețite de pe podea, seamănă cu o altă persoană. 

— Să mergem la vânat, mărâie el, pornind spre scări. 

Santinelele și agenţii de securitate îl urmează, precum un 
nor de fum roșu și negru care iese din flacăra lui. Părasesc o 
sală de bal pătată de sânge, plină 

de praf și ţipete. 

În mijlocul sălii se află Belicos Lerolan, care nu a fost 
rapus de un glonț, ci de o suliță argintie. A fost ucis cu un 
harpon, ca acelea folosite la prinderea peștilor. O banderolă 
stacojie ponosită atârnă de capătul suliţei, de-abia 
mișcându-se în vântul iscat de agitația oamenilor. Pe 
banderolă se află un simbol - soarele rupt în două. 

Apoi, sala de bal dispare, fiind înghițită de pereții 
întunecaţi ai unui coridor de serviciu. Podeaua huruie sub 
picioarele noastre și Lucas mă 

aruncă la perete, protejându-mă. Un sunet asemănător 
unui tunet reverberează și tavanul se cutremură, aruncând 
bucățele de piatră peste noi. 

Ușa din spatele nostru explodează spre interior, distrusă 
de flăcări. În spatele ei, sala de bal e neagră din pricina 
fumului. O explozie. 


— Cal... 

Încerc să mă furişez de lângă Lucas, să fug înapoi pe 
unde am venit, însă 

el mă aruncă la loc. 

— Lucas, trebuie să-l ajutăm! 

206 

— Crede-mă, o bombă e o nimica toată pentru prinţul Cal, 
mârâie Lucas, făcându-mă să înaintez. 

— O bombă? 

Asta nu făcea parte din planul nostru. 

— Aia a fost o bombă? 

Lucas se îndepărtează de mine, tremurând de furie. 

— Ai văzut afurisita aia de eșarfă roșie. Ăștia sunt cei din 
Garda Stacojie și asta - arată cu degetul spre sala de bal, 
încă întunecată și incendiată -, asta e ceea ce sunt ei. 

— Nu are nicio noimă, murmur în sinea mea, încercând 
să-mi amintesc toate detaliile planului. 

Maven nu mi-a spus niciodată ceva legat de vreo bombă. 
Niciodată. lar Kilorn nu m-ar fi lăsat să fac asta, nu dacă ar fi 
știut că eu aș fi fost în pericol. 

Ei nu mi-ar face asta. 

Lucas își ridică arma și spune furios: 

— Ucigașii nu au niciodată noimă! 

Rămân fără aer. Oare câţi au fost lăsaţi acolo? Cât de 
mulți copii, câte morți inutile? 

Lucas îmi ia tăcerea drept șoc, însă se înșală. Ceea ce 
simt acum e mânie. 

Oricine poate trăda pe oricine. 

e 

Lucas mă conduce în subteran, prin nu mai puţin de trei 
uși, toate de treizeci de centimetri grosime și construite din 
oțel. Nu au încuietori, însă le deschide cu o fluturare din 
mână. Prima oară când l-am cunoscut, m-a scos de după 
gratiile celulei tot cu o fluturare din mână. 

Îi aud pe ceilalţi înainte să îi văd, vocile lor răsunând între 
pereţii de metal în timp ce vorbesc unii cu alţii. Regele 


proferează injurii și cuvintele lui îmi trimit fiori pe șira 
spinării. Prezenţa lui umple buncărul în timp ce se plimbă 
dintr-o parte într-alta, cu pelerina fluturând în urma lui. 

— Vreau să-i găsiţi! Vreau să-i am în faţa mea, cu o lamă 
îndreptată spre spatele lor, și vreau să cânte ca niște 
păsărele lașe ce sunt! se adresează el unei santinele, însă 
femeia mascată nici macar nu clipește. Vreau să știu ce se 
petrece! 

Elara stă așezată pe un scaun, cu o mână deasupra inimii 
și cu cealaltă 

strângându-l bine pe Maven. 

Maven tresare când mă vede. 

— Ești bine? șoptește el, trăgându-mă încet într-o 
îmbrăţișare scurtă. 

— Doar tulburată, îngaim eu, încercând să comunic pe 
cât de mult pot. 

207 

Însă cu Elara atât de aproape, de-abia 
gândesc, darămite să 

și vorbesc, 

— A fost o explozie după împușcături. O bombă. 

Maven pare confuz, însă o maschează iute printr-o 
expresie mânioasă. 

— Nenorociţii! 

— Sălbaticii! sâsâie regele Tiberias. Și ce s-a întâmplat cu 
fiul meu? 

Privirea mea se îndreaptă spre Maven, înainte să-mi dau 
seama că regele nu se referă deloc la Maven. Maven se face 
ca n-a auzit. S-a obișnuit să fie ignorat. 

— Cal s-a dus după asasini. A luat un grup de santinele 
cu el. 

Imaginea lui, întunecat și mânios ca o flacără, îmi stăruie 
în minte și mă 

înspăimântă. 

— Și, apoi, sala de bal a explodat. Nu știu câţi oameni mai 
erau... mai erau acolo. 


A 


îmi permit să 


— Mai există ceva, draga mea? 

Venind din partea Elarei, termenul de afecţiune seamănă 
cu o electrocutare. Ea pare mai palidă ca oricând și respiră 
sacadat. Îi e teamă. 

— Ceva ce-ţi amintești? 

— Am vazut o banderolă agăţată de o suliță. Garda 
Stacojie a făcut asta. 

— Chiar așa? spune ea, ridicând dintr-o sprânceană. 

Simt nevoia de a da înapoi, de a fugi de ea și de șoaptele 
ei. Mă aștept ca din clipă în clipă să șerpuiască în gândurile 
mele pentru a afla adevărul. 

Dar, în schimb, Elara își îndreaptă atenţia spre rege. 

— Ai văzut ce-ai făcut? 

Își arată dinţii, care în lumină seamănă cu niște colţi 
sclipitori. 

— Eu? Tu ai spus ca Garda e mică și slabă, tu i-ai minţit 
pe oamenii noștri, se răstește Tiberias. Acţiunile tale, nu ale 
mele, ne-au făcut slabi în faţa pericolului! 

— Şi dacă tu ai fi avut grijă de asta când ai avut ocazia, 
când erau mici și slabi, asta nu s-ar fi întâmplat niciodată! 

Se sfârtecă unul pe celălalt ca niște câini hămesiţi, 
fiecare încercând să 

muște mai tare. 

— Elara, atunci nu erau teroriști. Nu îmi puteam irosi 
soldaţii și agenţii pentru a vâna o mână de roșii care scriau 
pamflete. Nu făcuseră nimic rău. 

Lent, Elara ridică degetul spre tavan. 

— Asta ţi se pare că e nimic rău? 

Tiberias nu are niciun răspuns pentru ea, iar Elara 
zâmbește, încântată că 

a câștigat cearta. 

208 

— Într-o bună zi voi, bărbaţii, veţi învăţa să fiţi atenţi și 
întreaga lume va tremura. Garda Stacojie e o molimă, una 
căreia tu i-ai permis să se extindă. 

Și e timpul să curmi această molimă de la rădăcină. 


Elara se ridică de pe scaunul ei, adunându-se. 

— Sunt niște diavoli roșii și probabil că au aliaţi chiar sub 
acoperișul nostru. 

Îmi dau toată silinţa să rămân nemișcată, cu ochii fixaţi în 
podea. 

— Cred c-am să schimb niște cuvinte cu servitorii. 
Domnule agent Samos, dacă nu vă e cu supărare. 

Lucas devine atent, deschizând ușa pentru ea. Elara iese 
ca un uragan, cu două santinele pe urmele ei. Lucas se duce 
cu ea, deschizând ușile rând pe rând, fiecare zdrăngănind 
din ce în ce mai departe. Nu vreau să știu ce-o să 

le facă regina servitorilor, însă știu că va fi dureros și știu 
că va găsi... nimic. 

Walsh și Holland au fugit cu Farley, conform planului 
nostru. Ele știau că vor fi în primejdie după bal - și aveau 
dreptate. 

Metalul gros se închide după câteva clipe, numai ca să se 
deschidă câteva clipe mai târziu. Un alt magnetron 
manipulează ușa: Evangeline. Arată ca naiba în rochia ei de 
petrecere, cu bijuteriile încâlcite și cu nervii la pământ. 

Partea cea mai rea sunt ochii ei, sălbatici și umezi, și 
mânjiţi cu machiaj negru. Ptolemus. Plânge după fratele ei 
mort. Deși îmi spun întruna să nu-mi pese, trebuie să mă 
opun nevoii de a o îmbrăţișa și dea o liniști. Însă îmi trece 
imediat ce însoţitorul ei intră în buncăr după ea. 

Pielea lui e mânjită de fum și funingine, murdărindu-i 
uniforma cândva curată. În mod normal mi-aș face griji 
pentru privirea epuizată și plină de ură din ochii lui Cal, însă 
altceva îmi îngheaţă sângele în vine. Uniforma lui neagră și 
mâinile îi sunt pătate de sânge. Numai că nu e sânge 
argintiu, ci roșu. Sângele e roșu. 

— Mare, îmi spune el, însă căldura din voce i-a dispărut. 
Vino cu mine. 

Acum! 

Cuvintele îmi sunt mie adresate, însă toată lumea îl 
urmează, trecând prin numeroase coridoare în timp ce 


suntem conduși spre celule. Inima îmi bubuie în piept, 
amenințând să explodeze. Nu Kilorn. Oricine, numai nu el. 

Maven stă cu mâna pe umărul meu, ţinându-mă aproape 
de el. La început cred că vrea să mă liniștească, însă mă 
trage înapoi: încearcă să mă 

împiedice s-o iau înainte. 

— Ar fi trebuit să-l omori pe loc! îi spune Evangeline lui 
Cal, trăgând de cămașa lui îmbibată de sânge. Eu nu l-aș fi 
lăsat în viaţă pe diavolul ăla roșu! 

Vorbesc despre un el. Îmi mușc buzele, ţinând gura 
închisă, pentru a nu spune vreo prostie. Mâna lui Maven mă 
strânge ca o gheară pe umăr și simt 209 

cum îmi crește pulsul. Din câte se pare, acesta s-ar putea 
să fie sfârșitul jocului nostru. Elara se va întoarce și le va 
spulbera creierii, căutând printre rămășițe pentru a 
descoperi până unde merge urzeala lor. 

Drumul spre celule pare să dureze o veșnicie, întinzându- 
se înspre cele mai adânci părţi ale Reședinţei. Temniţa e 
păzită de șase santinele. Un fior rece mă străbate pe șira 
spinării, însă nu mă cutremur. De-abia mai pot să 

mă mișc. 

Patru siluete stau într-o celulă, una mai însângerată și 
mai învineţită 

decât alta. În pofida luminii difuze, îi recunosc pe toți. 
Walsh nu poate să 

deschidă ochii din pricina umflăturilor, însă se pare că e 
bine. Nu ca Tristan, care se reazemă de perete pentru a nu 
pune presiune pe piciorul plin de sânge. În jurul rănii are un 
bandaj care se pare că a fost confecţionat din cămașa lui 
Kilorn. Cât despre Kilorn, el pare nevătămat, spre marea mea 
ușurare. O susține pe Farley cu un braţ, lăsând-o să se 
sprijine de el. Umărul ei e dislocat și un braţ îi atârnă într-o 
poziţie ciudată. Însă asta nu o opreşte din a ne zâmbi cu 
dispreţ. Ba chiar ne scuipă printre gratii, un amestec de 
sânge și salivă, care aterizează la picioarele lui Evangeline. 


— Taie-i limba pentru asta! mârâie Evangeline, dând fuga 
spre gratii. 

Se oprește brusc, izbind metalul cu o mână. Deși ar putea 
să-l dea la o parte cu puterea minţii, distrugând celula și 
oamenii din interior, se abţine. 

Farley îi susține privirea, de-abia clipind în faţa acestei 
izbucniri. Dacă 

acesta e sfârșitul ei, în mod evident va ieși cu capul sus 
din această lume. 

— Ești cam violentă pentru o prinţesă. 

Înainte ca Evangeline să-și piardă cumpătul, Cal o trage 
de lângă gratii. 

Încet, ridică o mână, arătând cu degetul. 

— Tu! 

Tresărind îngrozită, îmi dau seama că arată spre Kilorn. 
Un mușchi zvăcnește în obrazul lui Kilorn, însă el rămâne cu 
privirea în jos. 

Cal își aduce aminte de el. Din seara în care m-a dus 
acasă, 

— Mare, explică asta! 

Deschid gura, sperând să pot născoci o minciună 
credibilă, însă nu-mi vine nimic în minte. 

Privirea lui Cal se întunecă. 

— E prietenul tău. Explică asta! 

Evangeline icnește și își concentrează furia asupra mea. 

— Tu l-ai adus aici! urlă ea, luându-se de mine. Tu ai făcut 
asta?! 

— N-am făcut n-nimic, mă bâlbâi eu, simțind toate 
privirile întoarse spre mine. Vreau să zic, i-am făcut rost de 
un loc de muncă aici. El lucra la depozitul de cherestea și eo 
treabă grea, o treabă mortală... 

210 

Minciunile ies pe bandă rulantă, una mai iute decât alta. 

— EI e... el era prietenul meu când locuiam în sat. Voiam 
doar să mă 


asigur că era bine. l-am făcut rost de o slujbă de servitor, 
exact așa cum... 

Îmi mut privirea spre Cal. Ambii ne amintim de prima 
seară în care ne-am cunoscut și de ziua care a urmat. 

— Credeam că i-am dat o mână de ajutor. 

Maven face un pas spre celulă, privindu-i pe prietenii 
noștri de parcă ar fi pentru prima dată când îi vede. 
Gesticulează spre uniformele lor roșii. 

— Se pare că sunt niște simpli servitori. 

— La fel aș spune și eu, doar că i-am găsit încercând să 
evadeze printr-o conductă de drenaj, se răstește Cal. Ne-a 
luat ceva timp să-i scoatem de-acolo. 

— Ăștia sunt toţi? întreabă regele Tiberias, aruncând o 
privire printre gratii. 

Cal clatină din cap. 

— Erau mai mulţi, dar au apucat să ajungă la râu. Nu știu 
exact câţi. 

— Ei bine, haideţi să aflăm, spune Evangeline, cu 
sprâncenele ridicate. 

Chemaţi-o pe regină. Și, între timp... 

Evangeline se întoarce spre rege. Pe sub barbă, el 
schițează un zâmbet și încuviinţează. 

Nu trebuie să întreb ca să știu la ce se gândesc. Tortură. 

Cei patru prizonieri rămân fermi pe poziţie, fără ca măcar 
să clipească. 

Maven încearcă disperat să se gândească la o ieșire din 
asta, însă știe că nu există niciuna. De fapt, asta ar putea fi 
mai mult decât puteam spera. Ce bine ar fi dacă ei ar reuși 
să mintă... Dar cum le-am putea cere asta? Cum am putea 
rezista să-i vedem urlând, în timp ce noi rămânem 
indiferenți? 

Kilorn se pare că are un răspuns pentru mine. Chiar și în 
acest loc îngrozitor, ochii săi verzi reușesc să strălucească. 
Am să mint pentru mine. 

— Cal, am să-ţi las ţie această onoare, spune regele, 
punând o mână pe umărul fiului său. 


Eu nu pot decât să îi privesc speriată, implorându-l cu 
ochii măriţi, rugându-mă ca el să nu facă ceea ce îi cere tatăl 
său. 

Cal îmi aruncă o privire scurtă, de parcă s-ar scuza. Apoi 
se întoarce către o santinelă, care e mai scundă decât 
celelalte. Ochii gri-alburii ai femeii strălucesc în spatele 
măștii. 

— Santinelă Gliacon, am nevoie de niște gheață. 

Habar n-am ce înseamnă asta, însă Evangeline 
chicotește. 

— Bună alegere! 

— Nu trebuie să vezi asta, murmură Maven, trăgându-mă 
de mână. 

211 

Însă nu-l pot abandona pe Kilorn. Nu acum. Îmi retrag 
furioasă mâna, stând cu ochii pe prietenul meu. 

— Las-o să rămână! cârâie Evangeline, bucurându-se de 
supliciul meu. 

Asta o s-o învețe minte ce înseamnă să aibă prieteni roșii. 

Se întoarce cu faţa spre celulă, fluturând din mână pentru 
a da la o parte gratiile. Apoi întinde un deget alb. 

— Începe cu ea. Fă-o praf! 

Santinela  încuviinţează și o înșfacă pe Farley de 
încheietura mâinii, scoțând-o din celulă. Gratiile se închid la 
loc în urma ei, încuindu-i pe ceilalți. 

Walsh și Kilorn dau fuga la gratii, ambii un tablou al fricii. 

Santinela o forțează pe Farley să se așeze în genunchi, 
așteptând următoarea poruncă. 

— Domnule? 

Cal înaintează și se așază în faţa ei, respirând cu 
dificultate. Șovăie înainte să vorbească, însă vocea lui e 
puternică. 

— Câţi dintre voi sunt aici? 

Farley are gura închisă și dinţii strânși. Preferă să moară 
decât să 

vorbească. 


— Începe cu braţul. 

Santinela nu e delicată, trăgând de braţul rănit al lui 
Farley. Ea urlă de durere, însă tot nu spune nimic. Am nevoie 
de tot autocontrolul de care dispun pentru a nu sări la gâtul 
santinelei. 

— Și mai spuneţi că noi suntem sălbatici! scuipă Kilorn, 
lipindu-și fruntea de gratii. 

Cu mișcări lente, santinela dă la o parte mâneca îmbibată 
de sânge a lui Farley și își lipește mâinile palide și nemiloase 
de pielea ei. Farley ţipă, dar nu înţeleg de ce. 

— Unde sunt ceilalţi? o întreabă Cal, lăsându-se în 
genunchi pentru a o privi în ochi. 

Farley tace pentru câteva secunde, respirând sacadat. Cal 
se apleacă, așteptând cu răbdare ca ea să cedeze. 

În schimb, Farley se aruncă în faţă și îi trage un cap în 
gură cu toată forța ei. 

— Suntem peste tot! râde ea, însă urlă din nou atunci 
când santinela își reia tortura. 

Cal își revine imediat, ducându-și o mână la nasul spart. 
Altcineva ar fi ripostat, însă nu și el. 

Pe braţul lui Farley, acolo unde se află mâna santinelei, 
apar picăţele roșii. 

Acestea cresc cu fiecare secundă, puncte roșii, bombate 
și strălucitoare, care 212 

răsar din pielea ce capătă o tentă albăstruie. Santinela 
Gliacon. Casa Gliacon. 

Mă gândesc la ceea ce am învăţat la lecţiile de protocol. 
Membrii Casei Gliacon sunt „fiori”. 

Tresărind, înțeleg și îmi mut privirea în altă parte. 

— Ăla e sânge, șoptesc eu, nefiind în stare să întorc capul 
spre ei. 

Santinela îi îngheaţă sângele! 

Maven încuviinţează cu o privire serioasă și tristă. 

În spatele nostru, santinela își vede în continuare de 
treabă, mișcând mâna pe brațul lui Farley. Țurţuri roșii, 
extrem de ascuţiţi, îi străpung carnea, tăind fiecare nerv cu 


o durere pe care nu mi-o pot închipui. Farley șuieră printre 
dinţii încleștaţi. Dar tot nu spune nimic. Inima îmi bate din 
ce în ce mai tare, întrebându-mă când se va întoarce regina, 
întrebându-mă 

când va lua sfârșit piesa noastră. 

Într-un târziu, Cal se ridică. 

— Suficient! 

O altă santinelă, un tămăduitor de piele din Casa Skonos, 
se lasă pe vine lângă Farley. Fata mai are puţin și se 
prăbușește, privindu-și absentă braţul, care acum e străpuns 
de cuțite formate din sânge înghețat. Noua santinelă o 
vindecă repejor, cu mișcări exersate. 

Farley chicotește ironică în timp ce căldura îi revine în 
mână. 

— Ca s-o faceţi din nou, ha? 

Cal își împreunează braţele la spate și face schimb de 
priviri cu tatăl său, care încuviinţează. 

— Firește, oftează Cal, uitându-se din nou spre santinela- 
fior. Însă femeia nu apucă să continue. 

— UNDE E? zbiară o voce înfiorătoare, reverberând din 
capul scărilor spre noi, care suntem jos. 

Evangeline se răsucește pe călcâie, fugind la baza 
scărilor. 

— Sunt aici! strigă ea drept răspuns. 

Când Ptolemus Samos coboară și își îmbrățișează sora, 
trebuie să-mi vâr unghiile în palmă pentru a nu schiţa vreun 
gest. lată-l acolo, viu și nevătamat, și extrem de furios. Pe 
jos, Farley începe să blesteme în șoaptă. 

Însă el zăboveşte doar câteva secunde și se desprinde de 
Evangeline, cu ochii scăpărând de furie. Armura lui e 
deformată la umăr, unde a fost străpuns de glonţ. Însă pielea 
de dedesubt e fară cusur. Vindecată. Pornește ameninţător 
spre celulă, flexându-și mâinile. Gratiile de metal tremură în 
găurile lor, scârţâind pe ciment. 

— Ptolemus, nu acum... mârâie Cal, apucându-l de mână, 
însă Ptolemus îl împinge într-o parte, făcându-l să se 


împleticească îndărăt. 

213 

Evangeline dă fuga spre fratele ei, trăgându-l de mână. 

— Nu, avem nevoie de ei să vorbească! 

Cu o mișcare din umăr se debarasează de sora lui - nici 
măcar ea nu-l poate opri. 

Gratiile scrâșnesc și cedează, iar celula se deschide în 
faţa lui. Nici măcar santinelele nu-l pot opri când el 
înaintează repede, cu mișcări exersate. 

Kilorn și Walsh se lipesc de pereţii de piatră, însă 
Ptolemus e un prădător, iar prădătorii îi atacă pe cei slabi. 
Cu piciorul său rupt, de-abia putând să se miște, Tristan nu 
are nicio șansă. 

— N-ai să mai pui niciodată în pericol viaţa surorii mele! 
răcnește Ptolemus, manipulând barele de metal ale celulei. 

Una trece direct prin pieptul lui Tristan. Acesta icnește, 
înecându-se cu propriul sânge, murind. Şi  Ptolemus 
zâmbește. 

Când se întoarce spre Kilorn cu o privire ucigătoare, mă 
pierd cu firea. 

Pe pielea mea răsar scântei. Când îl apuc de gât pe 
Ptolemus, las  scânteile s-o ia din loc. Acestea îl 
electrocutează și îi luminează venele, iar bărbatul cedează 
sub atingerea mea. Metalul uniformei lui vibrează și fumegă, 
aproape arzându-l de viu. Apoi se prăbușește pe podeaua de 
beton, tremurând din pricina electrocutării. 

— Ptolemus! 

Evangeline fuge lângă el și îl mângâie pe faţă. Un șoc 
electric îi sare pe degete, făcând-o să cadă pe spate cu o 
căutătură urâtă. Se întoarce spre mine, tremurând de furie. 

— Cum îndrăznești...! 

— O să fie bine. 

Nu l-am lovit suficient cât să-i fac rău cu adevărat. 

— Așa cum ai spus tu, avem nevoie ca ei să vorbească. 
Nu pot face asta dacă sunt morți. 


Ceilalţi se uită la mine încurcaţi, căscând ochii de teamă. 
Cal, băiatul pe care l-am sărutat, soldatul, bestia, nu-mi 
poate susţine deloc privirea. 

Recunosc expresia de pe chipul său: rușine. Însă nu știu 
dacă e din cauză că a răânit-o pe Farley sau din cauză cănua 
putut s-o facă să vorbească. Cel puţin Maven are bunul-simţ 
să pară trist, stând cu privirea îndreptată pe trupul lui 
Tristan, care încă sângerează. 

— Mama o să se poată ocupa de prizonieri mai târziu, 
spune el, adresându-i-se regelui. Însă oamenii de sus vor 
dori să-și vadă regele și să 

știe că e bine. Au murit mulți. Tată, ar trebui să te duci să 
le alini durerea. Și tu, Cal. 

Încearcă, să tragă de timp. Ingeniosul Maven vrea să ne 
ofere o șansă. 

214 

Întind mâna spre umărul lui Cal, chiar dacă acest gest îmi 
dă fiori. El m-a sărutat odată. Încă ar putea să asculte ce am 
de spus. 

— Cal, are dreptate. Asta poate aștepta. 

Aflată încă pe podea, Evangeline își dezvelește dinţii. 

— Curtea va cere răspunsuri, nu îmbrăţișări! Trebuie să 
terminam cu asta acum! Maiestatea Voastră, faceți rost de 
adevăr cu orice preț... 

Dar până și Tiberias vede înţelepciunea din cuvintele lui 
Maven. 

— Vor rămâne unde sunt, afirmă regele pe un ton 
impunător. Și mâine adevărul va fi scos la iveală. 

Strânsoarea mi se înteţește pe brațul lui Cal, simțind 
mușchii încordaţi de dedesubt. El se relaxează la atingerea 
mea, arătând de parcă de pe umeri i-a fost ridicată o mare 
greutate. 

Santinelele o trag pe Farley înapoi în celula distrusă. 
Farley stă cu ochii pe mine, întrebându-se ce naiba 
plănuiesc. Mi-aș dori să știu. 


Evangeline îl trage pe Ptolemus, lăsând gratiile să se 
unească la loc în urma ei. 

— Ești slab, prinţul meu, săâsâie el la urechea lui Cal. 

Mă opun nevoii de a-l privi pe Kilorn, în timp ce cuvintele 
lui răsună în mintea mea. Nu mai încerca să mă protejezi. 

N-am de gând să fac asta. 

e 

De pe mânecă îmi picură sânge, care lasă o dâră argintie 
în urma mea în timp ce ne îndreptăm spre sala tronului. 
Santinelele și agenţii de securitate păzesc ușa imensă, cu 
armele ridicate și îndreptate înspre coridor. Nu se mișcă 
atunci când trecem, rămânând nemișcaţi ca niște statui. Li s- 
a poruncit să ucidă ori de câte ori e nevoie. Dincolo, în 
încăperea mare, te lovești de furie și tristeţe. Vreau să simt 
măcar o fărâmă de victorie, însă 

amintirea cu Kilorn în spatele gratiilor îmi alungă orice 
stare de bucurie pe care aș putea s-o am. Până și ochii 
sticloși ai doamnei colonel mă bântuie. 

Mă mut lângă Cal. El de-abia observă, stând cu ochii 
pironiţi în podea. 

— Câţi au murit? 

— Până acum zece, murmură el. Doi în timpul atacului, 
opt în timpul exploziei. Alţi cincisprezece au fost răniți. 

Ai senzaţia că face o lista de cumparături, nu că vorbește 
despre niște oameni. 

— Însă se vor vindeca. 

Ridică degetul mare, arătând spre tămăduitorii care 
aleargă printre cei răniţi. Numar doi copii printre ei. Și, 
dincolo de cei răniţi, sunt trupurile celor morţi, întinse în 
faţa tronului. Cei doi gemeni ai lui Belicos Lerolan sunt 215 

întinși lângă el, în timp ce mama lor plânge disperată și 
le veghează 

trupurile. 

Trebuie să duc mâna la gură pentru a-mi înăbuși un 
geamăt. Nu mi-am dorit niciodată să se întâmple așa ceva. 


Maven îmi ia mâinile într-ale lui, îndepărtându-mă de 
scena macabră și conducându-mă spre tron. Cal se oprește 
în apropiere, încercând în van să-și șteargă sângele roșu de 
pe mâini. 

— S-a dus vremea lacrimilor, tună Tiberias, strângând 
pumnii pe lângă 

Corp. 

Suspinele și bocetele din sală încetează. 

— Acum îi onorăm pe cei răpuși, îi vindecăm pe cei răniţi 
și îi răzbunăm pe cei căzuţi. Eu sunt regele. Eu nu uit. Eu nu 
iert. În trecut am fost îngăduitor, oferindu-le fraţilor noștri 
roșii o viaţă bună, demnă și prosperă. 

Însă ei scuipă peste toleranța noastră, ne refuză 
compasiunea și au atras asupra lor cea mai îngrozitoare 
sentinţă. 

Cu un mărâit, aruncă pe jos sulița argintie de care e 
agățată cârpa roșie. 

Aceasta cade pe podea cu un sunet asemănător 
clopotelor de înmormântare. 

Soarele rupt în două ne privește sfidător. 

— Acești neghiobi, acești teroriști, acești ucigași vor fi 
trași la răspundere. Și vor muri. Jur pe coroana mea, pe 
tronul meu, pe fiii mei că ei vor muri. 

Din mulţime pornește un murmur puternic, fiecare 
argintiu freamătă. 

Răniţi sau nu, fac front comun. Mirosul metalic al sângelui 
e aproape copleșitor. 

— Forţă! strigă cei de la curte. Putere! Moarte! 

Maven se uită la mine, cu ochii mari și înspăimântați. Știu 
ce gândește, căci și eu gândesc exact același lucru. 

Ce am făcut? 

216 

DOUĂZECI ȘI UNU 

întoarsă în camera mea, rup rochia distrusă, lăsând 
mătasea să cadă pe jos. Cuvintele regelui răsună în mintea 
mea, însoţite de imaginile acestei îngrozitoare nopţi. Pe 


fundalul lor ochii lui Kilorn ies în evidenţă, un foc verde care 
mă mistuie. Trebuie să-l protejez, dar cum? Ce bine ar fi dacă 
aș 

putea să dau din nou libertatea mea pentru a lui. Ce bine 
ar fi dacă lucrurile s-ar dovedi iarăși atât de simple. Lecţiile 
lui Julian nu mi s-au mai părut niciodată atât de limpezi: 
trecutul e mult mai glorios decât acest viitor. 

Julian. Julian. 

Culoarele apartamentelor sunt doldora de santinele și 
agenți de securitate, cu toţii în alertă. Însă mi-am 
perfecționat arta de a mă strecura neobservată, iar ușa lui 
Julian nu e foarte departe. În pofida orei, el e treaz și 
răsfoiește niște cărți. Totul pare la fel, ca și când nimic nu s- 
ar fi întâmplat. 

Poate că nu știe. Apoi observ o sticlă cu un lichior 
maroniu pe masă, care ocupă un loc rezervat de obicei 
pentru ceai. Firește că știe. 

— În lumina ultimelor evenimente, mă gândeam că 
lecțiile noastre au fost anulate o perioadă, spune Julian, 
peste paginile uneia dintre cărţile lui. 

Totuși, o închide cu un pocnet, îndreptându-și atenţia 
spre mine. 

— Ca să nu mai spun că e cam târziu. 

— Julian, am nevoie de tine. 

— Are cumva legătură cu Atacul Soarelui? Da, i-au găsit 
deja o denumire inteligentă, spune el, gesticulând spre 
ecranul video întunecat din colțul încăperii. Se difuzează la 
știri de vreo câteva ore. Regele va ţine dimineaţă 

un discurs, 

Îmi aduc aminte de prezentatoarea blondă şi grăsună 
care în urmă cu o lună a anunţat știrea cu bombele din 
capitală. Atunci a fost vorba doar de câţiva răniţi, iar 
oamenii din piaţă tot s-au revoltat. Ce vor face acum? Câţi 
roșii nevinovaţi vor plăti? 

— Sau are legătură cu cei patru teroriști care în prezent 
sunt întemnițați în celulele palatului? insistă Julian, 


cântărind reacţia mea. Pardon, cu cei trei. 

Ptolemus Samos nu se dezminte. 

— Nu sunt teroriști, răspund eu calmă, încercând să nu- 
mi ies din fire. 

— Mare, trebuie să-ţi spun definiţia terorismului? exclamă 
el pe un ton înţepător. Cauza lor se prea poate să fie 
justificată, însă metodele lor... În plus, ceea ce spui tu nu 
contează. 

Gesticulează din nou spre ecranul video. 

217 

— Ei au versiunea lor de adevăr și aceea e singura pe 
care oamenii o vor auzi. 

Dinţii mei se freacă unii de ceilalţi într-un mod dureros, os 
pe os. 

— Ai de gând să mă ajuţi sau nu? 

— În cazul în care n-ai observat, sunt un simplu profesor 
și un om oarecum marginalizat. Ce-aș putea face? 

— Julian, te rog! 

Simt cum ultima mea speranţă îmi alunecă printre 
degete. 

— Ești cântăreţ, le poţi spune străjerilor... îi poţi manipula 
să facă ce vrei. 

Poţi elibera prizonierii. 

Însă Julian rămâne nemișcat, sorbindu-și liniștit băutura. 
Nu se strâmbă, așa cum fac bărbaţii în mod normal. E 
obișnuit cu gustul alcoolului. 

— Mâine vor fi interogați. Şi oricât de puternici sunt, 
oricât de mult rezistă, adevărul va ieși la iveală. 

Cu un gest lent, îl iau pe Julian de mână și îi strâng 
degetele înăsprite din pricina hârtiei de carte. 

— Ăsta a fost planul meu. Eu fac parte dintre ei. 

Nu trebuie să știe despre Maven. Asta n-o să-l facă decât 
să se înfurie și mai tare. 

Jumătatea de minciună își face treaba foarte bine. O văd 
în ochii lui Julian. 


— Tu? Tu ai făcut asta? se bâlbâie el. Împușcăturile, 
bomba...? 

— Bomba a fost... neașteptată. 

Bomba a fost o oroare. 

Julian își îngustează ochii și văd cum rotiţele încep să i se 
învârtească. 

Apoi răbufnește. 

— Ți-am spus, ţi-am spus să nu te întinzi mai mult decât 
ţi-e plapuma! 

Izbește cu pumnul de masă, părând mai furios ca oricând. 

— Și acum, șoptește el, privindu-mă atât de trist, încât mi 
se rupe sufletul, acum trebuie să stau să văd cum te îneci? 

— Dacă ei evadează... 

Julian dă pe gât ce a mai rămas din băutură. Cu un 
zvâcnet al încheieturii, sparge paharul de podea, făcându- 
mă să tresar. 

— Şi cum rămâne cu mine? Chiar dacă opresc camerele, 
chiar dacă le iau amintirile străjerilor, chiar dacă înlătur 
toate lucrurile care ar putea să ne învinovăţească pe noi doi, 
regina tot va ști. 

Clătinând din cap, oftează. 

— O să-mi scoată ochii pentru asta. 

Și Julian nu va mai citi niciodată. Cum aș putea să-i cer 
așa ceva? 

— Atunci, lasă-mă să mor. 

218 

Cuvintele îmi rămân în găt. 

— Merit asta la fel de mult ca ei. 

El nu mă poate lăsa sa mor. N-o va face. Eu sunt fetița cu 
fulgerele și voi schimba lumea. 

Când vorbește din nou, pare pustiit. 

— Au spus despre moartea surorii mele că a fost 
sinucidere, zice el, trecându-și încetișor degetul peste 
încheietura mâinii, pierdut într-o amintire îndepărtată. Era o 
minciună și știam. Ea a fost o femeie tristă, însă 


n-ar fi făcut niciodată așa ceva. Când îi avea pe Cal și pe 
Tibe. A fost ucisă și nu am spus nimic. Mi-era teamă și am 
lăsat-o să moară în rușine. Și, începând cu acea zi, am 
muncit să repar asta, așteptând în obscuritatea acestei lumi 
monstruoase, așteptând să sosească timpul potrivit pentru a 
o răzbuna. 

Ridică ochii spre mine și văd că sunt plini de lacrimi. 

— Băânuiesc că ceea ce voi face acum va fi un lucru bun 
pentru a-mi începe răzbunarea. 

e 

Lui Julian nu-i ia mult să născocească un plan. Nu avem 
nevoie decât de un magnetron și de niște camere de 
supraveghere oarbe. Din fericire, eu pot face rost de 
amândouă. 

Lucas bate la ușa mea la nici două minute după ce l-am 
convocat. 

— Cu ce-ţi pot fi de folos, Mare? întreabă el, mai scorţos 
decât de obicei. 

Știu că probabil nu i-a fost ușor să supravegheze 
interogatoriul la care regina i-a supus pe servitori. Bine 
măcar că va fi suficient de zăpăcit pentru a nu observa că 
tremur. 

— Mi-e foame. 

Cuvintele repetate îmi vin mai ușor decât ar trebui. 

— Ştii, cina nu a mai avut loc, așa că mă întrebam dacă... 

— i se pare că arăt a bucătar? Ar fi trebuit să suni la 
bucătărie, asta e treaba lor. 

— Eu, ei bine, nu cred că e un lucru bun ca servitorii să se 
fâțăie pe-aici. 

Oamenii încă nu și-au revenit și nu vreau să fie cineva 
rănit doar pentru că 

eu nu mi-am primit cina. Tu trebuie doar să mă însoţești, 
asta-i tot. Și, cine știe, ai putea să primești și-un biscuit 
pentru asta. 

Oftând ca un adolescent scos din sărite, Lucas întinde un 
braţ. Când îl apuc, arunc o privire spre camerele de 


supraveghere de pe culoar, făcândule să-și oprească 
activitatea. Și am început. 

219 

Ar trebui să mă simt prost că îl folosesc pe Lucas, știind 
mai bine ca oricine ce înseamnă să se joace cineva cu 
mintea ta, însă o fac pentru viaţa lui Kilorn. Lucas încă 
pălăvrăgește când cotim și dăm peste Julian. 

— Lordule Jacos... începe Lucas, dând să încline capul, 
însă Julian îl apucă 

de bărbie, acţionând mai iute decât mă gândeam c-o s-o 
facă. 

Înainte ca Lucas să poată răspunde, Julian îl priveşte lung 
în ochi și lupta se stinge înainte ca măcar să apuce să 
înceapă. 

Cuvintele lui mieroase, catifelate ca mătasea și puternice 
ca fierul, zboară 

spre urechile lui Lucas. 

— Condu-ne la celule. Folosește coridoarele de serviciu. 
Ține-ne departe de patrule. Nu-ţi aminti asta. 

Lucas, de obicei numai zâmbete și glume, cade într-o 
transă bizară. Ochii săi strălucesc și nu observă când Julian 
coboară mâna ca să-i ia arma. Însă 

pornește oricum,  conducându-ne prin labirintul 
Reședinţei. La fiecare cotitură mă opresc ca să simt ochii 
electrici, oprind toate camerele care ne ies în cale. Julian 
procedează la fel cu străjerii, manipulându-i să nu-și 
amintească de noi când trecem. Împreună, suntem o echipă 
imbatabilă și nu trece mult până când ajungem în capul 
scărilor care coboară spre temniţă. 

