Kester Grant — [Curtea miracolelor] 01 Curtea miracolelor

s | ji F Y a 
DART a. + Si 


A A ua U A 


i 


KESIER GRANI 


CURIEA 
MIRACOLELOR 


Traducere din engleză de 
Simona Ștefana Stoica 


Titlul original: The Court of Miracles 


Storia Books, 2021 


SN 


QJ PARIS 


H 


LA 


1. Zidurile oraşului 

2. Spânzurătoarea din Montfaucon 

3. Palatul Tuileries 

4.la Samaritaine 

5. le Pont au Change 

6. le Grand Châtelet 

7.le Pont Neuf 

8. Notre-Dame de Paris 

9. Palais de Justice 

10. Saint-Chapelle 

11. le Temple 

12. la Force 

13. Saint-Lazare 

A| 14.Saint-Germain-des-Pres 

i]  15.la Bastille 

16. la Barrière d'Enfer 

17. Cimetière des Innocents 

18. Filles-Dieu 

19. Palais Garnier 

20. Île de la Cité 

21. les Invalides 

i| 22. Abbaye Sainte-Geneviève 

` (Panthéon) ` 

23. Saint-Sulpice 

24. Louvre 

25. 36 Quai des Orfèvres 

i| 26. rue des Meurtres/ 

i| boulevard du crime 

N A 27. la Fontaine du Diable 

Pentru mama, care mi-a umplut lumea cu povești, și pentru 
Babu, care mi-a oferit cuvintele ca să le împărtășesc 


LEGEA CURTII MIRACOLULUI 


lată dară legile Curţii Miracolului, la fel de vechi și de 
adevărate precum cerul; Mizerabilii care le respectă 
pot 
prospera, iar Mizerabilii care le încalcă trebuie să 
piară. 


Toţi Mizerabilii sunt egali în faţa Curţii Miracolului; nu 
sunt recunoscute nici sângele, nici rasa, religia, rangul sau 
numele. 


Toţi Mizerabilii sunt liberi; sclavia este interzisă în Curtea 
Miracolului. 


O Lady sau un Lord al unei Ghilde este Mama/Tatăl acesteia. 
Cuvântul lor este lege în Ghildă. 


Fii loial Ghildei pentru protecţie și putere. 


Lasă-i pe conducătorii Ghildelor să ducă tratative înainte de 
a risca bunăstarea Ghildei lor sau a Curţii Miracolului. 


Atacul fizic asupra unui membru care aparţine altei Ghilde 
este considerat o declaraţie de război. 


Dacă prin faptele tale pui în pericol existenţa Curţii 
Miracolului, conducătorul Ghildei din care faci parte te va 
pedepsi în consecinţă, cu scopul protecţiei Curţii. 


Copiii din Curtea Miracolului sunt protejaţi în primul rând de 
conducătorii Ghildei lor, apoi de Curte. 


Ziua este momentul vrăjmașilor Curţii: Cei Care Umblă 
Ziua, poliția și nobilimea. Copiii Curţii Miracolului lucrează 
cel mai bine noaptea. 


Ca să poţi intra în Casele altor Ghilde trebuie să ai 
permisiune. 


Săvârșește infracţiuni pentru supravieţuire și prosperitate, 
dar și în folosul Ghildelor, însă niciodată din plăcere. 


Fiecare persoană își poate împărți prada numai după ce 
repartizează o parte Lordului Ghildei sale. 


Nu uita de cei mai slabi dintre voi. Ghilda trebuie să aibă 
grijă de toţi copiii săi. 


Respectă legile sau pedeapsa va fi grabnică și sigură. 


Partea | 
Cum a apărut frica 
1823 


La urechi i-a ajuns un strigăt cum nu mai auzise din zilele 
întunecate... Un țipăt oarecum hidos... Un amestec de ură, 
triumf, frică și deznădejde... care s-a înălţat și s-a stins, care a 
șovăit și a vibrat până departe. 

— Cartea junglei 


ÎNTEMEIEREA CURȚII MIRACOLULUI 
DIN L'HISTOIRE DE PARIS, DE LORDUL MORŢII 


În 1160, Mistreţul Ysengrim! „a fost numit grand prévôt”. 
Misiunea sa era să păstreze ordinea pe străzile Parisului, un loc 
întunecat și lipsit de legi. A condus atacuri violente asupra celor 
mai sărace zone ale orașului și asupra bandelor de cerșetori, 
hoţi și proscriși de aici, ucigându-i sau întemnițânau-i pe toți in 
calea sa. Oamenii lui aveau o legiune de spioni care acționau 
alături de ofițerii corupți ai acestuia, astfel că persoanele care 
supraviețuiau persecutiilor nu cunoşteau pe nimeni de 
incredere. 

Pentru a se proteja, Mizerabilii orașului au format nouă ghilde: 
a Hoţilor, a Cerșetorilor, a Asasinilor, a Cartoforilor, a 
Mercenarilor, a  Contrabandaiștilor, a  Prostituatelor, a 
Devoratorilor de Opiu și a Oamenilor de Litere. Lorzii acestora s- 
au adunat la sfat pentru a întemeia Curtea Miracolului, devenind 
fraţi prin legile pe care le intocmiseră. 

Printre proscrișii orașului se numărau longobarzi, corsicani, 
mauri, africani, maghrebieni, moguli, romi, manciurieni, evrei, 
otomani, beninezi, dar și leproși, schilozi, bolnavi, bătrâni și cei 
acuzaţi de vrăjitorie. Erau dispreţțuiţi și respinși de prévôt, rege 
și țară. Dar toţi au fost primiţi in adăpostul Curţii Miracolului, 
sub acoperișul căreia toți erau egali și liberi. 


1 Personaj din Reynard The Fox, ciclu de fabule alegorice 
medievale olandeze, germane și engleze, în care Ysengrim este 
lup. 

2 General-maior (fr., în orig.). 


1 
Le Debut de l'Histoire 


Este un timp al foametei, un timp al dorinţei flămânde care 
amenință să te mănânce din interior, lăsându-te bun doar să 
aștepți venirea morţii. lar Moartea Nesfârșită vine întotdeauna. 

Este întuneric și liniște, înainte de ivirea zorilor. Cadavrele 
celor răpuși de foamete au fost întinse peste noapte pe 
caldarâm, în așteptarea căruţurilor care le vor ridica și le vor 
duce departe. Morţii au ochii larg deschiși, nu aud, nu le pasă, 
nu se tem. Îmi amintesc de sora mea, Azelma. 

Ea, care nu plânge niciodată, a bocit două zile fără 
întrerupere. Nu a vrut nici să mănânce, nici să doarmă. Am 
încercat totul, spunându-i până și că o să vină tata cu două 
sticle de whisky la bord și cu furie în ochi. Dar ea a rămas 
nemișcată; nu a auzit, nu i-a păsat, nu s-a temut. 

Acum în sfârșit s-a oprit din plâns. Stă întinsă pe patul ei de 
câteva ore, cu privirea pierdută în depărtare. Nu vrea să-mi 
răspundă, nici măcar să se uite la mine. Cred că prefer să 
plângă. 

Sora mea obișnuia să mă trezească cu o șoaptă - „Viens, ma 
petite chatonne*” -, iar eu mă lăsam învăluită de căldura ei în 
timp ce îmi pieptăna părul și mă ajuta să-mi pun hainele. 

Acum mă strecor singură din pat și mă schimb în frig, 
îmbrăcând o rochie care îmi rămâne mică. Imi trec peria prin 
păr, trăgând de câteva ori cu putere, apoi îl împletesc într-o 
coadă lejeră. Îmi stropesc faţa cu apă rece ca gheaţa, turnată 
dintr-un urcior greu de porțelan, și mă uit pe furiș la Azelma. Stă 
pe partea ei de pat, cu ochii deschişi, dar fără să vadă nimic. 

Hanul este cufundat în liniște la această oră. Mai zăbovesc o 
clipă și, pentru că nu se mișcă, cobor scările, iau o căldare și 
înhaţ un şal decolorat dintr-un cui de lângă ușă. Îi aparţine 
Azelmei și este prea mare pentru mine, însă fântâna se află la 
mai multe străzi distanţă de han și drumul va fi prin frig. Urăsc 
să fac călătoria singură, în întuneric, dar n-am încotro. 

Aerul îngheţat îmi arde gâtul. Măresc pasul, încercând să nu 
mă uit la trupurile pe lângă care trec pe stradă. Ajunsă la 
fântână, cobor căldarea, apoi o ridic cu efort, fiindcă e plină, dar 
și fiindcă degetele îmi sunt de-acum amorţite și încordate din 


3 Vino, pisicuţa mea (fr. în orig.). 


pricina greutăţii acesteia. 

Drumul de întoarcere este periculos și, cu fiecare pas precaut 
pe care îl fac, din gură mi se înalţă nori sidefii. Cu fiecare 
răsuflare mă gândesc la sora mea, iar frica mă răscolește pe 
dinăuntru. 

Când ajung la han, braţele mele tremurânde sunt ușurate să 
pună căldarea jos. Torn o parte din apă într-o oală și o pun la 
fiert, apoi mă uit împrejur. Podeaua trebuie curățată, chiar dacă 
asta nu înlătură niciodată mirosul de vin vărsat, iar în lumina 
slabă odaia principală este o învălmășeală de farfurii, halbe 
goale și urcioare; și toate trebuie să fie spălate. 

Am șters sute de farfurii în timp ce Azelma trimitea baloane 
de săpun spre mine. Eu mă feream și mă văităm. Ea strâmba 
din nas și-mi spunea: „Pisicuţele urăsc apa”. 

Oftez și mă hotărăsc să încep cu podeaua. Mopul este greu și 
îmi face braţele deja obosite să doară înfiorător, dar îl împing cu 
putere înainte și înapoi. Dacă reușesc să înlătur petele, poate că 
pot să scap și de sentimentul rău-prevestitor care îmi crește în 
adâncul stomacului. 

Sora mea, sora mea. 

Aseară, tata nu a spus nimic când Azelma nu a ieșit din 
camera ei pentru a treia noapte la rând. A fost de parcă uitase 
că exista. A fredonat ceva, bătând vesel cu degetele în masă. In 
plus, mi-a aruncat o bucată dintr-o brioșă caldă, lucru care nu-i 
stătea deloc în fire, așa că nici nu am putut s-o mănânc. În oraș 
abia există făină pentru pâine, darămite pentru brioșe, așa că 
nu știu de unde a luat-o. Tatăl meu este hoţ; a furat bijuterii mai 
strălucitoare sau pungi cu aur mai valoroase decât această 
bucată de aluat. Dar la ce folosesc bijuteriile sau aurul pe timp 
de foamete? 

Când simt mirosul de patiserie, stomacul îmi chiorăie, scoțând 
un sunet jos și intens. Dar frica îmi sfredelește stomacul mai 
cumplit decât foamea, așa că i-am dus Azelmei bucata de 
brioșă, care acum se învechește pe o farfurie ciobită de lângă 
patul ei. 

Mâinile mi s-au înroșit de la curăţenie și am pe frunte o 
peliculă de transpiraţie, dar tremur chiar și așa. Dacă nu 
mănâncă, Azelma va zăcea în curând afară, în frig, alături de 
celelalte cadavre, așteptându-l pe cioclu să-i ridice trupul. Dar 
nu are febră, am verificat; altceva este în neregulă cu ea, ceva 


îngrozitor. Partea cea mai rea este că nu pot face nimic pentru a 
o vindeca. Mă simt precum pisicuţa cu care mă aseamănă ea - 
micuță, fragilă, agitându-mi neputincioasă labele. 

Se aude un sunet în susul scării și, când mă întorc, o văd 
acolo pe Azelma: îmbrăcată, cu părul împletit, uitându-se direct 
la mine. Ar trebui să mă simt ușurată, dar expresia ei este 
tulburătoare. 

— Voi termina eu aici, îmi spune cu o voce plată. Tu trebuie 
să-l găsești pe Femi. 

Ar trebui să fiu fericită să scap de curăţenie, dar degetele mi 
se încleștează în jurul mânerului mopului și mă încrunt. De ce ar 
trebui să-l aduc pe Femi Veno, cel numit Mesagerul? Vine și 
pleacă după bunul plac, șoptindu-i tatei lucruri la ureche. 
Vorbește molcom cu Azelma și o face să râdă. Dar încă nu s-a 
crăpat de ziuă, hanul este gol, iar tata sforăie în patul lui. De ce 
trebuie să-l aduc pe Femi acum? Nu putem face curat ca de 
obicei, umăr lângă umăr? 

Azelma coboară scările și-mi ia mopul din mână. Sora mea are 
darul vorbirii: vocea ei este ca o mângâiere, dulce ca mierea. 
Din acest motiv o plac clienţii, dar și pentru că este drăguță, 
blândă. Însă acum, chiar dacă șoptește, vocea îi este tăioasă ca 
un pumnal. 

— Adu-l în spate și nu spune nimănui. M-ai înţeles? 

Încuviinţez din cap, îndreptându-mă fără tragere de inimă 
spre ușă. 

Azelma mă întreabă mereu dacă mi-am luat șalul sau îmi 
amintește că am nevoie de haină. Îmi spune să fiu atentă și să 
nu tândălesc. Dar acum se întoarce cu spatele, fără să spună 
nimic. Nu o cunosc pe fata asta dură. Nu este sora mea. Este 
altceva, o ființă goală, care-i poartă chipul. 


x k x 


ÎI chem pe Femi, fluierând așa cum m-a învăţat, iar el apare 
brusc, plonjând de nicăieri. 
— Pisicuță, rostește el cu o plecăciune adâncă, dar nu am 
timp pentru galanteriile lui, aşa că îl trag de braț până la han. 
Azelma ne priveşte cu ochii morți şi-mi spune să răzuiesc 
ceara de pe mese și să o pun în oală, ca s-o topim pentru 
lumânări noi. După ce se strecoară pe uşa din spate pentru a 


vorbi cu Femi, mă îndrept tiptil spre bucătărie și mă urc pe 
scaunul roșu pe care stau când spăl vasele. Prin fereastră le pot 
distinge doar vârfurile capetelor. Stau lipiţi de zid. 

— El vine după tine, îl aud pe Femi spunând. 

Urmează o tăcere îndelungată. Când vorbește, Azelma are un 
ton aspru: 

— Tata va negocia. Mereu o face. Cât timp sunt ocupați, tu 
trebuie s-o duci de aici. Nu vor observa că a dispărut. 

— Putem să fugim, spune Femi, iar vocea lui răsună din ce în 
ce mai tare, trădându-i disperarea. Putem să ne ascundem. 

— A scăpat vreodată cineva de el? Cât de departe crezi că am 
ajunge înainte să ne găsească? Și, chiar dacă am reuși să 
scăpăm acum prin cine știe ce miracol, am condamna-o dacă 
am lua-o cu noi, pentru că el sigur ne va găsi. lar dacă o lăsăm 
în urmă, cine crezi că va îndura furia tatei? Te-ai gândit pe cine 
ar putea sacrifica pentru Kaplan, ca să-l liniștească? Sau ca să 
mă pedepsească pe mine? 

Azelma clatină din cap, apoi se întoarce spre fereastră, de 
parcă simte că-i urmăresc. Mă las în jos ca să nu mă vadă. 

— Mi-ai oferit șoapte și povești încântătoare, Femi Veno, 
spune ea, în timp ce eu înalt capul la timp pentru a o vedea 
atingându-i ușor obrazul. Dar cuvintele vor păli acolo unde mă 
duc. Dacă sunt norocoasă, nu-mi voi aminti nimic. Dă-mi 
jurământul tău în os și fier că vei găsi un protector pentru ea. 

Femi ridică mâna și, cu o singură mișcare a cuţitului său cu 
lama strălucitoare, în palma opusă apare o linie lungă și 
întunecată și încep să se prelingă picături de sânge ca niște 
diamante negre. 

— Cuvântul meu, sângele meu, rostește el. lată jurământul 
meu în os și fier. 

Azelma își sprijină capul pe pieptul lui și vocea îi devine mai 
caldă. 

— Tii la mine? 

— Ştii că da. 

— Atunci să nu plângi pentru mine, spune ea. Sunt deja 
moartă. 

— Nu, nu ești moartă. Morţii, cel puţin, sunt liberi... 


KKK 


Când se întoarce, are chipul ca o mască. Femi vine în urma ei. 
Asemenea strămoșilor săi maghrebieni, originari din nordul 
Africii, își ţine părul des în împletituri răsucite. Indiferent de 
vreme, întotdeauna poartă o mantie greoaie și maro, brăzdată 
de urme de ploaie și zdrenţuită la margini, creând iluzia că are 
două aripi mari, strânse. Pielea lui închisă la culoare este ca 
arama lustruită, nasul, ușor coroiat, iar în ochi are sclipiri feroce, 
în nuanţe aurii - acum sunt înconjurați de cercuri roșii. 

Azelma îmi face semn să mă apropii. O iau de mână -a mea 
este mică, iar a ei, rece; mă conduce în sus pe scări, înapoi în 
camera noastră. 

Pe pat sunt întinse niște haine vechi: veșminte pentru băieţi, 
foarte mari și mult prea uzate. 

Ochii ei îmi cercetează fără milă silueta subţire. Apoi se 
opresc pe faţă și mă studiază ca și când ar căuta ceva. 

— Dieu soit loue’ cel puţin nu ești frumoasă, spune ea și, 
pentru o clipă, îi tremură glasul. 

Are dreptate. În timp ce Azelma înseamnă fineţe și forme, eu 
sunt numai oase și colţuri. Singurul lucru pe care îl avem în 
comun este pielea măslinie, moștenirea femeii pied-noir care 
ne-a dat naștere. Când eram mică, iar vânturile de iarnă 
zguduiau obloanele de la geamuri ca niște spirite răzbunătoare 
care încercau să intre, sora mea își punea braţele moi în jurul 
meu și-mi spunea povești. 

— Ce vrei să afli, pisicuţă? mă întreba ea. 

— Povestește-mi despre mama noastră. 

Tata spune că nu a fost decât o lașă care ne-a părăsit și ne-a 
lăsat cu el. 

— Femeia care ne-a născut nu este mama noastră adevărată, 
spunea Azelma. Mama noastră este Orașul. 

Dar până și eu știam că nu Orașul ne dăruise pielea măslinie 
și părul negru ca pana corbului. 

Acum, privirea Azelmei alunecă spre cosiţa groasă pe care mă 


4 Slavă Domnului (fr. în orig.). 

5 Picioare-Negre (fr. în orig.), termen care desemnează 
persoanele de origine franceză sau de altă origine europeană 
născute în Algeria în perioada dominaţiei franceze (1830- 
1962). Cele mai multe au ales să plece spre Franţa continentală 
imediat ce Algeria a obţinut independenţa sau în lunile 
următoare. 


chinui să o împletesc singură. Întinde mâna și mă duc la ea. 
Desface cosiţa cu degetele ei fine și îndemânatice, apoi începe 
să-mi perie părul. 

— Orașul, Mama noastră, nu este o mamă milostivă, spune ea 
în timp ce-mi strânge părul într-o singură mână. Să fii fată în 
acest oraș înseamnă să fii slabă. Ilnseamnă să atragi lucruri 
necurate asupra ta. lar Orașul nu este blând cu fiinţele slabe. 
Trimite Moartea Nesfârșită ca să-i separe pe cei fragili de cei 
puternici. Ştii asta. 

Aud sunetul înainte să-mi dau seama ce se întâmplă: un hărșt 
ascuţit, ca de foarfecă. Apoi simt dintr-odată că am ceafa liberă. 
Ochii mi se măresc, dar nu apuc să rostesc niciun cuvânt și o 
coadă de păr închis la culoare îmi aterizează delicat la picioare. 
Azelma îndreaptă foarfecă spre ce mi-a mai rămas din păr, 
tăindu-l aproape de scalp. 

— Păstrează-l scurt, mă sfătuiește ea. Şi scoate-ţi rochia aia. 

Mă supun curioasă și simt cum îmi tremură mâinile când 
încerc să desfac nasturii cusuți de ea. Obișnuia să mă forţeze să 
stau ca o statuie, cu braţele cât mai întinse, în timp ce ajusta 
una dintre rochiile ei vechi ca să se potrivească pe silueta mea, 
cu gura plină de ace de gămălie îndoite și ruginite. Intotdeauna 
închideam strâns ochii, temându-mă că m-ar putea înțepa până 
la sânge. Ea râdea de mine cu buzele strânse: „Încă nu te-am 
înţepat, pisicuţă.” 

Îmi scot rochia și i-o dau. Stau în faţa ei într-o lenjerie de 
pânză cârpită de prea multe ori. 

— Şi aia. 

Teama și frigul îmi înţeapă pielea. 

— la aminte la cuvintele mele, pentru că sunt tot ce mi-a mai 
rămas de oferit. Înfășoară-le în jurul trupului ca și când ai avea o 
armură. Poate că-mi vei uita chipul și vocea, dar să nu uiţi 
niciodată lucrurile pe care urmează să ţi le spun. 

— N-o să le uit, zic eu și încerc să nu tremur. 

— Mănâncă doar cât să rămâi în viaţă. Trebuie să te 
obișnuiești cu foamea, ca să nu te învingă. Menţine-te firavă, ca 
să încapi în spaţii înguste, și ei vor avea mereu nevoie de tine. 

Vreau să o întreb cine sunt „ei” și de ce ar avea nevoie de 
mine, dar are un ton solemn, astfel că vorbele îmi rămân în gât. 

— Fără rochii. Nu lăsa bărbaţii să se uite la tine cu dorinţă. 

Îmi înfășoară o bucată de pânză transparentă în jurul 


pieptului, strângând-o tare. 

Abia mai pot respira. 

— Înfășoară bandaje în jurul oricărei părţi moi din tine. 

Îmi întinde o pereche de pantaloni supradimensionaţi și atât 
de decoloraţi, încât nu puteam distinge exact ce culoare au. li 
trag repede pe mine, apoi trec la o cămașă largă. 

— Poartă hainele ca pe o mască, să nu te vadă nimeni, 
înţelegi? Poartă-le pentru a-ţi ascunde adevărata faţă. Nu ești 
pisicuţa Nina, ci Pisica Neagră. Arată-ţi colții și ghearele cu 
fiecare ocazie, ca să nu uite că ești periculoasă. Abia atunci vei 
fi câștigat o fărâmă de siguranţă. Și vei putea dormi măcar 
iepurește. 

Îmi leg șireturile de la o pereche de ghete grosolane, care au 
fost purtate de alte câteva persoane, apoi îmi pun o beretă 
mare, care îmi acoperă complet capul mic. 

— Poate că tata mi-a dăruit mie limba lui de argint, dar ţie ţi-a 
dăruit mintea lui ascuţită. Eşti isteaţă, Nina. Asta este o armă. În 
plus ești mică și agilă, iar acestea sunt tot arme. 

Mă apucă de încheieturi și îmi cercetează chipul cu atenţie. 

— Fă-te utilă, fii isteață și pășește cu un pas înaintea tuturor. 
Fii curajoasă chiar și când îţi este teamă. Amintește-ţi că toată 
lumea se teme. 

Mă tem și acum; de ea. De cele două zile în care a plâns 
înfiorător, de privirile goale și de focul care arde în ochii ei de 
obicei blânzi. Ce i s-a întâmplat surorii mele? 

— Când ţi se pare că întunericul vine după tine, când ești 
mică și vulnerabilă și te temi că Mama noastră, Orașul, încearcă 
să te distrugă, nu trebuie să o lași. Mă auzi? Trebuie să 
supravieţuiești! 

— O v-voi face, jur! zic cu vocea tremurândă. 

Coborâm la parter, unde Femi Veno așteaptă învăluit în 
umbre. 

— Vei merge cu Femi și vei face ce-ţi spune el, mă instruiește 
Azelma. 

Inima mi-o ia la galop, cuprinsă de o panică nouă. 

— D-dar vreau să rămân cu tine! 

Această fiinţă care poartă chipul surorii mele se apleacă și mă 
privește în ochi. Are o voce inumană. 

— Uneori trebuie să plătim un preţ îngrozitor pentru a proteja 
lucrurile pe care le iubim. 


Nu înţeleg la ce se referă. Vreau să-i pun o sută de întrebări, 
dar nu-mi găsesc cuvintele; sunt gâtuită, iar lacrimile îmi 
alunecă pe obraji. Azelma le ignoră. 

— Acum trebuie să ai grijă de tine. 

Îi aruncă o privire scurtă lui Femi, cu ochii ca niște așchii de 
gheaţă. 

— E timpul s-o iei. 

Niciun rămas-bun, nicio îmbrăţișare, nicio dovadă a iubirii ei 
pentru mine. În schimb, mă împinge ca și când nu mă mai vrea. 

— Zelle? 

Sora mea începe să se strecoare printre mese și să facă 
ordine. 

— Zelle... spun eu și dau s-o iau spre ea, dar Femi mă ţine pe 
loc. 

— Taci. 

Glasul lui trădează neliniștea. Este speriat și nu știu de ce. 

Apoi îl aud. Peste bătăile rapide ale inimii mele, disting afară 
voci și scârţâitul unor bocanci pe pietriș. 

— Plecaţi acum! șuieră Azelma. 

Femi mă ia în braţe și mă strânge cu putere; simt cum teama 
care îi sfredelește oasele mă cuprinde și pe mine. 

Mă târăște spre bucătărie, departe de Azelma, care pentru o 
fracțiune de secundă ne aruncă o privire îndurerată peste umăr. 
Apoi se întoarce și își îndreaptă spatele. Ridică sus capul și 
încleștează pumnii, lăsând mâinile de-o parte și de alta a 
trupului. 

Încep să-i strig numele, dar mâna lui Femi îmi apasă gura. 

— Thenardier! 

Un răcnet care vine din faţa hanului spulberă tăcerea, un 
ordin grav și pătrunzător. 

Femi încremenește. Aud tropăituri și bufnituri deasupra 
capului; se pare că urletul l-a trezit până și pe tata. Mă mir că 
persoana asta, oricine ar fi ea, a reușit cu un singur cuvânt să-l 
trezească din amorţeala unui somn indus de aburii alcoolului. 

Femi îndrăznește să arunce o privire pe fereastră, iar ochii i se 
mișcă înainte și înapoi, în timp ce verifică dacă nu cumva este 
cineva în curte. 

Ușa din faţă se deschide. 

Glasul mieros al lui tata, dar nesigur din cauza mahmureilii, 
răsună din capătul scărilor, trădând incertitudine. 


— Lord Kaplan? 

Vizitatorul intră și-n timpul ăsta, în întunericul bucătăriei, 
Femi se apropie tiptil de ușa din spate, într-o tăcere deplină. 

— lertați-mă, continuă tata. Nu credeam că vă veţi ocupa 
personal de această chestiune neînsemnată. 

— O chestiune neînsemnată, Maestre al Fiarelor? se aude 
vocea mârâind, părând să zguduie din temelii acoperișul 
hanului. Uiţi cine sunt? Uiţi cum am devenit omul care sunt? Am 
vrut să văd dacă ai merge până la capăt - dacă până și un om 
ca tine și-ar vinde cu adevărat o rudă de sânge. 

Să-și vândă o rudă de sânge? Înţeleg în cele din urmă și simt 
cum asta mă lovește ca un pumn, lăsându-mă fără aer. 

Azelma... Tata o va vinde pe Azelma? 

— Am douăsprezece monede de aur aici, Thenardier. 

— Douăsprezece... repetă tata, însă are o voce circumspectă, 
lingușitoare. 

Furia fierbe în mine, pentru că recunosc acel ton: face ce-a 
făcut dintotdeauna. El chiar negociază, de data aceasta pentru a 
obţine un preţ mai bun pentru propria fiică. 

ÎI muşc pe Femi de mână, dar Mesagerul nu-și slăbește 
strânsoarea și, după ce mai bâjbâie puţin în căutarea ușii, mă 
trage afară, în noapte. 


2 
Păzitorii Porţilor 


Nu-mi amintesc cât i-a luat lui Femi să mă smulgă de acolo, ci 
doar că l-am zgâriat ca o fiinţă sălbatică, urlând până când mi- 
am pierdut vocea, implorându-l cu glasul meu răgușit să mă 
aducă înapoi la Azelma, dar el nu și-a slăbit strânsoarea nici 
măcar o singură dată. 

„Te duc într-un loc în care trebuie să te strecori”, mi-a șoptit 
cu o voce nesigură. „În aripa de vest vei găsi o cameră. În acea 
cameră se află un băiat care are în jurul gâtului ceva ce trebuie 
să iei sau totul va fi pierdut.” 

Acestea au fost instrucţiunile pe care mi le-a dat în timp ce m- 
au năpădit emoţiile. Poate că, dacă făceam cum îmi spunea, 
puteam să mă duc acasă. 

Mă uit în sus la porţile gigantice de fier, unde șase capete au 
fost înfipte în ţepușe. Sunt Păzitorii Porţilor, cu privirile 
împietrite. Capetele au fost tratate cu ulei ca să nu putrezească, 
dar vântul și ploaia le-au degradat chiar și așa, transformându-le 
în ceva deplorabil și hidos. Este un avertisment macabru 
destinat tuturor, demonstrând ce li se întâmplă celor care se 
împotrivesc nobilimii. 

Acesta este locul în care trebuie să mă strecor. 

Palatul Tuileries, o cușcă de aur din fier forjat. 

Simt în piept un junghi de frică. 

Aminteste-ti că toată lumea se teme. 

Închid ochii și mă gândesc la cuvintele Azelmei, la poveștile 
pe care le-a ţesut în jurul meu. 

II était une fois... şase șoareci, care trăiau intr-un oraș al 
pisicilor, intr-un timp de mare suferinţă si teroare. intr-o zi au 
inceput să vorbească și să pună intrebări pe care niciun șoarece 
dinaintea lor nu indrăznise să le rostească vreodată. 

Deschid ochii și număr din nou capetele înfipte în ţepușe, 
rostindu-le în tăcere numele în timp ce trec pe lângă ele. 

Si acestea au fost numele date șoarecilor: Robespierre cel 
Incoruptibil, Marat cel Hidos, Danton cel cu Limba de Aur, 
Mirabeau cel înțelept, Desmoulins cel Curajos și Saint-Just cel 
Frumos”, Arhanghelul Morţii. 


Au fost odată (fr., în orig.). 
7 Personalităţi istorice ale Revoluţiei Franceze. 


Deja a trecut mai mult de un an de când tata mă ia cu el în 
jafurile sale, așa că știu bine cum să mă caţăr fără să fac 
zgomot și cum să mă strecor în spaţii mici. Până la urmă, sunt 
mai mult o fantomă decât o fată, mai mult o umbră decât o 
fiinţă vie. 

Mi-e frică să mă furișez în palat. Dar mi-e mai frică de ce se 
va întâmpla dacă nu o fac. Tot ce știu este că trebuie să mă 
întorc la sora mea - prin urmare, cu cât îndeplinesc mai repede 
ceea ce mi se cere, cu atât mă întorc mai repede la ea. Motiv 
pentru care mă arunc între roţile unei trăsuri în mișcare și mă 
prind de osie, intrând astfel pe domeniul palatului, dincolo de 
paznici. Rămân agăţată acolo până când văd picioarele încălțate 
cu pantofi incrustați cu nestemate cum coboară din trăsură și 
pășesc pe pietrișul alb ca oasele și până când servitorii care 
poartă pantofi de piele și cizme rezistente închid ușile cu o 
bufnitură răsunătoare. Trăsura o ia spre clădirea uriașă și 
diformă, iar eu slăbesc în cele din urmă prinsoarea. 

Reușesc cumva să mă furișez prin amestecul de zgomote - 
chiar și la această oră răsună tumultul provocat de paznici, 
trăsuri și servitori - și să escaladez zidul care mă va conduce 
spre aripa de vest. 

Când ajung la balconul corect și mă trag peste balustradă, 
prăbușindu-mă grămadă pe podea, degetele îmi sângerează. 

Îmi ia câteva minute ca să mă uit în jur. Există o ușă mare, cu 
obloanele trase. Însă tata mi-a arătat cum să sparg o 
încuietoare cu mult înainte să învăţ să merg. Bag mâna în 
buzunarele pantalonilor și găsesc acele pe care Azelma le-a pus 
aici special. Mulţumindu-i în tăcere, le scot și mă apuc de 
treabă. Tata a fost un mentor iscusit. Ușa se deschide în câteva 
secunde, alunecând spre exterior și lăsându-mă cu privirea 
pironită într-o încăpere uriașă, cufundată în întuneric. Teama mă 
gâtuie și mă îndrumă mereu înainte. Fac un pas în faţă și-mi las 
ochii să se adapteze. 

În acea cameră se află un băiat.. 

Este în capătul îndepărtat al încăperii și doarme într-un pat 
imens. 

Ignor toate ornamentele, mobilierul scump, globurile care 
strălucesc într-un mod straniu în lumina pală a lunii ce pătrunde 
în încăpere. Perdelele din jurul patului nu sunt trase. Mă întreb 
de ce ar vrea un băiat ca el să privească vreodată în întuneric. 


Mă apropii cu răsuflarea întretăiată și în vârful picioarelor, cu 
mișcări fluide, înlăturând forţat panica. Mă întreb cine este. Cu 
siguranţă că este un nobil de seamă, din moment ce camera lui 
este de mărimea întregului han al tatei. 

În jurul gâtului are ceva ce trebuie să iei... 

O cămașă de noapte cu guler lasă la vedere un centimetru de 
piele palidă. Dar nu văd nimic la gât. 

Tata mă trimite să urc pe ziduri și să cobor pe coșuri pentru a 
înșfăca orice lucru pe care mi-l cere, dar nu am furat niciodată 
de la cineva prezent efectiv la locul jafului. Regula este să te 
ascunzi întotdeauna până când pleacă. Dar nu și în seara 
aceasta. 

Îmi frec mâinile pentru a le încălzi şi mă aplec asupra 
băiatului. Are gene lungi și păr ondulat și închis la culoare. Pare 
liniștit și, în lumina argintie a lunii, mi se pare foarte chipeș, ca 
un băiat din una dintre poveștile Azelmei. 

Îmi cobor cu grijă degetele spre cămașa lui - ideal este să nu 
te mişti nici prea încet, nici prea iute. Stau aproape de țesătura 
veșmântului, încercând să-i evit pielea. lată-l! Un lanţ lung și 
greu, acesta fiind motivul pentru care nu era vizibil chiar de la 
baza gâtului. Lungimea și greutatea denotă că este ușor de 
scos. Baza colierului iese puţin de sub cuverturi și mă opresc o 
fracțiune de secundă când îl văd strălucind în lumina lunii. Este 
cea mai mare piatră prețioasă pe care am văzut-o vreodată, un 
safir cu o montură de aur, împodobită cu perle și bijuterii mai 
mici. Îl apasă cu putere pe piept. Mai mult ca sigur se va trezi 
dacă îl ridic sau, dacă nu atunci, probabil când voi încerca să i-l 
trec peste cap. 

Ești mică și agilă, iar acestea sunt tot arme. 

Număr până la trei și apoi acţionez. Colierul este înlăturat la 
fel de lin precum apa, dar lanţul metalic îi mângâie o clipită 
pielea. Când deschide ochii, se uită direct în ai mei. 

Esti isteață, Nina, iar asta este o armă. 

Dacă strigă după ajutor, mă va priva de secundele vitale de 
care am nevoie ca să evadez. S-ar putea să ajung până la 
balcon, dar nu mai departe de acesta. 

Cuvintele lui Femi îmi răsună în urechi: Asta este arta hoției... 
Surzii sunt distrași și orbii sunt surprinși. Cei vrăjiți de un chip nu 
bagă de seamă pe unde s-ar putea furișa mâinile. 

Trebuie să-l distrag, să-l menţin în continuare surprins - sau 


cel puţin mai surprins decât este deja. Deschide gura, așa că fac 
primul lucru care îmi trece prin cap: îl sărut, apăsându-mi buzele 
peste ale lui într-un fel pe care l-am văzut de prea multe ori în 
colţurile întunecate ale hanului tatei. Are gust de ciocolată. Și 
acesta este ultimul gând care îmi răvășește mintea în timp ce 
mă îndepărtez de el și încep să alerg, sărind spre balcon. 

Sunt peste margine, în noaptea îngheţată, și buzele încă îmi 
ard. Aud un sunet înăbușit când cad și mă rostogolesc pe 
balcon, apoi încep coborârea pe zid. 

— Așteaptă! Te rog! 

Nu ar trebui să-mi ridic privirea, dar o fac, chiar dacă am 
degetele încordate și simt cum vântul îmi flutură pe la spate. 
Două etaje mai sus, băiatul se uită la mine cu ochii larg deschiși. 
Va striga după paznici; îmi va cere să-i dau înapoi colierul; va 
pune să fiu arestată și îi voi fi dezamăgit pe Femi și Azelma. 

— Cine ești? întreabă el. 

Mă opresc pentru o singură secundă înainte să-i zâmbesc. 

— Pisica Neagră, spun. 

Apoi îmi dau drumul de pe zid și dispar ca o umbră în noapte. 


KKK 


Învăluiţi de întuneric, eu şi Femi mergem pe acoperișuri, cu 
mult deasupra străzilor aglomerate și pline de zarvă, departe de 
centrul orașului și dincolo de mahalalele îngrozitoare și de aleile 
cufundate în beznă. Femi pare că zboară, mișcându-se cu 
neînfricare și graţie. Din când în când fluieră, scoțând de fiecare 
dată un sunet diferit, la fel de clar precum clopotele de la Notre- 
Dame. Mi se pare că aud un răspuns, un ecou purtat de vânt, 
dar nu pot fi sigură că nu-mi joacă feste imaginaţia mea bogată. 

— Ţine pasul, pisicuță! strigă Femi cu o voce blândă și cu 
ochii scânteind în lumina lunii. Nu gândi, nu ezita, doar sari când 
sar și eu. 

Fiecare pas pe care-l fac este o teroare: nu știu niciodată dacă 
piciorul îmi va ateriza pe ceva solid sau dacă nu cumva voi 
rămâne în urmă. Tata m-a învăţat cum să mă caţăr pe clădiri, 
dar nu și cum să zbor, sărind ca o pasăre de pe un acoperiș pe 
altul. La fiecare salt mă gândesc la sora mea și simt cum mi se 
strânge stomacul. 

Când ne oprim ca să-mi trag sufletul, Femi îmi șoptește pe un 


ton imperios motivul misiunii noastre, cuvintele pe care sunt 
nevoită să le repet, gesturile pe care trebuie să le fac. 
Învălmășeala de lucruri pe care trebuie să le ţin minte este 
înfricoșătoare. Panica se înteţește şi-mi taie respiraţia, dar 
chipul Azelmei îmi răsare în minte și îmi mușc buza, forțându- 
mă să mă concentrez. Apoi pornim iar la drum. Din nou în 
întuneric, repet la nesfârșit cuvintele lui Femi, până când le știu 
pe dinafară. Voi face tot ce trebuie pentru a mă întoarce la 
Azelma. 

Într-un final se oprește, iar eu aproape că scâncesc în semn 
de ușurare, vlăguită în urma călătoriei. Urechile îmi ţiuie de la 
instrucţiunile primite. În zorii argintii observ că suntem la 
periferia unui cartier abandonat, unde clădirile au fost devastate 
de timp. Coborâm iute pe laterala unui edificiu năruit și trecem 
pe lângă o poartă semideschisă, aflată în umbra unei biserici 
dărăpănate. Suntem întâmpinați de două uși masive, iar apariţia 
noastră stârnește un stol de ciori cuibărite pe acoperiș. Înăuntru, 
ceea ce nu a putrezit a fost de mult furat: de-a lungul pereţilor 
care ameninţă să se prăbușească, băncile, altarul și vitraliile par 
un șir de răni deschise și întunecate. 

— L'église de l`évêqueť Myriel, spune Femi, iar vocea lui joasă 
răsună printre ruine. Se spune că este bântuită de fantoma 
fondatorului său, un om convertit brutal după o viaţă de 
infracţiuni infame. 

Întinde mâna spre mine și mă trage după el în întuneric. 

— Şi sunt alţii care afirmă că /'evegue Myriel nu a renunţat 
niciodată la apucăturile sale de infractor. Faptul că a devenit 
„un om al lui Dumnezeu” a fost acoperirea perfectă pentru 
cariera sa ilustră. 

Femi mă trage ușor spre o mică ușă laterală, care sigur 
trebuie să fi dus în trecut la o sacristie. Intrăm, pășim printr-o 
altă încăpere năruită și coborâm pe o scară cufundată în beznă. 
Încetinește puţin ca să-l ajung, arătându-mi pietrele care se pot 
mișca sub picioarele noastre. In partea de jos a scării, în 
semiobscuritate, se află un monstru de ușă, chiar mai 
întunecată decât întunericul însuși ce învăluie acest loc lipsit de 
lumină. Femi pune o mână pe aceasta, la fel și eu. E rece la 
atingere. Fier, care nu putrezește, nu arde, nu pălește... 

Ușa uriașă se deschide în faţa noastră. O rază strălucitoare de 


3 Biserica episcopului Myriel (fr. orig.). 


lumină mă orbește. 
— Bine ai venit în Ghilda Hoţilor, murmură Femi. 


3 
Lordul Hoţilor 


De cum intrăm, Femi îmi zice: 

— Să n-ai teamă, micuţo. Thénardier nu este aici în seara 
aceasta. 

Tremur la auzul numelui tatălui meu, însă îmi dă un mic 
ghiont în umăr. 

— Privește în sus! 

Arată deasupra capului, iar eu întind gâtul ca să văd. Tavanul 
boltit scânteiază ca o plasă ţesută din lumină pură, sclipitoare. 

— Acolo se află adevărata frumuseţe a Ghildei Hoţilor, 
continuă el. O dată pe an, în timpul sărbătorii episcopului Myriel, 
sfântul protector al Hoţilor, fiecare membru al Ghildei dăruiește 
o piatră prețioasă, un cristal sau o monedă de aur strălucitoare. 
Fiecărei Pisici i se oferă o parte și toate se întrec, escaladând 
ziduri și cățărându-se pe frânghiile aruncate de la ferestrele 
înalte. Prima Pisică din Ghildă care ajunge sus are onoarea de a 
incrusta darul în tavan. 

Stratul de ceaţă și fum care învăluie Orașul, Mama noastră, 
este atât de gros, încât nu am văzut niciodată stelele pe cerul 
nopții, dar îmi imaginez că așa arată. Simt în piept ceva care 
vibrează la vederea unei asemenea frumuseți. Dar nu am prea 
mult timp să o admir, pentru că Femi mă conduce în altă 
direcție. Clipesc și sesizez haosul zgomotos al sălii. 

Este ca un palat, dacă un palat ar fi lipsit de orânduire și 
pretutindeni ar fi răspândite comori nepreţuite. Este un haos 
alcătuit din statui graţioase, făurite din marmură albă, și garguie 
înnegrite și străvechi, care mai mult ca sigur că provin chiar de 
la Catedrala Notre-Dame. Podelele sunt ascunse sub covoare 
suprapuse, din mătăsuri groase și colorate, fără îndoială luate 
din cele mai bune reședințe din oraș. Picturi mari și mici, cu 
rame aurite, acoperă în întregime pereţii, înfățișând bătălii, nave 
pe mare, peisaje, reprezentări romanţate ale miturilor, icoane 
religioase și portrete. 

Sala strălucește, însufleţită de vin, căldură și conversații 
triviale. Dar sub toate acestea pulsează o senzaţie stranie de 
pericol. Locul este viu, ticsit cu oameni de toate vârstele, 
formele și dimensiunile, de toate culorile pielii și în toate 
ținutele. Întrezăresc feţe cu ochi alungiţi, femei bătrâne 


înfășurate în nenumărate straturi, bărbați din teapa 
negustorilor, înveșmântaţi în mantii rigide, precum și un preot 
ciudat. 

— Nu există nume de familie în Curtea Miracolului. Nu există 
rasă sau religie, mă informează Femi. Credinţă, castă, sânge - 
acestea nu sunt legături care îi unesc pe Mizerabili, căci așa ne 
vede lumea, ca pe niște mizerabili. Şi astfel acesta este numele 
dat tuturor copiilor Curţii Miracolului. Ceea ce ne leagă este 
Ghilda noastră. Este o legătură mai puternică decât familia, mai 
importantă decât sângele. Toţi cei pe care îi vezi aici sunt fraţii 
și surorile din Ghilda Hoţilor. 

Femi arată înspre o hoardă de fete și băieţi zdrenţăroși și 
desculți, cu doar câţiva ani mai mari decât mine. 

— Aceia sunt Câinii: Hoţii care își desfășoară activitatea la 
nivelul străzii. Pe lângă ei mai sunt și Caii - tâlharii -, deși au 
mai rămas doar doi în întreaga Ghildă, asta pentru că 
Gentilomul nu mai călărește. 

Pentru oricare dintre Mizerabilii care par a fi oameni obișnuiți 
de pe străzile orașului există alți zece care poartă haine extrem 
de ţipătoare și bijuterii care sclipesc de-ţi iau ochii. Bărbaţi și 
femei cu diamante și rubine care le atârnă ca niște lacrimi la 
gât, nas, încheieturile mâinilor, urechi și la degetele de la mâini 
și de la picioare, fiecare articulaţie fiindu-le acoperită efectiv cu 
pietre preţioase scăpărătoare. 

— Acelea sunt Pisicile, bombăne Femi, indicând siluetele 
îmbrăcate în haine deschise la culoare. Hoţii care preferă să se 
furișeze de-a lungul acoperișurilor și să se strecoare pe ferestre 
și prin coșurile de fum. 

Işi îngustează ochii în direcţia unui domn deosebit de dolofan, 
înveșmântat în mov, auriu și roz. Fiecare parte din el strălucește 
de la câte bijuterii poartă, atât de grele, încât trebuie să-i fie 
imposibil să-și ridice mâinile. 

— Pisicile se dau mereu în spectacol. 

De-a lungul unei părţi a sălii se află un șir lung și strâmb de 
oameni. Femi face semn spre ei. 

— Toţii Hoţii își predau prada Oamenilor Condeiului - grefieri 
închiriaţi de la Ghilda Literelor. Ei servesc drept contabili, 
avocaţi și auditori pentru toate cele nouă Ghilde ale Curţii 
Miracolului. 

Mijesc ochii la un rând de femei și bărbaţi palizi și inexpresivi, 


așezați la o masă lungă și înveșmântaţi cu robe de culori 
incerte. Au capetele plecate; toţi iau de zor notițe, abia rostind 
vreun cuvânt. 

— Oamenii Condeiului sunt obsedaţi de informaţii, șoptește 
Femi. Devotamentul lor faţă de disciplină și detalii este mai 
puternic decât voinţa lor de a săvârși fapte necinstite. Sunt în 
egală măsură temuţi și respectaţi de toţi Mizerabilii, din moment 
ce nu există ceva despre noi pe care ei să nu-l știe deja. Locul în 
care se află fiecare Casă a Ghildelor este un secret foarte bine 
păstrat, cunoscut doar de mine, ca Mesager pentru toate cele 
nouă Ghilde, și de Ghilda Literelor. Când Oamenii Condeiului bat 
la o ușă pentru un audit, până și cel mai înfricoșător conducător 
le dă voie să intre. 

Odată ce sunt inventariate și validate prin semnături, prăzile 
sunt înmânate grefierilor dotați cu lupe și  monocluri, 
instrumente care le conferă strania înfățișare a unor bufniţe. 
Aceștia inspectează fiecare obiect, testează argintul și aurul, le 
trec prin foc, le lovesc cu ciocane și chiar le mușcă înainte de a- 
și anunţa verdictul, uneori însoţit de râsete pe seama Hoţilor 
sau de murmure de gelozie la unele dintre prăzile mai 
valoroase. 

In centrul încăperii se află un scaun negru, minuţios sculptat. 
De spătarul său înalt, cu vârful ascuţit, stau agăţate nenumărate 
coliere strălucitoare, o diademă scânteietoare, poate chiar două, 
și mai multe tapiserii fin brodate. Pe scaunul ăsta asemănător 
unui tron stă un bărbat puţin mai în vârstă decât tata. Are 
aceeași piele cafenie și aceiași ochi aurii vicleni ca Femi. 

Trebuie să fie înrudiţi, îmi spun în sinea mea. 

Este îmbrăcat mai modest decât mulţi dintre Hoţii din jurul 
său, cu o haină atent croită și o cămașă de o culoare comună. 
De fapt, totul este comun la el, cu excepţia a două lanţuri de 
lungimi diferite care îi înconjoară gâtul: un șirag scânteietor de 
diamante pure și un colier de rubine care strălucesc în lumina a 
o sută de lumânări aprinse. 

— Tomasis, Lord al Hoţilor, spune Femi, dând din cap spre 
bărbat. 

Lângă scaunul Lordului stă un domn mai în vârstă. Chipul îi 
este ca o hartă a ridurilor intens pudrate, iar părul îi este ascuns 
sub o perucă. Poartă niște veșminte uzate, cu tiv auriu, demne 
de un nobil ponosit. 


Femi înclină capul spre bărbatul pudrat. 

— Mai există doar trei Merveilles - Minuni - care trăiesc la 
Curtea Miracolului. Sunt criminali de o asemenea faimă și 
notorietate, că au devenit legende vii. După moartea lor, orice 
copil al Curţii poate spera cel mult ca toate cântecele despre ei 
să fie cântate iar și iar, iar poveștile, mereu împărtășite. Dar 
Merveilles - faptele lor sunt relatate fiecărui copil al Ghildei în 
timp ce încă sunt în viaţă. Cele trei Merveilles rămase sunt /e 
Maire”, Pescarul și Gentilomul. Le Maire este membru al Ghildei 
Literelor și e dat dispărut de mai bine de un deceniu. Pescarul 
este Nihuang, Lady a Ghildei Contrabandisștilor. Ultima Mervei;//e 
este bărbatul care stă lângă Lordul Hoţilor. „Gentilomul” 
George, un tâlhar notoriu. lar dacă îi intri în graţii, există multe 
lucruri pe care le poţi învăţa de la el. 

Gentilomul ne vede și coboară capul ca să-i șoptească ceva la 
ureche lui Tomasis, Lordul Hoţilor, iar acesta se întoarce și 
privește leneș în direcţia noastră. Femi mă strânge de braţ. 

— Este timpul, Nina. Amintește-ţi tot ce ţi-am spus. Nu există 
cale de întoarcere. 

Femi mă îndrumă spre cei doi bărbaţi. Oamenii se dau la o 
parte pentru a ne permite să trecem, uitându-se la mine cu un 
interes feroce, care nu-mi prea place. 

Ajungem la tron și Femi se așază într-un genunchi, trăgându- 
mă după el. 

— Monseigneur. Veno, Lord al celor furate, Tată al hoţiei și al 
jafurilor... 

— Te ascult, mon frère, spune Tomasis. 

Mă trezesc din nou în picioare când se ridică Femi. 

Tomasis îi aruncă o privire gentilomului pudrat, care dă din 
cap înspre Femi. 

— Mesageriile, rostește bărbatul cu o voce mieroasă. 

— Gentilomule, răspunde Femi, înclinând ușor capul, după 
care se întoarce din nou spre Tomasis. Am un copil nou pentru 
tine, Monseigneur. 

Cobor imediat privirea la covoarele de mătase cu modele 
complicate care acoperă podeaua. Femi mi-a spus că trebuie să 
fiu pregătită să urmăresc o mare parte dintre evenimente pe 
sub gene, dar risc și arunc o privire în sus. 

Tomasis afișează un zâmbet forţat, luând o înghiţitură de vin 


° Primarul (fr., în orig.). 


dintr-un pocal incrustat cu pietre. 

— Un copil? întreabă Lordul Hoţilor, punând pocalul pe o masă 
delicată de sidef, așezată în apropiere, apoi mă ţintuiește cu 
privirea. 

Ce-am crezut mai devreme? Că are ochi leneși? Acum efectiv 
mă înghit cu totul! Lângă el, gentilomul înclină capul spre mine 
ca o pasăre, evaluându-mi potenţialul. 

— Este o Pisică, Monseigneur, spuse Femi. 

Tomasis îl studiază atent și nu mă pot abţine să văd 
asemănarea clară dintre ei: trebuie să fie fraţi. 

— Recrutarea pisicuţelor nu este treaba Maestrului Fiarelor? 
Ultima oară când am verificat, încă erai Aves!, Zmeul!! 
Mesagerul Curţii Miracolului. Găsesc așadar că e straniu ca 
persoana care transmite mesaje să-și asume brusc această 
nouă responsabilitate, cu atât mai mult când nu ai manifestat 
niciodată un interes aparte pentru Pisicile Ghildei. 

Toţi știu că Tomasis este foarte suspicios, m-a informat Femi 
în timp ce ne strecuram pe acoperișuri. Trebuie să fii suspicios 
pentru a deveni conducătorul unei Ghilde și trebuie să continui 
să fii suspicios dacă vrei să-ţi păstrezi poziţia. 

Tomasis revine cu privirea asupra mea, iar cuvintele îi sunt 
înșelător de blânde când vorbește. 

— Şi cine ești tu, micuţo, de însuși Mesagerul Curţii 
Miracolului pledează pentru tine? _ 

Înghit în sec; gâtul mi s-a uscat brusc. În ciuda freamătului 
neîncetat care mă înconjoară, simt apăsarea arzătoare a sute de 
ochi lipiţi de spatele meu. 

— Numele meu este Eponine Thenardier, rostesc eu. 

În jurul nostru, șocul crește zumzetul conversaţiilor. 

La auzul acestor vorbe, Tomasis îngustează ochii, analizându- 
mi liniile feței în căutarea unei asemănări 

— Thenardier este Maestru al Fiarelor. Se află sub comanda 
mea și se ocupă de toţi copiii mei, Câini, Pisici și Cai. Imi 
cunoaște toate afacerile și deţine o putere imensă în interiorul 
Sălii Strălucitoare. 

O putere pe care a câștigat-o după ce mai mulţi Maestri au 


1 Clasă de vertebrate care cuprinde păsările. 

1 În original, Elanion, pasăre mică răpitoare de zi, 
asemănătoare uliului, cunoscută ca gaie-albă sau zmeu cu aripi 
negre. 


murit într-o succesiune misterioasă, mi-a spus Femi. Thénardier 
nu s-a sfiit niciodată să taie un gât sau două când situaţia o 
cerea. 

— Explică-mi ce motiv aș putea avea pentru a-i lua pe ascuns 
fiica? întreabă Tomasis, întorcându-se spre Femi și sfredelindu-l 
cu privirea lui arzătoare. 

Insă Mesagerul nu tresare. 

— Sunt deja doi ani de când Thenardier își folosește copilul, 
sânge din sângele lui, pentru a săvârși cele mai bune jafuri - 
poate chiar toate jafurile. Ofrandele pe care ţi le-a înmânat nu 
au fost prăzile lui. 

— Vorbim despre un hot? De asta îl acuzi? Hoţia este o 
practică destul de obișnuită între aceste ziduri. 

Auzind așa ceva, sala se trezește la viaţă, zguduită de râsete. 
Tomasis zâmbește într-un mod agreabil, dar nu poţi ignora 
privirea dură sau buzele crispate. 

— Şi dacă darurile pe care mi le oferă reprezintă o zeciuială 
însemnată, ce-mi pasă mie cum au ajuns în posesia lui? 
continuă Tomasis. 

— Ea nu este unul dintre Mizerabili. Nu este un copil al Curţii 
Miracolului, nu este legată de nicio Ghildă, nu poartă niciun 
însemn... 

— Eviţi întrebarea. De ce l-aș insulta pe Maestrul Fiarelor în 
faţa întregii Ghilde luând o Pisică, propria lui fiică, pe ascuns? 

— Intreab-o ce are pentru tine, spune Femi, iar vocea lui, care 
nu este mai mult de o simplă șoaptă, răsună în toată sala. 

Strecor mâna în haină și scot lanţul cu degete tremurânde, 
apoi piatra prețioasă. 

— Pe boașele lui Rennart! Te pomenești că este Talismanul lui 
Charlemagne”. 

Gentilomul pășește înainte și ridică delicat piatra din palma 
mea. Apoi pescuiește un monoclu din buzunarul vestei și o 
inspectează, întorcând-o pe toate părțile înainte de a o pune din 
nou în mâna mea. 

— Această piatră este una dintre bijuteriile coroanei, spune el. 

— Da, afirm eu, deși habar n-am. 

— Sunt ţinute în Palatul Tuileries. 

Încuviinţez din cap. 

— Unde era piatra? 


Carol cel Mare. 


— În jurul gâtului unui băiat, spun eu și mă străduiesc din 
răsputeri să nu-mi las vocea să tremure. 

— A unui băiat? repetă Gentilomul siderat. Talismanul este 
purtat în prezent de Delfinul Franţei. 

Deci asta era băiatul: Prinţul regatului. Viitorul Rege, 
moștenitorul tronului Franţei. Expir cu putere. L-am sărutat pe 
viitorul Rege și a avut gust de ciocolată... 

Tomasis râde, un sunet puternic, plin de căldură și umor, care 
umple sala și lovește zidurile și tavanul. 

— Talismanul lui Charlemagne, furat de la gâtul Delfinului. 
Pentru mine, vederea lui valorează mai mult decât mândria lui 
Thenardier, spune el, ștergându-și ochii sclipitori. 

Femi ridică subtil din sprâncene înspre mine. 

— Aceasta este ofranda pe care o aduc dinaintea ta, zic eu 
repede, recitând cuvintele pe care m-a pus să le învăţ când 
eram pe acoperișuri. Un cadou de la - mă opresc ca să-mi 
amintesc numele - calit pentru Regele Celor Care Umblă Ziua, 
care conţine părul unuia dintre cei mai sacri sfinţi ai lor. 

Mă pun într-un genunchi, cu capul plecat, și continui: 

— Primește acest dar, Lord al Hoţilor. Sper să te încânte și să- 
mi câștige a ta bunăvoință. Și primește-mă și pe mine odată cu 
el, ca fiică a ta. Dă-mi voie să trăiesc în prezenţa ta ca unul 
dintre Mizerabili, un adevărat copil al Curţii Miracolului, și te voi 
sluji pentru tot restul zilelor mele. 

Gentilomul îi aruncă o privire lui Tomasis, care dă din cap. 
Bărbatul pudrat face un pas înainte, dregându-și glasul. 

— Care este numele tău? întreabă el cu o voce monotonă. 

— Nu am niciunul până când nu-l rostește Tatăl meu. 

— Cine este mama ta? 

— Nu am nicio mamă în afară de Oraș. 

— Și cine este Tatăl tău? 

— Nu am niciun Tată în afară de Lordul Hoţilor. 

Gentilomul înalță capul și, înainte de a continua, se uită la 
Hoţii din sală: 

— Astăzi te lepezi de pielea ta lumească și renaști în întuneric 
pentru Ghilda ta și pentru Mizerabili - fraţii și surorile tale. Din 
acest moment vei fi strigată după numele tău adevărat... 

Se oprește și se uită la Femi care spune ridicându-și bărbia: 

— Pisica Neagră a Ghildei Hoţilor, fiică a lui Tomasis, copil al 
Curţii Miracolului. Fie ca ei să-ți cânte cântecele pentru 


totdeauna. 

Fie ca ei să-ţi cânte cântecele pentru totdeauna. Cuvintele îmi 
răsună în urechi în timp ce o sută de voci le repetă în jurul meu. 

Tomasis îmi face semn să mă apropii. Mă ridic și îi duc 
colierul. El se înclină și coboară capul, iar eu îi pun lanţul gros în 
jurul gâtului. Piatra prețioasă i se cuibărește la piept, sclipind 
sfidător și eclipsând rubinele și diamantele ascunse dedesubt. 

— De acum încolo eu voi fi Tatăl tău, spune Tomasis. Ești 
legată de mine prin os și fier. Îmi pun însemnul pe pielea ta și 
doar pe mine mă vei recunoaște mai presus de tine. 

— Îţi mulţumesc, Tată, zic. 

Cu coada ochiului văd apropiindu-se o femeie subţire, 
îmbrăcată în mătase, cu o sticlă ce conţine un lichid întunecat și 
un condei metalic în mâini. 

— De acum încolo eu te voi proteja de toate, iar tu mă vei 
sluji în toate și vei respecta legile Curţii Miracolului. 

— Așa voi face, Lordul meu, spun eu, încercând să nu 
înlemnesc când femeia ajunge la mine. 

Îmi înclină capul într-o parte ca să-mi vadă mai bine gâtul și, 
cu o iuţeală uluitoare, urmată de o durere crâncenă ce pare că 
arde, îmi tatuează o formă pe pielea moale din spatele urechii. 

— De astăzi înainte, familia ta va fi Ghilda Hoţilor și pe ei îi vei 
sluji și niciodată nu-i vei trăda. 

Simt cum se prelinge sângele în urma înţepăturii condeiului 
femeii; inspir mirosul metalic exact când îmi termină tatuajul. 
Mă arde gâtul din pricina durerii. 

Știu că însemnul este un diamant, pentru că l-am văzut pe al 
lui Thenardier când a leșinat pe podea după o beţie. 

— Pisicuţă, se întâmplă rar să fiu onorat cu o ofrandă atât de 
valoroasă. 

Tomasis ţine Talismanul în palmă și îl înclină astfel încât să 
reflecte lumina. 

— Îți voi oferi un dar, dacă îţi dorești. Cere-mi orice și va fi al 
tău. 

Lângă mine, Femi tresare. Simt că-mi transmite un 
avertisment, dar îl ignor. 

— Îmi doresc să-mi salvezi sora, spun în grabă. Să-i oferi 
protecţia ta așa cum ai făcut și pentru mine. 

Îmi ţin respiraţia și încerc să nu-mi fac speranţe. 

— Să o salvez? întreabă Tomasis. De ce ar trebui salvată? 


— A fost luată, vândută... spun eu, de-abia rostind cuvintele. 

— Vândută? Asta e cu adevărat regretabil. Și Thénardier a 
permis ca acest lucru să se întâmple? 

Îmi mușc buza. Tatăl meu este Maestru al Fiarelor, membru al 
acestei Ghilde; nu îndrăznesc să-l vorbesc de rău, nu aici. 

— Înţeleg, zice Tomasis, încruntându-se, pentru că tăcerea 
mea explică limpede totul. Thenardier a fost întotdeauna 
neobișnuit de atașat de monede. 

Își atinge colierul, gândindu-se. 

— Se poate aranja să fie răscumpărată. Dar ia în considerare 
următorul lucru, Pisicuţă: ce se întâmplă în cazul în care cel care 
a cumpărat-o nu dorește s-o vândă? 

La auzul acestor vorbe, îi înfrunt privirea. 

— Atunci există cineva pe care aș dori să-l văd mort. 

Tomasis râde la unison cu toţi cei din sală. Doar Femi clatină 
din cap frenetic, încercând să-mi atragă atenţia. 

— Dar știu că ești însetată de sânge. 

Râsetele îmi zgârie pielea. Am spus un lucru greșit, care îi 
amuză. 

— Nu ucideţi oameni? 

Tomasis îmi zâmbește larg. 

— De obicei, nu, zice el. Știu însă pe alţii care au un talent 
aparte în jocul cu moartea. Așa că, spune-mi: cine a luat-o? 
Rostește-i numele și se va aranja. 

Femi scoate un sunet înăbușit. 

— L-am auzit numindu-l Kaplan. 

Tăcerea pune instantaneu stăpânire pe sală. Femi îngheaţă 
lângă mine. 

Tomasis se ridică de pe scaun cu graţia periculoasă a unei 
fiare din junglă și, din doi pași mari, se postează în faţa mea. 
Lovitura vine de nicăieri și mă doboară la pământ. În timp ce mă 
zbat să mă ridic în genunchi, încerc să ignor usturimea din obraz 
și răceala podelei de piatră. 

— Te rog! spune Femi, cu o voce imperioasă și stridentă. Nu 
știe ce reprezintă Kaplan. 

Întreaga sală rămâne tăcută. 

— Ai aduce dușmanii Tigrului în casa mea? îl întreabă Tomasis 
pe Femi, iar ochii îi scapără ameninţător. M-ai păcăli să-i 
consider ai mei? 

— lartă-mă, Lordul meu! Nu știe ce cere! spune Femi din nou, 


cuvintele lui tăioase ca o lamă parând furia lui Tomasis, ţinând-o 
sub control. 

— Atunci de ce o aduci la mine? urlă Tomasis. De ce mi-ar 
cere să-l ucid tocmai pe e/? 

Întrebarea răsună între cele patru ziduri. Toată lumea ascultă. 

Îmi impun să nu tremur și trag cu putere în piept aerul din 
jurul meu, pentru a-mi regăsi echilibrul. 

— Tat... Thénardier i-a vândut-o pe sora mea, spun eu 
uitându-mă la picioarele lui Tomasis și încercând să-mi maschez 
frica din glas. 

Tomasis oftează și se apleacă, apoi îmi pune o mână sub 
bărbie. Ridic privirea și ochii lui îi sfredelesc pe ai mei. 

— Violenţa răsare rar aici, în Sala Strălucitoare. Spre 
deosebire de celelalte Ghilde, noi ne bazăm pe viteza și pe 
isteţimea noastră. Se spune că noi, Hoţii, suntem atât de iscusiţi 
încât putem fura chiar și furia din inima unui frate. 

Lordul Hoţilor face un pas în spate și se așază greoi pe scaun: 

— Îţi voi ierta imprudenţa, pentru că te numeri printre cei mai 
mici dintre copiii mei. Niciunul nu mi-ar putea aduce ceea ce mi- 
ai oferit tu. Și nimeni nu ar îndrăzni să-mi ceară ceea ce tocmai 
mi-ai cerut tu. 

Tomasis face un semn din cap către Femi, care mă apucă de 
braţ și mă ridică brusc în picioare. 

— Lordul Kaplan, Tigrul, conduce Ghilda Trupului. El stă la 
Masa Cârmuirii alături de ceilalţi opt conducători ai Ghildelor, 
spune Tomasis, apoi închide ochii și se freacă la tâmplă, ca și 
când ar fi obosit. Avem... convenţii cu Ghilda Trupului. Ei nu 
intervin în afacerile noastre, iar noi îi lăsăm în pace. Nu l-aș sfida 
pe Lordul Kaplan nici măcar pentru unul dintre ai mei. Căci 
atacarea unui Lord ar arunca Curtea în război. Este interzis; așa 
proclamă legea. 

— Așa proclamă Legea, răsună șoaptele în jurul meu. 

— Noi, Mizerabilii, copiii Curţii Miracolului, suntem legaţi de 
Lege, continuă Tomasis. Ne leagă, ne salvează, ne protejează, 
ne constrânge. Ne este întipărită pe retină, ne este scrisă în 
cenușă în adâncul inimilor noastre. 

— Dar este vorba despre sora mea! urlu eu. 

— Îţi voi oferi o sută de surori noi, spune Tomasis cu ochii 
trişti. Dar nu pot să-ţi restitui ceea ce a fost luat deja. Deplânge- 
i moartea și obișnuiește-te că nu se va mai întoarce. 


Mă lupt cu dezamăgirea amară care crește înăuntrul meu. Am 
crezut că acest bărbat, care conduce cu atât de multă îndârjire 
Ghilda Hoţilor, mă poate ajuta să o salvez pe Azelma. 

Mă năpădește un tremur. Încerc să-l controlez, încleștându-mi 
pumnii și ţinându-mi membrele încordate, dar pune iute 
stăpânire pe mine și trupul meu nu mai poate să îndure tot ce 
simte. Tomasis mă prinde de braţ și mă trage spre el. Vocea i se 
îmblânzește și coboară, astfel încât doar eu și Femi îl mai putem 
auzi: 

— Nu-ţi fie teamă, micuţo. Eşti un copil al acestei Ghilde; 
Kaplan nu se va atinge de tine. Și aici vei fi protejată de mânia 
lui Thenardier - știu cât e de violent când sticla îi întunecă 
judecata. Acum uită-te la mine: nu mai ești rudă cu el, ești fiica 
mea. Dacă ridică o mână asupra ta, va fi ca și cum m-ar fi lovit 
pe mine - și nici măcar el nu a fost vreodată atât de beat încât 
să încerce așa ceva. 

— Nu-mi e teamă pentru mine, spun eu și fiecare cuvânt este 
acoperit de clănţănitul dinţilor. 

ÎI privesc pe Tomasis în ochi și disting milă undeva în 
profunzime. 

Dacă pot afla planul Tigrului sau locul în care a dus-o pe sora 
mea, atunci cu siguranţă voi putea să fac ceva... 

— Ai spus că-mi vei oferi un dar, așa că îţi cer adevărul, 
rostesc în șoaptă. O va ucide? 

Tomasis clatină lent din cap și își ferește privirea. 

— Nu îţi voi oferi acest adevăr, pentru că este unul cunoscut 
de toţi. Moartea ar fi o binecuvântare pentru ea. 

Îmi zâmbește, însă este un zâmbet învăluit în tristeţe și, o 
clipă, mi se pare că arată exact ca Femi. 

— Dar îmi voi păstra promisiunea pe care ţi-am făcut-o. Să știi 
că într-o zi s-ar putea să-mi ceri favoarea, iar eu ţi-o voi acorda. 

O privire severă îi întunecă trăsăturile. 

— Nu care cumva să te duci să o cauţi, pentru că nu o vei 
găsi, continuă Tomasis. Nu încerca să o ajuţi, pentru că nu 
există nimic care să poată înlătura strânsoarea Tigrului, odată 
ce-și înfige ghearele. Nu ţi-l face dușman pe Kaplan; nu vei 
fredona Cântecul de Vânătoare în numele lui. Jură-mi că așa vei 
face! 

Azelma și-a sacrificat singura șansă de a scăpa doar pentru a 
mă trimite aici, pentru a-mi dărui acest fragil sentiment de 


siguranţă, care chiar și acum mă ustură în spatele urechii. Femi 
a riscat mânia fratelui său pentru a mă salva, iar Lordul Hoţilor 
mi-a promis acum că mă va proteja de Tigru și de Thenardier. 
Trebuie să-i ascult. Trebuie să le respect sacrificiul. Trebuie să- 
mi uit sora. Aș fi nebună să fac altfel, încuviinţez din cap. 

— Jur, Lordul meu. 

Şi simt pe limbă gustul amar al minciunii. 


4 
Cea care doarme 


Intrarea prin efracţie la adăpostul nopţii ţine, de obicei, de 
găsirea unui punct de acces. O fereastră întredeschisă, o ușă cu 
o încuietoare care imploră să fie spartă. Uneori trebuie să arunci 
în sus o frânghie sau să escaladezi un zid pentru a ajunge la 
punctele vulnerabile ale unei clădiri. Alteori s-ar putea să fie 
nevoie să te furișezi pe acoperișuri și să-ţi dai drumul pe un horn 
rece. Dar aceleași tehnici devin mai dificile în timpul zilei, când 
există numeroase șanse să fii observat de foarte mulți oameni: 
de negustori și muncitori; de spălătoresele care-și târăsc 
cearșafurile spre bărcile care plutesc pe Sena; de muzicieni, 
cerșetori și comercianţi; de toţi oamenii de rând care nu sunt 
copii ai Curţii Miracolului. În timpul zilei, orașul freamătă de 
viaţă: este ca un cuib de șoareci care se agită încoace și încolo, 
fiecare mergând în grabă la treburile sale. 

Soarele apune, iar eu mă mut nerăbdătoare de pe un picior 
pe altul în cântecul frenetic al orașului. incă nu a sosit timpul să 
ies la înaintare; fiecare părticică din mine tânjește să se retragă 
și să aștepte ca lumina zilei să fie complet absorbită de 
întuneric. Câinii din Ghilda Hoţilor lucrează când soarele e sus 
pe cer, iar noi, Pisicile, tocmai din acest motiv îi dispreţțuim. 
Pisicile merg pe acoperișuri în lumina lunii, agile precum 
dansatorii, în timp ce Câinii cutreieră arondismentele și își 
strecoară cu agilitate mâinile în buzunarele bărbaţilor bogaţi. 
Pisicile nu s-ar înjosi niciodată cu o îndeletnicire atât de 
meschină. 

Dar astăzi nu sunt nici măcar Pisică. Astăzi sunt florăreasă. 
Am furat o rochie, un șorţ și o pereche de șoșoni curaţi de lao 
fată, pe când se afla la băile publice. Săraca de ea, probabil că 
s-a dus acasă pe jumătate goală. Apoi am luat coșul cu flori de 
la o femeie neatentă, care lua micul dejun. Micul dejun este un 
lux pentru majoritatea Mizerabililor, unul de care eu am parte 
rar. 

O clădire din piatră îngălbenită și cu ferestre mici se 
profilează în faţa mea. Stau cu ochii pe ea de când a răsărit 
soarele și n-am observat nicio mișcare întreaga zi. 

Inima îmi bate năvalnic în piept; mi s-a făcut pielea de găină. 
Știu cât de periculos este ceea ce urmează să fac și mi-e teamă. 


Toată /umea se teme. 

Cuvintele Azelmei plutesc spre mine, purtate de briza rece. Şi 
fac ceea ce fac întotdeauna când mă simt ameninţată de teamă: 
îmi amintesc șoaptele ei, rostite la lumina lumânării. Îi port 
cuvintele precum un scut și înaintez. Au trecut trei luni de când 
Femi m-a adus la Ghilda Hoţilor. Trei luni de prăzi oferite 
Lordului Tomasis, trei luni în care m-am căţărat pe ascuns pe 
zidurile fiecărei Case a Trupului pe care am găsit-o în oraș. Trei 
luni de veghe, de așteptare și de învăţare, de-a lungul cărora 
am descoperit că toate Casele Trupului se trezesc la viaţă abia 
după apusul soarelui. Trei luni în care membrele mi-au amortit 
de la cocoţatul pe pervazurile ferestrelor în ploaie, numărând 
capetele a o sută de fete, căutând una care să semene cu ea. 
Am escaladat o sută de ziduri și m-am strecurat printr-o sută de 
ferestre înainte să o găsesc. 

Trag adânc aer în piept și mă apropii de clădire din lateral, 
evitând intrarea principală - o ușă de pe care se scorojește 
vopseaua albastră unde un bărbat revoltător de gras stă pe un 
butoi. Săptămânile întregi de veghe mi-au arătat că, atunci când 
este treaz, este puternic ca un bou și violent ca un urs în cușcă. 
Insă în acest moment încă este cufundat în adâncurile unei 
mahmureli de o zi. Noaptea trecută a fost sălbatică. S-a răsfăţat 
cu prea mult vin - unul de calitate. Știu eu ce știu. Am furat vin 
din cramele Marchizului de Loris, un colecţionar înrăit, și l-am 
amestecat cu opiu cumpărat de la Ghilda Visătorilor, ca să mă 
asigur că va dormi dus. Dar, chiar dacă paznicul sforăie, n-aș 
risca să intru prin ușa din faţă, așa că mă furișez spre intrarea 
laterală, unde se fac livrările pentru bucătărie. Imping ușa cu 
forţa și, așa cum mă aşteptam, văd că bucătăriile sunt goale la 
această oră. ` 

O iau încet pe un coridor. In capăt se află camera matroanei 
care conduce acest loc. Ușa este întredeschisă și din interior se 
aud sforăituri. Perfect. Şi vinul ei a fost amestecat cu mac; am 
plătit un marinar aflat în drum spre stabiliment, ca să mă asigur 
că va ajunge la ea. A fost încântat să facă acest lucru. O 
matroană recunoscătoare avea să-i câştige mai mult timp cu 
fetele. 

Ar trebui să plec. Întotdeauna plec în acest moment. Este 
prea periculos să rămân. Dar astăzi va fi diferit. Astăzi o voi 
salva. 


Îmi ridic privirea spre scări. 

Nu care cumva să te duci să o cauţi, a spus Tomasis. 

Ar trebui să-l ascult, dar nu pot. 

Ceva mă atrage în sus pe scări, ca și cum aș fi hipnotizată, 
așa că mă furișez în liniște, cu mâna pe balustradă. Tapetul de 
prost-gust este jupuit și înfățișează scene exotice ale ținuturilor 
dinastiei Qing. 

De-a lungul palierului de la ultimul etaj sunt nenumărate uși 
pe jumătate deschise, în semn de invitaţie. Insă o singură 
cameră mă strigă: ultima de pe stânga. Mă îndrept ţintă spre 
aceasta, mă împing în ea și respiraţia mi se oprește în piept. 

Stă întinsă pe pat, cu trupul ghemuit de parcă ar vrea să se 
protejeze. Încăperea este mizerabilă: un dulap deschis, câteva 
costume spălăcite, o măsuţă de toaletă cu o oglindă spartă, o 
învălmășeală de sticle colorate de parfum diluat, pudre și rujuri 
ieftine, o carte de vizită mototolită, primită de la un client, și 
două seringi aruncate pe podea, acum goale și folosite. 

Mă doare inima când o privesc. Are machiajul întins pe faţă. 
Părul i-a fost ondulat în niște bucle ciudate. In ultimele luni a 
devenit piele și os. Rochia pe care o poartă este ruptă în mai 
multe locuri, iar tivul e plin de cusături inegale. Ea, care odată 
cosea atât de repede și de îngrijit, acum nu poate să facă decât 
niște cusături inegale, pentru că îi tremură mâna de la droguri 
sau de la o bătaie. Seringa i-a tatuat braţul cu puncte negre, în 
jurul cărora au înflorit vânătăi galben-albastre. Are pielea de 
găină, dar a fost prea obosită ca să tragă peste ea cearșaful 
ponosit. 

Întind mâna și trasez cu vârfurile degetelor însemnul Ghildei 
ei. Tigrul nu-și tatuează copiii cu cerneală. Are alte modalităţi de 
a-i marca. Însemnul - o dungă ce porneşte de pe obraz și se 
întinde până la frunte, o cicatrice roșiatică și umflată pe pielea 
ei netedă - îi străbate și pleoapa. 

La atingerea mea, genele îi flutură nesigure, dezvăluind o 
privire încețoșată de la opiul pe care i l-au injectat în vene. 
Pleoapele i se închid din nou. Știu că nu mă recunoaște. Poate 
crede că sunt un vis, o amintire dintr-un alt timp, când era altă 
fată. Şi-n timpul ăsta, în alte paturi din această clădire și din 
sutele de Case răspândite în tot orașul, surorile ei visează și ele, 
la fel de neliniștite. 

Nu a fost întotdeauna așa. Când Ghilda Surorilor era condusă 


de Lady Kamelia, erau cinci mii de femei ale nopţii. Domnia ei a 
fost una a seducţiei și a luxului, astfel că toate fiicele sale au 
prosperat sub protecţia Legii. Dar de când controlul Ghildei a 
fost preluat cu forţa de Tigru, se spune că douăzeci de mii de 
Surori dorm înrobite de el. 

— Zelle, Zelle! îi șuier încet la ureche, dar ea nu se mișcă. 

O scutur și, cum nu obţin nicio reacţie, apuc un urcior de 
lângă pat și îi torn pe faţă apa rece ca gheaţa. 

Se trezește icnind, respirând greu. Un ochi este maro-închis, 
celălalt are un aspect lăptos, fiind orbit de biciul care a tăiat-o, 
marcând-o drept un copil al Ghildei Trupului. 

Încearcă să se ridice, dar e prea slăbită, așa că încerc să o 
ajut. Tremură și se îndepărtează de mine, ţinând mâinile în aer 
ca și când ar vrea să se protejeze - îi este teamă că sunt aici ca 
să o bat. 

— Zelle, sunt eu, Nina... 

Ascuns în spatele degetelor, ochiul sănătos se fixează în cele 
din urmă pe chipul meu, iar Azelma icnește. 

— Nu, nu, nu... 

Acum tremură violent, udă și înfrigurată, în timp ce încerc să 
o ridic în picioare. 

— Zelle, te rog, trebuie să plecăm înainte ca ei să se 
trezească. Vino, repede! 

— Nu! 

Se răsucește și se eliberează din strânsoare, apoi se 
îndepărtează repede de mine, lipindu-se cu spatele de perete. 

— Nu, nu, nu voi merge! l-au distrus mâinile! L-au distrus... 

Se oprește și ceva în privirea ei se înăsprește. 

— Zelle, spun calm. 

Mă apropii de ea încet, ca o persoană care încearcă să 
îmblânzească o fiară înfricoșată. 

Aud scârţâitul unei uși de la parter și o voce ridicată mustrând 
pe cineva. Înjur în șoaptă. Au sosit Cerberii Trupului și trebuie 
să-și fi dat seama că ceva nu este în regulă. Vocile răsună tot 
mai puternic. Nu am prea mult timp. 

— Zelle, sunt eu, Nina. 

— Nina? Nina, nu... nu Nina. Nu Nina... se bâlbâie ea 
incoerent. Trebuie să pleci înainte să vină... L-au distrus. l-au 
distrus... 

— Şşş, o atenţionez eu, când încep să se audă pași apăsaţi 


care urcă în grabă scările. 

Mai sunt doar câteva clipe până când vor începe să verifice 
fetele, până când mă vor găsi aici, cu ea. 

Ochii Azelmei se concentrează asupra chipului meu și, pentru 
prima oară de când mă aflu aici, în faţa ei, cred că mă vede cu 
adevărat. 

Pe hol se aud tropăituri de bocanci. Uși care se trântesc. Voci 
care spun că fetele dorm. Ochii Azelmei ţintuiesc brusc 
fereastra, iar pe chip i se citește teroarea. 

— Trebuie să pleci! îmi spune pe un ton imperios. 

— Nu fără tine! îi spun, întinzându-mă după ea. Vino cu mine! 

Se uită la mâna mea și o prinde. Ne năpustim către fereastră: 
o deschid larg, apoi mă urc pe pervaz și mă întorc spre ea. 

Abia atunci întrezăresc claritatea tăinuită de confuzie, 
hotărârea ascunsă de frică. Sora mea se uită fix în ochii mei; e 
atât de aproape, încât îi simt respiraţia pe obraz. 

— Fugi! strigă ea și mă împinge, moment în care ușa din 
spatele ei se dă de perete. 

Privesc chipul Azelmei în timp ce cad; totul pare să se 
desfășoare cu încetinitorul, apoi ea dispare brusc, în locul ei 
apărând un bărbat care se apleacă peste pervaz, ţipă și arată în 
direcția mea. 

