Suzanne Collins — 02 Sfidarea

Bestseller internaţional BuB t în 32 de ţări 


SUZANNE COLLINS 


| 


ba 


al Piu volum'din seră 
JOCURiLE FOAMEI 


% 


War 
„Reușita lui Suzanne 
Collins este remarcabilă: 
al doilea volum este chiar 
mai bun decât primul!“ 


GABRIELLE ZEVIN, 
The New York Times 


SUZANNE COLLINS 
SFIDAREA 


Traducere din limba engleză 
Ana-Veronica Mircea 


Coperta: Corneliu 
ALEXANDRESCU 


Pentru părinții mei, Jane şi Michael Collins, 
şi pentru socrii mei, Dixie şi Charles Pryor 


CUPRINS 


Partea întâi SCÂNTEIA 
Chapter 1 
Chapter 2 
Chapter 3 
Chapter 4 
Chapter 5 
Chapter 6 
Chapter 7 
Chapter 8 
Chapter 9 
Partea a doua PACIFICAREA 
Chapter 10 
Chapter 11 
Chapter 12 
Chapter 13 
Chapter 14 
Chapter 15 
Chapter 16 
Chapter 17 
Chapter 18 
Partea a treia DUŞMANUL 
Chapter 19 
Chapter 20 
Chapter 21 
Chapter 22 
Chapter 23 


Chapter 24 
Chapter 25 
Chapter 26 
Chapter 27 


Partea întâi 
SCANTEIA 


Chapter 1 


Strâng în palme sticla plată, deşi aerul 
îngheţat a absorbit căldura ceaiului de multă 
vreme. Frigul mi-a crispat muşchii. Dacă o 
haită de câini sălbatici şi-ar face apariţia în 
clipa asta, şansele de a mă căţăra într-un 
copac înainte de atacul lor n-ar fi în favoarea 
mea. Ar trebui să mă ridic, să mă mişc, să 
scap de înţepeneala picioarelor, însă continui 
să rămân locului, tot atât de necilintită ca 
piatra pe care stau, în timp ce zorile prind să 
lumineze pădurea. Nu mă pot lupta cu 
soarele. Nu pot decât să privesc, neajutorată, 
cum mă târăşte spre o zi la care de mai multe 
luni mă gândesc cu groază. 

La amiază vor sosi cu toţii în casa mea din 
Cartierul Învingătorilor. Reporterii, echipa de 
cameramani, chiar şi Effie Trinket, vechea 
mea însoţitoare, vor ajunge în Districtul 12, 
venind de la Capitoliu. Mă întreb dacă Effie o 
să mai poarte peruca aia absurdă, roz, sau 
dacă o să afişeze o altă culoare nefirească, 
special pentru Turneul Triumfal. Mă vor 
aştepta şi alţii. Un grup care să se ocupe de 
toate nevoile mele pe durata îndelungatei 
călătorii cu trenul. O echipă de experţi care să 
mă facă frumoasă pentru apariţiile în public. 


7 


Cinna, stilistul şi prietenul meu, creatorul 
costumelor superbe cu care am cucerit atenţia 
spectatorilor în timpul Jocurilor Foamei. 

Dacă ar fi după mine, aş încerca să uit cu 
desăvârşire jocurile astea. Să nu vorbesc 
niciodată despre ele. Să pretind c-au fost doar 
un vis urât. Dar e imposibil, din cauza 
Turneului Triumfal. Plasat strategic, la 
jumătatea intervalului dintre Jocurile anuale, 
reprezintă metoda aleasă de Capitoliu pentru 
a menţine vie o spaimă iminentă. Noi, cei din 
districte, nu suntem siliţi doar să ne reamintim 
în fiecare an strânsoarea de fier a puterii 
Capitoliului, ci s-o şi sărbătorim, iar anul 
acesta eu sunt una dintre vedetele 
spectacolului. Trebuie să călătoresc din 
district în district, să stau în faţa unor mulţimi 
care ovaţionează şi care, în taină, mă detestă, 
să privesc în ochii oamenilor cărora le-am ucis 
copiii... 

Soarele continuă să se înalțe, aşa că mă 
ridic. Toate încheieturile mele se plâng, iar 
piciorul stâng mi-a fost amorţit atâta vreme 
încât reîncep să-l simt abia după câteva 
minute de mers. Sunt în pădure de vreo trei 
ore, dar, fiindcă n-am făcut cu adevărat nici o 
încercare de a vâna, n-am cu ce mă făli. 
Pentru mama şi pentru Prim, surioara mea, nu 
mai are importanţă. Îşi pot permite să 

8 


cumpere carne de la măcelăria din oraş, deşi 
toate trei preferăm carnea proaspătă, de 
vânat. Însă Gale Hawthorne, prietenul meu cel 
mai bun, şi familia lui depind de captura de azi 
şi nu-i pot dezamăgi. Îmi încep turul de o oră 
şi jumătate, timpul necesar pentru a trece în 
revistă şirul nostru de capcane. Înainte, când 
eram la şcoală, aveam la dispoziţie după- 
amiezile ca să verificăm cursele, să vânăm şi 
să culegem, după care ne rămânea timp şi 
pentru negoţul din oraş. Dar acum, când Gale 
merge la muncă în minele de cărbuni, iar eu 
n-am nimic de făcut cât e ziua de lungă, am 
luat totul asupra mea. 

La ora asta, Gale a început lucrul în mină, a 
coborât în adâncurile pământului cu liftul care 
îţi răscoleşte stomacul, iar acum izbeşte, 
probabil, în filonul de cărbune. Ştiu cum e 
acolo, jos. În fiecare an, clasa mea făcea un 
tur al minelor, ca parte a pregătirii noastre 
şcolare. Când eram mică, nu reprezenta decât 
o experienţă neplăcută. Tunelele 
claustrofobice, aerul urât mirositor, întunericul 
sufocant din jur. Dar, după ce tata şi alţi 
mineri au fost ucişi într-o explozie, abia mi-am 
mai putut impune să intru în ascensor. 
Excursia anuală a devenit un imens prilej de 
nelinişte. În două rânduri mi s-a făcut atât de 


rău doar gândindu-mă la ea, încât mama m-a 
9 


ţinut acasă, crezând că mă îmbolnăvisem de 
gripă. 

Mă gândesc la Gale, care nu se simte cu 
adevărat viu decât în pădure, cu aerul ei 
proaspăt, cu lumina soarelui, cu apa limpede, 
curgătoare. Nu ştiu cum de poate suporta. 
Ei... ba da, ştiu. Suportă, fiindcă aşa îşi poate 
hrăni mama, cei doi fraţi mai mici şi sora. lar 
eu am găleți de bani, mai mult decât suficienţi 
pentru mâncarea ambelor noastre familii, dar 
el nu vrea să primească nici măcar o singură 
monedă. li vine greu până şi să mă lase să le 
aduc carne, deşi el ar fi avut cu siguranţă grijă 
să le hrănească pe mama şi pe Prim dacă aş fi 
fost ucisă în timpul Jocurilor. Îi tot spun că-mi 
face o favoare, că înnebunesc stând toată ziua 
degeaba. Chiar şi aşa, nu aduc niciodată 
vânatul când e el acasă. Ceea ce e uşor, de 
vreme ce lucrează douăsprezece ore pe zi. 

Nu reuşesc să-l văd decât duminica, atunci 
când ne întâlnim în pădure şi vânăm 
împreună. Continuă să fie cea mai frumoasă zi 
a săptămânii, dar nu aşa cum era odată, când 
ne puteam destăinui totul unul altuia. Jocurile 
au stricat până şi asta. Îmi păstrez speranţa 
că, pe măsura trecerii timpului, vom reuşi să 
ne simţim din nou în largul nostru împreună, 
dar o parte din mine ştie că e zadarnic. Nu 


există cale de întoarcere. 
10 


Adun o pradă îmbelşugată din capcane - opt 
iepuri, două veveriţe şi un castor care a ajuns, 
înot, într-o şmecherie din sârmă, concepută 
chiar de Gale. El e un soi de vrăjitor al 
capcanelor, le concepe astfel încât să 
încovoieze puieţi care saltă apoi captura, 
ferind-o de animalele de pradă, echilibrează 
butuci acţionaţi de declanşatoare delicate, 
construite din bețe, împleteşte coşuri pentru 
prins peşte din care nu există scăpare. In timp 
ce înaintez, repunând cu grijă în funcţiune 
fiecare cursă, ştiu că n-o să pot niciodată 
înlocui ochiul lui care sesizează echilibrul, 
instinctul care îi spune prin ce loc va traversa 
prada o potecă. E vorba despre ceva mai 
presus de experienţă. E un dar înnăscut. Aşa 
cum pot eu lua la ochi un animal pe o beznă 
aproape de nepătruns, doborându-l totuşi cu o 
singură săgeată. 

Când ajung înapoi, la gardul care înconjoară 
Districtul 12, soarele s-a ridicat destul de mult 
deasupra orizontului. Ca de obicei, ascult o 
clipă, dar nu se aude nici un zumzet care să 
trădeze prezenţa curentului electric în 
ochiurile plasei. Se întâmplă extrem de rar să 
se afle sub tensiune, deşi ar trebui să fie 
electrificată tot timpul. Mă strecor prin 
spărtura din partea de jos a gardului şi ies pe 


Pajişte, la o aruncătură de băț de casa mea. 
11 


De vechea mea casă. O păstrăm, pentru că, 
oficial, e locuinţa atribuită mamei şi surorii 
mele. Dacă aş cădea moartă în clipa asta, ar fi 
nevoite să se întoarcă acolo. Dar, în momentul 
de faţă, se simt fericite în noua casă din 
Cartierul Învingătorilor, iar eu am rămas 
singura care foloseşte mica proprietate unde 
am crescut. E adevăratul meu cămin. 

Acum mă duc acolo să mă schimb. Dau jos 
vechea jachetă de piele a tatei şi iau o haină 
din stofă fină de lână, care mi se pare 
întotdeauna prea strâmtă la umeri. Îmi 
înlocuiesc cizmele de vânătoare, moi şi uzate, 
cu o pereche de pantofi scumpi, de fabrică, pe 
care mama îi consideră mai potriviţi pentru 
cineva cu statutul meu social. Arcul şi săgețile 
le-am lăsat în scorbura unui copac din pădure. 
Deşi timpul fuge cu fiecare tic-tac, îmi permit 
să mă aşez câteva minute în bucătărie. Fără 
foc în sobă şi fără faţă de masă, pare o casă 
abandonată. Plâng după traiul pe care îl 
duceam aici. Abia reuşeam să ne câştigăm 
existenţa, dar ştiam unde mă încadrez, ştiam 
unde îmi era locul în țesătura deasă a vieţii 
noastre. Aş vrea s-o reiau, fiindcă, privind în 
urmă, pare atât de sigură faţă de cea de 
acum, când sunt atât de bogată, atât de 
cunoscută şi atât de detestată de conducerea 
Capitoliului. 

12 


Un sunet tânguitor îmi îndreaptă atenţia 
către uşa din spate. O deschid şi dau de 
Buttercup, bătrânul motan murdar al lui Prim. 
Detestă noua noastră locuinţă aproape la fel 
de mult ca şi mine şi o părăseşte întotdeauna 
când e Prim la şcoală. Nu ne-am fost niciodată 
prea dragi unul altuia, dar acum s-a creat 
această nouă legătură. Îl las să intre, îl 
hrănesc cu o bucată zdravănă de slănină de 
castor, ba chiar îl scarpin puţin între urechi. 

— Eşti hidos, ştii, nu-i aşa? îl întreb. 

Se împinge în mâna mea, dornic de mai 
multe mângăieri, dar trebuie să plec. 

— Haide, vino. 

ÎI ridic într-o mână, îmi înşfac traista cu 
vânat cu cealaltă şi ies în stradă. Motanul se 
eliberează dintr-o săritură şi dispare într-un 
tufiş. 

Vârful pantofilor îmi apasă prea tare 
degetele când păşesc pe trotuarul pavat cu 
zgură. Scurtez drumul luând-o pe alei 
lăturalnice şi prin curţile din spate şi ajung 
acasă la Gale în câteva minute. Stând 
aplecată deasupra chiuvetei din bucătărie, 
mama lui, Hazelle, mă vede pe fereastră. Işi 
şterge mâinile de şorţ şi dispare ca să mă- 
ntâmpine în pragul uşii. 

Îmi place Hazelle. O respect. Explozia care 
mi-a ucis tatăl a lăsat-o şi pe ea fără soţ, cu 

13 


trei băieţi şi cu un copil încă nenăscut. La mai 
puţin de o săptămână după ce l-a adus pe 
lume, umbla pe străzi, căutând de lucru. 
Deoarece trebuia să-i poarte de grijă 
bebeluşului, nu putea să lucreze în mine, dar 
a reuşit să găsească nişte negustori care i-au 
dat rufe la spălat. La paisprezece ani, Gale, 
fiul cel mai mare, a devenit principalul 
susţinător al familiei. Era deja înscris pentru 
tesere, care le dădeau dreptul la o raţie 
sărăcăcioasă de grâne şi de ulei în schimbul 
unor intrări suplimentare ale numelui său în 
extragerea care îl putea transforma în tribut. 
Pe deasupra, încă de pe atunci era un 
braconier îndemânatic. Dar tot nu era de- 
ajuns pentru întreţinerea unei familii de cinci 
persoane dacă Hazelle nu-şi tocea degetele 
până la os frecând rufărie. larna erau atât de 
roşii şi de crăpate, încât sângerau la cea mai 
uşoară atingere. Fără alifia preparată de 
mama, ar mai sângera încă. Însă Hazelle şi 
Gale au hotărât că nici ceilalţi băieţi, Rory, de 
doisprezece ani, şi Vick, de unsprezece, nici 
micuța Posy, care nu are decât patru, nu se 
vor înscrie niciodată pentru tesere. 

Hazelle surâde la vederea vânatului. la 
castorul de coadă, apreciindu-i greutatea. 

— O să iasă o tocăâniţă bună din el. 

Spre deosebire de Gale, pe ea n-o 

14 


deranjează aranjamentul nostru. 

— Şi blana e bună, îi răspund. 

E reconfortant să stau aici, cu Hazelle. Să 
evaluăm calităţile vânatului, aşa cum am 
făcut întotdeauna. Îmi toarnă ceai fierbinte, 
din plante medicinale, într-o cană în jurul 
căreia îmi strâng cu recunoştinţă degetele 
îngheţate. 

— Ştii, mă gândeam că, după întoarcerea 
din tur, aş putea să-l iau când şi când pe Rory 
cu mine, afară. După orele de şcoală. Să-l 
învăţ să tragă cu arcul. 

Hazelle dă din cap, încuviinţând. 

— Ar fi bine. Şi Gale vrea s-o facă, dar el nu 
e liber decât duminica, pe care cred că 
preferă s-o păstreze pentru tine. 

Nu pot împiedica roşeaţa să-mi inunde 
obrajii. Fireşte că e stupid. E greu de spus că 
m-ar cunoaşte cineva mai bine decât Hazelle. 
Ştie ce mă leagă de Gale. Sunt sigură că, deşi 
mie nu mi-a trecut niciodată prin minte, o 
grămadă de oameni au presupus că ne vom 
căsători în cele din urmă. Dar asta se întâmpla 
înainte de Jocuri. Când celălalt tribut din 
district, Peeta Mellark, încă nu anunţase că 
mă iubea nebuneşte. Idila noastră a devenit o 
strategie esenţială pentru supraviețuirea în 
arenă. Numai că, pentru el, n-a fost doar o 
strategie. Nu sunt sigură ce-a fost pentru 

15 


mine. lar acum ştiu că, pentru Gale, n-a 
însemnat decât durere. Simt o strângere de 
inimă la gândul că, în timpul Turneului 
Triumfal, eu şi Peeta va trebui să apărem 
iarăşi în postura de îndrăgostiţi. 

Îmi sorb cu lăcomie ceaiul, deşi e prea 
fierbinte, şi mă îndepărtez de masă. 

— Ar fi mai bine să plec. Să mă fac 
frumoasă pentru camerele de luat vederi. 

Hazelle mă îmbrăţişează. 

— Să savurezi mâncarea. 

— Pe deplin, spun eu. 

Următoarea mea oprire e la Vatră, locul 
unde fac, în mod tradiţional, grosul afacerilor 
mele. Cu ani în urmă, nu era decât un depozit 
pentru cărbune, dar, când n-a mai fost folosit, 
a devenit un loc de întâlnire pentru tranzacţii 
ilegale, care a prosperat apoi transformându- 
se într-o piaţă neagră permanentă. Dacă 
atrage elemente ale societăţii cu înclinații 
criminale, atunci presupun că locul meu e 
acolo. Vânătoarea în pădurile din jurul 
Districtului 12 violează cel puţin o duzină de 
legi şi se pedepseşte cu moartea. 

Deşi ei nu vorbesc despre asta niciodată, le 
sunt datoare obişnuiţilor Vetrei. Gale mi-a 
povestit că Sae Unsuroasa a iniţiat o chetă ca 
să ne sponsorizeze pe mine şi pe Peeta în 


timpul Jocurilor. Trebuia să se limiteze numai 
16 


la Vatră, dar o mulţime de alţi oameni au aflat 
şi şi-au dat obolul. Habar n-am cât s-a strâns, 
dar preţul oricărui dar primit în arenă era 
exorbitant. Şi, din câte ştiu, pentru mine a 
reprezentat diferenţa dintre viaţă şi moarte. 

Încă mi se mai pare ciudat să trag de uşa 
grea, pătrunzând înăuntru cu traista de vânat 
goală, fără nimic bun pentru troc, dar simțind 
în schimb greutatea monedelor din buzunar 
apăsându-mi şoldul. Încerc să ajung la cât mai 
multe tarabe cu putinţă, cumpărând, pe rând, 
cafea, checuri, ouă, aţă şi ulei. Ca adaos, iau 
trei sticle de votcă de la Ripper, o femeie 
ciungă, victima unui accident din mină, destul 
de inteligentă ca să găsească un mod de 
supravieţuire. 

Băutura nu e pentru familia mea. E pentru 
Haymitch, mentorul meu şi al lui Peeta de pe 
durata Jocurilor. E ursuz, violent şi beat în cea 
mai mare parte a timpului. Dar şi-a făcut 
datoria - mai mult decât datoria -, căci, 
pentru prima oară în istorie, a fost permisă 
declararea a două tributuri drept învingători. 
Aşa că, indiferent cum ar fi Haymitch, şi lui îi 
sunt datoare. Şi asta pentru vecie. Îi cumpăr 
votca fiindcă, acum câteva săptămâni, i s-a 
terminat stocul şi nu se găsea nici de vânzare, 
aşa că a fost nevoit să se abţină, tremurând şi 
zbierând la nişte creaturi cumplite, pe care 

17 


numai el le putea vedea. A speriat-o de 
moarte pe Prim şi, sincer vorbind, nici mie nu 
mi s-a părut prea distractiv să-l văd într-un 
asemenea hal. De atunci am început să fac 
rezerve, pentru cazul unei noi penurii de 
băutură. 

Cray, şeful Apărătorilor Păcii din districtul 
nostru, se încruntă când mă vede cu sticlele. E 
un bărbat în vârstă, cu câteva şuviţe de păr 
argintiu întinzându-se pieziş deasupra feţei lui 
roşcovane, lucioase. 

— E prea tare pentru tine, fetiţo. 

El ştie mai bine deoarece, în afară de 
Haymitch, bea mult mai mult decât oricine 
altcineva pe care l-am cunoscut vreodată. 

— A, e pentru mama, o foloseşte la 
medicamente. 

— Ei da, ucide aproape orice microb, spune, 
trântind pe tarabă o monedă în schimbul unei 
sticle. 

Când ajung la Sae Unsuroasa, mă salt pe 
tejghea şi comand nişte supă, care pare dintr- 
un amestec de dovleac şi fasole. In timp ce 
mănânc, apare un alt Apărător al Păcii, Darius, 
şi cumpără un castron plin. Când e vorba de- 
spre oamenii legii, el e unul dintre favoriţii 
mei. N-o face pe grozavul şi ţine de obicei la 
glume. Probabil se apropie de treizeci de ani, 


dar nu pare cu mult mai vârstnic decât mine. 
18 


Zâmbetul şi părul lui roşu, zbărlit în toate 
părţile, îi dau un aer adolescentin. 

— N-ar trebui să fii în tren? mă întreabă. 

— Vin să mă ia la amiază, îi răspund. 

— N-ar trebui să arăţi mai bine? întreabă din 
nou, într-o şoaptă sonoră. 

Tachinările îmi smulg un zâmbet, în ciuda 
proastei mele dispoziţii. 

— Poate o panglică în păr sau cam aşa 
ceva? Îmi atinge uşor coada împletită şi îi 
îndepărtez mâna. 

— Nucţi face griji. În momentul când vor 
termina cu mine, n-o să mă mai recunoşti. 

— Bine, face el. Ca variaţie, să dăm dovadă 
de puţină mândrie districtuală, domnişoară 
Everdeen. Hm? 

Clatină din cap câtre Sae Unsuroasa, cu o 
dezaprobare prefăcută, şi pleacă să li se 
alăture prietenilor săi. 

— Vreau castronul ăla înapoi, strigă ea în 
urma lui, dar, fiindcă râde, nu pare prea 
supărată. Gale vine să te conducă? mă 
întreabă apoi. i 

— Nu, nu e pe listă, îi spun. Insă ne-am 
întâlnit duminică. 

— Cred că ar fi trebuit să ajungă pe listă. 
Fiindcă e vărul tău şi aşa mai departe, spune 
ea cu prefăcătorie. 


Nu e decât o altă parte a minciunii inventate 
19 


de Capitoliu. Când eu şi Peeta am rămas 
printre ultimii opt supraviețuitori ai Jocurilor, 
şi-au trimis reporterii să scrie articole despre 
viaţa noastră. Când s-au interesat de prietenii 
mei, toată lumea i-a îndrumat către Gale. El 
era prea arătos, cu un aer prea bărbătesc şi 
nicidecum dispus să zâmbească şi să fie 
prietenos în faţa camerelor. Însă semănăm 
puţin unul cu altul. Păr negru, lins, piele 
măslinie, ochi cenuşii. Aşa că s-a găsit un 
geniu care să-l transforme în vărul meu. Eu 
am aflat abia când am ajuns acasă, pe peronul 
gării, şi am auzit-o pe mama spunând: 

— Vărul tău e nerăbdător să te vadă! M-am 
întors şi am dat cu ochii de Gale, de Hazelle şi 
de copii, aşteptându-mă, şi ce altceva aş fi 
putut să fac, decât să intru în joc? 

Sae Unsuroasa ştie că nu suntem rude, însă 
până şi o parte dintre oamenii care ne cunosc 
de ani de zile par s-o fi uitat. 

— Abia aştept să se termine toată povestea, 
şoptesc eu. 

— Ştiu, zice ea. Dar trebuie să treci prin 
toate şi să mergi până la capăt. Ar fi mai bine 
să nu-ntărzii. 

În timp ce mă îndrept spre casă, prinde să 
ningă încet. Cartierul Învingătorilor e la o 
distanţă de vreo opt sute metri de piaţa din 
centrul oraşului, dar pare pe de-a-ntregul o 

20 


altă lume. O aşezare distinctă, construită în 
jurul unei frumoase peluze verzi, presărată cu 
tufe de flori. Sunt douăsprezece case, oricare 
dintre ele suficient de mare ca să cuprindă 
zece de dimensiunile celei în care am crescut. 
Nouă sunt pustii, aşa cum au fost întotdeauna. 
Cele trei aflate în folosinţă îi au drept 
proprietari pe Haymitch, pe Peeta şi pe mine. 
Atât locuinţa familiei mele, cât şi a lui Peeta 
emană strălucirea caldă a vieţii. Ferestre 
luminate, fum ieşind din coşuri, mănunchiuri 
de spice strălucitor colorate prinse de uşile din 
faţă, ca decoraţiuni pentru apropiatul Festival 
al Recoltei. Însă casa lui Haymitch pare 
părăsită, lăsată în voia sorții, în ciuda 
interesului pe care şi-l dă îngrijitorul zonei. 
Odată ajunsă în prag, îmi fac curaj - ştiind că 
o să fie scârbos -, apoi împing uşa şi intru. 
Nasul mi se încreţeşte imediat a dezgust. 
Haymitch refuză să-i permită altcuiva să se 
ocupe de curăţenie, iar el însuşi nu e în stare 
de aşa ceva. Mirosurile de alcool şi de vomă, 
de varză fiartă şi de carne arsă, de haine 
murdare şi de excremente de şoarece s-au 
contopit de-a lungul anilor într-o duhoare care 
îmi umple ochii de lacrimi. Înaintez cu greu 
printr-o harababură de ambalaje goale, de 
cioburi şi de oase către locul unde ştiu c-o să-l 


găsesc pe fostul meu mentor. Stă la masa din 
21 


bucătărie, cu braţele răşchirate pe tăblia de 
lemn, cu faţa într-o baltă de băutură, sforăind 
vârtos. Îi dau un ghiont în umăr. 

— Scoală-te! mă răstesc la el, fiindcă am 
învăţat că nu poate fi trezit cu delicateţe. 

Sforăitul încetează pentru o clipă, 
întrebător, apoi reîncepe. Îl zgâlţâi mai tare. 

— Scoală-te, Haymitch. E ziua Turului! 

Mă străduiesc să-mping fereastra în sus, 
inspirând adânc aerul curat de afară. 
Picioarele mele îşi fac loc printre gunoaiele de 
pe podea, dezgrop un ibric de tinichea şi îl 
umplu cu apă de la chiuvetă. În soba de gătit 
nu s-a stins cu desăvârşire focul şi reuşesc să 
conving cei câţiva cărbuni încă aprinşi să se 
preschimbe într-o flacără. Pun în vas nişte 
cafea măcinată, destul de multă ca să mă 
asigur că licoarea o să fie gustoasă şi tare, şi îl 
aşez pe plită, la fiert. 

Haymitch e încă rupt de lume. Fiindcă nimic 
altceva n-a dat rezultate, umplu un castron cu 
apă rece ca gheaţa, i-l vărs în cap şi mă arunc 
într-o parte. Din gâtlej îi iese un sunet gutural, 
animalic. 

Sare în sus, azvârle scaunul la trei metri în 
spate cu o lovitură de picior şi flutură un cuţit. 
Am uitat că doarme întotdeauna strângând 
unul în mână. Ar fi trebuit să i-l smulg dintre 
degete, dar mintea mea era prea preocupată 

22 


cu altceva. Scuipă blasfemii şi spintecă aerul 
preţ de câteva clipe, înainte de a-şi regăsi 
minţile. Îşi şterge faţa cu una dintre mânecile 
cămăşii şi se întoarce spre pervazul ferestrei 
pe care m-am cocoţat, pentru cazul că ar fi 
necesar să scap repede cu fuga. 

— Ce faci aici? bolboroseşte. 

— Mi-ai spus să te trezesc cu o oră înainte 
de sosirea aparatelor de filmat, răspund. 

— Ce? face el. 

— A fost ideea ta, insist eu. Pare să-şi aducă 
aminte. 

— De ce sunt ud din cap până-n picioare? 

— Nu te-ai trezit când te-am zgâlţăit, îi 
explic. Uite ce e, dacă voiai să fii luat cu 
binişorul, trebuia să-l rogi pe Peeta. 

— Ce să mă roage? 

Simplul sunet al vocii lui îmi răscoleşte 
stomacul, transformându-l într-un nod de 
emoţii neplăcute, cum ar fi vinovăția, tristeţea 
şi spaima. Şi dorul. Trebuie să recunosc că 
există şi aşa ceva. Numai că trebuie să facă 
faţă unei concurente prea dure ca să poată 
avea vreodată câştig de cauză. 

Îl urmăresc pe Peeta traversând încăperea 
în direcţia mesei, razele soarelui dezvăluind 
licărul zăpezii proaspete din părul lui blond. 
Pare puternic şi sănătos, atât de diferit de 
băiatul bolnav şi înfometat pe care-l ştiu din 

23 


arenă, până şi şchiopătatul abia dacă i se mai 
poate observa. Pune pe masă o franzelă caldă 
şi strânge mâna lui Haymitch. 

— Te-am rugat să mă trezeşti fără să mă- 
mbolnăveşti de pneumonie, spune acesta din 
urmă, lăsând deoparte cuțitul. 

Îşi scoate cămaşa murdară, dând la iveală 
un maieu tot atât de jegos, şi se şterge apăsat 
cu partea uscată. 

Peeta zâmbeşte şi înmoaie cuțitul lui 
Haymitch în sticla cu votcă de pe podea. 
Şterge lama cu poala cămâşii şi taie franzela 
felii. Peeta ne oferă tuturor bunătăţi proaspăt 
scoase din cuptor. Eu vânez. El coace. 
Haymitch bea. Avem, cu toţii, modul nostru de 
a ne ocupa timpul, de a ţine la distanţă gândul 
la vremea în care am fost concurenţi ai 
Jocurilor Foamei. Abia după ce îi întinde lui 
Haymitch colţul pâinii se uită la mine pentru 
prima oară. 

— Vrei o felie? 

— Nu, am mâncat în Vatră, spun. Dar îţi 
mulţumesc oricum. 

Vocea îmi sună nefiresc, e atât de oficială. 
Aşa cum a sunat de fiecare dată când am 
vorbit cu Peeta după ce camerele au terminat 
de filmat fericita noastră întoarcere acasă şi 
ne-am reluat adevărata viaţă. 

— Pentru puţin, spune el, crispat. Haymitch 

24 


îşi azvârle cămaşa undeva, în mijlocul 
harababurii. 

— Brrr. Voi doi trebuie să deveniți mult mai 
prietenoși înainte de începerea spectacolului. 

Bineînţeles că are dreptate. Publicul se 
aşteaptă să vadă perechea de îndrăgostiţi 
care a câştigat Jocurile Foamei. Nu doi oameni 
care abia dacă se pot privi în ochi. Dar eu nu 
spun decât: 

— Fă o baie, Haymitch. 

Pe urmă mă avânt peste pervazul ferestrei, 
mă las să cad pe pământ şi traversez peluza 
către casa noastră. 

Zăpada a început să se aştearnă, şi în 
spatele meu se întinde un şir de urme. Mă 
opresc la uşa din faţă, scuturându-mi zloata 
de pe pantofi înainte de a intra. Mama a 
muncit zi şi noapte pentru ca totul să arate 
perfect în faţa camerelor de luat vederi, aşa 
că nu e momentul potrivit să las urme pe 
podelele ei strălucitoare. Nici n-apuc să intru 
bine că ea deja e acolo, întinzându-şi braţul ca 
şi cum ar vrea să mă oprească. 

— Nu-ţi face griji, mă descalţ aici, spun, 
abandonându-mi pantofii pe covoraşul de 
lângă prag. 

Mama scoate un hohot de râs straniu, 
şuierat, şi îmi ia de pe umăr traista de 
vânătoare plină cu provizii. 

25 


— Nu e decât zăpadă. Plimbarea a fost 
plăcută? 

— Plimbarea? 

Ştie că am fost în pădure o jumătate de 
noapte. Pe urmă îl văd pe bărbatul care stă în 
spatele ei, în cadrul uşii bucătăriei. Arunc o 
singură privire asupra costumului său făcut la 
comandă şi a trăsăturilor de o perfecţiune 
chirurgicală şi ştiu că e din Capitoliu. Ceva nu 
e în ordine. 

— A fost mai degrabă ca la patinaj. Zăpada 
începe să alunece de-a binelea. 

— A venit cineva care vrea să te vadă, mă 
anunţă mama. 

Are faţa mult prea palidă şi aud neliniştea 
pe care încearcă s-o ascundă. Mă prefac că nu 
observ în ce stare e. 

— Credeam că nu trebuie s-ajungă înainte 
de amiază. A venit Cinna mai devreme, ca să 
mă ajute să mă pregătesc? 

— Nu, Katniss, €..., începe mama. 

— Pe aici, te rog, domnişoară Everdeen, 
spune calm bărbatul. 

Arată în lungul coridorului. E ciudat să fii 
călăuzit în propria ta casă, dar ştiu că nu e 
cazul să comentez. 

Mă pun în mişcare aruncând peste umăr un 
zâmbet liniştitor pentru mama. 

— Probabil alte instrucţiuni pentru tur. Mi-au 

26 


trimis tot soiul de materiale legate de itinerar 
şi de protocolul care trebuie respectat în 
fiecare district. Dar, în timp ce mă îndrept 
spre uşa biroului, pe care n-am mai văzut-o 
niciodată închisă până acum, îmi simt 
gândurile alergând. Cine e aici? Ce vrea? De 
ce e mama atât de palidă? 

— Intră, îmi spune bărbatul de la Capitoliu, 
care a străbătut holul în urma mea. 

Răsucesc mânerul strălucitor, de alamă, şi 
trec pragul. Remarc mirosurile contradictorii, 
de trandafiri şi de sânge. Un bărbat mărunţel, 
cu părul alb şi cu un aer vag familiar, citeşte o 
carte. Ridică un deget, ca şi cum ar spune: 
„Acordă-mi o clipă.” Apoi se întoarce şi îmi stă 
inima. 

Mă uit în ochii de şarpe ai preşedintelui 
Snow. 


27 


Chapter 2 


În viziunea mea, preşedintele Snow ar trebui 
să apară în faţa unor coloane de marmură 
împodobite cu steaguri supradimensionate. E 
şocant să-l văd în mijlocul obiectelor obişnuite 
din încăpere. Ca şi cum aş sălta capacul unei 
oale şi aş găsi o viperă în loc de tocană. 

Ce caută aici? Gândurile mi se întorc în 
grabă către zilele de deschidere ale altor 
Tururi Triumfale, îmi aduc aminte că am văzut 
tributurile câştigătoare, alături de mentorii şi 
stiliştii lor. Uneori au apărut chiar şi oficialități 
guvernamentale de rang înalt. Dar nu l-am 
zărit niciodată pe preşedintele Snow. El ia 
parte la sărbătoririle din Capitoliu. Punct. 

Dacă a bătut tot drumul până aici, nu poate 
însemna decât un singur lucru. Am dat de un 
mare necaz. Şi, dacă asta e adevărat pentru 
mine, e şi pentru familia mea. Mă străbate un 
fior la gândul că mama şi sora mea se află 
atât de aproape de acest om care mă detestă. 
Mă va detesta întotdeauna. Pentru că am fost 
mai inteligentă decât sadicii lui creatori-de- 
joc, am făcut Capitoliul să pară stupid şi, ca 
urmare, i-am subminat autoritatea. 

N-am făcut nimic altceva în afară de a 


28 


încerca să mă menţin în viaţă - pe mine şi pe 
Peeta. Orice act de revoltă a fost o simplă 
coincidenţă. Dar, când Capitoliul decretează 
că numai un singur tribut poate supravieţui, şi 
tu ai neobrăzarea de a-i contesta hotărârea, 
presupun că asta este prin ea însăşi o revoltă. 
Singurul lucru pe care puteam să-l invoc în 
apărare a fost pretinsa dragoste pătimaşă 
pentru Peeta care m-a făcut să-mi pierd 
minţile. Aşa că ni s-a îngăduit să trăim 
amândoi. Ca să fim încoronați ca învingători. 
Ca să ne întoarcem acasă şi să sărbătorim, să 
ne fluturăm mâinile în faţa camerelor, în semn 
de rămas-bun, şi să fim lăsaţi în pace. Până 
acum. 

Poate locuinţa mea nouă sau şocul apariţiei 
lui, sau înţelegerea reciprocă a faptului că ar 
putea cere să fiu ucisă cât ai clipi mă fac să 
mă simt ca o intrusă. De parcă ne-am afla în 
casa lui, şi eu aş fi venit neinvitată la o 
petrecere. Aşa că nu-i spun că e bine-venit şi 
nu-i ofer un scaun. Nu spun nimic. De fapt, îl 
tratez ca şi cum ar fi cu adevărat un şarpe, 
unul veninos. Stau nemişcată, cu ochii ţintuiţi 
într-ai lui, gândindu-mă cum să bat în 
retragere. 

— Cred că putem simplifica situaţia căzând 
de acord să fim sinceri unul faţă de celălalt, 


spune el. Ce părere ai? 
29 


Sunt de părere că limba mi-a înţepenit şi că 
mi-e imposibil să vorbesc, aşa că mă surprind 
pe mine însămi când îi răspund cu voce fermă: 

— Da, cred că asta ar economisi timp. 
Preşedintele Snow zâmbeşte şi îi remarc 
pentru prima oară buzele. Mă aştept să fie ca 
de şarpe, ceea ce e totuna cu a spune că Îi 
lipsesc. Dar ale lui sunt mult prea pline, cu 
pielea prea întinsă. Mă întreb dacă gura nu i-a 
fost cumva modificată, ca să devină mai 
atrăgător. Dacă e aşa, au irosit timpul şi banii, 
fiindcă e lipsit de orice farmec. 

— Consilierii mei se temeau c-o să fii dificilă, 
dar n-ai o asemenea intenţie, nu-i aşa? mă 
întreabă el. 

— Aşa e, îi răspund. 

— Asta le-am spus şi eu. O fată care merge 
atât de departe ca să-şi salveze viaţa nu e 
interesată să se lepede de ea cu amândouă 
mâinile. Şi trebuie să se gândească şi la 
familia ei. Mama, sora şi toţi acei... veri. 

După felul în care ezită înainte de a 
pronunţa ultimul cuvânt, îmi dau seama că 
ştie că eu şi Gale n-avem un arbore 
genealogic comun. 

Ei, acum jucăm cu toate cărţile pe masă. 
Poate e mai bine. Nu-mi plac amenințările 
voalate. Prefer să ştiu cum stau. 

— Să ne aşezăm. 

30 


Preşedintele Snow se instalează la biroul lat, 
din lemn lăcuit, unde îşi face Prim temele, şi 
mama bugetul. Aidoma casei noastre, e un loc 
pe care îl ocupă fără a avea nici un drept, dar, 
în ultimă instanţă, are toate drepturile din 
lume. Eu mă aşez în faţa biroului, pe unul 
dintre scaunele sculptate, cu spatele drept. E 
făcut pentru cineva mai înalt decât mine, aşa 
că pe podea nu mi se odihnesc decât vârfurile 
degetelor. 

— Am o problemă, domnişoară Everdeen, 
spune el. O problemă care a apărut în arenă, 
când ai scos fructele alea otrăvite. 

Acela a fost momentul când am ghicit că, 
puşi în situaţia de a alege între a ne privi pe 
mine şi Peeta sinucigându-ne - ceea ce ar fi 
însemnat să nu existe nici un învingător - şi a 
ne lăsa pe amândoi să trăim, creatorii-de-joc 
vor prefera a doua variantă. 

— Dacă şeful creatorilor-de-joc, Seneca 
Crane, ar fi avut un strop de creier, te-ar fi 
făcut fărâme. Dar a avut o străfulgerare 
nefericită de sentimentalism. Aşa că iată-te 
aici. Poţi ghici unde e el acum? mă întreabă. 

Încuviinţez cu o înclinare a capului fiindcă, 
după cum o spune, e clar că Seneca Crane a 
fost executat. Mirosul de trandafiri şi de sânge 
e mai puternic acum, când nu ne mai desparte 


decât biroul. Preşedintele Snow are o roză 
31 


prinsă la reverul hainei, ceea ce sugerează cel 
puţin sursa parfumului floral, dar trebuie să fi 
fost intensificat prin procedee genetice, 
fiindcă nici un trandafir autentic nu are un 
miros atât de pătrunzător. Cât despre sânge... 
nu ştiu. 

— Pe urmă n-a mai fost nimic de făcut, în 
afară de a te lăsa să-ţi prezinţi micul scenariu. 
Şi tu ai jucat foarte bine în episodul cu 
şcolăriţa înnebunită de dragoste. Oamenii din 
Capitoliu au fost cât se poate de convinşi. Din 
nefericire, nu toţi cei din districte s-au lăsat 
înşelaţi de interpretarea ta. 

Pe chipul meu trebuie să fi apărut măcar o 
străfulgerare de nedumerire, pentru că el vine 
imediat cu un răspuns. 

— Bineînţeles că nu ştii asta. N-ai acces la 
informaţiile despre starea de spirit din alte 
districte. Oricum, într-o serie dintre ele, 
oamenii au văzut în micul tău truc cu fructele 
de pădure o manifestare a sfidării, nu a iubirii. 
ŞI, dacă o fată nu de altundeva, ci tocmai din 
Districtul 12, poate sfida Capitoliul scăpând 
nevătămată, ce îi poate împiedica pe ei să 
facă acelaşi lucru? Ce poate împiedica, să 
zicem, o revoltă? 

E nevoie de o clipă ca să pricep sensul 
ultimei lui fraze. Pe urmă mă izbeşte cu toată 
puterea importanţei sale. 

32 


— Au fost revolte? întreb, atât înfiorată, cât 
şi încântată de o asemenea posibilitate. 

— Incă nu. Dar vor urma dacă nu se 
schimbă cursul evenimentelor. Şi se ştie că 
revoltele conduc la revoluţie. Preşedintele se 
freacă deasupra sprâncenei stângi, în acelaşi 
loc unde simt eu însămi durerile de cap. Ai 
idee cam ce-ar însemna asta? Câţi oameni ar 
muri? Cu ce artrebui să se confrunte 
supraviețuitorii? Indiferent ce probleme ar 
putea avea unii sau alţii cu Capitoliul, crede- 
mă când îţi spun că, dacă îşi slăbeşte 
strânsoarea asupra districtelor, chiar şi pentru 
scurt timp, întregul sistem se va nărui. 

Sunt luată prin surprindere de exprimarea 
lui directă, ba chiar şi de sinceritatea acestui 
discurs. De parcă prima lui grijă ar fi 
bunăstarea cetăţenilor din Panem, când nimic 
nu poate fi mai departe de adevăr. Nu ştiu 
cum de îndrăznesc să rostesc următoarele 
cuvinte, dar o fac. 

— Trebuie să fie foarte fragil dacă o mână 
de fructe îl poate dărâma. 

Urmează o pauză îndelungată, în timpul 
căreia mă studiază. Apoi spune, simplu: 

— E fragil, dar nu aşa cum îţi închipui. 

Se aude o bătaie în uşă, şi bărbatul din 
Capitoliu îşi strecoară capul înăuntru. 


— Mama ei întreabă dacă doriţi ceai. 
33 


— AŞ vrea. Mi-ar plăcea să beau nişte ceai, 
spune imediat preşedintele. 

Uşa se deschide mai larg, şi în prag stă 
mama, cu o tavă pe care se află serviciul de 
porțelan adus de ea în Filon când s-a măritat. 

— Puneţi-l aici, vă rog. 

Preşedintele îşi aşază cartea pe colţul 
biroului şi bate cu palma în centru. 

Mama lasă tava pe birou. Conţine un ceainic 
de porțelan şi ceşti, frişcă şi zahăr, o farfurie 
cu fursecuri. Glazura care le împodobeşte 
închipuie flori în culori pastelate. Nu poate fi 
decât opera lui Peeta. 

— Ce privelişte bine-venită! Ştiţi, e ciudat 
cât de des uită oamenii că şi preşedinţii 
trebuie să mănânce, spune Snow, cu un aer 
fermecător. 

Ei, şi asta pare, oricum, s-o mai destindă 
puţin pe mama. 

— Pot să vă aduc şi altceva? Aş putea să vă 
pregătesc ceva mai substanţial dacă vă e 
foame, se oferă ea. 

— Nu, nimic n-ar putea fi mai aproape de 
perfecţiune. Mulţumesc, spune el, cerându-i 
evident să plece. 

Mama dă din cap, îmi aruncă o privire şi 
iese. Preşedintele Snow toarnă ceai pentru 
amândoi şi îşi umple cana cu frişcă şi zahăr, 
mestecând apoi îndelung. Simt că a terminat 

34 


ce avea de spus şi aşteaptă răspunsul meu. 

— N-am vrut să stârnesc o revoltă, îi 
mărturisesc. 

— Te cred. N-are importanţă. Stilistul tău a 
fost profet când ţi-a ales garderoba. Tu, 
Katniss Everdeen, fata din foc, te-ai dovedit a 
fi scânteia care, nesupravegheată, se poate 
transforma într-un infern, distrugând Panemul, 
spune el. 

— De ce nu mă ucideţi acum? mă trezesc eu 
să întreb. 

— Public? întreabă el. Asta ar însemna să 
torn gaz peste foc. 

— Atunci înscenaţi un accident. 

— Cine s-ar lăsa păcălit? mă întreabă. Tu 
nu, dacă ai urmări totul. 

— Atunci spuneţi-mi ce vreţi de la mine. O s- 
o fac! îi promit. 

— Măcar de-ar fi atât de simplu. la între 
degete unul dintre biscuiţii împodobiţi cu flori 
şi îl studiază. Adorabil. Mama ta i-a făcut? 

— Peeta. 

Şi, pentru prima oară, îmi dau seama că pot 
să-i susţin privirea. Întind mâna după cana 
mea cu ceai, dar o pun la loc când o aud 
zăngănind pe farfurioară. Maschez totul 
grăbindu-mă să iau un biscuit. 

— Peeta. Ce face iubirea vieţii tale? se 


interesează el. 
35 


— E bine, îl informez eu. 

— Când şi-a dat seama în ce măsură îţi e 
indiferent? întreabă, înmuindu-şi biscuitul în 
ceai. 

— Nu-mi e indiferent, protestez. 

— Dar poate că nu-l iubeşti pe băiatul ăsta 
atât de nebuneşte cum ai vrea s-o creadă 
întreaga ţară. 

— Cine spune că nu? 

— Eu, zice preşedintele. Şi nu m-aş afla 
acum aici dacă aş fi singurul care are dubii. 
Cum îi merge frumosului tău văr? 

— Nu ştiu... nu... 

Repulsia faţă de conversaţia asta, faţă de o 
discuţie cu preşedintele Snow despre 
sentimentele mele pentru doi dintre oamenii 
la care ţin cel mai mult, îmi ia graiul. 

— Răspunde, domnişoară Everdeen. Pe el îl 
pot ucide cu uşurinţă dacă nu ajungem la un 
deznodământ fericit, îmi spune. Nu-i faci nici o 
favoare când dispăreţi amândoi în pădure, în 
fiecare duminică. 

Dacă ştie asta, ce altceva mai ştie? Şi cum 
de o ştie? Există mulţi oameni care i-ar putea 
spune că eu şi Gale ne petrecem duminicile 
vânând. Nu ne facem apariţia, în seara 
fiecăreia dintre ele, împovăraţi cu vânat? N-a 
fost aşa vreme de ani de zile? Adevărata 
întrebare este ce îşi închipuie el că se petrece 

36 


în pădurile din afara Districtului 12. Cu 
siguranţă că n-am fost urmăriţi acolo. 

Sau am fost? Am fi putut fi urmăriţi? Mi se 
pare imposibil. Cel puţin ca urmăritorul să fie 
o persoană. Camere de luat vederi? Asta nu 
mi-a trecut niciodată prin minte până acum. 
Pădurea a fost întotdeauna locul nostru sigur, 
locul unde nu ne poate ajunge braţul 
Capitoliului, unde suntem liberi să spunem 
ceea ce simţim, să fim noi înşine. Cel puţin 
înainte de Jocuri. Ce-ar fi văzut dacă ne-ar fi 
urmărit atunci? Doi oameni vânând, rostind 
lucruri considerate înaltă trădare la adresa 
Capitoliului, da. Dar nu doi îndrăgostiţi, aşa 
cum pare să dea de înţeles aluzia 
preşedintelui Snow. În privinţa acestei 
acuzaţii, suntem în siguranţă. Doar dacă nu 
cumva... nu cumva... 

S-a întâmplat o singură dată. Scurt şi pe 
neaşteptate, dar s-a întâmplat. 

După întoarcerea mea şi a lui Peeta de la 
Jocuri, au trecut mai multe săptămâni fără să-l 
întâlnesc pe Gale între patru ochi. Mai întâi au 
avut loc festivitățile obligatorii. Un banchet în 
onoarea învingătorilor, la care au fost invitate 
numai persoanele de cel mai înalt rang. O zi 
de sărbătoare pentru întregul district, cu 
mâncare gratis şi cu comedianţi aduşi din 
Capitoliu. Ziua Pachetelor, prima dintre cele 

37 


douăsprezece, în care toţi locuitorii districtului 
au primit pachete cu mâncare. Asta a fost 
preferata mea. Să vezi toţi puştii flămânzi din 
Filon alergând de colo-colo şi fluturând cutii cu 
gem de mere, conserve cu carne, chiar şi 
bomboane. Sacii cu grâne şi bidoanele cu ulei, 
prea mari pentru a putea să le care, aveau să- 
i aştepte acasă. Să ştii că, vreme de un an, 
aveau să primească în fiecare lună câte un 
pachet... A fost una dintre puţinele dăţi când 
m-am bucurat într-adevăr fiindcă am câştigat 
Jocurile. 

Prin urmare, cu atâtea ceremonii, cu 
diversele evenimente şi cu reporterii care îmi 
înregistrau fiecare mişcare în timp ce 
prezidam, mulţumeam sau îl sărutam pe 
Peeta pentru public, nu m-am bucurat de nici 
un fel de intimitate. După câteva săptămâni, 
lucrurile s-au liniştit în sfârşit. Echipele de 
cameramani şi de reporteri şi-au făcut 
bagajele şi au plecat acasă. Eu şi Peeta am 
adoptat relaţia rece pe care o avem de atunci 
încoace. Familia mea s-a instalat în casa 
noastră din Cartierul Învingătorilor. Viaţa de zi 
cu zi din Districtul 12 - muncitorii în mine, 
copiii la şcoală - şi-a reluat ritmul obişnuit. Am 
aşteptat până ce am crezut că nu mai era nici 
un pericol, apoi, într-o duminică, fără să spun 
nimănui, m-am trezit cu câteva ore înaintea 

38 


zorilor şi am plecat spre pădure. 

Vremea era încă destul de călduroasă ca să 
n-am nevoie de haină. Am luat o traistă plină 
cu delicatese, friptură rece de pui şi brânză, 
pâine de la brutărie şi portocale. În vechea 
mea casă, mi-am pus cizmele de vânătoare. 
Ca de obicei, gardul nu era electrificat, aşa că 
m-am furişat pur şi simplu în pădure şi mi-am 
regăsit arcul şi săgețile. M-am dus la locul 
nostru - al lui Gale şi al meu -, locul unde 
împărţiserăm micul dejun în dimineaţa 
extragerii care m-a trimis la Jocuri. 

Am aşteptat cel puţin două ore. Începusem 
să cred că Gale îşi pierduse încrederea în 
mine în săptămânile care trecuseră sau că nu- 
i mai păsa de mine. Că poate chiar mă ura. lar 
ideea de a-l pierde pentru totdeauna pe el, 
prietenul meu cel mai bun, singurul om căruia 
îi încredinţasem vreodată secretele mele, a 
fost atât de dureroasă încât n-am putut s-o 
suport. Mai ales după tot ce s-a întâmplat. Mi- 
am simţit ochii umezindu-se şi gâtlejul 
strângându-mi-se, aşa cum mi se întâmplă 
când mă supăr. 

Pe urmă mi-am ridicat privirea, şi el era 
acolo, la trei metri distanţă, uitându-se pur şi 
simplu la mine. Fără să mă gândesc, am sărit 
în picioare şi mi-am aruncat braţele în jurul lui, 


scoțând sunete stranii, în care se amestecau 
39 


râsul, respiraţia tăiată şi plânsul. El mă 
strângea atât de tare încât nu-i puteam vedea 
faţa, dar a trecut un timp cu adevărat 
îndelungat până când mi-a dat drumul şi apoi 
n-a prea mai avut de ales, pentru că îi 
stârnisem atât de tare sughiţul încât a fost 
nevoit să bea apă. 

În ziua aceea am făcut ceea ce făcuserăm 
întotdeauna. Am luat micul dejun. Am vânat, 
am pescuit şi am cules. Am vorbit despre 
oamenii din oraş. Nu despre noi, despre noua 
lui viaţă din mină şi despre timpul petrecut de 
mine în arenă. Numai despre alte lucruri. Cred 
că, în momentul când am ajuns lângă prima 
gaură din gard aflată în apropierea Vetrei, 
eram cu adevărat convinsă că era posibil să 
nu se fi schimbat nimic. Că am fi putut 
continua să facem ceea ce făcuserăm mereu. 
l-am dat lui Gale să vândă tot vânatul, de 
vreme ce noi aveam acum atât de multă 
mâncare. l-am spus că n-o să vin în Vatră, 
deşi eram nerăbdătoare să ajung acolo, 
pentru că mama şi sora mea nici măcar nu 
ştiau că plecasem la vânătoare şi se întrebau 
unde sunt. Pe urmă, pe neaşteptate, în timp 
ce mă ofeream să iau asupra mea verificarea 
zilnică a capcanelor, mi-a prins faţa în mâini şi 
m-a sărutat. 

Am fost luată complet prin surprindere. S-ar 

40 


putea crede că, după ce stătusem atât de 
multe ore împreună cu Gale - privindu-l 
vorbind, râzând şi încruntându-se -, ar fi 
trebuit să ştiu tot ce era de ştiut despre 
buzele lui. Dar nu-mi imaginasem că, apăsate 
de ale mele, le-aş fi putut simţi atât de calde. 
Sau că mâinile acelea, capabile să instaleze 
cele mai complicate capcane, se puteau 
închide cu atâta uşurinţă în jurul meu. Cred că 
am scos un soi de sunet din fundul gâtului şi 
îmi amintesc vag de degetele mele, strâns 
încovrigate, odihnindu-se pe pieptul lui. 

— Trebuia să fac asta. Măcar o singură dată, 
a spus apoi, dându-mi drumul. 

Şi a plecat. 

Cu toate că apunea soarele, şi familia mea 
era probabil îngrijorată, m-am aşezat, 
rezemându-mă de un copac de lângă gard. 
Am încercat să hotărăsc ce simţeam în 
privinţa sărutului, dacă îmi plăcuse sau îl 
detestasem, dar adevărul era că nu reuşeam 
să-mi amintesc decât apăsarea buzelor lui şi 
mirosul de portocale, care zăbovea încă, 
impregnându-i pielea. Totul părea lipsit de 
sens în comparaţie cu numeroasele sărutări 
schimbate cu Peeta. Dar încă nu-mi dădusem 
seama dacă vreuna dintre ele avea vreo 
importanţă. In cele din urmă m-am dus acasă. 


În săptămâna aceea m-am ocupat de 
41 


capcane şi i-am dus carnea lui Hazelle. Dar pe 
Gale nu l-am mai văzut până duminică. Îmi 
pregătisem un discurs întreg despre faptul că 
nu-mi doream un iubit şi că nu-mi făcusem 
niciodată planuri de căsătorie, dar n-am sfârşit 
prin a-l rosti. Gale s-a purtat de parcă nu ne- 
am fi sărutat niciodată. Poate aştepta să spun 
eu ceva. Sau să-l sărut la rândul meu. In 
schimb, m-am mulţumit să pretind şi eu că nu 
se întâmplase nimic. Dar nu era aşa. Gale 
spărsese un soi de barieră invizibilă dintre noi 
şi, prin asta, îmi distrusese orice speranţă de 
reluare a vechii noastre prietenii fără 
complicaţii. Indiferent ce aş fi pretins, nu m- 
am mai putut uita niciodată la buzele lui ca 
până atunci. 

Toate acestea îmi fulgeră prin minte într-o 
clipă, în timp ce ochii preşedintelui Snow mă 
sfredelesc, imediat după ameninţarea de a-l 
ucide pe Gale. Ce proastă am putut să fiu 
când mi-am închipuit că, după întoarcerea 
acasă, Capitoliul o să mă ignore! Poate că nu 
ştiam despre posibilele revolte. Dar ştiam că îi 
înfuriasem. Ce-am făcut eu în loc să mă port 
cu prudenţa extremă cerută de situaţie? Din 
punctul de vedere al preşedintelui, nu i-am 
dat atenţie lui Peeta şi mi-am etalat preferința 
pentru compania lui Gale în faţa întregului 


district. Dând astfel clar de înţeles că, de fapt, 
42 


îmi băteam joc de Capitoliu. lar acum, prin 
neglijenţa mea, i-am pus în pericol pe Gale şi 
pe ai lui, mi-am primejduit familia şi pe Peeta. 

— Vă rog să nu-i faceţi nici un rău lui Gale, 
şoptesc. Nu mi-e decât prieten. Suntem 
prieteni de ani de zile. Nu e nimic altceva între 
noi. În plus, acum toată lumea ne crede veri. 

— Nu mă interesează decât modul în care 
afectează evoluţia relaţiei tale cu Peeta şi, ca 
urmare, starea de spirit a districtelor, spune 
el. 

— O să fie neschimbată în timpul turului. O 
să fiu îndrăgostită de el, exact aşa cum am 
fost, îi răspund. 

— Exact aşa cum eşti, mă corectează el. 

— Aşa cum sunt, confirm. 

— Numai că va trebui s-o faci mai bine dacă 
vrem să evităm revoltele, subliniază el. Turul 
asta o să fie singura ta şansă de a schimba 
situaţia. 

— Ştiu. O s-o fac. O să conving pe toată 
lumea din districte că n-am sfidat Capitoliul, 
am fost doar îndrăgostită nebuneşte. 

Preşedintele Snow se ridică şi îşi 
tamponează buzele pufoase cu şervetul. 

— Când dai greş trebuie să ţinteşti mai sus. 

— Cum adică? Cum aş putea ţinti mai sus? 
întreb. 

— Convinge-mă pe mine, spune el. 

43 


Lasă şervetul să cadă şi îşi recuperează 
cartea. Nu-l privesc când se îndreaptă către 
uşă, aşa că tresar când îmi şopteşte la ureche. 

— Apropo, ştiu de sărut. 

lese, şi uşa se închide cu un pocnet. 


44 


Chapter 3 


Mirosul de sânge... era în răsuflarea lui. 
Oare ce face? mă întreb. Îl bea? Mi-I imaginez 
sorbindu-l dintr-o ceaşcă de ceai. Înmuind un 
biscuit de pe care se preling apoi picături roşii. 

O maşină prinde viaţă dincolo de fereastră, 
suavă şi silenţioasă ca un tors de pisică, apoi 
se pierde în depărtare. Dispare pe furiş, aşa 
cum a sosit, neobservată. 

Incăperea se roteşte încet, în cercuri lente, 
înclinate, şi mă întreb dacă sunt în stare s-o 
părăsesc. Mă aplec şi-mi încleştez o mână de 
tăblia mesei. În cealaltă mai ţin încă biscuitul 
superb făcut de Peeta. Cred că pe el era un 
crin-tigru, dar, în pumnul meu, s-a transformat 
în firimituri. Nici măcar n-am ştiut că îl 
striveam, dar presupun că trebuia să mă ţin 
de ceva în vreme ce lumea mea scăpa de sub 
control. 

O vizită a preşedintelui Snow. Districte la un 
pas de revoltă. O ameninţare directă cu 
moartea la adresa lui Gale, sugerând că îi vor 
urma şi alţii. Toţi cei pe care îi iubesc 
condamnaţi. Şi cine ştie cine altcineva va mai 
plăti pentru faptele mele dacă nu reuşesc să 
schimb lucrurile în timpul acestui tur, să 


45 


amuţesc nemulţumirile şi să-i aduc inima la 
loc preşedintelui Snow? Şi asta cum? 
Dovedindu-i întregii ţări, fără nici o umbră de 
îndoială, că îl iubesc pe Peeta Mellark. 

Nu sunt în stare, mă gândesc. Nu sunt atât 
de bună. Peeta e cel bun, cel fermecător. El îi 
poate face pe oameni să creadă orice. Eu sunt 
cea care tace din gură, stă cu mâinile 
încrucişate şi lasă vorbele în seama lui, într-o 
cât mai mare măsură. Dar nu e Peeta cel care 
trebuie să-şi dovedească dragostea. Eu sunt. 

Aud pe hol paşii uşori şi grăbiţi ai mamei. N- 
o pot lăsa să afle, mă gândesc. Nimic din 
toate astea, îmi întind mâinile deasupra tăvii 
şi îmi scutur repede sfărâmăturile de biscuit 
din palmă şi de pe degete. Sorb tremurând din 
cana mea de ceai. 

— E totul în ordine, Katniss? mă întreabă ea. 

— E perfect. Nu vedem niciodată la 
televizor, dar preşedintele îi vizitează 
întotdeauna pe învingători înaintea turneului 
şi le urează noroc, spun, cu un aer radios. 

Chipul mamei se umple de uşurare. 

— Oh. Am crezut că e vreun soi de belea. 

— Nu, nicidecum, răspund. Belelele vor 
începe când echipa mea pregătitoare o să 
vadă cum mi-am lăsat din nou sprâncenele să 
crească. 


Mama râde, şi eu mă gândesc că lucrurile 
46 


nu s-au mai schimbat de când am luat grija 
familiei asupra mea, la unsprezece ani. Că va 
trebui s-o protejez întotdeauna. 

— Ce-ar fi să-ncep cu baia ta? mă întreabă. 

— Excelent, spun, şi văd ce încântată e de 
răspunsul meu. 

De când m-am întors acasă, mă străduiesc 
din greu să-mi îmbunătăţesc relaţia cu mama. 
Cerându-i să facă diverse lucruri pentru mine 
în loc să-i resping orice ofertă de ajutor, aşa 
cum s-a întâmplat ani de zile, din pricina furiei 
mele. Lăsând-o să aibă grija tuturor banilor pe 
care îi câştig. Răspunzând îmbrăţişărilor ei în 
loc să le suport. Timpul petrecut în arenă m-a 
făcut să înţeleg cât de multă nevoie aveam să 
încetez cu pedepsele pentru ceva pe care nu-l 
putuse împiedica, adică pentru depresia ei 
psihică de după moartea tatei. Pentru că 
uneori oamenilor li se întâmplă lucruri cărora 
nu sunt pregătiţi să le facă faţă. 

Aşa cum e, de exemplu, cazul meu. Chiar 
acum. În plus, mama a făcut ceva 
extraordinar când m-am întors în district. 
După ce familiile şi prietenii ne-au întâmpinat 
pe mine şi pe Peeta la gară, reporterilor li s-a 
îngăduit să pună câteva întrebări. Cineva a 
întrebat-o pe mama ce părere avea despre 
noul meu iubit, iar ea a răspuns că, în vreme 
ce Peeta reprezenta însuşi modelul a ceea ar 

47 


trebui să fie un bărbat tânăr, eu nu eram 
destul de mare ca să am un iubit. Şi-a încheiat 
vorbele cu o privire pătrunzătoare către Peeta. 
Din partea reporterilor au urmat o mulţime de 
râsete şi comentarii de genul „cineva a dat de 
belea”, iar el mi-a eliberat mâna şi s-a 
îndepărtat cu un pas. Ceea ce nu a durat mult 
- eram prea presaţi să ne purtăm altfel -, dar 
ne-a oferit o scuză pentru a fi ceva mai 
rezervaţi decât la Capitoliu. Şi poate e posibil 
să fie de folos ca scuză pentru prea puţinul 
timp pe care l-am petrecut alături de Peeta 
după plecarea camerelor de luat vederi. 

Urc la etaj, în baie, unde mă aşteaptă o 
cadă aburindă. Mama a presărat şi câteva flori 
uscate dintr-o mică punguţă, şi asta 
înmiresmează aerul. Nici una dintre noi nu e 
obişnuită cu luxul de a deschide un robinet, 
având oricând la îndemână o rezervă 
nelimitată de apă caldă. În casa noastră din 
Filon nu aveam decât apă rece, iar baia 
însemna s-o încălzim pe foc. Mă dezbrac şi mă 
afund în apa mătăsoasă - mama a turnat şi un 
soi de ulei - şi mă străduiesc să iau lucrurile 
sub control. 

Prima întrebare este cui să-i povestesc, 
dacă e să-i povestesc cuiva. Evident că nu 
mamei şi lui Prim; s-ar îmbolnăvi de grijă. Nu 
lui Gale. Chiar dacă reuşesc să stau de vorbă 

48 


cu el. Oricum, la ce i-ar folosi informaţia asta? 
Dacă ar fi singur pe lume, aş putea încerca să- 
| conving să fugă. Ar supravieţui cu siguranţă 
în pădure. Dar nu e singur şi nu şi-ar 
abandona niciodată familia. Sau pe mine. 
Când o să mă întorc acasă, o să fiu nevoită să- 
i spun de ce duminicile noastre sunt de 
domeniul trecutului, dar nu mă pot gândi la 
asta acum. Nu mă pot gândi decât la 
următoarea mea mutare. În plus, Gale e deja 
atât de furios şi de frustrat din cauza 
Capitoliului încât uneori mă tem că va pune el 
însuşi la cale o revoltă. Un imbold e ultimul 
lucru de care are nevoie. Nu, nu-i pot spune 
nimănui dintre cei pe care îi las în urmă, în 
Districtul 12. 

Mai există totuşi trei oameni în care m-aş 
putea încrede, începând cu Cinna, stilistul 
meu. Dar bănuiesc că el s-ar putea afla deja în 
pericol şi nu vreau să-i fac mai multe necazuri 
legându-l mai strâns de mine. Pe urmă e 
Peeta, care îmi va fi partener în această 
înşelătorie, dar cum să-ncep discuţia? Ei, 
Peeta, îţi aduci aminte cum ţi-am povestit că, 
într-un fel, mă prefăceam că sunt îndrăgostită 
de tine? Ei bine, acum am cu adevărat nevoie 
să dai totul uitării şi să pretinzi că mă iubeşti 
şi mai mult, fiindcă altfel preşedintele o să-l 
ucidă pe Gale. Nu pot s-o fac. In plus, Peeta o 

49 


să-şi interpreteze foarte bine rolul, indiferent 
dacă ştie sau nu ce e în joc. Asta nu mi-l lasă 
decât pe Haymitch. Beţivul, irascibilul şi ostilul 
Haymitch, căruia tocmai i-am turnat în cap o 
cană cu apă rece ca gheaţa. In calitate de 
mentor al meu în cadrul Jocurilor, e datoria lui 
să mă păstreze în viaţă. Nu pot decât să sper 
că mai e încă dispus să-şi accepte rolul. 

Mă afund mai tare în apă, lăsând-o să mă 
despartă de toate sunetele din jur. Aş vrea să 
se extindă cada, să pot înota, aşa cum făceam 
în zilele fierbinţi de vară, petrecute în pădure, 
alături de tata. Zilele acelea erau un deliciu 
aparte. Plecam dimineaţa, devreme, şi 
mergeam prin pădure, ajungând mai departe 
decât de obicei, la micul lac descoperit de el 
în timp ce vâna. Nici măcar nu-mi aduc aminte 
cum m-am deprins să înot, când m-a învăţat 
eram prea mică. Nu-mi amintesc decât că mă 
scufundam, făceam tumbe, înotam ca un 
câine. Imi amintesc de fundul mâlos de sub 
degetele picioarelor. De mirosul florilor şi al 
frunzişului. Pluteam pe spate, aşa cum stau 
acum, fixând cu privirea cerul albastru, cu 
urechile afundate în apă, surde la trilurile 
pădurii. Tata vâna păsările care cuibăreau pe 
mal, eu căutam ouă în iarbă şi săpam 
amândoi în apa puţin adâncă după rădăcini de 
katniss, planta al cărei nume l-a ales pentru 

50 


mine. Noaptea, când ne întorceam acasă, 
mama se făcea că nu mă recunoaşte, fiindcă 
eram atât de curată. Apoi ne pregătea o cină 
uimitoare, cu friptură de rață şi tuberculi de 
katniss copţi cu sos de carne. 

Pe Gale nu l-am dus niciodată la lac. Aş fi 
putut. E nevoie de mult timp ca să ajungi 
acolo, dar păsările de apă sunt o pradă atât 
de uşoară încât compensează timpul de 
vânătoare pierdut. Însă e un loc pe care nu 
mi-am dorit niciodată să-l împart cu altcineva, 
un loc care ne aparţinea numai mie şi tatei. 
După Jocuri, când nu prea am avut cu ce să-mi 
ocup timpul, am mers acolo de vreo două ori. 
Inotul încă mi-a mai făcut plăcere, dar, în cea 
mai mare parte, vizita mi s-a părut 
deprimantă. Chiar şi după cinci ani, lacul e 
uluitor de neschimbat, însă eu am devenit 
aproape de nerecunoscut. 

Aud zarva chiar şi de sub apă. Urletele 
claxoanelor, ţipete de bun venit, uşi trântite. 
Nu poate însemna decât că mi-a sosit escorta. 
Abia am timp să mă şterg şi să-mi pun un 
halat când echipa mea de experţi dă buzna în 
baie. Nici urmă de intimitate. Când e vorba 
despre trupul meu, eu şi aceşti trei oameni nu 
avem nici un secret. 

— Katniss, sprâncenele tale! ţipă imediat 
Venia şi, chiar şi cu norul negru care atârnă 

51 


asupra mea, trebuie să-mi înăbuş râsul. 

Părul ei albastru-verzui a fost aranjat astfel 
încât vârfurile împung spre exterior pe tot 
capul. 

lar tatuajele aurii care înainte nu îi coborau 
sub sprâncene i se curbează acum în jurul 
ochilor şi sub ei, totul întărindu-mi impresia că 
am şocat-o literalmente. 

Octavia se apropie şi o linişteşte, bătând-o 
uşurel pe spate, trupul ei cu rotunjimi bogate 
părând mai rotofei decât de obicei alături de 
al Veniei, colţuros şi subţire. 

— Gata, gata. Le poţi repara cât ai clipi. Dar 
ce mă fac eu cu unghiile astea? 

Îmi înhaţă palma şi mi-o întinde între 
mâinile ei verzi ca mazărea. Nu, pielea ei nu 
mai are acum chiar nuanţa asta de verde. E, 
mai degrabă, verdele deschis al plantelor 
perene. Schimbarea e, fără îndoială, o 
încercare de a se menţine în ton cu tendinţele 
capricioase ale modei din Capitoliului. 

— Zău, Katniss, ai fi putut să-mi laşi ceva cu 
care să lucrez! se văicăreşte ea. 

Are dreptate. Mi-am muşcat unghiile până la 
carne în ultimele două luni. M-am gândit să 
mă dezbar de obiceiul ăsta, dar n-am găsit 
nici un motiv destul de bun. 

— Îmi pare rău, murmur eu. 


E adevărat că nu mi-am petrecut prea mult 
52 


timp întrebându-mă cum va afecta asta 
echipa mea pregătitoare. 

Flavius saltă câteva şuviţe ale părului meu 
ud şi încâlcit. Clatină dezaprobator din cap, 
ceea ce face să-i tresalte buclele ca nişte 
tirbuşoane portocalii. 

— S-a atins cineva de tine de când ne-am 
văzut ultima oară? întreabă el, cu asprime. 
Sper că-ţi aduci aminte, ţi-am cerut în mod 
deosebit să-ţi laşi părul aşa cum e. 

— Da! răspund, recunoscătoare fiindcă le 
pot demonstra că nu îi desconsider. Adică nu, 
nu l-a tăiat nimeni. Am ţinut minte. 

Nu, n-am ţinut. Numai că problema asta nu 
s-a pus niciodată. De când m-am întors acasă, 
n-am făcut nimic altceva decât să-l împletesc 
în vechea mea coadă lăsată pe spate. 

Asta pare să-i calmeze şi mă sărută cu toţii, 
mă instalează pe un scaun din dormitorul meu 
şi, ca de obicei, încep să vorbească întruna, 
fără a se obosi să vadă dacă îi ascult sau nu. 
În timp ce Venia îmi recreează sprâncenele, 
Octavia îmi pune unghii false şi Flavius îmi 
masează rădăcina părului, aflu totul despre 
Capitoliu. Ce succes au avut Jocurile, cât de 
plictisitor a fost totul de atunci încoace, cum 
aşteaptă toată lumea cu nerăbdare ca eu şi 
Peeta să-i vizităm din nou la sfârşitul 


Turneului Triumfal. Pe urmă n-o să mai dureze 
53 


mult până ce vor începe să se pregătească 
pentru Jubileul Pacificării. 

— Nu e incitant? 

— Nu te simţi norocoasă? 

— În primul tău an ca învingătoare, o să fii 
mentor la un Jubileu al Pacificării! 

Cuvintele li se contopesc, pierzându-se într- 
un val de entuziasm. 

— O, da, le răspund eu, cu nepăsare. 

E cel mai bun lucru pe care-l pot face. Într- 
un an obişnuit, a fi mentorul tributurilor e un 
prilej de coşmaruri. Acum nu pot trece pe 
lângă şcoală fără să mă întreb ce copiliţă voi fi 
nevoită să antrenez. Dar, ca să înrăutăţească 
lucrurile, acesta e anul celei de-a Şaptezeci şi 
cincea Ediţii a Jocurilor Foamei, ceea ce 
înseamnă că este, totodată, un Jubileu al 
Pacificării. Au loc o dată la fiecare douăzeci şi 
cinci de ani, marcând aniversarea înfrângerii 
districtelor printr-o sărbătorire extraordinară 
Şi, pentru mai multă distracţie, aduc nişte 
modificări neprevăzute, cumplite pentru 
tributuri. Bineînţeles că până acum n-am prins 
nici unul. Dar îmi amintesc cum ni s-a povestit 
la şcoală că, pentru cel de-al doilea, Capitoliul 
a cerut să fie trimis în arenă un număr dublu 
de tributuri. Profesorii n-au intrat în prea 
multe amănunte, ceea ce e surprinzător, 


pentru că în anul acela coroana a fost 
54 


câştigată de Haymitch Abernathy, din 
districtul nostru. 

— Haymitch ar face bine să se pregătească, 
fiindcă o să i se acorde foarte multă atenţie! 
strigă Octavia. 

Haymitch nu mi-a povestit niciodată despre 
experienţa lui personală din arenă, dar nici eu 
nu l-am întrebat. Şi, chiar dacă am văzut 
vreodată o reluare televizată a Jocurilor de 
atunci, probabil că nu eram destul de mare ca 
să mi-o pot aduce aminte. Însă, anul ăsta, 
Capitoliul nu-l va mai lăsa să uite. Într-un 
anume fel, e bine că atât eu, cât şi Peeta vom 
fi disponibili ca mentori în timpul Pacificării, 
fiindcă nu există nici o îndoială că Haymitch 
va pierde timpul cu altceva. 

După ce epuizează subiectul Jubileului, 
echipa mea pregătitoare se lansează într-o 
vorbărie interminabilă despre vieţile lor de o 
stupiditate de neînțeles. Cine şi ce a spus de- 
spre altcineva, despre care eu nu am auzit 
niciodată, ce soi de pantofi şi-au cumpărat de 
curând şi o lungă istorisire a Octaviei despre 
greşeala pe care făcut-o îngăduind ca toată 
lumea să poarte pene la petrecerea 
organizată pentru ziua ei de naştere. 

În curând, sprâncenele mă ustură, părul îmi 
e descâlcit şi mătăsos, şi unghiile îmi sunt 
gata pentru a fi pictate. Se pare că au primit 

55 


instrucţiuni să-mi pregătească numai mâinile 
şi faţa, probabil fiindcă orice altceva va fi 
acoperit din cauza vremii răcoroase. Flavius 
ţine morţiş să-mi dea pe buze cu propriul lui 
ruj violet, dar cedează în favoarea unuia roz 
când încep să-mi coloreze faţa şi unghiile. Îmi 
dau seama, după paleta de culori aleasă de 
Cinna, că voi arăta copilăreşte, nu sexi. E 
bine. N-o să conving niciodată pe nimeni de 
nimic dacă încerc să fiu provocatoare. 
Haymitch mi-a explicat-o foarte clar în timp ce 
mă pregătea pentru interviul dinaintea 
Jocurilor. 

Intră mama, oarecum timidă, şi spune că a 
fost rugată de Cinna să le arate experţilor cum 
mi-a aranjat părul în ziua extragerii. Ei 
reacţionează cu entuziasm şi apoi o privesc, 
cu o atenţie deplină, în timp ce ea le explică 
toate etapele acelei împletituri complicate. 
Văd în oglindă expresiile serioase cu care îi 
urmăresc fiecare mişcare, zelul de care dau 
dovadă când le vine rândul să încerce unul 
dintre paşi. De fapt, toţi trei sunt aşa de sincer 
respectuoşi şi de amabili cu mama, încât mă 
simt jenată fiindcă am senzaţia că le sunt atât 
de superioară. Cine ştie cum aş fi ajuns sau 
despre ce-aş fi vorbit dacă aş fi fost crescută 
în Capitoliu? Poate cel mai cumplit dintre 


regretele mele ar fi fost tot costumele cu pene 
56 


de la aniversarea zilei de naştere. 

După ce mi se aranjează părul, îl găsesc pe 
Cinna la parter, în camera de zi, şi simpla lui 
vedere îmi dă mai multe speranţe. Arată la fel 
ca întotdeauna, haine simple, păr castaniu 
tuns scurt, nimic altceva decât o umbră de 
machiaj auriu care evidenţiază ochii. Ne 
îmbrăţişăm şi abia îmi rețin şuvoiul vorbelor 
prin care aş vrea să-i povestesc episodul cu 
preşedintele Snow. Dar am hotărât să-i spun 
mai întâi lui Haymitch. El să ştie mai bine pe 
cine să împovărez cu asta. Însă îmi vine atât 
de uşor să discut cu Cinna. În ultima vreme 
am vorbit o mulţime la telefonul primit odată 
cu casa. E un soi de glumă, fiindcă, dintre 
toate cunoştinţele noastre, aproape nimeni nu 
mai are aşa ceva. Ar fi Peeta, dar evident că 
pe el nu-l sun. Haymitch l-a smuls pe al lui din 
perete cu ani în urmă. Prietena mea Madge, 
fiica primarului, are telefon acasă, dar, dacă 
vrem să stăm de vorbă, o facem prin viu grai. 
La început, obiectul ăsta era folosit extrem de 
rar. Pe urmă a început să mă sune Cinna, ca 
să ne ocupăm de talentul meu. 

Se presupune că fiecare învingător are unul. 
Prin talent se înţelege acea activitate care îţi 
ocupă timpul de când nu mai ai de lucru nici la 
şcoală, nici în industria din districtul tău. Poate 


fi realmente orice, orice lucru despre care poţi 
57 


da un interviu. S-a dovedit că Peeta are cu 
adevărat unul, şi acela e pictura. În brutăria 
familiei, a împodobit ani de zile cu glazură 
prăjiturile şi biscuiţii. Însă acum, când e bogat, 
îşi poate permite să facă tablouri adevărate, 
pe pânză. Eu n-am nici un talent, dacă nu pui 
la socoteală vânătoarea ilegală, de care nu se 
ţine cont, sau poate înclinația spre muzică, 
dar n-aş cânta pentru Capitoliu nici de-acum 
într-un milion de ani. Mama a încercat să-mi 
trezească interesul faţă de o serie de 
alternative corespunzătoare, de pe lista 
trimisă de Effie Trinket. Gătitul, aranjamentele 
florale, cântatul la flaut. Nici una dintre ele n-a 
mers, deşi Prim e pricepută la toate trei. În 
cele din urmă a intervenit Cinna, oferindu-mi o 
mână de ajutor ca să-mi educ pasiunea pentru 
designul vestimentar, un talent ce ar trebui 
într-adevăr educat, fiindcă e inexistent. Dar 
am spus da pentru că asta însemna să stau de 
vorbă cu Cinna, iar el a promis să facă totul în 
locul meu. 

Acum aranjează în camera de zi lucrurile 
aduse: haine, materiale, blocuri de desen cu 
schiţele făcute de el. lau unul dintre blocuri şi 
studiez o rochie, o presupusă creaţie de-a 
mea. 

— Ştii, cred că talentul meu e foarte 


promiţător, comentez. 
58 


— Îmbracă-te, creatură de două parale, 
spune el, îndesându-mi în braţe un pachet cu 
haine. 

Poate că nu manifest nici un interes faţă de 
designul vestimentar, dar ador vestimentația 
creată de Cinna pentru mine. Cum e cea de 
acum. Pantaloni negri, cu linii fluide, dintr-un 
material gros, călduros. O cămaşă albă, 
comodă. Un pulover din lână verde, albastră şi 
gri, catifelat ca blana unui pisoi. Cizme din 
piele, cu şireturi, care nu-mi strivesc degetele. 

— Eu mi-am creat costumul? îl întreb. 

— Nu, tu aspiri să ţi-l creezi şi să ajungi ca 
mine, eroul tău în materie de modă, răspunde 
Cinna. Îmi întinde un mic pachet de cartonaşe. 
Le citeşti din afara cadrului, în timp ce sunt 
filmate hainele. Ai grijă să laşi impresia că eşti 
interesată. 

Effie Trinket soseşte chiar în acest moment, 
cu o perucă portocalie ca un dovleac. 

— Avem un program de respectat! ne 
reaminteşte tuturor. 

Mă sărută pe amândoi obrajii în timp ce îşi 
flutură mâna către echipa de cameramani, 
apoi îmi ordonă să-mi ocup locul. Effie e 
singurul motiv care ne-a făcut să fim punctuali 
când ne-am aflat la Capitoliu, aşa că mă 
străduiesc să mă adaptez cerinţelor ei. Incep 


să ţopăi de colo-colo ca o marionetă, ridicând 
59 


în aer haine şi spunând absurdităţi de genul: 
„Nu vă place la nebunie?” Echipa de sunet mă 
înregistrează citind de pe cartonaşe cu voce 
vioaie, astfel încât să mă poată insera mai 
târziu, apoi sunt scoasă din încăpere ca să 
poată filma în linişte schiţele creaţiilor mele 
/ale lui Cinna. 

Prim a scăpat mai devreme de la şcoală cu 
ocazia evenimentului. Acum e în bucătărie, 
intervievată de o altă echipă. Arată încântător 
într-o rochiţă azurie, care îi scoate în evidenţă 
ochii şi părul blond, prins la spate cu o 
panglică asortată. Se apleacă uşor în faţă, 
stând pe vârfurile ghetelor ei de un alb 
strălucitor, de parcă ar fi gata să-şi ia zborul, 
ca... 

Bum! E ca şi cum cineva mi-ar trage un 
pumn în plex. Bineînţeles că n-a făcut-o 
nimeni, dar durerea e atât de reală, încât mă 
retrag cu un pas. Strâng din ochi cu putere şi 
n-o mai văd pe Prim - o văd pe Rue, fetiţa de 
doisprezece ani din Districtul 11 care mi-a fost 
aliată în arenă. Putea să zboare, ca o pasăre, 
din copac în copac, agăţându-se de cele mai 
subţiri crengi. Rue, pe care n-am salvat-o. Pe 
care am lăsat-o să moară. O văd zăcând la 
pământ, cu sulița încă înfiptă în stomac... 

Pe cine altcineva nu voi reuşi să salvez de 


răzbunarea Capitoliului? Cine altcineva o să 
60 


moară dacă preşedintele Snow nu va fi 
mulţumit? 

Mă trezesc din visare când Cinna încearcă 
să mă îmbrace cu un palton, aşa că îmi ridic 
braţele. Simt blana, în interior şi pe exterior, 
acoperindu-mă. Nu e a niciunui animal pe care 
să-l fi văzut vreodată. 

— Hermină, îmi spune el, în timp ce mângăi 
mâneca albă. 

Mânugşi din piele. O eşarfă de un roşu 
strălucitor. Ceva din blană îmi acoperă 
urechile. 

— Relansezi moda acoperitoarelor pentru 
urechi. 

Le detest, îmi spun eu. Te fac să auzi cu 
greutate şi îmi displac încă şi mai mult de 
când o explozie m-a făcut să surzesc de o 
ureche în arenă. Capitoliul mi-a refăcut 
urechea după ce am câştigat, dar încă mă mai 
pomenesc punând-o la încercare. 

Mama vine în grabă, aducând ceva în căuşul 
palmei. 

— Ca să-ţi poarte noroc, îmi spune. 

E broşa pe care mi-a dat-o Madge înainte de 
a pleca la Jocuri. O gaiţă-zeflemitoare într-un 
cerc de aur. Am încercat să i-o dau lui Rue, 
dar ea n-a vrut s-o primească. A spus că broşa 
era motivul care o făcuse să se-ncreadă în 


mine. Cinna mi-o prinde de nodul eşarfei. 
61 


Effie Trinket e alături de noi, bătând din 
palme. 

— Atenţie, toată lumea! Suntem gata să 
facem primul instantaneu în exterior, unde 
învingătorii se salută la începutul minunatei 
lor călătorii. Foarte bine, Katniss, zâmbeşte 
larg, eşti foarte entuziasmată, da? 

Nu exagerez spunând că mă-mpinge pe uşă 
afară. 

Pentru o clipă, nu văd prea bine din cauza 
zăpezii, fiindcă a început să ningă zdravăn. Pe 
urmă îl desluşesc pe Peeta, ieşind pe uşa din 
faţă a casei sale. Aud în minte instrucţiunea 
preşedintelui Snow: „Convinge-mă pe mine”. 
Şi ştiu că trebuie s-o fac. 

Un zâmbet enorm îmi împarte în două chipul 
şi o pornesc spre Peeta. Apoi încep să alerg, 
ca şi cum n-aş mai putea aştepta nici o 
secundă în plus. El mă prinde în braţe, mă 
învârteşte, apoi alunecă - încă nu reuşeşte să- 
şi controleze pe deplin piciorul artificial, 
cădem în zăpadă, eu deasupra lui, şi acolo ne 
sărutăm pentru prima oară, după luni de zile. 
Totul e numai blană, fulgi de zăpadă şi ruj, 
dar, dincolo de ele, simt stabilitatea pe care o 
aduce Peeta oriunde. Şi ştiu că nu sunt 
singură. Deşi l-am rănit atât de rău, n-o să mă 
demaşte în faţa aparatelor de filmat. N-o să 
mă denunțe cu un sărut lipsit de entuziasm. 

62 


Încă mă mai protejează. Exact aşa cum a 
făcut în arenă. Gândul mă îndeamnă cumva 
să plâng. În loc s-o fac, îl ridic în picioare, îmi 
îndes mănuşa în scobitura braţului lui şi îl trag 
veselă după mine. 

Restul zilei e o nebuloasă în care ajungem la 
gară, ne luăm rămas-bun de la toată lumea, 
trenul se pune în mişcare, vechea echipă - eu 
şi Peeta, Effie şi Haymitch, Cinna şi Porţia, 
stilista lui Peeta - ne delectăm cu o cină 
indescriptibil de delicioasă, pe care nu mi-o 
aduc aminte. Apoi sunt înfăşurată în pijama şi 
într-un halat gros, stând în compartimentul 
meu luxos şi aşteptând să adoarmă ceilalţi. 
Ştiu că Haymitch o să rămână treaz ore- 
ntregi. Nu-i place să doarmă când e întuneric 
afară. 

Când trenul pare cufundat în linişte, îmi pun 
papucii şi mă furişez până la uşa lui. Trebuie 
să bat de mai multe ori înainte de a-mi 
deschide, încruntându-se, de parcă ar fi sigur 
că aduc veşti rele. 

— Ce vrei? întreabă, aproape doborându-mă 
cu un damf de vin. 

— Trebuie să stăm de vorbă, şoptesc. 

— Acum? face el. 

Eu dau din cap. 

— Atunci ar fi bine să fie ceva plăcut. 
Rămâne în aşteptare, dar eu sunt sigură că 

63 


fiecare cuvânt rostit într-un tren al Capitoliului 
e înregistrat. 

— Ei? se răsteşte el. 

Trenul frânează şi, pentru o clipă, mă 
gândesc că preşedintele Snow mă urmăreşte 
şi nu e de acord cu încrederea pe care i-o 
acord lui Haymitch, aşa că se decide să 
meargă mai departe şi să mă ucidă chiar 
acum. Insă nu ne-am oprit decât pentru 
realimentare. 

— În tren e un aer atât de închis, spun eu. 

E o frază inofensivă, dar văd ochii lui 
Haymitch îngustându-se când o înţelege. 

— Ştiu de ce ai nevoie. 

Trece pe lângă mine şi străbate culoarul 
clătinându-se, până ajunge la o uşă. Face 
eforturi s-o deschidă şi, când reuşeşte, 
suntem izbiţi de o rafală de zăpadă. El 
coboară din tren. O însoţitoare de la Capitoliu 
se grăbeşte să ne ajute, dar Haymitch o 
alungă cu o fluturare veselă a mâinii, 
clătinându-se pe picioare. 

— Vrem o gură de aer curat. Nu durează 
decât un minut. 

— Îmi pare rău. E beat, spun eu, cerând 
scuze. O să-l aduc înapoi. 

Sar jos şi mă împleticesc pe urmele lui, de-a 
lungul şinei, udându-mi leoarcă papucii în 
zăpadă în timp ce mă conduce dincolo de 

64 


capătul trenului, unde nu putem fi auziţi. Apoi 
se întoarce spre mine. 

— Ce e? 

Îi povestesc totul. Despre vizita 
preşedintelui, despre Gale, îi spun că o să 
murim cu toţii dacă dau greş. 

Capătă o expresie sobră şi pare să 
îmbătrânească în lumina roşie a farurilor din 
spate. 

— Atunci nu trebuie să dai greş. 

— Dacă m-ai putea ajuta să trec de călătoria 
asta..., încep eu. 

— Nu, Katniss, nu e doar călătoria asta, zice 
el. 

— Cum adică? 

— Chiar dacă reuşeşti, se vor întoarce peste 
câteva luni, să ne ia pe toţi la Jocuri. Tu şi 
Peeta veţi fi mentori în fiecare an de acum 
înainte. Şi în fiecare an vor regăsi idila voastră 
şi vor difuza amănuntele vieţii voastre intime, 
şi n-o să poţi niciodată, absolut niciodată, să 
faci altceva decât să trăieşti fericită alături de 
băiatul ăsta, până la adânci bătrâneţi. 

Întregul impact al vorbelor lui mă izbeşte în 
plin. N-o să am niciodată o viaţă alături de 
Gale, chiar dacă mi-o voi dori. Şi n-o să mi se 
îngăduie niciodată să trăiesc de una singură. 
Trebuie să fiu îndrăgostită de Peeta pe vecie. 


Capitoliul insistă în privinţa asta. Pentru că 
65 


acum nu am decât şaisprezece ani, o să mai 
am poate la dispoziţie alţi câţiva, în care să 
stau cu mama şi cu Prim. Şi apoi... apoi... 

— Înţelegi ce vreau să spun? mă presează 
el. Dau din cap. Vrea să spună că, dacă vreau 
să-i păstrez în viaţă pe cei dragi şi să 
supraviețuiesc eu însămi, nu există decât un 
singur viitor. Trebuie să mă mărit cu Peeta. 


66 


Chapter 4 


Ne întoarcem în tren înaintând cu greu şi în 
tăcere. Pe culoar, în faţa uşii mele, Haymitch 
mă bate pe umăr, spunând: 

— Ştii, ai fi putut s-o nimereşti cu mult mai 
rău. Pleacă spre compartimentul lui, luând cu 
sine izul de vin. Ajunsă în camera mea, îmi 
scot papucii îmbibaţi de apă, halatul ud şi 
pijamaua. Mai sunt altele în sertare, dar mă 
strecor între cuverturile patului în lenjeria de 
corp. Mă holbez în întuneric, cu gândul la 
discuţia cu Haymitch. E adevărat tot ce-a spus 
despre aşteptările Capitoliului, despre viitorul 
meu alături de Peeta, e adevărat chiar şi 
ultimul lui comentariu. Bineînţeles că aş fi 
putut avea parte de ceva mult mai rău decât 
Peeta. Dar ăsta nu e totuşi miezul problemei, 
nu-i aşa? Una dintre puţinele libertăţi pe care 
le avem în Districtul 12 este aceea deane 
căsători cu cine vrem sau de a nu ne căsători 
deloc. lar acum nu mi se mai îngăduie nici 
măcar atât. Mă întreb dacă preşedintele Snow 
va insista să avem copii. În cazul ăsta, vor fi 
expuşi extragerii în fiecare an. Şi nu-i aşa că 
ar fi ceva să fie ales pentru arenă un copil 
care nu e doar al unui învingător, ci are drept 


67 


părinţi doi câştigători ai Jocurilor? Copiii 
învingătorilor au mai ajuns în competiţie. E 
întotdeauna foarte incitnat şi dă naştere 
multor discuţii despre sorții care nu sunt în 
favoarea familiei respective. Însă se întâmplă 
mult prea des ca să fie vorba doar despre 
noroc. judecând după convingerea lui Gale, 
Capitoliul o face înadins, măsluieşte 
extragerea, pentru ca spectacolul să fie mai 
dramatic. Date fiind toate necazurile pe care 
le-am provocat, probabil că oricare dintre 
copii mei va avea un loc garantat ca 
participant la Jocuri. 

Mă gândesc la Haymitch, necăsătorit, fără 
familie, rupându-se de lume prin băutură. Ar fi 
putut alege orice femeie din district. Şi a ales 
singurătatea. Nu singurătate este cuvântul 
potrivit. Mai degrabă o detenţie în solitudine. 
Pentru că, odată ce a fost în arenă, ştie că e 
mai bine decât să rişte alternativa? Am simţit 
gustul acelei alternative când a fost strigat 
numele lui Prim în ziua extragerii şi am privit-o 
mergând spre scenă şi spre moarte. Dar, ca 
soră, i-am putut lua locul, o opţiune interzisă 
mamei noastre. 

Mintea mea caută nebuneşte o cale de 
scăpare. Nu-l pot lăsa pe preşedintele Snow să 
mă condamne la aşa ceva. Chiar dacă ar fi 


nevoie să-mi iau viaţa. Dar, înainte de a 
68 


ajunge aici, aş putea încerca să fug. Ce-ar 
spune dacă aş dispărea pur şi simplu? Să 
dispar în pădure şi să nu mai apar niciodată? 
Aş putea oare izbuti să-i iau cu mine pe toţi 
cei care-mi sunt dragi, să încep o viaţă nouă 
în inima sălbăticiei? Puțin probabil, dar nu 
imposibil. 

Scutur din cap, limpezindu-mi gândurile. Nu 
e momentul potrivit să fac planuri nebuneşti 
de evadare. Trebuie să mă concentrez asupra 
Turneului Triumfal. De reuşita spectacolului pe 
care îl voi oferi depinde soarta prea multor 
oameni. 

Zorile sosesc înaintea somnului, şi Effie îmi 
bate la uşă. Îmi pun la nimereală hainele care 
se află în vârful teancului din sertar şi mă 
târăsc spre vagonul restaurant. De vreme ce 
ziua asta e rezervată doar pentru călătorie, nu 
văd ce importanţă are ora la care mă trezesc, 
dar se dovedeşte că machiajul de ieri a fost 
numai pentru drumul până la tren. Astăzi o să 
dau de belea cu echipa de experţi. 

— De ce? E prea frig ca să pot arăta ceva, 
bodogănesc. 

— Nu şi în Districtul 11, spune Effie. 
Districtul 11. Prima noastră oprire. Pentru că 
acolo a fost căminul lui Rue, aş fi preferat să 
încep de oriunde altundeva. Dar aşa e 


organizat Turneul Triumfal. De obicei porneşte 
69 


din Districtul 12, trecând prin celelalte în 
ordine descrescătoare, până ce ajunge în 1, 
care este urmat de Capitoliu. Districtul 
învingătorului este omis, fiind lăsat pentru 
final. Deoarece Districtul 12 organizează o 
sărbătorire aflată cel mai departe de o 
festivitate fabuloasă - în majoritatea cazurilor 
doar un dineu pentru tributuri şi o adunare 
festivă în piaţa oraşului, unde nimeni nu pare 
să se distreze - e probabil mai bine să fim daţi 
deoparte cât mai curând cu putinţă. Pentru 
prima oară după victoria lui Haymitch, ultima 
oprire din Tur va fi anul acesta în 12, iar 
Capitoliul va plăti festivitățile. 

Încerc să savurez mâncarea, aşa cum mi-a 
spus Hazelle. E limpede că personalul de la 
bucătărie vrea să-mi facă pe plac. Printre alte 
delicatese, au pregătit preferata mea, tocana 
de miel cu prune uscate. Sucul de portocale şi 
un vas aburind cu ciocolată fierbinte aşteaptă 
pe masă, în dreptul scaunului ce-mi este 
rezervat. Aşa că mănânc o grămadă şi 
mâncarea e mai presus de orice reproş, dar 
nu pot spune că sunt în stare să o savurez. Şi 
mă deranjează faptul că, în afară de Effie, n-a 
mai apărut nimeni altcineva. 

— Unde sunt toţi ceilalţi? întreb. 

— Oh, cine poate ştii unde e Haymitch, 


spune ea. 
70 


De fapt, nu mă aştept să apară Haymitch, 
fiindcă probabil la ora asta tocmai se bagă în 
pat. 

— Cinna a stat până târziu, punând în 
ordine vagonul cu garderoba ta. Cred că are 
peste o sută de costume pentru tine. Hainele 
tale de seară sunt atât de rafinate. lar echipa 
lui Peeta probabil că nu s-a trezit încă. 

— El n-are nevoie de pregătire? întreb. 

— Nu aşa ca tine, răspunde Effie. 

Ce înseamnă asta? Înseamnă că toată 
dimineaţa mi se smulge părul de pe corp, în 
vreme ce Peeta îşi continuă somnul. Nu m-am 
gândit prea mult la asta, dar, în arenă, unii 
dintre băieţi îşi pot măcar păstra părul de pe 
trup, în vreme ce nici o fată n-o poate face. 
Acum îmi aduc aminte de părul lui Peeta, din 
momentul când l-am spălat în pârâu. Foarte 
blond în lumina soarelui, odată ce apa a 
îndepărtat noroiul şi sângele. Numai faţa îi 
rămăsese fără nici un fir. Nici unuia dintre 
băieţi nu-i creştea barbă, deşi unii erau destul 
de mari pentru asta. Mă întreb ce le-or fi 
făcut. 

Dacă eu mă simt maltratată, echipa mea 
pregătitoare pare într-o stare şi mai proastă, 
dând peste cap cafele şi împărțind între ei 
pilule mici, strălucitor colorate. Din câte ştiu 


eu, nu se trezesc niciodată înainte de amiază, 
71 


dacă nu apare vreun soi de urgenţă naţională, 
de genul părului meu de pe picioare. M-am 
simţit atât de fericită când a crescut din nou. 
De parcă ar fi fost un semn că lucrurile puteau 
reveni la normal. Îmi plimb degetele peste 
părul moale şi creţ de pe pulpe şi mă dau pe 
mâna echipei. Nici unul dintre ei nu e dispus 
să pălăvrăgească, aşa cum o fac de obicei, şi 
aud fiecare fir smuls din rădăcină. Trebuie să 
mă umezesc într-o cadă plină cu o soluţie 
vâscoasă, urât mirositoare, în timp ce faţa şi 
părul îmi sunt acoperite cu creme. Urmează 
alte două băi în soluţii mai puţin agresive. 
Sunt jumulită, spălată, masată şi unsă până 
când mă simt jupuită. 

