Kayla Olson — Imperiul castelului de nisip

KAYLA OLSON 
Or 


IMPERIUL 
CASTELULUI 
DE NISIP 


KAYLA OLSON 


IMPERIUL CASTELULUI 
DE NISIP 


Original: The Sandcastle Empire (2017) 


Traducere din limba engleză de: 
LAVINIA ȘERBAN 


a 
a 

© 
Ca cât 


virtual-project.eu 


2018 


VP - 


Unu 


Nu-mi vor lipsi diminetțile astea. 

Nu-mi vor lipsi nisipul, marea, aerul sărat. Nici așchiile din 
scândurile pontonului vechi și uzat, care îmi intrau în piele. 

Nu-mi va lipsi soarele strălucitor și orbitor, care mă fixează ca 
un reflector în timp ce mă uit și aștept. Nu-mi va lipsi liniștea. 

Nu, nu-mi vor lipsi absolut deloc aceste dimineţi. 

Cobor pe ponton în fiecare zi, înainte să se lumineze. M-am 
străduit din răsputeri să par doar o fată care iubește răsăriturile 
de soare, o fată care n-ar riposta niciodată. Măcar unul dintre 
lucrurile astea e adevărat. Lupii care păzesc plaja aproape că 
nici nu mai clipesc când mă văd, o dovadă atât de prețioasă de 
indiferenţă, pe care am cumpărat-o cu prețul consecvenţei și al 
răbdării. Doi ani de consecvență și de răbdare, în fiecare 
dimineaţă, începând din ziua în care ne-au răpit viața atât de 
dulce pe care o aveam și ne-au aruncat în lagăre. Stau într-un 
loc în care gardienii mă pot vedea - din care îi pot vedea și eu 
pe ei -, un loc din care pot vedea totul. Privesc apa, mă uit la 
valuri. Văd mai mult decât apă, mai mult decât valuri. Caut 
puncte vulnerabile. 

Nu au existat niciodată puncte vulnerabile. Totul este bine 
păzit, impenetrabil, singurul motiv pentru care nu am încercat 
să fug până acum. Dar o voi face. Sunt o pasăre, o pasăre 
hotărâtă să zboare, deși are aripile tăiate și picioarele frânte. 
Colivia asta, insula, n-o să mă ţină în veci pe loc. 

Într-o zi, când războiul se va termina, voi mânca din nou 
îngheţată. Voi alerga desculţă pe plajă, fără să mă tem că aș 
putea călca pe vreo mină. Voi intra într-o librărie, într-o cafenea 
sau în oricare dintre sutele de locuri ocupate acum doar de lupi 
și voi sta acolo ore întregi, doar pentru că voi putea. Voi face 
toate astea și multe altele. Dacă o să supraviețuiesc. 

Sunt mereu pregătită să evadez, să găsesc o cale să fug. 
Trecutul îl port întotdeauna cu mine, sub orice formă: în 
pantaloni la spate, agăţat la gât, îndesat adânc într-un buzunar. 
O carte galbenă, ruptă. O verighetă lată pe un lănţișor. O 
eprubetă cu sânge și dinţi. În mâinile mele goale am un aliat de 


VP-3 


nădejde - nu-mi pot înfige unghiile decât în propria piele, nu mai 
am de cine să mă agăț, sunt liberă să recuceresc această lume 
distrusă de război. Asta dacă planul nu va da greș. 

Poate că ceilalţi nu-și dau seama, dar lucrurile se schimbă. 
Văd peste tot semne subtile ale schimbării, în bine și în rău 
totodată. Dacă la postul de observaţie de pe țărm erau doar doi 
gardieni înainte, acum sunt patru. Dacă înainte gărzile mai 
călcau din întâmplare pe unele petice de nisip - unde ne 
spuseseră limpede că erau îngropate mine acum merg cu 
atenţie, făcând câte un pas, asta dacă își mai părăsesc postul de 
observație. Până săptămâna trecută, în fața postului de 
observaţie era trasă o șalupă roșie ca sângele. Acum au 
renunţat la ea pentru o barcă verde mai simplă, cu pânze, 
menită să condamne orice om care ar încerca să evadeze cu ea. 
De parcă ar putea ajunge cineva atât de departe fără să fie 
spulberat. 

Schimbările îmi confirmă că zvonurile sunt adevărate. 

Oamenii spun că săptămâna trecută a evadat cineva. Și că 
altcineva are de gând să încerce. Astăzi, mâine, săptămâna 
viitoare, luna viitoare, am auzit toate variantele. Zvonurile nu 
sunt despre mine - dacă ar fi fost, nu m-ar mai fi lăsat niciodată 
să stau aici să mă uit la mare, cum fac întotdeauna. Din punctul 
ăsta de vedere, lucrurile au mers exact cum am sperat, că, dacă 
voi sta aproape de plajă, îi voi face să creadă că nu pun nimic la 
cale, că nu e nimic ieșit din comun. Dacă n-aș mai face asta, ar 
deveni suspicioși. 

Acum aștept momentul în care se vor întoarce cu spatele la 
mine, așa cum fac uneori când se duc să-și mai pună cafea în 
turnul lor prăpădit de pe plajă. Sunt mult prea relaxaţi când mă 
văd atât de liniștită. Prea siguri că n-o să plec nicăieri. Își 
îndreaptă ochii bine antrenați spre dig, spre cei care au devenit 
brusc interesaţi să vadă răsăritul. 

Pontonul a fost pustiu aproape doi ani, dar acum nu mai e. 
Nici ieri n-a fost, nici alaltăieri. Poate că pun la cale o evadare 
sau speră doar să vadă una, habar n-am. Acesta este, fără 
îndoială, cel mai bun loc și pentru una, și pentru alta, mi-am dat 
seama încă din prima săptămână. Din orice altă parte a acestei 
insule, ajungi în Texas. Mai bine la oceanul nesfârșit decât așa 
ceva. 


VP-4 


Fetele astea noi de pe dig, care se uită la apă și le distrag 
atenția gardienilor de la mine... E bine, și nu prea. Oricine ar 
putea să încerce să fugă, în orice moment. lar măsurile de 
securitate se vor înăspri atunci, fără îndoială, și o ploaie de 
gloanţe și de bombe va cădea peste tot lagărul. Nu pot fi aici 
când se va întâmpla asta. Trebuie să fug la barcă astăzi, în 
dimineaţa asta, acum, pentru că s-ar putea să nu mai am 
niciodată șansa asta. 

Trebuie să fiu prima. 

e 

Când răsare soarele, cerul se colorează într-o sută de mii de 
nuanțe atât de strălucitoare, că abia le poate cuprinde pe toate. 

Doi gardieni intră în postul lor de observație, iar al treilea se 
întoarce cu spatele - asta e asta e asta e -, dar apoi se simte o 
mişcare. Totul începe cu un pescăruș, care se avântă deasupra 
oceanului ca o prevestire, de parcă ar vrea să ajungă cât mai 
departe. Cei doi gardieni rămași se privesc în ochi. Aud 
freamătul pașilor, nu de pe plajă, ci de dincolo de digul din 
spatele meu, dinspre barăci, dinspre micul dejun și dinspre 
laboratorul de mătase, pe care l-am lăsat în urmă. 

O explozie îndepărtată zguduie întreaga insulă. Urmează 
imediat încă două, apoi alte cinci. Focuri de armă, ca o furtună - 
sunt așa de multe gloanţele astea blestemate, că le pierd șirul. 
Țipete, haos. Zgomotul devine mai greu de suportat cu fiecare 
clipă. Se aude tot mai tare și tot mai aproape. 

Încremenesc, și fiecare mușchi din corpul meu paralizează. 
Am întârziat o fracțiune de secundă - probabil cineva a încercat 
deja să evadeze din partea greșită a insulei. 

Se pare că nu sunt singura care a vrut să fie prima. 

Toţi cei patru ofițeri au ieșit acum din postul de observaţie și 
fug în zigzag pe nisip, în direcţia din care se aude zgomotul, 
atenţi să nu calce pe vreo mină. Nu mă privesc când trec pe 
lângă mine. 

Ar fi trebuit să încerc la miezul nopţii, să nu aştept momentul 
perfect - nimic nu e perfect. Gloanţele și bombele astea sunt 
consecinţa unei tentative de evadare, sunt sigură de asta, iar 
acum măsurile de securitate vor fi înăsprite. Am pierdut ocazia. 

Sau poate că nu. 

Barca verde cu pânze se leagănă ușor la capătul pontonului. 
N-a mai rămas nimeni s-o păzească. 


VP-5 


Îmi schimb poziţia, sunt pregătită s-o iau la goană spre barcă, 
dar apoi sărmanul pescăruș aterizează pe plajă unde nu trebuie 
și declanșează o mină. Explozia asurzitoare e destul de aproape 
cât să mă ţintuiască locului de frică. Fumul și penele ascund 
urmele lăsate de pașii gărzilor pe nisip, ștergând singurele 
semne care îmi arătau pe unde era sigur s-o iau. Până 
săptămâna trecută, când au îngropat sute de mine noi, aș fi 
putut traversa plaja alergând cu ochii închiși. Nu și acum. 

Oamenii se revarsă peste dig, cinci, zece, cincisprezece, din 
ce în ce mai mulţi cu fiecare secundă. Dacă sunt atât de 
disperaţi încât să alerge încoace, direct spre plajă, peste minele 
de teren, atunci nu vreau să știu de ce anume fug. Mă 
năpustesc spre marginea pontonului. Există un locaș dedesubt, 
unde vântul a adus nisipul de pe stâlpi și scânduri. Voi aștepta 
să treacă pericolul și voi încerca din nou - ori voi muri. Mă chinui 
să intru, e destul loc, dar nu și pentru a respira. Eu oricum nu 
respir cum trebuie, adânc, ci superficial și repede. Nisipul mi se 
lipește de la transpiraţie pe gât și pe obraz, acoperindu-mi toată 
partea dreaptă a corpului. Am nisip peste tot: în nas, între dinţi, 
sub pleoape. Dar respir - nu m-am simţit niciodată atât de vie 
ca în clipa asta, când mă aflu atât de aproape de moarte. 

Zgomotul se aude din ce în ce mai tare - zgomotul celor 
disperaţi, care fug de moarte spre distrugere. Pașii bubuie pe 
ponton, făcându-l să vibreze. Dacă scândurile cedează, o să mă 
zdrobească. 

Nisipul explodează sub prima pereche de picioare curajoase, 
nu foarte departe. Urmează alte două perechi, apoi încă zece. 
Apoi douăzeci. 

Minele de teren împrăștie în aer nisip și bucăţi de carne. Pe 
toată plaja izbucnesc explozii, ca niște focuri de artificii. Cu 
toate astea, picioarele continuă să vină, ocolind coloanele de 
fum, până când - bum! - trebuie să se oprească. 

Nu e o priveliște deloc plăcută. E un haos dezgustător și 
insuportabil. 

Ceva greu cade pe ponton, chiar deasupra mea. Scândurile 
scârțâie, îndoindu-se atât de mult, că mă apasă pe omoplaţi. 
Presiunea dispare rapid, dar apoi niște degete lungi, bronzate și 
delicate se apucă de marginea scândurii, la câţiva centimetri de 
fața mea. Aproape îmi scapă un icnet; îmi mușc limba. 


VP-6 


În apropiere se aud împușcături asurzitoare, care despică 
lemnul. Nu simt nimic - dar oare gloanţele ard ca focul sau 
aruncă în aer? Degetele se încleștează mai puternic, 
încheieturile se văd albe chiar și în întunericul ăsta, apoi dispar. 
Îmi schimb poziţia, atât cât pot în spaţiul ăsta îngust, și văd prin 
lemn trei cercuri perfecte de lumină exact deasupra capului 
meu. 

Se mai aude o împușcătură și apoi, ca din senin, se face 
întuneric, iar deasupra mea se aude o bufnitură, chiar mai 
puternică decât prima, și peste marginea pontonului începe să 
atârne un braţ fără viață, îmbrăcat într-un material deschis la 
culoare, care s-ar fi confundat cu nisipul, dacă n-ar fi fost 
sângele. 

Un ofițer. A căzut un ofiţer și ei îl vor găsi, iar dacă rămân aici 
unde sunt acum, mă va umple de sânge, care-i picură printre 
crăpături. 

Aș putea să fug în clipa asta. Aș putea urma pașii celor morți, 
să calc doar în locurile în care au călcat ei. Aș putea să ajung la 
barca cu pânze dacă aș fi deșteaptă. Deșteaptă și rapidă. lar 
apoi, aș putea naviga până la sanctuar. 

Mă strecor cu grijă din ascunzătoare, ca să nu atrag atenţia. 
Cine nu e de partea ofiţerilor este de partea mea, dar asta nu 
înseamnă că sunt în siguranţă - tot trebuie să fiu cât de atentă 
pot. O adiere sărată mă izbește, și o simt rece din cauza 
transpiraţiei. 

— Stai. 

Încremenesc locului, deși e evident că m-a văzut deja. 

— Gardienii patrulează, îmi spune vocea. O voce șoptită, 
stăruitoare. Nu sunt așa aproape, dar o să mă vadă dacă o iau la 
fugă. 

Îmi întorc doar puţin capul, cât să mă uit la ea. E o fată 
minionă, cu trăsături asiatice - nu cred c-am mai văzut-o 
vreodată. Degetele ei lungi și bronzate îl buzunăresc pe ofițerul 
prăbușit. Oare chiar ea să-l fi ucis, ca David pe Goliat? 

— Poftim, spune ea, aruncându-mi un șnur greu cu chei. 
Inteligentă mișcare, o încercare de-a împărţi vina dacă ne vede 
cineva, pentru că altfel ce motiv ar avea să-mi ofere șansa asta 
de-a scăpa? Dar nu mă plâng - n-am de gând să mai stau pe-aici 
atât de mult, încât să apuce să dea vina pe mine. Își îndeasă în 


VP -7 


buzunar plăcuţele lui de identificare, iar în pantaloni, la spate, 
bagă pistolul. Vin cu tine. 

Pistolul mă neliniștește, dar măcar nu e îndreptat spre mine. 

— Nici măcar nu știi unde mă duc. 

Își înclină capul spre plajă, spre peisajul oribil plin de sânge și 
oase din fața noastră. 

— Știu că nu rămâi aici, spune ea. Nu-mi trebuie altceva. 

— E liber? 

Sunt încă ghemuită în ascunzătoarea de sub ponton și nu-i 
văd decât pe fată și pe ofițerul mort de la picioarele ei. Chiar și 
sângele îmi întoarce stomacul pe dos, dar încerc să mă 
stăpânesc. Trebuie. 

— Destul de liber cât să mai câștigăm timp. Acum nu prea o 
să mai vină lume pe plaja asta... Işi îndreaptă privirea spre 
grămada de morţi de pe nisip. Mareea nu ajunge până aici, ca 
să mai spele din sânge, și niciuna dintre noi nu se poate uita la 
ei mai mult de câteva secunde. Mai devreme sau mai târziu, o 
să-i ucidă pe toţi. Gărzile nu vor fi distrase prea mult timp. 

— Bine, accept eu. Bine. Putem să-ncercăm. 

— Trebuie. Avem încotro? 

Are dreptate. Și nu e ca și cum aș mai avea la cine să mă 
întorc. Respir adânc. 

— Hai cu... 

— Rahat, sunt pe dig, ne văd. Ne văd! Fugi! 

Mă ridic în picioare și o iau din loc. Fumul s-a risipit - nu de 
tot, dar suficient. Nu mă uit în urma mea, să văd dacă e acolo. 
Nu mă uit la ce a mai rămas din toți oamenii cu care aș fi putut 
lua micul dejun în dimineaţa asta. Mă uit doar înainte, la plaja 
pustiită, ţopăind în stânga și-n dreapta așa cum au făcut și 
ofițerii când au simţit mișcare. 

Gloanţele intră-n nisip, în trupuri deja neînsuflețite, în oamenii 
care vin după noi. Atâtea gloanţe - îmi iau inima-n dinţi și mă uit 
înapoi - trase de numai doi gardieni. Mă feresc, continui să alerg 
până nisipul devine neted înaintea mea, necălcat de picior 
omenesc. Mă opresc brusc, fără să știu exact ce să fac mai 
departe, și fata de pe ponton se izbește tare de mine. Incerc din 
răsputeri să nu-mi pierd echilibrul, să nu fac vreun pas greșit 
care ar putea distruge totul. 

Dar, dintre cei care au început să fugă odată cu noi, doar doi 
se opresc. Ceilalţi ne depășesc în viteză, cu privirile aţintite la 


VP-8 


barca verde cu pânze. Între pașii lor și ploaia de gloanţe, nisipul 
se împrăștie - și mor - în doar câteva secunde. 

Trag aer în piept, mă înec cu nisip și fum, dar mă străduiesc 
să alerg mai departe. Fata de pe ponton mă urmează, la fel și 
celelalte două fete care s-au oprit odată cu noi. Le știu de pe 
dig, unde au stat să privească în larg azi, ieri și alaltăieri. 

Sunt în fruntea lor și fug cât de repede pot. Barca gărzilor nu 
e departe. Dacă grăbim pasul, putem ajunge la ea. Se aud mai 
multe gloanțe, dar de data asta sunt trase de fata de pe ponton 
spre ofițerul care păzește barca de obicei - punct ochit, punct 
lovit, iar el se prăbușește înainte să apuce să se întoarcă la 
ponton -, apoi spre celelalte gărzi care ne urmăresc și care și-au 
terminat gloanţele. Fata asta ţintește impresionant de bine, 
ciudat chiar, și continuă să apese pe trăgaci după ce rămâne 
fără gloanțe. 

Nu mai trage nimeni în noi. 

Nu ne mai urmărește nimeni. 

Dar eu continui să alerg. Nu pot să mă opresc. Am trecut de 
câmpul minat acum, am intrat în zona gardienilor - unde s-ar fi 
aflat gardienii dacă n-ar fi fost morți sau plecaţi la vânătoare - și 
o luăm pe pontonul lung, de care este legată barca lor. 

Mă urc în barcă și mă prăbușesc înăuntru, să-mi trag sufletul. 
Abia-mi dau seama că urcă și celelalte trei fete, iar una dintre 
ele, blondă, se chinuie să dezlege funia înnodată, singura 
ancoră care ne ţine legate de ponton. Cerul începe să se legene 
în timp ce mareea ne trage în larg. Doare să respir, doare să 
gândesc. Totul doare. 

Dar merită. 


Doi 


Nu pot face diferenţa între lacrimi și picăturile de sudoare. 

Aș putea sta cu ușurință ore întregi întinsă pe puntea asta, 
arătând ca naiba, dar mă adun după numai câteva clipe. Pauza 
s-a terminat. 

— Ştie vreuna dintre voi să conducă o barcă? le întreabă fata 
de pe ponton pe celelalte două care au venit cu noi. 


VP-9 


— Știu eu, răspund înainte ca oricare dintre ele să apuce să 
spună ceva. 

Am visat mult la acest moment și nu mi-a trecut niciodată 
prin cap să las pe altcineva s-o facă în locul meu. 

— Treci aici, atunci. 

Fata de pe ponton ne întoarce spatele și se îndreaptă cu pași 
mari spre capătul bărcii, care nu este atât de departe, însă 
suficient cât să nu audă ce șușotim despre ea. 

Nu șușotim. Nu încă. 

Una dintre fete, cea blondă, îmi aruncă o privire și ridică din 
sprâncene. 

— Vrei să te ajut? Eu și ai mei mergeam mult cu barca, înainte 
de... 

Atâtea propoziţii se încheie astfel în lumea noastră postpace. 
„Înainte de” și puncte de suspensie. Nu mai trebuie să spună 
nimeni nimic altceva. Completăm spaţiile goale cu propriile 
amintiri, de nerostit. 

— Da. Ghiul mi se pare familiar în palmă, de parcă mi-aş fi 
petrecut toată viaţa într-o barcă cu pânze. Da, te rog. 

Ea vine să mă ajute, și cealaltă fată, cu părul ușor ondulat, 
arămiu ca moneda de un penny, câţiva pistrui pe obraji și pe 
nas și ochi gri-argintii, ne privește foarte serioasă. 

„Înainte de” și puncte de suspensie: zile de vară însorite, 
despre care toți credeam că vor dura la infinit, pline de zâmbete 
care înfloreau cu ușurință pe chipurile noastre. În vara aia am 
mers cu barca în fiecare zi, uneori cu tata, alteori cu Emma, dar 
mai ales cu Birch. Birch era numai sare, nisip și sărutări sub clar 
de lună, proaspăt ca o ploaie de primăvară: cea mai frumoasă 
parte din fiecare zi. 

Cât de drastic s-au schimbat lucrurile. 

— Pe mine mă cheamă Hope, apropo, spune fata blondă. 

Atitudinea ei prietenoasă mă ia prin surprindere. Nu întâlnești 
așa ceva în fiecare zi. De fapt, nu mai întâlnești aproape deloc. 

Din obișnuință, mă uit în jos, la mâna ei stângă, și iată-l acolo, 
tatuat cu litere subţiri pe degetul mic: „H O P E”. Cu tuş roșu, 
spre deosebire de al meu, care este verde. Barăcile noastre se 
află la capete opuse în lagărul din New Port Isabel, deci nu-i de 
mirare. N-o cunosc pe niciuna dintre fetele astea, le-am văzut 
abia acum, în ultimele zile, la dig. 

— Pe tine? întreabă ea când vede că nu spun nimic. 


VP - 10 


— Eden. 

„Ca Grădina”, adaug în sinea mea, așa cum mă prezentam 
întotdeauna. A trecut atât de mult de când nu m-a mai întrebat 
nimeni cum mă cheamă și de când nu m-a mai strigat nimeni pe 
nume, că aproape am uitat cum e să-l rostesc. 

Mă simt liberă. 

— Ne duci într-o direcţie greșită. 

Mă uit în spate. Fata de pe ponton stă lângă Păr-Arămiu-și- 
Pistrui, cu braţele încrucișate. „A LE X A” e tatuat pe degetul ei 
mic, cu violet. N-am mai văzut pe nimeni cu litere violete până 
acum. Nici măcar nu știam că era posibil. 

— Eu cred că e bună orice direcţie care nu ne duce spre 
barăci, spun eu, fără să schimb poziţia cârmei. 

— Vor veni după noi, spune Alexa sigură pe sine. Avem nevoie 
de o barcă mai rapidă. 

— Și cum o să facem rost de o barcă mai rapidă? 

Acum vorbește Păr-Arămiu-și-Pistrui. Începusem să mă întreb 
dacă nu cumva rămăsese mută din cauza șocului, dar numai 
mută nu este. 

— Să ne ducem la sediul central și să cerem una? 

Alexa se uită urât la ea. 

— Da. E barca lor asta, așa că poate reușim să-i păcălim. 

— Și dup-aia ce facem? continuă fata. „F I N N L E Y”. Litere 
roșii, la fel ca la Hope. Eschive în fața gloanţelor când își dau 
seama că n-avem uniformă? Și dacă reușim să furăm o șalupă, 
ce-o să facem cu ea, o să încercăm să-i depășim? Și ce propui să 
facem când o să se termine benzina? Am putea să-notăm până 
ne cad mâinile, dar... 

— Gata, am înţeles, izbucnește Alexa. Tu știi mai bine ce e de 
făcut. Sigur ai o idee mai bună. 

Finnley scrâșnește din dinţi. Schimbă o privire tăioasă cu 
Alexa, care o provoacă. 

— Matamoros. 

Incerc să nu râd. Și dacă lupii n-au ajuns încă în Mexic, lucru 
de care mă îndoiesc, de când mă știu se spune că e împărăţia 
cartelurilor. 

— Ce? întreabă Finnley, întorcându-și privirea glacială spre 
mine. Ar putea să meargă. Știu exact pe unde trebuie să... 

— N-o să meargă niciodată! se răstește Alexa. Delirezi dacă ai 
impresia asta. 


VP -11 


— Eden? După glas, Hope pare liniștită, dar vorbește la fel de 
răspicat ca Alexa. Matamoros? 

| se citește pe față ce gândește: noi suntem singurele care 
știu să conducă o barcă. Am putea s-o ignorăm pe Alexa, dacă 
vrem. Dacă vreau eu. 

Încerc, chiar încerc să pară că mă gândesc serios la 
propunere. 

— De ajuns, am ajunge la mal, spun eu. Nu ne-ar împușca, 
dar ne-ar îndopa cu heroină, ne-ar îmbrăca și dezbrăca, și viaţa 
noastră ar fi un coșmar până s-ar plictisi de noi. Eu așa cred. 

Hope știe că e adevărat ce spun, îmi dau bine seama, la fel și 
Finnley. Speranţe mari, planuri slăbuțe. 

— Mă gândeam, încep eu, pregătindu-mă sufletește să fiu 
privită cu o suspiciune cât Matamorosul de mare, că am putea s- 
o luăm spre sanctuar. _ 

Privirile lor ard mai tare ca soarele, în special a Alexei. Işi 
pune mâna în șold și întoarce capul într-o parte. 

— Tu știi că sanctuarul este doar un mit, nu-i așa? 

Oamenii știu zvonurile. Eu știu adevărul. 

— N-ai de unde să știi, spun eu. 

Reglez vela, mai ales ca să nu mă uit la ea. 

— Și tu știi? se răstește Alexa la mine. 

— Și dacă sanctuarul e-un mit, unde altundeva am putea să 
ne ducem? întreabă Finnley. Nu în Matamoros, evident, și sigur 
nu înapoi la barăci. Eu cred că Eden are dreptate. N-ar trebui să 
excludem insula amnistiei - altfel, de ce s-ar fi chinuit să pună 
atâtea mine pe plajă, dacă nu ca să împiedice oamenii să 
evadeze într-acolo? 

— Pentru că sunt sadici? răspunde Alexa. Pentru că cine naiba 
mai ţine ceva de valoare pe o insulă? 

— Nu e un mit, intervin eu, dar nu am de gând să intru în 
amănunte de unde știu. 

Nu le spun cum m-a luat tata deoparte, în secret, chiar înainte 
să fie ridicat de lupi. Cum mi-a spus că a fost chemat de șeful 
lagărului nostru și interogat ore întregi cu privire la cunoștințele 
lui de inginerie și de navigaţie. Asta se întâmplase de multe ori 
înainte, pentru că fusese șeful echipei de cercetare în proiectul 
care provocase scandalul Envirotech - proiectul care a declanșat 
războiul mondial. Nici nu mai ţin minte de câte ori îl chemaseră 
la interogatoriu. Dar de data asta nu mai fusese la fel. 


VP - 12 


Nu le spun cum îi străluceau ochii când mi-a spus că mai bine 
ar muri decât să ajute lupii cu ceva, nici măcar la proiectul pe 
care i-l propuseseră, oricât de bine ar fi sunat: să proiecteze un 
spaţiu insular neutru, un loc izolat în care să se desfășoare 
negocierile pentru încheierea războiului. Un loc care să 
demonstreze că lupii nu încălcau drepturile fundamentale ale 
omului, că puteau fi îngăduitori, chiar și iertători, cel puţin cu 
unii dintre deținuți. Cu alte cuvinte, un spectacol siropos pentru 
restul lumii. Un spectacol în care speram să mi se dea și mie un 
rol. 

Și bineînţeles că nu le-am spus că tata nu s-a mai întors acasă 
niciodată, cum au apărut doi ofiţeri la ușa barăcii în care stăteau 
cu verigheta lui, ghidul de supravieţuire și o eprubetă cu 
sângele și dinţii săi. 

Dacă le-aș fi spus toate astea, probabil că am fi luat-o spre 
Matamoros, pentru că cine ar mai fi putut avea încredere în 
mine dacă ar fi știut adevărul? Că munca tatălui meu a avut un 
rol esenţial în declanșarea războiului, în tot ce am suferit din 
cauza lupilor? Că sanctuarul ar putea foarte bine să însemne și 
moarte, nu o viaţă mai bună? 

Eu, una, n-aș avea încredere în mine. 

Alexa se îndreaptă spre mine, încolțindu-mă. 

— Și dacă insula asta există și oceanul n-a înghiţit-o cu totul, 
crezi că acolo există libertate? 

Verigheta pe care-o port la gât și eprubeta cu moarte din 
buzunar spun că nu. 

Dar informaţiile pe care le-am găsit în ghidul tatii de 
supraviețuire, așternute pe hârtie cu scrisul lui perfect, specific, 
spun altceva: sunt convinsă că tata s-a răzgândit, sunt convinsă 
că a crezut că pe insulă ne-am putea bucura de libertate mai 
mult timp, că și-a dat viața pentru a o întemeia. Și că încerca să 
mă călăuzească într-acolo, dac-aș fi găsit o cale să evadez. 

Și am făcut-o. 

— Am nevoie să cred în ceva. Îndrăznesc s-o privesc în ochi. 
Și cred că și tu. Nimeni nu fuge cu atâta hotărâre dacă nu știe 
încotro s-o ia. 

— Te înșeli, spune Alexa, uitându-se în ochii mei. Eu am vrut 
doar să fug. 


VP - 13 


Trei 


Pagina patruzeci și șapte din Supravietuirea. Ghid de buzunar 
este plină de însemnări cu creionul, cu un scris aplecat, subţire 
și lunguieţ, cu litere înclinate mult spre dreapta, care n-au nici în 
clin, nici în mânecă cu textul tipărit. Nu există nicio pagină sau 
margine fără însemnări - a folosit fiecare spaţiu, oricât de mic, 
și mai mult decât atât. Am citit de atâtea ori notițele tatălui 
meu, că, practic, le-am învățat pe dinafară, dar e o alinare să 
simt paginile pe care le-au atins mâinile lui, să mângâi petele 
maronii de murdărie și sudoare. 

„InSula sanctuarului” scrie chiar sus de tot, și e subliniat cu 
două linii. 

Pe restul paginii e un singur paragraf neîntrerupt, dar ochii îmi 
cad imediat pe fragmentele care m-au fascinat întotdeauna. 

„Teritoriu neutru. Zonă demilitarizată. 

Temple ascunse printre ferigi, clădiri din piatră și secrete. 

Călugări care îi pun la adăpost în mănăstire pe refugiații din 
ambele tabere. Tatuaje holografice pentru cei care vin cu 
gânduri pașnice, fără urmă de ostilitate”. 

Toate astea ne așteaptă și pe noi, dacă e să ne luăm după 
notițele tatii. 

Dar nimeni nu știe sigur. 

Reglez velele orientându-mă după harta desenată la sfârșitul 
ghidului și după soarele aflat la apus acum, pe care îl folosesc 
ca pe un punct cardinal. Simt privirile celorlalte fete aţintite 
asupra mea, dar nimeni nu obiectează, așa că o iau ca pe o 
permisiune de a alege singură direcţia. 

— Alexa, spun eu. Ai găsit vreo busolă în banca aia? 

Mai devreme am cotrobăit prin toate compartimentele bărcii - 
cheile ofițerului căzut ne-au ajutat să deschidem doar jumătate 
dintre încuietori - și am găsit o grămadă de provizii, batoane 
energizante și o sticlă de apă Havenwater. Cartușul e pe ducă, 
dar ar trebui să ne mai ajungă măcar câteva zile ca să filtrăm și 
să desalinizăm apa, dacă ne gospodărim așa cum trebuie. Alexa 
a mai descoperit și o grămadă de echipamente de navigaţie - în 
mare parte, hărţi și manuale, dar și două veste portocalii de 
salvare, depozitate într-una dintre bănci. 


VP - 14 


Scoate o busolă dintr-un buzunar de la pantaloni și mi-o 
aruncă. 

— Distracţie plăcută. 

— Ai putea să ne ajuţi și tu, să știi. 

— Da, răspunde ea. Aș putea. 

Dar n-o face. Se retrage în celălalt capăt al bărcii, acolo unde 
a stat aproape tot timpul în prima noastră zi pe mare. Am auzit- 
o rupând ambalajul unui baton energizant. 

— Probabil că e mai bine așa, spune Hope. Are o voce atât de 
blândă și de dulce, că nici măcar nu trebuie să vorbească încet. 
Mă face să mă simt aiurea. 

— Din cauza armei? Dacă asta e, să știi că a rămas fără 
gloanțe. 

— Nu atât arma, cât modul în care trage cu ea, explică Hope. 
Și... totul. Felul în care e în general. 

Hope este prea drăguță ca să intre în amănunte, dar îmi dau 
seama prea bine la ce se referă. Felul în care Alexa ne bagă în 
seamă doar când este absolut necesar, cum nu poate fi 
deranjată decât dacă e în joc confortul ei. 

— Am înţeles, spun eu. Nici pe mine nu mă face să mă simt în 
largul meu. 

Mă întind spre bancă, acolo unde cu ceva timp în urmă 
lăsasem ghidul tatălui meu, dar cărticica nu mai e acolo. Intru în 
panică, sunt gata să răstorn barca, dacă e nevoie, pentru ao 
găsi. Cercetez cu privirea puntea de lemn și băncile și, în cele 
din urmă, o zăresc: îmi atrag atenţia coperţile ei galbene- 
muștar, strălucitoare, și mâinile lui Finnley. Ceva din mine pare 
să explodeze când o văd la ea. Finnley nu e ca Alexa - e 
irascibilă și încăpăţânată, da, dar Hope o cunoaște dinainte s-o 
ia la fugă spre barca asta. Hope are încredere în ea. Nu Finnley 
e problema, ci faptul că ghidul este un obiect intim. 

E doar o carte, îmi zic în sinea mea. E doar o carte despre 
gândaci și plante și cum să-ţi construieşti un adăpost și să faci 
focul și să purifici apa, cu notițele tatălui meu pe margine. Și 
apoi mai sunt însemnările lui despre insula sanctuarului, hărţile 
și câteva schiţe care îmi amintesc de anul în care a câștigat un 
premiu pentru planurile lui arhitecturale. Cu banii pe care i-a 
primit, m-a scos la restaurant și a comandat fripturi de trei sute 
de dolari. 


VP -15 


Harta spre insulă a devenit publică de cum am scos ghidul din 
buzunar, dar întrebările pe care mi le vor pune, cu siguranţă, 
despre celelalte lucruri... La ele nu sunt încă pregătită să 
răspund. 

— Ce? întreabă Finnley, ridicându-și privirea peste ghid. Vrei 
să ţi-l dau înapoi? 

Mi-aș dori să-i spun: „Nu poţi să iei, pur și simplu, lucrurile 
altor oameni fără să le ceri voie”. Vreau să-i spun că e tot ce mi- 
a mai rămas de la el. Dar nu reușesc să zic decât: 

— Nu, stai liniştită. 

Nu trebuie să mă las afectată de situaţie. N-a făcut-o 
intenţionat. 

— De unde ai chestia asta, oricum? Finnley mijește ochii pe 
măsură ce frunzărește cartea. Te-ai chinuit ceva s-o ţii ascunsă. 

Habar n-are. 

Habar n-are că ghidul mi-a căzut în mână din greșeală. Nu mi 
l-ar fi dat niciodată dacă ar fi făcut efortul să-l descifreze. De 
citit, cu siguranţă l-au citit - și de ce nu, la urma urmei? 

Dar mi l-au dat în ziua aia și n-au mai întrebat nimic de el. De- 
atunci, am fost mai mult decât precaută. 

— Aăă... 

Un val de căldură mi se ridică în obraji. Ghidul e atât de legat 
de amintirea tatălui meu, încât mă chinui să mă gândesc la 
altceva, la orice altceva aș putea spune despre el. Orice-aș 
răspunde n-ar face decât să stârnească și mai multe întrebări. 

— Serios, totuși, de unde-l ai? insistă ea, mai îndoind colțul 
unei pagini. 

Mă cutremur, deși am îndoit și eu o mulţime de pagini, de 
parc-ar fi fost hârtie de origami. 

— Zău așa, Finn, nu-i treaba ta. Hope îi ia cartea și-o închide. 
Nu vezi că Eden nu vrea să vorbească despre asta? Imi pare rău, 
spune ea, întinzându-mi cartea. Oamenii iau atâtea lucruri de la 
ceilalţi. Ar trebui să fie lăsat fiecare să pastreze măcar ceva 
doar pentru sine. 

Finnley nu mai spune o vorbă despre ghid, deși sunt sigură 
că-i vine. Poate că și ea are lucruri pe care ar vrea să le păstreze 
numai pentru sine - fiecare om are secrete, mă gândesc. li 
mulțumesc lui Hope în minte de o mie de ori. 


VP - 16 


— Deci, încep eu, disperată să schimb subiectul, și arăt spre 
tatuajul de pe degetul mic al lui Finnley. Amândouă sunteţi roșii. 
De unde v-au adus? 

Culoarea diferă în funcţie de locul în care am fost înregistraţi 
prima dată și de ce aveau lupii de acolo la îndemână. Cei mai 
mulţi oameni din Texas s-au ales cu verde. 

— Santa Monica, răspunde Hope. 

Dintr-odată, încep să înțeleg de unde ideea cu Matamoros. Ea 
și Finnley speraseră s-o taie prin Mexic, sunt sigură, și s-o ia în 
sus apoi, spre California. Incercau să fugă înapoi. 

Asta dacă ar mai fi existat vreo casă sau vreo familie la care 
să se întoarcă. Dacă lupii n-ar fi distrus lumea din temelii, dacă 
n-ar fi năruit totul. Nu mai avem la ce să ne întoarcem. 

— Unde v-au pus să lucraţi? întreb eu. 

— La metale, răspund Hope și Finnley în cor, cu jumătate de 
gură. 

Nimeni nu a fost trimis la muncă de la bun început - preferau 
să-și închipuie că nici nu existăm. Gândaci de bucătărie, asta 
eram. Abia după ce au intervenit Aliaţii, iar lupii au fost nevoiți 
să-și intensifice eforturile de război, am fost puși să muncim. 
Ne-au transformat în furnici, forțându-ne să ducem o greutate 
de cinci mii de ori mai mare decât propriul corp. 

Finnley începe să povestească despre cât de fierbinţi erau 
creuzetele de la turnătorie. Își ridică mâinile. 

— Vezi toate cicatricile astea unde m-am ars? 

Linii încreţite și lungi se întretaie pe antebrațele și palmele ei. 
O cicatrice groasă și noduroasă îi deformează buricul degetului 
arătător de la mâna stângă. 

— Și astea nici măcar nu sunt arsuri grave în comparaţie cu 
altele pe care le-am văzut, explică Hope. Ca ăla care și-a vărsat 
creuzetul doar ca să demonstreze ceva. 

Nu intră în amănunte. Probabil că e mai bine așa. 

— Am învăţat să fim atente, continuă Finnley. Lupii ne-au 
ameninţat că ne vor turna plumb topit pe picioare dacă avem 
prea mulţi răniţi. Așa ne-au motivat, încheie ea. 

Prin comparaţie, slujba mea de la crescătoria de viermi de 
mătase părea parfum. Aveam grijă de larve, le dădeam frunze 
de dud de trei ori pe zi, de parcă ar fi fost animalele mele de 
companie, și apoi le recoltam coconii, care urmau să fie 
expediaţi la filatură. Era o slujbă sufocantă, la care transpirai 


VP - 17 


mult, dar nu era o fabrică de metal. Totuși, am avut și eu arsuri. 
Trebuia să fierb coconii la sfârșitul fiecărui ciclu, cu moliile vii 
încă în interior. Uram chestia asta. Era ca și cum m-aș fi sinucis 
de fiecare dată când aruncam în cuvă aceste creaturi care nu 
aveau să zboare niciodată, care erau ţinute în viaţă doar pentru 
a munci și a muri. Procesul de fabricare a mătăsii este uimitor, a 
schimbat lumea, dar ia naștere din atât de multă moarte... 

— Ai impresia că cicatricile sunt groaznice, spune Finnley, și 
abia acum îmi dau seama că mă holbez la ea. Dar motivul 
pentru care le avem e și mai groaznic. 

Îmi ridic privirea. 

— Pe bune? 

— Am lucrat într-o fabrică de gloanțe. 

Nu știu ce e mai cumplit: faptul că fetele astea au fost rănite 
în timp ce fabricau arme chiar pentru oamenii care le înrobiseră 
sau faptul că lupii au nevoie de o fabrică de gloanţe. Au pus 
mâna pe fiecare raft din fiecare magazin - și pe fiecare subsol 
abandonat chiar și pe toate bazele militare, mulțumită lupilor 
bine infiltraţi, șiretlicurilor și norocului. Și când te gândești că și- 
au consumat toate rezervele de gloanţe... Sau, dacă n-au făcut- 
o încă, cu siguranţă au de gând. 

Așa cred. Aș fi vrut să nu. 

— Carevasăzică, spun eu, mai mult ca să schimb subiectul 
ăsta înfiorător, voi vă cunoașteți dinainte. 

Hope și Finnley tac câteva clipe. 

— Ne cunoaștem de la Zero, spune Finnley. 

S-a zis cu intenţia mea de a îndulci conversaţia. 

Zero: ziua în care lupii au preluat controlul, ziua în care au 
luat totul. Mă aflam la coadă la cantină, în prima săptămână din 
clasa a zecea la Veritas. Voiam să-mi iau salată în loc de pizza 
sau cartofi prăjiţi, în primul rând pentru ca fusta mea mov, care 
deja mă strângea, să nu pocnească pe mine în laboratorul de 
biologie, și tocmai mâncam o roșie cherry, când ușile s-au dat 
de pereţi. Și au năvălit ei: zece, douăzeci, cincizeci de ofițeri. 
Intr-o amărâtă de cantină de liceu. 

— De la triere? întreb eu. Sau de la barăci abia? 

— De puţin mai înainte, răspunde Hope. O văzusem la școală, 
dar nu ne cunoșteam. Am ajuns în același grup când ne-au luat. 


VP-18 


— Un ofițer a lovit-o, continuă Finnley. A lovit-o atât de tare, 
că a căzut în parcare și și-a julit genunchii pe pietriș. Am rămas 
mai în spate ca s-o ajut. 

— Te-a lovit? Mă uitam la Hope și nu-mi venea să cred. Nu-mi 
puteam închipui cum ar putea cineva, nici măcar un ofiţer, să 
ridice vocea la ea, cu atât mai puţin s-o lovească atât de tare, 
încât s-o pună la pământ. De ce? 

Lacrimile îi strălucesc în ochi. 

— Am spus „nu”. „Nu, nu mă poți lua”. 

Un cuvânt atât de scurt, care explică totul. Nimeni nu spune 
„nu”. L-am văzut pe Birch făcând ultimii doi pași din viaţa lui 
pentru că spusese „nu”. 

— Și cum de ai... 

— Scăpat cu viaţă? 

Se reazemă de catarg și privește spre orizontul nesfârșit. 

— Era fratele meu mai mare. 


Patru 


Dușmanul a umblat în haine de oaie mulţi ani înainte să-și 
scoată colții și să caute sânge. 

Părinţi. Fraţi. Barmanul care îţi făcea cafeaua cu lapte în 
fiecare zi, tipul din spatele tejghelei cu pește de la băcănie, fata 
de la Sephora care te-a învățat cum să-ţi faci ochii cu tuș. 
Aparent, nu exista nicio legătură între ei, până într-o zi, când au 
devenit o forță. 

După Zero, totul a început să se explice: afișele fosforescente 
lipite pe stâlpii de telegraf, hashtagul lupi, despre care toată 
lumea credea că e o pagină a iubitorilor de lupi, pandantivele, 
despre care se spunea că sunt doar o modă. Indiciile erau peste 
tot în jur, dar noi eram prea ocupați cu vieţile noastre ca să ne 
punem vreo întrebare. 

lar asta era, cred, și motivaţia lor. Era o motivaţie bună în 
sine, deși tristă - că prea puţini oameni mai erau cu picioarele 
pe pământ, că trăiau pe spinarea altora, care se omorau între ei 
pentru a supraviețui. Că prea mulţi dintre noi simţeam că ni se 
cuvine totul, că eram prea nerecunoscători. Prea obișnuiți ca tot 
ce atingem să se transforme în aur. 


VP -19 


Aveau dreptate, într-un fel. 

Sunt probleme vechi de când lumea, întotdeauna au existat 
oameni care au și oameni care nu. Dar apoi au venit inundatiile. 
„Vrem să trăim mai bine” a devenit „Vrem doar să trăim”. 

Societatea a făcut implozie. 

Totul a început cu arhipelagul Kiribati. Nivelul oceanului a 
crescut, înghițind șaptesprezece dintre cele treizeci și trei de 
insule, câte erau la început, dar apoi - ca din senin, ni s-a părut 
nouă - s-au scufundat toate. Întâi a venit taifunul. Apoi 
tsunamiul. E groaznic, dacă te gândești că, în realitate, 
evenimentele care au culminat cu declanșarea războiului au 
pornit de la natură - de la ocean, mai precis -, care a nimicit un 
popor întreg care își vedea de treabă în mijlocul Oceanului 
Pacific. Oricui i se poate întâmpla orice pe lume, chiar dacă o 
merită sau nu. 

Dar, așa cum se întâmplă, de obicei, nimănui nu i-a păsat de 
ei până când nu au început să se scufunde și țărmurile noastre. 
Dezastrele începuseră să se ţină lanţ și la noi, în San Francisco 
și pe coasta Carolina și New York. Muriseră turiști când se 
prăbușiseră hotelurile de pe stânci, la fel și fete de la Cercetași, 
când stâlpii pontonului de pe plaja Kure cedaseră. 

Inundaţiile nu erau majore, nu ajungeau la știri, dar erau tot 
mai mari - în unele locuri crescuseră chiar de treizeci de ori doar 
în 2049. Odată cu mareea, veneau și pagubele, și moartea. 
Rănile care nu apucaseră să se vindece erau zgândărite la 
nesfârșit. 

Echipele de intervenţie nu mai făceau faţă. Apa contaminată, 
sistemul de canalizare care inunda fiecare stradă, bolile care se 
răspândeau printre încăpățânaţii care refuzau evacuarea din 
zonele aflate în pericol. FEMA! distribuia sticle Havenwater, un 
cartuș la câteva mii de oameni care nu și le puteau permite, un 
cartuș pentru fiecare familie bogată care putea. Abia când au 
fost decretate evacuările obligatorii, când economia s-a prăbușit 
și dolarul și-a pierdut aripile... 

Atunci au intrat oamenii în panică. 

Voiau o lume sigură. O lume care să dureze la nesfârșit. O 
lume care să nu fie luată de valuri, în care să nu aibă de ce să-și 


1 Federal Emergency Management Agency, în traducere „Agenţia Federală a 


Managementului Urgenţelor”. (n.tr.). 
VP - 20 


facă griji că le vor flămânzi copiii sau că vor intra până la gât în 
apă sărată și contaminată, pe care n-o vor putea bea niciodată. 

Revolta a început cu Kiribati și a fost potolită cu o promisiune: 
Envirotech o să ne salveze. Envirotech, pionier al sticlelor 
Havenwater, al tehnologiei pe bază de mătase și al multor altor 
soluţii ecologice salvatoare. Atunci a început tatăl meu să piardă 
nopţile, când tapetul pe care l-a ales mama înainte să moară a 
fost tencuit cu schiţe, cercetări despre recife artificiale de calcar 
și orașe biosintetice, cultivate din protocelule. În anul ăla, 
Envirotech i-a acordat tatălui meu premiul care ne-a adus masa 
aceea senzaţională la restaurant și o mașină nouă-nouţă. 

Dar și războiul. 

Envirotech plănuia să demareze Proiectul Atlas - un habitat al 
viitorului, în largul oceanului, pe care tatăl meu ar fi trebuit să-l 
conducă -, dar atunci au apărut știrile cum că locuinţele aveau 
să fie extrem de puţine și vândute la licitaţie. Vino și tu, e loc 
pentru toată lumea - dacă ești bogat. Partea asta nu ar fi trebuit 
să fie făcută publică, nu încă, dar n-a fost nevoie decât de un 
angajat supărat - un colaborator la proiect pe care îl cunoștea și 
tata, deși nu prea bine, din departamentul financiar - pentru a 
da în vileag o mulţime de secrete. 

Frica amestecată cu ranchiună nu aduce niciodată nimic bun, 
iar frica amestecată cu putere aduce sfârșitul lumii. 

Ceea ce la început era doar o sămânță a luat avânt și a 
căpătat putere, până când s-a transformat într-o ghiulea 
distrugătoare, așteptând momentul potrivit ca să lovească. 
Momentul acela a sosit când Curtea Supremă a recunoscut 
dreptul companiei Envirotech de a-și stabili singură preţurile, în 
numele pieței libere, al capitalismului și al unor idealuri 
seculare. Bineînţeles că onorabilii judecători voiau și ei să 
îmbătrânească alături de nepoţii lor, ca toată lumea. Diferenţa 
era că ei își puteau permite. 

Ghiuleaua distrugătoare a lupilor s-a dovedit rapidă și teribil 
de nimicitoare, destul de puternică și cu suficiente resurse 
umane pentru a face bucăți întreaga țară. Și azi, când am 
coșmaruri cu Ziua Zero, îi aud scandând: „Închisoare pentru 
privilegiu! Opriţi Envirotech! Acum e vremea noastră!” „Acum e 
vremea noastră”, „acum e vremea noastră”: tatuat pe feţele și 
pe antebraţele lor, pe spate, ca niște aripi de înger, pe memoria 
mea pentru totdeauna. 


VP -21 


La început, în primele săptămâni în lagăr, după ce am fost 
triați și însemnați, câţiva ofițeri - noi le ziceam „lupi”, deși erau, 
fără îndoială, umani în adâncul sufletului - ne salutau și nu 
ridicau vocea la noi. Mânaţi mai mult de frică decât de 
ranchiună, aproape ne cereau scuze că nu aveau voie să ne lase 
în zonele mai frumoase, care erau teritoriul lupilor. Unul chiar și- 
a aruncat jumătate de îngheţată în fața mea, spunându-mi că nu 
exista nicio regulă care să ne împiedice să mâncăm gunoi. Sună 
crud, dar a făcut-o din bunătate, ceea ce am știut și atunci. 

Dar nu toate facțiunile erau la fel. Unele erau mai militante, 
cu ofițeri care se purtau cu noi ca niște psihopaţi. Și nu doar cu 
noi - și cu restul lumii, când încerca să se amestece în planurile 
lupilor de a răsturna ordinea existentă. Toate tentativele de 
comunicare ale Alianţei Globale de Teritorii și Regiuni au fost 
întâmpinate cu tăcere, apoi cu ostilitate, după cum se zvonea 
prin lagăr. Lupii deja puseseră stăpânire pe vieţile după care 
tânjiseră - spărseseră toate sistemele bancare și îi înghesuiseră 
pe privilegiați în barăci cu scânduri în loc de paturi. lar mai 
târziu în fabrici, în turnătorii și pe câmpuri. lar toate astea ca să 
poată mânca, bea, trăi, iubi, dormi, fi ca noi, înainte. Mă 
îndoiesc că războiul mondial a făcut parte din vreo propagandă 
motivaţională vreodată, dar în fine. Oamenii apără ceea ce 
iubesc. Restul lumii iubea dreptatea, drepturile omului. 

Lupii au impresia că iubesc dreptatea, că au reușit să aducă 
egalitatea prin inversarea rolurilor. 

Eu cred că lupii se iubesc doar pe sine. 

Au trecut aproape doi ani de când am mâncat îngheţată din 
coșul de gunoi și aproape la fel de mult de când ţin în buzunar 
eprubeta cu sângele și dinţii tatălui meu. 

Doi ani îţi pot distruge toată viaţa, se pare. 


Cinci 


Pe cerul negru sclipesc o mulţime de stele, ca fulgii de zăpadă 
care rămân lipiţi pe pereţii unui glob de sticlă. E frig pentru 
perioada asta a anului, un frig aspru ca șmirghelul, care te 
zgârie indiferent cum ai încerca să te așezi în calea lui. Aș fi vrut 


VP - 22 


să n-am doar jacheta aceea tricotată galbenă, pe care mi-am 
luat-o de dimineaţă pe ponton. Aș fi vrut să-l am pe Birch. 

Finnley și Hope s-au ghemuit una într-alta la babord, iar eu 
stau întinsă pe banca de la tribord. Azi au vorbit mult timp în 
șoaptă. Cel puţin Finnley - Hope mai mult ascultă, cu o răbdare 
pe care n-am mai văzut-o la nimeni până acum. Mi-aș face griji 
că pun la cale un plan de a prelua controlul, de a schimba 
direcția spre Matamoros, deși e cea mai proastă idee, dar Hope 
nu are forța necesară ca să regleze velele. Nu știu ce fac acolo, 
dar sigur nu asta. 

Pe de altă parte, Alexa e tăcută și stă mai mult singură, nu a 
scos o vorbă de câteva ore bune. Mă gândesc că îi e la fel de 
greu să adoarmă ca și nouă. 

Oceanul ne cântă și ne leagănă, ca un cântec de adormit 
copiii. Dar nu este o mamă în care să avem încredere. Mâine ar 
putea să ne zgâlţăie și să ne ucidă. Ne-ar putea arunca din 
barcă, îneca și înghiţi cu totul. 

Pe puntea de lemn se aude un zgomot slab de pași. Alexa. 

— Se spune că noaptea ies la suprafaţă rechinii, spune ea, 
așezându-se în mijlocul bărcii. Dacă are de gând să adoarmă 
acolo, eu și Hope va trebui să trecem peste ea când o să reglăm 
velele. Sunt morți de foame și au un șir nesfârșit de dinţi ascuţiţi 
ca niște lame. 

Cuvintele ei se târăsc și se încolăcesc în minţile noastre. 
Rămânem nemișcate și tăcute, de parcă i-am putea împiedica 
să ne mănânce dacă ne prefacem că nu sunt acolo. 

— Mai degrabă ne vom îneca decât să fim mâncate de 
rechini. 

Cuvintele lui Finnley. Valurile le alungă aproape imediat după 
ce le rostește. 

Hope schimbă subiectul. 

— Tu cum crezi că va fi? 

Are o voce liniștită. 

— Inecul? întreabă Alexa pe un ton mai jovial decât era cazul. 
Sau rechinii? 

— Insula. Sanctuarul. 

Pietrele templului vor fi mărunte și cenușii, netede și curate, 
sau acoperite de mușchi și distruse de timp? Și călugării? Eu mi-i 
imaginez în robe drapate roșii, cu capete rase, care lucesc în 


VP - 23 


lumina soarelui, cântând într-un singur glas, destul de tare 
pentru a invoca balenele și a alunga fantomele. 

— Dacă există cu adevărat, lucru de care mă îndoiesc, cred că 
va fi o junglă, spune Alexa. Cu șerpi boa care ne vor strangula în 
somn și o mie de specii de gândaci, care abia așteaptă să ne 
devoreze ca să ne mănânce inima. 

Mă chinui să nu mă mai gândesc la șerpii boa - pe rechini îi 
mai tolerez, dar nu și pe șerpi. Primele mele coșmaruri au fost 
cu șerpi, cu mult înainte ca atâtea alte atrocități să se strecoare 
în ele. 

Barca scârţâie și se leagănă, iar valurile pleoscăie în jurul 
nostru. Un singur val mai mare, și ne-ar putea înghiţi cu totul. 

Abia când o aud pe Hope îmi dau seama că tac de câteva 
minute. 

— Cred că o să mâncăm mult pește, își dă ea cu părerea. Și 
cred că o să fie un loc pașnic. Nisip, apă, pescăruși și scoici. 
Apusuri de soare cu cer atât de portocaliu, că nici nu-ţi vei mai 
aminti cum e când e albastru. 

Foarte mult timp am crezut că eu eram singura căreia-i 
plăceau atât de mult asfinţiturile. Majoritatea oamenilor nu ţin 
prea mult să le privească. Sunt prea deprimante, spun ei, ne 
amintesc de lucrurile pe care le-am pierdut și pe care nu le vom 
mai recupera niciodată. De lucrurile care ne-au fost furate. 

Poate e ceva obișnuit în partea aceea a New Port Isabelului, 
de unde vine Hope, ca oamenii să fie așa - cum să zic? - plini de 
speranţă. Dar apoi vorbește și Finnley: 

— Mă gândeam la ceva. Aţi văzut și voi știrea aia, nu? Despre 
cum au distrus lupii orașele portuare în ultimele luni, până în 
Hong Kong? Se pare că sunt foarte violenţi. Gărzi și arme, asta 
cred eu că vom găsi. 

Și atunci îmi dau seama: Finnley este pragmatismul 
întruchipat, iar Hope, idealismul. 

Știrile astea sunt un lucru pe care încerc să-l uit. Le dădeau 
mereu seara, după masă, înainte să ne culcăm. Ecranele 
gigantice, instalate acolo unde înainte erau panouri publicitare 
cu hoteluri de pe coastă, propaganda de război proiectată pe 
pereţi, în fiecare colț al barăcilor noastre, anunţurile audio 
difuzate din parcări degradate și năpădite de vegetaţie. 
Buletinele acestea de știri erau pentru lupi, nu pentru noi. Chiar 
și așa, erau peste tot. 


VP - 24 


Unii oameni trăiesc pentru asta, oameni care ar trebui să fie 
la fel de dezgustați ca mine. Dar această formă bolnavă de 
reality show este evadarea lor. Nu conta că aveam voie să ne 
plimbăm prin New Port Isabel doar când nu eram la muncă - 
eram prizonieri, la fel ca oamenii despre care se vorbea la știri. 
Doar că noi mai eram în viață ca să auzim despre cum erau arse 
alte orașe, despre atacurile cu arme chimice, despre 
contraofensive. De multe ori se uită că suntem în viaţă doar 
pentru că nu ne-au omorât încă. 

Faptul că oamenii preferă să se uite la știri decât la un apus 
de soare - și să creadă că un asfinţit e mai deprimant - este, 
probabil, cel mai groaznic lucru pe care l-a făcut războiul. 

Alexa se ridică în picioare. 

— Tu ce crezi? Mai zi și tu ceva. 

În capul meu nu e niciodată liniște, așa că nu-mi dau seama 
că nu vorbesc prea mult. 

— Cred... Ce cred oare? Cred că va fi frumos. Asta cred. Și 
mai există o mulţime de insule pe lumea asta. Și încă sper că 
măcar una dintre ele poate să fie un refugiu. 

Dacă nu, înseamnă că tot ce-a făcut tata a fost în zadar. 

De data asta, Alexa nu spune nimic. Ochii ei sunt luminaţi de 
stele și sclipesc cu fiecare legănare a bărcii. Mă urmăreşte cu 
privirea. 

E foarte greu s-adormi așa. 


Sase 


Mă trezesc înecându-mă cu propria vomă, îmi vărs mațele 
peste bord. Valurile risipesc mizeria, ascuțite ca nişte lame de 
cuțit și la fel de gri. 

— Îmi pare rău! Vântul aduce spre mine scuzele lui Hope, apoi 
le aruncă în mare. Fac tot posibilul să... să... 

Vela noastră e la fel de zbuciumată ca valurile, zgomotoasă 
ca un elicopter. Hope se luptă cu ghiul, în timp ce Finnley 
aruncă găleți cu apă de pe punte. Chiar și Alexa participă. 

— De ce nu m-ati trezit? 

Îmi prind părul într-un nod și o înlocuiesc pe Hope la ghiu. 


VP -25 


— Ne-am gândit că trebuie să te odihnești și tu înainte să-ți 
vină iar rândul, răspunde ea. 

Un val se revarsă peste marginea bărcii, la tribord, distrugând 
toată munca lui Finnley. 

— E posibil să nu se mai întâmple asta, izbucnesc eu. 

Ghiul este încăpățânat. Mă împing cu toată greutatea în el, 
mă opintesc în punte ca să mă ajut, până cedează. Vela se mai 
potolește. Mai împing o dată și se liniștește de tot, umflându-se 
în aerul sărat. Marea este în continuare agitată, dar măcar 
valurile sunt mai blânde acum. 

Alexa se reazemă de catarg și se lasă să alunece până jos, de 
parcă efortul meu ar fi secat-o de puteri. Pentru prima dată, văd 
ceva straniu în comportamentul ei ţâfnos, o slăbiciune pe care 
n-o avea înainte. Sau cel puţin o ţinuse ascunsă. De parcă 
tocmai ar fi descoperit că nu este invincibilă, că s-ar putea 
termina cu viaţa asta dacă barca se înclină prea mult. 

Cum ar putea cineva să trăiască pe timp de război și să nu 
știe asta? 

Respir adânc. 

— Cât a trecut până ne-am redresat? 

Hope e roșie la față de la efort și, probabil, de la stânjeneală, 
în mare măsură. 

— Nu mult. Te-ai trezit când s-a înclinat. 

— Și înainte mergeam în direcţia bună? 

Se uită la Finnley, care dă din cap. 

— Am mers destul de lin toată noaptea, până când o rafală 
puternică ne-a luat pe nepregătite. 

Mă uit atent la Hope, încercând să văd în ochii ei dacă spune 
adevărul. 

— Juri că mergem în aceeași direcţie? Spre sanctuar, nu 
Matamoros? 

— Doar dacă n-am citit eu greșit busola, se bâlbâie Hope, și 
pe chip i se vede nesiguranța. Nici dac-aș vrea, n-aș fi în stare 
să găsesc direcţia spre Matamoros de-aici. 

Răspunsul ei nu e prea liniștitor, cum ar trebui să fie, având în 
vedere că ea a condus barca toată noaptea, dar sunt aproape 
sigură că nu minte. Din câte se pare, nici măcar nu i-a trecut 
prin minte să schimbe direcţia. 

— Matamoros a fost o idee proastă, intervine Finnley din 
capătul bărcii. Am trecut peste. 


VP - 26 


Tonul ei mă îngrijorează, e ca o petală de trandafir înfiptă-ntr- 
un spin. Mă hotărăsc s-o cred pe cuvânt și să nu mușc momeala 
- să ne certăm e tot ce ne-ar mai lipsi. 

— Mersi mult că te-ai chinuit cu asta, spun eu în schimb. 
Arată mult mai bine. 

S-a descurcat extraordinar de bine să scoată apa din barcă. 
N-a mai rămas decât foarte puţină, prea puţină ca să fie o 
problemă. 

O pată galbenă îmi atrage atenţia în partea din faţă a bărcii, 
aproape de picioarele lui Finnley. 

Nu. 

— Am încercat să am grijă de el cât am putut, o aud pe Hope 
spunând în timp ce mă grăbesc spre ghid. A căzut când am 
încercat să fixez pânza. 

Ghidul tatălui meu plutește cu fața în jos în apa care a mai 
rămas. Mă așez în genunchi și îl întorc pe toate părțile. Nu este 
umflat sau ud de tot, dar coperta zdrenţuită e moale. „O să fie 
bine”, îmi spun în sinea mea. „O să se usuce până la amiază, 
dacă iese soarele”. ` 

— Îmi pare rău, spune Hope. Eden? Îmi pare rău, sunt atât 
de... 

— Nu-i nimic! mă răstesc eu. 

Încerca doar să ajute, încerca doar să ajute. 

Asta e o chestie cu care nu mai sunt obişnuită - ajutorul. 

Apa se învolburează în jurul genunchilor mei, între degetele 
de la picioare. Deschid ghidul și mă simt ușurată când văd că el 
însuși a fost făcut să supraviețuiască în condiţii improprii. 
Paginile sunt groase; deși pline de apă, abia dacă s-au ondulat. 
Și deși tușul se scurge din capetele fiecărui „t” și „k” și se adună 
în fiecare linie curbată, literele tipărite nu s-au deformat mai 
mult ca trupul ud al unei fete care iese din mare. 

Cuvintele scrise cu cerneală de tata sunt neclare, de parcă ar 
fi mucegăit, dar sunt în continuare lizibile, în cele mai multe 
locuri. Se unesc și devin neclare numai spre marginile paginilor. 
Harta este încă intactă - deocamdată, asta e tot ce ne trebuie. 
Să sperăm că părţile pe care nu le mai putem descifra nu sunt 
de o importanţă vitală. 

Mă întorc la fete, care par aproape moarte. Hope e palidă de 
epuizare, i-a pierit roșeața din obraji. Părul lui Finnley este și 
pleoștit, și răvășit, în același timp, câteva șuvițe rebele 


VP - 27 


încercând să-și ia zborul, iar altele obosite să tot încerce; pare 
chinuită de gânduri. 

— Voi două ar trebui să dormiţi, le spun eu, chiar dacă asta 
înseamnă să lucrez cu Alexa, care încă stă ghemuită la baza 
catargului. 

Sunt destul de puternică să navighez fără ajutorul ei, dar 
niciuna dintre noi nu este destul de puternică încât să rămână 
trează și concentrată la nesfârșit. 

Finnley îi aruncă Alexei o privire tăioasă, dar ea se uită 
pierdută în larg. 

— Ești sigură? Aș mai putea rezista o oră sau două, cred. 

— Deja ai stat trează toată noaptea. Ne descurcăm noi. Alexa 
nu dă niciun semn c-ar ști că ne uităm la ea. Dă-i busola Alexei. 
O să fie bine. 

Finnley scoate busola din buzunar și i-o întinde. 

— Ştii să citeşti o busolă, Alexa, nu-i așa? 

Alexa se întoarce, dar prea puţin ca s-o privească pe Finnley 
în ochi. 

— Bineînţeles că știu să citesc o busolă. Nu sunt idioată. 

Întinde mâna și așteaptă, ca un copil răsfăţat care cere 
bomboane. 

Finnley e de treabă și se abţine să spună mai mult, deși se 
vede clar tot ce ar vrea să zică. Trântește busola în mâna Alexei 
și se retrage spre babord, unde Hope deja s-a ghemuit ca să 
doarmă, folosind ca pernă una dintre vestele portocalii de 
salvare. 

— Să ne treziţi dacă aveţi nevoie de noi, adaugă Finnley, 
lăsându-și capul pe braţe. 

Amândouă adorm în mai puţin de un minut. 

Mergem lin o bună bucată de timp. Eu și Alexa nu prea 
vorbim, rămânem ascunse fiecare în propria minte. Eu mă 
gândesc la Birch, la tata. Cum mi-ar fi plăcut să fiu în barca asta 
cu oamenii pe care-i iubesc, în care am încredere. Cum aș da 
orice ca ei să fie aici cu mine, să mă ajute să menţin direcția 
bună - pe mare și nu numai. 

După vreo două ore, Alexa se întoarce spre mine pe bancă. 

— A, începe ea, e normal să se-nvârtă săgeata asta așa? 

Ține busola în palmă. 

Mă aplec să arunc o privire. Acul busolei a luat-o razna și 
oscilează de la nord-vest la nord-est, trecând uneori pe la sud. 


VP - 28 


— N... nu e normal, zic eu. 

Acul sare de la vest la est cât mă uit la cerneala violetă de pe 
degetul ei mic. Cerneala violetă, cu care ieri era scris clar „ALE 
XA”. 

Acum, jumătate din „X” lipsește, iar „E” a dispărut complet. 


Sapte 


Alexa înclină busola, urmărind săgeata. 

— Ce-nseamnă asta? 

Și eu aș vrea să-i pun aceeași întrebare. 

Nu-mi pot lua privirea de la degetul ei, mă uit de trei ori ca să 
fiu sigură că nu a fost o iluzie optică - sigur n-a fost -, dar mă 
hotărăsc să-mi stăpânesc curiozitatea până rezolvăm problema 
mai importantă a busolei defecte. La urma urmelor, suntem 
prizoniere amândouă în barca asta, până ajungem sanctuar. E 
destul timp. 

— Ceva interferează cu busola. N-ai nimic magnetic la tine, 
nu? 

Ea își dă ochii peste cap. 

— Sunt aici de atât timp doar. Nu crezi că, dacă aș fi avut, l-aș 
fi aruncat pân-acum? 

Aici are dreptate. 

— Atunci, habar n-am. Asta nu e în întregime adevărat, dar nu 
sunt destul de sigură ca să-i dau un răspuns. Să fie oare o 
anomalie geomagnetică, poate? 

Așa că mă rezum la asta. 

Dar sunt aproape sigură că e o întrebare retorică. 

— Hm, spune ea, întorcând busola pe toate părţile. 

Din câte-mi amintesc, însemnările făcute de tata în ghidul de 
supravieţuire nu spun nimic explicit despre Triunghi, dar, pe 
harta desenată de el, insula sanctuarului se află în interiorul 
unui imens triunghi cu laturi inegale din puncte și liniuţe de 
cerneală albastră. Însemnările lui nu prea povestesc întâmplările 
stranii prin care a trecut, ci oferă mai mult informaţii care 
dovedesc asta. 

Desprind cu grijă paginile, care deja încep să se usuce, și o 
găsesc pe cea pe care o aveau în minte. In partea din stânga, 


VP - 29 


sus, a paginii, cu litere îngroșate, scrie „CUM SĂ NAVIGHEZI 
FĂRĂ BUSOLĂ”. 

Este pagina al cărei colț a fost îndoit de cele mai multe ori din 
toată cartea. Pe margine, tata a făcut o coloană cu ore și, în 
dreapta, o coloană cu notițe. Unul dintre paragrafele tipărite 
este marcat cu un asterisc albastru. Îl citesc în grabă și 
descopăr că sunt o grămadă de lucruri acolo care ne-ar putea 
folosi. 

Faptul că pe pagina asta sunt atâtea informaţii utile mă 
linişteşte, dar mă și sperie, în același timp. Mă liniștesc pentru 
că probabil nu ne vom pierde - cel puţin nu din cauza unei 
busole stricate. Pentru că o parte din echipa tatălui meu a 
traversat extremitatea vestică a Triunghiului și s-a întors la țărm 
întreagă, destul de întreagă încât să-i aducă rămășițele. 

Rămășițele lui: aici începe grozăvia. 

e 

N-am stat să mă gândesc niciodată prea mult la ce anume l-ar 
fi putut reduce pe tata la o eprubetă de sânge și o mână de 
dinți, iar ofițerii care mi l-au livrat în această formă nu s-au 
deranjat să-mi explice. Asta nu înseamnă că nu mi s-a-ntâmplat 
niciodată să mă scufund într-o mlaștină de gânduri înfiorătoare, 
ci doar că am reușit întotdeauna să ies de-acolo înainte să mă 
înec. 

Nu am multe lucruri pe care să mă bazez, nu chiar, dar eu 
cred că e mort. 

Nu atât din cauza eprubetei, deși mi-a înghețat sângele în 
vine, cât a verighetei. Dacă a iubit vreodată pe cineva, pe 
oricine, mai mult decât pe mine în viaţa asta, atunci aceea a 
fost mama. Sunt o mie la sută sigură că nu s-ar fi despărţit de 
verighetă decât dacă i-ar fi smuls-o cineva de pe mâna rece și 
moartă. 

Așa că mă gândesc la tot felul de teorii. 

Poate că a căzut peste bord în timpul unei furtuni, în drum 
spre casă, poate că a fost înghiţit de oceanul flămând, la fel ca 
arhipelagul Kiribati, poate că cei care erau cu el i-au tras trupul 
umflat înapoi cu o plasă de pescuit. Sau poate că, pur și simplu, 
a murit de foame pe insula sanctuarului și cadavrul lui a fost 
prea greu și lipsit de importanţă pentru a-l aduce înapoi acasă. 
Oricum, ce să fi făcut eu cu un cadavru? 


VP - 30 


Mă agăţ de aceste teorii când mă simt raţională. Plină de 
speranţă. 

Dar apoi există și zile în care, după ce am fost condusă înapoi 
la baracă de o mână care m-a strâns prea tare de braţ, încep să 
gândesc instinctiv, intuitiv. 

Și atunci încep să-mi umble prin minte teorii stranii, cumplite. 

Poate că a fost capturat de ceva misterios, de exemplu. 

Ceva neașteptat, peste care a dat echipa în misiunea ei de pe 
insulă, ceva care l-a făcut să-și transpire sufletul și sângele. 

Sau poate că dispariţia lui n-a fost deloc misterioasă. Poate 
că, pur și simplu, lupii n-au mai avut nevoie de el și atunci l-au 
descompus - ca prin minune - în sânge și oase. După cea 
suferit, cu siguranţă, o moarte cruntă și violentă. Poate a spus 
„da”, „da”, „da”, până când într-o zi a spus „nu” și a fost 
împușcat, rapid și mortal, la fel ca Birch în Ziua Zero. 

Și apoi, ca întotdeauna, mă întorc la singurul lucru pe care-l 
știu cu certitudine: tata nu era un mincinos. lar dispariţia lui nu 
schimbă cu nimic asta. 

Orice ne-ar aștepta pe insulă, dacă există chiar și cea mai 
mică șansă să găsim libertatea despre care a scris el, atunci 
sigur o să fie ceva mai bun decât cuștile și aripile frânte pe care 
le-am lăsat în urmă. 

e 

Urmând instrucțiunile din ghidul de supraviețuire, improvizez 
cu Alexa o busolă din pixuri și frânghie, folosind lumina soarelui 
și ceasul ei ca să găsim drumul. 

Acestea sunt, de fapt, două tehnici diferite, pe care le-am 
combinat parţial, pentru că nu avem tot ce ne trebuie ca să 
folosim doar una dintre ele, așa cum sunt prezentate în carte. 

După ce ne întoarcem pe direcția bună și începem să 
navigăm fără probleme, scot sticla Havenwater și un baton 
energizant dintr-una dintre băncile pe care le-am deschis. E 
destul de greu să scoţi batonul din ambalaj fără să faci zgomot, 
dar pe Alexa nu pare c-o interesează prea mult acest aspect. 
Mototolește hârtia și pare că o trezește pe Hope, care se află 
tocmai în celălalt capăt al bărcii, dar Hope doar se mișcă puţin și 
se întoarce pe partea cealaltă. Devorăm batoanele de parcă ar fi 
mană cerească, numai lapte și miere. 

Alexa se uită în larg. Stă pe bancă, cocoșată și cu coatele pe 
genunchi, întorcând sticla Havenwater pe toate părţile. Aerul 


VP - 31 


sărat îi face părul negru să fluture. Ea îl lasă în voia vântului, 
fără să se grăbească să și-l aranjeze. 

Eu mă străduiesc și-mi prind părul într-o coadă împletită cam 
dezordonat. Am cel puţin douăzeci de nuanțe nisipii în păr, de la 
nuanţa deschisă a nisipului decolorat de soare, până la nuanța 
nisipului ud după ce se retrage mareea. Îmi leg coada cu o 
șuviță subţire de păr. 

Acum ar fi momentul potrivit s-o întreb de literele care i-au 
dispărut de pe deget, dar, cu cât trece mai mult timp fără să 
spunem nimic, cu atât îmi vine mai greu să rup tăcerea, în 
special cu o întrebare care ne-ar putea face să ne certăm. 

— De ce n-ai fugit? întreabă ea, întorcându-se spre mine. 
Privirea ei e ca o cafea, ca o ciocolată neagră - aspră, dar 
intensă. Mă refer acolo, pe plajă. Te ascundeai. De ce nu fugeai? 

Răspunsul mi se pare evident, dar, pe de altă parte, nu eu 
stăteam peste un ofițer mort când ne-am întâlnit. Nu e ca și cum 
aș fi avut pistol, ca ea. 

— Tu l-ai ucis pe ofițerul ăla? 

Și cu asta s-a dus și intenţia mea de a nu isca o ceartă. 

Totuși, nu reacţionează violent la întrebarea asta directă, 
ceea ce nu pot să nu apreciez. 

Fierbe încet, se vede din felul în care mijește ochii, însă nu 
izbucnește. 

Încerc să sparg gheata. 

— M-am ascuns pentru că am vrut să aştept să se mai 
liniștească lucrurile înainte s-o iau spre barcă, răspund eu. Și 
pentru că fusesem de multe ori pe pontonul ăla și știam că erau 
mine în nisip. 

— Să aștepți, repetă ea. 

Nu e o întrebare, doar o afirmaţie. Poate o judecată. 

— Am... Îmi caut bine cuvintele. Mi s-a părut o idee bună să 
învăţ din greșelile altora. 

— Adică să îi lași pe ei să calce primii. 

Este evident că exact la asta mă refeream, dar, când o spune 
așa, sună groaznic. O senzaţie sumbră se trezește în mine, ca 
un nor de cerneală de caracatiţă care îmi împroașcă busola 
morală. 

Nu e vina mea că minele se aflau acolo și nu e ca și cum, 
dacă aș fi călcat eu pe vreuna, aș fi salvat pe cineva. lar dacă 


VP - 32 


m-aș fi ridicat și aș fi avut curajul să-i avertizez pe ceilalți să nu 
treacă pe-acolo, aș fi fost călcată în picioare sau împușcată. 

Și, cu toate astea, acolo au murit oameni, iar eu sunt aici, în 
barca asta, foarte vie, pentru că am avut grijă să calc pe lângă 
cadavrele lor dezmembrate. _ 

— Inseamnă că am gândit la fel, spune ea. In principiu. 

Nu pricep, și probabil că se vede pe fața mea, pentru că ea 
rânjește de parcă s-ar bucura că a făcut o glumă pe care doar 
ea o poate înțelege. Duce la gură sticla pe jumătate plină cu apă 
și bea, bea, bea, până o golește. 

— Amândouă ne-am folosit de ei ca să detoneze minele în 
locul nostru, repetă ea, în cele din urmă. Ca să putem evada. 
Nu-i așa? 

Asta nu e nimic nou. Dau din cap de parcă aș vrea să spun: 
„Evident”. 

— Diferenţa dintre noi este că tu ţi-ai făcut planul când era 
deja prea târziu ca să mai poţi salva pe cineva, continuă ea, pe 
când eu am declanșat exploziile din fabrică de care fugeau așa, 
mâncând pământul. 


Opt 


Odată ca niciodată, lumea era plină de visuri, în ciuda 
suferinţei, și plină de iubire, deși nu era dreaptă. 

Odată ca niciodată, lumea era plină de culoare: galbenul 
liniilor de pe șosele, înconjurate de smoala neagră ca tăciunele 
și de florile sălbatice de toate culorile. 

Acum lumea este înghițită de mare, iar ceea ce rămâne e 
sufocat de verde, de buruienile invidiei și-ale puterii. Și, 
câteodată, de o iubire de dreptate dusă la extrem. 

Acum e greu să mai faci diferenţa între buruieni și flori. 


Nouă 


Alexa e o păpădie. Își ascunde bine secretele, ca pe niște 
petale aflate pe punctul de a se transforma în puf. Nici măcar 


VP - 33 


mărturisirea asta - colosală, uimitoare, dureros de sinceră - nu 
face decât să ridice și mai multe întrebări. 

Încerc să le formulez în cuvinte. Nu pot. 

— Să nu le spui fetelor, adaugă ea. O să fie ciudat. 

Hope și Finnley au dreptul să știe, dar, pe de altă parte, 
lucrurile au devenit deja ciudate, acum, că mi-a zis secretul 
asta. 

— Mie de ce mi-ai spus? 

Se uită la mine de câteva minute, dar ceva în ochii ei s-a 
schimbat. Are încă o privire tăioasă, atât de tăioasă, că mă 
rănește, dar e ca și cum te-ai uita la cuțitul unui bucătar și ţi-ai 
da seama că e făcut să taie roșii, nu inimi de om. 