Lovesc pământul cu un impact cutremurător. Durerea mă 
săgetează din lateral. In cădere am rămas fără aer și acum gâfâi 
și încerc să-mi conving membrele să se miște, dar îmi dau 
seama că se supun mult mai încet decât îmi pot permite. Abia 
reușesc să mă ridic în picioare, că un grup de bărbaţi țâșnește 
din clădire. Sunt uriași, la fel ca toţi fiii Tigrului, aleși pentru 
forţa lor brută, pentru absenţa totală a moralității și pentru 
înclinația lor îngrozitoare spre a provoca durere. Mă încolţesc ca 
niște rechini. Nu pun întrebări; nu vor să știe cine sunt sau de ce 
mă aflu acolo. Faptul că sunt acolo este suficient pentru ei. 

Soarele apune repede. Am timp să strig o singură dată, așa că 
fluier tare și ascuţit - Chemarea Hoţilor -, conștientă că, și dacă 
m-ar auzi cineva, probabil va fi mult prea târziu. 


5 


>rP AT 


Ghearele Șoimului 


Răsună o voce, dar cuvintele sunt atât de ridicole, că sunt cât 
pe ce să râd, în ciuda sperieturii. 

— Şase bărbaţi în toată firea împotriva unui copil denotă o 
lașitate incredibilă. 

Vocea este tinerească, amuzată. Este clar că persoana care 
vorbește habar nu are că se fi adresează unora dintre cei mai 
periculoși bărbaţi din tot orașul. 

— Dacă ne-am putea întoarce acasă măcar o singură dată 
fără să dăm de necaz, aș fi din cale-afară de recunoscător, 
spune o altă voce, una mai obosită. 

— Au încolţit un copil, Saint-Just. Aruncă o privire! 

— Doamne, ai dreptate! 

Cuvintele lui sunt urmate de un ordin răsunător: 

— Daţi-i drumul imediat acelui copil sau veţi regreta! 

Vocea - care se pare că îi aparţine lui Saint-Just - este bine 
modulată, educată; vocea cuiva obișnuit să fie ascultat. 

Cu toate acestea, Cerberii Trupului nu ascultă de nimeni în 
afară de Tigru, așa că-l ignoră pe Saint-Just și se năpustesc 
asupra mea. Doi dintre ei mă înșfacă din spate și sunt aruncată 
la pământ. Incep să mă lovească cu picioarele, iar eu zgârii și 
tip, atacându-i cu un pumnal pe care mi l-am îndesat în gheată. 

Apoi cineva trage un foc și Cerberii Trupului înlemnesc: 
bărbaţii care nu sunt obișnuiți să fie înfruntaţi poartă rareori 
arme. 

— Dacă nu eliberezi acel biet copil, te voi împuşca. În plus, va 
trage și Grantaire și sunt șanse mult mai mici să te omoare. 

— Protestez! exclamă cealaltă voce. Pot să trag perfect în 
pahare, chiar pot! Privește... 

Răsună o altă împușcătură, iar unul dintre Cerberii Trupului 
ţipă și își duce o mână la ureche. 

— Vezi, am vrut să-l nimeresc pe acela! 

Cerberii Trupului se uită unul la altul. Printre Ghilde nu sunt 
cunoscuţi pentru inteligenţa lor. Tigrul adoptă doar cei mai 
violenţi copii, cei care se supun fără să pună întrebări; 
elucidarea unei chestiuni complexe ca aceasta îi depășește. 

Se mai aude un foc de armă, iar un alt Cerber al Trupului 


înjură și se prinde singur de picior, fiind cât pe ce să se 
prăbușească la pământ. Îi aud pe fiii Tigrului cum o iau la 
sănătoasa, dar cu siguranță doar ca să ia arme și să revină. 
Pentru o clipă apreciez faptul că sunt încă în viaţă. 

— Recunosc, Grantaire, ai ţintit bine! Chiar ai vrut să-l 
nimerești fix deasupra genunchiului? 

Cineva mă rostogolește pe spate și văd două chipuri care se 
holbează în jos la mine. Unul dintre băieţi are o claie de păr 
negru, o vestă verde și un zâmbet ștrengăresc. 

— O, ce bine, e în viaţă! spune el. 

Celălalt chip se încruntă la mine, parcă dezamăgit că am 
supravieţuit. În ciuda poziţiei în care mă aflu, pot distinge 
trăsăturile aspre ale unui tânăr zeu; are o mină hotărâtă, 
sculptată parcă din marmură și încadrată de un halo de păr 
blond cu reflexe argintii, legat strâns la ceafă. Este chipeș și 
înspăimântător deopotrivă și poartă un frac roșu-intens și o 
cravată cu nodul desfăcut artistic. Ţine în mână un pistol cu 
filigran de aur, pe care-l fixează la brâu ca să mă poată ridica. 

— Poţi să te ţii pe picioare? mă întreabă cel cu părul 
întunecat, pe un ton îngrijorat. 

Apoi se clatină și se răstoarnă, făcându-l pe cel blond să-și 
dea ochii peste cap și să-i vină în ajutor. Brunetul este beat. 
Probabil că amândoi sunt. 

— Sunt bine, spun scurt, încercând să ignor durerea 
înţepătoare pe care o simt în lateral. 

— Se pare că ai nimerit într-o companie extrem de proastă, 
rostește brunetul de jos, refuzând tentativele celui blond de a-l 
ridica în picioare. Dacă vrei să mă pipăi, Saint-Just, va trebui mai 
întâi să-mi ceri mâna! 

— Grantaire, nimeni nu va dori vreodată să te pipăie dacă nu 
renunţi să fii un asemenea beţivan. 

— Tu ești de vină pentru cât sunt de criță, Saint-Just! 
Întâlnirile cu tine mă plictisesc de moarte și mă împing spre 
sticlă. 

Blondul renunţă și se întoarce ca să se uite la mine, 
aruncându-mi o privire pe care nu o voi uita vreodată. Pare să 
vadă direct prin mine și mă inspectează fulgerător, analizându- 
mi hainele și sângele de pe obraz, mâini și picioare. 

— Ar trebui să ne prezentăm noului nostru prieten, spune 
brunetul. Dacă nu mă înșel, acest derbedeu ne datorează viața! 


Cuvintele lui mă fac să tresar. Ideea ca un copil al Curţii 
Miracolului să-i fie dator unuia dintre Cei Care Umblă Ziua este 
de neconceput. 

— Vă sunt îndatorat, domnilor, recunosc eu, iar cuvintele îmi 
rămân în gât. 

— Cum te cheamă, băiete? întreabă brunetul. 

Ochii blondului se îngustează: 

— Fată, afirmă el. 

Incerc să-mi maschez surprinderea. Aproape nimeni nu-și 
poate da seama că sunt fată. 

— Fată? Unde? întreabă Grantaire, uitându-se în jur ca un 
caraghios. 

Când înţelege că suntem doar noi trei, clipește și arată fără 
rost înspre mine: 

— Asta e o fată? 

Ridic bărbia în semn de sfidare și spun: 

— Mi se spune Pisica Neagră. 

— O, ăsta e bun, comentează brunetul. Vreau și eu un nume 
de animal - pot avea și eu un nume de animal? Ce zici de 
Dihorul Beat? Dar tu, Saint-Just? Tu poţi fi... Vulturul Tiranic al 
Judecăţii! 

— Puteţi să-mi spuneţi Nina, zic eu, încercând să ascund un 
zâmbet. 

— Ei bine, don'șoara Nina, eu sunt Grantaire, continuă beţivul, 
devenind brusc galant și manierat. Și acest munte de umanitate 
este Enjolras Saint-Just. 

Acum este rândul meu să mă holbez. Saint-Just, frumosul. 
Saint-Just, Arhanghelul Morţii al cărui cap este unul dintre cele 
șase înfipte în ţepușele din vârful porţilor Palatului Tuileries. 
Unul dintre cei șase șoricei - revoluționarii care, cu doar o 
generaţie în urmă, au incendiat orașul și aproape că i-au 
înlăturat de la tron pe Rege și pe Regină, iar pentru cazna lor, 
nobilimea i-a trimis la ghilotină, le-a prins toţi cunoscuţii și i-a 
atârnat în spânzurătoarea din Montfaucon. 

— Te prezinţi cu acest nume fără pic de teamă? întreb. 

— Oh, iar începem! Nu-l întărâta să vorbească despre 
strămoșii lui, zice Grantaire și ia o înghiţitură dintr-o butelcuţă 
care i-a apărut în mână de niciunde. 

— Nu mi-e rușine cu neamul meu, spune Saint-Just. Eram în 
pântece când unchiul meu a încercat să schimbe lumea. Am fost 


crescut sub numele dat de mama, așa că am rămas în viaţă, dar 
ce fel de viață este asta, în care bande de brute îi atacă pe 
copii? In care fetiţele sunt atât de speriate, încât trebuie să 
ascundă ceea ce sunt sub atâtea straturi de haine largi? 

Il privesc cu ochii larg deschişi: 

— Eşti nebun! 

— Poate, pentru că doar nebunii ar putea vedea întunericul 
nesfârșit, răul suprem care domnește în jurul nostru, și l-ar 
înfrunta! 

— Or să te omoare! 

— Probabil, spune Saint-Just cu un zâmbet sumbru. Dar, pe 
toți demonii iadului, voi pârjoli acest oraș și voi lua cu mine cât 
mai mulți dintre ei! 

Ochii îi strălucesc cu o pasiune pe care nu am mai văzut-o 
până acum. Este înspăimântătoare, dar și hipnotizantă. lată un 
băiat care se îndreaptă în pas de marș spre propria moarte și 
care este încântat de ce-l așteaptă. 

— İl vor spânzura cu siguranţă la Montfaucon, dar și pe noi 
odată cu el, îmi zice Grantaire cu un glas atât de îndurerat, încât 
sunt eliberată de vraja pe care au aruncat-o asupra mea 
cuvintele lui Saint-Just. Dar toţi suntem slujbașii lui, pentru că 
există un adevăr în ceea ce spune. Orașul acesta este parțial 
distrus, iar lumea însăși este greșită, și nu putem sta deoparte, 
fără să facem nimic în acest sens. 

— Să cazi lat prin taverne nu înseamnă să faci ceva în acest 
sens, replică Saint-Just tăios. 

Grantaire îi zâmbește. 

— Beau în cinstea ta, Fiu al Rebeliunii, Vultur Tiranic al 
Judecăţii își salută prietenul ridicând butelcuţa, apoi îi golește 
conţinutul. 

In timp ce înghite cu un gogâlţ zgomotos, un strigăt ascuţit 
sfâșie noaptea. Este Chemarea lui Aves, Zmeul; Femi. 

— Ce mai este asta? întreabă Grantaire. 

— Pare un fel de șoim, își dă cu părerea Saint-Just. 

— Ce fel de pasăre diavolească vânează la această oră? 

Deodată se aude un sunet de sticlă spartă și singurul felinar 
de pe drum se stinge. Nu mă pot abţine să rânjesc, tăinuită de 
întuneric. 

— Domnilor, îmi iau rămas-bun, conștientă de datoria pe care 
o am faţă de voi. Ar fi înţelept să plecaţi înainte să se întoarcă 


Cerberii Trupului. Fără îndoială că vor fi înarmaţi de data 
aceasta. 

Învăluiţi brusc de umbrele nopţii, sunt pe jumătate orbi, așa 
că abia mă zăresc când mă furișez pe lângă ei și mă caţăr pe 
zidul unei clădiri din apropiere. 

— Așteaptă! strigă Grantaire, dar îl ignor. 

Nu mă tem că mă vor împușca, pentru că, spre deosebire de 
mine, nu sunt obișnuiți cu întunericul. Mă rog, asta și faptul că 
le-am furat pistoalele. 

— Mda, asta a fost foarte nepoliticos. În definitiv, i-am salvat 
viaţa, se aude vocea lui Grantaire în timp ce mă caţăr din ce în 
ce mai sus, ignorând durerea din lateral. Pe de altă parte, n-o 
pot învinovăţi că a fugit. Probabil că ai alungat-o cu discursul 
tău justiţiar plictisitor. 

— Dacă nu taci, Grantaire, te voi lăsa să-ţi găsești singur 
drumul spre casă! răsună clar glasul lui Saint-Just. 

— Stai puţin... unde mi-e pistolul? 

Vântul îmi poartă în jos râsul care îi învăluie, mângâindu-le 
pielea ca un sărut al nopţii; apoi dispar complet. 


KKK 


Mesagerul mă așteaptă cocoțat pe marginea unui acoperiș cu 
fronton, atât de nemișcat încât ar putea fi confundat cu unul 
dintre garguiele deteriorate ale orașului. 

— Femi... 

— Ce aveai de gând să faci? mă întreabă pe un ton aspru. 

Mânia pe care abia și-o ţine în frâu mă lovește ca un val, 
astfel că fac un pas înapoi. 

— Da’ știu că ţi-a luat ceva să ajungi, răbufnesc la rândul 
meu. 

— Întocmai și, dacă proștii ăia doi nu ar fi intervenit, aș fi 
ajuns aici doar ca să recit un cântec al morţii deasupra 
cadavrului tău. 

Femi se întoarce și abia atunci îmi dau seama că este ceva 
ciudat în felul în care stă. 

— Ai jurat că nu o vei căuta, că nu vei încerca să o salvezi. 
Dacă ar fi descoperit că ești fată, cel mai milostiv lucru pe care 
Cerberii Trupului ar fi putut să ţi-l facă ar fi fost să te omoare în 
bătaie. Dar Tigrul nu se teme de nimeni și de nimic. Cu sau fără 


Lege, probabil că te-ar lua doar ca să vadă cum ar reacţiona 
ceilalți opt conducători ai Ghildelor. Te-ar îndopa cu opiu și te-ar 
transforma într-o... 

Pălesc la cuvintele lui. 

— Ai jurat că nu vei face asta, Nina, repetă Femi. Nu o poţi 
ajuta. Nu așa. 

Chiar dacă știu că are dreptate, furia clocotește 
meu. 

— Cum poţi vorbi despre jurăminte în timp ce ea este acolo - 
tu, care ai jurat că-ţi este dragă?! 

Parcă i-aș fi tras o palmă. Se oprește tremurând, apoi se 
năpustește asupra mea, cu chipul sever și distant: 

— Tocmai pentru că îmi este dragă am promis că te voi 
proteja. A fost ultimul lucru pe care mi l-a cerut, Nina - singurul 
lucru pe care mi l-a cerut. Dacă m-ar fi rugat să fug cu ea, aș fi 
făcut-o. Dacă mi-ar fi cerut Moartea Nesfârșită, i-aș fi dat lama 
unui cuțit. 

Înghite în sec și privește în jos, făcându-și palmele căãuş una 
peste cealaltă. 

— Şi, presupunând că nu mi-a cerut-o, chiar ai crezut că nu 
voi încerca să o găsesc? Eu, care aud și văd tot ce se întâmplă 
în Ghilde? Ai crezut că nu aș apela la orice favor care mi se 
datorează și că nu aș plăti orice monedă și bijuterie pe care o 
am pentru a încerca să o salvez? Ai crezut că nu m-aș duce 
chiar eu după ea? 

l-au distrus mâinile. Vocea îngrozită a surorii mele îmi răsună 
în urechi. 

Mă uit cu teamă la mâinile lui. Femi împietrește când mă 
întind spre el și trag în sus mânecile lungi ale mantiei doar ca să 
văd o încâlceală de degete deformate, nu mai mult de niște 
gheare noduroase și învineţite, răsucite și rupte. 

— Sunt Aves, Zmeul, Mesagerul celor nouă Ghilde ale Curţii 
Miracolului, continuă el cu o voce tremurândă. Dar încercarea 
de a fura de la un Lord al Ghildei nu putea trece nepedepsită. 
Așa spune Legea. Şi doar pentru că sunt de încredere, doar 
pentru că sunt fratele de sânge al lui Tomasis, iar el a pledat 
pentru mine - doar din aceste motive am fost cruțat. 

Groaza mi se furișează în tot trupul. Groaza și teama și 
revolta la vederea a ceea ce i-au făcut. 

— Am jurat să te protejez, spune Femi, 


A 


năuntrul 


A 


ncă în șoaptă. l-am 


promis. Ce-mi mai rămâne dacă dau greș, dacă o dezamăgesc 
din nou? i 

Îmi feresc privirea, cuprinsă de ameţeală. Închid ochii și încerc 
să-mi limpezesc gândurile. 

— Femi, nu pot s-o uit pur și simplu. 

— Dar nu poţi nici s-o salvezi. Nu e posibil, nu așa. 

Îi analizez cu grijă cuvintele până când înţeleg în cele din 
urmă sensul din spatele lor. Deschid brusc ochii: 

— Crezi că există o altă cale? 

Femi se îndreaptă, strecurându-și mâinile zdrobite înapoi sub 
mantie. Mă întreb cum a reușit să urce până aici cu degetele 
atât de distruse. 

— Nu poate fi furată, dar e posibil să poată fi cumpărată, 
spune el. 

Işi alege cu grijă cuvintele. 

Speranţa mă năpădește brusc: 

— Cu cât? Mai mult de douăsprezece monede de aur? 

Pot strânge o sumă imposibilă dacă este nevoie. Furtul 
lucrurilor preţioase este specialitatea mea. 

Mesagerul clatină din cap: 

— Tigrul are bogății dincolo de orice imaginaţie. Aurul 
valorează puţin pentru el. Dar este un bărbat care nu renunţă 
niciodată la dorinţele sale. Ceea ce trebuie să găsești este ceva 
ce-și dorește, dar nu poate avea. Fă-l disperat după acel lucru 
până când este pregătit să plătească orice preţ pentru a-l 
dobândi. Dacă ești norocoasă, s-ar putea să ai puterea de a 
impune un preţ: libertatea surorii tale. 

Ideea lui este remarcabilă, dar, pe măsură ce-mi înflorește în 
minte un gând nou, mă încrunt. 

— Ce-și dorește Tigrul? întreb și, când ridic privirea, îl văd pe 
Femi holbându-se la mine, cu chipul schimonosit. 

— Ce-și dorește mereu? mă întreabă. g 

Întrebarea plutește între noi, fără răspuns. Însă chiar și acum 
sunt conștientă; mi-am văzut sora, iar ceea ce a devenit este 
atât de îngrozitor, încât nu îndrăznesc să rostesc cuvântul cu 
voce tare. 

Uneori trebuie să plătim un pret ingrozitor pentru a proteja 
lucrurile pe care le iubim. 

Există vreun preţ pe care nu-l voi plăti pentru a-mi salva sora? 

Nu. Nu există. 


PARTEA II 
Lupul Mort 
1829 


Din momentul în care un lider al Haitei își ratează prada este 
denumit Lupul Mort pentru tot restul vieţii, adică nu pentru mult 
timp. 

— Cartea junglei 


RĂZBUNAREA VULPOIULUI RENNART* 
DIN POVEȘTILE CURŢII MIRACOLULUI, DE 
LORDUL MORŢII 


Il était une fois... Vu/poiul Rennart s-a dus la casa Mistreţului 
Ysengrim, furișându-se pe intuneric in vizuina acestuia. Lama 
Vulpoiului era ascuţită, iar dinţii săi tânjeau după gustul 
sângelui. A stat în fața culcușului în care dormea fiica lui 
Ysengrim și s-a uitat lung la faţa ei frumoasă. 

Vulpoiul venise ca să se răzbune. Ysengrim și Rennart 
fuseseră cândva ca niște fraţi. Și totuși Ysengrim ii oferise lui 
Rennart darul celor șapte iaduri. Mai intăâi ii trădase prietenia. 
Apoi íi luase Vulpoiului casa și numele. li omorâse pe toți 
oamenii loiali ai acestuia. ii ucisese soţia și fiica. in cele din 
urmă, aruncase Vulpoiul in cea mai intunecoasă temniţă, les 
Oubliettes du Châtelet, locul uitării. lar în ultimul dintre aceste 
șapte iaduri, Rennart a stat in intuneric și a așteptat. 

În timp și cu răbdare, Vulpoiul a scăpat. Și, tăinuit de mantia 
nopții, a ajuns să stea in fața pătuțului fiicei lui Ysengrim. 

„Să o ucid, trebuie să o ucid”, a strigat Rennart în sinea lui. 
„Oare sângele oamenilor mei, al soţiei și al copilului meu nu 
cere răzbunare? Totul mi-a fost luat! Mi-am câștigat dreptul de a 
indeplini această faptă de la miezul noptii.” 

Si, in ciuda faptului că Ysengrim ii provocase răni făr' de 
vindecare, în ciuda a tot ceea ce pierduse și indurase, Rennart a 


'3 În seria de fabule Reynard The Fox, Vulpoiul Reynard înșală 
alte animale antropomorfe pentru propriul avantaj sau 
încercând să evite eventuale represalii. Principalul său dușman 
și victimă de-a lungul ciclului literar este Lupul Ysengrim. 


știut că, dacă ii ucide copilul, nu va fi cu nimic mai prejos decât 
dușmanul său. 

Așa că, in schimb, Vulpoiul a luat-o. A furat-o din culcuș și a 
dus-o in bârlogul lui și, tăcând asta, i-a provocat o mie de răni lui 
Ysengrim, mai dureroase decât a ingropa o soție și un copil, mai 
dureroase decât a asista la prăbușirea oamenilor loiali, mai 
dureroase decât a pierde tot ce ai clădit. Vulpoiul i-a oferit 
Mistreţului Ysengrim un dar oribil: darul de a nu afla vreodată ce 
se intâmplase cu fiica lui, dar și povara de a se intreba la 
nesiârșit dacă a trăit sau a murit. 


6 
Tigrul 


O urmăresc pe Ettie cu coada ochiului. Nu am de ales; 
Thenardier o va bate dacă nu învaţă repede. Și nu-mi pot 
permite ca fața ei perfectă să fie vătămată. Cu atât mai puțin 
azi. 

Hanul s-a aglomerat devreme în această seară, vocile unindu- 
se într-un zgomot monoton. Vor deveni mai stridente pe măsură 
ce trec orele nopţii și oamenii se îmbată. Aerul este înăbușitor 
de la mirosul de bere, de la damful de vin îmbibat de mult în 
podea și de la fumul dulce de mac, eliberat din pipele Visătorilor 
așezați într-un colţ. Este sufocant aici, sunt prea multe trupuri 
într-un spaţiu mult prea mic. Să duci băuturi la orice masă 
înseamnă să te furișezi printr-un labirint de mâini rătăcite și 
rânjete libidinoase. li evit pe bărbaţii cu tatuaje în spatele 
urechilor: ei sunt cei pe care nu vrei să-i calci pe bătături. 

Mă uit din nou la Ettie, care se chinuie cu un urcior mult prea 
greu. Braţele ei filiforme nu sunt obișnuite să ridice astfel de 
lucruri. 

Respir adânc. 

Pot s-o fac. Am repetat de o mie de ori în minte. 

Mă strecor printre clienţi și lovesc cu șoldul într-o masă, 
suficient de tare încât bărbatul de la capătul îndepărtat să fie 
împins în Ettie. 

Ea se străduiește să nu scape urciorul, în timp ce apare o 
mână și o apucă de umăr, ajutând-o să-și recapete echilibrul. 

— Nu prea ești obișnuită să servești la mese, așa-i, micuţo? 

Vocea este ca un mârâit blând, aspru. Deși ar trebui să-și ia 
avânt, inima mea e în cădere liberă. 

Lumea pare să încetinească. Arunc pe cea mai apropiată 
masă ce aveam pe tavă, ignor protestele clienţilor și îmi fac loc 
cu coatele prin hanul aglomerat, încercând să ajung la ea. 

Bărbatul s-a ridicat ca să o ajute cu urciorul și, ușurată, Ettie îl 
lasă să-l ia. 

Nu te uita la el, îmi spun fără să vreau. 

Dar o face și o singură buclă aurie scapă de sub boneta ei 
albă când își înclină capul pe spate pentru a vedea cine a salvat- 
o de căzătură. Ea este mignonă și el este un munte de bărbat, 
emanând putere și căldură. Are ochi galbeni, un chip bronzat 


după anii petrecuţi pe mare și păr blond-roșcat, decolorat de 
soare. Cicatricile lungi și fibroase care i se întind de pe frunte pe 
obraz nu-i răpesc din farmecul magnetic. li zâmbește lui Ettie, 
un zâmbet care îi dezvelește toţi dinţii și, vai mie, ea îi surâde 
înapoi. 

— Cum te cheamă? întreabă Lordul, zâmbind. 

— Ettie, răbufnesc eu înainte să apuce ea să răspundă. 

Ettie se întoarce spre mine, vizibil nedumerită, cu sprâncenele 
ridicate. 

— Îmi cer scuze că v-a deranjat, Monseigneur, îi spun fără să 
mă uit la chipul lui. 

Şi cu siguranţă fără să mă uit la cicatrici. 

— Vino cu mine, Ettie. E nevoie de tine în bucătărie, adaug. 

Mă apropii de ea, dar mâna lui o apucă din nou de umăr și o 
ţine strâns. 

— Lord Kaplan! Vă deranjează fiicele mele?! 

Nu am fost niciodată mai fericită să-i aud vocea lui 
Thenardier. Clienţii urmăresc cu interes cum vine prin mulţime 
spre noi. Este un spectacol promiţător, mai ales că suntem abia 
la începutul serii. În definitiv, cineva s-ar putea să moară - și 
acel cineva nu este unul dintre ei. 

Kaplan, Tigrul, este Lordul unei Ghilde și își îmbracă trupul 
uriaș în haine băţoase de marinar: o cămașă largă, pantaloni, 
ghete și o jachetă marinărească veche, pe care se presupune că 
i-a șutit-o unui amiral, când se afla pe mare. Nu poartă arme; nu 
are de ce. 

Thenardier, în schimb, este doar un Maestru al Ghildei, un 
bărbat mărunt, slab ca o prăjină. Poate fi recunoscut de la 
distanță după vesta lui preferată, una cu dungi violete și 
galbene. Îţi fură privirea, este ca un păun care își vântură coada 
strălucitoare. La fel ca mulţi alți membri din Ghilda Hoţilor, îi 
place să poarte bijuterii fine. Are mâna dreaptă plină de inele de 
aur. Le-am simţit pe piele de atâtea ori, că le-am pierdut 
socoteala. 

— Eponine, du-o pe micuța Cosette afară, spune Thénardier, 
frecându-și mâinile așa cum obișnuiește să facă atunci când 
negociază, remarcând interesul lui Kaplan; știe că este ceva de 
câștigat aici. 

Mi se strânge stomacul. Îmi amintesc de noaptea în care 
Tigrul a venit după Azelma. 


Stai calmă. Totul decurge conform planului. 

Fac un pas în faţă și o iau pe Ettie de mână. Toată lumea se 
holbează la ea, iar ea nu știe de ce. 

Încearcă să se îndepărteze de Lordul Kaplan. Dar el nu-i dă 
drumul. 

— Şi ea este fiica ta? întreabă Kaplan, iar ochii lui galbeni se 
întorc fulgerător spre faţa mea. 

— Nina este Pisicuța mea, explică Thénardier. 

La fel ca toţi cei pe care îi cunoaștem, afirmă un lucru, dar 
vrea să spună cu totul altceva. Afirmă că sunt o Pisică, dar vrea 
să spună că sunt un membru cu drepturi depline al Ghildei 
Hoţilor, prin urmare cine mă atinge naște un conflict cu Lordul 
Hoţilor. Thénardier spune Las-o baltă într-un fel extrem de 
lingușitor. Zâmbește cu gura plină de dinţi de aur. l-a smuls din 
gingiile soldaţilor care mureau pe câmpul de luptă și a plătit un 
măcelar când ai lui au început să se strice, rugându-l să-i 
înlocuiască cu aceștia. 

— Pisica ta are gheare. 

Kaplan îi dă drumul lui Ettie. Aceasta se leagănă pe picioare 
până ajunge în braţele mele. 

O prind mai bine și o luăm împreună spre ușă, sperând că 
ochii Tigrului ne vor urmări. Și urând că o fac. 

— Şi cea blondă? 

— O am în grijă. 

— Nu știam că ești un suflet caritabil, Thenardier. 

— Mama ei mă plătește ca să am grijă de ea. 

Aproape am ajuns la ușă, iar Ettie protestează că o trag prea 
tare de braţ, dar trebuie să fac asta ca s-o scot de aici. Ca s-o 
îndepărtez de han, de ochii lumii, de prezenţa lui. 

Dau un brânci ușii masive. Vântul se năpustește înăuntru, 
mușcându-mi obrajii. Ettie îmi spune ceva în legătură cu frigul, 
dar o ignor. O trag afară și trântesc ușa grea în spatele nostru. 
Ultimul lucru pe care-l aud este vocea Lordului Kaplan, la fel de 
clară precum dangătul clopotelor care bat la utrenie: 

— Cât de mult vrei ca să te scap de ea? 

Inspir cu lăcomie aerul rece al nopţii. Mintea mi-a luat-o la 
goană. Tocmai am auzit cuvintele pe care trebuia să le aud. A 
mușcat momeala. _ 

Atunci de ce mă simt atât de mizerabil? li arunc o privire lui 
Ettie. E micuță. Are doar doisprezece ani și nu poate să-și poarte 


singură de grijă. La vârsta ei, deja eram membră a Ghildei 
Hoţilor de trei ani. Nu posedă viclenia necesară pentru a 
supravieţui în Curtea Miracolului. Și totuși iată-mă aici, 
încercând să o ascund, înfășurând-o în haine largi, băieţești, de 
parcă ar fi o armură, pentru a o proteja de ochi flămânzi. Îi îndes 
buclele aurii și rebele sub o șapcă veche, ca să arate ca mine. 

O ascunzi așa cum te-a ascuns Azelma pe tine. Gândul mă 
bate pe neașteptate. 

Un rol, îmi spun, ca să nu mă dau de gol până la momentul 
potrivit. 

— Oare Thenardier mă va trimite cu acel bărbat? mă întreabă 
curioasă, săpând în noroiul apos cu vârful ghetei mult prea mari 
pentru ea, de parcă ideea de a fi luată de Kaplan nu ar fi atât de 
rea. 

Crede că orice ar fi mai bun decât să trăiască în continuare cu 
Thenardier și cu crizele lui de furie provocate de alcool. 

Habar n-are. 

— Acel bărbat este Tigrul, îi spun eu. 

Ettie face un pas înapoi. Deși este tânără, recunoaște porecla 
rostită în șoaptă când se vorbește despre Lordul Ghildei 
Trupului. 

Clatin din cap cu putere; nu-mi permit să mă gândesc la asta 
acum. 

— Mă va răni? întreabă Ettie, iar trupul ei micuţ tremură. 
Nina...? 

Este aceeași reacție pe care am avut-o și eu cu doar câțiva 
ani in urmă, când am tremurat în fața adevărului despre Tigru. 

Ettie vine întotdeauna la mine după răspunsuri. Eu sunt cea 
care îi spune cum să se ferească de necazuri. N-ar fi trebuit să 
mă obosesc să o deghizez; a fost o încercare prostească și 
incoerentă de a proteja mielul pe care intenţionam să-l ofer. De 
a-i împiedica pe oameni să vadă ce este. Pentru că Ettie este 
frumoasă, are o frumuseţe care ar atrage atenţia chiar și dacă 
ar fi înveșmântată în cârpe. O frumuseţe pe care speri ani 
întregi să o găsești, pentru care încerci să-l convingi pe 
Thenardier s-o ia în îngrijire, știind că Tigrul o va dori. 

— Mă va ucide? 

Cuvintele lui Ettie mă trezesc din reverie. Acum trebuie s-o 
duc de aici, să o ascund, astfel încât nici Thenardier, nici Tigrul 
să n-o poată găsi; să le stric planurile, să-i fac s-o dorească până 


la nebunie. Abia atunci îmi pot impune preţul. 

Îmi recapăt răsuflarea. 

— Da, te va ucide, o mint eu. 

Nu o va ucide. Ceea ce va face este mult mai rău. Va ajunge 
să caute singură moartea, iar aceasta nu va veni. 

Chipul lui Ettie se schimonosește. Incepe să suspine. 

În noaptea în care am adus-o la han, s-a uitat în jur șia 
izbucnit imediat în lacrimi, potolindu-se doar după ce mustrarea 
lui Thenardier i-a transformat obrazul într-o mare de vânătăi 
negre și albastre. Apoi, când a plecat ultimul client, iar zorile s- 
au strecurat printre obloanele din lemn, m-am târât sus, până în 
patul meu, unde am găsit-o chircită, tremurând sub cearșafuri. 
Era pe jumătate îngheţată de teamă și supărare. Ar fi trebuit să 
cedez din cauza epuizării, să o ignor și să mă culc. Însă Ettie m- 
a implorat cu ochii ei albaștri enormi, așa că m-am întins lângă 
ea, am luat-o în braţe ca s-o încălzesc și i-am spus o poveste. 

— Nu mai plânge, o atenţionez iute și o apuc de mână. Haide! 

— Unde mergem? mă întreabă Ettie, vorbind pe nas. 

Zâmbesc. Un zâmbet în care nu ar trebui niciodată să aibă 
încredere. 

— Într-un loc în care el nu te va putea găsi, îi spun eu, vorbele 
mele fiind adevărate doar pe jumătate. 

Ne grăbim printr-un labirint de străzi lăturalnice, ferindu-ne de 
lumina felinarelor. 

Ettie este gâtuită de efort, dar se străduiește să țină pasul cu 
mine; cel puţin nu mai plânge. 

Crede că o voi salva. lar eu o condamn la o soartă mult mai 
cumplită decât o călătorie prin toate cele șapte iaduri. 

Dar uneori trebuie să plătim un preț ingrozitor pentru a 
proteja lucrurile pe care le iubim. 


7 
Alegerea Pisicii Negre 


După ce a eșuat revoluția, orașul a fost împărțit în două părţi: 
jumătate din Paris este format din bulevarde reci, străjuite de 
garduri vii și frecventate de aristocrație. Cealaltă jumătate este 
o junglă obscură de infracţiuni și mizerie. 

Orașul este ca o piele înfășurată în jurul oaselor mele. Cunosc 
fiecare stradă după senzaţia pe care mi-o dau pietrele de sub 
picioare. Îmi vorbește; îmi arată încotro să mă îndrept. Ar fi fost 
mai sigur să alegem calea lungă, străbătând străzile îngrijite ale 
nobililor binecuvântaţi de soartă, dar nu avem timp. Şi ar fi fost 
mai rapid să ne furișăm pe acoperișuri, însă Ettie nu cunoaște 
modul în care gonesc Pisicile de-a lungul acoperișurilor de ţiglă 
și în care sar încrezătoare de pe o casă pe alta. 

Prin urmare, alergăm pe străzile rău-mirositoare, strecurându- 
ne printre căruţe și Cei Care Umblă Ziua. Evităm o bătrână 
așezată pe o ladă, cu un semn care anunţă că poate cârpi haine 
pentru câteva centime; năvălim pe o alee, rugându-ne să fie 
goală. O traversăm iute, înainte să fim înghiţite de următoarea. 

Ghetele lui Ettie sunt prea mari și nu poate alerga repede, dar 
o forțez să menţină o viteză ameţitoare. Nu ne oprim nicio 
secundă. Orașul presupune ca oricine zăbovește prea mult într- 
un singur loc să devină o ţintă. 

Ettie mă trage de braţ ca să încetinească. 

— Nina, dacă am putea găsi o trăsură, m-aș putea duce la 
maman’. 

Dau din cap. Maman a ei a încetat să mai trimită scrisori de 
acum câteva luni; amândouă știm ce poate însemna asta. 

Aşa că ne grăbim până când ajungem la o fabrică dărăpănată 
din zona Gobelins, închisă de bănci din cauza datoriilor. 

— Unde suntem? întreabă Ettie. 

Ignor întrebarea. 

Durează ridicol de mult să intru printr-o fereastră și s-o ridic 
pe Ettie, pentru că nu se pricepe deloc la căţărat. Nu se pricepe 
deloc la multe lucruri... 

Își încreţește nasul când simte duhoarea; un miros toxic de la 
arsenicul folosit pentru vopsirea tapetului, a pălăriilor și a 
rochiilor nobilimii. 


14 Mama(fr., înorig.). 


— Cât timp vom rămâne aici? 

N-am dispoziţia necesară pentru întrebările lui Ettie: 

— Nu sunt sigură - poate o zi sau două. 

Se uită în jur și nu-i place deloc ceea ce vede. 

— Imi spui o poveste? 

— Acum nu-i deloc momentul pentru o poveste! răbufnesc eu, 
făcându-mi vocea să sune cât de dur și mai nemilos pot, pentru 
că nemilos este și lucrul pe care-l fac. 

Ettie se face mică și se îndepărtează de mine, cu ochii mari. 

Incerc să mă liniștesc, dar gândurile mele nu sunt atât de ușor 
de amuţit; îmi vâjâie și îmi ţipă în cap, acuzând și strigând, 
zgâriindu-mă cu o mie de cuțite făurite din cel mai întunecat 
sentiment de vinovăţie. Ce fel de persoană vinde o alta? 

Una care ar face orice pentru a-și recăpăta sora, îmi 
reamintesc cu ferocitate. 

Nu am de ales; este singura cale. Aze/ma, în siguranţă. Oare 
nu merită acest preţ? 

Și totuși știu că nu o arunc doar pe Ettie în ghearele Ghildei 
Trupului. Șoaptele vorbesc despre Surori traficate în cutii, 
despre suflete strecurate clandestin către aliaţii Tigrului de 
peste mări. 

Groaza crește și ameninţă să mă copleșească. Ceea ce face, 
ceea ce este reprezintă o monstruozitate, una interzisă de Lege. 
De Legea menită să ne protejeze, să ne ofere siguranţă. 

Și totuși nu le pot ajuta pe Surorile ascunse în umbră. Nu le 
pot salva pe toate femeile din casele Cerberilor Trupului. Dar aș 
putea să o eliberez pe una dintre ele. Aș putea să o protejez pe 
Azelma. 

Pentru un preţ îngrozitor. 

O privesc pe Ettie cum tremură în colț. 

— Imi pare rău, îi spun pentru că m-am răstit la ea. 

Și pentru ceea ce urmează să se întâmple, pentru rolul pe 
care-l voi juca. Sunt atât de împovărată de remușcări, încât mai 
am puţin și explodez. 

Ca și cum mi-ar putea simţi neliniștea, îmi oferă un zâmbet 
timid și iertător, atât de tipic pentru Ettie. Nu este suficient că 
este frumoasă; mai este și bună. Se ridică și se apropie de mine, 
apoi se așază pe podea. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat cu fiica lui Ysengrim după ce a 
găsit-o Rennart. 


Înghit în sec. Ettie este obsedată de povești. Și totuși... ce rău 
fac dacă termin povestea? Dacă îi mai ofer un ultim lucru bun 
înainte de sfârșit? Așa că încep: 

— Vulpoiul Rennart s-a dus la casa Mistreţului Ysengrim. S-a 
strecurat în vizuina lui, ocrotit de întuneric. Acolo a găsit-o pe 
fiica lui Ysengrim și s-a uitat lung la faţa ei frumoasă, în timp ce 
dormea. 

Ettie se apropie și mai mult și se lipește de mine, așa cum 
face în nopţile în care nu poate dormi; așa cum am făcut și eu, 
când Azelma mi-a împărtășit povești. 

— Vulpoiul a mers acolo ca să se răzbune, continui eu, 
relatând trădarea lui Ysengrim, uciderea soției lui Rennart, 
izgonirea Vulpoiului într-un iad ca smoala, în care a zăcut până 
când a putut scăpa pentru a-și face singur dreptate. 

Dar vocea îmi devine nesigură. Încerc să nu-mi amintesc de 
braţele Azelmei strânse în jurul meu, de căldura ei. De Azelma, 
care m-a protejat, care nu mi-ar fi făcut niciodată ceea ce mă 
gândesc eu să-i fac lui Ettie. 

Când o lacrimă caldă mi se rostogolește pe obraz, ea întinde 
mâna și mi-o șterge când ajunge pe bărbie. 

— Nu plânge, Nina, spune cu vocea ei blândă. 

lar în acel moment știu că nici măcar pentru Azelma, sora 
mea, nu pot face așa ceva. Şi realizarea acestui lucru mă 
doboară. Pentru că dacă nu o pot oferi pe Ettie în schimbul 
Azelmei, atunci nu-mi pot salva sora. Am pierdut-o din nou, am 
pierdut-o pentru totdeauna. 

Durerea mă străpunge precum o lamă, însă nu pot capitula, 
nu acum. Am înfăptuit un lucru oribil punând în mișcare acest 
plan. Viaţa lui Ettie este într-un echilibru precar și teribil și, dacă 
renunţ acum, nu va mai fi nimeni care să o ajute. Trebuie să mă 
concentrez asupra singurului lucru pe care-l mai pot schimba... 
trebuie să mă gândesc la Ettie. 

Îi arunc o privire cu coada ochiului. E atât de vulnerabilă, în 
cămașa și ghetele ei mult prea mari. Ca o bestie ce este, Tigrul 
i-a luat urma. M-am asigurat eu de acest lucru. Va veni după ea 
și va fi vina mea. 

Ce să fac? 

Dacă nu ne întoarcem, mă vor căuta; vor ști că am fost 
implicată. Ettie nu se poate ascunde pentru totdeauna în 
această clădire. Nici eu nu pot. 


Fă-te utilă, a spus Azelma în ziua în care a fost luată, fi; 
isteaţă și pășește intotdeauna cu un pas inaintea tuturor. 

Și apoi întrezăresc soluţia. Cu adevărat uimitoare, în 
simplitatea ei: singura cale de a proteja pe cineva este de a-l da 
în grija altei Ghilde. 

Imi amintesc reacţia lui Tomasis când i-am fost oferită și mă 
încrunt. Nicio Ghildă nu va dori prada Tigrului, deoarece toți 
conducătorii se tem de el. 

Toţi cu excepţia, poate, a Lordului Morţii. 

Mă ridic în picioare atât de repede, că Ettie se uită la mine 
clipind. 

— Ce este, Nina? 

Mintea mi-o ia la goană în timp ce întocmesc un plan nou, dar 
mă lovesc de un detaliu inoportun: nimeni nu l-a mai văzut pe 
Lordul Morţii de câteva săptămâni; nici pe Fantomele lui. 
Absenta sa este suficient de neobișnuită pentru a fi discutată în 
șoaptă la Curte. Există o singură persoană care ar putea ști cei 
s-a întâmplat. 

Gândul este absurd de nebunesc. 

Dar ce altă variantă am? 

— Unde mergem? întreabă Ettie. 

— Să o găsim pe Lady Corday. 

— Cine este Lady Corday? 

Nu vrei să știi. 

— Conducătoarea Ghildei Asasinilor. 

Ettie își trage răsuflarea. 

— Unde o vom găsi? 

Intr-un loc unde nu merge nimeni - cel puţin nu dacă vrea să 
scape cu viață. 


8 
Vestitorii Morţii 


În trecut, războaie cumplite au ameninţat să distrugă Curtea 
Miracolului, motiv pentru care Legea a fost special creată pentru 
a guverna toate Ghildele. Dar nici măcar Legea nu le-a putut 
convinge să renunţe la suspiciunile care le fac atât de 
neîncrezătoare una faţă de cealaltă. Locul în care se află 
aproape orice Casă este un secret bine păzit, cunoscut doar de 
Femi și de Oamenii Condeiului. Una dintre excepţii este această 
Casă. 

Clădirea este impresionantă: înaltă, veche, construită din 
marmură albă. Arhitectura este simplă în comparaţie cu stilul 
gotic extravagant al clădirilor vecine, aflate în decădere. 

Gura mi se usucă în timp ce mă uit la Casă. Se zice că în 
trecut îi găzduia pe cei mai buni ciocli din toată Franţa; unii spun 
că încă o face. Urcăm pe o cărare îngrijită, din piatră albă și 
netedă, care duce la o terasă mare. Ușa din față este înaltă și 
neagră; mânerul este un craniu greu de alamă. 

Asasinii nu trebuie să-și ascundă Ghilda pentru că membrii 
Curţii Miracolului nu sunt suficient de nesăbuiţi pentru a-i căuta. 

Trag adânc aer în piept, îmi încleștez degetele în jurul 
mânerului rece de aramă și bat în ușă. Zgomotul se propagă 
prin Casă ca un tunet, iar o tăcere stranie și nefirească este 
singurul răspuns pe care-l primim. Mă rog ca nimeni să nu 
deschidă ușa. 

Nimeni nu o face. 

— Eşti sigură că acesta este locul potrivit? șoptește Ettie. 

Este locul potrivit. 

Nimeni nu poate intra într-o Ghildă dacă nu este un copil al 
acesteia. Este o Lege a Curţii Miracolului. Pedeapsa pentru actul 
de a intra neinvitat într-o Casă variază în funcţie de Ghildă. 
Hoţilor le place să atârne oamenii de Pont Neuf”, prinzându-i de 
părţile inferioare, acesta fiind mai mult ca sigur motivul pentru 
care nimeni nu încearcă vreodată să-i viziteze. Unele povești 
spun că, dacă intri neinvitat pe ușa principală a Ghildei 
Asasinilor, vei fi decapitat instantaneu de o ghilotină ascunsă. 
Invitaţiile sunt rare. Astăzi va trebui să ne descurcăm fără așa 


1 Podul Nou, cel mai vechi din Paris și unul dintre cele mai 
frumoase poduri de pe Sena (fr., în orig.). 


ceva. 

Când împing ușa masivă, groaza îmi însufleţește fiecare 
părticică din trup. Faptul că nu este încuiată mă înspăimântă 
mai presus de cuvinte. Mă opresc o clipă. Nu cade nicio 
ghilotină. 

Ne uităm lung la un coridor nesfârșit, luminat slab de torţe; 
podeaua este o tablă de șah din marmură albă și neagră. O 
fântână mică susură delicat în capătul îndepărtat. 

Lângă mine, Ettie este tăcută și tensionată. Frica mea este 
contagioasă. 

— Noroc la vânătoare, strig cât de tare îndrăznesc, făcând-o 
pe Ettie să tresară. 

Salutul meu rămâne fără răspuns. 

— Poate că nu sunt acasă, sugerează Ettie. 

Clatin din cap. 

Liliecii sunt întotdeauna acasă. 

Înaintăm pe coridor și inima îmi bate năvalnic în piept. 

Această Casă a Ghildei, asemenea copiilor săi, este semeaţă, 
elegantă și golită de sentimente. 

Ettie se apropie de fântână. O apuc de guler ca să o opresc. 

— Jumătate dintre membrii acestei Ghilde și-au dedicat vieţile 
inventării unor otrăvuri mortale. Nu bea nimic! 

Ea încuviințează din cap, apoi ne continuăm drumul cu pași 
mici şi precauţi. În timp ce înaintăm, Ettie își trece vârfurile 
degetelor peste marcajele albe de pe zidurile întunecate. Arunc 
și eu o privire și sângele îmi îngheaţă în vene. Marcajele sunt 
scrijelite în perete. Fiecare grup de patru linii este tăiat de oa 
cincea, verticală. Este o evidenţă, o numărătoare continuă. 

Ettie se  holbează la tablourile atârnate pe pereţi, 
inspectându-le curioasă. În stânga este o frescă patinată, ce 
înfățișează un schelet care dansează cu o tânără frumoasă: cea 
mai veche reprezentare existentă a unui danse macabre!t. |n 
dreapta se află un grup de portrete: gentilomi și dame de 
diferite etnii, toţi îmbrăcaţi în catifea neagră fină, fiecare ţinând 
un pocal plin cu ceea ce pare a fi vin roșu, dar care este de fapt 
sânge. Zvonurile spun că și portretele au fost pictate cu sânge. 


16 Dansul mortii (fr., în orig.), gen artistic de alegorie apărut la 
sfârșitul Evului Mediu, având ca temă universalitatea morții: 
indiferent de statutul social deţinut pe durata vieţii, Dansul 
Morţii îi unește pe toți. 


Fiecare siluetă fie ţine un pumnal, fie are un șarpe încolăcit în 
jurul braţului liber, pentru a arăta căreia dintre cele două case 
ale Ghildei aparţin: cea a Otrăvurilor sau cea a Cuţitelor. 

— Cine sunt? întreabă încet Ettie. 

— Conducătorii acestei Ghilde. 

Ultimul portret înfățișează o femeie mignonă, care ţine un 
pumnal pentru a arăta că face parte din Casa Cuţitelor. 

Se simte o adiere. 

Mi se face pielea de găină și fiecare celulă din mine strigă 
pericol. 

— Vă pot ajuta? întreabă o voce amenințătoare, ca vârful unui 
pumnal. 

Ettie tresare surprinsă. Un tânăr înalt și slab a apărut lângă 
noi de nicăieri. Are părul negru și ușor cârlionţat și pielea 
bronzată, un indiciu al moştenirii maghrebiene. Este 
înveșmântat din cap până în picioare în diferite nuanţe de 
aproape-negru. Ne privește cu ochi întunecaţi, inexpresivi. 

Este Montparnasse din Casa Cuţitelor, Maestru al Ghildei 
Asasinilor. Copiii Curţii Miracolului sunt respectaţi pentru 
ameninţarea reprezentată de Ghilda lor. Montparnasse este unul 
dintre cei mai apreciaţi Maeștri ai celei mai periculoase Ghilde. 

— Bonjour, spune politicos Ettie. 

Încet și cu groază devin conștientă că spaţiul din jurul nostru 
este plin de oameni. Un tânăr cu pielea ca abanosul și un 
corsican cu un petic pe ochi stau de-o parte și de alta a noastră, 
așteptând. 

— Maestre al Cuţitelor, spun eu și încerc să-mi ascund 
tremurul din voce. Nous sommes d'un sang. 

Același sânge ne curge prin vene. Schiţez o plecăciune, dar 
ţin ochii aţintiţi asupra lui. 

Montparnasse înclină capul și mă cercetează, apoi, într-o 
fracțiune de secundă, este la câţiva centimetri de mine. Ridică o 
mână, iar eu plec capul în semn de supunere, oferindu-mi gâtul 
pentru tăiere dacă așa consideră de cuviinţă. 

Ceva rece și ascuţit îmi atinge pielea, ușor, de parcă ar fi o 
șoaptă, și-mi dă părul după ureche ca să-mi dezvăluie tatuajul în 
formă de diamant, însemnul Ghildei mele. 

Montparnasse este atât de aproape, încât sunt sigură că-mi 
poate gusta teama. Încerc să nu tremur în timp ce se uită la 
mine și stă la fel de aproape ca un iubit. Mă străduiesc și mai 


tare să nu mă gândesc la faptul că miroase a oţel, sare, os și 
sânge. 

— Ghilda Hoţilor, șoptește el, ca o mângâiere pe pielea mea. 

Oare doar mi se pare că sesizez o urmă de uimire în vocea 
lui? 

Apoi suntem înșfăcate pe la spate și ni se aruncă pe cap un 
sac întunecat. Ettie ţipă prin pânza aspră. Situaţia e gravă. Am 
fost nebună să vin aici. Nimeni nu scapă cu viaţă după ce intră 
în Ghilda Asasinilor. 

Fac un zgomot prin care îi transmit lui Ettie să tacă, moment 
în care vârful unei lame îmi atinge ușor spatele. 

Suntem conduse în grabă pe nenumărate coridoare, cotite și 
întortocheate. Nu-mi voi mai aminti cum să ieșim de aici. Se aud 
diverse sunete: uși care se închid și se deschid, pași care răsună 
pe marmură. Așchii de lumină dansează prin țesătura sacului. 

Undeva se aude un foc dogoritor: trosnetul lemnului și căldura 
flăcărilor se strecoară prin pânză. Un cor de murmure îmi atrage 
atenţia. 

— Madame, spune Montparnasse. 

— Maestre al Cuţitelor, răspunde vocea unei femei. 

— Ti-am adus un cadou. 

— Nu sunt niciun cadou, nici măcar pentru Vestitorii Morţii, 
spun eu, dar vocea îmi sună înfundat din cauza pânzei, nici pe 
departe la fel de periculos pe cât aș vrea. 

Sunt împinsă în genunchi, apoi este înlăturat sacul și încep să 
clipesc la contactul brusc cu lumina lumânărilor răspândite 
împrejur. Ettie este lângă mine, arată îngrozită și dezorientată. 

În faţa noastră se află o femeie mignonă, îmbrăcată într-o 
rochie de catifea închisă la culoare. Părul ei des și castaniu este 
strâns la spate, lăsând impresia unei îngrijiri minuţioase. Mi se 
taie respiraţia când o văd atât de aproape. Charlotte Corday, 
Lady a Ghildei Asasinilor. Singurul Asasin care și-a câștigat 
statutul de conducător ucigându-și predecesorul într-o cameră 
aglomerată și fără a se apropia de el. Poveștile care circulă în 
șoaptă despre ea sunt că a venit pe lume moartă, un cadavru cu 
pielea ca marmura și cu ochii reci și duri; că aceia care o văd 
zâmbind rareori trăiesc suficient de mult pentru a vorbi despre 
asta; că i-a jurat alianţă veșnică Lordului Morţii. 

La dreapta ei stă un bărbat palid și chel, care poartă ochelari 
mici și o vestă din satin gri-închis. Gulerul cămășii albe îi stă 


atât de strâns în jurul gâtului, încât pare că încearcă să-l 
sugrume. Cu excepţia mâinilor, ascunse în niște mănuși 
minuscule, e neclintit precum o statuie. Am auzit că are 
degetele mușcate de acid și că se răsucesc constant. El este 
Col-Blanche'', Maestru al Otrăvurilor. La stânga lui Corday stă 
Montparnasse, care ne urmărește cu atenţie, jucându-se cu un 
pumnal lung și subţire. 

— De obicei, oamenii nu vin la noi căutându-și propria 
moarte, spune Corday, cu vocea ei rece ca gheaţa. Totuși sunt 
convinsă că putem face o excepţie dacă aţi adus o plată 
corespunzătoare. Ca o soluţie alternativă, se poate renunţa la 
onorariu dacă vă oferiţi voluntari pentru Casa Otrăvurilor. Cei 
mai noi recruți ai noștri au întotdeauna nevoie de cobai noi, pe 
care să-și testeze licorile. 

Face o pauză cu subiînţeles: 

— Deși acea opţiune este, în general, destul de dureroasă. 

Clipesc de câteva ori înainte să-mi dau seama ce spune. 

— Ce? Nu, nu suntem aici pentru asta... Am venit pentru a vă 
cere ajutorul. 

Mă poticnesc în propriile cuvinte. 

Lady Corday își înclină capul: 

— Doriţi ajutorul nostru în chestiuni care nu au legătură cu 
moartea? 

— Da. 

Corday mărește ochii o fracțiune de secundă și ridică mâinile 
din poală, apăsându-și cu putere degetele unele de celelalte, 
apoi se holbează cu o intensitate care mă face să mă simt ca și 
cum s-ar uita prin mine. 

— lertată fie-mi presupunerea. Am crezut că vreţi să vă 
oferim somnul etern, din moment ce asta este meseria noastră. 
Însă noi, Vestitorii Morţii, nu suntem obișnuiți cu oaspeţii 
neinvitați. 

Şi iată ameninţarea mascată de cuvintele ei atent alese. Lady 
Corday se lasă pe spătarul scaunului, făcându-se comodă. 

— În ce fel vă putem fi... de ajutor? 

Probabil că suntem deja moarte, așa că nu contează dacă îi 
spun adevărul. 

— Lady Corday, eu sunt Pisica Neagră a Ghildei Hoţilor, încep 
urmărită atent de ochii ei. Sunt în căutarea unei Ghilde care să o 


7 Guler-Alb (fn, în orig.) 


ia pe Ettie. 

Nervozitatea îmi slăbește puterea de convingere. 

— Cine este Ettie? întreabă Corday. 

— Eu sunt! zice Ettie, ridicând capul și dându-și de pe faţă 
buclele aurii, moment în care Corday își mută privirea spre ea și 
se oprește. 

— Foarte frumoasă. 

Ettie se îmbujorează lângă mine: 

— Mulţumesc! 

Corday ridică o sprânceană, apoi revine asupra mea. 

— Lordul Hoţilor nu-i va oferi însemnul lui, continui eu. 

— Şi eu care credeam că Tomasis este mereu dornic de 
animale de companie noi. 

Corday își trece vârfurile degetelor unele peste celelalte, de 
parcă le-ar testa ascuţimea. 

Dau din cap: 

— Nu o va face, pentru că o dorește Tigrul. 

Tăcerea umple camera. Vestitorii Morţii se pricep de minune 
la asta. Mânuiesc tăcerea ca pe o armă. 

— Deci Hoţii nu vor s-o ia, dar crezi că o voi face eu? mă 
întreabă Corday pe un ton ușor uimit. 

— N-nu, mă bâlbâi. Niciodată nu aș... De fapt, îl caut pe Lordul 
Morții. Este singurul care ar putea s-o ia, în ciuda interesului 
arătat de Tigru. Dar am auzit că scaunul său de la Masa 
Cârmulirii este gol și că Fantomele nu au mai fost zărite printre 
umbre. 

Până și eu știu cât de stupid sună asta, dar am început, așa că 
trebuie s-o duc până la capăt înainte să fiu condamnată. 

— Ştiu că tu și Lordul Morţii sunteţi aliaţi din vechime. Am 
auzit poveștile. 

— Ce povești? 

— Că Lordul Morţii te-a salvat când erai doar o copilă și că te- 
a adus la Vestitorii Morţii. 

— Vino aici, copilă. 

Montparnasse este lângă mine într-o secundă, mă prinde cu 
degetele sale care parcă îmi ard braţul și mă trage ca să mă 
pună din nou pe picioare. Mă îndrept spre Corday, lăsând-o pe 
Ettie în spate. 

— L-ai pune pe Lordul Morţii, un Lord al Curţii Miracolului, să-l 
sfideze pe Tigru oferindu-i un însemn acestui copil? 


— Ştii ce s-a întâmplat cu ultimul Lord care l-a sfidat pe Tigru? 
intervine o voce. 

Mă întorc spre un șemineu ascuns în cel mai îndepărtat colţ al 
camerei, în fața căruia stă așezată o femeie plinuţă, cu tenul 
măsliniu și îmbrăcată în robe lipsite de culoare, cu o eșarfă 
înfășurată strâns în jurul capului și cu păr încărunţit și des, prins 
la spate. 

Chipul ei îmi este cunoscut, pentru că stă adesea la Masa 
Cârmuirii când se întâlnesc conducătorii Curţii Miracolului. 
Femeia mă fixează intens cu privirea, uitându-se ca o bufniţă 
prin ochelarii ei mari care îi micșorează faţa. În carne și oase nu 
este deosebit de intimidantă, dar aparențele sunt înșelătoare, 
deoarece aceasta este Gayatri Komavyd, Lady a Ghildei Literelor, 
Mamă a Cernelii, Păstrătoare a Secretelor, Auditor-șef al Curții 
Miracolului. 

Fac tot posibilul să nu mă încrunt, fiind derutată de prezenţa 
ei aici, la Ghilda Asasinilor. Sunt atât de distrasă, că sunt cât pe 
ce să-mi scape momentul în care Corday face un semn din cap 
către Montparnasse. 

Mă răsucesc îngrozită și văd că Maestrul Cuţitelor a ridicat-o 
pe Ettie în picioare și i-a lipit lama de obraz. Ea are ochii holbați 
de groază, pentru că pumnalul ascuţit îi apasă pielea. 

— Te rog! ţip eu. 

Chipul lui Corday este un munte de calm: 

— Eşti îndrăzneață, Pisică Neagră a Ghildei Hoţilor. Și din 
acest motiv îţi voi oferi un sfat gratuit, continuă ea, cu ochii 
fulgerând înapoi spre Ettie. Taie-i faţa frumoasă și poate că 
Tigrul nu o va mai dori. 

— Te rog! Nu face asta! o implor eu. 

— Mă îndoiesc că l-ar descuraja pe Kaplan, desfigurând-o. Ştii 
cum e când vrea ceva, spune Col-Blanche. 

— E adevărat că nu-i place să fie sfidat, este de acord Corday. 

Se uită din nou la Montparnasse și clipește iute, îndeajuns 
pentru ca acesta să-i dea drumul lui Ettie și să îndepărteze lama 
pumnalului. Ettie expiră prelung, eliberând un sunet puternic. 

Nici nu îndrăznesc să mă duc la ea. Incerc să-mi controlez 
mâinile care îmi tremură necontrolat și stau cu ochii pe Corday, 
care pare să mă măsoare din priviri. Sper că nu pentru un sicriu. 

— Eşti foarte mică. 

Dau din cap. 


— Și ești o Pisică. 

— Da, Lady Corday. 

— Înseamnă că te pricepi de minune să intri în locuri greu 
accesibile. 

Zicând acestea, ochii ei se îndreaptă rapid spre șemineu, 
unde se află Komayd. 

— Nina poate pătrunde oriunde, ciripește deodată Ettie în 
spatele meu. A intrat odată în Palatul Tuileries! 

Îmi vine să-mi dau o palmă pentru că i-am vorbit despre 
jafurile mele, dar îi plac atât de mult poveștile. 

Corday se uită amuzată la Ettie: 

— Chiar așa? Păi, asta e foarte bine, pentru că toţi ceilalți au 
dat greș. 

Mă încrunt. La ce au dat greș? 

Ochii lui Corday și ai lui Komayd se întâlnesc; par să se 
înţeleagă din priviri. 

— Pisica spune adevărul: există un singur conducător de 
Ghildă suficient de nebun să-l sfideze fățiș pe Tigru, răspunde 
Komayd. Orso. 

Lordul Morții. 

Corday aprobă înclinând capul: 

— Așadar ai toate motivele să ceri o audienţă cu el, Pisicuţă. 

Face un semn către Montparnasse, după care legăturile de la 
încheieturi ne sunt tăiate prin atingerea șuierătoare a unei lame 
ascuţite. 

— Trebuie să le găsești pe Fantome, continuă Corday. Sunt de 
neînțeles chiar și-n cele mai bune momente și am auzit că 
absenţa Tatălui lor... le-a înrăutățit dispoziția. Vă doresc mult 
noroc amândurora! Oare n-ar trebui să bem pentru demersul 
vostru? 

Am rămas cu sentimentul că am ratat o parte fundamentală a 
conversației. Oare tocmai am intrat în Ghilda Asasinilor în 
căutarea unor indicii despre Lordul Morţii, doar ca să fim trimise 
să găsim Fantomele? Nimeni nu le-a mai văzut de săptămâni 
bune. Oare acesta era un fel de test? 

Col-Blanche se îndreaptă spre o măsuţă din apropiere și 
toarnă vin alb spumant în două pahare de cristal. Ni le aduce pe 
o tavă, oferindu-le ca un gest de curtoazie. 

Ezit. Maestrul Otrăvurilor îmi oferă ceva de băut. Ceva ce nu 
bea nici o altă persoană din această cameră. Acesta este cu 


siguranţă un test. 

— Vă mulțumesc, domnule, dar mă tem că nu vă putem 
accepta generozitatea, spun. 

Corday zâmbește, arătându-și dinţii de-un alb uniform. 
Priveliștea mă îngrozește. 

— Înţeleaptă Pisicuţă. 

Apoi scoate un ceas auriu de buzunar dintr-un pliu al rochiei. 
Este un obiect mic și complicat, prins de un lanţ lung, cu un 
șarpe de alamă încolăcit în jurul cadranului. 

— Acum vă rog să vă uitaţi amândouă îndeaproape la asta. 

Tonul ei lasă să se înţeleagă faptul că nu prea avem de ales. 

Mijesc ochii la obiectul mic și auriu și, sub cadranul de sticlă, 
disting cifre romane desenate cu negru și limbi de forma unor 
cuțite. 

În timp ce ceasul pendulează înainte și înapoi, numerele se 
încețoșează. Încerc să mă concentrez asupra lor, dar gândurile 
mele par să încetinească și camera devine mai largă, mai 
stranie; sunetul lemnului care trosnește în șemineu îmi răsună 
în urechi. 

În spatele meu, Ettie scoate un oftat ciudat. 

Vreau să mă întorc spre ea, dar picioarele refuză să mă 
asculte. Degetele îmi pipăie inutil haina, încercând să apuce 
pumnalul, dar se pare că nu reușesc să ridic mâinile. Mă 
copleșește un val de ameţeală. Oare Vestitorii Morţii mi-au dat 
un fel de drog până la urmă? 

Ettie se prăbușește pe podea cu o bufnitură. 

— Eşti o luptătoare, nu-i așa? îmi spune Corday și vocea ei 
pare să vină de la mare distanţă. Asta e bine. 

— Am venit să vă cerem ajutorul, spun eu și simt cum mi se 
împleticește limba. 

Cad în genunchi. 

— Nu funcţionează în cazul tuturor. Unii pot combate 
senzaţia. Alţii sunt imuni. Trucul, Pisicuţă, este să nu te uiţi. 

Ultimul lucru pe care-l văd sunt ochii lui Corday, mari și 
luminoși, care mă trag în adâncul lor. 

Aud un sunet ca și când cineva bate din palme. 

— Nous sommes d'un sang, Pisicuţă. Sper că ne vom reîntâlni 
în curând. 


9 
Morţii 


Primul lucru pe care-l fac când deschid ochii este să mă asigur 
că nu plutesc pe apele murdare ale Marelui Șarpe - Sena - cu 
gâtul tăiat. Mă doare capul, am gura uscată și îmi chiorăie 
stomacul. Mijesc ochii și privesc dinspre lumina felinarelor, în 
întuneric, în timp ce inspir mirosul ploii care cade și încerc să-mi 
dau seama unde ne aflăm. 

Se trezește și Ettie; își sprijină capul de umărul meu și ne 
străduim să ne eliberăm minţile de ceața densă care ne-a 
învăluit. 

— Cum m-au drogat dacă nu am băut nimic? mormăie ea. 

Îmi vuiește capul, așa că o ignor. Ar trebui să fiu ușurată. 

Am supravieţuit unei întâlniri directe cu conducătoarea 
Ghildei Asasinilor, chiar dacă se simte ca și cum m-a înjunghiat 
cineva în creier. 

— Poate că a fost o pâclă în aer, zice Ettie. Mereu mă simt 
ciudat după ce Visătorii își fumează pipele în han. 

— A fost ceva legat de ceas, spun eu, ezitând. Ne-a făcut 
ceva. 

Ettie se freacă la ochi și își zgâlțâie ușor trupul. Ne ridicăm în 
picioare, iar ea se uită în jur, pe strada întunecată. 

— Crezi că Lordul Morţii va dori să mă ia? întreabă ea cu 
îndoială în glas. 

Zâmbesc: 

— Așa cred. Dar mai întâi trebuie să-l găsim. 


KKK 


Fiecare Ghildă a Curţii Miracolului are sute de Chemări proprii 
prin care comunică pe distanţe lungi, trimite avertismente, își 
convoacă membrii sau prin care pur și simplu își anunţă 
prezenţa. Hoţii au chiar și un limbaj complicat pentru Chemările 
diurne sau nocturne. Apoi sunt Chemările Măiestre, care au un 
înţeles universal și pe care fiecare copil al Curţii Miracolului este 
învăţat să le recunoască. 

Ridic bărbia și fluier scurt și ascuţit, eliberând o Chemare 
Măiastră. Ettie se întoarce când aude sunetul. 

— Ce faci? 


— Chem Morţii. 

O umbră se mișcă în ceaţă. lau pe furiș pumnalul în mână și 
aștept ca silueta respectivă să se materializeze; greutatea 
acestuia în palmă îmi oferă siguranţă. 

Umbra are un nume: e Montparnasse, Maestru al Cuţitelor. Mă 
întreb ce face aici. A venit să ne protejeze sau să ne facă rău? 

Văd mișcându-se și mai multe umbre. Clipesc de câteva ori. 
Le zăresc înaintea lui Ettie: niște matahale gri și cocârjate, 
spectre înveșmântate în robe cenușii, cu ochii goi și feţele la fel 
de palide ca însăși moartea. Unora le lipsesc membre sau ochi, 
altele au chipurile brăzdate de riduri adânci, ca niște labirinturi. 
Sunt copiii Lordului Morţii. Fantomele. 

Montparnasse se uită la mine: 

— Ti-ai găsit Fantomele, așa că îţi sugerez să fugi dacă nu 
vrei să te găsească Hienele. 

Nu am nicio dorinţă să le întâlnesc pe Hiene, copiii Ghildei 
Mercenarilor, bărbaţi femei și plătiţi ca să recurgă la violenţă. 

Mă întorc să spun ceva, poate un mic cuvânt de mulţumire că 
nu ne-a ucis. Dar în locul în care stătea este doar un spaţiu gol. 

Cu Ettie care stă lipită de mine, mă îndrept către siluetele 
fantomatice. 

— II căutăm pe Tatăl vostru, spun. 

— Tată? se aude o șoaptă ca o întrebare. 

Un băiat palid, care nu poate avea mai mult de cinci ani, 
deschide gura. 

— Ştii unde este? întreabă el pe un ton înalt și pierdut, 
specific tuturor Fantomelor. 

Mă opresc surprinsă. Lordul Morţii este Tatăl Ghildei lor. Cu 
siguranţă că e/e știu unde este. 

— Cred că da, spun pe un ton evaziv. 

Bineînţeles că nu știu, dar nu am de gând să divulg acest 
detaliu, ca să nu-și piardă interesul faţă de mine... sau chiar mai 
rău. 

Un murmur străbate rândurile Fantomelor: 

— Du-le la Loup?! 

— Da, veniţi, grăiește băiatul. 

Și, de unde până acum stătuseră nemișcate ca statuile, se 
pun brusc în mișcare, trăgându-ne după ele. Cea mică o ia 
înainte fără ezitare și cu o viteză surprinzătoare. 


18 Lup (fr.,în orig.). 


Pe măsură ce înaintăm, se alătură grupului și mai multe 
umbre, până când ajungem să fim flancate de un zid gri de 
fantome. 

Ettie se uită la mine îngrijorată, așa cum ar trebui să fie. 
Fantomele se numără printre cei mai periculoși copii ai Curții 
Miracolului, pe locul doi după Asasini. Asta pentru că sunt atât 
de multe. 

— E în regulă, mimez eu înspre ea. 

Dar și asta e o minciună. 


KKK 


Şirul de fantome cenușii își continuă drumul, îmbrâncindu-ne 
din toate părţile ca un val ciudat, furios. Ettie, care se află lângă 
mine, este încordată. Mă ţine cu putere de mână; altfel ne 
putem pierde una de cealaltă. 

— Am crezut că te referi la fantome adevărate, murmură ea, 
pe un ton plin de reproș. 

— În mare parte, îi explic eu, oamenii le ignoră sau se uită 
prin ele, așa că își spun Fantome deoarece consideră că sunt 
deja moarte. 

Ettie se holbează la o fată cu ochi lăptoși și părul lung și 
cenușiu, care îi atârnă pe spate. E oarbă. Lângă ea, o Fantomă 
mai în vârstă merge cu o cârjă; îi lipsește un picior. 

— Ce li s-a întâmplat? 

— Tatăl lor. 

Urmează o tăcere lungă și terifiantă în timp ce Ettie pricepe 
ce-i spun. Dar acesta este adevărul. Orașul plânge pentru cei 
nefericiţi, vărsând lacrimi care se transformă în bănuţi de argint. 
Așa că, din când în când, Lordul Morţii ia o mână sau o pereche 
de ochi pentru a încuraja apariţia argintului. Așa își iubește el 
copiii. 

Mă aplec spre Ettie ca să-i șoptesc ceva la ureche, încercând 
să o distrag de la aceste orori: 

— Ştii de ce sunt gri? Stau atât de mult într-un loc, cerșind, 
încât praful de la trăsuri și din stradă devine o parte din ele. 

La fel și mirosul. Nu a fost atât de perceptibil când erau doar 
câteva, dar acum, pe măsură ce corpurile se împing în noi, este 
copleșitor. Dulce, acru, rânced. 

— Ce e aia? 


Îmi îngustez ochii pentru a distinge ceea ce vede ea. Drumul 
cenușiu se termină, dar Fantomele continuă să avanseze. 

Deasupra noastră este o barieră mare. Una dintre Portes de 
Paris!”, una dintre cele șaizeci și două de porţi din zidul care 
întemniţează orașul. Numele a fost gravat în piatra străveche. 

La Barriere d'Enfer. Poarta ladului. 

Și, dincolo de aceasta, doar întuneric. Fantomele dispar în 
adâncurile sale. Cu cât ne apropiem de acel hău obscur, cu atât 
se cască mai mult. Ne ţinem de mână și lăsăm întunericul să ne 
înghită. 

Suntem într-un fel de tunel. În depărtare, o singură torţă arde 
deasupra unei arcade. Lumina scoate la vedere modelele 
ciudate și detaliate care decorează zidurile, toate sculptate în 
piatră albă. 

— Nina! suspină Ettie și își acoperă iute gura cu mâinile. 

Mă uit cu atenţie. Modelele delicate de animale și flori care 
încadrează arcada nu sunt sculpturi; în schimb, sunt alcătuite 
din sute de oase umane, fixate complicat unele în altele, iar 
deasupra lor simt rânduri întregi de cranii. 

Inscripția aflată deasupra arcadei și gravată în oase anunţă: 
L'empire de la mort - Imperiul morţilor. 

Ettie tremură lângă mine. 

Băieţelul se uită la ea. Arată dincolo de arcadă, în beznă. 

— E în regulă, șoptesc eu în timp ce suntem târâte alături de 
Fantome în inima catacombelor. 

În cele din urmă, tunelul se lărgește și dă într-o peșteră 
uriașă, de zece ori mai mare decât Sala Strălucitoare. Pereţii 
sunt căptușiți din podea până în tavan cu oase. Peștera este 
luminată de torţe făurite din oase de mâini, iar flăcările izvorăsc 
din fitiluri montate în palme, astfel încât lumina să sară și să 
arunce umbre peste tot. 

Fantomele se liniștesc și se așază pe podea sau se cocoaţă pe 
nenumăratele intrări în tunel, care fac pereţii să pară ciuruiţi, 
plini de scorburi. Numărul lor trebuie să fie de ordinul sutelor. 
Vocile șoptite și copilăroase ale acestora răsună în jurul peșterii. 

Eu și Ettie stăm împreună. Băiatul încă o ţine de mână și se 
19 A a 

Porţile Parisului (fr, în orig.) După construirea Zidului 


Fermierilor Generali în 1785, acestea au purtat denumirile de 
Bariere (Barrières) până în 1860. 


uită împrejur. 

— Cine sunteţi? se aude o voce puternică și clară. 

Fantomele încep din nou să murmure, preluând întrebarea. 

Cine sunt? Cine esti... 

— Şi ce faceţi printre morţi? 

Printre morți. Ce fac? 

— ÎI căutăm pe Lordul Morţii, răspund eu, încercând să par 
curajoasă. 

Repetă în șoaptă cuvintele mele. 

Fantomele sunt ca un roi: nu-ţi poţi da seama unde încep sau 
se termină. Formele cenușii se transformă și se mișcă în lumina 
difuză până când, printre ele, o siluetă pare să se ridice din 
pământ. Un băiat filiform, cu pielea palidă și îmbrăcat cu 
zdrenţe cenușii, cu părul alb și cu o gaură în mijlocul feţei, acolo 
unde ar trebui să fie nasul. O apuc strâns pe Ellie, ca să nu 
spună nimic. Ea rămâne exemplar de tăcută. 

Băiatul filiform face o plecăciune adâncă. Îi urmez exemplul, 
trăgând-o pe Ettie în jos după mine. 

— Şi ce treabă ai cu Tatăl nostru, Hoaţo? 

Ochii Fantomei fără nas sunt ascuţiţi și acuzatori. 

— Bonne chasse”, Maestre Loup. Am venit să cerșim mila ta. 

Loup se uită la noi, încruntându-se: 

— Bonne chasse... Atunci vorbește repede, altfel vă vom vâri 
în cazan împreună cu ceilalți. 

Cazanul! Cazanul! se aude strigătul șoptit. 

Mă întreb doar pentru o clipită cine sunt ceilalți care au fost 
aruncaţi în cazan; de cele mai multe ori, Fantomele sunt 
misterioase, iar cuvintele lor, la fel de încâlcite precum 
ghicitoarea unui sfinx. 

— Am ceva de rezolvat cu Lordul Morții. 

— Poţi împărtăși cu noi ce ai de rezolvat. 

— Nu, spun cu fermitate. Am fost trimisă de Lady Corday. Am 
ceva de discutat cu Lordul Orso între patru ochi, adaug, 
răstălmăcind adevărul. 

Loup își încrucișează braţele: 

— Atunci trebuie să așteptăm întoarcerea lui. 

Conversaţia s-a terminat. Băiatul se întoarce cu spatele la noi, 
iar mantia lui sfâșiată foșnește în timp ce se îndepărtează. 

— Şi când se va întoarce? 


Noroc la vânătoare (fr., în orig.). 


Loup se oprește, dar nu răspunde. Am sentimentul ciudat că 
văd doar o parte dintr-un puzzle. Mai întâi cu Asasinii, iar acum 
aici, printre Fantome. 

Cazanul! Cazanul! Zvârl cu ele în cazan! încep să psalmodieze 
fraţii săi din nou. 

Loup oftează și dă din cap, moment în care o sută de mâini gri 
se înalță să ne apuce. Suntem împinse și trase de zidul viu de 
mâini, picioare și chipuri cenușii, cu dinţi care clănţănesc și cu 
voci care șoptesc neîntrerupt. 

— Așteaptă! Așteaptă! Ce înseamnă asta, Maestre al 
Fantomelor? 

— Nina, doar nu au de gând să ne mănânce, nu-i așa? ţipă 
Ettie. 

Îmi spun că evitarea întrebării este cea mai bună soluţie în 
acest moment. 

Suntem duse într-o altă peșteră vastă, în care aerul este atât 
de înăbușitor, încât ne lovește în valuri. În centrul încăperii se 
află un cazan uriaș, suficient de mare pentru a înghiţi complet 
un bărbat. La baza lui vuiește un foc imens, alimentat din toate 
părţile de Fantome. 

— Cazanul este neobișnuit de plin. Nu sunt sigur că vă pot 
băga și pe voi tot acum, spune Loup cu tristeţe. 

După aceea îndreaptă un deget spre cineva dintr-un colţ al 
peșterii: 

— El va merge primul. Apoi va fi rândul vostru. 

Clipesc. Căldura face lumea să strălucească și să se miște. 
Văd un băiat cu părul blond și ciufulit, îmbrăcat într-o haină 
roșu-închis și legat fedeleș, ca un pui. Mă vede și el și, deși au 
trecut câțiva ani, știu cine este: fiul chipeș al rebeliunii, cel care 
m-a salvat de Cerberii Trupului. Saint-Just. Pesemne că și el mă 
recunoaște, pentru că privirea pe care mi-o aruncă este 
suficient de evidentă. Pentru cineva atât de obișnuit să dea 
ordine, Saint-Just nu are nevoie de cuvinte pentru a-și face 
dorinţa clar înţeleasă. 

Îmi ești datoare! 

— Maestre Loup! Nu că aș pune vreodată la îndoială 
înţelepciunea unui Maestru al Ghildei Cerșetorilor, dar există un 
motiv anume pentru care ai de gând să-l gătești pe Unul Care 
Umblă Ziua? 

Loup se uită la mine și oftează. 


— Ne-a urmărit până în Ghildă, îmi explică el. 

Pare jignit de comportamentul nerușinat al lui Saint-Just: 

— A intrat fără o invitaţie. 

Amândoi ne uităm la Saint-Just cum se zvârcolește în legături. 

— Ei bine... continui eu. Înainte să-l gătești, te-ai întrebat de 
ce a îndrăznit să urmărească Fantomele? _ 

Loup clatină din cap aparent îmbufnat. li face semn unei alte 
Fantome să înlăture călușul de la gura lui Saint-Just. 

Acesta respiră adânc, inhalând cu lăcomie aer. 

— Tu... începe Saint-Just. 

— Ai foarte puţin timp și încă și mai puţine cuvinte la 
îndemână, așa că îţi sugerez să le foloseşti cu înțelepciune, îl 
sfătuiesc eu. De ce ai urmărit Fantomele și ai intrat în Ghilda 
lor? 

— İl căutam pe Lordul Orso. Aveam o întâlnire cu el șinu a 
mai apărut. 

— De ce s-ar întâlni Lordul Morţii cu Unul Care Umblă Ziua? 

— Mi-a spus că l-a cunoscut pe unchiul meu, că îmi va 
împărtăși povești despre tinereţea lor dinainte ca revoluţia să 
dea greș, dinainte ca tatăl meu să fie trimis la ghilotină, înainte 
ca fiecare bărbat, femeie și copil din familia mea să fie vânat și 
spânzurat la Montfaucon doar pentru că purta numele de Saint- 
Just. Nu am întâlnit niciodată pe cineva care să fie în viaţă și 
care să-mi poată vorbi despre ei. Așa că, atunci când nu a venit, 
m-am îngrijorat și i-am urmărit pe cerșetori până în acest loc. 

O minciună! O minciună! La cazan cu el! 

Pânza îi este îndesată din nou în gură, astfel că Saint-Just se 
încruntă și încearcă să vorbească, însă nimeni nu poate desluși 
ceea ce spune. 

Mă uit în jur la Fantome, înghesuite în fiecare ungher al 
peșterii, la ochii lor care sclipesc, trădând o nebunie nefirească. 

— Inainte de a-i suge măduva din oase, există cineva care-i 
poate confirma povestea? întreb eu. Există printre voi cineva 
care l-a văzut pe Lordul Morţii cu acest băiat Care Umblă Ziua? 

Intrebarea mea este întâmpinată de tăcere, apoi se vede o 
mișcare, cineva care împinge și dă din coate, și în față răsare 
cea mai mică Fantomă, băieţelul palid care ne-a adus aici. 

— Ai fost martor la asta, Frate Cenușiu? întreabă Loup pe un 
ton poruncitor. 

Băiatul dă din cap solemn. 


— S-a întâmplat înainte ca Tata să plece? 

Băiatul dă din nou din cap. 

