James Patterson — [Vrajitori & Vrajitoare] 03 Focul

BESTSELLER NEW YORK TIMES 


Whit  şi.Wisty AUgood au sacrificat 
totul pentru a conduce mişcarea de 
Rezistență împotriva nemilosului regim 
totalitar care le guvernează lumea. 
Conducătorul suprem, Cel Care Este 
Unicul, a interzis tot ceea ce le este lo 
drag: cărţi, muzică, artă şi imaginaţie. 
Dar puterea tot mai mare a magiei 
celor doi fraţi nu a fost suficientă 
pentru a opri malefica demenţă a 
Unicului. 


NU VEŢI GÂSI UNUL AICI. 

Wisty ştie că a venit în sfârşit 
momentul să îl înfrunte pe Unicul. Da 
lupta şi focul ei nu fac decât să 
canalizeze şi mai multă putere în fiinţa 
lui deja invincibilă. Cum ar putea ea şi 
Whit să se pregătească pentru 
iminenta confruntare finală cu 
nemilosul ticălos care le-a distrus 
lumea - înainte ca el să devină cu 
adevărat atotputernic? 


NU EXISTÂ FINAL FERICIT. 
în această uluitoare parte a treia a 
seriei VRĂJITOR & VRĂJITOARE, miza 
nu a fost nicicând mai mare - iar 
consecințele vor schimba totul. 


JAMES PATTERSON 


şi Jill Dembowski 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE 


Traducere din limba engleză şi 
note de LAURA BOC ANCIOS 


FOCUL 


LEDA 
GRUPUL EDITORIAL CORIN 


T Redactor: MIRELLA ACSENTE 
Tehnoredactare computerizată: MIHAELA CIUFU 


James Patterson and Jill Dembowski 
Witch & Wizard: The Fire 
Copyright © 2011 by James Patterson 
This edition published by arrangement with 
Little, Brown and Company, New York, New York, 
USA. 
All rights reserved. 


Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt 
rezervate 
GRUPULUI EDITORIAL CORINT 
LEDA este marcă înregistrată 


ISBN: 978-606-8623-07-8 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a 
României 
PATTERSON, JAMES 

Vrăjitor & vrăjitoare/james Patterson, Gabrielle 
Charbonnet 

trad.: Cristina Ghidoveanu. - Bucureşti: Leda, 
2012-2015 

3 voi. 
ISBN 978-973-102-461-5 
Voi. 3.: Focul/jJames Patterson, Jill Dembowski 
trad.: Laura Bocancios. - Bucureşti: Corint 

Books, 2015 


ISBN 978-606-8623-07-8 


I. Dembowski, Jill 
II. Bocancios, Laura (trad.) 
821.111(73)-31=135.1 


Lui Jack, care m-a lansat pe acest drum lung, 
întortocheat şi magic. 
Vei fi rege, într-o bună zi. 
Și vei fi un rege foarte bun. 


-jP- 


Lui Bobbie Dembowski, care m-a învătat 


magia cuvintelor, şi lui Mark Dembowski, 
ale cărui strigăte de încurajare sunt mai sonore 
decât cele ale oricărui suporter de fotbal. 
ILY1HYNDYTBPITWW! 
-J.D. 


Sun venifîn cel mai cumpUf coşmar al fau 
sau poafe unul pe cwe nici macar 
nu ţ-i-l poţ-i imagina, 
o lume în care foful s-a scUimbaf. 
Nu mai exisfa carţ-i, nici -Pilme, 
nici muzica. Şi nici Uberfafea cuvânfului. 
Toţi cei sub opfspveiece ani 
sunf privifi cu suspiciune. 
în orice clipa, fu şi -Pamilia fa aţi pufea -Pi 
ridicaţi 
şi azvârliţi tn femniţ-a. 
însăşi -PUnţ-a fa esfe neînsemnafa, 
poafe cUlar indezirabila. 


Ce lume e asfa? Unde s-ar -Pi pufuf 
înfâmpla aşa ceva? 
Par nu asfa confeaza. 


Confeaz.a ca S-A ÎNTÂMPLAT. 
Ni se înf âmpla noua cKiar acum. 
Şi, daca nu eşH cu ocWii în pafru, 


mâine se poafe înfâmpla şi în lumea 
fa. 


W hit 


VREŢI UN BASM, NU-I AŞA? Ei, bine, nu prea cred că pot să 
vă ofer aşa ceva. 

Veţi găsi aici aventură, asta e sigur. Şi magie şi crimă şi 
intrigă. Şi un om mai netrebnic, mai lipsit de scrupule 
decât toţi monştrii sau nebunii care vă pândeau în cele 
mai sinistre coşmaruri ale copilăriei voastre. 

însă nu veţi găsi eroi. Nu-mi pot asuma acest rol pentru 
voi — mai ales acum, după tot ce s-a întâmplat. 

lată cum s-au petrecut lucrurile: 

Exista un mare orator, deştept şi charismatic. Oamenii 
veneau puhoi din toate colţurile Lumii de Sus, hipnotizaţi 
de promisiunile lui. Nu degeaba i se spunea Cel Care Este 
Unicul: era cel care avea să schimbe lumea. Abia când le- 
a luat totul, şi-au dat oamenii seama ce-au pierdut. 

La început ne-am văzut cărţile arzând, prin spiralele de 
fum cenuşiu care ne înecau protestele. Apoi au dispărut 
obiectele de artă şi muzica, urmate curând de tot ce mai 
rămăsese din libertăţile noastre. Bannere roşii se lăbărţau 
pe clădirile cele mai înalte şi o ploaie de cenuşă cădea 
peste noi împreună cu bombele. închisorile erau înţesate 


de copii care, 
James Patterson 


odată eliberaţi, încetau să mai fie nişte simpli puştani, 
devenind războinici cu ochii goi, şcoliţi să tortureze. 

Totul era pentru binele superior, susţinea Unicul. „Noul 
Ordin”, aşa îl numea. 

Profeţiile vorbesc despre doi oameni care au să 
schimbe cursul acestei istorii. O fată şi un băiat, o 
vrăjitoare şi un vrăjitor. Sora mea şi cu mine, Wisty şi Whit 
Allgood. Am fost la fel de surprinşi de asta ca toată lumea. 
Chiar îngroziţi, aş spune. 

Am încercat să fim eroii voştri, am încercat să ne 
ridicăm la înălţimea acestui destin. Cu puterile noastre 
proaspăt descoperite, am adus speranţă. Ne-am alăturat 
mişcării de rezistenţă şi ne-am infiltrat în închisori. Am 
protestat împotriva Noului Ordin şi am pledat pentru pace. 

însă, după ultimul bombardament, sora mea şi toţi 
aliaţii noştri, luptători pentru libertate, au fost risipiţi ca 
pleava în vânt. întreaga Rezistență a fost zdrobită. Până şi 
părinţii noştri au dispărut într-un nor de fum. Ţipetele lor 
îmi răsună şi acum în urechi. 

Aşadar, nu mai aveam pe nimeni. Credeam că nu-mi 
mai 
rămăsese nimic de oferit, până când asupra noastră s-a 
abătut 
molima. Era ultima mea sansă de a mă face folositor. Am 


intrat în case care miroseau a moarte si musteau de 
boală. 


Am dus copii însângeraţi în spitale şi adăposturi. Şi, într- 


unul dintre acele spitale, am găsit-o pe sora mea, lucrând 
ca infirmieră. Ajutând, aşa cum ajutasem şi eu. Sperând la 
un viitor mai bun, aşa cum sperasem şi eu. 


Dar apoi boala a ajuns-o şi pe Wisty. 
VRAJITOR & VRAJITOARE: FOCUL 


Acum, ochii Celui Care Este Unicul, ageri şi cruzi, mă 
fixează batjocoritori de pe panourile de afişaj. Crezusem 
că-l putem înfrunta. Crezusem că-l putem înfrânge. 
Presupun că m-am înşelat. Vedeţi voi, fără noi doi, Wisty şi 
cu mine, nu există istorie, nu există viitor, nu există 
speranţă. 

lar Wisty e pe moarte. 

Prin urmare, aşa stau lucrurile. Acesta e sfârşitul. Nu e 
o poveste cu zâne şi nici că poate fi vorba despre „fericiţi 
până la adânci bătrâneţi”. 

Lumea noastră nu se sfârseste când închideţi cartea. 

Lumea noastră este reală. Prea reală. Răsună de 
tipetele copiilor în întuneric şi de bubuitul cizmelor 
soldăţeşti pe străzi. Miroase a canale şi a boală şi a 
înfrângere. Apasă greu, ca povara trupului surorii mele 


zvârcolindu-mi-se în braţe. 
Are gust de sânge 


CARTEA ÎNTÀ 


SĂRBĂTOA 
SÂNGELUI 


Capitolul 1 


Whit 


SIMT CĂ-MI EXPLODEAZĂ plămânii. Dacă moare ea, mor şi 
eu. 

Ne avântăm pe străzile înguste şi umede ale capitalei, 
gonind să ne salvăm de forţele de poliţie ale Noului Ordin 
şi de lupii lor dresați. Călcâiele îmi ard, umerii mă dor şi 
mintea mi-e paralizată după toate cele întâmplate. 

Nu mai există libertate. Nu mai există nicio şansă de 
scăpare. 

Mă împleticesc prin această lume străină, oribilă, pe 
care am moştenit-o, lăsând în urma mea o masă de 
oameni bolnavi, care tremură nu doar de frig. Un bărbat 
se prăbuşeşte la picioarele mele. Trebuie să-mi smulg 
mâna din strânsoarea unei femei cu un prunc în braţe, 
care arată spre mine, ţipând: 

— Unicul a judecat! Te-a judecat! 

Apoi văd sânge. Mame care îşi scarpină pustulele 
deschise şi copii care tuşesc în cârpe, înroşindu-le. 


James 
Patterson 


Jumătate din săracii acestui oraş mor de Pesta Sanguină. 

Şi printre ei, sora mea. 

Wisty e chiar mai palidă decât de obicei. Trupul ei firav 
atârnă încovoiat peste spatele meu, braţele ei subţiri sunt 
încolăcite pe după gâtul meu. E în agonie. Răsuflă greu. 
Bolboroseşte ceva despre mama şi tata şi asta îmi sfâşie 
inima. 

Strada pulsează de valuri de cetăţeni cu ochi pustii, 
grăbiţi să ajungă la serviciu. Un individ în costum mă 
împinge spre marginea trotuarului, în timp ce un bătrân, 
care pare să mă recunoască, bălmăjeşte ceva despre 
„magia neagră” şi mă scuipă în obraz. Tuturor le-au fost 
spălate creierele ori schingiuite trupurile, ca să se 
conformeze. Aud ţipetele oamenilor maltrataţi în timp ce 
bătăuşii li ciomăgesc, doar la o stradă distanţă. 

Se apropie. 

îmi imaginez lupii smucind de lanţuri, trăgându-i după 
ei pe urmăritorii noştri, în timp ce o spumă albă le acoperă 
colții ciobiţi. Cu părul rărit şi trupurile putrede, sunt câinii 
de pază ai Satanei, în came şi oase. Ceva îmi spune că 
dacă — sau când — forţele de pohţie ale Noului Ordin ne 
vor prinde, 
fiarele alea n-o să aibă cruţare. 


Trebuie să găsim o uşă deschisă sau o prăvălie în care 
să ne strecurăm, dar nu pot vedea decât bannerele 
impunătoare ale propagandei, de un roşu ţipător, care 
acoperă fiecare clădire. Suntem literalmente înconjurați 


de Noul Ordin. 

Acum au ajuns chiar în spatele nostru. Poliţaiul din fruntea 
grupului e un mic fanatic cu alură de copoi. Are faţa roşie 
ca sfecla, sub o caschetă ce poartă însemnele N.O. îmi 
strigă numele, agitând un baston de metal care promite o 
senzaţie grozavă dacă mi-ar izbi fluierele picioarelor 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 
FOCUL 


„Sau craniul. 

Nu. N-am să sfârşesc aşa. Noi avem puterea. Mă 
gândesc la mama şi la tata, la feţele lor pe când 
fumul se înălța să le învăluie. îi vom răzbuna. Simt 
un val de revoltă şi versurile unei poezii interzise 
îmi bubuie în cap, în ritm cu cizmele soldaţilor: 

„Ca leii smulşi din adormire, 

0 invincibilă oştire.” 

îmi aplec capul, o salt pe Wisty pe umăr şi mă 
avânt prin gloata măcinată de boală. N-am să 
renunţ. 

„Cu miile vă ridicați, 

Lanţul robiei scuturați. ” 


Mă smulg din mulţime, văzând o deschidere la 
capătul străzii. 

„Ca rouă zorilor de zi... 

Ei sunt câţiva, voi sunteti mii.” 

Eram mulţi, în perioada de glorie a Rezistenței. 
Feţele lor mi se perindă prin faţa ochilor: Janine, 
Emmet, Sasha, Jamilla. Şi Margo. Biata Margo. Ne- 
am pierdut prietenii de mult. 

Am mai rămas doar eu. 

Mă năpustesc într-o piaţă imensă, care se 
deschide la capătul străzii. Un grup de oameni se 
adună, rotindu-şi privirile în aşteptare. Apoi o 


I The Mask of Anarchy („Masca anarhiei”) de 
Percy Bysshe Shelley. 


duzină de ecrane HD, înalte de cincisprezece metri, 
se aprind în jurul nostru, difuzând ultimul buletin de 
ştiri al Noului Ordin. Acum, când atenţia tuturor e 
îndreptată spre ele, e momentul perfect să găsesc o 
cale de scăpare din această capcană. Dar nu pot 
să-mi desprind ochii de la ştirea care rulează acum. 


Este o reluare a filmului execuţiei publice a 
părinţilor mei. 

Mă cuprinde ameteala, în timp ce mama şi tata 
privesc în jos, multiplicaţi, de la înălţimea ecranelor, 
încercând să fie curajoşi în faţa mulţimii ostile. Şi, 
privind pentru a doua oară cum fiinţele care-mi sunt 
cele mai dragi pe lume dispar în fum, aud 
bălmăjelile isterice, delirante, ale lui Wisty. 

— Nu! Se zbate în braţele mele, cu mâinile 
întinse spre ei, întocmai ca în ziua aceea. Ajută-i, 
Whit! ţipă sora mea. Trebuie să-i ajutăm! 

Crede că urmăreşte în direct execuţia părinţilor 
noştri. 

înainte să apuc s-o liniştesc, începe să tuşească 
şi ceva ud şi fierbinte mi se prelinge pe ceafă şi pe 
umeri. Mă forţez să nu vomit, dar cel mai îngrozitor 
lucru e că Uchidul care curge pe spatele meu e plin 
de sânge. 


James 
Patterson 


Sora mea nu mai are mult. 


Capitolul 2 


Whit 


TREBUIE S-O DUC PE WISTY într-un loc sigur. Acum! Se 
pare că i-am lăsat pe porcii de ciomăgari în spatele 
mulţimii, preţ de câteva secunde preţioase. Mă învârt ca 
un titirez, căutând o ieşire... atât de repede încât aproape 
că dau nas în nas cu mine însumi. Mă clatin, păşind în 
spate, cu fiori pe şira spinării. 

Si atunci le văd. 

O sută de afişe. Sau o mie. Pe fiecare stâlp. Pe fiecare 
fereastră. Wisty şi cu mine. 


al 
WISTERIA ROSE ALL600D şi 


WHITFORD P. ALLGQOD. 
VRĂJITOARE ŞI VRĂJITOR. 
CRIMINALI EXTREM DE 
PERICULOŞI. 
Wij CĂUTAŢI VIL 


SE ACCEPTĂ SI APROAPE MORŢI. «sD 
fțE 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 
FOCUL 


Mă răsucesc din nou, gâfâind. Simt ochi asupra 
mea de pretutindeni. O femeie îmi rânjeşte cu gura- 
i ştirbă. Doi bărbaţi în costum coboară în goană 
scările albe de marmură ale clădirii Capitoliului, 
arătând spre noi cu ţigările de foi. O fetiţă care stă 
la o parte mă sfredeleşte cu ochii ei mari şi cenuşii. 
Ştie. 

Ştiu cu totii. 

> 

Ca la un semn, poliţiştii năvălesc prin intrarea în 
piaţă, mişcându-şi iute capetele dintr-o parte în 
alta, ca să ne repereze. Şi apoi, desprinşi parcă 
dintr-un film de groază, lupii zombi încep să urle. 

Zăresc în josul unei străzi lăturalnice o clădire 
mică de piatră, parţial distrusă de bombe. Pare 
promițătoare. Sau, cel puţin, mai promițătoare 
decât fălcile potăilor trezite din morţi. Mă furişez 
către ea cât mai discret cu putinţă şi mă strecor pe 
o uşă lăturalnică. 

Mă întâmpină un portret gargantuesc al Celui 
Care Este Unicul, cu capul pleşuv şi ochii 
pătrunzători, realizaţi în Tehnicolor, iar o inscripţie 
mă îndeamnă de pe perete: MÂRTURISEŞTE-ŢI PĂCATELE 
ÎN FAŢA NOULUI ORDIN ŞI VEI FI CRUŢAT, UNICUL ŞTIE DEJA TOTUL. Pe 
jos se află tuburi de cartuşe. 

Nu-i semn bun... deloc. 


James 
Patterson 


Dar nu e nimeni aici. Suntem în siguranţă — 
deocamdată. 

Umerii şi şalele îmi urlă de durere, aşa că, în cele 
din urmă, o aşez pe sora mea cu grijă pe podea. 
Arată ca o nălucă. O iau pe genunchi. 

— Haide, Wisty, o rog, ştergându-i faţa cu 
cămaşa mea. Nu mă părăsi.Păru-i roşu e îmbibat de 
sudoare, dar tremură de-i clăn- ţăne dinţii. îi iau 
mâna lipicioasă într-a mea, şoptesc vorbele câtorva 
dintre infailibilele mele vrăji tămăduitoare şi adaug 
în această compoziţie fiecare picătură de speranţă 
pe care o am. 

Numai că... nimic nu funcţionează. 

Cum e posibil să-mi fi secat puterile cu totul? 
Sunt vrăjitor, dar nu sunt capabil să-mi salvez 
propria soră. E cea mai bună prietenă a mea, 
dintotdeauna. Nu pot să stau cu mâinile-n sân, 
privind cum i se sting puterile, cum îi ies ochii din 
orbite sub năvala sângelui, cum îşi tot pierde 
cunoştinţa, până când lumea se va întuneca 
definitiv pentru ea. Refuz să-i mai las să moară sub 
ochii mei pe cei pe care-i iubesc cel mai mult. 

Am făcut asta deja. 

De două ori. 

Mă înfior, gândindu-mă la mama şi la tata. O, de 
m-ar fi învățat mai multe despre cum să-mi 
folosesc puterile, înainte dea... 

Nu-mi pot duce gândul până la capăt. 


James 
Patterson 


Nu e doar o problemă cu puterile mele. Sunt 
sigur de asta. E ceva în aerul de-aici, din capitală — 
de parcă Unicul l-ar fi otrăvit sau aşa ceva — şi asta 
îi transformă pe partizanii Noului Ordin în 
marionete fără creier, bune doar să dea din cap, iar 
pe săraci — potenţiali disidenţi — în victime ale 
Pestei Sanguine, zvârcolindu-se şi gemând de 
durere. 

Nu sunt mulţi cei care supraviețuiesc. 

— De ce a trebuit te duci voluntară în spitalul ăla 
nenorocit, Wisty, şi să te îmbolnăveşti? îi tip- 
şoptesc, printre lacrimi de furie. Am văzut de ce e 
în stare Unicul. Dacă el vrea ca fiecare om cu 
mintea liberă din ghetou să se îmbolnăvească, nici 
toate vrăjile tămăduitoare nu te pot feri! 

Am nevoie de sora mea, atotstiutoarea care mă 
calcă adesea pe nervi, lidera rebelilor, cea mai 
mare amenințare a Noului Ordin, muziciană 
surprinzător de grozavă, extraordinară vrăjitoare... 
Nu mă pot descurca singur. Ba nu: nu mă pot 
descurca fără ea. Era singura care mi-a mai rămas 
pe lume. 

Mi se opreşte răsuflarea. Am început să mă 
gândesc deja la Wisty la timpul trecut. 

Am senzaţia că totul explodează în mine. Izbesc 
cu pumnul în portretul Unicului, dar parcă ar fi din 
metal şi mâna 
îmi zvâcneşte de durere. 


James 
Patterson 


— N-aş face asta în locul tău, aud o voce din 
spate. 

Mă răsucesc pe călcâie şi văd un tânăr soldat, 
îmbrăcat, parcă, în uniforma prea mare moştenită 
de la taică-său, îndreptând arma spre mine, din 
pragul uşii. 

îmi vine să râd. Asta e nătărăul care o să ne 
aresteze? 

— Mda, m-am cam prins deja, mersi, îi răspund, 
strân- gându-mi la piept mâna rănită. 

Arunc o privire în spatele lui. Nu pare să-l 
însoţească nimeni. 

— în numele Noului Ordin si al Celui Care Este 
Unicul — 


soldatul ridică privirea cu venerație spre portret — 
te somez să renunţi la puterea ta şi să ne-o predai 
pe Cea Care Are Darul. 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 
FOCUL 


— Se referă la Wisty. Unicul vrea puterea focului 
ei. Fac câţiva paşi către sora mea, s-o apăr. Ţeava 
puştii mă urmăreşte, ţintind direct între ochii 
mei.Stai pe loc, vrăjitoriile! strigă el cu voce spartă 
de adolescent. încă un pas şi te zbor de-aici direct 
în dimensiunea următoare. 

Vorbeşte de parcă şi-ar fi repetat replicile în faţa 
unor soldăţei de plastic. 

— Sincer să fiu, am fost în dimensiunea 
următoare, îl răspund zeflemitor. Nu-i chiar aşa de 
rău pe Tărâmul Umbrelor. 

Chiar şi cu mâna rănită, aş reuşi uşor să-l pun la 
podea, de-aş putea să mă apropii puţin. 

în faţa nonşalanţei mele, expresia i se schimbă 
într-una de insolenţă. După toate aparențele, 
decide să ridice miza. 

— Sau aş putea s-o omor pe ea, spune el, 
îndreptând arma spre Wisty. Poate chiar m-aş alege 
cu o medalie. 

Ba nu. Ar fi furioşi că a distrus potenţialul unei 
puteri atât de mari şi l-ar executa pe loc, probabil. 
Dar nu spun asta; urmăresc concentrat cum îşi 
mişcă febril degetele pe trăgaci. 

— Hei, nu-i cazul să ne ieşim din fire, îi zic, 
ridicând mâinile şi încercând să adopt un ton cât 
mai potolit. Hai să rămânem calmi. 

Soldat-puştan, cu creierul spălat. La vârsta când 
prima crimă pare încă un joc, când ai încă senzaţia 
că victima o să se ridice la sfârşit şi o să te roage să 


James 
Patterson 


mai jucaţi o tură. 

Dar Wisty n-o să se ridice. 

O linişte apăsătoare atârnă între noi, în timp ce 
puştiul duce o luptă interioară între conştiinţă şi 
mândrie. Ştiu deja care va câştiga, care câştigă 
mereu. 

Ochii i se îngustează privind prin cătare, degetul 
i se încleştează pe trăgaci. încep să transpir, gata 
să sar în faţa surorii mele. 

Dar înainte să ajung atât de departe, pleoapele îi 
flutură şi cade morman la pământ. 

Răsuflu prelung. Ce-a fost asta? Oare mi-a 
revenit subit puterea şi s-a apucat să acționeze de 
capul ei? Să fi avut un spasm perfect ţintit de vreun 
fel? 

Nu. Ceva l-a izbit în ceafă. Zăresc ceva 
rostogolindu-se şi oprindu-se în apropiere. Un g/ob 
de sticlă cu zăpada? 

La intrare, în spatele lui, se află fetiţa ursuză cu 
ochi mari care se uita la mine în piaţă. Are un aer 
feroce şi gura-i micuță face o grimasă agasată. 

Expresia ei îmi aminteşte într-un fel de Wisty, în 
momentele când o aduc la exasperare. De dincolo 
de uşă, fata îmi face semn să ies în stradă. 


— Ai de gând să stai şi să te holbezi la mine, 
vrăjitorule? Mai am şi altele în sac, dacă te-apucă 
somnul cumva.Whit 


— POŢI SĂ ALEGI, declară micuța justiţiară. 

O privesc circumspect. Mi-e imposibil să-mi dau 
seama dacă suntem în aceeaşi tabără. S-au mai 
folosit în trecut de copii ca să ne prindă în capcană. 
Şi, practic, n-au mai rămas rebeli în capitală. Sigur 
s-a pus o recompensă pe capul nostru. Poate că are 
motive obscure. 

E murdară şi slabă ca un ţâr, dar degajă o 
stranie siguranţă. Şi — încă şi mai bizar — poartă 
coame. 


James 
Patterson 


— Dintr-odată, pricep: Sărbătoarea, în panica 
mea, probabil că mi-au scăpat detaliile. Deşi 
Sărbătoarea este interzisă sub ameninţarea cu 
moartea, acum văd semne ale ei pretutindeni, când 
arunc o privire pe fereastră: panglici prinse de 
steagurile Noului Ordin, lumânări licărind pe 
pervazurile ferestrelor şi sculpturi de gheaţă de 
felul celor după care se dădeau în vânt Wisty şi 
mama — doar că acestea sunt omagii sclipitoare 
aduse Unicului.Poţi să alegi, repetă nerăbdătoare 
fetiţa. Decizia îţi aparţine în întregime. 

Cu mâinile în şolduri, mă sfredeleşte cu ochii ei 
rotunzi, argintii, care-i împodobesc faţa micuță. N- 
are mai mult de şapte sau opt ani, dar ochii ei par 
mult mai bătrâni, ca cei ai elfilor zbârciţi despre 
care Wisty şi cu mine citeam în seria „Regele 
Colierului”, pe când ne dădeam în vânt după cărţile 
fantastice şi nu ştiam că şi noi avem puteri magice. 


Capitolul 


4 


Ori vii cu mine, ori o laşi pe roşcată să moară. Mie 
mi-e totuna, declară mica fântână de bunăvoință, 
de parcă moartea nu mai e un secret pentru ea, ba 
chiar o plictiseşte. Ar trebui s-o laşi baltă şi să-ți 
salvezi pielea. O cercetează pe Wisty şi se 
încruntă: Eu, una, aşa aş face. Whit 


— PEARL MĂRIE NEEDERMAN, mârâie fata, fără să 
se ostenească să-mi strângă mâna. Locuiesc pe- 
aproape. 

Deşi mintea mea se împotriveşte, o urmez pe 
puştoaică în spatele clădirii şi pătrund pe o alee 
interzisă, pe sub o sfoară cu o plăcuţă pe care 
scrie: zonă ÎN CARANTINĂ. Dar, sincer, nici să-mi târâi 
sora muribundă înapoi prin piaţa împânzită de 
soldaţii Noului Ordin nu mi pare o soluţie mai bună. 

Pearl Mărie e mică, dar iute ca fulgerul, cu toate 


James 
Patterson 


că trage după ea un sac mare. Cu Wisty în braţe, 
mi-e greu să ţin pasul cu ea, în timp ce se strecoară 
pe sub garduri şi pe după cărucioare, cu coarnele 
săltându-i pe cap. 


Nu e nimeni pe stradă, cu excepţia celor atinşi 
de boală, si, în drumul nostru, multe fete 
bănuitoare trântesc usa ori trag obloanele când ne 
apropiem. Aş lua-o, poate, ca pe-o jignire, dacă n- 
aş fi mânjit de voma surorii mele.După mai puţin 
de-un kilometru, poliţiştii sunt iar pe urmele 
noastre, izbind cu  bastoanele în  chioşcuri 
abandonate şi aruncându-ne insulte. Dar victimele 
molimei sunt peste tot în cale, dornice de 
răzbunare. întorc capul şi văd o hoardă de bolnavi 
repezindu-se la doi soldaţi, ale căror urlete sunt 
înăbuşite în momentul când sunt traşi într-o groapă. 

Ţipete îngrozite răsună pe stradă, speriind 
porumbeii, şi curând nu mai auzim bubuitul 
cizmelor pe asfalt. Mulţi dintre poliţişti fac cale 
întoarsă. 

Sau sunt acum, la rândul lor, infectați. 

Labirintul de străzi e ameţitor şi Wisty e din ce în 
ce mai grea. Deşi, pentru moment, poliţiştii ne-au 
pierdut urma, Pearl continuă să gonească, alergând 
parcă în cercuri, ca un ogar care vânează un iepure. 
Tocmai când sunt pe cale să protestez şi s-o las 
baltă pe această puştoaică, se răsuceşte pe călcâie 
şi spune: 

— Aici. 

Locul pe care mi-l arată pare un morman de 
moloz. 

— Hm, mi-e greu să ţi-o spun, Pearl Mărie, dar 


James 
Patterson 


se pare 
că bombele Noului Ordin au ajuns la tine acasă 
înaintea noastră. i 

Puştoaica oftează, de parcă aş fi dezamăgit-o 
total. 

— Nu eşti un vrăjitor de-adevăratelea, aşa-i? E 
aici, pros- tuţule. 

O urmez şi o strecor pe Wisty prin îngusta intrare 
laterală care dă într-o locuinţă mohorâtă la subsol, 
cu o singură încăpere. Sunt nevoit să mă aplec ca 
să pătrund pe uşă. E aproape beznă în odaie şi 
miroase a naftalină şi a dezinfectant. 

Pearl Mărie îşi lasă sacul jos şi face un gest larg, 
arătând spre tot ce ne înconjoară: 

— Poţi s-o laşi pe vrăjitoare oriunde, zău, spune 
ea, ca şi cum sora mea ar fi un palton sau o 
pereche de pantofi. 

— Unde sunt... toti ceilalţi? 


Observ păturile şi aştemuturile jerpelite care 
acoperă podeaua. E limpede că aici locuiesc de 
ceva vreme o grămadă de oameni. 

Pearl râde cu tristete. 


— O, sunt toţi plecaţi să facă lucruri foarte 
importante. Ştii tu... să caute cele de trebuinţă, 
lucruri care să ne salveze familia, în loc să 
şoptească „hocus-pocus” sau să-şi agite degetele 
ca să ţâşnească fulgere din ele. 

îmi îngustez ochii. Sunt conştient că nu sunt în 


cea mai bună formă pentru moment, dar, totuşi, 
cine e fata asta? 

— Uite ce e, putem să plecăm chiar acum... 

— Nu, rămâneţi, spune şi faţa i se îmblânzeşte. 
Curând vor fi toti acasă. Si vreau să-ti arăt ceva... 
ce-am adunat toată 


> 


ziua. Mi-au dat cea mai importantă misiune dintre 
toate, adaugă ea, radiind. 

Mă aştept să fie vorba de mâncare, pături sau 
bani pe care i-ar fi putut fura din portofelul vreunei 
slugi a Noului Ordin, ca să cumpere cu ei alifii ori să 
mituiască soldaţii. Dar Pearl deschide sacul cu 
atâta pioşenie încât, pentru o clipă, îmi imaginez că 
trebuie să fie ceva cu adevărat important — chiar 
mai important decât banii, precum un copilaş, un 
căţeluş sau aşa ceva. Sunt... 

Podoabe de sărbătoare? Mai bine zis podoabe de 
sărbătoare sparte. 

Desigur. Acum pricep ce-a fost cu globul de 
zăpadă. Şi ce-i cu coamele. 

— Aşa-i că sunt... minunate? şopteşte Pearl, cu 

venerație,  încuviinţez din cap. Trebuie să 

recunosc că într-un fel 
sunt frumoase: o mulţime de cioburi de sticlă 
scânteietoare 


şi luminiţe colorate sparte. 
Totuşi, încep să mă impacientez. Podoabele sunt 
frumoase, nu-i vorbă, dar puştoaica asta e culmea! 


James 
Patterson 


Sora mea moare lângă noi. Wisty se zvârcoleşte pe 
podea, trăgând de pături, în chinuri cumplite, iar 
Pearl se holbează întruna la luminiţele sparte de 
parcă ar deţine puteri secrete. în cele din urmă, îmi 
observă nervozitatea şi aşază cu grijă sacul 
deoparte. Apoi pescuieşte câteva cârpe mucegăite 
şi le udă într-una din găleţile în care se adună 
scurgerile din tavan. 

Pearl pune compresa pe fruntea surorii mele. 
Simt că-mi pierd minţile când Wisty geme: 

— Mamă. Lasă-mă să mor. Te rog, vreau doar să 
mor. 


Capitolul 


D 


O, vei muri, şopteşte Pearl Mărie. Vei 
muri. Whit 


SUNT PE CALE S-O CERT pe Pearl Mărie pentru 
afirmația ei crudă, când uşa se dă în lături. 
Instinctiv, îmi încordez trupul, luând o poziţie 
ofensivă. 

Dar detaşamentul ăsta nu e N.O. E o familie. Cât 
ai clipi, Pearl dispare într-o mare de îmbrăţişări. O 
mână vânjoasă mă apucă de umăr şi mă răsuceşte. 

Un bărbat mai în vârstă, grizonant, mă măsoară 
din cap până-n picioare şi clatină din cap. 

— Lui Mama May n-o să-i placă deloc individul 
ăsta, avertizează el, cu o mină serioasă, dar îmi 
dau seama că ochii lui sunt mai degrabă amuzaţi 
decât furioşi. înainte să apuc să întreb cine e Mama 
May, o zăreşte pe Wisty într-un colţ, plină de sânge 
pe cămaşă, şi tresare: Aia-i prietena ta? Se simte 
rău, nu? 


James 
Patterson 


— Sora mea. 


— Mă mulţumesc să dau din cap, de teamă să 
nu-mi ies din fire în faţa acestui bărbat dacă mai 
spun altceva.E o luptătoare. 

Un lung moment de tăcere se instalează între 
noi, părând să confirme cât de jalnică e starea lui 
Wisty. Prea lung. Prea tăcut. Observ în partea opusă 
a odăii un grup de femei cu părul lins şi negru, ca al 
lui Pearl. Toate mă privesc pieziş şi şuşotesc. 

Ne urăsc, mă gândesc. Aşteaptă să moară 
Wisty, ca să se simtă iarăşi un pic mai departe de 
pericol. 

Aproape că începe să mă irite omul ăsta, dar 
apoi îmi ia mâna şi mi-o strânge cu toată puterea, 
uitându-se la mine insistent. 

— Eu sunt Hewitt. Dacă ai nevoie de ceva, nu 
ezita să ceri. Aruncând o privire către femeile care 
se holbează la noi, chicoteşte: Nu le lua în seamă. 
Sunt paranoice. Mama May o să pună lucrurile la 
punct. 

Mama May, aflu curând, e mama lui Pearl Mărie. 
în clipa în care intră în încăpere, se face mai cald. 
Umple spațiul. La propriu.  Corpolenţa «i 
contrastează puternic cu constituţia celorlalţi 
membri ai familiei ei, toţi cu picioare de spaghete, 
dar Mama May impresionează şi prin personalitate. 
Râsul ei plin, generos, aproape că ar putea să mă 
facă să cred că nu suntem orfani într-o lume 
controlată de un psihopat care se consideră 


James 
Patterson 


Dumnezeu. Aproape că ar putea să mă facă să cred 
că suntem acasă. 

Dar Mama May aruncă o singură privire către 
Wisty şi către mine şi păleşte. Se încruntă atât de 
tare încât seamănă cu un biban uriaş, 
dezaprobator. 

— Pearl, scumpo, vino aici! Nu sunt sigură că-i 
cea mai bună idee... Mama May ridică o sprânceană 
în direcţia lui 
Wisty: Am pierdut deja atât de mulţi din cauza 
Pestei şi, având în vedere că sunt căutaţi şi toate 
astea... 

Pearl afişează o figură atât de inocentă şi de 
rugătoare, încât ai zice că-i o mască. E o figură pe 
care doar mezinul unei familii o poate stăpâni. 

— Mamă, te rog, lasă-i să rămână. Dacă ar fi 
fost să ne molipsim, s-ar fi întâmplat deja. Şi uită-te 
la ea. Probabil că oricum o să moară în câteva 
minute. 

Remarc că trece peste faptul că suntem nişte 
fugari căutaţi de poliţie. 

Cu mâinile în şolduri, Pearl îşi priveşte mama cu 
ochi mari şi rugători. E limpede că are trecere până 
şi la Mama May. Sunt sigur că va ceda, chiar 
dinainte ca fiica ei să spună: 

— E Sărbătoarea. Trebuie să facem ce e bine. 

O jumătate de oră mai târziu, în ciuda faptului că 
Mama 


May e de partea noastră, majoritatea membrilor 

familiei lui 

Pearl, cam o duzină în total, continuă să-mi arunce 

priviri 

ostile si nervoase. Arată ca orice familie care a avut 
de suferit » 

sub Noul Ordin: ridurile li s-au adâncit, după ce şi- 

au văzut copiii târâţi în închisorile disciplinare; au 

ochii încercănaţi, din pricina nopţilor de nesomn în 

aşteptarea raidurilor; iar în absenţa muzicii, a 

picturii, a cuvântului scris, muşchii feţelor lor au 

uitat cum să zâmbească. Dar asta nu e totul: par 

de-a dreptul îngroziţi. 

Ochii sunt de vină. Acest gri argintiu e hipnotic şi 
acuzator, iar eu nu-mi pot muta privirea. Sunt 
bântuiţi. O trag pe Pearl deoparte şi fac semn către 
cei care ne privesc. 

— Hei, ce se petrece? o întreb. De ce se tem 
toţi? înţeleg, suntem nişte criminali căutaţi de 
poliţie, dar ei ştiu că nimeni nu ne-a urmărit până 
aici, nu? 

Pearl se încruntă la mine: 

— Cum adică, „de ce se tem toti”? De ce se tem 
toti cei din Lumea de Sus, după părerea ta? N-are 
legătură cu faptul că sunteţi fugari. E din cauză că 
aţi avut de-a face cu el. 

— Te referi la Unicul? Dar de ce-ar... 

Vreau să-i spun că Needermanii nu înseamnă 


James 
Patterson 


nimic pentru Noul Ordin. Nu fac parte din 
Rezistență, oricum. 

— Şşt! şuieră fata, cu o privire speriată. Nu 
pomenim ace/ nume în casa asta. Mă apucă de braţ 
şi mă trage într-un colţ, cât mai departe de ceilalţi, 
dar şuşotelile se amplifică. N-a mai rămas aproape 
nimeni în afară de noi, spune ea, cu un aer grav. 

Mă uit lung la ea, încercând să înţeleg, iar ea 
face agasată un gest larg, arătând spre tot ce ne 
înconjoară: lumânările, statuetele, semnele religiei 
lor. 

— Suntem singurii care mai credem în 
Sărbătoare, continuă Pearl, şi în tot ce reprezintă 
ea, singurii care încă mai păstrăm credinţa. lar 
spionii lui sunt peste tot. 

— Dar trebuie să mai existe şi alţii care încă... o 
practică, insist, gândindu-mă la podoabele ilegale 
prezente în piaţă, la indiciile evidente că există şi 
alte familii religioase care păstrează Sărbătoarea. 

Fetiţa clatină din cap: 

— Acum toţi cred doar în e/. La început, ne 
adunam într-una dintre sălile de ceremonie. 
Credeam că vom fi în siguranţă acolo, că vor 
respecta  sfinţenia locului. în schimb, ne-am 
transformat într-o ţintă uriaşă. Şi-a trimis o slugă să 
facă munca murdară în locul lui. (Pearl priveşte în 
gol, hipnotizată, de parcă ar urmări evenimentele 
derulându-se ca într-un film.) Unul dintre oamenii 


lui a deprins câte ceva din magia lui malefică. Voia 
să-şi aşeze mâinile pe creştetele noastre. Câţiva 
dintre copii au alergat la el, crezând că vor fi 
binecuvântaţi, asa cum se obişnuia în sala de 
ceremonii. Eu am rămas deoparte, dar nu şi fratele 
meu. Nu şi Zig. Ziggy era deştept, dar era mai 
credincios decât oricare dintre noi. (Pearl zâmbeşte, 
pierdută în amintire, dar apoi chipul i se întunecă 
din nou.) lar omul cel rău... şi-a pus mâinile pe 
fruntea lui Ziggy... zâmbind întruna. Ziggy zâmbea 
şi el. Şi... şi pe urmă faţa lui Ziggy... a început... 
(Pearl înghite, cu ochii în gol.) Să se topească... să 
se scurgă pur şi simplu. (Trage aer în piept.) Am 
început să urlu după Ziggy, dar... cineva m-a 
înhăţat. Şi apoi toată lumea fugea. Asta-i tot ce-mi 
amintesc. 

Sunt prea îngrozit ca să vorbesc. Pearl fixează un 
punct din faţa ei, iar gura ei e doar o linie subţire. 

— Dar acum eşti aci, îi spun. Eşti în siguranţă. 

Râde, şi râsul ei e rece, strident. 

— Da. în siguranţă... 

Privesc împrejur, la feţele îngrozite, la ochii 
speriaţi şi, în sfârşit, înţeleg: Eu aparţin forţelor 
obscure, cu această putere teribilă pe care o deţin. 
Magia mea mă face să fiu ca el, indiferent cum o 
folosesc. 

Hewitt se apropie şi se uită la feţişoara furioasă 
a lui Pearl. Ridică o sprânceană spre mine, dar nu 


James 
Patterson 


face niciun comentariu. 

— Ţine, îmi spune, întinzându-mi o lumânare 
amărâtă, făcută din nu ştiu ce fel de grăsime. Le 
aprindem în fiecare noapte, explică el. Pentru cei 
morţi. Acuşi începem. 


Capitolu 


IO 


Aş vrea să-i pun lui Peari o mulţime de întrebări — 
despre Ziggy şi, mai ales, despre înfiorătorul bărbat care 
topeşte feţele copiilor, cu zâmbetul pe buze. Dar se 
alătură deja familiei sale, într-un cerc mare. Şi e limpede, 
judecând după acea expresie hotărâtă care-i strânge 
buzele ca într-un nod micuţ, că nu va mai vorbi niciodată 
despre bietul Ziggy Neederman.Wisţy 


AM SENZAŢIA CĂ ÎNOT. Părul meu lung şi roşu 
pluteşte în jurul meu. înot, numai că ochelarii mei 
de scafandru sunt ceţoşi, iar tubul de oxigen tocmai 
mi s-a golit. Plămânii îmi ard atât de tare, încât, 
preţ de o clipă, am impresia că am luat foc şi chiar 
simt asta pentru prima oară. Fata care poate să se 
aprindă sigură. Halal Dar! 

Se pare că sunt înconjurată de o mulţime de 
oameni, dar niciunul dintre ei nu seamănă cu 
fratele meu. Unde-i Whit? îmi amintesc vag cum mă 
căra în spate, dar ce s-a întâmplat de-atunci? O fi 


James 
Patterson 


bolnav? Sau torturat, pe undeva, de răpitorii mei 
scheletici? 

Doi copii stau aplecaţi deasupra mea şi îmi 
împung braţul cu un băț. Cel mai mare, un pistruiat 
care-şi dă aere, cu un dinte ciobit, răspunde la o 
întrebare pusă de celălalt. 


— E vrăjitoarea cu părul roşu, prostovane. Nu se 
prea pricepe, ce zici?în ciuda durerii, mă 
concentrez şi îmi adun toată energia ca să-l fixez 
pe micul fanfaron cu o lungă privire ucigătoare. 
Spre deplina mea satisfacţie, puştii o iau la 
sănătoasa,  îngroziţi. Mă cuprinde cumva un 
sentiment de imensă uşurare că încă mai pot să 
umplu de teroare inimile copiilor. 

Epuizată, mă prăbuşesc înapoi în braţele 
somnului. 

Când deschid iarăşi ochii, e întuneric şi 
pretutindeni sunt lumânări. Toţi cei din încăpere au 
un aer şocat, de parcă tocmai ar fi primit o veste 
îngrozitoare. Inima îmi goneşte, până când îl văd pe 
fratele meu. Stă în capătul celălalt al odăii, lângă o 
fetiţă murdară, şi sunt atât de uşurată încât 
aproape că leşin din nou. Aş vrea să-i fac un semn, 
dar n-am puterea să mă mişc. 

Un bărbat în vârstă, cu faţa ofilită şi părul 
împletit într-o coadă care-i cade pe spate, pare să 
conducă un fel de veghe. Oamenii aceştia, cine-or 
fi fiind, au pierdut pe cineva. Mă doare sufletul 
pentru ei. Ştiu şi eu ce înseamnă asta. 

Credeti-mă. 

— Dar haideţi să nu-i lăsăm încă să ne ia totul, 
spune bătrânul, privind pe rând fiecare faţă, cu ochi 
aprigi. Haideţi să cântăm pentru familie. Haideţi să 
cântăm pentru speranţă. 

Supraviețuitorii costelivi şi murdari se ţin de 


James 
Patterson 


mâini. Abia încap în micul subsol. Odaia e scăldată 
în lumina lumânărilor, iar din tavan atârnă cioburi, 
scânteind. 

^ Apoi se porneşte un cântec. 

Abia auzit, la început, dar, pe măsură ce noi 
glasuri se alătură, devine tot mai sonor, ca 
vibraţiile unui clopot sau ca ecoul trist stârnit de un 
deget trecut peste buza unui pahar, îl simţi 
înlăuntrul tău. 

E atât de frumos, încât aproape că e greu de 
suportat. 

Când îmi dau seama ce cântă, parcă mi se înfige 
o săgeată în piept. 

— încetişor, încetişor. 

în ciuda durerii care mă copleşeşte, văd aievea 
chipul expresiv al tatălui meu, rostind cuvintele 
deasupra capetelor noastre, în Ajunul Sărbătorii, 
aud glasul dulce al mamei dănţuind odată cu 
versurile. Mi se pune un nod în gât, în timp ce 
fredonez si eu cunoscutul refren, cu lacrimi 
siroindu-mi pe obraz. 

Privirea mea întâlneşte ochii lui Whit, în capătul 
opus al încăperii. Se uită la mine de parcă i s-ar 
frânge inima, de parcă şi-ar lua adio. De la mine. 
îmi scutur capul. Nu. 

Nu. 

Lumânările se înceţoşează din nou. Mă înec în 
beznă. 


încetişor, încetişor. 
Dar nu sunt gata să plec. 


Capitolu 


| / 


Nu încă.Whit 


MĂ TREZESC DEZORIENTAT în bezna rece şi umedă, 
cu trupul măcinat de durere. N-o văd pe sora mea 
nicăieri. Sunt înconjurat de siluete întunecate, dar 
nu le pot distinge. Ceva mă înţeapă în coaste şi sar 
în picioare, cu muşchii încordaţi, gata să atac. Cu o 
fracțiune de secundă înainte să mă năpustesc, aud 
un râs ca de hienă, subţire şi batjocoritor. 

— 0ooo, mă şicanează o voce cunoscută de 
copil, cineva e puuuțintel nervos în dimineaţa asta. 
Haide, vrăjitorule, să mergem. 

Desluşesc în întuneric chica încâlcită a lui Pearl 
Mărie şi ziua de ieri îmi năvăleşte în minte. 
Presupun că am leşinat pe un morman de zdrenţe. 

— Unde să mergem? mormăi eu. Afară-i încă 

întuneric. Să fug de cea mai puternică fiinţă din 

univers, să retrăiesc 


execuţia părinţilor noştri, să-mi car sora muribundă 
în spate printr-un labirint presărat cu victime ale 
molimei şi lupidresaţi, toate astea m-au pus la grea 
încercare, fizic şi emoţional. Aş putea dormi până la 
următoarea Sărbătoare. 

— Gata cu smiorcăiala. E ora de sculare. Pearl 
Mărie e deja ghemuită şi scormoneşte printre 
zdrenţe. Eşti apt de muncă, nu? 

Micul instructor militar începe să-mi arunce cu 
cârpe în cap. 

— Păi, da, dar... 

Un pulover mâncat de molii zboară prin aer. 

— Tre’ să... (pălărie de soare turtită în stomac) 
pui şi tu umărul. Să te deghizezi cumva. 

Mă aplec în timp ce o pătură deşirată porneşte 
glonţ spre nasul meu. Pearl se ridică în picioare, cu 
mâinile în şolduri. 

— Toată lumea îţi cunoaşte faţa aia stupidă. 

— Dar cu Wisty cum rămâne? protestez. N-o pot 
abandona... 

— Nicio problemă. Pearl ridică din umeri. Mama 
May mi-a zis să stau pe lângă casă şi să am grijă de 
ea. 

Mă înmoi puţin când aud de Mama May, 
amintindu-mi cât de mult riscă Needermanii 
primindu-ne în casa lor, cât de scump vor plăti dacă 
vor fi descoperiţi. Le sunt dator. 

Intru fără tragere de inimă în hainele asprite de 


James 
Patterson 


murdărie. După un minut, mă ițesc de sub 
costumaţia mea formată dintr-o pătură mucegăită, 
pe post de togă, un fular pe jumătate deşirat, pe 
post de mască, şi o pălărie de soare foarte mare. 

— Mai semăn cu mine? 

— Muşchi mari? Creier mic? Mda, îmi pot da 
seama că eşti tu acolo, te asigur, răspunde Pearl, 
încruntată. 

Eu oftez frustrat. Era atât de simplu înainte! Era 
suficient să mă metamorfozez puţin, într-un bătrân 
sau într-o pasăre, aproape în orice, după nevoie... 

la stai puțin. Ceva s-a schimbat. Pearl se uită la 
mine uluită şi simt cum mă transform: forma 
nasului, lungimea părului. .. şi ce simt eu acolo, 
gropiţe? Pearl îmi aşază în faţă un ciob dintr-o 
podoabă spartă, ca să mă oglindesc în el. 

Sunt stupefiat. După ce zile în şir am simţit că 
puterea mă părăseşte, nu-mi vine să cred că a 
funcţionat! Cine are puterea? Vrăjitorul are 
puterea! 

între timp, Pearl se strică de râs. 

— Brandon Michael Hatfield? hohoteşte ea. 
Serios? 

— Ce? răspund, nevenindu-mi să cred. îl 
cunoşti? 

— Brandon Michael Hatfield! strigă Pearl şi 
vocea ei urcă o octavă întreagă. Evident că-l 
cunosc! Era cel mai seducător băiat din Lumea 


Liberă de dinainte! Dar nu mi-am dat seama că ai 
mintea unei preadolescente! 

Celebrităţile au fost lichidate în regimul N.O. 
pentru că reprezentau idoli, alţii decât Unicul. Ce 
rău fac dacă mă folosesc de înfăţişarea unor staruri 
pop de mult dispărute? în plus, am fost imagine de 
afiş pentru oprobriul public destulă vreme. Poate că 
mi-ar plăcea să am şi faţa unuia pe care toată 
lumea îl place. N-aveţi decât să mă daţi în judecată. 

— Prietena mea se dădea în vânt după muzica 
lui, zic, ridicând din umeri, pentru a mă preface că 
amintirea Celiei nu continuă să mă doară în 
adâncul sufletului. 

Pearl clatină din cap, sceptică, iar eu adaug: 

— Ştii ce, de fapt e destul de greu să scoţi din 
joben o identitate nouă! Uneori, ştii, trebuie să 
împrumuţi una. Brandon Cutărică mi s-a părut o 
opţiune la fel de bună ca oricare alta. 

— Brandon Michael Hatfield, mă corectează ea, 
de parcă aş fi comis un sacrilegiu. 

— Am priceput, zic şi îmi dau ochii peste cap. 
Oricum, merge, nu? 

Pearl dă aprobator din cap, continuând să 
chicotească, apoi mă împinge către uşă. 

— Ai face bine să o iei din loc. 

— Dar sora mea... 

Zăresc trupul firav al lui Wisty în capătul celălalt 
al odăii, cu păru-i roşu încâlcit de agonia febrei. 


James 
Patterson 


Adevărul e că arată mai rău astăzi. 

— O să am grijă de ea în locul tău. O să-i 
vorbesc şi o să-i pun comprese pe frunte. Ai 
încredere în mine. O să mă ocup de ea. 

Pearl îmi mângâie mâna şi ridică spre mine ochii 
ei mari şi argintii, plini de jurăminte. Dau să-i 
zâmbesc recunoscător, dar apoi Pearl încheie: 


Capitolu 
|8 


în orice caz, până moare. Whit 


GONESC PE STRĂZI, căutând cu disperare o 
scăpare din această lume sumbră şi tragică. Şi mi 
se pare o nebunie că încerc să ajung intr-un loc 
unde morţii continuă să umble. In Lumea de Jos. Pe 
Tărâmul Umbrelor. La Celia, iubirea vieţii mele, 
captivă printre Cei Pierduţi. 

Nu-mi pot scoate din cap cuvintele lui Pearl: 
„până moare”. Dacă aş reuşi să ajung înapoi la 
Celia, ştiu că ea mi-ar putea spune ce să fac. A fost 
ucisă cu brutalitate de Noul Ordin, dar a mai venit 
uneori să mă viziteze. Ca spirit. Şi ne-a ajutat de 
multe ori, pe Wisty şi pe mine, înainte de asta. 

Ea ar şti ce să spună. Nu-i aşa? 

Nu-mi pasă. Am nevoie de ea acum, orice-ar fi. 
Mirosul ei dulce, braţele ei mângâietoare, glasul ei 
încurajându-mă în şoaptă. Nu pot rămâne singur 


Capitolu 


9 


acum. 


O w 


Cum am făcut de-atâtea ori, mă îndrept către un 
zid de beton de la capătul unei străduţe şi îmi 
izbesc umărul în el,cu toată puterea, sperând să 
găsesc un punct slab pe care nu-l pot vedea, o 
deformare cât de mică a betonului care s-o facă să 
cedeze pe următoarea. 

Am mai folosit drumul ăsta, pe vremea când 
portalurile către Tărâmul Umbrelor erau parcă 
peste tot, dar, pe măsură ce puterea Unicului a 
crescut, multe portaluri au dispărut sau au fost 
blocate. 

Ca acesta. 

Nu reuşesc decât să mă aleg cu o durere 
fulgerătoare şi mă chircesc la pământ, învins, 
cuprins de dorul Cehei, al părinţilor mei, al copiilor 
care şi-au dat viaţa pentru Rezistență. Am pierdut 
aproape tot şi acum o să-mi pierd şi sora. 

Cuvintele îmi răsună în urechi, ca ecoul într-o 
scoică de mare: „până moare...” 

Nu. Nu încă. Mă smulg din mizeria străzii. 


James 
Patterson 


N-o să-mi las sora să moară.Whii 


MĂ RIDIC ŞI MĂ SIMT cuprins de o nouă energie. 

Mă gândesc la luptătorii Rezistenței, la Janine, la 
Margo şi Emmet, copii care, deşi au pierdut totul, n- 
ar fi abandonat vreodată pe unul de-al lor şi care 
nu ne-au abandonat pe noi niciodată. Copii care au 
pierit de mult, dar a căror dârzenie 
o simt si acum. 


Mă gândesc şi la Byron, pe care Wisty l-a 
transformat, nu o dată, în dihor. Pe cât de aiurite 
erau o grămadă dintre teoriile lui, Byron avea 
dreptate, se pare, într-o privinţă: când puterea 
noastră trecea prin el, se amplifica, deşi el însuşi nu 
avea nicio putere magică. Făcusem testul şi pe alţi 
copii şi părea să funcţioneze. Aşadar, poate — doar, 
poate — va funcţiona si acum? 


Mă întorc în goană la clădirea bombardată a 
Neederma- nilor, coborând scările spre subsol două 
câte două, şi dau buzna în mica încăpere, căutând- 
o pe Pearl.Nu e nicăieri de găsit. Ce mi-a promis? O 
să am grijă de ea. Ai încredere în mine. 

Nu sunt sigur că mai ştiu ce înseamnă acest 
cuvânt. 

Mă ghemuiesc lângă Wisty. Febra nu i-a scăzut şi 
e semi- conştientă. Are faţa plină de murdărie. 

— Nu mă abandona încă, Wisty. Am un plan. Nu 

te lăsa. încep să şterg faţa surorii mele cu o 

cârpă murdară, când 
uşa se deschide şi micuța haimana intră agale. 
Pearl îmi vede furia pe faţă şi ridică din umeri. 

— Mi s-a făcut foame şi m-am gândit că 
vrăjitoarea n-o să-mi simtă lipsa, zice ea veselă. Nu 
mai are mult, oricum, mai devreme a scuipat un fel 
de mâzgă neagră şi scârboasă. 

Fără să mă gândesc ce fac, o lovesc pe Pearl 
peste mână şi fărâmele de mâncare pe care le 
strânge în pumn cad pe jos. După care o târăsc 
până lângă sora mea. 

— Hei! protestează ea. Nu-i vina mea că e... 


Capitolul 
10 


N-o să ai grijă de Wisty până moare. O să mă ajuţi 
s-o vindec, îi poruncesc, cu glas de oțel. Acum! 


Whit 


PE PODEAUA DE CIMENT, în mohorâtul apartament 
subteran, Wisty se zvârcoleşte în aştemuturile 
murdare, cu răsuflarea sacadată. Broboane de 
sudoare îi acoperă fruntea, dar dinţii îi clănţăne în 
spatele buzelor pergamentoase. 

Trebuie să funcţioneze. 

Pearl stă lângă mine cu umerii pleoştiţi, mimând 
plictiseala, dar înhaţ hotărât mâna ei şi mâna lui 
Wisty. Wisty e cuprinsă de un atac violent de tuse şi 
în colţurile gurii îi apar picături roşii de sânge. 

îmi umezesc buzele şi încerc să-mi înghit panica. 
Trebuie să acţionez rapid, altfel o pierdem. 

Las mâna lui Pearl şi încep să-mi răsfoiesc 
jurnalul, căutând o formulă magică, dar ea îmi 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 
FOCUL 


şterpeleşte caietul, cu degete agile de hoţ exersat. 
— Poezii? 


James 
Patterson 


— Puştoaica pare sincer consternată.Dă-mi-1. 
Imediat, reuşesc să spun. 

Fac un efort imens să nu ţip la ea. 

— Bine, răspunde Pearl, aruncându-mi jurnalul 
în cap. Dacă ai nevoie de mine, mă găseşti acolo, 
sufocându-mă cu voma mea. 

— Exact ăsta face sora mea muribundă acum, 
din cauza nepăsării tale. 

Oftez adânc, plin de frustrare. 

Aplecându-mă, dau la o parte părul roşu ca focul 
lipit de obrajii lui Wisty. 

— Ascultă, Wist, spun încetişor, viaţa ta nu se 
opreşte aici. Nici pomeneală. Mai ai de ţopăit pe 
scenă, de izbucnit în flăcări ca o apucată, de 
bombănit când încerc să-ţi dau un sfat. Ascultă cel 
mai bun sfat pe care fratele tău mai mare o să ti—1 
dea vreodată. 

Mă năpădeşte plânsul, dar mă forţez să rostesc 
ultimele cuvinte, căci sora mea trebuie să le audă: 

— încă n-ai voie să mori, m-ai înţeles? Nu e spre 
binele tău. 

Wisty nu se clinteşte şi respiraţia ei continuă să 
fie  precipitată. în schimb, faţa lui Pearl se 
îndulceşte şi ochii ei mari se umplu de compasiune, 
de parcă e gata să izbucnească şi ea în plâns. 

— Vreau să spun ceva. 

Şovăitoare, Pearl aşază o mână pe umărul lui 
Wisty. Pare oarecum stânjenită. Mă holbez la ea, 


neştiind la ce să mă aştept, iar ea îmi aruncă o 
privire agasată: 

— închide ochii, Whit. E un fel de rugăciune, o 
să vezi. 

Mă supun şi o aud foindu-se lângă mine. Mă 
aştept să facă o remarcă răutăcioasă, dar când 
deschide gura, glasul ei e trist şi sincer. 

— Se pare că Whit ţine tare mult la tine, începe 
ea. Am avut şi eu un frate la care am ţinut. Avea şi 
el grijă de mine. După un moment de tăcere, Pearl 
continuă: Dar fratele meu nu mai e, şi... 

Vocea îi tremură şi inima mi se zbate în piept. 

— A fost cel mai rău lucru care mi s-a întâmplat, 
aşa că ştiu cum e. Pearl se opreşte o clipă, de parcă 
s-ar gândi dacă să continue sau nu. Aşa că... 
trezeşte-te odată. Amin. 

Deschid ochii, dar faţa palidă a lui Wisty e 
neclintită. Pearl mă apucă strâns de mână, de parcă 
ar fi fost ideea ei de la bun început. 

— Bine, vrăjitorule, spune ea cu blândeţe, acum 
recită-ţi poezia stupidă. 

Deschid o pagină goală a jurnalului şi versurile 
lui Murry Robinson se materializează în faţa ochilor 
mei: 

— „Arar se-ndură cruda 

Moarte De cei sortiți 
pieirii, 
Dar azi pe noi nu ne 


James 
Patterson 


desparte, în numele 
iubirii.” ! 
închid ochii si mai strâns si mă străbate un fior 
când îmi l 
imaginez Moartea, fantomatică, scheletică, arătând 
spre Wisty cu un deget fusiform şi îndepărtându-se, 
apoi, înfrântă. 