Jos se vor afla santinelele, prea multe pentru ca Julian să 
le facă faţă singur. 

— Să nu sufli niciun cuvânt, îi sâăsâie Julian lui Lucas, care 
încuviinţează. 

Acum e rândul meu să conduc. Mă aștept să-mi fie teamă, 
însă lumina difuză și ora târzie îmi par familiare. Asta știu să 
fac cel mai bine: să mă 


furișez, sa mint și să fur. 

— Cine e? ldentificaţi-vă și spuneţi-ne care vă sunt 
intenţiile! strigă una dintre santinele. 

Îi recunosc vocea - Gliacon, fiorul care a torturat-o pe 
Farley. Poate că îl pot convinge pe Julian să-i cânte ca să se 
arunce de pe o stâncă. 

Mă îndrept de spate cât pot, deși vocea și tonul meu 
contează cel mai mult. 

— Mă numesc lady Mareena Titanos și sunt logodită cu 
prinţul Maven! 

spun eu enervată, coborând treptele cu multă graţie. 

Vocea mea e rece și ascuţită, imitându-le pe Elara și 
Evangeline. Şi eu am forţă și putere. 

— Și nu am de ce să stau la taclale cu santinelele. 

Când mă văd, cele patru santinele fac schimb de priviri. 
Una dintre ele, un bărbat bine făcut, cu ochi de porc, mă 
studiază din cap până-n picioare într-o manieră 
nepoliticoasă. În spatele gratiilor, Kilorn şi Walsh devin brusc 
atenţi. Farley nu face nicio mișcare în colţul ei, cu braţele 
petrecute în jurul 220 

genunchilor. Pentru o secundă am senzaţia că doarme, 
până ce văd că se mișcă și lumina se reflectă în ochii ei 
albaștri. 

— Trebuie să știu, milady, spune Gliacon, părând că-și 
cere scuze. 

Dă din cap spre Julian și Lucas, care mă urmează jos. 

— E valabil și pentru voi doi. 

— Aș dori să discut în particular cu aceste - adopt o voce 
cât mai dezgustată cu putinţă; nu e dificil, ţinând cont de 
santinela cu ochi de porc care stă atât de aproape de mine - 
creaturi. Avem întrebări care necesită 

raspunsuri și fărădelegi de plătit. Nu-i așa, Julian? 

Julian zâmbește cu dispreţ, făcând un adevărat spectacol. 

— Va fi ușor să-i facem să cânte. 

— Nu e cu putinţă, milady, pufnește Ochi-de-Porc. 


Accentul lui e pronunţat și aspru și cred că provine din 
Golful Portuar. 

— Ordinele noastre sunt să stăm aici toată noaptea. Nu 
avem voie să ne mișcăm pentru nimeni. 

Odată, un băiat din Pilonii mi-a zis că am flirtat ca o 
depravată, pentru că 

m-am folosit de farmec ca să-i șutesc o pereche bună de 
cizme. 

— Îmi înţelegeţi poziţia, nu-i așa? În curând voi deveni 
prinţesă, iar favoarea unei prințese e un lucru deosebit de 
valoros. În plus, șobolanii ăştia roșii trebuie să primească o 
lecţie. Una dureroasă. 

Ochi-de-Porc clipește lent, rumegând cuvintele mele. 
Julian stă lângă 

mine, pregătit cu vorbele lui dulci, în cazul în care vom 
avea nevoie de ele. 

Trec două secunde înainte ca  Ochi-de-Porc să 
încuviințeze, făcându-le din mână celorlalţi. 

— Vă putem acorda cinci minute. 

Mă dor fălcile din cauză că zâmbesc cu gura până la 
urechi, însă nu-mi pasă. 

— Mii de mulțumiri. Vă rămân datoare tuturor. 

Pleacă tropăind unul în spatele celuilalt. De îndată ce 
ajung sus, îmi permit să sper. Cinci minute vor fi mai mult 
decât suficiente. 

Kilorn aproape că sare pe gratii, nerăbdător să fie eliberat 
din celulă, iar Walsh o ajută pe Farley să se ridice. Însă eu nu 
fac nicio mișcare. Nu intenţionez să-i eliberez, nu încă. 

— Mare... șoptește Kilorn, încurcat de șovăirea mea, însă 
îl reduc la tăcere cu o simplă privire. 

— Bomba. 

Fumul și focul îmi întunecă gândurile, ducându-mă înapoi 
la momentul în care sala de bal a explodat. 

— Spuneţi-mi despre bombă. 

221 


Mă aștept să-și ceară scuze care mai de care să mă 
implore să-i iert, dar, în schimb, cei trei fac schimb de priviri 
uluite. Farley se reazemă de gratii, cu ochii scăpărând de 
furie. 

— Nu știu nimic despre asta! sâsâie ea în șoaptă. Nu am 
autorizat niciodată așa ceva. Trebuia să fie ceva organizat, 
cu ţinte speciale. Noi nu omorâm la-ntâmplare, fără un scop 
bine întemeiat. 

— Capitala, celelalte bombe...? 

— Ştii prea bine că acele clădiri erau goale. Nimeni n-a 
murit acolo, cel puţin nu din cauza noastră, rostește ea cu o 
voce monotonă. Mare, îţi jur că 

nu noi am făcut asta. 

— Chiar crezi că am încerca să dăm cu piciorul celei mai 
mari dintre speranţele noastre? adaugă Kilorn. 

Nu trebuie să întreb ca să știu că se referă la mine. 

În cele din urmă, întorc capul și încuviinţez spre Julian. 

— Deschide celula. În linişte, murmură Julian, cu mâinile 
pe chipul lui Lucas. 

Magnetronul se supune, forțând gratiile să se desfacă 
într-un O suficient de larg cât să poţi trece prin el. Walsh iese 
prima, extrem de uluită. Kilorn e următorul, ajutând-o pe 
Farley să încapă printre gratii. Braţul îi atârnă în continuare 
neajutorat - tămăduitorul a ratat o zonă. 

Gesticulez spre perete, iar ei se mișcă în tăcere, ca niște 
șoareci. Ochii lui Walsh zăbovesc pe trupul neînsuflețit al lui 
Tristan, însă rămâne liniștită 

lângă Farley. Julian îl împinge pe Lucas lângă ei, înainte 
să se așeze la baza scărilor, vizavi de prizonierii eliberaţi. 

Eu mă așez în cealaltă parte, făcându-mă una cu peretele 
lângă Kilorn. 

Deși a petrecut o noapte în celule, cu un cadavru drept 
companie, tot miroase a acasă. 

— Știam c-ai să vii, îmi șoptește el la ureche. Știam! 

Dar nu avem timp de bârfe și de petreceri. Nu până ce nu 
îi știu departe și în siguranţă. 


În cealaltă parte a scărilor, Julian încuviinţează spre mine. 
E pregătit. 

— Santinelă Gliacon, putem schimba o vorbă? strig eu în 
sus, pregătind momeala pentru următoarea capcană. 

Târșâitul picioarelor îmi spune că a mușcat-o. 

— Ce s-a întâmplat, milady? 

Când ajunge jos, ochii îi zboară direct către celula 
deschisă și icneşte în spatele măștii ei. Însă Julian e prea 
iute, chiar și pentru o santinelă. 

222 

— Ai ieșit la o mică plimbare. Te-ai întors și ai găsit asta. 
Nu îți aduci aminte de noi. Cheamă un coleg de-al tău, 
murmură Julian, vocea lui fiind un cântec terifiant. 

— Santinelă Tyros, e nevoie de dumneavoastră, spune ea 
pe un ton plictisit. 

— Acum vei dormi. 

Cade aproape înainte ca ultimul cuvânt să fie rostit, însă 
Julian o prinde de talie și o întinde cu grijă în spatele lui. 
Kilorn expiră surprins, impresionat de Julian, care își permite 
un mic zâmbet de încântare. 

Apoi Tyros coboară treptele confuz, însă dornic să ne fie 
de folos. Julian o face din nou, cântându-și ordinele în câteva 
secunde șoptite. Nu mă 

așteptam ca santinelele să fie atât de proaste, însă are 
noimă. Sunt antrenate din copilărie în arta luptei; logica și 
inteligenţa nu sunt cele mai importante calităţi ale lor. 

Însă ultimele două  santinele,  Ochi-de-Porc și 
tămădulitorul, nu sunt chiar neghioabe. Când Tyros strigă, 
ordonându-i tămăduitorului de piele să vină 

jos, fac schimb de replici șoptite. 

— Aţi terminat, lady Titanos? striga Ochi-de-Porc cu o 
voce îngrijorată. 

Gândind iute, strig spre ei: 

— Da, am terminat. Colegii dumitale s-au întors la 
posturile lor, vreau să 

mă asigur că și dumneata vei proceda la fel. 


— A, chiar așa? Tyros, e adevărat? 

Cu o viteză orbitoare, Julian îngenunchează peste Tyros 
cel leșinat. Îi deschide ochii cu forța, ţinându-i pleoapele 
între degete. 

— Spune că te-ai întors la post. Spune că lady Titanos a 
terminat. 

— M-am întors la post, rostește el monoton. 

Sper că scara lungă și pereţii de piatră îi vor distorsiona 
vocea. 

— Lady Titanos a terminat. 

Ochi-de-Porc bombăne ceva. 

— Prea bine. 

Bocancii lor tropăie pe trepte și îmi dau seama că 
santinelele coboară 

împreună. Doi oameni. Julian nu le poate face faţă 
amândurora. Îl simt pe Kilorn încordându-se în spatele meu, 
pregătindu-și pumnii în caz de nevoie. 

Cu o mână îl împing la loc, în timp ce cealaltă devine albă 
din pricina scânteilor. 

Pașii se opresc, chiar la intrare. Eu nu-i pot vedea și nici 
Julian, însă Ochi-de-Porc respiră ca un câine. Tămăduitorul e 
și el acolo, așteptând chiar la intrare. În această liniște 
deplină e imposibil să nu auzi declicul unui pistol. 

223 

Julian face ochii mari, însă rămâne ferm pe poziţie, 
punând mâna peste arma furată. Nu vreau să respir, știind 
pericolul în care ne aflăm cu toţii. 

Pereţii par să se micșoreze, închizându-ne într-un coșciug 
de piatră fără 

nicio ieșire. 

Mă simt foarte calmă când mă strecor în faţa treptelor, 
ținând mâna cu scântei la spate. Mă aștept în orice clipă să 
simt niște gloanțe, însă durerea nu sosește. Nu mă vor 
împușca, nu până ce nu le ofer un motiv întemeiat. 

— E vreo problemă? întreb eu, ridicând din sprânceană, 
așa cum am văzut-o pe Evangeline făcând de mii de ori. 


Cu o mișcare lentă urc o treaptă, astfel încât să-i văd mai 
bine. Stau unul lângă celălalt, cu degetele pe trăgace. 

— V-aș fi recunoscâtoare dacă nu aţi sta cu armele 
îndreptate spre mine. 

Ochi-de-Porc îmi aruncă o privire urâtă, însă nu face nimic 
ca sa mă 

enerveze. Ești o doamnă. Poartă-te ca atare. Fa-o ca să-ți 
salvezi viaţa. 

— Unde vă e amicul? 

— A, vine Și el. Unul dintre prizonieri are gura cam mare. 
Avea nevoie de mai multă atenţie. 

Minciuna îmi vine cu ușurință. Practica chiar te ajută. 

Rânjind, Ochi-de-Porc își coboară puţin pistolul. 

— Tăârfa aia cu cicatrice? Și eu a trebuit să-i arăt dosul 
palmei, chicotește el. 

Râd împreună cu el și visez ce le-ar putea face un fulger 
ochilor săi cărnoși și decoloraţi. 

Când înaintez, tămăduitorul de piele pune o mână pe 
balustrada de metal, blocându-mi calea. Eu procedez la fel. 
E rece și solidă sub palma mea. 

Ușurel! îmi spun în gând, adunând suficientă energie în 
scânteile mele. Nu suficientă cât să ardă, nu suficientă cât 
să lase o cicatrice, ci suficientă cât să 

aibă grijă de amândoi. E ca și cum ai băga aţă în ac și, 
pentru prima oară, eu sunt experta într-ale coaserii. 

Deasupra mea, tămăduitorul nu râde cu prietenul său. 
Ochii sai sunt de un argintiu luminos și, cu masca și mantia 
fioroase, arată precum demonul dintr-un coșmar. 

— Ce-aveţi la spate? sâsâie el prin mască. 

Ridic din umeri, îndrăznind să mai fac un pas. 

— Nimic, santinelă Skonos. 

Replica e concisă. 

— Minţiţi. 

Acţionăm în același moment. Glonţul mă lovește în 
stomac, însă fulgerul meu urcă pe bara de metal, trece prin 
pielea lui și îi ajunge în creier. Ochi-224 


de-Porc strigă, trăgând cu propriul pistol. Glonţul 
pătrunde în perete, ratându-mă la milimetru. Insă eu nu-l 
ratez când arunc mingea de scântei de la spate. Ambii 


alunecă pe lângă mine, inconștienți, iar mușchii li se zbat 
din pricina șocurilor electrice. 
Și apoi cad. 


Mă întreb dacă podeaua de piatră îmi va crăpa craniul. 
Bănuiesc că e mai ușor decât să mor din cauza hemoragiei. 
Dar, sunt prinsă de două braţe lungi. 

— Mare, va fi bine, șoptește Kilorn. 

Mâna lui îmi acoperă stomacul, încercând să oprească 
sângerarea. Ochii săi sunt verzi ca iarba. les în evidenţă în 
această lume care se scufundă în beznă. 

— Nu e nimic. 

— Puneţi-vă astea! le poruncește Julian celorlalţi. 

Farley și Walsh gonesc pe lângă mine pentru a-și pune 
mantiile și măștile de un roșu înflăcărat. 

— Și tul 

ÎI smulge pe Kilorn de lângă mine și aproape că îl aruncă 
în cealaltă parte a încăperii. 

— Julian... mă înec eu, încercând să îl apuc de mână. 

Trebuie sa-i mulțumesc. 

Însă el e departe de mine, îngenunchind deasupra 
tâămăduitorului. 

Deschide cu forţa pleoapele santinelei și îi cântă, 
poruncindu-i să se trezească. Următorul lucru pe care îl știu 
e că tămăduitorul se uită la mine de sus, cu mâinile pe rana 
mea. Durează doar câteva secunde înainte ca lumea să 
revină la normal. În colţ, Kilorn răsuflă ușurat și își trage o 
mantie peste cap. 

— Și pe ea, îngaim eu, gesticulând spre Farley. 

Julian încuviinţează și îl conduce pe tămăduitor spre ea. 
Cu un trosnet înfiorător, umărul îi este pus la loc. 

— Mii de mulţumiri, spune ea, trăgându-și masca peste 
fată. 


Walsh stă deasupra noastră, cu masca în mână. Se uită 
cu gura căscată la santinelele căzute. 

— Au murit? întreabă ea, șoptind ca un copil speriat. 

Julian îi termină de cântat lui Ochi-de-Porc și ridică 
privirea. 

— Nu chiar. Se vor trezi în câteva ore și, dacă ești 
norocoasă, nimeni nu va ști până atunci că ai dispărut. 

— Îmi ajung câteva ore. 

Farley îi trage una peste mână lui Walsh, trezind-o la 
realitate. 

225 

— Fato, ia și te adună, că în seara asta avem de alergat! 

Nu ne ia mult să îi strecurăm prin ultimele coridoare. 
Chiar și-așa, temerea mea crește cu fiecare secundă, până ce 
ne trezim în garajul lui Cal. 

Lucas, care are mandibula amorţită, face o gaură în ușa 
de metal, de parcă ar rupe o bucată de hârtie, dezvăluind 
noaptea de dincolo. 

Walsh mă îmbrățișează, luându-mă prin surprindere. 

— Nu știu cum, murmură ea, dar sper că într-o bună zi vei 
deveni regină. 

Imaginează-ţi ce-ai putea face atunci! Regina roșie. 

Nu pot să nu zâmbesc la acest gând imposibil. 

— Du-te, înainte să-mi transmiţi și mie din absurdităţile 
tale. 

Farley nu e mare amatoare de îmbrăţișări, însă mă bate 
pe umăr. 

— Ne vom revedea foarte curând. 

— Sper că nu în aceste condiţii. 

Trăsăturile i se transformă într-un zâmbet rar, cu gura 
până la urechi. În pofida cicatricei, remarc că e foarte 
drăguță. 

— Nu în aceste condiţii, repetă ea, înainte să dispară în 
noapte alături de Walsh. 

— Știu că nu-ţi pot cere să vii cu mine, murmură Kilorn, 
pregătindu-se să 


le urmeze. 

Își privește mâinile, examinând cicatricele pe care le știu 
mai bine decât propria mea minte. Uită-te la mine, idiotule! 

Oftând, fac un efort să-i dau un brânci către libertate. 

— Cauza are nevoie de mine aici. Și tu ai nevoie de mine 
aici. 

— Ceea ce am nevoie și ceea ce vreau sunt două lucruri 
foarte diferite. 

Încerc să râd, dar nu găsesc forţa necesară. 

— Mare, ăsta nu e sfârșitul nostru, murmură Kilorn, 
îmbrăţișându-mă. 

Râde ca pentru sine, făcându-și pieptul să vibreze. 

— Regina roșie. Sună bine! 

— Hai, du-te, tâmpitule! 

Nu m-am mai simţit niciodată atât de fericită și atât de 
tristă în același timp. 

Îmi aruncă o ultimă privire și dă din cap spre Julian, 
înainte să dispară în întuneric. Metalul se unește la loc în 
urma lui, despărțindu-mă de prietenii mei. Încotro se duc, nu 
vreau Să știu. 

Julian trebuie să mă tragă de acolo, însă nu mă 
admonestează fiindcă a durat atât de mult să-mi iau rămas- 
bun. Cred că e mai preocupat cu Lucas, care, în starea lui de 
zăpăceală, a început să saliveze. 

226 

DOUĂZECI ȘI DOI 

În acea noapte visez că Shade vine să mă viziteze pe 
întuneric. Miroase a praf de pușcă. Dar, când clipesc, el 
dispare, iar mintea mea urlă ceea ce deja eu știu. Shade a 
murit. 

Când sosește dimineaţa, o serie de pași târșâiţi și de 
obiecte trântite mă 

face să mă trezesc brusc și să mă ridic în capul oaselor. 
Mă aștept să văd santinelele, pe Cal sau pe Ptolemus 
pregătit să mă distrugă pentru ceea ce am făcut, însă nu 
sunt decât cameristele mele, care se fâţâie prin dressingul 


meu. Par mai grăbite ca oricând și îmi scot hainele fără nicio 
tragere de inimă. 

— Ce se întâmplă? 

Fetele înlemnesc. Fac o plecăciune, cu mâinile pline de 
mătăsuri și lenjerie. Când mă apropii, îmi dau seama că stau 
aplecate deasupra unor cufere din piele. 

— Mergem undeva? 

— Astea au fost ordinele, milady, îmi explică una dintre 
ele, cu ochii în pământ. Nu știm decât ce ni s-a spus. 

— Desigur. Ei bine, atunci am să mă îmbrac. 

Întind mâna spre cea mai apropiată ţinută, intenţionând 
ca măcar o dată 

să fac ceva pentru mine, însă cameristele mi-o iau 
înainte. 

Cinci minute mai târziu, m-au machiat și m-au pregătit, 
îmbrăcându-mă 

într-o bizară pereche de pantaloni din piele și o cămașă 
cu volane. Aș 

prefera mai degrabă costumul de antrenament, însă pare 
că „nu se cuvine” 

să port chestia aia în afara sesiunilor. 

— Lucas? întreb eu pe culoarul gol, așteptându-mă să-l 
văd ieșind din vreo nișă. 

Însă Lucas nu e de găsit pe nicăieri, așa că pornesc spre 
ora de protocol, așteptându-l să mă întâmpine pe drum. 
Când nici asta nu se întâmplă, încep să mă panichez. Julian 
l-a făcut să uite tot ce s-a petrecut aseară, dar poate că 

tot s-a strecurat ceva printre crăpături. Poate că e 
interogat, pedepsit pentru noaptea pe care nu și-o poate 
aminti și pentru ceea ce l-am obligat noi să 

facă. 

Însă nu sunt singură mult timp. Maven îmi iese în cale, cu 
un zâmbet amuzat. 

— Te-ai trezit devreme. 

Apoi se apleacă și îmi șoptește: 

227 


— Mai ales după o asemenea noapte. 

— Nu știu la ce te referi, spun eu, încercând să folosesc 
un ton nevinovat. 

— Prizonierii au dispărut. Toţi trei, pur și simplu s-au 
evaporat. 

Îmi duc mâna la inimă, prefăcându-mă a fi șocată în fața 
camerelor de supraveghere. 

— Pe culorile mele! Câţiva roșii au reușit să evadeze de 
sub nasul nostru? 

Pare imposibil! 

— Așa spuneam și eu. 

Deși zâmbetul persistă, ochii i se întunecă puţin. 

— Desigur, asta ridică tot felul de semne de întrebare. 
Penele de curent, erorile sistemului de securitate, ca să nu 
mai vorbesc de santinelele cu lacune de memorie, adaugă 
el, privindu-mă cu subințeles. 

Îi întorc privirea insistent, lăsându-l să-mi vadă neliniștea. 

— Mama ta... i-a interogat. 

— Exact. 

— Și va vorbi cu - îmi aleg cuvintele cu mare grijă - toată 
lumea în legătură cu evadarea? Agenţii, străjerii...? 

Maven clatină din cap. 

— Indiferent cine a făcut asta... a făcut-o ca la carte. Am 
ajutat-o cu interogatoriile și am îndrumat-o către persoanele 
care prezintă suspiciuni. 

A îndrumat-o. A îndrumat-o departe de mine. 

Răsuflu ușurată și îl strâng de mână, mulţumindu-i că m- 
a protejat. 

— În plus, s-ar putea să nu aflăm niciodată cine a făcut-o. 
De aseară au tot început să fugă oameni. Cred că Reședința 
nu mai e sigură. 

— Având în vedere ceea ce s-a întâmplat, probabil că au 
dreptate s-o facă. 

Îl iau de braţ, trăgându-l mai aproape de mine. 

— Ce a aflat mama ta despre bombă? 

— N-a fost nicio bombă, șoptește el. 


Poftim? 

— A fost o explozie, dar, de asemenea, și un accident. Un 
glonţ a străpuns o ţeavă de gaz din podea, iar când focul lui 
Cal a lovit-o... 

Nu termină fraza, însă lasă mâinile să vorbească. 

— A fost ideea mamei să folosim asta spre, ăâă... 
avantajul nostru. 

Noi nu omorâm fără un scop bine întemeiat. 

— Vrea să transforme Garda în niște monștri, spun eu. 

Maven încuviinţează solemn. 

— Nimeni nu va dori să fie alături de ei. Nici macar roșiii. 

228 

Simt cum sângele îmi clocotește. Și mai multe minciuni. 
Elara ne-o ia înainte fără să împuște sau să scoată vreo 
lamă. Nu are nevoie decât de cuvinte. Și acum sunt trimisă 
și mai departe în lumea ei, în Archeon. 

N-ai să-ți mai vezi familia. Gisa va crește, până ce n-o vei 
mai recunoaște. 

Bree și Tramy se vor căsători, vor avea copii și vor uita de 
tine. Tata va muri lent, sufocat de rănile sale, și, când se va 
prăpădi, mama se va duce dupăel. 

Maven mă lasă să cuget, privind gânditor emoţiile care 
îmi răsar pe chip. 

Mereu mă lasă să cuget. Uneori cred că tăcerea e mai 
bună decât cuvintele celorlalți. 

— Cât timp mai stăm aici? 

— Plecăm după-amiază. Cei mai mulţi oameni de la curte 
pleacă înainte, însă noi trebuie să luăm nava. Trebuie să 
păstrăm o parte din tradiţii în toată nebunia asta. 

Când eram mică, obișnuiam să stau pe verandă și să 
privesc frumoasele ambarcaţiuni îndreptându-se spre 
capitală. Shade râdea de mine că voiam să-l văd pe rege. 
Atunci nu mi-am dat seama că era doar o parte a 
spectacolului, o altă demonstraţie, la fel ca luptele din 
arenă, pentru a ne arăta cât de jos ne situam pe marea 


schemă a lumii. Acum voi face din nou parte din ea, doar că, 
de data asta, mă voi afla de cealaltă parte. 

— Măcar vei apuca să-ţi revezi casa, chiar dacă numai 
pentru scurtă 

vreme, adaugă el, încercând să mă binedispună. 

Da, Maven, exact asta e ceea ce-mi doresc. Să stau 
neputincioasă și să vad cum casa și fosta mea viaţă trec pe 
lângă mine. 

Însă acesta este preţul pe care trebuie să-l plătesc. 
Eliberarea lui Kilorn și a celorlalţi înseamnă să-mi petrec 
ultimele zile în vale, și e un târg pe care sunt dispusă să-l 
fac. 

Suntem întrerupţi de un zgomot puternic, care vine dintr- 
un coridor din apropiere, cel care duce spre camera lui Cal. 
Maven reacționează primul, pornind spre capătul coridorului 
înaintea mea, de parcă încearcă să mă 

protejeze de ceva anume. 

— Frăţioare, ai coșmaruri? strigă el, îngrijorat de ceea ce 
vede. 

Drept răspuns, Cal pășește pe coridor, cu pumnii strânși, 
de parcă 

încearcă să-și controleze propriile mâini. Uniforma pătată 
de sânge a dispărut, fiind înlocuită de ceea ce pare a fi 
armura lui Ptolemus, deși a lui Cal are o tentă roșiatică. 

Vreau să-l iau la palme, să-l zgării și să zbier pentru ceea 
ce le-a făcut lui Farley și lui Tristan, și lui Kilorn, și lui Walsh. 
Scânteile se agită din nou în interiorul meu, implorându-mă 
să le dau frâu liber. Dar, la urma urmei, la ce 229 

mă așteptam? Știu cine este el și ce crede - roșiii nu 
merită salvaţi. Așa că 

vorbesc pe un ton cât se poate de civilizat. 

— Pleci cu legiunea ta? 

judecând după furia care i se citește în ochi, știu că nu 
pleacă. Odată mă 

temeam că va pleca, iar acum îmi doresc s-o facă. Nu pot 
să cred că voiam să- 


| salvez. Nu pot să cred că a existat vreodată un 
asemenea gând. 

Cal inspiră adânc. 

— Legiunea Umbrelor nu merge nicăieri. Tata nu va 
permite așa ceva. Nu acum. E prea periculos, iar eu sunt 
prea valoros. 

— Știi că are dreptate. 

Maven își pune o mână pe umărul fratelui său, încercând 
să-l calmeze. Îmi aduc aminte că și Cal a făcut același lucru 
pentru Maven, însă acum coroana se află pe o frunte diferită. 

— Tu ești moștenitorul. Nu-și poate permite să te piardă și 
pe tine. 

— Sunt soldat, scuipă Cal, ridicând din umăr pentru a se 
îndepărta de atingerea fratelui său. Nu pot să stau cu 
mâinile în sân și să-i las pe alţii să 

lupte în locul meu. N-am s-o fac! 

Zici că e un copil care bocește după o jucărie - probabil 
că îi place să 

omoare. Mi se face rău. Nu spun nimic. Prefer să-l las pe 
Maven să vorbească 

în numele meu. El știe mereu ce să spună. 

— Găsește o altă cauză. Construiește o altă motocicletă, 
dublează-ţi antrenamentele, instruiește-ţi oamenii, 
pregătește-te pentru momentul în care pericolul va trece. 
Cal, poţi face o mie de alte lucruri, fără să sfârșești mort într- 
un soi de ambuscadă! exclamă el cu o căutătură cruntă, 
după care zâmbește, încercând să înveselească atmosfera. 
Cal, tu nu te schimbi niciodată. Pur și simplu nu poţi sta 
locului. 

După un moment de tăcere, Cal schițează un zâmbet vag. 

— Niciodată. 

Își îndreaptă ochii spre mine, dar n-am să mă las din nou 
prinsă de privirea lui de bronz, nu din nou. 

Întorc capul, prefăcându-mă că examinez un tablou de pe 
perete. 


— Frumoasă armură, spun eu, zâmbind cu dispreţ. O să 
se potrivească de minune cu celelalte armuri din colecţia ta. 

Pare îndurerat, ba chiar confuz, însă își revine imediat. 
Zâmbetul i-a dispărut acum, fiind înlocuit de o privire mijită 
și de un maxilar încordat. 

Bate cu degetele în armură și sunetul seamănă cu niște 
gheare frecate de piatră. 

— E un cadou de la Ptolemus. Se pare că împărtășesc o 
cauză comună cu fratele logodnicei mele. 

230 

Logodnicei mele. De parcă asta ar trebui să mă facă 
geloasă sau cam așa ceva. 

Maven studiază timid armura. 

— Ce vrei să spui? 

— Ptolemus e comandantul agenţilor de securitate din 
capitală. Împreună 

cu mine și cu legiunea mea, s-ar putea să facem ceva de 
folos, chiar și în oraș. 

Un val de panică năvălește peste mine și înlătură toată 
speranţa și fericirea pe care mi le-a adus succesul nopţii 
trecute. 

— Și ce anume vreţi să faceţi? întreb eu în șoaptă. 

— Eu sunt un bun vânător. El e un bun ucigaș. 

Cal face un pas înapoi, îndepărtându-se de noi. 

ÎI simt că scapă, însă nu doar pe coridor, ci şi pe un drum 
întunecat și periculos. Acest lucru mă face să-mi fie teamă 
pentru băiatul care m-a învăţat să dansez. Nu, nu pentru el. 
De el. lar acest lucru e mai rău decât toate celelalte terori și 
coșmaruri ale mele. 

— Eu și cu el vom extirpa Garda Stacojie. Vom pune 
capăt o dată pentru totdeauna acestei rebeliuni. 

e 

Astăzi nu am niciun program de urmat, având în vedere 
că oamenii sunt prea ocupați cu plecarea, ca să-mi mai 
predea sau să mă antreneze. De fapt, fuga e un termen mai 
potrivit, deoarece, din locul meu de observaţie aflat în 


vestibul, exact asta pare a fi. Obișnuiam să cred că argintiii 
erau niște zei supremi, care nu puteau fi niciodată 
ameninţaţi sau speriaţi. Acum știu că 

opusul e adevărul. Au petrecut atâta vreme sus, protejaţi 
și izolaţi, încât au uitat că pot și cădea. Forţa lor s-a 
transformat în slăbiciune. 

Cândva mi-era teamă de acești pereţi; eram 
înspăimântată de o asemenea frumuseţe. Însă acum văd și 
eu fisurile. E ca în ziua în care s-au folosit bombe, când mi- 
am dat seama că argintiii nu erau invincibili. Atunci a fost o 
explozie; acum, câteva gloanţe au spulberat sticla-de- 
diamant, scoțând la iveală teama și paranoia care sălășluiau 
dedesubt. Argintiii fugind de roșii - 

leii fugind de șoricei. Regele și regina se opun unul 
celuilalt, nobilii au propriile lor alianţe, iar Cal - prințul 
perfect, soldatul bun - e un vrăjmaș 

nemilos și înspăimântător. Oricine poate trăda pe oricine. 

Cal și Maven își iau rămas-bun de la toţi cei prezenţi, 
făcându-și datoria în pofida haosului organizat. Aeronavele 
așteaptă nu foarte departe, huruitul motoarelor auzindu-se 
chiar și înăuntru. Vreau să ies și să văd de aproape acele 
bestii, însă asta ar însemna să sfidez mulțimea și nu pot 
suporta privirile celor copleșiți de durere. Aseară au murit 
doisprezece oameni, însă 

231 

refuz sa le aflu numele. Nu vreau sa-i am pe conștiință, 
nu când trebuie să fiu cât mai lucidă cu putință. 

Când nu mai suport să îi privesc, picioarele mă duc unde 
vor ele, rătăcind pe culoarele acum familiare. Camerele sunt 
încuiate, fiind închise pe perioada următorului anotimp, 
până când nobilimea se va întoarce. Eu n-am să mă întorc, 
știu. Servitorii pun cearșafuri albe peste mobilă și tablouri și 
statui, până ce întregul loc pare bântuit de stafii. 

Nu durează mult până ce ajung la ușa fostei clase a lui 
Julian, iar priveliștea mă șochează. Teancurile de cărți, 
biroul, ba chiar și hărţile au dispărut. Încăperea pare mult 


mai mare, însă, în același timp, îmi dă senzaţia că e mai 
mică. Cândva, în această cameră găseai lumi întregi, însă 
acum nu găsești decât praf și hârtii mototolite. Ochii îmi 
Zăbovesc pe peretele pe care se afla cea mai mare hartă. 
Cândva nu puteam s-o înțeleg; acum mi-o amintesc ca pe un 
vechi prieten. 

Norta, Ținutul Lacurilor, Piedmont, Preria, Tiraxes, 
Montfort, Ciron și toate ţinuturile disputate dintre ele. 
Celelalte ţări, ceilalți oameni, toate mai mult sau mai puţin 
divizate din pricina sângelui, exact ca noi. Dacă noi ne 
schimbăm, oare o vor face și ei? Sau vor încerca să ne 
distrugă și pe noi? 

— Sper că-ţi vei aminti lecţiile. 

Vocea lui Julian mă aduce cu picioarele pe pământ, înapoi 
în camera goală. Stă în spatele meu, privind spre locul în 
care se afla harta. 

— Îmi pare rău că nu am putut să te învăţ mai multe. 

— Vom avea suficient timp pentru lecţii în Archeon. 

Zâmbetul lui e dulce-amărui și aproape mult prea dureros 
pentru a putea fi suportat. Tresărind, îmi dau seama că, 
pentru prima dată în acest loc, suntem urmăriţi de camerele 
de supraveghere. 

— Julian? 

— Arhivarii din Delphie mi-au oferit un loc de muncă. Voi 
lucra ca restaurator de texte vechi. 

E clar că minte de îngheaţă apele. 

— Se pare că au făcut niște săpături prin Puhoiul și au dat 
peste niște buncăre de depozitare. Mi s-a spus că va fi o 
muncă titanică. 

— O să-ţi placă foarte mult. 

Simt un nod în gât. Știai că va fi nevoit să plece. L-ai 
obligat să ia parte la acţiunea de aseară, când l-ai pus în 
primejdie pentru viaţa lui Kilorn. 

— Ai să mă vizitezi când poţi? 

— Firește! 


O altă minciună. Elara va afla curând care a fost rolul său 
și atunci va fi mereu pe fugă. Mi se pare normal să aibă un 
oarecare avans. 

232 

— Ți-am pregătit ceva. 

Aș prefera oricând să-l am pe Julian în locul unui cadou, 
însă mă 

străduiesc să par recunoscătoare. 

— Un sfat bun? 

Julian clatină din cap și zâmbește. 

— Ai să vezi când ai s-ajungi în capitală. 

Apoi își întinde braţele, făcându-mi semn să mă apropii. 

— Trebuie să plec, așa că ia-ţi rămas-bun cum trebuie. 

Să-l îmbrăţișez pe el e ca și cum mi-aș îmbrăţișa tatăl sau 
fraţii pe care nu-i voi mai vedea niciodată. Nu vreau să-l las 
să plece, însă e prea periculos ca el să rămână și știm 
amândoi asta. 

— Mare, îţi mulțumesc! șoptește el. Îmi aduci foarte mult 
aminte de ea. 

Nu trebuie să-l întreb, ca să știu că se referă la Coriane, la 
sora pe care a pierdut-o în urmă cu mulţi ani. 

— Îmi va fi dor de tine, fetițo cu fulgerele! 

În acest moment, porecla nu sună chiar atât de rău. 

e 

Nu am puterea necesară să mă minunez la vederea 
ambarcaţiunii, propulsată de motoare electrice. Steaguri 
negre, argintii și roșii flutură de fiecare catarg, însemnând-o 
drept nava regelui. Când eram mică, mă 

întrebam mereu de ce regele revendica roșul nostru. Era 
sub demnitatea sa. 

Acum Îmi dau seama că steagurile sunt roșii ca flacăra sa, 
aidoma distrugerilor - și oamenilor - pe care îi controlează. 

— Santinelele de aseară au fost transferate, murmură 
Maven, în timp ce ne plimbăm pe una dintre punți. 

Transferate e doar un cuvânt pompos pentru pedepsite. 
Dar când îmi amintesc de Ochi-de-Porc și de felul în care s-a 


uitat la mine, nu-mi pare rău deloc. 

— Unde s-au dus? 

— Pe front, desigur. Vor fi repartizaţi la vreun grup haotic, 
pentru a fi căpitanii unor soldaţi răniţi, infirmi sau 
indisciplinaţi. De obicei, aceștia sunt primii care vor fi trimiși 
să lupte. 

Îmi dau seama după privirea lui că Maven știe acest lucru 
din experienţă. 

— Primii care mor. 

Încuviințează solemn. 

— Și Lucas? Nu l-am mai văzut de ieri... 

— E bine. Călătorește alături de Casa Samos, pentru a fi 
alături de familia lui. Împușcăturile i-au băgat pe toţi în 
sperieţi, inclusiv pe cei din Înaltele Case. 

233 

Simt un val de ușurare, dar, de asemenea, și unul de 
tristeţe. Deja mi-e dor de Lucas, însă e bine de știut că se 
află în siguranţă și departe de curiozitatea Elarei. 

Maven își mușcă buza, părând înfrânt. 

— Dar nu pentru mult timp. Vor veni și răspunsurile. 

— La ce te referi? 

— Au găsit sânge în celule. Sânge roșu. 

Rana mea provocată de glonţ a dispărut, însă amintirea 
durerii încă nu s-a risipit. 

— Şi? 

— Şi dacă baza de sânge își face treaba, vom afla care 
dintre prietenii tăi a avut ghinionul să fie rănit. 

— Baza de sânge? 