— Şi aveai de gând să vorbeşti vreodată, Gavroche? tună 
Loup pe un ton deopotrivă exasperat și ameninţător. 

Gavroche pare ușor încurcat, așa că mă strecor în grabă între 
ei. 

— Maestre Loup, ce se întâmplă? Unde este Lordul Morţii? Ce 
a pățit? 

— Nu se poate întoarce, spune Loup. L-au luat și l-au pus în 
locul în care noi nu putem ajunge. 

Peste tot în jurul nostru, Fantomele jelesc, scoțând strigătele 
lor stranii și ascuțite. 

Mă încrunt: 

— Cine a făcut asta? Cine l-a luat, Maestre Loup? 

În timp ce rostesc întrebarea, îmi dau seama că știu deja 
răspunsul; îmi vibrează în oase, atât de sigure. 

— Acel diavol, rostește el, scuipând cuvântul. 

Şi iată confirmarea. Tonul vocii lui Loup și acea ură amară nu 
puteau fi folosite decât pentru a vorbi despre Tigru. 

Dintre toţi copiii Curţii Miracolului, Fantomele preţuiesc cel 
mai mult Legea. Cu mulţi ani în urmă, Kaplan a încălcat-o, 
modelând-o după nevoile sale și fără să sufere vreodată 
consecinţele. Existenţa lui reprezintă o atrocitate revoltătoare 
pentru toţi, dar mai ales pentru Fantome. 

— Dacă mă duci unde este ţinut Lordul Morţii, îţi voi oferi 
răzbunare, spun eu. Vezi tu, am ceva ce își dorește Tigrul, iar 
Tatăl vostru îi poate lua acest premiu. 

Loup ezită și pot vedea că i-am stârnit interesul. Pe Fantome 
le caracterizează multe și unul dintre acestea este curiozitatea. 
Tatăl lor este renumit pentru poveștile și legendele sale. Trebuie 
să fac totul să pară captivant. 

— Maestre, aceasta este povestea mea. 

Ridic vocea și îmi întind teatral braţele, imitând cât pot de 
bine un povestitor: 

— Sora mea este dorită de Tigru. 

— Şi ce au de-a face copiii Morţii cu Lordul Trupului? întreabă 
Loup. 

— Ea nu are nicio Ghildă, nicio familie care să o protejeze. 
Lordul Hoţilor nu-l va sfida pe Tigru. Le-am cerut părerea lui 
Lady Corday și Lady Komayd, iar ele ne-au spus că Orso este 


singurul care nu se teme de Tigru. Şi pe bună dreptate: cu atât 
de mulţi copii, de cine să se teamă? 

Fantomele sunt peste măsură de încântate și repetă cuvintele 
mele până când peștera vuiește de la șoaptele lor. 

— l-o voi da în dar pe sora mea Lordului Morţii. 

Lângă mine, Ettie scoate un suspin adânc: 

— Nina! Te rog! 

O ignor. Loup vine spre Ettie și o inspectează. Ea tresare, 
îndepărtându-se de el. 

— Unde este? întreb eu. Unde este Lordul Morţii? 

— Într-un loc pe care nu ni-l putem aminti, spune Loup. 

Fantomele vorbesc mereu în ghicitori. 

Încerc din nou: 

— Ce loc, Maestre Loup? 

Băiatul fără nas se uită la mine. 

— Un loc în care nu poţi intra. Am pierdut deja multe 
încercând să-l eliberăm, continuă el, oferindu-mi un avertisment 
subtil. 

Asta a spus și Corday. Pentru că toți, ceilalți au dat greș. 

Sunt nedumerită, dar nu le arăt asta. Am nevoie ca Fantomele 
s-o ia pe Ettie - este singura ei șansă. Clatin din cap 
încrezătoare: 

— Sunt Pisica Neagră a Ghildei Hoţilor. Nu există vreun loc în 
care să nu pot intra. 

Loup se întoarce să cerceteze Fantomele. Ochii lui rătăcesc 
peste siluetele lor. Apoi ridică o mână și arată cu degetul. Patru 
dintre ele se înalţă și alunecă spre noi într-o liniște deplină. 

— Mulţumim. 

— Mulţumim, Maestre. 

— Suntem recunoscătoare. 

— Suntem recunoscătoare. 

Ettie se apropie mai mult de mine: 

— Ce fac? 

— Cred că vin cu noi. 

— Gavroche știe drumul, spune Loup, arătând spre băieţel. 

Ettie își coboară privirea spre el: 

— Gavroche? Acesta este numele tău? 

El încuviinţează din cap și o trage pe Ettie, gata de drum. 

Aud un strigăt înăbușit de la Saint-Just. 

— Voi avea nevoie și de băiat - de Cel Care Umblă Ziua, spun 


în grabă. Îl cunosc și am nevoie de abilităţile lui. 

Habar nu am dacă acest lucru este adevărat, dar îi sunt 
datoare pentru noaptea în care m-a salvat de Cerberii Trupului. 

Loup ezită. 

— Dacă Orso l-a considerat oaspete, ce va spune când se va 
întoarce și își va găsi copiii curăţând ultima fărâmă de carne de 
pe oasele băiatului? întreb eu. 

Loup oftează dramatic și face un semn cu mâna. Saint-Just 
este dezlegat, dar când Fantomele dau să-i înlăture călușul, le 
opresc. 

— Nu-l scoateţi - am nevoie de liniște cât timp îmi pun la 
punct planurile. Și lăsaţi-i și mâinile legate. 

In felul acesta nu ne poate trăda strigând și nici nu mă poate 
strânge de gât pentru că i-am furat pistolul acum câţiva ani. 

— Doar dezlegaţi-i picioarele, ca să poată alerga. 

Saint-Just scoate un sunet de nemulțumire profundă. Mă face 
să râd. 

— Să nu vă despărțiți. Tunelurile sunt înșelătoare, mă 
avertizează Loup când cele patru Fantome pornesc prin 
tunelurile întunecate, târându-l pe Saint-Just cu ele. 

— Iţi mulţumesc, Maestre al Fantomelor. 

Fac o plecăciune și continui: 

— Nous sommes d'un sang. 

— D'un sang, răspunde Loup. Dacă supravieţuiești și dacă îl 
găsești, spune-i Tatălui nostru că îl așteptăm. 


10 
La Vallée de Misere?! 


Loup are dreptate: tunelurile incrustate cu oase, la fel de 
complexe ca o pânză de păianjen, se încrucișează într-o reţea 
subterană uriașă. Gavroche și celelalte Fantome se mișcă iute și 
cu ușurință, făcând cotituri precise și bruște și hurducăindu-l pe 
Saint-Just în urma lor, iar eu le urmez îndeaproape, conștientă 
că, în lipsa lor, am fi pierduţi în întuneric. 

În cele din urmă, Fantomele încetinesc, iar tunelul se 
îngustează pe măsură ce începem ascensiunea. Scări sinuoase, 
alunecoase și umede duc la suprafaţă, până când modelele de 
lumină dezvăluie un grilaj aflat deasupra noastră. Cea mai mare 
dintre Fantome se ridică și, cu doar un scrâșnet metalic slab, 
împinge grilajul într-o parte. Gavroche se caţără repede pe 
umerii ei. Şi urcăm. 

les din tunel și clipesc când sunt orbită de lumina felinarelor. 
Apoi mă lovește mirosul. Sărat și putrezit. Sânge uscat. 

Ştiu unde suntem. 

Am ajuns sub un pod, Pont au Chang”. Este timpul refluxului, 
iar apele Şarpelui fetid, Sena, s-au retras, lăsând în urmă un 
nămol infect și gros, de la apele reziduale și de la deșeurile 
întregului oraș. Ettie, care e lângă mine, îmi arată ceva cu 
degetul și întorc capul. Pe malurile râului, noroiul întunecat pare 
să se miște, înălțându-se și alunecând ca un monstru cu o mie 
de ochi sclipitori. Zâmbesc. 

— Vagabonzi. 

Orașul are un fel aparte de a crea o anumită disperare. Așa 
este pentru vagabonzii, ștrengarii și bătrânii zdrenţăroși care 
înfruntă  neînfricaţi malurile otrăvitoare ale râului, vânând 
printre cadavre de animale aflate în descompunere, printre 
substanţe chimice arzătoare și deșeuri umane orice ar putea 
folosi: bucăţi de metal, piele, o monedă străveche, de pe 
vremea Parisii”, un inel de la unul dintre numeroșii sinucigași 
înghiţiţi de apele Șarpelui. 

Urcăm treptele alunecoase până la nivelul străzii. Podul se 


21 Valea Suferinţei (fr., în orig.). 

22 Podul Schimbării (fr., în orig.). 

3 Trib galic care a locuit pe malurile râului Sena în epoca 
fierului și epoca romană. 


continuă cu un drum care dă într-o curte. În stânga acesteia se 
află o jandarmerie. Mă încrunt. Copiii Curţii Miracolului au 
tendinţa să stea departe de forțele de ordine. Sunt niște slujitori 
corupți și inepţi ai Celor Care Umblă Ziua. 

Luminile jandarmeriei sunt aprinse. O clădire masivă și cu 
turnuri se profilează ameninţător în spatele acesteia, învăluindu- 
mă într-o groază profundă. 

Propriile cuvinte mă bântuie batjocoritor. 

Sunt Pisica Neagră a Ghildei Hoţilor. Nu există niciun loc in 
care să nu pot intra. 

Cât de prostesc. 

— Unde suntem? mă întreabă Ettie peste umăr. 

— Le Grand Châtelet”. 

Se încordează, uitându-se la mine cu ochi neîncrezători. 

La asta s-au referit Fantomele. 

Ştiau. 7oţ! știau. Corday, Lady Komayd. Chiar și Loup, care a 
încercat să mă avertizeze. 

Înseamnă că te pricepi de minune să intri în locuri greu 
accesibile, a spus Corday. 

Nu le pasă de Ettie. 

Vor să-l elibereze pe Lordul Morţii din Châtelet, cea mai 
temută închisoare din oraș. 

Nimeni nu a pătruns vreodată în Châtelet. Nimeni nu a reușit 
vreodată să evadeze. 

Arunc o privire în jur, pentru a cerceta împrejurimile. Pe un 
indicator stradal scrie /a Vallée de Misère. Valea Suferinţei. Un 
nume de stradă potrivit. Înconjurată de întuneric, aud 
clinchetele clare ale clopotelor uriașului turn cu ceas, /a 
Samaritaine, care bat în fiecare oră. 

Gândeşte, Nina. 

Sunt doi paznici la intrarea în Châtelet și încă doi pe 
acoperișul turnului. Rondurile lor sunt perfect coordonate, astfel 
încât să fie întotdeauna cineva de gardă. Nu există nici o altă 
cale de a intra. De fapt, nu poţi ajunge nici măcar în apropierea 
turnului, pentru că dă în jandarmerie și sunt polițiști care 
patrulează străzile la intervale regulate. Cum intri într-o 
închisoare impenetrabilă? Cum te strecori nevăzut pe lângă atât 


24 Fortăreaţă situată pe malul drept al Senei în timpul vechiului 
regim din Paris, formată dintr-un tribunal, un sediu de poliţie și 
mai multe închisori. 


de mulţi paznici? Şi, dacă tot veni vorba, odată ce ajungi 
înăuntru, cum ieși având cu tine și o altă persoană? E imposibil. 

— Cât de des fac ronduri paznicii care patrulează străzile? 
întreb Fantomele. 

— Dansează încontinuu prin întuneric și pe lumină. 

Clatin din cap: un răspuns tipic pentru o Fantomă. Trebuie să 
știi cum să le vorbești 

— Câte dansuri între bătăile clopotelor? 

— Patru, răspund ele. 

— La fiecare cincisprezece minute, traduc pentru Ettie. 

Nu e suficient să te strecori pe lângă ei din stradă. Sau să 
escaladezi turnul fortăreței fără a fi văzut. 

Închid ochii și ascult vocea orașului. Îi aud pulsul; ani de 
moarte, război și suferință. Ce este mai rău din toată omenirea 
se află aici. Sunt străzi scăldate în sânge, mizerie și durere. 

Ridic capul și inspir din nou aerul: putregai, moarte și deșeuri 
Rânjesc: 

— Cred că am un plan. 

Le fac semn Fantomelor și, protejate de umbre, ne deplasăm 
împreună, evitând strălucirea aruncată de felinare. 

— Una rămâne aici de veghe, ordon când ne oprim. 

Gavroche pare surprins. Arată insistent spre turnul întunecat. 
Știu că Orso este acolo, dar nu vom intra în pași de marș direct 
într-o curte luminată și plină de polițiști aflaţi în patrulare. Vom 
alege calea ocolită. 

Mai întâi le poruncesc Fantomelor să-l lase pe Saint-Just într-o 
alee obscură și să-i lege din nou picioarele. El mărâie la mine 
prin căluș, iar eu îl răsplătesc cu un zâmbet fugar. 

— E doar pentru scurt timp. Mă voi întoarce, promit! strig 
peste umăr, în timp ce-l abandonăm cu nerușinare. 

Nu ar face decât să ne stea în cale și nu ne permitem să ne 
încetinească. 

Înaintăm de-a lungul caselor și ţâșnim ca niște săgeți pe 
strada Joaillerie,  înconjurând fortăreaţa prin dreapta și 
îndreptându-ne spre sursa mirosului: numeroasele abatoare 
care le oferă măcelarilor carnea de care au nevoie, iar 
fortăreței, parfumul său acru de putregai și sânge uscat. 

— Încă una stă de veghe aici, ordon eu. 

Fantomele aprobă din cap, fără să crâcnească. Se pricep de 
minune să respecte porunci, așa că le privesc mulţumită cum se 


topesc în întuneric. Sunt de-a dreptul ameţită din pricina 
anticipării. Pot face asta? Mă uit pe furiș la Ettie. S-a ghemuit 
într-un colţ umbros. Dacă nu încerc, o va lua el. 

Dispar în noapte alături de Ettie și de cele două Fantome 
rămase. 

Undeva, în depărtare, se aude strigătul jos al unei bufniţe - o 
Chemare Măiastră. Mă lipesc de un zid din apropiere și o trag pe 
Ettie lângă mine, acoperindu-i gura cu mâna. 

Apar doi polițiști. Unul ţine un felinar și merge cu un pas în 
fața celuilalt. După croiala uniformei și lipsa insignelor, este 
evident că însoțește un ofiţer superior, ale cărui haine și 
puzderie orbitoare de insigne îi trădează gradul de inspector. 
Mai mult ca sigur că se îndreaptă spre jandarmerie. 

Mijesc ochii. Inspectorul are o siluetă zveltă. Majoritatea 
ofițerilor care patrulează pe o stradă obscură ar înainta repede, 
nedorind să privească în întuneric de teama a ceea ce ar putea 
vedea privind înapoi. Dar acesta înaintează în pas măsurat, cu 
ochii sfredelind fiecare umbră. Ajunge exact în dreptul nostru și, 
în nimbul felinarului, îmi dau seama că „el” este de fapt o 
femeie. Faţa ei pare albă în lumina felinarului, iar părul roșcat 
este legat la spate, într-o coadă lungă. Poliţistele sunt rare. Doar 
în Săret&> sunt acceptate femeile. lar această instituție 
reprezintă întotdeauna o ameninţare. 

Inspectoarea trece mai departe. O urmăresc în tăcere, până 
când dispare din vedere. 

Număr până la zece, apoi le chem pe cele mai apropiate 
Fantome, cu un fluierat scurt. Traversez strada. In spatele 
fortăreței se află un edificiu mai mic. Nu sunt lumini sau paznici, 
totuși este una dintre cele mai populare atracţii din Paris. Ziua, 
bogaţi și săraci deopotrivă stau la rând ore în șir pentru a-și lipi 
feţele unsuroase de sticla ferestrei în speranţa unei imagini mai 
bune. Noaptea, nimeni nu veghează ce este în interior, pentru 
că nimeni nu ar fura din acest loc. 

— Am nevoie ca două dintre voi să se ocupe de cărat, spun 
eu. 

Ochii Fantomelor se mută de la mine, la intrarea întunecată. 

— Pentru Tatăl vostru, adaug și mă ocup repede de cele două 
lăcățele de la ușă. 

În condiţii normale aș fi lăsat-o pe Ettie să spargă lacătele, ca 


25 Securitate (fr., în orig.). 


să-și exerseze mâna. Dar vederea  lInspectoarei m-a 
înspăimântat. Vreau să termin cu asta. Împingem uşa și ne 
lovește duhoarea de carne în descompunere. Respir pe gură. 
Ettie, care este lângă mine, își ridică grăbită eșarfa peste nas și 
încearcă să nu vomite. Ar fi trebuit să o avertizez. 

De fapt, clădirea este o sală uriașă, cu o fereastră murdară, 
întregul spaţiu este ticsit cu mese lungi de lemn, poziţionate așa 
încât să rămână cât mai puțin spaţiu între acestea. Au marginile 
ridicate ca să nu alunece pe jos ce este pe ele și sunt înclinate, 
astfel încât Curioșii să poată vedea mai bine. Pe fiecare masă 
este așezat un cadavru. 

Bărbaţii, femeile și copiii de etnii și din medii diferite sunt 
egali pe mesele din morga orașului. Unele cadavre sunt întregi: 
palide, cumplite, cu ochii largi deschiși. Altele, scoase din 
adâncurile Senei, sunt umflate și au gâturile tăiate sau membre 
lipsă. Cei pe care urăsc cel mai mult să-i văd sunt pruncii, forme 
mici și stafidite, numai piele și os. Curioșii cumpără pachete de 
arahide și stau la fereastră întrebându-se, cu o încântare 
macabră, Oare ce i s-a întâmplat acelui suflet sărman? Cetăţenii 
Parisului vin să-și privească morţii în schimbul a câteva centime. 

— Îl vreau pe cel adus cel mai recent, spun în întuneric, iar 
Fantomele din jurul meu se pun în mișcare. 


11 
Lordul Morţii 


Turnul fortăreței se ridică ameninţător deasupra mea, 
amintindu-mi că nu există nicio modalitate de a mă strecura 
înăuntru. Îmi îndoi degetele înfășurate în cârpe și mă pregătesc. 
Sunt Pisica Neagră a Ghildei Hoţilor și voi face ceea ce fac 
întotdeauna: voi fura ceva. Un entuziasm născut din teamă îmi 
străbate șira spinării în timp ce mă mișc printre umbre, cu ochii 
pe paznicii de pe acoperișul turnului. Există o clădire construită 
din lemn; se pare că a fost adăugată ulterior. E înaltă, ridicându- 
se până la platforma pe care paznicii patrulează la fiecare sfert 
de oră. 

Are o ușă nefinisată și grosolan tăiată, fără încuietoare. Nu 
este păzită din motive evidente: doar un nebun ar încerca să 
intre în Châtelet pe aici. În plus, cei mai mulţi nebuni nu ar 
încăpea. Ridic zăvorul metalic și îmi trag eșarfa lui Ettie peste 
nas, strângând-o la ceafă ca și când asta ar face o diferenţă. Nu 
cred că mi-ar fi împrumutat-o dacă ar fi știut unde mă duc. Ca 
de fiecare dată, indiferent de câte jafuri sau misiuni aș fi dus 
până la capăt, simt junghiuri în stomac. E mereu la fel. 

Toată lumea se teme, obișnuia Azelma să spună. 

Deschid ușa, iar mirosurile mă asaltează. Ochii mă ard de la 
atâtea lacrimi. Întreaga încăpere este plină-vârf cu mormane de 
excremente umane. În ciuda frigului, un roi de muşte bâzâie 
frenetic. Bine aţi venit în latrina din Grand Châtelet. 

Inspir și intru, închizând ușa în urma mea și dându-le timp 
ochilor să se acomodeze cu întunericul. Singura sursă de lumină 
provine de la o gaură mică și rotundă, situată mult deasupra 
capului. Strecor mâna în haină și scot ghearele - niște cârlige la 
care am muncit câteva ore. Capete ascuţite și mânere boante. 
Îmi prind câte unul de vârful fiecărei ghete și le prind pe 
celelalte de mănuși, fixându-le strâns. Apoi mă întorc la zidul de 
lemn, ridic piciorul cât pot de mult și lovesc din toate puterile. 
Cârligul se înfige repede în lemn; mă ridic în el și verific dacă 
poate să-mi susţină toată greutatea. Poate. Infig celălalt cârlig, 
apoi pe cele de la mâini și mă ridic. Urc până în vârful clădirii 
încet, în jumătate de oră, pentru a evita orice zgomot. Când 
ajung sus, îmi fixez cârligele în acoperiș și rămân atârnată. 
Gaura din faţa mea este prea mică pentru ca un bărbat în toată 


firea să poată încăpea. Din cauza unei vieţi de malnutriție, am 
fix mărimea potrivită. Mă prind cu mănușile cu gheare de 
margini și mă ridic prin deschizătură, ajungând în latrină. Este o 
cameră mică, în care se găsește doar o bancă din lemn, cu o 
gaură în mijloc prin care să te ușurezi. Mă îndrept spre ușă și o 
întredeschid. Observațiile mele au fost corecte: paznicii se află 
în capătul îndepărtat al turnului, cu spatele la mine. Mă uit în 
jur. Văd o ușă din metal, care duce în turn. Mă grăbesc spre ea, 
trag de mâner și o deschid, după care mă strecor în închisoare. 

Încerc să-mi amintesc fiecare poveste pe care am auzit-o 
despre Châtelet. Are trei niveluri. Etajul superior, pe care Îl 
străbat în vârful picioarelor, este mare și bine aerisit. Celulele de 
aici sunt de fapt camere, cu uși și ferestre mici, cu grilaj. 
înăuntru sunt prizonierii bogaţi, cei care pot plăti pentru 
confortul modest oferit de nivelurile superioare. 

Din capătul coridorului răsună pe piatră un zdrăngănit de 
bocanci. Inima mi-o ia la galop. Am calculat greșit momentul 
intrării sau paznicul a venit mai devreme. Licărirea unui felinar 
din depărtare devine tot mai intensă pe scara întunecată din 
fața mea. Am doar câteva secunde la dispoziție așa că urc, 
escaladând peretele până când ajung la tavan. Infig ghearele 
deasupra mea și degetele de la picioare în colţ. Și rămân așa, 
suspendată. A fi Pisică înseamnă să ai răbdare nouăzeci la sută 
din timp: să stai și să aștepți în umbre până la momentul 
potrivit. Îmi relaxez mușchii pentru a evita crampele și încerc să- 
mi calmez respiraţia, să ignor transpiraţia care mi se adună pe 
frunte în timp ce paznicul se ivește sub mine. Majoritatea 
oamenilor care intră într-o cameră nu se uită niciodată în sus. 
Nici el nu ar trebui s-o facă. Plictisit, cu felinarul în mână, 
înaintează pe coridor. Apoi se oprește și adulmecă. 

Fii blestemat, Ysengrim! Mirosul excrementului de pe tălpile 
ghetelor este puternic. Îmi ţin respiraţia. Paznicul se uită în jur 
după sursa duhorii, dar nu găsește nimic. Işi freacă nasul, 
oftează și trece prin ușa de sub mine, cu doar câteva secunde 
înainte ca un cocoloș moale de ceva scârbos să mi se desprindă 
de pe gheată și să cadă pe podea. 

Odată ce sunt convinsă că paznicul chiar a dispărut, o iau în 
jos pe scările șerpuitoare din piatră, numărând etajele în timp ce 
cobor. Le Fosse, la Gourdaine, le Puits?$. Scara devine mai jilavă 


2 În traducere liberă, Groapa, Podul umblător, Puţul (fr. în 


și mai abruptă, iar numărul celulelor înghesuite pe fiecare 
coridor crește, chiar dacă acestea au aceeași suprafaţă. Mă 
grăbesc, neștiind când se va întoarce paznicul. În cele din urmă, 
scara se termină, dând într-un coridor stăpânit de un întuneric 
desăvârșit. 

Un loc pe care nu ni-l putem aminti, îmi șoptește Loup în 
minte. 

Degetele mele ating ușor placa de pe perete, care poartă 
numele temniţei: /es Oubl/iettes. Locul Uitării. 

Aerul de aici este stătut. Podeaua este acoperită cu paie 
aspre. Ceva se mișcă iute lângă piciorul meu și mă abţin să 
tresar. Este doar un șobolan. 

Sunt zece celule ca niște cuști, prevăzute cu gratii de fier. Bag 
mâna în haină și scot cutiuţa metalică de chibrituri. Aprind unul 
și îl ridic în dreptul primului set de gratii. Un bărbat sfrijit, mai 
mult schelet decât om, care abia se mișcă. S-ar putea să fie pe 
moarte. In celula următoare este un bătrân cu păr lung și barbă. 
Are obrajii scofâlciţi, gheare lungi în loc de unghii și, cu toate că 
ține ochii deschişi, nu pare să observe lumina. Trec la cea de-a 
treia celulă, luminându-mi drumul cu chibritul. Un morman de 
zdrenţe de forma unui om stă cu faţa spre zid. Mă apropii mai 
mult de gratii și, cu vocea joasă, șoptesc: 

— Noroc la vânătoare. 

Mormanul de zdrenţe se mișcă; silueta e ţeapănă la început și 
se întoarce de parcă ar fi dezmembrată, iar mâinile și picioarele 
abia acum se grupează. Mâinile apucă gratiile: degetele sunt 
distruse, descuamate. Pe măsură ce se apropie, trăsăturile sale 
înfiorătoare se dezvăluie în lumina chibritului: chipul lui pare că 
se topește, iar pielea arată de parcă s-ar coji, s-ar jupui. 

Orso, Lord al Morţii, Tatăl Fantomelor din Ghilda Cerșetorilor, 
păstrătorul de istorii, cel mai desăvârșit povestitor. 

— Monseigneur. 

Mă înclin ușor în întuneric, așa cum fac Mizerabilii, cu capul 
plecat pentru a-mi expune însemnul de la gât. 

— Sunt Pisica Neagră a Ghildei Hoţilor. 

— Îmi amintesc. 

Are vocea răgușită, ca și când nu ar fi folosit-o de ceva vreme. 

— Cea mai tânără Pisică din istoria Curţii. Ştiai Legea pe de 
rost. 


orig.). 


Și eu îmi amintesc. Momentul în care privești prima oară 
chipul desfigurat al Lordului Morţii este greu de uitat. Ai nevoie 
de toată stăpânirea ca să nu te înflori. Dar am știut cuvintele pe 
de rost și el nu a putut găsi nicio greșeală în cunoștințele mele 
despre Lege. 

Orso se oprește; apoi, cu o voce măsurată, zice: 

— Ai trecut prin multe cazne ca să-mi vorbești, copilă. După 
cum poţi vedea, sunt la voia ta. 

Respir adânc. 

— Am o prietenă, spun. Îţi cer să-i dai însemnul Fantomelor. 

Lordul Morţii se uită atent la mine, analizându-mi rugămintea. 

— Şi ce este atât de greșit la prietena ta, încât ai pătrunde în 
acest loc uitat de lume pentru a-mi cere să o iau? 

— Este dorită de Tigru. 

Pare că se gândește la vorbele mele. Apoi râde, ceea ce face 
ca faţa lui să fie și mai oribil de privit. 

— Și ești singurul care nu se teme de Tigru, continui. 

— Tigrului nu-i place să fie sfidat, spune el. 

— Poate că este timpul pentru o schimbare? 

Degetele lui descuamate trag cu putere gratiile metalice. 

— Dacă ai putea să mă scoţi din această închisoare, ţi-aș da 
tot ce îmi ceri, dar trebuie să știi ceva, Pisicuţă: n-am nicio 
șansă să evadez. 

— Să evadezi, Lordul meu? Sunt Pisica Neagră a Ghildei 
Hoţilor, spun eu zâmbind în întuneric. Sunt aici ca să te fur. 


KKK 


Ne mişcăm ca însuși întunericul, în liniștea deplină pe care 
numai copiii Curţii Miracolului au deprins-o. Indiferent de etaj, 
ceilalţi prizonieri nu aud și nu văd nimic, fiind adânciţi în somnul 
lor chinuit de coşmaruri. Când ajungem aproape de /a 
Gourdaine, aud un sunet: chițăitul mărunt al unui șoarece. Dar 
ceea ce mă oprește este ritmul. Chiţăitul răsună o dată, de două 
ori, de trei ori, într-un tipar pe care-l știu bine. Este una dintre 
sutele de Chemări Măiestre. Orso înlemnește în întuneric și, 
exact când m-am convins că m-am înșelat, o șoaptă plutește 
spre noi: 

— Nous sommes d'un sang. 

Nu ne putem permite întârzieri, dar Orso face un gest cu 


mâna, semn că ar trebui să cercetez. Alunec în tăcere printre 
umbre, îndepărtându-mă de scări, și mă furișez în /a Gouraaine. 
Celule dispuse în linie dreaptă. Toată lumea doarme, cu 
excepţia unei matahale întunecate, ai cărei ochi sclipesc înspre 
mine printre gratii. Chipul bărbos al bărbatului îmi spune că 
trebuie să fie închis de cel puţin un an. Întinde mâinile spre 
mine, cu palmele în sus, ca să văd că nu poartă arme, dar 
mărimea lor mă oprește - par suficient de puternice ca să mă 
zdrobească dacă sunt atât de nesăbuită încât să mă apropii 
prea mult. 

— Soră, spune atăt de șoptit de parcă nici nu ar fi vorbit. 

Işi înclină capul, expunându-și gâtul. Nu pot distinge tatuajul 
în întuneric și nici nu îndrăznesc să aprind aici un chibrit, dar, 
dacă cel care putrezește în aceste celule este într-adevăr un 
copil al Curţii Miracolului, cel puţin îi pot informa Ghilda că este 
în viaţă. Întind mâna, cu inima bubuindu-mi în piept, și îi ating 
ușor, cu vârfurile degetelor, pielea din spatele urechii, unde îl 
simt. 

Tatuajul are forma unui X, însemnul Ghildei Literelor - Ghilda 
auditorilor, avocaților,  șantajiștilor,  falsificatorilor și a 
cămătarilor. Gardienii secretelor și ai informaţiilor, ai căror 
spioni se spune că s-au infiltrat în fiecare poziție de conducere 
din Franţa și din străinătate. 

— Soră, n-oi fi Pisică?! șoptește bărbatul. 

Încuviinţez din cap, înghițind în sec. 

— Nu știu cum intenţionezi să evadezi, dar îți pot spune că 
orice ai plănuit nu va funcţiona, zice încreţindu-și nasul. Deși se 
pare că ai intrat prin latrină. Inteligent. Totuși el nu va încăpea 
pe acolo. 

Bărbatul gesticulează spre Orso, care între timp a venit tiptil 
lângă mine. 

— În plus, chiar dacă ieși, mai sunt jandarmii şi, printre ei, cei 
din Sûreté... 

— Am făcut rost de o uniformă de jandarm pentru Lordul 
Orso, îl întrerup. 

Am luat-o din vestiarul jandarmeriei înainte să mă strecor în 
Châtelet. 

Prizonierul se oprește, apoi înclină capul spre Orso, în semn 
de respect. La rândul său, Lordul Morţii îl privește cu curiozitate. 

— Ei știu numele și feţele tuturor paznicilor, continuă 


bărbatul. Numărul lor și numărul prizonierilor. Nici măcar 
gândacii nu pot strănuta aici fără să observe cineva. 

Se freacă pe obraz cu mâna lui mare. Ochii i se îngustează cu 
viclenie: 

— Dar, dacă mă scoţi din această celulă, îţi voi arăta cum 
putem ieși de aici toți trei. 

Nu am timp pentru asta. O altă persoană de salvat, un alt 
trup, o altă șansă ca lucrurile să meargă prost. Pe de altă parte, 
el este un fiu al Ghildei Literelor, instruit în arta spionajului și a 
subterfugiului. Dacă există o cale de scăpare dintr-o închisoare 
precum Châtelet, probabil că el o știe. Evident că poate fi o 
nechibzuinţă să am încredere în el. În definitiv este un criminal, 
închis dintr-un motiv pe care pot doar să-l ghicesc. Dar trebuie 
să-l salvez pe Lordul Morţii și trebuie să ne alegem cu 
înţelepciune aliaţii în vremuri de mare încercare. În plus aș fi o 
fraieră să pierd ocazia ca Ghilda Literelor să-mi fie datoare 
pentru eliberarea unuia dintre fiii săi. 

Oftez și îmi scot șperaclele. 


KKK 


La instrucțiunile prizonierului, deschid încuietorile fiecărei celule 
din /a Gourdaine, furișându-mă la fel de iute ca o șoaptă printre 
cuștile de fier; deţinuţii nici măcar nu se trezesc în timp ce-mi 
fac treaba. Lordul Morţii, care e îmbrăcat în uniforma unui 
paznic, mă urmărește în tăcere. Dacă ceva nu merge bine, 
decizia de a-l elibera pe acest fiu al Ghildei Literelor a fost a 
mea. Odată eliberat, uriașul s-a înălţat deasupra mea ca o 
ameninţare, mi-a șoptit rapid instrucţiunile, m-a înștiințat că se 
va întoarce și apoi a dispărut, mișcându-se surprinzător de 
silențios pentru un bărbat de mărimea lui. Mai târziu se întoarce 
bufnind de zor și cărând trupul mort - mă rog, doar inconștient - 
al unui paznic. Îl dezbracă de uniformă, îl aruncă în celulă și își 
schimbă hainele cu ale acestuia. Unii dintre prizonieri încep să 
se trezească. Faptul că pur și simplu se holbează la mine, fără 
să scoată nici cel mai mic sunet, este o mărturie a timpului 
îndelungat petrecut în fortăreață. Sunt pur și simplu uluiţi de 
prezenţa mea. 

— Liberté! le spun eu, iar ochii lor se îndreaptă înspre ușile 
deschise ale celulelor. 


Se dezlănţuie iadul. 


12 
Les Oubliettes 


Mă întorc în fugă la etajul superior al turnului. Sunt în spatele 
ușii și mijesc ochii în curte, fix în momentul în care un strigăt 
străpunge noaptea. Fantomele jelesc. Paznicii din turn sunt 
confuzi; atrași de agitaţie, jumătate dintre ei se grăbesc spre 
marginea balconului, ca să se uite în jos, oferindu-mi timp să 
ţâșnesc prin spatele lor, să traversez curtea și să intru în latrină. 
Desfac o frânghie găsită într-una dintre camerele paznicilor și o 
atașez de un cârlig cu aspect ameninţător, pe care îl fixez în 
pervazul de piatră al closetului. Apoi apuc funia și, printr-o 
singură mișcare fluidă, mă arunc în groapă, căzând cu capul 
înainte direct în cloacă. Frânghia îmi oprește căderea, dar îmi 
sfâșie mușchii. Duhoarea mă sufocă, arzându-mi nasul și ochii. 
Alunec ultimii câţiva centimetri și las picioarele într-o grămadă 
lipicioasă. Trag de funie până când se eliberează și cârligul, 
căzând la rândul său în groapă. Apoi inspir adânc și mă întind în 
mizeria dezgustătoare, lăsând-o să mă acopere complet. Mă 
străduiesc din greu să nu vomit, să nu mă mișc sau să mă 
gândesc la ce se întâmplă. Sunt deja acoperită cu chestia asta; 
ce mai contează un strop în plus. Afară, bărbaţii ţipă, ușile sunt 
trântite, Fantomele jelesc mai tare și alte voci strigă la ele. 
Închid ochii în locul meu moale și putred și aștept. 

Câteva momente mai târziu, începe zăngănitul: ușa latrinei se 
deschide. Vidanjorii nocturni au sosit la timp pentru a goli 
cloaca. Nu par să fie preocupaţi din pricina jandarmilor care 
aleargă și a Fantomelor care jelesc și provoacă haos în jurul lor. 
Au o singură treabă de îndeplinit, una care nu s-a schimbat de 
peste o sută de ani, și o vor face indiferent de circumstanţe. 
Deschid ușa înţepenită, moment în care aerul binecuvântat al 
nopţii se năpustește înăuntru, și se întorc la căruţă pentru a-și 
lua lopeţile. Mă ridic, camuflată în veșmântul meu dezgustător, 
și mă strecor iute pe ușă. Ilnarmaţi cu lopeţi, bărbaţii intră din 
nou în latrină; când se întorc cu spatele, mă urc în căruţa mare 
și mă înghesui printre grămezile scârboase de excremente. 

Mă întind și mijesc ochii printre șipcile de lemn, atrasă de 
lumina de la jandarmerie, unde Ettie și fantomele sunt adunate 
în jurul unui trup. Ettie jelește zgomotos. Poliţiștii stau în 
apropiere, încercând să calmeze ţipetele isterice ale 


Fantomelor: Crimă! Crimă! Printre ei se află și inspectoarea 
zveltă care urlă ordine și preia controlul, părul roșu strălucindu-i 
în lumină. 

Se apleacă să studieze cadavrul: 

— Această victimă e moartă de câteva ore, spune ea, 
îndreptându-și trupul. 

Apoi, în timp ce scrutează Fantomele cu privirea, se încruntă. 
Se întoarce brusc spre turn: 

— Ceva nu-i în regulă. Verifică deţinuţii! ordonă ea. 

Mi se strânge stomacul. 

— Dar, Inspectoare Javert... dă un jandarm să protesteze. 

— Acum! ţipă ea, iar bărbaţii se îndepărtează în grabă, 
dispărând în interiorul fortăreței. 

— PRIZONIERII EVADEAZĂ! PRIZONIERII EVADEAZĂ! urlă un 
paznic care se întoarce în viteză câteva momente mai târziu, în 
timp ce bătăile frenetice ale unui clopot răsună în noapte. 

Javert se învârte de colo colo: 

— Raportează! 

— Inspectoare Javert, prizonierii sunt liberi în interiorul 
închisorii! Am fost depășiți numeric! Este doar o chestiune de 
timp... 

— Jandarmi! Pregătiţi caii! Niciun deţinut nu trebuie să treacă 
de aceste porți! 

Jandarmii abia apucă să se adune, că un grup de paznici 
îmbrăcaţi în uniforme albastre iese din Châtelet alergând, fugind 
de ceata prizonierilor în zdrenţe, cu ochii înnebuniţi de speranţă. 

Numărul prizonierilor care se revarsă din fortăreață este atât 
de mare, încât până și jandarmii călare trebuie să se ţină strâns 
de căpestre în momentul în care sunt izbiţi de valul de bărbaţi 
care inundă curtea, speriind caii. 

Aud sunetul asurzitor al împușcăturilor și simt mirosul 
înţepător al proiectilelor. Jandarmii trebuie să aleagă pe cine să 
oprească și, pentru fiecare prizonier pe care reușesc să-l prindă, 
alţi zece trec în grabă, amenințând să-i calce în picioare. Doi cai 
se ridică pe picioarele din spate și dau să muște, aruncându-și în 
aer călăreţii, apoi galopează panicaţi în cerc. In haosul 
dezlănţuit, toţi uită de Fantome și de cadavru. Se furișează în 
noapte conform instrucţiunilor, luând-o și pe Ettie cu ele. În 
mijlocul învălmășelii întrezăresc doi paznici în uniforme albastre 
care reușesc să prindă caii rămași fără călăreţi și să-i încalece. 


Știu că nu sunt aceiași care au fost aruncaţi din șa. 

Prizonierii au doborât porţile și au dispărut pe străzi și alei. 
Javert ţipă din toţi rărunchii spre jandarmii călare, zicându-le să-i 
urmărească. Aceștia se retrag cu grijă din învălmășeală și își 
mână caii după deţinuţi. Le-a ordonat să plece și așa fac, dar doi 
dintre ei nu se vor opri din călărit până când nu vor ajunge 
undeva unde ea să nu-i mai poată găsi. Incă nu sunt în afara 
pericolului: este suficient timp pentru ca jandarmii să-și dea 
seama că niciunul dintre acești călăreţi nu este unul de-ai lor. 
Mă tem pentru Lordul Morţii și pentru noul lui aliat. Trebuie să le 
sporesc șansele de a scăpa fără probleme. Trebuie să creez o 
diversiune. 

Căruţa vidanjorilor, care acum este plină, începe să se 
deplaseze spre râu. Muncitorii își vor transporta încărcătura 
împuţită într-o curte special amenajată din sud, unde o vor 
întinde la uscat, o vor combina cu hamei folosit, luat din berării, 
după care o vor vinde ca îngrășământ fermierilor din afara 
zidurilor orașului. Aștept până când căruţa este pe pod apoi sar, 
rostogolindu-mă la impactul cu strada. Mă strecor înapoi pe 
aleea pe care l-am lăsat pe Saint-Just și mă iţesc din întuneric în 
faţa lui. Am pumnalul scos și braţele ridicate, așa că nu pot să 
ignor cum cască ochii în timp ce, cu o singură lovitură a lamei, îi 
tai legăturile de la mâini și picioare. 

— Nu am timp pentru explicaţii. Fă cum îţi spun și vom scăpa 
nevătămaţi, îi poruncesc eu, înlăturându-i călușul. 

Saint-Just suspină adânc, ușurat că este liber. 

— Repede, pune asta pe tine! strig și îi arunc o haină. 

El ezită, gândindu-se dacă e bine să aibă încredere în mine, 
asta pe măsură ce, în urma noastră, disonanţa haosului capătă 
ritmul unei orchestre. Îi zâmbesc dulce. Se încruntă și apucă 
haina, apoi și-o aruncă peste cap, încurcându-și mâinile în 
mânecile pe care le-am înnodat preventiv, ca să nu aibă timp să 
se repeadă la mine. 

Apoi tip, un țipăt strident care răsună în noapte: 

— Prizonier evadat! Prizonier evadat! 

Şi mă îndepărtez de el. 

Saint-Just tocmai și-a tras haina peste cap și stă drept, cu 
pieptul expus, chinuindu-se să priceapă care este problema cu 
mânecile, dar și pregătit să mă apere de un prizonier evadat. 
Însă crampele musculare îl trădează și se prăbușește. 


Mă aplec spre el: 

— lartă-mă, Saint-Just, dar îndrăznesc să spun că nu te vor 
ține mult. 

Confuzia pură de pe chipul lui este un lucru încântător. Vocile 
ridicate și tropăitul bocancilor pe pietriș răzbat prin întuneric. Mă 
întorc și fug, dând nas în nas cu zece paznici. Arăt înspre Saint- 
Just peste umăr și îmi folosesc cea mai plângăcioasă voce. 

— Acolo! Unul dintre prizonieri! Mon Dieu, trebuie să fi ieșit 
prin latrină, căci duhnește! M-a prins și a încercat să-mi taie 
gâtul! 

Problema mirosului greţos de-acum elucidată, paznicii se 
năpustesc asupra lui Saint-Just, care s-a ridicat cu chiu cu vai 
din nou în picioare și încearcă în continuare să-și tragă peste 
umeri haina de prizonier pe care i-am dat-o - făcând să pară că 
este un deţinut evadat ce se străduiește să scape de veșmintele 
incriminatoare. 

— Te-am înconjurat, croncăne paznicul din imediata apropiere 
a lui Saint-Just, în timp ce eu dispar pe o stradă laterală 
tenebroasă și încep să mă caţăr pe zid. Ajung pe acoperiș în 
câteva secunde și mă adăpostesc în umbra unui fronton. 

Scena care se desfășoară sub ochii mei nu ar funcţiona pe 
timpul zilei, când paznicii ar putea vedea chipul bărbierit al lui 
Saint-Just și hainele curate, dar șifonate pe care le poartă. 

Însă noaptea, în ciuda luminii torţelor, toate aceste lucruri 
devin invizibile în fața dorinţei paznicilor de a fi capturat un 
prizonier. 

— Mâinile sus, în genunchi! ţipă toţi la el. 

Chipul lui Saint-Just este ca un portret: mai întâi pricepe 
despre ce este vorba, apoi este lovit de luciditate, furie și încă 
ceva. Se uită dincolo de paznici și, cu ochii arzând feroce, mă 
caută urmărind linia acoperișului. 

— Faceţi o greșeală, spune el, cu o voce slăbită după atâtea 
ore de tăcere. 

— Să nu mai scoţi niciun cuvânt! 

— Nu sunt un prizonier. Numele meu este Enjolras Saint-Just. 

— Saint-Just? 

Paznicii amuțesc. 

— Avem unul prost aici. Nu știi că toți cei din familia Saint-Just 
sunt morți? 

Paznicii rostesc un adevăr cumplit. Toți cei din familiile Marat, 


Danton, Robespierre, Mirabeau și Desmoulin, toţi bărbaţii, 
femeile și copiii care au purtat aceste nume de familie au fost 
puși în ștreang la Montfaucon, unde rămășițele lor atârnă și 
astăzi. 

Când răspunde, în ochii lui Saint-Just lucește o lumină stranie 
și intensă, iar maxilarul îi este încleștat. 

— Știu, spune el. 

Paznicul pufnește pe nas, nesigur cum să interpreteze acest 
lucru, dar conștient că are o sarcină de îndeplinit. 

— Cred că aș prefera să fiu un prizonier în Châtelet decât să 
port numele Saint-Just în orașul ăsta, afirmă oficialul, clătinând 
din cap, în timp ce colegii lui îl târăsc pe Saint-Just. 

In timp ce se deplasează, Saint-Just ridică ochii spre 
întunericul în care am dispărut. Nu mă poate vedea, sunt sigură 
de acest lucru, și totuși simt cum privirea lui îmi arde pielea. 
Inghit în sec, vinovată. Nu-l vor reţine, cel puţin nu și după ce-și 
vor da seama că nu este, de fapt, un prizonier evadat. În cel mai 
rău caz îl vor bate ca să-și reverse frustrările, ceea ce este mai 
bine decât să-și găsească sfârșitul în cazanul Fantomelor. Chiar 
ar trebui să-mi mulțumească. 

Imi continui drumul și mă prefac că nu mă deranjează deloc 
reacţia lui, că nu-i simt privirea învăpăiată în timp ce mă las în 
jos, în umbrele de sub pod. Fantomele și Ettie mă așteaptă. Ne 
căţărăm până la intrarea în catacombe, tragem grilajul metalic 
în urma noastră și ne facem nevăzuţi prin tuneluri, sperând cu 
disperare că totul a decurs conform planului. 


KKK 


Când pășesc șchiopătând în Sălile Morților, primele cuvinte ale 
lui Loup sunt o sugestie subtilă că ar trebui să mă spăl. Când îţi 
spune o Fantomă să faci baie, știi clar că miroși urât. Prin 
urmare, Gavroche mă conduce la o piscină sulfuroasă cu apă 
fierbinte. Ettie stă lângă mine și mă informează că aceasta este 
piscina preferată a lui Orso, un detaliu pe care mi-aș dori să nu-l 
știu. 

Sunt uscată, am pielea fină și curată, și port roba gri-prăfoasă 
a unei Fantome, când toate Fantomele izbucnesc în strigăte 
puternice. Alerg spre Sălile Morților cu pumnalul în mână și cu 
Ettie în spatele meu și ajung la timp pentru a asista la intrarea 


lui Orso călare, ca un măreț erou legendar, întâmpinat cu 
uralele asurzitoare ale Fantomelor, care plâng și se tânguiesc de 
bucurie, aruncându-se asupra lui și speriind foarte tare calul 
furat. 

Orso este îmbrăcat în uniforma paznicului și are o eșarfă care 
îi acoperă faţa și o pălărie coborâtă mult peste frunte. Sare de 
pe cal și este înghiţit instantaneu de un val de siluete cenușii, 
unele care i se aruncă la picioare, altele care îl trag de braț sau 
de faţă. Lordul Morţii râde și se uită împrejur; în clipa în care mă 
vede, vorbește cu o voce asemănătoare unui răget: 

— Copii, luaţi aminte: ea este salvatoarea mea! 

Face o plecăciune înspre mine. Mă încrunt și mă retrag, dar 
Fantomele se năpustesc asupra mea și orice încercare de a le 
îndepărta este zadarnică. Îmi ating faţa cu degetele lor prăfuite, 
șoptind și mormăind în semn de mulţumire. Este nevoie ca Orso 
să mai ragă o dată pentru ca acestea să-și ia mâinile de pe 
mine, moment în care Ettie își înăbușă un chicotit pe seama 
mea. 

Îmi netezesc roba și mă întorc spre Orso: 

— Monseigneur. 

Fac o plecăciune. Ettie, care este lângă mine, procedează la 
fel. Începe să înţeleagă mersul lucrurilor. 

Când o zărește, Orso își îngustează ochii și străbate camera 
pentru a o vedea mai bine. li ridică bărbia. 

— Nu-i de mirare că te dorește, spune el, apoi o eliberează. 
Ești atât de frumoasă! 

Îmi surprinde privirea aprigă. 

— Nu mai fi așa feroce, Pisicuţă, mă sfătuiește și râsul îi 
luminează ochii. Ei nu-i voi dărui o cicatrice. Faţa ei ne este mult 
mai utilă intactă. Ea va fi nestemata coroanei noastre. O micuță 
Lady a Fantomelor. Îi voi oferi prietenei tale însemnul 
Fantomelor și asta îmi va șterge datoria. 

Ochii plini de reproș ai lui Saint-Just îmi ard în continuarea 
pielea. 

— Lordul meu, există un băiat care își spune Saint-Just. 

Lordul Morţii înlemnește la auzul numelui; mă fixează cu 
privirea. 

— A spus că l-ai chemat în Casa Ghildei noastre, Tată, îi spune 
Loup pe un ton care dezvăluie cât de neverosimilă i se pare 
povestea. Că l-ai trimis pe Fratele Cenusșiu la el cu o invitaţie. 


— Voiau să-l mănânce! ţipă Ettie cu voce stridentă. 

— Și unde este băiatul ăsta? întreabă Orso. Sau a fost deja 
mâncat de copiii mei? 

Îmi dreg glasul și spun: 

— În Châtelet. El, ăăă, s-a oferit voluntar să ajute la evadarea 
ta prin crearea unei diversiuni. Nu-l vor reţine prea mult. Işi vor 
da seama că nu este un prizonier, din moment ce insistă să-și 
spună sus și tare numele de botez tuturor celor pe care îi 
întâlnește. 

Lordul Morţii își zgândăre pielea descuamată de pe obraz, 
încerc să nu mă holbez. 

— Ei bine, nu va mai trăi mult dacă va continua să facă asta, 
spune el, apoi se întoarce spre Loup. II vor elibera la un moment 
dat. Trimite-i pe unii dintre fraţii tăi să-l întâlnească când se va 
întâmpla asta. 

Inima mi se strânge, dar nu pot face nimic. Saint-Just știe 
locul în care se află Ghilda Cerșetorilor; zilele îi sunt numărate. 
Și totuși m-a salvat de Cerberii Trupului. Este adevărat că și eu 
l-am salvat la rândul meu de cazan, dar asta a fost o simplă 
amânare a unei sorți acum inevitabile. 

— Lordul meu, te rog să-l cruţi, spun pe un ton impulsiv. Apoi 
datoria ta va fi plătită. 

Privirea pătrunzătoare a lui Orso pare să treacă prin mine: 

— Ai început să ai sentimente pentru acest băiat? Chiar dacă 
nu este unul de-ai noștri? 

— Ce? Nu! 

— E foarte chipeș, intervine Ettie, care nu mă ajută deloc. 

Orso se uită la mine fix și simt cum încep să mă înroșesc. 

— Așa să fie? întreabă Lordul Morţii cu mare interes. 

— Este chipeș, dar... 

— De aceea l-ai salvat de cazan, Nina? Eşti îndrăgostită de el? 
se aude vocea lui Ettie, înflăcărată și plină de speranţă. 

Mă blestem în gând că am cedat în fața rugămințţilor ei 
insistente de a-i spune povești, în special romantice. Imi dreg 
din nou glasul: 

— Eu... El mi-a salvat viaţa. Am o datorie de os față de el. 

Aș putea să mă înșel, dar ceva care pare a fi o urmă de umor 
fulgeră în ochii Lordului Morţii, iar vocea nu îi este dojenitoare 
când îmi răspunde: _ 

— Nu te teme, Pisicuţă. lubitul tău este în siguranţă. Intr- 


adevăr, m-a căutat la invitaţia mea. Din păcate am fost cam 
ocupat și nu am putut să-l întâmpin. Dar îl vom elibera acum și 
îți promit solemn că nu îl vom mânca. 

Ridic sprâncenele la Orso: 

— Sau mutila. 

— Sau asta, da. 

— Şi nici că veţi plăti Hienele să-l bată sau Asasinii să-l ucidă. 
Sau că-l veţi supune unui Proces al Morţii. 

— Prea bine! spune Orso. Ai cuvântul meu că nimic rău nu se 
va abate asupra lui cât e în grija mea. Am planuri pentru el. Vom 
avea mare nevoie de el în zilele care vor urma. 

Sub domnia lui Orso, Fantomele au prosperat și au ajuns la 
dimensiunea unei mici armate. Se spune că mintea Marelui Urs 
nu se oprește niciodată. Oricare ar fi planurile pe care le are 
pentru Saint-Just, cel mai bine este să nu mă bag. Am propriile 
bătălii de purtat. 

— Şi celălalt nou prieten al nostru a trimis un mesaj, adaugă 
Orso așa, doar pentru mine. 

Ridic ochii spre el; mai mult ca sigur că se referă la fiul Ghildei 
Literelor. 

— Mi-a poruncit să ţi-l aduc, de parcă eu aș fi fost Mesagerul. 

Schiţez un zâmbet ironic când mi-l imaginez pe Orso ţopăind 
pe acoperișuri ca Femi. 

— Și el a depus un jurământ de os. Şi-a înţepat pielea în faţa 
mea, mărturisind că îţi este îndatorat. 

Zicând acestea, Lordul Morţii se uită la mine fără să clipească, 
gânditor, apoi continuă: 

— S-ar părea că toţi suntem. 

Dau scurt din cap, ca și când este ceva banal ca Lorzii 
Ghildelor sau Oamenii Condeiului să-mi fie îndatoraţi și că nu 
mă aștept la mai puţin. Orso pare să găsească amuzant acest 
lucru și râde în timp ce-și adună copiii în jur, ca un rege în 
regatul său. Se strâng grămadă lângă el, apăsându-se de trupul 
lui. 

Fantomele strigă nerăbdătoare să audă povestea evadării 
Lordului Morţii. Și râsul lui Orso răsună prin peșteri și trece din 
zid în zid, peste vocile ascuţite și agitate ale copiilor săi. 

Fiecare poveste pe care am auzit-o vreodată a ajuns în lume 
după ce a fost spusă de Orso. De la el le-a auzit Femi și prin 
intermediul Mesagerului au fost șoptite la urechea Azelmei, 


pentru ca ea să le poată ţese într-o plasă de întuneric, pe care s- 
o înfășoare mai apoi în jurul meu pentru a mă proteja și a-mi 
ţine de cald în nopţile reci. 

Chipul desfigurat al lui Orso este luminat de apariţia unui 
zâmbet strâmb: 

— II était une fois... 


XXX 


Când și ultima poveste se transformă într-un ecou, văd că 
Ettie e ţeapănă și palidă. Loup observă și ne conduce într-o 
peșteră laterală, o încăpere mică, decorată cu fresce elegante 
alcătuite din oase de animale. 

Ne prăbușim grămadă pe podea. 

— Nina, ce a păţit Lordul Morţii? 

— Suferă de o boală a pielii. Nu este contagioasă. 

Tremură violent și trage cu degetele de marginea mantiei; 
ochii i se opresc agitaţi asupra pereţilor incrustaţi în fildeș. 
Oasele au fost luate de la morţii din Cimetière des Innocents” 
când pământul s-a umflat atât de mult din cauza numărului 
mare de trupuri, că acestea au pătruns în pivnițele caselor, 
otrăvind aerul cu vapori suficient de puternici pentru a ucide. 

— A fost o noapte lungă, spun obosită. Trebuie să dormi. 

— Da, murmură ea, cuibărindu-se în spatele meu. 

Micul Gavroche apare de niciunde, în felul lui caracteristic, se 
așază lângă Ettie, își sprijină capul de ea și își strecoară mâinile 
minuscule în mantia ei. 

Mă întorc pe partea cealaltă, închid ochii și încerc să mă 
gândesc la tot ce s-a întâmplat. 

l-am vizitat pe Asasini și am supravieţuit. Le-am vizitat pe 
Fantome și l-am salvat pe Saint-Just. Am intrat prin efracţie în 
Châtelet și l-am furat pe Lordul Morţii. Am eliberat un membru al 
Ghildei Literelor. Am avut grijă ca Ettie să fie în siguranţă. Sunt 
Pisica Neagră a Ghildei Hoţilor și acestea sunt lucrurile pe care 
le-am făcut. Nu mă voi gândi la nimic altceva. Nu o voi face. 


27 Cimitirul Inocenţilor (fr, în orig.). 


13 
Curtea Miracolului 


Vocea lui Ettie mă trezește dintr-un somn profund: 

— Nina! 

Ca o Pisică adevărată, sar instinctiv în picioare, cu pumnalul 
în mână, înainte ca ochii să-mi fie complet deschişi. 

Și Ettie stă în picioare, holbându-se la mine. Chicotește. 

Clipesc și arunc o privire în jur. Sulf și oase - încă suntem în 
Sălile Morților. Cobor pumnalul. 

— De cât timp dorm? întreb. 

— Nu știu. Abia m-am trezit și eu. 

In aer plutește miros de mâncare. Nu-mi amintesc ultima oară 
când am mâncat. 

Lucrurile mi-au fost spălate și lăsate lângă mine după ce au 
fost împăturite. Le apuc în timp ce mă așez. Șperacilele, 
ghearele de căţărat, cutiuţa metalică de chibrituri, frânghia și 
cârligele. Sunt goală fără ele. Le strecor în nenumăratele 
buzunare ale robei cenușii. Eșarfa lui Ettie este puţin umedă. De 
asemenea pun în buzunar și o cană de tablă pe care am furat-o 
din închisoare, cu emblema Châtelet imprimată în metal. Un 
cadou pentru Tomasis. 

— Au lăsat astea. 

Ettie arată înspre două castroane cu tocană maro. Îmi 
chiorăie stomacul. lau unul, îl ridic la buze, sorb și înghit. 

Ettie scoate din bolul ei bucățele de carne maro și le 
inspectează. 

— lţi amintești când ne-au ameninţat că ne vor azvârli în 
cazan? întreabă ea îngrijorată. 

Râd: 

— Dar tu îţi amintești calul pe spinarea căruia a venit Orso 
noaptea trecută? 

Fața lui Ettie devine ușor străvezie. 

— Mai bine mâncaţi repede, spune o voce. 

Loup stă la intrarea în peșteră și ţine în mână o lumânare; 
lumina ei pâlpâitoare îi aruncă umbre înfiorătoare pe chip și pe 
gaura unde ar trebui să îi fie nasul. 

lau și ultima înghiţitură de tocană, pun castronul jos și mă 
șterg la gură cu mâneca. 

In spatele lui Loup, este o adevărată paradă de lumini. 


Fantomele s-au pus în mișcare. 

— Mănâncă mai repede, îi spun lui Ettie. E timpul să plecăm. 

După ce își termină porţia, o trag în picioare. Luăm două 
lumânări și ne strecurăm în marea Fantomelor în mișcare. Apele 
se despart și apare Orso, proaspăt înveșmântat într-o uriașă 
robă gri, cu chipul desfigurat mascat de un zâmbet strâmb. Il 
duce pe Gavroche pe umeri. Are la gât un lanţ de argint de care 
sunt agăţate șase inele cu sigiliu. Fantomele nu obișnuiesc să 
poarte bijuterii sau orice altceva care sare în ochi, așa că m-am 
întrebat întotdeauna ce simbolizează inelele. Numărul lor a 
rămas același de când îl cunosc. Poate că au aparținut 
precedenţilor Lorzi ai Morţii. 

În jurul nostru, Fantomele murmură și saltă entuziasmate, 
trăgând una de cealaltă și ţopăind ca niște căţeluși. 

— Este timpul să plecăm, anunţă Lordul Morţii. Sunteţi gata, 
micuţilor? 

Acordul copiilor săi răsună în peșteră. 

— Unde mergem? întreabă Ettie. 

— La Curte, spune Orso și ne face semn să mergem lângă el. 

Copiii Curţii Miracolului se adună la intervale imprevizibile. 
Convocările la Curte sunt șoptite de Mesager la urechea fiecărui 
Lord. Aceștia transmit Chemarea mai departe copiilor Ghildelor 
prin intermediul Maeștrilor și așa vin Mizerabilii. 


KKK 


Morţii arată ca un vierme cenușiu care șerpuiește prin 
catacombe și în sus, pe scări întunecate, către stradă. Ne 
strecurăm prin oraş până când ajungem la ruinele unui cartier 
atât de dărăpănat, încât chiar și cei mai săraci au fugit de mult. 
Când Fantomele pornesc în marș, locuitorii Parisului știu că 
trebuie să-și închidă ferestrele și ușile și să nu privească afară, 
înspăimântați de ceea ce ar putea privi înapoi. 

Intrările au împânzit tot cartierul. Printr-o gaură din zid sau o 
ușă stricată, Mizerabili se înghesuie, urcă și se caţără. Pisicile 
dansează pe acoperișuri și se leagănă de la un horn la altul, pe 
frânghii lungi. Asasinii preferă să folosească ferestrele și prin 
urmare, nimeni altcineva nu o mai face. În interior, clădirile se 
prăbușesc. Ettie are grijă pe unde calcă; dușumeaua este 
putredă și din cauza unui singur pas greșit ar putea să se 


prăbușească la etajul de dedesubt. În faţa noastră, Orso se 
mișcă precum un spirit, alunecând pe coridoarele ponosite, a 
căror vopsea pică de pe ziduri. 

— Bine ai venit la Curtea Miracolelor, îi șoptește Orso lui Ettie 
în pragul unei săli impresionante. 

Curtea din această seară se desfășoară într-un teatru antic, 
abandonat de mult de Cei Care Umblă Ziua. Eleganţa sa apusă 
este scoasă în evidenţă de lumina lumânărilor, acum reflectată 
de cristalele unui candelabru. Mizerabilii se revarsă înăuntru 
prin fiecare ușă, ţinându-și lumânările în sus. Lumina 
strălucitoare este menită să aducă aminte Curţii de întunericul 
îndelungat în care s-a născut. 

Curtea este o colonie opulentă a crimei, locul de întâlnire al 
Vestitorilor Morţii, Hoţilor, Mercenarilor și al Cerșetorilor, precum 
și un cuib de imigranţi: longobarzi, evrei, romi, maghrebieni, 
corsicani, africani, manciurieni, beninezi, moguli. Toţi venim la 
Curtea Miracolului ca egali. Curtea nu recunoaște nicio rasă, 
nicio religie, nicio legătură de căsătorie sau de sânge. Mizerabilii 
au un singur Tată, Lordul Ghildei lor; o singură familie, Ghilda 
lor; și o singură Lege. 

In această seară, Mizerabilii vin cu duiumul, umplând sutele 
de scaune prăfuite înșirate la mezanin și în galeriile superioare. 
Muzica răsună din groapă, unde cineva cântă la un pian 
dezacordat. Râsete, conversații, murmure și șoapte. 

Fantomele intră ultimele, inundând lent auditoriul. Ceilalţi 
Mizerabili nu le acordă nicio atenţie, începându-și veghea 
tăcută. Orso o prinde pe Ettie de mână, iar eu îi privesc faţa pe 
măsură ce studiază scena încadrată de perdele de catifea 
întunecată, pe fundalul căreia se întinde o pictură uriașă în ulei, 
care înfățișează o haită de lupi cutreierând o pădure străveche. 

Candelabrele de deasupra scenei luminează o masă lungă, în 
jurul acesteia sunt nouă scaune, unul pentru fiecare dintre 
conducătorii Curţii; opt sunt ocupate. La marginea scenei stau 
Maeștrii Ghildelor. 

Orso iese din întuneric alături de noi și începe lunga 
procesiune spre scenă. Inghit în sec. Este împotriva Legii să te 
adresezi unui Lord de la Masa Cârmulirii fără să fi fost invitat, în 
timp ce-l urmez pe Orso ca și cum aș fi umbra lui, simt 
greutatea lucrului pe care urmează să-l facem. 

Conversaţiile se opresc. Numele lui Orso este rostit, apoi toată 


lumea tace. Mizerabilii își întind gâturile pentru a ne vedea fața 
mie și lui Ettie, dar continuăm să înaintăm cu capetele sus și cu 
o mare de Fantome în urma noastră. 

Lorzii de la masă vorbesc între ei. Lady Corday este prima 
care ridică privirea. Undeva în spatele ei se află umbra lui 
Montparnasse. 

Ochii vigilenţi ai lui Tomasis mă zăresc, astfel că acesta ridică 
din sprâncene. Fără îndoială că și Thenardier pândește prin 
apropiere. 

Așezat chiar în mijlocul mesei este Tigrul. Mi se ridică toate 
firele de păr de pe ceafă, iar degetele mi se încleștează în 
pumni. Orso a ajuns la scenă și urcă treptele cu noi în urma sa. 
Gavroche apare lângă Ettie și se agaţă de roba ei cenușie, 
ascunzând-o pe jumătate. 

— Nous sommes d'un sang, spune Orso cu o înclinare 
ceremonioasă a capului. 

Apoi ridică mâinile în semn de salut: 

— Noroc la vânătoare! 

Orso este păstrătorul cunoașterii pentru Curtea Miracolului, 
profesorul Legii. Când vorbește el, toată lumea ascultă. 

Lorzii își înclină capul în semn de recunoaștere, răspunzându-i 
la salut în șoaptă. Cu o singură excepţie: Tigrul. Tine gura 
strânsă, iar ochii săi galbeni nu părăsesc chipul lui Orso. 

— Văd că aţi început fără mine, comentează Lordul Morţii 
când își ocupă locul. Ce păcat! Mă simt de parcă aţi crezut că nu 
voi fi prezent. 

Ocan Maloni, Lord al Ghildei Norocului, preia cuvântul: 

— Orso, Lordul meu, am auzit că ai dispărut și nimeni nu a 
știut unde ești. 

— Am auzit că nu te vei mai întoarce niciodată, adaugă Rime 
Temam, Lord al Ghildei Mercenarilor, aruncând o privire piezișă 
Tigrului. 

— Mă întreb unde aţi auzit astfel de zvonuri răutăcioase, 
comentează Orso, aplecându-și bărbia. 

— Cum ai evadat? întreabă Tigrul fără ocolișuri, trădând că 
știe deja unde a fost ţinut Lordul Morţii. 

Orso zâmbește: 

— Dragul meu Kaplan, sunt Tatăl Fantomelor. Nu sunt ca 
muritorii, plămădiţi din carne și sânge. Nu există niciun loc din 
care să nu pot ieși. 


— Minti precum Ysengrim, răbufnește Tigrul, scuipând pe 
podea. 

— Și totuși iată-mă aici! 

Deși zâmbește, ochii lui Orso sunt neînduplecaţi. 

— Şi dacă tot discutăm despre absenţa mea: știi, Kaplan, că 
ultima amintire înainte de a fi, ăăă, dus în altă parte, este cu 
cinci bărbaţi care m-au atacat, doi dintre ei având însemnul 
Ghildei Trupului? 

— Mă acuzi că aș fi fost implicat în încarcerarea ta? 

— Îţi spun doar ce am văzut. Pui la îndoială cuvântul unui 
Lord? 

Vocea lui Orso este ca oţelul. 

Tigrul se schimonosește. Își încrucișează braţele și fluieră 
scurt. Maestrul său apare imediat lângă el. Lenoir vede cu un 
singur ochi: când a primit însemnul Ghildei, biciul Tigrului i-a 
lovit o singură dată faţa. Lordul Trupului murmură ceva în 
urechea lui Lenoir, iar acesta încuviinţează din cap și se 
îndepărtează în grabă. Câteva secunde mai târziu, doi Cerberi ai 
Trupului voinici urcă pe scenă. 

— În genunchi, spune Tigrul. 

Chipurile bărbaţilor se întunecă, dar se supun amândoi. 
Nimeni nu-l sfidează pe Lordul Kaplan. Lenoir îi înmânează un 
pistol. Tigrul îl ia și, fără să ezite, îl îndreaptă spre primul bărbat 
îngenuncheat. Cerberul Trupului abia are timp să ridice mâinile 
înainte ca pistolul să prindă glas: Kaplan îl împușcă direct în 
inimă. Tresar. Corpul bărbatului cade lent, într-un nor de praf de 
pușcă. Mă uit în altă parte când își coboară capul cel de-al doilea 
Cerber al Trupului. Ştie că nu există nicio cale de scăpare. Nu 
mi-a plăcut niciodată să privesc pe cineva murind. O bătaie de 
inimă mai târziu, aud o nouă bufnitură când lovește podeaua și 
cel de-al doilea cadavru. 

— Doi bărbaţi care poartă însemnul Ghildei mele, îi spune 
Tigrul lui Orso. Consideră acuzaţia nefondată. 

— Eşti plin de respect și deferenţă, dragul meu Kaplan, zice 
Orso și face o plecăciune, în timp ce Lenoir târăște trupurile 
deoparte, apoi zâmbește. Dar destulă moarte și răzbunare 
pentru o seară! Mai bine sărbătorim această reuniune. Vreau să 
împărtășesc cu voi un moment de mare bucurie. 

Lordul Morţii o scoate pe Ettie din umbra sa și o îndeamnă 
grijuliu să înainteze. 


Când o vede, Tigrul se ridică pe jumătate din scaun și se 
întoarce spre Thenardier, care s-a și materializat lângă Tomasis. 
Maestrul Fiarelor se holbează la mine, cu buzele curbate de 
furie. 

— O nouă muritoare trece prin porţile celor vii și pășește în 
regatul morţilor, spune Orso. 

Tigrul îi aruncă lui Thénardier o privire cu subînţeles. 

Acesta din urmă face un pas în față, confuz și cu faţa roșie: 

— Monseigneur Orso, i se adresează cu o voce ca melasa. Se 
pare că le ai în grija ta atât pe copila ce mi-a fost dată în grijă, 
cât și pe fiica mea. 

Orso se uită la el de parcă ar fi un vierme: 

— Mi te adresezi fără invitaţie, Thenardier? 

Tonul lui Orso este rece ca gheaţa. 

— Ești doar un Maestru și nu ai niciun cuvânt de spus la Masa 
Cârmuirii. 

Thenardier ezită, uitându-se pe furiș la Lordul Kaplan. 

— Dar sunt copiii mei... 

Mâna lui Orso coboară pe umărul meu: 

— Ea este un copil al Hoţilor. Tomasis este Tatăl ei. Nu asta 
spune Legea? 

Ce spune Legea? repetă Fantomele în spatele nostru, sute de 
voci stridente, până când întrebarea ricoșează din zid în zid, 
apoi îmi străbate întregul trup. 

Ochii lui Tomasis mă sfredelesc. Îi înfrunt privirea cu hotărâre. 
Probabil că am intrat într-o mare încurcătură. 

— Şi ea a cerut însemnul Fantomelor, continuă Orso, punând 
o mână pe umărul lui Ettie. | se va oferi chiar în ilustra ta 
prezenţă. 

Lordul Kaplan scoate un sunet de furie și se ridică brusc, 
îndreptând un deget spre Lordul Morţii: 

— Nu ai îndrăzni, urs bătrân ce ești! E a mea! 

— A ta? Nu văd nicio urmă de bici pe pielea ei, fratele meu. 

Mă uit la Thenardier. Are faţa schimonosită și palidă. 

— Prin urmare, este liberă și are o voce prin care poate cere 
să se alăture Morților. Nu asta spune Legea? 

Asta spune Legea! Asta spune Legea! șoptesc Fantomele 
înnebunite. 

Tigrul privește în jurul mesei, dar ceilalți conducători stau 
nemișcaţi. Sumbri. Tăcuţi. 


— Sfidezi Legea, Lordul meu? întreabă Orso cu răceală. Sau te 
gândești s-o schimbi după cum îţi convine ţie, așa cum ai făcut 
odinioară? 

Zicând acestea, înclină capul și li se adresează celorlalţi Lorzi 
de la Masa Cârmuirii. 

— Cât de mult poate fi încălcată Legea înainte să se întoarcă 
împotriva noastră, distrugându-ne pe toţi? 

Lorzii par incomodaţi, cu excepţia lui Corday. Ea pare doar 
puţin amuzată. 

La cuvintele lui Orso, Tigrul se așază înapoi pe scaun, 
tremurând de mânie. 

Lordul Morţii se ridică în picioare și le întoarce ostentativ 
spatele semenilor săi. Se uită la spectatorii Curţii Miracolului, 
care urmăresc totul cu atenţie. 

Apoi privirea i se fixează asupra lui Ettie: 

— În această noapte, tu, Fată Care Umbli Ziua, vei muri și vei 
renaşte printre Morți. În această noapte te alături Mizerabililor, 
oferindu-te să devii copil al Curţii Miracolelor, ca fiică a 
Fantomelor. 

Orso o întoarce pe Ettie cu faţa spre el și o întreabă: 

— Eşti pregătită, copila mea? 

Ettie mă privește confuză. Nu știe ce urmează. Ar fi trebuit să 
o avertizez, dar nu am vrut să o sperii. Adesea, frica intensifică 
durerea. 

Dau din cap, încurajând-o să-și dea acordul. 

— D-da. 

— Ce fată bună! 

Lordul Morţii îi trage mantia cenușie de pe umăr și îi înclină 
capul, scoțând la vedere carnea moale de sub ureche. Loup se 
apropie: are în mână o tijă lungă de metal, care strălucește de 
la fierbințeală în diferite nuanţe de roșu. 

— O să doară, o avertizează Orso. 

Ettie se uită la mine, cu ochii măriţi de frică. O iau de mână. 

Tija fierbinte îi atinge pielea. Ea ţipă și se leagănă pe picioare, 
iar eu simt un junghi amar de vinovăţie în clipa în care o prind. 
Vreau să-i șoptesc îmi pare rău. Dar Curtea nu este un loc 
potrivit pentru compasiune. Loup îi îndepărtează metalul de pe 
piele, iar Ettie se prăbușește peste mine. O ţin strâns în timp ce 
trupul îi este străbătut de convulsii rapide, ca și când ar fi pe 
cale să vomite. Îi imobilizez mâinile când încep să i se reverse 


lacrimile peste obraji și încearcă să-și zgârie gâtul, care probabil 
se simte ca și cum a luat foc. Ettie suspină în braţele mele. 

Cântecul prinde glas, mai întâi în șoaptă, apoi din ce în ce mai 
tare, înălțându-se în jurul nostru. 


Ne-am născut în întuneric, tu și cu mine, fratele meu, 
Totul uitat, totul în mormânt, 

Doar dinţi și bâte, oțel și gheare, 

Unul lângă altul și tără teamă. 


Pe măsură ce se alătură și mai multe voci, cântecul răsună 
peste tot în sală, o mie de voci contopindu-se în una. 


Suntem legaţi prin haită și Lege, tu și cu mine, sora mea, 
Același sânge ne curge prin vene. 

Când foamea, boala sau războiul te va lua, 

Cântecul Morţii in numele tău il voi intona. 


Suspinele lui Ettie s-au potolit. Din când în când, tremură de 
durere. 

— Nu mai plânge, draga mea. Știu că doare, dar acum nu-i 
momentul pentru lacrimi. O mare bucurie urmează după durere, 
îi spune Orso, dând din cap spre mine. 

O ajut pe Ettie să coboare de pe scenă, refuzând să-i întâlnesc 
privirea lui Thenardier. Orso se așază pe trepte. Fantomele se 
înghesuie în jurul lui ca niște umbre. Îmi fac loc şi mie, iar eu mă 
cuibăresc printre ele, în timp ce gânguresc despre însemnul lui 
Ettie. Aceasta își pune capul în poala mea, iar eu îi mângâi 
buclele blonde. 

Tremură. Sau poate că eu o fac. Nu-mi mai dau seama. 


14 
Mâna Maestrului 


Tigrul este palid și încordat. După ce ultimele note se sting, o 
tăcere deplină învăluie Curtea. Toţi sunt cu ochii pe Orso. Lordul 
Morţii zâmbește larg și ridică mâinile: 

— Ei bine, ăsta e un eveniment sumbru. Am crezut că 
sărbătorim întoarcerea mea! 

Muzica prinde glas. O mulţime de Fantome, Cartofori și Hoţi 
încep să cânte, acompaniaţi de un pian. 

Loup apare lângă Orso cu un pocal de vin. Toată lumea începe 
să râdă și să vorbească. Hienele coboară de pe stinghii și își 
găsesc parteneri reticenţi, pe care îi învârt în dansurile lor 
violente. 

Ettie se uită în sus la mine. Nu mai tremură: 

— Acum sunt în siguranţă, nu-i așa? 

— Da, spun eu. Acum nu te mai pot răni. 

Ceea ce teoretic este adevărat - Legea o protejează. Dar 
Tigrul o urmărește pe Ettie cu ochi flămânzi și hotărâți. N-a fost 
niciodată recunoscut pentru respectarea Legii. 

Tomasis îmi surprinde privirea. Îmi dau seama că vrea să-mi 
vorbească după modul subtil în care își înalţă capul. Mă furișez 
de lângă Ettie și mă îndrept spre el, cu capul plecat reverenţios. 
Lordul Hoţilor și-l înclină într-o parte, studiindu-mi faţa cu ochi 
curioși. Colierele îi sclipesc, captând lumina pâlpâitoare a 
lumânărilor. 

Când vorbește, are vocea suficient de joasă pentru ca numai 
urechile mele să audă ce are de spus: 

— Dreptatea este un foc care îţi arde dezlănţuit în oase. 
Legea îţi atârnă deasupra inimii ca o povară. 

Tomasis întinde o mână tăbăcită și mă atinge ușor pe o parte 
a feţei cu un deget, urmărind linia obrazului și a gâtului, 
oprindu-se la tatuajul Ghildei ce stă ascuns în spatele urechii. 

— La vremea ta, vei fi o adevărată Lady a Ghildei Hoţilor. 

Tresar, ca și când m-aș feri de cuvintele lui. 

Nu vreau să fiu o Lady. Tomasis este Lordul Ghildei mele, 
Tatăl meu în Curtea Miracolului. Să consideri altceva ar fi o 
blasfemie. 

— Nu voi fi mereu prin preajmă, Pisicuţă, spune el, de parcă 
mi-ar citi gândurile. 


Amuzamentul îi sclipește în ochi în timp ce-mi urmărește 
expresia. 

Nici măcar nu mă pot gândi la însemnătatea cuvintelor lui. O 
lume fără Tomasis ar fi de neconceput. Cum aș putea să-l 
privesc vreodată învins de vârstă sau de boală? Cum aș putea 
privi alte mâini scoţându-i bijuteriile din jurul gâtului și 
purtându-le pe propria piele, ca Lord al Ghildei Hoţilor? Eu n-aș 
putea niciodată s-o fac. 

— Un Lord al unei Ghilde face orice trebuie pentru a-și proteja 
copiii, spune Tomasis cu blândeţe. Dar un Lord al unei Ghilde își 
alege cu înţelepciune și dușmanii. 

Îi aruncă o privire Tigrului, care stă în continuare încordat la 
Masa Cârmuirii, cu ochii pe Orso și pe Ettie. 

— Există lucruri de care nici măcar eu nu te pot proteja. 

Își întinde mâna, iar eu o iau și o sărut pe articulațiile mari. Pe 
urmă scot cana de tablă pe care am „salvat-o” din Châtelet și i-o 
ofer. Se încruntă, ia bucata de tablă și ridică o sprânceană 
înspre mine în timp ce o întoarce ca s-o inspecteze. Apoi vede 
cuvintele imprimate în partea inferioară: 


LE GRAND CHÂTELET. 


Şi râde. 

Privim dansurile până târziu în noapte. Muzicienii 
interpretează cele mai iubite dintre cântecele noastre și toate 
Ghildele încep să cânte la unison, iar eu refuz cu fermitate să-i 
explic versurile lui Ettie. Încerc să potolesc agitația lăuntrică. 
Încerc să nu mă gândesc la ce se va întâmpla mâine. Aici sunt 
înconjurată de fraţii mei. Ziua de mâine își poate purta și 
singură de grijă. 

Pe tot parcursul nopţii, tot soiul de cunoscuţi dau din cap spre 
mine, semn că îmi recunosc reușita. Gentilomul George își 
scoate pălăria și se oferă să mă înveţe câteva dintre dansurile 
nobililor. Încerc să-mi controlez bătăile nebunești ale inimii: una 
dintre Mervei/les ale Curţii Miracolului tocmai a binevoit să-mi 
vorbească. Femi cere să știe cum am făcut-o, în timp ce în jurul 
nostru toată sala pare să zumzăie despre faptul că cea mai 
tânără Pisică a Ghildei Hoţilor l-a scos pe Lordul Morţii din 
Châtelet. Mă prefac că nu-i pot auzi și nu vreau să mă fălesc 
prea mult, dar mândria pe care o simt este pur și simplu 


ameţitoare. Renumele sunt ca laptele și mierea pentru 
Mizerabili. Îmi înăbuș dorinţa de a trage un ochi în umbrele 
lungi, unde un anumit Maestru al Cuţitelor ar putea sta la 
pândă. Mă străduiesc din răsputeri să nu-mi pese ce ar putea 
gândi acum. 

Vinul este dat de la unul la altul; un pocal ajunge la noi de la 
Loup. Îl ridicăm și îl închinăm cu ajutorul cuvintelor de băut ale 
Curţii: „Haideţi, fraţi și surori, să uităm!” Vinul este atât de tare 
încât mă lovește precum un val, iar ameţeala și căldura mă 
cuprind din cap până în degetele de la picioare. Ettie ia o 
înghiţitură și tușește. 

— Te vei obişnui, chicotesc. _ 

Ettie este în siguranţă acum. Atât cât se poate. Insă chipul lui 
Thenardier a fost o ameninţare a furiei lar când bea, are un 
temperament agresiv și irațional; îl mănâncă pumnii să lovească 
ceva. Pe cineva. Așa că beau mult pentru a-mi oferi curaj, 
pentru a mă oţeli. 