I Death at the Window („Moartea la fereastră”) 
de Robert Fuller Murray. 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 
FOCUL 


Seamănă mai degrabă cu Unicul, de fapt.Furia 
creşte în mine, până când tremur, cuprins de toată 
mânia, durerea şi frustrarea de a pierde tot ce am 
mai drag pe lume. Recit poezia, iar şi iar, cu glas 
puternic şi ferm. O aud pe Pearl îngânând o 
rugăciune, cu vorbele înecate de lacrimile pe care 
le varsă pentru Ziggy şi pentru ceilalţi pe care 
Moartea nu i-a ocolit. s 

Energia care ne inundă trece în trupul firav al lui 
Wisty. Singurul bec din odaie pâlpâie şi se sparge. 
Degetele mă ard de scânteia puterii vindecătoare. 

Când valul de energie se retrage, mă uit temător 
la Wisty. îmi țin răsuflarea, aşteptând să văd 
efectele puterii mele, culoarea năvălindu-i în obraji, 
eternul ei zâmbet ironic, emanaţia propriei sale 
magii. Trebuie să fi funcţionat. Am simtit-o. 

Dar Wisty nu se mişcă. Nici măcar nu sunt sigur 
că respiră. 

Pulsul mi-o ia la goană. Parc-ar fi... moartă deja. 
Pearl mă priveşte cu ochi mari, neliniştiţi. Dacă 
ritualul pe care l-am făcut a ucis-o pe Wisty, în loc 
s-o salveze? 

lar apoi, când sunt pe cale să abandonez orice 
speranţă, pleoapele surorii mele tremură şi se 
deschid. 

Nu ştiu la ce mă aşteptam — luciditate, poate? 
Magia nu i-a redat lui Wisty vigoarea şi strălucirea. 
N-a vindecat-o complet, dar, totuşi, ceva s-a 


3 
9 


James 
Patterson 


schimbat. Ochii ei, năuci şi febrili, mă sfredelesc. 

Şi nu mai au conturul roşu. 

— Wisty! exclam, strângând-o prea tare, într-o 
îmbrăţişare pe care n-o pot opri. 

— Bună, Whit, tuşeşte ea. Sunt... bine. 

Lacrimi îi curg pe obraji. îmi vine şi mie să plâng, 
de uşurare. După acest mic efort, Wisty îşi pierde 
din nou cunoştinţa. Dar nimic nu poate altera 
bucuria pură care mă cuprinde. Ştiu deja că va 
birui. 


Am puterea de â vindeca. Mă simt invincibil. ISty 


E FRIG. FOARTE, FOARTE FRIG. 

Sunt înfăşurată în pături, dar sunt îngheţată ca o 
bucată de carne într-un camion frigorific: până-n 
măduva oaselor. Aerul are un gust stătut şi reciclat, 
dar nu pot să-mi înalţ capul ca să cercetez 
încăperea. 

Văd şi acum ca prin ceaţă, dar devin brusc 
conştientă de o prezenţă lângă mine. Tresar. 
Adrenalina îmi năvăleşte în cap când trupul meu 
trimite semnalul de alarmă: Străin, întuneric. 
încăpere claustrofobă. Mulţi oameni care mă vor 
moartă. Si unde-i fratele meu? 


Mijesc ochii, încercând să-mi  concentrez 
privirea. 

E doar o fetiță, îmi dau seama uşurată. Stă cu 
ochii lipiţi de mine şi un zâmbet mic pe faţa-i 


James 
Patterson 


murdară. Are o frumuseţe stranie şi, preţ de o 
clipă, îmi trece prin minte că ar putea fi un înger. 


Apoi văd scânteierea cuţitului ei.încerc să mă 
feresc, dar trupul nu mă ascultă. Mă simt 
paralizată. încerc să strig după ajutor, dar nu 
reuşesc decât să scot un geamăt răguşit, gâlgâit. 
Copila ridică o sprânceană amuzată. Sunt drogată, 
mă gândesc. M-a drogat și e pe cale să mă taie în 
bucăți. 

înaintează spre mine. Neştiind ce altceva să fac, 
îmi încleştez pe pături degetele albite de panică. 
Un scâncet îmi scapă de pe buze. 

— Caaalm, zice fata, apropiindu-şi ochii rotunzi 
şi cenuşii de faţa mea. 

Sunt aproape hipnotici. Sunt încă speriată, dar 
mă liniştesc imediat. Fata stă lângă mine cu 
picioarele încrucişate şi începe să cioplească aşchii 
de lemn. Lumina palidă a singurei lumânări 
scânteiază pe lama cuţitului. încerc să domolesc 
sângele care-mi bubuie în creier şi, după un minut, 
copila ridică privirea. 

— Aşa, deci, te-ai trezit în sfârşit. Ştii, lumea 
făcea pariuri că o să fii moartă înainte de răsăritul 
soarelui, zice ea cu nonşalanţă. 

Mă holbez la această fetită morbidă, neştiind ce 
să cred despre ea. 

— Când te-a adus aici, Whit a spus că nu ştie 
cât o să mai trăieşti. Dar datorită ajutorului meu, ți- 
ai revenit. 

— De unde...? Tuşesc, apoi o iau de la capăt: De 


James 
Patterson 


unde îl cunoşti pe fratele meu? 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 
FOCUL 

Corzile mele vocale sunt răguşite după atâta 
tăcere şi glasul îmi sună mai mult scâncit decât 
ameninţător, cum intenţionasem.E limpede că fata 
cu ochi mari nu pare speriată. Continuă să 
trăncănească la nesfârşit, înşirând tot ce ştie 
despre mine şi fratele meu — de pildă, cum sunt 
afişate feţele noastre pe toţi pereţii capitalei — dar 
nu reuşesc să mă concentrez la ce spune. 

Inima mi se strânge când pomeneşte despre 
moartea părinţilor noştri, dar sunt prea amorţită de 
fig ca să pot înţelege mult mai multe, iar 
descrierile ei  însufleţite despre podoabe de 
Sărbătoare periculoase, despre poemul tămăduitor 
şi sângele de pe străzi mă ameţesc. 

Mă simt golită, de parcă tot sângele, toată 
energia, toată puterea... toată magia mi-au fost 
stoarse. Am mâinile albastre, e singurul lucru la 
care mă gândesc întruna. 

De-aş putea să fac o mică magie ca să mă 
încălzesc, aş putea pricepe toate astea. 

— Vino puţin aici, articulez, cu glas dogit, 
întrerupând tirada fetei. 

Probabil că par complet nebună, căci puştoaica 
are aerul că nici nu-i trece prin cap să se apropie de 
mine în clipa asta. 

— Haide. Vrei să scuip nişte sânge spre tine? 
Vino aici, o îndemn, şi ajută-mă să mă ridic. 

Se apropie şovăitoare şi încearcă să împingă 
nişte cârpe sub mine, cu vârfurile degetelor, ca să 


James 
Patterson 


nu mă atingă. 
în fine. Dacă o să mor, măcar să mă încălzesc 


niţel înainte. 

întind degetul spre şemineu şi prind privirea 
sceptică a 
tovarăşei mele. Simt căldura cunoscută a unui 
impuls de 


furie. Asta e suficient. Un foc straşnic trosneşte în 
cămin si | 

flăcările lui înalte de un metru încălzesc pe loc 
încăperea umedă. 

— Da! las să-mi scape un mic strigăt de 
victorie. 

N-oi fi eu vindecată de tot, dar puterea magică 

îmi revine. Fata e vizibil impresionată. 

— Uau! se minunează ea, făcându-mă să mă 
simt mult mai mândră decât ar fi cazul, pentru un 
simplu foculeţ. Chiar eşti vrăjitoare! 

— Da, una înfricoşătoare, fetiţo, îi răspund şi 
zâmbesc satisfăcută, deşi mă prăbuşesc deja între 
zdrenţe, epuizată. 

Norocul tău că n-ai încercat să foloseşti cutitul ăla. 

Fata zâmbeşte. 


— E pentru tăiat vreascuri de foc. N-aveam de 
gând să te ciopârţesc. 

Degetele ei dansează sarcastic pe mânerul 
armei. 


E Sărbătoarea, în definitiv, spune.Whit 


AZI-DIMINEAŢĂ AM PORNIT la drum, luând iarăşi 
înfăţişarea lui Brandon Michael Hatfield, încă 
entuziasmat de miracolul revenirii lui Wisty şi 
încrezător că pot să-i păcălesc pe cetăţenii bogaţi 
şi risipitori din capitala Noului Ordin să-mi arunce 
nişte mărunţiş, măcar cât să-mi arăt recunoştinţa 
faţă de Needermani. Dar, după trei ore într-o 
intersecţie circulată din centrul de afaceri, doar cu 
o mână de monede drept recoltă, îmi pierd 
speranţa. 

îmi dau seama că de fapt n-am prea văzut 
trecători de ceva vreme. Azi-dimineaţă, prin faţa 
mea s-au perindat hoarde de oameni de afaceri (nu 
contează că ochii lor goi au privit direct prin mine), 
dar acum, în preajma prânzului, când micul meu 
colţ ar trebui să fie luat cu asalt, nu trece aproape 


James 
Patterson 


nimeni. 


Rotindu-mi privirea, observ că, în afară de 
vânzătorii ambulanți plictisiţi, sunt, de fapt, singura 
persoană din zonaasta. Un ziar zboară peste 
stradă, ca o frunză dusă de vânt. E atât de linişte, 
încât ai putea auzi greierii. 

Mă ridic, neliniştit. Mă aflu în centrul celui mai 
agitat loc comercial din toată capitala. Oare am 
fost atât de cufundat în gândurile mele mohorâte 
încât n-am observat că pe-aici se întâmplă ceva 
ciudat? 

Apoi aud râsete în josul străzii şi, cu coada 
ochiului, observ doi bărbaţi veseli, elegant 
îmbrăcaţi, strecurându-se pe o stradă lăturalnică. 

Mânat de curiozitate, pornesc agale după ei, 
lăsându-mi pancarta de carton în praf. 

Dincolo de colţul străduţei, dau peste ceva cu 
totul neaşteptat. 

Mirosul mă izbeşte primul. 

Mirosul acela. O duhoare ameţitoare de carne 
arsă 
şi păr pârlit pluteşte în aer, împreună cu o dâră de 
fum negru. 

Tuşesc, cu ochii  lăcrimând. E aproape 
insuportabil. 

La început nu înţeleg de unde vine. Nu văd 
decât un grup mare de cetăţeni ai Noului Ordin, 
majoritatea oameni de afaceri, îmbrăcaţi la patru 


James 
Patterson 


ace şi încălţaţi cu pantofi cu tocuri înalte, care 
strigă veseli, distrându-se, după toate aparențele, 
la un fel de întrunire în timpul pauzei de masă. 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 
FOCUL 

Apoi văd ce se află în centrul atenţiei tuturor. în 
mijloc, legat de o ţepuşă, e ceva ce pare a fi o 
halcă de came, încă fumegând.Masa de came 
înnegrită de pe frigare nu-mi dă de gândit la 
început. Mintea mea nu poate face legătura între 
asta şi o fiinţă umană, în came si oase. 

Şi apoi văd un smoc de păr agăţat de un scalp 
carbonizat şi mă apucă ameţeala. 

Nu e o întrunire. E arderea unei vrăjitoare. 

Gâtlejul mi se usucă şi sunt paralizat de groază. 
Auzisem zvonurile, dar nu-mi imaginasem niciodată 
că ar putea exista asemenea oameni. Vreau să 
spun că bărbaţii şi femeile care formează grupul 
din faţa mea — gloata — arată atât de normal! 
Adepții Noului Ordin, da. Mai bogaţi decât 
majoritatea, cu siguranţă. Dar, totuşi, arată ca nişte 
oameni obişnuiţi pe care-i vezi în capitală zi de zi, 
oameni cu familii şi slujbe. Oameni cu un strop de 
compasiune, negreşit. 


Până când le observi ochii pustii. 
Cine ştie cine-a fost această femeie osândită sau 
dacă > 


măcar a avut vreo putere magică? Noul Ordin, cu 
flamurile lui roşii care acoperă Lumea de Sus, se 
desfată cu sânge. 

Aceştia sunt copiii lui. 

în sfârşit, percep realitatea în lumina ei crudă. 
Inima îmi bubuie. Mă năpustesc, împleticindu-mă, 


K U 


James 
Patterson 


spumegând de furie şi de îndârjire. 

— încetaţi! strig şi mi se pare incredibil de 
insuficient. 

Dar ce mai e de spus? 

Am ajuns prea târziu, desigur. 

Apoi o spaimă profundă îmi strânge inima cu 
degete de gheaţă şi îmi smulge răsuflarea din 
piept. Ţipetele pe care le aud acum nu sunt ale 
femeii; sunt ţipetele oribile ale unei gloate 
dezlănţuite. Pentru că acum toţi se întorc. Grupul 
înnebunit se întoarce de la rămăşiţele carbonizate 
ale bietului suflet legat de stâlp. 


Şi se îndreaptă spre mine.Whit 


TIMPUL SE OPREŞTE şi fiecare muşchi al corpului mi 
se încordează, când năvălesc cu sutele asupra 
mea, ca nişte pi- ranha însetaţi de sânge, gata să 
mă ciugulească până la os. 

— Nu cumva eşti... Brandon Michael Hatfield? 
mă întreabă o femeie, cu o undă de venerație în 
glas. 

Răsuflu prelung, încuviinţând din cap. Uitasem 
de vrajă, însă uşurarea mea nu durează decât o 
secundă, căci următorul lucru pe care îl aud e un 
fluierat. Zăresc cu coada ochiului o camionetă care 
opreşte, dar tocmai când să-mi dau seama ce 
înseamnă de fapt cuvintele vopsite pe ea — ECHIPA DE 
SALUBRIZARE A N.o., unde salubrizare înseamnă 
eliminare... adică unul dintre Detaşamentele Morţii 
aflate sub comanda Unicului, un baston de cauciuc 
mă izbeşte în tâmpla dreaptă. 


James 
Patterson 


îmi recapăt vederea tocmai la timp ca să observ 
cum o cizmă cu vârf de oţel intră în contact cu 
abdomenul meu. Tot aerul îmi iese din plămâni şi 
am senzaţia că-mi scuip un rinichi.Sau toate 
intestinele groase şi subţiri. 

Mulțimea freamătă şi se vânzoleşte în faţa mea, 
în timp ce un bărbat cu o mustață neagră şi 
unsuroasă şi buze subţiri, liderul grupului, după 
toate aparențele, mă apucă de păr, apropiindu-şi 
ochii săi reci de faţa mea. 

— Prin dispoziţia Unicului, scuipă el, citind o 
hârtie cu aspect oficial, toate scursorile vor fi 
îndepărtate de pe aceste străzi ale Disciplinei, 
inclusiv cei care practică artele interzise, acei 
indivizi numiţi înainte ce/ebrități şi toţi cei care 
reprezintă o ameninţare pentru Noul Ordin. Se 
încruntă, privindu-mi atent masca de Brandon 
Michael Hatfield, cu trăsături cizelate — aparent 
aproape la fel de ofensatoare ca adevărata mea 
identitate: Şi aici te încadrezi şi iu, lepădătură. 

Reuşesc să adun destulă flegmă ca să-l împroşc 
bine, drept răspuns, ceea ce voi regreta, probabil, 


în următoarele cinci secunde. 
Ceilalţi soldaţi ai Detaşamentului Morţii 
înaintează si » » » * > 


acum începe adevărata distracţie. 

Unul îmi forţează mâinile la spate, în timp ce alţi 
doi îmi frământă pe rând faţa, ca pe-un aluat de 
pizza, stropit cu bulion din nasul meu. Lucrurile se 


succed prea repede ca să percep durerea fiecărei 
răni, dar, când mă răstoarnă pe spate, simt efectiv 
cum umărul mi-e dislocat. Mă străfulgera o durere 
vie, ca o lamă de topor. 


Aş putea încerca să arunc o vrajă ca să-i ţin la 
distanţă, dar ceva îmi spune că o să am o viaţă 
mult mai grea dacă află cine sunt cu adevărat. 
încerc să-mi abat atenţia de la potopul de pumni, 
Capitotheln găseşte decât gloata însetată 
1 e, dincolo de cercul soldaţilor.O femeie cu o 

Adei nurcă, rujată strident, le strigă: 

— Lichidaţi-l! 

Şi imaginea cadavrului vrăjitoarei îmi vine în 
minte. 

Nu sunt pregătit să fiu „lichidat”, deocamdată. 
Chiar dacă pe Tărâmul Umbrelor mă aşteaptă Celia. 
Gândul la ea e ca o nouă lovitură în stomac, dar e 
de-ajuns să-mi imaginez zâm- betu-i dulce, căldura 
ei — si să-mi amintesc exact cine mi-a luat-o — ca 
să-mi vină în minte câteva formule magice de 
răzbunare. 

Nu mai am altă şansă acum decât să mă bizui 
pe vrăji, ceea ce e destul de, mă rog, stresant, 
având în vedere că trucurile mele n-au prea 
funcţionat în ultimul timp. 


Celes, s-ar putea să te văd mai repede decât 


credeam.W Hit 


NU SUNT DECÂT UN TERCI însângerat în clipa asta, 
dar arunc spre aceste brute fiecare fărâmă de 
magie care mi-a mai rămas. Bâigui incantaţii, 
blesteme şi poeme, căznindu-mă să invoc toate 
forţele negative pe care le pot mobiliza. 

Şi e cam... înfricoşător. 

Simt o energie negativă crescând în mine şi 
devenind o forţă care trebuie să iasă şi să-şi 
găsească o ţintă. Termin cu un poem care mi s-a 
părut întotdeauna sinistru: 

— „S-au stins ochii scânteietori, glasul sonor, 

pasul sprințar; în locul lor, ochi înrobiţi şi glas şi 

mâini şi paşi de sclav. Abur de vin în răsuflare, 
obraz buhăit de nesat, trup măcinat de pofte, 
Plămâni în putrefacție, stomac mâncat de 


James 
Patterson 


cancer şi arsuri, Oase reumatice, intestine 
colcăind de scârnăvie..." 


1A Hand Mirror („O oglindă”) de Walt 
Whitman.înainte să apuc să termin poezia lui 
Wallace Shipton, echipele Noului Ordin se apleacă 
şi îşi vomită prânzul peste cizmele negre şi 
lucioase, iar de pe buzele cetăţenilor ţâşneşte 
sânge, pătându-le veşmintele de soi. 

— Pesta Sanguină, bolborosesc, cu buzele 
tumefiate. Sunt toţi contaminaţi! 

Când înregistrează ce spun, cetăţenii şi oamenii 
Noului Ordin, cuprinşi deopotrivă de panică, încep 
să se încaiere. Mă îndepărtez, şchiopătând, de 
acest haos, chiar înainte să înceapă bătaia. Soldaţii 
şi oamenii de afaceri se bat ca nişte câini, sărind 
unul la gâtul altuia. 

Mă opresc o clipă la colţ, ascultând tipetele 
venite dinspre uliţă. Sunt măcinat de remuşcări că 
am provocat şi mai multă violenţă: nu asta era 
intenţia Profeţiilor, sunt sigur. Stau pe gânduri dacă 
să mă întorc să-i salvez pe toţi. 

Dar apoi mă gândesc la biata bucată de came 
carbonizată legată de stâlp şi inima mi se 
împietreşte odată cu înţelegerea amară a lumii în 
care trăim. N-au decât să se omoare între ei. 


Capitolul 


13 


îmi lepăd masca în timpul mersului. Dar, 
cumva, tot nu mă simt eu însumi. Wisty 


AFARĂ, SOLDAŢII OCUPAŢIEI Noului Ordin continuă 
să brutalizeze poporul neputincios. Dar în bordeiul 
subteran al familiei  Neederman, în lumina 
lumânărilor, spiritul Sărbătorii ne încălzeşte 
sufletele. De mult n-am mai simţit, Whit şi cu mine, 
ceva care să semene cu căldura spirituală. 

Mama May ne învăluie pe toţi într-un zâmbet 
larg şi bate într-o găleată, vestind că masa e gata. 
Un murmur agitat străbate încăperea. 

— Haideţi, haideţi! Adunaţi-vă toţi! strigă Mama 
May, emoţionată. în seara asta avem un Ospăţ 
foarte special. Ceva ce n-am mai mâncat de 
aproape o lună: came. 

Un strigăt de bucurie se înalţă din grup şi 
membrii flămânzi ai familiei Neederman se aşază în 
cerc pe podea, privind în sus, nerăbdători. 


Mama May scoate la iveală doi porumbei prost 
jumuuliţi, sfrijiţi ca nişte vrăbii. Parcă ar fi resturile de 
la masa altei familii. Mă uit la Whit cu înţeles.— 
Arată delicios, mamă, spune Pearl apăsat şi toată 
lumea murmură aprobator, de politeţe. 

Mama May îşi sărută fiica pe creştet şi începe să 
taie 
carnea. Ştiu că ar trebui să fiu recunoscător si ştiu 
că ar trebui 


să le onorez tradiţia, dar văd tristeţe în toţi aceşti 
ochi mari şi argintii şi foame pe aceste feţe supte, 
chinuite, şi eu... 

Nu pot. Să accept. 

Dau să spun ceva, dar Whit îmi aşază o mână pe 
braţ şi clatină din cap. Se poartă ciudat şi e prost 
dispus de când s-a întors de la cerşit. Şchiopăta şi 
sângera, dar n-a vrut să-mi spună de ce. De fapt, n- 
a adresat aproape nicio vorbă nimănui toată seara. 
Sunt pe cale să-i spun că strică atmosfera 
Sărbătorii, dar apoi... face un lucru minunat. Cu o 
mişcare din încheietură, avem chifle grase, cu unt 
din belşug, şi cartofi piure plini de smântână. Un 
curcan uriaş tronează în mijlocul cercului, alături de 
o supă-cremă de porumb pe pat de fasole verde. 

Şi plăcintă! Mere, dovleac, arahide. Aş putea 
mânca numai plăcintă tot restul vieţii. 

Copiii încep să vorbească toţi deodată şi adulţii 


James 
Patterson 


au un aer năucit, de parcă nu le vine să creadă. 

îl privesc radioasă pe Whit, dar el nu zâmbeşte. 
Se uită la Pearl, care continuă să-şi taie carnea tare 
de porumbel din farfurie, cu gura strânsă în acel 
mic nod, aşa cum o văd adesea. 

Nimeni nu se atinge de nimic, până nu dă Mama 
May semnalul, şi îmi dau seama că Whit e la fel de 
neliniştit ca mine. 

Dar faţa rotundă a Mamei May străluceşte, 
lumina lumânărilor îi joacă în ochi şi zâmbetul ei 
larg mă linişteşte. 

— Nu vă pot spune ce mult înseamnă asta 
pentru familia noastră. Am pierdut atât de mult. 
Mama May priveşte împrejur, la fiecare copil cu 
obrajii supţi, şi trage aer adânc în piept: Vreau să 
ştiţi toţi că acesta este cel mai grozav Ospăţ pe 
care l-am avut vreodată. 

Mă gândesc la Sărbătorile trecute, cu mâncare 
pe care n-am gustat-o cu adevărat şi cadouri pe 
care nici măcar nu mi le amintesc. La cum scurtam 
timpul petrecut cu familia, ca să fac una sau alta. 
Strâng mâna fratelui meu. 


Capitolul 
16 


Și pentru noi, şoptesc.N ISty 


DUPĂ CINĂ, WHIT insistă întruna să plecăm, să-i 
părăsim pe Needermani. 

Mă uit la el cu gura căscată: 

— Acum? Nu vorbeşti serios. E 

Sărbătoarea! îşi frământă buza. 

— Wist, n-ai mai ieşit de multă vreme. Nu ştii 
cum e. Situaţia e tot mai periculoasă. 

Ceva e schimbat în glasul lui, dar nu-mi dau 
seama ce. îşi fereşte privirea, dar strânge deja 
lucrurile noastre. 

— Păi, înseamnă că acum sunt mai mulţi soldaţi 
N.O. ca oricând, nu? spun, arătând spre afară. în 
plus, nici nu m-am vindecat bine. 

încerc să par firavă. E o mică manipulare să fac 
apel la experienţa mea extremă, dar ce spun e, 
oricum, adevărat. 


James 
Patterson 


Nu putem să ne bucurăm măcar încă un pic de 
această iluzie de Sărbătoare fericită? spun ochii 
mei rugători.Whit pufneşte şi se îndepărtează cu 
paşi mari, dar ştiu că am mai câştigat puţin timp. 

Totuşi, mai târziu, în vreme ce Needermanii fac 
schimb de cadouri, aproape că-mi doresc să fi 
plecat, ca să nu tulburăm intimitatea momentului 
lor de familie. 

Whit şi cu mine încercăm să-i lăsăm singuri, aşa 
că stăm deoparte şi spălăm vasele, dar e greu să 
nu ne holbăm la darurile pe care şi le-au pregătit 
unul altuia: podoabe de metal pe care le-au 
dezgropat în timp ce căutau cele necesare traiului, 
pietre şlefuite, beţişoare de tobă, cioplite manual 
din resturi de lemn... Mi se strânge inima când îmi 
vine brusc în minte darul pe care mi l-a făcut mama 
cândva. 

Tocmai atunci, Pearl Mărie vine în fugă la noi, 
toată un ghem de emoţii. Ne întinde fiecăruia câte 
un sac de gunoi legat cu sfoară. îl iau pe-al meu, 
ridicând o sprânceană spre Whit. 

— Ce mai aşteptaţi? Căderea Noului Ordin? 
Deschideţi-le odată! scânceşte Pearl. 

Pe fundul fiecărui sac uriaş de gunoi se află un 
singur fir de beteală argintie. Nu prea ştiu ce să fac 
cu ea, dar ochii lui Pearl sclipesc în aşteptare şi faţa 
lui Whit se luminează. Nu l-am mai văzut zâmbind 
atât de larg de când... ei, bine, de dinainte să fim 


răpiți prima oară. 

— Mersi, puştoaico. înseamnă tare mult pentru 
mine, zău. 

După felul în care se comportă Whit, e limpede 
cât de nepreţuit este pentru Pearl acest obiect 
ciufulit şi cât de greu trebuie să-i fi fost să renunţe 
la el. 

— Da, păi, m-am gândit că ţi-ar prinde bine 
puţin sclipici la mutra aia urâtă, zice Pearl, cu o 
mină serioasă. 

— Vino aici, şmecherie! ţipă Whit, ridicând-o şi 
azvârlind-o în aer. 

Pearl râde, cu râsul ei subţire ca un țipăt de 
hienă, şi e aproape ca şi cum am fi o familie. Dintr- 
odată, mi-e atât de dor de părinţii mei încât 
aproape îi simt în încăpere cu mine. Eram 
împreună, nu demult, dar parcă a trecut deja o 
veşnicie de când nu le-am auzit vocile. 

Voci pe care Unicul le-a amuţit pe veci. 

înainte să mă întorc cu spatele, Mama May 
zăreşte lacrimile fierbinţi şi sărate ce-mi curg pe 
obraji. Braţele ei puternice mă învăluie într-o 
strânsă îmbrăţişare. 

— Ştiu cum e, draga mea. Totul se schimbă, iar 
în timpul Sărbătorilor e cel mai greu. Atâtea tradiţii 
pierdute, atâţia oameni care au murit. Pe vremuri, 
era perioada când ne strângeam laolaltă, când 
eram buni cu vecinii. îţi vine să crezi că n-am putut 


James 
Patterson 


găsi nici măcar un loc unde să ne putem întâlni să 
citim legendele Sărbătorii? E o ruşine, asta e. 

îşi trece absentă degetele prin părul meu în timp 
ce vorbeşte, aşa cum am văzut-o făcând cu copiii 
ei. în general urăsc să-mi atingă cineva părul, dar e 
neaşteptat de liniştitor să-i simt mâinile puternice 
masându-mi scalpul. Mă simt în siguranţă. 

— Dar sala de ceremonii? Acolo mergea mereu 
familia mea să asculte legendele, spun, plimbându- 
mi mâna peste coada netedă pe care Mama Maya 
reuşit s-o facă din părul meu încâlcit. 

— E mult mai rău in ultimul timp, explică Hewitt, 
apro- piindu-se împreună cu Whit. Ne dă fiecăruia 
câte o farfurie încărcată de plăcintă. Oricine e prins 
că ar crede într-o putere mai mare ca a lui, e strivit. 
După execuţia din piaţă de luna trecută, sala de 
ceremonii a rămas pustie. 

Mama May clatină din cap şi pune deoparte, 
neatinsă, bucata ei de plăcintă. 

— în plus, spune ea, nu mai poţi găsi pe nimeni 
care să ridice glasul împotriva lui, darămite oameni 
care vor să se roage pentru zile mai bune. 

Ochii i se umplu de lacrimi. Pearl trage de rochia 
murdară a mamei sale: 

— Nu plânge, mamă. Uite ce ne-a adus 
Dumnezeu, oricum. .. doar boală şi moarte. Unicul 
e singura fiinţă care controlează lumea asta în 
vreun fel. 


Mama May icneşte de spaimă la auzul numelui 
interzis, dar Pearl continuă: 


Capitolul 


17 


Cine ştie? Poate că Unicul este Dumnezeu.— CE 
ZICI DE EA? îi spune Cel Care Este Unicul tânărului 
din spatele lui, cu ochii încă lipiţi de micul monitor. 
în timp ce alţii putrezesc măcinaţi de boală, ca 
şobolanii din canale, Darul încă triumfă. 

Tânărul protejat al Unicului oftează şi 
traversează camera cu paşi mari. Cizmele lui 
soldăţeşti lustruite răsună pe podeaua de metal. E 
destul de înalt, n-are mai mult de şaptesprezece 
ani, iar ţinuta lui dreaptă şi expresia ursuză a 
buzelor sale strânse indică o educaţie strictă, 
printre cei foarte bogaţi. Zâmbetul lui fermecător şi 
dinţii albi, perfecţi, fac din el întruchiparea 
curăţeniei şi optimismului Noului Ordin. Cu părul de 
un blond aproape alb, pieptănat riguros pe spate, 
cu ochii azurii, aproape translucizi, şi pomeţii 
proeminenţi, pare făcut din sticlă: tăios şi incolor. 


6 
8 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 
FOCUL 


Frumos, dar dur. Rece. 
Numele lui e Pearce. 


James 
Patterson 


Pearce supraveghează şiruri peste şiruri de 
monitoare care se aprind în tumul de control, 
arătând fiecare colţ alcomplexului. Cu o apăsare de 
tastă, Unicul poate incinera pe oricare dintre copiii 
din imagine. Face asta adesea ca să se amuze, în 
după-amiezile plictisitoare. 

Dar acum atentia Unicului se concentrează la alt 
monitor: 


J 


unul care înfăţişează o scenă de la marginea 
capitalei. 

Pearce se uită peste umărul Unicului la grupul de 
indivizi murdari care-si trec din mână-n mână 
lumânări, într-o odăiţă umedă şi rece. 

Fata e acolo, aleasa nepreţuită a Unicului, în 
mijlocul lor. 

Vie. 

Pearce urmăreşte privirea Unicului către focul 
care trosneşte într-un colţ. 

— E doaro scânteie, spune soldatul cu dispreţ. 

— Ah, dar puterea unei singure scântei! Unicul 
zâmbeşte amuzat. Nu ţi s-a părut chiar aşa de uşor, 
din câte-mi amintesc, punctează el. Văzând că 
Pearce tace ursuz, Unicul îşi drege glasul. Trebuie s- 
o spun: încep să-mi cam pierd răbdarea, declară el 
nonşalant, de parcă ar vorbi despre vreme sau 
despre bilanţul morţilor în rândul civililor. N-am fost 
destul de clar când am spus că vreau să fie 


capturată? 

— Detaşamentul şi potăile sunt pe drum, 
răspunde Pearce, rece şi sigur pe sine. 

Unicul strânge din buze. 

— A, deci trebuie să înţeleg că ai angajat în mod 
demonstrativ nişte idioţi incompetenţi să facă 
treaba pentru care te-am adus anume aici? 

Pearce îşi trece degetele prin păr, frustrat. 
Problema e că gândul de a se apropia de Wisty 
Allgood îi stârneşte emoţii profund conflictuale — 
iar el nu prea e obişnuit să simtă emoţii. 

— N-am putea s-o omorâm, pur şi simplu? 
sugerează Pearce. 

Cuvintele îi ţâşnesc de pe buze înainte să le 
poată opri. Unicul ridică o sprânceană şi Pearce îşi 
dă seama de gafa sa grosolană. 

— Ar fi mai uşor, mai rapid, se grăbeşte el să 
explice. în absenta Darului, nu va mai exista nicio 
ameninţare. Vom avea toată puterea din lume. 

Unicul se ridică în picioare şi îl priveşte de sus pe 
Pearce, de parcă l-ar vedea pentru prima oară. 
Gura i se strâmbă într-o grimasă amară. Apoi, fără 
un cuvânt, Unicul îi trage o palmă grea peste faţă. 
Băiatul face câţiva paşi în spate, împle- ticindu-se, 
sub lovitura care lasă o rană adâncă în obrazul 
neted, acolo unde îl atinge inelul tăios al Unicului, 
cu însemnele Noului Ordin. 

Stropii de sânge cad pe podea, ca nişte 


James 
Patterson 


exclamaţii vii şi aprinse, dar Pearce nu scoate un 
sunet, iar maxilarul său rămâne încleştat, sfidător. 
în definitiv, în scurta lui viaţă a avut parte de 
tratamente mult mai rele. 

— Ai început să te bâlbâi, băiete. Cred că vrei să 
spui că eu voi avea puterea, nu-i aşa? punctează 
Unicul, cu glas monoton. Şi nu văd o ameninţare 
prea mare, zău. Mai degrabă un joc interesant pe 
care-l jucăm cu toţii. 

Unicul se întoarce cu spatele la Pearce, dându-i 
de înţeles că se poate retrage, şi îşi îndreaptă din 
nou atenţia spre monitor. Pearce simte o cunoscută 
furie încălzindu-i obrajii şi urechile şi coborându-i 
până în vârful degetelor. 

Există pe lume o singură persoană pe care o 
urăşte mai mult decât pe vrăjitoare. 

Tânărul soldat întinde şovăielnic o mână spre 
Unicul. Dacă are destulă tărie, dacă e în stare, e 
cea mai bună ocazie, încă un centimetru sau doi şi 
poate să atingă ţeasta aceea netedă, pleşuvă, 
poate să vadă cum pielea se desprinde de craniu şi 
trupul se prăbuşeşte. 

Cu mâna tremurând, ezită. 

Unicul se întoarce brusc şi, în acelaşi timp, 
Pearce sare în sus, sufocat parcă de strânsoarea 
unei menghine invizibile. 

— Ne cam pripim, nu-i aşa? Unicul râde ca un 
maniac. Cauţi deja finalul jocului? 

Pearce e suspendat la câţiva centimetri 


deasupra podelei, cu picioarele atârnând. Faţa îi 
devine curând stacojie şi pătată. 

—  N-aţi fi în stare, bolboroseşte el. 

Ochii Tehnicolor ai Unicului sclipesc de răutate, 
în timp ce-l ţine pe Pearce în aer, într-un ştreang 
invizibil. 

— După cum ştii prea bine, dragă băiete, nu m- 
aş da în lături de la nimic ca să-i educ pe cei care 
nu-mi înţeleg pe deplin autoritatea. 

Pearce priveşte peste umărul  Unicului, 
gândindu-se că abia zăreşte crestele albe ale 
munţilor,  batjocorindu-l din depărtare.  Moşia 
Regelui Vrăjitor. N-ar fi trebuit să plece. 

Chiar în clipa în care îşi pierde cunoştinţa, Pearce 
e brusc eliberat din strânsoare şi se prăbuşeşte pe 
podea. 

— Aşadar, zice domol şi răspicat Unicul, 
aplecându-se deasupra lui. Adu-mi fata. 

Ochii lui mocnesc de furie si scânteiază 
ameninţători. 


— Te rog. 

Gâfâind de efort, Pearce se ridică în picioare. 
Venindu-şi în fire, salută, se întoarce pe călcâie şi 
se îndreaptă spre uşă cu paşi mari, cât poate el mai 
siguri. 

— Şi, Pearce? spune Unicul când tânărul e cu un 
picior afară din încăpere. 

Pearce se opreşte în prag, cu nervii zbâmâind de 


James 
Patterson 


încordare. 

— Nu uita cine te-a făcut ceea ce eşti. Dacă vrei 
să te duci înapoi în munţi, pot să-ţi iau fiecare 
fărâmă de putere pe care ţi-am dat-o. 


Capitolul 
18 


Trupul lui Pearce se crispează, dar nu se întoarce. 
îşi atinge obrazul şi îl găseşte încă umed de sânge. 
Muşcându-şi limba să nu tipe, îşi îndreaptă spatele, 
îşi şterge mâna de clanţă şi pleacă s-o caute pe 
Wisty Allgood.Wtot 


SUNT UN FUGAR, cel mai căutat criminal. Chipul 
meu e lipit pe fiecare zid, pe fiecare stâlp de felinar 
din capitală. Să mă scol la cinci dimineaţa, să 
hoinăresc prin oraşul plin de soldaţi, să folosesc o 
bucată mare din Magia mea ca să-mi transform 
braţul într-o secure, în văzul tuturor, şi să dobor un 
pom în mijlocul Parcului Ţării de Sus, într-o zi de 
Sărbătoare interzisă, este, probabil, unul dintre cele 
mai prosteşti şi mai riscante lucruri pe care le-aş fi 
putut face, în 

situaţia de fată. 


Nici măcar nu-i un pom mare. E puţin cam rar în 


James 
Patterson 


spate şi foarte înclinat spre stânga, dar expresia de 
pe chipul surorii mele, în timp ce-i împodobeşte 
crengile cu beteală ciufulită, împreună cu Pearl, a 
meritat din plin efortul. 


— Pearl nu mi-a spus prea multe încă, dar ochii 
îi strălucesc de emoție. Se uită la Wisty şi face 
semn cu bărbia în direcţia şemineului:Straşnic foc ai 
mai aprins aici! Arde deja de aproape două zile. 

Wisty zâmbeşte larg — venind de la Pearl, e un 
adevărat elogiu. Vreau să mă bucur de moment 
alături de ele, dar când aud de foc, îmi revine în 
minte acel cadavru carbonizat. Mă 
ia cu ameţeală. 


Wisty îmi observă grimasa şi se uită nedumerită 
la mine. Oricât aş vrea să-i povestesc despre ce-am 
văzut, îmi doresc, mai mult ca orice, să uit şi să-mi 
duc sora departe de capitală. 

Wisty, pe de altă parte, vrea să profite cât mai 
mult de această Sărbătoare. 

Ne face cu ochiul, mie şi lui Pearl, şi, într-o clipă, 
podoabele sparte, aşezate de-a valma pe ramuri, se 
transformă într-un curcubeu de beculeţe 
pâlpâitoare. Culorile lor strălucesc în odaia 
întunecată. Fluier apreciativ şi ceilalţi Needermani 
se adună, în exclamaţiile de uimire ale copiilor. 

îi zâmbesc lui Pearl, dar faţa ei micuță e o 
mască. 

Mama May îşi drege glasul: 

— Pearl Mărie, nu mai ştii să te porţi? Cum spui? 

Ochii mari şi cenuşii ai lui Pearl sunt solemni. 

— E grozav, foarte frumos şi aşa mai departe. E 
minunat. Pearl Mărie ne priveşte acuzator: Dar dacă 
sunteţi cine susţineţi, dacă aţi venit să ne salvaţi, 


James 
Patterson 


nu puteţi să faceţi mai mult? 

— Pearl, intervine mama, cu o undă de furie în 
glas. îmi pare rău, Wisty, e doar supărată. După 
moartea lui Ziggy şi toate celelalte... 

— Da, mamă, ne-au dat nişte podoabe 
sclipitoare. Dar eu am muncit mult pentru bucăţile 
alea de sticlă spartă. Ea pentru ce a muncit 
vreodată? 

Wisty stă cu privirea pironită în podea. O cuprind 
cu braţul pe după umeri. 

— Da, Ziua Ospăţului a fost grozavă, continuă 
Pearl, dar mâine iar o să ne fie foame, şi poimâine. 
Ne pot aduce tuturor căldură noaptea? Căldură şi 
siguranţă? întreabă fetiţa. în fiecare noapte? 

Nimeni nu scoate o vorbă. întreaga încăpere a 
amuţit. Ochii lui Pearl Mărie ne sfredelesc, 
acuzatori. 

în clipa următoare, pământul se cutremură ca 
de-o explozie şi uşa de lemn se prăbuşeşte în 
tăndări. Un număr ameţitor de recruți ai 
Detaşamentului Morţii invadează spaţiul, călcându- 
se pe picioare cu cizmele lor negre care mişună ca 
nişte şobolani şi îndreptându-şi armele spre frunţile 
noastre. 

începusem să mă simt prea bine pentru o clipă. 
Asta seamănă mai mult cu viata mea. 

Privesc înnebunit împrejur, căutând o armă sau 
o cale de scăpare, dar sunt prea mulţi soldaţi, prea 
multe arme şi prea mulţi lupi cu colții dezgoliţi şi 


ochii însetaţi de sânge, duhnind a came putredă. 

Se lasă un moment de tăcere şi nimeni nu se 
mişcă. E ca şi cum Detaşamentul Morţii nu s-ar fi 
aşteptat să meargă aşa de uşor. Suntem nişte 
animale prinse în capcană, privindu-ne moartea în 
faţă. Unde putem fugi? Mintea îmi goneşte în ritm 
cu pulsul şi o simt pe sora mea lângă mine, 
încordată, gata să ţâşnească la un semn. 


Pearl pare hipnotizată de lupi. Trupul ei micuţ 
tremură din toate încheieturile. 

— Du-te lângă Mama May şi nu te dezlipi de ea, 
îi şoptesc. Nu privi înapoi, doar du-tel 

— Din ordinul direct al Celui Care Este Unicul — 
citeşte un recrut bucălat dintr-un catastif—membrii 
acestei familii vor fi arestaţi pentru faptele abjecte 
de a ascunde fugari extrem de periculoşi şi de a se 
deda la acele acţiuni şi lecturi interzise asociate cu 
ceea ce a fost cunoscut drept Sărbătoarea, şi vor fi 
pedepsiţi prin execuţie în Piaţa Disciplinei. 

Needermanii par resemnaţi, printre lacrimi. Ştiau 
că ziua aceasta avea să vină. 

— Frumos pom, spune sec un soldat, rânjind. 
Lemn solid, pin. Ar trebui să fie numai bun de 
spânzurătoare. 

Soldaţii fac un salt înainte şi izbucneşte haosul. 
Needermanii par să fi dispărut şi, în locul lor, e un 
grup de şoareci care aleargă înnebuniţi de colo- 
colo. Câţiva soldaţi încearcă să-i calce în picioare şi 
un băiat fobie ţipă îngrozit. 


James 
Patterson 


Wisty îmi face cu ochiul şi, într-o clipă, îmi aduc 
aminte că atunci când vine vorba de transformări, 
rozătoarele sunt specialitatea ei. 

în haosul creat, reuşim să ţâşnim pe lângă 
soldaţi şi să urcăm scara şubredă către 
apartamentele distruse de deasupra, cu fiarele 
iadului pe urmele noastre. înnebuniţi, ameţiţi, 
urcăm în spirală, sus, tot mai sus. Nu m-am gândit 
ce facem când ajungem în vârf, dacă scara... se 
termină pur şi simplu. 

Următorul nivel e complet devastat de bombe şi 
singurul lucru care ne desparte de fălcile 
însângerate, mârâitoare ale lupilor este un geam 
spart. 

Unul dintre soldaţi râde când lupul lui trage de 
lanţuri. 

— Ați ajuns la capăt. Unde să mai mergeţi? 

— Acum ar fi momentul pentru vraja vulturului, îi 
spun lui Wisty. 

în mod obişnuit, acum ne-am metamorfoza lin în 
nişte creaturi înaripate graţioase, luându-ne zborul 
şi plutind deasupra oraşului înroşit de flamuri, 
lăsându-ne departe urmăritorii, mici pete negre în 
peisajul de la picioarele noastre. 

Totuşi, iată-ne tot aici. Oameni. 

Wisty oftează, frustrată. 

— Mi se împuţinează puterea sau aşa ceva. De 
parcă ar funcţiona asupra altora, dar nu şi asupra 
noastră. 


Lipsiţi de orice vrajă, lipsiţi de orice altă 
posibilitate, o înhaţ pe Wisty şi împreună ne 
prăbuşim de la fereastra etajului patru, căzând, 
căzând... 


Capitolul 
19 


Şi apoi, o bufnitură zguduitoare. Wisty 


NE RIDICĂM ÎN PICIOARE, tuşind, gâfâind, uşor 
răniţi, dar victorioşi. 

Mă holbez, uluită, la mormanul enorm de gunoi 
care ne-a amortizat căderea şi o bătrână mă 
priveşte dând aprobator din cap, în timp ce se 
îndepărtează pe strada demolată, încercând să 
treacă neobservată. Un mic semn de sprijin şi soli- 
daritate. Nu suntem singurii care se războiesc cu 
acest sistem nedrept. Soldaţii se apleacă pe 
fereastră, răcnind înjurături, dar n-au cum să ne 
prindă. 

Atunci de ce rânjesc? Ridic privirea spre 
fereastră, mijind ochii. între soldaţi se zvârcoleşte o 
făptură mică şi furioasă. Au pus mâna pe Pearl 
Mărie. Se zbate, cu feţişoara aprigă şi hotărâtă, dar 
bărbaţii râd, smucindu-i braţele în toate părţile. 


— — V-aţi uitat jucărioara, ne ia unul peste 
picior. Am putea să v-o aruncăm — o ţine pe Pearl, 
care ţipă, atârnată dincolo de fereastră — dar cred 
că deocamdată o s-o păstrăm. Ştiţi, ca să fie în 
siguranţă.Pe ea n-ai transformat-o? îmi şopteşte 
furios Whit. 

— Credeam că i-am transformat pe toţi, 
răspund, iritată. N-avea cum să-mi scape! 

— Probabil că s-a strecurat afară chiar înainte, 
oftează Whit. Era îngrozită de lupi. l-am spus să nu 
se dezlipească de Mama May şi să fugă. Va trebui s- 
o căutăm după ce ne recăpătăm energia şi 
organizăm forţele de Rezistență. 

Whit se întoarce, iar eu ridic privirea. Văd faţa 
înnebunită a lui Pearl la fereastra spartă. Se zbate 
în ghearele atacatorilor. 

— N-o s-o părăsim, declar apăsat. 

Nu-mi vine să-mi cred urechilor. Pe vremea 
Rezistenței, n-am fi abandonat pe nimeni. 

— Ce putem face? mă întreabă Whit, cu glasul 
gâtuit de emoție. Ştii că ţin la puştoaică, Wist. Dar 
nu eşti în siguranţă aici... nu suntem. De-abia te-am 
recuperat şi nu sunt pregătit să te pierd din nou. 
Whit ridică privirea spre Pearl Mărie. Ne întoarcem 
după tine! strigă el. Promitem. Şi noi ne ţinem 
întotdeauna de cuvânt. 

Apuc s-o văd încuviinţând din cap, curajoasă, în 
timp ce gardienii o târăsc de-acolo... şi coboară iute 


James 
Patterson 


scările, spre noi, presupun. 

înciudată, ţâşnesc în josul aleii de moloz, după 
fratele meu, cu şoarecii fugind în calea noastră. 
Gonim parcă de-o veşnicie, când mă întorc spre 
Whit, încă furioasă: 

— Nu-i adevărat ce-ai spus. 

Fratele meu se uită nedumerit la mine: 

— Ce nu-i adevărat? N-am spus nimic. 

— Ce i-ai spus lui Pearl Mărie când am fugit ca 
nişte laşi, când am lăsat-o acolo, la mila gealaţilor, 
răspund cu amărăciune. Ai spus că ne ţinem 
întotdeauna de cuvânt. Cui i-am făcut noi 
promisiuni, Whit? Celiei? Copiilor din Rezistență? 
Mamei si tatei? 


Whit se îmbujorează, dar rămâne tăcut. 


Capitolul 
20 


De mare ajutor le-am mai fost, frățioare. N-ar 
trebui să facem promisiuni nimănui, niciunei 
singure persoane şi mai ales nu acelei copile lovite 
de soartă. W isty 


— TREBUIE... SĂ... MĂ... OPRESC. 0... să... vomit, 
spun, horcăind. 

Mă opresc lângă un mic fast-food, iar fratele 
meu, care a ajuns deja departe, aleargă înapoi la 
mine. Se lasă înserarea şi nici măcar n-am ieşit din 
capitală, dar boala m-a slăbit mai mult decât vreau 
să recunosc. 

Burgerul Unic pâlpâie într-o uriaşă reclamă 
luminoasă: UNICUL E VEŞNIC, CONSUMAŢI FERICIŢI. Stau 
aplecată, ţinându-mă de burtă, dar mă întorc să 
scuip în direcţia lui. 

Ochii lui Whit sunt plini de îngrijorare. 

— Te simţi bine, surioară? N-am nimic împotrivă 
să ne oprim şi să înnoptăm. Arăţi cam stoarsă. 


James 
Patterson 


Scutur din cap: 

— O să-mi revin. Trebuie doar să-mi trag 
sufletul. Ar fi drăguţ dacă am putea să zburăm sau 
ceva. 


Puterea ta continuă să facă pe nebuna? se 
încruntă Whit la mine.îmi dau ochii peste cap. 

— Ştiu, bine? A fost o prostie să-mi irosesc toată 
energia pe un foc nenorocit şi pe luminiţe colorate, 
chiar după ce am fost bolnavă, iar acum puterea 
mea e slabă şi bla-bla-bla... 

— Nu, nu asta vreau să spun. Nu cred că boala 
îţi slăbeşte puterile. Acum mi se întâmplă şi mie. Şi 
am mai avut probleme cu vrăjile, pe când încă 
zăceai inconştientă. De vină e... aerul... de-aici sau 
ceva care le blochează. 

— Uf! exclam, aşezându-mă pe bordură, lângă o 
maşină neagră înfiorător de scumpă, cu ambalaje 
de Burger Unic împrăştiate pe banchete. Deci, 
suntem în mijlocul unei capitale care mişună de 
Detaşamente ale Morţii, Unicul a pus o recompensă 
pe capul nostru şi niciunul dintre noi nu are strop 
de putere magică să ne scoată din încurcătură? Mi 
se pare mie, sau tocmai ai scos din joben un ospăț 
şi ai tăiat un pom cu brațul? 

Mimez gestul tăiatului şi lovesc din greşeală 
maşina neagră. Alarma porneşte şi vaietul ei 
străbate aerul neclintit âl nopţii. Adrenalina îmi 
năvăleşte în sânge şi alergăm să ne ascundem în 
spatele Tomberonului Burger Unic, dar nu e nimeni 
prin preajmă să reacționeze şi curând urletul 
repetitiv se opreşte. 

Whit îmi aruncă o privire iritată şi iese din 
spatele Tomberonului. Apoi reia direct conversaţia 


James 
Patterson 


de dinainte. 

— Simţeam că am putere în pivniţa familiei 
Neederman şi m-am descurcat cât timp am rămas 
relativ aproape, dar cu cât ne îndepărtăm mai mult 
de acea energie pozitivă... e ca şi cum cineva ar fi 
apăsat pe un buton şi am acum puterea unui 
ţânţar. 

— Se pare că singura noastră şansă e să ne 
luăm puterea de la alţi oameni, zic. 

— Ce vrei să spui? 

Whit se uită la mine de parcă tocmai i-aş fi citit 
gândurile şi nu prea e în largul lui din cauza asta. 
Lumina pâlpâitoare a reclamei Burger Unic dă 
chipului său o culoare stranie. 

— Uniţi suntem mai puternici, nu? Ating braţul 
lui Whit, gândind cu voce tare: Unicul poate fi 
învins doar de doi, de trei, de patru. Ai spus că o să 
ne întoarcem după Pearl, după ce refacem 
mişcarea de rezistenţă. Votez: încercăm să-i găsim 
pe Jamine, Emmet, Sasha, Jamilla — toţi cei cărora 
putem să le dăm de urmă — ca să ne ajute. 

Whit clatină din cap ca şi cum ar fi pe cale să-mi 
dea o veste foarte proastă: 

— Sunt toţi pe lista de persoane dispărute. 
Hewitt mi-a arătat o copie de care a reuşit să facă 
rost. 

— Şi? îl provoc. 

Glasul meu sună mai furios decât intenţionam. 


— Şi, asta înseamnă că nu mai există nicio 


Rezistență. Whit se scarpină la frunte, aşa cum face 
când e frustrat şi supărat. Se uită în ochii mei, 
cântărindu-şi cuvintele: înseamnă că probabil sunt 
morţi cu toţii, Wisty. Am mai rămas doar noi. 

Fratele meu încearcă să-si controleze emoția, să 
se tină tare. Oricine altcineva l-ar considera calm, 
resemnat. Dar eu sunt sora lui, eu îi aud tremurai 
uşor din glas, îi văd mica zvâcnire a muşchilor din 
jurul gurii. îşi aminteşte de ei. 

Ştiu că se gândeşte la Janine şi cum a preluat ea 
conducerea Rezistenței, cu nesfârşită compasiune 
şi pricepere, după ce Margo a fost ucisă, trimițând 
alte şi alte echipe de salvare să scoată copiii din 
temnițe, deşi ploua cu bombe. Sau poate că-şi 
aminteşte cum se uita la el, privirea ei caldă şi 
iubitoare, pe care el se prefăcea că n-o observă 
niciodată, dar pe care o vedeam cu toţii, limpede 
ca lumina zilei. 

Era sigurul care putea să treacă de carapacea ei. 
Dar poate că Noul Ordin a înfrânt-o, până la urmă. 

Ca şi mine, Whit se gândeşte probabil la Sasha, 
cu părul lui negru şi cârlionţat, încăpățânat ca un 
catâr, dar mai plin 
de avânt revoluţionar ca oricine. 


Sau la bunul, cumpătatul Emmet, uriaşul blând 
care-mi purta mereu de grijă când fratele meu nu 
era prin preajmă şi care mi-a spus că arăt grozav 
chiar şi când mi-am tăiat tot părul, ca să mă feresc 


James 
Patterson 


de radar. 

îmi  încrucişez braţele şi fac câţiva paşi, 
gândindu-mă la prietenii mei pierduţi. Simt cum 
durerea mea creşte şi mi se pune ca un nod în gât. 
Apoi mă întorc. Le datorăm mai mult de-atât. Mai 
mult decât să-i dăm uitării. 

— Unicul e stăpân peste lista aia, corect? întreb, 
iar Whit încuviinţează. Sunt agitată, vorbesc mai 
repede şi mă plimb de colo-colo, deşi sunt moartă 
de oboseală după o zi întreagă de alergătură. Păi, 
doar pentru că e/ nu ştie unde se află, asta nu 
înseamnă că nu sunt în viată. 


Fruntea lui Whit se încreţeşte, în timp ce se 
gândeşte la această posibilitate. Faţa i se zbate 
între speranţă şi înfrângere. 

— Dar dacă Unicul nu-i poate găsi, cum să-i 
găsim noi? Ar putea fi deja oriunde. 

Cuget un minut. 

— Ultima oară când i-am văzut pe Emmet şi 
Janine a fost în conducta de abur subterană, după 
ce au aruncat în aer magazinul Garfunkel. înainte 
de-a ne despărţi, da? îl văd pe Whit cum ridică din 
umeri, dar pe chipul lui se aşterne îndoiala. Aşadar, 
continui, începem căutarea întorcându-ne acolo. 
Poate că au transformat locul în sediul noii 
Rezistenţe. 

Nu e foarte probabil, dar nici imposibil, nu? 


— Bine, căpitane Wisteria. Dacă spui tu că-i 
găsim, presupun că o să-i găsim. Whit mă loveşte 
cu pumnul în joacă, dar ştiu că încearcă să 
bagatelizeze importanţa unei astfel de reuşite. Vive 
la Risistance! 

Face un tur energic în jurul parcării, gata să 
ţâşnească spre conducta de abur chiar acum. 

— Numai că, Whit?! strig după el. 

— Da? 

— Nu sunt chiar pregătită să călătoresc o 
noapte întreagă prin bârlogul Noului Ordin. Cred că 
accept propunerea ta să găsim mai întâi un loc 
unde să înnoptăm. 

Whit  ciocăneşte în  Tomberon.  Duhoarea 
bolnăvicioasă de came stricată se răspândeşte 
împrejur. O, nu, nici nu-mi trece prin cap să... 

— Ai o idee mai bună? mă întreabă atotştiutorul 
meu frate. 

Se agaţă cu mâna şi îşi saltă piciorul peste 
margine, într-o mişcare graţioasă pe care până şi 
eu trebuie s-o admir. Whit a fost întotdeauna 
adetic, dar parcă, în săptămânile cât am fost 
despărțiți, s-ar fi antrenat singur non-stop. A făcut 
muşchi, nu glumă, cum ar spune Celia. 

Mă caţăr după el. Oricât n-aş vrea să-mi 
odihnesc capul printre gunoaiele cetăţenilor Noului 
Ordin, e ciudat de convenabil, la drept vorbind. 
Oarecum poetic. 


James 
Patterson 


Pe deasupra, e un adăpost bun. Şi un loc ferit. 
Şi, după cum a descoperit deja fratele meu, plin de 
mâncare. Mă rog, dacă poţi să numeşti „mâncare” 
o bucăţică de chiftea friptă în baie de ulei, compusă 
din o sută de animale diferite şi care acum e 
aruncată într-un sac mototolit pe fundul unui 
Tomberon. 

Whit îmi vede expresia şi ridică din umeri. 

— Eu mor de foame, spune el, mestecând o 
bucată de Burger Unic Mare mâncat pe jumătate. 

Patru cuvinte: Dez Gus Tă Tor. 

Stomacul meu protestează sonor şi Whit 
zâmbeşte, întin- zându-mi punga. 

— Sărbători fericite, spune fratele meu, cu gura 
plină. 

Fără tragere de inimă, vâr mâna în pungă. Dar 
singurul 
lucru pe care-l găsesc e figurina de plastic a unui 
copil: Unicul, cu capu-i pleşuv lucind în lumina 
palidă a Tomberonului. 

Mă cuprinde furia şi topesc în mână capul 
Unicului. 

— Uau! face Whit. Mai ai ceva putere, până la 
urmă. 

Clatin din cap: 


Capitolul 
21 


Asta nu-i putere. E doar ură curată. Whit 


— WHIT, DRAGULE? MĂ AUZI? 

Mă trezesc — sau cred că mă trezesc — în 
sunetul celui mai dulce glas pe care l-am auzit 
vreodată. 

Faţa ei — faţa ei frumoasă, perfectă — e la 
câţiva centimetri de a mea şi jur că, dacă inima ar 
înceta să-mi bată în clipa asta, aş muri fericit. 
Buclele lungi şi negre îi încadrează faţa şi se uită în 
ochii mei în felul acela calm, firesc care m-a ucis 
întotdeauna. îmi ţin răsuflarea şi îi inhalez mirosul. 
Dacă e un vis, nu vreau să mă trezesc niciodată. 

— Celes, eşti tu cu adevărat? îmi doresc atât de 
mult să fii tu! 

Am mai intrat în belele alergând după imaginea 
Celiei şi Wisty e convinsă că Unicul încearcă să mă 
manipuleze. Dacă e aşa, trebuie să recunosc că 
foloseşte metoda potrivită. Celia este singura 


9 
3 


James 
Patterson 


persoană pe care n-o pot refuza. Dacă mi-ar cere-o, 
aş fi în stare să mă năpustesc într-o haită de lupi 
zombi cu colții dezveliţi. 


„„Celia inspectează Tomberonul. 

— Frumos bârlog ai aici, dragul meu. Puțin mai 
luxos decât Tărâmul Umbrelor, recunosc, dar, 
trebuie s-o spun, mirosi mai rău decât o turmă de 
Rătăciţi. 

Celia strâmbă din nas,  prefăcându-se 
dezgustată. 

Zâmbesc larg. Aşa te vreau. 

întind mâna, să-i ating pielea netedă şi delicată 
a feţei şi ea întoarce obrazul, prefăcându-se că-mi 
sărută mâna, deşi nu e decât aer. Mă doare inima. 
O simt mai reală ca oricând, dar astfel de momente 
nu durează prea mult. 

— O, era să uit! Celia vâră mâna în buzunar. Ti- 
am adus un cadou, spune ea şi zâmbeşte în felul 
acela al ei — cu sfială — care îmi aduce în minte un 
iureş de amintiri atât de puternice, încât mi-e greu 
să le fac faţă: prima oară când m-a atins, cu 
degetele-i subţiri şi calde; chipul ei când am marcat 
golul câştigător; ziua când m-a prezentat prima 
oară drept prietenul ei; prima dată când am văzut- 
o, ca nălucă, după ce a dispărut. 