Flavius îmi saltă bărbia şi oftează. 

— Cinna a spus să nu-ţi facem nici o 
modificare, dar asta e o ruşine. 

— Da, am fi putut într-adevăr să te 
transformăm în ceva deosebit, spune Octavia. 

— Când o să mai îmbătrânească, spune 
Venia, aproape cu înverşunare. Atunci va 
trebui să ne-o permită. 

Ce să le permit? Să-mi dilate buzele ca pe 
ale preşedintelui Snow? Să-mi tatueze sânii? 
Să-mi cioplească faţa în modele decorative? 
Să-mi implanteze gheare curbate? Sau 
mustăţi de pisică? Am văzut toate astea şi 


multe altele la oamenii din Capitoliu. Oare 
72 


chiar n-au idee cât de caraghios arată în ochii 
noştri, ai celorlalţi? 

Gândul de a fi lăsată la bunul plac al 
fanteziilor echipei mele pregătitoare în ceea 
ce priveşte moda se adaugă pe lista 
suferințelor care concurează ca să-mi 
monopolizeze atenţia - corpul meu chinuit, 
lipsa somnului, căsătoria impusă şi spaima că 
nu voi fi în stare să satisfac cerinţele 
preşedintelui Snow. Când ajung la masa de 
prânz, pe care Effie, Cinna, Porţia, Haymitch şi 
Peeta au început-o fără mine, sunt prea 
împovărată de griji ca să mai am chef de 
vorbă. Ceilalţi ridică în slăvi mâncarea şi 
somnul bun de care ai parte în trenuri. Toţi 
sunt entuziasmați de tur. Ei, toţi în afară de 
Haymitch. El se luptă cu o mahmureală şi 
ciuguleşte dintr-o brioşă. Nici mie nu mi-e cu 
adevărat foame, poate fiindcă m-am îndopat 
prea mult dimineaţă sau poate fiindcă mă 
simt atât de nefericită. Imi fac de lucru cu un 
castron cu supă, mâncând doar o lingură sau 
două. Nici măcar nu mă pot uita la Peeta - 
viitorul meu soţ desemnat -, deşi nu e vinovat 
pentru nimic din toate astea. 

Ceilalţi observă, încearcă să mă atragă în 
conversaţie, dar îi ignor. La un moment dat, 
trenul se opreşte. Slujitorul nostru ne anunţă 


că nu e vorba despre alimentare - o anumită 
73 


componentă funcţionează defectuos şi trebuie 
înlocuită. O să fie nevoie de cel puţin o oră. 
Ceea ce o îngrijorează pe Effie. Işi scoate 
desfăşurătorul şi începe să studieze modul în 
care va fi afectat de întârziere fiecare 
eveniment din restul vieților noastre. În cele 
din urmă, nu mai suport s-o ascult. 

— Effie, nimeni nu se sinchiseşte de asta! 
mă răstesc. 

Toţi cei din jurul mesei se holbează la mine, 
inclusiv Haymitch, despre care ai crede că e 
de partea mea în privinţa asta, fiindcă Effie îl 
înnebuneşte. Intru imediat în defensivă. 

— Ei bine, nu-i pasă nimănui! spun, mă ridic 
şi părăsesc vagonul-restaurant. 

Trenul pare să fornăie pe neaşteptate, şi 
acum mă simt evident îngreţoşată. Găsesc 
uşa care dă în afară, o deschid forţat - 
activând un soi de alarmă, pe care o ignor - şi 
sar jos, aşteptându-mă să aterizez în zăpadă. 
Dar simt pe piele atingerea caldă şi blândă a 
aerului. Copacii încă mai au frunze verzi. Cât 
de departe spre sud am ajuns într-o singură 
zi? Merg de-a lungul şinei, cu ochii mijiţi din 
pricina strălucirii soarelui, regretând deja 
vorbele adresate lui Effie. Nu pot da vina pe 
ea pentru situaţia mea cumplită. Ar trebui să 
mă-ntorc şi să-i cer scuze. Izbucnirea mea a 


fost culmea proastelor maniere, iar manierele 
74 


au pentru ea o importanţă deosebită. Dar 
continui să merg pe lângă tren, ajung la 
capătul lui şi îl las în urmă. O întârziere de o 
oră. Pot să merg douăzeci de minute într-o 
direcţie şi să mă întorc, având timp de rezervă 
din belşug. Dar, după vreo două sute de metri, 
mă las să cad pe pământ şi rămân acolo, cu 
privirea pierdută în depărtare. Dacă aş fi avut 
arcul şi săgețile, aş fi mers pur şi simplu mai 
departe? 

După o vreme, aud paşi în spatele meu. 
Trebuie să fie Haymitch, a venit să mă certe. 
Nu că n-aş merita-o, dar tot nu vreau să-i aud 
dojenile. 

— N-am dispoziţia necesară ca s-ascult o 
prelegere, avertizez pâlcul de buruieni de 
lângă pantofii mei. 

— Încerc să fiu scurt. 

Peeta se aşază alături de mine. 

— Credeam că e Haymitch, spun eu. 

— Nu, el încă se mai luptă cu brioşa aia. 

ÎI privesc pe Peeta cum încearcă să-şi 
găsească o poziţie confortabilă pentru piciorul 
lui artificial. 

— O zi proastă, ei? 

— Nu e nimic, răspund. El respiră adânc. 

— Uite ce e, Katniss, vreau să-ţi vorbesc de- 
spre purtarea mea din tren. Vreau să spun, 


din celălalt tren. Cel care ne-a adus acasă. 
75 


Ştiam că e ceva între tine şi Gale. Eram gelos 
pe el încă dinainte de a te cunoaşte oficial. Și 
n-a fost corect să te fac răspunzătoare pentru 
tot ce s-a petrecut în timpul Jocurilor. Îmi pare 
rău. 

Scuzele lui mă iau prin surprindere. E 
adevărat că Peeta m-a respins după ce i-am 
mărturisit că dragostea pe care i-am arătat-o 
în timpul Jocurilor a fost un fel de înscenare. 
Dar nu-i reproşez asta. În arenă, am mers pe 
scenariul idilei de dragul tuturor avantajelor 
pe care le oferea. Au fost momente când, 
cinstit vorbind, n-am ştiut exact ce simţeam 
pentru el. De fapt, nu ştiu nici acum. 

— Şi mie îmi pare rău, spun. 

Nu sunt sigură pentru ce. Poate fiindcă e cu 
adevărat posibil să fiu pe punctul de a-l 
distruge. 

— N-are de ce să-ţi pară rău. N-ai făcut 
altceva decât să ne asiguri supraviețuirea. Dar 
nu vreau să continuăm aşa, ignorându-ne în 
viaţa reală şi căzând în zăpadă ori de câte ori 
e o cameră de luat vederi în apropiere. De 
aceea m-am gândit că, dacă n-o să mai fiu 
aşa, ştii tu, rănit, o să putem face o încercare 
de a fi prieteni, spune el. 

Toţi prietenii mei vor sfârşi, probabil, prin a 
fi ucişi, dar refuzându-l pe Peeta n-o să-l ţin la 


adăpost. 
76 


— OK, încuviinţez. 

Oferta lui mă face să mă simt mai bine. Mai 
puţin duplicitară, într-un anume fel. 

Ar fi fost frumos dacă mi-ar fi făcut 
propunerea asta mai devreme, înainte de a 
afla că preşedintele Snow are alte planuri şi că 
a fi doar prieteni nu mai e pentru noi o 
opţiune. Insă, oricum ar fi, mă bucur că 
vorbim din nou. 

— Aşadar, ce e atât de rău? 

Nu pot să-i spun. Jumulesc pâlcul de bălării. 

— Să începem cu ceva mai elementar. Nu e 
ciudat să te ştiu gata să-ţi rişti viaţa ca s-o 
salvezi pe a mea... dar să n-am habar care e 
culoarea ta preferată? spune el. 

Pe buze mi se furişează un surâs. 

— Verdele. Dara ta? 

— Portocaliul, răspunde el. 

— Portocaliul? Ca părul lui Effie? 

— Ceva mai discret. Mai asemănător cu... 
apusurile de soare. 

Apusul. Il pot privi imediat, coroana soarelui 
în coborâre, brăzdând cerul cu numeroase 
nuanţe de portocaliu. Superb. Îmi aduc aminte 
de fursecul cu crinul-tigru şi acum, când Peeta 
îmi vorbeşte iarăşi, e tot ce pot face ca să nu-i 
povestesc de-a fir a păr despre preşedintele 
Snow. Dar ştiu că asta n-ar fi pe placul lui 


Haymitch. E mai bine să vorbesc despre 
77 


fleacuri. 

— Ştii, toată lumea e înnebunită după 
tablourile tale. Îmi pare rău că nu le-am văzut, 
îi spun. 

— Ei, am aici un vagon întreg. Se ridică şi-mi 
întinde mâna. Haide. 

E bine să-i simt degetele împletindu-se din 
nou cu ale mele, nu pentru public, ci într-un 
gest real de prietenie. Ne întoarcem în tren 
mână în mână. La uşă îmi aduc aminte. 

— Trebuie să-i cer mai întâi scuze lui Effie. 

— Exagerează fără teamă, mă sfătuieşte 
Peeta. Aşa că ne întoarcem în vagonul- 
restaurant unde ceilalţi sunt încă la masă, îi 
cer lui Effie scuze într-un mod care mi se pare 
exagerat, dar care, în mintea ei, reuşeşte 
probabil să ofere exact compensaţia necesară 
pentru încălcarea etichetei. Spre meritul său, 
le acceptă cu eleganţă. Spune că mă aflu 
evident sub presiune. lar comentariile ei de- 
spre necesitatea de a se ocupa cineva cu 
toată seriozitatea de orar nu durează decât 
vreo cinci minute. Scap într-adevăr uşor. 

După ce termină Effie, Peeta mă conduce 
către tablourile lui, străbătând câteva 
vagoane. Nu ştiu la ce să mă aştept. Poate la 
versiuni mărite ale florilor de pe biscuiţi. Dar e 
cu totul altceva. Peeta a pictat Jocurile. 

O parte dintre imagini nu pot fi înţelese 

78 


imediat dacă n-ai fost tu însuţi în arenă, 
alături de el. Apă picurând prin crăpăturile 
grotei noastre. Fundul secat al iazului. O 
pereche de mâini, mâinile lui, săpând după 
rădăcini. Pe altele le-ar recunoaşte orice 
privitor. Cornul de aur numit al Abundenţei. 
Clove aranjându-şi cuţitele în interiorul hainei. 
Unul dintre mutanţi, fără nici o îndoială cel 
blond, cu ochii verzi, menit să fie Glimmer, 
mârâind când se îndreaptă spre noi. Şi eu. 
Sunt pretutindeni. Sus, într-un copac. Frecând 
o cămaşă de pietrele din pârâu. Zăcând, 
inconştientă, într-o baltă de sânge. Şi o 
imagine pe care n-o pot plasa nicăieri - poate 
aşa mă vedea când îi crescuse febra - ieşind 
dintr-o ceaţă gri-argintie, o culoare care se 
potriveşte perfect cu ochii mei. 

— Ce părere ai? mă întreabă. 

— Le detest, îi răspund. 

Aproape că pot simţi mirosul sângelui, al 
nămolului, al respirației nefireşti a mutantului. 
— Eu nu fac altceva decât să încerc să trec 
peste ele, să dau uitării arena, iar tu o readuci 

la viaţă. Cum de-ţi aminteşti toate astea cu 
atâta exactitate? 

— Le văd în fiecare noapte, spune el. 

Ştiu despre ce vorbeşte. Coşmarurile - care 
nu îmi erau străine nici înainte de Jocuri - mă 


torturează acum ori de câte ori mă fură 
79 


somnul. Dar cel vechi, care mă bântuia de 
obicei, cu tata făcut fărâme de explozia din 
mină, revine rareori. În schimb, retrăiesc 
versiuni ale întâmplărilor din arenă. Încercarea 
mea inutilă de a o salva pe Rue. Peeta 
sângerând de moarte. Trupul puhav al lui 
Glimmer dezintegrându-se în mâinile mele. 
Sfârşitul oribil al lui Cato în ghearele 
mutanţilor. Aştia sunt oaspeţii cei mai 
frecvenți. 

— Şi eu. Te ajută? Ţi-e mai bine dacă le 
pictezi? 

— Nu ştiu. Cred că îmi e ceva mai puţin 
teamă să dorm noaptea sau cel puţin îmi spun 
că e aşa, zice el. Însă coşmarurile n-au plecat 
nicăieri. 

— Poate nu dispar. Ale lui Haymitch n-au 
făcut aşa. 

El n-o spune, dar sunt sigură că ăsta e 
motivul pentru care nu-i place să doarmă pe 
întuneric. 

— Nu. Însă pentru mine e mai bine să mă 
trezesc cu o pensulă în mână, nu cu un cuţit, 
comentează el. Deci chiar le deteşti? 

— Da. Dar sunt extraordinare. Sincer. 

Şi chiar aşa e. Însă eu nu-mi doresc deloc să 
le mai privesc. 

— Vrei să vezi cum e cu talentul meu? Cinna 


a făcut o treabă foarte bună. 
80 


Peeta râde. 

— Mai târziu. 

Trenul porneşte clătinându-se şi pe 
fereastră zăresc câmpul alunecând pe lângă 
noi. 

— Haide, aproape c-am ajuns în Districtul 
11. S-aruncăm o privire. 

Mergem în ultimul vagon al trenului. E plin 
de scaune şi de canapele confortabile, dar 
partea minunată sunt geamurile din spate, 
care se retrag către plafon, aşa că faci 
călătoria ca şi cum ai fi afară, în aerul 
proaspăt, şi ai o vedere largă, panoramică, a 
peisajului. Câmpii imense, deschise, pe care 
pasc turme de vaci de lapte. Atât de deosebite 
de căminul nostru, cu pădurile lui dese. Viteza 
se reduce treptat şi mă gândesc că s-ar putea 
să ne oprim din nou, când în faţa noastră 
apare un gard. Se înalţă la cel puţin zece 
metri, cu bucle imense de sârmă ghimpată în 
vârf, făcând ca gardul nostru din Districtul 12 
să pară o jucărie pentru copii. Ochii mei îi 
cercetează grăbiţi baza, care e dublată de 
plăci metalice imense. Nu poţi săpa pe sub 
ele, n-ai cum să scapi, cum să pleci la 
vânătoare. Pe urmă văd turnurile de pază, 
plasate la intervale egale şi pline cu gardieni 
înarmaţi, părând atât de nelalocul lor printre 


florile de câmp din jur. 
81 


— Uite ceva deosebit, spune Peeta. 

Rue mi-a creat impresia că în Districtul 11 
legile sunt impuse cu mai multă asprime. Dar 
nu mi-am imaginat niciodată aşa ceva. 

Acum încep lanurile, întinzându-se cât vezi 
cu ochii. Bărbaţi, femei şi copii apăraţi de 
soare de pălării din paie îşi înalţă capetele, se 
răsucesc către noi, îşi permit să-şi îndrepte 
spatele pentru o clipă, privind trenul nostru. 
Zăresc în depărtare livezile şi mă întreb dacă 
acolo o fi lucrat Rue, culegând fructe de pe 
cele mai subţiri ramuri din vârfurile copacilor. 
Pâlcuri de colibe - prin comparaţie, casele din 
Filon sunt luxoase - răsar ici şi colo, dar toate 
sunt goale. Probabil că e nevoie de orice om 
apt de muncă pentru recoltare. 

Ţinutul se întinde mai departe, tot mai 
departe. Nu-mi vine să cred cât de mare e 
Districtul 11. 

— Câţi oameni crezi c-or fi locuind aici? 
întreabă Peeta. 

Clatin din cap. La şcoală ni se spune că e un 
district mare, atât şi nimic mai mult. Nimic de- 
spre numărul populaţiei. Dar copiii pe care îi 
surprind camerele aşteptând în fiecare an 
extragerea nu pot fi decât o selecţie dintre cei 
care trăiesc aici. Cum procedează? Fac trageri 
la sorţi preliminare? Îi aleg pe câştigători din 
timp şi se asigură că se află în mulţime? Cum 

82 


a nimerit de fapt Rue pe scenă, fără ca nimeni 
şi nimic, în afară de vânt, să se ofere să-i ia 
locul? 

Vastitatea acestui loc parcă fără margini 
începe să mă obosească. Nu obiectez când 
apare Effie, cerându-ne să ne îmbrăcăm. Mă 
duc în compartimentul meu şi las echipa 
pregătitoare să-mi aranjeze părul şi machiajul. 
Intră Cinna, aducând o rochiţă frumoasă, 
portocalie, al cărei model înfăţişează frunze 
ruginii. Mă gândesc cât de mult o să-i placă lui 
Peeta culoarea. 

Effie ne adună pe amândoi şi trece pentru o 
ultimă oară în revistă programul zilei. În unele 
districte, învingătorii străbat oraşul în uralele 
locuitorilor. Însă în 11 - poate din cauză că nu 
există cu adevărat un oraş ca punct de 
plecare, locuinţele fiind atât de împrăştiate, 
sau poate fiindcă nu vor ca atât de mulţi 
oameni să piardă timpul când culesul e în toi - 
apariţia în public se desfăşoară numai în piaţă. 
Are loc în faţa clădirii Justiţiei din districtul lor, 
o construcţie imensă, din marmură. Cândva 
trebuie să fi fost o minunăţie, dar timpul şi-a 
luat tributul. Până şi la televizor se văd şi 
iedera care pune stăpânire pe faţada 
dărăpănată, şi acoperişul lăsat. Piaţa însăşi e 
înconjurată de vitrinele unor prăvălii în ruină, 


cele mai multe fiind abandonate. Indiferent 
83 


unde ar locui oamenii cu stare din Districtul 
11, locul acela nu e aici. 

Intreaga noastră reprezentaţie publică se va 
derula în exterior, având drept scenă ceea ce 
numeşte Effie veranda, un spaţiu pavat cu 
dale situat între uşile din faţă şi scări şi umbrit 
de un acoperiş susţinut de coloane. Eu şi 
Peeta vom fi prezentaţi, primarul din 
Unsprezece va citi un discurs în onoarea 
noastră, iar noi vom răspunde cu mulţumirile 
din scenariul pregătit de Capitoliu. Dacă 
învingătorul a avut aliaţi deosebiți printre 
tributurile moarte, adăugarea unor comentarii 
personale este considerată un aspect pozitiv. 
Eu ar trebui să spun într-adevăr ceva despre 
Rue, dar şi despre Thresh, însă acasă, ori de 
câte ori am încercat să-mi scriu discursul, am 
sfârşit cu o foaie goală înaintea ochilor. Mi-e 
greu să vorbesc despre ei fără să devin 
sentimentală. Din fericire, Peeta a încropit 
ceva care, cu unele mici modificări, se poate 
lua în considerare pentru noi amândoi. La 
sfârşitul ceremoniei vom primi în dar un soi de 
plăcuţă memorială, după care ne vom putea 
retrage în clădirea Justiţiei, unde ni se va servi 
un dineu special. 

În timp ce trenul trage în gara Districtului 
11, Cinna dă tuşele finale ale costumaţiei 
mele, schimbându-mi panglica portocalie din 

84 


păr cu una aurie şi prinzându-mi de rochie 
broşa cu gaiţa-zeflemitoare pe care am purtat- 
o în arenă. Pe peron nu există nici un comitet 
de întâmpinare, ci doar un grup de opt 
Apărători ai Păcii care ne conduc în partea din 
spate a unui camion blindat. Effie strâmbă din 
nas când uşa se închide zăngănind în urma 
noastră. 

— Ai zice că suntem cu toţii nişte criminali, 
zău aşa. 

Nu toţi, Effie. Numai eu, îi răspund în gând. 

Camionul ne lasă în spatele clădirii Justiţiei. 
Suntem zoriţi să mergem înăuntru. Simt 
mirosurile cinei excelente care se pregăteşte, 
dar asta nu acoperă izul de mucegai şi de 
putreziciune. Nu ni se lasă timp să ne uităm în 
jur. Când ne îndreptăm spre intrarea 
principală pe drumul cel mai scurt, aud imnul 
începând să răsune în piaţă. Cineva îmi prinde 
un microfon de haine. Peeta mă ia de mâna 
stângă. Primarul ne prezintă în timp ce uşile 
masive se deschid cu un geamăt. 

— Zâmbete largi! spune Effie şi ne dă un 
ghiont. Picioarele noastre prind să înainteze. 

Asta e. Asta e locul unde trebuie să conving 
pe toată lumea cât de mult îl iubesc pe Peeta, 
cuget eu. Ceremonia solemnă are un plan 
foarte rigid, aşa că nu ştiu sigur cum o s-o fac. 
Nu e un moment potrivit pentru sărutări, dar 

85 


poate reuşesc să strecor una. 

Avem parte de aplauze sonore, dar de nici 
una dintre celelalte reacţii pe care le 
stârneam la Capitoliu, aclamaţiile, ţipetele şi 
fluierăturile. Străbatem veranda umbrită până 
când ieşim de sub acoperiş şi stăm în vârful 
unei scări uriaşe de marmură, sub soarele 
orbitor. După ce mi se obişnuiesc ochii, văd că 
de toate clădirile din piaţă au fost agăţate 
bannere care ajută la mascarea înfăţişării lor 
neglijate. Piaţa e ticsită de oameni, dar, încă o 
dată, nu e vorba decât despre o parte a 
locuitorilor de aici. 

La baza scenei a fost construită, ca de 
obicei, o platformă specială pentru familiile 
tributurilor moarte. Din partea lui Thresh nu se 
află decât o femeie bătrână, cocoşată, şi o 
fată înaltă, musculoasă, despre care presupun 
că îi e soră. Din partea lui Rue... nu sunt 
pregătită să dau ochii cu familia ei. Părinţii ei, 
cu durerea încă vie pe chipuri. Cei cinci fraţi şi 
surori mai mici, care îi seamănă atât de bine. 
Trupurile zvelte, ochii căprui, luminoşi. 
Alcătuiesc un stol de păsări mici, întunecate. 

Aplauzele se sting, şi primarul îşi ţine 
discursul în cinstea noastră. Două fetiţe urcă 
pe scenă, cu buchete imense de flori. Peeta îşi 
spune partea lui din răspunsul pregătit, şi eu 
mă pomenesc cu buzele mişcându-se, pentru 

86 


a-l încheia. Din fericire, mama şi Prim m-au 
pregătit, aşa că aş putea s-o fac şi în somn. 

Peeta şi-a scris comentariile personale pe 
un cartonaş, dar nu-l scoate. În schimb, 
vorbeşte în stilul lui simplu, fermecător, 
povestind cum au ajuns Thresh şi Rue printre 
cei opt finalişti şi cum m-au ajutat amândoi să 
supraviețuiesc - ajutându-l aşadar şi pe el să 
rămână în viaţă - şi spunând că o astfel de 
datorie nu poate fi plătită niciodată. Pe urmă 
ezită şi adaugă ceva care n-a fost scris pe 
cartonaş. Poate fiindcă s-a temut că Effie i-ar 
fi putut cere să sară peste asta. 

— Ştiu că astfel nu îi putem înlocui pe cei pe 
care i-aţi pierdut, dar, ca semn al 
recunoştinţei, am dori ca fiecare dintre 
familiile tributurilor din Districtul 11 să 
primească veniturile noastre pe o lună, în 
fiecare an, atât cât vom trăi. 

Mulțimea nu se poate împiedica să 
răspundă cu icnete şi murmure. Gestul lui 
Peeta e fără precedent. Nici măcar nu ştiu 
dacă e legal. Probabil că nici el nu ştie şi nici 
nu cred că a întrebat pe cineva. Cât despre 
membrii celor două familii, se mulţumesc să 
ne fixeze cu priviri şocate. Vieţile li s-au 
schimbat pentru totdeauna când i-au pierdut 
pe Thresh şi Rue, însă acest dar le va schimba 


încă o dată. Veniturile unui tribut pe o lună îi 
87 


ajung cu uşurinţă unei familii pentru un an 
întreg. Cât trăim noi, nu vor mai răbda 
niciodată de foame. 

Mă uit la Peeta, şi el îmi adresează un 
zâmbet trist. Aud vocea lui Haymitch: „Ai fi 
putut s-o nimereşti cu mult mai rău.” În clipa 
de faţă, mi-e imposibil să-mi imaginez că, în 
privinţa asta, aş fi putut găsi ceva mai nimerit. 
Darul... e perfect. Aşa că mă pot sălta pe 
vârfuri ca să-l sărut, şi gestul nu pare 
nicidecum forţat. 

Primarul face un pas înainte şi oferă 
fiecăruia câte o plăcuţă memorială atât de 
mare încât trebuie să-mi las buchetul de flori 
jos ca s-o pot ţine. Ceremonia e pe punctul de 
a se încheia când observ că una dintre surorile 
lui Rue mă fixează cu privirea. Trebuie să aibă 
vreo nouă ani şi e aproape o copie identică a 
lui Rue, începând cu poziţia în care stă, cu 
braţele uşor depărtate de corp. În ciuda veştii 
bune despre venituri, nu e fericită. Privirea ei 
e, de fapt, plină de reproşuri. Oare din cauză 
că n-am salvat-o pe Rue? 

Nu. Din cauză că încă nu i-am mulţumit, îmi 
spun. 

Ruşinea mă potopeşte ca un val. Fata are 
dreptate. Cum pot să stau aici, pasivă şi mută, 
lăsându-l pe Peeta să vorbească pentru 
amândoi? Dacă ar fi câştigat, Rue nu ar fi 

88 


lăsat niciodată moartea mea să se piardă în 
uitare. Îmi aduc aminte că în arenă am avut 
grijă s-o acopăr cu flori, să mă asigur că 
pierderea ei nu trece neobservată. Dar gestul 
acela nu va mai însemna nimic dacă nu îl 
susţin acum. 

— Aşteptaţi! 

Înaintez împleticindu-mă, apăsându-mi 
plăcuţa memorială pe piept. Timpul care mi-a 
fost alocat pentru discurs a venit şi a trecut, 
dar trebuie să spun ceva, sunt datoare măcar 
pentru atât. Şi, chiar dacă le-aş dărui familiilor 
toate veniturile mele, asta n-ar fi o scuză 
pentru tăcerea mea de azi. 

— Aşteptaţi, vă rog. 

Nu ştiu cum să încep, dar, odată ce o fac, 
cuvintele îmi ţâăşnesc de pe buze de parcă le- 
aş fi formulat în adâncul minţii cu mult timp 
înainte. 

— Vreau să le mulţumesc tributurilor din 
Districtul 11, spun. Mă uit spre cele două 
femei din partea lui Thresh. Cu Thresh nu am 
vorbit decât o singură dată. A fost de-ajuns 
pentru ca el să-mi cruţe viaţa. Nu l-am 
cunoscut, dar l-am respectat întotdeauna. 
Pentru puterea lui. Pentru refuzul lui de a 
participa la Jocuri altfel decât în condiţiile 
stabilite de el. Profesioniştii au vrut să se 


alieze cu el de la bun început, dar i-a refuzat. 
89 


L-am respectat pentru asta. 

Bătrâna cocoşată - oare e bunica lui 
Thresh? - îşi ridică pentru prima oară capul, şi 
pe buze îi joacă umbra unui zâmbet. 

Mulțimea a amuţit, e atâta linişte încât mă 
întreb cum reuşesc s-o păstreze. Probabil că 
îşi ţin răsuflarea. 

Mă întorc spre familia lui Rue. 

— Dar simt că am cunoscut-o cu adevărat 
pe Rue, şi ea va fi întotdeauna alături de 
mine. Tot ce e frumos mi-o readuce în minte. 
O văd în florile galbene care cresc pe Pajişte, 
lângă casa mea. O văd în gaiţele-zeflemitoare 
care cântă în copaci. Dar, mai presus de toate, 
o văd în sora mea, Prim. 

Nu-mi mai pot stăpâni vocea, dar am ajuns 
aproape la sfârşit. 

— Vă mulţumesc pentru copiii voştri. Îmi 
înalt bărbia, adresându-mă mulţimii: Şi vă 
mulţumesc tuturor pentru pâine. 

Stau acolo, simţindu-mă zdrobită şi 
neînsemnată, cu mii de ochi aţintiţi asupra 
mea. Urmează o pauză îndelungată. Pe urmă, 
de undeva, din mulţime, cineva fluieră 
melodia de patru note pe care le-o cânta Rue 
gaiţelor-zeflemitoare. Melodia care anunţa 
sfârşitul zilei de muncă în livezi. Melodia care, 
în arenă, însemna că locul e sigur. În clipa 


când se încheie, l-am identificat pe cel care o 
90 


fluieră, un bătrân stafidit, cu o cămaşă roşie 
decolorată şi salopetă. Ochii lui îi întâlnesc pe 
ai mei. 

Ceea ce se petrece apoi nu e o întâmplare. 
Totul e prea bine executat ca să fie spontan, 
pentru că mulţimea se mişcă la unison. 
Fiecare om în parte îşi lipeşte cele trei degete 
din mijloc ale mâinii stângi de buze şi le 
întinde apoi către mine. E semnul nostru din 
Districtul 12, ultimul rămas-bun pe care i l-am 
adresat lui Rue în arenă. 

Dacă n-ar fi fost discuţia cu preşedintele 
Snow, gestul m-ar fi mişcat până la lacrimi. 
Dar, cu ordinele lui recente de a calma 
districtele încă răsunându-mi în urechi, mă 
umple de groază. Ce-o să creadă despre acest 
salut public adresat fetei care a sfidat 
Capitoliul? 

Întregul efect al faptei mele mă izbeşte în 
plin. N-a fost intenţionat - n-am vrut decât să- 
mi exprim mulţumirile, dar am stârnit ceva 
periculos. Un act de disidenţă din partea 
oamenilor din Districtul 11. Adică exact genul 
de manifestare pe care ar fi trebuit s-o înlătur! 

Încerc să mă gândesc ce-aş putea să spun 
ca să subminez cele abia întâmplate, să neg 
totul, dar aud băzâitul firav al paraziţilor care 
mă înştiinţează că microfonul meu a fost 
deconectat şi că primarul a preluat controlul. 

91 


Eu şi Peeta acceptăm o ultimă rundă de 
aplauze. El mă conduce înapoi, către uşă, fără 
să ştie că n-a mers totul aşa cum ar fi trebuit. 

Mă simt ciudat şi trebuie să mă opresc o 
clipă. În faţa ochilor îmi joacă fărâme 
strălucitoare de soare. 

— Nu te simţi bine? mă întreabă Peeta. 

— Sunt doar ameţită. Soarele a fost atât de 
puternic, spun eu. Îi văd buchetul. Mi-am uitat 
florile, murmur apoi. 

— ŢI le-aduc eu, se oferă el. 

— Mă descurc, îi răspund. 

Dacă nu m-aş fi oprit şi nu mi-aş fi uitat 
florile, acum am fi fost în siguranţă, în 
Clădirea Justiţiei. În schimb, din umbra densă 
a verandei, văd tot ce se petrece. 

Doi Apărători ai Păcii târându-l în vârful 
scărilor pe bătrânul care a fluierat. Silindu-l să 
îngenuncheze în faţa mulţimii şi trăgându-i un 
glonţ în cap. 


92 


Chapter 5 


Bătrânul abia a căzut grămadă la pământ 
când un zid de Apărători ai Păcii în uniforme 
albe ne blochează vederea. Mai mulţi soldaţi 
îşi ţin armele automate întinse înainte în timp 
ce ne împing către uşă. 

— Plecăm! spune Peeta, îmbrâncindu-l pe 
Apărătorul Păcii care mă împinge. Am înţeles, 
bine? Haide, Katniss. 

Mă cuprinde cu braţul şi mă conduce înapoi, 
în clădirea Justiţiei. Apărătorii Păcii merg cu un 
pas sau doi în urma noastră. Uşa se trânteşte 
imediat ce intrăm şi le auzim zgomotul 
cizmelor când se îndreaptă din nou spre 
mulţime. 

Sub un ecran pe care joacă paraziți, montat 
pe perete, ne aşteaptă Haymitch, Effie, Porţia 
şi Cinna, cu feţele crispate de îngrijorare. 

— Ce s-a-ntâmplat? se grăbeşte Effie să 
întrebe. Am pierdut legătura imediat după 
minunatul discurs al lui Katniss, şi lui 
Haymitch i s-a părut c-aude un foc de armă, 
iar eu i-am spus că e ridicol, dar cine poate 
şti? Lunaticii există pretutindeni! 

— Nu s-a-ntâmplat nimic, Effie. Un camion 
vechi a dat un rateu, o lămureşte Peeta, cu 


93 


calm. 

Încă două împuşcături. Uşa nu le 
amortizează prea mult. Cine a fost? Bunica lui 
Thresh? Una dintre micile surori ale lui Rue? 

— Veniţi cu mine. Amândoi, spune 
Haymitch. 

Eu şi Peeta ne supunem, lăsându-i pe ceilalţi 
în urmă. Acum, când suntem în siguranţă 
înăuntru, Apărătorii Păcii plasați în toată 
clădirea nu manifestă prea mult interes faţă 
de mişcările noastre. Urcăm pe o scară 
curbată de marmură, de-a dreptul magnifică. 
Sus e un coridor lung, cu covoare uzate pe 
podea. Uşile duble sunt deschise, primindu-ne 
cu dragă inimă în prima cameră peste care 
dăm. Înălţimea tavanului trebuie să fie de 
vreo şase metri. Pe cornişă sunt gravate 
fructe şi flori şi de pe fiecare latură se uită în 
jos, spre noi, copilaşi grăsulii, înaripaţi. Vazele 
cu flori răspândesc un miros gretos, înţepător 
şi încep să mă mănânce ochii. Hainele noastre 
de seară sunt agăţate de cuierele din perete. 
Încăperea a fost pregătită pentru noi, dar abia 
dacă stăm acolo atât cât e necesar ca să ne 
lăsăm cadourile. Pe urmă Haymitch ne smulge 
microfoanele prinse în piept, le îndeasă sub 
pernele de pe o canapea şi ne face semn să-l 
urmăm. 

Din câte ştiu, Haymitch n-a mai fost aici 

94 


decât o singură dată, cu decenii în urmă, în 
timpul propriului său Turneu Triumfal. Dar are, 
probabil, o memorie remarcabilă sau un 
instinct pe care se poate bizui, pentru că ne 
călăuzeşte în susul unui labirint de scări 
spiralate şi de coridoare din ce în ce mai 
înguste. Din când în când, trebuie să se 
oprească şi să forţeze câte o uşă. Scârţăitul de 
protest al balamalelor depune mărturie că n-a 
mai deschis-o nimeni, de multă vreme. În cele 
din urmă ne cocoţăm pe o scară care urcă 
spre o trapă. Când Haymitch o împinge într-o 
parte, ne pomenim în domul clădirii Justiţiei. E 
un spaţiu imens, înţesat cu mobilă stricată, cu 
stive de cărţi şi de registre şi cu arme ruginite. 
Stratul de praf care acoperă totul e atât de 
gros încât e limpede că n-a mai fost atins de 
mulţi ani. Lumina se străduieşte să se 
strecoare prin patru ferestre pătrate, soioase, 
plasate în părţile laterale. Haymitch închide 
trapa cu o lovitură de picior şi se întoarce spre 
noi. 

— Ce s-a-ntâmplat? ne întreabă. 

Peeta îi povesteşte cele petrecute în piaţă. 
Fluieratul, salutul, oprirea noastră pe verandă, 
uciderea bătrânului. 

— Ce-nseamnă toate astea, Haymitch? 

— O să fie mai bine dacă vine din partea ta, 


îmi spune acesta. 
95 


Nu sunt de acord. Cred c-o să fie de-o sută 
de ori mai rău. Dar îi povestesc lui Peeta, cu 
tot calmul de care sunt în stare. Despre 
preşedintele Snow, despre tulburările din j 
districte. Nu omit nici măcar sărutul cu Gale. li 
spun că suntem cu toţii în pericol, că întreaga 
ţară e în pericol din cauza trucului meu cu 
fructele de pădure. 

— Trebuia să repar lucrurile în turul ăsta. 
Să-i fac pe toţi cei care aveau vreun dubiu să 
creadă că am acţionat din dragoste. Să 
liniştesc spiritele. Dar e evident că astăzi n-am 
făcut nimic altceva decât să aduc moartea a 
trei oameni, şi acum toţi cei din piaţă vor fi 
pedepsiţi. 

Mă simt atât de rău încât trebuie să mă aşez 
pe o canapea, în ciuda faptului că i se văd 
arcurile şi umplutura. 

— Atunci şi eu am înrăutățit lucrurile. 
Fiindcă am oferit banii, spune Peeta. 

Dă pe neaşteptate cu piciorul într-o lampă 
aşezată în echilibru precar pe o ladă, şi 
lovitura o aruncă de-a curmezişul încăperii, 
după care se face bucăţi izbindu-se de podea. 

— Asta trebuie să înceteze. Imediat. Acest... 
acest... joc pe care-l jucaţi voi doi, spunându- 
vă unul altuia secretele, dar ferindu-le de 
mine, de parcă aş fi prea lipsit de logică sau 
prea prost ca să le pot face faţă. 

96 


— Nu e aşa, Peeta..., încep eu. 

— Ba e exact aşa, se răsteşte el. Şi eu ţin la 
nişte oameni, Katniss! La rudele şi la prietenii 
de-acasă, din Districtul 12, care vor fi tot atât 
de morţi ca ai tăi dacă dăm greş. 
Carevasăzică, după toate cele prin care am 
trecut împreună în arenă, nu merit nici măcar 
să-mi spui adevărul? 

— Pe tine ne putem baza întotdeauna, 
Peeta, eşti atât de bun, zice Haymitch. Te 
prezinţi cu atâta abilitate în faţa aparatelor de 
filmat. N-am vrut să-ntrerup asta. 

— Ei bine, m-ai supraestimat. Pentru că azi 
am făcut-o cu adevărat lată. Ce crezi c-o să se 
întâmple cu familiile lui Rue şi Thresh? Crezi 
că-şi vor primi partea din veniturile noastre? 
Crezi că le-am oferit un viitor strălucit? 
Fiindcă, după părerea mea, sunt norocoşi 
dacă mai văd ziua de mâine! 

Peeta trimite altceva în zbor, o statuie! Nu l- 
am mai văzut niciodată aşa. 

— Are dreptate, Haymitch. Am greşit fiindcă 
nu i-am spus. Chiar şi înainte, la Capitoliu. 

— Voi doi aţi avut până şi în arenă un soi de 
schemă care a dat rezultate, nu-i aşa? 
întreabă Peeta. Vocea îi e acum mai calmă. 
Ceva din care eu am fost exclus. 

— Nu. Nu oficial. Doar că-mi puteam da 


seama ce anume voia Haymitch de la mine în 
97 


funcţie de ceea ce îmi trimitea sau nu, zic eu. 

— Ei, mie nu mi s-a oferit niciodată o 
asemenea ocazie. Fiindcă mie nu mi-a trimis 
nimic înainte de a-ţi face tu apariţia, spune 
Peeta. 

Nu m-am gândit prea mult la asta. Nu m-am 
întrebat cum arătau lucrurile din perspectiva 
lui Peeta când am apărut în faţa lui, în arenă, 
după ce primisem un medicament pentru 
arsuri şi pâine în timp ce el, care se afla în 
pragul morţii, nu căpătase nimic. Ca şi cum 
mentorul m-ar fi ţinut în viaţă pe socoteala lui. 

— Uite ce e, băiete..., dă să spună 
Haymitch. 

— Nu te osteni. Ştiu că trebuia să-l alegi pe 
unul dintre noi. Şi eu voiam să fie ea. Dar 
acum e cu totul altceva. Acolo, afară, sunt 
morţi. Vor urma şi alţii, dacă nu suntem foarte 
buni. Ştim cu toţii că, în faţa camerelor, sunt 
mai bun decât Katniss. Nu trebuie să mă- 
nveţe nimeni ce să spun. Dar trebuie să ştiu în 
ce mă bag, zice Peeta. 

— De-acum înainte o să primeşti toate 
informaţiile, promite Haymitch. 

— Aţi face bine s-aveţi grijă de asta, 
ripostează Peeta. 

Nici măcar nu se oboseşte să-mi arunce 
vreo privire înainte de a pleca. 


Praful pe care l-a stârnit se înalţă tălăzuind 
98 


şi caută noi locuri unde să aterizeze. Părul 
meu, ochii mei, broşa mea strălucitoare de 
aur. 

— Chiar m-ai ales pe mine, Haymitch? 
întreb. 

— Da, îmi răspunde. 

— De ce? El îţi place mai mult, zic eu. 

— E adevărat. Dar, nu uita, înainte de a se 
schimba regulile, nu puteam spera să-l scot de 
acolo viu decât pe unul dintre voi, îmi explică. 
De vreme ce el era hotărât să te protejeze, ei 
bine, m-am gândit că toţi trei am fi putut reuşi 
să te aducem înapoi, acasă. 

— Oh - asta e tot ce-mi dă prin minte să 
spun. 

— O să vezi ce alegeri eşti nevoită să faci. 
Dacă supravieţuim turului, spune el. O să- 
nveţi. 

Ei bine, astăzi am învăţat ceva. Locul ăsta 
nu e o versiune mai mare a Districtului 12. 
Gardul nostru e nepăzit şi rareori electrificat. 
Apărătorii Păcii de la noi nu sunt acceptaţi cu 
braţele deschise, dar nici nu sunt atât de 
brutali. Greutățile noastre ţin mai degrabă de 
munca istovitoare decât de violenţă. Aici, în 
Unsprezece, suferinţele sunt mai mari, şi 
disperarea mai puternică. Preşedintele Snow 
are dreptate. O scânteie ar fi suficientă ca s- 


aprindă focul. 
99 


Toate se petrec prea repede ca să le pot 
trece prin filtrul raţiunii. Avertizarea, 
împuşcăturile, recunoaşterea faptului că e 
posibil ca eu să fi pus în mişcare ceva cu 
urmări de amploare. Toată povestea pare atât 
de neverosimilă. Şi măcar dacă intenţia mea 
ar fi fost să aţâţ lucrurile, dar, date fiind 
împrejurările... cum de-am putut să aduc 
atâtea necazuri? 

— Haide. Ne aşteaptă un dineu, zice 
Haymitch. 

Stau sub duş atât de mult cât mi se 
îngăduie înainte de a trebui să ies pentru a fi 
pregătită. Echipa pare să fie oarbă în privinţa 
evenimentelor zilei. Sunt excitaţi cu toţii din 
cauza cinei. În districte sunt consideraţi destul 
de importanţi ca să ia parte, dar la Capitoliu 
nu sunt aproape niciodată invitaţi la 
evenimentele de mare prestigiu. În timp ce 
încearcă să ghicească felurile de mâncare, 
continui să văd înaintea ochilor cum e 
spulberat capul bătrânului. Nici măcar nu 
acord atenţie activităţii generale care mă are 
drept obiect până în clipa când sunt gata să 
plec şi mă privesc în oglindă. Tivul unei rochii 
fără bretele, de un roz palid, îmi atinge 
pantofii. Părul îmi e prins, dezgolindu-mi 
chipul, şi mi se revarsă pe spate într-o 


cascadă de bucle. 
100 


Cinna vine în spatele meu şi îmi aranjează 
în jurul umerilor un şal argintiu, strălucitor. Îmi 
întâlneşte privirea în oglindă. 

— Îţi place? 

— E superbă. Ca de obicei, răspund. 

— Să vedem cum se asortează cu un 
zâmbet, îmi spune el cu blândeţe. 

E modul lui de a-mi aduce aminte că, peste 
un minut, vor reapărea camerele de luat 
vederi. Reuşesc să-mi salt colţurile buzelor. 

— Asta e. 

Când ne întâlnim ca să mergem cu toţii la 
dineu, îmi dau seama că Effie nu e în apele ei. 
Sunt sigură că Haymitch nu i-a povestit ce s-a 
întâmplat în piaţă. N-aş fi surprinsă dacă 
Porţia şi Cinna ar şti, dar se pare că există 
înţelegerea nerostită de a o ţine pe Effie în 
afara veştilor proaste. Însă nu durează mult 
până aflu despre ce e vorba. 

Effie trece în revistă orarul serii, apoi îl 
aruncă într-o parte. 

— Şi apoi, slavă Domnului, o să ne putem 
urca din nou cu toţii în tren, ca să plecăm de- 
aici, spune ea. 

— E ceva în neregulă, Effie? o întreabă 
Cinna. 

— Nu-mi place cum suntem trataţi. 
Înghesuiţi în camioane şi izolaţi de scenă. lar 


acum vreo oră m-am hotărât să dau un ocol 
101 


clădirii Justiţiei. Ştiţi, sunt un fel de expert în 
design arhitectural, adaugă ea. 

— O, da, am auzit despre asta, spune Porţia, 
înainte ca tăcerea să se prelungească prea 
mult. 

— Aşa că tocmai aruncam o privire în jur, 
fiindcă ruinele din districte vor fi ultimul 
răcnet al modei anul ăsta, când au apărut doi 
Apărători ai Păcii care mi-au ordonat să mă- 
ntorc în cartierul nostru general. Unul dintre ei 
m-a împins efectiv cu ţeava armei! povesteşte 
Effie. 

Nu pot să nu mă gândesc că asta a fost 
urmarea directă a dispariţiei lui Haymitch, a 
lui Peeta şi a mea de mai devreme. Insă e într- 
adevăr liniştitor gândul că e posibil ca 
Haymitch să fi avut dreptate. Că nimeni n-a 
monitorizat domul plin de praf în timpul 
discuţiei noastre. Deşi fac pariu că acum îl 
monitorizează. 

Effie pare atât de nefericită încât o cuprind 
într-o îmbrăţişare spontană. 

— E îngrozitor, Effie. Poate n-ar trebui să 
mergem deloc la dineu. Cel puţin nu înainte 
de a-şi cere scuze. 

Ştiu că ea n-o să fie niciodată de acord cu 
aşa ceva, dar chipul i se luminează vizibil la 
auzul propunerii, al confirmării nemulțumirii 


sale. 
102 


— Nu, mă descurc. Ţine de slujba mea să 
fac faţă valurilor vieţii. Şi nu pot permite ca 
voi doi să vă rataţi cina, spune ea. Dar îţi 
mulţumesc pentru ofertă, Katniss. 

Effie ne aranjează în formaţie în vederea 
intrării. Mai întâi echipele pregătitoare, pe 
urmă ea, stiliştii, Haymitch. Eu şi Peeta 
încheiem cortegiul. 

Undeva, sub noi, orchestra începe să cânte. 
Când primul rând al micii noastre procesiuni o 
porneşte în josul treptelor, eu şi Peeta ne luăm 
de mână. 

— Haymitch spune că n-am avut nici un 
drept să ţip la tine. N-ai făcut nimic altceva 
decât să asculţi instrucţiunile lui, zice Peeta. Și 
nu se poate afirma că eu nu ţi-am ascuns 
nimic în trecut. 

Îmi aduc aminte ce şocată am fost când l- 
am auzit pe Peeta maărturisindu-şi dragostea 
pentru mine în faţa întregului Panem. 
Haymitch ştiuse şi nu-mi spusese nimic. 

— Cred că şi eu am făcut praf câteva lucruri 
după interviul ăla. 

— Numai o vază, spune el. 

— Şi mâinile tale. Însă nu mai are sens s-o 
facem, nu-i aşa? Să nu fim sinceri unul cu 
altul? răspund eu. 

— Nici un sens, încuviinţează Peeta. 


Stăm în capul scărilor, lăsându-i lui 
103 


Haymitch un avans de cincisprezece trepte, 
aşa cum ne-a instruit Effie. 

— Aceea a fost într-adevăr singura dată 
când l-ai sărutat pe Gale? 

Sunt atât de uimită încât îi răspund. 

— Da. 

După toate cele petrecute azi, îl chinuieşte 
cu adevărat întrebarea asta? 

— Sunt cincisprezece. Haide, spune el. 

Un reflector cade asupra noastră şi afişez 
cel mai strălucitor zâmbet de care sunt în 
stare. 

Coborâm treptele şi suntem absorbiți de 
ceea ce devine o succesiune confuză de 
dineuri, ceremonii şi călătorii cu trenul. Toate 
zilele sunt la fel. Trezeşte-te. Îmbracă-te. Treci 
prin mijlocul mulţimii care aclamă. Ascultă 
discursul în cinstea noastră. Răspunde printr- 
un discurs de mulţumire, redus acum la cel 
impus de Capitoliu, fără nici o adăugire 
personală. Uneori un tur rapid: o întrezărire a 
mării în unele districte, păduri impunătoare în 
altele, fabrici hidoase, lanuri de grâu, rafinării 
urât mirositoare. Pune-ţi hainele de seară. 
Participă la dineu. Trenul. 

În timpul ceremoniilor avem un aer solemn 
şi respectuos, dar suntem întotdeauna uniţi, 
ţinându-ne de mână sau de braţ. La dineuri ne 


arătăm dragostea frizând delirul. Ne sărutăm, 
104 


dansăm, suntem surprinşi când încercăm să 
ne furişăm afară ca să fim singuri. În tren ne 
simţim de-a dreptul mizerabil încercând să 
evaluăm efectele atitudinii noastre. 

Chiar şi fără ca adaosurile noastre personale 
la discursuri să declanşeze disidenţa - nu e 
nevoie să mai spun că acelea din Districtul 11 
au fost cenzurate înainte ca evenimentul să 
fie difuzat - se poate simţi ceva în aer, 
zgomotul fierturii în clocot înainte de a da în 
foc. Nu peste tot. Unele mulţimi par animale 
de povară istovite, o senzaţie pe care ştiu că o 
stârneşte de obicei Districtul 12 în timpul 
ceremoniilor dedicate învingătorilor. Dar în 
alte districte - mai ales în 8, 4 şi 3 - apariţia 
noastră aşterne pe chipurile oameniloro 
sinceră exaltare, iar sub exaltare e mânia. Imi 
scandează numele ca şi cum ar fi mai degrabă 
un strigăt de răzbunare decât o ovaţie. Când 
Apărătorii Păcii pătrund într-o mulţime 
nesupusă, încercând s-o liniştească, lumea se 
înghesuie către ei în loc să se retragă. Şi ştiu 
că nu pot face nimic pentru a schimba asta. 
Nici o demonstraţie de dragoste, oricât de 
credibilă, nu va abate acest val. Dacă am luat 
în mână acele bobiţe otrăvite într-un act de 
nebunie temporară, atunci şi oamenii aceştia 
vor adopta nebunia. 


Cinna începe să-mi strâmteze hainele pe 
105 


talie. Echipa pregătitoare îşi face griji din 
cauza cearcănelor de sub ochii mei. Effie se 
apucă să-mi dea somnifere, dar n-au nici un 
efect, sau nu au un efect mulţumitor. Adorm 
numai ca să fiu trezită de coşmarurile ce au 
sporit în număr şi în intensitate. Peeta îşi 
petrece o mare parte a nopţii cutreierând prin 
tren şi mă aude ţipând când încerc să mă 
smulg din confuzia stârnită de medicamentele 
care îmi prelungesc pur şi simplu visele 
cumplite. Reuşeşte să mă trezească şi să mă 
calmeze. Pe urmă se urcă în pat şi mă ţine în 
braţe până ce adorm din nou. După aceea, 
refuz pastilele. Reuşim să facem faţă 
întunericului aşa cum ne-am descurcat în 
arenă, unul în braţele celuilalt, păzindu-ne de 
pericolele ce pot apărea în orice clipă. Nu se 
mai întâmplă nimic altceva, dar aranjamentul 
nostru devine în curând subiect de bârfă în 
tren. 

Perfect. Poate ajunge şi la urechile 
preşedintelui Snow, mă gândesc când aflu 
asta de la Effie. li spun că vom face eforturi ca 
să fim mai discreţi, dar nu mişcăm nici un 
deget. 

Aparițiile consecutive din districtele 2 şi 1 
sunt cumplite, în felul lor aparte. Atât Cato, 
cât şi Clove, tributurile din 2, ar fi reuşit să se 


întoarcă acasă dacă eu şi Peeta am fi dat 
106 


greş. Şi i-am ucis eu însămi pe Glimmer, pe 
fata din Unu şi pe băiatul din acelaşi district. 
În timp ce mă străduiesc să nu-i privesc 
familia, aflu că se numea Marvel. Cum de n- 
am ştiut-o niciodată? Presupun că înainte de 
Jocuri n-am dat atenţie, iar după aceea n-am 
vrut s-o aflu. 

În momentul când ajungem la Capitoliu, 
suntem disperaţi. Aparițiile în faţa mulţimii 
care ne adoră nu se mai sfârşesc. Nu există 
nici un pericol de a stârni o revoltă aici, printre 
privilegiați, printre oamenii ale căror nume nu 
sunt niciodată plasate în bolurile pentru 
extragere, ai căror copii nu mor niciodată 
pentru presupusele crime comise cu generaţii 
în urmă. Nu trebuie să convingem pe nimeni 
din Capitoliu de dragostea noastră, dar 
păstrăm speranţa firavă că încă am mai putea 
ajunge la unii dintre cei pe care n-am reuşit 
să-i convingem în districte. Indiferent ce-am 
face pare să fie prea puţin şi să vină prea 
târziu. 

Când ne întoarcem în vechilul nostru sediu 
din Centrul de Antrenament, eu sunt cea care 
sugerează o cerere în căsătorie în public. 
Peeta e de acord, însă dispare apoi în camera 
lui vreme îndelungată. Haymitch mă 
sfătuieşte să-l las singur. 

— M-am gândit că şi-o dorea oricum, spun 

107 


eu. 

— Nu aşa, zice el. Voia să fie de- 
adevăratelea. Mă întorc în camera mea şi zac 
sub pături, încercând să nu mă gândesc nici la 
Gale şi nici la nimic altceva. 

În noaptea aceea, pe scena din faţa 
Centrului de Antrenament, ne croim cu 
efervescenţă drumul printr-un şir de întrebări. 
Caesar Flickerman - în costumul lui pâlpâitor, 
de un albastru întunecat, cu părul, pleoapele 
şi buzele vopsite într-un bleu palid - ne 
călăuzeşte ireproşabil de-a lungul interviului. 
Când ne întreabă despre viitor, Peeta se lasă 
într-un genunchi, îşi deschide inima şi mă 
imploră să ne căsătorim. Eu accept, fireşte. 
Caesar e copleşit, spectatorii din Capitoliu 
sunt isterici, instantaneele mulțimilor din 
întreg Panemul arată o ţară îmbătată de 
fericire. 

Preşedintele Snow în persoană ne face o 
vizită surpriză şi ne felicită. Strânge mâna lui 
Peeta şi îl bate aprobator pe umăr. Pe mine 
mă îmbrăţişează, învăluindu-mă în mirosul de 
sânge şi de trandafiri şi îmi depune pe obraz 
un sărut pufos. Pe urmă se retrage, cu 
degetele înfipte în braţele mele, cu chipul 
zâmbitor privind către mine. Îndrăznesc să 
ridic din sprâncene. Ele întreabă ceea ce 


buzele nu sunt în stare. Am reuşit? A fost 
108 


suficient? A fost de-ajuns că am abandonat 
totul, că am intrat în joc, că am făgăduit să 
mă mărit cu Peeta? 

Îmi răspunde cu o clătinare aproape 
imperceptibilă a capului. 


109 


Chapter 6 


În acea unică mişcare firavă văd pierirea 
speranţei, începutul distrugerii a tot ce îmi e 
drag pe lume. Nu pot ghici ce formă va lua 
pedeapsa mea, cât de amplă va fi plasa 
azvârlită, dar, totul odată încheiat, probabil că 
nu va mai rămâne nimic. Aşa stând lucrurile, 
s-ar putea crede că în clipa de faţă ar trebui 
să mă aflu în cea mai neagră disperare. lată 
partea stranie. Cea mai puternică senzaţie pe 
care o am e de uşurare. Fiindcă pot renunţa la 
acest joc. Fiindcă întrebarea dacă voi avea 
sau nu succes în această aventură şi-a primit 
răspunsul, deşi e vorba despre un nu 
răsunător. Dacă vremurile disperate cer 
măsuri disperate, atunci sunt liberă să 
acţionez cu toată disperarea pe care o doresc. 

Numai că nu aici, nu încă. E esenţial să mă 
întorc în Districtul 12, fiindcă partea cea mai 
importantă a oricărui plan le va include pe 
mama şi pe sora mea alături de Gale şi de 
familia lui. Şi de Peeta, dacă îl pot convinge să 
vină cu noi. Îl adaug pe Haymitch pe listă. 
Aceştia sunt oamenii pe care trebuie să-i iau 
cu mine când fug în sălbăticie. Cum o să-i 
conving, unde o să mergem în toiul iernii, de 


110 


ce-o să fie nevoie ca să scăpăm din captivitate 
sunt întrebări la care n-am răspuns. Dar cel 
puţin acum ştiu ce am de făcut. 

Aşa că, în loc să cad la pământ şi să plâng, 
mă pomenesc stând cu capul mai sus şi având 
mai multă încredere în mine decât în ultimele 
săptămâni. Deşi oarecum dement, zâmbetul 
meu nu e silit. Şi intru fără nici o dificultate în 
postura fetei - aproape - catatonice - de - 
încântare când Preşedintele cere să se facă 
linişte şi întreabă: 

— Ce-aţi zice dacă le-am face nunta chiar 
aici, la Capitoliu? 

Caesar Flickerman e curios dacă s-a gândit 
la o dată anume. 

— Oh, înainte de a stabili data, am face bine 
să lămurim lucrurile cu mama ei, răspunde 
preşedintele. Spectatorii izbucnesc în hohote 
de râs, şi el mă cuprinde cu braţul. Poate, 
dacă toată ţara şi-o pune în gând, reuşim să 
te mărităm înainte de-a împlini treizeci de ani. 

— Probabil va trebui să daţi o nouă lege, 
spun eu, chicotind. 

— Dacă de asta e nevoie, ripostează el, 
binedispus, căpătând un aer conspirativ. 

Oh, ce bine ne distrăm noi doi împreună! 

Organizată în sala de banchete a vilei 
preşedintelui Snow, petrecerea n-are egal. 


Tavanul înalt de doisprezece metri a fost 
111 


transformat într-un cer al nopţii, iar stelele 
arată exact ca acasă. Îmi închipui că se văd la 
fel când le priveşti din Capitoliu, dar cine ar 
putea şti? În oraş e întotdeauna atât de multă 
lumină încât de aici nu poţi zări niciodată 
stelele. Muzicanţii plutesc la jumătatea 
distanţei dintre podea şi plafon - pe ceea ce 
seamănă cu nişte nori albi, pufoşi -, dar nu 
reuşesc să văd ce îi susţine în aer. 
Tradiţionalele mese pentru cină au fost 
înlocuite cu nenumărate canapele şi scaune 
capitonate, unele înconjurând o serie de 
şeminee, iar altele aflându-se alături de 
grădini cu flori înmiresmate sau de iazuri pline 
cu peşti exotici, aşa că oaspeţii pot mânca, 
bea şi face orice le este pe plac bucurându-se 
de cel mai desăvârşit confort. În centrul 
încăperii se află o zonă întinsă, acoperită de 
dale, care serveşte drept orice, de la ring de 
dans sau scenă pe care se perindă actorii 
până la un simplu alt loc unde se învălmăşesc 
petrecăreţii în costume flamboaiante. 

Dar adevărata vedetă a serii e mâncarea. 
De-a lungul pereţilor se înşiră mese încărcate 
cu delicatese. Toate lucrurile la care te-ai 
putea gândi, plus altele, care nu ţi-au trecut 
niciodată prin minte, stau în aşteptare. Vaci 
întregi, fripte, şi porci, şi capre încă 
învârtindu-se în proţap. Platouri imense cu 

112 


carne împănată cu fructe aromate şi cu miez 
de nucă. Creaturi ale oceanului înotând în suc 
de fructe sau implorând să fie înmuiate în 
fierturi cu mirodenii. Nenumărate soiuri de 
brânză, de pâine, de legume, de dulciuri, 
cascade de vinuri şi râuri de alcool care 
pâlpâie în flăcări. 

Apetitul mi-a revenit odată cu dorinţa de a 
riposta. După săptămâni întregi în care m-am 
simţit prea îngrijorată ca să pot mânca, sunt 
moartă de foame. 

— Vreau să gust din tot ce e în încăpere, îi 
spun lui Peeta. 

II văd încercând să-mi desluşească expresia 
feţei, să-mi înţeleagă schimbarea. De vreme 
ce nu ştie că preşedintele Snow e de părere c- 
am dat greş, nu poate presupune decât că, 
după părerea mea, am reuşit. Poate şi că sunt 
cu adevărat fericită de logodna noastră. Ochii 
îi reflectă nedumerirea, dar numai pentru o 
scurtă clipă, fiindcă suntem filmaţi. 

— Atunci ar fi bine s-o faci cu măsură, îmi 
spune. 

— OK, o să iau numai câte o înghiţitură din 
fiecare fel, zic eu. 

De hotărârea mea se alege aproape imediat 
praful, chiar la prima masă, pe care sunt vreo 
douăzeci de feluri de supă şi unde dau peste o 


licoare cremoasă de dovleac fiert, împestriţată 
113 


cu nucă tăiată felii şi cu seminţe mici, negre. 

— Aş fi în stare să mănânc numai asta toată 
noaptea! exclam. 

Dar nu e aşa. Cedez din nou în faţa unei 
supe de un verde limpede, pe care n-o pot 
descrie decât ca având gust de primăvară şi 
apoi, încă o dată, când gust o alta, de un roz 
spumos, presărată cu zmeură. 

Apar chipuri, sunt rostite nume, se fac 
fotografii, sărutările ating uşor obrajii. După 
toate aparențele, broşa mea cu gaița- 
zeflemitoare a făcut senzaţie, ajungând la 
modă, fiindcă mai multe persoane vin să-mi 
arate podoabele lor. Pasărea mea a fost 
reprodusă pe cataramele curelelor, brodată pe 
revere de mătase sau chiar tatuată în părţile 
intime. Toată lumea vrea să poarte însemnul 
învingătorului. Îmi pot imagina în ce hal îl 
înnebuneşte asta pe preşedintele Snow. Dar 
ce pot face eu? Jocurile au fost un succes aici, 
unde fructele de pădure n-au reprezentat 
decât simbolul unei fete disperate, care 
încerca să-şi salveze iubitul. 

Eu şi Peeta nu facem nici un efort pentru a 
căuta companie, dar suntem căutați fără 
încetare. Suntem acea parte a petrecerii pe 
care nu vrea s-o scape nimeni. Mă port ca şi 
cum aş fi încântată, dar aceşti oameni din 


Capitoliu nu mă interesează câtuşi de puţin. 
114 


Nu fac altceva decât să mă distragă de la 
mâncare. 

Fiecare masă scoate la iveală tentaţii noi şi, 
în ciuda regimului meu restrictiv de o- 
înghiţitură-din-fiecare-fel, stomacul începe să 
mi se umple cu repeziciune. lau o mică pasăre 
friptă, muşc din ea, şi limba îmi e inundată de 
suc de portocale. Delicios. Dar îl fac pe Peeta 
să mănânce restul, fiindcă vreau să continui 
doar să gust şi îmi repugnă ideea de a arunca 
mâncarea, aşa cum văd că fac atât de mulţi, 
cu atâta nepăsare. După vreo zece mese sunt 
ghiftuită, şi n-am luat decât câte o îmbucătură 
din doar câteva dintre felurile de mâncare 
disponibile. 

Tocmai atunci dă peste noi echipa mea 
pregătitoare, incoerentă din cauza alcoolului 
consumat şi a extazului de a lua parte la un 
eveniment atât de important. 

— De ce nu mănânci? mă întreabă Octavia. 

— Am mâncat, dar nu mai încape nici măcar 
o înghiţitură. 

Râd cu toţii, de parcă aş fi spus cea mai 
mare prostie pe care au auzit-o vreodată. 

— Nimeni nu lasă asta să-l oprească! spune 
convins Flavius. 

Ne conduc la o masă pe care sunt pahare cu 
picior minuscule, pline cu un lichid 


transparent. 
115 


— Beţi asta! 

Peeta ia unul, dând să soarbă, şi ei îşi pierd 
cumpătul. 

— Nu aici! ţipă Octavia. 

— Trebuie s-o faci acolo, spune Venia, 
arătând uşa care dă spre toalete. Sau o să 
verşi totul pe podea! 

Peeta se uită din nou la pahar pune totul 
cap la cap. 

— Vrei să spui că asta o să mă facă să 
vomit? 

Echipa mea pregătitoare râde isteric. 

— Bineînţeles, ca să poţi mânca în 
continuare, spune Octavia. Eu am fost deja de 
două ori acolo. Toată lumea o face, altfel cum 
s-ar putea distra la un ospăț? 

Rămân fără grai, holbându-mă la paharele 
frumoase, cu gândul la toate implicaţiile lor. 
Peeta îl pune pe al lui înapoi, pe masă, cu 
atâta precizie încât ai crede că ar putea 
detona vreun explozibil. 

— Haide, Katniss, vino să dansăm. Melodia 
coboară strecurându-se printre nori, şi el mă 
conduce departe de echipă şi departe de 
masă, pe ringul de dans. Acasă nu ştim decât 
foarte puţine dansuri, dintre cele care se 
potrivesc cu muzica de vioară şi de flaut şi 
pentru care e nevoie de mult loc. Dar Effie ne- 


a învăţat altele, care se bucură de 
116 


popularitate în Capitoliu. Melodia e lentă - ca 
dintr-un vis -, aşa că Peeta mă cuprinde în 
braţe şi ne învârtim fără să facem, practic, nici 
un fel de paşi. Am putea dansa pe un platou 
pentru plăcinte. Păstrăm o vreme tăcerea. Pe 
urmă Peeta vorbeşte cu voce nefirească: 

— Intri în jocul lor, te gândeşti că poţi face 
faţă, că poate nu sunt chiar atât de răi, şi apoi 
îţi dai seama... 

Se întrerupe. 

Singurul lucru care îmi vine în minte sunt 
trupurile vlăguite ale copiilor de pe masa 
noastră din bucătărie, când mama le prescrie 
ceea ce părinţii nu le pot da. Mai multă 
mâncare. Acum, când suntem bogaţi, îi poate 
trimite acasă oferindu-le câteva alimente. Dar 
în trecut se întâmpla adesea să nu aibă ce îi 
da copilului care, oricum, nu mai putea fi 
salvat. lar aici, la Capitoliu, vomită pentru 
plăcerea de a-şi umple burţile iarăşi şi iarăşi. 
Nu din cauza unei boli a trupului sau a minţii, 
nici a mâncării alterate. Asta face toată lumea 
la o petrecere. E de aşteptat. Ţine de 
distracţie. 

Într-o zi, când am trecut pe la Hazelle să-i 
las vânatul, Vick era acasă, bolnav, cu o tuse 
urâtă. Fiind din familia lui Gale, puştiul 
mănâncă mai bine decât nouăzeci la sută din 


restul Districtului 12. Însă a petrecut totuşi 
117 


mai bine de cincisprezece minute povestind 
că au desfăcut o cutie cu sirop de porumb 
primită de Ziua Pachetelor, că şi-a pus fiecare 
câte o lingură plină peste pâine şi că probabil 
vor mai căpăta câte o porţie mai târziu, în 
cursul săptămânii. Şi că Hazelle a spus că ar 
putea pune un strop în cana cu ceai, ca să-i 
potolească tusea, dar că lui nu i se pare corect 
dacă nu primesc şi ceilalţi câte un pic. Dacă 
asta se întâmplă la Gale, cum e în celelalte 
case? 

— Peeta, ne-au adus aici să ne luptăm pe 
viaţă şi pe moarte pentru plăcerea lor, spun. 
Prin comparaţie, asta nu e, de fapt, nimic. 

— Ştiu. Ştiu. Numai că uneori nu mai pot 
suporta. Ajung în punctul în care... nu mai ştiu 
sigur ce-o să fac. Tace o clipă, apoi îmi 
şopteşte: Poate-am greşit, Katniss. 

— Când? 

— Când am încercat să liniştim spiritele în 
celelalte districte. 

Capul mi se întoarce rapid dintr-o parte într- 
alta, dar se pare că n-a auzit nimeni. Echipa 
de cameramani s-a dus pe două cărări la 
masa cu moluşte, iar cuplurile care dansează 
în jurul nostru sunt fie prea bete, fie prea 
preocupate de ele însele ca să ne dea vreo 
atenţie. 


— Imi pare râu, spune el. 
118 


Ar fi cazul. Nu e locul potrivit pentru a da 
glas unor asemenea gânduri. 

— Păstrează asta pentru acasă, îl sfătuiesc. 

Chiar atunci apare Porţia, însoţită de un 
bărbat voinic, cu o înfăţişare vag familiară. Il 
prezintă drept Plutarch Heavensbee, noul şef 
al creatorilor-de-joc. Plutarch îl întreabă pe 
Peeta dacă mă poate răpi pentru un dans. 
Peeta îşi regăseşte expresia destinată 
camerelor şi mă cedează politicos, 
avertizându-l pe celălalt să nu se ataşeze prea 
mult. 

Nu vreau să dansez cu Plutarch 
Heavensbee. Nu vreau să-i simt mâinile, una 
lipită de a mea şi cealaltă pe şoldul meu. Nu 
sunt obişnuită să fiu atinsă de cineva, cu 
excepţia lui Peeta şi a familiei mele, şi, când e 
vorba despre creaturile pe care le doresc în 
contact cu pielea, îi situez pe creatorii-de-joc 
undeva mai prejos decât viermii. Dar el pare 
să simtă asta şi mă ţine aproape la o lungime 
de braţ distanţă în timp ce ne rotim pe podea. 

Pălăvrăgim despre petrecere, despre 
distracţii, despre mâncare, iar el face apoi o 
glumă despre evitarea punciului de când cu 
ultimele antrenamente. N-o înţeleg, dar pe 
urmă îmi dau seama că e chiar bărbatul care a 
dat înapoi, căzând în vasul cu punci, când am 


tras săgeata spre creatorii-de-joc, în timpul 
119 


sesiunii de antrenament. Ei, n-a fost chiar aşa, 
am tras în mărul din gura purcelului lor fript. 
Dar i-am făcut să sară-n sus. 

— Oh, dumneata eşti cel care... 

Râd, amintindu-mi cum a căzut pe spate, 
împroşcând punciul din vas. 

— Da. Şi-o să fii încântată aflând că nu mi- 
am revenit niciodată, zice Plutarch. 

Vreau să subliniez că nici douăzeci şi două 
de tributuri nu-şi vor mai reveni vreodată de 
pe urma jocurilor la a căror creare a 
contribuit. Dar mă mulţumesc să spun altceva. 

— Bun. Anul ăsta eşti, aşadar, şeful 
creatorilor-de-joc? Trebuie să fie o mare 
onoare. 

— Între noi fie vorba, n-au fost prea mulţi 
amatori, răspunde el. După cum au evoluat 
Jocurile, s-a dovedit că răspunderea e prea 
mare. 

Da, ultimul tip care-a avut funcţia asta e 
mort, cuget eu. 

Probabil ştie despre Seneca Crane, dar nu 
pare câtuşi de puţin îngrijorat. 

— Pregăteşti deja Jocurile Jubileului 
Pacificării? îl întreb. 

— Oh, da. Ei, la asta se lucrează, fireşte, de 
ani întregi. Arenele nu se construiesc într-o 
singură zi. Dar, ca să spunem aşa, s-a stabilit 


deja în ce va consta savoarea Jocurilor. Nu ştiu 
120 


dacă mă crezi sau nu, dar în seara asta avem 
o întrunire pentru stabilirea strategiei, spune 
el. 

Face un pas în spate şi scoate din buzunarul 
vestei un ceas de aur cu lanţ. Îi saltă capacul, 
vede cât e ora şi se încruntă. 

— Va trebui să plec în curând. Răsuceşte 
ceasul astfel încât să-i pot zări cadranul. 
Începe la miezul nopţii. 

— Pare c-am târziu pentru..., încep să spun, 
însă ceva îmi distrage atenţia. 

Plutarch îşi plimbă degetul pe suprafaţa de 
cristal a geamului ceasului şi apare o imagine, 
pentru o singură clipă, strălucind ca în lumina 
unui bec. E o altă gaiţă-zeflemitoare. Aidoma 
celei de pe broşa prinsă de rochia mea. Numai 
că asta dispare. El închide ceasul cu un 
pocnet. 

— E foarte frumos, zic eu. 

— Oh, e mai mult decât frumos. E unicat, 
răspunde el. Dacă întreabă cineva de mine, 
spune că am plecat la culcare. Întrunirile 
trebuie să fie secrete, dar m-am gândit că nu 
risc nimic dacă-ţi spun. 

— Da. ţi păstrez secretul în siguranţă. Când 
ne strângem mâinile, se înclină uşor, un gest 
obişnuit aici, la Capitoliu. 

— Ei, Katniss, ne vedem la vară, la Jocuri. 


Cele mai bune urări cu ocazia logodnei şi mult 
121 


noroc cu mama ta! 

— O să-mi prindă bine, spun. 

Plutarch dispare, şi eu rătăcesc prin 
mulţime, căutându-l pe Peeta, în timp ce 
oameni necunoscuţi mă felicită: pentru 
logodnă, pentru câştigarea Jocurilor, pentru 
alegerea rujului. Le răspund, dar gândul îmi e 
la Plutarch şi la ceasul lui frumos, unicat. Avea 
ceva straniu. Aproape clandestin. Dar de ce? 
Poate se teme c-o să-i fure cineva ideea de a 
pune pe cadranul unui ceas o gaiţă- 
zeflemitoare care se face nevăzută. Da, 
probabil că l-a costat o avere, şi acum nu 
poate arăta ceasul nimănui, de frică să nu 
facă altcineva vreo copie ieftină. Numai în 
Capitoliu. 

ÎI găsesc pe Peeta admirând o masă cu 
prăjituri sofisticat împodobite. Cofetarii au 
venit din bucătărie special ca să stea de vorbă 
cu el despre glazură şi aproape călcându-se 
unii pe alţii pe picioare şi înghesuindu-se să-i 
răspundă la întrebări. La cererea lui, 
ambalează un sortiment de prăjiturele pe care 
să le ia în Districtul 12, unde le poate studia 
munca în linişte. 

— Effie spunea că trebuie să fim în tren la 
ora unu. Mă întreb cât o fi ceasul, zice el, 
privind în jur. 

— E aproape miezul nopţii, îi răspund. 

122 


lau cu degetele floarea de ciocolată de peo 
prăjitură şi ciugulesc din ea, simţindu-mă cu 
mult deasupra preocupării pentru bunele 
maniere. 

— E timpul pentru mulţumiri şi urări de bun 
rămas, ciripeşte Effie alături de mine. 

În asemenea momente o ador pentru 
punctualitatea ei maniacală. li luăm pe Cinna 
şi pe Porţia, şi ea ne însoţeşte în jurul sălii - 
pentru a le spune la revedere tuturor 
persoanelor importante -, apoi ne mână către 
uşă. 

— N-ar trebui să-i mulţumim preşedintelui 
Snow? întreabă Peeta. E casa lui. 

— Oh, el nu e mare amator de petreceri. E 
prea ocupat, spune Effie. Am avut deja grijă 
să-i fie trimise mâine scrisorile şi darurile 
necesare. Aici eraţi! 

Effie îşi flutură uşor mâna către doi servitori 
din Capitoliu între care e proptit un Haymitch 
beat criţă. 

Călătorim pe străzile oraşului într-o maşină 
cu geamuri întunecate. În spatele nostru, o 
alta aduce echipele pregătitoare. Mulțimea în 
sărbătoare e atât de deasă încât înaintăm cu 
încetineală. Dar Effie a făcut din toate astea o 
ştiinţă, aşa că, exact la ora unu, urcăm din 
nou în trenul care părăseşte gara. 


Haymitch e depus în camera lui. Cinna 
123 


comandă ceai şi ne aşezăm cu toţii în jurul 
mesei, în timp ce Effie îşi foşneşte hârtiile cu 
programul şi ne reaminteşte că turul nu s-a 
încheiat încă. 

— Trebuie să mai avem în vedere şi 
Festivalul Recoltei din Districtul 12. Aşa că 
propun să ne bem ceaiul şi să mergem direct 
în pat. 

Nimeni nu obiectează. 

Când deschid ochii, suntem în primele ore 
ale după-amiezii. Capul mi se odihneşte pe 
braţul lui Peeta. Nu-mi aduc aminte când a 
venit azi-noapte. Mă răsucesc având grijă să 
nu-l deranjez, dar el s-a trezit deja. 

— Nici un coşmar, spune. 

— Ce? întreb eu. 

— N-ai avut nici un coşmar, îmi răspunde. 

Are dreptate. Pentru întâia oară după mai 
multe ore, am dormit întreaga noapte. 

— Am avut totuşi un vis, spun, aducându-mi 
aminte. Urmăream o gaiţă-zeflemitoare prin 
pădure. Vreme îndelungată. Era Rue, de- 
adevăratelea. Adică, atunci când a cântat, 
vocea era a ei. 

— Unde te-a dus? întreabă el, îndepărtându- 
mi părul de pe frunte. 

— Nu ştiu. N-am ajuns niciodată, spun eu. 
Dar mă simţeam fericită. 


— Păi, dormeai ca şi cum ai fi fost fericită. 
124 


— Peeta, cum se face că eu nu ştiu 
niciodată când ai tu coşmaruri? întreb. 

— Habar n-am. Cred că nici nu ţip, nici nu 
mă zvârcolesc, nici nu fac altceva. Mă trezesc 
pur şi simplu, paralizat de groază, zice el. 

— Ar trebui să mă trezeşti, spun, gândindu- 
mă cum îi stric eu somnul de două sau trei ori 
într-o noapte proastă şi cât timp îi trebuie ca 
să mă liniştească cu adevărat. 

— Nu e nevoie. În coşmaruri te pierd de 
obicei pe tine, povesteşte el. Sunt OK imediat 
ce-mi dau seama că eşti aici. 

Uf. Peeta rosteşte astfel de lucruri cu atâta 
nonşalanţă şi e ca şi cum aş primi o lovitură în 
stomac. Nu face altceva decât să-mi răspundă 
cu sinceritate. Nu mă presează ca să 
reacţionez la fel, ca să-i fac vreo declaraţie de 
iubire, dar eu mă simt totuşi groaznic, ca şi 
cum m-aş fi folosit de el într-un mod 
îngrozitor. Oare am făcut-o? Nu ştiu. Nu ştiu 
decât că, pentru prima oară, mă simt imorală 
fiindcă e aici, în patul meu. Ceea ce e o ironie, 
de vreme ce acum suntem logodiţi oficial. 

— O să fie mai rău acasă, când o să dorm 
din nou singur, spune el. 

Are dreptate, aproape c-am ajuns. 

Programul din Districtul 12 include dineul 
din seara asta, organizat în casa primarului 


Undersee, şi o întrunire în piaţă, în cinstea 
125 


victoriei, în timpul Festivalului Recoltei de 
mâine. Sărbătorim întotdeauna Ziua Recoltei 
în ultima zi a Turneului Triumfal, dar asta 
înseamnă, de obicei, să iei masa acasă 
împreună cu câţiva prieteni, dacă ţi-o poţi 
permite. Anul ăsta o să fie o petrecere publică 
Şi, cum este organizată din fondurile 
Capitoliului, toată lumea din district va avea 
burta plină. 

Cea mai mare parte a pregătirilor noastre se 
va desfăşura în casa primarului, de vreme ce 
ne întoarcem înfăşuraţi în blănuri în vederea 
apariţiei din exterior. Ne vom arăta în gară, 
pentru scurt timp, zâmbind şi făcând cu mâna 
în timp ce ne vom îngrămădi în maşină. N-o să 
reuşim nici măcar să ne vedem familiile 
înainte de dineu. 

Mă bucur că mergem în vila primarului, şi 
nu în clădirea Justiţiei, locul unde s-a ţinut 
comemorarea tatei şi unde m-au dus după 
extragere, pentru a-mi lua acel sfâşietor 
rămas-bun de la familie. În clădirea Justiţiei e 
mult prea multă tristeţe. 

Însă casa primarului Undersee îmi place, 
mai ales acum, când sunt prietenă cu fiica lui, 
Madge. Într-un anume fel, am fost prietene 
dintotdeauna. Prietenia e oficială de când a 
venit să-şi ia rămas-bun de la mine înainte de 


plecarea la Jocuri. Atunci mi-a dat broşa cu 
126 


gaiţa-zeflemitoare, ca să-mi poarte noroc. 
După ce m-am întors acasă, am început să ne 
petrecem timpul împreună. S-a dovedit că şi 
Madge are de umplut o mulţime de ore. La 
început a fost oarecum stânjenitor, fiindcă nu 
ştiam ce să facem. Le-am auzit pe alte fete de 
vârsta noastră vorbind despre băieţi sau de- 
spre celelalte fete, sau despre haine. Eu şi 
Madge nu suntem bărfitoare, iar discuţiile de- 
spre îmbrăcăminte mă plictisesc de moarte. 
Dar, după câteva încercări ratate, am 
descoperit că îşi dorea din tot sufletul să 
meargă în pădure, aşa că am dus-o de vreo 
două ori şi i-am arătat cum se trage cu arcul. 
Ea se străduieşte să-mi dea lecţii de pian, dar 
mie îmi place cel mai adesea s-o ascult 
cântând. Uneori mâncăm împreună, în casa 
uneia dintre noi. Lui Madge îi place mai mult 
la mine. Părinţii ei par de treabă, dar cred că 
nu-i vede prea des. Tatăl trebuie să conducă 
Districtul 12, iar mama are migrene 
înfiorătoare, care o ţintuiesc în pat zile-n şir. 

— Poate ar trebui s-o duceţi la Capitoliu, i- 
am spus, în timpul uneia dintre crize. 

În ziua aceea nu cânta la pian, pentru că, 
deşi ne despărţeau două etaje, sunetul îi 
provoca dureri de cap mamei ei. 

— Fac pariu că acolo o pot vindeca. 


— Da, dar la Capitoliu nu mergi decât dacă 
127 


eşti invitat, a spus Madge, cu un aer nefericit. 
Până şi privilegiile primarului sunt limitate. 

Când ajungem în casa tatălui ei, abia am 
timp să-mi îmbrăţişez prietena în grabă, 
fiindcă Effie mă zoreşte să urc la etajul doi, 
unde trebuie să mă pregătesc. După ce sunt 
dichisită şi îmbrăcată într-o rochie lungă, 
argintie, mai am totuşi o oră de pierdut 
înainte de începerea dineului, aşa că plec în 
căutarea lui Madge. 

Îşi are dormitorul la primul etaj, alături de 
mai multe camere de oaspeţi şi de biroul 
tatălui ei. Îmi strecor capul pe uşă vrând să-l 
salut pe primar -, dar încăperea e goală. Se 
aude sonorul monoton al televizorului şi mă 
opresc să văd imagini cu mine şi Peeta de la 
petrecerea de aseară, din Capitoliu. Dansând, 
mâncând, sărutându-ne. Asta rulează acum în 
fiecare casă din Panem. Probabil că publicul s- 
a plictisit de moarte de îndrăgostiţii din 
Districtul 12, născuţi sub o stea potrivnică. 
Sunt sigură că eu m-am plictisit. 

Dau să ies din cameră când un sunet de 
avertizare îmi atrage atenţia. Mă întorc şi 
zăresc ecranul televizorului întunecându-se. 
Pe urmă văd licărind cuvintele „EVENIMENTE 
LA ZI DIN DISTRICTUL 8”. Ştiu, instinctiv, că 
asta nu e pentru ochii mei, că e o transmisie 


specială, numai pentru primar. Ar trebui să 
128 


plec. Repede. Însă mă pomenesc apropiindu- 
mă de televizor. 

Apare o prezentatoare pe care n-am mai 
văzut-o niciodată. E o femeie cu părul cărunt 
şi cu voce răguşită, autoritară. Avertizează 
asupra continuei înrăutăţiri a situaţiei şi a 
lansării unei alerte de Gradul 3. În Districtul 8 
sunt trimise forţe suplimentare, şi producţia 
de materiale textile a fost întreruptă. 

Imaginea femeii e înlocuită de cea a pieţei 
centrale din Districtul 8. O recunosc fiindcă 
abia am fost acolo, săptămâna trecută. De 
acoperişuri încă mai sunt agăţate bannere pe 
care flutură chipul meu. Sub ele se desfăşoară 
o scenă de masă. Piaţa e ticsită de oameni, cu 
feţele ascunse de bucăţi de pânză sau de 
măşti artizanale, care urlă şi aruncă cu pietre. 
Clădirile sunt în flăcări. Apărătorii Păcii trag în 
mulţime, omorând la întâmplare. 

N-am mai văzut niciodată ceva asemănător, 
dar pot depune mărturie pentru un singur 
lucru. Asta e ceea ce numeşte preşedintele 
Snow o revoltă. 


129 


Chapter 7 


O tolbă de piele plină cu mâncare şi o sticlă 
cu ceai fierbinte. O pereche de mănuși 
căptuşite cu blană uitate de Cinna. Trei 
rămurele rupte din copacii golaşi zăcând în 
zăpadă şi indicând direcţia în care mă îndrept. 
Asta las pentru Gale la locul nostru obişnuit de 
întâlnire în prima duminică de după Festivalul 
Recoltei. 

Îmi continui drumul prin frigul şi prin ceața 
pădurii, croind o cărăruie care nu-i va fi 
familiară lui Gale, însă picioarele mele găsesc 
drumul cu uşurinţă. Duce spre lac. Nu mai 
cred că vechiul nostru loc de întâlnire oferă 
intimitate şi am nevoie de asta şi de mai mult 
decât atât ca să-i pot dezvălui lui Gale 
secretele mele. Şi dacă nici măcar n-o să 
vină? Atunci n-o să am de ales şi o să risc să 
merg la el acasă în toiul nopţii. Sunt anumite 
lucruri pe care trebuie să le ştie... anumite 
lucruri pe care nu le pot înţelege fără ajutorul 
lui... 

Imediat ce am fost izbită de implicaţiile 
celor văzute la televizorul primarului 
Undersee, m-am îndreptat spre uşă şi am 
pornit-o de-a lungul coridorului. Exact la timp, 
pentru că el a urcat scările o clipă mai tărziu. 

130 


l-am făcut cu mâna. 

— O cauţi pe Madge? m-a întrebat, 
vorbindu-mi pe un ton prietenos. 

— Da, am răspuns, vreau să-i arăt rochia 
mea. 

— EI, ştii unde o găseşti. 

Din biroul lui s-a auzit, chiar atunci, un alt 
semnal de avertizare. Faţa primarului a 
căpătat o expresie serioasă. 

— Scuză-mă, a spus. 

A intrat în birou şi a închis bine uşa. 

Am aşteptat pe culoar până când m-am 
liniştit. Mi-am amintit că trebuie să mă port 
normal. Pe urmă am găsit-o pe Madge în 
camera ei, în faţa măsutei de toaletă, 
periindu-şi părul ondulat, blond. Purta aceeaşi 
rochie albă, frumoasă, din ziua extragerii. Mi-a 
văzut reflexia în spatele ei şi a zâmbit. 

— Uită-te la tine. Parcă ai veni direct de pe 
străzile Capitoliului. 

M-am apropiat mai mult. Am atins cu 
degetele gaiţa-zeflemitoare. 

— Până şi broşa mea vine acum tot de- 
acolo. Mulțumită ţie, gaiţele-zeflemitoare sunt 
ultimul răcnet al modei din Capitoliu. Eşti 
sigură că n-o vrei înapoi? am întrebat-o. 

— Nu fi prostuţă, a fost un dar, a răspuns 
ea. Şi-a strâns părul la spate, legându-l cu o 


panglică festivă, aurie. 
131 


— Oricum, de unde o ai? m-am interesat. 

— A fost a mătuşii mele, dar cred că e de 
mult timp în familie. 

— Gaiţa-zeflemitoare e o alegere stranie, 
am comentat. Adică, din cauza celor 
întâmplate în timpul revoltei. Cu gaiţele- 
limbute întorcându-se apoi împotriva 
Capitolului şi aşa mai departe. 

Gaiţele-limbute erau mutanţi, păsări mascul 
modificate genetic create de Capitoliu ca 
arme, pentru a-i spiona pe rebelii din districte. 
Puteau să memoreze şi să repete pasaje lungi 
din vorbirea omenească, aşa că erau trimise 
în zonele ocupate de rebeli ca să le reţină 
cuvintele şi să le redea apoi la Capitoliu. 
Răzvrătiţii şi-au dat seama şi le-au întors 
împotriva Capitoliului, trimiţându-le acasă 
încărcate cu minciuni. Când asta a ieşit la 
lumină, gaiţele-limbute au fost lăsate să 
moară. In câţiva ani, au dispărut din ţinuturile 
sălbatice, dar nu înainte de a se împerechea 
cu femele de sturz-zeflemitor, dând naştere 
unei specii cu totul diferite. 

— Dar gaiţele-zeflemitoare n-au fost 
niciodată o armă, a spus Madge. Nu sunt 
decât nişte păsări cântătoare. Nu-i aşa? 

— Da, cred că da, am răspuns. 

Dar nu e adevărat. Sturzul-zeflemitor e doar 


o pasăre cântătoare. Capitoliul nu a 
132 


intenţionat niciodată ca să existe o creatură 
precum gaiţa-zeflemitoare. Nu s-a ţinut cont 
de capacitatea de adaptare la traiul în 
sălbăticie a gaiţei-limbute, de posibilitatea de 
a-şi lăsa moştenire codul genetic, de a 
prospera într-o nouă formă. Nu i s-a anticipat 
dorinţa de a trăi. 

Acum, când înaintez cu greu prin zăpadă, 
văd gaiţele-zeflemitoare ţopăind pe crengile 
din jur în timp ce ascultă cântecele altor 
păsări, le copiază şi le transformă apoi în 
altceva. Aşa cum se întâmplă întotdeauna, au 
darul de a-mi aduce aminte de Rue. Mă 
gândesc la visul pe care l-am avut în ultima 
noapte petrecută în tren, când am urmat-o, şi 
ea avea înfăţişarea unei gaiţe-zeflemitoare. 
Imi doresc să mai fi dormit încă puţin, ca să 
aflu unde încerca să mă ducă. 

Până la lac e ceva de mers, fără îndoială. 
Dacă se hotărăşte să vină pe urmele mele, 
Gale n-o să-şi folosească excesiv energia, care 
poate fi cheltuită cu mai mult folos în timpul 
vânătorii. A lipsit intenţionat de la dineul din 
casa primarului, cu toate că restul familiei a 
venit. Hazelle a spus că zăcea acasă, bolnav, 
ceea ce era evident o minciună. N-am reuşit 
să dau de el nici la Festivalul Recoltei. Vick mi- 
a povestit că plecase la vânătoare. Ceea ce 


era probabil adevărat. 
133 


După vreo două ore, ajung la vechea casă 
de la marginea lacului. Poate „casă” e prea 
mult spus. E vorba despre o singură încăpere, 
un pătrat cu latura de vreo trei metri. După 
părerea tatei, cu mult timp în urmă existau o 
mulţime de clădiri - o parte dintre fundaţii mai 
sunt încă vizibile - şi oamenii veneau aici 
pentru distracţie sau ca să pescuiască. Casa 
asta a rezistat mai mult decăt altele fiindcă 
totul e făcut din beton: podeaua, acoperişul, 
plafonul. Geamurile uneia dintre cele patru 
ferestre au rămas la locul lor, vălurite şi 
îngălbenite de scurgerea vremii. Nu există nici 
un soi de instalaţie de apă şi nici electricitate, 
dar şemineul e încă utilizabil, şi într-un colţ se 
află o stivă de lemne, adunate de tata cu ani 
în urmă. 

Aprind un mic foc, contând pe ceața care 
poate ascunde orice şuviţă de fum trădător. In 
timp ce se înteţeşte focul, dau deoparte 
zăpada strânsă sub ferestrele sparte 
folosindu-mă de mătura din nuiele pe care mi- 
a făcut-o tata când aveam vreo opt ani şi mă 
jucam acolo de-a gospodina, pe urmă mă aşez 
pe minusculul şemineu de beton, 
dezgheţându-mă lângă foc şi aşteptându-l pe 
Gale. 

Apare după un timp surprinzător de scurt. 


Are un arc pe umăr şi de centură îi atârnă un 
134 


curcan sălbatic peste care a dat probabil pe 
drum. Stă în cadrul uşii, parcă întrebându-se 
dacă să intre sau nu. Ţine în mână punga de 
piele cu mâncare, nedesfăcută, sticla şi 
mâănuşile lui Cinna. Daruri pe care n-o să le 
accepte, fiind furios din cauza mea. Ştiu exact 
ce simte. Eu nu i-am făcut acelaşi lucru 
mamei? 

ÎI privesc în ochi. Sângele rece nu-i poate 
ascunde suferinţa, faptul că se simte trădat de 
logodna mea cu Peeta. Asta, întâlnirea 
noastră de astăzi, va fi ultima mea şansă de a 
face ceva ca să nu-l pierd pentru totdeauna. 
Ar fi nevoie de ore întregi ca să încerc să-i 
explic, dar chiar şi atunci s-ar putea să mă 
refuze. În schimb, intru direct în miezul 
apărării mele. 

— Preşedintele Snow m-a ameninţat 
personal că va pune să fii ucis, îi spun. 

Gale ridică uşor din sprâncene, dar nu-şi 
arată cu adevărat teama sau uimirea. 

— Mai are în vedere şi pe altcineva? 

— Ei, adevărul e că nu mi-a dat o copie a 
listei. Dar nu greşeşti presupunând că include 
ambele noastre familii. 

E suficient ca să-l aducă lângă foc. Se 
ghemuieşte în faţa şemineului, încălzindu-se. 

— În afara cazului când? 


— Acum în afara nici unui caz, răspund. 
135 


E evident că asta cere mai multe explicaţii, 
dar n-am idee de unde să încep, aşa că mă 
mulţumesc să stau acolo, holbându-mă 
posomorâtă la foc. 

După aproximativ un minut, Gale rupe 
tăcerea. 

— Ei, mulţumesc pentru avertizare. 

Mă întorc spre el, gata să mă răstesc, dar îi 
surprind licărul din privire. Mă detest fiindcă 
surâd. Nu e un moment amuzant, dar 
presupun că e vorba despre prea multe ca săi 
le arunci cuiva pe cap dintr-odată. O să fim 
distruşi cu toţii, indiferent ce s-ar întâmpla. 

— Ştii, eu am un plan. 

— Da, şi fac pariu că e extraordinar, zice el. 
Îmi azvârle mănuşile în poală. Poftim. Nu 
vreau mănuşile vechi ale logodnicului tău. 

— Nu e logodnicul meu. Asta face parte din 
scenariu. Şi mănuşile nu sunt ale lui. Sunt ale 
lui Cinna, îi spun. 

— Atunci dă-mi-le înapoi, zice el. Şi le pune, 
îşi îndoaie degetele şi dă aprobator din cap. 
Măcar o să mor bucurându-mă de confort. 

— Asta-i o variantă optimistă. Fireşte, tu nu 
ştii ce s-a-ntâmplat. 

— S-auzim, spune el. 

Mă hotărăsc să-ncep cu noaptea încoronării 
mele şi a lui Peeta ca învingători în Jocurile 


Foamei, când m-a avertizat Haymitch în 
136 


privinţa furiei Capitoliului. Îi povestesc despre 
neliniştea care s-a ţinut scai de mine chiar şi 
după întoarcerea acasă, despre vizita 
preşedintelui Snow, despre oamenii ucişi în 
Districtul 11, despre tensiunea din mijlocul 
mulțimilor, despre ultimul efort care a fost 
logodna, despre semnul dat de preşedinte că 
nu fusese suficient, despre certitudinea mea 
că va trebui să plătesc. 

Gale nu mă întrerupe nici măcar o singură 
dată. În timp ce vorbesc, îşi îndeasă mănuşile 
în buzunar şi îşi face de lucru pregătind o 
masă pentru noi doi din mâncarea adusă în 
punga de piele. Prăjeşte pâinea peste care 
pune apoi brânză, curăţă merele de seminţe, 
pune castanele pe foc să se rumenească. li 
privesc mâinile, degetele frumoase, 
îndemânatice. Pline de cicatrice - aşa cum 
erau şi ale mele înainte de a-mi fi şters 
Capitoliul toate semnele de pe piele -, dar 
puternice şi iuți. Mâini care au puterea de a 
extrage cărbunele, dar cărora nu le lipseşte 
precizia necesară pentru instalarea unei 
capcane delicate. Mâini în care am încredere. 

Mă întrerup şi iau o înghiţitură de ceai 
înainte de a-i povesti despre întoarcerea 
acasă. 

— Ei, chiar c-ai încurcat lucrurile, spune el. 


— Nici măcar nu ţi-am povestit tot. 
137 


— Am auzit destule pentru moment. Hai să 
sărim la planul ăla al tău. 

Respir adânc. 

— Fugim. 

— Ce? mă întreabă. 

Asta l-a luat într-adevăr prin surprindere. 

— Plecăm în pădure şi fugim ca să ne 
salvăm vieţile, spun eu. 

Expresia feţei lui e indescifrabilă. O să râdă 
de mine, o să-mi respingă propunerea, 
considerând-o o prostie. Mă ridic, agitată, 
pregătindu-mă pentru o ceartă. : 

— ŞI tu ai spus că ne-am putea descurca! In 
dimineața extragerii. Ai spus... 

Face un pas spre mine şi mă simt săltată de 
la pământ. Încăperea se învârteşte şi trebuie 
să-mi strâng braţele în jurul gâtului lui Gale ca 
să am un punct de sprijin. El râde, fericit. 

— Hei! protestez, dar râd şi eu. 

Gale mă lasă jos, dar nu-mi dă drumul din 
strânsoare. 

— OK, să fugim, spune el. 

— Serios? Nu crezi că sunt nebună? O să vii 
cu mine? 

O parte din greutatea zdrobitoare începe să 
se ridice, mutându-se pe umerii lui Gale. 

— Cred că eşti nebună, şi totuşi o să vin cu 
tine, îmi răspunde. 


Vorbeşte serios. Nu numai că vorbeşte 
138 


serios, dar ideea i se pare bine-venită. 

— O putem face. Ştiu că putem. Să plecăm 
de aici şi să nu ne mai întoarcem niciodată! 

— Eşti sigur? îl întreb. Pentru că o să fie 
greu, cu copiii şi tot restul. Nu vreau să merg 
opt kilometri prin pădure şi să... 