Asprimea din ochii ei nu are legătură cu mine - nu mai are. 

— Pentru că știi că l-am ucis pe ofițerul ăla, și nu ţi-e frică de 
mine. 

Vreau să-i spun că se înșală. Chiar mi-e frică, sunt îngrozită, 
dar nu de trecutul ei, ci de capacitatea de a vorbi atât de ușor 
despre asta. De celelalte lucruri pe care le-ar mai putea ţine 
doar pentru sine, departe de mintea și de ochii noștri. De 
motivul pe care l-a avut să facă toate astea. 

Poate că își dă seama că vreau să intru pe sub pielea ei 
pentru a-i descoperi secretele și a le înţelege. Poate că empatia 
îmi ascunde frica. 

Ar trebui să pun întrebările acum, să profit cât încă mă 
ascultă. Va trebui să-i câștig încrederea ca s-o întreb de tatuaj, 
totuși. S-o fac să lase garda jos. 

— Îţi pare rău? întreb. 

— De ce să-mi pară rău? Își mușcă absentă degetul mare. Că 
l-am omorât sau că ţi-am spus ţie? 

Nu spun nimic, pentru că n-ar trebui să-mi explic întrebarea. 

Ea nu răspunde. Cred că ăsta este răspunsul pe care îl 
așteptam. 

— Aveam de gând s-o iau la fugă, spun eu. Aș fi putut să fac 
și eu asta. Chiar cred că aș fi reușit. 

Fără explozii. 

Fără moarte. 

— Eu aș fi murit într-o clipită, spune ea. Ochii ei licăresc spre 
mine un moment doar, după care se îndreaptă din nou spre 
mare. Fiecare face ce are de făcut, nu? 


VP - 34 


Atunci îmi dau seama: Alexa e la fel de singură ca mine. Nu 
avea pe nimeni în lagăr - n-ar fi avut cum, altfel n-ar fi provocat 
nicio explozie. Ar fi fost cinci oameni în barca asta, nu patru, 
dac-ar mai fi vrut să scape cineva. 

Dacă Finnley și Hope încercau să se întoarcă acasă, în Santa 
Monica, poate că și Alexa încerca să ajungă la cineva. 

— Cum îl cheamă? o întreb. De cine ţi-e ţie dor? 

Și așa, ca din senin, se închide din nou în sine. 

— Nu contează, răspunde ea. S-a dus. 

Sunt zece mii de volţi în acel cuvânt, „dus”, când îl rostește 
ea, iar eu n-am de gând să-l ating. 

Incerc, în schimb, s-o fac să se simtă mai bine. 

— Știu exact ce... 

Deodată, Alexa ridică mâna, iar eu tac dintr-odată. Privirea ei 
spintecă aerul sărat peste umărul meu, spre fete. 

Mă uit în spate. Finnley și Hope s-au trezit și se uită la ceva în 
larg. Niciuna dintre ele nu pare să fi auzit ce vorbeam cu Alexa. 
Oare la ce se uită? Cercetez oceanul, dar nu văd decât lumina 
soarelui care sclipește pe suprafaţa apei. 

La infinit, în toate direcţiile. 

— Eden? întreabă Finnley. Aia o fi? 

Schimb o privire cu Alexa. Cel puţin nu sunt singura confuză. 

— Ce... să fie? E posibil ca vederea mea perfectă să nu mai fie 
așa de bună cum am eu impresia - să fi început să mă lase cu 
vârsta de când am fost la oftalmolog ultima oară, cu o jumătate 
de an înainte de Ziua Zero dar fiecare linie pe care o văde 
clară, fiecare culoare e vie. Pur și simplu, în larg nu e nimic, în 
afară de apă și cer. 

— Desenul din cartea ta, ăla cu insula, spune Finnley. 
Seamănă foarte mult, nu ţi se pare? 

Nu se poate referi decât la o singură carte și la un singur 
desen care seamănă cu o insulă. Deschid la paginile respective, 
care - e prima dată când îmi dau seama - conţin o grămadă de 
informaţii despre cum să prinzi pește. Dar tata a acoperit 
complet textul tipărit cu un desen în cerneală albastră, cu linii 
de grosimi diferite, umbre hașurate și punctuleţe. De la o 
margine la cealaltă se întinde o plajă, în spate e un pâlc de 
copaci, iar în față se văd valurile înspumate. Apoi, la stânga, eo 
schiță alambicată a unui stâlp totemic, înalt, clar, acolo unde se 
termină copacii și începe plaja. Cerneala de pe marginile 


VP - 35 


paginilor s-a întins, dar, chiar și așa, e un desen care reprezintă 
foarte bine ceea ce căutăm. 

Și chiar ne-ar fi de ajutor, dac-ar mai fi și altceva în jur în 
afară de apă. 

— Pot să mă mai uit o dată? Finnley întinde mâna spre mine, 
dar se uită la altceva. La desen, adică? 

Mă duc la ele, în capătul celălalt al bărcii, cu ghidul de 
supraviețuire în mână. 

Dar scap cartea din mână înainte să i-o dau lui Finnley. Și 
aproape că mă prăbușesc și eu odată cu ea. După numai trei 
pași, fără să mijesc ochii, văd că orizontul are o formă nouă. 

— Alexa, spun eu, n-ai cum să ratezi asta. 


Zece 


Tata era un perfecţionist. Vorbea o engleză impecabilă, fața 
lui era mereu fină ca a unui bebeluș și mirosea a mentă și nu 
suporta să aibă unghiile murdare. Pasiunea lui pentru detalii și 
perfecţiune se răsfrângea asupra fiecărui lucru din viața lui. Văd 
asta în fiecare punct, în fiecare linie dreaptă și curbă din desen, 
care corespund fiecărui punct, fiecărei linii drepte și curbe ale 
insulei din fața noastră. 

De-asta nu-nţeleg de ce am ajuns mai devreme, după ce am 
urmat instrucţiunile sale scrise cu atâta meticulozitate. 

Ca să nu mai vorbesc despre faptul că n-a scris un cuvânt 
despre acest truc ciudat al naturii. Cum este posibil ca o insulă 
întreagă să poată fi zărită doar dintr-o parte a bărcii, rămânând 
ascunsă privirii în cealaltă parte? 

Dar este, fără îndoială, insula sanctuarului. Mă simt ca o salcie 
în bătaia vântului, trec de la bucurie la frică și apoi din nou la 
bucurie, gândindu-mă la ce înseamnă toate astea - ce 
demonstrează toate astea. Insula sanctuarului există! Dacă vom 
găsi aici vreun refugiu este un alt mister. Dar măcar acum știu 
că e posibil. 

Eu și Hope ne străduim cot la cot să reglăm velele și să 
întoarcem barca în așa fel încât să putem vedea insula din orice 
unghi de pe punte. Când nu mai încape îndoială că am reușit, 
cârmim spre ea. 


VP - 36 


La început pare aproape, la câteva zeci de minute. Și mică, 
pare că ar putea fi înconjurată într-o oră. Prea mică pentru un 
paradis al refugiaților. 

Dar, deși tăiem valurile cu ușurință și destul de repede, 
ajungem pe plajă abia la lăsarea serii. Când ajungem, ne dăm 
seama că insula e mult mai mare decât părea la început. 

Când ne apropiem de mal, unde apa e mai puţin adâncă, 
albastră, strălucitoare și transparentă, priveliștea ne face să ne 
simţim niște pitici. Copacii sunt de patru ori mai înalţi decât vela 
noastră, o forţă dezarmantă a plajei pustii. Pe fâșia de nisip, mai 
încolo, se află totemul, alcătuit din nouă blocuri imense de 
piatră, pe ale căror laturi sunt sculptate chipuri chinuite, cu 
trăsături exagerate. Singurul lucru care pare mic aici e cerul, 
devenit acum o întindere îngustă de albastru, mărginită de 
frunzele copacilor care se leagănă în vânt. Briza lasă razele de 
soare să pătrundă prin perdeaua altfel impenetrabilă de frunze. 

Sar peste balustrada bărcii, în timp ce Hope coboară velele. 
Apa e îmbietoare, liniștită și rece și îmi îmbrățișează gambele. 
Finnley sare și ea cu mine și, împreună, împingem barca pe 
nisip. 

Întâmpinăm rezistenţă și începem să ne mai pierdem din 
elan; fără oceanul care să ne ajute, barca devine un monstru 
îndărătnic. Alexa și Hope sar în apă, care ne ajunge acum până 
la glezne. Cu o sforțare puternică, reușim s-o împingem din nou, 
centimetru cu centimetru, până când apa nu mai ajunge la ea. 

Alexa este prima care se aventurează pe plajă. Picioarele ei 
lasă urme clare pe nisipul umed, singurul semn de viață de pe 
insula asta, în afară de stâlpul de piatră. 

— Stă destul de bine, strigă ea spre noi, uitându-se în spate. 
N-ar trebui s-o ia apa. 

Nu sunt convinsă că are dreptate. De fapt, sunt aproape 
sigură că nu, dar mă doare tot corpul de la cât am târât-o până 
aici. Simt privirile lui Hope și Finney, care rămân cu mâinile pe 
barcă, de parcă ar fi gata să mai împingă o oră dacă le spun eu 
așa. Hope e roșie la față și are mâinile și picioarele atât de 
subțiri, încât mă mir că nu i-au ieșit din articulații. Finnley e 
puţin mai voinică, dar nu cu mult. 

— Și dacă o iau valurile, intervine Finnley, nu e ca și cum am 
mai avea unde să mergem cu ea. 

Are dreptate, deși asta nu e o consolare. 


VP - 37 


— Să ne mai întoarcem să verificăm, spun eu. Deocamdată, 
n-o să se-ntâmple nimic. Luaţi sticla și cât de multe batoane 
puteți, pentru orice eventualitate. 

Văd ușurarea din ochii lui Hope, dar ea nu spune nimic. Ne 
umplem brațele cu provizii și o luăm pe urmele Alexei, până 
când nisipul devine fin și ni se lipește de picioare. Urmele pașilor 
ei o iau spre totemul de piatră; pornim și noi într-acolo. Alexa 
analizează totemul și pare foarte mică pe lângă stâlpul totemic 
și jungla din spate. Ajungem și noi la ea. 

— Nu ăsta e... templul, nu-i așa? întreabă Hope. 

— Nu corespunde cu descrierea din ghid, nu, răspund eu. 

Ating șanțurile sculptate și contururile curbe ale unuia dintre 
chipuri. 

— Ghidul pare să arate că templul se află undeva în partea 
aia, adaug și înclin capul spre junglă. 

Ne uităm lung la totem. Și el se uită la noi. 

— OK, se aude glasul Alexei. N-aveţi decât să vă uitaţi la 
pietre cât vreţi, mie mi-a ajuns. 

Își aruncă părul pe spate și se întoarce spre apă. 

Frunzele foșnesc sub adierea brizei; valurile mângâie plaja. E 
o atmosferă liniștită, senină. Complet diferită de locul din care 
am venit, unde nisipul era înţesat cu explozibil și sânge. Nu 
există gardieni, nici gloanțe și nici săbii. 

Cu toate astea, ideea de-a fi prizonieră aici - „și dacă o iau 
valurile, nu e ca și cum am mai avea unde să mergem cu ea” - 
îmi dă fiori, care radiază de la coloana vertebrală spre coaste și 
persistă acolo, ceea ce nu mă face să mă simt prea bine. 

Nu mi-a spus nimeni că uneori speranța și frica pot fi 
inseparabile. 


Unsprezece 


— M-aș fi gândit c-o să ne-aștepte un comitet de primire, 
spune Alexa în timp ce eu și Finnley ne târâm cu ultimele 
provizii peste ea. 

Se întoarce și își pune braţul la ochi. E plină de nisip pe burtă 
și pe piept. 


VP - 38 


Hope aranjează cu grijă rezerva noastră de batoane 
energizante într-o piramidă, aproape de copacul pe care l-am 
ales ca adăpost temporar, la o distanţă destul de mică de totem, 
dar destul de mare pentru ca figurile de pe el să nu se mai 
poată holba la noi. Aici, chiar la intrarea în junglă, există un 
petic de iarbă destul de mare cât să încăpem toate, una lângă 
alta. Alexa s-a întins pe el din clipa în care l-am descoperit. 

— Pe mine nu mă surprinde deloc că e așa, spune Finnley, în 
ciuda faptului că vociferase atât de mult că vom fi întâmpinate 
de o ploaie de gloanțe și gardieni. 

Probabil că nu-i e ușor să spună că a greșit. Logic ar fi ca 
templul să se afle undeva cât mai departe de plajă, ca oamenii 
care caută refugiu să se străduiască să-l găsească. 

Aruncă un braţ de tot felul de chestii într-o groapă pe care 
tocmai am terminat-o de săpat. 

Pentru prima dată, sunt de acord cu Alexa. 

— Dar oamenii care caută refugiu nu ar trebui să fie obosiţi... 
ba chiar pe moarte? Nu mi se pare corect să pui niște oameni 
epuizați să facă eforturi și mai mari ca să-și găsească pacea. 

— Dacă cineva își dorește atât de mult pacea, atunci efortul 
pe care ar trebui să-l facă pentru asta nu-l va opri s-o caute. 

Ne întoarcem toate trei spre Hope. Ea nu vorbește mult, dar, 
când o face, toată lumea ascultă. Să fi fost întotdeauna așa? Cât 
din personalitatea ei a fost construită de război și cât se 
datorează genelor și educaţiei primite acasă? 

— Mă-ntreb totuși, continuă Hope, de ce nu există niciun 
gardian? 

— Poate că sunt. Poate că nu îi putem vedea noi. 

Ceea ce a format-o pe Hope pe Alexa a ocolit-o. 

Arunc repede o privire în spate, convinsă dintr-odată că are 
dreptate. Poate că, la urma urmelor, teoria iniţială a lui Finnley 
nu era chiar atât de trasă de păr. Văd doar copaci, o armată 
amenințătoare de copaci, colorată în toate nuanțele de verde 
acolo unde nu o înnegrește umbră. Și apoi, mai sunt ochii 
pătrunzători și lipsiţi de viaţă ai sculpturilor de pe totem. 

— N-au decât să ne urmărească. Finnley scotocește printre 
lucrurile pe care le-am pus mai devreme în groapă. Da, răsuflă 
ea și scoate de acolo un cuțit pliant Leatherman și o cutiuță. Am 
fi fost terminate fără arme. Și, o! chibrituri rezistente la apă, 
excelent! 


VP - 39 


Eu și Finnley luăm situaţia în propriile mâini și începem să 
construim tabăra, pentru că Hope e un executant entuziast, iar 
pe Alexa o interesează mai mult să stea la plajă. Planul este să 
ne facem, în primul rând, o tabără, apoi să plecăm în căutarea 
templului. Insula e mare, iar jungla pare deasă. In funcţie de cât 
de bine este ascuns templul, l-am putea găsi într-o după-amiază 
sau într-o săptămână. Sau mai mult. Mai ales că nu avem niciun 
comitet de primire care să ne ajute. 

Mă uit prin ghidul tatii. 

— Adăpost, foc, mâncare și apă, spun eu. Astea par a fi 
priorităţile. În ce stare e cartușul Havenwater? 

Hope se uită pe sticlă. 

— Ar trebui să-l mai putem folosi de aproximativ patru ori. 

— Bine, atunci ar trebui să facem, mai întâi, focul și abia apoi 
să căutăm mâncare și apă, conchid eu, pentru că va fi nevoie să 
frigem sau să fierbem tot ce vrem să mâncăm. 

Finnley este de acord cu mine, ceea ce mă convinge că eo 
decizie bună. Ea vede lumea în alb și negru, din câte am 
observat, și trece totul prin filtrul logicii. Nu-i stă în fire să riște. 
Tocmai firea ei meticuloasă o face un membru important al 
echipei. Mă ajută mult să știu că i se par bune ideile mele. 

— Eden, tu și Alexa ar trebui să adunaţi niște frunze din alea 
lungi și subţiri și să vă apucaţi să țeseți niște rogojini, spune 
Finnley. Noaptea trecută ai spus că ai lucrat într-o fabrică de 
mătase, nu? 

Nu am spus chiar așa, dar nu o corectez. Coconii pe care Îi 
îngrijeam erau folosiţi pentru tehnologie, nu pentru textile, 
singura legătură fiind că și una, și alta provin din saliva viermilor 
de mătase. Cu toate astea, știu principiile de bază ale țesutului. 
Am cunoscut odată la fabrica de mătase o fată care a furat un 
cocon și l-a ascuns în buzunar când nu eram eu atentă. Il scotea 
doar noaptea și ţesea din firul delicat un material moale și 
alunecos. Țesătura ajunsese cât un semn de carte când au 
prins-o în spatele fabricii de mătase, vopsind-o în roșu - atâtea 
păcate odată. Atunci a fost ultima oară când am văzut-o. Mi s-a 
spus să ard simbolul acela superb al răzvrătirii, singurul lucru 
care o ajuta să supravieţuiască în fiecare zi. 

Dar l-am ascuns în ghidul de supraviețuire. 

Finnley scutură cutia de chibrituri și i-o aruncă lui Hope. 

— Noi ne ducem să adunăm vreascuri pentru foc. 


VP - 40 


— Și pentru arme, adaugă Hope. Cuvântul sună ciudat pe 
buzele ei. Le putem ascuţi ca să facem sulițe, cu care să 
prindem pește. Sau animale mici. Face o pauză. Sau... animale 
mari. 

— Sau oameni. Sprijinindu-se în cot, Alexa pare, în sfârșit, 
interesată și ea de ce se discută. Ce? Ridică din umeri. Poate-o 
să trebuiască să ne apărăm. 

Mărturisirea pe care mi-a făcut-o în barcă - „eu am declanșat 
exploziile din fabrică de care fugeau așa, mâncând pământul” - 
a rămas suspendată undeva la marginea conștiinței mele. Nu 
știu dacă să fiu îngrozită sau impresionată, dacă să-mi fie teamă 
de ea sau s-o admir. 

Țesutul de covoare nu pare atât de neplăcut în comparaţie cu 
sarcina mult mai grea care mă așteaptă: să scot tot ce pot de la 
Alexa. 

e 

Singurul lucru care o convinge să se mişte din locul ei 
confortabil este promisiunea că va avea și mai mult confort. 

— Chiar îți place să ai nisip... ăă... peste tot? 

Întrebarea lui Hope, în contextul discuţiei despre faptul că va 
trebui să ne spălăm hainele cândva, inclusiv lenjeria, și că va 
trebui să stăm pe rogojini până ni se vor usca hainele, e 
suficientă. 

— Bine. Bine. Alexa se ridică și se scutură de nisip. Să 
mergem. 

Deși nu prea putem vedea soarele de aici, cerul este brăzdat 
de o sută de nuanţe de roz și portocaliu. 

— Ne întâlnim aici înainte să se-ntunece? întreb eu. 

Finnley dă din cap și pornește cu Hope prin desiș. Mă bucur în 
sinea mea că noi nu trebuie să intrăm în junglă deocamdată. Ar 
trebui să găsesc cu Alexa tot ce ne trebuie aici, la marginea 
junglei. 

Plantele cu frunze subţiri, perfecte pentru ţesut, se leagănă în 
briza mării ca niște evantaie menite să răcorească niște regi 
care suferă de căldură. Smulgem cât de multe frunze putem și 
facem un snop, pe care îl legăm cu mânecile de la puloverul 
meu galben. Pe căldura asta, n-o să-l mai port prea curând. 

— Hai, scuipă tot, începe Alexa și trage tare de snopul de 
frunze. Te porți ciudat. 


VP - 41 


Încerc să copiez stilul ei direct, pe care și l-a cultivat, cu 
siguranţă, o viaţă-ntreagă. Problema e că eu nu știu cu ce să 
încep. În cele din urmă, mă hotărăsc: 

— Spune-mi cum ai făcut. 

Tai cu cuțitul un mănunchi gros de frunze, făcând să tresalte 
tulpinile goale. 

— Avem destule frunze ca să ne-apucăm? întreabă ea. 

Avem, dar nu-i spun. Mă mut de pe un picior pe altul și sper 
ca tăcerea să fie îndeajuns pentru a scoate ceva de la ea. 

Ea rupe, una câte una, cinci frunze dintr-o plantă distrusă și le 
îndeasă în snopul legat cu puloverul. Când vede că tot nu zic 
nimic, își dă ochii peste cap. 

— Cum am făcut ce, mai exact? Cum am făcut bombele? Sau 
cum le-am ascuns de ofiţeri? 

Cuvintele ei se ridică între noi ca un tsunami violent, iar 
capacitatea mea de a vorbi e măturată în mare. 

— Sau, continuă ea brusc, cu dinţii încleștaţi, cum am reușit s- 
o fac singură? Sau cum de pot trăi cu mine însămi când am 
mâinile pătate de atâta sânge? y 

Ochii ei lucesc de lacrimi care nu-i alunecă pe obraji. Incep să 
mă simt vinovată că o presez atât de mult, dar mă gândesc apoi 
că ea și-a spus secretele doar. Și nu numai secretele. 

— Lasă cuțitul din mână, spune ea. 

Mă uit și eu la mâna mea și îmi văd degetele cu încheieturile 
albite, încleștate pe mânerul cuţitului. Nici măcar nu mi-am dat 
seama că îl strângeam atât de tare. Nici măcar nu mi-am dat 
seama că îl strângeam. 

Închid cuțitul cu grijă și îl bag în buzunar la pantaloni, unde 
alunecă imediat pe lângă eprubeta cu sângele tatălui meu. 

— Ți-am mai spus o dată, când ne-am întâlnit prima oară, că 
eu nu fugeam spre ceva, doar fugeam de-acolo. Și ăsta-i 
adevărul. 

Cu o mișcare lină, desface cureaua de la ceasul pe care-l are 
la mână. Spre deosebire de majoritatea oamenilor, ea îl poartă 
invers, cu cadranul pe partea interioară a încheieturii. II lasă să 
cadă pe nisip fără să se uite la el și ridică mâna, de parcă ar 
vrea să-și ia rămas-buri. 

Încheietura ei e albă ca porţelanul, cu excepţia unui tatuaj 
mic, aflat imediat sub palmă: un chip de lup. 

Chipul /upului. 


VP - 42 


Doisprezece 


— Ai fost de-a /or? 

Chipul ei, scăldat în lumina soarelui și brăzdat de umbre, se 
schimbă odată cu briza. Un chip aspru, care mă pune în gardă. 
Mă uit la ea și îi văd pe cei pe care lupii i-au luat de lângă mine. 

— Nu te uita așa la mine, spune ea și mai smulge o mână de 
frunze. 

Mă uit departe, în larg. Am un nod în stomac, un nod în care 
s-au adunat toate lucrurile pe care-aș vrea să i le spun, toate 
întrebările. Ea îndeasă frunzele în pulover atât de tare, că 
snopul cade pe nisip. 

— A fost o greșeală, mormăie Alexa și pornește grăbită înapoi 
spre poieniţa care va deveni casa noastră. 

Nu zic nimic. 

Mă aplec să adun frunzele de pe jos și văd catarama de la 
cureaua ceasului ei strălucind în lumina soarelui. N-ar fi trebuit 
să fie atât de neglijentă - nu-și dă seama că, fără ceas, va fi 
forțată să-și dezvăluie toate secretele? Aș putea s-o strig să vină 
înapoi, dar n-o fac. Fetele au dreptul să știe. lar eu n-am de 
gând să suflu o vorbă, nu vreau să fac lucrurile mai ușoare 
pentru ea - merită să le privească în ochi când o să-și dea și ele 
seama. Să le vadă furia. Și durerea. 

Mă duc spre țărm, până acolo unde valurile îmi ating 
picioarele. Mulțumită lupilor - mulţumită A/exe; -, au trecut ani 
buni de când n-am mai avut libertatea de-a sta atât de aproape 
de apă. Fiecare val îmi trezește amintiri care acum mă dor: 
familia noastră mică, doar eu și tata atâţia ani, pe ponton. 
Focuri de tabără la lumina lunii cu Birch, bezele moi rumenite în 
foc, cu bășicutțe negre. Scoici, stele de mare, castele de nisip. 
Pescărușii care ne-au furat pâinea atunci, la picnic. 

Toate lucrurile despre care am crezut că ni se cuvin. 

Bate o briză rece, care îmi face pielea de găină. Scot frunzele 
din pulover și îmi bag mâinile în mânecile astea atât de 
admirate. Nu-mi trebuie mai mult deocamdată, cât e încă soare. 
Sper că rogojinile ne vor ţine mai bine de cald când va veni 
timpul să ne culcăm. 

Mă apuc să fac o rogojină din frunze, ţesându-le pe deasupra 
și pe dedesubt, ceea ce mă relaxează. Până termin de împletit 


VP - 43 


trei covorașe, soarele a apus deja, și acum cerul are nuanţa 
aceea de gri de la lăsarea serii, iar degetele mi s-au zdrelit. 
Grămada de frunze a scăzut drastic - nu mai ajung și pentru al 
patrulea. 

Lângă mine apar două picioare goale: e Hope. 

— Pot să m-așez și eu? 

— Îți urez succes, îi zic eu și împrăștii frunzele care-au mai 
rămas. Plaja e destul de aglomerată în perioada asta a anului. 

— Turiștii. Ea se așază pe nisip și își întinde picioarele 
bronzate. Clatină din cap. Te-ai gândit vreodată că, dintre toate 
lucrurile, îţi va fi dor de turiști? 

— N-am crezut că-mi va fi dor de multe lucruri. 

Nu m-așteptasem niciodată să pierd atâtea. 

— Sora mea mai mare se plângea întotdeauna că turiștii sunt 
cei mai groaznici, continuă ea. Era ospătăriţă la un restaurant cu 
fructe de mare, pe pontonul din Santa Monica. 

— A venit și ea cu tine în Texas? 

După Zero, oamenii, au fost trimiși în lagăre în toată ţara, 
majoritatea pe coastele vulnerabile, pentru a le distruge cât mai 
multe relaţii apropiate. Eu am fost printre puţinii care au rămas 
în același loc. Un bunic din fiecare parte, doi unchi - în afară de 
tata, habar n-am pe unde a ajuns restul familiei mele. Sau dacă 
mai sunt în viaţă. 

Când văd că nu răspunde, întorc privirea de la ocean pentru 
prima dată și mă uit la ea. Își îndoaie picioarele la piept și le 
cuprinde cu braţele, lăsându-și bărbia pe genunchi. 

— Nici măcar n-am apucat să-mi iau rămas-bun. 

Nu-mi amintesc să fi întâlnit vreodată pe cineva care să fi 
apucat să-și ia rămas-bun. 

— Nici eu, spun eu. Nici de la mama și nici de la bunici. 

Deși mama a murit cu mult înainte să înceapă războiul. 

— Mai ai fraţi? 

— Nu, îi răspund eu. 

Practic, Birch făcea parte din familie, și, dacă am fi rămas 
împreună până la douăzeci și ceva de ani, probabil că am fi 
devenit oficial o familie. 

— Uneori mă gândesc că e mai bine așa, spune ea. Mai ușor, 
adică. Nu neapărat mai bine. 

Deși nu am pierdut fraţi, știu exact la ce se referă. M-am 
gândit și eu la asta, de sute de ori: când ţi se smulg bucăţi din 


VP - 44 


inimă, e ușor să-ți dorești să nu fi știut cum e să ai inima 
întreagă. Dar nimeni nu poate spune că o inimă întreagă nu 
bate mai bine decât o inimă frântă. 

Hope își afundă degetele de la picioare în nisip. 

— E atât de întuneric, spune ea. S-a întunecat foarte repede. 

Dacă n-ar fi discul argintiu al lunii deasupra orizontului, nu ne- 
am mai putea vedea una pe alta. Ar trebui să ne întoarcem la 
poieniţă - vântul s-a întețit, iar răcoarea pe care o aduce fiecare 
adiere nu e deloc plăcută. Ne-ar prinde bine un foc de tabără. 

— Mi-ar plăcea să putem sta în noaptea asta aici, lângă apă, 
spun eu. 

Momentan, nicio parte din mine nu vrea să fie în preajma 
Alexei. Chiar dacă s-a dezis de lupi și a fugit, este și vina ei că 
din lumea noastră n-a mai rămas decât otravă. Nu e vorba că 
nu-i respect curajul de-a fugi, n-am cum să nu-l respect. 

Dar lupii sunt prădători și ne-au făcut să ne temem de ei. 

În poieniţă pare a se fi iscat un conflict, care ne spulberă 
momentul de liniște: se aud glasuri ridicate, tonuri dure. Mai 
întâi Finnley, apoi Alexa. Panică. Un foc pâlpâie lângă un copac 
mare - e greu de spus dacă arde normal sau dacă vântul l-a 
întețit și a scăpat de sub control. 

Hope a pornit deja într-acolo și mai are puţin. Aproape că nu 
vreau să ajut. În nopţile alea pe care le-am pierdut uitându-mă 
în tavan și visând la sanctuar, n-am luat niciodată în calcul 
posibilitatea de a avea un fost lup alături. Dar acum asta e casa 
mea - casa noastră. Vreau, nu vreau, asta e singura familie pe 
care o voi mai avea vreodată. 

Așa că strâng cele trei covorașe și o iau la fugă. 

— E /up! izbucnește Finnley când ajung la ele. Focul arde 
liniștit într-un cerc din pietre albe, netede. Când aveai de gând 
să ne spui, Alexa? Sau urma să ne omori în seara asta, în somn? 
Credeai că vom ignora la nesfârșit pistolul ăla pe care-l ţii 
ascuns? 

Alexa e fix în faţa lui Finnley, cu ochii ascuţiţi ca niște cristale 
negre. 

— Dac-aș fi vrut să vă omor, n-aţi mai fi ajuns în barcă. 

Oricât aș url-o pentru trecutul ei, un lucru e sigur: m-a apărat 
acolo, pe ponton, când am ieșit prima dată din ascunzătoare. M- 
a avertizat să nu mă mișc. Ar fi putut trage, ca să-mi curme 
suferința. 


VP - 45 


— Poate că te-ai folosit de noi ca să ajungi pe insulă, spune 
Finnley, rămânând pe poziţie. Poate că o spionezi pe Eden de 
câteva luni, poate că întotdeauna ai crezut că sanctuarul există 
și te-ai gândit s-o folosești pe ea ca să ajungi acolo. 

Alexa scrâșnește din dinţi. 

— Dacă vă mai amintiţi ce s-a întâmplat ieri, spune ea, eu n- 
am vrut să venim aici. 

— Și dacă nu fugeai spre locul ăsta, intervin eu, atunci unde- 
aveai de gând să mergi? 

In momentul acesta se întoarce spre mine și văd cu uimire că 
are lacrimi în ochi. 

— De câte ori să-ţi spun? Pur și simplu, fugeam de-acolo. 

La fel cum am știut că spune adevărul când a zis că nu vrea 
să ne ucidă, ceva din felul în care vorbește și reacționează mă 
pune pe gânduri, e ca și cum s-ar chinui să nu clacheze. Poate 
că nu e o minciună, dar sunt aproape sigură că nu e nici purul 
adevăr. 

— Stai, cum adică „De câte ori să-ţi spun”? Finnley se uită 
când la una, când la alta, iar privirea ei e ca un tăiș de oțel. Tu 
știai, Eden? Și n-ai spus nimic? 

— Tocmai am aflat... 

— Și? Te-ai gândit că nu-i nicio problemă dacă nu ne spui? 

— Nu, am... 

— Poate că și tu ești de-a lor, continuă ea. Îmi smulge din 
braţe rogojinile și îmi sucește încheietura ca s-o inspecteze. 

Imi trag repede mâna. Scrâșnesc din dinţi atât de tare, că îmi 
iese numai abur pe gură și mă uit cu ură la ea, deși ochii mi se 
umplu de lacrimi. Trădătorii. 

— Arăt eu ca un om care ar renunţa la toată viaţa sa ca să 
calce în picioare visurile altora? întreb printre dinţi, pe un ton 
cât de liniștit pot. 

Hope se bagă între noi. 

— Nu cred c-a vrut să... 

— Nu crezi c-am vrut să ce? îi închide Finnley gura lui Hope. 
Nu contează așa de mult cum pari, Eden. Doar pentru că arâţi 
ca o fată privilegiată care locuia într-o vilă de cinci milioane de 
dolari nu înseamnă că așa a și fost. 

Sunt uluită că încă se văd urmele a tot ce-am fost înainte, 
destul de bine, dacă le observă și ea, după tot ce-au făcut lupii 
ca să le șteargă. Pe de altă parte, poate că n-ar trebui să fiu 


VP - 46 


surprinsă. Invariabil, toți cei oprimaţi acum au fost cândva 
privilegiați. Însă nu toată lumea era la fel de privilegiată ca mine 
- mulți oameni din clasa de mijloc au ajuns și ei în barăci, 
împreună cu noi. 

— Am dreptate, nu-i așa? Ce să zic, ești norocoasă, spune 
Finnley. În sfârșit, înflăcărarea din voce i se stinge. Pălește ca 
tăciunii care se transformă în cenușă. Măcar tu ai avut niște 
amintiri frumoase de care să te-agăţi în zilele alea groaznice în 
care hrăneai viermii de mătase. 

Alexa se strâmbă în spatele ei. Eu îmi mușc limba. 

— Finnley. Vocea lui Hope e calmă. De data asta n-o mai 
împiedică nimeni să vorbească. Niciuna dintre noi nu vrea să ne 
certăm. Suntem... tot ce ne-a mai rămas. 

Finnley aruncă o mână de vreascuri în foc; flăcările le înghit și 
ies scântei. 

— Habar n-aveti, șoptește ea, cum e să fii exclus. Lacrimile ei 
tremură în timp ce se rostogolesc pe pietrele fierbinţi. Cum e să 
fii lăsat pe dinafară, de izbeliște, când toţi prietenii tăi trec de 
partea lupilor, iar tu nu ești nici măcar invitat să li te alături. 
Cum este să-ţi dorești să fii și tu ca ei, pentru că meriti, pentru 
că nu ai fost niciodată privilegiat, nu ai fost niciodată bogat. 
Înghite în sec. Și apoi să te urăști că ai gândit așa. Să te urăști 
că ai fost prieten cu niște oameni care voiau doar sânge. 

Mă așteptam la orice, dar nu la asta. Mă uit la Alexa și mă 
aştept să aibă o replică la tot ce-a zis Finnley, dar se pare că e 
cu gândurile în altă parte. 

— Eu știu cum e, spune Hope, uitându-se la foc. Să îi urăști, 
dar să-l iubeşti pe unul dintre ei. Să te întrebi dacă l-ai cunoscut 
vreodată cu adevărat și cum de ai putut să nu observi nimic din 
ce se petrecea, când tu stăteai în camera de-alături. 

Se referă la fratele ei, fără îndoială. 

Vreascurile trosnesc, șuieră. Așa e războiul: mistuitor, nesătul, 
înghite tot ce îi iese în cale până nu mai rămâne decât cenușă. 

— Eu n-am vrut niciodată sânge, spune Alexa, tot cu 
gândurile departe. Am făcut doar ce-am crezut că trebuie să fac 
pentru a supravieţui. 


VP - 47 


Treisprezece 


Supraviețuirea: 

Nu e la fel de ușoară ca inspiratul și expiratul. 

Nu e la fel de ușoară ca mușcatul, mestecatul, înghiţitul. 

Nu e ușoară. 

Nu toți lupii simțeau nevoia de sânge la început; chiar cred 
asta. Nu toţi lupii voiau viaţă cu preţul altor vieți. Lupii voiau o 
viaţă - dar nu cu prețul propriilor vieţi. 

Așa că setea de sânge a câștigat. Dinţi și gheare, dorinţa de a 
supraviețui cu orice chip. Cei slabi au lăsat să se întâmple asta, 
altfel ar fi murit și ei. 

Mușcă. Mestecă. Înghite. 

Supravieţuirea e și rodul fricii, și al curajului, în aceeași 
măsură. 


Paisprezece 


Trecem în vârful picioarelor una pe lângă cealaltă. Nimeni n-a 
mai declanșat vreo mină emoţională, dar aproape că n-am 
vorbit deloc în ultimele două ore. 

— lau eu astea. Finnley pune mâna pe ambele veste de 
salvare din mormanul cu provizii, fără să se sinchisească. 

— Cine-a zis că iei tu pernele? se răstește Alexa. 

— la-o pe-a mea, spune Hope. E OK. 

Smulge una dintre veste din mâna lui Finnley și o azvârle 
lângă foc, unde stă Alexa. Alexa stă acolo de-o oră, cât poate de 
aproape ca să nu-i ia foc rogojina sau părul. 

Hope și Finnley își aleg locul de dormit chiar la intrarea în 
junglă. Ne despart câţiva metri și o perdea deasă de frunziș. 

Eu o să dorm sub un copac mare, nu foarte aproape, dar nici 
departe. Nisipul e rece și zgrunţuros în ciuda focului, iar 
puloverul meu nu prea ţine loc de pernă. Am ales să renunţ eu 
la rogojină - mai bine așa, decât să mă urască cineva că nu am 
mai făcut una. O să fie o noapte lungă: nu prea confortabilă, 
pentru că sunt prea multe gâze. 


VP - 48 


— Eu nu stau să păzesc focul toată noaptea, ca să știți, ne 
anunţă Alexa după un moment de tăcere. 

Nu se oferă nimeni voluntar. Nu spune nimeni un cuvânt. 

Cum Finnley stă departe de Alexa, iar Hope are grijă ca 
Finnley să nu se enerveze prea tare, sarcina cade pe umerii mei, 
mă gândesc. 

— Am eu grijă de foc, spun. Nu mă deranjează. Oricum n-o să 
adorm prea curând. 

Nu cred că sunt singura - e liniște, dar tensiunea plutește în 
aer. Alexa se preface că doarme, dar la lumina focului se vede 
că e foarte încordată. Și, din când în când, mi se pare că le aud 
pe Finnley și pe Hope mișcându-se dincolo de desiș, dar 
frunzișul se mișcă prea încet, prea controlat. 

De două ore tot încerc să-mi dau seama cum de-a ajuns 
Finnley de cealaltă parte a barierei dintre noi și lupi. Câţi alţii or 
mai fi ca ea, de care n-am aflat niciodată? Mă gândesc la 
barierele dintre noi, cum le-am putea trasa încontinuu, la 
nesfârșit, până când fiecare om ar ajunge închis de unul singur 
în interiorul propriei vieţi distruse. Și cum unele bariere sunt mai 
ușor de trecut decât altele. 

După cum bine se știe, barierele trasate pe nisip sunt fragile. 
Nu e nevoie decât de un val mai iute, de o maree puternică 
pentru a le șterge. Barierele trasate de lupi sunt totuși trasate 
cu sânge, violente, bazate pe instinct și pe presupoziţii. Dacă 
păream bogaţi, dacă implanturile făcute cu tehnologia mătăsii 
din buricele degetelor noastre n-aveau urme de sutură - o 
operaţie fără suturi costa mii de dolari și era ușor să-ţi dai 
seama cine nu putuse să-și permită așa ceva -, eram ţinte 
sigure. Dacă mergeam la o școală privată sau locuiam la o 
anumită adresă sau conduceam mașini de lux ori aveam 
propriile cartușe Havenwater, dacă îndeplineam oricare dintre 
aceste criterii, eram trecuţi de cealaltă parte a baricadei. Era o 
știință bazată pe emoție, nu o știință exactă. Era surprinzător de 
precisă. 

Buricul degetului lui Finnley e brăzdat de cicatrici. La 
majoritatea implanturilor, cicatricile sunt la dreapta, pentru că 
oamenii plătesc, de obicei, cu mâna pe care o folosesc cel mai 
mult. Probabil că degetul ei arătător de la mâna dreaptă, care 
nu are nicio cicatrice și pielea fină, le-a făcut lupilor o impresie 
greșită. Dar ea nu era bogată, doar stângace. 


VP - 49 


Tehnologia mătăsii avea un mod aparte de-a trasa singură 
barierele. 

Ca barierele invizibile care străbat lumea: granițele ţărilor din 
lumea a treia care încep să devină puteri mondiale, după 
decăderea puterilor mondiale de pân-atunci. 

Eforturile umanitare care s-au făcut în lumea a treia au avut 
un mare impact asupra sănătății și prosperității naţiunilor. Mai 
întâi au fost sticlele Havenwater, șase mii la număr, trimise în 
cea mai îndepărtată parte a lumii. Apoi, când Envirotech a 
descoperit că proteinele din mătase pot avea nenumărate 
utilizări, la care inginerii doar visau, au apărut medicamente sub 
formă de cartele de plastic comestibile, care nu trebuiau să stea 
la rece. Au început să prospere noi familii, noi orașe. Ţările 
africane și asiatice fără ieșire la mare nu mai arată deloc ca 
acum treizeci de ani. Viermii de mătase au răsturnat raporturile 
de putere dintre naţiuni, dând naștere la ceva ce nimeni nu-și 
imaginase. 

Pentru ele, tehnologia mătăsii a fost bună. Aici a creat numai 
probleme aproape, segregând și mai mult oamenii care doar 
încercau să supravieţuiască. Aici nu s-a dat nimic pe gratis - 
situația a devenit disperată abia după ce deja fuseserăm mai 
mult decât generoși cu ajutoarele, după ce alte părți ale lumii 
începuseră să prospere, iar noi, să intrăm ușor în declin. Existau 
doar oameni cu bani și oameni fără bani. Cei care aveau apă 
curată și cele mai bune medicamente și cei care nu le aveau. 
Cei cu piele fără cusături și cei cu cicatrici. 

Nimeni n-a scăpat întreg, nici măcar unul dintre noi. 

Doar că există cicatrici care nu se văd atât de bine ca altele. 

e 

Deschid ochii pentru că aud o creangă trosnind. Lumina 
argintie a lunii cade direct deasupra poieniței noastre, iar focul 
s-a domolit și au rămas doar câțiva tăciuni: cred că am ațipit și 
am dormit ceva timp. La flux, valurile se sparg de țărm mai 
zgomotos ca înainte. 

Mai pun nişte crengi pe foc, asigurându-mă că măcar una se 
aprinde. Groapa noastră cu provizii e la o mână depărtare; 
scotocesc prin ea până găsesc lanterna. 

Aud o altă creangă trosnind. Adică, aşa mi se pare, că e o 
creangă, și nu doar lucrurile printre care scotocesc. 

— Hei, șoptesc. 


VP - 50 


Nimic. 

— Alexa? Întorc lanterna spre rogojina ei, sperând că s-o fi 
trezit ca să facă pipi. Nici gând - doarme liniștită, ghemuită ca 
un copil. Nici măcar nu se mișcă atunci când o strig. 

Simt fiori reci pe șira spinării. Încerc să alung senzaţia, dar 
sunt și mai agitată ca înainte. 

— Hope? Mă duc tiptil spre desișul care ne desparte. Finnley? 
Lumina lanternei este puternică, dar nu destul de lungă cât să 
ajungă până la ele. Mai fac câţiva pași și văd că și ele au 
adormit. 

Focul trosnește și scoate scântei, devorând crengile 
proaspete. Luminez cu lanterna nisipul, în toate direcţiile. Tot 
nimic, nimeni. N-am văzut încă ţipenie de om pe insula asta, dar 
asta nu înseamnă că suntem singure. După notițele tatii din 
ghid, nici nu ne-am așteptat să fim, dar nici ca prima noastră 
întâlnire cu cei de-aici să fie-n toiul nopţii. 

Mă strecor înapoi spre copacul lângă care am dormit, cu 
urechile ciulite după orice alt semn că se întâmplă ceva. 

În inima junglei, frunzele foșnesc. O maimuţă, îmi spun eu, o 
adiere puternică. 

Mai aud niște crengi trosnind, dar nu la fel de tare ca înainte. 
Mă așez lângă copac și îmi las capul pe el. Incerc să nu mă mișc, 
în caz că ce se află acolo se dovedește o ameninţare. Stau așa 
și ascult mult timp, mi se pare că trec ore întregi, dar nu apare 
nimic. În cele din urmă, zgomotele încep să se suprapună, la 
intervale destul de mici cât să mă conving că e doar respiraţia 
junglei, care freamătă de viaţă, și nimic altceva. 

Ultimul lucru pe care îl văd înainte să adorm este cerul roz- 
violet al zorilor care stau să se mijească. 

Primul lucru pe care îl văd apoi este chipul lui Hope, care mă 
zgâlțâie să mă trezesc. 

— A dispărut, spune ea agitată, cu o agitaţie pe chip care nu-i 
stă în fire. A dispărut Finnley. 


Cincisprezece 


— Ți-aduci aminte să-ţi fi spus c-ar vrea să dea o raită prin 
împrejurimi? întreb eu. 


VP -51 


Alexa se preface că n-o interesează subiectul și desface 
liniștită unul dintre puţinele batoane care ne-au mai rămas - în 
curând va trebui să învăţăm să folosim sulițele ca să pescuim, 
bag eu de seamă dar se uită urât la noi pe furiș, crezând că n-o 
vedem. 

Ar fi putut face Alexa ceva ca să scape de Finnley? Oricât de 
simplă ar fi explicaţia asta, mi se pare cam exagerată. Alexa a 
dormit toată noaptea, n-a tresărit nici măcar o dată când am 
mai pus lemne pe foc. Și Finnley a fost cea care n-a mai vrut să 
aibă de-a face cu ea, nu invers. 

Hope umblă încolo și-ncoace prin poieniţă. Se foiește de atât 
de mult timp, că nisipul a început deja să i se bătătorească sub 
tălpi. 

— Mi-a spus că vrea să se ducă să caute templul, dar am 
presupus că după ce ne vom trezi toate, nu cum se luminează 
de ziuă. 

— Acum stau să mă gândesc că n-am făcut niciodată vreun 
plan concret, spun eu. Ni s-a părut de la sine înţeles că vom 
merge împreună. Pe lumină. 

Asta trebuie să fie, îmi spun în sinea mea. S-a trezit devreme, 
nu s-a odihnit prea bine din cauza zgomotelor acelora care mie 
mi-au dat fiori și a vrut să se ducă singură, fără Alexa, fără 
mine. Eu n-aș intra în junglă de una singură, când abia s-a 
crăpat de ziuă, dar e clar că Finnley e supărată pe noi de 
noaptea trecută. Pe mine și pe Alexa, cel puţin. Nu le spun 
fetelor că am auzit zgomote - ar fi trebuit să le spun imediat 
când a trosnit creanga aia, azi-noapte, acum faptul e consumat. 
Ce-ar spune dacă ar ști că aș fi putut preveni... orice s-a 
întâmplat? 

Nu s-a întâmplat nimic. Nu, nu. 

Dar zgomotele acelea ciudate... Nu mi le pot scoate din 
minte. 

Am văzut tot felul de lucruri de când a început războiul, am 
auzit prea multe lucruri pe care mi-aș dori să le pot uita, destul 
de multe încât să știu când ceva nu e-n regulă. 

Fata din baie, de exemplu. O vedeam în fiecare dimineaţă, în 
fiecare noapte. N-am vorbit niciodată, ne spălam, pur și simplu, 
pe dinţi, cu periuţe tari, fără pastă - până într-o dimineaţă, când 
nu a mai apărut. Am întrebat de ea, dar nimeni nu mi-a dat 
niciun răspuns. Era ca și cum s-ar fi evaporat. 


VP - 52 


Și omul în vârstă care servea acolo, la cantină: își cufunda cu 
îndârjire polonicul în ceaunul negru cu ovăz fierbinte, deși avea 
mâinile carne vie, pline de bășici, cu pielea descuamată. Il 
ardeau cu fierul încins de fiecare dată când coada mergea prea 
încet. N-a rezistat nici șase luni. 

Apoi mai era pastorul care nu voia să își trădeze misiunea, a 
cărui congregație secretă l-a găsit într-o duminică răstignit ca 
mântuitorul său. 

Am sperat că am scăpat de cei care pândesc în noapte, de cei 
care trăiesc pentru a fura, a omori și a distruge. 

Acum nu mai sunt așa de sigură. 

e 

Ne punem de acord să rămânem în poieniţă până cioplesc eu 
trei sulițe cu vârfuri ascuţite din trei bețe mai groase. Până și 
Alexa pare dornică s-o caute pe Finnley, ceea ce mă surprinde - 
nu mi se pare genul de om căruia să-i pese prea tare de ceilalţi 
-, dar nu zic nimic. Se duce să investigheze pe plajă, fără să se 
îndepărteze prea mult, cât să nu o mai vedem, dar, în cele din 
urmă, se întoarce în poieniţă. Singură. _ 

Hope răsfoiește ghidul în timp ce eu cioplesc. Impreună am 
ajuns la concluzia că, dacă Finnley chiar ar fi plecat să caute 
templul, s-ar fi uitat în carte și și-ar fi făcut un plan. Adevărul e 
că pe drum a întors ghidul pe toate feţele și ar fi putut învăţa pe 
dinafară tot ce a scris tata. Îi spusesem că poate să răsfoiască 
ghidul cât vrea, dacă nu pune întrebări. Acum îmi doresc să-l fi 
ținut doar pentru mine, așa cum avusesem de gând iniţial. 

— Nu găsesc nimic în afară de ce știm deja, spune Hope. 
„Temple ascunse printre ferigi, clădiri din piatră și secrete” - ar 
fi fost drăguţ dacă cine a scris asta ar fi desenat și o hartă. 

Poate că tata nu mai apucase să fie atât de meticulos. Gândul 
își înfige ghearele în creierul meu și mă chinui din răsputeri să-l 
alung. Îi spusesem deja lui Hope că nu mai scrie nimic altceva, 
dar tot a vrut să caute singură. Să vadă dacă găsește vreun 
indiciu ascuns pe care să-l descifrăm. 

— Finnley crede că ar putea exista un cod, continuă ea, și 
aproape îmi dau cu cuțitul peste mână când aud asta. 

— Ce? Ce fel de cod? 

Dacă ar fi existat un cod, eu ar fi trebuit să-l descifrez. Mi-am 
dedicat ani întregi din viaţă ca să învăţ ce scrie în cartea aia. Ca 
să învăţ despre tata. 


VP-53 


Hope e stânjenită. 

— M-am străduit s-o ascult cu atenție, dar tot adormeam - și, 
sinceră să fiu, vorbea și foarte încet. Îmi amintesc că a zis ceva 
de niște semne, parcă. Oftează. Imi pare rău, știu că n-ajută la 
nimic. 

Semne. Semne? 

Mă întind după carte, și ea mi-o dă fără să spună nimic. 
Singurele semne care îmi vin în minte sunt cele pe care le-a 
făcut tata acolo unde a notat câţi pești au mâncat. Dar poate a 
fost ceva simbolic? Dau paginile până acolo și, da, sunt două 
liste - peștii prinși, peștii mâncaţi. Treizeci și două de semne pe 
fiecare coloană. Dar orice interpretare le-aș putea da mi se pare 
ridicolă. Uneori, un pește e doar un pește. 

— Mă întrebam dacă astea... Hope întinde mâna spre carte și 
i-o dau înapoi; răsfoiește până la insula pe care a desenat-o 
tata... ar putea fi codul Morse? Arată spre valurile desenate, ale 
căror umbre sunt făcute din linii și puncte pe jumătate din 
pagină. 

A. A. Acum, că mi le-a arătat, nu pot să nu le văd. Cum de n- 
am observat ceva atât de evident? Și sunt peste tot, în toate 
desenele pe care le-a făcut. 

Alexa stă în spatele nostru, uitându-se și ea. 

— Știe vreuna dintre voi codul Morse? 

— Doar „SOS”, răspund eu. lar aici scrie mult mai mult. 

— Eu nu știu nici măcar atât, spune Hope. 

Alexa chicotește. 

— Dacă există un lucru pe care ar trebui să-l găsești în orice 
ghid de supravieţuire, ăla e o foaie cu codul Morse. 

Mă întristez. Dacă ar fi fost un mesaj pentru mine, sigur tata 
s-ar fi asigurat că am tot ce-mi trebuie ca să îl descifrez. Nu? 
Poate că îmi scapă mie ceva. lar dacă Finnley știe codul, poate 
că acum a aflat lucruri despre tata pe care nici măcar eu nu le 
știu. 

Ar putea ști lucruri pe care nu vreau să le știe. 

Alexa se duce la groapa noastră cu provizii și scotocește 
absentă până găsește un carnețel negru, cât palma ei, nu mai 
gros decât o cutie de chibrituri. 

— De unde a mai apărut și ăsta? 

Ea ridică din umeri. 

— L-am găsit în barcă. Poate găsim ceva folositor aici. 


VP - 54 


Dacă l-aș fi găsit eu, li l-aș fi arătat tuturor imediat. Și l-aș fi și 
învăţat pe de rost deja. Eu și Alexa nu semănăm prea mult. 

Când îl deschide, se vede clar că nu e un carnetel, ci un 
calendar. 

— M-am gândit că merită să încercăm, spune ea. Vrea cineva 
un suvenir, ca să-și amintească de 2055? 

De vara anului '55, poate. De luna septembrie, nu tocmai. 
Sunt surprinsă că acest calendar nu începe cu Ziua Zero. Că 
datele sunt negre și îngroșate, nu cafenii ca seva de mesteacăn, 
de parcă lumea nici nu s-ar fi schimbat. 

În realitate, pare mai mult că lumea a făcut implozie. 


Șaisprezece 


Planul e următorul: mergem să căutăm templul, pentru că cel 
mai logic ni se pare s-o fi luat într-acolo, și ne uităm pe drum 
după urme de pași, crengi rupte și alte semne pe care le-ar fi 
putut lăsa fără să vrea. 

Ca să fiu sinceră, nu ţin atât de mult s-o găsim pe Finnley, cât 
să aflu dacă a reușit să descifreze mesajul. Trebuie să aflu mai 
multe despre tata, mai multe despre insula asta. Poate scrie 
ceva despre locul în care se află templul; poate că știe ceva ce 
noi nu știm. Poate că a avut un motiv să se ducă singură. 

Sau poate că cineva scrie chiar acum un calendar cu sângele 
ei. 

Încerc să nu mă gândesc la asta. 

— Mai putem folosi filtrul de apă de două ori doar, ca să știți, 
ne anunță Alexa. 

— Minunat, răspund eu. Trebuie să adăugăm și apa potabilă 
pe lista lucrurilor pe care trebuie să le găsim. Poţi să înfășori tu 
sticlele astea în pulover? 

Am găsit în barcă două bidoane militare sigilate, pline cu apă, 
dar le-am păstrat pentru situaţii de urgenţă - cum filtrul mai 
poate fi folosit doar de două ori, va apărea categoric o astfel de 
situaţie. Am putea să mai tragem de el și să-l mai folosim de 
până la patru ori, dar e riscant. 


VP-55 


Este prima dată, de când o cunosc, când Alexa nu ripostează 
sau, și mai rău, nu mă ignoră complet. Le dau suliţele pe care 
le-am cioplit, câte una pentru fiecare. 

Hope o întoarce pe toate părțile. 

— Ne mai trebuie ceva? 

— Ceva cu care să marcăm drumul? sugerez eu. Ceva din 
care să tăiem fâșii pe care să le legăm de crengi? 

— Am putea folosi vestele de salvare? propune Alexa. 

— Sunt prea stridente, răspund eu. Avem nevoie de ceva care 
să nu iasă prea mult în evidenţă. Dacă a luat-o cineva prizonieră 
pe Finnley, nu pare o idee bună să lăsăm indicii ca să ne 
găsească. 

— Dar nu ne-ar fi luat și pe noi deja, dacă tot ar fi avut de 
gând? spune Hope. Și de unde știm că mai există cineva? N-am 
văzut ţipenie de om pe insula asta. 

— Doar pentru că nu ne-au luat încă, intervine Alexa, nu 
înseamnă că n-o vor face. Poate e un joc - poate că suntem 
cobai într-un experiment social sadic; poate că așteaptă să vadă 
cât durează până ne întoarcem una împotriva celeilalte. Până ne 
omorâm între noi, ca să-i scutim de-o treabă. 

Cuvintele Alexei mă iau pe nepregătite. Nu pentru că n-ar 
avea noimă - din contră, e o teorie înspăimântător de plauzibilă. 
Doar că e atât de diferită de orice mă așteptam să fie insula 
asta, dacă e să mă iau după notițele tatii. Atât de diferită de tot 
ce încă spercă este. 

Este cea mai însufleţită replică a Alexei de până acum, așa că 
nu vreau s-o demoralizez. 

— E posibil, spun eu, dar cred că e mult mai probabil ca 
Finnley să fi plecat, pur și simplu, fără noi. Asta îmi place mie să 
cred cel puţin, îmi zic în sinea mea. E cea mai logică teorie, mai 
ales după cum au degenerat lucrurile între noi noaptea trecută 
și dacă ne gândim că e posibil să fi descifrat mesajul ascuns. 
Dar pierdem timpul, continui cu voce tare. Mai bine nu folosim 
nimic ca să marcăm drumul, decât vestele de salvare, care ies 
în evidenţă atât de mult. Pentru orice eventualitate. 

— Putem să tăiem pantalonii ăștia ai mei, propune Hope. Dar 
ea e mai slabă decât mine, și nu mi s-ar părea cinstit să-i accept 
oferta, mai ales pentru că noaptea se face foarte frig. Mă uit la 
Alexa, dar ea nu are nimic de care s-ar putea lipsi - pantalonii 
ăia ai ei abia dacă-i acoperă fundul. 


VP - 56 


— Mai bine îi tăiem pe-ai mei. Oricum mă gândeam să-i 
scurtez, mint eu. 

Va trebui doar să țes o pătură cu care să mă învelesc. 

— Ești sigură? întreabă Hope. Nu mă deranjează să-i tai pe 
ăștia, să știi. 

— Nu, e OK, mă trezesc eu spunând, deși nu sunt foarte 
sigură, dar deja am zis, și Hope pare ușurată, așa că îmi tai 
pantalonii în fâșii. 

(J 

Pornim spre templu, ca niște orbi conduși de alți orbi, lăsând 
semne în copaci. Jungla e luxuriantă și verde și mustește de 
viaţă, iar frunzele sunt atât de cărnoase, încât ne dăm seama că 
e un sol nisipos și că n-am ajuns în centrul pământului. 

Crengile mă zgârie și mă gâdilă pe picioarele goale. E o 
senzaţie stranie, liniștitoare și tulburătoare, în același timp. 
Când stăteam în baracă, am tânjit de atâtea ori să ajung într-un 
loc exact ca acesta: un loc virgin, un loc în care viaţa crește fără 
intervenţia nimănui. Un loc complet diferit de ceea ce a devenit 
lumea noastră, acum doar beton fisurat și buruieni, aflate într- 
un război continuu pentru supremație. 

Acum, că sunt aici, nu este așa cum mi-am imaginat. Mi-am 
închipuit că libertatea o să vină la pachet cu un sentiment de 
pace. Calm. Liniște și odihnă. 

Nu a fost să fie. 

Când e liniște, mă întreb de ce. 

Lianele bătrâne de sute de ani se răsucesc una în jurul 
celeilalte și se agaţă de copaci mai groși decât noi trei la un loc. 
Îmi imaginez șerpi boa constrictori încolăciţi în jurul lor, gata să 
atace, ca în atâtea coșmaruri pe care le aveam în copilărie. Cu 
cât înaintăm mai mult, cu atât mai dese sunt tufișurile. Începe 
să mă cuprindă paranoia: nu pot să nu mă gândesc la ce s-ar 
putea ascunde sub frunzele care umbresc nisipul. Numai dacă 
mă gândesc la șerpi, și-mi vine să fug să mă ascund pe plajă. Și 
dup-aia? Doar n-am venit pân-aici ca să mă ascund. 

Dau frunzele la o parte cu sulița ca să-mi croiesc drum printre 
ele, uitându-mă bine pe unde merg. Nu există șerpi, nici măcar 
vreo șopârlă rătăcită. Nici vreo urmă sau vreun indiciu sau vreo 
creangă sau frunză ruptă care să arate că cineva a trecut pe-aici 
- absolut nimic care să indice direcţia în care ar fi putut s-o ia 
Finnley. Nu e nimic în afară de nisip. 


VP - 57 


Poate că ea nu vrea s-o găsim. Poate că n-are de gând să se 
întoarcă. 

Pe de altă parte, probabil că există sute de cărări pe care ar fi 
putut-o lua. În acest moment, cel mai productiv pare să ne 
concentrăm la templu ca destinaţie finală, indiferent de calea pe 
care am putea s-o apucăm ca să-l găsim. 

După o oră și ceva, poate două, singurul indiciu de progres pe 
care îl avem este faptul că am ajuns în inima junglei și că 
trebuie deja să începem să economisim materialul cu care 
marcăm drumul. N-am văzut nicio urmă a lui Finnley și nimic 
care să semene cât de cât cu vreun templu. Mă îngrijorează 
faptul că tata a lăsat instrucţiuni atât de precise despre cum să 
ajungem pe insulă, dar n-a scris aproape nimic despre cum să 
găsim templul. 

Mă îngrijorează foarte tare. 

Dăm peste un luminiș, în care ramurile de la picioarele 
noastre încep să se mai rărească. Pietre mari, acoperite de 
mușchi se înclină ca niște exploratori obosiţi care au cedat în 
fața procesului de pietrificare. Din luminiș, frunzișul copacilor 
începe să se arcuiască în trei direcţii, formând bolte înalte, ca 
niște tuneluri. La fel ca toate lucrurile de pe insula asta, sunt 
asimetrice și luxuriante. 

— Chiar ar trebui să facem o hartă, spune Hope. Pipăie încet 
una dintre pietrele acoperite de mușchi. Nu pare prea greu să te 
pierzi pe-aici. 

„Nu pare prea greu să se fi pierdut Finnley aici”, citesc eu 
printre rânduri. 

Alexa își dă ochii peste cap și se tolănește pe una dintre 
pietrele mai mari, care e lungă și plată ca un pat. 

— Punem semne, spune ea. N-o să se-ntâmple nimic. 

Eu am un creion bont - altă minune descoperită de Alexa în 
barcă dar nu mai am loc să scriu în ghidul de supravieţuire. 
Paginile sunt complet acoperite de scrisul îngrijit, albastru al 
tatii. 

— O să rămânem fără material în curând, spun eu frunzărind 
cartea ca să văd dacă nu cumva mai există colțuri goale pe 
undeva. E o idee bună. 

În schimb, rup foaia cu luna septembrie din calendarul de 
buzunar pe care l-a găsit Alexa în barcă. Aș putea face o hartă 
mică pe spate și poate chiar și câteva însemnări. 


VP -58 


Hope, care ţine puloverul cu provizii, deșurubează capacul de 
la sticla Havenwater și bea puţină apă, după care măsoară cu 
privirea poieniţa de la un capăt la celălalt. 

Mă așez și încep să notez chestii pe lângă care am trecut 
până acum, pe care le putem folosi ca repere. 

— Vrei să stai jos, Hope? Pot să mă dau mai încolo. 

Ea se uită lung la mușchi și face o grimasă. 

— Nu, stai liniștită. Dar mersi, oricum. 

Mușchiul e alunecos și rece sub coapsele mele. Nu știu cum 
poate Alexa să stea întinsă acolo așa de relaxată, când are atâta 
piele în contact direct cu stratul ăla groaznic de mușchi. Eu scriu 
cât de repede pot, doar ca să mă mai ridic, deși corpul meu se 
bucură de acest moment de odihnă. Drumul n-a fost chiar drept, 
a tot urcat ușor până aici. 

O văd cu coada ochiului pe Hope, care se ţine de rădăcina 
nasului, cu ochii închiși. E puţin palidă. la o gură de apă atât de 
mică, încât nu sunt convinsă c-o simte alunecând pe gât. 

— Sigur? o întreb. Nu arăţi prea bine. 

— M-a luat puţin ameţeala, dar mă simt mai bine acum, după 
ce-am băut apă. Mai ia o gură. Am încercat să nu beau mai mult 
decât partea mea, dar... cred că sunt puţin deshidratată. 

Îmi amintesc vag că așa a păţit și mama odată, când eram 
foarte mică. Stătuserăm toată ziua în soare, plimbându-ne cu 
barca, și n-avusese decât grija mea. În cele din urmă am ajuns 
la Urgenţă, unde am stat toată noaptea, așteptând ca niște 
tuburi bizare să umple la loc ceea ce ea pierduse. 

— Bea cât simţi nevoia, îi spun eu. Oricum o să trebuiască să 
mai găsim pe undeva. 

Dar asta e o problemă. Mai mergem s-o căutăm pe Finnley? 
Sau ne reorientăm, mai bine, spre găsirea unei surse de apă, ca 
să fim în stare s-o căutăm în continuare? 

Eu știu ce-aș face, dac-ar fi după mine. 

Le spun fetelor ce opţiuni avem. 

— Eu votez pentru apă, se grăbește Alexa. 

Sincer, nu e nicio surpriză. 

— Hope? întreb eu. 

Ea rămâne tăcută un moment, dar, în cele din urmă, ridică 
ochii și se uită la mine. Are ochii pleoștiţi, pare că abia îi mai 
ţine deschişi. 


VP -59 


— Și eu votez pentru apă, spune ea. Nu vreau, dar ăsta e 
votul meu. Ştie ce știm și eu, și Alexa: că nici dacă am rătăci 
prin junglă până seara n-am găsi-o pe Finnley. 

— Asta nu înseamnă c-o abandonăm, OK? îi spun eu. Doar 
că... ne mai punem pe picioare ca s-o putem căuta mai; bine. 

Hope înghite în sec și dă din cap. 

— Da, îngână ea. Da, e OK așa. Deja arată mult mai bine 
acum, că a băut un pic mai multă apă și a desfăcut un baton. 
Întinde o mână ca s-o ajute pe Alexa să se ridice de pe patul de 
piatră. Ești gata? 

Alexa scoate un oftat exagerat și alungă mâna lui Hope. 

— Duceţi-vă fără mine, zice ea. Vă întoarceţi voi și-mi spuneți 
când găsiţi. 

Mă mușc tare de obraz, înainte să spun ceva ce-aș putea 
regreta. Observ prea târziu schimbarea din privirea lui Hope, o 
furie pe care n-am mai văzut-o la ea până acum. 

— Nu mai face pe prințesa, Alexa. Nu suntem sclavele tale. 

Alexa se ridică brusc în fund, uluită. Dar Hope nu a terminat 
încă. 

— Eu și Eden am fost răbdătoare cu tine încă de când am avut 
ghinionul să ajungem împreună în barca aia. lar tu? Tu n-ai fost 
decât nerecunoscătoare și nu ne-ai ajutat deloc. Lui Hope îi 
strălucesc ochii și e roșie la față. Ti-am luat apărarea în faţa lui 
Finnley noaptea trecută, știai? Sunt foarte îngăduitoare cu 
oamenii pe care nu îi înţeleg - niciodată n-ai cum să privești din 
toate perspectivele, așa că încerc să le acord prezumția de 
nevinovăție. Dar m-am săturat aproape să te văd stând degeaba 
și lăsându-ne pe noi să facem toată treaba. Ești la fel de 
pierdută pe insula asta ca și noi, și de acum înainte ai să pui 
umărul și tu, pentru că răbdarea mea s-a terminat. 

O clipă nesfârșită parcă, foșnetul frunzelor pare să 
încremenească la fel ca pietrele astea străvechi. 

Și apoi liniștea este spulberată de pașii lui Hope, de respiraţia 
ei adâncă și sacadată. Își croiește drum încet printr-unul dintre 
tunelurile cu boltă de frunziș și pleacă, fără să arunce o privire 
în urmă. 

Mă uit urât la Alexa câteva clipe, înainte să mă duc și eu după 
Hope. Privirea sa e goală, indescifrabilă, dar nu trece mult și 
încep să-i aud pașii în spatele meu. 


VP - 60 


Șaptesprezece 


Când eu și Alexa o prindem din urmă pe Hope, scot ghidul și îl 
deschid la pagina paisprezece. 

— „Cum să găsești apă”, citesc eu. Arunc repede o privire, 
încercând să descifrez textul tipărit de notițele tatii. Aici scrie că 
există o mulţime de indicii la care trebuie să fim atente - urmele 
de animale, roiurile de insecte, direcțiile în care zboară păsările. 
Chestii de genul ăsta. 

Mă întreb dacă și tata a folosit informaţiile astea când a fost 
aici, dacă și el a rătăcit ore întregi cu echipa lui, căutând o sursă 
de apă. Dacă au găsit vreuna. 

Îmi vine o idee. 

— Să știți că s-ar putea să nu fie așa o idee proastă să 
amânăm căutarea lui Finnley ca să găsim apă, le spun fetelor, ci 
chiar să ne ajute. Oriunde o fi templul, probabil că a fost 
construit lângă o sursă de apă, nu? Prin urmare, dacă găsim apa 
- când o găsim, mă corectez eu -, putem s-o luăm pe firul ei, să 
vedem dacă ajungem la el. 

Hope se îndreaptă de spate și pare puţin mai senină acum. Nu 
a mai spus nimic, dar sunt sigură să se simte vinovată că e 
deshidratată - de parcă dacă ar fi rezistat mai mult n-ar mai fi 
trebuit să facem altceva decât s-o căutăm pe Finnley. 

— Și dacă dăm peste noroi ar putea însemna că există un 
izvor subteran, spune Alexa aproape stânjenită că a îndrăznit să 
vorbească. E un truc pe care-l știu de la bunica, din timpul 
inundaţiilor, când toată apa era contaminată și nu aveam acces 
la Havenwater. Dacă e noroi, poţi să sapi o groapă adâncă de 
vreo treizeci de centimetri ca să vezi dacă se umple cu apă. Poţi 
strecura noroiul cu o cârpă. 

— Alexa, e... genial, izbucnesc eu. Mulţumim. 

— Însă tot ar fi bine să folosim filtrul, spune ea fără 
entuziasm. N-ai de unde să știi dacă apa aia din groapă n-are 
cine știe ce în ea. 

După cum o spune, pare că știe din proprie experienţă, deși 
nu și-ar fi dorit. Mă gândesc la perioada în care eram în lagăr, că 
și ea era la fel de singură ca mine. 

— Asta a păţit bunica ta? 


VP-61 


Când văd că nu răspunde, mă uit la ea. Alexa îmi evită 
privirea și continuă să răscolească absentă frunzele din jurul ei 
cu un băț, căutând urme inexistente de animale. 

— Lupii i-au promis marea cu sarea, i-au spus că, după ce vin 
ei la putere, o să aibă un loc asigurat în centrul ţării, dacă vrea 
să se mute, spune ea. Dar n-a rezistat atât de mult. Infecția a 
curăţat-o repede. 

— De ce nu te-ai mutat tu în centru? 

Toţi oamenii din barăci se întrebau asta - de ce unii lupi 
alegeau să se facă gardieni, în loc să se mute în vilele noastre 
abandonate, cu piscine strălucitoare și peluze tunse impecabil. 
În privinţa majorităţii gardienilor din lagăre era evident, pentru 
ei o viață mai bună însemna mai multă putere, o dorinţă sadică 
de-a ne vedea suferind, în primul rând. 

Alexa nu se număra printre ei. 

La fel ca în barcă, atunci când am întrebat-o de cine îi era dor, 
e din nou cu garda sus. Sunt sigură că îi e dor de bunica ei, dar, 
dacă bunica ei a murit deja și ea nu s-a mutat în interiorul ţării, 
deși a avut ocazia, înseamnă că suferinţa pe care o ascunde are 
legătură cu altceva. Cu altcineva. 

— Am crezut că pot să ajut, asta e tot ce ne spune. 

După asta, mergem tăcute o bună bucată de timp, pierdute în 
propriile gânduri. Mă opresc să notez ori de câte ori trecem pe 
lângă ceva neobișnuit - un copac cu o scorbură neagră ca 
smoala, o porţiune de nisip acoperită de frunze ici-colo, niște 
flori albastre de care n-am mai văzut niciodată. La un moment 
dat, văd niște liane și mi se pare că sunt șerpi, iar Hope mă 
ajută să-mi revin după ce aproape fac atac de cord. 

Ar fi trebuit totuși să-mi dau seama până acum. Nu există 
șerpi. Nici urme de animale, nici roiuri, nici stoluri de păsări. Nici 
măcar ceva care să ne dea vreo speranță - n-am văzut absolut 
niciun semn de viaţă. Facem totul ca la carte, tot ce ne spune 
ghidul, dar nu ne e de prea mare ajutor. 

— Ţi-ai mai revenit, Eden? întreabă Hope, și eu clipesc 
buimacă. 

Mă uit în sus. Slăbesc strânsoarea de moarte în care ţin 
ghidul. 

Unde suntem? Unde ne aflăm, dacă o fată poate dispărea în 
noapte fără urmă? Dacă putem merge prin junglă ore întregi, 
fără să găsim nimic din ceea ce ar trebui să fie - nimic care să 


VP - 62 


ne ducă măcar cu gândul la viaţă, la libertatea despre care a 
scris tata? Dacă n-am văzut nici măcar o pasăre? Nici măcar un 
gândac? 

Asta... nu e deloc bine. 

— Da, răspund eu de dragul nostru, al tuturor. Ce rost are să 
ne lăsăm copleșite de frustrare tocmai acum, după ce-am bătut 
atâta drum? Haideţi să mai mergem. 

Ne mișcăm destul de greu după o zi atât de lungă, oprindu-ne 
din când în când să mâncăm și să bem și să-mi ascut creionul 
bont cu cuțitul. Tocmai am început să scriu pe spatele foii 
micuțe cu luna noiembrie, când Hope mă apucă ușor de cot. 

— Fetelor, ați auzit? 

Vorbește încet, de parcă i-ar fi teamă să nu sperie orice ar fi 
auzit. 

Îmi bag notițele în carte și o închid. Închid și ochii. Ascult. Nu 
se mai aud doar foșnetul frunzelor și trosnetul crengilor în 
bătaia vântului. După atât amar de vreme, o auzim, în sfârșit. 

— Apă? 

Hope zâmbește. 

— Și nu sunt valurile, spune ea. Și pare și aproape. 

Mă simt atât de ușurată, că îmi vine să plâng. E exact ce ne 
trebuia după o zi atât de deprimantă. „Sunete de apă (nord- 
est)”, notez eu lângă ultima observaţie. 

Alexa scoate ultimul bidon cu apă din pulover și îi rupe sigiliul. 
Bea un sfert din conţinut, mai mult decât am îndrăznit să bem 
vreodată. 

— Ce? întreabă Alexa, când vede că eu și Hope ne holbăm la 
ea. In curând o să găsim și mai multă, nu? 

— Asta nu înseamnă că ne permitem să ne lăfăim de-acum 
încolo, spun eu, și, uau, asta chiar e o lovitură neașteptată: am 
vorbit exact ca tata. 

Alexa înșurubează capacul, dar, în loc să pună bidonul în 
pulover, la locul lui, mi-l întinde mie. 

— Vrei și tu? Hai, știu că ţi-e sete. 

Imi este, dar tot mi se pare o greșeală să nu economisim apa. 
După un moment de ezitare, accept și beau puţin mai multă 
decât de obicei. Este un act de credinţă, un angajament serios: 
o să găsim apă, şi trebuie să găsim curând. 

— Haideţi, să mergem, spun eu. 


VP - 63 


Pornim cu forțe proaspete și cu entuziasm, iar sunetul apei 
pare mai aproape cu fiecare pas. Până când ajungem într-o zonă 
cu frunziș extrem de des, iar sunetul devine atât de slab, că 
facem eforturi uriașe ca să-l mai auzim. 

Hope o ia repede înainte. 

— Fetelor! ne strigă ea, așezându-se în genunchi. Uitaţi! Cu 
degetele ei delicate, ia de pe jos un ambalaj de baton. O fi 
trecut și Finnley pe-aici? 

Simt cum mă inundă un val de adrenalină, și vreo două 
secunde sunt atât de bucuroasă și de plină de speranţă, până 
văd niște liane cunoscute, lianele care mi s-au părut șerpi și 
care aproape m-au făcut să-mi crape inima mai devreme. Imi 
amintesc că mâncam un baton, pentru că aproape m-am înecat 
cu el. 

— Fetelor, spun eu complet dezamăgită, no; am mai trecut 
pe-aici. 


Optsprezece 


Căutarea unei surse de apă este ca mersul prin deșert, spre 
un miraj, sau ca încercarea de a găsi capătul unui curcubeu sau 
ca ridicatul pe vârfuri în speranța de-a smulge luna de pe cer. 
Auzim mereu susurul râului, dar, când ne întoarcem în locul din 
care se auzea cel mai bine, nu vedem nimic altceva decât 
junglă. Înaintăm până când lumina după-amiezii păleşte, dar nu 
vedem nicio picătură de apă. 

Și am consumat peste jumătate din rezerva pe care o aveam. 
Eram atât de sigure că vom găsi, că nu am mai fost la fel de 
atente ca de dimineaţă. Măcar nu ne mai e sete. 

Plesnesc un ţânţar, și pe brațul meu acoperit de o peliculă 
lipicioasă de transpiraţie apare o picătură de sânge. Un ţânțar! 
Nu am văzut alte insecte - poate că ăsta e, în sfârșit, un semn 
că apa chiar se află prin apropiere, doar că n-am găsit-o noi 
încă. Înţepătura începe imediat să mă mănânce, apoi se 
înroșește. Dar apoi mă ustură, ceea ce n-am mai simţit niciodată 
de la o înțepătură de țânţar, și îmi dau seama că nu ea mă 
ustură, ci palma dreaptă; și partea din spate a coapselor. E ca 


VP - 64 


atunci când mănânci ardei foarte iuți: întâi simţi o usturime, 
apoi o arsură și apoi că-ţi ia gâtul foc. 

— Aaaaaa! 

Țipătul Alexei spintecă aerul. 

Eu și Hope ne întoarcem și o vedem pe Alexa pe jos 
strâmbându-se de durere, cu coada desfăcută și cu părul în 
ochi. Când se îndreaptă - dacă poţi numi asta „îndreptat” -, o 
vedem mai bine: fiecare centimetru de piele de pe braţele și 
picioarele ei pare să fi fost cufundat într-un ceaun în care a fost 
pus la topit soarele. Nu are bășici, dar pielea ei ciocolatie e 
acum roșie ca racul. 

— Ce e? Ce s-a-ntâmplat? 

Hope se duce într-un suflet la Alexa, înainte să apuc să fac doi 
pași. Alexa se uită urât la ea printre șuviţele care îi intră în ochi. 

— De unde să știu eu? Și tu ești în jungla asta de la fel de 
mult timp ca mine, nu e ca și cum aș deține eu vreo informaţie 
secretă. 

Hope dă ochii peste cap și lasă capul într-o parte, vrând parcă 
să spună că și toleranța ei e la fel de redusă cum e capacitatea 
Alexei de a se abţine de la comentarii răutăcioase. Nici eu nu 
mai am prea multă. 

— Cred că Hope încerca să afle dacă ai călcat pe ceva sau te- 
ai atins de ceva, intervin eu, străduindu-mă să nu pară că m-am 
enervat. 