Cu câteva ore înainte de răsărit, ritmul muzicii se temperează, 
iar cântăreții trec la balade și melodii tragice de dragoste. 
Râsetele și entuziasmul Mizerabililor au însufleţit complet sala. 
Orso se ridică din locul pe care s-a cocoţat, iar Fantomele se 
ridică odată cu el. Eu o ajut și pe Ettie să stea în picioare. 

— E timpul să plecăm, micuţo, o anunţă Orso. 

Părăsim împreună teatrul, trecând din nou prin casele vechi și 
dărăpănate. Eu mă opresc, dar Ettie mai face câţiva pași înainte 
să observe că nu mai sunt lângă ea. Se întoarce, confuză. 

— Haide, îmi spune. 

— Nu pot, îi răspund cât pot de blând. 

— Ce vrei să spui? 

Vede expresia hotărâtă de pe fața mea, iar buzele îi tremură: 

— Nu mă poţi lăsa, Nina! 

Vocea lui Ettie este pierdută și îngrozită. Le aruncă o privire 
Fantomelor. 

— Nu mă poţi lăsa cu ele! 

Nu am de ales; este mai în siguranţă cu ele. 

— Nina, continuă ea. 

O iau de mână: 

— E doar pentru o vreme. 

— Nina, nu pleca... Rămâi cu mine, rămâi cu noi! 

— Sunt o Hoaţă, îi spun. Nu o Fantomă. 


— Ai spus că n-noi avem grijă una de cealaltă! 

Vorbele ei sunt tăioase, ca o palmă peste faţă. 

— Ettie... dau eu să zic, dar îmi dă peste mână și se 
îndepărtează: 

— Eşti o mincinoasă! 

Lacrimile îi curg pe obraji. 

— Ești la fel ca maman! Şi ea a spus că se va întoarce șinua 
mai făcut-o. M-a lăsat aici, cu tine, continuă Ettie, toată frica și 
furia revărsându-se din ea. Și acum mă părăsești și tu. 

— Mă voi întoarce, promit. 

Este o promisiune pe care nu o pot respecta. 

Ettie nu vrea să mă ia de mână. Nici măcar nu vrea să se uite 
la mine. Se îndepărtează, înconjurată de umbrele cenușii ale 
Fantomelor, dar îi pot vedea expresia. În acest moment, mă 
urăște. 

Ura e un lucru bun. Înseamnă că încă este în viaţă. 

Merg singură pe strada îngheţată; departe de Fantomele care 
mă privesc distanțându-mă; departe de Ettie, care nu o face. 

Mă duc să înfrunt ceea ce mă așteaptă. 

Trebuie să fii curajoasă, mi-a spus Azelma. 

Îmi îndrept umerii și mă prefac că nu mi-e frică. 


KKK 


Câteva minute mai târziu, umbrele se înceţoșează în fața mea. 
— Ce vrei? întreb, încercând să-mi liniștesc vocea. 
Montparnasse înclină capul, iar eu îmi suprim dorinţa de a 

tremura. 

Este greu de crezut că, în urmă cu câteva zile, mi-ar fi fost 
frică de el. Acum nu mai simt decât o anticipare apatică. Este 
mai ușor să înfrunţi ceea ce urmează dacă nu te gândești la acel 
lucru. Am avut o viaţă întreagă la dispoziţie pentru a învăţa 
asta. 

— În seara aceasta ai făcut un serviciu Vestitorilor Morţii. Lady 
Corday este - face o pauză și caută cuvântul potrivit - fericită. 

Sună straniu venind de la el. Mi-e greu să mi-o imaginez pe 
Corday exprimând orice emoție, îndeosebi fericire. 

— M-am gândit că s-ar putea să ai nevoie de asta. 

Îmi oferă mânerul unui pumnal - pumnalul lui. Cel cu care se 
joacă tot timpul, într-o manieră amenințătoare. Unul dintre 


pumnalele cu mânere de fildeș pe care Asasinii le poartă cu ei 
până la moarte. Nu am auzit niciodată de un Asasin care să-și 
ofere pumnalul altcuiva. 

Sunt uimită, recunoscând onoarea acestui dar. 

— Am mai multe, iar tu se pare că ai dușmani. 

lau pumnalul; este ușor. Lama este ascuţită și are un aspect 
terifiant. Mânerul de fildeș este forjat cu cranii și filigran. 

Dar nu mă va proteja, nu de data aceasta. 

Maestrul Cuţitelor se uită la mine, iar ochii lui îmi cercetează 
faţa în căutarea vreunui semn. Într-un moment de nebunie, mă 
gândesc să-i cer să rămână cu mine. Ştie ce urmează să se 
întâmple? 

Ştie, altfel nu mi-ar fi dat pumnalul. 

Dar nu se poate implica; el este Asasin, iar eu sunt Hoaţă, 
deci nu are voie să intervină. Așa că îmi dăruiește o armă ca să 
mă apăr. 

— Îţi mulţumesc, spun. 

Pentru că nu știu ce altceva să fac, continui să merg. 
Lăsându-l în urmă. 

Mă gândesc la pumnalul incrustat în fildeș. Mă gândesc la 
Ettie. 

Soarele răsare în faţa mea. Primele raze spulberă întunericul. 
Noi, Mizerabilii, suntem creaturi ale nopţii. Și această noapte 
este pe sfârșite. Ridic capul și fluier Cântecul Dimineţii. 

O altă voce mi se alătură. 

— Îţi faci noi prieteni? zice Femi, apărând lângă mine. De 
parcă actualii nu ar fi suficient de problematici. 

Zâmbesc: 

— Nu trebuie să vii cu mine. 

Femi încuviinţează din cap, dar continuă să meargă agale 
alături de mine. Își amintește o promisiune pe care i-a făcut-o 
cuiva cu mult timp în urmă. Promisiunea că va avea grijă de 
mine. Mă bucur că este aici. 

Ne așteaptă în capătul unei alei lăturalnice. Chipul lui 
Thenardier este o mască hidoasă a violenţei. Este beat și însoţit 
de patru membri ai Ghildei Trupului. 

— Nina, îmi șoptește Femi, putem fugi. 

Mi-l amintesc spunând exact aceleași cuvinte acum multă 
vreme, când eram un copil. Nici atunci nu a funcţionat. 

— Sunt sânge din sângele lui. Este Maestrul Ghildei mele. Cât 


timp mă pot ascunde de el? 

Femi se uită la mine ca și cum s-ar uita la Azelma. Ştie toate 
cuvintele pe care nu le rostesc. Dacă Thenardier își varsă furia 
asupra mea, s-ar putea să nu o rănească pe Ettie. Evident că e 
interzis să facă asta, dar, după felul în care se leagănă, aș spune 
că acum nu-i mai pasă de reguli. 

— la te uită! Nu cumva este mica mea chienne”? 

Thenardier întinde mâna și mă înșfacă, izbindu-mă cu spatele 
de un zid. Simt cum îmi pocnesc coastele și cum mi se golesc 
plămânii de aer și ameţesc. 

— Ştii câţi bani am pierdut din cauza ta? întreabă el. 

Îi simt respiraţia acră, care duhnește a vin, și o mie de 
amintiri îmi răvășesc mintea. Cuvinte înceţoșate, o furie 
arzătoare, o sută de vânătăi, o duzină de oase rupte. Azelma 
implorându-l să se oprească. 

— Faptul că mă baţi nu o va aduce înapoi. Acum se află sub 
protecţia lui Orso, spun eu scrâșnind din dinţi. 

— Ai dreptate. Nu o va aduce înapoi, dar îmi va oferi o mare 
satisfacție. 

Mă azvârle cât colo și, când cad, mă lovesc cu capul de piatra 
rece. 

— Thénardier! ţipă Femi. Tomasis nu va fi fericit dacă îi 
rănești cea mai bună Pisică. 

Mesagerul sare în faţa lui Thenardier, care îl dă la o parte cu 
brutalitate. 

— Tomasis poate să se ducă la Ysengrim! 

Insultarea lui Tomasis în faţa lui Femi este o greșeală, dar 
Thenardier e mult prea beat ca să-i mai pese. 

— Aduce de zece ori mai mult decât ai făcut-o tu vreodată, 
Thenardier. Gândește-te la asta! Dacă îi rănești picioarele sau 
mâinile și nu-i mai poate aduce lui Tomasis partea ei, ce crezi că 
va spune Lordul Hoţilor? 

Thenardier zâmbește: 

— Ah, dar nu voi fi eu cel care o va răni, spune el. 

Pocnește din degete și Cerberii Trupului vin mai aproape. 

Dacă e să mă omoare cineva, aș vrea mai întâi să împart 
câteva lovituri. Aș vrea să mor luptând. Dar, dacă mă lupt aici, 
dacă dau un pumn, Thenardier se va răzbuna pe Ettie. Va 
aștepta răbdător până când va putea pune mâna pe ea, apoi îi 


28 'Târfă (fr, în orig.). 


va arăta ceva din furia lui. Un astfel de om este Maestrul 
Fiarelor. 

— Thenardier! îl avertizează Femi cu vocea ridicată. 

— Nu eu i-am trimis. 

Maestrul Fiarelor face un pas în spate pentru a privi mai bine 
scena, cu un licăr diabolic în ochi. 

— Consideră-mă doar mesagerul, spune el, râzând de furia pe 
care Femi cu greu și-o ţine în frâu. 

— Acum ești lacheul Tigrului, Thenardier? Asta se va sfârși rău 
pentru tine! 

Thenardier mă privește lung și intens printre trupurile 
mătăhăloase ale Cerberilor Trupului. 

— Ah, Zmeule, mi-ar plăcea să intervin, dar mă cunoști, zice 
Thenardier cu un rânjet vicios, care îi lasă la vedere dinţii de 
aur. Întotdeauna susțin partea câștigătoare. 

Mă sprijin de zid și mă împing cu greu în picioare și-n timpul 
ăsta cei doi Cerberi ai Trupului mă înconjoară ca niște șacali. 

După ce vine prima lovitură, cad fără să apuc măcar să-mi 
folosesc mâinile pentru a mă proteja. 

Simt un gust metalic în gură. Zgării cu unghiile pământul rece 
și umed, pe măsură ce durerea îmi șuieră în urechi. Cel mai ușor 
este să nu gândești. Cel mai ușor este să te închizi în tine. 

Simt bătăile inimii Mamei mele Orașul și murmur cuvintele 
copilărie mele, cuvinte pe care obișnuiam să le spun ca pe o 
rugăciune, cu faţa lipită de podelele lipicioase, pătate de vin. 

E în regulă; e doar durere. Se va termina în curând. 

— Pentru numele lui Rennart, e fiica ta! imploră Femi. 

Furia ţipă prin mine, alimentată de durere. Aș putea să termin 
mai repede cu asta. Ridic capul. 

Nu ar trebui s-o spun, dar o fac: 

— Nu voi fi niciodată fiica lui! Sunt un copil al Ghildei Hoţilor. 
Tomasis este tatăl meu! 

Thenardier râde. 

O cizmă coboară și îmi lovește fața, iar lumea este absorbită 
de întuneric. 

Mă scufund în vise confuze în care Ettie ţipă într-un loc 
îndepărtat, iar Femi se ceartă cu cineva. Apoi vin senzaţia că 
sunt ridicată în aer și o voce ca șoapta unui vânt rece: 

— Nu muri, Pisicuţă. 


KKK 


Timpul este o enigmă, perioade lungi de tăcere și întuneric. Zile, 
ore sau săptămâni, nu mai percep trecerea lui. 

Uneori, Ettie este lângă mine, iar vocea ei înseamnă suspine 
mici și gâtuite. Alteori am impresia că Gavroche mă urmărește 
cu atenţie, cu ochii lui întunecaţi și inexpresivi. 

Uneori sunt momente de o claritate uimitoare, durerea 
înlănţuindu-mi trupul pe măsură ce fiecare detaliu se conturează 
limpede și luminos. 

Uneori simt agitaţie când Fantomele se pun în mișcare, 
aducând alifii urât mirositoare, arzând diverse lucruri, fierbând 
apă în cuve mari, din care ies aburi, schimbând bandaje, oferind 
pături. 

Uneori mai sunt fâșăiala unei mantii aproape negre, licărirea 
unei lame de argint și insinuarea de răceală și moarte. 

Mult mai târziu, când sunt trează, primesc o cutie. Este 
neagră și are o panglică înfășurată împrejur, pe care scrie Pour 
la Chatte Noire”. 

— Tomasis a trimis-o, îmi spune Maestrul Cuţitelor cu o voce 
de gheaţă. Împreună cu complimentele sale. 

Va fi mai bună decât leacul dezgustător pe care îl aduce de 
obicei Montparnasse. Preparat de Oamenii Otrăvurilor, un cadou 
de la Col-Blanche menit să vindece, dar care, din nefericire, îmi 
arde gâtul. Din moment ce încă nu am murit, presupun că 
Maestrul Otrăvurilor nu încearcă să mă ucidă. 

Ettie desface panglica, ridică ușor capacul cutiei și aproape că 
o scapă. 

Înăuntru este o mână. Oasele ies din încheietură, sângele 
este coagulat la baza ciotului. Articulațiile degetelor sunt 
păroase și împodobite cu inele pe care le recunosc imediat, 
pentru că mi-au însemnat de prea multe ori faţa. 

Thénardier. 

Este o declarație a lui Tomasis către Curtea Miracolului. A 
proclamat cu carne, sânge și os că sunt un copil al Ghildei 
Hoţilor. Că el este acum Tatăl meu și că mă aflu sub protecţia 
lui; că oricine mă rănește îl lovește de fapt pe el și că va fi 
pedepsit. Chiar dacă acea persoană este Maestrul său de Bestii. 

În adâncul letargiei induse de durere zâmbesc. 


2° Pentru Pisica Neagră (fr, în orig.). 


Uneori, vocea hodorogită a lui Orso, în timp ce le 
împărtășește copiilor săi povești despre șoareci într-un regat al 
pisicilor, despre păsări fermecate și șerpi violenţi, răsună prin 
peștera uriașă și se strecoară până în mica mea grotă. Dacă 
deschid ochii, pot distinge o fâșie din peștera principală, Sălile 
Morților. Fantome adormite zac îngrămădite unele peste 
celelalte, formând munţi cenușii: Morţii, dormind în cavoul lor 
împodobit cu oase, mult sub străzile orașului. Sforăituri și șoapte 
joase  însufleţesc peșterile, un cântec de leagăn trist și 
neobișnuit, care îmi atinge pe furiș inima grea. 

Ettie este unul dintre ei acum. 

Este în siguranță. 

Chiar și așa, chipul Tigrului îmi trece fulgerător prin minte, cu 
privirea lui obsesivă, rătăcitoare, atât de hotărâtă și de 
flămândă. 

Nu poate să ajungă la ea în Sălile Morților. 

Este în siguranță. 

Deocamdată. 

Închid ochii. Nu îi deschid câteva zile. 


PARTEA Ill 
Preţul pâinii 


O, tu cel orb și nesăbuit! 
Ai dezlegat picioarele Morţii, iar el te va urma până când vei 
muri. 
— Cartea junglei 


POVESTEA CELOR ȘASE ȘORICEI 
DIN POVEȘTILE CURŢII MIRACOLULUI, DE 
LORDUL MORŢII 


II était une fois... A fost odată o țară atât de plină până la 
refuz de șoareci, incât s-au răspândit in fiecare oraș și cetate. 

Erau soricei ocupați, care cultivau grâne și construiau toate 
lucrurile frumoase din oraș, de la drumuri strălucitoare la case 
minunate. 

În inima ţării lor se afla un regat al pisicilor. intr-adevăr, 
pisicile erau puține la număr, dar aveau cea mai mătăsoasă 
blană și pășeau cu cea mai mare graţie și bineinteles că știau că 
ar trebui să conducă intregul ţinut. 

Așa că au luat totul, lăsându-le șoarecilor doar puţin și, 
uneori, absolut nimic. Pentru că pământul le aparţinea acum 
pisicilor. Și casele și străzile construite de șoareci le aparțineau 
tot pisicilor. l-au trimis chiar să și lupte in numele lor. 

Soarecii erau flămânzi și săraci. Lipsa pâinii le ucidea copii și, 
deși pâine era, pisicile o aveau pe toată; țineau ospele 
imbelșugate la care beau și mâncau până când nu mai puteau 
înghiţi nici un singur dumicat. Păstrau orice le rămânea in caz că 
aveau nevoie mai târziu, dar și pentru că nu le plăcea să 
împartă. 

Totuși erau șase soricei curajoși care se gândeau: de ce mor 
copiii noștri de foame când există mâncare pe care am procurat- 
o singuri? Mai întâi au vorbit între ei, apoi cu alţi șoareci. Au 
spus adevărul despre ceea ce e bine, ceea ce e corect și ceea ce 
e drept. Și peste tot in ţară, șoarecii au ascultat. Și cei care au 
ascultat i-au rugat să discute cu pisicile de dragul copiilor 
înfometați. 

Cei șase soricei au intrebat pisicile dacă pot primi o cantitate 


mică de pâine. Pisicile au spus că nu existau bani pentru pâine 
din cauza războiului. Dar șoarecii știau că asta era o minciună, 
pentru că ei insisi cultivaseră grânele și luptaseră in bătălii și 
știau câtă pâine ar fi trebuit să fie. O furie puternică a crescut 
inăuntrul lor. 

Într-o noapte, cei șase au condus fiecare șoarece din ţară la 
palatul pisicilor. Și, in timp ce acestea dormeau, cei șase șoricei 
le-au poruncit tovarășilor de suferință să lege labele pisicilor, 
atât pe cele din fată, cât și pe cele din spate. Și au dus până la 
ultima pisică intr-un loc in care acestea urmau să răspundă 
sincer pentru necazurile cumplite pe care le provocasem 
șoarecilor. 

Odată trezite, pisicile s-au supărat. lar când cei șase șoareci 
curajoși au cerut răspunsuri, au refuzat să le ofere. Nu aveau 
nici frică de șoareci, nici lacrimi pentru suferinţa lor. 

Soarecii au decis că nu mai aveau nevoie de pisici in țară. 
Urmau să creeze una nouă, iar copiii lor nu aveau să mai fie 
flămânzi și insetati sau să moară. Așa că au construit un eșafod 
și au tăcut ștreanguri pentru găturile pisicilor. 

Când au văzut eșafodul, acestea au mieunat atât de tare, 
incât au fost auzite de suratele lor din alte ţări. S-a ivit o armată 
inverșunată de feline, luându-i prin surprindere pe șoareci și 
preluând conducerea orașului. Au ars totul in calea lor, au 
eliberat pisicile din ștreanguri și au ucis o treime dintre șoareci 
din răzbunare, iar o altă o treime, din plăcere. 

În final, i-au luat pe cei şase soricei curajoși ale căror intrebări 
infiăcăraseră intreaga țară și le-au chemat toţi semenii rămași in 
viață pentru a fi martori. Apoi i-au spânzurat pe cei șase in fața 
tuturor fraţilor lor, pentru a-i învăța ce este teama. 

Legenda spune că unul dintre cei șase a supravieţuit, un 
șoarece născut lără coadă. in confuzia creată, când şoarecii si- 
au dat seama că pisicile urmau să vină, unul tânăr și indrăzneţ a 
ZIS: 

— Dacă mor toţi șase, vom uita adevărul pe care l-au rostit. 
Vom uita că odată am fost curajoși. Lasă-mă să-ţi iau locul, 
frate. Voi muri cu ștreangul de gât pentru tine, iar tu vei trăi cu 
numele meu. 

— Cum poti muri cu ștreangul la gât pentru mine? a intrebat 
cel de-al șaselea șoarece. Pentru că nu am coadă, sunt cunoscut 
de toti. 


Dar soricelul indrăzneţ și-a tăiat propria coadă și i-a luat locul 
celui de-al șaselea șoarece. 

lar pisicile, care nu puteau deosebi un șoarece de altul, l-au 
prins pe cel tânăr și indrăzneţ și au spus: 

— lată-l! Acesta e! 

L-au spânzurat dimpreună cu fraţii săi și toţi şoarecii martori 
la execuție au fost infricoșați, iar din acea zi, o tăcere adâncă a 
cuprins intreaga țară. 

Dar se spune că, uneori, dacă asculti glasul vântului, incă poti 
auzi o voce care șoptește despre ceea ce e bine, ceea ce e 
corect și ceea ce e drept. Și că undeva, in sălbăticie, incă mai 
trăiește un șoarece lără coadă. 


15 
Fântâna 


Au trecut două luni de când am primit mâna lui Thénardier. Și o 
lună de când pot merge din nou normal după bătaie. 

Intre timp, Moartea Nesfârșită a început să bântuie orașul, 
luându-i pe cei mai slabi: pe cei bătrâni, pe cei fragili și pe cei 
tineri. Pe străzi, trupurile sunt stivuite până la înălțimi nefirești. 
Cel mai bine este să nu le privești prea mult. Mai ales pe cele 
care încă se mișcă; familiile disperate și-au scos bolnavii pe 
stradă ca să-și dea ultima răsuflare, nemairezistând să-i vadă 
încătușațţi de suferinţă. 

Este o perioadă nefastă; fie trăim, fie murim. 

Morţii sunt întinși în piaţa Fouché, așteptând să fie luaţi cu 
căruţul de ciocli și ţinându-i la distanţă pe Cei Care Umblă Ziua. 
Acolo o găsesc pe Ettie, așezată turcește pe pământ, îmbrăcată 
în robele ei cenușii. Loup caută prin buzunarele unui cadavru din 
apropiere. 

— Asta e un truc al Câinilor, îi spun lui Loup. 

Fantomele nu prea obișnuiesc să fure, cu atât mai puţin de la 
cadavre; în definitiv, sunt înrudite cu morţii. 

— Caut mâncare, răspunde el și se întoarce să-i arunce o 
privire lui Ettie. 

Ea stă cu spatele la noi. Acum Loup merge peste tot cu ea; a 
devenit ochii lui Orso, mereu vigilenţi în căutarea Tigrului. 

— Este cineva aici care nu mai poate rezista mult, zice 
arătând spre Ettie. 

Nu este niciodată suficientă mâncare, iar acum au trecut 
câteva săptămâni de când nu mai avem nici pâine sau grâu - 
desigur, asta dacă nu faci parte din rândul nobilimii. Poliţia 
patrulează în fața brutăriilor orașului pentru a preveni revoltele. 
Ștrengari înfometați se furișează în casa săracilor din Hotel- 
Dieu”, dispuși să-și riște viaţa între zidurile sale infestate pentru 
o îmbucătură de terci. Cei Care Umblă Ziua au decretat zile de 
post și de smerenie. Scot moaștele Sfintei Geneviève?! și le 
plimbă prin oraș. Procesiunea are loc zilnic între Notre-Dame și 


3 Spital situat pe Île de la Cité, în arondismentul 4 al Parisului. 
Cel mai vechi din lume, continuă să funcționeze și astăzi 
“Sfânta Protectoare a Parisului în tradiţiile ortodoxe romano- 
catolice și orientale. 


Tuileries, condusă de pocăiţi desculți din ale căror răni picură 
sânge, semne ale flagelărilor. 

Ghildele nu au timp pentru astfel de superstiții străvechi. Dar 
și noi suntem incapabili să ne hrănim fraţii și surorile. Toate 
bogăţiile Curţii sunt lipsite de valoare dacă nu există grâne de 
cumpărat. Am stomacul complet gol și chinuit de o foame 
constantă. 

Ettie nu este la fel de rezistentă ca mine și ca Loup, nu la fel 
de obișnuită să-și simtă stomacul cum se micșorează treptat, 
pregătindu-se pentru o foamete îndelungată. Am încercat din 
răsputeri să fur cât mai multă mâncare, dar de la bătaie nu mai 
sunt la fel de puternică, iar foamea mă slăbește și mai mult. In 
plus, tot ce reușesc să fac rost pentru Ettie ajunge să fie 
împărţit cu cel puţin alte zece Fantome, pentru că ea nu suportă 
să le vadă înfometate. 

Loup se uită pe furiș la ea, ca să se asigure că nu ascultă, și- 
mi spune în șoaptă: 

— Este urmărită. 

Mă uit panicată spre colţurile întunecate ale clădirilor. 

Există o Fantomă pe fiecare stradă situată între piaţa Fouche 
și porţile orașului. Fantomele sunt pretutindeni și văd totul. 
Dacă Loup spune că Ettie este urmărită, îl cred. 

— Un copil al Curţii? întreb, gândindu-mă cu frică la 
Thenardier sau la Tigru. 

— Nu, răspunde Loup. 

Incerc să scap de teama care mă roade pe dinăuntru. Fluier 
prelung și Ettie se întoarce spre mine; mă bucur că a început să 
înveţe câteva dintre Chemările Măiestre. 

— Nina! mă întâmpină ea, dar este lentă și abia se ţine pe 
picioare, cu ochii adânciţi în orbite. 

O iau de braţ și nu simt între degete nimic mai mult decât un 
os. 

— Ai adus ceva de mâncare? mă întreabă cu speranță. 

Dau din cap în semn că „nu”. 

li cade fața. 

— Cazanul este gol de zile întregi. Gavroche nici nu se mai 
ridică. Abia dacă bea puțină apă. 

Tipic pentru Ettie. Moare de foame și se gândește doar la 
Gavroche. 

Mă uit iute la Loup. Acesta dă sobru din cap; cei mici mor 


întotdeauna primii. 

— Câte aţi pierdut? îl întreb încetișor. 

— Zece până acum. 

Zece Fantome moarte de foame. Până la urmă, poate că voi 
intona Cântecul Morţii. 

— Va trece. 

Va trece. Dar dacă vom supravieţui sau nu, asta este o altă 
poveste. 

— Doare? întreabă Ettie. Să mori de foame? 

— Dacă este vorba doar despre foame, răspunde Loup, 
scotocind prin buzunarele unui mort, atunci de ce vin doctorii 
ciumei? 

Gropile de ciumă au fost redeschise, iar căruţurile se 
hurducăie pe străzi, împinse de bărbaţi care poartă măști cu 
cioc de pasăre și care strigă în drumul lor la cetăţeni să-și 
scoată morţii. Sunt atât de mulţi bolnavi, că până și doctorii 
ciumei, acele păsări ale morţii, sunt copleșiți. 

— Vă spun eu, este și foamete și boală, spune Loup. 

Nu a găsit nimic prin buzunare, așa că împinge cadavrul într-o 
parte, rostogolindu-l ca să poată trece la următorul. 

Ettie tremură, deși nu se simte nicio adiere. 

— Hai să mergem să luăm apă, îi propun. Fântâna nu este 
departe. 

Îmi strecor braţul pe sub al ei, ca să-i susţin greutatea. 

Ettie se sprijină de mine și îi zâmbește Maestrului Fantomelor: 

— Îţi voi aduce apă, Loup al meu. 

El încuviințează din cap, scoate un burduf de sub mantie și îl 
aruncă spre ea. ÎI prind eu, pentru că Ettie nici măcar nu-și 
ridică mâinile. 

Mi se strânge inima. E prea slăbită; nu va supravieţui. Și nu 
pot face nimic ca să o ajut. 


KKK 


Fontaine du Diable? este o învălmășeală de poslanici, 
furnizori de rachiu, lustragii şi vânzători de chibrituri cu 
picioarele și ochii goi. Un băiat scheletic dansează pentru 
mărunţiș, acompaniat de maimuța lui cu o șapcă albastră, care 
cântă lângă el la o flașnetă micuță. Ettie aplaudă de încântare și 


322? Fântâna Diavolului (fir., în orig.). 


mă imploră s-o las să se uite. Zona este atât de aglomerată, 
încât abia îl poate vedea pe dansator. Dar o las să se distreze 
câteva minute, cât timp inspectez împrejurimile. 

Nu sunt un Câine obișnuit cu activităţile din timpul zilei. 
Îmbulzeala mă neliniștește; lumina soarelui mă orbește. Poate 
că de vină este Loup, care mi-a spus că Ettie este urmărită, dar 
sunt agitată și nervoasă. 

Apare de nicăieri. Acum nu-i nimeni și-n secunda doi este 
lângă ea: un gentilom de culoare, cu umerii foarte laţi, purtând 
un joben maro, de catifea. O urmărește cum se înalță pe 
vârfurile picioarelor, încercând să vadă ceva prin aglomeraţie, și 
schițează un zâmbet indulgent. Intr-o singură secundă, 
întrezăresc un milion de detalii: zâmbetul, care i se lățește până 
în colţurile ochilor, cizmele lucioase, paltonul verde-măsliniu și 
capătul unui rozariu din argint, incrustat cu rubine, care îi iese 
din buzunar. Modul în care se joacă tensionat cu mâneca, un tic 
nervos inconștient. 

Ar putea fi el urmăritorul? Privirea lui întunecată nu-mi este 
pe plac, pentru că pare să pună ceva la cale. Fiecare mușchi din 
trup mi se încordează și pun mâna pe pumnal. Gentilomul face o 
mișcare bruscă, ridicând-o pe Ettie cu braţele lui puternice, de 
parcă ar fi un fulg. O înalţă și mai sus, dar îngheaţă când simte 
marginea ascuţită a pumnalului lipită de stomac. 

O așază pe umeri ca să poată vedea mai bine scena, iar ea, 
fără să-și dea seama de ce se desfășoară mai jos, râde 
încântată. 

Privirile noastre se întrepătrund, iar gentilomul, ce-i al lui e-al 
lui, nici nu clipește. 

Îmi arăt dinţii. 

— Pune-o jos, îi poruncesc. 

— lartă-mă, Pisicuţă, îmi spune el cu o voce calmă și 
profundă. 

De unde știe că sunt Pisică? Nu recunosc chipul gentilomului, 
însă el îmi cunoaște Ghilda. O coboară ușor pe Ettie de pe 
umeri. 

— Oh, Nina! Maimuţica e adorabilă! îmi zice ea. 

O iau cu putere de braţ și o îndepărtez de bărbat, apoi ascund 
pumnalul. Îl fixez cu privirea, iar gentilomul ridică încet o mână, 
cu palma în sus, ca să arate că nu are nicio armă asupra lui. Văd 
o cicatrice; arată ca și cum cineva l-a înjunghiat intenţionat. 


Semnul unui jurământ de os. 

— Același sânge ne curge prin vene, șoptește el. 

Ochii mi se măresc. Inclină subtil capul, schiţând un gest prin 
care-mi transmite că vrea să vorbim. Mă uit scurt la Ettie și, 
când ridic privirea, nu văd altceva în afară de o masă de 
oameni. Apoi îl zăresc, e deja în mișcare și înghiţit de gloată. 

Mulțimea este ca un ocean, vastă și agitată. Nu-mi iau ochii 
de la gentilom și îmbrâncesc un șlefuitor de cuțite care ascute 
un satâr, apoi trec pe lângă un negustor de bastoane care 
flutură bice, cravașe și toiege sub nasul oricui este interesat. În 
faţa noastră, jobenul maro de catifea se fâțâie în sus și-n jos. 

Ne cufundăm într-o mulțime strânsă în jurul fântânii. Dacă nu 
pot mânca, oamenii pot măcar să-și umple burţile cu apă. Nu se 
respectă nicio ordine. Trecem pe lângă niște cameriste sărace și 
câţiva băieţi ajutor de bucătar. Mă opresc în spatele unui 
servitor care poartă o haină fină de catifea; veșmintele lui îmi 
spun că lucrează pentru o familie importantă, îi fac cu ochiul lui 
Ettie, iar ea încuviinţează din cap în semn de înţelegere. O 
împing cu blândeţe, iar ea se lovește de servitor. 

Bărbatul înjură. Ettie bălmăjește nenumărate scuze și-l roagă 
s-o ierte. În timpul ăsta, strecor o mână în haina lui și-l ușurez 
de o monedă pentru apă și de încă una pentru noroc. Fluier 
scurt, iar Ettie o zbughește de lângă el și ne reîntâlnim puţin mai 
încolo, în mulţime. Scoate acel râs cristalin pe care-l ador. 

— Cere jumătate de găleată și bea pe săturate, o sfătuiesc 
când îi dau monedele. Nu avem nimic altceva de băgat în 
stomac. 

Trec pe lângă niște valeţi în livrele elegante, dar nu-l zăresc 
pe gentilom. Mă uit în jur. Văd un pâlc de copaci în apropiere și 
o iau înspre el. Dacă e să fie undeva, acesta este locul, pentru 
că ar fi mai greu să fim văzuţi printre trunchiuri. 

Și am dreptate; îl găsesc așteptându-mă, cu braţele 
încrucișate și sprijinit de un copac. 

— Noroc la vânătoare, soră, zice el, dând din cap. 

Sunt agitată și încerc să ascund asta. Mă întorc încontinuu 
spre fântână, ca să n-o pierd pe Ettie din ochi. 

— Cine ești? întreb tăios. 

— Un fiu al Ghildei Literelor, unul dintre Oamenii Condeiului. 
Și un frate care are faţă de tine o datorie de sânge. M-ai eliberat 
din Châtelet. 


Clipesc uluită, studiindu-i trăsăturile. Barba a dispărut, dar, 
da, el este. 

Îmi zâmbește. 

— Am ajuns în posesia unei informaţii care cred că ţi-ar putea 
fi de folos. 

Face un pas ca să arunce o privire peste umărul meu, spre 
Ettie. 

— Tigrul va lua fata, continuă el. 

Mi se oprește răsuflarea. Ettie e acolo, tocmai îi dă moneda 
bărbatului care vinde apă. 

— Nu poate. Orso va porni un război cu Ghilda Trupului. 

— Îl va folosi pe Thénardier, tatăl tău... 

— Thénardier nu este tatăl meu, îi spun eu, scrâșnind din 
dinţi. 

Gentilomul ridică din sprâncene. 

Eu clatin din cap. 

— De unde știi că o va lua? întreb, chiar dacă avertismentul 
lui Loup referitor la urmăritor îmi răsună în minte. 

— Există ceva ce Ghilda Literelor nu știe? In cele din urmă, 
totul trece pe la urechile noastre. Fraţii mei au aflat că 
Thenardier plănuiește s-o răpească și să i-o dea Tigrului. 

— Îi voi spune lui Tomasis. 

Mă încrunt în timp ce o urmăresc pe Ettie. Și-a primit găleata 
și o cară încet, cât mai departe de mulţime, unde nimeni n-o 
mai îmbrâncește. E atât de vlăguită, că nici nu-ţi dai seama că 
se mișcă. 

Bărbatul surâde discret și sumbru. 

— Lordul Hoţilor nu se va implica într-o astfel de problemă. 
Există o... înţelegere între Ghilde. Nu-l va sfida pe Tigru. 

— Când? întreb, întorcându-mă din nou cu faţa spre Fiul 
Literelor. 

— Nu a fost specificată nicio zi sau oră, începe el, apoi ochii i 
se măresc. Soră... 

Mă răsucesc pe călcâie. O singură privire și văd burduful 
vărsat și un străin cu o față disperată, într-o cămașă largă și 
cizme rupte, care o trage pe Ettie de lângă fântână, înspre 
străzi. 

O parte din mine este uimită că cineva ar îndrăzni să ia un 
copil al Ghildelor în plină zi. Dar cealaltă parte, adică Pisica 
Neagră a Ghildei Hoţilor, se află deja în mișcare, alergând după 


ei, cu pumnalul în mână. Eliberez o Chemare atât de ascuţită, că 
oamenii se întorc să privească și fiecare Fantomă aflată la o 
distanţă de o milă este capabilă să o audă. 

Ettie dă din picioare și se zbate, dar braţul bărbatului îi 
înconjoară strâns gâtul. Întinde mâna când mă vede fugind în 
salturi după ea și încearcă să mă strige, dar scoate doar un 
sunet gâtuit. 

Repet la nesfârșit Chemarea și, pe măsură ce alerg, un ecou 
începe să răzbată prin aer. Fantomele m-au auzit. Imi răspund. 

Bărbatul cotește pe o stradă și o târăște pe Ettie după un colţ 
exact când văd prima Fantomă. Pare că se desprinde ca o 
umbră dintr-un perete, vocea ei preluând Chemarea. 

Rămân fără suflu până îi ajung din urmă, dar nu din acest 
motiv mă opresc. 

Urechile îmi ţiuie de la sunetul celor o sută de Chemări care 
răsună în timp ce Fantomele umplu strada, revărsându-se ca 
niște șobolani cenușii din colţuri și din pragurile ușilor. 

Bărbatul și-a slăbit strânsoarea din jurul lui Ettie, care acum 
inhalează cu lăcomie aer și se agaţă de braţul lui ca să rămână 
în picioare. El se uită cu disperare în jur, nesigur dacă să 
înainteze forţat sau să aleagă o altă cale, dar Fantomele sunt 
deja peste tot. 

Merg cu pasul tărăgănat al celor care nu trebuie niciodată să 
alerge nicăieri. Nu se tem pentru Ettie. Nu au de ce. Bărbatul nu 
poate scăpa de ele. Sunt prea multe, iar Fantomele știu acest 
lucru. 

Ochii lui sunt bulbucaţi precum cei ai unui animal turbat. Se 
întoarce în toate direcţiile, însă își dă seama că este înconjurat. 
Fantomele sunt conduse de Loup, întruchiparea unei răzbunări 
cumplite, care îl privește fix și neînfricat pe acest bărbat de trei 
ori mai mare decât el, pentru că știe ce se va întâmpla în 
continuare. 

— Au secours!” ţipă bărbatul panicat. Au secours! 

Orice persoană aflată suficient de aproape ca să audă, dar 
care nu este un copil al Curţii Miracolului, face stânga-mprejur. 
Tineri care cară găleți uriașe de apă dispar de-a lungul aleilor. 
Ferestrele care dau în stradă se închid. Orașul știe când să-și 
închidă ochii. 


3 Ajutaţi-mă! (fr., în orig.) 


— Quelqu'un! Aidez-moi!* strigă bărbatul tânguitor. 

— Dă-i drumul! spun eu, aruncându-mă asupra lui. 

O eliberează pe Ettie. In momentul în care se prăbușește, mă 
grăbesc înspre ea, o iau de braţ și o trag deoparte; nu trebuie să 
vadă ce se va întâmpla în continuare. Fantomele îmi fac loc, 
revărsându-se înapoi ca apa de îndată ce am trecut. 

— Vă rog! 

Omul are ochii holbaţi de groază și ridică mâinile pentru a se 
apăra: 

— Vă rog, nu mă răniţi! 

A fost odată un război între Ghilde. Și, printre cei care 
provocau moarte și distrugere, Fantomele erau cele mai temute. 
Pentru că a lor este cea mai populată dintre Ghilde și poartă cu 
sine o credinţă arzătoare în Lege. Odată stârnite, mânia lor este 
mai cumplită decât cea a tuturor celorlalte Ghilde puse laolaltă. 
Poveștile despre cum și-au revendicat victimele vor bântui 
veșnic mintea fiecărui copil al Curţii Miracolului. 

Loup zâmbește malefic, moment în care un fior îmi alunecă pe 
șira spinării. 

— Luaţi-l! 


3 Să mă ajute cineva! (fr., în orig.) 


16 
Procesul Morţii 


Fantomele se calcă în picioare ca să ridice primul grilaj pe care-l 
zăresc pe stradă, apoi dispar în duhoarea și întunericul 
sistemului de canalizare al Parisului. Eu și Ettie le urmăm cu 
privirile reținute. 

lmensele canale subterane ale orașului, cu zidurile lor de 
piatră, sunt cufundate în beznă și mucegai și-s tapetate cu 
straturi succesive de reziduuri. Inspir adânc. Cei mai mulţi dintre 
Hoţi au fost nevoiţi să se ascundă pe aceste coridoare slinoase 
în nopţile nefaste, în care treaba le-a mers prost. Am învăţat că 
este mai ușor să lași mirosul să-ţi ardă gâtul și să-ți provoace 
lacrimi decât să-l respingi. g 

Ochii mi se acomodează repede cu întunericul. In cele din 
urmă ajungem la un fel de platformă de pe care Fantome se 
revarsă în valuri, pe toate cele patru părți. S-au strâns grămadă 
în tunel - toate așteaptă, unele afundate până la genunchi în 
apele urât mirositoare. 

Se aude un șuierat și se aprinde un felinar, iar lumina difuză îi 
dezvăluie pe Orso și pe Loup, alături de o sută de ochi negri și 
sclipitori, care se uită fix la o fiinţă distrusă. Pare un bărbat gol, 
legat de un stâlp de lemn. Este plin de vânătăi străbătute de 
dâre de sânge. Mâna dreaptă nu este decât un ciot de carne vie, 
care sângerează. Tresar. l-au tăiat degetele pentru că a 
îndrăznit să o atingă pe Ettie. Fantomele nu poartă arme și nici 
nu sunt instruite în luptă. Orice rană pricinuită acestui bărbat a 
fost făcută lent, cu mâinile goale și cu dinţii, cu un scop foarte 
precis. Aproape că îmi este milă de el. 

— Trăiește? întreabă Orso. 

Loup îi răspunde dând din cap. 

— În acest caz, va avea loc un Proces, spune Orso, zâmbind 
sumbru. Eşti invitată să participi, Pisicuţă. 

Înclină capul, mai mult în bătaie de joc decât ca o formă de 
respect. 

Mă cutremur. Nu am mai văzut până acum un Proces al Morţii. 
Poveștile sunt de-a dreptul de coșmar, dar nu îndrăznesc să 
refuz atât de direct o invitaţie; ar fi o insultă la adresa 
Fantomelor. 

Îi arunc o privire lui Ettie; a fost atât de istovită, încât a 


adormit buștean într-un colț, departe de toate acestea. Foarte 
bine. 

— Nu are niciun însemn, îi șoptește Loup lui Orso. 

Niciun însemn sau tatuaj înseamnă că este unul dintre Cei 
Care Umblă Ziua. 

— Copiii mei, spune Orso. Am fost nedreptăţiţi! Trebuie să se 
facă dreptate! 

Fantomele izbucnesc în strigăte teribile și asurzitoare, în timp 
ce Lordul Morţii se apropie de bărbat și îl iscodește. 

— De ce ai pune mâna pe copilul meu? întreabă Orso. 

Fantomele repetă acuzaţia, cuvintele lor răsunând la 
nesfârșit, până când Loup se răstește la ele să tacă. 

— Lăsaţi-l să vorbească! 

— Am f-fost f-forțat, încearcă bărbatul să spună, mișcând 
greoi din buzele tumefiate. 

Răspunsul lui este întâmpinat de Fantome cu un șuierat. 

— Forţat? repetă cu neîncredere Orso. Cum ai fost forţat? 
Rostește acum adevărul și poate că vei fi tratat cu îndurare. 

Prizonierul se uită la Lordul Morţii printr-un ochi distrus și 
umflat, pe jumătate închis. 

— Am... am avut o datorie, suspină el pe un ton jalnic. El a 
spus că o va anula... 

— Cine e „el”? 

Este o întrebare inutilă. Toţi știm cine o dorește pe Ettie. 

— Nu pot să-ţi spun. Au zis că mă va ucide! 

— Nu-ţi fie teamă, prietene, zice Orso și își trece un deget de- 
a lungul feţei zdrobite a bărbatului. 

Apoi afișează un zâmbet diabolic: 

— Elnu te va ucide. 

Pretutindeni în jurul său, Fantomele chicotesc și ţipă de 
bucurie. 

Orso se uită la ele și își deschide larg braţele. 

— Ce spuneţi, copiii mei? 

Vinovat! Vinovat! Vinovat! Vocile lor, o încâlceală de șoapte, 
se lovesc de pereţi și răsună de-a lungul tunelului. 

Loup ridică o mână și Fantomele se năpustesc asupra 
bărbatului, ca o armată de șobolani. Atât de multe tabără pe el, 
că ţipetele lui se aud înăbușit. Întorc capul. Orso se apropie 
greoi de mine. 

— Ştii cine a făcut asta, spun cu duritate în glas. 


Orso mă studiază, apoi mormăie în barbă: 

— Tigrul nu este prost; dacă ar fi numit, această faptă ne-ar 
forţa să mergem la război. L-ai auzit pe Cel Care Umblă Ziua; nu 
a vrut să ne ofere un nume. 

Privirea îi rătăcește peste copiii lui, care tot necăjesc bărbatul 
distrus. 

— Nu ne putem permite o astfel de confruntare, continuă cu o 
voce blândă și joasă. Nu când suntem atât de vlăguiţi de foame 
și de boală. 

Clatină din cap. 

Lordul Morţii tace o clipă și se încruntă. 

— Acum nu mai este vorba doar despre ea, spune Orso, 
uitându-se la Ettie. L-ai dejucat public pe Tigru și nu poate 
permite asta. Dacă o simplă Pisicuţă îl poate înfrunta în faţa 
Curţii, oricine poate proceda la fel. Se va răzbuna sau va pierde 
puterea pe care o deţine asupra noastră. Ea a devenit un simbol 
pe care trebuie să-l distrugă. Nimic nu-l va opri. 

— Dar o poţi proteja! insist eu. 

— Oare? A pus să fiu azvârlit în Châtelet, apoi a încercat să o 
răpească în plină zi. Dacă e suficient de îndrăzneţ să încerce s-o 
ia o dată, va acţiona din nou. 

Simt cum mi se strânge stomacul. Dacă Orso nu o poate 
proteja pe Ettie, atunci cine poate? 

— Există cel puţin patru Conducători de Ghildă care l-ar ajuta 
pe Tigru dacă li s-ar cere acest lucru, pentru că se tem prea 
mult de el ca să-l refuze, spune Orso. 

— Dar Legea?! ţip eu. Nu contează deloc? Nu are voie să o 
atingă. E unul dintre copiii tăi! 

— A slăbit Legea. A pus-o la încercare și acum este jucăria lui. 

Lordul Morţii își unește gânditor vârfurile degetelor și se uită 
la mine: 

— Ştii cum primesc Asasinii numele victimelor? 

Clatin din cap. 

— Dacă cineva dorește să pună capăt unei vieţi, îi dă 
Păstrătorului de Evidenţe numele victimei și plătește moartea. 
Asasinii îndeplinesc misiunea de cele mai multe ori, mai ales 
dacă au și ceva de câștigat din asta. Dar din când în când merg 
la cel condamnat, la lupul mort, și îi spun preţul oferit, dându-i 
posibilitatea să ofere mai mult. Dacă victima poate plăţi preţul 
pe care-l cer Asasinii, aceștia anulează pentru totdeauna 


contractul, pentru că vor fi mai bogaţi dacă trăiește. 

Ascult confuză. Orso remarcă asta și simplifică: 

— Trebuie să plătești un preţ mai mare decât oricare altul 
oferit de Tigru unui copil al Ghildei. Şi trebuie să li-l plătești 
tuturor conducătorilor de la Masa Cârmuirii. Altfel, ea nu va fi 
niciodată în siguranţă. 

Mintea îmi lucrează repede: 

— De cât aur crezi că ar fi nevoie? 

— Aur? întreabă Orso, dându-și capul pe spate și râzând din 
toţi rărunchii. 

Sunetul bubuie de-a lungul canalului. 

Ettie se trezește speriată. Se uită în jur, cu ochii înceţoșați. 

— L-ai plăti în aur pe Lordul Contrabandiștilor? L-ai plăti în aur 
pe Tomasis? Ce înseamnă aurul pentru ei? întreabă Orso, 
țintuindu-mă cu privirea. Haide, Pisicuţă, unde-i mintea aia 
ascuţită a ta? 

Nu înţeleg. 

— Ce importanţă are aurul pentru muribunzi? Ce valoare are 
aurul pe timp de foamete? continuă el. 

Abia atunci îmi dau seama: aurul nu are nicio valoare pentru 
muribunzi. Nu poate opri mâinile morţii. Ceea ce vor muribunzii 
este să trăiască. Şi ca să trăiască trebuie să mănânce. 

— Pâine... rostesc eu, pe măsură ce conștientizez vorbele 
Lordului Morţii. 

Trebuie să găsesc o modalitate de a hrăni întreaga Curte a 
Miracolului. Mi se strânge stomacul de groază. 

Există un singur loc în oraș unde este întotdeauna pâine, chiar 
și pe timp de foamete. Suficientă pâine pentru a o salva pe 
Ettie, pentru a ne salva pe toţi, deși niciun Hoţ al Curţii 
Miracolului nu ar îndrăzni să fure de acolo: Palatul Tuileries, 
cuibul viperelor de nobili care sfidează legea și casa Regelui și a 
Reginei Franţei. 


17 
Pont Neuf 


Există mai multe moduri de a intra în Tuileries, cea mai bine 
păzită clădire din oraș. Ultima oară când m-am strecurat în 
palat, eram mai mică și mai disperată; și n-o aveam după mine 
pe Ettie, care este inutilă în majoritatea situaţiilor care necesită 
să te faci nevăzut. Dar nu pot risca, lăsând-o în urmă. Au trecut 
două zile și Tigrul va fi auzit cu siguranţă că planul său de ao 
răpi a eșuat. Ysengrim știe ce ar putea face în continuare. 

Eu și Ettie ne îndreptăm spre cartierul Faubourg Saint- 
Germain. EI este acolo, așa cum știam că va fi, stând printre 
trupurile morţilor, pentru că acum muribunzii sunt pretutindeni. 

— Nina! spune Ettie cu o voce ostenită. Acela nu-i Saint-Just? 
Este atât de chipeș! 

Este clar că delirează și că nu mai gândește limpede. 

Saint-Just se uită la mine și se încruntă. 

L-am urmărit adesea din umbră. Nu pentru că este chipeș și 
nici pentru că are un talent aparte să ţină discursuri incitante, 
așa cum crede Ettie, ceea ce e adevărat. Motivul este datoria pe 
care o am faţă de el și care îmi apasă greu pe umeri. O datorie 
de sânge, pe care încă nu am achitat-o. Încercând din răsputeri 
să nu roșesc, o așez pe Ettie într-un loc de unde să o pot urmări. 
Imi face cu ochiul și mă gonește spre el. 

Câţiva dintre prietenii lui acoliți mișună prin jur. Mulţi dintre ei 
plâng. 

Lângă el, un tânăr cu păr de culoarea nisipului și ochelari mari 
și rotunzi recoltează sânge dintr-un cadavru, folosind un ac cu 
un aspect terifiant. 

— Furi de la morți? întreb eu. 

Tânărul cu acul ridică ochii spre mine, dezvăluind un chip 
chinuit de oboseală. 

— lau mostre, răspunde el. 

— Feuilly studiază medicina. Va analiza sângele și va verifica 
dacă există anomalii, explică Saint-Just pe un ton monoton. 

— Ce fel de anomalii? 

— Provocate de o sursă de apă contaminată care provoacă o 
boală, spune Feuilly, învelind cu atenţie tubul seringii în pânză și 
piele. 

— Moartea din apă, bombăne Grantaire, beţivul care era 


împreună cu Saint-Just în noaptea în care i-au alungat pe 
Cerberii Trupului. 

Stă sprijinit de un perete din apropiere, urmărind cu 
seriozitate procedurile. 

— Ti-am spus asta încă de când au început să se adune 
trupurile, adaugă el. lar tu, Saint-Just, mi-ai zis că sunt un beţiv. 
Ei bine, acum știi. Singurul motiv pentru care beau alcool este 
ca să evit să fiu otrăvit. 

Îmi face cu ochiul, luând o înghiţitură din butelcuţa pe care o 
ţine tot timpul la brâu. 

— Grantaire, încă nu este miezul zilei; crezi că poţi rămâne 
treaz măcar o dimineaţă? răbufnește Saint-Just. 

— Nu-mi plac cadavrele, răspunde Grantaire cu un sughiţ. 

— Suntem siguri că apa este contaminată, avertizează Feulilly. 
Acum încercăm să izolăm boala și să-i descoperim cauza, ca să 
începem să lucrăm la un tratament. Nu trebuie decât să vedem 
unde sunt cei mai mulţi morţi, ca să fim siguri că substanţele 
dăunătoare se regăsesc doar în sistemele de apă din cele mai 
sărace părți ale orașului. 

— În timp ce apa din fântânile nobilimii este curată ca 
lacrima, afirmă Saint-Just cu o voce aspră. 

Înlemnesc. Mă gândesc la ce a spus Loup despre medicii 
ciumei și la grămezile de cadavre din apropierea Fontaine du 
Diable; la săracii și servitorii aliniaţi pentru a scoate apă din 
fântână. 

Mă uit la Ettie, care a fost înșfăcată de urmăritor înainte să 
poată lua o înghiţitură din burduf. Dar câţi alţii au băut din 
această apă? Câte dintre cele zece Fantome moarte? 

Saint-Just se apleacă asupra unuia dintre cele mai mici 
cadavre. la cu blândeţe mâna marmorată și albastră a băiatului 
și i-o așază pe piept, închizându-i ochii larg deschişi. Apoi se 
întoarce. 

— Asta este lumea în care trăim, prieteni! spune el răspicat. 
Cât timp vom mai sta cu mâinile în sân și vom permite ca acest 
lucru să continue? Câţi cetăţeni vom mai privi murind din cauza 
lor? 

Își încleștează pumnii, lăsând braţele de-o parte și de alta a 
corpului, iar cuvintele pe care le rostește sunt primite de 
prietenii săi cu încuviinţări discrete din cap. De parcă ar fi 
observat lipsa mea totală de reacţie la discursul său, își întoarce 


ochii scânteietori spre mine: 

— Ultima oară când te-am văzut, ai aranjat să fiu arestat de 
jandarmi. 

— Și eu mă bucur să te văd, Saint-Just. 

Se încruntă mânios la mine, apoi mă apucă de braţ și mă 
trage în josul străzii, ţinându-mă de cot. Ettie mă urmărește de 
la distanţă, cu o privire care spune Esti in pericol sau începe să 
fie romantic? Sclipirea din ochii ei arată că preferă cea de-a 
doua variantă. Oftez. E atât de naivă! 

— Haide, Saint-Just, îi spun eu. Nu e cazul să devenim prea 
apropiaţi - sau să-mi provoci răni fizice groaznice. 

Ignoră remarcile mele spirituale și mă ţine cu putere de 
ambele braţe. 

— Și, după ce m-au arestat, am fost interogat ore întregi. Au 
trecut trei zile până când m-au eliberat într-un final. 

Tresar. Nu credeam că o să-l reţină atât de mult. 

— Ai spus că-mi ești datoare, dar mi-ai furat pistolul când ne- 
am întâlnit, iar a doua oară ai aranjat să fiu arestat. 

Îmi eliberez unul dintre braţe din strânsoarea lui și strecor 
mâna în fuste. Scot pistolul lui Saint-Just fără tragere de inimă; 
este unul dintre lucrurile mele preferate, un obiect cu modele 
complicate și aurite. 

— Îmi pare rău? îi spun și i-l înapoiez. 

Ochii lui mă ard în timp ce-și recuperează pistolul. 

— Singurul motiv pentru care vorbesc acum cu tine este că 
recunosc că ești o tânără cu inițiativă și cu abilităţi 
considerabile. 

Mă încrunt, neobișnuită cu lingușeala lui. 

— Ştii la ce m-am gândit în acele trei zile interminabile în care 
am fost întemnițat în Châtelet? În afară de Oare mă vor executa 
din cauza numelui pe care-l port? 

Mă trage atât de aproape de el, că ajung cu faţa la doar 
câţiva centimetri de a lui. Își linge buzele, un gest pe care-l 
găsesc destul de tulburător, şi-mi dau toată silința să mă 
concentrez asupra cuvintelor lui. Simt cum Ettie, care este în 
spatele meu, chicotește de încântare. 

— M-am gândit că ne-ar prinde bine cineva ca tine în Société 
des Droits de I'Homme:. 

Clipesc, confuză. 


35 Societatea pentru Drepturile Omului (fr., în orig.). 


vy 


— Ai toate legăturile necesare cu... ăăă... oameni care ne pot 
furniza arme și informaţii. Şi ai experienţă în eludarea 
anchetelor legii. Tu și Ghilda ta sunteţi aliaţii noștri naturali - 
detestaţi nobilimea la fel de mult ca noi. Îi puteţi recruta pe cei 
care vor fi dispuși să ne fie frați de arme. Dacă vrem să reușim, 
avem nevoie de oameni pricepuţi și vicleni. Ce spui? Te alături 
cruciadei noastre? Cauza are nevoie de tine. 

— Cauza are nevoie de mine? 

— Eu am nevoie de tine, spune el la fel de tandru ca un iubit. 

Apoi zâmbește, un zâmbet feroce și terifiant: 

— Nu înţelegi, Pisică Neagră? Împreună vom schimba lumea. 

O mie de gânduri îmi trec prin minte, unul dintre ele fiind 
motivul pentru care îmi bate inima atât de repede. Altul este că 
îi sunt complet îndatorată acestui tânăr. Aș fi murit dacă nu m- 
ar fi salvat de oamenii Tigrului. Răspunsul meu este ca o 
concluzie de la sine înțeleasă. 

De parcă îmi poate citi mintea, Saint-Just mă eliberează: 

— Dacă ni te alături, Pisică Neagră, încarcerarea mea în 
Châtelet va fi iertată. 

Ideea de a fi asociată în vreun fel cu unul dintre Cei Care 
Umblă Ziua este profund tulburătoare. Dar, alăturându-mă 
cauzei sale, îmi voi plăti datoria din ce în ce mai presantă. Nu 
prea am de ales. 

Oftez: 

— În regulă, mă voi alătura cauzei tale, Saint-Just, dar trebuie 
să faci ceva pentru mine. Știu că vorbești cu Orso. Trebuie să-i 
spui despre moartea din apă. Zece dintre copiii lui deja au 
murit. Dacă-i spui, va putea să-i protejeze pe restul și să-i 
avertizeze pe ceilalţi. 

Saint-Just mă studiază intens. 

— Se va înfăptui. Dar de ce nu poţi să-i transmiţi singură 
acest mesaj? 

Pentru că într-o lume a criminalilor nedemni de încredere nu 
știu cui să incredințez acest mesaj, dar și pentru că ești atât de 
al naibii de nobil, incât știu că pot avea incredere in tine... Dar 
nu am de gând să-i spun asta: 

— Pentru că eu și prietena mea trebuie să intrăm în Palatul 
Tuileries. 

Zicând acestea, îi fac un semn discret lui Ettie, iar ea flutură 
mâna ca răspuns. 


— În Palatul Tuileries? De ce? 

Oftez din nou și încerc să formulez adevărul în modul cel mai 
probabil să-l mulţumească. 

— Voi fura ceva de la Rege, spun eu. 

Dacă este șocat, Saint-Just n-o arată. Ochii lui mă sfredelesc. 

— O comoară? Bijuterii? întreabă și-n ochii lui apare o 
expresie de parcă m-ar judeca. 

— Pâine, îi răspund. 

să împart acest adevăr cu el a fost un lucru corect. 

Saint-Just se oprește, cu sprâncenele unite într-o încruntătură 
care trădează o cugetare adâncă. 

— Am auzit ce ai spus în acea zi în Sălile Morților, Pisică 
Neagră. Noi doi nu suntem atât de diferiți. Amândoi ne luptăm 
cu monștri de o sută de ori mai puternici decât noi înșine. 
Amândoi suntem mici și nesemnificativi și amândoi știm că 
șansele spun că nu putem învinge. 

Saint-Just întinde mâna: 

— Şi amândoi știm că vom muri luptând, spune el. 

Dau cu ezitare mâna cu el și-n în spatele meu Ettie - care 
este destul de departe încât să nu ne poată auzi conversaţia - 
scoate un sunet înăbușit de încântare. 

Îmi trece prin minte că, dacă este dispus să-mi mai facă o 
favoare, Saint-Just ne poate ajuta să intrăm în Palatul Tuileries... 


KKK 


Ajungem la Pont Neuf, unde ar trebui să se afle acum alaiul, 
judecând după limbile ceasului de pe Catedrala Notre-Dame. 
Podul a fost primul de acest tip construit: pe el nu se află case, 
ceea ce Înseamnă că dispune de un spațiu amplu pentru 
cacofonia de actori, negustori, dentişti și medici șarlatani care îl 
aglomerează. 

Astăzi, învălmășeala de trăsuri, căruţe, omnibuzes, birje și 
animale abia dacă înaintează. Ne-am făcut drum printre arterele 
aglomerate ale orașului, evitând /es bouquinistes* zdrenţăroși 
care împart pamflete ilegale care-l denunţă pe Rege și /es 
colporteurs”? care vând cărţi vulgare de pe tăvi împachetate în 


3 Trăsuri asemănătoare diligenţei. 
3 Anticari (fr., în orig.). 
38 Negustori ambulanți (fr., în orig.). 


hârtie albastră. În jurul nostru, fiecare centimetru al fiecărui zid 
este tapetat cu afișe cu bârfe politice incendiare, eseuri istorice 
și o mare de semne de exclamare. Aici a fost prăjit și mâncat 
consilierul regal Concini! par să strige înștiinţările. Aici a murit 
fiul Regelui după ce a fost dat jos de pe cal de un dezertor 
nenorocit! susțin acestea. Și afişele ţipă la nesfârșit: 


DAT ÎN URMĂRIRE: JEAN VALJEAN, DEŢINUT EVADAT 
NR. 24601 


Ne strecurăm prin busculada creată până când suntem 
înghiţite de mulțimile de oameni care se înghiontesc ca să vadă 
mai bine alaiul. In fiecare zi de la începutul foametei, moaștele 
Sfintei Geneviève sunt plimbate pe străzi într-o încercare de a-l 
șantaja pe Dumnezeu să fie milos. 

Este un spectacol minunat pentru cei săraci, cărora le place la 
nebunie să-i urmărească pe preoţii flămânzi și pe pocăiţii cu 
ochi sălbatici în cămășile lor pătate de sânge și biciuindu-se cu 
violenţă. În fruntea alaiului se află Generalul Jean Maximilien 
Lamarque, unul dintre cei mai îndrăgiţi militari ai ţării, care pare 
consternat că trebuie să ia parte la această farsă, când ar putea 
fi în străinătate, luptându-se cu austriecii. Este însoţit de o mână 
de soldaţi și de mai mulţi membri ai Sûreté, toţi călare și 
înveșmântaţi în uniformele albastru-deschis, cu ochii inspectând 
constant mulţimea. 

În spatele pocăiţilor care jelesc, nobili plictisiţi, forţaţi de 
puternica Biserică să participe la șaradă, străbat în trăsurile lor 
calea agonizant de lungă de la Notre-Dame la Palatul Tuileries. 
Caretele, toate numai aur și sticlă și împodobite cu panasșe, 
așteaptă într-o coloană aproape neclintită, ca să traverseze 
podul. 

Palatul a decretat ca în fiecare zi să fie aduși doi copii săraci 
pentru a fi binecuvântaţi și hrăniţi la masa regală. Este o tradiţie 
veche numită de copiii orașului /'En/levement - Răpirea - și 
începută de /a Reine des Gâteaux”, Marie-Antoinette. 

Zăresc o trăsură în care trebuie să se afle copiii; este cea mai 
puţin împodobită, de clasa a treia, potrivită pentru transportul 
celor foarte săraci - în definitiv, ar putea murdări orice altceva. 

Fac un semn spre Ettie, iar ea mă urmărește până când 


3 Regina prăjiturilor (fr., în orig.). 


ajungem chiar vizavi de trăsură. Tot ce trebuie să facem este să 
ţâșnim înainte și să ne strecurăm sub aceasta. Toată lumea îi 
urmărește pe pocăiţi, iar zgomotul și haosul ne vor asigura 
protecţia ideală. Fac un pas precaut în faţă și o trag pe Ettie 
după mine; suntem la câţiva centimetri distanță de trăsură, cât 
pe ce să acționăm, când un ofiţer Sûreté se apropie călare dintr- 
o parte a alaiului. Ochii ei îi întâlnesc pe ai mei și întrezăresc o 
coadă lungă de păr roșu aprins. 

Inspectoarea. 

Nu știu dacă o recunoaște pe Ettie din noaptea de la Châtelet, 
dar observă că suntem prea aproape de trăsură. Se încruntă și 
dă pinteni calului spre noi. 

Pe boașele lui Rennart! 

O apuc pe Ettie și o trag înapoi în mulţime, dar Inspectoarea 
se apropie, mijind ochii, ca nu cumva să ne piardă din vizor. 

— Nina, ce facem? 

Apoi o explozie zguduie pământul și toată lumea se întoarce 
spre capătul podului, la timp pentru a vedea un nor de fum 
înălțându-se în văzduh. Mulțimea icnește de încântare. Cineva 
aruncă ceva în aer! Ce spectacol măreț! Generalul Lamarque 
urlă un ordin, iar oamenii săi se îndreaptă spre explozie cu 
mersul împleticit și cu armele ridicate. Peste sunetul mulțimii 
încep să se distingă câteva strigăte. La început sunt doar niște 
zgomote înăbușite, însă tot ce contează este tonul: voci unite 
într-o indignare pură, absolută. 

Rânjesc. Până la urmă, Saint-Just s-a hotărât să-mi acorde 
această favoare suplimentară. 

Pe măsură ce apar invadatorii, soldaţii abia pot înainta prin 
noroadele care i-au prins în capcană. Un grup de tineri cu 
paltoane croite, cizme lucioase și pancarte în mâini - și, spre 


groaza mea, complet neînarmaţi - mărșăluiesc scandând, 
îmbujoraţi la faţă, spre forțele de ordine. In fruntea lor se află 
Saint-Just. 


Lamarque observă lipsa armelor și mulţimea agitată, așa că le 
strigă oamenilor lui să lase jos pistoalele. 

— Nu avem nevoie de penitenţa voastră! strigă Saint-Just spre 
alai. Luaţi pâinea de pe mesele nobilimii și hrăniţi poporul! 

Mulțimea aclamă, deși nu este clar de partea cui se află. 

Inspectoarea Javert descalecă și o ia spre noi. Nu îndrăznesc 
să mă adâncesc mai mult în mulţime; din cauza soldaţilor, a 


cailor, a elevilor și a spectatorilor agitaţi, există ameninţarea 
reală de a fi călcat în picioare. Apoi, ca o păpușă controlată de 
sfori, Inspectoarea se oprește brusc. Se albește la față; deschide 
șocată gura. li urmăresc privirea. Un bărbat din mulţime se 
holbează la ea, un bărbat cu umeri largi, care poartă un joben 
maro de catifea și un palton verde-măsliniu. Este fiul Ghildei 
Literelor pe care l-am eliberat din Châtelet și care m-a avertizat 
că Ettie era în pericol. 

— Valjean! strigă Inspectoarea în timp ce bărbatul face 
stânga împrejur și o ia la goană. 

Javert reacționează imediat, sărind în mulţime după el ca un 
sinucigaș în apele Senei. 

O Pisică știe cum să speculeze momentul perfect pentru a 
acţiona. O înșfac pe Ettie fără să mai stau pe gânduri, îmi fac din 
nou loc prin mulţime și mă năpustesc asupra ușii trăsurii. O 
deschid larg și sar înăuntru cu pumnalul în mână și pregătită să- 
i înfrunt pe copiii săraci aleși pentru En/evement. Aterizez 
perfect și, într-o fracțiune de secundă, sunt la câţiva centimetri 
de chipul ocupantului, cu vârful pumnalului înțepându-i gâtul. 

Doar că e/ nu este un copil sărac. £/ este chiar chipeș și 
înveșmântat cu o cantitate atât de mare de dantelă, mătase, 
volane și catifea, încât mintea mea îngrozită începe să sune din 
fiecare clopot de alarmă cunoscut. Acesta nu este un om de 
rând ales să ia ceaiul cu familia regală. Timpul încetinește în 
vreme ce mă pierd în ochii cu gene extrem de lungi ale unui 
tânăr chipeș, cu părul castaniu, în braţele căruia sunt cât pe ce 
să aterizez. O aud în spate pe Ettie cățărându-se în trăsură. O 
aud gâfâind. La nas îmi ajunge cel mai subtil iz de ciocolată și 
mirodenii. 

— Pisica Neagră? spune el. 

O, nu. 

— Maiestatea Voastră? zic eu. 

Poate că este vorba despre invadarea spaţiului personal, 
poate că sunt singura care l-a tratat vreodată așa, dar în locul 
furiei care ar trebui să-l subjuge și-n ciuda pumnalului pe care i-l 
ţin la gât, ochii i se luminează și un zâmbet vesel i se aşterne pe 
chip. 

— Vă cunoașteţi? întreabă Ettie în spatele meu cu o voce atât 
de încântată, încât pur și simplu știu că asta și Saint-Just o fac 
să creadă că viaţa mea amoroasă este mult mai interesantă 


decât este de fapt. 

Înainte ca oricare dintre noi să poată să mai facă sau să mai 
spună ceva, totul în jurul nostru se cutremură de la sunetul unor 
focuri de armă. Caii se ridică pe picioarele din spate, astfel că 
eu, Ettie și Delfinul suntem aruncaţi dintr-o parte în alta, după 
care aterizăm grămadă pe podea, el scuzându-se necontenit, iar 
eu împingându-l cu cotul ca să se dea la o parte. Afară se aud 
strigăte, cai galopând și ţipetele unei mulţimi care acum se 
teme pentru propria viaţă. Aerul începe să miroasă a fum și praf 
de pușcă. Vocea lui Lamarque răsună în timp ce le poruncește 
tuturor să stea deoparte, astfel încât convoiul să poată ieși rapid 
de pe pod. 

Trăsura se leagănă și suntem din nou în mișcare. Ettie se 
clatină și se urcă pe scaun, întinzându-și mâna ca să-l ajute pe 
Delfin să se ridice. Tânărul se ridică, apoi întinde degetele 
tremurânde înspre fereastra trăsurii. Îi îndepărtez brusc mâna: 

— Nu fi prost! Vrei să fii împușcat? 

Delfinul deschide gura ca să spună ceva, însă trăsura se 
smucește brusc, iar el cade pe spate, lovindu-se cu capul de 
scaun. Cade din nou grămadă. Ettie scoate un țipăt strident și se 
aruncă spre el, ca să verifice dacă este în viaţă. 

Nu sunt sigură dacă îi pasă de el pentru că este Delfinul 
Franţei sau pentru că speră să fie iubirea vieţii mele. Oricum ar 
fi, simt o mare ușurare când Ettie îmi face semn din cap că încă 
respiră. În acest moment aș prefera să nu fiu arestată pentru 
uciderea moștenitorului tronului. 

— O să-mi spui cum l-ai cunoscut? 

Oftez: 

— Să zicem că l-am vizitat odată în dormitor. 

Ettie chicotește, nespus de scandalizată. 

— Ca să-l jefuiesc! Nu mă mai privi așa. S-a întâmplat acum 
câţiva ani. 

Urmează o tăcere îndelungată, după care Ettie adaugă: 

— Şi totuși încă își amintește de tine. 

Lasă cuvintele suspendate în aer, grele ca vinovăția. 

Încerc să cântăresc șansele ca Delfinul să nu-mi mai poarte 
pică după toţi acești ani - în definitiv, i-am furat una dintre 
bijuteriile coroanei. 

— În plus, este foarte chipeș, continuă Ettie ca și cum ar 
exista un fel de concurs de frumuseţe de care nu sunt 


conștientă. 
— Este? întreb eu, de parcă nu aș fi observat. 
18 
Despre îmbăieri 


Ettie este responsabilă de tot ceea ce se întâmplă când ajungem 
la palat. Nu pentru că ar fi mai familiarizată cu obiceiurile 
nobilimii - pentru că nu este ci pentru că este combinaţia 
perfectă între o tânără fermecătoare și o copilă demnă de milă. 
Când ușa trăsurii este deschisă brusc, o servitoare cu faţa 
rotundă ca o lună plină și cu obrajii îmbujoraţi își vâră capul 
înăuntru. Ca la un semn, Ettie izbucnește în lacrimi, arătând 
spre Delfin și bălmăjind o explicaţie incoerentă, printre suspine 
și gâfâieli. Se dezlănţuie haosul. Oamenii aleargă încoace și 
încolo: se dau ordine, se ţipă, apoi Delfinul este luat pe sus de 
cinci persoane, de parcă una singură nu ar fi suficientă pentru 
un membru atât de chipeș al familiei regale. 

Chiar ar trebui să fugim. În definitiv, Delfinul probabil că va 
pune să fim arestate după ce își dă seama că - îndrăznesc să 
spun - jefuirea moștenitorului tronului Franţei este o infracțiune 
pedepsită cu spânzurătoarea? Dar, dacă fug, misiunea va fi 
sortită eșecului și nu voi avea cum să o protejez pe Ettie de 
Tigru. Delfinul nu a părut foarte supărat să mă vadă, așa că, 
dacă rămân, voi da peste depozitul plin cu grâne de care am 
nevoie cu disperare și care există pe undeva prin Palatul 
Tuileries. 

Dat fiind haosul dimprejur, nimeni nu ne ia la întrebări. 
Suntem aici ca să bem ceai cu Regina sau cel puţin asta tot 
continuă Ettie să vocifereze până când reapare servitoarea cu 
faţa ca în formă de lună; aceasta își încreţește nasul și ne 
adulmecă duhoarea, un amestec de fum și praf de pușcă. 

— Altfel decât de obicei, spune ea cu multă dezamăgire în 
voce. 

Ettie se leagănă lângă mine, iar lacrimile ei devin și mai 
demne de milă. Faţa-în-Formă-de-Lună o dojenește și pocnește 
din degete, moment în care doi valeţi apar imediat lângă ea. 

— După cum se vede, asta-i pe jumătate moartă. Cel mai bine 
e s-o duceţi în braţe. _ 

Deci până și Ettie este dusă în braţe. Insă eu prefer să merg 
pe jos. 


KKK 


Mai întâi vizităm /a salle de bains, o cameră mare, în care nu 
se află nimic în afară de o ditamai cada din sidef, fixată pe 
picioare aurite, în formă de gheare. Aburul se ridică de pe 
suprafața apei, plină de nişte chestii care formează vârfuri 
dense și albe. Arată ca un castron gigantic de albușuri bine 
bătute şi miroase intens a lavandă. 

— Ce e aia? întreabă Ettie. 

— O cadă în care să te speli, răspunde Faţa-în-Formă-de-Lună. 
Nu puteţi să o întâlniți pe Regină duhnind la fel de rău ca o roată 
de brânză Camembert! 

Ne dezbrăcăm de hainele pe care femeia ameninţă să le ardă, 
dar refuz să renunţ la tolba mea cu șperacle, gheare și pumnale, 
la care servitorii se tot uită din ce în ce mai neliniștiți. Nu trebuie 
decât să mușc o singură persoană ca să mă lase să-mi păstrez 
armele, apoi sunt mânată fără menajamente împreună cu Ettie 
în cada uriașă, care este suficient de mare pentru cinci oameni. 
Sunt aruncată în apă, cu tot cu arme. 

Mai întâi ne spală cu apă fierbinte, ca să „îndepărteze 
murdăria”. Apoi tabără pe noi. Patru cameriste care poartă fuste 
împodobite cu albăstrele și înarmate cu perii ne trag în sus și ne 
stropesc cu lichide straniu parfumate. Eu mă vait și ţip în timp 
ce Ettie, din nu știu ce motiv, nu se poate opri din chicotit. 
Femeile îmi freacă și îmi curăţă fiecare centimetru din trup cu o 
perie, până când mi se irită pielea. Apoi trec la păr, pe care mi-l 
clăbucesc fără milă cu nu știu ce balsam cu miros de trandafiri 
care mă face să mă întreb dacă este posibil să mori de la prea 
mult parfum. Când încep să mă obișnuiesc cu degetele lor care 
îmi masează scalpul într-un mod care nu este neapărat 
neplăcut, îmi varsă un urcior cu apă în cap, de aproape mă înec. 

Le spun vreo două în limbajul specific aleilor lăturalnice. 

— N-am întâlnit niciodată o fată atât de sălbatică și de 
nerecunoscătoare! Și tocmai tu ai avut și onoarea de a fi aleasă! 
mă ceartă Faţa-în-Formă-de-Lună. 

Pe urmă ne scot din apă și ne usucă folosind pânze albe și 
moi. Cameristele mă trag de păr cu niște perii de parcă încearcă 
să mi-l smulgă. 


% Sala de baie (fr., înorig.). 


De îndată ce este considerat uscat cum se cuvine, părul lui 
Ettie este împletit, iar al meu este buclat și prins cu șperaclele 
mele, pe care le-au confundat cu niște ace de păr. Suntem 
înfășurate în halate groase matlasate și ni se dau papuci din cea 
mai moale piele albă, căptușită cu lână de miel - îmi spun să nu 
uit să-i iau cu mine când voi pleca. Apoi suntem conduse pe o 
scară dosită. Faţă-în-Formă-de-Lună descuie o ușă și ne împinge 
înăuntru, apoi o închide în urma noastră. 

Camera este mare cât tot hanul lui Thenardier și, dintre toate 
camerele din toate casele elegante în care am intrat prin 
efracţie de-a lungul timpului, aceasta pare cea mai sufocată de 
multitudinea de obiecte poleite cu aur. La fiecare ușă și 
fereastră, în fiecare colț, pe fiecare obiect de decor, de la un 
simplu ceas de perete la candelabru și sfeșnice. Totul este din 
aur. Şi ceea ce nu este din aur este din mătase: perdele cu 
model, tapet pictat manual, huse de pernă și lenjerii de pat. 
Până și draperiile care se revarsă din gura larg deschisă a 
baldachinului sunt din mătase și au ciucuri grei și broderii aurite 
care înfățișează animale zburdând, în partea de jos. 

lar ce nu este din mătase este acoperit de flori. Arată ca și 
cum o florăreasă a înnebunit și și-a împrăștiat buchetele pe 
fiecare suprafaţă disponibilă. Pe tavan sunt pictaţi trandafiri, de- 
a lungul pereţilor se desfășoară grădinile din ţinuturile Qing, iar 
în impresionantul covor otoman în culori pastel sunt ţesuţi crini 
și garoafe. 

Se aude un clic în spatele nostru: ne-au închis aici, dar nu mă 
îngrijorează deloc, pentru că nu am dat niciodată peste o 
încuietoare pe care să nu o pot deschide. 

Lângă patul obscen de mare, dar care pare minuscul din 
cauza muntelui de perne pufoase, se află o masă pe care stă un 
platou cu preparate reci din carne, fructe tăiate și brânzeturi. 
Imi chiorăie stomacul și mă duc să inspectez produsele: bucăţi 
groase de limbă de vită presată, șuncă glazurată cu miere și felii 
de carne afumată, subţiri ca napolitanele; mai multe sortimente 
de brânzeturi, dintre care o bucată galbenă și tare de Comté, 
una de Reblochon, moale și cu crustă de culoarea piersicii, și 
una de Tomme de Savoie, cu coajă alb-prăfos; felii subţiri de 
pere aurii. 

Aleg o bucată de Comte și o miros. 

— Este bună, îmi spune Ettie și îi pot auzi stomacul chiorăind. 


Mă uit la ea cu reproș. l-am spus de nenumărate ori să 
mănânce sau să bea ceea ce i se oferă doar dacă are încredere 
în cel care i le dă. Și, uneori, nici atunci. 

— Of, mănâncă și tu ceva, Nina! 

Îmi întinde o farfurie. 

Eu îi arunc o privire binevoitoare, aleg doar o felie de pară și 
iau o mușcătură minusculă. Mi se topește în gură - e toată 
numai dulceaţă și suc. Înghit cu grijă și aştept să văd dacă simt 
vreun efect secundar. 

Ettie râde: 

— Nu oricine încearcă să ne otrăvească. 

— Asta crezi tu, îi spun eu pe un ton pesimist, dar zicându-mi 
în sinea mea că mai mult ca sigur nu voi păţi nimic dacă mai 
înfulec o altă bucată de pară. 

— Nu este minunat să fii atât de curat? 

Mă încrunt. Refuz să fiu de acord, din moment ce miros de 
parcă aș fi fost atacată de o tufă de trandafiri mov. 

Când simt că am stomacul plin, culeg resturile și pitesc o 
parte în sertarul noptierei. 

— De ce faci asta? întreabă Ettie. 

— Ca să avem și mai târziu. Nobilii aruncă întotdeauna 
resturile. 

— Aruncă mâncare? 

Pare ofensată. 

— Da, îi spun eu. 

Mă întind pe pat, lângă ea. Îmi pun capul pe muntele de perne 
și îi împărtășesc fiecare poveste despre nobilime pe care o știu: 
despre /a Reine des Gâteaux, care a spus poporului său să 
mănânce tort în plină foamete; despre leprosul Rege Ludovic al 
XV-lea, care a crezut că se poate vindeca de boală scăldându-se 
în sângele inocenților și care și-a pus oamenii să fure copii de pe 
străzile orașului, până când au izbucnit revolte în semn de 
protest. 

Când cheia se rotește în broască și ușa se deschide, Ettie se 
preface speriată, în mod corespunzător. 

Față-în-Formă-de-Lună intră în cameră toată numai un 
zâmbet: 

— Ei bine, ia uitaţi-vă la voi două, atât de curate și de 
îngrijite! 

Mă uit urât la ea, dar mă ignoră. Este urmată de alte două 


cameriste, înarmate până în dinţi cu dispozitive care par de 
tortură. Ochii lui Ettie sclipesc de entuziasm când toate trei se 
apucă iar să ne aranjeze părul cu perii, piepteni și o varietate de 
uleiuri. Spre deosebire de mine, care mă simt de parcă mi-ar 
tortura capul, Ettie pare să se bucure de această sesiune de 
înfrumusețare. Buclele ei aurii sunt îmblânzite după ce sunt 
prinse într-un coc à la grecque. Părul meu este coafat mai 
simplu, valuri puţin ondulate, prinse la spate. Apoi suntem 
pulverizate din belșug cu și mai mult parfum, ceea ce ne 
provoacă o cascadă de strănuturi. Intră în cameră o doamnă 
într-o rochie gigantică, galben-deschis; are pe faţă pudră albă și 
poartă o perucă albă cu onduleuri, care este aproape dublă faţă 
de capul acesteia și pe care sunt cocoţaţi un papagal și mai 
mulţi fluturi de culoarea muștarului. 

— Madam Gelada, spune Faţă-în-Formă-de-Lună, costumiera 
regală de la Grand Mogol. 