îmi pune obiectul în mână şi pot să-l simt cu 
adevărat. E un stilou — suplu, strălucitor, perfect 
şlefuit — asemeni Celiei. N-am folosit niciodată aşa 
ceva, dar abia aştept să-l încerc. 

— Celia, e... e minunat, spun, răsucind stiloul în 


James 
Patterson 


mâini. 

Ea zâmbeşte, mulţumită. 

— Nu-i chiar aşa demodat cum pare. Zău. Poţi 
scrie cu el oriunde, pe orice suprafaţă, şi o să-ți 
înregistreze cuvintele la orice oră vrei. Poţi să-ţi 
scrii povestea, indiferent unde te forţează Unicul să 
fugi. 

— O să scriu şi povestea ta, îi jur. 

Dar, dintr-odată, ochii Celiei privesc în gol, de 
parcă ar citi dintr-o scrisoare. 

— Şi, Whit? Mai am ceva pentru tine. Un mesaj. 
De la părinţii tăi. 

Inima îmi stă în loc. Dacă părinţi mei ne pot 
contacta prin intermediul Celiei, dacă putem 
continua să comunicăm, e ca si cum n-ar fi morţi 
cu-adevărat. 

— Părinţii mei? l-ai văzut? reusesc să articulez. 

— Tatăl tău mi-a spus să-ţi amintesc: tu şi Wisty 
trebuie să vă împărtăşiţi Darurile, dacă vreţi să 
ajungeţi undeva. lar mama ta spune să fii curajos şi 
să nu te temi să te desprinzi de ei. Celia zâmbeşte 
cu tristeţe. Dar ştim amândoi că nu te prea pricepi 
la asta, nu-i aşa, dragul meu? 

Aerul din preajma ei e rece, mult mai rece decât 
ar trebui să fie. 

Pleacă. Mereu pleacă. 

Tresar din somn şi dau cu capul de metalul 
Tomberonului. Mâna mea, întinsă peste margine 


după mâna Celiei, îngheaţă în aerul nopţii. 

Mă cuprinde disperarea. O iubesc atât de 
îngrozitor de mult — dar ce folos să iubeşti cu atâta 
ardoare pe cineva care a murit? 

Strâng un obiect în mână, îl strâng din răsputeri. 

Stiloul. 


Capitolul 


22 


Trebuie să-l fi materializat din vis. Se pare că mai 
am, totuşi, puţină putere. Whit 


— WHIT, AŞTEAPTĂ-MĂ! scânceşte sora mea. 

Suntem la periferia Oraşului Progresului şi 
gonesc în faţa surorii mele, pe străzi unde 
locuinţele clasei de mijloc, confiscate de Noul 
Ordin, se îngrămădesc printre clădiri dărăpănate, 
părăsite. Ştiu că nici Wisty, nici eu n-am putut 
dormi prea bine în spatele Scărburgerului Unic, dar 
uneori, când îţi vine o idee, trebuie pur şi simplu să 
acţionezi. 

Sunt puţini soldaţi înarmaţi prin locurile astea, 
dar încă aud în depărtare urletele stridente ale 
câinilor care ne caută. Sunt câini dresați cu mirosul 
nostru. Probabil că pe fiecare străduţă pândesc 
grupuri de oameni dornici să ne facă scrum. Trebuie 
să mergem fără oprire şi acum, că am o destinaţie 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 
FOCUL 


în minte, vreau să ajungem acolo cât mai curând. 
Wisty măreşte pasul ca să mă prindă din urmă. 


James 
Patterson 


— — Credeam că ne-am înţeles că o să ne 
ducem la conducta de abur, spune. Ai luat-o pe alt 
drum.Ştiu, dar mă gândeam să facem un mic ocol. 

Wisty se opreşte şi-şi încrucişează braţele, iar eu 
îmi dreg glasul: 

— Un mic popas la clinica unde ai îngrijit copiii 
bolnavi, de exemplu? 

Wisty nu spune nimic. Se gândeşte probabil la 
rănile ei încă nevindecate şi la halucinaţiile 
provocate de febră pe care le-a îndurat acum 
câteva zile, când era să moară. 

N-o acuz. Doar că nu-mi pot scoate din cap acel 
„mesaj de la părinţii noştri”, adus de Celia, chiar 
dacă n-a fost decât un vis. 

— Nu mă omori! Ascultă, când mi-am folosit 
magia ca să te vindec, am simţit o uşurare 
fantastică să te am înapoi, dar a mai fost ceva. Am 
simţit că e bine, ca şi cum menirea puterii mele ar 
fi tocmai vindecarea. 

— Hm. 

Wisty se sprijină de un gard de sârmă ruginit şi 
îşi studiază băşica din călcâi. înalţă o privire 
nerăbdătoare, cu sprâncenele ridicate. 

— Apoi am avut un vis ciudat şi... încep să am 
sentimentul că ar trebui să facem mai mult. Şi nu 
mi se pare un lucru aşa de rău să ajut câţiva copii 
să se vindece şi să continue lupta împotriva 
Unicului când vor creşte mari. 


Mă aştept ca Wisty să protesteze măcar puţin, 
dar ea încuviinţează din cap, cu un aer gânditor. 

— Da. După cele spuse de Pearl despre 
împlinirea Profeţiei, m-am întrebat şi eu cum ne-am 
putea face folositori. Vreau să găsesc membrii 
Rezistenței, dacă există o şansă. Dar probabil că 
zona conductei de abur e ori toxică, ori bine păzită. 
Ori amândouă. Cine ştie? Poate că la clinică găsim 
pe cineva care a auzit ceva despre prietenii noştri. 

— Excelent! spun, uşurat. Atunci, hai să 

mergem, melcule. O iau din loc. 

— Whit? strigă Wisty după mine. 

— Da? 


Capitolul 


23 


E în direcția opusă. Whit 


PE MĂSURĂ CE NE APROPIEM de centrul oraşului, 
parcă simt puterea crescând în mine. Prezenţa 
atâtor oameni necăjiţi laolaltă pare să-mi 
redeschidă canalele magiei pe care 

influenta Unicului le-a închis. Mă uit la sora mea si 
nu e 


nevoie s-o întreb nimic. 

— Simt şi eu, îmi spune. S-ar putea chiar să am 
destulă sevă ca să fac o transformare. Poate am fi 
mai feriţi. 

Deghizaţi în personal medical de vârstă mijlocie, 
intrăm în clinică — o fostă parcare de pe vremea 
când Noul Ordin nu limitase încă doar la oficialități 
folosirea autovehiculelor. 


NO 


Wisty îşi leagănă nişte bucle blonde şi un bronz 
fals, iar eu arăt ca Mark Dark, un popular actor de 
comedie de odinioară, fleşcăit şi cu ceafa lată. îmi 
consemnez în minte să-mi fac exerciţiile zilnice şi 
după vârsta de patruzeci de ani. Burduhanul nu-i de 
mine.înăuntru, e mult mai rău decât mă aşteptam şi 
se pare că mult mai rău decât ultima oară când a 
fost Wisty aici. în primul rând, sunt doar copii. 

Copii care gem, copii care sângerează, copii care 
mor. Prunci în paturi soioase ori pe saltele întinse pe 
jos, printre pete de ulei de maşină vechi de zeci de 
ani. 

Wisty icneşte şi-şi duce mâna la gură. Am văzut o 
mulțime de lucruri sub acest regim brutal, dar asta 
e... prea mult. 

— E ultimul „program de epurare” al Unicului, 
spune o infirmieră din spatele nostru. 

îngrijorarea i-a săpat riduri pe față şi arată de 
parcă n-ar fi dormit de săptămâni. 

— Sau cel puţin aşa se zvoneşte, continuă ea. 
Noul Ordin vrea să-şi extindă reşedinţele luxoase în 
oraşul vechi, iar tineretul din acel cartier pare 
deosebit de dificil de lămurit. Aşa că, dacă epurarea 
poate să elimine pe parcurs câteva mii de potenţiali 
disidenti, cu atât mai bine. 

îmi vine să bat pe cineva. Ba nu, nu vreau să bat 
pe oricine. Doar un Unic personaj. Vreau să-i turtesc 
capul pleşuv. 


James 
Patterson 


— Hai să ne vedem de treabă, spune cu 
amărăciune Wisty, şi ştiu că doar încearcă să se 
îmbărbăteze. 

N-a uitat drumul prin clinică şi se îndreaptă către 
zona din capăt, cu cei mai mici copii, acolo unde 
începe panta spre nivelul următor. 

O infirmieră tânără, pe nume Lenora, pe care 
Wisty o recunoaşte, ne face semn cu capul, în timp 
ce luăm bandaje. O ajutăm să mute pe paturile 
libere câţiva dintre copiii care delirează. 

Sunt uşori ca nişte păsărele speriate în braţele 
mele. 

— N-avem niciodată destule paturi, pufneşte 
Lenora,  ştergându-şi sudoarea de pe fruntea 
pistruiată. încercăm să nu-i ţinem pe jos pe cei mai 
bolnavi, dar molima pare să sufere mutații. Lenora 
scoate bandajele murdare ale unui bebeluş şi îi 
acoperă rănile cu tifon nou, alintându-1 când începe 
să plângă, apoi continuă: înainte, unii aveau o 
şansă, cei mai puternici se salvau. Acum, se 
prăpădesc aproape toţi, şi asta repede. Copiii ăştia 
nu sunt bine, dar cei de colo se simt cel mai rău. 
Dacă puteţi suporta, ce le-ar lipsi ar fi cineva care 
să-i ţină de mână. Tot ce-şi doresc e o mamă. 

Ne îndreptăm spre locul pe care ni-l arată. E mai 
întuneric aici, mai linişte. Copiii nu vorbesc şi nu 
plâng în această parte a parcării. Singurul sunet 
care se aude e respiraţia lor grea, chinuită. Wisty 


strânge din buze, palidă la faţă. Ştiu că i-ar ţine pe 
fiecare de mână până şi-ar da ultima suflare, dacă 
le-ar fi de folos, dar eu sper că putem face mai mult 
de-atât. 

Primul pacient pe care-l vizităm e un băieţel cu 
pielea pământie şi cunoscutele cruste pe faţă. Ochii 
lui mari şi căprui ne privesc, încă lucizi, dar injectaţi 
de sânge. Nu scoate o vorbă când îmi aşez mâinile 
pe umerii lui, doar îşi suge degetul mare şi strânge 
din ochi de durere. 

Nu vreau să mă gândesc la ce s-a întâmplat cu 
mama lui. 

îi fac lui Wisty semn cu capul şi ea îşi aşază 
palmele peste ale mele. La început, nu se întâmplă 
nimic şi mă cuprinde îngrijorarea, dar apoi simt o 
vibraţie de energie când puterea noastră năvăleşte 
în trupul băieţelului. Privim în extaz cum respiraţia i 
se domoleşte şi roşeaţa i se retrage din ochi. 

— Nu-mi vine să cred că a funcţionat, spune 
Wisty, făcând ochii mari. 

Ridic din umeri, stânjenit. Dar apoi băiatul îmi 
zâmbeşte şi mă simt... ca Dumnezeu. 

Wisty şi cu mine punem pe roate un fel de sistem 
de vindecare pe bandă şi, chiar dacă nu reuşim să 
vindecăm pe toată lumea — boala unora e prea 
avansată —, în scurtă vreme jumătate din clinică e 
pe drumul cel bun. 

Fiecare proces de vindecare mă consumă şi simt 


James 
Patterson 


cum mi se scurge energia, dar când îmi aşez 
palmele pe umerii firavi ai acestor copii şi simt 
magia revărsându-se în ei, e absolut incredibil. 
Degetele mi se încălzesc, la fel şi inima, şi simt un 
val de... nu ştiu cum să descriu senzaţia. Lumină, 
energie, căldură. Dragoste. 

Creează dependenţă. 

Suntem pe cale să ne concentrăm energia asupra 
unei fetiţe de opt ani, vlăguite de boală, când sora 
mea ridică privirea, ieşind parcă dintr-o transă. 

— Wisty! exclam, iritat. 

Trebuie să continuăm dacă vrem să ajungem la 
toată lumea. Dar când îi văd faţa, tac. Arată de 
parcă ar fi văzut o fantomă. 

— Cea de colo e... ? 

Wisty mijeşte ochii şi străbate cu paşi mari spaţiul 
întunecos. îmi face semn s-o urmez spre capătul 
celălalt, unde un număr alarmant de paturi recent 
eliberate aşteaptă să fie curățate. Sora mea stă 
lângă patul unei fete slabe, tuciurii, care pare să 
aibă vreo şaptesprezece ani. 


Capitolul 


24 


— Whit, cred că e Jamilla.W isty 


— NU POATE FI EA, şopteşte fratele meu. 

E limpede ce vrea să spună. Jamilla pe care o 
cunoşteam, vechea noastră prietenă din 
Rezistență, şaman de casă la Garfunkel, era o fată 
veselă, plină de viaţă, şi avea bine peste nouăzeci 
de kilograme. Această biată victimă a pestei nu mai 
are nicio speranţă şi e atât de vlăguită de boală, 
încât nu sunt sigur nici măcar că oasele o pot 
susţine. 

Mă uit la faţa fetei bolnave, la obrajii ei supţi şi 
la pielea pătată. îi recunosc cârlionţii. Ochii, deşi 
injectaţi de sânge, au o adâncime pe care mi-o 
amintesc. 

E o umbră a celei care-a fost, dar e Jamilla, fără 
doar şi poate. 

—Jamilla, şoptesc. 


James 
Patterson 


Privirea ei alunecă peste noi, în derivă. 


0 Ome 


— Ne-am schimbat înfăţişarea, îmi reaminteşte 
Whit. Probabil nu ne recunoaşte.Mă aplec deasupra 
ei. 

—jamilla, mă auzi? Suntem noi, Whit şi Wisty. 

— Voi! spune ea cu glas răguşit şi spaima i se 
furişează în ochi. Vo; sunteţi! 

Whit se uită la mine, stingherit. 

— Da, noi suntem, spun, încercând s-o liniştesc. 
Nu-ţi facem niciun rău. Suntem aici să te ajutăm. 

Scânceşte şi vreau să-i aduc alinare. E speriată. 
Foarte speriată. 

Speriată de noi. 

Dar mintea tulburată a Jamillei nu se poate 
concentra multă vreme la noi. îşi dă ochii peste cap 
şi iarăşi  delirează, bălmăjind despre „pesta 
săracilor” şi murmurând nume pe care le recunosc: 
Sasha, Janine, Emmet. 

Vreau s-o întreb în special despre Emmet, căci 
am fost destul de apropiaţi, dar starea generală de 
spirit se schimbă într-un mod care mă alarmează. 

Acum câteva minute, copiii pe care i-am 
vindecat stăteau liniştiţi în pat, începând să-şi 
revină. Acum, mulţi dintre ei au ieşit din pat şi stau 
grămadă, şuşotind. O groază fără margini li se 
citeşte în priviri, de parcă însăşi Moartea cu Coasa 
ar fi venit să-i răpească. 

— E Pearce, negreşit, spune grav un băiat mai 
sănătos, furişându-se înapoi dinspre primul nivel. 

O linişte de mormânt ia locul şoaptelor când 


James 
Patterson 
vestea se face auzită. 

— Ce spun? întreabă Whit, încercând să audă. 

— Nu. Nu, nu el, nu..., scânceşte Jamilla şi 
respiraţia i se înteţeşte, devenind un gâfâit. leşiţi 
afară! scrâşneşte ea. 

Nu ştiu dacă vorbeşte cu noi sau cu ei. 

Whit îi aşază o compresă rece pe cap, încercând 
s-o calmeze, în timp ce eu mă uit pe după colţ, să 
văd de ce-a intrat toată lumea în panică: doi soldaţi 
ai Noului Ordin se plimbă ţanţoşi printre paturi, cu 
aerul unor hiene care dau ocol unui vițel rănit. 

Suntem deghizați, dar încep să respir precipitat. 
Reacţia zecilor de copii la aceşti doi soldaţi îmi dă 
fiori. Nu sunt doar slugile obişnuite pe care le 
vedem fudulindu-se pe străzi în fiecare zi. Aceştia 
sunt profesionişti bine organizaţi. 


Soldaţii par să facă o inspecţie de rutină, 
croindu-şi drum prin cameră, cu un clipboard. O 
femeie — infirmiera care ne-a întâmpinat la sosire 
— îi urmează, răsucindu-şi agitată bluza în mâini. 
Nimeni altcineva nu se clinteşte, iar aerul e greu de 
mirosul fricii. 

Unul dintre ei, deşi nu pare a fi mai mare decât 
fratele meu, are un aer distinct de autoritate. E 
înalt, cu părul blond-des- chis şi trăsături aspre, 
colţuroase. Mă simt în mod ciudat atrasă de el. Ar fi 
chiar chipeş, dacă n-ar părea atât de lipsit de suflet. 

Un zâmbet larg, aproape strident, îi joacă pe faţă 
când vine printre noi la doilea nivel şi măsoară din 


priviri grupurile de copii muribunzi, iar când ochii lui 
albaştri, sfredelitori, se opresc asupra mea, am 
senzaţia că un şuvoi de apă rece ca gheaţa îmi 
inundă venele. 

îi arunc o privire lui Whit. Metamorfoza nu va 
dura la nesfârşit şi sunt sigură că nu vreau să mă 
aflu într-o încăpere închisă care mişună de poliţişti, 
o adevărată cursă cu obstacole, când revin la 
înfăţişarea mea obişnuită, izbitor de roşcată. 

încep să adun provizii în timp ce Whit şopteşte la 
capul Jamillei formule magice de vindecare, dar 
tămăduirea atâtor copii i-a secătuit deja puterile. 

Soldaţii selectează paturi care urmează să fie 
urcate într-un camion blindat. 

— Nu! protestează infirmiera când încep să 
tragă după ei o fetiţă plăpânadă, care a început deja 
să se vindece. 

Fetiţa geme şi ochii i se umplu de lacrimi. 

— N-aveţi inimă deloc? spune infirmiera. Copiii 
ăştia sunt bolnavi, pe moarte. Nu puteţi să-i 
înhăţaţi ca pe nişte şobolani ca să vă faceţi 
„testele” pe ei! 

— Cel Care Este Unicul cere supunere. Soldatul 
cu clip- boardul ridică o sprânceană, cu faţa-i 
tânără aprinsă de cruzime: Dacă nu cumva vrei să 
mergi în locul ei! 

infirmiera face un pas înapoi, îngrozită, iar 
soldatul râde, ascuţit şi sinistru, amintindu-mi iarăşi 
de o hienă. 


James 
Patterson 


— Mă gândeam eu că nu, adaugă soldatul. 

Jamilla geme de durere. 

— Whit, îl implor, nu poţi să faci ceva? O 
pierdem. 

Whit îşi aşază din nou, cu blândeţe, mâinile pe 
umerii 
Jamillei şi se concentrează. 

— N-are rost, suspină el adânc, după un minut. 
Nu se mai poate face nimic. 

Soldaţii se apropie şi timpul nostru e pe sfârşite. 

—Jamilla, o implor pe fata muribundă. Ştiu că 
poţi să rezişti. O să scapi de-aici şi o să-i revezi pe 
toţi cei dragi. Emmet, Janine... - 

Ochii i se deschid brusc, sfredelindu-mă cu o 
înspăimântătoare intensitate. Mă strânge de braţ cu 
fiecare fărâmă de putere rămasă în trupul ei firav. 

—Janine..., spune ea cu glas răguşit. Janine... e 
pierdută... 

— Cum adică pierdută? întreabă aspru Whit, iar 
eu îmi 
muşc buza. 

— Whit, nu. Las-o în pace... 

—  Pierdută, adică moartă? 

Glasul i se frânge. 

— E pierdută..., şopteştejamilla, după care 
strânsoarea ei pe braţul meu slăbeşte, iar ochii i se 
închid. 

Nu-mi vine să cred că se întâmplă asta. încă o 


tragedie. 

Whit o scutură, iar eu tresar. 

— Ce vrei să spui? Unde e Janine? Haide... 

Jur că mâinile încep să-mi pară mai tinere, să 
devină mai albe şi curând părul roşu ca focul o să- 
mi cadă pe umeri. Nu acum. Te rog, nu acum. 

— Whit, trebuie să plecăm. 


Capitolul 
25 


Şi apoi simt zâmbetul calm, rece al soldatului 
blond asupra mea. Aproape că flirtează cu 
mine şi sunt copleşită de dorinţă, apoi de 
ruşine. Dar, înainte să pot desluşi aceste 
stranii emoții, Whit mă înhaţă de braț şi 
iarăşi fugim, fugim, fugim.W isty 


—JANINE, GÂFÂIE FRATELE MEU, în timp ce ne apro- 
piem de portul cenuşiu şi îngheţat. Ce-a spus 
Jamilla... Pierdută. Nu putem s-o dezamăgim..., 
adaugă Whit, luând-o la goană. Trebuie... s-o 
găsim. 

în sfârşit ne îndreptăm spre conducta de abur, 
să vedem dacă putem afla, cu orice risc, indicii 
despre ce s-ar fi putut întâmpla cu Janine şi ceilalţi 
copii ai Rezistenței. Alergăm printr-o zonă de război 
acum inactivă, unde se afla cândva cartierul nostru 
general de la Garfunkel, trecând pe lângă gropile şi 
craterele săpate de bombe pe străzi. Aproape am 

1 


1 
4 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 
FOCUL 


ajuns la gura de canal care coboară către locul 
unde ne-am văzut ultima oară prietenii. 

Dar când văd furia şi frustrarea de pe chipul lui 
Whit când se opreşte, mi se pune un nod în stomac 
şi îmi imaginez tot ce-i mai rău. 


RR 


James 
Patterson 


Realitatea e, însă, chiar mai crudă.O spaimă rece 
mă opreşte din drum, când zăresc în spaţiul deschis 
o mulţime de oameni care înghiontesc două adoles- 
cente legate de stâlpi de lemn, batjocorindu-le. La 
picioarele lor sunt mormane peste mormane de 
lemne de foc. 

Urmează să le ardă devii. 

— Nu, vă rog, îi imploră cea cu părul mai lung, 
printre suspine. Jur, nici măcar nu suntem 
vrăjitoare. 

La acest cuvânt, gloata se  dezlănţuie, 
năpustindu-se asupra lor cu ţipete şi ocări. Fata 
plânge disperată. 

Cealaltă fată e cu vreo doi sau trei ani mai 
tânără. Faţa ei micuță e neclintită: deznădăjduită şi 
moartă, nereuşind parcă să înţeleagă că toate 
astea se pot întâmpla cu adevărat. 

Stomacul mi se agită, de parcă nici mie nu-mi 
vine să cred. 

Cele două sunt surori, după toate aparențele, cu 
ochii lor negri migdalaţi şi nasul subţire, imagini în 
oglindă. Cu veşmintele lor bizare, eclectice — acum 
sfâşiate —, şe disting printre impecabilele uniforme 
roşii ale torţionarilor lor, fapt ce le-a transformat, 
pesemne, în ţinte. 

— larăşi. O, nu! şopteşte fratele meu lângă 
mine, încercând să mă îndepărteze. 

— Ai... ai mai văzut aşa ceva? întreb, cu furie şi 


neîncredere în glas. 

Acuzaţia mea e clară: Cum a putut să nu-mi 
povestească despre ceva atât de grav? 

— Ştiu, spune Whit. Are o faţă chinuită, 
rugătoare. De-aia am fost atât de înnebunit în casa 
Needermanilor. De-aia a trebuit să plecăm aşa... 
chiar şi fără Pearl... 

Glasul i se stinge. Mi-o amintesc zbătându-se în 
braţele soldaţilor. 

— Mi-a fost frică, Wist, continuă fratele meu. 
Foarte frică. Voiam doar să te scap de toate astea. 

— Să mă scapi? Ridic glasul: Cum, ascunzându- 
mi adevărul...? 

— N-am putut face, oricum, nimic data trecută! 
strigă Whit. Era prea târziu. Oftează adânc, cu ochii 
în pământ. Lasă asta, bine? Fetele nu mai au mult 
timp. Ce facem? 

Are dreptate. Nu putem sta cu mâinile în sân. Mă 
uit la gloată. Nici nu sunt chiar aşa de mulţi, dar 
sunt total dezlănţuiţi. Am putea să-i învingem uşor. 

— Ce-ar fi să le arătăm o adevărată ardere a 
vrăjitoarelor? sugerez, cu o sprânceană ridicată. 

Whit încuviinţează din cap, înverşunat. 

— Îmi place stilul tău, surioară. 

Şi o iau la goană nebuneşte, cum n-am mai făcut 
de săptămâni sau luni... năpustindu-mă cu toată 
viteza spre gloata care nu bănuieşte nimic, rotindu- 
mi braţele şi ţipând de moarte. Desigur, din cap îmi 
saltă flăcări, într-o macabră aură de furie. 


James 
Patterson 


La început, gloata se adună, unduindu-se spre 
mine, într-un vacarm ameninţător. Dar când mă 
apropii, oamenii încep să se împrăştie, cu ochii 
ieşiţi din orbite de groază, convinşi că ziua judecății 
lor a sosit şi că această arătare îi va face să 
plătească pentru crimele lor. 

Tocmai asta şi intenţionam. 

Laşi din fire, până la unul. Vor să ardă pe rug 
fiecare copil cu imaginaţie care le iese în cale, pe 
oricine e puţin altfel şi, deci, vulnerabil. O vrăjitoare 
adevărată este, fireşte, prea mult pentru ei. 

în timp ce mă împleticesc spre masele 
înnebunite, cu focul vâjâind în jurul meu, Whit 
aleargă la fete şi începe să le dezlege. în câteva 
minute, sunt libere şi piaţa e curățată de fanaticii 
ucigaşi. 

După ce totul se isprăveşte, surorile stau lipite 
una de alta, mute şi năucite în urma şocului. 
Tremură violent. 

Whit le mângâie rănile deschise, săpate de funii 
în came, vindecându-le, dar fetele tresar chiar şi la 
atingerea lui. 

— Gata. Sunteţi în siguranţă, şoptesc, masându- 
le umerii. S-a terminat. Suntem aici să vă ajutăm. 
Ne puteţi spune cum vă cheamă? 

— Eu sunt Dana, iar ea e Lisa, spune fata mai 
mare. Nu ştiu ce s-a întâmplat. Ne plimbam. Eu 
aveam o agrafă... o femeie mi-a smuls-o din păr şi 
apoi ne-au înconjurat, îm-  pingându-ne şi 


îmbrâncindu-ne, zgâriindu-ne cu agrafa, spunând 
că sângele nostru este otravă... 

îmi dau seama că ea e cea vorbăreaţă de obicei, 
dar acum vocea îi tremură şi e limpede că se 
străduieşte să nu se piardă complet cu firea. 

— Adevărul e că nici măcar nu suntem 
vrăjitoare. Fata sughiţă. Nu ca voi. Tresare, foindu- 
se neliniştită: Vreau să zic... 

— Nu-i nicio problemă. Zâmbesc: îmi place să 
fiu vrăjitoare. 

— Mie doar îmi place să gătesc mâncăruri 
ciudate, iar Lisa cântă la ukulele. Ştiu că e ilegal, 
dar — lacrimi îi curg pe obraz — n-am fi crezut că 
lucrurile astea o să ne atragă moartea. 

Lisa, cea mai mică, are ochi de căprioară, mari şi 
speriaţi, sub bretonul des. Priveşte întruna spre 
stiva amenințătoare de lemne din spatele nostru. O 
strânge pe Dana de mână, liniştind-o, dar trupul ei 
rămâne încordat, gata parcă să ţâşnească din loc. 
Doar dac-ar şti unde să fugă, unde ar putea să fie 
în siguranţă. 

— Veniţi cu noi, fetelor, le propun. încercăm să 
ne găsim prietenii şi să refacem Rezistenţa. 

Văd ochii Lisei tresărind de dorinţă pe faţa ei 
tânără. Se uită la Dana şi întrebarea pluteşte între 
ele. Dar Dana clatină din cap. 

— Nu, suspină ea. Chiar trebuie să mergem 
acasă. 


James 
Patterson 


Dau aprobator din cap. Ideea de casă mi se pare 
dulce şi tristă. Noi nu mai avem casă de mult. 

Surorile se îndepărtează târşâindu-şi picioarele 
pe străzile cenuşii ale oraşului nostru distrus, 
ţinându-se pe după umeri şi tremurând, după 
chinurile prin care au trecut. 

Pocnesc din degete şi mă uit cum se transformă 
în veveriţe, furişându-se iute pe la marginea 
parcului. Vraja o să treacă în câteva ore, dar ar 
trebui să le ducă acasă fără necazuri, dacă-i pot 
ocoli pe nefericiţii care bântuie pe străzi în căutare 
de hrană. 


Capitolul 


20 


Drum bun, şoptesc.Wisfy 


PORNIM ÎN CEALALTĂ DIRECŢIE, în josul drumului, 
dar se pare că s-a răspândit deja vestea despre 
mica noastră operaţiune de salvare. Spre noi se 
îndreaptă un alt grup, diferit de celălalt, şi-mi dau 
seama de la distanţă că sunt oficiali ai N.O. Măştile 
noastre de infirmieri de vârstă mijlocie au căzut şi 
suntem descoperiţi. 

— Acum e-acum! spune Whit în spatele meu. 

Când se apropie, îl văd pe soldatul blond de la 
clinică. Şi nu e singur. Are cu el vreo două duzini de 
camarazi, cu toţii nişte uriaşi înfricoşători. Nu doar 
vânjoşi, dar şi înalţi de peste doi metri, toţi 
îmbrăcaţi în tricouri mult prea strâmte, cu 
însemnele N.O., care le scot în relief muşchii 
gigantici. 


James 
Patterson 


Ochii mei ţâşnesc spre port. Am putea să sărim 
gardul şi să ne aruncăm în apă. Ar fi o şansă de 
scăpare. Din zece paşi în fugă am fi la gard şi sunt 
mai rapidă decât uriaşii ăştia, garantat.Whit mă 
vede privind spre apă şi clatină din cap. lar îmi 
citeşte gândurile şi acum i le citesc şi eu. Spune: Fie 
ce-o fi, Wisty. 

— Măi, măi, ce-avem noi aici, spune soldatul 
blond, cu un glas domol, care e catifelat şi 
ameninţător în acelaşi timp. 

îşi afişează din nou acel zâmbet superior, alb ca 
sideful. Expresia lui crudă e incredibil de sinistră. 
Presupun că tocmai suntem pe cale să aflăm de ce 
erau atât de speriaţi acei copii. Nu poate fi mult 
mai mare decât mine, dar are deja acea privire 
rece, calculată, a unuia mânat de lăcomie. 

— Aşadar, aceştia sunt celebrii Wisteria si 
Whitford Allgood,  periculoşii vrăjitori, spune 
soldatul, cu prefăcut entuziasm. Am auzit că ați 
stricat o straşnică petrecere cu grătar. Sunt 
deosebit de onorat să vă cunosc, în ciuda tuturor. .. 
necazurilor... pe care le-aţi pricinuit. 

Ochii îi scânteiază, de parcă toţi am gusta 
gluma. 

Cuvintele sunt întotdeauna prima mea formă de 
apărare şi meliţa îmi porneşte înainte să ştiu măcar 
ce-i spun Blondinului. 

— Regret că nu putem spune acelaşi lucru 
despre tine şi despre tovarăşii tăi de joacă XXL, i-o 


trântesc. 

Nu reuşesc să par atât de sigură pe mine pe cât 
speram, căci adevărul e că sunt foarte speriată de 
individul ăsta. Ceva din înfăţişarea lui îmi sugerează 
că e... psihopat. Imprevizibil. Ca şi cum ar putea să 
te sărute sau să-ţi taie picioarele, simțind, probabil, 
aceeaşi satisfacţie. 


Soldatul râde si asta îmi dă fiori. 
t 


— Băieţii ziceau că eşti nostimă. Nu-i aşa că-i 
nostimă, băieţi? 

Matahalele ne înconjoară şi ne forţează mâinile 
la spate. 

— Şi ce minunat păr roşcat. Ca o flacără, spune 
căpetenia, apropiindu-se de mine. 

Mângâie şuviţele ce-mi încadrează fata si eu 
tresar. Obrajii îmi ard, de ruşine şi vanitate. îl simt 
pe Whit încordat lângă mine. 

— Oricum, Cel Care Este Unicul va fi cât se 
poate de încântat că mergeţi să-l vizitaţi, continuă 
ticălosul. De fapt, sunt bucuros să vă livrez 
personal. Fără taxe suplimentare. Pe cuvântul meu. 

Soldatul blond zâmbeşte din nou. 

— Cred că va trebui să-ţi încâlci promisiunea de 
data asta, spune ferm Whit. Eu şi sora mea nu 
mergem nicăieri cu tine, amice. 


Capitolul 
27 


Pearce, spune soldatul, întinzând o mână 
albă, cu unghii îngrijite. Numele meu e 
Pearce. Whit 


PEARCE CHICOTEŞTE, retrăgându-şi mâna. 

— Regret nespus. Văd că ai mâinile ocupate. 

încerc să mă smulg din strânsoarea aghiotanţilor 
vânjoşi ai acestui nemernic, care continuă să ne 
imobilizeze. Sunt deja destul de încordat, iar un 
obstacol în plus nu m-ajută deloc. 

Fâşia îngustă de asfalt ce mărgineşte apa, unde 
ne aflăm acum, e aproape singura zonă din 
preajma vechii fortărețe a Rezistenței care n-a fost 
demolată şi mi-e imposibil să mă uit la rănile 
pământului şi să nu mă gândesc la prietenii noştri. 
Dacă sunt în viaţă — iar ăsta e un mare semn de 
întrebare — nu mai au mult timp, categoric. 

lar acum trebuie să-i facem faţă acestui puştan 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 
FOCUL 


egocentric. 

— Pe loc repaus, băieţi, spune el şi imediat 
suntem eliberaţi. Pearce arată ca un copil pe 
lângă aceşti găligani, dar e 


Wu N ia 


James 
Patterson 


— limpede că se tem de el. Am sentimentul că 
nu trebuie  subestimat.Deci,  ăsta-i faimosul 
vindecător, incomparabilul atlet, sensibilul poet. 

Pearce se apropie de mine şi mă priveşte în faţă, 
de parcă ar studia un specimen ştiinţific extrem de 
interesant. De unde ştie toate astea despre mine? 
S-ar putea ca situaţia noastră să fie mai gravă 
decât credeam. 

îmi îndrept spatele, încercând să mă impun prin 
statura mea. Dacă Pearce are impresia c-o să mă 
fac mic în faţa lui, se înşală. 

— Şi, Wisteria, păcat că n-avem timp să ne oferi 
un mic spectacol, spune el gânditor, întorcându-se 
spre sora mea. 

Felul în care o spune — sugerând lucruri mult 
mai neplăcute pentru imaginaţia unui frate mai 
mare decât un simplu spectacol de flăcări — mă 
face să strâng pumnii. Dintr-un pas, mă postez în 
faţa lui Wisty, iar Pearce îmi rânjeşte. 

— Dinacompetenţii sunt foarte rari în zilele 
noastre, spune el cu blândeţe. 

— Şi aşa de greu de prins, mormăie una dintre 
matahale, din spatele nostru. 

Capul lui Pearce se întoarce -brusc, să-i arunce 
lui gură-spartă o privire fioroasă. Sensibil subiect, 
se pare. 

— N-am discutat asta dinainte, Fafner? îl 
întreabă Pearce pe uriaş, picurând venin în fiecare 


cuvânt. 

E limpede că avem de-a face cu un individ 
obişnuit să poruncească. 

— Că o să taci cât timp interacţionez cu fraţii 
Allgood? 

Slugoiul îşi apleacă creştetul şi spune spăsit: 

— Da, domnule. 

în jurul lui se lărgeşte un cerc, în timp ce 
camarazii se îndepărtează,  dezicându-se de 
infractor. 

— Vino aici, spune Pearce, aproape în surdină. 

Acum Fafher tremură şi se face mic, iar Wisty se 
uită la mine cu coada ochiului, neştiind ce să 
creadă. 

— Dar n-am vrut să... 

— Vino aici, am spus! explodează Pearce. 

îşi strânge mantia neagră în jurul trupului, când 
vântul ce bate dinspre apă îi flutură părul bălai, şi 
pentru prima oară observ că pe braţe am pielea de 
găină. 

Şovăitor, Fafner se furişează către Pearce, ca un 
câine cu coada între picioare. Când ajunge destul 
de aproape, Pearce întinde mâna şi atinge capul 
matahalei, ca într-un fel de binecuvântare. 

Şi apoi, se întâmplă cel mai dement lucru: pielea 
de pe faţa uriaşului pare pur şi simplu să... cadă. 
Tot ce-a mai rămas e craniul lui gol în vârful unui 
trup imens, iar când Pearce îi dă drumul, corpul 


James 
Patterson 


cade morman la pământ. 

Capul se rostogoleşte şi se opreşte în faţa 
noastră. 

în timp ce Wisty şi cu mine stăm acolo, cu ochii 
ieşiţi din orbite şi gurile căscate de mirare, câţiva 
dintre ceilalţi băieţi vânjoşi trag trupul către mal, 
iar Pearce îşi şterge nonşalant mâna cu o batistă. 

— Unde rămăseserăm? zice el, întorcându-se 
spre noi cu un zâmbet senin, de parcă nimic nu s-ar 
fi întâmplat. A, da, urma să mă însoţiţi în vizită la 
Unicul. . 

Sunt speriat. Sunt oripilat. Sunt îngrozit de totala 
lipsă de autocontrol a acestui individ şi uluit de 
puterea lui. Dar sunt şi furios. Indignat. Nu asta e 
lumea care ne-a fost promisă când eram copii şi 
nimeni n-o să-l pedepsească pe omul ăsta dacă n-o 
fac eu chiar acum. 

— Ce, nu te descurci singur cu noi? îl persiflez. 
(Ştiu cum funcţionează orgoliul — nu trebuie decât 
să apeşi butonul corect.) Probabil că nu eşti nimic 
fără trucul tău penibil. Pun rămăşag că aş putea să 
te bat, corp la corp. 

Nu obişnuiesc să mă cobor la acest nivel, jur, 
dar am ajuns la capătul răbdării şi n-am de gând să 
mă las învins fără să lupt. Astăzi, Celia mi-a 
alunecat iarăşi printre degete. Astăzi, o bună 
prietenă a murit sub ochii mei. Astăzi, am aflat că 


Janine —Janine cea sobră, calmă şi înţelegătoare, la 
care ţin mai mult decât vreau să recunosc — e 
moartă, probabil. Sunt gata să fac pe cineva una cu 
pământul şi, dacă a meritat-o cineva vreodată, 
acela e Pearce. 

— O, haide, Whitford. Trebuie să recurgem 
mereu la violenţă? 

Pearce ridică ironic spre mine o sprânceană 
conspirativă, de parcă mi-ar citi gândurile. 

îmi închid şi-mi deschid pumnii, drept răspuns, şi 
Pearce începe să râdă — hohote de râs adânci, 
rostogolindu-se, incredibil de neliniştitoare, dinspre 
faţa aceea crudă, rigidă. 

Noi, ceilalţi, stăm încurcaţi, fără să înţelegem 
prea bine ce e atât de ilar, dar Pearce continuă să 
hohotească. Individul 
e ticnit rău. 


— Corp la corp, fornăie el. Ce-ai zice de vrajă la 
vrajă? 

Şi apoi, din gura lui mare, căscată, năvăleşte o 
pală puternică de vânt. 

în clipa următoare sunt la pământ, năucit, tuşind 
şi cu răsuflarea tăiată. M-a doborât de pe picioare. 
Ca pe un fir de iarbă. 

în timp ce încerc să-mi recapăt suflul, Pearce 
devine serios. 


Capitolul 


28 


— Magia ta nu mai funcţionează aşa de bine în oraş, nu- 
i aşa, Băiatule de Aur? toarce el. Din nefericire pentru 
tine, a mea, aa. Wisty 


— WHIT! STRIG, LUPTÂNDU-MĂ cu cele trei 
matahale care mi-au răsucit mâinile la spate. 

Fratele meu ridică o mână, făcându-mi semn să 
mă calmez, ca şi cum ar avea sub control această 
scenă de coşmar, dar e în genunchi, doborât. 
Sângele care-i curge din nas desenează pe asfalt 
oribile modele împurpurate. 

Nu se poate aştepta să stau şi să mă uit cum 
Pearce îi aplică şi lui trucul cu faţa topită, nu-i aşa? 
După ce sub ochii mei mi-au murit părinţii, prietena 
mea Margo şi nenumărați copii nevinovaţi, trebuie 
acum să stau cu mâinile-n sân când fratele meu se 
luptă cu acest sociopat? 


Pearce îmi zâmbeşte superior, cu aerul unuia 
căruia îi place să tortureze animalele mici, şi ceva 
în mine se descătuşează. Acum, că fascinația s-a 
pipa Capitolul îmi revine. Simt furnicături în degete, 

nta, furia dă în clocot şi apoi...Pur 
SE U.. tolen: 
re mă imobilizează îmi dau drumul, sărind 
Í, dintr-odată, din trupul meu ţâşnesc 
ss PR un metru, incandescente şi dezlănţuite. 

Pornesc spre Pearce. Zidul meu de foc se întinde 

spre el, dar el nu se clinteşte. 


Nici măcar nu pare speriat. 

Din nefericire, înainte să pot pârjoli pe cineva 
într-o revărsare de splendoare, sunt înhăţată de cel 
puţin zece dintre vlăjgani, care mă opresc, mă pun 
la pământ şi se aruncă asupra mea. 


James 
Patterson 


Atât s-a ales din friptura de ţicnit al Noului 


Ordin.Whit 


— BRAVO. BRA-VO! PEARCE BATE sacadat din 
palme, în semn de ironică apreciere, apoi îşi linge 
buzele şi se învârte în cercuri mici în jurul lui Wisty, 
cu zâmbetul lui de animal de pradă pe faţă. Trebuie 
s-o spun, Wisteria, o persiflează el, cu buzele 
aproape lipite de urechea ei, dacă nu te-aş uri aşa 
de mult, aş putea să te iubesc. 

Wisty se încruntă, iar eu dau să mă reped la el, 
dar matahalele mă imobilizează imediat. 

— Dacă pui mâna vreodată pe ea, o să... 

Ochii glaciali ai lui Pearce sclipesc amuzaţi. 

— O să... ce? O să scrii o poezie despre asta? 

— Categoric. O s-o intitulez „Odă unei feţe 
zdrobite”, încerc o glumă, ca să-mi ascund 
îngrijorarea. 

— A, da. „Corp la corp”, spune batjocoritor 
Pearce, trasând ghilimelele în aer cu un gest al 


mâinilor. După o scurtă pauză, adaugă: Ce zici, 
Whitford, mai eşti gata de-o mică luptă pe viaţă şi 
pe moarte? 


James 
Patterson 


Ăăă..., mă bâlbâi.O adiere de vânt aduce până la 
noi mirosul mării, dar nu mă pot gândi decât la 
craniul matahalei, rânjind din capătul portului, şi 
mirosul îmi face greață. 

Wisty îmi aruncă o privire alarmată şi 
dezaprobatoare, îmi displace şi mie ideea, dar simt 
că n-am de ales. Şi, cu toate că mi-e ruşine s-o 
recunosc, există o minusculă, întunecată, bolnavă 
parte din mine care se întreabă dacă aş fi într- 
adevăr în stare. 

Mă uit la Pearce şi încuviinţez din cap, neliniștit. 

— Whit! protestează Wisty. 

încerc să-i transmit din ochi: Ce altceva ar trebui 
să fac? Privesc împrejur la decorul sinistru: clădirile 
demolate, drumul părăsit, valurile care se izbesc de 
țărm, iar şi iar, aşa cum fac de milioane de ani. în 
afară de bolnavii fără adăpost, ghemuiţi în pragul 
clădirilor pe jumătate dărâmate, nu mai e nimeni 
prin preajmă. Niciun martor. Nimeni care să mă 
audă cerşind îndurare. 


Poate că reuşesc să-l las fără cunoştinţă atât cât 
să scăpăm de-aici. 

— Minunat. Rency... ? 

Pearce se uită în spate. 

Cea mai mare matahală din grup înaintează şi 
dă din cap, pocnindu-şi degetele, iar eu înghit în 
sec. Doar n-are de gând... 

— Stai, vorbeşti serios? Voiam să spun tu 


împotriva mea, Pearce. Ce fel de laş pune un altul, 
de două ori cât el, să se bată în locul lui? 


Capitolul 


30 


O, dar aici nu-i vorba de curaj, Whit, nici 
pomeneală. E mult mai mult de-atât. Mă 
interesează să văd ce poţi face. Un test, dacă 
vrei. Cum ar fi, să văd dacă poţi să nu mori.Whit 


URIAŞUL ŞI CU MINE ne dăm târcoale, iar mintea 
îmi goneşte în căutarea unui plan să nu mor. 

Adevărul e că sortii nu sunt tocmai în favoarea 
mea. | 

Sunt un tip destul de solid şi am ţinut piept 
multor namile în timpul meciurilor de fotbal 
(adesea numit tontba/, după cum îl jucam noi, căci 
era o versiune atât de aiurită). Dar Rency e 
construit ca un buldozer, cu venele profilate ca 
nişte funii pe braţele-i groase. Chiar şi când stă pe 
vine, abia îi ajung la nivelul pieptului. 

Rency are o sclipire în ochi. îşi roteşte privirea la 
amicii lui, care încep cu toţii să râdă, şi mi se pune 
un nod în stomac, repede înlocuit de un pumn din 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 
FOCUL 


partea matahalei. Simt că mă sufoc şi mă chircesc 
de durere. 


James 
Patterson 


Apoi, un genunchi mă izbeşte în bărbie, un pumn 
ca o măciucă mă învârte ca pe o sfârlează şi un 
gust metalic îmi umple gura. Cu privirea înceţoşată, 
abia disting faţa chinuită a surorii mele.Pearce, pe 
margine, pare dezamăgit, de parcă e pe cale să 
piardă un pariu. 

Apoi se întâmplă un lucru pe care nu-l pot 
explica în întregime. Ceva se declanşează şi o 
cunoaştere, o înţelegere, o putere se descătuşează 
în mine. 

înaintez cu pas uşor, de parcă aş urma o 
coregrafie secretă, lovesc fulgerător cu pumnul 
stâng bărbia lui Rency, intervin oblic cu mâna 
dreaptă, ca să-l anihilez, apoi mă răsucesc şi mă 
îndepărtez de uriaş. 

Lovitură, parare, croşeu de stânga, rotire, 
lovitură joasă, răsucire, bum! Trupul mi se mişcă 
fără să-l controlez eu, anticipând fiecare mişcare a 
bărbatului şi aplicând tehnici avansate de luptă 
corp la corp despre care sunt sigur că n-am habar. 
în timp ce pumnii mei se întâlnesc cu maxilarul lui, 
apoi cu tâmpla, cu rinichii, e ca şi cum m-aş afla 
afară din trup. 

Mă simt furios. Mă simt puternic. Mă simt 
invincibil. 

Mă simt... scăpat de sub control. 

Braţele mele sunt incredibile arme mortale de 
oţel pe care Rency n-are şansa să le pareze. Faţa îi 


e practic strivită şi braţul stâng îi atârnă din trup 
într-un unghi ciudat, dar nu mă pot opri. 

Când mâna mea ca parul se întâlneşte cu rotula 
lui uriaşă, sunt uşurat să văd că Rency se 
prăbuşeşte, în sfârşit, ca un bolovan, cu faţa 
deformată într-o mască de durere. 

Nu e mort, dar s-a sfârşit. Privesc în jos, la 
pumnii mei, fără să pot înţelege ce s-a întâmplat. 
Pearce păşeşte în cerc: 

— Ratatule. 

Se încruntă, punându-şi palma pe capul de mamut 
al lui Rency, şi uriaşul se boţeşte. Cele două orbite 
goale ale craniului său se cască spre noi. 

Mi se întoarce stomacul pe dos. N-o să mă 
obişnuiesc niciodată cu asta. 

— Bravo, vrăjitorule, spune Pearce, recăpătându-şi 
tonul jovial, iar eu mă crispez, înțelegând 
ameninţarea din spatele vorbelor lui. Micul spectacol 
pe care ni l-ai oferit a fost cu siguranţă amuzant. Din 
nefericire pentru tine, sora ta e singura Allgood de 
care Unicul are cu adevărat nevoie. întrucât ea este 
Cea Care Are Darul, tu eşti... care-i cuvântul? De 
prisos. 

Pearce se apropie, ca o pisică, şi, înainte să-mi pot 
îndrepta nou-descoperitele puteri spre el, mâinile lui 
criminale îmi apucă craniul, pârjolindu-mi tâmplele. 

Lumea arde, strălucitoare, apoi se sfărâmă. 

Viaţa se reorganizează în doar două cuvinte, care 


James 
Patterson 


pâlpâie în culori luminoase prin mintea mea: stop şi 
durere. 

E... un supliciu. Ochii mi se rostogolesc în cap, dar 
se deschid brusc, să puncteze fiecare nouă zvâcnire 
de agonie care-mi pulsează prin trup. Văd unul dintre 
ochii albaştri, glaciali ai lui Pearce, întredeschis; 
vârful unui copac, cu crengile goale întinse spre cerul 
mohorât; degetele subţiri ale lui Wisty peste gura ei, 
înăbuşind un țipăt; o lumină incandescentă, 
orbitoare. 

Creierul mi-e un ou prăjit care pare să nu poată 
prelucra nimic, o masă de nervi scurtcircuitaţi care 
ţipă, cerând ca această experienţă să se sfârşească. 

Dar continuă. Şi continuă. Şi continuă. De ce nu se 
sfârşeşte? 

Privirea mi se limpezeşte, doar cât să reuşesc să 
văd expresia şocată de pe chipul lui Pearce, după 
care trăsăturile i se aspresc iarăşi, Indâijite. 

Se apleacă şi îmi strânge craniul şi mai mult. 
Fălcile îmi sunt atât de încleştate, încât aş putea 
măcina oţel între dinţi. îi apuc degetele, încercând 
nebuneşte să le desprind, şi simt * cum picioarele mi 
se îndoaie şi genunchii se lovesc de pământul tare. 
Mă întreb vag dacă şi alte funcţii ale corpului mi-au 
cedat, dar e un gând trecător şi întreaga mea fiinţă e 
mistuită într-o nouă explozie de durere. 

înţeleg ca prin ceaţă că acel sunet îngrozitor — 
acel țipăt, acel urlet brutal, animalic, ce răsună 


lovindu-se de clădiri, înecând sunetul valurilor din 
port — trebuie să vină de la mine. 
Cum de mai sunt în viată? 


Odată cu această înţelegere, cu acest licăr de 
speranţă, trec dincolo de durerea fizică, îmi 
amorţesc cumva simţurile şi îmi concentrez fiecare 
efort spre a ţine la distanţă energia care se revarsă 
în mine, spre a îndepărta lumina orbitoare, spre a 
mă vindeca. însă durerea continuă să pulseze şi 
sunt extenuat. Simt cum viaţa se scurge din mine, 
cum toate funcţiile îmi sunt decuplate, când... 

Brusc, încetează. Durerea. Moartea. Tot. 

Pearce urlă, strângându-şi capul în mâini, aşa 
cum făcusem eu cu doar câteva momente mai 
devreme, şi se retrage, cu pas împleticit, 
prăbuşindu-se fără vlagă la pământ. 

Mă cuprinde ameţeala. Vomit şi pete negre îmi 
dansează în faţa ochilor. Când privirea mi se 
limpezeşte, îmi şterg gura şi mă ridic, încercând să 
văd ce mă înconjoară. 


Uriaşii se retrag din faţa mea, cu feţe năucite, 
îngrozite. Sora mea stă cu gura căscată, iar expresia 
ei e un amestec de uluire, îngrijorare şi biruinţă. 
Lacrimile îi şiroiesc pe obraji. 

Am cea mai îngrozitoare migrenă din istoria 
durerilor de cap, dar posed încă destulă materie 
cenuşie ca să înţeleg acest adevăr simplu: probabil 
că e pentru prima oară când lui 


James 
Patterson 


Pearce nu i-a reuşit trucul cu craniul. 


Capitolul 
31 


Ce înseamnă asta? mă întreb, chiar înainte de 
a-mi pierde cunoştinţa. Wisty 


— WHIT? TRĂIEŞTI? WHIT? 


Scutur violent umerii fratelui meu, încercând să 
nu devin isterică, rămasă singură cu o duzină de 
uriaşi derutați şi doi vrăjitori leşinaţi. Whit n-a pătit 
nimic, îmi spun. Părea teafăr, sau relativ teafăr, 
chiar înainte să-şi dea ochii peste cap. 

Trezeşte-te, trezeşte-te, trezeste-te, îl îndemn în 
gând. Tre- zeşte-te înainte să o facă Pearee. 

Arunc o.-privire spre chipeşul psihopat răşchirat 
pe pământ. Trăsăturile lui aspre par mai puţin 
aspre, aproape blânde, în starea sa de inconştienţă. 


13 


James 
Patterson 


— în urma insistențelor mele telepatice sau nu, 
absolut ridicolul, iresponsabilul, dar, ce-i drept, 
nemaipomenitul meu frate mai mare se mişcă, în 
sfârşit, şi deschide ochii. Nu ştiu dacă să-l 
îmbrăţişez sau să-l pocnesc, dar oricum el nu-mi 
înregistrează şocul/uluirea/uşurarea. E preocupat 
de altceva.Aceea e...? 

Mijeşte ochii, uitându-se peste umărul meu. 

Mă întorc şi o văd pe doamna Highsmith, vechea 
prietenă a părinţilor noştri, chiar în spatele meu, 
arătând formidabil, într-un impecabil costum 
sângeriu de mătase şi o pălărie extravagantă. 

Ultima oară când am văzut-o, era lipită de tavan, 
torturată de Unicul până când i-au ieşit ochii din 
cap. Cu toate astea, cumva, nu sunt surprinsă s-o 
văd acum — ăsta-i stilul ei. 

— Copii nătărăi! Aici, fără haine adecvate! ne 
dojeneşte, aparent fără să observe că Whit e 
acoperit de sânge, că lângă el, pe jos, e un tip 
leşinat şi că suntem înconjurați de nişte matahale 
năucite. 

Oare doar joacă rolul de bătrână vrăjitoare 
ţăcănită? N-am habar. îi place să ne lase să ghicim. 

— Ce părere ar avea mama voastră? continuă 
ea. Şi eu ar trebui să am grijă de voi! 

Nu s-a prea ridicat la înălţimea misiunii până 
acum, în trista noastră poveste, dar, trebuie să 
recunosc, ne-a scos din vreo două încurcături cu o 


magie surprinzător de puternică şi pun pariu că mai 
are câteva trucuri în mânecă. 

Ştiţi profesorii ăia pe care-i credeţi total ţăcăniţi 
şi ciudaţi, dar de la care de fapt învăţaţi, până la 
urmă, cel mai mult? Ei, bine, sper că aşa o să se 
întoarcă lucrurile şi acum. 

Doamna H. aruncă o privire către Pearce, care 
pare să-şi recapete cunoştinţa. 

— Tţ-tţ, face ea. Ştiam de la început că ăla e un 
măr putred. Ce temperament! Mă aştept să fie cam 
arţăgos când se trezeşte, hm? Ne strânge mâinile, 
se întoarce brusc şi porunceşte: Mai bine /ugiţi/ 


Capitolul 


32 


Ne împleticim după ea, dar chiar şi cu tocuri 
bătrâna vrăjitoare e mult mai iute decât 


noi. Wisty 


CÂTEVA CLIPE MAI TÂRZIU, stăm în noua bucătărie 
a doamnei Highsmith, din noul ei apartament, căci 
ultimul ei apartament a fost lovit de o tornadă — o 
tornadă trimisă prin bunăvoința Celui Care Este 
Unicul. 

Unde exact e noua ei locuinţă, mă întrebaţi? Nu 
sunt chiar sigură, dar, dintr-o privire aruncată pe 
fereastră, aş zice că, dacă doamna Highsmith 
încearcă să se amestece cu slugile Noului Ordin, 
face treabă bună. 

Cum am ajuns aici? Nici nu vă pot spune exact. 
Tot ce ştiu e că doamna H. a luat-o înaintea 
noastră, lumea a părut să se surpe, legile fizicii s- 
au reconfigurat, m-am simţit total ameţită şi, în 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 
FOCUL 


clipa următoare, stăteam pe un taburet înalt, iar 
doamna H. îmi cerea să-i dau alunul vrăjitoarei. 


17 


James 
Patterson 


Mă simt de parcă m-aş fi jucat cu o priză şi lui Whit 
parcă i-a explodat siguranţa, dar când ridic privirea 
la doamna H., niciun fir din părul ei cărunt nu s-a 
clintit, costumul i-arămas perfect călcat, iar ea 
continuă să se Învârtă ţăcănind cu tocurile alea 
imposibil de înalte. 

Tipic. 

Doamna H. învârte într-o fiertură din cea mai 
urât mirositoare combinaţie pe care v-o puteţi 
imagina — ca o căsătorie dintre sulf şi apa din 
canal, care urmează să producă nişte progenituri cu 
adevărat  dezgustătoare. Mă retrag de lângă 
mocirla  puturoasă şi mă duc să  scrutez 
împrejurimile alături de Whit. 

Noul apartament al doamnei H. nu e cald şi 
primitor, ca locul celălalt: presupun că trebuie să 
sacrifici din spaţiu şi stil ca să locuieşti printre 
elitele N.O. Are un portar în costum roşu şi o 
privelişte  deprimantă, dar remarcabilă, asupra 
clădirii Capitoliului, de la balconul ei de la etajul 
cincisprezece. 

A păstrat, totuşi, câteva dintre obiectele-cheie 
din vechea ei locuinţă, iar acestea nu prea sporesc 
senzaţia de spaţiu. Pereţii sunt înţesaţi de artă 
interzisă, iar în pragul câtorva uşi sunt proptite 
sculpturi, întocmai cum îmi aminteam. Şi-a făcut 
cărări printre lucrurile împrăştiate de-a valma, dar 
podeaua e acoperită, oricum, de atâtea 


instrumente muzicale, încât cineva o să-şi rupă o 
gleznă. Femeia are mania colecţionării. 

Şi cărţi. Mormane peste mormane de cărţi, peste 
tot. îngrămădite pe birouri, răstumându-se pe 
măsuţe, stivuite pe podea, în munţi gata să se 
prăbuşească. Chiar dacă n-am avut la şcoală zece 
pe linie, mi-a plăcut întotdeauna să citesc, iar 
acum, când aproape toate cărţile au fost interzise, 
atracţia e şi mai puternică. Privesc aceste tomuri 
aproape cu duioşie. Unicul ne-a luat puterea de-a 
învăţa, de-a creşte, de-a ne imagina şi de-a evada 
prin cuvinte. 

De ce nu ne-am luptat mai mult s-o păstrăm 
înainte de-a ne fi smulsă? 

lau cu grijă o carte şi-i şterg coperta de praf. 

— Cartea cimitirului, spune doamna H., peste 
umărul meu. Grozavă alegere. O mulţime de 
poveţe găseşti în ea. 

— Da, cum ar fi? Râd: Cum să evit moartea? 
Pentru că ăsta e un sfat de care chiar aş avea 
nevoie. 

— Păi, da, şi că n-ar trebui să te temi de cei 
morţi, spune ea, uitându-se straniu la fratele meu. 
Cei morţi, ca noi toţi, au si ei... limite. 

O spune cu glasul acela ciudat pe care-l 
foloseşte ca să transmită Cunoaşterea Superioară. 
Ridic ochii în tavan. Mama mi-ar trage o palmă, 
probabil, căci spunea că doamna Highsmith e aici 


James 
Patterson 


ca să ne ajute pe noi şi că aceea care poate să se 
lupte cu Cel Care Este Unicul şi nu se dă bătută 
(sau, cel puţin, nu e ucisă pe loc) e o vrăjitoare 
straşnică. Totuşi, pot măcar să spun că m-am 
săturat de adulţii care vorbesc în şarade, făcând cu 
ochiul ca şi cum ar zice: Aşteaptă până mai creşti... 
Adică, se presupune că suntem copiii Profeţiei care 
schimbă totul. Orice informaţie avansată ne-ar fi a 
naibii de utilă chiar acum. 

Doamna Highsmith se întoarce spre mine: 

— Şi, Wisteria, ai face bine să-ţi aminteşti că 
înţelepciunea, curajul şi compasiunea sunt cheile 
supravieţuirii. îşi roteşte ochii scânteietori prin 
cameră: Şi muzica. 

încuviinţez din cap. Ei, asta chiar că pot înţelege. 

La porunca doamnei H., o muzică rock se 
revarsă în apartament şi bătrâna începe să se 
bâţâie în ritmul care pune stăpânire pe mişcările ei. 
Amestecă în oală în timp ce dansează şi terciul se 
revarsă peste margini. 

— îmi amintesc fiecare cântec pe care l-am 
auzit vreodată, fiecare notă! strigă doamna H. 
peste muzică. Apoi se încruntă: Mă rog, aproape 
fiecare cântec. Desigur, există excepţii notabile. De 
exemplu, orice au cântat The Cunun Girls aleg 
cumva să uit. 