Incă mă ustură coapsele, dar mă gândesc că nu poate fi decât 
de la ţânţarul ăla. Doar n-am zăcut pe plajă ca Alexa, ispitind 
soarele să mă devoreze. 

— Tu vorbeşti serios? M-aţi fi strâns de gât dacă v-aș fi 
încetinit din ritmul vostru preţios, izbucnește Alexa, scuipând, 
practic, cuvintele. Am călcat peste tot ce-aţi călcat și voi, /a 
propriu. N-am mai stat jos de ore-ntregi, de la pietrele alea. 

— Calmează-te, spune Hope, dar e într-un punct în care ar 
trebui să-și asculte singură sfatul. Nu te acuzăm de nimic. 

Mă răsucesc încercând să văd mai bine cum arată partea din 
spate a picioarelor mele. 

— Hope, tu nu te-ai așezat pe pietre, nu-i așa? Le-ai atins 
vreun pic? 

Pielea ei e la fel de palidă ca înainte, doar la faţă e roșie. 

— Doar puţin, și nu mi-a mai trebuit să m-așez. Nu-mi place 
mușchiul. 


VP - 65 


O ascult și-mi dau seama că asta trebuie să fie cauza. Își 
ridică ambele mâini, și văd că buricele degetelor ei sunt rozalii. 
Observ și că are trei mușcături de ţânţar pe mână. 

— Fetelor, cred că e din cauza mușchiului - cu cât intri mai 
mult în contact cu el, cu atât îţi face mai rău, așa pare. O fi ca 
iedera otrăvitoare? 

— Minunat! exclamă Alexa. Și cum scăpăm de chestia asta? 

— Cu apă și săpun? La iederă funcţionează, spun eu. Habar n- 
am dacă merge și-acum. 

— Avem săpun? întreabă Hope. 

— A... nu. Poate ajunge dacă dăm cu apă? 

Alexa pufnește. 

— Deci, am trecut prin toate astea ca să ajungem pe o insulă 
pustie, unde oamenii dispar în noapte fără urmă și unde auzim 
susur de apă, dar nu știm de unde, iar acum mai sunt și specii 
otrăvitoare de mușchi. Excelent. Trece pe lângă noi și se 
strâmbă de durere când o frunză subţire îi atinge ușor coapsa. 
Felicitări, continuă ea, fără să se deranjeze să se uite înapoi. 
Acum sunt oficial motivată să găsesc apă. 

De parcă o sticlă Havenwater aproape goală nu era o 
motivaţie suficientă, adaug în sinea mea. 

De data asta, ezită Hope. 

— Ce-i? întreb eu, încercând cu disperare să ignor senzaţia de 
arsură din spatele coapselor. 

Pentru prima dată, Alexa e nerăbdătoare - și eu, din aceleași 
motive -, dar Hope nu vrea să se miște din loc. 

— Ce ciudat, nu? spune Hope încet, și îmi dau seama că de- 
asta e vocea ei atât de fermecătoare. Ar fi trebuit s-o ia înapoi 
spre noi până acum. 

Finnley. 

Ea este o forță invizibilă în jurul nostru, motivul pentru care 
ne-am aventurat în junglă de la bun început. Și totuși, e ca un 
șarpe încolăcit în jurul unui copac, ca o văduvă neagră ascunsă 
printre frunze: o realitate pe care n-o putem accepta. 

Nu știu ce să-i răspund. 

Hope știe deja că insula e mai mare decât am văzut noi pân- 
acum. Ştie că Finnley ar fi putut-o lua prin mai multe locuri, din 
tot felul de motive. Că și dacă ar fi pornit înapoi spre noi, ar fi 
fost puţin probabil să ne regăsim înainte de căderea nopţii. 


VP - 66 


Și cred că știe, într-un fel, pentru că o cunoaște mai bine 
decât noi, că Finnley n-ar fi plecat niciodată de una singură. 

O idee cu care ne-am tot amăgit ca să ne simțim mai bine. 

Mai pocnesc un ţânțar, îi dau un bobârnac și încerc să nu mă 
gândesc la cât de scurtă poate fi viața când cineva mai mare și 
mai tare vrea doar să se simtă mai bine. 

— Da, recunosc eu, și faţă de ele, și faţă de mine. Asta eo 
situaţie pentru care ghidul de supravieţuire nu m-a pregătit. E 
ciudat. 


Nouăsprezece 


Nu sunt convinsă că pe lume a mai rămas cineva care m-ar 
putea recunoaște dintr-o mie. Orice s-ar fi ales de Finnley, 
măcar ea are asta: pe cineva care o cunoaște. Pe cineva care o 
cunoaște bine. 

Ziua dinainte de Zero a fost o duminică perfectă, cu toate 
lucrurile de care n-am crezut vreodată c-o să ajungă să-mi fie 
dor. 

Când comentam live pe Twitter cu Emma, care era cea mai 
bună prietenă a mea încă de la grădiniță, maratonul de filme cu 
Kiera Holloway, cum ne enervam când aplicaţiile ni se tot blocau 
din cauza netului. Cum ne-am îndesat în gură tartine din biscuiţi 
făcute de tata, cu câte două bezele fierbinţi care curgeau ca 
lava când mușcam din ele. 

Și apoi, după ce s-a terminat maratonul, m-am întâlnit cu 
Birch ca să ne uităm la surferi. Era neobișnuit de frig pentru o zi 
de septembrie, mai ales după ce a apus soarele, în spatele 
nostru. Și-a dat jos cămașa cu carouri și a rămas în tricou ca să 
mă încălzesc eu. Dacă încerc, încă îmi amintesc cât de moi erau 
mânecile de flanelă, iar cămașa era caldă ca el și mirosea a 
gelul lui de duș mentolat și a cafeaua pe care o luaserăm de pe 
drum. 

Sincer, îmi lipsesc lucrurile mărunte. 

De exemplu, cum era cu Emma: încă dinainte să ne vedem la 
școală în dimineaţa următoare, știam că va avea părul prins 
cum îl avusese Kiera în film, o coadă împletită lejer, cu un fir 
auriu. 


VP - 67 


Și cu tata: când ne-a făcut cacao caldă ca s-o bem cu tartinele 
și a pus-o în cănile noastre preferate, pe care le-a umplut cu 
bezele moi, amintindu-și chiar să presare scorțișoară, ardei iute 
și sare de mare peste cacaua Emmei. Ei așa îi plăcea de când 
aveam șase ani. 

Birch îmi lipsește însă cu totul, dar, când încerc să mi-l 
amintesc, nu-i văd chipul sau cele zece nuanţe de albastru din 
ochi, nici bătăturile din palme, pe care i le făcuse chitara. În 
schimb, văd marginile zdrențuite ale papucilor lui de plajă, firele 
care îi atârnau din hainele descusute. Văd odorizantul de mașină 
în formă de ananas agăţat de oglinda lui retrovizoare, simt 
mirosul acela dulce și artificial de fructe, amestecat cu praful 
care venea prin radiatorul de la aerul condiţionat. Îmi amintesc 
cămașa aceea de flanelă, nasturele albastru pe care l-a cusut în 
locul celui roșu pierdut, felul în care își sufleca întotdeauna 
mânecile, indiferent de cât de frig era afară. Că ar fi putut să-și 
cumpere alte haine oricând, dar îi plăceau confortul și 
predictibilitatea, lucruri pe care le știa. Poate că de-asta și 
stătea atât de mult cu mine. 

Astea sunt lucrurile pe care nimic nu le va putea înlocui 
niciodată. 

Chiar dacă ne vom recupera filmele, firele aurii, starurile de 
cinema, scenariile și coperţile de reviste glossy, chiar dacă o să 
mai vedem bezele moi, ciocolată și căni cu nori, cu toarte în 
culorile curcubeului, chiar dacă vom mai avea plăci de surfing, 
ocazia de-a face castele de nisip și seri de vară cum erau 
demult... 

Tot nu se compară cu sentimentul pe care îl ai când cunoști 
pe cineva ca pe tine însuți. 

Pe care îl ai când te cunoaște cineva. 


Douăzeci 


Când trecem a treia oară prin zona aceea cu copaci, o luăm 
pe marginea drumului, ba chiar ne aventurăm și printre tufele 
luxuriante, știind oarecum că n-o să dăm peste nicio pereche de 
colți sau peste vreo limbă despicată. Cu toate astea, avem grijă 
să dăm la o parte cu sulița frunzele, ca să ne atingem cât mai 


VP - 68 


puţin de plante. Usturimea îngrozitoare cu care ne-am ales din 
cauza mușchiului nu a cedat deloc, și nu vrem să mai trecem 
prin așa ceva. 

— Fetelor! ne strigă de la distanţă Alexa, care a ajuns acum 
într-o zonă umbroasă. Cred că am găsit ceva! Se apleacă și 
dispare după o ferigă. Când se îndreaptă din nou, își ridică 
sulița: vârful este murdar de noroi. E mult aici și se face tot mai 
apos mai încolo... 

Alexa tace apoi, se uită la noi puţin și o ia în direcţia aia. Se 
avântă în adâncul junglei, îndepărtându-se de cărare. Eu și Hope 
alergăm după ea, ocolind noroiul ca să nu ne împotmolim. 

Dar dintr-odată, fără niciun avertisment, Alexa dispare. 

Un țipăt străpunge aerul, și știm că e ea. Mă uit în sus, la 
cupola de frunze - să fi căzut în vreo capcană? Imi amintesc de 
unul dintre filmele preferate ale Emmei cu Kiera Holloway, în 
care personajele sunt luate prizoniere după ce calcă, din 
greșeală, într-o plasă, care se strânge în jurul lor și le ridică de 
la pământ, lăsându-le să se bălăngăne neputincioase în aer. Aici 
însă nu se vede nimic de genul ăsta. Doar copaci. 

Hope se îndreaptă cu prudenţă spre locul în care a dispărut 
Alexa. Mă duc și eu după ea, dar ne oprim brusc când o auzim 
strigându-ne iarăși. 

— Uitaţi-vă pe jos, strigă ea. 

Schimb o privire cu Hope - să ne uităm pe jos? La picioarele 
noastre nu e nimic altceva în afară de noroi și frunze. 

— Aveţi grijă să nu cădeţi, adaugă Alexa. 

O iau încet spre locul din care se aude vocea ei - și apoi îmi 
dau seama. E o iluzie, ca atunci când puteam vedea insula 
numai din anumite locuri din barcă. Înţeleg ce se întâmplă, dar 
nu și cum. Nu și de ce. 

O trag pe Hope, ca să vadă și ea. 

— Uau, spune ea cu răsuflarea tăiată. 

Pământul se termină brusc, la un metru și ceva în față. 
Dincolo de prăpastia îngustă și destul de adâncă, jungla pare la 
fel de deasă ca până acum. Am fi putut cădea foarte, foarte ușor 
de pe stâncă fără să vrem, mai ales dacă am fi alergat așa de 
repede ca Alexa. 

Mă uit în jos și o văd, în sfârșit. Stă pe o margine lată și 
netedă de stâncă ieșită în afară, la aproximativ zece metri mai 
jos - peretele de stâncă are o mulţime de astfel de margini, 


VP - 69 


ceea ce e totuși puţin mai bine decât să cazi în gol, dar doar 
puţin. Pe fundul prăpastiei, un râu curge învolburat cât vezi cu 
ochii în ambele direcţii. Nu-i de mirare că am auzit susurul apei 
tot timpul ăsta. Mă izbește un gând tulburător: dacă mai sunt și 
alte iluzii? Dacă Finnley e încă lângă plajă, pe undeva, și noi n- 
am putut s-o vedem? _ 

Ţin gândul pentru mine, deocamdată. Imi dau seama cât de 
deprimant ar fi pentru toată lumea dacă ziua asta îngrozitoare 
se va dovedi în zadar. 

— Eşti bine? strigă în jos Hope. Ţi-ai rupt ceva? 

Pe margine nu sunt urme de sânge, iar Alexa văd că poate să 
stea în picioare. Ceea ce e bine. 

— Am căzut cam rău, posibil să-mi fi sucit glezna puţin. Dar 
sper să nu, răspunde ea. Nu mă doare nimic prea tare. Pot să 
stau în picioare, și să merg, uf. Dar încă mă ustură ca naiba 
picioarele. O să fie un calvar să cobor până la apă. 

O înțeleg. E ca și cum fiecare centimetru de carne ne-ar fi 
acoperit de ace și de cuie care își schimbă poziţia la cea mai 
mică mișcare. E un chin. Mi-ar fi greu să cobor pe un perete de 
stâncă și într-o zi obișnuită, pentru că am rău de înălțime, iar 
dacă adaug și usturimea de pe coapse, mai bine aș sări în gol și 
m-aș ruga să-mi crească aripi până jos. 

În rest, se pare că cea mai grea parte va fi să coborâm pe 
prima margine, acolo unde se află Alexa - de acolo, marginile 
sunt mai apropiate. Nu sunt toate la fel de late, și unele arată de 
parcă ar sta să se fărâme, dar, în general, ar trebui să le putem 
folosi ca pe niște trepte. 

Ne gândim la un plan: eu sunt mai înaltă decât Hope, așa că 
pentru mine săritura nu ar fi la fel de periculoasă. Așa că rămân 
sus și o ţin de încheietură, în timp ce ea încearcă să coboare 
până la Alexa, care o prinde. Hotărâm să facem la fel și la 
urcare, să ne ajutăm una pe cealaltă să urcăm până ajungem la 
cea mai de sus margine. Dacă va fi nevoie, cea care ajunge 
prima sus ar putea să facă o funie din liane ca să le ajute pe 
celelalte să urce. 

Hope ajunge teafără jos, după care aterizez și eu fără 
probleme. Mă ustură gleznele de la impact, iar restul corpului 
simt că mi-a luat foc, așa că nu mai știu ce mă doare exact. 
Pășim cu prudenţă în jos pe peretele stâncos, ţinându-ne bine. 


VP - 70 


Tenișii ne alunecă pe niște pietricele, care cad în hău. Până jos e 
mult, iar panta e abruptă. 

Cât coborâm, încerc să mă uit numai în sus - la nori, la 
copaci, la tot ce e mai sus de noi și mă face să mă simt mai 
aproape de pământ decât sunt, de fapt - așa n-o să văd cât de 
mult vom cădea în caz că stânca se surpă. 

Dar stânca nu cedează, și nici noi, așa că intrăm în râu când 
pe cer tocmai încep să apară culorile asfinţitului. E rece și 
limpede și mai adânc decât pare. Fetele rămân aproape de mal, 
dar eu sunt destul de înaltă ca să înot până în cel mai adânc 
punct, unde apa îmi ajunge până la umeri. Apa îmi alină aproape 
imediat usturimea. După o zi lungă și deprimantă, mă bucur 
nespus de victoria asta, pe care am câștigat-o cu greu. 

— A... Alexa se scufundă cu totul în apă, și, când iese la 
suprafaţă din nou, pletele negre i se revarsă de-a lungul feței ca 
o mătase proaspăt călcată... a meritat. 

— Să-nţeleg că te simţi mai bine? 

Hope e singura care încearcă, practic, să se spele: stă pe 
malul pietros și-și freacă noroiul de pe picioare. 

— Nici nu-ţi poţi închipui, răspunde Alexa. 

Briza care adie printre frunze, apa rece - e un calm aproape 
desăvârșit. 

— Aăă... fetelor? Hope își examinează cotul, frecându-se tare. 
Vi se pare că arată ciudat? 

Înot spre ea, și Hope intră în apă, ca să-mi vină în 
întâmpinare. 

— Arată ca celelalte înţepături de țânțari pe care le ai, spun 
eu când ajung să văd de aproape. Te mănâncă? Nu te scărpina, 
o să se infecteze mai repede. 

Ea ridică din umeri și-și răsucește braţul ca să compare buba 
cu restul constelaţiei de înțepături de pe partea cealaltă. 

— Seamănă mai mult cu... o înțepătură de ac, nu? 

— Cred că ai fi băgat de seamă dacă te-ar fi înţepat cineva, 
spune Alexa și se scufundă din nou, după care își scutură părul. 

— Chiar arată ca celelalte înțepături, o liniștesc eu. Sau să te 
fi înțepat altceva? 

Hope își duce degetele la tâmple și clatină din cap. 

— Of! Sunt atât de paranoică! Glasul ei înăbușit răsună între 
pereţii stâncoși. Dormeam la nici un metru de ea. 

In apă cad două lacrimi, formând două cerculeţe în reflexia ei. 


VP -71 


— Hope, nu e vina ta că s-a întâmplat așa. 

Pe cine oare încerc să conving? 

Nu Hope a auzit zgomote în toiul nopții. 

Stăm în apă până când fâșia subţire de cer de deasupra se 
umple de stele. Când ieșim, în cele din urmă, e ca și cum am 
intra într-un frigider - valea e ca un tunel aerodinamic, și, pe 
lângă asta, nu avem cu ce să ne ștergem. Și nu avem foc. Nici 
chibrituri, nici pături, nici șosete curate. Sau orice altceva cu 
care să ne putem încălzi. 

Nu ne avem decât pe noi înșine. 

Așa că, vrem, nu vrem, ne înghesuim una într-alta cât mai 
aproape de stânci. Ar trebui probabil să ne fie frică de tot ce nu 
cunoaștem - și de tot ce cunoaștem - și să dormim pe malul 
unui râu care se poate revărsa cu ușurință dacă ar veni vreo 
furtună noaptea, dar ne e prea frig și suntem prea obosite. 

— Mi-e dor de pături, murmură Hope, aproape șoptind. Mi-e 
dor de pisica mea. 

— Și eu am avut un motan, spune Alexa după o clipă. Nu 
putea să mă sufere. Dar tot mi-e dor de el. Tace câteva 
secunde, după care adaugă: Și de pianul bunicii mele. De lecţiile 
ei de pian. 

Și mie mi-e dor de multe, de prea multe. De mai multe decât 
sunt pregătită să recunosc cu voce tare. 

— Mie mi-e dor de ciocolată, spun eu. 

Și nu mint, doar că, în realitate, lucrurile sunt mult mai 
profunde. Mi-e dor de cum făcea tata ciocolata caldă. Mi-e dor s- 
o împart cu Emma. Cu Birch. 

Hope își schimbă poziţia, tremură. Îmi scot puloverul și i-l dau 
ei. Ea îl întinde bine, ca să ne-nvelim amândouă. Alexa vine și 
ea mai aproape. 

— Sper că Finnley e OK, spune Hope. 

Șoaptele noastre se sting sub marea infinită de stele. Pe mine 
cred că mă ia somnul ultima. 

Un somn atât de adânc, cum n-am mai avut niciodată. 


VP- 72 


Douăzeci și unu 


Să uiţi este cel mai greu: momentele acelea de liniște, de 
nemișcare imediat după ce te trezești, pacea binecuvântată a 
unei fete care nu a pierdut niciodată tot ce-a iubit. 

Să uiţi este cel mai greu - cum ai putea uita? 

Greutatea care mă lovește, cu punctualitate, în fiecare 
dimineaţă - bine, în cele mai multe dimineţi; sunt dimineţi în 
care nu simt nicio pace - a devenit mai liniștitoare ca pacea. Ca 
și cum ar însemna că îmi amintesc. Ca și cum n-aș fi cea mai rea 
fiică sau prietenă din lume pentru că mă simt întreagă când ar 
trebui să fiu distrusă, calmă când ar trebui să fiu răvășită, vie 
când ar trebui să simt răceala absenței lor. 

Ar trebui. 

Să uiţi este cel mai greu. Și să-ți amintești, la fel. 


Douăzeci și doi 


Înainte, rareori mă trezeam în zori, doar în sâmbetele în care 
plecam la picnic cu barca. Ca să ajungem la insula noastră 
preferată până la ora prânzului, trebuia să pornim la drum 
înainte de opt. Ne trezeam devreme, uneori atât de devreme, 
încât luna strălucea încă, argintie, pe cer, ca să punem în 
punguţe de plastic fructe, sărățele în formă de peștișori și 
sandviciuri cu unt de arahide și miere. În seara dinainte, tata 
punea întotdeauna în cafetieră cafea câtă să ne ajungă fiecăruia 
pentru o cană plină ochi. 

Fata care eram Inainte nu ar recunoaște-o pe fata care am 
devenit. 

De exemplu, lăcustele. Azi-dimineaţă am mâncat șase - 
pentru un plus de proteine, după cum scrie în ghidul de 
supraviețuire - și cred că încă sunt vii în mine. Altfel, înseamnă 
că gâdilăturile și împunsăturile din stomac nu sunt de la aripi 
sau de la antene sau de la picioarele lor subţiri, pe care le-am 
simţit ca pe niște oase de pește când mi-au alunecat pe gât. lar 
azi nu e o dimineaţă de sâmbătă în care mergem la picnic - 
suntem în misiune. Planul e să găsim templul până la prânz, dar, 


VP-73 


și dacă-l găsim, și dacă nu, o să ne-ntoarcem la poienița de pe 
plajă. Sperăm ca Finnley să ne aștepte într-unul dintre aceste 
două locuri. 

O luăm din loc în zori, urmând cursul râului, în speranţa că 
vom găsi templul. Valea este prea îngustă pentru orice tip de 
clădire, dar poate găsim măcar o intrare, o cale ușoară de acces 
pe care cei de la templu o folosesc ca să ajungă la apă. Dacă 
rămânem pe mal, rezolvăm și problema apei - după ce vom 
termina apa din sticla Havenwater, o vom mai putea umple o 
singură dată, iar când o să ne întoarcem în tabără, o să fierbem 
și-o să sterilizăm apa din bidonul pe care tocmai l-am umplut. 

Alexei îi chiorăie maţele atât de tare, că sunetul răsună între 
pereţii de stâncă. Încearcă să găsească un baton energizant în 
puloverul galben, dar Hope îi dă mâna la o parte - încercăm să 
mâncăm lăcuste cât încă sunt la discreţie, pentru că nu vom 
rămâne aici pentru totdeauna, iar rezerva de batoane pe care o 
avem un e nesfârșită. 

Hope ţine pe braţ puloverul galben, legat la mâneci și la 
colţuri, așa cum ţineam poșetele Coach și Kate Spade. Il 
întoarce și bagă mâna într-un buzunar. 

— Lăcustă? propune ea și îi întinde una Alexei. 

Poșetele noastre de firmă n-au arătat niciodată așa în interior: 
portofel, iPhone, luciu de buze, ochelari de soare și buzunarele 
pline cu torace de insecte. 

Alexa strâmbă din nas. Din nou. E a patra oară când Hope 
încearcă s-o facă să mănânce și a patra oară când refuză. 

— Eu zic doar că o să te simţi mai bine după ce o să mănânci 
și tu una, îi spune Hope, băgând o lăcustă verde în gură, iar pe 
faţa ei se contractă o sută de mușchi în timp ce încearcă să lase 
impresia că e bună la gust. 

— Da. Sigur. Eu zic pas. 

lau și eu una - pentru că trebuie, nu pentru că vreau - și o 
înghit. 

Valea e înnebunitor de monotonă. Stânci abrupte, fărâmiţate 
se înalță deasupra noastră, iar frunzișul se întinde și mai sus. 
Mergem în susul râului, ceea ce înseamnă că ne îndreptăm spre 
mijlocul insulei, și nu spre coastă. Ramuri, crengi și rădăcini ies 
din peretele de piatră ca brațele întinse ale celor părăsiţi și 
însetaţi. În caz de urgenţă, ele ne vor fi de cel mai mare ajutor - 


VP - 74 


marginile stâncoase nu sunt destul de solide și nici de apropiate. 
Ceea ce nu ne face să ne simţim prea bine. 

— Cât mai avem până o luăm înapoi spre plajă? întreabă 
Alexa. 

A fost suportabilă de când a ţipat Hope la ea, acolo, la pietrele 
acoperite de mușchi otrăvitor, dar deja se vede că nu mai poate. 
O doare glezna, sau cel puţin așa spune, dar nu atât de rău, 
încât să nu poată merge. Eu, una, sunt impresionată de cât de 
bine ţine pasul. Având în vedere prin câte a trecut, s-ar fi putut 
smiorcăi mult mai mult. 

— O oră, o oră și ceva, răspund eu, dar asta nu e nici 
adevărat, nicio minciună, ci ca și cum aș fi spus că mai mult ca 
sigur vom găsi templul înainte să ne întoarcem. Nu am idee cât 
e ceasul - ceasul Alexei era doar de formă, iar soarele nu prea 
se vede de copaci. Estimez aproape de fiecare dată bazându-mă 
pe ceasul meu interior. Și adevărul e că oricine poate spune 
orice. 

Mergem, și tot mergem, ţinem drumul drept, după care cotim. 
Ca și ieri, nu pot să nu fiu dezamăgită că tata nu a scris nimic 
despre locul ăsta - deși a scris mult despre alte lucruri, o 
mulțime de informaţii importante i-au scăpat, fără îndoială. 

Asta dacă nu cumva a fost și el luat pe nepregătite de 
lucrurile ciudate de aici. Poate că nu a mai avut ocazia să scrie 
despre ele. 

Poate că a descoperit stânca și râul exact ca Alexa. 

Poate că nu a fost la fel de norocos când a căzut. 

Incerc să nu mă gândesc la asta. Trebuie să ne gândim la 
viaţă, nu la moarte. La supraviețuire. 

După ce mai mâncăm patru lăcuste, zărim ceva deschis la 
culoare în toată marea asta de maro. Mijesc ochii. 

— Ala e... un pod? 

Este încă departe și ascuns parţial de o altă cotitură a văii. 

Eu și Hope grăbim pasul. Alexa nu se lasă mai prejos, merge 
repede, în ciuda oricărei dureri pe care ar avea-o în continuare 
la gleznă. Cu cât ne apropiem mai mult, cu atât este mai clar că, 
într-adevăr, am ajuns la un pod - dar nu este doar un pod. Este 
un întreg sistem de poduri, înclinate ca niște scări rulante, o 
cale de-a ieși din râpă. Par cam șubrede, toate numai frânghii 
zdrențuite și scânduri inegale, cu găuri care se cască acolo unde 
scândurile degradate au căzut ca dinţii unui cerșetor. 


VP-75 


Dar sunt singura cale de acces în sus. Și nu mai putem merge 
înainte, pentru că râpa se termină cu un perete de piatră 
acoperit de mușchi. Dacă există vreo intrare, este foarte bine 
ascunsă. Cu toate astea, faptul că există un pod nu poate să nu- 
mi dea speranţă - podurile nu se construiesc singure. 

Bem ce ne-a mai rămas din apa curată, deși nu mai avem 
prea multă, apoi umplem sticla Havenwater până la buză. Râul 
curge prin crăpăturile de la baza peretelui de piatră. Pun pariu 
că nu vom mai găsi apă prea curând. 

— Veniţi și voi? zice Hope, pășind cu grijă pe primul pod 
înclinat. 

Este mai puternică decât pare, mult mai puternică decât am 
crezut-o iniţial. Probabil că ar trebui să lăsăm o distanţă mai 
mare între noi, să traversăm pe rând - nu pare prea rezistent. 

Alexa așteaptă ca Hope să traverseze primul pod și abia apoi 
începe să urce și ea. Eu sunt ultima. Scândurile sunt înguste și 
foarte depărtate una de cealaltă, legate de frânghii cu un singur 
nod la fiecare capăt. Scârţâie și se îndoaie, una se îndoaie atât 
de mult, că începe să cedeze. Urc rapid pe următoarea scândură 
și apoi pe următoarea. Podurile trosnesc și se bălângăne, deși 
ne străduim să înaintăm încet. 

Dacă ne-am fi uitat la ele cu atenţie înainte să ne-apucăm să 
urcăm - dacă ne-am fi uitat de-adevăratelea, în loc să 
presupunem, dintr-un optimism naiv, că sunt îndeajuns de 
rezistente -, am fi observat că următorul pod din faţa lui Hope 
nu are scânduri. Adică nicio scândură pe care să pui piciorul. 
Doar frânghii. 

Sunt șase staturi de om până jos și trei până sus - e destul de 
sus ca să murim în cazul în care cădem. Dacă reușim să trecem 
de podul ăsta, ultimele două par relativ sigure. Dacă ne-am 
întoarce, ar însemna să rămânem acolo, în râpă, cu o mulţime 
de întrebări și doar cu lăcuste de mâncare, fără posibilitatea de 
a face vreun foc ca să fierbem apa. 

— Așadar, încep eu. Cine se oferă? 

— Mă duc eu, spune Alexa, lucru care mă surprinde. Abia 
când se oferă ea îmi dau seama că am deschis gura doar ca să 
spun ce provocare ne așteaptă, și nimic mai mult - mi se păruse 
de la sine înțeles că ne va conduce Hope în continuare. Sau că o 
voi face eu, dacă ea era prea obosită. 

Dar Alexa a vorbit serios. 


VP - 76 


— Aruncă-mi proviziile când ajung pe partea cealaltă, e mai 
bine dacă mergem pe rând. Urcă cu grijă până la podul pe care 
se află Hope, iar apoi pășește încet pe frânghie, zâmbind. 
Făceam o grămadă de exerciţii de-astea cu frânghii în tabere 
când eram mică. 

Mă uit la ea cu atenţie să văd cum își ţine echilibrul, cum 
pășește, ca să pot să fac și eu la fel. Stă pe frânghie cu fața în 
jos, cu braţele întinse, ţinând în același timp piciorul sănătos 
îndoit în jurul frânghiei zdrenţuite. Felul în care înaintează face 
să pară ușor. Eu și Hope îi aruncăm puloverul, sticla Havenwater 
și bidoanele când ajunge teafără pe partea cealaltă; numai 
lăcustele nu reușesc să ajungă la ea, ci cad din buzunar, din 
nefericire, în râpă. Suliţele ajung și ele în siguranţă pe partea 
cealaltă. 

Hope e următoarea. Mișcările ei nu sunt la fel de fluide ca ale 
Alexei și nici la fel de rapide, dar ajunge la podul următor 
întreagă. 

Când îmi vine mie rândul, se vede treaba că podurile de 
frânghie nu sunt punctul meu forte. Mi-e greu să-mi găsesc o 
poziție bună și simt că frânghia o să mă taie în două. Părţile 
zdrenţuite îmi înţeapă picioarele goale, care mă ustură, în timp 
ce mă străduiesc să mă târăsc până în partea cealaltă. E o 
chestie care ţine de puterea pe care o ai în brațe, de echilibru. 
Și e un joc de concentrare, pentru că nu am unde să mă uit 
decât în jos. Mi se usucă gura; palmele încep să-mi transpire. 

— Stai cu capul în jos, dacă simţi nevoia, îmi strigă Alexa, 
ultima persoană de la care m-aș fi așteptat să mă încurajeze. 
Incrucișează-ţi gleznele peste frânghie și lasă-te să atârni ca 
maimuţele - o să-ţi poți folosi mai mult picioarele. 

Ezit să mă așez invers, pentru că deja mă dor braţele și am 
palmele transpirate. Mai ales că nu am apucat să văd pe nimeni 
făcând asta. Cu toate astea, ar fi mai bine dacă m-aș uita la cer, 
în loc să văd mereu cât de sus sunt. Și poate că se va termina 
totul mai repede. 

— Bine, spun eu. O să încerc așa. 

Imi lipesc gleznele una de cealaltă și mă rostogolesc. 
Verigheta tatii îmi alunecă de la spate, de sub tricou, unde am 
ascuns-o, și atârnă greu de lanţ în jurul gâtului. Gravitaţia nu 
vrea nimic altceva decât să mă tragă în jos, într-o îmbrăţișare 
ascuţită și dureroasă. Scrâșnesc din dinți și dau tot ce pot - 


VP - 77 


altfel, voi pierde tot ce am. Frânghia se leagănă, braţele-mi 
tremură tare, mâinile îmi alunecă de sudoare. Dar ajung curând 
la Alexa și Hope, care mă ajută să pun piciorul pe pod. 

Ultimele poduri sunt un vis comparativ cu ăsta. Practic, 
zburăm spre vârf, iar Hope ne călăuzește. 

— Fetelor... 

Rămâne fără cuvinte, dar nu contează, pentru că ne dăm 
seama imediat. 

L-am găsit. 

Templul. 


Douăzeci și trei 


Templul este un morman de pietre și mușchi, primitiv și 
grosolan, dar frumos, în același timp. Sculpturi elaborate 
acoperă zidurile și arcadele, iar în piatră sunt sculptate modele 
geometrice și niște simboluri ca niște rune. Unele sculpturi sunt 
incredibil de complexe, ca peretele plin de statuete cu animale 
din junglă. 

Pare străvechi, de parcă oricine ar fi trăit aici ar fi murit 
demult. Unele părţi ale templului par destul de solide ca să 
reziste în fața oricărei intemperii, în timp ce altele sunt mai... 
degradate. Ca întreaga parte din dreapta, din capăt; zidurile s- 
au transformat în grămezi  sfărâmicioase, cuprinse de 
tentaculele înfometate ale junglei. 

Templul, ca atare, s-ar putea să fie cel mai uimitor lucru pe 
care l-am văzut vreodată - rădăcini de copaci care au crescut în 
sus, pe ziduri, ţinându-le în picioare ca mâinile lui Dumnezeu, 
modele făcute cu atâta măiestrie și care se repetă, încât e greu 
să-ți imaginezi un om sculptându-le fără ajutorul unei mașini -, 
dar este tulburător și straniu să îl vezi atât de degradat și 
abandonat. Dăm o tură în jurul lui, căutând urmele călugărilor 
care ar locui aici. 

— Hei, strig eu. E cineva? 

— Finnley? Vocea lui Hope ricoșează dinspre zidurile de 
piatră. Ești acolo? Hei! 

Nu vine nimeni să ne întâmpine, dar ar putea fi și mai rău. Nu 
vine nimeni nici să ne omoare. 


VP - 78 


Tata nu era un mincinos, tata nu era un mincinos. „Temple 
ascunse printre ferigi, clădiri din piatră și secrete”. Templul este 
aici, la fel și ferigile și pietrele. 

Secretele - măcar dacă ar fi fost mai ușor de văzut. 

Ajungem la o suită de arcade acoperite de mușchi și susținute 
de stâlpi groși de piatră. Inspir adânc, încercând să înghit teama 
pe care o simt în gât. 

— Probabil că pe aici se intră. 

Dar, sincer, nu știu dacă să intrăm sau nu. Dacă am fi fost 
bine-venite, ar fi venit cineva să ne întâmpine până acum. Nu? 

Nu face nimeni nicio mișcare. Hope pare îngrijorată, dar Alexa 
este încordată la maximum. 

— Pe bune? spune ea, dând cu piciorul într-un stâlp atât de 
tare, că din el iese praf. Chiar mai crezi că locul ăsta o să fie un 
refugiu pentru noi? Ai înnebunit complet, Eden. Uită-te în jur. Cei 
care au trăit aici n-au rezistat nici ei prea mult. lar de când am 
ajuns, n-am văzut picior de animal în afară de insecte. Nici 
măcar un pește. Nu crezi că e ciudat? 

— Ba... da, răspund după o clipă. Recunosc că e ciudat. De ce 
pare totul aberant pe insula asta? 

— Adică, ce-o să mâncăm? continuă ea. Eu deja încep s-o iau 
razna de foame... 

Hope scoate o lăcustă de sub o piatră și o leagănă în faţa ei. 

— Foame? 

Alexa se uită urât. 

— Nu asta e ideea. Mai dă cu piciorul într-un stâlp. Toată 
misiunea asta a fost un fiasco total. Cred că e destul de evident 
acum că Finnley a vrut doar să scape de noi, nu să se ascundă 
într-o dărâmătură de templu. 

— Nu te-a obligat nimeni să vii cu noi, Alexa, îi zic eu. Fac 
eforturi mari să nu se vadă că sunt exasperată. Nu cred că 
vorbește serios, așa că o provoc: Dacă nu credeai că o vom găsi 
aici, de ce n-ai rămas pe plajă? 

— Da, de parcă asta ar fi fost mai bine. 

Hope se îndreaptă spre arcade, fără să ne aștepte. 

— Suntem deja aici, spune ea. Am putea măcar să dăm o 
raită. 

Coada ei de cal s-a mai lăsat și e mai slinoasă ca în prima zi și 
și-a suflecat pantalonii murdari până la genunchi. Mă gândesc 
că și sufletește e mai puternică decât pare. 


VP - 79 


— Finn... Aaaaa! strigă Hope, dându-se repede înapoi. 

Mă duc repede cu Alexa la ea, la prima arcadă. Un firicel de 
sânge îi brăzdează fluierul piciorului, dar în jurul ei nu pare a fi 
nimic periculos. 

Bag mâna în buzunarul de la spate și-i întind ultimele bucăţi 
de material cu care trebuia să marcăm drumul. 

— Uite, zic. Tamponează puţin. Cel mai bine e să-l lași să se 
usuce - îl curățăm când ajungem în tabără, după ce sterilizăm 
apa. 

Mă abtin să pomenesc ceva despre cât de repede se poate 
infecta o rană aici. Cum de nu m-am gândit să iau și chibriturile? 

— De unde te-ai pricopsit cu asta? întreb eu, și Hope ne arată 
cu degetul. 

După ce arunc rapid o privire pe jos, văd niște frunze lungi, 
asemănătoare cu cele din care am ţesut rogojinile. Dau la o 
parte cu grijă o frunză de lângă piciorul lui Hope. In clipa aia, 
ceva invizibil spintecă frunza în două, cu un sfârâit. 

— Hmm, spun eu. Deci, asta nu e-n regulă. 

— Nici asta nu e, o aud pe Alexa spunând. 

Stă lângă zid și arată spre o sculptură mai mică. Mă apropii să 
mă uit și simt un gol în stomac. 

Capul de lup s-ar fi putut pierde ușor printre celelalte 
sculpturi. Cineva a avut mare grijă să-l facă în același stil, pe 
unul dintre cele mai decorate ziduri, ca să nu iasă în evidenţă. 
Seamănă prea mult cu tatuajul de pe încheietura Alexei, cu cele 
de pe afişele de propagandă de acasă. Nu poate fi o 
coincidenţă. 

— Ăsta ar trebui să fie teritoriu neutru, zic eu. 

Și încă mă gândesc că ar putea fi. Dar nu mi-am închipuit 
niciodată că un sanctuar, amnistia, pacea și neutralitatea ar 
putea fi atât de părăginite. Am sperat ca locul ăsta să nu aibă 
nicio legătură cu cei care ne-au furat pacea. Am sperat să fie 
înfloritor. Am sperat că cuvintele tatii ne vor aduce libertatea. 

Am sperat. 

Alexa clatină din cap. 

— Tipic pentru lupi, spune ea, trecându-și degetul mare peste 
sculptură. Să se ascundă la vedere. 

Apasă pe chipul de lup și niște raze albastre-electric, ca de 
laser, încep să se întretaie de-a lungul intrării boltite. Prima 
apare exact în locul în care Hope s-a tăiat la picior. Atât de 


VP - 80 


multă tehnologie - atâta ostilitate - nu e de bun augur. Alexa e 
mai palidă ca niciodată, și, pentru prima oară, pe chipul ei se 
citește frica. Are ochii strălucitori și sticloși, de un căprui foarte 
închis, în care se reflectă luminile albastre. 

Nu cred că a minţit când a spus că voia numai să fugă. 


Douăzeci și patru 


Analizez tot ce văd, compar cu tot ce știu. 

— Nu știm dacă sunt lupii, spun eu, atât pentru Alexa, cât și 
pentru mine. În primul rând, dacă lupii au ajutat la construirea 
sanctuarului, e normal să existe și sisteme de securitate de-ale 
lor. Îmi aleg bine cuvintele, ca să nu spun nimic despre tata - că 
i-a luat o viaţă-ntreagă, cu care poate a și plătit, ca să știu eu 
tot ce știu acum. Asta nu înseamnă neapărat că oamenii 
dinăuntru sunt răi, nu? Poate vor doar să știe cine intră și cine 
iese. 

Nu recunosc, dar nu sunt convinsă că vom găsi pe cineva 
înăuntru. Dacă vocile noastre n-au reușit să le atragă atenţia, 
faptul că Hope s-a împiedicat de sistemul laser sigur ar fi 
trebuit. Pe de altă parte, de ce să aibă un sistem de apărare așa 
de agresiv ca laserul, dacă în interior nu e nimic de protejat? 

— Eu votez să renunţăm cât se mai poate, spune Alexa. Sunt 
sigură că Finnley n-ar fi putut să intre - ar fi fost făcută praf de 
laserul ăsta albastru. 

— E groaznic, Alexa, spune Hope. 

Dar e adevărat. Nu văd cum ar fi putut să păcălească sistemul 
ăsta. Fasciculele sunt prea jos, prea aproape unul de celălalt - 
prea orice - și ne-ar transforma într-o masă amorfă de carne și 
sânge înainte să ajungem la a doua arcadă. 

— Poate..., încep eu, dar nu sunt sigură că ar trebui să le spun 
la ce mă gândesc. Pentru că dacă ceea ce gândesc se 
dovedește adevărat înseamnă că Finnley a fost furată. Nu există 
nici cea mai mică șansă să fi putut trece printre raze fără ajutor, 
iar noi nu am primit pic de ajutor când am avut nevoie, așa că 
nu văd de ce ar fi fost altfel în cazul ei. 

Îmi iau inima-n dinţi și o spun, pentru că, dacă e așa, s-ar 
putea ca Finnley să își dorească s-o găsim. 


VP - 81 


— S-ar putea ca Finnley să fie închisă acolo. 

Dacă e să fiu sinceră, Finnley nu e singurul motiv pentru care 
vreau să ajung înăuntru. Nu pot suporta gândul să mă întorc 
după toate prin câte am trecut, când am ajuns atât de aproape - 
trebuie să știu dacă e ceva acolo. Dacă e ceva adevărat din tot 
ce-a scris tata. 

— Mie nu-mi pasă prea mult de Finnley, spune Alexa, și Hope 
face o grimasă. Ce? Nici n-o cunosc, iar noaptea trecută m-a 
acuzat că sunt șef. Mă poţi învinui? 

Șefii sunt tiranii generaţiei noastre, cei care au condus o 
mișcare de insurgență în interiorul grupării lupilor, după ce 
aceștia au ajuns la putere. Fiecare guvernează peste una dintre 
cele cinci enorme - odinioară cincizeci nu așa de mari - State 
Unite. Ei sunt cei care și-au infiltrat apropiații în Pentagon, CIA, 
Casa Albă, Hollywood, Ivy League, chiar și în Crucea Roșie. Tot 
ei sunt cei care au distrus Envirotech, unde lucra tatăl meu. Cel 
mai probabil, tata putrezește pe undeva, în timp ce colegul lui 
trădător, Anton Zhornov - motivul pentru care au și reușit să 
doboare Envirotech -, a fost numit al cincilea șef în uniune. 

Trăiesc ca niște regi, sau cel puţin așa cum cred ei că ar 
trebui să trăiască regii. Trăiesc de parcă nu și-ar putea dovedi 
puterea decât dacă zdrobesc pe cineva - și nimeni nu le spune 
că sunt ipocriţi, pentru că poveștile subalternilor ajunși în poziţii 
de putere nu sunt decât o confirmare a mitului atât de popular 
al omului cu stare care a pornit de jos. Sunt atât de preamăriţi 
de-ai lor că le-au luat puterea bogătașilor, încât oamenii nu-și 
dau seama că au schimbat, pur și simplu, un sistem nedrept cu 
altul. 

Pentru lupi, puterea are gust de sânge, și o singură picătură 
nu este de ajuns. 

— De ce ţi-e atât de frică de propriii oameni, Alexa? Hope o 
săgetează cu privirea. Ce ai făcut? 

Am uitat că Hope nu știe ce știu eu, că Alexa a declanșat 
exploziile care ne-au ajutat să fugim; nu i-am spus pentru că nu 
am vrut să pierdem și stropul acesta de încredere pe care îl 
avem una în alta acum. Dacă pune la barăci cineva lucrurile cap 
la cap, dacă în templu sunt lupi, într-adevăr, și dacă ţin legătura 
cu oamenii de pe continent, înţeleg prea bine de ce Alexa nu 
vrea să-și forțeze norocul. 


VP - 82 


Dar se pare că Alexa preferă să riște în loc să-i împărtășească 
lui Hope secretele ei. 

— Nu mi-e frică, spune ea. Și faţa ei dură și glacială, 
împietrită ca zidurile care ne înconjoară, nu trădează nimic din 
frica pe care sunt sigură că am văzut-o adineauri. De fapt, știi 
ce?, o iau eu înainte. 

e 

În ciuda semnalelor de alarmă din capul meu, propun să 
încercăm să intrăm prin altă parte: prin partea aceea aproape 
prăbușită pe care am văzut-o când am ajuns aici. 

Hope abia dacă mai atinge pământul cu piciorul rănit. Rana 
care sângera a devenit deja o linie închisă la culoare și uscată. 

— Deci, crezi că dacă intrăm printr-o zonă nesecurizată o să 
le fim mai simpatice? Clatină din cap. Nu știu ce să zic, fetelor. 

Dar, în cele din urmă, exact așa facem. 

Incepem să ne cățărăm pe dărâmături, verificând drumul 
înainte de fiecare pas cu niște frunze, pe care le fluturăm în faţă 
ca să vedem dacă e ceva care ne-ar putea despica în două. 
Până acum e bine, și am ajuns deja la jumătatea drumului. 
Picioarele nu ne sângerează, frunzele au rămas întregi și nici 
urmă de mușchi otrăvitor. 

O aud pe Alexa oftând. 

— Când ne-ntoarcem pe plajă, o să dorm o zi întreagă. 

— Și eu la fel, spune Hope. O să dorm o veșnicie. 

E prima dată când suntem toate la fel de epuizate. Mușchii 
mă dor de la cât am mers și din cauza podului de frânghie. O zi 
de stat la soare pe plajă, ascultând foșnetul ritmic al valurilor 
care se sparg la țărm, sună incredibil de relaxant în momentul 
ăsta. Poate că ar fi trebuit să acceptăm sanctuarul pe care îl 
găsiserăm deja și să ne mulţumim cu asta. 

Când ajungem în vârful mormanului de dărâmături, simt un 
fior de mândrie. 

— Cred că văd o intrare! 

Din acest unghi, e evident că pietrele fuseseră odinioară un 
zid și că ne aflăm într-o curte interioară. Cele mai multe ziduri 
de aici sunt încă intacte, și există o fâșie verticală, îngustă și 
neagră, în fund, aproape de colț. Ne îndreptăm cu grijă într- 
acolo. Este, într-adevăr, o intrare. 

— Dacă tot am ajuns pân-aici, eu zic să mergem, spun eu. 


VP - 83 


Nu dăm peste niciun laser, peste nicio măsură de securitate. 
Suntem prudente și încercăm să facem cât mai puţin zgomot. 
Ciulim urechile după orice semn de viață, suntem cu ochii-n 
patru, dar, în afară de zgomotul slab al pașilor noștri, templul 
este cufundat într-o liniște deplină. 

Tunelul e întunecat, în cea mai mare parte, cu excepţia unor 
raze plăpânde de lumină care pătrund prin crăpăturile din 
pereţi. In cele din urmă, ajungem într-o încăpere mare, ca o 
rotondă, cu plafonul din ferestre sculptate, care lasă lumina să 
pătrundă ori de câte ori se mișcă frunzele în bătaia brizei. Aerul 
este rece, dar stătut, aproape solemn. Nu vreau să știu ce s-ar 
putea ascunde în colţurile care nu sunt luminate. Ce bine ar fi 
dacă briza ar adia măcar puţin și înăuntru. 

— Fetelor. 

E ceva neliniștitor în vocea lui Hope - ca și cum tocmai ar fi 
observat o primă fisură în zăpadă, care anunţă o avalanșă 
iminentă, ca și cum n-ar trebui decât să-și păstreze calmul ca 
orașul de la poalele muntelui să nu fie îngropat. Stă încremenită 
lângă peretele din capăt, cu mușchii încordaţi. În lumina asta 
slabă, nu pot să văd ce a descoperit. 

— Umbrele, spune ea pe același ton precaut. Cred că sunt vii. 

li aud înainte să-i văd: tropăitul a mii de picioare mici și 
clămpănitul corpurilor chitinoase care gonesc bezmetice pe zid 
în jos. O cascadă uriașă de gândaci, un puhoi care se revarsă 
haotic pe podea de pe fiecare centimetru al peretelui. Din 
crăpături apar din ce în ce mai mulţi, corpuri îndesate care se 
strecoară chiar și prin cele mai mici fisuri. Podeaua s-a 
transformat într-un covor negru și strălucitor. E greu să te miști 
fără să strivești o viață. 

— Cred că e timpul să ieșim de-aici. 

Incerc să imit tonul calm al lui Hope, dar cuvintele îmi ies din 
gură ca trosnetele de sub călcâiele mele, care strivesc o 
puzderie de gândaci - brusc, direct, ca un ultimatum. 

— S-au urcat pe mine! ţipă Hope, scuturându-și piciorul. 
Câţiva cad, dar în locul lor se urcă alţii. Cred că încearcă să mă 
mănânce! 

„Gândacii nu mănâncă oameni” este singurul lucru la care mă 
pot gândi. Am citit ghidul tatii de nu mai știu câte ori, și gândacii 
nu se numără printre insectele periculoase. 


VP - 84 


Cu toate astea, pe gleznele mele și pe ale Alexei colcăie o 
mulțime. Se urcă pe Hope, doar pe piciorul drept, dar nu ajung 
nici până la genunchi. 

Se opresc la linia subțire de sânge uscat de pe fluierul 
piciorului. 

Hope dă la o parte gândacii cu mâna, și câteva picături 
proaspete de sânge îi alunecă pe picior. Le șterge și se mânjește 
pe podul palmei. Și mai mulţi gândaci o iau bâjbâind în sus, 
agitati. 

Trăiesc pentru sânge, îmi trece mie prin cap. 

Și nu doar asta: par bine hrăniţi. 


Douăzeci și cinci 


— Urcă-te la mine în cârcă, îi spun eu. O să le fie mai greu să 
ajungă la tine. 

Corpul firav al lui Hope nu e așa ușor cum pare. Și totuși, 
arată ca un puf de păpădie pe care l-ar putea sufla un copil, așa 
că n-ar trebui să mă mire că oasele, carnea și sufletul ei 
cântăresc mai mult decât se vede. 

Gândacii deja s-au prins că vrem să îi păcălim: se urcă pe 
picioarele mele, și simt fiecare picioruș ca un ac proaspăt 
sterilizat. 

— Alexa..., spun eu cu respiraţia tăiată de la încercările 
repetate de a-i scutura de pe mine, de a strivi cât mai mulți, de 
a nu-mi pierde echilibrul... ia cârpele alea două care au mai 
rămas de la mine din buzunar. Și șterge cu una sângele de pe 
piciorul lui Hope, iar pe cealaltă leag-o în jurul rănii, ca să nu se 
mai urce! 

Scutură-i, scutură-i, calcă-i, ca/că-i. 

— Arunc-o pe-aia cu sânge pe jos - poate îi păcălim și mai 
câștigăm timp. 

Alexa aruncă bucata murdară de material la vreo jumătate de 
metru, și funcţionează, cel puţin câteva secunde. 

— Fugiţi! strig eu, călcând peste hoarda de gândaci care fuge 
puhoi acum în cealaltă parte, spre cârpă. 

Câţiva rătăciţi - ăia mai deștepţi - încearcă în continuare să 
se urce pe picioarele mele, dar reușesc să scap de ei. O luăm la 


VP - 85 


fugă înapoi spre tunelul șerpuitor și întunecat, și alerg cât de 
repede pot cu Hope în spate. Incerc să nu mă gândesc la 
întunericul care ne înconjoară, la clămpănitul gândacilor care 
gonesc după noi, la lucrurile care nu scot niciun sunet, dar pot fi 
și mai periculoase, chiar mortale. Încerc să nu mă gândesc la 
cât de diferit e templul de ceea ce îmi doream cu disperare să 
fie. 

Mă chinui să mă gândesc la altceva, la lucruri mai frumoase. 
Am mintea paralizată de panică, și tot ce-mi trece prin cap e 
mirosul de balsam de rufe al mamei, care semăna cu o ploaie de 
primăvară. Îmi imaginez că mă așteaptă acolo, de cealaltă parte 
a întunericului, gata să-mi bage hainele transpirate în mașina de 
spălat. Îmi imaginez balonașele de detergent care se adună pe 
ușa mașinii și cum le urmăresc ca atunci când aveam patru sau 
cinci ani. Îmi imaginez că fac duș, spuma delicată a săpunului și 
mirosul proaspăt al prosoapelor pufoase. Imi imaginez că adorm 
în așternuturi moi, apoi că mă trezesc într-o zi însorită, cu pâine 
prăjită cu unt și vocea melodioasă a mamei, care îmi spune 
bună dimineața. 

Dar, după ce ieşim din tunel, realitatea mă izbește-n față: 
sunt unele lucruri pe care nu le-am trăit niciodată și de care nici 
nu voi mai avea parte. 

Hope se dă jos din cârca mea când ajungem aproape la 
marginea curții, deși încă ne urmăresc o mulţime de gândaci. 
Fâșia de material cu care Alexa a bandajat-o pe Hope pare să-și 
facă destul de bine treaba - gândacii ne urmăresc de parcă încă 
ar simţi mirosul de sânge, dar bandajul ascunde rana din care 
curge. Ne căţărăm pe dărâmături, mult mai hotărâte decât când 
am venit. 

E straniu felul în care se străduiesc gândacii să vină după noi 
și dincolo de zidul fărâmiţat al templului: se urcă unii peste alţii, 
se bagă unii sub alţii, până ajung să semene cu niște apendice 
mișcătoare, îngrămădite în fața unei bariere invizibile. 

Niciunul nu reușește să treacă. 

Mă aplec, îmi pun mâinile pe genunchi și îmi trag sufletul. A 
fost o aventură nebună, bizară și într-o mie de alte feluri, pe 
care cuvintele nu le pot descrie. 

Hope se întoarce și își examinează nenumăratele puncte roșii 
de pe picior. Și ale mele sunt pline de punctulețe, acolo pe unde 
au mers gândacii. 


VP - 86 


— Deci, începe ea cu răsuflarea tăiată, și asta a fost tot o 
chestie „tipică pentru lupi”? 

Alexa adună proviziile, sulițele și puloverul, pe care a trebuit 
să le lăsăm afară ca să ne putem cățăra. Aruncă o privire 
fioroasă spre gândacii care încă stau claie peste grămadă, 
încercând în zadar să ajungă la noi. 

— Nu știu ce naiba o mai fi fost și asta. 


Douăzeci şi șase 


Prima și singura dată când m-a înţepat o albină a fost în ziua 
în care am împlinit unsprezece ani, imediat după ce am suflat în 
lumânări. Era o zi superbă de mai - înainte de înţepătură - nu 
numai datorită cerului azuriu și a tortului de ciocolată încropit de 
tata, la care a muncit până la miezul nopţii, ci și datorită lui 
Birch. 

În vacanţă, părinţii Emmei tocmai trecuseră printr-un divorţ 
înfiorător, și toată clasa aflase, cu ocazia asta, ce înseamnă 
„contract prenupţial”, să „strici casa cuiva” și „detenţie pe 
viaţă”. Chiar și Emma rămăsese marcată de ce i-a făcut tatăl ei 
amantului mamei sale, ceea ce i-a adus o condamnare la 
închisoare pe viaţă și, până la urmă, și moartea. Nici n-a trebuit 
să povestească cuiva, pentru că s-a aflat oricum. Toată lumea 
părea că știe, mulțumită informaţiilor care s-au tot mestecat la 
știrile de noapte mai bine de o lună. Și, din nu se știe ce motiv, 
toată lumea începuse s-o ocolească pe Emma, de parcă 
moștenise păcatele părinţilor ei. De parcă ele ar fi fost 
molipsitoare și te-ai fi putut contamina doar dacă te uitai la ea. 

Așa că, atunci când a apărut Emma la petrecere, îmbrăcată în 
rochia ei albă, imaculată, pentru care mama ei pusese ban pe 
ban ca să i-o cumpere, în aer a plutit, pentru o clipă nesfârșită, 
impresia că fusese o greșeală. Nu pentru că n-aș fi vrut eu să 
vină - îmi doream foarte mult -, ci pentru că n-aș fi vrut să fie 
acolo dacă avea să fie ca la școală, unde copiii erau răi și o 
făceau pe Emma să se închidă și mai mult în sine în fiecare zi și 
să se ascundă după părul ei castaniu și drept. 

Dar nu și Birch. 


VP - 87 


Birch - care, la vremea aceea, era doar un coleg de clasă, 
despre care știam doar că era genial la ortografie și câștiga 
întotdeauna concursurile de vineri după-amiaza - i-a zâmbit din 
tot sufletul. „E un loc liber aici, E”, i-a zis el. Nimeni nu îi spunea 
E, dar Birch a făcut-o, și pentru el așa i-a rămas numele. Și, 
fiindcă era foarte popular și toate fetele erau moarte după el, 
toată lumea de la masă s-a dat, ca Marea Roșie, mai încolo, ca 
să-i facă loc. 

Înțtepătura de albină a venit imediat după ce mi-am pus 
dorinţa: ca Birch să fie al meu. Dintr-odată, nu mai era doar 
băiatul drăguţ și popular care putea să scrie din prima perfect 
cuvinte ca phlegmatic și onomatopoeia - era băiatul care-mi 
salvase, singur-singurel, cea mai bună prietenă de la excluziune 
socială. 

S-au mai întâmplat o mulţime de lucruri de genul ăsta de-a 
lungul anilor, ca atunci când te înțeapă o albină la o petrecere 
perfectă, lucruri care nu ies așa cum ţi-ai dori. 

De exemplu, faptul că Emma, o fată cu faţă în formă de inimă 
și suflet de zahăr, a putut fi considerată o ciumată doar din 
cauza dramei părinţilor ei, dramă cu care nu a avut nicio 
legătură. 

Faptul că Birch a reușit să șteargă cu buretele luni întregi de 
nedreptate cu o singură replică. Chiar dacă era un lucru bun, era 
ciudat cât de ușor se pot schimba lucrurile, pentru totdeauna. 

Faptul că mi-am dorit ca Birch să fie al meu și că a și fost 
apoi, doar ca să-l pierd, în cele din urmă. Cum mi-am imaginat, 
într-un fel, că, odată o dorință îndeplinită, era imposibil să mai 
fie vreodată altfel. 

Și faptul că, după toate câte s-au întâmplat, dacă ar trebui să 
existe un lucru bun pe lume, acela ar trebui să fie sanctuarul. 
Am reușit să scăpăm cu viaţă din lagăr, să nu fim făcute zob pe 
plajă. Ba chiar am găsit și templul. Faptul că aici există un 
templu este confirmarea atâtor lucruri în căutarea cărora am 
pornit. 

Dar, la urma urmelor, nu am găsit pacea. 

Era ultima noastră speranţă în lumea asta distrusă, de 
neînțeles. Și acum? 


VP - 88 


Douăzeci și șapte 


Drumul înapoi spre poieniţă este o întreprindere tensionată și 
dificilă. 

Cel puţin nu va mai dura la fel de mult ca prima dată: în loc s- 
o luăm de-a lungul râului înapoi până la drumul pe care am 
venit, am stabilit un traseu mai direct spre plajă, folosind harta 
și notițele pe care le-am făcut. După estimările noastre, ar 
trebui să ajungem în câteva ore. 

Dar orele nu trec așa de repede. 

Alexa avea dreptate; misiunea asta a fost, într-adevăr, un 
fiasco total. Măcar am găsit apă, măcar vom mai putea rămâne 
în viaţă câteva zile. Dar pentru ce? Nu există niciun sanctuar, 
doar lucruri stranii. Oare tata a renunţat la tot pentru asta? 

Nu că i-ar mai fi rămas prea multe, dar ne aveam unul pe 
celălalt. 

În primele zile după Zero, în barăci, nu puteai să faci doi paşi 
fără să vezi pe cineva distrus de ce se întâmplase. Jumătate 
dintre fetele din baraca mea fuseseră luate pe sus din zonele în 
care locuiau; majoritatea își văzuseră apropiații omorâţi sau 
abuzaţi. Noi eram orfanii și îndureraţii, cei rătăciţi și cei confuzi. 

Dar, una peste alta, am fost o norocoasă. 

Eu și tata am fost mereu foarte apropiaţi. Am iubit-o și pe 
mama, firește, dar, după accident, când dragostea a început să 
se scurgă din ea, eu și tata am recuperat cât de multă am putut 
și am turnat-o unul în celălalt. Mai ales în primele zile pe care le- 
am petrecut în baracă, n-am simţit o clipă că am libertatea de a 
plânge, când tata fusese dus în zona bărbaţilor, în celălalt 
sector, iar celelalte fete pierduseră totul. 

Pe atunci ne vedeam des, în ciuda faptului că fusese 
repartizat cu ceilalţi bărbaţi de peste treizeci de ani și pus să 
muncească din greu la dig și la recifele artificiale. Dar era 
ciudat. Îl știam atât de bine pe tata și de atât de mult timp, dar 
nu mă gândisem niciodată cum ar arăta cu obrajii atât de supţi. 
Și că barba lui ar putea avea fire albe, mai ales pentru că mereu 
se bărbierea perfect. Era genul de om obsedat de sănătate - 
numai chestii bio, numai carne, ouă și lapte de la animale 
crescute în libertate și hrănite cu iarbă -, așa că era ciudat să îl 


VP - 89 


văd mâncând terci gol sau curăţând mucegaiul de pe brânza și 
pâinea pe care ni le dădeau. 

În unele privinţe, a fost mai rău decât atunci când am pierdut- 
o pe mama. Pe ea n-a trebuit s-o văd devenind de nerecunoscut. 
Niciodată nu am fost nevoită s-o văd în mizerie. 

Pe de altă parte, când tata a fost ridicat de lupi ca să îi ajute 
în misiunea de pe insula sanctuarului - și când mi l-au adus 
înapoi într-o eprubetă, chiar mai de nerecunoscut ca înainte -, 
mi-am dat seama cât ar fi trebuit să apreciez unele lucruri. 

Nu realizasem niciodată cât de mult din lumea de acasă 
avusesem totuși lângă mine în tot acel timp. Că, în ciuda a ceea 
ce pierduserăm și a tuturor lucrurilor la care fuseserăm forţaţi să 
renunțăm, chiar și cu viaţa aia mizerabila, care era doar o 
umbră a celei pe care o avuseserăm, tot ne aveam unul pe altul. 

Și niciodată nu mi-am dat seama cât de singură mă voi simţi 
când el nu va mai fi. 

e 

Suntem la jumătatea drumului când cerul începe să bubuie ca 
lovit cu ciocanul. Plouă cu găleata, atât de tare, încât picăturile 
grele de apă străpung cu ușurință frunzișul dens de deasupra 
noastră. Indiferent ce s-ar afla sub covorul verde de frunze - 
nisip sau pământ, nu sunt sigură -, se transformă într-un nămol 
gros, care pare c-ar vrea să ne smulgă tălpile la fiecare pas. De 
parcă ploaia ar fi activat o substanţă de pe covorul verde făcând 
frunzele lungi și subțiri să se agațe de gleznele mele ca niște 
tentacule. 

— Cum ai ajuns aici? spune Alexa în urma noastră. 

Eu și Hope ne întoarcem brusc. Frunzele-tentacule s-au 
înfășurat complet pe gleznele ei, ţintuind-o locului, și nu se mai 
poate mișca. 

— Alexa? o strig eu, dar ea nu pare să mă audă și nici să mă 
vadă. 

— Nu credeam că te voi mai vedea vreodată, Cass, spune ea, 
întinzând braţele ca și cum ar vrea să atingă pe cineva. 

Pe chipul ei se citește o sinceritate aparte, o vulnerabilitate 
pe care nu mi-am imaginat-o niciodată posibilă la ea. E un alt fel 
de sinceritate faţă de clipele în care îi e frică - are ochii mari, 
strălucitori chiar, iar pomeţii și-au pierdut ascuţimea. 


VP - 90 


Hope se smulge din strânsoarea tentaculelor care se 
încolăceau și în jurul său și se duce încet spre Alexa. Se oprește 
fix în faţa ei, ca să n-o poată ignora. 

Și totuși, nimic. 

„Locul ăsta nu-i normal” e tot ce pot gândi. E... e... 

Clipesc. 

— Birch? mijesc eu ochii și las capul într-o parte. 

Nu-mi amintesc să fi fost cu el până acum, dar, pe de altă 
parte, nu-mi mai amintesc nici cu cine eram, așa că poate 
greșesc. Sunt udă toată, fără să știu de ce, udă până la piele, iar 
din păr și din haine îmi picură apă, deși e o zi frumoasă, cu 
soare, iar Birch este complet uscat. 

— l-am rugat să pună niște scorţișoară pe deasupra, așa cum 
îți place ţie, spune el. Nici n-am observat cafeaua cu frişcă pe 
care o ţine în mână, dar acum nu mă mai pot gândi la altceva. 
Mă întind s-o iau, și e fierbinte, mă încălzește până în suflet, 
până în locurile care au fost îngheţate atât de mult timp. Doar 
că nu-mi amintesc de ce au fost îngheţate. 

— Tremuri, continuă el. Ţi-e frig? 

Cămașa lui cu carouri miroase a fum de lemn, și eu am cea 
mai ciudată senzaţie, cum că ar trebui să fie un foc pe undeva, 
că noi ar trebui să stăm jos, și nu în picioare. Dar el îmi pune 
cămașa peste umerii goi, mă ajută să mă îmbrac și îmi încheie 
nasturii inegal până jos, privindu-mă fix în tot acest timp, cu 
ochii lui albaștri-închis. 

Și, dacă mi s-a părut că atunci când mi-a dat cafeaua mi s-a 
făcut foarte cald, m-am înșelat, m-am înșelat atât de tare. 
Pentru că, în momentul în care buzele lui le ating pe-ale mele, 
iau foc. Aș putea trăi în focul ăsta pentru totdeauna. 

Dar apoi pleacă, și am o senzație extrem de ciudată: că m-a 
sărutat de adio, că nu a fost un salut. Și Emma este aici acum, 
ca un înger strălucitor, cu pielea ei bronzată perfect, cu părul 
lung și ondulat ca al unei sirene, așa cum și-ar fi dorit să-l aibă. 
Mereu a fost frumoasă, dar niciodată așa. Birch îi ia mâna și 
zâmbesc amândoi spre mine, larg și luminos. 

Zâmbetele lor sunt ca niște cuțite, îmi scot inima din piept și- 
o toacă mărunt-mărunt. Prin răni începe să-mi sufle un vânt 
rece, care alungă toată căldura pe care o simţisem, în sfârșit, 
din nou. 


VP - 91 


Birch o trage pe Emma lângă el. Eu îmi întorc privirea, dar îi 
văd și în partea cealaltă. Și când mă uit în cealaltă parte, tot 
acolo sunt. Buzele lor se ating, și nici când strâng bine ochii, 
când îmi ascund capul între brațe, tot nu scap de imaginea lor. 
Sunt udă pe față și am vaga senzaţie că plâng, dar poate e doar 
de la ploaie, care nu cade în ziua asta însorită. 

Un cuţit îmi zgârie gleznele, taie ceea mă ţintuiește-n loc, 
apăsând din ce în ce mai tare, până când strânsoarea dispare și 
mă trezesc în bătaia unui adevărat muson. Birch nu mai e. Nici 
Emma. 

— Eden, mă auzi? 

Mă uit în jos și o văd pe Hope tăind cu cuțitul frunzele- 
tentacule de pe picioarele mele. Alexa este și ea aici, plesnind 
frunzele care încearcă să se urce din nou. Se mută amândouă 
de la un picior la celălalt, ca să scape de tentaculele lacome. 

— Te..., încep eu, apoi îmi dreg vocea ca să mă poată auzi. Te 
aud. 

Și, pe nesimţite, mă iau amândouă de braț și începem să 
mergem din nou. 

— Ce-a, zic eu, chinuindu-mă să-mi recapăt suflul, ce-a fost 
asta? 

însă nu răspunde nimeni. Probabil pentru că nu există 
răspunsuri. 

Mergem mult ţinându-ne una de alta, și, până la urmă, 
picăturile de ploaie dispar, nu mai există nici măcar o urmă de 
noroi, iar frunzele sunt din nou doar frunze care ne gâdilă 
gleznele, fără să se agaţe de noi. 

Dar, în timp ce peisajul și vremea se schimbă, mintea îmi stă 
încă în loc, încercând să înțeleagă care e treaba cu Birch, cu 
Emma. Cu Birch împreună cu Emma. Sentimentele năucitoare 
pe care le-am avut în numai câteva clipe: dragoste, siguranță, 
frică, invidie. 

Cea mai groaznică parte este că doare de parc-ar fi adevărat, 
ca și cum ar fi singurul lucru adevărat pe care l-am știut 
vreodată. Poate din cauză că adevărul este atât de bine învăluit 
în minciuni. Chiar dacă pot face diferenţa între ele, din punct de 
vedere logic - chiar dacă știu că Birch n-ar fi făcut așa ceva 
niciodată, și nici Emma -, e ca și cum cineva și-ar fi înfipt 
unghiile în sufletul meu, ar fi scormonit și mi-ar fi scos la lumină 


VP - 92 


toate fricile, creând o imagine foarte precisă, pe care n-o s-o uit 
niciodată. 

Mi-ar plăcea să mi-o pot scoate din minte, dar cu teama și cu 
nesiguranța nu merge așa. Ele se agaţă de tine, sapă adânc, ba 
chiar ies din nou la suprafaţă - poate înadins - când ești sigur că 
le-ai învins pentru totdeauna. 

Birch m-a iubit până în ziua în care a murit. Știu asta, în 
mintea mea. 

Sper doar că imaginile astea mincinoase vor dispărea în neant 
și că voi fi în stare s-o și simt din nou. 


Douăzeci și opt 


Foc și gheaţă: prima mea noapte în baracă a fost cea mai 
friguroasă și una dintre cele mai dureroase din viaţa mea și mi-a 
rămas adânc întipărită în minte. 

Degetul fierbinte, care mă durea groaznic din cauza tatuajului 
pe care mi-l făcuseră. Nu mai fusesem niciodată atât de 
bucuroasă că am un nume din numai patru litere. 

Trei paturi  supraetajate, douăsprezece persoane într-o 
încăpere din scânduri neșlefuite și unghii mult prea lungi, care 
amenințau să mă înjunghie dacă mă rostogoleam prea mult pe 
scândura de lemn, pe care trebuia s-o considerăm saltea. Eram 
ca niște obiecte nedorite pe niște rafturi într-o magazie. 

Celelalte fete, unele tăcute, altele zgomotoase, unele cu ochii 
umflați de plâns, altele tari ca oţelul, toate - noi toate - trebuia 
să învăţăm ce-nseamnă /ipsurile. 

Frigul rămas în locul confortului care ne fusese răpit, furia 
arzătoare care l-a înlocuit. Amorţeala când n-am mai putut să 
ducem nimic din toate astea. 

Așa că număram nodurile din scândurile de deasupra mea, în 
timp ce stăteam întinsă și încercam să nu mă gândesc la fața de 
pernă pe care o aveam de când mă știam, cu inimioarele ei 
decolorate și descusute pe alocuri, sau la mâinile delicate care 
mi-o făcuseră. Îmi împungeam buricul degetului mare cu una 
dintre unghiile mele ascuţite și lucioase, până când trecea prin 
piele și apărea o picătură mică de sânge, doar ca să verific dacă 
mă pot trezi din acel coșmar. Și când adormeam, în cele din 


VP - 93 


urmă, coșmarurile adevărate erau și mai urâte, cu Birch și 
ultimii lui doi pași, repetându-se la nesfârșit. 
Timpul nu a îndulcit coșmarurile, le-a făcut doar mai diverse. 


Douăzeci și nouă 


Valurile oceanului se sparg de țărm sub cerul albastru-închis. 
Nu mi-am închipuit niciodată că voi fi atât de fericită să văd 
poienița noastră, rogojinile și rămășițele focului, dar e ca și cum 
ai trece prin jetul fin al unui aspersor într-o zi fierbinte de vară: o 
senzație de ușurare pură. 

Imediat ce ieșim din junglă, Hope se ridică pe vârfuri și se uită 
în depărtare, spre locul în care am lăsat barca. Totul la ea pare 
în alertă. Mă uit și eu într-acolo. 

— Am halucinaţii, sau mormanul ăla de scânduri care plutește 
în larg e... barca noastră? întreabă ea cu jumătate de gură. 

— Nu cred că ai halucinaţii, răspund eu. 

Deși poate că are. Poate că toate avem. 

Oricum, în faţa ochilor nu mai avem bărcuţa noastră 
frumoasă, verde, trasă la țărm într-o rână, ci o epavă făcută 
bucățele, care murdărește acum apa oceanului. 

Simt că mi se strânge ceva în piept și lacrimile îmi înțeapă 
ochii. Nu e ca și cum m-aș fi gândit că încă putem pleca de pe 
insula asta dacă lucrurile nu ies bine, dar tocmai de-asta sunt 
dezamăgită. Pentru că, să recunoaștem, insula asta nu pare a fi 
deloc ce am sperat să fie. 

Și poate că ar fi fost frumos să mai avem cu ce pleca. 

Dar nu spun nimic. La urma urmelor, a mea e vina că am 
venit aici. Bineînţeles că și ele au fost de acord, dar numai 
pentru că am făcut tot ce-am putut ca să le conving că merită. 
M-am convins și pe mine că merită efortul. Și cu ce ne-am ales? 
Am pierdut-o pe Finnley. Am fost atacate de mușchi otrăvitor, 
gândaci însetaţi de sânge și plante cu tentacule care dau 
coșmaruri. 

Când totul se va termina, ori o să privim în urmă și-o să 
spunem că a meritat, ori o să rămânem cu cicatrici adânci, în 
toate sensurile, chiar mai urâte decât cele dinainte. Poate că 


VP - 94 


nici nu vom mai fi în viață ca să ne dăm seama că a fost un 
fiasco total. 

Alexa dă cu piciorul în nisip. Și-a băgat pumnii adânc în 
buzunarele de la șortul ei strâmt, iar pe chipul său scrie război. 

— Mă duc să fac focul, spune ea și face stânga-mprejur, fără 
să se uite înapoi. Puteţi să veniţi și voi, dacă vreţi. 

Hope fuge în direcția opusă, spre valurile care se sparg la 
țărm și bucătelele care au mai rămas din barca noastră. Apoi 
intră în apă până la brâu, chinuindu-se să taie de pe catarg una 
dintre pânze, ca să nu se ducă și mai mult în larg. 

lar eu stau încremenită aici, întrebându-mă dacă ar trebui să 
salvez bucăți din ce a fost sau să iau lucrurile așa cum sunt și să 
merg mai departe. 

N-am știut niciodată prea bine să renunţ. 


Treizeci 


Când focul arde din nou, când vreascurile trosnesc și scot 
iarăși scântei, iar rotocoalele de fum se înalță spre stele, ne 
ghemuim lângă el, așezate pe pânza pe care am tras-o pe plajă 
cu Hope. Mâncăm ultimele două lăcuste rătăcite, pe care Alexa 
le-a găsit în buzunarul de la puloverul meu, cu picioarele lor 
filiforme prinse în țesătură; fierbem apa de la râu într-o cană pe 
care am recuperat-o din barcă în ziua în care am ajuns aici. 
Tenișii noștri scâlciaţi și murdari de noroi stau aliniaţi frumos 
lângă foc, ca să se usuce. Din cauza ploii, ni s-au încreţit 
degetele de la picioare, însă, în mod ciudat, pe plajă furtuna n-a 
lăsat nicio urmă. 

Desenez aiurea linii pe nisip cu un băț, gândindu-mă la cât de 
bine ar fi dacă am avea măcar niște bezele pe care să le frigem. 
Mă gândesc că suntem cercetase, că am ieșit pur și simplu să 
ne petrecem noaptea pe plajă, cu cortul. Că părinţii noștri sunt 
la un telefon distanţă, că toate prin câte am trecut ne vor aduce 
insigne de merit de toate culorile. 

Nu știu de ce, dar mă îndoiesc că a existat vreodată o insignă 
pentru supraviețuirea în temple străvechi cu sisteme laser. Sau 
pentru supraviețuirea pe insula asta. 


VP - 95 


Nu mai rezist. Trebuie să zic ceva. Dacă o să dea vina pe 
mine, asta e. N-am ce să fac oricum, așa că mai bine isprăvesc 
odată cu asta. 

— Aici..., încep eu, dar nu prea știu cum să continui, pentru că 
nimic din ceea ce-aș putea spune nu pare de ajuns. Aici se 
petrec lucruri nu tocmai normale. Nu? 

Mă uit la foc, de parcă doar el ar fi aici s-asculte. Scriu „EDEN” 
cu băţul pe nisip. 

— Azi a fost cea mai urâtă zi pe care am avut-o de mult timp. 
Vocea Alexei este ciudat de liniștită, ca praful de stele și 
cărbunii aprinși, plină de o energie care ar putea exploda într-o 
clipită. Din viaţa mea, poate. 

Îmi mușc limba. A fost o zi destul de groaznică, dar cea mai 
urâtă dintotdeauna? Azi nu mi-a dat nimeni o eprubetă cu 
sângele tatălui meu. Și nu a trebuit să-l văd pe Birch murind. 

— Ce ai văzut acolo, în junglă? întreabă Hope. Spuneai întruna 
că îţi pare rău. 

Ridic repede capul. Probabil că am ratat partea asta, prinsă 
între sărutul de salut/adio al lui Birch și momentul în care mi s-a 
rupt inima. 

— Ziua Zero, spune Alexa, după care continuă repede: Știu că 
vi se pare, probabil, că eu nu am dreptul să am amintiri 
dureroase de-atunci, pentru că sunt lup. Am fost lup. Și ea tot cu 
focul vorbește. Ca și cum, dacă ar mărturisi în faţa flăcărilor, 
cuvintele s-ar face scrum și poate la fel și sentimentul de 
vinovăție. Dar a fost o zi grea pentru mine. Și nu credeam că 
poate fi ceva mai rău decât să treci prin asta, dar azi... retrăind 
ce s-a-ntâmplat atunci... văzându-l pe Cass... 

Se oprește brusc, de parcă durerea amintirii s-ar fi coagulat și 
i-ar fi rămas în gât. Așteptăm să se dizolve. 

— Am crezut că, dacă voi avea o poziţie de putere, o să pot 
să-l salvez, să găsesc un loc neștiut de nimeni în care să fim 
împreună, doar noi doi, continuă ea, vorbind în continuare cu 
focul. Dar ca să câștig puterea aia a trebuit și să-i leg o frânghie 
de gât și să-l târăsc la barăci. El nu s-a-mpotrivit - avea 
încredere în mine. l-am promis că voi găsi o cale să evadăm. 
E..., acum are glasul și mai stins, iar buzele abia i se mai mișcă. 
Exploziile alea, totul, erau planul nostru de evadare. 