— Sunt sigur. Sunt complet, pe de-a-ntregul, 
sută la sută sigur. 

Işi apleacă fruntea, sprijinindu-şi-o de a 
mea, şi mă trage mai aproape. Pielea lui, 
întreaga lui fiinţă radiază, dogoritoare, fiindcă 
e atât de aproape de foc, şi eu închid ochii, 
impregnându-mă de căldura lui. Respir 
sorbind mirosul de piele umezită de zăpadă, 
de fum şi de mere, mirosul zilelor friguroase 
de iarnă pe care le-am trăit împreună înainte 
de Jocuri. Nu încerc să mă îndepărtez. Oricum, 
de ce aş face-o? Vocea lui coboară până la o 
şoaptă. 

— Te iubesc. De asta. 

Pentru mine, astfel de lucruri vin 
întotdeauna pe neprevăzute. Totul se petrece 
atât de repede. Acum propui un plan de 
evadare şi, o clipă mai târziu..., ţi se cere să 
te descurci într-o asemenea situaţie. 
Răspunsul meu e, probabil, cel mai cumplit cu 
putinţă: 

— Ştiu. 

Sună groaznic. Ca şi cum aş afirma că el nu 

139 


se poate împiedica să mă iubească, dar eu nu 
simt, în schimb, nimic. Gale dă să se retragă, 
dar întind mâna şi îl rețin. 

— Ştiu! ŞI tu... tu ştii ce-nsemni pentru 
mine. Nu e suficient. Se desprinde din 
strânsoarea mea. 

— Gale, acum nu mă pot gândi la nimeni în 
felul ăsta. De când a fost strigat numele lui 
Prim la extragere, în fiecare zi şi în fiecare 
minut în care sunt trează mă gândesc doar cât 
îmi e de frică. Şi nu pare să mai rămână loc 
pentru nimic altceva. Poate o să fie altfel dacă 
reuşim să ajungem într-un loc unde să ne 
simţim în siguranţă. 

ÎI văd ascunzându-şi dezamăgirea. 

— Atunci o să plecăm. Şi vom afla. 

Se întoarce din nou spre foc, unde castanele 
încep să se ardă. Le scoate din vatră cu câte 
un bobârnac. 

— O să fie nevoie de ceva timp ca s-o 
conving pe mama. 

Cred că, oricum, Gale încă mai vrea să 
plece. Dar fericirea a zburat, lăsând în urmă o 
încordare mult prea familiară. 

— Aşa o să fie şi cu mama. Va trebui s-o fac 
să vadă motivul. S-o duc pe un drum lung. Să 
mă asigur că-nţelege că nu vom supravieţui 
altminteri. 


— O să-nţeleagă. M-am uitat mult la Jocuri 
140 


împreună ce ea şi cu Prim. N-o să te refuze, 
spune Gale. 

— Sper. 

Temperatura din încăpere pare să fi scăzut 
cu zece grade în câteva secunde. 

— Adevărata problemă o să fie Haymitch. 

— Haymitch? Gale lasă baltă castanele. 
Doar n-o să-i ceri să vină cu noi? 

— Trebuie, Gale. Nu-i pot lăsa aici pe el şi 
pe Peeta, pentru că... Fruntea lui încruntată 
îmi taie vorba. Ce e? 

— Scuză-mă. Nu mi-am dat seama cât de 
mare e grupul nostru, se răsteşte el. 

— Îi vor tortura până la moarte, încercând 
să afle unde sunt eu, spun. 

— Dar familia lui Peeta? Ai lui nu vor veni 
nicidecum. De fapt, probabil că vor fi 
nerăbdători să ne toarne. Şi sunt sigur că el e 
destul de inteligent ca să-şi dea seama de 
asta. Dacă se hotărăşte să rămână pe loc? 
ripostează el. 

Încerc să par indiferentă, dar vocea mi se 
frânge. 

— Atunci o să rămână. 

— L-ai lăsa în urmă? întreabă Gale. 

— Da, ca să le salvez pe Prim şi pe mama, 
răspund. Adică, nu! O să-l conving să vină. 

— Dar pe mine, pe mine m-ai abandona? 


Chipul lui Gale e acum dur ca o stâncă. Dacă, 
141 


de exemplu, n-o s-o pot convinge pe mama 
să-i târască pe cei trei copii în sălbăticie, în 
toiul iernii. 

— Hazelle n-o să refuze. O să-şi dea seama 
care e raţiunea, spun eu. 

— Să presupunem că n-o să priceapă, 
Katniss. Ce-o să facem atunci? insistă el. 

— Atunci va trebui s-o sileşti, Gale. Crezi c- 
am inventat toată povestea asta? 

Acum ridic şi eu vocea, plină de furie. 

— Nu. Nu ştiu. Poate preşedintele nu face 
altceva decăt să te manipuleze. Adică pune la 
cale nunta ta. Ai văzut cum a reacţionat 
mulţimea din Capitoliu. Nu cred că-şi poate 
permite să te ucidă. Nici pe Peeta. Cum ar 
scăpa cu faţa curată din asta? 

— Ei, cu o revoltă în Districtul 8, nu cred că 
pierde prea mult timp alegând tortul meu de 
nuntă! strig eu. 

Vreau să-mi retrag cuvintele chiar în clipa 
când mi se dezlipesc de buze. Îşi fac imediat 
efectul asupra lui Gale - năvala sângelui în 
obraji, strălucirea din ochii lui cenuşii. 

— E o revoltă în Opt? mă întreabă pe 
şoptite. 

Incerc să dau înapoi. 

— Nu ştiu dacă e într-adevăr o revoltă. E 
mai degrabă agitaţie. Oamenii sunt ieşiţi în 
stradă..., încep eu. 

142 


Gale mă înşfacă de umeri. 

— Ce-ai mai văzut? 

— Nimic! Nu personal. Am auzit doar câte 
ceva. Dar e târziu, e prea târziu, ca de obicei. 
Cedez şi îi povestesc. 

— Am văzut ceva la televizorul primarului. 
N-ar fi trebuit să văd eu. Era multă lume, şi 
flăcări, şi Apărătorii Păcii trăgeau în oameni, 
dar ei ripostau... 

Îmi muşc buzele şi mă străduiesc să continui 
descrierea scenei. În schimb, rostesc cu voce 
tare cuvintele care mă rod pe dinăuntru. 

— ŞI e vina mea, Gale. Din cauza gestului 
meu din arenă. Dacă m-aş fi sinucis cu 
fructele alea, nu s-ar fi întâmplat nimic din 
toate astea. Peeta s-ar fi întors acasă şi ar fi 
supravieţuit, şi toţi ceilalţi ar fi fost în 
siguranţă. 

— În siguranţă ca să ce? întreabă el, pe un 
ton mai blând. Ca să moară de foame? Ca să 
muncească precum sclavii? Ca să-şi trimită 
copiii la extragere? N-ai făcut nici un rău 
nimănui - le-ai oferit tuturor o ocazie. N-au 
nevoie decât de un dram de curaj ca s-o poată 
folosi. În mină se vorbeşte deja despre asta. 
Oamenii vor să lupte. Nu înţelegi? Se 
întâmplă! Se întâmplă în sfârşit! Dacă e o 
revoltă în Districtul 8, de ce n-ar fi şi aici? De 


ce n-ar fi pretutindeni? Asta s-ar putea 
143 


petrece, lucrul pe care îl... 

— Incetează! Nu-ţi dai seama ce spui! 
Apărătorii Păcii din afara Districtului 12 nu 
sunt ca Darius, sunt mai răi chiar şi decât 
Cray! Vieţile oamenilor din district - pentru ei 
înseamnă mai puţin decât nimic! exclam eu. 

— De-aia trebuie să ne alăturăm luptei! îmi 
răspunde, cu asprime. 

— Nu! Trebuie să plecăm de aici, înainte de 
a fi ucişi, noi şi mulţi alţii! 

Strig din nou, dar nu înţeleg de ce face asta. 
De ce nu vede inevitabilul? 

Gale mă împinge, îndepărtându-mă brutal. 

— Atunci pleacă. Eu n-o să vin nici într-un 
milion de ani. 

— Adineauri erai încântat să pleci. Nu pricep 
cum poate fi o revoltă din Districtul 8 mai 
importantă decât plecarea noastră. Eşti pur şi 
simplu înnebunit pentru că... Nu, nu i-l pot 
arunca pe Peeta în faţă. Şi cum rămâne cu 
familia ta? 

— Cum rămâne cu toate celelalte familii, 
Katniss? Cele care nu pot fugi. Nu înţelegi? 
Acum nu mai poate fi vorba să ne salvăm pe 
noi. Nu şi dacă a început revolta! Gale scutură 
din cap, fără să-şi ascundă dezgustul faţă de 
mine. Ai putea să faci măcar atât. Imi aruncă 
la picioare mănuşile lui Cinna. M-am 


răzgândit. Nu mai vreau nimic fabricat la 
144 


Capitoliu. 

Şi pleacă. 

Îmi cobor privirea spre mănuși. Nimic 
fabricat la Capitoliu? Asta se referea la mine? 
Crede că acum nu mai sunt decât un alt 
produs al Capitoliului şi, prin urmare, ceva 
care nu trebuie atins? Nedreptatea unei 
asemenea idei mă umple de furie, dar e 
amestecată cu teamă când mă gândesc ce 
nebunie aş putea săvârşi în continuare. 

Mă las să cad lângă foc, căutând disperată 
confortul ca să-mi pot plănui următoarea 
mişcare. 

Mă liniştesc cugetând că rebeliunile nu se 
pun la cale într-o singură zi. Gale nu poate 
vorbi cu minerii până mâine. Dacă reuşesc să 
ajung între timp la Hazelle, ea l-ar putea 
aduce pe calea cea bună. Dar nu pot s-o fac 
acum. Dacă el e acolo, o să-mi încuie uşa în 
nas. Poate la noapte, după ce adorm toţi 
ceilalţi... Hazelle munceşte adesea până 
târziu, punând la punct rufăria. M-aş putea 
duce atunci, aş putea să bat la fereastră şi să-i 
povestesc cum stau lucrurile, ca să-l împiedice 
pe Gale să facă vreo prostie. 

În minte îmi revine discuţia cu preşedinte 
Snow din biroul nostru. 

— Consilierii mei se temeau c-o să fii dificilă, 
dar n-ai o asemenea intenţie, nu-i aşa? 

145 


— Aşa e. 

— Asta le-am spus şi eu. O fată care merge 
atât de departe ca să-şi salveze viaţa nu e 
interesată să se lepede de ea cu amândouă 
mâinile. 

Mă gândesc cum a trudit Hazelle din greu ca 
să-şi ţină familia în viaţă. În privinţa asta o să 
fie de partea mea, cu siguranţă, sau n-o să 
fie? 

Probabil că acum se apropie amiaza, iar 
zilele sunt atât de scurte. Dacă ai de ales, n- 
are rost să rămâi în pădure după lăsarea 
întunericului. Calc în picioare ce-a mai rămas 
din micul meu foc, strâng resturile de 
mâncare şi îmi îndes mănuşile lui Cinna în 
centură. Cred c-o să mă mai agăâţ de ele o 
vreme. Pentru cazul că Gale îşi schimbă 
părerea. Mă gândesc la expresia feţei lui din 
clipa când le-a aruncat la pământ. Era atât de 
dezgustat de ele, de mine... 

Înaintez cu greu prin pădure şi ajung la 
fosta mea casă încă pe lumină. Discuţia cu 
Gale a fost, evident, o întâmplare nefericită, 
care îmi va pune piedici, dar sunt încă 
hotărâtă să-mi duc la îndeplinire planul de 
fugă din Districtul 12. Decid să-l caut acum pe 
Peeta. E straniu, dar, de vreme ce a văzut o 
parte din ceea ce am văzut şi eu în timpul 


turului, s-ar putea să fie mai uşor de convins 
146 


decât Gale. Dau peste el chiar la ieşirea din 
Cartierul Învingătorilor. 

— Ai fost la vânătoare? mă întreabă. 

Nu e greu să-ţi dai seama că nui se pare o 
idee bună. 

— Nu tocmai. Mergi în oraş? îl iscodesc. 

— Da. În seara asta sunt aşteptat să cinez 
cu familia mea. 

— Ei, aş putea să te-nsoţesc până acolo. 

Drumul din Cartierul Învingătorilor până în 
piaţă nu e prea circulat. E un loc destul de 
sigur ca să stăm de vorbă, dar se pare că nu 
izbutesc să scot nici un sunet. Propunea 
făcută lui Gale a fost un dezastru. Imi muşc 
buzele crăpate. Fiecare pas ne aduce tot mai 
aproape de piaţă. S-ar putea să nu mai am 
prea curând o altă ocazie. Răsuflu adânc şi las 
cuvintele să ţâşnească. 

— Peeta, dacă te-aş ruga să fugi din district 
împreună cu mine, ai face-o? 

El mă prinde de braţ, oprindu-mă locului. Nu 
trebuie să-mi privească faţa ca să-şi dea 
seama că vorbesc serios. 

— Depinde de ce mi-o ceri. 

— N-am reuşit să-l conving pe preşedintele 
Snow. În Districtul 8 e o revoltă. Trebuie să 
plecăm, îi răspund. 

— Când spui „să plecăm” te referi doar la 


noi doi? Nu. Cine altcineva ar mai trebui să 
147 


vină? mă întreabă. 

— Familia mea. Ai tăi, dacă vor. Poate şi 
Haymitch. 

— Dar Gale? adaugă el. 

— Nu ştiu. S-ar putea să aibă alte planuri, îi 
spun. 

Peeta clatină din cap şi îmi adresează un 
zâmbet plin de milă. 

— Pariez că are. Sigur că da, Katniss. O să 
vin. Simt o uşoară tresărire de speranţă. 

— O să vii? 

— Da, dar nu cred nici măcar pentru o clipă 
că tu o să fugi, zice el. 

Îmi eliberez braţul cu o smucitură. 

— Atunci nu mă cunoşti. Fii pregătit. Am 
putea pleca oricând. 

Mă pun din nou în mişcare, şi Peeta mă 
urmează la doi paşi distanţă. 

— Katniss! 

Nu mă opresc. Dacă el e de părere că ideea 
nu e bună, nu vreau s-o aflu, fiindcă nu mai 
am alta. 

— Katniss, opreşte-te! 

Dau cu piciorul într-o bucată murdară de 
zăpadă îngheţată din mijlocul potecii şi aştept 
să mă ajungă din urmă. Totul arată deosebit 
de urât din pricina prafului de cărbune. 

— O să vin într-adevăr, dacă aşa vrei tu. Mă 


gândesc c-ar fi mai bine să discutăm de-a fir a 
148 


păr cu Haymitch. Să fim siguri că nu A 
înrăutăţim lucrurile pentru toată lumea. Işi 
saltă capul. Ce-i asta? 

Îmi înalt bărbia. Am fost atât de mistuită de 
propriile mele griji încât n-am remarcat 
zgomotul straniu care vine din piaţă. Un 
şuierat, zgomotul unor lovituri, răsuflarea unei 
mulţimi. 

— Haide, spune Peeta, cu chipul brusc 
înăsprit. Nu ştiu de ce, nu pot identifica 
sunetul, nu pot nici măcar să ghicesc ce se 
petrece. Dar, pentru el, înseamnă ceva rău. 

Când ajungem în piaţă, e clar că se întâmplă 
ceva, fiindcă oamenii sunt prea înghesuiți ca 
să priveşti printre ei. Peeta se urcă pe o ladă 
sprijinită de peretele cofetăriei şi îmi întinde 
mâna în timp ce-şi plimbă privirea pe 
deasupra pieţei. M-am cocoţat pe jumătate 
când mi se pune brusc în cale. 

— Dă-te jos. Pleacă de-aici! 

Vorbeşte în şoaptă, dar cu atâta insistenţă 
încât vocea îi e stridentă. 

— Ce e? întreb, încercând să urc cu forţa. 

— Du-te acasă, Katniss! Vin şi eu într-un 
minut, jur! spune el. 

Indiferent ce-ar fi, e groaznic. Mă smulg din 
mâna lui şi încep să-mi fac loc prin mulţime. 
Oamenii mă văd, îmi recunosc chipul, apoi par 
să intre în panică. Mâinile mă trag înapoi. 

149 


Vocile şuieră. 

— Pleacă de-aici, fetiţo! 

— O să-nrăutăţeşti lucrurile! 

— Ce-ai de gând? Vrei să-l omoare? 

Dar, în clipa asta, inima îmi bate atât de 
tare şi cu atâta sălbăticie încât abia dacă-i 
aud. Nu ştiu decât că, indiferent ce-ar aştepta 
în mijlocul pieţei, e pentru mine. Când reuşesc 
în sfârşit să pătrund în spaţiul gol, văd că am 
dreptate. Şi Peeta a avut dreptate. Şi vocile. 

Gale are încheieturile mâinilor legate de un 
stâlp de lemn. Curcanul sălbatic ucis mai 
devreme atârnă deasupra lui, cu un cui bătut 
în gât. Haina lui e aruncată alături, pe 
caldarâm, cămaşa îi e sfâşiată. E inconştient, 
căzut în genunchi, susţinut numai de 
frânghiile din jurul încheieturilor. Spatele lui 
nu mai e decât o bucată de carne, jupuită şi 
însângerată. 

Lângă el stă un bărbat pe care nu l-am mai 
văzut niciodată, dar îi recunosc uniforma. E a 
şefului Apărătorilor Păcii din district. Numai că 
el nu e bătrânul Cray. E un bărbat înalt, 
musculos, în pantaloni călcaţi la dungă. 

Fragmentele tabloului nu se leagă până 
când nu-i văd braţul ridicând un bici. 


150 


Chapter 8 


— Nu! strig, făcând un salt înainte. 

E prea târziu ca să împiedic braţul să 
coboare şi ştiu, instinctiv, că nu voi avea 
puterea să-l opresc. În schimb, mă arunc 
direct între bici şi Gale. Mi-am azvârlit braţele 
în lături ca să protejez o cât mai mare parte a 
trupului mutilat, aşa că nu am cum să deviez 
lovitura. O primesc în plin pe obrazul stâng. 

Durerea e orbitoare şi instantanee. În faţa 
ochilor mi se încrucişează străfulgerări 
zigzagate de lumină şi cad în genunchi. O 
mână îmi cuprinde obrazul, iar cealaltă mă 
împiedică să mă prăbuşesc. Simt deja rana 
inflamându-se, simt umflătura închizându-mi 
ochiul. Dalele de sub mine sunt ude de 
sângele lui Gale, al cărui miros îngreunează 
aerul. 

— Opreşte-te! urlu. O să-l omori! Întrezăresc 
faţa agresorului. Dură, riduri adânci, o gură 
plină de cruzime. Păr cărunt ras aproape cu 
desăvârşire, ochii atât de negri încât par doar 
pupile, nas lung, drept, înroşit de aerul rece. 
Bratul puternic se înalţă iarăşi, cu privirea 
pironită asupra mea. Mâna îmi zboară la 
umăr, căutând cu sete o săgeată, dar armele 


151 


mele sunt ascunse în pădure, fireşte. Strâng 
din dinţi în aşteptarea loviturii următoare. 

— Stai! latră o voce. 

Apare Haymitch, păşind peste un Apărător 
al Păcii căzut la pământ. E Darius. Din părul 
roşu de pe frunte îi iese un cucui imens, 
vineţiu. E fără cunoştinţă, dar respiră. Ce s-a 
întâmplat? A încercat să vină în ajutorul lui 
Gale înainte de sosirea mea? 

Haymitch îl ignoră şi mă saltă cu brutalitate 
în picioare. 

— Oh, excelent! Mâna i se înţepeneşte sub 
bărbia mea, ridicându-mi-o. Are o şedinţă foto 
săptămâna viitoare, pentru prezentarea 
rochiei de mireasă. Ce-o să-i spun stilistului 
ei? 

O sticlire de recunoaştere în ochii bărbatului 
cu biciul. Infofolită din cauza frigului, cu faţa 
fără nici un fel de machiaj, cu părul îndesat 
neglijent sub haină, nu poate fi prea uşor s-o 
recunoşti în mine pe câştigătoarea ultimei 
ediţii a Jocurilor Foamei. Mai ales cu jumătate 
din faţă umflându-mi-se. Dar Haymitch a 
apărut la televizor ani de-a rândul şi trebuie să 
fie greu să-l dai uitării. Bărbatul îşi sprijină 
biciul pe şold. 

— A întrerupt pedepsirea unui infractor care 
şi-a recunoscut vina. 


La omul ăsta, totul - vocea lui poruncitoare, 
152 


accentul ciudat - atrage atenţia asupra unei 
ameninţări periculoase, necunoscute. De 
unde-a venit? Din Districtul 11? Din Trei? Chiar 
din Capitoliu? 

— Nu mi-ar păsa nici dacă ar fi aruncat în 
aer blestemâăţia aia de clădire a Justiţiei. Uită- 
te la obrazul ei! Crezi c-o să fie bun pentru 
aparatul de fotografiat peste o săptămână? 
mârâie Haymitch. 

Vocea celuilalt e încă rece, dar simt o 
uşoară umbră de îndoială. 

— Asta nu e problema mea. 

— Nu? Ei bine, amice, e gata să devină. 
Imediat ce ajung acasă, prima mea convorbire 
telefonică o să fie cu Capitoliul, spuse 
Haymitch. Ca să aflu cine te-a autorizat să faci 
praf faţa frumoasă a învingătoarei! 

— Tipul se ocupă de braconaj. Ce treabă are 
ea cu asta, oricum? întreabă Apărătorul Păcii. 

— E vărul ei - Peeta mă prinde acum de 
celălalt braţ, dar o face cu blândeţe -, iar ea e 
logodnica mea, aşa că, dacă vrei să ajungi la 
el, trebuie să treci peste noi amândoi. 

Poate suntem exact ceea ce trebuie. 
Singurii trei oameni din district care se pot 
opune astfel. Deşi e sigur că reuşita e 
temporară. Vor urma repercusiunile. Dar, pe 
moment, unicul lucru de care îmi pasă e să-l 


păstrez pe Gale în viaţă. Noul şef al oamenilor 
153 


legii aruncă o privire spre echipa care îl 
susţine. Văd, uşurată, că au chipuri familiare, 
sunt prieteni vechi din Vatră. judecând după 
expresiile lor, poţi spune că nu savurează 
spectacolul. 

Purnia, una dintre ei, care ia masa cu 
regularitate la Sae Unsuroasa, face băţoasă 
un pas înainte. 

— Domnule, cred că a primit numărul de 
lovituri impus pentru o primă infracţiune. In 
afara cazului când sentinţa pronunţată de 
dumneavoastră e moartea, care va fi dusă la 
îndeplinire de plutonul de execuţie. 

— Asta e protocolul standard aici? întreabă 
comandantul Apărătorilor Păcii. 

— Da, domnule, răspunde Purnia, şi mai 
mulţi dintre oamenii legii dau din cap, 
încuviinţând. 

Sunt sigură că, de fapt, nici unul dintre ei nu 
ştie, pentru că, în Vatră, ori de câte ori apare 
cineva cu un curcan sălbatic protocolul 
standard impune ca toată lumea să liciteze 
pentru un copan. 

— Foarte bine. Atunci ia-ţi vărul de-aici, 
fătuco. Şi, când îşi revine, aminteşte-i că data 
viitoare când mai vânează fără autorizaţie pe 
terenurile Capitoliului o să alcătuiesc eu 
însumi plutonul de execuţie. 

Şeful Apărătorilor Păcii şterge biciul cu 

154 


mâna pe întreaga lungime, împroşcându-ne cu 
sânge. Pe urmă îl strânge rapid, înfăşurându-l 
în bucle ordonate, şi părăseşte piaţa. 

Majoritatea celorlalţi Apărători se aliniază în 
spatele lui, într-o formaţie dizgraţioasă. Un 
mic grup rămâne şi saltă trupul lui Darius, 
prinzându-l de mâini şi de picioare. Prind 
privirea Purniei şi mimez cuvântul 
„mulţumesc” înainte de plecarea ei. Nu-mi 
răspunde, dar sunt sigură c-a înţeles. 

— Gale! 

Mă răsucesc, şi mâinile mele încearcă, 
stângace, să-i dezlege nodurile din jurul 
încheieturilor. Cineva ne întinde un cuţit, şi 
Peeta taie frânghiile. Gale se prăbuşeşte la 
pământ. 

— Mai bine să-l ducem imediat la mama ta, 
propune Haymitch. 

Nu există nici un fel de targă, dar bătrâna 
de la taraba cu haine ne vinde scândura care-i 
serveşte drept tejghea. 

— Numai să nu spuneţi de unde-o aveţi, ne 
cere, împachetându-şi în grabă restul 
lucrurilor. 

Cea mai mare parte a pieţei s-a golit, frica 
fiind mai puternică decât mila. Dar, după cele 
întâmplate, nu-i pot reproşa nimănui nimic. 

Când reuşim să-l întindem pe Gale cu faţa-n 


jos pe scândură, n-au mai rămas decât o 
155 


mână de oameni care să-l transporte. 
Haymitch, Peeta şi doi mineri din echipa lui îl 
ridică. 

Leevy, o fată care stă la câteva case 
distanţă de locuinţa mea din Filon, mă prinde 
de braţ. Mama i-a ţinut fratele mai mic în viaţă 
anul trecut, când s-a molipsit de pojar. 

— Aveţi nevoie de ajutor ca să-l salvaţi? 
Ochii ei cenuşii sunt plini de spaimă, dar are o 
privire hotărâtă. 

— Nu, dar poţi s-ajungi la Hazelle? S-o 
trimiţi la noi? o întreb. 

— Da, îmi răspunde, răsucindu-se pe 
călcâie. 

— Leevy! strig eu. N-o lăsa să-i aducă pe 
copii. 

— Nu. O să rămân eu cu ei, spune fata. 

— Mulţumesc! 

Inşfac haina lui Gale şi mă grăbesc să-i 
ajung din urmă pe ceilalţi. 

— Pune nişte zăpadă pe rana aia, îmi 
porunceşte Haymitch peste umăr. 

Imi umplu căuşul palmei şi îmi apăs zăpada 
pe obraz, amorţind o parte a durerii. Ochiul 
stâng îmi lăcrimează acum puternic şi, în 
lumina tot mai slabă, nu pot decât să merg pe 
urmele de cizme din faţa mea. 

Pe drum îi aud pe Bristel şi Thom, colegii lui 


Gale, punând cap la cap povestea celor 
156 


întâmplate. Gale trebuie să se fi dus acasă la 
Cray, aşa cum a mai făcut de alte o sută de 
ori, ştiind că îi plătea întotdeauna bine pentru 
un curcan sălbatic. În loc de asta, a dat peste 
noul şef al Apărătorilor Păcii, al cărui nume 
trebuie să fie Romulus Thread, fiindcă au auzit 
pe cineva spunându-i astfel. Nimeni nu ştie ce 
s-a întâmplat cu Cray. A cumpărat votcă din 
Vatră chiar în dimineaţa asta, părând să fie 
încă la conducerea districtului, însă acum nu e 
de găsit nicăieri. Thread l-a arestat imediat pe 
Gale şi, fiindcă stătea acolo ţinând în braţe un 
curcan mort, bineînţeles că n-a putut spune 
prea multe ca să se apere. Vestea despre 
beleaua peste care dăduse s-a răspândit 
repede. A fost adus în piaţă, silit să-şi 
recunoască vinovăția şi condamnat la biciuire, 
sentinţă care trebuia executată imediat. Când 
am apărut eu, primise cel puţin patruzeci de 
bice. Leşinase după vreo treizeci. 

— Noroc că n-avea la el decât curcanul, 
spune Bristel. Dac-ar fi avut tot ce aduce de 
obicei, ar fi fost mult mai rău. 

— l-a spus lui Thread că l-a găsit când 
cutreiera prin Filon. A spus c-a sărit peste 
gard, şi el l-a străpuns cu un băț. Şi asta e tot 
o infracţiune. Dar, dacă ar fi ştiut că a fost în 
pădure, cu arme, l-ar fi omorât cu siguranţă, 


povesteşte Thom. 
157 


— Ce s-a-ntâmplat cu Darius? întreabă 
Peeta. 

— După vreo douăzeci de bice, a ieşit în 
faţă, spunând că e de-ajuns. Numai că n-a 
făcut-o cu isteţime şi oficial, ca Purnia. L-a 
înşfăcat pe Thread de braţ şi el l-a pocnit în 
cap cu coada biciului. Nu-l aşteaptă nimic bun, 
zice Thom. 

— Nu sună prea bine pentru nici unul dintre 
noi, comentează Haymitch. 

Începe ninsoarea, deasă şi umedă, 
îngreunând şi mai mult vederea. Mă 
împleticesc pe aleea către casa mea în urma 
celorlalţi, orientându-mă mai degrabă cu 
ajutorul auzului decât cu al văzului. Când se 
deschide uşa, o lumină aurie dă culoare 
zăpezii. Intră în scenă mama, care mă aştepta 
fără îndoială după o zi îndelungată de 
inexplicabilă absenţă. 

— Comandant nou, spune Haymitch şi ea îi 
răspunde dând scurt din cap, ca şi cum n-ar 
mai fi nevoie de nici o altă explicaţie. 

Sunt plină de venerație, aşa cum mi se 
întâmplă întotdeauna, când o văd 
transformându-se dintr-o femeie care mă 
cheamă pe mine să omor un păianjen într-o 
femeie imună la spaimă. Când îi este adus un 
bolnav sau un muribund... numai atunci mă 


gândesc că mama ştie cine este ea cu 
158 


adevărat. Masa lungă din bucătărie e eliberată 
în câteva clipe, e acoperită cu o pânză albă, 
sterilă, şi Gale e săltat deasupra. Mama toarnă 
apă dintr-un ceainic într-un lighean, timp în 
care îi cere lui Prim să-i aducă leacurile din 
dulapul cu doctorii. lerburi uscate, tincturi şi 
flacoane cumpărate de la magazin. Îi privesc 
mâinile, degetele ascuţite la vârfuri 
fărâmiţând ceva, adăugând picături din 
altceva, punând totul în lighean. Înmoaie o 
bucată de pânză în lichidul fierbinte, dându-i 
lui Prim instrucţiuni ca să pregătească oa 
doua fiertură. 

Mama aruncă o privire spre mine. 

— Ţi-a spintecat ochiul? 

— Nu, nu e decât închis din cauza 
umflăturii, spun eu. 

— Pune mai multă zăpadă pe el, mă învaţă. 

Dar e evident că nu sunt o prioritate. 

— Îl poţi salva? o întreb. 

Ea păstrează tăcerea în timp ce stoarce 
pânza şi o lasă să atârne în aer, să se 
răcească într-un fel. 

— Nu-ţi face griji, zice Haymitch. Înainte de 
Cray, erau biciuiţi o grămadă de oameni. li 
aduceam întotdeauna la ea. 

Nu-mi amintesc vremurile de dinainte de 
Cray, când exista un comandant al 


Apărătorilor Păcii care abuza de bici. Dar 
159 


mama trebuie să fi fost de vârsta mea şi să fi 
lucrat încă la spiţerie, împreună cu părinţii ei. 
Probabil că avea mâni de vindecătoare încă de 
pe-atunci. 

Începe să spele carnea mutilată de pe 
spatele lui Gale, dar o face atingându-l cu 
foarte mare delicateţe. Mi-e greață, mă simt 
inutilă, şi zăpada rămasă îmi picură din 
mănuşă, formând o băltoacă pe podea. Peeta 
mă aşază pe un scaun şi îmi ţine o bucată de 
pânză umplută cu zăpadă proaspătă lipită de 
obraz. 

Haymitch le spune lui Bristel şi Thom să se 
ducă acasă şi îl văd îndesându-le monede în 
palmă înainte de plecare. 

— Nu ştiţi ce s-a-ntâmplat cu colegul vostru 
de echipă, le spune. 

Ei dau din cap şi acceptă banii. 

Soseşte Hazelle, cu răsuflarea tăiată şi cu 
obrajii aprinşi, cu zăpadă în păr. Fără nici un 
cuvânt, se aşază pe un taburet de lângă 
masă, ia mâna lui Gale şi o duce la buze. 
Mama nu e conştientă nici măcar de prezenţa 
ei. A intrat într-o lume aparte, care îi cuprinde 
numai pe ea şi pe pacient şi, din când în când, 
pe Prim. Noi, ceilalţi, putem aştepta. 

Chiar şi pentru mâinile ei experte e nevoie 
de mult timp ca să curețe rănile să pună la 


locul ei pielea zdrenţuită care mai poate fi 
160 


salvată, s-o ungă cu o alifie şi să aplice 
bandaje lejere. Pe măsură ce e îndepărtat 
sângele, văd unde a căzut fiecare lovitură de 
bici şi o simt rezonând cu singura tăietură de 
pe faţa mea. Imi multiplic durerea o dată, de 
două ori, de patruzeci de ori şi nu pot decât să 
sper că Gale va rămâne inconştient. Dar cer 
prea mult, fireşte. Când îi sunt puse ultimele 
bandaje, printre buze i se strecoară un 
geamăt. Hazelle îi mângâie părul şi îi şopteşte 
ceva în timp ce mama şi Prim caută prin 
rezerva lor săracă de calmante, de genul celor 
accesibile numai doctorilor. Sunt greu de 
procurat, sunt scumpe şi întotdeauna 
solicitate. Mama trebuie să le păstreze pe cele 
mai puternice pentru cele mai cumplite dureri, 
dar care sunt acestea? Pentru mine e 
întotdeauna cumplit când apare durerea. Dacă 
ar fi pe mâna mea, toate calmantele ar 
dispărea într-o singură zi, pentru că nu sunt în 
stare să privesc suferinţa. Mama încearcă să 
le ţină pentru cei aflaţi într-adevăr pe moarte, 
ca să le uşureze plecarea din lume. 

De vreme ce Gale şi-a recăpătat cunoştinţa, 
ele aleg o fiertură dintr-un amestec de plante 
medicinale, pe care o poate bea. 

— N-o să fie de-ajuns, spun eu. 

Se holbează amândouă la mine. 


— N-o să fie de-ajuns. Ştiu cum se simte. 
161 


Aia abia dacă te poate scăpa de-o durere de 
cap. 

— O s-o amestecăm cu sirop somnifer, 
Katniss, şi el o să reziste. Plantele sunt mai 
mult pentru inflamaţie..., dă mama să-mi 
explice, cu mult calm. 

— Dă-i medicamentul! Ţip la ea. Dă-i-l! 
Oricum, cine eşti tu ca să hotărăşti câtă 
durere poate suporta acum? 

Când îmi aude vocea, Gale începe să se 
agite, încercând să întindă mâna spre mine. 
Mişcarea îi umple bandajele de sânge 
proaspăt, şi printre buze îi scapă un sunet 
agonizant. 

— Luaţi-o de-aici, spune mama. 

Haymitch şi Peeta mă cară literalmente 
afară din încăpere în timp ce zbier obscenităţi 
la adresa ei. Mă ţintuiesc pe un pat, într-unul 
dintre dormitoarele pentru oaspeţi, până când 
încetez să mai lupt. 

Zac acolo, suspinând, cu lacrimile 
străduindu-se să mi se strecoare prin 
deschiderea îngustă a ochiului, şi îl aud pe 
Peeta povestindu-i în şoaptă lui Haymitch de- 
spre preşedintele Snow, despre revolta din 
Districtul 8. 

— Ea vrea să fugim cu toţii, îi spune, dar, 
chiar dacă are vreo părere în privinţa asta, 


Haymitch nu şi-o dezvăluie. 
162 


Mama apare după o vreme şi îmi tratează 
faţa. Pe urmă mă ţine de mână, mângâindu- 
mi braţul, iar Haymitch o pune la curent, 
istorisindu-i ce s-a întâmplat cu Gale. 

— Carevasăzică începe iarăşi? întreabă ea. 
La fel ca înainte? 

— Aşa s-ar părea, răspunde el. Cine s-ar fi 
gândit c-o să-l regretăm vreodată pe bătrânul 
Cray? 

Cray ar fi fost oricum detestat din cauza 
uniformei pe care o purta, dar mai avea şi 
obiceiul de a-şi folosi banii pentru a momi în 
patul lui femei tinere şi înfometate, ceea cea 
dezgustat întregul district. În momentele cu 
adevărat grele, cele mai înfometate femei se 
adunau la uşa lui la căderea nopţii, concurând 
pentru şansa de a-şi vinde trupul, câştigând 
astfel câţiva bănuţi pentru hrana familiilor lor. 
Dacă aş fi fost mai mare când a murit tata, aş 
fi putut ajunge printre ele. În schimb, am 
învăţat să vânez. 

Nu ştiu exact la ce se referă mama spunând 
că va începe iarăşi, dar sunt prea furioasă şi 
prea îndurerată ca să-ntreb. Înregistrez totuşi 
ideea întoarcerii unor vremuri mai rele, fiindcă 
sar din pat când aud soneria. Cine ar putea fi, 
la ora asta din noapte? Nu există decât un 
singur răspuns. Apărătorii Păcii. 

— Nu-l pot lua, spun. 

163 


— S-ar putea să fi venit după tine, îmi 
reaminteşte Haymitch. 

— Sau după tine, zic eu. 

— Nu e casa mea, subliniază el. Dar mă duc 
să deschid. 

— Nu, mă duc eu, spune mama, cu voce 
scăzută. Însă ne ducem cu toţii, urmând-o de- 
a lungul coridorului către ţărâitul insistent al 
soneriei. Când deschide, nu dăm cu ochii de 
un detaşament de Apărători ai Păcii, ci de o 
singură siluetă pudrată cu zăpadă. Madge. Imi 
întinde o cutie de carton, mică şi umedă. 

— Foloseşte astea pentru prietenul tău, mă 
îndeamnă. 

Ridic capacul, dând la iveală o jumătate de 
duzină de fiole cu un lichid limpede. 

— Sunt ale mamei. A spus că le pot lua. 
Foloseşte-le, te rog. 

Fuge înapoi, în viscol, înainte de a o putea 
opri. 

— Fată nebună, bombăne Haymitch când 
intrăm după mama în bucătărie. 

Am avut dreptate, indiferent ce i-ar fi 
administrat mama lui Gale, nu e de ajuns. 
Scrâşneşte din dinţi, şi pielea îi luceşte de 
sudoare. Ea umple o seringă cu lichidul 
transparent dintr-o fiolă şi i-l injectează în 
braţ. Chipul lui începe să se relaxeze aproape 


instantaneu. 
164 


— Ce-i chestia asta? întreabă Peeta. 

— E de la Capitoliu. Se numeşte morfină, 
răspunde mama. 

— Nici măcar nu ştiam că Madge îl cunoaşte 
pe Gale, spune Peeta. 

— Obişnuiam să-i vindem fragi, îi explic eu, 
aproape furioasă. 

Totuşi, de ce m-am înfuriat? Cu siguranţă nu 
fiindcă a adus medicamentul. 

— Probabil ei îi plac la nebunie, zice 
Haymitch. 

Asta mă enervează. Aluzia că între Gale şi 
Madge ar fi ceva. Şi nu-mi place. 

— E prietena mea. E tot ce spun. 

Acum, când Gale a adormit datorită 
calmantului, toată lumea pare să-şi piardă 
puterile. Prim ne convinge să mâncăm cu toţii 
puţină tocană cu pâine. Lui Hazelle i se oferă o 
cameră, dar trebuie să se-ntoarcă la ceilalţi 
copii. Atât Haymitch, cât şi Peeta vor să mai 
stea, dar mama îi trimite acasă, la culcare. 
Ştie că n-are rost să-ncerce acelaşi lucru cu 
mine, aşa că mă lasă să am grijă de Gale cât 
se odihnesc ea şi Prim. 

Rămasă singură cu el în bucătărie, mă aşez 
pe taburetul lui Hazelle, ţinându-l de mână. 
După o vreme, degetele mele îi descoperă 
faţa. Îi ating părţi pe care n-am avut ocazia să 


le ating până atunci. Sprâncenele dese şi 
165 


negre, curba obrajilor, adâncitura de la baza 
gâtului. li urmăresc conturul bărbii mijite pe 
maxilare şi, în cele din urmă, găsesc drumul 
către buze. Moi şi pline, uşor crăpate. 
Răsuflarea lui îmi încălzeşte pielea îngheţată. 

Oare toţi părem mai tineri în somn? Pentru 
că, în clipa asta, ar putea fi băiatul peste care 
am dat în pădure cu ani în urmă, băiatul care 
m-a acuzat că fur din capcanele lui. Ce mai 
pereche eram - orfani de tată, înspăimântați, 
dar şi hotărâți, cu înverşunare, să ne păstrăm 
familiile în viaţă. Disperaţi, însă, începând din 
ziua aceea, niciodată singuri, fiindcă ne 
găsiserăm unul pe celălalt. Mă gândesc la sute 
de astfel de momente din pădure, la după- 
amiezile când trândăveam la pescuit, la ziua 
în care l-am învăţat să înoate, la cea în care 
mi-am scrântit genunchiul, şi el m-a cărat 
până acasă. Contam unul pe celălalt, ne 
păzeam unul altuia spatele, ne impuneam 
unul altuia să fim curajoşi. 

Pentru prima oară, inversez în gând poziţiile 
noastre. Mă imaginez privindu-l pe Gale 
oferindu-se voluntar ca să-l salveze de Rory 
de extragere, fiind smuls din viaţa mea, 
devenind iubitul unei fete stranii ca să rămână 
în viaţă, apoi întorcându-se acasă împreună 
cu ea. Trăind în vecinătatea ei. Promiţând s-o 


ia de nevastă. 
166 


Ura faţă de el, faţă de fata-fantomă, faţă de 
toţi şi toate e atât de reală şi de instantanee 
încât mă sufocă. Gale e al meu. Eu sunt a lui. 
Orice altceva e de neconceput. De ce a fost 
nevoie să fie aproape omorât în bătaie ca să- 
mi dau seama? 

Pentru că sunt egoistă. Sunt laşă. Sunt 
genul de fată care, atunci când ar putea fi 
într-adevăr de folos, o rupe la fugă ca să 
rămână în viaţă şi îi lasă pe cei care n-o pot 
urma să sufere şi să moară. Cu fata asta s-a 
întâlnit Gale azi, în pădure. 

Nu-i de mirare că am câştigat Jocurile. Nici o 
persoană decentă nu le câştigă vreodată. 

L-ai salvat pe Peeta, îmi spun, fără 
convingere. 

Dar pun la îndoială până şi asta. Ştiam 
foarte bine că viaţa mea în Districtul 12 ar fi 
fost de netrăit dacă îl lăsam pe băiatul ăsta să 
moară. 

Îmi odihnesc capul pe marginea mesei, 
copleşită de repulsie faţă de mine însămi. 
Dorindu-mi să fi murit în arenă. Dorindu-mi ca 
Seneca Crane să mă fi făcut fărâme, aşa cum 
spunea preşedintele Snow că ar fi trebuit, 
când am arătat fructele otrăvite. 

Fructele. Îmi dau seama că în acel pumn de 
bobiţe otrăvite se află răspunsul la întrebarea 


cum sunt. Dacă le-am arătat publicului ca să-l 
167 


salvez pe Peeta fiindcă ştiam că toată lumea 
m-ar fi ocolit după ce m-aş fi întors acasă fără 
el, atunci sunt vrednică de dispreţ. Dacă am 
făcut-o fiindcă-l iubeam, sunt totuşi egoistă, 
deşi pot fi iertată. lar dacă am vrut să sfidez 
Capitoliul, sunt un om de valoare. Necazul e 
că nu ştiu exact ce s-a petrecut în mintea mea 
în clipele alea. 

E posibil ca oamenii din Districte să aibă 
dreptate? Să fi fost un act de rebeliune, chiar 
dacă a fost inconştient? Pentru că undeva, în 
adâncul fiinţei mele, ştiu că nu e suficient să 
fug, salvând viaţa mea, a rudelor sau a 
prietenilor. Chiar dacă aş putea. N-aş rezolva 
nimic. N-aş putea suporta ca oamenii să fie 
făcuţi să sufere, aşa cum s-a întâmplat azi cu 
Gale. 

Viaţa din Districtul 12 nu e, de fapt, prea 
diferită de viaţa din arenă. La un moment dat, 
trebuie să nu mai fugi, să te răsuceşti pe 
călcâie şi să înfrunţi pe oricine îţi doreşte 
moartea. Partea dificilă e să găseşti curajul de 
a o face. Ei, pentru Gale nu e greu. El s-a 
născut rebel. Eu sunt cea care face un plan de 
evadare. 

— Îmi pare atât de rău, şoptesc. Mă aplec şi 
îl sărut. 

Pleoapele i se zbat şi mă priveşte prin ceața 
narcoticelor. 

168 


— Salut, Catnip. 

— Salut, Gale. 

— Credeam c-ai plecat deja, spune el. 

Optiunile mele sunt simple. Pot muri în 
pădure, ca o pradă hăituită, sau pot muri aici, 
alături de Gale. 

— Nu plec nicăieri. Am de gând să rămân 
locului şi să stârnesc o droaie de necazuri. 

— Şi eu, zice Gale. 

Reuşeşte să zâmbească înainte ca 
medicamentele să-l atragă înapoi, în puterea 
lor. 


169 


Chapter 9 


Cineva mă zgâlţâăie de umăr şi îmi îndrept 
spatele. Am adormit cu capul pe masă. Pânza 
albă şi-a imprimat cutele pe obrazul meu 
nevătămat. Celălalt obraz, cel care a primit 
lovitura biciului lui Thread, zvâcneşte dureros. 
Gale e rupt de lume, dar degetele lui sunt 
încleştate de ale mele. Simt miros de pâine 
proaspătă şi îmi întorc gâtul înţepenit, dând cu 
ochii de Peeta, care mă fixează cu o expresie 
atât de tristă. Simt că ne priveşte de ceva 
vreme. 

— Du-te sus să te culci, Katniss. Am eu grijă 
de el acum. 

— Peeta. În legătură cu ceea ce am spus 
ieri, despre fugă..., încep eu. 

— Ştiu, răspunde el. Nu e nimic de explicat. 

Văd franzelele de pe masă în lumina palidă, 
fulguită, a dimineţii. Umbrele vineţii de sub 
ochii lui. Mă întreb dacă a dormit vreun pic. N- 
avea cum să doarmă prea mult. Îmi aduc 
aminte cum a acceptat ieri să fugă cu mine, 
cum a ieşit în faţă, alături de mine, ca să-l 
apere pe Gale, mă gândesc la dispoziţia 
necondiționată de a-şi lega soarta de a mea 
când eu îi dau atât de puţin în schimb. 


170 


Indiferent ce-aş face, rănesc pe cineva. 

— Peeta... 

— Du-te odată să te culci, OK? 

Orbecăiesc în susul treptelor, mă strecor 
sub pături şi adorm imediat. La un moment 
dat, în visele mele pătrunde Clove, fata din 
Districtul Doi. Mă hăituieşte, mă ţintuieşte la 
pământ şi scoate un cuţit ca să-mi taie faţa. 
Sapă adânc în obrazul meu, făcând o 
deschidere largă. Pe urmă începe să se 
transforme, faţa i se lungeşte într-un bot, din 
piele îi răsar firele unei blăni întunecate, 
unghiile îi cresc, transformându-se în gheare 
lungi, dar ochii îi rămân neschimbaţi. Devine o 
versiune mutantă a ei înseşi, acea creaţie a 
Capitoliului, asemănătoare unui lup, care ne-a 
terorizat în ultima noapte din arenă. Îşi 
azvârle capul pe spate şi sloboade un urlet 
prelung, nepământesc, preluat de ceilalţi 
mutanţi din preajmă. Clove începe să lingă 
sângele care îmi curge din rană şi fiecare 
atingere a limbii ei îmi provoacă un nou val de 
durere. Scot un țipăt sugrumat şi mă trezesc 
cu o tresărire, asudând şi tremurând în acelaşi 
timp. Îmi duc mâna la obrazul vătămat şi îmi 
aduc aminte că rana nu mi-a fost făcută de 
Clove, ci de Thread. Aş vrea să fi fost Peeta 
aici, să mă ia în braţe, dar mă dezmeticesc şi 


îmi dau seama că n-ar trebui să-mi mai doresc 
171 


asta niciodată. L-am ales pe Gale, am ales 
revolta, iar viitorul alături de Peeta e planul 
Capitoliului, nu al meu. 

Umflătura din jurul ochiului a început să mi 
se retragă şi îl pot deschide puţin. Dau 
deoparte draperiile şi văd că ninsoarea s-a 
transformat într-un viscol în toată puterea 
cuvântului. Totul e alb, şi urletul vântului 
seamănă izbitor de mult cu al mutanţilor. 

Îi urez bun venit viscolului, cu vânturile lui 
puternice şi cu ninsoarea deasă, învârtejită. Ar 
putea fi suficient ca să-i ţină departe de uşa 
mea pe adevărații lupi, numiţi şi Apărători ai 
Păcii. 

Câteva zile de gândire. Cu Gale, Peeta şi 
Haymitch la-ndemână. Viscolul ăsta e mană 
cerească. 

Inainte de a cobori din camera mea ca să 
înfrunt această nouă viaţă, îmi ofer totuşi un 
timp în care să meditez la posibilele urmări. 
leri eram pregătită să mă îndrept spre inima 
ținuturilor sălbatice, în toiul iernii, împreună 
cu toţi cei dragi, eventualitatea de a fi urmăriţi 
de Capitoliu fiind extrem de reală. O aventură 
primejdioasă, în cel mai bun caz. Dar acum 
mă angajez în ceva încă şi mai riscat. Lupta 
împotriva Capitoliului garantează răzbunarea 
lui rapidă. Trebuie să accept faptul că aş 


putea fi arestată în orice clipă. Va fi o bătaie în 
172 


uşă, aidoma celei din noaptea trecută, apoi un 
detaşament de Apărători ai Păcii mă va târî 
de-acasă. Ar putea urma tortura. Mutilarea. 
Un glonţ în ţeastă în piaţa oraşului, dacă voi fi 
destul de norocoasă ca să-l primesc cât mai 
repede. Capitoliul nu are limite când e vorba 
să născocească noi moduri de a ucide. Îmi 
imaginez toate astea şi sunt îngrozită, dar 
trebuie să recunosc: stăteau oricum la pândă 
în adâncurile minţii mele. Am fost tribut în 
timpul Jocurilor. Am fost ameninţată de 
preşedinte. Am primit o lovitură de bici peste 
obraz. Sunt deja o ţintă. 

Acum vine partea cea mai grea. Trebuie să 
înfrunt ideea că familia şi prietenii mei mi-ar 
putea împărtăşi soarta. Prim. E suficient să mă 
gândesc la ea şi hotărârea mi se spulberă cu 
desăvârşire. Datoria mea e s-o apăr. Îmi trag 
pătura peste cap, şi respiraţia mi se 
accelerează într-o asemenea măsură încât 
rămân fără oxigen şi, sufocându-mă, caut o 
gură de aer. Nu pot lăsa Capitoliul să-i facă 
rău lui Prim. 

Şi apoi mă izbeşte adevărul. A făcut-o deja. 
l-a ucis tatăl în minele alea dărăpănate. N-a 
mişcat nici un deget când era aproape moartă 
de foame. A ales-o drept tribut, apoi a obligat- 
o să-şi privească sora luptându-se pe viaţă şi 
pe moarte în timpul Jocurilor. A fost rănită 

173 


mult mai rău decât eram eu la vârsta de 
doisprezece ani. Dar până şi asta păleşte în 
comparaţie cu viaţa lui Rue. 

Arunc pătura şi trag în piept aerul rece 
strecurat prin îmbinarea dintre geamuri. 

Prim... Rue... nu sunt ele însele motivul 
pentru care încerc să lupt? Pentru că tot ceea 
ce li s-a făcut este atât de răuvoitor, atât de 
nejustificat, atât de diabolic încât nu-mi lasă 
nici o altă opţiune? Pentru că nimeni n-are 
dreptul să le trateze aşa cum au fost tratate? 

Da. De asta trebuie să-mi aduc aminte când 
frica ameninţă să mă ia în stăpânire. 
Indiferent ce va fi silit să îndure oricare dintre 
noi, ceea ce am de gând să fac e pentru ele. E 
prea târziu ca s-o mai ajut pe Rue, dar poate 
nu e prea târziu pentru cele cinci feţişoare 
care şi-au ridicat ochii spre mine din piaţa 
Districtului 11. Nu e prea târziu pentru Rory, 
Vick şi Posy. Nu e prea târziu pentru Prim. 

Gale are dreptate. Dacă oamenii ar avea 
curaj, asta ar putea fi o şansă. Are dreptate şi 
când spune că, de vreme ce eu sunt cea care 
a pus totul în mişcare, aş putea face atât de 
multe. Deşi n-am idee ce anume. Dar decizia 
de a nu fugi e un prim pas de o importanţă 
crucială. 

Fac un duş şi, în dimineaţa asta, creierul 


meu nu alcătuieşte o listă a proviziilor 
174 


necesare în sălbăticie, ci încearcă să-şi dea 
seama cum a fost organizată revolta din 
Districtul 8. Atât de mulţi, sfidând atât de 
evident Capitoliul. A fost pusă la cale sau a 
izbucnit, pur şi simplu, după ani întregi de ură 
şi de resentimente? Cum am putea face 
acelaşi lucru aici? Oare oamenii din districtul 
nostru ni s-ar alătura s-au şi-ar încuia uşile? 
leri, după biciuirea lui Gale, piaţa s-a golit atât 
de repede. Dar n-a fost oare din cauză că ne 
simţim cu toţii atât de neputincioşi şi n-avem 
idee ce e de făcut? Ne trebuie cineva care să 
ne îndrume şi să ne asigure că revolta e 
posibilă. Nu mă gândesc că acea persoană 
sunt eu. Poate am fost catalizatorul revoltei, 
dar un lider trebuie să fie un om cu putere de 
convingere, iar eu abia dacă mă pot convinge 
pe mine însămi. Un om de un curaj neabătut, 
iar eu încă mă mai străduiesc să mi-l găsesc. 
Un om care să vorbească limpede şi elocvent, 
iar eu devin atât de uşor incoerentă. 

Cuvintele. Mă gândesc la cuvinte şi mă 
gândesc la Peeta. Cum adoptă oamenii tot ce 
spune el. Pariez că, dacă vrea, el poate pune 
mulţimea în mişcare. Va găsi ce să spună. Dar 
sunt sigură că ideea asta nu i-a trecut 
niciodată prin minte. 

La parter le găsesc pe mama şi pe Prim 


ocupându-se de un Gale docil. Îmi dau seama, 
175 


după expresia feţei lui, că efectul 
medicamentului e pe sfârşite. Îmi fac curaj 
pentru o nouă înfruntare, dar încerc să-mi 
păstrez calmul vocii. 

— Nu-i poţi face încă o injecție? 

— O să i-o fac, dacă va fi necesar. Ne-am 
gândit să încercăm mai întâi haina-de-zăpadă, 
îmi răspunde mama. 

l-a îndepărtat bandajele. Fierbinţeala 
radiată de spatele lui e practic vizibilă. Mama 
întinde o pânză curată peste carnea inflamată 
şi face un semn din cap către Prim. 

Sora mea se apropie, agitând ceea ce pare 
să fie un vas cu zăpadă. Dar are o tentă verde 
deschis şi răspândeşte o mireasmă dulce, 
pătrunzătoare. Haina-de-zăpadă. Aproape că 
aud sfârâitul pielii chinuite la contactul cu 
amestecul acela. Pleoapele lui Gale flutură şi 
ochii i se deschid, uluiţi, apoi lasă să-i scape 
un suspin de uşurare. 

— E un noroc c-avem zăpadă, spune mama. 
Mă gândesc ce trebuie să-nsemne refacerea 
după o biciuire în miezul verii, cu arşiţa 
mistuitoare şi cu apa călduță de la robinet. 

— Ce ai fi făcut dacă acum era vară? întreb. 

Între sprâncenele mamei apare o cută când 
se încruntă. 

— Aş fi încercat să ţin muştele departe. 


Ideea îmi întoarce stomacul pe dos. Ea 
176 


umple o batistă cu amestecul numit haina-de- 
zăpadă şi mi-o aşază pe rana de pe obraz. 
Durerea se retrage brusc. E răceala zăpezii, 
da, dar, indiferent ce sucuri de plante o fi 
adăugat mama, amestecul lor amorţeşte, de 
asemenea, locul. 

— Oh. E minunat! De ce nu i-ai pus asta azi- 
noapte? 

— Trebuia să i se liniştească mai întâi rana, 
spune ea. 

Nu ştiu exact ce înseamnă asta, dar, atâta 
vreme cât dă rezultate, cine sunt eu ca s-o iau 
la întrebări? Mama ştie ce face. Simt 
împunsătura remuşcării pentru ziua de ieri, 
pentru lucrurile cumplite pe care i le-am 
strigat în timp ce Peeta şi Haymitch mă 
trăgeau afară din bucătărie. 

— Îmi pare rău c-am tipat ieri la tine. 

— Am auzit şi mai rele, spune ea. Ai văzut 
cum sunt oamenii când cineva iubit e în 
suferinţă. 

Cineva pe care-l iubesc. Cuvintele îmi 
amorţesc limba de parcă ar fi împachetată în 
haina-de-zăpadă. Il iubesc pe Gale, fireşte. 
Dar la ce fel de dragoste se referă ea? Ce 
vreau eu să spun când susţin că îl iubesc pe 
Gale? Nu ştiu. L-am sărutat noaptea trecută, 
într-un moment când emoţiile mele erau atât 


de intense. Dar sunt sigură că el nu-şi 
177 


aminteşte. Sau o fi ţinând minte? Sper că nu. 
Fiindcă altminteri totul s-ar complica mai tare 
şi eu chiar nu mă pot gândi la sărutări când 
am de aţâţat o revoltă. Scutur uşor din cap, ca 
să-mi limpezesc gândurile. 

— Unde e Peeta? 

— A plecat când te-a auzit foindu-te. Nu 
vrea să-şi lase casa nesupravegheată pe 
timpul viforniţei, spune mama. 

— O fi ajuns cu bine? întreb eu. 

Pe viscol te poţi rătăci după câţiva metri, 
cutreierând pe lângă drum, neştiut de nimeni. 

— De ce nu-i dai un telefon ca să te 
convingi? zice ea. 

Mă duc în birou, încăperea pe care am 
evitat-o într-o foarte mare măsură după 
întâlnirea cu preşedintele Snow, şi formez 
numărul lui Peeta. Răspunde după ce telefonul 
sună de câteva ori. 

— Salut! Voiam să mă asigur c-ai ajuns cu 
bine, spun. 

— Katniss, stau la trei case distanţă de tine, 
răspunde el. 

— Ştiu, dar cu vremea asta şi cu tot restul... 

— Ei, sunt bine. Îţi mulţumesc de grijă. 

Urmează o pauză îndelungată. 

— Ce face Gale? 

— E bine. Mama şi Prim îi pun acum haina- 


de-zăpadă, îi povestesc eu. 
178 


— Şi faţa ta? se interesează el. 

— Am primit şi eu ceva zăpadă, îi spun. L-ai 
văzut azi pe Haymitch? 

— Am trecut pe la el. E beat mort. Dar i-am 
făcut focul şi i-am lăsat nişte pâine. 

— Voiam să vorbesc cu... cu voi amândoi. 
Nu îndrăznesc să spun mai multe, aici, la 
telefonul meu, care e cu siguranţă urmărit. 

— Probabil va trebui s-aştepţi până se 
domoleşte vremea, zice el. Oricum, până 
atunci n-o să se-ntâmple mai nimic. 

— Da, mai nimic, încuviinţez eu. 

E nevoie de două zile ca să se liniştească 
viscolul, care a lăsat în urma lui troiene mai 
înalte decât mine. Mai e nevoie de încă o zi ca 
să fie făcută o potecă din Cartierul 
Învingătorilor până în piaţă. În timpul ăsta ajut 
la îngrijirea lui Gale, îmi aplic haina-de-zăpadă 
pe obraz, încerc să-mi amintesc tot ce pot de- 
spre revolta din Districtul 8, pentru cazul că 
ne-ar putea fi de folos. Umflătura de pe faţă 
mi se retrage, lăsându-mă cu o rană pe cale 
de vindecare, care îmi dă mâncărimi, şi cu un 
ochi foarte vânăt. Dar, imediat ce se iveşte 
prima ocazie, îl sun pe Peeta şi-l întreb dacă 
vrea să meargă cu mine în oraş. 

ÎI trezim pe Haymitch şi-l târâm după noi. El 
se plânge, dar mai puţin decât de obicei. Ştim 
cu toţii că trebuie să stăm de vorbă despre 

179 


cele întâmplate şi că nicăieri nu poate fi atât 
de periculos ca în casele noastre. De fapt, nu 
scoatem nici o vorbă înainte de a lăsa bine în 
urmă Cartierul Învingătorilor. Eu îmi petrec 
timpul studiind mormanele de zăpadă înalte 
de trei metri de pe ambele părţi ale potecii 
înguste, întrebându-mă dacă nu se vor prăvăli 
peste noi. În cele din urmă, Haymitch rupe 
tăcerea. 

— Deci plecăm cu toţii în marele 
necunoscut, nu-i aşa? mă întreabă. 

— Nu, spun eu. Nu mai plecăm. 

— Ai văzut care sunt hibele planului, nu-i 
aşa, iubito? Ceva idei noi? 

— Vreau să stârnesc o revoltă. 

Haymitch se mulţumeşte să râdă. Nu e un 
râs răutăcios, ceea ce mi se pare cu atât mai 
supărător. Demonstrează că nici măcar nu mă 
poate lua în serios. 

— Ei, eu mă duc să beau ceva. Să mă ții 
totuşi la curent cu rezultatele obţinute, zice el. 

— Atunci care e planul tău? ripostez, 
scuipând cuvintele. 

— Planul meu e să ne asigurăm că totul 
merge perfect în privinţa nunţii voastre, 
răspunde Haymitch. Am sunat şi am 
reprogramat şedinţa foto, fără să dau prea 
multe amănunte. 


— Tu nici măcar n-ai telefon, zic eu. 
180 


— Effie a rezolvat asta, îmi explică el. Ştii că 
m-a întrebat dacă mi-ar plăcea să te conduc la 
altar? l-am spus că e cu atât mai bine cu cât 
se întâmplă mai curând. 

— Haymitch! 

Aud cum mi se strecoară în voce tonul 
rugător. 

— Katniss! El îmi imită intonaţia. N-o să ţină. 

Amuţim când trece pe lângă noi o echipă de 
bărbaţi cu lopeţi, mergând spre Cartierul 
Învingătorilor. Sper să poată face ceva în 
privinţa mormanelor de trei metri. Când se 
îndepărtează destul de mult ca să nu poată 
trage cu urechea, deja ne aflăm mult prea 
aproape de piaţă. Intrăm şi ne oprim toţi în 
acelaşi timp. 

Cât ţine viscolului n-o să se întâmple mai 
nimic. În privinţa asta, eu şi Peeta am fost de 
acord. Dar nici că ne-am fi putut înşela mai 
mult. Piaţa a fost transformată. De acoperişul 
clădirii Justiţiei atârnă un stindard imens, cu 
stema Panemului. Pe pavajul bine curăţat 
mărşăluiesc Apărători ai Păcii, în uniforme de 
un alb imaculat. Alţii sunt înşiraţi pe 
acoperişuri, în cuiburile de mitraliere. Dar cel 
mai descurajant lucru e şirul noilor construcţii 
- un stâlp oficial pentru biciuire, mai mulţi 
butuci şi o spânzurătoare - ridicate în centrul 
pieţei. 

181 


— Thread lucrează repede, spune Haymitch. 

Văd izbucnind un foc, cu câteva străzi mai 
încolo de piaţă. Nu e nevoie s-o spună nici 
unul dintre noi. Ceea ce explodează fumegând 
nu poate fi decât Vatra. Mă gândesc la Sae 
Unsuroasa, la Ripper, la toţi prietenii mei care 
îşi câştigau acolo traiul. 

— Haymitch, crezi că mai era cineva 
înăuntru... Nu reuşesc să-mi închei fraza. 

— Nu, sunt prea inteligenţi pentru asta. Şi tu 
ai fi, dacă ai fi stat mai mult prin preajmă, zice 
el. Ei, mai bine m-aş duce să văd de cât spirt 
medicinal se poate lipsi spiţerul. 

Traversează piaţa târşâindu-şi picioarele, şi 
eu mă uit la Peeta. 

— Pentru ce-i trebuie? 

Apoi îmi dau seama care e răspunsul. 

— Nu-l putem lăsa să-l bea. O să-şi 
găsească moartea sau o să orbească, în cel 
mai bun caz. Am pus deoparte nişte votcă 
acasă. 

— Şi eu. Poate o să-i ajungă până reuşeşte 
Ripper să se apuce din nou de afaceri, spune 
Peeta. Trebuie să văd ce fac ai mei. 

— Eu trebuie să mă duc la Hazelle. 

Sunt îngrijorată. Credeam c-o să apară la 
uşa noastră imediat după curăţarea zăpezii, 
dar n-a dat nici un semn de viaţă. 


— Vin şi eu. Trec pe la brutărie în drum spre 
182 


casă, spune Peeta. 

— Mulţumesc. 

Gândindu-mă ce aş putea găsi, mă cuprinde 
brusc spaima. 

Străzile sunt aproape pustii, ceea ce n-ar fi 
atât de neobişnuit la ora asta a zilei, dacă 
adulţii ar fi în mină, iar copiii la şcoală. Dar nu 
sunt. Văd feţe privindu-ne pe furiş de dincolo 
de pragurile uşilor şi prin crăpăturile 
obloanelor. 

O revoltă, îmi spun. Ce idioată sunt. Planul 
nostru a fost de la început conceput 
defectuos, dar atât eu, cât şi Gale am fost 
prea orbi ca s-o vedem. O revoltă implică 
încălcarea legii, contestarea autorităţii. Noi 
am făcut asta toată viaţa sau au făcut-o 
familiile noastre. Am trăit din braconaj şi din 
negoţul pe piaţa neagră, am luat Capitoliul în 
râs în pădure. Dar, pentru majoritatea 
oamenilor din Districtul 12, un drum până în 
Vatră, ca să cumpere ceva, e un risc prea 
mare. lar eu mă aştept să se adune în piaţă, 
cu cărămizi şi torţe? Până şi apariţia mea şi a 
lui Peeta e suficientă ca să-şi ia copiii de lângă 
ferestre şi să tragă bine draperiile. 

O găsim pe Hazelle acasă, îngrijind-o pe 
Posy care e foarte bolnavă. Recunosc petele 
specifice pojarului. 

— N-am putut să plec de lângă ea, ne 

18 


spune. Ştiam că Gale e pe cele mai bune 
mâini cu putinţă. 

— Desigur. Se simte mult mai bine. Mama 
spune c-o să se-ntoarcă-n mină peste două 
săptămâni. 

— Oricum s-ar putea să n-o deschidă până 
atunci, zice Hazelle. Se zvoneşte că e închisă 
până la noi dispoziţii. 

Aruncă o privire nervoasă spre albia ei 
goală. 

— Şi tu ai încetat lucrul? o întreb. 

— Oficial nu. Dar toată lumea se teme acum 
să apeleze la mine. 

— Poate e din cauza zăpezii, spune Peeta. 

— Nu, Rory a făcut un scurt tur în dimineaţa 
asta. După cum s-ar părea, nu e nimic de 
spălat, răspunde ea. 

Rory îşi înfăşoară braţele în jurul ei. 

— O să ne descurcăm. 

Scot un pumn de bani din buzunar şi îi las 
pe masă. 

— Mama o să trimită ceva pentru Posy. 

După ce ieşim, mă întorc spre Peeta. 

— Tu du-te înapoi. Eu vreau să fac o 
plimbare prin preajma Vetrei. 

— Vin cu tine, spune el. 

— Nu, te-am târât deja în destule necazuri. 

— Şi evitarea unei plimbări pe lângă Vatră... 
o să-mi rezolve toate problemele? 

184 


Zâmbeşte şi mă ia de mână. Ne învârtim 
împreună pe străzile din Filon, până ce 
ajungem lângă clădirea în flăcări. Nu s-au 
ostenit nici măcar să lase nişte Apărători ai 
Păcii în jurul ei. Sunt siguri că n-o să încerce 
nimeni s-o salveze. 

Căldura focului topeşte zăpada din jur, şi 
peste ghete mi se prelinge un firicel de lichid 
negru. 

— Asta e praf de cărbune, spun, din 
vremurile de demult. 

Era în toate crăpăturile. Încastrat în 
scândurile podelei. E uimitor că locul ăsta n-a 
sărit în aer până acum. 

— Vreau să văd ce e cu Sae Unsuroasa. 

— Nu azi, Katniss. Nu cred că-i suntem cuiva 
de vreun ajutor dacă-i facem o vizită, zice 
Peeta. 

Ne întoarcem în piaţă. Cumpăr nişte prăjituri 
de la tatăl lui Peeta, în timp ce ei doi 
pălăvrăgesc despre vreme. Nici unul nu 
pomeneşte de instrumentele amenințătoare 
de tortură aflate la numai câţiva metri de uşa 
din faţă. Ultimul lucru pe care-l observ când 
părăsim piaţa e că nu recunosc nici măcar 
unul dintre chipurile Apărătorilor Păcii. 

Pe măsura trecerii zilelor, lucrurile merg din 
rău în mai rău. Minele rămân închise două 


săptămâni, timp în care jumătate din Districtul 
185 


12 rabdă de foame. Numărul copiilor care se 
înscriu pentru tesere creşte vertiginos, dar 
adesea nu îşi primesc grânele. Lipsa 
alimentelor îi face până şi pe aceia care au 
bani să se întoarcă de la magazine cu mâinile 
goale. Când se redeschid minele, salariile sunt 
micşorate, orele de lucru sporesc, oamenii 
sunt trimişi în locuri de muncă strigător la cer 
de periculoase. Mâncarea promisă pentru Ziua 
Pachetelor, aşteptată cu nerăbdare, soseşte 
gata alterată şi atacată de rozătoare. Noile 
maşinării ale torturii instalate din piaţă 
funcţionează din plin, oamenii fiind târâţi către 
ele şi pedepsiţi pentru infracţiuni atât de 
multă vreme trecute cu vederea încât au uitat 
că sunt ilegale. 

Gale se întoarce acasă fără să mai vorbim 
despre revoltă. Dar nu pot să nu mă gândesc 
că tot ce vede îi va întări hotărârea de a 
riposta. 

Greutățile din mină, trupurile torturate din 
piaţă, foamea întipărită pe feţele membrilor 
familiei sale. Rory s-a înscris pentru tesere, 
lucru despre care Gale nu poate suporta nici 
măcar să vorbească, dar tot nu e de ajuns 
acum, când alimentele nu sunt întotdeauna 
disponibile, şi preţul lor creşte întruna. 

Singurul lucru bun e faptul că îl conving pe 


Haymitch s-o angajeze pe Hazelle ca 
186 


menajeră, ceea ce aduce nişte bani în plus 
pentru ea şi îmbunătăţirea stilului lui de viaţă. 
E ciudat să intru în casa lui şi s-o găsesc 
curată, cu mâncare caldă pe sobă. El abia 
dacă bagă de seamă, fiindcă duce o luptă 
întru totul diferită. Eu şi Peeta am încercat să 
raţionalizăm alcoolul pe care-l aveam, dar e 
pe terminate, şi ultima dată când am văzut-o 
pe Ripper era în butuci. 

Ori de câte ori trec pe stradă mă simt o 
paria. In public mă evită acum toată lumea, 
dar acasă nu duc lipsă de companie. Bolnavii 
şi răniții sunt depuşi în flux constant pe masa 
din bucătărie, în faţa mamei, care a încetat de 
mult să mai ceară plată pentru serviciile ei. 
Insă rezervele de leacuri i se împuţinează şi în 
curând nu-şi va mai putea trata pacienţii 
decât cu zăpadă. 

Pădurea e un loc interzis, fireşte. Nici măcar 
Gale nu mai contestă asta. Dar, într-o bună 
dimineaţă, eu o fac. Şi pe sub gard nu mă fac 
să mă strecor nici casa plină de bolnavi şi de 
muribunzi, nici spinările sângerânde, nici copiii 
cu feţe supte, nici răsunetul cizmelor în marş, 
nici sărăcia omniprezentă. O face lada cu 
rochii de mireasă sosită într-o noapte, alături 
de un bilet prin care Effie mă anunţă că au 
fost aprobate de preşedintele Snow în 


persoană. 
187 


Nunta. Are într-adevăr de gând s-o facă? Ce 
îşi închipuie raţiunea lui distorsionată c-o să 
obţină astfel? E în folosul locuitorilor 
Capitoliului? Li s-a promis o nuntă, vor primi o 
nuntă. Şi pe urmă ne va ucide? Ca lecţie 
pentru districte? Nu ştiu. Totul mi se pare 
lipsit de sens. Mă sucesc şi mă răsucesc în pat 
până când nu mai pot suporta. Trebuie să ies 
de-aici. Măcar pentru câteva ore. 

Mâinile mele cotrobăiesc prin dulap până 
când găsesc echipamentul etanş de iarnă 
făcut de Cinna pentru momentele de relaxare 
din Turneul Triumfal. Cizme impermeabile, un 
costum de schi care mă acoperă din cap până- 
n călcâie, mănuşi termice. Ador vechiul meu 
costum de vânătoare, dar aceste haine de 
înaltă tehnologie sunt mult mai potrivite 
pentru drumeţia pe care am de gând s-o fac 
astăzi. Cobor scările în vârful picioarelor, îmi 
umplu sacul de vânătoare cu de-ale gurii şi 
mă furişez afară din casă. Mă strecor pe străzi 
lăturalnice şi pe alei dosnice, îndreptându-mă 
către acel punct slab al gardului aflat cel mai 
aproape de măcelăria lui Rooba. Drumul ăsta 
e traversat de mulţi lucrători în drum spre 
mină, aşa că zăpada e ciuruită de urme. Ale 
mele vor trece neobservate. În ciuda tuturor 
noilor măsuri de securitate. Thread dă foarte 
puţină atenţie gardului, simțind probabil că 

188 


frigul şi animalele sălbatice sunt suficiente ca 
să ţină pe toată lumea în siguranţa din 
interior. Chiar şi aşa, odată ce ajung sub 
gardul de plasă îmi acopăr urmele până când 
mi le ascund copacii. 

Abia se crapă de ziuă când îmi recuperez un 
arc şi setul lui de săgeți şi încep să-mi croiesc 
o potecă prin zăpada troienită din pădure. 
Dintr-un anumit motiv, sunt hotărâtă să ajung 
la lac. Poate ca să-mi iau rămas-bun de la 
locul acela, de la tata şi de la clipele fericite 
petrecute acolo, fiindcă ştiu că nu mă voi mai 
întoarce probabil niciodată. Poate aşa o să 
reuşesc să răsuflu din nou uşurată. O parte 
din mine nu se sinchiseşte cu adevărat dacă 
voi fi sau nu prinsă, atâta timp cât mai pot 
vedea o dată lacul. 

Drumul durează de două ori mai mult decât 
de obicei. Hainele făcute de Cinna păstrează 
foarte bine căldura şi ajung scăldată în 
sudoare sub costumul de schi, dar cu faţa 
amorţită de frig. Zăpada strălucind sub 
soarele iernii i-a jucat feste vederii mele, aşa 
că sunt atât de obosită şi de prinsă în gânduri 
lipsite de speranţă, încât nu observ indiciile. 
Şuviţa subţire de fum care iese din coş, 
urmele recente, mirosul de ace umede de pin. 
Mă aflu literalmente la câţiva metri de uşa 


casei de beton când mă opresc brusc. Şi nu 
189 


din cauza fumului, a urmelor sau a mirosului. 
Din cauza păcănitului inconfundabil al unei 
arme, care se aude din spatele meu. 

A doua natură. Instinct. Mă întorc, încordând 
arcul, deşi ştiu deja că sorții nu îmi sunt 
favorabili. Văd uniforma albă a Apărătorilor 
Păcii, bărbia ascuţită, irisul căprui-deschis 
unde îşi va găsi locul săgeata mea. Dar arma 
cade la pământ şi femeia neînarmată îşi 
întinde mâna înmănuşată, arătându-mi ceva. 

— Opreşte-te! îmi strigă. 

Ezit, nereuşind să înţeleg o asemenea 
întorsătură a evenimentelor. Poate au primit 
ordin să mă prindă vie, ca să mă poată tortura 
până când o să dau vina pe toate persoanele 
pe care le-am cunoscut vreodată. Da, vă 
doresc noroc cu asta, îmi trece prin gând. 
Degetele mele sunt hotărâte să lanseze 
săgeata când văd obiectul din mănuşă. 

E un cerc mic, alb, de pâine nedospită. Mai 
degrabă un biscuit. Cenuşiu şi umed pe 
margini. Dar în mijlocul lui e întipărită o 
imagine clară. E gaița mea zeflemitoare. 


190 


Partea a doua 
PACIFICAREA 


Chapter 10 


E lipsit de sens. 

Pasărea mea, coaptă, sub formă de pâine. 
Spre deosebire de reproducerile elegante pe 
care le-am văzut la Capitoliu, asta nu are, cu 
siguranţă, nimic de-a face cu moda. 

— Ce e? Ce înseamnă? întreb cu voce aspră, 
încă pregătită să ucid. 

— Înseamnă că suntem de partea ta, spune 
o voce tremurătoare din spatele meu. 

N-am văzut-o când am venit. Trebuie să fi 
fost în casă. Nu-mi iau ochii de la actuala mea 
ţintă. Probabil că nou-venita e înarmată, dar 
ştie că, dacă ar lăsa să-mi ajungă la urechi 
declicul armei, anunțând moartea mea 
iminentă, i-aş ucide instantaneu însoţitoarea. 

— Vino aici, să te văd! poruncesc. 

— Nu poate, e... dă să spună femeia cu 
biscuitul. 

— Vino aici! ţip. 

Urmează zgomotul unui pas şi un sunet 
târşâit. Aud efortul impus de mişcare. O altă 
femeie sau mai bine zis o fată, fiindcă pare 
cam de vârsta mea, îşi face apariţia 
şchiopătând. E îmbrăcată într-o uniformă de 
Apărător al Păcii completă, cu mantia de blană 
albă, numai că nu-i vine bine, e cu câteva 


192 


numere prea mare pentru silueta ei subţire. 
Nu are nici o armă vizibilă. Mâinile îi sunt 
ocupate, strâng ferm o cârjă rudimentară, 
făcută dintr-o creangă bifurcată. Nu-şi poate 
ridica vârful cizmei stângi din zăpadă, de 
aceea îl târăşte. 

Îi studiez faţa, strălucitor de roşie din cauza 
frigului. Are dinţii strâmbi şi un semn din 
naştere, ca o căpşună, deasupra unuia dintre 
ochii săi căprui, de culoarea ciocolatei. Nu e o 
Apărătoarea Păcii. Nici o cetăţeancă a 
Capitolului. 

— Cine sunteţi? întreb, cu prudenţă, dar mai 
puţin războinică. 

— Numele meu e Twill, răspunde femeia. E 
mai vârstnică. Pare de vreo treizeci şi cinci de 
ani. Şi ea e Bonnie. Am fugit din Districtul 8. 

Districtul 8! Probabil că ştiu despre revoltă! 

— Unde-aţi găsit uniformele? întreb. 

— Le-am furat din fabrică, îmi povesteşte 
Bonnie. Noi le facem, acolo. Dar am crezut că 
asta o să fie... pentru altcineva. De-aia îmi 
vine atât de rău. 

— Arma e a unui Apărător al Păcii mort, 
spune Twill, urmărindu-mi privirea. 

— Biscuitul din mâna ta. Cu pasărea. Ce e 
cu el? o întreb. 

— Nu ştii, Katniss? 

Bonnie pare sincer nedumerită. 

193 


M-au recunoscut. Bineînţeles că m-au 
recunoscut. Am faţa descoperită şi stau aici, 
afara Districtului 12, îndreptând către ele o 
săgeată. Cine altcineva aş putea fi? 

— Ştiu că seamănă cu broşa pe care-am 
purtat-o în arenă. 

— Nu ştie, spune Bonnie, cu voce scăzută. 
Poate nu ştie absolut nimic. 

Simt brusc nevoia să dau impresia că am 
totul sub control. 

— Ştiu că aţi avut o revoltă în Opt. 

— Da, de asta am fost nevoite să plecăm, 
spune Twill. 

— Ei, acum aţi ajuns foarte departe. Ce- 
aveţi de gând? întreb. 

— Ne îndreptăm spre Districtul 13, mă 
informează Twill. 

— Treisprezece? fac eu. Nu mai există nici 
un Treisprezece. A fost ras de pe faţa 
pământului. 

— Acum şaptezeci şi cinci de ani, subliniază 
Twill. 

Bonnie îşi schimbă poziţia cârjei şi se 
crispează de durere. 

— Ce-ai păţit la picior? o întreb. 

— Mi-am scrântit glezna. Cizmele sunt prea 
mari, spune ea. 

Îmi muşc buza. Instinctul mă asigură că 


femeile spun adevărul. lar în spatele acelui 
194 


în 


adevăr sunt o mulţime de informaţii pe care 
aş vrea să le obţin. Totuşi, înainte de a-mi lăsa 
arcul jos fac un pas înainte şi recuperez arma 
lui Twill. Pe urmă ezit o clipă, cu gândul la o 
altă zi din această pădure, când eu şi Gale am 
văzut o aeronavă apărând din senin şi 
capturând doi evadați din Capitoliu. Băiatul a 
fost ucis, străpuns cu o suliță. Pe fata cu părul 
roşu am regăsit-o când am ajuns la Capitoliu, 
mutilată şi transformată într-o servitoare 
mută, numită avox. 

— V-a urmărit cineva? 

— Credem că nu. Probabil şi-au închipuit c- 
am fost ucise într-o explozie din fabrică, spune 
Twill. Am scăpat numai printr-un noroc. 

— Bine, haideţi înăuntru, spun, arătând 
către casa din beton. 

Intru în urma lor, aducând arma. 

Bonnie se duce drept la şemineu şi se aşază 
pe o mantie de Apărător al Păcii aflată în faţa 
lui. 

Işi întinde mâinile spre flacăra plăpândă 
care arde la capătul unui buştean carbonizat. 
Are pielea atât de palidă încât e translucidă, şi 
prin carnea ei văd strălucirea focului. Twill 
încearcă să strângă mantia, probabil a ei, în 
jurul fetei care tremură. 

O cutie de tablă de un galon a fost tăiată în 


jumătate, şi buza e periculos de zimţată. Stă 
195 


în cenuşă, umplută cu apă în care pluteşte o 
mână de ace de pin. 

— Faceţi ceai? întreb. 

— De fapt, nu suntem sigure. Îmi amintesc 
că am văzut pe cineva făcând asta cu ace de 
pin la Jocurile Foamei, cu câţiva ani în urmă. 
Cel puţin, cred că erau ace de pin, spune Twill, 
încruntându-se. 

Îmi aduc aminte de Districtul 8, un oraş 
urât, îmbâăcsit de duhoarea fumului din 
coşurile fabricilor, cu oamenii adăpostiţi în 
case şubrede. Abia dacă poţi zări câte un fir 
de iarbă. Un loc unde n-ai niciodată ocazia să 
înveţi câte ceva despre natură. E un miracol 
că aceste două femei au ajuns atât de 
departe. 

— Aţi rămas fără mâncare? 

Bonnie dă din cap. 

— Am luat ce-am putut, dar alimentele erau 
atât de puţine! S-au terminat de ceva vreme. 
Tremurul din vocea ei îmi topeşte ultimele 
rezerve. Nu e decât o fată lihnită de foame şi 

rănită, care fuge de Capitoliu. 

— Ei, atunci asta-i ziua voastră norocoasă, 
spun, lăsând sacul de vânătoare să-mi cadă 
pe podea. 

Oamenii flămânzesc în tot districtul şi noi 
încă avem mai mult decât suficientă mâncare. 


Aşa că împart câte ceva. Am priorităţile mele: 
196 


familia lui Gale, Sae Unsuroasa, câţiva dintre 
ceilalţi negustori din Vatră cărora le-au fost 
închise tarabele. Mama are alţi oameni, mai 
ales pacienţi de-ai ei, pe care vrea să-i ajute. 
In dimineaţa asta mi-am îndesat înadins în sac 
mai multe provizii decât mi-ar fi trebuit, ştiind 
că mama o să vadă cămara golită şi-o să-şi 
închipuie că-mi fac rondul obişnuit, pe la 
prietenii flămânzi. De fapt, mi-am asigurat un 
răgaz, vrând să pot ajunge la lac fără ca ea 
să-şi facă griji. Aveam de gând să împart 
mâncarea seara, la întoarcere, dar acum îmi 
dau seama că n-o să fie aşa. 

Scot din sac două checuri proaspete, cu un 
strat de brânză rumenită deasupra. Am 
întotdeauna o provizie, de când şi-a dat Peeta 
seama că sunt preferatele mele. Îi arunc unul 
lui Twill, dar traversez încăperea şi îl pun pe 
celălalt în poala lui Bonnie, căci coordonarea 
mişcărilor ei pare oarecum îndoielnică şi n-aş 
vrea ca obiectul să aterizeze în foc. 

— Oh, spune ea. Oh, ăsta tot e numai 
pentru mine? 

În sufletul meu se frânge ceva când îmi 
amintesc o altă voce. Rue. În arenă. Când i-am 
dat un picior de gâsculiţă. 

— Oh, până acum n-am mai primit niciodată 
un copan întreg numai pentru mine. 


Neîncrederea omului întotdeauna chinuit de 
197 


foame. 

— Da, mănâncă, răspund. 

Bonnie ţine checul de parcă nu i-ar veni să 
creadă că e real, apoi îşi afundă dinţii în el 
iarăşi şi iarăşi, incapabilă să se oprească. 

— E mai bun când îl mesteci. 

Ea dă din cap, străduindu-se să-şi 
domolească pofta, dar ştiu ce greu îţi e când 
ai stomacul atât de gol. 

— Cred că e gata ceaiul vostru. 

Scot cutia de tablă din cenuşă cu o mişcare 
rapidă. Twill găseşte în rucsacul ei două căni 
de tinichea, şi eu las ceaiul jos, aşezându-l pe 
podea ca să se răcească. Ele se strâng una 
într-alta, mâncând, suflând în căni şi sorbind 
puţin câte puţin din ceaiul fierbinte în timp ce 
eu fac focul. Aştept până când îşi ling degete 
unsuroase, apoi întreb: 

— Aşadar, care e povestea voastră? 

Şi ele mi-o spun. 

Incă de la sfârşitul Jocurilor Foamei, 
nemulțumirea din Districtul 8 a fost în 
continuă creştere. Bineînţeles că existase 
dintotdeauna, într-o anumită măsură. Dar 
acum vorbele nu mai erau de ajuns, şi ideea 
de a trece la acţiune s-a transformat din 
dorinţă în faptă. În fabricile de textile care 
lucrează pentru Panem zgomotul maşinilor e 


puternic şi permite ca vorbele să circule în 
198 


siguranţă, o pereche de buze în apropierea 
unei urechi, cuvinte care trec neobservate, 
necenzurate. Twill preda la şcoală, Bonnie se 
număra printre elevele ei şi amândouă 
munceau, vreme de patru ore, la o fabrică 
specializată în confecţionarea uniformelor 
pentru Apărătorii Păcii. Bonnie, care lucra pe 
platforma friguroasă de control, a avut nevoie 
de câteva luni ca să pună deoparte două 
uniforme, azi o pereche de cizme, mâine una 
de pantaloni. Erau pregătite pentru Twill şi 
soţul ei, căci vestea despre revolta odată 
stârnită trebuia să ajungă în afara districtului, 
pentru a se răspândi şi a avea succes. 

Ziua când eu şi Peeta am ajuns acolo, 
făcându-ne apariţia în Turneul Triumfal, a fost 
un soi de repetiţie generală. Mulțimea s-a 
adunat formând echipe în preajma clădirilor 
alese drept ţinte pentru începerea rebeliunii. 
Asta era planul: să preia controlul asupra unor 
centre ale puterii din oraş, cum sunt clădirea 
Justiţiei, Cartierul General al Apărătorilor Păcii 
şi Centrul de Comunicaţii din piaţă. Şi al altor 
zone din district: calea ferată, hambarele, 
uzina electrică şi cea de armament. 

Noaptea logodnei mele, noaptea când Peeta 
a căzut în genunchi şi şi-a declarat dragostea 
nepieritoare în faţa camerelor de luat vederi 


din Capitoliu a fost noaptea începerii revoltei. 
199 


Aveau o acoperire ideală. Erau obligaţi să 
urmărească interviul pe care ni-l lua Caesar 
Flickerman în cadrul Turneului Triumfal. Ceea 
ce le oferea locuitorilor Districtului 8 un motiv 
de a se afla pe străzi după căderea 
întunericului, adunându-se fie în piaţă, fie în 
diverse centre comunitare pentru a ne privi. În 
mod obişnuit, o asemenea activitate ar fi 
stârnit prea multe suspiciuni, însă cu această 
ocazie toată lumea s-a aflat la locul stabilit la 
ora întâlnirii, opt seara, când măştile au căzut 
şi s-a dezlănţuit ladul. 

Luaţi prin surprindere şi copleşiţi 
numericeşte, Apărătorii Păcii au fost iniţial 
înfrânți de mulţime. Centrul de Comunicaţii, 
hambarele şi uzina electrică au intrat pe mâini 
sigure. Pe măsură ce cădeau Apărătorii Păcii, 
rebelii le luau armele în stăpânire. Exista 
speranţa că nu săvârşiseră un act de nebunie, 
că, într-un fel sau altul, dacă puteau lua 
legătura cu celelalte districte, ar fi fost 
realmente posibilă o răsturnare a guvernului 
de la Capitoliu. 

Insă apoi a căzut securea. Apărătorii Păcii 
au început să vină cu miile. Aeronavele au 
bombardat punctele de rezistenţă ale 
rebelilor, transformându-le în cenuşă. În 
haosul deplin care a urmat, oamenii n-au mai 


putut face altceva decât să încerce să ajungă 
200 


vii acasă. A fost nevoie de mai puţin de 
patruzeci şi opt de ore pentru a supune oraşul. 
Pe urmă, totul a fost blocat, vreme deo 
săptămână. Nici mâncare, nici cărbune, şi 
tuturor le-a fost interzis să-şi părăsească 
locuinţele. Singurul moment când televiziunea 
a emis altceva în afară de paraziți a fost cel al 
spânzurării oamenilor bănuiţi de instigare, în 
piaţa oraşului. Apoi, într-o noapte, când 
întregul district era la un pas de moartea prin 
înfometare, a sosit ordinul de a se întoarce la 
lucru, ca de obicei. 

Ceea ce, pentru Twill şi Bonnie, însemna să 
meargă la şcoală. O stradă blocată în urma 
bombardamentului le-a făcut să întârzie la 
intrarea în schimbul de la fabrică şi încă se 
mai aflau la o sută de metri distanţă când 
clădirea a sărit în aer, ucigându-i pe toţi cei 
dinăuntru - printre care se aflau soţul lui Twill 
şi întreaga familie a lui Bonnie. 

— Cineva trebuie să fi anunţat Capitoliul că 
ideea revoltei a pornit de acolo, îmi spune 
Twill, cu voce slabă. 

Cele două femei au fugit înapoi, la Twill 
acasă, unde încă se mai aflau la păstrare 
uniformele de Apărători ai Păcii. Au adunat 
toate proviziile pe care le-au putut găsi, 
furând nestingherite de la vecinii despre care 
ştiau acum că muriseră, şi au reuşit să ajungă 

201 


la gară. Au îmbrăcat costumele de Apărători ai 
Păcii într-un depozit din apropierea şinelor şi, 
odată deghizate, au reuşit să se urce într-un 
vagon de marfă plin cu stofe al unui tren care 
pleca spre Districtul 6. Au fugit din tren când 
s-a oprit pentru alimentare şi şi-au continuat 
drumul pe jos. Au mers la adăpostul pădurii, 
folosindu-se totuşi de calea ferată pentru 
orientare, şi au ajuns la marginea Districtului 
12 cu două zile în urmă, când au fost nevoite 
să se oprească pentru că şi-a scrântit Bonnie 
glezna. 

— Am înţeles de ce-aţi fugit, dar ce vă 
aşteptaţi să găsiţi în Districtul 13? le întreb. 

Ele schimbă o privire nervoasă. 

— Nu suntem foarte sigure, îmi răspunde 
Twill. 

— Nu e nimic altceva decât moloz, spun eu. 
Am văzut cu toţii filmul. 

— Tocmai asta e. Se folosesc de acelaşi film 
de când îşi poate aduce aminte oricare dintre 
locuitorii Districtului 8, zice Twill. 

— Da? 

Încerc să mă întorc cu gândul în urmă, să-mi 
aduc aminte toate imaginile din Districtul 13 
prezentate la televizor. 

— Ştii că arată întotdeauna clădirea 
Justiţiei? continuă Twill. 


Dau din cap. Am văzut-o de o mie de ori. 
202 


— Dacă te uiţi cu foarte mare atenţie, o s-o 
zăreşti. La margine, în colţul din dreapta sus. 

— Ce-o să zăresc? întreb. 

Twill ridică din nou biscuitul cu pasărea. 

— O gaiţă-zeflemitoare. Se întrevede în 
zbor. E întotdeauna aceeaşi. 

— Noi, acasă, credem că folosesc acelaşi 
film vechi fiindcă nu pot arăta ceea ce se află 
de fapt acum acolo, spune Bonnie. 

Scot un mormăit, nevenindu-mi să cred. 

— Vă duceţi în Districtul 13 bazându-vă pe 
asta! Pe un cadru de film cu o pasăre? Credeţi 
că veţi găsi un oraş nou, cu oameni 
plimbându-se în voie? Şi că aşa cevae 
acceptat de Capitoliu? 

— Nu, îmi răspunde Twill, cu toată 
seriozitatea. Credem că oamenii s-au mutat 
sub pământ când tot ce se afla la suprafaţă a 
fost distrus. Credem că au reuşit să 
supravieţuiască. Şi că sunt lăsaţi în pace de 
Capitoliu pentru că, înainte de Zilele Negre, 
principala industrie din Districtul 13 era cea 
nucleară. 

— Aveau mine de grafit, spun eu, apoi ezit, 
fiindcă asta e o informaţie primită de la 
Capitoliu. 

— Da, aveau câteva mine mici. Dar nu 
destul de multe ca să justifice o populaţie atât 


de numeroasă. Cred că ăsta e singurul lucru 
203 


sigur pe care-l ştim, spune Twill. 

Inima îmi bate prea repede. Şi dacă au 
dreptate? Ar putea fi adevărat? Ar putea 
exista şi un alt loc în care să fugi, în afara 
ținuturilor sălbatice? Un loc sigur? Dacă în 
Districtul 13 există o comunitate, n-ar fi mai 
bine să plec acolo, unde aş putea realiza ceva, 
în loc să stau aici, aşteptându-mi moartea? 
Dar... dacă în Districtul 13 sunt oameni, cu 
arme redutabile... 

— De ce nu ne-au ajutat? întreb, furioasă. 
Dacă e adevărat, de ce ne lasă să trăim aşa? 
Cu foamea, cu omorurile şi cu Jocurile? 

Şi încep dintr-odată să urăsc acest oraş 
subteran imaginar din Districtul 13 şi pe cei 
care stau acolo, fără să intervină, privind cum 
murim. Nu sunt cu nimic mai buni decât 
Capitoliul. 

— Nu ştim, şopteşte Bonnie. În clipa asta, 
nu facem decât să ne agăţăm de speranţa că 
există. 

Vorbele ei mă fac să-mi vin în fire. Toate 
astea sunt amăgiri. Districtul 13 nu există, 
Capitoliul nu i-ar îngădui niciodată să existe. 
Probabil că ele se înşală în privinţa cadrului 
din film. Gaiţele-zeflemitoare nu sunt mai 
puţine decât pietrele. Şi sunt tot atât de 
rezistente. Dacă au putut supravieţui după 


bombardamentele iniţiale din Treisprezece, 
204 


probabil că acum le merge mai bine decât 
oricând. 

Bonnie nu mai are casă. Familia ei a murit. li 
este imposibil să se întoarcă în Districtul 8 sau 
să fie asimilată în alt district. Bineînţeles că 
ideea unui District 13 independent şi prosper 
o atrage. Nu mă pot hotărî să-i spun că alergă 
după un vis tot atât de lipsit de substanţă 
precum o dâră de fum. Poate că ea şi Twill îşi 
vor putea făuri, cumva, o viaţă în pădure. Mă 
îndoiesc, dar îmi inspiră atâta milă încât 
trebuie să-ncerc să le ajut. 

Mai întâi le dau toată mâncarea pe care o 
am în sac - mai ales cereale şi fasole uscată -, 
dar e destul de multă ca să le ajungă o vreme, 
dacă fac economie. Pe urmă o duc pe Twill în 
pădure şi încerc să-i explic principiile de bază 
ale vânătorii. Are o armă care, dacă e 
necesar, converteşte energia solară în raze 
electrice letale, aşa că ar putea fi folosită la 
nesfârşit. Când reuşeşte să împuşte prima ei 
veveriţă, biata creatură e aproape o masă 
informă, carbonizată, pentru că a primit o 
lovitură directă, în corp. Dar îi arăt cum s-o 
jupoaie şi cum s-o curețe. Cu ceva exerciţiu, o 
să se descurce. Tai o cârjă nouă pentru 
Bonnie. Când ajungem înapoi, în casă, scot o 
pereche de şosete de rezervă şi i le dau fetei, 


sfătuind-o să şi le îndese în vârfurile cizmelor 
205 


ca să poată merge şi să le poarte noaptea. În 
cele din urmă, le învăţ cum să facă un foc ca 
lumea. 

Mă imploră să le dau detalii despre situaţia 
din Districtul 12 şi le povestesc despre viaţa 
sub Thread. Imi dau seama că ele consideră 
asta o informaţie importantă, pe care le-o pot 
oferi conducătorilor Districtului 13, şi intru în 
joc ca să nu le distrug speranţele. Dar, când 
lumina soarelui îmi dă de ştire că se apropie 
sfârşitul după-amiezii, îmi dau seama că nu 
mai am timp să le aduc într-o stare 
sufletească mai bună. 

— Acum trebuie să plec. 

Mă copleşesc cu mulţumiri şi mă 
îmbrăţişează. Din ochii lui Bonnie izvorăsc 
lacrimi. 

— Nu-mi vine să cred că te-am întâlnit cu 
adevărat. Despre tine vorbeşte, practic, toată 
lumea, de când... 

— Ştiu. Ştiu. De când am scos fructele alea 
de pădure, spun eu, obosită. 