Când o veche baladă cunoscută răsună in 
cameră, mă alătur. 


— O, da! ţip. Daţi sonorul mai tare! 

Privesc împrejur, dar nu reuşesc să identific locul 
de unde vine muzica. 

Doamna H. ne aruncă un zâmbet sfios, îşi atinge 
uşor urechile şi muzica răsună mai tare. 

— Nuuitaţi, dragilor, muzica vine din interior. 

Clatin din cap la auzul vechii zicale, dar nu pot 
să nu zâmbesc. Doamna H. e o vrăjitoare bătrână şi 
excentrică, asta-i sigur, dar are dreptate. 
întotdeauna a avut. 

Dintr-odată, mă cuprinde un sentiment pe care l- 
am mai avut o singură dată, când am cântat pe 
scenă la Festivalul Muzical de la Stockwood, în faţa 
a mii de susţinători ai Rezistenței, amplificată de un 
zid de difuzoare create de propria-mi magie. Mă 
înfior. într-o bună zi, mă voi întoarce acolo. 

Poate că doamna Highsmith şi cu mine avem 
mai multe în comun decât credeam. 

Fratele meu o ia de mână şi o învârte prin 
bucătărie, de parcă ar fi la un bal. După un minut, 
se întoarce să amestece în supă şi Whit mă apucă 
de braţ, râzând. Ne răsucim şi ne rotim, în sunetele 
cunoscute ale melodiei şi, când terminăm râzând, 
cu Whit înclinându-mă pe spate, ochii lui strălucesc. 

— Ăsta era cântecul preferat al tatei, spune el, 
abia respirând. 

— Da, oftez eu, privind melancolică una dintre 
chitarele doamnei H. Ce mult mi-aş fi dorit să mai 


James 
Patterson 


trăiască şi să mă vadă venindu-i de hac Noului 
Ordin. 

— Să mai trăiască? Doamna Highsmith ridică o 
sprânceană: O, copii, doar n-aţi crezut cu adevărat 
că sunt morţi, 
nu-i asa? 

Ochii mi se umplu de lacrimi instantaneu. 
Glugile. Mulțimea. Fumul. 

Fumul îngrozitor. 

— Ce vreţi să spuneţi? întreb. Susţineţi că 
sunt... în viaţă? 

— Ei, bine, sunt în viaţă deocamdată, spune 
bătrâna vrăjitoare. De-abia trăiesc. Adică trăiesc, 
luptându-se să inspire şi să expire. Adică încă nu s- 
au stins, dacă vreţi. 

— Wisty, n-o crede, spune Whit, cu maxilarul 
încleştat. Am văzut totul cu ochii mei. l-am văzut... 
executați. 

Doamna Highsmith râde, cu râsul ei muzical, şi 
Whit arată de parcă ar fi în stare s-o strângă de gât. 

— Dar, dragii mei, spune ea veselă, arătând 
spre suprafaţa lucioasă a oalei, convingeţi-vă 
singuri. 

Fratele meu rămâne pe loc, neîncrezător, dar eu 
nu pot să nu mă reped într-acolo. La început, nu 
văd nimic, prin lacrimile sărate, dar mă frec la ochi 
şi acolo, pe capac, sunt două siluete cocârjate, cu 


ochii adânciţi în orbite şi obrajii supţi, stând lângă o 
apă. 
Mama si tata. 


Vii! 


Capitolul 33 


Whit 


UN MIC ŢIPĂT SCAPĂ de pe buzele lui Wisty şi alerg lângă 
ea. 

Părinţii mei par să stea lângă un râu, aşteptând 
împreună cu o mulţime de oameni. Sunt costelivi şi albi la 
faţă ca hârtia. 

— Mamă! strig. Tată! 

Feţele lor se văluresc, asemenea unei imagini în ceaţă. 

Wisty se uită la mine, cu ochi rugători. 

— Ce fac acolo? Oamenii ăia nu par a fi soldaţi ai 
Noului Ordin... 

— Tată, unde-i râul? Spune-ne unde eşti! Nu răspunde, 
aşa că mă întorc spre doamna H.: E în capitală? Ştiţi cum 
să ajungem acolo? 

— Cum vă putem găsi? întreabă Wisty, apucând 
marginile capacului. 

Ochii blajini ai doamnei Highsmith se uită la Wisty, apoi 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 
FOCUL 


la mine. 

— Râul e pe Tărâmul Umbrelor, desigur, spune ea cu 
blândeţe. Unde să fie, prostuţilor? Acolo a fost râul dintot- 
deauna, in locul unde oamenii trec pe cealaltă parte. 

O apuc pe Wisty de braţ, ignorând o clipă aiurelile 
eterice ale doamnei H. 

— Putem ajunge acolo. Trebuie doar să găsim portalul 
către Tărâmul Umbrelor şi-i putem aduce înapoi. Nu-mi 
pasă de riscuri, nici măcar nu... Wist? 

Sora mea nu mă ascultă. îi urmăresc privirea, la 
imaginea părinţilor noştri, şi înţeleg de ce. 

Mama se uită fix în ochii ei şi scutură violent din cap: 

„Nu vă apropiaţi!” articulează buzele ei, pe faţa-i suptă. 
„Promiteţi-mi că nu veniţi aici!” se tânguie ea. „Nu. Aveţi. 
Voie. Să. Veniţi.” 

Tata păşeşte în spatele ei şi ridică o mână, făcând în 
aer un semn care spune „stop”. Arată de o sută de ani şi 
gestul pare să-i stoarcă ultimul strop de energie, dar ochii 
lui sunt aprigi când se uită la mine. 

„Vă interzic”, spune el şi dintr-odată mă simt mic, de 
parcă aş avea din nou patru ani şi i-aş cere voie să merg 
cu bicicleta vecinului. 

Ochii tatei strălucesc, adânciţi în faţa lui pământie, şi, 
în clipa când sunt pe cale să-i strig, părinţi mei dispar. 

— Nu! strig. Staţi! 

Dar imaginea a dispărut complet şi, în locul ei, capacul 
oglindeşte faţa mea îngrozită. 

Glasul lui Wisty se aude şoptit: 


25 


James 
Patterson 


— Sunt în viată. Si vor să nu facem nimic? 
» t 


îmi dau seama că e cât pe ce să-şi piardă cumpătul. 

— Doamnă Highsmith — mă întorc spre bătrâna vrăji- 
toare, dintr-odată furios pe ea că nu ne-a dat îndrumarea 
promisă — credeţi că-mi pasă dacă au spus să nu ne apro- 
piem? Evident că mergem acolo. Ne ajutaţi să găsim 
portalul sau suntem pe cont propriu? 

Doamna H. are aerul că deţine un milion de alte 


secrete pe care n-o să le dezvăluie niciodată. 

Va veni o vreme în vieţile voastre, Whitford şi Wis- teria, 
când va trebui să luaţi singuri decizii, când va trebui să 
mergeţi pe drumul vostru, când va trebui să nesocotiţi po- 
runcile părinţilor voştri. Ne priveşte în faţă, cu ochii strălu- 
cind: Sunt încântată că înţelegeţi că momentul acela a 
sosit 


Capitolul 34 


Wisty 


— ACUM MÂNCAŢI, COPII, am un plan. 


Doamna H. asază două castroane aburinde cu fiertura 
aia » 


în faţa noastră. Arată şi miroase a mâncare de pisici, dar, 
în fine. Whit ia o lingură şi apoi împinge castronul, 
încercând să nu se strâmbe. Eu cred că renunţ la al meu. 
Oricum, n-am venit aici pentru mâncare. 

—  Ascultaţi cu mare atenţie, dragilor. Dacă nu e urmat 
întocmai, planul ăsta ar putea foarte uşor să ducă la 
moartea voastră. 

în regulă. Măcar e sinceră cu noi. 

—Whitford, înţeleg că ai experienţă pe Tărâmul 
Umbrelor. 

Whit încuviinţează si ochii doamnei H. îl sfredelesc. 


— Priveşte în faţă, continuă ea. Ochii te vor sluji bine, 
tinere, în călătoria ta către acest loc respingător al 


James 
Patterson 


spiritelor zbuciumate şi înfometate. Labirintul te va păcăli, 
dar trebuie să navighezi prin adâncimile sufletului tău ca 
să-ţi găseşti părinţii. Mergi pe urma animalelor până la râu 
şi dragostea te va întâmpina acolo. 

Orice-o fi însemnând asta. 

Whit are aerul că nu pricepe în totalitate şaradele 
despre suflet ale doamnei H., dar încuviinţează solemn din 
cap. 

Eu, pe de altă parte, încep deja să mă plictisesc. 
Părinţii noştri sunt în cine ştie ce genune a Tărâmului 
Umbrelor şi, îmi pare rău, dar n-am timp acum să învăţ 
despre sensul vieţii, înainte să-i găsim. 

Totuşi, când doamna H. se întoarce spre mine, mă 
pomenesc ţinându-mi răsuflarea. 

— lar tu, Wisteria, ai cea mai importantă misiune 
dintre toate. Mă tem că drumul tău va fi anevoios, 
misiunea ta gigantică şi sorții copleşitor de potrivnici. 

Doamna H. tace cu înţeles, iar eu mă aplec spre ea. 

— Orice, spun. Am s-o fac. 

Acum, că ştiu că mama şi tata sunt în viaţă, fiecare 
fibră a fiinţei mele tânjeşte să-i vadă. 

Doamna H. îmi zâmbeşte larg: 

— Tu şi numai tu eşti cea care trebuie să te ocupi de 
Cel Care Este Unicul. Acum. 

Stai aşa, ce/ Lingura îmi cade cu zgomot pe podea. 
Unicul, adică atotputernicul Unic, cel care încearcă de luni 
de zile să ne găsească şi să ne pună pe frigare? 


2 
8 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 
FOCUL 


— Nu vorbiţi serios. 


Mă holbez la ea îngrozită, cu gura căscată ca un peşte 
guppy. Doamna H. dă din cap, aşteptând. 

— Părinţii noştri sunt la un pas de moarte, protestez, 
ne- venindu-mi să cred. Şi, în timp ce Whit cutreieră pe 
Tărâmul Umbrelor în căutarea lor — am şi eu experienţă la 
asta, apropo—, eu trebuie doar să... ce? Să bat la uşa 
celui mai puternic om din Lumea de Sus şi apoi... să mă 
„0ocup” de el? 

Deja strig. 

Doamna Highsmith mă cercetează cu o dezaprobare 
mută şi apoi spune ceva total aiurit: 

— Spune-mi, Wisteria, îţi mai aduci aminte ceva, oricât 
de puţin, de la ora de biologie? Dar de la fizică? Chimie? 
Nu? Ar fi trebuit să mă aştept la asta de la o 
chiulangioaică. 

Tremur involuntar la auzul cuvintelor cunoscute. Este 
practic exact acelaşi lucru pe care mi l-a spus Unicul acum 
o veşnicie, când trebuia să dovedesc că sunt vrăjitoare. 
Doamna Highsmith ridică o sprânceană, iar eu sunt fără 
grai. 

Totuşi, ce se petrece aici ? 

Mă uit furioasă la ea: 

— Uitaţi ce e, dacă vreţi să ne concentrăm asupra 
trecutului, bine. în trecut, l-am văzut pe Unicul stăpânind 
apa şi aerul de pe pământ. L-am văzut golind oceane, 
înălţând tornade şi despicând pământul cu o mişcare a 


29 


James 
Patterson 


degetului mic. Cum ar putea cineva să-i ţină piept? 

Doamna H. dă din cap şi îmi cuprinde faţa în palme, iar 
eu mă simt de parcă aş avea vreo cinci anişori. 

— Dar ceea ce-i lipseşte e focul tău, Wisty, energia ta, 
electricitatea ta. O fi stăpânind el pământul, dar nu 
controlează şi oamenii. Cel puţin nu şi gândurile lor. Nu 
încă. Dar dacă e adevărat ceea ce crede Unicul, dacă 
puterile tale se extind la impulsurile electrice ale 
creierului, te va folosi ca să controleze nu doar 
guvernarea Noului Ordin, dar efectiv şi mintea întregii 
umanităţi, în toate dimensiunile ei. 

Mă încrunt, neştiind ce să pricep. Whit îşi masează 
fruntea cu degetele, adâncit în gânduri. 

— Nu înţelegi implicaţiile puterii tale, draga mea? Dacă 
Unicul izbândeşte, va fi sfârşitul ultimului strop de 
libertate care ne-a mai rămas oricăruia dintre noi. Va fi 
sfârşitul rezistenţei, al creativităţii, al speranţei, chiar. Va fi 
sfârşitul pentru... tot. 

— Bine, oftez, cu senzaţia că tocmai mi-a fost atârnat 
de gât un lanţ foarte greu. Dar ce trebuie să fac, de fapt, 
ca să-l înfrâng pe Unicul? îmi simt aşa-numitul Dar ca pe 
ceva care mă depăşeşte, un lucru pe care nici măcar nu-l 
pot controla în totalitate şi nici măcar nu sunt sigură la ce 
foloseşte. 

Doamna H. îşi cântăreşte răspunsul: 

— Cu certitudine, Darul nu trebuie folosit ca să fii Dum- 
nezeu. Doar ca să-i împiedici pe alţii să încerce să fie 
Dumnezeu. 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 
FOCUL 

Dau din cap, aşteptând o indicație, dar doamna H. 
clatină din cap. 

— Nu-ţi pot spune exact cum poţi să foloseşti aceste 
formidabile Daruri care ţi-au fost date, spune ea pe un ton 
grav. Ca să creşti şi să înţelegi Profeţia, trebuie să înveţi 
să le stăpâneşti de una singură. 

Oftez. Simt gravitatea situaţiei ca pe un nod în stomac. 

Trebuie să mă infiltrez într-un complex straşnic păzit şi 
să mă iau la harţă cu cea mai puternică fiinţă pe care-a 
văzut-o vreodată faţa pământului, iar Whit trebuie să 
bâjbâie pe Tărâmul Umbrelor, unde oamenii fie sunt 
mâncaţi de lacomii Pierduţi, fie ajung să se piardă în ceaţă 
până când mintea li se face terci. Şi toate astea din cauza 
unei Profeţii pe care a văzut-o cineva scrisă pe-un perete. 
Pentru că, dintr-un anumit motiv, toată lumea crede în noi, 
o chiulangioaică şi un mare fotbalist. 

Mă uit la Whit, singura persoană pe care mă pot bizui 
oricând, cel care a fost cu mine în fiecare pierdere, fiecare 
bătălie, fiecare victorie. Chiar o să facem asta? 

Whit încuviinţează din cap, cu ochii strălucind de spe- 
ranţă, iar eu îi strâng mâna, înăbuşindu-mi un sentiment 
de panică. Fireşte că da. 
în afară de vieţile noastre, ce mai avem de pierdut 


31 


UN OSPAI 
AL 
SUFLETE 


LOR 


Capitolul 


39 


Whit 


TĂRÂMUL UMBRELOR e un labirint al disperării. E 
un mănunchi de drumuri greşite, o pătură de ceaţă 
care-ţi slăbeşte voinţa, o duhoare de suflete 
rătăcite care ar face orice să scape din acest 
purgatoriu. Tărâmul Umbrelor e gustul fricii în gură, 
îndemnându-te să mergi înainte, mai adânc în labi- 
rint, mai departe de orice legătură cu timpul, cu 
raţiunea sau cu cei vii. 

Dar Tărâmul Umbrelor înseamnă şi Celia, fata pe 
care am iubit-o şi am pierdut-o, un suflet frumos, 
cunoscut în acest purgatoriu drept o Semi-lumină; 
fata a cărei viaţă a fost curmată prea devreme, pe 
care aş da orice s-o am înapoi. lar acum Tărâmul 
Umbrelor înseamnă părinţii mei, care mă aşteaptă 
în adâncurile tainelor lui, lângă un râu. 

Aşadar, cu un amalgam de emoţii curgând prin 
mine, mă îndrept în sfârşit într-acolo. 


James 
Patterson 


Dar mai întâi trebuie să găsesc portalul — singurul 
despre care doamna H. ştie sigur că încă 
funcţionează. Se află înmăruntaiele unei zone a 
capitalei prin care n-am mai trecut niciodată. 
înaintez cu pas grăbit şi, curând, elegantele clădiri 
albe de piatră lasă loc unui ţinut ostil de beton, plin 
de fabrici bine păzite, care scuipă un abur alb şi 
gros în aerul neclintit. 

Cotesc pe o stradă îngustă şi umbrele se mişcă 
în timp ce oameni înfofoliţi în zdrenţe se 
îndepărtează în întuneric din calea mea. îmi îndrept 
spatele, încercând să-mi pun cât mai bine în 
valoare statura impunătoare. 

înaintez pe lângă zidul de beton, pe coama 
căruia, la patru metri înălţime, îşi arată colții un şir 
de sârmă ghimpată. Pe un panou roşu, fixat în cuie 
de zid, stă scris: UNITATE DE TESTARE — ACCESUL INTERZIS. Doi 
soldaţi cu aer istovit stau de pază, dar unul pare 
mai preocupat să-şi ruleze o ţigară. Măsurile de 
securitate par aproape ridicole, oricum, căci 
zvonurile despre ceea ce se petrece în 
laboratoarele experimentale ale Unicului sunt mai 
mult decât de-ajuns ca să-i ţină pe curioşi la 
distanţă. 

Cu excepţia vrăjitorilor răzbunători, presupun. 

Deşi băieţii ăştia par nişte pierde-vară, văd 
insigna de onoare din bronz a T.E.PN.O. pe 
uniformele soldaţilor, indicând că fac parte din 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 
FOCUL 


Trupele de Elită pentru Portaluri ale Noului Ordin (a 
căror existenţă e negată vehement de N.O., 
desigur). Sunt Curbe, alese special ca să intre în 
Lumea de Jos şi să se întoarcă raportând ce-au 
văzut, de vreme ce Unicul este oficial un Drept şi 
Mărginit, care nu poate călători personal între lumi. 

La picioarele soldaţilor T.E.P.N.O. mărâie lupi 
dresați, cu colții dezgoliţi, gata să muşte. 

îmi imaginez feţele palide ale părinţilor mei. 
Mâna tatei, făcând semnul „stop”, şi spaima din 
ochii mamei. Ceva se întâmpla acolo, lângă râu, 
ceva ce nu voiau ca eu să văd. Dar nimeni şi nimic 
— nici tata, nici Unicul, nici măcar o haită de lupi — 
n-o să mă ţină departe de Tărâmul Umbrelor. 

E ultimul loc din univers în care şi-ar dori cineva 
să ajungă, dar în acel ţinut înspăimântător al 
memoriei furate şi al vieților scurtate se află Celia, 
părinţii mei şi tot ce-am pierdut. 


James 
Patterson 


La bine şi la rău, Tărâmul Umbrelor mi-e 


destinul. Whit 


CÂND EŞTI LA ÎNGHESUIALĂ, uneori singurul lucru 
de făcut e cel mai absurd lucru care ţi-ar putea 
trece prin cap. 

în acest sens, neavând la îndemână nici măcar o 
deghizare care să mă scoată din încurcătură, 
înaintez spre asasinii Noului Ordin, 

„încrederea în forţele proprii e cheia”, spunea 
tata. „Poţi face aproape orice, dacă eşti convins că 
poţi.” 

Şi, la drept vorbind, chiar funcţionează o clipă. 
Nu am un aer suspect şi gardienii par să fi uitat că 
trebuie să păzească locul. Doar se uită la mine, cu 
feţe plictisite. Preţ de un minut, am impresia că o 
să reuşesc să scap trecând tacticos pe lângă ei, dar 
din nefericire lupii sunt ceva mai pe fază. 


Câinii morţii mârâie şi încep să tragă de lanţuri, 
cu boturile înspumate, flămânzi şi plini de ură. 
Soldaţii intră în alertă, bâjbâind după arme şi 
îndreptându-le spre mine. 


James 
Patterson 


— Cel mai tânăr încearcă să fie autoritar:Nu 
intră şi nu iese nimeni, flăcăule, spune el, ţintind 
între ochii mei. Accesul e strict interzis. 

— Am fost trimis de Cel Care Este Unicul, îmi 
aud glasul spunându-le cu calm, înainte să-mi dau 
seama ce vorbesc. 

Cel mai vârstnic, pleşuv, se uită neîncrezător la 
mine şi îi şopteşte ceva tovarăşului său, iar eu 
încerc să nu-mi las mâinile să tremure în faţa 
animalelor iadului, care probabil au un detector de 
minciuni încorporat sau aşa ceva. 

— Am o scrisoare oficială, continui, cu 
îndrăzneală. 

Unul dintre soldaţi clatină din cap şi întinde o 
mână, 
aşteptând. Grozav! N-am, de fapt, nicio scrisoare 
oficială. N-am decât o bucată mototolită de hârtie, 
cu indicaţiile doamnei Highsmith despre traseul 
spre portal, dar scot, oricum, din buzunar jalnicul 
bilet şi i-1 arunc. Soldatul mai în vârstă ia aşa-zisa 
scrisoare, o despătureşte şi apoi răcneşte: 

— Ce-i asta? E doar o bucată de hârtie cu nume 
de străzi. Aresta... 

înainte să termine cuvântul, o iau din loc. Pentru 
asta m-am antrenat. Pentru asta am fost făcut: să- 
mi salvez părinţii. Picioarele mele zboară, mai 
repede decât au alergat vreodată, ducându-mă 
direct la uşa grea de lemn care străjuieşte portalul. 


Şi, în timp ce aud lupii pocnindu-şi fălcile în 
spatele meu, în timp ce aud soldaţii ochind, cu 
degetele tremurând pe trăgaci, mă rog, sper că încă 
sunt o Curbă, că trupul meu se va îndoi pătrunzând 
Gapit EGihuzhsiune, că mă voi topi şi voi trece 
pgi astă uşă solidă şi voi ajunge pe Tărâmul 
ie or, în braţele Celiei şi ale părinților mei şi ale 
tuturor celor care aşteaptă de la mine să fiu erou 
pentru ultima oară. Mă rog să nu mă izbesc de uşa 
aia de stejar şi să ajung să fiu arestat. 

Pentru că, după câte am îndurat, după câte au 
îndurat mama şi tata, asta ar fi nasol de tot. 


James 
Patterson 


Zbor, țopăi, fac un salt înainte, cu un ultim efort, 
ținân- du-mi răsuflarea, şi ultimul lucru pe care îl 
simt e o bubuitură puternică, de parcă mi-ar 
exploda capul.W hit 


MĂI SĂ FIE, A FOST... INTENS. 

Cu portalurile, fiecare experienţă e diferită, dar 
nu e niciodată foarte distractiv. Uneori a semănat 
cu o trecere printr-o spălătorie de maşini, alteori m- 
am simţit de parcă aş fi fost „smuls din canalul 
naşterii” (cum spune Wisty), iar într-un episod 
notabil sunt sigur că arătam ca o roşie strivită de 
un perete când am ajuns în partea cealaltă. 

Dar de data asta n-a semănat cu nimic din ce- 
am trăit până acum. După acel urât cucui iniţial, 
am crezut că s-a sfârşit, dar apoi am simţit cea mai 
ciudată senzaţie, ca şi cum celulele mi s-ar fi 
rearanjat sau ceva. 

Acum sunt sigur pe Tărâmul Umbrelor, pentru că 


nu văd aproape nimic. 
— Celia! strig, într-o doară. Mamă? Tată? 


James 
Patterson 


în timp ce mă împleticesc printr-un zid opac de 
ceaţă, mă sufocă un miros de canal putred — nu, 
de came putredă — iar inima îmi tresare când îl 
recunosc.Cei Pierduţi. 

Fiinţe nicidecum angelice, captive în labirintul 
Tărâmului Umbrelor de atâta vreme, încât înseși 
sufletele lor au putrezit, devenind o masă ce 
duhneşte de stricăciune. 

Monştri torturați de suferinţă şi înnebuniţi de 
foame. 

Foame de came de om. 

Doamne, nu! 

Aud ţipete de oameni torturați, devorați. 
Soldaţi? Gărzile T.E.PN.O., sărind după mine în 
portal şi în fălcile canibalice ale Celor Pierduţi? 
Tremur violent, dar, deşi ţipetele amuţesc, n-am 
unde să fug. 

Dintr-odată, zeci de braţe descompuse ies din 
fum şi se întind după mine, strecurându-se, cu 
carnea lor lipicioasă, pe după umerii mei, peste 
piept, peste gât. Ţip, dar sunetul se pierde printre 
gemetele şi nebunia din jur. 

îi împing şi sar în lături, cuprins de oroare. 

— Nu încerca să ne înfrunţi, idiotule, îmi 
şopteşte în ureche o voce dogită de femeie, plină 
de răutate. N-ai cum să câştigi. Nu-ţi dai seama? 
Suntem morţi deja. 

Ceilalţi râd înfundat, iar Fata Pierdută continuă: 

—  Nuţi-ai dori să fii mort? 


Fata aşază o mână lipicioasă pe obrazul meu şi 
mă retrag îngrozit. Mă bucur că nu-i pot vedea faţa 
putredă prin ceaţă. 

— O'să fii. 

Râde şi mi se întoarce stomacul pe dos, căci 
acum, când faţa îi tremură şi ochii îi dansează sub 
privirile mele, încep să disting o bucată de came 
aţoasă rămasă pe obrazul ei. 


Capitolul 


38 


Curând. Foarte curând, vei fi mort şi tu, străin 
chipeş şi idiot. Wisty 


AM FAŢA CURATĂ, părul pieptănat, strălucitor, 
revărsat pe spate ca o flacără, şi sunt îmbrăcată 
într-o rochie verde, şic, pe care o păstra doamna 
Highsmith pe undeva. Bocăn pe străzile curate, cu 
pantofii mei prea strâmţi, de parcă nici măcar nu 
mi-ar păsa că fiecare mişcare mi-e urmărită de 
camerele de supraveghere ale vilelor din 
împrejurimi — dotate, fără excepţie, sunt sigură, cu 
câte un bot oribil de lup care mârâie în spatele 
porţii. Dacă n-aş avea sclipirea din ochi, ai putea 
jura că sunt o Tânără a Noului Ordin, din cap până-n 
picioare. 


12 


După ce am alergat săptămâni în şir mânjită de 
sânge, noroi şi cine mai ştie ce, mă simt aproape ca 
şi cum m-aş duce la un extravagant recital al N.O. 
Vechiul meu duşmamic, Byron Swain, mi-a povestit 
cândva despre acele aşa-numite petreceri care 
culminează cu o recitare pompoasă a succeselor 
Unicului, cu membrii elitei N.O., îmbrăcaţi la patru 
ace,bătându-se reciproc pe spate. Oricât de 
chinuitoare ar fi această experienţă, aş prefera să 
merg acolo şi nu în locul spre care am pornit... 
Confruntarea mea decisivă cu Unicul. Să salvez 
soarta lumii, poate, dar mai degrabă să mor. 
Murmur ca pe o mantră îndemnul doamnei 
Highsmith — „minte, curaj, compasiune” — şi sunt 
atât de tulburată, încât aproape că dau nas în nas 
cu un Detaşament de Tineret, 
care-si face rondul. 


Sunt două şiruri drepte de copii cu feţe 
împietrite, mărşăluind bătosi în uniforme albe, 
accentuate de un tiv roşu intens. Conducătorii sunt 
doar nişte copii — probabil mai tineri decât mine —, 
dar au înfăţişarea rece a unor soldaţi îndoctrinaţi, 
de cel mai înalt rang. Niciunul dintre ei n-ar 
ezita să-mi strivească teasta. 

Cu ei sunt şi câţiva copii şi mai mici, târâţi în 
lanţuri, printre suspine. 

Familii întregi şi cupluri ale Noului Ordin păşesc 
alături, eleganţi în hainele lor şic. Nu seamănă cu 


James 
Patterson 


copiii în lanţuri, nici nu par să le audă plânsul. 


Dar văd durerea şi deznădejdea de pe 
chipurile acelor copii, le aud tipetele. Trec pe 
lângă strada căptuşită de bannere care mă 
va duce la palat şi la reşedinţa Unicului. Mă 
pomenesc, în schimb, apropiindu-mă de acest 
detaşament, deşi e ultimul lucru din lume pe 
care vreau să-l fac. Dar nu pot să nu îi 


ajut. Wisty 


ÎN TIMP CE MĂ ÎNDREPT spre detaşament, am brusc 
senzaţia stranie că se întâmplă ceva îngrozitor de 
rău. Aproape că simt nişte mâini apăsându-mă, 
sufocându-mă. în ciuda rochiei subţiri şi a vântului 
rece, încep să transpir. 

Whit e la mare ananghie. 

Cum să-l pot ajuta acum? Au rămas puţine 
intrări spre Tărâmul Umbrelor, la mari distante 
unele de altele, si n-aş putea ajunge la portalul 
doamnei Highsmith destul de repede. 


James 
Patterson 


Detaşamentul Tinerilor e în poziţie de drepţi. M-au 
zărit deja, păşind agale spre ei. Va trebui să mă rog 
ca Whit să scape singur din oribila încurcătură în 
care s-o fi aflând, îmi spun, amintindu-mi faţa 
ruinată a lui Rency. 


Am nervii întinşi la maximum, iar privirile reci ale 
tinerilor, în timp ce mă apropii, nu mă liniştesc 
deloc. Care tolomac se duce aţă la nişte criminali 
cu creierele spălate, fără să se deghizeze măcar? 
Subsemnata. 

Intru în panică şi fac iute o strâmbătură, dar 
tinerii Noului Ordin se prăpădesc de râs când mă 
apropii. 

Mă arată cu degetul şi hohotesc, imitându-mă, şi 
am dezolanta senzaţie că poate sunt puţin saşie. Şi 
că am nasul într-o parte. 

Puştiul din capul coloanei suflă tare într-un fluier, 
cerând disciplină. Nu-i văd faţa, dar detaşamentul 
se aşază imediat în poziţie de drepţi. 

— Doar glumeam, zic, forțând un râs plăpând şi 
rea- ranjându-mi repede trăsăturile feţei. îl bat pe 
umăr pe ultimul copil din rând, iar el se întoarce, 
ignorând reproşul celui cu fluierul, aflat în faţă. 
Am... ăăă... am venit să mă alătur detaşamentului. 
Vreau să ajung cândva soldat al Noului Ordin, spun 
repede. Sper să... distrug libertatea şi imaginaţia...? 

Câţiva copii icnesc şi se întorc la auzul cuvintelor 
interzise. Perfect. 

Un băiat cu părul negru ca tăciunele mă trage de 
breteaua rochiei. 

— Zău?  rânjeşte el. Nu prea  corespunzi 
etichetei, cu ţinuta asta. 


James 
Patterson 


O adolescentă ceva mai mare mă trage de părul 
blond-mur- dar pe care tocmai mi l-am creat. Părul 
îi e legat atât de strâns în coadă, încât îi întinde 
toată fata. 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 
FOCUL 
Şi nu ţi-a spus nimeni? Toate posturile de fete 
urâte sunt ocupate.Mi se strânge inima, deşi ştiu 
adevărul: Sunt singura din lume cu destulă putere 
ca să rivalizeze cu Unicul. Totuşi, o jignire bine 
plasată reuşeşte să mă complexeze. 


19 


James 
Patterson 


— Visul meu e să onorez Noul Ordin, insist, atentă 
ca în glas să nu mi se strecoare nicio urmă de 
ironie. Serios. Wisty 


— ADEVĂRATUL TINERET al Noului Ordin s-a înrolat 
la începuturile dominaţiei, zice fata, în timp ce un 
băiat mai mare îmi suceşte mâinile la spate. 

— Ei au văzut lumina Celui Care Este Unicul. Au 
urmat calea către adevărata justiţie, spune cu o 
detaşare robotică un alt băiat, în timp ce primul îmi 
prinde cătuşele în jurul încheieturilor. 

— Toţi ceilalţi sunt impostori. Diletanţi, intervine 
o fetiţă încruntată, în timp ce sunt dusă în faţa 
coloanei, lângă ceilalţi prizonieri. Sunt un pericol. 
Sprijină cauza ticăloasă a Rezistenței. Trebuie opriţi! 
scrâşneşte vocea ei piţigăiată. 

Băiatul cel brunet intervine, şoptindu-mi la 
ureche: 

— Aici intervenim noi. La ordinele directe ale 


Măreţiei Sale, misiunea noastră e să-i facem pe 
aceşti barbari — pocneşte din degete, rânjind cu 
viclenie — să „dispară”. 


James 
Patterson 


Trag în piept o gură de aer. Un DE.T. — 
Detaşament de Exterminare al Tinerilor! Credeam 
că e doar un zvon sinistru.Băiatul mă împinge între 
cele două şiruri şi mă lipesc de doi dintre cei mai 
mici prizonieri, o fată şi un băiat, cu obrajii murdari 
scăldaţi în lacrimi, care nu par să aibă mai mult de 
cinci ani. 

Aud glasul doamnei Highsmith în cap: 
încrezătoare. Puternică. 

— N-aveţi de ce vă teme, le şoptesc celor doi 
copii care tremură. 

Decât de tortură şi moarte, sau poate să fiţi 
transformați în slugi fără minte pentru tot restul 
vieții, cum ar veni. 

— Du-mă la liderul vostru, îi spun sarcastic 
tânărului brunet care mă priveşte chiorâş. 

— O, haide, Roşcato, se aude un glas din faţă, 
un glas care ştie cât de mult îmi displace porecla 
asta. Pentru o fată care vrea cu disperare să se 
alăture Noului Ordin, ai putea să pui mai mult 
sentiment. 

Cunosc acel accent nazal, acel nechezat. 

Băiatul cu fluierul se întoarce, scanându-mi faţa 
de parcă nu m-ar recunoaşte, de parcă n-ar fi 
încercat o veşnicie să-mi cucerească inima, de 
parcă nu l-aş fi transformat odată într-o dihor 
pentru că era un trădător nemernic. De parcă nu 
ne-am fi întâlnit niciodată. 


Mă apucă de braţ cu brutalitate şi mă târăşte 
după el. 

— Dorinţa ta mi-e poruncă. La lider ne ducem. 
Frumoasă rochie, apropo. 


Capitolul 


41 


Comandantul fluierător al D.E.T. e nimeni altul 
decât Byron Swain! Whit 


SUNT ÎN LANȚURI, dar de vorbit pot să vorbesc. Şi, 
cât timp voi fi în viață, am să încerc necontenit să 
obțin răspunsuri. 

— îi caut pe Benjamin şi Eliza Allgood. E pe-aici o 
fată pe nume Celia? Dacă-mi spuneţi unde-i râul... 
locul unde oamenii, ăăă... traversează apa — vă 
pot ajuta şi pe voi să scăpaţi de-aici. Jur că vă ajut! 

Glasul meu sună disperat, dar Cei Pierduţi sunt 
prea ocupați în clipa asta ca să-mi răspundă la 
întrebări. 

Sunt ocupați să facă acelaşi lucru pe care-l fac 
de ore în şir, de când am ajuns în tabăra lor, ori 
ascunzătoarea lor, ori ce-o fi fiind locul ăsta straniu, 
încărcat de mirosuri grele: mănâncă animale 
sălbatice. 

De vii. 


24 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 
FOCUL 


Simt că mi se întoarce stomacul pe dos. Cred că 
n-o să mai mănânc came niciodată. 


25 


James 
Patterson 


întorc capul de la dezgustătoarea scenă, dar 
mirosul metalic al sângelui îmi zgândăre nările. 
Cuvântul abator îmi răsareîn minte, întunecat şi 
oribil. Nu-mi amintesc ce înseamnă, dar evocă 
imaginea unor ferăstraie şi scene de groază. Came 
smulsă de pe os şi disperarea animalelor 
înnebunite, aşteptând măcelul. 

Am sentimentul că eu urmez. 

Ceaţa nu e atât de deasă aici şi pot distinge 
pădurile dimprejur. însă încerc să nu mă uit într- 
acolo. Copacii nu sunt din lemn şi frunziş, ci din 
oase. Norii de deasupra sunt roşii, ameninţători, iar 
umbrele noastre par să aibă o viaţă proprie. Se 
târăsc pe pământ, ca nişte şerpi, mimează acte de 
violenţă, dansează pe spatele tău. îmi vine să fug, 
dar n-am unde. Dincolo de valea asta totul e numai 
ceaţă groasă, opacă. 

Suntem în măruntaiele Tărâmului Umbrelor şi n- 
am mai ajuns niciodată aşa de departe. N-aveam 
habar că toate astea există, dar poate înseamnă că 
ajung, în sfârşit, undeva. Acolo unde există păduri 
şi nori, trebuie să existe şi un râu, nu? 

Doamna Highsmith mi-a spus să urmăresc 
animalele. Să se fi referit, oare, la aceste jalnice 
creaturi sfârtecate? 

Mijesc ochii prin ceaţă, încercând să zăresc în 
depărtare un fir de apă. N-am noroc, dar văd şi alţi 
Pierduţi. Făpturile lor înaintează spre tabără ca 


nişte zombi, iar duhoarea le e solie. 

Trag după ei ceva legat de sfori. Parc-ar fi... 

Copii? 

Mai mulți copii ar putea însemna mai multe 
şanse să-i păcălesc pe aceşti strigoi şi să evadez. 
Cercetez grupul, fără să recunosc la început pe 
nimeni — dar e încă foarte departe. Mulţi sunt puşti 
mai mari, printre care un băiat voinic, cam de 
vârsta mea, un băiat cu o bandană legată peste 
frunte şi vreo doi băieţei. E şi un animal cu ei — un 
câine mare şi săltăreţ, care seamănă îngrozitor de 
mult cu Feffer, căţeaua Curbă care a încercat odată 
să ne mănânce pe Wisty şi pe mine, înainte s-o 
îmblânzim. 

Stai aşa, chiar este Feffer! 

Asta înseamnă că sunt copii ai Rezistenței! 

Mă cuprinde o stare de exaltare, pulsul mi se 
înteţeşte. 

îmi vine să-mi strig camarazii, dar nu vreau să 
stârnesc o isterie în rândul Celor Pierduţi. 

Rămân pe loc şi mă foiesc de nerăbdare, 
privindu-i cum se apropie, unul câte unul. Ochii îmi 
cad spre capătul şirului, asupra unei fete de vreo 
şaisprezece ani, cu părul sălbatic, cârlionţat, şi 
ghete soldăţeşti. 


Capitolul 


42 


Aş recunoaşte oriunde acest mers hotărât, ferm: 


Janine: Whit 


— WHIT! 

Janine mă sufocă într-o energică îmbrăţişare 
care-mi taie răsuflarea. 

E legată şi ceilalţi copii bombăne, căci mâinile 
lor sunt legate de aceeaşi sfoară. 

Inima mi s-a oprit parcă în loc. îmi îngrop faţa în 
părul ei întunecat şi o strâng în braţe cu toată 
puterea. E puţin ciudat, în văzul tuturor, dar nu-mi 
pasă de nimic acum. S/avă Domnului, trăieşte! 
Cumva — chiar şi în acest loc îngrozitor, capturat 
de creaturi fără suflet — sunt în culmea fericirii. Şi 
surprins să descopăr că singurul lucru pe care 
vreau cu adevărat să-l fac este... s-o sărut. 

Janine a avut întotdeauna o fizionomie expresivă 
şi se uită la mine cu nestăpânită emoție, ca şi cum 
şi-ar pune tot sufletul pe tavă. 


— Credeam că n-o să te mai văd niciodată, Whit! 
Credeam...Mă apucă strâns de braţe şi inima îmi 
bate mai repede. 

— Şi eu credeam c-ai murit, îi mărturisesc cu 
răsuflarea tăiată, mângâindu-i obrazul. 

O iubesc încă pe Celia şi nu-mi dau seama exact 
ce simt pentru Janine, dar ştiu sigur că mi-a fost dor 
de ea mai mult decât credeam că e fizic posibil şi 
că n-am înţeles asta până acum un minut. De faţa 
ei serioasă, inteligentă, fără urmă de machiaj, dar 
mai frumoasă decât a oricărei stele de cinema. De 
mintea ei ascuţită. De puterea ei. Nu vreau să mă 
mai despart de ea niciodată. 

—Jamilla spunea... credeam..., şoptesc, copleşit 
încă. Cum ai ajuns aici? 

— Rezistenţa a încercat să evadeze pe Tărâmul 
Umbrelor, răspunde ea. V-am căutat, Whit. Am 
aşteptat şi am scotocit. Nu voiam să vă lăsăm în 
urmă, dar N.O. era peste tot, şi era plin de afişe cu 
tine şi Wisty, aşa că am crezut că v-aţi ascuns şi... 

— Şşt... nu-i nimic. Nici noi n-am ştiut cum să vă 
găsim. Totul s-a întors cu susu-n jos... Emmet şi 
Sasha sunt şi ei aici? întreb, căutându-le feţele din 
priviri. Au scăpat? 

Ochii i se umplu de lacrimi. Şi le şterge furioasă. 

— Nu ştiu. Ne-am despărţit. Pusesem totul la 
punct! Plănuiam să trecem toţi copiii prin alt portal, 
iar Emmet a luat-o înainte, să exploreze drumul... 


James 
Patterson 


Alte lacrimi îi ţâşnesc din ochi şi Janine se 
îmbujorează de frustrare, în timp ce continuă: 

— Dar ne-am învârtit prin ceaţă şi n-am putut 
scăpa de ei. Janine face semn cu capul către Cei 
Pierduţi. Mi-am stors creierii să-mi dau seama ce 
planuri au cu noi. Dar parcă sunt nişte câini 
hămesiţi care merg spre casă, urmărind un miros 
cunoscut. Ne plimbă legaţi cu sforile astea de zile 
în şir şi cred că... Janine tresare, într-un mod 
neaşteptat pentru ea, 
si ochii i se fac mai mari: Cred c-o să ne mănânce. 


Arunc o privire spre strigoii care continuă să 
devoreze trupurile micilor animale şi mă cutremur. 

— Nu! Scutur din cap: Asta n-o să se... asta nu 
poate să se întâmple, Janine. N-o să îngădui... 

Janine clatină din cap cu tristeţe. 

— Suntem prea departe. N-avem cale de 

scăpare. 

Ochii ei verzi-gri, cândva pătrunzători şi plini de 

viaţă, 
par resemnaţi. 

— Uite ce e, spune, am obosit să lupt. Nu poţi 
acum doar să... mă tii în braţe, Whit? 

Dau din cap şi o îmbrăţişez, odihnindu-mi bărbia 
pe obrazul ei, cu trupul lipit de trupul ei cald. 


Capitolul 


43 


S-ar putea să nu mai avem mult de trăit, dar 
deocamdată avem asta. Wisty 


O MÂNĂ MĂ TRAGE DE PĂR, funia mă strânge şi 
cineva mă loveşte întruna peste călcâie. Ca urmare 
a loviturilor menţionate, am căzut de două ori, 
umplându-mi genunchiul stâng de sânge şi 
clocotind de furie. 

Copii experţi în tortură. Urăsc Noul Ordin. 

Detaşamentul Tineretului, mai puţin Byron 
Swain — care a dispărut, lăsându-mă din nou să 
mă întreb înnebunită dacă lucrează de fapt pentru 
ei sau pentru noi — mă târăşte prin curtea 
împânzită de soldaţi care se antrenează fără 
încetare. Trecem prin trei uşi de metal, bine 
zăvorâte (care-mi amintesc de zilele mele de 
închisoare), şi ajungem, în sfârşit, în biroul liderului, 
în interiorul complexului Noului Ordin. 


31 


James 
Patterson 

— — Am găsit-o cutreierând pe străzi, Domnule 
General, raportează fetiţa mucoasă, cu coadă de 
cal, luând poziţie de drepţi. Vrea să intre în 
Detaşamentul Tineretului. Fata nu e în stare să-şi 
stăpânească veninul din glas: Ne-am gândit că aţi 
putea... să vă ocupați de ea.Mulţumesc, Genevieve. 
Generalul oftează din scaunul 
său aşezat cu faţa la fereastră, vizibil iritat de acest 
deranj. E un bărbat voinic cu părul negru, pieptănat 
pe spate, peste un început de chelie. Te poţi 
retrage. 

Genevieve pare dezamăgită că nu îi sunt 
apreciate meritele, dar salută din cap şi părăseşte 
încăperea, în urma celorlalţi. 

Uşa se închide cu un clic şi rămânem în tăcere 
câteva momente, timp în care generalul continuă 
să stea cu faţa spre fereastră. Studiez încăperea, 
cu toate obiectele aranjate într-o ordine obsesivă. 

Pe rafturi se înşiră păpuşi şi ursuleţi murdari, ca 
nişte trofee împăiate. îmi imaginez mâinile micuţe 
din care trebuie să fi fost smulse acele păpuşi. 

Apoi, brusc, generalul se răsuceşte şi mă fixează 
îndelung. Are un ochi de sticlă, nemişcat, lucru 
extrem de deconcertant. 

Se uită la părul meu ciufulit, la genunchiul plin 
de sânge şi o expresie de vizibilă repulsie îi 
strâmbă faţa. 

— Ai ceva de spus în apărarea ta? 

— Eu... 

înghit. Ce să-i spui unui criminal fascist puternic? 


— Nu contează, zice, îndreptându-se cu paşi 
mari spre fereastră şi deschizând-o brusc. Nu-i 
nevoie să vorbim. Mă bucur doar să stau liniştit şi 
să ascult sunetele dulci ale Disciplinei. Saltă şi 
vibrează mai frumos decât muzica îngrozitor de 
deranjantă care ne înconjura înainte, nu eşti de 
acord? 

Fereastra biroului său dă atât spre terenul de 
antrenament, unde-i putem auzi pe Tinerii Noului 
Ordin făcând exerciţii, cât şi spre zona de detenţie, 
de unde izbucnesc din când în când hohote de 
plâns şi ţipete sfâşietoare, amplificând întreaga 
atmosferă sumbră. 

Mă îngrozeşte acest om şi totala lui lipsă de 
empatie. Mă îngrozeşte aplecarea lui spre tortură şi 
plăcerea pe care i-o provoacă suferinţa. Mă 
îngrozeşte oricine rămâne impasibil în fața 
perspectivei genocidului. 

Dar în acest moment trebuie să întruchipez 
Tineretul Noului Ordin, dornic să vestească o eră de 
moarte şi distrugere. însetat de teroare. 

— Domnule, s-a făcut o enormă greşeală, îi 
vorbesc spatelui său, cu glas însufleţit şi plin de 
convingere. Tot ce vreau — tot ce-am vrut vreodată 
— este să slujesc Noul Ordin cu onoare. M-am 
apropiat de Detaşamentul Tineretului pentru că m- 
a animat convingerea lor, dar ei m-au confundat cu 
unul dintre acei detestabili luptători ai Rezistenței. 


James 
Patterson 


Se întoarce din nou şi mă fixează cu ochiul său 
de sticlă, răsucindu-şi capetele mustăţilor. 

— Aş face orice ca să mă alătur Noului Ordin, 
domnule. Excelez în mod deosebit în tortură şi în 
supunere faţă de autoritate. 

Generalul se cocoaţă pe marginea biroului şi 
înfige metodic vârful unui creion în ochiul unui 
ursulet. 

— Păstrează-ți minciunile pentru cine vrea să te 
asculte, spune el. Ştiu exact cine eşti, Wisteria 
Allgood, şi urmează să-ți petreci ultimele ore din 
viață într-un mod foarte interesant. 

înghit greu, imaginându-mi lucrurile înfiorătoare 
care pot fi realizate de o minte bolnavă şi câteva 
instrumente foarte ascuţite, dar o minusculă parte 
din mine se întreabă de unde ştie. 


Capitolul 


44 


Oare m-a trădat Byron — iarăşi? Wisty 


— DACĂ ŞTIŢI CINE SUNT — încerc să-mi păstrez 
glasul ferm, încerc să nu fiu rugătoare — ştiţi cât de 
prețioasă sunt pentru Cel Care Este Unicul. E şeful 
dumneavoastră, nu? Adică, îi sunteţi subordonați 

Mă urăsc pentru că folosesc drept scut un om pe 
care-l detest, dar mă văd prinsă în capcană. 

Fără să scoată o vorbă, generalul scoate o 
bucată de hârtie albastră şi începe calm să scrie. 

— Dacă vă atingeţi măcar de un fir de păr din 
capul meu, insist eu, o să-mi slăbească Darul. Poate 
chiar o să-l distrugeţi. Nu puteţi să-mi faceţi niciun 
rău. 


35 


James 
Patterson 


Prizonieră de gradul cinci, citeşte el, cu stiloul 
suspendat deasupra hârtiei. Trădătoare de neam. 
Programată pentru mărturisirea crimelor sale 
împotriva Noului Ordin. Ridică privirea la mine şi 
ochiul lui de sticlă mă fixează, neclintit; panica îmi 
strânge pieptul, ca un nod. Mărturisirea urmează a 
fi obţinută prin orice mijloace necesare.Ştie cine 
sunt şi nu-i e frică. Acestui om îi plac ţipetele 
copilaşilor. Oare mie ce mi-a pregătit? 

— Nu p-p-puteţi face asta, mă bâlbâi. Veţi plăti 
pentru asta! Când o să afle Unicul ce-aţi făcut cu 
Darul meu, o să... 

Faţa generalului e o mască, ochiul lui sănătos 
pare plictisit. 

— Şi, unde, mă rog, se află acum acest Dar al 
tău, domnişoară Allgood? 

încep să transpir şi gâtul mi se usucă. Are 
dreptate. Unde e ghemul de foc? De ce nu 
izbucnesc în flăcări? 

De ce mi se scurtcircuitează magia întruna, când 
am mai mare nevoie de ea? 

Mă gândesc la ce-a spus doamna Highsmith 
despre potenţialul meu de a controla în creier 
impulsuri electrice. Nu prea cred că e posibil, dar cu 
siguranţă Unicul crede. Şi, dacă o să ies vreodată 
din biroul ăsta, va trebui să-l înfrunt. Poate merită 
să aflu dacă posed măcar acest Dar la care 
râvneşte cu atâta disperare. 


Mă uit la general, la capul lui aplecat deasupra 
biroului, şi îmi imaginez gândurile ticăloase care 
trec prin creierul lui bolnav, îmi imaginez faptele 
abominabile pe care le are în minte. îmi imaginez 
acele gânduri  disipându-se... evoluând... îmi 
concentrez în acest efort fiecare fărâmă de putere 
pe care o pot aduna, ca un fascicul laser îndreptat 
spre vârful unui ac. Apoi simt o energie electrică 
incandescentă revărsând scântei prin trupul meu şi, 
tocmai când am impresia că o să-mi explodeze 
creierul, generalul ridică privirea. 

— Ştii, Wisteria, spune el grav, cu faţa senină şi 
inocentă, ca a unui bebeluş. Cred că, de fapt, ai fi 
un câştig grozav pentru Detaşamentul nostru de 
Tineret. 

— Serios? 

Mă uit la el cu gura căscată, deşi mi l-am 
imaginat spunând exact aceste vorbe. îmi atinge 
umărul şi tresar. încă nu sunt convinsă că acest 
psihopat nu-mi face o farsă. 

— Insist să te gândeşti la asta. Haide, uită-te la 

ei. Generalul flutură mâna în dreptul ferestrei, 

iar eu privesc 
copiii din curte. Lovesc fără milă o paiaţă şi 
umplutura ţâşneşte din spatele ei. Mă înfior. 

— Nu te vezi printre ei? continuă generalul, cu 
un zâmbet sinistru. îndrumănau-i? 

— Păi, ştiu şi eu, domnule, spun, amuzându-mă 


James 

Patterson 
puţin. 
Nu sunt convinsă că Detaşamentul de Tineret e cel 
mai bun 


loc pentru talentele mele. 

— Terog! 

Răcnetul lui mă face să tresar. Generalul mă 
apucă de braţe şi mă scutură frenetic, cu glasul 
frizând nebunia. Apoi începe să mă zgâlţâie atât de 
tare, încât am impresia că o să-mi frângă gâtul. 

Re-concentrează-te, Wisty! îmi zic, dându-mi 
brusc seama că s-ar putea să conduc această nou- 
descoperită putere spre zone pe care nu le înţeleg 
şi nu le pot controla. 

— Nu trebuie decât să spui ce vrei. Voi... voi 
aranja să primeşti porţii suplimentare de ciocolată! 
ţipă el, cu ochii înnebuniţi de disperare. 

încep instantaneu să salivez, amintindu-mi de 
ciocolata aceea divină, nepământeană, de pe 
vremuri, de la Centrul 
Minunata Lume Nouă. Dar apoi mă adun şi-mi 
amintesc ce dependenţă îngrozitoare provoca şi 
cum o folosea Noul Ordin ca să controleze creierele. 
Ca să extragă toată energia 
si euforia din minţile tinere. 


Mie aproape că mi-a întunecat mintea. 


Capitolul 


45 


— Nu-i nevoie, domnule general. Dar mă 
înrolez, oricum, cedez eu, smulgându-mă din 
strânsoarea lui, în timp ce el clatină din cap, 
cu mustata tresăltând. Dar numai pentru că 
ați spus te rog. Wisty 


DACĂ E CEVA DUPĂ CARE se dau în vânt cei din 
Detaşamentul Tinerilor, e să bată pas de defilare. 

Cu uniforma impecabilă a Noului Ordin, în alb şi 
roşu, şi părul prins în două codițe strânse, învăţ să 
ridic picioarele sus, să ţin mâinile drepte şi ochii 
morţi, antrenament după antrenament. 

— Acum — răcneşte un băiat mai mare, cu faţă 
de cal, după ce facem asta de trei ore — vom 
repeta manevrele de capturare a tinerilor din 
Rezistență. Trece de-a lungul coloanei cu o cutie, 
împărțind echipamente, dar nu-mi dau seama încă 
despre ce e vorba. Nu uitaţi, continuă el, duşmanul 


39 


James 
Patterson 


se va fofila, va recurge la tertipuri, chiar vă va 
implora. Pentru a elimina acest pericol, puneţi firul 
la gât şi apăsaţi butonul. 


N-am nici cea mai vagă idee despre ce vorbeşte, 
dar în clipa următoare, uşa uneia dintre clădiri se 
deschide şi o duzină de căţeluşi ies săltând, cu 
limbile fluturând în aer. Măuit împrejur şi niciunul 
dintre camarazii mei nu schiţează un zâmbet 
măcar. Au aerul că înfruntă o invazie de lăcuste. 
Toate astea mă neliniştesc — N.O. obişnuieşte să 
utilizeze câinii pe post de arme de distrugere — dar 
eu am o slăbiciune deosebită pentru toţi câinii, aşa 
că mă las pe vine şi mângâi unul. Câinele o ia 
razna. începe să-mi lingă mâinile şi faţa, dând din 
coadă cu o viteză năucitoare. Şi apoi, pac! 
Căţeluşul se prăbuşeşte la pământ, leşinat. Ce 
naiba... ? 

Una dintre tovarăşele mele, o fetiţă cu codițe 
împletite, ştirbă în faţă, se opreşte în dreptul lui cu 
un fel de pistol cu electroşocuri, rânjind ca o piază- 
rea, după care se îndreaptă spre următoarea ei 
victimă. îmi rotesc privirea şi văd ceilalţi câini 
scheunând, în timp ce copiii cu creiere spălate îi 
paralizează cu voioşie. Simt o căldură cunoscută 
inundându-mi trupul. Furia stă să dea în clocot. Dar 
nu e momentul să izbucnească. Sunt în mijlocul 
unei unităţi N.O. straşnic păzite şi, cu puţin noroc, 
s-ar putea să-l văd pe Unicul. Dar, în încercarea de 
a-mi stăpâni furia, îmi iese efectiv fum pe urechi. 

Încetează,  Wisty, . Potoleşte-te.  Opreşte-te. 
Pocnesc din degete, ca şi cum aş vrea să sparg 
balonul de energie, să opresc izbucnirea flăcării şi, 


James 
Patterson 


dintr-odată... 

Nimeni nu mai mişcă. Nimeni, în afară de mine. 

Căţeluşii încep să alerge şi să latre veseli, dar 
tinerii Noului Ordin au devenit cu toţii statui, cu 
pistoalele cu  electroşocuri ridicate, cu feţele 
pietrificate într-o expresie de bucurie răutăcioasă. 

Bun! Nu mă aşteptam la asta, dar e în regulă. 

E ocazia perfectă să arunc o privire prin 
complex, după Cel Care Este Unicul. Ultima oară 
când l-am văzut, a transformat 

oceanul într-un tsunami de teroare — cu mine si 

„_Whit 

plutind pe creasta valului — chiar înainte să-i facă 
să dispară pe părinţii mei. 

Mă aşez şi mă sprijin de unul dintre copiii 
neclintiţi, dându-mi seama de nebunia pe care sunt 
pe cale s-o fac. Nu sunt pregătită pentru asta. 

Nu vreau decât să scap din locul ăsta şi să 
gonesc până sunt liberă: să alerg în braţele mamei 
mele, să mă întorc în copilărie, într-un loc unde 
Noul Ordin n-a existat niciodată şi unde n-am fost 
vrăjitoare, unde n-am fost cea pe care contează 
oamenii. 

Dar nu e aşa, şi n-o să mai fie niciodată. 

Aşa că ignor fiecare țipăt de avertisment al 
trupului meu, fiecare răspuns pe care nervii mei 
alertaţi îl trimit. 

în schimb, mă ridic în picioare. în schimb, 
pornesc să-mi împlinesc soarta cu fruntea sus. Am 


să-l găsesc pe cel mai puternic om din univers şi, 
chiar dacă pare o sinucidere, am să-l înfrunt. 

Pentru că sunt singura care poate. 

Gonesc căţeluşii şi traversez curtea, furişându- 
mă. Nu sunt încă sigură dacă vraja mea i-a afectat 
pe toţi sau doar pe copii si nu vreau să risc nimic. 

j 


înaintez pas cu pas spre marginea clădirii şi mă 
uit discret pe după colţ. 

Mă retrag imediat speriată şi mă ghemuiesc. 

Pentru că acolo, în capătul celălalt, înaintând către 

o clădire roşie, impunătoare, îl văd pe e/. Pe Cel 

Care Este Unicul. 

Norii se despart în faţa lui şi capu-i pleşuv 

străluceşte în soare. Păşeşte ţanţoş, alături de un 

tovarăş al Noului 

Ordin, şi emană putere — o cruzime care îmi 
zdruncină toată îndrăzneala. 

Pe măsură ce se apropie, îl văd mai limpede: 
frumosul lui chip, înverşunat, ochii Tehnicolor, 
hipnotici. 

Mi se taie răsuflarea când îmi dau seama cine îl 
însoţeşte: nimeni altul decât dihorul, Byron Swain. 
Mă uit la pietrişul din jurul picioarelor mele şi mă 
gândesc să arunc o piatră în căpşorul lui de şobolan 
trădător. 


Capitolul 


40 


Sau un fulger. YVhii 


CEI PIERDUŢI SE PREGĂTESC de cină. 

Valea freamătă de activitate, în timp ce morții vii 
cu ochi de zombi mişună prin pădure, adunând 
oase pentru foc. 

Copiii Pierduţi adaugă oscioare. Bărbaţii Pierduţi, 
un morman de cranii. Oare oasele chiar ard? Se 
pare că da. 

O Femeie Pierdută mai vârstnică scrâşneşte din 
dinţi către noi şi aşază o ţepuşă lungă, ascuţită la 
ambele capete, deasupra mormanului. O frigare. 

Singurul lucru pe care mai trebuie să-l adauge 
este carnea. 

Noi. 

Janine e cu copiii Rezistenței, de cealaltă parte a 
gropii pentru foc, cu mâinile înfăşurate strâns cu o 
porţiune din sfoară. Lacrimile îi şiroiesc pe obraz, 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 
FOCUL 


dar nu se mai osteneşte să le şteargă. 


45 


James 
Patterson 


Copiii sunt  paralizaţi de spaimă şi nu-i 
condamn.Cum te pregăteşti să fii mâncat de viu? 

M-au despărţit de ceilalţi şi m-au legat de două 
ori mai bine, aşa că nu pot decât să presupun că 
voi fi ars primul. 

Feffer zace în faţa mea, cu picioarele legate 
laolaltă, ridicate în aer. Căţeaua urlă şi urletul ei e 
plin de disperare: a ghicit planurile Celor Pierduţi cu 
mult înaintea noastră. 

Nişte strigăte din pădure sporesc hărmălaia şi un 
alt lanţ de copii e târât în tabără. Doi se zbat şi trag 
de funii, cerând cu ardoare dreptate. Oftez, uşurat 
să văd că unul dintre ei e Sasha, urmat 
îndeaproape de Emmet. Sunt vii... Dar nu pentru 
multă vreme. Uşurarea mea e înlocuită imediat de 
o senzaţie copleşitoare de greață. Acesta va fi 
sfârşitul întregii Rezistente. 


— N-aveţi de gând să ne mâncaţi cu adevărat, 
aşa-i? întreb un Pierdut care pare cam de vârsta 
mea, în timp ce trece pe lângă mine. 