VP - 96 


Hope se crispează, punând cap la cap, probabil, pentru prima 
dată, tot ce știe despre Alexa. Dar, în loc să-i ceară explicaţii sau 
să-și găsească alt loc de dormit, o întreabă: 

— Și ce s-a-ntâmplat? 

Alexa își cuprinde genunchii cu brațele și privește în sus, spre 
stele. 

— E cam greu să evadezi cu cineva care a fost mutat fără 
avertisment și când nu-ţi dă nimeni nicio explicaţie. 

— Deci, asta ai văzut astăzi? întreb. Pe... prietenul tău? Și 
cum adică a trebuit să-l târăști cu o frânghie? 

Alexa își sprijină bărbia pe genunchi și se uită în pământ. 

— Da și nu. Am văzut cea mai frumoasă amintire pe care o 
am cu el, și, deodată, lucrurile s-au transformat, iar el avea în 
jurul gâtului o frânghie, pe care o ţineam eu. Doar că nu mai era 
la fel. Era mai groasă și aspră și îi făcuse rană. Era transpirat, 
murdar, iar ochii lui - ochii lui arătau cel mai rău. Alexa clatină 
din cap. Atât de acuzatori, de roșii, de... goi? Și spunea întruna: 
„Ai promis! Ai promis! Ai promis!” 

Lacrimile ei strălucesc în lumina focului. 

— Am crezut că pot să-l salvez și pe el, încheie ea, dar se 
pare că nici măcar pe mine nu mă pot salva. 

— De-asta ai fugit, atunci? întreb eu. Pentru Cass? 

Ea dă din cap. 

— El a fost și singurul motiv pentru care m-am înrolat, 
continuă Alexa, dar pentru noi a fost un iad. Am vrut să renunţ 
cu mult, mult timp înainte să dispară el. 

— Ce să zic, intervine Hope, acum ești aici. Și suntem încă în 
viaţă... Asta trebuie să însemne ceva, nu? 

E bine că Hope a luat problema în propriile mâini și că 
încearcă s-o ajute pe Alexa. Nu că nu mi-ar păsa sau că n-aș 
simţi, nu e deloc așa. Simt atâtea, de fapt, că, dacă le-aș da frâu 
liber - tristeţii, fricii și vinovăţiei care au crescut în mine -, 
probabil că oasele mi s-ar prăbuși în golul în care au stat atât de 
mult timp. 

Așa că mai bine mă concentrez la lucruri mai concrete: 
informaţii pe care le avem, lucruri care ar putea însemna ceva 
dacă le-am pune cap la cap. Răspunsuri, răspunsuri care să ne- 
aducă libertatea. 

Nu doar față de lupi. 


VP - 97 


— Mie mi se pare fascinant, încep eu când se lasă tăcerea, că 
am avut halucinaţii atât de asemănătoare, pe același model. Le 
povestesc despre Birch, despre Emma. Le spun ce s-a întâmplat 
cu cât mai puţină emoție posibil, îmi deschid rănile numai cât e 
nevoie. Plantele n-au cum să facă așa ceva, nu? Să se agate de 
tine și să te facă să-ţi retrăiești cele mai frumoase amintiri și 
cele mai îngrozitoare spaime, nu? 

Dar nimeni nu spune nimic. Pentru că, după cât se pare, așa 
sunt plantele pe-aici. 

— Și mușchiul, continui eu. Și gândacii. Și sistemul de 
securitate cu laser, și musonul, în urma căruia n-a rămas nici 
măcar o băltoacă aici pe plajă, și faptul că barca noastră e 
făcută ţăndări. 

— Și Finnley, spune Hope încet. 

— Și Finnley. Dar dispariţia ei pare să se încadreze în altă 
categorie față de celelalte lucruri stranii de pe insulă, pentru că 
niciuna dintre noi nu a suferit fizic din cauza asta. Sau poate așa 
mi se pare mie? 

Alexa aruncă mai multe bețe în foc, care scot scântei. 

— E ca și cum jungla n-ar vrea să ne lase să ne apropiem de 
templu. Dar asta n-are niciun sens, pentru că junglele nu au 
conștiință. 

— Și pentru că templul este pustiu, adaug eu. Ce a mai rămas 
de apărat din el? 

Dar îmi înghit cuvintele când o văd pe Hope ducând un deget 
la gură, încremenită în rest. 

— Apa, rostește ea încet, așteptând să trosnească vreascurile. 

Dar nu se uită la apa noastră fiartă, pe care cineva a pus-o 
deoparte să se răcească când nu eram eu atentă, ci la ocean. 
Îmi îndrept și eu privirea într-acolo, unde valurile negre se sparg 
de plaja scăldată în lumina lunii. 

Și mai departe, în larg. La orizont se vede o siluetă, o pată 
neagră care acoperă stelele. 

O barcă. O barcă destul de mare și de elaborată, din câte îmi 
dau seama - ghiuri, catarge, pânze ridicate și o plasă care le 
ține pe toate la un loc. Ca o corabie de pirați, ca să zic așa. 

— Se pare că avem musafiri, spune Hope, tot în șoaptă. 

Cu ochii la silueta navei pe cerul înstelat, n-am văzut bărcuţa 
care se îndrepta spre țărm, cu vâslele lucind în lumina lunii. 


VP - 98 


Acum însă, că au tras-o la mal și au aprins o torţă, nu-mi mai pot 
dezlipi privirea. 

Mai ales din cauza celor care se află în ea: trei băieți - care 
par puţin mai mari și mult mai bine făcuţi decât noi - și o fată. 

O Finnley, mai precis. 


Treizeci și unu 


Are părul altfel. 

Acesta este primul lucru ciudat: lumina torței cade pe părul ei 
arămiu, care acum e scurt, lins, tuns asimetric și complet 
neobișnuit pentru Finnley. Nu că aș fi apucat s-o cunosc prea 
bine. Dar, când am întâlnit-o prima oară, pletele ei ondulate 
arătau de parcă nu ar mai fi fost atinse de foarfecă sau de 
pieptăn dinainte de război, cu șuviţe lungi și nestăpânite, legate 
într-o coadă joasă. Cu toate astea, sunt sigură că ea e. Are haine 
curate și o tunsoare nouă, dar pistruii de pe nas o dau de gol, la 
fel și felul în care se mișcă, cu un fel de încredere ciudată. 

Al doilea lucru ciudat: nu se grăbeşte să vină la noi. Sigur ne 
văd tabăra și focul aprins, dar nu dau niciun semn că ne-ar fi 
zărit. 

Finnley merge cu pași mari alături de cei trei băieți, de parcă 
ar fi în elementul ei, spre stâlpul de piatră aflat mai departe, pe 
plajă. Dacă nu ar fi tunsoarea asta - care, nu știu de ce, mă 
neliniștește -, aș putea să am încredere în ei, văzând pe cineva 
cunoscut simțindu-se atât de bine în compania lor. Încredere 
prin asociere. Dar noua ei tunsoare mi se pare dubioasă, și, 
sincer vorbind, întreaga situaţie. Suspiciune prin asociere. 

Confruntarea este inevitabilă, așa că să-i dăm drumul. Mă 
ridic în picioare și pun mâna pe una dintre sulițe, pentru orice 
eventualitate. Alexa și Hope fac la fel. 

Pe nisip pașii nu ni se aud. Ne furișăm până aproape de ei și Îi 
cercetăm cu privirea în timp ce se uită la totemul de piatră. 
Băieţii sunt cu cel puţin treizeci de centimetri mai înalţi decât 
Finnley, care n-are mai mult de un metru cincizeci. Sunt solizi, 
dar nu mătăhăloși, se vede că și-au făcut mușchii mânuind vele 
uriașe pe mări agitate. Au tricouri cu decolteuri în V, pantaloni 
strâmți și ghete - toate de la gri-deschis la gri-cărbune - și nu 


VP - 99 


arată deloc ca piraţii din filmele la care mă uitam cu Emma. 
Doar unul dintre ei are părul lung, ondulat și roșcat aprins în 
lumina torţei, ceilalţi - unul brunet, altul cu părul blond-cenușiu 
- fiind tunși mult mai scurt. Insă toţi par să fi aruncat peste bord 
aparatul de ras acum o zi, două. 

Brunetul se apleacă și își trece degetul peste o secțiune aflată 
jos de tot la baza stâlpului. O lumină albastră și subţire, la fel de 
electrică precum laserele de la templu, șerpuiește peste o latură 
netedă a blocului de piatră. 

— Excelent, spune blondul, când imaginea este luminată 
complet. 

Evident mulţumit, dar nu surprins. Braţele lui musculoase sunt 
acoperite de tatuaje, un desiș viu colorat de flori și ferigi 
hawaiiene. 

— Aia e o hartă a insulei? șoptește Hope. 

Braţe-Tatuate se uită spre noi, iar ceilalţi ridică și ei capul ca 
să vadă. Nu este chiar o privire neprietenoasă, dar are ceva 
care mă intimidează. Poate ochii lui adânciţi în orbite, care 
strălucesc sub niște sprâncene impresionante. Dintr-odată, mi 
se pare că o confruntare pripită este cea mai proastă idee din 
lume. 

Alexa trage adânc aer în piept și iese din ascunzătoare, 
arătându-se pe nisipul luminat de lună. 

— Închideţi, spune Braţe-Tatuate. Avem oaspeţi. 

Sunt foarte atentă să văd unde anume pune degetul băiatul 
cel brunet, pentru ca atunci când vom rămâne din nou singure 
să pot face exact același lucru pe care ei sunt nerăbdători să ni-l 
ascundă. Işi trece ușor degetele, fără să apese, peste cea mai 
de jos secțiune din colţul stâng, și lumina albastră dispare. 

— Sky Cassowary? spune Alexa, ducându-se încet spre băiatul 
blond. 

Acesta se crispează, și tatuajul cu flori începe să-i 
zvâcnească. 

— Tu ești, sau am din nou halucinații? 

Privirea lui se înmoaie, dar nu las sulița din mână orice-ar fi. 

— Alexa Pierce, spune el, fără să dea nici cel mai mic semn că 
ar vrea să se ducă la ea. Felul provocator în care ţine capul 
aplecat, lumina torţei care pâlpâie în ochii săi lucioși și duri, 
buzele lui strânse - toate spun că nu e tocmai bucuros s-o vadă. 


VP - 100 


Tu ești, sau m-am întors în coșmarul pe care l-am lăsat pe 
continent? 

Alexa râde ușor. 

— Și eu mă bucur să te văd. 

Își dă părul peste umăr, încercând să pară calmă și stăpână 
pe sine, deloc tulburată de aerul lui glacial. Și probabil că-i iese, 
dar numai în faţa celorlalți, pentru că văd că are pumnii 
încleștaţi. Cele mai rele temeri ale ei se adeveresc. 

— E lupul tău, Cass? 

Brunetul se apropie de Alexa, măsurând-o din priviri. De parcă 
lumina lunii, a focului și a stelelor nu i-ar dezvălui complet 
trăsăturile în acest moment întunecat. 

Îndrept sulița spre nisip și trasez o linie între noi și ei. 

— Până aici. 

E un pic prea îndrăzneț pentru gustul meu. 

Dar înţelege și ridică mâinile, ca și cum s-ar preda. Nici măcar 
nu se uită să vadă linia pe care am trasat-o. 

— Prea bine, spune el. Nu prea vrem să ne amestecăm cu 
lupii. 

Îmi vine să-i spun că nu toate suntem lupi, dar mă 
răzgândesc. Dacă nu se-apropie crezând că suntem lupi, atunci 
lupi vom fi. 

E ciudat, totuși. E prima persoană pe care am întâlnit-o care 
nu pare speriată câtuși de puțin de ce ar putea face un lup. 

— Sunt inofensive, băieţi, spune roșcatul. Işi aruncă rucsacul 
pe umăr și o ia în partea cealaltă. Dar asta nu-nseamnă că nu 
trebuie să fiți cu ochii-n paișpe. 

Finnley, la fel de tăcută, dar prezentă ca totemul ciudat de 
piatră, dă să-l urmeze. 

— Scuze, intervine Hope, dar îmi explică și mie cineva ce se 
petrece aici? 

Băiatul cu părul negru își întoarce privirea spre Hope. Valurile 
se sparg de țărm o dată, de două, de trei ori. 

— Nu, răspunde el, în cele din urmă. 

Atât. 

Și pleacă. 


VP - 101 


Treizeci și doi 


— Finnley! Stai! 

Hope sare peste linie, și niciuna dintre noi n-apucă s-o 
oprească. Dar Cass, Cass al Alexei, îi taie calea înainte să ajungă 
la ea. Nu o atinge - nu are de ce. Numai privirea lui e o barieră 
de netrecut. 

— Nu știi cu cine ai de-a face, spune Cass. Nu te pot lăsa să te 
apropii de ea. 

Alexa e foc și pară, o furtună dezlănţuită când ajunge lângă 
Hope. 

— Nu-mi amintesc să-ţi fi cerut voie. 

— Chiar ești un lup, Alexa, nu-i așa? spune Cass și face o 
reverență în bătaie de joc. Nu știam că ai idee ce înseamnă să 
„ceri voie”. 

— Nu-i nevoie să răsucești cuţțitu-n rană, spune Alexa, de 
parcă dacă ar fi zis asta cu zâmbetul pe buze ar fi putut alunga 
și durerea. 

— Cass. Brunetul îl apucă de cot, după care urmează o 
conversaţie lungă într-un limbaj pe care nu-l înţeleg, un limbaj 
alcătuit din priviri tăioase și ochi mijiţi. Destul, spune el, în cele 
din urmă. Şi pe urmă îmi spune mie - mie, care mă aflu mult 
mai în spate, încă dincolo de linie: Puteţi vorbi cu ea o clipă. Dar, 
dacă se întâmplă ceva, să nu spuneţi că nu v-am avertizat. 

Se uită fix la mine, și înţeleg foarte bine mesajul. Vorbesc 
serios, cred sincer că e ceva periculos la Finnley. Finnley! Care 
ne-a ajutat să ajungem aici, care ne-a făcut focul, care se- 
nțelegea atât de bine cu Hope, unul dintre cei mai blânzi oameni 
pe care i-am întâlnit în ultimii ani. 

Pe de altă parte, Finnley nu i-a spus nimic lui Hope înainte să 
dispară. Poate că am înţeles eu greșit. Poate că toate am înţeles 
greșit. Poate că ar fi trebuit să mă iau mai mult după instinct, să 
fiu atentă la șușotelile și la împunsăturile ei. 

Roșcatul îi dă torța lui Finnley. Ea o ţine cu mâna tatuată, iar 
numele „FINNLEY” de pe degetul mic ne confirmă că e fata cu 
care am venit aici - nu o soră geamănă, nu o clonă. 

Și totuși. 


VP - 102 


Ceva nu e-n regulă cu ea, și nu doar părul. Nu pot să spun 
exact ce anume, nici măcar când ajung cu Hope și Alexa la doar 
un metru de ea. 

— Unde ai plecat? Vocea lui Hope e ca un curcubeu, sunt 
șapte emoţii diferite în ea. Te-am căutat peste tot - am stat 
două zile întregi în junglă! Am mâncat /ăcuste, Finn, și tu știi cât 
de mult urăsc insectele. De ce nu ne-ai spus că pleci? 

Finnley clatină din cap, cu noul ei păr lins. 

— Mi-aș... Ochii ei goi strălucesc în lumina torței. Mi-aș dori să 
vă pot spune. 

Se uită la băieți, care așteaptă mai încolo pe plajă, aproape 
de junglă. 

— Nu... nu i-au făcut ăştia ceva, nu? 

Dau să mă duc la ei, pentru că a naibii să fiu dacă va scăpa 
ăla care ne face vreun rău, dar Finnley mă apucă de încheietură 
și mă strânge ca într-o menghină. Nu durează mai mult de o 
microsecundă, și îmi dă drumul atât de rapid și de dramatic, 
încât mă întreb dacă nu cumva mi-am imaginat. 

— Nu! Nu, nu. Finnley s-a întors printre noi, în sfârșit - acum 
mă întreb dacă nu cumva a fost aici în tot acest timp, dacă nu 
am iarăși vedenii. larăși. Băieţii s-au purtat mai mult decât 
frumos cu mine, mai ales Cass. Mâncare, apă, adăpost, respect, 
tot ce trebuie. 

— Tot ce trebuie, repetă Alexa. Serios? Și ce ţi-a dat Cass așa, 
de trebuia, mai exact? 

Finnley pare că nu înțelege la început, dar apoi ceva aproape 
insesizabil se schimbă pe chipul ei. 

— Uite ce e, nu știu ce vrei să insinuezi mai exact, dar sunt 
sigură că nu s-a întâmplat nimic de genul. Și... acum se uită la 
mine, iar privirea asta nu e deloc prietenoasă... cred că aș ști 
dacă mi-ar fi făcut rău cineva, OK? Oamenii Alexei m-au învăţat 
foarte bine ce înseamnă durerea - nu toată lumea a avut 
norocul să fie un lupușor plin de privilegii, după cum știm. 

— Bine, bine, bine! Mă bag între ele înainte ca lucrurile să 
degenereze și mai mult. Finnley, ceea ce încercăm să-ţi spunem 
este că am fost îngrijorate din cauza ta. Și, aa, inclusiv Alexa. Și 
suntem la fel de nedumerite de ce nu ne-ai spus, de ce nu i-ai 
spus măcar lui Hope, unde pleci. Și acum tot asta vrem să 
înțelegem, nimic mai mult. 


VP - 103 


Ochii ei sunt din nou goi, și totuși, se uită la mine cu atâta 
forţă. 

— Nu știu nici eu prea bine ce s-a întâmplat. Finnley are 
vocea aspră ca un sac de pietriș, un sac larg deschis, care s-ar 
putea vărsa în orice clipă. M-am trezit noaptea plină de furnici 
din cap până-n picioare, și dup-aia nu mai știu decât că zăceam 
în vomă, legată cu lanţuri, pe puntea de jos a unui vas. Băieţii 
ăștia m-au salvat și nu m-au bombardat cu întrebări și nici nu au 
propus ei să venim aici, așa că pe mine vă rog să mă scuzați. 

Se îndepărtează de noi și se duce la băieţi, care au păstrat 
distanţa în tot acest timp, prefăcându-se că nu aud nimic. 

— Ce să zic, spune Alexa, fabulos. 

Nu credeam că pot fi mai confuză decât atât, dar, dacă există 
un lucru pe care încă îl învăţ, acela e că posibilul nu are graniţe 
și nu poate fi închis într-o cușcă. Pentru că poate să-ndoaie 
gratiile, să rupă zăvoarele și să zboare cât ai clipi când te întorci 
cu spatele. 


Treizeci şi trei 


Plaja noastră, ca toate lucrurile frumoase și liniștite din lumea 
asta, nu este nemărginită. 

Băieţii - și Finnley - și-au așezat tabăra atât de aproape, că 
focurile noastre practic sfârâie și se scuipă unul pe celălalt. 
Incalc singură graniţa pe care am trasat-o în nisip și îl abordez 
pe băiatul brunet: el pare să fie liderul. Sau așa se poartă. 
Oricum, are atitudine și curaj. Hope și Alexa mă urmează cu 
sulițele în mâini. 

— Nu puteţi să găsiţi alt loc în care să vă așezați? întreb eu. 
Chiar trebuia să vă puneţi atât de aproape? 

— Nu trebuia. 

Mai aruncă niște vreascuri în foc, rămânând cu spatele la 
mine. 

— E mare plaja. Credeam că vreţi să staţi departe de lupi. 

Se întoarce să se uite la mine. 

— N-am spus niciodată asta. Am spus că nu vrem să ne 
amestecăm cu lupii. 


VP - 104 


Privirea îi alunecă spre încheietura mâinii mele, acolo unde ar 
trebui să fie tatuajul de lup, dacă aș fi unul. Imi trag repede 
braţele pe lângă corp, sperând că n-a apucat să vadă. 

— Păi, aproape că v-aţi băgat în tabăra noastră, zic eu. Nu 
asta e definiţia amestecatului? 

Unul dintre ceilalţi, băiatul roșcat, vine să-i ţină spatele. 
Împreună sunt o forţă înaltă care mă intimidează. Alexa și Hope 
vin și ele încet lângă mine, în loc să stea în spate. Suntem trei 
contra doi - Finnley și Cass păstrează distanţa, rămânând în 
partea cealaltă a focului, fără să ne bage în seamă. 

Acum sunt convinsă că băiatul cu părul negru este liderul. 

— Din câte văd eu, voi vă aflaţi în tabăra noastră, declară el. 
Și parcă știu pe cineva care a trasat o linie în nisip, așa că, nu, 
practic, voi ne-aţi încălcat proprietatea. 

Mă îndrept ca să par mai înaltă și ţin capul sus. 

— Noi am fost aici primele. 

— Nu vă dă nimeni afară. 

Calmul lui de neclintit mă scoate din minţi. 

— Aţi apărut aici cu Finnley, care a dispărut de două zile, și... 
și... aveți impresia că n-o să ne deranjeze dacă dormiţi la juma 
de metru de noi? Vă așteptați să ne simţim în siguranță? 

Se uită cercetător la mine, iar din ochii lui albaștri ca cerul sar 
scântei. 

— Nu mă aștept să se simtă nimeni în siguranţă. 

Tonul lui îmi dă fiori reci pe șira spinării. 

Pentru că nu se teme. În ciuda a ceea cea spus, pare că nu 
se teme deloc. 

Ce știe el, și eu nu? 

ÎI privesc și eu fix în ochi, provocându-l să mai spună ceva. 
Văd că nu e genul care să rateze provocările, iar eu sunt prima 
care cedează. Aș vrea să-i pun o mulţime de întrebări: „Ce 
căutaţi aici?”, „Cum aţi găsit locul ăsta?”, „Ce știţi?”, dar, în cele 
din urmă, nu spun nimic. N-are rost să pui întrebări dacă nu ești 
tu însuţi pregătit să dai răspunsuri - iar eu nu sunt. 

— Să mergem, le spun printre dinţi lui Hope și Alexei. 

Le întoarcem spatele băieţilor și mă simt înfrântă, de parcă m- 
aș fi predat. Traversăm linia trasată pe nisip. Mergem cu capul 
sus. 

Avem nevoie de timp ca să ne tragem sufletul și să ne 
regrupăm, dar asta? Asta nu s-a terminat. 


VP - 105 


Pornim în căutarea unui loc mai bun în care să ne așezăm. 
Oriunde în altă parte, mai exact. Oriunde, în afară de junglă. 

La început, încercăm să fim viteze și să ne păstrăm 
optimismul: „Nici nu vom băga de seamă pietricelele alea 
ascuţite când ne vom așeza pe ele, dacă facem mai multe 
rogojini!” Sau: „Poate că doar mușchiul din junglă e otrăvitor! 
„Sau: „Sigur, pe nisip e frig de moarte, dar sunt atâtea stele!” 

Dar semnele noastre de exclamare sar peste stânca abruptă 
care ne iese în cale și se pierd în junglă când sunt luate pe sus 
de un roi de libelule. Pe drumul de întoarcere spre poienița 
noastră, ne ţinem departe de mușchi și de pietrele cu adevărat 
ascuțite și ne dorim să fi avut mai multe straturi de haine cu 
care să ne înfofolim noaptea. E atât de frig, că stelele încep să 
pară niște flori de gheaţă desprinse dintr-un aisberg, care este 
luna. 

Când ne întoarcem, din focul nostru nu a mai rămas decât o 
grămadă de cărbuni care mocnesc. Între timp, la o jumătate de 
metru depărtare, băieţii au făcut un adevărat foc de tabără. 

— Chiar trebuie să fie atât de enervanţi? comentează Alexa. 

Pentru cineva care, cu nici două ore în urmă, era trist din 
cauza unuia dintre  așa-zișii enervanţi, nu pare prea 
nerăbdătoare să se împace cu el. Pe de altă parte, dacă iubitul 
meu mi-ar spune că sunt un „coșmar”, probabil că aș reacţiona 
la fel. 

Dar el n-ar face așa ceva. Nici dacă ar fi în viaţă. 

— Cel puţin sunt liniștiți, spune Hope, mai punând niște 
vreascuri pe foc. 

Mă uit spre tabăra lor. O siluetă întunecată stă singură într-o 
parte, și alta e întinsă, sprijinindu-se într-un cot lângă celelalte. 
Stau cu spatele la noi, dar asta nu înseamnă că nu mă simt 
urmărită. 

— Prea liniștiți, zic eu, aproape în șoaptă. Abia dacă putem 
vorbi despre cât de încet trebuie să vorbim. 

E ceva neliniștitor în încrederea lor dominatoare, dar relaxată, 
în același timp, deși par mai mult decât bucuroși să păstreze 
distanța. Știu ce vor și sunt hotărâți să-și păstreze secretele. 
Poate că tabăra lor e liniștită, dar energia pe care o emană - pe 
care o emană ei - e ca un gard electric; inabordabilă și, în cazul 


VP - 106 


de faţă, inevitabilă. O mișcare greșită, și pac! s-a zis cu 
mișcările greșite. 

Dar eu sunt ca un fluture de noapte care nu-și poate lua ochii 
de la flacără. 

Și nu sunt singura. 

— Nu înţeleg toată... treaba asta cu... Finnley. 

Hope își îndoaie genunchii la piept și își sprijină bărbia pe ei. 
Am senzaţia că vrea să spună mai mult, dar oftează doar și ne 
lasă pe noi să găsim răspunsuri la toate întrebările despre cum, 
ce și de ce. 

— Și... Alexa? Alexa se crispează când își aude numele, și deja 
bănuiesc ce urmează să spună Hope. Ala e Cass, nu-i așa? Acel 
Cass? Din halucinaţia ta? 

Alexa strânge și scrâșnește din dinţi, dar nu pare dornică să 
ne spună chiar toate secretele. Ceea ce, mă gândesc eu, 
înseamnă că da. 

— E groaznică insula asta, răspunde ea, în schimb, tare cât s- 
o audă și gândacii de la templu. 

Băieţii tresar când o aud, dar o ignoră. 

Se pare că nu e răspunsul corect. 

Alexa s-a ridicat acum în picioare și s-a dezbrăcat aproape de 
tot. 

— Ce faci? șoptesc eu, cât de dur pot, dar nu destul cât s-o 
opresc. 

Băieţii se uită acum, nu e nicio îndoială în privinţa asta. Alexa 
le aruncă o privire urâtă și o ia la fugă spre ocean. Işi ia avânt și 
dispare sub apă. 

Îmi dau lacrimile. Nu știu ce nebunie mai e și asta, dar e mult 
mai mult decât o baie sub clar de lună. 

— Alexa! strig eu, alergând spre apă cu Hope în urma mea. 

Dar Alexa nu apare. 

Nimeni nu poate sta sub apă o veșnicie. Sper doar că, atunci 
când o s-apară din nou la suprafaţă, o să mai fie acolo. Imaginile 
cu dezastrul din Kiribati îmi inundă mintea cu mii și mii de 
trupuri fără viaţă. Cu câteva zile în urmă, le-aș fi dorit lupilor o 
moarte prin înec - tuturor. Orice fel de moarte. 

Dar nu și acum. 

Nu trece mult, și apa sărată ne ajunge la umeri. E și așa 
destul de greu să ne ţinem capul deasupra valurilor când se 
rostogolesc, darămite s-o căutăm pe Alexa în întunericul ăsta. 


VP - 107 


Curentul ne trage în larg din ce în ce mai mult, unde apae 
adâncă. Hope gâfâie undeva în spatele meu, e aproape, dar nu 
destul de aproape, și îmi agăţ speranţa de fiecare răsuflare a ei, 
temându-mă că n-o s-o mai aud. Imi amintesc că am învăţat, cu 
mult timp în urmă, când toată lumea pe care o știam avea 
piscină, că înecul e silențios. Dar nici măcar asta nu mă 
liniștește. 

Simt o atingere ușoară pe încheietură și mă trec fiorii - vai, 
nu, urăsc meduzele -, dar nu mă înţeapă. Atingerea se 
transformă în strânsoare, și apoi o altă mână mă ţine bine să nu 
cad când valurile mă izbesc. E prea puternică, prea sigură ca să 
fie a lui Hope. 

Păr negru, ochi deschiși la culoare: băiatul care mă 
intimidează cel mai mult. Privirea lui e feroce, intensă. Total 
diferită de blândețea cu care mă ţine. 

— Alexa! strig eu, în timp ce ne pregătim pentru alt val. 
Suntem destul de departe acum și nu se mai sparge peste 
capetele noastre, dar e destul de puternic cât să fie o adevărată 
aventură. El mă strânge tare în continuare. Ajut-o pe Alexa, 
spun eu și iau o gură de apă sărată. O scuip. Eu știu bine să înot. 

El nu-mi dă drumul și, sincer - nu că aș recunoaște asta în 
fața lui -, mă bucur. Au trecut ani buni de când nu am mai înotat 
în ocean, în valurile întunecate ale unui ocean. Și n-am înotat 
niciodată singură. 

— O ajută Cass, răspunde el. Și tipa cealaltă e pe plajă, în 
siguranţă. Vocea lui se asortează mai mult cu faţa pe care o 
face decât cu blândețea atingerii, ca și cum ar fi preferat să bea 
rom cu băieţii în jurul focului lor uriaș. 

— Nu ţi-a cerut nimeni să vii după noi, să știi, spun eu, dându- 
mi seama cât de nerecunoscătoare par cu replica asta. 

Nu e cea mai fericită situaţie, mai ales că ne aflăm în pragul 
unei dispute teritoriale - nu vreau să ne creadă neajutorate, 
pentru că nu suntem. Plutim pe alt val și îl lăsăm să ne ducă la 
țărm. 

— A, nu? Pe buzele lui se zărește în sfârșit umbra unui 
zâmbet. Poate nu tu. 

Nu intră-n amănunte, dar sunt aproape sigură că înțeleg. 
Alexa le cerșea atenţia dinainte să pună piciorul în apă. Acum 
stă ghemuită, tremurând pe plajă lângă Hope. Din câte se pare, 


VP - 108 


lui Cass i-a păsat de ea cât s-o salveze, dar nu cât să și rămână 
cu ea. Mă întreb dacă a trecut testul. 

Când apa e mică și putem să mergem în picioare, îmi dă 
drumul, în sfârșit. Merge mai repede decât mine și nu mă 
așteaptă. Spatele lui gol și picioarele lucesc în lumina lunii, în 
timp ce de pe corp îi picură stropi mici de apă. 

— Puteţi să veniţi să vă încălziţi la focul nostru, dacă vreți, 
spune el uitându-se în spate. Toate. 

Cu cât stau mai mult afară și mă bate vântul, cu atât îmi e 
mai greu să refuz invitaţia - la focul lor poţi să te bronzezi, atât 
e de puternic în comparaţie cu al nostru. 

Nisipul mi se lipește de picioare până la glezne, iar pietricelele 
mă zgârie între degete. Nu mă grăbesc să-l prind din urmă: focul 
va alunga răcoarea nopţii, dar anticipez o atmosferă glacială 
când o să ne trezim toți șapte împreună. 

Și nu mă înșel. 


Treizeci și patru 


Mă așez la distanţă de foc, departe de ceilalți, mai aproape de 
ocean decât de junglă. Singură. Insă n-am ce să ratez: înainte să 
le întorc spatele, Hope reușise să adoarmă, și Alexa fierbea 
lângă ea, săgetându-i cu privirea pe Cass și pe ceilalţi. Dar n-o 
băgau în seamă. 

Focul și luna fac destulă lumină cât să mă mai pot uita peste 
ghid. Insula asta, tatăl meu - ce am găsit aici nu are niciun sens. 
Mă uit atent la fiecare desen de pe fiecare pagină după urme de 
cod, după ceva care mi-ar fi putut scăpa, să văd dacă pot 
distinge vreun tipar. Dar e în zadar. Mi-e imposibil să descifrez 
ceva fără indicii. Mă întorc la prima pagină și o iau de la capăt, 
citind textul tipărit. 

„Pentru cei care călătoresc pe un drum drept și îngust”, scrie 
pe pagina de titlu, „pentru cei care merg înainte necontenit și 
încet, pentru cei care fac bine și care izbutesc”. Sunt principii 
fundamentale după care tata s-a ghidat în viaţă, fiind mai atent, 
mai răbdător și mai integru decât oricine. Cu timpul, au devenit 
și crezul meu. 

Drept și îngust. 


VP - 109 


Necontenit și încet. 

Să faci bine. Să izbutești. 

Incerc să-l fac mândru de mine. 

O pereche împăturită de pantaloni negri, aterizează pe nisip, 
lângă mine. inchid repede cartea, mă uit în sus și îl văd pe 
salvamarul Păr-Negru-Ochi-Albaștri. De când nu l-am mai văzut, 
și-a luat un tricou curat, negru și niște pantaloni strâmţi, gri. 
Pantalonii de pe nisip par să aibă aceeași croială. 

— Pune-i pe tine, o să îngheţi altfel. 

Nu are un ton tocmai prietenos, dar nici ostil. E primul om cu 
care vorbesc de o oră încoace. 

— Ar fi trebuit să i-i dai Alexei, spun eu - pantalonii de băieți 
îmi sunt întotdeauna prea strâmţi acolo unde am forme. Mersi, 
oricum. 

Ridică pantalonii și se așază în locul lor. 

— De parcă mie mi-ar păsa dacă îi e frig sau nu. 

— Și de mine îţi pasă? 

Îmi ţin mâinile și picioarele lipite strâns, ca să nu mă ating 
niciun pic de el. Dar corpul lui emană căldură. 

— Că-mi „pasă” e prea mult spus. 

— Ce cauţi aici, atunci? 

In lumina focului, ochii lui albaștri strălucesc ca apa limpede 
de la țărm a oceanului într-o zi însorită. Are faţa netedă, fără 
cusur, iar de aproape, barba lui crescută de două zile e mai 
aranjată decât mi s-a părut la început. Cu toate astea, am 
învăţat că nu poţi avea încredere în cineva doar pentru că arată 
bine. Nici măcar dacă nu te-a lăsat să te îneci, deși ar fi putut. 

Recunosc, așa mi-a devenit puțin mai simpatic. 

— Aici, adică aici pe insulă? Işi lasă capul într-o parte, cu un 
zâmbet plin de superioritate. Sau aici cu tine? 

Mă uit urât la el. 

— Amândoi știm că n-o să-mi spui nimic. Ești prea deștept ca 
să faci asta. 

Și este, am știut din clipa în care am deschis gura; așa cum 
eu trebuie să am grijă cu el, și el trebuie să aibă cu mine. Nu e 
nimic personal - așa trebuie să fie. Dar e trist că lumea a 
devenit așa. 

— Am venit aici pentru că ţi-am văzut faţa când s-a aruncat în 
apă, răspunde el. Știu că urăști lupii, așa că firesc ar fi fost s-o 


VP - 110 


lași să se înece. Dar apoi cealaltă parte din tine a ieșit la 
suprafaţă și te-ai dus după ea. 

Nu m-am simţit în viața mea mai vulnerabilă. 

Sau mai înțeleasă. Eu și Birch am avut mult de tras ca să ne 
înţelegem atât de bine, dar asta nu s-a întâmplat peste noapte - 
Și, cu siguranță, nu dintr-o privire. 

— Am dreptate, nu-i așa? insistă el. 

Nu spun nimic. 

Se uită lung și pătrunzător în ochii mei, de parcă mi-ar putea 
vedea toate secretele, chiar și pe mine însămi. 

— Cred că avem multe în comun, adaugă el și se ridică în 
picioare. Își scutură nisipul de pe palme și îmi întinde pantalonii 
ca pe o ofrandă. Ține-i tu... Cred că-ţi vin, dar, dacă nu te simţi 
bine în ei, poţi să-i folosești ca pătură. 

Din instinct, mă uit la mâinile și la încheieturile lui, în căutarea 
semnelor pe care le are toată lumea: un lup pe încheietură sau 
un nume pe deget. 

Dar el n-are niciuna, nici alta. 

— Apropo, eu sunt Lonan, mai spune el. 

lau pantalonii. Cum de nu are niciun semn? 

— Eden, zic eu, uitându-mă în continuare după tatuaje, după 
orice semn care m-ar putea ajuta să-mi dau seama ce hram 
poartă. 

Un nume nu înseamnă nimic, după câte se pare, dacă vrei să 
cunoști pe cineva cu adevărat. 

— Eden, repetă el. incearcă să dormi puţin. 


Treizeci și cinci 


Soarele răsare devreme, pe un cer plin de nori grei, cu 
contururi cenușii. Acolo unde norii sunt mai subțiri, se vede 
albastrul cerului. 

Există moduri mai plăcute de a te trezi după o noapte în care 
ai dormit iepurește, decât s-o auzi pe Alexa vorbindu-i lui Cass. 
Nu cu Cass - e o diferenţă. Se ţine după el ca un ţânţar, pe care 
el trebuie să-l alunge, sau măcar să îl audă, în timp ce bagă 
diverse lucruri într-o geantă sport gri cam jerpelită. 


VP - 111 


Când mă uit în jur, în tabără - când mă uit cu adevărat -, 
constat cu surprindere că ei sunt singurii care fac gălăgie. 
Rugămințile ei și gesturile lui sunt un adevărat spectacol. 

Ca prin minune, Hope doarme dusă. 

La început, mă gândesc că și roșcatul doarme. Stă întins pe 
spate, desculț, cu genunchii îndoiţi și braţele încrucișate pe față 
de parcă s-ar feri de soare. Dar probabil că mă aude, sau poate 
că tăcerea mea se izbește de Alexa și Cass și ricoșează spre el, 
pentru că e primul care deschide gura: 

— Fă-o să înceteze. 

Există atâtea moduri de a da un răspuns la asta, de la 
sarcasm la sinceritate, dar, la urma urmei, știe prea bine că 
Alexa nu va înceta până când Cass nu-și va schimba atitudinea. 

— Unde sunt ceilalţi? întreb eu, referindu-mă la Lonan și la 
Finnley. 

— Provizii, răspunde el, abia lăsându-și braţul să cadă pe nisip 
și arătând spre ocean. Barca cu vâsle. 

Se vede treaba că nu este o persoană matinală. 

Nu văd nicio barcă, nu la început, dar ceea ce nu văd mă 
îngrijorează și mai mult. 

— Ce s-a-ntâmplat cu corabia voastră de pirați? 

Face o grimasă, ridicând un colț al gurii. 

— Corabie de pirați? Atât de sălbatici părem? 

— Sălbatici? Nu, răspund eu. Dar dacă arătaţi ca niște pirați? 
Eu așa zic. 

In cele din urmă, deschide ochii și se uită la mine. Așteaptă să 
audă tot ce am de zis. 

El nu e la fel de precaut ca Lonan, dar mai mult pentru că e 
încă pe jumătate adormit. Ceea ce ar putea fi în favoarea mea. 
E evident că știu câte ceva despre insula asta, nu au ajuns aici 
din întâmplare - au venit aici dintr-un motiv. E posibil să caute 
sanctuarul, la fel ca noi. Ei știau de harta de pe totem, spre 
deosebire de noi. Ce altceva mai știu, și noi nu? 

Trebuie să fiu foarte atentă. Să încerc să aflu cât mai multe 
fără să pară că asta încerc să fac. 

— Corabia voastră... arată ca o corabie-fantomă, întunecată și 
bântuită. Mă gândesc că-i puneaţi pe oameni să meargă legaţi 
la ochi pe o scândură ca să-și găsească moartea în adâncuri. 
Vorbesc pe un ton foarte teatral, ca să-i dau de înţeles că nu 
cred cu adevărat lucrurile astea. Și nu le cred. Pe de altă parte, 


VP - 112 


nu am crezut nici în gândaci însetaţi de sânge sau plante cu 
tentacule care scot la iveală cele mai groaznice frici ale unui 
om. lar când v-am întâlnit, vă uitaţi la o hartă, continui eu, așa 
că pot trage concluzia că sunteţi în căutarea unei comori, pe 
care cu noi nu vreţi s-o împărțiți. 

Partea asta o cred cu adevărat. Sper doar că mă prefac destul 
de bine ca să scot ceva de la el. 

Își ridică și celălalt colţ al gurii, dar nu e chiar un zâmbet. 

— Toţi piraţii buni au secretele lor, spune el. Doar că noi nu 
suntem pirați. Suntem eliberatori. 

— Eliberatori, adică e/iberați oamenii din închisoarea trupului, 
sau cum? întreb eu, prefăcându-mă îngrozită în glumă. 

Replica asta chiar îl face să zâmbească - e primul pas ca să- 
mi dezvăluie toate lucrurile pe care le ascunde. Dar e/iberatori? 
Ce-or mai fi și aștia? 

— Nu vi le putem spune pe toate, zice el. Dar te asigur că 
trupul tău nu se află în niciun pericol. 

Zâmbetul lui e radios și cald, ca soarele care lipsește în ziua 
asta mohorâtă. 

— Ce ușurare, spun eu. Viaţa mea vă este recunoscătoare. 

El râde din nou, așa că mă gândesc să-mi încerc norocul. 

— Deci, chestiile astea pe care nu ni le puteţi spune... 

— Îmi pare rău, mi-o taie el. Mai bine îţi ziceam că nu pot să-ți 
spun nimic. 

— Acum, Sau niciodată? 

El ezită, și dintr-odată îmi dau seama că cineva o să 
vorbească, mai devreme sau mai târziu. 

— Nu încă. 

— Vreau să știu un singur lucru, continui eu, profitând că nu 
mi-a tăiat macaroana definitiv și că nu s-a băgat în carapace cu 
totul. De ce nu are niciunul dintre voi însemnele? 

Îmi răsucesc încheietura și ridic degetul mic pe care e tatuat 
„EDEN”. 

Pielea din jurul nasului i se încreţește când zâmbește. 

— Asta ţi-am spus deja. Suntem eliberatori. 

— Asta nu e un răspuns. 

— Atunci pune-mi o întrebare la care să-ţi pot răspunde. 

Oftez. Mai bine mă întorc de unde-am plecat. 

— Nava voastră... e o corabie-fantomă sau nu? 


VP-113 


— O să apară din nou cam peste o săptămână. Misiunea 
vasului nu stă pe loc doar pentru că se află într-o misiune 
specială comandanții lui. În plus, nu e în siguranţă aici. Nu am 
vrut să sfârșească în felul ăsta, ca barca voastră. 

Adică să fie făcut ţăndări, nici nu mai e nevoie s-o spună. 
Inutilizabil. 

— Phoenix! Cass! Ne ajutați puţin? 

Roșcatul - Phoenix, se pare - se întoarce când aude vocea lui 
Lonan, care vine mai de departe, dinspre copaci, decât mi s-a 
părut. E și Finnley cu el. 

Hope se trezește când Cass și Alexa trec pe lângă ea. 

— Ce se întâmplă? 

Phoenix se ridică ușor în picioare, relaxat, dar cu grijă, 
lăsându-mă cu ochii în soare - niciun indiciu, nici măcar un „mi- 
a făcut plăcere să vorbesc cu tine” sau o privire. 

— Nimeni nu vrea să spună, îi răspund lui Hope. Mă ridic în 
picioare și scutur nisipul care s-a adunat în cutele pantalonilor 
mei tăiați. Dar asta nu înseamnă că nu putem afla. 

o... 

— E-o prostie, zice Lonan, când îi spun că vrem să mergem cu 
ei oriunde s-ar duce. 

Işi trece mâna prin păr și și-l scutură. 

— Se petrec chestii ciudate acolo, spun eu, arătând spre 
junglă. Acolo. Chiar nu vreau să mă mai întorc în junglă, dar 
dorinţa de a afla ce pun la cale e mai puternică. Au venit aici de 
bunăvoie pentru o săptămână, într-o misiune atât de secretă, că 
și-au cusut, practic, buzele ca să nu spună nimic. Faptul că am 
căutat aceeași insula nu poate fi o coincidenţă. Putem să v- 
ajutăm să vă feriţi de capcanele pe care le-am descoperit deja. 

— Și, în plus, intervine Alexa, oricum v-am urmări, indiferent 
dacă sunteţi de acord sau nu. 

Cass, care știe asta mai bine ca oricine acum, se uită la Lonan 
cu subiînțeles, cu ochii lui adânciţi în orbite. 

— Dacă vă lăsăm să veniţi, îi spune Alexei, uitându-se la 
Lonan, va trebui să taci din gură. 

— Dar..., protestează Alexa, și Lonan i-o taie imediat. 

— Greșit. Deja. Tu rămâi aici. Se uită cercetător la mine, apoi 
la Hope. Și tu, îi spune el, dar pe un ton mult mai amabil. E mai 
bine pentru tine, aici nu e așa multă umezeală... Tăietura aia de 
pe picior trebuie să se închidă ca să nu se infecteze. Scotocește 


VP - 114 


printr-un rucsac cu provizii și îi aruncă o sticluţă. Dă-te cu asta 
ca să cureți nisipul. Dar mai păstrează-mi și mie puţină ca să 
beau diseară. 

Când se apleacă să închidă fermoarul rucsacului, văd o 
sclipire argintie în lumina soarelui: la brâu are un pumnal. Işi 
aranjează tricoul ca să îl acopere, dar e prea târziu, l-am văzut 
deja. 

— Nu mi se pare o idee prea bună să ne despărțim, mă ia pe 
mine gura pe dinainte. 

Nu cred că e bine din niciun punct de vedere. Eu singură cu ei 
într-o junglă malefică și imprevizibilă? E cam aiurea, mai ales 
acum, când știu că Lonan are un pumnal. Cât despre a le lăsa pe 
Hope și pe Alexa pe plajă, nu pot să mă gândesc decât la cum a 
dispărut Finnley și cum s-a întors, schimbată. Imi doresc cu 
disperare s-o întreb ce scrie acolo, în ghid, dacă știe cu adevărat 
codul Morse. Dar parcă s-a lipit de băieţi, iar eu nu am destulă 
încredere în ei ca să le arăt cartea tatii. Mai ales că habar n-am 
codul Morse. 

— Ultima șansă, dacă vrei să vii cu noi, spune Lonan. Da sau 
ba. Nu-ţi mai spun a doua oară. 

Finnley merge, asta e clar. Dacă rămân aici, șansele și-așa 
extrem de mici de-a vorbi cu ea între patru ochi devin nule. lar 
de la ăștia sigur nu voi reuși să scot nimic. Dar cu ce preț? Nu 
cred însă că voi mai putea să trăiesc cu mine însămi dacă pierd 
ocazia asta - dacă nu-mi asum niciun risc și las frica să facă ce 
vrea din mine. O să mă roadă pe vecie îndoiala. 

Și mai am o curiozitate care nu-mi dă pace: dacă ei știu ce s-a 
întâmplat cu tata? 

Mă uit în ochii lui Lonan, încercând să nu mă pierd cu firea. 

— Dă-mi mie pumnalul pe care tot încerci să-l ascunzi, spun 
eu. Îl ţin eu. Gândește-te că e o jertfă pentru pace. 

Spre surprinderea mea, și-l scoate de la brâu cu tot cu teacă, 
îl scoate din ea și mi-l întinde cu palma deschisă. Dar, când 
încerc să-l iau, îl trage înapoi. 

— Dă-mi mie inelul pe care-l ai la gât. Gândește-te că e felul 
meu de-a spune că nici eu n-am încredere-n tine. 

Verigheta tatii atârnă greu pe lanţul ei subțire. Nu e periculos; 
nu e o armă. Din nou, e ca și cum Lonan ar vedea până în 
sufletul meu, de parcă ar ști că nu mă voi putea despărți 


VP - 115 


niciodată de verigheta asta. Că este unul dintre puţinele lucruri 
din lume care mă face să mă simt în siguranţă. 

Îmi doresc cu disperare să știu, dar nu cu prețul ăsta. 

— Aăă... nu pot. 

El mă privește fix în ochi. Ţin verigheta foarte strâns, din 
instinct, dar Lonan îmi ia mâna încet și îmi pune pumnalul în 
palmă închizându-mi pumnul peste el. 

— Să nu mă omori, spune el, și tensiunea dintre noi atinge 
cote nebănuite, altfel băieţii îți vor smulge lanţul de la gât și vor 
arunca inelul în ocean. 

Mă uit chiorâș la el, fără cuvinte. 

— Eu am piciorul destul de umflat, intervine Hope, pacifistă, 
ca de obicei. Mai bine te duci cu ei, Eden. 

Mă bucur că are încredere în mine, că pot să-mi port singură 
de grijă. 

Alexa, motivul pentru care tot timpul avem nevoie de un 
pacifist printre noi, nu spune nimic. Am senzaţia că așteaptă, 
pur și simplu, să aibă ea ultimul cuvânt, că stă la pândă ca un 
crocodil, gata de atac. Dar ea nu zice nimic, ci face o față de 
parcă n-ar avea nimic împotrivă să stea aici să facă pe asistenta 
cu Hope. N-o cred, dar nici n-am de gând s-o iau la întrebări. 

Știu că risc enorm dacă mă duc cu ei. Trebuie doar să am 
grijă să nu fie în zadar. 

— Mă bag, spun eu. 

Și ne afundăm curând în coșmarul viu. 


Treizeci şi şase 


Mă tot minunez de câte lucruri am crezut că nu se vor 
schimba niciodată. 

Înainte: când vedeam zâmbete care n-aveau nevoie de note 
de subsol, când lacrimile nu însemnau numai tristețe, când 
adevărul era alb, negru și gri, nu stropit cu sânge. 

Înainte: când între oameni se simţea mai des prietenia decât 
ura, când visele erau făcute din nori, și nu din plumb, când 
libertatea părea ceva firesc, nu un miracol. 

Stăteam uneori noaptea pe șezlong lângă piscină și mă uitam 
la cer - primăvara, când aerul e ușor și răcoros, înainte să se 


VP - 116 


coaguleze și să se transforme într-o supă groasă de umezeală și 
țânțari -, imaginându-mi că stelele erau diamante la propriu, ca 
în cântecul acela de leagăn. Că întunericul imens era, de fapt, 
pământ, iar pământul era cerul lor, și toată lumea atârna 
cumva, abia ţinându-se cu degetele de la picioare. 

Când a venit Ziua Zero, mi-am dat seama că există mai multe 
feluri de-a întoarce o lume cu susul în jos. Că lucrurile nu erau 
atât de sigure pe cât păreau și nici cu neputinţă. Și că 
diamantele aveau să fie întotdeauna prea departe pentru a 
ajunge la ele, indiferent de iluziile pe care și le făceau cei care 
întorseseră lumea pe dos. 

Inaccesibile sau nu, două lucruri erau clare: unu, că oamenii 
trăiesc ca să vâneze. 

Și doi, că nu trebuie să le stai niciodată în cale. 


Treizeci și șapte 


Facem cinci pași, și marea, nisipul și cerul se evaporă, lăsând 
locul miilor de nuanțe de verde. 

Cass, Finnley și Phoenix merg în faţă, în șir indian, iar eu sunt 
în spate, lângă Lonan. Nu-mi dau seama dacă Finnley păstrează 
distanța intenţionat sau dacă băieţii încearcă să nu ne lase să 
ne apropiem una de alta. 

Nu cunosc partea asta de junglă - de data asta, ne-am 
îndepărtat destul de mult de plajă, după care am intrat într-o 
zonă în care nu am mai fost până acum. Se pare că au un Plan, 
un plan despre care mie nu mi-a spus nimeni nimic. Incerc să 
trec peste asta și să încerc, în schimb, să aflu mai multe despre 
ei. 

În plus, am și eu un plan: să fac în așa fel încât să pară că nu 
vreau decât să merg cu ei - dacă aș pune prea multe întrebări, 
nu mi-ar mai spune nimic. Deocamdată, încerc să ciulesc 
urechile și să mă uit bine la ei. Urmăresc. Observ. Așa cum 
făceam și pe ponton, în fiecare dimineaţă, timp de doi ani. 

— Sigur nu vreţi să ne întoarcem să ne mai uităm pe hartă o 
dată, înainte să intrăm prea mult în junglă? spune Lonan tare, și 
tresar. 

Cass își duce un deget la tâmplă, fără să se uite înapoi. 


VP - 117 


— O am aici, frate. E OK. 

E a doua oară când Lonan aduce în discuţie harta de pe totem 
și a doua oară când Cass spune că nu-i nevoie să se mai uite o 
dată. Deși insistă, Lonan pare aproape ușurat de răspunsul pe 
care l-a dat Cass. „Nu putem să ne uităm peste hartă de față cu 
ea”, părea să spună privirea lui mai devreme. De parcă numai la 
hartă aș fi putut fi eu atentă, rămânând oarbă la mesajele pe 
care le transmite nu tocmai subtil. 

Dar poate sunt mai oarbă decât îmi închipui, pentru că, în 
afară de chestiile evidente, mesajele pe care și le transmit unii 
altora sunt extrem de greu de descifrat. Se vede de la o poștă 
că oamenii ăștia sunt o forţă care mocnește, gata oricând să se 
descătușeze, secretoși și mânați în luptă de pasiune și propriul 
instinct de conservare. Insă sunt uniţi, se vede după cum se 
poartă unul cu altul, dur și îngăduitor, totodată. 

Nu trebuie să-mi fac iluzii - deși am pumnalul lui Lonan la 
brâu, nu pot - nu trebuie - să las garda jos. Pasiunea și 
loialitatea celorlalţi pot fi o combinaţie fatală dacă te percep ca 
pe o ameninţare. Ce mi-a spus când mi-a cerut verigheta? 
„Gândește-te că e felul meu de-a spune că nici eu n-am 
încredere-n tine”. 

Problema e că n-am cum să le dovedesc că nu sunt o 
amenințare atât timp cât ei nu-mi dovedesc mie asta. 

— Văd că-ți vin bine pantalonii, spune Lonan, în timp ce ne 
afundăm și mai mult în junglă. 

M-am închis ușor la ei și, deși îmi sunt ficși, sunt confortabili și 
nu mă ţin deloc. Înainte de război, ăsta ar fi fost motiv de 
sărbătoare, dar acum mă pune pe gânduri. 

— Să nu uit să mănânc mai mult azi, răspund eu, de parcă n- 
aș fi mâncat deja tot ce aveam în tabără. 

Dacă am învăţat ceva în generală la orele de educaţie pentru 
sănătate e că înfometarea poate avea tot felul de efecte 
adverse și că efortul fizic necesită calorii. Pantalonii ăștia 
confortabili nu sunt decât o iluzie convenabilă, la care trebuie să 
am mare grijă. Din cauza drumurilor istovitoare prin junglă și a 
împuţinării proviziilor, totodată, va trebui să fiu foarte atentă să- 
i dau corpului meu combustibilul de care are nevoie să 
funcţioneze. 


VP - 118 


— Phoenix are mâncare în rucsac și câteva sticle Havenwater 
pline ochi, spune el, dând la o parte o perdea de liane ca să 
putem trece. Să iei și tu când vrei. 

Câteva sticle Havenwater! Și pline! E și nu e o ușurare. Cine 
sunt oamenii ăștia? 

După liane, terenul este în pantă. Cass trage fermoarul de la 
unul dintre buzunarele lui mici de la brâu și scoate ceva subțire 
care seamănă cu o seringă. Ințeapă o liană, dar nu-mi dau 
seama dacă o injectează cu ceva sau extrage sevă. Oricum, e 
foarte ciudat. 

— Pe-aici, spune el, cu o privire care ne asigură că suntem pe 
drumul cel bun, ca și cum i-ar da peste nas lui Lonan că se 
îndoise de capacitatea lui de a memora o hartă. 

O cărare din pietre negre și netede străbate panta ca albia 
unui râu care a secat. Liane groase și dese atârnă, ca niște 
șerpi, și pe o parte, și pe alta cât vedem cu ochii, dar șerpi 
adevăraţi nu par a fi. Cass o ia înainte, urcând pe pietre ca peo 
scară abruptă și ţinându-se de liana pe care a înțepat-o mai 
devreme ca de o balustradă. 

— Să-nţeleg că aţi mai fost aici? întreb eu. 

Lonan clatină din cap. 

— Nu. Dar știm destule lucruri cât să ne dăm seama când 
găsim ce căutăm. 

Nu pot să mă abțin. E ca și cum mi-ar fi adus ocazia la nas, pe 
o tavă de argint. 

— ȘI... ce căutaţi, mai exact? 

— Un drum care să nu încerce să ne omoare, asta căutăm, 
răspunde el și zâmbește. 

Câte semnificaţii ascunse într-un adevăr atât de evident. 

Cass continuă să urce, urmat de Finnley și de Phoenix. 

— Tu prima, mă îndeamnă Lonan. „In caz că o să cazi”, dar nu 
e nevoie s-o spună. 

Nu știu dacă să mă simt flatată sunt insultată. Cunosc vechile 
reguli de politeţe care spun că băieţii trebuie să ferească fetele 
de orice pericol. Aleg să mă simt flatată, pentru că îmi 
amintește de tata. Trotuare, scări rulante și atâtea altele - nimic 
nu putea să mă rănească fără să treacă de el mai întâi. 

Dar, într-un fel, nimic nu s-a schimbat. La brâu, în faţă, am 
eprubeta cu sângele lui, iar ghidul e ascuns la spate. Sunt 
protejată din ambele părți. 


VP - 119 


Urcăm, și urcăm, fără să ne oprim. Cărarea nu este complet 
verticală, dar e foarte abruptă, de parcă bucata asta de pământ 
s-ar fi gândit că s-ar simţi mult mai bine printre nori decât aici, 
sub frunzișul verde. Din locul ăsta nu-mi dau seama dacă trece 
de nivelul copacilor -, de-a lungul ei frunzișul se îndesește, cam 
la trei sferturi în sus, dar oricum mai avem mult de urcat. 

Îmi iau inima-n dinţi și arunc o privire în spate și în jos, dar nu 
e cea mai bună idee. Înălțimea este ameţitoare, și e atât de 
mult verde pretutindeni; sub unghii îmi intră sevă de la liana de 
care mă ţin strâns. Aproape că mă înec cu salivă, pentru că nu 
prea pot să-nghit - de ce? - și îmi simt pulsul în piept și în cap, 
în timp ce mă chinui să-mi fac gura uscată să funcţioneze cum 
vreau eu. 

— Phoenix, apă! strigă Lonan și mă apucă exact de deasupra 
genunchilor, sprijinindu-mă să nu cad. Chiar și prin pantalonii 
ăștia groși, atingerea lui străină e ca focul. Eden, uită-te-ncoa'... 
Nu, nu te mai uita în jos, uită-te la mine. 

Îmi iau privirea de la frunzele minuscule din jungla de sub noi 
și mă uit în ochii lui limpezi și albaștri. Sunt ca dușul de care am 
atâta nevoie, ca piscina din spatele casei, în care nu voi mai 
înota niciodată. Ca apa pe care Phoenix i-o aruncă lui Lonan, ca 
să beau și să scap de anxietate. 

Câteva guri de apă doar, și nu se mai învârte totul cu mine. 

— Ţi-ai mai revenit? întreabă Lonan, luând sticla și 
aruncându-i-o înapoi lui Phoenix. 

— Da, răspund eu. Simt că roșesc. Mersi mult. 

El dă din cap. 

— Nu vreau să te forţez, dar trebuie să mergem mai departe. 
Crezi că poţi? 

Are dreptate - suntem prea departe ca să ne întoarcem acum, 
mai sus decât am ajuns eu vreodată. 

— Trebuie, ce să fac, spun eu. Când sunt pregătită și sigură 
pe picioare, îmi șterg palmele de pantaloni. Liana e și așa destul 
de alunecoasă de la palmele transpirate ale lui Cass, Finnley și 
Phoenix, ca să nu mai fie nevoie și de sudoarea mea. Haide. 

Mă concentrez la fiecare pas, gândindu-mă că dedesubt 
există o prăpastie uriașă plină cu puf care mă așteaptă, în caz 
că voi cădea. Sunt eu împotriva lumii, iar dacă lumea n-o pot 
controla, măcar pe mine să mă controlez mai bine. 


VP - 120 


— Aveţi grijă când treceţi, ne spune Cass, aducându-mă cu 
picioarele pe pământ, iar în jur nu se mai vede nimic în afară de 
cortina groasă de frunze din față. Pietrele sunt destul de 
ascuţite în zona asta, și n-am cum să inoculez fiecare plantă în 
parte, așa că încercaţi să nu atingeţi decât liana de care ne-am 
ținut pân-acum. Finnley dispare printre frunze, cu Phoenix 
aproape în spatele ei. E rândul meu. 

— Să inoculeze? întreb eu, dar fie nu mă aude nimeni, fie nu 
vor să-mi răspundă; sunt sigură că are legătură cu felul în care a 
înțepat liana mai devreme. 

Și n-am cum să nu mă gândesc: ei spun că nu au mai fost 
niciodată aici, dar Cass știe exact ce antivenin să folosească 
pentru fiecare plantă în parte. De unde știu atâtea? Cine le-a 
spus toate astea sigur a mai fost aici. Dar, dacă mă gândesc la 
cât de mult îi urăsc pe lupi, mă întreb cine altcineva ar mai 
putea ști insula atât de bine. 

Simt un fior în tot corpul. Templul abandonat, laserele lupilor - 
dacă lupii au fost decimaţi de ceva și mai rău? 

— Eşti OK? 

Lonan mă sprijină de mijloc, și îmi dau seama că nu mă mai 
mişcam. 

Încerc să nu par panicată, dar mâna îmi zboară instinctiv spre 
pumnalul de la brâu. 

— Frateee, dar chiar că ţi-e frică acum! 

Mă privește în ochi, punându-mi mâna peste mâna în care ţin 
pumnalul. Degetele noastre nu se ating decât ușor. 

— Și n-am dreptate? Strâng mânerul pumnalului. Spune-mi ce 
căutaţi aici. O să fac faţa. 

Sper că par mai convingătoare decât mă simt. 

Buzele lui se întredeschid, și între ele văd răspunsuri care 
așteaptă o ocazie să iasă la lumină. Dar el clatină din cap. 

— N-ai niciun motiv să ai încredere în mine, știu chestia asta. 
Dar nu pot să-ţi spun până nu sunt sigur. 

Răspunsurile lui evazive mă enervează la culme. 

— Sigur de ce? 

— AȘ putea să-ţi dau un brânci în clipa asta - știi, nu? 

— Mersi. De. Incurajare. 

— Dar n-o s-o fac, Eden. Și nici nu te duc într-un loc în care să 
mori mai târziu. Îmi strânge mâna, făcându-mă să strâng și mai 
tare pumnalul. Mă face să-l scot din teacă și apoi îmi duce mâna 


VP - 121 


la gâtul lui. Tremur atât de rău, încât îl tai ușor, fără să vreau: o 
picătură de sânge i se scurge pe transpiraţia de pe gât. 

— Nu ne așteaptă un drum ușor, spune el și înghite în sec. 
Dar nu eu sunt pericolul. Dă din cap spre pumnal. Hai. Omoară- 
mă, dacă asta te face să te simţi mai bine. 

Văd că e dispus să stea cu pumnalul la gât, dar nu și să-mi 
spună ce încerc să aflu: e șah mat, și o știe prea bine. Eu nu mai 
am nicio mutare care să nu se termine prost. Dacă-l ucid, ce-o 
să se-ntâmple? Cass și Phoenix o să mă omoare imediat și pe 
mine. Și pentru ce să merg atât de departe? Nici nu mai știu de 
câte ori mi-ar fi putut lua viața pân-acum. 

Dar nu a făcut-o, ci și-a împărţit cu mine, focul, apa și căldura. 

Îi iau pumnalul de la gât și îl bag în teacă înainte să fac ceva 
ce-aș putea regreta din cauză că-mi tremură mâinile. 

— Hai să mergem, îi spun eu. 

Și el tremură. Trage adânc aer în piept, Eden. Inspiră, expiră. 

Ţin capul aplecat, ca să nu ating zidul de frunze decât cu 
părul, și mă mișc cu grijă, ca să nu-mi găsesc sfârșitul în 
prăpastie, să nu mă julesc de pietrele ascuţite sau să nu-mi ard 
pielea, ca atunci când m-am atins de mușchiul otrăvitor. 

În loc să ajungem sub cerul liber și albastru, ne trezim pe o 
cărare și mai strâmtă decât înainte. Doi pereţi de stâncă, 
năpădiţi de mușchi, mărginesc drumul îngust. Raze de lumină 
pătrund prin frunzișul de deasupra, în timp ce pe jos nu mai sunt 
pietre negre, ci o scară de piatră. Comparativ cu urcușul de 
până acum, asta e floare la ureche. Ceilalţi ne-au așteptat și pe 
noi. 

În susul scării, frunzișul de deasupra se subţiază, și suntem cu 
adevărat pe acoperișul lumii. Dar nu durează mult - la capătul 
tunelului este o peșteră. 

Phoenix le-o ia înainte lui Finnley și lui Cass, își dă jos rucsacul 
și ne invită, cu un gest, înăuntru. 

— La masă, dacă vă pasionează, anunţă el, după care dispare 
sub bolta de piatră, în întunericul peșterii, fără să se mai 
deranjeze să se uite în urmă. 

— Aici e? Ești sigur? spune Lonan, uitându-se lung la Cass. 

— Altfel v-aș mai fi târât eu pân-aici? 

Lonan cedează, abţinându-se de la orice comentariu. 

— Am încredere în tine, Cass, știi că am, zice el, ca și cum ar 
fi încercat să se convingă și pe sine. În altii n-am încredere. 


VP - 122 


Alții. 

— Alţii? 

Toate privirile se îndreaptă spre mine, și aici se-ncheie orice 
discuţie. „Alţii” pomeniţi de Lonan nu par să aibă vreo legătură 
cu mine - de fapt, aproape că și uitaseră că eram acolo. Chiar și 
acum, când mă sfredelesc cu privirea, simt că nu despre mine 
vorbesc. Atunci, despre cine? 

Indiferent dacă peștera este sau nu locul în care voiau să 
ajungă, iată-ne aici, într-un spaţiu tenebros și rece, aproape 
negru, în care strălucește pe alocuri ceva fosforescent. Phoenix 
se așază pe jos și scoate din rucsac un adevărat festin. 

Apă, pâine, brânză, struguri - tot ce mi-a lipsit mult prea mult 
timp, bucățele de viaţă, de amintiri și de fericire, care mă fac să 
mă gândesc la cum era înainte. 

Până când Cass se întinde să rupă o bucată de pâine, și îl văd 
pe încheietura lui: un lup fosforescent. Nu e un tatuaj, dar în rest 
arată exact ca al Alexei, ca mărime, formă și locul în care e. Cu 
cât mă uit mai mult la el, cu atât îmi dau seama că eo 
hologramă, nu un desen fosforescent. 

Și Finnley are una. 

Lonan și Phoenix nu. 


Treizeci și opt 


„Sigur știu”, îmi zic în sinea mea în timp ce mestec, și mestec, 
și mestec o bucată mult prea mare de pâine veche, muiată în 
oțet. Am mestecat atât de mult și atât de tare, că mă dor fălcile 
și trebuie să beau apă ca să pot înghiţi. Sigur îmi scapă mie 
ceva - motivul pentru care stăm la masă împreună, de parc-am 
fi la Cina cea de Taină, în loc să stăm departe de cei cu /upi la 
încheietură. 

Dar ne mâncăm strugurii în liniște. 

Până când... 

Phoenix se întoarce cu spatele la Finnley ca să se întindă 
după o sticlă de apă. Zzzz! se aude fermoarul de la buzunarul 
cel mare de la rucsac - și de la buzunarul de la brâu al lui 
Finnley. Ea scoate o seringă exact ca aceea cu care Cass a 
înțepat liana și o înfige în cea mai musculoasă parte din umărul 


VP - 123 


lui Phoenix. Totul se întâmplă repede, foarte repede, în afară de 
felul în care cade Phoenix, dureros de lent, clipă în care peștera 
se trezește la viață. 

Lonan profită de ocazie și-i dă peste mână lui Finnley, făcând- 
o să scape seringa, pe care o ia și o aruncă departe, în peretele 
de piatră. 

— la-o, Eden! strigă el când aceasta se izbește de perete, cu 
un zăngănit. Sedeaz-o! 

Eu încremenesc, fără să știu ce să fac - n-aș spune că am 
deplină încredere în Lonan sau în Finnley -, dar apoi Cass îl 
atacă pe Lonan. Privirea lui e mai serioasă și mai pătrunzătoare 
ca de obicei, iar în ochi are o ferocitate cumplită. Lonan se 
repede la Cass și îl pune la pământ, iar acesta începe să se 
zbată, cu o seringă în mână. Lonan se ferește cu agilitate, deși 
este periculos de aproape de a fi înțepat în gât. 

Mă duc repede spre peretele de piatră ca să iau seringa lui 
Finnley, dar ea mi-o ia înainte. Vine la mine cu ochii posedaţi de 
aceeași sălbăticie pe care am văzut-o în privirea lui Cass. Să fie 
oare aceeași fată cu care am evadat de pe ponton, aceeași care 
m-a ajutat să navighez până aici? Ce i s-a întâmplat după ce-a 
dispărut de lângă noi? 

Imi iau avânt și mă reped la ea. Ne ciocnim și zburăm prin 
aer, aterizând pe jos. Se zbate să iasă de sub mine, chinuindu-se 
să-mi întoarcă brațul ca să mă poată înţepa, dar am imobilizat-o 
destul de bine ca asta să nu se-ntâmple. Braţele mele împotriva 
mâinii ei. În cele din urmă, îi smulg seringa din mână. 

În umăr? În gât, în coapsă? 

— N-o să moară - haide, acum, strigă Lonan. Nu contează 
locul, merge oriunde! 

indrept acul spre umăr, așa cum a făcut și ea cu Phoenix, dar 
nu se dă bătută și nu apuc s-o înțep. O picătură de sânge iese 
după ce reușesc sub claviculă, în sfârșit, și scot acul. 

Acum s-a terminat. 

Transpiraţia îmi picură de pe șuviţele care mi-au ieșit din 
coadă, iar în peșteră nu se mai aude nimic în afară de gâfâitul 
nostru. Cass a rămas prăbușit acolo unde l-a doborât Lonan. 

— Ce-a..., reușesc eu să articulez în timp ce-mi trag sufletul... 
fost asta? 

Lonan face câţiva pași, își trece ambele mâini prin păr și apoi 
peste barba țepoasă. N-aș putea spune exact de ce e furios sau 


VP - 124 


dacă e și vina mea. Își ţine pumnii strânși pe lângă corp ca și 
cum i-ar veni să lovească sau să arunce cu ceva, dar se 
controlează. Cu greu. 

— Serios acum, Lonan, insist eu, ce s-a întâmplat adineauri? 
Se vede de la o poștă că știi mai mult decât spui, pentru că ai 
știut să-i sedezi. Pe mine ea ar fi putut sa mă omoare. Aș fi 
putut să mor. 

— N-ai fi murit, spune el, dar tremură și e în stare de șoc. 

— Poate nu de la seringă... 

— Bine. Ridică mâinile ca și cum s-ar preda. Ai dreptate, ai 
dreptate. Mai face câţiva pași. Işi trece iarăși mâna prin păr. 
Efectul sedativului durează vreo două ore. Nu ucide, doar 
neutralizează. Dar nu, ai dreptate, am fi putut păţi și alte lucruri. 
Ai dreptate. 

Respir adânc și încet, cât pentru un an întreg, doar pentru că 
pot. Respirația e un reflex atât de simplu, până nu mai e. 

— Păi atunci, spun eu când mă mai liniștesc. Inseamnă că ai 
mai puţin de două ore ca să-mi spui tot. 

Am câștigat, și știe prea bine. 

— Adu brânza, mormăie Lonan. Şi pâinea. O ia apoi spre gura 
peșterii, și nu mai văd decât o siluetă neagră care se profilează 
pe cortina de frunze de un verde-deschis din faţa tunelului. Hai 
să luăm o gură de aer. 


Treizeci și nouă 


— Eu n-aș atinge mușchiul, în locul tău. 

Lonan a început să se caţăre pe stânci, urcând spre pietrele 
netede care formează acoperișul peșterii. 

— Îmi asum riscul, răspunde el, deși observ că-ncearcă să 
urce fără să-l mai atingă. Vii? 

— De ce nu putem să vorbim aici, jos? 

— Peștera pare a fi un punct declanșator, spune el. Orice ar 
însemna asta. N-ar fi prea bine să ne audă alții. 

Din nou acei „alții”. 

— Alţii, adică Finnley și Cass? 


VP - 125 


— Nu. Se împinge tare în sus pe acoperișul peșterii și îmi 
întinde mâna. Haide. lau eu mâncarea, ca să vii și tu, și vorbim 
dup-aia. 

li arunc pâinea și brânza și pornesc pe urmele lui. Din fericire, 
urcușul nu e prea abrupt și nici nu durează prea mult. În vârf, 
peisajul este incredibil: peste tot unde te uiţi, cerul este 
albastru, iar pe jos e un covor de verdeață atât de gros, că mă 
simt de parc-am merge la picnic pe un câmp însorit. În plus, 
lumina soarelui sclipește pe oceanul nesfârșit. 

Deodată, simt un impuls incontrolabil să râd, chiar dacă nu e 
nimic amuzant. 

— Ce? 

— Păi, uită-te și tu la noi, spun eu. 

El, în costumaţia lui de pirat modern, când în viaţa dinainte ar 
fi putut să fie, știu eu, un mare fotbalist? Regele balului sigur a 
fost, mai ales dacă juriul avea o slăbiciune pentru băieţii răi. Și 
eu, o fată care a trebuit să înveţe pe propria piele de ce e-n 
stare și cât poate să ducă. Toţi anii aceia înfloritori arși pe 
altarul lumii noi și al nevoii de a fi puternic pentru a supraviețui. 
Nu m-am considerat niciodată prea puternică, înainte, dar, pe 
de altă parte... sunt încă în viață, nu-i așa? 

— Vită-te la noi, repet eu. Când erai mic, ţi-ai imaginat 
vreodată că o să mergi în excursie pe o insulă ca asta și că o să- 
ți înţepi prietenii ca să te aperi? 

Se uită la mine și îmi zâmbește - primul zâmbet real de când 
ne-am cunoscut. 

— Nu, răspunde el. Nu mi-am imaginat niciodată așa ceva. 

Rămâne tăcut o bună bucată de vreme, privind spre ocean. 
Și, deși n-aş vrea să întrerup acest moment emoţionant pe care 
pare să îl trăiască printre amintiri acum, momentele 
emoționante nu opresc timpul în loc. 

— Așadar... 

Nu trebuie să zic mai mult - știe prea bine ce vreau. 

— E complicat. Işi trece iarăși mâna prin păr, și deja știu ce 
înseamnă: se simte stânjenit și nu știe ce să facă. Spune-mi, mai 
bine, cum vezi tu războiul, și îţi spun și eu apoi. Arată spre 
degetul meu, unde numele mi-a fost înscris pentru totdeauna ca 
proprietate a lupilor. Având în vedere că ai trecut prin ce-ai 
trecut, bânuiesc că sunt multe lucruri pe care nu le știi. 


VP - 126 


Dac-aș avea tot timpul din lume - toate cuvintele din lume -, 
tot n-ar fi îndeajuns să descriu sutele de zile care au trecut de la 
Ziua Zero. Mă rezum la ce știe toată lumea: dezastrele din 
Kiribati, cum s-au inundat plajele, cum a intervenit compania 
Envirotech ca să ne salveze, cum ar fi fost mai ușor să ne 
mutăm pe lună decât să apucăm un loc în habitatele pe care le 
construiau ei în ocean. 

Cum lupii au apărut ca reacţie la situaţia precară a celor care 
munceau prea mult și erau plătiţi prea puţin, a celor care 
sufereau din cauza lipsei de apă potabilă și a celor bolnavi. 

Cum au ajuns la putere peste noapte, fiind extrem de bine 
organizaţi și de eficienţi, ceea ce nu mai reușise nicio mișcare 
clandestină până atunci. 

Cum bogaţii au fost mutaţi în lagăre de-a lungul coastelor, 
pentru că acolo eram cei mai vulnerabili, și cineva trebuia să 
construiască recifele și digurile. 

Cum a existat un punct de cotitură, când șefii mișcării au ieșit 
din anonimat și s-au dovedit a fi liderii haitei, și totul a devenit și 
mai rău. Cum a încercat să intervină Alianţa Globală. Cum 
războiul a luat amploare în toată lumea. 

l-am lăsat deoparte pe Birch. Și pe tata. 

Spun doar că „Oamenii au pierdut atâtea persoane dragi”, o 
propoziţie cu rădăcini atât de adânci, că ar putea străpunge 
planeta și ieși pe partea cealaltă. 

Vorbesc despre lucruri grele, care îţi schimbă viaţa, de parcă 
aș citi din manualul de istorie - ca și cum aș trăi într-un viitor 
îndepărtat, în care copiii nu știu nimic despre frica permanentă 
în care trăiam, nimic despre tirani. 

Măcar de-ar fi fost așa. 

— Poftim. 

Lonan scutură firimiturile de pe șervetul în care era înfășurată 
pâinea lui Phoenix înainte s-o mâncăm și mi-l întinde. 

Probabil pentru că plâng. 

— Povestea ta e mai obiectivă decât mă aşteptam, spune el, 
și mă întreb de ce ar avea el altă poveste. Cum a reușit să scape 
de lucrurile care au marcat, practic, un popor întreg. O întreagă 
lume. Ție ţi se pare totul groaznic, dar lucrurile nu sunt așa în 
alb și negru, cum crezi. 

Rup o bucată din brânza cu vinișoare albastre și o bag în gură 
înainte să spun ceva ce aș putea regreta. 


VP - 127 


— Există o mișcare de rezistenţă, continuă el. Poate că nu mai 
ţii minte prea bine ce s-a întâmplat în ziua aia, înainte să 
înceapă totul, dar, dacă te chinui să-ţi amintești, o să-ţi dai 
seama că, în mod ciudat, multă lume n-a venit la școală în 
dimineaţa aia. După care adaugă repede: Nu doar la tine - la 
toate școlile. Și la serviciu, în multe locuri. 

Intotdeauna m-am gândit că oamenii care lipseau erau lupi: 
că singurii care nu au fost prinși cu garda jos în Ziua Zero erau 
chiar cei din spatele ei. 

— Oamenii știau, spun eu, dându-mi seama că așa trebuie să 
fi fost. Cum altfel? Trebuie să fi existat fisuri în mișcare. Nimic 
din ceea ce fac oamenii nu e perfect, infailibil. Dar de ce n-au 
făcut nimic înainte? 

— Unii au făcut, răspunde el. l-au avertizat și pe alţii, în locuri 
în care nu puteau fi urmăriţi - pe la colţuri, între patru ochi. Dar 
nu a fost destul, iar mulți au fost uciși din cauza asta. Am 
început să ne dăm repede seama că cea mai bună strategie era 
să lăsăm să vină Ziua Zero și să lucrăm apoi din interior. Mai 
bine să se fi pierdut câteva vieţi, dacă putem salva mai multe 
apoi. 

— Câteva?! 