— E un soi de bază de date. Tuturor copiilor roșii născuţi 
pe o rază de o mie de kilometri de civilizaţie li se prelevă 
sângele la naștere. A început ca un proiect care să ne ajute 
să înţelegem cu exactitate care e diferenţa dintre noi, însă a 
sfârșit prin a fi doar o altă metodă de a le pune zgardă 
oamenilor tăi. În orașele mai mari, roşiii nu folosesc cărţi de 
identitate, ci carduri de sânge. Sunt verificate la fiecare 
poartă, indiferent că ieși sau intri. 


Monitorizaţi ca niște bestii. 

Mă gândesc la vechile documente pe care regele mi le-a 
azvârlit sub ochi în acea zi, în sala tronului. Printre ele se 
găseau numele meu, fotografia mea și o pată de sânge. 

Sângele meu. Au sângele meu. 

— Şi... și pot afla al cui sânge e, așa simplu? 

— Durează puţin, cam o săptămână sau ceva de genul, 
dar da, cam așa funcţionează. 

Ochii îi cad pe mâinile mele tremurânde și le acoperă cu 
ale lui, lăsând căldura să îmi învăluie pielea care a devenit 
brusc rece. 

— Mare? 

— M-a împușcat, șoptesc eu. Santinela m-a împușcat. Ei 
au găsit sângele meu. 

lar apoi, mâinile lui devin la fel de reci ca ale mele. Deși 
Maven are mai tot timpul o idee genială la el, acum nu știe 
ce să spună. Pur și simplu mă fixează 

cu privirea, respirând cu dificultate. Cunosc privirea asta; 
o am și eu de fiecare dată când sunt forţată să-mi iau rămas- 
bun de la cineva. 

— Ce păcat că n-am stat mai mult, murmur eu, privind 
râul. Mi-ar fi plăcut să mor aproape de casă. 

234 

O altă briză îmi trimite o șuviţă de păr peste faţă, însă 
Maven o dă la o parte și mă trage aproape cu o ferocitate 
surprinzătoare. 

Oh! 

Sărutul lui nu seamănă deloc cu al lui Cal, care e mai 
disperat și care se surprinde și pe el însuși, nu numai pe 
mine. El știe că mă scufund iute, o piatră aruncată în râu. Și 
vrea să se înece cu mine. 

— Am să repar asta, murmură el peste buzele mele. 

Nu i-am mai văzut niciodată ochii atât de luminoși și de 
pătrunzători. 

— N-am să le permit să-ţi facă rău. Ai cuvântul meu. 

O parte din mine își dorește să-l creadă. 


— Maven, nu poţi repara totul. 

— Ai dreptate. Eu nu pot, răspunde el, cu o ușoară 
ranchiună în glas. Însă 

pot convinge pe cineva cu mai multă putere decât mine. 

— Pe cine? întreabă o voce. 

Când temperatura se ridică în jurul nostru, Maven face un 
pas înapoi, cu maxilarele încleștate. După felul în care îi 
scapără ochii, mă aștept să sară la gâtul persoanei care ne-a 
întrerupt. Nu mă întorc, în mare parte din cauză că 

nu-mi simt membrele. Am amorțit, deși amintirea încă 
persistă pe buze. Nu știu ce înseamnă asta. Nu înțeleg ce 
simt. 

— Regina solicită prezenţa voastră pe puntea 
panoramică. 

Vocea lui Cal e dură ca piatra. E aproape furios, însă ochii 
săi aurii par triști, ba chiar înfrânți. 

— Mare, trecem pe lângă Pilonii. 

Da, linia țărmului îmi este deja familiară. Cunosc acel 
copac schilodit, acea întindere de nisip, iar ecoul drujbelor și 
al copacilor care cad e inconfundabil. Acesta este căminul 
meu. Cu mare durere în suflet, mă întorc și mă uit la Cal, 
care se pare că are un schimb de priviri cu fratele său. 

— Îţi mulțumesc, Cal, murmur eu, încercând în continuare 
să procesez sărutul lui Maven și, desigur, inevitabilul meu 
destin tragic. 

Cal se îndepărtează și observ că spatele lui, care de 
obicei e drept, acum e încovoiat. Fiecare pas făcut de el îmi 
trimite un junghi de vină, făcându-mă 

să-mi amintesc de lecţiile de dans și de sărutul nostru. 
Am rănit pe toată 

lumea, în special pe mine. 

Maven se uită după fratele său. 

— Nu-i place să piardă. Şi - își coboară vocea și se 
apropie atât de tare de mine, încât pot să-i văd micile pete 
argintii din ochi - nici mie. Mare, n-am să 

te pierd. N-am s-o fac. 


— N-ai să mă pierzi niciodată. 

O altă minciună, pe care o știm amândoi. 

235 

e 

Puntea panoramică domină prora navei, împrejmuită 
dintr-o parte în alta de sticlă. Forme maronii prind contur pe 
malul râului, iar vechiul deal care găzduiește arena se ivește 
dintre copaci. Suntem mult prea departe de mal pentru a 
putea vedea cum trebuie, însă îmi recunosc casa în două 
secunde. 

Vechiul steag încă flutură pe verandă, fiind în continuare 
decorat cu trei stele roșii. Peste una a fost trasată o dungă 
neagră, în onoarea lui Shade. 

Shade a fost executat. O astfel de situaţie cere ruperea 
stelei. Însă ei n-au făcut-o. S-au solidarizat cu el în propria 
lor rebeliune. 

Vreau să-i arăt casa mea lui Maven, să-i povestesc câte-n 
lună și-n stele despre satul meu. Am văzut cum trăiește el și 
acum vreau ca și el să vadă 

cum am trăit eu. Însă cei de pe puntea panoramică sunt 
tăcuți și privesc satul în timp ce ne apropiem de el. Sătenilor 
nu le pasă de voi, vreau eu să 

zbier. Numai neghiobii se vor opri să privească. Numai 
neghiobii vor irosi câteva clipe pentru voi. 

În timp ce nava îşi continuă drumul, încep să mă gândesc 
că întregul sat s-ar putea să fie format din neghiobi. Toţi cei 
două mii de oameni par îngrămădiţi pe mal. Unii stau cu 
picioarele în râu. De la distanţă, seamănă 

leit între ei. Păr decolorat și haine ponosite, pătaţi pe 
piele, obosiţi, înfometați - așa cum eram și eu cândva. 

Și furioși. Chiar și de pe ambarcaţiune le pot simţi furia. 
Nu ovaţionează și nici nu ne scandează numele. Nimeni nu 
ne face din mână. Nimeni nu ne zâmbește. 

— Ce se întâmplă? șoptesc eu, fără să aștept vreun 
răspuns. 

Însă reginei îi face mare plăcere să-mi răspundă. 


— Ce pierdere să defilezi pe râu când nimeni nu se uită. 
Se pare că am rezolvat asta. 

Ceva îmi spune că acesta e un eveniment obligatoriu, 
precum luptele, precum transmisiunile televizate. Agenţii de 
securitate i-au scos pe bătrânii bolnavi din paturi și pe 
muncitorii epuizați din casele lor, forțându-i să vină 

să ne privească. 

Un bici pocnește undeva pe mal, urmat imediat de 
țipetele unei femei. 

— Stai în rând! se aude peste mulţime. 

Oamenii nici măcar nu clipesc. Privesc drept înainte, atât 
de nemișcaţi, încât nici măcar nu pot să văd de unde a venit 
urletul. Ce s-a întâmplat cu ei, de ce au devenit atât de 
obedienţi? Ce le-au făcut bieților oameni? 

În timp ce îi privesc, mi se adună lacrimi în ochi. Se mai 
aud câteva lovituri și câţiva bebeluși plângând, însă nimeni 
de pe mal nu protestează. 

236 

Brusc, mă aflu la marginea punţii, dorindu-mi cu toată 
fiinţa mea să pot trece prin sticlă. 

— Mareena, pleci undeva? toarce Elara din locul ei aflat 
lângă rege. 

Soarbe tacticoasă dintr-o băutură, privindu-mă peste 
buza paharului. 

— De ce faceţi asta? 

Cu brațele încrucișate peste rochia ei magnifică, 
Evangeline mă studiază 

cu un zâmbet plin de dispreţ. 

— De ce-ţi pasă? 

Însă nimeni nu o bagă în seamă. 

— Ei știu ce s-a întâmplat la Reședință, ba chiar s-ar 
putea să fie de acord cu asta, așa că trebuie să vadă că nu 
am fost învinși, murmură Cal, cu ochii spre malul râului. 

Nici macar nu poate să se uite la mine, lașul. 

— Trebuie să vadă că n-avem nici măcar o zgârietură, 
adaugă el mândru. 


Un alt bici pocnește și mă face să tresar, de parcă am 
simţit lovitura pe propria-mi piele. 

— Ai ordonat să fie inclusiv bătuţi? 

Nu îmi acceptă provocarea, ci strânge ferm din maxilar. 
Însă când un alt sătean protestează faţă de agenţi, Cal 
închide ochii. 

— Lady Titanos, dă-te înapoi! 

Ordinul regelui e ca un tunet îndepărtat. Aproape că simt 
zâmbetul lui satisfăcut când fac câţiva pași înapoi, ducându- 
mă din nou lângă Maven. 

— Ăsta e un sat de roşii, dar o ştii mai bine decât oricine. 
Locuitorii le oferă adăpost acelor teroriști, îi hrănesc, îi 
protejează, se transformă în ei. 

Sunt copii care au comis fărădelegi. Și trebuie să învețe. 

Deschid gura să-l contrazic, însă regina își dezvelește 
dinţii. 

— Poate că tu cunoști câţiva pe care ar trebui să-i dăm 
drept exemplu? 

întreabă ea pe un ton calm, gesticulând spre linia 
țărmului, 

Cuvintele se risipesc pe limba mea, alungate de 
ameninţarea ei. 

— Nu, Maiestatea Voastră, nu cunosc. 

— Atunci stai la locul tău și ţine-ţi gura! comentează ea, 
după care rânjește. Pentru că va veni și vremea ta să 
vorbești. 

De asta au nevoie de mine. Pentru un astfel de moment, 
când balanţa ar putea înclina în defavoarea lor. Însă eu nu 
pot protesta. Nu pot decât să fac ceea ce-mi poruncește și să 
privesc cum căminul meu dispare din raza vizuală. Pentru 
totdeauna. 

e 

Cu cât ne apropiem de capitală, cu atât mai mari devin 
așezările. Curând, peisajul se transformă din păduri și 
comunităţi agricole în orașe adevărate. 

237 


Acestea înconjoară mori imense, alături de care se văd 
dormitoare și case din cărămidă, unde locuiesc muncitorii 
roșii. Asemenea celorlalte sate, locuitorii s-au adunat pe 
străzi pentru a privi procesiunea. Agenţii latră, bicele 
pocnesc și eu nu reușesc niciodată să mă obișnuiesc cu 
această 

situație. Tresar de fiecare dată. 

Orașele sunt înlocuite de vile, conace și palate 
asemănătoare cu Reședința Soarelui. Construite din piatră, 
sticlă și marmură, devin din ce în ce mai impozante. Pajiștile 
lor coboară lin spre râu, decorate cu fântâni superbe și 
grădini pazite de verdieni. Casele sunt niște opere divine, 
una mai frumoasă 

și mai deosebită ca alta. Însă ferestrele sunt întunecate și 
ușile închise. 

Satele și orașele erau pline de oameni, însă par lipsite de 
viaţă. Numai steagurile care flutură sus, câte unul pe fiecare 
construcţie, îmi spun că aici chiar locuiesc oameni. Albastru 
pentru Casa Osanos, argintiu pentru Samos, maro pentru 
Rhambos și tot așa. Acum știu culorile pe de rost, adăugând 
chipuri fiecărei case tăcute. Ba chiar i-am omorât pe 
proprietarii câtorva dintre ele. 

— Drumul Râului, îmi explică Maven. Reședinţele de la 
tară, în cazul în care un lord sau o lady dorește să evadeze 
din oraș. 

Rămân cu ochii pe căminul familiei lral, o minune din 
marmură neagră, cu coloane înalte. Pantere de piatră păzesc 
veranda, arătându-și colții spre cer. Până și statuile mă bagă- 
n sperieţi, făcându-mă să-mi amintesc de Ara lral și de 
întrebările ei agasante. 

— Nu e nimeni aici. 

— Casele sunt goale în cea mai mare parte a anului și 
nimeni n-ar îndrăzni să părăsească orașul acum, nu cu 
aceste probleme iscate de Gardă, spune Maven, oferindu-mi 
un surâs amar. Preferă să se ascundă în spatele pereţilor de 
diamant și să-l lase pe fratele meu să lupte pentru noi. 


— Ce bine ar fi dacă nimeni n-ar trebui să lupte. 

Maven clatină din cap. 

— Nu e bine să visezi. 

Privim în tăcere în timp ce Drumul Râului dispare în urma 
noastră și o altă pădure se ridică pe mal. Copacii sunt bizari, 
foarte înalţi, cu scoarță 

neagră și frunze stacojii. E o tăcere mormântală, așa cum 
în nicio pădure n-ar trebui să fie. Nici măcar cântecele 
păsărilor nu întrerup tăcerea, iar deasupra cerul se întunecă, 
însă nu din pricina faptului că după-amiaza e pe sfârșite. 
Observ că încep să se adune nori negri, care plutesc 
deasupra copacilor precum o pătură groasă. 

— Și asta ce e? 

238 

Până și vocea mi se pare înăbușită și îmi dau seama că 
sunt recunoscătoare pentru sticla care încapsulează puntea. 
Spre surprinderea mea, ceilalţi au plecat, lăsându-ne să ne 
uităm singuri la peisajul mohorât. 

Maven privește pădurea cu o mutră dezgustată. 

— Sunt arbori-barieră. Împiedică poluarea să urce pe râu. 
Verdienii Welle i-au creat în urmă cu câţiva ani. 

Valuri maronii spumegă pe laterala ambarcaţiunii, lăsând 
o peliculă de murdărie pe carcasa strălucitoare din oţel. 
Lumea capătă o nuanţă stranie, de parcă aș privi printr-un 
geam murdar. Norii care atârnă prea jos nu sunt deloc nori, 
ci vălătuci de fum care ies prin miile de coșuri, întunecând 
cerul. 

Copacii și iarba au dispărut - acesta este un tărâm al 
cenușii și al descompunerii. 

— Orașul Cenușiu, murmură Maven. 

Fabricile se întind cât vezi cu ochii, murdare, imense și 
încărcate de electricitate. Băzâitul mă lovește ca un pumn și 
aproape că îmi pierd echilibrul. Inima mea încearcă să ţină 
pasul cu pulsul nefiresc și simt nevoia să mă așez. 

Credeam că lumea mea era greșită, ca viața mea era 
nedreaptă. Însă n-aş 


putea niciodată să-mi doresc un loc precum Orașul 
Cenușiu. 

Centralele electrice strălucesc în acest peisaj mohorăt, 
pulsând într-un albastru electric și un verde dezgustător în 
cablurile sub formă de pânză de păianjen care se înalţă în 
aer. Vehiculele încărcate până la refuz cu mărfuri înaintează 
pe drumurile înălțate și transportă bunuri de la o fabrică la 
alta. 

Țipă unul la altul într-un trafic infernal și gălăgios, 
mișcându-se aidoma unui sânge negru în niște vene gri. Însă 
și mai îngrozitoare sunt căsuțele care înconjoară fabricile 
într-o masă compactă, unele peste altele, cu străzi înguste 
între ele. Mahalale. 

Sub cerul fumuriu, mă îndoiesc că muncitorii văd 
vreodată lumina zilei. 

Străbat drumul dintre fabrici și case, inundând străzile în 
timpul schimbului de tură. Nu există agenţi de securitate, 
pocnituri din bici sau priviri pierdute. 

Nimeni nu îi obligă să ne privească. Regele nu are nevoie 
să se dea în spectacol aici, îmi dau eu seama. Acești oameni 
sunt distruși din naștere. 

— Ăştia sunt tehnicienii, șoptesc eu cu o voce răgușită, 
amintindu-mi de numele pe care argintiii îl folosesc cu atâta 
seninătate. Ei ne produc luminile, camerele de 
supraveghere, ecranele video... 

— Pistoalele, gloanțele, bombele, navele, mijloacele de 
transport, adaugă 

Maven. Ei ne furnizează energia electrică. Ei ne menţin 
apa curată. Ei fac totul pentru noi. 

Și primesc la schimb doar fum. 

239 

— De ce nu pleacă? 

Maven ridică din umeri. 

— Asta e singura viaţă pe care o cunosc. Cei mai mulți 
tehnicieni nu-și vor părăsi niciodată străzile înguste. Nici 
măcar nu se pot înrola în armată. 


Nici măcar nu se pot înrola în armată. Vieţile lor sunt atât 
de îngrozitoare, încât războiul e o alternativă mai bună - și 
nici măcar n-au voie să se ducă 

acolo. 

Ca toate lucrurile de pe râu, fabricile dispar rând pe rând, 
însă imaginea îmi rămâne întipărită în minte. Nu trebuie să 
uit asta, îmi spune mie ceva. Nu trebuie să-i uit pe acești 
oameni. 

Stelele ne așteaptă în spatele unei alte păduri de arbori- 
barieră, iar sub ele e Archeonul. La început nu zăresc deloc 
capitala, întrucât confund luminile cu stele sclipitoare. Dar, 
pe măsură ce înaintăm, rămân cu gura căscată. 

Un pod cu trei niveluri traversează marele râu și unește 
partea din stânga și cea din dreapta a orașului. E lung de 
sute de metri și animat de o agitaţie continuă, pulsând de 
lumină și electricitate. Există magazine și pieţe, toate 
construite în interiorul structurii, la câteva zeci de metri 
deasupra râului. 

Mi-i și imaginez pe argintiii de-acolo bând, mâncând și 
admirând lumea din locul lor aflat la înălțime. Vehiculele 
trec vâjâind pe cel mai de jos etaj al podului, farurile lor fiind 
aidoma unor comete roșii și albe care străbat noaptea. 

În ambele extremităţi ale Podului există porţi, iar 
sectoarele orașului dintr-o parte și din cealaltă sunt străjuite 
de ziduri. Pe malul estic, turnuri înalte de metal ţâșnesc din 
pământ asemenea unor săbii care par să 

străpungă cerul, toate încununate cu păsări de pradă, 
uriașe și strălucitoare. 

Alte vehicule și alți oameni populează străzile asfaltate 
care urcă pe țărmurile abrupte, legând clădirile de Pod și de 
porțile exterioare. 

Zidurile sunt din sticlă-de-diamant, la fel ca la Reședința 
Soarelui, însă 

sunt prevăzute cu turnuri metalice luminoase și alte 
structuri. Lângă ziduri se află numeroase patrule, însă 
uniformele lor nu sunt roșii ca ale santinelelor sau negre ca 


ale agenţilor de securitate. Membrii patrulelor poartă 
uniforme în nuanţe de argintiu și alb, făcându-i ușor de 
confundat cu peisajul urban. Sunt soldaţi, însă nu genul 
acela care ar dansa cu doamnele. 

Asta este o fortăreață. 

Archeonul a fost construit pentru a face faţă războaielor, 
nu păcii. 

Pe malul vestic, recunosc Curtea Regală și Trezoreria de la 
știrile pe care le-am vazut imediat după atacul cu bombe. 
Ambele sunt construite din marmura alba și complet 
reparate, chiar dacă au fost atacate în urmă cu mai 240 

puțin de o lună. Am senzaţia că a trecut o veșnicie. Cele 
două clădiri flanchează Palatul Focului Alb, o construcţie pe 
care până și eu o recunosc imediat. Fostul meu profesor 
obișnuia să spună că palatul fusese săpat chiar în coasta 
dealului, o dovadă vie a pietrei albe. Deasupra zidurilor 
înconjurătoare sclipesc flăcări realizate din aur și perle. 

Încerc să absorb totul, privind frenetică dintr-o parte într- 
alta a Podului, însă nu reușesc să înțeleg acest loc. 
Deasupra, aeronavele înaintează alene pe cerul nopţii, în 
timp ce avioanele zboară și mai sus, la fel de iute ca stelele 
căzătoare. Credeam că Reședința Soarelui era o minune; se 
pare că nu am înţeles niciodată adevărata semnificaţie a 
acestui cuvânt. 

Însă aici nu pot găsi nimic frumos, nu când fabricile 
întunecate și pline de fum se află doar la câţiva kilometri în 
urmă. Contrastul dintre orașul argintiilor și mahalaua roșiilor 
îmi provoacă repulsie. Asta este lumea pe care încerc să o 
înving, lumea care încearcă să mă omoare pe mine și pe toţi 
cei dragi mie. Acum înțeleg cu adevărat împotriva cui lupt și 
cât de dificil, aproape imposibil, îmi va fi să izbândesc. Nu 
m-am simţit niciodată mai mică 

decât mă simt acum, cu acest pod impunător, care se 
înalță deasupra noastră. Arată de parcă e pregătit să mă 
înghită cu totul. 


Însă trebuie să încerc. Măcar de dragul Orașului Cenușiu, 
al celor care nu au văzut niciodată soarele. 

241 

DOUĂZECI ȘI TREI 

E deja noapte atunci când ambarcaţiunea acostează pe 
malul vestic și noi pășim din nou pe uscat. Acasă, asta 
însemna oprirea curentului electric și mersul la culcare, însă 
acest lucru nu e valabil și în Archeon. Orașul pare să 

lumineze în timp ce restul lumii se întunecă. Deasupra 
noastră pocnesc artificii, scăldând Podul în lumini colorate, 
iar deasupra Focului Alb se înalţă 

un steag cu roșu și negru. Regele s-a întors pe tron. 

Din fericire, nu mai există concursuri de frumuseţe pe 
care trebuie să fim nevoiţi să le îndurăm; pe docuri suntem 
întâmpinați de vehicule blindate. 

Spre încântarea mea, eu și Maven avem un vehicul numai 
pentru noi, în care urcă pentru a ne însoţi doar două 
santinele. Maven îmi arată diferite puncte de atracţie de-a 
lungul drumului și îmi spune poveștile tuturor statuilor și 
intersecţiilor. Ba chiar menţionează și patiseria lui preferată, 
deși aceasta se află de cealaltă parte a râului. 

— Podul și Archeonul de Est sunt pentru cetăţeni, argintiii 
de rând, deși mulţi dintre ei sunt mai bogaţi decât unii 
nobili. 

— Argintii de rând? 

Aproape că-mi vine să râd. 

— Există așa ceva? 

Maven pur și simplu dă din umeri. 

— Firește. Sunt comercianţi, oameni de afaceri, soldaţi, 
agenţi, patroni de magazine, politicieni, baroni, artiști și 
intelectuali. Unii se căsătoresc cu membri din Înaltele Case, 
alții își depășesc condiţia, însă nu au sânge nobil, iar 
puterile lor nu sunt la fel de... ei bine, puternice. 

Nu toată lumea e specială, mi-a spus odată Lucas. Nu mă 
gândeam că se referea și la argintii. 


— În schimb, Archeonul de Vest e pentru curtea regelui, 
continuă Maven. 

Trecem pe o stradă mărginită de case din piatră splendide 
și de copaci în floare, tunși la perfecţie. 

— Toate Înaltele Case au reședințe aici, pentru a fi 
aproape de rege și guvern. De fapt, întreaga ţară poate fi 
controlată de pe această faleză, în cazul în care va fi 
vreodată nevoie. 

Asta explică amplasarea. Malul vestic este extrem de 
abrupt, cu palatul și toate celelalte clădiri ale guvernului 
situate pe culmea unui deal ce dă înspre Pod. Un alt zid 
înconjoară vârful colinei, străjuind inima ţării. Încerc să nu 
rămân cu gura căscată când trecem pe poarta care scoate la 
iveală o piaţă 

242 

pavată de marimea unei arene. Maven o numește Piaţa 
lui Caesar, după 

primul rege al dinastiei sale. Julian l-a menţionat cândva 
pe regele Caesar, însă în treacăt; lecţiile noastre nu au ajuns 
prea departe de Prima Diviziune, când roșiii și argintiii au 
devenit mult mai mult decât niște simple culori. 

Palatul Focului Alb ocupă latura sudică a Pieței, în timp ce 
curțile, trezoreria și centrele administrative ocupă restul. Ba 
chiar există și garnizoane, dacă e să ne luăm după trupele 
care fac instrucţie pe terenul apărat de ziduri. Acești oameni 
fac partea din Legiunea Umbrelor a lui Cal, care a plecat 
înaintea noastră spre oraș. O alinare pentru nobili, i-a numit 
Maven. Soldaţi între ziduri, pentru a ne proteja în cazul unui 
alt atac. 

În pofida orei târzii, Piaţa e în plină activitate, oamenii se 
grăbesc spre o clădire cu aspect auster de lângă cazarmă. 
Steaguri în nuanțe de roșu și negru, decorate cu sabia 
armatei, atârnă de coloanele ei. Văd o mică scenă 

pregătită în faţa clădirii, cu un pupitru înconjurat de 
reflectoare și de o mulţime de oameni care devine tot mai 
mare. 


Brusc, camerele de filmat, care au o privire mai 
pătrunzătoare decât cea cu care m-am obișnuit eu, se 
îndreaptă spre mașina noastră, urmărindu-ne în timp ce șirul 
de vehicule trece pe lângă scenă. Din fericire, continuăm să 

înaintăm, trecând pe sub o arcadă și intrând într-o curte, 
după care ne oprim. 

— Ce se întâmplă? șoptesc eu, apucându-l pe Maven de 
mână. 

Până acum mi-am ţinut teama în frâu, însă cu toate 
luminile, camerele și mulţimea, zidurile mele încep să se 
năruie. 

Maven oftează adânc, aproape scos din sărite. 

— Tata trebuie să ţină un discurs. Nimic important, doar 
niște ameninţări de razboi, pentru a face masele fericite. 
Oamenii nu adoră nimic mai mult pe lumea asta decât un 
lider care le promite victorie. 

Maven iese din vehicul, trăgându-mă după el. În pofida 
machiajului și ţinutei, mă simt extrem de goală. Asta este o 
transmisiune și va fi urmărită 

de milioane de oameni. 

— Nu-ţi face griji, trebuie doar să stăm și să adoptăm un 
aer sever, îmi murmură el la ureche. 

— Se pare că fratele tău n-o să aibă probleme cu asta. 

Dau din cap spre locul în care prinţul Cal stă căzut pe 
gânduri, legat în continuare de Evangeline. 

Maven zâmbește. 

— El crede că discursurile sunt o pierdere de vreme. Lui 
Cal îi place acţiunea, nu vorbăria. 

243 

Și mie la fel, dar nu vreau să recunosc că am ceva în 
comun cu fratele lui mai mare. A existat o vreme când 
credeam asta, dar nu și acum. N-am s-o mai fac niciodată. 

Un secretar agitat ne face semn să ne apropiem. Hainele 
lui sunt în nuanțe de albastru și gri, culorile Casei 
Macanthos. Poate că o cunoștea pe doamna colonel; poate 
că era fratele ei, vărul ei. Mare, încetează! Ăsta e ultimul loc 


în care ai vrea să te pierzi cu firea. Nici măcar nu ne bagă în 
seamă când ne așezăm în spatele lui Cal și al lui Evangeline, 
cu regele și regina în faţă. În mod ciudat, Evangeline nu se 
simte deloc în apele ei; văd că 

mâinile îi tremură. Îi e teamă. Voia să fie în lumina 
reflectoarelor, voia să fie mireasa lui Cal, și totuși îi este 
teamă de toate astea. Cum e cu putinţă? 

Și pe urmă ne urnim din loc, intrând într-o clădire cu mult 
prea multe santinele și musafiri pentru a-i putea număra. 
Înăuntru, structura e construită pentru a fi funcţională, cu 
hărţi, birouri și săli de consiliu în loc de tablouri și saloane. 
Oameni în uniforme gri își fac de treabă pe culoar, deși se 
opresc pentru a ne lăsa să trecem. Cele mai multe uși sunt 
închise, însă 

reușesc să trag cu ochiul prin unele. Câţiva agenţi și 
soldaţi studiază hărţile de pe frontul de război și se contrazic 
asupra plasării legiunilor. O altă sală, care emană o energie 
aproape letală, se pare că găzduiește o mie de monitoare, de 
fiecare ocupându-se un soldat în uniformă de luptă. Vorbesc 
în căști, lătrând ordine către oameni și locuri din oraș. 
Cuvintele diferă, însă 

toate merg în aceeași direcţie: 

— Menţineţi șirul! 

Cal zăbovește în faţa ușii de la sala video, întinzând gâtul 
pentru a vedea mai bine, însă aceasta i se trântește brusc în 
nas. Se zbârlește, însă nu protestează, retrăgându-se lângă 
logodnica lui. Evangeline îi murmură ceva, dar Cal se 
descotorosește de ea, spre încântarea mea. 

Însă zâmbetul îmi dispare când pășim în lumina orbitoare 
de pe primele trepte ale clădirii. Pe o placă de bronz de 
lângă ușă scrie COMANDAMENTUL 

DE RĂZBOI. Acest loc e inima armatei - fiecare soldat, 
fiecare detașament, fiecare pistol e controlat din interior. 
Aura pe care o emană acest loc îmi face stomacul ghem, însă 
nu mă pot pierde cu firea aici, nu în faţa atâtor oameni. 


Bliţurile aparatelor de fotografiat mă orbesc cât ai zice 
pește. Când tresar, aud o voce în mintea mea. 

Secretarul îmi pune o hârtie în mână. Arunc o singură 
privire pe ea și îmi vine să urlu. Acum știu pentru ce am fost 
salvată. 

Câștigă-ţi supraviețuirea, îmi pătrunde Elara în gânduri. 
Se află de cealaltă parte a lui Maven și își dă toată silinţa să 
nu rânjească. 

244 

Maven privește în aceeași direcţie ca mama lui și observă 
hârtia din mâna mea tremurătoare. Cu un gest lent, își 
petrece degetele printre ale mele, ca și când mi-ar putea 
transmite forţa lui. Nu vreau nimic altceva decât să rup 
hârtia în două, însă el mă împiedică să fac vreo mișcare. 

— Trebuie, e tot ce spune el, șoptind atât de încet, încât 
de-abia îl aud. 

Trebuie. 

e 

— Inima mea deplânge vieţile pierdute, însă acei oameni 
nu au murit în van. Sângele lor ne va întări hotărârea și ne 
va ajuta să depâșim dificultăţile care ne așteaptă. Suntem o 
naţiune în plin război, ne aflăm în această 

situație de mai bine de un secol și suntem obișnuiți cu 
obstacolele din calea victoriei noastre. Acești oameni vor fi 
găsiţi, vor fi pedepsiţi, iar boala pe care ei o numesc 
rebeliune nu va avea niciodată sorți de izbândă în ţara mea. 

Monitorul din noul meu dormitor e la fel de folositor ca o 
barcă fără fund, difuzând fără oprire discursul de aseară al 
regelui. De-acum pot să recit pe de rost toate vorbele lui, 
însă nu mă pot opri să-l urmăresc. Pentru că știu ce urmează. 

Chipul meu pare ciudat pe ecran, prea palid, prea rece. 
Tot nu-mi vine să 

cred că expresia nu mi s-a schimbat în timp ce am citit 
cuvintele. Când mă 

îndrept spre pupitru, luând locul regelui, nici măcar nu 
tremur. 


— Am fost crescută de roșii. Am crezut că eram una de-a 
lor. Și am văzut cu ochii mei graţia Maiestăţii Sale regele, 
dreptatea lorzilor noștri argintii și marele privilegiu pe care 
ei ni l-au oferit. Dreptul de a munci, de a ne sluji ţara, dea 
trăi și de a trăi bine. 

Pe ecran, Maven își pune o mână pe brațul meu și 
încuviinţează în timp ce rostesc discursul. 

— Acum știu că m-am nascut argintie, că aparţin Casei 
Titanos și că într-o bună zi voi fi o prinţesă a Nortei. Mi-au 
fost deschiși ochii și am descoperit existenţa unei lumi la 
care n-am visat niciodată. O lume invincibilă, o lume 
iertătoare. Și acești teroriști, acești asasini de cea mai joasă 
speţă, încearcă 

să distrugă principiile fundamentale ale naţiunii noastre. 
Nu putem permite așa ceva. 

În siguranţa dormitorului meu, încep să respir din ce în ce 
mai greu. Abia acum urmează râul. 

— În înţelepciunea sa, regele Tiberias a întocmit un 
proiect de lege intitulat Măsurile, pentru a extirpa maladia 
rebeliunii și pentru a-i proteja pe bunii cetăţeni ai naţiunii 
noastre. Măsurile sunt după cum urmează: începând de azi 
va intra în vigoare pentru toţi roșiii ora de stingere după 

apus. Numărul agenţilor de securitate se va dubla în 
toate satele și orașele 245 

roșii. Vor fi construite noi avanposturi, care vor funcţiona 
la capacitate maximă. Toate infracțiunile roșiilor, inclusiv 
încălcarea orei de stingere, vor fi pedepsite prin execuţie. Și 
- aici, pentru prima dată, îmi tremură vocea - 

vârsta încorporării a fost redusă la cincisprezece ani. Toţi 
cei care ne vor oferi informaţii ce ar putea duce la 
capturarea conducătorilor Gărzii Stacojii sau la prevenirea 
acțiunilor Garzii Stacojii vor fi recompensați cu scutiri de 
încorporare ce pot elibera din serviciul militar până la cinci 
membri ai aceleiași familii. 

E o manevră genială și, în același timp, îngrozitoare. 
Roșiii se vor distruge între ei pentru asemenea scutiri. 


— Măsurile vor fi respectate cu orice preţ, până ce 
molima cunoscută 

drept Garda Stacojie va fi distrusă. 

Mă privesc pe mine însămi pe ecran, cum mă străduiesc 
să nu mă bâălbăi citind discursul. Fac ochii mari și sper că 
oamenii mei știu ce încerc să spun. 

Cuvintele pot minți. 

— Trăiască regele! 

Clocotesc de furie, iar ecranul se schimbă, înlocuind fața 
mea cu un hău negru. Dar fiecare ordin nou mi-a rămas 
întipărit în minte. Mai mulţi agenţi patrulând, mai multe 
trupuri atârnând pe eșafod și mai multe mame plângând 
după copiii lor furaţi. Noi am omorât o mână de argintii, iar 
ei vor omori o mie de roșii. Știu că aceste lovituri îi vor face 
pe unii oameni să se alăture Gărzii, însă și mai mulţi se vor 
alătura regelui. Pentru vieţile lor, pentru vieţile copiilor lor, 
vor renunţa la puţina libertate pe care o mai aveau. 

Credeam că avea să-mi fie ușor să fiu marioneta lor, 
ținând cont de toate lucrurile prin care am trecut. Se pare că 
m-am înșelat. Însă nu-i pot lăsa să 

mă distrugă, nu acum. Nu când propriul meu destin tragic 
se întrevede la orizont. Trebuie să fac tot ce-mi stă în putinţă 
până ce sângele meu e verificat în baza de date și jocul ia 
sfârșit. Până ce mă vor lua și mă vor omori. 

Bine măcar că fereastra mea e orientată înspre râu; în 
sud se vede marea. 

Când admir apa, pot să-mi ignor viitorul tot mai incert. 
Trec cu ochii peste fluxul impetuos, căci în zare văd o pată 
întunecată. Cerul e senin, însă în sud plutesc nori întunecaţi, 
care nu se mișcă de pe tărâmul interzis al coastei. 

Orașul Ruinelor. Radiațiile și focul au mistuit odată orașul 
și de atunci n-au mai plecat. Acum n-a rămas decât o stafie 
neagră la care nu se poate ajunge, o relicvă a vechii lumi. 

246 

Îmi doresc ca Lucas să bată la ușă și să mă zorească 
fiindcă mă așteaptă 


noul program, dar el încă nu s-a întors. Bănuiesc că îi e 
mai bine fără mine, fără cea care să-i pună din nou viaţa în 
primejdie. 

Darul lui Julian stă rezemat de perete, o aducere aminte a 
unui alt prieten pierdut. E o bucată din imensa hartă, 
înrămată și strălucitoare în spatele sticlei. Când o ridic, aud 
o bufnitură și vad că din spate a căzut ceva. 

Știam eu! 

Inima mi-o ia la goană când mă așez în genunchi, 
sperând să găsesc un bilet secret de la Julian. Dar nu e decât 
o carte. 

În pofida dezamăgirii mele, nu pot să nu zâmbesc. Firește 
că Julian avea să-mi lase o altă poveste, o altă colecţie de 
cuvinte care să mă aline când el nu avea să mai poată. 

Deschid cartea, așteptându-mă să găsesc câteva povești 
istorice noi, dar, în schimb, pe pagina de titlu dau peste 
niște cuvinte scrise de mână. Roșii și argintii. Este caligrafia 
inconfundabilă a lui Julian. 

Camerele de supraveghere sunt îndreptate spre spatele 
meu, amintindu-mi că nu sunt singură. Julian știa și asta. 
Ingeniosul Julian. 

Cartea pare una obișnuită, un studiu neinteresant al 
vestigiilor găsite în Delphie, însă, ascuns printre cuvinte, cu 
aceleași caractere, se află un secret demn de a fi povestit. 
Îmi ia câteva minute bune să găsesc fiecare rând adăugat şi 
mă bucur mult că m-am trezit atât de devreme. Într-un 
târziu le adun pe toate și se pare că am uitat cum să respir. 

Dane Davidson, soldat roșu, Legiunea Furtunii, omorât în 
patrula de rutină, trupul nu a fost niciodată recuperat. 1 
august 296 NE. Jane Barbaro, soldat roșu, Legiunea Furtunii, 
ucis din greșeală, trupul a fost incinerat. 19 

noiembrie 297 NE. Pace Gardner, soldat roșu, Legiunea 
Furtunii, executat pentru insubordonare, trupul a fost 
rătăcit. 4 iunie 300 NE. Mai există câteva urme care se întind 
peste ultimii douăzeci de ani, cu toţii incineraţi, pierduţi sau 
„rătăciţi”. Nu prea înţeleg cum ar putea cineva să 


sr 


„rătăcească” un bărbat executat. Numele de la sfârșitul listei 
îmi umple ochii de lacrimi. Shade Barrow, soldat roșu, 
Legiunea Furtunii, executat pentru dezertare, trupul a fost 
incinerat. 27 iulie 320 NE. 