în ciuda avertismentelor Celiei, în ciuda 
pregătirilor pentru ospăț, nu-mi vine să cred. 

— Ba da, răspunde Pierdutul, lingându-şi buzele 
uscate. De ce nu? 

— Pentru că aceştia sunt oamenii tip, aproape 
isteric. Pentru că aceşti oameni au emoţii. Şi vieţi. 
Nu puteţi să-i mâncaţi pur şi simplu! 


— Nu? îşi iţeşte el capul, examinând vatra 
focului şi prada, cu inocenţa unui copil. 


E limpede că Pierduţii n-au busolă morală. 
— AS vrea să urmezi tu, intervine Fetita 
Pierdută cu voce 
y 7 y 
groasă şi găunoasă, plimbându-şi degetele în 
putrefacție de-a lungul brațului meu. Pari delicios. 
— Vrei să spui că nu urmez eu? reuşesc să 


articulez. 


Capitolul 


47 


Fireşte că nu, spune ea, ca şi cum ar fi de la 
sine înțeles. Eşti salvatorul nostru. De ce te- 
am mânca? Whit 


— EŞTI VINDECĂTORUL, nu-i aşa, Whit? Fata 
Pierdută se uită la mine cu ochii ei adânciţi în orbite 
şi mă cutremur când îmi atinge faţa şi îi văd carnea 
brațelor desprinsă de pe oase. Poți să mă vindeci? 
Să ne faci bine pe toţi? Ne poţi elibera de pe 
Tărâmul Umbrelor? 

Bietele creaturi, gândesc, în ciuda repulsiei. 
Aceste monstruoase ființe în descompunere cred că 
le pot ajuta. 

Dar... dacă pot? Dacă de-asta am fost trimis aici? 

Vorbele doamnei Highsmith îmi răsună în minte: 
Nu trebuie să te temi de cei morți. Oare asta a vrut 
să spună? 

Fata îmi ghiceşte şovăiala şi insistă: 

—  Ajută-mă, Whit. Ehberează-mă, geme ea, 


48 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 
FOCUL 


nerăbdătoare. 


49 


James 
Patterson 


— Ceilalți Pierduţi, simțind că fetiţa ar putea 
primi ceva ce vor şi ei, se îngrămădesc lacomi. 
Fiecare mă roagă să fie primul salvat şi toţi întind 
mâinile spre faţa mea şi spre braţele-mi încă 
legate. Duhoarea mă împresoară şi, încolţit, îmi 
vine să vomit.Nu ştiu cum să vă ajut! strig, cu 
panică în glas. 

O Femeie Pierdută, cu părul sârmos, rărit pe 
frunte, şi ochi galbeni, bântuiţi, îi dă pe ceilalţi la o 
parte. Mă înşfacă de umeri, scuturându-mă. 

— Dacă eşti copilul Profeţiei, trebuie să mă 
vindeci! îmi porunceşte ea. Nu aşa ne-a fost 
înţelegerea! 

— Nu-i asculta, Whit! strigă Sasha, peste 
mulţime, şi îmi amintesc că are mult mai multă 
experienţă cu aceste creaturi decât mine. De ce 
crezi că au ajuns aici? Nu merită mila ta! 

— Cum adică Nu aşa ne-a fost înțelegerea? 

Mă întorc spre Femeia Pierdută, continuând să 
mă întreb cum au ajuns, ea şi ceilalţi, aici. 

— Pentru că am strangulat copii, trebuia să 
trăiesc veşnic, îmi răspunde, cu detaşare. Vreau 
ceea ce mi se cuvine. 

— Copii? l-ai ucis? şoptesc, cu gândul la Celia. 

— N-am făcut decât să urmez ordinele Unicului. 
Femeia zâmbeşte, dezvelindu-şi dinţii negri, ciobiţi, 
cu vârfuri ascuţite. Dar promit să n-o mai fac. 

— Şi crezi c-o să te vindec, c-o să te trimit 
înapoi în lume? întreb, cu amărăciune în glas. 


Auzind că se vorbeşte despre vindecare, ceilalţi 
Pierduţi se apropie grăbiţi, târşâindu-şi picioarele. 

— Nu pricepeţi? le strig. Asta meritaţi. Nu doar 
carnea vă putrezeşte, ci şi sufletele, pentru ceea ce 
aţi făcut. Toţi. Nu v-aş elibera nici sub tortură, nici 
dacă mi-aţi smulge membrele, unul câte unul. 

— Putem rezolva asta, spune femeia, pe un ton 
ameninţător. 

Mă oţelesc pentru atac, dar atacul nu vine. în 
schimb, Cei Pierduţi se năpustesc asupra copiilor 
Rezistenței, trăgându-i cu forţa în picioare pe 
Emmet, Sasha şi pe ceilalţi. 

Sasha se împotriveşte cu furie, cu părul 
biciuindu-i faţa, revoluţionar până la capăt. Dar 
Emmet, de obicei un ursuleţ uriaş de pluş, se uită la 
mine cu ochi reci, strângând din dinţi cu hotărâre. 
Scutură o singură dată din cap, vrând parcă să 
spună: fără compromisuri. Nu ceda. Orice-arfi. 

— Whit! strigă Janine, în timp ce e înhăţată. 

—Janine! 

Numele ei îmi sfâsie inima. 


Janine scutură din cap. 

— Stai liniştit. Vei supravieţui şi Rezistenţa va 
trăi prin tine. 

încearcă să fie foarte, foarte puternică, dar 
braţele ei se întind în aer, protestând, iar în jochi îi 
licăreşte spaima. 

Nu pot să mă prefac că o să se sfârşească bine. 


James 
Patterson 


Cei Pierduţi târăsc copiii într-un ţarc din faţa mea 
şi le dezleagă mâinile. Chiar vor ca prada lor să se 
mişte — ceva legat de frăgezirea cărnii —, iar plasa 
aspră de metal care îi înconjoară îi va împiedica să 
evadeze. 

Cei Pierduţi aleg primul copil — un băiat de vreo 
doisprezece ani, cu părul blond, foarte murdar — şi 
îl trag lângă groapă. Băiatul se luptă din răsputeri, 
însă aceste creaturi îl doboară cu uşurinţă şi îl 
leagă de frigarea pe care am văzut-o mai devreme. 

Copiii din ţarc, cuprinşi de panică, devin isterici 
şi se năpustesc spre gard, plângând să fie eliberaţi, 
întinzând mâinile către prietenul lor legat de 
ţepuşă, a cărui soartă îngrozitoare ne aşteaptă pe 
toţi. Dar Cei Pierduţi le răspund doar cu urlete — o 
oribilă, zgomotoasă cacofonie de durere care-mi 
sparge timpanele. 

Dacă nu-i vindec, Cei Pierduţi mă vor obliga să 
aud fiecare țipăt, să miros duhoarea sulfuroasă, să 
simt tot sinistrul eveniment, în timp ce prietenii mei 
sunt cuprinşi, rând pe rând, de flăcări. în timp ce 
întreaga Rezistență e nimicită într-un cumplit 
masacru. 

Trupul mi-e zdruncinat de durere şi inima-mi 
frântă cedează. 

— Nu! răcnesc. 

N-am de gând să îngădui asta. Mă zbat şi funiile 
îmi sapă în încheieturi. îmi adun toate forţele şi mă 


smucesc nebuneşte, dar nu se întâmplă nimic. N- 
am altceva de făcut decât să urmăresc oribilul 
spectacol. 

Capul îmi atârnă. Mă cuprinde disperarea şi 
tocmai când aveam impresia că nimic mai 
înfiorător nu se poate întâmpla, Fata Pierdută care 
mi-a vorbit mai devreme îşi face din nou apariţia, 
aducând o găleată. Şi apoi, cu un zâmbet sinistru 
lipit pe faţa-i scheletică, aruncă sos şi condimente 
peste prietenii mei cei mai dragi. 


Capitolul 


48 


îi marinează.W hit 


CEAŢA ROŞIE COBOARĂ PESTE NOI, provocându-mi 
o senzaţie de claustrofobie şi, dincolo de ea, oasele 
pădurii se Înaltă ca nişte braţe care încearcă să 
iasă din iad. Cei Pierduţi 


mişună în ial nostru şi mirosul de păr ars al 
pieilor de animal aruncate în foc îmi întoarce 
stomacul pe jos. 

îmi doresc cu disperare o vrajă, o cale de 
scăpare, dar puterea mea pare să nu funcţioneze 
asupra morţilor. Groapa de foc se încinge şi 
speranţa e doar o nălucire. 

— Whit? şopteşte Janine din ţarcul ei, la câţiva 
paşi distanţă, iar eu îmi desprind ochii de la 
macabrele pregătiri si mă uit la fata ei minunată, 
ciudat de calmă. 

— Da? murmur. 

— E bine. 


54 


— Se agaţă de plasa de sârmă şi încheieturile 
degetelor i se albesc de efort. Simte nevoia să 
creadă că e, într-adevăr, bine. Dar eu nu pot. De aici 
văd groapa şi cum îl leagă pe bietul băiat tot mai 
strâns de ţepuşă.Ce vrei să spui? întreb, cu 
disperare în glas. Janine, uită-te unde suntem. Nu-i 
bine nimic. 

— Dar o să fie. Chiar dacă nu supravieţuim, 
spune ea şi acea expresie puternică, hotărâtă, care 
mi-e atât de cunoscută, îi revine în ochi. Vom 
câştiga oricum. Pentru că nu vom fi niciodată așa, 
explică ea, rotindu-şi privirea. 

O aprob, cu o mişcare a capului: 

— Ai dreptate. Nu vom fi niciodată ca ei. 

— Dar înainte să... ne ia... — glasul i se frânge — 
vreau să-ţi spun ceva. Trage adânc aer în piept: 
Cred că eşti un prost. Şi nebun. Şi nebun de prost. 

Ştiu că încearcă cu disperare să mă facă să 
zâmbesc, de parcă ar vrea ca asta să fie ultima ei 
imagine cu mine, înainte de un sfârşit tragic. 

— Şi n-am să te iert niciodată că ai venit iarăşi 
aici, după ce mi-ai promis acum un milion de ani că 
o să ocoleşti locul ăsta blestemat. Ce nătărău 
încearcă să înfrunte nu doar conducătorul Lumii de 
Sus, putred până-n măduva oaselor, dar, pe 
deasupra, şi tot răul de pe Tărâmul Umbrelor? 

Chicotesc, abia auzit. Asta vrea Janine să fac. 

— Dar probabil sunt şi eu nebună de proastă, 
continuă ea, pentru că chiar cred că poţi s-o faci. 


James 
Patterson 


Pentru că m-ai făcut întotdeauna să cred în tine în 
cele mai grele împrejurări. 

Se uită la mine prin gard şi faţa ei e sinceră. 
Mărturisirea atârnă între noi, în timp ce glasul 
răguşit al lui Sasha urlă ocări la adresa Celor 
Pierduţi, de dincolo de ţarc, acoperind orice alt 
sunet. 

— Nu eşti nici proastă, nici nebună, spun. Eşti 
uimitoare 
si tu... 

— Şi tu o să scapi de-ăici, ştii, mă întrerupe 
Janine. Şi apoi ai face bine să nu renunţi la luptă, 
pentru că acesta nu e sfârşitul şi... 

— Amândoi o să scăpăm de-aici, spun cu 
încăpățânare, deşi e limpede că-i o minciună. Şi, 
orice s-ar întâmpla, nu te purta de parcă ai fi doar 
un infanterist pierdut pe drum. Eşti cauza noastră, 
Janine. Eşti creierul şi pasiunea din spatele ei. Dacă 
nu erai tu, Unicul ar fi ras de mult Rezistenţa de pe 
faţa pământului. 

Janine se uită în jos, iar eu înghit cu greu. 

— Şi eşti aşa de frumoasă, spun, înainte să mă 
pot opri, întipărindu-mi în minte trăsăturile ei. 

— Frumoasă, da, exact. Janine râde cu 
autoironie, privin- du-şi trupul de sus în jos. Ghetele 
astea murdare şi părul ăsta nespălat... Şi acum, 
ultima imagine pe care o ai e cu mine unsă cu sos. 

— Eşti frumoasă, şoptesc, cu toată sinceritatea. 


Tace, aşa că încerc tonul mai vesel pe care spera 
să-l obţină de la mine: 
j 


— Cine mai poate afişa un astfel de şarm 
apocaliptic? 

— Whit..., murmură şi o lacrimă îi alunecă pe 
obraz. Cred că te iubesc, şopteşte, privindu-mă 
direct în ochi, cu ochii ei 
mari si verzi. 


Inima mi se strânge. 

—Janine, eu... 

Dar, înainte să apuc să mai spun ceva, ochii i se 
îngustează, uitându-se la ceva din spatele meu. 


Capitolul 


49 


O, nu. Doamne, dă să nu fi sosit deja clipa Whit 


— CE-I? ÎNTREB. JANINE? 

Arunc o privire peste umăr şi văd o Pierdută 
apropiin- du-se de noi, prin ceața roşie: o fată cu o 
aură de bucle negre, sălbatice, o fată oarecum 
drăguță, care trebuie să fi fost frumoasă pe când 
era vie. 

Sau poate că nici nu e o Pierdută...? 

Bun, acum pricep. lată cum o să decurgă 
lucrurile: fata este îngerul Morţii, venit să ne ducă 
din acest loc sinistru, venit să ne ajute să trecem 
dincolo. Cred că are sens. De ce am crezut, chiar şi 
pentru o clipă, că vom reuşi să ieşim vreodată din 
labirint? 


Gura mi-e amară şi simt că întreaga mea fiinţă 
abandonează în sfârşit lupta. Trebuia să joc un rol 
într-o Profeţie epică, dar n-a fost decât o minciună. 
Totul e o minciună în lumea asta blestemată. Nu 
sunt diferit, nu sunt deloc mai special decât oricine 
altcineva.Mă gândesc la familia mea, cu durere. 
Cum va afla Wisty? Oare va crede că am 
abandonat-o? Şi ce vor face părinţii mei, acum, că 
le-am înşelat aşteptările? 

Dacă eram sortit să mor, dacă Profeţia n-a fost 
decât o farsă, mi-aş dori să fi ieşit din scenă 
împreună cu părinţii mei, atunci când au fost 
executaţi. Ca un erou. 

Ca un bărbat. în loc să iau parte la un mizerabil, 
barbar, ja/nic act de bestialitate. 

închid ochii şi îngerul îmi şopteşte numele. 
Tresar. Adevărul e că încă nu sunt pregătit. Nu, nu 
sunt deloc pregătit pentru asta. 

Dar glasul e dulce, mângâietor. îmi sună 
cunoscut, de fapt, de parcă l-aş aştepta de-o viaţă. 
Această înţelegere mă izbeşte ca un baros în piept. 
Sunt un mare idiot. Fireşte că a venit. 

— Celia! strig. 

Văd faţa lui Janine inundată de durere şi tresar. 

După izbucnirea mea, arunc o privire neliniştită 
spre Cei Pierduţi, dar par prea concentrați ca s-o fi 
observat pe Celia sau altceva. 

Sau poate că nici măcar nu e aici, poate doar 


James 
Patterson 


halucinez. 

Emmet e pe un stâlp, mai departe de mine şi de 
Janine, şi văd cum ochii i se fac mari văzând 
această tremurătoare arătare. încă nu mi-am 
pierdut minţile de tot, cel puţin. 

Celia pare mai palidă decât înainte şi e 
pâlpâitoare. Aduce mai mult cu o fantomă decât cu 
un înger, la drept vorbind. 

— Nu eşti... Pierdută, aşa-i? şoptesc. 

Face un pas în spate, cu o expresie de dezgust 
pe faţă. 

— Nici vorbă, Whit. Nu sunt o ucigaşă, am fost 
ucisă. 

Oftez uşurat şi apoi îmi dau seama că acesta ar 
putea fi biletul nostru de ieşire. 

— Mă bucur să te văd aici. Nu mai avem mult 
timp şi... 

— Nici eu, Whit, mă întrerupe Celia. îmi pare 
rău, dar de data asta nu te pot scăpa. Lumina mea 
păleşte deja. 

Mă uit la un Pierdut, cu orbitele goale căscate şi 
pustii, îşi linge carnea crudă aflată în locul unde ar 
trebui să-i fie buzele şi mă cuprinde panica. 

Doar n-are de gând Celia să ne lase aici, nu? 

Celia îmi mângâie obrazul. Atingerea ei e mai 
uşoară ca aerul. Mi-aş dori să pot s-o simt. Apoi 
mâna îi cade brusc. 

— Sunt sigură c-o să te descurci, Whit, spune 


ea, aruncând o privire spre Janine. Tu şi prietena ta. 
Glasul ei e detaşat, lipsit de obişnuita dulceaţă, 
iar vorbele mi se înfig în inimă ca un pumnal. 
— Celia, stai! 


Capitolul 


50 


Apoi lumina se stinge complet. Celia dispare 
din nou şi, împreună cu ea, toate speranţele 


mele. Wisty 


CU PERIUŢA DE DINŢI în mână, alături de colegii 
mei din Detaşamentul de Tineret al Noului Ordin, 
frecăm cazărmile centimetru cu centimetru. Deşi 
sunt deja fără pată. Deşi le-am frecat câte patru 
ore ieri şi alaltăieri. 

Tovarăşele mele, cu uniformele lor impecabile şi 
părul prins cu panglici, sunt mult mai sociabile 
decât aş fi crezut. Contrar idealurilor Noului Ordin, 
în timpul misiunii de 
curăţenie sunt extrem de vorbăreţe. Multe dintre 
fete s-au 


apropiat în mod special de mine, acum, că sunt una 
de-a lor, chiar un fel de soră mai mare, şi încep să 
descopăr că în interiorul fiecărei maşini de ucis 
programate a Tineretului Noului Ordin se află un 


62 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 
FOCUL 


copil speriat, manipulat, spălat pe creier ca să se 
supună. 


63 


James 
Patterson 


Kathy turuie despre cum a flirtat Joseph cu 
Naomi după antrenamentele de ieri şi chicotim cu 
toatele când uşa cazărmii se dă în lături pe 
balamalele ei de metal şi lemnul tare se loveşte de 
perete.Ni se taie brusc răsuflarea, aproape audibil, 
când Pearce păşeşte ţanţoş înăuntru, cu păru-i 
blond, aproape alb, pieptănat lins pe spate şi o 
expresie imposibil de sinistră pe chip. 

— Ei! trâmbiţează Pearce, bătând sonor din 
palme, ca un supraveghetor de tabără mulţumit, iar 
fata de lângă mine tresare la auzul sunetului. E ziua 
preferată a tuturor! Ziua evaluării! Cum merge 
curăţenia? 

Are un zâmbet pervers când se uită prin colţuri 
şi pe după stâlpii paturilor, căutând orice urmă de 
murdărie care să ne încrimineze. 

Unul dintre copiii mai mici scânceşte, dar toţi 
ceilalţi tac, cu privirile neclintite, cu umerii lăsaţi... 
încercând să treacă 
neobservaţi. 


Devin încordată, cu un ţiuit în urechi şi pielea de 
găină pe braţe. Stau cu capul plecat şi aştept să fiu 
demascată. în sfârşit m-a reclamat cineva. Dar, 
până la urmă, această acţiune nu pare să aibă 
legătură cu mine. Pearce cercetează pe îndelete 
încăperile, apoi se lasă pe vine lângă unul dintre 
băieţi, examinându-i munca. 

— Ţi-a scăpat o pată, spune el şi îi arată, cu un 


zâmbet, iar băiatul pare să tremure din tot corpul. 

Lustruieşte furios zona incriminată cu periuţa lui 
de dinţi, dar văd cum pe turul pantalonilor săi 
imaculaţi de uniformă se formează o pată galbenă, 
udă. 

— Haide, haide, gângureşte Pearce. Nu-i cazul 
să dramatizăm. Ăsta se numeşte un exemplu. Faci 
un lucru foarte onorabil, îți dai seama. 

Băiatul ştie ce urmează. Ştim cu totii. îi tremură 
buza si 
ameninţă să se înece în lacrimi. 

Când Pearce se apleacă spre el, văd aievea faţa 
uriaşului, smulsă de pe craniu şi... 

— Nu! icnesc, ridicându-mă în picioare. 

Kathy mă avertizează clătinând din cap, cu o 
privire alarmată, dar nu mă pot opri: 

— Lasă-l în pace. Te rog... 

Pearce se întoarce pe călcâie, cruţându-l pe 
puşti. Furia îi străbate faţa, dar e repede înlocuită 
de încântare: un păianjen care a găsit o muscă 
prinsă în plasa lui. 

Un păianjen vorace. 

— Ce-avem noi aici? toarce Pearce, apropiindu- 
se de mine. Un nou recrut? 

Ochii lui reci mă ţintuiesc în loc, provocându-mă, 
şi observ din nou cât de atrăgător ar fi dacă 
zâmbetul lui strălucitor n-ar emana atâta răutate. 

Privesc în podea în vreme ce străbate cu paşi 
mari încăperea slab luminată. Obrajii mi se aprind 


James 
Patterson 
sub masca de fată blondă. Oare ştie cine sunt? E 
cea mai lungă perioadă în care am rămas sub 
efectul vrăjii, dar încă mă tem că răzbate ceva din 
Wisty. 
îmi dă ocol, ca un uliu care se apropie de pradă, 
şi se opreşte în spatele meu. Mă pregătesc să 
primesc lovitura, cu dinţii clănţănind. 
în schimb, aproape sar în sus când îi simt mâna 
pe umăr, mişcându-se ameninţător pe gâtul meu, 
coborând pe braţe. E cel mai nefiresc, mai 
nepotrivit lucru pe care l-am simţit vreodată. 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 
FOCUL 

Pe-aici avem anumite reguli pe care noii recruți 
trebuie să le urmeze, anumite... iniţieri, spune el, 
aproape plictisit.Tot trupul îmi tremură de frică şi de 
adrenalină şi de ură la atingerea lui. 

Aş putea să te anihilez, gândesc. Aş putea să 
arunc un ghem de foc, să te prefac in cenuşă, dacă 
nu-ți iei labele slinoase de pe mine. 

Dar nu şi le ia, iar eu nu fac nimic. Pentru că nu 
mă pot deconspira. Pentru că nu-mi pot irosi 
puterea deocamdată şi pentru că — deşi mă 
străduiesc să nu fiu — sunt îngrozită, de-a dreptul 
îngrozită de monstrul ăsta. 

Aşa că mâinile lui se odihnesc pe braţele mele, 
declarân- du-şi tăcut victoria. Mă trec fiorii. 

— Bănuiesc că e o provocare să te adaptezi la 
viaţa de cazarmă, hm? îmi şopteşte, aproape 
tandru. îmi imaginez cât de greu trebuie să fie când 
toată lumea se uită la tine tot timpul, catalogându- 
ţi fiecare mişcare. 

Degetele lui desenează cercuri în jurul pistruilor 
mei şi mă crispez. 

— Unicul cere să-i raportez imediat pe toţi cei 
care ne fac necazuri, fără excepţie. E foarte 
important pentru el să menţinem ordinea. Dar tu n- 
o să ne faci niciun necaz, nu-i aşa? îmi şopteşte 
răguşit în ureche şi simt cum mă cuprinde furia. 

Mă întorc cu faţa la el şi-l privesc în ochi. 

— Mă dezguşti, îi scuip şi glasul nu-mi tremură. 

Ochii lui de gheaţă scânteiază: 


67 


James 
Patterson 


— Eu te dezgust, copilă? Care dintre noi freacă 
podele? 

Apoi se apleacă, cu gura strâmbată Intr-un 
rânjet, şi... mă 
sărută. 

Nu, ăsta-i un eufemism pentru ceea ce face. 
Pearce îşi lipeşte buzele de ale mele, apucându-mă 
sălbatic de ceafă, şi îşi vâră limba în gura mea. E 
cel mai respingător lucru pe care l-am trăit 
vreodată. Pearce rânjeşte, retrăgându-se, cu un 
dezgustător zâmbet afectat pe faţă. 

—  Asa-i c-a fost cumva... excitant? 

Şocată şi scârbită, rămân fără grai. 

— Nu, nu cred c-o să ne faci necazuri deloc, 
adaugă el, zâmbind satisfăcut. 

îmi vine să-mi spăl gura cu leşie. Sau, şi mai 
bine, să-l transform pe Pearce într-un burete. Un 
burete slinos, murdar, plin de bacterii. Dar îmi 
amintesc ce efort a făcut fratele meu doar ca să 
ţină vraja lui Pearce la distanţă, iar eu n-am atâta 
energie de irosit. 

în schimb, scuip pe jos şi mă întorc la frecatul 
pardoselii cu periuţa de dinţi. Ceilalţi copii continuă 
să se holbeze cu gura căscată. Pearce iese cu pas 
hotărât, stricând cu cizmele lui negre şi lucioase 
lustrul podelei mele curate. 

în momentul de față, mă preocupă cineva mai 
important, dar ajung şi la tine, Pearce. 


JurWisţy 


MĂ SIMT PROFUND VIOLATĂ şi nu pot să scap de 
gustul buzelor scârboase, pergamentoase ale lui 
Pearce, dar încerc să-mi scot întâmplarea din 
minte, în timp ce mă strecor prin curte. Nu mai e 
timp de pierdut. Trebuie să ajung la Unicul, şi asta 
repede, înainte ca Pearce să devină o problemă 
mai mare decât este deja. 

Am nevoie de ajutor. Şi, din nefericire, asta 
înseamnă că am nevoie de Byron Turti-[i-Aş-Faţa 
Swain, un puşti căruia n-aş prea vrea să-i fiu 
îndatorată, căci individul e în stare să scoată apă şi 
din piatră seacă, dacă asta înseamnă că îi iese şi 
lui ceva. 


James 
Patterson 


După ce Byron îşi termină antrenamentul de zi 
cu zi, mă iau după el către magazia din spatele 
cazărmii, cu grijă să nu mă vadă nimeni. Mi-aş dori 
să pot găsi un loc mai ferit, dar cred că mai bine 
de-atât nu se poate, pe un teritoriu care mişună de 
gărzi înarmate. Şi s-ar putea să nu mai am ocazia 
să-l găsesc singur.Când mă strecor pe uşă, Byron 
stă sprijinit de un raft, pozând cu stângăcie 
nonşalanţa. Are acelaşi aer afectat dintot- deauna, 
cu uniforma lui impecabilă şi expresia slugarnică. 
Oare... mă aştepta? 

— Wisty. 

Mă salută, cu o înclinare a capului, fără să 
trădeze nimic, şi iarăşi mă pomenesc punând sub 
semnul întrebării adevăratele motive ale lui Byron. 
Ştiam că m-a recunoscut când m-au adus, dar nici 
măcar n-a încercat să mă contacteze de atunci. Şi 
iată-1 aici, părând total ne-surprins că mă furişez 
după el într-un loc unde am putea fi omorâţi 
amândoi. 

Mă uit în spatele meu. Poate că Byron are şi el 
spionii lui. 

— Vrei să vorbeşti cu mine? mă îmboldeşte. 

Byron nu se schimbă niciodată, nu-i aşa? Am 
încercat să-l învăţ să vorbească precum o persoană 
normală, pe când era membru al Rezistenței, dar se 
pare că eforturile mele au fost zadarnice. 

De când a devenit spion al Noului Ordin, nu sunt 


niciodată sigură pentru cine lucrează de fapt — dar 
de data asta o să-mi asum riscul. Dacă nu 
colaborează, aş putea să încerc puţină manipulare, 
dar având în vedere că a petrecut o veşnicie 
făcându-mi avansuri, presupun că treaba e ca 
rezolvată. 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 
FOCUL 

Bună, B., ce faci? spun, pe un ton cât mai 
degajat posibil. Uite care-i treaba. Acum, că eşti 
iarăşi în interior, vreau să mă transferi la curăţenia 
palatului. Sunt prea vlăguită ca să fac toate 
antrenamentele alea şi, sincer, aş prefera să frec 
nişte toalete decât să fac rău unor căţeluşi. 
(Probabil e cel mai bine să nu-i pun pe masă 
adevăratele mele motive, în caz că Swain a trecut 
pe bune în echipa N.O.) Deci, tragi nişte sfori... ne- 
am înţeles? 

Am observat că Byron reacţionează cel mai bine 
când nu las prea mult loc de discuţii. 

— Sunt conştient că mica rutină zilnică a 
antrenamentelor a început să te plictisească. Vrei 
să te apropii de Cel Care Este Unicul şi de 
conducerea de elită, nu-i aşa? Şi chiar crezi c-o să 
supravieţuieşti? 

Mă  foiesc, stânjenită. Sunt chiar aşa de 
previzibilă? 

— Mă ajuţi sau nu? 

Mă priveşte lung, cu un aer serios, apoi 
chicoteşte. Ca de obicei, îmi vine să-i trag un 
pumn. 

— E posibil oare ca Alteţa Sa, Aleasa, să ceară 
din nou ajutor de la un om de rând ca mine? Râde 
pe înfundate: Imaginează-ţi cât sunt de surprins. 
Poate vrei să spui te rog, Wisty, şi să-ţi aminteşti de 
toate favorurile pe care ţi le-am făcut în trecut. 


2 
oi 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 
FOCUL 
îmi muşc limba şi îl examinez. Un singur bec 
atârnă din tavan şi am senzaţia că mă aflu într-o 
cameră de interogatoriu. Poate că a pus pe-aici 
microfoane. Cine ştie pentru cine lucrează. Poate că 
e o capcană... 
Trag adânc aer în piept. Trebuie să ai încredere 
în cineva, Wisty. Ar putea fi ultima ta şansă. 


James 
Patterson 


Uite, Byron, spun calm, raţional. Ştiu că nu ne- 
am înţeles întotdeauna foarte bine, dar acum e 
ceva important. E momentul cel mare. Până acum, 
totul a fost doar antrenamentul care a pregătit 
terenul pentru acest moment. O să-i vin de hac de 
data asta. O să-l înfrâng pe cel mai lacom, cel mai 
ticălos tiran care a existat vreodată. îmi aşez mâna 
pe mâna lui Byron şi apelez la tonul meu 
revoluţionar: Nu vrei să fii părtaş la asta? 

Se aşază pe masa din colţ şi îşi încrucişează 
braţele, nepăsător. îşi ţuguie buzele, de parcă ar 
aştepta o ofertă mai bună. Răbdarea mea? A zburat 
pe fereastră. 

E timpul pentru o abordare diferită. 

— Ai vrea să fii o rozătoare, Swain? îl întreb. 
Pentru că a trecut cam mult de când te-am 
transformat înapoi din dihor şi, sincer, cred că te 
prindea. Se potrivea cu personalitatea ta. 

Byron scoate un dispozitiv sofisticat şi îl flutură 
ameninţător: 

— lar tu ai vrea să-i chem pe oficialii Noului 
Ordin chiar acum şi să ajungi înapoi după gratii? Nu 
trebuie decât să apăs un buton. Uiţi că aici eu sunt 
cel care are puterea, Wisty. Că tu mă rogi pe mine 
să te ajut. 

Ridic ochii în tavan. 

— Nu te-ai plictisit de jocul ăsta? A/o! încerc să 


James 
Patterson 


mă apropii de Unicul. Unicul, cel care urma să se 
descotorosească de tine după ce ţi-ai terminat 
treaba. Şi o să... ce? O să treci iar de partea 
trădătorilor şi-o să trimiţi trupele? 

Byron ridică din umeri, ambiguu, ca de obicei. 

— Omul trebuie să facă ce are de făcut. 

Ceva e în neregulă, chiar şi pentru slugarnicul de 
Byron. 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 
FOCUL 


De ce te porţi aşa de ciudat? îl întreb. Păreai 
aproape, mă rog, normal, ultima oară când te-am 
văzut, iar acum ailuat-o de la capăt cu jocul ăsta 
pasiv-agresiv. Ce se întâmplă? 

Te simţi bine? 

Byron ridică din umeri, tăcut. E clar că se 
întâmplă ceva, dacă dihorul nu ripostează 
zgomotos. 

— Byron? 

— Te porţi de parcă ţi-ar păsa de binele meu, 
scânceşte el. 

Oftez. E atât de uşor să uiţi că dihorul are emoţii 
ome- 
nesti. 

— îmi pare rău. Doar că nu prea avem timp. 
lartă-mă dacă nu sunt la fel de caldă şi drăgăstoasă 
ca de obicei. 

îmi dau ochii peste cap, ca să subliniez ironia. 

Tăcere. 

— Haide, B., noi doi am fost împreună până-n 
iad şi înapoi. Ştii că-mi pasă. 

Un nor îi trece peste faţă. 

— Am auzit de mica ta lecţie de sărut pasional 
cu Pearce, mormăie Byron. 

— Când m-a agresat şarpele ăla, vrei să spui? 
(Nu-mi vine să-mi cred urechilor.) Da, Swain, chiar 
sunt înnebunită după ucigaşul ăla de copii şi 
înfiorătoarele lui mâini reci. M-a atacat, dar văd că 
partea asta de bârfă n-a ajuns până la tine. 


James 
Patterson 


Byron nu răspunde, ceea ce mă scoate din minţi. 

— Dar ce-ţi pasă ţie, oricum? îl provoc. 

— Presupun că aveam impresia că e ceva între 
noi, Wisty, spune el încet, cu mândria rănită. 

O! Asta. 

— Aici e vorba de viață şi de moarte, Byron, şi 
tu-mi spui că eşti ge/os? 

Faţa lui Byron se închide imediat. Se îndreaptă 
cu paşi mari către rafturi şi înhaţă un morman de 
arme cu electroşocuri, nişte funii şi un megafon 
pentru următoarele antrenamente. 

Păstrez distanţa, în celălalt capăt al micii 
încăperi, urmă- rindu-i mişcările agitate, smucite, 
cu un sentiment de vinovăţie. Nu vreau să-l rănesc 
pe Byron, dar nu vreau nici să-mi placă. Sincer, 
încă mă sperie legătura aceea intensă pe care am 
avut-o cântând împreună pe scenă, la Festivalul 
Muzical de la Stockwood. 

— Byron, n-o lua personal, eu doar... 

— în fine, spune el, redevenind soldatul repezit 
al Noului Ordin. 

Se întoarce să plece. 

— Hei! strig după el. Doar adu-mă în palat, 
bine? 

— Am să văd ce pot face, răspunde, fără să se 
angajeze în niciun fel. Apoi se întoarce cu faţa la 
mine: Şi, Wisty...? 

Faţa lui Byron e dintr-odată gravă şi groaza îmi 


sapă o groapă în stomac. 
— Ce? 
Glasul îmi sună piţigăiat şi subţire. 
Byron îşi mestecă buza, de parcă ar lua o 


Gapitol vile să-l scutur. 


92 


James 
Patterson 


Trebuie să acţionezi repede. Am informaţii că Whit 
are mari necazuri pe Tărâmul Umbrelor. N-ai mult 
timp să te ocupi de Unicul, dacă vrei să-l 


salvezi. Whit 


TORŢELE PÂLPÂIE, ÎNCEŢOŞATE, în zona periferică a 
câmpului meu vizual. Flăcările saltă în amurgul 
sângeriu. Focul ne împresoară, atingându-ne pielea 
şi luminându-ne feţele îngrozite, iar duhoarea Celor 
Pierduţi, a cărnii lor putrede şi a intenţiilor lor 
întunecate e insuportabilă. 

Intensitatea stridentă a cântecelor lor sporeşte 
în ritm cu bătăile grăbite ale inimii mele. 

Braţele mă dor de greutatea propriului trup şi 
mă feresc din calea mâinilor morţii, întinse spre 
mine. Sunt legat pe un fel de roată masivă, un 
vechi instrument de tortură care îmi ţine braţele şi 
picioarele depărtate şi corpul expus, astfel ca 


putredele creaturi să mă poată învârti şi atinge 
pentru a se vindeca. 


James 
Patterson 


Sub mine, se montează o scenă pentru un ospăț 
sinistru, iar copiii Rezistenței sunt legaţi de un cerc 
de ţepuşe. Sasha urlă imnuri de luptă, amestecate 
cu  obscenităţi la adresaCelor Pierduţi, într-o 
nesfârşită bolboroseală de protest, iar Emmet are 
un aer sfâşietor de trist, dar pare hotărât să nu facă 
o scenă. Dacă Rezistenţa va cădea, va cădea cu 
onoare, în măsura în care asta depinde de el. 
Majoritatea celorlalţi plâng nestăpânit, dar Janine e 
resemnată. Faţa ei puternică e o mască. 

Refuză să mă privească în ochi. 

O mare de mâini mă acoperă şi bătrâna roată se 
întoarce, învârtindu-mă spre stânga, apoi spre 
dreapta, aşa că trebuie să-mi ţin gâtul încordat ca 
să pot vedea ceva. Inima îmi dă ghes să lupt, să nu 
mă dau bătut, până la ultima suflare, dar sunt 
foarte slăbit şi ameţit, iar ei sunt atât de mulţi şi 
atât de 
înnebuniţi! 


Cum e posibil ca acesta să fie sfârşitul? Grozav 
copil al Profeţiei m-am dovedit a fi! 

Cei  Pierduţi dau din picioare, devenind 
nerăbdători. îngrozitorul cântec atinge paroxismul, 
noaptea e sfâşiată de urlete lacome, dar tipetele 
celui mai mic copil acoperă orice sunet când îl 
târăsc către groapă ca să fie fript de viu. 


Capitolul 


935 


S-a terminat cu noi. Wisty 


EI, TREBUIE SĂ-I RECUNOSC lui Byron meritele: am 
cerut şi el mi-a dat. Am primit exact ce-am vrut: un 
post la curăţenie în apartamentele de elită ale 
palatului. Dar parcă nu sunt chiar aşa de bucuroasă 
să frec toalete, cum credeam c-o să fiu. 

Complexul e o clădire solidă de cărămidă, parţial 
cetate, parţial palat, şi îmi ia două zile să intru prin 
porţile straşnic păzite, trecând pe sub detectoarele 
de metale şi aşteptând în celula cu gratii de oţel, 
înainte ca un coleg să-mi împrumute o cheie ca să 
trec prin intrarea laterală care duce direct în zona 
rezervată elitelor. 

Coridoarele înalte, răsunătoare, sunt exact aşa 
cum te-ai aştepta de la Noul Ordin, cu linoleum 
curat pe jos şi suprafeţe ultra-igienice. 


James 
Patterson 


Apartamentele private, pe de altă parte, sunt o 
cu totul altă poveste.Cei din eşaloanele superioare 
ale societăţii or fi ei meti- culoşi, dar în locuinţele 
lor nu sunt întotdeauna cei mai igienici — v-o spune 
cineva care ştie. A; grijă ce insufli, presupun. 

Dar totul merită, până la urmă, pentru că, după 
ce frec, igienizez şi lustruiesc a cincisprezecea 
toaletă, mi se încredinţează proverbiala oală de 
aur: baia /ui personală. 

Stau în pragul uşii cel puţin zece minute, 
ascultând. E şansa mea să găsesc o slăbiciune, un 
punct vulnerabil, să scotocesc prin cele mai 
personale, mai tainice lucruri ale Unicului, dar la 
început nu pot nici măcar să mă mişc de frică să nu 
fiu prinsă. 

Apartamentul Unicului e şocant de modest, 
aproape gol. N-are mobilă aproape deloc, iar câtă 
se găseşte, e o mobilă masivă, simplă şi neagră. 
Zugrăveala roşie, claustrofobă, care vibrează pe 
pereţi, e sângerie ca scena unei crime sau ca o 
rană deschisă. Singurele lucruri de remarcat sunt 
oglinzile: cu rame de aur, câte una pe fiecare 
perete. Probabil au fost amplasate aşa pentru ca 
Pleşuvimea Sa să aibă mereu unde să se admire cu 
adoraţie, însă creează cumva senzaţia că Unicul se 
uită din ele, pândind, în loc să se uită înele. 

Un pat îngust e singurul obiect din dormitorul 
fără ferestre. întind mâna spre el, şovăitoare, ca 


spre un monstru adormit, gata să-mi înşface mâna. 

Deşi pare tare, patul e surprinzător de moale, 
cedând la atingerea mea. lar aşternuturile sunt 
calde sau doar îmi imaginez? Mi-e imposibil să mi-l 
închipui dormind aici. Sau dormind în general. 

Podeaua scârţâie sub picioarele mele, iar inima 
îmi saltă în piept. Mă concentrez să aud glasuri 
apropiindu-se, dar nu aud decât sângele care-mi 
năvăleşte în urechi. Caut camere de filmat ascunse 
prin colţuri şi mă aştept să calc pe o mină la fiecare 
mişcare. N-am fost în viaţa mea atât de stresată. 

Ştiu că trebuie să prind curaj, să mă adun şi să 
fac ce-am venit să fac, dar nu mă pot gândi decât 
că Unicul torturează copii pentru infracţiuni minore 
şi aruncă peste mii de oameni năpasta rănilor 
deschise, sângerânde. La ce fel de orori se poate 
aştepta cineva prins cotrobăind prin lucrurile lui 
personale? 

Din oglinda din baie (enormă, cu ramă de aur), o 
fată speriată, pierdută, se uită la mine, gata s-o ia 
la goană, dar văd acolo şi feţele părinţilor mei, 
rugătoare şi pline de speranţă, îmi cufund faţa în 
apa rece ca gheaţa din chiuveta de inox, îmi înghit 
frica şi deschid cu grijă un dulăpior. 

E ciudat, dar nu-ţi imaginezi că oamenii răi au 
obiecte personale. Mi-e imposibil să-mi închipui ce- 
ar fi putut depozita Unicul în aceste sertare de baie, 
ce suveniruri înfiorătoare, dintr-o viaţă de cruzime. 


James 
Patterson 


Dar lucrurile pe care le găsesc — inclusiv proteze 
dentare şi lentile de contact Tehnicolor — sunt bizar 
de lumeşti şi aproape nostime, prin cochetăria pe 
care o sugerează. 


James 
Patterson 


Scormonesc fascinată printre aceste obiecte 
banale, când o scândură din podeaua holului 
scârţâie. Nu îndrăznesc să respir, în timp ce paşii se 
aud din ce în ce mai tare, aproape lângă mine... şi 
apoi răsună în josul coridorului, către alt 
apartament.  Oftez,  întorcându-mă la treaba 
mea.Uitându-mă din nou în dulăpior, observ o 
cutiuţă care mi-a scăpat adineaori, iar înăuntru, o 
cheie de argint. Mi se pare imposibil să pot 
identifica uşa sau seiful pe care îl deschide această 
cheiţă, dar îmi amintesc un birou lângă intrare, iar 
când traversez apartamentul şi strecor cheia în 
broasca  sertarului, se întoarce cu un clic 
mulţumitor. 

Expresia „prea uşor” la asta se referă. 

înăuntru e o colecţie ciudată de amintiri, niciuna 
care să te dea gata, dar aparent importante pentru 
Unicul. Sunt speciale. Personale. Umane, oricât de 
greu ar fi de crezut. 

O distincţie pentru aptitudini extraordinare de la 
un concurs ştiinţific, o fotografie cu Unicul tânăr şi 
zâmbitor, împreună cu o fetiţă (poate sora lui?) şi 
un certificat de recunoaştere a tânărului talent 
artistic. îngropat mai adânc, găsesc şi un raport cu 
privire la dificultăţile întâmpinate în dezvoltarea 
socială, un bilet scris de mână de la un profesor, 
despre „manifestări perturbatoare” care au speriat 
alţi elevi, şi o scrisoare de exmatriculare. 

Vreau să mai caut, vreau să aflu mai multe 


despre băiatul care avea să devină cea mai lacomă, 

cea mai puternică fiinţă din Lumea de Sus. Dar 
timpul trece şi încă n-am făcut curat deloc. 

Pun cu ele la loc toate documentele, dar, când 

ef|tarul, zăresc marginea îngălbenită 

a capitole agăţate într-o parte. îmi muşc 


44 Leii mă la ceas. E riscant, dar o ultimă 
wWirelau poate să strice. 


Trec multe minute până scot poza din crăpătura 
în care a intrat, iar când reuşesc, trag adânc aer în 
piept. Mă sprijin de birou, fascinată. 

Se pare că e tot o fotografie de familie. De data 
aceasta, făcută mai târziu, când Unicul era ceva 
mai mare, dar tot copil. în poză e şi un bărbat mai 
în vârstă, cu pomeţi proeminenţi şi spatele drept. 
Bărbatul zâmbeşte — larg, dar total lipsit de 
emoție, ca şi cum cineva i-ar fi lipit un rânjet pe 
faţă. 

Bărbatul stă cu mâna pe umărul copilului, 
aproape de gât, ţinându-l de haină şi împingându-l 
în faţă, să îndrepte spatele. 

Băiatul din fotografie — Unicul, lucru care încă 
mi se pare ciudat — nu zâmbeşte. Deloc. Ochii lui 
sunt altfel decât în cealaltă poză, cea cu fetiţa. 
înţeleg mai multe. Ochii aceia au văzut lucruri 
îngrozitoare. 

Dar iată partea cea mai înfiorătoare: ochii şi 
nasul bărbatului au fost mâăzgăliţi cu un stilou 
negru, astfel că pare un schelet care se uită la 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 

FOCUL 
mine, cu un rânjet grotesc care-i ascunde toate 
secretele. 

Cu mâinile tremurând, vâr poza înapoi în 
crăpătură şi apoi frec în grabă toaleta oricum 
strălucitoare. Mă strecor afară din apartament, 
năucită de descoperirea că Unicul a fost cândva 
copil, că a avut cândva prieteni şi familie, că a 
zâmbit cândva, a suferit şi a simțit diferite lucruri, 
printre care şi respingere. 

Şi a avut cândva un tată, al cărui zâmbet nu era 
deloc zâmbet. 


15 


James 
Patterson 


Sunt atât de adâncită în gândurile mele, încât 
nici măcar nu-l observ pe Răceala Sa venind 
pe coridor, până când nu dau nas în nas cu 
el.Wislv 


COVORUL DE PE CORIDORUL complexului de elită e 
sângeriu şi are un model repetitiv, cu cercuri, care 
mă ameţeşte, provocându-mi greață. Ghetele mele, 
cândva albe şi imaculate, sunt murdare şi 
dezgustătoare. Stau cu degetele de la picioare uşor 
strânse, lucru care până acum nu m-a deranjat. 

Ştiu că probabil n-ar trebui să mă intereseze atât 
de mult asemenea amănunte. Am venit aici să mă 
ocup de Unicul, să-mi folosesc puterea pentru a 
scăpa lumea de acest rău, dar adevărul e că 
încremenesc când ridic privirea spre El. 

Oare aerul din jurul lui a fost mereu atât de 
rece? Oare a părut mereu atât de înalt şi 


ameninţător? Oare poartă tot timpul costumele 
alea negre, atât de perfect călcate? Ar putea 
oricând să-mi absoarbă tot aerul din plămâni? 


James 
Patterson 

E atât de rece, atât de malefic şi aşteaptă în 
linişte, înalt şi neclintit. Am impresia că vom 
continua aşa la nesfârşit, dar, în cele din urmă, 
rupe vraja cu glasu-i calm, condescendent:— Nu te 
teme, copilă. Ar trebui să fii mândră că ai obţinut 
un post atât de important, la vârsta ta. Mulţi tineri 
nu vor avea niciodată marea onoare de a intra în 
reşedinţa mea privată, cu atât mai puţin să-mi 
curețe toaleta. 

Nu-mi vine să-mi cred urechilor. Să obţin un post 
atât de important? Să curăţ toalete? Nu spune că 
vrea să mă distrugă sau să-mi folosească Darul sau 
că sunt o mare dezamăgire? 

înainte să scâncesc un răspuns, Unicul se 
întoarce pe călcâie şi se îndepărtează, fluierând 
nepăsător imnul naţional al N.O., în timp ce intră în 
apartamentul său. 

Las să-mi scape un oftat prelung. Nu-mi 
dădusem seama 
că mi-am tinut răsuflarea. 


Ar trebui să mă simt uşurată că nu m-a 
recunoscut, sau... 


Capitolul 


D9 


Sunt chiar atât de uşor de uitat? Wisty 


MĂ ÎNVÂRT PRIN CAZARMĂ, furioasă pe mine 
însămi. Sunt un elastic, întins la maximum, de 
energie acumulată, gata să plesnească. 

Păşesc pe podeaua acoperită cu linoleum, 
ocărându-mă că sunt exact aşa cum m-a 
categorisit fiecare amărât de profesor, inclusiv 
Unicul: o fată care nu duce nimic la bun sfârşit. 
Dacă în viaţă trebuia să termin un singur lucru, 
acesta era. L-am avut în fata mea, exact acolo 
unde voiam: sansa vieţii mele! Şi ce-am făcut eu? 
Mi-am studiat picioarele. 

Halal copil al Profeţiei m-am dovedit a fi! Simt că 
sunt pe cale să iau foc şi, ca să descătuşez furia, 
mă răsucesc, lovesc cu piciorul un pat din lemn 
masiv şi mă chircesc la pământ, înăbusindu-mi un 
urlet de durere. 


19 


James 
Patterson 


E din ce în ce mai bine, nu-i aşa? 


20 


Mă rostogolesc pe-o parte şi respir rar, ca să mă 
liniştesc. Chipul Unicului apare în faţa mea şi mă 
scutur de teamă cade-o peliculă de apă. Văd 
dincolo de masca lui, văd protezele dentare şi 
lentilele de contact colorate, văd că e doar faţa 
unui om care îmbătrâneşte, incapabil să oprească 
timpul. O minusculă, insignifiantă pată asupra 
umanităţii, care se va ofili şi va muri şi fără puterea 
mea, fără magia mea — ceva la care nu voi renunţa 
niciodată. 

li cuprind obrajii în palme, aproape tandru, şi 
teroarea îi sclipeşte în ochi. Vede schimbarea din 
mine, controlul. Un fulger de energie luminează 
întreaga încăpere. 

Pătrund în gândurile lui, ca un fascicul laser, dar 
nici măcar nu-i nevoie să-mi irosesc energia ca să 
le modific. Ştie că am câştigat, că nu există 
vrăjitoare mai mare pe lume, că pentru a trăi 
trebuie să-şi îndrepte ticăloşiile. 

îşi lasă capul în mâini, copleşit de ruşine. Chiar 
plânge. Oare putem să-l iertăm vreodată? întreabă. 
N-a avut nevoie decât de puţină linguşire şi acum 
lucrurile pot redeveni cum au fost înainte... 

Un suspin îmi curmă reveria şi clipesc, alungând 
imaginea Unicului înfrânt. Un strigăt străpunge 
aerul — ţipătul speriat, deznădăjduit al unui copil 
care a pierdut orice speranţă. Mă ridic în picioare, 
tresărind din pricina degetului rănit, şi mă uit 


James 
Patterson 


dincolo de ferestrele zăbrelite ale cazărmii, la 
agitația din curte. Vederea mi-e parţial stânjenită 
de un turn de veghe, dar tot îl văd. 

Pearce. Clocotind de furie, îmi încleştez mâinile 
pe gratii până mi se albesc încheieturile degetelor. 

Şarpele dezgustător se înalţă deasupra unui 
băieţel şi ţine în mână o carte de cotor, cu dezgust. 
Puştiul stă cu ochii în pământ, aşteptând, evident, 
ce-i mai rău, iar ceilalţi copii asistă cu ochi mari, 
încremeniţi, ca în ziua când Pearce a intrat în 
cazarmă. 

Mi se strânge inima de milă. Cum să-i învinuiesc 
pe aceşti tineri ai Noului Ordin pentru ticăloşiile lor, 
pentru supunerea faţă de ordinele Unicului, când 
atmosfera de teroare îi ţine atât de strict sub 
control? 

— Ce-avem noi aici? ciripeşte Pearce voios, dar 
destul de sonor ca să fie auzit de tot complexul. 
Noul Ordin, 1,2,3: Calea Soldatului. Interesantă 
alegere. Păcat că tot materialul de studiu e strict 
interzis pentru recruţii de nivelul întâi, spune el, cu 
o undă amenințătoare în glas. 

— D-d-dar e pentru dumneavoastră! 
protestează puştiul, bâlbâindu-se. Pentru 
dumneavoastră şi pentru Unicul! Doar studiam, 
doar... doar voiam să fiu cel mai exemplar tânăr al 
Noului Ordin, domnule! 

Pearce pufneşte batjocoritor, ieşind din câmpul 


meu vizual. 

— Cititul ofileşte creierul, mă tem. lar Noul 
Ordin n-are nevoie de minţi ofilite. Trebuie să luăm 
măsuri. Va trebui să le demonstrăm celorlalţi tineri, 
care respectă regulamentele, care sunt 
consecinţele nesupunerii. 

îmi întind gâtul printre zăbrele, tocmai la timp 
să-l văd pe Pearce apropiindu-se de băiat şi 
apucându-l de tâmple. 

— Nu! ţip, cu flăcări ţâşnindu-mi prin vârfurile 
degetelor, însă doar cât să topească gratiile. 

Pearce îşi roteşte aspru privirea, dar e prea 
târziu. Băiatul îşi dă ochii peste cap şi în mai puţin 
de-o secundă faţa lui e doar scrum. Ceilalţi tineri 
icnesc. E limpede că sunt noi recruți care n-au mai 
văzut până acum cu ochii lor această cruzime 
năprasnică. 

Sunt convinsă că niciunul nu va uita această 
lecţie. 

Nici eu. Un copil. Era doar un copil. 

Mă retrag năucită din faţa ferestrei pârjolite. Mi 
se zbate stomacul, dându-mi seama de ce sunt 
capabili Unicul şi sluga lui ticăloasă. Scena 
contrastează izbitor cu reveria mea de adineauri, 
dar, în acelaşi timp, îmi întăreşte convingerea. 

Trebuie să mă ocup de Unicul, pentru că 
asemenea fărădelegi, asemenea crime au loc zi de 
zi în această mişelească lume nouă. Şi, dacă e 


James 
Patterson 


adevărat ce se spune, dacă sunt Cea Care Are 
Darul, Cea Care-L Poate Opri pe Unicul, nu pot să 
mă mai amăgesc că lucrurile se vor schimba în 
bine! Când mor copii, ce drept am eu să mă tem? 


Capitolul 


50 


De data asta, mă duc să-l înfrunt. Wisty 


TRESAR DIN SOMN şi o senzaţie de pericol îmi ţiuie 
în creier. 

Am uitat să înapoiez cheile palatului după ce am 
făcut curat în apartamentele elitei, ieri după- 
amiază. 

Și nimeni n-a observat. 

în jurul meu, în cazarmă, camaradele mele dorm 
în paturile lor, cu feţe incredibil de inocente. E 
foarte târziu — două-trei noaptea — şi probabil că 
ar trebui să mă culc la loc şi să visez o nouă zi plină 
de toalete, ar trebui să mă odihnesc puţin înainte 
de pedeapsa de dimineaţă, când îşi vor da seama 
că n-am predat cheile. 


25 


James 
Patterson 


Dar sunt prea agitată. Simt furnicături în 
vârfurile degetelor— îmi simt puterea magică 
crescând. Un şuvoi de energie îmi străbate trupul şi 
trebuie să-i dau curs. în sfârşit sunt pregătită să-l 
înfrunt pe Unicul şi nu există moment mai bun 
decât în Clipa Asta.Mă îmbrac pe întuneric şi trec 
tiptil pe lângă soldaţii-copii adormiţi, strecurându- 
mă afară din cazarmă, în noaptea fără stele. Mă 
furişez pe lângă clădirile de cărămidă, încremenind 
ca o statuie şi lipindu-mă de zid când conul de 
lumină al reflectorului trece peste mine. 

în curte se află un grup gălăgios de gardieni ai 
Noului Ordin. Voioşia şi mersul lor împleticit 
sugerează alcool şi activităţi interzise. Privesc din 
umbră cum un soldat îmbrân- 


ceste un altul şi ceilalţi se prăpădesc de râs. Dacă 
sunt prinsă într-o zonă interzisă, pedeapsa este 
expulzarea, iar surprinderea unor gărzi în flagrant 
delict mi-ar atrage probabil o pedeapsă mult mai 
aspră. 

Aş putea să-i omor, îmi spun, şocată să-mi dau 
seama că aş fi în stare de orice ca să ajung la 
Unicul fără întârziere. Mai mult de-atât: am puterea 
să fac orice. 

Dar nu mă observă şi ajung la poarta laterală. 
Frica nu-şi are locul când scot repede cheile 
palatului de pe gaica de la brâu si descui usa, sub 
imboldul adrenalinei si al visului meu să-l înfrâng 


pe Unicul. 

Urc scările tiptil către apartamentul imperial, 
repetân- du-mi necontenit în minte ce voi spune, 
cum voi deschide uşa încet, pe furiş, cum nu voi 
ezita să-l dobor la pământ cu un fulger. 

în schimb, sunt luată total pe nepregătite când 
ajung la uşa  Unicului şi-l găsesc acolo, 
întruchiparea nonşalanţei reci, sprijinit în prag. 

Aşteptăndu-mă. 

Face o mică plecăciune, cu un zâmbet amuzat 
jucându-i pe buze, şi spune: 

— Sunt foarte mândru de cât de bine cureţi 
toalete, Wisteria Allgood. E un pas pe drumul cel 
bun, oricum. La fel şi uniforma Noului Ordin. îţi stă 
nemaipomenit. Zău. 

— Dar..., mă bâlbâi. Adică... ştiaţi că sunt eu? 

Unicul rânjeşte, reuşind să arate în acelaşi timp 
furios şi 
amuzat. 


Capitolul 


3 / 


Bineînțeles că am ştiut că eşti tu. N-am vrut 
să te forţez, dacă nu erai încă pregătită să mi 
te alături. îşi studiază absent unghiile 
îngrijite, înfiorător de lungi: Nu eram dispus 
să mai aştept mult, aşa că sunt încântat că 
m-ai căutat, în sfârşit. Aşadar, acum eşti 
pregătită să mi te alături, Wisteria? Whit 


STAU CU OCHII STRÂNŞI, să nu văd atrocitățile care 
vor urma, dar când cântecul sălbatic al Celor 
Pierduţi încetează brusc, mă forţez să-i deschid. 

Sasha şi Emmet se holbează la ceva în 
depărtare şi le urmăresc privirea, cu un amestec de 
speranţă şi teamă. 

Ceea ce văd îmi taie răsuflarea. 

O lumină fantastică sporeşte la orizont, 
răzbătând prin ceața mohorâtă. închid ochii pe 
jumătate, să mă feresc de strălucire, şi o văd pe 
Celia în toată splendoarea ei, alergând spre noi de 
dincolo de dealuri, în fruntea unei armate de Semi- 


Capitolul 


3 / 


lumini. 

Cei Pierduţi încremenesc, cu feţe chinuite, şi se 
lasă o lungă tăcere. Nimeni nu se clinteşte, în timp 
ce lumina se apropie, pulsând. 

După care se dezlănţuie iadul. 


James 
Patterson 

Cei Pierduţi se pun în mişcare, clătinându-se 
năuci, atraşi de acest străvechi duşman, ca fluturii 
de noapte de o flacără.Semi-luminile se grăbesc să-i 
întâmpine şi forţele luminii si ale întunericului se 
ciocnesc într-o orbitoare masă fremă- tătoare. O 
explozie de energie se descătuşează, ca un soare ce 
reapare după o eclipsă, prea dureros de 
strălucitoare ca s-o poţi privi. 

Se stinge într-o clipă. 

Apoi Cei Pierduţi pornesc în goana mare, cu 
zbierăte  înnebunite,  bătătorind o cărare a 
prăpădului prin pădurea de oase. înfrânți. 

Semi-luminile iau tabăra în stăpânire şi se pun pe 
treabă, dezlegând copiii de pe frigări şi stingând 
focurile năvalnice. Sasha cântă deja cântece de 
victorie, adunând în jurul lui Rezistenţa salvată, dar 
îi văd obrajii uzi de lacrimi. 

lar Celia, Celia mea, aleargă lângă mine, 
trecându-şi iute degetele agile peste trupul meu, 
deşi nu le prea pot simţi, dezlegând sforile şi 
desfăcând pârghiile. E o Semi-lumină, aproape 
imaterială, dar se pare că pe Tărâmul Umbrelor 
atingerea ei are mai multă greutate: poate mişca 
aceste lucruri construite de alte creaturi ale Lumii 
de Jos. 

— Celes, cum ai...? De ce-au...? 

Mă bâlbâi, uşurat, incapabil să articulez ceva 
coerent. 


James 
Patterson 
— Balanța s-a schimbat, murmură ea, muncind 
să mă elibereze, cu gura într-o grimasă de 
concentrare. Ridică privirea spre mine: Pe Tărâmul 
Umbrelor, ce e bun devine mai pur cu trecerea 
timpului şi ce e rău putrezeşte, măcinat de propriul 
venin. 
— Aşadar, puterea voastră sporeşte atunci când 
a lor 
slăbeşte? 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 
FOCUL 

„Celia încuviinţează: 

— Când suntem toţi împreună, aşa — arată către 
Semi-lu- mini —, lumina învinge. 

Curând, stau faţă în faţă cu ea şi mă simt... 
reîntregit. Şi, în sfârşit, am înţeles ceva. 