Ochii mi se umplu de lacrimi, dar sunt mai mult furioasă decât 
tristă. Sigur n-am înțeles bine. 

— Da, în comparaţie cu câţi am fi putut... 

— Tu ai fost acolo când au intrat pe ușă? Le-ai văzut fețele, 
armele, măștile? Nu mă pot opri. Poate ar trebui să mă opresc, 
dar nu pot. Nu! Tu n-ai fost, pentru că tu stiai ce avea să se 
întâmple. Și tu nu trebuie să trăiești cu groaza aia întipărită 
pentru totdeauna în minte, cu imaginea omului pe care îl iubești 
prăbușindu-se la pământ, să vezi cum viaţa i se evaporă, pur și 
simplu, prin gaura pe care i-au făcut-o în piept. 

Respir adânc și închid ochii, ca să nu trebuiască să mă uit la 
Lonan. Dar după ce-i închid îl văd numai pe Birch. Pe Birch 
murind. 

Tremur, tremur din tot corpul, dar Lonan nu spune niciun 
cuvânt. Mă lasă în pace, să mă liniștesc. Dar acum îmi amintesc 
din nou. lar când mă ia în braţe, sunt uluită că nu-mi vine să-l 
împing. De doi ani nu m-a mai ţinut nimeni așa în braţe. E tare și 
nu-și pierde cumpătul, ajutându-mă să mă adun, chiar dacă sunt 
pe punctul de-a claca. Și delicat. 


VP - 128 


— Nu, n-am văzut ce s-a-ntâmplat în Ziua Zero, spune el 
încet, pe un ton sfârșit, serios. Eram acasă, în bucătărie, 
curățând sângele părinţilor mei dintre plăcile de gresie, pentru 
că nu știam ce să fac. Dar aici n-ai dreptate, adaugă el. Și eu 
trebuie să trăiesc cu oroarea acelei amintiri. Când închid ochii, 
nu văd decât feţele lupilor crestate în carne pe braţele, palmele 
și tălpile lor. 

Acum nu mai știu eu ce să spun. Tac și rămân încremenită, cu 
ochii uscați, uitându-mă la priveliștea perfectă de pe acoperișul 
lumii. 

— Îmi pare rău, spun eu aproape în șoaptă. 

Mă ţine la fel de strâns în braţe, și nu încerc o clipă să-i dau 
mâinile la o parte. Poate că nu pe mine încearcă să mă 
liniștească, poate că el este cel care încearcă să nu-și piardă 
minţile. 

— Au fost membri fondatori ai Rezistenței, spune el, în cele 
din urmă. Și aș fi fost și eu acolo - ca să-i salvez sau ca să mor 
împreună cu ei -, dacă n-ar fi insistat să-mi iau cortul și să stau 
în noaptea aia în pădurea din spatele casei lui Phoenix. 

Rămânem așa mult timp, aproape o veșnicie. Pare aproape 
aiurea să schimbăm subiectul acum, după ce ne-am vărsat 
amarul. Când depășim momentul și ne mai liniștim, îl întreb: 

— Și ce legătură au toate astea cu ce li s-a întâmplat lui Cass 
și lui Finnley? 

Pieptul lui se umflă, și mă mișc odată cu el. 

— Lupii au descoperit că Rezistenţa este încă puternică, 
spune el. Și au găsit o modalitate de-a se infiltra. 


Patruzeci 


A se infiltra. 

Înţeleg perfect semnificaţia cuvântului; nu mi-e clar însă ce 
înseamnă în acest context. 

— Deci, își plantează, cum s-ar zice, propriii oameni ca să 
spioneze Rezistenţa? Deși mi se pare că „să spioneze” e puţin 
spus pentru felul în care ne-au atacat Finnley și Cass în peșteră. 
Sau cum? 

— Da, în esenţă... Dar nu-și folosesc propriii oameni ca spioni. 


VP - 129 


Desigur, asta are mai multă noimă, având în vedere ce-am 
văzut. Finnley, Cass - sunt oameni care nu ar da de bănuit 
nimănui. 

— Nu i-am lăsat pe lupi să găsească insula pe care își are 
sediul Rezistenţa, continuă el, dar ei știu că avem oameni peste 
tot, în toate sectoarele de pe continent. Așa că îi infiltrează 
printre noi pe cei cărora le compromit sistemul nervos și îi 
folosesc ca să ne distrugă, unul câte unul. 

Lumea asta e o încâlceală și mai mare de buruieni și flori 
decât mi-am închipuit eu vreodată. 

— Asta înseamnă hologramele alea, că au fost compromiși? 
întreb eu. Și lupii sunt cei care le activează hologramele, nu 
Rezistenţa? 

Stâm mai departe unul de celălalt acum, că am depăşit 
momentul, și încercăm să ne detașăm de lucrurile care ne vin în 
minte când închidem ochii. 

El dă din cap. 

— De-asta nu eram sigur că pot să am încredere în tine, 
spune el. Nu până nu vedeam dacă ai sau nu semnul. 

— Dar în Cass ai încredere, zic eu. Și în Finnley, deși de-abia 
ai cunoscut-o. 

— Ba nu. Pe Finnley o ţin aproape ca să fiu cu ochii pe ea. 
Rupe o bucăţică foarte mică de brânză și și-o aruncă în gură. 
Dar cu Cass lucrez deja de ceva vreme, așa că am destul de 
multă încredere în el când sunt sigur că este el însuși. 

Am întrebări, atâtea întrebări. 

— Alexa a spus despre Cass că a fost unul dintre prizonierii ei 
și că plănuiau să evadeze împreună înainte să fie mutat în mod 
misterios, dar tu spui că lucrai cu el de ceva vreme. Cum? 
Înainte să-mi răspundă, îl mai întreb ceva: Și Finnley cum a 
ajuns pe navă? Și încă ceva: Phoenix a spus că voi sunteţi 
„eliberatori” - e o grupare din cadrul Rezistenței? Ce înseamnă, 
mai exact? 

— Exact ce îi spune și numele, răspunde el. Noi salvăm 
oamenii și îi ducem pe insula pe care avem sediul, unde se vor 
afla în siguranţă. Și da, este una dintre principalele misiuni ale 
Rezistenței, deși a trebuit să ne ocupăm de alte chestii de când 
a început războiul. Să ajungem la cei compromiși a devenit mai 
important decât să salvăm oamenii simpli. 

Sanctuarul, sau ceva asemănător, există! 


VP - 130 


Dar se pare că noi nu suntem acolo. Atunci, ce este insula 
asta? Primul lucru la care mă gândesc este că poate am ajuns 
pe o insulă-momeală, dar nu, nu poate fi așa. Băieţii ţin prea 
mult să fie aici, asta-i o altă misiune. 

Mă doare capul. 

— Cât despre Cass, el a fost una dintre legăturile noastre sub 
acoperire pe continent - știa un tip care îl știa pe Phoenix. Unele 
dintre persoanele astea de legătură de pe continent au dispărut, 
pentru ca apoi să apară din nou în alte sectoare, continuă el. 
Transformate. Lonan mai ia o bucăţică de brânză. Unii sunt 
schimbaţi mai mult decât alţii; alţii sunt schimbaţi foarte puţin. 
Există o teorie care spune că lupii le bagă ceva în creier, ceva 
care să le permită să ne spioneze apoi prin intermediul lor, să îi 
controleze. Din ce știm până acum, așa se pare. 

Asta e deja prea mult. Credeam că lupii i-au făcut cumva pe 
Finnley și pe Cass să accepte să spioneze. Dar asta e și mai rău. 
E... imoral. 

— Deci... uau, spun eu, încercând să diger tot ce-am auzit. Îi 
forțează... adică, îi transformă în camere de supraveghere 
umane, cum ar veni? 

— Dacă camerele ar fi programate să ucidă, atunci da. 
Oftează. Acum înţelegi cât de grav e. Sunt luni întregi de când le 
interceptăm navele, și am reușit în foarte mică măsură să 
împiedicăm mutarea oamenilor în alte sectoare. 

— Și credeți că așa s-a întâmplat cu Finnley și cu Cass? 

— Știm că așa s-a-ntâmplat. Cass a fost luat săptămâna 
trecută, și nu de Rezistență, așa că sigur a fost compromis, 
spune Lonan. 

Săptămâna trecută, săptămâna trecută - acum totul se leagă. 
Cass este prizonierul care a dispărut din New Port Isabel, 
motivul pentru care s-au iscat atâtea zvonuri. Oamenii spun că a 
scăpat fără să fie ajutat, iar Alexa crede că a fugit intenționat 
fără ea. Nu-i de mirare că era atât de disperată să plece. Nu mai 
avea pentru ce să rămână acolo. 

— Din fericire, continuă el, acum două nopți am interceptat 
nava lupilor înainte să-l poată infiltra înapoi pe continent. Era și 
Finnley cu el. 

Cu două nopţi în urmă - Finnley a dispărut acum trei nopți, 
dacă nu mă înșel eu. O zi întreagă pare destul ca să-i facă ceva 


VP - 131 


și s-o planteze pe o navă. Deodată, mă izbește ce consecințe 
îngrozitoare poate avea tot ce încă nu a zis. 

— Dar asta înseamnă că cealaltă navă a venit... de-aici. 

Lonan dă din cap. 

— Holotatuajul lui Finnley era proaspăt când am găsit-o... Am 
instalat o lumină neagră pe navă, ca să testăm tatuajele. Faptul 
că ea a fost aici pe insulă cu voi, chiar înainte de momentul cu 
pricina, spune clar că aici trebuie să căutăm. 

— Dar nu e nimeni aici. Totul e atât de pustiu... N-am văzut 
nici măcar un animal de când am venit. Îmi stă pe limbă să îi 
spun despre templu, dar mă opresc. Dacă cineva i-a aplicat lui 
Finnley procedura cu o zi înainte, sigur am mai fi găsit ceva în 
afară de capcane mortale și ruine. 

Sau ne-ar fi găsit ei. 

— Se pare că e o insulă neobișnuită, continuă el, folosind 
eufemismul secolului. Am trecut luni întregi pe lângă ea, dar nu 
a apărut niciodată pe radar și nu se vedea nici cu ochiul liber. 
Mă gândesc că trebuie să fie opera unui geniu. 

— Atunci, cum aţi găsit-o? 

Acum se uită în altă parte. 

— Când îi pui cuiva cuțitul la gât, afli, ca prin minune, o 
grămadă de lucruri. 

Echipajul celeilalte nave. Se pare că nu se mai poate face 
nimic fără sânge. Câte echipaje de pe alte nave or mai fi fost 
măcelărite pentru insula asta? 

Dar, deși au aflat atâtea, tot au o mulţime de întrebări. 

— Spuneai că aţi venit aici ca să găsiţi răspunsuri, zic eu. Asta 
vreau și eu, continui în sinea mea. Cuvintele „tatuaj holografic” 
mi-au rămas întipărite în minte; după notițele tatii, erau 
însemne ale păcii. După seringile pe care Finnley și Cass 
aproape că ni le-au înfipt în gât, pacea s-a mutat pe altă 
planetă. Așadar, care e planul? 

— Am interceptat și am recuperat un număr mare de hololupi 
- pe-asta o ţin minte, probabil că înseamnă cei care au fost 
compromiși -, dar am ajuns în punctul în care nu mai putem 
doar să-i ţinem închiși în celule improvizate pe insula 
Rezistenței. Răsuflă adânc. După ce ne-a spus echipajul de pe 
ultima navă, undeva pe insula asta există un laborator... și ne-a 
mai spus că există și un leac. Pe harta de pe totemul de pe plajă 
sunt mai multe simboluri, dar nu suntem siguri că le-am 


VP - 132 


interpretat bine, așa că e posibil să trebuiască să ne întoarcem 
înainte să pornim din nou în căutarea laboratorului. 

Ghemul de nervi din stomacul meu spune că are dreptate, în 
ciuda faptului că acest loc pare pustiu, lipsit de orice semn de 
viaţă. Spune că răspunsurile sunt aici, chiar dacă sunt ascunse. 
Tocmai pentru că sunt ascunse. 

Oricine s-ar afla aici nu pare prea dornic să iasă la lumină. Cu 
toate astea, pe noi ne poate găsi la orice oră. 

Am o presimţirea rea, foarte rea, legată de toată chestia asta. 

— De unde știi că v-au spus adevărul? Despre leac, adică. 

Lonan pare a avea acum în faţa ochilor ceva ce eu nu pot să 
văd. Poate amintirea sângelui curgând pe gâtul celor care i-au 
spus asta. 

— Până acum s-a adeverit absolut tot ce ne-a spus echipajul 
lupilor. Singuri n-am reușit să găsim insula, dar, cu ajutorul lor, 
am reușit. Știam deja ce efect are sedativul asupra hololupilor, 
iar informaţiile pe care le-am stors de la ei n-au făcut decât să 
ne confirme asta. Mai trebuie să vedem dacă harta de pe totem 
e pe bune, dar ideea e că există, după cum ne-au spus ei, și am 
reușit s-o accesăm urmând instrucţiunile pe care ni le-au dat. 
Ridică din umeri. Pân-acum, toate lucrurile pe care le-am aflat 
de la ei s-au dovedit reale. 

— Presupunând că harta chiar duce la un laborator, ce-ai de 
gând să faci mai departe? Să intri acolo și să ceri leacul, pur și 
simplu? 

El zâmbește, dar nu e zâmbetul lui. 

— Da, răspunde. Exact asta am de gând să fac. 

Îi zâmbesc și eu, sigură că nu vorbește serios. Dar el nu mai 
spune nimic, și simt că mi se strânge stomacul. E 

— Pare un plan sinucigaș, Lonan. Vorbești serios? Asta e 
planul tău? 

— O să aibă nevoie de mine în viaţă. Vorbele lui sunt pline de 
încredere, categorice. Dezarmante. Sau, în cel mai rău caz, o să 
amâne momentul. Ceea ce înseamnă că voi avea cel puţin o 
șansă de-a găsi leacul sau că le voi putea distrage atenţia până 
se duce Phoenix să-l găsească. 

Ar trebui să mă mai liniștească siguranţa asta a lui că îl vor 
viu - sau cel puţin că nu-l vor ucide imediat -, dar nu e cazul. 
Pentru că înseamnă că are informaţii de care au nevoie sau că 


VP - 133 


le poate fi folositor cumva. O moarte amânată înseamnă că a 
făcut ceva îngrozitor. 

Nimic din toate astea nu mă poate linişti. 

— Și de ce-ai face asta? Cuvintele, panica - nu mai pot ţine 
nimic în mine. De ce riști totul, când ai un plan atât de prost? 

Privirea lui se pierde iarăși undeva departe. 

— Ai mei au murit pentru Rezistență, spune el, clătinând din 
cap. Erau oameni mult mai buni decât mine. Și cred în ceea ce 
au sperat ei să facă. 

Vorbele lui mă lovesc în moalele capului, ca un glonţ ascuţit 
care spintecă aerul cu viteza unei înţepături veninoase de 
viespe. Și tata și-a pierdut viaţa în acest război. Credeam că a 
murit ca să aducă pacea pe această insulă. Dar acum nu mai 
cred asta. 

Lonan nu este singurul care caută răspunsuri. Lonan nu este 
singurul care vrea să ducă la bun sfârșit misiunea în care au 
murit ai lui. 

— Ar mai fi faptul că avem motive bine întemeiate să credem 
că hololupii sunt folosiţi și în alte scopuri, nu doar pentru a 
spiona, continuă el. Își trece ambele mâini prin păr, după care 
rămâne cu fruntea în palme. Rezistenţa este aproape sigură că 
lupii își fac armată. Cu cât găsim mai repede leacul, cu atât 
avem mai multe șanse să punem capăt definitiv acestui război. 

Bineînţeles că lupii nu vor să lupte de unii singuri, acum, că 
războiul a cuprins lumea-ntreagă, nu acum, când au reușit, în 
sfârșit, să pună mâna pe banii la care au visat mereu. Este 
înspăimântător, într-adevăr, că oricine poate să asculte oriunde 
orice conversaţie privată pentru ei; că le fac asta unor oameni 
nevinovaţi, fără consimțământul lor. Că lupii care i-au 
transformat în spioni - în arme! - sunt aici, pe insulă, cu noi. 
Undeva. 

Și apoi îmi dau seama: 

— Nu mi-ai ascuns nimic când mi-ai zis ce vrei să faci în 
privinţa lui Cass și-a lui Finnley, nu-i așa? Atunci te întreb: cum 
credeai c-o să poţi ajunge la lupi și găsi leacul fără să fii 
descoperit, când spionii sunt chiar aici, lângă tine? 

El schițează un zâmbet, și reacţia lui îngheaţă oasele-n mine. 

— Cel mai bun mod de a găsi ce cauţi este să provoci 
dușmanul să iasă din ascunzătoare și să-l forțezi apoi să te ducă 
direct acolo. 


VP - 134 


Patruzeci și unu 


Un foșnet se aude în frunzișul de sub noi. 

Nu pare a fi un animal, are mișcări prea ordonate, reușind să 
treacă prin perdeaua de frunziș de la picioarele scării noastre de 
piatră. 

Mă simt încremenită, atât de ţeapănă, că aș putea fi o 
coloană de marmură, o statuie sculptată cu minuţiozitate, al 
cărei chip spune „Rahat!” Îl văd pe Lonan cu coada ochiului. 
După cât de sigur părea mai devreme, cu toată predica lui 
despre provocarea dușmanului, e clar că și-a imaginat că va fi 
pe fază când vor veni - dar nu aici, deasupra unei peșteri, unde 
singura scăpare e lupta. Presupunând că va exista o luptă, 
desigur. Ceea ce pare foarte probabil. 

Un cap cu păr negru, strălucitor, răsare din frunziș, iar groaza 
care ne-a îngheţat sângele în vine dispare ca prin farmec. 

— Alexa? spun eu, ca și cum aș răsufla ușurată. 

Lonan nu este însă deloc ușurat. De fapt, e livid. 

— Nu ţi-am spus să nu vii după noi? 

— Mi-ai spus să am grijă să nu fac niciun zgomot dacă vin. Își 
dă părul pe spate și se apleacă să se uite în spate prin frunziș. Și 
se pare că am și reușit. 

„Am câștigat”, pare a spune zâmbetul ei plin de superioritate. 

Câteva clipe mai târziu, Hope apare și ea din frunziș, arătând 
foarte obosită. Poartă puloverul meu galben, care pe ea pare 
uriaș, cu mânecile întinse până la jumătatea degetelor, deși e 
foarte cald. Alexa o apucă de subsuori și o trage în sus. 

— Surpriză, spune Hope fără nicio tragere de inimă. 

In acest moment - bine, în multe momente -, ea și Alexa sunt 
total diferite. E ca și cum Alexa ar fi consumat toată energia lui 
Hope, iar Hope n-ar fi avut de ales decât să se ţină după ea, într- 
o încercare zadarnică de-a și-o recupera. 

— Ceilalţi sunt acolo? spune Alexa și pornește spre peșteră. 

— Te duci pe riscul tău, spune Lonan. Venim și noi în câteva 
minute. 

Dar Alexa nici nu se sinchisește și merge mai departe, fără să 
se-ndoiască o clipă, ceea ce e tipic pentru ea. Hope o urmează 
înăuntru. 


VP - 135 


Lonan se foiește lângă mine. Mă întreb dacă e și el la fel de 
bulversat, forțat acum să-și pună din nou armura, după ce 
numai ce-am reușit s-o scoatem și să ne lăsăm la vedere părţile 
vulnerabile. A spus lucruri care m-au afectat profund: „mai bine 
să se fi pierdut câteva vieţi” - „câteva”, asta-i o chestie peste 
care încă nu pot trece... Și totuși, mă simt legată de el, pentru 
că vieţile noastre au fost distruse de un dușman comun. Tăcerea 
noastră de pe acoperișul lumii a fost unul dintre puţinele 
momente de sinceritate pe care le-am trăit cu cineva de foarte, 
foarte mult timp. 

Mă gândesc să vorbesc mai încet, în caz că Alexa și Hope sunt 
încă pe-aproape, și întreb: 

— Cass și Finnley o să... știi tu... 

— Să-și amintească? 

— Voiam să spun dacă o s-o mai ia razna. Dar da, și asta. 

Își trece mâna prin păr. 

— Din câte am observat pân-acum, chestia asta care-i face să 
se transforme așa îi lasă să pară normali în rest, spune el. N-ar fi 
niște spioni prea buni dacă ar ataca mereu. Dar sunt anumite 
lucruri care îi provoacă, și nu știu dacă îi controlează cineva sau 
dacă au fost spălaţi de creier ca să reacționeze așa, naiba știe la 
ce. Împăturește șervetul, care probabil e încă umed de la 
lacrimile mele, și și-l bagă în buzunar. lar hologramele apar 
numai în punctele declanșatoare și la lumină neagră. Nu cred că 
ei sunt conștienți că e ceva în neregulă cu ei. In general, mă 
refer... Cass știe, dar numai pentru că i-a spus Phoenix. 

— Și Finnley? Am presupus că vorbise deschis și cu Finnley, 
dar poate că m-am înșelat. Pare să fi fost mai precaut decât a 
vrut să lase impresia. De ce i-ai spus că vă aflaţi aici? 

Lonan rânjește. 

— Ca să găsim o comoară, spune el. Ca să le putem cumpăra 
bunăvoința lupilor. 

Mă gândesc la tot ce știu despre Finnley: nu o ducea prea 
bine înainte, și apoi a fost lăsată să-și ardă pielea în fabrica de 
gloanţe. Dacă cineva are motive să tânjească după bunăvoință, 
aceea este Finnley. 

— Practic, nu e o minciună, spune el, interpretând greșit 
tăcerea mea ca pe o acuzaţie. Doar că nu am specificat exact ce 
fel de comoară sperăm să găsim. 

— Și nici chestia aia cu bunăvoința lupilor nu e, adaug eu. 


VP - 136 


— Corect, nici asta nu e în întregime adevărat. 

— Deloc. 

— Deloc, recunoaște el. Altceva? Pune-le acum, dacă mai ai 
întrebări; mai avem foarte puţin timp până se duce efectul 
sedativelor. 

Singurul motiv pentru care am călcat azi în junglă a fost ca să 
pun întrebări, dar acum, că am ocazia, nu prea știu cu ce să 
încep. 

Sau cum. 

Cum să-i spun lui Lonan despre tatăl meu - tatăl meu, ale 
cărui idei au declanșat reacția în lanţ care a dus la moartea 
părinţilor lui, pe podeaua din bucătărie? Cum să aflu ceva 
despre ce-a făcut pe insula asta fără să-mi pun sufletul pe tavă? 

La fel ca la barăci, simt că n-am libertatea să plâng. Că n-am 
voie să întreb. 

Dar am bătut atât drum, și dacă știe ceva? Dacă n-o să aflu 
nimic doar pentru că mi-e teamă c-aș putea strica apropierea 
fragilă dintre noi? 

Să ai încredere este întotdeauna riscant. Trebuie să întreb. 

Respir adânc și scot ghidul din pantaloni. 

— Tu ești pe mare tot timpul... Știi să descifrezi codul Morse? 

Dintre toate întrebările pe care le am, mă hotărăsc s-o pun 
pe-asta, pentru că ar putea fi cheia tuturor misterelor de pe 
insula asta. Detalii, secrete. Frunzăresc ghidul până la desenul 
cu insula și îi arăt punctele și liniile din care sunt formate 
umbrele. 

— De unde a; chestia asta? Cum ai făcut rost de ea? 

Îmi imaginez la ce se gândește: că am un desen tocmai cu 
insula pe care el a pierdut luni întregi s-o găsească. Cât de 
multe ar trebui să-i spun? Dacă aici în codul Morse scrie ceva 
groaznic sau compromiţător? 

— L-am primit demult, răspund eu. 

E destul de-adevărat, destul de puţin riscant. 

— Și așa aţi ajuns pân-aici? întreabă el, și eu dau din cap. Pot? 

Nu mi-e ușor să las ghidul din mână, dar i-l dau. El se uită mai 
bine la el, îl răsfoiește și îl studiază, uitându-se peste tot. Mai dă 
câteva pagini, ajungând la una dintre părțile cu planurile tatii, 
după care se întoarce la pagina cu insula. Vrea să spună ceva, 
îmi dau seama, dar apoi îl închide brusc, și mie mi se face un gol 
în stomac. 


VP - 137 


— Ce? Ce spune? E ceva groaznic, nu-i așa, e... 

— Nu, nu, nici vorbă, zice el. Aș vrea să-ți pot spune ce scrie 
aici, Eden. E Morse, asta sigur, și îl știu destul de bine, dar 
numai versiunea internaţională standard. Insă mesajul ăsta e 
scris în codul Morse american, care e depășit, practic. Cine l-a 
scris ori l-a scris pentru cineva care știe versiunea asta, ori l-a 
scris pentru sine. 

Încep să-mi pierd orice speranţă. E foarte probabil ca tata să 
fi scris mesajul ăsta doar ca să fie pe hârtie, să fi fost un secret 
al lui pe care să-și fi dorit să-l lase scris ca să rămână și după ce 
el n-ar mai fi fost. Așa era tata, mereu ţinea câte un jurnal. 

Doar că mie nu-mi ajunge să știu o mulţime de lucruri despre 
el. Vreau să știu totul. 

— Pot să... ăăă... Arăt spre ghid. E important pentru mine. 

— O! Scuze, spune el și mi-l întinde. Sigur. 

Nu insistă, nu mă întreabă de ce este atât de important 
pentru mine. Poate că într-o zi o să-mi fac curaj să-i povestesc. 
Poate că va înțelege. 

— Mersi mult că ai încercat, spun eu, ascunzându-mi 
dezamăgirea odată cu ghidul și încercând să nu mă mai 
gândesc la asta, ci să mă concentrez la ce-avem de făcut în 
continuare. 

— Cred c-ar trebui să mergem și noi, spune el. 

— Da. Ai dreptate. Trag adânc aer în piept și mă pregătesc 
sufletește pentru orice s-ar putea întâmpla după ce sedativele 
își vor fi pierdut efectul. Acum ce urmează? 

Nimeni nu știe niciodată cu adevărat ce se va întâmpla în 
continuare, dar, chiar și așa, mă mai liniștesc dacă întreb. E o 
întrebare plină de speranţă, care pornește de la premisa că nu 
ne va lua nimic pe nepregătite. 

— Căutăm mai departe comoara, răspunde Lonan. Se 
îndreaptă spre marginea acoperișului și își înfige degetele în 
crăpăturile stâncii, ca un alpinist înnăscut. Dacă nu ne găsesc ei 
pân-atunci. 


VP - 138 


Patruzeci şi doi 


Prima dată când am deschis ghidul tatii, după ce l-am primit 
moștenire, am cercetat fiecare pagină încercând să-l găsesc pe 
el acolo: o geană, o bucată de hârtie mâzgălită pe care s-o fi 
făcut semn de carte, pete de muștar de pe vremea când lua cu 
el ghidul în drumeţii. 

E ciudat, dar nu puteam să nu mă gândesc că, într-un fel, 
cărticica asta galbenă, care l-a ajutat să supravieţuiască în 
sălbăticie, a ajuns singurul lucru care i-a supraviețuit. 

Am citit ghidul pentru a-mi alina suferinţa, l-am învăţat pe de 
rost, mai ales în zilele în care ar fi trebuit să mănânc friptură de 
curcan cu sos de afine; în zilele în care ar fi trebuit să beau 
cafea cu mentă și să arunc pe jos fâșii de hârtie de împachetat; 
în astfel de zile, când lumânările în care aș fi suflat ca să-mi pun 
o dorinţă ar fi trebuit scoase din tort, iar din ele ar fi picurat 
ceară. 

Și în toate celelalte. 

Unele capitole erau mai greu de memorat decât altele, cum ar 
fi cele despre protocelule și biosintetizatori, cu toate formulele 
alea și termenii știinţifici compuși, care voiau să spună, pe scurt, 
că „aici e viitorul întregii lumi, așa am reușit să împiedicăm 
scufundarea Veneţiei, iar ţara noastră ar trebui să accepte 
organismele care se regenerează și care protejează planeta”. 
Astea erau notițele pe care le citeam doar pentru a vedea 
scrisul tatii, pentru a-l simţi aproape. Cel mai mult scria cu pix 
albastru, dar îi plăceau și creioanele colorate. „Pe mine mă- 
nțeapă ochii de la culorile fosforescente”, spunea el mereu. 
Acolo unde orice om ar fi folosit markerul, el folosea creioane 
colorate, îngroșând literele până când ajungeau, practic, să fie 
„luminate”. 

l-am devorat și schiţele, cum ar fi cea care arăta drumul spre 
insula asta, și notițele care n-aveau nicio legătură cu cartea. Ca 
observaţia aia despre biosinteză, pe care o făcuse deasupra 
capitolului despre fiziologia respirației, lângă care povestise în 
amănunt una dintre primele lui întâlniri cu mama, dinainte să se 
căsătorească. Mama avusese o săptămână de coșmar. 
Motanului ei tocmai îi fuseseră amputate două degete și se 
lovise de lucruri prin casă toată după-amiaza, pentru că nu 


VP - 139 


vedea decât în faţă din cauza conului uriaș de plastic pe care i-l 
puseseră la gât. Mama îl sunase ca să anuleze întâlnirea - îi era 
milă de motan, fiindcă era foarte speriat dar, după o oră, tata se 
înființase la ea, cu o pungă cu friptură, cabernetul ei preferat și 
un buchet de bujori. Notiţa asta n-are nicio treabă cu fiziologia 
aparatului respirator, decât dacă ne gândim că tata spunea că i 
se tăia respiraţia de fiecare dată când o vedea pe ea. 

„Nu trebuia”, i-a spus ea. 

De ce oamenii spun atât de des exact pe dos decât ce vor să 
zică? 

„AȘ face orice pentru tine”, i-a răspuns el. 

Tatii îi ieșea aproape tot ce încerca. Și, dintre toate lucrurile la 
care era bun, cel mai bine se pricepea la respectarea 
promisiunilor. 

Nu știu prea bine de ce ghidul - sau tata, mai bine zis, care a 
rămas aici, între pagini, împreună cu frânturi din mama - îmi 
aduce atâta alinare. Mult timp m-am gândit că era o dovadă că 
pe lume puteau s-apară și oameni buni, când în jur mai 
rămăsese atât de puţină nobleţe. Atât de puţină bunătate. 

Dar ce mare consolare în gândul ăsta, când lumea e așa cum 
e? 

Poate pentru că știu, în sinea mea, că tatii i-au luat totul - 
casă, libertatea, pe mine, viața -, dar n-au putut să-i ia și 
bunătatea. 

Poate că asta e explicaţia. 

Sau poate certitudinea că nici măcar ei nu pot lua totul, iar 
asta mă face să mă simt mai bine. 

Dar dacă Lonan spune adevărul, că lupii transformă oamenii 
în spioni, în arme, putându-le controla voinţa, atunci nu mai 
există nicio alinare. Există numai groază și speranţa că tata a 
murit înainte ca ei să își fi perfecționat sistemul. 


Patruzeci și trei 


— De ce dorm? întreabă Alexa imediat ce eu și Lonan ne 
întoarcem în peșteră. 

Finnley, Phoenix și Cass sunt tot acolo unde i-am lăsat, 
prăbușiţi și inconștienţi pe piatra rece a peșterii. 


VP - 140 


— Cred că întrebarea e, începe Lonan, de ce să nu profiţi și tu 
să te mai odihnești puţin. Trece pe lângă Alexa fără să-i arunce 
o privire și se îndreaptă spre peretele lângă care stă Hope, într- 
un colț mai întunecat. Cum e piciorul? 

— Curat, răspunde ea. Mersi mult. Dar să știi că, ăăă, îmi pare 
rău... Am uitat să-ți aduc sticluța. 

— Mai bine, aș fi tras toată ziua din ea, și n-ar fi fost prea OK. 
Adică, dacă ne-ar mai fi trebuit să curățăm și alte răni. 

Lonan îmi aruncă o privire complice, de parcă noi doi am avea 
un secret. Și așa șie. 

— Îmi pare rău, spune ea în șoaptă. O să încerc să nu mai 
păţesc nimic. 

Sunt sigură că Lonan nu-și face griji în privinţa lui Hope - nu 
ea s-a întors împotriva noastră, nu ea ne-a atacat. Dar Lonan 
nu-i spune nimic. Mă gândesc că, deocamdată, trebuie să 
păstrăm secretul. 

— Nu ti-e cald cu puloverul ăla? întreb eu, încercând să rup 
tăcerea. Încă mă gândesc la tot ce-am aflat de la Lonan. De ce ți 
l-ai luat, când e atât de cald? 

Alexa pufnește. 

— Asta am întrebat-o și eu acum câteva ore. 

Pupilele lui Hope sunt mărite și par extrem de dilatate în 
semiîntunericul de-aici. 

— Aăă... nu știu. Mi-e puţin cald, de fapt. Era mai frig pe plajă. 

Își ridică mânecile până la cot. O peliculă subţire de 
transpiraţie îi acoperă gâtul și pieptul și e murdară pe partea din 
spate a picioarelor, acolo unde a atins pământul. 

— Poate ar trebui să ţi-l dai jos? 

Ea ridică din umeri. 

— Nu știu. După mușchiul de ieri, a-nceput să-mi cam fie frică 
de tot. Cred că ar fi mai bine sa-mi ţin brațele acoperite. 

— Măcar bea niște apă; cred că mori de sete! o îndemn eu. 
Alexa? Îi aduci tu o sticlă? Și poate și niște struguri? Sunt chiar 
acolo, lângă rucsacul lui Phoenix. 

— Eden? De după colț răsună vocea lui Lonan. E atât de 
întuneric în partea aia, că nici măcar nu-l văd. Vii să-ţi arăt 
ceva? 

Dacă are impresia că Alexa - sau Hope - n-o să se ţină după 
mine înseamnă că nu știe pe ce lume trăiește. Dar mi se pare 
genul de om care se gândește foarte bine înainte să facă ceva, 


VP - 141 


anticipând două, trei sau poate chiar patru mutări înainte să 
acționeze. Ce-o avea de gând? 

Îmi dau ochii peste cap spre Hope și Alexa, de parcă numai de 
Lonan n-aș fi avut chef acum. 

— Mă întorc imediat, le spun, apoi strig spre el: Vin! 

Mă grăbesc, știind că voi avea foarte puţin timp înainte să 
vină și fetele după mine. Mă rog ca Alexa să-i dea măcar apă lui 
Hope înainte să vină încoace. 

Este atât de întuneric, încât îmi dau seama că am ajuns abia 
când mă apucă de braț. 

— Distrage-le atenția, îmi șoptește el. Nu mai e mult până se 
trezesc. Phoenix o să se scoale primul, dar nu vom avea prea 
mult timp să-i scoatem pe Cass și pe Finnley din punctul 
declanșator - sunt aproape sigur că substanţa aia fosforescentă 
îi activează. Erau bine până să ne așezăm cu toţii în zona aia, ca 
să mâncăm. Nu vreau să fii și tu prin preajmă, în caz că lucrurile 
o iau razna. 

— Ce lucruri s-o ia razna? 

Alexa e mai rapidă și mai discretă decât credeam. 

— Dacă nu găsim o cale să ieşim de-aici, spune Lonan, de 
parcă despre asta am fi vorbit pân-acum. Pot conta pe tine și pe 
Hope s-o ajutați pe Eden să găsească cealaltă ieșire? Din 
informaţiile pe care le avem, ar trebui să mai existe una în 
partea cealaltă, în spate... 

N-aș vrea să-l las pe Lonan singur cu Finnley și cu Cass, nu 
după cât de violenţi au fost mai devreme. Dar măcar o să fie 
Phoenix cu el și probabil că e mai forțos decât Hope și Alexa la 
un loc. De fapt, chiar mi se pare o idee bună s-o duc pe Hope 
departe de orice s-ar putea întâmpla aici - pare cam slăbită 
acum Și sigur e deshidratată, din cauza găleţilor de apă pe care 
le-a transpirat toată ziua în puloverul ăla. Doar să-și ia strugurii 
și apa și mergem. 

— Doar n-am bătut drumul pân-aici ca să stau de-acum toată 
viaţa-ntr-o peșteră, așa că bine, vin și eu, zice Alexa aproape 
răstindu-se. Dar, pentru cultura ta generală, nu e nevoie să mă 
minţi. Poţi să ai încredere în mine, să știi. 

În întunericul beznă, nu știu dacă vorbește cu Lonan sau cu 
mine. 

Dar Lonan îi răspunde primul. 

— Nu, chiar nu știu dacă pot să am încredere în tine. 


VP - 142 


— Dar în Eden ai încredere... 

— Dovedește că meriţi, mai întâi, cum a făcut Eden, și dup-aia 
o să am încredere și în tine. Își alege atât de bine cuvintele, de 
parcă i-ar dărui un arsenal de săbii în loc s-o ciopârțească. Mă 
duc să-i spun lui Hope c-o așteptați. 

Vreau să strig după el „Ai grijă!”, dar apoi ar trebui să explic 
lucruri pe care Lonan nu vrea să le afle și Alexa. Eu am destulă 
încredere în ea, dar nu va fi niciodată în stare să-și ţină gura - 
Lonan ar afla imediat că i-am spus, și dup-aia câtă încredere ar 
mai avea în mine? Nu prea multă, cu siguranță. Și atunci n-ar fi 
deloc bine, pentru că n-am mai putea avea încredere unii în 
ceilalți, captivi în această peşteră care declanşează 
mecanismele de control ale lupilor, împreună cu Finnley și Cass, 
hololupi care ar fi putut - și mai mult ca sigur că ar fi și reușit - 
să ne omoare. Sedativul ăla al lui Lonan doar n-o să ţină la 
nesfârșit. 

Așa că tac. Apare și Hope. 

— Am auzit că trebuie să căutăm altă ieșire. 

— Ar fi putut măcar să ne dea o lanternă, mormăie Alexa. Sau 
o torţă, ceva. 

Dacă ascult foarte atent, pot să disting șoaptele din peștera 
fosforescentă, frecarea corpurilor pe piatra rece a peșterii. Nu 
mai e mult, și vom afla dacă are sau nu dreptate. 

— Acum are alte chestii pe cap. 

— Spune singura care știe despre ce chestii-i vorba. 

— Ştii ceva, Alexa... Mă întorc spre ea, în întunericul negru ca 
smoala. Vrei să ieși întreagă de-aici sau nu? „Sau nu, nu, nu”, 
răsună cuvintele de la un perete la celălalt, ca laserele din 
templu și la fel de electrizante. E-n interesul nostru să-mi ţin 
gura, spun eu printre dinţi. Și pun pariu că ne mai ascunde și 
alte chestii, chestii care ne-ar putea ajuta să ne eliberăm 
complet, chestii pe care încerc să le aflu. Un cuvânt dacă vă 
spun, și nu mai scoatem nimic de la ei în veci. Avem nevoie de 
ei și e esenţial să aibă încredere în noi. 

Pe de altă parte, l-aș putea convinge pe Lonan să ne ducă pe 
insula Rezistenței - libertatea e libertate, chiar dacă nu arată ca 
templul pe care am pornit să-l căutăm iniţial. Libertatea și 
secretele despre această insulă, asta încerc să descopăr oare? 
Evident că cel mai bine e să rămânem pe lângă ei. 


VP - 143 


— Va trebui să aveţi încredere în mine, adaug eu. Credeţi că 
puteți? 

Se aud niște voci și mai ridicate, a lui Lonan și a lui Phoenix, 
pe care mă chinui să le disting; se aude și Cass. Și Finnley ar 
trebui să se trezească. Nu aud încă semne de conflict, dar 
lucrurile s-ar putea schimba dintr-o clipă în alta. Pentru că, dacă 
e să mă iau după Lonan, că lupii îi folosesc ca spioni, probabil că 
ne monitorizează fiecare mișcare, chiar dacă nu ne atacă direct, 
fără să fie măcar conștienți de asta. 

Cât de complicat e totul. 

— Da. Abia deschide gura, că își și drege glasul. Oare... 
plânge? Alexa nu pare genul de om care să plângă așa ușor sau 
din vreun motiv. N-ar fi nicio surpriză să nu fi plâns niciodată în 
viaţa ei. Da, repetă ea, de data asta mai tare. Bine. Ne-am 
înțeles. 

Lumina făcliei inundă tunelul întunecat, și da, îi lucesc ochii. 
Alexa se uită la mine lung, asigurându-mă din priviri că a înţeles 
mesajul - că se va ţine de cuvânt -, după care își pune iarăși 
masca glacială. 

— Ce caută ea aici? se aude Finnley, care vine în spatele lui 
Lonan, al lui Cass și al făcliei, cu Phoenix în urmă. Credeam că 
n-avem încredere în lupi. 

Lonan avea dreptate. Finnley habar n-are ce i s-a întâmplat - 
sau ce ne-a făcut. Habar n-are că de ea ne ferim și că, da, și ea 
e un fel de lup. Ori nu știe, ori minte de-ngheată apele. Dacă e 
să mă iau după puţinul timp pe care l-am petrecut împreună 
înainte să dispară, aș zice că e un om direct - poate puţin pasiv- 
agresiv -, dar nu o prefăcută. Ori e controlată permanent, ori cei 
care-o controlează au făcut în așa fel încât subiecţilor să li se 
șteargă complet din minte atacurile. Poate și una, și alta. 

— N-avem, spune Lonan. 

Inaintăm prin tunel împreună, foști lupi, hololupi și oi cu 
seringi în buzunare laolaltă, unul în spatele celuilalt, în șir 
indian. Am arăta aproape ca o unitate militară compactă, priviţi 
dintr-un anume punct. 

De unde stau eu, însă, nu se văd decât fisuri. 


VP - 144 


Patruzeci și patru 


Bezna nu durează la nesfârșit. După ce cotim de câteva ori, 
razele soarelui par să străpungă tavanul peșterii, și curând 
vedem o fâșie de cer de un albastru viu. 

Nu este ieșirea pe care speram s-o găsim. 

În schimb, ne trezim pe o cărare atât de îngustă, că trebuie să 
înaintăm în șir indian. Suntem încolţiţi din ambele părți de stânci 
acoperite de mușchi, care se înalţă spre soare. Ne ferim cu greu 
de mușchi, dar până acum am reușit. Hope încă nu și-a dat jos 
puloverul - acum înțeleg de ce. Vreau să i-l cer înapoi, dar nu 
mă lasă inima. Când vine vorba despre latura asta mai puţin 
prietenoasă a naturii, ea nu e așa de rezistentă ca mine. Va 
trebui doar să fiu atentă. 

E ciudat cum funcţionează paranoia: cu cât mergem mai mult 
fără să se-ntâmple nimic, cu atât mai mult mă întreb ce ne-o 
aștepta mai departe. 

Dacă va mai apărea vreun punct declanșator. 

Dacă va mai exista vreun atac; ce s-ar putea întâmpla aici, 
între acești pereți înguști, dintre care nu e există cale ușoară de 
scăpare. 

Dacă, dacă, dacă. 

Așa e acum. Trebuie să fii cu ochii-n patru, să te întrebi, să te 
aștepți. 

Nici măcar în perioadele liniștite nu e timp de odihnă. 

Trag adânc aer în piept. Mai fac un pas. 

Un picior în faţa celuilalt. 


Patruzeci și cinci 


leșirea pe care o căutam este foarte departe, după cum ne 
așteptam, dar când ajungem acolo n-avem de ce să ne bucurăm 
prea tare: de partea cealaltă nu e nimic, doar o prăpastie 
adâncă de vreo cincisprezece metri. Peretele exterior al peșterii 
continuă, cu stânci în toate direcţiile - stânga, dreapta, în jos. 
Încerc să mă uit numai la cer, să n-o iau razna, cum s-a 
întâmplat când am urcat mai devreme. 


VP - 145 


— Ăla e un pod? întreabă Phoenix. 

Eu nu văd nimic, cel puţin nu la început, dar se pare că sunt 
foarte optimistă. 

— Vrei să spui... acolo? Dacă mijesc ochii, parcă îl văd. Da, 
cred că e un pod. 

— Nu e chiar atât de departe, spune Phoenix. 

Alexa se foiește lângă mine. 

— Dacă nu e înseamnă că putem să ne-ntoarcem aici dacă ne 
dăm cu-o frânghie, nu? 

— Tu și frânghiile tale, spune Cass printre dinţi. 

Aproape că uitasem că au un trecut împreună, dar 
comentariul lui îmi amintește de tot ce ne-a povestit ieri Alexa, 
de Ziua Zero, de felul în care l-a târât la barăci, legat de gâtcuo 
funie. Mă aștept să-i dea o replică usturătoare, dar ea rămâne 
neobișnuit de tăcută. 

— Stânca asta are o margine, spune Hope, ducându-se în 
față. Vedeţi? Ține exact până la pod. 

Pune un picior pe margine - o margine aproape inexistentă, 
care seamănă foarte bine cu restul peretelui de stâncă. Nu știu 
cum a observat-o. 

— Stai! strigă Lonan, înainte ca Hope să mai facă un pas și să 
se sinucidă din greșeală. Trebuie să ne ţinem de ceva. Phoenix, 
mai ai aţa aia de pescuit de pe navă? 

— Ştii că da. Phoenix deschide buzunarul din față de la rucsac 
și scoate o rolă pe jumătate consumată. Ajunge? 

— Sper. Lonan îmi ia pumnalul și-l scoate din teacă, după care 
începe să înfășoare firul pe mâner. Îi face un nod cu dinţii. Eden, 
ține tu mosorul, te rog. 

Îmi aruncă discul mic de plastic înainte să pot să zic nu și 
începe să desfășoare firul în întregime. Îmi dau seama ce vrea 
să facă și sper din toată inima că e destul de lung ca să ajungă 
până la pod. Și că Lonan are ţintă bună. 

Se pare că avem noroc din ambele puncte de vedere. Ori 
asta, ori omul ăsta nu-și asumă riscuri decât dacă știe că poate 
câștiga. Podul chiar nu este atât de departe cum mi s-a părut - e 
o rolă de paisprezece metri, scrie pe ea, și nici măcar nu e plină. 

Lonan trage tare de fir ca să îl testeze. Firul rezistă. 

— De ce ai de gând să legi capătul ăsta? întreb eu. 

În jur nu există ramuri destul de groase cât să ne suporte 
greutatea în timp ce coborâm. 


VP - 146 


— De ăsta, răspunde Lonan, arătând spre sine și încordându- 
și mușchii. După care adaugă, înainte să apuce să protesteze 
vreunul dintre noi: Cass și Hope trec primii. Finnley și Alexa, vă 
pregătiţi și voi. După ce trece Cass, mergeţi cu Phoenix. 

— Şi eu? întreb. 

— Mă ţii pe mine până trec ei. Nu cred că rezist de șase ori, ca 
să meargă fiecare pe rând, dar, dacă mergem câte doi sau trei, 
mă descurc, dacă mă ajuţi și tu. Așa o să-mi mai rămână un 
strop de putere și pentru când o să-ţi vină rândul ţie. 

— Dar tu de ce-o să te ţii? întreabă Hope. 

— O să cobor în rapel, spune el. Am făcut multe trasee de 
genul ăsta. Înainte. 

— Amândoi am făcut, adaugă Phoenix. N-o să păţim nimic. 
Sunteţi de acord? Se uită în jur, privindu-ne pe toţi în ochi. Nu 
pare nimeni prea încântat, dar nici nu avem o idee mai bună. 
Bine. Cass, e rândul tău. Hope, ești gata? 

— Te ţin eu, îi spune Cass lui Hope. 

Este prima dată când văd și altă latură a lui, în afară de faţa 
furioasă pe Alexa. Deși e distant în continuare, fără să-i pese de 
părerea cuiva, blândeţea cu care se poartă cu Hope mă face să 
mă întreb dacă nu cumva are fraţi mai mici - și, dacă da, ce s-o 
fi ales de ei în acest război. 

Ochii lui Hope sclipesc de hotărâre. 

— Gata, spune ea. Să mergem. 

Lonan îmi aruncă o privire care spune tot ce nu știam că am 
nevoie să aud, fără să sufle o vorbă: „Ești puternică. Poţi face 
asta”. 

— Trebuie doar să ţii contra, spune el. Se întoarce cu fața 
spre peretele peșterii, trage de fir până e întins peste umărul lui 
și se prinde bine de stâncă. Împinge-mă cât poţi de tare, ca și 
cum ai vrea să mă bagi în stâncă. 

Oh. Oh. 

Bine. Se pare că vom ajunge să ne cunoaștem foarte bine. Mă 
împing în el, lipindu-mă de spatele lui cu toată partea din faţă a 
corpului, ca și cum... ca și cum am fi mult mai intimi decât 
suntem în realitate. Seriozitatea lui mă ajută. Nu este atât de 
ciudat cum mă așteptam și nici neplăcut, chiar dacă abia dacă 
ne cunoaștem. Cel puţin nu până când se adună grămadă Alexa 
și Finnley în spatele meu și ne ţintuiesc și mai tare la perete. 


VP - 147 


Dar funcţionează - Cass și Hope ajung în partea cealaltă 
aproape fără probleme. Și, deși toată greutatea e pe umerii lui 
Lonan, nu pare sfârșit când vine rândul celorlalţi trei. 

— Auzi, începe el când rămânem numai noi doi. Trebuie să îţi 
spun ceva. Aș vrea să-i pot vedea chipul. Nu am fost complet 
sincer cu tine, în legătură cu motivul pentru care ne aflăm aici, 
și mă roade. Desenele din cartea ta m-au luat prin surprindere. 
Nici măcar băieții nu știu de ele. 

— Păi, spun eu confuză, de ce să știe? Doar ţi le-am arătat 
numai ţie. 

El face o pauză. Super, acum suntem confuzi amândoi. 

— Ai spus că este o carte specială, continuă el. Ai spus că ţi-a 
dat-o cineva - cu toate schiţele alea deja? Sau le-ai făcut tu? 

Eu râd, nu mă pot abţine, și firul alunecă puţin. Il punem la loc 
imediat, și îmi strâng și mai tare braţele în jurul lui. 

— Nu, nu le-am făcut eu. Nici măcar nu știu exact ce 
reprezintă. 

Lonan nu este singurul care umblă cu jumătăţi de adevăr. Dar 
cred că asta înseamnă că suntem chit. 

— Nu știi ce reprezintă. 

Nu este o întrebare - pur și simplu, nu mă crede. 

— Și tu știi? spun eu. 

Tăcerea îl dă de gol. Ştie, dar cum? Planurile habitatelor din 
Proiectul Atlas nu au fost niciodată făcute publice, nici măcar 
când Zhornov a furat secretele Envirotech care au adus sfârșitul 
lumii. 

— Forțele Aliate au abordat Rezistenţa, iar Rezistenţa mi-a 
dat o misiune, spune el, ceea ce e absolut ultimul lucru pe care 
mă așteptam să-l aud de la el. Lor nici măcar nu le-am spus, 
atât de secret este. Ei cred că singurul motiv pentru care ne 
aflăm aici este să găsim leacul, leacul pentru hololupi. 

— Și tu nu? 

— Ba da. Doar că eu trebuie să mai găsesc și altceva. 

— Și te-a trimis Alianţa, repet eu. Forțele Aliate - adică tot 
Orientul, care s-a coalizat să îi distrugă pe lupi? Ei te-au trimis. 
Pe tine? Să găseşti ce? 

— Același lucru pe care ai venit să-l cauţi și tu, răspunde el. 

Poftim? 


VP - 148 


— Eu nu caut habitatul, zic, iar cuvântul „habitat” îmi iese din 
gură fără să-mi dau seama. Eu caut sanctuarul, insula 
refugiaților. Refugiu faţă de război, adăpost. 

El se dezumflă și trage mai tare de fir. Îmi iau inima-n dinţi și 
arunc o privire scurtă în spatele meu, unde îi văd pe Finnley, 
Alexa și Phoenix înaintând încet, cu grijă spre pod. Sunt la 
jumătatea drumului. 

— Insula refugiaților a fost doar o acoperire, spune el. Nu 
există, nu a existat niciodată. 

— Dar... 

Mă opresc. Cuvintele tatălui meu, viața lui - nu pot renunța la 
ele. Nu aici, nu când ar putea aluneca atât de ușor de pe 
marginea acestei prăpăstii. 

— Nu, Eden. Există un refugiu, asta e sigur, dar nu te 
protejează de război. Ci de apă. Tace un moment ca să mă lase 
să procesez ce mi-a spus. Lupii încă îl construiesc... Nu s-au 
oprit niciodată, de fapt. 

Și cu asta, totul începe să se lege. 

Misiunea specială a tatii nu a fost sanctuarul - el știa totul 
despre Proiectul Atlas. El l-a inventat, el a lucrat la el. El a crezut 
în potenţialul său, atât de mult, încât a continuat să lucreze 
chiar și când a aflat de ce Envirotech voia să tragă atât de multe 
foloase de pe urma lui. Lupii trebuie să fi știut de cine să scape 
ca să resusciteze proiectul, trebuie să fi știut prin legătura lor 
din interior, trădătorul avansat la grad de șef. 

Probabil că obligaţia de a lucra pentru lupi a fost pentru tata 
picătura care a umplut paharul. El nu m-ar fi minţit niciodată - 
poate că ei l-au minţit pe el, poate că i-au spus că va lucra lao 
insulă de refugiu, doar ca să-l facă să accepte. Da, da, da, până 
când a venit și ziua în care a spus nu. Așa cum m-am temut din 
ziua în care am aflat că nu mai vine niciodată acasă. 

— A... aici este? Habitatul, Proiectul Atlas? 

Probabil că i-au smuls toate informaţiile pe care le avea, 
probabil că l-au torturat. 

— Asta trebuie să aflu. Alianţa este destul de sigură că 
tehnologia e aici, cel puţin un laborator, având în vedere 
măsurile extreme pe care le-au luat ca să ascundă insula. Poate 
și habitatul. Dar pe ei nu-i interesează decât tehnologia, în 
realitate - s-o ia din mâinile lupilor ca s-o folosească ei. 


VP - 149 


Și asta are noimă. Dacă Envirotech a vrut să profite de pe 
urma tehnologiei, lupii vor s-o ţină numai pentru sine. 

— De ce o vrea Alianţa? 

— Vor să refacă Proiectul Atlas, să construiască sute de 
habitate. Au firme contractoare și investitori care stau la coadă 
pentru el. 

Pun singură lucrurile cap la cap: mai multe habitate înseamnă 
mai multe spaţii de locuit, ceea ce înseamnă că va supraviețui 
mai multă lume dezastrelor care vor mai fi, ba poate și că cei 
bine pregătiți vor putea prospera chiar. Asta dacă războiul nu va 
duce omenirea la pieire. 

Ceva nu se leagă. 

— Forțele Aliate... vor chestia asta doar din motive 
umanitare? Pare prea simplu. De ce să se zbată atât? Și de ce să 
te trimită pe tine? 

— Eliberatorii și Rezistenţa cunosc mările mai bine decât 
Alianţa, iar noi suntem renumiţi pentru asta, spune el. Și nu, nu 
vor doar să salveze lumea de ape. Dar cred că îi pot distruge pe 
lupi din interior dacă pun mâna pe tehnologie, dacă își 
construiesc propriile habitate. Gândește-te și tu. 

O aud pe Alexa chiuind în depărtare. 

— Au trecut în partea cealaltă, îi spun lui Lonan după ce arunc 
repede o privire. Aţa de pescuit coboară în timp ce Phoenix, 
aflat la pod, înfige mai bine pumnalul lui Lonan în copac - 
greutatea a trei oameni trebuie să-l fi slăbit un pic. Firul se 
întinde bine iarăși. Ce-ţi face braţul? 

— E încă la locul lui, răspunde el. Nu te teme, o să te ţină 
când o să-ți vină rândul. 

— Acum e rândul meu. 

El se întoarce cu faţa spre mine. i 

— Dacă nu reușesc să ajung pe partea cealaltă... li văd 
panica-n ochi când se uită la mine, așa că o lasă mai moale. Nu, 
nu-ți face griji, o să reușesc. O să fie bine. Dar, în caz că nu, 
promite-mi c-o să urmărești povestea asta cu Atlas și c-o să iei 
cumva legătura cu Alianţa. Promiţi? 

Cred că înţeleg la ce se referă, cum planul Alianţei ar putea 
aduce decăderea lupilor: o mare parte din imperiul lor este 
clădit pe frică, pe o dorinţă disperată, bolnăvicioasă de a 
supravieţui, de a prospera. Dacă deţin Proiectul Atlas, cine știe 


VP - 150 


ce promisiuni au făcut, câți lupi rămân loiali doar pentru că 
trăiesc cu credinţa sinceră că șefii își vor respecta promisiunile. 

Dar eu cunosc planurile proiectului. Indiferent ce promisiuni ar 
fi făcut, 98% dintre ele vor fi încălcate. Pentru că nu există, pur 
și simplu, destul spaţiu pentru toată lumea. 

Așa că, dacă Forțele Aliate vor prelua frâiele de unde le-au 
scăpat lupii, este posibil ca 98% dintre loialii lor să dezerteze. 
Nu este o strategie rea deloc, mai ales în combinaţie cu planul 
de-a distruge armata de hololupi. În plus, dacă găsim tehnologia 
habitatului - ca s-o smulgem din mâinile lupilor și s-o predăm 
Alianţei -, putem contribui în mare măsură la sfârșitul acestui 
război. Aș putea pune umărul la crearea acestei libertăţi la care 
râvnesc de atâta vreme. Aș putea face ce tata n-a mai apucat. 

— Da, spun eu. Promit. Îmi doresc să-mi ţin promisiunea, deși 
sper să nu fie nevoie. Fii bun totuși și rămâi prin preajmă. 

Lonan zâmbește. 

— S-a făcut. 

Mă privește cu ochii lui fabuloși, dar nu pot suporta - au ceva 
care îmi amintește prea mult de Birch. Cedez. 

— Hai să mergem, mai bine. 

Și trag adânc aer în piept. 


Patruzeci şi şase 


Nu mi-e teamă de cădere. 

Nu mi-e teamă că braţele lui Lonan nu vor rezista. 

Pereții stâncoși nu mă împung și nu mă zgârie pe spate, 
degetele de la picioare nu-mi amorțesc, părul nu mi se lipește 
de față sau de gât, aţa de pescuit nu îmi taie degetele aproape 
din cauza greutății, înaintarea nu e lentă și anevoioasă, 
marginea stâncii nu se sfărâmă și în hăul de dedesubt nu cad 
pietricele la fiecare mișcare pe care o fac. 

Ba da. Așa se întâmplă. Exact așa. 

Și sunt doar la jumătatea drumului când reușesc să accept 
toate astea. Mă aflu la jumătatea drumului când pumnalul 
alunecă din copac. 

La urma urmelor, nu brațele lui Lonan au cedat. 


VP - 151 


Mă lipesc imediat de peretele stâncos și strâng ochii cât pot 
de tare. Rămân nemișcată ca un mort. Băieţii strigă unii la alţii, 
Lonan spre Phoenix, Cass înjură pumnalul. Dar încă există o 
speranţă - firul e moale în mâinile mele. Știu prea bine că nu e 
destul de rezistent ca să mă ţină, dar nu voi cădea de tot. 

Și nu am căzut. Încă. 

Unele strigăte sunt către mine: „Eden, ţine-te bine!” „Eden, 
nu te mișca! „Eden, Eden, Eden. Nu mă mișc, dar nu atât forța 
pe care o am mă ţine acolo, cât faptul că sunt complet 
paralizată. Când închid ochii e și mai rău, pentru că amețesc, 
așa că încep să mă uit la o frunză dintr-un copac aflat în 
depărtare și mă concentrez la ea până devine neclară. Curând - 
sau poate nu așa de repede, nu sunt sigură -, firul se întinde 
iarăși, e din nou tare. S-au adunat toţi în spatele lui Cass, așa 
cum am făcut cu Lonan, cu Alexa în capăt. 

— Incet, îmi strigă Lonan, iar vocea lui e înăbușită de peretele 
de care stă lipit în continuare. A trecut deja ceva timp - sper 
doar că nu e prea obosit să treacă și el, după ce voi ajunge. 

Asta mă motivează să mă mișc. Cu cât stau mai mult 
încremenită aici, cu atât trebuie el să ţină firul mai mult. N-o să-l 
storc de puteri, nu dacă fac ceva în privinţa asta. Îmi înghit frica 
și mai fac un pas în lateral. Praf și pietricele cad de pe margine, 
dar e mai rezistentă decât pare. Mai rezistentă decât o simt. Ca 
mine. 

Când sunt aproape, Alexa se îndepărtează de ei și se întinde 
spre mine. Ne apucăm de încheieturi și pășesc apăsat pe 
platforma de piatră de care este prins podul, ţinând-o strâns de 
zona în care are lupul tatuat. Surprinzător, primul gând pe care 
îl am este „Zici că e piele”, și bineînţeles că așa se simte, ca 
pielea. Se simte ca o piele netedă, nu ca o cicatrice, ca o piele 
arsă, de nerecunoscut. Intotdeauna mi-am închipuit tatuajul ca o 
arsură care nu dispare niciodată. 

Lonan coboară în rapel de parcă s-a născut pe stânci. 
Traversează în mai puţin de un minut, fără niciun pic de frică 
sau durere pe chip. 

Mă gândesc că am învăţat cu toţii să ascundem lucrurile 
astea. 

Și suntem atât de puternici pe cât trebuie să fim, când nu 
avem de ales. 


VP - 152 


Patruzeci şi șapte 


Fum, flăcări, cărbuni și cenușă: nu întotdeauna se văd de lao 
poștă, nu se aud mereu sirene de avertizare. Focul pătrunde 
înăuntru când te aștepți mai puţin, din experienţa mea. 
Pătrunde în liniște. 

Cele mai groaznice incendii ţi se întipăresc în minte și lasă 
urme pentru totdeauna. 

Fum: Dorul inutil de un loc pe care nu îl voi mai vedea 
niciodată. Parchetul prăfuit. Firele de iarbă din spatele casei, 
care-mi intră printre degetele de la picioare. Acvariul plin cu 
pești. 

Flăcări: Și dacă m-aș fi pus în faţa lui Birch? Dacă l-aș fi 
împins? Ar fi fost altfel? Ar fi schimbat asta ceva? Oare ar fi fost 
aici acum, întrebându-se același lucru despre mine? Poate că 
am fi fost aici împreună. 

Cărbuni: Verigheta. Ghidul. Eprubeta. Crăpăturile din zidurile 
de apărare pe care le-am ridicat împrejurul meu, în care 
speranţa și teama cresc înghesuite ca niște buruieni. Speranţa 
că poate mă înșel și tata e în viaţă; teama că poate mă înșel și e 
în viaţă. Și tot ce ar însemna asta. 

Cenușă: Puterea mea de a avea încredere și toată lumea în 
care am avut vreodată. 

Supravieţuirea înseamnă mai mult decât să scapi la timp. 

Supravieţuirea înseamnă să te chinui zi de zi să urci peste 
ruine și să înfrunţi apoi necunoscutul, orice s-ar întâmpla. 

Suntem atât de puternici pe cât trebuie să fim. 


Patruzeci și opt 


Stăm pe platforma de piatră care iese din peretele de stâncă. 

— O să fie bine, spune Lonan. Încă tremur puţin. Sunt cinci 
oameni în faţa ta, iar eu o să fiu chiar în spate. 

De pe platformă, podul se întinde în faţă ca o plasă albă din 
fire ca mătasea, prinse atât de sus în copaci, încât unui fluture i 
s-ar părea muntele Kilimanjaro. Este cu siguranţă țesut de 
oameni, larg și destul de rezistent, o rețea întreagă de cărări 


VP - 153 


care leagă copacii între ei. Până la urmă, nu există nicio frânghie 
aici. 

Phoenix, Cass și Finnley au ajuns deja, practic, în partea 
cealaltă, unde podul este ancorat de o platformă de scânduri 
care înconjoară un copac gros. De acolo, reţeaua de poduri 
continuă în toate direcţiile. Alexa și Hope sunt mult mai în spate, 
abia la jumătatea drumului. Phoenix și Cass fac trecerea să pară 
atât de simplă. La fel și Finnley - zici că aleargă de pe un nor pe 
altul, că au teniși cu aripi. 

Hope și Alexa nu sunt atât de îndrăzneţe. Merg prea încet și 
sunt extrem de nesigure, ţinându-se de fire atât de tare, că li se 
albesc degetele. Cu cât rămân mai mult într-un loc, cu atât mai 
mult se lasă și podul. Acum s-a lăsat atât de mult, că mă tem că 
firele o să se rupă și că vor cădea, fiind ninse, în clipa rapidă a 
morţii, de rămășițele albe ca zăpada ale podului. 

Se vede treaba că cel mai bine e să treci repede, pur și 
simplu. 

— Nu văd de ce a trebuit să treacă toată lumea înaintea 
noastră, spun eu, acum, că se află destul de departe cât să nu 
audă că-l iau la rost pe Lonan. 

El a hotărât așa, fără să ţină cont de părerea altora - de 
părerea mea -, cum a făcut și atunci, pe marginea stâncii. 
Atunci l-am săgetat cu privirea fără să scot o vorbă, dar se pare 
că nu destul cât să-l fac să renunţe. Dacă mai apare un punct 
declanșator? Dacă vreunul dintre ei taie podul când începem să 
trecem? N-am supravieţui niciodată. 

Pumnalul care a ieșit din copac și de care era legată aţa de 
pescuit a fost un accident, sunt aproape sigură, dar acum, că 
am avut puţin timp să mă gândesc mai bine, paranoia m-a 
cuprins iarăși. 

— De-asta l-am și pus pe Phoenix în faţă, răspunde Lonan. EIl 
poate să le ţină piept. 

Îmi vine să râd. 

— Abia dacă le-a ţinut piept acolo, în peșteră. 

Acum, după ce-am spus-o, nu mi se pare c-a sunat așa 
nevinovat cum era la mine în cap. Cred că nici n-am vrut să pară 
așa, de fapt. 

Lonan se zbâărlește. 

— Acum e pregătit. 

— Și noi. 


VP - 154 


Este o bătălie a privirilor, și nu cedează niciunul dintre noi. 

— Auzi? rup eu tăcerea. Să știi că nu te contrazic așa, de 
chichi. E viața noastră în joc. 

— Bine, înseamnă că gândim la fel. Acum are atitudinea aia 
de căpitan de corabie de pirați, sfidătoare și plină de 
superioritate. Dar apoi se înmoaie, probabil din cauză c-a văzut 
ce față am făcut, și oftează. Vreau să rămânem în spate ca să 
stăm cu ochii pe ei. Ar putea la fel de ușor să taie podul și în 
spatele nostru, nu crezi? 

Are dreptate. Dar nu sunt încă pregătită să recunosc. 

— Phoenix este puternic, Eden. Ai puţină încredere în el. 

Însă i se citește-n ochi: nu în Phoenix îmi spune să am 
încredere, de fapt. Ciudat cât de puţin mă deranjează să pierd 
disputa asta. 

— Bine, bine. Ai câștigat. Oricum, nu e ca și cum am mai fi 
putut să facem ceva. Ceilalţi au ajuns deja la capătul primului 
pod și ne așteaptă pe platformă. Imi pare rău, adaug eu. Faza e 
că foarte mult timp a trebuit să-mi apăr singură spatele... 

— Înţeleg. 

Mă înțelege. La fel a fost și pentru el, la fel de mult timp. 
Poate și mai mult, dacă e să ne gândim cine a rămas singur pe 
lume primul. 

Chiar ar trebui să mergem, dar am și mai multe întrebări - 
atâtea întrebări și se pare că între noi e o înțelegere tacită să 
discutăm serios doar când ajungem lipiţi unul de celălalt. Oricât 
de convins părea că trebuie să provocăm dușmanul, când ne 
aflam pe acoperișul lumii, se vede că nu are de gând să spună 
nimic deocamdată în preajma lui Cass și a lui Finnley. 

— Așadar, laboratorul ăsta pe care speri să-l găsești este, 
ăăă... sus, în copaci? întreb eu. Așa s-ar explica de ce n-am 
întâlnit ţipenie de om, în afară de voi, de când am pus piciorul 
pe insula asta. Și de ce era templul părăsit. 

— Stai așa... aţi găsit un templu? 

Pare de-adevăratelea surprins, de parcă n-ar mai fi auzit de 
asta pân-acum. Văd că harta nu le-a dezvăluit chiar toate cele. 

Simt cum îmi iau foc obrajii. 

— Un templu pustiu, da... 

— Și atât ţi-a luat ca să-mi spui și mie? 

— Tu mi-ai făcut praf toate teoriile despre sanctuar și nu prea 
mi s-a părut că te interesează ce am găsit deja. Touché, spune 


VP - 155 


fața lui. Era părăsit, ţi-am zis, și nu era nici raiul pe pământ. Nu 
cred că e laboratorul pe care-l cauţi. 

— Chiar și-așa, ai fi putut să-mi spui. 

Ridic din umeri. 

— Nu eu am acces la hartă. 

„Sau aerul ăsta de superioritate”, adaug în sinea mea. 

— Hei! strigă Phoenix, dar abia îl auzim din cauza distanţei. E 
totul OK? 

— Venim, îi strigă Lonan. Și apoi, către mine: Hai să nu mai 
ascundem chestii importante unul față de celălalt, OK? Se apucă 
cu două degete de rădăcina nasului, de parcă ar încerca să-și 
smulgă cuvintele perfecte din creier. lar eu voi încerca să fiu 
mai atent și să-ţi cer părerea mai des. 

Dau din cap. 

— Da. Da, sună bine. 

— Îmi pare rău, spune el. M-am învăţat prost, știi cum e. Nu 
sunt obișnuit să mi se ceară socoteală. Dar nu e așa de rău cum 
pare. Zâmbește și își întoarce capul spre pod. Dacă podurile 
astea duc într-o fundătură, mergem la templu. Hai, Eden, hai că 
poți, doar nu te uita în jos. 

Nu mi-a plăcut niciodată înălțimea, ceea ce e puţin spus, dar 
nu mi-am dat niciodată seama că am o problemă atât de mare 
până să ajung pe insula asta. Pe de altă parte, am locuit pe 
pământ sau pe mare aproape toată viața - niciodată aproape de 
nori. Predispoziţia oamenilor către frică e fascinantă, cum crește 
ea și se întinde, până ajung să se adune atât de multe 
nesiguranţe, care te copleșesc de fiecare dată când te gândești 
la ele. 

— Eşti pregătită? 

Îmi ia mâna și mă strânge ușor după care-mi dă drumul. 

Ard de emoție și simt că radiez prin toţi porii. Mare minune că 
nu s-a luminat toată jungla. 

Primul pas este cel mai greu, și nici următorii nu sunt mai 
ușori, dar curând ajung destul de departe, și frica pălește acum 
în fața ambiţiei copleșitoare. Mă uit fix la platforma de la copac, 
concentrându-mă să merg mai departe și încercând să calc cât 
mai ușor cu putinţă. 

Ajungem la platformă, și, deși scândurile sunt cam deformate 
și zgrunţuroase pentru gustul meu, nu am fost niciodată atât de 
fericită să îmbrăţișez un copac. 


VP - 156 


Și este doar începutul. Din punctul înalt în care se află 
platforma, reţeaua de poduri se vede foarte bine. Sunt o 
mulțime. Câţiva copaci de-a lungul drumului funcţionează ca un 
fel de noduri pentru mai multe poduri mari - un fel de labirint 
Mensa fără sfârșit. După ce vede că venim și noi repede, 
Phoenix îi duce pe ceilalți la următoarea platformă. 

— Harta spunea exact peste ce poduri trebuie să trecem? 
întreb eu, când suntem iarăși singuri. 

— Nu, zice Lonan. Nu e deloc explicită. Phoenix caută urme, 
semne pe care le-ar fi putut lăsa în urma lor. Podurile astea nu 
sunt cea mai ușoară cale de-a explora împrejurimile, așa că ne 
bazăm pe faptul că ne-au subestimat. 

— Sună destul de plauzibil. 

Și dacă vreun rătăcit prin junglă ar fi îndrăznit să privească în 
sus, spre frunzișul copacilor, tot i-ar fi fost extrem de greu să 
descopere toată reţeaua de poduri, din pricina nodurilor. In plus, 
a trebuit să trecem, mai întâi, de o mulţime de obstacole ca să 
ajungem la peșteră, și este foarte posibil să nici nu se fi gândit 
la vizitatori când au construit locul acesta. 

Lonan arată spre podul de la picioarele noastre de parcă ar 
vrea să spună „Tu prima” și fugim. 

Următorul copac pe care îl întâlnim are mai multe noduri de 
pod și o platformă mai mare decât celelalte. Phoenix și Cass se 
așază în genunchi și examinează lemnul, căutând semne. Mi-e 
greu să văd ceva din locul în are mă aflu, în spatele lor, dar apoi 
îmi vine o idee și am o revelaţie: tocmai venim dintr-un loc care 
pare important, deci ar fi logic ca semnele, dacă există, să se 
refere la podul pe care tocmai l-am traversat. 

Mă așez în genunchi și eu, iar Lonan se dă la o parte ca să-mi 
facă loc. Nu există semne deosebite, nimic pictat peste care să 
mă uit mă uit. Dar apoi, și știu că am dreptate din clipa în care îl 
văd, observ un model în firele albe ca bumbacul care se prind 
de lemn. 

Este ca un „V” întors, o săgeată de noduri îndreptată în 
direcţia din care tocmai am venit. În ghidul tatii există o 
întreagă secțiune în care se vorbește despre simboluri folosite 
pentru a marca drumul - pietre, pietricele, noduri între firele 
înalte de iarbă -, și ăsta arată exact ca semnul din pietricele 
pentru „drept înainte”. 


VP - 157 


Sar în picioare, aproape lovindu-l pe Lonan în falcă - nu am 
observat că se așezase pe vine atât de aproape în spatele meu. 

— Phoenix, caută tu modele de noduri în firele podurilor - vezi 
ceva pe-acolo? 

Hope, Alexa și Finnley se lipesc cu spatele de copac, ca să mă 
pot uita mai bine. Se vede clar, unul este marcat cu un „V” cu 
vârful în jos, altul este marcat cu o săgeată îndreptată spre 
stânga și al treilea are doar un șir drept de noduri. Ceea ce 
înseamnă „Nu merge în direcţia asta”, în limbajul cercetașilor. 
Deschid ghidul la harta cu semne pentru drum și trec cu el pe la 
fiecare, ca să vadă toată lumea. 

— Atunci, înseamnă că o luăm în direcţia asta, spune Cass, 
arătând spre podul marcat cu „drept înainte”. 

— Pare destul de evident, nu credeţi? spune Alexa. Eden, nu-ţi 
amintești de mușchi? De gândaci? Sare peste halucinaţiile cu 
Cass, ceea ce e de înțeles. Chiar crezi că pe insula asta există 
ceva simplu, pentru care să bagi mâna-n foc? 

Chiar pare un pic prea simplu, însă va trebui să dezleg 
sistemul de noduri ca să-mi dau seama. Și, cum a zis și Lonan, 
locul ăsta nu pare să fi fost construit pentru outsideri, așa că de 
ce-ar fi o capcană? 

Cu toate astea... 

Phoenix se uită la podul indicat de semnul „Nu merge în 
direcția asta”, și știu prea bine ce vrea să spună chipul lui: are în 
privire o ambiţie pe care n-am mai văzut-o decât o dată în viaţa 
mea. Privirea aia, pe care n-o s-o uit niciodată, am mai întâlnit-o 
la o fată care fusese majoretă la un liceu rival, în timp ce privea 
îngheţata topindu-se și curgând pe mâna mult prea fină a unui 
lup, o femeie. În ochii ei strălucitori se citea nerăbdarea, 
hotărârea. Viaţa. A întins mâna, a smuls cornetul de înghețată 
din mâna lupului și a mușcat din el cu nesat, murdărindu-se la 
gură. Cornetul s-a fărâmiţțat, dar l-a savurat până la ultima 
firimitură. 

Nu era însă un lup la fel de inimos ca cel care aruncase 
înghețata la coșul de gunoi ca s-o iau eu, cu câteva ore în urmă. 
Unghiile ei ascuţite, roșii ca focul, s-au asortat perfect cu 
sângele majoretei. Am auzit zvonuri că ar fi supravieţuit, dar n- 
am mai văzut-o niciodată. 


VP - 158 


Privirea aia nu aduce nimic bun. Poate aducea înainte, dar nu 
și acum. În lumea asta, ambiția arzătoare, absolută înseamnă 
exact ce spune semnul - „Nu merge în direcţia asta”. 

Dar Hope ne dă la o parte și trece pe lângă șirul de noduri - 
nodurile care ne avertizează să n-o luăm pe acolo -, iar Phoenix 
se duce după ea. Apoi Cass și Finnley. Alexa. 

Lonan, care rămâne din nou la coadă, se uită la mine, ridicând 
din sprâncene. 

— Simt că nu e bine, spun eu. N-ar trebui să simt că e, dacă 
ar fi? 

O, și totuși, eu ar trebui să știu cel mai bine că nu poți avea 
întotdeauna încredere în senzaţii și sentimente; iar asta e o 
problemă, când nu poţi avea încredere nici măcar în lucrurile 
care par adevăruri de netăgăduit. 

Propria experienţa, singurul lucru în care mai poţi să ai 
încredere acum. 

Într-o pădure drumul se bifurcă, iar eu, eu îl aleg pe-acela mai 
puţin umblat.? 


Patruzeci și nouă 


Zburăm peste poduri, le traversăm unul după altul. E atât de 
multă umezeală, că ne pătrunde prin haine, până la piele. 
Suntem rapizi, suntem tăcuţi. Chiar și Alexa. 

Nimic nu pare nelalocul lui sau rău prevestitor. Nu la început. 

Unele platforme sunt înguste, nu mult mai late decât dacă pui 
picioarele unul lângă altul. Altele sunt atât de late, că ne-am 
putea întinde pe ele să dormim. Dar nu o facem. Ajungem din 
nou pe o platformă acoperită de un strat de sevă gros de câţiva 
centimetri, care ne intră printre striurile tălpilor de la teniși și se 
lipește de firele pe care călcăm, smocuri groase rupându-se de 
fiecare dată când pășim. Rupem atâtea fire, încât Hope calcă cu 
un picior în gol - aproape că fac atac de cord, deși nu eu abia 
mă ţin să nu mă prăbușesc. Lonan mai face o gaură cu călcâiul, 
în timp ce-o tragem pe Hope înapoi. Abia reușește să nu cadă 
de tot. 

După asta, continuăm desculți. 


? Trimitere la poemul The Road Not Taken de Robert Frost. 
VP - 159 


Alergăm mai departe, pentru că nimic nu ne spune că am 
ajuns, dar nici că mai avem de mers. Hope ţine tot mai greu 
pasul, pe măsură ce crește umiditatea. Lonan se chinuie să 
meargă în ritmul ei, ca să n-o lase în urmă. 