După numele fratelui meu urmează cuvintele lui Julian și 
mă simt de parcă e din nou lângă mine, predându-și lecţia 
cu răbdare și calm. 

Potrivit legilor marţiale, toţi soldaţii roșii trebuie să fie 
îngropaţi în cimitirele Nădufului. Soldaţii executaţi n-au 
parte de înmormântări și sunt aruncaţi la groapa comună. 
Incinerarea nu e ceva ce se face des. Nu există trupuri 
ratăcite. Și totuși, am gasit 247 

27 de nume, 27 de soldaţi, inclusiv fratele tău, care au 
avut parte de un destin similar. 

Au murit cu toţii în patrule, omorâţi de lacuștri sau de 
propriile lor unităţi, dacă nu chiar executaţi pentru acuzaţii 
fără 

fond. Cu câteva săptămâni înainte să moară, au fost cu 
toţii transferați în Legiunea Furtunii. Și trupurile lor au fost 
distruse sau pierdute într-un fel sau altul. De ce? Legiunea 
Furtunii nu e un pluton de execuţii - sute de roșii sunt în 
subordinea generalului Eagrie și nu au parte de morți bizare. 
Așadar, de ce i-ai omori pe acești 27? 

Pentru prima dată sunt fericit că există baza de sânge. 
Chiar dacă au „murit” acum ceva timp, mostrele lor de 
sânge încă au rămas. lar acum, Mare, trebuie să-ţi cer scuze, 
pentru că nu am fost întrutotul cinstit faţă de tine. Ai avut 
încredere în mine să te pregătesc, să te ajut, și am făcut-o, 
dar, de asemenea, m-am ajutat și pe mine. Sunt un om 
curios, iar tu ești cea mai curioasă fiinţă 

pe care am văzut-o vreodată. N-am putut sa mă abţin. Am 
comparat mostra ta de sânge cu mostrele lor, doar ca să 
găsesc un marcator identic în ele, diferit de toţi ceilalţi. 

Nu sunt surprins că nimeni n-a observat, întrucât așa 
ceva pur și simplu nu s-a căutat. Însă acum, că știam, a fost 
ușor de gasit. 


Sângele tău e roșu, dar nu e la fel. Există ceva nou în 
tine, ceva ce nimeni n-a mai văzut vreodată. Și s-a găsit în 
alţi 27 de oameni. O 

mutație, o schimbare care ar putea fi cheia pentru 
înțelegerea diversităţii tale. 

Mare, tu nu ești singura. Mai există și alţii. Pur și simplu 
ești prima protejată de ochii a mii de oameni, prima pe care 
ei n-ar putea s-o omoare și s-o ascunda. Ca și ceilalţi, tu ești 
roșie și argintie, dar mai puternică decât ambele. 

Cred că tu ești viitorul. Cred că tu reprezinţi noii zori. 

Și dacă au existat 27 înainte, probabil trebuie să mai fie 
și alţii. 

Trebuie să fie mai mulți. 

Mă simt paralizată, împietrită. Simt totul și nimic. Alţii ca 
mine. 

Folosind mutaţiile din sângele tău, am cercetat restul 
bazei de sânge, găsind același lucru și în alte mostre. l-am 
inclus pe toţi aici, ca să poţi da mai departe mesajul. 

248 

Știu că nu trebuie să-ţi spun cât de importantă este 
această 

listă, ce ar putea ea să însemne pentru tine și pentru 
restul lumii. 

Dă-o mai departe unei persoane în care ai încredere, 
găsește-i pe ceilalţi, protejează-i, antrenează-i, pentru că nu 
mai e decât o chestiune de timp până când o persoană mai 
puţin prietenoasă 

va descoperi ceea ce au - și îi va vâna. 

Cuvintele lui se sfârșesc aici, urmate de o listă care îmi 
face degetele să 

tremure. Există nume și zone, enorm de multe, care 
așteaptă să fie descoperite. Care așteaptă să lupte. 

Simt ca mintea mi-a luat foc. Alţii. Mai mulţi. Cuvintele lui 
Julian îmi înseninează sufletul. 

Mai puternică decât ambele. 


Cărticica stă cuibărită în mantia mea, ascunsă în dreptul 
inimii. Însă, înainte să mă pot duce la Maven pentru a-i arăta 
descoperirea lui Julian, dau peste Cal. Mă încolțește într-un 
salon asemănător celui în care am dansat, deși aici lipsesc 
luna și muzica. Cândva îmi doream tot ceea ce el îmi putea 
oferi, iar acum mi se întoarce stomacul pe dos numai când îl 
privesc. Cal poate să-mi vadă repulsia de pe chip, oricât aș 
încerca s-o ascund. 

— Ești furioasă pe mine, spune el. 

Nu e o întrebare. 

— Nu sunt. 

— Nu minţi! mărâie el, cu ochi scăpărători. 

Te-am minţit încă din ziua în care ne-am cunoscut. 

— Acum trei zile m-ai sărutat, iar acum nici măcar nu poți 
să mă privești în ochi. 

— Sunt logodită cu fratele tău, îi spun eu, îndepărtându- 
mă de el. 

Cal dă din mână a nepăsare. 

— Asta nu te-a oprit înainte. Ce anume s-a schimbat? 

Am văzut cine ești cu adevărat, îmi vine să urlu. Nu ești 
razboinicul gentil, prinţul perfect și nici măcar băiatul 
confuz care te prefaci a fi. Oricât de mult aș încerca să 
înlătur acest gând, tu ești exact ca ei. 

— Are legătură cu teroriștii? 

Scrâșnesc din dinţi furioasă. 

— Rebeli. 

— Au ucis oameni, copii nevinovaţi. 

— Știm amândoi că asta n-a fost vina lor, scuip eu, fără 
să-mi pese cât de nemiloase sunt cuvintele. 

249 

Cal tresare, împietrit pe moment. Aproape că i se face rău 
când își amintește de Atacul Soarelui și de explozia 
accidentală care a urmat. Însă îi trece repede şi treptat apare 
furia. 

— Fiindcă tot ei au provocat-o, mârâie Cal. Ceea ce le-am 
poruncit santinelelor să facă a fost pentru cei morţi, pentru 


dreptate. 

— Și ce ţi-a adus tortura? Le știi numele, știi câţi sunt 
acolo? Ştii măcar ce vor? Te-ai deranjat vreo clipă să-i 
asculți? 

Cal oftează adânc, încercând să salveze conversaţia. 

— Știu că ai motivele tale pentru... pentru a simpatiza cu 
ei, însă 

metodele lor nu pot i... 

— Metodele lor sunt din vina voastră. Voi ne puneţi să 
muncim, voi ne faceți să sângerăm, voi ne duceţi să murim 
pentru războaiele, fabricile și micile voastre alinturi pe care 
nici măcar nu le remarcaţi, toate astea din cauză că noi 
suntem diferiţi. Cum vă puteţi aștepta ca noi să lăsam 
lucrurile așa? 

Cal se foiește și văd că un mușchi i se zbate în obraz. Nu 
are niciun răspuns. 

— Singurul motiv pentru care nu sunt moartă printr-o 
tranșee e că ţie ţi s-a făcut milă de mine. Singurul motiv 
pentru care mă asculţi acum e că, din cine știe ce miracol 
absurd, se întâmplă ca eu să fiu diferită în alt mod. 

Câteva scântei leneșe se ridică în mâinile mele. Nu-mi pot 
imagina cum ar fi să revin la viaţa de dinainte, când trupul 
meu nu bâzâia încărcat de electricitate, însă mi-o pot aminti. 

— Cal, tu poţi opri asta. Vei fi rege și poţi opri acest 
razboi, poţi salva mii, milioane de vieţi de o sclavie care va 
dura generaţii întregi. Trebuie doar să 

spui suficient. 

Ceva se rupe în Cal, înăbușind focul pe care se 
străduiește atât de tare să-l ascundă. Se îndreaptă spre 
fereastră, cu mâinile împreunate la spate. Cu soarele 
dimineţii pe chipul său și cu umbra în spate, pare împărţit 
între două 

lumi. În inima mea, știu că exact așa se simte. Acea mică 
parte din mine căreia încă îi mai pasă de el vrea să șteargă 
distanţa dintre noi, însă nu sunt atât de proastă. Nu sunt o 
fetiţă care suferă din dragoste. 


— M-am gândit și eu la asta, murmură el. Însă ar isca 
rebeliuni în ambele părţi, iar eu nu am să fiu regele care 
distruge această ţara. Asta este moștenirea mea, moștenirea 
tatalui meu și sunt legat de ea. 

Un mic val de căldură se propagă din el, aburind geamul. 

— Ai da la schimb un milion de morți pentru ceea ce vor 
ei? 

Un milion de morţi. Mă gândesc la cadavrul lui Belicos 
Lerolan, împreună 

cu gemenii săi morţi de-o parte și de alta a lui. lar lor li se 
alătură și alte 250 

chipuri - Shade, tatăl lui Kilorn, fiecare soldat roșu care a 
murit pentru războiul lor. 

— Garda n-o să se oprească, spun eu pe un ton blând, 
însă știu că el de-abia mă mai ascultă. Și cu toate că în mod 
clar ei sunt de învinuit, la fel sunt și ai tăi. Principe Cal, ești 
mânjit de sânge pe mâini. La fel ca Maven. La fel ca mine. 

ÎI las acolo și sper că l-am schimbat, deși știu că șansele 
sunt aproape inexistente. El e fiul tatălui său. 

— Julian a dispărut, nu-i așa? strigă el după mine, 
făcându-mă să mă 

opresc brusc. 

Mă întorc încetișor, gândindu-mă ce răspuns să-i dau. Mă 
hotărăsc s-o fac pe proasta. 

— A dispărut? 

— Evadarea a lăsat multe lacune în amintirile 
santinelelor, la fel și în arhivele video. Unchiul meu nu își 
folosește puterile prea des, însă recunosc semnele. 

— Crezi că i-a ajutat să evadeze? 

— Da, spune el îndurerat, privindu-și mâinile. De aceea i- 
am oferit suficient timp să se facă nevăzut. 


— Ce-ai făcut? 
Nu-mi vine să-mi cred urechilor. Cal, soldatul, cel care 
respectă 


întotdeauna ordinele, a încălcat regulile pentru Julian. 


— E unchiul meu, am făcut tot ce-am putut pentru el. Cât 
de lipsit de inimă crezi că sunt? 

Îmi zâmbește trist, fără să aștepte vreun răspuns. 
Expresia lui mă doare. 

— Am întârziat arestarea cât de mult am putut, însă toată 
lumea lasă 

urme, iar regina îl va găsi, oftează el, lipind o mână de 
geam. Și va fi executat. 

— l-ai face asta unchiului tău? 

Nu mă deranjez să-mi ascund dezgustul sau teama care a 
pus stăpânire pe mine. Dacă el îl va omori pe Julian, chiar și 
după ce l-a lăsat să plece, mie ce-mi va face când va 
descoperi adevărul? 

Cal strânge din umeri când se îndreaptă de spate, 
transformându-se înapoi în soldat. Nu vrea să mai audă de 
Julian sau de Garda Stacojie. 

— Maven a avut o propunere interesantă. 

La asta nu mă așteptam. 

— A, da? 

Cal încuviințează, părând ciudat de enervat când își 
menţionează fratele. 

— Mavey a fost întotdeauna o persoană care gândește 
repede. A moștenit asta de la maică-sa. 

251 

— Și asta ar trebui să mă sperie? 

Știu mai bine ca oricine că Maven nu seamănă deloc cu 
mama lui sau cu vreun alt afurisit de argintiu. 

— Cal, ce încerci să insinuezi? 

— Ai fost scoasă în văzul lumii, comentează el. După 
discursul tău, întreaga ţară îţi știe numele și chipul. Şi foarte 
mulți oameni se vor întreba cine și ce ești. 

Nu pot decât să mă încrunt și să dau din umeri. 

— Poate c-ar fi trebuit să te gândești la asta înainte să mă 
fi pus să citesc discursul ăla dezgustător. 

— Sunt soldat, nu politician. Ştii prea bine că n-am avut 
nimic de-a face cu Măsurile. 


— Dar le vei urma. Le vei urma fără să pui întrebări. 

Nu mă contrazice. Oricâte cusururi ar avea, Cal nu vrea 
să mă mintă. Nu acum. 

— Toate informaţiile legate de tine au fost înlăturate. 
Agenţii, arhivarii, nimeni nu va avea vreo dovadă că te-ai 
născut roșie, murmură el, cu privirea în pământ. Asta e ceea 
ce a propus Maven. 

În pofida mâniei mele, icnesc cu voce tare. Baza de 
sânge. Dosarul meu. 

— Ce înseamnă asta? 

Nu am forţa necesară pentru a-mi ascunde tremurul din 
voce. 

— Foaia matricolă, certificatul de naștere, amprentele, ba 
chiar și cartea ta de identitate au fost distruse. 

De-abia îl aud peste bubuitul inimii mele. 

Cândva l-aș fi îmbrățișat fără să stau pe gânduri. Însă 
acum trebuie să 

stau potolită. Cal nu trebuie să știe că m-a salvat din nou. 
Ba nu, nu Cal. Aici a fost mâna lui Maven. A fost umbra care 
controlează focul. 

— A fost cea mai bună decizie care putea fi luată, spun 
eu cu voce tare, încercând să par neinteresată. 

Însă nu reușesc să mă prefac multă vreme. După o 
plecăciune băţoasă în direcţia lui Cal, mă grăbesc spre 
camera mea, ascunzând un zâmbet larg. 

252 

DOUĂZECI ȘI PATRU 

A doua zi mi-o petrec explorând împrejurimile, deși sunt 
cu mintea în altă 

parte. Palatul Focului Alb e mai vechi decât Reședința 
Soarelui, cu pereţii făcuţi din piatră și lemn sculptat în loc de 
sticlă-de-diamant. Mă îndoiesc că 

voi învăţa vreodată structura întregului ansamblu, având 
în vedere că 

găzduiește nu doar reședința regală, ci și numeroase 
birouri și camere administrative, săli de bal, un întreg teren 


pentru antrenamente și alte lucruri pe care nu le înţeleg. 
Bănuiesc că de aceea îi ia secretarului aproape o jumătate 
de oră să mă găsească rătăcind printr-o galerie de statui. 
Însă nu voi mai avea prea mult timp de explorat. Am 
îndatoriri de îndeplinit. 

Îndatoriri care, conform celor spuse de vorbăreţul secretar 
al regelui, se aplică unei întregi serii de rele ce depășește 
simpla citire în direct a Măsurilor. Ca viitoare prinţesă, 
trebuie să mă întâlnesc cu oamenii în ieșiri organizate, să ţin 
discursuri, să dau mâna cu diferite personalităţi și să stau 
lângă Maven. Ultima parte nu mă deranjează câtuși de 
puţin, dar să fiu expusă ca o capră scoasă la licitaţie nu e 
tocmai o perspectivă încântătoare. 

Urc lângă Maven în vehicul, căci ne îndreptăm spre prima 
noastră 

apariţie. Ard de nerăbdare să-i povestesc despre listă și 
să-i mulţumesc pentru baza de sânge, însă sunt prea mulţi 
oameni cu noi. 

Cea mai mare parte a zilei trece într-un vârtej de zgomote 
și culori în timp ce facem un tur prin diferite locuri ale 
capitalei. Piaţa Podului îmi amintește de Marea Grădină, deși 
e de trei ori mai mare. În singura oră pe care ne-o petrecem 
salutând copii și patroni de magazine văd cum argintiii 
atacă sau exasperează zeci de servitori roșii, care nu 
încearcă decât să-și facă treaba. Agenţii de securitate au 
grijă ca violenţa să nu scape de sub control, însă cuvintele 
pe care aceștia le aruncă sunt extrem de jignitoare. 

Ucigași de copii, bestii, diavoli. Maven mă ţine bine de 
mână, strângându-mă 

de fiecare dată când un roșu ajunge pe jos în urma unei 
altercaţii. Când sosim la următoarea destinaţie, o galerie de 
artă, sunt fericită că am ieșit din atenţia publicului, până ce 
văd picturile. Artistul argintiu folosește două 

culori, argintiu și roșu, într-o colecţie înfiorătoare, care îmi 
provoacă 


repulsie. Fiecare pictură înfățișează o siluetă gri-argintie, 
asemănătoare cu o stafie, iar de pe coroana pusă pe frunte 
curge sânge stacojiu. Vreau să mă 

dau cu capul de pereţi. 

Piaţa de lângă galerie e extrem de animată. Mulţi oameni 
se opresc să 

caște gura la noi în timp ce ne îndreptăm spre vehicul. 
Maven le face din 253 

mână cu un zâmbet exersat, iar mulţimea începe să-i 
scandeze numele. Se pricepe la asta; la urma urmei, acești 
oameni se numără printre drepturile lui câștigate prin 
naștere. Când se oprește să schimbe o vorbă cu câţiva copii, 
zâmbetul i se înseninează. Cal se prea poate să se fi născut 
pentru a domni, însă Maven era menit pentru asta. lar 
Maven e dispus să schimbe lumea pentru noi, pentru roșiii 
pe care a fost învăţat să-i scuipe. 

Ating pe furiș lista din buzunar, gândindu-mă la cei care 
ne pot ajuta pe mine și pe Maven să schimbăm lumea. Oare 
ei sunt ca mine sau sunt la fel de variaţi ca argintiii? Shade 
era ca tine. Ei știau de Shade și au trebuit să-l omoare, așa 
cum cu tine n-au putut s-o facă. Mă doare sufletul pentru 
fratele meu căzut, pentru conversațiile pe care le-am fi putut 
avea. Pentru viitorul pe care am fi putut să-l construim 
împreună. 

Însă Shade e mort și există alţii care au nevoie de ajutorul 
meu. 

— Trebuie s-o găsim pe Farley, îi șoptesc lui Maven la 
ureche, atât de încet, încât de-abia mă aud eu. 

Însă el mă aude și ridică din sprâncene. 

— Trebuie să-i dau ceva. 

— N-am nicio îndoială că ne va găsi ea pe noi, murmură 
el, dacă nu ne urmărește deja. 

— Cum...? 

Farley, să ne spioneze pe noi? Într-un oraș care vrea să o 
distrugă? Pare imposibil. Dar apoi îi observ pe oamenii care 


se îmbulzesc și, în spatele lor, pe servitorii roșii. Câţiva 
rămân să se uite la noi, cu brățări roșii la mână. 

Oricare dintre ei ar putea lucra pentru Farley. Cu toţii ar 
putea. Chiar și cu santinelele și cu ofiţerii de securitate în 
jurul nostru, ea încă e cu noi. 

Acum, problema e cum să dăm peste roșul potrivit, să 
spunem lucrul potrivit, să găsim locul potrivit și să facem 
toate astea fără să afle cineva că 

prinţul și viitoarea lui prinţesă comunică într-o veselie cu 
o teroristă 

căutată. 

Această mulţime nu e precum cele de acasă, prin care mă 
pot strecura cu ușurință. Acum sunt în centrul atenţiei, o 
viitoare prinţesă înconjurată de străjeri, cu responsabilitatea 
unei rebeliuni pe umeri. Și poate cu ceva și mai important, 
gândesc eu, aducându-mi aminte de lista de nume din 
mantia mea. 

Când oamenii se împing și își lungesc gâtul ca să se uite 
la noi, profit de situaţie și mă fac nevăzută. Santinelele se 
îngrămădesc în jurul lui Maven, fiind în continuare la fel de 
nepăsătoare în ceea ce mă privește, și, cu câteva răsuciri, 
ies din cercul de paznici și admiratori. Ei continuă să 
înainteze în piaţă fără mine, iar dacă Maven observă că am 
plecat, nu îi oprește. 

254 

Servitorii roșii nu mă recunosc și stau cu capetele plecate 
în timp ce ies și intră în magazine. Preferă aleile și locurile 
din umbră în încercarea lor de a trece neobservați. Le 
cercetez atât de atentă chipurile, încât nu observ persoana 
de lângă cotul meu. 

— Milady, aţi scăpat ceva, spune băieţelul. 

Are undeva la vreo zece ani și poartă o brățară roșie la 
mână. 

— Milady? 

Apoi observ obiectul pe care mi-l întinde. E doar o 
bucăţică de hârtie răsucită pe care nu-mi amintesc s-o fi 


avut. Totuși, îi zâmbesc băiatului și o iau. 

— Îţi mulțumesc mult! 

Băiatul îmi rânjește așa cum numai un copil o poate face, 
înainte să 

dispară pe o alee, ţopăind vesel. Viaţa încă nu și-a pus 
amprenta asupra lui. 

— Lady Titanos, pe-aici, spune o santinelă, uitându-se 
urât la mine. 

S-a zis cu planul meu. Îl las să mă conducă înapoi la 
vehicul, simţindu-mă 

brusc deprimată. Nici măcar nu mai pot să mă furișez așa 
cum o făceam cândva. Am început să mă ramolesc. 

— Ce-a fost asta? întreabă Maven, când mă urc înapoi în 
vehicul. 

— Nimic, oftez eu, aruncând o privire pe geam când 
pornim. Am crezut c-am văzut pe cineva. 

Abia când luăm o curbă mă gândesc să mă uit pe 
bucăţica de hârtie. O 

despăturesc în poală, ascunzând-o în faldurile mânecii 
mele. Cuvintele scrise pe ea sunt atât de mici, încât de-abia 
înţeleg ce scrie. 

Teatrul Hexaprin. Spectacolul de după-amiază. Cele mai 
bune locuri. 

Îmi ia o clipă să-mi dau seama că înţeleg doar jumătate 
din acele cuvinte, însă asta nu contează. Zâmbind, apăs 
mesajul în mâna lui Maven. 

e 

Rugămintea lui Maven e tot ce avem nevoie pentru a 
intra în teatru. E mic, dar somptuos, cu un acoperiș verde în 
formă de cupolă, încununat cu o lebădă neagră. E un loc de 
divertisment, care găzduiește piese de teatru, concerte sau, 
la anumite ocazii speciale, filme de arhivă. O piesă de 
teatru, îmi explică Maven, e atunci când niște oameni, 
numiţi actori, interpretează o poveste pe scenă. Acasă nu 
aveam timp pentru povești de noapte bună, darămite pentru 
scene, actori și costume. 


Nici nu-mi dau seama când ajungem pe un balcon închis 
de deasupra scenei. Scaunele de dedesubt sunt pline de 
oameni, mulţi dintre ei copii, cu toţii argintii. Câţiva roșii 
hoinăresc printre șirurile de scaune, servind 255 

băuturi sau luând bilete, însă niciunul nu se așază. 
Acesta este un lux pe care ei nu și-l permit. Între timp, noi ne 
așezăm pe niște scaune din catifea, având cea mai bună 
priveliște. Secretarul și santinelele așteaptă după ușa cu 
perdele. 

Când sala se întunecă, Maven mă cuprinde cu braţul pe 
după umeri și mă 

trage atât de aproape de el, încât pot să-i simt bătăile 
inimii. Îi zâmbește secretarului, care acum a băgat capul 
printre perdele. 

— Nu ne deranja, spune el tărăgănat, după care îmi trage 
chipul aproape de al său. 

Ușa se încuie în spatele nostru, însă niciunul dintre noi nu 
se dă înapoi. 

Trece un minut sau o oră, nu știu exact cât, până ce vocile 
de pe scenă mă 

aduc înapoi cu picioarele pe pământ. 

— Scuze, îi murmur lui Maven, îndreptându-mă în 
scaunul meu, într-un efort de a pune o oarecare distanță 
între noi. 

Acum nu avem timp de sărutat, oricât de tare mi-aș dori. 
El doar zâmbește, uitându-se la mine, nu la actorii de pe 
scenă. Mă străduiesc să-mi mut privirea în altă parte, însă 
există ceva care mă face mereu să-mi întorc ochii spre el. 

— Ce facem acum? 

Râde pe înfundate și ochii îi sclipesc năstrușnic. 

— Nu la asta mă refeream! 

Dar nu mă pot abţine să nu zâmbesc alături de el. 

— Cal m-a încolţit mai devreme. 

Maven strânge din buze. 

— Și? 

— Se pare c-am fost salvată. 


Zâmbetul lui ar putea lumina întreaga lume și simt 
nevoia de a-l săruta din nou. 

— Ți-am spus că așa voi face, comentează el cu o voce 
ciudat de aspră. 

Când întinde mâna spre mine, o apuc fără să stau pe 
gânduri. 

Înainte să putem continua, panoul din tavan alunecă la o 
parte. Maven se ridică brusc în picioare, mai speriat decât 
mine, și aruncă o privire spre hăul întunecat de deasupra 
noastră. Nu auzim nici măcar o șoaptă, dar nu contează, căci 
știu ce trebuie să facem. Antrenamentele m-au întărit și mă 

ridic cu ușurință, dispărând în spaţiul întunecat și rece. 
Nu pot să văd nimic acolo, însă nu mi-e teamă. Entuziasmul 
a pus stăpânire pe mine și, cu un zâmbet, întind mâna 
pentru a-l ajuta pe Maven, care urcă și încearcă să se 
orienteze, înainte să ne dezmeticim, panoul alunecă la loc, 
blocând lumina, piesa de teatru și oamenii din sală. 

256 

— Țineți pasul cu mine și nu vorbiţi. Vă iau eu de-aici. 

Nu recunosc vocea, ci mirosul: un amestec copleșitor de 
ceai, condimente și o lumânare albastră familiară. 

— Will? întreb eu cu vocea stinsă. Will Whistle? 

Încet, dar sigur, întunericul devine mai ușor de manevrat. 
Barba lui albă, mai încâlcită ca oricând, apare în raza mea 
vizuală. Acum chiar nu mai am cum s-o confund. 

— Nu avem timp de reuniuni, micuță Barrow, spune el. 
Am multe treburi de făcut. 

Cum de-a ajuns Will aici, călătorind tocmai din Pilonii, nu 
știu, însă 

cunoștințele lui vaste în ceea ce privește acest teatru 
sunt și mai bizare. Ne conduce prin tavanul clădirii, 
coborând apoi pe tot felul de scări, trepte și trape, toate 
astea în timp ce piesa de teatru continuă deasupra noastră. 
Nu durează mult până ce ajungem sub pământ, cu suporturi 
de cărămidă și grinzi de metal ce se întind peste capetele 
noastre. 


— Vouă chiar vă place să fiţi dramatici, bombăâne Maven, 
studiind decorul mohorât care ne înconjoară. 

Arată ca o criptă, întunecată și umedă, unde fiecare 
umbră spune o poveste de groază. 

Will râde în timp ce deschide cu umărul o ușă din metal. 

— Aşteptaţi și-o să vedeţi. 

Pornim printr-un pasaj îngust, coborând tot mai jos. Aerul 
miroase vag a canalizare. Spre surprinderea mea, drumul se 
sfârșește pe un mic peron, luminat doar de o torță, care 
proiectează umbre ciudate pe un perete dezagregat, întărit 
cu bucăţi rupte de faianţă. Pe ele se găsesc simboluri negre, 
litere, dar nu din vreo limbă pe care s-o cunosc. 

Înainte să pot întreba ce înseamnă, un scrâșnet puternic 
face ca pereţii din jurul nostru să se cutremure. Sunetul vine 
dintr-o gaură rotundă din perete, dintr-un întuneric și mai 
profund. Maven mă apucă de mână, speriat de sunet, iar eu 
sunt la fel de înspăimântată ca el. Metal frecat pe metal, un 
zgomot asurzitor. Lumini puternice ţâșnesc din tunel și simt 
că se apropie ceva mare, electric și puternic. 

Un vierme metalic străpunge întunericul și se oprește în 
faţa noastră. 

Laturile sunt realizate din bucăţi de metal sudate și 
înșurubate împreună, iar geamurile seamănă cu niște 
tăieturi. O ușă se deschide pe o șină 

scârțâitoare, revărsând o lumină caldă peste peron. 

Farley ne zâmbește de pe un scaun din interior. Ne face 
din mână, îndemnându-ne să ne apropiem de ea. 

— Îmbarcarea! 

257 

— Tehnicienii îl numesc tren subteran, ne explică ea în 
timp ce ne așezăm șovăitor pe scaune. E foarte puternic și 
merge pe șinele vechi pe care argintiii nu s-au deranjat 
niciodată să le caute. 

Will închide ușa în urma noastră, blocându-ne în ceea ce 
pare a fi doar o conservă lungă. Dacă nu mi-aș face atâtea 
griji că mașinăria asta subterană 


s-ar putea prăbuși, aş fi chiar impresionată. În schimb, mă 
apuc strâns cu mâinile de scaunul de sub mine. 

— Unde ai construit așa ceva? întreabă Maven, analizând 
cușca asta afurisită. Orașul Cenușiu e controlat, tehnicienii 
lucrează pentru... 

— Avem și noi tehnicieni și orașe industriale, prinţișorule, 
spune Farley, părând foarte mândră. Ceea ce voi, argintiii, 
știți despre Gardă n-ar putea umple o ceașcă de ceai. 

Trenul pornește brusc sub noi și aproape că mă aruncă de 
pe scaun, dar ceilalţi nici măcar nu clipesc. Alunecă pe șine 
până ce prinde o viteză care îmi lipește stomacul de șira 
spinării. Ceilalţi continuă să pălăvrăgească, cel mai mult 
Maven, care pune întrebări despre trenul subteran și despre 
Gardă. Sunt fericită că nimeni nu-mi cere să vorbesc, căci cu 
siguranţă am să 

vomit sau am să leșin dacă fac vreo mișcare. Dar nu și 
Maven. Lui nu-i scapă 

nimic. 

Privește pe geam, intuind ceva din acest vârtej ameţitor 
pe lângă care trecem. 

— Mergem în sud. 

Farley se reazemă de speteaza scaunului ei, încuviinţând. 

— Da. 

— Sudul e plin de radiaţii! latră el, uitându-se fix la ea. 

Farley dă din umeri. 

— Unde ne duci? murmur eu, găsindu-mi într-un sfârșit 
glasul. 

Maven nu pierde vremea și se apropie de ușa închisă. 
Nimeni nu-l oprește, căci nu are unde să meargă. Nu există 
nicio șansă de scăpare. 

— Ştii ce îţi pot provoca radiaţiile? întreabă el pe un ton 
cu adevărat speriat. 

Farley începe să enumere simptomele pe degete, 
arborând un zâmbet diabolic. 

— Greaţa, vomă, dureri de cap, crize, boli canceroase și, 
a, da, moarte. O 


moarte extrem de neplăcută. 

Brusc, mă simt rău. 

— De ce faci asta? Suntem aici ca să te ajutăm. 

— Mare, oprește trenul, tu poţi să oprești trenul! 

Maven se apleacă în faţa mea, apucându-mă de umeri. 

258 

— Oprește trenul! 

Spre surprinderea mea, conserva de metal scârțâie în 
jurul nostru, oprindu-se brusc. Eu și Maven ne rostogolim pe 
podea într-o învălmășeală 

de mâini și picioare, lovind cu o bufnitură dureroasă 
puntea dură din metal. 

Ușa deschisă a trenului subteran scoate la iveală un alt 
peron luminat de torţe. Acesta e mult mai mare și nici nu 
vezi până unde se întinde. 

Farley pășește peste noi fără să ne bage în seamă și sare 
pe peron. 

— Nu veniţi? 

— Mare, nu te mișca! Locul ăsta o să ne omoare! 

Ceva ţiuie în urechile mele, aproape acoperind râsul 
ironic al lui Farley. 

Când mă ridic în capul oaselor, văd că ea ne așteaptă 
răbdătoare să coborâm. 

— De unde știi că sudul, Ruinele, sunt încă radioactive? 
întreabă ea cu un zâmbet diabolic. 

Maven se bâlbăie. 

— Avem mașinării, detectoare, ele ne spun... 

Farley încuviinţează. 

— Și cine a construit acele mașinării? 

— Tehnicienii, adaugă Maven, roșiii. 

Întelege într-un final unde bate Farley. 

— Detectoarele mint. 

Rânjind, Farley încuviinţează și întinde o mână, ajutându- 
| să se ridice de pe podea. Maven stă cu ochii pe ea, încă 
nesigur, dar îi permite să ne conducă pe peron și apoi pe un 


șir de trepte din fier. Lumina soarelui se infiltrează de sus, iar 
o rafală de aer rece se îmbină cu vaporii din subteran. 

Apoi ieşim la suprafaţă și dăm peste o pătură de ceaţă. În 
jurul nostru se ridică pereţi care susţin un tavan ce nu mai 
exista demult. Din el au mai rămas doar bucățele de auriu și 
acvamarin. În timp ce ochii mi se obișnuiesc cu lumina, 
zăresc clădiri înalte, ale căror vârfuri dispar în negură. 
Străzile, râuri late și negre de asfalt, sunt fisurate și 
gazduiesc buruieni cenușii vechi de o sută de ani. Copacii și 
tufișurile cresc peste ciment și își revendică găuri mici și 
colțuri, însă mulţi arbori au fost tăiaţi. Bucăţi de sticlă spartă 

scrâșnesc sub picioarele noastre și norii de praf sunt 
purtaţi de vânt peste tot, însă, cumva, acest loc, un tablou al 
neglijenţei, nu pare abandonat. 

Cunosc acest loc de la orele de istorie, din cărți și vechile 
hărți. 

Farley mă apucă pe după umeri, zâmbind cu gura până la 
urechi. 

— Bun venit în Naercey, Orașul Ruinelor, spune ea, 
folosind vechiul nume, cel pe care oamenii l-au uitat. 

e 

259 

Insula ruinată deţine marcatori speciali în jurul graniţelor, 
pentru a păcăli detectoarele de radiaţii cu care argintiii 
supraveghează fostele câmpuri de luptă. Acesta e felul în 
care ei protejează căminul Gărzii Stacojii. Cel puţin în Norta. 
Asta e ceea ce a spus Farley, dându-ne de înţeles că în ţară 
există și mai multe baze. Și, curând, va fi adăpostul tuturor 
refugiaților roșii care fug departe de noile pedepse ale 
regelui. 

Fiecare clădire pe lângă care trecem pare dezafectată, 
acoperită de cenușă și buruieni, însă, la o privire mai atentă, 
există ceva mai mult. Urme de pași în praf, o lumină la 
fereastră, mirosul de mâncare gătită. Oamenii, roșiii, au 
propriul lor oraș chiar aici, ascuns la vedere. Electricitatea e 
limitată, dar zâmbetele nu sunt. 


Clădirea pe jumătate prăbușită la care ne conduce Farley 
trebuie să fi fost cândva o cafenea, dacă e să ne luăm după 
mesele mâncate de rugină și după 

banchetele rupte ale separeurilor. Ferestrele au dispărut 
acum mult timp, însă podeaua e curată. O femeie dă cuo 
mătură praful de pe ușă, adunându-l în grămăjoare egale pe 
trotuarul fărâmiţat. Aș fi descurajată de o asemenea sarcină, 
știind că mai am atât de mult de măturat, însă ea își vede de 
treabă 

cu zâmbetul pe buze, fredonând ca pentru sine. 

Farley dă din cap spre femeie, care o ia imediat din loc, 
lăsându-ne singuri. Spre încântarea mea, în cel mai apropiat 
separeu de noi se află un chip familiar. 

Kilorn, viu și nevatămat. Ba chiar are și tupeul de a-mi 
face cu ochiul. 

— A trecut mult timp de când nu ne-am mai văzut. 

— N-avem timp de drăgălășenii, mârâie Farley, așezându- 
se lângă el. 

Gesticulează spre noi să procedăm la fel, ceea ce și 
facem, strecurându-ne în separeul care scârțâie. 

— Să-nţeleg c-aţi văzut satele în călătoria voastră pe râu? 

Zâmbetul îmi dispare iute, la fel și lui Kilorn. 

— Da. 

— Și noile legi? Știu sigur că tu le-ai auzit. 

Privirea i se înăsprește, de parcă e vina mea că am fost 
obligată să citesc Măsurile. 

— Asta se întâmplă când ameninţi o bestie, murmură 
Maven, sărind în apărarea mea. 

— Dar acum ei îţi știu numele. 

— Acum ei vă vânează, se răstește Maven, izbind cu 
pumnul în masă. 

Stratul subţire de praf tremură, stârnind norișori în aer. 

— Aţi fluturat un steag roșu în faţa taurului, însă e ca și 
cum i-aţi fi tras una. 

260 


— Totuși, sunt speriaţi, intervin eu. Au învăţat să se 
teamă de voi. Asta sigur contează. 

— Nu prea, dacă voi vă fofilaţi înapoi în orașul vostru 
ascuns și îi lăsaţi să 

se regrupeze. Le oferiţi timp regelui și armatei. Fratele 
meu e deja pe urmele voastre și nu mai durează mult până 
ce-o să vă găsească. 

Maven își privește mâinile, părând ciudat de furios. 

— În curând n-o să mai fiţi cu un pas înainte. Acest lucru 
nici măcar n-o să mai fie posibil. 

Ochii lui Farley strălucesc în lumină în timp ce ne 
studiază pe amândoi, căzută pe gânduri. Kilorn e fericit să 
facă cercuri în praf, aparent neimpresionat. Mă lupt cu 
nevoia de a-i trage un șut pe sub masă pentru a-l face să fie 
atent. 

— Prinţule, mie nu-mi pasă nici cât negru sub unghie de 
propria-mi siguranţă, spune Farley. Mie îmi pasă de oamenii 
din sate, de muncitori și de soldați. Ei sunt cei pedepsiţi 
acum, și sunt pedepsiţi aspru. 

Mă gândesc la cei din familia mea și din Pilonii, 
aducându-mi aminte de privirile indiferente ale miilor de 
oameni pe lângă care am trecut. 

— Ce-aţi auzit? 

— Niciun lucru bun. 

Kilorn ridică brusc capul, deși degetele încă i se mișcă pe 
masă. 

— Ture duble la muncă, spânzurători în fiecare duminică, 
gropi comune. 

Nu e drăguţ pentru cei care nu pot ţine pasul. 

Și el își aduce aminte de Pilonii. 

— Oamenii noștri de pe frontul de război spun cănue 
foarte diferit acolo. 

Cei de cincisprezece și de șaisprezece ani au propriile lor 
legiuni. N-o să 

supravieţuiască prea mult. 


Degetele lui desenează un X în praf, un semn furios a 
ceea ce simte. 