Mogol este cel mai extravagant magazin de rochii din tot 
orașul; știu acest amănunt, pentru că a trebuit să... împrumut 
unele dintre creaţiile ei și să le folosesc ca deghizări. Doamna în 
galben ne studiază în detaliu. Este urmată în cameră de o 
întreagă suită de bărbaţi și femei care poartă diferite nuanţe de 
galben și cară cutii viu colorate, de diferite dimensiuni 

Madam Gelada se așază cu eleganţă pe un taburet și bate din 
palme. Servitorii ei se apucă să deschidă cutiile în care se află 
lenjeria de corp, iar Madam alege ţinutele. 

Suntem înveșmântate în cămăși și cu/lotest!, ciorapi de 
mătase brodaţi cu flori minuscule, urmaţi de corsete cu șireturi 
de catifea, legate atât de strâns, încât abia mai pot respira. 
Arcurile crinolinei sunt suficient de mari pentru ca trei persoane 
să se poată ascundă sub ele. 

Urmează rochii de toate formele și culorile. De la ivoar-pal la 
stacojiu-deschis, unele brodate cu fir de mătase, altele 
împodobite cu mărgele și paiete care captează lumina și 
scânteiază. Ettie chicotește în timp ce examinează creaţiile 
minunate. Dar Madam nu are timp pentru părerile noastre. A 
fost de ajuns o singură privire ca să ne aleagă rochiile: Ettie 
primește una albastru-pal, iar eu, una roz-prăfos. Ne sunt trase 
peste cap, apoi fixate, îndreptate și netezite. Servitorii scot ace 
de cusut din alamă și aţe de toate culorile, potrivindu-le într-o 


“ Pantaloni până la genunchi, pentru femei (fr., în orig.). 


fracțiune de secundă cu materialul și prinzând tivuri, brâuri și 
mâneci. 

Când termină într-un final, Madam dă ușor din cap ca să arate 
că este mulțumită de munca ei și pleacă, lăsând în urmă o 
învălmășeală de cutii, șerveţele și servitori care să strângă 
dezordinea, toate astea fără să ne fi adresat un singur cuvânt. 

— Arătăm atât de bine! spune Ettie de îndată ce servitorii ies 
în grabă pe ușă. 

Pufnesc. De parcă mi-ar păsa să arăt bine. Rochia nu are 
mâneci, ci doar o fâșie în partea de sus a braţului - unde aș 
putea să-mi ascund pumnalul? -, dar Ettie mă târăște spre una 
dintre oglinzi și mă obligă să mă uit la noi două stând una lângă 
alta. 

— Suntem frumoase! 

Incredibil, însă ţinuta i-a sporit lui Ettie frumuseţea. Luciul 
rochiei albastre îi face ochii și mai mari, iar florile strecurate 
printre bucle o fac să pară de parcă s-ar fi rătăcit aici, venind 
dintr-un tărâm supranatural, ca o prinţesă dintr-o poveste pe 
care ar fi putut să ne-o împărtășească Orso. Acum că a și 
mâncat din belșug, este trandafirie în obraji. 

Mereu mi-am zis că nu este drept să fie atât de frumoasă. 
Chipul ei atrage atenţia celor care nu ar trebui s-o vadă. O 
transformă într-un lucru de posedat. l-aș cresta faţa chiar eu cu 
pumnalul dacă aș crede că asta ar salva-o. Dar să-i provoci o 
cicatrice nu ar schimba lucrurile cu nimic. Nu doar trăsăturile ei 
sunt frumoase. Ceva din adâncul ei îi atrage pe oameni. 
Inocenţa, o bunătate care ar putea înghiţi complet orașul dacă i- 
ar permite. 

— Tu ești mereu frumoasă, Ettie. Nu ai nevoie de o rochie și 
de o mie de ace în păr pentru a schimba asta, îi spun eu pe un 
ton morocănos. 

— Şi tu arăţi minunat, adaugă ea pe un ton prietenos. 

Clatin din cap. Chiar și așa, dichisită fantastic cum sunt, sunt 
doar colţuri, muchii ascuţite și încruntături. Un sac de oase, așa 
mă numește Femi. Cum ar mai râde acum de mine, defilând 
într-o rochie uriașă de mătase, ca o bezea umplută până la 
refuz. 

— Nu-mi pasă cum arăt, spun eu cu înverșunare și vorbesc 
serios. 

Nu înfățișarea mi-a câștigat poziţia sau protecţia Ghildei mele. 


Dimensiunile, viteza, mintea și îndrăzneala sunt cele care mă 
definesc. Sunt Pisica Neagră a Ghildei Hoţilor. 

Față-în-Formă-de-Lună reapare ca să ne dea afară din cameră 
și ne șoptește instrucţiuni neclare în timp ce ne conduce rapid 
pe coridoarele din spate. 

— Nu uitaţi să faceţi o reverență în faţa lui și, dacă se 
întâmplă să o vedeţi, și în faţa ei. Nu vă ridicaţi înainte să vă 
spună ei. Nu aveţi voie să le vorbiţi înainte să vi se adreseze ei 
mai întâi. Să nu uitaţi asta! Nu mâncaţi cu mâinile. Nu luaţi 
mâncare de la masă. Urmăriţi-l pe el și încercaţi să faceţi ce 
face el. Folosiţi-vă /es serviettes?; nu care cumva să vă ștergeţi 
la gură cu mânecile! 

Oriunde am fi duse, nu am timp pentru asta, îmi spun 
neliniștită în sinea mea. Trebuie să găsesc cămările bucătăriei. 

Ettie îmi aruncă o privire îngrijorată. Rânjesc la ea cu mai 
multă siguranţă decât simt de fapt. Intre timp, repet același 
gând în minte ca un semnal de alarmă. 

Trebuie să plătesc preţul pâinii. 

Trebuie să plătesc preţul pâinii. 

Mă aflu în această cușcă de aur de peste două ore și încă nu 
știu unde sunt amplasate bucătăriile. Și chiar dacă le găsesc, nu 
știu dacă există cu adevărat suficientă pâine ca să-i plătesc pe 
toţi conducătorii Ghildelor. În definitiv, trăim într-un timp de 
foamete; poate că și nobilimea suferă de penuria grânelor. 

În timp ce suntem conduse printr-un labirint de coridoare, 
trecem pe lângă o ușă cu gratii, flancată de două gărzi înarmate 
și prevăzută cu trei încuietori masive, aurite. 

Fiecare celulă din trupul meu intră imediat în alertă. Sunt 
sigură că știu de ce este atât de bine păzită, într-un loc ca 
acesta. lar tentaţia de a mă strecura înăuntru este acută. 

Dar, înainte să pot întocmi un plan, suntem îndrumate după 
un colţ și ajungem la o ușă clădită în mod clar pentru giganţi, 
încadrată de doi valeţi în livrea albastră. Picioarele mi se 
cufundă în covorul luxuriant. Lachei inexpresivi, care nu ne 
privesc în ochi și care nici nu dau vreun semn că ne văd, 
deschid ușa și ne permit să intrăm. 


“ Serveţele (fr.. în orig.). 


19 
Delfinul Franţei 


Sala este ca interiorul unei cutii aparţinând unui cofetar, 
tapetată într-o nuanţă delicată de roz. Are ferestre uriașe, 
încadrate de draperii din catifea împodobite cu ciucuri de 
mărimea capului meu. Zece servitori se înghesuie spre mijlocul 
încăperii, înconjurând două canapele într-o simetrie perfectă. 

O doamnă cu un zâmbet plăcut, care poartă o rochie în cea 
mai ștearsă nuanţă de purpuriu, cu diamante la gât și în urechi 
și o perucă elaborată pe cap, stă în mijlocul uneia dintre cele 
două canapele. In spatele ei stă în picioare un gentilom cu ochi 
ca de șoim. li șoptește ceva doamnei și-n timpul acesta, la un 
pupitru împodobit, albastru-pal, se află un alt gentilom ocupat 
cu ceva ce nu pot desluși. 

Cealaltă canapea este poziționată cu spatele la noi și disting 
peste spătar un cap întunecat, cu părul legat la spate într-o 
panglică albastră de catifea. 

Un ușier ridică bastonul, îl lovește de podea și anunţă cu glas 
răspicat: 

— Les invitées”. 

Îi arunc o privire. La fel ca toţi ceilalţi servitori, se uită drept 
înainte și ne anunţă prezenţa în timp ce ne ignoră existenţa. La 
auzul cuvintelor sale, cei prezenţi în sală se întorc spre noi. 

instinctele mele de Pisică îmi spun că acesta nu este un loc în 
care să las garda jos. Imi iau un moment îndelungat ca să 
evaluez situația: numărul de persoane prezente, potenţialul 
pieselor de decor de a fi folosite ca arme cu care să ne 
protejăm, viteza cu care aș putea să o trag pe Ettie spre ușă, 
obiectele scumpe pe care aș putea să le iau cu mine. 

Doamna zâmbitoare ne face semn să înaintăm. Faţă-în- 
Formă-de-Lună ne împinge înainte, amintindu-ne în șoaptă de 
reverență. Acum suntem exact în fața doamnei. Ar putea fi 
atrăgătoare sub straturile groase de machiaj, dar este greu de 
spus. Eu fac o reverență perfectă, dar Ettie se înclină. Mi-e ciudă 
că nu am învăţat-o normele de etichetă pentru o reverență. In 
Curtea Miracolului, toţi copiii se înclină. Dar doamna izbucnește 
în hohote de râs mieroase: 

— Cât de încântător! 


+ Invitaţii (fr., în orig.). 


Întinde o mână spre Ettie, invitând-o să se apropie. Sunt la 
câţiva pași în spatele ei. 

— Cum vă numiţi, micuţelor? 

— Eu sunt Ettie și ea este Nina. 

Ochii doamnei zăbovesc o clipă pe faţa mea, apoi alunecă 
repede pe siluetă. Apoi mă ignoră și brusc sunt teribil de 
conștientă că sunt singura persoană din sală a cărei piele nu 
este albă ca laptele. În Curtea Miracolului, rasa, originea și 
familia nu înseamnă nimic. Prin vene ne curge același sânge. 
Dar aici... aici, cu o singură fluturare din gene, doamna mi-a 
spus că nu sunt demnă să fiu privită. Nu sunt demnă să mi se 
acorde atenţie. 

lute de parcă ar fi o viperă, mâna doamnei ţâșnește și prinde 
bărbia lui Ettie într-o strânsoare fermă. Apoi îi înclină capul și se 
uită la ea: 

— Incântătoare, încântătoare, spune aproape ca pentru sine. 
Sunt Regina Franţei. Acesta este Monsieur Sagouin, cel mai de 
încredere prieten și consilier al nostru. 

Bărbatul care stă în picioare ne privește fix, fără să 
zâmbească. Regina nu ni-l prezintă pe gentilomul de la birou. 
Ceea ce spune multe despre cine este el. 

— Doamnă. 

Ne înclinăm ușor capetele. 

— In aceste vremuri de suferință, obișnuim să invităm la un 
ceai tineri prieteni din cartierele mai puţin norocoase ale 
orașului, spune Regina. Vreau ca fiul meu să știe că nu toți copiii 
sunt la fel de norocoși ca el. 

Spunând acestea, ridică o mână. Ne întoarcem și-l vedem pe 
Delfin, care ne privește cu ochii larg deschiși. 

Incerc din răsputeri să zâmbesc prietenos, cum știe numai 
Ettie, sperând că nu va pune instantaneu să fim arestate. 

Se ridică în picioare în momentul în care Regina ridică mâna. 
Este palid și poartă o tunică bleumarin din catifea, tivită cu 
fireturi și nasturi argintii și o broșă stacojie la piept. 

— Mesdemoiselles, acesta este Louis Joseph Charles Romain, 
Delfinul Franţei. 

Facem încă o reverență, iar Delfinul vine spre noi, un gest 
care o face pe Regină să ridice subtil o sprânceană. Fără 
îndoială că moștenitorul tronului Franţei nu obișnuiește să-i 
întâmpine pe oaspeţii de rând. Dar acum ia mâna lui Ettie în 


timp ce mă fixează cu privirea, apoi o ia și pe a mea și șoptește 
pe un ton jos, victorios: 

— Nina, să înţeleg că acesta este numele tău. 

Ridică iute din sprâncene, ca și cum ar dori să-mi comunice 
ceva; presupun că vrea să-mi spună că nu ne va da de gol și nici 
că va vorbi despre implicarea mea în furtul colierului său. Respir 
ușurată. Delfinul se întoarce pe canapeaua lui, iar în stânga sa 
apare un servitor care îi oferă un platou de argint, pe care se 
află o ceșcuţă. O ridică și ia o înghiţitură. Un alt servitor apare în 
dreapta sa și îi oferă un serviette pliat. Îl folosește pentru a-și 
tampona delicat buzele, după care îl înapoiază unui alt servitor, 
care îl ia de acolo. 

Imi spun că este ridicol. De câţi servitori are nevoie o 
persoană pentru a bea o ceașcă de ceai? 

Apare încă unul și toarnă ceai negru. Adaugă câte o lingură 
aurită de zahăr și puţină frișcă delicioasă și, după ce amestecă, 
întinde tava spre noi. Eu și Ettie luăm câte o ceașcă. Porţelanul 
este foarte delicat, iar mânerul este atât de fragil, încât mă tem 
să nu-l frâng. Ar valora extraordinar de mult în Ghilda Hoţilor. 
lau cea mai mică înghiţitură. Ceaiul este foarte fierbinte și 
cremos. Are un gust divin. 

Un alt servitor ne întinde o tavă plină cu prăjiturele. Le 
recunosc din cămările marilor case pe care le-am jefuit. Înveţi 
multe lucruri când te ascunzi în bucătăriile nobilimii, așteptând 
ca întreaga gospodărie să se cufunde în liniște. Unul este că 
bucătarii sunt artiști de un talent rar întâlnit. Altul este numele 
delicateselor servite celor bogaţi. Există gogoșele r6/igieuses 
grăsune, umplute cu creme anglaise** și acoperite cu caramel 
sărat. Milles-feuilles, cu foi subţiri ca napolitanele, mai multe 
straturi de cremă și glazură cu model domino. Tarte puits 
d'amours delicate, umplute cu pastă de migdale. Char/ottes* 
pline cu zmeură. Tarte Tatin“ în miniatură și profiteroluri 
dolofane din care se prelinge ciocolată topită. 

Intind gâtul ca să văd dacă există pe undeva și pâine, dar 
sunt numai prăjituri. Poate că /a Reine des Gâteaux a avut 


“ Cremă dintr-un amestec de zahăr, gălbenușuri și lapte 
fierbinte aromat cu vanilie (fr., în orig.). 

45 Sarlotă (fr., în orig.). 

4 Produs de patiserie cu fructe caramelizate în unt și zahăr (fr., 
în orig.). 


dreptate și chiar nu mai este nimic altceva de mâncat. Uitându- 
mă la grămezile de bunătăţi, simt cum mi se strânge din nou 
stomacul. 

— Aceea ce e? întreabă Ettie, arătând înspre un mic munte de 
macarons, lipite cu fondant. 

Pentru o clipă, mi se taie răsuflarea; sunt atât de micuţe și de 
simple, atât de frumos colorate: roz-pal pentru dulceaţă de 
trandafiri, roșu pentru căpșune, maro-închis pentru ciocolată, 
ocru pentru café. Cele auriu-închis au gust de caramel sărat, iar 
cele albe, de cremă fină de vanilie. 

— Pe aceea, te rog, spun eu și arăt spre una verde-pal. 

Servitorul o ia cu un cleşte de argint și o pune pe o 
farfurioară. Mă uit la prăjiturică, o mică pată de verde rătăcită în 
oceanul roz-auriu al porțelanului. 

— Doar atât? întreabă Ettie, surprinsă. 

Farfuria ei este plină-ochi cu prăjituri. Este evident că 
recuperează săptămânile de foamete. 

Nu pot explica; am un nod în gât. Cum pot fi înconjurată de 
asemenea bogății când sute dintre frații mei și surorile mele 
mor de foame? Fac semn unui alt servitor. Îmi aduce un 
serviette de pânză roz, cu broderii. Îl iau și îi mulţumesc. Prinţul 
se uită la mine nedumerit. 

— Nu trebuie să le mulţumești, murmură el. 

Are dreptate. Gentilomul George m-ar lovi pentru o eroare 
atât de flagrantă. Incerc să găsesc un mod de a îndrepta 
discuţia spre bucătării, mai exact spre locul în care s-ar putea 
afla cămările sau brutăria. 

— Am așteptat ani întregi să te revăd. N-am crezut că o să 
mai apuc, îmi șoptește Prinţul, făcând să pară că purtăm o 
conversaţie plictisitoare, de complezenţă. Mi-ai luat pandantivul 
lui Charlemange. Am avut atâtea necazuri! 

— Te-au... te-au bătut? întreb, curioasă să aflu ce înseamnă 
„necaz” în viziunea unui Delfin. 

Se întoarce spre mine uimit. 

— Să mă bată? Evident că nu. Nimeni nu ar îndrăzni vreodată 
să mă bată. 

— Dar ai spus că ai avut necazuri, spun în grabă, cu ochii în 
ceșcuţă. 

— Da, ei bine, Mama a fost foarte dezamăgită de mine și chiar 
știe cum să-ţi facă viaţa extrem de neplăcută când își dorește 


asta, continuă el, apoi se oprește și se gândește. Am avut un 
tap ispăşitor” când eram mai mic... nu mai știu cum îl chema. Il 
băteau dacă făceam vreodată ceva rău. 

Un tap ispăşitor. Este mai mult decât ridicol; este oribil. 
Schimb repede subiectul: 

— Îl vrei înapoi? Colierul? 

— Poftim? Oh, ei bine, s-ar putea să fie cam dificil să explic 
cum a apărut acum, după atâta vreme, spune el pe un ton lipsit 
de interes, de parcă am discuta despre o mănușă pierdută. 

— Este una dintre bijuteriile coroanei Franţei, zic eu cu mult 
reproș chiar dacă, imaginându-mi colierul la gâtul lui Tomasis, 
îmi amintesc de aprecierea pe care mi-a câștigat-o. 

— Hmmm, da... zice Delfinul distras. 

— Vino aici, copilă, spune deodată Regina, făcându-i semn lui 
Ettie, care se uită neliniștită la mine. Nu trebuie să-ţi fie frică, 
adaugă ea. Vreau doar să-ţi văd chipul frumos. 

Ettie înaintează câţiva centimetri, sub privirea pătrunzătoare 
a Reginei. Folosește cuvinte blânde și amabile, dar ceva din felul 
flămând în care ochii ei îi sfredelesc pe ai lui Ettie mă duce cu 
gândul la un păianjen care pândește o muscă. 

— Eşti atât de frumoasă! Nu-i așa că face sala să pară mai 
frumoasă doar prin simpla ei prezenţă, Romain? 

Ettie se înroșește toată. 

— Fără îndoială, Maman, răspunde Prinţul. 

— Poate că ar trebui să o păstrăm, spune Regina. 

Inima mi-o ia la galop la gândul că Ettie ar putea rămâne în 
palat. Nu ar fi o rezolvare a problemelor noastre? Cu siguranţă 
că nici măcar Tigrul n-ar fi în stare s-o ia atât timp cât se află 
sub protecţia Reginei Franţei. Şi totuși când o văd pe Ettie aici, 
cu ei, simt un nod în gât. Arată ca unul dintre ei. Și într-un fel 
doare. 

— Ai fi un bun companion pentru Delfin, continuă Regina. Este 
un băiat destul de singur. 

Prinţul se înroșește. Nu știu de ce este stânjenit sau cum de 
este posibil să te simţi singur când cincisprezece persoane îţi 
sunt alături în orice moment. 

Regina se așază mai bine pe canapea și bate ușor în locul de 


4 În original, a whipping boy - un băiat biciuit sau un ţap 
ispășitor. Tânăr educat alături de prinţ și care primea pedeapsă 
corporală pentru fărădelegile acestuia, chiar în prezenţa sa. 


lângă ea, invitând-o pe Ettie să i se alăture. 

— Ce zici, ai vrea să ne distrezi, draga mea? 

Ettie pare panicată. 

— Nu fi timidă. Poate știi o melodie pe care ne-o poţi cânta? 

Îmi ţin respiraţia și sper că Ettie nu va cânta niciuna dintre 
melodiile cunoscute, pentru că toate sunt destul de vulgare. 

Se gândește. 

— Vă pot spune o poveste. 

— Minunat! exclamă Regina. 

Ettie a adunat o mulţime de povești. Sper în sinea mea să nu 
repete niciuna dintre cele mai colorate pe care le-a auzit. 

— Aceasta este povestea spusă de Tatăl meu, așa cum este 
spusă tuturor copiilor Morţii, începe ea. A fost odată o ţară plină 
până la refuz de șoareci, care s-au răspândit în fiecare oraș și 
cetate. 

Pe boașele lui Rennart! 

Nu povestea ala, nu acum, nu aici! 


20 
Povestea lui Ettie 


La început, Ettie stă dreaptă ca o scândură, cu spatele la mine, 
astfel că nu poate vedea semnalul de avertizare pe care i-l 
transmit prin expresia feţei și nici nu se întoarce când tușesc 
zgomotos. 

— Ești bine? mă întreabă Prinţul, alarmat. 

Dar Ettie nu mă bagă în seamă. Se concentrează, încercând 
să relateze povestea exact așa cum i-a spus-o Orso. 

Despăturesc șerveţelul și pun prăjitura în mijloc, apoi îl 
împăturesc cu grijă și mi-l pun pe genunchi. 

— Dacă nu-ţi plac prăjiturile, le putem arunca, șoptește 
Delfinul, privindu-mă curios. 

— Sunt sigură că sunt delicioase. 

Tocmai mi-am pierdut pofta de mâncare. Ettie spune cu 
nonșalanţă povestea revoluţiei eșuate care aproape că a 
detronat familia regală și, în afara unei intervenţii dramatice, nu 
pot face nimic ca să o opresc. 

— Nu trebuie să o păstrezi pe aceasta. Putem aranja să fie 
trimise unele proaspete ori de câte ori dorești, insistă Prinţul. 

— Lasă-mă în pace! îi zic în șoaptă. 

Se oprește din mâncat și stă tăcut în timp ce mie mi se 
învârte capul din cauza posibilelor urmări. Vom fi arestate 
pentru repetarea poveștii? Cum vom transmite un mesaj Curţii 
sau lui Femi dacă ne vor lua? 

— Nu există multă mâncare acolo unde locuiești? 

Prinţul îmi întrerupe șirul gândurilor. Mila din vocea lui este la 
fel de subtilă ca o bâtă, făcându-mi toate firele de păr să se 
ridice. În definitiv, ne aflăm pe timp de foamete, însă cineva a 
uitat să-l anunţe pe Delfin. 

— Te-ai uitat recent dincolo de porţile palatului? șuier în 
tăcere. Nu ai văzut nimic astăzi, în timpul călătoriei cu trăsura 
prin oraș? 

Îl privesc direct în ochi: 

— Cadavrele sunt așezate în grămezi în unele colţuri de 
stradă. Oamenii mor de foame. Când avem într-adevăr 
mâncare, nu o aruncăm și nici nu aranjăm să ne fie trimisă alta 
proaspătă. 

Se uită fix la mine, stupefiat. 


Nu îmi pasă. N-am timp să-mi pese sau să stau aici, mâncând 
prăjituri viu colorate în timp ce Ettie repetă povești sediţioase, 
iar eu trebuie să-mi dau seama unde sunt depozitate grânele 
palatului și cum anume le voi scoate din Tuileries fără să fiu 
văzută. 

Pe măsură ce Ettie își continuă povestea, atmosfera din 
cameră devine mai apăsătoare. Deși continuă să zâmbească, 
este ceva îngrijorător în expresia așternută pe chipul Reginei. 

Lângă mine, Prinţul își bea ceaiul, gânditor, liniștit, enervant. 

— Povestea. Despre ce este vorba? mă întreabă în șoaptă. 

Sunt atât de uimită că nu-și dă seama încât uit pe moment 
cât este de enervant. 

— Despre revoluţia eșuată. Pisicile sunt nobilimea, iar șoarecii 
sunt revoluționarii. 

Auzind asta, ochii Prințului trec cu viteză de la Ettie la Mama 
sa, apoi la bărbatul din colţ, care acum s-a întors. E palid și pare 
slăbit, înveșmântat în haine azurii și cu capul împovărat de o 
monstruozitate de perucă albă. 

Încerc să mă ridic, dar Prinţul mă apucă de mânecă și mă 
trage cu putere înapoi pe canapea. 

— Nu. Nu mai poţi face nimic, nu acum, îmi spune el, ţinându- 
mă strâns de braţ. Dacă Maman îţi vrea capul, o voi implora să 
te cruţe. Nu te îngrijora. 

Ei bine, asta mă face să mă simt mult mai bine. 

Vocea lui Ettie devine tot mai teatrală pe măsură ce descrie 
felul în care pisicile au reușit să-și convoace fraţii și modul în 
care aceștia i-au salvat de spânzurătoare, întemniţând șoriceii. 

Camera pare insuportabil de caldă și de mică. Refuz ofertele 
servitorilor de a-mi mai turna ceai, ridicând ușor umerii. Nu pot 
să mănânc sau să beau; abia mai pot să respir. Nu pot să fac 
nimic altceva decât să o ascult pe Ettie cum ne pecetluiește 
soarta. 

Când termină povestea, Regina o apucă de mână. Mă lupt cu 
teama care crește înăuntrul meu. 

— Mulţumesc, draga mea, glăsuiește Regina, sărutând-o pe 
frunte. Unde ai auzit acea poveste fascinantă? 

— E... e cunoscută, răspunde Ettie, fără să pomenească, din 
fericire, de Orso sau de Ghilde. 

— Afară! strigă bărbatul de la birou cu o voce ascuţită și 
pițigăiată. Toată lumea afară! 


Regina se întoarce să-l privească. Îi dă drumul lui Ettie, care 
alunecă de pe canapea și vine spre mine, poticnindu-se și 
simțind în cele din urmă tensiunea din aer. 

Monsieur Sagouin și servitorii se îndreaptă spre ușă. 

Eu și Ettie ne ridicăm ca să mergem după ei. Poate că, dacă 
ne strecurăm acum, găsim bucătăriile și reușim să părăsim 
palatul înainte să... 

— Nu și tu, draga mea, îi spune Regina lui Ettie, ţintuind-o cu 
privirea. 

— Care este problema, tată? întreabă Prinţul de îndată ce se 
închide ușa. 

Regina deschide gura pentru a răspunde, dar este întreruptă 
de bărbatul de la birou, care s-a ridicat și vine spre ea. 

— Care este problema? Îndrăznești să mă întrebi care este 
problema? '[i s-a părut că a fost o poveste bună? Ţi-a fost milă 
de șoareci? Pentru că, într-adevăr, au fost atât de mici și de 
curajoși, aflaţi la mila unui regat al pisicilor! pufnește bărbatul. 

Delfinul pare că se micșorează sub apăsarea cuvintelor 
înverșunate: 

— Ești atât de prost încât nu auzi? Oameni de rând vin în 
palatul nostru și ne povestesc răscoala despre care se șușotește 
pe străzi. E cunoscută. Acestea sunt poveștile spuse copiilor de 
poporul nostru? 

— Tată, a fost doar o poveste. Mă îndoiesc că știe cu adevărat 
ce înseamnă... 

— Arată-i, spune Regina. 

Și, spre groaza mea, bărbatul începe să-și desfacă nasturii de 
la vestă. 

— Aveam șase ani când au ocupat palatul. Au venit ţipând 
după /a Reine des Gâteaux - au pus-o să mănânce până când i 
s-a făcut rău, iar doamnelor ei de companie le-au tăiat capetele. 
Au forţat-o să meargă pe jumătate goală pe străzi și m-au făcut 
să mă uit. 

Işi slăbește cu stângăcie cravata, de parcă nu ar fi obișnuit să- 
și scoată singur hainele. 

— Mama mea s-a căsătorit cu cineva din această familie la 
cincisprezece ani - a fost mai tânără chiar și decât tine, Romain. 
Nu a avut de ales. Ar fi urât-o indiferent ce ar fi făcut. A încercat 
să câștige afecțiunea poporului. Și tatăl meu a încercat. Tânjea 
ca poporul lui să-l iubească. 


Își înlătură pânza de pe piele și atunci le vedem: cicatrici 
adânci, în zigzag, care se întrepătrund de la gât până la buric. 

— Pe mine și pe sora mea ne-au bătut fără milă cincisprezece 
zile - cincisprezece zile. M-au forţat să spun minciuni la procesul 
mamei mele, să o acuz de fapte de nedescris. 

Regina stă dreaptă și nemișcată, cu ochii scânteind periculos. 

— Dacă unchiul nostru nu ar fi invadat orașul, revoluționarii ar 
fi ucis până la ultimul nobil din ţară. Orice bărbat, orice femeie și 
orice copil, spune el clătinându-se. 

Tremură, așa că Regina întinde mâna și îl apucă strâns de 
încheietură. Îi văd articulațiile degetelor albindu-se. 

— Aceștia sunt șoriceii galanţi din poveste, continuă el. 
Dispuși să tortureze copii, să ucidă femei. Aceștia sunt eroii 
neajutoraţi ai unor astfel de povești. Indiferent cât de mult îi 
compătimești, indiferent cât ai crede că suferă, nu te poţi cobori 
la nivelul lor, pentru că te vor uri mereu pentru ceea ce ești. În 
schimb, trebuie să-i conduci, să-i controlezi. Trebuie să faci așa 
cum am făcut întotdeauna, așa cum vom face și de acum încolo. 
Trebuie să faci tot ce este necesar ca să-i protejezi pe cei pe 
care îi iubești. 

Își pierde cuvintele și își ferește privirea, ca și cum nu mai 
poate îndura să se uite la fiul său. 

— Dacă acestea sunt poveștile care circulă pe străzi, atunci 
lucrurile sunt așa cum bănuim de multă vreme, spune Regina cu 
vocea ei dulce ca melasa, uitându-se la Delfin. Dacă tu crezi că 
sângele, coroana sau numele te vor proteja, atunci te înșeli, fiul 
meu. Trebuie să fim la fel de miloși cu ei pe cât sunt ei dispuși 
să fie cu noi. 

Se întoarce brusc spre noi. Ettie, care este în spatele meu, se 
face cât un purice. 

— Nu-ţi fie teamă, copilă. Ne-am bucurat de povestea ta cu 
adevărat edificatoare! 

Zicând acestea, Regina afișează un zâmbet mult prea larg. 

— De fapt, suntem atât de recunoscători pentru 
divertismentul oferit, încât am dori să ne extindem oferta de 
ospitalitate. Organizăm un bal mâine seară și am fi încântați să 
rămâneţi amândouă și să vă bucuraţi de festivități. 

Ettie pare entuziasmată de idee și reapare din spatele meu, 
zâmbindu-i timid Reginei. 

Dar eu știu mai bine. Mama Prințului este cu siguranţă 


periculoasă. Ar trebui să părăsim imediat palatul. Odată ce 
găsesc depozitele de grâne, putem să dispărem de aici. 

Regina îi aruncă o privire soţului ei, care se chinuie să-și 
închidă nasturii de la cămașă. Burta îi atârnă moale și tristă, iar 
el arată complet oropsit. 

— Vino, dragul meu, spune ea. 

Se ridică și-l ia de cot, conducându-l afară din cameră. 

Cu un foșnet de mătase pe podelele din lemn cernit, Regina 
dispare. 


21 
Surorile 


— Vă voi însoţi până în camera voastră, spune Delfinul, 
ridicându-se. 

Ușile i se deschid și ne zorește să ieșim. _ 

— Oh, Nina, un bal! Te poţi gândi la ceva mai palpitant? In 
timp ce cotim pe coridoarele nesfârșite, Ettie bate din palme de 
încântare. Dar când se întoarce și vede expresia de pe faţa mea, 
ezită. 

— Putem rămâne la bal, nu-i așa? 

— Nu prea aveţi de ales, comentează Prinţul. 

Mă încrunt. 

— E timpul să plecăm de aici, Ettie, spun cu fermitate. 
Delfinul se oprește: _ 

— E mai bine să nu o sfidaţi pe Mama, ne atenționează el. In 
definitiv este Regina voastră, iar porunca ei este lege pentru 
voi. 

— Ce ai spus? întreb furioasă. 

— Ei bine, voi sunteţi supușii Reginei, deci practic îi aparţineţi 
ei și tatălui meu. 

— Eu nu aparţin nimănui, îi spun tăios în timp ce Ettie mă 
apucă de braţ. 

Prinţul se încruntă. 

— Asta nu e adevărat. Sunt Delfinul Franţei. Într-o zi voi fi 
Rege, iar toţi și toate îmi vor aparţine. Tu îmi vei aparține. Dacă 
îmi doresc, pot pune să fii arestată. Dacă vreau, te pot executa. 
Dacă... 

ÎI plesnesc cu putere. Sunetul răsună de-a lungul coridorului 
ca o împușcătură. 

— Nina! mă mustră Ettie. 

Servitorii suspină adânc și încep să vină spre noi, dar Delfinul 
îi îndepărtează, făcând un semn cu mâna. Se holbează la mine, 
ţinându-și strâns obrazul, evident uluit. 

— M-ai lovit! 

— Sunt capabilă de mult mai rău dacă vei mai îndrăzni 
vreodată să ne spui că îţi aparținem. Noi suntem Mizerabilii. Nu 
aparținem decât Taţilor noștri. Poate că tu și cei ca tine stăpâniţi 
majoritatea lucrurilor din această ţară, dar nu ne stăpâniţi și pe 
noi! 


Prinţul își atinge maxilarul, mai multe emoţii ivindu-se pe 
chipul său: furie, scepticism și ceva ce nu pot desluși. Își 
îndreaptă tunica și își trece o mână prin păr. 

Îi întorc spatele și continui să mărșăluiesc spre camera 
noastră. 

Delfinul se grăbește ca să ţină pasul cu noi. 

— lartă-mă, spune cu o voce nesigură. 

Nu sunt impresionată. Ettie cea mereu bună la suflet este 
imediat fermecată. Se duce la el cu braţele larg deschise. 

— Vezi, Nina? Îi pare rău, spune ea, mângâindu-l liniștitor pe 
braț. Vom rămâne cu tine până la bal. l-am promis mamei tale 
că așa vom face. 

Prinţul se înveselește, iar un zâmbet îi luminează chipul. 

Eu pufnesc: 

— Nu sunt aici ca să particip la baluri. 

Privirea Delfinului se mută de la mine la Ettie; se joacă 
neliniștit cu una dintre mâneci. 

— Mi-ai spus că este foamete, îmi amintește el. Dacă 
rămâneţi aici în palat, chiar și după bal, nu o să vă mai fie 
niciodată foame. Avem mâncare din belșug. 

Vocea lui este jalnic de sinceră. 

Eu încrucișez braţele sceptică. 

— Şi ce se întâmplă cu oamenii din afara palatului? Cu 
Mizerabilii? Ar trebui să trăiesc aici, în această cușcă poleită cu 
aur, îndopându-mă cu prăjituri, în timp ce ei flămânzesc și mor? 
O parte dintre cele mai învechite resturi de la masa ta i-ar ajuta 
să nu mai moară de foame. Cel mai mic dintre depozitele tale 
de grâne i-ar salva cu sutele. 

— Nu știam, spune încetișor Prinţul. 

— Eşti Delfinul Franţei. intr-o zi, vei fi Rege, iar toţi și toate iţi 
vor aparține, îi repet eu cuvintele. Vei mai mânca prăjituri și 
atunci, când poporul tău va muri de foame? 

Prinţul stă acolo stingher și tăcut. Nu a cunoscut niciodată 
foametea, nu și-a dorit niciodată nimic. Nu-l pot face să 
înţeleagă. 

Cumva, am ajuns la ușa camerei noastre. 

— E timpul să ne culcăm, spun cu răceală. 

Ca un gest de solidaritate, Ettie strânge braţul Prințului și mi 
se alătură. 

Moștenitorul Franţei pare melancolic; abia ne privește când 


înclină capul spre noi. 

— Vă urez noapte bună, Mesdemoiselles. 

Înghite în sec, agitat. 

— Ș-și îmi pare rău pentru jignirea pe care v-am adus-o. 

— Eşti iertat, spune cu blândeţe Ettie. Și Ninei îi pare rău că 
te-a lovit. 

— Nu-mi pare, mormăi eu ameninţător, în timp ce Ettie mă 
înghiontește să intru în cameră. 


KKK 


După ce servitoarele ne ajută să ne dăm jos rochiile, Ettie se 
urcă în pat. 

Se uită gânditoare la mine. 

— Nu te îngrijora, îi spun. Eu... 

— Cred că te place, mă întrerupe ea. 

— Poftim? 

— Prințul. Cred că te place. 

— Ettie, tu crezi că toată lumea mă place, i-o tai eu. 

— E adevărat. Şi Montparnasse te place. 

Cuvintele ei mă iau prin surprindere. Mă holbez la ea un minut 
întreg, după care îmi găsesc cuvintele și rostesc încet: 

— Nu fi prostuţă! Ce motiv ar avea oricare dintre ei să mă 
placă? 

— Eşti curajoasă și isteaţă, îmi spune ea, rânjind. Și l-ai 
plesnit. 

— Nu l-aș plesni niciodată pe Maestrul Cuţitelor! protestez eu. 

Ettie izbucnește în chicote de râs la un astfel de gând. 

— Montparnasse se poartă frumos cu noi numai datorită lui 
Lady Corday, care dorea să-l știe pe Orso ieșit din închisoare. Și, 
oricum, băieţilor nu le plac fetele pentru că sunt curajoase, 
Ettie. 

— Oh? 

— Le plac pentru că sunt drăguţe. 

— Ei bine, eu sunt drăguță, iar Montparnasse cu siguranţă nu 
mă place. 

Întinde picioarele și își mișcă degetele, încruntându-se. 

— Când te vindecai, l-am rugat să mă înveţe să lupt, ca să te 
pot proteja dacă Thenardier te mai atacă vreodată. M-a lovit 
peste faţă și mi-a spus că este vina mea, că ar fi trebuit să învăţ 


să blochez corect. 

— Probabil că ăsta este felul lui Montparnasse de a-și arăta 
dragostea adevărată. 

Și râdem împreună, ascunse sub pături, până când ne dor 
fălcile și burţile. Apoi ne întindem acolo, în întuneric, una lângă 
alta și îi aud din nou vocea, delicată ca o șoaptă. 

— Uneori închid ochii și-mi spun că ar trebui pur și simplu să-l 
las pe Tigru să mă ia. Dacă mă ucide, cel puţin se va sfârși totul 
și vei fi în siguranţă. 

Tremură, încercând să fie curajoasă. 

— Nu s-ar sfârși, spun eu cu o voce nesigură și îndurerată. 
Dacă i te oferi Tigrului, nu te va ucide. 

— Dar ai spus... 

— Am minţit. Tigrul nu ucide oameni El... el îi distruge. 

Lumina lunii se reflectă în ochii lui Ettie, care se uită la mine. 

— Oamenii nu mor. El distruge tot ce este bun, spun eu, 
inspirând adânc aer în piept. Știu asta pentru că a luat-o pe sora 
mea, Azelma. 

— Ai o soră? O poţi salva? Ești Pisica Neagră. Te poţi strecura 
oriunde! L-ai eliberat pe Lordul Morţii din Châtelet! 

Încrederea deplină a lui Ettie în abilităţile mele ar trebui să-mi 
încălzească inima, dar se înșală. 

— Am încercat, spun eu, încercând să nu plâng. A hrănit-o cu 
mac, iar acum este sclava lui. Chiar dacă aș putea să o scot de 
acolo, s-ar lupta ca să revină la drog, la el. Asta face macul. Nu- 
și mai amintește cine este. Nu-și mai amintește cine sunt. 

Nu mai pot continua. Nu mai pot îndura să descriu răul în 
cuvinte. 

Scot pumnalul de sub pernă și deschid mâna. Lipesc lama de 
piele și, cu o mișcare fulgerătoare, o las să alunece în jos. Pe 
tăietura stacojie apar picături de sânge. 

— Nu-i voi permite să-ţi facă asta. 

Întind mâna spre Ettie. 

— Jur. 

Ettie ia pumnalul și, crispându-se de durere, trece lama peste 
propria palmă. Își încreţește nasul de durere când îmi pun palma 
sângerândă peste a ei; apoi ne petrecem degetele calde și 
umede, iar sângele nostru se amestecă. 

— Acum ești sora mea. 

— Acum ești sora mea, șoptește ea. 


Și încerc să nu mă gândesc la Azelma. Și ea a fost sora mea 
odată. 

Ne dăm drumul la mâini, iar Ettie șterge lama pumnalului de 
husa de pernă din satin înainte să mi-l dea înapoi. Clatin din 
cap: 

— Păstrează-l. Montparnasse mi-a dăruit unul nou. 

Ochii i se luminează și ţine pumnalul aproape de ea. Apoi îmi 
aruncă o privire poznașă: 

— Ti-am spus că te place. 

Râdem, vorbim și dormim foarte puţin. Ettie mă obligă să-i 
împărtășesc și mai multe povești. 

Îi spun cum am furat de la Prinț colierul cu safir uriaș, care 
atârnă acum de gâtul lui Tomasis. li spun poveștile și zvonurile 
despre Orso și Corday. Îi spun despre /es Mervei/les, Minunile 
Curţii Miracolului, despre Pescar, despre /e Maire și despre 
Gentilom, cei mai îndrăzneţi criminali pe care i-a văzut vreodată 
Franța. Vorbesc până când răsare soarele și răgușesc, până 
când ochii lui Ettie sunt înceţoșaţi și obosiţi. Apoi, ţinându-mă de 
mână, capitulează și se lasă furată de somn. 

Ar trebui să mă duc să explorez palatul și să găsesc ce-mi 
trebuie, dar degetele lui Ettie le strâng pe ale mele și nu mă 
lasă inima s-o părăsesc. E prima dată când nu suntem într-un 
pericol iminent, când nu murim de foame sau suntem rănite; e 
prima dată când stăm relaxate împreună, râzând de lucruri 
prostești. Așa cum făceam cu Azelma. Cine ar fi crezut că am 
uitat cum e să nu-ţi fie frică? 

Stau întinsă și trează, ascultând-i respiraţia. 

Ar putea fi în siguranţă aici, la palat? Ar putea fi fericită? Cu 
siguranţă că Tigrul nu ar îndrăzni să vină după ea dacă s-ar afla 
sub protecţia Regelui și a Reginei Franţei. 

Însă mă neliniștește ideea de a o lăsa pe Ettie cu cei din 
familia regală, mai ales după povestea pe care a spus-o și 
sclipirea amenințătoare din ochii Reginei. Şi nu pot părăsi 
palatul fără să-i asigur protecţie din partea tuturor Ghildelor - 
trebuie să găsesc grânele. Dar chiar dacă poate fi luată o 
cantitate atât de mare, oare va fi suficient pentru a-l opri pe 
Tigru? 

Ea a devenit un simbol pe care trebuie să-l distrugă. Nimic nu- 
I va opri... Se va răzbuna sau va pierde puterea pe care o deţine 
asupra noastră. 


Ce aș putea face eu, o Pisicuţă, împotriva unui Lord al Curţii 
Miracolului, cu o Ghildă de acoliţi pregătiţi să-l apere? Aș putea 
vreodată s-o protejez pe Ettie, să o ţin în siguranță? 


22 
Mesmeriana 


Suntem trezite de o cameristă care ne aduce două căni 
aburinde de ciocolată topită și frișcă. O pun mai întâi pe ea să 
deguste și o urmăresc înghițind lichidul fierbinte, apoi insist să 
mai rămână câteva minute. Nu leșină și nici nu moare, așa că o 
las să plece. 

Ettie își savurează triumfătoare ciocolata. Eu o beau pe a mea 
cu grijă. Este cel mai delicios lucru pe care l-am gustat 
vreodată. Mirosul îmi amintește de buzele Prințului și simt un 
junghi de vinovăţie și de resentimente. Trebuie să fi dormit 
toată ziua. 

Ettie arată mai bine. Are faţa mai luminoasă, iar umbrele de 
sub ochi i-au dispărut. Sare entuziasmată din pat și îmi 
amintește că în seara aceasta are loc o soiree. 

Strâng din buze. Nu am timp de soirees; încă nu am prins 
ocazia să mă furișez ca să caut depozitele de grâne. În plus, 
este primejdios pentru noi să ne prelungim șederea la palat. 
Trebuie să acţionez la noapte. 

Pe o canapea tapiţată se află două rochii. Una din mătase 
albastră, cu reflexe argintii, pentru Ettie, și una din voal, de 
culoarea somonului, pentru mine. Cameristele năvălesc agitate 
în cameră și ne dezbracă de haine, ne fixează crinolinele și 
strâng corsete cu o vigoare nejustificată. Apoi ne aranjează 
părul și suntem gătite. Ettie primește un colier cu medalion, iar 
eu, o brățară din aur cu rubine, după care ni se dă câte un 
evantai. Ne strecurăm picioarele cu ciorapi de mătase în niște 
pantofi împodobiţi cu bijuterii prețioase, ne strâmbăm una la 
alta și suntem zorite afară din cameră. 


KKK 


Balul este un haos de aur, cristal și sticlă. Lumina lumânărilor, 
răspândită de cele o sută de candelabre, licărește și se reflectă 
încontinuu de pe oglinzile care acoperă pereţii. Aerul este 
înăbușitor, sala este ticsită cu trupuri agitate de la alcool, iar 
vocile se contopesc într-un talmeș-balmeș de ţipete și strigăte. 
Feţele invitaţilor sunt niște măști teribile vopsite în alb, buzele 


% Serată (fr., în orig.). 


acestora sunt roșii ca sângele și sunt incapabili să ascundă febra 
care arde înăuntrul lor: o nebunie stranie și violentă, 
înveșmântată în corsete dantelate, catifea și mătase. 

— E oribil, spune Ettie într-un final. 

Dar pentru mine este un haos bun, care îmi va permite să mă 
furișez pentru a explora palatul. 

— Nu-mi prea plac balurile, recunoaște Prinţul, apărând lângă 
noi și stricându-mi toate planurile. Dar acum, că sunteţi aici, va 
fi mult mai bine, adaugă el, evident încântat de acest gând. 

Delfinul indică mai multe persoane importante, o activitate 
care mă plictisește de moarte, până când întrezăresc o pată de 
albastru-deschis, arămiu și roșu. Inspectoarea stă într-un colț al 
sălii și nu pare deloc încântată. Reperez încă trei ofiţeri de la 
Sûreté care stau mai la vedere, în diferite alcovuri. 

— Am putea dansa, sugerează Prinţul, privindu-mă cu 
speranţă. 

Muzica răsună dintr-un capăt al sălii de bal. Trebuie să 
biruiască vocile stridente ale nobililor. 

Ettie râde. 

— Nu știm să dansăm, spune ea, urmărind cuplurile care 
plutesc perfect pe podea. Nu așa. 

— Nu te-a învăţat nimeni să dansezi? mă întreabă Prinţul, 
uitându-se la mine. 

Ridic sfidătoare bărbia. Gentilomul George nu m-a învăţat 
încă toate dansurile de curte. 

— Am avut alte lucruri de învăţat, Preamăreţia Ta, îi răspund. 

Îmi zâmbește și se înclină. A 

— Mademoiselle, spune el cu voce joasă. Imi acorzi onoarea 
acestui vals? 

Mă încrunt: 

— Tocmai ţi-a spus că nu știm cum să facem asta. 

Prinţul întinde mâna: 

— Atunci lasă-mă să te învăţ. 

L-aș putea refuza; mă voi face de rușine dacă accept. Ce știu 
în afară de dansurile sălbatice ale Hienelor Curţii Miracolului? 

Ettie îmi dă un brânci, încercând să mă convingă să accept. Il 
place pe Prinţ. Și îi place că Prinţul mă place pe mine. 

Oftez și îi iau mâna. Faţa i se luminează și simt un mic fior. 
Stă acolo ca un idiot - nici nu-mi dă drumul, nici nu mă conduce 
undeva. 


— Nu vom dansa? 

— Ba da, îmi răspunde el, strângându-mi degetele ca și când 
ar fi niște bijuterii Dar mai întâi trebuie să sărbătoresc această 
victorie greu câștigată. 

Delfinul oprește un servitor. 

— Sampanie, ne spune el, iar servitorul ne oferă la toţi trei 
câte un pahar cu lichid roz spumant. 

Mă uit la pahar, admirând micile bule. În timp ce îl ridic la 
buze, la urechi îmi ajunge un fluierat atât de jos, încât este 
aproape imposibil de distins prin vacarmul înconjurător. Mi se 
face pielea de găină când recunosc sunetul: este o Chemare 
rară, una pe care am învăţat-o, dar pe care nu am auzit-o 
folosită: Chemarea Ghildei Asasinilor. 

Fac ochii mari și văd o faţă întunecată care mă urmărește din 
cealaltă parte a sălii. 

Montparnasse. 

Aproape scap paharul şi-mi smulg mâna din strânsoarea 
Prințului. Acesta protestează, dar îl ignor. Cercetez repede sala. 

Imediat îmi atrage atenţia un servitor care se mișcă prin 
mulțime; este îmbrăcat ca un chelner, dar vârfurile gulerului 
apretat sunt extrem de ascuţite și de înalte. Este Col-Blanche, 
Maestrul Casei Otrăvurilor. 

Doi Asasini, aici în palat? 

Fac stânga împrejur. Aici sunt zeci de Asasini care duc tăvi cu 
șampanie. 

— Nu beţi nimic! șuier imperios. 

Ettie și Prinţul se uită la mine. 

— Rămâi cu ea, îi poruncesc Delfinului. N-o scăpa din ochi nici 
măcar o clipă și nu beţi sau mâncaţi nimic niciunul dintre voi! 

Simt un gol în stomac în timp ce-mi croiesc drum prin 
mulţime spre Montparnasse, râsetele gălăgioase ale invitaţilor 
răsunându-mi în urechi precum clopotele Bisericii Saint-Sulpice, 
precum un coșmar cumplit de care nu mă pot elibera. 

Când ajung în locul unde a stat, nu văd pe nimeni acolo. Scot 
capul pe o ușă din sticlă mată, care dă spre un balcon, moment 
în care el mă apucă și mă trage în noapte, lipindu-mă de el și 
punându-mi un deget pe buze exact când doi ofiţeri din Sûreté 
pășesc fix în locul în care mă aflam cu doar câteva secunde în 
urmă. Ușa este doar puţin crăpată, dar putem auzi ce șoptesc în 
spatele nostru. 


— „.„„meriţi o retrogradare pentru comportamentul de ieri, 
doamnă inspector Javert. 

— lertaţi-mă, murmură ea. 

— Nu-ţi poţi pierde cumpătul de fiecare dată când crezi că-l 
vezi pe Valjean. 

— Nu cred că l-am văzut; a fost acolo sigur. 

O zăresc prin crăpătura ușii cum întoarce ușor capul spre 
bărbatul de lângă ea. 

— Când m-am înșelat vreodată în toţi anii în care am lucrat 
pentru dumneavoastră? întreabă Inspectoarea pe un ton plin de 
reproș. Valjean este cheia întregii lumi interlope. 

Ofiţerul oftează: 

— Nu avem nicio dovadă că această lume interlopă există. 

Ea tresare: 

— Cum puteţi afirma așa ceva? Aţi văzut rapoartele. Datează 
de foarte mulţi ani... 

— Zvonuri și povești populare. Nu avem dovezi certe. La care 
se adaugă faptul că ai avut datoria de a proteja alaiul, o datorie 
pe care ai eșuat să o îndeplinești când ai ales să urmărești un 
deţinut. Evenimentele de pe pod ar fi putut fi dezastruoase. 
Delfinul a fost rănit. 

Urmează o tăcere incomodă. 

— Nu se va mai întâmpla. 

— Ar fi bine să fie așa. 

Bărbatul clatină din cap și se îndepărtează amândoi de ușă, 
continuându-și discuţia în timp ce dau roată sălii. 

A început să ningă. Fulgi minusculi îmi înţeapă pielea ca niște 
ace din gheaţă. Montparnasse mă ţine în continuare de rochie 
și-mi dau seama că nu pot respira. Nu sunt sigură dacă e din 
cauza Inspectoarei, a Asasinilor sau a lui. 

— Prinţul mă ţinea de mână pentru că urma să mă înveţe cum 
să dansez, mă ia gura pe dinainte. 

Chipul Asasinului este imposibil de citit. 

— Ce cauţi aici? răbufnesc, enervată pe mine însămi pentru 
că i-am explicat situaţia. 

— Lordul Orso îţi transmite complimentele sale. 

Se uită în ochii mei și mi-aș dori să știu ce gândește. 

— Nu o lăsa să bea nimic, adaugă el. 

Apoi îmi dă drumul și dispare. 

Un lucru a devenit clar: dacă Asasinii se pot furișa în palat 


nestingheriţi, atunci la fel pot face și oamenii Tigrului. Ettie nu 
este în siguranţă nici măcar aici. 

Trebuie să mă gândesc. In seara aceasta se va întâmpla ceva. 
Montparnasse nu era obligat să mă avertizeze, dar a făcut-o. 
Ceea ce înseamnă că încă mai am o șansă să găsesc lucrul 
pentru care am venit și să părăsesc palatul împreună cu Ettie 
înainte ca Asasinii să acționeze. 

li găsesc pe Ettie și pe Prinţ în partea din spate a sălii de bal. 
Muzica s-a oprit și toată lumea s-a adunat împrejur și vorbește 
răspicat. 

Ajung la Ettie și îi șoptesc la ureche: 

— Trebuie să plecăm. 

Ea o ia după mine, dar Prinţul ne vede plecând și mă apucă 
de braţ, întrebându-ne unde mergem. 

— Trebuie să iau ceva din cameră, mint. 

— Pot trimite un servitor. 

— Nu. Te rog. E important. 

— Dar a venit o mesmeriană. Nu vrei să o vezi? A fost un 
aranjament de ultim moment, dar se spune că este remarcabilă. 

Ridic privirea. Toată lumea este în picioare, cu fața spre o 
scenă mică decorată cu obiecte exotice. Prin sala de bal răsună 
un gong și mulțimea este cuprinsă de un entuziasm discret. 

— Messieurs et mesdames, vă rog să o întâmpinați pe /a 
Grande Meresmo! 

Publicul aplaudă cu entuziasm. Odată cu intrarea lui /a 
Meresmo, începe să cânte o muzică stranie și pătrunzătoare. 
Este acoperită cu voaluri și drapată în straturi de mătase și are o 
centură cu monede în jurul taliei și un turban pe cap. Are ochii 
fardaţi cu mult negru, iar mâinile și încheieturile, împodobite cu 
inele și brățări. Totuși nu-i poţi confunda ochii. Este Lady 
Corday. 

— Ettie, trebuie să plecăm. 

— Oh, dar nu ne putem uita, Nina? 

Nu o recunoaşte pe conducătoarea Ghildei Asasinilor din 
pricina costumului. 

— Aţi auzit de puterile mistice ale mesmerienilor, răsună 
vocea lui Corday. Bărbaţi și femei care au studiat artele 
întunecate și care au învăţat cum să-i determine pe alții să le 
asculte poruncile. 

Corday se uită împrejur și îndoaie un deget. 


— Madame Langur, spune ea. 

Madame Langur pare îngrozită; se întoarce spre Regină, care 
aprobă din cap, apoi se supune fără tragere de inimă. Se 
îndreaptă spre scenă și este ajutată de doi servitori să urce. 

— Madame, aţi fost vreodată o vrabie? întreabă Corday. 

Madame Langur este confuză. 

Conducătoarea Ghildei Asasinilor își flutură evantaiul înainte 
și înapoi, cu o mișcare lentă și constantă. 

— Nu, bineînţeles că nu aţi fost, spune ea, apoi o fixează pe 
femeie cu o privire intensă. Uitaţi-vă la mine, madame. Uitaţi-vă 
direct la mine și nu vă uitaţi în altă parte. 

Ochii lui Madame Langur urmăresc evantaiul. 

— Acum dormiţi! poruncește Corday. 

Femeia înlemnește. Rămâne dreaptă, dar capul i se 
bălăngănește și, în tăcerea care urmează, începe să sforăie. 

Sala izbucnește în ropote de aplauze. 

Corday așteaptă ca mulţimea să se potolească și continuă: 

— Când voi pocni din degete, vă veţi trezi și veţi fi o vrabie. 
Acum... moineau”! 

Apoi pocnește din degete, iar Madame Langur deschide ochii 
și, înclinându-și capul într-o parte, începe să ciripească precum 
o pasăre. Publicul aclamă zgomotos. Regina pare complet 
fermecată. 

Corday bate din palme și Madame Langur înlemnește. 

—  Reveillez-vous5 zice conducătoarea Ghildei Asasinilor, 
pocnind din degete. 

Madame Langur tresare, ca și când ar fi fost trezită brusc 
dintr-un somn profund. Se uită împrejur, dezorientată. 

— Vă mulţumesc, madame. 

Servitorii lui Corday o ajută pe Madame Langur să coboare de 
pe scenă și să se întoarcă în public. 

— Este plăcerea mea să vă uimesc. Acum, pentru următoarea 
demonstraţie, voi încerca să înfăptuiesc ceva destul de ieșit din 
comun. 

Un băiat îi aduce o tavă de pe care Corday ridică un lanţ lung, 
prevăzut la capăt cu o cădelniţă fumegândă, din care iese miros 
dulce de tămâie. 

— Vă voi ruga pe toţi să urmăriţi cu atenţie acest vas. 


% Vrabie (fr., în orig.) 
5 Treziţi-vă! (fr., în orig.) 


Începe o mișcare repetitivă, legănând lanţul înainte și înapoi. 

II caut pe Montparnasse, dar nu-l găsesc. 

— Nu vă uitaţi în altă parte. Uitaţi-vă doar la vas. Staţi cu 
ochii pe acesta. Nu-l scăpaţi din ochi. 

— Ettie, trebuie să plecăm. 

Dar ochii ei sunt lipiți de cădelniță. 

Corday continuă să legene lanţul înainte și înapoi, în arcuri 
mari. 

— Ettie! 

Conducătoarea Ghildei Asasinilor bate de două ori din palme. 
O scutur pe Ettie, dar nici măcar nu se uită la mine. Mă întorc 
spre Delfin care, la rândul său, se holbează cu gura căscată. De 
fapt, mă uit de jur-împrejur și remarc că au dispărut expresiile 
de bucurie și mirare: toţi se holbează cu gurile larg deschide la 
cădelniţa lui Corday. La fel ca atunci când i-am părăsit Ghilda. 

Trucul, Pisicuţă, este să nu te uiţi, mi-a spus odată Corday, iar 
eu am fost ocupată să-l caut pe Montparnasse, ferindu-mi ochii 
de ea și de lanţul pendular. 

— Vă puteţi așeza cu toţii, rostește ea. 

Nobilii se prăbușesc precum niște copii prinși într-un joc. Cu 
excepţia Asasinilor, care rămân în picioare, ferindu-și privirea, 
toţi cei din sală stau direct pe podea. Le urmez exemplul și 
urmăresc totul cu coada ochiului, având grijă să nu mă uit direct 
la Corday. 

— Acum voi pune o întrebare. 

Vocea ei și-a pierdut timbrul misterios. Aceasta este Corday 
pe care o știu eu. 

Il văd pe Col-Blanche. 

— Cine a dat ordinul ca fântânile orașului să fie otrăvite? 

Se uită peste capetele mulţimii. 

— Ridică-te în picioare! 

Se ridică un bărbat mai în vârstă și rămâne perfect nemișcat, 
uitându-se fără expresie la Corday. 

Imi mușc buza. Testele lui Saint-Just trebuie să-i fi furnizat lui 
Orso dovezi ale otrăvirii. 

Col-Blanche ia o sticlă de pe una dintre tăvi și toarnă 
conţinutul în mai multe pahare. 

Corday continuă: 

— Cine a venit cu ideea de a otrăvi apa? 

Se ridică încă trei gentilomi. 


— Şi cine îmi va spune de ce s-a întâmplat așa ceva? Primul 
gentilom deschide gura și vorbește cu o voce rece și distantă. 

— Rămâneam fără grâne, explică el pe un ton plictisit. Venea 
foametea, iar oamenii de rând se răscoală când flămânzesc. Ne- 
am gândit să le reducem numărul. Să-i sleim de puteri, pentru a 
evita revoltele cu care ne-am confruntat ultima dată. 

— Cine mai știa de acest plan? 

Se ridică încă douăzeci de persoane. Printre ele se numără 
Madame Langur, Monsieur Sagouin, Regele și Regina. 

Undeva, ascuns în umbre, Montparnasse mă urmărește cu 
chipul la fel de inexpresiv ca de obicei. 

Corday se înclină în faţa familiei regale cu un gest delicat și 
plin de respect; când se ridică, se uită direct în ochii Reginei. 

— Maiestăţile Voastre. 

E prima oară în viața mea când întrezăresc un sentiment real 
pe faţa lui Corday: o ură arzătoare, scânteietoare. Mă cutremur. 
Nu mi-aș dori pentru nimic în lume să mă privească așa. 

— Messieurs Mandrille, Vervet și Tarsier, voi nu aveţi copii, 
spune Corday, întorcându-se către ceilalţi lorzi. 

— Nu, madame, rostesc ei plictisiţi spre scenă. 

— Foarte bine atunci. Beau în cinstea voastră! 

Asasinii se împrăștie și aduc câte un pahar de șampanie 
fiecăruia dintre cei trei gentilomi. Corday se face că ridică 
paharul în aer. 

— Sante! spune ea, iar ei beau. Și ceilalţi aveţi copii. 

— Da, madame, se aude răspunsul lor. 

— Atunci am un cadou pentru voi. 

Asasinii se mișcă de colo colo și dau câte o sticluță cu un dop 
fiecărei persoane aflate în picioare. Regina o ia pe a ei și o 
strânge la piept. 

— ÎI veţi oferi conţinutul copilului pe care îl iubiţi cel mai mult 
și vă veţi asigura că îl va da pe gât. 

Mă întorc îngrozită spre Prinţ, care se holbează năucit la 
scenă. 

Panica îmi circulă iute prin vene și conștientizez că nu-l 
displac atât de mult pe cât am crezut din moment ce nu vreau 
să moară. 

— Da, madame, spune Regina. 


23 
Les Diamants de la Couronne 


Corday zâmbește. 

— De acum încolo, oricui îi mai dă prin cap să ascundă moarte 
în apele acestui oraș își va arunca propria mână în flăcări și o va 
ţine acolo până când se va face scrum. 

— Da, madame, repetă întreaga sală. 

— Şi, când voi bate din palme, vă veţi trezi și veţi uita tot ce 
s-a spus. 

Bate de două ori din palme și toată lumea tresare, trezită 
parcă dintr-un vis. Vorbesc în murmure și șoapte. Apoi văd că 
sunt toţi pe podea și încep să chicotească asemenea unor copii, 
arătându-se cu degetul unii pe alţii. Corday face o plecăciune 
adâncă, apoi dispare de pe scenă într-un nor de fum 
înmiresmat. În jurul nostru izbucnesc aplauze răsunătoare. 

Îi scutur pe Ettie şi pe Delfin. Se trezesc greu. 

— Ridicaţi-vă, amândoi. Acum! 

Se încruntă nedumeriţi la mine, în timp ce-i trag în picioare. 

— Trebuie să plecăm de aici. 

Mai mulţi nobili au fost otrăviți în această seară. Cine știe 
dacă nu cumva este molipsitor. Cine știe ce s-ar putea întâmpla 
în continuare. 

— Ah, uite-l pe fiul meu! strigă Regina peste umărul meu. 

Gândește, Nina. Gândeşte! 

ÎI înșfac pe Prinţ de reverele vestonului său de catifea, iar el 
clipește la mine. 

— Nu bea, îi șuier imperios la ureche. 

Holbează ochii, semn că nu înţelege nimic. 

— Fiul meu! 

Regina este în faţa noastră, însoţită de Rege. Dau drumul 
vestonului purtat de Delfin și ne înclinăm amândoi. 

— Am ceva pentru tine, spune ea, întinzându-i Prințului 
sticluţa de cristal. Am păstrat-o special pentru tine. 

Îi zâmbește, cu blândeţe și bunătate în ochi. 

— O vei bea pentru mine? 

Ochii Delfinului ţâșnesc spre mine, apoi spre Mama sa. 

— Vino, insistă Regina. O vom bea împreună. 

Apuc mâneca Prințului și o trag cu putere. 

Un servitor îi oferă Reginei un pahar gol. Ea îl umple cu 


lichidul cristalin și i-l înmânează fiului ei. 

Delfinul se uită fix la pahar. Nu poate refuza. Ea este Regina. 
Nu are voie să spună nu. 

Ochii mei și ai lui Ettie se întâlnesc. Nu este proastă. Până 
acum cu siguranţă i-a observat pe Montparnasse și pe Col- 
Blanche. Doi dintre cei mai faimoși Asasini ai Curţii se află în 
sală și sunt împărţite băuturi. Îi fac cu ochiul, iar ea 
încuviințează din cap. 

Prinţul ia paharul, îmi aruncă pe furiș o privire prin care își 
cere scuze și îl ridică încet spre buze. 

Ettie strănută din toţi rărunchii și se împinge în Delfin, 
făcându-l să scape paharul din mână. Mă prefac și eu că mă 
împiedic și îl calc pe Rege pe picior. Acesta strigă și se 
îndepărtează ţopăind. Îl urmez, stând agăţată de mâneca lui și 
implorându-i iertarea într-un mod atât de servil, încât ar face pe 
oricine mă cunoaște să se holbeze. Regele se scutură nervos ca 
să scape de mine, apoi se îndepărtează șchiopătând. Tabachera 
lui este în buzunarul meu acum. 

— Oh, ce păcat! 

Regina inspectează băutura vărsată. 

— Îţi voi găsi alta. 

Mă uit repede în jur după Asasini, dar par să fi dispărut. 

Timpul nostru e pe sfârșite. 

— Nu bea nimic din ce îţi oferă Mama ta. Trebuie să-mi 
promiţi asta, îi poruncesc în șoaptă Prințului. 

Ulterior mă întorc spre Ettie. 

— Trebuie să plecăm, îi spun. 

Ea dă din cap și fugim de îndată ce Regina se întoarce cu 
spatele la noi, lăsându-l pe Prinţ să-și privească Mama cu teamă 
în ochi. 


KKK 


Se aude la țanc o bufnitură la un etaj inferior și gărzile dispar în 
grabă de lângă uşa cu multe încuietori pe lângă care am trecut 
cu o zi în urmă, în drum spre camerele Reginei Apoi îmi ia doar 
un moment de concentrare ca să le sparg pe toate trei. 

Pășim înăuntru și împietrim la vederea Les Diamants de la 
Couronne: Bijuteriile Coroanei franceze. 

— Nu ar trebui să fim aici, spune Ettie vrăjită. 


O ignor și fac un pas în faţă. 

Ouă Faberge, sceptre grele din fildeș, sfere din obsidian pur. 
Cel mai mare diamant pe care l-am văzut vreodată împodobește 
o pălărie care a aparţinut unei Regine moarte. O coroană 
masivă și străveche din aur, cu modele în relief de fleur-de-lys”, 
stă așezată pe o pernă căptușită cu blană de hermină. Mai sunt 
și inele, coliere și cercei cu orice piatră și perlă imaginabile. 

— Acela este Marele Safir*?, îi spun și arăt spre o uriașă piatră 
prețioasă albastră. Se spune că este fără cusur. 

Apoi vedem coroana Regelui. Invelișul de brocart auriu, 
arcadele și cercul sunt împodobite cu diamante și pietre 
prețioase colorate, așezate între două rânduri de perle. 

— Acelea sunt diamantele Mazarin”. Acela este diamantul 
Sancy”?. lar acolo este Diamantul Regent, îi șoptesc. 

Există și o Biblie mare, acoperită cu bijuterii și o mulţime de 
arme. Strecor în buzunar un pumnal mic, cu un rubin pe mâner, 
apoi trec la uimitoarea colecţie de coroane, tiare și diademe. 
Întind mâna spre una dintre ele. 

— Nina, nu poţi fura o coroană! exclamă îngrozită Ettie. 

— De ce nu? 

— Pentru că vor observa. 

Mă duc la cea mai mare tiară, incrustată cu pietre albe și 
albastre, și o iau cu grijă. 

— Nina, nu putem! 

— lar mă jefuiești? întreabă o voce amuzată. 


5 Floare-de-crin (fr., în orig.), simbol heraldic al regalității, 
provenit din tradiţia monarhică franceză. 

5 Devenit parte din Bijuteriile Coroanei franceze în 1669, a fost 
considerat unul dintre cele mai frumoase safire din lume. Este 
adesea confundat cu safirul „Ruspoli”. 

5 Devenite parte din Bijuteriile Coroanei franceze în 1661, 
când au trecut din posesia cardinalului Mazarin în cea a lui 
Ludovic al XIV-lea. 

5 Adus în Franţa în 1593, dar dispărut în timpul Revoluţiei 
Franceze. A reapărut înl828 printre obiectele de artă ale unui 
colecţionar rus. 

5 Considerat cel mai frumos și mai pur diamant din lume. Unul 
dintre deţinătorii săi a fost Napoleon Bonaparte, care l-a folosit 
pentru a-și împodobi mânerul sabiei după lovitura de stat din 
1799. 


Ingheţ. 

— Acestea aparţin părinţilor tăi, spun prevăzătoare. Practic, 
pe ei îi jefuiesc. 

Mă întorc lent și-l văd pe Prinţ în spatele nostru; sunt ușurată 
că este singur. 

— Nu te pot lăsa să o iei, mă informează el. 

Am ajuns la limita răbdării. Nu mai am timp. 

— Pentru familia ta, asta este doar o altă bijuterie, dar pentru 
mine înseamnă totul, pentru că m-ar putea ajuta să o ţin în viaţă 
pe Ettie. 

Prinţul clatină din cap. 

— Dă-mi-o, spune el. 

— la-o atunci, Votre Altesse. 

Arunc tiara spre el. 

— Dar ţine minte asta: dacă i se întâmplă ceva lui Ettie, voi 
veni după tine. Indiferent unde te vei afla, te voi găsi. Nimic nu 
te va proteja de mine. Nici zidurile înalte ale palatului, nici 
numărul gărzilor, nici bogăţiile părinţilor tăi. Sunt Pisica Neagră 
a Ghildei Hoţilor. Nu există niciun loc în care nu pot intra. Voi 
veni după tine în toiul nopţii și îţi voi tăia limba, ca să nu poți 
striga după ajutor. Te voi spinteca și te voi lăsa să sângerezi 
încet și să mori așa cum ai trăit - în frumosul tău palat de aur, 
complet singur. 

Tremur când termin și simt povara cuvintelor jurământului pe 
care l-am făcut. Ettie e în spatele meu. Știu fără să mă uit că e 
ghemuită și înfricoșată. 

Ochii Prințului nu-mi părăsesc nici măcar pentru o clipă faţa. 
Nu pare înspăimântat sau supărat. Pare îngândurat. 

la cu blândeţe tiara din mâna mea și o privește cu admiraţie. 
Trece pe lângă mine și se duce să o pună la loc. 

Închid ochii; așa să fie. Pot să-l dobor și să iau tiara. Sunt 
convinsă că nu se va lupta cu mine, nu în felul în care sunt 
obișnuită eu să lupt. Mă pregătesc, iau pumnalul în mână pentru 
orice eventualitate, dar când se întoarce ţine o altă tiară. Una 
mai veche, cu pietre mai mari, toate scânteietoare și de un alb 
pur. 

— la-o pe asta, spune el. l-a aparţinut Margaretei de Valois”. 


5 Înălţimea Voastră (fr., în orig.). 
5 Cunoscută și ca Regina Margot, a domnit mai întâi peste 
Navarra, apoi peste Franţa. 


Valorează mult mai mult decât cealaltă, iar Mama o detestă. S- 
ar putea să nici nu-i simtă lipsa. 

Holbez ochii. Ettie suspină și-l ia în braţe. Prinţul pare 
nedumerit, dar o lasă să-l îmbrăţișeze și roșește când îl sărută 
pe obraz. Apoi observă pumnalul din mâna mea. 

— Aveai de gând să mă înjunghii? 

— Poate, spun pe un ton jos, punând pumnalul deoparte. 

lau tiara și o smulg pe Ettie de pe el. 

— Trebuie să plecăm. Trebuie să-i găsim pe Corday și pe 
ceilalţi. Sunt singura noastră șansă de a ieși din palat. 

— Am pregătit o trăsură, spune stânjenit Prinţul. 

Încuviinţez din cap. 

— Ți-aș fi dat tiara chiar dacă nu m-ai fi ameninţat, adaugă el. 

Dacă aș ști cum să-mi cer iertare, aș face-o. Dar astfel de 
cuvinte nu răsar cu ușurință pe buzele mele. In schimb, rostesc 
cu o voce tremurândă: 

— Nu bea nimic din ce îţi oferă ea. Niciodată. Promite-mi. 

E tot ce pot face. 

— Promit, îmi răspunde el. 


24 
Preţul pâinii 


O găsim pe Corday în apropiere de grajduri, unde așteaptă un 
alai de trăsuri. Ne face semn să ne ducem cu ea. Ne strecurăm 
într-o trăsură, după care ni se alătură și Montparnasse. Când 
pornim la drum, stau dreaptă și vigilentă, minunându-mă în 
continuare de implicaţiile spectacolului lui Corday din această 
seară. Ettie, pe de altă parte, este atât de epuizată, că nici 
măcar nu pare îngrijorată de faptul că împarte o trăsură cu 
conducătoarea Ghildei Asasinilor. 

Se ghemuiește și adoarme, cu capul sprijinit de umărul meu. 

Eu rămân trează, pentru că nimeni întreg la minte nu 
adoarme într-o trăsură cu doi Asasini. Pentru un timp, tăcerea 
umple spaţiul dintre noi. Am un gol în stomac. Nu am reușit să 
obţin preţul pâinii. 

Pot simţi cum ochii lui Montparnasse mă urmăresc cu tăcerea 
îndelungată perfecționată de Vestitorii Morţii. Mă tulbură și mă 
irită. 

Corday își drege glasul și mă încordez. _ 

— Cred că ai putea ajunge departe, Pisicuţă, îmi spune ea. În 
timp, cred că ai putea fi o Lady a Hoţilor. 

Mă încrunt teribil. 

— Nu-mi doresc să fiu o Lady a Hoţilor, zic în timp ce-mi 
amintesc de conversaţia cu Tomasis. 

Buzele lui Corday se curbează ușor la colţuri; reacţia mea o 
amuză: 

— La vremea lor, toţi conducătorii Ghildelor trebuie să 
înfrunte moartea. Nu suntem nemuritori. 

întorc capul, de parcă asta mă va împiedica să-i aud 
cuvintele. Să sugerezi că într-o zi aș putea fi o Lady a Hoţilor 
înseamnă să prevezi moartea lui Tomasis. Tatăl meu, cel care 
m-a primit în Ghildă și m-a protejat, a cărui grijă a fost ca un 
scut în jurul meu. Cum m-aș putea gândi la o lume fără el? 

— Moartea Nesfârșită vine după fiecare dintre noi, continuă 
Corday, de parcă mi-ar citi gândurile. In mormânt nu există 
nimic de care să ne temem. Dar cât timp trăim ar trebui să ne 
temem de instabilitate. Ghildele au nevoie de conducători 
puternici și nemiloși, care nu se tem să menţină pacea cu orice 
preţ. 


— Chiar și cu preţul Legii? răbufnesc, gândindu-mă la Tigru. 

Corday zâmbește, dezvelindu-și dinţii. 

— Trebuie să-ţi transformi dușmanii în aliaţi. Şi, dacă nu poţi 
face asta, atunci distruge-i. Pe ei și pe toţi cei care sunt de 
partea lor, pentru ca teama să nu vină după tine când dormi. 

Călătorim prin întuneric, iar cuvintele lui Corday îmi răsună în 
minte. E clar că numărul mare de asasinate a făcut-o să 
înnebunească, de a ajuns să vorbească în astfel de ghicitori. 

— Cine a plătit preţul sângelui în această seară? întreb cu 
îndrăzneală. 

Corday pare dispusă să vorbească. 

— Câţi dintre copiii Ghildelor au băut din apă înainte de a se 
afla că a fost atinsă de moarte? Orso te-a trimis să răzbuni 
Curtea și să pedepsești nobilimea pentru faptele sale? 

Corday se uită pe fereastra trăsurii înainte să vorbească și, o 
nebunie totală, cuvintele ei nu-mi răspund la niciuna dintre 
întrebări. 

— Se știe că toţi cei care se alătură Mizerabililor își leapădă 
vechea identitate, uitând de ce a existat înainte. Dar uneori, în 
întuneric, îmi amintesc. Odată, în urmă cu mulţi ani, când eram 
un Copil Care Umbla Ziua, am avut o familie, rude de sânge care 
nu au putut suporta lumea în care trăiau. Așa că au hotărât să o 
schimbe. Au fost foarte curajoși și foarte naivi. Pentru că, sincer, 
ce persoană poate schimba cu adevărat soarta unei naţiuni? 
Intr-o zi au fost trădaţi și înconjurați de dușmani. Au știut că 
eșuaseră și că nu mai puteau face nimic. Așa că au ales să 
rămână și să înfrunte Moartea Nesfârșită. Dușmanii le-au dat foc 
ascunzătorii ca să-i scoată la lumină, însă ei au preferat să se 
predea flăcărilor în loc să fie luaţi. Orso a fost cel care m-a 
salvat. Avea un nume diferit atunci. A fost un prieten al tatălui 
meu și el a fost cel care m-a scos din flăcări. 

Deci zvonurile sunt adevărate. Orso i-a salvat viaţa lui Corday 
când aceasta era mică. Nu-i de mirare că Fantomele și Liliecii au 
o alianţă atât de fermă. 

— Chiar dacă aș trăi o mie de ani, tot nu aș putea plăti 
vreodată o astfel de datorie. Este mai adâncă decât sângele și 
osul, mai puternică decât fierul. Pentru că, dacă Lordul Morţii nu 
m-ar fi dus în canale, dacă nu m-ar fi adus la Curte și nu m-ar fi 
încredinţat sub jurământ Vestitorilor Morţii, aș fi fost vânată și 
măcelărită ca un câine pe stradă. Trupul mi-ar fi fost atârnat la 


Montfaucon, dansând în bătaia vântului, un festin pentru ciori. 

Îmi amintesc asta. Toate familiile și toţi aliaţii revoluţionarilor 
au fost vânati si nimeni nu a fost cruțat: sotii, copii, toate rudele 
de sânge, toți cei care le purtau numele, toţi au fost trimiși la 
ghilotină sau spânzurați la Montfaucon pentru a transmite un 
mesaj. 

— Așa că nu am fost trimisă în această seară, spune ea, 
întorcându-se spre mine cu ochii scânteind. Nicio Ghildă nu a 
plătit preţul sângelui pentru fapta din această seară. A fost 
îndeplinită de bunăvoie, pentru că, atunci când am aflat ce au 
săvârșit, nu am putut lăsa nepedepsită o astfel de ispravă. 

Are vocea rece ca gheaţa. 

— Stai aici, în această trăsură, micuţo, și te crezi în siguranţă 
pentru că îţi împărtășesc povești. Crezi că poţi avea încredere în 
mine pentru că sunt aliata Lordului Morţii. Dar îţi spun adevărul 
și reţine-l, pentru că va fi salvarea ta: nu este înţelept să fii atât 
de vulnerabilă. 

Corday face un semn spre Ettie. 

— Ea este inima ta. Oricine o lovește, te rănește și pe tine. 
Niciun copil al Ghildelor nu poate spera să supravieţuiască dacă 
poartă cu sine o slăbiciune atât de evidentă. Nu există prieteni 
în Curtea Miracolului, ci numai aliaţi. Ai putea crede că i-ai 
cumpărat libertatea în seara asta, dar, în cele din urmă, vor veni 
și alții după ea, inclusiv cei pe care-i consideri prietenii tăi, cei în 
care crezi că poţi avea încredere. 

Un fior mă străbate, amintindu-mi că nu am preţul pâinii. Cum 
o voi proteja acum pe Ettie? Şi dacă ar fi s-o cred pe Corday, 
nicio siguranţă pe care i-o cumpăr nu va dura. Mă străduiesc să 
nu-mi las buzele să tremure. 

Trăsura încetinește și în cele din urmă se oprește. 
Montparnasse coboară. O trezesc pe Ettie și îl urmăm. 

Câţiva Asasini s-au adunat în frig, lângă trăsura din spatele 
nostru. În urma acesteia mai sunt încă o duzină, toate purtând 
însemnele regale. 

— Ce se întâmplă? întreabă Ettie. 

Montparnasse îmi face semn. Mă apropii precaută de el. 

— Delfinul a dat instrucţiuni stricte ca aceste trăsuri să ne 
însoțească, mă informează Maestrul Cuţitelor, indicând o ușă 
deschisă. 

Asasinii se dau la o parte ca să-mi facă loc și nu am de ales; 


arunc o privire înăuntru. 
— Oh, Nina! exclamă Ettie lângă mine cu sufletul la gură. 
Pentru că trăsura este plină cu pâine, de la podea până la 
acoperiș. Mă uit la alaiul din spatele nostru și mă grăbesc spre a 
doua, aproape smulgând ușa pentru a o deschide mai repede. 
Aceasta este umplută cu zeci de saci cu grâne, toţi plini până la 
refuz, la fel ca următoarea și următoarea și următoarea... 


KKK 


Trec două nopti înainte ca întreaga Curte să fie convocată. Aerul 
este pârjolit de cele o mie de lumânări care îi luminează pe 
Lorzii de la Masa Cârmuirii. Sosește și Corday, urmată de 
Asasinii ei, cu brațele încărcate de pâine. Îşi ocupă locul la masă 
și mă îndeamnă să mă apropii. Privirea îmi este atrasă de Lordul 
Kaplan, care mă urmărește cu o intensitate necruțătoare. Incerc 
să nu mă înfior. 

Asasinii pun pâinea pe masă, în faţa Lorzilor; o îngrămădesc 
până când formează un munte și o parte dintre ele încep să 
alunece, rostogolindu-se pe podea. Curtea nu a mai văzut atât 
de multă pâine într-un singur loc de foarte mult timp, iar sacii de 
grâne sunt o garanţie că niciunul dintre copiii Curţii nu va merge 
la culcare înfometat în seara aceasta sau în lunile următoare. 