La întoarcere, abia dau atenţie drumului, 
deşi începe să cadă o ninsoare apoasă. 
Gândurile gravitează în jurul noilor informaţii 
despre revolta din Districtul 8 şi despre 
neverosimila, dar aţăâţătoarea posibilitate a 
existenţei Districtului 13. 


Spusele lui Bonnie şi Twill mi-au confirmat 
206 


un singur lucru: preşedintele Snow m-a făcut 
să trec drept o proastă. Toate sărutările şi 
dezmierdările din lume n-ar fi putut schimba 
sensul forţei care se acumula în Districtul 8. 
Da, fructele mele au fost scânteia, dar nu 
aveam cum să ţin focul sub control. El trebuie 
să fi ştiut asta. Şi atunci de ce m-a vizitat 
acasă, de ce mi-a ordonat să conving 
mulțimile de dragostea mea pentru Peeta? A 
fost, evident, un şiretlic, ca să-mi distragă 
atenţia şi să mă împiedice să fac orice altceva 
care să instige districtele la revoltă. Şi ca să-i 
distreze pe locuitorii Capitoliului, fireşte. 
Presupun că nunta e, pur şi simplu, o 
prelungire necesară a spectacolului. 

Am ajuns aproape de gard când o gaiţă- 
zeflemitoare coboară pe o creangă, şi trilurile 
ei par să mi se adreseze. Văzând-o, îmi aduc 
aminte că n-am primit o explicaţie completă în 
privinţa păsării de pe biscuit şi a semnificației 
sale. 

— Înseamnă că suntem de partea ta. 

Asta a spus Bonnie. Am oameni de partea 
mea? Care parte? Sunt, fără s-o ştiu, imaginea 
mult-aşteptatei rebeliuni? Gaiţa-zeflemitoare 
de pe broşa mea a devenit un simbol al 
împotrivirii? Dacă e aşa, partea mea n-o duce 
foarte bine. E suficient să iau în seamă ceea 


ce s-a petrecut în Opt ca să ştiu asta. 
207 


Îmi ascund armele în buşteanul scorburos 
cel mai apropiat de fosta mea casă din Filon şi 
mă îndrept spre gard. Mă ghemuiesc, lăsându- 
mă într-un genunchi şi pregătindu-mă să mă 
întorc pe Pajişte, dar sunt încă prea 
preocupată de evenimentele zilei şi e nevoie 
de ţipătul neaşteptat al unei bufniţe ca să-mi 
revin. 

În lumina tot mai palidă, gardul de plasă 
pare la fel de inofensiv ca de obicei, însă ceea 
ce mă face să-mi retrag mâna cu o tresărire e 
un sunet aidoma băzâitului dintr-un copac plin 
de cuiburi ale viespoilor-copoi care îmi dă de 
ştire că gardul e încărcat cu electricitate. 


208 


Chapter 11 


Picioarele mă poartă înapoi de la sine şi mă 
pierd printre copaci. Îmi acopăr gura cu 
mănuşa pentru a dispersa aburul alb al 
răsuflării în aerul îngheţat. Adrenalina îmi 
aleargă prin vene, ştergându-mi din minte 
toate grijile zilei în timp ce mă concentrez 
asupra amenințării imediate care-mi stă 
înainte. Ce se petrece? Thread a activat 
gardul ca măsură suplimentară de precauţie? 
Sau a aflat cumva că i-am scăpat azi din 
plasă? E hotărât să mă lase în afara 
Districtului 12 până când reuşeşte să mă 
prindă şi să mă aresteze? Vrea să mă târască 
în piaţă ca să fiu pusă în butuci sau biciuită, 
sau spânzurată? 

Calmează-te, îmi poruncesc. Nu e prima 
dată când sunt blocată în afara districtului de 
gardul electrificat. De-a lungul anilor, s-a mai 
întâmplat de vreo câteva ori, dar Gale a fost 
întotdeauna cu mine. Am ales împreună un 
copac în care să stăm confortabil până la 
întreruperea curentului, ceea ce s-a întâmplat 
întotdeauna până la urmă. Prim căpătase 
chiar obiceiul de a se duce pe Pajişte când 
întârziam, ca să vadă dacă gardul era 


209 


electrificat, pentru ca mama să nu-şi facă griji. 

Însă astăzi familia mea nici măcar n-o să-şi 
imagineze că aş putea fi în pădure. Am luat 
măsuri ca să le induc în eroare. Aşa că se vor 
îngrijora dacă nu apar. Şi o parte din mine e 
îngrijorată, fiindcă nu sunt sigură că 
recuplarea la curent tocmai în ziua când am 
plecat în pădure e o coincidenţă. Credeam că 
nu m-a văzut nimeni furişându-mă pe sub 
gard, dar cine poate şti? Se găseşte 
întotdeauna cineva dispus să se angajeze ca 
spion. Cineva a raportat când m-a sărutat 
Gale, exact în locul ăsta. Dar asta s-a 
întâmplat totuşi pe lumină şi înainte de a 
începe să am mai multă grijă cum mă port. Ar 
fi posibil să existe camere de supraveghere? 
Aşa a aflat preşedintele Snow despre sărut? 
Când am trecut pe sub gard era întuneric şi 
aveam faţa acoperită cu o eşarfă. Dar lista 
persoanelor bănuite de încălcarea hotarelor 
pădurii e, probabil, foarte scurtă. 

Ochii mei cutreieră printre copaci, pe 
Pajiştea din partea cealaltă a gardului. Nu 
reuşesc să zăresc decât zăpada umedă, 
strălucind ici şi colo în lumina ferestrelor de la 
marginea Filonului. Nici un Apărător al Păcii la 
vedere, nimic care să sugereze că aş fi 
urmărită. Îmi dau seama că, indiferent dacă 


Thread ştie sau nu că am ieşit azi din district, 
210 


trebuie să acţionez în acelaşi mod: să mă 
întorc dincolo de gard fără să fiu văzută şi să 
pretind că n-am ieşit niciodată. 

Orice contact cu gardul de plasă sau cu 
buclele de sârmă ghimpată de deasupra ar 
însemna electrocutarea instantanee. Nu cred 
că pot săpa o ieşire sub gard fără riscul de a fi 
observată şi, oricum, pământul îngheţat e 
tare. Ceea ce îmi lasă o singură opţiune. 
Trebuie să trec, cumva, pe deasupra lui. 

Încep să merg de-a lungul lizierei, în 
căutarea unui copac cu o creangă suficient de 
înaltă şi de lungă pentru a se potrivi cu 
nevoile mele. După vreun kilometru şi 
jumătate, dau de un arțar bătrân care ar 
putea fi ceea ce îmi trebuie, însă trunchiul e 
prea gros şi prea plin de gheaţă ca să mă pot 
urca, iar în partea de jos nu are nici o creangă. 
Mă urc într-un copac de alături şi fac un salt 
periculos către arțar, cu mâinile cât pe ce să 
mi se desprindă de scoarţa alunecoasă. Dar 
reuşesc să găsesc ceva de care să mă prind şi 
încep să înaintez centimetru cu centimetru pe 
creanga care atârnă deasupra sârmei 
ghimpate. 

Când mă uit în jos, îmi aduc aminte de ce eu 
şi Gale preferam întotdeauna să aşteptăm în 
pădure în loc de a încerca să sărim peste 


gard. Dacă te urci destul de sus ca să nu fii 
211 


prăjit, înseamnă că ajungi la cel puţin şase 
metri înălţime. Cred că ramura pe care sunt 
eu trebuie să fie la vreo şapte şi jumătate. E o 
distanţă primejdioasă chiar şi pentru cineva 
care practică de ani de zile căţăratul în copaci. 
Dar ce altceva am de ales? Aş putea căuta o 
altă creangă, însă acum e aproape întuneric. 
Ninsoarea o s-ascundă lumina lunii. Aici pot 
cel puţin să văd că există un troian de zăpadă 
care să-mi amortizeze aterizarea. Chiar dacă o 
să găsesc un alt copac, ceea ce e îndoielnic, 
cine ştie în ce s-ar putea să sar? Imi agăţ de 
gât sacul gol pentru vânat şi mă las încet în 
jos, până ce ajung să atârn de mâini. Mă 
opresc o clipă, adunându-mi curajul. Apoi îmi 
desfac degetele. 

Urmează senzaţia de cădere, după care 
izbesc solul simțind cum mi se propagă 
zdruncinătura pe şira spinării. O secundă mai 
târziu, mă lovesc cu fundul de pământ. Stau 
întinsă pe zăpadă, încercând să-mi apreciez 
vătămările. Fără să mă ridic, pot spune, după 
durerea din călcâiul stâng şi din noadă, că 
sunt rănită. Singura întrebare e cât de rău. 
Sper că totul se rezumă la vânătăi, dar, când 
îmi impun să mă salt în picioare, bănuiesc că 
am şi ceva rupt. Pot totuşi să merg, aşa că mă 
pun în mişcare, încercând să-mi ascund 


şchiopătatul cât mai bine cu putinţă. 
212 


Mama şi Prim nu trebuie să afle c-am fost în 
pădure. E necesar să-mi pregătesc un soi de 
alibi, indiferent cât de firav. Câteva dintre 
prăvăliile din piaţă sunt încă deschise, aşa că 
intru în una şi cumpăr pânză albă, pentru 
bandaje. Oricum nu mai aveam prea multă. 
Din alta cumpăr o pungă cu dulciuri pentru 
Prim. Îmi vâr una dintre bomboane în gură, 
simțind cum mi se topeşte menta pe limbă, şi 
îmi dau seama că e primul lucru pe care-l 
mănânc pe ziua de astăzi. Am avut de gând 
să-mi pregătesc o masă lângă lac, dar, când 
am văzut în ce stare erau Bonnie şi Twill, era 
păcat să le lipsesc fie şi de o singură 
îmbucătură. 

În momentul când ajung acasă, călcâiul meu 
stâng nu mai poate susţine nici cea mai mică 
greutate. Mă hotărăsc să-i spun mamei că am 
încercat să repar o gaură din acoperişul vechii 
noastre case şi am alunecat. Cât despre 
mâncarea lipsă, o să dau explicaţii cât mai 
vagi în privinţa celor cărora le-am împărţit-o. 
Mă târăsc dincolo de uşă, gata să mă 
prăbuşesc în faţa focului. În schimb, am parte 
de un alt şoc. 

În cadrul uşii de la bucătărie stau doi 
Apărători ai Păcii, un bărbat şi o femeie. 
Femeia rămâne impasibilă, dar observ 
tresărirea de surprindere de pe faţa bărbatu- 

213 


lui. Nu mă aşteptau. Ştiu că am fost în pădure 
şi că acum ar trebui să fiu blocată acolo. 

— Bună, spun, cu voce neutră. 

Mama apare în spatele celor doi, dar 
păstrând distanţa faţă de ei. 

— lat-o, exact la timp pentru cină, spune, 
ceva cam prea încântată. 

Am întârziat foarte mult la cină. Mă gândesc 
dacă să-mi scot cizmele, aşa cum aş face în 
mod firesc, dar mă îndoiesc că aş izbuti să nu- 
mi trădez rănile. Mă mulţumesc să-mi las pe 
spate gluga udă şi să-mi scutur zăpada din 
păr. 

— Vă pot ajuta cu ceva? îi întreb pe 
Apărătorii Păcii. 

— Comandantul Thread ne-a trimis să vă 
aducem un mesaj, spune femeia. 

— Te aşteaptă de ore întregi, adaugă 
mama. 

Aşteaptă să nu reuşesc să mă-ntorc. Să se 
confirme că am fost electrocutată de gard sau 
blocată în pădure, ca să-mi poată ridica 
familia pentru interogatoriu. 

— Trebuie să fie un mesaj important, 
comentez. 

— Pot să vă întreb unde aţi fost, domnişoară 
Everdeen? spune femeia. 

— E mai simplu dacă mă întrebaţi unde n- 


am fost, îi răspund, cu o notă de exasperare în 
214 


glas. 

Traversez încăperea către bucătărie, 
străduindu-mă să-mi folosesc piciorul ca de 
obicei, deşi fiecare pas e un chin. Trec printre 
Apărătorii Păcii şi reuşesc să ajung cu bine 
lângă masă. Îmi arunc sacul jos şi mă întorc 
spre Prim, care stă, băţoasă, lângă şemineu. 
Haymitch şi Peeta sunt şi ei aici, aşezaţi pe 
două balansoare identice şi jucând o partidă 
de şah. Au venit din întâmplare sau i-au 
„invitat” Apărătorii Păcii? Oricum ar fi, mă 
bucur să-i văd. 

— Şi unde n-ai fost? zice Haymitch plictisit. 

— Ei bine, n-am fost să vorbesc cu Moş 
Capră despre ducerea caprei lui Prim la un 
tap, fiindcă am primit informaţii complet 
greşite despre locul unde locuieşte, îi spun lui 
Prim, cu vehemenţă. 

— Nu, nu e aşa, ripostează ea. Eu ţi-am 
explicat cu exactitate. 

— Ai zis că stă lângă intrarea dinspre vest a 
minei. 

— Intrarea dinspre est, mă corectează ea. 

— Ai spus clar vest, pentru că, pe urmă, te- 
am întrebat: „Lângă mormanul de zgură?”, iar 
tu ai zis „Da”. 

— Mormanul de zgură e alături de intrarea 
dinspre est, spune Prim, cu răbdare. 


— Nu. Când ai zis asta? întreb eu. 
215 


— Aseară, se amestecă Haymitch. 

— A fost clar vorba despre est, adaugă 
Peeta. 

Se uită la Haymitch şi râd amândoi. ÎI 
privesc cu asprime, şi el se străduieşte să 
pară plin de remuşcări. 

— Îmi pare rău, dar chiar asta am spus. Nu 
asculţi când îţi vorbesc oamenii. 

— Fac pariu că ţi s-a spus şi azi că nu stă 
acolo, şi tu iar n-ai ascultat, zice Haymitch. 

— Tacă-ţi fleanca, Haymitch! fac eu, 
demonstrând limpede că are dreptate. 

El şi Peeta nu-şi stăpânesc râsul, iar Prim îşi 
permite un zâmbet. 

— Perfect. N-are decât să se ocupe 
altcineva de umflatul burţii caprei ăleia 
proaste, spun, stârnindu-le şi mai tare râsul. 
De-asta s-au descurcat până acum Haymitch 
şi Peeta, cuget eu. Nimic nu-i poate deruta. 

Mă uit la Apărătorii Păcii. Bărbatul 
zâmbeşte, dar femeia nu pare convinsă. 

— Ce e în sac? mă întreabă, cu voce 
tăioasă. Ştiu că speră să găsească vânat sau 
plante de câmp. Ceva care să mă încrimineze 
fără dubiu. Răstorn conţinutul pe masă. 

— Uitaţi-vă singuri. 

— O, ce bine, se bucură mama, examinând 
pânza. Mai aveam foarte puţine bandaje. 


Peeta se apropie de masă şi deschide punga 
216 


cu dulciuri. 

— Ooh, bomboane de mentă! spune, 
azvârlindu-şi una în gură. 

— Sunt ale mele. 

Dau să înşfac punga. El i-o aruncă lui 
Haymitch care îşi îndeasă în gură un pumn de 
dulciuri înainte de a-i da punga lui Prim care 
chicoteşte. 

— Nici unul dintre voi nu merită dropsuri! 
spun. 

— De ce, fiindcă avem dreptate? 

Peeta mă cuprinde cu braţele. Scot un mic 
scâncet de durere când noada mea 
protestează, încerc să-l transform într-un 
sunet care trădează indignarea, dar el nu ştie 
că sunt rănită, i-o citesc în ochi. 

— OK, Prim a spus vest. Eu am auzit-o 
spunând clar vest. Suntem cu toţii nişte idioţi. 
Cum îţi sună asta? 

— Mai bine, răspund, lăsându-l să mă 
sărute. 

Pe urmă mă uit la Apărătorii Păcii şi-mi 
amintesc brusc ce caută aici. 

— Aveţi un mesaj pentru mine? 

— De la comandantul Thread, spune femeia. 
Vrea să ştiţi că, de acum înainte, gardul care 
înconjoară Districtul 12 va fi electrificat 
douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. 


— Nu era deja? întreb, cu poate cam prea 
217 


multă inocenţă. 

— S-a gândit că aţi putea fi interesată să-i 
transmiteţi informaţia vărului dumneavoastră, 
adaugă femeia. 

— Mulţumesc. O să-i spun. Sunt sigură c-o 
să dormim cu toţii ceva mai liniştiţi acum, 
după ce securitatea a reparat această 
neglijenţă. 

Ştiu că împing prea departe lucrurile, dar 
comentariul îmi oferă o anumită satisfacţie. 

Fălcile femeii se crispează. Nimic n-a mers 
conform planului, dar ea nu mai are alte 
ordine. Mă salută dând scurt din cap şi se 
îndepărtează, cu bărbatul pe urmele ei. Când 
închide mama uşa în urma lor, mă prăbuşesc, 
sprijinindu-mă de masă. 

— Ce e? întreabă Peeta, susţinându-mă ca 
să-mi păstrez echilibrul. 

— Oh, m-am lovit la piciorul stâng. La călcăi. 
Şi noada mea a avut o zi proastă. 

El mă ajută să ajung lângă unul dintre 
balansoare şi mă las pe suprafaţa capitonată. 
Mama îmi scoate cizmele. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Am alunecat şi-am căzut. 

Patru perechi de ochi mă privesc cu 
neîncredere. 

— Pe gheaţă. 

Ştim cu toţii că în casă s-ar putea să fie 

218 


microfoane şi că nu e sigur să vorbim deschis. 
Nu aici şi nu acum. 

După ce mi-a scos şoseta, degetele mamei 
îmi cercetează oasele din călcâiul stâng şi 
tresar de durere. i 

— S-ar putea să fie o fractură, spune ea. Imi 
verifică şi celălalt picior. Asta pare teafăr. 

E de părere că noada mea are vânătăi 
urâte. Prim e trimisă să-mi aducă pijamaua şi 
halatul. După ce mă schimb, mama 
pregăteşte un pacheţel cu zăpadă pentru 
călcâiul meu stâng şi îl fixează cu o perniţă. 
Mănânc trei farfurii cu tocană şi o jumătate de 
pâine. Ceilalţi iau cina stând la masă. Mă 
holbez la foc, cu gândul la Bonnie şi Twill, 
sperând că zăpada grea şi umedă mi-a şters 
urmele. 

Prim vine să se aşeze pe podea, lângă mine, 
sprijinindu-şi capul de genunchiul meu. Sugem 
bomboane de mentă, şi eu îi mângâi părul 
blond, mătăsos, dându-i-l după ureche. 

— Cum a fost la şcoală? o întreb. 

— Bine. Am învăţat despre produsele 
secundare obţinute odată cu cărbunele, 
răspunde ea. 

O vreme rămânem amândouă cu ochii la 
foc. 

— Ai de gând să-ţi probezi rochiile de 
mireasă? 

219 


— Nu azi. Probabil mâine, îi răspund. 

— Să aştepţi până ajung şi eu acasă, OK? 
îmi cere ea. 

— Sigur. 

Dacă nu mă arestează între timp. 

Mama îmi dă o cană cu ceai de muşeţel în 
care a strecurat o doză de sirop-somnifer, şi 
ochii încep imediat să mi se închidă. Ea îmi 
bandajează piciorul rănit, şi Peeta se oferă să 
mă ducă în pat. La început mă sprijin de 
umărul lui, dar şchiopătez atât de rău încât 
mă saltă pe braţe şi mă duce la etaj. Mă 
înveleşte şi îmi spune noapte bună, dar îl 
prind de mână şi îl ţin locului. Ca efect 
secundar, siropul-somnifer te scapă de 
inhibiţii, ca şi votca, şi ştiu că va trebui să-mi 
ţin limba sub control. Dar nu vreau să plece 
Peeta. De fapt, aş vrea să se urce în pat, lângă 
mine, să fie acolo la noapte, când încep 
coşmarurile. Dar, dintr-un anumit motiv, pe 
care nu sunt în stare să-l exprim, ştiu că nu-mi 
e permis să-i cer asta. 

— Nu pleca încă. Nu înainte să adorm, spun. 

Peeta se aşază pe marginea patului, 
încălzindu-mi mâna într-ale lui. 

— Astăzi am fost cât pe ce să cred că te-ai 
răzgândit. Când ai întârziat la cină. 

Am mintea înceţoşată, dar intuiesc ce vrea 


să spună. Cu gardul conectat la curent, cu 
220 


întârzierea mea şi cu Apărătorii Păcii 
aşteptându-mă, a crezut c-am fugit, poate 
împreună cu Gale. 

— Nu, ţi-aş fi spus, îi răspund. 

Îi trag mâna în sus şi îmi sprijin obrazul de 
dosul palmei lui, trăgând în nări mirosul vag 
de scorţişoară şi de mărar al pâinilor pe care 
trebuie să le fi copt azi. Vreau să-i povestesc 
despre Twill şi Bonnie, despre revoltă şi de- 
spre fantezia cu Districtul 13, dar n-ar fi 
prudent şi simt cum mă fură somnul, aşa că 
abia mai reuşesc să rostesc o singură 
propoziţie. 

— Stai cu mine. 

Îl aud şoptindu-mi o vorbă de răspuns în 
vreme ce tentaculele siropului mă afundă în 
somn, dar nu reuşesc s-o pricep. 

Mama mă lasă să dorm până la amiază, apoi 
mă trezeşte ca să-mi examineze călcâiul. Îmi 
cere să mă odihnesc o săptămână, rămânând 
în pat, şi nu obiectez, fiindcă mă simt atât de 
mizerabil. Nu e vorba doar despre călcâi şi de- 
spre noadă. Mă doare tot trupul şi sunt 
istovită. Aşa că o las pe mama să mă 
doftoricească, să-mi aducă micul dejun la pat 
şi să mai pună pe mine încă o pătură. Pe urmă 
mă mulţumesc să zac acolo, cu ochii pironiţi 
de cerul iernii de dincolo de geamuri, 


cugetând asupra întorsăturii pe care o vor lua 
221 


lucrurile. Mă gândesc îndelung la Bonnie şi la 
Twill şi la mormanul de rochii de mireasă de la 
parter, întrebându-mă dacă Thread o să 
descopere cum m-am întors şi osămă 
aresteze. E ciudat, fiindcă oricum m-ar putea 
aresta în baza infracţiunilor din trecut, dar, 
fiindcă sunt o învingătoare, are poate nevoie 
de o dovadă incontestabilă. Mă întreb şi dacă 
preşedintele Snow ţine legătura cu Thread. Mă 
gândesc că e puţin probabil ca el să fi ştiut 
vreodată de existenţa bătrânului Cray, dar, în 
momentul de faţă, când eu am devenit o 
asemenea problemă naţională, are oare grijă 
să-i dea instrucţiuni lui Thread? Sau 
comandantul Apărătorilor Păcii acţionează din 
proprie iniţiativă? În orice caz, nu mă îndoiesc 
că sunt amândoi de acord să folosească 
gardul ca să mă ţină în interiorul districtului. 
Chiar dacă aş găsi o cale de evadare - poate 
să agăţ o frânghie de creanga aia de arțar şi 
să mă caţăr - acum nu mai pot fugi împreună 
cu familia şi cu prietenii. Şi, oricum, i-am 
promis lui Gale c-o să rămân şi-o să lupt. 

In următoarele zile, tresar ori de câte ori se 
aude o bătaie la uşă. Totuşi, nu apare nici un 
Apărător al Păcii care să mă aresteze, aşa că, 
în cele din urmă, încep să mă calmez. Sunt şi 
mai liniştită când Peeta îmi povesteşte, cu 


nepăsare, că în anumite zone ale gardului e 
222 


întrerupt curentul fiindcă se lucrează la 
fixarea bazei plasei de sârmă de pământ. 
Thread îşi închipuie, probabil, că am trecut 
cumva pe sub gard, chiar şi când era străbătut 
de curentul letal. Districtul se bucură de un 
moment de respiro, Apărătorii Păcii având 
încă o ocupaţie pe lângă maltratarea 
locuitorilor. 

Peeta vine în fiecare zi, îmi aduce checuri cu 
brânză şi începe să-mi dea o mână de ajutor 
la cartea familiei. E un caiet vechi, din 
pergament legat în piele. A fost începută cu 
ere în urmă, de nişte botanişti specializaţi în 
plante medicinale din familia mamei. Pagină 
după pagină, cartea conţine desene în 
cerneală ale unor plante, alături de descrierea 
întrebuinţării lor medicale. Tata a adăugat o 
parte cu plante comestibile care mi-a folosit 
drept ghid, ajutându-ne să supravieţuim după 
moartea lui. Vreau de mult să-mi notez în ea 
propriile cunoştinţe. Lucruri pe care le-am 
învăţat din experienţă sau de la Gale şi 
informaţiile pe care le-am primit în timpul 
antrenamentului pentru Jocuri. N-am făcut-o, 
pentru că nu sunt artistă şi exactitatea 
detaliilor fiecărui desen are o importanţă 
crucială. Aici intră în joc Peeta. Unele plante îi 
sunt deja cunoscute, din altele am mostre 


uscate, iar pe restul trebuie să i le descriu. 
223 


Face schiţe pe bucăţi de hârtie până sunt 
satisfăcută de acurateţea lor şi îl las să le 
deseneze în carte. Pe urmă scriu, cu grijă, tot 
ce ştiu despre planta respectivă. 

E o activitate captivantă, făcută în tăcere, 
care mă ajută să nu mă gândesc la 
problemele mele. Îmi place să-i privesc 
mâinile când desenează, făcând o pagină albă 
să înflorească în linii de cerneală, adăugând 
tuşe de culoare cărţii până acum doar cu 
schiţe negre pe filele gălbui. Când se 
concentrează, chipul lui capătă o înfăţişare 
aparte. Obişnuita lui expresie degajată e 
înlocuită de ceva mult mai intens şi mai 
îndepărtat, care sugerează o întreagă lume 
zăvorâtă înlăuntrul lui. Am mai întrezărit câte 
ceva din ea şi înainte: în arenă sau când s-a 
adresat unei mulţimi de oameni sau când a 
îndepărtat armele Apărătorilor Păcii de mine, 
în Districtul 11. Nu ştiu exact ce să înţeleg din 
asta. Şi capăt o uşoară obsesie pentru genele 
lui, care nu prea se observă de obicei, pentru 
că sunt atât de blonde. Însă, privite de 
aproape, în lumina soarelui care pătrunde 
pieziş pe fereastră, au o culoare aurie şi sunt 
atât de lungi încât nu pricep cum de nu se 
încâlcesc când clipeşte. 

Într-o după-amiază, Peeta se întrerupe dintr- 


odată în timp ce adaugă umbre desenului unei 
224 


flori şi îşi ridică privirea atât de brusc încât 
tresar, ca şi cum aş fi fost prinsă spionându-l, 
ceea ce poate că şi fac, într-un mod oarecum 
bizar. 

Dar el nu spune decât: 

— Ştii, cred că asta e prima dată când 
facem ceva normal împreună. 

— Da, încuviinţez eu. 

Relaţia noastră a fost alterată, în totalitate, 
de Jocuri. N-a inclus niciodată normalitatea. 

— E o schimbare plăcută. 

In fiecare după-amiază, Peeta mă duce la 
parter pentru o variaţie de decor, şi eu 
enervez pe toată lumea deschizând 
televizorul. De obicei nu ne uităm decât atunci 
când e obligatoriu, pentru că amestecul de 
propagandă şi etalări ale puterii Capitoliului - 
inclusiv clipurile din cei şaptezeci şi patru de 
ani de Jocuri ale Foamei - e atât de odios. Dar 
acum caut ceva aparte. Gaiţa-zeflemitoare pe 
care se bazează speranţele lui Bonnie şi Twill. 
Ştiu că e probabil o prostie, dar, dacă e aşa, 
vreau s-o pot exclude. Şi să-mi scot definitiv 
din minte ideea unui District 13 înfloritor. 

O zăresc pentru prima dată într-un reportaj 
despre Zilele Negre. Văd ruinele clădirii 
Justiţiei arzând mocnit şi întrezăresc partea 
interioară, albă cu negru, a aripii unei gaiţe- 


zeflemitoare care traversează în zbor colţul 
225 


din dreapta sus. Dar adevărul e că asta nu 
demonstrează absolut nimic. E doar un film 
vechi, care însoţeşte o poveste veche. 

Totuşi, peste câteva zile, atenţia îmi e 
atrasă de altceva. Reporterul citeşte o ştire 
despre criza de grafit care afectează fabricile 
din Districtul 3. E întrerupt pentru a se difuza 
ceea ce ar trebui să fie un reportaj în direct, 
prezentat de o femeie în costum de protecţie, 
aflată în faţa ruinelor clădirii Justiţiei din 
Treisprezece. Prin mască, relatează că, din 
nefericire, un studiu tocmai a demonstrat că 
în minele din Districtul 13 mediul rămâne în 
continuare prea toxic pentru a putea fi 
utilizate. Sfârşitul reportajului. Dar, chiar 
înainte de a reveni cu transmisia la reporterul 
din studio, văd fâlfâirea inconfundabilă a 
aceleiaşi aripi de gaiţă-zeflemitoare. 

Reportera a fost pur şi simplu încorporată în 
vechiul film. Nu se află nicidecum în Districtul 
13. Ceea ce ridică o întrebare: atunci ce se 
află acolo? 


226 


Chapter 12 


După acest episod nu mai pot să stau 
liniştită în patul meu. Vreau să fac ceva, să 
aflu mai multe despre Districtul 13 sau să le 
dau o mână de ajutor celor care şi-au ales 
drept cauză înfrângerea Capitolului. În loc de 
asta, stau cu braţele încrucişate, îndopându- 
mă cu checuri cu brânză şi uitându-mă cum 
desenează Peeta. Haymitch vine din când în 
când să-mi aducă veşti din oraş, întotdeauna 
rele. Mai mulţi oameni pedepsiţi sau doborâţi 
de foame. 

În momentul când piciorul meu e decretat 
apt de folosinţă, iarna a început deja să bată 
în retragere. Mama îmi spune ce exerciţii să 
fac şi mă lasă să merg câte puţin de una 
singură. Într-o seară mă duc la culcare 
hotărâtă să plec a doua zi în oraş, dar mă 
trezesc ca să-i văd pe Venia, Octavia şi Flavius 
zâmbind, cu privirile coborâte către mine. 

— Surpriză! strigă ei, cu glasuri stridente. 
Am venit mai devreme! 

După ce am primit lovitura de bici peste 
faţă, Haymitch a reuşit să amâne vizita lor cu 
câteva luni, ca să mă pot vindeca. Nu mă 
aşteptam să-i văd mai devreme de trei 


227 


săptămâni de acum încolo. Dar încerc să par 
încântată fiindcă a sosit în sfârşit momentul 
şedinţei mele foto în rochie de mireasă. Mama 
a pus toate rochiile pe umeraşe, aşa că sunt 
gata să fie îmbrăcate, dar, ca să fiu sinceră, n- 
am încercat nici măcar una dintre ele. 

După exclamaţiile melodramatice despre 
starea de decădere a frumuseţii mele, cei trei 
trec direct la treabă. Cel mai mult îi 
îngrijorează faţa mea, deşi eu sunt de părere 
că mama a făcut o treabă extraordinară 
vindecând-o. Nu mai am decât o dungă de un 
roz palid de-a curmezişul obrazului. Biciuirea 
nu e un fapt cunoscut de toată lumea, aşadar 
le spun că am căzut pe gheaţă şi m-am tăiat. 
Pe urmă îmi dau seama că am folosit aceeaşi 
scuză pentru piciorul rănit, care o să 
transforme mersul pe tocuri înalte într-o 
problemă. Dar Flavius, Octavia şi Venia nu 
sunt suspicioşi, aşa că, dinspre partea asta, 
sunt în siguranţă. 

Pentru că părul de pe corp trebuie să-mi 
dispară doar pentru câteva ore în loc de 
câteva săptămâni, sunt rasă în loc să fiu 
epilată cu ceară. Trebuie totuşi să intru într-o 
cadă plină cu ceva, dar nu e nimic scârbos şi, 
până să mă dezmeticesc, am ajuns deja la 
coafură şi la machiaj. Echipa e plină de 
nemulțumiri, ca de obicei, fapt pe care mă 

228 


străduiesc cel mai adesea să-l ignor. Însă unul 
dintre comentariile Octaviei îmi atrage 
atenţia. De fapt, nu e decât o remarcă spusă 
în treacăt despre imposibilitatea de a face rost 
de fructe de mare pentru o petrecere, dar îmi 
atinge o coardă sensibilă. 

— Cum adică n-ai putut găsi? Nu e sezonul 
lor? o întreb. 

— Oh, Katniss, n-am putut să facem rost de 
fructe de mare vreme de câteva săptămâni, 
spune ea. Ştii, din cauză că vremea a fost atât 
de rea în Districtul 4. 

Mintea mea începe să se agite. Nici un fel 
de fructe de mare. Pentru câteva săptămâni. 
Din Districtul 4. Furia cu greu ascunsă a 
mulţimii din timpul Turneului nostru Triumfal. 
Şi, dintr-odată, sunt absolut sigură că 
Districtul 4 s-a revoltat. 

Încep să mă interesez, cu nepăsare, despre 
celelalte greutăţi pe care iarna aceasta le-a 
mai adus. Nu sunt obişnuiţi cu lipsurile, aşa că 
orice întrerupere a aprovizionării, oricât de 
neînsemnată, are impact asupra lor. Când 
sunt pregătită să fiu îmbrăcată, plângerile lor 
despre dificultatea de a face rost de diferite 
produse - de la carnea de crab până la cipuri 
muzicale şi panglici - îmi dau indicii asupra 
districtelor care e posibil să se fi revoltat. 


Fructe de mare din Districtul 4. Gadgeturi 
229 


electronice din Districtul 3. Şi, bineînţeles, 
materiale textile din Districtul 8. Gândul la o 
revoltă atât de larg răspândită mă face să mă- 
nfior de spaimă şi de excitare. 

Vreau să-i întreb mai multe, dar apare 
Cinna, ca să mă-mbrăţişeze şi să-mi verifice 
machiajul. Atenţia i se îndreaptă direct spre 
cicatricea de pe obraz. Am cumva impresia că 
nu crede povestea cu alunecatul pe gheaţă, 
dar nu pune întrebări. Se mulţumeşte să-mi 
dozeze cantitatea de pudră, şi puţinul care se 
mai putea zări din urma lăsată de bici dispare. 

La parter, camera de zi a fost golită şi 
luminată pentru şedinţa foto. Effie se simte 
foarte bine dându-le comenzi tuturor celor din 
jur şi având grijă să ne încadrăm în programul 
stabilit. Probabil că face o treabă bună, fiindcă 
sunt şase rochii şi pentru fiecare e nevoie de 
alt voal, alţi pantofi, alte bijuterii, altă coafură, 
alt decor, alt mod de iluminare. Dantelă crem, 
trandafiri roz şi zulufi. Satin ivoriu, tatuaje 
aurii şi verdeață. O rochie cu diamante, un 
voal plin de nestemate şi lumină de Lună. O 
rochie albă, de mătase grea, cu mâneci care 
îmi atârnă de la încheieturile mâinilor până la 
podea, şi perle. În momentul când o fotografie 
a fost aprobată, trecem imediat la pregătirea 
pentru următoarea. Mă simt ca un aluat, 
frământat şi remodelat iarăşi şi iarăşi. Mama 

230 


reuşeşte să-mi dea câte o îmbucătură de 
mâncare şi câte o sorbitură de ceai în timp ce 
sunt aranjată, dar, în momentul încheierii 
şedinţei foto, sunt moartă de foame şi de 
oboseală. Sper că acum o să pot petrece ceva 
timp împreună cu Cinna, dar Effie zoreşte pe 
toată lumea către uşă şi trebuie să mă 
mulţumesc cu promisiunea unui telefon. 

S-a lăsat seara, şi picioarele mă dor din 
cauza tuturor pantofilor demenţiali, aşa că 
renunţ la orice intenţie de a merge în oraş. Mă 
urc în schimb la etaj şi mă spăl de toate 
straturile de machiaj, cremă şi vopsea, apoi 
cobor la parter şi îmi usuc părul lăsându-mă 
dogorită de foc. Prim, care s-a întors de la 
şcoală la timp ca să vadă ultimele două rochii, 
pălăvrăgeşte cu mama despre ele. Amândouă 
par nespus de încântate de şedinţa foto. Când 
mă las să cad pe pat, îmi dau seama că o 
consideră o dovadă a faptului că sunt în 
siguranţă. Că la Capitoliu a fost trecut cu 
vederea amestecul meu în pedeapsa prin 
biciuire, fiindcă, oricum, nimeni nu se agită şi 
nu face atâtea cheltuieli pentru cineva pe care 
are de gând să-l ucidă. Şi asta cam aşa e. 

În coşmar, port rochia de mireasă din 
mătase, dar e ferfeniţită şi plină de noroi. 
Mânecile lungi se tot agaţă de spini şi de 
crengi în timp ce fug prin pădure. O haită de 

231 


tributuri mutante se apropie tot mai mult şi 
mai mult, până când mă copleşesc cu 
răsuflările lor fierbinţi şi cu colții picurând de 
salivă şi mă trezesc ţipând. 

Zorile sunt prea aproape ca să mă 
străduiesc s-adorm din nou. În plus, azi 
trebuie să ies neapărat în oraş şi să stau de 
vorbă cu cineva. La Gale, în mină, n-o să pot 
ajunge. Dar am nevoie de Haymitch sau de 
Peeta, sau de altcineva cu care să împart 
povara tuturor celor întâmplate de la vizita 
mea la lac. Proscrişi fugari, garduri 
electrificate, un District 13 independent, 
lipsuri în Capitoliu. Totul. 

lau micul dejun cu mama şi cu Prim şi plec 
în căutarea unui confident. Aerul e cald şi plin 
de speranţe, prevestind primăvara. Un 
moment potrivit pentru o revoltă, îmi spun eu. 
Toată lumea se simte mai puţin vulnerabilă 
după ce a scăpat de iarnă. Peeta nu e acasă. 
Îmi închipui c-a plecat deja în oraş. Însă sunt 
surprinsă să-l văd pe Haymitch foindu-se atât 
de devreme prin bucătărie. Intru în casa lui 
fără să bat la uşă. O aud pe Hazelle la etaj, 
măturând podelele casei acum curată lună. 
Haymitch nu e beat criţă, dar nici nu pare 
prea sigur pe picioare. Cred că zvonurile care 
spun că Ripper s-ar fi apucat din nou de 


afaceri sunt adevărate. Mă gândesc că e 
232 


poate mai bine să-l las să se bage în pat, când 
el propune să facem o plimbare prin oraş. 

Eu şi Haymitch avem acum un soi de limbaj 
prescurtat. În câteva minute, îl pun la curent, 
iar el îmi povesteşte că sunt zvonuri şi despre 
revolte în Districtele 7 şi 11. Dacă intuiţia nu 
mă înşală, asta ar însemna că aproape 
jumătate dintre districte au făcut măcar câte o 
încercare de revoltă. 

— Încă mai eşti de părere că aici n-o să 
meargă? îl întreb. 

— Încă nu e momentul. Toate aceste alte 
districte sunt mult mai mari. Chiar dacă 
jumătate dintre locuitori se ascund de frică în 
casele lor, rebelii au o şansă. Aici, în 
Doisprezece, trebuie să fim toţi sau nici unul, 
îmi răspunde el. 

Nu m-am gândit la asta. Că ne lipseşte 
puterea pe care o dă numărul. 

— Dar, poate, la un moment dat? insist. 

— Poate. Dar suntem prea puţini, prea slabi 
şi nu avem arme nucleare, zice el, cu o umbră 
de sarcasm. 

N-a fost prea entuziasmat de povestea mea 
despre Districtul 13. 

— Ce crezi că le vor face, Haymitch? 
Districtelor rebele? 

— Ei, ai auzit ce-au făcut în Opt. Şi ai văzut 
ce-au făcut aici, fără ca nici măcar să fi fost 

233 


provocaţi. Dacă lucrurile or să le scape într- 
adevăr din mână, cred că nu vor vedea nici o 
problemă în distrugerea altui district, aşa cum 
s-a întâmplat cu Treisprezece. Îl vor 
transforma într-un exemplu, înţelegi? 

— Aşadar, tu crezi că Treisprezece a fost 
distrus cu adevărat? Bonnie şi Twill aveau 
totuşi dreptate în privinţa filmului cu gaița- 
zeflemitoare, spun eu. 

— OK, dar ce dovedeşte asta? De fapt, 
nimic. Există o mulţime de motive pentru care 
ar putea folosi un film vechi. Probabil că arată 
mai impresionant. Şi e mult mai uşor, nu-i 
aşa? Nu e mai simplu să apeşi câteva butoane 
în camera de montaj decât să zbori până 
acolo pentru o filmare? Ideea că Treisprezece 
a renăscut cumva, şi Capitoliul ignoră asta 
pare genul de zvon de care se agaţă oamenii 
disperaţi. 

— Ştiu. Nu făceam altceva decât să sper. 

— Excelent, fiindcă eşti într-adevăr 
disperată, spune Haymitch. 

Nu mai aduc alte argumente pentru că, 
fireşte, el are dreptate. 

Prim se întoarce de la şcoală spumegând de 
entuziasm. Profesorii au anunţat că e 
obligatoriu să urmărim programul tv din seara 
asta. 


— Cred c-o să fie şedinţa ta foto! 
234 


— Nu se poate, Prim. Fotografiile au fost 
făcute abia ieri, obiectez eu. 

— Ei, aşa a auzit toată lumea, zice ea. 

Sper că se înşală. N-am avut timp să-l 
pregătesc pe Gale pentru nimic din toate 
astea. De când cu biciuirea, îl întâlnesc doar 
când ajunge pe la noi ca să vadă mama cum i 
se vindecă rănile. E adesea programat să 
lucreze în mină câte şapte zile pe săptămână. 
În cele câteva minute de intimitate de care 
am avut parte în vreme ce îl conduceam 
înapoi în oraş, am aflat că începutul unei 
revolte în Doisprezece a fost înăbuşit de 
interdicțiile lui Thread. Gale ştie că n-am de 
gând să fug, dar mai ştie şi că, dacă districtul 
nostru nu se revoltă, sunt menită să devin 
mireasa lui Peeta. Să mă vadă pe ecran 
pierzând vremea îmbrăcată în rochiile alea 
superbe... ce-o să înţeleagă de aici? 

La şapte şi jumătate, când ne adunăm în 
jurul televizorului, descopăr că dreptatea a 
fost de partea lui Prim. Cum era de aşteptat, 
iată-l pe Caesar Flickerman, adresându-se 
unei mulţimi numeroase, care ocupă toate 
locurile din tribunele aflate în faţa Centrului de 
Antrenament, anunțând acel public favorabil 
că va urma vizionarea rochiilor mele de 
mireasă. Îl prezintă pe Cinna, devenit vedetă 


peste noapte datorită costumelor pe care mi 
235 


le-a creat pentru Jocuri, şi, după un minut de 
conversaţie veselă, suntem sfătuiţi să ne 
îndreptăm atenţia către un ecran enorm. 

Acum înţeleg cum a fost posibil să mă 
fotografieze ieri şi să prezinte spectacolul 
special în seara asta. Cinna a conceput, iniţial, 
două duzini de rochii de mireasă. De atunci s- 
a desfăşurat procesul restrângerii numărului 
de desene, al confecţionării rochiilor, al 
alegerii accesoriilor. S-ar părea că, în 
Capitoliu, spectatorilor li s-au oferit ocazii de 
a-şi vota preferinţele în fiecare stadiu. Totul a 
culminat cu fotografierea mea în ultimele şase 
rochii rămase şi sunt sigură că inserarea 
imaginilor în spectacol s-a făcut cât ai clipi. 
Publicul întâmpină fiecare fotografie 
reacţionând puternic. Oamenii ţipă şi îşi 
ovaţionează favoritele, huiduindu-le pe cele 
care nu le sunt pe plac. Fiindcă au votat şi au 
făcut probabil pariuri, spectatorii au investit 
foarte mult în rochiile mele de mireasă. E 
straniu să îi privesc gândindu-mă că eu nu m- 
am ostenit nici măcar să probez vreuna 
înainte de sosirea aparatelor de fotografiat. 
Caesar anunţă că toţi cei interesaţi trebuie să- 
şi dea votul final până a doua zi la amiază. 

— Să-i pregătim lui Katniss Everdeen o 
nuntă în stil mare! strigă el către mulţime. 


Sunt pe punctul de a închide televizorul, dar 
236 


Caesar ne spune să rămânem în faţa 
ecranelor pentru un alt mare eveniment al 
serii. 

— Chiar aşa, anul acesta avem cea de-a 
Şaptezeci şi cincea Ediţie a Jocurilor Foamei, 
ceea ce înseamnă că a sosit momentul celui 
de-al treilea Jubileu al Pacificării! 

— Ce-au de gând? întreabă Prim. Până 
atunci mai sunt câteva luni. 

Ne întoarcem amândouă spre mama, a cărei 
figură e solemnă şi distantă, ca şi cum ar 
retrăi amintiri din trecut. 

— Probabil că vor citi cartonaşul. 

Incepe imnul şi mă simt sugrumată de 
repulsie când preşedintele Snow ia în 
stăpânire scena. E urmat de un băieţel în 
costum alb, care aduce o cutie simplă, de 
lemn. Imnul se încheie, şi preşedintele Snow 
începe să vorbească, reamintindu-ne de Zilele 
Negre care au dat naştere Jocurilor Foamei. 
Când au fost stabilite regulile jocului, s-a 
hotărât ca, la fiecare douăzeci şi cinci de ani, 
aniversarea să fie marcată de un Jubileu al 
Pacificării. Ceea ce impune crearea unei 
versiuni glorioase a Jocurilor, pentru a păstra 
vie amintirea celor ucişi ca urmare a revoltei 
districtelor. 

Cuvintele lui nu ar putea fi mai bine ţintite, 


de vreme ce eu una bănuiesc că mai multe 
237 


districte se revoltă chiar acum. 

Preşedintele Snow continuă povestindu-ne 
ce s-a întâmplat la precedentele Jubilee ale 
Pacificării. 

— Cu ocazia celei de-a douăzeci şi cincea 
aniversări, pentru ca rebelilor să li se aducă 
aminte că moartea copiilor lor e urmarea 
propriei lor decizii de a apela la violenţă, 
fiecare district a trebuit să organizeze alegeri 
şi să voteze tributurile care aveau să-l 
reprezinte. 

Mă întreb ce-or fi simţit. Alegându-i pe copiii 
care trebuiau să plece. Mă gândesc că e mult 
mai cumplit să fii trimis la Jocuri de vecinii tăi 
decât să ţi se extragă numele dintr-o urnă. 

— La a cincizecea aniversare, continuă 
preşedintele, spre a se reaminti faptul că 
pentru fiecare cetăţean al Capitoliului au murit 
câte doi rebeli, districtelor li s-a cerut să 
trimită de două ori mai multe tributuri. 

Îmi imaginez cum e să înfrunţi un lot de 
patruzeci şi cinci de concurenţi în loc de 
douăzeci şi trei. Şanse mai mici, mai puţină 
speranţă şi, în final, mai mulţi copii morţi. În 
anul acela a câştigat Haymitch... 

— Am avut o prietenă care s-a dus atunci la 
Jocuri, spune mama, cu voce scăzută. 
Maysilee Donner. Părinţii ei erau proprietarii 
cofetăriei. După aceea mi-au dat pasărea ei. 

238 


Un canar. 

Schimb o privire cu Prim. E prima oară când 
auzim de Maysilee Donner. Poate fiindcă 
mama ştia că am fi vrut să aflăm cum a murit. 

— lar acum sărbătorim cel de-al treilea 
Jubileu al Pacificării, spune preşedintele. 

Băieţelul în alb face un pas înainte, 
întinzând cutia în vreme ce îi deschide 
capacul. Putem vedea şirurile ordonate de 
plicuri îngălbenite, aşezate pe verticală. 
Indiferent cine o fi născocit Jubileele Pacificării 
s-a pregătit pentru secole întregi de Jocuri ale 
Foamei. Preşedintele ia plicul marcat clar cu 
un 75. Işi strecoară un deget pe sub clapetă şi 
scoate un pătrăţel de hârtie. Citeşte fără nici o 
ezitare: 

— La a şaptezeci şi cincea aniversare, 
pentru a li se reaminti rebelilor că nici cei mai 
puternici dintre ei nu pot înfrânge puterea 
Capitoliului, tributurile de sex bărbătesc şi 
femeiesc vor fi extrase din totalul 
învingătorilor în viaţă. 

Mama scoate un țipăt slab, şi Prim îşi 
îngroapă faţa în palme, dar eu mă simt mai 
degrabă ca oamenii pe care îi zăresc în 
mulţimea de pe ecran. Uşor nedumerită. Ce 
vrea să spună? Totalul învingătorilor în viaţă? 

Apoi pricep, înţeleg ce înseamnă. Cel puţin 
pentru mine. În Districtul 12 nu există decât 

239 


trei învingători dintre care se poate alege. Doi 
bărbaţi. O femeie... 
Mă întorc în arenă. 


240 


Chapter 13 


Trupul meu reacţionează înaintea minţii şi 
ies în fugă pe uşă, traversez peluzele din 
Cartierul Învingătorilor şi mă reped în 
întunericul de dincolo de ele. Umezeala din 
pământul mustind de apă îmi îmbibă şosetele 
şi sunt conştientă de mugşcătura tăioasă a 
vântului, dar nu mă opresc. Unde? Unde să 
mă duc? În pădure, fireşte. Ajung lângă gard 
înainte ca băzâitul să-mi aducă aminte cât de 
încolţită sunt. Mă retrag gâfâind, mă răsucesc 
pe călcâie şi o rup din nou la fugă. 

Următorul lucru pe care-l ştiu e că sunt în 
patru labe, în pivniţa unei case nelocuite din 
Cartierul Învingătorilor. Prin deschiderea 
ferestrei de deasupra capului pătrund razele 
palide ale Lunii. Mi-e frig, sunt udă şi mi s-a 
tăiat răsuflarea, dar încercarea de evadare n-a 
reuşit să înfrângă isteria care izvorăşte din 
interiorul meu, răzbătând la suprafaţă. O să 
mă sufoce dacă nu e eliberată. 

Strâng grămadă partea din faţă a cămăşii, 
mi-o îndes în gură şi încep să ţip. Nu ştiu cât 
timp o fac. Dar, când încetez, aproape că nu 
mai am glas. 

Mă ghemuiesc pe o parte şi mă holbez la 


241 


petele de lumină pe care Luna le aruncă pe 
podea. 

Înapoi în arenă. Înapoi în lumea 
coşmarurilor. Acolo mă duc. Trebuie să 
recunosc că n-am prevăzut asta, că am 
anticipat doar o multitudine de alte lucruri. 
Umilirea publică, tortura, execuţia. Fuga prin 
ţinuturile sălbatice, cu Apărătorii Păcii şi cu 
aeronavele pe urmele mele. Căsătoria cu 
Peeta şi copiii noştri obligaţi să intre în arenă. 
Dar niciodată reîntoarcerea mea la Jocuri, 
printre competitori. De ce? Pentru că nu există 
nici un precedent. Învingătorii nu mai iau 
parte la extragere, toată viaţa lor. Asta e 
înţelegerea dacă învingi. Asta a fost până 
acum. 

Văd un soi de pânză, de genul celei care se 
pune pe jos când zugrăveşti. O trag peste 
mine, ca pe o pătură. Undeva, departe, mă 
strigă cineva. Dar, pe moment, îmi îngădui să 
nu mă gândesc nici măcar la oamenii pe care 
îi iubesc cel mai mult, mă gândesc numai la 
mine. Şi la ceea ce mi se aşterne înainte. 

Pânza e ţeapănă, dar ţine de cald. Muşchii 
mi se relaxează, bătăile inimii încetinesc. Văd 
cutia de lemn din mâinile băieţelului, îl văd pe 
preşedintele Snow scoțând plicul îngălbenit. E 
posibil ca acesta să fi fost adevăratul Jubileu 


al Pacificării, scris pe foaia de hârtie acum 
242 


şaptezeci şi cinci de ani? Pare puţin probabil. 
E o rezolvare prea perfectă a tulburărilor 
cărora trebuie să le facă faţă Capitoliul în 
prezent. Scapă de mine şi supun districtele, 
primind totul cadou, într-un singur pacheţel 
frumos ambalat. 

Vocea preşedintelui Snow îmi răsună în 
minte. 

— La a şaptezeci şi cincea aniversare, 
pentru a li se reaminti rebelilor că nici cei mai 
puternici dintre ei nu pot înfrânge puterea 
Capitoliului, tributurile de sex bărbătesc şi 
femeiesc vor fi extrase din totalul 
învingătorilor în viaţă. 

Da, învingătorii sunt cei mai puternici dintre 
noi. Au supravieţuit în arenă şi au scăpat din 
laţul sărăciei, care îi strangulează pe ceilalţi. 
Sunt sau ar trebui să spun suntem 
întruchiparea speranţei acolo unde nu există 
speranţă. lar acum douăzeci şi trei dintre noi 
vor fi ucişi, pentru a demonstra că până şi 
speranţa nu e decât o amăgire. 

Mă bucur că am câştigat abia anul trecut. 
Altminteri i-aş cunoaşte pe toţi ceilalţi 
învingători, nu numai pentru că i-am văzut la 
televizor, ci şi fiindcă sunt oaspeţi la fiecare 
ediţie a Jocurilor. Chiar dacă nu sunt mentori, 
aşa cum trebuie să fie Haymitch de fiecare 


dată, au obligaţia de a se întoarce în fiecare 
243 


an la Capitoliu, cu ocazia evenimentului. Cred 
că o mare parte dintre ei sunt prieteni. În timp 
ce singurul prieten pe care mă voi teme eu să 
nu fiu nevoită să-l ucid o să fie Peeta sau 
Haymitch. Peeta sau Haymitch! 

Mă ridic în capul oaselor, aruncând cât colo 
pânza. Ce-mi trece prin minte? Nu există nici o 
situaţie în care aş putea să-i ucid vreodată pe 
Peeta sau pe Haymitch. Dar unul dintre ei o să 
fie cu mine în arenă, asta e sigur. Ar putea 
chiar să hotărască, între ei, cine va fi. 
Indiferent al cui nume va fi extras, celălalt va 
putea să se ofere voluntar, luându-i locul. Ştiu 
deja ce-o să se-ntâmple. Peeta o să-i ceară lui 
Haymitch să-l lase pe el în arenă, indiferent ce 
s-ar întâmpla. Pentru binele meu. Ca să mă 
protejeze. 

Mă împleticesc prin pivniţă în căutarea unei 
ieşiri. Cum am pătruns în locul ăsta? Găsesc 
pe bâjbâite drumul în susul treptelor către 
bucătărie şi văd că partea de sticlă a uşii a 
fost spartă. Probabil de-asta îmi sângerează 
mâna. Mă grăbesc să ies din nou în noapte şi 
o iau drept spre casa lui Haymitch. Stă singur 
la masa din bucătărie, strângând o sticlă de 
votcă pe jumătate goală într-o mână şi cuțitul 
în cealaltă. Beat ca un porc. 

— Ah, uite-o şi pe ea. Dărâmată. În cele din 


urmă ai făcut calculul, nu-i aşa, iubito? Ai 
244 


înţeles că n-o să pleci singură-n arenă? Şi ai 
venit să mă rogi... ce? întreabă el. 

Nu-i răspund. Fereastra e larg deschisă, şi 
vântul mă pătrunde de parcă aş fi afară. 

— Recunosc c-a fost mai uşor pentru băiat. 
A ajuns aici înainte de a apuca să desigilez 
sticla. Implorându-mă să-i dau o altă şansă de 
a ajunge înăuntru. Dar tu ce-ai putea să-mi 
ceri? Îmi imită vocea. la-i locul, Haymitch, 
pentru că, nimic altceva neavând cum să se 
schimbe, aş prefera ca şansa de a-şi trăi restul 
vieţii să-i fie oferită mai degrabă lui Peeta 
decât ţie? 

Îmi muşc buzele fiindcă, odată ce a spus-o, 
mă tem că e ceea ce doresc. Să trăiască 
Peeta, chiar dacă asta înseamnă moartea lui 
Haymitch. Nu, nu e adevărat. Bineînţeles că 
Haymitch e nesuferit, dar el e acum familia 
mea. De ce-am venit? mă întreb. Ce anume aş 
putea căuta aici? 

— Am venit să beau ceva, răspund. 

El izbucneşte în râs şi trânteşte sticla pe 
masă, în faţa mea. Îi şterg gura cu mâneca şi 
iau două înghiţituri înainte de a simţi că mă 
sufoc. Am nevoie de câteva minute ca să-mi 
revin, dar continuă să-mi curgă ochii şi nasul. 
Însă simt în mine alcoolul ca pe un foc, şi asta- 
mi place. 


— Poate ar trebui să fii tu, spun, pe un ton 
245 


pragmatic, trăgându-mi un scaun. Oricum 
urăşti viaţa. 

— Cât se poate de adevărat, zice el. Şi, de 
vreme ce data trecută am încercat să te ţin pe 
tine în viaţă... se pare că de data asta sunt 
obligat să-l salvez pe băiat. 

— Încă un punct corect de vedere, apreciez 
eu, ştergându-mi nasul şi ridicând din nou 
sticla. 

— Argumentul lui Peeta a fost că, de vreme 
ce te-am ales pe tine, acum îi sunt dator lui. 
Trebuie să-i dau orice vrea. lar ceea ce îşi 
doreşte e şansa de a ajunge din nou în arenă, 
ca să te protejeze, îmi povesteşte Haymitch. 

Ştiam. În privinţa asta, Peeta e previzibil. În 
timp ce eu mă tăvâăleam pe podeaua pivniţei, 
gândindu-mă numai la mine, el era aici, 
gândindu-se numai la mine. Ruşine nu e un 
cuvânt destul de dur pentru ceea ce simt. 

— Ştii, ai putea trăi o sută de vieţi fără s- 
ajungi să-l meriţi, spune Haymitch. 

— Da, da, mă răstesc eu. Fără îndoială că, 
din acest trio, el e cel mai bun. Aşa că, ce-ai 
de gând? 

— Nu ştiu, oftează Haymitch. Să mă întorc 
în arenă cu tine, dacă s-o putea. Dacă o să fie 
extras numele meu, n-o să aibă nici o 
importanţă. El o să se ofere voluntar ca să-mi 


ia locul. 
246 


Stăm o vreme în tăcere. 

— Pentru tine ar fi cumplit în arenă, nu-i 
aşa? Fiindcă îi cunoşti pe toţi ceilalţi? îl întreb. 

— Oh, cred că putem conta pe faptul c-o să 
fie de nesuportat, oriunde m-aş afla. Arată 
spre sticlă cu o înclinare a capului. Acum pot 
s-o iau înapoi? 

— Nu, răspund, înconjurând-o cu braţele. 

Haymitch scoate alta de sub masă şi îi 
deşurubează dopul. Însă eu realizez că n-am 
venit aici doar ca să beau. Mai vreau şi 
altceva de la Haymitch. 

— OK, mi-am dat seama ce vreau să-ţi cer. 
Dacă la Jocuri luăm parte eu şi Peeta, de data 
asta încercăm să-l ţinem în viaţă pe el. 

În ochii lui injectaţi pâlpâie ceva. Durerea. 

— Aşa cum spuneai, o să fie cumplit, oricum 
ai întoarce lucrurile. Dar, indiferent ce vrea 
Peeta, e rândul lui să fie salvat. l-o datorăm 
amândoi. Vocea mea capătă un ton 
implorator. În plus, Capitoliul mă urăşte atât 
de mult, încât sunt ca şi moartă. El ar putea 
avea o şansă. Te rog, Haymitch. Spune c-o să 
m-ajuţi. 

El se încruntă la sticlă, cântărindu-mi 
vorbele. 

— Foarte bine, răspunde în cele din urmă. 

— Mulţumesc. 


Acum ar trebui să trec pe la Peeta, dar nu 
247 


vreau. Mi se învârteşte capul din cauza 
băuturii şi mă simt atât de dărâmată, încât 
cine ştie cu ce m-ar putea convinge să fiu de 
acord. Nu, acum trebuie să mă duc acasă, să 
dau ochii cu mama şi cu Prim. 

În timp ce mă îndrept clătinându-mă spre 
treptele casei mele, uşa din faţă se deschide, 
şi braţele lui Gale mă trag la pieptul lui. 

— Am greşit. Trebuia să fi plecat când ai 
spus tu, îmi şopteşte. 

— Nu, îl contrazic. 

Nu-mi pot focaliza privirea, şi alcoolul mi se 
varsă din sticlă, prelingându-se pe haina lui 
Gale, în josul spatelui, dar el nu pare să se 
sinchisească. 

— Nu e prea târziu, spune. 

Peste umărul lui, le văd pe mama şi pe Prim 
agăţându-se una de alta în pragul uşii. Fugim. 
Ele mor. lar acum trebuie să-l protejez pe 
Peeta. Discuţie încheiată. 

— Ba da, este. A 

Genunchii îmi cedează, şi el mă susţine. In 
timp ce alcoolul îmi ia mintea în stăpânire, 
aud sticla spărgându-se de podea. Ceea ce 
pare firesc, de vreme ce mă lasă toate 
puterile şi nu mai pot ţine în mână nimic. 

Când mă trezesc, abia reuşesc să ajung la 
toaletă înainte ca votca să-şi facă din nou 


apariţia. Când mi se urcă în gât, arde la fel de 
248 


tare ca la coborâre şi e de două ori mai rău la 
gust. Când termin de vomitat tremur şi sunt 
transpirată, dar cea mai mare parte a băuturii 
mi-a ieşit măcar din organism. Însă în sânge 
mi-a ajuns o cantitate suficientă ca să-mi dea 
dureri de cap, să am gura uscată şi să-mi 
clocotească stomacul. 

Deschid duşul şi stau sub jetul cald vreme 
de un minut înainte de a-mi da seama că sunt 
încă în lenjeria de corp. Mama trebuie să-mi fi 
scos numai hainele soioase de deasupra şi să 
mă fi vârât în pat. Îmi arunc hainele ude în 
chiuvetă şi îmi torn şampon pe cap. Simt 
înţepături în mâini şi aşa observ zgâărieturile, 
mici şi egale, înşirate de-a lungul unei palme 
şi în susul celeilalte mâini, pe partea laterală. 
Imi amintesc vag că am spart un geam 
noaptea trecută. Mă frec din cap până-n 
picioare, oprindu-mă numai ca să vărs din 
nou, acolo, sub duş. E mai ales fiere şi se 
prelinge în josul scurgerii făcând bulbuci cu 
miros dulceag. 

În sfârşit curată, îmi pun halatul şi mă întorc 
în pat, ignorându-mi părul ud, din care picură 
apa. Mă bag sub pături, convinsă că aşa 
trebuie să te simţi după ce ai fost otrăvit. Paşii 
care urcă scările îmi reînnoiesc panica de azi- 
noapte. Nu sunt pregătită să dau ochii cu 


mama şi cu Prim. Trebuie să mă adun ca să 
249 


pot fi calmă şi încrezătoare, aşa cum am fost 
când ne-am luat rămas-bun, în ziua ultimei 
extrageri. Trebuie să fiu puternică. Mă 
străduiesc să mă ridic în capul oaselor, îmi 
îndepărtez părul ud de pe tâmplele care 
zvâcnesc şi mă întăresc ca să pot face faţă 
întâlnirii. 

Ele apar în cadrul uşii, aducând ceai şi pâine 
prăjită, cu feţele pline de îngrijorare. Deschid 
gura, cu intenţia de a începe cu un soi de 
glumă, şi izbucnesc în lacrimi. 

Şi cu asta s-a zis cu puterea. 

Mama se aşază pe o margine a patului, Prim 
se strecoară lângă mine şi amândouă mă iau 
în braţe, scoțând sunete încete, liniştitoare, 
până când mă opresc din plâns. Pe urmă Prim 
aduce un prosop şi îmi şterge părul, 
pieptănându-mi buclele, în timp ce mama mă 
convinge să mănânc pâine cu ceai. Mă 
îmbracă într-o pijama călduroasă, mă învelesc 
cu mai multe pături şi adorm din nou. 

Când mă trezesc pot spune, după lumina 
soarelui, că e după-amiaza târziu. Pe noptiera 
mea e un pahar cu apă şi o înghit lacomă, cu 
sete. Încă mai am impresia că mi se clatină 
capul şi stomacul, dar amândouă sunt într-o 
stare mult mai bună decât înainte. Mă ridic, 
mă îmbrac, îmi împletesc din nou părul. 


Înainte de a cobori, mă opresc în vârful 
250 


scărilor, simţindu-mă uşor ruşinată de modul 
în care am reacţionat la aflarea veştilor de- 
spre Jubileul Pacificării. Fuga mea fără ţintă, 
băutura în compania lui Haymitch, plânsul. 
Date fiind circumstanţele, cred că merit o zi în 
care să mi se tolereze slăbiciunile. Însă mă 
bucur că aparatele de filmat n-au fost aici cu 
ocazia asta. 

La parter, mama şi Prim mă îmbrăţişează 
din nou, dar nu par copleşite de sentimente. 
Ştiu că şi le rețin, ca să-mi fie mie mai uşor. 
Privesc chipul lui Prim şi mi-e greu să-mi 
imaginez că e aceeaşi fetiţă plăpândă pe care 
am lăsat-o în urmă în ziua extragerii, acum 
nouă luni. Combinația între acel supliciu şi 
cele ce au urmat - cruzimea din district, 
cortegiul de bolnavi şi de răniţi pe care acum 
îi îngrijeşte ea însăşi dacă mama e prea 
ocupată - toate astea au maturizat-o. A mai şi 
crescut puţin; acum suntem, practic, la fel de 
înalte, dar nu asta o face să pară cu mult mai 
vârstnică. 

Mama îmi pune un polonic de supă într-o 
cană şi eu cer încă una, ca să i-o duc lui 
Haymitch. Pe urmă traversez peluza către 
casa lui. Abia s-a trezit şi acceptă cana fără 
comentarii. Stăm acolo, într-o pace aproape 
deplină, sorbindu-ne supa şi privind apusul 
soarelui prin fereastra camerei lui de zi. Aud 

251 


pe cineva foindu-se la etaj şi presupun că e 
Hazelle, dar peste câteva minute coboară 
Peeta şi, cu un gest hotărât, aruncă pe masăo 
cutie de carton cu sticle de votcă, goale. 

— Uite, s-a făcut, ne spune. 

Haymitch trebuie să-şi adune toate puterile 
ca să-şi poată concentra privirea asupra 
sticlelor, aşa că de vorbit vorbesc eu: 

— Ce s-a făcut? 

— Am vărsat tot alcoolul în scurgerea din 
baie, răspunde Peeta. 

Asta pare să-l zdruncine pe Haymitch, 
scoţându-l din apatie, şi bate neîncrezător cu 
palma în cutia de carton. 

— Ce-ai făcut? 

— Am aruncat rezervele de băutură, zice 
Peeta. 

— O să cumpere pur şi simplu alta, spun eu. 

— Nu, n-o să cumpere, mă contrazice el. În 
dimineaţa asta am dat de Ripper şi i-am spus 
c-o denunţ în secunda când îi vinde ceva 
unuia dintre voi. În plus, am şi despăgubit-o, 
dar nu cred că e nerăbdătoare să se întoarcă 
în custodia Apărătorilor Păcii. 

Haymitch îşi repede cuțitul înspre el, dar 
Peeta deviază lovitura cu atâta uşurinţă încât 
pare patetică. Pe mine mă cuprinde furia. 

— Nu-i treaba ta ce face el. 


— Ba e, întru totul. Indiferent cum cad sorții, 
252 


doi dintre noi vor merge din nou în arenă, 
avându-l pe celălalt ca mentor. Nu putem 
permite să existe un beţiv învederat în echipa 
asta. Mai ales tu nu poţi fi beţivă, Katniss, îmi 
spune Peeta. 

— Ce? scuip eu, indignată. 

Aş fi mult mai convingătoare dacă n-aş fi 
atât de mahmură. 

— Nu m-am îmbătat decât azi-noapte, în 
toată viaţa mea. 

— Da, şi uite în ce hal eşti, spune Peeta. 

Nu ştiu ce mă aşteptam să se-ntâmple la 
prima noastră întâlnire de după anunţ. Câteva 
îmbrăţişări şi sărutări. Poate puţină alinare. 
Dar nu asta. Mă întorc spre Haymitch. 

— Nu-ţi face griji, o să-ţi aduc eu mai multă 
votcă. 

— Atunci vă denunţ pe amândoi. Ca să vă 
treziţi din beţie în butuci, spune Peeta. 

— Care-i şpilul poveştii? întreabă Haymitch. 

— Şpilul e că doi dintre noi se întorc acasă 
de la Capitoliu. Un mentor şi un învingător, 
răspunde Peeta. Effie îmi trimite înregistrările 
tuturor învingătorilor în viaţă. O să privim 
Jocurile la care au luat parte şi-o să aflăm tot 
ce se poate despre stilul lor de luptă. O să 
câştigăm în greutate şi-o să devenim mai 
puternici. O să ne purtăm ca profesioniştii. ŞI 
unul dintre noi o să fie din nou învingător, 

253 


indiferent dacă vouă vă place sau nu! 

lese în grabă din încăpere, trântind uşa din 
faţă. 

Eu şi Haymitch ne crispăm la auzul 
bufniturii. 

— Nu-mi plac oamenii convinşi că numai ei 
au dreptate, spun. 

— Ce-i de plăcut aici? face el, începând să 
scurgă resturile din sticlele golite. 

— Tu şi cu mine. La noi doi se gândeşte 
când face planuri pentru întoarcerea acasă, 
ZIC eu. 

— Ei, atunci el este cel care se păcăleşte, 
comentează Haymitch. 

Dar, peste câteva zile, suntem de acord să 
ne purtăm ca profesioniştii, pentru că e cea 
mai bună metodă de a-l face şi pe Peeta să se 
antreneze. În fiecare seară urmărim vechile 
reluări ale Jocurilor câştigate de învingătorii 
încă în viaţă. Ne dăm seama că nu l-am 
întâlnit pe nici unul dintre ei în timpul 
Turneului Triumfal, ceea ce pare ciudat dacă 
priveşti în urmă. Când aduc asta în discuţie, 
Haymitch spune că apariţia lui Peeta şi a mea 
- mai ales a mea - intrând în legătură cu alţi 
învingători în districtele potenţial rebele era 
ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit 
preşedintele Snow. Învingătorii au un statut 


special şi, din punct de vedere politic, ar fi fost 
254 


periculos dacă lăsau impresia că susţin 
sfidarea mea la adresa Capitoliului. 
Calculându-le vârsta, ne dăm seama că unii 
dintre adversarii noştri ar putea fi bătrâni, 
ceea ce e trist şi liniştitor deopotrivă. Peeta ia 
o mulţime de notițe, Haymitch se oferă să ne 
dea informaţii despre personalităţile 
învingătorilor şi, încet-încet, începem să ne 
cunoaştem rivalii. 

În fiecare dimineaţă facem exerciţii care să 
ne fortifice trupurile. Alergăm, ridicăm greutăţi 
şi ne încordăm muşchii. În fiecare după- 
amiază ne perfecţionăm deprinderile 
războinice, aruncând cuțite şi luptându-ne 
corp la corp; îi învăţ chiar şi să se urce în 
copaci. Din punct de vedere oficial, tributurile 
n-au voie să se antreneze, dar nimeni nu 
încearcă să ne împiedice. Chiar şi în anii 
obişnuiţi, tributurile din Districtele 1, 2 şi 4 se 
dovedesc capabile să mânuiască sulițe şi 
săbii. Prin comparaţie, ceea ce facem noi nu 
înseamnă nimic. 

După anii de abuzuri, organismul lui 
Haymitch se opune îmbunătăţirilor. E încă 
remarcabil de puternic, dar cea mai scurtă 
alergare îi taie răsuflarea. Şi ai crede că un tip 
care doarme în fiecare noapte cu un cuţit în 
mână e în stare să nimerească peretele unei 


case când îl aruncă, dar mâinile îi tremură 
255 


într-un asemenea hal încât e nevoie de câteva 
săptămâni până să reuşească măcar atâta 
lucru. 

Totuşi, eu şi Peeta ne depăşim pe noi înşine 
ca urmare a noului stil de viaţă. Îmi oferă ceva 
de făcut. Ne dă tuturor o altă ocupaţie, în 
afară de a ne accepta înfrângerea. Mama ne 
supune unui regim special, ca să câştigăm în 
greutate. Prim ne tratează muşchii îndureraţi. 
Madge ne aduce pe furiş ziarele primite de 
tatăl ei de la Capitoliu. 

Pronosticurile asupra învingătorului 
învingătorilor ne situează printre favoriţi. Până 
şi Gale intră în scenă duminica, deşi nu-i 
îndrăgeşte nici pe Peeta, nici pe Haymitch, şi 
ne învaţă tot ce ştie despre capcane. Pentru 
mine e ciudat să stau de vorbă cu Peeta şi 
Gale în acelaşi timp, dar ei par să fi lăsat 
deoparte toate disensiunile pe care le-ar 
putea avea din pricina mea. 

— M-aş simţi mai bine dacă ar fi un tip pe 
care să-ţi fie uşor să-l urăşti, recunoaşte Gale 
într-o noapte, în timp ce îl conduc înapoi, în 
oraş. 

— Mie-mi spui, zic eu. Dacă l-aş fi putut uri 
în arenă, acum n-am fi dat cu toţii de beleaua 
asta. El ar fi fost mort, iar eu aş fi fost, de una 
singură, micuța învingătoare. 

— Şi noi doi unde-am fi fost, Katniss? 

256 


întreabă Gale imediat. 

Amuţesc pentru o clipă, fiindcă nu ştiu ce să 
spun. Unde aş fi ajuns cu pretinsul meu văr, 
care nu mi-ar fi fost văr dacă n-ar fi existat 
Peeta? M-ar mai fi sărutat şi eu i-aş mai fi 
răspuns la sărut dacă am fi fost liberi s-o 
facem? În alte circumstanţe, mi-aş fi îngăduit 
să-mi dau frâu liber sentimentelor în privinţa 
lui, amăgită de siguranţa oferită de bani şi de 
hrană şi de iluzia că, fiind o învingătoare, nu 
mă paşte nici o primejdie? Dar pericolul 
extragerii ar fi planat totuşi întotdeauna 
asupra noastră, asupra copiilor noştri. 
Indiferent ce aş fi vrut eu... 

— La vânătoare. Ca în fiecare duminică, 
răspund. 

Ştiu că întrebarea lui nu trebuia luată ca 
atare, dar asta e tot ce-i pot spune cu 
sinceritate. Gale ştie că l-am preferat pe el, nu 
pe Peeta, pe vremea când nu mă confruntam 
cu singura posibilitate de a-mi găsi astfel 
scăparea. Pentru mine e lipsit de sens să 
discutăm despre ceea ce ar fi putut fi. Chiar 
dacă l-aş fi ucis pe Peeta în arenă, tot nu mi- 
aş fi dorit să mă mărit cu nimeni. M-am logodit 
numai ca să salvez nişte vieţi, ceea ce s-a 
dovedit a fi un eşec desăvârşit. 

Mi-e oricum teamă că orice scenă 


sentimentală cu Gale l-ar putea împinge la un 
257 


gest extrem. Cum ar fi aţăâţarea unei revolte în 
mină. ŞI, aşa cum spune Haymitch, Districtul 
12 nu e pregătit pentru asta. Ba încă şi mai 
rău, e mai puţin pregătit decât înainte de 
anunţarea Jubileului Pacificării, pentru că încă 
o sută de Apărători ai Păcii au sosit cu trenul 
din dimineaţa următoare. 

Deoarece nu-mi fac planuri ca să 
supraviețuiesc pentru a doua oară, e cu atât 
mai bine cu cât Gale mă lasă să plec mai 
repede. Am de gând să-i dezvălui câte ceva 
după extragere, când ni se acordă o oră ca să 
ne luăm rămas-bun. Să-i spun cât de multa 
însemnat pentru mine în toţi aceşti ani. 

Cu cât a fost mai bună viaţa mea pentru că 
l-am cunoscut. Pentru că îl iubesc, deşi doar în 
acel fel limitat de care sunt în stare. 

Dar nu mi se oferă ocazia. 

Ziua extragerii e toridă şi posomorâtă. 
Asudaţi şi tăcuţi, locuitorii Districtului 12 
aşteaptă în piaţă, cu mitralierele aţintite 
asupra lor. Eu stau singură într-o mică 
porţiune delimitată cu frânghii, cu Peeta şi 
Haymitch într-un ţarc similar, în dreapta mea. 
Extragerea nu durează decât un minut. 
Strălucitoare cu peruca de un auriu metalic, 
Effie e lipsită de obişnuita ei vervă. E nevoită 
să zgârie o vreme pereţii bolului de extragere 


pentru fete ca să poată pescui singura 
258 


bucăţică de hârtie pe care toată lumea ştie 
deja că e scris numele meu. Pe urmă înhaţă 
biletul cu numele lui Haymitch. El abia dacă 
are timp să-mi arunce o privire nefericită 
înainte ca Peeta să se ofere voluntar pentru a- 
i lua locul. 

Suntem duşi imediat şi în grabă în clădirea 
Justiţiei, pentru a-l găsi pe Thread, 
comandantul Apărătorilor Păcii, aşteptându- 
ne. 

— Procedură nouă, ne spune el, zâmbind. 

Suntem călăuziţi spre uşa din spate, urcați 
într-o maşină şi transportaţi la gară. Pe peron 
nu e nici o cameră de luat vederi şi nici urmă 
de mulţimea care ar fi trebuit să ne conducă. 
Apar Haymitch şi Effie, escortaţi de gărzi. 
Apărătorii Păcii ne zoresc să ne urcăm cu toţii 
în tren şi trântesc uşa în urma noastră. Roţile 
se pun în mişcare. 

Şi, cu toate vorbele de rămas-bun încă pe 
buze, rămân cu ochii lipiţi de fereastră, privind 
cum dispare Districtul 12. 


259 


Chapter 14 


Stau la geam încă multă vreme după ce 
pădurea a înghiţit tot ce se mai putea întrezări 
din locul meu de baştină. De data asta nu am 
nici cea mai vagă speranţă că mă voi 
reîntoarce. Înaintea primelor mele Jocuri, i-am 
promis lui Prim că aveam să fac tot ce-mi era 
cu putinţă ca să înving, iar acum mi-am jurat 
mie însămi să fac tot ce-mi stă în puteri ca să-l 
ţin pe Peeta în viaţă. N-o să mă întorc 
niciodată. 

De fapt, mă gândisem care voiam să fie 
ultimele mele cuvinte adresate celor dragi. 
Plănuisem cum să închid şi să zăvorăsc cel 
mai bine toate uşile, lăsându-i în urmă trişti, 
dar în siguranţă. lar acum Capitoliul mi-a furat 
până şi asta. 

— O să scriem scrisori, Katniss, spune 
Peeta, din spatele meu. Oricum, aşa o să fie 
mai bine. O să le oferim o fărâmă din noi, de 
care să se agaţe. Haymitch o să le înmâneze 
în locul nostru, dacă... va fi nevoie să o facă. 

Încuviinţez din cap şi mă duc direct în 
camera mea. Mă aşez pe pat, ştiind că n-o să 
scriu niciodată scrisorile alea. Vor fi ca 
discursul pe care am încercat să-l compun ca 
omagiu pentru Rue şi Thresh, în Districtul 11. 

260 


Lucrurile par să-mi fie clare în minte, ba chiar 
şi atunci când vorbesc în faţa unei mulţimi, 
dar în urma peniţei cuvintele nu mi se înşiră 
niciodată aşa cum ar trebui. În plus, erau 
menite să însoţească îmbrăţişările şi 
sărutările, o mângăiere a părului lui Prim, o 
alta pe obrazul lui Gale, o strângere a mâinii 
lui Madge. Nu pot sosi alături de cutia de lemn 
care va conţine trupul meu rece şi ţeapăân. 

Cu inima prea îndurerată ca să plâng, nu îmi 
doresc decât să mă ghemuiesc în pat şi să 
dorm până mâine-dimineaţă, la sosirea în 
Capitoliu. Dar am o misiune. Nu, e mai mult 
decât o misiune. E ultima mea dorinţă. Ţine-l 
pe Peeta în viaţă. Şi, deşi pare atât de puţin 
probabil să reuşesc când sunt nevoită să 
înfrunt furia Capitoliului, e important să-mi pot 
controla jocul. Ceea ce n-o să se întâmple 
dacă-i jelesc pe toţi cei dragi de acasă. Lasă-i 
în pace, îmi spun. la-ţi rămas-bun şi uită-i. Mă 
străduiesc, gândindu-mă la ei pe rând, să-i 
eliberez ca pe nişte păsări din coliviile 
protectoare aflate în inima mea, încuindu-le 
ca să nu se poată întoarce. 

In clipa când Effie îmi bate la uşă, 
chemându-mă la cină, sufletul meu a rămas 
pustiu. Dar uşurarea nu e pe de-a-ntregul 
neplăcută. 

Cina e tristă. De fapt, suntem atât de 

261 


abătuţi încât tăcerile se prelungesc o vreme, 
întrerupte doar de îndepărtarea unui fel de 
mâncare şi de aducerea altuia. Supă rece de 
legume pasate. Peşte mărunţit cu piure de 
cartofi şi pastă cremoasă de lămâie ca 
garnitură. Păsăruici umplute cu sos de 
portocale, cu orez indian şi creson. Cremă de 
ciocolată presărată cu cireşe. 

Peeta şi Effie fac din când în când câte o 
încercare de a începe o conversaţie, care 
moare cu repeziciune. 

— Îmi place noul tău păr, Effie. 

— Mulţumesc. Am cerut special să-mi fie 
făcut aşa, ca să se asorteze cu broşa lui 
Katniss. Mă gândeam că ţie ţi-am putea face 
rost de un lanţ de aur pentru gleznă, iar lui 
Haymitch i-am putea găsi o brățară de aur sau 
altceva în genul ăsta, ca să arătăm ca o 
echipă, spune ea. 

Evident, Effie nu ştie că broşa mea cu gaiţă- 
zeflemitoare e acum un simbol folosit de 
rebeli. Cel puţin în Districtul 8. La Capitoliu 
continuă să fie un memento amuzant al unor 
Jocuri deosebit de captivante. Ce altceva ar 
putea fi? Adevăraţii rebeli nu plasează un 
simbol secret pe ceva atât de durabil cum e o 
bijuterie. Îl pun pe un biscuit, ca să poată fi 
mâncat cât ai clipi dacă e necesar. 


— Cred că e o idee excelentă, spune Peeta. 
262 


Ce părere ai, Haymitch? 

— Da, cum vreţi voi, vine răspunsul. 

Haymitch nu bea, dar pot spune că şi-ar 
dori. 

Effie şi-a dat deoparte propriul pahar cu vin 
când i-a remarcat eforturile. Dacă ar fi fost 
tribut, nu i-ar fi datorat nimic lui Peeta şi s-ar 
fi putut îmbăta oricât de tare ar fi vrut. Acum 
o să se străduiască din răsputeri să-l ţină în 
viaţă într-o arenă plină cu vechii lui prieteni şi 
probabil va da greş. 

— Poate ţi-am putea face şi ţie o perucă, 
spun eu, într-o încercare de frivolitate. 

El se mulţumeşte să-mi arunce o privire 
care îmi cere să-l las în pace şi ne mâncăm cu 
toţii crema în tăcere. 

— Ne uităm la reluările extragerilor? 
întreabă Effie, tamponându-şi colţurile gurii cu 
un şervet alb de olandă. 

Peeta se duce să-şi ia carnetul cu 
învingătorii în viaţă şi ne adunăm în 
compartimentul care găzduieşte televizorul, 
să vedem pe cine vom avea ca adversari în 
arenă. După ce fiecare s-a aşezat la locul lui, 
se aude imnul şi începe reluarea anuală a 
ceremoniilor de extragere din cele 
douăsprezece districte. 

In toată istoria Jocurilor, au existat şaptezeci 
şi cinci de învingători. Cincizeci şi nouă sunt 

263 


încă în viaţă. Recunosc chipurile multora, fie 
pentru că i-am văzut ca învingători sau 
mentori la Jocurile precedente, fie din 
înregistrările pe care le-am urmărit de curând. 
Unii sunt atât de bătrâni sau de mistuiţi de 
boli, de droguri sau de băutură încât nu ştiu 
de unde să-i iau. Aşa cum era de aşteptat, 
grupurile de învingători din Districtele 1,2 şi 4 
sunt cele mai numeroase. Dar fiecare district 
a reuşit să adune măcar câte un învingător şi 
o învingătoare. 

Extragerile se derulează cu repeziciune. 
Peeta pune cu sârguinţă asteriscuri pe 
carnetul lui, în dreptul numelor tributurilor 
alese. Cu faţa golită de emoţii, Haymitch îşi 
priveşte prietenii care ies în faţă şi urcă pe 
scenă. Cu un aer nefericit, Effie face 
comentarii şoptite, cum ar fi: „Oh, nu Cecelia” 
sau „Ei, Chaff n-a fost niciodată în stare să nu 
se amestece într-o luptă”, şi oftează des. 

Cât despre mine, încerc să-mi întipăresc în 
minte câte ceva despre celelalte tributuri, dar, 
aşa cum s-a întâmplat şi anul trecut, numai 
câteva îmi rămân cu adevărat în memorie. 
Fratele şi sora de o frumuseţe clasică din 
Districtul 1, care, în copilăria mea, au câştigat 
Jocurile în doi ani consecutiv. Brutus, un 
voluntar din Districtul 2, care trebuie să aibă 


cel puţin patruzeci de ani şi care pare că abia 
264 


aşteaptă să se întoarcă în arenă. Finnick, 
bărbatul frumos, cu părul de culoarea 
bronzului, din Districtul 4, care a fost 
încoronat cu un deceniu în urmă, la vârsta de 
paisprezece ani. În Districtul 4 e strigată şi o 
tânără isterică şi cu părul castaniu despletit, 
dar e înlocuită imediat de o voluntară, o 
femeie de optzeci de ani care ajunge pe scenă 
sprijinindu-se într-un baston. Pe urmă e 
Johanna Mason, singura femeie învingătoare 
din Districtul 7, care a câştigat acum câţiva 
ani, pretinzând că e o papă-lapte. Femeia din 
Districtul 8 pe care Effie o numeşte Cecelia şi 
care pare să aibă vreo treizeci de ani trebuie 
să se desprindă din mâinile a trei copii care 
aleargă să se agaţe de ea. E extras şi Chaff, 
un bărbat din Districtul 11, despre care ştiu că 
este prietenul lui Haymitch. 

E strigat numele meu. Pe urmă al lui 
Haymitch. Şi Peeta se oferă voluntar. Una 
dintre prezentatoare începe efectiv să plângă, 
fiindcă se pare că sorții nu vor fi niciodată în 
favoarea noastră, îndrăgostiţii din Districtul 12 
născuţi sub o stea potrivnică. Pe urmă îşi vine 
în fire şi adaugă, fiind gata să şi parieze, că 
„acestea vor fi cele mai reuşite Jocuri din 
istorie”. 

Haymitch părăseşte compartimentul fără 


nici o vorbă, iar Effie ne urează noapte bună 
265 


după câteva comentarii confuze despre un 
tribut sau altul. Eu mă mulţumesc să stau 
locului, privind cum rupe Peeta paginile de- 
spre învingătorii care n-au fost aleşi. 

— De ce nu te duci să dormi puţin? spune 
el. 

Pentru că nu pot face faţă coşmarurilor. Nu 
fără tine, mă gândesc. In noaptea asta vor fi 
cu siguranţă cumplite. Dar nu-i pot cere să 
doarmă cu mine. Abia dacă ne-am mai atins 
din noaptea biciuirii lui Gale. 

— Tu ce-ai de gând? îl întreb. 

— Doar să-mi revizuiesc puţin notițele. Să- 
mi fac o idee clară asupra pericolului pe care-l 
avem de înfruntat. Dar o să recapitulez totul 
împreună cu tine, mâine-dimineaţă. Du-te la 
culcare, Katniss, mă îndeamnă el. 

Aşa că mă urc în pat şi, cum era de 
aşteptat, mă trezesc peste câteva ore dintr-un 
coşmar în care bătrâna din Districtul 4 se 
transformă într-un rozător imens şi îmi 
devorează faţa. Ştiu că ţip, dar nu vine 
nimeni. Nici Peeta, nici măcar unul dintre 
însoțitorii de la Capitoliu. Îmi pun un halat şi 
încerc să mă liniştesc, scăpând de fiorii care- 
mi cuprind trupul. Mi-e imposibil să rămân în 
compartimentul meu, aşa că mă hotărăsc să 
plec în căutarea cuiva care să-mi facă un ceai 


sau o ciocolată caldă, sau ce-o fi. Poate 
266 


Haymitch nu s-a culcat. Sigur nu doarme. 

li cer unui însoțitor să-mi aducă lapte cald, 
cel mai calmant aliment care îmi vine în 
minte. Aud voci în compartimentul 
televizorului, intru şi îl găsesc pe Peeta. Pe 
canapea, alături de el, e cutia cu înregistrările 
vechilor Jocuri, trimise de Effie. Recunosc 
episodul în care câştigă Brutus. 

Când mă vede, Peeta se ridică şi opreşte 
banda cu un gest scurt. 

— N-ai putut să dormi? 

— Nu pentru prea mult timp, răspund. 

Imi aduc aminte de bătrâna transformată în 
rozătoare şi îmi strâng mai tare halatul, 
căutând mai multă siguranţă. 

— Vrei să-mi povesteşti? mă întreabă Peeta. 

Uneori nu mă pot împiedica să o fac, dar 
acum mă mulţumesc să scutur din cap, 
simţindu-mă nevolnică fiindcă visele îmi sunt 
deja bântuite de oameni cu care nu m-am 
luptat niciodată. 

Când Peeta îşi întinde braţele, mă duc direct 
spre ele. De când s-a anunţat Jubileul 
Pacificării, nu mi-a arătat nici un fel de 
afecţiune. A fost mai degrabă un antrenor 
foarte pretenţios, întotdeauna trăgând de noi, 
insistând ca eu şi Haymitch să alergăm mai 
repede, să mâncăm mai mult, să ne 


cunoaştem mai bine adversarii. lubit? Nici 
267 


gând. A abandonat orice pretenţie de a-mi fi 
fost vreodată prieten. Îmi înfăşor braţele 
strâns în jurul gâtului lui, înainte de a-mi cere 
să fac flotări sau altceva de felul ăsta. Însă el 
mă trage mai aproape şi îşi îngroapă faţa în 
părul meu. Căldura radiază din locul unde 
tocmai îmi atinge gâtul cu buzele, 
răspândindu-se încet şi cuprinzându-mă cu 
totul. E atât de bine, atât de imposibil de bine, 
încât ştiu că nu voi fi eu prima care să se 
desprindă. 

Şi de ce aş face-o? l-am spus adio lui Gale. 
N-o să-l mai revăd niciodată, asta e sigur. Nici 
unul dintre gesturile mele de acum nu-l mai 
poate răni. N-o să vadă sau o să creadă că joc 
teatru în faţa aparatelor de filmat. Măcar asta 
e o greutate care mi s-a luat de pe umeri. 

Ne întrerupe îmbrăţişarea sosirea 
însoţitorului de la Capitoliu care îmi aduce 
laptele. Pune pe masă o tavă pe care se află 
un urcior de lut cu lapte aburind şi două căni. 

— Am adus o ceaşcă în plus, ne spune. 

— Mulţumesc, îi răspund. 

— Şi am adăugat puţină miere în lapte. Ca 
să fie mai dulce. Şi doar un strop de mirodenii, 
precizează el. 

Ne priveşte ca şi cum ar vrea să mai spună 
ceva, apoi clatină uşor din cap şi iese de-a- 


ndăratelea din încăpere. 
268 


— Ce e cu el? întreb. 

— Cred că-i pare rău pentru noi, spune 
Peeta. 

— Cum să nu, fac eu, turnând laptele. 

— Vorbesc serios. Nu cred că toţi oamenii 
din Capitoliu vor fi fericiţi fiindcă ne întoarcem 
în arenă. Sau fiindcă se-ntorc ceilalţi 
învingători. Se ataşează de campionii lor. 

— Cred că vor trece peste asta imediat ce 
începe să curgă sângele, spun, cu voce plată. 

Adevărul e că, dacă există un singur lucru la 
care n-am timp să meditez prea mult, acela 
este de a-mi face griji pentru modul în care va 
afecta Jubileul Pacificării buna dispoziţie a 
locuitorilor Capitoliului. 

— Prin urmare te uiţi iar la toate 
înregistrările? 

— Nu tocmai. E un soi de selecţie, ca să văd 
diferite tehnici de luptă, zice Peeta. 

— Cine urmează? 

— Alege tu, mă îndeamnă, întinzându-mi 
cutia. 

Pe casete e notat anul Jocurilor şi numele 
câştigătorilor. Caut printre ele şi mă 
pomenesc dintr-odată că ţin în mână una pe 
care n-am mai văzut-o. Anul Jocurilor e 
cincizeci. Ceea ce înseamnă că e vorba despre 
al doilea Jubileu al Pacificării. lar numele 


învingătorului e Haymitch Abernathy. 
269 


— Nu ne-am uitat niciodată la asta, spun. 

Peeta clatină din cap. 

— Nu. Ştiam că Haymitch nu vrea. Aşa cum 
n-am vrut nici noi să scoatem în evidenţă 
Jocurile noastre. Şi, fiind în aceeaşi echipă, m- 
am gândit că n-are prea mare importanţă. 

— Câştigătorul din douăzeci şi cinci e aici? 
întreb. 

— Nu cred. Indiferent cine-o fi fost, trebuie 
să fi murit între timp şi Effie nu mi-a trimis 
decât învingătorii pe care era posibil să-i 
înfruntăm. Peeta cântăreşte caseta cu 
Haymitch în mână. De ce? Crezi că ar trebui s- 
o urmărim? 

— E singurul Jubileu pe care-l avem. Am 
putea spicui câte ceva important despre 
modul în care sunt organizate, îi răspund. 

Dar mă simt ciudat. Pare o încălcare gravă a 
intimităţii lui Haymitch. Nu ştiu de ce, fiindcă 
totul a fost public. Dar aşa este. Trebuie să 
recunosc şi că sunt extrem de curioasă. 

— Nu este nevoie să-i spunem lui Haymitch 
că noi am văzut-o. 

— OK, încuviinţează Peeta. 

Pune caseta în aparat şi eu mă ghemuiesc 
pe canapea, alături de el, cu cana cu lapte, 
care e cu adevărat delicios în amestec cu 
mierea şi cu mirodeniile, şi mă las captivată 


de a cincizecea ediţie a Jocurilor Foamei. După 
270 


imn, apare preşedintele Snow scoțând plicul 
pentru al doilea Jubileu al Pacificării. Arată mai 
tânăr, dar la fel de dezgustător. Citeşte de pe 
pătrăţelul de hârtie cu aceeaşi voce 
apăsătoare de care s-a folosit şi în cazul 
nostru, informând Panemul că, în cinstea 
jubileului Pacificării, numărul tributurilor va fi 
dublu. Scena a fost întreruptă la montaj, 
trecându-se direct la extrageri, unde sunt 
strigate nume după nume. 

În momentul când ajungem la Districtul 12, 
sunt pe deplin copleşită de numărul copiilor 
care merg la moarte sigură. Numele din 
Districtul 12 sunt strigate de o altă femeie, nu 
de Effie, dar şi ea începe tot spunând: 

— Mai întâi domnişoarele! 

Strigă numele unei fete din Filon, se vede 
după privirea ei, iar apoi o aud rostind 
„Maysilee Donner”. 

— Oh! exclam eu. A fost prietena mamei. 

Camera o descoperă în mulţime, agăţându- 
se de alte două fete. Toate blonde. Evident 
copii de negustori. 

— Cred că aceea care o îmbrăţişează e 
mama ta, spune Peeta, cu voce scăzută. 

Are dreptate. În timp ce Maysilee se 
desprinde curajoasă şi se îndreaptă spre 
scenă, o întrezăresc pe mama la vârsta mea şi 


îmi dau seama că nimeni n-a exagerat 
271 


descriindu-i frumuseţea. O ţine de mână o altă 
fată, care plânge şi seamănă perfect cu 
Maysilee, dar şi cu altcineva care îmi e 
cunoscut. 

— Madge, spun. 

— E mama ei. Ea şi Maysilee erau gemene 
sau cam aşa ceva, zice Peeta. Tata a pomenit 
odată despre asta. 

Mă gândesc la mama lui Madge, soţia 
primarului Undersee. Care îşi petrece 
jumătate de viaţă în pat, imobilizată de o 
durere cumplită, desprinsă de lume. Mă 
gândesc că niciodată n-am realizat ce 
legătură există între ea şi mama. Mă gândesc 
la Madge, apărând în toiul viscolului ca să 
aducă medicamentul calmant pentru Gale. Mă 
gândesc la broşa mea cu gaiţa-zeflemitoare şi 
la faptul că are o cu totul altă semnificaţie 
acum, când ştiu că i-a aparţinut cândva 
mătuşii lui Madge, Maysilee Donner, un tribut 
ucis în arenă. 

Numele lui Haymitch e strigat ultimul. Sunt 
mai şocată văzându-l pe el decât am fost la 
vederea mamei. Tânăr. Puternic. E greu de 
admis, dar era chiar chipeş. Părul negru, 
ondulat, ochii oamenilor din Filon, cenușii, 
strălucitori şi, chiar şi atunci, periculoşi. 

— Oh, Peeta, nu crezi că el a ucis-o pe 


Maysilee, nu-i aşa? izbucnesc eu. 
272 


Nu ştiu de ce, dar nu pot suporta gândul 
asta. 

— Cu patruzeci şi opt de jucători? Aş zice că 
erau slabe şanse, spune el. 

Carele defilează - copiii din Districtul 12 
fiind îmbrăcaţi în costume oribile de mineri - şi 
interviurile se derulează fulgerător. E prea 
puţin timp pentru a se focaliza asupra cuiva. 
Dar, de vreme ce Haymitch o să fie 
învingătorul, vedem întregul schimb de replici 
dintre el şi Caesar Flickerman, care arată 
exact ca întotdeauna în costumul său albastru 
- miez - de - noapte. Diferă numai părul, 
pleoapele şi buzele lui, toate de un verde 
închis. 

— Aşadar, Haymitch, ce părere ai despre 
Jocurile cu sută la sută mai mulţi concurenţi 
decât de obicei? întreabă Caesar. 

Haymitch ridică din umeri. 