— Poate îmi stă în putere să întârzii asta, spune Maven, 
gândind cu voce tare. Dacă reușesc să-i conving pe cei din 
consiliul de război să nu-i trimită 

pe front și să-i supună la mai multe antrenamente. 

— Nu e suficient. 

Vorbesc cu glas scăzut, dar ferm. Lista pare să ardă pe 
pielea mea, implorând să fie eliberată. Mă întorc spre Farley. 

— Ai oameni peste tot, nu-i așa? 

Nu ratez umbra de satisfacţie care îi traversează chipul. 

— Da, spune Farley. 

— Atunci, dă-le aceste nume. 

Scot cartea lui Julian din mantia mea, deschizând-o la 
începutul listei. 

— Și găsiți-i. 

261 

Maven ia cartea delicat, studiind-o cu atenţie. 

— Trebuie să fie sute, murmură el, fără să-și ridice ochii 
de pe pagină. Ce-i asta? 

— Ei sunt ca mine. Roșii și argintii, mai puternici decât 
ambele. 

E rândul meu să mă simt îngâmfată. Până și Maven 
rămâne cu gura căscată. Farley pocnește din degete și 
Maven i-o dă fără să stea pe gânduri, uitându-se în 
continuare la cărticica în care se află un secret atât de 
puternic. 

— Totuși, n-o să dureze mult până ce o persoană 
nepotrivită va descoperi asta, adaug eu. Farley, e musai să-i 
găsești prima. 

Kilorn se încruntă când citește numele, de parcă acestea 
îl insultă. 

— Asta ne-ar putea lua luni, ani! 

Maven pufnește. 

— Nu dispunem de timp pentru așa ceva. 

— Exact, aprobă Kilorn. Trebuie să acţionăm acum. 


Clatin din cap. Revoluţiile nu pot fi zorite. 

— Dar, dacă așteptați, dacă găsiţi cât mai mulţi... aţi 
putea avea o armată. 

Brusc, Maven izbește cu palma în masă, făcându-ne pe 
toți să tresărim. 

— Dar avem una! 

— Am multe sub comanda mea aici, dar nu atât de multe, 
îl contrazice Farley, privindu-l pe Maven de parcă a luat-o 
razna. 

Însă el rânjește, animat de un foc invizibil. 

— Dacă pot aduce o armată, o legiune în Archeon, tu ce- 
ai putea face cu ea? 

Farley ridică din umeri. 

— Nu prea multe. Celelalte legiuni i-ar omori pe câmpul 
de luptă. 

Parcă mă lovește un trăsnet și îmi dau seama în sfârșit 
unde bate Maven. 

— Dar ei nu vor câștiga pe câmpul de luptă, șoptesc eu. 

Maven se întoarce spre mine, zâmbind ca un lunatic. 

— Tu te referi la o coup! 

Farley se încruntă. 

— La o cupă? 

— Coup. Coup d'etat. Lovitură de stat. E o chestie din 
istorie, o chestie care se întâmpla înainte, îi explic eu, 
încercând să o lămuresc. E atunci când un mic grup 
răstoarnă în scurt timp un guvern mare. Sună cunoscut? 

Farley și Kilorn fac schimb de priviri. 

— Continuă, spune ea. 

— Ştiţi cum e construit Archeonul, cu Podul, cu partea 
vestică și partea estică. 

262 

În timp ce vorbesc, desenez în praf o hartă a orașului. 

— Acum, în partea vestică există palatul, 
comandamentul, trezoreria, curţile, întregul guvern. Și, dacă 
reușim cumva să intrăm acolo, să-l izolăm, să ajungem la 
rege și să-l obligăm să fie de acord cu termenii noștri - s-a 


terminat. Maven, chiar tu ai spus că poţi guverna întreaga 
tară din Piaţa lui Caesar. Acum nu trebuie decât să punem 
stăpânire pe ea. 

Pe sub masă, Maven mă bate pe genunchi. Nu-și mai 
încape în piele de mândrie. Suspiciunile lui Farley au 
dispărut, fiind înlocuite de o speranţă 

adevărată. Îşi trece o mână peste buze, repetând 
cuvintele în timp ce studiază planul desenat în praf. 

— S-ar putea să fie vina mea, începe Kilorn, revenind la 
tonul său meschin, dar nu prea pricep cum anume plănuiești 
să aduci acolo suficienţi roșii care să se lupte cu argintiii. E 
nevoie de zece oameni de-ai noștri ca să 

doboare un om de-al lor. Ca să nu mai spun că există cinci 
mii de soldaţi argintii loiali fratelui tău - privește spre Maven 
-, cu toţii antrenați să 

omoare și care încearcă chiar în aceste clipe să ne 
vâneze. 

Mă dezumflu, rezemându-mă de spătarul banchetei. 

— Asta ar putea fi dificil. 

Imposibil. 

Maven trece cu mâna prin harta de praf, ștergând 
Archeonul de Vest cu câteva mișcări ale degetelor. 

— Legiunile sunt loiale generalilor lor. Şi se întâmplă să 
știu o fată care cunoaște foarte bine un general. 

Când ochii săi îi întâlnesc pe-ai mei, tot focul din ei a 
dispărut, fiind înlocuit de o răceală aspră. Îmi zâmbeşte 
forţat. 

— Te referi la Cal. 

Soldatul. Generalul. Prinţul. Fiul tatălui său. Mă gândesc 
din nou la Julian, la unchiul pe care Cal l-ar omori pentru 
versiunea lui diabolică de dreptate. 

Cal nu și-ar trăda niciodată ţara, pentru nimic în lume. 

Când Maven răspunde, o face clar și răspicat. 

— Am să-l pun în faţa unei alegeri dificile. 

ÎI simt pe Kilorn cântărind reacţia mea și e aproape prea 
mult de suportat. 


— Cal nu va întoarce niciodată spatele coroanei sale, 
tatălui vostru. 

— Îmi cunosc fratele. Când va fi pus să aleagă între viaţa 
ta și salvarea coroanei, știm amândoi ce va alege, mi-o 
trântește Maven. 

— Nu mă va alege niciodată pe mine. 

Pielea îmi arde sub privirea lui Maven, când mă gândesc 
la acel sărut furat. Cal m-a salvat de Evangeline. Cal m-a 
împiedicat să fug și să trec prin 263 

lucruri care să-mi aducă și mai multă durere. Cal m-a 
salvat de la încorporare. Am fost prea ocupată să salvez alte 
vieţi, pentru a observa cât de des m-a salvat Cal pe mine. 
Cât de mult mă iubește. 

Brusc, îmi vine greu să respir. 

Maven clatină din cap. 

— El te va alege mereu petine. 

Farley se încruntă. 

— Voi vreţi să las întreaga mea operaţiune, întreaga 
revoluţie, în seama unei povești de dragoste adolescentine? 
Nu pot să cred asta! 

Peste masă, chipul lui Kilorn e traversat de o expresie 
ciudată. Când Farley se întoarce spre el, căutând un 
oarecare sprijin, nu găsește nimic. 

— Eu pot, șoptește el, fără să-și ia ochii de pe mine. 

264 

DOUĂZECI ȘI CINCI 

În timp ce Maven și cu mine suntem conduși peste Pod, 
întorcându-ne la palat după lunga noastră zi de strângeri de 
mâini și de planuri secrete, mi-aș 

dori ca zorii să înceapă în seara asta, nu mâine- 
dimineaţă. Când traversăm orașul, sunt perfect conștientă 
de tumultul din jurul nostru. Totul pulsează 

de energie, de la transporturile pe străzi la luminile 
întreţesute în otel și beton. Asta îmi amintește de acel 
moment din Marea Grădină, cu mult timp în urmă, când am 
privit acvaticii jucându-se într-o fântână sau verzișorii 


îngrijindu-și florile. În acel moment, lumea lor mi s-a părut 
minunată. 

Înţeleg acum de ce vor ei s-o păstreze, să-și menţină 
domnia asupra celorlalţi, dar asta nu înseamnă că îi voi lăsa. 

De obicei are loc un ospăț pentru a sărbători întoarcerea 
regelui în oraș, dar, în lumina ultimelor evenimente, Piaţa lui 
Caesar este mult mai puţin animată decât ar trebui să fie. 
Maven se preface că deplânge lipsa spectacolului, fie și 
numai pentru a umple tăcerea. 

— Sala banchetelor este de două ori mai mare decât cea 
de la Reședință, spune el, în timp ce pătrundem prin marile 
porți. 

Văd o parte a legiunii lui Cal făcând manevre la 
garnizoană, o mie dintre ei mărșăluind în același timp. Pașii 
lor bubuie ca o tobă. 

— Obișnuiam să dansăm până în zori - mă rog, Cal 
obișnuia. Fetele nu mă 

prea invitau la dans, dacă nu le obliga Cal. 

— Eu te-aș invita la dans, murmur eu drept răspuns, fără 
să-mi iau ochii de la cazarmă. 

Oare mâine ei vor fi ai noștri? 

Maven nu răspunde, foindu-se în scaunul lui atunci când 
reducem viteza pentru a ne opri. 

E| te va alege mereu pe tine. 

— Nu simt nimic pentru Cal, îi șoptesc la ureche, și-mi 
spun că nu este o minciună. 

Când ușa dublă a palatului ni se deschide, un țipăt 
înfiorător se propagă 

prin coridoarele lungi din marmură. Tresar și schimb 
priviri cu Maven. 

Străjerii noștri intră în stare de alertă, punând mâna pe 
arme, dar nu sunt destui pentru a mă împiedica să mă reped 
înainte. Maven încearcă și el să 

țină pasul cu mine. Țipătul se aude din nou, acompaniat 
de zgomotul produs de o duzină de picioare care 
marșăluiesc și de zdrăngănitul familiar al armurilor. 


265 

O iau la goană, iar Maven mă urmează îndeaproape. 
Intrăm furtunos întro încăpere circulară, o sală de consiliu 
din marmură lustruită și lemn negru. 

Acolo s-au adunat deja mai mulţi oameni și aproape că 
mă ciocnesc de însuși lordul Samos, însă mă opresc la fix. 
Maven se izbește de mine, fiind cât pe ce să cădem. Samos 
ne zâmbește superior amândurora, cu ochii săi negri, reci și 
duri. 

— Milady, principe Maven, ne salută el, înclinând ușor 
capul în direcţia fiecăruia din noi. Aţi venit să vedeți 
spectacolul? 

Spectacolul. În jurul nostru se află domni și doamne, 
împreună cu regele și regina, și toţi privesc fix înainte. Îmi 
fac loc printre ei, fără să știu ce voi găsi de cealaltă parte, 
dar știu că nu va fi ceva de bine. Maven mă urmează, 
ținându-mă de cot. Când ajungem în faţa adunării, sunt 
bucuroasă că-i simt mâna caldă, o alinare care mă face să 
rămân tăcută, dar care mă trage înapoi. 

Nu mai puţin de șaisprezece soldaţi stau în mijlocul 
încăperii; picioarele lor încălţate cu bocanci lasă dâre de 
noroi peste marele sigiliu al coroanei. 

Armura lor este aceeași, din metal negru în formă de 
solzi, cu excepţia uneia, care are o strălucire roșiatică. Cal. 

Evangeline stă alături de el, cu părul prins la spate într-o 
cosiță. Respiră 

greoi, sincopat, însă pare mândră de ea însăși. Și acolo 
unde este Evangeline, în mod sigur este și fratele ei. 

Ptolemus apare din spatele grupului, târând de păr o 
femeie care ţipă. Cal se întoarce și privirile ni se întâlnesc 
chiar în clipa în care o recunosc. Citesc regretul în ochii lui, 
dar nu face nimic pentru a o salva. 

Ptolemus o îmbrâncește pe Walsh pe podeaua lustruită, 
iar ea se izbește cu faţa de piatră. Cu greu îmi aruncă o 
privire, înainte de a-și îndrepta ochii plini de durere spre 
rege. Îmi amintesc de servitoarea jucăușă, surâzătoare, care 


m-a introdus prima dată în această lume; acea persoană a 
dispărut. 

—  Șobolanii mișună în tuneluri, mărâie Ptolemus, 
întorcând-o cu piciorul. 

Ea se târăște în patru labe, îndepărtându-se de el, 
surprinzător de iute pentru cineva care are atât de multe 
răni. 

— Pe asta am găsit-o când ne urmărea în apropierea 
gurilor râului. 

Îi urmărea? Cât de proastă poate fi? Dar Walsh nu e 
proastă. Nu, acesta a fost ordinul, îmi dau seama, devenind 
din ce în ce mai îngrozită. 

Supraveghea tunelurile trenului, pentru a fi sigură că era 
liber, astfel încât noi să ne întoarcem în siguranță din 
Naercey. Și, în vreme ce noi am reușit, ea n-a putut. 

Maven mă strânge și mai tare de braţ și mă trage lângă 
el, până ce stă cu pieptul lipit de spatele meu. Ştie că aș 
vrea să alerg la ea, să o salvez, să o ajut. lar eu știu că nu 
putem face absolut nimic. 

266 

— Am mers atât cât ne-au permis detectoarele de radiaţii, 
adaugă Cal, străduindu-se din răsputeri să ignore faptul că 
Walsh tușește cu sânge. 

Sistemul de tuneluri este imens, mult mai larg decât am 
crezut iniţial. 

Probabil că se întinde pe zeci de kilometri în zonă, iar 
Garda Stacojie îl cunoaște mult mai temeinic decât oricare 
dintre noi. 

Regele Tiberias se încruntă. Gesticulează spre Walsh, 
îndemnând-o cu o fluturare din mână să înainteze. Cal o 
înșfacă de braţ și o trage spre rege. O 

mie de torturi diferite îmi năpădesc mintea, una mai rea 
decât cealaltă. Foc, metal, apă, ba chiar și fulgerele mele ar 
putea să fie folosite pentru a o face să vorbească. 

— Nu voi face din nou aceeași greșeală, mormăie regele, 
uitându-se în ochii ei. Elara, fă-o să cânte! Chiar acum! 


A 


— Cu plăcere, vine replica reginei, care își eliberează 
mâinile din lungile-i mâneci. 

Asta e și mai rău. Walsh va vorbi, ne va implica pe toţi, ne 
va ruina. Și, atunci, ei o vor ucide lent. Ne vor ucide pe toţi 
lent. 

Un Eagrie din mulţimea de soldaţi, un clarvazător cu 
abilitatea de a prezice, sare deodată în faţă. 

— Opriţi-o! Imobilizaţi-i braţele! 

Însă Walsh e mai rapidă decât viziunea lui. 

— Pentru Tristan! exclamă ea, înainte de a-și duce o mână 
la gură. 

Mușcă ceva și înghite, dându-și capul pe spate. 

— Un tămăduitor! exclamă Cal, apucând-o de gât și 
încercând să o oprească. 

Însă ea face spume la gură și membrele i se zbat - se 
asfixiază. 

— Un tămăduitor, acum! 

Walsh se scutură violent, răsucindu-se cu ultimele ei 
puteri, pentru a scăpa din strânsoarea lui. Când cade 
grămadă pe podea, ochii îi sunt larg deschiși și privesc în 
gol. A murit. 

Pentru Tristan. 

Nici măcar nu pot s-o jelesc. 

e 

— O pilulă de sinucidere. 

Vocea lui Cal este blândă, de parcă i-ar explica unui copil. 
Dar presupun că, atunci când vine vorba despre război și 
moarte, eu sunt un copil. 

— Le dăm agenţilor de pe front și spionilor. Dacă sunt 
capturați... 

— Nu vor vorbi, mă răstesc eu, terminând fraza. 

Ai grijă, mă avertizez singură. Indiferent cât de tare mă 
înfioară prezenţa lui, trebuie să-l suport. La urma urmelor, |- 
am lăsat să mă găsească aici, pe 267 

balcon. Trebuie să-i dau speranțe. Trebuie să-l las să 
creadă că are o șansă 


cu mine. Partea asta a fost ideea lui Maven, oricât de mult 
l-a durut s-o propună. In ceea ce mă privește, e greu de 
trecut peste linia îngustă ce separă adevărul de minciună, 


mai ales cu Cal. Îl urăsc, știu asta, dar ceva în ochii și în 
vocea lui îmi amintește că sentimentele nu sunt ceva 
simplu. 


E| păstrează distanţa, stând la o lungime de braţ. 

— E o moarte mai bună decât cea care ar fi primit-o de la 
noi. 

— Aţi fi congelat-o? Sau poate că aţi fi ars-o, pentru a mai 
diversifica lucrurile? 

— Nu, spune el, clătinând din cap. Ar fi fost dusă la Circul 
Oaselor. 

Își ridică privirea de la garnizoană, uitându-se dincolo de 
râu. Pe latura îndepărtată, adăpostită printre clădirile înalte, 
se află o arenă imensă, ovală, cu ţepușe pe margini sub 
forma unei coroane impunătoare. Circul Oaselor. 

— Ar fi fost executată într-o transmisiune în direct, ca 
mesaj pentru toţi ceilalți. 

— Credeam că nu mai faceţi asta. N-am mai văzut o 
execuţie de mai bine de un deceniu. 

De-abia îmi amintesc transmisiunile din perioada 
copilăriei, acum mulţi ani. 

— Se pot face excepţii. Luptele din arenă nu au 
împiedicat Garda să 

câștige teren, poate că altceva o va face. 

— Dar tu o cunoșteai, rostesc eu în șoaptă, încercând să 
găsesc o fărâmă 

de regret în el. Tu ai trimis-o la mine după ce ne-am 
cunoscut. 

Își încrucișează braţele, ca și cum gestul l-ar putea apăra 
de amintiri. 

— Știam că ea provine din satul tău. Am crezut că asta te- 
ar putea ajuta să 

te adaptezi ceva mai bine. 


— Tot nu știu de ce îţi păsa. Nici măcar nu știai că eram 
diferită. 

Trece un moment în tăcere, întrerupt numai de ordinele 
date pe un ton ridicat de locotenenţii de dedesubt, care încă 
fac manevre în timp ce soarele apune. 

— Pentru mine erai diferită, murmură el într-un final. 

— Mă întreb ce ar fi putut să fie, dacă toate astea - arăt 
spre palat și spre Piaţa de dincolo - nu ar fi existat între noi. 

Lasă-l să rumege asta. 

Cal pune o mână pe braţul meu și îi simt degetele 
fierbinţi prin materialul mânecii. 

— Dar, Cal, asta nu se poate întâmpla niciodată. 

268 

Forţez nota și pun cât mai multă dorinţă în privirea mea, 
bazându-mă pe amintirea familiei mele, pe Maven, pe Kilorn, 
pe toate lucrurile pe care încercăm să le facem. 

Cal interpretează greșit sentimentele mele. Dă-i speranţe 
acolo unde n-ar trebui să existe niciuna. Este cel mai crud 
lucru pe care îl pot face, dar, pentru cauză, pentru prietenii 
mei, pentru viaţa mea, o fac. 

— Mare, respiră el precipitat, aplecându-și capul spre 
mine. 

Mă răsucesc pe călcâie, lăsându-l pe balcon să mediteze 
la vorbele mele, și sper să fie copleșit de ele. 

— Mi-aș dori ca lucrurile să stea altfel, șoptește el, dar tot 
îl mai aud. 

Cuvintele mă duc înapoi, la mine acasă și la tatăl meu, 
care a spus același lucru, cu foarte mult timp în urmă. 
Gândul că tatăl meu, un bărbat roșu schilodit, și Cal pot 
împărtăși aceleași păreri mă face să mă opresc. Nu mă 

pot abţine să nu privesc în urma mea, la soarele care 
asfințește în spatele siluetei sale. Cal privește ţintă la 
soldaţii care se antrenează, apoi se uită iar la mine, sfâșiat 
între datoria sa și ceea ce simte pentru fetița cu fulgerele. 

— Julian a spus că tu ești ca ea, îmi povestește el calm, 
cu o privire melancolică. Așa cum era ea. 


Coriane. Mama lui. Mă întristează într-o oarecare măsură 
să mă gândesc la regina decedată, pe care n-am cunoscut-o 
niciodată. A fost luată prea curând dintre oamenii pe care îi 
iubea și a lăsat un gol pe care ei încearcă să- 

| umple. 

Și oricât de mult îmi displace să recunosc asta, nu-l pot 
învinovăţi pe Cal pentru că se simte prins între două lumi. La 
urma urmelor, și eu sunt la fel. 

e 

Înainte de bal eram neliniștită, un pachet de nervi, 
îngrozită de noaptea care urma. Acum, de-abia aștept zorii. 
Dacă învingem, dimineaţa soarele va răsări peste o lume 
nouă. Regele își va arunca coroana, cedându-mi puterea 
mie, lui Maven și lui Farley. Schimbarea se va produce fără 
vărsare de sânge, o tranziţie pașnică de la o formă de 
guvernământ la alta. Dacă eșuăm, Circul Oaselor este tot 
ceea ce pot spera. Însă nu vom da greș. Cal nu mă va lăsa să 

mor și nici Maven. Ei sunt scuturile mele. 

Când mă întind în pat, mă trezesc privind ţintă la harta 
lui Julian. E o chestie veche, practic nefolositoare, dar, totuși, 
mă alină. E dovada că lumea se poate schimba. 

Cu acest gând în minte, plutesc spre un somn superficial, 
neodihnitor. În vis sunt vizitată de fratele meu. Stă lângă 
fereastră, privind orașul cu o amărăciune stranie, înainte de 
a se întoarce spre mine. 

— Mai sunt și alţii, zice el. Tu trebuie să-i găsești. 

269 

— Așa voi face, murmur eu, cu vocea încleiată de somn. 

Apoi se face ora patru dimineaţa și nu mai am timp de 
vise. 

Camerele de supraveghere cad asemenea copacilor sub 
secure, fiecare ochișor închizându-se cu un clic în timp ce eu 
mă îndrept spre camera lui Maven. Tresar la fiecare umbră, 
crezând că e un agent sau o santinelă care iese pe coridor, 
dar nu este nimeni. Ei îl apără pe Cal și pe rege, nu pe mine, 
nu pe cel de-al doilea prinţ. Noi nu contâm. Dar vom conta. 


Maven deschide ușa la o secundă după ce zgâlţăi 
mânerul, chipul său fiind palid pe întuneric. Are cearcăne de 
parcă n-ar fi dormit deloc, dar pare la fel de alert ca 
întotdeauna. Mă aștept să mă ia de braţ, să mă învăluie cu 
căldura lui, dar nu e nimic, cu excepţia răcelii care se 
revarsă din el. Se teme, îmi dau eu seama. 

După câteva minute chinuitoare ne aflăm afară, mergând 
prin întunericul din spatele Comandamentului de Război, 
pentru a aștepta la locul nostru dintre structură și zidul 
exterior. Locul nostru este perfect; putem sa vedem Piaţa și 
Podul, cu cea mai mare parte din acoperișul poleit al 
Comandamentului de Război, care ne ascunde de patrule. 
Nu am nevoie de ceas pentru a ști că am ajuns la timp. 

Deasupra noastră noaptea pălește, făcând loc albastrului 
întunecat. Zorii se revarsă. 

La ora asta, orașul este mai tăcut decât am crezut că e cu 
putinţă. Până și patrulele de gardă sunt moleșite și merg 
alene de la un post la celălalt. Mă 

cuprind fiori de exaltare, care fac să-mi tremure 
picioarele. Oricum, Maven rămâne liniștit și de-abia clipește. 
Privește lung la zidul din sticla-de-diamant, urmărind 
întruna Podul. 

— Ei întârzie, șoptește el, fără să se miște. 

—Eunu. 

Dacă n-aș avea destulă experienţă, aș crede că Farley era 
o umbră 

capabilă să se facă văzută și nevăzută. Pare să iasă din 
semiîntunericul cu care s-a contopit, ridicându-se dintr-un 
canal. 

Îi ofer mâna mea, dar se ridică singură în picioare. 

— Unde sunt ceilalți? 

— În așteptare. 

Arată cu mâna spre terenul de dedesubt. 

Dacă mijesc ochii, îi văd, înghesuiți în sistemul de 
canalizare, pregătiţi să 


iasă la suprafață. Vreau să intru în tunel cu ei, pentru a 
sta alaturi de Kilorn și de ai mei, dar locul meu este aici, 
alături de Maven. 

— Sunt înarmaţi? 

Buzele lui de-abia se mișcă. 

270 

— Sunt gata să lupte? 

Farley dă aprobator din cap. 

— Întotdeauna. Dar nu-i strig până ce nu sunteți siguri că 
Piaţa este a noastră. Nu am prea mare încredere în puterea 
lui lady Barrow de a fermeca. 

Nici eu, dar nu pot spune asta cu voce tare. El te va alege 
mereu pe tine. 

Niciodată n-am vrut altceva decât să am dreptate și, în 
același timp, să nu am. 

— Kilorn a vrut ca tu să ai asta, adaugă ea, întinzând 
mâna. 

În palmă are o pietricică verde, de culoarea ochilor lui. 

Un cercel. 

— A spus că tu ai să știi ce înseamnă. 

Mă înec cu propriile cuvinte, simțind un val uriaș de 
emoție. Dau din cap, iau cercelul de la ea și îl pun lângă 
ceilalţi. Bree, Tramy, Shade - cunosc fiecare piatră și ce 
înseamnă ea. Kilorn este războinic acum. Și el vrea ca eu să 
mi-l amintesc așa cum era cândva. Răzând, necăjindu-mă, 
adulmecând în jur ca un căţel rătăcit. Nu voi uita asta 
niciodată. 

Metalul tăios mă înțeapă și-mi dă sângele. Când îmi 
retrag mâna de la ureche, văd pata rubinie pe degetele 
mele. Asta e cine ești tu. 

Mă uit din nou spre tunel, sperând să-i văd ochii verzi, 
dar întunericul pare să înghită tunelul cu totul, ascunzându-i 
pe el și pe toţi ceilalți. 

— Sunteţi pregătiţi pentru asta? întreabă Farley pe 
nerăsuflate, privind spre noi doi. 

Maven răspunde și pentru mine, cu voce fermă. 


— Suntem. 

Însă Farley nu e mulțumită. 

— Mare? 

— Sunt pregătită. 

Revoluţionara inspiră pentru a se calma, înainte de a bate 
cu piciorul în lateralul canalului. O dată, de două ori, de trei 
ori. Ne întoarcem împreună 

spre Pod și așteptăm ca lumea să se schimbe. 

La această oră nu există trafic, nici măcar o urmă de 
vehicul. Magazinele sunt închise, piaţetele, pustii. Cu puţin 
noroc, diseară, singurele lucruri pierdute vor fi betonul și 
oţelul. Ultima secţiune a Podului, cea care leagă 

Archeonul de Vest de restul orașului, pare liniștită. 

Și apoi explodează în limbi de foc portocalii și roșii, un 
soare care spintecă întunericul argintiu. Se simte un val de 
căldură, dar nu de la bombe, ci de la Maven. Explozia 
declanșează ceva în el, îi aprinde focul. 

271 

Zgomotul devine huruit și aproape că mă dă jos, iar râul 
de dedesubt se zbate atunci când ultima secțiune a Podului 
se prăbușește. Acesta geme și tremură aidoma unei bestii pe 
moarte și se dărâmă atunci când se desprinde de mal și de 
restul structurii. Stâlpii din beton și armătură din oţel crapă 
și plesnesc, împroșcând apa sau izbindu-se de mal. Un nor 
de praf și fum se ridică imediat, acoperind restul 
Archeonului. Înainte ca Podul să ajungă în râu, începe să 
sune alarma peste Piaţă. 

Deasupra noastră, patrulele aleargă de-a lungul zidului, 
nerăbdătoare să 

vadă distrugerea. Strigă unii la alţii, neștiind ce să facă. 
Cei mai mulţi pot doar să se zgâiască. În cazarmă se aprind 
luminile și toţi cei cinci mii de soldaţi sar din paturi. Soldaţii 
lui Cal. Legiunea lui Cal. Și, cu puţin noroc, a noastră. 

Nu-mi pot dezlipi ochii de la flăcări și fum, dar o face 
Maven pentru mine. 


— lată-l! sâsâie el, arătând spre niște forme întunecate 
care ies în fugă 

din palat. 

Deși își are propria gardă, Cal le-o ia înainte tuturor, 
sprintând dinspre cazarmă. E încă în hainele de noapte, dar 
niciodată nu a arătat mai înfricoșător. Pe măsură ce soldaţii 
și ofiţerii se revarsă în Piaţă, el dă 

ordinele pe un ton ridicat, făcându-se auzit peste 
mulţimea care crește constant. 

— Armele la porţi! Puneţi acvaticii de partea cealaltă, nu 
vrem ca focul să 

se extindă! 

Oamenii lui îi îndeplinesc ordinele în viteză, sărind la 
fiecare cuvânt. 

Legiunile își ascultă generalii. 

În urma noastră, Farley se lipește de zid, apropiindu-se de 
canal. Se va întoarce și va fugi la primul semn de necaz, 
dispărând pentru a lupta în altă 

zi. Asta nu se va întâmpla. Știu că va funcţiona. 

Maven vrea să se ducă el primul, să-i facă semn fratelui 
său să înceteze, dar îl împing la loc. 

— Eu trebuie să fac asta, îi spun în șoaptă, simțind cum 
mă cuprinde o senzaţie stranie de calm. 

E| te va alege mereu pe tine. 

Când pășesc în Piaţă, nu mai pot face cale-ntoarsă. Mă 
arăt legiunii, patrulelor și lui Cal. Pe ziduri, reflectoarele 
prind viaţă, unele îndreptate spre Pod, altele spre noi. 
Lumina unuia pare să treacă direct prin mine și trebuie să 
ridic mâna pentru a-mi feri ochii. 

— Cal! strig eu, pentru a mă face auzită peste zgomotul 
asurzitor a cinci mii de soldați. 

272 

Cumva, el mă aude, întorcând capul în direcţia mea. 
Privirile ni se intersectează prin masa de soldaţi care se 
aliniază după linii și regimente. 


Când el vine spre mine, făcându-și loc prin marea de 
oameni, cred că s-ar putea să leșin. Brusc, nu mai aud decât 
bătăile inimii mele bubuindu-mi în urechi, acoperind 
alarmele și ţipetele. Mi-e frică. Atât de frică! Nu e decât Cal, 
îmi spun în sinea mea. Băiatul căruia îi plac muzica și 
motocicletele. Nu soldatul, nu generalul, nu prinţul. Băiatul. 
E| te va alege mereu pe tine. 

— Întoarce-te înăuntru, acum! 

Mă domină cu înălțimea lui, folosind vocea regală, fermă, 
care ar putea face un munte să se încline. 

— Mare, nu ești în siguranță...! 

Cu o forţă pe care n-am știut că o am, îl apuc de gulerul 
cămășii și, cumva, asta îl face să rămână liniștit. 

— Ce-ar fi dacă ăsta ar fi preţul? 

Arunc o privire la Podul dărâmat, care acum e învăluit în 
fum Și cenușă. 

— Nimic, doar câteva tone de beton. Ce-ar fi dacă ţi-aș 
spune chiar aici, chiar acum, că ai putea îndrepta totul? Că 
ai putea să ne salvezi? 

După licărul din ochii lui, îmi dau seama că mă bucur de 
toată atenţia lui. 

— Nu! protestează el slab, prinzându-mă de mână. 

În ochi i se citește teama, mai multă teamă decât am 
văzut eu vreodată. 

— Ai spus cândva că tu crezi în noi, în libertate. În 
egalitate. Tu poţi să 

faci să fie adevărat, cu un singur cuvânt. Nu va fi niciun 
război. Nu va muri nimeni. 

Pare împietrit de cuvintele mele și nici măcar nu 
îndrăznește să respire. 

Nu-mi dau seama ce gândește, dar insist. Trebuie să-l fac 
să înțeleagă. 

— În acest moment, tu deţii puterea. Armata e a ta, 
întregul loc e al tău, poate fi preluat și eliberat! Intră în 
palat, fă-l pe tatăl tău să îngenuncheze și fă ceea ce știi că 
este drept. Te rog, Cal! 


ÎI simt sub palmele mele cum respiră sacadat şi n-am 
simţit niciodată 

ceva care să fi fost atât de real sau de important. Știu la 
ce se gândește - la regatul său, la datoria sa, la tatăl său. Și 
la mine, la fetița cu fulgerele, care îi cere să renunțe la tot. 
Ceva din adâncul sufletului îmi spune că o va face. 

Tremurând, îl sărut pe buze. El mă va alege pe mine. i 
simt pielea rece, ca a unui cadavru. 

— Alege-mă pe mine, respir eu, cu buzele lipite de ale lui. 
Alege o lume nouă. Creează o lume mai bună. Soldaţii te vor 
asculta. Tatăl tău te va asculta. 

273 

Inima mi se strânge și mușchii mi se încordează în 
așteptarea răspunsului său. Fasciculul de lumină proiectat 
asupra noastră pâlpâie sub puterea mea, aprinzându-se și 
stingându-se cu fiecare bătaie a inimii. 

— În celule era sângele meu. Eu am ajutat Garda să 
evadeze. Și în curând toţi vor ști și mă vor ucide. Să nu-i lași. 
Salvează-mă! 

Cuvintele îl agită și mă strânge mai tare de încheieturile 
mâinilor. 

— Tu ai fost mereu. 

E| te va alege mereu pe tine. 

— Salută noii zori, Cal. Cu mine. Cu noi. 

Acum își mută privirea asupra lui Maven, care se 
îndreaptă spre noi. 

Privirile fraţilor se intersectează, vorbind într-o manieră 
pe care n-o înțeleg. 

E| te va alege. 

— Tu ai fost mereu, repetă el, de data asta aspru și 
distrus. 

Vocea lui poartă durerea a mii de morți, a mii de tradaări. 

Oricine poate trăda pe oricine, îmi amintesc eu. 

— Evadarea, atacul, penele de curent. Totul a început cu 
tine. 


Încerc să-i explic, continuând să mă trag înapoi. Dar el nu 
are nici cea mai mică intenţie de a-mi da drumul. 

— Câţi oameni ai omorât cu zorii tăi? Câţi copii, câţi 
nevinovaţi? 

Mâinile i se înfierbântă, suficient cât să ardă. 

— Câţi oameni ai trădat? 

Genunchii mă lasă, dar Cal nu-mi dă drumul. Ca prin 
ceață, îl aud pe Maven urlând undeva, prințul care șarjează 
pentru a-și salva prinţesa. Dar eu nu sunt o prinţesă. Nu sunt 
fata care este salvată. În timp ce focul urcă 

înlăuntrul lui Cal și flăcările joacă în ochii lui, simt cum 
mă străbat fulgerele, alimentate de furie. Acestea lovesc 
între noi, aruncându-mă îndărăt, îndepărtându-mă de Cal. 
Mintea îmi zumzăie, întunecată de amărăciune, de furie și 
de electricitate. 

În spatele meu, Maven ţipă. Mă întorc la timp să-l văd 
cum strigă spre Farley, gesticulând agitat cu ambele mâini. 

— Fugi! Fugi! 

Cal sare în picioare mai repede decât mine, strigând ceva 
către soldaţii săi. Își îndreaptă privirea spre locul în care 
strigă Maven, unind punctele așa cum numai un general o 
poate face. 

— Canalizarea! urlă el și mă fixează cu privirea. Sunt în 
canale! 

Umbra lui Farley dispare, încercând să scape, în timp ce 
focurile de arme o urmăresc constant. Soldaţii traversează în 
goană Piaţa, rupând gratiile, conductele și ţevile, lăsând la 
vedere sistemul de dedesubt. Năvălesc în 274 

tuneluri asemenea unui potop îngrozitor. Vreau să-mi 
acopăr urechile, să 

opresc ţipetele și gloanţele, și sângele. 

Kilorn. Numele lui flutură slab în gândurile mele, nu mai 
tare decât o șoaptă. Nu mă mai pot gândi la el; Cal stă 
deasupra mea, tremurând din toate încheieturile. Dar el nu 
mă înspăimântă. Nu cred că acum mă mai poate speria ceva. 
Ce-a fost mai rău s-a întâmplat deja. Am pierdut. 


— Câţi? strig și eu spre el drept răspuns, găsind tăria de 
a-l înfrunta. Câţi înfometați? Câţi uciși? Câţi copii luaţi 
pentru a muri? Câţi, prinţul meu? 

Până astăzi credeam că știu ce este ura. M-am înșelat. În 
legătură cu mine, cu Cal, cu totul. Durerea face să mi se 
învârtă capul, dar, cumva, mă ţin bine pe picioare, reușesc 
să nu cad. El nu mă va alege niciodată. 

— Fratele meu, tatăl lui Kilorn, Tristan, Walsh! 

De pe buzele mele se revarsă o multitudine de nume - 
numele persoanelor pe care le-am cunoscut și care au pierit. 
Ei nu înseamnă nimic pentru Cal, dar pentru mine înseamnă 
totul. Și știu că mai sunt mii, milioane. 

Un milion de rele uitate. 

Cal nu răspunde și mă aștept să văd furia reflectată în 
ochii lui. Dar, în afară de tristețe, nu văd nimic. Șoptește din 
nou și cuvintele mă fac să vreau să cad și să nu mă mai ridic 
niciodată. 

— Aș vrea ca lucrurile să fie diferite. 

Aștept scânteile, aștept fulgerul, dar nu mai vine. Când 
simt mâini reci pe gâtul meu și cătușe din metal pe 
încheieturi, știu de ce. Instructorul Arven, amutţitorul, cel 
care ne poate face oameni obișnuiți, stă în spatele meu, 
reprimându-mi toată forța, până ce nu mai sunt nimic 
altceva decât o fată 

care plânge. El mi-a luat toată forţa și toată puterea pe 
care credeam că le am. Am pierdut. Când genunchii îmi 
cedează de data asta, nu exista nimeni care să mă ţină. Vag, 
îl aud pe Maven ţipând, înainte să fie și el împins la pământ. 

— Frate! răcnește el, încercând să-l facă pe Cal să 
înţeleagă ce face. O vor omori! Mă vor omori! 

Dar Cal nu ne mai ascultă. Vorbește numai cu unul dintre 
căpitanii lui, iar eu nu mă sinchisesc să ascult vorbele lor. N- 
aș fi putut, nici dacă aș fi vrut. 

Pământul de sub mine pare să se scuture cu fiecare rafală 
de împușcături din adâncuri. Cât sânge va mânji în seara 
asta tunelurile? 