— Vorbește acum, Pisicuţă, îmi spune Corday. 

Fac un pas înainte, tremurând din cap până în picioare; nu 
sunt sigură la cine să mă uit. Tomasis, Femi, Orso și Loup mă 
urmăresc cu toţii. 

— Ofer preţul pâinii pentru Ettie, fiica Lordului Morţii, spun eu. 
Am plătit preţul întreg, cu fraţii mei drept martori, adaug, 
uitându-mă la Corday. Într-o perioadă de foamete, nu poate 
exista un preţ mai mare de plătit. 

— Nu există un preţ mai mare de plătit, murmură la unison 
Lorzii. 

— Am plătit acest preţ pentru a cumpăra libertatea surorii 
mele. Este un copil al Ghildei Cerșetorilor. Conform Legii, nimeni 
nu o va atinge. 

— Nimeni nu o va atinge, repetă ei. 

Risc să-i arunc o privire Tigrului. Înainte, Ettie se bucura doar 
de protecţia Ghildei Cerșetorilor, dar acum toate Ghildele au 
jurat să o protejeze. Asta am cumpărat cu trăsurile pline de 


pâine și grâne. 

In umbre îl văd pe Thénardier întorcându-se să plece, cu faţa 
schimonosită într-o grimasă și braţul distrus, ascuns în faldurile 
hainei. l-am furat mâna și mândria. lar acum i-am furat-o din 
nou pe Ettie. 

Tomasis îmi face semn, iar eu mă apropii de el, înclinându-mă 
respectuos. 

— Lordul meu. 

li ofer mica tabacheră strălucitoare. 

— Îi aparţine Regelui Franţei. 

Tomasis râde, mă ia pe după umăr, mă trage spre el și mă 
strânge atât de tare, încât abia mai pot respira. 

Acolo, în căldura îmbrăţișării sale, mă simt mai în siguranţă 
decât m-am simţit vreodată. Aproape că pot uita că a refuzat 
să-l sfideze pe Tigru pentru a o salva pe Ettie - acest bărbat a 
avut mai multă grijă de mine decât a avut vreodată Thenardier. 
Fără îndoială, este singurul Tată pe care l-am avut. 

— Nu știu dacă prefer asta sau cana de tablă, afirmă el, cu 
ochii scânteind. Mai întâi Châtelet, iar acum palatul? Cu 
siguranță vei fi o Mervei/le a Curţii Miracolului. Vor intona 
cântece despre tine când vei fi moartă și îngropată. Vei fi mai 
faimoasă decât /e Maire sau Gentilomul! 

Mă bate puternic pe spate, aproape lăsându-mă fără suflare. 

Mă uit în jur. Femi dă târcoale prin apropiere; îmi face cu 
ochiul. Ettie este cu Gavroche, căruia îi oferă pâine, hrănindu-l 
cu mâna. 

Când mă alătur ei, îl privește cu subînţeles pe Montparnasse. 
Acesta stă singur într-o parte a sălii, înconjurat de umbre. Ettie 
se desprinde iute de Gavroche și, luându-mă de mână, mă 
târăște până la Asasin. 

— Pisică, îmi spune mie. Fantomă, îi zice lui Ettie, care îmi dă 
un ghiont de nerăbdare. 

— Ti-am luat ceva de la palat, spun eu. 

— De ce? întreabă el. 

Mă înroșesc. 

— Ca să-ţi mulțumesc pentru că ne-ai avertizat... la bal... 

— Ţi-a luat un cadou pentru că sunteţi prieteni, întrerupe Ettie 
explicația mea stângace. 

Montparnasse mă urmărește fascinat. Orbecăi prin buzunare 
până găsesc pumnalul cu pietre, apoi i-l înmânez. Asasinul îmi 


privește mâna ca și cum i-aș oferi un șarpe. 

— Haide, ia-l! 

Acceptă cu precauţie pumnalul și îl examinează, înclinându-l 
astfel încât să strălucească ușor în lumină. 

— Pentru copiii Curţii Miracolului nu există prieteni, spune el, 
repetând cuvintele lui Corday. Există aliaţi sau dușmani. Nimic 
altceva. 

Asasinul se îndepărtează, iar Ettie pufnește la această 
impoliteţe, dar adaugă în șoaptă că încă mai crede că mă place. 

În timp ce Montparnasse se îndepărtează de noi, surprind 
momentul în care își strecoară pumnalul în mantie, așa că, până 
la urmă, poate există o sămânță de adevăr în presupunerea ei. 

Apoi începe frenezia. Conducătorii Ghildelor se ridică. Maeștrii 
lor împart pâinea, care este oferită Curţii. Toată lumea 
mănâncă. Unii doar o îmbucătură, pentru că păstrează restul 
pentru copii sau pentru bolnavii de acasă. 

Femi se apropie și mă ridică brusc în braţe, trăgându-mă într- 
un dans năvalnic, lipsit de pași și de reguli. Mă ţin bine în timp 
ce mă răsucește în aer. Camera se învârte, se îndepărtează și 
râd atât de tare încât aproape că-mi pierd răsuflarea. 

Apoi mai este și vin, întotdeauna din belșug. Loup ne aduce 
cupele. Bem toţi până la fund. Fantomele și Hoţii se adună în 
jur, cerând să audă povestea despre modul în care am căpătat 
pâinea și locul în care am fost. Se cântă și se spun povești, iar 
Ettie este lângă mine, râzând zgomotos. Stăm ore întregi 
rezemate de scenă, până când ne lovesc valuri de oboseală. 
Ettie îmi surâde somnoroasă, cu ochii mijiţi. Apoi cască larg și 
râd de ea. 

Își înlănţuie degetele cu ale mele și își sprijină capul de 
umărul meu. 

— Vei fi în siguranţă, îţi promit, șoptesc. 

Pentru moment, amândouă ne putem odihni. Aici, în căldura 
Curţii Miracolului, totul va fi bine. 


KKK 


Ceva mai târziu, îmi aud numele rostit, dar ochii mei sunt prea 
grei și refuză să se deschidă. Îmi simt limba ca lipită de cerul 
gurii, de parcă aș fi înghiţit lipici îmi forţez pleoapele să se 
deschidă. 


Montparnasse mă privește, o expresie ciudată pe chipul de 
obicei inexpresiv. Pare... îngrijorat? 

O altă persoană apare brusc în peisaj. Un bărbat scund și 
chel, cu ochelari rotunzi și un guler decolorat, lung și ascuţit. 

Col-Blanche, Maestrul Otrăvurilor. 

Tresar și mă ridic singură în picioare, îndepărtându-mă de el 
cât pot de mult. Corpul meu stângaci mă trădează și mă izbesc 
de un perete ticsit de la podea până la tavan cu rafturi și 
flacoane de sticlă cu dop, care cad pe podea în jurul meu. Strig 
și mă trag de acolo, în timp ce Maestrul Otrăvurilor se încruntă 
dezaprobator și inspectează pagubele. 

Mă retrag într-un colţ și mă pun în patru labe ca o pisică. 

— Liniștește-te, îmi răsună vocea lui Montparnasse prin cap. 

Col-Blanche se fâțâie de colo colo și bombăne nemulţumit, 
adunând mai multe flacoane pe care le-am vărsat. 

Simt gust de metal. 

— Ce s-a întâmplat? întreb panicată. 

— Ai fost drogată, spune cu indiferenţă Col-Blanche. 

Incerc să mă ridic, dar camera se învârte în jurul meu. 

Montparnasse este lângă mine, strângându-mă de braţ și 
ajutându-mă să mă pun din nou pe picioare. 

— De cine? 

— De noi, mă informează Maestrul Otrăvurilor, ocupat să 
destupe flacoane și să le testeze cu o lingură subţire de argint. 
Am fost plătiţi pentru asta. 

— Ce? răbufnește Montparnasse, uitându-se cu înverșunare la 
Col-Blanche. 

— In mod clar nu a fost menit să fie fatal. Doar ceva care să 
te lase inconștientă câteva ore, conform instrucţiunilor. 

Mă uit cu disperare la Montparnasse, care clatină din cap. 

Nu știa. 

— Cât timp am fost... 

Vocea mi se poticnește. Mai este ceva. În ochii lui 
Montparnasse, care nu-și arată niciodată sentimentele, se 
citește îngrijorarea. Trebuie să-mi spună ceva. Și este neliniștit 
de modul în care voi reacționa. 

— Unde este? 

— A dispărut, îmi șoptește el. Erau îmbrăcaţi ca niște Fantome 
când au luat-o. 

Mă îndepărtez de Montparnasse de parcă el m-ar fi trădat. 


Găsesc ușa, dar este închisă. 

— Am aici ceva care ar putea diminua reacțiile adverse. 

Col-Blanche ia o sticlă de pe un raft. 

Nu e timp. 

Bâjbâi o clipă la încuietoare și apoi, cu toată puterea rămasă, 
năvălesc pe ușă. 

În spatele meu îl aud pe Col-Blanche reproșându-i lui 
Montparnasse: 

— Îmi dau seama că se află în grațiile lui Corday, dar, chiar și 
așa, dai dovadă de o afecţiune deosebită faţă de fată. Nu este 
sănătos pentru un Vestitor al Morții. 

Dar nu-mi pasă. 

Deja am dispărut. 


25 
Biciuirea Pisicii 


Știu unde este. Există o singură persoană care ar îndrăzni să o 
ia pe Ettie din mijlocul Ghildei Cerșetorilor, chiar de sub nasul 
tuturor conducătorilor Curţii Miracolului. 

Thenardier. 

Zăpada și ameţeala mă încetinesc. Alerg cât pot de repede, 
ignorând mușcătura vântului iernatic care îmi vâjâie în urechi. 

Sunt la doi pași de hanul lui Thenardier și ajung la timp pentru 
a vedea un bărbat masiv urcând într-o trăsură. 

Urlu, dar acesta închide ușa; vântul îmi absoarbe cuvintele. 
Apoi trăsura pornește. 

Intrezăresc o mișcare la fereastră: bucle aurii și ochi mari. 

O voce care nu poate fi a mea îi strigă numele. 

O mână mică apasă geamul. Mă vede. 

Alerg în spatele trăsurii, alunecând în zăpadă, și sunt 
conștientă că urletele îmi sfâșie năprasnic gâtul, dar o strig iar și 
iar, în timp ce caii o îndepărtează tot mai mult de mine. Am 
picioarele ca plumbul, rigide și lente, dar continui să alerg. Alerg 
chiar și când trăsura se distanțează atât de mult încât nu o mai 
pot vedea. Alerg de parcă aș crede că încă o mai pot ajunge din 
urmă. Alerg de parcă dacă mă opresc înseamnă că renunţ la ea. 
Alerg până când tot ce se întinde în fata mea este înveșmântat 
în alb. 

Apoi mi se înmoaie genunchii și mă prăbușesc, iar mâinile îmi 
tremură când lovesc pământul îngheţat. 


KKK 


Mi-am pierdut glasul. Frigul mi se strecoară pe sub piele și îmi 
înlănţuie oasele. 

Cineva respiră, aud răsuflări grele și agonizante, dar nu pot fi 
ale mele. Apoi aud bătăile năvalnice ale unei inimi, dar nu poate 
fi a mea. 

Montparnasse mă găsește așteptând să mă înece zăpada, își 
scoate mantia și o înfășoară în jurul meu. 

— Nu! 

Mă lupt cu el, însă sunt prea slăbită. E mai puternic decât 
mine. Mă ridică în picioare, dar mai mult mă sprijină el, pentru 


că membrele mele îngheţate refuză să-mi susţină trupul. 

Pare că ne poticnim ore întregi prin zăpadă. Totul este 
înceţoșat: fețe, întuneric. Gustul de sânge de pe buze. Iniţial nu 
știu unde mă duce, dar apoi îmi dau seama că se îndepărtează 
de oraș, mergând spre Sălile Morților. Unde pot fi înconjurată și 
protejată. 

Mă opresc: 

— Mă întorc acolo. 

— Nu, îmi spune el. 

Mă năpustesc asupra lui și îl lovesc cu pumnii și cu picioarele, 
sfâșiindu-i cu unghiile marginile mantiei. Este Maestru al Ghildei 
Asasinilor, dar stă cu capul plecat și mă lasă să-l atac. 

— Mă întorc. Nu trebuie să vii cu mine. 

Montparnasse nu face decât să mă privească. 


KKK 


Clopotele Catedralei Notre-Dame răsună în noapte, iar sunetele 
metalice, grele, vibrează prin mine. 

E timpul. 

Aud vocea oraşului în jurul meu: o fiară, pe jumătate 
înnebunită de durere, care mă trage de urechi și îmi poruncește 
să ascult. Pulsul îi zvâcnește prin caldarâm și îmi ancorează 
pașii în timp ce mă caţăr pe ziduri alunecoase, care se năruiesc 
sub degetele mele. Dar eu sunt Pisica Neagră a Ghildei Hoţilor, 
iar acesta este terenul meu de vânătoare. 

Clopotele bat în continuare pe măsură ce înaintez. Aud 
cântecul pe care-l intonează. Văzduhul este sfâșiat de tunete. 
Clădirile se zguduie și se cutremură. Vântul îmi ţipă în urechi. 
Dedesubt, străzile strigă; deasupra, acoperișurile par să ţipe și 
să plângă. Rostesc un singur lucru, dar îl rostesc la nesfârșit, ca 
un soldat care bate o tobă. 

Sora mea. 

Sora mea. 

Sora mea. 

Intru prin acoperiș. Partea de sus a Curţii Miracolului este o 
învălmășeală de frânghii și schele, o capcană a morţii pentru 
cineva mai puţin experimentat decât mine. Însă nu simt decât 
determinare. Este o tăcere apăsătoare. Când respir, scot 
suspine discrete. Am o privire ageră. 


Îi pot vedea de aici, de sus. Cei nouă Lorzi ai Curţii 
Miracolului, care încă beau și vorbesc. Întreaga Curte este 
prezentă. 

Perfect. 

Îmi scot pumnalul din mânecă și îl pun între dinţi, mușcând 
puternic lama. 

Privesc în jos. Masa este aproape sub mine. Este plină de 
tăștile lor, de cuţitele aurite; vestele și mantiile sunt aruncate pe 
spătarele scaunelor. Văd safirul de la gâtul lui Tomasis și capul 
gri al lui Orso. Mă întind după frânghii, o găsesc pe cea potrivită 
și o apuc. 

Nu mă tem. Nu mă mai tem. 

Fac un salt în aer, graţioasă ca o balerină, și aterizez pe toate 
cele patru membre, ca o pisică, fix în mijlocul Mesei Cârmuirii. 

Lorzii sar înapoi. Toţi, cu excepţia Tigrului. El nu se teme de 
nimic. Stă complet nemișcat, cu băutura în mână și cu o 
expresie ușor confuză întipărită pe chip. În definitiv, nimeni nu-i 
atacă pe Lorzi. Este interzis. Nimeni nu-i atacă în faţa Curţii. Ar 
trebui să fii nebun pentru a săvârși o astfel de faptă. 

Nu știu cum să acţioneze. Este a doua zi în care beau fără 
oprire. Sunt lenți, iar eu mereu am fost rapidă. Unii dintre ei se 
întind după pumnale, în timp ce Maeștrii năvălesc pe scenă, 
ţipând. 

Ochii Tigrului sunt fixați pe mine și se măresc când mă 
recunosc, dar tot nu se ridică și nici nu se întinde după o armă. 
Nu face decât să se uite la mine în timp ce mă arunc urlând 
asupra lui. Nu-și folosește mâinile pentru a se proteja când 
pumnalul meu zboară prin aer. Îi taie obrazul, moment în care 
se smucește într-o parte, iar eu aterizez deasupra lui. 

În timp ce cădem, îi înfig pumnalul în braţ cu toată puterea. 
Scoate un sunet ca un mârâit și văd cum sângele îi înflorește la 
umăr. 

O mie de mâini mă trag de pe el. 

Corday îmi ia pumnalul. 

Orso este cel care mă ţine. Îmi imobilizează braţele la spate, 
cu mâinile lui puternice. Nu lovesc. Nu mă lupt. Nu fac nimic. 
Doar îl fixez pe Tigru cu privirea. 

— Tu nu ești un Lord. 

Am vocea tăioasă. Îl face să tresară mai mult decât rana. 

— Nu ești potrivit să fii în această Curte. 


Orso încearcă să-mi acopere gura cu o mână solzoasă, dar îl 
mușc și-mi dă drumul. 

— Aduci numai dezonoare, continui eu, iar Tigrul se înalţă în 
faţa mea ca o răzbunare cumplită. 

Ignoră braţul care îi sângerează și se postează fix în faţa mea. 

— Ești Lipsit-de-Lege, îi spun eu. 

Și atunci mă lovește, iar lumea se învârte. Sânge în gură și 
sânge care mi se prelinge pe faţă. Mă uit la el și râd. 

Tigrul îl cheamă pe Lenoir, Maestrul său, și spune: 

— Adu-mi biciul. 

Mă leagă de un scaun și se înghesuie în spatele meu, cu 
vocile înăbușite pline de confuzie. 

— Insultă un Lord. 

— Și totuși a spus ceva ce nu era adevărat? 

— A atacat un Lord în faţa întregii Curți. 

— Nu putem permite așa ceva. Trebuie dat un exemplu. 

Tigrul nu este cu ei; stă în fața mea, ca să-l pot vedea. Mă 
studiază fascinat, de parcă nu m-ar fi văzut până acum. Ignoră 
sângele care încă îi picură din rana de la umăr. Ştie că aș fi 
putut să-l înjunghii în inimă, că aș fi putut să-l ucid. Ştie că am 
vrut să fac ceva mult mai rău: să-l umilesc. Să rostesc adevărul 
în faţa întregii Curți Indiferent ce mi se întâmplă acum, mereu 
se va vorbi despre asta pe la colţuri. Cuvintele mele îl vor bântui 
zi și noapte și nu va mai scăpa niciodată de ele. Pisica a avut 
curajul să-l privească pe Tigru în ochi și să-l numească Lipsit-de- 
Lege în faţa fraţilor săi, un lucru pe care ceilalţi Lorzi nu au 
îndrăznit niciodată să-l săvârșească. 

Montparnasse îi șoptește ceva lui Corday. Ea vorbește cu Orso 
și furia întunecă chipul Lordului Morţii. Acesta se îndreaptă 
hotărât spre Tigru. 

— Unde ai dus-o? întreabă el. 

Lordul Ghildei Trupului întoarce privirea dinspre mine și se 
uită confuz la Orso. 

— Unde este copila Ettie? 

Ochii Tigrului se fixează din nou asupra mea. 

— N-am nicio idee. Nu-i la mine, spune el. 

Clatină din cap și întreabă: 

— Unde e Thenardier? 

Femi este lângă Tomasis; îi șoptește acestuia ceva la ureche. 
Lordul Hoţilor clatină din cap; Thénardier nu este aici. 


Tigrul își lasă capul pe spate și râde. Hohotele răsună în toată 
Curtea, ricoșând din perete în perete. 

— A plecat mai devreme, nu-i așa? întreabă el dispreţuitor. Şi 
uite cum și-a obținut, în cele din urmă, preţul dorit. 

— Kaplan... spune Orso. 

Vocea îi bubuie ameninţător. 

— Nu am luat-o, răspunde Tigrul. 

— Mincinosule! strig eu. 

Se întoarce spre mine: 

— Sunt multe lucruri, Pisicuţă, dar nu și mincinos. 

E liniște în sală, pentru că toată lumea știe că spune adevărul. 
Tigrul nu a minţit niciodată. Nu a avut niciodată motiv s-o facă. 
Spune ce vrea pentru că nu se teme de nimeni și de nimic. 

— Dacă Thenardier are vreo legătură cu asta, începe Tomasis, 
înăbușindu-și furia în timp ce vorbește, atunci acest lucru s-a 
înfăptuit fără știrea Ghildei Hoţilor. 

Încordat și vigilent, Lordul Morţii se uită de la Tomasis la 
Tigru. 

— Hoţii nu s-ar atinge de niciunul dintre copiii tăi, Orso, insistă 
Tomasis. 

Este îngrijorat de ceea ce s-ar putea întâmpla dacă Maestrul 
său a conspirat cu Tigrul s-o ia pe sora mea. 

Orso îl fixează cu o privire dură și, în cele din urmă, 
încuviințează din cap. 

Tigrul se apropie din nou de mine, se ghemuiește și zâmbește 
atât de larg, încât cicatricile de pe faţă i se întind complet. 

— Dacă Thenardier este vinovat pentru asta, atunci șacalul 
ne-a păcălit pe amândoi, îmi spune. 

Mârâi în semn de răspuns. 

Lordul Kaplan se ridică și, cu braţul nevătămat înălţat în aer, 
rostește cu voce tare: 

— Uitaţi-vă cu atenţie, o, Mizerabili! întreaga Curte să fie 
martoră a jurământului meu. Dacă aș fi luat fata, ţi-aș fi spus, 
Pisică Neagră a Ghildei Hoţilor. Pentru că aș fi vrut să-ţi văd 
faţa, știind că este a mea. 

Face o pauză și se uită la mine: 

— Totuși ai încălcat Legea despre care vorbești cu atâta drag. 
Ai insultat și ai atacat un Lord al Ghildei aici, în Curtea 
Miracolului. 

Ochii lui fulgeră spre Orso și Tomasis. 


— Este interzis, continuă el cu voioșie în glas. Trebuie dat un 
exemplu. 

Ceilalţi Lorzi nu spun nimic. Tăcerea lor mă condamnă. 

Lenoir, Maestrul pe jumătate orb al Ghildei Trupului, reapare 
pufăind. Se lasă într-un genunchi și îi înmânează Tigrului biciul. 
Un obiect nemilos din piele, care se termină în cârlige metalice. 
Se zvonește că ar fi biciul cu care a fost biciuit în copilărie, când 
tatăl său l-a vândut negustorilor de sclavi. Se spune că l-ar fi 
găsit pe bărbatul care l-a biciuit, i-a smuls inima și i-a luat arma. 

Nu mă tem. 

Cerberii Trupului mă dezleagă. Mă trag cu forţa de pe scaun și 
mă întorc cu faţa spre Curte și Lorzi. Lenoir vrea să-i văd în timp 
ce se uită. Ochii lui Tomasis refuză să-i întâlnească pe ai mei. 
Orso se uită doar la Tigru. Corday mă privește de parcă aș fi o 
muscă prinsă în pânza unui păianjen. Chiar și așa, nu mă voi 
uita în altă parte. Sunt neînfricată. Mânară. 

— De câte ori a vorbit? întreabă Corday. 

— De cinci ori, răspunde Yelles. 

— Şi lovitura. A curs sânge, adaugă Lenoir. 

— Dar și el a lovit-o o dată, spune Corday. 

— Atunci cinci lovituri de bici, intervine Orso. Atât. 

Mă forţează să îngenunchez. 

Se spune că Tigrul poate smulge carnea de pe os. Se spune 
că și-a făcut mâna ani întregi, cât a fost negustor de sclavi. 

In așteptarea loviturii, îmi încordez fiecare mușchi. 

Chiar și așa, nu sunt pregătită când mă izbește prima oară 
biciul. Nu seamănă cu nimic din ce am simţit până acum. E ca 
un foc care îmi străbate trupul. Gura mi se deschide instinctiv și 
scap un urlet. Îmi arde fiecare parte din mine. Montparnasse se 
află în spatele Lorzilor, mă fixează cu privirea. Îl văd pe Loup, 
nesigur pe picioare. Lacrimile îi trasează dungi întunecate pe 
chipul cenușiu; plânge în timp ce-l ţine cu forţa pe Gavroche, 
acoperindu-i ochii cu mâna. 

Cea de-a doua lovitură este sfâșietoare și nu-mi pot stăpâni 
ţipătul. Doar două lucruri există: durerea care îmi umple trupul 
și gândul care îmi arde inima. 

Ea a dispărut. 

Lumea este întunericul care ameninţă să mă înghită. Sângele 
și transpiraţia mi se preling pe spate. Îmi tremură mâinile și 
picioarele. Femi este lângă Tomasis. Ține bărbia ridicată și 


pumnii încleștațţi. 

Când vine cea de-a treia lovitură, totul începe să se 
estompeze. Sunetele se întețesc, apoi pălesc. Lumea se răcește, 
întunericul devine luminos, iar stelele dansează în jurul meu. 
Pământul tremură sub mine și o aud: vocea Orașului, care îmi 
șoptește numele. 

Când mă izbește cea de-a patra lovitură, întreaga viaţă mi se 
arată dinaintea ochilor, trasată în fire purpurii, cenușii și negre. 
Văd cum a început, cu o soră plângând în patul ei; o copilă atât 
de înfricoșată, încât s-a dăruit unui Hoţ; o fată care era atât de 
frumoasă, încât lumea ar fi declanșat un război ca să o posede. 
Și peste tot este prezent el. El este Cântecul de Vânătoare 
strigând prin noapte. 

Băiatul distrus de bici. 

Se termină de unde începe. 

Se termină cu el. 

El este coșmarul, monstrul. Creatura care pândește din 
întuneric. El este teama care ne ademenește pe fiecare dintre 
noi, prinzându-ne în ghearele sale. 

Şi-n ciuda sfârșelii, în timp ce îmi smulge forţa din oase, îmi 
întrezăresc calea. Aud Orașul șoptindu-mi cuvinte de mătase. 
Știu ce voi face. 

Cu ultima lovitură de bici, gândurile mi se desfășoară 
dinaintea ochilor în nenumărate forme. O văd pe Azelma 
dormind. O văd pe Ettie întinzându-mi mâna. Pulsul îmi bubuie 
în urechi și mă surzește cu ritmul violent. 

Surorile mele. 

Nu am putut să o salvez pe cea care m-a protejat. Nu am 
putut să o salvez pe cea pe care ar fi trebuit să o protejez. Nu le 
pot salva pe sutele care dorm în strânsoarea ghearelor sale. 
Nimeni nu scapă de el. Așa că mai rămâne un singur lucru de 
făcut. 

Pecetluiesc acest jurământ în fier, îl pecetluiesc în os. 

ÎI voi distruge și atunci toate vor fi libere. 


PARTEA IV 
Vânătoarea Pisicii Negre 
1832 


Ai o noapte întreagă pentru vânătoare 
— Cartea junglei 


CUM SI-A CĂPĂTAT TIGRUL DUNGILE 
DIN POVEȘTILE CURŢII MIRACOLULUI, DE 
LORDUL MORŢII 


II était une fois... un bărbat printre Mizerabilii Curţii Miracolului 
care trăia într-un timp al foametei. A văzut cum Moartea 
Nesfârșită ia jumătate din oraș. Foamea i-a luat soția și fiicele, 
lăsându-l cu un singur fiu mic. 

Bărbatul s-a întrebat: să stau aici și să astept moartea să ne 
ia pe amândoi? 

Pentru că, asemenea tuturor oamenilor, se temea și nu voia 
să moară. Astfel, teama l-a impins să facă un lucru pe care 
Mizerabilii sunt obligaţi prin Lege să nu-l facă niciodată. 

Și-a vândut fiul negustorilor de sclavi ai mării. Lorzii Ghildelor 
au aflat de asta și, în ziua în care negustorii de sclavi au pornit 
în amonte pe Marele Sarpe, s-au dus să impiedice săvârșirea 
acestei fapte. Pentru că este interzis să vinzi un frate in sclavie. 
Dar și ei s-au temut când au văzut pe malurile Senei cele o sută 
de corăbii ale negustorilor de sclavi. Căci cum ar fi putut o Curte 
slăbită și infometată să lupte cu o astfel de armată? Și totul 
pentru viața unui singur băiat? 

L-au privit pe tatăl lui luând douăsprezece monede de aur în 
schimbul vieţii fiului său. L-au privit dând monedele în schimbul 
pâinii negustorilor de sclavi, pentru ca el să poată trăi. L-au 
văzut pe băiat târât deoparte; i-au auzit strigătele în timp ce 
negustorii i-au lovit spatele și fața cu bicele lor și nu au tăcut 
nimic. S-au consolat spunând că probabil nu avea să 
supravieţuiască pe mare nici măcar o zi și au hotărât să uite. 

Dar lucrurile care sunt uitate nu uită întotdeauna ele însele. 
Într-o zi, mulţi ani mai târziu, un negustor de sclavi a venit de pe 
mare: băiatul, acum un om ingrozitor, cu dungi pe spate și pe 
față, ca un tigru. Acum el mânuia biciul. 

A separat carnea de pe os de pe spatele și fața tatălui său, 
apoi l-a vândut fraților săi, dar asta nu a fost suficient pentru a-l 
mulțumi. S-a dus la masa Lorzilor Curţii Miracolului și a cerut cu 
autoritate un loc. 

În numele tuturor a vorbit Lady Kamelia Yelles a Ghildei 
Surorilor. A spus că nu există niciun loc la Masa Cârmuirii pentru 
unul care face trafic de carne vie și că nici nu va exista 
vreodată. Umilit, bărbatul a plecat cu răzbunarea arzându-i 


năprasnic în inimă, hotărât să o distrugă pe Lady Kamelia. A 
cumpărat opiacee de la Ghilda Visătorilor și i-a mituit pe 
membrii Ghildei acesteia să i le strecoare in băutură și mâncare. 
A lăcut-o incapabilă să gândească sau să se miște fără mac, 
astfel că a fost gata să spună sau să facă orice i-ar fi cerut. Apoi 
Tigrul i-a luat Ghilda și le-a hrănit pe toate Surorile cu mac, până 
când le-a transformat in sclave intr-un oraș care nu mai 
cunoscuse sclavia de o sută de ani. 

Ceilaiţi conducători au descoperit mult prea târziu ce 
înfăptuise. Și, odată ce au lăcut-o, l-au privit și s-au temut. Căci 
transformase Ghilda Surorilor in Ghilda Trupului. Și avea aliaţi 
pe o sută de nave rătăcite pe mare, aliaţi care ar fi venit dacă i- 
ar fi chemat. 

Și-a luat locul la Masa Cârmuirii, iar ceilalţi Lorzi au ințeles că 
nu ar fi trebuit niciodată să-l abandoneze, acum multă vreme, 
pe acel băiat. Fuseseră nesăbuiţi. Căci nu este Legea ca o liană 
uriașă? Alunecă pe spatele tuturor. Și nimeni nu poate scăpa din 
ghearele ei. 


26 
Société des Droits 
de l'Homme 


Mă ghemuiesc pe acoperiș, înfășurată în mantia întunericului. 
Sunetele nopţii plutesc spre mine: clipocitul râului, Marele Șarpe 
pe malurile sale, comercianții zeloși care își strigă ofertele 
nocturne - stridii și cafea pentru cei cu poftă de mâncare. 

O siluetă stă nemișcată lângă mine, ca o pasăre de pradă 
uriașă, cu ochi aurii atotvăzători. Marginile zdrenţuite ale 
mantiei sale flutură în bătaia vântului. 

— Îi vei convoca? întreb. 

Femi se uită la mine și nu răspunde. 

— Ştii că voi face asta și fără ajutorul tău, îi spun eu. 

— Am promis că te voi proteja. 

Doar atât îmi spune. Un junghi de vinovăţie îmi răscolește 
stomacul. 

Având în vedere ce intenţionez să fac, mi-a promis un lucru cu 
adevărat imposibil. Dar i-a dăruit surorii mele un jurământ în os 
și nu va uita niciodată acest lucru. 

— Îi voi convoca, rostește el într-un final, iar tăcerea care 
urmează mă anunţă că a plecat deja. 

Îmi întind membrele și simt sute de ace înțepându-mi mușchii, 
apoi mă ridic în picioare și mă uit peste oraș. Undeva, pe străzile 
aglomerate, Azelma doarme; undeva, acolo, Ettie se teme. 
Vântul nopţii se năpustește asupra mea, șuierându-mi pe la 
urechi, mângâindu-mi cicatricile lungi de pe spate care s-au 
vindecat, luând aspectul unor frânghii. 

Aud Cântecul de Vânătoare și știu al cui nume îl intonează. 


KKK 


Intru în casa de pe rue Musain prin fereastra bucătăriei și cu un 
coș în mână, aterizând în picioare ca o adevărată Pisică. 

Clădirea are multe etaje și este însufleţită de fumul gros al 
trabucurilor și de  sporovăială asurzitoare a unor tineri 
entuziasmați 

Hanul lui Thénardier a încetat să-mi mai fie casă în noaptea în 
care a încercat să încheie un târg cu Tigrul pe Ettie. Am locuit o 
vreme cu Fantomele, apoi sub Pont Marie, cu Femi Veno și alte 


Pisici ale Ghildei Hoţilor. Apoi Orso mi-a făcut rost de o cameră 
situată la ultimul nivel al unei case locuite de studenţi. De când 
au murit mii de copii ai orașului din cauza bolii din apă, lucrăm 
împreună - noi, Mizerabilii, și studenţii, în definitiv, nobilimea 
este dușmanul nostru comun. 

Așadar, în schimbul adăpostului și pentru câteva mese, sunt 
mesager între casă și Curtea Miracolului - și, uneori, traficantă 
de arme pentru Ghilda Contrabandiștilor, care acceptă cu 
bucurie preţurile generoase și excedentare pe care studenţii le 
plătesc pentru arme, muniţie și orice alt lucru de care au nevoie. 

Studenţii, adepţii lui Orso, provin din cele mai bune 
universităţi ale orașului. Sunt vrăjiţi de idealismul caracteristic 
celor care au avut o copilărie privilegiată. Se adună în curțile 
școlii pentru a asculta poveștile Lordului Morţii. Insă ar fi trebuit 
să știu că nu sunt doar simple povești. Orso nu face nimic fără 
un motiv și un plan în spate. Mintea Bătrânului Urs lucrează fără 
încetare. 

Grantaire, care are nasul unui câine de vânătoare, apare în 
bucătărie ca și când ar fi fost chemat. Ar putea simţi mirosul 
unui pain au chocolat proaspăt scos din cuptor de la o milă 
distanță. Am un coș întreg de astfel de cornuri calde, furat de pe 
rafturile unei brutării din apropiere. Mirosul îmi amintește de 
prăjiturile devorate de Ettie la Tuileries, iar durerea surdă 
provocată de absenţa ei se zvârcolește înăuntrul meu. 

— Eşti o zeiţă, Nina. 

Grantaire mă sărută pe obraz în timp ce fură un corn, iar 
ciocolata topită începe să se scurgă din capetele crocante. 
Rânjește încântat și îl înfulecă dintr-o singură înghiţitură. Îi ard 
una când încearcă să mai înhaţe unul. 

— Nina, fii bună, insistă el. Ziua cea mare este aproape de 
noi. Vom avea nevoie de toată hrana pe care o putem obţine. 

— Ziua cea mare? întreb și plec de lângă el cu coșul în pași de 
dans. 

— Înmormântarea lui Lamarque. 

Grantaire zâmbește cu buzele pline de firimituri. 

În urmă cu trei zile, Generalul Lamarque s-a îmbolnăvit grav. 

— Am primit vorbă de la mesager, continuă el, lingându-și 
ciocolata de pe degete. Se pare că Lamarque nu va mai rezista 
mult. Înmormântarea va fi un eveniment public. Poate că este 
nobil, însă oamenii îl iubesc. Orașul va fi pe jar. Este momentul 


perfect pentru a ne organiza protestul. 

Un protest cu arme și baricade și un plan bine pus la punct 
pentru a ocupa străzile, astfel încât studenţii să cucerească 
orașul, semnalul ales fiind însăși înmormântarea lui Lamarque. 
Nu mă pot abţine să tremur când mă gândesc la ce s-a 
întâmplat ultima dată când cetăţenii orașului au protestat. 

Au ucis o treime dintre șoareci din răzbunare și o treime din 
plăcere. Apoi pisicile i-au spânzurat pe cei șase soricei in fața 
tuturor fraţilor lor, pentru a-i invăța ce este teama. Mă cuprinde 
o răceală stranie; în curând voi obţine ce îmi doresc. 

Mă scutur și o iau cu coșul în mână spre salon, unde 
nouăsprezece tineri stau pe scaune confortabile, vorbind, 
fumând și bând în lumina lumânărilor. Un alt grup mai mic stă în 
jurul unei mese mari pe care sunt întinse o hartă și teancuri de 
hârtii care ameninţă să se răstoarne. 

Acești bărbaţi sunt membri ai Société des Droits de l'Homme, 
Societatea Drepturilor Omului, un club politic. 

Am învăţat multe stând în preajma lor. Pereţii sunt subţiri ca 
hârtia, iar vocile lor, puternice. Palatul impune ca nicio asociaţie 
să nu aibă mai mult de douăzeci de membri. Nobilii au întocmit 
această lege pentru a preveni răscoalele precum cea din urmă 
cu patruzeci de ani, care aproape că i-a ucis pe Rege și pe 
Regină. Prin urmare, Société este alcătuită din grupuri mai mici, 
ca acesta. Grantaire este vicepreședinte, iar Saint-Just, care se 
întoarce de la masă ca să-mi arunce o privire amenințătoare, 
este conducătorul. 

Saint-Just a fost sculptat din marmură și determinare. 
Zvonurile spun că are nevoie de hrană și odihnă ca alţi muritori 
de rând, dar aceste lucruri nu au fost niciodată dovedite. Pare să 
subziste doar cu pasiune și cafea neagră. Poartă mereu un frac 
roșu, pentru că nu-l interesează deloc moda, iar cravata refuză 
să rămână legată, pentru că trage de ea când vorbește. 
Respinge orice viciu, deci nu bea și nici nu fumează; nu pariază, 
nu glumește și nici măcar nu flirtează cu domnișoarele. 

Așa că, atunci când se uită furios la mine, privirea lui 
dezaprobatoare mă arde pur și simplu. 

Ochii băieţilor se pironesc pe coșul cu pain au chocolat și își 
pierd tot interesul pentru cea mai nouă prelegere a lui Saint- 
Just. Tabără toţi pe mine, astfel că Saint-Just îmi aruncă vorbe 
de ocară și defăimează cornurile, ca și cum acestea ar submina 


cumva angajamentul tinerilor față de cauză. Atât de 
melodramatic poate fi. 

ÎI ignor și-i dau coșul unuia dintre băieți, apoi mă aplec pentru 
a studia harta întinsă pe masă. Este un plan detaliat al orașului, 
cu douăzeci de marcaje roșii plasate în locurile strategice. 
Acestea sunt pozițiile pe care le vor ocupa grupurile din Société. 
Se vor înarma și le vor striga cetățenilor Parisului să li se 
alăture, vor construi o baricadă și o vor împinge ușor spre 
exterior, până când străzile orașului le vor aparține. Sau cel 
puţin asta a declarat Saint-Just de cel puţin o sută de ori. 

— Grupul rue Villmert s-a mutat, remarc eu, arătând spre unul 
dintre marcajele roșii. 

— Mesagerul a spus că poziţia era prea vulnerabilă dinspre 
est, îmi explică Saint-Just, indicând altă stradă. S-a mutat pe 
bulevardul Ficelle. 

Mă încrunt: 

— Dar n-ai pe unde să fugi de pe Ficelle. Nu există alei sau 
case goale. 

— Nu vor avea nevoie să fugă! spune Saint-Just, ridicând 
vocea. Cetăţenii li se vor alătura! 

Îmi dau ochii peste cap. Saint-Just se așteaptă ca fiecare parte 
a Marelui Plan să fie un succes. Nici măcar nu se gândește că 
orice aspect al revoluţiei lor glorioase ar putea eșua, deși istoria 
Parisului vorbește despre revoluţii complet înghiţite de oraș. 

— Vă potoliţi odată? răcnește el la băieţi, care strigă în timp 
ce încearcă să fure unul de la altul bunătăţile rămase. 

l-am auzit planificând asta de acum doi ani. Am ascultat 
detalierea fiecărei tactici și strategii. Le-am făcut rost chiar și de 
arme. Și totuși mă cuprinde cel mai ciudat sentiment când îi 
privesc, ca și cum ar fi actori pe rue des Meurtres* pe o scenă 
departe de mine. Ca și cum ar fi niște băieţi care se joacă. Toţi 
sunt atât de veseli și de entuziasmați, dar nu mă prea preocupă 
ideologiile lor. Mă preocupă mai mult monedele pe care le dau 
în schimbul armelor, al gloanţelor și al informaţiilor. Mă 
preocupă promisiunile pe care mi le-au făcut, de a mă ajuta 
când li se termină lupta. 

Îi fur scaunul lui Grantaire. El îmi pune în faţă o cană aburindă 
de cafea neagră, îmi face cu ochiul, mă împinge deoparte și se 
așază pe scaunul de lângă mine. 


55 Strada Crimelor (fr., în orig.). 


Saint-Just se încruntă la noi. Sunt atât de diferiţi. Saint-Just, 
naţionalistul pătimaș, și Grantaire, beţivul romantic. A fost o 
vreme în care Saint-Just a părut să-și piardă speranţa în 
prietenul său, dar apoi s-a dovedit că Grantaire și Feuilly au avut 
dreptate în legătură cu otrava din apă, iar respectul a fost 
redobândit. Acum Grantaire are voie să bea și să asculte bârfe, 
iar Saint-just se rezumă la câte o mustrare ocazională 
usturătoare. _ 

Saint-Just spune ceva, dar abia îl aud. In schimb, savurez 
prima înghiţitură de cafea fierbinte și citesc expresiile care apar 
pe chipul băieţilor în timp ce-și ascultă conducătorul, în egală 
măsură  entuziasmate şi  înfricoșate. Mă gândesc la 
nenumăratele nopţi în care am stat aici, cu ei, singura fată 
acceptată în mijlocul lor. Este greu să nu te atașezi de acești 
tineri, de ireverenţa lor, de neastâmpărul și patima lor intensă. 

— Ştie toată lumea ce are de făcut? întreabă Saint-Just. 

Grantaire spune că nu. Toată lumea râde. 

Printre râsetele băieţilor se strecoară un chiţăit: sunetul unei 
rozătoare. Băieţii nu-l aud, dar urechile lor n-au fost antrenate 
încă din copilărie să recunoască Chemările Mizerabililor. 


27 
Fratele Cenușiu 


Mă strecor în bucătărie, iau un pain de chocolat pe care l-am 
ascuns mai devreme și mă furișez în noapte, unde așteaptă un 
băiat palid și cenușiu, care mă urmărește cu ochii lui negri și 
serioși 

— Bonne chasse, Gavroche. 

Nu este suficient de înalt pentru vârsta lui. A trecut de mult 
marea foamete care a fost cât pe ce să-i ia viața, dar încă nu 
există suficientă mâncare pentru toată lumea, aşa că Gavroche 
este un băiat mic, ca o umbră. Cel puțin a supraviețuit. 

În timpul foametei, mii de locuitori ai oraşului, în cea mai 
mare parte cei bătrâni și fragili au fost scoși pe străzi pentru a fi 
luați de Moartea Nesfârșită. De asemenea, din cauza 
represaliilor Ghildei Asasinilor, aceasta i-a răpit și pe primii 
născuţi din majoritatea caselor nobilimii. Am urmărit sicriele 
străbătând orașul în timp ce erau conduse la locul de odihnă 
veșnică și, în acele zile, niciun regret nu și-a găsit sălaș în inima 
mea. 

Gavroche îmi răspunde la salut înclinându-și respectuos 
capul, dar are ochii aţintiţi pe cornul cu ciocolată din mâna mea. 
l-I dau. El îl ia, îl miroase circumspect şi-mi aruncă o privire 
vicleană. 

— Nu conţine otravă, micuță Fantomă. 

Mă cercetează un minut, apoi ia o îmbucătură mică. 

In timp ce-l privesc mâncând, mă gândesc la toate lucrurile pe 
care trebuie să le fac ca să-mi pun în mișcare planurile. 

Văd harta de pe biroul lui Saint-Just. Îmi imaginez toate 
piesele la locul lor, ca niște plăcuţe de domino pregătite să 
cadă. Dar mai este una în privinţa căreia trebuie să mă asigur 
că este gata ca jocul să înceapă. 

— Ştii unde este Inspectoarea? Poliţista cu părul roșu? îl 
întreb pe Gavroche. 

Există o Fantomă la fiecare colţ de stradă din oraș; ele știu 
unde e oricine. 

— Nu la jandarmerie în seara asta, răspunde el cu vocea lui 
cântată, firavă ca o șoaptă. 

Mă încrunt: 

— Unde este? 


— La Tuileries, răspunde Gavroche de parcă ar fi evident. 

— La palat? 

— Mâine seară are loc un bal, mă informează el ca și cum ar fi 
trebuit să știu. 

Probabil că va fi acolo ca să asigure protecţia. 

— Tata spune să-i zic Pisicii Negre a Ghildei Hoţilor că 
Fantomele nu vor participa la revoltă, spune el cu gura plină. El 
spune că și ea ar face bine să procedeze la fel. 

Îmi îngheaţă sângele în vene. 

— Ce vrea Orso să spună? întreb cu o voce tremurândă. 

— Tata a auzit că există un trădător printre fiii rebeliunii. 

Mai ia o mușcătură mică, de parcă ar vrea să se bucure de 
corn cât mai mult. 

— Se îndreaptă spre pierzanie, continuă el, privindu-mă cu 
ochii lui serioși. Îţi cere să le spui asta în numele lui. 

După ce termină cornul și îmi transmite mesajul, Gavroche se 
înclină oficial în faţa mea. 

— Bonne chasse, șoptește și dispare în noapte. 

Am în cap o învălmășeală de gânduri; îl las să plece și mă 
furișez înapoi în casă, unde dau nas în nas cu Saint-Just. 

Se uită afară peste umărul meu, dar Gavroche deja s-a 
evaporat. 

— Ce făceai acolo? întreabă el. 

Sunt conștientă că ar trebui să-i transmit mesajul lui Orso, dar 
ezit. 

— Luam o gură de aer, spun eu. 

Se încruntă. Ştie că niciodată n-am luat „o gură de aer”. 

— Ai fost cu cineva. Cu cine? mă întreabă furios. 

— Cu iubitul meu secret, spun, mișcând sugestiv din 
sprâncene. 

— Nu fi ridicolă. 

Saint-Just refuză din start ideea unei întâlniri amoroase. 

— De ce este ridicol ca eu să am un iubit secret? 

— Avem o înţelegere, îmi amintește el. 

Saint-Just mi-a promis că mă va ajuta în misiunea mea atât 
timp cât mă asigur că este sprijinit de Curtea Miracolului în 
preluarea orașului. Totul este menit să se desfășoare într-o 
singură noapte: înarmarea studenţilor, aruncatul câtorva 
jandarmerii în aer, asmuţirea Hienelor asupra polițiștilor, totul în 
timp ce Fantomele stau de veghe și ne înștiințează unde se află 


dușmanul. Cu eforturile tuturor, orașul ar trebui să fie ușor de 
preluat. Dar, dacă îi dau mesajul lui Orso despre existenţa unui 
trădător printre oamenii lui, ar putea anula rebeliunea. Şi dacă o 
face, va mai fi dispus să mă ajute? 

— Cumva nu mi-am îndeplinit partea mea din înţelegere? 
ripostez, jignită. V-am adus tot ce mi-aţi cerut. V-am transmis 
mesajele, v-am cumpărat arme și cuțite, orice ați avut nevoie. 

— Şi îţi suntem foarte recunoscători. Dar suntem atât de 
aproape acum, încât avem nevoie ca fiecare dintre noi să se 
concentreze pe ce are de făcut în acest moment. 

— Crezi că îmi lipsește concentrarea? întreb cu înverșunare. 

— Ne dăm seama că ai... ăâă... alte priorități. Eşti Hoaţă, 
spune el, pronunţând cu stângăcie cuvântul. Și închidem ochii la 
ceea ce trebuie să faci pentru a supravieţui în acest oraș 
nemilos. 

— Cât de generos din partea voastră. 

Sarcasmul îmi însoțește fiecare cuvânt. 

— Dar, dacă ești prinsă sau arestată, poţi fi aruncată în 
Châtelet fix când avem cea mai mare nevoie de tine. 

— Îţi amintești când l-am scos pe Orso din Châtelet, nu? 

Chipul i se întunecă pe măsură ce își amintește că tot atunci, 
ca diversiune, am aranjat să fie arestat. Apoi zâmbește cu 
viclenie și se apropie de mine. Ignor cât de rapid îmi bate inima. 

— Eşti cea mai îndrăzneață fată pe care am întâlnit-o 
vreodată. 

— Nu întâlnești prea multe fete, Saint-Just. 

Roșește. 

— Aici nu ne jucăm, Nina, spune el supărat. Trebuie să iei 
lucrurile în serios. 

— De ce trebuie să fac asta? 

— Pentru că totul este pentru tine! răbufnește el. Ne dorim 
schimbarea pentru tine și pentru fraţii tăi, pentru toţi asupriţii 
Parisului! 

Mimez un căscat. Am auzit de o sută de ori discursurile lui 
Saint-Just. 

Este obișnuit să fie ascultat cu ardoare de prietenii săi, așa că 
lipsa mea de consideraţie îl înfurie. Mă prinde cu putere de 
încheieturi. 

— Saint-Just, zice Grantaire, ieșind din salon. 

Se încruntă când ne vede în prag. Este îngrijorat că Saint-Just 


se poartă prea dur cu mine. Nu are nicio idee despre lucrurile 
care mi-au fost făcute. 

— Îţi amintești cum au otrăvit nobilii fântânile? 

Saint-Just se uită în ochii mei ca un om nebun. 

— Îţi amintești trupurile? continuă el. 

— Îmi amintesc. 

Mulţi dintre Mizerabili au pierit de foame și de boală. 
Fantome, Hoţi și Lilieci deopotrivă. 

— Luptăm pentru ca un astfel de rău de neiertat să nu se mai 
repete vreodată. 

Coboară vocea, care acum pare o mângâiere. 

Acum, faţa lui sculptată este la câţiva centimetri de a mea. 
Cred că, dacă și-ar pune mintea la asta, ar fi destul de priceput 
la seducţie. 

— Și avem nevoie de tine. Avem nevoie de mintea ta ascuţită, 
de abilităţile tale, de concentrarea ta absolută. 

Atunci oftează și trage de capătul cravatei, îndepărtându-se 
de mine. 

— Determinarea și curajul tău sunt de neegalat, Nina. Mă 
îngrijorează doar că îţi irosești toată energia încercând s-o 
găsești pe fata aceea. 

Simt un gol în stomac. l-am povestit o singură dată despre 
Ettie și a fost o confidenţă. 

— Trebuie să accepţi că a trecut prea mult timp. După toate 
probabilitățile, a murit. 

Coboară și mai mult vocea, aproape șoptește. Încearcă să-și 
aleagă cuvintele. Ceva ce face rar. 

— Cred că-ţi pasă de o fantomă. Și asta te va distruge. 

Îi întorc spatele și o iau spre scări, refuzând să ascult. Acum 
nu-i mai pot transmite mesajul lui Orso, nu când este atât de 
convins că misiunea mea este o nebunie, în timp ce a lui va fi 
salvarea noastră. 

— Aici ești înconjurată de cei vii, strigă Saint-Just după mine. 
Ne ești utilă, Nina. 

Năvălesc în cameră și trântesc ușa de parcă asta ar putea să-i 
țină vorbele la distanţă. 

Aș plânge, dar în colţul camerei este o umbră înaltă și slabă. 
Este înveșmântată într-o mantie aproape-neagră și se joacă 
absentă cu un pumnal încrustat cu un rubin. 

Inima îmi tresare. 


Montparnasse. 


28 
Maestrul Cuţitelor 


Scările scârțâie: vine cineva. Aud o bătaie în ușă și îi arunc o 
privire lui Montparnasse în timp ce o întredeschid. 

Este Saint-Just, cu o expresie îngrijorată pe chip. In spatele lui 
se află Grantaire, care-l privește încruntat. 

— Îmi pare rău. 

Se mută stingherit de pe un picior pe altul. 

— Că am insinuat că este o pierdere de vreme să-ți cauţi 
prietena. 

— Nu trebuie să-ţi ceri iertare, rostesc cu răceală. Mă plătești, 
așa că încă îţi vei primi armele. 

Saint-Just pare puţin rușinat. 

— Înțelegerea noastră rămâne în picioare. Eu te ajut cu 
revoluţia ta și, când se termină, tu mă ajuţi să distrug un 
monstru, spun pe un ton puţin mai blând. 

Pentru că în acest moment am nevoie de acești tineri la fel de 
mult cât au și ei nevoie de mine. 

— Ai cuvântul meu, îmi confirmă Saint-Just. 

— Şi tu îl ai pe al meu că voi fi prezentă și pregătită și 
concentrată când cade Lamarque. i 

Montparnasse îmi aruncă o privire pe furiș. Il cunosc de 
îndeajuns de mult timp încât să-i pot citi expresiile aproape 
inexistente. Vrea să îi vorbească lui Saint-Just. 

Deschid larg ușa, iar Saint-Just și Grantaire pășesc în cameră 
cu grijă. Fiind gentilomi politicoși, nu au fost niciodată în odaia 
mea. Se uită cu timiditate de la salteaua veche întinsă pe podea 
la dulapul din colț. 

În stilul specific Asasinilor, Montparnasse stă atât de nemișcat 
încât ceilalţi doi nici măcar nu observă că este acolo. Tușește, 
iar Grantaire tresare înfricoșat. Saint-Just înlemnește. Habar nu 
are cine este Maestrul Cuţitelor, dar însăși prezenţa lui ar putea 
răci sufletul celui mai pur inocent. În timp ce fac prezentările, 
băieţii își pleacă ușor capetele spre Montparnasse; i-am învăţat 
bine. 

Este straniu să-i vezi pe Saint-Just și pe Montparnasse în 
aceeași cameră. Saint-Just este plămădit în întregime din foc și 
justiție, iar Montparnasse, din întuneric și secrete. De la pumnal 
până la pomeţi, Maestrul Cuţitelor este doar unghiuri ascuţite. 


Are ochi reci și inexpresivi. Trecutul, Mizerabilii, Ghildele sunt 
întipărite în mantia lui neagră ca smoala, în timp ce Saint-Just... 
strălucește ca un far. O promisiune a tot ceea ce ar putea fi 
viitorul. 

Cum este scump la vorbă, Montparnasse trece direct la 
subiect: 

— Madame Corday vă transmite regretele ei. Nu vom 
participa la... răscoala voastră. 

Pe boașele lui Rennart! Sperasem să am ocazia să vorbesc cu 
Orso și să încerc să-l conving să se răzgândească înainte să-i 
dau vestea lui Saint-Just. 

Acesta se face alb ca varul. Dezamăgirea de pe faţa lui se 
revarsă în valuri. 

— De ce? 

— Plata nu este suficient de mare pentru o astfel de misiune 
sinucigașă. 

Saint-Just se holbează la Maestrul Cuţitelor cu ochi pierduţi. 

— Dar luptăm și pentru voi - pentru voi toți. Oamenii tăi nu 
vor ca lucrurile să se schimbe? Nu vor ca vieţile lor să fie mai 
bune? întreabă el. 

Montparnasse îl privește ca și cum ar fi puţin nebun. Nu am 
avut niciodată nevoie de o adunătură de studenţi bine 
intenţionaţi care să lupte pentru noi. Mizerabilii cresc cu un 
pumnal într-o mână și încercând să se apere de Moartea 
Nesfârșită cu cealaltă. 

Dar expresia de pe chipul lui Saint-Just îmi frânge inima. Este 
confuz și rănit. El crede din tot sufletul că lucrurile se pot 
schimba, motiv pentru care se dedică în totalitate cauzei sale. 
Este visul lui, obsesia lui. Și este dispus să plătească pentru asta 
orice preţ. Dacă i s-ar cere, ar merge și până la porţile iadului. 
Este unul dintre lucrurile pe care le admir cel mai mult - și care 
mă înfricoșează cel mai tare - la el. 

Montparnasse ridică ușor umerii: 

— A apărut o problemă legată de... securitate. 

— Ce vrei să spui? întreabă Saint-Just pe un ton autoritar. 

— Fantomele șoptesc că există un spion în clubul vostru. 

— Suntem o Société, nu un club! 

Montparnasse încuviinţează serios din cap. 

— În orice caz, nici Lordul Morţii, nici Lady Corday nu pot să 
sprijine o cauză de care nu sunt siguri. 


Saint-Just amuţește, aruncându-mi o privire întrebătoare, dar 
nu fac decât să înăbuș sentimentul de vinovăţie la gândul 
mesajului adus de Gavroche, unul pe care am ales să nu-l 
transmit mai departe de teamă că aș putea pierde sprijinul lui 
Saint-Just în războiul meu. Dar iată că Montparnasse a insinuat 
că există un trădător în organizația lor, iar Orso, care a vorbit 
despre libertate și rebeliune, a spus că se retrage. Trădarea 
resimţită de Saint-Just trebuie să fie de neînchipuit. 

Ridică bărbia: 

— Voi contacta Société. Dacă există un spion, atunci ei ne vor 
sfătui cum să procedăm. 

— Mesagerul vine mâine, adaugă Grantaire cu o mână pe 
umărul lui Saint-Just pentru a-l consola sau, posibil, pentru a se 
asigura că nu se prăbușește. Putem primi atunci instrucţiuni. 

— Corect. 

Saint-Just își trece mâinile prin păr și pare tulburat. 

Stau nemișcaţi: Saint-Just, pentru că se gândește la planurile 
sale, iar Montparnasse, pentru că nu vrea să-i lase singuri pe 
Saint-Just și pe Grantaire în dormitorul meu sau cel puţin așa 
presupun. 

Imi dreg glasul: 

— Trebuie să mă schimb. 

Saint-Just se uită la mine și pare să-și amintească brusc că 
sunt fată, un lucru pe care nu sunt sigură că și-l amintește prea 
des. Dă din cap și pleacă, trăgându-l și pe Grantaire după el. 

Mă întorc spre Montparnasse. Drumurile noastre au deviat 
foarte mult în ultimii doi ani. Aproape că nu-l mai văd, excepţie 
făcând privirile aruncate pe furiș în Curtea Miracolelor sau o 
umbră în noapte, care mă face să mă întreb dacă nu cumva se 
ascunde undeva în întuneric, urmărindu-mă. 

— Crezi că îmi pierd timpul? îl întreb. Și tu crezi că este 
moartă? 

Trebuie să știu cât de bine m-am descurcat. Cât de mult 
crede chiar și el. 

Montparnasse mă privește o vreme. Nu vorbește. 

_ — Cred că îți pasă prea mult, spune el în cele din urmă. 
Intotdeauna ţi-a păsat prea mult. 

Este la fereastră: 

— Dar nu vei înceta niciodată să o cauţi. Nu știi cum. 

Face o mică plecăciune și dispare pe nesimţite. 


Vocile băieţilor răzbat prin podea. Vor vorbi până târziu în 
noapte, cântărind riscurile de a-și îndeplini planurile fără 
susținerea  Ghildelor. Simt un junghi straniu, deoarece 
evenimentele din următoarele zile mai mult ca sigur vor duce la 
sfârșitul vieţii pe care am ajuns s-o am cu ei. Tachinările și 
poveștile lor exagerate, discuţiile despre sacrificiu și binele 
suprem, dezbaterile despre revoluţia eșuată. În timpul acelor 
discuţii întrezăresc adesea o scânteie în ochii lui Saint-Just, de 
parcă i-ar fi plăcut să trăiască și să moară în acele zile în care 
străzile Parisului erau scăldate în sânge, când visătorii ca el erau 
osândiţi la Madame Guillotine. Au dezbateri aprinse despre cum 
s-a încheiat, cum altfel ar fi putut să fie, despre cât de diferit va 
fi. Se ceartă, beau și râd. 

Uneori, Grantaire mă observă în colțul meu și mă convinge să 

spun o poveste. Atunci până și Saint-Just ascultă. Nu trădez 
niciodată secretele Curţii, dar îi pot menţine vrăjiţi ore în șir 
împărtășindu-le poveștile poporului meu. Se agaţă de fiecare 
cuvânt ca niște oameni însetaţi; și o pot ţine așa până când 
răsare soarele. In acele nopţi mă culc îmbătată de sentimentul 
că am fost văzută cu adevărat pentru prima oară. 
_ De doi ani sunt sora lor mai mică și am ajuns să ţin mult la ei. 
Imi place felul în care Grantaire bea prea mult, mai ales ca să-l 
enerveze pe Saint-Just. Îmi place să-l tachinez pe Saint-Just, să-l 
privesc cum roșește și cum ochii lui devin precum cremenile. Îmi 
place cum citește Feuilly fără încetare, chiar și-n mijlocul celei 
mai înflăcărate dezbateri. În ultimul an, după ce a descoperit - 
șocat - că pot citi mi-a împrumutat o bibliotecă întreagă. Cred 
că îi face plăcere să mă vadă ţinând unul dintre volumele lui 
vechi și cărându-l prin casă ca o Pisică vagabondă bine citită. 

Sunt traficanta lor de arme, mesagerul și intermediarul lor și, 
în schimbul unei monede de aur strălucitoare, le aduc vești și 
informaţii de la Ghilde. Dar ei nu sunt mercenari, negustori sau 
escroci ca Mizerabilii. Nu știu cum să mă ţină la distanţă. Nu știu 
cum să mă trateze diferit, așa că mă tratează ca și cum aș fi una 
dintre ei. Și, pentru prima dată în viaţă mea, am început să simt 
că aș putea aparţine unei lumi care nu este Curtea Miracolului, 
unei familii care nu este Ghilda Hoţilor. 

Clatin din cap la aceste gânduri prostești și încep să mă 
dezbrac: rochia, furoul, crinolina și corsetul aterizează într-o 
grămadă pe podea. Mă spăl pe faţă cu apă dintr-un urcior și o 


șterg cu o cârpă veche, îmi desfac părul și îl împletesc, unind 
cosiţele într-o coroană care îmi va încăpea mai ușor sub șapcă, 
îmi scot hainele de Pisică: pantaloni negri, ghete și o cămașă. 

Ascund toate dovezile feminităţii sub haine nepotrivite. Mai 
întâi îmi înfășor bandaje în jurul taliei. Mă șterg și mă rescriu cu 
o nouă față, cu o nouă formă. Senzaţia pânzei care alunecă 
peste cicatricile de pe spate îmi amintește cine sunt și ce scop 
am. Nu sunt nici femeie, nici fată. N-am nici tată biologic, nici 
casă; nu am niciunul dintre atuurile pe care mi le-a împărțit 
această viaţă la naștere. Eu aleg cine sunt. Sunt Pisica Neagră. 
O fiică a acestui oraș. Un copil al lui Tomasis, Lordul Ghildei 
Hoţilor. Nimeni nu-mi poate lua nimic, pentru că Tigrul mi-a luat 
deja totul. 

Dar voi recupera fiecare lucru în parte. 

Odată ce se încheie revoluţia, voi obține lucrul pentru care am 
așteptat, pentru care am făcut planuri și pentru care am muncit 
în ultimii doi ani. Îi voi folosi pe acești băieţi așa cum m-au 
folosit și ei pentru jocurile lor de război. Ei vor fi arma cu care îl 
voi distruge pe Tigru o dată pentru totdeauna, pentru că ei pot 
înfăptui ceea ce eu, fiind copil al Curţii Miracolului, nu pot. Ei pot 
ataca și distruge o Ghildă fără să implice Curtea în război. 

Ei vor fi răzbunarea mea. 

Scot ustensilele - târnăcoapele cioplite, cuiele și știfturile 
pentru încuietori - și le strecor în buzunarele pantalonilor, îmi 
suflec mâneca și prind pumnalul de antebraţ, apoi trag manșeta 
ca să-l acopăr. Scufund mâinile într-un vas mic cu praf gri ca să- 
mi menţin palmele uscate, scot niște fâșii lungi de cârpă cenușie 
și le încolăcesc în jurul lor de parcă ar fi niște mănuși provizorii 
îmi îmbrac haina și îndes firele răzlețe sub șapcă. 

les pe fereastră, ca să evit o nouă întâlnire cu Saint-Just, și 
sar, apoi mă furișez pe o alee din spatele casei. Acolo mă opresc 
și respir din ce în ce mai lent, până când nu mă mai mișc deloc. 
Zgomotele nopţii și întunericul străzii se intensifică în jurul meu. 
Ascult. Vocile băieţilor răsună din casă. Saint-Just mustră pe 
cineva cu severitate. Înclin capul și mă concentrez. Le pot 
distinge râsul. Recunosc fiecare voce în parte. Nimeni nu știe că 
am plecat. 

Sunt Pisica Neagră a Ghildei Hoţilor și aceasta este 
vânătoarea mea. 

Sunt pregătită. 


29 
Hârtie și șobolani 


Locul de întâlnire este un depozit umplut cât vezi cu ochii cu 
butoaie de sake japonez. Incerc să rămân calmă și să nu mă 
gândesc la ce urmează să se întâmple. Oftez și întind braţele; va 
trece un timp până vor veni, așa că mă apuc de treabă. Destup 
primele butoaie, având grijă să nu inspir, și scot seringa și 
burduful pentru apă din haină. 

Primii vin liliecii: Corday, Montparnasse și Col-Blanche sosesc 
în tăcere. Acum nu-i nimeni și-n secunda următoare apar de 
niciunde. Stau în umbre și privesc fără să spună nimic. 

Lordul Morţii și Loup sunt următorii care vin, acoperiţi în 
veșmintele lor cenușii și prăfuite, mirosul familiar al Fantomelor 
anunţându-le sosirea cu câteva minute înainte de a intra. Orso 
dă din cap spre mine și Loup se înclină. 

Apoi vine Adlen Yelles, Lordul Ghildei Visătorilor. Nimeni nu 
este surprins, întrucât acesta este unul dintre depozitele sale, 
unde Contrabandiștii îi livrează drogurile pe care el, la rândul 
său, le vinde Celor Care Umblă Ziua. Mă întâmpină cu o mică 
plecăciune și văd sprânceana lui Corday zvâcnind la gestul lui 
de curtoazie. 

Deasupra se aude ceva foșnind, chițăind. Ridic capul și 
răspund la fel Chemării Șobolanilor din Ghilda Contrabandiștilor. 
Tamar l'Aure intră prima, la braţul unei bătrâne cocoșate. 
Amândouă sunt înfășurate în mantii din blană maro încâlcită, 
poartă șorţuri dintr-o mușama groasă și sunt încălţate cu ghete 
concepute ca să reziste călătoriilor lungi pe mare. Amândouă se 
mișcă cu un amestec ciudat de eleganţă și precauţie. Părul, atât 
cât se vede de sub căciulile îmblănite, este o învălmășeală de 
bucle și cosiţe, iar pielea este bronzată și tăbăcită din cauza 
expunerii îndelungate la soare și sare. Bătrâna este condusă; 
are ochii mari și lăptoși pentru că este oarbă. Este Nihuang, 
Pescarul, o Mervei/le a Curţii Miracolului și Lady a Ghildei 
Contrabandiștilor. 

Tamar este nervoasă și prost dispusă. Ca toţi Șobolanii din 
Ghilda Contrabandiștilor, ar prefera să navigheze în largul mării 
decât să fie aici, pe uscat. Privirile ni se întâlnesc, nu zâmbește. 

Se aude un sunet ca un fâlfâit de aripi și apare Femi - Aves, 
Zmeul, cel care i-a convocat pe toţi în numele meu. Se strecoară 


printr-o fereastră și-mi zâmbește slab. Cineva tușește în spatele 
lui și în urma sa răsare o siluetă mică. 

Mă înclin adânc în faţa lui Lady Komayd a Ghildei Literelor, 
care mă privește ca o mătușă amuzată urmărind un copilaș la 
joacă. 

— Este cumva Gayatri? o întreabă Pescarul pe Tamar cu o 
voce însufleţită. 

— Da, Mamă, îi răspunde Tamar. 

— Da, mirosul de pergament prăfuit și cerneală este 
inconfundabil. 

— Mai bine asta decât mirosul de sare și pește, ripostează 
Lady Komayd. 

— Hmmm, pufnește Pescarul. Şi ce a înfăptuit o Pisică atât de 
mică încât să te convoace pe tine, Lady a Hârtiei? 

— Mi-a salvat din Châtelet unul dintre fii, răspunde Komayd. 
Un fiu... preferat. Prin urmare, Oamenii Condeiului îţi datorează 
mulțumirile lor, Pisică Neagră, și de aceea mă aflu aici. 

Mă fixează în vizorul ei și zâmbește, mai multe linii încreţindu- 
i pielea din jurul ochilor mari. 

Simt cum colţul gurii îmi zvâcnește în semn de răspuns. Fiu/ 
preferat, fără îndoială. 

— Într-adevăr, Pisică, spune Orso. Și acum, că ai toată atenţia 
noastră, de ce nu ne explici de ce suntem aici? 

Încerc să nu tremur când mă plec în faţa întregului grup. Taţi 
și Mame ale Curţii Miracolului, Lorzi ai Ghildelor, Maeștri - toți 
sunt cu ochii pe mine. Încerc să păstrez o faţă curajoasă și să nu 
mă gândesc la modul în care eu, o simplă Pisică, am convocat 
cinci Lorzi ai Curţii Miracolului. lar ei au venit. 

Îmi dreg glasul și încep: 

— Voi intra prin efracţie în Ghilda Trupului. 

Nu am vocea pe cât de fermă aș vrea, dar va trebui să fie 
îndeajuns. 

Urmează un moment de tăcere și toți se holbează la mine. 
Orso pare uluit. Komayd mă ţintuiește cu privirea de parcă aș fi 
înnebunit. Corday înclină capul într-o parte și mă studiază. 

Apoi Pescarul începe să râdă. Nu este reacţia pe care o 
așteptam. 

— E nebună, spune Tamar. 

— Da, dar măcar o să ne distrăm, răspunde Pescarul, 
înăbușindu-și chicotelile. Continuă, draga mea - ce spuneai? 


— Să intri neinvitat în Casa unei Ghilde nu este doar o 
încălcare a Legii, ci și o declaraţie de război, intervine Col- 
Blanche. 

— Legea este deja încălcată și doar moartea lui o poate 
remedia, afirm eu. 

Urmează un nou moment de tăcere. Lorzii schimbă o privire 
imposibil de citit. Oare am mers prea departe? 

— A trecut mult timp de când Curtea a avut un judecător 
printre noi, rostește încetișor Yelles. 

Înghit în sec, nesigură dacă acesta este un compliment sau o 
ameninţare. Nu încerc să obţin funcţia de judecător al Curţii - 
cum aș putea? Judecătorii sunt păstrătorii Legii și distribuitorii 
de pedepse, cei care s-au impus printre copiii Curţii în vremuri 
de ameninţare și război. Indiferent de ce ar putea crede Lorzii 
nu încerc să declanșez un război. Știu doar că nu există altă cale 
de a le salva pe Ettie, pe Azelma și pe toate celelalte Surori. 

— Înseamnă că a găsit-o? întreabă Orso. Kaplan a găsit-o pe 
Ettie și tu o vei salva? 

Când îi aud numele simt un junghi în inimă. Îmi temperez iute 
sentimentele și îmi spun că a meritat. 

— Urmele de bici de pe spate nu-ţi amintesc oare de 
absurditatea planului tău? întreabă Tamar înainte să pot 
răspunde. 

— Îmi cântă zi și noapte, răbufnesc. Interpretează Cântecul de 
Vânătoare în numele lui. 

Tamar își îngustează ochii. 

— N-ai de gând să salvezi pe nimeni, nu-i așa? 

— Niciunul dintre noi nu este în siguranţă atât timp cât el 
trăiește, răspund. 

— ÎI vei ucide, spune Yelles. 

Femi clatină din cap, neîncrezător: 

— Nu, va fi ucisă încercând să facă asta. 

— Copilă, Tigrul îţi va tăia gâtul și-o să-și facă pelerină din 
pielea ta. 

Vocea lui Corday este la fel de calmă ca și cum m-ar întreba 
despre vreme. 

— Probabil. Dar, dacă există până și cea mai mică șansă ca eu 
să-l pot distruge, oare nu merită riscul? 

— Vei da greș, spune Corday cu indiferență, apoi se întoarce 
spre Montparnasse cu o mișcare prin care anunţă că pleacă. 


Mă străpunge panica. Nu pot pleca, nu încă. 

— Nina, nici măcar nu poţi ajunge la Casa Ghildei, îmi 
amintește Femi. 

Are dreptate. Aproape toate Ghildele tăinuiesc locul în care se 
află Casele. Femi știe unde sunt, dar este obligat prin Lege să 
nu dezvăluie niciodată un astfel de loc, deci nu-i pot cere să-mi 
spună. 

— Ghilda Literelor auditează fiecare Ghildă, rostesc. Ei știu 
unde se află Ghilda Trupului. 

Corday se oprește în dreptul ferestrei. 

Atenţia tuturor se îndreaptă spre Lady Komayd. Zâmbește 
misterios. 

— Atunci împărtășește-ne planul tău, spune ea. 

Mai bine decât un refuz categoric de a mă ajuta. Ce/ putin 
ascultă. 

— Știu că niciuna dintre Ghilde nu-mi poate sprijini fățiș 
misiunea, încep eu. Dacă sunt prinse, ar putea însemna război. 
Așa că nu le cer Fantomelor, Șobolanilor, Liliecilor sau Visătorilor 
să mi se alăture. Ajutorul de care am nevoie sunt doar informaţii 
de la Oamenii Condeiului și un cadou de la Pescar și Lordul 
Visătorilor. Dacă dau greș şi-mi pierd viața, atunci totul se va 
răsfrânge asupra mea. Vor spune că mi-am pierdut minţile de 
durere și asta m-a împins să înfăptuiesc ceva de neconceput. Vă 
puteţi spăla liniștiți pe mâini în ceea ce mă privește. Dar, dacă 
reușesc, dacă Tigrul moare, atunci vă voi cere ceva. Vă voi cere 
să le eliberaţi pe Surorile Ghildei Trupului. 

— Surorile nu mai există... Tigrul le-a distrus, spune Col- 
Blanche. 

— Multe dintre ele încă mai trăiesc, dar se află sub influenţa 
macului, comentează Yelles. 

— Cum putem elibera pe cineva aflat sub influența macului? 
întreabă Col-Blanche. 

Este un lucru cunoscut că Lorzii Curţii Miracolului sunt extrem 
de suspicioși; își îndreaptă privirea spre sticlele pe care le-am 
scos din lăzi și le-am pus în faţa mea. 

— Blestemat să fii, Ysengrim! Copilă, ce ai făcut? șuieră 
Pescarul. 

— l-am trezit pe cei care dorm, șoptește aluziv Yelles. 

— Am diluat drogurile pe care Ghilda Visătorilor le vinde 
Tigrului, adaug eu. 


— Şi Cerberii Trupului nu bănuiesc nimic? Nu au văzut 
semnele? întreabă Tamar. 

— Am avut nevoie de foarte mulţi ani pentru a crea o soluţie 
suficient de subtilă pentru ca fiii Tigrului, Cerberii Trupului, să nu 
observe, explică Yelles. Copiii Ghildei mele s-au oferit să ia parte 
la experiment - pentru că trebuia să fim siguri că dependenţa 
poate fi inversată. 

— Câţi ani? întreabă curios Pescarul, în timp ce ochii săi 
nevăzători aruncă o căutătură spre locul în care se află Yelles. 

— Câţi au trecut de când a distrus-o pe sora mea, Lady 
Kamelia, și i-a înrobit copiii, îi răspunde Yelles cu o voce ascuţită 
și tensionată. Când Tigrul a venit la mine și mi-a oferit o avere 
ca să-i prepar o băutură din opiu atât de puternică, încât să 
poată determina orice bărbat să-i execute ordinele, eram prea 
tânăr, prea lacom, prea naiv. Am făcut-o și i-am vândut-o, 
gândindu-mă că nu e treaba mea ce planuri avea cu ea. Şi a 
folosit-o pe sora mea, distrugând-o și pe ea, și Ghilda ei. 

Ochii i se umplu de lacrimi. 

— Şi când ne-am dat seama ce făcuse... continuă el, clătinând 
din cap cu tristeţe. Eram vulnerabili. El avea aliaţi, negustori de 
sclavi, o sută de nave în porturile noastre. Puteam oare să ne 
ducem la război și să triumfăm? Datoria noastră era să ne 
protejăm Ghildele, să protejăm Curtea. Asta ne-am spus pentru 
a justifica de ce nu am făcut nimic. 

Întoarce privirea spre mine și continuă: 

— Apoi o Pisică a Curţii Miracolului, cu spatele plin de cicatrici, 
a venit într-o zi la mine spunând că îl va ucide pe Tigru și că va 
elibera toate Surorile. Mi-a cerut ajutorul. Cum puteam să o 
refuz? 

Lordul Yelles flutură o mână deasupra butoaielor de sake. 

— De doi ani diluâăm opiul cumpărat de Tigru. Conform 
socotelilor noastre, Surorile ar trebui să fie suficient de coerente 
ca să nu ţi se împotrivească dacă încerci să discuţi cu ele. Unele 
chiar își pot aminti cine sunt. Altele nu sunt în stare să facă asta, 
fiind de prea mult timp sub influența macului. lar dacă Pisica dă 
greș - ceea ce este foarte posibil, spune el, măsurându-mă din 
priviri, atunci toată vina pentru diluarea drogurilor va fi aruncată 
pe ea. Fiii mei vor jura că a pătruns în depozit și că a umblat 
singură la sticle. 

— Nu, spune Pescarul. 


Este atât de multă forță în acest singur cuvânt, încât ne uităm 
toţi în sus. 

— Ne cere să atacăm o Ghildă. Stă aici, în mijlocul nostru, și 
recunoaște că plănuiește uciderea unui Lord al Curţii Miracolului. 
In numele prevenirii unui război ar trebui s-o încătușăm și s-o 
înecăm pe ea și să terminăm cu toate astea. 


30 
Ce spun Lorzii 


— Sunt nouă Ghilde, nouă Lorzi. Cu toate acestea, scaunul 
Surorilor este gol și un lord fals, un negustor de sclavi, stă 
printre noi! strigă Yelles, cu pumnii încleștaţi și cu furie arzându- 
i în ochi. Curtea Miracolului nu a fost creată pentru a-i proteja pe 
cei care fac trafic de carne vie cu Mizerabilii și totuși am permis 
ca acest lucru să se întâmple. A sosit timpul să ne corectăm 
greșeala. 

— Cuvinte mari de la un bărbat care s-a jucat în secret cu 
sticlele, contracarează Lady Nihuang, deloc impresionată. 

— Ce am făcut în secret a fost pentru a-i proteja pe copiii 
Ghildei mele. Ce fac în seara asta va fi pentru a-mi răzbuna sora 
și pentru a îndrepta greșelile care au fost comise împotriva 
tuturor. Chiar dacă nu o mai ajută și altcineva pe Pisică, eu o voi 
face, afirmă Yelles. Kaplan nu are ce căuta la Masa Cârmuirii. 
Este datoria noastră să scăpăm Curtea de el. Este datoria 
noastră faţă de Lege. 

Pescarul clatină din cap. 

— Când Tigrul a fost luat, încă nu devenisem conducătoarea 
Ghildei Contrabandiștilor. Este bine cunoscut faptul că eu și 
Kamelia... 

Lady Nihuang se oprește și pare brusc foarte bătrână: 

— Eram pe mare când s-a întors și și-a consolidat puterea 
asupra Curţii. Am ajuns prea târziu pentru a o salva. Am făcut ce 
am putut fără să-mi pun propriii copii în pericol. lau în Casa mea 
mai multe fete decât toate celelalte Ghilde la un loc, pentru că 
sunt mai în siguranţă pe apă decât la Curte, unde ochiul Tigrului 
poate cădea cu ușurință asupra lor. 

Îi arunc o privire lui Tamar, care e încruntată, întrebându-mă 
dacă așa a devenit Maestră a Ghildei Contrabandiștilor. 

— Noi Șobolanii, am văzut mai multe decât această Curte. 
Negustorii de sclavi controlează mările și, chiar dacă ar fi un 
avantaj pentru noi să-l vedem pe unul dintre ei înlăturat de la 
putere, trebuie să știi un lucru, Pisică: dacă Tigrul cade, fraţii lui 
vor veni să-l răzbune. 

Știu că Pescarul nu mă poate vedea, însă tot îi simt privirea 
aţintită asupra mea, străpungându-mi pielea. 

— Se vor năpusti asupra Ghildelor ca un blestem. 


— Lasă-i să vină, răspunde cu asprime Yelles. 

— Yelles, îţi înțelegem perfect durerea, dar nu îi permite să te 
orbească. Nu știi despre ce vorbești. Tigrul este doar unul, dar 
aliaţii lui sunt o legiune. 

— Suntem cumva Cei Care Umblă Ziua, ca să ne facem mici în 
fața dușmanilor noștri? Asta ar fi făcut Kamelia? Ne este frică de 
prea mult timp! ripostează Yelles. 

Pescarul râde din nou: 

— Dacă ar fi știut ce urma să le facă Tigrul copiilor ei, Kamelia 
i-ar fi sfâșiat gâtul. Însă ea a fost Raksha, o lupoaică, 
întotdeauna mult mai feroce decât noi. 

Zâmbește și întoarce capul de parcă întreaga ceartă cu Yelles 
ar fi fost pusă în scenă pentru a-l testa, de parcă totul ar fi doar 
un joc pentru ea. 

Dă din cap în direcţia mea: 

— Ce vrei de la noi, Pisică? 

Tamar, care este lângă ea, scoate un sunet înfundat de 
nemulţumire, semn că nu este de acord. 

— Vreau să-mi dai vocea lui Mor, răspund, încordându-mă în 
timp ce aștept răspunsul. 

— Asta e tot ce îmi vei cere? 

— Da, Lady. 

— Și pentru un preţ atât de mic, vom asmuţi Moartea 
Nesfârșită asupra noastră și a copiilor noștri. 

Ochii ei lăptoși par să caute ceva ce noi nu putem vedea. 
Oftează: 

— Foarte bine atunci. Pentru Kamelia. 

Tamar se strâmbă și se întoarce ca să-mi arunce o privire 
acuzatoare. 