Umiditatea ar fi trebuit să fie primul indiciu, pentru că fiecare 
gură de aer a început să semene cu o gură de supă călduţă, pe 
care o înghiţim cu noduri. Însă punem aerul dens pe seama 
ecosistemului, care ne e străin. Dar n-o spune nimeni cu voce 
tare. 

Zărim fragmentele de oase. 

Este o experienţă colectivă. Phoenix cade primul, cu o 
tresărire ciudată când talpa lui goală atinge suprafaţa podului. 
Își trage repede piciorul și cade grațios, răsucindu-se în așa fel 
încât să aterizeze tot pe pod, să nu se prăbușească în gol. Cass 
este chiar în spate, iar restul cad ca niște păsări cu aripile tăiate. 

Văd totul, dar nu am ce să fac. 

Podul moale ca un nor se transformă dintr-odată în dinţi tăioși 
ca niște pumnale, pentru că în firele albe sunt întrețesute așchii 
de oase. Este alb pe alb, mai puţin picăturile de sânge care curg 
din tălpile noastre, din glezne, din orice loc cu care-atingem 
firele ascuțite. 

Râsete. 

Phoenix și Cass au izbucnit într-un hohot de râs, incontrolabil 
și prostesc, ca doi copii care n-au văzut niciodată nici sanie și 
nici zăpadă, iar acum, deodată, le au pe amândouă. Ca niște 
pacienţi dintr-un spital de boli mintale, ai căror prieteni invizibili 
le-au aruncat pastilele și le-au deschis ușile larg. 

Mă pregătesc să-ntreb, dar... 

Lilieci. 

O mie, mii, mii de lilieci zboară spre mine, în jurul meu, păroși 
și negri, iar mirosul - miros a moarte, a eșec, a singurătate, 
toate întrețesute în corpurile lor minuscule și scheletice, încă 
simt fragmentele de oase, felul în care mă taie și îmi dă sângele, 
dar, în loc să cad de pe pod, mă trezesc la gura unei peșteri, cu 
oameni pe care nu îi recunosc. Sunt înaltă, sunt rece, iar mâinile 
nu sunt ale mele. 

În spatele liliecilor, o lamă. 

Și, chiar dacă pumnalul nu străpunge inima mea, ci a altcuiva, 
metalul mult prea rece simt cum mă sfâșie pe mine. Piele versus 


VP - 160 


cuțit; simt fiecare secundă gheață de fierbinte. Simt cum 
sufletul iese din mine, în timp ce corpul mi se prăbușește. 

Clipesc și, în sfârșit, văd iarăși podul, fără niciun liliac în 
preajmă, am inima și sufletul intacte, în ciuda a tot ce-am simţit. 

Ce anume, mai exact? 

Ceilalţi se află în diferite stadii de delir, angoasă, absenţă. Unii 
se zbat, alţii se afundă mult în firele albe. Finnley este prea 
aproape de margine - o mișcare bruscă, și s-a zis cu ea. Numai 
Lonan și Hope au reușit să se oprească la timp ca să scape de 
primejdie. 

Lonan își întinde brațele puternice și musculoase și mă ajută 
să urc înapoi pe platformă. 

— Gata, spune el. La cine sunt tenișii tăi? Poate că seva s-a 
uscat până acum. 

— Phoenix... îi are... în rucsac. 

Nu pot respira ca lumea în aerul ăsta lichid. 

În plus, tocmai ce am trăit moartea. Moartea altcuiva. Cred. 

Hope face ochii mari și mă întorc să mă uit și eu. Podul este 
roșu acolo unde zace Finnley, și a ajuns atât de mult spre 
margine, că tot braţul îi atârnă în afară, legănându-se ca o liană 
în adierea brizei. 

Strig la Alexa, încerc s-o fac atentă - ea e cel mai aproape de 
Finnley -, dar e la fel de dusă ca și ceilalți. 

„Nu mergeţi în direcţia asta”, ne-au spus nodurile. 

Ar fi frumos dacă ar exista simboluri și pentru explicaţii, cum 
ar fi „pentru că sângele tău ar putea să țâșnească din tine de pe 
pod ca o ploaie”. Sau „pentru că ultimul lucru pe care îl vei simţi 
va fi căderea”. 

Sau „pentru că e posibil să nu mori, dar vei simţi moartea”. Și 
care e diferenţa, la urma urmei? g 

Degetele lui Hope mă apucă tare de cot. Işi înfige atât de 
adânc unghiile în mine, că, practic, simt murdăria de sub ele 
intrându-mi în piele. 

— E OK, îi spun eu. O s-o ajutăm să treacă peste asta. 

Finnley este o ameninţare, dar nu este ca și cum ar fi vrut ea 
să fie așa. Ar fi trebuit să fac ceva când am auzit creanga aia 
trosnind în prima noapte. 

Mă îndepărtez de Hope. „O să doară”, repet la nesfârșit în 
sinea mea. 


VP - 161 


Probabil că ar trebui să mă gândesc la alte lucruri. Dar Finnley 
este pe punctul de a cădea, așa că mă duc alergând spre ea. 

Delicată, atentă: nu sunt niciuna, nici alta. Nici curajoasă, 
pentru că frica infectează curajul, și eu sunt în mod sigur 
mânată de frică. Podul devine dintr-odată extrem de ascuţit și 
de moale, în același timp, pătat de inocenţă, și am nevoie de 
atâta stăpânire de sine ca să nu mă-nfrângă. Fiecare pas, 
fiecare așchie, toate îmi provoacă o durere care nu dispare când 
ridic piciorul pentru următorul pas. Carne arsă, neagră, sufocare 
turcoaz, vene roșii ca focul, fierte-n otravă, un laţ strâns din 
piele galbenă de șarpe. 

Un curcubeu al morții. 

Cu cât înaintez mai mult, cu atât sunt mai multe oase. 
Scrâșnesc din dinţi de durere, încerc să merg mai departe, dar e 
greu să-mi dau seama ce e real și ce halucinație. Ard, mă înec, 
mă sufoc și, în cele din urmă... 

Cad. 


Cincizeci 


Curcubeul se evaporă imediat după ce mă prăbușesc. Nu mai 
există durere de împrumut - o am pe a mea acum. Podul este 
sălbatic ca un dragon care se înalță din cenușă spre cer, și apoi 
sunt eu, care mă agăţ de coada lui. Finnley nu a căzut încă, iar 
asta doar pentru că acum eu sunt cea care trage, ca prin 
minune, podul în jos, în direcţia opusă. 

Durere, frică și alegeri imposibile - astea sunt lucrurile pe 
care le-am lăsat în urmă. 

Alege, Eden: moartea prin prăbușire sau moartea prin ruperea 
brațelor din umeri, din cauza propriei greutăți. 

Alege, Eden: urcă la loc și fii moartea, nu salvarea lui Finnley, 
pentru că ea sigur va cădea odată ce se va restabili echilibrul, 
sau mai stai în viață șaizeci de secunde ca să te simţi un suflet 
nobil. 

Alege, Eden, alege, alege. 

Oamenii nu sunt făcuţi ca să aleagă moartea. 

Nu propria moarte, oricum. 

Așa că aleg viaţa. Și ironia e că nu simt nicio diferenţă. 


VP - 162 


Cincizeci și unu 


Lonan și Hope s-au încălțat. 

Hope ţipă. 

— Ajutor, strigă ea. Din nou și din nou: Lonan, ajută-mă! Finn 
o să cadă! 

Dar Lonan mă ajută pe mine. 


Cincizeci și doi 


Suntem numai sânge și lacrimi, dar nu avem timp să ne 
înecăm în ele. 

Lonan scotocește în rucsacul lui Phoenix și îmi recuperează 
tenișii. Firele albe și seva s-au întărit, transformându-se într-o 
chestie tare ca ghipsul, nu mai sunt lipicioase ca înainte. Am 
tălpile zdrelite și umflate, dar mă străduiesc să mă încalț, și 
firicele de nisip îmi intră în răni. Mă înţeapă, mă zgârie. Și totuși, 
e mai bine decât fără ei. 

Ne chinuim împreună, eu și Lonan, să-l tragem pe Phoenix din 
plasă și să-l trezim. Hope este lividă, pierdută, în timp ce șterge 
sângele de pe picioarele Alexei și i le bagă-n teniși. Face la fel și 
cu Cass. 

Lăsăm tenișii lui Finnley unde sunt, cu șireturile înnodate de 
mânerul rucsacului lui Phoenix. 

— Ne întoarcem sau mergem mai departe? Sunt praf. Toţi 
suntem. Credeţi sincer că ne mai așteaptă și altceva - arăt spre 
pod - în afară de capcane și sânge? 

Phoenix își pune braţul pe după umerii lui Lonan. Se duc până 
la platformă, și aflu răspunsul: vor să mergem mai departe. 

— Chiar crezi c-ar fi depus atâta efort ca să întindă o capcană, 
începe Lonan, gâfâind sub greutatea lui Phoenix, dacă nu 
încercau să ascundă ceva? 

Sper doar ca, până la finalul acestei zile scăldate în sânge, să 
găsim ce căutăm. Leacul pentru a dezactiva spionii lupilor, 
tehnologia Proiectului Atlas, care ar putea pune capăt definitiv 
acestui război - avem nevoie disperată de ambele, dacă vrem 
să ne cumpărăm pacea și libertatea, plajele și apusurile de 


VP - 163 


soare. Aș vrea să am certitudinea că podurile sunt cea mai bună 
cale de-a ajunge la toate astea. 

Este o loterie, un joc de-a șoarecele și pisica. Fie suntem cei 
mai proști oameni din lume pentru că ne aruncăm cu capul 
înainte și o luăm în direcția în care indicatorul ne spune să nu, 
fie suntem geniali. Fie suntem cei mai orbi oameni de pe 
planetă pentru că ne încăpăţânăm să nu ne dăm bătuţi, fie 
avem cea mai bună strategie. 

Eu și Hope punem umărul s-o ridicăm pe Alexa. Ea clipește, îi 
lucesc ochii și are pielea mai palidă decât am văzut-o eu 
vreodată. După ce l-a cărat pe Phoenix până la platformă, Lonan 
se întoarce după Cass. 

Niciuna dintre rănile pe care le avem nu e profundă, niciuna 
nu ne pune viața în pericol - e ca și cum am fi fost atacați de un 
stol de cocori origami, zgârieturi subţiri ca hârtia, care se 
întretaie pe tălpile noastre, pe glezne și pe restul pielii expuse, 
care a intrat în contact cu fragmentele de oase. O să ne treacă. 

Tuturor, în afară de Finnley. 

Îmi iau inima-n dinţi și arunc o privire peste margine pentru 
prima dată după ceva timp. Nu caut să văd trupul ei sfărâmat, 
nici groaza pe care mi-o provoacă înălţimea. Încerc doar să mă 
împac cu ideea. 

Insă nu reușesc. 

Suntem atât de sus, încât straturile de frunziș nu ne lasă să 
vedem ce se află dedesubt. Frunzele sunt groase, atât de 
groase - dar nu destul cât să-i împiedice căderea. Amețeala mă 
lovește ca o ghiulea. Îmi înfig degetele în umerii lui Hope. 

Ușurel, Eden. Ușurel. 

— Podul ăsta a fost nebunie curată, spune Cass. 

Stă pe platformă, rezemat de copac, cu picioarele desfăcute. 
Capul îi atârnă într-o parte. 


Nebunie, s.f. - Stare mentală care împiedică 
perceperea normală a realităţii, comportamentul 
normal sau interacţiunile sociale normale. 


— Nebunie, spun eu. Substantiv feminin. Stare mentală care 
împiedică percepţia normală a realităţii, comportamentul normal 
sau interacțiunile sociale normale. Da. 

Copacii se fac din verzi-verzi, verzi alb-negru. 


VP - 164 


Lonan îmi bagă o sticlă de apă sub nas. 

— Eden, îţi pierzi minţile. Îmi deschide gura și toarnă apă, 
puţin câte puţin. Apa mi se scurge pe la colțurile gurii și tușesc. 
Înghite încet, ca o vrăbiuţă. 


Vrăbiuţă, s.f. - O pasăre. Pasăre care cântă și se 
hrănește cu insecte în timp ce zboară. Pasăre care își 
frânge aripile când cade printre copaci și se izbește de 
pământ în mijlocul junglei. 


— l-am frânt aripile, spun eu. l-am frânt aripile, și ea a căzut 
printre copaci. 

Lonan mă apasă pe încheietură cu degetul. Suntem în viaţă, 
spune pulsul meu. Suntem în viaţă, și Finnley nu mai este. 

Suntem în viaţă pentru că Finnley nu mai este. 

— Vită-te la mine. Lonan are ochi în care vreau să înot. Și 
ascultă-mă. Mă asculţi, Eden? 


Eden, s.n. - Un loc extraordinar sau o stare de 
fericire intensă; un paradis fără pată. 


— Nu sunt fericită, n-o să mai pot să fiu niciodată fericită, îi 
spun eu. Am stricat totul. 

Ochii lui sunt un ocean care nu mă lasă să mă usuc. 

— Poţi fi și o să și fii. N-a fost vina ta. 

N-a. Fost. Vina. Ta. 

Ochii lui Hope spun că e vina lui. Vina lui Lonan. 

Sau poate că ochii lui Hope caută doar pe cineva pe care să 
dea vina. 

Poate că eu caut pe cineva pe care să dau vina. 

Lonan continuă să-mi vorbească. 

— Nu tu ai făcut podul ăsta, spune el. Tu ai încercat s-o 
salvezi, spune el. Nu este vina ta, spune el. Aproape că ai murit 
încercând s-o salvezi, spune el. 

Poate că tocmai asta m-a sfâșiat. 

Curcubeul morţii mele, alegerile mele inacceptabil de gri. 

Încep să văd stele albe și apoi doar negrul, negrul, negrul care 
le inundă. 


VP - 165 


Cincizeci şi trei 


Când deschid din nou ochii, am o durere de cap îngrozitoare, 
culorile din jur și-au revenit și sunt singură cu Lonan pe 
platformă. 

Muchiile scândurii îmi intră prin tricou, în spate, prin păr și în 
cap. Sunt iarăși desculţă - cineva m-a curățat și m-a spălat pe 
picioare. Probabil că a fost foarte greu. Lonan mă dă cu ceva pe 
zgârieturile de pe tălpi și deja simt că se vindecă. Nu mă mai 
dor ca înainte. 

— Ce-i aia? 

— Miere pură și hamamelis, îmi spune el. Grăbește 
vindecarea. 

— Asta i-ai dat și lui Hope, când i-ai spus să rămână pe plajă 
din cauza piciorului? 

El îmi aruncă un zâmbet fugar și ridică din umeri. 

— Păstrez lucrurile bune pentru oamenii în care știu sigur că 
pot avea încredere. Scoate ceva din buzunar: ultima tabletă din 
ceea ce pare a fi un card terapeutic realizat cu tehnologia 
mătăsii. Las-o să se dizolve sub limbă. 

O iau. 

— Analgezice? 

E albastră, ceea ce înseamnă că nu e prea puternică. 

— E destul de tare, zice el, fără efecte adverse. 

Închid ochii și mi-i acopăr cu palmele. Îi apăs cu vârfurile 
degetelor la colţuri, acolo unde mă doare. 

— Sper că mai ai și altele. 

Ridică iarăși din umeri. 

— la-o, și gata, Eden. Zâmbește ușor. Pentru fiecare tabletă 
pe care am luat-o, au fost zeci de situaţii în care am scrâșnit din 
dinţi. O să mă descurc. 

Durerea asta de cap mă omoară, așa că pun tableta sub limbă 
și las saliva să-și facă treaba. Acţionează imediat. 

— Mulţumesc mult, îi spun. Serios. 

— Oricând, răspunde el și mă privește într-un fel care mă face 
să roșesc. 

— Deci, ă... Mă uit în altă parte și îmi dreg glasul. Cât timp am 
fost inconștientă? Unde sunt ceilalţi? 

— Să-ţi spun vestea bună întâi? 


VP - 166 


— Atât de mult am fost inconștientă, că avem vești bune? 

Fac un efort să mă ridic în fund. Îmi dau la o parte părul de pe 
faţă. Deschid ochii pentru că nu pot să-i închid pe vecie. 

El îmi întinde o sticlă de apă, și o iau. 

— Am ajuns la capătul rețelei, spune el. Nu mai există poduri 
cel puţin. 

— Și asta este o veste bună? 

— Există o scară cioplită în trunchiul copacului ăstuia... Alexa 
și Hope au găsit-o. 

— Nu văd cum poate fi asta o veste bună. 

— Mai e ceva, continuă el. Au mai găsit o peșteră. 

— Din experienţa de pân-acum, peșterile nu sunt prea 
prietenoase. 

— Au descoperit o peșteră cu o plasă atașată. O plasă mare și 
largă, fără semne că ne-ar putea face franjuri, adaugă el. Chiar 
sub podul ucigaș. 

Asta, asta chiar e o veste bună. 

— E Finnley... A... 

Zâmbetul lui pălește. 

— Nu știm. Știm doar că nu e în plasă. 

— Eşti sigur că ar fi putut să cadă în ea? 

— Este cât un bazin olimpic, Eden. 

Îl cred pe cuvânt și mă străduiesc să procesez ce mi-a spus. 
Pentru că, din ce știu eu, oamenii nu cad treizeci, șaizeci, 
nouăzeci de metri și apoi pleacă fără să scoată un cuvânt. Țipă, 
strigă după ajutor sau sunt morți. 

Și morţii nu pleacă nicăieri. 

— E clar că ai o perspectivă neobișnuită asupra conceptului 
de veste bună. 

Trag unul dintre teniși de sub Lonan și îl scutur de nisip. Și pe 
celălalt. Mi-i pun în picioare și mă apăs pe tălpi, acolo unde am 
majoritatea rănilor - e destul de bine. 

Dispariţia lui Finnley este ca un morcov care atârnă legat de-o 
sfoară, iar noi suntem niște iepuri albi și înfometați. 

Vânătoarea noastră de comori se prelungește cu fiecare oră 
care trece. 

e 

Phoenix, Cass, Alexa, Hope, Lonan, eu. Suntem o armată 

formată din șase oameni: șase răniţi, șase suferinzi, șase 


VP - 167 


compromiși. Şase hotărâți. Şase împotriva multor, prea multor 
necunoscute. 

Acum sunt convinsă că Lonan are dreptate: că nimeni care s- 
ar afla aici, pe insulă, n-ar pune atâtea piedici decât dacă ar 
avea ceva extrem de important de ascuns. Am ajuns prea 
departe ca să renunțăm acum, prea departe ca să ne întoarcem. 
Vom găsi laboratorul. Vom găsi răspunsurile. 

Pe platforma din faţa noii peșteri, Cass stă să i se lege braţul 
cu o atelă făcută din stuf - de fapt, a fost ideea lui. 

— Am căzut rău pe ea, le spune el lui Hope și Alexei. Am 
simţit ceva trosnind. 

Dar Phoenix are deja legătura împletită și gata să fie fixată, 
de parcă ar fi discutat cu Cass înainte să le spună celorlalți. 
Lonan se sprijină discret de mine și îmi șoptește: 

— Nu prea are încredere în el. 

— Pentru că peștera poate fi un alt punct declanșator? 

Lonan dă din cap. 

— Pentru că orice poate fi. 

Mă uit pentru ultima dată, lung, la plasă. Este prea 
strălucitoare, prea curată. Prea goală. 

— Sunt un om groaznic, zic eu, spunându-mi cuvintele mai 
întâi în cap ca să fiu sigură că nu zic vreo prostie, dacă recunosc 
că sunt puţin ușurată că nu mai este cu noi în clipa asta? 

Cine să mă mai înţeleagă? Cum pot jeli pe cineva și, în același 
timp, să mă simt ușurată că nu mai e aici? Cum să te simţi 
ușurat că ai avut șansa să trăiești în locul altcuiva? 

Lonan se uită la mine cu o privire senină, liniștită. 

— Eu nu văd decât empatie la tine. 

— Da? 

— Da. Îmi întinde mâna. Eşti gata? Ne așteaptă. 

Ezit. 

Asta nu înseamnă nimic, îmi spun în sinea mea. Nu înseamnă 
că nu-mi mai pasă de Birch, ci doar că Lonan încearcă să fie 
alături de mine. Că încerc, după atâta vreme, să am încredere 
să las pe cineva să se apropie de mine. De ce mi-e frică? 

În cele din urmă, îl iau de mână. Pielea lui e caldă, dar mă 
trec fiorii când mă trage în picioare. Suntem din nou la coada 
grupului. 

Ar trebui să-mi trag mâna, îmi spun în sinea mea. Ar trebui să 
nu-l mai ţin așa de strâns măcar. Dar gândul nu ajunge până la 


VP - 168 


degete, care se mișcă și se împletesc cu degetele lui. Suntem 
legaţi, lipiţi. 

Nici el nu-și trage mâna. 

Peștera este neagră pe dinăuntru, așa că nimeni nu-mi vede 
roșeața din obraji. Nu-l cunosc aproape deloc pe Lonan - ce 
treabă am eu să-l ţin de mână atât de strâns? El m-a ţinut mai 
devreme, pe acoperișul peșterii, dar era altceva. Atunci eram un 
om pe care-l consola. Era ca ceara pe care o pui în crăpăturile 
unui vas de lut plesnit, ca să nu se verse. 

Acum e altceva. Acum este vorba despre o alegere, una pe 
care o facem în fiecare secundă în care continuăm să ne ţinem 
de mână. În ciuda tuturor lucrurilor pe care nu le cunosc despre 
el și a tot ce știu, mă bucur de acest confort de moment. Am 
destulă încredere în el. 

O sursă de lumină mai evoluată decât torţa lor de pe plajă se 
aprinde, aceeași pe care au folosit-o ca să lumineze prima 
peșteră. Nuiele, crengi și rămășițele unui chibrit ard într-un 
borcan de sticlă pe care Phoenix îl ţine de mânerul de sârmă. 
Părul lui pare foarte roșu în lumina focului, și obrajii, foarte 
ascuțiți din cauza umbrelor. 

Peștera asta nu seamănă deloc cu cealaltă. Acoperișul e atât 
de jos, că l-aș putea atinge fără să mă ridic pe vârfuri, iar tunelul 
este îngust, într-o pantă abruptă. Încă o dovadă că suntem 
iepurele alb al lui Alice, pornit într-o misiune. 

Deodată, mă năpădesc amintirile: colecţia mea de sticle de 
farmacie, de toate formele și culorile, inspirate de scena BEA-MĂ 
din Aventurile lui Alice în Țara Minunilor. Mă întreb cât praf s-o fi 
adunat pe ele pe etajera din baie. Mă gândesc și la setul de ceai 
din care am băut de ziua mea când am împlinit șase ani și la 
rochia albă cu albastru pe care mi-a făcut-o mama atunci. Și la 
carte în sine - ce n-aș da s-o mai ţin în mână o dată. Numai 
gândul, și îmi și amintesc cum mirosea șamponul mamei, 
dizolvantul ei de unghii, mierea și laptele cald: ritualurile ei și 
ale mele dinainte de culcare, care au durat atâtea luni în anul 
acela, înainte de accident. 

Lonan mă strânge și mai tare de mână, trezindu-mă la 
realitate. 

— Eşti bine? Ai încetinit pasul. 

E aproape, atât de aproape, încât mă tem c-ar putea să-mi 
simtă bătăile inimii, care mi se zbate în piept. 


VP - 169 


Clatin din cap. 

— N-am nimic. Scuze. 

Sigur știe că mint - sau că încerc să mă mint pe mine însămi 
cel puţin -, pentru că nu slăbește strânsoarea. 

— Putem să vorbim mai încolo, dacă vrei. 

Dau din cap doar, ca o jucărie care dă din cap întruna pe 
bordul unei mașini. Pentru că... ce-ar fi de zis? Toată lumea a 
pierdut pe cineva. Toată lumea a rămas fără casă. Nimeni nu 
poate da timpul înapoi, să se întoarcă în vremurile în care o 
catastrofă era să verși oja pe covor sau să spargi o ceașcă de 
porțelan. Nu ajută la nimic să trăiești în trecut, și cu atât mai 
puţin după sfârșitul lumii. 


Cincizeci și patru 


Eu și Birch aveam paisprezece ani când ne-am ţinut prima 
oară de mână. 

S-a întâmplat la trei ani de la petrecerea de ziua mea când m- 
a-nţepat albina aceea. Părinţii tocmai ne forțaseră, pe noi și pe 
Emma, să stăm să ne facă poze până li s-au umplut cardurile de 
memorie; aveam părul ud de transpiraţie și lipit de cap din 
cauza tocilor de absolvire și pentru că stătusem prea mult în 
atmosfera înăbușitoare din sala de sport. Imi amintesc că mă 
gândeam la cât de stupid este să sărbătorești ceva atât de 
nesemnificativ ca terminarea clasei a opta. Pe vremea aceea, 
mă gândeam că oricum o să fie o ceremonie de genul ăsta la 
absolvirea liceului. Toată lumea credea așa. 

Pe drum, ne-a prins ploaia. Nori gri-argintii s-au adunat pe cer 
și au început să toarne cu găleata peste pantofii eleganţi și 
rochiţele scoase de la naftalina pentru absolvire. Toţi părinţii şi- 
au băgat în buzunare și în genţi telefoanele pline de poze și au 
luat-o la goană să-și aducă SUV-urile scumpe, în timp ce eu și 
colegii mei ne-am îngrămădit sub o marchiză, nu destul de 
încăpătoare, de lângă școală. 

Birch mi-a dat sacoul lui. Apoi m-a luat de mână. Și, deși a 
trebuit, în cele din urmă, să ne despărțim, din motive practice - 
locuiam totuși în case separate -, aveam senzaţia că nimic nu ar 
fi putut interveni între noi. 


VP - 170 


Senzaţie care nu a dispărut niciodată. Nici măcar când a 
murit. 

Nu este nimeni mai surprins ca mine că mâna mea se 
potrivește atât de bine într-a altcuiva. 


Cincizeci şi cinci 


Cotim brusc la dreapta, și solul înclinat al peșterii se 
îndreaptă. Un fascicul de lumină albă se revarsă pe jos, în fund, 
unde torţa lui Phoenix încă nu ajunge. Eu și Lonan rămânem în 
spate. Până acum nu prea am făcut zgomot, cu excepţia 
târșâitului de teniși pe piatră, dar acum unul dintre băieţi 
mormăie ceva în faţă. Nu prea reușim să ne dăm seama a cuie 
vocea. 

— Dar să știi că nu trebuie să faci atâta gură, zice Alexa. 

— Ti-am spus de trei ori până acum să nu te mai ţii după 
mine. E glasul lui Cass. Tare și răspicat, cu siguranţă e Cass. Nu 
mai suntem împreună, Alexa. N-are nicio noimă să te porți ca și 
cum am fi. 

— Și de ce, mă rog, nu mai suntem împreună, Cass? Îi 
rostește numele de parcă ar fi stropit cu acid. Ce s-a întâmplat 
cu „pentru totdeauna”? Ce s-a întâmplat cu evadarea? 

Vreau să-i spun, îmi vine să strig spre ea că nuela vrut să 
plece! 

Dar dacă aș dezvălui motivul pentru care a plecat Cass din 
lagăr ar însemna să le dezvălui toate secretele. Nu-mi place s-o 
văd pe Alexa așa, dar nu-i pot trăda încrederea lui Lonan. Nu 
după toate prin câte am trecut. 

— Nu e momentul acum, Lex. 

Vocea lui Cass este răspicată, categorică. Taie ca un cuţit în 
carne. 

— Și când ar fi momentul, după părerea ta? De-abia dacă te- 
ai deranjat să-mi adresezi două cuvinte de când ai apărut aici. 
Ce cauti aici, oricum? Cum ai venit? Ea ridică glasul, și vocea îi 
tremură. E cea mai sinceră atitudine pe care am văzut-o la ea 
vreodată. Asta a fost planul de la-nceput, nu-i așa? Să scapi fără 
mine! Să mă lași cu ochii-n soare! 


VP - 171 


Vocea calmă a lui Hope spulberă tensiunea care plutește în 
aer. |, 

— Asta chiar nu pare a fi momentul, Alexa. 

Acum ne-am oprit cu toţii, o grămăjoară volatilă de umanitate 
într-un tunel sufocant. 

— Nu este așa, se aude glasul lui Cass. Pare că-și pierde 
controlul pe care l-a avut până acum, cuvintele lui nu mai sunt 
golite de emoție. Nu te-am lăsat cu ochii-n soare, dar mersi 
frumos pentru acuzație. 

— Mai bine încetaţi odată, spune Phoenix în șoaptă. 

Insă Cass nu-l aude sau, pur și simplu, nu vrea să-l asculte. 

— Dar, pentru că mă tot provoci să-ţi spun adevărul, iată-l: nu 
am mai avut încredere în tine din ziua în care mi-ai legat 
frânghia aia de gât. Eşti foarte frumoasă, Lex, dar ești 
imprevizibilă și egoistă. 

Smulge felinarul din mâna lui Phoenix. Umbre și lumini 
dansează pe pereţii peșterii, urmându-l în timp ce pornește 
singur spre pata albă de lumină din capăt. 

— Asta a fost prea de tot, și știi prea bine, Cass. 

Vocea lui Lonan ricoșează din pereții tunelului, iar pașii noștri 
urmează ecoul. A fost prima dată când am ajuns în fruntea 
grupului. Şi mergem în față, dar nu prea mult - Alexa mă calcă 
de câteva ori, încercând să ajungă la Cass, dar eu și Lonan 
avem grijă s-o ţinem în spatele nostru. S-a vărsat destul sânge 
pe ziua de azi. 

— Parcă sinceritatea era o virtute, răspunde Cass, iar vocea 
lui străpunge întunericul. 

— Eu știam că parcă și bunătatea. 

Phoenix pufnește: 

— Tu vorbești, Lo? 

— Spune-mi un singur lucru rău pe care l-am făcut azi, zice 
Lonan. 

Poate că am ochelari de cal și văd numai faptele bune, dar 
nu-mi vine nimic rău în minte, îmi zic în sinea mea. Sigur, am 
avut conflictele noastre, după ce-am trecut de marginea stâncii, 
de exemplu, și mai devreme, când i-am ţinut cuțitul la gât. Dar, 
dacă ar fi să judec în ansamblu, lucrurile bune pe care le-a făcut 
sunt mult mai numeroase. 

— Mi-ai mâncat ultima bucată de carne, zice Phoenix. 

— Asta a fost ieri. Mai încearcă. 


VP - 172 


Dar el nu mai încearcă - niciunul dintre noi nu mai încearcă -, 
pentru că acum suntem scăldați în lumina unei după-amiezi 
târzii și în căldura cărbunilor care se sting în felinarul de sticlă, 
după ce l-am ajuns, în cele din urmă, pe Cass. Rămânem muţi și 
încremeniţi de uimire. 

Este o cabană. 

O cabană cu etaj, cu iarbă pe acoperiș și sclipiri calde în 
ferestre, la mai puţin de cincizeci de metri depărtare, 
înconjurată de un gard viu. Pe lângă gardul viu șerpuiește o apă 
neagră, ca oglinda, până la ieșirea din peșteră, unde suntem 
noi. Un ponton prăpădit de lemn asigură trecerea pe toată 
lungimea ei, iar aproape de cabană, câteva canoe rudimentare 
se leagănă pe apă. Nu cred că sunt pentru noi. 

Atunci, pentru cine? 

— E lumina aprinsă, șoptește Hope. E lumina aprinsă. 

Electricitate. 

Umanitate. 

Nu suntem singuri. 


Dar asta știam deja de ceva vreme. 


— Prin apă, pe ponton sau înapoi la plasă, spune Lonan. Astea 
sunt variantele pe care le avem. 

Pufnesc în râs fără să vreau. 

— Da, de parcă am avea de ales. 

— Sunt un tip precis. 

— Credeţi că acolo au dus-o pe Finnley? întreabă Hope, 
făcându-și loc printre noi. Arată... mai drăguţ decât mi-am 
închipuit. 

— Aparenţele înșală, spune Cass, aruncându-i Alexei o privire 
tăioasă. 

— Las-o în pace, îl apostrofează Lonan. 

Alexa nu răspunde, dar am stat destul pe lângă ea ca să 
cunosc felul aparte în care își exprimă ea recunoștința. Acum se 
uită la Lonan: mijește puţin ochii, de parcă ar vrea să clipească 
și să comunice cu el telepatic. Nu am mai văzut la nimeni 
expresia asta. Mă face să mă întreb ce altceva mai am de 
descoperit despre umanitate. 

— Deci, varianta cu întoarcerea la plasă eu cred că putem s-o 
excludem, zic eu, nerăbdătoare să mergem mai departe. S-o 


VP - 173 


găsim pe Finnley, vie sau moartă, să găsim laboratorul, să 
găsim răspunsuri. Apa nu pare însă o idee prea bună. Eu zic s-o 
luăm pe ponton, cel mai bine. 

Cu toate astea, ceva nu mi se pare în regulă când mă 
gândesc că trebuie să mergem pe-acolo, și nu din cauza 
scândurilor degradate. În esenţă, lupii au câștigat, și asta mă 
scoate din minţi; au creat în mine un vas Petri de suspiciune. Mă 
tem că n-o să mi se mai pară nimic simplu vreodată. 

— Faceţi ce vreţi, spune Hope. Eu mă duc s-o caut. 

Scoate un picior lung și subţire din peșteră. După ce îl pune 
apăsat pe scânduri, își bagă mâinile în buzunare și se 
îndepărtează de noi fără să arunce o privire înapoi. 

Este un lucru foarte atipic pentru Hope - și ce a spus, și ce 
tocmai a făcut. 

Mă gândesc că așa se întâmplă când pierzi oameni la care ţii. 
Te schimbi inevitabil. Devii atât de disperat, încât te repezi spre 
inamic cu mâinile goale, singur cu dorinţele tale. 

Cass își trece mâna prin păr. 

— N-ar trebui să te duci singură, strigă el după ea, uitându-se 
când la Phoenix, când la Lonan. 

E agitat, furios. 

— Atunci, veniţi cu mine, îi răspunde ea, dar nu încetinește 
deloc pasul. 

Lonan nu vrea, simt după felul în care mă ţine - are mâna la 
fel de caldă și de moale ca înainte, dar pare mai dură, într-un 
fel. 

Alexa iese din peșteră după ea și sare pe ponton cu eleganța 
unei feline. Işi ridică nasul în direcţia lui Cass, de parcă ar vrea 
să spună: „Vezi? Nu sunt așa de egoistă cum mă crezi tu”. Faţa 
lui rămâne impasibilă, deci mi-e greu să înțeleg de ce se duce și 
el imediat. Pentru Alexa? Pentru Hope? Pentru liniștea propriei 
conștiințe? Cine știe. 

Ceea ce știu însă e că, pentru a declanșa o mișcare, nu e 
nevoie decât ca un om să-l urmeze pe altul, și apoi de încă unul 
pentru ca aceasta să ia amploare. Acesta este punctul în care 
eu și Lonan hotărâm să traversăm pontonul și, cel mai probabil, 
la fel și Phoenix. Incerc să găsesc alinare în ce mi-a spus Lonan 
în peșteră: că găsirea leacului și a tehnologiei Proiectului Atlas a 
fost una dintre mizele planului de la bun început. Că e necesară. 

Incerc să găsesc alinare, dar alinarea nu vrea să mi se-arate. 


VP - 174 


„Cel mai bun mod de a găsi ce cauţi”, mi-a spus Lonan, „este 
să provoci dușmanul să iasă din ascunzătoare și să-l forțezi apoi 
să te ducă direct acolo”. 

Dar asta facem noi aici? 

Poate că noi suntem provocaţi să ne-arătăm la faţă, și nu 
invers. 


Cincizeci și şase 


La capătul pontonului, lucrurile încep să se complice. 

E o fundătură totală, un drum care se oprește în gardul viu, 
după care nu mai e decât stâncă. Apa stranie, ca o oglindă 
neagră, șerpuiește prin spatele cabanei. Dacă nu ne urcăm 
orbește în bărci, fără să știm încotro mergem, sau nu încercăm 
să escaladăm sau să trecem prin gardul viu, nu vom reuși să ne 
apropiem mai mult. 

Phoenix și Lonan au o discuţie întreagă numai din priviri, în 
cele din urmă, Phoenix spune: 

— Vrei s-o iei tu înainte sau mă lași pe mine? 

— Du-te tu, răspunde Lonan. 

Se uită la mine, și iau asta ca pe o invitaţie de a spune dacă 
am vreo obiecţie. Mă gândesc că e mai bine să stau deoparte 
deocamdată, atât timp cât Phoenix nu-ncepe să bată câmpii. 
Phoenix dă din cap și strânge bretelele rucsacului. 

— Alexa, Cass, voi veniţi cu mine. Eden și Hope merg cu 
Lonan. 

Alexa, Cass și Hope dau să protesteze, și sunt pe punctul de-a 
mă alătura - mi se pare o idee mai bună să-l lăsăm pe Cass la 
urmă, având în vedere că e hololup -, dar Lonan ne taie avântul: 

— Așa e cel mai bine să ne împărțim, așa că vă rog să vă 
abţineţi. Acum nu mai contează confortul. Avem mai multe 
șanse s-o găsim pe Finnley dacă ne răspândim și căutăm în mai 
multe locuri. 

Despre leac nu suflă o vorbă, pentru că fetele nu știu nimic 
despre asta, și cu siguranță n-are de gând să le povestească 
acum despre misiunea lui secretă în slujba Forțelor Aliate. 

Fiecare cu secretele lui. Ca groaza și speranţa din sufletul 
meu, fluturi gemeni care zboară unul după celălalt în cercuri. 


VP - 175 


Oare oamenii de aici îl cunosc pe tata? Ei sunt cei care mi-au 
trimis eprubeta, ghidul? Cei care i-au smuls verigheta de pe 
degetul rece și mort? 

Ei sunt cei care l-au ucis? 

— Suntem OK? întreabă Phoenix, uitându-se cu atenţie la 
Cass, la Alexa și apoi la mine. 

Dacă acești oameni mi l-au luat pe tata, nu mi-ar plăcea nimic 
mai mult decât să le iau și eu ceva. Dar am atâtea întrebări: 
cum arată leacul? Cum îl administrăm? De unde vom ști dacă 
funcţionează? Unde este păstrată tehnologia și cum avem de 
gând s-o furăm, ca să nu mai vorbim despre cum îi vom 
împiedica pe lupi să pună mâna pe ea? Dar cred că Lonan nu 
are absolut niciun răspuns. Măcar eu știu cum arată planurile 
vechi de la Envirotech. E și ăsta un început. 

— Da, răspund eu, în cele din urmă. Suntem OK. 

— Bine, atunci, spune Phoenix. Grupul lui Lonan ia canoele. 
Voi, care sunteți cu mine, pregătiţi-vă să treceţi prin gardul viu. 

— Cass, întreabă Hope, ce-ţi face mâna? O să te incomodeze 
atela? 

Intre băieți are din nou loc un schimb de priviri, fără să spună 
nimic. In grupul nostru, Lonan pare să fie cel care ezită, dar 
Phoenix preia iniţiativa: 

— N-a trecut așa mult de când te-ai lovit. Te-ai simțit bine în 
peșteră? 

Bănuiesc că asta trebuie să însemne: „N-ai mai încercat să 
omori pe nimeni de ceva vreme, așa că poate am trecut de 
punctele declanșatoare”. 

Cass pare un pic reticent, dar o singură privire la gardul viu îl 
face să înțeleagă că va fi inutil să încerce dacă nu își poate 
folosi ambele braţe. Dar într-o canoe sigur n-ar fi de niciun 
ajutor. 

— Da, răspunde el. Cred că mă pot descurca fără atelă. 

— Să-l ajuţi dacă începe să-l doară din nou, Phoenix, spune 
Lonan. 

Altă frază cu înţelesuri ascunse, presupun. 

— Ar mai fi ceva înainte să ne despărțim? întreb eu. Sunt de 
acord cu strategia lor, îmi dau seama. Este evident că nu se 
aruncă niciunul cu capul înainte - Lonan s-a gândit dacă să-l ia 
sau nu pe Cass cu noi, sunt sigură. Probabil se gândește că vom 
fi mai puternici așa, dincolo de toate riscurile. Ne întâlnim 


VP - 176 


undeva după ce terminăm aici? Cum vom ști dacă e teafără 
toată lumea? 

Phoenix caută prin rucsac, apoi scoate o pereche de 
dispozitive negre, subţiri. Păstrează unul, iar pe celălalt i-l 
aruncă lui Lonan. 

— Staţii de emisie-recepţie, ca să putem vorbi, spune el. Se 
încarcă cu energie solară. Și tu, Hope, dacă ai putea să-ţi scoţi, 
te rog, puloverul ăla, am avea mai multe șanse să nu ieșim în 
evidență. 

Puloverul meu este zdrențuit și pătat, nu prea mai are 
galbenul strălucitor de odinioară, dar tot sare în ochi în peisajul 
ăsta atât de verde. Hope îl aruncă pe jos. Mă abţin să-l ridic - a 
lua cu mine un pulover galben e ca și cum l-aș purta, dacă 
trebuie să fim discreți. Ce bine ar fi fost dacă rucsacul lui 
Phoenix n-ar fi fost atât de plin! 

Lonan își prinde staţia micuță la brâu, în dreapta. 

— OK, oameni buni, spune el. Faceţi tot posibilul să nu vă 
vadă nimeni, dar fiți pregătiţi să vă apăraţi. Dacă lucrurile o iau 
razna, două chestii trebuie să avem în vedere: să obţinem ce 
căutăm și să încercăm să nu murim. 

Niciunul dintre obiectivele astea nu va fi prea ușor de atins. 

e 

Eu, Hope și Lonan alegem, la întâmplare, o canoe. Este exact 
ca celelalte patru care plutesc la capătul pontonului, doar că 
asta are o dungă roșie în vârf. Mă rog să fie vopsea, nu 
rămășițele uscate ale cuiva. 

Mai furăm o pereche de vâsle de la o alta și apoi ne 
înghesuim toţi trei într-o barcă. Chiar dacă nu le folosim acum, 
ne vor prinde bine ca să ne apărăm. 

— Aţi mai vâslit în tandem? întreabă el. 

— Doar cinci veri la rând, în tabere. Nu că mi-aș fi dorit 
neapărat - era obligatoriu, parte din program. Mă descurc în 
orice poziție. Tu? 

— La fel. 

Doar pentru că mă pricep să vâslesc într-o canoe nu 
înseamnă că mi-a și plăcut vreodată. Toată copilăria am avut 
coșmaruri cu șerpi în ape tulburi. Atâtea nopţi în care tata se 
uita sub pat, ca să mă asigure că nu mă pândește niciun șarpe, 
gata să-și înfigă colții în mine. Numai pe becurile alea pentru 
lanternă trebuie să fi dat o avere. 


VP - 177 


Cel mai groaznic coșmar, care se repeta cel mai des, era ăla 
cu mocasinii de apă: la început, în vis, era doar unul. Imi trecea 
șerpuind pe gambă și mi se încolăcea în jurul gleznei. Abia dup- 
aia veneau ceilalţi, câte doi din fiecare direcție, la suprafaţă, și 
nenumărați alţii pe sub apă. Nu mă atacau niciodată, dar mă 
omorau storcându-mi tot aerul din plămâni. 

Mă trezesc de fiecare dată cu inima bubuindu-mi în piept, 
încercând să-mi forțez plămânii să funcţioneze și să le amintesc 
cum să respire. 

Oceanele pline de rechini nu mă sperie, nici râurile cu ape 
limpezi. 

Doar apele stătătoare, tulburi îmi dau fiori. Și care mă 
înconjoară din toate părţile. 

— Respiră, Eden. Lonan aproape că și-a perfecţionat arta de-a 
mă aduce înapoi. Mi-aș dori să nu fi avut atâtea ocazii. Mintea 
este mai puternică decât împrejurările, adaugă el. Să nu uiţi 
asta. 

Dau din cap. În plus, îmi amintesc că a avut și el o mulţime de 
ocazii să-și întărească mintea. Și a început într-un mod extrem, 
curățând sângele părinţilor lui de pe podeaua din bucătărie. 

— Mersi mult, spun eu. Ai dreptate. 

La urma urmelor, ce sunt temerile astea imaginare 
comparativ cu veninul care mi-a furat familia, pe Birch, viața? Ar 
trebui să fie floare la ureche. 

Băgăm vâslele în apă. Lonan este la proră, în față, ca să 
prindem o viteză optimă, iar eu stau la pupă, în spate, 
controlând direcţia. Hope stă între noi, de pază. Cu fiecare 
mișcare a văslelor ne îndepărtam tot mai mult de siguranța 
relativă a pontonului de lemn, ajungând mai aproape de orice 
ne-ar putea aștepta mai încolo. Apa înconjoară barca din toate 
părțile acum, iar copacii, frunzele și toate nuanțele de verde se 
revarsă peste maluri. Nu este cel mai mare canal pe care l-am 
văzut vreodată - are o lățime cât cel mult două canoe puse una 
în continuarea celeilalte -, dar, chiar și așa, este sufocant. 
Mintea învinge frica, îmi repet în sinea mea. Mintea mea este 
mai puternică decât împrejurările. Nu există șerpi. 

Gardul viu este atât de stufos și de înalt, încât din unghiul 
ăsta abia zărim cabana. Se vede numai ultimul etaj, cu luminile 
calde și galbene strălucind prin ferestrele de sub acoperișul cu 


VP - 178 


iarbă. Curând o s-apună soarele, și nu vom mai putea vedea nici 
măcar atât. 

Vâslim, și vâslim, până ajungem aproape la jumătatea 
cercului de apă, dar nu găsim intrarea pe care o căutam. 
Canalul cotește, îndepărtându-se ușor de cabană spre o peșteră 
acoperită de mușchi; e atât de joasă, că abia vom reuși să stăm 
în fund fără să ne aplecăm, darămite în picioare. Îmi amintesc 
de caverna piraţilor din Caraibe în care am fost la Disney World 
- de atacul de panică pe care l-am avut, la șapte ani, când am 
văzut că stăm la o coadă nesfârșită doar ca să ne plimbăm cu 
barca pe o apă întunecată, care șerpuia prin tot felul de locuri 
pe care nu le puteam vedea. 

Un sunet slab, dar ascuţit, se aude din staţia lui Lonan. Se 
oprește din vâăslit, la fel și eu, chiar la intrarea în peșteră. 

Scoate staţia de la brâu, și îi văd pielea înainte să își tragă în 
jos tricoul. Când vorbește, se aprinde o lumină albastră. 

— Aici Lonan. Aţi găsit ceva? 

Din staţie răsună un păcănit. 

— Da, se aude răspunsul. 

Sunt aproape sigură că e Phoenix. Am trecut de bariera de 
frunze și acum vedem intrarea, dar n-avem cum s-ajungem la 
ea de-aici. Având în vedere păcănelile și faptul că vorbește 
aproape în șoaptă, e o minune că îl auzim atât de clar. 

— Dar cred că voi aveţi șanse, totuși. Se pare că apa ajunge 
până la ușa acestei camere uriașe, dar și parterul, și canalul 
sunt parţial sub pământ. Asta vedeţi și voi acolo? 

Se pare că atacurile de panică încep la fel și la șapte, și la 
șaptesprezece ani. Va trebui să trecem prin peștera asta. Nu 
avem cum s-o ocolim. Respiră, Eden. 

— Da, confirmă Lonan, parcă deloc deranjat de ideea de-a 
vâsli printr-o peșteră întunecată. Vom verifica. Fiţi atenți, 
totuși... Dacă nu puteţi intra pe-acolo nu-nseamnă că ei nu sunt 
pregătiţi să vă împiedice să încercaţi. Au ochi peste tot... 
Amintește-i lui Cass. 

Lonan se întoarce și îmi aruncă o privire în timp ce rostește 
ultimele cuvinte, și sunt sigură că este un mesaj ascuns. Fie nu 
e destul de codificat, fie am început eu să învăţ limbajul lor, 
pentru că îl pot traduce foarte ușor în: „Nu uita că ei știu exact 
unde sunteţi, pentru că este și Cass cu voi și vă pot spiona în 
voie”. 


VP - 179 


— O să fim, spune Phoenix. 

Lonan pune staţia la loc și își ridică vâsla. 

— Sunteţi gata? 

— Eu sunt pregătită pentru orice, dacă ne duce la Finnley, 
răspunde Hope. 

Deschid gura, dar nu pot articula niciun cuvânt. 

Lonan se întoarce cu totul, ca să se uite la mine. 

— Eden? Ești pregătită? 

Pare pe punctul de a-și pierde răbdarea. Nu poate să-nţeleagă 
- și de ce ar trebui? Am reușit să-mi înving frica de înălțime de 
mai multe ori pe ziua de azi, iar în peșteri n-am avut nimic. Și 
oricum mi-a spus deja că mintea e mai puternică. Poate că 
mintea mea e mai puternică, dar corpul nu vrea s-o asculte. 

— Ă... Acum se holbează amândoi la mine. Mie nu-mi face 
prea bine genul ăsta de apă. Mai ales în peșteri, unde e 
întuneric. Mai ales dacă în ea ar putea fi, ăăă... mocasini de apă. 
Sună atât de prostesc când o spun cu voce tare. Sunt o fetiță de 
cinci ani în corpul unei adolescente de șaptesprezece ani. Și 
acolo e foarte întuneric. 

Lonan scrâșnește din dinţi. 

— Îmi pară rău să-ţi spun, dar, cu cât așteptăm mai mult, cu 
atât o să se întunece mai tare. 

— Serios? Asta mă face să mă simt mai bine, mersi mult. 

— Și ce propui? Credeam că ești mai puternică de-atât, Eden. 
Eu știu că ești. 

Niciodată nu m-a mai făcut să fierb de nervi un asemenea 
compliment. 

— Nu mă cunoști deloc. Te-nșeli amarnic. 

Toţi oamenii puternici cedează, în cele din urmă. 

Hope își întoarce privirea, uitându-se la mâinile ei. Îmi pare 
rău, Hope, zic în sinea mea. Ești captivă aici, într-o canoe, 
împreună cu întruchiparea perfectă a ceea ce poate face un om 
în condiții extreme. 

— M-am înșelat de multe ori în viaţă, dar nu și acum, mi-o taie 
el. Nu m-a presat nimeni niciodată atât de mult, ceea ce mă 
împiedică să mai ripostez. Poţi face asta. Refuz să văd cum un 
om atât de puternic cedează în faţa fricii. 

— Îmi subestimezi frica purtându-te de parcă ar fi cel mai 
simplu lucru din lume; de parcă ar trebui, pur și simplu, să trec 
peste. 


VP - 180 


— Nu, spune el. Cu cât ţi-e mai greu să faci un lucru, cu atât 
mai puternic devii după ce reușești. Te cred când spui că pentru 
tine e înspăimântător - ești albă ca luna; nu respiri normal. Nu 
cred că o să-ţi fie ușor, dar cred că ești destul de puternică să 
mergi mai departe. 

Din nou, imaginea lui frecând petele de sânge de pe podeaua 
din bucătărie mă face să-mi fie rușine. Nu spune nimic despre 
asta - nici nu e nevoie. Se vede pe fața lui că asta îi vine în 
minte de fiecare dată când trebuie să se adune. De fiecare dată 
când trebuie să mă încurajeze. 

Și am o revelaţie: nu încearcă să-mi facă rău, asta știam, dar 
m-am gândit că încearcă să-mi spună să trec, pur și simplu, 
peste când mi se face frică. Să mă prefac că nu mă doare nimic, 
că nu sufăr. 

Acum sunt sigură că nu asta voia să spună și îmi dau seama 
că nu trebuie să las lucrurile astea să mă doboare. 

El încearcă să-mi arate doar cum să profit de ele. 

Mă adun, cu toate părţile din mine care încearcă să scape din 
barca asta și de responsabilitatea care vine odată cu ea. 

— Bine, spun. Apoi repet: Bine. 

Și băgăm vâslele în apa neagră, atât de neagră. 


Cincizeci şi șapte 


Zburăm printre nori, ne dăm pe curcubeie. 

La asta mă gândesc când lumea începe să devină neagră și 
fără oxigen. 

Ajută destul de mult, în sensul că încă vâslesc. Încă sunt în 
viață, încă merg mai departe. 

Răsuflarea noastră se aude cu ecou. La fel când scufundăm 
vâslele în apă și când le scoatem. E sunetul fricii care dispare, 
îmi spun mie însămi. Bag vâăsla adânc în apă. Respir. 

Zgomotele pe care le scoate staţia lui Lonan sunt amplificate 
de pereții duri între care ne aflăm. Este atât de întuneric aici, că 
luminiţa albastră a devenit fosforescentă. Dar nu scoate staţia 
să vorbească. 

— N-ai de gând să răspunzi? întreb. 

— Am treabă acum, spune el. 


VP - 181 


— Și dacă e urgent? 

— Oricum n-aș putea să fac nimic. Dar vreau să știi că sunt 
pregătit în caz că apare vreo urgenţă aici. 

Faptul că recunoaște că peștera poate fi periculoasă mă 
liniștește și mă enervează în același timp. 

Pe apă, în față, strălucește ceva verde-albăstriu. 

Pff, respir eu pe măsură ce ne apropiem și descopăr că 
peștera o ia brusc la dreapta. Pare că cineva ar fi împrăștiat praf 
de stele pe tavan, ca o constelație de licurici. Dacă înainte 
peștera era complet cufundată în întuneric, după colț este 
scăldată într-o lumină turcoaz, ireală. O picătură de ceva lipicios 
aterizează pe mâna mea, apoi alta, pe genunchi. Dacă ascult cu 
atenţie, pot auzi cum cad picăturile în apă. Hope se uită în jur cu 
gura căscată, la fel de uimită ca mine. 

Staţia lui Lonan se aude din nou, apoi încă o dată. 

— E OK, răspunde, spun eu. Poate încearcă să ne avertizeze 
de ceva. 

Lumina staţiei se ridică, și în peșteră se aude un hârâit 
puternic. 

— Phoenix? Barca încetinește acum, că Lonan nu mai 
vâslește. Îmi las și eu vâsla să plutească. Totul OK acolo? 

Niciun răspuns. 

Un alt hârâit, dar nu de la capătul celălalt al firului. 

— Cass? Alexa? 

Nimic. 

Lonan mormăie o înjurătură. 

— Dacă mă auziţi și aveți probleme, nu vă faceți griji pentru 
noi. Faceți tot posibilul să rezistați. Vă găsim noi mai târziu. 

Un ultim hârâit răsună în toată peștera. 

Dar lumina albastră a staţiei nu mai apucă să se întoarcă la 
brâul lui Lonan. Barca se lasă brusc într-o parte, pentru că Hope 
sare ca arsă, de parcă i-ar fi căzut în poală o văduvă neagră, și 
stația zboară prin aer. Apoi cade în apă. Lumina albastră mai 
strălucește o jumătate de secundă, după care se stinge. 

— Băga-mi-aş... 

Vocea lui Lonan este ultimul lucru pe care îl aud înainte să fiu 
luată pe nepregătite. Hope este rapidă, feroce - corpul ei firav 
are o forță neînchipuită, iar degetele-i sunt ca niște menghine. 
Părul ei mă sufocă în timp ce încearcă să mă arunce peste bord, 
după care sare după mine în apă. 


VP - 182 


Dau din picioare, mă zbat, mă lupt cu impulsul de-a respira. 
Privirea mi se împăienjenește, ceea ce-mi amintește că n-am 
murit încă. les la suprafaţă, încerc să iau o gură de aer, dar ea 
mă aruncă înapoi în adâncuri. In apă nu sunt șerpi, doar Hope și 
disperare. Într-un fel, aș fi preferat să fie. Ar fi fost o moarte mai 
rapidă, fără durerea de a ști că am fost trădată. 

Cel puţin lumina turcoaz nu mai este așa de slabă. De fiecare 
dată când brațele lui Hope intră în apă, lupul de pe mâna ei 
începe să strălucească din ce în ce mai tare, până când ajunge o 
hologramă irizată scânteietoare. Moartea mea are propriul 
reflector. 

Mă chinui să rezist, îi dau degetele peste cap și îmi înfig 
unghiile în pielea ei până știu sigur că sângerează. Asta îmi dă 
timp să mai iau o gură de aer, o șansă să scap. Când a fost 
compromisă? De cât timp e așa și cum de nu ne-am dat seama? 
Colțul cu tavanul luminat trebuie să fi fost declanșatorul - sau 
poate picăturile lipicioase care au căzut pe noi? -, dar înainte de 
asta părea foarte normală. 

Acum e și Lonan în apă. Pe mâinile lui nu apare niciun semn 
luminos, niciun semn că ar fi lup. E cea mai mare gură de aer pe 
care am luat-o până acum, probabil pentru că s-a băgat între 
mine și Hope. Și prima dată când văd cât de mică e apa. Dacă 
stau dreaptă, pot să ating fundul cu vârful picioarelor. 

— Sedeaz-o! strigă el. 

Reușește s-o ţină departe pe Hope - vad strălucirea 
hologramei când reușește să scape din mâinile lui, când se 
repede la Lonan acolo unde se-așteaptă el mai puțin. Dar și el e 
rapid, și Hope nu reușește să-l atace, nu-l poate dobori. 

— Nu pot, spun eu fără suflare. N-am seringă. 

— La mine-n buzunar - în stânga. 

Înot înapoi până la el. Hope mă apucă de încheietură și mă 
trage tare direct în spatele lui Lonan. Când ne izbim unul de 
celălalt, inima îmi bate nebunește dintr-un motiv cu totul aiurea 
- sau justificat, dacă mă gândesc că este un motiv pentru a 
rămâne în viață. 

Concentrează-te, Eden. 

Seringă. Mai întâi să iau seringa, apoi să ies din apă. Și abia 
dup-aia Lonan. 


VP - 183 


Bag mâna în buzunarul de la pantaloni. Sunt strâmţi, și nu 
prea e spaţiu pentru altceva în afară de o seringă. O găsesc 
imediat. 

Lonan a reușit, în sfârșit, s-o facă pe Hope să nu se mai zbată. 
Mă îndrept spre locul în care holograma strălucește mai tare, îi 
pipăi braţul până sus, ca să fiu sigură că e umărul - ea și Lonan 
sunt lipiţi unul de celălalt, umbră peste umbră, și nu vreau să îl 
sedez pe el din greșeală. _ 

Hope e ca o pasăre fragilă, cu aripi osoase și păr fin. Infig acul 
în locul în care pare să aibă mai multă carne, și, imediat, lupul 
se face negru. Lonan se întoarce ca s-o sprijine. 

Respirăm greu, foarte greu în peștera asta cu ecou, care se 
învârte cu noi ca o filmare cu încetinitorul a unui cer plin de 
stele. 

— Mai ţi-e frică de șerpi? 

Da, aș vrea să-i răspund. Fobiile nu dispar ca prin farmec doar 
pentru că acum ai lucruri mai periculoase de care să te temi. 


Cincizeci și opt 


— Trebuie să-i fi făcut și ei ceva în noaptea în care au luat-o 
pe Finnley, zic eu în timp ce împing barca într-un cotlon mai 
puţin luminat. E mai bine să stăm cât mai ascunși posibil, având 
în vedere că le-am neutralizat unul dintre hololupi atât de 
aproape de cabană. Are noimă, dacă stau să mă gândesc, 
continui eu. Bineînţeles că nu ne-ar fi lăsat să cutreierăm insula 
dacă n-ar fi avut niciun mijloc să ne supravegheze. Dar de ce nu 
ne-au luat pe toate odată? 

Mă chinui să mă urc înapoi în barcă fără s-o răstorn. Nu e 
deloc ușor în întuneric, mai ales că Lonan o ţine în braţe pe 
Hope. După o manevră disperată, reușesc să ajung înăuntru. 
Probabil că nu a fost cea mai elegantă mișcare, și, pentru prima 
dată, mă bucur nespus că e întuneric. 

— Cred că există câteva motive pentru care nu v-au luat pe 
toate în același timp. Lonan pare mai aproape decât mă 
așteptam. Mă ajuţi puţin? 

Pipăi în jur, în direcţia vocii sale. Mâinile mele îi găsesc faţa, 
barba ușor crescută de pe maxilarul regulat. Buzele. 


VP - 184 


Încă o dată, mă bucur nespus că e întuneric. 

— La trei, îmi spune el când las mâinile în jos, încercând s-o 
găsesc pe Hope. Prinde-o de subrat și trage, eu o s-o împing. 

Barca se apleacă ușor când mă întind după ea, dar nu e nimic 
grav. Încet și cu destulă chinuială, reuşim s-o așezăm pe Hope 
în barcă. Înăuntru a pătruns puţină apă - un centimetru sau doi 
-, dar Hope e inconștientă și n-o să observe că îi atinge părul. 

Lonan urcă atât de ușor, că îmi dau seama că a ieșit din apă 
abia când deschide gura din nou. Nu e de mirare, dacă a trăit 
numai pe mare de când a-nceput războiul. Probabil că pentru el 
să se urce și să coboare din bărci e la fel de firesc cum era 
pentru mine să mă sui în pat când stăteam în baracă. 

— Motive posibile pentru care nu te-au luat și pe tine, începe 
el. Primul: Dacă am învăţat ceva despre lupi de când lucrez cu 
eliberatorii, acela este că fac special lucruri ilogice. Lor li se pare 
că asta-i face imprevizibili. Și eu cred la fel. Eu și Phoenix am 
interceptat, hm, vreo douăzeci de nave de-ale lor doar în 
ultimele luni. Unele sunt conduse de un echipaj minim, un om 
sau doi, altele au zece oameni la bord. Așa e mai dificil pentru 
Rezistență să plănuiască un atac, și treaba asta ne ameţește de 
cap. Interceptarea unui echipaj mic ne face să lăsăm garda jos, 
în timp ce echipajele mari sunt de la înfricoșătoare la fatale, 
după caz. 

Se pare că am ales amândoi să ne mai tragem sufletul înainte 
să stabilim ce facem în continuare. Să sperăm că avem timp să 
ne tragem sufletul, pentru că avem neapărat nevoie de un plan, 
mai ales acum, că Hope este inconștientă. 

— Acestea fiind zise, singurul lucru previzibil pe care l-am 
observat eu la ei este că pe oamenii compromiși îi trimit dup-aia 
înapoi pe continent, în grupuri mici. 

— Le este mai ușor să-i strecoare înapoi neobservaţi, spun eu, 
știind și singură că am dreptate. 

Ceea ce confirmă și el. 

— Al doilea motiv este că Alexa era cu tine. Ea are încă 
însemnele de lup - poate au hotărât s-o urmărească o vreme, 
înainte să-i pună la îndoială loialitatea. 

Este incredibil cât de repede se pot schimba lucrurile. Cum, 
dintre Alexa, Hope și Finnley, Alexa a devenit cea mai de 
încredere. 

— Al treilea motiv este de domeniul evidenţei. 


VP-185 


De parcă ar spune că fără apă nu există viață, numai că el 
vorbește cu cineva pentru care apa aproape că a devenit 
antonimul vieţii, într-o lume în care apele ar putea aduce 
sfârșitul întregii umanități. 

Nimic nu mai e de la sine înţeles. 

— Nu mai aveţi unde să vă duceţi, spune el, deci n-au de ce 
să se grăbească și să vă ia pe toate în același timp. Infiltrând un 
spion printre voi, au cum s-o urmărească, în primul rând, pe 
Alexa, dar poate că a fost și un experiment - poate că au vrut să 
vadă dacă sunt pe cât de bine ascunși au ei impresia că sunt. 
Poate că au vrut să vadă cât de mult se poate apropia cineva de 
cabana lor fără să știe pe unde s-o ia sau dacă există, în primul 
rând. 

— Pân-acum trebuie să-și fi dat seama că știu de cabană... și 
că asta am căutat pân-acum. 

— Evident. 

— Dar n-au venit după noi, n-au încercat să ne oprească. 

Dar îmi dau seama că nu e așa dinainte să termin fraza. Vin 
după noi ca niște leneși: folosind oamenii în care avem 
încredere, ca să facă treaba murdară în locul lor. 

— Nu? Râde ușor, pe înfundate. Uite-l pe Cass, uite-o pe 
Finnley, pe Hope, ca să nu mai vorbim de toate chestiile care 
sunt pe insulă... 

— Sistemele de securitate? 

— Da. O spune cu jumătate de gură, cu neîncredere, într-un 
fel. Asta înseamnă că au făcut o treabă a naibii de bună pân- 
acum. 

— Ce crezi că s-a întâmplat cu ceilalți? 

Lonan tace, iar liniștea parcă se amplifică singură, până când 
urechile mele își dau seama că există un gol care ar trebui să fie 
umplut cu sunete. Nu se aude nici măcar o picătură în toată 
peștera. 

În cele din urmă, oftează. 

— Nimic bun. 

Nu găsesc nimic încurajator de zis. Faptul că n-au zis nimic 
atunci e un semn rău. La fel și că n-au venit să ne caute - deși 
conexiunea s-a-ntrerupt, deși altercaţia cu Hope se putea auzi 
de la o poștă. 


VP - 186 


Zgomote de încăierare și de fugă răsună la intrarea în 
peșteră, dincolo de cotitura drumului pe care am venit. Înghet. 
Și dacă nu e un om, ar putea fi gândaci. Sau mai rău. 

— Avem nevoie de un plan, spun eu foarte încet. Care e 
planul? 

Acum, că m-am gândit la gândaci, nu mi-i mai pot scoate din 
minte. 

Mi-i imaginez acoperind tavanul peșterii ca un covor, 
așteptând ca unul dintre noi să se zgârie la deget sau la picior, 
stând la pândă ca să ne devoreze. Apoi încerc să nu mă mai 
gândesc la nimic. 

Acum se aude alt zgomot. O vâslă care se cufundă în apă. 

— Eden? spune vocea. Tu ești? 

Alexa. 

— Pregătește seringa, spune Lonan abia șoptit. Pentru orice 
eventualitate. 

Am folosit-o pe Hope. Am folosit-o pe toată. 

Barca noastră e parţial în întuneric - aici, cea mai mare parte 
din peșteră e luminată de punctulețele turcoaz, cu vălurele 
minuscule acolo de unde s-a mai scurs câte o picătură. Dacă au 
reușit s-o compromită pe Hope fără ca vreunul dintre noi să 
observe, e posibil să fi ajuns și la Alexa. 

— Da. Glasul îmi tremură. Ce s-a-ntâmplat? Unde sunt Cass și 
Phoenix? 

— Cass a leșinat acolo sus; de-abia mai respira, răspunde ea 
agitată, dar fără să ţipe. Eu și Phoenix am fugit să-l ajutăm, și 
era la numai câţiva metri în faţa mea, când o săgeată mică, cu 
pene albastre, i s-a înfipt în gât, și a leșinat și el - Alexa abia 
dacă mai respiră -, iar eu m-am strecurat pe după copaci ca să 
văd cine a tras în el, înainte să mă nimerească și pe mine, și am 
venit aici cât de repede am putut. Ce naiba se întâmplă? 

Vârful bărcii ei se apropie de cotitură. 

— O să ţi se pară foarte straniu, începe Lonan, dar o să te rog 
să-ți bagi braţele în apă înainte să vii mai aproape. 

— Să-mi bag... ce? 

— Braţele. În apă. 

Dar ea nu se oprește; continuă să vâslească până când barca 
ei ajunge să fie complet scăldată în lumina turcoaz. Simt că mi 
se face rău - e posibil ca picăturile sau lumina s-o fi declanșat 


VP - 187 


deja. Holograma lui Hope nu prea strălucea în lumina asta, 
decât dacă era în apă. 

Barca noastră se lasă ușor într-o parte când Lonan se întinde 
peste margine, și se aude un zgomot de lemn ciocnit de lemn: a 
tras barca Alexei lângă a noastră. 

— Ce faci? întreabă Alexa speriată. 

Are ochii căscaţi. Cum îi avea și Hope. Aș vrea să mai fi avut o 
seringă. 

Lonan este rapid, puternic, o apucă de mână și i-o scufundă în 
apă. 

— E doar un test, ca să m-asigur că... Pic, pic, pic, picură apa 
de pe mâna ei, care rămâne neschimbată. Ce bine. Nu ești. 

— Am avut un mic... incident, spun eu. Cu Hope. 

Lonan îi dă o explicaţie scurtă, nu foarte detaliată. Poate că 
graba din vocea lui o face pe Alexa să nu pună întrebări. 

— Deci, acum trebuie să mergem la cabană, conchide el. 

— Și dac-o să tragă și-n tine cu săgeți, noi ce-o să ne facem? 
Alexa e un pachet de nervi, dar nu e o întrebare stupidă. Ce ne 
facem cu Hope? Și, presupunând că o găsim pe Finnley, ce ne 
facem dacă e inconștientă? O să le târâm după noi? 

Nu e o fericire să trebuiască să clocești planuri complicate 
într-o peșteră în care era să mori înecat. Imi stă pe limbă să le 
zic că vreau să ne întoarcem, să pornim spre plajă, să prindem 
și să frigem un pește. Dar asta ne-ar aduce într-o situație și mai 
rea decât înainte, trei oameni împotriva unui inamic care va 
continua să ne distrugă unul câte unul. Stelele vor străluci 
frumos o noapte, iar peștele ne va alina foamea, pe care am 
ajuns deja s-o ignor, dar apoi? 

E cea mai mare șansă a noastră de-a avea o viaţă mai bună, 
cea mai mare șansă a mea de a afla ce mi-am dorit mereu. 
Dacă ne prind imediat ce ieşim din peștera asta, cel puţin vom fi 
încercat, în loc să ne împăcăm, pur și simplu, cu soarta. Ceea ce 
ar fi ca și cum ne-am oferi voluntari să devenim spioni în 
războiul lor îngrozitor și lacom. Ca și cum ne-am oferi voluntari 
să devenim cadavre. 

— O să ne despărțim. 

Vocea lui Lonan e calmă, clară. 

— Când ne despărţim, se întâmplă lucruri rele, zic eu. 


VP - 188 


— Dacă nu ne despărţim, e posibil să se întâmple lucruri și 
mai rele, ripostează el. Dar cred că de data asta n-o să mai fie 
așa. 

Apoi ne spune planul: eu și Alexa vom vâsli cu Hope până la 
ieșirea din tunelul care ne-a dus aici, acolo unde am văzut 
pentru prima dată cabana, pontonul și canoele - unde Hope încă 
se purta firesc și unde Cass a spus lucruri care au rănit-o pe 
Alexa. 

Poate că de-asta e așa de tăcută. Cass s-a prăbușit sub ochii 
ei, iar ultimele lui cuvinte au făcut-o să sufere. Poate că Alexa 
este în stare de șoc. 

— Eden, ajut-o pe Alexa s-o scoată pe Hope din barcă și 
duceţi-o în tunel, cât mai departe. După ce-o lăsaţi jos, o să te 
rog pe tine, Alexa, să rămâi cu ea. Poftim... Barca noastră se 
înclină puţin. Injectează-i chestia asta dacă nu se comportă 
normal când se trezește. Eden, după ce ajungeţi cu bine în 
tunel, încearcă să te întorci la cabană. 

Îmi spune asta de parcă mi-ar zice să mă întind cu burta la 
soare pe un câmp cu flori, într-o după-amiază însorită de vară. 
De parcă ar fi cel mai ușor lucru din lume. 

Și acum văd că nu avea o singură seringă. Probabil că asta 
era în celălalt buzunar. 

— Și dacă ne văd? Dacă trag în noi? întreb. 

Săgetțile pot să vină din orice direcţie - în mijlocul apei am fi 
ținte foarte ușoare. 

— O să am eu grijă să nu se-ntâmple. 

— Și cum o să faci asta? 

Trage adânc aer în piept. 

— O să mă predau. 

Mai devreme, când spunea că are de gând să intre repede în 
cabană și să ceară lucrurile pe care speram să le găsim acolo, 
m-am gândit că în plan erau pumnale și ameninţări. Ceea ce-ar 
fi fost și-așa destul de rău - dar asta era groaznic. 

Nu. Nu, nu. 

— Nu, spun eu. O să te omoare. 

— Ba nu, ţi-am mai spus doar. Ar trebui, având în vedere câte 
am furat de la ei, dar n-o să facă asta. 

— De ce? 

— Pentru că sunt căpitanul eliberatorilor, unul dintre cei mai 
importanţi lideri ai Rezistenței. Oamenii mei au încredere în 


VP - 189 


mine. Înţeleg ce vrea să spună și simt că mi se face foarte, 
foarte rău. Le sunt folositor cât sunt în viață. Dacă mă vor folosi 
ca spion, vor avea acces la întreaga Rezistență, la toţi ceilalți 
lideri, care s-au ascuns atât de bine. Eu îi știu pe toţi; știu unde 
se află. Știu cum să ajung la ei. Dacă ar acţiona prin mine, lupii 
ar putea să scape ușor de majoritatea celor care li se opun... 
Poate de toţi chiar. 

Simt cum mă răscolește în interior un val de furie. Faţă de el, 
pentru că nu mi-a spus niciodată cât de important este pentru 
ei. Faţă de mine, pentru că n-am pus lucrurile cap la cap până 
acum, 

— Asta e... cam cel mai prost plan. 

— E mai bine decât să ne omoare pe toţi, spune el. 

— Oare? 

Nu sunt atât de sigură. 

— Absolut, răspunde el. O să punem capăt războiului ăstuia 
blestemat, Eden. Dacă găsești chestia aia la timp. 

— Chestia aia fiind tehnologia Proiectului Atlas sau leacul? Mă 
uit scurt la Alexa, îngrijorată că poate am spus prea multe de 
față cu ea, dar Alexa n-are nicio reacţie, pierdută total în 
propriile gânduri. Sper că va ieși din starea asta când va fi 
nevoie. Nu pot duce la capăt de una singură jumătate din plan. 

— Da. Ambele, oricare. Își trece mâinile prin păr. Găseşte 
laboratorul mai întâi și dup-aia vezi ce și cum. Amândouă sunt 
cruciale, și-o să fim foarte vulnerabili dacă nu plecăm de-aici cu 
cel puţin una dintre ele. 

Nici vorbă de presiune. 

— Ai idee unde-ar trebui să caut așa-zisul laborator? 

Cabana are cel puţin două etaje, și e posibil să mai existe 
vreunul ascuns după copacii stufoși - acolo chiar l-ar fi putut 
ascunde oriunde. Și leacul, presupunând că informaţiile lui 
Lonan sunt corecte și că există un leac, probabil e ascuns și mai 
bine. Ca să nu mai vorbesc despre cât de bine trebuie să fi fost 
îngropate cercetările și planurile de dezvoltare pentru Proiectul 
Atlas, informaţii atât de secrete, că Lonan nu le-a spus nici 
măcar băieţilor despre ele. 

— Unde e cel mai greu de ajuns, mă gândesc, spune el. Mai 
multe nu știu nici eu. 

Este cel mai încurajator și cel mai înspăimântător lucru pe 
care putea să-l zică. 


VP - 190 


ÎI urăsc pentru că s-a pus în situaţia asta. Îl urăsc pentru că m- 
a pus pe mine în situaţia asta. Lucrurile ar putea-o lua razna în 
atâtea feluri. Fie reușim, fie eșuăm lamentabil. 

Încerc să mi-i imaginez pe lupi ca pe niște castele de nisip, 
ușor de dărâmat și de șters de pe fața pământului. Imi imaginez 
că va veni o zi în care nu vor mai fi decât o amintire. 

Îmi imaginez că ziua aia începe în noaptea asta. Vreau să 
înceapă în noaptea asta. N-am voie s-o dau în bară. Pentru că, 
oricât de mult aș urî planul lui Lonan, trebuie să recunosc că eo 
strategie mai bună decât dacă am intra cu toţii în același timp. 
Dacă el reușește să creeze o diversiune, și eu, să mă 
sincronizez, m-aș putea strecura înăuntru fără să mă detecteze, 
mai ales dacă găsesc altă intrare. După gardul viu era o stâncă - 
poate reușesc să mă urc pe ea ca să escaladez zidul. 

— După ce-o să vadă că ești singur, nu vor pleca s-o caute pe 
Hope? întreb eu, ultima încercare. 

— O să le spun c-aţi murit. Că pe tine te-a înecat Hope și că 
apoi eu am sedat-o și am lăsat-o printre copaci, acolo unde au 
fost doborâţi Phoenix și Cass. Dac-o să se ducă să caute acolo, o 
să mai câștigăm puţin timp. Apoi adaugă: M-ar mira să nu 
monitorizeze cumva semnele vitale ale spionilor lor... Nu le pot 
spune că Hope e moartă pentru că, cel mai probabil, pot să 
verifice. 

— Vrei să-ţi dau cuțitul înapoi? 

— Nu, mai bine păstrează-l tu, spune el. Dacă sunt înarmat, 
nu vor crede că vreau să mă predau. Dac-o să fie nevoie, o să 
mă apăr în stilul clasic. 

Cu pumnii și cu picioarele, presupun. Vine atât de repede cu 
acest plan, atât de hotărât. Ca eliberator, îmi dau seama că și-a 
petrecut ani întregi ticluind strategii împotriva lupilor. Mie mi se 
pare prea riscant planul lui, dar a reușit să rămână în viaţă atât 
de mult timp. Asta mă face să am mai multă încredere în el. 

Nu mai am ce să zic. În ceea ce o privește pe Alexa, cândo 
rugăm, în cele din urmă, să-și vină în fire, nu pare a avea nimic 
împotrivă să stea cu Hope cât eu și Lonan acţionăm în ofensivă. 

— Bine, atunci, spun eu. Să mergem. 

Hotărâm ca Alexa să vină cu mine în barca noastră, iar Lonan 
să meargă mai departe cu cealaltă până la intrarea în cabană. 
Există totuși un risc - dacă ne-au urmărit, vor observa că Lonan 
nu se mai află în canoea cu vârful roșu. Dar așa va trebui s-o 


VP-191 


mutăm pe Hope o singură dată, după ce eu și Alexa vom vôsli 
înapoi spre locul în care pontonul de lemn se întâlnește cu 
intrarea îngustă a peșterii. Merită riscul ca să ne conservăm 
energia. Lonan ţine bine ambele bărci până se urcă Alexa. 

— Nu uita, Eden... Aud de aproape glasul calm al lui Lonan. 
Mintea ta este mai puternică decât împrejurările. 

Apoi îmi ia capul în mâini, iar blândeţea atingerii sale e total 
diferită de senzaţia electrizantă pe care o simt în tot corpul. Își 
lasă degetele să alunece până în păr, iar buzele noastre se 
întâlnesc - simt gustul speranței, al disperării, al amintirilor lui 
amare. Sunt sigură că și el simte același lucru la mine. Deși am 
mai fost sărutată de sute de ori, nu am mai trăit niciodată un 
sărut atât de complex. Îmi dau seama cu surprindere că mi-aș 
dori să-i pot descoperi fiecare față, până la ultima. 

— Nu uita, adaugă el după ce ne dezlipim, că asta e ultima 
dată când mai poţi avea încredere în mine până vei găsi leacul. 