Îmi simt capul prea greu, corpul prea slab, și mă 
prăbușesc pe terenul pavat. Îl simt rece sub obrazul meu, 
calmant și neted. Maven se aruncă 

înainte, aterizând cu capul lângă mine. Îmi amintesc un 
moment care seamănă cu ăsta. Țipătul Gisei și sfărâmatul 
oaselor reverberează vag, o fantomă în mintea mea. 

275 

— Du-i înăuntru, la rege! El îi va judeca pe amândoi! 

Nu-i mai recunosc glasul lui Cal. L-am transformat într-un 
monstru. l-am forţat mâna. L-am pus să aleagă. Am fost 
nerăbdătoare, am fost proastă. Mi-am îngăduit să sper. 

Sunt o proastă. 

Soarele pornește să se ridice în spatele lui Cal, 
încadrându-l pe fundalul zorilor. Este prea luminos, prea 
contrastant și prea curând; sunt nevoită să 

închid ochii. 

276 

DOUĂZECI ȘI ȘASE 

De-abia mai pot ţine pasul, dar soldatul din spatele meu, 
care îmi ţine brațele încătușate, mă tot înghiontește. Un 
altul procedează la fel cu Maven, forțându-l ca și pe mine. 
Arven ne urmează, asigurându-se că nu putem scăpa. 
Prezenţa sa e o influenţă întunecată, care îmi tocește 
simţurile. Încă 

se mai vede pasajul din jurul nostru, pustiu și departe de 
ochii iscoditori ai curţii, dar nu am tăria de a-mi păsa. Cal 
conduce grupul, cu umerii încordaţi, în timp ce luptă cu 
imboldul de a privi înapoi. 

Sunetul focurilor de armă și ţipetele, și sângele din 
tuneluri mi-au rămas în minte. Ei sunt morţi. Noi suntem 
morţi. S-a terminat. 

Mă aștept să coborâm, să mergem în jos, spre cea mai 
întunecată celulă 

din lume. În loc de asta, Cal ne conduce sus, spre o 
încăpere fără ferestre și fără santinele. Pașii noștri nici măcar 
nu reverberează atunci când intrăm - 


e izolată acustic. Nimeni nu ne poate auzi. Și asta mă 
înspăimântă mai tare decât armele sau focul ori ura pură pe 
care o emană regele. 

El stă în picioare, în mijlocul încăperii, îmbrăcat cu 
armura lui aurită și cu coroana pe cap. Sabia sa de 
ceremonie îi atârnă din nou într-o parte, împreună cu un 
pistol, pe care probabil că nu l-a folosit niciodată. Toate fac 
parte din ceremonial. Cel puţin, el face parte. 

Regina este și ea prezentă, așteptându-ne îmbrăcată 
simplu într-o rochie albă. În clipa în care intrăm, privirile ni 
se intersectează, iar ea își forțează 

pătrunderea în mintea mea asemenea unui cuțit în carne. 
Țip, încercând să- 

mi ţin strâns capul, dar cătușele sunt de neclintit. 

Din nou, totul îmi defilează prin faţa ochilor, de la început 
până la sfârșit. 

Furgoneta lui Will. Garda. Kilorn. Răzmerițele, întrunirile, 
mesajele secrete. 

Chipul lui Maven se învârtejește în amintirile mele, 
făcându-l să iasă în evidenţă în această urzeală, dar Elara îl 
împinge la o parte. Ea nu vrea să 

vadă ce-mi amintesc despre el. Creierul meu încearcă să 
opună rezistenţă, sărind dintr-un gând într-altul, până ce 
întreaga mea viață, toate sărutările și toate secretele sunt 
dezvăluite în faţa ei. 

Când se oprește, mă simt moartă. Vreau să fiu moartă. 
Barem nu voi mai avea mult de așteptat. 

— Lăsaţi-ne singuri! cere Elara, cu voce tâioasă. 

Soldaţii așteaptă, uitându-se la Cal. Când «el 
încuviinţează, soldaţii rup rândurile, îndepărtându-se în pași 
răsunând cadențat. Însă Arven rămâne în 277 

urmă, influenţa lui continuând să mă apese. Când 
mărșăluitul bocancilor se pierde, regele își îngăduie să 
expire. 

— Fiule? 


Se uită la Cal, iar eu văd cum degetele îi tremură vag. 
Însă de ce anume s-ar putea teme, nu ştiu. 

— Vreau să aud asta de la tine. 

— Ei fac demult parte din asta, murmură Cal, reușind cu 
greu să rostească 

aceste cuvinte. De când ea a venit aici. 

— Amândoi? 

Tiberias se întoarce cu spatele la Cal, spre fiul său uitat. 
Pare aproape trist, chipul lui căpătând accentele unei 
încruntări îndurerate. Şovăie, nu-l poate privi în ochi, dar, în 
schimb, Maven îl privește lung. El nu va bate în retragere. 

— Băiatul meu, tu știai despre asta? 

Maven dă afirmativ din cap. 

— Am ajutat la plănuire. 

Tiberias se poticnește, de parcă vorbele lui sunt o lovitură 
fizică. 

— Şi împușcăturile? 

— Eu am ales ţintele. 

Cal închide ochii strâns, ca și cum ar putea împiedica 
toate aceste dezvăluiri să ajungă la el. 

Ochii lui Maven alunecă dincolo de tatăl său, la Elara, 
care stă aproape. Își sustin reciproc privirile şi, pentru o 
clipă, cred că ea îi cercetează gândurile. 

Tresărind, îmi dau seama că n-o va face. Nu vrea să vadă 
așa ceva. 

— Mi-ai spus să găsesc o cauză, tată. Și am făcut-o. Ești 
mândru de mine? 

Însă Tiberias se întoarce spre mine, mormăind ca un urs: 

— Tu ai făcut asta! Tu l-ai înveninat, tu mi-ai înveninat 
băiatul! 

Când din ochi îi ţâșnesc lacrimile, știu că inima regelui, 
oricât e de meschină sau de rece, a fost zdrobită. În felul 
său, îl iubește pe Maven. Dar e prea târziu pentru asta. 

— Mi-ai luat fiul de lângă mine! 

— Aţi făcut singur asta! îi spun, printre dinţii încleștați. 
Maven are și el o inimă și crede, la fel de mult ca și mine, 


într-o lume diferită. La drept vorbind, fiul vostru m-a 
schimbat pe mine. 

— Nu te cred! L-ai păcălit tu cumva! 

— Fata nu minte. 

Rămân fără suflare când aud că Elara e de acord cu mine. 

— Fiul nostru a fost mereu însetat de schimbare. 

Privirea ei zăbovește asupra lui Maven. Pare înfricoșată. 

278 

— Tiberias, e doar un băiat! 

Salvaţi-l! ţip eu în gând. Trebuie să mă audă. Trebuie. 

Lângă mine, Maven inspiră adânc, așteptând ceea ce ar 
putea fi soarta noastră. 

Tiberias se uită la picioarele sale, cunoscând legile mai 
bine decât oricine altcineva, dar Cal este destul de puternic 
încât să-și privească fratele în ochi. 

Îl văd amintindu-și viaţa lor petrecută împreună. Flacăra 
și umbra. Una nu poate exista fară cealaltă. 

După un lung moment de tăcere apăsătoare, 
înăbușitoare, regele pune o mână pe umărul lui Cal. Scutură 
din cap și lacrimile îi curg șiroaie pe obraji, înnodându-i-se în 
barbă. 

— Băiat sau nu, Maven a ucis. Împreună cu asta, cu 
vipera asta - arată cu un deget tremurător spre mine -, a 
comis crime grave împotriva semenilor săi. Împotriva mea și- 
a ta. Împotriva tronului nostru. 

— Tată... Cal se mișcă repede, interpunându-se între rege 
și noi. El este fiul tău. Trebuie să existe o altă cale. 

Tiberias se liniștește, lăsând la o parte sentimentele de 
tată, pentru a redeveni rege. Își șterge lacrimile cu o mișcare 
a mâinii. 

— Când vei purta coroana mea, vei înţelege. 

Regina mijește ochii, care seamănă cu niște fante 
albastre. Ochii ei sunt aidoma ochilor lui Maven. 

— Din fericire, asta nu se va întâmpla niciodată, spune ea 
cu voce monotonă. 

— Poftim? 


Tiberias se întoarce către Elara, dar se oprește brusc, cu 
trupul împietrit locului. Am mai văzut asta și altă dată. În 
arenă, cu mult timp în urmă, atunci când șoptitorul l-a 
înfrânt pe oţelit. Elara mi-a făcut-o chiar și mie, 
transformându-mă într-o marionetă. Din nou, ea trage sforile. 

— Elara, ce faci? sâsâie el printre dinţi. 

Elara îi răspunde cu niște cuvinte pe care nu le aud, 
vorbind direct în mintea regelui. Lui îi displace răspunsul ei. 

— Nu! ţipă el, în timp ce ea îl forțează prin șoapte să 
îngenuncheze. 

Cal se zbăârlește, pumnii săi explodând în flăcări, dar Elara 
întinde o mână, oprindu-l brusc. Le ţine piept amândurora. 

Tiberias se zbate cu dinţii încleștaţi, dar nu se poate 
mișca nici măcar un centimetru. De-abia mai poate vorbi. 

— Elara. Arven...! 

Dar fostul meu instructor nu se mișcă. Rămâne calm, 
mulțumindu-se să 

privească. Se pare că îi este loial reginei, nu regelui. 

279 

Ea ne salvează. Ea are de gând să ne salveze, de dragul 
fiului ei. Am pariat pe iubirea lui Cal pentru mine, care este 
suficientă ca să schimbe lumea; ar fi trebuit mai curând să 
contăm pe regină. Îmi vine să râd, să zâmbesc, dar ceva de 
pe chipul lui Cal mă împiedică s-o fac. 

— Julian m-a prevenit! mârâie Cal, încercând în 
continuare să iasă de sub controlul ei. Am crezut că minţea 
în legătură cu tine, în legătură cu mama mea, în legătură cu 
ceea ce i-ai făcut. 

În genunchi, regele urlă. Este un sunet cumplit, unul pe 
care n-aș vrea să-l mai aud vreodată. 

— Coriane, geme el, privind fix în podea. Julian știa. Sara 
știa. Tu ai pedepsit-o pentru că a spus adevărul. 

Pe fruntea Elarei se adună broboane de sudoare. Nu-i mai 
poate ţine și pe rege, și pe prinţ prea mult timp. 

— Elara, trebuie să-l scoţi pe Maven de-aici! îi spun eu. 
Nu te preocupa de mine, ai grijă ca el să fie teafăr! 


— 0, nu te agita, fetițo cu fulgerele, zâmbește ea cu 
superioritate. Nu-mi stă câtuși de puţin gândul la tine. Cu 
toate că loialitatea ta faţă de fiul meu este destul de 
însufleţitoare. Nu-i așa, Maven? 

Aruncă o privire peste umăr la fiul ei, care este în 
continuare încătușat. 

Drept răspuns, el deschide larg braţele, rupând cătușele 
din metal cu o ușurință șocantă. Acestea se topesc și cad de 
pe încheieturile lui, formând globuri de metal incandescent 
care găuresc podeaua. Când se ridică în picioare, mă aștept 
să mă apere, să mă salveze, așa cum am încercat și eu să- 

| salvez. Apoi îmi dau seama că Arven încă mă ţine în 
stăpânire, iar senzaţia familiară de scântei, de electricitate, 
nu a revenit. Încă mă ţine în frâu, cu toate că lui Maveni-a 
dat drumul. 

Când privirea mea o întâlnește pe-a lui Cal, știu că el 
înţelege mult mai bine decât mine. Oricine poate trăda pe 
oricine răsună din ce în ce mai tare, până ce îmi urlă în 
urechi asemenea vuietului unui uragan. 

— Maven? 

Trebuie să privesc în sus pentru a-i vedea chipul și, 
pentru o secundă, nu-l recunosc. Este același băiat care m-a 
mângâiat, m-a sărutat, m-a făcut să 

rămân puternică. Prietenul meu. Mai mult decât un 
prieten. Dar ceva e în neregulă cu el. Ceva s-a schimbat. 

— Maven, ajută-mă! 

El își rotește umerii și își pocnește oasele, pentru a 
alunga durerea. 

Mișcările sale sunt lente și bizare, iar când se ridică din 
nou în picioare, cu mâinile pe șolduri, am senzaţia că îl văd 
pentru prima oară. Ochii lui sunt atât de reci! 

280 

— Nu, nu prea cred. 

— Poftim? 

Îmi aud glasul de parcă ar aparţine altcuiva. Parcă aș fi o 
fetița. Sunt doar o fetiță. 


Maven nu-mi răspunde, dar îmi susţine privirea. Băiatul 
pe care îl cunosc e încă acolo, ascunzându-se, pâlpâind în 
spatele ochilor săi. Dacă aș putea să 

ajung la el, dar Maven se mișcă mai repede decât mine, 
împingându-mă 

atunci când întind mâinile. 

—  CĂPITANE TYROS! strigă Cal, incapabil să spună 
altceva. 

Elara nu i-a luat asta încă. Dar nu vine nimeni alergând. 
Nimeni nu ne aude. 

— CĂPITANE TYROS! strigă el din nou, implorând în van. 
EVANGELINE! 

PTOLEMUS! CINEVA, AJUTOR! 

Elara este mulţumită să-l lase să ţipe, căci se pare că 
zgomotul îi face plăcere, însă Maven tresare. 

— Chiar trebuie să ascultăm așa ceva? 

— Nu, presupun că nu trebuie, oftează ea, aplecându-și 
capul. 

Trupul lui Cal se mișcă odată cu gândurile «i, 
schimbându-și poziţia pentru a se afla faţă în faţă cu tatăl 
său. 

Cal intră în panică, făcând ochii mari. 

— Ce faceți? 

Sub el, chipul regelui se întunecă. 

— Nu se vede? 

Nu pricep nimic. Locul meu nu este aici. Julian avea 
dreptate. Acesta e un joc pe care nu-l înțeleg, un joc pe care 
nu știu cum să-l joc. Mi-aș dori ca Julian să fie acum aici, să- 
mi explice, să mă ajute, să mă salveze. Dar nu vine nimeni. 

— Maven, te rog! îl implor eu, încercând să-l fac să se uite 
la mine. 

Dar el se întoarce cu spatele, concentrându-se asupra 
mamei sale și a sângelui pe care l-a trădat. El este fiul 
mamei sale. 

Elarei nu i-a păsat că el se afla în amintirile mele. Nu i-a 
păsat că el a făcut parte din toate astea. Nici n-a părut 


surprinsă. Răspunsul este înspăimântător de simplu. 
Deoarece știa deja. Deoarece el este fiul ei. 

Deoarece ăsta a fost planul ei în tot acest timp. Gândul 
mă doare aidoma unor cuțite care îmi crestează pielea, dar 
durerea nu face decât ca totul să fie și mai real. 

— Te-ai folosit de mine. 

În cele din urmă, Maven binevoiește să se uite la mine. 

— Te-ai prins, nu? 

281 

— Tu ai ales ţintele. Doamna colonel, Reynald, Belicos, ba 
chiar și Ptolemus - ei nu erau dușmanii Gărzii, ci dușmanii 
tăi. 

Vreau să-l sfâșii, cu fulgere sau fără. Vreau să-l doară. 

În cele din urmă, mi-am învăţat lecţia. Oricine poate trăda 
pe oricine. 

— Şi ăsta, ăsta a fost un alt complot. Tu m-ai împins în 
asta, cu toate că 

era imposibil, cu toate că știai că fratele tău, Cal, nu-și va 
traăda niciodată 

tatăl! M-ai facut să cred asta. Tu ne-ai făcut pe toţi să 
credem asta! 

— Nu e vina mea c-ai fost atât de proastă încât să iei 
parte la asta, răspunde Maven. Garda e terminată. 

Am senzaţia că mi-a tras o palmă peste față. 

— Erau prietenii tăi. Au avut încredere în tine. 

— Erau o ameninţare la adresa regatului meu. Și, pe 
deasupra, mai erau și idioţi, replică el. 

Se oprește și se apleacă deasupra mea, zâmbind strâmb. 

— Erau. 

Elara râde la gluma lui crudă. 

— A fost prea ușor să te infiltrez pe tine în mijlocul lor. O 
servitoare sentimentală a fost tot ceea ce trebuia. Nu înţeleg 
cum astfel de idioţi pot deveni un pericol. 

— M-ai făcut să cred, șoptesc amintindu-mi toate 
minciunile pe care mi le-a spus vreodată. Am crezut că voiai 
să ne ajuţi. 


Îmi iese ca un scâncet. Pentru o fracțiune de secundă, 
trăsăturile sale palide se îndulcesc. Dar nu durează mult. 

— Fată proastă, zice Elara. Idioțenia ta aproape că ne-a 
pus în pericol planul. Să-ţi folosești paznicul în timpul 
evadării, să cauzezi toate penele de curent - tu chiar ai 
crezut că eram atât de proastă încât să-ţi pierd urma? 

Paralizată, clatin din cap. 

— Tu m-ai lăsat s-o fac. Aţi știut totul de la bun început. 

— Bineînţeles că am știut. Cum altfel ai fi ajuns atât de 
departe? Eu a trebuit să-ţi acopar urmele, eu a trebuit să te 
apăr de toţi cei suficient de inteligenţi ca să prindă indiciile, 
mârâie ea, ca un animal sălbatic. Nu știi câte lucruri am fost 
nevoită să fac pentru ca tu să nu păţești ceva. 

Se îmbujorează de plăcere, savurând fiecare secundă. 

— Însă tu ești roșie și, precum ceilalţi, erai condamnată 
să eșuezi. 

Mă lovește ca un trăsnet și amintirile se îmbină ca piesele 
unui puzzle. Ar fi trebuit să știu, în adâncul sufletului, să nu 
am încredere în Maven. Era perfect, prea curajos, prea 
amabil. Le-a întors spatele alor lui, pentru a se alătura 
Gărzii. El m-a împins în brațele lui Cal. Mi-a dat exact ceea 
ce voiam și asta m-a făcut să fiu oarbă. 

282 

Vreau să urlu, vreau să plâng și îmi las privirea să se 
îndrepte către Elara. 

— Tu i-ai zis exact ce să spună, rostesc eu în șoaptă. 

Nu e nevoie ca ea să dea aprobator din cap, știu sigur că 
am dreptate. 

— Ştii cine sunt eu aici și știai - mă ia cu dureri de cap, 
amintindu-mi cum s-a jucat în mintea mea -, știai exact cum 
să mă câștigi. 

Nimic nu doare mai tare decât privirea pustiită de pe 
chipul lui Maven. 

— A fost ceva adevarat? 

Când el clatină din cap, îmi dau seama că și asta eo 
minciună. 


— Chiar și Thomas? 

Băiatul de pe frontul de război, băiatul care a murit 
luptând într-un război care nu era al lui. Numele lui era 
Thomas și l-am văzut murind. 

Numele îl lovește ca un pumn, fisurându-i acea faţadă de 
indiferenţă 

detașată, însă nu este suficient. Ridică din umeri, 
debarasându-se de numele și de durerea pe care acesta i-o 
produce. 

— Un alt băiat mort. Nu contează. 

— Ba contează, șoptesc eu ca pentru mine. 

— Maven, cred că a sosit momentul să-ţi iei rămas-bun, i- 
o retează Elara, punând o mână albă pe umărul fiului ei. 

Am lovit prea aproape de punctul său slab, iar ea nu mă 
va lăsa să insist. 

— N-am de la cine să-mi iau râmas-bun, șoptește el, 
întorcându-se spre tatăl său. 

Ochii lui albaștri privesc când coroana, când sabia, când 
armura, orice, numai nu chipul tatălui său. 

— Nu te-ai uitat niciodată la mine. Nu m-ai văzut 
niciodată. Nu atunci când l-ai avut peel. 

Mișcă din cap spre Cal. 

— Maven, știi bine că nu e adevarat. Tu ești fiul meu. 
Nimic nu va schimba asta. Nici măcar ea, spune Tiberias, 
aruncând o căutătură urâtă spre Elara. 

Nici măcar ceea ce este pe cale să facă. 

— Scumpule, eu nu fac nimic, ciripește ea. Ci preaiubitul 
tău fiu - îl plesnește pe Cal peste faţă -, moștenitorul perfect 
- îl plesnește iar, de data asta mai tare -, fiul lui Coriane. 

O altă lovitură îi sparge buza, care începe să sângereze. 

— Nu pot să vorbesc în numele lui. 

De pe bărbia lui Cal picură sângeargintiu. Privirea lui 
Maven zăbovește asupra sângelui și se încruntă ușor. 

— Și noi am avut un fiu, Tibe, șoptește Elara, cu glasul 
răgușit de ură, în timp ce se întoarce spre rege. Indiferent de 
ceea ce ai simţit pentru mine, pe el trebuia să-l iubești. 


283 

— L-am iubit! strigă el, împotrivindu-se strânsorii ei 
mentale. Îl iubesc! 

Știu ce înseamnă să fii dat la o parte, să stai în umbra 
altuia. Dar genul acesta de mânie, această scenă criminală, 
distructivă, teribilă, este dincolo de puterea mea de 
înțelegere. Maven își iubește tatăl, fratele - cum de poate s-o 
lase să facă una ca asta? Cum de poate să-și dorească asta? 

Însă el rămâne impasibil, iar eu nu găsesc cuvintele care 
să-l facă sa se miște. 

Nimic nu mă pregătește pentru ceea ce urmează, pentru 
ceea ce Elara își obligă marionetele să facă. Mâna lui Cal 
tremură, întinzându-se, împinsă de voinţa ei. El încearcă să 
se opună, luptându-se cu fiecare dram de forţă pe care o mai 
are, dar este inutil. Aceasta este o bătălie pe care nu știe 
cum s-o ducă. Atunci când mâna lui Cal se strânge pe sabia 
aurită, scoţând-o din teaca de la brâul tatălui său, ultima 
piesă din puzzle se așază la locul ei. 

Lacrimile îi șiroiesc pe față, transformându-se în aburi la 
contactul cu chipul lui încins. 

— Nu ești tu, zice Tiberias, cu ochii pe chipul schimonosit 
al lui Cal. 

Nu se sinchisește să implore pentru viaţa lui. 

— Știu că nu ești tu, fiule. Nu evinata. 

Nimeni nu merită asta. Nimeni. În mintea mea, ajung la 
fulgere şi se întâmplă. Îi trăsnesc pe Elara și pe Maven, 
salvându-i pe prinţ și pe rege. Dar până și fantezia asta este 
întinată. Farley e moartă. Kilorn e mort. Revoluţia s-a sfârșit. 
Nici măcar în imaginaţia mea nu pot îndrepta asta. 

Sabia se ridică în aer, scuturându-se între degetele 
tremurânde ale lui Cal. 

Sabia este în cel mai bun caz una de ceremonie, dar 
tăișul sclipește, ascuţit ca o lamă. Oţelul se înroșește, 
încălzindu-se sub atingerea lui Cal, și bucăţi din mânerul 
aurit se topesc între degetele sale. Aur și argint, și fier, 
picurând ca niște lacrimi de pe mâinile lui. 


Maven privește sabia de aproape, cu grijă, deoarece este 
prea înspăimântat pentru a-și privi tatăl în ultimele sale 
clipe. Am crezut că erai curajos. Cât de tare m-am înșelat! 

— Te rog, este tot ceea ce Cal poate spune, forțând 
cuvintele să iasă. Te rog! 

Nu există nicio urmă de regret în ochii Elarei și nici 
remușcare. A așteptat acest moment prea mult timp, iar 
când sabia ţâșnește ca un fulger, desenând un arc care 
traversează aerul, carnea și oasele, ea nici nu clipește. 

Corpul regelui aterizează cu un bufnet, iar capul se 
rostogolește de câteva ori, înainte să se oprească la câţiva 
metri mai încolo. Sângeleargintiu împroașcă podeaua și se 
adună într-o băltoacă ce seamănă cu o oglindă, pătând 
pantofii lui Cal. După ce scapă sabia în curs de lichefiere, 
prinţul se 284 

lasă în genunchi, cu capul în mâini. Coroana zăngănește, 
făcând cercuri prin sânge, până ce se oprește la picioarele 
lui Maven. Vârfurile ascuţite strălucesc din pricina lichidului 
argintiu. 

Când Elara ţipă, văitându-se și aruncându-se asupra 
trupului regelui, aproape că izbucnesc în hohote de râs din 
pricina absurdităţii. Oare s-a răzgândit? Și-a pierdut minţile 
cu totul? Apoi aud camerele de supraveghere trezindu-se la 
viaţă. les din pereţi, îndreptându-se spre trupul regelui și 
spre ceea ce pare a fi o regină care își jelește soțul mort. 
Maven urlă alături de ea, cu o mână pe umărul mamei sale. 

— L-ai omorât! L-ai omorât pe rege! Ţi-ai omorât tatăl! 
ţipă ea în faţa lui Cal. 

Numai o urmă de zâmbet superior rămâne, și, cumva, Cal 
se împotrivește impulsului de a-i smulge capul fratelui său. 
Este șocat, nu înțelege, nu vrea să înţeleagă. Dar, de data 
asta, eu cu certitudine înţeleg. 

Adevărul nu contează. Numai ceea ce cred oamenii 
contează. Julian a încercat să mă înveţe aceste lecţii înainte, 
însă abia acum le pricep. Oamenii vor crede această 
scenetă, această mică piesă cu actori și minciuni. Și nicio 


armată, nicio ţară nu-l va urma pe bărbatul care și-a omorât 
tatăl pentru a-i lua coroana. 

— Fugi, Cal! strig eu, încercând să-l trezesc la viaţă. 
Trebuie să fugi! 

Arven mi-a dat drumul și pulsul electric se întoarce, 
curgându-mi prin vene asemenea focului prin gheaţă. E o 
nimica toată să electrocuteze metalul, arzându-l cu scântei, 
până ce cătușele cad de pe încheieturile mele. 

Cunosc această senzaţie. Cunosc instinctul care se ridică 
înlăuntrul meu acum. Fugi. Fugi. Fugi. 

Îl apuc pe Cal de umeri, încercând să-l ridic, dar nerodul 
nu se mișcă. Îi transmit un mic şoc, suficient cât să-i captez 
atenţia, înainte să strig: 

— FUGI! 

E suficient, iar el se luptă să se ridice în picioare, aproape 
alunecând în balta de sânge. 

Mă aștept ca Elara să se lupte cu mine, să mă facă sa mă 
sinucid sau să-l omor pe Cal, însă ea continuă să ţipe, jucând 
în faţa camerelor de supraveghere. Maven stă deasupra 
mamei sale, cu braţele în flăcări, gata să 

o apere. Nici măcar nu încearcă să ne oprească. 

— Nu aveţi unde să vă duceți! strigă el, dar eu deja alerg, 
târându-l pe Cal după mine. Sunteţi niște criminali, niște 
trădători și veţi fi judecaţi! 

Vocea sa, o voce pe care o cunoșteam cândva foarte bine, 
pare să ne urmărească prin uși și de-a lungul sălii. Vocile din 
mintea mea ţipă odată cu el. 

285 

Proasto! Nebuno! lată unde a dus speranţa ta! 

Și apoi Cal este cel care mă trage, forțându-mă să ţin 
pasul. Lacrimi fierbinţi de furie, mânie și îngrijorare îmi 
inundă ochii, până ce nu mai văd nimic în afară de mâna 
mea într-a lui. Unde mă duce, nu știu. Nu pot decât să-l 
urmez. 

În spatele nostru se aud pași care tropăie, un sunet 
familiar de bocanci. 


Ofiţeri, santinele, soldaţi, cu toţii ne urmăresc și vin după 
noi. 

Podeaua de sub noi se schimbă din lemnul lustruit al 
coridoarelor din spate în marmura cu vârtejuri - sala de 
banchet. Mesele lungi, pe care sunt așezate porţelanuri, ne 
blochează calea, dar Cal le aruncă la o parte cu o rafală de 
foc. Fumul declanșează un sistem de alarmă, iar apa curge 
peste noi, luptând cu focul. Se transformă în aburi pe pielea 
lui Cal, învăluindu-l într-un nor alb, dezlănţuit. Arată ca o 
fantomă, bântuită de o viaţă brusc sfâșiată, și nu știu cum 
să-l alin. 

Lumea încetinește pentru mine când capătul sălii de 
banchet se întunecă 

din pricina uniformelor cenușii și a armelor negre. 

Fulgerele ard în pielea mea, implorând să fie eliberate. 

— Nu! 

Glasul lui Cal este pustiit, distrus. Își coboară mâinile, 
lăsând flăcările să 

dispară. 

— Nu putem învinge asta. 

Are dreptate. 

Bărbaţii se strâng tot mai aproape, intrând prin 
multitudinea de uși și arcade. Ba chiar și ferestrele sunt 
pline de uniforme. Sute de argintii, înarmaţi până în dinţi, 
gata să ucidă. Suntem prinși în capcană. 

Cal cercetează chipurile, ochii lui adăstând asupra 
soldaților. Oamenii săi. 

După cum se holbează, aruncându-i căutături urâte, știu 
că au văzut deja oroarea pe care Elara a creat-o. Loialitatea 
lor s-a frânt, întocmai ca generalul lor. Unul dintre ei, un 
căpitan, tremură la vederea lui Cal. Spre surprinderea mea, 
când pășește în faţă, își ţine pistolul în lateral. 

— Nu vă împotriviţi arestării, spune el, și mâinile îi 
tremură. 

Cal își încrucișează privirea cu vechiul lui prieten și dă 
aprobator din cap. 


— Nu ne împotrivim arestării, căpitane Tyros. 

Fugi, ţipă fiecare centimetru din mine. Dar, pentru prima 
dată, nu pot. 

Alături de mine, Cal pare foarte afectat, iar ochii lui 
reflectă o durere pe care nici nu mi-o pot închipui. Sufletul 
său poartă povara unor răni adânci. 

Și el și-a învăţat lecţia. 

286 

DOUĂZECI ȘI ȘAPTE 

Maven m-a trădat. Ba nu, el n-a fost niciodată de partea 
mea. 

Ochii mi se adaptează și văd gratiile în lumina slabă. 
Tavanul este scund și greu, ca aerul din subteran. N-am mai 
fost niciodată aici, dar, chiar și așa, cunosc locul. 

— Circul Oaselor, șoptesc eu mai tare, căci nu mă aștept 
să mă audă 

cineva. 

Însă cineva tot râde. 

Întunericul continuă să se risipească, dezvăluind și mai 
mult din tavan. O 

formă plină de cocoloașe stă pe jos alături de mine, lipită 
de gratii, transformându-se cu fiecare hohot de râs. 

— Aveam patru ani când am venit aici pentru prima dată, 
iar Maven încă 

nu împlinise doi ani. Se ascundea după fustele maică-sii, 
temându-se de întuneric și de celulele goale. 

Cal chicotește, iar fiecare cuvânt e tăios ca un cuţit. 

— Bănuiesc că acum nu se mai teme de întuneric. 

— Nu, nu se mai teme. 

Eu sunt umbra flăcării. L-am crezut pe Maven atunci când 
a rostit acele cuvinte, atunci când mi-a spus cât de mult ura 
această lume. Acum știu că 

totul a fost o păcăleală, un truc abil. Fiecare cuvânt, 
fiecare atingere, fiecare privire au fost minciuni. Și eu, care 
credeam că sunt o mincinoasă. 


Din instinct, încerc să-mi găsesc puterile, pipăind după 
orice puls de electricitate, ceva să-mi dea o scânteie de 
energie. Dar nu e nimic. Nimic. 

Doar un pustiu, o absenţă, o senzaţie de gol, care mă face 
să tremur. 

— Arven este cumva prin apropiere? mă întreb eu, 
amintindu-mi cum mi-a blocat puterile, forțându-mă să 
privesc în timp ce Maven și mama lui îi distrugeau familia. 
Nu simt nimic. 

— E din cauza celulelor, spune Cal pe un ton neutru. 

Mâinile lui desenează forme în podeaua murdară - flăcări. 

— Sunt făcute din Piatră Tăcută. Nu-mi cere să-ţi explic, 
deoarece nu pot și nici nu am chef să încerc. 

Ridică ochii și privește dușmănos la un șir nesfârșit de 
celule. Ar trebui să-mi fie teamă, dar nu mai am de ce să mă 
tem. Ce-a fost mai rău s-a întâmplat deja. 

— Înainte de apariţia meciurilor, când încă mai eram 
nevoiţi să-i executăm pe-ai noștri, Circul Oaselor gazduia 
toate lucrurile din care sunt 287 

alcătuite coșmarurile. Marele Greco, care obișnuia să taie 
bărbaţii în jumătate și să le mănânce ficaţii. Mireasa 
Otrăvitoare, un animos din Casa Viper, care a trimis șerpi în 
patul stră-stră-unchiului meu în noaptea nunţii lor. Se spune 
că sângele lui s-a prefăcut în venin, din pricina numărului 
mare de mușcături. 

Cal îi înșiruie pe toţi infractorii din această lume. 

— Acum, noi. Prinţul Trădător, așa mi se spune. Și-a 
omorât tatăl, ca să 

ajungă la tron. Pur și simplu n-a putut să aștepte. 

Nu mă pot abţine să nu mai adaug și eu ceva la poveste. 

— „Tăârfa l-a obligat s-o facă”, vor bărfi ei. 

Parcă văd cu ochii minţii cum se strigă la fiecare colţ de 
stradă, de pe fiecare ecran video. 

— Vor da vina pe mine, fetița cu fulgerele. Ți-am 
înveninat gândurile, te-am corupt. Te-am obligat s-o faci. 


— Aproape c-ai făcut-o, murmură el drept răspuns. 
Aproape că te-am ales pe tine azi-dimineaţă. 

Oare să fi fost numai în această dimineaţă? Nu se poate 
să fie adevărat. 

Mă împing în gratii, aplecându-mă la numai câţiva 
centimetri de Cal. 

— Au de gând să ne omoare. 

Cal încuviinţează, râzând din nou. L-am mai auzit râzând 
și altă dată, de pildă atunci când încercam să dansez, dar 
acest sunet nu este la fel. Caldura sa a dispărut și nu a lasat 
nimic în urmă. 

— Regele o să aibă grijă să se-ntâmple asta. Vom fi 
executați. 

Executați. Nu sunt surprinsă, chiar deloc. 

— Cum o vor face? 

Nu îmi prea amintesc ultima execuţie. Numai niște 
imagini răzlețe: sângeargintiu pe nisip, mugetul mulţimii. Și 
îmi amintesc spânzurătorile de acasă, funia legănându-se în 
bătaia vântului aspru. 

Cal își încordează umerii. 

— Există mai multe feluri. Împreună, pe rând, cu săbii, cu 
arme de foc sau cu diferite puteri. Ori toate trei. 

Oftează, deja resemnat cu soarta sa. 

— Vor face în așa fel încât să doară. Nu va fi o moarte 
rapidă. 

— Poate că voi sângera abundent. Asta va da ceva de 
gândit poporului. 

Gândul sumbru mă face să surâd. Când voi muri, îmi voi 
ridica propriul drapel roșu, împroșcându-l peste nisipul 
arenei. 

— Atunci nu vor putea să mă ascundă. Toată lumea va ști 
ce sunt cu adevărat. 

— Și crezi că asta va schimba ceva? 

288 

Trebuie. Farley are lista, Farley îi va găsi pe ceilalţi... Însă 
Farley e moartă. 


Nu pot decât să sper că a transmis mesajul mai departe 
unei persoane care încă e în viaţă. Ceilalţi sunt acolo și 
trebuie găsiţi. Ei trebuie să continue, căci eu nu mai pot. 

— Eu cred că nu, continuă Cal, vocea lui umplând 
tăcerea. Cred că ne va folosi drept scuza. Vor fi și mai multe 
mobilizări, mai multe legi, mai multe lagăre de muncă. 
Mama lui va scorni o altă minciună minunată și lumea va 
continua să se învârtească, la fel ca până acum. 

Ba nu. N-o să mai fie niciodată la fel. 

— Vor căuta mai mulţi ca mine, gândesc eu cu voce tare. 

Deja am căzut, deja am pierdut, deja sunt moartă. Și ăsta 
este ultimul cui bătut în sicriu. Îmi las capul în mâini. 

Cal își schimbă poziţia, lipindu-se de gratii, greutatea sa 
trimițând vibrații prin metal. 

— Poftim? 

— Mai există și alţii. Julian și-a dat seama. Mi-a spus cum 
să-i găsesc și... 

Vocea mi se frânge, nedorind să continui. 

— Și i-am spus și lui Maven. 

Simt ca-mi vine să ţip. 

— S-a folosit de mine la perfecţie. 

Cal se întoarce pentru a se uita la mine printre gratii. Cu 
toate că puterile lui sunt departe, suprimate de aceste ziduri 
mizerabile, în ochii lui clocotește un infern. 

— Ce simţi? mâărâie el, aproape nas în nas cu mine. Ce 
simţi când ești folosită, Mare Barrow? 

Cândva, aș fi dat orice să-l aud rostindu-mi numele real, 
dar acum mă 

ustură ca o palmă. Credeam că îi foloseam pe amândoi, 
pe Maven și pe Cal. 

Cât de proastă am fost! 

— Îmi pare rău, mă fortez eu să spun. 

Detest aceste cuvinte, dar ele reprezintă tot ce pot să 
ofer. 

— Cal, eu nu sunt Maven. N-am făcut asta ca să te rânesc. 
N-am vrut niciodată să te rânesc. 


Și mai șoptit, de-abia auzindu-se: 

— N-a fost chiar totul o minciună. 

Se izbește cu capul de gratii, atât de tare, încât probabil 
că doare, dar Cal pare să nu-și dea seama. Ca și mine, el și-a 
pierdut puterea de a simţi durere sau teamă. Prea multe s-au 
petrecut. 

— Crezi ca-mi va ucide părinţii? 

289 

Pe sora mea, pe fraţii mei. De data asta, mă bucur că 
Shade e mort și Maven nu poate pune mâna peel. 