— Ai fost tot tu şi înainte, nu-i aşa? La execuţia 
părinţilor noştri, când Wisty şi cu mine trebuia să ne 
ducem cu ei. A venit lumina aceea orbitoare, 
dureroasă, şi Unicul a căzut în genunchi, urlând. Eu 
şi sora mea am căzut. Ca şi cum ne-am fi prăbuşit în 
moarte, dar lumina ne-a prins. Tu ai fost. Tu şi 
celelalte Semi-lumini. 

— Oarecum. A fost puţin mai complicat, dar... nu 
mai contează acum. îşi lipeşte mâna de buzele mele 
şi acel zâmbet al ei, dulce, minunat, îi luminează 
toată faţa. Deci, n-ai de gând să-mi spui că te bucuri 
să mă vezi? 

Mă uit în ochii ei, care mă tachinează, şi îi 
cuprind faţa în palme. 

— Celia, mă bucur mult, foarte mult să te văd. 

Mă topesc în ochii ei. 

— îmi pare rău, Whit, că mai devreme a trebuit 
să te părăsesc... 

— Nu-i nimic. Ştiu că toate au un sens în lumea 
asta 


nebună, chiar dacă eu nu-1 înţeleg. Tot ce contează 
este că... te simt din nou. 

Sasha vine în spatele meu, strigând, cu cea mai 
siropoasă, mai iritantă voce posibilă: 


James 
Patterson 

—  0oooo! 

Mă împunge între coaste. Emmet se apropie şi el, 
cu un aer stânjenit, dar mişcă din sprâncene 
aprobator. 

Janine îşi face apariţia în spatele lor, zâmbind, 
dar nu cu ochii. 

îmi rotesc privirea prin tabără: rămăşiţele focului, 
oasele de animal, pădurea amenințătoare de 
dincolo. Scena e fantomatică sub pâcla roşie a 
cerului Lumii de Jos, dar strălucirea răspândită de 
Semi-luminile care se mişcă de colo-colo, asi- 
gurându-se că toţi copiii sunt teferi, face ca totul să 
pară aproape... sigur. Ca atunci când aprinzi lumina 
şi descoperi că monstrul din cameră e doar rodul 
imaginaţiei tale. 


Aproape ca şi cum nu ne-am afla pe tărâmul celor 


morţi.Whi £ 


SUB PRETEXT CĂ NE DUCEM să căutăm un drum, 
Celia şi cu mine ne îndepărtăm de grup, ţinându-ne 
de mână. Cu ea alături, aproape că pot să uit de 
părinţii mei pe care trebuie să-i găsesc, de Wisty, 
care-şi riscă viaţa ca să-l înfrângă pe Unicul, de 
momentul când era să fim fripţi de vii, de Janine. 
Pot să mă conving singur că suntem doar noi, doi 
adolescenţi îndrăgostiţi, lipsiţi de griji, care se 
plimbă în sălbăticie. 

Ne oprim la marginea pădurii şi Celia ridică 
privirea spre mine, cu ochii înecaţi în lacrimi. Mai 
am atâtea să-i spun, dar ea se uită la mine de 
parcă ar şti deja tot ce simt, tot ce am îndurat, aşa 
că, deocamdată, vreau doar să savurez momentul. 


James 
Patterson 


Celia îşi înalţă bărbia şi îi inhalez parfumul, îmbătat 
de iubire şi de dorinţă. îmi apropii uşor buzele de 
buzele ei, dar abia pot s-o simt: e doar aer. Şi apoi 
Celia se lipeşte de mine şi facem ceva la care mă 
gândesc, la care visez de când amvăzut-o ultima 
oară: ne contopim intr-un singur suflet, într-o 
singură fiinţă. 

Si asta îmi taie răsuflarea. Nu m-am mai simtit 

niciodată 
atât de aproape de cineva, atât de împlinit, de 
parcă inima mi s-ar umfla şi ar fi strivită în acelaşi 
timp. 

O simt pe ea. 


Capitolul 


59 


Pretutindeni.W hit 


AŞ VREA SĂ STAU AŞA o veşnicie, învăluit în 
căldura Celiei, ocrotit în coconul de lumină, dar nu 
trec decât câteva secunde şi o simt îndepărtându- 
se din nou. Celulele ni se rea- ranjează în trupuri 
diferite. 

— O, Doamne, e... pur şi simplu... incredibil, 
gâfâi în părul ei răvăşit, când, în cele din urmă, ne 
dezlipim unul de altul. 

— Cel mai grozav lucru cu putinţă, se arată 
Celia de acord. Cei vii nici nu ştiu ce pierd. Râde, 
dar apoi îşi ia seama: nu mai e atât de amuzant 
când îşi aduce aminte de care parte a liniei de 
demarcaţie sunt eu. Crezi că, poate... 

Ochii ei mă cercetează, nesiguri: 

— Nu crezi că ar fi timpul să mergem mai 
departe? 


James 
Patterson 


Unde să mergem mai departe? întreb, încercând 
să nu las durerea să mi se strecoare în glas. Celia, 
tu nu poţi pleca de-aici, nu-i asa? Eu nu mă mai 
întorc fără tine. Vreau să fiu cu tine... pentru 
totdeauna.în timp ce rostesc aceste vorbe, o observ 
pe Janine, care, cu dinţii strânşi şi ochi care înţeleg 
totul, ne priveşte cum ne întoarcem. 

Celia devine încordată şi îşi întreţese degetele 
printre ale mele. Nu spune nimic, o clipă, şi ştiu că 
trece în revistă toate posibilităţile. îi strâng mâna, 
cât pot de tare, dar apoi se desprinde şi se întoarce 
spre mine: 

— Nu crezi că vreau si eu acelaşi lucru? Dar nu 
e ceva ce 


poţi decide, Whit. N-ai cum să supravieţuieşti aici! 

— Dar îi poţi distruge pe Cei Pierduţi, nu? spun 
cu glas rugător. Putem trăi aici în siguranţă. 
împreună. 

Celia scutură din cap. 

— Nu aşa merg lucrurile, dragul meu. Fără 
întunecimea lor, Tărâmul Umbrelor îşi pierde 
echilibrul. Binele nu există în absenta răului... aici e 
cheia. Fără ei, canalele dintre lumi încep să se 
închidă. Se închid deja. 

— Celes, nu pricep nimic, jur... 

— Gândeste-te asa, Whit: avem nevoie ca ei să 
con- tinue să existe, pentru ca lumina noastră să nu 


se stingă complet. 

Mi se opreşte răsuflarea. 

— N-o să se stingă niciodată, Celia, spun cu glas 
gâtuit. N-aş putea suporta. 

Celia zâmbeşte, dar zâmbetul ei e trist, plin de 
dorinţă şi taine nerostite. 

— O să ne ocupăm de asta, când vine vremea, 
şopteşte ea. Dar acum, sunt lucruri pe care trebuie 
să le vezi pe Tărâmul Umbrelor. Lucruri pe care 
trebuie să le vedeţi cu toţii, spune Celia, când ne 
apropiem de copiii Rezistenței. Pot veni şi ceilalţi. Şi 
tu, Janine, adaugă ea, ca un gând întârziat. 


Capitolul 


00 


Janine încuviințează din cap şi întoarce privirea, iar 
mie mi se încălzesc urechile de ruşine. Aş vrea s-o 
iau de mână, să-i explic, dar nu pot. Wisty 


PĂŞESC SPRE EL, cu capul sus şi, preţ de o clipă, 
timpul stă în loc. Ne cercetăm unul pe altul, dârza 
fată despletită şi dictatorul demonic, dominând-o 
cu statura lui. 

Lumina fluorescentă pâlpâie, aruncând umbre 
gri-verzui pe faţa lui. Are un aer agresiv, posedat. 

Malefic. 

Privirea lui rece, crudă, îmi zdruncină încrederea 
în mine. Nu sunt în stare. Mă retrag din calea lui, cu 
muşchii zvâcnind 
ca nişte cerbi încordaţi înaintea saltului. 

Mă întorc, dar Unicul mă apucă fulgerător de 
încheietură, mai să-mi rupă oasele. 

— Timpul a expirat, copilă. îţi dau posibilitatea 


10 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 
FOCUL 


să alegi, îţi ofer şansa unei ucenicii. îmi răsuceşte 
mâna, strângându-mă feroce, fără milă: Spune că 
accepţi, Wisteria. îmi pierd... 

— Ah! mă strâmb de durere. 


11 


James 
Patterson 


—...  răbdarea.înghit, cu un nod în gât, 
concentrându-mi toată atenţia la visul meu cu ochii 
deschişi, cel în care sunt capabilă să-i smulg 
Unicului toată puterea. Mi s-a părut atât de real, 
atât de realizabil, mai devreme. Eu am Darul, nu? 
Eu sunt Cea Aleasă. 

Atunci de ce mă simt atât de neputincioasă? De 
ce am senzaţia că mă fac mică în faţa lui, gata să 
mă predau? 

Şi apoi, ca o străfulgerare, văd pielea băiatului 
desprin- zându-se de pe ţeastă. Mă uit la voioşia 
rece de pe faţa colţuroasă, îmbătată de putere, a 
Unicului şi îmi dau seama că n-am timp să şovăi, că 
trebuie să se întâmple acum. 

Focul se stârneşte în mine, gata să se aprindă, şi 
îndrept spre el un fascicul laser, întocmai ca în 
închipuire. Extrag fiecare picătură de magie pe care 
am păstrat-o şi o eliberez asupra acestui jalnic 
tiran. 

Ochii Unicului se măresc când îşi coboară 
privirea spre flăcările care se strecoară între braţul 
meu şi mâna lui încleştată pe el. Dogoarea e acolo, 
focul, dar e mai mult de-atât. E control. 

Scoate un sunet gâtuit, iar eu simt electricitatea 
pură pulsându-mi în vârfurile degetelor şi intrând în 
contact cu el. Unicul zboară în spate, izbindu-se de 
perete. Pluteşte deasupra podelei, încleştându-şi 
degetele cu manichiura îngrijită şi zvârcolindu-se 


de durere. 

E o privelişte îngrozitoare şi aş vrea să mă 
opresc, să încetez — nu mă conectez la gândurile 
lui, nu-mi pot aminti cum — dar nu pot să-mi mut 
privirea. Pentru asta am venit aici. 

Trimit spre el un ultim impuls şi picioarele i se 
zbat, ca lovite de un fulger, după care se 
prăbuşeşte morman pe podeaua coridorului. 

Sunt prea speriată ca să mă mişc, prea mistuită 
de această putere ca să văd ce-am făcut. Nu ştiu 
de ce sunt capabilă. 

Ar putea fi... mort? 

Dar de îndată ce gândul îmi trece prin minte, 
Unicul sare în picioare, cu ochii strălucind ca ai unui 
nebun. Râde încet, cu pielea întinsă peste 
maxilaru-i încremenit, o marionetă a groazei. 


Capitolul 


01 


— Faci totul greşit, Wisty. Pe dos. O, cât mă 
doare. Apoi, de parcă s-ar fi hotărât să mă 
elibereze de o povară mai mare, adaugă: Se 
pare că sunt singurul care are habar cum 
trebuie să-ţi exersezi cum se cuvine puterea. 
Mi-e greu să suport această nedreptate. Dar 
poate că am putea face un târg, îmi propune, 
cu prefăcută bunăvoință. Vreau să-ţi arăt 
ceva. Vreau să-mi vezi secretul. Să ţi-1 
împărtăşesc. Wisty 


UNICUL MĂ ESCORTEAZĂ în reşedinţa lui privată, 
prin intrarea pe care o cunosc deja. Trânteşte uşa şi 
tresar, cu senzaţia claustrofobă că s-ar putea să nu 
mai ies niciodată de-aici. 

Arunc o privire spre biroul din capătul opus al 
încăperii, amintindu-mi de documentele personale, 
sensibile, din interior şi brusc simt o răceală în 
oase, de parcă aş fi păşit într-o cameră frigorifică. 


14 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 
FOCUL 


Oare ştie? 

Mă conduce prin cameră, ghidându-mă cu mâna 
aşezată pe spate, şi mă ia cu amețeli. L-am 
dominat, dar a preluat controlul în mod ciudat şi 
acum am lăsat garda jos. Privesc ţintă în faţă, la 
pereţii simpli şi goi, la camera de zi mică, neştiind 
la ce să mă aştept din partea lui. 


15 


James 
Patterson 


Locuinţa are mai multe încăperi decât credeam. 
Mă duce în capătul odăii, spre un loc din perete 
care e puţin diferit. Ridic o  sprânceană, 
întrebătoare, dar Unicul nu spune o vorbă. Ridică 
mâna şi o uşă se deschide.Si sunt total năucită de 
ce se află dincolo de ea. 


E un coridor de oglinzi, aparent nesfârşit, şi 
Unicul mă îndeamnă să înaintez, aşezându-mă în 
mijloc, ca să-mi studiez imaginea. Mă aştept, pe 
undeva, ca oglinzile să se spargă pe loc, să plouă 
cu cioburi peste mine, într-un final dramatic, dar 
totul rămâne neclintit. 

Mă uit în oglinzi, la imaginea mea care se repetă 
la infinit, ca un ecou, o armată de Wisty arătând 
mici, speriate şi pierdute, întocmai cum am fost în 
sala lui de baie. Arătând slabe. Apoi îmi amintesc 
lucrurile pe care le-am găsit acolo, vulnerabilitatea 
dezgolită, şi strâng din dinţi, hotărâtă să nu-l las să 
mă înfrângă. 

Şi, când îmi schimb expresia, se întâmplă ceva. 

O mie de Wisty imită această schimbare şi stau 
acolo, părând viguroase, încrezătoare şi foarte, 
foarte puternice. Simt un şuvoi de energie prin 
trup, simt adevărul Profeţiei şi ştiu. Aş putea 
stăpâni întreg universul dacă aş vrea. Ar putea fi al 
meu. 

Tremur si mă simt ametită. 

— Vezi, îmi şopteşte Unicul din spate, ca un 
profesor răbdător, care se poartă cu indulgență cu 


un elev năbădăios. Nu e vorba despre tine, 
Wisteria, şi cu siguranţă nu despre noi. E vorba 
despre mine. Eu... Cea mai puternică forţă 
creatoare şi cea mai periculoasă este orgoliul 
omenesc. Acum înţelegi? 

Da, înţeleg. 

Tot ce încerca doamna Highsmith să ne spună 
despre putere şi despre joaca de-a Dumnezeu mi 
se limpezeşte dintr-odată. Important nu e să 
foloseşti Darul, ci să nu-l foloseşti. Să nu-i laşi pe 
alţii să pună mâna pe el. Fiecare dintre noi posedă 
acel unic narcisism omenesc, acea înfumurare care 
poate să scape de sub control, iar cheia 
supravieţuirii — a supravieţuirii tuturor oamenilor 
— este să-l ţii sub obroc. 

— Puterea corupe, şoptesc. Nu uita niciodată. 


Capitolul 


02 


Acum înţeleg cine e duşmanul. Nu e doar el, 
Unicul. Este mi, persoana mea, ego-ul mm, şi 
nu pot să-l las să pună stăpânire pe mine, aşa 
cum a făcut acest om malefic.Wisty 


— DACĂ VORBIM DESPRE EGO..., murmur, pentru 
mine. Mă întorc spre Unicul, privindu-l direct în 
faţă, ferindu-mă să mă uit spre acele oglinzi 
deformate: Acum înţeleg, spun. Dar înainte să... mă 
alătur... aş vrea să ştiu cine eşti, cum ai ajuns aici. 

îmi vine în minte diploma de la concursul 
ştiinţific şi biletul nemilosului profesor, pe care le- 
am găsit deunăzi. Instrumente prin care pot să 
ajung la el, să-l fac vulnerabil. 

— Spune-mi cum ai ajuns să fii aşa de... înghit. 
Spune-o de parcă ai creăe-o, Wist! ... Mare. 

Unicul îşi îndreaptă puţin spatele. Măgulelile îi 
priesc. 


18 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 
FOCUL 


— Păi, Wisteria, ţi-am zis că sunt gata să-ţi spun 
orice — doar să întrebi! E firesc să vrei să ştii cum 
poate cineva să dobândească tot ce am eu, să 
invidiezi puterea aceea. 


19 


James 
Patterson 


— Ochii lui mă săgetează, testându-mă, dar dau 
din cap cât pot mai sincer şi Unicul continuă:A fost 
odată ca niciodată, un băieţel care era... altfel. Nu, 
nu doar altfel. Strălucit. Acum Unicul vorbeşte tare, 
de parcă ar da o reprezentaţie, şi glasul lui răsună 
prin tunelul de oglinzi: Cei aflaţi într-o poziţie de 
autoritate i-au descurajat talentele imense, 
etichetându-1 drept huligan, bandit, tânăr terorist. 

Ochii Unicului devin sticloşi când îsi aminteşte. 

— într-adevăr, evaluarea lor a fost perspicace în 
această privinţă, căci aveau, negreşit, să îndure 
teroare, murmură el, apoi ridică vocea: în loc să-l 
ajute, încurajându-1, l-au acuzat de minciună! 

— „Manifestări perturbatoare”? sugerez, înainte 
să mă pot stăpâni, amintindu-mi de hârtia găsită în 
birou, dar Unicul nu pare să facă legătura. 

încuviinţează din cap şi mă priveşte concentrat: 

— îţi sună cunoscut? Tu şi cu mine semănăm, 
Wisteria. 

Să fie adevărat? Mă gândesc la zilele când 
chiuleam de la 
şcoală, la privirile dezamăgite din jurul mesei, la 
cină, la faptul că toţi se aşteptau să eşuez din 
cauza felului în care mă îmbrăcam sau pentru că 
eram deşteaptă în alt fel decât ceilalţi copii. Mă 
durea. Totuşi, n-am devenit din cauza asta călăul 
lumii, nu-i aşa? 


— în ce fel semănăm? întreb cu furie în glas. N- 
aş putea niciodată să fac ce faci tu. 

întorc privirea de la Unicul, dar singurul lucru pe 
care-l văd este imaginea lui reflectată de jur 
împrejur. Face un pas, înălțându-se deasupra mea, 
şi vocea lui îmi vibrează în urechi: 

— Profesori, directori, părinţii tăi. Ţi-au înşelat 
aşteptările. Nu te-au iubit niciodată, n-au apreciat 
niciodată talentul pe care-l ai, nu te-au ajutat 
niciodată să-l şlefuieşti, să-l creşti. în schimb, au 
vrut să-l strivească, să-l ucidă, să te distrugă. 

Mă gândesc la mama, trecându-şi degetele prin 
părul meu, la tata, bâţâindu-se cu mine în ritmul 
unei melodii de la radio, înnebunindu-mă cu notele 
de la şcoală, dar lăsân- du-mi libertatea de a fi 
creativă. lubindu-mă, lăsându-mă să fiu copil, în loc 
să fiu profet. încercând să mă apere de această 
lume a lăcomiei. 

Cum şi-a dobândit Unicul toată puterea? Ego. 
Persuasiune, îndoctrinare. Şi o duşmănie profundă 
faţă de umanitate. 

— Nu. Scutur din cap, oţelindu-mi mintea 
împotriva încercării Unicului de a-mi spăla creierul. 
Tu ai încercat să mă distrugi. Tu. 

— Nu-ţi dai seama, copilă? mă întreabă, cu 
glasul plin de falsă blândeţe. N-am vrut decât să-ti 
fiu un tată bun, să-ti ofer încurajarea de care n-ai 
avut parte niciodată. Te invit să stai alături de mine. 


James 
Patterson 


Tot ce am — îşi deschide larg braţele şi o mie de 
braţe oglindite par să se întindă spre mine, 
împresti- rându-mă — ar putea fi al tău. Doar am 
încercat să ajut lumea, Wisty, să deschid ochii 
oamenilor. Nu trebuie decât s-o curăţăm de cei 
inutili şi mizerabili şi apoi putem s-o luăm de la 
capăt. Vino. O să-ţi arăt ce-ai putea avea. 

Nici măcar nu pot să reacţionez la asta. Acum 
îmi spune că încearcă să ajute lumea, şi în clipa 
următoare îmi propune „curăţirea” prin genocid? Ce 
sociopat! 

Totuşi, când se îndreaptă spre capătul 
coridorului, când statura lui firavă păşeşte de-a 
lungul oglinzilor, îl urmez. Am mers prea departe ca 
să mă întorc acum. 

Constat că-mi tin răsuflarea si, când răsuceşte 
mânerul uşii şi intră, coridorul se umple de o lumină 
caldă, orbitoare. 


Capitolul 


03 


lar când văd încăperea, inima stă să-mi 
explodeze. Wisty 


— NU... SE POATE, ŞOPTESC. 

Ochii îmi ies din cap şi sunt atât de uluită, că m- 
ai putea dobori cu o suflare — fără să fii Unicul. 

Nu ştiu cum, în acest palat de cărămidă şi 
mortar se află o uşă spre o încăpere care e infinită. 
E mai mare decât o sală de bal, un teren de fotbal, 
un mall. Nu-i pot vedea capătul şi, când îmi lipesc 
mâna de pereţii de aur ca să văd dacă sunt 
adevăraţi (sunt), sinapsele îmi sunt supraîncărcate 
şi creierul meu poate să proceseze un singur gând: 
Frumuseţe. 

Pe pereţi şi pe podea, adunate în mormane sau 
proptite în colţuri, sunt toate /ucrurile care ne-au 
fost luate. înaintez ameţită, cu sufletul la gură, 
plimbându-mi degetele peste harpe, chitare, picturi 


23 


Capitolul 


04 


vechi de secole, realizate de adevărați maeştri. 


Aceste obiecte par să emane lumină, atrăgându- 
mă. Cele mai valoroase tablouri, cele mai valoroase 
cărţi, cele mai valoroase filme, cea mai valoroasă 
muzică, totul e aici.Până la ultimul obiect. 

Mă rog, aproape. 

Colecţia pe care am văzut-o în apartamentul 
doamnei Highsmith era doar o minusculă parte din 
ceea ce se află în această sală. Pesemne, erau 
lucrurile pe care a reuşit să le ascundă de el, să le 
salveze. Trebuia să le păstreze pentru restul lumii, 
pentru ziua când gheara de fier a Noului Ordin se 
va desclesta. 


Unicul vine lângă mine şi îmi aşază o mână pe 
umăr, întrerupându-mi gândurile. 

— Aceasta este viaţa bună, copilă, singura viaţă 
care merită trăită. Mă întoarce spre el, îmi ia faţa în 
palme, apăsân- du-mi tâmplele cu degetele mari, şi 
tresar. Eşti superioară, continuă el. Ar trebui să 
trăieşti o viaţă superioară. Uite ce poţi împărţi cu 
mine. 

Ochii îmi zboară către mormanele de obiecte 
muzicale, la amplificatoare, la cea mai suplă chitară 
pe care am văzut-o vreodată. 

Degetele mă apasă mai tare, iar ochii lui sunt 
sălbatici, disperaţi: 


James 
Patterson 


Doar dă-mi Darul tău. Dă-mi-1.W isty 


ÎN TIMP CE OCHII TEHNICOLOR ai Unicului mă 
sfredelesc, îmi dau seama până unde e în stare să 
meargă. Nu se va termina niciodată, nu va fi 
niciodată destul. Ego-ul unui singur om va extrage 
toată seva, toată frumuseţea din întreaga lume. 

Mă gândesc la tot ce mi-a promis, la fiecare 
minciună, dar mintea mi-a rămas la o afirmaţie pe 
care a făcut-o în momentul lui de maximă 
slăbiciune: Faci totul greşit, Wisţy. Pe dos, îmi 
zisese, când încercasem să-l pulverizez. Ce voia să 
spună? 

— Dă-mi-l! strigă Unicul, iar şi iar, apăsând, 
apăsând. 

încerc să mă răsucesc, dar îmi strânge tâmplele 
şi mai tare. Aş face orice să-l opresc. 

Şi atunci... înţeleg. 


Dacă pot controla impulsurile electrice ale 
creierului... oare le pot şi opri? Pot să le închid? Pot 
să... ucid pe cineva? Doar concentrându-mă la 
asta?Doamna Highsmith mi-a spus fără echivoc că 
trebuie să „mă ocup” de Unicul. 

Crimă, adică. Un sentiment oribil, înăbuşitor, de 
vinovăţie mă sufocă, dar în aceeaşi clipă, cu ochii 
de psihopat ai Unicului îndreptaţi spre mine, simt 
un fulger lovind între noi. îmi smulge picioarele de 
pe podea. 

Nu ştiu cum am ajuns aici sau ce să fac. 

Dar nu ştiu nici cum să mă opresc. 

— Nu, Wisteria..., gâfâie Unicul. Nu aşa. 

Strânsoarea îi slăbeşte şi Unicul se prăbuşeşte la 
pământ. 

Cuprinsă de panică, mă ridic, uitându-mă la faţa 
lui inconștientă, în timp ce un ţiuit puternic în 
urechi mă asurzeşte. 

îngenunchez şi îmi aşez încet capul pe pieptul 
lui, ascultând. 

Tremur. Tremur, sunt tulburată şi explozivă şi 
simt acea cunoscută căldură  fumicându-mi 
degetele. Mă ridic brusc. Trebuie să plec de-aici. 


Capitolul 


05 


Aruncând o ultimă privire la acest paradis, 
alerg pe lângă tablouri, chitare şi sculpturi 
fără braţe ori nasuri — fata în flăcări gonind 
de-a lungul coridorului nesfârşit, acuzator, de 
oglinzi. Wisty 


NU ŞTIU ÎNCOTRO MĂ ÎNDREPT şi plâng atât de 
tare, încât nu văd aproape nimic. Gonesc pe 
coridor, pe scări în jos, ajung pe alt culoar cu 
apartamente, fără măcar să-mi simt picioarele 
purtându-mă. 

Şi apoi sunt lovită de un autobuz. 

Mă rog, asta e senzaţia, oricum. 

Pearce m-a placat şi s-a rostogolit deasupra 
mea. Mă urăsc pentru că-l găsesc mereu atât de 
atrăgător la început când îl văd. Din fericire, fiecare 
cuvânt pe care îl rosteşte şi fiecare copil pe care-l 
torturează anihilează destul de repede această 


28 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 
FOCUL 


reacţie hormonală la înfăţişarea lui. 


— E mort strigă Pearce, deasupra mea, cu ochii 
scânteind. 

Mă holbez la el, neştiind dacă speră mai mult la 
un „da” sau la un „nu”. îmi scutură umerii, izbindu- 
mă de podea: 


29 


James 
Patterson 


— Spune-mi, vrăjitoareo! E... ?Nu! îi strig. 
Trăieşte. încă trăieşte. Observ că foloseşte cuvântul 
vrăjitoare. Aşadar, ştii că sunt... 

Pearce râde, de parcă aş fi cea mai nătângă 
persoană din Lumea de Sus. 

— O, da, infama Wisteria Allgood, fugară 
căutată. Mă apucă de păr şi întorc capul, ferindu- 
mă de atingerea lui. Chiar şi fără nepreţuitul tău 
păr roşu, te-am dibuit. E cea mai nereuşită 
încercare de deghizare pe care am văzut-o vreo- 
dată. Ar fi trebuit să te omor când am avut ocazia, 
ar fi trebuit să te măcelăresc ca pe un porc, pe 
podeaua aia soioasă. 

— De ce n-ai făcut-o? îl provoc, înfuriindu-mă şi 
mai tare când îmi amintesc umilinţa îndurată în 
cazarmă. Ti-a fost | 
frică de mine, recunoaşte. 

— Credeam că nu merită. Dar nu te teme. 

Faţa lui e aproape lipită de a mea şi cuvintele lui 
picură ură: 

— N-o să ratez ocazia de data asta. Crede-mă 
când îţi spun că te vreau moartă mai mult decât îţi 
vrea Unicul Darul. 

— Sentimentul e reciproc, Pearce, spun, iar el 
zâmbeşte superior. 

— Mă bucur, totuşi, că am avut un mic preludiu, 
noi doi. Te-a excitat, domnişoară Allgood? Ţi s-a 


părut ...fierbinte? 

— Nu asta numesc eu fierbinte... ci astal 

Flăcările îmi ţâşnesc din trup, de parcă aş fi 
îmbibată în benzină. Ard intens, mistuită de furie 
faţă de acest gunoi uman. 

îl împing de pe mine şi mă căznesc să-l ţin la 
pământ. Flăcările i se preling pe faţă, dar nu pare 
să ia foc. Nici măcar nu transpiră. îmi apăs trupul 
peste el, dar Pearce se rostogoleşte într-o parte, 
sărind în picioare. Mă ridic după el, ca să încerc să 
lupt, dar e mai puternic decât mine şi îmi înhaţă 
braţul. 

Şi, în acel moment de uluire, îmi dau seama că 
focul meu nu are absolut niciun efect asupra lui. E 
imun. Pearce face un salt şi mă apucă de frunte, 
gata să-mi dizolve craniul. 

Scurtul moment de contact e tot ce-mi trebuie. 

Energia erupe între noi şi, instantaneu, simt 
sinapsele lui Pearce începând să se închidă. | se 
rostogolesc ochii în cap şi din gură îi iese o spumă 
albă. 

îl omor. Lacrimile îmi şiroiesc pe obraji. E un om 
malefic, îmi reamintesc. E un sadic care mă vrea 
moartă. 

Uşa dinspre scara de serviciu se dă în lături, cu 
încetinitorul, parcă. îl văd pe Byron alergând în 
josul coridorului, cu gura îngheţată într-un lung „O”. 

Mâna lui Pearce e tot pe capul meu. Byron l-a 


James 
Patterson 


văzut liche- fiind feţele a sute de copii. Crede că mă 
omoară. 

Ridic mâna, să-i fac semn să se oprească, dare 
prea târziu. Byron se năpusteşte asupra lui Pearce 
şi pierd contactul. 

les brusc din transă şi mă apropii de Byron. 
Continuă să strige furios şi nu-l lasă pe Pearce să 
se ridice de la pământ, deşi eu asta aş vrea. în 
schimb, îi cară pumni în faţă. îi ating umărul şi 
pumnul i se opreşte în aer. 

— Gata, B. N-o să se ridice o vreme. 

Se uită la mine, nedumerit şi fâstâcit, ca un 
copil. îşi priveşte degetele pline de sânge şi pare să 
nu înţeleagă cum au ajuns aşa. 

— Haide, îi spun cu blândeţe. Trebuie să 
plecăm. 

Mă aprobă cu o mişcare a capului şi ne 
îndepărtăm, lăsân- du-1 pe Pearce prăbuşit într-un 
colţ, rănit dar respirând. 

— lartă-mă, Wisty, spune Byron, după ce 
părăsim complexul. N-am înţeles ce făceai. Că... — 
îşi fereşte privirea, înghițind — urma să-l omori. îmi 
ia mâna: Nu te-aş fi oprit 
dacă as fi ştiut. 

Clatin din cap. 

— Nu ştiu dacă aş fi putut să merg până la 
capăt, oricum. Dar acum suntem în mare 
încurcătură. 


Byron ridică o sprânceană, cu un aer întrebător. 

— Mai ţii minte ce s-a întâmplat la festivalul 
muzical, când mi-am canalizat energia prin tine? îl 
întreb. 

Byron încuviinţează din cap. Nu va uita asta 
niciodată. 


Capitolul 
66 


Ei, bine... cred că tocmai l-am făcut pe Pearce 
mult mai puternic. Whit 


GONIM PRIN PĂDUREA DE OASE, în şir indian, şi nici 
măcar Feffer nu scoate un sunet. Celia jură că râul 
nu poate fi departe, dar aerul e din ce în ce mai 
rarefiat şi mai greu de respirat. Nu sunt sigur că 
vom reuşi. Pretutindeni în jurul nostru pârâie 
schelete şi braţele lor par să se anime şi să se 
întindă spre noi, încercând să ne absoarbă viaţa. 

Până şi copacii sunt instrumente ale morţii. 

Fruntea mi-e transpirată. Cred că am febră. 
Respir sacadat şi simt cum magia mi se scurge din 
trup, golindu-l. 

Pe neaşteptate, din vârful degetului îmi zboară o 
scânteie, ca într-un scurtcircuit. E ca şi cum puterea 
mea ar reacţiona la alte forţe ce zbârnâie în acest 
loc, ca un mănunchi de fire conectate la aceeaşi 


34 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 
FOCUL 


priză. 


35 


James 
Patterson 


Halucinez şi Tărâmul Umbrelor îmi pare o spirală. 
Văd parcă o faţă de bărbat şi imaginea vibrează — 
o faţă cu pomeţi ascuţiţi şi ochi cruzi. Seamănă cu 
chipul Unicului, însăe mai... bătrân. Deformat. Dar 
când clipesc, e doar un craniu de copac, rânjind la 
mine. îmi pierd minţile. 

De parcă mi-ar intui slăbiciunea, unul dintre 
copiii Rezistenței vine lângă mine, în faţă. Are 
pielea pământie şi cercuri întunecate în jurul 
Ochilor. N-are mai mult de doisprezece ani şi poartă 
după el doi copii mai mici. 

— Murim, nu-i asa? Băiatul se uită la mine 
acuzator si am probabil un aer nedumerit. Tărâmul 
Umbrelor e locul unde merg cei morţi, aşa că o să 
murim, adaugă el. 

închid ochii şi încerc să mă reculeg, atâta cât să- 
| pot linişti pe acest puşti, greu încercat dar 
supravieţuitor, însă nu ştiu ce să spun, cum să-l 
asigur că vom ieşi de-aici, când nu am nici eu 
această certitudine. 

— Cum te cheamă, copile? 

— Ragan, răspunde el morocănos, cu un smoc 
de păr nisipiu căzându-i peste ochi. Bennett Ragan. 

— Nu murim, Ragan. Cel puţin deocamdată. 
Doar că aerul de-aici ne slăbeşte. 

— Ascultă, am grijă de ăştia doi de multă 
vreme, spune Ragan încruntat, luându-i de mână 
pe cei doi băieţi mai mici. Nu vreau decât să fii 


sincer cu mine. 

Pe măsură ce ne apropiem de marginea pădurii, 
mă Simt din nou mai puternic, mai puţin ameţit. 
Mai optimist. îmi aşez mâna pe umărul lui: 

— îţi promit: dacă lucrurile merg rău de tot, o să 
afli primul. 

Ragan încuviinţează din cap, cu un aer sceptic, 
şi se întoarce la capătul şirului, târşâindu-şi 
picioarele. 

O lumină răzbate, în sfârşit, printre copacii 
pădurii de oase. leşim, clătinându-ne, într-un decor 
pustiu, pietros, cu stânci abrupte. Ajungem într-un 
luminiş, un platou la buza unui imens bazin. Ceea 
ce văd în interiorul lui îmi taie o clipă răsuflarea. 

în valea de dedesubt, sunt mii de oameni, unii 
apărând şi dispărând din faţa ochilor mei, alţii 
răspândind o semi-lu- mină mohorâtă, ca a Celiei. 

Sunt morţi, fiecare. 

— Acesta e sfârşitul lumii, Whit, îmi spune Celia. 
La propriu. Lumea voastră se termină exact aici. 
Acolo începe altă lume. 

Pornesc în goană la vale. Dacă suntem aşa de 
aproape de atâţia oameni morţi, râul nu poate fi 
departe. JNici părinţii mei. 

Ceilalţi copii ai Rezistenței mă urmează, 
alergând pe câmpul ciudat de înverzit, spre 
salvarea noastră. 

— Staţi! strigă Celia, cu glas tremurător. Nu pe- 


James 
Patterson 


acolo! Se întoarce şi arată spre cărarea din spatele 
nostru. Vin! şopteşte ea. 

Şi atunci îi văd, năvălind peste coama muntelui, 
cu colții dezgoliţi. Nu sunt câini, nu tocmai, nici 
măcar lupi. Sunţjiflre. 

Pierduţi ne-oameni — devoratori de suflete. 
Demoni mân- 
cători de came, cu trup de fiară şi minte de diavol. 

Mă întorc spre Ragan: 

— Ti-am promis că-ţi spun dacă e de rău. Ei, 
bine, a sosit clipa. E foarte, foarte rău. Fugi! 

Dar nu e timp. Ne-au ajuns deja. 

Celia se năpusteşte spre doi dintre ei, într-o 
explozie de lumină împotriva întunericului lor. E 
nevătămată, dar nu se tem de ea. Trec prin ea ca 
aerul şi unul înhaţă, mârâind, un copil din spatele 
şirului. Celia cerşeşte îndurare, cu glas tânguitor, 
agăţându-se de blana jilavă, putredă a animalului, 
dar e prea târziu. 

Un țipăt străpunge aerul. Mă răsucesc şi văd un 
lup sfâşiind umărul lui Janine. Alerg spre ea, dar 
Feffer ajunge mai repede, făcând un salt în faţa 
creaturii şi distrăgându-i atenţia de la ospăţul său. 
Feffer însă nu e pe potriva fiarei şi 
schelălăie de durere când devoratorul de suflete o 
muscă de 


picioare şi îşi închide fălcile pe beregata ei. 


Wisty iubea căţeluşa asta. 

Apuc primul obiect care-mi iese în cale — un os 
— şi mă năpustesc cu braţele ridicate. Lovesc cu 
putere devoratorul de suflete şi o eliberez pe Feffer, 
dar acum bestia se îndreaptă spre mine, cu ochi 
galbeni, reci şi calculaţi. Dă să mă muşte, cu 
şirurile de colţi sclipind între fălcile-i lungi, dar n-am 
milă. Izbesc monstrul iar şi iar, în timp ce rage cu 
furie, până când, în sfârşit, se prăbuşeşte. 

îngenunchez lângă trupul chircit al lui Janine şi o 
întorc cu faţa în sus. Mă priveşte, clipind. încă 
respiră. 

— Bună, spun, cu glas răguşit de emoție. 

— Bună, răspunde ea, cu un zâmbet firav. Mă 
bucur să te văd. 

îi desfac cămaşa peste umărul drept şi tresare. 
Muşcătura a lăsat o rană urâtă, cu carnea 
zdrenţuită. Dar va supravieţui. 

în timp ce războiul dintre om şi fiară se 
dezlănţuie în jurul nostru, încerc să-mi găsesc 
calmul să vindec rana. îmi aşez mâinile pe umărul 
însângerat al lui Janine şi aştept ca puterea să se 
reverse prin mine, dar magia e doar o pâlpâire. 
Toată energia tămăduitoare mi-a secat. 

Aşez braţul lui Janine pe după gâtul meu şi îmi 
rotesc nebuneşte privirea, căutând ajutor, dar cei 
mai mulţi dintre luptătorii Rezistenței se bat pe 
viaţă şi pe moarte, iar cei care au reuşit să ucidă un 


James 
Patterson 


devorator de suflete sau să fugă sunt mult prea 
slăbiţi acum ca să-i pot folosi pentru canalizarea 
puterii mele. Situaţia devine disperată. 


Capitolul 


07 


Suntem cu adevărat în iad. Wisty 


FUGIM DIN PALAT, PE STRĂZILE cufundate într-o 
linişte stranie, fără picior de gardian. Se pare că 
avem cale liberă, ceea ce e cam singurul noroc pe 
care l-am avut în ultimul an. 

E încă întuneric, dar copiii străzii sunt deja afară 
cu zecile, scotocind pe străzi, cu saci de plastic 
atârnaţi pe umeri, după orice ar fi putut lăsa în 
urmă bogătaşii nepăsători. Competiţia e pe viaţă şi 
pe moarte, dar după ce îşi dau seama că n-avem 
nicio leţcaie asupra noastră, nu se mai sinchisesc 
de noi. 

Un câine amuşină gunoiul, în lumina palidă a 
străzii, şi mi se sfâşie inima de dor, gândindu-mă la 
Feffer. îşi ciuleşte urechile zdrenţuite când aude 
urletul îndepărtat al unei haite de lupi ai Noului 
Ordin, ieşiţi la vânătoare, după care îşi vâră coada 
între picioare. 


41 


James 
Patterson 


— Abia ieşim din raza lupilor şi a lanternelor, că 
Byron gâfâie ca un fumător astmatic de optzeci de 
ani după un antrenament. Observ, pentru prima 
oară, că sunt şi eu epuizată. în momentul ăsta, ori 
ne continuăm drumul, ori ne prăbuşim.Ai, totuşi, 
cea mai vagă idee unde mergem? întreb. 

Probabil aş fi preferat să mă descotorosesc de 
dihor, dacă 
n-aş fi fost total pierdută în labirintul ăsta de beton. 
Fără el, sunt sigură că aş sfârşi intrând direct înapoi 
pe porţile palatului. 

Byron tuşeşte, cu mâinile pe genunchi. 

— Bineînţeles că ştiu unde mergem, răspunde 
indignat. Ştiu un portal, o intrare ultra-secretă, 
extrem de complicată, de care majoritatea 
membrilor de elită ai T.E.P.N.O. nici n-au auzit. Duce 
în cea mai întunecată, cea mai înfricoşătoare zonă 
a Tărâmului Umbrelor. 

Byron mă priveşte cu un aer grav. Desigur, 
pătrunderea pe Tărâmul Umbrelor implică 
întotdeauna o anumită doză de risc şi trepidaţie, 
dar omul ăsta poate fi atât de dramatic! 

— lar tu ai informaţii că acolo îşi face veacul 
Whit? 

— Păi, informaţia e mai puţin precisă decât am 
putea spera. (Felul lui Byron de a spune: „Nu, doar 
îmi dau cu presupusul şi sper că am dreptate.”) Dar 
există indicii că Whit e foarte căutat de cei morţi şi 


se poate presupune că se îndreaptă către zonele 
îndepărtate, în încercarea de a-i localiza pe părinţii 
voştri, raportează el. 

— Se îndreaptă către locul cel mai cumplit, în 
momentul cel mai cumplit? Da, tipic pentru fratele 
meu. 

încerc să zâmbesc, dar Byron are, probabil, 
dreptate. 

Inima mi se strânge. Mă rog ca Whit să fie 
teafăr. 

Byron oftează. 

— Şi timpul ne presează. Raportul spune: 
„Sfârşitul e aproape”, orice-o fi însemnând asta, 
aşa că trebuie să-l găsim pe Whit cât mai curând 
posibil. 

încuviinţez din cap. Simt că sfârşitul e aproape 
de foarte multă vreme. 

— Şi, Wist? Mai e ceva care bănuiesc că n-o să 
te încânte. 

încă ceva? Mai rău decât „sfârşitul e aproape”, 
cum ar 
veni? Ridic o sprânceană şi Byron ezită. 

— Ce? Spune odată! 

— Nu e tocmai uşor de trecut prin portal, pentru 
că... e sub apă. 

Sub apă. Mâinile încep să-mi transpire şi gâtul 
mi se usucă, amintindu-mi clipele de coşmar când 
am fost aruncată de un şuvoi prin canal (sub formă 


James 
Patterson 


de peşte), nu foarte demult. Grozav. Sunt sigură că 
va fi formidabil. 

— Dacă mă pot descurca cu Unicul, cred că n-o 
să mă sperie niţică apă, răspund cu calm, dar mă 
trece un fior când Byron spune: 

—  Acuşi răsare soarele. Putem să ne vedem de 
drum? 

Mai alergăm preţ de câteva cvartale, prin 
molozul străzilor, pe lângă clădirile înalte de beton 
care se strâng în jurul nostru, ca nişte vulturi 
apropiindu-se de pradă. Byron face semn spre 
stânga şi, când cotim, chiar în faţa noastră se află 
un râu, tăind în două Oraşul Progresului. 

Soarele răsare deasupra apei când ne apropiem 
şi, în strălucirea rozalie, capitala noastră devastată 
pare aproape frumoasă. Dacă nu m-aş aştepta să 
fiu împuşcată în orice clipă, dacă aş fi o fată 
obişnuită, într-o situaţie obişnuită, m-aş aşeza chiar 
aici, pe bordură, să privesc soarele ivit deasupra 
orizontului. 

— Portalul. 

Byron face semn cu capul către râu, trezindu-mă 
brusc la realitate. 

Nu sunt o fată obişnuită. Nu mai sunt. 

îmi vine să pornesc numaidecât spre portal şi să- 
mi găsesc fratele, dar ceva mă face să ezit şi nu e 
doar paranoia mea legată de apă. Ceva straniu şi 
neliniştitor pluteşte în aer, dar nu pot să-mi dau 


seama exact ce. Nu mai e niciun om afară, iar copiii 
străzii au dispărut cu totul. Nicio pasăre, nicio 
adiere de vânt şi râul abia vălureşte. Aerul e 
neclintit. Prea neclintit. 

— B., ţie... nu ți se pare ceva... nelalocul lui? 

Se uită la norii care atârnă deasupra noastră, 
nemişcaţi, ameninţători, de un galben bolnăvicios. 

— Hm, da. Aşa s-ar zice. 

Un vânt puternic se stârneşte deja şi cerul se 
întunecă vertiginos. Byron mă ia de mână şi ne 
avântăm spre portal, dar străzile, adineauri liniştite, 
se transformă cu repeziciune într-un coşmar de 
gunoaie zburătoare, iar valurile râului devin 
vârtejuri năvalnice, periculoase. Ca un uragan care 
se învârte în interiorul unei tornade. 

în mijlocul haosului, valuri de soldaţi încep să se 
reverse de pe străzile laterale, cu vântul în spate. 
încremenesc. Nu e posibil. Pearce, gonind în frunte, 
cu maxilaru-i puternic încleştat într-o expresie 
hotărâtă, cu păru-i blond, ondulat, 
fluturând în vântul dezlănţuit. 


Şi — mai rău — Unicul e lângă el, cu chipul 
înnebunit de putere, nesaţ şi... încă ceva. Furie. 

Cum şi-au revenit aşa de repede? l-am lăsat pe 
amândoi vlăguiţi şi răniţi, dar acum Pearce şi Unicul 
sunt stăpânii cerurilor învolburate, o mega-putere 
planează sinistru asupra noastră, mai puternică 
decât mi s-a părut orice pe lume vreodată. 

Inclusiv puterea mea. 


James 
Patterson 


Byron mă trage de braţ, ferindu-şi ochii, dar eu 
stau nemişcată, cu gura căscată, copleşită cu totul. 
Vântul îmi biciuieşte părul lung şi ploaia îmi bate 
peste faţă, dar nu mă clintesc. 

Ochii Unicului si ai lui Pearce sunt incandescenti, 
uniţi de o ură specială, nedisimulată, faţă de Fata 
de Foc, Cea Care Are Darul. 

Fata care a încercat să-i ucidă şi ar fi putut să 
reuşească. 

Fata care va plăti scump pentru păcatele ei. 


Capitolul 


08 


Simt groaza ca un nod uriaş în stomac şi tremur din 
toate încheieturile. Acesta e, cu siguranţă, cel mai 
urât coşmar al meu, devenit, în cele din urmă, 


realitate. Whit 


MIROSUL PĂTRUNZĂTOR, METALIC, al sângelui 
pluteşte în aer şi dealul e plin de trupuri de oameni 
şi animale. 

îl zăresc pe Ragan examinând răniții, cu 
disperare pe faţă. Pare liniştit, dar, când îl văd 
îngenunchind lângă o făptură tăcută, inertă si 
ridicând-o în braţe, ştiu că izbânda noastră şi-a luat 
tributul. Cel mai mic dintre cei doi copii aflaţi în 
grija lui Ragan e lângă el, plângând. Celia se 
apropie şi îl cuprinde în braţe, legănându-1, în timp 
ce el plânge după frăţiorul lui. Simt ceva 
împietrindu-se în mine şi lacrimile nu vin. Am mai 
văzut toate astea — copii orfani, naivi, nimiciţi cu 
brutalitate în timp ce-şi căutau drumul spre casă. 


47 


James 
Patterson 


Mă gândesc la glasul lui Pearl Mărie când vorbea 
despre Ziggy şi 

un sentiment de vinovăţie mi se cuibăreşte ca un 
bolovan în 


stomac. Ce m-a apucat să-i fac promisiuni acelei 
copile? 


48 


Janine se uită la Ragan şi apoi îşi întoarce faţa 
spre pieptul meu, ca să nu mai vadă scena. Braţul îi 
atârnă inert într-o parte şi o pată roşie îi înfloreşte 
pe cămaşă.Cu ea în braţe, aici, pe colina aceasta 
nefiresc de înverzită, în mijlocul realităţii macabre, 
mă simt ca un personaj pe o pagină ruptă dintr-o 
carte, pentru care timpul s-a oprit în loc şi orice 
înaintare e imposibilă. 

Mă uit peste capul lui Janine, către valea de 
dedesubt, şi văd fiinţe fantomatice miscându-se de 
colo-colo, urmărin- du-ne. Aşteptând... ce? Apoi, 
puţin mai departe de morţii umblători, unde ceața 
roşie s-a risipit aproape imperceptibil, ceva 
scânteiază. Mijesc ochii, umbrindu-i cu mâna, şi am 
impresia că văd o mişcătoare linie gri, subţire, 
oglindind lumina. 

Râul, murmur, înțelegând. Exact acelaşi râu din 
viziunea din apartamentul doamnei Highsmith — 
locul unde mi-am văzut părinţii. Le fac semn 
celorlalţi şi ştiu că ar trebui să jubilăm: am reuşit, în 
sfârşit. Dar când Ragan se uită la mine, cu ochii 
umflaţi şi faţa posomorâtă, nu pot decât să mă 
întreb: Cu ce preț? 

Celia vine în spatele nostru. îşi aşază mâna pe 
spatele meu şi-şi odihneşte capul pe umărul meu. 

— Crezi că mama şi tata sunt acolo, Celia? o 
întreb, privind mulţimea din vale, cu ochii încordaţi. 

Zâmbeşte trist, încă tulburată. 


James 
Patterson 


— Nu ştiu sigur, dar o să te ajut să-i cauţi. Vino. 

Celia ne ia de mână, pe mine şi pe Janine. Se 
întoarce spre ceilalţi, risipiţi pe deal. Sasha şi 
Emmet dau din cap şi pornesc spre noi, înaintând 
greoi pe terenul denivelat, dar majoritatea copiilor 
nu se urnesc. 

— Ştiu că e greu şi ştiu că suferiţi cu toţii, dar nu 
ne putem opri acum! le strig. 

— Altă bătălie? întreabă Sasha, apropiindu-se cu 
pas  şchiopătat. N-am îndurat destule? Fără 
supărare, dar m-am săturat să fiu târât pe drumuri 
şi să-mi pun viaţa în pericol de dragul tău. Nu vreau 
decât să ieşim toţi de-aici. 

Câţiva copii dau aprobator din cap, dar Janine 
intervine. 

— Whit e unul de-al nostru, spune ea cu asprime 
în glas, strângându-şi braţul rănit la piept. Luptăm 
pentru el, dar luptăm şi pentru Rezistență. Aţi uitat 
de ce-am ajuns aici, de la bun început? Lumea de 
Sus nu va fi un loc sigur până când nu ne vom 
purta bătăliile în Lumea de Jos. Vreţi să renunţaţi 
acum, după ce am ajuns atât de departe? 

Sasha oftează. E limpede că muştruluiala în 
public îl ustură puţin. 

Inima mi se umple de respect pentru Janine. Ştiu 
că durerea din umăr e mai mare decât lasă să se 
vadă, dar a fost întotdeauna o luptătoare. 


Capitolul 


09 


„ Ceilalți copii se alătură grupului, fără 
tragere de inimă. Singura cale de scăpare din 
acest coşmar este să-l traversăm, se pare. Ne 
uităm cu toții către firavul râu al speranței, 
care ne cheamă, promițându-ne 
salvarea. Wisty — ŢI-A SUNAT CEASUL, FET1ŢO, 
răcneşte Unicul peste vuietul vântului, cu braţele 
desfăcute, ca un dirijor pe scenă, în timp ce 
levitează deasupra ochiului violent al furtunii. îţi 
promit! Eşti gata să devii doar o amintire — şi apoi 
nici măcar atât? 

Pearce a instruit trupele să blocheze toate căile 
de ieşire şi se apropie de mine cu paşi mari, de-a 
lungul malului, flancat ostentativ de gărzile de elită 
ale Noului Ordin. Ochii lui malefici mă săgetează 
furioşi. 

— Cred că da, şoptesc amorţită. 

Poate că sunt gata să termin cu toate astea. 


51 


James 


Patterson 
Norii aleargă mai repede în văzduh şi un vârtej 
gros se înalţă deasupra mea — o fată mică, 


războindu-se cu cerul întreg. Desfac braţele, cu 
palmele în sus, un miel ce aşteaptă tăierea, şi 
pocnetul asurzitor al unui tunet răcneşte drept răs- 
puns.Mă concentrez la ultima senzaţie pe care o 
voi trăi vreodată. Simt ploaia grea lovindu-mi faţa, 
vântul rece pe pleoape şi vijelia dezlănţuită 
biciuindu-mi părul răvăşit. Aud vuietul furtunii, tot 
mai puternic, dar urechile mele se forţează să 

audă si altceva. 


Byron. Uitasem de el. 

— Wisty, vino imediat! Poţi scăpa! răcneşte el. 

Deschid brusc ochii şi văd un fulger uluitor 
lovind în apropiere şi, într-un magic dans al 
norocului, al sincronizării şi al adrenalinei pure, 
reuşesc instantaneu să-l manipulez, cu toată 
energia mea electrică. 

în jurul nostru zboară ţăndări când îndrept 
super-în- cărcătura spre Unicul şi soldaţii lui. 
Fulgerul ţâşneşte din degetele mele şi-şi găseşte 
ţinta: râul, cu trupele Noului Ordin traversând prin 
apa lui mică. La atingere, cerul se luminează şi, 
preţ de o clipă, sute de oameni tresar spasmodic, 
la fel ca nişte marionete, când electricitatea trece 
prin trupurile lor. 


Mă simt ameţită. Oamenii aceia aveau familii, 
speranţe. Dar îmi reamintesc că, în acelaşi timp, 
erau oameni care au săvârşit lucruri abominabile, 
care au făcut experimente pe copii şi le-au 
executat părinţii. 

Dar crima în masă are vreo scuză? 

Zăresc faţa Unicului, distorsionată de furie şi., 
mai ce? Admiraţie? Aud urletul turbat al lui Pearce 
în spatele meu, dar apoi mă întorc spre râul 
clocotitor. Spre Tărâmul Umbrelor şi spre părinţii 
mei. 

A sosit momentul când groaza pune stăpânire 
pe mine. Dar n-am timp să mă gândesc la înec, să- 
mi imaginez plămânii explodând. 


Capitolul 


70 


Trag în piept o gură uriaşă de aer, Byron mă ia de 
mână şi plonjăm în valurile învolburate ale râului 
adânc. Dau nebuneşte din picioare şi nu mă opresc 
până când trecem prin portal şi pătrundem în 
adâncul Tărâmului Umbrelor. W fu t 


RÂUL VEŞNICIEI NU E PACEA senină, azurie, care 
speri să-ţi întâmpine sufletul după ce ţi-ai dat 
ultima suflare în Lumea de Sus. E, în schimb, o 
masă cenuşie de valuri furioase, agitate, sinistre şi 
amenințătoare, în mijlocul anarhiei 

celor morţi. 

Dar parcă apa are şi o forţă magnetică. Mă 
îndrept spre ea, împleticindu-mă, ca hipnotizat. 
Când mă apropii, văd urt vechi pod basculant, 
blocat în poziţie ridicată. Cine ştie de când stă aşa. 
O mulţime de suflete adunate lângă râu se aruncă 
în apele furioase, dar nu pot traversa. Râul îi 


54 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 
FOCUL 


învârte cu violenţă, aruncându-i înapoi la mal, ca 
pe nişte peşti neputincioşi. Simt o copleşitoare 
pornire să sar şi eu şi în acelaşi timp un fel de 
panică la gândul că nu voi putea controla această 
chemare. 


55 


James 
Patterson 


Sasha l-a dus pe Ragan împreună cu alţi câţiva să 
se odihnească într-un loc retras, dar câţiva dintre 
noi, printrecare Janine şi Celia, am început să ne 
croim drum cu coatele prin mulţime, de-a lungul 
malului, încercând să găsim locul de lângă râu 
unde îmi amintesc că mi-am văzut părinţii, în 
viziunea din casa doamnei Highsmith. 

Totul e un haos, cu şiruri de oameni şerpuind de 
colo-colo şi gloate de nou-veniţi pribegind aiurea 
prin această anticameră a vieţii de apoi şi nimeni 
nu pare capabil să ne ajute. Unii plâng, dar 
majoritatea sunt năuci şi şocaţi, aproape amorţiţi. 

— Nu-şi dau seama că sunt morţi, explică Celia, 
făcând semn cu capul înspre un grup de bătrâni, 
cuibăriţi laolaltă în apropiere de noi, tulburaţi şi 
îngroziţi. Ei nu sunt ca Semi-luminile, nu sunt ca 
mine. N-au... socoteli neîncheiate. Zâmbeşte cu 
tristeţe: Dar până când nu traversează Râul 
Veşniciei, mulţi dintre ei nu înţeleg ce se petrece. 

— Si e mereu asa? Nu-mi vine să cred că 
această masă 


înnebunită e tot timpul la fel de imensă şi de 
confuză. Nu poate să fie orânduit aşa. 

Fruntea Celiei se încruntă. 

— Habar n-am, Whit. îţi închipui că ştiu totul 
despre locul ăsta, iar eu pur şi simplu nu ştiu. 

Furia ei mă lasă perplex. Celia nu se răsteşte 


niciodată — la mine sau la oricine altcineva. 

încerc să-i strâng mâna, căutând o asigurare că 
totul e bine, că între noi totul e bine. Uit că nu pot 
s-o simt. E ca şi cum aş apuca aerul. Mi se pare că 
acum, că suntem fizic mai aproape ca niciodată de 
când a dispărut din Lumea de Sus, o simt în mod 
ciudat cel mai departe. 

Cum să ne putem înţelege unul pe altul când am 
avut, fiecare, experienţe proprii atât de intense? 

Celia oftează. 

— lartă-mă, bine? Numai că am încercat întruna 
să traversez râul ăsta, ca toţi ceilalţi, de când am 
ajuns aici. Simţi cum te atrage, nu? 

O aprob dând din cap. E un efort să rămân pe 


pământ. 

— Simt această atracţie în fiecare clipă, tot 
timpul. 

— Îmi pare rău, spun cu glas scăzut. Trebuie să- 
ţi fie greu. 


Strânge din buze şi priveşte în depărtare, la 
valurile 
cenuşii. 

— Nu cred că aşa trebuie să fie, dar e tot ce 
cunosc. Unele dintre celelalte Semi-lumini au auzit 
zvonuri cum că puterea Unicului a pătruns pe 
Tărâmul Umbrelor şi strică totul, dar nu sunt decât 
supoziţii. Singurul lucru pe care îl ştiu sigur e că, 
până când se restabileşte echilibrul, suntem blocaţi 


James 
Patterson 


pe malul ăsta si morţii vin întruna. 


— Atunci, poate că asta înseamnă că nu e 
sfârşitul, sugerează Janine. Că... morţii nu sunt încă 
tocmai morţi. 

— Ba sunt, spune Celia morocănoasă. Uită-te la 
ei. 

Mă uit la feţele rătăcite ale celor din jurul nostru. 
în ochii lor speriaţi, chinuiţi, scânteia s-a stins, nu 
încape îndoială. Nu e pic de lumină în ei, pic de 
viață. Ceea ce înseamnă că, dacă părinţii mei se 
află aici, sunt într-adevăr întocmai ca aceşti 
oameni... > 


Morți. 
> 


Gândul îmi taie răsuflarea şi pământul se învârte 
sub picioarele mele. Mă aşez brusc, cu capul în 
mâini. 

— Whit! 

Celia se ghemuieşte lângă mine, alarmată. 
Probabil vrea să mă vadă ca pe băiatul de 
odinioară: fundaşul sigur pe sine, invulnerabil şi 
nonşalant. Dar în clipa asta nu pot fi acel băiat 
pentru ea. Nu mai pot. 

Nu în această lume. 

— Dar.., spun, căutând faţa Celiei, ameţit. N-am 
crezut niciodată. Am păstrat întotdeauna speranţa 
că ei trăiesc pe undeva, cumva. Dar dacă părinţii 
mei sunt aici, înseamnă că sunt... 


Celia dă din cap, masându-mi spatele, dar nu 
pot să-i simt atingerea. 

— Atunci sunt ca mine, spune. 

Mă ridic în picioare. Oricare-ar fi rezultatul, 
oricare-ar fi situaţia părinţilor mei, am venit până 
aici şi trebuie să-i găsesc. îmi rotesc privirea, 
căutând în mulţime un chip cunoscut. 

Şi chiar văd unul — dar nu cel pe care-l căutam. 

E puţin mai tânăr ca mine, cu 6 constituţie firavă 
şi un păr negru, sârmos, zburlit pe cap în toate 
direcţiile. Jumătate din faţă îi lipseşte. 

Daniel Anderson. L-am cunoscut în liceu — cred 
că era în clasa lui Wisty. 

Am fost la înmormântarea lui. 