— Nu mi se pare că ar fi cine ştie ce 
diferenţă. Sunt, în proporţie de sută la sută, la 
fel de proşti ca de obicei şi, ca urmare, 
socotesc că şansele mele sunt cam aceleaşi. 

Spectatorii izbucnesc în râs, şi Haymitch le 
adresează o jumătate de zâmbet. Sarcastic. 
Arogant. Indiferent. 

— N-a fost nevoit să se străduiască prea 
mult pentru asta, nu-i aşa? spun eu. 

Apoi e dimineaţă şi încep Jocurile. Privim din 

273 


perspectiva uneia dintre fetele-tribut pe 
măsură ce e ridicată în cilindru din camera de 
lansare către arenă. Nu-mi pot împiedica un 
uşor icnet. Pe faţa jucătorilor se reflectă 
neîncrederea. Până şi pleoapele lui Haymitch 
se înalţă într-o expresie de încântare, deşi i se 
încreţesc aproape imediat şi îşi regăseşte 
privirea încruntată. 

E cel mai frumos loc care se poate imagina, 
splendoarea îţi taie răsuflarea. Cornul de aur 
al Abundenţei se află în mijlocul unei pajişti 
verzi, cu pâlcuri de flori superbe. Cerul e 
azuriu, cu nori albi, pufoşi. Deasupra capetelor 
îşi fâlfâie aripile păsări strălucitoare. După 
cum adulmecă unele dintre tributuri, 
mirosurile trebuie să fie fantastice. O vedere 
aeriană ne arată că pajiştea se întinde pe 
kilometri întregi. Într-una dintre direcţii pare 
să se contureze în depărtare o pădure, iar în 
partea opusă e un munte cu creştetul acoperit 
de zăpadă. 

Frumuseţea îi dezorientează pe mulţi dintre 
jucători, fiindcă, în clipa când sună gongul, 
arată ca şi cum ar încerca să se 
dezmeticească dintr-un vis. Dar nu şi 
Haymitch. El e la Cornul Abundenţei, înarmat 
şi cu un rucsac plin cu provizii pe care şi l-a 
ales. 


În baia de sânge din acea primă zi sunt 
274 


ucise optsprezece tributuri. Altele încep să 
moară rând pe rând şi devine limpede că tot 
ce se află în locul acela superb - fructele 
savuroase care se leagănă în tufişuri, apa din 
pâraiele cristaline, până şi mireasma florilor 
inhalată - conţine o otravă letală. Numai apa 
de ploaie şi hrana oferită de Cornul 
Abundenţei pot fi consumate fără nici un 
pericol. Şi mai există şi un grup mare şi bine 
aprovizionat de zece profesionişti care 
cutreieră muntele în căutare de victime. 
Haymitch are propriile sale necazuri în 
pădure, unde veveriţele aurii, pufoase, se 
dovedesc a fi carnivore şi atacă în haite, iar 
fluturii înţeapă, provocând suferinţe cumplite, 
dacă nu chiar moartea. Dar el se 
încăpăţânează să înainteze, având 
întotdeauna muntele îndepărtat în spate. 
Pentru o fată care pleacă de la Cornul 
Abundenţei doar cu un mic rucsac, Maysilee 
Donner se dovedeşte plină de resurse. In 
rucsac găseşte un castron, nişte carne uscată 
de vită şi o sarbacană cu două duzini de 
săgeți. Folosindu-se de otrăvurile aflate la- 
ndemână, o preschimbă în curând într-o armă 
mortală înmuind săgețile în substanţele letale 
şi trimiţându-le în carnea adversarilor ei. 
Peste patru zile, muntele pitoresc se 


transformă într-un vulcan care erupe, 
275 


ştergând de pe suprafaţa pământului o altă 
duzină de jucători, inclusiv o parte dintre 
membrii grupului de profesionişti, din care nu 
mai rămân decât cinci. Cu muntele care 
scuipă foc lichid şi cu pajiştea care nu oferă 
nici o ascunzătoare, cele treisprezece tributuri 
rămase - printre care Haymitch şi Maysilee - 
nu au altceva de făcut decât să se limiteze la 
a rămâne între hotarele pădurii. 

Haymitch pare tentat să-şi continue drumul 
în aceeaşi direcţie, îndepărtându-se de vulcan, 
dar un labirint de tufişuri strâns împletite îl 
sileşte să facă un ocol, revenind în mijlocul 
pădurii, unde se întâlneşte cu trei dintre 
profesionişti şi îşi scoate cuțitul. Ceilalţi or fi 
fiind mult mai masivi şi mai puternici, dar 
mişcările lui sunt de o iuţeală remarcabilă şi 
abia după ce i-a ucis pe doi dintre ei e 
dezarmat de al treilea. Profesionistul e pe 
punctul de a-i tăia beregata când o săgeată îl 
doboară la pământ. 

Maysilee Donner iese dintre copaci. 

— O să trăim mai mult dacă suntem doi. 

— Cred că tocmai ai dovedit-o, spune 
Haymitch, frecându-şi gâtul. Aliați? 

Maysilee dă din cap, încuviinţând. Şi iată-i, 
transformați instantaneu într-unul dintre acele 
grupuri pe care trebuie neapărat să le 
desparţi dacă vrei să-ţi păstrezi speranţa de a 

276 


te întoarce acasă şi de a da ochii cu oamenii 
din districtul tău. 

Exact aşa cum s-a întâmplat cu mine şi cu 
Peeta, cei doi se descurcă mai bine împreună. 
Se odihnesc mai mult, pun la punct un sistem 
de a aduna mai multă apă potabilă, luptă ca o 
echipă şi împart mâncarea găsită în 
rucsacurile tributurilor moarte. Dar Haymitch 
e încă hotărât să-şi continue drumul. 

— De ce? întreabă întruna Mavysilee, şi el o 
ignoră până când ea refuză să meargă mai 
departe dacă nu primeşte un răspuns. 

— Pentru că trebuie să se termine undeva, 
nu-i aşa? spune Haymitch. Arena nu se poate 
întinde la nesfârşit. 

— Ce te-aştepţi să găseşti? întreabă 
Maysilee. 

— Nu ştiu. Dar poate e ceva de care ne 
putem folosi, răspunde el. 

Când reuşesc în sfârşit să treacă de hăţişul 
acela inimaginabil cu ajutorul unei lămpi de 
sudură luată din rucsacul unui profesionist 
mort, se pomenesc pe un teren plat şi arid, 
care se întinde până la o margine stâncoasă. 
Departe, jos, se zăresc pietre zimţate. 

— Asta-i tot, Haymitch. Să ne-ntoarcem. 

— Nu, eu stau aici, zice el. 

— Foarte bine. N-am mai rămas decât cinci. 


Oricum am putea să ne spunem de-acum 
277 


adio, răspunde ea. Nu vreau să ajungem la o 
înfruntare directă. 

— OK, încuviinţează Haymitch. 

Asta e tot. Nu întinde mâna ca s-o strângă 
pe a ei şi nici măcar n-o priveşte. Şi ea pleacă. 
Haymitch merge pe marginea stâncii, de 
parcă ar încerca să înţeleagă ceva. Piciorul lui 

dislocă o pietricică şi o vede alunecând în 
abis, părând să cadă la nesfârşit. Dar, un 
minut mai târziu, când se aşază să-şi tragă 
sufletul, pietricica e azvărlită înapoi, lângă el. 
Haymitch se holbează nedumerit, apoi chipul 
lui capătă o expresie de o intensitate stranie. 
Aruncă o piatră de dimensiunile pumnului lui 
peste buza stâncii şi aşteaptă. Când piatra 
zboară înapoi, aterizându-i exact în palmă, 
începe să râdă. 

In clipa aceea aude primele ţipete ale lui 
Maysilee. Alianţa s-a încheiat, şi ea e cea care 
a rupt-o, aşa că nimeni nu l-ar putea învinui 
dacă ar ignora-o. Dar Haymitch aleargă 
oricum câtre ea. Ajunge la timp doar ca să 
vadă o pasăre, ultima dintr-un stol de 
zburătoare roz-bombon, cu ciocuri lungi şi 
subţiri, străpungându-i gâtul. O ţine de mână 
în timp ce îşi dă ultima suflare, şi nu mă pot 
gândi decât la Rue, amintindu-mi că şi eu am 
ajuns prea târziu când ar fi trebuit s-o salvez. 


Către sfârşitul aceleiaşi zile, un alt tribut e 
278 


ucis în luptă şi un al treilea e devorat de un 
grup de veveriţe pufoase, lăsându-i doar pe 
Haymitch şi pe o fată din Districtul 1 să 
concureze pentru coroană. E mai voinică 
decât el şi tot atât de iute şi, când soseşte 
momentul inevitabil al înfruntării, lupta e 
sângeroasă şi amândoi au răni care le-ar 
putea fi fatale când Haymitch e dezarmat în 
cele din urmă. Înaintează prin pădurea 
superbă clătinându-se pe picioare şi 
străduindu-se să-şi păstreze intestinele în 
trup, iar ea îl urmăreşte împleticindu-se şi 
cărând o secure cu care ar trebui să-i dea 
lovitura de graţie. Haymitch se duce drept 
către stânca lui şi tocmai a ajuns la margine 
când ea aruncă securea. El se prăbuşeşte la 
pământ, şi arma zboară în abis. Acum 
dezarmată şi ea, fata rămâne pur şi simplu 
locului, încercând să oprească sângele care i 
se scurge din orbita goală. Poate se gândeşte 
c-o să-i supravieţuiască lui Haymitch, care 
începe să se zvârcolească pe pământ. Dar, 
spre deosebire de el, ea nu ştie că securea se 
va întoarce. Şi, când zboară înapoi peste 
muchie, el i-o înfige în cap. Se aude tunul, 
cadavrul ei e îndepărtat, şi sunetul 
trompetelor anunţă victoria lui Haymitch. 
Peeta opreşte brusc banda şi stăm o vreme 


în tăcere. 
279 


— Câmpul ăla de forţă de la baza stâncii, 
spune el în cele din urmă, era ca acela de pe 
acoperişul Centrului de Antrenament. Cel care 
te azvârle înapoi dacă încerci să te sinucizi, 
sărind în gol. Haymitch a găsit un mod de a-l 
transforma într-o armă. 

— Nu doar împotriva celorlalte tributuri, ci şi 
împotriva Capitoliului, adaug eu. Ştii că nu s- 
au aşteptat să se întâmple aşa ceva. Nu era 
menit să facă parte din arenă. N-au plănuit 
niciodată să fie folosit de cineva ca armă. l-a 
făcut să pară idioţi fiindcă a descoperit asta. 
Pariez că au avut parte de ceva bătăi de cap 
străduindu-se să răstălmăcească lucrurile. ŞI 
că de asta nu-mi amintesc să fi văzut episodul 
la televizor. A fost aproape la fel de rău ca în 
cazul nostru, cu fructele de pădure! 

Nu mă pot împiedica să râd, să râd cu 
adevărat pentru prima oară după luni de zile. 
Peeta se mulţumeşte să clatine din cap, ca şi 
cum mi-aş fi pierdut minţile - şi poate că mi 
le-am şi pierdut într-o oarecare măsură. 

— Aproape, dar nu întru totul, spune 
Haymitch, din spatele nostru. 

Mă răsucesc brusc, temându-mă c-o să se 
înfurie fiindcă ne-am uitat la înregistrarea lui, 
dar el afişează un zâmbet atotcunoscător şi ia 
o înghiţitură dintr-o sticlă cu vin. S-a zis cu 
abstinenţa. Presupun c-ar trebui să fiu 

280 


supărată fiindcă a reînceput să bea, dar un alt 
sentiment nu-mi dă pace. 

Mi-am petrecut toate aceste săptămâni 
încercând să-mi cunosc adversarii, fără să mă 
gândesc nici măcar o singură clipă că ar trebui 
să-mi cunosc coechipierii. În mine se aprinde 
acum un nou soi de încredere, fiindcă am 
reuşit în sfârşit să-l cunosc pe Haymitch. Şi am 
început să mă cunosc pe mine însămi. lar doi 
oameni care i-au făcut Capitoliului atâtea 
necazuri vor fi cu siguranţă în stare să 
găsească o cale de a-l aduce pe Peeta viu 
acasă. 


281 


Chapter 15 


Trecând de nenumărate ori prin etapa de 
pregătire cu Flavius, Venia şi Octavia, 
supraviețuirea mea ar trebui să fie o veche 
rutină. Dar n-am anticipat supliciul 
sentimental care mă aşteaptă. Fiecare dintre 
ei izbucneşte în lacrimi într-un moment al 
pregătirii - şi asta de cel puţin două ori -, iar 
Octavia scânceşte neîntrerupt toată 
dimineaţa. Se dovedeşte că s-au ataşat cu 
adevărat de mine şi ideea întoarcerii mele în 
arenă i-a distrus. Suprapuneţi asta peste 
faptul că, pierzându-mă pe mine, îşi pierd 
biletul de intrare la tot felul de evenimente 
sociale majore, mai ales la nunta mea, şi totul 
devine de nesuportat. Ideea de a fi puternici 
de dragul altcuiva nu le-a pătruns niciodată în 
scăfârlii şi mă pomenesc în postura de a fi 
nevoită să-i consolez. Ceea ce e oarecum 
enervant, de vreme ce eu sunt aceea care 
urmează să fie măcelărită. 

E interesant, totuşi, când mă gândesc la 
spusele lui Peeta despre însoţitorul din tren, 
nefericit fiindcă învingătorii trebuie să lupte 
iarăşi, despre oamenii din Capitoliu care nu 
privesc cu ochi buni toate acestea. Încă mai 


282 


sunt de părere că totul va fi dat uitării la 
prima bătaie a gongului, dar ideea că locuitorii 
Capitoliului au sentimente legate de noi e un 
fel de revelaţie. Cu siguranţă că nu-şi fac 
probleme privindu-i pe copiii ucişi în fiecare 
an. Dar poate ştiu prea multe despre 
învingători, mai ales despre aceia care au fost 
celebri vreme îndelungată, pentru a mai putea 
să uite că şi noi suntem fiinţe umane. Mai 
degrabă e ca şi cum ţi-ai vedea prietenii 
murind. Acum poate că înţeleg mai mult din 
ceea ce înseamnă Jocurile pentru noi, cei din 
districte. 

În momentul când apare Cinna, sunt 
nervoasă şi extenuată după încercările de a- 
mi încuraja echipa pregătitoare, mai ales 
fiindcă lacrimile lor neîncetate mă duc cu 
gândul la cele vărsate fără îndoială acasă. 
Stând acolo, în halatul meu subţire, cu pielea 
şi cu inima îndurerate, ştiu că nu mai suport 
nici măcar o singură privire de regret. Aşa că 
mă răstesc încă din clipa când trece pragul: 

— Dacă începi să plângi, jur că te ucid aici şi 
acum. 

El se mulţumeşte să zâmbească. 

— Ai avut o dimineaţă umedă? 

— Ai putea să mă storci, îi răspund. 

Îmi cuprinde umerii cu braţul şi mă conduce 


să luăm prânzul. 
283 


— Nucţi face griji. Îmi revărs întotdeauna 
emoţiile în muncă. Aşa nu fac rău nimănui, în 
afară de mine. 

— Nu sunt în stare să trec din nou prin asta, 
îl avertizez. 

— Ştiu. O să vorbesc cu ei, îmi promite. 
Mâncarea mă face să mă simt ceva mai bine. 

Fazan cu o garnitură de aspic de toate 
culorile nestematelor, versiuni minuscule ale 
legumelor reale înotând în unt şi piure de 
cartofi cu pătrunjel. La desert, afundăm bucăți 
de fructe într-un vas cu ciocolată topită, şi 
Cinna trebuie să mai comande încă unul, 
fiindcă eu încep să mănânc cu lingura din 
primul. 

— EI, ce-o să purtăm la ceremonia de 
deschidere? întreb într-un târziu, răzuind 
conţinutul celui de-a doilea vas până.-l fac 
lună. Lămpaşe fixate de cască sau foc? 

Ştiu că defilarea în car presupune ca eu şi 
Peeta să fim costumaţi în ceva înrudit cu 
cărbunele. 

— Ceva pe linia asta, răspunde el. 

Echipa mea pregătitoare îşi face apariţia 
când vine vremea să-mi pun costumul pentru 
ceremonia de deschidere, dar Cinna scapă de 
ei spunându-le că au făcut o treabă atât de 
minunată dimineaţă încât nu mai e nevoie de 


nimic altceva. Cei trei se îndepărtează 
284 


încercând să-şi revină, lăsându-mă 
recunoscători pe mâinile lui. El îmi ridică mai 
întâi părul, împletindu-l în stilul pe care i l-a 
arătat mama, apoi trece la machiaj. Anul 
trecut a folosit foarte puţin, pentru ca 
spectatorii să mă recunoască după ce aveam 
să ajung în arenă. Insă acum faţa mea e 
aproape ascunsă de sublinieri spectaculoase 
şi de umbre întunecate. Sprâncene înalte, 
arcuite, pomeţi ascuţiţi, ochi mocnind, buze 
de un purpuriu întunecat. La prima vedere, 
costumul pare dezamăgitor de simplu, doar un 
combinezon negru, mulat, dintr-o bucată, care 
mă acoperă de la gât până la glezne. Cinna 
îmi aşază pe cap o jumătate de coroană, ca 
aceea pe care am primit-o ca învingătoare, 
numai că asta e dintr-un metal negru, nu din 
aur. Pe urmă ajustează lumina din încăpere, 
simulând crepusculul, şi apăsă un buton aflat 
la încheietura mâinii mele, pe dosul 
materialului. Privesc în jos, fascinată, pe 
măsură ce costumul meu prinde viaţă, 
răspândind mai întâi o lumină blândă, aurie, 
care se transformă treptat în roşul-portocaliu 
al cărbunilor aprinşi. Arăt de parcă aş fi fost 
înfăşurată în tăciuni dogoritori - ba nu, ca şi 
cum aş fi eu însămi un tăciune scos direct din 
şemineul nostru. Culorile se ridică şi coboară, 


se preschimbă şi se contopesc, exact aşa cum 
285 


se întâmplă cu tăciunii. 

— Cum ai făcut asta? întreb, uluită. 

— Eu şi Porţia ne-am petrecut o mulţime de 
ore privind focul, răspunde Cinna. Acum uită- 
te la tine. 

Mă răsuceşte către o oglindă, ca să pot 
vedea întregul efect. Nu zăresc o fată, nici 
măcar o femeie, ci o făptură nepământeană, 
arătând pe parcă ar putea sălăşlui în vulcanul 
care a nimicit atât de mulţi oameni în Jubileul 
lui Haymitch. Coroana mea neagră, acum 
părând de un roşu incandescent, îmi aruncă 
umbre stranii pe faţa spectaculos fardată. 
Katniss, fata din foc, a lăsat în urmă flăcările 
pâlpâitoare, rochiile împodobite cu nestemate 
şi rochiţele suave ca lumina lumânărilor. E tot 
atât de letală precum focul însuşi. 

— Cred... că exact de asta aveam nevoie ca 
să-i pot înfrunta pe ceilalţi, spun. 

— Da, sunt de părere că zilele tale cu ruj roz 
şi panglici ţin de trecut, comentează Cinna. 
Îmi atinge din nou butonul de la încheietură, 
stingându-mi lumina. Să nu dăm gata curentul 
din baterii. De data asta, în car, nici o 
fluturare de mână, nici un zâmbet. Vreau doar 
să priveşti drept înainte. Ca şi cum întregul 
public ar fi nedemn de atenţia ta. 

— În sfârşit ceva la care-o să mă pricep, 


spun eu. 
286 


Cinna trebuie să se mai ocupe de alte 
câteva lucruri, aşa că mă decid să cobor la 
parterul Centrului de Remodelare, care 
adăposteşte un loc imens de adunare a 
tributurilor şi a carelor lor înainte de 
ceremonia de deschidere. Sper să-i găsesc pe 
Peeta şi Haymitch, dar ei n-au sosit încă. Spre 
deosebire de anul trecut, când toate 
tributurile erau practic lipite de carele lor, 
scena are un aspect foarte monden. 
Învingătorii - atât tributurile din acest an, cât 
şi mentorii lor - stau de vorbă, adunaţi în 
grupuri mici. Bineînţeles că toţi se cunosc 
între ei, iar eu nu cunosc pe nimeni şi nu sunt 
genul care umblă de colo-colo, prezentându- 
se singur. Aşa că mă mulţumesc să mângâi 
coama unuia dintre caii noştri şi mă străduiesc 
să trec neobservată. 

Ceea ce nu-mi reuşeşte. 

Ronţăitul îmi izbeşte auzul chiar înainte de 
a-mi da seama că e cineva alături de mine şi, 
când întorc capul, faimoşii ochi verzi ca marea 
ai lui Finnick Odair sunt la numai câţiva 
centimetri distanţă. Îşi aruncă în gură un cub 
de zahăr şi se sprijină de calul meu. 

— Salut, Katniss! îmi spune, de parcă ne-am 
cunoaşte de ani de zile, când de fapt nu ne- 
am întâlnit niciodată. 


— Salut, Finnick! îi răspund, cu tot atâta 
287 


nepăsare, deşi nu mă simt în largul meu în 
apropierea lui, mai ales când îşi expune o 
suprafaţă atât de mare de piele dezgolită. 

— Vrei un cub de zahăr? mă întreabă, 
întinzându-şi mâna, cu o grămăjoară înaltă în 
palmă. Ar trebui să fie pentru cai, dar cui îi 
pasă? Au la dispoziţie ani întregi în care să 
mănânce zahăr, în timp ce tu şi cu mine... ei, 
dacă vedem ceva dulce, e bine să-l înhăţăm 
cât mai repede. 

În Panem, Finnick Odair e un soi de legendă 
vie. De vreme ce a câştigat cea de-a Şaizeci şi 
cincea Ediţie a Jocurilor când nu avea decât 
paisprezece ani, se numără încă printre cei 
mai tineri învingători. Fiind din Districtul 4, a 
fost un profesionist, aşa că sorții erau deja în 
favoarea lui, dar nici un antrenor nu poate 
pretinde că i-ar fi dat extraordinara lui 
frumuseţe. Înalt, atletic, cu piele aurie, cu păr 
de culoarea bronzului şi cu ochii aceia 
incredibili. În vreme ce alte tributuri din anul 
respectiv aveau mare nevoie să primească în 
dar o mână de cereale sau nişte chibrituri, lui 
Finnick nu-i trebuia niciodată nimic, nici 
mâncare, nici medicamente, nici arme. A fost 
nevoie de vreo săptămână pentru ca rivalii lui 
să-şi dea seama că pe el trebuiau să-l ucidă 
mai întâi, dar era prea târziu. Devenise deja 


un luptător foarte bun cu sulița şi cu cuţitele 
288 


găsite în Cornul Abundenţei. Când a primit o 
paraşută argintie cu un trident - poate cel mai 
costisitor dar oferit vreodată în arenă -, s-a 
terminat totul. Industria Districtului 4 e 
pescuitul. Finnick îşi petrecuse toată viaţa în 
bărci. Tridentul era o extensie firească şi 
letală a braţului său. A găsit un soi de viţă şi 
şi-a împletit o plasă, în care şi-a prins apoi 
adversarii ca să-i poată străpunge cu 
tridentul, şi coroana a fost a lui peste numai 
câteva zile. 

Cetăţenilor Capitoliului a început încă de pe 
atunci să le lase gura apă la vederea lui. 

Fiind atât de tânăr, nu s-au putut atinge de 
el vreme de un an sau doi. Dar, de cânda 
împlinit şaisprezece ani îşi petrece timpul, pe 
toată durata Jocurilor, fiind hăituit de 
persoanele îndrăgostite nebuneşte de el. 
Nimeni nu reuşeşte să-i păstreze favorurile 
prea mult. La fiecare vizită anuală are patru 
sau cinci aventuri. Bătrâni sau tineri, frumoşi 
sau urâţi, bogaţi sau foarte bogaţi, le ţine 
companie şi le acceptă cadourile scumpe, dar 
nu rămâne cu nimeni, niciodată, şi, odată ce a 
plecat, nu se mai întoarce. 

Nu pot susţine că Finnick nu e unul dintre 
cei mai înnebunitori şi mai senzuali oameni de 
pe planetă. Dar pot spune, cu toată 


sinceritatea, că mie nu mi s-a părut niciodată 
289 


atrăgător. Poate e prea frumos sau poate prea 
uşor de dobândit, sau poate cauza e în 
realitate faptul că e prea uşor să-l pierzi. 

— Nu, mulţumesc, răspund, vorbind despre 
zahăr. Însă mi-ar plăcea să-ţi împrumut uneori 
echipamentul. 

E drapat într-o plasă aurie de pescuit, 
înnodată strategic sub vintre, astfel încât nu 
se poate spune, practic, că ar fi dezbrăcat, dar 
e atât de aproape de această stare pe câte cu 
putinţă. Nu mă îndoiesc că, după părerea 
stilistului său, e cu atât mai bine cu cât 
publicul vede o mai mare parte din Finnick. 

— În costumul ăsta îmi pari absolut 
înspăimântătoare. Ce s-a întâmplat cu 
rochiţele frumoase, de fetiţă? mă întreabă. 

Îşi umezeşte uşor buzele cu vârful limbii. 
Probabil că asta înnebuneşte o grămadă de 
oameni. Dar, dintr-un anumit motiv, eu nu mă 
pot gândi decât la bătrânul Cray, salivând la 
vederea unei femei tinere, sărace şi 
înfometate. 

— Am crescut prea mare pentru ele, îi spun. 

Finnick prinde în mână colierul ataşat 
costumului meu şi îl plimbă printre degete. 

— Mare păcat c-a apărut povestea asta, cu 
Jubileul. Ai fi putut fura inimile ca un bandit în 
Capitoliu. Bijuterii, banii, tot ce ţi-ai fi dorit. 

— Nu-mi plac bijuteriile şi am mai mulţi bani 

290 


decât îmi trebuie. Apropo, tu cum ţi-i 
cheltuieşti pe toţi, Finnick? 

— Oh, n-am mai încheiat de ani de zile nici 
un târg în care să intre ceva atât de vulgar 
cum sunt banii. 

— Atunci cum eşti plătit pentru plăcerea 
oferită de compania ta? îl întreb. 

__— Cu secrete, spune el, cu voce domoală. 
Işi înclină capul, astfel încât buzele aproape că 
i se ating de ale mele. Dar tu, fată din foc? Ai 
vreun secret care să merite timpul meu? 

Dintr-un motiv stupid, roşesc, dar îmi impun 
să rămân fermă. 

— Nu, eu sunt o carte deschisă, îi şoptesc 
drept răspuns. Toată lumea pare să-mi 
cunoască secretele înainte de a le afla eu 
însămi. 

El zâmbeşte. 

— Din nefericire, cred că e adevărat. Ochii îi 
alunecă scurt într-o parte. Vine Peeta. Îmi 
pare rău c-a trebuit să vă anulaţi nunta. Ştiu 
cât de dezolant trebuie să fie pentru tine. 

Işi aruncă un alt cub de zahăr în gură şi se 
îndepărtează agale. 

Peeta e alături de mine, îmbrăcat într-un 
costum identic cu al meu. 

— Ce-a vrut Finnick Odair? mă întreabă. 

Mă răsucesc, îmi apropii buzele de ale lui şi 


îmi cobor pleoapele, imitându-l pe Finnick. 
291 


— Mi-a oferit zahăr şi a vrut să-mi afle toate 
secretele, spun, cu cea mai seducătoare voce 
de care sunt în stare. 

Peeta râde. 

— Pfui. Glumeşti. 

— Serios, zic eu. O să-ți povestesc mai 
multe când n-o să mă mai furnice pielea. 

— Crezi că am fi sfârşit tot aşa dacă ar fi 
câştigat numai unul dintre noi? întreabă el, 
rotindu-şi privirile asupra celorlalţi învingători. 
Ca o altă piesă dintr-o expoziţie de ciudăţenii? 

— Sigur. Mai ales tu, îi răspund. 

— Oh. Şi de ce mai ales eu? spune el, 
zâmbind. 

— Pentru că tu ai o slăbiciune pentru 
lucrurile frumoase, pe care eu nu o am, Îi 
explic, cu un aer de superioritate. Te-ar fi 
atras în modul lor de viaţă din Capitoliu şi te-ai 
fi pierdut pe de-a-ntregul. 

— A avea ochi pentru frumuseţe nu e totuna 
cu o slăbiciune, subliniază Peeta. Poate cu 
excepţia cazului când e vorba despre tine. 

Incepe muzica şi văd uşile largi 
deschizându-se pentru primul car, aud 
strigătele mulţimii. 

— Mergem? 

Întinde mâna, ajutându-mă să urc în car. Mă 
cocot şi îl trag după mine. 

— Nu te mişca, spun, şi-i aranjez coroana. Ai 

292 


văzut costumele noastre activate? O să fim 
din nou fantastici. 

— Absolut. Dar Porţia spune că trebuie să 
fim mai presus de orice. Fără fluturări de 
mână sau orice altceva. Oricum, ei unde sunt? 

— Nu ştiu. 

Privesc procesiunea carelor. 

— Poate că e mai bine să pornim şi să ne 
aprindem costumele. 

O facem şi, când începem să strălucim, 
vedem oamenii arătând către noi şi 
murmurând, şi ştiu că vom fi iarăşi senzaţia 
ceremoniei de deschidere. 

Suntem aproape în pragul uşii. Îmi întind 
gâtul şi privesc în jur, dar nici Porţia, nici 
Cinna, care au stat anul trecut cu noi până în 
ultima clipă, nu se văd nicăieri. 

— Anul ăsta trebuie să ne ţinem de mână? 
întreb. 

— Cred c-au lăsat asta la alegerea noastră, 
spune Peeta. 

Mă uit în ochii lui albaştri pe care nici un fel 
de machiaj, oricât de teatral, nu-i poate face 
să pară înspăimântători, şi îmi aduc aminte 
că, doar cu un an în urmă, eram pregătită să-l 
ucid. Convinsă că el încerca să mă ucidă. 
Acum totul s-a întors pe dos. Sunt hotărâtă să- 
| ţin în viaţă, ştiind că voi plăti cu viaţa mea, 
dar acea parte din mine care nu e atât de 

293 


curajoasă cum mi-aş dori se bucură fiindcă 
alături nu îmi e Haymitch, ci Peeta. Mâinile 
noastre se întâlnesc fără alte cuvinte. Bine- 
înţeles că vom intra în asta amândoi ca unul. 

Vocea mulţimii se înalţă într-un strigăt 
unanim în timp ce înaintăm în lumina tot mai 
palidă a înserării, dar nici unul dintre noi nu 
reacţionează. Îmi fixez pur şi simplu ochii într- 
un punct din depărtare şi pretind că nu există 
nici publicul, nici isteria. Dar nu mă pot 
împiedica să întrezăresc imaginile noastre de 
pe ecranele plasate de-a lungul drumului. Și 
nu suntem doar frumoşi, suntem întunecaţi şi 
puternici. Ba nu, mai mult decât atât. Suntem 
îndrăgostiţii din Districtul 12 născuţi sub o 
stea potrivnică, care au suferit atât de mult şi 
s-au bucurat atât de puţin de răsplata 
victoriei, care nu caută favorurile fanilor, nu 
încântă cu zâmbete şi nu le prind sărutările. 
Suntem neiertători. 

Şi ador asta. Faptul că în sfârşit sunt eu 
însămi. 

Când cotim, intrând pe bucla din Piaţa 
Oraşului, văd că alţi doi stilişti au încercat să 
fure ideea lui Cinna şi a Porţiei de a-şi ilumina 
tributurile. Costumele presărate cu luminiţe 
electrice ale Districtului Trei, unde sunt 
fabricate componente electronice, au cel puţin 


sens. Dar ce fac crescătorii de vite din 
294 


Districtul 10, care sunt deghizați în vaci, cu 
centurile în flăcări? Se coc pe ei înşişi? Patetic. 

Pe de altă parte, eu şi Peeta suntem atât de 
fascinanţi în costumele noastre de tăciuni în 
continuă schimbare, încât majoritatea 
celorlalte tributuri se holbează la noi. Părem 
deosebit de atrăgători pentru perechea din 
Districtul 6, doi morfinomani notorii. Amândoi 
numai piele şi os, cu pielea îngălbenită 
atârnând. Nu reuşesc să-şi dezlipească de noi 
ochii prea mari nici măcar când preşedintele 
Snow începe să vorbească din balconul lui, 
urându-ne bun venit la Jubileu. Se cântă imnul 
şi, în timp ce facem ultimul tur al pieţei 
rotunde, oare mă înşel sau văd şi ochii 
preşedintelui Snow ţintuindu-mă? 

Eu şi Peeta ne relaxăm abia după ce uşile 
Centrului de Antrenament ni se închid în 
urmă. Cinna şi Porţia sunt acolo - încântați de 
spectacolul nostru -, iar Haymitch şi-a făcut 
apariţia şi anul ăsta, numai că nu e lângă 
carul nostru, ci alături de tributurile din 
Districtul 11. Îl văd dând din cap în direcţia 
noastră şi apoi ceilalţi doi îl urmează, ieşindu- 
ne în întâmpinare. 

ÎI ştiu pe Chaff din vedere, fiindcă mi-am 
petrecut ani de-a rândul privindu-l la televizor 
în vreme ce el şi Haymitch îşi treceau unul 


altuia sticla. Are pielea întunecată, în jur de un 
295 


metru optzeci şi cinci înălţime şi unul dintre 
braţe i se termină cu un ciot de lemn, fiindcă 
şi-a pierdut mâna în timpul Jocurilor pe care 
le-a câştigat cu treizeci de ani în urmă. Sunt 
sigură că i s-a oferit un soi de înlocuitor 
artificial, aşa cum s-a întâmplat cu Peeta când 
au fost nevoiţi să-i amputeze partea de jos a 
piciorului, dar presupun că el a refuzat. 

Femeia, Seeder, arată aproape ca şi cum ar 
fi din Filon, cu pielea măslinie şi părul negru, 
lins, brăzdat de şuviţe argintii. Numai ochii ei 
aurii trădează că e din alt district. Trebuie să 
aibă în jur de şaizeci de ani, dar pare încă 
puternică şi nu dă semne că ar fi ales alcoolul, 
morfina sau o altă substanţă chimică pentru a- 
şi oferi o scăpare de-a lungul anilor. Mă 
îmbrăţişează înainte ca vreunul dintre noi să 
scoată vreun cuvânt. Ştiu, cumva, că trebuie 
să fie din cauza lui Rue şi Thresh. Înainte de a 
mă putea opri, mă trezesc şoptind: 

— Familiile? 

— Sunt în viaţă, răspunde ea, cu voce 
uşoară, înainte de a-mi da drumul. 

Chaff mă cuprinde cu braţul sănătos şi mă 
sărută drept pe gură. Tresar şi mă retrag, 
surprinsă, în timp ce el şi Haymitch râd în 
hohote. 

Asta e tot ce se petrece înainte ca însoțitorii 


din Capitoliu să ne conducă hotărâți către 
296 


lifturi. Am sentimentul distinct că sunt 
stânjeniţi de camaraderia dintre învingători, 
care nici că s-ar putea sinchisi mai puţin. Când 
mă îndrept spre ascensor, cu mâna încă într-a 
lui Peeta, altcineva trece foşnind pe lângă 
mine. Fata îşi scoate acoperământul capului, 
alcătuit din crengi frunzoase, şi îl aruncă peste 
umăr, fără să facă efortul de a se uita unde a 
căzut. 

Johanna Mason. Din Districtul 7. Cherestea 
şi hârtie, deci copac. A câştigat afişându-şi 
foarte convingător slăbiciunea şi neajutorarea, 
astfel încât să fie ignorată. Pe urmă a 
demonstrat că ştie să ucidă cu o abilitate 
deosebită. Îşi ciufuleşte părul ţepos şi îşi 
rostogoleşte ochi căprui, depărtaţi unul de 
altul. 

— Nu-i aşa că am un costum oribil? Stilista 
noastră e cea mai mare idioată din Capitoliu. 
Cu ea, tributurile noastre sunt copaci de 
patruzeci de ani. Îmi doresc să-l fi avut pe 
Cinna. Tu arăţi fantastic. 

Discuţii femeieşti. La care nu m-am priceput 
niciodată. Păreri despre haine, pieptănături, 
machiaj. Aşa că spun o minciună. 

— Da, m-a ajutat să-mi concep propria 
gamă de creaţii vestimentare. Ar trebui să 
vezi ce poate face cu catifeaua. 


Catifea. Singurul material care îmi vine în 
297 


minte. 

— Am văzut. În turneul tău. Rochia fără 
bretele pe care ai purtat-o în Districtul 2? Cea 
de culoare albastru-închis, cu diamante? Atât 
de superbă încât am vrut să-ntind mâna prin 
ecran s-o smulg de pe tine, spune Johanna. 

Fac pariu că-i aşa, mă gândesc. Odată cu 
câţiva centimetri din carne. 

În timp ce aşteptăm lifturile, Johanna 
desface fermoarele restului copacului, 
lăsându-şi costumul să cadă pe podea şi 
îndepărtându-l apoi, dezgustată, cu o lovitură 
de picior. În afara papucilor verzi ca pădurea 
nu mai poartă nici un fel de haine. 

— Aşa e mai bine. 

Ajungem în acelaşi lift cu ea şi, pe toată 
durata deplasării până la etajul şapte, 
pălăvrăgeşte cu Peeta despre tablourile lui, în 
timp ce lumina costumului lui încă strălucitor 
se reflectă pe sânii ei goi. Îl ignor pe Peeta 
după plecarea ei, dar ştiu că rânjeşte. Când 
uşile se închid în urma lui Chaff şi Seeder, 
lăsându-ne singuri, arunc mâna lui Peeta, şi el 
izbucneşte în râs. 

— Ce e? întreb, întorcându-mă spre el în 
timp ce coboară la etajul nostru. 

— Tu eşti, Katniss. Nu-ţi dai seama? spune 
el. 


— Ce sunt eu? 
298 


— Motivul pentru care se poartă aşa. Finnick 
cu zahărul lui cubic, Chaff cu sărutul pe buze 
şi toată povestea cu dezgolirea Johannei. 
Incearcă, fără succes, să-mi vorbească pe un 
ton mai serios. Se joacă cu tine, pentru că eşti 
atât de... ştii tu. 

— Nu, nu ştiu, spun. 

Şi chiar n-am idee despre ce vorbeşte. 

— E ca atunci când n-ai vrut să mă priveşti 
gol în arenă, deşi eram pe jumătate mort. Eşti 
atât de... castă, adaugă el, în cele din urmă. 

— Nu sunt! protestez. Tot anul trecut ţi-am 
sfâşiat practic hainele ori de câte ori ne-am 
aflat în faţa unei camere de luat vederi! 

— Da, dar... adică, pentru Capitoliu, eşti 
castă, încearcă el să mă liniştească. Pentru 
mine eşti perfectă. Ceilalţi nu fac decât să te 
tachineze. 

— Nu, râd de mine, aşa cum râzi şi tu. 

— Nu. 

Peeta clatină din cap, dar încă îşi mai reţine 
un zâmbet. Incep să mă gândesc din nou, 
serios, cine ar trebui să se întoarcă viu de la 
Jocuri, când se deschide uşa celuilalt 
ascensor. 

Haymitch şi Effie ni se alătură, părând 
mulţumiţi dintr-un anumit motiv. Pe urmă 
chipul lui se aspreşte. 


Ce-am mai făcut? sunt gata să întreb, dar 
299 


văd că el fixează cu privirea ceva aflat dincolo 
de mine, la intrarea în sufragerie. 

Effie îşi mijeşte ochii în aceeaşi direcţie, 
apoi spune, radiind: 

— Se pare că anul ăsta v-au făcut rost de o 
pereche asortată. 

Mă răsucesc şi dau cu ochii de fata avox cu 
părul roşu care mi-a purtat de grijă anul 
trecut, până la începerea Jocurilor. Mă 
gândesc ce bine e să amo prietenă aici. 
Observ că tânărul de lângă ea, un alt avox, 
are de asemenea părul roşu. La asta trebuie 
să se fi referit Effie spunând pereche asortată. 

Apoi mă străbate un fior. Fiindcă îl cunosc şi 
pe el. Nu de la Capitoliu, ci din anii în care am 
stat de vorbă relaxaţi în Vatră, glumind pe 
seama supei de la Sae Unsuroasa şi din acea 
ultimă zi în care l-am văzut zăcând fără 
cunoştinţă în piaţă, în timp ce viaţa se scurgea 
din Gale odată cu sângele. 

Noul nostru avox e Darius. 


300 


Chapter 16 


Haymitch mă strânge de încheietura mâinii 
de parcă mi-ar anticipa următoarea mişcare, 
dar sunt tot atât de lipsită de grai ca Darius, 
după ce a trecut prin mâinile torţionarilor de 
la Capitoliu. Haymitch mi-a spus odată că 
limbii unui avox i se face ceva, ca să nu mai 
poată vorbi niciodată. Aud în minte glasul lui 
Darius, jucăuş şi limpede, răsunând în Vatră 
când mă tachina. Nu aşa cum au râs de mine 
ceilalţi învingători, ci fiindcă fiecăruia dintre 
noi îi plăcea sincer de celălalt. Dacă Gale l-ar 
vedea acum... 

Ştiu că orice mişcare către el, orice dovadă 
de recunoaştere i-ar atrage o pedeapsă. Aşa 
că ne privim în ochi îndelung. Darius, un sclav 
mut, eu îndreptându-mă acum către moarte. 
Oricum, ce ne-am putea spune? Că fiecăruia 
dintre noi îi pare rău pentru soarta celuilalt? 
Că ne împărtăşim durerea? Că ne bucurăm 
fiindcă am avut ocazia să ne cunoaştem? 

Nu, Darius n-are de ce să se bucure pentru 
asta. Dacă aş fi fost acolo ca să-l opresc pe 
Thread, el n-ar fi ieşit în faţă ca să-l salveze pe 
Gale. N-ar fi un avox. Şi, mai exact, n-ar fi 
avoxul meu, fiindcă e atât de evident că 


301 


preşedintele Snow l-a plasat aici pentru a-mi fi 
mie de folos. 

Îmi smulg mâna din strânsoarea lui 
Haymitch şi plec spre vechiul meu dormitor, 
încuind uşa în urma mea. Mă aşez pe 
marginea patului, cu coatele pe genunchi, cu 
fruntea pe pumni, şi îmi privesc costumul 
strălucitor în întuneric, imaginându-mi că sunt 
în vechea mea casă din Districtul 12, 
ghemuită lângă foc. Costumul păleşte încet, 
înnegrindu-se pe măsură ce se termină 
bateria. 

Când Effie îmi bate într-un târziu la uşă ca 
să mă invite la cină, mă ridic, îmi scot 
costumul, îl împăturesc cu grijă şi îl aşez pe 
masă, alături de coroană. Apoi, în baie, îmi 
spăl dungile negre de machiaj de pe faţă. Imi 
pun o cămaşă simplă şi nişte pantaloni şi o 
pornesc pe coridor, către sufragerie. 

În timpul cinei nu sunt conştientă de prea 
multe lucruri, cu excepţia faptului că Darius şi 
fata avox cu părul roşu ne servesc la masă. 
Effie, Haymitch, Cinna, Porţia şi Peeta sunt cu 
toţii de faţă, vorbind, cred, despre ceremonia 
de deschidere. Dar singurul moment în care 
mă simt într-adevăr acolo este acela când 
trântesc intenţionat pe podea o farfurie cu 
mazăre şi, înainte de a mă putea opri cineva, 


mă ghemuiesc, încercând să curăţ. Darius e 
302 


chiar lângă mine când răstorn farfuria şi ne 
aflăm pentru scurt timp umăr la umăr, ascunşi 
vederii celorlalţi, adunând boabele de mazăre. 
Mâinile ni se întâlnesc pentru doar o clipă. li 
simt pielea, aspră sub sosul untos din farfurie. 
În strânsoarea disperată a degetelor noastre 
sunt toate cuvintele pe care nu ni le putem 
spune. 

— Asta nu e treaba ta, Katniss, cloncăneşte 
apoi Effie, din spatele meu, şi el îmi dă 
drumul. 

Când mergem să vedem reluarea 
ceremoniei de deschidere, mă strecor pe 
canapea între Cinna şi Haymitch, pentru că nu 
vreau să stau lângă Peeta. Atrocitatea căreia 
i-a căzut victimă Darius are legătură cu mine 
şi cu Gale, ba poate chiar şi cu Haymitch, dar 
nu cu Peeta. Poate l-a cunoscut şi el pe Darius 
atât cât să-l salute printr-o mişcare a capului, 
dar n-a fost în Vatră aşa ca noi, ceilalţi. În 
plus, sunt încă furioasă fiindcă a râs de mine 
împreună cu alţi învingători, şi ultimele lucruri 
pe care mi le doresc acum sunt compătimirea 
şi gesturile lui de alinare. Nu mi-am schimbat 
intenţia de a-l salva în arenă, dar nu-i datorez 
mai mult decât atât. 

Privind procesiunea ce se îndreaptă către 
Piaţa Oraşului, mă gândesc că e destul de rău 
să fim îmbrăcaţi în costume şi puşi să defilăm 

303 


în care alegorice pe străzi într-un an obişnuit. 
Copiii costumaţi arată absurd, însă se 
dovedeşte că învingătorii vârstnici sunt 
patetici. Cei câţiva mai tineri, ca Johanna şi 
Finnick, sau cei ale căror trupuri n-au căzut în 
decrepitudine, ca Seeder şi Brutus, reuşesc 
totuşi să păstreze un strop de demnitate. 

Insă majoritatea, ajunşi în ghearele băuturii, 
ale morfinei sau ale bolii, arată grotesc în 
costumele lor înfăţişând vaci sau copaci, sau 
franzele. Anul trecut am flecărit despre fiecare 
participant, însă acum facem numai 
comentarii ocazionale. Puţina admiraţie de 
până atunci a mulţimii se dezlănţuie la 
apariţia mea şi a lui Peeta, părând atât de 
tineri, de puternici şi de frumoşi în costumele 
noastre strălucitoare. Adevărata imagine a 
ceea ce artrebui să fie tributurile. 

Imediat ce se termină, mă ridic şi le 
mulţumesc lui Cinna şi Porţia pentru munca 
lor extraordinară şi plec la culcare. Effie ne 
reaminteşte că trebuie să ne întâlnim 
devreme la micul dejun ca să ne stabilim 
strategia de antrenament, dar până şi vocea 
ei sună găunos. Biata Effie. A avut în sfârşit un 
an decent la Jocuri cu mine şi cu Peeta, iar 
acum totul s-a năruit într-o învălmăşeală 
căreia nici măcar ea nu-i dă o interpretare 


favorabilă. Presupun că, din perspectiva unui 
304 


locuitor al Capitoliului, asta e o adevărată 
tragedie. 

La scurt timp după ce intru în pat, se aude o 
bătaie uşoară în uşă, dar o ignor. Nu-l vreau 
pe Peeta în seara asta. Mai ales acum când e 
Darius în preajmă. E aproape tot atât de rău 
cum ar fi dacă s-ar afla aici Gale. Cum o să mi- 
| poată scoate din minte, cu Darius foindu-se 
pe coridoare? 

Limbile ocupă un loc de frunte în 
coşmarurile mele. Mai întâi privesc, înlemnită 
şi neajutorată, mâinile înmănuşate care duc la 
bun sfârşit disecţia însângerată a gurii lui 
Darius. Pe urmă sunt la o petrecere unde 
toată lumea poartă măşti, sunt urmărită de 
cineva care îşi agită limba umedă şi cred că e 
Finnick, dar, când mă prinde şi îşi scoate 
masca, e preşedintele Snow şi de pe buzele lui 
pufoase picură salivă însângerată. In final, 
sunt din nou în arenă, cu limba uscată ca 
iasca, încercând să ajung la un bazin cu apă 
care se îndepărtează de fiecare dată când 
sunt cât pe ce să-l ating. 

Când mă trezesc, mă împleticesc către baie 
şi beau cu lăcomie apă de la robinet până 
când nu mai pot înghiţi nici o picătură în plus. 
Îmi scot hainele asudate, cad din nou pe pat, 
goală, şi reuşesc cumva să adorm. 


In dimineaţa următoare, amân plecarea la 
305 


micul dejun cât mai mult cu putinţă, pentru că 
realmente nu vreau să discut despre strategia 
noastră de antrenament. Ce e de discutat? 
Fiecare învingător ştie deja de ce sunt în stare 
toţi ceilalţi. Sau, oricum, de ce erau cândva în 
stare. Aşa că eu şi Peeta vom continua s-o 
facem pe îndrăgostiţii, şi atât. Pur şi simplu nu 
pot să vorbesc despre asta, mai ales cu Darius 
stând mut alături. Rămân mult sub duş, mă 
îmbrac fără grabă în costumul lăsat de Cinna 
pentru antrenament şi comand mâncare din 
meniul aflat în cameră folosindu-mă de un 
microfon. Într-un minut, îşi fac apariţia 
cârnaţii, ouăle, cartofii, pâinea, sucul şi 
ciocolata fierbinte. Mănânc până mă satur, 
încercând să trag de timp minut cu minut 
până la ora zece, când trebuie să coborâm în 
centrul de antrenament. La nouă şi jumătate, 
Haymitch îmi bate la uşă, evident sătul până-n 
gât de mine, ordonându-mi să vin în 
sufragerie ACUM! Mă spăl totuşi pe dinţi 
înainte de a ieşi pe holul sinuos, câştigând cu 
eficienţă alte cinci minute. 

Sufrageria e goală, cu excepţia lui Peeta şi a 
lui Haymitch, a cărui faţă e împurpurată de 
băutură şi de furie. Poartă la încheietura 
mâinii o brățară de aur masiv cu un model cu 
flăcări - trebuie să fie concesia făcută faţă de 


planul lui Effie de a afişa simboluri asortate - 
306 


pe care o răsuceşte nefericit. Brăţara e într- 
adevăr foarte frumoasă, dar mişcarea o face 
să pară un instrument al constrângerii, 
aducând mai degrabă a cătuşe decât a 
bijuterie. El mârâie la mine. 

— Ai întârziat. 

— Îmi cer scuze, am adormit după ce 
coşmarurile despre limbi mutilate m-au ţinut 
trează jumătate de noapte. 

Vreau ca replica să sune ostil, dar vocea mi 
se frânge la sfârşitul frazei. 

Haymitch mă priveşte încruntat, apoi o lasă 
mai moale. 

— Bine, n-are importanţă. Astăzi, la 
antrenament, aveţi de făcut două lucruri. Unu, 
purtaţi-vă ca nişte îndrăgostiţi. 

— Evident, spun eu. 

— Şi doi, legaţi prietenii. 

— Nu, îl contrazic eu. N-am încredere în nici 
unul dintre ei, nu-i pot suferi pe cei mai mulţi 
şi aş vrea mai degrabă să acţionăm numai în 
doi. 

— Aşa am spus şi eu iniţial, dar..., începe 
Peeta. 

— Dar n-o să fie de-ajuns, insistă Haymitch. 
De data asta o s-aveţi nevoie de mai mulţi 
aliaţi. 

— De ce? întreb. 


— Fiindcă vă aflaţi într-un dezavantaj 
307 


aparte. Adversarii voştri se cunosc de ani de 
Zile. Aşa că, pe cine credeţi că vor alege drept 
primă ţintă? spune el. 

— Pe noi, răspund eu. Şi nimic din ce-am 
putea face n-o să fie mai presus de vechile 
prietenii. Aşa că, de ce ne-am osteni? 

— Fiindcă ştiţi să luptaţi. Vă bucuraţi de 
popularitate printre spectatori. Ceea ce v-ar 
putea totuşi transforma în aliaţi dezirabili. Dar 
numai dacă-i lăsaţi pe ceilalţi să-şi dea seama 
că sunteţi dispuşi să formaţi o echipă. 

— Cu alte cuvinte, anul ăsta ne vrei în haita 
de profesionişti? întreb, nereuşind să-mi 
ascund deloc dezgustul. 

Tributurile din Districtele 1, 2 şi 4 îşi unesc 
în mod tradiţional forţele, atrăgând eventual 
câţiva alţi luptători excepţionali, şi îşi vânează 
adversarii mai slabi. 

— Asta a fost strategia noastră, nu? 
Antrenamentul în stilul profesioniştilor? 
ripostează Haymitch. lar grupul de 
profesionişti se alcătuieşte de obicei înainte 
de începerea Jocurilor. Peeta abia a reuşit să 
se pună bine cu ei anul trecut. 

Imi aduc aminte de scârba care m-a cuprins 
cu un an în urmă, când l-am descoperit pe 
Peeta printre ei. 

— Deci trebuie să ne străduim să intrăm pe 


sub pielea lui Finnick şi a lui Brutus - asta vrei 
308 


să spui? 

— Nu neapărat. Toţi sunt învingători. Dacă 
preferaţi, alcătuiți propria voastră haită. 
Alegeţi pe cine vreţi. Eu vi-i sugerez pe Chaff 
şi Seeder. Deşi nici Finnick nu e de ignorat, 
subliniază Haymitch. Găsiţi-vă aliaţi care v-ar 
putea fi de un anumit folos. Nu uitaţi, nu vă 
mai aflaţi într-o arenă plină de copii speriaţi. 
Toţi oamenii ăştia sunt ucigaşi cu experienţă, 
indiferent în ce formă par să se afle acum. 

Poate are dreptate. Numai că în cine m-aş 
putea încrede? Probabil în Seeder. Dar oare 
îmi doresc să fac un pact cu ea numai pentru 
a fi poate nevoită s-o ucid mai târziu? Nu. 
Totuşi, m-am aliat cu Rue în aceleaşi 
circumstanţe. Îi spun lui Haymitch că o să-mi 
dau silinţa, deşi sunt de părere că n-o să mă 
descurc deloc bine în toată povestea asta. 

Effie apare ceva mai devreme să ne 
conducă jos, pentru că anul trecut, când am 
crezut că ne încadram în timp, am fost 
ultimele două tributuri care şi-au făcut 
apariţia. Dar Haymitch spune că nu vrea să 
fim duşi de ea în sala de gimnastică. 

Nici unul dintre ceilalţi învingători n-o să 
vină cu o dădacă şi, fiind cei mai tineri, e cu 
atât mai important să părem independenţi. 
Aşa că ea e nevoită să se mulţumească să ne 


conducă până la lift, să ne aranjeze părul şi să 
309 


apese pe buton în locul nostru. 

Coborârea durează atât de puţin încât nu 
avem timp de conversaţie, dar, când Peeta 
mă prinde de mână, nu mi-o retrag. L-oi fi 
ignorat azi-noapte, în intimitate, dar la 
antrenament trebuie să părem o echipă 
inseparabilă. 

Effie n-ar fi trebuit să-şi facă griji c-o să 
ajungem ultimii. Nu sunt prezenţi decât Brutus 
şi femeia din Districtul 2, Enobaria. Ea pare să 
aibă în jur de treizeci de ani şi, în ceea ce o 
priveşte, nu-mi pot aduce aminte decât că, 
într-o luptă corp la corp, a ucis un tribut 
sfâşiindu-i beregata cu dinţii. A dobândit o 
asemenea celebritate ca urmare a acestei 
fapte încât, după ce a câştigat Jocurile, şi-a 
făcut o modificare estetică a dinţilor, astfel 
încât fiecare să se termine cu un vârf ascuţit, 
ca al unui canin, şi i-a placat cu aur. Nu duce 
lipsă de admiratori la Capitoliu. 

La ora zece nu şi-au făcut apariţia decât 
vreo jumătate dintre tributuri. Atala, femeia 
care conduce antrenamentele, îşi începe 
discursul exact la momentul stabilit, 
netulburată de numărul redus al ascultătorilor. 
Poate se aştepta la aşa ceva. Mă simt 
oarecum uşurată, fiindcă asta înseamnă cu o 
duzină mai puţini oameni cu care trebuie să 


mă prefac că vreau să fiu prietenă. Atala trece 
310 


în revistă lista punctelor de instruire, care 
includ atât tehnici de luptă, cât şi tehnici de 
supravieţuire, şi ne lasă să ne antrenăm. 

Îi spun lui Peeta că, după părerea mea, am 
face mai bine să ne despărţim, acoperind 
astfel un teritoriu mai întins. Când el pleacă 
arunce sulițe împreună cu Brutus şi Chaff, m 
îndrept către punctul dedicat nodurilor. 
Rareori îl vizitează cineva. Îmi place 
antrenorul, care îşi aminteşte cu drag de 
mine, poate din cauză că mi-am petrecut 
timpul cu el anul trecut. E încântat când îi arăt 
că încă mai pot instala capcana care îţi lasă 
adversarul spânzurat de picior, legănându-se 
de un copac. E clar că mi-a remarcat cursele 
instalate anul trecut în arenă şi acum mă 
consideră un elev avansat, aşa că îl rog să 
repetăm toate tipurile de noduri de care aş 
putea avea nevoie şi alte câteva, pe care nu le 
voi folosi poate niciodată. Aş fi mulţumită să- 
mi petrec dimineaţa singură cu el, dar, după 
vreo oră şi jumătate, cineva din spatele meu 
mă înconjoară cu braţele şi degetele sale 
termină cu uşurinţă nodul complicat din cauza 
căruia transpir. Bineînţeles că e Finnick, care 
pare să-şi fi petrecut copilăria neavând altă 
ocupaţie în afară de a mânui tridente şi de a 
manevra frânghii, făcându-le noduri 


complicate pentru a le transforma în năvoade, 
311 


ss 
ă 


presupun. Îl privesc un minut, timp în care ia o 
funie, face un laţ şi pretinde apoi că se 
spânzură, pentru a mă distra. 

Îmi rotesc ochii şi plec spre un alt punct 
liber de antrenament, unde tributurile pot 
învăţa să facă focul. Mă descurc deja excelent 
în privinţa asta, dar sunt încă dependentă de 
chibrituri. Aşa că antrenorul mă pune să lucrez 
cu cremene, amnar şi cu nişte pânză 
carbonizată. E mult mai greu decât pare şi, 
chiar străduindu-mă cu toată concentrarea de 
care sunt în stare, am nevoie cam de o oră ca 
s-aprind focul. Îmi ridic privirea cu un zâmbet 
triumfător numai ca să descopăr că am 
companie. 

Cele două tributuri din Districtul 3 sunt 
lângă mine, încercând să aprindă un foc 
mulţumitor folosindu-se de chibrituri. Mă 
gândesc să plec, dar vreau cu adevărat să mai 
încerc încă o dată folosirea cremenii şi, dacă 
trebuie să-i povestesc lui Haymitch că am 
încercat să-mi fac prieteni, cei doi par o 
variantă suportabilă. Amândoi sunt mici de 
statură, cu pielea palidă şi părul negru. 
Femeia, Wiress, e probabil cam de vârsta 
mamei şi vorbeşte cu voce joasă, inteligentă. 
Dar observ imediat că are obiceiul de a-şi 
întrerupe cuvintele la jumătatea frazei, ca şi 


cum ar uita că eşti acolo. Bărbatul, Beetee, e 
312 


mai bătrân şi oarecum fără astâmpăr. Poartă 
ochelari, dar îşi petrece o grămadă de timp 
privind pe sub ei. Sunt puţin cam ciudaţi, dar 
cu siguranţă că nici unul dintre ei n-o să mă 
facă să mă simt stânjenită dezbrăcându-se în 
pielea goală. Şi sunt din Districtul 3. Poate îmi 
vor confirma măcar bănuielile legate de 
revolta de acolo. 

Îmi rotesc privirea în jurul centrului de 
antrenament. Peeta e în mijlocul unui cerc de 
aruncători de cuțite care fac glume vulgare. 
Morfinomanii din Districtul 6 sunt la punctul 
de camuflaj, pictând unul pe faţa altuia spirale 
de un roz strălucitor. Bărbatul din Districtul 5 
vomită vin pe podeaua punctului amenajat 
pentru scrimă. Finnick şi bătrâna din districtul 
lui trag cu arcul. Johanna Mason e din nou 
dezbrăcată, ungându-şi pielea pentru o lecţie 
de luptă corp la corp. Mă hotărăsc să rămân 
locului. 

Wiress şi Beetee sunt o companie decentă. 
Par prietenoşi, dar nu iscoditori. Vorbim de- 
spre talentele noastre; îmi povestesc că 
amândoi inventează diverse lucruri, ceea ce 
face ca presupusul meu interes faţă de modă 
să pară destul de anemic. 

Wiress povesteşte că lucrează la un soi de 
dispozitiv pentru maşinile de cusut. 


— Sesizează densitatea materialului şi 
313 


selectează rezistenţa..., spune ea, apoi e 
absorbită de câteva paie uscate înainte de a 
apuca să continue. 

— ... rezistenţa aţei, încheie Beetee 
explicaţia. Automat. Exclude eroarea umană. 

Apoi îmi vorbeşte despre recentul lui succes 
în crearea unui cip muzical suficient de mic ca 
să poată fi ascuns într-o paietă, dar care poate 
conţine melodii suficiente pentru mai multe 
ore. Îmi aduc aminte că Octavia a vorbit de- 
spre aşa ceva în timpul şedinţei foto pentru 
nuntă şi văd în asta o posibilă ocazie de a face 
aluzie la revoltă. 

— Oh, da. Toată echipa mea pregătitoare 
era întoarsă pe dos, acum câteva luni, fiindcă 
nu se putea face rost de aşa ceva, spun, cu 
nepăsare. Presupun că mai multe comenzi din 
Districtul 3 au fost blocate. 

Beetee mă studiază pe sub ochelari. 

— Da. Anul ăsta aţi avut şi voi blocaje 
similare în producţia de cărbune? întreabă el. 
— Nu. Adică am pierdut două săptămâni, 

când au fost aduşi un nou comandant al 
Apărătorilor Păcii şi oamenii lui, dar nu s-a 
întâmplat nimic de importanţă majoră, 
răspund. Adică, în privinţa producţiei. Două 
săptămâni în care să stai acasă, fără nici o 
ocupaţie, înseamnă două săptămâni de 
foamete pentru majoritatea oamenilor. 

314 


Cred că ei înţeleg ce-am vrut să spun. Că la 
noi n-a fost nici o revoltă. 

— Oh. E o ruşine, comentează Wiress, 
dezamăgirea simţindu-i-se în voce. Districtul 
vostru mi s-a părut foarte... 

Se întrerupe, distrasă de ceva care i-a venit 
în minte. 

— ... Interesant, completează Beetee. 
Amândoi suntem de aceeaşi părere. 

Mă simt prost, ştiind că districtul lor trebuie 
să fi avut de suferit mult mai mult decât al 
nostru. Simt că trebuie să iau apărarea 
oamenilor noştri. 

— Ei, în Doisprezece nu suntem prea mulţi. 
Numai că, în zilele noastre, asta nu se poate 
aprecia judecând după numărul Apărătorilor 
Păcii. Insă cred că suntem suficient de 
interesanţi. 

În timp ce ne îndreptăm spre punctul 
dedicat construirii adăposturilor, Wiress se 
opreşte şi îşi ridică privirea spre platforma pe 
care se foiesc creatorii-de-joc, mâncând, bând 
şi luând uneori notă de existenţa noastră. 

— Uite, spune ea, arătând spre ei cu o 
uşoară înclinare a capului. 

Mă uit în sus şi îl văd pe Plutarch 
Heavensbee, în magnifica lui robă violet cu 
gulerul bordat cu blană, care îl desemnează 


ca şef al creatorilor-de-joc. Mănâncă un copan 
315 


de curcan. 

— Da, a fost promovat anul ăsta ca şef al 
creatorilor-de-joc, spun eu, deşi nu văd de ce 
ar merita asta vreun comentariu. 

— Nu, nu. Acolo, în colţul mesei. Poţi doar 
să-l..., începe Wiress. 

Beetee trage cu ochiul pe sub ochelari. 

— ... să-l zăreşti. 

Mă uit nedumerită într-acolo. Şi apoi îl văd. 
Un petic de vreo patruzeci de centimetri 
pătraţi în care spaţiul din colţul mesei pare 
aproape să vibreze. Ca şi cum aerul ar clipoci 
în valuri minuscule, dar vizibile, distorsionând 
imaginea marginilor bine conturate ale 
lemnului şi a unei cupe cu vin aşezate de 
cineva acolo. 

— Un câmp de forţă. L-au instalat între 
creatorii-de-joc şi noi. Mă întreb ce-o fi condus 
la asta, spune Beetee. 

— Probabil că eu, mărturisesc. Anul trecut 
am tras o săgeată în ei în timpul sesiunii 
individuale de antrenament. 

Beetee şi Wiress mă privesc curioşi. 

— Am fost înfuriată. Prin urmare, toate 
câmpurile de forţă au un colţ ca ăsta? 

— O fisurâ..., răspunde vag Wiress. 

— ... în blindaj, cum s-ar spune, 
completează Beetee. Ar fi ideal să fie 
invizibilă, nu-i aşa? 

316 


Aş vrea să-i întreb mai multe, dar se anunţă 
că e ora prânzului. Mă uit după Peeta, însă el 
e împreună cu vreo alţi zece învingători, aşa 
că mă hotărăsc să mănânc cu cei doi din 
Districtul 3. Poate o conving şi pe Seeder să ni 
se alăture. 

Când ajungem în zona sălii de mese, văd că 
în grupul lui Peeta sunt unii care au alte idei. 
Trag toate mesele mai mici, unindu-le într-una 
singură, aşa că trebuie să mâncăm cu toţii 
laolaltă. Acum nu ştiu ce să fac. Chiar şi la 
şcoală evitam să mănânc la o masă 
aglomerată. Ca să fiu sinceră, probabil aş fi 
stat de una singură dacă Madge n-ar fi 
căpătat obiceiul de a mi se alătura. Cred că aş 
fi mâncat împreună cu Gale, numai că, el fiind 
cu doi ani mai mare, pauzele noastre de masă 
nu erau niciodată simultane. 

lau o tavă şi mă îndrept spre cărucioarele 
încărcate cu mâncare plasate de jur împrejur. 
Peeta ajunge lângă mine când sunt la tocană. 

— Cum merge? 

— Bine. Perfect. Îmi plac învingătorii din 
Districtul 3, îi răspund. Wiress şi Beetee. 

— Serios? întreabă el. Pentru ceilalţi sunt un 
fel de bătaie de joc. 

— De ce nu mă surprinde asta? ripostez. 

Mă gândesc că, la şcoală, Peeta a fost 


întotdeauna înconjurat de o mulţime de 
317 


prieteni. E cu adevărat uimitor că m-a 
remarcat vreodată altfel decât gândindu-se că 
eram ciudată. 

— Johanna i-a poreclit Ţăcăneală şi 
Scurtcircuit, îmi povesteşte. Cred că ea e 
Ţăcăneală, şi el e Scurtcircuit. 

— lar eu sunt atât de proastă fiindcă mă 
gândesc că ne-ar putea fi de folos. Fiindcă 
Johanna Mason a spus asta în timp ce-şi 
ungea sânii, pentru o luptă corp la corp, 
ripostez eu. 

— Cred că porecla circulă, de fapt, de ani de 
zile. Şi n-am vrut să fie o insultă. N-am făcut 
decât să-ţi împărtăşesc o informaţie. 

— Ei bine, Wiress şi Beetee sunt inteligenţi. 
Inventatori. Îşi pot da seama dintr-o singură 
privire că între noi şi creatorii-de-joc a fost 
plasat un câmp de forţă. Şi, dacă trebuie să 
avem aliaţi, îi vreau pe ei. 

Arunc polonicul înapoi în castronul cu 
tocană, împroşcându-ne pe amândoi cu sos. 

— De ce eşti atât de furioasă? întreabă 
Peeta, ştergându-şi sosul de pe piepţii 
cămăşii. Pentru că te-am tachinat în lift? Îmi 
pare rău. Am crezut, pur şi simplu, c-o să te 
distreze. 

— Lasă asta, clatin eu din cap. Am o 
mulţime de motive. 


— Darius, spune el. 
318 


— Darius. Jocurile. Haymitch care vrea să ne 
aliem cu ceilalţi. 

— Am putea fi doar noi doi, ştii. 

— Ştiu. Dar e posibil să aibă dreptate. Şi nu- 
i spune c-am admis asta, dar de obicei are, 
când e vorba despre Jocuri. 

— Păi, poţi să ai ultimul cuvânt în privinţa 
aliaţilor noştri. Dar, în clipa asta, eu înclin 
către Chaff şi Seeder, spune el. 

— Seeder e OK din punctul meu de vedere, 
dar nu şi Chaff. Cel puţin nu încă. 

__— Vino să mănânci cu el, îmi propune Peeta. 
Iti promit că nu-l mai las să te sărute. 

La masă, Chaff nu pare chiar atât de rău. E 
treaz Şi, cu toate că vorbeşte prea tare şi face 
o mulţime de glume proaste, cele mai multe 
sunt pe socoteala lui. Imi dau seama de ce e 
bună prietenia lui pentru Haymitch, ale cărui 
gânduri sunt atât de negre. Dar încă nu sunt 
sigură dacă vreau sau nu să fim în aceeaşi 
echipă. 

Mă străduiesc din greu să fiu sociabilă, nu 
numai cu Chaff, dar şi cu întregul grup. După 
masă mă duc să învăţ despre insectele 
comestibile, împreună cu tributurile din 
Districtul 8 - Cecelia, care are acasă trei copii, 
şi Woof, un tip într-adevăr bătrân, care abia 
mai aude şi nu pare să fie prea conectat la 


realitate, de vreme ce se chinuieşte întruna 
319 


să-şi îndese în gură gândaci otrăvitori. Aş vrea 
să le pot vorbi despre întâlnirea mea cu Twill 
şi Bonnie din pădure, dar nu găsesc momentul 
potrivit. Cashmere şi Gloss, sora şi fratele, şi 
cei din Districtul 1 mă invită alături de ei şi 
facem o vreme hamace. Sunt politicoşi, dar 
reci, şi eu îmi petrec tot timpul gândindu-mă 
că anul trecut am ucis ambele tributuri din 
districtul lor, Glimmer şi Marvel, că probabil le 
cunoşteau şi că e posibil să le fi fost mentori. 
Atât hamacul meu, cât şi încercarea de a 
stabili o legătură cu ei sunt, în cel mai bun 
caz, mediocre. Mă alătur Enobariei la 
antrenamentul de scrimă şi schimbăm câteva 
comentarii, dar e clar că nici una dintre noi nu 
vrea să devenim o echipă. Când primesc 
indicaţii referitoare la pescuit, Finnick îşi face 
din nou apariţia, dar mai ales ca să mi-o 
prezinte pe Mags, bătrâna care e tot din 
Districtul 4. Din cauza accentului ei şi a 
cuvintelor trunchiate - e posibil să fi avut un 
atac cerebral - nu reuşesc să înţeleg mai mult 
de una din patru vorbe. Dar jur că poate 
transforma aproape orice - un mărăcine, un 
iadeş, un cercel - în cârlig bun de pescuit. 
După o vreme, nu-l mai ascult pe antrenor şi 
încerc pur şi simplu să imit tot ce face ea. 
Când reuşesc să fac un cârlig destul de bun 


dintr-un cui îndoit şi să-l leg de câteva fire din 
320 


părul meu, îmi adresează un zâmbet fără dinţi 
şi un comentariu neinteligibil despre care cred 
că ar putea fi o laudă. Îmi aduc brusc aminte 
că s-a oferit voluntară ca s-o salveze pe 
femeia tânără şi isterică din districtul ei. E 
imposibil s-o fi făcut cu gândul c-ar avea vreo 
şansă să învingă. A făcut-o ca s-o salveze pe 
fată, aşa cum m-am oferit eu voluntară anul 
trecut, ca s-o salvez pe Prim. Şi decid că o 
vreau în echipa mea. 

Grozav. Acum trebuie să mă întorc la 
Haymitch şi să-i spun că mi-am ales ca aliaţi o 
femeie de optzeci de ani şi pe Ţăcăneală şi 
Scurtcircuit. Asta o să-l umple de încântare. 

Aşa că renunţ la încercările de a-mi mai face 
prieteni şi mă duc în poligonul de tragere cu 
arcul, ca să-mi regăsesc echilibrul mintal. E 
minunat aici, unde mă străduiesc să încerc 
toate tipurile de arcuri şi săgeți. Văzând că 
ţintele imobile nu sunt nicidecum o provocare 
pentru mine, Tax, antrenorul, începe să 
lanseze cât mai sus, în aer, nişte imitații 
prosteşti de păsări, urmând ca eu să le 
nimeresc. La început pare stupid, apoi se 
dovedeşte a fi un soi de amuzament. Mult mai 
asemănător cu vânătoarea unei creaturi în 
mişcare. De vreme ce nimeresc tot ce aruncă, 
începe să mărească numărul păsărilor pe care 


le proiectează în sus. Dau uitării restul sălii de 
321 


gimnastică, învingătorii şi starea mea 
mizerabilă şi mă las captivată de tragerea la 
ţintă. Când reuşesc să dobor cinci păsări într-o 
singură rundă, îmi dau seama că e atât de 
multă linişte încât o pot auzi pe fiecare dintre 
ele lovind podeaua. Mă răsucesc şi văd că 
majoritatea învingătorilor s-au oprit să mă 
privească. Pe feţele lor se poate citi orice, de 
la invidie şi ură până la admiraţie. 

După antrenament, eu şi Peeta pierdem 
vremea, aşteptând să apară Haymitch şi Effie 
la cină. Când suntem chemaţi la masă, 
mentorul nostru izbucneşte imediat, 
adresându-mi-se: 

— Carevasăzică, cel puţin jumătate dintre 
învingători şi-au instruit mentorii să te solicite 
ca aliat. Ştiu că motivul nu poate fi 
personalitatea ta radioasă. 

— Au văzut-o trăgând cu arcul, zâmbeşte 
Peeta. De fapt, şi eu am văzut-o acum pentru 
prima oară trăgând de-adevăratelea. Sunt pe 
punctul de a face eu însumi o cerere oficială. 

— Eşti chiar atât de bună? mă întreabă 
Haymitch. Atât de bună încât să te vrea 
Brutus? 

Ridic din umeri. 

— Dar eu nu-l vreau pe Brutus. O vreau pe 
Mags şi vreau Districtul 3. 


— Sigur că da. Haymitch oftează şi 
322 


comandă o sticlă de vin. O să le spun tuturor 
că nu te-ai hotărât încă. 

După demonstraţia mea de tir, mai sunt 
tachinată, dar nu mai am senzaţia că sunt 
luată în bătaie de joc. De fapt, mă simt ca şi 
cum aş fi primit cumva iniţierea în cercul 
învingătorilor. În următoarele două zile, îmi 
petrec timpul împreună cu aproape toţi cei 
meniţi să ajungă în arenă. Chiar şi cu 
morfinomanii, care, cu ajutorul lui Peeta, mă 
deghizează în chip de câmp cu flori galbene. 
Chiar şi cu Finnick, care îmi oferă timp de o 
oră lecţii de luptă cu tridentul în schimbul unei 
instruiri de o oră la tragerea cu arcul. Şi e cu 
atât mai rău cu cât îi cunosc mai bine pe 
aceşti oameni. Pentru că, în ansamblu, nu pot 
să-i urăsc. lar unii chiar îmi plac. Şi mulţi 
dintre ei sunt atât de prăpădiţi, încât instinctul 
meu firesc îmi cere să-i protejez. Însă toţi 
trebuie să moară dacă vreau să-l salvez pe 
Peeta. 

Ultima zi de antrenament se încheie cu 
şedinţele noastre private. Primim fiecare câte 
cincisprezece minute în care să ne aflăm în 
faţa creatorilor-de-joc, uluindu-i cu abilităţile 
noastre, dar nu ştiu ce le-ar mai putea 
demonstra vreunul dintre noi. La prânz se fac 
o grămadă de glume pe tema asta. Ce le-am 


putea arăta. Să cântăm, să dansăm, să facem 
323 


striptease, să spunem bancuri. Mags, pe care 
am început s-o înţeleg ceva mai bine, spune c- 
o să tragă un pui de somn. Eu habar n-am ce 
să fac. Poate să trag nişte săgeți. Haymitch 
spune că artrebui să fie ceva surprinzător, 
dacă suntem în stare, dar tocmai am rămas 
fără nici o idee. 

Fiind fata din Doisprezece, sunt programată 
ultima, Sala de mese devine din ce în ce mai 
tăcută pe măsură ce tributurile pleacă rând pe 
rând să-şi susţină reprezentaţia. Stilul 
ireverenţios şi invincibil pe care l-am adoptat 
cu toţii e mai uşor de păstrat când suntem 
mai mulţi. Pe măsură ce oamenii dispar 
dincolo de uşă, nu mă pot gândi decât că 
moartea lor e o chestiune de câteva zile. 

Eu şi Peeta rămânem în sfârşit singuri. El se 
întinde peste masă şi îmi ia mâinile. 

— Ai hotărât ce-o să faci pentru creatorii-de- 
joc? 

Clatin din cap. 

— Anul ăsta nu-i mai pot folosi drept ţintă la 
antrenament, cu câmpul ăla de forţă activat. 
Poate-o să fac nişte cârlige de undiţă. Dar tu? 

— N-am nici o idee. Îmi tot doresc să fi putut 
coace o prăjitură sau ceva de genul ăsta. 

— Fă un alt camuflaj, îi sugerez. 

— Dacă morfinomanii mi-au mai lăsat ceva 


cu care să lucrez, spune el, sarcastic. Au stat 
324 


lipiţi de locul ăla de când a început 
antrenamentul. 

Păstrăm tăcerea până când îmi scapă ceea 
ce avem amândoi în gând. 

— Cum o să-i ucidem pe oamenii ăştia, 
Peeta? 

— Nu ştiu. 

Îşi sprijină fruntea pe degetele noastre 
împletite. 

— Nu-i vreau ca aliaţi. De ce a insistat 
Haymitch să-i cunoaştem mai bine? întreb. 
Din cauza asta o să fie mult mai greu decât 
data trecută. Poate cu excepţia lui Rue. 
Oricum, cred că n-aş fi fost niciodată în stare 
s-o ucid. Semăna mult prea mult cu Prim. 

Peeta îşi ridică ochii spre mine, cu fruntea 
încreţită de gânduri. 

— Moartea ei a fost cea mai oribilă, nu-i 
aşa? 

— Nici una n-a fost o delectare, răspund, 
amintindu-mi cum au sfârşit Glimmer şi Cato. 

Peeta e chemat, aşa că rămân să aştept de 
una singură. Trec cincisprezece minute. Apoi o 
jumătate de oră. Până să-mi vină rândul se 
scurg aproape patruzeci de minute. 

Când intru, simt mirosul pătrunzător al 
detergentului şi observ că una dintre rogojini 
a fost trasă în centrul încăperii. Starea de 


spirit e total diferită de cea de anul trecut, 
325 


când creatorii-de-joc erau pe jumătate beţi şi 
ciuguleau distraţi câte-o delicatesă de pe 
masa îmbelşugată. Şuşotesc între ei, părând 
oarecum enervaţi. Ce-a făcut Peeta? Ceva 
care i-a tulburat? 

Simt un fior de îngrijorare. Nu e bine. Nu 
vreau ca Peeta să iasă în evidenţă, ca unică 
ţintă a furiei creatorilor-de-joc. Asta ţine de 
misiunea mea. Să îndepărtez tirul de Peeta. 
Cum să-i întorc pe dos? Fiindcă mi-ar plăcea 
să fac chiar mai mult decât atât. Vreau să 
pătrund dincolo de spoiala elegantă a 
oamenilor care îşi folosesc inteligenţa pentru 
a găsi moduri amuzante de a ne ucide. Vreau 
să-i fac să înţeleagă că, dacă noi suntem 
vulnerabili în faţa cruzimii Capitoliului, ei sunt 
lipsiţi de apărare în aceeaşi măsură. 

Aveţi idee cât de mult vă urăsc? îmi trece 
prin minte. Pe voi, cei care vă folosiţi talentele 
pentru Jocuri? 

Încerc să prind privirea lui Plutarch 
Heavensbee, dar el pare să mă ignore înadins, 
aşa cum a făcut pe toată durata 
antrenamentului. Îmi amintesc cum m-a 
căutat ca să mă invite la dans, cu câtă 
încântare mi-a arătat gaiţa-zeflemitoare de pe 
ceasul lui. Purtarea lui prietenoasă nu-şi are 
locul aici. Cum ar putea, când eu sunt un 


simplu tribut, iar el e şeful creatorilor-de-joc? 
326 


Atât de puternic, atât de distant, atât de în 
siguranţă... 

Brusc, ştiu ce-o să fac. Ceva care o să 
anuleze cu desăvârşire orice ar fi făcut Peeta. 
Mă duc la punctul de antrenament dedicat 
nodurilor şi iau o bucată de frânghie. Incep s-o 
manevrez, dar e dificil, fiindcă, de fapt, eu n- 
am mai făcut niciodată nodul ăsta. Am urmărit 
doar degetele îndemânatice ale lui Finnick, 
dar ele se mişcau atât de repede. După vreo 
zece minute, reuşesc să fac un laţ mulţumitor. 
Târăsc în centrul încăperii unul dintre 
manechinele folosite drept ţinte şi, cu ajutorul 
unor bare de gimnastică, reuşesc să-l spânzur, 
astfel încât să se legene, agăţat de gât. 
Mâinile legate la spate ar adăuga un efect 
reuşit, dar mă tem că s-ar putea să depăşesc 
timpul. Mă grăbesc câtre punctul rezervat 
pentru camuflaj, unde alte tributuri, fără 
îndoială morfinomanii, au lăsat o harababură 
colosală. Dar găsesc un container plin pe 
jumătate cu suc din fructe de pădure, roşu ca 
sângele, care va servi scopului meu. Ţesătura 
de culoarea cărnii care îi ţine manechinului loc 
de piele e o pânză absorbantă, de bună 
calitate. Scriu cuvintele pe trup cu degetul, cu 
mare grijă, ascunzându-le vederii. Pe urmă mă 
dau brusc la o parte, urmărind reacţia de pe 


feţele creatorilor-de-joc, care citesc numele de 
327 


pe momăie. 
SENECA CRANE. 


328 


Chapter 17 


Efectul e instantaneu şi mulţumitor. Câţiva 
creatori-de-joc ţipă scurt. Unii îşi scapă din 
mâini paharele cu vin, care se sparg de podea 
cu un clinchet muzical. Doi par gata să leşine. 
Privirea şocată e unanimă. 

Acum mă bucur de atenţia lui Plutarch 
Heavensbee. Se holbează întruna la mine, în 
timp ce sucul piersicii pe care o striveşte în 
mână i se prelinge printre degete. Într-un 
târziu îşi drege glasul şi spune: 

— Poţi pleca acum, domnişoară Everdeen. 

Dau respectuos din cap şi mă întorc să plec, 
dar, în ultima clipă, nu pot rezista şi arunc 
containerul cu suc de fructe peste umăr. li aud 
conţinutul împroşcând manechinul în timp ce 
se mai sparg două pahare de vin. În vreme ce 
uşile ascensorului se închid în faţa mea, văd 
că nimeni nu s-a clintit. 

Asta i-a surprins, îmi spun. A fost un gest 
nechibzuit, periculos, şi nu mă îndoiesc că-l 
voi plăti de zece ori. Dar pe moment am o 
senzaţie apropiată de exaltare şi îmi îngădui s- 
o savurez. 

Vreau să-l găsesc imediat pe Haymitch şi 
să-i povestesc despre şedinţa mea de 


329 


antrenament, dar nu e nimeni prin preajmă. 
Presupun că se pregătesc cu toţii pentru cină 
şi mă hotărăsc să fac un duş, fiindcă am 
mâinile murdare de suc. Stând în apă, încep 
să pun la îndoială înţelepciunea ultimului meu 
truc. Întrebarea care trebuie să mă 
călăuzească întotdeauna este: „O să-l ajute pe 
Peeta să rămână în viaţă?” Indirect, asta ar 
putea să nu-i fie de folos. Ceea ce se întâmplă 
în timpul antrenamentelor e secret, aşa că nu 
are rost să se ia măsuri împotriva mea, de 
vreme ce nimeni nu va şti ce fărădelege am 
săvârşit. De fapt, anul trecut, impulsivitatea 
mi-a fost răsplătită. Însă asta e un alt gen de 
infracţiune. Dacă i-am înfuriat pe creatorii-de- 
joc şi hotărăsc să mă pedepsească în arenă, 
Peeta ar putea fi implicat, fără intenţie, în 
aceeaşi măsură. Poate am fost prea impulsivă. 
Totuşi... nu pot spune că regret. 

Când ne adunăm cu toţii la cină, văd pe 
mâinile lui Peeta urmele estompate ale unor 
pete de diverse culori, cu toate că părul îi e 
încă ud după baie. În cele din urmă, trebuie să 
fi făcut tot un soi de camuflaj. După ce ni se 
serveşte supa, Haymitch trece direct la 
subiectul care ne preocupă pe toţi. 

— Ei, cum au mers şedinţele voastre 
private? 

Schimb o privire cu Peeta. Într-un fel, nu 

330 


sunt prea nerăbdătoare să-mi descriu fapta 
prin vorbe. 

În atmosfera paşnică din sufragerie, pare 
exagerat de ieşită din comun. 

— Începe tu, îi spun. Cred că fost ceva într- 
adevăr deosebit. Am avut de aşteptat 
patruzeci de minute înainte de a intra. 

Peeta pare să fie cuprins de o ezitare 
similară celei care mă stăpâneşte. 

— Păi, eu... eu am făcut ceva legat de 
camuflaj, aşa cum mi-ai sugerat tu, Katniss. 
Şovăie. Nu tocmai camuflaj. Adică, am folosit 
vopsele. 

— Pentru ce? întreabă Porţia. 

Îmi amintesc ce tulburaţi erau creatorii-de- 
joc când am intrat în sala de gimnastică 
pentru şedinţa mea de antrenament. Mirosul 
de detergenţi. Rogojina de deasupra zonei din 
centru. Acoperea ceva pe care nu reuşiseră 
să-l şteargă? 

— Ai pictat ceva, nu-i aşa? Un tablou? 

— L-ai văzut? întreabă Peeta. 

— Nu. Au ţinut să-l acopere neapărat, îi 
răspund. 

— Ei, asta e procedura standard. Nu pot lăsa 
un tribut să vadă ceva din ce-a făcut altul, 
spune Effie, fără să-şi facă vreo grijă. Ce-ai 
pictat, Peeta? continuă ea oarecum confuză. A 


fost portretul lui Katniss? 
331 


— De ce să mă fi pictat pe mine, Effie? 
întreb, oarecum enervată. 

— Ca să arate că e pregătit să te apare, 
făcând tot ce-i stă în puteri. Oricum, la asta se 
aşteaptă toată lumea din Capitoliu. Nu s-a 
oferit voluntar ca să vină cu tine? spune Effie, 
ca şi cum ar fi cel mai evident lucru din lume. 

— Adevărul e că am pictat-o pe Rue, spune 
Peeta. Aşa cum arăta după ce a acoperit-o 
Katniss cu flori. 

În jurul mesei se lasă o tăcere îndelungată, 
timp în care toată lumea îi pătrunde înţelesul 
vorbelor. 

— ŞI, mai exact, ce-ai vrut să realizezi cu 
asta? întreabă Haymitch, cu voce foarte bine 
cumpănită. 

— Nu sunt sigur. Am vrut, pur şi simplu, să 
se simtă răspunzători. Măcar pentru o clipă, 
răspunde Peeta. Pentru uciderea acelei fetiţe. 

— E îngrozitor. Effie pare gata să plângă. 
Acest mod de a gândi... e interzis, Peeta. 
Absolut. N-o să obţii altceva decât atragerea 
mai multor necazuri, asupra ta şi a lui Katniss. 

— În privinţa asta nu pot să nu fiu de acord 
cu Effie, zice Haymitch. 

Porţia şi Cinna păstrează tăcerea, dar feţele 
lor sunt foarte grave. Bineînţeles că au 
dreptate. Dar, cu toate că e un motiv de 


îngrijorare, cred că gestul lui Peeta e uimitor. 
332 


— Cred că nu e un moment potrivit pentru a 
menţiona că eu am spânzurat un manechin pe 
care am scris cu vopsea numele lui Seneca 
Crane, îi anunţ. 

Cuvintele mele par să aibă efectul scontat. 
După o clipă în care toată lumea pare să nu-şi 
creadă urechilor, toată dezaprobarea din 
încăpere se prăvăleşte asupra mea, precum o 
tonă de cărămizi. 

— L-ai... spânzurat... pe Seneca Crane? 
întreabă Cinna surprins. 

— Da. Tocmai îmi demonstram talentul de a 
face noduri, iar el a sfârşit-o cumva în lat. 

— Oh, Katniss, şopteşte Effie. Cum de-ai 
ajuns să afli aşa ceva? 

— E secret? Preşedintele Snow nu s-a purtat 
ca şi cum ar fi fost. De fapt, părea nerăbdător 
să-mi dea de ştire, povestesc eu. 

Effie pleacă de la masă apăsându-şi şervetul 
pe faţă. 

— Acum am supărat-o pe Effie. Ar fi trebuit 
să mint, să spun c-am tras nişte săgeți. 

— V-aţi putea gândi că am plănuit totul, zice 
Peeta, adresându-mi o umbră de zâmbet. 

— Şi nu e aşa? întreabă Porţia. 

Îşi apasă pleoapele cu degetele, parcă 
ferindu-se de lumina prea strălucitoare. 

— Nu, îi răspund, uitându-mă la Peeta cu un 


nou sentiment de preţuire. Înainte de a intra 
333 


în sală, nici unul dintre noi nici măcar n-avea 
habar ce-avea de gând să facă. 

— Şi, Haymitch, adaugă Peeta, am hotărât 
că nu vrem nici un alt aliat în arenă. 

— Perfect. În cazul ăsta n-o să fiu 
responsabil pentru uciderea prietenilor mei 
din cauza prostiei voastre, ripostează el. 

— Exact la asta ne gândeam şi noi, îi spun 
eu. 

Ne terminăm masa în tăcere, dar, când ne 
ridicăm ca să mergem în camera de zi, Cinna 
mă cuprinde cu braţul şi mă strânge de umeri. 

— Haideţi să aflăm punctajul de la 
antrenament. Ne strângem în jurul 
televizorului şi o Effie cu ochii roşii ni se 
realătură. Apar chipurile tributurilor, district 
după district, şi punctajele licăresc sub 
fotografiile lor. De la unu până la doisprezece. 
Aşa cum era de aşteptat, valori mari pentru 
Cashmere, Gloss, Brutus, Enobaria şi Finnick. 
Mici şi mediocre pentru ceilalţi. 

— Au dat vreodată vreun zero? întreb eu. 

— Nu, dar există un început pentru orice, 
răspunde Cinna. 

Şi se dovedeşte că are dreptate. Pentru că, 
primind amândoi câte un doisprezece, eu şi 
Peeta intrăm în istoria Jocurilor Foamei. Însă 
nimeni n-are chef să sărbătorească. 


— De ce-au făcut asta? întreb. 
334 


— Pentru ca toţi ceilalţi să nu aibă de ales şi 
să vă ia drept ţinte, spune Haymitch, cu voce 
plată. Duceţi-vă la culcare. Nu suport să mă 
mai uit la nici unul dintre voi. 

Peeta mă conduce spre camera mea în 
tăcere, dar, înainte de a apuca să-mi ureze 
noapte bună, îl cuprind cu braţele şi îmi sprijin 
capul pe pieptul lui. Mâinile lui îmi alunecă pe 
spate şi îşi lasă obrazul pe părul meu. 

— Imi pare rău dacă am înrăutățit lucrurile, 
spun. 

— Nu mai mult decât mine. De ce ai făcut-o, 
oricum? mă întreabă. 

— Nu ştiu. Ca să le arăt că sunt mai mult 
decât un simplu pion în Jocurile lor. 

El râde scurt, fără îndoială reamintindu-şi 
noaptea dinaintea Jocurilor de anul trecut. 
Eram pe acoperiş, nici unul dintre noi 
neputând să doarmă. Peeta a spus atunci 
ceva de genul ăsta, dar eu n-am înţeles sensul 
cuvintelor lui. Acum îl înţeleg. 

— Şi eu la fel, îmi mărturiseşte. Şi nu vreau 
să spun că n-o să încerc. Adică să ajung 
acasă. Dar, dacă e să fiu întru totul sincer în 
privinţa asta... 

— Dacă eşti întru totul sincer, te gândeşti că 
preşedintele Snow le-a ordonat probabil direct 
creatorilor-de-joc să se asigure că murim 


oricum în arenă, spun eu. 
335 


— Mi-a trecut prin minte. 

Şi mie mi-a trecut. În repetate rânduri. Dar, 
în timp ce ştiu că n-o să ies vie din arenă, mă 
agăț totuşi de speranţa că Peeta va reuşi. La 
urmelor, n-a scos el fructele alea de pădure, 
eu am făcut-o. Nimeni nu s-a îndoit vreodată 
că atitudinea sfidătoare a lui Peeta a pornit 
din dragoste. Aşa că poate preşedintele Snow 
o să prefere să-l păstreze în viaţă, zdrobit şi 
cu inima frântă, ca un avertisment viu la 
adresa altora. 

— Dar, dacă va fi aşa, toată lumea o să ştie 
că am murit luptând, nu? întreabă Peeta. 

— O să ştie toată lumea, îi răspund. 

Şi, pentru prima oară, mă detaşez de 
tragedia personală care m-a mistuit de când s- 
a anunţat Jubileul. Îmi aduc aminte de 
bătrânul pe care l-au împuşcat în Districtul 11, 
de Bonnie şi de Twill şi de zvonurile despre 
revolte. Da, toată lumea din districte o să mă 
privească şi o să vadă cum înfrunt această 
sentinţă la moarte, acest ultim act al 
autorităţii preşedintelui Snow. Vor căuta un 
semn care să le arate că lupta lor n-a fost 
zadarnică. Dacă le voi putea dovedi limpede 
că sfidez Capitoliul până în ultima clipă, 
Capitoliul mă va ucide pe mine... dar nu şi 
sufletul meu. Există cumva o cale mai bună 


pentru a da speranţă rebelilor? 
336 


Frumuseţea acestei idei e faptul că 
hotărârea de a-l păstra pe Peeta în viaţă cu 
preţul propriei mele vieţi e ea însăşi un act de 
sfidare. Un refuz de a lupta în Jocurile Foamei 
după regulile Capitoliului. Agenda mea 
personală se potriveşte perfect cu agenda 
mea publică. Şi dacă l-aş putea salva într- 
adevăr pe Peeta... în termenii unei revoluţii, 
atunci ar fi ideal. Pentru că eu voi valora mult 
mai mult moartă. Mă vor putea transforma 
într-un soi de martiră a cauzei şi îmi vor picta 
chipul pe stindarde, ceea ce va racola mai 
mulţi oameni decât orice aş putea face 
rămânând în viaţă. Dar Peeta va preţui mai 
mult viu - ca personaj tragic -, fiindcă va reuşi 
să-şi preschimbe durerea în cuvinte care-i vor 
transforma pe oameni. 

El şi-ar pierde cumpătul dacă ar şti că mă 
gândesc la toate astea, aşa că mă mulţumesc 
să întreb: 

— Aşadar, ce-ar trebui să facem cu ultimele 
noastre câteva zile? 

— Nu vreau decât să-mi petrec fiecare 
minut din restul vieţii mele cu tine, răspunde 
el. 

— Atunci vino, spun, trăgându-l în camera 
mea. 

Să dorm din nou cu Peeta mi se pare un 


asemenea lux! Până acum nu mi-am dat 
337 


seama cât de însetată eram de apropierea 
altei fiinţe umane. Cu cât nesat îmi doream 
să-l simt lângă mine în întuneric. Aş vrea să 
nu fi irosit ultimele două nopţi respingându-l. 
Învăluită de căldura lui, mă afund în somn şi, 
când deschid din nou ochii, prin ferestre se 
revarsă lumina zilei. 

— N-ai avut coşmaruri, spune el. 

— Nici unul, confirm eu. Tu? 

— Nici eu. Uitasem cum e să dormi cu 
adevărat peste noapte. 

Rămânem întinşi o vreme, neavând nici o 
grabă să ne-ncepem ziua. Mâine-seară o să fie 
interviul televizat, aşa că azi ar trebui să fim 
pregătiţi de Effie şi Haymitch. Alte tocuri înalte 
şi alte comentarii sarcastice, mă gândesc. 
Apoi soseşte fata avox cu părul roşu, aducând 
un bilet prin care Effie ne înştiinţează că, 
ţinând cont de recentul nostru tur, ea şi 
Haymitch au căzut de acord că suntem în 
stare să ne purtăm aşa cum se cuvine în 
public. Sesiunile de pregătire au fost anulate. 

— Serios? face Peeta, luându-mi biletul din 
mână şi studiindu-l. Ştii ce înseamnă asta? 
Avem toată ziua numai pentru noi. 

— Păcat că nu putem merge nicăieri, spun 
eu, melancolică. 

— Cine zice că nu putem? întreabă el. 


Acoperişul. Comandăm o grămadă de 
338 


mâncare, înşfăcăm nişte pături şi o pornim 
către acoperiş pentru un picnic. Un picnic pe 
toată durata zilei în grădina cu flori inundată 
de clinchetul clopoţeilor de vânt. Mâncăm. 
Stăm întinşi la soare. Eu rup lujerii care atârnă 
şi îmi folosesc noile cunoştinţe dobândite la 
antrenament făcând noduri şi împletind plase. 
Peeta mă desenează. Inventăm un joc cu 
câmpul de forţă care înconjoară acoperişul - 
unul dintre noi aruncă un măr în el, şi celălalt 
trebuie să-l prindă. 

Nimeni nu ne deranjează. Către sfârşitul 
după-amiezii, stau întinsă cu capul în poala lui 
Peeta, împletind o cunună din flori, în timp ce 
el se joacă cu părul meu, pretinzând că învaţă 
să facă noduri. După o vreme, mâinile lui 
rămân nemişcate. 

— Ce e? întreb. 

— Aş vrea să pot opri timpul în clipa asta, 
aici şi acum, şi să trăiesc în ea o veşnicie, 
răspunde el. 

Genul ăsta de comentariu, care face aluzie 
la dragostea nepieritoare pe care mi-o poartă, 
mă face de obicei să mă simt vinovată şi 
mizerabilă. Dar acum mă simt atât de plină de 
căldură, de relaxată şi de mai presus de orice 
grijă, încât las pur şi simplu cuvântul să-mi 
alunece printre buze. 


— OK. 
339 


Îi aud zâmbetul din glas. 

— Atunci eşti de acord? 

— Sunt de acord, spun. 

Degetele i se întorc în părul meu şi mă fură 
somnul, dar el mă trezeşte să privim împreună 
asfinţitul. E o revărsare spectaculoasă de 
galben şi portocaliu, dincolo de linia 
orizontului care conturează Capitoliul. 