Simt o căldură surprinzătoare pătrunzând în mine, 
instalându-se în oasele mele tremurânde. Cal s-a mișcat iar, 
rezemându-se de gratii, spate în spate cu mine. Căldura sa 
este blândă, firească, nu mânată de furie sau de puterile lui. 
Este omenească. Îi simt respiraţia, îi simt bătăile inimii. 
Bubuie ca o tobă în timp ce el își caută tăria dea mă minţi. 

— Cred că are lucruri mai importante la care să se 
gândească. 

Știu că simte cum plâng, căci umerii mi se zguduie la 
fiecare suspin, dar nu spune nimic. Pentru asta, nu există 
cuvinte. Însă el stă chiar acolo, ultima mea fărâmă de 
căldură într-o lume care se năruie. Plâng pentru ei toți. 

Farley, Tristan, Walsh, Will, Shade, Bree, Tramy, Gisa, 
mama și tata. 

Luptători cu toţii. Și Kilorn. Nu l-aș fi putut salva, oricât aș 
fi încercat. Nici măcar pe mine nu mă pot salva. 

Cel puţin am cerceii. Aceste pietricele vor rămâne cu 
mine până la final. 

Voi muri cu ei, Și ei cu mine. 

Stăm așa ore întregi, cu toate că nimic nu se schimbă 
pentru a marca trecerea timpului. Ba, la un moment dat, 
chiar și aţipesc, înainte ca un glas cunoscut să mă facă să 
tresar. 

— Într-o altă viaţă, aș putea fi gelos. 

Vorbele lui Maven îmi trimit fiori pe șira spinării, și nu 
într-un mod plăcut. 


Cal sare în picioare, mai iute decât aș fi crezut că e cu 
putinţă, și se aruncă 

în gratii, făcând ca metalul să zăngănească. Însă gratiile 
rezistă, iar el nu poate ajunge la Maven, vicleanul, 
dezgustătorul, îngrozitorul de Maven. Spre încântarea mea, 
el tot tresare speriat. 

— Frate, nu-ţi irosi puterile, spune el. Vei avea cât de 
curând nevoie de ele. 

Deși nu poartă nicio coroană, Maven are deja aerul unui 
rege nemilos. 

Uniforma lui e plină de medalii noi. Cândva i-au aparţinut 
tatălui său; mă 

surprinde că nu sunt încă pline de sânge. Pare mai palid 
ca oricând, deși cearcănele i-au dispărut. Crima îl ajută să 
doarmă. 

— Vei fi în arenă? mărâie Cal printre gratii. O vei face tu 
însuţi? Măcar ai curajul? 

Nu pot găsi tăria de a sta în picioare. Mi-aș dori să mă 
reped la gratii, să 

sfâșii metalul cu mâinile goale, până când singurul lucru 
pe care l-aș simţi ar fi beregata lui Maven. Nu pot decât să 
privesc. 

Râde sec la auzul cuvintelor pe care le-a rostit fratele său. 

290 

— Amândoi știm că nu te-aș putea învinge cu puterile 
mele, zice el, aruncând cu ironie aceleași sfaturi pe care Cal 
i le-a oferit acum ceva timp. 

Așa că am să te înving cu mintea, dragă frate. 

Cândva, Maven mi-a spus că fratele său detestă să 
piardă. Acum îmi dau seama că cel care juca pentru a 
câștiga a fost dintotdeauna Maven. Fiecare respiraţie, fiecare 
cuvânt erau folosite pentru această victorie afurisită. 

Cal mormăie în barbă. 

— Mavey, spune el, dar diminutivul nu mai poartă nicio 
urmă de iubire. 

Cum ai putut să-i faci asta tatei? Mie? Ei? 


— Un rege criminal, un prinţ trădător. Atât de mult sânge, 
rostește el batjocoritor, sărind dincolo de locul în care Cal |- 
ar putea ajunge. Oamenii plâng pe străzi după tatăl nostru. 
Sau, cel puţin, așa pretind, adaugă el cu o ridicare din 
umeri. Lupii nebuni mă așteaptă să mă împiedic, iar cei isteți 
știu că n-o voi face. Sunt mulţi ani de când Casele Samos și 
lral își ascut ghearele, așteptând un rege slab și indulgent. 
Ştii că le curg balele după tine? 

Gândește-te la asta, Cal. Peste câteva decenii, tata ar fi 
murit lent, împăcat, iar tu ai fi ajuns pe tron. Căsătorit cu 
Evangeline, o fiică a oţelului și a cuţitelor, cu fratele ei 
alături de tine. N-ai fi supraviețuit nopţii încoronării. 

Ea ar fi procedat ca mama și te-ar fi înlocuit cu propriul ei 
copil. 

— Să nu-mi spui că ai făcut asta pentru a proteja o 
dinastie, comentează 

Cal ironic, clătinând din cap. Ai făcut asta pentru tine. 

Din nou, Maven ridică din umeri. Zâmbește plin de 
cruzime. 

— Chiar ești atât de surprins? Bietul Mavey, al doilea 
prinţ. Umbra flăcării fratelui său. O chestie slabă, o chestie 
insignifiantă, condamnat să stea la o parte și să 
îngenuncheze. 

O ia din loc și se oprește în faţa celulei mele. Nu pot 
decât să mă holbez la el de jos, neavând încredere în mine 
să fac vreo mișcare. Până și mirosul pe care îl emană e rece. 

— Logodit cu o fată care are ochi pentru altul, pentru 
fratele meu, prinţul pe care nimeni n-ar putea vreodată să-l 
ignore. 

Adoptă un ton feroce, sălbatic. Însă există un adevăr în 
cuvintele lui, un adevăr aspru, pe care am încercat din 
răsputeri să-l uit. Asta face ca pielea să 

mă furnice. 

— Cal, mi-ai luat tot ce ar fi trebuit să fie al meu. Totul. 

Brusc, sunt în picioare și tremur violent, dar stau dreaptă. 


Ne-a minţit atât de mult timp, dar nu-i pot îngădui să ne 
mintă și acum. 

— N-am fost niciodată a ta, iar tu n-ai fost niciodată al 
meu, Maven! 

mormăi eu. Și nu din pricina lui. Am crezut că erai 
perfect, am crezut că erai puternic, curajos și bun. Am crezut 
că erai mai bun decât el. 

291 

Mai bun decât Cal. Acestea sunt cuvintele pe care Maven 
n-a crezut că i le va spune cineva vreodată. Tresare și, 
pentru o secundă, îl văd pe băiatul pe care îl știam. Un băiat 
care nu mai există. 

Întinde o mână și mă apucă printre gratii. Când degetele 
lui se strâng peste încheietura mâinii mele, nu simt nimic 
altceva decât repulsie. Mă ţine strâns, de parcă aș fi vreun 
soi de ancoră de salvare. Ceva s-a rupt în el, scoțând la 
iveală un copil disperat, o fiinţă jalnică, lipsită de speranţă, 
care încearcă să se ţină de jucăria preferată. 

— Eu te pot salva. 

Cuvintele astea mă fac să mă înfior. 

— Maven, tatăl tău te-a iubit. Tu n-ai văzut asta, dar el 
chiar te-a iubit. 

— E o minciună. 

— Te-a iubit, iar tu l-ai ucis! 

Cuvintele ies cu repeziciune, revărsându-se ca sângele 
dintr-o venă. 

— Fratele tău te-a iubit, iar tu l-ai transformat în ucigaș. 
Eu... eu te-am iubit. Am avut încredere în tine. Am avut 
nevoie de tine. Și acum voi muri din cauza asta. 

— Sunt rege. Vei trăi, dacă eu vreau să trăiești. Eu pot să 
te ajut să trăiești. 

— Vrei să spui dacă minţi? Într-o bună zi, minciunile tale 
te vor sufoca, rege Maven. Singurul meu regret e că nu voi 
trăi să o văd. 

Și acum e rândul meu să-l apuc. Îl trag cu toată forța 
mea, făcându-l să se împleticească și să se lipească de 


gratii. Încheieturile degetelor iau contact cu obrazul lui, 
făcându-l să schelălăie ca un câine lovit. 

— Nu voi mai face niciodată greșeala de a te mai iubi 
vreodată. 

Spre disperarea mea, își revine iute și își netezește părul. 

— Așadar, îl alegi pe el? 

Despre asta a fost mereu vorba. Gelozie. Rivalitate. Toate, 
pentru ca umbra să poată învinge flacăra. 

Sunt nevoită să-mi dau capul pe spate și să râd, simțind 
ochii fratelui său asupra mea. 

— Cal m-a trădat, dar și eu l-am trădat pe el. lartu ne-ai 
trădat într-o mie de feluri diferite. 

Cuvintele sunt grele ca pietrele, dar adevărate. Foarte 
adevărate. 

— Nu aleg pe nimeni. 

Pentru prima dată, simt că eu controlez focul și că Maven 
s-a ars. Se îndepărtează de celula mea, oarecum înfrânt de 
fetița fără fulgere, prizonieră în lanţuri, un om în faţa unui 
zeu. 

— Ce le vei spune când voi sângera? rostesc printre dinţi 
în urma lui. 

Adevărul? 

292 

Râde cu poftă. Băiețelul dispare, înlocuit din nou de 
regele ucigaș. 

— Adevărul e cel pe care-l creez eu. Aș putea da foc lumii 
și să spun că e ploaie. 

lar unii vor crede. Proștii. Dar alţii nu vor crede. Roșii și 
argintii, de sus sau de jos, unii vor vedea adevărul. 

Vocea lui devine un mormăit, iar chipul său, umbra unei 
bestii. 

— Vom avea grijă de toţi cei care știu că noi te ascundem, 
de toţi cei care au și cea mai mică suspiciune. 

Mintea îmi fierbe, gândindu-se la toţi cei care știau că era 
ceva ciudat în legătură cu mine. Maven mă înfrânge aici, 
părând să-i facă plăcere înșiruirea numeroaselor morți. 


— Lady Blonos a trebuit să plece, desigur. Decapitarea 
funcţionează 

destul de bine la tămăduitorii de piele. 

Chiar dacă era o cioară bătrână, o persoană enervantă, n- 
a meritat asta. 

— Cu cele două cameriste a fost mai lesne. Fete 
frumușele, surori din Oldshire. Mama le-a rezolvat pe 
ambele. 

Nici măcar nu am catadicsit să le aflu numele. 

Mă prăbușesc în genunchi, dar nu prea simt durerea. 

— Ele nu știau nimic. 

Însă implorările mele nu-și mai au rostul acum. 

— Și Lucas o va păţi, spune el, cu un zâmbet infatuat. Dar 
vei avea șansa să vezi asta cu ochii tăi. 

Îmi vine să vărs. 

— Mi-ai spus că e în siguranţă, cu ai săi...! 

Râde mult și zgomotos. 

— Când ai de gând să-ţi dai seama că fiecare cuvânt ieșit 
din gura mea a fost o minciuna? 

— Noi l-am obligat, Julian și cu mine. El n-a făcut nimic 
greșit. 

Detest să-l implor, dar e tot ce-mi trece prin cap să fac. 

— El e din Casa Samos. Pe ei nu poți să-i ucizi. 

— Mare, n-ai fost atentă? Eu pot să fac orice, mârâie el. 
Ce păcat că nu-l putem aduce pe Julian aici în timp util. Mi- 
ar fi făcut plăcere să-l fac să te privească murind. 

Mă străduiesc din răsputeri să-mi înăbuș un suspin, 
apăsându-mi palma pe gură. Alături de mine, Cal mărâie 
enervat, gândindu-se la unchiul lui. 

— L-ai găsit? 

— Firește. l-am capturat pe Julian și pe Sara. 

Maven râde. 

293 

— Voi aranja ca Skonos să fie omorâtă prima, pentru a 
încheia treaba începută de mama. Acum, Cal, sigur știi care 


e povestea, nu-i așa? Ştii ce a făcut mama, croindu-și drum 
spre mintea lui Coriane, făcând o s-o ia razna. 

Se apropie și mai mult, cu ochii sâi sălbatici și 
înspăimântători. 

— Sara știa. Și tatăl tău, ba chiar și tu aţi refuzat s-o 
credeți. Aţi lăsat-o pe mama să câștige. Și aţi făcut-o din 
nou. 

Cal nu reacţionează, lipindu-și capul de gratii. Satisfăcut 
pentru că și-a distrus fratele, Maven se întoarce spre mine, 
plimbându-se prin faţa celulei mele. 

— Am să-i fac pe ceilalţi să urle pentru tine, Mare, pe toți, 
până la ultimul. 

Nu numai pe părinţii tai. Nu doar pe fraţii tăi. Ci pe toţi 
cei care sunt ca tine. 

Intenţionez să-i găsesc și o să moară cu tine în gând, 
știind că e soarta pe care tu le-ai adus-o. Eu sunt regele, iar 
tu ai fi putut fi regina mea roșie. 

Acum nu mai ești nimic. 

Nu mă sinchisesc să-mi șterg lacrimile care îmi curg pe 
obraji. Nu mai are rost. Maven savurează faptul că mă vede 
dărâmată și își suge dinţii de parcă 

ar vrea să-mi simtă gustul. 

— Adio, Maven. 

Aș fi vrut să fi putut să-i spun mai multe, dar nu există 
cuvinte pentru acest demon. El știe ce este și, cel mai rău 
dintre toate, îi place asta. 

Își înclină capul, aproape făcând plecăciuni. Cal nu se 
obosește să-l privească, dar în schimb strânge gratiile, 
purtându-se de parcă metalul ar fi gâtul lui Maven. 

— Adio, Mare. 

Zâmbetul superior i-a dispărut și, spre surprinderea mea, 
ochii sai par umezi. Șovăie, nu vrea să plece. E ca și cum ar 
fi înțeles brusc ce a făcut și ce este pe cale să ni se întâmple 
tuturor. 

— i-am spus cândva să-ţi ascunzi sentimentele. Ar fi 
trebuit să mă 


asculți. 

Cum de îndrăznește? 

Am trei fraţi mai mari. Așa că, atunci când îl scuip pe 
Maven, îl nimeresc drept în ochi. 

Se întoarce rapid cu spatele, de parcă ar vrea să fugă de 
noi. O vreme, Cal privește lung după el, incapabil să 
vorbească. Eu nu pot decât să stau jos, lăsând furia să se 
stingă. Când Cal se așază din nou lângă mine, nu mai este 
nimic de spus. 

Multe lucruri au condus la această zi: un fiu uitat, o 
mamă răzbunătoare, un frate cu o umbră lungă, o mutație 
stranie. Laolaltă, au scris o tragedie. 

294 

În povești, în basmele vechi, mereu există un erou care o 
salvează pe domniţa aflată la ananghie. Însă toţi eroii mei au 
plecat sau au murit. Nu vine nimeni după mine. 

Când sosesc santinelele, conduse de însuși Arven, 
probabil că e deja dimineaţă. Cu zidurile sufocante, prezenţa 
sa mă face să-mi fie greu să stau în picioare, însă mă ridică 
ei cu forța. 

— Santinelă Provos, santinelă Viper. 

Cal dă din cap spre santinele atunci când acestea descuie 
celula. Îl ridică 

în picioare cu brutalitate. Chiar și acum, când Cal se află 
în fața morţii, este calm. 

Îi salută pe toţi gardienii pe lângă care trecem, 
adresându-li-se pe nume. 

Drept răspuns, ei îl privesc lung, mânioși ori uluiţi, sau 
chiar ambele. Un rege ucigaș n-ar trebui să fie atât de 
amabil. Soldaţii sunt și mai răi. El vrea să se oprească să-și ia 
rămas-bun cum se cuvine, dar propriii săi oameni îl privesc 
cu răceală. lar eu cred că asta îl doare la fel de mult ca toate 
celelalte. După o vreme, rămâne tăcut, pierzându-și și ultima 
fărâmă de voinţă care i-a mai rămas. În timp ce urcăm, 
ieșind din întuneric, zgomotul unei mulţimi crește în 
intensitate. Slab la început, apoi un muget monoton, situat 


exact deasupra noastră. Arena este plină, iar ei sunt gata 
pentru spectacol. 

Asta a început atunci când am căzut în Grădina Spiralată, 
un corp făcut din scântei, iar acum se sfârșește la Circul 
Oaselor. Voi pleca sub formă de cadavru. 

Publicul arenei, format din argintii cu priviri inexpresive, 
coboară 

deasupra noastră asemenea unui stol de porumbei. 
Santinelele mă trag după 

o cortină, pregătindu-mă cu mișcări aspre și mâini dure 
pentru ceea ce va urma. De-abia îi simt, împingându-mă și 
trăgându-mă, vârându-mă într-o versiune mai ieftină a 
costumului de antrenament. Asta se vrea a fi o insultă, 
făcându-mă să port ceva atât de simplu în care să mor, însă 
aș alege oricând veșmintele aspre în locul mătăsurilor 
delicate. Mă gândesc vag la cameristele mele. Mă machiau 
Zilnic; știau că aveam ceva de ascuns. Și au murit pentru 
asta. Acum nu mă mai machiază nimeni și nici nu se obosesc 
să-mi curețe mizeria unei nopţi petrecute în celulă. Totul 
face parte din spectacol. Cândva, purtam mătăsuri și 
bijuterii, și zâmbete frumoase, dar asta nu se potrivește cu 
minciuna lui Maven. O fată roșie în zdrențe e mai ușor de 
înţeles pentru ei. Și mai ușor de ucis. 

Când mă trag înapoi, văd că au procedat la fel și în cazul 
lui Cal. Lui nu i-au dat nici medalii, nici armură. Însă are din 
nou brăţara care produce flăcări. Focul arde liniștit, mocnind 
în interiorul soldatului distrus. S-a resemnat cu gândul că va 
muri, dar nu înainte de a lua pe cineva cuel. 

295 

Ne sustinem reciproc privirile, pur și simplu pentru că nu 
avem unde să 

ne uităm. 

— În ce intrăm? întreabă Cal în cele din urmă, luându-și 
privirea de la mine pentru a-l înfrunta pe Arven. 

Bătrânul, alb ca varul, își privește foștii elevi fără nicio 
urmă de remușcare. Oare ce i-au promis în schimbul 


ajutorului său? Dar deja văd. 

Distincția de pe pieptul lui, coroana făcută din jais, 
diamant și rubin, i-a aparţinut cândva lui Cal. Nu mă 
îndoiesc că i s-au dat și mai multe. 

— Ai fost prinţ și general. În înțelepciunea sa, milostivul 
rege a decis că se cuvine să mori în glorie. 

Surâde în timp ce vorbește, dezvelindu-și dinţii mici și 
ascuțiți. Dinţi de șobolan. 

— O moarte bună, pe care n-o merită un trădător. 

— Cât despre fata roșie, farsoarea... 

Își îndreaptă privirea fioroasă spre mine, concentrându-se 
și mai abitir. 

Greutatea sufocanta a puterii sale amenință să mă 
doboare. 

— Ea nu va avea niciun fel de arme și va muri ca o 
diavoliţă ce este. 

Deschid gura să protestez, dar Arven se uită chiorâș la 
mine, răsuflarea mirosindu-i a otravă. 

— Poruncile regelui. 

Fără arme. Îmi vine să ţip. Fără fulgere. Arven nu-mi va da 
drumul până 

mor. Cuvintele lui Maven îmi răsună în minte. Acum nu 
mai ești nimic. Voi muri ca un nimic. Nu au nevoie să-mi 
ascundă sângele, dacă pot să pretindă 

că puterile mele erau cumva falsificate. 

Jos, în celule, eram aproape nerăbdătoare să pășesc pe 
nisip, să-mi trimit scânteile în cer și sângele în pământ. 
Acum, tremur și mă înfior, vreau s-o iau la fugă, dar mândria 
mea nenorocită, singurul lucru care mi-a mai rămas, nu-mi 
permite nici măcar asta. 

Cal mă ia de mână. Și el tremură ca mine, fiindu-i frică să 
moară. Cel puţin el va avea șansa să lupte. 

— Te voi apăra cât timp voi putea, îmi șoptește el. 

Aproape că nu-l aud din pricina tropăitului picioarelor și a 
bătăilor patetice ale inimii mele. 


— N-o merit, murmur drept răspuns, dar, în același timp, 
îi strâng recunoscătoare mâna. 

L-am trădat, i-am distrus viaţa, și iată cum mă răsplătește 
el. 

Următoarea încăpere este ultima. Este un pasaj înclinat, 
care dă spre o mică rampă și o poartă din oțel. Printre barele 
acesteia dansează razele soarelui, potopindu-ne împreună 
cu zgomotul arenei pline. Zidurile 296 

distorsionează sunetele, transformând  ovaţiile și 
strigătele în urletele unui coșmar. Presupun că nu e foarte 
departe de adevăr. 

Când intrăm, văd că nu suntem singurii care așteaptă să 
moară. 

— Lucas! 

Un străjer ridică braţul, dar Lucas reușește totuși să 
arunce o privire peste umărul lui. Chipul său e plin de 
vânătăi și pare mai palid decât de obicei, de parcă n-ar fi 
văzut soarele de câteva zile bune. Probabil că asta s-a și 
întâmplat. 

— Mare. 

Felul în care îmi rostește numele mă face să mă crispez. 
Și pe el l-am trădat, folosindu-l așa cum m-am folosit de Cal, 
de Julian, de colonel, așa cum am încercat să mă folosesc de 
Maven. 

— Mă întrebam când aveam să te revăd. 

— lartă-mă! 

Am să intru în mormânt scuzându-mă, și tot nu va fi de- 
ajuns. 

— Mi-au spus că ești cu ai tăi, că ești în siguranţă sau 
ai = 

— Sau ce? mă întreabă tărăgănat. Nu reprezint nimic 
pentru tine. Sunt ceva de care te folosești și apoi îl arunci 
cât colo. 

Acuzaţia mă înjunghie asemenea unui cuţit. 

— Îmi pare rău, dara trebuit s-o fac. 

— Regina m-a făcut să-mi amintesc. 


M-a făcut. Glasul lui e plin de durere. 

— Nu te scuza, căci nu vorbești serios. 

Vreau să-l îmbrăţișez, să-i arăt că nu asta am vrut să se 
întâmple. 

— Ba da. Lucas, îţi jur! 

— Maiestatea Sa, Maven al Caselor Calore și Merandus, 
regele Nortei, Flacăra Nordului. 

Strigătul răsună în arenă, reverberând până la noi, 
trecând prin poartă. 

Ovaţiile care îl însoțesc mă fac să mă crispez, iar Lucas se 
înfioară. Sfârșitul lui este aproape. 

— Ai face-o din nou? 

Vorbele lui mă dor. 

— Mi-ai pune din nou viaţa în pericol pentru prietenii tăi 
teroriști? 

Aș face-o. Nu o spun cu voce tare, dar Lucas citește 
răspunsul în ochii mei. 

— Nu ţi-am divulgat secretul. 

Aceste cuvinte sunt mai rele decât oricare altă insultă pe 
care ar putea să 

mi-o arunce în faţă. Faptul că știu că el m-a apărat, cu 
toate că n-o meritam, îmi roade sufletul. 

297 

— Însă acum știu că nu ești diferită. Nu mai ești, continuă 
el, aproape scuipând cuvintele. Ești la fel ca toţi ceilalți. 
Lipsită de suflet, egoistă, rece - 

exact ca noi. Te-au învăţat bine. 

Apoi se întoarce cu spatele, privind din nou spre poartă. 
Nu mai vrea să 

audă niciun cuvânt de la mine. Vreau să mă duc la el, să 
încerc să-i explic, dar sunt oprită de un străjer. Nu mai pot să 
fac altceva decât să stau dreaptă 

și să-mi aștept sfârșitul. 

— Cetăţenii mei. 

Vocea lui Maven se infiltrează prin poartă, odată cu 
lumina soarelui. 


Seamănă cu a tatălui său, cu a lui Cal, dar există ceva 
mai strident în glasul său. Are numai șaptesprezece ani și e 
deja un monstru. 

— Poporul meu, copiii mei. 

Cal, alături de mine, râde batjocoritor. Dar în arenă se 
lasă o liniște mormântală, stăruitoare. Îi ţine în palmă. 

— Unii ar numi asta cruzime, continuă Maven. 

Nu mă îndoiesc că a memorat un discurs emoționant, 
scris probabil de scorpia aia de maică-sa. 

— Nici bine nu s-a răcit trupul tatălui meu, nici binenua 
fost curăţat sângele lui de pe podea, că m-am văzut obligat 
să-i iau locul, să-mi încep domnia într-o astfel de împrejurare 
violentă. De zece ani nu i-am mai executat pe ai noștri și mă 
doare să reîncep această tradiţie îngrozitoare. 

Însă, pentru tatăl meu, pentru coroana mea, pentru voi, 
trebuie. Sunt tânăr dar nu sunt slab. Asemenea crime, 
asemenea fapte diabolice vor fi pedepsite. 

Sus, deasupra noastră, se aud strigăte care incită la 
moarte. 

— Lucas din Casa Samos, pentru infracţiuni împotriva 
coroanei, pentru coalizare cu organizaţia secretă cunoscută 
drept Garda Stacojie, te declar vinovat. Te condamn la 
moarte. Predă-te execuţiei. 

Și atunci Lucas urcă mica rampă și se îndreaptă spre 
propriul sfârșit. Nu-mi aruncă nici măcar o privire. Nu că aș 
merita vreuna. El moare, nu numai pentru ceea ce am făcut 
noi din el, ci și pentru ceea ce sunt eu. Ca și ceilalţi, el știa 
că era ceva bizar în legătură cu mine. Și, precum ceilalți, va 
muri. Când dispare pe poarta îndepărtată, sunt nevoită să 
mă întorc și să nu-mi iau privirea de la perete. Împușcăturile 
sunt greu de ignorat. Mulțimea urlă, încântată de 
manifestarea violentă. 

Lucas este doar începutul, primul act. Noi reprezentăm 
spectacolul. 

— Înaintaţi! ne poruncește Arven, îmboldindu-ne. 

Ne urmează în clipa în care începem să urcăm rampa. 


Nu pot să-i dau drumul lui Cal; dacă mă împiedic? Toţi 
mușchii îi sunt încordațţi, fiind gata pentru lupta vieţii sale. 
Încerc să ajung la fulgerele mele 298 

într-o ultimă tentativă, dar nu iese nimic. În mine n-a mai 
rămas nici măcar o fărâmă de energie. Mi-a fost luată de 
Arven... Și de Maven. 

Văd prin poartă cum este târât trupul lui Lucas, lăsând o 
dâră de sângeargintiu pe nisip. Mă trece un val de greață și 
sunt nevoită să-mi mușc buza. 

Cu un scârţâit, poarta de oţel se cutremură și se ridică. 
Lumina soarelui mă orbește pentru o secundă și mă face să 
mă opresc în loc, însă Cal mă 

trage mai departe în arenă. 

Nisipul alb, fin ca pulberea, îmi alunecă sub tălpi. Când 
ochii mei se deprind cu lumina, aproape uit să mai respir. 
Arena este enormă, o gură 

largă, cenușie, din oţel și zidărie din piatră, plină ochi cu 
mii de chipuri supărate. Toţi se holbează în jos, la noi, într-o 
tăcere apăsătoare, iar ura lor îmi pătrunde prin piele. Nu văd 
deloc roșii, dar nici nu mă așteptam. Asta e ceea ce argintiii 
numesc distracţie - o altă piesă de teatru la care să râdă și 
pe care să n-o împartă cu roșiii. 

Arena e plină de monitoare care îmi reflectă chipul. 
Desigur, probabil că 

ei înregistrează evenimentul, pentru a-l difuza în toată 
tara. Pentru a arăta lumii o altă roșie adusă atât de jos. Când 
mă văd îmi piere tot avântul; arăt ca atunci când locuiam în 
Pilonii: păr încâlcit, haine simple și pete de murdărie pe faţă. 
Tenul mi se îmbujorează de la sângele pe care am încercat 
atât de mult timp să-l ascund. Dacă nu m-ar aștepta 
moartea, probabil că aș surâde. 

Spre surprinderea mea, ecranele pâlpâie, trecând de la 
imaginea noastră 

la ceva ușor înceţoșat - înregistrări ale tuturor camerelor 
de supraveghere, ale tuturor ochilor electrici. Respirând 


precipitat, îmi dau seama exact cât de departe a mers planul 
lui Maven. 

Ecranele redau toate secretele. Cum plec pe furiș din 
Reședință împreună 

cu Cal, cum dansăm împreună, conversațiile noastre 
șoptite, sărutul nostru. 

Și, apoi, uciderea regelui, în toată splendoarea ei 
îngrozitoare. Luate laolaltă 

ca un întreg, nu e greu de crezut povestea lui Maven. 
Toate se leagă, povestea diavoliţei roșii care a sedus un 
prinţ, care l-a făcut să ucidă un rege. 

Mulțimea  icnește și murmură, înghițind minciuna 
perfectă. Chiar și părinţii mei ar fi avut de furcă să nege așa 
ceva. 

— Mare Molly Barrow. 

Vocea lui Maven bubuie din spatele meu, iar noi ne 
întoarcem pentru a-l vedea pe neghiobul în straie regești 
zgâindu-se la noi. Loja sa dă pe din afară 

de steaguri în nuanţe de negru și roșu, plină până la refuz 
de domni și doamne pe care îi recunosc. Cu toţii sunt 
îmbrăcaţi în negru, uitând de culorile caselor lor, în onoarea 
unui rege ucis. Sonya, Elane și toţi ceilalţi copii din Înaltele 
Case se uită la mine cu dezgust. Lordul Samos stă în stânga 
299 

lui Maven, iar regina, în dreapta sa. Elara se ascunde 
după un voal de doliu, probabil pentru a-și masca zâmbetul 
drăcesc. Mă aștept ca Evangeline să 

dea târcoale pe acolo, mulțumită să se mărite cu 
următorul rege. La urma urmelor, ea n-a vrut decât coroana. 
Dar n-o văd pe nicăieri. Maven arată ca o fantomă 
întunecată, pielea lui palidă contrastând puternic cu luciul 
negru al armurii. Poartă chiar și sabia cu care l-au ucis pe 
rege, iar coroana tatălui său se odihnește pe fruntea lui, 
strălucind în lumina soarelui. 

— A existat o vreme când credeam că erai Mareena 
Titanos, o altă supusă 


a regatului meu. Cu ajutorul frăţiei tale roșii, ne-ai indus 
în eroare cu trucuri tehnologice și șiretlicuri, infiltrându-te în 
familia mea. 

Trucuri tehnologice. Ecranele mă arată în Grădina 
Spiralată, în timp ce arunc raze de electricitate. În 
înregistrări totul pare nenatural. 

— i-am oferit educaţie, statut, putere, forţă - ba chiar și 
iubirea noastră. 

Pentru asta, tu ne-ai răsplătit cu trădare, folosindu-te de 
înșelătoria ta pentru a-l întoarce pe fratele meu împotriva 
sângelui său. Acum știm că ești membră a înfrântei Gărzi 
Stacojii și că ești direct răspunzătoare pentru pierderea a 
nenumărate vieți. 

Imaginea pâlpâie, prezentând noaptea de la Atacul 
Soarelui, cu sala de bal plină de sânge și de morți. Steagul 
lui Farley, acea zdreanţă roșie cu soarele rupt în două, iese 
în evidenţă pe fundalul haosului. 

— Împreună cu fratele meu, prințul Tiberias al VIl-lea al 
Caselor Calore și Jacos, ești acuzată de multe delicte 
violente și infame împotriva coroanei, care includ 
înșelătorie, trădare, terorism și crimă. 

Mâinile tale nu sunt mai curate decât ale mele, Maven. 

— L-ai ucis pe rege, pe tatăl meu, vrăjindu-l pe fiul lui să 
comită fapta. Ești o diavoliţă roșie - își mută privirea spre 
Cal, acum aproape scăpărând de furie -, iar tu ești un om 
slab. Un trădător faţă de coroana ta, de neamul tău și de 
drapelul tău. 

Moartea regelui este reluată pe monitoare, consolidând 
cuvintele lui Maven. 

— Vă declar pe amândoi vinovaţi de crimele voastre. 
Predaţi-văa execuţiei. 

Urletul mulţimii se propagă în arenă; seamănă cu guiţatul 
unor porci însetați de sânge. 

Ecranele video ne prezintă din nou pe mine și pe Cal, 
așteptând ca noi să 


plângem sau să implorăm pentru vieţile noastre. Niciunul 
din noi nu dă 

înapoi. Nu vor avea parte de așa ceva. 

Maven privește lung peste marginea lojii sale, așteptând 
ca unul dintre noi să cedeze. 

300 

În loc de asta, Cal salută cu două degete la frunte. 
Reacția lui Maven îmi oferă mai multă satisfacție decât dacă 
i-ar fi tras un pumn în faţă. Dezamăgit, regele dă înapoi. Își 
ia privirea de la noi, uitându-se spre capătul îndepărtat al 
arenei. Când mă întorc, mă aștept să-i văd pe pistolarii care 
l-au omorât pe Lucas, însă mă întâmpină o altfel de 
priveliște. 

Nu știu de unde au apărut sau când, dar cinci siluete 
răsar din praf. 

— Nu-i chiar așa de rău, murmur eu, strângându-l de 
mână pe Cal. 

E| e soldat, luptător. Cinci la unu ar putea fi echilibrat 
pentru el. 

Însă Cal se încruntă, fiind atent la călăii noștri. Aceștia se 
apropie și simt că mă cuprinde frica. Le cunosc numele și 
puterile. Cu toţii emană o forţă 

supraomenească, îmbrăcaţi în armurile și costumele lor 
de război. 

Un oţelit Rhambos care să mă sfâșie în bucăţi, fiul Haven, 
care va dispărea și mă va strangula aidoma unei fantome, și 
însuși lordul Osamos, care să 

stingă focul lui Cal. Și Arven, îmi amintesc eu, care stă la 
poartă, fără să-și ia ochii de pe mine. 

Nu-i uita pe ceilalţi doi. Magnetronii. 

E aproape poetic, zău așa. În armură asortată, cu căutări 
mânioase pe măsură, Evangeline și Ptolemus ne privesc, 
având mâinile pline de cuțite cu lame lungi și neiertătoare. 

Undeva în mintea mea simt ticăitul unui ceas care 
numără invers. Nu ne-a mai rămas prea mult timp. 

Deasupra noastră, Maven poruncește: 


— Omorâţi-i! 

301 

DOUĂZECI ȘI OPT 

Cu o bubuitură, deasupra noastră se creează o uriașă 
boltă purpurie din sticlă groasă, precum cea din Grădina 
Spiralată. Nu pentru a ne apăra, ci pentru a proteja 
mulțimea. Scântei electrice traversează tavanul monstruos, 
ca o sfidare. Fără Arven, fulgerul ar fi al meu și aș putea să 
lupt. Aș putea arăta lumii cine sunt. Dar asta nu e cu 
putinţă. 

Cal se transformă, întinzând braţul. Aerul tremură în jurul 
lui, distorsionat de undele de căldură care se rostogolesc din 
corpul său. Cal se întoarce spre ceilalţi, protejându-mă. 

— Rămâi în spatele meu cât de mult poţi, îmi spune, 
lăsând căldura lui să 

mă împingă înapoi. 

Brățara scapără scântei și focul pârâie între degetele lui, 
ridicându-i-se pe brațe. Cămașa lui are o țesătură specială, 
care o împiedică să ardă, astfel că 

materialul nu fumegă. 

— Când ei vor sparge zidul, va trebui să fugi. Evangeline 
este cea mai slabă, dar oţelitul este lent. Îl poţi întrece. Vor 
încerca să o lungească, pentru a face spectacol. 

Apoi adaugă încet: 

— Nu ne vor lăsa să murim repede. 

— Dar cu tine cum rămâne? Osanos va... 

Călăii înaintează cu pași siguri, asemenea lupilor care 
hăituiesc prada. Se împrăștie în centrul arenei, cu toţii gata 
să avanseze. Undeva, metalul hârșâie și o parte din arenă 
alunecă, lăsând să se vadă o baltă de apă care clipocește la 
picioarele lordului Osanos. Acesta zâmbește, trăgând apa 
spre el într-un scut ameninţător. Îmi amintesc de fiica lui, 
Tirana, care s-a duelat cu Maven la antrenament. Ea l-a 
distrus. 

În jur, mulţimea ovaţionează. Ptolemus urlă alături de ei, 
lăsând ca firea sa vestită să preia controlul. Ilzbește în 


armura sa, făcând-o să sune ca un clopot. Alături de el, 
Evangeline își  răsucește cuţitele, trecându-le peste 
încheieturile degetelor ei, zâmbind. 

— Asta n-o să fie ca altădată, feţișoară roșie, jubilează ea. 
Acum niciun truc nu te va mai putea salva. 

Trucuri. Evangeline îmi cunoaște puterile mai bine decât 
oricine; ea știe că nu erau trucuri. Dar ea crede. Ignoră 
adevărul pentru ceva mai lesne de înţeles. 

302 

Băiatul Haven, Stralian, zâmbește ca pentru sine. Aidoma 
surorii lui, Elane, el e o umbră. Când dispare în lumina 
strălucitoare a soarelui, Cal se mișcă mai repede decât aș fi 
crezut că e cu putinţă, rotind braţul sub forma unui arc 
amplu, de parcă ar aplica o lovitură. 

Cu un vuiet puternic, din braţul lui ţâșnește un perete de 
foc, care arde nisipul și ne separă de ei. Însă focul este 
surprinzător de slab. Nisipul de-abia va arde. 

Nu mă pot abţine să nu-l privesc pe Maven, care continuă 
să se uite la mine cu acel zâmbet strâmb și nesuferit. Nu 
numai că mi-a luat puterile, dar îl limitează și pe Cal cât de 
mult poate. 

— Ticălosule! îl înjur eu în șoaptă. Nisipul... 

— Știu, zice Cal, fluturând din mâini pentru a aprinde și 
mai multe porţiuni de teren. 

Drept în faţă, linia de flăcări se separă preţ de o secundă, 
după care se aude un strigăt de durere. De cealaltă parte a 
focului își face apariţia Stralian, care își stinge flăcările de pe 
braţe. Osanos îl udă cu un gest leneș, stingând focul cu un 
val de apă. Apoi își întoarce ochii albaștri și înspăimântători 
spre noi, spre zidul lui Cal și, cu o singură mișcare, aruncă 

apă peste focul slab. Apa sâsâie și împroașcă, clocotind 
instantaneu sub forma unor nori de aburi. Prins în capcană 
de bolta de sticlă, aburul se împrăștie în arenă, 
înveșmântându-ne într-o ceață albă, fantomatică. 