Pentru că ei se mișcă repede, nu mai e nevoie să spună și 
asta. Pentru că va fi compromis de îndată ce se va preda. 

Asta e cea mai mare motivaţie. Lupii ne-au furat totu/. Acum, 
că știu că pot avea din nou încredere în altcineva - acum, că știu 
că mai există cineva pe lume care să-mi merite încrederea -, n-o 
să-i las să-mi fure și asta. 

Lonan m-a apărat astăzi, a fost omul care m-a ajutat să-mi 
revin de fiecare dată când începeam să mă pierd. lar acum e pe 
punctul de a-și risca viaţa pentru a schimba cursul unui întreg 
război. 

E timpul să fac și eu ceva pentru el. 


Cincizeci şi nouă 


Barca noastră taie apa cu toată viteza înainte, acum, că 
Lonan a coborât și e mai ușoară. Eu și Alexa vâslim de parcă ar 
depinde de asta vieţile noastre - poate și de-asta mergem mai 
repede. 

Când canalul cotește și iese din peșteră, văd că s-a făcut 
noapte. Un râu de stele se revarsă pe cerul senin, de parcă 
această apă neagră ar fi reușit, cumva, să oglindească o lumină 
vie, strălucitoare, pe pânza boltei de deasupra noastră. Lumina 


VP - 192 


galbenă care vine dinspre cabană ne ajută să navigăm: nu e 
complet întuneric. Frunzele și ramurile se leagănă în adierea 
brizei. 

Mă străduiesc să vâslesc cât de repede pot. Dacă ne vede 
cineva, o să tragă în noi. La fel și dacă vedem noi pe cineva 
primele - unde-o să ne ascundem? Așa că vâslim, văslim, vâslim 
cu toată forța. 

Fiecare trosnet, fiecare fâșâit, fiecare foșnet mă face să 
tresar. Dar nu e nimeni pe urmele noastre. Nu trage nimeni în 
noi. 

Când ajungem la gura peșterii, suntem leoarcă de 
transpiraţie. Dar e bine măcar că e sudoare, și nu sânge. Hope e 
tot inconștientă și nu știe cât ne chinuim să n-o bruscăm când o 
așezăm pe jos în peșteră. 

— Eşti bine? o întreb eu pe Alexa. Ai seringa? 

Ea dă din cap. 

— Sper doar că nu va trebui s-o folosesc. 

— Să n-o lași să se apropie de apă, atât. Când am trecut pe- 
aici părea bine, și nu pare a fi niciun declanșator în jur, dar nici 
nu eram atentă la braţul ei. Oricum n-aş fi putut să observ nici 
dac-aș fi fost - Hope încă avea pe ea puloverul. Îi aranjez corpul 
firav și moale, ca să pot vedea mai bine tatuajul holografic. Pare 
imposibil că braţele astea firave au reușit aproape să mă înece. 
Nu văd nimic, deci ar trebui să fii în siguranţă - dacă nu cumva 
se activează doar când e conștientă. Dar pare prea complicat, 
așa că hai să fim optimiste. 

Alexa are o expresie indescifrabilă pe chip. Nu e teamă, și 
sigur nu este narcisismul ei obișnuit. Vede că o cercetez cu 
privirea. 

— Ce-i? 

— Tu să-mi spui. 

Îi încrucișez braţele lui Hope. Are și ea nevoie de o 
îmbrăţișare, ca fiecare dintre noi. 

Dar Alexa nu răspunde, și vai. Vai, nu. De-asta mi-e atât de 
greu să-mi dau seama de ce are fața asta: îi vine să plângă. 

— Crezi..., începe ea, dar glasul i se sugrumă. Crezi că a 
vorbit serios când a spus toate chestiile alea despre mine? 

Corpul meu se luptă împotriva lui. Nu am timp de psihoterapie 
acum, nu am energia necesară. Dar se pare că Alexa are, din 
păcate, nevoie de asta. Va fi mai vigilentă dacă nu-și va mai 


VP - 193 


derula în cap cele mai proaste două minute de pe ziua de azi. 
lar o Alexa cu ochii în patru este o Alexa care rămâne în viață. 

— Da. Nu mi-e ușor s-o spun, dar este adevărul. Cred. 

Alex tace, și două lacrimi i se rostogolesc pe obraji. Nu mă 
privește în ochi. 

— Crezi că are dreptate în privinţa mea? 

Nu știu ce să-i răspund, mă gândesc doar la cât de puţin ne-a 
ajutat să navigăm încoace sau de când am ajuns pe insulă. 

— Cred că oamenii se schimbă. Acesta este un subiect 
delicat. Și Cass nu mi se pare deloc în apele lui azi. Nu știu mai 
nimic despre el, și nici pe tine nu te cunosc prea bine, așa că nu 
pot spune dacă are dreptate sau nu. Dar știu ce văd. Sunt 
momente în care nu pare a-ţi mai păsa decât de tine - asta e 
adevărat, dar nu voiam s-o spun; spre ușurarea mea, nici nu 
clipește măcar -, dar, de când suntem aici, mi se pare că au 
început să fie tot mai rare. 

Mă gândesc la apa neagră și înfometată în care a încercat să 
mă înece Hope, la cât de tare m-a izbit faptul că Alexa a rămas 
cea mai de încredere dintre toate. Nu că Hope sau Finnley ar fi 
vrut ele să fie folosite împotriva noastră - fără îndoială că vor fi 
furioase și le va fi rușine când vor afla ce-au fost puse să facă. 
Cel puţin Hope va fi. Pentru Finnley s-ar putea să fie însă prea 
târziu. 

— Dacă vrei să știi adevărul, Alexa, am atât de multă 
încredere în tine, că mi-aş lăsa viaţa în mâinile tale. Vorbesc 
serios. 

În cele din urmă, se uită în ochii mei. 

— Da? 

Dau din cap. 

— Da. Hope pare așa de nevinovată între noi. Un înger cu 
aripile frânte, o prinţesă care are nevoie de o baie. Așa că vreau 
să faci tot ce-ţi stă în putinţă ca să rămâi în viaţă, OK? S-ar 
putea să am nevoie de tine. Încerc să zâmbesc, dar nu-mi iese. 
Și îmi cam și doresc să trăiești. 


VP - 194 


Șaizeci 


Aud un zgomot afară și ridic garda într-o clipită. Sunt 
încordată ca un arc, numai mușchi, ligamente și ambiţie, toate 
pregătite să reacționeze. 

Mă lipesc de peretele tunelului. Ascult. 

Sunt voci, nu arme, și nu pe cât de aproape mi s-au părut la 
început. Ceea ce e în avantajul meu. Mă strecor cu grijă afară în 
noaptea înstelată, rămânând lipită de perete în caz că mă înșel 
și ceilalţi se află mai aproape. În murmurul acela recunosc 
vocea lui Lonan, care se aude mai tare acum, prin spărtura din 
gard prin care au reușit Alexa și ceilalţi să vadă, mai devreme, 
intrarea în cabană. Vocile zboară prin aer ca niște ciori, din 
colțul cel mai îndepărtat al cabanei. Cercetez rapid ferestrele 
luminate de pe partea asta - nu pare a fi nimeni gata să mă 
omoare. 

E timpul s-o iau din loc. 

O apuc repede pe ponton și alerg până în capăt. Întind 
mâinile prin gardul viu până ating stânca și o pipăi. E piatră, dar 
e netedă, fără crăpături sau denivelări, din câte simt. Însă 
trebuie să escaladez peretele ăsta cumva. 

N-am de ales, trebuie să mă întorc la peștera cu apă tulbure. 

Deși sunt multe bărci la mal, sunt dezamăgită că nu găsesc 
niciuna cu vâsle. Așa să fi fost și înainte? Nu am fost atentă - e 
posibil ca Lonan să fi ales barca aceea tocmai pentru că era 
complet echipată. Mă rog, una dintre cele douğ care erau 
complet echipate - n-ar fi trebuit să iau vâslele alea mai 
devreme. 

Două voci le acoperă pe celelalte acum, a lui Lonan și a unui 
alt bărbat. Se aud tare, dar parcă sunt mai civilizate ca-nainte. 
Nu disting cuvintele, doar tonul pe care vorbesc. E prima dată 
când mi-aș dori ca vocile să fie altfel decât civilizate. 

Civilizat înseamnă că Lonan va fi compromis în curând. 
Civilizat înseamnă că diversiunea pe care a creat-o s-ar putea 
sfârși în orice clipă, că nu va trece mult și îmi va expira timpul. 

Imi vine s-alerg înapoi spre peșteră, ca să iau o vâslă, când 
aud alte voci. 

Sunt aproape. Chiar deasupra mea, pe balcon. 


VP - 195 


Mă întorc în frunziș cât pot de repede, cu grijă să nu foșnesc 
prea mult. Dacă nu m-au văzut până acum, asta e doar pentru 
că se uitau în altă parte. 

— Nu cred că ea mai trăiește, spune una dintre voci - un 
bărbat. Suferinţa lui pare prea sinceră. 

Suferinţa lui Lonan, presupun. Legată de mine. 

— Este un mincinos și un hoţ. Vocea nouă, de femeie, este 
rece și încrezătoare, categorică. Nu pare genul de om cu care-aș 
vrea să am de-a face. Și-a dedicat întreaga viaţă să ne pună 
beţe-n roate, și acum se predă? Nu. N-are cum. 

E o femeie inteligentă. Gândește logic, strategic. Cine o fi fost 
înainte de război și ce-o fi făcut-o oare să-și dorească așa o 
viaţă? 

Un reflector cu lumină albă, strălucitoare cercetează apa, 
înainte și înapoi, de două ori, înainte să se stingă din nou. 

— Canoea aia, spune bărbatul. 

„Canoe” devine pe loc cel mai îngrozitor cuvânt din limba 
engleză. 

Îmi dau seama într-o fracțiune de secundă că nu vorbește 
despre bărcile din fața mea, ci despre cea pe care am lăsat-o la 
gura peșterii. Ce proastă am fost, ce proastă am fost. Am pus 
prea mult preţ pe viteză când am lăsat-o acolo - mi-a fost mai 
ușor s-o iau pe ponton decât să vâslesc de una singură. 

Și am lăsat acolo, practic, o săgeată fosforescentă care arată 
fix spre ascunzătoarea Alexei și a lui Hope, și n-am cum să le 
avertizez. Îmi vine să leșin. Simt că plutesc, legănându-mă dintr- 
o parte-n alta ca bărcile alea blestemate. Respiră, Eden. 

Nu pot salva pe toată lumea. Poate că nu mă pot salva nici pe 
mine. Și, dacă ar fi să aleg între a mă duce după Lonan sau 
după fete, l-aș alege pe el - în afară de faptul că e prea târziu să 
le ajut pe Alexa și pe Hope, există mult mai multe în joc în ceea 
ce-l privește pe el. „Mi-aș lăsa viața în mâinile tale”, așa i-am 
spus Alexei. 

Urăsc faptul că ea nu se poate baza la fel de mult pe mine. 

O scară grea, din frânghii, se leagănă acum peste balustrada 
balconului și aproape că mă lovește. Gardul începe să foșnească 
- cineva coboară. Mă dau la o parte din calea scării și mă lipesc 
cu spatele de stâncă, aproape complet ascunsă între frunze. 
Întunericul a devenit cel mai bun prieten al meu. 


VP - 196 


— Scoate-l pe Pellegrin din laborator și pune-l să ia scara de- 
aici după ce coborâm. Vocea femeii este atât de aproape acum, 
că am putea împărţi un milkshake cu două paie. N-aș vrea s-o 
lăsăm să se strecoare pe lângă noi. 

Îmi ţin respiraţia și închid ochii strâns, pentru ca nici albeaţa 
lor, nici vreo bătaie a genelor să nu atragă atenţia asupra mea. 
Am mâna încleștată pe mânerul pumnalului, dar nu mă pot 
hotări să-l scot din teacă - ei sunt doi, eu, una singură. O 
săgeată sau o seringă ar fi destul pentru a distruge totul. Așa că 
rămân locului, cât de nemișcată pot, fără să respir, cu spatele 
lipit de perete. 

Femeia se strecoară pe lângă mine, și nu invers, iar bărbatul 
o urmează imediat. Pașii lor sunt bine măsuraţi și silenţioși pe 
ponton, în timp ce se îndepărtează de mine, spre peștera în care 
le-am lăsat pe Alexa și pe Hope. 

Asta e șansa mea. Imi vine s-o iau, pur și simplu, pe scară, 
dar Pellegrin, oricine ar fi el, poate să vină s-o strângă în orice 
clipă. Și dacă aș ajunge sus, faptul că vine dintr-un laborator nu 
pare semn bun pentru supraviețuirea mea. Trebuie să ajung 
acolo așa cum pot eu. lar Pellegrin ăsta ar putea fi cheia găsirii 
leacului și a tehnologiei Proiectului Atlas, așa că n-ar fi o mișcare 
bună nici să-l înjunghii. Ar putea merge dacă-i pun cuțitul la gât, 
dar n-am de gând să fac asta fără să văd înainte cu cine am de- 
a face. Ar putea fi de trei ori mai mare decât mine, m-ar putea 
zdrobi ca pe un gândac. Cel puţin am cules niște informaţii utile. 
Laboratorul se află la primul etaj, în partea opusă intrării. Acolo 
există o scară de evacuare. Probabil că acolo voi găsi și alte 
lucruri de care am nevoie. 

Am o singură variantă: la stânga. 

Un țipăt răsună dinspre gura peșterii: Alexa. N-aș vrea în 
ruptul capului s-o părăsesc, dar asta e cea mai mare șansă pe 
care o am de-a face cât mai mult bine. Îmi simt bătăile inimii în 
stomac, agitate, puternice și ameţitoare. 

„Mintea ta este mai puternică decât împrejurările.” 

Într-adevăr, întunericul a devenit cel mai bun prieten al meu. 
Nu va dura mult până când dușmanul se va întoarce după mine. 
Ar fi bine să câștig timp. 

Trag o gură de aer și mă scufund, în liniște, în apa neagră ca 
onixul. În ea sălășluiesc toate fricile mele și în ea intenţionez să 
le ucid pe toate. 


VP - 197 


Șaizeci și unu 


Când lupii ne-au furat oceanele, plajele și libertatea, confortul 
și oamenii pe care îi iubeam, eu mi-am recuperat răsăriturile de 
soare. 

Soarele era credincios, soarele era sincer, soarele spulbera 
întunericul în miliarde de cioburi invizibile cu razele sale 
galbene, portocalii, roșii, uneori chiar roz și violete. Priveam cât 
de multe răsărituri puteam, singură, cu excepţia gărzilor din 
zori, pe pontonul acela. 

Acum este întuneric - poate cea mai întunecată noapte din 
viaţa mea. 

Dar mâine-dimineaţă am de gând să văd răsăritul. 


Șaizeci şi doi 


Înot cât de mult pot fără să scot capul ca să respir. Când ies la 
suprafață, trag repede aer în piept, apoi dispar din nou sub apă. 

Doar pentru că am mai intrat în apa asta nu înseamnă că mă 
simt mai bine în ea. Fără mâinile nemiloase ale lui Hope care să 
mă bage la fund, sunt și mai conștientă de mediul în care mă 
aflu. 

Apă neagră. Apă caldă, genul de apă călduţă care îmi spune 
că am stat în cadă prea mult, cu aceeași consistenţă murdară. 

Hainele, atât de strâmte și de bune pe uscat, mă încetinesc, și 
abia înaintez, într-un craul greoi. Mă gândesc serios să le dau 
jos, dar aș avea prea multe probleme apoi. Ar trebui fie să le ţin 
la suprafață în timp ce înot - împreună cu sărmanul ghid de 
buzunar, care a stat ascuns toată ziua la spatele meu -, fie să 
intru în cabană aproape dezbrăcată. Nu că a intra în cabană cu 
hainele ude leoarcă e cea mai bună idee, dar tot e mai bine așa. 

Fac un compromis: îmi scot tenișii și pantalonii, împreună cu 
ghidul, păstrând pe mine restul. E obositor, dar eficient. 

Deja înaintez mai repede. 

Acum însă încep să simt lucruri - picioarele goale mi se ating 
de lujeri, de pești sau de cine știe ce altceva. Fiecare chestie 


VP - 198 


moale și alunecoasă îmi face corpul să intre în alertă maximă. 
Mi se usucă gura și respir mult mai sacadat. 

Calmează-te, Eden. Cal-mea-ză-te. 

Îmi spun că nu există șerpi. Îmi spun că, și dacă ar exista, nu 
m-a mușcat și n-a stors viaţa din mine niciunul până acum. 

Încerc să-mi ascult glasul interior. 

Funcţionează. Dar nu perfect. In fiecare secundă pe care o 
petrec în apa asta trebuie să lupt cu spaima că îmi va deveni 
mormânt. Că voi fi mușcată și că voi muri înainte să apuc să 
strig după ajutor. Frica nu slăbește o clipă, nici măcar când 
cotesc și mă trezesc scăldată în lumina ireală, turcoaz, sub 
tavanul cu licurici, unde m-am despărţit de Lonan. Este superb 
aici, uimitor. Dar știu că asta nu înseamnă nimic. 

În cele din urmă, în apă începe să se reflecte lumina galbenă. 
Mai am ceva până acolo, dar asta trebuie să fie intrarea pe care 
o caut. Vin după tine, Lonan, oriunde te-ai afla. Nu mai aud 
nimic care să mă distragă, nici voci, nici agitaţie. Fie va fi 
extrem de simplu, fie extrem de complicat să pătrund în interior. 
Nu mă bazez pe prima variantă. 

Mă opresc în întuneric, chiar după locul în care lumina 
galbenă se reflectă în apă. Nu e nimeni de pază. Dar asta nu 
înseamnă, firește, că zona nu este păzită. Mă gândesc la laserul 
și la gândacii din templul părăsit - ar trebui să fiu pregătită 
pentru orice. Și chiar mai mult de-atăt, probabil. Și de ce să fi 
fost atâtea măsuri de securitate la un templu abandonat? In 
cabana asta sunt toate răspunsurile, simt asta. Altfel, de ce s-ar 
fi chinuit atât să ne ţină la distanță? 

După ce mă conving că nu mă pândește nimeni, îmi trag 
pantalonii pe mine și mă încalț. Ghidul e și el ca vai de lume, dar 
încă se ţine bine; îl ascund la spate. E timpul să ies din apa asta 
o dată pentru totdeauna. Îmi voi croi drum în sus, spre terasă și 
voi fugi prin partea în care era scara de frânghie mai devreme. 
Sau voi lua barca lui Lonan, care se leagănă la nicio jumătate de 
metru în față, scăldată în lumina galbenă. 

Tavanul acestei peșteri este atât de jos, că din unghiul ăsta 
nu văd decât apa și mai multe trepte de piatră care ies din ea. 
Înot mai departe în lumină, cu atenţie, în caz că există gărzi pe 
care nu le-am văzut. Mă îndoiesc, totuși - sunt mai vulnerabilă 
în apă și sigur m-ar fi auzit până acum. 


VP - 199 


Cum ies din peșteră, perspectiva se deschide. Sunt 
întâmpinată de o intrare grandioasă la capătul scărilor abrupte 
de piatră. Un candelabru masiv, din coarne de cerb, atârnă pe 
un lanţ gros de fier, lumina lui strălucitoare revărsându-se pe 
ferestrele înalte de la podea până la tavan. Îmi iau inima-n dinţi 
și mă uit în jur zece secunde: frunziș peste tot. Phoenix și Cass 
s-au furișat pe partea cealaltă a cabanei, căutând un loc prin 
care să intre - e posibil să-i fi împușcat cineva chiar din locul 
acesta. Și dacă nu de aici, de undeva din apropiere. Poate de pe 
acoperișul peșterii, care este, la fel, acoperit de verdeață. 

Scara de piatră este aproape verticală, treptele fiind destul de 
late cât să-mi încapă piciorul, dacă urc cu partea laterală. Cel 
puţin, nu este prea mult de urcat - maximum un metru și 
jumătate deasupra apei. Rămân în capătul cel mai îndepărtat, în 
speranţa că îmi va fi mai ușor să mă strecor nevăzută înainte să 
mă observe cineva pe ferestrele de la intrare. Din pantaloni și 
din păr îmi picură apă în timp ce mă urc. Adio și n-am cuvinte, 
apă tulbure. 

Când ajung în capătul scării și pun mâna pe terasa de piatră 
ca să mă ridic, mi se face rău. 

Acolo unde pun palma nu mai e piatră. 

E șarpe. 


Șerpi. Întreaga terasă este o întindere colcăitoare de șerpi. 

Roz. Portocalii. Verzi. Turcoaz. 

Toate culorile vii care îmi amintesc de apusurile de soare și de 
câmpurile cu flori, de viaţă și de libertate: este ca și cum șerpii 
ar fi supt toată frumusețea din lume și ar fi păstrat-o pentru 
sine. 

Dacă m-ar omori și pe mine, oare s-ar transforma într-o 
nuanţă frumoasă de Eden? 

Sâsâie și se încolăcesc, unii peste alţii, unii pe sub alţii. Când 
le văd ochii, un fior de groază pare că îmi străbate tot corpul. 
Incerc să mă stăpânesc pentru a-mi păstra echilibrul, într-o 
parte, pe scări. Doar frica mă împiedică să mă întorc în apă - 
dacă aici există atâţia șerpi, cine știe ce-o mai fi și acolo. 


VP - 200 


Nu înnebunesc din simplul motiv că șerpii par să nu mă vadă. 
Nu, nici chiar așa: mai bine zis, par neinteresaţi de sângele meu. 
Prima dată când am pus mâna pe unul - roz bombon, cu ochi 
galbeni ca luna plină - au venit ca fluturii de noapte la lumină. 
Când mi-am tras mâna, s-au împrăștiat din nou, de parcă nici n- 
aș fi fost acolo. Sunt încă aproape, prea aproape. Dar, deși se 
târăsc pe marginea terasei, niciunul nu se aventurează în jos pe 
scară. 

Asta îmi amintește de gândaci, de zidul invizibil care îi ţinea 
între ruinele templului. 

Ar putea fi și asta... o măsură de securitate? Dacă pun piciorul 
pe terasă, unde am pus mâna adineauri, oare vor mai colcăi în 
jurul meu? 

Am gura uscată ca bumbacul. N-aș fi în stare să vorbesc - sau 
să ţip - nici dacă aș încerca. Dacă asta e o iluzie, atunci e una 
incredibil de realistă. Nu se zărește niciun proiector din 
crăpăturile zidului, nici din frunziș. În plus, am simţit în palmă 
fiecare solz, de parcă ar fi fost adevărat, iar sâsâitul - sâsâitul 
îmi va răsuna în minte zile întregi. 

Gândacii puteau interacţiona fizic; nu voi uita niciodată cum 
au dat iama în sângele de pe piciorul lui Hope. Eu n-am nicio 
rană deschisă, ceea ce e o ușurare din multe puncte de vedere. 
Dar dacă șerpii ăștia se hrănesc cu transpiraţie - sau frică? 

N-am de unde să știu până nu voi afla pe propria piele. 

Fie voi reuși să trec de această intrare superbă, grandioasă, 
fie voi deveni hrană pentru șerpi. Sau cine știe ce s-ar mai putea 
întâmpla, mai groaznic decât aș putea să-mi imaginez, mai ales 
dacă șerpii sunt dresați să tortureze, și nu să ucidă. 

Îmi înghit frica - e ascuţită, cu două tăișuri, și îmi străpunge 
stomacul. „Sunt inofensivi”, îmi spun eu. „Sunt doar niște 
peștișori colorați într-un iaz”. 

Am înţepenit de la cât am stat în picioare, mi s-au pietrificat 
mușchii. Mă prind de marginea terasei, îmi îndoi degetele într- 
un mod nenatural, și mi se albesc. Incerc pe cât posibil să nu 
ating șerpii, dacă nu e absolut necesar. 

Felul în care se târăsc spre mine mă face să mă gândesc la 
niște pești hămesiţi. Se urcă unele peste altele ca să ajungă la 
mine, simţindu-mă după miros. Cum traversez bariera invizibilă 
dintre noi, cel mai îngrozitor coșmar al meu devine realitate. 


VP - 201 


Trebuie să-mi fac loc ca să pășesc printre ele, să mă strecor 
pe vârfuri, dezlipindu-le unele de altele. Acolo unde pun piciorul, 
se dau la o parte, dar apoi încep să se urce pe mine ca niște 
plante agăţătoare. Curând, pantalonii mei negri nici nu mi se 
mai văd: piciorul stâng arată ca o lagună, iar dreptul, ca o 
pădure tropicală. 

Nu sunt deloc blânzi. Și urcă în continuare, chiar dacă mi s-au 
terminat picioarele. 

Încerc să mă adun repede, ca să n-o iau razna. Dacă ar fi vrut 
să mă muște, aș fi murit pân-acum. Dacă ar fi vrut să mă 
sufoce, aș fi leșinat deja. Imi repet lucrurile astea iar și iar, până 
când încep să nu mi se mai pară proiecţiile unei minţi delirante. 
Fac câte un pas, încet și apăsat. 

Am ajuns aproape la jumătatea drumului. 

Un șarpe turcoaz cu ochi galbeni sare brusc din cealaltă parte 
a platformei și mi se încolăcește în jurul gâtului. Solzii lui mi se 
agaţă în firele de păr care mi s-au desprins din coadă. Nu mă 
strânge - nu încă. Dar, chiar și așa, simt presiunea pe trahee ca 
și cum ar fi un furtun de grădină. 

Până aici mi-a fost. Nu mai rezist. 

Alt șarpe - galben ca lămâia - sare spre mine și mi se 
încolăcește în jurul mijlocului. Mă lupt întâi cu șarpele de la gât 
și îl trag cât pot de tare, înfigându-mi ghearele în el, până îi simt 
sângele rece ţâșnind și curățându-mă pe sub unghii. Se 
zvârcolește în strânsoare și încearcă să mă muște de ureche, 
dar, în cele din urmă, cade fără viaţă. 

E cea mai bună, dar și cea mai proastă mișcare. 

Imediat ce șarpele moare, șerpii încep să șuiere atât de tare, 
încât, practic, ţipă - ca și cum singura mea tentativă de apărare 
le-ar fi întors întreaga conștiință colectivă împotriva mea. Se 
târăsc spre mine și mai înverșunați, malefici, turbaţi. Cei care 
sunt deja agăţaţi de mine se încolăcesc și mai tare. Sângele îmi 
clocotește în vine, amintindu-mi că sunt încă în viaţă - chiar 
dacă nu mai am decât puţin timp. 

Dar pot respira din nou. Și acum sunt sigură că e doaro 
măsură de securitate. 

Deși sunt sigură că totul e numai în capul meu, durerea - sau 
panica - nu este mai puţin reală. „Mintea e mai puternică decât 
împrejurările”, mi-l imaginez pe Lonan spunându-mi. „Scapă de 


n 


el. 


VP - 202 


Unul câte unul, îi dezlipesc de pe picioare și de pe trunchi. Îi 
prind de sub cap, îi trag cât de tare pot și îi arunc. La marginea 
terasei există o barieră invizibilă: când încerc să-i azvârl în apă, 
se opresc în aer și cad înapoi pe piatră. 

Am parcurs trei sferturi din drum, și acum încep să mă atace. 

Colţii lor pătrund adânc în carne, însă nu există răni și nici 
sânge. 

Le simt veninul ca un acid în vine - foc -, dar corpul încă nu 
mă lasă. 

Mă ucid în repetate rânduri. Și totuși, trăiesc. 

Trăiesc și lupt. Există o barieră invizibilă și aproape de 
intrarea grandioasă. Când o traversez, mă lepăd de pielea de 
șarpe: toți șerpii cad grămadă în spatele meu, iar eu mă 
prăbușesc imediat după ei. Sunt atât de aproape. Am trăit cel 
mai groaznic coșmar al meu. Dar a fost o zi atât de lungă, și 
sunt moartă de foame, și nu mai pot să fac un pas dacă nu-mi 
trag sufletul mai întâi. 

În timp ce eșuez pe pardoseala rece și albă - un mozaic 
mărunt, ciobit din loc în loc abia dacă aud zgomotul sticlei 
sparte. O pată maronie se întinde în jurul celor doi dinţi, care se 
ciocnesc de-atâtea luni de pereții eprubetei pe care o ţin la 
mine. Mereu am ascuns-o în cel mai adânc și mai sigur loc din 
buzunar, înfășurată într-o bucată subţire de piele pe care am 
furat-o de la colega mea de baracă. Dar eprubeta a alunecat din 
bucata de piele și a ieșit din buzunar, spărgându-se de dalele 
neiertătoare. Din cauza șerpilor trebuie să fi alunecat. 

Imaginea dinţilor tatii într-o băltoacă de sânge, sângele lui, 
este mai înfiorătoare decât toate grozăviile prin câte am trecut 
până acum. După care îmi dau seama. 

Nu e un mozaic propriu-zis - sunt dinţi. Dinţi de om. 

Ușa imensă de sticlă de la intrare se deschide, iar în prag 
apare o pereche de ghete negre, lustruite. 

— Bună, Eden, spune o voce gravă, care reverberează în 
geamul ușii. O să te rog să vii cu mine acum. 


VP - 203 


Șaizeci și patru 


Mă izbește o pală de aer rece când intrăm pe ușă și mă simt 
de parcă aș călători în trecut. Ziua Zero, când ne-au împărțit și 
tatuat, a fost ultima dată când am simţit aerul condiţionat. In 
barăci aveam numai ventilatoare - pentru cele șase luni 
infernale cât dura vara în Texas - și pături pe timpul iernii. Aerul 
rece ca gheața mă face să-mi dau seama cât de mult am ajuns 
să apreciez schimbarea vremii. Acum nu mai asociez cu aerul 
condiționat decât lucrurile pe care le aveam înainte și oamenii 
care mi le-au luat. 

Omul cu ghete negre nu se prezintă. E clar genul de om care 
m-ar putea face praf fără prea mult efort. Din fericire, nu o face. 
Dar îmi confiscă pumnalul, și sunt uluită cât de goală mă simt 
fără el. 

Poartă o conversaţie codificată cu cineva prin casca pe care o 
are în ureche, dar nu aud nimic. Mă conduce pe o ușă, 
strângându-mă de braț. Nu mă opun, dar numai pentru că să 
ajung înăuntru a fost parte din plan de la bun început. După 
platforma cu șerpi, nici nu-mi trece prin minte să refuz o 
invitaţie - chiar dacă e mai mult un ordin. Lonan trebuie să fie 
pe-aici pe undeva. Și Finnley la fel, presupun. Cass și Phoenix? 
Mai mult ca sigur. Nu știu cum mă voi strecura ca să-i caut, 
darămite să pătrund în laborator, dar voi găsi eu o cale. Trebuie. 

Comparativ cu exteriorul camuflat al cabanei, interiorul este 
chintesenţa eleganţei. Pardoseala de ciment are culoarea caldă 
a caramelului și margini ciocolatii. Totul strălucește, totul este 
lucios, totul este curat. Chiar și dinţii din faţa ușii de la intrare. 

Un balcon scânteietor de aramă se întinde pe cei trei pereţi ai 
holului, care nu sunt de sticlă. Mai există un balcon, dar este 
mult mai mic și se întinde doar pe o bucată din peretele din 
stânga mea. Observ că există trei etaje, nu două, cum am 
presupus iniţial: laboratorul trebuie să fie la etajul al doilea, nu 
la ultimul nivel, care e mai puţin spaţios. Numai etajul al doilea 
se întinde pe suprafaţa întregii clădiri - al treilea nici nu se vede 
de pe canal. 

— Pe-aici, spune bărbatul. 

Mă trage tare la dreapta, spre o ușă de sticlă opacă, de 
culoare verde. Pe ușă, în mijloc, e desenat un cap de lup, 


VP - 204 


singura zonă care e complet transparentă. Ușa se deschide 
automat pe măsură ce ne apropiem de ea. 

Toate lucrurile despre care îmi vine să întreb sau pe care 
vreau să le spun par mult prea riscante în clipa asta. Nu știu 
dacă știe ce planuri am - probabil ar trebui să mă gândesc că a 
aflat totul. Dar, în caz că nu știe, nu vreau să mă dau de gol. 

— Unde mă ducetți? izbutesc să întreb, în cele din urmă. 

Orice om ar întreba asta, având în vedere circumstanțele. 

— Jos, spune el simplu. 

Ca și cum coridorul îngust și în pantă nu ar fi fost un indiciu 
suficient ca să înțeleg că ne îndreptăm spre subsol. 

Nu prea înțeleg. Laboratorul este la etaj. Acolo unde mă 
gândesc că se află și toate materialele necesare pentru a crea 
hololupi. Presupunând că vor să mă convertească în spion, n-ar 
trebui să mă ducă la etaj, și nu la subsol? 

Poate că fac prea multe presupuneri. 

Coridorul pe care mergem pare nesfârșit. Sau poate că, prin 
„jos”, Ghete-Negre a vrut să spună că mă duce în centrul 
pământului. Sau în Lumea de Apoi. Coridorul continuă drept, și 
nu există nicio ușă. Este destul de bine iluminat, cât să nu te 
simţi rău, confortabil ca sala de așteptare din fața cabinetului 
unui medic. Cu toate astea, spre deosebire de un cabinet 
medical, aici există un mediu prietenos. Nu există tablouri în 
serie cu crini și rame aurii, plante artificiale care să aibă nevoie 
să fie șterse de praf, nu există boluri cu bomboane mentolate și 
nici măcar balustrade de care să te ţii. Nu există decât lumina 
albă și blândă și zidurile gri de beton. Și e interminabil. 

Ghete-Negre își atinge casca mică din ureche. 

— Aries, ne îndreptăm spre tine. 

Are o voce incredibil de groasă și mă sperie de fiecare dată 
când vorbește. 

In cele din urmă, ajungem la o ușă glisantă de pe peretele din 
dreapta. Aceasta nu se deschide automat, și nici nu există vreo 
tastatură sau vreo altă modalitate vizibilă de a obţine acces în 
încăperea alăturată. De data asta, imaginea transparentă de pe 
geam nu mai reprezintă un lup, ci un berbec cu coarne uriașe în 
spirală. 

— Aici Gray, cer permisiunea de a intra, spune Ghete-Negre 
apăsând din nou pe aparatul din ureche. Gray. 

Sper că nu va trebui să-i ţin minte numele prea mult timp. 


VP - 205 


Așteptăm. Coridorul nu se termină aici, dar nu mai este 
înclinat și se întinde cât vezi cu ochii. lar dacă există coridorul 
ăsta, ce mă face să cred că ar fi singurul? Ar putea exista o 
rețea întreagă. 

Au fost sub noi tot timpul. Nu-i de mirare că Finnley a dispărut 
de pe plajă și din plasă - probabil că au trape de evacuare peste 
tot. Sau, mai bine zis, trape care fură oameni. 

Indiferent unde m-aș afla, nu pare că voi reuși să intru și să 
ies repede din laborator, fără să mă vadă nimeni. Îi cer iertare 
lui Lonan în sinea mea. 

Gray solicită acces pentru a doua oară, de data asta mai 
insistent. Vocea lui baritonală este și mai impunătoare acum. O 
falie care stă să se zdruncine. 

Ușa verde nu se clintește. 

— Aries, să știi că eu n-am nicio problemă să sparg ușa. Nu 
mai vorbește pe un ton la fel de calm acum - e ca vuietul 
dinaintea unui cutremur. Ascultă ordinul, pentru binele tău. 

Mai adaugă ceva în același limbaj codificat pe care l-a folosit 
mai înainte. Singurul cuvânt pe care îl înţeleg este „șef”. 

Cuvântul în sine este suficient ca să mi se strângă stomacul. 
Șefii sunt ca toţi șerpii colorați la un loc; sunt numai colţi, venin 
și sufocare. Și-ar devora propriii lupi, dacă s-ar întoarce 
vreodată împotriva lor. 

Degetul lui Gray zăbovește deasupra dispozitivului din 
ureche, e pregătit să răstoarne lumea cu fundul în sus. 

În cele din urmă, ușa verde se deschide. E atât de frumoasă, 
de curată, de netedă. 

Gray mă conduce înăuntru strângându-mă de braț ca o 
menghină, deasupra cotului, într-un loc încă sensibil din cauza 
mușcăturilor de șarpe. M-aș putea lăsa să cad în amorţeală, și 
nu doar la exterior. Dar îmi port durerea ca pe o medalie de 
onoare, ca pe un trofeu cu care mă mândresc și pe care scrie 
„Sunt încă în viaţă”. 

Înăuntru este o dezordine de nedescris, pare a fi camera unui 
maniac, a unui insomniac, a unei persoane chinuite, care are 
prea puţin timp să doarmă. Ecrane, tastaturi, cabluri, hărţi, 
diagrame, o grămadă de post-ituri, panouri de plută pe care 
sunt prinse o mulțime de hârtii și o tablă albă plină de un scris 
mic și negru. ȘI... 

Scrisul de mână. ȘI... 


VP - 206 


Creioanele colorate. Și... 
Cana pe care i-am făcut-o cadou tatălui meu de ziua lui, acum 
zece ani. Tocmai o duce la gură. 


Șaizeci şi cinci 


Prima mea amintire nu e deloc frumoasă. 

Copiii de doi ani sunt, prin natura lor, fascinaţi de tot ce e 
strălucitor, luminos și colorat și de strălucirea, lumina și 
culoarea independenţei. 

Am furat telefonul mamei. 

L-am furat ca să mă joc cu el, să apăs pe toate pătrătelele 
luminoase și să trag de toate imaginile care se mișcau pe ecran. 
Îmi amintesc vag că a întrebat dacă l-am văzut și îmi amintesc 
vag că i-am răspuns că nu. „Trebuie să-i trimit un mesaj lui tati”, 
a spus ea. „E târziu, și nu știu ce e cu el”. Nu știam că 
adevăratul scop al telefonului nu era să mă amuze pe mine, că 
mama avea nevoie de el în caz de urgenţă. 

Că și altii aveau nevoie de el în caz de urgenţă. 

Credeam că vibraţiile fac parte din joc, că butonul roșu de 
RESPINGE, care tot apărea în partea de jos a ecranului, trebuia 
apăsat mereu dacă voiai să câştigi. După ce apăsam butonul 
roșu, telefonul începea din nou să vibreze. Și l-am apăsat de 
multe ori. 

L-am apăsat până a venit poliţia. Mama a lăsat chiuveta de la 
bucătărie plină cu apă, detergent de vase și cuțite, pe care mi-a 
zis să nu pun mâna, ca să răspundă la ușă. 

— Să nu te duci la bucătărie, Eden, a strigat ea. 

Credea că mă joc cu creioanele. 

Când s-a întors, însoţită de doi bărbați cu uniforme și insigne, 
m-a luat în braţe. Îmi amintesc că mi-am îngropat capul în 
scobitura de la gâtul ei ca să nu mai trebuiască s-o văd - a fost 
prima dată când l-am văzut plângând pe unul dintre părinţii mei, 
prima dată când am văzut frică în ochii lui. Nici măcar nu m-a 
certat când am scăpat telefonul în chiuvetă. Nu în ziua aia. În 
ziua aia n-au fost decât îmbrățișări, lacrimi, sala de așteptare a 
spitalului, biscuiţi în formă de animale și un set nou-nouţ de 
creioane cerate. 


VP - 207 


— Să nu mă mai minți niciodată, iubito. Și mi-a mai dat un 
biscuit. Chiar și astazi asociez zebrele cu importanţa de a fi 
sincer. E cel mai urât să minţi, a adăugat ea. 

Așa trăiau și părinţii mei. Nu minţeau niciodată, nici măcar în 
privinţa lucrurilor insignifiante. Erau fantastic de preciși când 
vorbeau. 

Și cu toate astea... 

Aproape doi ani am crezut că tata a murit. Am fost singură - 
singură a trebuit să îndur războiul -, am jelit pe toată lumea și 
tot ce am cunoscut vreodată. Am crezut cu religiozitate în ghidul 
lui de buzunar; i-am purtat sângele și dinţii cu mine de parcă ar 
fi putut să mi-l aducă înapoi. Am purtat la gât verigheta cu 
„până când moartea ne va despărți”. 

Ghidul de supravieţuire e ud și uzat. Eprubeta e spartă, iar 
conținutul s-a vărsat. Și jurământul e cel care a pierit, nu tata. El 
bea cafea din cana pe care i-am dăruit-o pe vremea când eram 
amândoi sinceri, înainte să ne aflăm față în faţă în sediul central 
al lupilor. 

E o trădare. Din atât de multe puncte de vedere. 


Șaizeci şi șase 


Pe încheietură are tatuajul bine-cunoscut. 

Nu este o hologramă, ci o dovadă din linii negre și groase a 
faptului că a ales să li se alăture. 

El a ales. 

Poate a fost forțat s-o facă, dar nu-l văd în lanțuri - se pare că 
a putut să se întoarcă și să ia cana, împreună cu alte lucruri din 
casă, pe care le recunosc. Asta n-are cum să-nsemne că a fost 
luat împotriva vointei sale. 

În tot acest timp, a lucrat la Proiectul Atlas pentru lupi. În tot 
acest timp, m-a lăsat să cred că e mort. 

Ne privim în ochi. 

— Ți-am păstrat cartea. Buzele, maxilarul, glasul, încrederea, 
toate îmi tremură. Și, pentru prima dată, nu de frică. Am citit 
asta - scot de la spate ghidul, care încă nu s-a uscat - ca pe 
Biblie, zi de zi, noapte de noapte, de când ai murit. 


VP - 208 


Mă pierd, cedez nervos. Emoţiile mi se revarsă prin 
crăpăturile zidului de apărare pe care l-am ridicat în jurul meu. 

El pune cana pe un teanc răvășit de hârtii. Faţa lui nu exprimă 
niciun dram din blândeţea pe care mi-amintesc c-o avea, niciun 
dram din remușcările la care mă aștept. 

Ce. S-a. întâmplat? 

Gray mă strânge și mai tare de braţ. De parcă nu mă 
strângea destul. 

— Ce caută aici fata ta, Aries? Ce informaţii ai lăsat să se 
scurgă? 

Îmi smulge ghidul din mână și îl așază, deschis, pe biroul plin 
de hârtii. Pe hârtii apar pete ude, acolo unde picură apă din 
carte. 

Numele tatălui meu nu este Aries. Este William. 

William poartă ochelari; Aries nu poartă. 

William este tânăr și fericit; Aries nu este. 

William are o fiică. Aries are o vizuină subterană. 

— Caută. Măcar vocea i-a rămas neschimbată, blândă și 
autoritară în același timp. N-o să găsești nimic concludent - 
planurile sunt în siguranţă, criptate în sânge. lar dacă ai vreo 
îndoială, verifică înregistrările. Am luptat cu dinţii să-l păstrez, 
dar Zhornov a insistat să-i fie trimis fiicei mele, ca dovadă că am 
murit. 

Zhornov. Desigur. Îl cunoștea pe tata de la Envirotech, știa 
exact omul de care va avea nevoie ca să pună proiectul din nou 
pe picioare și să-l ducă la bun sfârșit. Nu e de mirare că l-au 
numit al cincilea șef - a luat parte la cel mai mare jaf din istorie 
și a primit o recompensă pe măsură. 

Gray scoate un mormăit scurt și dă pagina. Este încă atât de 
îmbibată cu apă, că se rupe când o întoarce. lar eu încă iubesc 
atât de mult cartea asta - și pe tata, în ciuda lucrurilor pe care 
le văd și pe care nu le pot înțelege -, că mă frâng și eu odată cu 
ea. 

Nu mai contează ce informaţii crede Gray că a lăsat tata în 
ghid. Cerneala albastră este atât de întinsă acum, că e aproape 
imposibil de citit. În timp ce textul tipărit și puţinele însemnări 
făcute cu creioane colorate au rămas neschimbate, lizibilitatea 
fiecărei pagini depinde acum de cât de mult a scris tata pe ea. 
Această pagină în mod special, pe care este scris codul Morse, a 
devenit complet inutilă - și așa vor ajunge majoritatea, mă 


VP - 209 


gândesc. Sunt câteva pagini care vor fi mai ușor de citit, dar 
sunt numai câteva. 

Gray nu are răbdare să le caute. 

— Explică. Vocea lui e ca un vuiet grav. Explică-mi cum a 
ajuns fiica ta să-l cunoască pe căpitan și cum au intrat în sediul 
central. Explică, sau privilegiile îţi vor fi ridicate. 

Tata se uită la el cu o privire pe care am văzut-o de sute de 
ori - este privirea pe care mi-o arunca de fiecare dată când 
întreceam măsura. 

— Imi pare rău, dar îmi asum riscul. Nu e defensiv, nu are 
nimic de demonstrat - acesta e tata pe care mi-l amintesc eu. 
Mai ales că tu nu ai autoritatea necesară să-mi retragi 
privilegiile și că nu sunt obligat prin contract să-ţi dau vreo 
explicație. 

— E aici, Will! Gray își pierde cumpătul și e asurzitor, cum mă 
și temeam. Degetele lui mă împung și mai mult. De data asta, 
văd stele verzi. In ultima vreme, acţiunile tale au fost mai mult 
decât discutabile, și cade în sarcina mea să-ţi cer o explicaţie. 

Gray duce iarăși mâna la dispozitivul de la ureche. 

— Probleme la Aries, spune el. Adu o singură doză de la 
laborator. Își coboară degetele și e din nou atent numai la tata - 
și la braţul meu. Pell a luat o seringă și trebuie să vină din clipă- 
n clipă. Când o s-ajungă, o să-ţi dovedești loialitatea față de 
programul pe care ne-ai ajutat să-l construim. Lupii înaintea 
sângelui, așa parcă era, nu? 

Tata se uită fix în ochii mei o fracțiune de secundă. E o privire 
care schimbă totul, pentru că este încă acolo. Bunătatea, 
căldura, compasiunea lui, totul. Sunt acolo, în el, dar le ascunde, 
dintr-un motiv necunoscut. 

O să mă apere. A fost evaziv pân-acum pentru că are un as în 
mânecă - ar face absolut orice pentru familia lui. Am citit iar și 
iar, pe pagina cu fiziologia respirației, ce i-a spus mamei: „Aș 
face orice pentru tine”. 

Gray mă trage spre fundul încăperii, unde există douăzeci, 
treizeci de ecrane HD care monitorizează interiorul și 
împrejurimile. Apasă un buton pe care nu scrie nimic de pe 
panoul de comandă de sub ecrane, iar ușa verde de sticlă se 
deschide. 

Un bărbat negru, scund și slab, îmbrăcat cu pantaloni strâmţi 
de culoare albă și un tricou alb cu decolteu în „V” - ca hainele 


VP - 210 


lui Lonan, dar în negativ - intră cu pași mari și o seringă plină 
într-o mână. Este înspăimântător de familiară, dar e umplută cu 
un ser mov-deschis, nu chihlimbariu. Deschide celălalt pumn și 
pune pe masă o cutiuţă, care seamănă cu cea în care-și ținea 
Emma lentilele de contact. 

— Ce zici, Aries? întreabă bărbatul numit Pell - prescurtare de 
la Pellegrin, poate? Te ocupi tu sau vrei s-o fac eu? 

Eu cred sincer, sincer cred că e spre binele meu când tata 
încuviințează și ia seringa și cutiuța argintie, că totul e doar un 
rol pe care îl joacă pentru a ţine lucrurile astea departe de 
oamenii care vor să-mi facă rău. 

Cred asta din toată inima. 

Cred până în momentul în care mă înțeapă cu acul în 
scobitura de la gât. Lichidul violet dispare sub pielea mea, iar eu 
mă topesc odată cu el. 

— Poţi să ai încredere în mine, spune tata. 

Dar nu cu mine vorbește. 


Șaizeci şi șapte 


Camera este un amalgam zgomotos și neclar de nuanțe de gri 
și de alb. Îmi e foarte cald, ca și cum prin vine mi s-ar prelinge 
tratamentul acela pentru păr cu ulei fierbinte și vâscos pe care l- 
am încercat în clasa a șaptea. Incă mă ustură la baza gâtului, 
acolo unde m-a înţepat. Pe masă se află acum un prosop de 
hârtie, exact lângă cana tatii. Prosopul de hârtie este mânijit cu 
picături mov, pe care mi le-au șters de pe piele. Și cu sânge, 
desigur. 

Sunt dusă la un scaun care seamănă cu cel din cabinetul unui 
dentist. Gray în sfârșit, în sfârșit îmi dă drumul și mă așez. 
Pielea mi se lipește de tapițeria verde de piele a scaunului. Pe o 
tavă din apropiere se află mai multe instrumente. Nu par a fi 
instrumente de stomatologie. 

— Ce se întâmplă? încerc să spun. Ce îmi faceţi? 

Cuvintele par o bolboroseală indescifrabilă chiar și pentru 
mine. 

— Cel mai bine ar fi să stai liniștită, Eden. 


VP - 211 


Nu e o voce groasă, dar nici a tatălui meu. Pellegrin apare în 
dreapta mea. Degetele lui negre sunt moi și mătăsoase, total 
diferite de cele ale lui Gray. El îmi așază cu atenţie braţul pe 
cotieră, mânuind cu delicateţe curelele în timp ce mă leagă. 
Lichidul mov și lipicios îmi inhibă atât de mult instinctul de a mă 
împotrivi, că sunt uimită că-l mai simt. 

la un vas cu lichid fluorescent de pe tava cu instrumente și îl 
deschide, scoțându-i dopul în formă de con. „Sunt la un 
carnaval”, mă gândesc în sinea mea. „O să mă picteze și apoi o 
să-mi umplu gura cu vată de zahăr”. 

În pensulă e concentrat veninul a o mie de viespi. 

Și impulsul de a ţipa îmi este sufocat cu un strat gros de lichid 
violet. Nu simt nimic, dar plâng. Știu asta pentru că tata apare 
în stânga, cu alt prosop de hârtie și îmi șterge blând lacrimile. 
De parcă nu din cauza lui aș plânge. Am ajuns atât de departe 
căutând răspunsuri, dar n-am găsit nimic concret, nicio 
informaţie clară. Nu am decât și mai multe întrebări. Ce are de 
gând? 

Pellegrin este un artist care se mişcă repede. Sau poate 
percepția mea asupra timpului e denaturată. Oricum, aprinde o 
lampă cu ultraviolete și iată! 

Sunt oficial compromisă. Un hololup. 

Mai degrabă un holocaust, adaug în sinea mea. Niciodată un 
lup. 

Imaginea este fascinantă, strălucește și pare tridimensională. 
Mă holbez și mă tot holbez, până când cineva - tot Pellegrin - 
îmi împinge ușor capul înapoi pe spătarul scaunului. Îmi 
deschide repede ochiul drept, de parcă ar fi făcut asta de o sută 
de ori, un gând care este și liniștitor, și înspăimântător în același 
timp. Ochiul mi se împotrivește, se zbate să se închidă, dar, 
înainte să-i dea drumul, el apasă direct pe pupilă. La fel și la 
stângul. 

Clipesc. 

Lumea este din nou clară, mai clară ca niciodată. Ceea ce 
este ciudat, pentru că vedeam bine încă dinainte să fiu forțată 
să mă așez pe scaunul ăsta. E drept, lichidul mov mi-a înceţoșat 
puţin vederea, dar acum este aproape digitalizată, de parcă aș 
vedea totul printr-un filtru. E ca și cum mi-ar fi lipit pe pupilă o 
nouă tehnologie pe bază de mătase. 

— Activeaz-o, ordonă Gray. 


VP - 212 


Tata se îndreaptă spre panoul de control aflat lângă peretele 
din fund. Îmi întoarce spatele cu atâta ușurință. 

— După ce te activează, nu-ți vei mai aminti nimic din 
această procedură, îmi spune Pellegrin. 

De parcă ar trebui să mă consoleze faptul că au puterea să-mi 
facă rău și apoi să-mi șteargă memoria. 

Nu pot să-mi închipui o lume în care durerea pe care mi-a 
provocat-o tata când m-a trădat să nu rămână veșnic o rană 
deschisă, sângerându-mi în piept. Însă probabil că nu la aspectul 
ăsta al procedurii se referă el. 

Pellegrin mă strânge de umăr. 

— Acum e-acum, mai spune el, atât de încet, că precis sunt 
singura care îl aude, pentru că tata se apleacă spre panoul de 
control. Fii tare! 

Dar tata nu apasă niciun buton. 

Nu l-am mai văzut niciodată mișcându-se atât de repede - un 
tub mic și subţire se află între canelurile panoului de control, dar 
nu rămâne acolo mult timp. Îl ia de-acolo, îl duce la gură și suflă. 

O săgeată subţire cât un ac se înfige în pieptul lui Gray, chiar 
deasupra inimii. Gray se prăbușește la pământ. 

— Acum putem să vorbim în liniște, spune tata. 


Șaizeci și opt 


Emoţiile mă copleșesc; e o brambureală totală în capul meu. 

El mă injectează, dar tot el trage cu o săgeată în Gray. 

Nu face nimic când Pellegrin mă înseamnă cu lupul, dar nici 
nu apasă butonul ca să mă activeze. 

Mă lasă să simt durerea, dar se pare că nu e împotriva mea. 

Mă lasă să cred că e mort, și încă nu mi-a dat nicio explicaţie. 

— Gray nu-și va aminti cine l-a împușcat, spune Pellegrin. Cu 
mine vorbește, cred. Abia simt cum îmi leagă la brâu teaca și 
pumnalul lui Lonan. Ce se întâmplă? mă întreb în sinea mea. 
Săgeţile au un efect anestezic care șterge parțial detaliile 
evenimentelor care s-au petrecut înainte și imediat după 
pierderea cunoștinței. Râde. Bărbatul care mi-a făcut holograma 
pe mână râde. Așteptam de ceva timp să scăpăm de el. 


VP - 213 


Vorbele lui sunt ca un baton de lemn-dulce, lungi, lipicioase și 
tari. Ascult. Dar mă uit la tata, care răsfoiește frenetic, dar 
atent, ghidul de supraviețuire. Multe pagini s-au uscat și par 
încă zdravene. 

— Nu ţi-e teamă că o să te asculte, că o să vadă pe camere 
ce-ai făcut? întreb eu. Ceilalţi, ăăă, oameni care lucrează aici? 

Pellegrin gesticulează spre ecranele de securitate de pe 
perete. 

— Will, ai vreo problemă cu ce-am zis adineauri? 

Tata nu ridică privirea din carte. 

— Nu. 

— Ai văzut? Nu. Will este singurul de pază aici, și lui nu-i pasă. 
Am încercat să prevenim o problemă inexistentă. 

— Singurul deocamdată, rectifică tata și mai dă o pagină. 

— Dacă te întreabă - și te vor întreba -, să le spui doar că ai 
găsit săgeata pe masa lui Will. Că ai tras în el în legitimă 
apărare și că te-am activat, bine? 

Îmi vâjâie capul. 

— Mai ușurel, te rog. Mă doare capul. 

Tata face o grimasă, dar continuă să dea paginile, una după 
cealaltă. 

Încerc să deslușesc ce mi-a spus Pellegrin. 

— Îmi spuneţi să-mi asum eu răspunderea pentru toate 
astea? De parcă nu m-ar uri deja destul... 

— Am găsit, mă întrerupe tata. Pell, te întreci cu gluma. Eden, 
iubito, vino să arunci o privire, te rog. 

Ridică ochii și mă vede, mă privește cu adevărat pentru prima 
dată. Lumina din ochii lui este ca un răsărit de soare - de parcă 
s-ar fi trezit după o noapte friguroasă, în care n-a dormit deloc și 
abia acum realizează că a supravieţuit. Că eu am supravieţuit. 

Ce ușurare. 

Vine la mine într-o clipită. Eu sunt încă legată de 
monstruozitatea asta de scaun. 

— Dezleag-o de-aici, Pell! 

Pellegrin desface cataramele, bâiguind niște scuze. Cătușele 
cad, și sunt liberă să mă mișc, dar abia dacă mai am energia 
necesară, după toate prin câte am trecut pe ziua de azi. Tata 
mă ridică straniu în braţe, de parcă ar vrea să mă strângă la 
piept, și nu știe dacă e bine. De parcă ar fi uitat cum, sau poate 
am uitat amândoi. 


VP - 214 


Sau poate că doar avem cicatrici în locurile în care am fost 
dezlipiţi, în locurile în care ne potriveam atât de bine. 

Când mă lasă jos, mă sprijină până reușesc să mă așez pe un 
scaun verde-mentă de la biroul lui. 

— Aș mânca ceva, spun eu, dacă aveți. 

— Da, da! exclamă tata. Cum să nu! Da! 

Se întoarce într-o parte și trage unul dintre nenumăratele 
sertare de la birou. Alt sunet pe care nu l-am mai auzit de mult 
timp: sunetul unui frigider care se deschide. Sau, în acest caz, al 
unui sertar-frigider. Pune niște pere, brânză Brie și struguri albi 
pe o farfurie, după care le stropește pe toate cu miere, 
adăugând niște piper negru pe deasupra, iar din alt sertar 
scoate o bucată de baghetă. 

Toate astea îmi amintesc, dureros, de lucrurile pe care le-am 
pierdut. De zilele pe care le petreceam în bucătărie, după ce 
veneam de la școală, cu Birch sau cu Emma sau cu amândoi, 
mâncând exact asta. Nu am mai mâncat Brie de ani întregi. De 
fapt, nu am mai gustat niciuna dintre delicatesele astea, în afară 
de strugurii pe care i-am mâncat în peșteră mai devreme. lar 
aici, tata le-a avut tot timpul. „De ce?”-urile mă copleșesc. 

Mănânc ca un om care nu a mai simţit în viaţa lui gustul 
mâncării. Terciul gri și amorf are un har aparte de a rafina un 
singur gust. 

Amarul. 

Ghidul este deschis la pagina pe care o știu și o preţuiesc cel 
mai mult, pagina despre fiziologia respirației. Pagina cu „Aș face 
orice pentru tine”. 

Acum este doar o pată imensă de cerneală. Dar măcar 
imaginea ei, așa cum arăta înainte, mi-a rămas întipărită în 
memorie. Măcar știu pe dinafară povestea care era scrisă acolo. 

— Ador pagina asta, spun eu. 

Tata nu mi-a arătat niciodată ghidul înainte - când mi l-au 
adus, a fost ca și cum aș fi deschis un cufăr preţios în care s-ar fi 
aflat el. O lacrimă mare îmi cade în farfurie, exact peste 
firimituri. Imi doresc atât de mult ca pagina asta să fie 
adevărată. Dar nu pot, pur și simplu nu pot. Nu pot face față 
realităţii că el este în viață. Că a fost în viaţă în tot acest timp. 

Că ăsta este modul în care aflu. 

E mai bine decât să fie mort. Chiar este. 

Firimiturile de pâine se vor înmuia toate în curând. 


VP-215 


— Uită-te mai bine, iubito, spune el. Ce vezi? 

Văd o pagină plină de informaţii seci despre fiziologia 
respirației. Văd cerneala albastră, neclară. 

Și apoi văd totul. 

Îmi atrage atenţia borcanul plin cu creioane colorate. Un 
cuvânt aici, unul dincolo, unul puţin mai jos, toate subliniate cu 
un vernil șters. Și apoi, acolo unde s-a șters povestea despre 
întâlnirea cu mama, mai apare un cuvânt, scris în spaţiu 
negativ, pe care creionul vernil îl scoate în evidenţă. 

REZISTENȚA ESTE VIAȚA NOASTRA. 

— Am făcut o înţelegere cu lupii, spune tata. Ceea ce nu știu 
ei însă este că sunt o oaie îmbrăcată în piele de lup. Și eu, și 
Pell. 


Șaizeci şi nouă 


Rezistența este viaţa noastră. 

Perspectiva mi se lărgește dintr-odată și încep să mă simt ca 
o pietricică de pe Lună care se uită în jos la Pământ și la toate 
câte sunt pe el. Cum este cu putinţă să simt atât de multe, când 
sunt mai mică decât un grăunte de nisip, care se pierde în 
nemărginirea de albastru, de verde și de alb? 

— Cum adică ai făcut o înţelegere?! Ce fel de înțelegere? 

Tata pare foarte surprins de răbufnirea mea. Sunt sigură că se 
aștepta să am reacţia asta - doar m-a făcut să cred că a murit. 
Înainte eram foarte apropiaţi. Dar această dragoste rănită este 
ceva nou pentru amândoi. 

— M-am gândit foarte mult la felul în care am scris această 
carte, spune el atent, calm. Dar în glasul lui se simte cât se 
străduiește. Încearcă atât de mult să nu amestece iubirea și 
durerea pe care le simte, când e atât de evident că pragul dintre 
ele e numai o iluzie, ca banda lui Möbius. Povestea despre 
mama ta... ai apucat să o citești? Cu motanul, cu degetele 
amputate? Cu vinul cabernet? 

— Ti-am spus deja că o ador. 

— Nu știam dacă n-ai spus-o doar așa. 

— Mi-a plăcut, o ador. Am învăţat-o pe dinafară. 

Era tot ce-mi mai rămăsese, adaug în sinea mea. 


VP - 216 


El mă cercetează cu privirea. 

— Îți amintești ultimul rând? 

Mă privește acum cu blândeţe, de parcă mi-aş aminti. Nu cred 
că i-a fost deloc ușor să se uite la mine cu răceală când m-a 
adus Gray. Nu știe să se uite urât la nimeni. 

— Aș face orice pentru tine, citez eu. 

— Aş face orice pentru tine, Eden, repetă el. Orice. 

Mă uit chiorâș la el. Situaţia în care ne aflăm, noi doi aici, la 
graniţa posibilului... Încep să pun lucrurile cap la cap. 

— Te-ai preface și că ai murit. 

El dă încet din cap. Nu ne mai putem privi în ochi, e mult prea 
greu acum. 

— Ai colabora și cu lupii, continui eu. 

— M-au racolat în proiectul ăsta pentru experienţa pe care o 
am, spune el. Vechiul proiect Envirotech, nu refugiul, cum ţi-am 
spus ţie. M-au minţit. 

Experienţa lui, a inginerului de la Envirotech. Un inginer 
meticulos, cinstit, demn de încredere, care știa să navigheze, să 
supraviețuiască în sălbăticie și se afla în fruntea celui mai secret 
proiect de pe planetă. Ce ironie - ca să lupte împotriva 
specialiștilor care făceau prea mulți bani, lupii au trebuit să 
folosească un specialist care făcea prea mulţi bani. 

— Am... 

Mă uit prin cameră la fiecare crăpătură, la fiecare formulă, 
diagramă, bileţel pătate de cafea. El știe să se descurce în orice 
situaţie, întotdeauna a știut - firește că l-au vrut pentru ei. Dar 
și eu l-am vrut lângă mine. 

— Treceam de partea lor sau muream, iubito. Aș fi murit de-a 
adevăratelea. Se uită în altă parte. Eu am crezut în proiect, 
întotdeauna am crezut, iar Zhornov știa lucrul ăsta. Când am 
aflat ce se petrecea cu adevărat, a trebuit să aleg. Puteam să 
refuz și să las toată tehnologia să moară odată cu mine sau 
puteam să particip la dezvoltarea proiectului, sub aripa lor, și să 
caut din răsputeri o modalitate de a-i ține departe de el. 

E prea mult. Prea multe dintr-odată. 

— La fel a fost și pentru mine, intervine Pellegrin. 

Sunt atât de atentă la povestea pe care mi-o spune tata, că 
am uitat că nu suntem singuri. 

— Eu și Pell am fost aduși împreună, în același timp, în același 
fel, explică tata. Când a izbucnit războiul, era cel mai tare 


VP - 217 


cercetător de la MIT și lucra pentru Envirotech de aproape la fel 
de mult timp ca mine. 

— La început m-au vrut pentru teza de doctorat, care era 
despre sistemele psihobiologice de securitate, adaugă Pellegrin 
bolborosind fiecare silabă. Pare atât de tânăr, cu cel puţin zece 
ani mai tânăr decât tata. Probabil că a fost un fel de copil- 
minune. Mi-am dat seama cum putem să facem celulele pielii 
umane să reacționeze la stimulii din natură în moduri extrem de 
specifice și cum să individualizăm experienţele psihologice 
determinate de reacţiile respective. Mă tem că ce-am făcut eu 
aici ţi-a dat destule bătăi de cap. 

Ce eufemism nerușinat, să spună că tot ce-a făcut dă numai 
niște bătăi de cap. Inainte aproape că glumeam când spuneam 
că gândacii și șerpii sunt sisteme de securitate, dar se pare că 
exact asta și erau. 

— Așadar, șerpii, mușchiul... 

Pellegrin se rușinează. 

— Da, da. Îmi pare foarte rău pentru toate astea. 

Mă gândesc la felul în care m-a legat de scaunul stomatologic, 
cu nici cinci minute în urmă. 

— Și chestia asta - chiar, cum i se spune aici? Faza cu spionii 
umani? Situaţia e stânjenitoare. Ce mi-ai făcut mie. Tu ai creat și 
asta? 

— Din păcate, da. Când munca vieţii tale are ca scop să 
dovedești lumii cât de multe bariere științifice poţi să depășești, 
oamenii se apucă să-ţi distorsioneze cercetările de capul lor și 
să le folosească în moduri care n-au nicio legătură cu etica. 

— Şi tu i-ai lăsat. 

Finnley. Cass. Hope. 

Eu. 

— Scopul modificării senzoriale nu era ăsta la început, explică 
Pellegrin. Am  dezvoltat-o inițial pentru Envirotech, ca o 
incursiune într-o nouă zonă a explorării tehnologiei mătăsii. 
Cerneala, dispozitivele oculare... Spre deosebire de mătasea cu 
care sunt obișnuiți oamenii, acestea fac mai mult decât să ne 
transmită informaţii digitale pe care să le analizăm. Când sunt 
combinate cu serul inteligent, au capacitatea de a interacţiona, 
pe mai multe niveluri, cu creierul uman și sistemul nervos. 

Cerneala. Dispozitivele oculare. 


VP - 218 


Câţi fluturi am ucis, fierbând coconi în cuva aia? De câte ori a 
trebuit să mă conving pe mine însămi s-o fac, gândindu-mă că 
vor fi folosiţi pentru medicamente, că vor salva vieţi? 

Mătasea mea nu a salvat pe nimeni în afară de lupi. 

Mătasea mea nu a salvat pe nimeni de lupi. 

— Așadar, încep eu, făcând un pas înapoi pentru a-mi face 
curaj, Envirotech infiltra spioni? 

— Nu m-ar mira deloc, spune el. Dar, din câte știu eu, iniţial, 
înainte ca lupii s-o folosească în propriile scopuri, tehnologia era 
menită să fie testată pe subiecții din habitatul Atlas. 

Testată pe subiecți. 

— Adică... pe șobolani? 

Ajunge o singură privire ca să-mi confirme bănuielile: subiecţii 
erau fiinţe conștiente de sine. Sigur nu erau șobolani. Dar 
Pellegrin măcar pare să regrete. 

— Trebuia să ne asigurăm că oamenii chiar puteau 
supravieţui acolo, sub apă, zice el. Condiţiile de viaţă în mediul 
acvatic sunt imprevizibile. 

— Și ostile, adaugă tata. A trebuit să testăm nivelurile de 
oxigen, să ne asigurăm că nu existau scurgeri de apă sau de 
oxigen în niciuna dintre camere, să vedem în ce stare se afla 
generatorul, să ne asigurăm că întregul habitat era solid din 
punct de vedere structural și că avea să facă față coliziunii cu 
animalele și curenţii oceanici. Plus o mie de alte lucruri. 

— Nu puteaţi trimite subiecţii de testare după ce verificaţi 
toate astea? 

Mi se strânge stomacul la ideea de a trimite oameni în astfel 
de condiţii, indiferent dacă aveau simţurile alterate sau nu. Cine 
și-ar fi închipuit că niște planuri pe hârtie puteau fi atât de 
periculoase? 

— Mai întâi trebuia să-l construiască cineva, spune tata. 
Modificarea senzorială ajuta echipa de constructori să lucreze 
eficient, fără să se teamă pentru viețile lor. 

— Și îi ajuta să aibă un sfârșit blând, fără suferință, ori de câte 
ori lucrurile nu mergeau conform planului, adaugă Pellegrin. 
Toate astea pentru binele celor mulţi, desigur. 

Exact cum a spus Lonan. 

Mă simt mistuită pe dinăuntru. 

— Pentru binele celor mulţi? Vreţi să-mi spuneţi că acești 
„subiecţi de testare” erau de acord să-și riște vieţile pentru 


VP - 219 


asta? Serios? Pellegrin deschide gura ca să spună ceva, dar eu 
continui: Și nu contează pentru ce au fost concepute iniţial toate 
astea... Hope aproape m-a înecat acolo. 

— Aveam mâinile legate în privinţa lui Hope și a lui Finnley... 
Am încercat să facem în așa fel încât lucrurile să iasă cât mai 
bine, intervine tata. Am lăsat-o pe Hope cu tine pentru protecţia 
ta, ca să te putem supraveghea îndeaproape, mai ales că aţi 
ajuns aici însoţite de un lup, și unul instabil, și nu știam dacă 
veţi fi în pericol sau nu. Dar ce s-a întâmplat cu apa n-ar fi 
trebuit să se întâmple, crede-mă! A fost o scăpare, Eden, un 
efect secundar al științei... 

— Scăpările de genul ăsta nu sunt chiar așa, un mizilic. 

— Scăpările de genul ăsta sunt inevitabile când niște sociopaţi 
împing știința dincolo de firesc, continuă Pellegrin. Nici nouă nu 
ni se par în regulă. 

— Atunci, de ce? Undeva, la nivel raţional, știu că este mai 
complicat decât atât. Dar o spun oricum: Pellegrin creează 
drogul... 

— Formula, mă corectează amândoi odată. 

— Drog, formulă, nu contează, spun eu. Pellegrin îl creează, și 
tu, tată... tu îl activezi? Și de unde vin „subiecţii de testare” pe 
care îi folosiți? Cum, îi luaţi pe sus din lagăre, unul câte unul, ca 
să nu observe nimeni? 

Chipul îi e scăldat de rușine amestecată cu un sentiment de 
vinovăţie. 

— Echipa de constructori este, în mare parte, fosta mea 
echipă de la Envirotech. Am pierdut doar o mână de oameni din 
cauza proiectului, oameni buni, care au făcut o treabă 
minunată. Fiecare dintre ei știa în ce se bagă când i-am luat ca 
să continuăm proiectul. l-am spus lui Zhornov că numai așa voi 
accepta să lucrez pentru ei. Dar, în rest... când nu sunt acolo, pe 
insula-habitat, stau aici, în sediul central... jumătate din echipa 
Aries. Arată spre peretele cu ecrane. Aries urmărește plantarea 
unor observatori în sectoare, pentru ca lupii să poată 
supraveghea mai bine lagărul. 

— Spioni, zic eu. 

— Spioni, încuviinţează tata. Eu monitorizez mai mult ce 
aflăm din feedurile lor, îi avertizăm în legătură cu orice ar putea 
reprezenta o ameninţare la adresa autorității lupilor... Obiectivul 
cu lentilă din mătase, instalat în ochii tăi, transmite informaţii 


VP - 220 


digitale, cum a spus și Pell, atât video, cât și audio. Și, să ne- 
nțelegem, obiectivul tău nu transmite nimic acum, având în 
vedere că nu a fost activat. 

Acum tace; tac amândoi. Stăm în tăcere o vreme, timp în care 
încerc să pun cap la cap tot ce-am aflat. Îmi e greu să-mi dau 
seama și de unde să încep măcar. 

— Dacă tot voiaţi să scăpaţi de Gray - sunt capabilă, în 
sfârșit, să gândesc limpede și s-o spun cu voce tare -, atunci de 
ce m-ai mai lăsat să trec prin toate astea? 

— E complicat. Oftează. Doar mă cunoști, iubito. Mai știi cine 
sunt, nu-i așa? 

Mă uit bine în ochii lui și îmi dau seama că da. Îmi amintesc 
totul - asta e o parte din problemă. 

— Sunt încă aici, continuă el. Și e adevărat, doar că mi-e greu 
să mai cred după ce toate iluziile mi-au fost spulberate. Mai bine 
mor decât să-i las pe lupi să câștige războiul ăsta. Tace câteva 
clipe. Se uită lung la Pellegrin. A trebuit să fac sacrificii uriașe ca 
să ajung - și să rămân - într-o poziţie din care să pot face ceva 
cu adevărat în sensul ăsta. 

— In care să putem face totul pentru asta, îl susţine Pellegrin. 

Aș vrea să aflu mai multe despre planul lor, îmi doresc foarte 
mult asta, dar mi-a rămas în cap ideea de sacrificiu. Îi înţeleg - 
chiar îi înțeleg. E greu când trebuie să te gândești la așa-zisul 
bine al celor mulţi, și nu-ți păstrezi din inimă nici măcar o 
părticică pentru a suferi și-a plânge. Aproape că am devenit și 
eu unul dintre acele sacrificii pentru binele celor mulţi, în ciuda 
faptului că niciunul dintre ei nu îndrăznește să recunoască asta. 

Dar ce se petrece aici cu adevărat? Tata nu are sângele atât 
de rece, el iubește viața mai mult decât orice om pe care l-am 
cunoscut vreodată. Și vrea ca și ceilalti să aibă viaţa lor. Se 
vedea pe chipul lui că îi părea extrem de rău când vorbea 
despre oamenii pe care i-a pierdut din cauza proiectului. 

Cana tatii. Creioanele lui colorate. Frigiderul lui plin cu 
gustările mele preferate. Incep să-mi dau seama că și el a plâns 
după lucrurile pe care le-a pierdut, la fel de mult ca mine. Poate 
chiar mai mult. Știu, știu, că nu m-ar fi lăsat să cred că a murit 
dacă nu ar fi avut un motiv - și știu că vorbește serios când 
spune că mai bine ar muri decât să-i lase să câștige. Așa că, 
dacă el a ales să fie aici, probabil că are un motiv foarte bine 
întemeiat. 


VP - 221 


— Tot nu mi-ai zis ce fel de înţelegere aţi făcut, spun eu. 

L-am văzut pe tata plângând de câteva ori. Prima dată a fost 
în ziua accidentului, când l-am vizitat la spital. Ultima oară a fost 
la barăci, în ziua în care ne-am luat rămas-bun. 

— Viaţa ta. O spune aproape în șoaptă. Au fost de acord să te 
lase să trăiești, relativ în liniște, dacă lucrez cu ei la toate astea. 

Nu a încercat doar să salveze lumea întreagă. 

Ci și pe mine. 

Sunt din nou mică și stau ghemuită în braţele lui în timp ce-mi 
citește. Sunt mai mare, culeg flori din curte și i le duc într-o 
vază. Plâng pe umărul lui după ce m-am certat rău cu Emma 
pentru prima oară. 

Nu sunt orfană, așa cum mă temeam. Nici pe departe. 


Șaptezeci 


Mintea mi se limpezește. Dacă-mi asum răspunderea și spun 
c-am tras în Gray, trăiesc. Dacă se află că tata a atacat alt lup, 
mă vor ucide ca să-l pedepsească. 

— Și... când vei înceta să mai transformi oamenii în spioni? 
Când ne apucăm să-i vindecăm? Mă ridic de pe scaun și mă uit 
la ecranele de supraveghere de pe perete. Lonan... i-aţi aplicat 
procedura și lui? 

Niciunul dintre ei nu spune un cuvânt. Când mă întorc spre ei, 
fac niște fețe de genul „îmi pare rău că trebuie să-ţi spun 
chestia asta”. 

— Ce? 

Încep să-mi fac griji când tot nu primesc un răspuns. 

— Ce s-a întâmplat cu Lonan? E bine? 

Am stat prea mult, mult prea mult. Nu am făcut prea bine că 
mi-am permis luxul ăsta - dacă-i pot spune „lux”. 

— Da, iubito, stai liniștită... Se află într-o zonă de recuperare 
acum și a suportat bine procedura, răspunde tata. Așa e în cele 
mai multe cazuri. 

În cele mai multe. 

— Atunci, ce s-a întâmplat? 

Pellegrin este cel care îmi dă vestea. 


VP - 222 


— Lonan a fost ținta noastră de la bun început. De-asta l-am 
scos pe Sky Cassowary din New Port Isabel, Eden... Știam că era 
singura modalitate de a pune mâna pe Lonan. Greu de prins 
pirat, dar cred că știai deja asta. 

— Și îmi pare rău să-ţi spun, intervine tata, dar nu există leac. 
Pell are o formulă, dar șefii nu au aprobat încă testarea sau 
intrarea ei în producţie. A fost doar o minciună spusă de 
echipajul de pe nava lui Cassowary, ca să-l atragă pe Lonan. 

Ce să zic. Asta chiar este o problemă. Dinamită curată pentru 
tot planul nostru. 

— Dar... credeam că lupii voiau să se folosească de Lonan ca 
să înfrângă Rezistenţa. 

— O, sigur că asta vor, spune tata. Am fost destul de 
convingători în privinţa asta. 

— Nu că ar fi fost nevoie să îi convingem prea mult, adaugă 
Pellegrin. 

Rămânem toţi trei așa câteva clipe, bântuiţi de adevăruri 
grele și într-o tăcere stranie. 

Tata soarbe o gură din cafeaua rece. Nu s-a schimbat niciun 
pic din punctul ăsta de vedere. 

— O, începe el, de parcă elixirul înţelegerii s-ar fi aflat pe 
fundul cănii. Eşti confuză pentru că ai impresia că eu și Pell 
avem de gând să-i folosim pe Lonan și pe ceilalţi spioni pe care 
i-am creat ca să distrugem Rezistența. lar asta, da, ai dreptate, 
n-are niciun sens. 

Pe chipul lui Pellegrin apare un zâmbet larg. 

— Chiar că suntem convingători, nu-i așa, Will? 

— Așa s-ar zice, spune el, dar zâmbetul lui e o umbră 
comparativ cu al lui Pellegrin. Eden, implicarea lui Lonan va 
răsturna soarta acestui război; este unul dintre lucrurile pe care 
ne putem baza cu adevărat. Șefii au insistat ca Lonan că 
primească procedura încă de când le-a intrat în cap că l-am 
putea folosi împotriva Rezistenței. Sunt obsedaţi de el, vor să-și 
admire arma preferată în acțiune cât mai curând posibil. Acum 
știi ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi refuzat. 

— Deci, încerc eu să grăbesc lucrurile și să pun cap la cap 
informaţiile pe care le am, dacă lucraţi în secret împotriva 
lupilor, cum vă gândiţi să-l folosiți pe Lonan ca să ajute 
Rezistenţa în război? 

Acum zâmbetul tatălui meu este de-a dreptul radios. 


VP - 223 


— ÎI vom folosi ca să câștigăm războiul. 
Șaptezeci și unu 


Tata se mută la peretele cu ecrane de supraveghere și 
reglează câteva butoane de pe panoul tehnic aflat exact sub 
ele. 

— Lonan, ești acolo? întreabă el încet într-un microfon lung și 
subțire. 