— M-am gândit că nu vrei să pierzi asta, îmi 
spune. 

— Mulţumesc, îi răspund. 

Pentru că pot număra pe degete apusurile 
care mi-au mai rămas şi nu vreau să-mi scape 
nici unul. 

Nu coborâm să ne alăturăm celorlalţi la cină 
şi nimeni nu ne cheamă. 

— Mă bucur. Am obosit să-i fac pe toţi din 
jur să se simtă atât de mizerabil, spune Peeta. 
Toată lumea plângând. Sau Haymitch... 

Nu e nevoie să continue. 

Rămânem pe acoperiş până când e timpul 
să mergem la culcare, apoi coborâm în tăcere 
şi ne strecurăm în camera mea fără să- 
ntâlnim pe nimeni. 

A doua zi dimineaţă suntem treziţi de 
echipa mea pregătitoare. Să ne vadă pe mine 
şi Peeta dormind împreună e prea mult pentru 
Octavia, fiindcă izbucneşte imediat în lacrimi. 


— Nu uita ce ne-a spus Cinna, i se 
340 


adresează furioasă Venia. 

Octavia dă din cap şi iese suspinând. 

Peeta trebuie să se întoarcă în camera lui 
pentru pregătire, iar eu rămân doar cu Venia 
şi Flavius. Obişnuita sporovăială a încetat. De 
fapt, nu se vorbeşte aproape de loc, decât 
atunci când mi se cere să-mi înalţ bărbia sau 
se face vreun comentariu despre tehnica de 
machiaj. E aproape ora prânzului când simt 
ceva picurându-mi pe umăr şi mă întorc ca să 
dau cu ochii de Flavius, care îmi tunde părul 
cu lacrimile scurgându-i-se în tăcere pe obraji. 
Venia îi aruncă o privire, el îşi lasă încet 
foarfecă pe masă şi pleacă. 

N-a rămas decât Venia, cu pielea atât de 
palidă încât tatuajele par gata să facă un salt, 
desprinzându-se de ea. Atât de hotărâtă încât 
e aproape rigidă, îmi aranjează părul, unghiile 
şi machiajul, cu degetele zburând cu 
repeziciune ca să compenseze lipsa colegilor 
ei. Îmi evită tot timpul privirea. Numai când 
apare Cinna ca să-şi dea acordul în privinţa 
înfăţişării mele, îngăduindu-i ei să plece, îmi ia 
mâinile şi îmi vorbeşte privindu-mă drept în 
ochi: 

— Ne-ar plăcea tuturor să ştii ce... privilegiu 
a fost pentru noi ocazia de a te face să arâţi 
cât mai bine. 

Apoi părăseşte în grabă încăperea. 

341 


Echipa mea pregătitoare. Animalele mele de 
companie, prostuţe, superficiale şi afectuoase, 
cu obsesiile lor pentru pene şi petreceri, 
aproape frângându-mi inima cu acest rămas- 
bun. Ştim cu toţii că n-o să mă mai întorc, asta 
spun clar ultimele cuvinte ale Veniei. Oare o 
ştie întreaga lume? mă întreb. Mă uit la Cinna. 
El ştie, cu siguranţă. Dar, aşa cum mi-a 
promis, nu e nici un pericol să-i văd lacrimile. 

— Aşadar, ce-o să port diseară? întreb, cu 
ochii la geanta care îmi ascunde rochia. 

— Preşedintele Snow a dat el însuşi ordinul 
în privinţa rochiei, spune Cinna. 

Trage fermoarul genţii, dând la iveală una 
dintre rochiile de mireasă pe care le-am purtat 
la şedinţa foto. Mătase albă, grea, cu decolteu 
adânc, talie strâmtă şi mâneci care-mi cad de 
la încheieturile mâinilor către podea. Şi perle. 
Perle pretutindeni. Cusute pe rochie, în 
şiragurile din jurul gâtului şi în cununa care 
îmi ţine vălul. 

— Deşi Jubileul Pacificării a fost anunţat în 
seara prezentării fotografiilor, oamenii au 
votat totuşi pentru rochia lor favorită şi asta a 
câştigat. Preşedintele spune s-o porţi diseară. 
Obiecţiile noastre au fost ignorate. 

Frec o bucată de mătase între degete, 
încercând să înţeleg raţionamentul 


preşedintelui Snow. Presupun că, de vreme ce 
342 


eu am adus cea mai mare ofensă, durerea, 
pierderea şi umilirea mea trebuie să apară sub 
cea mai strălucitoare lumină a reflectoarelor. 
După părerea lui, asta o va demonstra fără 
nici un dubiu. E atât de barbar, preşedintele 
preschimbându-mi rochia de mireasă în 
giulgiu, încât lovitura îşi atinge ţinta, lăsând în 
urmă o durere surdă. 

— EI, ar fi fost păcat să se irosească o rochie 
atât de frumoasă. 

E tot ce reuşesc să spun. 

Cinna mă ajută cu grijă să mă îmbrac. Când 
îmi aranjează rochia pe umeri, nu mă pot 
împiedica să mă plâng. 

— A fost întotdeauna atât de grea? întreb, 
îmi amintesc că multe alte rochii au fost 
dense, dar asta pare să cântărească o tonă. 

— Am fost nevoit să fac câteva mici 
modificări din cauza iluminării, spune Cinna. 

Dau din cap, dar nu realizez care e legătura. 
El îmi pune pantofii, bijuteriile din perle şi 
voalul. Îmi retuşează machiajul. Îmi cere să 
merg. 

— Eşti de o frumuseţe răpitoare, spune. 
Acum, Katniss, pentru că acest corsaj e atât 
de strâmt, nu vreau să-ţi ridici braţele 
deasupra capului. Adică, oricum, nu înainte de 
a te învârti. 


— O să mă învâărtesc iarăşi? întreb, cu 
343 


gândul la rochia de anul trecut. 

— Sunt sigur c-o să ţi-o ceară Caesar. Şi, 
dacă n-o face, sugereaz-o chiar tu. Însă nu 
imediat. Păstrează asta pentru marele tău 
final, mă instruieşte Cinna. 

— Să-mi faci un semn, ca să ştiu când, îl 
rog. 

— Perfect. Ai vreun plan pentru interviu? 
Ştiu că Haymitch v-a lăsat să hotărâți singuri, 
spune el. 

— Nu, anul ăsta improvizez. Partea stranie e 
că nu sunt agitată, absolut deloc. 

Şi chiar nu sunt. Oricât de mult m-aruri 
preşedintele Snow, publicul din Capitoliu îmi 
aparţine. 

Ne întâlnim cu Effie, Haymitch, Porţia şi 
Peeta în faţa ascensorului. Peeta e îmbrăcat 
cu un smoching elegant şi mănuşi albe. Genul 
de costum pe care îl poartă un mire aici, în 
Capitoliu. 

La noi, acasă, lucrurile sunt mult mai 
simple. Femeia închiriază de obicei o rochie 
albă, care a mai fost purtată de o sută de ori. 
Bărbatul îşi pune nişte haine curate, pe care 
nu le îmbracă în mină. Completează nişte 
formulare în clădirea Justiţiei şi li se 
repartizează o casă. Rudele şi prietenii se 
adună pentru o masă sau pentru o bucăţică 
de prăjitură, dacă şi-o pot permite. Dar, chiar 

344 


dacă nu pot, cântăm întotdeauna un cântec 
tradiţional când cuplul trece pragul casei. Și 
avem micile noastre ceremonii, cum ar fi 
aprinderea primului lor foc, la care prăjesc o 
felie de pâine şi o mănâncă împreună. Poate 
că e de modă veche, dar în Districtul 12 
nimeni nu se simte cu adevărat căsătorit 
decât după ce a mâncat pâinea prăjită. 

Celelalte tributuri s-au adunat deja în 
spatele scenei şi stau de vorbă cu glasuri 
scăzute, dar amuţesc când sosim eu şi cu 
Peeta. Imi dau seama că toţi îmi fixează rochia 
de mireasă, străpungând-o cu privirea. Îi 
invidiază frumuseţea? Puterea cu care ar 
putea manipula mulţimea? 

— Nu pot să cred că Cinna te-a îmbrăcat în 
chestia asta, spune în cele din urmă Finnick. 
— N-a avut de ales. Preşedinte Snow i-a 

cerut-o, ripostez eu, oarecum în defensivă. 

N-am de gând să las pe nimeni să-l critice 
cumva pe Cinna. 

Cashmere îşi aruncă pe spate cascada de 
bucle blonde şi scuipă: 

— Ei bine, arăţi ridicol! 

Îşi înşfacă fratele de mână şi îl trage la locul 
lui, pentru a conduce procesiunea noastră 
către scenă. Celelalte tributuri încep, de 
asemenea, să se alinieze. Sunt derutată 


pentru că, deşi sunt furioşi cu toţii, unii ne bat 
345 


compătimitor pe umeri, iar Johanna Mason 
chiar se opreşte să-şi aranjeze colierul de 
perle. 

— Să-l facem să plătească pentru asta, OK? 
spune ea. 

Dau din cap, dar nu înţeleg despre ce 
vorbeşte. Nu înainte de momentul când stăm 
cu toţii pe scenă. Caesar Flickerman, anul 
acesta cu părul şi faţa scoase în evidenţă de 
culoarea lor de levănţică, şi-a încheiat 
discursul de deschidere şi tributurile îşi încep 
interviurile. E prima oară când îmi dau seama 
cât de profundă e convingerea învingătorilor 
că au fost trădaţi şi câtă furie o însoţeşte. Dar 
sunt atât de inteligenţi, şi-o dau pe faţă cu o 
atât de minunată şiretenie, încât totul ajunge 
să se reflecte asupra guvernului şi, în special, 
asupra preşedintelui Snow. Nu o fac cu toţii. 
Mai sunt şi nostalgicii, ca Brutus şi Enobaria, 
care se află aici pur şi simplu pentru alte 
Jocuri, şi cei prea derutaţi, prea drogaţi sau 
prea decrepiţi ca să se alăture atacului. Însă 
sunt destui învingători a căror isteţime şi curaj 
sunt încă suficiente pentru a trece la luptă. 

Cashmere dă tonul cu un discurs în care 
povesteşte cum nu se poate opri din plâns 
când se gândeşte cât de mult vor suferi 
cetăţenii Capitolului pierzându-ne. Gloss 


aminteşte de bunătatea cu care au fost trataţi 
346 


aici el şi sora lui. În stilul lui nervos, fără 
astâmpăr, Beetee pune la îndoială legalitatea 
jubileului, întrebându-se dacă a fost 
examinată temeinic de experţii în domeniu. 
Finnick recită o poezie pe care a scris-o pentru 
adevărata şi unica lui dragoste din Capitoliu şi 
vreo sută de persoane leşină, sigure că 
versurile le sunt dedicate. Când îi vine rândul, 
Johanna întreabă dacă nu se poate face ceva 
pentru a rezolva situaţia. Fără nici o îndoială, 
creatorii Jubileelor Pacificării nu au anticipat 
cât de puternică avea să fie legătura afectivă 
dintre învingători şi Capitoliu. Nimeni nu poate 
fi atât de crud încât să rupă o asemenea 
legătură profundă. Seeder reflectează, cu 
voce calmă, asupra faptului că la ea acasă, în 
Districtul 11, toată lumea presupune că 
preşedintele Snow e atotputernic. Şi, dacă 
este aşa, atunci de ce nu modifică regulile 
Jubileu-lui? lar Chaff, care vorbeşte imediat 
după ea, susţine cu insistenţă că preşedintele 
ar fi putut schimba condiţiile de desfăşurare 
ale Jocului, dar nu s-a gândit, probabil, că are 
o atât de mare importanţă pentru toată 
lumea. 

În clipa când sunt prezentată eu, publicul e 
făcut pur şi simplu praf. Spectatorii au plâns, 
au leşinat, ba chiar au şi cerut să se facă o 


schimbare. Apariţia mea în rochia de mireasă 
347 


din mătase albă dezlănţuie practic o 
adevărată zarvă. S-a terminat cu mine, s-a 
terminat cu îndrăgostiţii născuţi sub o stea 
potrivnică, dar care vor trăi fericiţi până la 
adânci bătrâneţi, n-o să mai fie nici o nuntă. 
Văd că până şi profesionalismul lui Caesar îşi 
trădează fisurile când încearcă să liniştească 
publicul ca să pot vorbi, iar cele trei minute 
ale mele se scurg cu repeziciune. 

In cele din urmă se iveşte un moment de 
acalmie şi el reuşeşte să capteze atenţia: 

— Aşadar, Katniss, aceasta este o noapte 
foarte emoţionantă pentru noi toţi. Ţi-ar 
plăcea să ne spui ceva anume? 

Vorbesc cu voce tremurândă. 

— Doar că îmi pare atât de rău că nu veţi 
putea lua parte la nunta mea... dar mă bucur 
că mă puteţi măcar vedea în rochia de 
mireasă. Nu e, pur şi simplu..., cel mai frumos 
lucru din lume? 

Nu e nevoie să mă uit la Cinna pentru a 
primi semnalul. Ştiu că e momentul potrivit. 
Încep să mă învârtesc lent, ridicându-mi 
deasupra capului mânecile rochiei grele. 

Când aud strigătele mulţimii, mă gândesc 
că înfăţişarea mea e probabil înnebunitoare. 
Pe urmă observ ceva înălțându-se în jurul 
meu. Fum. Fumul unui foc. Nu flăcările 


pâlpâitoare care m-au îmbrăcat anul trecut, în 
348 


car, ci o vâlvătaie mult mai reală, care-mi 
devorează rochia. Când se îndeseşte fumul, 
încep să intru în panică. În aer se învârtejesc 
bucăţi carbonizate de mătase albă, şi perlele 
zornăie pe scenă. Dar, într-un fel sau altul, mă 
tem să mă opresc, fiindcă trupul meu nu pare 
să ardă şi fiindcă ştiu că în spatele celor 
petrecute trebuie să se afle Cinna. Aşa că mă- 
nvârtesc iarăşi şi iarăşi. Pentru o fracțiune de 
secundă îmi pierd răsuflarea, complet 
învăluită în flăcările stranii. Pe urmă focul 
dispare brusc, cu desăvârşire. Mă opresc 
întrebându-mă dacă sunt dezbrăcată şi de ce 
a pus Cinna la cale arderea rochiei mele de 
mireasă. 

Dar nu sunt goală. Sunt îmbrăcată într-o 
copie fidelă a rochiei de mătase, numai că are 
culoarea cărbunelui şi e alcătuită din pene 
minuscule. Uluită, îmi înalt în aer mânecile 
lungi, revărsate, şi acesta e momentul în care 
mă zăresc pe ecranul de televiziune. 
Înveşmântată în negru, cu excepţia petelor 
albe ale mânecilor, sau ar trebui să le numesc 
aripi. 

Căci Cinna m-a făcut o gaiţă-zeflemitoare. 


349 


Chapter 18 


Pentru că încă mai ard mocnit, Caesar îşi 
întinde cu prudenţă mâna către vălul meu. 
Albul a ars, lăsând în urmă un voal asortat, 
mătăsos şi negru, care îmi cade în falduri pe 
spate, către decolteul rochiei. 

— Pene, spune el. Eşti ca o pasăre. 

— O gaiţă-zeflemitoare, cred, zic eu, 
fluturând scurt din aripi. E pasărea de pe 
broşa pe care o port ca simbol. 

Pe chipul lui Caesar fulgeră umbra unei 
recunoaşteri şi îmi dau seama cât de bine ştie 
că gaiţa-zeflemitoare nu mai e doar simbolul 
meu. Că a ajuns să simbolizeze mult mai 
multe. Că trucul ce va părea în Capitoliu doar 
o schimbare uimitoare a costumaţiei va avea 
o cu totul altă rezonanţă în districte. Dar 
scoate din asta tot ce e cu putinţă. 

— Ei bine, jos pălăria în faţa stilistului tău! 
Nu cred c-ar putea susţine cineva că nu e cel 
mai spectaculos lucru pe care l-am văzut în 
timpul unui interviu. Cinna, cred că ar fi bine 
să-i mulţumeşti publicului. 

II îndeamnă cu un gest să se ridice. Cinna se 
supune, apoi schiţează o plecăciune plină de 
graţie. Şi, deodată, mă tem pentru el. Ce-a 


350 


făcut? Ceva îngrozitor de periculos. Un act de 
revoltă în sine. Şi l-a făcut pentru mine. Îmi 
amintesc cuvintele lui... 

— Nu-ti face griji. Îmi revărs întotdeauna 
emoţiile în muncă. Aşa nu fac rău nimănui, cu 
excepţia mea. 

... Şi mă tem că şi-a făcut un rău ireparabil. 
Semnificaţia transformării mele prin foc n-o 
să-i scape preşedintelui Snow. 

Atât de uluiţi încât au amuţit cu desăvârşire, 
spectatorii izbucnesc în aplauze. Abia aud 
soneria care anunţă că mi s-au terminat cele 
trei minute. Caesar îmi mulţumeşte şi mă 
întorc la locul meu, simţindu-mi acum rochia 
uşoară ca un fulg. 

Trec pe lângă Peeta, care merge la interviu, 
dar el nu mă priveşte în ochi. Mă aşez cu grijă, 
însă, în afară de câte un norişor de fum ici şi 
colo, par nevătămată, aşa că îmi îndrept 
atenţia către el. 

Caesar şi Peeta au alcătuit de la sine o 
echipă încă de acum un an, când au apărut 
pentru prima oară împreună. Schimbul lor 
firesc de replici, sincronizarea amuzantă şi 
talentul de a trece pe nesimţite la momente 
care îţi frâng inima, precum mărturisirea 
dragostei lui Peeta pentru mine au fost un 
enorm succes de public. Deschid discuţia fără 


eforturi, cu câteva glume despre focuri, pene 
351 


şi orătănii prăjite prea tare. Dar oricine îşi 
poate da seama că Peeta e preocupat, ceea 
ce îl îndeamnă pe Caesar să conducă discuţia 
către subiectul spre care se îndreaptă 
gândurile tuturor. 

— Aşadar, Peeta, cum a fost când, după 
toate cele prin care aţi trecut, ai aflat despre 
Jubileu? întreabă Caesar. 

— A fost un şoc. Adică, acum o văd pe 
Katniss arătând atât de superb în toate acele 
rochii de mireasă şi apoi... 

Vocea lui Peeta se frânge. 

— Ţi-ai dat seama că nu va mai fi niciodată 
o nuntă? spune Caesar cu blândeţe. 

Peeta tace preţ de o clipă îndelungată, ca şi 
cum ar lua o hotărâre. Se uită spre publicul 
căzut sub vrajă, apoi priveşte podeaua şi, în 
cele din urmă, îşi ridică ochii spre Flickerman. 

— Caesar, crezi că toţi prietenii noştri, aici 
de faţă, pot păstra un secret? 

Dintre spectatori se înalţă un râs stânjenit. 
Ce vrea să spună? Faţă de cine să păstreze 
secretul? Întreaga lume ne priveşte. 

— N-am nici o îndoială, răspunde Caesar. 

— Suntem deja căsătoriţi, mărturiseşte 
Peeta cu voce scăzută. 

Reacţia mulţimii trădează uimirea, iar eu 
sunt nevoită să-mi îngrop faţa în faldurile 


rochiei ca să-mi ascund deruta. Pentru numele 
352 


cerului, unde vrea să ajungă cu asta? 

— Dar... cum e posibil? întreabă Caesar. 

— Oh, nu e o căsătorie oficială. N-am mers 
în clădirea Justiţiei sau altceva de genul ăsta. 
Noi avem propria ceremonie de nuntă în 
Districtul 12. Nu ştiu cum e în alte districte. 
Dar noi facem acest lucru, spune Peeta, şi 
descrie pe scurt ritualul cu pâinea prăjită. 

— Familiile voastre au fost de faţă? se 
interesează Caesar. 

— Nu, n-am spus nimănui. Nici măcar lui 
Haymitch. lar mama lui Katniss n-ar fi fost de 
acord nici în ruptul capului. Dar, vezi tu, ştiam 
că, dacă ne-am fi căsătorit în Capitoliu, n-am fi 
avut felia noastră de pâine prăjită. Şi nici unul 
dintre noi nu voia să aştepte atât de mult. Aşa 
că, într-o bună zi, am făcut-o pur şi simplu, 
povesteşte Peeta. Şi, în ochii noştri, asta ne-a 
unit într-o mult mai mare măsură decât ar fi 
făcut-o orice act oficial sau o mare petrecere. 

— Şi asta s-a petrecut înainte de anunţul 
regulilor jubileului? spune Caesar. 

— Bineînţeles că înainte. Sunt sigur că n-am 
mai fi făcut-o după ce am aflat, spune Peeta, 
începând să se înnegureze. Dar cine şi-ar fi 
putut închipui ce-o să urmeze? Nimeni. Am 
luat parte la Jocuri, suntem învingători, toată 
lumea părea atât de încântată să ne vadă 
împreună şi apoi, din senin - vreau să spun, 

353 


cum am fi putut anticipa una ca asta? 

— N-aţi fi putut, Peeta. Caesar îl cuprinde cu 
braţul de umeri. Aşa cum spuneai, nimeni n-ar 
fi putut. Dar trebuie să mărturisesc că mă 
bucur fiindcă aţi avut parte măcar de câteva 
luni de fericire împreună. 

Aplauze colosale. Ca şi cum aş fi fost 
încurajată, îmi ridic ochii dintre falduri şi-i las 
pe spectatori să-mi vadă surâsul tragic de 
mulţumire. Fumul rămas în pene m-a făcut să 
lăcrimez, ceea ce adaugă un efect superb. 

— Eu nu mă bucur, spune Peeta. Imi doresc 
să fi aşteptat până se făcea totul oficial. 

Asta îl ia prin surprindere până şi pe Caesar. 

— Un scurt răstimp e cu siguranţă mai mult 
decât nimic, nu? 

— Poate aş fi gândit şi eu aşa, Caesar, 
ripostează Peeta cu amărăciune, dacă n-ar fi 
fost copilul. 

Gata. A făcut-o din nou. A aruncat o bombă 
care anulează toate strădaniile fiecărui tribut 
dinaintea lui. Ei, sau poate că nu. Poate anul 
ăsta n-a făcut altceva decât să aprindă fitilul 
unei bombe făurite de toţi învingătorii. Făurită 
cu speranţa că va reuşi cineva s-o detoneze. 
Poate gândindu-se că detonatorul s-ar fi putut 
afla în rochia mea de mireasă. Fără să ştie cât 
de mult mă bizui eu pe talentele lui Cinna, pe 


când Peeta n-are nevoie de nimic mai mult 
354 


decât propria lui minte abilă. 

Când explodează, bomba îşi trimite în toate 
direcţiile acuzaţiile de nedreptate, de barbarie 
şi de cruzime. Până şi cei mai mari iubitori ai 
Capitoliului, cei mai mari amatori de Jocuri şi 
mai însetaţi de sânge nu mai pot ignora, 
măcar pe moment, grozăvia întregii situaţii. 

Sunt însărcinată. 

Publicul nu poate înţelege vestea dintr- 
odată. Trebuie să îi izbească, să le pătrundă în 
gânduri şi să le fie confirmată de alte voci 
înainte de a începe să pară o turmă de 
animale rănite, gemând, scoțând ţipete 
ascuţite, strigând după ajutor. lar eu? Ştiu că 
faţa îmi apare în prim-plan pe ecrane, dar nu 
fac nici cel mai mic efort de a mi-o ascunde. 
Fiindcă, pentru o clipă, până şi eu mă 
chinuiesc să înţeleg spusele lui Peeta. Nu e 
lucrul care m-a înspăimântat cel mai mult în 
privinţa nunţii, în privinţa viitorului - pierderea 
copiilor mei în timpul Jocurilor? lar acum totul 
ar putea fi adevărat, nu-i aşa? Dacă nu mi-aş 
fi petrecut viaţa înălţând un zid de apărare 
după altul, până când am ajuns să mă retrag 
chiar şi în faţa unei aluzii la căsătorie şi la 
familie? 

Caesar nu mai poate stăpâni mulţimea, nici 
măcar atunci când se aude soneria. Peeta dă 


din cap în semn de rămas-bun şi se întoarce la 
355 


locul lui fără nici un alt schimb de cuvinte. Văd 
buzele prezentatorului mişcându-se, dar 
haosul a cuprins totul şi nu desluşesc nici 
măcar o vorbă. Numai răsunetul imnului, ale 
cărui prime acorduri sunt atât de puternice 
încât le simt vibrația în oase, ne dă de ştire că 
ne aflăm în timpul programului televizat. Mă 
ridic de la sine şi, în acest timp, îl simt pe 
Peeta întinzându-şi mâna către mine. Când i-o 
prind, lacrimile îi şiroiesc pe obraz. Cât de 
sincere sunt? E o recunoaştere că temerile 
care mă bântuie îl hărţuiesc şi pe el, 
deopotrivă? Că îl hărţuiesc pe fiecare 
învingător? Fiecare părinte din fiecare district 
al Panemului? 

Privesc din nou mulţimea, dar feţele 
părinţilor lui Rue îmi plutesc înaintea ochilor. 
Tristeţea lor. Pierderea pe care au suferit-o. 
Mă întorc spontan către Chaff şi îi întind mâna. 
Îmi simt degetele închizându-se în jurul 
ciotului de lemn care îi completează braţul şi îl 
strâng cu putere. 

Şi apoi se întâmplă. Dintr-un capăt într-altul 
al şirului, învingătorii încep să se prindă de 
mâini. Unii imediat, ca morfinomanii sau ca 
Wiress şi Beetee. Alţii, ca Brutus şi Enobaria, 
nesiguri, dar siliţi de insistența celor de 
alături. Când imnul ajunge la ultimele 


acorduri, toţi douăzeci şi patru formează un 
356 


lanţ neîntrerupt, care e probabil prima 
manifestare publică a unităţii districtelor din 
Zilele Negre încoace. Ne putem da seama că 
acest lucru a fost înţeles când ecranul începe 
să se întunece. Dar e prea târziu. În confuzia 
stârnită, n-au întrerupt transmisia la timp. 
Toată lumea a văzut. 

Acum e zăpăceală şi pe scenă, când luminile 
se sting şi suntem lăsaţi să ne întoarcem în 
centrul de antrenament pe bâjbâite. Mă pierd 
de Chaff, dar Peeta mă călăuzeşte către un 
ascensor. Finnick şi Johanna încearcă să ni se 
alăture, dar un Apărător al Păcii supărat le 
taie calea şi urcăm singuri. 

Când ieşim din lift, Peeta mă strânge de 
umeri. 

— N-avem prea mult timp, aşa că trebuie 
să-mi spui acum. E cazul să-mi cer iertare 
pentru ceva? 

— Pentru nimic, îi răspund. 

A făcut un pas uriaş fără acordul meu, dar 
sunt bucuroasă că n-am ştiut, că n-am avut 
când să mă opun, când să las orice sentiment 
de vinovăţie faţă de Gale să ştirbească tot 
ceea ce simt de fapt faţă de gestul lui Peeta. 
Care a fost îndreptăţit. 

Undeva, foarte departe, există un loc numit 
Districtul 12, unde mama, sora şi prietenii mei 


vor trebui să înfrunte urmările acestei nopţi. 
357 


La o distanţă scurtă pentru o aeronavă există 
o arenă unde eu, Peeta şi celelalte tributuri ne 
vom înfrunta mâine propria formă de 
pedeapsă. Dar, chiar dacă vom avea cu toţii 
parte de un sfârşit cumplit, în seara asta s-a 
petrecut ceva care nu poate fi distrus. Noi, 
învingătorii, ne-am pus în scenă propria 
rebeliune şi, poate, doar poate, Capitoliul nu 
va reuşi s-o ţină sub control. 

Aşteptăm să se întoarcă şi ceilalţi, dar, când 
se deschid uşile ascensorului, nu apare decât 
Haymitch. 

— Afară e o adevărată nebunie. Toată 
lumea e trimisă acasă şi au anulat redifuzarea 
interviurilor la televiziune. 

Eu şi Peeta ne repezim la fereastră şi 
încercăm să dăm un sens agitaţiei de pe 
străzile aflate jos, la mare distanţă. 

— Ce spun? întreabă Peeta. li cer 
preşedintelui să anuleze Jocurile? 

— Nu cred că ştiu ce să ceară. Situaţia e 
fără precedent. Până şi ideea de a se opune 
planurilor Capitoliului îi derutează pe oamenii 
de aici, spune Haymitch. Dar Snow n-o să 
anuleze sub nici o formă Jocurile. Ştiţi asta, 
nu? 

Eu o ştiu. Bineînţeles că acum nu mai poate 
renunţa. Nu mai poate decât să riposteze, şi 


asta cu toată forţa. 
358 


— Ceilalţi au plecat acasă? sunt eu curioasă. 

— Li s-a ordonat să plece. Nu ştiu câte 
şanse au să răzbată prin mulţime, răspunde 
Haymitch. 

— Atunci n-o s-o mai revedem niciodată pe 
Effie, spune Peeta. 

Anul trecut n-am văzut-o deloc în dimineaţa 
Jocurilor. 

— Să-i transmiţi mulţumirile noastre. 

— Mai mult decât atât. Fă-o într-un mod cu 
totul aparte. La urma urmelor, e vorba despre 
Effie, intervin eu. Spune-i cât de mult o 
apreciem şi că a fost cea mai bună însoţitoare 
din câte au existat vreodată şi că... spune-i că 
îi trimitem toată dragostea noastră. 

Pentru o vreme stăm pur şi simplu în tăcere, 
amânând inevitabilul. Pe urmă Haymitch îi dă 
glas. 

— Cred că ăsta e momentul în care ne 
spunem şi noi rămas-bun. 

— Vreun ultim sfat? întreabă Peeta. 

— Rămâneţi în viaţă, răspunde Haymitch, cu 
asprime în glas. 

Ceea ce e aproape ca o glumă veche pentru 
noi. Ne îmbrăţişează scurt, pe fiecare, şi îmi 
dau seama că mai mult de atât nu poate 
suporta. 

— Duceţi-vă la culcare. Aveţi nevoie de 
odihnă. 

359 


Ştiu că ar trebui să-i spun o grămadă de 
lucruri lui Haymitch, dar nu mă pot gândi la 
nimic pe care să nu-l ştie deja şi îmi simt 
gâtlejul atât de crispat încât oricum mă 
îndoiesc că aş putea scoate vreun cuvânt. Aşa 
că îl las încă o dată pe Peeta să vorbească 
pentru noi amândoi. 

— Să ai grijă de tine, Haymitch, zice el. 

Traversăm încăperea, dar vocea lui 
Haymitch ne opreşte când ajungem în prag. 

— Katniss, când o să fii în arenă..., începe 
el. 

Pe urmă se întrerupe. Se încruntă într-un 
asemenea mod încât mă face să fiu sigură că 
l-am dezamăgit deja. 

— Ce să fac? întreb, intrând în defensivă. 

— Doar să nu uiţi cine e duşmanul, îmi 
spune. Asta-i tot. Acum duceţi-vă. Plecaţi de- 
aici. 

O pornim de-a lungul holului. Peeta vrea să 
se oprească în camera lui ca să-şi spele 
machiajul şi să ne reîntâlnim peste câteva 
minute, dar nu-l las. Sunt sigură că, dacă o 
uşă apucă să se închidă între noi, va fi 
încuiată, iar eu voi fi nevoită să-mi petrec 
noaptea singură. Pe lângă asta, am duş în 
camera mea. Refuz să-mi desprind mâna de a 
lui. 

Dormim? Nu ştiu. Ne petrecem noaptea 

360 


ţinându-ne în braţe, pe un soi de tărâm aflat la 
jumătatea drumului dintre vis şi trezie. Nu 
vorbim. Fiecare se teme să-l deranjeze pe 
celălalt, cu speranţa că vom reuşi să adunăm 
câteva minute preţioase de odihnă. 

Cinna şi Porţia sosesc odată cu zorile şi ştiu 
că Peeta trebuie să plece. Fiecare tribut intră 
în arenă de unul singur. El mă sărută uşor. 

— Pe curând! îmi spune. 

— Pe curând! îi răspund. 

Cinna, care mă va ajuta să mă îmbrac 
pentru Jocuri, mă însoţeşte pe acoperiş. Sunt 
pe punctul de a mă urca pe scara aeronavei 
când îmi aduc aminte. 

— Nu i-am spus adio Porţiei. 

— Îi spun eu, zice Cinna. 

Curentul electric mă paralizează pe scară 
până când îmi injectează doctorul cipul de 
urmărire în braţul stâng. Acum vor putea să 
mă localizeze oricând în arenă. Aeronava 
decolează, şi eu privesc pe fereastră până 
când o întunecă. Cinna insistă întruna să 
mănânc şi, după ce vede că nu are succes, să 
beau. Reuşesc să sorb necontenit apă, 
gândindu-mă la zilele de deshidratare care au 
fost gata să mă ucidă anul trecut. Ştiind că o 
să am nevoie de putere ca să-l păstrez pe 
Peeta în viaţă. 

Când ajungem în Camera de Lansare din 

361 


arenă, fac un duş. Cinna îmi împleteşte părul 
în coada lăsată pe spate şi mă ajută să-mi pun 
lenjeria simplă de corp. Anul ăsta, costumul 
tributurilor e o salopetă albastră, dintr-un 
material diafan, cu fermoar în faţă. O centură 
vătuită, lată de cincisprezece centimetri, din 
plastic strălucitor, violet. O pereche de pantofi 
de nailon, cu tălpi de cauciuc. 

— Ce părere ai? întreb, întinzând materialul 
către Cinna, ca să-l poată examina. 

El se încruntă şi freacă între degete țesătura 
destul de subţire. 

— Nu ştiu. O să ofere foarte puţină protecţie 
împotriva frigului şi a apei. 

— Dar împotriva soarelui? zic eu, 
imaginându-mi un astru arzător deasupra unui 
deşert arid. 

— Poate. Dacă e tratată, zice el. Oh, 
aproape că era să uit. 

Scoate din buzunar broşa mea de aur cu 
gaiţa-zeflemitoare şi mi-o prinde de salopetă. 

— Rochia mea a fost fantastică azi-noapte, 
spun eu. 

Fantastică şi nesăbuită. Dar Cinna ştie 
probabil asta. 

— M-am gândit că s-ar putea să-ţi placă, 
răspunde, cu un zâmbet impenetrabil. 

Ne aşezăm, aşa cum am făcut şi anul trecut, 
ţinându-ne de mână până când vocea îmi 

362 


spune să mă pregătesc de lansare. Elmă 
conduce spre placa rotundă de metal şi îmi 
închide bine fermoarul costumului, trăgându- 
mi-l până la gât. 

— Nu uita, fată din foc, îmi spune. Eu tot pe 
tine pariez. 

Mă sărută pe frunte şi se retrage cu un pas 
în timp ce cilindrul de sticlă coboară, 
alunecând în jurul meu. 

— Mulţumesc, zic eu, deşi probabil că el nu 
mă mai poate auzi. 

Îmi înalt bărbia, ţinându-mi capul sus, aşa 
cum mă sfătuieşte el întotdeauna, şi aştept să 
se ridice platoul. Dar nu o face. Şi rămâne în 
continuare neclintit. 

Mă uit la Cinna, cerând o explicaţie prin 
înălţarea sprâncenelor. El clatină uşor din cap, 
tot atât de nedumerit ca mine. Ce e cu 
întârzierea asta? 

Uşa din spatele lui se deschide violent, pe 
neaşteptate, şi de dincolo de ea ţâşnesc trei 
Apărători ai Păcii. Doi ţintuiesc braţele lui 
Cinna la spate şi îl încătuşează, în vreme ce al 
treilea îl pocneşte în tâmplă cu o asemenea 
forţă încât îl trânteşte în genunchi. Dar toţi îl 
lovesc în continuare cu mănuşile lor cu ţinte 
metalice, spintecându-i adânc faţa şi trupul. 
Ţip din toate puterile, izbind în sticla dură, 
încercând să ajung la el. Apărătorii Păcii mă 

363 


ignoră cu desăvârşire şi târăsc trupul inert al 
lui Cinna afară din încăpere. Nu lasă în urmă 
decât petele de sânge de pe podea. 

Îngreţoşată şi îngrozită, simt că placa 
începe să se ridice. Încă mă mai sprijin de 
sticlă când vântul îmi pătrunde în păr şi mă 
sileşte să mă îndrept. Exact la timp, pentru că 
acum cilindrul se retrage, şi eu stau liberă în 
arenă. Dar, în privinţa vederii mele, ceva pare 
să nu fie în ordine. Pământul e prea 
strălucitor, prea lucios, şi se ondulează 
întruna. Trag cu ochiul către picioare şi văd că 
placa mea de metal e înconjurată de valuri 
albastre, care îmi mângâie pantofii. Îmi înalt 
încet fruntea şi cuprind cu privirea apa care se 
întinde în toate direcţiile. 

Reuşesc să încheg doar un singur gând 
coerent. 

Asta nu e locul potrivit pentru o fată din foc. 


364 


Partea a treia 
DUŞMANUL 


365 


Chapter 19 


— Doamnelor şi domnilor, începe cea de-a 
Şaptezeci şi cincea Ediţie a Jocurilor Foamei! 

Vocea lui Claudius Templesmith, crainicul 
Jocurilor Foamei, îmi izbeşte urechile. Am la 
dispoziţie mai puţin de un minut în care să mă 
orientez. Pe urmă va suna gongul, şi 
tributurile vor fi libere să plece de pe 
platourile metalice. Dar unde să plece? 

Nu pot gândi limpede. Mă mistuie imaginea 
lui Cinna, bătut şi însângerat. Unde e acum? 
Ce-i fac? Îl torturează? Îl ucid? Îl transformă în 
avox? E evident că atacul asupra lui a fost pus 
la cale ca să mă dezechilibreze, în acelaşi mod 
în care a fost aranjată şi prezenţa lui Darius în 
încăperile unde am locuit. Şi m-a 
dezechilibrat. Tot ce-mi doresc e să mă 
prăbuşesc pe placa de metal. Dar nu mi-o pot 
permite după cele la care am fost martoră. 
Trebuie să fiu puternică. l-o datorez lui Cinna, 
care a riscat totul subminând autoritatea 
preşedintelui Snow şi transformându-mi rochia 
de mireasă în penajul unei gaiţe-zeflemitoare. 
Şi le-o datorez rebelilor care, îmboldiţi de 
exemplul lui Cinna, ar putea lupta chiar acum 
ca să doboare Capitoliul. Refuzul meu de a lua 
parte la Jocuri în condiţiile Capitoliului trebuie 


366 


să fie ultimul meu act de răzvrătire. Aşa că 
strâng din dinţi şi îmi impun să fiu o adevărată 
jucătoare. 

Unde te afli? Încă nu sunt în stare să pricep 
ce mă înconjoară. Unde te afli?! Cer un 
răspuns de la mine însămi, şi imaginea lumii 
începe să se clarifice treptat. Apă albastră. 
Cer rozaliu. Soare de un alb arzător, dogorind 
cu putere. Perfect, iată Cornul Abundenţei, 
cornul de aur strălucitor, aflat la vreo 
patruzeci de metri distanţă. La o primă privire, 
pare să se afle pe o insulă rotundă. Dar, după 
o examinare mai atentă, văd fâşii înguste de 
pământ, care radiază din cerc, aidoma spiţelor 
unei roţi. Cred că sunt zece sau douăsprezece 
şi par plasate la distanţe egale una faţă de 
alta. Între spiţe e numai apă. Apă şi câte o 
pereche de tributuri. 

Atunci asta e. Sunt douăsprezece spiţe, cu 
câte două tributuri legănându-se pe plăci 
metalice între ele. Celălalt tribut din triunghiul 
meu de apă e bătrânul Woof din Districtul 8. E 
în dreapta mea, cam la aceeaşi distanţă de 
fâşia de pământ din stânga. Dincolo de apă, 
oriunde te-ai uita, vezi o plajă îngustă şi 
verdeață luxuriantă. Trec în revistă cercul de 
tributuri - căutându-l pe Peeta -, dar probabil 
că nu-l pot zări din cauza Cornului Abundenţei, 


care îmi astupă vederea. lau în mână apa care 
367 


scaldă placa metalică şi o miros. Pe urmă îmi 
ating cu limba vârful degetului ud. Aşa cum 
am bănuit, e apă sărată. Întocmai ca valurile 
de care am dat eu şi Peeta în timpul scurtei 
noastre plimbări pe plaja din Districtul 4. Dar 
cel puţin pare curată. 

Nu există nici o barcă, nici o frânghie, nici 
măcar o bucată de lemn de care să te agăţi. 
Nu, nu există decât o singură cale de a ajunge 
la Cornul Abundenţei. Când sună gongul, nu 
ezit nici măcar o clipă înainte de a mă arunca 
în apa din stânga. E o distanţă ceva mai lungă 
decât sunt obişnuită şi e nevoie de mai multă 
îndemânare ca să înoţi prin valuri decât 
pentru a traversa lacul liniştit de acasă, dar 
trupul meu pare ciudat de uşor şi le tai fără 
nici un efort. Poate e din cauza sării. Picurând 
de apă, mă salt pe fâşia de uscat şi alerg spre 
Cornul Abundenţei pe întinderea nisipoasă. Nu 
văd pe nimeni convergând către mine, deşi 
cornul de aur îmi ocupă o mare parte a 
câmpului vizual. Însă nu las gândul la 
adversari să mă încetinească. Acum gândesc 
ca un profesionist şi primul lucru pe care mi-l 
doresc e să pun mâna pe o armă. 

Anul trecut proviziile au fost împrăştiate pe 
o bună distanţă în jurul Cornului Abundenţei, 
cu atât mai aproape de acesta cu cât erau mai 


valoroase. Insă anul ăsta toată prada pare să 
368 


fie stivuită în deschiderea înaltă de şase metri. 
Ochii mi se opresc instantaneu pe un arc auriu 
aflat la o întindere de braţ şi îl desprind dintr-o 
smucitură. 

E cineva în spatele meu. Nu ştiu ce mă pune 
în gardă, o mişcare uşoară a nisipului sau doar 
o schimbare a curentilor de aer. Scot o 
săgeată din tolba încă înţepenită în morman şi 
încordez arcul în timp ce mă răsucesc. 

Scânteietor şi superb, Finnick stă la câţiva 
metri distanţă, cu tridentul în poziţie de atac. 
În mâna cealaltă i se leagănă o plasă. 
Zâmbeşte uşor, dar muşchii din partea de sus 
a trupului îi sunt crispaţi, în aşteptare. 

— Ştii să-noţi, spune. Unde-ai învăţat asta în 
Districtul 12? 

— Am o cadă mare, răspund. 

— Cred că ai, face el. Îţi place arena? 

— Nu în mod deosebit. Dar ţie ar trebui să-ţi 
placă. Probabil c-au construit-o special pentru 
tine, spun eu, cu o umbră de amărăciune. 

Aşa s-ar părea, cu toată apa asta, când eu 
fac pariu că numai câteva tributuri ştiu să 
înoate. lar la Centrul de Antrenament nu e nici 
un bazin, n-ai nici o şansă să înveţi. Ceea ce îi 
oferă Districtului 4 un avantaj enorm. 

Rămânem o clipă nemişcaţi, cântărindu-ne 
din ochi unul pe altul, evaluându-ne armele şi 


îndemânarea. Pe urmă Finnick zâmbeşte pe 
369 


neaşteptate. 

— Noroc că suntem aliaţi. Corect? 

Simt o capcană şi sunt gata să dau drumul 
săgeţii, sperând că o să-i nimereas-că inima 
înainte de a mă străpunge cu tridentul, când 
el îşi mişcă braţul şi ceva de la încheietura 
mâinii prinde razele de soare. O brățară din 
aur masiv, cu un model cu flăcări. Aceeaşi pe 
care îmi amintesc că o purta Haymitch în 
dimineaţa începerii antrenamentului. Mă 
gândesc la repezeală că Finnick i-ar fi putut-o 
fura ca să mă păcălească, dar ştiu, cumva, că 
nu e ăsta adevărul. l-a dat-o Haymitch. Ca 
semn pentru mine. De fapt, e un ordin. Să am 
încredere în Finnick. 

Aud alţi paşi apropiindu-se. Trebuie să mă 
hotărăsc imediat. 

— Corect! mă răstesc, fiindcă, deşi 
Haymitch îmi e mentor şi încearcă să mă ţină 
în viaţă, asta mă înfurie. 

De ce nu mi-a spus dinainte despre 
aranjament? Poate pentru că eu şi Peeta i-am 
respins pe aliaţi. lar Haymitch a ales unul pe 
cont propriu. 

— Jos! 

Finnick dă ordinul cu o voce atât de 
puternică, atât de diferită de obişnuitul lui tors 
senzual, încât mă supun. Tridentul îmi trece 
şuierând pe deasupra capului şi se aude un 

370 


sunet dezgustător de impact când îşi atinge 
ţinta. Bărbatul din Districtul 5, beţivul care a 
vărsat pe podea în zona de antrenament 
pentru scrimă, cade în genunchi când Finnick 
îşi eliberează tridentul, smulgându-i-l din 
piept. 

— Nu te încrede în Unu şi Doi, îmi spune 
aliatul meu. 

Nu e timp să mă îndoiesc de asta. Reuşesc 
să smulg tolba de săgeți. 

— O luăm fiecare pe o parte? spun. 

El dă din cap şi mă reped să ocolesc 
mormanul. La vreo patru spiţe distanţă, 
Enobaria şi Gloss tocmai ajung pe uscat. Fie 
că nu sunt înotători rapizi, fie s-au gândit că în 
apă ar putea exista alte pericole, ceea ce ar fi 
fost posibil. Uneori nu e bine să iei în 
considerare prea multe scenarii. 

Dar acum, când s-au săltat pe nisip, vor fi 
aici în câteva secunde. 

— Ceva folositor? îl aud pe Finnick strigând. 
Inspectez în grabă partea mea de morman şi 
găsesc ghioage, săbii, arcuri şi săgeți, 
tridente, cuțite, sulițe, securi, obiecte metalice 
pentru care n-am nici un nume... şi nimic 
altceva. 

— Arme! strig, drept răspuns. Nimic altceva 
decât arme! 

— La fel şi aici, confirmă el. Înhaţă ce vrei şi 

371 


să mergem! 

Trag în Enobaria, care a ajuns prea aproape 
ca să mă mai simt liniştită, dar ea se aşteaptă 
la asta şi se aruncă din nou în apă înainte ca 
săgeata să-şi atingă ţinta. Gloss nu e chiar 
atât de rapid şi îi împlânt o săgeată în pulpă 
când plonjează în valuri. Îmi agăţ de trup încă 
un arc şi o a doua tolbă de săgeți, îmi strecor 
la brâu două cuțite lungi şi un priboi şi mă 
întâlnesc cu Finnick în faţa mormanului. 

— Fă ceva în privinţa asta, se poate? spune 
el. 

Îl văd pe Brutus repezindu-se spre noi. Şi-a 
desfăcut centura şi o ţine întinsă între mâini, 
ca pe un soi de scut. Trag îl el, dar reuşeşte să 
oprească săgeata cu centura înainte de a 
apuca să-i tragă în ţeapă ficatul. Lichidul violet 
ţâşnit din centura găurită îi acoperă faţa. În 
timp ce încarc, Brutus se lipeşte de pământ, 
se rostogoleşte vreo doi metri până la apă şi 
se scufundă. Aud zângănitul unui obiect 
metalic care cade în spatele meu. 

— S-o ştergem, îi spun lui Finnick. Ultima 
confruntare le-a dat Enobariei şi lui Gloss timp 
să ajungă la Cornul Abundenţei. Brutus e în 
raza de acţiune a armelor, iar Cashmere 
trebuie să fie cu siguranţă pe undeva, prin 
apropiere. Aceşti patru profesionişti clasici au 


făcut probabil deja o alianţă. Dacă ar trebui să 
372 


mă gândesc numai la mine, poate mi-aş dori 
să-i am de partea mea, alături de Finnick. Dar 
Peeta e cel care mă preocupă. Acum îl văd, 
încă împotmolit pe placa lui metalică. O iau la 
fugă, şi Finnick mă urmează fără întrebări, ca 
şi cum ar fi ştiut că aceasta avea să fie 
următoarea mea mişcare. Când ajung atât de 
aproape cât e cu putinţă, îmi scot cuţitele din 
centură, pregătindu-mă să înot până la el şi 
să-l aduc cumva la mal. Finnick îşi lasă mâna 
pe umărul meu. 

— II aduc eu. 

In mintea mea licăreşte o bănuială. Oare e 
posibil ca totul să fie un şiretlic? Ca să-mi 
câştige încrederea, să plece apoi înot şi să-l 
înece pe Peeta? 

— Mă descurc, insist eu. 

Dar el şi-a aruncat deja toate armele la 
pământ. 

— E mai bine să nu te sforţezi. Ţinând cont 
de starea ta, spune, întinzându-şi mâna şi 
bătându-mă uşor pe abdomen. 

Oh, da, îmi trece prin cap. Se presupune că 
sunt gravidă. 

In vreme ce încerc să mă gândesc ce 
înseamnă asta şi cum ar trebui să mă port - 
poate să vărs sau altceva asemănător - 
Finnick a ajuns la marginea apei. 

— Acoperă-mă, spune. 

373 


Şi dispare cu un plonjon ireproşabil. 

Îmi ridic arcul, gata să resping orice atacant 
venind dinspre Cornul Abundenţei, dar nimeni 
nu pare interesat să ne urmărească. Cu 
siguranţă că Gloss, Cashmere, Enobaria şi 
Brutus s-au strâns laolaltă, haita lor e deja 
formată şi îşi alege armele. O privire rapidă în 
restul arenei îmi arată că majoritatea 
tributurilor încă mai sunt captive pe platourile 
lor. Ba nu, cineva stă în picioare pe spiţa din 
stânga mea, în partea opusă lui Peeta. E 
Mags. Dar nici nu se îndreaptă spre Cornul 
Abundenţei, nici nu încearcă să fugă. In 
schimb, sare împroşcând apa şi începe să 
înoate spre mine, cu capul cărunt tresăltându- 
i deasupra valurilor. Ei bine, e bătrână, dar 
bănuiesc că, după optzeci de ani de viaţă în 
Districtul 4, se poate menţine la suprafaţă. 

Finnick a ajuns la Peeta, şi acum se 
întoarce, remorcându-l, cu un braţ sub pieptul 
lui, în timp ce cu celălalt se propulsează cu 
mişcări line. Nu ştiu ce-a făcut sau ce-a spus 
Finnick ca să-l convingă să-şi încredinţeze 
viaţa în mâinile lui - poate i-a arătat brăţara. 
Sau poate a fost suficient să mă vadă pe mine 
aşteptând. Când îi văd ajunşi lângă fâşia de 
nisip, îl ajut lui Finnick să-l tragă pe uscat. 

— Bine te-am regăsit, spune Peeta, şi mă 


sărută. Ne-am făcut rost de aliaţi. 
374 


— Da. Exact aşa cum a avut de gând 
Haymitch, îi răspund. 

— Împrospătează-mi memoria, am mai făcut 
vreo înţelegere cu altcineva? întreabă el. 

— Cred că numai cu Mags, îi spun. 

Dau din cap către bătrâna care îşi croieşte 
cu încăpățânare drum către noi. 

— Păi, nu pot s-o abandonez pe Mags, zice 
Finnick. E una dintre puţinele persoane cărora 
le sunt într-adevăr pe plac. 

— N-am nimic împotriva lui Mags, spun eu. 
Mai ales acum, când văd arena. Cârligele ei de 
undiţă sunt probabil cea mai sigură şansă de a 
face rost de mâncare. 

— Katniss a vrut-o din prima zi, povesteşte 
Peeta. 

— Katniss are o judecată remarcabil de 
bună, comentează Finnick. 

Întinde mâna în apă şi o scoate pe Mags ca 
şi cum n-ar cântări mai mult decât un căţeluş. 
Ea face o remarcă în care cred că e inclus 
cuvântul „plută”, apoi se bate cu palma pe 
centură. 

— Ei, are dreptate. Cineva a dedus asta. 
Finnick arată spre Beetee. Se zbate în valuri, 
dar reuşeşte să-şi ţină capul deasupra apei. 

— Ce? întreb eu. 

— Centurile. Colaci de salvare. Adică trebuie 


să înoţi ca să înaintezi, dar nu te lasă să te 
375 


duci la fund, spune Finnick. 

Sunt aproape pe punctul de a-l ruga să 
aştepte, să-i culegem pe Beetee şi Wiress şi 
să-i luăm cu noi, dar cel dintâi e la trei spiţe 
distanţă, iar pe cea de-a doua nu o văd. Din 
câte ştiu, Finnick i-ar ucide cu aceeaşi 
repeziciune cu care a scăpat de tributul din 
Cinci, aşa că sugerez în schimb să ne punem 
în mişcare. Îi întind lui Peeta un arc, o tolbă cu 
săgeți şi cu cuţit, păstrând pentru mine restul. 
Dar Mags mă trage de mânecă şi bolboroseşte 
până când îi dau ei priboiul. Încântată, îi 
prinde mânerul între gingii şi îşi înalţă braţele 
spre Finnick. El îşi aruncă plasa pe umeri, o 
saltă pe Mags deasupra ei, îşi strânge 
tridentele în mâna liberă şi ne îndepărtăm în 
fugă de Cornul Abundenţei. 

Acolo unde se sfârşeşte nisipul, pădurea 
începe să urce în pantă abruptă. Nu, de fapt 
nu e pădure. Cel puţin nu de genul pe care îl 
cunosc eu. E o junglă. Cuvântul străin, 
aproape scos din uz, îmi vine în minte. L-am 
auzit la o altă ediţie a Jocurilor Foamei sau îl 
ştiu de la tata. Cei mai mulţi dintre copaci îmi 
sunt necunoscuţi, au trunchiuri netede şi 
crengi puţine. Pământul, foarte negru şi 
elastic sub tălpi, e adesea ascuns de o 
încâlceală de lujeri cu flori viu colorate. Deşi 


soarele e strălucitor şi fierbinte, aerul e cald şi 
376 


încărcat de umezeală şi am senzaţia că aici n- 
o să mă simt niciodată uscată. Materialul 
albastru şi subţire al salopetei lasă apa de 
mare să se evapore cu uşurinţă, dar 
transpiraţia a început deja să-l lipească de 
mine. 

Peeta preia conducerea, croind drum prin 
pâlcurile de vegetaţie densă cu maceta. |! las 
pe Finnick să meargă în spatele lui fiindcă, 
deşi e cel mai puternic, are mâinile ocupate cu 
Mags. În plus, cu toate că e un adevărat 
vrăjitor al tridentului, arma lui e mai puţin 
potrivită pentru junglă decât săgețile mele. Nu 
durează mult până când începem să gafâim 
din cauza pantei abrupte şi a căldurii. Insă eu 
şi Peeta ne-am antrenat intens, iar Finnick e 
un specimen cu o atât de uluitoare putere 
fizică încât, până şi cu Mags pe umeri, urcăm 
cu repeziciune, parcurgând o distanţă de un 
kilometru şi jumătate înainte ca el să ceară o 
pauză pentru odihnă. Dar chiar şi atunci mă 
gândesc c-o face mai degrabă pentru Mags 
decât pentru sine însuşi. 

Frunzişul ne împiedică să zărim roata, aşa 
că mă urc într-un copac cu crengi parcă de 
cauciuc, ca să văd mai bine. Şi apoi îmi doresc 
să n-o fi făcut. 

În jurul Cornului Abundenţei, pământul pare 
să sângereze; apa are pete purpurii. Trupurile 

377 


zac pe pământ sau plutesc pe mare, dar, de la 
distanţa asta şi cu toată lumea îmbrăcată la 
fel, nu-mi pot da seama cine e viu şi cine e 
mort. Tot ce pot spune e că nişte siluete 
albastre minuscule continuă să se lupte. Ei 
bine, ce mi-am închipuit? Că şirul neîntrerupt 
al învingătorilor care şi-au înlănţuit mâinile 
noaptea trecută avea să atragă după sine un 
soi de armistițiu universal în arenă? Nu, n-am 
crezut aşa ceva niciodată. Dar cred c-am 
sperat că aveau să dea dovadă deo 
oarecare... ce? Moderaţie? Măcar ezitare. 
Înainte de a se repezi să se măcelărească. Şi 
vă cunoşteaţi cu toţii, meditez. Vă purtaţi ca 
nişte prieteni. 

Aici, în arenă, am numai un singur prieten 
adevărat. Şi nu e din Districtul 4. 

Las briza uşoară şi umedă să-mi răcorească 
obrajii în timp ce iau o decizie. În ciuda 
brăţării, ar trebui să pun capăt întregii poveşti 
şi să-l omor pe Finnick. Alianţa asta n-are, pur 
şi simplu, nici un viitor. lar el e prea periculos 
ca să-l las să plece. Acum, când avem această 
înţelegere provizorie, se poate ivi singura mea 
şansă de a-l ucide. l-aş putea trage cu 
uşurinţă o săgeată în spate în timpul mersu- 
lui. Bineînţeles că e o mârşăvie, dar fapta nu 
va fi cu mult mai mârşavă dacă aştept? Dacă 


aştept să-l cunosc mai bine? Să-i datorez mai 
378 


mult? Nu, acum e momentul potrivit. Arunc o 
ultimă privire spre siluetele care se luptă şi 
spre nisipul însângerat, întărindu-mi astfel 
hotărârea, apoi mă las să alunec pe pământ. 

Dar când aterizez descopăr că Finnick a 
ţinut pasul cu gândurile mele. Ca şi cum ar şti 
ce am văzut şi cum o să mă afecteze. Ţine 
unul dintre tridente ridicat, parcă întâmplător 
în poziţie defensivă. 

— Ce se petrece acolo, jos, Katniss? Şi-au 
dat cu toţii mâinile? Au făcut un legământ de 
non-violenţă? Au aruncat armele în mare, 
sfidând Capitoliul? întreabă el. 

— Nu, răspund eu. 

— Nu, repetă Finnick. Fiindcă orice s-ar fi 
întâmplat în trecut ţine acum de domeniul 
trecutului. Şi nimeni din arena asta n-a 
devenit învingător din întâmplare. Se uită o 
clipă la Peeta. Poate cu excepţia lui. 

Atunci Finnick ştie ceea ce ştim eu şi 
Haymitch. Despre Peeta. Că, în profunzime, e 
cu adevărat mai bun decât noi ceilalţi, cu toţii. 
Finnick a luat viaţa tributului din Cinci fără să 
clipească măcar. Şi cât de mult mi-a trebuit 
mie ca să mă transform într-o ucigaşă? Am 
tras în Enobaria, în Gloss şi în Brutus cu 
intenţia de a-i omori. Peeta ar fi încercat cel 
puţin să negocieze mai întâi. Să vadă dacă nu 


e posibilă o alianţă extinsă. Dar cu ce scop? 
379 


Finnick are dreptate. Eu am dreptate. Oamenii 
din arena asta n-au fost încoronați pentru 
compasiunea lor. 

Îi susţin privirea, cântărind iuţeala lui şi a 
mea. Timpul necesar pentru a-i trimite o 
săgeată în creier versus timpul în care 
tridentul lui îmi va atinge trupul. Îl văd 
aşteptând să fac eu prima mişcare. Calculând 
dacă ar trebui să pareze mai întâi sau să 
atace direct. Simt că suntem amândoi gata să 
trecem la fapte când Peeta se aşază cu bună 
ştiinţă între noi. 

— Câţi au murit? întreabă. 

Dă-te la o parte, idiotule, mă gândesc. Dar 
el rămâne cu hotărâre locului. 

— Greu de spus, îi răspund. Cred că pe 
puţin şase. 

— Să mergem mai departe. Avem nevoie de 
apă, spune el. 

Până acum nu se zăreşte nici o urmă de apă 
dulce curgătoare sau de vreun lac, iar apa 
sărată e de nebăut. Îmi aduc din nou aminte 
de Jocurile trecute, când a fost gata să mor 
din cauza deshidratării. 

— Ar fi bine să găsim cât mai curând, spune 
Finnick. Trebuie să stăm ascunşi la noapte, 
când vor veni ceilalţi să ne vâneze. 

Să ne vâneze. Pe noi. Vânătoare. Da, poate 


că uciderea lui Finnick ar fi prematură. Până 
380 


acum ne-a fost de folos. Şi poartă însemnul 
aprobării lui Haymitch. Şi cine ştie ce ne va 
aduce noaptea? Dacă nimerim din lac în put, îl 
pot ucide oricând în somn. Aşa că las ocazia 
să treacă. lar Finnick face acelaşi lucru. 

Absența apei îmi sporeşte setea. Mă uit cu 
atenţie în jur în timp ce ne continuăm urcuşul, 
dar fără nici un rezultat. După un alt kilometru 
şi jumătate, zăresc liziera pădurii şi presupun 
că ajungem pe creasta dealului. 

— Poate avem mai mult noroc pe celălalt 
versant. Poate găsim vreun izvor. 

Dar nu există nici un alt versant. Aflu asta 
înaintea tuturor, cu toate că mă aflu cel mai 
departe de culme. Privirea îmi cade pe un 
pătrat straniu, vălurit, care atârnă în văzduh 
ca un panou de sticlă deformat. La început 
cred că e licărirea razelor de soare sau aerul 
încins, pâlpâind deasupra pământului. Dar e 
încremenit în spaţiu, nu-şi schimbă locul când 
înaintez. Şi atunci fac legătura cu pătratul pe 
care mi l-au arătat Wiress şi Beetee la Centrul 
de Antrenament şi îmi dau seama ce se află 
înaintea noastră. Ţipătul de avertizare îmi 
ajunge pe buze exact în clipa când cuțitul lui 
Peeta zvâcneşte ca să reteze nişte lujeri. 

Se aude un sunet ascuţit, exploziv. Copacii 
dispar pentru o clipă şi zăresc spaţiul deschis 
deasupra unei scurte întinderi de pământ 

381 


golaş. Pe urmă Peeta e azvârlit înapoi de 
câmpul de forţă, trântindu-i pe Finnick şi Mags 
la pământ. 

Mă grăbesc spre locul unde zace el, 
nemişcat, într-un păienjeniş de lujeri. 

— Peeta? 

Se simte un miros vag de păr pârlit. ÎI strig 
din nou, zgâlţâindu-l uşor, dar nu 
reacţionează. Degetele mele îi ating stângace 
buzele, unde nu se simte căldura răsuflării, 
deşi cu câteva clipe înainte gâfâia. Imi apăs 
urechea pe pieptul lui, acolo unde îmi 
odihnesc întotdeauna capul şi unde ştiu că îi 
voi auzi bătăile puternice şi uniforme ale 
inimii. 

Dar nu găsesc decât tăcere. 


382 


Chapter 20 


— Peeta! ţip. 

Îl zgâlţâi mai tare, ba chiar îl plesnesc peste 
faţă, dar nu ajută la nimic. | s-a oprit inima. 
Pălmuiesc un trup pustiit. 

— Peeta! 

Finnick o sprijină pe Mags de un copac şi mă 
dă la o parte. 

— Lasă-mă pe mine. 

Degetele lui ating puncte de pe gâtul lui 
Peeta, îi alunecă peste coaste şi peste şira 
spinării. Pe urmă îl strânge de nări. 

— Nu! urlu eu, aruncându-mă peste el, 
pentru că are, cu siguranţă, de gând să se 
asigure că Peeta e mort, să-i înlăture orice 
şansă de a reveni la viaţă. 

Mâna lui Finnick se saltă şi mă loveşte exact 
în piept cu atâta putere încât zbor prin aer şi 
mă izbesc cu spatele de trunchiul unui copac 
din apropiere. Pentru o clipă sunt buimăcită 
de durere şi de strădaniile de a-mi recăpăta 
răsuflarea în timp ce văd că Finnick astupă 
iarăşi nările lui Peeta. Din locul unde stau, 
scot o săgeată, îi potrivesc crestătura la locul 
ei întinzând coarda şi sunt gata să-i dau 
drumul când mă opresc văzând că Finnick îl 


383 


sărută pe Peeta. ŞI, chiar venind din partea lui 
Finnick, gestul e atât de bizar încât îmi opresc 
mâna. Nu, nu îl sărută. A blocat nasul lui 
Peeta, dar i-a deschis gura şi îi suflă aer în 
plămâni. Văd asta, şi văd de fapt şi pieptul lui 
Peeta ridicându-se şi coborând. Pe urmă 
Finnick trage fermoarul costumului lui Peeta, 
deschizându-l în partea de sus, şi începe să 
pompeze, apăsându-l deasupra inimii cu 
palmele. Acum, după ce am ieşit din şoc, 
înţeleg ce încearcă să facă. 

Am văzut-o pe mama făcând uneori ceva 
similar, dar asta nu se întâmplă prea des. În 
Districtul 12, dacă îţi stă inima, e oricum puţin 
probabil ca familia să te poată aduce la mama 
la timp. Pacienţii ei obişnuiţi sunt arşi, răniţi 
sau bolnavi. Sau lihniţi de foame, bineînţeles. 

Dar lumea lui Finnick e diferită. Indiferent 
ce-ar face, a mai făcut-o şi înainte. E vorba de- 
spre o ritmicitate şi o metodă foarte bine 
stabilite. Şi îmi dau seama că vârful săgeţii se 
afundă în pământ când mă aplec, disperată, 
aşteptând un semn de reuşită. Minutele se 
scurg, agonizante, şi speranţele mi se 
împuţinează. Când sunt gata să ajung la 
concluzia că Peeta e mort, că a trecut dincolo, 
că l-am pierdut pentru totdeauna, el tuşeşte 
scurt, şi Finnick se retrage. 


Imi las armele să cadă în ţărână când alerg 
384 


către el. 

— Peeta? spun, cu voce blândă. 

Îi îndepărtez de pe frunte şuviţele umede de 
păr blond, îi găsesc pulsul bătând sub 
degetele mele lipite de gâtul lui. 

Pleoapele i se deschid şi îmi întâlneşte 
privirea. 

— Aveţi grijă, spune, cu glas slab. E un 
câmp de forţă drept înainte. 

Râd, dar pe obraji îmi curg lacrimi. 

— Trebuie să fie mai puternic decât cel de 
pe acoperişul centrului de antrenament, 
continuă el. Însă mă simt bine. Doar ceva cam 
zguduit. 

— Ai fost mort! Ţi s-a oprit inima! izbucnesc 
eu, înainte de a mă întreba cu adevărat dacă 
e sau nu o idee bună. 

Mă pocnesc peste gură, fiindcă încep să 
scot sunetele acelea oribile, sugruma-te, care 
îmi însoțesc plânsetele. 

— Ei bine, acum pare să meargă, spune el. 
E în ordine, Katniss. 

Dau din cap, dar sunetele nu încetează. 

— Katniss? 

Acum îşi face Peeta griji pentru mine, ceea 
ce se adaugă întregii nebunii. 

— E OK. Nu sunt decât hormonii ei, spune 
Finnick. Din cauza copilului. 

Îmi ridic ochii şi îl văd, stând liniştit în 

385 


genunchi, dar încă gâfâind uşor din cauza 
urcuşului, a căldurii şi a efortului de a-l 
întoarce pe Peeta din morţi. 

— Nu. Nu €..., scap eu, dar sunt întreruptă 
de o rundă de suspine încă şi mai isterice, 
care par să nu facă altceva decât să confirme 
spusele lui Finnick despre copil. 

El îmi întâlneşte ochii şi îl privesc cu 
asprime printre lacrimi. E stupid, ştiu, că 
eforturile lui mă enervează atât de tare. N-am 
vrut altceva decât să-l păstrez pe Peeta în 
viaţă şi n-am fost în stare, dar a reuşit Finnick, 
iar eu ar trebui să fiu doar recunoscătoare. Și 
sunt. Dar sunt în acelaşi timp furioasă, fiindcă 
înseamnă că nu voi înceta niciodată să-i fiu 
datoare lui Finnick Odair. Niciodată. Şi atunci 
cum o să-l pot ucide în somn? 

Mă aştept să-i citesc pe faţă îngâmfarea sau 
sarcasmul, dar privirea lui e ciudat de 
nedumerită. Se uită când la Peeta, când la 
mine, ca şi când ar încerca să priceapă ceva, 
apoi clatină uşor din cap, parcă vrând să-şi 
alunge gândul. 

— Cum te simţi? îl întreabă pe Peeta. Crezi 
că poţi merge mai departe? 

— Nu, trebuie să se odihnească, spun eu. 
Nasul îmi curge nebuneşte şi n-am nici măcar 
o bucăţică de pânză pe care s-o folosesc drept 


batistă. Mags smulge o mână din muşchiul 
386 


agăţat de creanga unui copac şi mi-o întinde. 
Sunt mult prea dezorientată ca să-mi pun vreo 
întrebare despre gestul ei. Îmi suflu zgomotos 
nasul şi îmi şterg lacrimile de pe obraji. E 
minunat muşchiul ăsta. Absorbant şi 
surprinzător de catifelat. 

Observ o sclipire aurie pe pieptul lui Peeta. 
Întind mâna şi găsesc discul pe care îl poartă 
la gât, pe un lanţ. Pe ela fost gravată gaița 
mea zeflemitoare. 

— Asta e simbolul tău? întreb. 

— Da. Te superi că am folosit gaița- 
zeflemitoare? Am vrut să ne potrivim, spune 
el. 

— Nu, sigur că nu mă supăr. 

Îmi impun să zâmbesc. Apariţia lui Peeta în 
arenă purtând o gaiţă-zeflemitoare e o 
binecuvântare şi un blestem deopotrivă. Pe 
de-o parte, ar trebui să-i încurajeze pe rebelii 
din district. Pe de alta, e greu de imaginat că 
preşedintele Snow o să treacă asta cu 
vederea, ceea ce îngreunează misiunea de a-l 
păstra pe Peeta în viaţă. 

— Atunci vreţi să ne facem tabăra aici? 
întreabă Finnick. 

— Nu cred că e o alternativă, răspunde 
Peeta. Să stăm aici. Fără apă. Fără adăpost. 
Mă simt bine, serios. Nu trebuie decât să 


mergem mai încet. 
387 


— Mai încet e mai bine decât deloc. 

Finnick îl ajută pe Peeta să se ridice în timp 
ce eu mă adun. De azi-dimineaţă, de când m- 
am trezit, l-am văzut pe Cinna bătut măr, am 
aterizat într-o altă arenă şi l-am crezut mort 
pe Peeta. Însă mă bucur că Finnick joacă 
pentru mine cartea gravidităţii, pentru că, din 
punctul de vedere al unui sponsor, nu sunt 
întru totul stăpână pe situaţie. 

Îmi verific armele, deşi ştiu că sunt într-o 
stare perfectă, fiindcă asta lasă impresia că 
deţin controlul într-o mai mare măsură. 

— O să merg eu în frunte, îi anunţ. 

Peeta dă să obiecteze, dar Finnick îi taie 
vorba. 

— Nu, las-o s-o facă. Se încruntă la mine. Ai 
ştiut că acolo era un câmp de forţă, nu? Chiar 
în ultima clipă? Ai dat să ne-avertizezi. 

Încuviinţez cu o înclinare a capului. 

— Cum de-ai ştiut? 

Ezit. Ar fi periculos să dezvălui că am 
învăţat trucul prin care recunosc Beetee şi 
Wiress câmpurile de forţă. Nu ştiu dacă în 
timpul antrenamentului creatorii-de-joc au 
remarcat sau nu momentul în care mi l-au 
arătat cei doi. Într-un fel sau altul, deţin o 
informaţie foarte valoroasă. Şi, dacă ei ar şti 
asta, ar putea face modificări ale câmpului de 


forţă, astfel încât să nu mai văd aberaţia. Aşa 
388 


că spun o minciună. 

— Nu ştiu. E aproape ca şi cum l-aş putea 
auzi. Ascultati. 

Stăm nemişcaţi cu toţii. Desluşim zgomotul 
insectelor, păsările, vântul printre frunze. 

— Nu se-aude nimic, spune Peeta. 

— Ba da, insist eu. E ca atunci când trece 
curentul prin gardul din jurul Districtului 12, 
numai că sunetul e mult, mult mai slab. 

Toată lumea ascultă din nou, concentrându- 
se. Ascult şi eu, cu toate că nu e nimic de 
auzit. 

— Acolo! spun. Nu auziţi? Vine din dreapta, 
de unde a primit Peeta şocul. 

— Nici eu nu-l aud, spune Finnick. Dar, dacă 
tu îl auzi, atunci treci neapărat în faţă. 

Mă hotărăsc să-mi joc cartea valorificând-o 
la maximum. 

— E ciudat, spun, întorcându-mi capul dintr- 
o parte într-alta, ca şi cum aş fi nedumerită. 
Nu-l aud decât cu urechea stângă. 

— Cea refăcută de doctori? întreabă Peeta. 

— Da, îi răspund, apoi ridic din umeri. Poate 
au făcut o treabă mai bună decât şi-au dat 
seama. Ştiţi, uneori aud lucruri care, în mod 
obişnuit, nu scot nici un sunet. Aripile 
insectelor sau fulgii de zăpadă, când lovesc 
pământul. 


Perfect. Acum atenţia se va îndrepta asupra 
389 


chirurgilor care mi-au vindecat urechea surdă 
după Jocurile de anul trecut şi vor trebui să 
explice de ce aud ca un liliac. 

— Tu, spune Mags, înghiontindu-mă ca s-o 
iau înainte, aşa că preiau conducerea. 

De vreme ce o să ne mişcăm mai încet, 
Mags preferă să meargă ajutându-se de o 
creangă pe care Finnick i-o ciopleşte repede în 
formă de baston. Face şi pentru Peeta un 
toiag, care prinde bine fiindcă, în ciuda 
protestelor sale, cred că nu-şi doreşte nimic 
altceva decât să se poată întinde. Finnick 
încheie coloana, aşa că măcar spatele ne e 
apărat de cineva vigilent şi iute în mişcări. 

Înaintez cu câmpul de forţă în stânga, 
pentru că aceea este partea unde se află 
presupusa mea ureche supraomenească. Insă, 
totul fiind inventat, adun o mână de nuci dure 
care atârnă aidoma unor ciorchini de struguri 
de ramurile unui copac din apropiere şi le 
arunc în faţa mea pe măsură ce ne continuăm 
drumul. Şi e bine că o fac, fiindcă am senzaţia 
că peticele care indică prezenţa câmpului de 
forţă mai mult îmi scapă din vedere decât le 
observ. Toate nucile care lovesc câmpul 
aterizează la picioarele mele stârnind un 
norişor de fum, înnegrite şi cu coaja crăpată. 

După câteva minute devin conştientă de 


trosnetele din spatele meu şi mă întorc ca s-o 
390 


văd pe Mags curăţând coaja unei nuci şi 
aruncându-şi-o în gura deja plină. 

— Mags! strig la ea. Scuip-o, ar putea fi 
otrăvită. Ea mormăie ceva şi mă ignoră, 
lingându-se pe buze cu o plăcere vizibilă. Mă 
uit la Finnick, cerându-i ajutor, dar el râde. 

— Cred c-o să ne lămurim, spune. 

Continui să înaintez, cu gândul la Finnick, 
care a salvat-o pe bătrâna Mags, dar o lasă să 
mănânce nişte nuci ciudate. Omul pe care 
Haymitch l-a însemnat cu sigiliul aprobării 
sale. Care l-a întors pe Peeta din morţi. De ce 
nu l-a lăsat pur şi simplu să moară? Nu l-ar fi 
învinuit nimeni. Eu n-aş fi ghicit niciodată că 
stătea în puterea lui să-l învie. Din ce motiva 
vrut să-l salveze pe Peeta? Şi de ce era atât 
de hotărât să se alieze cu mine? Era pe de 
altă parte şi dispus să mă ucidă, dacă se 
ajungea la asta. Dar m-a lăsat pe mine să 
decid dacă ne luptăm sau nu. 

Merg mai departe, aruncându-mi nucile, 
prinzând uneori câte o licărire a câmpului de 
forţă, încercând să mă îndrept spre stânga ca 
să găsesc o zonă prin care am putea 
pătrunde, îndepărtându-ne de Cornul 
Abundenţei şi păstrând speranţa că vom găsi 
apă. Dar, după încă vreo oră, îmi dau seama 
că e inutil. Nu facem nici un progres în 
încercarea de a merge spre stânga. De fapt, 

391 


câmpul de forţă pare să ne conducă peo 
traiectorie curbă. Mă opresc şi mă uit în urmă, 
la şchiopătatul lui Mags, la sudoarea lucitoare 
de pe faţa lui Peeta. 

— Să facem o pauză, spun. Trebuie să mă 
mai uit o dată de sus. 

Copacul pe care îl aleg pare să se înalțe în 
văzduh mai sus decât ceilalţi. Mă urc pe 
crengile răsucite, rămânând cât mai aproape 
de trunchi cu putinţă. N-aş putea spune cu 
câtă uşurinţă s-ar putea frânge ramurile astea 
ca de cauciuc. Mă caţăr totuşi mai sus decât 
ar fi înţelept, fiindcă trebuie să văd ceva 
anume. Bănuielile îmi sunt confirmate în timp 
ce mă lipesc de o ramură cu nimic mai lată 
decât trunchiul unui puiet, care se leagănă 
încoace şi încolo în bătaia brizei umede. Există 
un motiv care ne împiedică s-o luăm spre 
stânga, nu vom reuşi asta niciodată. Din 
punctul meu precar de observaţie, văd pentru 
prima oară forma arenei. Un cerc perfect. Cu o 
roată desăvârşită în centru. Cerul de deasupra 
circumferinței junglei e de un roz uniform. Și 
desluşesc unul sau două dintre acele pătrate 
unduitoare, din acele fisuri ale blindajului, 
cum le numesc Wiress şi Beetee, pentru că 
dezvăluie ceea ce ar fi trebuit să fie ascuns, 
fiind deci puncte slabe. Ca să fiu absolut 
sigură, trag o săgeată în spaţiul deschis de 

392 


deasupra liniei copacilor. Urmează o erupție 
de lumină, o sclipire a albastrului adevăratului 
cer, şi săgeata e aruncată înapoi, în junglă. 
Cobor să le dau celorlalţi vestea proastă. 

— Câmpul de forţă ne ţine captivi într-un 
cerc. De fapt e un dom. Nu ştiu cât de înalt. 
Avem Cornul Abundenţei, marea, apoi jungla 
de jur împrejur. Totul extrem de precis. Cât se 
poate de simetric. Şi nu pe o întindere prea 
mare, le spun. 

— Ai văzut undeva apă? întreabă Finnick. 

— Numai cea sărată, din locul unde am 
început Jocurile. 

— Trebuie să existe şi o altă sursă, zice 
Peeta, încruntându-se. Sau o să fim morţi cu 
toţii în câteva zile. 

— Păi, frunzişul e des. Poate sunt lacuri sau 
izvoare pe undeva, spun, fără prea mare 
convingere. 

Simt instinctiv că, pentru conducerea 
Capitoliului, ar putea fi preferabil să pună 
capăt acestor Jocuri nepopulare cât mai 
curând cu putinţă. E posibil ca Plutarch 
Heavensbee să fi primit deja ordinul de a ne 
lichida pe toţi. 

— Oricum, n-are rost să ne străduim să 
aflăm ce e dincolo de culmea dealului, fiindcă 
nu e nimic. 


— Trebuie să existe apă potabilă între 
393 


câmpul de forţă şi roată, insistă Peeta. 

Ştim cu toţii ce înseamnă asta. Să ne 
întoarcem. Să ne întoarcem către profesionişti 
şi către baia de sânge. Cu Mags abia putând 
să meargă şi cu Peeta prea slăbit ca să lupte. 

Ne hotărâm să ne deplasăm cu vreo sută de 
metri în josul pantei şi să ne continuăm 
mersul în cerc. Să vedem dacă nu există 
cumva apă la nivelul acela. Eu rămân în 
frunte, aruncând când şi când câte o nucă în 
stânga, dar acum ne aflăm la o bună distanţă 
de raza de acţiune a câmpului de forţă. 
Soarele ne dogoreşte, transformând aerul în 
vapori şi jucând feste ochilor noştri. Pe la 
jumătatea după-amiezii e clar că Peeta şi 
Mags nu pot merge mai departe. 

Finnick alege un loc de popas cu vreo zece 
metri mai jos de câmpul de forţă, spunând că 
îl putem folosi drept armă, abătându-ne 
duşmanii într-acolo dacă suntem atacați. Pe 
urmă el şi Mags smulg fire din iarba tăioasă 
care creşte în smocuri înalte de un metru şi 
jumătate şi încep să le împletească în rogojini. 
De vreme ce nucile par să nu-i fi făcut nici un 
rău bătrânei, Peeta culege pumni întregi şi le 
prăjeşte făcându-le să ricoşeze de câmpul de 
forţă. Le curăţă metodic, stivuind miezul pe o 
frunză. Eu stau de pază, agitată, încinsă de 
soare şi rănită de experienţele zilei. 

394 


Sete. Îmi e atât de sete. În cele din urmă, nu 
mai pot suporta. 

— Finnick, ce-ar fi să stai tu de pază şi să 
mai caut eu apă prin jur? 

Nimeni nu e încântat de ideea plecării mele 
de una singură, dar asupra noastră atârnă 
ameninţarea deshidratării. 

— Nu-ţi face griji, nu mă duc departe, îi 
promit lui Peeta. 

— Vin şi eu, zice el. 

— Nu, am de gând să şi vânez dacă pot, îi 
explic eu. 

Nu adaug: „Şi tu nu poţi veni fiindcă faci 
prea mult zgomot.” Dar se înţelege. Paşii lui 
apăsaţi ar speria vânatul şi m-ar pune pe mine 
în pericol. 

— Nu lipsesc mult. 

Mă strecor tiptil printre copaci, fericită să 
descopăr că pământul însuşi absoarbe sunetul 
paşilor, îmi croiesc drum coborând panta în 
diagonală, dar nu descopăr nimic, cu excepţia 
altor plante verzi, luxuriante. 

Răsunetul unei lovituri de tun mă opreşte 
locului. Baia iniţială de sânge de la Cornul 
Abundenţei trebuie să se fi încheiat. Acum se 
ştie numărul tributurilor care şi-au pierdut 
viaţa. Număr loviturile, fiecare reprezentând 
un învingător mort. Opt. Mai puţini decât anul 


trecut. Dar par să fie mai numeroşi, de vreme 
395 


ce pe cei mai mulţi îi ştiu după nume. 

Dintr-odată slăbită, mă odihnesc sprijinindu- 
mă de scoarţa unui copac, simțind că arşiţa 
îmi absoarbe apa din trup ca un burete. Înghit 
deja cu greutate, şi oboseala mă ia în 
stăpânire pe furiş. Încerc să-mi plimb mâna pe 
pântece, sperând că vreo gravidă miloasă o 
să-mi devină sponsor, şi Haymitch o să-mi 
poată trimite nişte apă. N-am norocul ăsta. Mă 
las să cad la pământ. 

Zăcând nemişcată, încep să remarc 
vieţuitoarele pădurii: păsării stranii, cu penaj 
strălucitor, trei şopârle cu limbi de un albastru 
scânteietor şi nişte jivine între şobolan şi 
oposum, căţărându-se pe crengile apropiate 
de trunchi. Dobor una dintre ele cu o săgeată, 
ca s-o pot studia mai îndeaproape. 

E urâtă, da, un rozător mare, cu blana ca un 
puf gri, pestriţ, cu doi dinţi ce par un pericol 
ieşindu-i în afară, peste buza de jos. Când îi 
scot măruntaiele şi îl jupoi, mai observ ceva. 
Are botul ud. Ca un animal care a băut dintr-o 
apă curgătoare. Excitată, pornesc de la 
copacul care l-a adăpostit şi mă îndepărtez 
încet, pe o spirală. Sursa de apă a creaturii nu 
poate fi departe. 

Nimic. Nu găsesc nimic. Nici măcar un strop 
de rouă. În cele din urmă, fiindcă ştiu că Peeta 
o să-şi facă griji, o pornesc înapoi, spre tabără, 

396 


mai chinuită de căldură şi mai frustrată ca 
oricând. 

Imediat ce ajung, văd că aliaţii mei au 
transformat locul. Mags şi Finnick au făcut din 
rogojinile împletite din iarbă un soi de colibă, 
deschisă într-o parte, dar cu trei pereţi, podea 
şi acoperiş. Mags a împletit şi câteva 
castroane, pe care Peeta le-a umplut cu nuci 
prăjite. Feţele celorlalţi se întorc spre mine 
pline de speranţă, dar clatin din cap. 

— Nu. N-am găsit apă. Totuşi, există 
undeva. El ştia unde e, spun, înălţând 
rozătorul jupuit în văzul tuturor. Băuse de 
curând când l-am doborât dintr-un copac, dar 
n-am reuşit să descopăr din ce loc. Jur că am 
cercetat fiecare centimetru de pământ, pe o 
rază de treizeci de metri. 

— Îl putem mânca? întreabă Peeta. 

— Nu sunt sigură. Dar carnea nu pare 
diferită de a unei veveriţe. Ar trebui gătit... 

Ezit la gândul de a încerca să fac un foc 
acolo, pornind pur şi simplu de la zero. Chiar 
dacă reuşesc, mai e şi fumul pe care trebuie 
să-l avem în vedere. În arena asta ne aflăm cu 
toţii atât de aproape încât n-avem nici o şansă 
de a-l ascunde. 

Peeta are o altă idee. Taie o bucăţică din 
carnea rozătorului, o înfige în vârful unui băț 


ascuţit şi o lasă să cadă în câmpul de forţă. Se 
397 


aude un sfârâit puternic, şi băţul zboară 
înapoi. Bucata de carne e arsă la exterior, dar 
bine coaptă în interior. Îl răsplătim cu un ropot 
de aplauze, dar ne oprim brusc, aducându-ne 
aminte unde ne aflăm. 

În timp ce ne adunăm în colibă, soarele alb 
coboară pe cerul rozaliu. Mai am încă 
suspiciuni în privinţa nucilor, dar Finnick 
spune că Mags le-a recunoscut de la alte 
Jocuri. La antrenament nu m-am obosit 
petrecându-mi timpul în punctul dedicat 
identificării plantelor comestibile, pentru că 
anul trecut m-am descurcat cu destulă 
uşurinţă în privinţa asta. Acum îmi doresc s-o 
fi făcut. Pentru că acolo trebuie să se fi aflat, 
cu siguranţă, unele dintre plantele nefamiliare 
care mă înconjoară. Şi aş fi putut intui ceva 
mai bine încotro să mă îndrept. Însă Mags 
pare să se simtă excelent şi mănâncă nuci de 
ore întregi. Aşa că iau una şi gust o 
îmbucătură minusculă. Are o aromă delicată, 
uşor dulceagă, care mă duce cu gândul la o 
castană. Hotărăsc că e în ordine. Carnea 
rozătorului e tare şi cu miros de putreziciune, 
dar e surprinzător de suculentă. De fapt, 
pentru prima noastră noapte în arenă, nue 
nicidecum o masă rea. Numai dac-am avea şi 
ceva de băut. 


Finnick îmi pune o mulţime de întrebări de- 
398 


spre rozător, pe care ne hotărâm să-l numim 
şobolan de copac. Cât de sus se afla, cât de 
mult l-am privit înainte de a trage săgeata şi 
ce anume făcea? 

Nu-mi amintesc să fi făcut prea multe. 
Adulmeca în căutare de insecte sau altceva de 
genul ăsta. 

Mă tem de căderea nopţii. Cel puţin iarba 
strâns împletită ne apără de orice s-ar furişa 
pe solul junglei după lăsarea întunericului. 
Dar, cu puţin timp înainte ca soarele să 
alunece sub linia orizontului, răsare o lună de 
un alb palid, făcând totul destul de vizibil. 
Discuţia noastră se întrerupe, pentru că ştim 
ce urmează. Ne înşirăm la gura colibei, şi 
Peeta îşi strecoară mâna într-a mea. Cerul se 
luminează când apare stema Capitoliului, 
parcă plutind în văzduh. O să fie mai greu 
pentru Finnick şi Mags, îmi spun, ascultând 
acordurile imnului. Dar se dovedeşte a fi 
foarte greu şi pentru mine. Să văd feţele celor 
opt învingători morţi proiectate pe cer. 

Bărbatul din Districtul 5, cel ucis de Finnick 
cu tridentul, apare primul. Ceea ce înseamnă 
că toate tributurile din Districtele 1 până la 4 
sunt în viaţă - cei patru profesionişti: Beetee 
şi Wiress şi, bineînţeles, Mags şi Finnick. 
Urmează morfinomanul din Districtul 6, 


Cecelia şi Woof din Opt, ambele tributuri din 
399 


Nouă, femeia din Zece, Seeder din 
Unsprezece. Stema Capitoliului reapare pe un 
ultim acord, şi cerul se întunecă repede, cu 
excepţia Lunii. 

Nimeni nu vorbeşte. Nu pot pretinde că îi 
cunoşteam bine pe toţi. Dar mă gândesc la cei 
trei copii care se agăţau de Cecelia când a 
fost luată din district. De bunătatea cu care m- 
a tratat Seeder la întâlnirea noastră. Simt o 
împunsătură dureroasă până şi gândindu-mă 
la morfinomanul cu ochi sticloşi care mi-a 
desenat pe obraji flori galbene, Morți cu toţii. 
Dispăruţi. 

Nu ştiu cât timp am mai sta astfel dacă nu 
s-ar ivi paraşuta argintie, care alunecă printre 
frunze ca să aterizeze în faţa noastră. Nimeni 
nu întinde mâna către ea. 

— A cui e, ce credeţi? întreb eu într-un 
târziu. 

— Nu se poate spune, răspunde Finnick. Ce- 
ar fi să-l lăsăm pe Peeta s-o ia, de vreme ce el 
a murit o dată astăzi? 

Peeta dezleagă şnurul şi întinde cercul de 
mătase. Pe paraşută stă un mic obiect de 
metal, pe care nu-l pot defini. 

— Ce e? întreb. 

Nimeni nu ştie. Îl trecem din mână în mână, 
studiindu-l pe rând. E un tub gol de metal, 


uşor ascuţit la un capăt. La capătul opus are o 
400 


mică buză, uşor curbată în jos. Mi se pare vag 
familiar. O piesă desprinsă dintr-o bicicletă, o 
baghetă pentru perdele, de fapt orice. 

Peeta suflă într-un capăt, ca să vadă dacă 
scoate vreun sunet. Nu se aude nimic. Finnick 
îşi trece degetul mic prin el, verificând dacă se 
poate întrebuința ca armă. Nu e de nici un 
folos. 

— Ai putea pescui cu el, Mags? întreb eu. 

Bătrâna care poate pescui cu aproape orice 
clatină din cap mormăind a protest. 

lau obiectul în palmă şi îl rostogolesc înainte 
şi înapoi. Pentru că suntem aliaţi, Haymitch 
trebuie să colaboreze cu mentorii din Districtul 
4. A avut un rol în alegerea acestui dar. Ceea 
ce înseamnă că e valoros. Că ne-ar putea 
salva chiar şi vieţile. Îmi aduc aminte de anul 
trecut, când aveam atât de multă nevoie de 
apă, dar el nu mi-a trimis fiindcă ştia că o 
puteam găsi dacă mă străduiam. Darurile lui 
Haymitch sau lipsa lor transmit mesaje 
importante. Aproape că-l aud mâărâind la 
mine. Foloseşte-ţi creierul, dacă ai aşa ceva. 
Ce este? 

Îmi şterg sudoarea din ochi şi înalt darul în 
lumina Lunii. Îl mişc într-un sens şi într-altul, 
privindu-l sub diferite unghiuri, acoperindu-i 
anumite porţiuni şi apoi dezgolindu-le. 
Încercând să-l fac să-şi divulge întrebuinţarea. 

401 


În cele din urmă, frustrată, îl îndes cu un capăt 
în pământ. 

— Mă dau bătută. Dacă intrăm în legătură 
cu Beetee şi Wiress, poate pricep ei. 

Mă întind, apăsându-mi obrazul încins pe 
rogojina de iarbă, şi mă holbez exasperată la 
obiectul primit. Peeta îmi masează punctul 
încordat dintre umeri şi îmi îngădui o uşoară 
relaxare. Oare de ce acum, după apusul 
soarelui, locul ăsta nu s-a răcorit deloc. Mă 
întreb ce s-o fi întâmplând în Districtul 12. 

Prim. Mama. Gale. Madge. Mi-i închipui 
privindu-mă din casele lor. Sau cel puţin sper 
că sunt acasă. Că n-au fost arestaţi de Thread. 
Că nu sunt pedepsiţi, cum a fost Cinna. ŞI 
Darius. Pedepsiţi din cauza mea. Cu toţii. 

Încep să tânjesc de dorul lor, de dorul 
districtului meu, de dorul pădurii mele. O 
pădure aşa cum trebuie să fie, cu copaci solizi, 
din lemn tare, hrană din belşug, vânat care nu 
îti dă fiori. Pâraie repezi. Adieri răcoroase. Nu, 
vânturi reci, care să spulbere căldura asta 
înăbuşitoare. Invoc în minte un asemenea 
vânt, lăsându-l să-mi îngheţe obrajii şi să-mi 
amorţească degetele, şi piesa metalică pe 
jumătate îngropată în pământul negru capătă 
pe neaşteptate un nume. 

— O canea! exclam, ridicându-mă cât ai 
clipi. 

402 


— Ce? întreabă Finnick. 

Smulg obiectul din pământ şi îl curăţ. Îmi 
strâng mâna în jurul capătului conic, îl ascund, 
apoi privesc buza. Da, am mai văzut aşa ceva. 

Cu mult timp în urmă, într-o zi rece, 
vântoasă, când eram cu tata în pădure. Bine 
înfipt în gaura făcută în trunchiul unui arțar. 
Un jgheab pe care să se scurgă seva în 
găleata noastră. Siropul de arțar putea să 
transforme până şi pâinea noastră fadă într-o 
delicatesă. Tata avea un pumn de canele, cu 
care nu ştiu ce s-a întâmplat după moartea 
lui. Probabil că au rămas ascunse undeva, în 
pădure. Pentru a nu mai fi găsite niciodată. 

— E o canea. Un soi de robinet. ÎI înfigi într- 
un copac şi curge seva. Mă uit la trunchiurile 
fibroase, verzi, din jur. Ei, într-un anume soi de 
copac. 

— Sevă? întreabă Finnick. 

Nici ei, pe malul mării, n-au soiul potrivit de 
copac. 

— Ca să faci sirop, spune Peeta. Dar în 
copacii ăştia trebuie să fie altceva. 

Sărim imediat cu toţii în picioare. Setea 
noastră. Lipsa izvoarelor. Dinţii ascuţiţi ai 
şobolanului de copac şi botul lui ud. In 
interiorul acestor copaci nu se poate afla 
decât un singur lucru preţios. Finnick vrea să 


înfigă caneaua în scoarţa verde a unui copac 
403 


masiv bătând-o cu o piatră, dar eu îl opresc. 

— Stai. S-ar putea s-o strici. Să facem mai 
întâi o gaură. 

Nu avem nimic bun pentru găurit, aşa că 
Mags ne oferă priboiul ei, şi Peeta îl înfige în 
scoarță, până la o adâncime de cinci 
centimetri. El şi Finnick fac cu schimbul, 
lărgind gaura cu priboiul şi cu cuțitul, până 
când încape caneaua. O înţepenim cu grijă şi 
ne retragem, aşteptând. 

La început nu se întâmplă nimic. Pe urmă o 
picătură de apă se rostogoleşte în josul buzei 
şi cade în palma lui Mags. Ea o linge şi întinde 
din nou mâna, pentru mai mult. 

Mişcând caneaua într-o parte şi-n alta şi 
potrivind-o, obţinem un şuvoi subţire de apă 
curgătoare. Ne punem pe rând gurile sub 
deschidere, udându-ne limbile pârjolite de 
sete. Mags aduce un coşuleţ, şi iarba e atât de 
strâns împletită încât ţine apa. Îl umplem şi îl 
trecem din mână în mână, sorbind înghiţituri 
lacome şi, mai târziu, ne permitem luxul de a 
ne spăla feţele, împroşcându-le cu apă. E 
caldă, ca orice altceva de aici, dar nu e 
momentul să facem mofturi. 

Fără setea care ne distrage atenţia, ne dăm 
cu toţii seama cât de istoviţi suntem şi facem 
pregătirile pentru noapte. Anul trecut 


încercam întotdeauna să am echipamentul la- 
404 


ndemână pentru cazul că ar fi trebuit să bat în 
retragere în grabă, în toiul nopţii. Anul ăsta n- 
am de pregătit nici un rucsac. N-am decât 
armele, pe care oricum n-o să le las din mână. 
Pe urmă îmi aduc aminte de canea şi o smulg 
din trunchi. Curăţ un lujer de frunze, îl trec 
prin centrul găurit şi îmi leg bine caneaua de 
centură. 

Finnick se oferă să stea primul de veghe, şi 
eu îl las, ştiind că asta trebuie s-o facă unul 
dintre noi doi până când se odihneşte Peeta. 
Şi mă întind alături de prietenul meu pe 
podeaua colibei, spunându-i lui Finnick să mă 
trezească oricând se va simţi obosit. Insă sar 
din somn câteva ore mai târziu, speriată de 
ceva care seamănă cu bătăile unui clopot. 
Bang! Bang! Sunetul nu e identic cu al celui 
tras de Anul Nou în clădirea Justiţiei, dar 
seamănă destul de mult ca să-l pot 
recunoaşte. Peeta şi Mags dorm - în ciuda 
zgomotului -, dar Finnick priveşte părând 
deosebit de atent, aşa cum sunt şi eu. 
Clopotul se opreşte. 

— Am numărat douăsprezece bătăi, spune 
el. Dau din cap. Douăsprezece. Ce 
semnificaţie ar putea avea? Câte una pentru 
fiecare district? Poate. Dar de ce? 

— Ar putea însemna orice, nu crezi? 


— N-am nici o idee, îmi răspunde el. 
405 


Aşteptăm să urmeze nişte instrucţiuni, poate 
un mesaj de la Claudius Templesmith. O 
invitaţie la un festin. Singurul lucru demn de 
remarcat se iveşte în depărtare: o descărcare 
electrică orbitoare loveşte un copac înalt, apoi 
începe furtuna cu fulgere. Presupun că e un 
anunţ al ploii, al unei surse de apă pentru cei 
care nu au mentori atât de inteligenţi ca 
Haymitch. 

— Du-te la culcare, Finnick. Oricum e rândul 
meu să stau de pază, îi spun. 

El ezită, dar nimeni nu poate rămâne treaz 
la nesfârşit. Se instalează în gura colibei, cu o 
mână încleştată pe un trident, şi cade într-un 
somn agitat. 