Aceasta se rotește și se învârtejește, împresurându-ne 
într-o lume albă, în care toate umbrele ar putea reprezenta 


sfârșitul nostru. 

— Fii pregătită! strigă Cal, întinzând o mână după mine, 
dar Ptolemus ţâșnește dintre aburi într-un muget de carne și 
oţel. 

ÎI lovește pe Cal din plin, doborându-l la pământ, dar Cal 
nu rămâne acolo suficient ca Ptolemus să-l înjunghie. 
Lamele cuţitelor lui pătrund în pământ la câteva secunde 
după ce Cal face o săritură și își pune mâinile pe armura lui 
Ptolemus. Oţelul se topește sub atingerea sa, atrăgând un 
țipăt din partea războinicului. Eu nu pot decât să o iau la 
fugă, în timp ce Cal încearcă să 

prăjească un om în propria-i armură. 

— Ptolemus, nu vreau să te omor! strigă Cal printre 
urletele de durere. 

Toate cuţitele, toate așchiile de metal pe care le ridică 
Ptolemus pentru a-l înjunghia se topesc din pricina căldurii 
intense. 

— Nu vreau să fac asta. 

Trei lame scânteietoare despică aburul. Prea iute pentru a 
le topi la înălţime. Acestea îl lovesc pe Cal în spate, 
înțepându-l prin cămașă, înainte de a se topi. El ţipă de 
durere, pierzându-și pentru o clipă concentrarea, în timp ce 
trei pete de sângeargintiu îi pătează cămașa. Cuţitele erau 
prea mici 303 

pentru a face tăieturi adânci, dar, chiar și-așa, îi reduc 
puterile. Ptolemus își încearcă norocul și, cât ai clipi din ochi, 
cuţitele sale se întrepătrund, devenind o spadă 
monstruoasă. Războinicul șfichiuiește CU spada, 
intenţionând să-l despice pe Cal în două, dar acesta se 
ferește la timp, alegându-se cu o zgârietură peste abdomen. 

E încă în viaţă. Dar nu pentru mult timp. 

Evangeline apare prin aburi, rotind cuţitele cu o viteză 
ameţitoare, într-o demonstraţie scânteietoare. Cal se apleacă 
și le evită, aruncând rafale de foc pentru a o da la o parte. 
Se duelează cu amândoi, atacându-i într-un ritm nebunesc, 
care îi permite să-i ţină la distanţă pe cei doi magnetroni, în 


pofida rezistenţei și puterii lor. Însă, cu fiecare secundă care 
trece, sângele pătează veșmintele din pricina rănilor tot mai 
numeroase. Arma lui Ptolemus se schimbă din spadă în topor 
și apoi într-un bici din metal, subţire ca o lamă, în vreme ce 
stelele zimţate ale lui Evangeline continuă să-l muște. ÎI 
sleiesc de puteri. Încet, dar sigur. 

Fulgerele mele, gândesc eu cu jale, uitându-mă înapoi 
spre Arven. El e încă acolo, o prezenţă întunecată care mă 
bântuie. La brâu îi atârnă o armă; nici măcar nu pot să încerc 
să lupt cu el. Nu pot face nimic. 

Când o bucată mare de beton zboară din aburi, 
îndreptându-se direct spre mine, de-abia am timp să mă 
feresc. Se zdrobește de nisipul unde stăteam cu câteva 
secunde în urmă, dar, înainte să am timp să gândesc, o altă 
bucată apare vâjâind prin aer. Din cer plouă cu beton peste 
mine. 

Aidoma lui Cal, îmi găsesc ritmul, fugind prin nisip ca un 
șobolan, până când sunt oprită brusc. 

O mână. O mână invizibilă. 

Stralian își  înteţește  strânsoarea pe gâtul meu, 
sufocându-mă. Îi aud respiraţia în urechea mea, cu toate că 
nu-l văd. 

— Roșie și moartă, mărâie el, strângând tot mai tare. 

Îmi balansez braţele, înfigând un cot în ceea ce presupun 
că ar fi coastele lui, dar el se ţine tare. Nu pot să respir și 
puncte negre îmi întunecă vederea, amenințând să se 
întindă, dar continui să lupt. Prin ceaţă văd un oțelit 
Rhambos dând târcoale, cu ochii fixaţi asupra mea. Mă va 
face fărâme. 

Cal continuă să lupte cu fraţii Samos, străduindu-se din 
răsputeri să nu fie înjunghiat. Nu pot să ţip după el nici dacă 
aș vrea, dar, cumva, el reușește să 

arunce un glob de foc în direcția mea. Rhambos e nevoit 
să sară înapoi, poticnindu-se pe picioarele sale masive, 
dându-mi astfel câteva secunde în plus. Icnind, înecându- 
mă, îmi înfig unghiile îndărăt, în căutarea unui cap pe care 


nu-l pot vedea. E un miracol atunci când îi pipăi faţa și apoi 
ochii. Cu un țipăt, îmi vâr degetele mari în găvanele ochilor 
lui, orbindu-l. Stralian rage, 304 

dându-mi drumul. Cade în genunchi și se arată din nou. 
Din ochi îi picură 

sângeargintiu, de parcă ar fi lacrimi de argint. 

— Tu trebuia să fii al meu! strigă o voce, și mă întorc s-o 
văd pe Evangeline stând deasupra lui Cal, cu lama ridicată. 

Ptolemus l-a pus pe Cal la pământ într-o luptă corp la 
corp și se rostogolesc prin nisip, în timp ce Evangeline stă 
agăţată de ei și înfige cuțite în pământul din jurul lui Cal. 

— Al meu! 

Să mă lansez cu capul înainte într-un magnetron s-ar 
putea să nu fie o idee prea bună, însă aflu asta când e prea 
târziu. Cădem împreună și îmi zgării faţa de armura ei. Mă 
doare, mă ustură și sângerează; sânge roșu sub privirile 
tuturor. Cu toate că nu văd monitoarele, știu că imaginea 
sângelui meu este difuzată în toată ţara. 

Evangeline scoate un țipăt strident și mă atacă, rotind 
lamele ca o maşinărie. În spatele nostru, Cal se luptă să se 
ridice în picioare, îndepărtându-l pe Ptolemus cu o rafală de 
foc. Magnetronul se ciocnește de sora lui, trântind-o cu 
câteva secunde înainte să fiu hăcuită de cuţitele ei. 

— Fereşte-te! strigă Cal, aruncându-mă în nisip, în timp 
ce încă o bucată 

de beton zboară deasupra noastră, zdrobindu-se de zid. 

Nu putem continua așa. 

— Am o idee. 

Cal scuipă în nisip și am impresia că văd câţiva dinţi 
amestecați în sânge. 

— Bine, fiindcă eu le-am terminat acum cinci minute. 

Încă un bloc de beton sosește în zbor, iar noi sărim la 
țanc. Evangeline și Ptolemus se întorc dușmănoși, izolându-l 
pe Cal într-un dans haotic de cuțite și șrapnele. Puterile lor 
zguduie arena din jurul nostru, adunând și mai mult metal 
din adâncuri și forțându-l pe Cal să aibă grijă să nu-și piardă 


echilibrul. Fragmente de ţevi și de cabluri răsar din nisip, 
creând un șir de obstacole din metal. 

Unul îl străpunge pe Stralian, care stă în genunchi și 
continuă să plângă 

după ochii săi. Ţeava trece drept prin el, ieșindu-i prin 
gură și curmându-i pentru totdeauna ţipetele. Aud mulţimea 
din arenă ţipând și gemând la vederea acestei scene. În 
pofida violenţei lor înnăscute, în pofida puterilor pe care le 
posedă, ei rămân niște lași. 

Calc apăsat pe nisip în timp ce îi dau târcoale lui 
Rhambos, provocându-l să mă atace. Cal are dreptate, sunt 
mai iute, și cu toate că este un munte de mușchi, Rhambos 
se împiedică în propriile-i picioare în încercarea de a mă 

prinde. Smulge ţevile rupte din pământ, aruncându-le 
spre mine ca pe niște 305 

sulițe, însă e ușor să mă feresc, iar el urlă de frustrare. 
Sunt roșie, sunt un nimic și încă te pot face să cazi. 

Sunetul apei curgătoare mă aduce înapoi, făcându-mă să- 
mi amintesc de cel de-al cincilea călău. Acvaticul. 

Mă întorc la timp pentru a-l vedea pe lordul Osanos dând 
aburul deoparte ca pe o perdea, eliberând podeaua arenei. 
lar la zece metri distanţă, continuând să se dueleze cu tărie, 
se află Cal, care îi izbește pe magnetroni cu rafale de fum și 
foc. Însă, pe măsură ce Osanos înaintează, târând apa în 
urma lui ca pe o mantie învărtejită, flăcările lui Cal dau 
îndărăt. Acesta este sfârșitul spectacolului. 

— Cal! strig eu. 

Dar nu pot face nimic pentru el. Nimic. 

O altă ţeavă trece pe lângă pieptul meu, atât de aproape, 
încât simt înţepătura rece, atât de aproape, încât mă face să 
mă răsucesc și să cad. 

Poarta e la doar câţiva metri de mine, cu Arven, care stă 
tot acolo, pe jumătate ascuns de întuneric. 

Cal trimite o pală de foc spre Osanos, dar el o înăbușă 
imediat. Din încleștarea focului cu apa se ridică aburi 
șuierători, dar apa câștigă. 


Rhambos înaintează, împingându-mă înapoi spre poartă. 
Sunt încolţită. L-am lăsat să mă încolțească. Bolovani și 
metal se sparg de zidul din spatele meu, destul cât să-mi 
zguduie oasele. Fulger, ţipă mintea mea. FULGER. 

Dar nu iese nimic. Mă simt doar sufocată de amorţeala 
întunecată a simţurilor. 

Peste tot în jurul nostru, oamenii intuiesc că sfârșitul se 
apropie şi se ridică în picioare. Îl aud pe Maven deasupra 
mea, ovaţionând laolaltă cu ceilalţi. 

— Terminaţi-i! strigă el. 

Încă mă surprinde să aud asemenea răutate în vocea lui. 
Dar, când îmi ridic ochii și ne încrucișăm privirile prin scut și 
prin aburi, nu există nimic altceva decât mânie, furie și 
răutate. 

Rhambos ochește, ţinând în mână o țeavă lungă și 
zimţată. Moartea a sosit cu adevarat. 

Peste larmă aud un răcnet de triumf: Ptolemus. El și 
Evangeline se îndepărtează de lângă o sferă de apă 
învolburată și de silueta neclară din interiorul acesteia. Cal. 
Apa clocotește, iar trupul lui se opintește în încercarea de a 
se elibera, însă e inutil. O să se înece. 

În spatele meu, aproape de urechea mea, Arven râde ca 
pentru sine: 

— Cine este în avantaj? întreabă el pe un ton batjocoritor, 
repetând cuvintele de la antrenament. 

306 

Mușchii îmi sunt încordaţi și mă dor, implorând ca totul să 
se sfârșească. 

Nu vreau decât să zac, să recunosc înfrângerea, să mor. 
M-au făcut mincinoasă, trișoare și au avut dreptate. 

Mai am în mânecă încă un as. 

Rhambos ochește, înfigându-și tălpile în nisip, iar eu știu 
ce trebuie să fac. 

Aruncă sulița cu o asemenea forță, încât ai senzaţia că 
aceasta arde aerul. Mă 

arunc pe nisip. 


Un lipăit îngrețoșător îmi spune că planul meu a 
funcţionat. Vuietul electricităţii care prinde iarăși viață îmi 
spune că s-ar putea să am sorţi de izbândă. 

În spatele meu, Arven se prăbușește străpuns de țeavă. 

— Eu am avantajul, îi spun cadavrului său. 

Când mă ridic din nou în picioare, tunetul și fulgerul, și 
scânteile, și șocul, și tot ceea ce pot să controlez izbucnesc 
cu forţă din trupul meu. Mulțimea urlă speriată, mai ales 
Maven. 

— Omorâţi-o! OMORAȚI-O! zbiară el, gesticulând spre 
mine. ÎMPUȘCAȚI-O! 

Gloanţele se înfig în boltă, scânteind și spulberându-se la 
contactul cu scutul electric, însă acesta rezistă. Trebuia să îi 
protejeze, dar este electric, este un fulger, este al meu, iar 
acum scutul mă protejează pe mine. 

Mulțimea icnește, nevenindu-i să creadă. Din răni îmi 
picură sânge roșu, iar fulgerul tremură în pielea mea, 
arătându-le tuturor ce sunt. Deasupra capetelor, monitoarele 
se întunecă. Dar am fost văzută. Nu au cum să 

împiedice ceea ce deja se întâmplă. 

Rhambos face un pas șovăielnic înapoi, ţinându-și 
respiraţia. Nu-i dau șansa de a mai face încă unul. 

Argintie și roșie, mai puternică decât ambele. 

Fulgerul îl lovește din plin, clocotindu-i sângele, prăjindu- 
i nervii, până ce se prăbușește ca un morman de carne 
spasmodică. 

Osanos cade următorul, în timp ce scânteile mele îl 
acoperă ca o ploaie. 

Sfera lichidă cade și se sparge, iar Cal se prăbușește pe 
nisip, scuipând apă și tușind fără încetare. 

În ciuda ţepușelor zimţate din metal care ies prin nisip și 
încearcă să mă 

strâpungă, o iau la fugă, ferindu-mă și sărind peste toate 
obstacolele. M-au antrenat pentru asta. Vina nu-mi aparține. 
Și-au făcut-o cu mâna lor. 


Evangeline flutură din mână, trimițând o bârnă de oţel 
spre capul meu. 

Mă strecor pe sub ea, atingând ușor pământul cu 
genunchii, înainte de a mă 

apropia de ea, cu mănunchiuri de fulgere ca niște 
pumnale în mâini. 

307 

Ea formează o spadă din metalul învârtejit, făurind un 
cuțit. Fulgerul meu se frânge de acesta, lovind fierul, însă ea 
continuă să se dueleze cu mine. 

Metalul se transformă și se împrăștie peste tot în jur, 
încercând să se lupte cu mine. Până și păianjenii ei se întorc 
pentru a mă sfâșia, dar nu sunt îndeajuns. Ea nu este 
îndeajuns. 

Încă o explozie de fulgere îi smulge armele din mâini și o 
pune la pământ; se târăște de-a bușilea, încercând să scape 
de mânia mea. 

— Nu-i un truc, gâfâie ea, luată prin surprindere. 

Îmi priveşte mâinile în timp ce dă înapoi, fragmente de 
metal plutind între noi ca un scut format în pripă. 

Simt gust de sânge roșu în gură, aspru și metalic și ciudat 
de minunat. Îl scuip ca să-l vadă toţi. Deasupra, cerul 
albastru se întunecă. Se adună nori, grei și plini de ploaie. 
Vine furtuna. 

— Ai spus că, dacă îţi voi ieși în cale, mă vei omori. 

E foarte plăcut să-i arunc vorbele înapoi în faţă. 

— Acum ai ocazia. 

Pieptul i se ridică și coboară cu fiecare respiraţie. E 
obosită. E rănită. Și oţelul dindărătul ochilor aproape că a 
dispărut, făcând loc fricii. 

Evangeline se aruncă spre mine, însă degeaba mă 
grăbesc să-i parez atacul. În loc să mă lovească, fuge. Fuge 
de mine, sprintând spre cea mai apropiată poartă pe care o 
poate găsi. Tropăi și eu după ea, alergând pentru a o prinde, 
dar racnetul de frustrare al lui Cal mă oprește din alergarea 
mea. 


Osanos e din nou în picioare, duelându-se cu o forță 
reînnoită, în timp ce Ptolemus ţopăie în jurul lor, căutând o 
breșă. Cal nu e de niciun folos împotriva acvaticilor, nu cu 
focul lui. Îmi amintesc cât de ușor a fost Maven înfrânt la 
antrenament. 

Mâna mi se strânge în jurul încheieturii acvaticului, 
transmițându-i șocuri prin piele, forțându-l să-și îndrepte 
furia asupra mea. Simt apa ca pe un ciocan care mă 
trântește în nisip. Lovește cu putere, iar și iar, împiedicându- 
mă să respir. Pentru prima dată de când am intrat în arenă, 
mâna rece a fricii se încleștează în jurul inimii mele. Acum, 
că avem o șansă să învingem, să trăim, mi-e tare frică să nu 
pierdem. Plămânii mei ţipă după aer și nu mă 

pot abţine să nu casc gura, lăsând apa să mă înece. 
Ustură ca focul, ca moartea. 

Sunt străbătută de cea mai neînsemnată scânteie, dar e 
suficientă pentru a transmite șocul prin apă și prin Osanos. 
Acesta scâncește, sărind înapoi, suficient cât să-mi permită 
să mă eliberez și să alunec prin nisipul ud. Aerul îmi 
întărește plămânii, respir cu icnete, dar nu am timp să mă 
bucur. Osanos 308 

se aruncă din nou asupra mea; de data asta, mă strânge 
cu mâinile de gât, ţinându-mă sub piciorul învolburat al 
apei. 

Dar sunt pregătită pentru el. Neghiobul e îndeajuns de 
necugetat cât să 

mă atingă, să-și lipească pielea de a mea. Când slobozesc 
fulgerul, transmițând unda de șoc prin carne și apă, el șuieră 
asemenea unui ceainic care dă în clocot și se prăbușește pe 
spate. În timp ce apa curge mai departe, infiltrându-se în 
nisip, știu că e mort de-a binelea. 

Când mă ridic, udă leoarcă, tremurând din pricina 
adrenalinei, a fricii, a forţei, privirea mi se îndreaptă către 
Cal. E învineţit și plin de tăieturi, sângerează peste tot, dar 
braţele îi vuiesc cu un foc roșu strălucitor, iar Ptolemus se 


face mic la picioarele lui. Ridică mâinile învins, implorând 
milă. 

— Omoară-l, Cal! mărâi eu, așteptând să-l văd plin de 
sânge. 

Deasupra noastră, scutul de fulger pulsează iar, alimentat 
de furia mea. 

Ce bine era dacă ar fi fost Evangeline în locul lui! Ce bine 
era dacă aș fi putut s-o fac eu însămi! 

— A încercat să ne omoare. Ucide-l! 

Cal nu face nicio mișcare, respirând cu dificultate printre 
dinţi. Arată atât de vlăguit, nerăbdător să se răzbune, 
mistuit de fiorul bătăliei, dar, în același timp, redevine 
bărbatul calm și gânditor care era cândva. Bărbatul care nu 
mai poate fi. 

Însă firea unui bărbat nu e atât de ușor de schimbat. Face 
un pas înapoi și flăcările îi pălesc. 

— Nu-l omor. 

Se așterne tăcerea, o schimbare bine-venită după ovaţiile 
și urletele mulţimii care ne voia morţi cu câteva clipe în 
urmă. Dar, când ridic ochii, îmi dau seama că oamenii nu ne 
privesc. Nu văd mila lui Cal sau puterea mea. 

Nici măcar nu mai sunt prezenţi. Marea arenă a fost 
golită, înlăturând toţi martorii victoriei noastre. Regele i-a 
trimis departe, pentru a ascunde adevărul a ceea ce noi am 
făcut, astfel încât el să-l poată înlocui cu minciunile sale. 

Din loja sa, Maven începe să aplaude. 

— Bravo, strigă el, ducându-se spre marginea arenei. 

Ne studiază prin scut, flancat de maică-sa. 

Sunetul doare mai mult decât orice cuţit, făcându-mă să 
mă trag înapoi de frică. Reverberează în structura goală, 
până ce e acoperit de bocancii care tropăie și se apropie în 
pas alergător. 

Agenţi de securitate, santinele și soldați, cu toţii năvâălesc 
pe nisip, dând buzna din toate părţile. Sunt sute, mii, prea 
mulţi oameni cu care să ne 309 


luptăm. Prea mulţi oameni de care să fugim. Am câștigat 
bătălia, dar am pierdut războiul. 

Ptolemus se îndepărtează de noi, dispărând în mulţimea 
de soldaţi. Acum suntem singuri într-un cerc care se închide 
într-un ritm constant, în care nu a mai rămas nimeni și nimic. 

Nu este cinstit. Am câștigat. Le-am demonstrat. Nu este 
cinstit. Vreau să 

urlu, să transmit unde de șoc și furie și foc, dar mai întăi 
mă vor atinge gloanţele. Lacrimi fierbinţi de mânie mi se 
adună în ochi, dar nu voi plânge. 

Nu în aceste ultime clipe. 

— Îmi pare rău că ţi-am făcut asta, îi șoptesc lui Cal. 

Indiferent de părerea pe care o am despre convingerile 
sale, el este cel care pierde cu adevărat aici. Eu cunoșteam 
riscurile, însă el era doar un pion, împărțit între atâţia alţii 
care joacă un joc invizibil. 

Cal își încleștează maxilarele, răsucindu-se și întorcându- 
se, ca și cum ar căuta o ieșire din situaţia asta. Nu mă aștept 
să mă ierte și nici măcar nu o merit. Dar mâinile sale le 
cuprind pe ale mele, ţinându-se de ultima persoană care a 
rămas de partea sa. 

Încet, începe să fredoneze. Recunosc melodia ca fiind 
acel cântec trist în timpul căruia ne-am sărutat într-o 
încăpere scăldată în lumina lunii. 

Deasupra, în nori, bubuie tunetele, amenințând să 
izbucnească. Picăturile de ploaie bat ritmic în bolta de 
deasupra noastră, care se zguduie și face ca ploaia să 
sfârâie. Însă apa curge necontenit. Până și cerul plânge 
pentru pierderea noastră. 

La marginea lojii sale, Maven ne privește lung. Scutul 
strălucitor îi deformează chipul, făcându-l să arate ca 
monstrul care este de fapt. Apa îi șiroiește pe nas, dar el nu 
bagă de seamă. Elara îi șoptește ceva la ureche și el tresare, 
adus înapoi la realitate. 

— La revedere, fetiţo cu fulgerele! 

Când Maven ridică mâna, am impresia că tremură. 


Ca o fetiţă ce sunt, închid ochii strâns, așteptându-mă să 
simt durerea năucitoare a o sută de gloanţe care mă sfâșie. 
Gândurile mi se întorc la zilele de mult trecute. La Kilorn, la 
părinţii mei, la fraţii mei, la sora mea. Oare am să-i revăd 
curând? Inima îmi spune că da. Ei mă așteaptă, undeva, 
cumva. Şi, așa cum am procedat în acea zi în Grădina 
Spiralată, când am crezut că eu cad pradă morţii, simt 
acceptarea rece. Voi muri. Simt cum viaţa mă 

părăsește, dar nu mă opun. 

Furtuna de deasupra noastră explodează cu un răpăit 
asurzitor de tunete, atât de puternice, încât clatină aerul. 
Pământul trepidează sub picioarele mele și, chiar și în dosul 
pleoapelor închise, văd o fulgerare orbitoare de 310 

lumină. Purpurie și albă, și puternică, cel mai puternic 
lucru pe care l-am văzut vreodată. Mă întreb ce se va 
întâmpla dacă mă va lovi. Voi muri sau voi supravieţui? Mă 
va făuri sub forma unei săbii, pentru a mă transforma în 
ceva teribil, tâios și nou? 

Nu aflu asta deocamdată. 

Cal mă înșfacă de umeri, ferindu-ne pe amândoi din calea 
unui fulger imens care despică cerul. Acesta sparge scutul, 
trimițând cioburi purpurii peste noi asemenea unei ninsori. 
Sfârâie din nou pe pielea mea; e o senzaţie încântătoare, un 
puls înviorător de putere ce mă aduce înapoi la viaţă. 

Pretutindeni în jurul nostru, oamenii înarmaţi se fac mici, 
se feresc sau o iau la goană, încercând să scape de furtuna 
strălucitoare. Cal încearcă să mă 

tragă, dar eu cu greu mai conștientizez prezenţa lui. În 
schimb, puterile mi se zbuciumă odată cu furtuna, simţind-o 
cum se agită deasupra mea. 

Furtuna e a mea. 

Un alt fulger se iscă, lovind nisipul, iar agenţii de 
securitate se împrăștie, fugind spre porți. Însă santinelele și 
soldaţii nu sunt la fel de ușor de speriat și își vin imediat în 
fire. Deși Cal mă trage înapoi, încercând să ne salveze pe 


amândoi, ei continuă să ne urmărească și nu există nicio 
scăpare. 

Deși furtuna îmi oferă o stare de bine, mă și secătuiește, 
luându-mi toată 

energia. Să controlez o furtună cu descărcări electrice 
este totuși prea mult. 

Mi se înmoaie genunchii și inima îmi bate ca o tobă, atât 
de iute, încât mă 

gândesc că s-ar putea să-mi sară din piept. Încă un 
fulger, încă unul. Am putea avea o șansă. 

Când mă poticnesc, ajungând cu călcâiele pe marginea 
prăpastiei goale care conţinea arma de apă a lui Osanos, știu 
că s-a terminat. Nu mai avem unde fugi. 

Cal mă ţine strâns, trăgându-mă înapoi de pe margine, ca 
nu cumva să 

cad. Acolo, jos, nu e decât întunericul și ecoul apei care 
se zbate în adâncuri. 

Doar ţevi, instalaţii și un spaţiu obscur. Și, deasupra 
noastră, șirurile de soldaţi pregătiţi și brutali. Ei ţintesc 
mecanic, ridicându-și armele la unison. 

Scutul este spart, furtuna trage să moară, iar noi am 
pierdut. Maven adulmecă înfrângerea mea și rânjește din 
lojă, cu buzele desfăcute într-un zâmbet groaznic. Chiar și 
de la o asemenea distanţă, văd punctele sclipitoare ale 
coroanei lui. Apa de ploaie îi curge în ochi, dar el nu clipește. 
Nu vrea să 

rateze moartea mea. 

Armele se ridică, iar de data asta soldaţii nu vor mai 
aștepta ordinul lui Maven. 

3 

Împușcăturile bubuie asemenea furtunii mele, răsunând 
în arena pustie. 

Dar nu simt nimic. Când prima linie de trăgători cade, cu 
piepturile străpunse de gloanţe, eu nu mai înțeleg nimic. 

Clipesc, privindu-mi picioarele, doar pentru a vedea o 
linie de arme bizare iţindu-se peste marginea prăpastiei. 


Fiecare ţeavă de armă fumegă și tresaltă, trăgând fără 
oprire, secerându-i pe toţi soldaţii din faţa noastră. 

Înainte să înţeleg ce se petrece, cineva mă apucă de 
cămașă și mă trage în întunericul absolut. Aterizăm în 
adâncurile apei, însă braţele nu-mi dau drumul nicio clipă. 

Apa mă duce jos, acolo unde nu se mai vede nimic. 

312 

EPILOG 

Abisul întunecat al somnului se retrage, făcând iarăși loc 
vieții. Trupul meu se leagănă, iar eu detectez pe undeva un 
motor. Metalul scrâșnește pe metal, prinzând viteză într-un 
zgomot pe care îl recunosc vag. Trenul subteran. 

Scaunul de sub obrazul meu e ciudat de moale, dar și 
tare. 

Îmi dau seama că nu e piele, material textil sau beton, ci 
un trup cald, care se mișcă sub mine, așezându-se mai bine 
în timp ce eu mă foiesc și deschid ochii. Ceea ce văde 
suficient ca să mă facă să cred că încă visez. 

Cal stă așezat în cealaltă parte a trenului, ţeapăn și 
încordat, cu pumnii strânși în poală. Privește lung înainte, la 
persoana care mă ţine în brațe, iar în ochii săi există văpaia 
aceea pe care o cunosc atât de bine. Trenul îl fascinează și 
văd cum mijește ochii din când în când, aruncând priviri 
scurte ferestrelor și liniilor. Își doreşte tare mult să studieze 
mijlocul de transport, dar persoana de lângă el îl împiedică 
să facă vreo mișcare. 

Farley. 

Revoluţionara, plină de cicatrice și nervi, stă în picioare, 
deasupra lui. A reușit să supravieţuiască măcelului de sub 
Scuar. Dau să zâmbesc, s-o strig, dar sunt sleită de puteri, 
aşa că rămân nemișcată. Îmi amintesc furtuna, bătălia din 
arenă și ororile care i-au precedat. Maven. Când mă gândesc 
la numele lui simt o strângere de inimă, un amestec de 
suparare și de rușine. 

Oricine poate trăda pe oricine. 


Farley are pistolul petrecut peste piept, pregătită să tragă 
în Cal. Mai sunt și alţii asemenea ei, care îl păzesc încordațţi. 
Sunt frânţi, răniţi și foarte puţini, dar arată la fel de 
ameninţaători. Nu-l scapă din ochi pe Cal, prinţul căzut, 
urmaărindu-l așa cum o pisică urmărește un șoarece. Și atunci 
văd că 

încheieturile mâinilor îi sunt legate, încătușate în fierul 
pe care l-ar putea topi cu ușurință. Dar n-o face. Stă pur și 
simplu așezat în tăcere, așteptând ceva. 

Când îmi simte privirea, își întoarce ochii spre mine. E din 
nou plin de viaţă. 

— Mare, murmură el, și o parte din furie i se risipește. 

O parte. 

Când încerc să mă ridic în șezut, capul mi se învărtește, 
dar o mână 

mângâietoare mă împinge la loc. 

— Stai liniștită, mă îndeamnă o voce pe care o recunosc 
vag. 

313 

— Kilorn, mormăi eu. 

— Sunt aici. 

Spre tulburarea mea, fostul pescar își face loc printre 
membrii Gărzii din spatele lui Farley. Acum are și el cicatrice 
și bandaje murdare pe braţ, dar e mândru. Și e în viață. 
Simplul fapt că îl văd îmi dă un oarecare sentiment de 
ușurare. 

Dar dacă Kilorn stă acolo, împreună cu restul Gărzii, 
atunci... 

Îmi răsucesc gatul, pentru a mă uita la persoana care se 
află deasupra mea. 

— Cine...? 

Chipul îmi este familiar, un chip pe care îl cunosc prea 
bine. Dacă n-aș fi fost deja întinsă, cu siguranţă aș fi căzut. 
Șocul e prea puternic pentru mine. 

— Sunt moartă? Noi doi am murit? 


A venit să mă ia. Am murit în arenă. Asta a fost o 
halucinație, un vis, o dorinţă, un ultim gând înainte de a 
muri. Suntem cu toţii morți. 

Însă fratele meu clatină încet din cap, uitându-se lung la 
mine, cu ochii lui familiari de culoarea mierii. Shade a fost 
mereu cel chipeș, iar moartea n-a schimbat asta. 

— Mare, n-ai murit, spune el, cu glasul la fel de dulce cum 
mi-l amintesc. 

Și nici eu. 

— Cum? este tot ceea ce reușesc să întreb, ridicându-mă 
în capul oaselor pentru a-mi examina fratele pe de-a-ntregul. 

Arată la fel cum mi-l amintesc, fără obișnuitele cicatrice 
ale unui soldat. 

Chiar și părul lui șaten i-a crescut, dând uitării tunsoarea 
militară. Îmi trec degetele prin el, pentru a mă convinge că e 
adevărat. 

Dar el nu e același. Așa cum nici tu nu ești aceeași. 

— Mutaţia, îi spun, lăsându-mi palma să-i atingă ușor 
braţul. Te-au omorât pentru asta. 

Ochii lui par să danseze. 

— Au încercat. 

Nu clipesc, timpul stă în loc, dar el s-a mișcat cu o viteză 
ameţitoare, care o depășește și pe cea a unui agil. Acum stă 
vizavi de mine, lângă Cal, care e în continuare încătușat. E 
ca și cum s-ar deplasa prin spaţiu, sărind dintr-un loc în altul 
într-o clipită. 

— Şi n-au reușit, încheie el din noul loc în care se află. 

Zâmbește larg, plăcut amuzat de felul în care mă holbez 
la el, și rămân cu gura căscată. 

— Au spus că m-au omorât, i-au spus căpitanului că am 
murit și că trupul mi-a ars. 

314 

Încă o fracțiune de secundă și din nou e aşezat lângă 
mine, apărând de nicăieri. Teleportându-se. 

— Însă n-au fost suficient de iuți. Niciunul nu e. 


Încerc să aprob din cap, încerc să-i înteleg abilitatea, 
simpla lui existenţă, dar nu pot să pricep mai mult de cercul 
braţelor sale în jurul meu. Shade. În viaţă și la fel ca mine. 

— Ce se întâmplă cu ceilalți? Mama, tata... 

Dar Shade mă liniștește cu un zâmbet. 

— Sunt teferi și așteaptă, îmi răspunde el. 

Vocea i se frânge niţel, fiind copleșit de emoţii. 

— Îi vom vedea curând. 

Numai gândul îmi face inima să crească de bucurie, însă, 
la fel ca fericirea mea, la fel ca toată bucuria și speranța 
mea, nu ţine mult. Privirea îmi cade pe membrii Gărzii 
înarmați până-n dinţi, pe cicatricele lui Kilorn, pe chipul 
încordat al lui Farley și pe mâinile încătușate ale lui Cal. Cal, 
care a suferit atât de mult, evadând dintr-o închisoare 
pentru a intra în alta. 

— Dă-i drumul! 

Îi datorez viaţa, mai mult decât propria-mi viaţă. Îmi 
doresc ca măcar aici să îi pot oferi puţină alinare. Dar nimeni 
nu se mișcă la auzul cuvintelor mele, nici macar Cal. 

Spre surprinderea mea, el îmi răspunde înaintea lui 
Farley. 

— Nu o vor face. Și nici nu ar trebui s-o facă. De fapt, 
probabil că tu ar trebui să mă legi la ochi, dacă vrei să fii 
meticuloasă cu adevărat. 

Cu toate că este deprimat, alungat din propria lui viaţă, 
Cal nu poate schimba ceea ce este. Soldatul se află în 
continuare înlăuntrul său. 

— Cal, taci din gură! Nu mai ești un pericol pentru 
nimeni! 

Sfidător, Cal își înclină capul într-o parte, arătând spre 
trenul plin de rebeli înarmaţi. 

— Ei par să fie de altă părere. 

— Nu pentru noi, vreau să spun, adaug eu, făcându-mă 
mică în scaunul meu. El m-a salvat acolo, chiar și după ceea 
ce am făcut. Și după ceea ceţi-a făcut Maven... 

— Nu-i rosti numele! 


Mârâitul lui este înspăimântător și îmi dă fiori pe șira 
spinării, iar Farley strânge mai bine pistolul. 

Cuvintele îi ies printre dinţii încleștați. 

— Indiferent de ceea ce a făcut pentru tine, prinţul nu 
este de partea noastră. Și n-am să pun în primejdie vieţile 
celor care au mai rămas, doar de dragul micii tale idile. 

315 

Idilă. Cuvântul ne face să tresărim. Între noi nu mai există 
așa ceva. Nu după ceea ce ne-am făcut unul altuia și după 
lucrurile prin care am trecut. 

Indiferent de cât de mult ne-am dori asta. 

— Vom continua să luptăm, Mare, dar argintiii ne-au mai 
tradat și altă 

dată. Nu vom mai avea încredere în ei. 

Vorbele lui Kilorn sunt mai blânde, un balsam care să mă 
ajute să înţeleg. 

Dar ochii îi scapără în direcţia lui Cal. Evident, își 
amintește tortura din celule și priveliștea îngrozitoare a 
sângelui înghețat. 

— S-ar putea să fie un prizonier valoros. 

Ei nu-l cunosc pe Cal așa cum îl cunosc eu. Ei nu știu că 
el i-ar putea distruge pe toţi și că, dacă ar vrea cu adevărat, 
ar putea să scape într-o fracțiune de secundă. Așadar, de ce 
stă? Când îmi întâlnește privirea, cumva, fără să vorbească, 
îmi răspunde. Durerea pe care o emană este suficientă 

pentru a-mi frânge inima. E obosit. E terminat. Și nu mai 
vrea să lupte. 

Există o parte din mine care, la fel ca el, nu mai vrea. O 
parte din mine dorește să mă pot supune lanțurilor, 
captivităţii și liniștii. Dar am trăit deja această viaţă, în noroi, 
în întuneric, într-o celulă, într-o rochie de mătase. Nu mă voi 
mai supune niciodată. Nu voi înceta niciodată să lupt. 

Nici Kilorn. Și nici Farley. Noi nu vom înceta niciodată. 

— Cei ca noi... 

Vocea îmi tremură, dar nu m-am simţit niciodată atât de 
puternică. 


— Cei ca mine și ca Shade. 

Farley încuviinţează și bate cu palma peste buzunar. 

— Încă mai am lista. Cunosc numele. 

— La fel și Maven, îi răspund pe un ton neutru. 

Cal tresare la auzul numelui. 

— El o să folosească baza de sânge, ca să le ia urma și să- 
i prindă. 

Deși trenul se clatină și vibrează în timp ce cotește pe 
șinele întunecate, mă forțez să mă ridic în picioare. Shade 
încearcă să mă ajute să-mi menţin echilibrul, dar îi dau 
mâna la o parte. Trebuie să stau pe picioarele mele. 

— Nu trebuie să-i găsească înaintea noastră. 

Ridic barbia și simt cum energia trenului mă electrizează. 

— Nu trebuie. 

Când Kilormn vine spre mine, cu chipul ferm și hotărât, 
vânătăile, cicatricele și bandajele lui par să pălească. Cred 
că văd zorii în ochii lui. 

— N-o să-l lăsăm. 

Mă cuprinde o căldură bizară, o căldură ca a soarelui, cu 
toate că suntem în subteran. Căldura îmi este la fel de 
familiară ca fulgerele și încearcă să mă 

învăluie într-o îmbrăţișare de care nu ne putem bucura. 
Deși l-au numit pe 316 

Cal dușmanul meu, deși se tem de el, îi permit căldurii lui 
să-mi mângâie pielea și ochilor lui să-i pătrundă pe-ai mei. 

Revăd toate amintirile noastre, fiecare secundă pe care 
am petrecut-o împreună. Însă, acum, prietenia noastră a 
dispărut, înlocuită de singurul lucru pe care încă îl avem în 
comun. 

Ura noastră faţă de Maven. 

Nu e nevoie să fiu un șoptitor pentru a ști că împărtășim 
același gând. 

Am să-l ucid. 

317