Toată şcoala a fost acolo. Fetele plângeau, iar 
băieţii aveau chipurile împietrite, dar unii dintre ei 
lăcrimau. Prietena lui — o majoretă din anul doi, 
suptă la faţă, o fată cu care Celia nu s-a înţeles 
niciodată — a povestit despre cât de mult îi 
plăceau lui Daniel jocurile video şi maşina lui. Când 
a spus asta, mama lui a devenit isterică. 

Tocmai maşina îl omorâse. 

A fost prima persoană care a murit pe care chiar 
am cunoscut-o. S-a spus că e o tragedie. Asta s-a 
întâmplat înainte de Noul Ordin, înainte ca oricare 
dintre noi să înţelegem ce înseamnă o tragedie. 

— Daniel. 

îmi aşez mâna pe umărul lui şi se întoarce iritat, 


James 
Patterson 


speriat. 

— Nu pricep, murmură el. A sosit timpul? mă 
întreabă, şi încerc să nu mă uit la craterul din 
partea stângă a capului său. 

Ochii i se lărgesc, de parcă ar vedea viitorul pe 
chipul meu. Se uită la mine aşa cum s-au uitat Cei 
Pierduţi, cu disperare şi nemărginită speranţă. 

—  Salvează-mă, spune el cu glas tânguitor. Te 
rog. 

Fac câţiva paşi în spate, intrând brusc în alertă, 
dar ochii 
lui cavernosi mă urmăresc. 


— O să te salvez, îl asigur, cu toate că n-am 
idee cum. îţi promit... îţi promit că voi face tot ce 
pot. 

Apoi Janine şopteşte, abia auzit: 

—  Salvează-mă şi pe mine, Whit. 

Acum se sprijină cu toată greutatea pe Emmet şi 
observ cât de sacadat respiră. Sângele i-a îmbibat 
cămaşa, întunecat şi lipicios. Faţa îi e aproape 
translucidă şi pe frunte are broboane reci de 
sudoare. 

încuviinţez solemn din cap. 


Capitolul 
71 


Nu ştiu cum o să mă descurc, dar trebuie s-o 
salvez, mai mult ca orice. Wisty 


E ATÂT DE ÎNTUNERIC în această parte a Tărâmului 
Umbrelor, încât nu vedem nimic în fata ochilor. Nu 
ştiu unde suntem, unde ne ducem sau unde e 
fratele meu. Ne croim drum pe terenul denivelat, 
pietros, şi abia desluşesc crengile întinse ale unui 
pâlc de copaci, undeva în faţă. 

Acolo e magie, o simt, ca un fel de amestec de 
energie neagră care îmi atrage puterea spre ea. Mă 
abat de la drum, ca să găsesc cea mai scurtă cale 
către acei copaci ademenitori, şi în clipa următoare 
îmi lovesc piciorul de un bolovan, în întuneric. 

— Ai grijă, Wisty! Fii atentă! îmi strigă Byron. 

De ce naiba îţi spun toţi să fii atent după ce te-ai 
lovit? 


61 


James 
Patterson 


— Rana e udă de sânge. îmi muşc buza, 
înăbuşindu-mi un țipăt, iar Byron mă ia de mână, să 
mă încurajeze. După un minut, durerea cedează şi 
mă ridic, gata s-o iau din loc. Deşi mă deranjează 
oarecum că Byron mă ţine cu mâna lui lipicioasă, 
sunt prea speriată ca să-i dau drumul.Măcar aici 
suntem în siguranţă, spun, încercând să văd partea 
bună a lucrurilor. 

— în siguranţă? repetă Byron. Uiţi să-i pui la 
socoteală pe canibalii Pierduţi şi pe devoratorii de 
suflete. Ca să nu mai vorbim de pericolul de a 
rămâne captivi pentru totdeauna în acest labirint, 
până vom sfârşi vlăguiţi... şi fără oxigen. 

Pot conta oricând pe o doză sănătoasă de 
optimism din partea lui Byron. 

— Relativ în siguranţă, vreau să spun. Departe 
de Pearce şi de Unicul. Sunt Drepţi şi Mărginiţi, nu? 
Aşa că măcar de ei am scăpat pe Tărâmul 
Umbrelor. 

Byron refuză să răspundă. 

Pielea mi-e încă udă de apa râului şi stropii care- 
mi picură 
din păr îmi dau senzaţia că mii de gândaci îmi 
mişună pe 
piele, alergând cu picioruşele lor peste braţele mele 
şi pe 
spate în jos. Şi acum Byron îmi aminteşte de Cei 
Pierduţi! 


După zece minute de orbecăit prin bezna de 
smoală, m-am 
săturat de liniştea sinistră si de întuneric. 


— Bine, Byron, spune ceva enervant. 

Nici nu mai ţin socoteala de câte ori am izbucnit 
în flăcări, într-o dezlănţuire de furie provocată de 
Byron. 

— Ce? Wisty, după tot ce-am îndurat împreună, 
mă jigneşti dacă sugerezi... 

— Glumeam. Aproape că am devenit deja 
expertă. Dă-te la o parte. 

Când îmi lasă mâna, eliberez o scânteie şi brusc 
sunt învăluită în cunoscuta strălucire. Flăcările mi 
se preling pe trup. 

Ador să fiu o torţă umană. 

— Uau! exclamă Byron, şi admiraţia din glasul 
lui mă face să mă simt puţin mândră. Asta mă 
uimeşte de fiecare dată! 

O iau înainte, pe o cărare plină de hârtoape, pe 
lângă stânci abrupte. La picioarele noastre fojgăie 
insecte şi mă trece un fior. Oare cauza gâdilăturilor 
e într-adevăr părul meu ud? 

— Unde mergem, totuşi? mă întreabă Byron, 
după câteva minute. 

— Nu ştiu. Până la capăt, presupun. Nu spuneai 
tu că sfârşitul e aproape? Cred că s-ar putea să ai 
dreptate, B. 


James 
Patterson 


Se voia o glumă, dar am spus-o pe un ton mult 
prea serios şi Byron tace. 

Mi-e milă de el, într-un fel. E adevărat, a jucat de 
multe ori la două capete şi n-a fost întotdeauna 
sută la sută demn de încredere, însă de data asta 
este oarecum vina mea că e prins în mijlocul unei 
vânători de oameni dintr-o lume în alta. Şi chiar a 
crezut că-mi salvează viaţa când mă luptam cu 
Pearce. Oftez. 

— Ascultă, Byron, voiam să-ţi spun... Tuşesc — 
nu mă pricep deloc la asta: îmi... ăăă... pare rău că, 
ştii, te-am transformat în dihor. Chiar dacă ai 
meritat. 

Ochii lui Byron se împăienjenesc... de lacrimi? 
Bun, nu eram pregătită pentru asta. 

— Hei, ce-i acuma? mormăi, stingherită. Nu-i 
nevoie să te emoţionezi. Doar voiam să te informez 
că, în ciuda neînțelegerilor noastre din trecut, încep 
să cred că eşti un băiat de nădejde. Poate chiar... 
un prieten. 

Buza îi tremură şi ridic un deget, prevenindu-l: 

— Nu că n-aş fi pregătită să retrag această 
judecată, dacă situaţia o impune. 

încuviinţează energic din cap, dar încă se luptă 
să ţină în frâu un suspin. E absolut stânjenitor. 

— N-am să te mai dezamăgesc niciodată, Wisty. 
Ştiu c-am spus unele lucruri mai demult, dar... cred 
că eşti uluitoare şi nu ştii ce mult înseamnă pentru 


mine să aud — trage pe nas — că am prietenia ta. 
Adică, jur că poţi să bazezi pe loialitatea mea şi poţi 
să te aştepţi la cel mai înalt grad de devotament în 
viitor şi.. 

Ridic o mână: 

— Bun, am priceput, Byron. Nu-i nevoie să sari 
calul, doar... vino aici. 

Las flacăra să se stingă o clipă şi îmi desfac 
braţele, ade- menindu-l într-o total platonică, în- 
niciun-fel-ciudată, minusculă îmbrăţişare 
prietenească. Byron sare practic la mine, 
strângându-mă mai să mă omoare şi probabil 
lăsându-mi în păr lacrimi şi muci şi Dumnezeu mai 
ştie ce. 


Capitolul 


12 


Totuşi, toată povestea e oarecum înduioşătoare şi 
nu pot să nu mă simt un pic uşurată. WhIt 


NOI, CEI VII, SUNTEM ÎNSÂNGERAŢI, vlăguiţi şi ne 
luptăm să respirăm în acest loc blestemat. Dar, în 
timp ce ne târâm picioarele în şir indian prin 
mulțimile care forfotesc de-a lungul râului — Sasha 
şi Emmet, răniţi dar neînduplecaţi, Ragan, cu micul 
lui protejat supravieţuitor, Janine şi 
cu mine — emanăm viată în acest decor al morţii. 
Ei, bine, toţi, în afară de Celia. îi urmăm Semi- 
lumina printr-o mare de spirite, către un grup 
format din câţiva oameni pe care-i cunosc — sau îi 
cunoşteam. Oameni din oraşul nostru. Oameni care 
ar putea să ne ajute să-i localizăm pe părinţii mei. 
— l-aţi văzut pe Benjamin şi Eliza Allgood? 
întreb, fără să mă adresez cuiva anume, încercând 
să le atrag atenţia. Vă rog... mi-a văzut cineva 


66 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 
FOCUL 


părinţii? întreb, mai apăsat. 
— Whit! 


67 


James 
Patterson 


Sasha îmi face semn să mă apropii de un spirit 
gârbovit.Bărbatul e foarte bătrân, cu pielea 
pergamentoasă. E îmbrăcat într-un veşmânt negru, 
larg. Nu-1 recunosc la început, dar pe neaşteptate 
se apleacă şi mă cuprinde într-o îmbrăţişare 
îngheţată, ţeapănă. Răspândeşte un iz acriu, dar 
mai e si altceva: un uşor miros de scorţişoară. 


Amintirile mă năpădesc când îmi dau seama că- 
1 cunosc pe omul acesta. E bătrânul preot de la 
biserica la care ne duceau părinţii noştri, când eram 
mici, pe când religia era încă legală. Am încetat să 
mai mergem când Wisty şi cu mine eram încă copii, 
dar e el, sunt sigur. 

Mormăie ceva ce nu înţeleg şi mă apropii, dornic 
să găsesc îndrumare. 

— Poţi suporta, fiule? mă întreabă el, cu glas 
dogit. Poţi suporta să vezi adevărul? 

Apoi întinde un deget fusiform. îmi ţin răsuflarea, 
în timp ce-l urmăresc cu privirea şi Celia îmi 
strânge una dintre mâinile tremurătoare, Janine pe 
cealaltă. 

Picioarele mă poartă mai departe înainte ca 
propriul creier să înregistreze scena. Jos, pe malul 
Râului Veşniciei, se află un cuplu, un bărbat şi o 
femeie, croindu-şi drum prin puhoiul de oameni, 
aliniindu-i, organizându-i, consolându-i. 

— Mamă! Tată! strig din mers. 

Capetele li se întorc să se uite la mine şi emoția 


îmi sparge pieptul. 

Sunt ei, cu adevărat. 

— Whit? icneşte mama, cu glasul jumătate 
speranţă, jumătate durere. 

Ajung lângă ea şi o legăn într-o energică 
îmbrăţişare. 

— Mamă, credeam că n-o să te mai... 

Glasul mi se frânge. Trebuie să tac, altfel mă 
pierd cu firea. 

E nespus de slabă. Costelivă. Braţele ei mă 
cuprind şi de-abia o simt. Parcă m-ar Îmbrăţişa o 
fantomă. | 

Dar, totuşi, pot s-o simt. Are substanţă, chiar 
dacă numai puţină, iar scânteia din ochii ei e atât 
de vie când se uită la mine! 

îmi înăbuş un suspin şi tremur din tot corpul 
când o strâng pe mama în braţe, cu toată puterea 
pe care o am. 

Nu sunt sigur de cât timp stăm îmbrăţişaţi, când 
văd în spatele ei un bărbat pe care îl recunosc cu 
greu. A îmbătrânit cu o sută de ani şi pare mic, 
fragil. 

— Tată? şoptesc, nevenindu-mi să cred. 

Mă desprind din braţele mamei şi alerg în calea 
bărbatului care a fost mereu stânca mea, terenul 
ferm de sub picioare. Bărbatul pe care credeam că 
l-am pierdut pentru totdeauna. 

Mă strânge într-o îmbrăţişare sălbatică şi braţele 


James 
Patterson 


lui sunt mai puternice ca oricând. Puternice şi 
solide. 

îmi simt amândoi părinții. 

Ceea ce înseamnă că... Sunt morți sau vii? Mi-e 
imposibil să formulez această întrebare, aşa că aleg 
varianta de rezervă. Mă retrag de lângă tata şi mă 
uit la mama, dornic să ştiu: 

— Ce e râul ăsta? Si ce faceţi voi aici? 


Vocea mamei e blândă, mângâietoare, ca atunci 
când încerca să mă ajute la o problemă grea de 
matematică, pe când eram copil. 

— Ştii ce e, Whit. E râul către malul celălalt. 

— Şi ce e pe malul celălalt? întreb cu 
încăpățânare. 

— Aflăm cu toții, când ne vine vremea, 
răspunde tata. Whit, acesta e momentul cel mai 
important din viaţa ta şi a lui Wisty. Lumea e într-un 
zbucium. teribil şi blocajul de la râu e doar un 
simptom. Nu ne-am închipuit niciodată că se va 
întâmpla aşa, atât de repede. 

— Ce se întâmplă, exact? cer să aflu. 

Oricât aş fi de uşurat să-mi văd părinţii, mă 
pomenesc totodată furios pe ei. Ar fi trebuit să ne 
pregătească mai bine. Şi continuă să-mi servească 
aceste jumătăţi de adevăr. 

Mama mă tine de mână, ca si cum n-ar mai vrea 
să-mi dea drumul. 

— Cel Care Este Unicul a ridicat podul peste 


Râul Veşniciei si haosul s-a dezlănţuit. Cursul firesc 
al vieţii, al desti- nului, al Profeţiilor, a fost întrerupt 
în mod periculos. 

— Foarte curând vom afla dacă Profeţiile se vor 
împlini sau nu, intervine tata. Dar Wisty e implicată 
la fel de mult ca tine. Tata îşi aşază mâinile pe 
umerii mei şi glasul lui e rugător: Whit, unde-i sora 
ta? 

— N-am nici cea mai vagă idee, răspund 
exasperat. De ce n-o întrebi pe prietena ta, doamna 
Highsmith? Ea a spus că Wisty trebuie să se ocupe 
de Unicul. Ea e cea care ne-a trimis pe fiecare pe 
drumul nostru. Dar acum totul pare curată nebunie. 
N-ar fi trebuit să am încredere în bătrâna aia. Nici 
nu vreau să mă gândesc ce s-a putut întâmpla cu 
Wisty. 

Simt un junghi de durere după ce rostesc 
vorbele şi le regret imediat, când văd chipurile 
părinţilor mei. Am încercat să 
mă concentrez doar la ce aveam eu în fată. 
Adevărul e că sunt 
înnebunit de îngrijorare pentru surioara mea. 

— Mamă, tată, eu... 

Aşez o mână pe încheietura mamei. 

— E aici, intervine Celia. O simt cumva. De 
parcă lumina ei, focul ei schimbă energia acestui 
loc. E pe Tărâmul Umbrelor, sunt sigură. 

Tata îi zâmbeşte Celiei, dar fruntea mamei se 


James 
Patterson 


încreţeşte. 

— Totuşi, timpul se scurge, spune ea. 

— Ştiu. Nu sunt sigură că va reuşi să ajungă aici 
la timp, răspunde Celia, cu un aer speriat. 

— Este exact ceea ce a vrut Unicul, spune tata 
furios, înțelegând consecinţele. Dacă ajunge la 
Wisty pe Tărâmul Umbrelor şi dacă o găseşte 
singură... ar putea fi sfârşitul... sfârşitului. 

— Cum adică, sfârșitul sfârşitului? întreb. 

Părinţii mei schimbă priviri cu Celia. Oare ce ştiu 
numai ei trei? 

— Ce se poate întâmpla? insist, dar niciunul nu 
mă priveşte în ochi. 

M-am săturat de privirile cu subînţeles, dedicate 
doar morţilor atotştiutori. M-am săturat de secrete. 
Ştiu că sora mea are un rol important în toate astea 
şi că pericolul în care se află e absurd de mare, iar 
asta e tot ce mă interesează. Dacă e aici, am s-o 
găsesc. 

Mă întorc pe călcâie şi plec în viteză. 

— Whit! strigă tata după mine. 


Capitolul 


173 


Mă duc s-o găsesc! strig peste umăr. Am căutat-o 
pe Wisty toată viața şi n-o să mă opresc 


acum. Wisty 


BYRON ŞI CU MINE GONIM prin labirintul Tărâmului 
Umbrelor, încercând cu disperare să ajungem la 
Whit şi la părinţii mei înainte de aşa-numitul sfârşit 
al sfârşitului. 

Am pătruns mai adânc ca niciodată pe Tărâmul 
Umbrelor şi cerul care se luminează nu e o 
consolare, căci norii sunt sângerii şi pădurea pare 
carnivoră. Copacii, care par să fie din... oase? ... se 
clatină spre noi, şoptind lucruri pe care nu le pot 
desluşi. Mă opresc o clipă, ciulind urechile. 

— Ce-i? întreabă Byron, dar scutur din cap. 

Nu-mi pot explica de ce, dar aud glasul muzical 
al Celiei răsunând pe drumul pustiu şi simt 
prezenţa fratelui meu, de parcă ar fi trecut pe-aici 


73 


James 
Patterson 


nu de mult. 
— Nimic, cred că suntem pe drumul cel bun. 


74 


în clipa următoare, un os pocneşte în preajma 
noastră şi sar în sus ca arsă. Byron scânceşte, ceea 
ce nu prea face să detensioneze atmosfera.Un râs 
gros, înfundat erupe pe seama noastră. Mă răsu- 
cesc dintr-o mişcare şi îl văd pe Pearce, calm şi 
ostentativ, cu capu-i blond sprijinit de un copac, 
privindu-şi fascinat prada. 

Tot trupul mi se încordează. Sărutul pe care mi l- 
a dat Pearce cu forţa îmi revine în minte, deşi încerc 
să-l alung. Doar văzându-l, sunt cuprinsă de ruşine 
şi clocotitoare furie deopotrivă. 

— S-ar putea să fi fost într-adevăr pe drumul cel 
bun, domnişoară Allgood. Păcat că acum n-o să mai 
reuşeşti să ajungi la familia ta, spune el, aproape 
scuzându-se. 

Mă întorc spre Byron. 

— Pearce e o Curbă? şoptesc cu asprime, 
împungându-l între coaste. 

Byron se strâmbă şi îşi masează tâmplele. 

— Probabil că ar fi trebuit să-ţi spun, dar nu 
eram sigur. Am bănuit că ar putea fi, pentru că e 
mai tânăr decât cei mai mulţi dintre soldaţii N.O. şi 
extrem de receptiv. 

Pearce zâmbeşte cu satisfacţie. 


— Mă nedreptăţeşti, Swain. Nu sunt doar o 
Curbă, ci un fost ofiţer T.E.P.N.O., nici mai mult, nici 
mai puţin. Nu că ar mai avea vreo importanţă, acum 


James 
Patterson 
că Unicul a spart ultima frontieră. 

Sunt uluită. 

— Unicul e pe Tărâmul Umbrelor? întreb cu glas 
şoptit. 

Sfârşitul. Asta voia să însemne zvonul, îmi spun. 

— Cum...? 

— O, presupun că l-ai ajutat tu, cu micul tău val 
de putere, la palat. 

Pearce aruncă un os spre un copac, până pe 
partea cealaltă a drumului, cu o forţă 
surprinzătoare, şi osul se rupe perfect în două. 
Bănuiesc că n-a uitat nici valul de putere pe care i l- 
am dat /ui. 

Rânjeşte şi dinţii lui scânteietor de albi arată 
absolut 
fiorosi. 

— Dar, oricum, sunt sigur că Unicul a ajuns deja 
la restul familiei Allgood. Pearce îşi lasă capul într-o 
parte: îţi aminteşti cum ţi-ai privit dragii părinţi 
dispărând în fum, nu-i aşa, Wisty? 

Durerea mă izbeşte ca un şoc electric şi mâinile 
mi se strâng în pumni. 

— Bineînţeles că-mi amintesc, spun, printre 
dinţi. 

Pearce priveşte în zare, gesticulând spre o scenă 
imaginară. 

— Ei, închipuie-ţi, dacă vrei, cum părinţii tăi 
neajutoraţi şi gluma proastă de frate-tău se evaporă 


de pe Tărâmul Umbrelor în adâncurile iadului, de 
data asta de-adevăratelea. îşi priveşte încheietura 
mâinii, ca şi cum s-ar uita la ceas: Asta ar trebui să 
se întâmple... cam acum. 

Atunci mă năpustesc la el. 

Byron intră în panică şi încearcă să mă 
împiedice, dar eu fac efectiv spume la gură. 

— Wisty, nu! Mă apucă de braţe: Nu-l face şi 
mai puternic! Lasă-mă pe mine să lupt! 

Arunc o privire spre băiatul ăsta sfrijit, atât de 
încrezător, atât de nesăbuit, un prieten atât de bun. 

— Nu, B. Luptăm împreună, îi spun. 

— O, asta ar trebui să fie grozav, râde Pearce. 
Prinţesa şi broasca, unindu-şi forţele. Bine, atunci. 
Să începem. 

Pearce înaintează spre copac, parcă plutind, fără 
gravitație, apoi se repede la noi, ca o pisică. Mă 
aplec, dar porunceşte vântului să mă ridice şi mă 
loveşte peste faţă cu dosul palmei. Mă doare, dar 
ştiu că e doar o mică parte din ceea ce e capabil să 
facă. 

Se joacă cu noi. 

încerc să-mi concentrez puterea, dar apoi el... 
pur şi simplu dispare. 

Aerul pulsează în spatele nostru şi mă feresc din 
calea lui Pearce când se materializează, dar deja i-a 
pus piedică lui Byron, doborându-l la pământ. 

— Aş putea să vă omor pe loc, desigur, dar 


James 
Patterson 


sunteţi atât de amuzanți, prieteni. 

Râde, privindu-l pe Byron cum se chinuie să se 
ridice. 

înhaţ mâna lui Byron şi îmi transfer toată puterea 
prin palmele noastre, un ghem de energie 
dezlănţuită care ne circulă prin vârfurile degetelor şi 
îl pârjoleşte pe Pearce. 

— Nici acum nu pricepi cum merge treaba, nu-i 
aşa? Pearce planează deasupra noastră, netulburat. 
Spune-mi cum e posibil ca Profeţia să se învârtă în 
jurul unei persoane atât de imbecile? L-ai făcut pe 
Unicul mai puternic, m-ai făcut pe mine mai 
puternic. De fiecare dată când îţi foloseşti „Darul” — 
face semnele ghilimelelor în aer — asupra noastră, 
noi ne mai încărcăm puţin şi puterea ta slăbeşte. 
Nu. Poţi. Câştiga. 

Furia mea alimentează o nouă uluitoare explozie 
de energie prin Byron şi prin mine, iar Pearce 
tresare. Lumina erupe în jurul nostru şi simt 
curentul electric supranatural de puternic galopând, 
furnicând, fumegând. 

Dar, deşi poate că sunt de zece ori mai puternică 
decât am fost vreodată, deşi îl atacăm pe Pearce cu 
un curent mult mai intens decât cel care era cât pe 
ce să-l ucidă în palat, e... teafăr. 

E mai puternic decât noi. încă. 

îmi dau seama de asta tocmai când Pearce 
aruncă înapoi 


în direcţia noastră unul dintre valurile mele de 
curent. Socul 


trece prin noi şi Byron zboară în spate, smuls din 
strânsoarea mea. Zace la câţiva metri, cu trupul 
răsucit într-o poziţie înfricoşătoare. Neclintit. 

Cu conexiunea pierdută, sunt mai neputincioasă 
ca oricând şi nu mai pot lupta cu monstrul ăsta. 
încerc să fug, dar mă apucă de păr cu o mână, 
trăgându-mă în spate şi dobo- rându-mă de pe 
picioare. 


Capitolul 


74 


Pearce începe să-mi strângă capul în gheare şi mă 
crispez, făcându-mi curaj să înfrunt sfârşitul. Wh it 


AM SOSIT LA ŢANC. O văd pe Wisty în strânsoarea 
mortală a lui Pearce şi alarma îmi răsună în cap. 
Văd roşu în faţa ochilor. 

les în goană din pădure şi mă năpustesc asupra 
lui Pearce, cu forţa a o mie de devoratori de suflete 
turbaţi, doborându-l la pământ. E nemaipomenit 
de puternic, dar în momentul ăsta nu se poate 
pune cu nevoia mea absolută de a-mi salva sora. 

E la pământ, dar probabil nu pentru multă 
vreme. 

Fug la Wisty, care e chircită pe jos. Simt o 
uşurare imensă când îmi dau seama că sora mea 
trăieşte. Tuşeşte si se îneacă şi are o zgârietură 
urâtă pe obraz, dar trăieşte. 


80 


— — Hei. Wisty se uită la mine, cu durerea 
întipărită pe chip: Mă întrebam când o să apari. Nu 


că n-aş fi avut... — se prăbuşeşte, cuprinsă de un 
atac de tuse — ... situaţia sub control.Şşt, îi spun. 
Uşurel. 


Dar în timp ce îi masez spatele, mă cuprinde o 
furie istovitoare. îmi rotesc privirea şi văd trupul 
palid, însângerat al lui Byron Swain încolăcit fără 
vlagă pe după o buturugă. 

Simt cum sângele mi se scurge din obraji. 
Nimeni nu merită să iasă din joc aşa. 

— Nu te mişca, mârâi cu glas de oţel când 
Pearce încearcă să se ridice. Te omor acolo unde 
eşti. 

Pearce zâmbeşte, jovial ca întotdeauna în 
spatele ochilor săi reci. 

— Hai să clarificăm lucrurile. Tu îmi spui mie să 
nu mă mişc? Nu cred că pricepi cine are situaţia în 
mână, micule vrăjitor, zice şi ochii lui mă 
săgetează ameninţători: Sau cine e cel care va 
muri. 

Mă ridic şi mă îndepărtez de Wisty, în vârful 
picioarelor, pregătit. 

— Uiţi că nu trebuie să ne temem de tine, 
Pearce. N-ai cum să ne omori. Unicul ne vrea vii, 
altfel nu ne poate lua puterea magică. Tu eşti cel 
vulnerabil aici. 

încerc să nu mă uit la trupul schilodit al lui 


James 
Patterson 


Byron, care zace undeva într-o parte. 

Pearce râde. 

— Ah, Whit. Naivul, sensibilul, idiotul Whitford 
Allgood. S-ar putea să te amuze să afli că, de fapt, 
am descoperit cum să-ţi absorb puterea. Singurul 
lucru de care e nevoie este... moartea ta. Dacă te 
omor, devin şi mai puternic. Apoi, singurul lucru 
care-mi mai rămâne de făcut — şi chiar mă 
întristează c-o să ratezi asta — va fi s-o aduc pe sora 
ta iubită la Unicul, ca să facă onorurile măcelului. 

Expresia i se schimbă şi îmi dau seama că are 
propriile planuri, în spatele măştii sale de loialitate. 


Capitolul 


75 


— Asta dacă am chef, adaugă. Nu prea mai am nevoie 
de ajutorul lui, sincer să fiu. Whit 


MÂINILE ÎMI SUNT STRÂNSE în pumni, dar sudoarea 
continuă să mi se adune în palme, în timp ce ne 
dăm târcoale. 

Când păşesc peste trupul nemişcat al lui Byron 
— rămas cu un braţ deasupra capului, într-un gest 
de apărare, şi celălalt întins către sora mea — simt 
atâta ură faţă de Pearce, încât sunt surprins că nu 
arunc şi eu flăcări. 

O să plătească. 

Sunt furios, dar nu sunt prost. La început, încerc 
să mă ţin departe de el, aplecându-mă şi mişcându- 
mă încet prin strania lumină roşiatică, aşteptându-i 
prima mişcare. E nefiresc de tăcut, ceea ce mă 
exasperează şi mai mult. 


83 


James 
Patterson 


Având în vedere ultima noastră ciocnire, mă 
aşteptam ca Pearce să se teamă de mine, sau cel 
puţin să-mi arate ceva respect. în schimb, emană 
siguranţă, cu acel mic zâmbet ironic al său. Rămâne 
în ofensivă şi paşii lui mari mă împing tot mai 
departe în pădure, unde cantitatea de magie e din 
ce în ce mai apăsătoare.Sunt ametit Încă înainte să 
înceapă lupta. 

Curând, cărarea se îngustează şi braţele 
copacilor de oase se întind spre noi ca nişte demoni 
flămânzi. M-a înghesuit într-un colţ. L-am mai învins 
cândva pe Pearce, dar, sincer să fiu, n-aş mai 
suporta să-l ştiu aproape de craniul meu. Dacă 
închid ochii, aproape că simt acea durere 
incandescentă pâijolindu-mi tâmplele. 

Mă uit la acest puşti, cu privirea lui de sociopat, 
şi mâinile 
mi se răcesc, pulsul îmi bubuie în urechi. Mă 
confrunt cu cel 
mai vechi duşman al meu: Frica. 


Apoi îmi amintesc de sora mea rănită şi de 
prietenul meu mort, zăcând pe jos printre gândaci 
şi oase, şi mă năpustesc asupra acestui şarpe, cu 
inima plină de dorinţa de răzbunare. 

îi sunt superior doar ca forţă fizică şi ca statură, 
dar se mişcă repede şi atletic, evitând fără efort 
aproape fiecare lovitură de pumn pe care o lansez. 
Pesemne a pus la inimă ultima mea provocare la 


lupta corp la corp, pentru că acum plătesc cu vârf şi 
îndesat pentru asta. E limpede că are la activ o 
bogată experienţă militară, căci curând sunt lac de 
sudoare şi răsuflu greu. 

Magia acestui loc mă slăbeşte, loviturile mele 
sunt stângace. Cât de prost am fost să nu-mi 
amintesc cum m-a afectat pădurea asta data 
trecută! 

Pearce mă loveşte în coaste şi mă împleticesc, 
ieşind de pe cărare şi lovindu-mă de un copac, faţă 
în faţă cu un craniu în descompunere, care rânjeşte 
şi îşi pocneşte fălcile. 

Când mă întorc, îngrozit, Pearce vine deja din 
nou spre mine, cu pas voios, aproape jucăuş, şi în 
sfârşit încep să-mi dau seama că sorții nu sunt de 
partea mea. 

Acum pare de o mie de ori mai puternic decât 
înainte. Chiar dacă e un nemernic arogant, cu iluzii 
de mărire, când spune că nu mai are nevoie de 
ajutorul Unicului, îl cred. 

Ceea ce înseamnă că sunt puţin cam slab pe 
lângă el. 

Am noroc şi reuşesc să-i aplic un croşeu 
zdrobitor în maxilar, care ar fi trebuit să-l doboare, 
dar rămâne în picioare. 

Pearce preia avantajul, cu o lovitură în stomacul 
meu, rapidă şi sălbatică. Mă îndoi, cu un geamăt 
şocat, şi când apuc să trag o gură de aer acriu, mă 


James 
Patterson 


răsuceşte şi mă imobilizează cu braţul pe după gât. 

Nu mai pot gândi decât; Eşti un sportiv de elită, 
Whit. Cum de s-a întâmplat una ca asta? 

O să mor astăzi aici. 

Și apoi o s-o omoare pe surioara mea înainte să 
apuce să-i revadă pe părinții noştri. 

Dau din mâini şi din picioare, îl împung cu 
coatele, cu faţa umflată de efort, dar nu reuşesc 
nici măcar să scap din strânsoarea lui. 

— Haide, haide, stai /iniştit, Whitford. O să te 
doară doar o dipă. Râde, cu un râs crud. Bine,nue 
chiar adevărat. 

Sunt aproape inconştient şi la început bănuiesc 
c-o să-mi topească faţa, dar se pare că altul e 
planul lui. 

Mă apucă brusc de picioare, comprimându-mi-le 
până la stomac — nu, în stomac. îmi simt organele 
strivite. 

Imaginaţi-vă că sunteţi eviscerări cu ajutorul 
unor părţi din trupul vostru, într-o agonie ce 
vibrează din ambele părţi, şi s-ar putea să fiţi pe- 
aproape de ceea ce simt eu în clipa asta. 

Se pare că Pearce a exersat un nou truc mortal. 

Ce informație ti pot da ca să-l fac să înceteze? 
îmi urlă mintea. Dar, desigur, n-am ce să-i spun şi 
oricum nu s-ar opri. 

Şi e din ce în ce mai rău. 

Nu-mi dau seama ce se întâmplă, dar în fiecare 


celulă a trupului meu simt cea mai chinuitoare 
durere, de parcă Pearce mi-ar vâri membrele şi 
trunchiul în interiorul craniului, făcând din mine o 
minge de fotbal umană. îi văd mâinile, dar asta-i 
tot. Nu mai pot gândi. Nu pot decât să privesc cu 
groază cum Pearce îndreaptă un deget către 
sălbăticia îndepărtată a Tărâmului Umbrelor. 

— Prinde pasa! îi strigă lui Wisty, pe care n-o pot 
vedea, dar îi aud rugăminţile jalnice, hohotele de 
plâns inutile. Nu? Nu contează. Sunt sigur că unul 
dintre copacii oaselor o să-l prindă. 

Şi apoi trupul meu comprimat îi cade din mâini, 
doar pentru a intra în contact cu cizma lui cu 
bombeu de fier, într-un şut cumplit care mă azvârle 
în aer. 

Abia îmi stăpânesc un urlet. îmi concentrez 
puterea ca să absorb lovitura, ca să întorc vraja, ca 
să... evit în orice mod inevitabilul. 

Lumea se întoarce pe dos şi înapoi şi mă învârt 
prin aer, apropiindu-mă tot mai mult de acele 
trunchiuri-mamut, cu o viteză uluitoare, o maşină în 
coliziune frontală. O, nu. 

Nu, nu, nu. 

Craniul mi se izbeşte într-un copac al oaselor, cu 
forţa unui tren de marfă, dar nu mă zdrobesc. Nu 
mor. 

Ricoşez. 

Când zbor prin aer, trupul îmi iese cu forţa din 
cra- niul-minge, fără oase rupte ori mutilări. 


James 
Patterson 


Trăiesc, dar n-am mai fost în viaţa mea atât de 
scos din sărite. 

Mă năpustesc, furia întunecându-mi chipul şi 
vederea. N-am timp decât să văd privirea uluită de 
pe moaca stupidă a lui Pearce, înainte să mă izbesc 
în pieptul lui, zbătându-mă prin aer cu o sută 
treizeci de kilometri la oră. 


Capitolul 


70 


Pot spune cu siguranță că l-am pus la 
pământ. Wisty 


— AR FI TREBUIT SĂ VERIFICĂM, îi mormăi fratelui 
meu. Ar fi trebuit să ne asigurăm că am terminat 
treaba. 

Whit şi cu mine îl cărăm pe Byron Swain, 
inconştient, rănit — dar categoric nu mort — pe 
drumul anevoios şi, la fiecare pas, am impresia că-l 
aud pe Pearce pe urmele noastre. 

— Las-o baltă, Wist. Ţi-am spus. S-a sfârşit cu el. 
Hai să ne concentrăm să-l ducem pe Byron la râu. 
Aproape am ajuns, oricum. 

— Serios? 

Fratele meu încuviinţează din cap, trăgându-1 în 
sus pe Byron. Capul îmi vâjâie. Singurul lucru pe 
care îl văd în faţă e panta abruptă pe care urcăm şi 
umbrele ce se încolăcesc în iarba uscată. în spatele 


James 
Patterson 


nostru se înalţă prezenţa întunecată a pădurii de 
oase. 


90 


Dar ce e dincolo de deal?Grăbesc pasul, 
luptându-mă cu povara lui Byron să urc mai sus, 
mai repede. Sunt ameţită. N-am crezut că vom 
reuşi să ajungem aici, că-mi voi revedea părinţii. 
Ştiu că Whit i-a văzut deja, dar alung acest gând. 
Dacă mă las să cred în această posibilitate şi se 
dovedeşte a fi un miraj, ca de fiecare dată când i- 
am văzut, cred că voi fi distrusă. 

îmi muşc buza. Nu, Wisty, Nu e real. Nu încă. 

Dar descopăr că-mi ţin răsuflarea şi, când 
ajungem pe coama dealului şi valea se desfăşoară 
la picioarele noastre, speranţa îmi înfloreşte în 
suflet. Văd apa şerpuind dedesubt, o linie groasă, 
gri, despărţind lumea de aici şi totul de dincolo. 

Şi acolo, lângă râu, ca în fiecare vis pe care l-am 
avut de luni în şir, sunt părinţii mei. în jurul lor sunt 
mase de oameni, mulţimi peste mulţimi, bântuind 
fără să aibă unde să meargă, opriţi de un pod 
basculant ridicat care-i împiedică să treacă râul, 
învârtindu-se în anticamera morţii. Dar n-am cum 
să-i confund pe părinţii mei. Stau mână-n mână, 
într-o parte, cu capetele ridicate spre vârful colinei. 
Aşteptând. Aşteptându-mă pe mine. 

Aerul de aici e atât de încărcat de magie, încât 
abia pot respira, dar îi las în urmă pe Byron şi Whit 
şi alerg spre părinţii mei cu toată viteza, 
împiedicându-mă. Inima îmi goneşte atât de 
repede, încât îmi strânge pieptul. 


James 
Patterson 


A 


Nu e rea/, nu e real, nu e real, îmi şoptesc, 
pentru orice eventualitate. 

Dar năvălesc în braţele firavului meu tată, ca să 
ne prăbuşim amândoi la pământ, şi este real. Toate 
astea chiar se întâmplă. 

— Hei, Petardă! spune tata, cu ochii strălucind, 
şi mă pierd cu firea. 

Mă întind ameţită după mâna pergamentoasă a 
mamei mele şi încerc să-i spun ceva — Te iubesc, 
mi-a fost dor de tine, orice — dar lacrimile îmi 
îneacă vorbele şi respir precipitat. 

— $$$, şşş, draga mea, şopteşte mama, luându- 
mi faţa în mâini şi ştergându-mi lacrimile cu 
degetele mari. 

Dar începe şi ea să plângă, în timp ce-mi 
netezeşte părul încâlcit şi mă priveşte, ducând o 
mână la gură. Pentru prima oară, de multă vreme, 
sunt conştientă de vânătăile de pe faţa mea palidă, 
de rănile care încă nu s-au vindecat şi de starea 
dezgustătoare a hainelor mele. 

Mă ia în braţe, legănându-mă. 

— Puiul meu, ce-ai păţit? 

Glasul îi tremură. 

— Nu-i nimic, mamă. Nu-i nimic, spun. 

Dar nu sunt prea convingătoare, de vreme ce 
sunt tot cu ochii în lacrimi. Şi încă năucită. Mă 
smulg din braţele mamei. 

— De ce ne-aţi spus să nu venim după voi? 

Mă uit la ambii mei părinţi. Nu-mi răspund, dar 


acum că am întrebat şi acum că sunt aici, nu mai 
contează. îmi îngrop faţa în braţele tatei şi o apuc 
pe mama de mijloc. N-o să-i mai las niciodată să 
plece. 

— Mă primiţi şi pe mine să mă bucur cu voi? 
întreabă Whit, uitându-se la ochii noştri umflaţi şi la 
feţele noastre triste. 

Râd abia auzit, dar întind o mână după fratele 
meu. îmi strânge palma şi intră în cerc, plecându-şi 
capul ca să-şi ascundă emoția. Lacrimile şiroiesc 
neoprite pe obrajii supţi ai tatei. 

Stăm aşa, noi patru, legănându-ne îmbrăţişaţi, 
până când o simt pe mama tremurând şi observ că 
mi se face pielea de găină pe braţe. Un vânt rece 
se stârneşte cu repeziciune. 

— O, nu, geme din apropiere o voce cunoscută. 

Celia! Mă bucur întotdeauna nespus s-o văd şi 
dau s-o îmbrăţişez, dar expresia de pe chipul ei mă 
opreşte. 

—  Ce...? încep să întreb, dar apoi înţeleg. 

în timp ce temperatura scade vertiginos, dinţii 
încep să-mi clănţăne şi simt un frig înfiorător 
punând stăpânire pe mine — un frig mai puternic 
decât am simţit vreodată pe Tărâmul Umbrelor... 


Capitolul 


/] 


E Unicul. Wisty 


VÂNTUL ÎMI RĂVĂŞEŞTE PĂRUL roşu peste faţă, iar 
el străbate calm valea, cu ochii limpezi şi o 
expresie hotărâtă. Pare să alunece spre noi. Aerul 
se ondulează în jurul lui, de- formându-se ca sub un 
suflu dogoritor, şi până şi cerul roşu se întunecă în 
faţa prezenţei sale respingătoare. 

în ciuda vântului, râul se opreşte, cu apa 
neclintită ca gheaţa. 

Totul e pe dos. 

Când Cel Care Este Unicul trece, miile de spirite 
amuţesc, făcând un pas înapoi, cu ochii plecaţi de 
respect ori de teamă. Nu mai e nicio diferenţă. 

înaintează prin mulţime cu o încetineală voită, 
fără să-şi desprindă privirea de pe faţa mea. 


94 


Mă strâng lângă ai mei, apucând braţul delicat al 
mamei. Tata se aşază în faţa mea, cu maxilarul 
încleştat, iar fratele meu mă strânge de umăr.Celia 
stă hotărâtă lângă el, cu Semi-lumina ei pâlpâind. 
Suntem uniţi, sau cel puţin aşa arătăm. Dar Unicul 
vine neabătut. Şi ştim cu toţii că vine după mine. 

— Aşadar, ne întâlnim din nou. Toată familia 
Allgood, spune Unicul, cordial, oprindu-se în faţa 
noastră, pe pietrişul umed. E singur. Aţi găsit Râul 
Veşniciei, continuă el. Foarte bine. Nici eu n-aş fi 
putut planifica mai bine lucrurile. 

Nimeni nu spune nimic în prima clipă, iar aerul e 
atât de greu, încât am impresia că mă sufoc. Lângă 
mine, părinţii mei par mici în umbra lui înaltă. Nu 
pot să-l las să le facă iarăşi rău, ştiind că pe mine 
mă vrea. 

— Poate că n-ai planificat tu asta. Poate că am 
făcut-o noi, răspund, ieşind din spatele tatălui meu. 
Am senzaţia că stomacul mi-e plin de bolovani. 
Pumnii lui Whit sunt strânşi, gata să ne apere. 

— Ce vrei? se răsteşte el la Unicul, iar eu scutur 
din cap. 

Whit, nu! Acum n-avem de-a face doar cu 
Pearce. 

Unicul clatină din cap, ca şi cum ar fi dezamăgit. 

— Ştii ce vreau. O vreau pe fata cu părul roşu ca 
flacăra. Vreau focul ei, vreau energia ei, vreau Daru/ 
ei. 

— Niciodată. îmi scutur capul vehement, simțind 


James 
Patterson 


cum mă aprind deja de furie. Va trebui mai întâi să 
mă omori. 

îmi dau seama că posibilitatea e foarte reală în 
situaţia de faţă. 

— Nu cred că m-ai auzit bine, copilă. A sosit 
clipa. Cu cele patru elemente în puterea mea — 
pământul, vântul, apa şi, în sfârşit, focul — voi fi 
etern, voi fi un dumnezeu. 

Nu pot să nu-mi amintesc ce ne-a spus doamna 
Highsmith în apartamentul ei: misiunea noastră 
este să-l împiedicăm pe Unicul să se joace vreodată 
de-a Dumnezeu. Apoi mă gândesc la glasul mic al 
lui Pearl. Poate că avea dreptate: poate că Unicul a 
ajuns deja acolo. 

— lar după ce îndeplinesc această ultimă cerinţă 
— ochii Unicului scânteiază — călătoria mea va lua 
sfârşit. Am fost răbdător, Wisteria, dar cred că am 
aşteptat destul. 

înghit. Chiar a sosit timpul, dar asta nu înseamnă 
că trebuie să cedez fără luptă... nu? 

— Dar şi călătoria familiei Allgood e pe cale să se 
sfârşească! strigă tata din senin. 

Mă holbez la el, surprinsă. Vrea să spună că se 
va sfârşi prin moartea noastră? 

Unicul gândeşte acelaşi lucru. 

— Mă bucur că suntem de acord în această 
privinţă, Allgood, zice el ironic. Acesta e, într- 
adevăr, sfârşitul. Hai să isprăvim odată, bine? 
Wisteria? 


Ridică o sprânceană şi o durere mocnită începe 
să-mi zvâcnească lângă tâmpla stângă, în timp ce 
vântul geme. Unicul e cel care-mi provoacă durerea, 
sunt sigură de asta. Tremur, incapabilă să-i răspund. 
N-am absolut niciun plan. 

Atunci mama face un pas înainte, cu chipul 
înverşunat, sfidător: 

— Copiii noştri — ne cuprinde cu braţele pe după 
talie, trăgându-ne mai aproape — au trecut deja 
prin cele Cinci Tărâmuri. îti dai seama ce înseamnă 
asta? 

Eu, una, sigur nu, dar toţi ceilalţi par să 
înţeleagă. O hoardă de suflete moarte, care s-au 
retras speriate pe malul râului, murmură stârnite de 
această posibilitate şi şoaptele lor vibrează în aer ca 
aripile unor fluturi de noapte. Mii de ochi se înalţă 
spre Unicul, aşteptând, aşteptând. 

Fireşte, Unicul doar zâmbeşte cu indulgență, 
amuzat. 

— Haide, zău, Eliza, mă aşteptam la mai mult de 
la tine. Doar nu crezi acea povestioară? 

Vântul vuieşte mai tare, o mărturie a puterii lui. 

Obrajii mamei se înroşesc în faţa acestei insulte. 
E la o palmă doar de Unicul şi, cu toate că statura 
acestuia îi domină trupul mărunt, împuţinat de 
foame, expresia de pe chipul ei ar putea sfărâma 
munţii. 

— Profețiile — care, după cum îţi aminteşti, au 
prezis corect Darurile lor — s-au împlinit, subliniază 


James 
Patterson 


ea, pe un ton caustic. Copiii au cunoscut deja cele 
Cinci Tărâmuri ale existenţei umane: adevărata 
dragoste, adevărata suferinţă, adevărata teamă, 
adevărata compasiune şi, acum, adevăratul curaj. 
Domnia lor e aproape. 

Stai aşa... ce? Mă holbez la Whit. Faţa lui e o 
mască de piatră, dar ochii par şovăitori o clipă. Cinci 
Tărâmuri? Domnie? Am impresia că e prima oară 
când auzim asta. Nu e suficient de imposibil doar 
să-l detronăm pe Unicul şi să restabilim ordinea 
firească a lucrurilor? Aşadar, am luat parte la un fel 
de vânătoare profetică, sfârşind prin a avea o 
responsabilitate copleşitoare, iar acum nimeni nu se 
sinchiseşte să ne informeze care e adevăratul scop? 

Acum capul îmi bubuie, căci Unicul îmi absoarbe 
puterea, iar ochii lui se îndreaptă brusc spre faţa 
mea când tresar. Expresa lui senină mă face iarăşi 
să mă îndoiesc de tot şi de toate. E atât de convins 
că va câştiga, că vom muri cu toţii. Cum pot părinţii 
mei să fie atât de încrezători în faţa manipulării lui? 

— A, da, Profeţiile, cugetă Unicul. Dar, după cum 

aţi subliniat voi, Benjamin şi Eliza, ei sunt doar nişte 
copii. 
Nepregătiţi de părinţii lor să facă prea multe în 
lume. Şi, cu siguranţă, nepregătiţi să conducă pe 
cineva, ori măcar să controleze nemaipomenitele 
Daruri ce le-au fost date. Cum vă simţiţi ştiind că ati 
dat greş? 

Whit şi cu mine păşim în faţă şi începem să 
protestăm — spre încântarea Unicului —, dar mama 


ne alungă cu un gest al mâinii şi răspunde 
neintimidată: 

— Dacă le-am fi dezvăluit dinainte lui Whit şi 
Wisty care sunt rolurile lor, n-ar fi putut niciodată 
să-şi deschidă inimile cu adevărat la întreg spectrul 
experienţei umane. S-ar fi simţit întotdeauna altfel. 
Trebuiau să vină aici, trebuiau să ne caute 
înfruntând orice obstacol — înfruntând moartea 
însăşi — pentru a cunoaşte ultimul nivel al 
experienţei umane: curajul. 

Acum înţeleg. De aceea ne-au spus părinţii noştri 
să nu venim aici: trebuia să luăm singuri decizia, în 
ciuda oricăror riscuri, să fim cu adevărat curajoşi. 
Am fost atât de supăraţi pe ei că nu ne-au spus. Dar 
aveau dreptate. 

— Au dobândit ceva ce tu nu vei avea niciodată, 
punctează tata. 

înţeleg că toate astea ne cam depăşesc, dar mi- 
aş dori să nu mai vorbească despre Whit şi despre 
mine de parcă n-am fi de faţă. Dar tata continuă să 
lovească în Unicul: 

— Te-ai sabotat singur, ai ucis fiecare strop de 
compasiune pe care l-ai fi putut avea, aşa că n-o să 
poţi cunoaşte niciodată dragostea adevărată. 

— Cel care deţine controlul asupra tuturor 
elementelor e stăpânitorul suprem, răspunde 
Unicul, dând din mână în semn de dispreţ, iar vântul 


James 
Patterson 


geme. 

Mi se pare că aerul îmi năvăleşte prin craniu şi 
capul mă doare şi mai tare. 

— Ştim cu toţii cum se va termina şi încep să-mi 
pierd răbdarea, continuă Unicul, apropiindu-se de 
mine. Wisteria, dă-mi Darul: acum! 

De parcă aş şti cum să-i înmânez aşa-numitul 
Dar! Whit şi cu mine suntem nişte bieţi pioni care 
nu înţeleg regulile jocului. Nici măcar nu ştim ce joc 
jucăm. 

— Bine! ţip, cuprinsă de exasperare. 

Din vârfurile degetelor îmi saltă flăcări care se 
întind spre costumul impecabil al Unicului. Se sting 
imediat, dar Unicul pare pentru prima dată cu 
adevărat furios şi fac instinctiv un pas înapoi. 

— Ai uitat ce te-a învăţat Byron, fată dragă? Ai 
făcut o gravă greşeală mai devreme. Poate că m-ai 
paralizat o clipă, dar magia ta nu face decât să-mi 
dea putere. 

încerc să nu tresar când Unicul mă fixează cu 
ochii lui hipnotici. Zâmbeşte ca un bunic pe cale să 
dea un sfat înţelept. Zâmbetul acela ar face un 
copilaş să plângă. 

Nori de furtună trec în goană în preajma noastră, 
dar ploaia nu vine. Nu încă. Mulţimile înspăimântate 
se apropie şi momentul e încărcat de aşteptare. 

Unicul înaintează spre mine. 

— Eşti un nimic, îmi zbiară direct în faţă şi o 


migrenă puternică,  nestăvilită, orbitoare îmi 
izbucneşte în spatele ochilor. 


Ca un fulger, îmi spun şi, în sfârşit, încep să înţeleg ce înseamnă toate 


atea. Capitolul 78 


Wisțy 


UNICUL RIDICĂ BRAŢELE şi elementele răspund pe 
loc chemării sale... 

Pământul se cutremură şi se despică, doborându- 
mi părinţii de pe picioare, în timp ce aleargă de 
lângă buza ce se lărgeşte. Particule de praf 
dansează în aer, pământul se năruie şi straturile de 
nori roşii se întunecă şi se înmulţesc când vântul se 
dezlănţuie, agitând şi înspumând apele râului, 
altădată  liniştite. Panta care coboară dinspre 
pădurea oaselor pare să se umfle sub ochii noştri, 
tuşind şi gemând, cu lava bolborosind pe suprafaţa 
ei. 

E un adevărat iad. Toţi aleargă înnebuniţi din 
calea apelor şi a pietrelor care cad. Tata mă trage 
lângă el, iar Whit şi Celia ne duc în partea mai înaltă 
a malului. Masele se îngrămădesc şi ţipă împotriva 
asaltului. Majoritatea celor de aici sunt morţi deja, 


NOR 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 
FOCUL 


dar pasămite moartea nu ucide frica. 

Se pare că singura persoană care nu se teme 
este mama mea. E slabă, vlăguită, pe jumătate 
moartă, dar încă e o forţă de luat în seamă, în timp 
ce se apropie din nou de Unicul şi ochii i se 
îngustează. 

— Spui că aperi ordinea, că aperi ceea ce e 
drept, dar ai întrerupt ordinea firească a lucrurilor, 
ritmul şi cursul a tot ce ne face oameni, în viaţă şi în 
moarte. Mama este o oratoare înnăscută şi glasul ei 
răsună peste întreaga asistenţă: Chiar şi aici, lângă 
acest râu sacru, nimeni nu poate trece dincolo din 
cauza ta. Mama ridică glasul, un glas plin de 
convingere şi curaj. Tu eşti un nimic! li strigă Celui 
Care Este Unicul, stăpân al întregii Lumi de Sus şi 
acum, după cum se pare, şi al Lumii de Jos. Chiar 
dacă vom muri mâine-dimineaţă, n-am fost 
niciodată mai mândră de ea. 

— Cum îndrăzneşti? întreabă Unicul cu glas 
scăzut, implacabil. 

Abia îl aud peste vântul care se stârneşte. Mama 
nici nu clipeşte. Stă dreaptă şi mândră, pe lângă 
celelalte suflete pâlpâitoare, pe acest țărm de 
pietriş. 

— Cândva ai avut şi tu potenţial, Eliza. Şi acum, 
uită-te la tine: un sac de oase. Nu te-am omorât 
deja o dată? 

Mama se întinde după braţul tatei, dar nu ajunge 


James 
Patterson 


până la 

el. E smulsă brusc, violent, de pe pământ, parcă de 
o mână 

nevăzută, şi aruncată sus în aer, printre norii 
ameninţători. 

Se zbate, cu faţa o grimasă şi trupul izbindu-i-se de 
un zid 

invizibil. în timp ce mama se zvârcoleşte în agonie 
deasupra 

capetelor noastre, niciun suflet nu e capabil să-şi 
întoarcă 

fata de la înfiorătoarea scenă. 


Este tocmai ceea ce vrea Unicul. Să ne înfrângă. 

— O să-i rupă gâtul! strigă tata. 

Intru în panică şi simt că-mi pierd cumpătul când 
Unicul o azvârle pe mama de colo-colo pe cer, ca pe 
o stea căzătoare. Am spus că n-o s-o mai pierd 
niciodată... 

Gândeşte, Wisty. Foloseşte-ţi puterea, Darul. 
Mintea îmi goneşte. Foc... o stea căzătoare... 

Asta el îl apuc pe Whit de mână şi absorb tot ce 
pot din- magia lui. O simt mişcându-se, umflându- 
se, crescând în mine. Lumina, căldura şi 
electricitatea sporesc până când puterea îmi 
ţâşneşte din vârfurile degetelor. Privesc încre- 
menită, gâfâind. 

împreună am creat o uriaşă stâncă aprinsă care 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 
FOCUL 


galopează pe cer. 

Mulțimea rămâne cu răsuflârea tăiată când în 
urma meteorului rămâne o dâră de scântei. E 
înfricoşător si orbitor de 


»> 


frumos în acelaşi timp — cel mai spectaculos joc de 
artificii văzut vreodată. 

N-am mai încercat niciodată ceva de asemenea 
proporţii şi aproape mă sperie că a funcţionat. Mă 
cutremur şi gâfâi, ca şi cum aş încerca să ţin 
deschisă o umbrelă gigantică în mijlocul unui 
uragan — aproape imposibil de controlat. Obiectul 
acela vine spre noi cu o viteză înspăimântătoare şi 
nu sunt sigură că pot să-l dirijez acolo unde trebuie. 
Mă sforţez atât de tare, încât îmi scapă un țipăt de 
pe buzele lipite. 


James 
Patterson 


Whit trimite încă un val puternic de magie spre 
mine şi, în ultima secundă, reuşesc să deviez 
mingea de foc, îndepărtând-o de mulţime şi 
trimiţând-o în viteză direct către locul în care se află 
Unicul. 

Doar că el nu mai e acolo. 

Mingea de foc se prăbuşeşte exact în crăpătura 
lăsată de 
cutremurul Unicului. Pământul se clatină si oamenii 
sunt 


împrăştiaţi care încotro. Impactul nu-l afectează 
deloc pe Unicul, dar îi distrage atenţia şi astfel 
pierde legătura cu mama. 

Ceea ce înseamnă că trupul ei moale, ca o 
păpuşă de cârpe, cade rapid prin aer. 

— Mamă! tip. 

Dar, sub ochii mei, încetineşte şi pluteşte în jos, 
cufun- dându-se parcă în apă. Whit îi prinde în braţe 
trupul uşor ca o pană şi o strânge la piept. îmi face 
semn cu capul şi ochii mi se umplu de lacrimi de 
uşurare. Magia lui e puternică. Ar fi trebuit să ştiu că 
fratele meu nu m-ar abandona niciodată, când 
mama e în pericol. 

— Untruc ieftin! exclamă Unicul. 

Cel puţin, cred că e Unicul. E vocea lui, dar e 
cumva mai gravă, mai sonoră. Şi vine din toate 
părţile. 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 
FOCUL 

E ca şi cum... Unicul ar fi peste tot. E vremea 
însăşi, cu toate dezastrele adunate într-un tot Unic. 
E tunet, vânt, cutremur, vulcan... iar acum, când 
norii se revarsă, e ploaia torențială, necontenită. 
Sunt ameţită, slăbită, după ce mi-am consumat 
energia cu meteoritul, şi capul mă doare atât de 
îngrozitor, încât abia mă ţin pe picioare. 

Ceva se schimbă. îl caut din priviri pe Whit, să 
mă ajute, dar nu-l văd. Nu văd decât lumină, dar 
simt zbaterea elementelor în craniul meu, toate 
căutând un singur lucru, un singur şoc electric, o 
singură scânteie dezlănţuită... 

Un singur fulger... foc. Focul meu. 

Folosind elementele ca să creeze toate condiţiile 
pentru a forţa fulgerul să lovească, poate să-mi 
smulgă Darul. 

Simt ceva deschizând-se în mine, scurgându-se. 
Se întâmplă. Se întâmplă, gândesc, dincolo de 
durere şi şoc. 


James 
Patterson 


Şi apoi... 


Capitolul 79 


Whit 


SE ÎNTÂMPLĂ. în câteva secunde. 

Norii umflaţi se înalţă deasupra noastră, groşi şi 
ameninţători, şi umbre negre ne întunecă feţele. începe să 
plouă. 

în clipa următoare, sora mea nu mai e sora mea. 

Ochii i se rostogolesc în fundul capului şi în colţurile 
gurii i se adună o spumă. Pe cerul roşu se aprind fulgere şi 
trupul lui Wisty se cutremură. Fulgerul vine de la ea — de 
la Darul ei — dar nu îl poate controla. 

îl controlează el. 

—  Wisty, nu! ţip, năpustindu-mă înainte. 

Braţul puternic al tatei mă opreşte. 

— N-o atinge, Whit! plânge mama. Nu pot să te pierd 
şi pe tine! 

Nu putem face nimic, niciunul dintre noi, decât să 
privim cum puterea surorii mele se dezlănţuie în văzduh, 


luând-o cu ea. 

Dar eu nu mă pot uita. Trebuie să mă gândesc ce să 
fac, cum să opresc acest... lucru. Mă întorc, împleticindu- 
mă, dar totul se întâmplă prea repede, prea implacabil, 
prea puternic. Nu mă pot hotărî ce să fac pentru că tot ce 
pot face este să reacţionez. 

Alice de ploaie ne lovesc, alături de nisip şi de 
pietricele stârnite de vânt. 

Valurile înspumate ale râului se zvârcolesc ca nişte 
şerpi încolăciţi. Spuma se ridică din ce în ce mai sus, 
înainte să se reverse peste țărm şi să inunde valea, 
ducând oamenii departe sau trăgându-i la fund, înainte să 
apuc eu să-i prind. Apa se izbeşte necontenit de pod şi, în 
cele din urmă, îi sfarmă pilonii de susţinere şi îi trage în 
adâncurile-i mocirloase. 

— Nu! strigă Celia peste vuietul vântului, împleticin- 
du-se, cu mâna întinsă. 

E prea târziu. Ţipetele tânguitoare ale celorlalte suflete 
se alătură strigătului ei. 

Fără podul acela, nimeni nu va mai putea trece 
vreodată. 

O las cu durerea ei, incapabil s-o ajut în clipa asta. 
Dacă nu mă concentrez la despicătura pământului, care 
se adânceşte, se lărgeşte şi se lungeşte cu fiecare clipă, 
alergând ca un animal care ne urmăreşte, voi fi înghiţit. 