Stau cu o săgeată în arc, supraveghind 
jungla de un verde difuz, fantomatic, în lumina 
Lunii. Fulgerele încetează după vreo oră. Însă 
aud ploaia venind, răpăind pe frunze la câteva 
sute de metri distanţă. Aştept să ajungă la 
noi, însă asta nu se întâmplă. 

Tresar la auzul unei lovituri de tun, care nu 
este sesizată şi de aliaţii mei adormiţi. N-are 
rost să-i trezesc pentru asta. Un alt învingător 
mort. Nu-mi îngădui nici măcar să mă-ntreb 
cine-o fi fost. 

Ploaia derutantă se opreşte brusc, aşa cum 
s-a întâmplat cu furtuna din arena de anul 


trecut. 
406 


Câteva clipe mai târziu, văd ceața 
alunecând încet din direcţia ploii torențiale. Nu 
e decât o reacţie. Ploaie rece pe pământul 
aburit, îmi spun. Păcla continuă să se apropie 
cu viteză constantă. 

Îşi trimite lujerii înainte, curbându-şi-i apoi 
ca pe nişte degete, ca şi cum ar trage totul 
dedesubt. O privesc şi simt cum începe să mi 
se zbârlească părul de pe ceafă. Ceva nu e în 
regulă cu ceața asta. Înaintează prea uniform 
ca să fie naturală. Şi dacă nu e naturală... 

Un miros îngreţoşător de dulce prinde să-mi 
invadeze nările şi îmi întind mâna către 
ceilalţi, strigându-le să se trezească. 

In cele câteva secunde necesare ca să-i 
trezesc, încep să mă umplu de băşici. 


407 


Chapter 21 


Împunsături minuscule, arzătoare. Oriunde 
îmi atinge o picătură de ceaţă pielea. 

— Fugiţi! le strig celorlalţi. Fugiţi! Finnick se 
trezeşte instantaneu, ridicându-se să-şi 
înfrunte duşmanul. Pe urmă vede zidul de 
ceaţă, îşi aruncă în spate o Mags încă 
adormită şi o rupe la fugă. Peeta e în picioare, 
dar nu tot atât de alert. Îl înşfac de braţ şi 
încep să-l împing prin junglă, pe urmele lui 
Finnick. 

— Ce e? Ce e? întreabă el, năucit. 

— Un soi de ceaţă. Gaz otrăvit. Grăbeşte-te, 
Peeta! îl îndemn. 

Pot spune că, oricât de mult ar fi negat-o în 
timpul zilei, efectele loviturii date de câmpul 
de forţă sunt semnificative. Se mişcă încet, 
mult mai încet decât de obicei, iar încâlceala 
de lujeri şi de tufişuri, care pe mine mă 
dezechilibrează numai din când în când, pe el 
îl împiedică la fiecare pas. 

Mă uit în urmă, la zidul de ceaţă care se 
întinde în linie dreaptă şi în ambele direcţii, 
cât văd cu ochii. Mă străbate un impuls 
cumplit de a scăpa cu fuga, de a-l abandona 
pe Peeta şi de a mă salva pe mine însămi. Ar 


408 


fi atât de simplu să fug din răsputeri, ba poate 
chiar să mă urc într-un copac de deasupra 
liniei de ceaţă, care pare să ajungă până lao 
înălţime de vreo doisprezece metri. Îmi aduc 
aminte că asta am făcut la ultimele Jocuri, 
când au apărut mutanţii. Am fugit şi m-am 
gândit la Peeta abia după ce am ajuns la 
Cornul Abundenţei. Însă de data asta îmi pun 
stavilă spaimei, o împing ca să nu iasă la 
suprafaţă şi rămân alături de el. Mă gândesc 
la ochii lipiţi de ecranele televizoarelor în 
districte, ca să vadă dacă o rup la fugă, aşa 
cum doreşte Capitoliul, sau rămân pe poziţie. 
Îmi încleştez cu putere degetele de ale lui. 
— Uită-te le picioarele mele, îi spun. 
Încearcă să calci exact acolo unde calc eu. 
Asta ajută. Se pare că ne mişcăm ceva mai 
repede, dar nu destul de repede ca să ne 
permitem să facem vreun popas, iar ceața 
continuă să clipocească în urma noastră. 
Picăturile ţâşnesc nestânjenite din masa de 
vapori. Ard, dar nu aşa cum arde focul. Dau 
într-o mai mică măsură senzaţia de căldură şi 
provoacă o durere intensă când chimicalele ne 
descoperă carnea, se lipesc de ea şi 
sfredelesc prin straturile epidermei. 
Salopetele nu sunt de nici un folos. judecând 
după protecţia pe care o oferă, e ca şi cum am 


fi îmbrăcaţi în hârtie de şerveţele. 
409 


Finnick, care a alergat iniţial în salturi, se 
opreşte când îşi dă seama că avem probleme. 
Dar nu e vorba despre ceva cu care să te 
lupţi, nu poţi decât să fugi. Ne strigă cuvinte 
de încurajare, încercând să ne grăbească 
înaintarea, şi sunetul vocii lui ne călăuzeşte, 
cu toate că nu ne poate fi de cine ştie ce 
ajutor. 

Piciorul artificial al lui Peeta se prinde într-o 
încrengătură de plante târâtoare, şi el cade, 
răsfirându-se cu faţa în jos înainte de a apuca 
să-l prind. Când îl ajut să se ridice, devin 
conştientă de ceva mai înspăimântător decât 
băşicile şi care ne poate slăbi mai mult decât 
arsurile. Partea stângă a feţei lui e căzută, de 
parcă i-ar fi pierit toţi muşchii. Pleoapa îi 
atârnă, aproape acoperindu-i ochiul. Gura i se 
strâmbă sub un unghi ciudat, către pământ. 

— Peeta..., dau să spun. 

Şi chiar atunci simt spasmele urcându-mi în 
susul braţului. 

Indiferent care ar fi substanţa chimică 
împletită cu ceața, face mai mult decât să 
ardă - are drept ţintă nervii noştri. În mine 
izbucneşte o spaimă cu totul nouă şi îl 
smucesc pe Peeta, trăgându-l mai departe, 
dar asta nu-l face decât să se împleticească 
din nou. Când reuşesc să-l ridic în picioare, 


amândouă braţele mi se contorsionează 
410 


incontrolabil. Ceaţa s-a apropiat de noi, la mai 
puţin de un metru distanţă. Ceva nu e în 
ordine cu picioarele lui Peeta; se străduieşte 
să meargă, dar le mişcă spasmodic, ca o 
marionetă. 

Simt că înaintează clătinându-se şi îmi dau 
seama că Finnick s-a întors să ne ajute şi îl 
târăşte pe Peeta după el. Îmi strecor umărul, 
care pare să se mai afle încă sub controlul 
meu, sub braţul lui Peeta şi fac tot ce pot ca 
să ţin pasul cu Finnick, în ritmul lui rapid. Am 
pus vreo zece metri între noi şi ceaţă când el 
se opreşte. 

— Nu ajută la nimic. Va trebui să-l car. Poţi 
s-o iei tu pe Mags? mă întreabă. 

— Da, răspund, hotărâtă, deşi am o 
strângere de inimă. 

E adevărat că Mags nu poate cântări mai 
mult de treizeci şi cinci de kilograme, dar nici 
eu nu sunt prea voinică. Sunt totuşi sigură că 
am cărat greutăţi mai mari. Măcar dacă 
braţele mele ar înceta să mai zvâcnească în 
toate părţile. Mă las pe vine, şi ea mi se aşază 
pe un umăr, aşa cum e transportată de 
Finnick. Îmi îndrept încet picioarele şi, cu 
genunchii ţepeni, reuşesc s-o susţin. Finnick şi 
l-a aşezat pe Peeta de-a latul spatelui şi acum 
ne continuăm înaintarea, el deschizând 


drumul, iar eu urmându-l pe poteca pe care o 
411 


croieşte rupând lujerii. 

Ceaţa vine după noi, tăcută, neobosită şi 
plată, cu excepţia tentaculelor agăţătoare. 
Deşi instinctul îmi spune să alerg 
îndepărtându-mă direct de ea, observ că 
Finnick coboară dealul în diagonală, încearcă 
să păstreze distanţa faţă de gaz, conducându- 
ne în acelaşi timp către apa din jurul Cornului 
Abundenţei. Da, apă, îmi spun, în timp ce 
picăturile acide îmi sapă tot mai adânc în 
carne. Acum mă simt recunoscătoare că nu l- 
am ucis pe Finnick, fiindcă altminteri cum l-aş 
fi scos pe Peeta viu de aici? Sunt atât de 
recunoscătoare că am pe cineva de partea 
mea, chiar dacă e numai temporar. 

Nu e vina lui Mags când încep să cad. Ea 
face tot ce poate ca să fie un pasager uşor, 
dar greutatea e pur şi simplu prea mare 
pentru mine. Mai ales acum, când piciorul 
drept pare să-mi înţepenească. În primele 
două daţi când mă prăbuşesc la pământ, 
reuşesc să mă ridic iarăşi, dar a treia oară nu- 
mi pot convinge piciorul să coopereze. 
Cedează când mă străduiesc să mă salt, şi 
Mags se rostogoleşte în faţa mea. Îmi agit 
braţele, încercând să mă folosesc de liane şi 
de trunchiuri ca să mă pot redresa. 

Finnick e din nou alături de mine, cu Peeta 


atârnat de el. 
412 


— Nu merge, îi spun. Nu poţi să-i cari pe 
amândoi? la-o înainte, vă ajung din urmă. 

E o propunere îndoielnică, dar o rostesc cu 
toată siguranţa de care mă simt în stare. 

Văd ochii lui Finnick, verzi în lumina Lunii. Îi 
văd tot atât de limpede ca în timpul zilei. Sunt 
aproape ca ai unei pisici, bizar de 
reflectorizanţi. Poate fiindcă strălucesc de 
lacrimi. 

— Nu, răspunde el. Nu-i pot duce pe 
amândoi. Mâinile nu-mi sunt bune de nimic. 

E adevărat. Braţele îi zvâcnesc incontrolabil 
de o parte şi de alta a trupului. Are mâinile 
goale. Din cele trei tridente nu i-a mai rămas 
decât unul, şi pe acela îl ţine Peeta. 

— Imi pare rău, Mags. Nu sunt în stare. 

Pe urmă totul se petrece atât de repede şi e 
atât de lipsit de sens încât nu pot schiţa nici 
măcar un gest de împotrivire. Mags se saltă în 
sus, depune o sărutare pe buzele lui Finnick, 
apoi pleacă şontăcăind şi intră direct în ceaţă. 
Trupul îi cade imediat sub stăpânirea unor 
spasme violente şi se prăbuşeşte la pământ, 
într-un dans oribil. 

Vreau să ţip, dar îmi simt gătlejul în flăcări. 
Fac un pas inutil câtre ea, şi atunci aud 
lovitura de tun, ştiu că nu-i mai bate inima, că 
e moartă. 

— Finnick? 

413 


Îl strig cu glas răguşit, dar el s-a întors deja 
cu spatele, retrăgându-se din nou din faţa 
ceţii. Mă împleticesc în spatele lui, cu piciorul 
neputincios târâş după mine, neştiind ce 
altceva aş putea face. 

Timpul şi spaţiul îşi pierd înţelesul, şi ceața 
pare să-mi invadeze mintea, să-mi încâlcească 
gândurile, să rupă totul de realitate. O dorinţă 
animalică de viaţă mă împinge să înaintez 
poticnindu-mă pe urmele lui Finnick şi Peeta, 
continuând să mă mişc, deşi probabil sunt 
deja moartă. Părţi din mine sunt moarte sau 
evident muribunde. Şi Mags e moartă. Asta o 
ştiu sau poate îmi imaginez doar că o ştiu, 
fiindcă n-are absolut nici un sens. 

Lumina Luniistrălucind în bronzul părului lui 
Finnick, stropi de durere mistuitoare 
bombardându-mă, un picior transformat în 
lemn. Îl urmez pe Finnick până când cade lat, 
cu Peeta încă deasupra lui. Se pare că nu sunt 
în stare să-mi opresc înaintarea şi mă 
propulsez pur şi simplu înainte până când 
ajung deasupra trupurilor lor prăvălite cu 
feţele în jos, ca un simplu adaos la morman. 
Aşa vom muri cu toţii, aici şi acum, mă 
gândesc. Dar gândul e abstract şi mult mai 
puţin alarmant decât agonia prin care îmi 
trece trupul. Îl aud pe Finnick gemând şi 


reuşesc să mă trag de deasupra celorlalţi. 
414 


Acum pot vedea peretele de ceaţă, care a 
devenit de un alb perlat. Poate ochii îmi joacă 
feste sau e lumina de Lună, dar ceața pare să 
fie în plină transformare. Da, a devenit mai 
densă, ca şi cum ar fi presată de un panou de 
sticlă, fiind forţată să se condenseze. Imi 
încordez mai tare privirea şi văd că 
tentaculele nu mai ies în afara ei. De fapt, şi-a 
încetat cu desăvârşire înaintarea. Ca toate 
celelalte orori la care am fost martoră în 
arenă, a ajuns la capătul teritoriului său. Fie 
că e aşa, fie creatorii-de-joc au hotărât să nu 
ne ucidă încă. 

— S-a oprit, încerc să spun, dar dintre 
buzele mele umflate nu iese decât un orăcăit 
îngrozitor. S-a oprit, spun încă o dată şi, de 
data asta, cuvintele trebuie să fie mai clare, 
fiindcă atât Peeta, cât şi Finnick îşi întorc 
capetele către ceaţă. 

Aceasta începe să se ridice acum, de parcă 
văzduhul ar aspira-o treptat. O urmărim până 
când e absorbită cu desăvârşire, fără să mai 
rămână nici cea mai firavă şuviţă. 

Peeta se rostogoleşte de deasupra lui 
Finnick, care se întoarce pe spate. Zăcem 
icnind şi zvâcnind, cu minţile şi trupurile 
otrăvite de ceaţă. După câteva minute, Peeta 
arată în sus cu un gest vag. 

— Maimute. 

415 


Îmi ridic privirea şi remarc două făpturi de- 
spre care cred că sunt maimute. N-am văzut 
niciodată o maimuţă în carne şi oase - nu 
există nimic asemănător în pădurea de acasă. 
Dar am văzut probabil vreo fotografie sau a 
mai apărut vreuna la Jocuri, fiindcă atunci 
când zăresc creaturile în minte îmi vine 
acelaşi cuvânt. Cred că astea au blana 
portocalie, deşi e greu de spus, şi ating cam 
jumătate din înălţimea unui om adult. Le iau 
drept un semn bun. Cu siguranţă că nu s-ar foi 
prin preajmă dacă aerul ar fi letal. Pentru o 
vreme, oameni şi maimuțe, ne studiem în 
tăcere unii pe alţii. Pe urmă Peeta se zbate ca 
să se salte în genunchi şi se târăşte în josul 
pantei. Ne târâm cu toţii, fiindcă mersul ne 
pare acum o abilitate tot atât de extraordinară 
ca zborul; ne târâm până când lujerii se 
transformă într-o fâşie îngustă de nisip şi apa 
caldă din jurul Cornului Abundenţei ne 
clipoceşte peste feţe. Sar înapoi, de parcă aş fi 
atins o flacără. 

A pune sare pe rană. O expresie pe care o 
înţeleg cu adevărat pentru prima oară, 
întrucât sarea din apă îmi înteţeşte atât de 
tare durerea rănilor încât sunt gata să leşin. 
Dar mai e şi o altă senzaţie, de extragere. O 
experimentez afundându-mi încet mâna în 


apă. Chinuitor, da, dar din ce în ce mai puţin. 
416 


Şi, prin stratul albastru de apă, văd o 
substanţă lăptoasă ieşindu-mi din pielea 
rănită. Pe măsură ce dispare albeaţa, dispare 
şi durerea. Îmi desfac centura şi îmi scot 
salopeta, care nu e mult mai mult decât o 
zdreanţă ciuruită. Încălţămintea şi lenjeria de 
corp par inexplicabil de neafectate. Puțin câte 
puţin, afundând rând pe rând câte o mică 
porţiune a fiecărui braţ şi picior, las apa să-mi 
extragă otrava din răni. Peeta pare să facă 
acelaşi lucru. Dar Finnick a leşinat la prima 
atingere a apei şi zace în nisip, cu faţa în jos, 
fie nedorind, fie nefiind în stare să se curete. 
În cele din urmă, după ce i-am supravieţuit 
părţii celei mai rele, deschizându-mi ochii sub 
valuri, trăgând apă în sinusuri şi suflând-o 
apoi afară, ba chiar făcând de mai multe ori 
gargară ca să-mi curâţ gâtlejul, mă simt 
destul de bine ca să-l pot ajuta pe Finnick. Am 
început să-mi simt într-o oarecare măsură 
piciorul, dar braţele încă îmi mai sunt 
străbătute de spasme. N-am cum să-l trag pe 
Finnick în mare şi, oricum, durerea l-ar ucide. 
Aşa că îmi umplu mâinile tremurătoare cu apă 
şi le golesc peste pumnii lui strânşi. De vreme 
ce nu e sub apă, otrava îi iese din răni aşa 
cum a intrat, în smocuri de ceaţă din calea 
cărora am mare grijă să mă feresc. Peeta îşi 


revine într-o destul de mare măsură ca să mă 
417 


ajute. Taie salopeta lui Finnick. Găseşte 
undeva două scoici care sunt mult mai de 
folos decât căuşele palmelor noastre. Udăm 
mai întâi braţele lui Finnick, concentrându-ne 
asupra lor, de vreme ce au fost atât de grav 
afectate, şi, cu toate că se revarsă o grămadă 
de substanţă albă, el nu-şi vine în fire. Zace 
pur şi simplu, cu ochii închişi, gemând din 
când în când. 

Mă uit în jur, din ce în ce mai conştientă de 
poziţia primejdioasă pe care o ocupăm. Da, e 
noapte, dar Luna dă mult prea multă lumină 
pentru a trece neobservaţi. Suntem norocoşi 
că nu ne-a atacat nimeni până acum. l-am 
putea vedea venind dinspre Cornul 
Abundenţei, dar, dacă ar năvăli cu toţii asupra 
noastră, cei patru profesionişti ne-ar copleşi. 
Dacă nu ne-au zărit de la bun început, 
gemetele lui Finnick ne vor da de gol în 
curând. 

— Trebuie să-l tragem mai mult în apă, 
şoptesc. 

Dar nu-l putem afunda cu capul înainte, nu 
atâta vreme cât e în starea asta. Peeta dă din 
cap, arătând către picioarele lui Finnick. Îl 
luăm fiecare de câte unul, îl răsucim cu o sută 
optzeci de grade şi îl tărâm în apa sărată. 
Rând pe rând, câţiva centimetri odată. 


Gleznele. Aşteptăm câteva minute. Până la 
418 


jumătatea pulpei. Aşteptăm. Genunchii. Din 
carne îi ies norişori albi, învârtejindu-se, şi el 
geme. Continuăm să-i scoatem otrava, încetul 
cu încetul. Descopăr că mă simt cu atât mai 
bine cu cât stau mai mult în apă. Nu e vorba 
doar despre piele, ci încep să-mi controlez tot 
mai bine creierul şi muşchii. Văd că faţa lui 
Peeta se reface treptat, pleoapa i se ridică, 
grimasa care îi strâmba gura dispare. 

Finnick începe să-şi revină. | se deschid 
ochii, îşi concentrează privirea asupra noastră 
şi îmi dau seama că e conştient de ajutorul 
primit. Îi sprijin capul în poală şi îl las în apă 
vreo zece minute, scufundat cu totul de la gât 
în jos. Când îşi ridică braţele deasupra apei, 
eu şi Peeta schimbăm un zâmbet. 

— Nu ţi-a mai rămas decât capul, Finnick. E 
partea cea mai neplăcută, dar pe urmă o să te 
simţi mult mai bine, spune Peeta. 

Îl ajutăm să se salte în capul oaselor şi îl 
lăsăm să-şi încleşteze degetele de mâinile 
noastre în timp ce îşi curăţă ochii, nasul şi 
gura. Gâtlejul îi e încă prea rănit ca să poată 
vorbi. 

— Încerc să dau cep unui copac, spun eu. 
Degetele îmi pipăie pe bâjbâite centura şi 
găsesc caneaua, încă agăţată de lujerul ei. 

— Lasă-mă să fac întâi gaura, zice Peeta. 


Rămâi cu el. Tu eşti vindecătoarea. 
419 


Asta-i o glumă, mă gândesc. Dar n-o spun 
cu voce tare, fiindcă Finnick are deja destule 
pe cap. Ceaţa i-a făcut lui cel mai mult rău, 
dar nu-mi dau seama de ce. Poate fiindcă e 
mai masiv sau poate fiindcă s-a forţat cel mai 
mult. Şi pe urmă mai e şi Mags, bineînţeles. 
Tot nu înţeleg ce s-a întâmplat. Mai presus de 
toate, de ce a abandonat-o ca să-l care pe 
Peeta. Şi de ce ea nu numai că nu i-a pus la 
îndoială hotărârea, dar s-a mai şi grăbit să-şi 
găsească moartea fără nici o clipă de ezitare. 
Pentru că era atât de bătrână, şi zilele îi erau 
oricum numărate? S-au gândit că Finnick are 
mai multe şanse să învingă fiind aliat cu mine 
şi cu Peeta? Privirea lui buimacă îmi spune că 
nu e momentul potrivit să-ntreb. 

În schimb, încerc să mă adun. Îmi recuperez 
broşa cu gaiţa-zeflemitoare, desprinzând-o de 
salopeta distrusă, şi mi-o prind de breteaua 
maieului. Centura plutitoare trebuie să fie 
rezistentă la acizi, fiindcă pare ca nouă. Ştiu 
să înot, aşa că nu mi-e cu adevărat necesară, 
dar Brutus mi-a oprit săgeata cu a lui, de 
aceea mi-o pun din nou, gândindu-mă că mi- 
ar putea oferi o oarecare protecţie, îmi 
despletesc părul şi îl pieptăn cu degetele, 
rărindu-l considerabil, fiindcă picăturile de 
ceaţă l-au atacat. Pe urmă împletesc din nou 


ce-a mai rămas. 
420 


Peeta a găsit un copac bun la vreo zece 
metri distanţă de fâşia îngustă a plajei. Abia 
dacă-l putem vedea, dar loviturile cuţitului lui 
în trunchi se aud limpede precum cristalul. Mă 
întreb ce s-o fi întâmplat cu priboiul. Probabil 
că Mags l-a pierdut sau l-a luat cu ea în ceaţă. 
Oricum, a dispărut. 

Înaintez ceva mai mult în apa puţin adâncă, 
plutind când pe burtă, când pe spate. Dacă 
apa sărată ne-a lecuit pe mine şi pe Peeta, pe 
Finnick pare să-l transforme cu totul. Se mişcă 
la început încet, parcă punându-şi la încercare 
braţele şi picioarele, apoi începe treptat să 
înoate. Dar nu e ca atunci când înot eu, 
lovituri ritmice, mişcări egale. E ca şi cum aş 
privi un animal straniu al mării revenind la 
viaţă. Se scufundă şi se ridică la suprafaţă, 
împroşcând apa din gură, se rostogoleşte 
iarăşi şi iarăşi, cu o mişcare stranie, de 
tirbuşon, care mă ameţeşte numai când îl 
privesc. Apoi, după ce stă sub apă atât de 
mult încât sunt sigură că s-a înecat, capul i se 
saltă deasupra chiar lângă mine şi tresar. 

— Nu face asta, îi spun. 

— Ce? Să nu ies sau să nu mă scufund? 
întreabă el. 

— Amândouă. Niciuna. Oricare. Afundă-te în 
apă şi poartă-te cum se cuvine, răspund. Sau, 


dacă te simţi chiar aşa de bine, hai să-l ajutăm 
421 


pe Peeta. 

În scurtul timp de care avem nevoie ca să 
traversăm plaja către marginea junglei, devin 
conştientă că s-a schimbat ceva. Puneţi-o pe 
seama anilor de vânătoare sau poate urechea 
mea reconstruită e mai bună decât s-a 
intenţionat. Dar simt masa de corpuri calde 
atârnate deasupra noastră. Nu e nevoie să 
sporovăiască sau să ţipe. Răsuflările unui grup 
atât de numeros sunt de ajuns. 

Îl ating pe Finnick pe braţ, şi ochii lui se 
înalţă, urmărindu-mi privirea. Nu ştiu cum s-au 
adunat făcând atât de puţin zgomot. Sau 
poate au făcut. Dar am fost absorbiți, cu toţii, 
de refacerea trupurilor noastre. În timpul 
acela s-au adunat. Nu cinci sau zece, ci zeci 
de maimuțe încovoiază crengile copacilor 
junglei. Perechea pe care am observat-o când 
am scăpat de ceaţă părea un comitet de 
întâmpinare. Mulțimea asta e amenințătoare. 

Îmi pun două săgeți în arc, şi Finnick îşi 
schimbă poziţia tridentului. 

— Peeta, spun eu, cât mai calmă cu putinţă, 
avem nevoie de ajutorul tău. 

— OK, doar o clipă. Cred că tocmai am 
reuşit, răspunde el, încă preocupat de copac. 
Da, gata. Ai adus caneaua? 

— Da. Dar am găsit ceva şi ar fi bine să 


arunci şi tu o privire, continui eu cu voce bine 
422 


cumpănită. Numai vino încoace în linişte, să 
nu-l sperii. 

Dintr-un anumit motiv, nu vreau să vadă 
maimuţele şi nici măcar să se uite în direcţia 
lor. Există creaturi pentru care simplul contact 
vizual e o agresiune. 

Peeta se întoarce spre noi, răsuflând din 
greu din cauza efortului depus în scobirea 
copacului. Tonul cererii mele e atât de ciudat 
încât l-a pus în alertă, sugerând o anomalie. 

— OK, răspunde, încercând să pară liniştit, 
începe să înainteze prin junglă şi, cu toate că 
ştiu că se străduieşte din răsputeri s-o facă în 
tăcere, ăsta n-a fost niciodată punctul lui 
forte, nici măcar atunci când avea două 
picioare sănătoase. Dar e în ordine, se 
deplasează, iar maimuţele nu-şi părăsesc 
poziţiile. De plajă nu-l mai despart nici măcar 
cinci metri în momentul când le simte. Privirea 
i se înalţă pentru o singură secundă, dar e ca 
şi cum ar fi detonat o bombă. Maimuţele 
explodează într-o masă urlătoare de blană 
portocalie şi se năpustesc către el. 

N-am mai văzut niciodată un animal care să 
se mişte atât de repede. Alunecă în josul 
lianelor de parcă ar fi unse. Sar dintr-un copac 
într-altul pe distanţe inimaginabile. Colţi 
dezgoliţi, blana zburlită în jurul gâtului, gheare 


țâşnind ca nişte şişuri. Poate nu sunt obişnuită 
423 


cu maimutțele, dar nici un animal din sălbăticie 
nu se comportă aşa. 

— Mutanţi! 

Scuip cuvântul în vreme ce mă arunc odată 
cu Finnick în frunziş. 

Ştiu că fiecare săgeată trebuie să conteze, 
şi aşa şi e. În lumina care dă fiori, dobor 
maimuţă după maimuţă, ţintindu-le ochii, 
inimile şi găturile, astfel încât fiecare lovitură 
înseamnă moarte. Dar tot n-ar fi de-ajuns 
dacă Finnick nu le-ar străpunge ca pe nişte 
peşti, aruncându-le într-o parte, şi dacă Peeta 
nu le-ar hăcui cu cuțitul. Simt gheare în picior 
şi în şale, înainte să-l îndepărteze cineva pe 
atacator. Aerul se umple de plante strivite, de 
miros de sânge şi de duhoarea de mucegai a 
maimutelor. Eu, Peeta şi Finnick stăm într-un 
triunghi, cu spatele unul la altul, despărțiți de 
câţiva metri. Mi se strânge inima când 
degetele mele scot ultima săgeată. Pe urmă 
îmi amintesc că şi Peeta are o tolbă. Şi el nu 
trage cu arcul, el ciopârţeşte cu cuțitul. Şi 
cuțitul meu e acum afară din teacă, dar 
maimuţele sunt mai rapide, sar încoace şi 
încolo atât de iute încât abia reuşesc să 
reacţionez. 

— Peeta! strig. Săgeţile tale! 

El se întoarce să vadă ce am păţit şi tocmai 


îşi desprinde tolba când se întâmplă. O 
424 


maimuţă sare din copac spre pieptul lui. Nu 
mai am nici o săgeată, n-am cum să trag. Aud 
izbitura tridentului lui Finnick într-o altă ţintă 
şi ştiu că arma lui nu e disponibilă. Mâna în 
care ţine Peeta cuțitul e ocupată în timp ce 
încearcă să-şi scoată tolba cu săgeți. Imi 
arunc cuțitul spre maimuța în mişcare, dar ea 
face o tumbă, evitând lama, şi îşi păstrează 
traiectoria. 

Dezarmată, fără apărare, fac singurul lucru 
care-mi trece prin cap. Alerg spre Peeta, ca 
să-l trântesc la pământ, să-i protejez trupul cu 
al meu, deşi ştiu că n-o s-o pot face la timp. 

Însă ea o face. Părând să se materializeze 
din senin. Acum nu e nicăieri şi în clipa 
următoare se clatină în faţa lui Peeta. Deja 
însângerată, cu gura deschisă într-un țipăt 
ascuţit, cu pupilele atât de dilatate încât ochii 
îi par două găuri negre. 

Morfinomana nebună din Districtul 6 îşi 
azvârle în lături braţele scheletice, vrând 
parcă să-mbrăţişeze maimuța care îi înfige 
colții în piept. 


425 


Chapter 22 


Peeta lasă tolba să cadă şi îşi împlântă 
cuțitul în spinarea maimuţei, înjunghiind-o 
iarăşi şi iarăşi, până când îşi descleştează 
fălcile. Îl îndepărtează pe mutant cu o lovitură 
de picior, adunându-şi toate puterile pentru a-i 
înfrunta pe alţii. Eu am acum săgețile lui, un 
arc încărcat, iar Finnick e în spatele meu, 
răsuflând greu, dar neangajat în nici o luptă. 

— Atunci haideţi! Haideţi! strigă Peeta, 
sufocându-se de furie. 

Dar cu maimuţele s-a întâmplat ceva. Se 
retrag, se urcă în copaci, dispar în junglă, de 
parcă le-ar striga o voce pe care n-o putem 
auzi. Vocea unui creator-de-joc, spunându-le 
că e de-ajuns. 

— la-o, îi spun lui Peeta. Te acoperim. 

Peeta o ridică pe morfinomana cu gingâşie, 
purtând-o pe cei câţiva metri care ne despart 
de plajă, în timp ce eu şi Finnick ne ţinem 
armele pregătite. Dar, cu excepţia leşurilor 
portocalii culcate la pământ, maimuţele au 
plecat. Peeta întinde femeia pe nisip. Eu îi tai 
pieptul salopetei, scoțând la lumină patru 
găuri adânci. Sângele se prelinge încetişor din 
ele, făcându-le să pară mai puţin periculoase 


426 


decât sunt. Adevăratul rău e în interior. După 
poziţia rănilor, sunt sigură că animalul i-a 
străpuns un organ vital, plămânul sau chiar 
inima. 

Zace pe nisip răsuflând ca un peşte pe 
uscat. Piele scofâlcită, de un verde 
bolnăvicios, coastele tot atât de proeminente 
ca ale unui copil mort de foame. Cu siguranţă 
că-şi putea permite să cumpere mâncare, dar 
presupun că îşi dădea toţi banii pe morfină, 
aşa cum îi dă Haymitch pe băutură. La ea, 
totul vorbeşte despre irosire - trupul ei, viaţa 
ei, ochii pierduţi în gol. O prind de mâna care 
zvâcneşte, nefiindu-mi limpede dacă i se 
mişcă din cauza otrăvii care îi afectează nevii, 
a şocului atacului sau renunţării la drogul care 
o susţinea. Nu e nimic de făcut. Nimic în afară 
de a-i sta alături când îşi dă sufletul. 

— O să supraveghez copacii, spune Finnick 
înainte de se îndepărta. 

Aş pleca şi eu, însă morfinomana îmi 
strânge mâna atât de tare încât ar trebui să-i 
descleştez degetele cu forţa şi nu sunt în stare 
de o asemenea cruzime. Mă gândesc la Rue, 
mă gândesc că poate ar trebui să-i cânt. Dar 
nu ştiu nici măcar cum o chemă şi, cu atât mai 
mult, n-am habar dacă îi plac cântecele. Nu 
ştiu decât că e pe moarte. 

Peeta se ghemuieşte lângă ea, de partea 

427 


cealaltă, şi îi mângâie părul. Începe să 
vorbească blând, aproape fără sens, dar 
cuvintele nu mi se adresează mie. 

— Cu paleta mea de culori de acasă, pot 
crea aproape orice nuanţă imaginabilă. Roz. 
Tot atât de palid ca pielea unui bebeluş sau 
tot atât de profund ca rubarba. Verdele ierbii 
de primăvară. Albastru sclipitor, ca gheaţa 
plutind pe apă. 

Morfinomana îl priveşte în ochi, agăţându-se 
de vorbele lui. 

— Odată mi-am petrecut trei zile 
amestecând culorile până am găsit nuanţa 
corectă a blănii albe în lumina soarelui. Ştii, 
mă tot gândeam că ar fi trebuit să bată în 
galben, dar era mai mult decât atât. Straturi 
de toate culorile. Unul câte unul, spune Peeta. 

Respirația morfinomanei e tot mai lentă, 
transformându-se în scurte încercări de a-şi 
trage răsuflarea. Mâna liberă e aşezată pe 
pieptul însângerat, schiţând micile mişcări 
rotitoare cu care îi plăcea atât de mult să 
picteze. 

— Incă n-am desluşit culorile unui curcubeu. 
Apare atât de brusc şi dispare atât de repede. 
Am destul timp să le prind. Doar un strop de 
albastru aici şi unul de violet dincolo. Pe urmă 
dispare iarăşi. Se pierde întorcându-se în 
văzduh, spune Peeta. 

428 


A 


Morfinomana pare vrăjită de cuvintele lui. In 
transă. Ridică o mână tremurătoare şi îi 
desenează pe obraz ceva care ar putea fi o 
floare. 

— Mulţumesc, şopteşte el. Arată minunat. 
Un zâmbet luminează pentru o clipă chipul 
femeii, care scoate un mic scâncet. Pe urmă 
mâna pătată de sânge îi recade pe piept, lasă 
să-i scape o ultimă răsuflare gâfâită, apoi 
răsună lovitura de tun. Strânsoarea din jurul 
mâinii mele slăbeşte. 

Peeta o duce în apă. Morfinomana pluteşte 
o vreme câtre Cornul Abundenţei, apoi apare 
aeronava, un cleşte cu patru gheare coboară, 
o cuprinde, o poartă direct către cerul nopţii, 
şi dusă e. 

Finnick ni se realătură, cu pumnul plin de 
săgeți de-ale mele încă ude de sângele 
maimuţelor. Le lasă să cadă pe nisip, alături 
de mine. 

— M-am gândit că s-ar putea să le vrei 
înapoi. 

— Mulţumesc, spun eu. 

Mă bălăcesc în apă, spălându-mi sângele 
închegat de pe arme şi de pe răni. Când mă 
întorc în junglă, căutând nişte muşchi cu care 
să le usuc, toate leşurile maimuţelor au 
dispărut. 

— Ce s-a-ntâmplat cu ele? întreb. 

429 


— Nu ştiu exact. Lujerii şi-au schimbat 
poziţia şi am văzut că pur şi simplu nu mai 
erau acolo, răspunde Finnick. 

Ne holbăm câtre junglă, amorţiţi şi istoviţi. 
În acele momente de acalmie, observ că 
petele lăsate de picăturile de ceaţă pe pielea 
mea încep să prindă o crustă. Nu mă mai dor 
şi au început să mă mănânce. Foarte tare. 
Încerc să mă gândesc că e semn bun. Că se 
vindecă. Arunc o privire către Peeta şi Finnick 
şi văd că amândoi îşi scarpină feţele rănite. 
Da, noaptea asta a distrus până şi frumuseţea 
lui Finnick. 

— Nu vă scărpinaţi, le spun, dorind cu 
înfrigurare să mă scarpin eu însămi. Dar ştiu 
că ăsta e sfatul pe care ni l-ar da mama. N-o 
să reuşiţi decât să vă infectați. Credeţi că e 
sigur să mergem din nou după apă? 

Regăsim drumul către copacul găurit de 
Peeta. Eu şi Finnick stăm cu armele pregătite 
în timp ce el fixează caneaua, dar nu apare 
nici un pericol. Peeta găseşte o vână bună şi 
apa începe să ţâşnească. Ne potolim setea şi 
lăsăm apa caldă să ne curgă peste trupurile 
îndurerate. Umplem câteva cochilii cu apă 
potabilă şi ne reîntoarcem pe plajă. 

E încă noapte, deşi de răsărit nu ne mai pot 
despărţi prea multe ore. Dacă asta nu e 


cumva dorinţa creatorilor-de-joc. 
430 


— Ce-ar fi să vă odihniţi amândoi? spun. 
Stau eu de veghe o vreme. 

— Nu, Katniss, mai bine eu, zice Finnick. 

Îi privesc ochii, faţa şi îmi dau seama că 
abia îşi reţine lacrimile. Mags. Puţinul pe care-l 
pot face e să-l las s-o jelească în intimitate. 

— Bine, Finnick, mulţumesc, răspund. 

Mă întind pe nisip, alături de Peeta, care 
adoarme imediat. Eu mă holbez în întuneric, 
gândindu-mă cât de multe se pot schimba 
într-o singură zi. leri dimineaţă, Finnick era pe 
lista celor pe care voiam să-i ucid, iar acum 
sunt dispusă să dorm avându-l drept paznic. 
L-a salvat pe Peeta şi a lăsat-o pe Mags să 
moară, iar eu nu ştiu de ce. Ştiu doar că n-o 
să pot echilibra niciodată balanţa datoriilor pe 
care le avem unul faţă de altul. Pe moment nu 
pot decât să dorm şi să-l las să plângă în 
pace. Ceea ce şi fac. 

Când mă trezesc, suntem pe la jumătatea 
dimineţii. Alături de mine, Peeta mai doarme 
încă. O rogojină din iarbă, suspendată de 
crengile de deasupra noastră, ne apără feţele 
de lumina soarelui. Mă ridic în şezut şi văd că 
mâinile lui Finnick n-au stat degeaba. Două 
boluri împletite sunt pline cu apă proaspătă. Al 
treilea găzduieşte o harababură de moluşte. 

Finnick stă pe nisip, deschizându-le cochiliile 
cu o piatră. 

431 


— Sunt mai bune proaspete, spune, rupând 
o bucată de carne dintr-o scoică şi aruncându- 
şi-o în gură. 

Are ochii încă umflaţi, dar mă fac că nu văd. 
Stomacul începe să-mi chiorăie când simt 
mirosul mâncării şi întind mâna către o scoică. 
Vederea unghiilor mele acoperite cu o crustă 
purpurie mă opreşte. M-am scărpinat în somn 

până la sânge. 

— Ştii, dacă te scarpini n-o să reuşeşti decât 
să te infectezi, zice Finnick. 

— Aşa am auzit, spun eu. 

Intru în apa sărată şi mă spăl, încercând să 
mă hotărăsc ce detest mai mult: durerea sau 
mâncărimea. Sătulă până-n gât, mă întorc pe 
plajă cu paşi apăsaţi, îmi întorc faţa spre cer şi 
mă răstesc: 

— Hei, Haymitch, dacă nu eşti prea beat, 
ne-ar prinde bine un flecuşteţ pentru pielea 
noastră. 

Promptitudinea cu care apare paraşuta 
deasupra mea e aproape amuzantă. Intind 
mâna, şi tubul îmi aterizează direct în palmă. 

— Era şi timpul, spun, dar nu-mi pot păstra 
fruntea încruntată. 

Haymitch. Ce n-aş da ca să pot sta de vorbă 
cu el cinci minute. 

Mă trântesc pe nisip, alături de Finnick, şi 


deşurubez capacul tubului. Înăuntru e o 
432 


unsoare groasă, de culoare întunecată, cu 
miros înţepător, un amestec de catran şi ace 
de pin. Strâmb din nas în timp ce frec în 
palmă un strop de alifie şi încep să-mi ung 
piciorul. Dintre buze îmi scapă un sunet de 
încântare când substanţa mă scapă de 
mâncărime. Şi îmi pătează pielea rugoasă cu 
un gri-verzui scârbos. Când încep să mă ocup 
de al doilea picior, îi arunc tubul lui Finnick, 
care mă priveşte cu îndoială. 

— Arăţi de parcă te-ai descompune, zice el. 
Dar bănuiesc că mâncărimea lui e foarte 
puternică, fiindcă după un minut începe să-şi 
trateze şi el pielea. Combinația dintre cruste şi 
unguent arată într-adevăr hidos. Nu pot să nu 

mă distrez pe seama nefericirii lui. 

— Bietul Finnick. E prima dată în viaţa ta 
când nu arăţi superb? 

— Probabil. Senzaţia e cu totul nouă. Tu 
cum te-ai descurcat în toţi aceşti ani? întreabă 
el. 

— Evită pur şi simplu oglinzile. Pe urmă o să 
uiţi, îi răspund. 

— Nu şi dacă te văd pe tine, ripostează. 

Ne întindem alifia pe piele, chiar ungându- 
ne, pe rând, unul altuia spatele, în locurile 
unde nu ne-au protejat maieurile. 

— Mă duc să-l trezesc pe Peeta, spun eu. 


— Nu, stai, zice Finnick. Să-l trezim 
433 


împreună. Ne aşezăm mutrele chiar în faţa lui. 

Ei bine, viaţa îmi oferă atât de puţine ocazii 
în care să mă distrez, aşa că sunt de acord. 
Ne aşezăm de o parte şi de alta a lui Peeta, ne 
aplecăm până când feţele ne ajung la câţiva 
centimetri de nasul lui, apoi îl scuturăm. 

— Peeta. Peeta, trezeşte-te, spun eu, cu 
voce dulce, monotonă. 

Pleoapele i se deschid, apoi sare în sus de 
parcă l-am fi înjunghiat. 

— Aa! 

Eu şi Finnick cădem pe spate în nisip, 
râzând în hohote. De fiecare dată când 
încercăm să ne oprim, îl privim pe Peeta 
încercând să-şi păstreze expresia 
dispreţuitoare şi ne pufneşte din nou râsul. 
Când reuşim să ne venim în fire, mă gândesc 
că poate Finnick Odair e un tip de treabă. Cel 
puţin nu atât de vanitos şi de înfumurat cum l- 
am crezut. De fapt, nu e nicidecum chiar atât 
de rău. Şi, tocmai când am ajuns la concluzia 
asta, alături de noi aterizează o paraşută cu o 
franzelă. Îmi amintesc că, anul trecut, darurile 
lui Haymitch îmi transmiteau adesea mesaje şi 
iau şi acum aminte. Fiţi prieteni cu Finnick. O 
să primiţi mâncare. 

Finnick răsuceşte pâinea în mâini, studiindu- 
i coaja. Puțin cam prea posesiv. Nu e necesar. 


Are aceea tentă verde dată de alge care nu-i 
434 


lipseşte niciodată pâinii din Districtul 4. Ştim 
cu toţii că e a lui. Poate tocmai şi-a dat seama 
cât de prețioasă e şi că e posibil să nu mai 
vadă niciodată alta. Poate coaja e asociată cu 
vreo amintire despre Mags. Dar nu spune 
decât: 

— O să meargă foarte bine cu scoicile. 

În timp ce eu îl ajut pe Peeta să-şi ungă 
pielea, Finnick desprinde cu dexteritate 
carnea de pe cochilii. Ne strângem roată şi 
mâncăm carnea delicios de dulce cu pâinea 
sărată din Districtul 4. 

Arătăm oribil cu toţii - alifia pare să aibă ca 
efect exfolierea crustelor -, dar mă bucur că 
avem medicamentul. Nu doar fiindcă ne 
potoleşte mâncărimile, ci şi pentru că 
acţionează ca un mijloc de protecţie împotriva 
arzătorului soare alb de pe cerul roz. După 
poziţia lui, apreciez că trebuie să fie aproape 
ora zece, că ne aflăm în arenă cam de o zi. 
Unsprezece dintre noi au murit. Treisprezece 
au rămas în viaţă. Zece sunt ascunşi undeva, 
în junglă. Trei sau patru sunt profesionişti. Nu 
s-ar putea spune că am chef să fac vreo 
încercare de a-mi aminti cine sunt ceilalţi. 

Pentru mine, jungla s-a transformat cu 
repeziciune dintr-un adăpost într-o cursă 
sinistră. Ştiu că, la un moment dat, vom fi siliţi 


să reintrăm în adâncurile ei, fie ca să vânăm, 
435 


fie ca să fim vânaţi, dar în clipa asta n-am de 
gând să mă dezlipesc de mica noastră plajă. 
Şi nu-i aud nici pe Peeta, nici pe Finnick 
sugerând altceva. Pentru o vreme, jungla pare 
aproape nemişcată, zumzăind şi licărind, dar 
neexpunându-şi pericolele. : 

Pe urmă se aude un țipăt îndepărtat. In 
partea opusă nouă, un sector din junglă pare 
să vibreze. Un val enorm se înalţă pe creasta 
dealului, acoperind copacii şi mugind în josul 
pantei. Loveşte apa deja existentă cu o 
asemenea forţă încât, deşi ne aflăm la cea 
mai mare depărtare posibilă, spuma mării ne 
înconjoară, ajungându-ne până la genunchi, şi 
puţinele noastre lucruri încep să plutească. 
Străduindu-ne toţi trei, reuşim să recuperăm 
totul înainte de a fi luat de apă, excepţie 
făcând doar salopetele noastre ciuruite de 
chimicale, care sunt atât de zdrenţuite încât 
nimeni nu se sinchiseşte de pierderea lor. 

Se aude o lovitură de tun. Vedem aeronava 
făcându-şi apariţia deasupra zonei din care a 
pornit valul şi începând să extragă un cadavru 
dintre copaci. Doisprezece, îmi spun. 

Cercul de apă se linişteşte încet după 
absorbirea valului uriaş. Ne rearanjăm 
lucrurile pe nisipul umed şi suntem pe punctul 
de a ne aşeza când îi zăresc. Trei siluete, la 
vreo două spiţe distanţă de noi, împleticindu- 

436 


se pe plajă. 

— Trei, spun, cu voce joasă, dând din cap în 
direcţia nou-veniţilor. 

Peeta şi Finnick îmi urmăresc privirea. Ca şi 
cum ne-am fi înţeles dinainte, ne facem cu 
toţii nevăzuţi printre umbrele junglei. 

Trioul e într-o formă foarte proastă - se 
poate observa imediat. Primul e, practic, târât 
de cel de-al doilea, iar al treilea şerpuieşte pe 
bucle rotunjite, de parcă n-ar mai avea mintea 
întreagă. Au o culoare compactă, roşie- 
cărămizie, ca şi cum ar fi fost înmuiaţi în 
vopsea şi lăsaţi să se usuce. 

— Cine sunt? întreabă Peeta. Sau ce? 
Mutanţi? 

Scot o săgeată, pregătindu-mă de atac. Dar 
nu se întâmplă nimic în afara faptului că acela 
care era târât se prăbuşeşte pe plajă. Cel care 
îl târa bate frustrat cu piciorul în pământ şi, 
într-un aparent acces de furie, se întoarce şi îl 
îmbrânceşte pe cel ţicnit, care merge în 
cercuri. 

Finnick se luminează la faţă. 

— Johanna! strigă el, şi o ia la fugă spre 
creaturile roşii. 

— Finnick! îi răspunde vocea Johannei. 
Schimb o privire cu Peeta. 

— Şi acum? îl întreb. 


— Adevărul e că nu-l putem abandona pe 
437 


Finnick, zice el. 

— Cred că nu. Atunci haide, spun, nervoasă, 
pentru că, şi dacă aş fi avut o listă cu aliaţi, 
Johanna Mason nu s-ar fi numărat cu siguranţă 
printre ei. 

O pornim amândoi în josul plajei, către locul 
unde Finnick tocmai se întâlneşte cu Johanna. 
Când ajungem mai aproape, îi recunosc pe 
însoțitorii ei şi deruta mă ia în stăpânire. Cel 
căzut la pământ, întins pe spate, e Beetee, iar 
Wiress, care şi-a regăsit echilibrul, continuă să 
meargă pe buclele de sârmă. 

— l-a adus pe Wiress şi Beetee. 

— Ţăcăneală şi Scurtcircuit? face Peeta, tot 
atât de nedumerit. Trebuie să aflăm cum s-a- 
ntâmplat asta. 

Când ajungem lângă ei, Johanna arată către 
junglă şi vorbeşte foarte repede, adresându-i- 
se lui Finnick. 

— Am crezut că era ploaie, ştii, din cauza 
fulgerului, şi eram atât de însetaţi cu toţii. Dar 
când a-nceput să cadă s-a dovedit că era 
sânge. Sânge gros, fierbinte. Nu vedeai nimic 
şi nu puteai să vorbeşti fără să-nghiţi o gură. 
Ne împleticeam de colo-colo, încercând pur şi 
simplu să ieşim din asta. Atunci a nimerit 
Blight în câmpul de forţă. 

— Îmi pare rău, Johanna, spune Finnick. 


Am nevoie de o clipă ca să mă lămuresc 
438 


cine era Blight. Cred că e vorba despre 
perechea Johannei, bărbatul din Districtul 7, 
dar abia dacă-mi amintesc să-l fi văzut. Dacă 
mă gândesc bine, cred că nici măcar n-a 
apărut la antrenamente. 

— Da, bine, n-a însemnat cine ştie ce, dar 
era de acasă, răspunde ea. Şi m-a lăsat 
singură cu ăştia doi. Îl înghionteşte pe Beetee, 
care abia dacă mai e conştient, cu vârful 
pantofului. El s-a ales cu un cuţit în spate la 
Cornul Abundenţei. lar ea... 

Ne uităm cu toţii la Wiress, care dă roată în 
jurul nostru, acoperită de sânge închegat şi 
murmurând: 

— Tic-tac. Tic-tac. 

— Da, ştim. Tic-tac. Ţăcăneală e în stare de 
Şoc, spune Johanna. 

Asta pare s-o atragă pe Wiress, făcând-o să 
se apropie şi să dea peste Johanna, care o 
trânteşte cu brutalitate pe plajă. 

— Stai jos acolo şi potoleşte-te, se poate? 

— Las-o-n pace! mă răstesc. 

Johanna îşi îngustează ochii căprui şi mă 
priveşte cu ură. 

— S-o las în pace? şuieră ea. 

Face un pas către mine, înainte de a apuca 
să reacţionez, şi mă plesneşte atât de tare 
încât văd stele verzi. 

— Cine crezi că i-a scos din jungla aia 

439 


mustind de sânge pentru tine? Şi tu... 

Finnick îşi azvârle pe umăr trupul ei care se 
zvârcoleşte, o duce în apă şi o afundă de mai 
multe ori în vreme ce ea strigă o grămadă de 
lucruri de-a dreptul insultătoare la adresa 
mea. Dar nu trag nici o săgeată. Fiindcă e cu 
Finnick şi fiindcă a spus că i-a adus pe cei doi 
pentru mine. 

— Ce-a vrut să zică? Cum adică i-a adus 
pentru mine? îl întreb pe Peeta. 

— Tu ştii. Tu i-ai vrut la început, îmi 
reaminteşte el. 

— Da, i-am vrut. La început. 

Dar asta nu oferă nici un răspuns. Mă uit la 
trupul inert al lui Beetee. 

— Dar n-o să-i am prea mult dacă stăm cu 
mâinile în sân. 

Peeta îl saltă pe Beetee în braţe, eu o iau pe 
Wiress de mână şi ne întoarcem la mica 
noastră tabără de pe plajă. O aşez pe Wiress 
în apa puţin adâncă, sperând c-o să se poată 
spăla un pic, dar ea se mulţumeşte să-şi 
încleşteze mâinile şi să murmure din când în 
când „tic-tac”. Desfac centura lui Beetee şi 
descopăr un cilindru greu de metal, legat într- 
o parte cu o frânghie împletită din viţe. N-aş 
putea spune ce e, dar, dacă el a crezut că 
merită să-l păstreze, n-o să fiu eu cea care îl 
pierde. ÎI înfig în nisip. Sângele i-a lipit hainele 

440 


de trup, aşa că Peeta îl ţine în apă, în timp ce 
eu i le desprind. E nevoie de ceva timp ca să-i 
scot salopeta şi ne dăm seama că şi lenjeria 
lui e tot atât de plină de sânge. N-avem de 
ales, trebuie să-l dezbrăcăm în pielea goală ca 
să-l curăţăm şi trebuie să spun că asta nu mă 
impresionează în nici un fel. Pe masa noastră 
din bucătărie au fost atât de mulţi bărbaţi goi 
anul ăsta. După o vreme ajungi la un soi de 
obişnuinţă. 

Punem jos rogojina lui Finnick şi îl întindem 
pe Beetee pe burtă, ca să-i pot examina 
spatele. Are o tăietură de vreo cincisprezece 
centimetri care i se întinde de la omoplat până 
sub coaste. Din fericire, nu e prea adâncă. A 
pierdut totuşi mult sânge - se vede după 
paloarea pielii - şi continuă să i se scurgă 
încet din rană. 

Mă aşez pe călcâie, încercând să mă 
gândesc la o soluţie. Cu ce trebuie să lucrez? 
Cu apă de mare? Mă simt ca mama, când 
prima ei metodă de tratament era 
întotdeauna zăpada. Cuprind jungla cu 
privirea. Pariez că acolo e o întreagă farmacie, 
dacă ştii cum s-o foloseşti. Dar astea nu sunt 
plantele mele. Pe urmă îmi aduc aminte de 
muşchiul pe care mi l-a dat Mags să-mi suflu 
nasul. 


— Mă întorc imediat, îi spun lui Peeta. 
441 


Din fericire, muşchiul ăsta pare să fie ceva 
foarte obişnuit în junglă. Rup un braţ de pe 
copacii din apropiere şi îl aduc pe plajă. Fac un 
tampon gros, îl aşez peste tăietura lui Beetee 
şi îl fixez legându-l cu lujeri. li dăm nişte apă, 
apoi îl tragem la umbră, la marginea pădurii. 

— Cred că asta-i tot ce putem face, spun. 

— E bine. Te pricepi la treaba asta, cu 
leacurile, zice el. O ai în sânge. 

— Nu, răspund, clătinând din cap. Eu m-am 
ales cu sângele tatei. Sânge care curge mai 
iute în timpul unei vânători, nu al unei 
epidemii. Mă duc să văd ce e cu Wiress. 

lau o mână de muşchi ca să-l folosesc drept 
cârpă şi mă duc lângă ea, în apa de la mal. Nu 
se opune când îi scot hainele şi îi frec sângele 
de pe piele. Dar are ochii dilataţi de spaimă şi 
nu-mi răspunde când îi vorbesc decât ca să 
repete „tic-tac” pe un ton din ce în ce mai 
presant. Se pare că încearcă să-mi spună 
ceva, dar, fără nici un Beetee care să-mi 
explice gândurile ei, sunt în încurcătură. 

— Da, tic-tac, tic-tac, spun. F 

Asta pare s-o liniştească puţin. li spăl 
salopeta până când nu se mai zăreşte nici o 
pată de sânge şi o ajut să se îmbrace din nou. 
Nu e făcută praf, ca ale noastre. Centura îi e în 
stare foarte bună, aşa că i-o pun. Pe urmă îi 
ţintuiesc lenjeria de corp cu nişte pietre, 

442 


alături de a lui Beetee, şi le las să se usuce. 

Când termin de spălat salopeta lui Beetee, 
ni s-au alăturat deja o Johanna strălucitor de 
curată şi un Finnick jupuit de cruste. Pentru o 
vreme, Johanna bea apă cu lăcomie şi se 
îndoapă cu scoici, în timp ce eu încerc s-o 
conving pe Wiress să mănânce câte ceva. 
Finnick povesteşte despre ceaţă şi despre 
maimuțe cu voce detaşată, aproape lipsită de 
orice emoție, omiţând cel mai important 
amănunt al istorisirii. 

Toată lumea se oferă să stea de pază în 
vreme ce se odihnesc ceilalţi, dar, în final, eu 
şi Johanna rămânem treze. Eu pentru că mă 
simt într-adevăr odihnită, ea pentru că refuză 
pur şi simplu să se întindă. Stăm amândouă în 
tăcere pe plajă până adorm ceilalţi. 

Johanna trage cu ochiul la Finnick, ca să se 
asigure, apoi se întoarce spre mine. 

— Cum aţi pierdut-o pe Mags? 

— În ceaţă. Finnick îl ducea pe Peeta. Eu am 
dus-o pe Mags o vreme. Pe urmă n-am mai 
reuşit s-o ridic. Finnick a spus că nu-i putea 
lua pe amândoi. Ea l-a sărutat şi s-a dus drept 
în otrava aia, povestesc eu. 

— l-a fost mentor lui Finnick, ştii, zice 
Johanna, pe un ton acuzator. 

— Nu, nu ştiam. 


— li era pe jumătate ca o rudă, adaugă ea, 
443 


câteva clipe mai târziu, dar vorbele ascund 
mai puţin venin. 

Privim cum apa ne înmoaie lenjeria de corp. 

— Şi ce căutai împreună cu Ţăcăneală şi 
Scurtcircuit? o întreb. 

— Ţi-am spus: i-am adus pentru tine. 
Haymitch a zis că, dacă e să ne aliem, trebuie 
să ţi-i aduc, răspunde Johanna. Asta i-ai cerut, 
nu? 

Nu, mă gândesc. Dar dau din cap, 
încuviinţând. 

— Mulţumesc. Apreciez asta. 

— Sper. 

Îmi aruncă o privire aspră, dezgustată, de 
parcă aş fi cea mai mare povară din viaţa ei. 
Mă întreb dacă aşa e când ai o soră mai mare, 
care te urăâşte cu pasiune. 

— Tic-tac, aud în spatele meu. 

Mă întorc şi văd că Wiress s-a târât până la 
noi. Priveşte fix către junglă. 

— Oh, grozav, a apărut iar. OK, mă duc să 
mă culc. Tu şi Ţăcăneală puteţi sta de veghe 
împreună, spune Johanna. 

Pleacă şi se aruncă pe nisip, alături de 
Finnick. 

— Tic-tac, şopteşte Wiress. 

O aduc în faţa mea şi o fac să se-ntindă, 
mângâindu-i braţul ca s-o liniştesc. Adoarme, 
agitându-se şi suspinându-şi din când în când 

444 


cele două vorbe. 

— Tic-tac. 

— Tic-tac, încuviinţez eu, cu blândeţe. E ora 
de culcare. Tic-tac. Dormi. 

Soarele se înalţă pe cer până ce ajunge 
chiar deasupra noastră. Trebuie să fie la 
amiază, mă gândesc, absentă. Nu fiindcă ar 
avea vreo importanţă. De partea cealaltă a 
apei, către dreapta, văd o scânteiere imensă 
când trăsnetul loveşte copacul şi începe din 
nou furtuna electrică. Exact în aceeaşi zonă ca 
azi-noapte. Cineva trebuie să fi ajuns în zona 
ei, declanşând atacul. Stau o vreme privind 
fulgerele şi liniştind-o pe Wiress, legănată de 
clipocitul apei într-un soi de lume a împăcării. 
Mă gândesc la noaptea trecută, la fulgerele 
care au început imediat după bătăile de 
clopot. Douăsprezece sunete prelungi. 

— Tic-tac, spune Wiress, redevenind 
conştientă pentru o clipă şi afundându-se apoi 
la loc, în somn. 

Douăsprezece bătăi de clopot noaptea 
trecută. Ca şi cum ar fi fost miezul nopţii. Pe 
urmă fulgerul. Acum soarele deasupra capului. 
Ca şi cum ar fi amiaza. ŞI fulgerul. 

Mă ridic încet şi cuprind arena cu privirea. 
Fulgerele acolo. Ploaia de sânge a căzut în 
următoarea felie triunghiulară, unde au fost 


surprinşi Johanna, Wiress şi Beetee. Probabil 
445 


că noi ne-am aflat în următoarea secţiune, 
exact alături, când a apărut ceața. Şi, imediat 
ce a fost absorbită, şi-au făcut apariţia 
maimuţele în secţiunea a patra. Tic-tac. Capul 
îmi zvâcneşte în partea opusă. Acum două 
ceasuri, în jur de ora zece, valul a venit din a 
doua secţiune din stânga celei în care lovesc 
acum fulgerele. La amiază. La miezul nopţii. 
La amiază. 

— Tic-tac, spune Wiress în somn. 

Când fulgerele încetează, şi ploaia de sânge 
începe imediat în dreapta lor, vorbele ei 
capătă dintr-odată sens. 

— Oh, spun pe şoptite. Tic-tac. Mătur cu 
privea întregul cerc al arenei şi ştiu că ea are 
dreptate. Tic-tac. Asta e un ceas. 


446 


Chapter 23 


Un ceas. Aproape că văd limbile ticăind pe 
suprafaţa secţionată în douăsprezece sectoare 
a arenei. Fiecare oră e începutul unei noi orori, 
aduce o nouă armă a creatorilor-de-joc şi pune 
capăt ororii precedente. Fulgerele, ploaia de 
sânge, ceața, maimuţele - astea sunt primele 
patru ore ale ceasului. Şi, la zece, valul. Nu 
ştiu ce se întâmplă în celelalte şapte intervale, 
dar ştiu că Wiress are dreptate. 

In momentul de faţă cade ploaia de sânge şi 
noi ne aflăm pe plajă, sub segmentul 
maimuţelor, mult prea aproape de ceaţă după 
gustul meu. Oare diversele atacuri se 
limitează la interiorul junglei? Nu neapărat. 
Valul n-a făcut-o. Dacă ceața aia se scurge în 
afara pădurii sau dacă se reîntorc 
maimuţele... 

— Sculaţi-vă! le ordon, scuturându-i pe 
Finnick, Peeta şi Johanna până se trezesc. 
Sculaţi-vă, trebuie să plecăm! 

Avem totuşi destul timp ca să le explic 
teoria ceasului. Ca să le vorbesc despre tic- 
tac-ul lui Wiress şi despre mişcările limbilor 
invizibile care declanşează forţe ucigaşe în 
fiecare secţiune. 


447 


Cred că i-am convins pe toţi cei lucizi, cu 
excepţia Johannei, pentru care dezaprobarea 
tuturor sugestiilor mele e un impuls firesc. Dar 
până şi ea e de acord că e mai bine să te 
fereşti decât s-o păţeşti. 

Ceilalţi adună puţinele lucruri pe care le 
avem şi îl îmbracă din nou pe Beetee în 
salopetă, iar eu o trezesc pe Wiress. Deschide 
ochii cu un „tic-tac!” speriat. 

— Da, tic-tac, arena e un ceas. E un ceas, 
Wiress, ai dreptate, îi spun. Ai dreptate. 

O expresie de uşurare îi inundă chipul - 
probabil, îmi închipui eu, fiindcă în sfârşit a 
înţeles cineva ceea ce ea trebuie să fi intuit de 
la primul dangaăt de clopot. 

— Miezul nopţii. 

— Începe la miezul nopţii, confirm. 

In mintea mea, o amintire reuşeşte să iasă 
la suprafaţă. Văd un ceas de masă. Banu, un 
ceas de buzunar, odihnindu-se în palma lui 
Plutarch Heavensbee. Începe la miezul nopţii, 
a spus el. Pe urmă, gaița mea zeflemitoare s-a 
aprins pentru o clipă şi-a dispărut. Privind în 
urmă, e ca şi cum mi-ar fi dat un indiciu de- 
spre arenă. Dar de ce-ar fi făcut-o? La vremea 
respectivă, nu aveam mai multe şanse decât 
el să ajung tribut în Jocurile astea. Poate s-a 
gândit că avea să-mi fie de folos ca mentor 


sau poate ăsta fusese planul de la bun 
448 


început. 

Wiress dă din cap către ploaia de sânge. 

— Unu jumate, spune ea. 

— Exact. Unu şi jumătate. lar la două aici 
începe să se lase o ceaţă cumplit de 
otrăvitoare, zic eu, arătând către jungla de 
alături. Aşa că acum trebuie să plecăm în altă 
parte ca să fim în siguranţă. 

Ea zâmbeşte şi se ridică supusă în picioare. 

— Ţi-e sete? 

Îi întind bolul împletit şi soarbe cu lăcomie 
aproape un sfert. Finnick îi dă ultima bucată 
de pâine, şi ea o ronţăie. Ca şi cum şi-ar fi 
venit în fire imediat ce a trecut peste 
imposibilitatea de a se face înţeleasă. 

Îmi verific armele. Leg caneaua şi tubul cu 
alifie în paraşută şi mi-o prind de centură cu 
un lujer. 

Beetee continuă să fie încă destul de rupt 
de realitate, dar obiectează când încearcă 
Peeta să-l ridice. 

— Bobina!!? spune el. 

— E chiar aici, îi explică Peeta. Wiress e 
bine. Vine şi ea. 

Dar Beetee continuă să se împotrivească. 

— Bobina, insistă el. 

— Oh, ştiu ce vrea, spune nerăbdătoare 


: Wire, în Ib. engleză (n. tr.). 
449 


Johanna. Traversează plaja şi ia cilindrul pe 
care i l-am desprins de centură înainte de a-l 
spăla. E acoperit cu un strat gros de sânge 
închegat. 

— Obiectul ăsta inutil. E un soi de bobină 
sau cam aşa ceva. Aşa s-a ales cu tăietura. 
Alergând la Cornul Abundenţei după ea. Nu 
ştiu ce fel de armă ar putea fi. Presupun că se 
poate rupe o bucată de sârmă ca să sugrumi 
pe cineva. Dar voi chiar vi-l puteţi imagina pe 
Beetee strângând pe cineva de gât? 

— A câştigat Jocurile cu o bobină. Punând la 
cale capcana aia electrificată, spune Peeta. E 
cea mai bună armă pe care-ar putea-o avea. 

Faptul că Johanna nu poate pune totul cap 
la cap pare destul de ciudat. Parcă nu sună 
prea veridic. Dă de bănuit. 

— Cred că ar fi trebuit să pricepi mai bine, 
mă amestec. De vreme ce l-ai poreclit 
Scurtcircuit şi aşa mai departe. 

Ea mă priveşte îngustându-şi ameninţător 
ochii. 

— Da, ce idioată am putut să fiu, nu-i aşa? 
Cred că eforturile de a-i ţine în viaţă pe micii 
tăi prieteni mi-au distras atenţia. Asta în 
vreme ce tu făceai... ce? O lăsai pe Mags să 
moară? 

Degetele mi se strâng pe mânerul cuţitului 


de la brâu. 
450 


— Dă-i drumul. Fă o-ncercare. Nu ţin cont că 
eşti borţoasă, tot îţi tai beregata, spune ea. 

Ştiu că n-o pot ucide acum. Dar, pentru 
mine şi Johanna, totul nu e decât o chestiune 
de timp. Până când una dintre noi o va omori 
pe cealaltă. 

— Poate ar fi mai bine să ne controlăm cu 
toţii, zice Finnick, fulgerându-mă cu o privire. 
la mosorul de sârmă şi îl pune pe pieptul lui 
Beetee. Uite-ţi bobina, Scurtcircuit. Ai grijă 
unde-o pui în priză. 

Peeta îl ridică pe bătrânul acum docil. 

— Încotro? 

— Aş vrea să merg la Cornul Abundenţei şi 
s-arunc o privire. Să mă asigurcănune 
înşelăm în privinţa ceasului, răspunde Finnick. 

Planul pare la fel de bun ca oricare altul. In 
plus, nu m-ar deranja să am ocazia de a 
ajunge din nou lângă arme. lar acum suntem 
şase. Chiar dacă nu-i socotim pe Beetee şi 
Wiress, suntem patru luptători buni. E cu totul 
altceva faţă de poziţia în care mă aflam anul 
trecut pe vremea asta, când eram pe cont 
propriu. Da, e grozav să ai aliaţi, atâta vreme 
cât poţi ignora gândul că vei fi silit să-i ucizi. 

Wiress şi Beetee vor găsi probabil o 
modalitate de a muri pe cont propriu. Dacă 
vom fi nevoiţi să fugim de ceva, cât de 
departe vor reuşi să ajungă? ŞI, sincer 

451 


vorbind, pe Johanna nu mi-ar fi greu s-o ucid 
ca să-l apăr pe Peeta. Sau doar ca să-i închid 
gura.Ceea ce-mi trebuie cu adevărat e cineva 
care să-l lichideze pe Finnick în locul meu, 
fiindcă nu cred c-aş putea s-o fac cu mâna 
mea, nu după ce tot ce a făcut el pentru 
Peeta. Mă gândesc să-l manevrez, aranjându-i 
un soi de întâlnire cu profesioniştii. E lipsit de 
inimă, ştiu. 

Dar ce alternative am? Acum, când am aflat 
despre ceas, probabil că n-o să murim în 
junglă, aşa că va trebui să ne ucidă cineva în 
luptă. 

Fiindcă e atât de dezgustător să mă 
gândesc la asta, mintea mea se străduieşte cu 
frenezie să schimbe subiectul. Dar singurul 
lucru care mă distrage de la situaţia în care 
mă aflu sunt fanteziile despre asasinarea 
preşedintelui Snow. Presupun că nu e cel mai 
frumos lucru la care poate visa cu ochii 
deschişi o fată de şaptesprezece ani, dar mă 
simt extrem de satisfăcută. 

Mergem de-a lungul celei mai apropiate fâşii 
de nisip, apropiindu-ne cu prudenţă de Cornul 
Abundenţei, pentru eventualitatea în care 
profesioniştii s-ar ascunde acolo. Mă îndoiesc 
că e aşa, fiindcă suntem pe plajă de ore 
întregi, şi ei n-au dat nici un semn de viaţă. 
Zona e părăsită, aşa cum mă aşteptam. N-au 

452 


mai rămas decât uriaşul corn de aur şi 
mormanul de arme lăsate deoparte. 

După ce Peeta îl întinde pe micul petic de 
umbră oferit de Cornul Abundenţei, Beetee o 
strigă pe Wiress. Ea se ghemuieşte alături şi el 
îi pune în mâini mosorul de sârmă. 

— Spală-l, te rog. 

Wiress dă din cap şi aleargă spre malul 
apei, unde înmoaie bobina în valuri. Incepe să 
cânte încet ceva caraghios, despre un şoarece 
care se urcă pe un ceas. Probabil e un 
cântecel pentru copii, dar pare s-o facă 
fericită. 

— Oh, iar cântecul ăsta, spune Johanna, 
rostogolindu-şi ochii. A ţinut-o aşa ore întregi 
înainte de-a începe cu tic-tac-ul. 

Wiress se ridică brusc, îndreptându-şi 
spatele, şi arată către junglă. 

— Două, spune ea. 

Urmăresc direcţia indicată de degetul ei 
până în locul unde peretele de ceaţă tocmai a 
început să se prelingă către plajă. 

— Da, uitaţi-vă, Wiress are dreptate. E ora 
două şi a început ceața. 

— Cu precizie, zice Peeta. Ai dat dovadă de 
foarte multă inteligenţă când ai înţeles asta, 
Wiress. 

Ea zâmbeşte şi reîncepe să cânte şi să 
afunde bobina în apă. 

453 


— Oh, e mai mult decât inteligentă. E 
intuitivă. Ne întoarcem cu toţii spre Beetee, 
care pare să revină la viaţă. 

— E capabilă să simtă lucrurile înaintea 
oricui altcuiva. Ca un canar din minele de 
cărbune. 

— Ce-i aia? mă întreabă Finnick. 

— E o pasăre pe care o luăm în mină ca să 
ne avertizeze dacă aerul nu e bun, răspund 
eu. 

— Şi ce face, moare? întreabă Johanna. 

— Întâi se- opreşte din cântat. În momentul 
ăla trebuie să ieşim. Dar, dacă aerul e prea 
otrăvitor, moare, da. Şi mori şi tu. 

Nu vreau să vorbesc despre păsări 
cântătoare care mor. Fiindcă mă poartă cu 
gândul la moartea tatei şi la moartea lui Rue, 
şi la moartea lui Maysilee Donner, şi la mama, 
care a moştenit canarul ei. Oh, grozav, şi 
acum mă gândesc la Gale, afundat în mina aia 
oribilă, cu ameninţarea preşedintelui 
atârnându-i deasupra capului. Acolo, jos, e 
simplu ca totul să pară un accident. Un canar 
amuţit, o scânteie, şi nimic altceva. 

Încep să-mi imaginez cum îl ucid pe 
preşedinte. 

În ciuda faptului că Wiress o enervează la 
culme, Johanna arată mult mai satisfăcută 


decât am văzut-o vreodată în arenă. In vreme 
454 


ce eu îmi îmbogăţesc stocul de săgeți, ea 
cotrobăie până când scoate la iveală două 
securi cu înfăţişare letală. Alegerea pare 
stranie, până când o văd aruncând-o pe una 
dintre ele cu atâta forţă încât se înfige în aurul 
înmuiat de soare al Cornului Abundenţei. 
Bineînţeles. Johanna Mason. Districtul 7. 
Cherestea. Pun pariu că azvârle securi de 
când a-nvâăţat să meargă. Aşa cum s-a deprins 
Finnick cu tridentul lui. Sau Beetee cu bobina. 
Sau cum şi-a dobândit Rue cunoştinţele de- 
spre plante. Imi dau seama că ăsta e un alt 
dezavantaj cu care s-au confruntat tributurile 
din Districtul 12 de-a lungul anilor. Noi 
coborâm în mină abia la optsprezece ani. Se 
pare că majoritatea celorlalte tributuri învaţă 
mai devreme câte ceva despre meseriile lor. 
Anumite lucruri pe care le faci în mină ar 
putea prinde bine în timpul Jocurilor. Mânuirea 
unui târnăcop. Amorsarea unui explozibil. Ar 
oferi un avantaj. Aşa cum mi-a oferit mie 
vânătoarea. Numai că noi le învăţăm prea 
târziu. 

În timp ce eu am răscolit armele, Peeta s-a 
aşezat pe pământ, desenând cu vârful 
cuţitului pe o frunză mare, netedă, pe carea 
adus-o din junglă. Mă uit peste umărul lui şi 
văd că face o hartă a arenei. In centru e 


Cornul Abundenţei, pe cercul lui de nisip din 
455 


care se ramifică toate cele douăsprezece fâşii. 
Arată ca o plăcintă împărţită în douăsprezece 
bucăţi egale. Urmează un alt cerc, 
reprezentând apa, şi unul puţin mai mare, 
care marchează marginea junglei. 

— Uită-te cum e plasat Cornul Abundenţei, 
îmi spune. 

Îl studiez şi îmi dau seama despre ce 
vorbeşte. 

— Vârful indică ora douăsprezece. 

— Exact, aşa că asta e partea de susa 
ceasului, zice el şi zgârie frunza cu 
repeziciune, trasând numerele de la unu la 
doisprezece în jurul cadranului ceasului. De la 
douăsprezece la unu e zona fulgerelor. 

Scrie cu litere mărunte fulger pe felia 
corespunzătoare, apoi adaugă sânge, ceaţă şi 
maimute în secţiunile care urmează în sensul 
acelor de ceas. 

— Şi de la zece la unsprezece e valul, spun 
eu. 

El îl adaugă. E momentul în care ni se 
alătură Finnick şi Johanna, înarmaţi până în 
dinţi cu tridente, securi şi cuțite. 

—Aţi observat ceva neobişnuit în celelalte 
sectoare? îi întreb pe Johanna şi Beetee, de 
vreme ce e posibil ca ei să fi zărit ceva care 
nouă să ne fi scăpat. 


Dar n-au văzut decât o grămadă de sânge. 
456 


— Cred că ar putea ascunde orice. 

— O să marchez locurile unde ştim că 
armele creatorilor-de-joc ne urmăresc în afara 
junglei, ca să le ocolim, spune Peeta, trăgând 
linii în diagonală pe plajele unde ajung ceața 
şi valul. Pe urmă îşi încrucişează braţele. Ei, e 
oricum mult mai mult decât ştiam azi- 
dimineaţă. 

Dau aprobator din cap şi atunci îmi dau 
seama. E linişte. Canarul nostru a amuţit. 

Nu stau pe gânduri. Pun o săgeată în arc şi 
mă întorc ca să întrezăresc un Gloss picurând 
de apă care o lasă pe Wiress să alunece la 
pământ, cu beregata căscată într-un zâmbet 
de un roşu strălucitor. Vârful săgeţii mele 
dispare în tâmpla lui dreaptă şi, în secunda de 
care am nevoie ca să-mi reîncarc arcul, 
Johanna împlântă lama unei securi în pieptul 
lui Cashmere. Finnick abate din drum sulița 
aruncată de Brutus spre Peeta şi primeşte în 
coapsă cuțitul Enobariei. Dacă n-ar fi existat 
un Corn al Abundenţei în spatele căruia să se 
ghemuiască, ambele tributuri din Districtul 2 
ar fi fost moarte. Mă avânt în urmărirea lor. 
Bum! Bum! Bum! Tunul confirmă că n-o mai 
putem ajuta pe Wiress şi că nu e nevoie să-i 
terminăm pe Gloss şi pe Cashmere. Eu şi 
aliaţii mei înconjurăm Cornul Abundenţei, 
începând să-i hăituim pe Brutus şi Enobaria, 

457 


care aleargă pe fâşia de nisip către junglă. 

Solul îmi zvâcneşte brusc sub picioare şi 
sunt azvărlită la pământ, căzând pe o parte. 
Uscatul rotund care adăposteşte Cornul 
Abundenţei începe să se-nvârtească cu 
repeziciune, într-adevăr foarte repede, şi văd 
jungla rotindu-se în jurul meu ca o pată 
neclară. Simt forţa centrifugă împingându-mă 
către apă şi îmi afund degetele şi picioarele în 
nisip, căutând să mă agăţ cumva de pământul 
instabil. Sunt nevoită să închid ochii din cauza 
nisipului ce zboară prin aer şi a ameţelii. Nu 
pot face literalmente altceva decât să rezist 
până când ne oprim brusc, fără nici o 
încetinire. 

Tuşind şi cuprinsă de greață, mă salt încet 
în şezut şi îmi descopăr însoțitorii în aceeaşi 
stare. Finnick, Johanna şi Peeta s-au ţinut 
bine. Cele trei cadavre au fost aruncate în apa 
sărată. 

Toată povestea, de la încetarea cântecului 
lui Wiress până acum, n-a putut să dureze mai 
mult de un minut sau două. Stăm cu toţii 
locului, gâfàind şi scuipându-ne nisipul din 
gură. 

— Unde-i Scurtcircuit? întreabă Johanna. 

Suntem în picioare. Un ocol împleticit al 
Cornului Abundenţei ne confirmă c-a dispărut. 


Finnick îl zăreşte la vreo douăzeci de metri 
458 


distanţă, în apă, abia reuşind să se menţină la 
suprafaţă, şi înoată într-acolo, ca să-l aducă 
înapoi. 

Brusc îmi aduc aminte de bobină şi de 
importanţa pe care el i-o acordă. Mă uit cu 
disperare în jur. Unde e? Unde e? Şi atunci o 
văd, departe, în apă, încă în palma încleştată 
a lui Wiress. Stomacul mi se contractă când 
mă gândesc ce am de făcut acum. 

— Acoperiţi-mă, le spun celorlalţi. 

Imi arunc armele alături şi alerg către trupul 
ei pe cea mai apropiată fâşie de nisip. Mă 
arunc în apă fără să încetinesc şi mă avânt 
spre ea. Văd cu coada ochiului aeronava 
apărând deasupra noastră, gheara începând 
să coboare ca s-o ridice. Dar nu mă opresc. 
Continui să înot cu toată puterea de care sunt 
în stare şi sfârşesc izbindu-mă de trupul ei. Îmi 
salt capul gâfâind şi încercând să nu înghit 
apa pătată de sânge care se împrăştie din 
rana căscată în gâtul lui Wiress. Pluteşte pe 
spate, purtată de centură şi de moarte, 
holbându-se la soarele necruţător. Calc apa, 
fiind nevoită să să-i smulg cu forţă mosorul de 
sârmă din mână, fiindcă, într-un ultim gest, l-a 
strâns atât de tare. Nu pot face nimic mai 
mult decât să-i închid pleoapele, să-i şoptesc 
un rămas-bun şi să înot, îndepărtându-mă. 
Când arunc bobina pe nisip şi mă trag afară 

459 


din apă, trupul ei a dispărut. Dar încă îi mai 
simt gustul sângelui, amestecat cu sarea 
mării. 

Mă întorc la Cornul Abundenţei. Finnick l-a 
recuperat pe Beetee viu, deşi puţin cam 
murat, stând în capul oaselor şi suflând apă 
pe nas. A avut înţelepciunea de a-şi lega 
ochelarii, aşa că măcar poate vedea. Îi pun 
mosorul în poală. Sclipeşte de curăţenie, nu 
mai are nici o urmă de sânge. El desfăşoară o 
bucată de sârmă şi şi-o trece printre degete. O 
văd pentru prima oară şi nu seamănă cu nici 
un soi de sârmă cunoscut mie. E de un auriu 
palid şi e tot atât de subţire ca firul de păr. 
Trebuie să aibă o lungime de kilometri întregi 
ca să umple un mosor atât de mare. Dar nu 
întreb nimic, fiindcă ştiu că Beetee se 
gândeşte la Wiress. 

Mă uit la feţele sobre ale celorlalţi. Se pare 
că acum Finnick, Johanna şi Beetee şi-au 
pierdut deopotrivă partenerii din district. 
Traversez nisipul către Peeta, îmi înfăşor 
braţele în jurul lui şi stăm o vreme cu toţii în 
tăcere. 

— Să plecăm de pe insula asta împuţită, 
spune în cele din urmă Johanna. 

Acum nu se mai pune decât problema 
armelor noastre, pe care ni le-am păstrat în 


cea mai mare parte. Din fericire, lujerii sunt 
460 


rezistenți, aşa că medicamentul şi caneaua 
înfăşurate în paraşută sunt încă bine prinse de 
centura mea. Finnick îşi scoate maieul şi îl 
leagă în jurul rănii făcute în coapsă de cuțitul 
Enobariei. Beetee crede că acum e în stare să 
meargă, dacă nu ne mişcăm prea repede, aşa 
că îl ajut să se ridice. Ne hotărâm să ne 
îndreptăm spre plaja din zona orei 
douăsprezece. Asta ar trebui să ne ofere mai 
multe ore de calm şi să ne ferească de orice 
reziduuri otrăvitoare. Şi pe urmă Peeta, 
Johanna şi Finnick o pornesc în trei direcţii 
diferite. 

— Ora douăsprezece, da? zice Peeta. Vârful 
cornului arătă către ora douăsprezece. 

— Înainte de a fi învârtiţi, spune Finnick. Eu 
mă orientam după soare. 

— Soarele nu-ţi spune decât că ne apropiem 
de ora patru, Finnick, mă amestec eu. 

— Din câte înţeleg eu, Katniss vrea să spună 
că, dacă ştii cât e ceasul, nu înseamnă că ştii 
neapărat unde e patru pe ceasul ăsta. S-ar 
putea să-ţi faci o idee generală asupra 
direcţiei, însă numai dacă nu te gândeşti că e 
posibil să fi rotit şi inelul exterior, cu jungla, 
zice Beetee. 

Nu, Katniss vrea să spună ceva mult mai 
elementar. Beetee a formulat o teorie cu mult 


mai presus decât comentariul meu despre 
461 


soare. Dar dau din cap, ca şi cum am fi fost 
tot timpul de aceeaşi părere. 

— Da, aşa că oricare dintre potecile astea 
ne-ar putea conduce către ora douăsprezece, 
spun. 

Ocolim Cornul Abundenţei, privind cu 
atenţie jungla. E de o uniformitate derutantă. 
Îmi amintesc de copacul înalt pe care cade 
primul trăsnet la ora douăsprezece, dar în 
toate sectoarele există câte un copac similar. 
Johanna crede că e bine să mergem pe urmele 
lui Brutus şi ale Enobariei, dar nisipul a fost 
spulberat sau spălat de valuri. Nu există nici 
un mod de a ne da seama unde se află un loc 
anume. 

— N-ar fi trebuit să pomenesc niciodată de 
ceas, spun, cu amărăciune. Acum ne-au luat 
până şi avantajul ăsta. 

— Numai temporar, zice Beetee. La zece o 
să vedem iarăşi valul şi o să ne reorientăm. 

— Da, n-au cum să reproiecteze întreaga 
arenă, încuviinţează Peeta. 

— N-are importanţă, se amestecă 
nerăbdătoare Johanna. Trebuia să ne spui, 
fiindcă, în primul rând, altminteri nu ne-am fi 
mutat niciodată tabăra, cap sec. 

lronia face ca replica ei logică, deşi mă 
înjoseşte, să fie singura care îmi redă liniştea. 


Da, trebuia să le spun ca să-i urnesc. 
462 


— Haideţi, vreau apă. Intuieşte cineva 
încotro e bine s-o luăm? 

Alegem la întâmplare una dintre cărări şi o 
urmăm, fără să avem idee către ce număr 
mergem. Când ajungem la marginea junglei, o 
cercetăm cu priviri încordate, întrebându-ne 
ce ne-ar putea aştepta înăuntru. 

— Ei, trebuie să fie ora maimuţelor. Şi nu 
văd nici una pe-aici, zice Peeta. Incerc să 
găuresc un copac. 

— Nu, e rândul meu, spune Finnick. 

— Atunci pot măcar să-ţi asigur spatele, se 
oferă Peeta. 

— Asta o poate face şi Katniss, intervine 
Johanna. Avem nevoie de tine ca să desenezi 
altă hartă. Pe cealaltă a luat-o apa. 

Smulge o frunză destul de mare dintr-un 
copac şi i-o întinde. 

Pentru o clipă, bănuiesc că vor să ne 
despartă ca să ne ucidă. Dar e lipsit de sens. 
Dacă Finnick se ocupă de copac, eu am un 
avantaj asupra lui, iar Peeta e mult mai voinic 
decât Johanna. Aşa că îl urmez pe Finnick, 
pătrunzând cu vreo cincisprezece metri în 
adâncul junglei, unde el găseşte un copac 
bun, în care îşi înfige cuțitul, încercând să-i 
dea o gaură. 

Stând acolo, cu armele pregătite, nu pot 


scăpa de senzaţia neliniştitoare că se 
463 


întâmplă ceva şi că acest ceva are legătură cu 
Peeta. Căutându-mi motivul îngrijorării, 
reconstitui cele petrecute, începând cu 
momentul în care a sunat gongul. Finnick 
remorcându-l pe Peeta, ca să-şi poată părăsi 
platoul de metal. Finnick readucându-l pe 
Peeta la viaţă după ce câmpul de forţă i-a 
oprit bătăile inimii. Mags dând buzna în ceaţă 
pentru ca Finnick să-l poată căra pe Peeta. 
Morfinomana aruncându-se în faţa lui ca să 
pareze atacul maimuţei. Lupta cu 
profesioniştii s-a desfăşurat cu atâta 
repeziciune, dar n-a parat Finnick sulița 
aruncată de Brutus spre Peeta, deşi cuțitul 
Enobariei l-a nimerit în coapsă din cauza asta? 
Ba chiar şi acum, Johanna l-a pus să deseneze 
o hartă pe o frunză în loc să intre în junglă... 

Nu există nici o îndoială. Din motive cu 
desăvârşire de nepătruns pentru mine, o parte 
dintre ceilalţi învingători se străduiesc să-l ţină 
în viaţă, chiar dacă trebuie să se sacrifice pe 
ei înşişi. 

Sunt uluită. În primul rând, asta e misiunea 
mea. În al doilea rând, e lipsit de sens. Numai 
unul dintre noi poate scăpa de aici. Aşa că de 
ce-au hotărât să-l protejeze pe Peeta? Ce le-a 
putut spune Haymitch, ce fel de înţelegere a 
făcut pentru a-i convinge să pună viaţa lui mai 
presus de propriile lor vieţi? 

464 


Ştiu ce mă îndeamnă pe mine să-l păstrez 
pe Peeta în viaţă. E prietenul meu, şi acesta e 
modul meu de a sfida Capitoliul, de a-i 
submina cumplitele lui Jocuri. Dar, dacă nimic 
nu m-ar fi legat cu adevărat de el, ce m-ar fi 
convins să-l salvez, să îl aleg pe el, punându-l 
mai presus de mine însămi? E curajos, fără 
îndoială, dar am fost cu toţii destul de curajoşi 
ca să supravieţuim câte unei ediţii a Jocurilor. 
Există şi acea bunătate pe care e greu să i-o 
treci cu vederea, şi totuşi... şi apoi mă 
gândesc la asta, la ceea ce poate face Peeta 
mai bine decât noi toţi. Se poate folosi de 
cuvinte. A eclipsat pe toată lumea la ambele 
interviuri. Şi poate tocmai din pricina acelei 
bunătăţi esenţiale e capabil să atragă de 
partea lui un grup mare de oameni - ba nu, o 
ţară întreagă - cu o singură întorsătură de 
frază. 

Îmi amintesc cum m-am gândit că acesta e 
darul cu care ar trebui să fie înzestrat 
conducătorul revoluţiei noastre. l-a convins 
Haymitch pe ceilalţi de asta? l-a convins că 
vorbele lui Peeta ar avea mult mai multă 
putere împotriva Capitoliului decât orice soi 
de forţă brută cu care ne-am putea lăuda noi, 
ceilalţi? Nu ştiu. Pentru o parte dintre tributuri 
pare un salt mult prea mare. Vreau să spun că 


aici e vorba despre Johanna Mason. Dar ce 
465 


altceva ar putea explica eforturile lor hotărâte 
de a-l ţine în viaţă? 

— Katniss, ai caneaua aia? întreabă Finnick, 
readucându-mă brusc la realitate. 

Tai lujerul care îmi leagă tubul metalic de 
centură şi i-l întind. 

Şi atunci aud ţipătul. Atât de plin de spaimă 
şi de durere încât îmi îngheaţă sângele în 
vene. Şi atât de familiar. Scap jos caneaua, uit 
unde mă aflu sau ce mi se aşterne înainte, nu 
mai ştiu decât că trebuie să ajung la ea, s-o 
apăr. Alerg nebunește în direcţia din care vine 
glasul, fără să-mi pese de pericole, rupând 
liane şi crengi ca să-mi croiesc drum, 
distrugând orice mă-mpiedică s-ajung la ea. 

La surioara mea. 


466 


Chapter 24 


Unde e? Ce-i fac? 

— Prim! strig cât mă ţine gura. Prim! 

Îmi răspunde un alt țipăt agonizant. Cum a 
ajuns aici? Ce caută ea în Jocuri? 

— Prim! 

Lianele îmi crestează faţa şi braţele, 
plantele târâtoare îmi înşfacă picioarele. Dar 
ajung mai aproape de ea. Tot mai aproape. 
Foarte aproape. Sudoarea îmi curge pe faţă, şi 
rănile făcute de acid, acum pe vindecate, mă 
ustură la atingerea ei. Gâfâi, străduindu-mă să 
respir aerul cald şi umed, din care oxigenul 
pare să fi dispărut. Prim scoate un sunet - 
sugerând o asemenea pierdere, ceva atât de 
ireparabil - încât nici măcar nu-mi pot imagina 
ce i-au făcut ca să i-l smulgă. 

— Prim! 

Sfâşii un zid verde, dau buzna într-un mic 
luminiş şi sunetul se repetă chiar deasupra 
mea. Deasupra? Mă uit brusc în sus. Au dus-o 
în copaci? Caut disperată printre crengi, dar 
nu văd nimic. 

— Prim? spun, implorând. 

O aud, dar n-o pot vedea. Următorul ei vaiet 
răsună cu putere, limpede ca un sunet de 


467 


clopoțel, şi nu mă pot înşela în privinţa sursei. 
lese din ciocul unei păsări mici, negre şi 
moţate, cocoţată pe o creangă aflată la vreo 
trei metri deasupra capului meu. Şi atunci 
înţeleg. E o gaiţă-limbută. 

N-am mai văzut niciodată una - credeam că 
nu mai există de mult - şi o studiez o clipă, 
sprijinindu-mă de trunchiul unui copac şi 
încleştându-mi mâna de coastele care mă 
înjunghie. Mutantul, predecesorul, strămoşul. 
Îmi aduc în minte imaginea unui sturz- 
zeflemitor, o contopesc cu gaiţa-limbută şi, 
da, îmi dau seama cum s-au împerecheat ca 
să dea naştere gaiţei mele zeflemitoare. 
Pasărea n-are nimic care să sugereze că ar fi 
un mutant. Nimic, cu excepţia sunetelor oribil 
de vii ale vocii lui Prim, care îi izvorăsc din 
cioc. O amuţesc trăgându-i o săgeată în gât. 
Cade la pământ. Îmi scot săgeata şi mai frâng 
şi gâtul zburătoarei pe deasupra. Pe urmă 
azvârl creatura insuportabilă în junglă. 
Indiferent cât aş fi de flămândă, nu m-aş 
putea simţi niciodată tentată s-o mănânc. 

N-a fost real, îmi spun. Aşa cum lupii 
mutanţi de anul trecut nu erau cu adevărat 
tributurile moarte. E doar un truc sadic al 
creatorilor-de-joc. 

Finnick se prăvăleşte în luminiş şi dă de 
mine ştergându-mi săgeata cu nişte muşchi. 

468 


— Katniss? 

— E OK. Sunt OK, spun, deşi nu mă simt 
nicidecum aşa. Am crezut că o aud pe sora 
mea, dar... 

Mă întrerupe un strigăt sfâăşietor. E o altă 
voce, nu ea lui Prim, pare a unei femei tinere. 
N-o recunosc. Dar are instantaneu efect 
asupra lui Finnick. li piere culoarea din obraji 
şi îi văd pupilele realmente dilatându-se de 
spaimă. 

— Finnick, stai, spun, întinzându-mi mâna 
ca să-l liniştesc, dar el a rupt-o la fugă. 

A plecat pe urmele victimei, tot atât de 
prosteşte cum am alergat eu după Prim. 

— Finnick! strig, dar ştiu că n-o să se 
oprească şi n-o să aştepte să-i ofer o 
explicaţie logică. 

Aşa că nu pot decât să plec în goană după 
el. 

Deşi se mişcă atât de repede, nu e greu să-l 
urmăresc, fiindcă lasă în urmă o potecă bine 
conturată, de plante călcate în picioare. Dar 
pasărea e la cel puţin patru sute de metri 
distanţă şi mergem mai ales în susul dealului, 
aşa că, în clipa când îl ajung, sunt cu 
răsuflarea tăiată. El se învârteşte în jurul unui 
copac uriaş. Trunchiul trebuie să aibă cam un 
metru şi douăzeci în diametru, iar crengile 


încep abia de la o înălţime de şase metri. 
469 


Ţipetele femeii vin de undeva, din frunziş, dar 
gaiţa-limbută e ascunsă. Finnick ţipă şi el, 
iarăşi şi iarăşi. 

— Annie! Annie! 

E cuprins de panică şi cu desăvârşire 
inabordabil, aşa că fac ceea ce aş fi făcut 
oricum. Mă urc într-un copac de alături, 
localizez gaiţa-limbută şi o dobor cu o 
săgeată. Cade ca un bolovan, aterizând la 
picioarele lui Finnick. El o ridică, făcând încet 
legătura, dar, când cobor, alăturându-i-mă, e 
mai disperat ca niciodată. 

— E în ordine, Finnick. Nu e decât o gaiţă- 
limbută. Ni se joacă feste, îi spun. Nue 
adevărat. Nu e... Annie ata. 

— Nu, nu e Annie. Dar vocea era a ei. 
Gaiţele limbute imită tot ce aud. Unde au auzit 
tipetele alea, Katniss? 

Ințelegând ce vrea să spună, îmi simt obrajii 
golindu-se de sânge. 

— Oh, Finnick, doar nu crezi că... 

— Ba da, exact asta cred, zice el. 

Am în faţa ochilor imaginea lui Prim într-o 
cameră albă, legată de o masă, în vreme ce 
siluete cu măşti şi halate îi smulg sunetele 
alea. O torturează sau au torturat-o, făcând-o 
să tipe astfel. Mi se înmoaie genunchii şi mă 
prăbuşesc la pământ. Finnick încearcă să-mi 


spună ceva, dar nu-l pot auzi. Ceea ce aud 
470 


într-un târziu e o altă pasăre, care începe să 
tipe undeva, în stânga. Şi de data asta e 
vocea lui Gale. 

Finnick mă prinde de braţ înainte de-a 
apuca s-o iau la fugă. 

— Nu. Nue el. 

Incepe să mă tragă în josul dealului, către 
plajă. 

— Plecăm de-aici! 

Dar în vocea lui Gale e atâta durere încât nu 
mă pot împiedica să mă zbat, încercând să 
ajung la el. 

Finnick ţipă la mine: 

— Nu e el, Katniss! E un mutant! Vino! 

Mă ia cu el, pe jumătate târându-mă şi pe 
jumătate cărându-mă, până când sunt în stare 
să pricep ce-mi spune. Are dreptate, nu e 
decât o altă gaiţă-limbută. Nu-l pot ajuta pe 
Gale urmărind-o, dar asta nu schimbă faptul 
că vocea e a lui şi că, undeva, cineva i-a smuls 
la un moment dat asemenea urlete. 

Încetez să mă mai lupt cu Finnick şi, ca în 
noaptea ceţii, fug de ceea ce nu sunt în stare 
să înfrunt. De ceea ce nu poate să-mi facă 
altceva decât rău. Numai că, de data asta, îmi 
e sfâşiată inima, nu trupul. Asta trebuie să fie 
o altă armă a ceasului. Când limbile ticăie, 
ajungând la patru, maimuţele pleacă acasă, şi 


gaiţele-limbute ies să-şi joace rolul. Finnick 
471 


are dreptate - n-avem de ales, trebuie să 
plecăm de aici. Cu toate că Haymitch nu ne va 
putea trimite cu paraşuta nimic care să ne 
vindece rănile provocate de păsări. 

Îi văd pe Peeta şi Johanna stând la marginea 
pădurii şi mă inundă un amestec de uşurare şi 
de furie. De ce n-a venit Peeta să mă ajute? 
De ce n-a venit nimeni după noi? Chiar şi 
acum îl văd dând înapoi, cu mâinile ridicate, 
cu palmele către noi, cu buzele mişcându-i-se 
fără să scoată nici un cuvânt. De ce? 