— Locuiești pe uscat, Pisicuţă. Ce știi despre negustorii de 
sclavi ai lui Kaplan? De ce crezi că primii Lorzi au permis ca 
Tigrul să fie luat când era copil? Știau că nici măcar Ghildele 
laolaltă nu li s-ar fi putut împotrivi. Tocmai pe ei i-ai face 
dușmanii noștri? 

— Ajunge, Tamar! Nu ţi s-a cerut părerea, spune Pescarul. 

Tamar este redusă la tăcere. Se uită cu ranchiună la mine, dar 
întrezăresc și altceva în ochii ei - frică. 

— Este o ambiţie nobilă, spune Col-Blanche, dar nu știm câte 
spelunci controlează Tigrul sau unde se află. Și, chiar dacă am 
ști, cum putem să le eliberăm pe Surori și să-i înfrângem pe 


temniceri? Nu știm câţi Cerberi ai Trupului sunt detașaţi în 
fiecare dintre acestea sau de câte arme dispun. Să te implici 
orbește într-o astfel de luptă ar fi un dezastru, iar celelalte 
Ghilde, cele aliate cu Tigrul, ar putea să-i ia partea. Ar fi un 
război în toată regula între Ghilde, încheie el. 

— Dar unul dintre noi știe numărul lor, spun eu. 

Toată lumea așteaptă să continui, așa că merg mai departe și 
desfășor o hartă a orașului, una pe care am copiat-o cu migală 
de la Saint-Just, reproducând până și micile marcaje roșii pe 
care le-a făcut pentru a însemna locurile unde vor ridica 
baricade revoluționarii 

— Lady Komayd, ne vei oferi informaţiile de care avem 
nevoie? întreb cu o voce solemnă. Numărul fiilor Tigrului și al 
armelor de care dispun, locurile în care se află speluncile sale și 
- înghit cu greu nodul din gât, conștientă de gravitatea lucrului 
pe care urmează să-l cer - locul Casei Ghildei sale? 

Se gândește o clipă, iar eu îmi ţin respiraţia. 

— Ceri mult, Pisicuţă. Faptul că mi-ai salvat unul dintre fii din 
Châtelet a fost într-adevăr o mare ispravă, dar datoria de os pe 
care o cauţi ar putea însemna război. 

Işi lovește ușor partea laterală a capului cu degetele și 
strâmbă din gură. 

— Şi totuși Tigrul este o pată pe această Curte, rostește cu 
hotărâre, iar ochii ei mici licăresc în spatele ochelarilor. Ghilda 
Trupului se află aici. 

Se îndreaptă spre hartă și indică locaţia. 

— Pe malul drept al Sarpelui Sena. Are trei etaje și o pivniţă 
subterană. Incăperile Tigrului ocupă tot etajul superior. Nu sunt 
niciodată paznici în faţa casei, pentru a nu atrage atenţia asupra 
sa. 

— Dar și pentru că niciun om sănătos la cap nu i-ar ataca 
vreodată, spune Femi sec. 

Dar lasă mâinile pe lângă corp și se apropie pentru a studia 
mai bine harta. 

— Casa este flancată de ziduri pe laturile de est și sud, 
continuă Lady Komayd. Sunt patru paznici la fiecare colţ. In fața 
râului, pe latura vestică, sunt postați încă doi. Este locul în care 
își descarcă bărcile marfa, transportată mai apoi în grădină 
printr-o poartă. 

— Vei avea nevoie de o diversiune acolo, zice Femi, arătând 


spre malul râului. Pentru a-i îndepărta pe paznici de grădină. 

— Să zicem că am ceva care îi va atrage pe toți în faţa Casei, 
spun eu cu inocenţă. 

Toată lumea se uită la mine fix. 

— Bărbaţi furioși care doresc să răstoarne guvernul, 
mărșăluind pe fiecare stradă din oraș, vin eu cu explicaţia. 

Orso pufnește, astfel că îi arunc o privire aspră. 

— În curând va fi o răscoală, spun cu fermitate. Cei Care 
Umblă Ziua așteaptă doar moartea Generalului Lamarque. 

Corday rămâne cu gura căscată. Işi revine repede, ajunge la 
masă din câţiva pași mari și îndreaptă un deget spre mine. 

— Tu... tu ești cea care ne-a plătit să-l ucidem pe Lamarque? 
întreabă ea uimită. 

Femi oftează din nou cu voce tare. 

— Am plătit în monede de aur și mult peste preţul pe care îl 
cereţi de obicei! spun defensiv. 

— Dacă aș fi știut de planurile tale, am fi refuzat misiunea. 

— Lamarque este bolnav de peste un an, continui eu. Suferă 
îngrozitor de mult. Moartea Nesfârșită va fi o binecuvântare 
pentru el. 

— Deci Lamarque moare și... începe Corday. 

— „și întrucât este un om al poporului, moartea lui va fi 
pentru revoluționari semnalul că pot să-și înceapă chemarea 
sub arme, continui eu. Noi hotărâm când moare Lamarque, noi 
hotărâm când începe revoluţia. Oamenii vor ieși în stradă, vor 
protesta, vor lupta și vor construi baricade. Cerberii Trupului vor 
fi atât de distrași, încât nu mă vor observa furișându-mă în Casa 
lor. 

— Chiar dacă i-ai putea distrage suficient de mult cât să intri, 
ești doar o Hoaţă într-o casă plină de Cerberi ai Trupului, 
subliniază Corday. Nu vei supravieţui nici trei minute în Ghilda 
lor. 

— Voi merge eu cu ea, spune Montparnasse. 

Și cu asta simt cum mă inundă un val de ușurare. 

Corday se tensionează și-l fulgeră cu privirea pe Maestrul 
Cuţitelor. Asasinul nu are nicio expresie, nicio reacţie. El nu cere 
permisiune, nici măcar de la conducătoarea Ghildei sale. 

— Și dacă dă greș și ești prins în Ghildă? Va fi un război în 
toată regula, contracarează Corday. 

— Când am fost eu vreodată prins? replică Montparnasse. 


Corday își aţintește din nou privirea asupra mea. 

Atmosfera s-a schimbat. Dacă există o persoană capabilă să 
se strecoare în Ghildă, aceea este Montparnasse. Dar tot 
suntem doar doi împotriva întregii Ghilde a Trupului, care stă 
între noi și Tigru. 

— S-ar putea să mai am ceva care să vă ajute să urcați în 
vizuina monstrului, spune Pescarul. Dar nu va face decât să-i 
încetinească, nu să-i oprească de tot. 

Mă cutremur în sinea mea. Cadourile înseamnă datorii, iar 
datoriile trebuie achitate. Dar nu am de ales. 

— Cerberii Trupului numără între treizeci și cel mult patruzeci 
de bărbaţi, spune Lady Komayd. Toţi sunt extrem de puternici și 
de violenţi; Tigrul menţine scăzut numărul acestora, eliminându- 
i regulat pe cei mai slabi dintre ei. 

— Nu ne încurajezi prea mult, draga mea Gayatri, spune cu 
blândeţe Pescarul. 

— Ei sunt bine înarmaţi, cu arme, cuțite și ciomege. 

— Mă voi ocupa eu și de asta, șoptesc. 

— Nina, tu ești singură, iar Ghilda Trupului este înarmată 
până-n dinţi! subliniază Femi. 

— Voi face tot ce pot, insist eu. 

Femi se încruntă. Ştie că înfruntarea și dezarmarea hoardelor 
de bătăuși gata de luptă nu se numără printre talentele mele. 
Ştie că îi ascund ceva. 

— Hai să încurajăm pentru o clipă această sminteală și să ne 
prefacem că ai norocul lui Rennart și că reușești să-l înlături pe 
Tigru. Pe urmă vei vrea să-i atacăm speluncile, să-i subjugăm 
oamenii și să le eliberăm pe Surori? întreabă Pescarul. 

Clipesc: 

— Da. 

— Komayd? strigă Pescarul, dorind să știe ce gândește 
conducătoarea Ghildei Literelor, dar Tamar îi șoptește că Lady 
Komayd deja marchează pe hartă locurile din oraș în care se 
află speluncile Tigrului. 

— Cum vom ști că a fost învins Tigrul? întreabă Komayd, 
ridicându-și privirea spre mine. 

— Vocea lui Mor va vorbi, desigur, răspunde Pescarul râzând, 
citindu-mi gândurile. 


31 
Cuvântul Lordului Morţii 


După plecarea celorlalţi Lorzi, mă duc după Orso. Ştie că sunt în 
urma lui și mă întâmpină cu o privire sumbră. 

— Pisică, spune el. 

— Vreau să știu de ce nu-ţi onorezi cuvântul, îi spun pe un ton 
mult mai acuzator decât ar trebui. 

— Nu le-am dat studenţilor cuvântul meu. Nu li s-a făcut 
niciun jurământ de os. 

— L-ai găsit pe Saint-Just, i-ai aprins foc în ochi și în inimă și l- 
ai îndrumat pe această cale. Nu-mi spune că nu este așa! 

— Are inima unchiului său. Întotdeauna ar fi... 

— Stătea în locuri publice și ţinea discursuri revoluţionare sub 
numele de Saint-Just! Este un miracol că a reușit să 
supravieţuiască atât timp. Dacă nu l-ai fi luat sub aripa ta, ar fi 
fost spânzurat încă din prima lui lună petrecută în oraș. Cum îl 
poţi abandona acum? 

Orso se îndepărtează de mine, de parcă ar încerca să nege 
acuzaţiile. 

— Am fost printre ei, Orso. Ştiu ce ai făcut. Știu că i-ai arătat 
cum să recruteze fraţi, cum să planifice și la ce să fie atent. 
Există douăzeci de grupuri ca al lui răspândite prin tot orașul. 
Fără ajutorul nostru vor fi toți sacrificați! 

— Şi ce importanţă are pentru tine sacrificarea Celor Care 
Umblă Ziua? întreabă el arțăgos, cu sprâncenele ridicate. 

— Am nevoie de el, mă bâlbâi eu, îmbujorându-mă din motive 
necunoscute. Am nevoie de ajutorul lor pentru a învinge Ghilda 
Tigrului. Nu pot apela la niciunul dintre copiii Curţii pentru a 
intra în Casa Tigrului, din moment ce simpla lor prezenţă ar 
putea arunca Ghildele în război. 

Mi se pune un nod în gât: 

— Dar îmi vor oferi sprijinul doar dacă vor supravieţui acestei 
răscoale - o răscoală pe care tu și Corday aţi spus că o veţi 
susţine. Aceasta a fost înțelegerea pe care am încheiat-o. 
Amândoi știm că, fără ajutorul tău, au foarte puţine șanse de 
izbândă. 

— Nu lipsa ajutorului meu îi va condamna, insistă cu 
încăpățânare Orso. Există un trădător în Société. 

— Cunoști identitatea trădătorului? 


— Nu. Pur și simplu mi-au ajuns la ureche diverse conversații. 
Chiar și așa, nu-mi voi implica niciun copil într-o cauză sortită 
eșecului. 

— Saint-Just nu crede că este sortită eșecului. 

— Atunci este un prost, la fel cum a fost și unchiul său. 

Furia crește în mine și ameninţă să preia controlul. 

— Unchiul lui Saint-Just a fost un martir al acestui oraș și, 
pentru tine, un frate... și totuși îndrăznești să-l numești prost? 
Tu, care ai fost unul dintre ei, tu, cel făr'-de-coadă, povestitorul 
adevărurilor, al șaselea șoricel din șase. 

Orso se îndreaptă de spate, încordându-și mâinile. Bănuiesc 
de mult că el a fost singurul rebel care a scăpat, iar tăcerea lui 
îmi confirmă presupunerea. 

— Nu ai fost acolo, copilă, grăiește cu o voce joasă, 
amenințătoare. Nu știi despre ce vorbești. Nu știi ce înseamnă 
să-ţi vezi fraţii măcelăriți ca niște câini. 

— Atunci de ce îţi retragi sprijinul? De ce nu-i mai ajuţi? Nu 
vezi că istoria se va repeta? 

— Îndrăznești să-mi ceri mie socoteala, copilă? Mie, un Lora al 
Curţii Miracolului? Ţi-ai analizat cu atenţie planurile? Le-ai jurat 
credinţă lui Tomasis și Hoţilor, dar intenţionezi să intri în Casa 
lui Kaplan și să-l ataci. Cum rămâne cu grija pentru propria 
Ghildă dacă planul tău dă greș? Dacă ne târăști pe toţi într-un 
război? 

Se oprește brusc și realizez adevărul sfâșietor din spatele 
cuvintelor sale. 

— Scopurile tale sunt nobile, Pisicuţă. Curtea a fost distrusă 
după venirea lui Kaplan și pentru asta îl urăsc din tot sufletul. 
Dar am pus în balanţă riscurile. Tu ai făcut-o? 

Nu, nu am făcut-o. Am fost mult prea ocupată să urzesc 
planuri, să încerc orbește să-i conving pe alţii că asta este mai 
mult decât o misiune sinucigașă, că ar putea exista o licărire de 
speranță. Dar cuvintele lui Orso sunt precum conștiința mea: 
acum, propria voce mă acuză; propriile gânduri mă judecă. 

— Kaplan a distrus mâinile Mesagerului pentru că a încercat 
odată să-l fure și nici măcar un Lord nu a protestat, continuă 
Orso. Pe tine te-a biciuit ca pe un câine sub ochii întregii Curti, 
cu aprobarea lor. Ce i-ar putea face Ghildei tale dacă atacul tău 
dă greș? 

— Să te gândești și să-ţi fie frică de ce s-ar putea întâmpla 


sunt exact lucrurile care îi conferă putere Tigrului Este ca o 
tumoare printre noi și trebuie să fie eliminat, insist. 

Lordul Morţii râde, iar tensiunea atât de puternică dintre noi 
cedează. 

— Ah, Pisicuţă, ești atât de sălbatică. Îmi amintești de fraţii 
mei căzuţi. Și ei au visat la dreptate, dar în ciuda visurilor pe 
care le-au avut tot au fost învinși de Madame Guillotine, iar toţi 
cei care i-au iubit au fost spânzurați la Montfaucon. 

Întinde o mână distrusă și mă atinge delicat pe obraz. 

— Eşti mică, dar ești iute și isteaţă, iar Curtea te iubește. 
Întrezăresc în tine un foc, o puritate. Ai putea deveni o Lady a 
Hoţilor dacă îţi alegi luptele cu înţelepciune. 

— Mi-ai spus odată că-mi vei da orice îţi cer dacă te scot din 
Châtelet. 

— Asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă, spune el pe un ton 
morocăânos. 

Zâmbesc, apoi îl imit pe Thenardier cât pot de bine. 

— „Oare s-a schimbat cuvântul Lordului Morţii? S-ar putea să 
vină o vreme când vei avea nevoie de bărbaţi furioși și înarmaţi, 
cu foc în inimă. Ar fi păcat să vină acea zi, iar tu să descoperi că 
au murit cu toţii în zadar. Te rog să mă ajuţi să-ţi ţin în viaţă 
soldaţii.” 

Simt că plutesc și că sunt străbătută de un val de energie 
nestăpânită și mă întreb ce va spune Lordul Morţii, pregătindu- 
mă în același timp pentru o nouă lovitură zdrobitoare de 
dezamăgire. Orso mă privește cu atenţie; pot vedea rotiţele 
care se învârt în acea minte sclipitoare. 

— Dacă poţi convinge Societe că vrea să lupte pentru o cauză 
pierdută, dacă îi poţi aduce la mine, atunci te voi ajuta să-i 
salvezi, spune el și știu că de-acum nu mai e loc de tocmeală cu 
el. 

Faptul că Lordul unei Ghilde este de acord să salveze 
nenumărate vieţi din rândul Celor Care Umblă Ziua nu este nici 
pe departe ceva neînsemnat. Însă este o învoială proastă, 
pentru că n-am nicio șansă să-l conving pe Saint-Just să renunţe 
la luptă, dar este singura învoială pe care o voi primi. 


32 
Cea care a fost pierdută 


În următoarea seară, plec în vizită. Casa de pe rue Plumet este 
modestă pentru un cartier elegant. În lumina amurgului care se 
stinge, pare teribil de veselă, însufleţită de o grădină bogată de 
verdeață și cu ghivece pline-ochi cu flori, la fiecare fereastră. 

Inima îmi bate năvalnic în piept în timp ce escaladez zidul. 
Respir greu și am un nod în gât. Dar mă forţez să mă caţăr mai 
departe, ignorând faptul că pătrund prin efracţie pe proprietatea 
bisericii, ignorând imaginea a ceea ce se află înăuntru. Intru 
printr-o fereastră de la mansardă și pășesc în perfectă liniște pe 
un coridor gol. 

Sau cel puţin așa am crezut. Mă străbate un fior pornind de la 
ceafă, iar instinctele mele de Pisică se trezesc la viață. Mai este 
cineva aici. Îngheţ. Nu se aude niciun sunet, dar e aici. Îngustez 
ochii ca să mă obișnuiesc cu întunericul adânc. Simt în spate o 
mișcare firavă ca o șoaptă. Incerc să mă răsucesc, când ceva 
greu mă lovește peste ceafă. Mă prăbușesc în genunchi, văd 
doar stele, iar întunericul devine mai dens. Apoi aud clicul de 
rău augur al unei pârghii pentru armare. 

Se aprinde un felinar și icnesc când lumina strălucitoare îmi 
orbește ochii. Durerea îmi străpunge capul. Deasupra mea se 
află o namilă de bărbat, un uriaș cu un chip ușor de uitat. Cel pe 
care l-am salvat din Châtelet. Le Maire. Căci le Maire este 
prizonierul pe care l-am eliberat în acea zi - fiul mult iubit al 
Ghildei Literelor, o Mervei/le a Curţii Miracolului, pierdută și 
găsită. Orso l-a recunoscut în acea noapte în închisoare și mi-a 
șoptit adevărul ceva mai târziu. Dar un spion al Ghildei Literelor 
nu poate fi decât ca misterul care îl înconjoară, așa că reapariţia 
sa a fost tăinuită faţă de majoritatea Mizerabililor. 

Mă studiază, apoi oftează greoi și coboară pistolul. 

— Oh, doar tu ești, spune el. 

— Blestemat să fii, Ysengrim! Chiar trebuia să mă lovești atât 
de tare? mă vait în timp ce mă ajută să mă ridic în picioare. 

— Am mâini mari, încearcă el să-mi explice. 

Pune pistolul deoparte și mă fixează cu privirea. 

— Ai spus că nu vei veni aici. 

Tocmai atunci se deschide o ușă în spatele nostru, izbindu-se 
de perete. Reflexele mele preiau controlul, mă ghemuiesc și mă 


rostogolesc cu pumnalul în mână, în timp ce /e Maire își 
îndreaptă pistolul spre intrare. Și iat-o pe Ettie într-o rochie care 
i-a rămas mult prea mică, cu ochii sălbatici și o claie de bucle 
aurii, ţinând un topor uriaș în mâini Este mai înaltă decât ultima 
oară când am văzut-o, adică acum mult timp, în acea noapte în 
care am plătit preţul pâinii. Dar are chipul la fel de frumos ca 
întotdeauna și, când mă vede, își aruncă braţele în aer și începe 
să le fluture, strângând în continuare toporul și scoțând un 
strigăt triumfător. 

— Ştiam eu! Ştiam că mă vei salva! 

Se învârte în jurul lui /e Maire, victoria luminându-i trăsăturile. 

— Ti-am spus că mă va găsi! Ti-am spus că va veni după 
mine! 

— Cum ai pus mâna pe toporul meu? 

— Știu cum să sparg o încuietoare, spune ea, grăbindu-se 
spre mine cu toporul în mână, dar se oprește brusc și-l fixează 
pe /e Maire: 

— Acum trebuie să-mi dai drumul, îi spune Ettie. 

Le Maire oftează și se prăbușește pe un scaun mic de catifea, 
care scârţâie sub greutatea lui. 

— Mergi cu ea dacă vrei, spune el cu o voce monotonă și 
obosită. Dacă nu mai are nevoie de mine ca să te ţin ascunsă, 
atunci mi-am plătit datoria și tu nu mai ești responsabilitatea 
mea. 

Ettie se întoarce lent și holbează ochii la mine: 

— Să mă ţină ascunsă? Nina? 

— Ettie, ce-ai zice să pui jos toporul? 

— Nu pun nimic jos până când nu-mi spune cineva ce se 
întâmplă, ripostează ea, cu ochii strălucitori și înnebuniţi. De ce 
zice că trebuia să mă ţii ascunsă? 

Acum mă privește cu suspiciune, de parcă abia acum m-ar fi 
văzut prima oară. 

— Nu tu ai făcut asta, Nina, nu-i așa? Nu ai... 

— Nu am avut de ales, Ettie. Tigrul avea să vină în continuare 
după tine și, în cele din urmă, te-ar fi luat. A trebuit să te trimit 
undeva departe, într-un loc în care să fii în siguranţă. 

Ettie ţine toporul în faţă și îl îndreaptă spre mine. 

— Vreau explicaţii! poruncește ea. 

— Îmi era dator pentru că l-am eliberat din Châtelet, îi spun 
eu, arătând spre /e Maire. Este spion, un Fiul al Ghildei Literelor. 


Dacă cineva știe cum să dispară de pe fața pământului, el este 
acela. Așa că i-am cerut să-și plătească datoria. S-a dus la 
Thénardier cu un preţ pe care nu-l putea refuza. lţi amintești 
tiara cu diamante pe care am luat-o din Palatul Tuileries? 
Suficient de valoroasă pentru a-l tenta pe Thenardier să-l tragă 
pe sfoară chiar și pe Tigru și să te vândă în secret unui străin. 

Ettie se holbează în continuare la mine, dar începe să coboare 
toporul, așa că mă grăbesc să continui. 

— Singurul mod în care mă puteam asigura că vei fi ferită de 
Tigru era ca el să creadă că ai fost luată de cineva de la 
amândoi și că eu nu știam unde te afli. L-am atacat în prezenţa 
întregii Curți. Am jurat lucruri cumplite. Nu este nimeni în cele 
nouă Ghilde care, după ce a fost martor la pedeapsa mea, să 
creadă că am avut de bunăvoie vreo legătură cu asta. 

Orbi sunt cei distrași. 

Toporul lovește cu un zăngănit podeaua, iar Ettie tremură în 
fața mea. 

— Am visat acest moment doi ani, Nina. Am sperat și m-am 
rugat și am așteptat și m-am pregătit. Am crezut că vei veni să 
mă salvezi de el, spune ea, privindu-l pe /e Maire. Nu am bănuit 
niciodată. Nu-mi vine să cred că tu mi-ai făcut asta. 

Lacrimile îi umplu ochii și își îngroapă faţa în mâini. Mi se 
frânge inima. Ettie, care a fost părăsită de toţi cei pe care îi 
iubea. Eu am fost cea în care a avut încredere, cea care a jurat 
să aibă grijă de ea. 

— Îmi pare rău, Ettie... cu cât ştiai mai puţin, cu atât erai mai 
în siguranţă. 

— S-scuzele nu sunt nici pe departe îndeajuns pentru a 
compensa faptul că m-ai lăsat cu el, spune ea, ridicându-și capul 
și arătând spre /e Maire. Ştii cât de îngrozitor este? Cât de 
plictisitor? 

Mă holbez la ea. Lacrimile din ochii ei sunt doar lacrimi de 
frustrare. 

Le Maire oftează zgomotos. 

— Nu spune nimic, nu-mi spune nimic, mă ţine închisă în trei 
camere. Nu am voie să pun întrebări, să cânt, să respir sau să 
vorbesc cu el. 

— Nu te-am împiedicat niciodată să vorbeşti, comentează /e 
Maire. 

— Nu, dar nu-mi răspunzi niciodată, ceea ce este cam același 


lucru! strigă Ettie, cu ochii larg deschiși. Nina, vorbesc singură 
de doi ani! De doi ani! Știu cât a trecut pentru că am ţinut 
evidenţa zilelor scrijelind semne pe pereţi... Altfel habar n-aș fi 
avut, pentru că nu mi s-a permis niciodată să deschid obloanele! 
Îmi tot spune că numele lui este Monsieur Madeleine, dar nu 
este! Are un tatuaj, unul de închisoare, pentru că aș recunoaște 
însemnul Ghildei Literelor dacă l-aș vedea. 

— Vezi? Vorbește întruna, spune /e Maire pe un ton epuizat. 

— Și nu știe nicio poveste! 

— Ti-ai spus destule pentru amândoi comentează el sec. 

Îmi dau seama când doi oameni au stat închiși împreună prea 
mult timp. 

— Şi măicuţele cred că este un sfânt! Grădinarul crede că 
este Domnul Sfânt întrupat. Îi are pe toţi la degetul mic și, dacă 
îndrăznesc vreodată să cer vești despre restul lumii sau, 
ferească Ysengrim, să caut orice altă companie în afară de a lui, 
toţi cloncăne la mine că Monsieur Madeleine nu va fi prea 
încântat! 

— Uneori, îmi spune /e Maire, mă gândesc că ar fi trebuit să 
mă lași să putrezesc în Châtelet. 

Ettie îi aruncă o privire plină de reproș înainte de a-și continua 
tirada. 

— La început am crezut că este unul dintre oamenii Tigrului, 
dar după câteva săptămâni.. 

— ...pe durata cărora a încercat să evadeze de douăzeci și 
trei de ori... 

— ...mi-am dat seama că nu putea lucra pentru Tigru. Dar tot 
a refuzat să-mi spună cine este și ce vrea cu mine, continuă 
Ettie tremurând. O vreme am crezut că are intenţii sinistre, dar 
după o perioadă am înţeles că dorește numai să mor de 
plictiseală. Şi-n tot acest timp nu am avut cum să aflu ce se 
întâmplă cu Gavroche, Orso, Loup, Montparnasse... și cu tine. 

Se uită în sus la mine, iar furia i se mai domolește: 

— Abia reușeam să adorm, întrebându-mă ce ţi s-ar fi putut 
întâmpla, și asta noapte de noapte. 

Îmi ard ochii când îi aud cuvintele pline de tristeţe. Mi-a fost 
dor de sunetul vocii ei, de reacţiile ei absurde. Mi-a fost atât de 
dor de ea, încât i-am simţit absenţa ca pe o durere fizică. 

— Am încercat să fiu pregătită, pentru că am știut că vei veni 
după mine, continuă Ettie. 


Flacăra credinţei din ochii ei mă umple de rușine. 

— Dar mi-a luat armele, ca să nu mă pot antrena. 

— Ai încercat să mă înjunghii cu cuțitul, îi amintește /e Maire. 

— Nici măcar nu m-a lăsat să mănânc cu cuțitul și cu furculiţa, 
zice ea, ceea ce nu e o problemă în Sălile Morților. Dar când 
măicuţele te privesc mâncând cu degetele, de parcă ai fi un fel 
de animal... 

— Ai încercat să mă înjunghii și cu furculita. 

Ettie îl ignoră: 

— Am încercat să ţin cont de toate lucrurile pe care mi le-ai 
spus. Și nu am mâncat prea mult, ca să nu fiu înceată în caz că 
s-ar fi ivit ocazia să evadăm pe nepusă masă. Am dat jumătate 
din mâncare la păsări și, de fiecare dată când am făcut asta, m- 
am întrebat dacă tu ai suficientă mâncare, dacă mai este 
molimă, dacă micuțul Gavroche și-a revenit... dacă tu și Saint- 
Just v-aţi declarat sentimentele unul pentru celălalt. 

— De ce este toată lumea convinsă că sunt îndrăgostită de 
Saint-Just? întreb îmbufnată. 

— Am auzit că este foarte chipeș, spune grav /e Maire. Că are 
chipul unui înger. 

— Oh, Nina! suspină Ettie și se aruncă în braţele mele. 

Aproape că ne rostogolim pe podea. 

— Am fost atât de nefericită fără tine. 

Peste capul ei, /e Maire îmi aruncă o căutătură prin care-mi 
spune că i-a creat mai multe necazuri decât merită. 

E un bărbat în toată firea, un membru al Ghildei Literelor, un 
spion, un criminal trecut prin multe, așa că încerc din răsputeri 
să nu îi arăt cât de amuzant mi se pare că este complet depășit 
de o fată mică și slabă. 

— Ce faci aici, Pisică Neagră? întreabă el. 

— Nu aș fi venit, /e Maire, doar că... 

Ettie se îndepărtează de mine. 

— Le Maire? se miră ea, apoi se uită la bărbatul care a ţinut-o 
prizonieră. Le Maire?! 

El îmi aruncă o privește plină de reproș. 

— Le Maire? repetă Ettie cu o voce piţigăiată, pentru că nu-i 
vine să creadă. Una dintre cele trei Minuni în viaţă ale Curţii 
Miracolului? Le Maire, care a convins locuitorii unui oraș întreg 
că a fost primarul lor trei ani? Le Maire, care s-a infiltrat în 
Curtea Austriacă și a evadat din Bastille? 


Mă uit de la unul la altul. 

— Şi ai spus că nu ai povești de impărtășit? continuă Ettie. 

O întrerup în grabă și îi spun lui /e Maire: 

— Am nevoie de expertiza ta și nu există nimeni altcineva la 
care pot apela, nimeni care să poată înfăptui lucrul de care am 
nevoie. 

— Înțelegerea a fost s-o ascund pe ea. 

Se încruntă și face un semn spre Ettie, ca și cum n-ar fi mai 
mult decât un plic pe care a trebuit să-l tăinuiască. 

— Nu am discutat nimic despre un ajutor suplimentar. 

Îi zâmbesc: 

— Dacă îmi acorzi această favoare, le Maire, atunci nu va mai 
fi nevoie să o ascunzi de Tigru - datoria ta va fi considerată 
complet achitată. 

Îmi răspunde într-o fracțiune de secundă: 

— Ce trebuie să fac? 

— Și cu mine cum rămâne? întreabă Ettie, cu vocea la fel de 
ascuţită ca lama unui topor. Ce voi face în timp ce tu și /e Maire 
plecaţi în alte aventuri? Nu mă poţi lăsa aici și nici nu mă poți 
ascunde în altă parte. Nu voi accepta așa ceva, Nina! 

O fixez cu o privire rece: 

— Voi intra în Ghilda Trupului și îl voi ucide pe Tigru. 

Importanţa misiunii mele ar trebui s-o înspăimânte suficient 
cât să-i tempereze toată pălăvrăgeala despre aventuri. 

Dar, spre surprinderea mea, Ettie zâmbește, cu o licărire în 
ochi. 

— Foarte bine, spune ea. Era și timpul să facem asta. 


33 
Mâna distrusă 


Noaptea s-a așternut peste rue Plumet. Felinarele cu ulei sunt 
niște halouri firave de lumină, de-a lungul unor fâșii lungi de 
întuneric, oferind o ocazie favorabilă oricărui Mizerabil dornic de 
un jaf rapid. Sau de un furtișag. 

— Ştii ce trebuie să faci? o întreb pe Ettie când /e Maire 
dispare în sfârșit. 

— Da, spune ea serioasă. 

Fluier încet, Chemarea Fantomelor. 

În spatele meu, Gavroche se iţește din întuneric. A început să 
mă urmărească pretutindeni; nu sunt sigură dacă o face la 
ordinele lui Orso sau pentru că este atât de atașat de Ettie încât 
crede că ar putea s-o găsească dacă mă urmărește. 

Aceasta este ziua lui norocoasă. 

Ettie scoate un strigăt firav și îl îmbrățișează. Zâmbetul lui e 
atât de larg, încât ameninţă să-i despice chipul. 

— Frate Cenușiu, o vei aduce pe Ettie acolo unde trebuie să 
ajungă? 

Gavroche se uită drăgăstos la ea și dă din cap. 

— Ţi-e teamă? o întreb pe Ettie. 

— Oricui îi este teamă, spune ea, repetându-mi cuvintele 
Azelmei. 

— Ettie, știi că n-avem cum să supravieţuim, îi spun cu 
blândeţe. 

— Atunci murim împreună, răspunde ea, scuturându-și 
sfidător buclele. Aș prefera să trăiesc o noapte glorioasă luptând 
de partea ta, Nina Thenardier, decât o sute de vieţi fără tine. 

Ridică palma și văd cicatricea care i-a rămas în urma 
jurământului depus în palat, în urmă cu atât de multe nopţi. O 
ridic și eu pe a mea și ne împletim degetele. 

— Nous sommes d'un sang, rostește ea. 

Și dispare împreună cu micuța Fantomă în noapte. 


KKK 


Mă aşteaptă următoarea misiune. Mă cațăr pe o porțiune 
nesupravegheată a zidurilor palatului, pe care am descoperit-o 
cu ani în urmă într-una dintre hoinărelile mele nocturne, și mă 


furișez spre o intrare pe care știu că o frecventează servitorii. 
Intru într-o debara dosită, deschid tolba și scot o rochie, primul 
articol dintre cele pe care le-am „procurat” de la Ducesa de 
Callicebe într-o noapte când era plecată. Imi dau cu pudră ca să 
acopăr negreala, îmi ciupesc obrajii ca să prind culoare și 
parfumez peruca furată. M-am mai servit și cu o pereche de 
cercei cu diamant, care acum îmi atârnă greoi de lobii urechilor. 

Astfel deghizată, mă strecor afară din debara și o iau pe unul 
dintre coridoare, unde mă ciocnesc de câţiva valeţi corpolenţi, 
care se grăbesc încoace și încolo cu tăvi uriașe de mâncare. Il 
prind de braţ pe unul dintre ei, aparent accidental, și râd prea 
tare, prefăcându-mă că mă legăn. 

— Vai, nu am nici cea mai vagă idee unde sunt! chicotesc eu. 

Valetul pare enervat că a fost oprit din treburile sale, dar 
zâmbește forțat și se desprinde de mine exact cum prevede 
regula de etichetă. 

— Permiteţi-mi să vă conduc înapoi sus, madame. 

Mă escortează prin /e Pavilion de Flore”? și sus, pe scările din 
spate, până ajungem în palat. Apoi deschide o ușă și totul 
devine lumină și culoare. 

Balul înseamnă o mulţime de trupuri agitate și se întinde pe 
două etaje, vizavi de /e Pavilion central de I'Horloge*. Mă opresc 
o clipă pentru a admira candelabrul uriaș, care aruncă peste tot 
raze de lumină scânteietoare. Se spune că este cel mai mare 
candelabru din întregul Paris, chiar din întreaga lume. Poate că îl 
voi fura într-o zi și îl voi atârna deasupra capului lui Tomasis în 
Sala Strălucitoare a Ghildei Hoţilor. Dar în seara aceasta am o 
misiune; trebuie pusă la punct ultima piesă din planul meu. 

La bal sunt prezenţi toţi cei care ocupă o poziţie prestigioasă 
în societate: nobilimea, regalitatea, demnitarii și ambasadorii 
străini. 

Un valet trece cu o tavă pe lângă mine. Întind mâna și ridic un 
pahar de șampanie roz, după care iau o înghiţitură. Băutura este 
delicioasă, ușoară, spumoasă și efervescentă. Cercetez sala de 
bal prin fundul paharului și număr servitorii care mișună prin 
sală cu tăvi cu șampanie, fiind atentă ce intrări și ieșiri folosesc. 
Sunt douăzeci de gărzi în livrea albastră, câte două la fiecare 
ușă. Mă încrunt. Disting cu coada ochiului o uniformă albastră cu 


5 Pavilionul Florilor (fr., în orig.). 
Pavilionul central al Ceasului (fr., în orig.). 


nasturi strălucitori de aramă. Un membru din Sûreté. Număr toți 
agenţii și ies patru. Sar imediat în evidenţă și nu par să se simtă 
în largul lor. 

Îl aleg pe cel mai tânăr dintre ei, un băiat brunet, mult prea 
slab pentru uniforma pe care o poartă, dar cu chipul îndeajuns 
de naiv cât să-mi dezvăluie ce trebuie să știu. Plonjez direct în 
mulţime, lăsându-i pe cei din jur să se lovească de mine și să se 
întoarcă pentru a-și cere iertare. Am mâinile rapide, zâmbetul - 
încântător, manierele - ireproșabile. Imi croiesc drum spre 
cealaltă parte a holului, scot evantaiul pe care tocmai l-am 
achiziționat și, făcându-mi aer cu el, mă apropii de tânărul 
ofițer. 

— Bonsoir, Officier, șoptesc pe un ton sfios. 

Băiatul pare încurcat că îi vorbesc și începe să roșească. 

— O caut pe minunata Inspectoare cu părul roșu. Mi-a propus 
să ne întâlnim în urmă cu zece minute și nu o găsesc pe nicăieri 

Flutur din gene și mă uit la el lung, cu speranţă. 

— E posibil ca Inspectoarea Javert să mai fie ocupată încă o 
vreme, mademoiselle, îmi răspunde el cu o voce joasă. Participă 
la o întrunire în /e Salon de la Reine. 

Mă strâmb. 

— Voi aștepta. Nu mă grăbesc, mint eu, deși faptul că se află 
aici, la Palatul Tuileries, este foarte inoportun, mai ales când am 
nevoie să fie pregătită să-și joace rolul în schemele mele. 

Îi mulţumesc frumos ofițerului, apoi mă întorc și aproape că 
intru direct în... Saint-/ust? 

Pentru o clipă ne holbăm unul la celălalt. Este îmbrăcat în 
catifea stacojie și poartă o cravată alb-aurie. 

Are gura ușor întredeschisă și mă măsoară din cap până-n 
picioare. 

— Ei bine, arăţi complet diferit. 

— De ce naiba ești aici? îi șoptesc eu, strecurându-mi mâna 
sub braţul lui. 

Saint-Just urăște balurile și oamenii bogaţi și distracţia, așa că 
prezenţa lui aici este complet neobișnuită și indică limpede ca 
lumina zilei că pune ceva la cale. Dar nu neg că este devastator 
de chipeș, așa înveșmântat în haina lui de catifea. 

Coboară capul până ajunge cu buzele la urechea mea și o 
face într-un mod care ar putea părea seducător oricărei 
persoane din jurul nostru. 


— Plănuim un act de trădare împotriva fiecărei persoane din 
această sală, deci m-am gândit ce prilej mai bun de a cerceta 
palatul decât un bal? Dar tu de ce ești aici? 

— Sunt Hoaţă, Saint-Just. Intrarea prin efracţie în locurile în 
care oamenii bogaţi se îmbată și își lasă bijuteriile 
nesupravegheate este specialitatea mea. Cu asta mă ocup, 
spun repede. 

Are pe chip o expresie distrasă și îi zvâcnește un mușchi în 
obraz. 

— Dar cum ai reușit să intri? îl întreb. 

— Bunicul din partea mamei a fost tutorele mai multor duci. 
Este invitat adesea la astfel de soirées și de data asta a fost mai 
mult decât încântat să mă lase să particip în locul lui. Crede că 
ideile și convingerile mele eretice sunt o deziluzie. 

Îl conduc pe Saint-Just de braţ prin sala de bal, apoi spre o 
scară magnifică, de-a lungul căreia mișună oameni care se 
îndreaptă spre cel de-al doilea etaj. Mă strânge cu putere și-mi 
spun că este din cauza mulţimii nesfârșite din jurul nostru. 

— De ce l-ai întrebat pe acel ofiţer din Sûreté unde este 
Inspectoarea? îmi murmură în ureche cu o voce joasă și intimă, 
ca șoapta unui îndrăgostit. 

— Aici există ceva ce trebuie să obţin, îi răspund vag, 
zâmbindu-i răutăcios. 

Mă îndoiesc că Saint-Just va fi încântat de planurile mele 
pentru Inspectoarea Javert. 

— Chiar așa? Şi ce ar putea fi acel ceva? 

ÎI lovesc ușor cu evantaiul. 

— Tu îmi spui toate secretele tale, Saint-Just? îl întreb, 
tachinându-l. 

— Da, răspunde el cu o sinceritate brutală. 

— Ei bine, atunci ești un prost, îi spun, sprijinindu-mă de el de 
parcă am fi doi tineri îndrăgostiţi care flirtează plini de o dorință 
imposibilă. 

Ceea ce, evident, nu este cazul. Pentru că, indiferent ce 
spune lumea, cu siguranţă nu sunt atrasă nici măcar puţin de 
Saint-Just. Sau cel puţin asta îmi spun mereu. 

Aştept ocazia potrivită, apoi îl trag după mine pe un coridor 
întunecat. Mulțumită vizitei anterioare, cunosc în detaliu planul 
palatului. Aripa de nord nu este folosită mai deloc, așa că 
mergem pe o rută ocolitoare, de-a lungul unor holuri pustii și pe 


lângă nenumărate camere goale. Saint-Just mă ţine de mână în 
întuneric, mai mult pentru a evita să se lovească de ceva decât 
dintr-o pornire romantică, dar senzaţia degetelor lui strânse în 
jurul alor mele îmi taie răsuflarea. 

Folosim scara servitorilor și ieșim pe un alt coridor, care duce 
la Salon de la Reine. Lângă ușa aflată în vecinătatea unui ceas 
uriaș, din fildeș și aur, stau două gărzi în livrele. Este un lucru 
bun că, înainte de a mă furișa în sala de bal, am pregătit câteva 
capcane zgomotoase pentru a... 

În depărtare răsună o bufnitură. Gărzile o iau imediat în 
direcția zgomotului, iar eu trec în grabă pe lângă ele și mă 
opresc în faţa unei uși înalte, cu rama suflată în aur. 

Îi spun lui Saint-Just să stea de veghe în umbra ceasului, apoi 
mă strecor printr-o ușă și ajung pe un balcon deschis. Şemineul 
din încăperea de dedesubt este rece și gol, dar locul este 
luminat de alte surse, așa că îmi va fi greu să mă ascund. Mă 
pitulez ușor într-un colţ și studiez camera. În centru tronează o 
masă mare, pe suprafaţa căreia este întinsă o hartă gigantică a 
orașului, care l-ar face pe Saint-Just să moară de ciudă. Pe ea 
sunt puse câteva obiecte, aliniate în rânduri perfecte. Inima îmi 
bate cu putere când recunosc ce sunt. 

Soldaţi de plumb. 

Sunt patru persoane în cameră. Inspectoarea Javert este una 
dintre ele, ușor de recunoscut după părul lung și roșu, legat 
strâns într-o coadă la ceafă, și uniforma albastru-deschis. Bun. 
Pur și simplu voi aștepta ca întrunirea să se încheie; apoi mă voi 
furișa jos și o voi acosta cu informaţii care știu că o vor aduce la 
locul potrivit, la momentul potrivit... 

Mai este și un nobil brunet, care stă cu spatele la mine. Și o 
femeie înveșmântată într-o rochie argintie, strălucitoare. Mi se 
taie respiraţia. Son Altesse Royale la Reine. 

Regina își scoate ușor una dintre mănușile lungi și mă încrunt: 
este ceva ciudat în legătură cu mâna ei. Carnea este o masă de 
piele lucioasă, plină de pete roșii înfiorătoare. Nu mai arată ca o 
mână. 

De acum încolo, oricui îi mai dă prin cap să ascundă moarte în 
apele acestui oraș iși va arunca mâna in flăcări și o va tine acolo 
până când se va face scrum. 

Tremur, amintindu-mi cuvintele blestemului aruncat de 
Corday. 


Lua-te-ar Ysengrim să te ia! 

Indiferentă la vorbele mele de duh rostite în gând, Regina 
ridică un soldat de jucărie de pe masă. 

Mă uit din nou la hartă și recunosc douăzeci de puncte roșii 
care marchează poziţiile strategice. Şi în jurul fiecărui punct 
este un cerc format din soldaţi perfect aranjaţi. 

— Eşti sigur că ești pregătit? îl întreabă Regina pe nobilul 
brunet. 

— Nu arăt pregătit? răspunde el mieros. Cunoaștem locul 
exact al fiecărui grup. Îi depășim cu zece la unu. Îi vom șterge 
din memoria orașului. 

Inima mi-o ia la galop - vorbesc despre Saint-Just și Société! 

— Toţi supraviețuitorii vor fi arestaţi, adaugă Regina. Vor fi 
judecaţi public și vor fi găsiţi vinovaţi. Ei, familiile și prietenii lor 
și oricine care doar le recunoaște numele vor fi aruncaţi la 
Madame Guillotine. 

— Ai numele lor? întreabă nobilul. 

Regina zâmbește și este pe cale să răspundă, când Saint-Just 
năvălește pe ușa balconului alăturat, mimând cu buzele 
cuvântul „Gărzi”. 

Mă reped îngrozită spre ușa masivă, dar ajung prea târziu - se 
închide brusc în spatele lui, cu un clic răsunător. 

Fiecare cap din cameră se întoarce spre noi. 

— Cine-i acolo? întreabă Javert pe un ton poruncitor. 

Dintr-un foșnet de mătase grea și satin, Regina se află la ușa 
salonului, poruncindu-le gărzilor să ne tragă în jos. 

Fiecare lecție învățată de la Gentilomul George mi se învârte 
prin cap și pun în balanţă toate opţiunile aflate la îndemână. 

Dacă ești prinsă vreodată printre nobili, pur și simplu prelă-te 
că faci ceva indiscret. 

In acest caz, există o singură soluţie: o zbughesc spre Saint- 
Just și îmi arunc braţele în jurul gâtului său. Șocat, se împiedică 
în timp ce se dă înapoi și aterizăm grămadă pe podea. 

— Ascultă-mă, Saint-Just, suntem trădaţi, îi șuier în ureche în 
puţinele secunde pe care le mai avem. 

Holbează ochii când înţelege: apoi îl sărut și sper cu disperare 
să nu mă îndepărteze sau să mă întrebe ce fac. Braţele îi 
șerpuiesc în jurul meu, trăgându-mă mai aproape, și mă sărută 
cu patimă. Are gust de cafea și vin roșu. Şi sunt destul de sigură 
că îl aud rostindu-mi răgușit numele când ușile balconului sunt 


date de perete, iar noi suntem despărțiți brusc și ridicaţi cu forța 
în picioare. Spectatorii de dedesubt ne pot vedea acum pe 
amândoi, așa că îmi folosesc toată puterea ca să-i trag o palmă 
usturătoare lui Saint-Just. 

— Cum îndrăzniţi, domnule? spun cu voce tare. Cum să 
credeţi că după câteva sărutări sunt pregătită pentru asta. 

Saint-Just e uluit. Tresare și se crispează. Gărzile ne târăsc pe 
coridor. 

— Daţi-mi drumul! le poruncesc eu. Duceţi-l pe acest gentilom 
înapoi la bal, unde își poate încerca norocul cu fecioare mai ușor 
de sedus. 

Vorbesc neîntrerupt până ajungem în faţa Reginei. Mă furnică 
pielea de frică. Dacă mă recunoaște? Când ridic ochii spre 
Maiestatea Sa, mă prefac şocată și cad în genunchi. Saint-Just, 
care este în spatele meu, face imediat la fel. 

— Ce înseamnă asta? întreabă ea. 

— lertaţi-mă, Maiestatea Voastră. Am făcut greșeala să am 
încredere în acest gentilom, explic cu o voce teatrală și ascuţită. 
Nu m-am opus câtorva sărutări prietenoase, dar apoi a îndrăznit 
să pună mâna pe... 

Regina îmi face semn să tac și amuţesc. Are faţa inexpresivă 
și abia se uită la mine. Nu mă recunoaște. Sunt machiată și 
îmbrăcată în straie fine și elegante, așa cum am fost și în urmă 
cu doi ani, dar nici atunci nu s-a uitat la mine. N-a avut ochi 
decât pentru Ettie. Aș fi putut la fel de bine să fiu invizibilă, dar 
poate nu și pentru... 

Delfinul vine pe coridor. Ultimii doi ani au fost buni cu el; este 
în continuare incredibil de chipeș. Păr negru, ciufulit cu multă 
pricepere, și un trup musculos, înveșmântat într-un veston din 
catifea de nuanţa ciocolatei, tivit cu fir de aur. Se uită direct la 
mine, analizează situația și se întoarce spre Mama lui. 

— Ți se va simţi lipsa de la întrunire, spune el. 

Regina ridică o mână înmănușată. 

— Sunt convinsă că te poţi ocupa singur. 

Prinţul încuviinţează din cap: 

— Oui, Regina mea. 

Mama Delfinului se întoarce pe călcâie și o ia graţioasă pe 
coridor, înapoi spre bal. 

Înghit în sec, cu mintea plină de gânduri neclare. Ţin capul 
plecat. Cu siguranţă că Prinţul nu se va uita suficient de atent 


cât să mă recunoască. Sunt doar o fată oarecare, una dintre 
sutele prezente la bal. 

Delfinul întinde mâna. 

— Bună, Nina, spune el. 


34 
Adevărul 


Pălesc sub pudra albă. Delfinul se uită la Saint-Just: 

— Cine este el? 

— Nimeni, spun cu o voce dispreţuitoare. 

Îl aud pe Saint-Just bombănind ceva în barbă. 

— Escortaţi-l înapoi la bal, le poruncește Prinţul gărzilor. 

Acestea îl apucă ferm de cot pe Saint-Just și se îndepărtează 
cu el. Saint-Just nu protestează, iar eu nu-l privesc cum pleacă. 
Dacă vreau să-l protejez, trebuie să mă prefac că nu înseamnă 
nimic pentru mine. Nu că aș avea de ales; Prinţul m-a luat deja 
de braţ și mă târăște în /e Salon de la Reine înainte să apuc să 
mai rostesc vreun cuvânt. 

— Ce faci aici? mă întreabă el. 

— Am venit după Inspectoare, îi spun. 

Prințului îi cade faţa, dar Javert se uită la mine, încruntându- 
se ameninţător. 

— Cine ești? cere să știe. 

— Numele meu este Nina Thénardier. 

— Intri pe furiș în Tuileries în timpul celui mai important bal al 
sezonului ca să o vezi pe Inspectoare? întreabă neîncrezător 
Delfinul. Am sperat și am așteptat ani întregi să primesc vești 
despre tine. 

Se holbează la mine cu o intensitate care nu sunt sigură că-mi 
place. 

— Tu și Ettie sunteţi singurii prieteni pe care i-am avut 
vreodată. Singurele persoane care nu se tem de mine. Mă 
gândesc mereu la tine, în fiecare zi, în fiecare noapte. 

Ridic o sprânceană: 

— In fiecare noapte? 

Roșește discret. 

— Da, în fiecare noapte, afirmă cu îndrăzneală. Mi-am dorit 
inclusiv să faci ce m-ai ameninţat că ai să faci și să te furișezi 
într-o noapte ca să-mi tai gâtul. Orice ca să te văd din nou. 

Nu prea am timp pentru aceste aduceri aminte, așa că mă 
mut de pe un picior pe altul, în timp ce în mine crește un 
sentiment familiar de nervozitate. 

— În noaptea în care te-am părăsit, Ettie a fost răpită și am 
avut nevoie de doi ani ca s-o găsesc. 


Prinţul se uită fix la mine: 

— Răpită? 

Se îndreaptă spre mine cu braţele întinse: 

— Nina, îmi pare atât de rău. Știi cine a luat-o? 

Îmi încrucișez braţele. 

— Un fost pușcăriaș pe nume Jean Valjean. Zvonurile spun că 
Inspectoarea îl urmărește de ceva vreme. Și i-am găsit 
ascunzătoarea. 

Javert tresare și mă fixează cu privirea. 

— Credeam că ar vrea să știe, închei cu inocenţă. 

— De ce nu ai venit direct la mine când s-a întâmplat asta? 
întreabă Delfinul, iar vocea îi trădează mâhnirea. 

— Ce ai fi putut să faci? Nu ai un talent aparte la găsirea 
infractorilor și nici nu știi o iotă despre cerșetori dispăruți. 

Am răspuns prea repede și clipește îndurerat: 

— Aș fi putut fi un prieten. 

Îmi dau ochii peste cap. 

— Nu am nevoie de prieteni. Am nevoie de cineva care știe 
cum să se descurce cu Valjean. Am nevoie de ea, afirm 
hotărâtă, arătând spre Inspectoare. 

Prinţul oftează și se freacă pe frunte. 

— Peste două zile voi trimite soldaţi să o salveze pe Ettie de 
acest Val... 

— Nu! îl întrerup eu. Nu înţelegi. Ettie nu este în siguranţă. 
Trebuie să acţionăm acum! 

— Dă-mi adresa și voi trimite acolo gărzi ca să mă asigur că 
rămâne în siguranţă. 

— Dacă Valjean bănuiește că a fost descoperit, va dispărea, 
insist eu, apoi, frustrată, mă întorc spre Javert. Spune-i! 

Inspectoarea mă privește cu răceală. Habar nu are cine sunt 
sau dacă poate avea încredere în mine, dar, judecând după 
reacţia pe care a avut-o când l-a văzut pe /e Maire pe Pont Neuf 
și din conversațiile pe care le-am auzit printre ofiţerii din Sûreté, 
ea chiar îl cunoaște pe Valjean. 

— Fata asta are dreptate, spune Javert. Valjean este foarte 
priceput când vine vorba de evitarea capturării. Cel mai bine 
este să-l lăsăm în pace până în momentul în care intenţionăm 
să-l arestăm. 

— Ei bine, atunci să conduci o divizie a armatei ca să-l 
aresteze de îndată ce-i zdrobim pe rebeli. 


Nu-i pot lăsa să-și continue planurile. Vor nimici toţi 
revoluționarii. Saint-Just, Grantaire și toţi băieţii vor pieri și, 
împreună cu ei, toate planurile mele. 

— Dar Ettie este în pericol acum! răbufnesc cu o disperare 
autentică. 

— La fel și Franţa! ţipă și Prinţul la mine. Dacă acest oraș 
cade pe mâinile revoluţionarilor, întreaga ţară va fi ruinată și 
toți membrii nobilimii vor fi trimiși la ghilotină. Așa că te rog să 
mă ierţi că pun mai presus soarta Franţei și stabilitatea 
poporului de siguranţa unei fete. 

— A unui prieten, spun încetișor. 

— Poftim? 

— Ai spus că suntem singurii tăi prieteni. 

Pe Prinţ îl cuprinde furia. 

— Totul se află pe umerii mei, mârâie el. Tata este pe alte 
meleaguri împreună cu General Bonaparte și mi-a încredinţat 
menţinerea păcii în absenţa sa. 

— A păcii? 

Mărșăluiesc spre masă și flutur o mână peste soldaţi și peste 
străzi, luându-mi secunde preţioase pentru a mă familiariza cu 
fiecare poziţie, ca să-i pot raporta lui Saint-Just. 

— De când înseamnă asta pace? 

— De când o sută de copii de nobili au murit otrăviţi într-o 
lună. 

Când au murit copiii nobilimii, numărul lor a fost atât de mare, 
încât au fost organizate înmormântări în masă. Am urmărit 
procesiunile de pe acoperișuri, sub protecţia umbrelor. L-am 
văzut pe Prinţ așezat lângă părinţii săi. Şi inima mea, torturată 
de gândul înspăimântător că și el, cumva, ar fi fost otrăvit, a fost 
străbătută de un val de ușurare. Peste tot în jurul lui, nobilii 
jeleau și plângeau. lar când și-a ridicat capul și s-a întors, am 
putut  întrezări strălucirea limpede a lacrimilor care îi 
împăienjeneau ochii. Durerea lor era durerea lui; până la urmă, 
era unul dintre ei. Dar a plâns oare și când foametea și otrava 
au trimis în mormânt un sfert din săracii orașului? Atunci nu au 
fost organizate procesiuni funerare. 

După înmormântări a sosit vestea că medicii găsiseră otravă 
în stomacurile copiilor morţi. Nobilimea nu a înţeles cum se 
putuse întâmpla așa ceva. Dar servitorii știau; își văzuseră 
stăpânii poftindu-și copiii să bea din sticle de cristal. Și astfel 


zvonurile s-au întețit și s-au răspândit și, chiar dacă nobilii nu-și 
aminteau fapta în sine, au ajuns cumva să-și dea seama că 
înfăptuiseră acest lucru de neiertat, că își uciseseră propriii 
copii. 

— De când nenumărați semeni și membri ai familiei au fost 
subjugaţi de impulsul cumplit de a-și băga mâinile în foc, 
continuă Prinţul cu duritate în glas. 

Ochii îi sclipesc de furie și este gâtuit de emoție. 

— De când ne-am trezit sub asediu. Și nimeni nu poate spune 
cum s-a ajuns până în acest punct. Așa că s-a hotărât că ar 
trebui să ne eradicăm dușmanii prin crearea grupului Société. 

Îmi îngheaţă sângele în vene: 

— Ce ai spus? 

— Am spus că am creat Société, un fals grup menit să 
răstoarne monarhia, și am așteptat să vedem cine mușca 
momeala. Cine se dovedește trădător, dușman al Coroanei. 

Întinde larg braţele și continuă: 

— Numărul membrilor a crescut simţitor, ajungând la câteva 
mii. Şi-n tot acest timp noi am așteptat și am privit, pregătiţi să-i 
nimicim dintr-o singură lovitură. 

Apoi tace. Îmi transform faţa într-o mască, refuzând să trădez 
vreo emoție. 

— Nu-ţi amintești, nu-i așa? îl întreb eu. 

În loc de răspuns, se încruntă. 

— Nu-ţi amintești ce au făcut cei blestemaţi să-și dea foc 
mâinilor. 

Mă uit la Prinţ, la ochii lui întunecaţi și scânteietori, la 
maxilarul lui încleștat de determinare. E/ este unul dintre ei, îmi 
reamintesc. 

Delfinul îmi studiază chipul și observă expresia pasivă. 

— Nu cred în blesteme, îmi zice. 

— Nu era suficientă pâine, iar săracii au început să moară de 
inaniţie. De teamă că foamea ar fi putut să ducă la o revoltă 
violentă, nobilii au pus otravă în fântânile orașului, ca toţi cei 
care beau să moară. 

— Nu fi ridicolă, încearcă el să protesteze, dar îl ignor. 

— Ca răzbunare pentru aceste fapte, otrava a fost dată celui 
mai iubit copil din fiecare familie nobilă; aproape ţi-a fost dată și 
ţie. 

Prinţul pălește. Poate că mesmeriana i-a șters alte amintiri de 


atunci, dar ţine minte perfect când eu și Ettie l-am implorat să 
nu bea nimic oferit de mâna mamei sale. Pare nesigur. 

— Eşti o mincinoasă. 

— Şi tu ești un prost. 

Delfinul se întoarce spre Javert și îi spune pe un ton hotărât: 

— Ştie prea multe. Ţine-o închisă până se termină totul. Apoi 
ai permisiunea să iei cât de mulţi oameni ai nevoie pentru a-l 
aresta pe acest Valjean. 

Javert mă apucă de braţ mai brutal decât este necesar și 
începe să mă tragă cu forța afară din cameră. 

— Așteaptă! strigă Prinţul. 

Ezită și se simte brusc stingherit, iar chipul i se îmbujorează. 

— Şi... adu-o înapoi după ce se termină totul. 

Ochii îmi scânteiază. 

— Întreab-o pe Mama ta dacă rostesc adevărul, strig peste 
umăr. 

Îmi trece prin minte un gând cumplit, așa că adaug; 

— Întreab-o dacă s-a gândit vreodată s-o facă din nou. 


35 
Inspectoarea Javert 


Cunosc obiceiurile lui Javert din lunile în care am urmărit-o prin 
ferestrele jandarmeriei. Știu că este organizată când vine vorba 
despre programele și munca de birou, arogantă cu ofiţerii și 
nemiloasă cu criminalii care ajung pe mâna ei. Nu rostește 
niciun cuvânt în timp ce mă îndepărtează de Prinţ și mă ţine 
atât de strâns că un trecător oarecare ar putea crede că suntem 
doi prieteni care fac o plimbare înviorătoare. Mă conduce în 
grabă pe scările din spate și evită zonele foarte aglomerate. 
Apoi, când traversăm una dintre curţile din spatele Palatului 
Tuileries la revărsatul zorilor, îndreptându-ne spre locul unde 
așteaptă trăsurile, surprind cu coada ochiului o pată de stacojiu 
și aur: Saint-Just ne urmărește de la distanţă. 

Deodată, niște clopote încep să bată cu putere, sfâșiind 
tăcerea dimineţii întunecoase. Dar nu este ora la care ar trebui 
să prindă glas. Îmi dau seama că sunt clopotele Catedralei 
Notre-Dame, care bat ca o tânguire. A murit cineva important. 
Alte clopote încep să sune din partea de nord a orașului. Şi apoi 
altele, din est, toate răspândind cântecul de doliu. 

Javert abia dacă s-a oprit la sunetul primului clopot. Zumzetul 
mulţimii s-a transformat în cele din urmă într-o liniște deplină. 

O voce bubuie împrejur: 

— Cerem un minut de reculegere în urma trecerii în neființă a 
Generalului Jean Maximilien Lamarque. 

Îmi amintesc că l-am văzut pe General pe Pont Neut în timp 
ce striga la trupele sale să nu deschidă focul asupra mulţimii. 
Întotdeauna a fost un om al poporului. Vestitorii Morţii și-au 
făcut bine treaba. Moartea Generalului este semnalul pe care eu 
și studenţii l-am așteptat: începutul noii revoluţii pentru ei, 
începutul vânătorii pentru mine. 

Urmează o tăcere prelungă. Aerul rece îmi mușcă obrajii. 

— Înmormântarea Generalului Lamarque va avea loc în 
această dimineaţă. 

Anunţul îmi răsună în urechi și mă uit alarmată în jur după 
Saint-Just. Trebuie să-i spun ce am aflat în le Salon de la Reine. 
Dacă înmormântarea are loc astăzi și nu-i pot avertiza, studenţii 
vor mărșălui direct într-o capcană. 

În cele din urmă, Javert mi se adresează când ajungem lângă 


o trăsură murdară, păzită de doi jandarmi: 

— Eşti sigură că este el? 

Încearcă să fie pragmatică, dar îi pot auzi speranţa din voce. 

— Are un număr tatuat pe braţul drept: doi-patru-șase-ăăă- 
unu, spun, reamintindu-mi cifrele de pe afișe. 

Își pleacă brusc capul, de parcă veștile ar fi mult prea 
copleșitoare. 

E disperată să-l găsească pe Valjean - /e Maire -, care i-a 
scăpat deja de două ori din custodie. Obsesia arde înăuntrul ei. 
Poate reușesc să folosesc acest lucru ca s-o determin să-și 
amâne planurile, oferindu-mi timp să-i avertizez pe Saint-Just și 
pe ceilalţi. 

Mă săgetează cu privirea: mă analizează cu răceală. 

— Cine ești? întreabă ea. 

— Doar o fată care și-a pierdut o prietenă din cauza acelui 
criminal, Valjean, spun eu, trăgându-mi nasul. Am jurat să o 
găsesc. Am făcut un jurământ. 

Javert se încruntă: 

— Și cum este ea, prietena asta a ta? 

— E inocentă - naivă, încrezătoare și mai frumoasă decât 
zorii. 

Atunci zăresc o străfulgerare de durere pură brăzdând faţa lui 
Javert. Și o urmă de gelozie... Este geloasă pe Ettie? Dar Ettie 
este doar o copilă. 

Inspectoarea își schimbă repede expresia și mă cercetează 
din cap până-n picioare: 

— Şi cum de-l cunoşti pe Prinţ? 

Simt cum mă judecă, se vede prea limpede în ochii ei albaștri, 
când vede culoarea pielii mele. 

— Eu și cu Ettie am vizitat palatul când eram mici, spun eu, 
urmând sfatul Gentilomului, care m-a învăţat că minciunile cele 
mai bune sunt cele mai apropiate de adevăr. 

— Atunci dă-mi voi să te avertizez într-o privinţă: indiferent ce 
spune, nu poţi avea încredere într-un bărbat ca Delfinul. Bărbaţii 
îţi fură ușor minţile cu promisiuni, dar, când vine momentul să 
aleagă, aleg întotdeauna datoria. 

Deslușesc mesajul din spatele cuvintelor ei și știu fără nicio 
urmă de îndoială că vorbește despre Valjean - /e Maire. Nu 
poate să fie decât el. 

O privesc cu cea mai goală expresie de care sunt capabilă. 


— Crezi că este ciudat să spun asta din moment ce Delfinului 
pare clar să-i pese, continuă ea. 

Cred că Delfinul este un băiat singuratic și sensibil căruia i-ar 
păsa de o pălărie dacă aceasta i-ar arăta cea mai mică urmă de 
afecţiune, dar nu am de gând să-i spun asta. 

— Dar bărbaţilor de felul lui nu le pasă de fete ca tine. Trebuie 
să-l îndepărtezi și să te protejezi, altfel îți va lua totul și te va 
lăsa fără nimic. 

Îi tremură gura, strânge pumnii, iar ochii i se îneacă într-o 
mare de suferinţă. 

Le Maire i-a frânt inima. Așa că il vânează. 

— Te-a rănit cineva? întreb cu o voce blândă și curioasă. 

Privirea i se înăsprește și devine rece la auzul întrebării mele; 
își pune mănușile: 

— Dacă a făcut-o, atunci va ajunge să regrete. 

Îmi oferă un zâmbet glacial. 

— Fiindcă, spre deosebire de alte femei, nu sunt genul care 
să-și plângă de milă odată rănită. Îmi voi urmări dușmanul până 
la capătul lumii. 

Face o pauză și-mi dau seama că obsesia ei pentru Valjean 
îmi va fi de mare folos; este viermele pe care îl voi folosi ca 
momeală. 

— Luaţi-o, le ordonă ea jandarmilor, care mă apucă fiecare de 
un braţ și mă ţin cu îndârjire. 

Le poruncește să mă arunce într-o celulă. 

— Şi staţi cu ochii pe ea, adaugă Inspectoarea, privindu-mă 
pieziș. Voi fi foarte nemulțumită dacă evadează. 


KKK 


Abia am trecut de porțile palatului și deja mi se învârte capul. 

Mă uit pe fereastra trăsurii și încerc să recunosc strada pe 
care ne aflăm. Spre groaza mea, tot ce văd sunt rânduri peste 
rânduri de soldaţi care stau în poziţie de drepţi, în formaţie 
perfectă. Așteptând. 

Trebuie să-i avertizez pe Saint-Just și pe băieţi. Orso cu 
siguranţă nu va veni în ajutorul studenţilor și acum, după ce am 
văzut planurile Prințului, știu că se îndreaptă spre o moarte 
sigură. Gândul se răsucește în mine ca un cuțit. 

Trebuie să ajung la ei. Trebuie. 


Mă podidesc lacrimile când trecem pe lângă soldaţi și 
ajungem propriu-zis în oraș. Simt că totul îmi scapă de sub 
control. Toate planurile. Toţi prietenii. 

Dacă mor, nu mă vor mai putea ajuta să-l înving pe Tigru. 

Jandarmii mă studiază cu vădit interes. Unul se uită ca un 
libidinos la pieptul meu. Celălalt mă urmărește cu atenţie, 
probabil întrebându-se ce am făcut mai exact. 

ÎI privesc în ochi pe libidinos și flutur din gene: 

— Nu aţi putea deschide fereastra nici măcar puţin, bunule 
domn? întreb cu vocea mea cea mai mieroasă. 

Îmi rânjește într-un mod revoltător, dar se apleacă și deschide 
fereastra. 

Îmi ia doar o secundă pentru a-mi ţuguia buzele și a elibera 
un fluierat scurt și ascuţit, urmat de unul mai jos. 

Jandarmul care stă cel mai aproape de mine mă lovește peste 
față cu dosul palmei. 

— Încetează cu asta! 

Lovitura nu a fost dură, dar simt gust de sânge. Cred că mi-a 
spart buza. Mă privește încruntat, autoritar și dominator. 

— Vei regreta asta, îi spun eu. 

Jandarmii închid fereastra cu putere. 

Cel furios ridică mâna ca să mă lovească din nou, dar celălalt 
îi dă un ghiont în lateral. 

— Ce-i asta? 

— La ce te referi? întreabă colegul său, dar apoi vede singur. 

Stau acolo, cu gura închisă, într-o tăcere deplină. Și totuși se 
întâmplă cel mai straniu lucru: fluieratul meu atârnă în aer. 
Răsună iar și iar, ca un ecou. Mai întâi frânturi estompate, care 
ulterior cresc în volum până când se aude un cor în faţa noastră, 
unul în spate. Caii se sperie, trăsura se zguduie, vizitiul înjură. 
lar fluierăturile ţes pânze în jurul nostru, din ce în ce mai 
aproape. Caii nechează și fornăie, iar fluierăturile devin mai 
puternice, mai sălbatice. 

Apoi se opresc. Tăcerea pe care o lasă în urmă este mai 
înfricoșătoare decât orice altceva. 

Un jandarm lovește acoperișul trăsurii cu patul pistolului. 

Se aude o voce - a vizitiului, presupun înjurând. Un zgomot ca 
și cum ceva greu ar fi târât pe acoperiș. Apoi glasul îngrozit al 
unui bărbat care imploră să-i fie cruţată viaţa. Rugându-se ca 
Dumnezeu să-l ierte. 


Jandarmii se holbează unul la celălalt, albi ca varul. Își încarcă 
pistoalele. 

— Suntem înarmaţi! strigă ei în ușa trăsurii. 

O deschid și trag amândoi, fără să-și dea seama că sub 
tunetul împușcăturilor cealaltă ușă se deschide pe furiș. 
Curentul de aer rece din spatele lor îi face să se întoarcă, însă 
cu o secundă prea târziu, iar jandarmul libidinos este prins de 
spate și smuls din trăsură. Colegul lui mă prinde și-mi pune 
pistolul la obraz. Aproape că simt gustul metalului care îmi 
presează pielea. 

— O voi ucide! O să-i zbor creierii! ţipă el. 

Râd sub strânsoarea lui. 

— Nu aș face asta dacă aș fi în locul tău. 

Nu se aude nimic din afară. Doar o liniște mormântală. 
Jandarmul mă obligă furios să mă ridic în picioare și, ţinându-mi 
arma lipită de obraz, mă împinge afară din trăsură. 

O sută de Fantome ne înconjoară într-o veghe tăcută. Nici 
urmă de vizitiu sau de jandarmul libidinos. 

In fruntea Fantomelor se află Gavroche. Observă pistolul pe 
care îl am lipit de obraz și își îndreaptă privirea spre chipul 
bărbatului. Clatină din cap, transmițându-i un avertisment firav. 

Jandarmul clipește brusc și îi văd albul ochilor în momentul în 
care vârful unui cuţit îl apasă în ceafă. 

Montparnasse atârnă de acoperișul trăsurii. 

Bărbatul aruncă arma și-și ridică mâinile. Una dintre Fantome 
ridică pistolul, care dispare într-o mantie cenușie. Îl vor vinde 
Ghildei Contrabandiștilor pentru suficientă mâncare cât să aibă 
cazanul plin o săptămână întreagă. Rânjesc larg. 

Montparnasse alunecă de pe acoperiș și aterizează în picioare 
mai grațios decât orice Pisică și se postează în faţa jandarmului. 
Imi cercetează chipul, iar ochii i se opresc o fracțiune de 
secundă pe buza mea spartă, după care trec la bărbatul 
îngrozit. Jandarmul pălește. 

l-am spus că va regreta. 


KKK 


— Am găsit-o pe Ettie, îi spun lui Montparnasse. 
Asasinul se uită la mine. Nu-mi dau seama dacă bănuiește că 
eu am fost cea care a ascuns-o de la bun început. 


Se aude tropot de copite pe piatra rece și Saint-Just se 
năpustește călare spre noi, ca un cavaler ameţit, care sosește 
prea târziu pentru a mă salva. 

— Nina! 

— Saint-Just! strig eu, fugind spre el. Armata... 

— Știu, spune el repede. Tocmai am trecut cu calul printr-un 
regiment de infanteriști. 

Se uită împrejur: la mine, la Fantome, la Montparnasse și la 
trăsura goală. 

— Eşti teafără? Am fost îngrijorat, adaugă el în timp ce 
descalecă. 

Nu îi stă deloc în fire să se îngrijoreze. Saint-Just cugetă 
obsesiv, dar nu se îngrijorează. 

Gavroche întinde mâna spre căpăstrul calului, iar Saint-Just îl 
lasă să-l ia. Mare greșeală. Calul acela va alimenta cazanul 
Fantomelor o lună întreagă. 

— Trebuie să-ţi spun... încep eu. 

Saint-Just observă că am buza spartă. 

— Eşti rănită. 

ÎI împing deoparte, rușinată și conştientă de privirea 
apăsătoare a lui Montparnasse. 

Saint-Just se uită împrejur, încruntându-se confuz. 

— Nu erau și jandarmi? 

Încerc să par cât pot de pasivă. Ochii lui Saint-Just rătăcesc 
înapoi spre mine, apoi se fixează pe Montparnasse. 

— Nu i-ai ucis, nu-i așa? 

Nu am timp de așa ceva, așa că intervin în grabă: 

— Saint-Just, am văzut la palat planurile armatei. Trebuie să-i 
avertizezi pe ceilalţi. Trebuie să anulezi protestele. 

Mă fulgeră cu privirea. 

— E exact așa cum ne-a avertizat Orso, continui eu. Revoluţia 
este compromisă. Nobilimea știe unde veţi fi, iar armata va fi 
acolo, gata să vă înfrunte. 

— Eşti sigură? întreabă Saint-Just, toată grija pentru mine 
evaporându-se subit. 

— Am văzut totul la palat. Există o hartă a orașului, exact ca a 
ta, cu marcaje pentru poziţia fiecărui grup din Societe. 

Saint-Just își unește degetele și se gândește. 

— Vii cu mine? Să le explici totul și celorlalți? 

Încuviinţez din cap: 


— Nu avem prea mult timp. 

— Dar cum rămâne cu jandarmii? întreabă Saint-Just. 
Îi fac cu ochiul lui Montparnasse: 

— Uită de jandarmi. 


36 
Lacrimile Orașului 


În timp ce străbatem orașul, Montparnasse ne părăsește, dar 
Gavroche, umbra mea veșnic tăcută, rămâne. Mă ia de mână și 
se înalţă ca să-mi șoptească la ureche: 

— Elael. 

Este tot ce spune. Inima mi se contractă. 

Concentrează-te, Nina. Totul face parte din plan. Nu te gânai 
acum la Ettie. 

Orașul simte că se apropie ceva și amuţește. Străzile sunt 
goale ca un cimitir, acoperite de o ceaţă deasă. O tensiune 
palpabilă plutește pretutindeni în aer, este ultima răsuflare a 
mulţimii, înainte ca omul osândit la spânzurătoare să calce în 
gol. 

Cei Care Umblă Ziua se fac mici în spatele ușilor închise. 

Orașul are o memorie bună. Oamenii nu uită. Ultima dată 
când copiii Orașului s-au răsculat, când numărul lor era mare, 
iar inimile ardeau pentru schimbare, nu li s-a arătat niciun pic 
de milă. Nu au fost cruţate nici femeile, nici copiii. Străzile au 
fost scăldate în sânge. 

Mă trec fiori. 

O luăm pe căi tăinuite, știind că armata a pornit deja în marș. 
Alegem alei și drumuri înguste, unde soldaţilor le-ar fi greu să 
păstreze rândurile. Dar nu putem evita mirosul de salpetru“! și 
liniștea stranie a unui oraș care de obicei pulsează de viaţă, 
chiar și în orele târzii ale nopţii. 

Saint-Just se oprește brusc. Nu trebuie să ridic privirea la 
indicatoarele stradale ca să știu unde suntem. Îmi dau seama 
după gust, prin atingere. Port acest oraș pe tălpile picioarelor. 

— Rue Villmert, spune Saint-Just, iar ochii i se îngustează. 
Suntem aproape de primul grup. Ar trebui să fie mai mult 
zgomot... 

Are dreptate. După toate discuţiile, mă așteptam la o 
baricadă condusă de studenţi care beau și aplaudă. Tăcerea 
aceasta nefirească nu are ce să caute aici. Chiar și așa, clatin 
din cap. 

s Nume generic pentru două tipuri de azotaţi, unul folosit la 
obţinerea prafului de pușcă și altul folosit ca îngrășământ 
mineral. 


— Poate că au ascultat de avertismentul lui Orso și au anulat 
protestul, sugerez, dar fără să cred ce spun. 

Saint-Just se încruntă la mine, apoi se hotărăște și pornește în 
josul străzii spre bulevardul Ficelle, unde ar trebui să fie grupul. 

Cel puţin încă flutură steagul, roșu ca sângele oamenilor 
furioși sau cel puţin așa m-a informat Grantaire într-o noapte în 
care era beat criță. Se ițește din vârful unei structuri imposibile, 
construite din butoaie, mese, scaune și orice altceva putea fi 
folosit sau jefuit din casele din apropiere. 

— Nu... spune Saint-Just și disting ura pură din vocea lui. 

Pentru că aceasta nu este imaginea unui protest în așteptare, 
a unor tineri care se pregătesc de luptă. Un miros respingător 
plutește în aer - miros de masacru și moarte, duhoare de fecale 
și sânge uman. Și după ce ne apropiem îi vedem: morții cocoțaţi 
pe baricadă ca niște ghirlande, trupurile bărbaţilor, femeilor, 
chiar și ale copiilor aruncate peste structură în unghiuri nefirești 
și inumane. Zac la picioarele noastre, un covor din carne 
distrusă. Rămășițele lor zdrobite nu sunt figuri tragice, 
înfrumuseţate în picturi, ci răni deschise, provocate de o 
adevărată bătălie, maţe și excremente. 

Mă aplec și mă forţez să ating cu blândeţe cadavrul unei 
copile. Incă este caldă. Au murit cu mai puţin de o oră în urmă. 

— Monștri, spune Saint-Just. Nu le vom arăta îndurare. 

Arunc o privire în jur cu inima împovărată. Baricada rezistă, 
nu este demontată, arsă sau distrusă în vreun fel; nu există 
trupuri de soldaţi. Inamicul a luat grupul complet prin 
surprindere, prinzându-i în capcana propriului zid și ucigându-i 
pe loc, așa cum ar fi putut face doar dacă știau dinainte unde 
urma să fie ridicată baricada. 

— Ti-am spus, Saint-Just. Orso ţi-a spus. Eşti trădat! Trebuie 
să ne întoarcem și să oprim răscoala! Nu are nicio șansă de 
izbândă. 

Privirea lui Saint-Just alunecă dincolo de morţi și de baricada 
care se ridică în spatele acestora. 

— Trebuie să recuperăm steagul, spune el, și-n glasul lui 
apare o urmă de hotărâre. 

Gavroche se ițește lângă mine. 

— Poftim? 

Este un lucru atât de ridicol, dar atât de caracteristic lui Saint- 
Just. 


— Nu avem timp! Trebuie să-i avertizăm pe ceilalţi! 

— Steagul este simbolul pentru care au murit acești bărbaţi și 
aceste femei, strigă el și vocea i se umple de furie, iar suferința 
îl năpădește. 

— Saint-Just, te rog, insist cu disperare, cu lacrimi în ochi și 
teamă în suflet. Este o bucată de pânză! Iți voi fura eu o sută de 
steaguri! 

Nu înţeleg de ce tremur, de ce sunt atât de supărată sau atât 
de speriată. El este unul dintre Cei Care Umblă Ziua, un mijloc 
pentru atingerea unui scop... Cu siguranţă nu ar trebui să-mi 
pese dacă vrea să smulgă steaguri din baricade și să 
mărșăluiască spre propria moarte. 

Dar nu-mi pot desprinde privirea de pe chipul lui atât de 
sincer, chiar și acum, întunecat de o dungă lungă de murdărie, 
cu furia arzându-i în ochi. 

Timpul pare să încetinească. Văd ochii lui Saint-Just cum se 
măresc, cuprinși de groază. Pentru că acolo, în spatele nostru, 
se află Gavroche căţărat sus pe baricadă, întinzându-se după 
steag. Aproape că îl ajunge, încă puţin și e în mâinile lui, dar 
distanţa este suficientă ca să-l expună soldaţilor cărora li s-a 
ordonat să rămână în poziţie... 

Tip după Gavroche și mă năpustesc asupra barierei, dar 
Saint-Just este mai aproape. Se aruncă direct spre vârf. Cu 
steagul făcut ghem în mâini, Gavroche se întoarce și ne 
zâmbește triumfător. 

Gloanţele străpung aerul când Saint-Just se ciocnește de el, 
iar timpul accelerează din nou în momentul în care se 
prăbușesc, în care mă prăbușesc. Urmează șocul impactului cu 
solul, sunetul de oase care trosnesc, garanţia unei suferinţe 
iminente. Şi o grămadă lângă mine - un băieţel cenușiu și un 
tânăr într-o haină stacojie. 

Mă ridic cu greu și mă târăsc spre ei. Gavroche este cu faţa în 
jos, ascuns în braţele lui Saint-Just. Inima îmi bubuie în urechi; 
aerul este greu de la mirosul de salpetru, praf de pușcă, țărână 
și transpiraţie. Întorc micuța Fantomă cu faţa în sus. Este sânge 
peste tot. 

Gavroche clipește la mine. Încă ţine blestematul acela de 
steag. ÎI ridic și verific dacă are vreo rană... vreo leziune de orice 
fel. Mă inundă o ușurare teribilă. Nu este rănit; soldaţii trebuie 
să-l fi ratat! Dar de unde provine tot acest sânge? Atunci observ 


că Gavroche se uită la Saint-Just, cu ochii lui mari împăienjeniţi 
de frică. 

Saint-Just este alb ca varul, unghiurile elegant sculptate ale 
chipului sunt lipsite de vlagă, contrastând puternic cu scânteia 
din ochii arzători. 

Are o gaură în lateral, mică și neagră, iar sângele stacojiu 
înflorește ca o floare în jurul ei. Abia îmi aud vocea în timp ce 
strig la el, îi rup o fâșie din cămașă și apăs pe rană. Tip la 
Gavroche să plece după ajutoare. Reușesc să leg strâns bucata 
de material, înfășurând-o în jurul lut iar lacrimile încep să-mi 
înceţoșeze vederea. 

— Uită-te la mine, băiat prost, neputincios, nechibzuit... 

Cuvintele mi se opresc în gât, dar veninul lor îl desprind pe 
Saint-Just din mrejele visării. Ochii lui se concentrează pe mine. 

— Nina, spune el, ridicând o mână tremurândă spre obrazul 
meu. 