Mama şi tata pornesc cu pas împleticit pe urmele mul- 
ţimii, către zona mai înaltă. Cel puţin, în acest loc 
blestemat nu există clădiri care să ne strivească. 


James 

Patterson 
Tot ce pot face e să-mi ţin genunchii încordaţi împotriva 
vântului răscolitor şi să închid ochii împotriva apei, când 
râul se înalţă Intr-un vârtej cilindric, asemeni unei tornade 


„Şi în tot acest timp, sora mea e un zombi 
tremurător, electrizat, la cheremul unui nebun. 

Fă ceva, V/hit. 

Nu ştiu unde să merg, căci oriunde mă întorc e 
numai moarte. Nici măcar nu ştiu cu ce mă lupt. 

Cum poţi să te îndrepţi împotriva aerului, a apei 
şi a pământului, în acelaşi timp, fără să poţi măcar 
să vezi persoana care provoacă răul? 

Fă ceva. 

Cred că ţinta mea e magia. 

închid ochii strâns, ca să nu văd coşmarul, 
concentrân- du-mă doar să repar răul făcut, să 
vindec răniții. Să refac podul. Mă concentrez asupra 
tăieturii adânci lăsate de cutremur, care se închide 
ca un fermoar, în gemetele pietrelor mişcătoare. 
Mă concentrez să-l prefac pe Unicul în fum, cu 
speranţa că domnia lui se va sfârşi în acelaşi fel în 
care a făcut şi el să dispară atâţia oameni 
nevinovaţi. 

Dar nu funcţionează, nu fără Wisty, şi, când 
deschid ochii, e şi mai rău: o mână de gheaţă, 
nevăzută, mătură totul. 

Un aer glacial suflă de-a lungul țărmului şi râul 
îngheaţă sub ochii mei, centimetru cu centimetru. 
O grindină sfârtecă cerul, căzând fără încetare în 
aşchii tăioase, spintecându-mi carnea. Văd valul 
răsuflării mele în faţă şi gheaţa îmi pocneşte în 
părul ud. 


James 
Patterson 


Valea e o operă de artă luminoasă, o lume de 
gheaţă care sclipeşte sub norii roşii. îţi taie 
răsuflarea. 

Dar implicaţiile puterii Unicului sunt 
devastatoare. /adul a înghețat cu adevărat. 


Capitolul 80 


Whit 


APOI, CA DE FIECARE DATĂ când cred că situația e 
fără speranţă, Celia Îşi face apariția lângă mine. 

— Whit, cred că pot fi de ajutor, îmi spune, şi 
lumina ei mohorâtă pare mai strălucitoare în haosul 
întunecat. 

Prezenţa ei mă face să mă simt mai bine, în timp 
ce ne adunăm toate puterile să înfruntăm vântul 
nestăpânit şi rămăşiţele pe care le azvârle prin aer. 

Şi atunci îmi amintesc de puterea Semi-luminilor. 

— Poți să le aduci? Pot să înfrângă întunericul, 
aşa cum au mai făcut? strig peste vijelie şi ţipetele 
mulţimii. 

— Nu, răspunde ea. Nu merge aşa, nu 
împotriva unui rău atât de absolut. 


— Ce poţi face, atunci? aproape zbier. 

Sunt îngheţat, ud până-n oase, în ţinutul morţii. 
Sora mea continuă să plutească în preajma râului şi 
puterea se revarsă din ea, în timp ce Unicul o ţine 
în ghearele lui de fier. 

Aceasta este definiţia disperării. 

— Nu pot să-ţi explic, spune Celia. E ceva 
personal, Whit. Nu înţelegi. El... a venit în celula 
mea noaptea. A venit lângă patul meu. 

— Ce vrei să spui? A...? 

Simt că mi se face rău. 

— Nu, Whit. El e cel care m-a ucis! ţipă Celia. 
M-a sugrumat cu mâinile goale. M-a omorât... ca să 
poată ajunge la voi doi. 

Am rămas fără grai. Şi sunt furios. îmi tremură 
mâinile de efortul de a-mi stăpâni mânia. înţeleg de 
ce vrea Celia răzbunare. 

înainte să pot întreba ce are de gând să facă, 
Celia fuge. Fuge de lângă mine. Spre el. Spre forma 
pe care a luat-o. 

— Nu, Celia, nu aşa! strig, dar nu mă ascultă. 

Se azvârle în ochiul furtunii. în Unicul. 

Dispare în acest vârtej malefic şi, în câteva 
secunde, furtuna a absorbit-o ca pe un fir de nisip. 

înaintez cu paşi împleticiţi, strigându-i numele. 


Wmm 


Dar a dispărut. S-a topit. 


Capitolul Gl 


Wisty 


MĂ TREZESC PE PĂMÂNTUL TARE, îngheţat, simţindu-mă 
ca si cum as fi fost stâlcită în bătaie, dar m-am întremat în 
mod ciudat. 

Tărâmul Umbrelor e într-un haos total, mişunând de 
morţi dezorientaţi şi răsunând de ţipete şi strigăte. 

îl zăresc pe Whit, plângând undeva în josul râului. îmi 
croiesc drum spre el, încă oarecum năucă, şi, când îi ating 
umărul, sare în sus, cu ochii ieşiţi din orbite. Se holbează 
la mine ca la un monstru şi presupun că aşa şi arăt. 

— Wisty? întreabă el, cu glas răguşit, şi îmi atinge faţa, 
nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Mă cuprinde în braţe şi 
apoi mă îndepărtează şi mă ţine în faţa lui, să mă 
privească iarăşi. Wist, scuză-mă, dar... cum... cum naiba 
mai trăieşti? 

— Nu prea ştiu, recunosc eu. Tu te simţi bine? 


Mă uit la fata lui murdară, udată de lacrimi. 
» 7 


PRR 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 
FOCUL 

— A luat-o pe Celia, spune fratele meu, cu faţa 
răvăşită de durere. Vreau să spun... Celia s-a sacrificat. 
Cred că ţi-a salvat viaţa. Probabil că a rupt conexiunea. S- 
a sfârşit... 

Glasul lui Whit se stinge, nu-şi mai găseşte cuvintele 
din pricina şocului. 

îmi pâre îngrozitor de rău pentru Celia, dar ceea ce 
tocmai mi-a spus Whit mă face să înţeleg ceva: mai avem 
o şansă. 

— Nu s-a sfârşit, Whit. Nici pomeneală. Dacă eu am 
putut supravieţui electrocutării prelungite, iar tu, pierderii 
celei mai dragi fiinţe, asta nu dovedeşte decât că suntem 
mai puternici. Suntem, în sfârşit, pregătiţi, suntem în 
sfârşit capabili să-l nimicim. 

— Şi dacă nu funcţionează? întreabă Whit, cu glasul 
unui om deja înfrânt. Eşti pregătită să-ţi vezi sfârşitul? 

— Da, răspund. 

Am de ales? Aceasta este Profeţia; aceasta e menirea 
noastră. 

lar dacă dăm greş... ei, bine, viaţa n-ar merita, oricum, 
să fie trăită aşa. 

— Dar tu? şoptesc. 

— Dacă asta înseamnă s-o reîntâlnesc, da, răspunde 
Whit şi mi se frânge inima pentru el. 

Dar n-avem altceva de făcut decât să mergem înainte. 

— O ultimă încercare? întreb. 

— Haide să-i dăm drumul, surioară. 

Whit încuviinţează din cap. E un om de nădejde până la 
capăt, dornic mereu să facă orice efort. 


James 
Patterson 


Aşadar, ne întoarcem să înfruntăm lumea care se 
prăbuşeşte în jurul nostru. Să ne înfruntăm vrăjmaşul, Cel 
Care 
Este Unicul, Cel Care Se Vrea Dumnezeu, Cel Care a 
Tulburat Ordinea întregii Lumi, Cel Care Trebuie Să 
Plătească. 

Dacă vom pieri, vom pieri încununaţi de strălucirea 
gloriei. 

— Eşti pregătit? îl întreb pe Whit. 

— Ca întotdeauna, îmi răspunde. 

— Pornim! 

Izbucnesc în flăcări şi sunt cea mai fantastică minge de 
foc în care m-am preschimbat vreodată. Mă simt ca un 
soare mic ce se rostogoleşte spre râul de gheaţă şi 
grindina devine o ploaie uşoară când căldura mea loveşte 
aerul. Dogoarea pe care o generez în jurul meu e mai 
intensă ca oricând şi toate spiritele îşi umbresc ochii, 
ferindu-i de orbitoarele flăcări albe-albastre care le ating 
faţa. Focul meu se ridică tot mai sus, transformând gheaţa 
Unicului într-o efervescentă splendoare de nori. 

E copleşitor! 

Whit îşi foloseşte puterea vindecătoare să repare podul 
basculant, pământul crăpat şi trupurile mutilate de pe 
malul râului. 

Facem atât de multe, atât de repede, încât, preţ de o 
clipă, am senzaţia că suntem de neoprit, dar curând simt 
cum puterea ne slăbeşte, în timp ce vârtejul încă nestăvilit 
al tornadei se îndreaptă spre noi, stârnind noroi şi nisip şi 
dezlănţuindu-se tot mai furios cu fiecare clipă. Se înalţă 


11 
6 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 
FOCUL 


deasupra noastră, un monstru feroce care ne trage, ca un 
magnet puternic, în adâncimile lui întunecate. 

Ne uităm în sus, cu gura căscată. Nici măcar nu-i 
putem vedea capătul în înaltul cerului. 

Strâng mâna fratelui meu şi ne înfruntăm soarta, dar 
inima lui Whit a rămas la Celia şi mă tem că o să se 
arunce în volbura aceea şi o să fie mistuit şi el. Faţa i se 
descompune, dezintegrându-se, apoi strânge din ochi, de 
parcă ar sta să explodeze de durere. 

îmi dau seama că situaţia scapă de sub control. Fără 
Whit, vom pierde forţa. Atâta ştiu. 

— Nu te lăsa, Whit! îi strig, peste vuietul vântului. 
Luptă cu toată energia pe care o ai. De dragul mamei, de 
dragul tatei. 

Pare să nu mă audă. 

— Haide, Whit! Fă-o pentru Celia! 

Ochii i se deschid brusc: are din nou un ţel. 

lar acum toţi cei de lângă râu — părinţii mei, Janine, 
Emmet şi Sasha, toate acele spirite şi suflete pierdute — 
recită nemuritoarele cuvinte ale Profeţiei, cu ochii închişi 
în 
fata vântului furios: 

„Un băiat şi-o fată, sortiti să stăpânească lumea toată. 
Doi 
se vor ridica şi Unul va cădea.” 

Cum se poate ca o simplă poezie, un cânt, o Profeţie, 
să 
concureze cu această forţă malefică? Pare o nebunie. 


11 
7 


James 
Patterson 
Whit şi cu mine absorbim, parcă, întreaga putere, 
îngropată mult vreme în aceşti oameni şi toată străvechea 
magie pe care părinţii noştri înşişi o posedă. Whit îmi 
strânge mâna energic şi aruncăm către fiara dezlănţuită 
fiecare strop de magie pe care-l avem. 
Inima îmi bubuie si braţul mă doare de efortul intensei 


concentrări. îmi vine să plâng. Suntem atât de aproape! 
Apoi, ceva... magic... se întâmplă 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 
FOCUL 


Tornada începe să se risipească, apa, nisipul, 
piatra şi gheaţa cad pe pământ, în timp ce vârtejul 
se domoleşte şi ochiul lui se închide în sine. 

îmi feresc faţa, dar îmi concentrez puterea 
magică mai intens. Armura Unicului cade, ploaia se 
usucă, vântul năprasnic nu mai vuieşte. 

Cel Care Este Unicul stă iarăşi în fata noastră, 
nimic mai mult decât un om. Tremură, cu ochi pustii 
şi orbi. 

— Unul va cădea! urlă mulţimea la unison. Unul 
va cădea! 


Durerea care-mi pulsează în tâmple devine 
aproape insuportabilă şi simt din nou arsura din 
spatele ochilor, când îmi îndrept fiecare strop de 
energie electrică spre el. Am senzaţia că mă aflu 
într-un cuptor cu microunde şi culorile vibrează în 
jurul meu, în valuri halucinogene. Leşin. 

— UNUL VA CĂDEA! 

Pupilele Unicului se dilată. Ochii lui sunt două 
văgăuni negre şi, parcă posedat, strigă cu glas 
dogit: 

— O singură scânteie! 

Şi apoi, pur şi simplu... se dizolvă în faţa ochilor 
noştri. 

Cerul purpuriu se luminează de o puternică 
strălucire, ca explozia unei bombe. Presiunea se 
domoleşte şi mă părăseşte, puterea încetează 


James 
Patterson 


treptat să se reverse din vârfurile degetelor mele şi 
mă simt, în sfârşit, eliberată. 

E real. 

N-a mai rămas nimic din Măreţul şi Nobilul 
Nostru Conducător, doar o pată întunecată, ca o 
umbră, care se zbate pe pietrişul cenuşiu al 
țărmului. Şi, după o clipă, chiar şi umbra dispare. 

Rămân multă vreme cu privirea pironită la acel 
petic de pământ. N-a mai rămas nimic, într-adevăr. 

Părinţii aleargă la noi şi ne strângem în braţe, 
sufocaţi de lacrimi, pur şi simplu recunoscători că 
suntem în viaţă. Dar Whit se desprinde din 
îmbrăţişarea noastră. 

Acum, că poate, în sfârşit, să-şi plângă iubita, 
fratele meu se prăbuşeşte în genunchi. 

— Celia! strigă el. Celia, nu! Celia, te rog. 

Bietul meu frate plânge în hohote, nefericit, cu 
inima frântă, şi parcă lumea se sfârşeşte. 

L-am înfrânt pe Unicul, aşa cum spune Profeţia. 
Echilibrul a fost restabilit. Dar asta nu înseamnă că 
viaţa va mai fi aşa cum a fost. Unicul nu mai e, dar 
multe altele au pierit odată cu el: părinţii atâtor 
copii, casele noastre, inocenţa noastră. Cei dragi. 

—  întoarce-te! strigă Whit şi îmi înăbuş un 
suspin. 


Altul trebuia să fie gustul victoriei. Whit 


TREC MULTE SECUNDE. Nimeni nu scoate o vorbă si 


liniştea îmi ţiuie în urechi ca un milion de 
ambulanţe tânguitoare. 

Dar apoi, de parcă ar trage adânc aer în piept, 
după ce s-a scufundat puţin în apă, Celia se iveşte 
dintr-un nor de ceaţă, o apariţie scânteietoare şi 
spectaculoasă. 

Mă ridic pe picioare tremurătoare şi încerc s-o 
iau în braţe. Lumina ei e atât de strălucitoare, încât 
aproape că te orbeşte. 

Plâng în continuare. Acum, că mi-am descătuşat, 
în sfârşit, toată durerea, toată emoția, mă întreb 
dacă voi mai reuşi vreodată să stăvilesc torentul de 
lacrimi. în faţa părinţilor mei, a surioarei mele şi a 
mii de oameni care au urmărit tot acest spectacol 
şi mă consideră cine ştie ce mare erou, plâng cu 


James 
Patterson 


sughiţuri, ca un copil. 


lames 
Patterson 


— Dar nu-mi pasă. N-am ochi decât pentru 
ea.Ştiu, dragule, şopteşte blând Celia, cu faţa lipită 
de a mea. Ştiu. 

Aproape că n-o simt deloc şi parcă nu mă 
priveşte ca de obicei. Parcă e încă departe, mai 
puţin aici. Mi se pare că de fiecare dată când o văd 
e mai puţin rea/ă. 

Unicul nu mai e. Atunci de ce nimic nu mi se 
pare la locul lui? Nu vreau s-o întreb de ce e altfel, 
de ce se uită la mine de parcă ne-ar fi părăsit deja, 
pentru că inima mea nu poate să suporte asta chiar 
acum. Aşa că, în schimb, îi pun întrebarea care stă 
pe buzele fiecărui suflet de aici: Cum a fost posibil 
să se întoarcă din acel vârtej al Unicului? 

— Ce-ai făcut? e tot ce reuşesc să articulez. 

Celia face un pas în spate, alunecându-mi printre 
degete. 

— Nu ştiu sigur. Cred că toate puterile noastre 
au funcţionat în sens invers. Magia funcţionează 
altfel pe Tărâmul Umbrelor. Probabil că trece pe-aici 
către Lumea de Sus, venind de pe alte tărâmuri, 
aşa că... 

— Am impresia că înnebunesc ascultându-te, 
Celes, spun, bâjbâind să-i cuprind în palme obrajii 
eterici. Chiar şi după toate cele întâmplate, mi-e 
greu să înţeleg tot ce-mi spui. 

— Ai puterea să vindeci, aşa că ai avut şi 


puterea să răneşti, continuă ea. Wisty poate genera 
impulsuri electrice, aşa că a putut şi să le oprească. 
lar eu... Se opreşte, încercând să găsească o logică: 
Tu i-ai ucis trupul, Wisty i-a ucis mintea. Şi... ei, 
(na pitolubemi- lumină, aşa că sunt jumătate 
viață „jumătate moarte. Cred că eu i-am ucis 
S, t 

incă mă străduiesc să înţeleg. 

— Credeam că ai devenit o parte din acel... 

monstru. Glasul îmi tremură şi sunt la un pas să 

izbucnesc iarăşi în 
plâns. 

Celia încuviinţează încetişor din cap. 

— într-un fel, am devenit. 

Nu înţeleg, dar Celia continuă: 


însă trebuia s-o fac, Whit, trebuia să mă 
răzbun. Pentru că mi-a furat viața. Pentru că 
ne-a furat viaţa împreună. Wisty 


DATORITĂ NEMAIPOMENITELOR vrăji tămăduitoare 
ale fratelui meu, podul basculant peste Râul 
Veşniciei e din nou la locul lui, coborât şi funcţional, 
de parcă n-ar fi înfruntat niciodată urgia naturii. ŞI, 
ieşite de sub influenţa Unicului, mulțimile încep să-l 
traverseze încet, în şir. 

Copiii Rezistenței — Emmet, Janine, Sasha şi 
ceilalţi — stau în aval, ţinându-se de mână şi 
zâmbindti-ne larg. Sasha scoate un strigăt sălbatic, 
iar Emmet sprijină un Byron rănit, dar nu înfrânt, 
care mă felicită de la distanţă, ridicând fără vlagă 
degetul mare. îi răspund cu acelaşi gest şi, o 
vreme, privim cu toţii cum ordinea firească e 
restabilită, cum sufletele îşi văd de drum şi 
călătoria se apropie de sfârşit. 


James 
Patterson 


Stau cu familia mea, iar Feffer vine în goană şi- 
mi linge mâna. După câte a îndurat, biata căţeluşă 
e gata să meargă 
acasă. Ca noi toti. 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 

FOCUL 
Cineva începe să cânte încetişor unul dintre marile 
Imnuri Interzise şi, curând, şiruri lungi de sute de 
oameni îşi alăturăglasurile. Cântecul se înalţă şi 
coboară şi vocile sunt atât de frumoase, încât 
aproape că am putea uita că ne aflăm pe tărâmul 
morţii. Nu se poate descrie în cuvinte ce simt când 
îmi aud din nou mama cântând. 

Apoi tata îi face semn lui Whit să se apropie şi, 
când ajunge lângă el, îl strânge într-o sălbatică 
îmbrăţişare. 

— Să ai grijă de sora ta, campionule, spune tata 
solemn. Ca întotdeauna. Tata se uită la mine, cu o 
scânteie în ochi: Şi tu. Ştiu că o să te fereşti de 
bucluc, nu-i aşa, Wisty? Că o să-l faci mândru pe 
bătrânul tău tată. Ca întotdeauna. 

Fiecare alarmă din capul meu începe să ţiuie şi 
reacţiile mele autoimune o iau razna. De ce începe 
totul să semene cu o despărţire? 

— aţă, scâncesc, cu ochii în lacrimi, căutându-i 
privirea, iar când văd că se fereşte să se uite în 
ochii mei, întreb: Mcană? 

Mă uit la ea, cerând un răspuns. 

îmi mângâie părul. 

— Ne-a venit vremea, dragii noştri. Am stat şi- 
am aşteptat aici, ca toţi ceilalţi. E timpul să vedem, 
în sfârşit, ce e pe malul celălalt al râului. 

Părinţii mei se îndepărtează, ca să se alăture 
şirului de spirite. 


Capitolul 


04 


E timpul să traversăm, confirmă tata.W ÍS ty 


PANICA ÎMI APASĂ PIEPTUL, în timp ce adrenalina 
îmi năvăleşte în urechi. Mă trag de părul încâlcit, 
iar lacrimi furioase, urâte, îmi şiroiesc pe obraji. 

Părinţii mei se îndreaptă spre pod, ţinându-se de 
mână, curajoşi, gata să-şi înfrunte soarta, exact ca 
în ziua execuţiei. Şi, exact ca în ziua aceea, sunt 
total deznădăjduită. Exact ca în ziua aceea, o să-i 
las pe părinţii mei să-mi alunece printre degete. 

Şi Unicul învinge. Din nou. 

— Staţi! strig şi vârful ascuţit, tânguitor al 
cuvântului străpunge aerul. 

Mama şi tata se întorc, aşteptând. Sunt două 
siluete minuscule, anonime, profilate pe fundalul 
sângeriu al cerului. 

— Doar... aşteptaţi un minut, scâncesc, cu 
mintea gonind. Ceva nu e bine. Nu aşa trebuia să 
se întâmple. 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 
FOCUL 


Ştiu, ştiu, draga mea, mă alintă mama, 
mângâindu-mi părul şi încercând să mă liniştească, 
să mă îmbuneze.îi dau mâna la o parte. 

— Nu! Vreau să spun chiar simt că nu e bine. A 
sosit vremea, da, dar ce-ar fi dacă ar fi vremea să 
ne întoarcem acasă? Toţi. împreună. 

Păşesc între părinţii mei şi valurile de oameni 
care înaintează de-a lungul Râului Veşniciei. 

Vântul îmi biciuieşte trupul. Te rog, îmi spun, ca 
o poezie. Te rog. Te rog. 

— Dar, iubita mea, îmi explică mama, suntem 
morţi. Trebuie să înţelegi că asta urmează. 

— Nu e bine. Pur şi simplu ştiu că nu e bine, îi 
implor, cu ochii arzând de lacrimi. Strâng braţul 
mamei. Vă simt. Nu sunteţi spirite, nu sunteţi 
Pierduţi. Aveţi substanţă. Cum explicaţi asta? 

Tata priveşte împrejur, la spirite, la râul care 
curge, tremurător, prin trupurile lor. 

— Aşa este, Eliza. N-am pierdut asta niciodată, 
nu ca... toti ceilalţi. 


— Dar cum să fim încă... printre cei vii? întreabă 
mama. Am simţit moartea. Am simţit cum îmi dau 
ultima suflare. 

Clatin din cap, nesigură. 

— Poate că are legătură cu Unicul. A folosit 
puterea aceea ca să vă... vaporizeze... şi poate că 
acum, că Unicul nu mai e, vraja s-a risipit. Poate că 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 
FOCUL 


acum puteţi merge acasă. 

Tata îşi aşază mâna pe mâna mamei. 

— Poate că are dreptate. Poate că putem, într- 
adevăr, să mergem acasă. Am putea încerca, asta-i 
sigur. 


James 
Patterson 


O să reuşiţi.Dau cu putere din cap, dintr-odată 
uşurată, dintr-odată mai sigură de asta decât am 
fost vreodată de orice: părinţii mei n-au fost sortiţi 
să moară. Cel puţin nu in această zi. 

îi privesc, radiind, extrem de emoţionată, dar 
ceva tot nu e bine. 

Whit se uită la Celia cu cea mai înduioşătoare 
expresie pe care am văzut-o vreodată. Ne dăm cu 
toţii seama că speră ca acelaşi lucru să fie valabil şi 
pentru ea. 

îi atinge braţul, dar trupul ei încă oscilează 
undeva între aici si acolo. 

Nu are materialitate. 

Celia scutură din cap, înainte să apuc să spun eu 
ceva, iar Whit îşi trece degetele printre ale ei. 

— Ar putea să funcţioneze, Celes. Nu ştii sigur 
dacă... 

— Ştiu, şopteşte ea, şi o singură lacrimă i se 
prelinge din ochi. Dacă ar fi fost singură cu Whit, 
poate că ar fi izbucnit în plâns, dar, sub privirile 
vinovate ale întregii mele familii, trage adânc aer în 
piept: Cu mine nu e la fel, Whit. în cazul meu n-a 
fost o greşeală. N-a fost o vrajă. Am fost ucisă de 
mâinile unei persoane lacome, violente şi nu mă 
pot întoarce, n-am viitor. Ştiu că nu vrei să plec, 
dar... 

— Atunci de ce ai devenit Semi-lumină? Nu erai 
ca toate celelalte spirite de la râu, care doar 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 
FOCUL 


aşteptau să traverseze. De ce ai traversa acum? 
Whit refuză să renunţe. 


— Cred că am rămas captivă pe Tărâmul 
Umbrelor ca să te pot ajuta, ca să te pot apăra, aşa 
cum ai încercat tu mereu să mă aperi atunci când 
eram în viaţă. Rolul meu a fost să vă ajut să-l 
distrugeţi pe Unicul. Ştiu că sună imposibil, dar... 
sunt pregătită. Sunt pregătită să traversez, să fiu 
toată lumină. 

Whit clatină din cap, refuzând să accepte, dar 
Celia îi cuprinde faţa în palme. 


Capitolul 


89 


— Da, dragul meu. Mi-a sosit vremea. Wbit 


— O SĂ MĂ REVEZI într-o zi, Whit. într-o zi va trebui 
să traversezi râul şi tu. 

Nu pot face asta. N-o pot lăsa pe Celia să plece. 
Nu pot s-o fac din nou. 

— N-ai de unde să ştii. Nu ştii nici măcar ce e pe 
malul celălalt sau dacă ne vom revedea vreodată. 
Chiar vrei să rişti, Celia? Să laşi toate astea — tot 
ce avem — şi să te duci într-un loc necunoscut? 

Ne îndepărtăm de grup, acolo unde Sasha face 
pregătirile pentru călătoria înapoi către Lumea de 
Sus. Wisty se uită la mine cu nesfârşită milă si, în 
momentul de fată, o urăsc pentru asta. 

— Whit, nu fi aşa, spune Celia, în timp ce 
mergem. Ştii că soarta mea n-a fost să rămân aici. 
Cred că toată lumea e de acord că paloarea nu-mi 
şade bine. 


James 
Patterson 


Râde, dar mi se pare un râs forţat.Nu schiţez nici 
măcar un zâmbet drept răspuns. Mă uit solemn în 
ochii ei. Celia pare tristă, dar şi frustrată. Ştie că, 
pentru prima oară, refuz să-i fac pe plac. Trebuie să 
fiu complet egoist, o dată în viaţă. 

— Haide, iubitule, chiar vrei să rămân captivă 
aici, în această închisoare, fără să pot cunoaşte 
vreodată Viaţa de Apoi, slăbind pe zi ce trece, 
devorată de moarte? 

Refuz s-o privesc în ochi. 

— Chiar asta îmi doreşti? insistă Celia. 


Da! îmi vine să strig. Te vreau mereu cât mai 
aproape. La un portal distanță, captivă în acest iad, 
dacă asta înseamnă că nu trebuie să te pierd. 

în schimb, oftez şi scutur din cap, copleşit de 
vinovăţie şi de dorinţă, în acelaşi timp. 

— Cel puţin putem să ne luăm rămas-bun de 
data asta. Vino aici. 

Celia mă trage lângă ea şi, preţ de un scurt 
moment de exaltare, ne contopim. Simt lumina ei 
năvălind prin mine, mai caldă, mai tămăduitoare 
decât mi-aş fi putut imagina. Sunt beat de dragoste 
şi frumuseţe şi, când ne despărţim, cred că, în 
sfârşit, înţeleg. 

Ceea ce am avut noi doi a fost perfect în lumea 
de dinaintea Noului Ordin, dar lumea nu mai e la 
fel, noi nu mai suntem la fel. Nu pot s-o ţin captivă 
în temniţa aceasta, doar ca să rămână versiunea 
idealizată a ceea ce speram să am. 


Sunt gata s-o eliberez. 

Inhalez parfumul ei dulce şi îmi îngrop faţa în 
buclele ei, apoi o privesc îndepărtându-se. Fără 
cuvinte de despărţire. Contopirea aceea a fost tot 
ce trebuia să ne spunem. 

Janine se apropie şi se opreşte lângă mine, cu 
mâna pe spatele meu, consolându-mă, sprijinindu- 
mă, în timp ce Celia dispare peste pod, învăluită 
într-o aură strălucitoare. 

Când Celia ajunge pe malul celălalt, mă uit la 
faţa lui Janine, suptă şi incredibil de palidă. Parcă 
abia se poate ţine pe picioare, darămite să mă 
susţină pe mine. 

—jJanine! strig, alarmat. 


cPILOG 


E În regulă, îmi răspunde fără glas, după care se prăbușește 


TOT CE 
RĂMÂ 
NE 


Capitolul 
86 


Whit 


NE OPRIM LÂNGĂ VECHEA CASĂ, tata si mama în 
fată, eu şi Wisty certându-ne care să stea lângă 
singurul geam funcţional din spate, exact ca pe 
vremuri. Ai crede că, după ce am nimicit cea mai 
malefică fiinţă de pe pământ şi am restabilit pacea 
şi ordinea pentru toţi, ar trebui să fim ceva mai 
maturi, dar uneori cel mai plăcut lucru din lume e 
să poţi să strângi ca într-o menghină capul 
surioarei tale şi s-o implori pe mama să schimbe 
odată postul de radio. 


James 


Patterson 
Rămânem în maşină câteva minute — e vechea 
furgonetă din perioada Rezistenței — privind 


împrejurimile. Copacul în care am intrat cu 
bicicleta, tufişul de alături, unde se ascundea Wisty 
când fugea de acasă, leagănul de pe verandă, unde 
o sărutam pe Celia. Doamna Tillinghast, peste 
drum, readucându-şi grădina la viaţă, domnul Hsu 
scoțând scândurile de pe uşi şi ferestre. Nu suntem 
tocmai pregătiţi să credem că am ajuns de- 
adevăratelea aici, că toate asteasunt reale, că 
vieţile noastre de dinainte au rămas acolo unde le- 
am lăsat. 

Sunt şocat. 

— Credeam că totul a dispărut, şters de pe faţa 
pământului de Noul Ordin. Uimitor ce minuni se pot 
întâmpla când binele triumfă asupra răului, spune 
tata, pe un ton serios. Să nu subestimaţi niciodată 
cât de multe poate să schimbe asta. 

— Totul arată aproape la fel, glumeşte Wisty. 

— Da, chiar şi aceleaşi ţevi care curg, aceeaşi 
uşă de garaj care se blochează, aceeaşi baie care 
trebuie vopsită, spune mama ironic, uitându-se la 
tata. 

— Da, da, am priceput, răspunde el, dar 
zâmbesc amândoi, cu gura până la urechi. 

Tata o ia de mână şi se întorc, în scaunele lor, să 
se uite la noi. 

— Ştiţi că suntem foarte, foarte mândri de voi, 


copii? întreabă mama, cu ochii sclipind de lacrimi. 
Sunteţi cei mai curajoşi, cei mai sufletişti copii — 
aproape adulţi — pe care şi i-ar putea dori orice 
părinte. 

Sună siropos, dar Wisty şi cu mine radiem 
efectiv, ca doi nătărăi. 

— Vă datorăm atât de mult, adaugă tata. Nu 
doar libertatea noastră, casa noastră, ci viața şi 
faptul că ne avem unul pe altul. Fără voi am fi... 

Ochii părinţilor mei se întâlnesc, iar ai tatei se 
umplu de lacrimi. 

— Tată, nu ne datoraţi nimic, spun cu glas 
răguşit. 

Tata clatină din cap, de parcă ar vrea să alunge 
emoția. 

— Nu voiam să spun decât că v-aţi descurcat 
bine, copii. 

îmi strânge umărul, apoi mâna lui Wisty. 
Lacrimile 
şiroiesc pe faţa surorii mele. 

Stăm aşa preţ de un minut, recunoscători că ne 
avem unul pe altul, şi apoi mama izbucneşte în râs 
şi îşi şterge obrajii uzi. 

— Aşadar, ce mai aşteptăm? întreabă atât de 
veselă, încât râdem cu toţii. Hai să ne recucerim 
casa. 

Feffer ne aprobă din spate cu un lătrat şi 
coborâm din maşină, îndreptându-ne împreună 


James 
Patterson 


către treptele de intrare. Wisty ridică privirea spre 
mine, iar eu o aprob cu o mişcare a capului. 

— Noi până aici mergem, le spun părinţilor 
noştri, oprindu-mă pe verandă. 

Mama ne priveşte cu un aer îngrijorat: 

— Doar nu plecaţi deja? 

— Trebuie, mamă, spune Wisty, îmbrăţişând-o. 
Mai avem câte ceva de făcut. Răul n-a pierit doar 
din cauză că a murit Unicul. 

Tata se încruntă. 

— Răul va exista ori de câte ori îl cauţi. Va mai fi 
întotdeauna ceva de făcut. Poate ar trebui să luaţi o 
mică pauză, să fiţi voi înşivă, să fiţi doar copii. 

Wisty se uită la mine. Amândoi ezităm, dar ştim 
ce trebuie făcut. 

— Se pare că nu mai suntem copii de multă 
vreme, dragi părinţi, spun cu blândeţe. Ne-aţi lăsat 
să fim copii cât aţi putut de mult şi am avut o 
copilărie minunată. Dar acum ştim cine suntem, ce 
suntem şi că avem o responsabilitate mai mare. 

Tata se uită la mama, care încuviinţează din cap, 
strângând din buze. Văd neliniştea de pe chipurile 
lor, dar părinţii noştri ştiu că facem ce trebuie si 
sunt, totodată, mândri. 

— Bine, atunci. Veniţi să ne vizitaţi. Vom fi aici, 
de data asta. Ştiu că o să aveţi grijă unul de altul şi 
că o să vă bizuiţi pe instinctele voastre. Şi sper că 
veţi urma întotdeauna îndemnul inimii. Tata se 


întoarce spre mine: Şi, copii? spune el, uitându-se 
lung la fiecare, frământându-se, iar eu îl privesc 
întrebător. Dar, în cele din urmă, scutură hotărât 
din cap şi ridică din umeri. Veniţi aici, e tot ce 
adaugă, strângân- du-ne cu putere în braţe. Apoi 
mă apucă de ceafă: Doar fii atent, îmi şopteşte. 

— întotdeauna, îl asigur, încuviinţând din cap. 


Capitolul 


37/ 


în timp ce plecăm din nou de lângă părinții noştri, 
ştiu că avem atâtea de înţeles şi de învăţat despre 
această lume. Dar, de data asta, sunt 
pregătit. Wisty 


IEŞIM DE PE SOSEAUA PRINCIPALĂ, în vechea 
noastră furgonetă rablagită pe care am recuperat-o 
din parcarea REZERVATĂ EXCLUSIV OFICIALILOR N.o. Poate că 
nu ştim sigur unde mergem, dar suntem convinşi 
că vom găsi acolo prieteni. 

Strada noastră forfoteşte de activitate. Urmele 
devastărilor provocate de Unicul dăinuie încă — 
multe clădiri demolate şi turnuri de veghe părăsite, 
care aruncă umbre peste dărâmăturile de dedesubt 
— dar, în numai câteva zile de la prăbuşirea Noului 
Ordin, schimbarea se face deja simțită. 

în primul rând, sunt oameni peste tot. Nu soldaţi 
în cizme negre, fluturându-şi armele automate, ci 
cetăţeni obişnuiţi, ieşind din spatele ferestrelor 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 
FOCUL 


înnegrite şi reparându-şi verandele distruse. Nu-şi 
mai privesc vecinii din spatele unui văl de 


suspiciune. îşi leapădă mantia fricii, încetul cu 
încetul. 


James 
Patterson 


Şi, în timp ce le facem semn cu mâna părinţilor 
noştri — convinşi că vor fi tot acolo când ne vom 
întoarce, că nu maisunt în pericol şi ştiind cât de 
mândri surit de cei doi copii hotărâți ai lor, care se 
întâmplă să fie un vrăjitor şi o vrăjitoare —, mi se 
pare incredibil să pot coborî geamurile maşinii, să 
cânt în gura mare pe melodia care urlă la Radio 
Tineretul Liber şi să respir aerul doar-niţeluş-mai- 
curat, încărcat de un nou sentiment de speranţă. 

Whit stinge radioul şi se uită la mine, extrem de 
serios: 

— Ei, ce urmează, Wist? Profeţiile spun că 
trebuie să fim liderii unei noi generaţii, că tinerii vor 
stăpâni lumea... 

încuviinţez, simțind pentru a nu ştiu câta oară 
copleşitoarea responsabilitate care pare să apese 
pe umerii noştri. Ne-am descurcat cu Unicul, acum 
chiar trebuie să conducem lumea întreagă? 

Whit continuă: 

— Ce crezi că înseamnă asta pentru noi acum? 
Mai există toţi acei zombi ai Noului Ordin, care 
rătăcesc năuci, de parcă n-ar şti care e scopul lor în 
viaţă fără Unicul. Dacă nu suntem atenţi, toţi aceşti 
hoinari o să devină violenţi şi anarhici. 

Deşi scenariul e perfect plauzibil, eu încă 
debordez de optimism. Pentru prima oară în viaţă, 
cinica Wisty predică despre cât de grozav stau 
lucrurile: 


— Totuşi, Whit, priveşti total greşit situaţia. 
Faptul că toţi aceşti oameni sunt năuciţi şi 
dezorieritaţi nu e un lucru rău. Lasă Rezistenței loc 
să se organizeze, să se concentreze, să se 
întărească. 

— Adică să profităm de situaţie, cum a făcut 
Unicul. 

îmi dau ochii peste cap, aşa cum doar o soră mai 
mică poate 
să facă perfect. 

— Atâta doar că noi nu suntem Unicul şi nu 
avem un plan malefic. E o şansă să luăm taurul de 
coame, ca să reabilităm ţara şi dăm importanţă 
oamenilor. 

Whit mă aprobă din cap şi se uită la oamenii de 
pe străzi care se adună, muncind să-şi ajute vecinii. 
Zâmbesc unui grup de copii care se joacă pe o 
străduţă. Nicio uniformă N.O. Nicio armă. Aproape 
nicio urmă a Pestei Sanguine. 

— Bun, dar, Wisty, ne cam trebuie un plan dacă 
vrem să reuşim ceva. Ce înseamnă az; pentru noi să 
„reabilităm ţara şi să dăm importanţă oamenilor”? 
Care e primul pas? Cum să realizăm asta? 

Fratele meu, mereu pragmatic! 

Ridic din umeri. 

— Poate prin muzică, sugerez, deschizând din 
nou radioul. 

Whit oftează, în timp ce eu dau din cap în ritmul 


James 
Patterson 


muzicii, dar şi zâmbeşte. 

— Cred că Wisty spune bine ce spune, se aude 
din senin glasul lui Byron, de pe bancheta din spate. 

Sar ca ars şi Wisty virează brusc. 

— Byron! Ce naib...? 

îl pocnesc peste braţ, dar Swain continuă să-şi 
dea neîntrebat cu părerea, de parcă ar fi luat parte 
la conversaţie în tot acest timp. 


James 
Patterson 


De-a lungul istoriei, muzica a unit oamenii, cu 
real succes, pentru o cauză comună. Şi vă amintiţi 
câţi tineri au venit să sprijine Rezistenţa la Festivalul 
de la Stockwood? A fost... incredibil.Glasul lui 
devine visător şi ştiu că se gândeşte la momentul 
electrizant când puterea mea a curs prin el şi am 
înflăcărat un stadion înţesat de fani în extaz. Cea 
mai frumoasă seară din viaţa mea. Mă trec fiori şi 
pe mine când îmi amintesc. 

Dar, ca de obicei, iritarea mea faţă de Byron 
Swain pare să domine orice alt sentiment. Dacă e în 
maşină acum, înseamnă că a fost aici şi înainte, cu 
mama şi tata. 

— Ai fost aici tot timpul? îl întreb pe un ton 
poruncitor. Ai spionat cel mai intim moment al 
familiei noastre? 

Byron încuviinţează din cap şi, fără nicio ezitare, 
iar îl transform pe loc în dihor. 

— O, haide, Wist, scânceşte creatura, cocoţată 
pe spătarul scaunului meu. Ştii că am făcut-o doar 
pentru că voiam să fiu mai aproape de tine, să aflu 
mai multe despre aiuritele tale metode vrăjitoreşti. 

— Da, zi mai departe, Byron. Sper că abia 
aştepţi să faci o cură de şoareci şi ouă de pasăre, 
pentru că o să rămâi dihor foarte multă vreme. 

Dihorul scoate nişte scâncete jalnice, iar mie 
începe să-mi fie milă de el. Năsucul lui agitat mă 


33 


A 


James 
Patterson 


înduioşează. îl transform la loc într-o clipită. 

— Mersi, îmi şopteşte în ureche, dar vorbeam 
serios, Wisty, când am spus că vreau să fiu aproape 
de tine. 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 
FOCUL 
Apoi, înainte să-mi dau seama ce se întâmplă, 
dificilul, enervantul, nesuferitul Byron Dihor Swain 
se apleacă şi-mi dă cel mai tandru, cel mai 
electrizant sărut pe care mi l-aş fi putut imagina 
vreodată — mai cu seamă de la el.Whit fluieră încet. 
Capul mi se învârte, stomacul îmi tremură, inima 
îmi goneşte. Nu poate fi bine. 


Capitolul 


O0 


— Ei, asta nu-i de bun augur pentru viitorul tău, 
spun, năucită, când, în sfârşit, se retrage. Whit 


CHIAR DACĂ UNICUL NU MAI E şi Noul Ordin a 
dispărut în cea mai mare parte, sunt încă foarte 
multe de făcut. 

Opresc motorul şi Wisty, Byron, Emmet şi Sasha 
sar din furgonetă, întinzându-şi picioarele. 

Byron o ţine pe Wisty pe după talie şi Sasha îi 
tachinează. Wisty se face roşie ca racul, dar observ 
că nu se retrage de lângă Byron. Pare... să se simtă 
bine. Pare mai fericită decât am văzut-o vreodată, 
de când a venit Noul Ordin şi a întors totul cu susu-n 
jos. 

Janine se întoarce spre mine, de pe scaunul din 
dreapta: 

— Apropo, nu cred că am avut ocazia să-ți 
mulţumesc că mi-ai salvat viaţa şi m-ai vindecat pe 


VRĂJITOR & VRĂJITOARE: 
FOCUL 


Tărâmul Umbrelor. 

Zâmbesc larg: 

— Urma să ne descotorosim de tine lângă râu, 
dar cred că am decis că-mi place să te am prin 
preajmă. 


James 
Patterson 
—  Râde, apoi se uită pe fereastră, la scena care 
ne aşteaptă.Eşti pregătit? mă întreabă, strângându- 
mi mâna. 
Trag adânc aer în piept şi îi strâng şi eu mâna. 
— Mai pregătit ca niciodată, răspund şi ieşim 
după ceilalţi. 
Clădirea nu e asa cum mi-o amintesc. Usa din 
fată a fost 


>>> 


schimbată, găurile au fost astupate şi oameni 
cocoţaţi pe scări lucrează la reconstrucţia etajelor 
superioare care au fost aruncate în aer. 

De-a lungul balconului scânteiază ghirlande 
luminoase şi la ferestre  licăresc podoabe 
strălucitoare. Globul cu zăpadă stă la loc de cinste 
pe verandă. 

Needermanii privesc afară, din pragul uşii. 
Niciunul nu se uită pe cer, după bombe. Hainele lor 
nu sunt noi, dar sunt mai noi. Nu şi-au recăpătat de 
tot speranţa, dar a fost peticită. Şi o să le fie bine. 
O să persevereze şi o să prospere. Pentru că asta 
fac supraviețuitorii, în fiecare zi a vieţii lor. 

Pearl Mărie iese din spatele Mamei May şi 
aleargă spre noi, cu un zâmbet nătâng pe buze. îmi 
sare în braţe, azvârlindu-şi mâinile pe după gâtul 
meu. 

— Aţi făcut ce-aţi promis, se minunează ea. 
Chiar ne-aţi eliberat, exact cum aţi spus. E 
incredibil. 

— Te-ai aşteptat la mai puţin, puştoaico? Sunt o 


vrăjitoare  fioroasă, spune Wisty,  agitându-şi 
degetele. Mă împunge în joacă între coaste: lar 
Whit e un vrăjitor bătrân şi înţelept. 

Nu pot să nu-i zâmbesc larg surioarei mele mai 
mici. 

— Vezi, Pearl Mărie? Nu ţi-am spus că o să ne 
întoarcem? Nu ţi-am promis eu? 

Pearl dă din cap şi mă fixează cu ochii ei mari, 
cenuşii, ochii unei fetiţe de şapte ani mult prea 
obosită pentru vârsta ei, dar căpătându-şi, timid, 
încrederea în binele din lume. 

N-am fost în viaţa mea mai uşurat să-mi pot ţine 
o promisiune. 

în timp ce ne plimbăm pe străzile ce mişună de 
o nouă viaţă, înţeleg: Nu există sfârşit şi nu există 
basme. Dar paginile continuă să fie scrise. Timpul 
mărşăluieşte înainte. 

Cine ştie dacă am lăsat în urmă cele mai negre 
zile ale noastre? Sau dacă Unicul va rămâne 
singura persoană să ni le aducă? Tot ce ştiu este că 
fiecare clipă a fost reală. 

Pot să închid cartea la acest capitol al istoriei 
noastre. Pot să încep un nou capitol, dar nu 
contează. 


Pentucã aam magae pestetot 


Extrase din 


PROPAGA 
NDA 
NOULUI 


QR: P ff Toare: 


Aşa cum este răspândită de 
Consiliul „Artelor" N.O. 


James 
Patterson 


EfII IFENRADIŢII ŞI REPREZENTĂRI CARE 
PLASEAZĂ O ZEITATE DEASUPRA CELUI CARE ESTE 
UNICUL scoase în afara legii de către Unicul Care 
Dirijează Tradițiile, Obiceiurile, Ritualurile, Practicile şi 
Credințele 


Accem (substantiv propriu): 

Milioane de oameni, formând un grup religios, 
considerau important să viziteze acest oraş 
străvechi cel puţin o dată în viaţă şi să se roage, 
făcând mătănii, de cinci ori pe zi, către locul său 
geografic, în consecinţă, Noul Ordin a interzis 
toate busolele, astfel ca poziţia oraşului sfânt de 
odinioară să nu poată fi localizată. 


Uberul-arbitru (substantiv): 

O idee amăgitoare conform căreia oamenii îşi 
controlează propriul destin şi nu se află sub 
influenţa mărinimoasei ocârmuiri a Celui Care Este 
Unicul. Din cauza popularității în rândul 
ignorantelor generaţii anterioare a acestui mod de 
gândire condamnabil, cetăţenilor de astăzi trebuie 
să li se reamintească în mod constant că 
supunerea faţă de Noul Ordin este Unica 
adevărată cale. 


miracole (substantiv): 

Coincidenţe care promovează exaltarea şi/sau 
credinţa în false puteri ori zeități superioare Celui Care 
Este Unicul. Toate aceste întâmplări inexplicabile 
trebuie şterse din memorie numaidecât 


Mopus Dei (substantiv propriu): 


O străveche tradiţie care impunea cel mai strict şi 
mai auster mod de viaţă, de la veşmintele 
adepților săi până la programul rigid. Noul Ordin a 
găsit inacceptabilă venerarea cu obstinaţie a unei 
alte zeități decât Cel Care Este Unicul şi mişcarea 
a fost dizolvată, dar mulţe dintre tradiţiile sale 
ascetice au fost implementate în viaţa de zi cu zi 
în Centrul Minunata Lume Nouă. 

ajffjmga (verb): 

Actul ciudat de a te adresa — sau de a încerca să 
vorbeşti — unei fiinţe despre care există informaţii 
că este considerată superioară Celui Care Este 
Unicul. Oricine va fi prins cu mâinile împreunate 
sau aplecat până la pământ, fără legătură cu 
Unicul, va fi supus celei mai cumplite pedepse 
posibile. 


Profeţii (substantiv): 

Versuri cantabile care pretind că prezic viitorul, 
adesea sub forma unei poezii ilicite şi imposibil de 
ascultat. Profețiile sunt absurdităţi fabricate de 
adolescenţi rebeli care caută să provoace 
tulburări. Este interzis de lege ca asemenea ziceri 
să fie răspândite sub orice formă, oricât de 
ameninţător ar suna sau oricât de dibace e 
schema lor ritmică. 


NaţiuneaRefonnată (substantiv propriu): 

Când cunoscutul simpatizant al Rezistenței, Barton 
Ruthner, a afişat o listă exagerată de nemulțumiri 
la adresa regimului pe uşa de intrare a palatului 
Noului Ordin, a fost executat fără întârziere. 


James 
Patterson 


Adepții săi, dacă a mai rămas vreunul, vor fi 
executaţi, la rândul lor. 


(ALTE) CĂRŢI DEOSEBIT DE OFENSATOARE CARE 


AU FOST INTERZISE 
la Ordinul Unicului Care Interzice Cărți 


AVENTURILE LUI YINGYING: Un tânăr şi neghiob 
detectiv independent, cu o frizură absurdă, 
hoinăreşte prin lume cu câinele lui mic şi îşi bagă 
nasul unde nu-i fierbe oala. Relatările din această 
carte despre încercările neruşinate ale unui 
cetăţean de rând de a lua legea în propriile mâini 
erau detestabile şi seria nesocotea în mod 
frecvent controlul infailibil desfăşurat la punctele 
de trecere a frontierei. Cartea a fost interzisă 
pentru a evita alte erori de imaginaţie. 


AMINTIRI DIN ŞCOALA REZISTENȚEI: Douăzeci de 
capitole schiţează profilul a douăzeci de colegi de 
clasă bizari dintr-o şcoală trădătoare care îşi învaţă 
elevii să lupte împotriva regimului Noului Ordin şi 
relatează gafele unor misiuni ratate de-a lungul 
timpului. Folosind această carte perfidă ca dovadă, 
soldaţii N.O. au localizat şcoala şi au distrus-o. 


MISTERIOASA CIVILIZAŢIE ABANDONATĂ: Un grup 
de patru copii aleargă în jurul ruinelor unei 
străvechi clădiri de birouri, care a aparţinut cândva 
unei corporaţii pe nume Apfel, căutând indicii 
despre înălţarea şi căderea imperiului său autoritar 
şi totuşi complet învăluit în mister. După 
publicarea cărţii, autorului i s-a reamintit cu 


blândeţe că există motive temeinice pentru care 
istoria a fost ştearsă şi asemenea curiozităţi ar 
trebui stârpite din faşă. 


STEVE PLYMOUTH: O aventură despre un tânăr 
recrut al Noului Ordin, exagerat de emotiv şi 
nepriceput, care trebuie să-i omoare pe foştii iubiţi 
ai fetei visurilor sale, înainte să poată fi împreună, 
în ciuda unei abordări serioase a nevoii de a căli 
tinerii recruți, subiectul insista prea mult pe idilă şi 
pe cultura populară; cartea a fost, în consecinţă, 
interzisă. 


CRONICILE SHADOWICK: Doi gemeni se mută în 
casa victoriană a mătuşii lor, într-un loc despre 
care autorul, pe vremea aceea neinformat, susţine 
că ar fi Tărâmul Umbrelor (un spaţiu mitic, a cărui 
inexistenţă Noul Ordin s-a străduit din răsputeri să 
o demonstreze.) NOTĂ: De atunci, autorul 
Cronicilor Shadowick a fost reinformat în mod 
convingător despre natura imaginară a „lărâmului 
Umbrelor”. 

O ÎNCREŢITURĂ ÎN MINTE: Trei fraţi dezvoltă aşa- 
zise puteri magice care le permit să supună 
timpul. Ei folosesc aceste puteri pentru a scăpa de 
regimul actual şi a explora lumi noi şi mult 
inferioare. Dacă aceşti copii nu ar fi imaginari, ar fi 
deja pe drum spre una dintre numeroasele case de 
corecție ale Noului Ordin pentru cetăţeni tulburaţi 
şi periculoşi. 


SERIA SUSIE DARKSHACK: O femeie de douăzeci 
de ani locuieşte într-un orăşel unde tovarăşii ei 


James 

Patterson 
sunt oameni şi demoni (fiinţe inventate, foarte 
probabil plăsmuite de pretinşi vrăjitori şi vrăjitoare 
ca să-i îngrozească pe cetăţenii respectabili ai 
Noului Ordin). Femeia se străduieşte să găsească 
un echilibru între „demonii” pe care să-i lase să 
trăiască în pace, pentru viaţa ei socială, şi cei pe 
care să-i ucidă, pentru propria siguranţă. 
Răspunsul evident este că toate manifestările 
fiinţelor imaginare ar trebui distruse fără 
întârziere. 


PAGINI WEB INTERZISE, CREATE CA SUBTERFUGII 
scoase în afara legii de către Unicul Care 
Navighează în Spațiul Cibernetic 


Critter: Un sistem online efectiv neinteligibil de 
mesaje scurte, criptice, care i-a ajutat pe luptătorii 
din Rezistență să facă schimb de informaţii 
periculoase. Eforturile Noului Ordin de a elimina 
aceste mijloace de comunicare extrem de 
ticăloase au fost prompte şi categorice. 


Juggle: Acest motor de căutare a fost inventat de o 
tânără rebelă care credea că poate crea un 
registru al tuturor informaţiilor ilegale, duplicitare 
şi extrem de periculoase de pe internet. 
AVERTISMENT: Această tânără se află încă în 
libertate şi încearcă să furnizeze cetăţenilor cinstiţi 
ai Noului Ordin aşa-zise documente necenzurate 
care conţin o propagandă falsă împotriva Unicului 
şi ilustrului vostru guvern. Se oferă recompensă 
pentru prinderea ei. 


MyTaste: O reţea de socializare unde utilizatorii îşi 
preamăreau unul altuia năravul individualităţii, pe 
baza gusturilor lor literare şi muzicale, pentru a se 
„distra”. Noul Ordin a constatat cu promptitudine 
cât de multe materiale interzise sunt distribuite pe 
site şi a luat măsuri de înlocuire a tuturor formelor 
de „conţinut creativ” cu documente oportune ale 
Noului Ordin, precum „Codul Cetăţenilor Noului 
Ordin” şi autobiografia stimatului nostru condu- 
cător, Cum am devenit Unicul. 


Compendiul Chipurilor: Acest site conţinea o istorie 
completă a unei epoci când copiii şi adulţii erau 


liberi să răspândească informaţii — note culturale, 
evenimente, opinii politice, fotografii şi alte 
libertăţi otrăvitoare — printr-o uriaşă publicaţie 


generată de utilizatori. Toate urmele existenţei ei 
au fost şterse la ordin din memoria fiecărui 
calculator. 


EMISIUNI TV INADECVATE CARE PROMOVEAZĂ 


ABSURDITATEA ŞI ILUZIA MĂREŢIEI 
întrerupte de către Unicul Care  Restructurează 
Audiovizualul 


FUGA: O comedie muzicală despre nişte copii din 
Rezistență care încearcă să evadeze din Centrul 
Minunata Lume Nouă. Copiii îşi dau seama că, 
fredonând cântece pop stupide, pot să-şi tortureze 
psihologic gardienii. Un material profund 
inadecvat. 


DISPĂRUȚI: Această dramă urmăreşte un grup de 


James 


Patterson 
rebeli din Rezistență al căror avion — stricat cu 
succes de bravii soldaţi ai Noului Ordin — se 


prăbuşeşte pe o insulă pustie. Pasagerii sunt 
supuşi unor încercări, crezând că au de-a face cuo 
insulă „magică” (în realitate, un spaţiu controlat, 
creat de oameni de ştiinţă ai Noului Ordin), doar 
pentru a afla că sunt ţinuţi acolo până când vor 
putea fi executaţi pentru crimele lor împotriva 
guvernului. Un sfârşit potrivit pentru nişte criminali 
de stat, dar întrucât emisiunea a inspirat multe 
alte emisiuni ticăloase, cu mesaje împotriva Noului 
Ordin, a fost întreruptă. 


AZILUL: Un documentar parodic care prezintă viaţa 
de zi cu zi a ultimilor oameni în viaţă care îşi mai 
amintesc vremurile de dinaintea domniei Celui 
Care Este Unicul. Directorul nesuferit al spitalului, 
Melvin Slott, încearcă să le facă mai uşoare 
ultimele zile din viaţă, dar, dintr-un anumit motiv, 
starea de sănătate a fiecărui pacient se 
deteriorează dramatic sub îngrijirea lui. 


FERĂSTRAIE ŞI RUINĂ: Un documentar care 
pătrunde în culisele închisorilor Noului Ordin, cu 
ajutorul unor camere ascunse, instalate în sălile de 
interogatoriu, prezentând săptămânal evenimente 
publicului. Deşi au fost realizate de către mişcarea 
de Rezistență cu scopul unei aşa-zise demascări, 
aceste casete au fost preluate de către Unicul şi 
folosite ca mijloace de a coaliza cetăţenii cinstiţi ai 
Noului Ordin împotriva criminalilor care ne 
ameninţă. Toate aparatele de filmat au fost 


dezafectate, dar reluări ale înregistrărilor originale 
pot fi urmărite pe canalele de televiziune ale 
Noului Ordin. 


James 

Patterson 
ADEVĂRAŢII MITOCANI: Povestea adevărată a şapte 
adolescenţi din Rezistență capturați, selectaţi să 
trăiască într-un frumos palat guvernamental şi să 
fie filmaţi tot timpul, pentru a se vedea dacă 
instrucţia specializată a Noului Ordin poate să-i 
aducă pe drumul cel bun. întrucât emisiunea a 
devenit din ce în ce mai violentă din cauza 


James 

Patterson 
caracterului participanţilor, agresivi şi needucaţi, 
experimentul a trebuit să fie abandonat.VREI SĂ FII 
CEL CARE ESTE UNICUL?: O emisiune-concurs 
populară tn care concurenţilor li se puneau 
Întrebări banale şi câştigătorilor li se promitea 
şansa la tron pentru o zi. Nimeni nu a reuşit să 
câştige marele premiu înainte ca emisiunea să fie 


James 

Patterson 
scoasă din grila de programe, în urma obiecţiilor 
venite din partea Celui Care Este Unicul. 


James 
Patterson 


este unul dintre cei mai îndrăgiţi 


romancieri americani, cu peste 275 de 
milioane de exemplare vândute în 40 
de limbi, ceea ce îl situează în topul 
celor mai bine vânduți autori din toate 
timpurile. Scriitor extrem de prolific, 
Patterson a publicat de-a lungul carierei 
sale peste 80 de titluri, destinate atât 
publicului adult, cât şi copiilor şi tine- 
rilor, toate bătând recordurile în 
materie de popularitate. Printre seriile 
cele mai cunoscute se numără: 
Maximum Ride, Vrăjitor & vrăjitoare, 
Generala, precum şi Alex Cross, 
Women’s Murder Ciul), Michael Bennett, 
Multe dintre scrierile sale, 
re, poveşti de dragoste sau 
pentru tineri, au devenit 
de seriale TV sau filme. 
Patterson a fost ales de cititorii din 
toată America Autorul Anului 2010 la 
Children's Choice Book Awards. 


ILL DEMBOWSK1 a studiat literatura şi 
scrierea creativă la Universitatea din 
. în prezent locuieşte în New 


www. w i t chand wizard. co ni 


Jacket design by David Caplan 


Jacket art 02011 by Sean Freeman 
Jacket © 201 1 Hachette Book Group, ncBestseller Nr. 1 New York limes 


Bestseller USA today 
Bestseller Publishers Weekly 
Bestseller fntertainmt Weekly 
Nominalizat la Nickelodeon Kids' Ghoice Awards, 2011 


„ACŢIUNE DIN BELŞUG.” - mi AssociATED PRESS 


„INGENIOASĂ, cu DETALII PLINE DE CULOARE.” 
- LOS ANGET.ES TIMES 


„DOI NOI EROI vor stârni ADMIRAŢIA CITITORILOR.” 
- YABOOKSCENTRAE.COM 


„Copii vs. adulţi, VIOLENȚĂ, MAGIE, MUZICĂ şi DRAGOSTE - 
toate aceste subiecte fac din carte un roman PROVOCATOR 
care 
VA PLĂCEA CU SIGURANŢĂ.” - un t 


„Descrieri INTENSE şi o ULUITOARE IMAGINAŢIE.” 
- TEENREADS.COM 
„Copiilor le va fi FOARTE GREU SĂ LASE CARTEA DIN MĂNĂ.” 
- SACRAMENTO BOOK REVIEW 
„IMAGINILE 
TERIFIANTE... aduc la fe r Per 
VIAŢĂ acţiunea... cu o Ji iIi i | 
VITEZĂ ULUITOARE.” da, i 
- SI/ 


DA, marcă înregistrată a 
GRUPULUI EDITORIAL CORINT