Zidul e atât de transparent încât eu şi 
Finnick alergăm până ce ne izbim de el şi 
ricoşăm căzând pe solul junglei. Eu sunt 
norocoasă. Umărul meu preia cea mai 
neplăcută parte a impactului, în timp ce 
Finnick se loveşte frontal, şi din nas îi ţăşneşte 
sângele. De asta n-au venit în ajutorul nostru 
Peeta şi Johanna, şi nici măcar Beetee, pe 
care îl văd dând cu tristeţe din cap în spatele 
lor. O barieră invizibilă ne desparte de zona 
din faţa noastră. Nu e un câmp de forţă. Poţi 
atinge suprafaţa dură şi netedă cât vrei, dar 
nici cuțitul lui Peeta, nici securea Johannei n-o 
pot străpunge. Fără să fie nevoie să pipăi mai 
mult de vreo doi metri în fiecare parte, ştiu că 
înconjoară întregul sector dintre orele patru şi 
cinci. Că vom fi captivi aici, ca nişte şobolani 


în capcană, până când se încheie ora. 
472 


Peeta îşi apasă palma pe suprafaţa 
despărţitoare şi eu o pun pe a mea ca să i-o 
întâlnesc, de parcă i-aş putea simţi atingerea 
prin zid. li văd buzele mişcându-se, dar nu-l 
aud, nu pot auzi nimic din afara sectorului 
nostru. Incerc să desluşesc ce spune, dar nu 
mă pot concentra, mă holbez pur şi simplu la 
el, făcând tot ce-mi stă în puteri ca să-mi 
păstrez mintea întreagă. 

Pe urmă încep să sosească păsările. Una 
câte una. Aşezându-se pe crengile din jur. Şi 
din ciocuri li se revarsă un cor de orori 
orchestrat cu grijă, Finnick cedează imediat, 
ghemuindu-se la pământ şi apăsându-şi 
mâinile pe urechi de parcă ar vrea să-şi 
strivească ţeasta. Eu încerc să mă lupt o 
vreme. Imi golesc tolba cu săgeți trăgând în 
păsările detestate. Dar, ori de câte ori una se 
prăbuşeşte moartă, o alta îi ia imediat locul. În 
cele din urmă, mă dau bătură şi mă fac covrig 
alături de Finnick, încercând să pun o stavilă 
în calea sunetelor agonizante scoase de Prim, 
de Gale, de mama, de Madge, de Rory, de Vie, 
ba chiar şi de Posy, micuța şi neajutorata 
Posy... 

Ştiu că au încetat; când simt mâinile lui 
Peeta atingându-mă, mă simt ridicată de la 
pământ şi scoasă din junglă, dar am ochii 
strâns închişi şi muşchii prea crispaţi ca să se 

473 


poată destinde. Peeta mă ţine în poală, 
şoptindu-mi cuvinte liniştitoare şi legănându- 
mă uşor. E nevoie de multă vreme înainte de 
a începe să-mi slăbesc încordarea ca o 
strânsoare de fier a trupului. Şi când o fac 
încep să tremur. 

— E în ordine, Katniss, îmi şopteşte el. 

— Tu nu i-ai auzit, îi răspund. 

— Am auzit-o pe Prim. Chiar la început. Dar 
nu era ea. Era o gaiţă-limbută. 

— Era ea. Undeva. Gaiţa-limbută n-a făcut 
altceva decăt s-o înregistreze. 

— Nu, asta vor ei să crezi. Exact aşa cum m- 
am întrebat eu, anul trecut, dacă un mutant 
avea ochii lui Glimmer. Dar ăia nu erau ochii 
ei. Şi aia n-a fost vocea lui Prim. Şi, chiar dacă 
a fost, i-au luat-o din vreun interviu şi au 
distorsionat sunetul. Au făcut-o să spună 
indiferent ce spunea. 

— Nu, au torturat-o, îl contrazic eu. Probabil 
e moartă. 

— Katniss, Prim nu e moartă. Cum ar fi 
putut s-o ucidă? Aproape c-am rămas numai 
opt. Şi ce se-ntâmplă atunci? întreabă el. 

— Mai mor încă şapte, spun, deznădăjduită. 

— Nu, acasă. Ce se-ntâmplă când în Joc 
rămân numai opt tributuri? 

Îmi ridică bărbia, ca să fiu nevoită să-l 
privesc. Mă sileşte să mă uit în ochii lui. 

474 


— Ce se-ntâmplă? Când nu mai rămân 
decât opt? Ştiu că vrea să mă ajute, aşa că îmi 
impun să mă gândesc. 

— Când rămân numai opt? repet. Li se iau 
interviuri rudelor şi prietenilor de acasă. 

— Chiar aşa, spune Peeta. Li se iau interviuri 
familiilor şi prietenilor noştri de acasă. Şi o pot 
face dacă toţi sunt ucişi? 

— Nu? întreb eu, încă nesigură. 

— Nu. De-asta ştim că Prim e în viaţă. Ea va 
fi prima pe care o vor intervieva, nu-i aşa? 
spune el. 

Vreau să-l cred. Mi-o doresc din toată inima. 
Numai că... vocile alea... 

— Mai întâi pe Prim. Apoi pe mama ta. Apoi 
pe vărul tău, Gale. Pe Madge, continuă el. A 
fost un truc, Katniss. Unul oribil. Dar noi 
suntem singurii cărora le poate face rău. Noi 
suntem cei care iau parte la Jocuri. Nu ei. 

— Crezi cu adevărat asta? 

— Da, îmi răspunde. 

Ezit, ştiind că Peeta poate face pe oricine să 
creadă orice. Mă uit la Finnick pentru o 
confirmare, văd că e captivat de prietenul 
meu, de vorbele lui. 

— Tu crezi că e adevărat, Finnick? îl întreb. 

— Ar putea fi. Nu ştiu, zice el. Pot face asta, 
Beetee? Pot lua vocea normală a cuiva, 
făcând-o să... 

475 


— Oh, da. Nici măcar nu e prea greu, 
Finnick. Copiii noştri învaţă o tehnică similară 
la şcoală, răspunde Beetee. 

— Bineînţeles că Peeta are dreptate. Toată 
ţara o adoră pe surioara lui Katniss. Dacă ar 
omori-o într-adevăr în felul ăsta, ar fi 
responsabili pentru stârnirea unei revolte, 
spune plat Johanna. Nu vor asta, nu-i aşa? Işi 
azvârle capul pe spate şi strigă: Revoltă în 
toată ţara? Nu şi-ar dori aşa ceva! 

Şocul mă lasă cu gura căscată. Nimeni n-a 
mai spus vreodată aşa ceva în timpul Jocurilor. 
E sigur că vor tăia vorbele Johannei, că îi vor 
elimina replica. Dar eu am auzit şi n-o s-o mai 
privesc niciodată ca până acum. N-o să 
câştige niciodată vreun premiu pentru 
bunătatea inimii, dar e cu siguranţă 
cutezătoare. Sau nebună. la câteva carapace 
şi se îndreaptă spre junglă. 

— Aduc apă, ne spune. 

O prind de mână când trece pe lângă mine. 

— Păsările... 

Îmi aduc aminte că păsările trebuie să fi 
plecat, dar tot nu vreau să ştiu pe nimeni 
acolo. Nici măcar pe ea. 

— Mie nu-mi pot face rău. Nu sunt ca voi. 
Nu mi-a mai rămas nimeni pe care să-l iubesc, 
spune Johanna, eliberându-şi mâna cu o 


zvâcnire nerăbdătoare. Când îmi aduce o 
476 


carapace cu apă, o iau mulţumindu-i cu o 
înclinare tăcută a capului, ştiind cât de mult 
mi-ar dispreţui compasiunea din glas. 

În timp ce Johanna este ocupată cu 
colectarea apei şi recuperarea săgeţilor mele, 
Beetee se joacă distrat cu bobina lui, iar 
Finnick intră în mare. Şi eu ar trebui să mă 
spăl, dar rămân în braţele lui Peeta, încă prea 
tulburată ca să pot avea vreo reacţie. 

— De cine s-au folosit împotriva lui Finnick? 
întreabă el. 

— De cineva pe nume Annie. 

— Trebuie să fie Annie Cresta. 

— Cine? 

— Annie Cresta. Fata în locul căreia s-a 
oferit voluntară Mags. A câştigat Jocurile acum 
vreo cinci ani, spune Peeta. 

Trebuie să fi fost în vara de după moartea 
tatei, când am început să-mi hrănesc familia, 
şi întreaga mea fiinţă era preocupată de lupta 
cu foamea. 

— Nu-mi aduc prea bine aminte de Jocurile 
alea, zic eu. Au fost în anul cutremurului? 

— Da. Annie e fata care a-nnebunit când 
partenerul ei din district a fost decapitat. A 
fugit de una singură şi s-a ascuns. Dar un 
cutremur a dărâmat barajul şi cea mai mare 
parte a arenei a fost inundată. A câştigat 


fiindcă era cea mai bună înotătoare, îmi 
477 


povesteşte Peeta. 

— S-a simţit mai bine după aceea? îl întreb. 
Adică i s-a mai limpezit mintea? 

— Nu ştiu. Nu-mi amintesc s-o mai fi văzut 
vreodată revenind la Jocuri. Dar în timpul 
extragerii de anul ăsta nu părea prea 
echilibrată. 

Aşadar iată pe cine iubeşte Finnick, mă 
gândesc. Nu pe vreuna din şirul lui de amante 
extravagante din Capitoliu, ci pe o biată fată 
cu mintea răvăşită de acasă. 

O lovitură de tun ne adună pe toţi pe plajă. 
Aeronava apare în zona pe care o considerăm 
cuprinsă între orele şase şi şapte. Urmărim 
gheara care coboară de cinci ori ca să 
recupereze un singur cadavru sfâşiat. E 
imposibil să-ţi dai seama cui îi aparţine. 
Indiferent ce s-ar întâmpla la ora şase, nu 
vreau s-o aflu vreodată. 

Peeta desenează o nouă hartă pe o frunză, 
adăugând un GL, de la gaiţa-limbută, în 
sectorul patru-cinci şi scriind pur şi simplu 
fiară în cel unde l-am văzut pe tributul făcut 
bucăţi. Acum ştim foarte bine ce aduc şapte 
dintre cele douăsprezece ore. Şi, dacă atacul 
gaiţelor-limbute a avut o parte bună, atunci 
aceasta a fost redezvăluirea locului în care ne 
aflăm pe cadranul ceasului. 

Finnick împleteşte încă un bol pentru apă şi 

478 


o plasă de pescuit. Eu înot puţin şi mă ung din 
nou cu alifie. Apoi stăm cu toţii pe marginea 
apei, curăţând peştele prins de Finnick şi 
privind soarele care coboară sub orizont. Luna 
strălucitoare e deja în ascensiune, umplând 
arena cu o lumină stranie, crepusculară. 
Suntem pe punctul de a ne aşeza să ne 
mâncăm peştele crud când începe imnul. Apoi 
urmează chipurile... 

Cashmere. Gloss. Wiress, Mags. Femeia din 
Districtul 5. Morfinomana care şi-a dat viaţa 
pentru Peeta. Blight. Bărbatul din Zece. 

Opt morţi. Plus alţi opt din prima noapte. 
Două treimi dintre noi s-au dus într-o zi şi 
jumătate. Asta trebuie să fie un soi de record. 

— Fac prăpăd printre noi, spune Johanna. 

— Cine-a mai rămas? În afară de noi cinci şi 
de Districtul 2? întreabă Finnick. 

— Chaff, spune Peeta, fără să stea pe 
gânduri. Poate îl urmăreşte din cauza lui 
Haymitch. Coboară o paraşută cu o 
grămăjoară de chifle pătrate, cât un dumicat 
de mici. 

— Astea sunt din districtul tău, nu-i aşa, 
Beetee? întreabă Peeta. 

— Da, din Districtul 3, răspunde el. Câte 
sunt? 

Finnick le numără, răsucind-o pe fiecare în 


mână înainte de a le aşeza în ordine. Nu ştiu 
479 


ce e cu Finnick şi cu pâinea, dar dorinţa de ao 
atinge pare să-l obsedeze. 

— Douăzeci şi patru, spune el. 

— Adică două duzini? zice Beetee. 

— Exact douăzeci şi patru, confirmă Finnick. 
Cum ar trebui să le-mpărţim? 

— Să luăm fiecare câte trei şi cine-o mai fi 
în viaţă la micul dejun poate vota pentru 
împărţirea celorlalte, propune Johanna. 

Nu ştiu de ce îmi stârnesc vorbele ei un râs 
scurt. Probabil fiindcă sună veridic. Johanna 
mă priveşte aproape aprobator. Nu, nu 
aprobator. Dar poate cu o oarecare 
mulţumire. 

Aşteptăm până când inundă valul uriaş 
sectorul zece-unsprezece, aşteptăm să se 
retragă apa, apoi mergem pe plaja aceea să 
ne facem tabăra. Teoretic ar trebui să ne 
bucurăm de douăsprezece ore de siguranţă 
dinspre partea junglei. Dinspre sectorul 
unsprezece-doisprezece se aude un cor 
neplăcut de păcănituri, probabil scoase de 
vreun soi malefic de insecte. Dar indiferent ce 
ar produce sunetele se limitează la teritoriul 
junglei, iar noi ocolim acea parte a plajei, ca 
nu cumva insectele să nu aştepte decât un 
pas neglijent pentru a începe să mişune pe 
nisip. 

Nu ştiu cum de se mai ţine Johanna pe 

480 


picioare. De când au început Jocurile, n-a 
dormit decât vreo oră. Eu şi Peeta ne oferim 
să stăm primii de strajă, fiindcă suntem cei 
mai odihniţi, dar şi fiindcă vrem să petrecem 
un timp singuri. Ceilalţi adorm cât ai clipi, cu 
toate că Finnick are un somn agitat. Îl auzim 
murmurând din când în când numele lui 
Annie. 

Eu şi Peeta stăm pe nisipul umed, privind 
fiecare în altă parte, cu umărul şi şoldul meu 
drepte lipite de el. Eu supraveghez apa, şi el 
supraveghează jungla, ceea ce e de preferat 
pentru mine. Încă mă mai bântuie vocile 
gaiţelor-limbute şi, din nefericire, insectele nu 
le pot alunga. După o vreme, îmi odihnesc 
capul pe umărul lui Peeta. Îi simt degetele 
mângâindu-mi părul. 

— Katniss, spune el cu voce înceată, n-are 
rost să pretindem că nici unul dintre noi nu 
ştie ce urmăreşte celălalt. 

Nu, bănuiesc că nu, dar nu e nici amuzant 
să vorbim despre asta. Ei, oricum, nu pentru 
noi. Spectatorii din Capitoliu sunt probabil una 
cu scaunele lor, ca să nu scape nici măcar un 
amărât de cuvânt. 

— Habar n-am ce fel de înţelegere crezi tu 
că ai cu Haymitch, dar ar trebui să ştii că şi 
mie mi-a făcut promisiuni. 

Bineînţeles că ştiu şi asta. l-a spus lui Peeta 

481 


că mă vor păstra pe mine în viaţă, ca să nu 
devină suspicios. 

— De aceea, cred eu, putem presupune că 
minte pe unul dintre noi. 

Asta îmi atrage atenţia. O înţelegere dublă. 
O promisiune dublă. Şi numai Haymitch ştie 
care dintre ele e reală. Îmi salt capul şi 
întâlnesc ochii lui Peeta. 

— De ce-mi spui asta acum? 

— Fiindcă nu vreau să uiţi cât de diferit stau 
lucrurile pentru fiecare dintre noi. Dacă mori 
tu şi scap eu, pentru mine n-o să mai existe 
viaţă după întoarcerea în Districtul 12. Tu eşti 
toată viaţa mea, spune el. N-o să mai fiu 
fericit niciodată. Dau să-l contrazic, dar îmi 
pune un deget pe buze. Pentru tine e altfel. 
Nu vreau să spun că n-o să-ţi fie greu. Dar mai 
există alţi oameni pentru care merită să 
trăieşti. j 

Îşi scoate de la gât lanțul cu discul de aur. ÎI 
ţine în lumina Lunii, ca să pot vedea gaița- 
zeflemitoare. Pe urmă degetul lui mare 
alunecă pe o închizătoare pe care n-o 
observasem, şi capacul discului se ridică. Nu e 
masiv, aşa cum crezusem, e un medalion. lar 
înăuntru sunt fotografii. În dreapta, mama şi 
Prim, râzând. În stânga Gale. Zâmbind cu 
adevărat. 


În lume nu există nimic care m-ar putea 
482 


=> 


înfrânge în clipa asta mai repede decât cele 
trei chipuri. După tot ce am auzit după- 
amiază... e arma perfectă. 

— Familia ta are nevoie de tine, Katniss, 
spune Peeta. 

Familia mea. Mama. Sora mea. Şi pretinsul 
meu văr Gale. Dar ceea ce sugerează Peeta e 
limpede. Că Gale face cu adevărat parte din 
familia mea sau că va face parte într-o bună 
zi, dacă o să supraviețuiesc. Că o să mă mărit 
cu el. Aşa că Peeta îmi oferă viaţa şi pe Gale 
în acelaşi timp. Ca să ştiu că niciodată n-ar fi 
trebuit să mă îndoiesc de asta. Îmi oferă totul. 
lată ce vrea Peeta să primesc de la el. 

Aştept să pomenească despre copil, să-şi 
joace rolul în faţa camerelor, dar n-o face. Şi 
aşa ştiu că nimic din toate astea nu ţine de 
Jocuri. Că îmi spune adevărul despre 
sentimentele lui. 

— Nimeni n-are într-adevăr nevoie de mine, 
continuă el, şi în voce nu i se simte nici o 
urmă de autocompătimire. 

E adevărat că familia lui n-are nevoie de el. 
Îl vor jeli, aşa cum o vor face şi câţiva prieteni. 
Până şi Haymitch va trece peste asta, cu 
ajutorul unei cantităţi serioase de alcool. Imi 
dau seama că există o singură persoană care 
va rămâne cu o suferinţă fără leac dacă 


moare Peeta. Eu. 
483 


— Eu am, îi spun. Eu am nevoie de tine. 

Pare întors pe dos, respiră adânc, ca şi cum 
ar vrea să înceapă o argumentaţie lungă, iar 
asta nu e bine, nu e bine deloc, pentru că o să 
vorbească despre Prim, şi despre mama, şi 
despre toate celelalte şi o să fiu pur şi simplu 
derutată. Aşa că, înainte de a apuca să 
rostească vreun cuvânt, îi astup buzele cu un 
sărut. 

Am din nou senzaţia aceea. Cea pe care n- 
am mai avut-o decât o singură dată. Anul 
trecut, în grotă, când încercam să-l fac pe 
Haymitch să ne trimită mâncare. În timpul 
acelor Jocuri şi după încheierea lor l-am 
sărutat pe Peeta de vreo mie de ori. Dar 
numai un singur sărut m-a făcut să simt ceva 
clintindu-se în adâncul fiinţei mele. Unul 
singur m-a făcut să-mi doresc şi altele. Dar 
capul meu rănit a început să sângereze şi am 
fost nevoită să mă-ntind. 

De data asta nu ne poate întrerupe nimic, în 
afară de noi înşine. Şi, după vreo câteva 
încercări, Peeta îşi abandonează intenţia de a 
vorbi. Senzaţia din lăuntrul meu e tot mai 
arzătoare şi se răspândeşte, pornindu-mi din 
piept, coborându-mi prin trup şi străbătându- 
mi braţele şi picioarele, către toate 
extremităţile fiinţei mele. În loc să mă 


mulţumească, sărutările au efectul contrar, 
484 


sporindu-mi dorinţa. Credeam că sunt un soi 
de expert când e vorba despre foame, dar 
asta e cu desăvârşire altceva. 

Prima bubuitură a furtunii electrice - 
trăsnetul care loveşte copacul la miezul nopţii 
- e cea care ne readuce în simţiri. ÎI trezeşte şi 
pe Finnick. Se ridică în capul oaselor cu un 
țipăt ascuţit. li văd degetele afundându-se în 
nisip, ca şi cum arvrea să se convingă că, 
indiferent din ce coşmar s-ar fi trezit, nimic n- 
a fost real. 

— Nu mai pot să dorm, spune el. Unul dintre 
voi ar trebui să se odihnească. Abia acum 
pare să ne observe expresiile chipurilor, felul 
în care suntem înlănţuiţi unul în jurul altuia. 
Sau mai bine duceţi-vă amândoi. Pot sta de 
pază singur. 

Insă Peeta nu vrea să-l lase. 

— E prea periculos. Eu nu sunt obosit. 
Întinde-te tu, Katniss. 

Nu protestez, fiindcă am nevoie de somn 
dacă vreau să fiu de vreun folos în încercarea 
mea de a-l păstra în viaţă. Îl las să mă 
conducă alături de ceilalţi. Îmi pune la gât 
lanţul cu medalionul, apoi îşi odihneşte palma 
pe locul unde ar trebui să se afle copilul 
nostru. 

— Ştii, îmi spune, o să fii o mamă excelentă. 
Mă sărută pentru o ultimă oară şi se întoarce 

485 


lângă Finnick. 

Referirea la copil îmi dă de ştire că timpul în 
care ne-am desprins de Jocurile Foamei s-a 
încheiat. Că Peeta ştie că publicul se va 
întreba de ce nu şi-a folosit cel mai 
convingător argument din arsenal. Sponsorii 
trebuie manipulaţi. 

Dar când mă întind pe nisip mă întreb dacă 
n-ar putea însemna cumva mai mult. Un mod 
de a-mi reaminti că încă aş mai putea avea 
copii cu Gale? Ei bine, dacă asta a fost, atunci 
a fost o greşeală. În primul rând fiindcă nu s-a 
numărat niciodată printre planurile mele. Și 
apoi fiindcă, dacă unul dintre noi poate deveni 
părinte, oricine îşi dă seama că acela ar trebui 
să fie Peeta. 

În timp ce mă fură somnul, încerc să-mi 
imaginez lumea aceea, undeva în viitor, fără 
Jocuri, fără Capitoliu. Un loc aidoma luncii de- 
spre care i-am cântat lui Rue înainte de a-şi da 
sufletul. Unde copilul lui Peeta ar putea fi în 
siguranţă. 


486 


Chapter 25 


Când mă trezesc, sunt cuprinsă de o scurtă 
şi delicioasă fericire, cumva legată de Peeta. 
Bineînţeles că fericirea e o absurditate 
desăvârşită în acest moment, ţinând cont de 
viteza cu care se desfăşoară lucrurile. Peste 
încă o zi o să fiu moartă. Şi ăsta e cel mai 
favorabil scenariu, în cazul în care reuşesc să-i 
elimin pe toţi ceilalţi, inclusiv pe mine însămi, 
şi să-i aduc lui Peeta coroana de învingător la 
Jubileul Pacificării. Senzaţia e totuşi atât de 
neaşteptată şi de dulce încât mă agăţ de ea, 
fie şi numai pentru câteva clipe. Înainte ca 
nisipul grunjos, soarele fierbinte şi 
mâncărimea pielii să-mi impună revenirea la 
realitate. 

Toată lumea e deja în picioare şi priveşte 
coborârea unei paraşute către plajă. Mă alătur 
celorlalţi, asistând la o nouă livrare de pâine. 
Nu se deosebeşte cu nimic de cea primită azi- 
noapte. Douăzeci şi patru de chifle din 
Districtul 3. Ceea ce înseamnă că avem, cu 
totul, treizeci şi trei. Luăm fiecare câte cinci, 
lăsând opt de rezervă. N-o spune nimeni, dar 
celelalte opt se vor împărţi în mod egal între 
cei rămaşi după următorul deces. La lumina 


487 


zilei, gluma despre aceia dintre noi care vor 
mai fi pe-aici ca să mănânce chiflele şi-a 
pierdut cumva tot hazul. 

Cât timp ne mai putem păstra alianţa? Cred 
că nimeni nu se aştepta ca numărul 
tributurilor să scadă atât de repede. Dacă mă 
înşel închipuindu-mi că Peeta e protejat de 
ceilalţi? Dacă toate cele petrecute n-au fost 
decât simple coincidenţe sau dacă n-a fost 
vorba decât despre o strategie care să ne 
câştige încrederea şi să ne transforme într-o 
pradă uşoară, sau dacă eu nu înţeleg ce se 
petrece de fapt? Ei, în privinţa asta nu e loc 
pentru nici un dacă şi chiar nu pricep ce se- 
ntâmplă. 

Şi, dacă nu pricep, înseamnă că e timpul ca 
eu şi Peeta să plecăm de-aici. 

Mă aşez alături de el pe nisip şi îmi mănânc 
chiflele. Dintr-un anume motiv, mi-e greu să-l 
privesc. Poate din pricina sărutului de azi- 
noapte, deşi sărutările noastre nu sunt o 
noutate. Şi poate el nici măcar n-a simţit 
altceva decât de obicei. Poate fiindcă ştiu că 
ne-a mai rămas atât de puţin timp. Şi fiindcă 
ştiu că, în privinţa supravieţuirii în aceste 
Jocuri, scopurile noastre se bat cap în cap. 

După ce mâncăm, îl iau de mână şi îl trag 
către apă. 

— Vino. Te-nvăţ să-noţi. 

488 


Trebuie să ne-ndepărtăm de ceilalţi ca să 
putem vorbi despre plecarea noastră. O să fie 
complicat, fiindcă ne vom transforma 
instantaneu în ţinte imediat ce îşi vor da 
seama că rupem alianţa. 

Dacă aş vrea cu adevărat să-l învăţ să 
înoate, l-aş pune să-şi scoată centura care îl 
ţine la suprafaţă, dar ce importanţă are asta 
acum? Îi arăt mişcările de bază şi îl las să 
exerseze foindu-se încoace şi încolo prin apa 
adâncă până la brâu. La început o văd pe 
Johanna urmărindu-ne cu atenţie, dar în cele 
din urmă îşi pierde interesul şi se duce să 
tragă un pui de somn. Finnick împleteşte o 
plasă nouă din liane, iar Beetee îşi face de 
lucru cu bobina lui. Ştiu c-a sosit momentul. 

În timp ce Peeta înoată descopăr ceva. 
Crustele care mi-au rămas încep să se 
jupoaie. Le curăţ frecându-mă uşor cu o mână 
de nisip în susul şi în josul braţului, dând la 
iveală pielea nouă şi curată de dedesubt. 

Îi spun lui Peeta să-şi înceteze exerciţiile, cu 
pretextul că-i arăt cum să scape de crustele 
care dau mâncărimi, şi în timp ce ne curăţăm 
aduc vorba despre fuga noastră. 

— Uite, am rămas numai opt. Cred că e 
timpul să plecăm, îi spun pe şoptite, deşi mă 
îndoiesc că vreunul dintre celelalte tributuri ne 


poate auzi. 
489 


El dă din cap şi realizez că se gândeşte la 
propunerea mea. Cântăreşte şansele, vrând 
să-şi dea seama dacă vor fi în favoarea 
noastră. 

— Îţi spun eu cum facem, zice apoi. Mai 
rămânem până când mor Brutus şi Enobaria. 
Cred că Beetee încearcă acum să pună la cale 
un soi de capcană pentru ei. iți promit că pe 
urmă plecăm. 

Nu sunt convinsă pe de-a-ntregul. Dar, dacă 
plecăm acum, o să fim urmăriţi de două 
grupuri de adversari. Poate chiar de trei, căci 
cine poate şti ce pune Chaff la cale? Plus 
ceasul, de care trebuie să ţinem cont. Şi apoi, 
mai este şi Beetee. Johanna l-a adus pentru 
mine şi, dacă plecăm, o să-l ucidă cu 
siguranţă. Dar brusc îmi dau seama că nu pot 
să-l apăr şi pe Beetee. Nu poate exista decât 
un singur învingător, şi acela trebuie să fie 
Peeta. Trebuie să accept asta. Trebuie să iau 
decizii gândindu-mă numai la supraviețuirea 
lui. 

— Bine, răspund. Stăm până când mor 
profesioniştii. Dar cu asta punem capăt. Mă 
răsucesc şi îi fac cu mâna lui Finnick. Hei, 
Finnick, hai în apă! Am descoperit cum să-ţi 
recapeţi frumuseţea! 

Ne curăţăm toţi trei crustele de pe trupuri, 


ajutându-ne unul pe altul ca să scăpăm de 
490 


cele de pe spate şi ieşim pe plajă fiind tot atât 
de rozalii cum e cerul. Ne acoperim cu un alt 
strat de unguent, fiindcă părem prea delicaţi 
pentru razele soarelui, dar pe pielea netedă 
nu arată nici pe jumătate atât de rău şi o să 
fie un camuflaj bun în junglă. 

Beetee ne strigă şi se dovedeşte c-a făcut 
într-adevăr un plan în timpul orelor când s-a 
jucat cu mosorul de sârmă. 

— Suntem, cred, cu toţii de acord că 
următoarea noastră treabă e să-i ucidem pe 
Brutus şi Enobaria, spune el pe un ton bine 
temperat. Mă îndoiesc că vor trece din nou la 
un atac deschis, acum, când sunt într-o 
asemenea inferioritate numerică. Presupun că 
am putea să le luăm urma, dar e o muncă 
istovitoare şi periculoasă. 

— Crezi că şi-au dat seama de povestea cu 
ceasul? întreb eu. 

— Dacă n-au făcut-o, o vor descoperi destul 
de curând. Poate nu tot atât de explicit ca noi. 
Dar trebuie să ştie că măcar o parte dintre 
zone sunt concepute pentru atacuri şi că 
atacurile se repetă după o schemă circulară. 
Cred că nu le-a scăpat nici faptul că ultima 
noastră luptă a fost întreruptă de intervenţia 
creatorilor-de-joc. Noi ştim că a fost o 
încercare de a ne dezorienta, dar ei se 


întreabă probabil ce sens a avut, iar asta îi 
491 


poate conduce, de asemenea, la descoperirea 
că arena e un ceas, zice Beetee. De-aia sunt 
de părere că avem cele mai mari şanse dacă 
ne instalăm propria capcană. 

— Stai, lasă-mă s-o trezesc pe Johanna, 
spune Finnick. O să turbeze dacă scapă ceva 
atât de important. 

— Sau nu, murmur eu. De vreme ce ea e 
turbată mai tot timpul, adaug în gând. Dar nu- 
| opresc, fiindcă şi pe mine m-ar cuprinde furia 
dacă, în momentul ăsta, aş fi exclusă când se 
face un plan. 

După ce ni se alătură şi ea, Beetee ne cere 
să ne îndepărtăm un pic ca să-i lăsăm loc să 
meşterească ceva în nisip. Desenează în 
grabă un cerc şi îl împarte în douăsprezece 
sectoare. E arena, dar nu conturată cu 
trăsăturile precise ale lui Peeta, ci cu liniile 
nesigure schiţate de un om a cărui minte e 
preocupată de alte probleme, mult mai 
complexe. 

— Dacă aţi fi Brutus şi Enobaria şi aţi şti 
ceea ce ştiţi despre junglă, unde v-aţi simţi cel 
mai în siguranţă? ne întreabă el. 

În vocea lui nu se simte nici o urmă de 
superioritate şi toată scena mă duce cu 
gândul la un profesor pe punctul de a le 
explica elevilor o lecţie nouă. Poate din cauza 


diferenţei de vârstă sau fiindcă Beetee e 
492 


probabil de o mie de ori mai inteligent decât 
oricare dintre noi, ceilalţi. 

— Aici, unde ne aflăm acum. Pe plajă, spune 
Peeta. E locul cel mai sigur. 

— Atunci de ce nu sunt pe plajă? zice 
Beetee. 

— Fiindcă aici suntem noi, se amestecă 
nerăbdătoare Johanna. 

— Exact, noi suntem aici, revendicând plaja. 
Aşa că, unde v-aţi duce? întreabă Beetee. 

Mă gândesc la jungla fatală, la plaja 
ocupată. 

— M-aş ascunde chiar la marginea junglei. 
Ca să pot fugi în cazul unui atac. Şi ca să-i pot 
spiona pe cei de pe plajă. 

— Şi ca să mănânc, spune Finnick. Jungla e 
plină de creaturi şi de plante stranii. Dar, 
urmărindu-i pe cei de pe plajă, aş ştii că hrana 
oferită de mare e sigură. 

Beetee ne zâmbeşte ca şi cum i-am fi 
depăşit aşteptările. 

— Da, perfect. V-aţi dat seama. Acum iată 
ce propun eu: o lovitură la ora douăsprezece. 
Ce se întâmplă exact la amiază şi la miezul 
nopţii? 

— Trăsnetul loveşte copacul, răspund eu. 

— Da. De aceea propun ca, după trăsnetul 
de la amiază, dar înainte de cel de la miezul 


nopţii, să întindem sârma mea de la copacul 
493 


ăla până la apa sărată, care este, fireşte, un 
foarte bun conducător de electricitate. Când 
loveşte trăsnetul, curentul va călători prin 
sârmă, ajungând nu numai în apă, ci şi pe 
plaja din jur, care va fi încă umedă după valul 
de la ora zece. Oricine se va afla în contact cu 
aceste suprafeţe în momentul respectiv va fi 
electrocutat, spune Beetee. 

Urmează o pauză lungă, timp în care ne 
gândim cu toţii la planul lui Beetee. Mie mi se 
pare oarecum fantastic, aproape imposibil. 
Dar de ce? Eu însămi am pus mii de capcane. 
Nu e asta doar o capcană mai mare, dar cu 
elemente ştiinţifice? Cum de o putem pune la 
îndoială noi, tributurile deprinse doar să facă 
rost de peşte, de lemn şi de cărbune? Ce ştim 
noi despre utilizarea electricităţii provenite din 
cer? 

Peeta tatonează terenul. 

— Beetee, sârma asta poate fi cu-adevărat 
un atât de bun conductor electric? Arată atât 
de fragilă, încât te temi să nu se topească 
instantaneu. 

— Oh, o să reziste. Dar nu înainte de a trece 
curentul prin ea. De fapt, o să acţioneze ca un 
fel de siguranţă. Cu excepţia faptului că va fi 
străbătută de curent, răspunde Beetee. 

— De unde ştii? întreabă Johanna, evident 


nicidecum convinsă. 
494 


— Pentru că eu am inventat-o, zice Beetee, 
părând uşor surprins. Nu e sârmă în 
adevăratul sens al cuvântului. Nici trăsnetul 
nu e natural, nici copacul nu e copac 
adevărat. Tu, Johanna, te pricepi la copaci mai 
bine decât noi toţi. Ar fi fost distrus până 
acum, nu-i aşa? 

— Da, spune ea, posomorâtă. 

— Nu fiţi îngrijoraţi din cauza sârmei - o să 
facă exact ce spun eu, ne asigură Beetee. 

— Şi noi unde-o să fim când se-ntâmplă 
toate astea? întreabă Finnick. 

— În junglă, destul de sus ca să ne punem la 
adăpost, răspunde Beetee. 

— Atunci nici profesioniştii nu vor fi în 
pericol, dacă nu se vor afla în apropierea apei, 
subliniez eu. 

— E adevărat, zice Beetee. 

— Dar toate vieţuitoarele din mare se vor 
prăji, spune Peeta. 

— Probabil mai mult decât atât, răspunde 
Beetee. Presupun că vom distruge definitiv 
această sursă de hrană. Dar tu, Katniss, poţi 
găsi alte lucruri comestibile în junglă, nu-i 
aşa? 

— Da. Nuci şi şobolani, spun eu. Şi avem 
sponsori. 

— Bine, atunci. Nu văd o problemă în asta, 


declară Beetee. Dar suntem aliaţi şi va fi 
495 


nevoie de toate eforturile noastre, aşa că voi 
patru trebuie să hotărâți dacă facem sau nu 
încercarea. 

Suntem ca nişte copii de şcoală. Cu 
desăvârşire incapabili să-i contestăm teoria 
aducând alte argumente în afara celor mai 
elementare griji ale noastre, dintre care cele 
mai multe nici măcar n-au vreo legătură cu 
planul lui. Mă uit la chipurile derutate ale 
celorlalţi. 

— De ce nu? spun eu. Dacă dă greş, nu se 
întâmplă nimic rău. Dacă funcţionează, avem 
o şansă rezonabilă de a-i ucide pe cei doi. Şi, 
chiar dacă nu omorâm decât vieţuitoarele din 
mare, nici cei doi nu le mai pot folosi drept 
sursă de hrană. 

— Eu zic să-ncercăm. Katniss are dreptate, 
mă susţine Peeta. 

Finnick se uită la Johanna şi înalţă din 
sprâncene. N-o să meargă mai departe fără 
ea. 

— Bine, spune ea în cele din urmă. E oricum 
mai bine decât să-i hăituim prin junglă. Şi mă- 
ndoiesc că ne-ar putea ghici planul, de vreme 
ce abia dacă-l înţelegem noi înşine. 

Beetee vrea să inspecteze copacul lovit de 
trăsnet înainte de a-l include în montaj. 
Judecând după soare, e în jur de nouă 


dimineaţa. Oricum trebuie să ne părăsim în 
496 


curând plaja. Aşa că ridicăm tabăra, 
traversăm nisipul care mărgineşte sectorul 
fulgerelor şi ne îndreptăm către junglă. Beetee 
e încă prea slăbit ca să urce singur râpa, aşa 
că Finnick şi Peeta îl cară cu rândul. O las pe 
Johanna în frunte fiindcă drumul către copac 
urcă aproape în linie dreaptă şi îmi închipui că 
nu se poate abate prea mult. In plus, eu pot 
face mai mult prăpăd cu o tolbă de săgeți 
decât ea cu două securi, aşa că sunt cea mai 
potrivită ca să închei coloana. 

Aerul dens şi înăbuşitor mă apasă. De când 
au început Jocurile, ne-a învăluit în 
permanenţă. Aş vrea ca Haymitch să nu ne 
mai trimită pâinea aia din Districtul 3, ci tot 
pâine din Districtul 4, pentru că în ultimele 
două zile am transpirat găleți întregi şi, cu 
toate că am mâncat peşte, tânjesc după ceva 
sărat. O bucată de gheaţă ar fi o altă idee 
bună sau nişte apă rece de băut. Sunt 
recunoscătoare pentru lichidul din copaci, dar 
are aceeaşi temperatură ca apa mării şi ca 
aerul, temperatura celorlalte tributuri şi a 
mea. Suntem cu toţii o tocană imensă, 
călduţă. 

Când ne apropiem de copac, Finnick 
propune să preiau conducerea. 

— Katniss poate auzi câmpul de forţă, le 


explică el lui Beetee şi Johannei. 
497 


— Îl aude? întreabă Beetee. 

— Numai cu urechea refăcută de Capitoliu, 
spun eu. 

Ghici pe cine nu pot păcăli cu povestea 
asta? Pe Beetee. Pentru că-şi aduce cu 
siguranţă aminte că mi-a arătat cum se poate 
observa un câmp de forţă şi poate e oricum 
imposibil să auzi un asemenea câmp. Dar, din 
indiferent ce motiv, nu-mi pune vorbele la 
îndoială. 

— Atunci să meargă neapărat Katniss 
înainte, spune el, întrerupându-se o clipă ca 
să-şi şteargă o dâră de aburi de pe ochelari. 
Cu câmpurile de forţă nu-i de glumit. 

Copacul lovit de trăsnet e de neconfundat, 
fiindcă se înalţă cu mult deasupra celorlalţi. 
Găsesc o mână de nuci şi le cer tuturor să 
aştepte în timp ce urc încet râpa, aruncându- 
le rând pe rând în faţa mea. Dar văd câmpul 
de forţă aproape imediat, chiar înainte ca una 
dintre nuci să-l lovească, pentru că nu e la 
mai mult de cincisprezece metri distanţă. 
Măturând cu privirea frunzişul dinaintea mea, 
întrezăresc pătratul unduitor sus, în dreapta. 
Arunc o nucă drept înainte şi o aud sfârâind, 
ceea ce îmi oferă o confirmare. 

— Staţi mai jos de copacul trăsnit, le spun 
celorlalţi. 

Ne împărţim sarcinile. Finnick îl păzeşte pe 

498 


Beetee, care studiază copacul, Johanna 
găureşte un alt copac, pentru apă, Peeta 
adună nuci, iar eu vânez prin apropiere. 
Şobolanii de copac par să nu se teamă de 
oameni, aşa că dobor trei cu uşurinţă. 
Zgomotul valului de la ora zece îmi aduce 
aminte că trebuie să mă întorc, aşa că mă 
alătur celorlalţi şi îmi curăţ prada. Pe urmă 
trasez o linie în ţărână, la vreo doi metri 
depărtare de câmpul de forţă, pentru a ne 
aduce aminte să păstrăm distanţa, iar eu şi 
Peeta ne aşezăm ca să prăjim nuci şi să 
frigem bucățele din carne de şobolan. 

Beetee continuă să se foiască, făcând ceva 
ce doar el ştie, măsurători sau altceva de 
genul ăsta. La un moment dat, rupe o fâşie 
din scoarță, ni se alătură şi o aruncă în câmpul 
de forţă. Bucata ricoşează şi cade pe pământ, 
incandescentă. Peste câteva clipe îşi recapătă 
culoarea iniţială. 

— Ei, aşa se explică multe, zice Beetee. 

Mă uit la Peeta şi trebuie să-mi muşc buza 
ca să-mi înăbuş râsul, de vreme ce astanueo 
explicaţie pentru nimeni, în afară de Beetee. 

E momentul când auzim păcăniturile 
înălțându-se din sectorul de alături. Înseamnă 
că e ora unsprezece. Zgomotul e mult mai 
puternic în junglă decât azi-noapte, pe plajă. 
Stăm toţi cu urechile încordate la maximum. 

499 


— Nu e de natură mecanică, spune hotărât 
Beetee. 

— Cred că sunt insecte, spun eu. Poate 
cărăbuşi. 

— Ceva cu cleşti, adaugă Finnick. 

Sunetul devine mai puternic, parcă alertat 
de cuvintele noastre şoptite şi de apropierea 
cărnii vii. Pariez că, indiferent ce creatură ar 
scoate pocnetele alea, ne poate dezgoli până 
la os în câteva secunde. 

— Oricum ar trebui să plecăm de-aici, spune 
Johanna. A mai rămas mai puţin de o oră până 
când încep fulgerele. 

Insă nu mergem prea departe. Numai până 
la copacul identic din sectorul ploii-de-sânge. 
Facem un soi de picnic, aşezându-ne pe 
pământ, mâncând hrana oferită de junglă şi 
aşteptând trăsnetul care anunţă amiaza. La 
cererea lui Beetee, mă urc în bolta de frunze 
când păcăniturile încep să devină tot mai 
anemice. Când loveşte fulgerul, lumina e 
orbitoare, chiar şi aici, sub soarele strălucitor. 
Cuprinde în întregime copacul îndepărtat, 
învăluindu-l într-o incandescenţă alb- 
albăstruie şi făcând să trosnească aerul din 
jur, încărcat de electricitate. Cobor şi îi 
raportez lui Beetee ce am descoperit, iar el 
pare mulţumit, deşi descrierea mea nu sună 
prea ştiinţific. 

500 


Ne întoarcem pe plaja de la ora zece pe un 
drum ocolit. Nisipul e moale şi umed, spălat 
de valul care l-a măturat de curând. În esenţă, 
Beetee ne lasă liberi toată după-amiaza, în 
timp ce el se ocupă de bobină. De vreme ce e 
arma lui, iar noi, ceilalţi, nu putem decât să ne 
plecăm cu desăvârşire în faţa cunoştinţelor 
sale, avem sentimentul ciudat că am scăpat 
de la şcoală mai devreme. Mai întâi dormim 
cu schimbul în zona umbroasă de la marginea 
junglei, dar, către sfârşitul după-amiezii, toată 
lumea e trează şi agitată. Fiindcă asta ar 
putea fi ultima noastră ocazie de a mânca 
fructe de mare, hotărâm să facem un soi de 
ospăț. Sub îndrumarea lui Finnick, vânăm 
peşti cu sulița şi adunăm scoici, ba chiar ne 
scufundăm după stridii. Această ultimă parte 
îmi place cel mai mult, nu fiindcă m-aş da în 
vânt după ele. Nu le-am gustat decât o 
singură dată, la Capitoliu, şi atunci n-am putut 
să trec peste neplăcerea de a le simţi atât de 
vâscoase. Dar în adâncul mării e frumos, ca şi 
cum ai fi în altă lume. Apa e foarte limpede şi 
fundul nisipos e împodobit de bancuri de peşti 
strălucitor colorați şi de plante de mare 
ciudate. 

Johanna stă de pază în timp ce eu, Finnick şi 
Peeta curăţăm şi aranjăm roadele culese. 


Peeta tocmai a deschis cu greu una dintre 
501 


scoici, când îl aud izbucnind în râs. 

— Hei, uitaţi-vă la asta! 

Ţine în mână o perlă lucioasă, fără cusur, de 
dimensiunea unui bob de mazăre. 

— Ştii, dacă supui cărbunele unei presiuni 
suficiente, se transformă în perle, îi spune lui 
Finnick, cu toată seriozitatea. 

— Nu, nu e aşa, răspunde Finnick, fără 
interes. 

Dar eu simt o sfâşiere când îmi amintesc că 
aşa ne-a prezentat o Effie neinformată în faţa 
oamenilor din Capitoliu, anul trecut, înainte de 
a ne fi cunoscut cineva. Drept cărbuni 
preschimbaţi în perle sub apăsarea unei vieţi 
prea grele. Frumuseţe răsărită din durere. 

Peeta spală perla în apă şi mi-o întinde. 

— Pentru tine. 

O ţin în mână şi îi studiez suprafaţa irizată în 
lumina soarelui. Da, o s-o păstrez. O să-mi fie 
alături în puţinele ore de viaţă care mi-au mai 
rămas. Acest ultim dar primit de la Peeta. 
Singurul pe care-l pot accepta cu adevărat. 
Poate c-o să-mi dea putere în cele din urmă 
clipe. 

— Mulţumesc, spun, închizându-mi pumnul 
în jurul ei. 

Privesc cu detaşare în ochii albaştri ai 
omului care e acum cel mai important dintre 


adversarii mei, cel care vrea să mă păstreze în 
502 


viaţă cu preţul vieţii lui. Şi îmi promit că-i voi 
zădărnici planul. 

Ochii aceia care privesc într-ai mei cu atâta 
intensitate îşi pierd treptat vioiciunea, de 
parcă mi-ar fi citit gândurile. 

— Medalionul n-a dat rezultate, nu-i aşa? 
spune Peeta, deşi Finnick e chiar lângă noi, 
deşi îl poate auzi toată lumea. Katniss? 

— Ba da, îi răspund. 

— Dar nu aşa cum doream eu, zice el, 
privind în altă parte. 

După care nu se mai uită decăt la stridii. 

Când suntem gata să ne aşezăm la masă, 
apare o paraşută, cu două suplimente ale 
ospăţului. Un mic vas cu un sos roşu, picant, şi 
un alt set de chifle din Districtul 3. Bineînţeles 
că Finnick se grăbeşte să le numere. 

— Tot douăzeci şi patru, spune el. 

Prin urmare treizeci şi două. Aşa că luăm 
fiecare câte cinci, lăsând şapte, care nu se vor 
mai împărţi niciodată egal între mai multe 
persoane. Pâinea rămasă e pentru un singur 
om. 

Peştele sărat, scoicile suculente. Până şi 
stridiile par mai gustoase, înmuiate în sos. Ne 
ghiftuim până când nimeni nu mai poate 
înghiţi nici măcar o îmbucătură şi tot mai 
rămân resturi, însă nu vor rezista fără să se 


altereze, aşa că aruncăm toată mâncarea de 
503 


prisos înapoi, în apă, ca să n-o găsească 
profesioniştii după plecarea noastră. Nimeni 
nu se sinchiseşte de cochilii. O să le curețe 
valul. 

Nu ne mai rămâne decât să aşteptăm. Eu şi 
Peeta stăm pe mal, mână în mână, fără 
cuvinte. El mi-a vorbit azi-noapte, dar nu m-a 
putut face să mă răzgândesc, iar orice aş 
spune eu n-o să-l facă pe el să se 
răzgândească. Vremea darurilor 
convingătoare a trecut. 

Insă eu am oricum perla, la loc sigur, alături 
de canea şi de medicament, în paraşuta 
legată de centura mea. Sper că va ajunge în 
Districtul 12. 

Mama şi Prim i-o vor înapoia cu siguranţă lui 
Peeta înainte de a-mi îngropa trupul. 


504 


Chapter 26 


Începe imnul, dar în seara asta pe cernue 
nici un chip. Spectatorii se vor agita, însetaţi 
de sânge. Capcana lui Beetee e totuşi 
suficient de promițătoare pentru ca de data 
asta creatorii-de-joc să nu apeleze la alte 
atacuri. Poate sunt pur şi simplu curioşi să 
vadă dacă o să funcţioneze. 

Când Finnick şi cu mine apreciem că e în jur 
de ora nouă, ne părăsim tabăra presărată de 
cochilii, traversăm plaja de la ora 
douăsprezece şi, sub lumina Lunii, începem în 
tăcere urcuşul câtre copacul trăsnit. Din cauza 
stomacurilor pline, ne simţim mai incomodaţi 
decât în timpul drumului de dimineaţă şi ni se 
taie mai repede răsuflarea. Încep să am 
regrete pentru ultima duzină de stridii. 

Beetee îl roagă pe Finnick să-l ajute, iar noi, 
ceilalţi, stăm de pază. Derulează metri după 
metri de sârmă chiar înainte de a o fixa de 
copac. Îl pune pe Finnick s-o lege strâns în 
jurul unei crengi rupte şi s-o lase înapoi pe 
pământ. Stau amândoi de o parte şi de alta a 
copacului, dând mosorul de la unul la altul în 
timp ce înfăşoară iarăşi şi iarăşi sârma în jurul 
trunchiului. La început par s-o facă la voia 


505 


întâmplării, apoi desluşesc un model, un soi 
de labirint complicat, vizibil în lumina Luniiîn 
partea lui Beetee. Mă întreb dacă modul în 
care e plasată sârma are vreo importanţă sau 
dacă e pur şi simplu o metodă de a îndemna 
publicul să-şi fabrice propriile scenarii. Fac 
pariu că majoritatea spectatorilor nu ştiu cu 
nimic mai mult decât mine despre 
electricitate. 

Munca din jurul trunchiului se încheie exact 
când auzim că începe să se prăvălească valul. 
Nu mi-am dat niciodată seama în ce moment 
dintre zece şi unsprezece ţâşneşte. Trebuie să 
existe un interval în care se acumulează apa, 
apoi apare valul în sine, după care urmează 
efectele dezastrului. Dar cerul îmi spune că e 
zece şi jumătate. 

Asta e clipa în care ne dezvăluie Beetee 
restul planului. Pentru că noi ne mişcăm cel 
mai repede printre copaci, vrea ca eu şi 
Johanna să ducem bobina prin junglă, 
desfăşurând sârma pe măsură ce înaintăm. 
Trebuie s-o întindem de-a latul plajei de la ora 
douăsprezece, aruncând apoi mosorul metalic, 
cu oricâtă sârmă o să mai rămână, cât mai 
adânc în apă şi asigurându-ne că se scufundă. 
Şi apoi să fugim către junglă. Dacă plecăm 
acum, chiar acum, am putea-o face fără nici 


un risc. 
506 


— Vreau să merg cu ele, să le protejez, 
spune imediat Peeta. 

După episodul cu perla, ştiu că îşi doreşte 
mai mult decât oricând să nu mă scape din 
ochi. 

— Te mişti prea încet. În plus, am nevoie de 
tine în capătul ăsta. Protecţia o s-o asigure 
Katniss, zice Beetee. N-avem timp pentru 
dezbateri, îmi pare rău. Dacă fetele vor să 
ajungă acolo vii, trebuie să plece acum. 

Îi întinde mosorul Johannei. Nu-mi place 
planul mai mult decât lui Peeta. Cum îl pot 
apăra de la distanţă? Dar Beetee are dreptate. 
Cu piciorul lui, Peeta e prea lent ca s-ajungă la 
timp la baza pantei. Eu şi Johanna suntem cele 
mai iuți şi ne păstrăm cel mai bine echilibrul 
pe solul junglei. Nu mă pot gândi la nici o altă 
variantă plauzibilă. Şi, dacă mai am încredere 
în altcineva în afară de Peeta, atunci acela e 
Beetee. 

— E OK, îi spun lui Peeta. Aruncăm mosorul 
şi ne-ntoarcem imediat înapoi. 

— Nu în zona fulgerelor, îmi reaminteşte 
Beetee. Îndreptaţi-vă către copacul din 
sectorul unu-două. Dacă sunteţi în criză de 
timp, deplasaţi-vă cu un sector mai încolo, 
însă nici măcar să nu vă treacă prin cap să vă- 
ntoarceţi pe plajă până ce nu evaluez eu 


rezultatele. 
507 


lau faţa lui Peeta în mâini. 

__— Nu-ţi face griji. Ne vedem la miezul nopţii. 
Il sărut şi, înainte de a avea timp să obiecteze, 
mă desprind de el şi mă întorc spre Johanna. 

— Gata? 

— De ce nu? răspunde ea, ridicând din 
umeri. 

E clar că gândul de a forma amândouă o 
echipă n-o încântă mai mult decât pe mine, 
dar suntem prinşi cu toţii în capcana lui 
Beetee. 

— Tu stai cu ochi-n patru, eu derulez, pe 
urmă putem face cu schimbul. 

Fără să mai stăm la discuţii o pornim în josul 
râpei. De fapt, vorbim foarte puţin. Ne mişcăm 
destul de repede, una mânuind mosorul, 
cealaltă fiind cu ochii în patru. Cam pe la 
jumătatea pantei, auzim păcăniturile 
răsunând tot mai puternic, semn că a trecut 
de ora unsprezece. 

— Am face bine să ne grăbim, zice Johanna. 
Vreau să pun o distanţă cât mai mare între 
mine şi apa aia înainte de a lovi fulgerul. 
Pentru cazul că Scurtcircuit a greşit cumva 
vreun calcul. 

— lau eu mosorul o vreme, spun. 

E mai greu să întinzi sârma decât să stai de 
veghe, şi ea a făcut asta mult timp. 

— Poftim, încuviinţează, întinzându-mi-l. 

508 


Suntem încă amândouă cu mâinile pe cilindrul 
de metal când se simte o vibraţie uşoară. 
Auriu şi subţire, firul de deasupra coboară 
dintr-un salt către noi, adunându-se în bucle 
încâlcite şi încolăcindu-ni-se în jurul 
încheieturilor. Pe urmă capătul retezat ne 
şerpuieşte la picioare. 

Nu e nevoie decât de o secundă ca să ne 
dăm seama de întorsătura bruscă a 
evenimentelor. Schimb o privire cu Johanna, 
dar nici una dintre noi nu trebuie s-o spună. 
Cineva aflat la o distanţă destul de mică 
deasupra noastră a tăiat sârma. Şi poate 
ajunge la noi în orice clipă. 

Mâna mi se eliberează dintre sârme şi abia 
s-a strâns în jurul penelor unei săgeți când 
cilindrul de metal mă izbeşte în cap dintr-o 
parte. Următorul lucru pe care îl ştiu e că zac 
pe spate printre lujeri, cu o durere cumplită în 
tâmpla stângă. Ceva nu e în regulă cu ochii 
mei. Vederea mi se înceţoşează, când 
pierzându-şi, când regăsindu-şi focalizarea în 
timp ce mă încordez, străduindu-mă să 
contopesc într-una singură cele două luni care 
plutesc pe cer. Mi-e greu să respir şi îmi dau 
seama că Johanna stă pe pieptul meu, 
ţintuindu-mi umerii la pământ cu genunchii. 

Ceva mă înjunghie în antebraţul stâng. 


Încerc să mă smucesc, dar sunt încă atât de 
509 


neputincioasă. Johanna îmi afundă ceva în 
carne, probabil vârful cuţitului, răsucindu-l. 
Urmează o senzaţie chinuitoare de sfâşiere şi 
de căldură ce mi se prelinge în josul 
încheieturii, umplându-mi palma. Ea mă 
pocneşte peste braţ, măturându-l cu o 
lovitură, şi îmi acoperă jumătate din faţă cu 
propriul meu sânge. 

— Stai jos acolo! şuieră. 

Greutatea ei îmi părăseşte trupul şi acum 
rămân singură. 

Stai jos acolo? mă gândesc. Ce e? Ce se-n- 
tâmplă? Închid ochii, excluzând realitatea 
contradictorie şi încercând să dau sens 
situaţiei în care mă aflu. 

Nu mă pot gândi decăt la Johanna 
îmbrâncind-o pe Wiress pe plajă. Stai jos acolo 
şi potoleşte-te, se poate? Dar n-a atacat-o pe 
Wiress. Nu aşa. Şi, oricum, eu nu sunt Wiress. 
Nu sunt Ţăcăneală. Stai jos acolo şi potoleşte- 
te, se poate? îmi răsună în minte. 

Paşi apropiindu-se. Două perechi de 
picioare. Călcând apăsat, neîncercând să-şi 
ascundă prezenţa. 

Vocea lui Brutus. 

— E ca şi moartă! Haide, Enobaria! 

Paşi îndepărtându-se în noapte. 

Aşa e? Căutând un răspuns, îmi pierd şi îmi 
regăsesc rând pe rând cunoştinţa. Sunt ca şi 

510 


moartă? Nu mă aflu în situaţia de a aduce 
argumente care să susţină contrariul. De fapt, 
gândirea raţională e un efort. Ştiu un singur 
lucru. Johanna m-a atacat. M-a pocnit în cap 
cu cilindrul ăla. Mi-a tăiat braţul, probabil 
făcându-le venelor şi arterelor mele un rău 
ireparabil, apoi, înainte de a apuca să mă 
ucidă, au apărut Brutus şi Enobaria. 

Alianţa s-a încheiat. Probabil că Finnick şi 
Johanna s-au înţeles să se-ntoarcă împotriva 
noastră în noaptea asta. Ştiam că trebuia să fi 
plecat azi-dimineaţă. Nu ştiu de ce parte se 
află Beetee. Dar eu sunt o pradă uşoară, aşa 
cum e şi Peeta. 

Peeta! Deschid brusc ochii, cuprinsă de 
panică. Peeta aşteaptă în vârful dealului, 
lângă copac, nebănuind nimic şi cu garda jos. 
Poate Finnick l-a omorât deja. 

- Nu, şoptesc. 

Profesioniştii au tăiat sârma de la o mică 
distanţă. Finnick, Beetee şi Peeta... n-au de 
unde să ştie ce se petrece aici. Se pot doar 
întreba ce s-a întâmplat, de ce nu mai e 
tensionată sârma sau poate chiar a zvâcnit 
înapoi, către copac. lar ăsta, în sine, ar putea 
fi un semnal, îndemnul de a ucide, nu-i aşa? 
Cu siguranţă Johanna a fost cea care a decis 
că e momentul s-o rupă cu noi. Să mă 
omoare. Să fugă de profesionişti. Apoi să se 

511 


lupte cu Finnick cât mai curând cu putinţă. 

Nu ştiu. Nu ştiu. Ştiu doar că trebuie să mă- 
ntorc la Peeta şi să-l păstrez în viaţă. Am 
nevoie de fiecare dram de voinţă ca să mă 
salt în şezut şi să mă ridic în picioare 
agăţându-mă de un copac. Noroc că am de ce 
să mă ţin, fiindcă jungla se înclină într-o parte 
şi într-alta. Fără nici un avertisment, mă aplec 
şi vomit fructele de mare de la ospăț, fără să 
mă opresc înainte de a ieşi din mine şi ultima 
stridie. Lipicioasă de sudoare şi tremurând, 
îmi evaluez starea fizică. 

Când îmi ridic braţul rănit, sângele îmi 
împroaşcă faţa, şi lumea se leagănă încă o 
dată alarmant, îmi strâng cu putere pleoapele 
şi mă agăţ de copac până când totul pare să-şi 
regăsească un oarecare echilibru. Fac câţiva 
paşi prudenţi către un alt copac de alături, 
smulg nişte muşchi şi îmi bandajez strâns 
braţul, fără să-mi mai examinez rana. E mai 
bine. E cu siguranţă mai bine dacă n-o văd. 
Apoi îmi las mâna să-mi atingă cercetătoare 
lovitura de la cap. Dau de o umflătură uriaşă, 
dar de foarte puţin sânge. Ceva din interior a 
avut evident de suferit, dar nu par în pericol 
să sângerez până la moarte. Cel puţin nu din 
rana aia. 

Imi şterg palmele cu muşchi şi strâng arcul 


între degetele tremurătoare ale mâinii 
512 


vătămate. Potrivesc crestătura unei săgeți pe 
coardă. Imi silesc picioarele să urce râpa. 

Peeta. Ultima mea dorinţă. Promisiunea 
mea. Să-l ţin în viaţă. Îmi mai vine inima la loc 
când realizez că trăieşte încă, fiindcă nu s-a 
auzit nici o lovitură de tun. Poate Johanna 
acţionează de una singură, ştiind că Finnick o 
să treacă de partea ei odată ce îşi va dezvălui 
clar intenţiile. Cu toate că mi-e greu să 
ghicesc ce se petrece între cei doi. Mă 
gândesc cum s-a uitat la ea, aşteptând o 
confirmare înainte de a fi de acord să ajute la 
instalarea capcanei lui Beetee. E vorba despre 
o alianţă mult mai solidă, bazată pe ani de 
prietenie şi cine ştie pe mai ce. De aceea, 
dacă Johanna s-a întors împotriva mea, n-ar 
trebui să mai am încredere în Finnick. 

Ajung la concluzia asta înainte de a auzi pe 
cineva alergând în josul râpei, către mine. Nici 
Peeta, nici Beetee nu s-ar putea mişca în 
ritmul ăsta. Mă ghemuiesc în spatele perdelei 
de liane, ascunzându-mă exact la timp. 
Finnick îmi zboară pe alături, cu pielea 
întunecată de alifie, sărind printre tufişuri ca 
un cerb. Locul unde am fost atacată intră 
curând în raza lui vizuală, probabil zăreşte 
sângele. 

— Johanna! Katniss! strigă el. 

Stau nemişcată până când dispare în 

513 


direcţia în care au luat-o Johanna şi 
profesioniştii. 

Mă mişc cât de repede pot fără a trimite 
lumea într-un vârtej. Capul îmi zvâcneşte în 
ritmul grăbit al bătăilor inimii. Probabil incitate 
de mirosul sângelui, insectele păcănesc tot 
mai tare până când în urechi îmi răsună un 
vâjâit neîntrerupt. Nu, stai. Poate îmi ţiuie 
urechile din cauza loviturii. O să fie imposibil 
să-mi dau seama înainte de a amuţi insectele, 
dar când vor amuţi vor începe fulgerele. 
Trebuie să mă mişc mai repede. Trebuie să 
ajung la Peeta. 

Lovitura de tun mă opreşte brusc. Cineva a 
murit. Ştiu că acum, când alergăm toţi în toate 
părţile, înarmaţi şi speriaţi, ar putea fi oricine. 
Şi, indiferent cine, cred că moartea sa va 
declanşa un soi de încăierare generală în 
noapte. Toţi vor ucide mai întâi şi apoi se vor 
întreba de ce-au făcut-o. Îmi silesc picioarele 
să alerge. 

Ceva mi se agaţă de glezne şi cad lată la 
pământ. Mă simt înconjurată, încâlcită în fibre 
tăioase. O plasă! Probabil una dintre cele 
fanteziste, împletite de Finnick, plasată astfel 
încât să mă prindă în cursă, iar el trebuie să 
fie pe-aproape, cu tridentul în mână. Mă zbat 
o vreme, nereuşind decât să strâng plasa mai 


tare în jurul meu, apoi o întrezăresc în lumina 
514 


Lunii. Îmi ridic derutată braţul şi văd că e 
înfăşurat în fire aurii, licăritoare. Nu e una 
dintre plasele lui Finnick, e sârma lui Beetee. 
Mă ridic cu grijă în picioare şi descopăr că am 
fost înfăşurată în firul care s-a agăţat de un 
trunchi pe traseul său de întoarcere către 
copacul trăsnit. Mă eliberez încet din 
strânsoarea sârmei, ies din zona în care mă 
poate atinge şi îmi continui urcuşul. 

Partea bună e că n-am greşit drumul, că 
lovitura la cap nu m-a făcut să-mi pierd simţul 
orientării. Partea proastă e că sârma mi-a 
adus aminte de apropierea furtunii electrice. 
Încă mai aud insectele, dar oare nu cumva 
scot sunete din ce în ce mai firave? 

Am grijă ca buclele de sârmă să rămână la 
vreo doi metri în stânga mea, călăuzindu-mă 
în timp ce alerg, dar am mare grijă să nu le 
ating. 

Dacă insectele se aud din ce în ce mai slab 
şi urmează să lovească primul fulger, atunci 
toată energia sa se va scurge în josul sârmei 
şi oricine o va atinge va muri. 

Copacul îmi apare în faţa ochilor, cu 
trunchiul împodobit cu aur. Încetinesc, încerc 
să înaintez pe furiş, dar sunt pur şi simplu 
norocoasă fiindcă mă ţin pe picioare. Mă uit 
după vreo urmă lăsată de ceilalţi. Nimic. Aici 


nu e nimeni. 
515 


— Peeta? strig, cu voce scăzută. Peeta? 

Imi răspunde un geamăt uşor şi mă 
răsucesc, descoperind o siluetă care zace pe 
pământ, ceva mai sus de mine. 

— Beetee! exclam. 

Mă grăbesc să îngenunchez alături de el. 
Geamătul trebuie să fi fost involuntar. Nu e 
conştient, deşi nu văd nici o rană, cu excepţia 
unei tăieturi adânci sub îndoitura cotului. 
Inşfac o mână de muşchi din apropiere şi i-o 
bandajez cu stângăcie, timp în care încerc să-l 
trezesc. 

— Beetee! Beetee, se ce se-ntâmplă? Cine 
te-a rănit? Beetee! 

ÎI zgâlţâi aşa cum n-ar trebui zgâlţâit 
niciodată un rănit, dar nu ştiu ce altceva să 
fac. El geme din nou şi îşi ridică scurt o mână, 
ca să mă alunge. 

Atunci observ că ţine în pumn un cuţit, cred 
că unul dintre cele pe care le avea mai 
devreme Peeta, iar cuțitul e înfăşurat lejer în 
sârmă. Uluită, mă salt în picioare şi o ridic, 
confirmându-mi că e legată de copac. Am 
nevoie de o clipă ca să-mi aduc aminte de oa 
doua bucată de sârmă, mult mai scurtă, pe 
care Beetee a înfăşurat-o în jurul unei crengi 
şi a lăsat-o să atârne pe pământ chiar înainte 
de a-şi începe împletitura din jurul copacului. 


Mă gândisem că avea vreo semnificaţie din 
516 


punct de vedere electric, că fusese lăsată 
deoparte pentru a fi întrebuințată mai târziu. 
Dar n-a fost niciodată aşa, fiindcă aici sunt 
vreo douăzeci sau chiar douăzeci şi cinci de 
metri. 

Îmi încordez privirea, uitându-mă în susul 
dealului şi îmi dau seama că ne aflăm doar la 
câţiva paşi distanţă de câmpul de forţă. 
Pătratul demascator e acolo, sus şi în dreapta 
mea, exact cum era azi-dimineaţă. Ce-a făcut 
Beetee? A încercat realmente să înfigă cuțitul 
în câmpul de forţă, aşa cum a făcut Peeta 
dintr-o întâmplare? Şi care e rostul sârmei? 
Oare ăsta era planul lui de rezervă? Dacă nu 
reuşea să conducă electricitatea în apă, avea 
de gând să trimită energia fulgerului în 
câmpul de forţă? Şi, oricum, ce urmări ar fi 
avut asta? Niciunul? Foarte multe? Ne-ar fi 
prăjit pe toţi? Cred că un câmp de forţă 
trebuie să fie alcătuit, de asemenea, mai ales 
din energie. Cel de la Centrul de Antrenament 
era invizibil. 

Asta pare să oglindească într-un anume fel 
jungla. Dar l-am văzut întrerupân-du-se când a 
fost lovit de cuțitul lui Peeta şi de săgeata 
mea. Dincolo de el se află lumea reală. 

Urechile mele nu ţiuie. La urma urmelor, n- 
au fost decât insectele. O ştiu, fiindcă acum 


ele amuţesc cu repeziciune, iar eu nu mai aud 
517 


decât zgomotele junglei. Beetee nu-mi e de 
nici un folos. Nu-l pot face să-şi recapete 
cunoştinţa. Nu-l pot salva. Nu ştiu ce avea de 
gând cu cuțitul şi cu sârma, iar el nu-mi poate 
explica. Bandajul de muşchi de pe braţul meu 
e îmbibat de sânge şi n-are rost să mă 
amăgesc singură. Mă simt atât de slăbită încât 
o să leşin peste nu mai mult de câteva 
minute. Trebuie să mă îndepărtez de copacul 
asta şi... 

— Katniss! 

Aud vocea lui Peeta, deşi el e la mare 
distanță. Dar ce face? Până acum trebuie să-şi 
fi dat seama că toată lumea ne vânează. 

— Katniss! 

Nu-l pot apăra. Nu mă pot mişca destul de 
repede şi nu pot ajunge destul de departe, iar 
îndemânarea mea de ţintaş e în cel mai bun 
caz îndoielnică. Fac singurul lucru de care mă 
simt în stare ca să-i îndepărtez pe atacatori de 
el şi să-i atrag spre mine. 

— Peeta! Strig. Peeta! Sunt aici! Peeta! 

Da, o să-i atrag aici, oriunde în apropierea 
mea, departe de Peeta, dar spre mine şi spre 
copacul trăsnit, care va fi în curând el însuşi o 
armă. 

— Sunt aici! Sunt aici! 

El n-o să reuşească. Nu cu piciorul ăla şi nu 
noaptea. N-o să ajungă niciodată la timp. 

518 


— Peeta! 

Dă rezultate. Îi aud venind. Sunt doi. 
Rupând zgomotos crengile. Încep să mi se 
înmoaie genunchii şi mă prăbuşesc alături de 
Beetee, sprijinindu-mi greutatea pe călcâie. 
Cu arcul şi săgeata în poziţie de tragere. Dacă 
îi ucid, Peeta le va supravieţui celorlalţi? 

Enobaria şi Finnick ajung lângă copacul 
trăsnit. Nu mă pot vedea, aşa cum stau pe 
panta de deasupra lor, cu pielea camuflată de 
unsoare. lau la ochi gâtul Enobariei. Cu puţin 
noroc o s-o ucid. Finnick se va ghemui în dosul 
copacului, adăpostindu-se, exact când va lovi 
trăsnetul. Şi asta se poate întâmpla oricând. 
Insectele nu se mai aud decât foarte slab, 
când şi când. Pot să-i ucid. Pot să-i ucid pe 
amândoi. 

O altă lovitură de tun. 

— Katniss! 

Peeta mă strigă urlând. Dar de data asta nu- 
i răspund. Beetee încă mai răsuflă uşor alături 
de mine. Amândoi vom muri în curând. Finnick 
şi Enobaria vor muri, de asemenea. Peeta 
trăieşte. S-au auzit două lovituri de tun. 
Brutus, Johanna, Chaff. Doi dintre ei sunt deja 
morți. Asta o să-i lase lui Peeta un singur 
tribut de ucis. Este tot ce mai pot să fac. Un 
singur duşman. 


Duşman. Duşman. Cuvântul atrage după 
519 


sine o amintire recentă. O aduce în prezent. 
Privirea de pe chipul lui Haymitch. 

— Katniss, când o să fii în arenă... 
încruntarea, îndoiala. 

— Ce să fac? 

Imi aud propria voce sugrumându-se când 
mă zbârlesc din cauza vreunei acuzaţii 
nerostite. 

— Doar să nu uiţi cine e duşmanul, spune 
Haymitch. Asta-i tot. 

Ultimul lui sfat pentru mine. De ce ar trebui 
să-mi aduc aminte? Am ştiut întotdeauna cine 
e duşmanul. Cine ne înfometează, cine ne 
torturează şi cine ne ucide în arenă. Cine îi va 
ucide în curând pe toţi cei care-mi sunt dragi. 

Arcul îmi cade când pătrund înţelesul 
spuselor lui. Da, ştiu cine este duşmanul. Şi cu 
siguranţă nu e Enobaria. 

Văd în sfârşit cuțitul lui Beetee cu ochi 
limpezi. Mâinile mele tremurătoare fac să 
alunece sârma pe mâner, o răsucesc în jurul 
săgeţii, chiar deasupra penelor, şi o leg cu un 
nod învăţat la antrenament. 

Mă ridic şi mă întorc către câmpul de forţă, 
arătându-mă în întregime, dar fără să-mi mai 
pese. Făcându-mi griji doar în privinţa locului 
spre care trebuie să-mi trimit săgeata, spre 
care şi-ar îndrepta Beetee cuțitul dacă ar 


putea să decidă. Arcul mi se înclină spre 
520 


pătratul unduitor, spre defect, spre... cum i-a 
spus el în ziua aceea? Fisura din blindaj. Dau 
drumul săgeţii, o văd cum loveşte ţinta şi cum 
dispare, trăgând după ea firul de aur. 

Mi se face părul măciucă, şi fulgerul loveşte 
copacul. 

O străfulgerare albă alunecă în susul firului 
şi, preţ de o singură clipă, domul erupe într-o 
lumină albastră, orbitoare. Sunt azvârlită 
înapoi şi cad la pământ, cu trupul inert, 
paralizată, cu pleoapele încremenite şi ochii 
larg deschişi în timp ce asupra mea plouă cu 
frânturi de materie uşoară ca fulgul. Nu pot 
ajunge la Peeta. Nu pot nici măcar să-mi ating 
perla. Ochii mi se încordează, dornici să 
prindă o ultimă imagine a frumuseţii, pe care 
s-o iau cu mine. 

Chiar înainte de răbufnirea exploziei, 
descopăr o stea. 


521 


Chapter 27 


Totul pare să erupă în acelaşi timp. 
Pământul explodează într-o ploaie de noroi şi 
resturi de plante. Copacii izbucnesc în flăcări. 
Până şi cerul se umple de flori de lumină în 
culori strălucitoare. Nu pot pricepe de ce e 
bombardat până când îmi dau seama că 
acolo, sus, creatorii-de-joc trag focuri de 
artificii, în timp ce adevărata distrugere are 
loc pe pământ. Pentru cazul că nu e destul de 
distractiv să priveşti distrugerea arenei şi a 
tributurilor încă în viaţă. Sau poate pentru a 
ne scălda în lumină sfârşiturile glorioase. 

Vor lăsa pe cineva să supravieţuiască? Va 
exista un câştigător al celei de-a Şaptezeci şi 
cincea Ediţii a Jocurilor Foamei? Poate că nu. 
La urma urmelor, ce este acest Jubileu al 
Pacificării dacă nu... ce a citit preşedintele 
Snow de pe filă? 

— ... pentru a li se reaminti rebelilor că nici 
cei mai puternici dintre ei nu pot înfrânge 
vreodată puterea Capitoliului... 

Nici măcar cel mai puternic dintre cei mai 
puternici nu va triumfa. Poate că nu s-a 
intenţionat niciodată ca această ediţie a 
Jocurilor să aibă un învingător. Sau poate 


522 


ultimul meu act de revoltă le-a forţat mâna. 

Îmi pare rău, Peeta, mă gândesc. Îmi pare 
rău că n-am reuşit să te salvez. Să-l salvez? 
Mai degrabă i-am răpit ultima şansă de 
supravieţuire, l-am condamnat la moarte când 
am distrus câmpul de forţă. Dacă am fi 
respectat cu toţii regulile, poate ar fi fost lăsat 
să trăiască. 

Aeronava se materializează deasupra mea 
fără nici o avertizare. Dacă ar fi fost linişte şi 
dacă în apropiere s-ar fi aflat o gaiţă- 
zeflemitoare, aş fi auzit mai întâi jungla 
amuţind şi apoi acel tril al păsării care 
precede apariţia unei aeronave a Capitoliului. 
Dar, în tot acest bombardament, urechile 
mele n-ar izbuti niciodată să perceapă ceva 
atât de discret. 

Cleştele i se desprinde din pântece şi 
coboară până când e exact deasupra capului 
meu. Ghearele metalice se strecoară sub 
mine. Vreau să ţip, să fug, să le distrug, să 
scap printre ele, dar sunt paralizată, nu pot 
decât să sper cu ardoare c-o să mor înainte de 
a da ochii cu personajele sinistre care mă 
aşteptă sus. Nu mi-au cruțat viaţa pentru a 
mă încorona ca învingătoare, ci ca să-mi ofere 
o moarte cât mai lentă şi mai în văzul întregii 
lumi cu putinţă. 

Cele mai cumplite temeri mi se confirmă 

523 


când realizez că figura care mă întâmpină în 
aeronavă e a lui Plutarch Heavensbee, şeful 
creatorilor-de-joc. În ce harababură am 
transformat frumoasele lui Jocuri, cu ceasul 
ingenios ticăind şi cu colecţia de învingători. 
Va avea de suferit pentru eşecul său, probabil 
îşi va pierde viaţa, dar nu înainte dea mă 
vedea pedepsită. Mâna i se întinde spre mine 
şi mă gândesc că vrea să mă lovească, dar se 
întâmplă ceva mai rău. Îmi închide pleoapele 
cu degetul mare şi cu arătătorul, 
condamnându-mă la vulnerabilitatea 
întunericului. Acum îmi pot face orice şi nici 
măcar n-o să văd ce se apropie. 

Inima îmi bate atât de tare încât sângele 
începe să-mi şiroiască din bandajul din 
muşchi, deja îmbibat. Gândurile mi se 
înceţoşează. La urma urmelor, e posibil să 
sângerez până la moarte înainte de a apuca 
să mă resusciteze. În timp ce leşin, îi adresez 
în gând o şoaptă de mulţumire Johannei, 
pentru rana excelentă pe care mi-a făcut-o. 

Când plutesc înapoi, spre starea de 
semiconştienţă, simt că sunt întinsă pe o 
masă capitonată. Simt pişcături, senzaţie dată 
de furtunaşele din braţul meu stâng. Incearcă 
să mă menţină în viaţă, fiindcă, dacă m-aş 
stinge în tăcere şi în intimitate, aş obţine o 
victorie. Nu sunt încă în stare să-mi mişc tot 

524 


trupul, să-mi ridic pleoapele sau să-mi salt 
capul. Dar braţul meu drept şi-a recăpătat 
puterea de a se urni încet. Încerc să mi-l 
apropii de trup, îl simt ca pe o înotătoare de 
peşte, ba nu, ca pe ceva mai puţin mobil, un 
soi de bâtă. Nu îmi coordonez cu adevărat 
mişcările, nimic nu-mi dovedeşte că încă mai 
am degete. Reuşesc totuşi să-l foiesc încoace 
şi încolo până când smulg furtunaşele. Ceva 
începe să piuie, dar nu sunt în stare să rămân 
trează ca să aflu pe cine va aduce aici 
zgomotul. 

Când îmi revin în simţiri, am mâinile legate 
de masă, şi tuburile sunt din nou înfipte în 
braţ, însă pot să deschid ochii şi să-mi salt 
uşor capul. Sunt într-o încăpere mare, cu 
tavanul jos, scăldată într-o lumină argintie. 
Există două rânduri de paturi, faţă în faţă. Aud 
respiraţia altora şi presupun că sunt ceilalţi 
învingători. Chiar vizavi de mine îl văd pe 
Beetee, conectat la zece aparate diferite. 
Lăsaţi-ne să murim! urlu în gând. Capul îmi 
recade, izbindu-se cu putere de masă, şi leşin 
iarăşi. 

Când mă trezesc în sfârşit cu adevărat, 
legăturile au dispărut. Îmi ridic mâna şi 
descopăr că am degete şi le pot mişca din 
nou, la comandă. Mă împing, săltându-mă în 
capul oaselor, şi mă ţin de suprafaţa 

525 


capitonată până când încăperea mi se 
conturează clar în faţa ochilor. Am braţul 
stâng bandajat, dar furtunaşele atârnă de 
suporturile de lângă pat. 

Sunt singură, cu excepţia lui Beetee, care 
continuă să zacă în faţa mea, susţinut de 
armata lui de maşinării. Dar unde sunt ceilalţi? 
Peeta, Finnick, Enobaria şi... şi... încă unul, 
corect? Când au început detunăturile, mai era 
în viaţă fie Johanna, fie Chaff, fie Brutus. Sunt 
sigură că vor să dea un exemplu folosindu-se 
de noi toţi. Dar unde i-au dus? l-au mutat de la 
spital la închisoare? 

— Peeta..., şoptesc. 

Îmi doream atât de mult să-l protejez şi sunt 
încă hotărâtă s-o fac. Fiindcă n-am reuşit să-l 
păstrez în viaţă şi în siguranţă, trebuie să-l 
găsesc şi să-l ucid înainte de a alege Capitoliul 
tortura prin care să-i ia viaţa. Îmi las picioarele 
să alunece în jos şi mă uit în jur după o armă. 
Pe măsuţa de lângă patul lui Beetee sunt 
câteva seringi sigilate în plastic steril. Perfect. 
N-am nevoie decât de aer şi de o împunsătură 
într-una dintre venele lui. 

Mă opresc pentru o clipă, întrebându-mă 
dacă să-l omor pe Beetee. Dar, dacă o fac, 
monitoarele vor începe să piuie şi voi fi prinsă 
înainte de a ajunge la Peeta. Făgăduiesc, în 


tăcere, că mă voi întoarce să-i pun capăt 
526 


vieţii. 

Nu port decât o cămaşă subţire de noapte, 
aşa că strecor seringa sub bandajul care-mi 
acoperă rana din braţ. La uşă nu e nici un 
paznic. Fără îndoială că mă aflu la o adâncime 
de kilometri sub Centrul de Antrenament sau 
în vreo fortăreață a Capitoliului şi posibilitatea 
evadării e inexistentă. N-are importanţă. Nu 
evadez, doar termin ce-am început. 

Mă furişez de-a lungul unui coridor îngust, 
către o uşă metalică, uşor întredeschisă. 
Dincolo de ea e cineva. Scot seringa şi o 
strâng în mână. Mă lipesc de perete şi ascult 
vocile dinăuntru. 

— Comunicaţiile au căzut în Şapte, Zece şi 
Doisprezece, dar Unsprezece deţine acum 
controlul mijloacelor de transport, aşa că 
putem cel puţin spera că vor trimite mâncare 
în afară. 

Plutarch Heavensbee. Aşa cred. Deşi nu am 
vorbit cu el decât o singură dată. O voce 
răguşită întreabă ceva. 

— Nu, îmi pare rău. Nu există nici o cale de 
a te duce în Patru. Dar am dat ordine speciale 
pentru a fi găsită, dacă e posibil. E tot ce pot 
face, Finnick. 

Finnick. Mintea mea se străduieşte să dea 
un sens conversaţiei, faptului că e purtată 


între Plutarch Heavensbee şi Finnick. Îi e atât 
527 


de apropiat şi de drag Capitoliului încât i se 
vor ierta infracțiunile? Sau într-adevăr n-a 
ştiut ce avea de gând Beetee? El murmură 
altceva. Ceva plin de disperare. 

— Nu fi idiot. E cel mai rău lucru pe care l-ai 
putea face. Ar fi ucisă cu siguranţă. Atâta 
vreme cât eşti tu în viaţă, o vor păstra în viaţă 
şi pe ea, ca momeală, zice Haymitch. 

Haymitch! Mă împing în uşă şi intru 
împleticindu-mă. Haymitch, Plutarch şi un 
Finnick cumplit de stors de vlagă stau în jurul 
unei mese îmbelşugate, dar de care nu se 
atinge nimeni. Lumina zilei pătrunde prin 
ferestre curbate şi văd în depărtare vârfurile 
copacilor dintr-o pădure. Suntem în zbor. 

— Ţi-ai adunat toate puterile, iubito? spune 
Haymitch cu iritare în glas. 

Dar, când mă înclin în faţă, gata să cad, se 
ridică şi mă prinde de încheieturile mâinilor, 
ajutându-mă să-mi recapăt echilibrul. Îmi 
priveşte pumnul. 

— Tu şi o seringă împotriva Capitoliului? 
Vezi, de-asta nu te lasă nimeni pe tine să faci 
planurile. 

Mă holbez la el fără să înţeleg nimic. 

— Arunc-o! 

Simt cum i se măreşte apăsarea asupra 
încheieturii mâinii mele drepte până când 
palma e silită să mi se deschidă şi dau drumul 

528 


seringii. El mă aşază pe un scaun de lângă 
Finnick. 

Plutarch îmi pune înainte un castron cu supă 
de carne. O chiflă. Îmi strecoară în mână o 
lingură. 

— Mănâncă, îmi spune, cu o voce mult mai 
blândă decât a lui Haymitch. 

Acesta ia loc chiar în faţa mea. 

— Katniss, o să-ţi explic ce s-a-ntâmplat. 
Vreau să nu-ntrebi nimic până nu termin. 
înţelegi? Dau din cap, amorţită. Şi iată ce-mi 
spune: 

Incă din momentul când s-a anunţat Jubileul 
a existat un plan pentru a ne scoate din 
arenă. Tributurile învingătoare din Districtele 
3,4,6, 7, 8 şi 11 îl cunoşteau într-o mai mare 
sau mai mică măsură. Plutarch Heavensbee 
face de mai mulţi ani parte dintr-o grupare 
secretă care urmăreşte răsturnarea 
Capitoliului. El a avut grijă ca bobina să se afle 
printre arme. Beetee trebuia să facă o gaură 
în câmpul de forţă. Pâinea primită în arenă era 
un cod, folosit pentru a anunţa momentul 
salvării. Districtul de unde provenea pâinea 
indica ziua. Trei. Numărul chiflelor comunica 
ora. Douăzeci şi patru. Aeronava îi aparţine 
Districtului 13. Bonnie şi Twill, femeile din Opt 
pe care le-am întâlnit în pădure, au avut 
dreptate în privinţa existenţei sale şi a puterii 

529 


de apărare. Acum ne îndreptăm, pe o rută 
ocolitoare, către Districtul 13. Între timp, 
majoritatea districtelor din Panem sunt în 
plină revoltă. 

Haymitch se opreşte ca să vadă dacă-l 
urmăresc. Sau poate, pe moment, asta-i tot 
ce-a avut de spus. 

Sunt îngrozitor de multe de priceput, tot 
acest plan complicat în care am fost un pion, 
aşa cum trebuia să fiu şi în Jocurile Foamei. 
Folosită fără să mi se ceară aprobarea, fără să 
am habar. Măcar în Jocuri ştiam că sunt una 
dintre jucării. Presupuşii mei prieteni au fost 
mai secretoşi. 

— Nu mi-ai spus nimic. 

Vocea îmi e la fel de aspră ca a lui Finnick. 

— Nici ţie, nici lui Peeta nu vi s-a spus nimic. 
Nu puteam risca asta, se amestecă Plutarch. 
Mi-a fost chiar teamă să nu pomeneşti cumva 
în timpul Jocurilor despre indiscreţia mea cu 
ceasul. 

Işi scoate ceasul de buzunar şi îşi trece 
degetul mare peste geamul de cristal, 
aprinzând gaiţa-zeflemitoare. 

— Bineînţeles că, atunci când ţi l-am arătat, 
nu făceam altceva decât să te avertizez în 
privinţa arenei. În calitate de mentor. 
Credeam că putea fi un prim pas ca să-ţi 


câştig încrederea. Nu-mi trecea nici măcar 
530 


prin vis că ai putea ajunge iarăşi tribut. 

— Tot nu înţeleg de ce mie şi lui Peeta nu ni 
s-a dezvăluit planul, spun eu. 

— Pentru că, după aruncarea în aera 
câmpului de forţă, pe voi doi ar fi încercat să 
vă captureze în primul rând şi era cu atât mai 
bine cu cât ştiaţi mai puţin, îmi explică 
Haymitch. 

— În primul rând? De ce? întreb, încercând 
să prind firul raţiunii. 

— Din acelaşi motiv pentru care noi, ceilalţi, 
am fost de acord să murim ca să vă ţinem pe 
voi în viaţă, spune Finnick. 

— Nu, zic eu, Johanna a-ncercat să mă 
omoare. 

— Johanna te-a pocnit ca să-ţi scoată cipul 
de urmărire din braţ şi ca să-i îndepărteze de 
tine pe Brutus şi Enobaria, spune Haymitch. 

— Cum? Mă doare capul atât de tare şi aş 
vrea să nu-mi mai vorbească fără să ajungă 
nicăieri. Nu ştiu ce tot... 

— Trebuia să te salvăm pentru că tu eşti 
gaiţa-zeflemitoare, Katniss, spune Plutarch. 
Cât timp trăieşti tu, trăieşte şi revoluţia. 

Pasărea, broşa, cântecul, fructele de 
pădure, ceasul, biscuitul, rochia care a 
izbucnit în flăcări. Eu sunt gaiţa-zeflemitoare. 
Cea care a supravieţuit în ciuda planurilor 


Capitoliului. Simbolul rebeliunii. 
531 


E aşa cum am bănuit în pădure - când le-am 
găsit pe evadatele Bonnie şi Twill -, deşi n-am 
înţeles niciodată cât de mare era amploarea. 
Pe de altă parte, nici nu trebuia să înţeleg. Mă 
gândesc la Haymitch, luându-mă în râs când i- 
am vorbit despre planul meu de fugă din 
Districtul 12, despre stârnirea propriei mele 
revolte, ba chiar şi despre însăşi ideea 
existenţei Districtului 13. Subterfugii şi 
amâăgiri. Şi, dacă sub masca sarcasmului şi a 
beţiei a fost în stare să facă asta, atât de 
convingător şi atât de multă vreme, în ce altă 
privinţă m-a mai minţit? Ştiu. 

— Peeta, şoptesc, cu o împunsătură în 
inimă. 

— Ceilalţi l-au ţinut pe Peeta în viaţă fiindcă 
ştiam că n-ai mai fi rămas în nici un caz în 
alianţă după moartea lui, spune Haymitch. ŞI 
nu puteam risca să te lăsăm neprotejată. 

Cuvintele sună prozaic, expresia feţei îi e 
neschimbată, dar nu poate ascunde tenta 
cenuşie care îi acoperă obrajii. 

— Unde e Peeta? şuier către el. 

— A fost luat de Capitoliu, împreună cu 
Johanna şi Enobaria, îmi răspunde. 

Şi are în sfârşit decenţa de a-şi cobori 
privirea. 

Sunt practic dezarmată. Dar nimeni n-ar 


trebui să subestimeze vreodată răul pe care-l 
532 


pot face unghiile, mai ales când ţinta atacului 
e luată prin surprindere. Mă întind peste masă 
şi greblez cu ale mele faţa lui Haymitch, 
umplându-l de sânge şi vătămându-i un ochi. 
Şi apoi urlăm amândoi, spunându-ne unul 
altuia lucruri cumplite, îngrozitoare. Finnick 
încearcă să mă tragă deoparte şi ştiu că 
Haymitch face tot ce poate ca să nu mă 
sfâşie, pentru că eu sunt gaiţa-zeflemitoare. 
Sunt gaiţa-zeflemitoare şi, aşa cum stau 
lucrurile, e greu să fiu ţinută în viaţă. 

Alte mâini îl ajută pe Finnick şi sunt din nou 
pe patul meu de spital, cu trupul imobilizat, cu 
încheieturile mâinilor legate, aşa că îmi izbesc 
furioasă capul de tăblie, iarăşi şi iarăşi. Un ac 
mi se înfige în braţ şi capul mă doare atât de 
tare încât renunţ la luptă şi urlu pur şi simplu, 
înfiorător, ca un animal în pragul morţii, până 
când nu mai am glas. 

Medicamentul mă sedează, nu mă adoarme, 
şi sunt aşadar captivă într-o nefericire 
confuză, monotonă şi dureroasă, pentru o 
vreme care pare să fi existat dintotdeauna. 
Îmi reintroduc furtunaşele şi îmi vorbesc cu 
voci liniştitoare, dar care nu îşi ating ţinta. Nu 
mă pot gândi decât la Peeta, întins undeva, pe 
o masă similară, pentru a i se smulge 
informaţii pe care nu le are. 


— Katniss. Katniss, îmi pare rău. 
533 


Vocea lui Finnick vine din patul de alături şi 
pătrunde în conştiinţa mea. Poate fiindcă 
avem aceeaşi durere. 

— Am vrut să mă întorc după el şi după 
Johanna, dar nu mă puteam mişca. 

Nu-i răspund. Bunele intenţii ale lui Finnick 
Odair nu înseamnă pentru mine nici cât negru 
sub unghie. 

— E mai bine pentru el decât pentru 
Johanna. Se vor convinge repede că nu ştie 
nimic. Şi nu-l vor ucide dacă se vor gândi că-l 
pot folosi împotriva ta, zice Finnick. 

— Ca momeală? spun eu, către tavan. Aşa 
cum o vor folosi pe Annie, Finnick? 

Îl aud plângând, dar nu-mi pasă. Probabil că 
pe ea nici măcar nu se vor obosi s-o 
interogheze, mintea ei e atât de departe. 
Dusă cu ani în urmă, în adâncul Jocurilor ei. 
Sunt foarte multe şanse să mă îndrept în 
aceeaşi direcţie. Poate am şi început să- 
nnebunesc şi nimeni n-are inima să-mi spună 
asta. Mă simt suficient de nebună. 

— AŞ vrea să fie moartă, spune el. Aş vrea 
să fie morţi cu toţii şi noi alături de ei. Ar fi cel 
mai bine. 

Ei bine, pentru asta nu am nici un răspuns 
potrivit. Mi-e greu să-l contrazic, de vreme ce 
eu însămi am plecat cu o seringă, cu intenţia 


de a-l ucide pe Peeta dacă i-aş fi dat de urmă. 
534 


Aş vrea cu adevărat să fie mort? Ceea ce 
vreau... ceea ce vreau e să-l am înapoi, dar 
acum n-o să-l mai recapăt niciodată. Chiar 
dacă forţele rebele vor reuşi cumva să 
răstoarne Capitoliul, oricine poate fi sigur că 
ultimul gest al preşedintelui Snow va fi să taie 
beregata lui Peeta. Nu. N-o să-l mai am 
niciodată înapoi. Aşa că moartea e soluţia cea 
mai bună. 

Dar el îşi va da seama de asta sau va 
continua să lupte? E atât de puternic şi e un 
mincinos atât de bun. Oare crede că are vreo 
şansă de supravieţuire? Oare îi pasă măcar de 
şansa asta? Oricum nu conta pe ea. 
Renunţase deja la viaţă. Dacă ştie că eu am 
fost salvată, poate e chiar fericit. Simte că şi-a 
îndeplinit misiunea de a mă menţine în viaţă. 

Mă gândesc că-l urăsc chiar mai mult decât 
pe Haymitch. 

Mă dau bătută. Nu mai vorbesc, nu mai 
răspund, refuz mâncarea şi apa. Pot să-mi 
pompeze tot ce vor în braţ, dar e nevoie de 
mai mult decât atât pentru ca un om să 
meargă mai departe odată ce şi-a pierdut 
dorinţa de a trăi. Am până şi ideea stranie că, 
dacă eu mor, Peeta ar putea fi lăsat să 
trăiască. Nu ca om liber, dar ca un soi de 
avox, aşteptând viitoarele tributuri din 
Districtul 12. Şi poate o să găsească o cale de 

535 


evadare. De fapt, moartea mea încă ar mai 
putea să-l salveze. 

lar dacă n-o să se poată, nu contează. Va fi 
suficientă ca să moară alţii de ciudă. Ca 
pedeapsă pentru Haymitch, care, din toată 
lumea asta plină de putreziciune, ne-a 
transformat tocmai pe mine şi pe Peeta în 
pioni ai Jocurilor lui. Am avut încredere în el. 
Am pus în mâinile lui tot ce-aveam mai de 
preţ. Şi el m-a trădat. 

— Vezi, de-asta nu te lasă nimeni pe tine să 
faci planurile, a spus. 

E adevărat. Oricine are mintea-ntreagă nu 
m-ar lăsa pe mine să fac planuri. Fiindcă e 
evident că nu sunt în stare să deosebesc un 
prieten de un duşman. 

O mulţime de oameni vin să-mi vorbească, 
dar cuvintele îmi sună aidoma păcănitului 
insectelor din junglă. Lipsite de sens şi 
îndepărtate. Periculoase, dar numai de 
aproape. Ori de câte ori devin distincte, gem 
până când mi se dau mai multe calmante, 
ceea ce readuce imediat lucrurile la locul lor. 

Până când se întâmplă să deschid ochii şi să 
văd pe cineva de a cărui privire nu mă pot 
feri. Cineva care n-o să mă roage, n-o să-mi 
dea explicaţii, n-o să-şi închipuie că-mi poate 
schimba planurile ispitindu-mă, pentru că e 


singurul om care mă cunoaşte cu adevărat. 
536 


— Gale, şoptesc. 

— Salut, Catnip! 

Întinde mâna şi îmi dă la o parte o şuviţă de 
păr din ochi. O parte a feţei i-a fost arsă de 
curând. Are un braţ într-o eşarfă şi îi zăresc 
bandajele de sub cămaşa de miner. Ce-a 
păţit? Şi cum de e aici? Acasă s-a-ntâmplat 
ceva foarte grav. 

Nu e vorba atât despre a-l da uitării pe 
Peeta, cât despre a-mi aduce aminte de 
ceilalţi. Nu e nevoie decât de o singură privire 
spre Gale şi dau cu toţii buzna în prezent, 
cerând să fie recunoscuţi. 

— Prim? întreb, cu răsuflarea tăiată. 

— Trăieşte. Ca şi mama ta. Le-am scos de- 
acolo la timp, răspunde el. 

— Nu sunt în Districtul 12? 

— După Jocuri, au trimis avioane. Au 
aruncat bombe incendiare. Ezită. Ei, ştii ce s- 
a-ntâmplat cu Vatra. 

Ştiu. Am văzut-o explodând. Vechiul depozit 
cufundat în praf de cărbune. Întregul district 
acoperit cu aşa ceva. Un nou soi de spaimă 
începe să crească în mine când îmi imaginez 
bombele incendiare lovind Filonul. 

— Nu sunt în Districtul 12? repet. 

Ca şi cum aş putea respinge cumva 
adevărul. 


— Katniss, spune blând Gale. 
537 


Recunosc vocea asta. Vorbeşte aşa când se 
apropie de animalele rănite, să le dea lovitura 
de graţie. Ridic instinctiv mâna, vrând să-i 
opresc cuvintele, dar el mi-o prinde şi mi-o 
strânge cu putere. 

— Nu, şoptesc eu. 

Dar Gale nu poate păstra un secret faţă de 
mine. 

— Katniss, Districtul 12 nu mai există. 


SFÂRŞITUL CĂRŢII A DOUA 


538