— Să nu cumva să îndrăznești să mă iei cu „Nina”! Ai un glonţ 
în tine și trebuie să plecăm de aici, pentru că este plin de soldaţi 
care or să ne ucidă. g 

Și atunci zâmbește și este ca un răsărit de soare. Imi taie 
respirația chiar și-n mijlocul haosului din jur. 

— Haide, sprijină-te de mine... îi spun. 

Încerc să-l ridic în timp ce mă pun pe picioare, dar vine din 
nou grămadă. 

— Saint-Just, pentru numele lui Rennart! 

Clipește în sus, la mine. 

— Plouă, spune el. 

Vocea lui coboară, devenind o șoaptă delirantă. 

La început, picăturile cad delicat, spălându-i sângele și 
murdăria de pe chip. Orașul își plânge copiii. 

— Ploaia va face florile să crească... murmură Saint-Just cu o 
voce melodioasă. 

— Cânţi? întreb îngrozită. 

ÎI plesnesc cu putere peste faţă. Se smucește șocat. Apoi mă 
fixează cu ochii mari și concentrați. 

— Jur pe Rennart că, dacă nu te prinzi de mine ca să te ridici, 
te mai împușc și eu o dată. 

La auzul acestor vorbe, scoate un surâs slab. 

— Nu m-ai împușca, spune el încrezător. 

— Nu mă tenta - mi-ar fi mult mai ușor să dispar de aici dacă 


nu ar trebui să târăsc după mine un francez inutil. 
— Ba nu, insistă el. Nu m-ai împușca, pentru că nu ai armă. 
— Bineînţeles că am. Ti-am furat pistolul acum zece minute. 


37 
Mesagerul 


Reușesc să-l trag pe Saint-Just după mine preţ de două străzi 
înainte ca Gavroche să se întoarcă împreună cu /e Maire. Uriașul 
îi aruncă o singură privire lui Saint-Just și îl ridică grijuliu peste 
umăr, ignorând strigătele de durere ale băiatului. Este ca o 
mașinărie, iar eu și Gavroche suntem nevoiţi să alergăm ca să 
putem ţine pasul cu el, urmărindu-l de-a lungul aleilor 
lăturalnice până pe rue Musain. 

Grantaire răspunde la auzul bubuiturilor mele în ușă. Are 
cercuri întunecate sub ochi și un pistol îndesat neglijent sub 
betelia pantalonilor. Îi aruncă o privire lui Saint-Just și ţipă după 
Feuilly. Studenţii apar deodată peste tot, luându-l pe Saint-Just 
din braţele lui /e Maire și ducându-l înăuntru. 

— Grantaire, trebuie să anulezi totul! 

Rostesc cuvintele în cea mai mare grabă, chiar dacă știu că 
astfel aș putea pierde sprijinul băieţilor. 

— Palatul vă cunoaște planurile și armata a fost detașată în 
toate punctele vitale. 

ÎI urmez ca o umbră și-s cât pe ce să mă împiedic de 
grămezile de puști înghesuite pe coridor. 

— Tocmai venim de pe bulevardul Ficelle. Grupul de acolo a 
fost nimicit. 

Feuilly l-a așezat pe Saint-Just în bucătărie și dă ordine clare, 
punându-i pe ceilalţi să fiarbă apă și să taie bandaje din 
cearșafuri. 

— Nu-l puteţi îngriji toţi, răbufnește Grantaire. Vreau ca primii 
zece dintre voi să fie pregătiţi s-o pornească la drum. 

Studenţii pleacă de lângă liderul lor și se reped înapoi în 
salon, lăsându-mă singură cu Grantaire, Saint-Just și Feuilly. 
Acesta din urmă l-a întins pe Saint-Just pe patru scaune. Pare pe 
jumătate mort; are ochii închiși. 

— Grantaire! Nu ai auzit ce-am spus? Doar nu-i trimiţi în 
continuare la luptă! Societatea este compromisă. Trebuie să 
anulaţi misiunea! 

Grantaire se încruntă la mine și spune cu fermitate: 

— Am împărtășit la Société suspiciunile lui Orso, iar 
mesagerul tocmai s-a întors și ne-a anunţat că planul continuă. 
Baricadele sunt ridicate prin tot orașul. Timpul nostru a sosit. 


Mă uit la el cu gura căscată. 

— Plănuim asta de ani buni. Știm ce facem, încheie Grantaire 
și-n vorbele sale aparent încrezătoare se distinge o ușoară 
îngrijorare. 

Nu mă cred. 

Au ucis o treime dintre șoareci din răzbunare și o treime din 
plăcere. Apoi pisicile i-au spânzurat pe cei șase soricei in fața 
tuturor fraţilor lor pentru a-i invăţa ce este teama. Ghilotina este 
pentru cei pe care îi iubește Orașul; Montfaucon este pentru noi, 
ceilalţi. Acești băieţi cu siguranţă vor fi spânzurați. 

Mă întorc disperată spre Saint-Just. 

— Trezește-l! îi spun lui Feuilly. 

Acesta clatină din cap și îndepărtează grijuliu bucata de 
pânză strânsă în jurul lui Saint-Just. 

— E în șoc. Trebuie să se odihnească. 

Dintr-o singură mișcare, apuc o căldare cu apă umplută de 
studenţi puţin mai devreme la ordinul lui Feuilly și i-o vărs lui 
Saint-Just direct în cap. 

Acesta se ridică brusc în fund și scuipă, moment în care 
Grantaire mă apucă de braţ. 

— Saint-Just, spune-le că Société e compromisă, îi poruncesc. 
Spune-le ce am văzut. 

Saint-Just abia se poate concentra. Feuilly îl susţine și se uită 
furios la mine. 

— Spune-le ce am văzut pe bulevardul Ficelle, repet. Toţi erau 
morți, Grantaire. Este o capcană. Aţi fost trădaţi! 

— Trădaţi? Da... spune Saint-Just, în timp ce culoarea îi revine 
ușor în obraji. Dar întrebarea este: cine ne-a trădat? 

Mă încrunt. 

— Tu și aliaţii tăi ne-aţi luat banii și ne-aţi furnizat arme și 
informaţii, dar, exact când am avut cea mai mare nevoie de voi, 
v-aţi răzgândit. 

— Po -poftim? 

Mă holbez la Saint-Just, amintindu-mi brusc și limpede cum a 
apărut la palat cu cele mai neconvingătoare pretexte, cum m-a 
întrebat de ce vorbeam cu acel ofiţer din Sûreté. 

— Spionul din Société, motivul pentru care Ghildele nu ne vor 
sprijini. Ambuscada de pe stradă. Tu ești răspunzătoare pentru 
tot? mă întreabă Saint-Just. 

— De asta m-ai urmărit până la bal? Crezi că eu sunt 


trădătorul? 

— Nu poţi nega faptul că ești cunoscută atât de agenţii 
Sûreté, cât și de regalitate. Curios, nu-i așa? Știm toţi că ai alte 
priorităţi. Poate că am uitat prea ușor că tu și cei ca tine sunteţi, 
până la urmă, niște infractori, încheie Grantaire. 

Tu și cei ca tine. 

Şi am crezut, o clipă, că aș putea fi una dintre ei. Este evident 
că ei nu au crezut niciodată asta. 

— Chiar crezi că aș putea să vă trădez? întreb. 

— Cred că ai face orice ca să o găsești pe fata aia, zice 
Grantaire. 

Cuvintele lui sunt ascuţite ca niște cuțite: 

— Ea e tot ce contează pentru tine. 

Crede că am pierdut-o; toţi cred asta. Mi-am jucat atât de 
bine rolul, încât nimeni nu mai crede altceva decât ce le-am 
arătat. 

Îmi pierd controlul. Întind rapid mâna, scot pistolul pe care l- 
am furat de la Saint-Just și îl îndrept direct spre inima lui. 

— Nu este timp pentru aceste drame, spun cu asprime. 

Îi ia o secundă ca să-și dea seama ce am făcut. Îngheaţă toţi 
și le arunc o privire necruțătoare. 

— O să mă împuști din nou? mă întreabă cu o voce de gheaţă. 

— Din nou? 

— Nu am văzut cine m-a împușcat la baricadă - încercai să te 
asiguri că nu mă mai întorc ca să-mi avertizez fraţii că am fost 
trădaţi? 

— În ziua în care te voi împușca, Saint-Just, nu va fi o simplă 
rană. Cei ca mine rar ratează. Suntem infractori, așa că tindem 
să avem o ţintă foarte bună. 

Strig după unul dintre studenţi să vină. 

— Joly! 

Acesta intră în bucătărie și, când mă vede cu pistolul, se 
oprește și face ochii mari. 

— Unde este mesagerul? Găsește-l sau îl voi împușca pe 
Saint-Just. Ştii că sunt capabilă de așa ceva. Eu, unul dintre acei 
infractori. 

Apăs pistolul și mai adânc în pieptul lui Saint-Just. Acesta nici 
nu tresare, mă măsoară din priviri și dă din cap spre Joly. 

Băiatul pleacă precum o furtună, pașii lui răsunând pe măsură 
ce se îndreaptă spre spatele casei. 


În câteva secunde se îngrămădesc în prag și mai mulţi băieţi 
neliniștiți și curioși. Unii au în mână arme, dar le ţin fără tragere 
de inimă, fără să știe ce să facă. Apoi se întoarce Joly, care trece 
pe lângă ei, trăgând pe cineva în urma sa. 

În timp ce băieţii se dau la o parte pentru a-i face loc 
mesagerului, îmi mut privirea de la Saint-Just la ușă. 

Mă holbez un minut întreg, tremurând. Apoi încep să râd, un 
râs zguduitor, alimentat de epuizare, care mă izbește ca un val. 
Cobor arma. 

Profitând de acest moment de slăbiciune, Saint-Just mă atacă 
și îmi smulge pistolul din mână, după care aterizăm grămadă pe 
podea. Băieţii strigă, dar nu mă pot opri din râs. 

Saint-Just mă imobilizează la podea, ţinându-mă cu putere în 
loc cu propriul trup. Asta doar pentru că sunt prea ocupată să 
chicotesc pentru a mă împotrivi. Cu o mână liberă, îi pasează 
pistolul lui Grantaire, care îl ia și-l aţintește asupra mea. Infuriat 
de lacrimile care mi se preling pe obraji, cere pe un ton autoritar 
să știe ce este atât de amuzant. 

— N-nu știți cine este? mă bâlbăi, încercând să mă calmez. 

Se uită cu toţii la mesager, o femeie îmbrăcată într-o haină de 
mușama, murdară și peticită, cu o singură șuviţă rebelă de păr 
roșu care îi alunecă de sub bonetă. 

— Pe boașele lui Rennart, Saint-Just. Sunteţi toţi niște proști. 
Aceea este Inspectoarea Javert de la Sûreté. 

— Nu fi ridicolă, replică Grantaire. Ea este mesagerul. Ne 
aduce mesaje de la Société de câteva luni. 

Bineînţeles că asta face. Gura lui Javert este o linie sumbră, 
iar o venă îi pulsează cu furie la baza gâtului. 

— A fost la bal în seara asta, în /e Salon de la Reine împreună 
cu Regina. Delfinul mi-a spus că Societe a fost creată pentru a-i 
scoate la iveală pe dușmanii Coroanei. Societe în sine este o 
minciună. 

Saint-Just se uită la Inspectoare. 

— Minte, izbucnește Javert, moment în care văd cum 
scrutează camera, măsurând distanța până la ușă, numărând 
oamenii care sunt cu noi. g 

— Nu trebuie să mă crezi. Întreabă-l pe Orso. Întreabă-l pe 
oricare dintre Mizerabili. Toţi știu cine este, spun și rânjesc 
malițios la ea. 

— Sau îl poţi întreba pe gentilomul cu care am venit. 


Saint-Just le poruncește să-l cheme pe însoţitorul meu. 

Se aud pași și o voce gravă. Apoi /e Maire intră, trupul lui 
umplând ușa. Se uită în jur și se oprește când o vede pe Javert. 

Inspectoarea pălește. Ochii i se măresc. 

— Tu, spune ea. 

Le Maire se uită la Javert. Chipul lui este un amalgam de 
emoții. 

— Doamnă Inspector. 

Ea se năpustește asupra lui dar doi dintre studenţi o prind 
între ei. 

Javert ridică sfidător bărbia. Saint-Just își ia pistolul de la 
Grantaire și îl îndreaptă spre Inspectoare. 

— Copii proști. Nu veţi reuși niciodată, spune ea și rânjește 
până i se încreţește faţa. Vă știm numele, asociaţii, toți membrii 
familiei. Nu vă puteţi ascunde nicăieri de noi. Venim după voi. . 

Furia lui Saint-Just abia mai poate fi ţinută sub control. li 
tremură mâna, dar armează pistolul. 

O clipă, cred că o va împușca. Apoi coboară arma și spune: 

— Luaţi-o de aici. 

Inspectoarea este condusă afară complet lipsită de remușcări, 
cu le Maire urmând-o la câţiva pași distanţă. 

Grantaire își dă brusc seama că sunt în continuare întinsă pe 
podea și încearcă să mă ajute să mă pun pe picioare. li împing 
mâna. 

— Ar fi trebuit s-o împusști, îi spun lui Saint-Just când mă ridic. 

— E femeie, îmi răspunde el. 

Îi privesc deznădăjduită. Educaţia lor aristocratică, complet 
lipsită de logică, sfidează mult prea des bunul-simţ. 

— Urma să vă conducă spre moarte. 

Saint-Just se încruntă. Se străduiește să-și adune gândurile. 

— Toate informaţiile, spune el. Toate ordinele noastre au fost 
compromise. 

Mă privește ca un băiat pierdut. 

— Ea și alţi curieri din Société le-au transmis mesaje fraţilor 
noștri de prin tot orașul. Au ieșit toţi la luptă. 

— Atunci au fost toţi trădaţi, șoptesc eu. 

— Nu-i putem lăsa să înfrunte singuri dușmanul. 

— După toate probabilitățile sunt deja morţi, îi spun, 
repetându-i vorbele. Dacă te duci acolo să li te alături, vei muri 
și tu. 


— Ce altceva crezi că am mai putea face? întreabă el, cu ochii 
bântuiți. Nu-i putem lăsa pe fraţii noștri să zacă sfârtecaţi pe 
străzi în timp ce noi stăm aici, în siguranţă. 

Oftez. Exact ca mine, chiar și când sorții de izbândă sunt 
împotriva lor, acești băieţi nu-și abandonează cauza. 

— Trimite-i pe unii dintre oamenii tăi la grupurile rămase. Vezi 
dacă îi mai poţi avertiza. 

Saint-Just se întoarce spre studenţi Cinci dintre ei dau din cap 
înspre el și, fără să scoată o vorbă, își iau armele și se pregătesc 
să plece. 

— Aveţi grijă! strigă el în timp ce-i privește cum se 
îndepărtează. 

Apoi se uită din nou la mine. 

— Îţi datorez scuze... începe el. 

— Nu am nevoie de scuze, spun, uitându-mă cu asprime la el. 
Am nevoie să mă ajuţi să distrug un alt monstru. 

Saint-Just ascultă. Toţi ascultă. Se agaţă de fiecare cuvânt pe 
care îl rostesc, de parcă vieţile lor ar depinde de asta. 


KKK 


În drum spre ieşirea din casă, o găsesc pe Javert legată de 
balustradă și cu un căluș la gură. 

Gavroche stă pe o treaptă și o păzește plin de satisfacţie. Le 
Maire, aflat undeva, în apropiere, se fâţâie de pe un picior pe 
altul. 

Îi ofer lui Javert cel mai mare zâmbet 

— Doamnă Inspector, îi spun. Vești bune. 

Mărâie la mine prin căluș, ceea ce este un semn bun. Am 
nevoie să fie supărată. 

— L-am găsit pe Valjean, adaug și arăt spre /e Maire. 

Îi aruncă o căutătură atât de înveninată, încât mă opresc și, 
aplecându-mă spre el, șoptesc: 

— Ce s-a întâmplat mai exact între voi doi? 

El își fereşte privirea și începe să roșească. 

Ridic din umeri și îmi îndrept din nou atenţia asupra lui Javert. 
Rânjesc din nou și continui. 

— Sunt sigură că Delfinul va fi în curând aici cu marea sa 
armată, gata să-i doboare pe toţi cei care le stau în cale, spun 
eu, fluturând teatral din mâini. Dar noi pornim la drum. Dacă 


vreţi să ne găsiţi, vă las noua adresă aici, pe acest bilet. 

Zicând acestea, i-l prind cu un ac de cămașă. 

— Vom fi toţi acolo, nu-i așa, Valjean? 

Îi dau un ghiont în coaste, iar el îmi aruncă o uitătură 
furtunoasă. 

Apoi mă mai uit o dată la Javert, legată ca un pui prăjit, și îi 
trimit o bezea. 

— Transmiteţi-i complimentele mele Maiestăţii Sale. 


38 
Bârlogul Tigrului 


Bârlogul Tigrului este un depozit abandonat, care a aparţinut 
unui șef de port. În mare parte, ferestrele sunt sparte sau 
acoperite cu scânduri. Pentru niște trecători nebănuitori, pare 
gol. 

Privim de peste drum, ascunși în spatele unui zid în paragină, 
o siluetă înaltă, cu trăsături banale, care se duce direct la ușa 
din față și bate cu putere. Niciun răspuns. Bărbatul așteaptă 
răbdător. După un timp, bate din nou. De data asta ușa geme și 
se deschide cu un scârțâit sinistru de la lemnul deformat. Din 
adăpostul nostru, vedem că bărbatul înalt din faţa ușii stă acum 
nas în nas cu ţeava unui pistol. 

Nu se mișcă niciun centimetru, nu ridică mâinile. O voce aspră 
răsună din interiorul depozitului, cerând să știe ce vrea. 

Vocea bărbatului înalt este joasă, dar clară. Nu pune întrebări 
și nu acceptă nicio provocare. 

— Ghilda Literelor, spune el. Sunt aici pentru a face un audit. 


KKK 


O pâclă deasă pluteşte deasupra râului. Câțiva vagabonzi 
mişună în continuare în jurul docurilor, scormonind după cuie 
sau alte bucăți de metal ce pot fi vândute. i 

Două bărci sunt legate de malul râului, lângă Casa Ghildei. În 
lumina slabă le zăresc pe Fantome furișându-se dintr-o gură de 
canalizare. Loup începe să taie una dintre frânghiile groase care 
ancorează prima barcă. Gavroche urcă în ea, toarnă ceva pe 
punte și îi dă foc. Apoi sare înapoi pe mal, iar Fantomele se 
reped în gaura din care au ieșit. 

Flăcările se înteţesc în timp ce barca plutește alene, departe 
de locul de acostare. În cele din urmă, cei câţiva Cerberi ai 
Trupului care stau lângă docuri o observă și încep să zbiere și să 
alerge spre ea, dar barca plutește în derivă în toată splendoarea 
sa orbitoare. Sunt atât de ocupați s-o prindă din urmă, încât nu 
mă văd alunecând dintre umbrele din spatele lor și cățărându- 
mă în cealaltă barcă. Ajunsă acolo, așez o sticlă umplută cu un 
lichid pe care Pescarul mi l-a decantat cu mare grijă. 

M-a avertizat cu seriozitate să nu o scap, așa că transpir când 


dau drumul sticlei, împingând-o ușor ca să se rostogolească pe 
punte. Arunc o privire în spatele meu. Mai mulţi Cerberi ai 
Trupului se năpustesc din casă spre barca cuprinsă de flăcări. 
Odată calea eliberată, sar de pe punte, trec în viteză pe lângă 
locurile de acostare și intru în catacombe. Urmez pasajul 
întunecat până ajung la un grilaj aflat deasupra mea. 

Din perete se desprinde o umbră. Are cuțite. 

— Nu trebuie să vii cu mine. 

— Credeam că suntem prieteni, îmi răspunde Montparnasse. 
Ar fi nepoliticos din partea mea să nu particip la înmormântarea 
unui prieten. 

Nu pot să nu zâmbesc în timp ce urcăm pe o scară străveche, 
cioplită în peretele tunelului. Când ajungem la grilajul de 
deasupra, Montparnasse îl ridică în tăcere, iar eu mă caţăr 
practic în braţele lui ca să mă uit afară. Strada este goală. 
Oricine se afla prin apropiere este acum în josul râului, 
urmărindu-i pe Cerberii Trupului recuperând o barcă în flăcări. 

leșim exact când o explozie tună prin noapte, iar un nor negru 
de fum gros se înalţă din râu. Va fi văzut și auzit de la mare 
distanţă. 

În caz că nu mi-au primit biletul. 

— Ce apus Pescarul în acea sticlă? întreabă Montparnasse. 

— Nu cred că vreau să știu, răspund și alergăm până în josul 
străzii, spre Ghilda Trupului 


KKK 


În partea din spate a clădirii s-au postat noi paznici, ca să-i 
înlocuiască pe cei aflați pe urmele bărcii în flăcări sau pe cei 
făcuți chiseliță de explozie. Rânjesc în sinea mea. 

Montparnasse se uită cu atenție la paznici. 

— li pot doborî. 

— Aşteaptă. 

Ridică o sprânceană spre mine. 

— Da, aşteaptă înainte să-i ucizi pe toți. 

Scot un ceas de buzunar pe care l-am furat de la Feuilly și mă 
uit cât e ora. Saint-Just, unde esti? Am convenit asupra unei ore 
și ai intârziat. 

In faţa clădirii izbucnesc ţipete și urale. 

— Liberté, égalité, fraternité! 


Auzim sloganul Société scandat de numeroase voci purtate de 
vânt. 

Montparnasse pare puţin surprins. 

— l-ai adus aici pe revoluționari? 

Tonul vocii lui este pe jumătate impresionat, pe jumătate 
îngrozit. 

— Trădătorul le-a compromis planurile. Așa că i-am convins să 
se alăture unei lupte pe care au șansa să o câștige, spun eu, 
făcându-i cu ochiul. 


KKK 


Paznicii care stau în partea din spate a clădirii se mișcă de colo 
colo, neștiind dacă ar trebui să-și părăsească posturile ca să 
cerceteze explozia sau scandările. Deodată, cineva scoate capul 
pe o ușă și le strigă să vină imediat în față. O iau cu toţii la 
goană. 

Escaladăm zidul în câteva secunde și sărim în grădină. Ne 
facem drum spre casă și ne ghemuim în faţa unei ferestre 
sparte, care a fost acoperită cu scânduri fixate strâmb. Ne uităm 
prin goluri într-o cameră care are ușa deschisă; e goală, îmi leg 
eșarfa în jurul gurii și a nasului, iar Montparnasse face același 
lucru cu a lui. Apoi strecor mâna în tolbă și scot două săculeţe 
de piele. Montparnasse apropie un chibrit de acestea, apoi le 
aruncăm pe amândouă prin fereastră. Aterizează cu un buf și se 
rostogolesc până în mijlocul podelei, în timp ce flăcări mici le 
pârjolesc, apoi se sting. 

Săculeţele incandescente scot un fum gros și întunecat, pe 
care îl pot mirosi chiar și de la distanţa la care mă aflu. Este 
intens și dulce: miros de mac. Două săculeţe cu opiu pur, 
furnizate de Ghilda Visătorilor, mulțumită Lordului Yelles. Vor 
arde mocnit ore în șir, devenind tot mai puternice și atenuând 
simţurile tuturor celor din interior. 

Montparnasse cercetează clădirea. 

— Întregul etaj superior, spune el. 

Mă uit în aceeași direcţie. 

Încăperile Tigrului. Acolo trebuie să ajungem. Ne-am putea 
cățăra, dar am fi expuși vederii oricui din afară și nici nu știu cât 
vor mai ţine diversiunile. 

— intrăm în pivniţă și pătrundem din interior, spun eu 


hotărâtă. Apoi îi poţi ucide pe toţi. 

Ne despărțim și plecăm rapid în recunoaștere pe cele două 
laturi ale clădirii. Montparnasse găsește pe partea din vest 
chepengul de lemn prin care se face aprovizionarea. Este 
prevăzut cu un lacăt foarte vechi, dar pe care îl deschid în mai 
puţin de un minut, după care Asasinul ridică ușa grea. Coborâm 
într-o pivniţă unde este întuneric beznă, trăgând chepenguri în 
urma noastră, ca să nu ne dezvăluim punctul de intrare. 

Mi se face pielea de găină când ceva, probabil un șoarece, se 
mișcă prin apropiere. Cuţitul lui Montparnasse e-n aer într-o 
clipită. Apoi ne lovește mirosul. Transpiraţie, sânge, mucegai și 
excremente umane. Respir pe gură și înaintez. E prea multă 
liniște. 

Montparnasse se oprește în faţa mea. Aprinde un chibrit, iar 
flacăra minusculă șuieră însufleţită, luminându-ne. Și atunci le 
vedem: rânduri peste rânduri de femei și copile lipite de ziduri, 
înghesuindu-se unele de altele. 

Mă uit la ele. Ele se holbează la mine încremenite. Una 
clipește. 

Sunt în viaţă. 

Nu sunt legate, dar nici nu trebuie să fie; Tigrul le-a hrănit 
deja cu mac, așa că are control total asupra lor. 

Chibritul se stinge și mintea mi se învârte în timp ce caut 
altul. Dacă aceste femei ar fi destinate Caselor Trupului din 
oraș, n-ar fi fost aici. Există un singur motiv să le strângă astfel, 
ca pe o marfă dintr-un depozit. Vor fi trimise departe. 

Se știe că Tigrul și-a dobândit averea ca negustor de sclavi 
înainte să preia conducerea Ghildei Trupului. Și, chiar dacă au 
existat zvonuri că ar livra Surori din Ghilda sa bordelurilor din 
străinătate, nimeni nu a putut fi sigur vreodată. 

Sclavia este interzisă conform Legii Curţii Miracolului și ilegală 
conform legii Celor Care Umblă Ziua. Din acest motiv am momit- 
o aici pe Inspectoarea Javert. Pentru că, indiferent dacă mor sau 
trăiesc în această seară, poate că va găsi dovezi suficiente 
pentru a opri definitiv traficul pe care îl face Tigrul. 

Montparnasse merge în vârful picioarelor până la ușa temniţei 
și își lipește urechea de aceasta. 

Ridică zece degete și simt că mi se face rău. Zece paznici: 
mai mulţi decât am crezut că vom găsi. 

Nu avem timp să rămânem și să salvăm femeile și o știm 


amândoi. Și totuși Montparnasse încearcă să le ajute să se ridice 
în picioare. 

— Ai chemat armata până aici, șoptește Asasinul. 

Se uită la mine cu privirea lui indescifrabilă. 

— Ştii ce le vor face Cerberii Trupului când sosesc soldaţii? Le 
vor arunca pe aceste femei în râu, ca să nu fie prinși, continuă 
el, dar vocea îi tremură. Le vor îneca și nu vor exista dovezi că 
au fost aici. 

Bineînţeles că are dreptate, vina îmi va aparţine, pentru că eu 
am adus armata. În loc să le ofer o cale de scăpare, le-am 
semnat condamnarea la moarte. 

— Scoate-le de aici. Trebuie să o iau pe Ettie, îi spun eu. 

Când mă întorc să plec, Montparnasse mă prinde de mână. 

— El pe mine mă așteaptă, nu pe tine, adaug eu. Nu este 
lupta ta. 

În lumina pâlpâitoare a chibritului, umbrele întunecă chipul lui 
Montparnasse, iar incertitudinea îi schimbă trăsăturile. 

— Ettie și cu mine suntem doar două, insist, făcând un gest 
spre femei. lar ele sunt atât de multe. Trebuie să le ajuţi. 

Sunt cinci paznici în faţă și încă și mai mulţi se vor întoarce în 
curând în grădină. Nu pot trece de toţi. Sunt o luptătoare, nu o 
ucigașă. Montparnasse este un ucigaș. Şi o știe. Ştie că este 
singurul care poate să le scoată de aici pe aceste femei și să le 
apere dacă totul se duce de râpă. 

Mă strânge tare de mână: 

— Sunt Maestru al Ghildei Asasinilor. Nu am putut niciodată 
să lupt în bătăliile tale. Nu am putut niciodată să te protejez. Nu 
pot risca să-mi implic Ghilda într-un război. 

Ochii îi scapără de emoție. 

— Dar, dacă te ucide, îi voi smulge capul de pe umeri și îl voi 
înfige într-o ţepușă în mijlocul mesei Lorzilor din Curtea 
Miracolului și nimeni nu îl va da vreodată jos. Acolo va putrezi, 
viermii îl vor mânca până la oase și toţi cei care îl vor vedea își 
vor aminti de tine, continuă Montparnasse, pierzându-și vocea. 
Chiar dacă Lady Corday îmi va cere la schimb propria viaţă, o 
voi face. Jur. 

Înconjuraţi de mizerie și întuneric, cu probabilitatea mare de a 
nu-l mai vedea niciodată, mă refugiez în braţele lui 
Montparnasse și îmi sprijin capul de pieptul lui, ascultându-i 
bătăile agitate ale inimii. Este mușchi, os și oţel. Dacă a avut 


vreodată o inimă, știu că îmi aparţine. Vreau să-i spun lucruri, 
dar descopăr că nu le pot pune în cuvinte. Așa că mă îndepărtez 
de el și, cu ochii plini de lacrimi nevărsate, îi spun: 

— Nu mă va ucide. Îţi promit. 


39 
Tatăl Pisicii Negre 


Sunetul copitelor pe piatra cubică răsună de-a lungul străzii 
când ies din pivniţă în grădină. Conform planului, armata 
sosește. Soldaţii vor înconjura în curând clădirea, în căutarea 
revoluționarilor. Privesc în sus, spre faţadă. Incăperile Tigrului 
sunt la ultimul etaj. Nu mai pot intra prin pivnițe, așa cum am 
plănuit, pentru că Montparnasse va fi ocupat să scoată pe acolo 
femeile. Deși voi fi expusă, nu am de ales decât să urc. Infășor 
fâșii de pânză în jurul palmelor, fixez ghearele la locul lor și mă 
caţăr pe clădire cât pot de repede. 

Trec pe lângă o fereastră, pe lângă o cameră goală, și mă 
opresc doar o clipă ca să ascult; aud voci ridicate din interiorul 
casei. Cerberii Trupului trebuie să-i fi înconjurat pe studenți; 
răzbate glasul lui Saint-Just. Încearcă să-i convingă să se alăture 
revoluţiei glorioase. Zâmbesc mâhnită și continui ascensiunea. 

Sunt cât pe ce să ajung în vârf când o voce limpede precum 
cristalul strigă: 

— Saltare! 

Am timp doar să arunc o privire în sus, unde un cap pudrat și 
unsuros mă privește fix, printr-o fereastră deschisă. 

Thenardier. 

Îndreaptă vesel pistolul spre mine cu mâna nevătămată și 
trage. 

Îmi las întreaga greutate într-un braţ, permiţând trupului să se 
balanseze exact când glonţul îmi șuieră pe lângă ureche. 

Capul lui Thenardier dispare și înjur, coborând cu greutate 
spre o fereastră de la un etaj mai jos. Mă balansez din nou, 
trimițându-mi picioarele înainte și înapoi, apoi mă năpustesc 
prin sticlă. Se spulberă împrejur, iar eu mă prăbușesc în cameră. 

Stau întinsă pe podeaua aspră de lemn. Am pielea zgâriată și 
îmi sângerează; am sticlă sub vârfurile degetelor. Dar cel puţin 
camera este goală. Oamenii Tigrului sunt ocupați cu 
revoluționarii și soldaţii la parter. Simt prin eșarfă mirosul de 
fum dulce al macului. Asta e de bine; îi va face pe toți mai înceţi 
și mai puţin tentaţi să omoare pe cineva în bătaie. Putem doar 
să sperăm. Mă împing în braţe și tresar; mi-am sucit glezna. 

Blestemat să fii, Ysengrim! 

Se aude sunetul unor cizme care pășesc apăsat pe podeaua 


de lemn. 

Am pumnalul în mână și mă îndrept împleticit spre ușă, 
încercând să nu-mi las greutatea pe gleznă. 

Oare așa se va sfârși? O Pisică doborâtă în Ghilda Tigrului de 
o gleznă luxată? Cât de nebună am fost să cred că aș putea să-l 
înving în propriul bârlog? 

Ușa se deschide cu un scârţâit. Mi se taie respiraţia și mă 
pregătesc să atac. Dacă tot e să mă ucidă cineva, mi-ar plăcea 
să împart câteva lovituri înainte. Aș vrea să mor luptând. 

Îmi ia o secundă să recunosc bărbatul care se profilează în 
prag și, când o fac, ușurarea îmi inundă trupul. 

— Le Maire! 

Mă legăn și el ajunge din trei pași lângă mine și mă ridică în 
picioare, punându-mi braţul după umărul lui înainte să apuc să 
zic ceva. 

— Băiatul ăla al tău le creează probleme, spune el. 

— Nu e băiatul meu, protestez eu și zâmbesc în timp ce mi-l 
imaginez pe Saint-Just luând cu asalt Ghilda Tigrului. 

Le Maire mă ajută să înaintez pe un coridor gol, spre un rând 
de scări. Încăperile Tigrului sunt deasupra, iar /e Maire este 
alături de mine. 

— Armele? întreb. 

— Am făcut un audit complet - arme, cuțite, tot, mă 
informează el, rânjind larg. Am eliminat complet muniţia. Am 
vărsat tot praful de pușcă într-o latrină. 

— Pur și simplu ti-au predat tot? 

— Nimeni nu-i ia la întrebări pe Oamenii Condeiului. 

Are dreptate. Ghilda Literelor este respectată și temută de 
toți. 

Poate putem învinge. 

— Dar mai avem puţin timp. Au descoperit trădarea până 
acum. 

Şi dacă eșuăm astăzi, acţiunile sale vor fi considerate o 
declaraţie de război între Ghilda Literelor și Ghilda Tigrului. 
Amândoi știm asta. 

Ce-am provocat? 

De sub noi răzbat sunete violente: bărbaţi furioși. 

Apoi se aud pași grei pe treptele de la etajele inferioare. O 
privire scurtă în josul scării și văd trei Cerberi ai Trupului voinici, 
care aleargă spre noi. Le Maire se uită la mine. 


— Nu te poţi lupta cu ei. 

Are dreptate. Sunt uriași și mortali și, chiar și fără glezna mea 
rănită, sunt o Hoaţă, nu o Hienă. 

Dar /e Maire este un zdrahon de om ca un taur, puternic cât 
patru bărbaţi. Se poate lupta cu ei. 

— Du-te, mă îndeamnă el cu hotărâre și mă împinge. 

Sunt cât pe ce să cad, așa că mă prind de balustradă exact 
când Cerberii Trupului ajung pe palier. 

Ezită când îl văd pe /e Maire, pentru că, în definitiv, este un 
membru al Ghildei Literelor. 

Nu mă uit în urmă. 

Nu când îl înjură. Nu când le răspunde. Nu când aud cum o 
bâtă zdrobește un os. Urc spre etajul superior, trăgându-mi 
piciorul rănit în spate și mișcându-mă cât pot de repede. 

Există o singură ușă pe acest nivel și știu ce mă așteaptă în 
spatele ei. 

Sunt Pisica Neagră; aceasta este vânătoarea mea. 

Sunt Pisica Neagră; aceasta este vânătoarea mea. 

Mânerul ușii este un tigru de alamă care rage. Pun mâna pe el 
și simt că e rece. ÎI întorc și împing. 

Ușa se deschide scârţâind. 

Mi se zbârlește părul de pe cap. Cicatricile care îmi brăzdează 
spatele cântă. 

Camera  Tigrului arată ca un bordel, este decorată 
extravagant cu perne din mătase, covoare exotice și lămpi 
suspendate foarte jos. Număr opt siluete în colţurile încăperii: 
Surori machiate, cu ochii goi din cauza drogurilor cu care le-a 
hrănit Tigrul. Stau tolănite într-o stupoare, într-o beţie profundă, 
răsfirate peste scaune sau ghemuite pe pernele de pe podea. 
Două par a fi goale; celelalte sunt pe jumătate îmbrăcate. Una 
se injectează folosind un ac cu aspect terifiant. 

În capătul îndepărtat al camerei, pe un pat scund, format din 
perne, stă însuși Tigrul. Alături, chircindu-se și trăgându-se cât 
mai departe de el, se află Ettie. 

lar în dreapta lui sunt Thenardier și Tomasis. 

Inima îmi tresare și mă forțez să respir. Tomasis este aici. 
Ştiam că avea o înţelegere cu Tigrul, dar nu mă aşteptam să fie 
aici, în Casa Ghildei Trapului. 

— Ti-am spus că va apărea în cele din urmă, spune 
Thenardier, fluturând spre mine ciotul braţului distras. Nu știe 


cum să lase lucrurile așa cum sunt. 

— Bună, Pisicuţă. 

Vocea Tigrului este caldă în timp ce mă îndrept spre ei, 
vigilentă ca întotdeauna. 

Ettie are mâinile legate. La ochi începe să i se formeze o 
vânătaie și o dâră de sânge i se prelinge din nas pe faţă. 

Înclin capul scurt și fără pic de respect spre Tigru și-l ignor 
complet pe Thenardier. 

— Ce lipsă șocantă de afecţiune familială aici. Nu-l saluţi pe 
tatăl tău? întreabă Tigrul. 

— Tată, zic eu și plec capul spre Tomasis. 

Mă privește cu ochi severi. 

Tigrul râde din toată inima. 

— Un temperament feroce până la capăt, remarcă el. 
Vorbeam despre Thénardier. 

Mă uit la Maestrul Fiarelor. Stă sprijinit de perete și urmărește 
totul amuzat. 

— A încercat să mă împuște. 

— Întotdeauna susţin partea câștigătoare, spune Thénardier. 

— Susţii partea care te va plăti, i-o întorc eu. 

Râde fără răutate. Goana lui după aur este extrem de 
impersonală. 

Cercetez camera. Cu excepţia pistolului din mâna lui 
Thénardier, nu există arme la vedere. Sunt doar lămpi înalte, 
sfeșnice și scaunul acela ciudat. 

— Nu ar fi trebuit să o găsești, spune Tomasis. Ştiam încotro 
te va duce. 

— Tomasis a pus să fii urmărită, Pisicuţă, adaugă Tigrul. Şi-a 
pus propria Ghildă să te urmărească și să-i raporteze. 

Mă prefac că informaţia nu mă îndurerează. 

— Am venit ca să pun capăt acestui lucru, continuă Tomasis, 
arătând spre Ettie. Existenţa ei aduce Ghildele în pragul 
războiului. Îşi alege cu grijă cuvintele și le rostește lent, de 
parcă l-ar durea. 

— E o Fantomă, afirm, uitându-mă rugător la Tomasis. Când 
am plătit preţul pâinii, ai jurat că nu o vei răni! 

Tigrul râde. Tomasis îmi evită privirea. 

— Am ajuns la o înţelegere. Fata este sursa tuturor 
necazurilor. Dacă moare, lupta dintre Fantome, Hoţi și Ghilda 
Trupului ia sfârșit. 


— Lordul meu, Legea, încep eu, apropiindu-mă de Tomasis. 
Nu poţi face asta! 

Tomasis mă lovește peste față și mă împiedic. 

— Sunt Lordul tău. Nu-mi pui la îndoială judecata, spune el cu 
o voce ridicată, dar nesigură. Te supui Lordului tău, având 
încredere că vrea ce este mai bine pentru Ghilda ta. 

Mă îndrept de spate, iar el întinde mâna ca să mă ajute. Mă 
strânge de braț și îmi răsucește capul, obligându-mă să-l privesc 
în ochi. Vorbește în șoaptă. 

— Prima îndatorire a fiecărui Lord este să-și protejeze copiii. 
Ştii asta. Pentru că ești fiica mea, am făcut tot ce-am putut ca 
să te adăpostesc de mânia lui Kaplan. Dar văd acum că ţi-am 
îngăduit prea multe, că ţi-am dat prea multă libertate. E doar o 
Fantomă. Și nu îi voi permite să vă mai pună în pericol pe tine 
sau pe ceilalţi copii ai mei 

Degetele lui îmi învineţesc pielea, dar are un ton milos: 

— Nu pricepi, micuţo? Ne conduce spre război și nu pot 
permite așa ceva. 

Am lacrimi în ochi. Înţeleg ce spune. Este Tatăl meu; știu că 
toate cuvintele lui reflectă adevărul. Și totuși nu pot să accept 
asta. 

— Nu suntem Mizerabili? întreb eu cu voce sugrumată. Noi, 
copiii Curţii Miracolului. Nu suntem legaţi de Lege? 

Se îndepărtează de mine, ca și cum astfel s-ar putea ascunde 
de întrebările mele. 

— Nu înţelegi. Eşti prea tânără ca să-ţi amintești ultimul 
război dintre Ghilde. 

Tigrul ne urmărește, cu ochii însufleţiți de o încântare crudă, 
și bagă degetele în buclele lui Ettie, strângând pumnul. Ea ţipă 
când începe s-o tragă mai aproape. 

Îi înclină faţa spre a lui: 

— Auzi, micuță Fantomă? În seara asta vei muri. 

Mă uit disperată la Tomasis, dar refuză în continuare să-mi 
înfrunte privirea. Nu-i place nimic din toate acestea, însă nu va 
face nimic în acest sens. Și atunci știu că l-am pierdut. 

— Las-o în pace! 

Fac un pas spre Tigru, dar Tomasis este mai rapid decât mine. 
Mă apucă și mă leagănă dintr-o parte în alta, ţintuindu-mă de el. 
Mă zbat, dar strânsoarea devine puternică. Relaxez braţul, las 
pumnalul să-mi coboare în palmă, apoi împing lama în sus, 


crestând braţul lui Tomasis. Înjură și, prinzându-mi din nou 
braţul, îl izbește de genunchii lui. Urlu convinsă că l-a rupt. Și 
totuși încă mă zbat. 

— Ajunge! îmi ordonă Tomasis. 

Nu mă opresc și lupt ca să mă eliberez din strânsoarea lui, 
lupt ca să ajung la Ettie, care a încremenit de frică. Incerc să-l 
lovesc ca să-mi dea drumul. Imi poate imobiliza mâinile, dar nu- 
mi poate ţine picioarele nemișcate. 

Conștient de ce încerc să fac, Tomasis se uită la Thenardier. 

— Împușc-o în picior! 

Glonţul trece prin mine. O clipă mistuitoare de carne sfâșiată. 
Apoi durerea mă copleșește brusc, în timp ce Tomasis mă ţine în 
sus. Incerc cu disperare să mă concentrez pe respiraţie, să 
rămân conștientă și să privesc chipul lui Thenardier, care se 
străduiește să-și reîncarce pistolul cu o singură mână. 

— Eşti Tatăl meu. Ai jurat să mă protejezi, îi spun lui Tomasis 
cu fălcile încleștate. Ai depus un jurământ. 

— Chiar te protejez, îmi zice el la ureche. 

Vocea pare la fel de sigură și reconfortantă ca întotdeauna. 
Cuvintele i-au fost mereu potrivite și adevărate. Dacă am 
încredere în el, atunci pot fi în siguranţă. 

Dar Ettie nu va mai fi. Azelma va dormi veșnic. Și Tigrul va 
trăi. 

— Lasă-mă să-l omor, Tomasis. Te rog. 

Înlemnește: 

— Ai înnebunit, copilă? Dacă asculţi și îţi ţii gura, s-ar putea să 
scapi cu viaţă din asta. 

— Crezi că vreau să trăiesc într-o lume în care există el? În 
care toţi ne ascundem și ne facem mici pentru că ne este frică 
de el? la de la noi ce vrea. Ne fură surorile și soțiile și copiii. Se 
ocupă cu sclavie și trafic de carne. Este o pată asupra Curţii. 

— Nu înţelegi ce înseamnă un război între Ghilde, repetă 
Tomasis. 

— Am depus un jurământ. Te-am iubit, Lordul meu. 

Cuvintele îmi sunt înecate de lacrimi pentru că l-am iubit, 
pentru că este Tatăl meu. Dar pe cine iubesc mai mult? Pe 
Tomasis sau pe surorile mele? 

Și cum rămâne cu celelalte, cu femeile îngrămădite în 
pivnițe? Cu Surorile întemniţate în paturi jegoase peste tot în 
oraș? 


Ceva se frânge înăuntrul meu. Poate că așa te simţi când ţi se 
frânge inima. 

Uneori trebuie să plătim un pret ingrozitor pentru a proteja 
lucrurile pe care le iubim. 

Mă concentrez pe Thénardier, care încă ţine arma și mă 
urmărește cu un interes moderat. Fac o alegere. Il privesc în 
ochi. 

— Dacă îl împuști acum, spun eu și cuvintele îmi sfâșie gâtul, 
vei fi Lordul Ghildei Hoţilor. 

Tigrul râde. Tomasis se întoarce, cu ochii holbaţi de groază. 
Îmi dă drumul și ridică mâna, rostind numele lui Th&nardier. 

Dar acesta și-a înălțat deja arma, cu mâna nevătămată fermă. 

Mirosul prafului de pușcă îmi arde gâtul. Şi-n timp ce Tomasis 
cade, cineva ţipă ca un animal rănit, urlă și tot urlă. Cred că eu 
sunt aceea. 

Cad în genunchi lângă Tomasis. E palid și degetele i se 
încleștează frenetic de piept. Lacrimile îmi alunecă șiroaie pe 
obraji și mă aud plângând în hohote când îl iau în braţe. 

— lartă-mă, iartă-mă, spun la nesfârșit, ca și cum asta ar 
anula ceea ce tocmai am făcut. 

Tomasis pune mâna la gât, iar degetele i se strâng în jurul 
Talismanului lui Charlemagne. ÎI ridică spre mine. Îl iau și mâna 
lui îmi atinge faţa: îmi mângâie ușor obrazul cu vârfurile 
degetelor și-n timpul acesta încep convulsiile. Tremură violent și 
sângele i se revarsă din gură când o deschide ca să rostească 
așa, cu o voce sugrumată, ultimele cuvinte. 

— Protejează-i, murmură el. E 

Îi spun lui Tomasis că-mi pare rău. Îi spun că voi face așa cum 
dorește. Îl ţin strâns în timp ce se zguduie spasmodic, îmi ţin 
ochii aţintiţi asupra lui pe măsură ce se face alb la faţă, 
membrele i se relaxează și licărirea veselă, veșnic prezentă în 
ochii lui, se stinge, lăsând doar un înveliș gol. 

Tigrul se scoală, uitând de Ettie. Vine spre mine, iar cuvintele 
lui îmi străpung durerea. 

— Ridică-te! 

Mă apucă de umăr și mă trage în picioare, smulgându-mă de 
lângă Tomasis. Îmi spune în ureche cu o voce ascuțită: 

— Ştiu că l-ai iubit. Știu că ai avut încredere în el. Știu că ţi se 
frânge inima. Dar te-a trădat, spune Tigrul, scuturându-mă și 
apoi luându-mi faţa între mâini. Nu plânge pentru el, Pisicuţă. 


Trebuia să te protejeze, dar nu a făcut-o. Nu-ţi risipi lacrimile pe 
el. Nu fi atât de slabă. 

— Aia e cea mai mare problemă a ei, zice Thenardier din 
spatele meu. Se atașează prea mult. 

Deși mă înec în durere, nu pot să nu gândesc ca o Pisică. 
Arunc o privire prin cameră și îmi pun în balanţă șansele. 
Tomasis este mort. 

Şi acum sunt doar doi. 


40 
Cântecul Morţii 


— Ştiu la ce te gândești, spune Tigrul, strângându-mă în 
continuare de umeri. Știu durerea care răscolește fiecare parte 
din tine. Te consumă din interior, sfâșiindu-ţi inima. 

Thenardier se apropie de Tomasis și îl împinge cu piciorul, ca 
să se asigure că este mort. 

— Crezi că este sfârșitul, îmi șoptește Tigrul la ureche. Dar 
greșești. Este începutul. M-am gândit la tine, Pisicuţă. Nu sta în 
gardă, spune el, încruntându-se. Nu ţi se potrivește. 

Îmi dă drumul și ridică mâinile ca să-mi arate că nu se 
pregătește să atace. 

— Mi-am amintit totul de la început. M-am gândit de 
nenumărate ori. Mi-am spus că asta mică nu era de prea mult 
timp cu tine când am oferit un preţ, continuă el, uitându-se 
peste umăr la Ettie. Ciudat să fii atât de atașată de ea. Atât de 
hotărâtă să nu renunţi la ea. Ai încasat și lovituri de bici în 
numele ei. Dar nu pe ea încercai să o salvezi, nu-i așa? 

Îmi zâmbește. 

— Thénardier mi-a spus că am luat altceva de la tine. O 
soră... care era numele ei? 

Aruncă întrebarea ca pentru Maestrul Fiarelor, care deschide 
gura ca să-i răspundă. 

— Nici să nu îndrăznești să-i rostești numele, șuier eu. 

Thenardier se uită atent la mine și-și zice că este în interesul 
lui să mi se supună. 

— Au fost apropiate. 

Este singura explicaţie pe care o împărtășește. 

— O mamă pentru tine, nu-i așa? Te-a crescut? Te-a iubit? 
Atunci totul are sens. Ti-am luat sora și nu ai putut face nimic în 
privinţa asta. Faptul că am luat-o te-a îndemnat să fugi la 
Tomasis. Te-a îndemnat să-l implori să-ţi ofere protecţie. Totul la 
tine, de la furie și dungile de pe spate până la pumnalul din 
mână, are legătură cu mine. Te-am creat, așa cum și tatăl meu 
m-a creat în momentul în care m-a vândut bicelor negustorilor 
de sclavi. 

Întinde mâna și trece cu un deget de pe frunte pe obraz, 
desenând în oglindă dungile de pe propriul chip. 

— Porţi deja cicatricile mele pe spate. Mi-am scrijelit numele 


în pielea ta. Îmi aparţii. 

Tresar. 

— Aparţin Ghildei Hoţilor. Eşti fără onoare, fără Lege... 

Râde scurt, de parcă ar lătra. 

— Lege? Unde era Legea când am fost luat, distrus de tatăl 
meu, ca să poată trăi? El m-a făcut ceea ce sunt. Eu sunt eșecul 
Legii. Eu sunt coșmarul pe care l-a zămislit. Eu sunt răzbunarea 
ei. 

Mă ia din nou de umeri și mă trage spre el. 

— Curtea Miracolului se teme de mine. Copiii săi se înclină, 
merg tiptil și se ascund. Sunt atât de speriaţi încât le poţi mirosi 
frica. Sunt slabi își pleacă ușor capul în direcția mea. 

— Dar tu... tu nu ești ca ei, nu-i așa? Tu ești Pisicuţa care a 
fost biciuită. Pisicuţa care a atacat un Lord de Ghildă. Singura 
care a îndrăznit să-l sfideze pe Tigru, spune el. 

Se apleacă mai aproape, cu buzele la câţiva centimetri de 
urechea mea. Mă străduiesc din răsputeri să nu tremur. 

— Ştii cum ești? mă întreabă cu o voce catifelată și caldă. Eşti 
ca mine. 

Se îndepărtează și vede neîncrederea de pe faţa mea. 
Zâmbește: 

— Cine altcineva, în afară de noi doi, ar fi petrecut fiecare zi 
din ultimii doi ani gândindu-se la Ettie? Cine altcineva a petrecut 
fiecare oră plănuind cum să o recupereze? Suntem la fel. O voi 
distruge. Nu pentru că vreau, nu mai vreau asta. E un lucru 
drăguţ, asemenea altor lucruri drăguţe. Dar o voi distruge 
pentru tine, pentru că vreau să văd cum devii un lucru teribil, 
fără onoare, fără lege. Vreau să te văd cum te sfărâmi și te agiţi. 
Vreau să te văd cum devii ca mine. 

Îmi ridică bărbia, astfel că acum mă uit fix în ochii lui. 

— Astăzi vei renaște. Din sânge, din durere, din furie. 

Îmi murmură în ureche și simt căldura respirației lui. 

— În definitiv, ţi-ai ucis Tatăl propriei Ghilde. Eşti deja la 
jumătatea drumului. Eşti doar un mic monstru căruia nu i-au 
crescut încă ghearele. 

O mișcare subtilă în spatele Tigrului. A uitat de Ettie, 
deoarece pentru el nu este decât un lucru slab și drăguţ. 

Mare prostie. 

Am învăţat-o cum să scape din prinsoare cu ani în urmă, iar 
acum este în picioare, în spatele lui și al lui Thenardier, pășind 


silențios și încrezătoare. Ţine în mână pumnalul pe care i l-am 
dăruit. L-a păstrat ascuţit în tot acest timp. 

Tigrul continuă, cu chipul luminat de zâmbete: 

— Ti-am spus, Pisicuţă, suntem la fel. Eşti la fel ca mine. 

— Nu este deloc ca tine! 

Vocea lui Ettie denotă o ură arzătoare. Tigrul se întoarce, dar 
este prea târziu; cu fiecare fărâmă de putere, Ettie îi înfige lama 
direct în obrazul brăzdat de zâmbet. 

Țipetele lui sunt înfricoșătoare. Cade pe spate, își flutură 
înnebunit mâinile, împroașcă peste tot sânge. Ettie încearcă să 
ajungă la mine, dar Thénardier, cu ochii holbaţi din cauza 
șocului, o ia în bătaia pistolului. Sar în spatele lui Thenardier, dar 
am piciorul rănit, iar el este un om cu instincte extraordinare. 
Mă aruncă în cealaltă parte a camerei și aterizez cu faţa în jos. 

Asurzită de urletele Tigrului, încerc să mă ridic pe braţul 
nevătămat, dar sunt lentă și ameţită de la durere. 

Este uimitor ce detalii neobișnuite observi când pericolul 
planează asupra ta. Ochii mei analizează textura lemnului din 
suprafaţa de podea pe care nu sunt covoare otomane. Văd 
șireturile de la ghetele Surorii care se ascunde în umbrele din 
faţa mea, rochia dintr-o mătase albastru-spălăcit, care s-a 
decolorat și care a fost cusută inegal de-a lungul tivului. Mă 
încrunt, concentrându-mă pe liniile acelui fir. 

Știu aceste cusături, îmi spun șocată. 

Mă uit la faţa ei și mi se strânge inima. 

Azelma. 

Sora mea. 

Bineînţeles că este aici. Bineînţeles că Tigrul a adus-o ca să-și 
bată joc de mine. Are părul lipit de faţă și strânge o seringă între 
mâini. Dar ochii ei... se uită la mine. Se concentrează pe chipul 
meu. 

Mă vede. 

Ştie cine sunt. Deschide gura și îmi rostește șoptit numele. 
Vede cum îmi atârnă braţul, inutil şi moale. Îmi vede piciorul 
vătămat acoperit de sânge stacojiu. Apoi ridică privirea la Tigrul 
care urlă. Şi pe chip îi apare o expresie stranie. 

Dă drumul seringii și o rostogolește pe podea spre mine. O 
apuc cu mâna sănătoasă și mi-o strecor sub haine, în timp ce 
mă ridic încet. Mă urmărește cu o privire flămândă. Reușesc să 
mă ridic în picioare și mă uit în jos la seringă. E plină. 


Tigrul zbiară la Thenardier lucruri neinteligibile. Apasă cu 
putere cu degetele peste rană, dar este greu să vorbești clar 
când ai o gaură atât de mare în obraz. Sângele lui este peste 
tot, iar cuvintele sale, incoerente. Thenardier se uită la el cu 
arma în mână, înclinându-și capul într-o parte, întocmai ca un 
câine, analizând opţiunile. 

— Impușc-o! bălmăjește Tigrul, iar sângele i se scurge printre 
buze. 

Cel puţin acel ordin este clar. Ettie este într-un colţ, strângând 
o lampă înaltă de lemn ca și cum ar fi o armă. Pare grea în 
mâinile ei și o ține complet greșit. 

— Intotdeauna susţin partea câștigătoare, îi spune Thenardier 
pe un ton calm Tigrului. Și în acest moment s-ar putea să nu 
câștigi. 

Și spre marea groază a Tigrului, Thénardier își bagă pistolul 
înapoi la brâu și se uită la mine. 

— Fără resentimente, adaugă el vesel. Dacă supravieţuiești 
peste noapte, te voi face Maestru al Hoţilor. 

Apoi, cu un ultim rânjet, părăsește camera. 

Ettie avansează spre Tigru, târșâind lampa cu ea. Tigrul stă 
ghemuit ca un luptător. Are ochii înnebuniţi de o furie care arde 
mai puternic decât durerea. Chiar și rănit, este terifiant. 

Ettie are ochii mari și îngroziţi. Tigrul se aruncă asupra ei, iar 
ea dă să se ferească cu ajutorul lămpii. Insă o încetinește 
greutatea acesteia. El aterizează deasupra ei, împingând-o în 
zid cu o bufnitură puternică, și încearcă să-i smulgă lampa. Ea 
ţipă și zbiară ca o vrăjitoare, așa că el nu mă observă târându- 
mă de-a lungul camerei. Tot ce simte este înțepătura acului 
înfipt adânc în gâtul său, moment în care drogul începe să-i 
circule prin sânge și să-l umple cu propria otravă. 

Tigrul se ridică și mă izbește cu putere. O lovitură și sunt 
aruncată la podea. Apoi apucă seringa și și-o scoate repede din 
gât. Dar drogul este puternic și deja are efect. Se împleticește 
ca un animal scos din minţi, incapabil să stea în picioare. 
Mișcările lui devin lente, ridicole, mai puţin înfricoșătoare. 

Ettie este în picioare, cu lampa din nou în mâini. O ridică, dar 
el abia o poate vedea, orbit de durere și de ameţeală. O învârte 
spre capul lui și, de data aceasta, îl lovește cu toată forța. Tigrul 
se prăbușește la podea, cu membrele tremurându-i și încearcă 
să vorbească, dar tot ce auzim este mârâitul unui animal. Ettie 


înaintează spre el și ridică din nou lampa, îl lovește a doua oară. 
Tigrul urlă și încearcă să se târască departe de ea. Dar Ettie îl 
urmărește ca un arhanghel răzbunător, ridicând încă o dată 
lampa deasupra capului; ochii i se umplu de furie și de lacrimi 
când îl lovește a treia oară. 

— Ettie... 

Nu mă aude, atât e de prinsă în mrejele misiunii ei cumplite. 
Mă târăsc spre ea. 

— ETTIE! 

O apuc de brat. 

Se trezește ca dintr-un somn adânc. Tremură și este murdară 
de sânge. 

— E suficient, îi spun. 

Chipul ei transmite că nu este de acord. Își coboară privirea 
spre el. 

Tigrul zace pe podea, gâlgâind, zvâcnind și sângerând peste 
tot. 

Surprind o mișcare cu coada ochiului. Surorile. Umbre 
incoerente, teribile, care vin din colţurile camerei. Se târăsc 
ameninţător spre noi, cu expresiile împietrite și mâinile ridicate. 

Ettie strânge ferm lampa, dar ridic un braţ ca s-o opresc. 

Azelma le conduce. 

— Așteaptă! îi spun eu cu o voce șoptită și compătimitoare. E 
Azelma, sora mea. 

Ettie ţine lampa întinsă, ca să alunge Surorile. Dar ele nu ne 
acordă atenţie. 

Închid ochii și, când îi deschid din nou, observ că au trecut pe 
lângă noi, formând un cerc mic în jurul Tigrului. Stau în picioare 
și se uită în jos la el. E slăbit de la cât sânge a pierdut, de la 
asaltul lui Ettie, de la opiul care îi circulă prin vene. 

Ridică o mână către una dintre ele, cerând ajutor. 

Știu cu o claritate care mă îngreţoșează ce urmează să se 
întâmple. 

— Ettie, hai să mergem, o rog eu. 

Nu se mișcă, hipnotizată de spectacol. 

— Ettie, te rog. 

Azelma se uită la mâna Tigrului, apoi se lasă într-un genunchi 
în faţa lui și bagă un deget în rana din obraz. El începe să tipe. 

— Ettie! strig din nou, dar ea nu pleacă; nu se mișcă. 

Întorc capul. Nu vreau să văd sau să aud asta. 


Nu voi uita ţipetele Tigrului cât voi trăi. Îmi doresc să-mi tai 
urechile ca să nu le mai aud. Dar rămân pentru Ettie. Ettie, care 
stă în picioare tremurând, cu ochii larg deschiși. Frumoasa Ettie, 
căreia mereu îi era teamă. 

Acum nu se mai teme. 

Undeva, în depărtare, Orașul șoptește. Își înfăşoară degetele 
ca niște gheare în jurul bărbatului care era un monstru și-l ia. A 
fost o poveste bună, una tristă: băiatul din spatele biciului. Dar 
Mama noastră, Orașul, a cerut un sacrificiu, iar el a fost cel mai 
întunecat pe care i l-am putut oferi. 


41 
Sfârșitul poveștii 


Ettie mă ajută să merg încet spre scări; le luăm pe rând. Mi-a 
legat eșarfa în jurul piciorului, ca să oprească sângerarea. Florile 
decolorate din model sunt întunecate acum de la sângele meu. 

Scena care ne așteaptă ar fi comică, dacă nu ar fi atât de 
gravă. 

Ghilda este plină-ochi de oameni și este o cacofonie de voci 
ridicate și ameninţări tăioase. Toată lumea de aici flutură o 
armă spre cineva. 

În timp ce coborâm cu greu, suntem întâmpinate de o duzină 
de arme îndreptate spre capetele noastre. Ridic mâna bună și 
Ettie strigă: 

— Suntem neînarmate! 

În mijlocul camerei, femeile din pivniţă stau strânse laolaltă. 
Revoluționarii și le Maire formează un cerc în jurul lor. Chipul lui 
Saint-Just sângerează, Grantaire are un ochi vânăt și Feuilly și-a 
pierdut ochelarii. Par furioși și îi ameninţă cu armele pe Cerberii 
Trupului, care formează un al doilea cerc în jurul lor. Musculoșii 
Fii ai Ghildei Trupului par în egală măsură ucigători și confuzi și 
înţeleg repede de ce: soldaţi năvălesc înăuntru prin fiecare ușă 
și sunt poziţionaţi la fiecare fereastră, cu muschetele aţintite 
asupra tuturor. O văd printre ei pe Javert, cu părul ei roșu 
strălucind ca un far. 

Zarvă și mișcare la ușă și soldaţii se dau în lături pentru a 
permite trecerea unui bărbat brunet. Acesta analizează repede 
situaţia, în mod clar șocat de scenă. Clipește când ne vede pe 
mine și pe Ettie pe scări. 

— Nina! 

— Votre Altesse, îi spun Delfinului și mica mea plecăciune 
aproape că o răstoarnă pe Ettie. 

Prinţul vine la noi și observă în ce stare gravă sunt. 

— Eşti rănită! Cine ţi-a făcut asta? 

— Un om mort, răspund eu, încercând să scap de oboseala 
care ameninţă să mă înghită. 

Noaptea aceasta încă nu s-a sfârșit. 

Am reușit să-i aduc aici pe soldaţi și pe inspectoarea Javert, 
așa că a sosit timpul să-și joace rolurile. 

— Altesse, ai venit călare prin tot orașul și ai nimicit fiecare 


grup revoluţionar care ţi-a sărit în cale, nu-i așa? 

Chipul Prințului devine sumbru și încuviințează imperceptibil 
din cap. 

— Mai rămâne un singur grup. lată-l aici! Cred că Mama ta, 
Regina, a poruncit ca supraviețuitorii să fie arestați. la-i. Sunt 
depășiți numeric și nu ţi se vor împotrivi 

— Nina? rostește Saint-Just, cu fața complet răvășită de furie. 

Îl ignor. 

Soldaţii Delfinului îl înconjoară pe Saint-Just, care mă fixează 
cu o privire feroce, înfuriat de această trădare. Pentru o clipă mă 
tem că va sări să se apere, atât de acerbă este expresia de pe 
chipul lui. Dar predă pistolul și prietenii lui îi urmează repede 
exemplul. 

Şi acum, de ordinele mele veţi asculta, dorinţele mele vor fi 
îndeplinite. 

Fac un gest spre femei: 

— Aceste femei au fost furate de pe străzile orașului și, 
încălcând toate legile ţării, urmau să fie vândute ca prostituate, 
afirm hotărâtă, apoi arăt spre Cerberii Trupului Aceștia sunt 
bărbaţii care au făcut asta. 

Prinţul este îngrozit și, cu o voce care îi trădează furia abia 
ținută sub control, le poruncește soldaţilor: 

— Arestaţi-i pe toţi! 

Mă aplec conspirativ spre el. 

— Totuși, nu l-aș aresta pe acela, adaug și arăt spre umbre, 
unde stă la pândă Montparnasse. Dacă nu vrei să te trezești cu 
foarte mulţi soldaţi pe conștiință. 

Prinţul se uită în jur. 

— Arestaţi-i pe toți ceilalți! spune el. 

Soldaţii înaintează, iar Cerberii Trupului, văzându-se copleșiți 
numeric, aruncă armele. Armata îi adună pe toţi și îi obligă să 
ridice mâinile deasupra capului. 

— Altceva? mă întreabă Delfinul cu o urmă subtilă de sarcasm 
strecurată în glas. 

— Sunt mai multe femei la etaj, spun eu și vocea îmi tremură 
fix când vreau să fie fermă. Toate au fost prizonierele Tigrului 
prea mult timp. Au nevoie de îngrijiri medicale. 

— Duceţi femeile la /'Hopita/ de la Pitié. Fiţi blânzi! tună el. Nu 
au nevoie de și mai multă durere. Și acoperiţi-le. Doar nu vor fi 
plimbate pe străzi pe jumătate goale! 


Pe un ton impetuos, Prinţul le ordonă oamenilor săi să 
acționeze. Soldaţii îi trag pe toţi afară. Primii sunt studenţii: 
Saint-Just merge în liniște. Nici măcar nu se uită la mine, nici nu- 
și dă seama că arestarea asta i-a salvat viaţa. Armata a 
intervenit la timp ca să împiedice orice vărsare de sânge. 
Cerberii Trupului nu au reușit să-i ucidă pe studenţi, iar prezenţa 
noastră, a celorlalţi, a împiedicat armata să-i masacreze pe 
străzi. 

— Du-te cu Saint-Just, îi șoptesc lui Ettie, care mă privește 
confuză. Ai încredere în mine. 

Îmi dă drumul și se îndepărtează. 

— Dacă vor fi arestaţi, atunci voi merge cu ei, anunţă ea 
răspicat, de parcă tocmai ne-am fi certat. 

Mă clatin, incapabilă să stau în picioare fără sprijinul ei. Vreau 
să strig după ea să rămână, să aștepte. Dar totul va fi mult mai 
ușor dacă este cu ei. 

lese nervoasă pe ușă, împreună cu prizonierii. Apuc 
balustrada și înaintez lent, tresărind de durere. Montparnasse 
mă urmărește de la distanţă. Nu vine să mă ajute. Atât timp cât 
voi putea, mă va lăsa să merg singură. Ridic bărbia și ochii 
noștri se întâlnesc. Și aș putea jura că, pentru prima oară în 
viaţa lui, zâmbește. 

Delfinul, pe de altă parte, este lângă mine într-o clipă. Stă 
acolo, în uniforma sa doar puţin prăfuită, în timp ce eu sunt 
acoperită de murdărie și sânge, dureros de conștientă că put. 

— Ai nevoie de un chirurg care să se ocupe de acel picior. 
Haide, lasă-mă să te ajut. 

Clatin din cap și îl lovesc ca să-l îndepărtez. Nu am timp; mai 
sunt multe de făcut. Mă urmărește afară pe ușă, încercând 
insistent să mă convingă să mă duc la palat ca să mă recuperez 
acolo. Trăncănește despre cum îmi poate pune la dispoziţie cei 
mai buni doctori. Mă întreb cum este posibil ca o persoană să fie 
în același timp atât de frumoasă și atât de enervantă. 

Cerberii Trupului au fost strânși și urcați într-o căruţă pentru 
prizonieri. Revoluţionarii, Saint-Just, Grantaire, /e Maire și Ettie 
sunt îngrămădiţi în alta. Javert se asigură că sunt toţi. Ettie mă 
urmărește dintre gratii, exact unde am nevoie să fie. In dreapta, 
Surorile sunt urcate în trăsuri care le vor duce la spital. O 
întrezăresc pe Azelma, cu rochia ei uzată pătată cu sângele 
Tigrului. Are ochii înceţoșaţi și confuzi; este piele și os. Mi se 


strânge inima. Vreau să merg la ea. Vreau să-mi pun braţele în 
jurul ei și să o iau de aici. Dar știu că este mai în siguranţă unde 
este acum. 

Este în siguranţă. 

În sfârșit este în siguranţă. 

Mulțumită că /e Maire este închis în căruţa-închisoare, Javert 
se urcă lângă căruţțaș și îi ordonă pe un ton vioi să se îndrepte 
spre Châtelet. Acesta pocnește din bici și căruţa se îndepărtează 
hurducăindu-se. 

Fluier scurt și ascuţit. Ettie se întoarce și se uită la mine, 
moment în care duc o mână la gulerul cămășii. Se încruntă, apoi 
ridică degetele spre gulerul îmbibat de sânge al rochiei, unde 
simte două clame de păr din aramă pe care le-am fixat acolo 
mai devreme. Râde. Este un sunet glorios. 


KKK 


Soldații se urcă pe cai și se îndepărtează. Mă izbește un val de 
ameţeală. Prinţul profită de slăbiciunea mea ca să mă apuce de 
braţ și să mă conducă spre trăsura lui. 

O clipă mai târziu, stau în braţele lui și suntem în mișcare. 

— Vei fi controlată de medicul meu personal, spune Prinţul, 
mângâindu-mă ușor pe păr. Vei fi bine. 

Îi tremură vocea și mă uit în sus la el. E acoperit de praf, mai 
murdar decât am crezut, și are ochii umflaţi și roșii. 

— Tu ești bine? întreb. 

Clatină din cap și se ţine de mine, cu o mână înfășurată în 
jurul braţului meu. 

— Eu... 

Își pierde repede glasul, apoi își fereşte privirea. 

— Am întrebat-o pe Mama despre fântâni, reia Prinţul cu o 
voce ciudat de detașată. Mi-a spus că este adevărat. Au pus 
otravă în apă. A spus că a fost necesar, un lucru milostiv, altfel 
săracii ar fi devenit prea numeroși, iar noi n-am mai fi fost în 
siguranţă. A spus că s-au mai răsculat și-n trecut și că s-ar 
răscula din nou dacă nu suntem atenţi și nu le ţinem sub control 
numărul. 

Lua-i-ar Ysengrim! Sunt toţi niște monștri. 

— Am întrebat-o dacă s-a gândit vreodată s-o facă din nou, 
continuă el cu jale, iar ea s-a ridicat, s-a apropiat de foc și și-a 


băgat mâna în flăcări. 

Se oprește, îngrozit de mărturisirea pe care a făcut-o. 

— Nici măcar nu am oprit-o, adaugă Prinţul, holbându-se ca 
un om bântuit la scaunul gol din faţa lui. Nu se oprea din ţipat. 

Işi freacă mâinile de parcă ar fi acoperite de sânge. 

— Când i-am spus că nu voi conduce atacul, mi-a zis că n-am 
de ales. Că, dacă le permitem rebelilor să se răscoale, aceștia 
vor mărșălui spre palat și ne vor arunca la ghilotină, așa cum au 
încercat cu ani în urmă. Pe fiecare dintre noi. 

Are dreptate. Asta au încercat cei șase șoricei să facă în 
ultima revoluție. 

— Cum aș fi putut lăsa asta să se întâmple? Mi-a spus că, 
dacă nu mă duc, va trimite un alt căpitan și îi va cere să execute 
fiecare civil pe care-l vede. 

Tremură. 

— Așa că te-ai dus, șoptesc. 

— Regina a spus că trebuie dat un exemplu. A trebuit să 
călăresc în fruntea lor și să-i las pe soldaţi să-și facă treaba, 
spune el, cutremurându-se. Au atacat prin surprindere și au 
spulberat fiecare grup. Nu au cruțat pe nimeni, Nina. Pe nimeni. 
Și după ce au terminat au aliniat cadavrele unul lângă altul ca 
să le fie mai ușor cioclilor să le ia. 

Inchide ochii și văd o lacrimă cum i se prelinge pe chip. 

— A trebuit să le tăiem numele de pe o listă, spune el și 
înghite în sec. Planul a fost gândit de consilieri. Tata și Mama l- 
au aprobat, dar eu am dat ordinul. Eu am făcut-o, Nina. l-am 
ucis pe toţi acei oameni, de parcă aș fi fost omul care trage cu 
arma, mâna care mânuiește sabia. 

Ochii îi licăresc de groază. li iau mâna tremurândă în a mea și 
ridic privirea spre a lui. 

E stranie această dorință de a-l alina, când îmi povestește 
despre toți oamenii care au murit de mâna lui. 

— S-a terminat, rostesc cu blândeţe. 

Pentru că nu mai este nimic altceva de spus. 

Se uită la mine ca un om înnebunit, ca un om care se îneacă. 
Apoi buzele lui se lipesc cu putere de ale mele. Mă sărută cu 
atâta forţă, că abia mai pot respira. 

Dacă stau să mă gândesc, după toţi acești ani încă are gust 
de ciocolată. 

Când se desprinde în cele din urmă ca să-și recapete 


răsuflarea și se uită în jos la mine, cu ochii scânteietori și uluiţi, 
îi zâmbesc cu tristeţe. 

— Imi pare rău, șoptesc. 

Se încruntă, confuz. Dintr-o mișcare, îmi duc mâinile în 
spatele capului său și îi acopăr iute gura cu eșarfa însângerată. 

Ochii aproape îi ies din orbite și încearcă să se zbată, dar i-am 
legat mâinile cu o bucată de pânză în timp ce îmi împărtășea 
povestea lui. 

Chipul lui este durere pură, dor și singurătate. Prinţul chipeș și 
fără prieteni. 

Deschid ușa trăsurii; afară, strada înceţoșată trece în vârtejuri 
pe lângă noi. 

Îi fac cu ochiul Delfinului și dispar în noapte. 


KKK 


La prima scânteie a zorilor, mă opresc și scot din interiorul 
hainei ultimul cadou al Pescarului: limba Păunului Mor. O înțep 
cu unul dintre șperacle, o înfig în pământ și aprind fitilul. 
Ţâșnește în aer cu un țipăt care va fi văzut și auzit de oriunde 
din oraș. Bărbaţi și femei se opresc și se uită spre cer, în timp ce 
limba Păunului Mor șuieră de-a lungul văzduhului, explodând în 
artificii luminoase și colorate, ca un tigru care răcnește peste 
ceruri. 

Acum, ca răspuns la acest semnal, Mizerabilii din tot orașul 
vor descinde asupra ascunzătorilor rămase ale Tigrului. Le vor 
ataca pe fiecare în parte, ucigând sau alungând Cerberii 
Trupului și eliberând Surorile. 

Reușesc să șchiopătez pe o alee întunecată, unde văd o 
căruță pentru prizonieri. Un băieţel se materializează din 
întuneric și stă în faţa vehiculului. Caii se opresc și refuză să 
înainteze. Javert se ridică, strigând la băiat să se dea la o parte. 
Dar el avansează. Apar și alte Fantome în spatele lui, ivindu-se 
din ceaţă, formând un zid, blocând strada la ambele capete. 
Sunt conduse de un tânăr fără nas. Javert încearcă să scoată 
pistolul, dar căruţașul îl scoate și el pe al său și îl îndreaptă spre 
capul ei. 

Cu agrafele de păr pe care i le-am dat, Ettie deschide în 
câteva secunde încuietoarea și sare prompt din căruţă. Ceilalţi 
prizonieri o urmează, în timp ce Javert urlă și înjură. Orso o ia în 


braţe pe Ettie și o îmbrățișează cu înverșunare. Ea își ascunde 
chipul în mantia lui și-l ia în braţe. Gavroche este acolo, printre 
fustele ei, și, când o eliberează Orso, îl întâmpină pe Loup cu un 
sărut pe obraz și-l ia de mână pe Gavroche. 

Între timp, le Maire se duce să discute cu Javert. Nu-i pot 
distinge cuvintele, dar pare să-și ceară iertare. Inspectoarea ţipă 
la el, strigând că n-are cum să-i scape, jurând să-l găsească 
indiferent unde s-ar duce. Femeii i se preling lacrimi pe obraji și 
le Maire arată teribil de ciudat când se întoarce și o părăsește. 

Urmăresc totul din umbră. 

Saint-Just vorbește cu Orso pe tonuri joase. 

— Câţi au murit? întreabă Saint-Just. 

— Toţi, îi răspunde Orso. Sunteţi singurii rămași în viaţă. 

Saint-Just clatină din cap, cu ochii inundaţii de lacrimi. 

— Eram pregătit să mor în seara asta. Ar fi trebuit să fiu cu ei. 
Am greșit? l-am trădat? 

— Nu, spune Orso. Moartea Nesfârșită vine pentru toţi. Când 
va veni rândul tău, îl vom face să conteze. 

Grantaire întreabă unde merg. 

— Trebuie să traversăm canalele subterane, ca să ajungem la 
catacombe, răspunde Loup. 

Ettie apare lângă mine și mă strânge de mânecă. Știu că arăt 
rău, pentru că recunosc grija care îi umbrește trăsăturile. 

— Suntem în viaţă, spun, încercând să par mai veselă decât 
sunt. 

Mă ia de mână, iar gestul ei este o declaraţie puternică de 
tristețe, de iertare, de iubire, fire de argint și aur care se 
înfășoară în jurul nostru: orfana și hoaţa. Braţele lui Ettie mă 
înconjoară. Își sprijină fruntea de umărul meu. O mie de amintiri 
îmi răscolesc mintea când cobor capul și-l așez ușor peste al ei. 

Sora mea. g 

— Du-te, murmur eu cu o voce subțire. Incă nu am scăpat. 

Mă sărută. Buzele ei îmi ard obrazul rece. 

Fantomele îi îndeamnă pe studenţi să coboare în grabă printr- 
un grilaj de pe stradă. Gavroche deschide calea, dansând ca un 
djinn entuziasmat înaintea lor. 

Apoi Orso este în fața mea. 

— Ei bine, Pisicuţă. Acum ce mai urmează? spune el. 

— Javert nu se va lăsa până nu îl va găsi pe /e Maire, îi 
răspund. Băieţii vor fi criminali daţi în urmărire, iar Saint-Just nu 


va renunţa la luptă. 

— Nu, dar ar putea fi mai bine echipat data viitoare, zice 
Orso, oferindu-mi unul dintre zâmbetele lui înfricoșătoare. Ai 
ucis un monstru și ai salvat multe vieți. Nu-i rău pentru o 
noapte. 

Se încruntă la mine: 

— Incearcă să nu sângerezi până la moarte. 

Îmi este atât de frig și mă simt atât de slăbită. 

Simt strada sub picioare. Prin tălpile ghetelor, ecoul unui 
cântec pulsează ameţitor prin mine. Orașul îmi recită un cântec 
de leagăn. A băut suficient sânge în seara aceasta. E timpul 
pentru somn. 

Mă lovește un val de sfârșeală și, când genunchiul vătămat 
cedează, Montparnasse se topește din umbre, mă prinde de 
talie și mă ţine să nu cad. 

Mă ridică în braţele lui subţiri. Îi aud bătăile inimii când îmi 
pun capul pe pieptul lui 

Cuvintele lui Orso îmi vâjâie în cap. 

— Să mergem, spune Montparnasse. Morţii ne cheamă. 

Zâmbesc în țesătura aspră a mantiei lui și apoi suntem 
înghiţiţi de întuneric. 


Les milles remerciements - 
en ordre chronologique” 


Tatălui meu, care mi-a dăruit orice talent aş putea deține. 

Mamei și lui Babu, care mi-au dăruit cuvinte, grai, povești și 
toți clasicii. 

Lui Gow, care obişnuia să mă pună să-i fac temele la istorie, 
declanșând astfel o pasiune pe viață pentru poveștile despre 
regi francezi și revoluții violente. 

Lui Victor Hugo, care a creat personaje atât de spectaculos de 
evocatoare ca Valjean, Javert, Eponine, Gavroche, Enjorlas... le- 
a aruncat în cea mai tragică dintre povești, și apoi l-a adăugat 
pe Marius Pontmercy, doar ca să mă scoată din minţi. Imi place 
să mă gândesc la această carte ca la o formă de răzbunare 
pentru toţi acei ani în care mi-am dorit să-l strangulez pe Marius 
(cum poate fi cineva atât de inutil?) - și pentru că EPONINE 
MERITA MULT MAI MULT! 

Messieurs Boublil și Schönberg, care mi-au întărit obsesia 
pentru Les Mis cu musicalul lor spectaculos. 

Soţului meu, care este stânca mea, fără de care nimic nu s-ar 
putea face vreodată. 

Lui Jess. Am scris asta de parcă ţi-o spuneam la culcare. 

Lui Mao, primul meu cititor, care îmi este cea mai bună 
prietenă și cea mai tare dintre majorete. 

Surorii mele, care crede în continuare că este inspirația 
subconștientă pentru această carte. 

Lui Brenda Drake, care a creat în mod neobosit Pitch Wars și 
așa mi-am găsit agentul! 

Lui Rosalyn Eves și Erin Summerill, mentorii mei în această 
privinţă, pentru că i-au oferit Ninei și bandei sale de răufăcători 
ocazia de a invada lumea. 

Lui Josh, agentul meu, care este cel mai bun, pentru că a 
crezut în poveștile mele, și întregii familii Adams Lit pentru 
sprijinul ei 

Celor care m-au făcut pe parcurs să râd în loc să plâng. 
Echipa E.a. F., Rebecca și Torni. 

Lui Amie Kaufman, pentru că și-a făcut timp să-mi 
împărtășească sfaturi sincere și m-a salvat de multe neliniști. 

Editorilor mei - lui Melanie, de la Knopf, pentru toată munca, 


€ Mii de mulţumiri, în ordine cronologică (fr., în orig.). 


implicarea și îndrumările înțelepte, și lui Natasha, de la Harper, 
pentru pasiunea ei, precum și tuturor membrilor dedicați ai 
Ghildei Literelor care lucrează sub comanda lor. În cerneală este 
adevăr. 

Nous sommes d'un sang.