Se aprind câteva ecrane, dar imaginile sunt neclare: ca atunci 
când abia te-ai trezit și ești năuc, din trei perspective diferite. 
După ce imaginile se limpezesc, trei cadre identice ni-i arată pe 
Phoenix, pe Cass și pe Lonan speriaţi, împreună într-o cameră 
slab luminată. O văd pe Alexa în fundal, dormind în colț, în 
spatele lui Cass. Doar băieţilor li s-a făcut ceva la cap, din câte 
se pare, sau poate că tata a vrut să vorbească numai cu ei 
acum. Probabil că Pellegrin le-a aplicat procedura și lui Phoenix, 
și Lonan imediat ce au fost aduși în laboratorul lui. 

Tata apasă niște butoane și fiecare dintre cele trei ecrane 
capătă o nuanţă ușor roșiatică. Jos, pe marginea fiecărui ecran 
apar inscripţii de calibrare și măsurare, împreună cu ritmul 
cardiac, tensiunea arterială și o grămadă de alte numere. 

— Faptul că m-auziţi în cap e normal, spune tata în microfon. 
E o chestie obișnuită. Nu e nevoie să vă puneţi întrebări în 
legătură cu asta. Nu vă sunt dușman. 

Invârte un comutator și ecranele revin la culorile normale. 

Niciunul dintre băieți nu reacţionează sau nu dă nici măcar cel 
mai mic semn că ar fi auzit ce-a spus tata. E puţin înfricoșător 
că se comportă atât de firesc. 

— Tocmai i-ai... adică... i-ai spălat pe creier? 

— Numai acum, iubito, îţi promit, spune tata. Însă văd că sunt 
acolo și fetele, și arată pe ecran spre Alexa, ceea ce înseamnă 
că Ava și Stark nu mai sunt afară, să le caute. E posibil să n- 
avem prea mult timp la dispoziţie, și nu vreau să-l pierdem cu 
alte chestii. 

Ințeleg și am încredere în el când promite, dar nu-mi cade 
prea bine. El și Pellegrin mă privesc de parcă ar aștepta să le 


VP - 224 


dau eu permisiunea - de parcă permisiunea mea ar însemna 
ceva aici. 

— Bine, spun eu. Înţeleg. Să-i dăm drumul. 

Tata încuviinţează din cap. 

— Lonan, spune el, înţeleg că ai venit pe insulă ca să-mi furi 
tehnologia și să-i împiedici pe lupi să pună mâna pe un proiect 
la care lucrez de mai bine de o jumătate de deceniu, adevărat? 

Fiecare afișaj de pe ecranul lui o ia razna. Lonan lasă capul în 
jos, spre podeaua gri de ciment, din cauza felului în care se uită 
la el Phoenix și Cass - nici eu n-aș putea să îi privesc în ochi. Nu 
mă așteptam ca tata să înceapă cu asta. 

— Cum ai..., încep eu. 

— Ce ţi-a spus Eden? întreabă Lonan în același timp. 

Tata se uită la mine. 

— Eden știe să păstreze secretele, spune el. Nu-mi dau seama 
exact dacă e impresionat că am știut de la bun început de 
misiunea secretă a lui Lonan, și nu am zis nimic despre asta, ori 
dacă e dezamăgit. Stephane Monroe a luat legătura cu noi în 
fiecare lună, cu precizie de ceasornic, prin canalele de 
comunicare folosite de Rezistență, încă de când au luat fiinţă 
Forţele Aliate. Numele acesta îmi este vag cunoscut - îl 
recunosc din propaganda lupilor, dintr-o serie de grafituri 
antialianţă de lângă barăci. Cineva se străduise foarte tare să 
deseneze toate felurile în care sperau să-l omoare pe omul ăsta. 
Mă întreba de fiecare dată dacă am de gând să renunţ, continuă 
tata, dacă o să renunţ la munca mea de-o viaţă. Și mereu stătea 
pe capul meu ca să mă răzgândesc. 

Lonan nu răspunde imediat - nu tatii, oricum. Phoenix și Cass 
rămân tăcuţi, dar sunt agitaţi, iar întrebările lor se împiedică una 
de cealaltă. Abia dacă îl lasă pe Lonan să explice. Când lucrurile 
se liniștesc, în cele din urmă, Lonan întreabă: 

— Și ce te-a făcut să te răzgândești? De ce renunți acum? 

— Nu s-a pus niciodată problema să renunţ la proiect, 
răspunde tata. Problema a fost cui vrea Stephane să i-l dau. Și 
momentul. Își trage un scaun de la birou până la microfon și se 
sprijină ușor de el. Habitatul nu este gata... Chiar săptămâna 
trecută am descoperit scurgeri de apă într-una dintre camerele 
comunitare, și asta n-a fost singura problemă. Stephane ţine 
neapărat să le împărtășească planurile cât mai multor oameni; 
sunt sigur că ţi-a spus asta și sunt sigur că l-ai crezut, ca toată 


VP - 225 


lumea. Tata oftează. Nu-i vina ta; a lui e, pentru că nu ţi-a 
prezentat toate aspectele problemei. 

Semnele vitale ale lui Lonan ating iarăși punctul maxim, dar 
nu la fel de dramatic ca înainte. 

— Nu crezi că ar trebui construite cât mai multe habitate 
posibil? Pentru prima oară, vorbește pe un ton defensiv, 
provocator. Preferi să vezi toată populaţia lumii murind înecată 
din bula ta mică și sigură? 

— Nu, în niciun caz, spune tata. Doar că nu văd ce rost are 
popularizarea unor cercetări care, deocamdată, nu sunt 
complete. Mă grăbește, și crede-mă că va fi prăpăd dacă va 
construi sute de habitate după planurile astea. Jumătate de 
milion de oameni s-ar putea îneca dacă grăbim demersul, dacă 
nu este testat suficient, dacă nu este perfect. Refuz să stau 
deoparte și să asist la așa ceva. 

Lonan nu spune nimic, iar semnele lui vitale se echilibrează. 

— Ce putem face, în schimb? Și, din nou, de ce acum, dacă nu 
e gata? E 

Tata îmi face semn să-i dau ghidul, iar eu o fac. Il deschide la 
pagina cu titlul, una căreia nu i-am acordat prea multă atenţie, 
apoi mi-o dă înapoi. La o primă privire, arată de parcă tata a 
desenat pe ea o simplă hartă a lumii. Dar acum văd că acele 
continente nu sunt desenate cu linii groase, ci în codul Morse. 
Doar trei locuri sunt însemnate cu puncte mici - unul în Europa, 
unul în Noua Zeelandă, unul în Africa de Sud - și fiecare are un 
nume alături. Pe astea le-am observat. Cunosc numele acelea 
dintotdeauna, sunt colegi de-ai tatii, de pe când era la 
universitate. Un text în engleză, care apare în mijlocul paginii de 
titlu, spune așa: „Pentru cei care călătoresc pe un drum drept și 
îngust, pentru cei care merg înainte necontenit și încet, pentru 
cei care fac bine și care izbutesc”. 

Această carte, îmi dau eu seama acum, nu a fost făcută 
pentru mine iniţial. 

Trebuia doar să pară că era pentru mine. 

Faptul că nu este a mea, doar a mea, mă face să simt 
pământul fugindu-mi de sub picioare. 

— Sunt doar trei ingineri în care am încredere că vor face ce 
trebuie cu cercetările mele, iar Stephane refuză să-i ia în 
considerare pe vreunul dintre ei, explică tata. El vrea să 
folosească oamenii /ui, și e de-nțeles, nu? Toată lumea vrea să 


VP - 226 


lucreze cu oamenii în care are încredere. Dar asta este 
cercetarea mesa, iar eu îi cunosc destul de bine pe oamenii lui 
cât să știu că nu sunt pe cât de atenţi ar trebui să fie. Oamenii 
mei nu se vor grăbi și va trece o vreme până ce vom putea pune 
totul la dispoziţia publicului larg - dar cel puţin am putea salva o 
rămășiță, dacă s-ar ajunge până acolo. O arcă a lui Noe pentru 
umanitate, așa mă gândesc eu la ce avem de făcut, în care să 
fie reprezentate cât mai multe culturi posibil. Și oameni de 
știință. Ingineri. 

Pellegrin își drege glasul: 

— Ava m-a apelat de două ori, intervine el, atingând partea 
superioară a brățării negre și lucioase pe care o poartă la mână. 
Doar ca să știi. 

Tata încuviinţează din cap. 

— Și ca să răspund la de ce acum, când Eden a apărut pe 
țărmurile insulei noastre, știam că nu putea găsi insula decât 
dacă s-ar fi folosit de siguranţa pe care am ascuns-o în jurnalul 
meu vechi, continuă el. Toate secretele mele au fost dezvăluite. 

Oare Lonan a înţeles deja că bărbatul acesta cu care vorbește 
este tatăl meu? Și, mai important, mă va ierta pentru că i-am 
ascuns un asemenea detaliu colosal? 

— Lupii din lagăr habar n-aveau ce înseamnă notițele mele, 
reia tata, dar cei de aici, de la sediul central? Aceștia sunt mai 
deștepţi. Dacă ar fi găsit cartea asupra ei și dacă ar fi studiat-o 
așa cum fac cu orice lucru, ar fi însemnat sfârșitul. 

Sfârșitul planurilor sale, dar nu mai trebuie să spună asta. 

Sfârșitul /ui. 

— Am riscat uneori și am trimis corespondență de urgenţă, 
continuă el. Prin Eduardo, de pe insula Rezistenței, oamenilor 
mei. Lui Zhornov. 

Rămân fără aer și, din câte indică semnele lor vitale, și cei trei 
băieţi sunt la fel de afectaţi de auzul acestui nume. Tatăl meu a 
intrat în contact cu Zhornov - în ce scop? 

— Îmi pare rău, ai spus Zhornov? întreabă Lonan. Cel care 
reprezintă o cincime din puterea șefilor? 

— Eu sunt puterea lui, spune tata și fiecare fir de păr de pe 
brațe mi se electrizează. S-a ridicat în poziția aceea doar 
datorită legăturii pe care o avea cu mine și a ceea ce înseamnă 
cercetările și tehnologiile mele pentru șefi și supraviețuirea lor 


VP - 227 


mai departe. Dacă Zhornov pierde tehnologia, pierde totul. Æi 
toți pierd totul. 

Și așa lucrurile ar începe să se prăbușească. 

Cuvintele pe care Lonan le-a rostit mai devreme, cum Alianţa 
are de gând să distrugă lupii din interior. Ce modalitate mai 
bună de-a începe implozia decât prin a stârni un conflict între 
șefi? Libertatea este atât de aproape, că pot să-i simt gustul. 
Sfârșitul războiului - o viaţă alături de tata - cu Lonan și ceilalți. 
Familie, casă. Pace. 

— Aici intervine rolul tău, mai spune tata. O să luăm totul de 
la... 

Dar este întrerupt brusc de sticla care se sparge. 

Și așa începe. 


Șaptezeci și doi 


Ușa verzuie se face țăndări deodată, prăbușindu-se ca 
grindina într-o zi de vară, surprinzător și asurzitor, și se 
transformă într-un morman de cioburi pe podea. Degetele tatii 
zboară pe panoul de control. Dintr-odată, toate ecranele de pe 
perete, inclusiv cele negre, se umplu de culori vii. Marginile gri 
nu mai există - e ca și cum te-ai uita pe ferestre care dau spre 
treizeci de lumi diferite. Mai multe perspective ale hololupilor, 
fără îndoială. 

O femeie elegantă, cu părul negru prins într-un coc jos, 
pășește peste cioburi. Poartă tocuri de opt centimetri și, la fel ca 
Pellegrin, este îmbrăcată în alb. Pe un colţ al gulerului ei scrobit 
este brodată emblema bleumarin cu cap de berbec - poate că 
este doar un alt membru al echipei Aries. 

Își îndreaptă privirea spre Gray, care nici măcar nu a tresărit 
de când a fost lovit de săgeata tranchilizantă. 

— WIII, Pellegrin, e totul sub control? V-am apelat pe amândoi, 
de mai multe ori. Ce se petrece aici? 

Vocea femeii. Este exact ca aceea dinainte, când aproape 
erau să mă descopere, femeia care a pornit după Alexa și după 
Hope, în peșteră. O tăietură de pe braț, care încă îi sângerează, 
îi pătează hainele albe. 


VP - 228 


— A fost un pic agresivă, după cum se poate vedea, spune 
tata, referindu-se la săgeata tranchilizantă și... la mine. Dar am 
finalizat procedura. 

Rămân perfect nemișcată, atentă să nu atrag atenţia asupra 
mea mai mult decât e cazul. Este foarte important ca această 
femeie să creadă că eu sunt problema aici, nu tata - vieţile 
noastre depind de asta. La rândul lui, tata este glacial și distant, 
așa cum s-a comportat când m-a adus Gray înăuntru. Cât de 
greu trebuie să fie pentru el să joace în fiecare zi această 
personalitate grea ca o cochilie. 

— Și a fost activată? 

— A durat ceva, Ava, dar ne-am ocupat amândoi, răspunde 
tata. Chiar crezi că aș fi atât de neglijent? 

Ava mă cercetează din priviri. Am învăţat că atunci când 
cineva mijește ochii nu prea e de bine. 

— Am fost martor, intervine Pellegrin. A activat-o chiar în faţa 
mea. 

Declaraţia lui pare s-o mai liniștească. 

— Pell, Will, putem să stăm de vorbă puţin, vă rog? 

Transmite un mesaj cu privirea. Eu sunt singura persoană 
care se mai află în cameră - ce nu vrea oare să spună de faţă cu 
mine? 

— Câtă precauţie, spune tata. 

Este atât de ciudat să aud o observaţie atât de tăioasă, de 
mușcătoare de pe buzele lui. 

Ava înclină capul. 

— În caz că nu am fost destul de clară, sunt informaţii extrem 
de importante. Vrei să-i alterezi tu simţurile, sau s-o fac eu? 

— De când ceri tu voie? întreabă tata pe un ton destul de 
jovial cât să pară aproape prietenos, întorcându-se la panoul lui 
de control. 

Doar că eu sunt foarte sigură că nu sunt, nici pe departe, 
prieteni. 

— Este tura ta, răspunde ea. Eu doar urmez procedura. 

Tata apasă și mișcă diferite butoane și comutatoare. Este o 
mașinărie complicată, asemenea celor folosite înainte de război 
în studiourile de înregistrări. Știu că tata ajustează, de fapt, 
setările de pe ea, pentru că încep să clipească diverse lumini ori 
de câte ori le apasă cu degetul. Dacă ar trebui să mă simt altfel 
acum, atunci nu apasă pe ce trebuie. 


VP - 229 


Poate că alterarea senzorială - ce lucru înspăimântător, dacă 
este așa cum pare - funcţionează doar la subiecţii care au fost 
activati. 

— Poftim, zice el. l-am setat vederea la doi şi i-am făcut 
memoria să funcționeze în buclă. 

Ava se uită la tata, dar nu spune nimic. 

Nu am nici cea mai vagă idee ce Înseamnă asta, deşi pot 
ghici. Ar fi fost frumos dacă mi-ar fi spus cum să mă comport 
într-o situație ca asta. Trebuie să mă uit în gol? Trebuie să-mi 
văd de treabă ca o ființă umană normală? 

Probabil că arăt ca o căprioară încremenită în lumina farurilor, 
pentru că Ava spune nerăbdătoare: 

— Voi da ordinul. 

— Tot mai urmezi procedura? spune Pellegrin în barbă, atât 
de încet, că abia l-am auzit. 

Ava nu pare să observe - e prea ocupată să potrivească 
microfonul de la panoul de control. Apasă un buton de la baza 
lui, și o lumină verde începe să clipească. 

— Du-te să te odihnești pe scaunul în care ţi s-a aplicat 
procedura, număr... 

— Șaptezeci și trei, adaugă tata. 

— Șaptezeci și trei, încheie Ava. Te trezești din nou în cinci 
minute. 

Bănuiesc că acesta e numărul meu. Mă duc direct la scaunul 
verde-mentă și mă ghemuiesc în el. 

Observ că pe ecrane nu se schimbă nimic doar pentru că ea e 
atentă la mine. Mă rog să nu verifice, mă rog ca docilitatea mea 
orbească să fie destul ca s-o convingă. 

Imediat ce închid ochii, Ava vorbește: 

— Avem o problemă. În glasul ei apare ceva nou, pare 
agitată. Eu și Stark am pornit pe o pistă puţin mai devreme, 
până la vizuină. Acolo am găsit două fete - numărul șaptezeci și 
lupul care a avut o relaţie cu Sky Cassowary. Îmi pare rău să 
spun că acum avem confirmarea oficială că lupul a dezertat. 

Dacă lupul este Alexa, Șaptezeci trebuie să fie Hope. 

— Ai reușit s-o aduci în custodia noastră? întreabă tata, de 
parcă nu am fi văzut-o deja în celulă, alături de Lonan și de 
ceilalţi. 

Pauză. 


VP - 230 


— Din păcate, se afla în posesia unei doze de sedativ. Altă 
pauză. Stark și șaptezeci sunt încă inconștienţi, în vizuină. 

Rămân fără aer. Nu-i de mirare că nu am văzut-o pe Hope 
nicăieri pe ecranele băieţilor - nu se afla acolo. Și cu Finnley ce- 
au făcut? Mă concentrez la respiraţie, încercând să respir fără să 
tremur, să respir fără să vomit. 

— Și lupul? întreabă Pell. Trebuie să urc în laborator și să mai 
pregătesc o procedură? 

Ava râde. Râsul ei este ca mierea pe îngheţată, atât de dulce, 
că ţi se face rău. 

— Pentru un lup dezertor? Haide, Pell, acum cine-i ăla care nu 
urmează procedura? ` 

Este atât de prefăcută, cum am bănuit. In toate sensurile. 

— Ei bine, acum Gray este inconștient, așa că va trebui să 
mai aștepți ca s-o omori până când se trezește măcar, spune 
tata. 

Am nevoie de toată forța mea ca să nu reacţionez la cuvântul 
„omor”. 

— Am fost îngrijorată în privinţa asta, continuă Ava. Chiar 
pare alarmată. Când am văzut că nu păzea intrarea de jos și 
când voi nu mi-aţi răspuns la apeluri, m-am temut că șaptezeci 
și doi l-a doborât cumva. Dar șaptezeci și doi și ceilalți se aflau 
în celule când m-am dus eu să închid lupul dezertor, așa că m- 
am gândit că ar putea fi și mai grav. 

Îmi dau seama că șaptezeci și doi nu poate fi decât Lonan - el 
a fost ultimul care a intrat în cabană, iar tata m-a numit 
șaptezeci și trei. Asta înseamnă că șaptezeci și unu este... 
Phoenix? 

În cameră se lasă o lungă tăcere. 

— Păi, începe tata, în cele din urmă, și ce propui să facem? 
Zhornov vrea ca șaptezeci și doi și echipajul lui să iasă pe iaht 
cât mai repede posibil. 

Un iaht? mă întreb şocată în sinea mea. Tata a amintit mai 
devreme cum a riscat să-l contacteze pe Zhornov - și cât de 
dornici erau șefii să-l întâlnească pe Lonan dar eu nu am reușit 
să pun lucrurile cap la cap. Ce a plănuit, dacă nu este ce se 
așteaptă ei? 

— Tu ești cea care i-a pus pe lup și pe Cassowary în aceeași 
celulă, Ava. O monitorizezi de la fel de mult timp ca mine... N-o 


VP - 231 


să ne lase să-l luăm fără să lupte. Și pe niciunul dintre ceilalți, 
că tot veni vorba. 

Ava își drege glasul. 

— Tura mea începe în două minute, spune ea. Tu și Pell puteți 
da cu banul ca să stabiliţi cine se duce să ucidă lupul dezertor. 
Știţi procedura... 

Se aude zăngănit de mărunţiș, metal pe metal, sunetul unei 
palme plesnind altă palmă. 

— Eu zic pajură, se aude Pellegrin. 

Trece o secundă. 

— Pajură! exclamă tata. Și, Pell, ia-o și pe șaptezeci și trei cu 
tine. 


Șaptezeci și trei 


Când tata a spus mai devreme că Pellegrin a luat-o pe 
scurtătură până aici, mi l-am închipuit conducând un fel de 
mașinuță de golf sau înaintând pe una dintre acele benzi rulante 
pe care le foloseau întotdeauna când mergeau să facă turul 
orașului. 

Nu mă așteptam ca holul nesfârșit de beton din afara biroului 
Aries să fie echipat cu un panou detașabil pe tavan sau cu o 
scară de oţel care să coboare ameninţător în abis. Urcă și urcăm 
- ne aflăm mai jos decât îmi dădusem seama. 

Când ieşim la aer, văd mai multe lucruri la care nu mă 
așteptam. 

Cum ar fi, de exemplu, că nu mai suntem în cabană. 

Și nu doar că nu suntem în cabană, dar nu suntem nici afară. 
E întuneric, atât de întuneric, că nu văd decât ce se vede în 
fâșia de lumină de pe holul pe care l-am lăsat în urmă. Mirosul 
este cunoscut, stătut și umed. Mă uit în sus: o cupolă de ferestre 
sculptate în piatră lasă să treacă lumina stelelor și a lunii ori de 
câte ori briza face frunzele să foșnească. 

Ne aflăm în templu. În rotonda templului, mai exact, acolo 
unde Hope a observat pentru prima dată gândacii. Nu-i de 
mirare că e un loc atât de bine păzit, având în vedere că stația 
Aries e exact sub el. 

— Pe-aici, spune Pellegrin. 


VP - 232 


Îl urmez orbește, mai întâi pentru că este întuneric, dar și 
pentru că am destulă încredere în el. Îmi vine să-i pun o mulţime 
de întrebări: „Doar nu ai de gând s-o omori pe Alexa, nu-i așa?” 
sau „Lonan și ceilalţi chiar o să se urce pe iaht, așa cum vrea 
Zhornov?” sau „Finnley și Hope vor fi bine?”, dar mă 
răzgândesc, când îmi amintesc că Ava este acum de serviciu la 
biroul de securitate. Cine știe ce se poate vedea sau auzi. Chiar 
dacă, oficial, nu sunt activată și nu mă aflu sub controlul lupilor, 
ar trebui să mă comport de parcă aș fi - probabil că există 
camere peste tot. Pellegrin ar putea fi supravegheat cumva, așa 
că e puţin probabil să-mi dea vreun răspuns onest și dacă ar 
vrea. 

Înaintăm prin templu - nu prin holul îngust și plin de cotituri 
pe care am mers cu fetele, ci în direcţia opusă. Pe măsură ce 
înaintăm, ochii mi se adaptează la întuneric. 

Nu aud niciun picior de gândac. 

Pellegrin se oprește ca să apese un buton de pe perete. O 
rețea complicată de lasere albastre începe să sclipească în 
întuneric, după care se stinge. Laserele îmi amintesc, din nou, 
de Hope - presupunând că ea și Finnley au fost compromise în 
același timp, Hope ar fi fost sub controlul lupilor din ziua în care 
am găsit acest loc. Cât de mult din ceea ce s-a întâmplat a fost, 
de fapt, manipulat de tata sau de Ava? Accidentul lui Hope cu 
laserele și faptul că i-a curs sânge, că sângele i-a provocat pe 
gândaci, iar gândacii ne-au alungat de aici. 

Poate că nu a fost deloc un accident. 

În plus, ea este singura care a refuzat să stea pe mușchiul 
otrăvitor. 

Ea este singura care nu a fost atacată de plantele cu 
tentacule. 

Un fior puternic mi se întinde de la șira spinării în tot corpul. 
Eu nici măcar nu am fost compromisă, dar am suferit din cauza 
asta. Durerea provocată de mușchiul otrăvitor, halucinaţiile cu 
Birch. 

Nu pot începe să cred că sunt în siguranţă doar pentru că tata 
a refuzat să finalizeze procedura aceea oribilă. N-am voie să las 
garda jos. 

Drumul se termină la baza unui copac gros. Fie pasajul a fost 
proiectat în acest fel, fie copacul a crescut mai târziu și a blocat 


VP - 233 


calea. Oricum ar fi, lupii au găsit o modalitate să-l folosească în 
avantajul lor. 

— Ai grijă pe scara asta, mă avertizează Pellegrin. Unele 
trepte sunt mai înguste decât altele. 

Treptele sunt cioplite direct în copac, asemenea celor de la 
plasa în care a căzut Finnley. Doar ideea că ar trebui să 
traversez iarăși labirintul de poduri mă istovește - nu am starea 
și puterea necesare în momentul de față. Spre ușurarea mea, 
când ajungem la platforma de lemn nu există niciun pod; în 
schimb, vom folosi o tiroliană, care funcţionează în ambele 
sensuri. 

— Hamul este mai solid decât pare, spune Pellegrin. 

Dacă încearcă să mă liniștească, nu merge - din cauza 
întunericului, nu pot vedea prea bine hamul. Nu pare destrămat 
sau descusut, dar e foarte subţire și fragil, ca elastanul pe care îl 
purta mama pe sub rochii. Pellegrin îmi dă să pipăi și hamul lui, 
dar e exact ca al meu. Dacă el are încredere în astea și le 
folosește în fiecare zi, atunci cu siguranţă vor rezista. 

Mă ajută să îl fixez pe mine, prinde hamul de carabină și de 
sârmă și îmi face o scurtă descriere a modului în care se va opri 
când vom ajunge la capătul liniei. Merge el mai întâi, ca să mă 
poată ajuta, în caz că am nevoie. 

Eu arunc o ultimă privire spre templu, care, în acest moment, 
se află sub mine. Un templu ascuns printre ferigi, exact cum a 
scris tata în ghid. Am avut speranțe atât de mari legate de el, 
așteptări atât de diferite în ziua în care l-am găsit - și noi l-am 
găsit părăsit. 

Doar că el nu este deloc părăsit, acum, că mă gândesc la 
asta. „Temple ascunse printre ferigi, clădiri din piatră și secrete. 
Călugări care îi pun la adăpost în mănăstire pe refugiații din 
ambele tabere. Tatuaje holografice pentru cei care vin cu 
gânduri pașnice, fără urmă de ostilitate”. 

Este bine că cerneala de pe pagina aia e atât de întinsă acum, 
că nu mai poate fi citită. 

De câte ori am citit fragmentul acela, am făcut-o gândindu- 
mă numai la libertate - și l-am luat ca atare, nu ca pe un indiciu 
codificat. 

Tatuaje holografice. Cei care vin cu gânduri pașnice. 

Era un avertisment menit să mă protejeze, în caz că cineva ar 
fi găsit vreodată drumul spre laboratorul lui. Era un avertisment 


VP - 234 


cu privire la lucrurile pe care el avea să fie nevoit să le facă, 
lucruri pe care ar fi fost cel mai bine să le accept. Notiţele lui nu 
erau o hartă spre sanctuar, ci o hartă pentru el, călugărul din 
interior. Nu e libertatea la care mă așteptam, dar poate că este 
libertatea de care am nevoie. 

Tatăl meu este în viaţă. Tatăl meu este în viață. 

Eu sunt în viaţă. 

Sar, alunec, zbor. Templul, ferigile, pietrele, secretele - pentru 
scurt timp, nu sunt nimic mai mult decât un amalgam de vânt și 
mirare. Și apoi picioarele mele găsesc din nou pământul solid, la 
un al doilea templu - cabana -, ascuns printre și mai multe 
ferigi, și mai multe pietre, și mai multe secrete. 

— Eşti pregătită? mă întreabă Pellegrin. Suntem deasupra 
cabanei, unde Ava și un bărbat - Stark, după cum l-a numit 
chiar ea - se plimbau în timp ce eu mă ascundeam dedesubt, 
lângă canal. Observ și scara de frânghie, căzută grămadă la 
baza gardului viu. Laboratorul lui Pellegrin trebuie să fie pe- 
aproape. Va trebui să ai încredere în mine după ce intrăm în 
celule, adaugă el. 

Cât de departe vor merge Pellegrin și tata ca să-i convingă pe 
acești oameni de loialitatea lor? Nu atât de departe cât s-o ucidă 
pe Alexa, sper. Sigur nu. 

Aerul nopţii este proaspăt, dar dens. Inspir adânc și îl urmez 
înăuntru. 


Șaptezeci și patru 


Pellegrin poartă un dispozitiv în ureche, exact ca Gray. ÎI 
atinge imediat ce intrăm în laborator și ridică o mână, semnul 
universal pentru „așteaptă o secundă”. Mă gândesc că încă nu 
mergem în celule. 

— La noi totul e OK, spune el, dar nu mie. La voi? 

Ne aflăm în laboratorul lui, care se află într-un contrast 
profund cu locul în care lucrează tatăl meu. Mi-am închipuit 
întotdeauna că în laboratoare e totul alb, dar acesta este slab 
luminat și are culoarea cerului de primăvară. Există trei scaune 
de dentist, tot verzi-mentă, și trei mese argintii cu seturi 
identice de instrumente. La peretele din fund e o masă plină cu 


VP - 235 


microscoape, eprubete, pahare de laborator cu un lichid colorat 
și diverse obiecte de papetărie, cum ar fi o rolă de bandă 
adezivă și un cuţit. Aproape tot peretele este acoperit de un 
panou de plută cu nenumărate mostre de ferigă, liane și mușchi, 
printre multe altele. 

— Scuze, îmi spune Pellegrin. 

— De cât timp a ieșit? 

Ciulesc urechile la conversaţie. Continui să mă plimb prin 
laborator, încercând din răsputeri să nu pară că ascult fiecare 
cuvânt. 

— Atunci, ar trebui să merg mai departe și să i-l dau și lui 
șaptezeci și trei? 

Ar putea fi vorba despre orice. Nu sunt sigură că vreau nimic 
din ce ar vrea să-mi dea Pellegrin, mai ales dacă vine din acest 
laborator. 

Doi pereţi sunt, în mare parte, ferestre, cele care au vedere 
spre canal. Probabil că este o priveliște frumoasă în timpul zilei - 
ce drăguţ că Pellegrin își operează victimele într-o atmosferă 
atât de liniștită. 

Pellegrin scormonește printr-un sertar aflat în apropierea 
microscoapelor, așa că îmi găsesc de lucru și cercetez al 
patrulea perete. Acesta e acoperit cu ecrane - un pătrat cu trei 
ecrane pe latură dar nu par să fie de supraveghere. O tastatură 
mică și argintie se află pe masa de sub ele. Ordinea desăvârșită 
din acest laborator contrastează izbitor cu biroul Aries. 

— O să-i transmit, spune Pellegrin. Trântește sertarul. 
Altceva? 

Pe unul dintre ecrane există o reprezentare tridimensională a 
insulei, înconjurate de ocean. Un nor de puncte roșii strălucesc 
din zona aflată aproape de țărmul nord-estic. E posibil ca fiecare 
punct să reprezinte o persoană? Aici ne aflăm? Dacă da, atunci 
suntem mult mai aproape de coastă decât am crezut. 

— Aceea este proiecția barierei. Glasul lui Pellegrin se aude 
de atât de aproape, că mă sperii groaznic și aproape îmi lepăd 
pielea proaspăt tatuată cu o hologramă. Scuze, nu am vrut să te 
sperii. Arată spre o linie de cercuri gri care înconjoară o mare 
parte din insulă. Așa deviem vizitatorii nedoriți, spune el. Am 
fixat linia la opt sute de puncte, iar linia proiectează filamente 
de lumină care se înalță spre cer cât Turnul Libertăţii. Dacă te 


VP - 236 


uiţi la el din exterior, ţi se pare că oceanul se întinde la 
nesfârșit. 

— Asta... este uimitor. Mi se pare că a trecut foarte mult timp 
de când ne aflam în barcă, când Hope și Finnley au reperat 
prima dată insula și Alexa nu o putea vedea. Dar ăsta? Arăt spre 
o pată albastră, aflată în partea de jos a ecranului. Cele mai 
multe insule sunt prinse de fundul oceanului, nu-i așa? 

Arată de parcă întreaga insulă a fost ruptă dintr-o bucată mai 
mare de pământ și lăsată să plutească în derivă. Cerul 
deasupra, apa dedesubt. Dacă Alexa s-ar fi aventurat mai mult 
în larg în noaptea în care au venit băieţii, ar fi putut să cadă în 
partea cealaltă. 

— Tatăl tău ţi-a vorbit vreodată, când erai mică, despre 
protocelule? întreabă el. Recife artificiale, cum s-au construit 
pentru a împiedica scufundarea Veneţiei? 

Dau din cap. 

— Imi amintesc puţin. La fel e și cu insula asta? 

— Această insulă a fost unul dintre puţinele prototipuri pe 
care le-am construit pentru Envirotech când am început să 
cercetăm biosinteza, chestii care se pot regenera. Am făcut 
fundaţia ca un calcar, dar poros, astfel încât să fie o bază 
rezistentă, fără a fi în pericol de scufundare. Și acest strat... își 
trece degetul peste ecran... l-am construit folosind o tehnologie 
străveche pe bază de stuf, din Peru. Tot ce se află deasupra noi 
am cultivat cu mâinile noastre. 

Işi mută degetul spre o linie verde și subţire, aflată sub insulă. 

— Aici este ancora... mecanismul care ţine insula în loc și se 
lungește automat ca să ne putem ridica odată cu nivelul 
oceanului, dacă este necesar. Practic, suntem o plută vie care 
nu se mișcă niciodată. 

Am rămas fără cuvinte. Tatăl meu este genial, dar acest om 
este un geniu fără seamăn. 

— Scuze că pun atâtea întrebări... dar... asta? Ce este? întreb 
eu, în cele din urmă, arătând spre un triunghi albastru uriaș. 
Acoperă aproape întregul golf și se întinde tocmai până în 
Caraibe. 

— Aceasta este bariera magnetică, răspunde el, deloc 
deranjat de avalanșa mea de întrebări. Bănuiesc că nu are 
deseori ocazia să vorbească despre lucrurile pe care le-a creat 
cu atâta pasiune. O modalitate în plus de a păstra controlul 


VP - 237 


maritim. Navele noastre sunt echipate cu hărți ca să știe când și 
cum să adapteze busolele. 

— Și oamenii lui Lonan? Dacă își câștigă existenţa din 
interceptarea navelor cu lupi pline de spioni, și ei navighează 
exact în aceleași ape. Ei cum știu să se descurce? 

Dar știu deja răspunsul: „Când îi pui cuiva cuțitul la gât, afli, 
ca prin minune, o grămadă de lucruri”, mi-a spus Lonan când ne 
aflam pe acoperișul lumii. 

— Au ei... metodele lor, îmi răspunde el. 

Mi se strânge stomacul când mi-l închipui pe Lonan violent, 
așa că mă uit și mai insistent pe harta de pe ecranul lui 
Pellegrin. 

— Și tu ai inventat toate astea? 

Nu-i de mirare că lupii l-au înhăţat imediat pentru planurile 
lor. Nu vreau să știu cu ce îl șantajează, la ce a renunţat ca să îi 
ajute. 

El dă din cap. 

— Tu ai venit pe-aici. Îmi arată o deschizătură îngustă, spre 
coasta de vest. Și tot pe-aici o să și pleci. Îţi va trebui asta, 
adaugă şi-mi pune o cutiuţă argintie în palmă. E ca și cum aș 
ține un cub de gheață, scos direct din congelator. Deschide-o. 

Pe o parte se află trei seringi, prinse în locașul lor cu un 
elastic lejer. Două sunt pline cu un lichid de culoarea 
chihlimbarului. 

— Sedative? întreb. Și unde anume să plec? 

— Vom ajunge și la asta, spune el. Și, da, alea două sunt 
sedative. In caz că Ava se trezește și preia panoul de control, s- 
ar putea să fii nevoită să lupţi cu ceilalţi. Deschid gura să întreb, 
dar el adaugă: Cu prietenii tăi. 

Deși folosește multe cuvinte, nu comunică prea bine. 
Deocamdată păstrez pentru mine întrebările care ţin de 
logistică. 

— Ce s-a întâmplat cu Ava? 

Un zâmbet viclean îi luminează faţa. 

— Tatăl tău m-a anunţat că, din păcate, Ava a fost 
incapacitată din nou de o săgeată tranchilizantă venită de cine 
știe unde. 

Îmi vine o idee, posibil genială. 

— Poţi să îi aplici procedura și ei, la fel cum faci ca să 
controlezi spionii? Și lui Gray? Sunt deja inconștienți... 


VP - 238 


— Personalul de la etajul de sus a fost vaccinat împotriva 
procedurii, spune el. N-ai idee prin ce au trecut oamenii când 
șefii mi-au ordonat să creez vaccinul. Au fost niște luni foarte 
grele. Ava îmi spunea în fiecare zi cât de norocos eram că sunt 
om de știință, și nu subiect de testare. 

Râde, dar este un râs slab și trist. 

— Mi s-a părut că tata a zis că nu ai niciun vaccin. 

— A spus că nu avem /eac. E o mare diferență. Un vaccin nu 
inversează nimic - doar împiedică procedura să aibă vreun 
efect. De fapt, asta ţi-am injectat și ţie. 

A. A. 

Este reconfortant. Într-un fel. Pot avea încredere în Pellegrin, 
pot avea încredere în tata, pot avea încredere în mine însămi. 
Niciunul dintre noi nu poate fi compromis. 

„Dar eu nu sunt acolo pentru a suporta consecințele săgeţii 
tranchilizante” e tot ce pot gândi. 

— Nu-și vor da seama cine a împușcat-o pe Ava? 

O parte din mine își dorește, cât de groaznic, ca tata s-o fi 
scos pentru totdeauna din peisaj. Dar, la fel cum dragostea și 
durerea lui sunt părţi ale aceluiași întreg, la fel se întâmplă cu 
compasiunea lui. Știu că nu va omori voit pe nimeni, decât dacă 
va fi absolut nevoit - nici chiar cu prețul propriei vieți. Ar fi 
omorât pentru mama, totuși. Și, categoric, pentru mine. 

Privirea ciocolatie a lui Pellegrin e dulce și amară în același 
timp. 

— Ba da, cel mai probabil, îmi pare rău să spun. Va trebui să 
recurgă la măsuri extreme ca să păstreze secretă această 
informaţie. Intenţia lui de a mă linişti este atât de sinceră, că 
doare. Dar nu va fi deloc simplu. Amândoi suntem pe deplin 
conștienți de riscuri. 

Pe biroul lui nu există fotografii sau căni cu vreo însemnătate 
specială. Mă întreb dacă pentru că nu are pe nimeni de care să- 
și amintească sau dacă, pur și simplu, îi este prea greu să-și 
amintească. 

— Tu... ai familie? 

Dulceaţa din privire aproape i s-a evaporat. 

— Am avut, răspunde el. Cu mult timp în urmă. Arată de 
parcă ar fi pe punctul de a povesti de-a fir a păr, dar apoi se 
răzgândește. Will este familia mea acum. Și, chiar dacă tu nu m- 


VP - 239 


ai cunoscut până acum, el mi-a spus totul despre tine. Simt că și 
tu faci parte din familia mea acum. 

La faptul că și-a pierdut familia, că a auzit totul despre mine 
de la tata, că simte că mă cunoaște îndeajuns de bine cât să mă 
numească „familie” nu știu cum să reacţionez. La niciunul dintre 
lucrurile astea. 

Din fericire, Pellegrin își drege vocea și schimbă subiectul 
destul de repede. 

— Aceasta, și arată spre cea de-a treia seringă, cea umplută 
cu un lichid albastru cum e camera asta, să fii foarte atentă cu 
asta. Folosește-o doar dacă ești în pericol de moarte. Nu lăsa pe 
nimeni să ţi-o ia; nici măcar să n-o scoţi din cutie până nu ești 
sigură că cineva te va dobori și te va înțepa cu ea. 

Simt un gol în stomac. 

— De ce mi-o dai, dacă este atât de periculoasă? Cine este 
ținta? 

— Oricât de mult aș vrea să existe o ţintă, și nu m-ai auzit pe 
mine spunând așa ceva, asta nu este o misiune criminală, spune 
el. Dar este extrem de important să rămâi în viaţă. 

Se mută la masa plină cu echipamente, la eprubete și la 
pahare și își lipește palma pe geamul aflat sub ele. O lumină 
intensă, albastră îi scanează palma, urmată de o serie de sunete 
în timp ce deschide ușa. Se vede o ceaţă rece, care apoi 
dispare: se mișcă rapid, bagă mâna înăuntru și ia orice i-ar fi 
trebuit. 

— Dacă vede cineva asta, o să te omoare. 

Pare că se referă la mine. Dar e clar că nu numai la mine. 

— Aceasta este eprubeta cu codul. lnăuntru este... 

— Sângele... tatălui meu? 

Pellegrin se schimbă la față, de parcă aș fi o ecuaţie pe care 
nu știe s-o rezolve. Îi va lua numai câteva secunde, sunt sigură, 
până va pune totul cap la cap. 

Eprubeta din mâna lui: seamănă atât de mult cu cea pe care 
am tinut-o doi ani la mine, seamănă atât de mult cu cea pe care 
am spart-o în faţa cabanei. 

Poate că ghidul nu a fost singura măsură de siguranţă a tatii. 

Pellegrin dă din cap, spunând, în cele din urmă: 

— Criptarea sângelui este cea mai complexă metodă de 
transmitere a informaţiilor de pe planetă. Tot ce a simţit tatăl 
tău, tot ce și-a imaginat și a trăit - toate cunoștințele pe care le- 


VP - 240 


a acumulat, mai ales aici, în legătură cu Proiectul Atlas - se află 
în eprubeta asta. La sfârșitul fiecărei zile înregistrăm în sânge 
informaţiile și distrugem conţinutul din ziua precedentă. Nu 
avem un sistem de cópii de rezervă, pentru că informaţia este 
mult prea prețioasă. Aceasta este cea mai recentă și singura. 

Adevărul plutește în aer ca o pană, cu greutatea unei lumi 
întregi. 

Dacă se întâmplă ceva cu tatăl meu, această eprubetă este 
singurul lucru care mai rămâne. 

Dacă se întâmplă ceva cu eprubeta, munca de o viaţă a tatii 
va fi pierdută. 

Și, dacă cineva descoperă cât de valoroasă este această 
eprubetă, tata ar putea ajunge într-o situaţie extrem de 
delicată. O eprubetă cu informaţii nu i-ar putea trăda niciodată 
pe lupi, așa cum ar putea-o face omologul ei uman, și trădătorul 
omolog uman nu le-ar mai fi de niciun folos. 

ÎI privesc în ochi. 

— De ce mi-o dai mie? 

Pellegrin îmi așază eprubeta în palmă și îmi închide mâna 
peste ea. 

— Tu ești singura în care are încredere. 


Șaptezeci și cinci 


Planul este următorul: în mijlocul oceanului, nu departe de- 
aici, există o insulă. 

Pe această insulă se află speranţa lumii noastre condamnate - 
habitatul Atlas - și una dintre cele mai mari ameninţări ale ei, 
Anton Zhornov. Insula este ca un aisberg, 90% este ascunsă în 
ocean. Zhornov locuiește sus, deasupra apei, marele privilegiu 
al celui care i-a ajutat pe lupi să ducă acest proiect mai departe. 
Dedesubt nu stă nimeni deocamdată. Încă nu e gata. 

Pe insula aceasta se va întâlni cu noi un bărbat, doctorul 
Reem Marieke din Cape Town, Africa de Sud. Lui Zhornov i s-a 
spus că acesta are nevoie de o dovadă că habitatul există, 
înainte să se apuce de lucru. Lui Zhornov i s-a spus că omul își 
pune la dispoziţie cunoștințele în domeniile pe care tata nu le 
cunoaște, cum ar fi gestionarea sustenabilă a deșeurilor 


VP - 241 


subacvatice. O parte esenţială pentru finalizarea proiectului, 
ultima piesă. Lui Zhornov i s-au spus multe lucruri. 

Despre ceea ce Zhornov însă nu știe, tata ar putea scrie o 
carte. 

De exemplu, despre faptul că tata îl cunoaște pe doctorul 
Reem Marieke de aproape o viaţă. E unul dintre colegii lui de la 
universitate, iar numele lui este printre cele trei de pe pagina de 
titlu a ghidului. Potrivit lui Pellegrin, este adevărat că are 
cunoștințe care tatii îi lipsesc. Dar restul - că a acceptat această 
întâlnire cu Zhornov ca prim pas spre un parteneriat cu lupii, că 
eu, Lonan și restul vom fi acolo doar ca subiecţi de testare care 
vor cobori sub apă pentru a demonstra cât de sigur și 
promiţător este habitatul etc. - nici că ar putea fi mai departe 
de adevăr. 

De fapt, doctorul a acceptat întâlnirea cu Zhornov pentru că 
este singurul mod prin care cineva din afară poate ajunge în 
emisfera asta. lar legăturile cu exteriorul sunt necesare pentru a 
scoate eprubeta cu sângele criptat din această emisferă. Mai 
exact, pentru ca ea să ajungă în mâinile unuia dintre colegii de 
încredere ai tatălui meu, care apoi va merge să lucreze cu 
Stephane Monroe și Forțele Aliate. 

Sarcina mea este să i-o înmânez, într-un fel sau altul. Și toți 
avem responsabilitatea de a face asta cât mai discret cu 
putință, toată lumea rămânând în viaţă, inclusiv Zhornov. Dacă 
ajunge cel mai mic zvon la urechile celorlalți șefi, Alianţa își va 
pierde avantajul pe care îl are acum, și cine știe ce se va 
întâmpla cu tata, cu Pellegrin, cu noi toți. 

Vor afla oricum destul de repede, după ce tata le va închide 
accesul pe insulă și nu o vor mai putea găsi niciodată. Pentru ei 
asta ar fi o pedeapsă mai mare decât moartea, spune el, să 
privească de pe margine, să se întrebe și să plângă. 

Nu pot spune că nu sunt de acord. 


Șaptezeci şi şase 


Când ieşim din laborator, intrăm în rolurile de tehnician și 
pacient supus procedurii pentru cei care ne-ar putea vedea. Nu 
există niciun pic de căldură umană între noi, nimic care ar putea 


VP - 242 


trăda secretele noastre. Eprubeta cu sânge stă în siguranţă în 
buzunarul meu, înfășurată într-un manșon subţire de neopren, 
iar cutiuţa argintie plină cu seringi a luat locul ghidului, în 
pantaloni, la spate: o modalitate mai bună și mai mortală de a 
mă apăra. 

— Rămâi cu Lonan pe iaht, spune el. Mă conduce pe balconul 
din holul de la intrare și ajungem pe o scară îngustă, cu tot felul 
de ornamente. Urcăm la etajul al treilea, care este mai mic, și 
pornim spre celule. Cât timp Ava este inconștientă, tatăl tău va 
reuși să îi dea ordine și lui, și celorlalţi - ce să facă, cum să se 
comporte. 

Ceva în legătură cu asta îmi zgândăre simţul moral. 

— Deci, îi va controla? 

— Nu tocmai. Deși Pellegrin vorbește încet, coridoarele 
acestea probabil că nu sunt la fel de bine supravegheate, îmi zic 
în sinea mea. Sau, dacă sunt, cel mai probabil le monitorizează 
chiar tata. Când Gray și Ava se vor trezi, trebuie să arate de 
parcă el i-ar controla. Dar vrea să seteze un nivel autonom 
pentru simţurile prietenilor tăi, ceea ce înseamnă că vor fi liberi 
să acționeze, să gândească, să simtă și să proceseze realitatea 
singuri. 

Ajungem la prima ușă din cabana asta care nu este de sticlă - 
ușa asta este făcută dintr-o bucată groasă de fier. E ca și cum 
lupii vor să arate că trăiesc vieţi transparente și nu atacă pe 
nimeni, când, în realitate, guvernează cu un pumn de fier. 

Pellegrin apasă ușa cu trei degete și se aprinde un circuit de 
lumini albastre, care îmi amintește de harta pe care au activat-o 
băieții pe plajă, la totemul uriaș de piatră. 

— Biosecuritate, spune el simplu. Urmărește liniile cu degetul 
ca și cum ar încerca să treacă printr-un labirint. Dar să ne 
întoarcem la instrucţiuni... Practic, este un mijloc simplu de 
comunicare cu tine de la distanţă. Avem câţiva spioni pe insula 
lui Zhornov, așa că vom reuși să te avertizăm dacă îţi va sta 
ceva în cale. 

— Dar nu voi putea să aud nimic. 

Subliniez ceea ce este evident deja, dar e mai bine să 
clarificăm lucrurile în avans. Sunt la bordul unui iaht care se 
îndreaptă spre insula lui Zhornov, alături de un grup de hololupi, 
și sunt foarte multe în joc. „Eden și o eprubetă cu sânge contra 
războiului”, va scrie în cărțile de istorie. 


VP - 243 


Vreau ca în ele să fie menţionat sfârșitul corect. 

— Exact, spune el. Ăsta e singurul dezavantaj că nu te-am 
activat, dar eu și tatăl tău am căzut de acord că beneficiile pe 
care ţi le aduce vaccinul depășesc riscurile acestui handicap. 
Luminile albastre au devenit treptat verzi și se aude un clic 
subtil. Împinge ușa și o deschide - nu există niciun mâner. În 
plus, continuă el, tatăl tău i-a informat pe Lonan și pe ceilalţi de 
planul nostru după accidentul nefericit al Avei, așa că nu trebuie 
să discutaţi deschis despre asta. De fapt, aș prefera să nu 
discutaţi deloc. 

Tremur de emoţii: atâtea ar putea merge rău, atâtea care 
depind de condiţia ca totul să se desfășoare perfect, conform 
planului. 

Încăperea arată la fel de sumbru cum se vedea pe ecranele 
din biroul tatii. E doar o cameră goală și fără ferestre, plină cu 
toţi cei care au venit aici cu mine - mai puţin Hope, care 
probabil este încă inconștientă în peșteră, după cum a spus Ava. 
Ava n-a avut puterea să îl aducă decât pe unul dintre ei, 
presupun. Băieţii se ridică, și pe fețele lor se citește hotărârea. 
Alexa se uită la ei confuză și se ridică ușor în picioare. 

Imediat ce intrăm, rămân lângă Pellegrin. Bineînţeles, doar 
suntem înconjurați de spioni umani. Chiar dacă Ava nu este 
trează pentru a vedea spectacolul în direct, categoric va căuta 
imaginile ca să se asigure că Pellegrin și-a făcut treaba. 

Și el și-o face. 

— Ce... 

Alexa cade la pământ, secerată de o seringă care o înţeapă 
rapid chiar sub claviculă și o picătură de lichid albastru ca cerul i 
se prelinge pe piept. 


Șaptezeci și șapte 


Cass este primul care cade în genunchi pe podea, primul care 
strigă obscenităţi, primul care își trece degetele prin părul Alexei 
și șterge sângele care șiroiește alături de lichidul albastru pe 
pielea ei. Lonan îi caută pulsul; Phoenix îi aranjează hainele - s- 
au deplasat când a căzut și acum nu mai acoperă ce trebuie să 
acopere. 


VP - 244 


Eu rămân în picioare, șocată. Doar eu știu cât de periculos 
este lichidul albastru. 

Când Pellegrin se întoarce spre mine, îmi spune pe mutește 
doar patru cuvinte: „Ai încredere în mine”. 

Apoi își duce degetul la dispozitivul din ureche. 

— Aries, activează imediat instrucţiunile. Lucrurile scapă de 
sub control. 

Văd o sclipire argintie în buzunarul de la pantaloni: e o cutie 
identică cu aceea pe care mi-a dat-o în laborator. 

Aproape imediat, băieţii nu se mai agită pe lângă Alexa și iau 
poziția de drepţi. Doar chipul lui Cass trădează ezitarea de-a o 
părăsi și doar pentru o fracțiune de secundă, ceea ce mă 
linişteşte că sunt informaţi, și nu controlati. 

Toate astea sunt pentru spectacol, îmi reamintesc eu. Nu este 
nimic adevărat, nu poate fi. 

Dar categoric pare adevărat. Alexa nu se mișcă deloc, iar 
respiraţia ei este slabă. Nu înţeleg de ce a ţinut Pellegrin atât să 
mă avertizeze cu privire la serul albastru, pentru ca apoi să se 
întoarcă și să-mi injecteze unul dintre prieteni cu el. „Ai 
încredere în mine”, mi-a spus el. 

Încerc, fac tot ce-mi stă în putinţă ca să am încredere în ceea 
ce știu, nu în ceea ce văd. Sunt aproape convinsă că Pellegrin 
nu ar merge atât de departe cât s-o ucidă pe Alexa - dincolo de 
toate, știu că este specialist în iluzii. Și dacă n-a murit, atunci nu 
am de ce sa-mi fac griji. Nu-i așa? 

Așadar, nu pun întrebări. Dacă încep să pun întrebări care 
arată că știu prea multe, aș putea compromite întreaga misiune 
când Ava se va uita la imagini. Ea este genul care se va uita, îmi 
dau seama prea bine. E prea vicleană ca să lase să-i scape ceva. 

— Pe-aici, spune Pellegrin. 

leșim din cameră ca niște boboci de rață, în șir indian, toţi în 
afară de Alexa. Ea rămâne un morman de păr mătăsos și piele 
fină, gene lungi și pantaloni scurți, un foc îmblânzit, transformat 
în tăciuni. 

O lăsăm căzută și nemișcată pe podeaua rece de beton. 


VP - 245 


Șaptezeci și opt 


Pellegrin dă nenumărate apeluri în timp ce ne conduce în jos 
pe scara îngustă, de-a lungul balconului și înapoi în laborator. 
Nu ne oprim acolo, ci ne ducem direct pe terasă, unde e 
coborâtă scara din frânghii. 

— Canalul spre vizuină, spune Pellegrin. Un grup de patru, 
pentru New Port Isabel. Evident, nu spune adevărata destinaţie 
ca să-l audă toată lumea. În partea de vest, mai adaugă el. 

Partea de vest: acolo sunt barăcile roșii, de unde au venit 
Hope și Finnley. Pare că a trecut mult timp de când le-am văzut 
pentru prima dată numele tatuate cu roșu pe degetele mici. 
Haosul pe care l-a creat Alexa pe plajă nu ne-a distrus tabăra 
complet, se pare. 

Mi se strânge stomacul. Finnley. Unde este Finnley? Ar fi 
trebuit să întreb mai devreme - cum de am uitat să întreb? N- 
am mai putut să fiu atentă, dar asta nu înseamnă că e OK. 

Sunt prima persoană după Pellegrin. Dacă am grijă, pot risca 
să-i pun o întrebare. El este conducătorul și atât timp cât 
continuă să privească înainte, băieţii nu-i vor vedea faţa, adică 
ar putea să-mi dea un răspuns fără să fie prea evident. 

Se apleacă să descurce scara din frânghii. Ceilalţi se adună în 
jurul nostru, pe margine. Mă apropii de el cât să mă audă când îi 
șoptesc: 

— Unde este Finnley? Fata din plasă? 

Umerii i se încordează pe sub cămașa strălucitor de albă. În 
afară de asta, nu există niciun alt indiciu că m-a auzit. 

— Mai... Este... 

Se ridică atât de brusc și aproape de mine, că trebuie să fac 
un pas înapoi, și aruncă scara din frânghii. 

— Coborâţi, spune el către grup. Așteptaţi pe ponton până 
când revine nava de transport, ca să vă ducă la iaht. Ar trebui să 
ajungă din clipă-n clipă. Nu mă privește, face un efort să nu se 
uite la mine. Lonan, de ce nu o iei tu înainte? 

Lonan mă privește direct în ochi și mă străduiesc din răsputeri 
să nu mă pierd cu firea. E prima dată când îl văd în lumină - 
când mă uit cu adevărat la el - de când ne-am sărutat în 
peșteră. Și acum, că îl văd, îmi e foarte greu să mă mai uit în 
altă parte. La fel și lui. 


VP - 246 


— Aries, poţi verifica nivelul senzorial al lui Șaptezeci și Doi, 
te rog? întreabă Pellegrin, atingându-și dispozitivul din ureche. 
Pentru prima dată, totuși, luminiţa - cea care arată că este în 
legătură cu cineva - nu se mai aprinde. Pare că se mișcă puţin 
cam lent. 

Lonan înţelege pontul și pornește spre margine. Phoenix și 
Cass îl urmează, apoi nu rămân decât eu și Pellegrin pe terasă. 

— Genial, spun eu când îmi dau seama ce a făcut ca să ne 
separe de ceilalţi. 

El mă privește stăruitor, albul ochilor lui strălucind în contrast 
cu pielea închisă la culoare. Este din nou adevăratul Pellegrin, 
nu masca pe care a purtat-o de când am plecat din laborator. 

— Nu avem mult timp la dispoziţie, spune el. De îndată ce 
Cassowary ajunge la ponton, trebuie să te duci și tu, altfel Ava 
își va da seama că este ceva în neregulă când se va trezi. 

Știam eu că am dreptate în privinţa ei, că este vicleană. 

— Unde este Finnley? De ce nu este cu ei? 

Mă privește cu blândețe, compasiune și remușcare, cât o mie 
de cuvinte. 

— Era în viaţă când a căzut în plasă, spune el cu ochii 
sclipind. Dar de-abia mai respira. 

— Mai... 

El clatină din cap. 

— Tatăl tău i-a dat instrucţiuni să îl atace pe Stark, care o 
ducea la departamentul medical... l-am explicat că suferă de 
psihoză, un efect secundar al halucinaţiilor provocate de 
fragmentele de oase pe care tocmai le întâlniserăți. 

Cass se află pe ponton acum. Ar trebui să încep să cobor și 
eu, dar nu pot. Nu până nu aflu. 

— Îmi pare rău, Eden, continuă Pellegrin. Stark este impulsiv, 
iar concepţia lui despre bine și rău a devenit foarte laxă de-a 
lungul anilor. l-a rupt gâtul în clipa în care a văzut-o că se 
repede la el. 

Totul în jur devine neclar. 

Scara de frânghie, frunzișul, nava de transport care sosește: 
toate sunt o ceaţă albicioasă, gri și verde. 

Fetele din jurul meu: Lonan, Phoenix, Cass, Pellegrin - care nu 
va veni cu noi pe iaht, din câte se pare -, bronzate, pistruiate, 
palide, ca de abanos. 


VP - 247 


Închid ochii strâns, și, în loc să văd negru, o am în faţa ochilor 
numai pe Finnley. Nu este vina mea, știu asta, dar nu mă pot 
gândi decât la podul de fire. La căderea ei. La faptul că eu sunt 
încă aici și ea nu mai este printre noi. 

Bine, rău, puritate, poluare, bucurie, durere, doliu, bunătate: 
toate se distorsionează, se intersectează, fuzionează. Viaţa este 
plină de săbii cu două tăișuri. Viaţa însăși este o sabie cu două 
tăișuri. 

Deschid ochii. Respir. Încerc să nu mă simt vinovată că eu pot 
respira: încerc să folosesc asta ca pe un combustibil, ca pe un 
foc. Finnley nu merita să moară. Tot ce pot face acum este să 
mă descurc în viața pe care încă o am, atât timp cât o mai am. 

Pe canal, nava noastră virează la stânga în loc de dreapta. E 
straniu: mai devreme, când am vâslit în canoe și am intrat în 
peșteră, în stânga exista clar o barieră de junglă. 

Acum e clar că nu mai există nimic. 

Nu doar că suntem aproape de țărm - am ajuns pe el. 

— larăși biosecuritate? murmur eu, și Pellegrin încuviințează 
discret. Incredibil. Când mă uit înapoi, nu se vede nicio urmă de 
canal, cabană sau deschizătura prin care am venit. Arată ca o 
junglă compactă care se revarsă peste o stâncă joasă - și nava 
noastră de transport se află pe ocean. Un iaht mare, alb și 
extrem de modern ne așteaptă la nici cincizeci de metri 
distanţă, luminat de spoturi și de lămpile de la bord. 

N-am visat niciodată la așa ceva: că iahtul ăsta ne va duce la 
omul care ne-a târât lumea în război. Că războiul s-ar putea 
termina datorită misiunii pe care trebuie s-o îndeplinesc - atât 
timp cât pot s-o duc la capăt. Că vinovăția pe care o simt din 
cauza lui Finnley este doar o picătură într-un ocean comparativ 
cu ce aș simţi dacă ar muri tata. 

Dacă nu reușesc. Dacă sunt descoperită. 

Dacă îl ucid din cauza asta. 

Nu mi-am dorit niciodată să trec prin așa ceva. 


Șaptezeci și nouă 


Nu am mai văzut niciodată o asemenea ambarcaţiune: pe de 
o parte, este un iaht de lux, pe de altă parte, este galeria de 


VP - 248 


artă de la MoMA:. Două dintre pânze încadrează o formă ușor 
sculptată, brăzdată de catarge cu striaţii care îl fac să semene 
cu burta unei balene uriașe. Prora se arcuiește elegant și se 
termină cu un vârf lung și ascuţit - fără îndoială, o combinaţie 
plină de măiestrie între formă și funcţie - care pare că ar putea 
străpunge și cele mai violente valuri. În partea de sus este o 
sculptură ascuţită decorativă, care se înalță spre cer. Arată de 
parcă cele două elemente ar forma un cioc agresiv, care 
așteaptă să devoreze tot ce îi stă în cale. 

Pellegrin ne conduce pe o punte deschisă de la nivelul de 
mijloc al iahtului, unde ferestrele formează un model neobișnuit, 
sinuos. E o zonă proiectată impecabil, mai mult geam decât zid, 
realizată cu meticulozitate. După ce ne îmbarcăm cu toții - Cass 
și Lonan, apoi eu și Pellegrin -, trage ușa în urma noastră. Este 
cel mai frumos iaht pe care am fost vreodată: interiorul este 
vopsit într-o nuanţă de crem ca vanilia, cu margini închise la 
culoare, iar pardoseala este din scânduri înguste de culoarea 
nucșoarei. 

— NPI, partea de vest? strigă unul dintre bărbaţii de la bordul 
iahtului, din capătul celălalt al punţii. 

— Da, răspunde Pellegrin. 

— Faceţi-vă comozi, spune bărbatul. O să mergem aproape 
toată noaptea, iar mâine va fi o zi lungă. 

Mă uit la Pellegrin să văd dacă-mi dă vreun indiciu - când 
anume o să schimbăm cursul iahtului spre insula-habitat? -, dar 
fața lui nu trădează niciunul dintre secretele noastre. Ceea ce 
pentru secrete este bine, dar nu la fel de bine pentru paranoia 
mea. 

— Vrei să stai jos? 

Lonan este lângă mine, în timp ce restul s-au așezat pe niște 
canapele de la tribord. 

Dacă mă așez și eu, voi adormi. Dacă mă așez lângă Lonan, e 
posibil să nu vreau să mă mai trezesc. Ceea ce ar putea fi o 
problemă. 

Dar sunt atât. De. Obosită. 

Probabil că răspunsul mi se citește imediat pe față pentru că 
mă apucă de mână și mă duce la o bancă lungă, pe care se află 
perne cu decorațiuni nautice. De pe bancă se văd apa și insula 


3 Museum of Modern Art, Muzeul de Artă Modernă din New York. (n.tr.). 
VP - 249 


pe care am lăsat-o în urmă, ceea ce ar fi un peisaj frumos pe 
timpul zilei. 

Dar întunericul nu este atât de rău. Există lumina stelelor, 
aerul sărat și valurile oceanului. Și Lonan. 

Mai întâi se așază el, apoi întinde braţul, semn că sunt bine- 
venită să stau lângă el. Mă așez și mă sprijin de el lăsându-mi 
capul chiar pe umărul lui, acolo unde mușchii sunt fermi și moi 
totodată. El mă strânge în brațe, până ne lipim cu totul. 

Dar nu destul. 

Suntem amândoi epuizați - o simt după felul în care mă 
strânge în braţe, după felul în care pare că ne topim unul în 
celălalt. Aveam dreptate. Nu mai vreau să mă ridic niciodată de 
aici. _ 

lahtul prinde viteză, aducând o pală de vânt rece. Imi doresc 
să nu-mi fi lăsat puloverul în tunel. Lonan îmi mângâie braţul, 
alungând frisonul de frig. 

— Mă bucur să te văd din nou, spun eu. 

Sunt atâtea alte lucruri pe care vreau să i le spun, dar asta n- 
are ce rău să facă. Spercă nu are. 

Zâmbetul lui este blând în lumina lunii. 

— Și eu mă bucur că te văd, Eden. Privirea îi alunecă spre 
verigheta tatălui meu, care atârnă pe lanţ. O ridică ușor și își 
trece degetul mare pe suprafaţa ei fină și curbă de metal. Și mie 
mi-e dor de ai mei. 

Mă crispez - Lonan mi-a povestit deja despre părinţii lui, așa 
că nu înțeleg de ce mai vorbește de asta, decât dacă nu cumva 
vrea să-mi spună altceva. Acel „și mie” de la începutul 
propoziției îmi confirmă că știe. 

Știe că verigheta este a tatălui meu. Știe că ghidul îi aparținea 
tatălui meu. 

Războiul nu ar fi existat fără tata, dar asta nu înseamnă că el 
l-a provocat - știu asta, dar n-o spun niciodată, pentru că 
războiul m-a învăţat un lucru: că nu poţi porni de la premisa că 
și ceilalți oameni văd lumea în alb și negru. Unii oameni sunt 
porniţi s-o vadă în roșu, indiferent cum ar fi. Mai ales dacă au 
suferit de-a lungul timpului. 

Lonan știe, dar vine și mai aproape, nu se îndepărtează, iar 
asta înseamnă totul pentru mine. 

Se întinde spre mine și ne sărutăm. E un sărut lent, atent, 
tandru, lipsit de frenezia fricii sau de iminenţța despărțirii sau de 


VP - 250 


ușurarea că ai supravieţuit unei experienţe care putea fi 
mortală. Ne sărutăm pentru că între noi există o comunicare, 
chiar dacă e abia la început. 

Pentru că, în sfârșit, avem destul curaj să iubim din nou, știind 
prea bine ce înseamnă despărțirea pentru totdeauna. 

Nu știu cât durează. 

Tot ce știu este că îl sărutam și că apoi alunecam, iar apoi mă 
trezeam brusc când capul mi se izbea de marginea tare a 
banchetei. 

Glasuri. 

Agitaţie. 

Greaţa ameţitoare pe care o ai când te trezești dintr-un somn 
profund. Senzaţia bolnăvicioasă, ameţitoare pe care o ai când 
știi, știi că totul are un preţ și că victoria nu va fi ușoară. 

lar pumnalul meu - pumnalul /u; Lonan - lipsește. 

Și nici Lonan nu se mai află aici. 


Optzeci 


„Asta e ultima dată când mai poţi avea încredere în mine 
până vei găsi leacul”, mi-a zis Lonan. Asta mi-a spus înainte să 
ne despărțim, în peșteră. 

Dar nu există niciun leac. 

Adică, ce, nu voi mai putea avea niciodată încredere în el? 


Optzeci și unu 


Glasul lui Lonan răzbate dintre celelalte. Nici măcar nu se mai 
află pe punte - am rămas singură în tot luxul ăsta dar tot îl aud 
bine. Urc pe scara în spirală care duce pe puntea superioară, o 
încăpere de mici dimensiuni, cu ferestre colorate, lămpi și 
echipamente de navigaţie. Sunt prea mulţi oameni înăuntru. 

— O iei spre insula privată a lui Zhornov, spune Lonan când 
intru. Ne-am înțeles? 

Este incredibil felul în care circumstanţele pot schimba vocea 
unui om. Cum o banchetă moale, o lumină caldă și o piele fină 


VP - 251 


pot îndulci totul. Cum un cuţit la gâtul unui căpitan de iaht poate 
face exact invers. 

Asta este o latură a lui Lonan pe care nu am mai văzut-o. O 
latură despre care știam - despre care mi-a spus chiar el -, dar 
pe care m-am prefăcut că nu o știu. Dar mă gândesc că orice 
diamant are o mulţime de fețe. 

Cass ţine un cuţit la gâtul ofițerului secund, singurul ofiţer. 
Ceea ce îi lasă lui Phoenix libertatea de-a efectua orice manevră 
pe care nu o poate face căpitanul. Cred că Pellegrin sau tata au 
aranjat ca lucrurile să se desfășoare în felul acesta, ca noi să fim 
de două ori mai mulţi decât ei. 

— Am întrebat dacă ne-am înțeles? 

Lonan are o față dură, ca în ziua în care ne-am întâlnit pentru 
prima dată, înainte să știe că poate avea încredere în mine și să 
lase garda jos. 

— Mi s-a spus să merg spre NPl-vest, spune căpitanul, 
chinuindu-se să rostească fiecare cuvânt fără ca pumnalul lui 
Lonan să îi taie beregata. 

— A fost aprobată schimbarea de destinaţie, spune Lonan. 
Avem documentele chiar aici, semnate de Will Andersen și 
însuși Zhornov. 

— Nu se poate... trebuie să fie un fals! Căpitanul iahtului se 
uită la Pellegrin după ajutor. Când nu găsește niciun sprijin, 
cască ochii cât spoturile din faţa ferestrelor colorate. O să vă ia 
capul pentru asta, să știți, zice el. Mai ales ţie, Pell. 

Bicepșii lui sunt acoperiţi de tatuaje care îmi amintesc de 
săbiile samurailor, iar tonul pe care vorbește e îndrăzneală pură. 

Dar Pellegrin nu este impresionat. 

— Nu este niciun fals, Rex, doar o rară abatere de la regulă, 
pe care am primit ordine să o păstrez secretă. Dacă vrei să 
verifici, ești invitatul meu, dar știi că Zhornov o să te calce 
imediat în picioare dacă nu i te supui. 

Nu mi se pare cel mai bun argument. Mai ales din moment ce 
Rex evident crede că ordinele noastre îl vor împiedica să se 
supună. 

— Dacă refuzi să ne ajuţi, promit că voi face tot posibilul să ai 
o moarte lentă și chinuitoare. Pellegrin își înclină capul, 
zâmbește ușor, implacabil, iar lui Rex îi vine să-i ia gâtul. Ce 
preferi? 


VP - 252 


Deși e un conflict atât de riscant, Rex este pe punctul de a 
exploda. Dar apoi spune: 

— Nu vreau să fiu implicat în asta. Hai, fă ce ai de făcut. 

Se uită la Pellegrin, deși cuțitul se află încă în mâna lui Lonan. 

— Nu! 

Toată lumea se întoarce spre mine. 

Obrajii îmi ard. Nu am o propunere mai bună - pur și simplu 
nu pot asista la așa ceva. Nu pot suporta să-l văd pe Pellegrin, 
pe Lonan sau chiar pe Cass ori pe Phoenix torturând voit pe 
cineva. Nu vreau să cred că sunt în stare să facă asta. 

— Doar... uitaţi-vă la pozele alea, adaug eu. 

Există două fotografii mici, neînrămate, puse pe nișa de 
bambus a peretelui. Intr-una dintre ele, în spate, recunosc 
Spaceship Earth, faimoasa sferă geodezică de la Epcot Center“: 
Rex stă lângă o brunetă scundă și ţine în braţe o fetiță 
îmbrăcată în costum de prinţesă. Cealaltă fotografie este cu un 
nou-născut, așezat cu faţa în jos pe un cântar, venit pe lume 
atât de curând, că nu a fost nici curăţat încă. 

Imi fac curaj: 

— Chiar dacă nu înțelegem de ce, apără și el ceea ce 
consideră că este corect... nu pentru asta luptăm și noi? Poate 
că nu vrea să ne ajute, dar sigur nu vrea să moară, în ciuda a 
ceea ce spune. Vocea îmi tremură, dar mă liniştesc. 
Deocamdată încă mă ascultă cu toţii și e posibil să nu mai am 
șansa asta. Incearcă să facă ceea ce trebuie, adaug. Cred că ar 
trebui să-l lăsăm măcar să-și păstreze integritatea. 

Fața lui Rex este indescifrabilă. Ai zice că, după ce un străin 
face tot posibilul să te apere, ai putea măcar să arăţi 
recunoștință. 

El însă n-are de gând. 

Dar Lonan o face. Nu-și mișcă pumnalul de la gâtul lui Rex, 
dar văd în ochii lui un licăr de compasiune, când mă privește. 

— Îți mai dau o șansă de-a răspunde, spune Lonan. Dacă 
refuzi să ne ajuţi, nu vă vom ucide, dar vă vom ţine înfometați 
până vă va descoperi cineva închiși pe puntea inferioară. Am 
experiență vastă în navigaţie... nu-ţi cer decât coordonatele și 
orice informaţie utilă, legată de securitate. Lonan se uită în 
continuare fix la mine. Dacă ne ajuţi - și dacă totul merge 
conform planului -, vom face tot ce ne stă în putinţă să rămâi în 


4 Parc tematic Walt Disney din Florida. (n.tr.). 
VP - 253 


viaţă. În plus, vom face tot posibilul pentru a te duce înapoi la 
familie. Care este răspunsul tău, căpitane? 

Lacrimile sunt ultimul lucru pe care mă aștept să-l văd la un 
bărbat cu bicepși ca săbiile de samurai, dar astăzi este o zi în 
care presupunerile sunt la fel de inutile ca toate conturile 
bancare în economia noastră prăbușită. 

— Adu-mi hărțile maritime, spune căpitanul. O să fac cum 
spui tu. 

e 

Lonan și Cass stau cu căpitanul și cu ofițerul lui secund. Să nu 
fie niciodată mai mulţi sau mai puţini de patru, în orice moment 
- aceștia sunt termenii înţelegerii. 

Asta înseamnă că eu, Phoenix și Pellegrin rămânem pe puntea 
principală. Ne întindem pe banchetele cu perne groase și 
dormim, luăm cu asalt frigiderul pentru sticlele de apă 
îmbuteliată, mâncăm pe săturate mango și ananas tăiat bucăţi 
și lăsăm să ne cadă firimituri din gură când mâncăm biscuiţi. 

Ne spălăm pe rând - e prima baie privată în care am intrat de 
la începutul războiului. Îmi frec pielea ca să dau jos straturile de 
sare, nisip și praf, mă pieptăn și îmi fac o coadă strânsă, cum își 
făcea mereu Emma. 

Oglinda mă ţine ostatică: nu pentru zgărieturile sau vânătăile 
de pe corpul meu sau din cauza umerilor mai osoși decât 
înainte, ci pentru că o văd pe mama uitându-se la mine. Semăn 
cu ea mai mult decât credeam. Mă holbez la trăsăturile mele - 
trăsăturile ej- atât de mult, că Pellegrin vine să vadă dacă sunt 
bine. De parcă, dacă m-aș uita destul de mult, aș putea s-o aduc 
înapoi. Să fim iarăși o familie întreagă, la sfârșitul acestui război. 
Să fie ca înainte. 

Spiritul ei, amintirile mele: nu sunt destul. 

Dar nici nu au fost vreodată. 


Îmi adun gândurile și ies. 

Phoenix doarme profund pe una dintre banchetele cu perne 
de pe puntea principală. Mă îndrept spre spatele iahtului, unde 
Pellegrin stă singur, în aceeași parte în care am adormit pe 
umărul lui Lonan. 

— Mă gândeam, încep eu, așezându-mă pe perna de lângă el, 
că tu și tata ați fost atât de precauţi cu povestea asta, iar... ce S- 
a întâmplat sus a fost exact pe dos. 


VP - 254 


În curând se vor ivi zorile. Cerul este luminat destul de mult 
acum și vedem urma albă pe care o lăsăm în timp ce iahtul taie 
valurile. Pellegrin se uită lung în urmă. 

— Nu putem păstra secretele pentru totdeauna, spune el. Ava 
și Gray s-au trezit de câteva ore deja, sunt sigur. Eu și tatăl tău 
am așteptat special să înceapă tura lui ca să punem presiune pe 
echipaj și să schimbăm direcţia. 

— Dar, când va vedea imaginile pe camerele de 
supraveghere, n-o să observe ce s-a întâmplat acolo? Că l-aţi 
minţit pe Rex? 

— Următoarea ei tură începe de-abia peste câteva ore, spune 
el. Și, de fapt, nu a fost o minciună. Zhornov chiar ne așteaptă, 
dar, din motive de siguranţă, rareori lasă pe altcineva, în afară 
de echipa lui de securitate, să pună piciorul pe insulă. 

— Dar căpitanul de ce nu știa nimic despre asta? N-are niciun 
sens să-i fi ascuns așa ceva. 

— Are sens, dacă te gândești cât de ușor pot fi mituiţi 
căpitanii, spune el. Ai văzut cu ochii tăi... nu îl interesează decât 
pielea lui, nu vrea să sufere. Dacă nici măcar el nu știe când 
trebuie să facă un drum, nu poate da informaţii când e 
ameninţat. De fapt, e spre binele lui. 

Nu spun la ce mă gândesc: că cel mai nemilos îi poate lua 
gâtul oricum, dacă nu e convins că nu știe cu adevărat nimic. 

— Deci... Ava și Gray? zic eu, într-o încercare de a trece la un 
subiect mai puţin sângeros. Ei știu toate astea? 

Pellegrin răsuflă lung și zgomotos. 

— Tatăl tău i-a spus adevărul Avei - nu întregul adevăr, doar 
versiunea pe care o știe Zhornov - pentru că e genul de om care 
vrea să știe totul, chiar dacă nu e treaba ei, și deseori trage 
concluzii pripite. Dar, oficial, nu ar trebui să știe nimic. Se uită în 
zare, de parcă ar vrea să mai spună ceva, dar se răzgândește. 

— Ce e? întreb eu. Dacă mai e ceva ce trebuie să știu, spune- 
mi. 

Își mușcă buza de jos, dar tot nu vorbește. 

— Ava..., rostește el în cele din urmă, apoi se oprește. Ava 
este loială până în măduva oaselor și e unul dintre cei mai 
inteligenți oameni pe care i-am întâlnit vreodată. A suspectat o 
vreme că punem ceva la cale și a avut dreptate, de-asta tatăl 
tău a fost așa de deschis cu ea și înțelept. Dar bănuiește că Ava 
știe că nu i-a spus tot adevărul - și asta poate fi o problemă. 


VP - 255 


Pentru că adevărul va arăta că tata este un lup dezertor și 
trădător, dar nu mai e nevoie să adauge și asta. 

— Tata nu-i poate spune tot adevărul, zic eu, fără să se ducă 
pe apa sâmbetei tot planul. 

Pellegrin dă din cap. 

— lar Ava nu se va duce la Zhornov cu suspiciunile ei, pentru 
că nu are nici măcar dreptul de-a ști că întâlnirea are loc, zice el. 
Ceea ce înseamnă că va încerca să rezolve singură situaţia, 
dacă va simţi că are motive s-o facă. 

— Adică... ce să facă? Ce își închipuie că vom face? 

Dar, în timp ce-o spun, îmi dau seama. Este ceea ce am fi vrut 
noi toţi să facem, ce categoric am fi făcut dacă ar fi avut un 
efect real și de durată, împotriva războiului, în afară de a reduce 
numărul șefilor de la cinci la patru. 

O fâșie mică de foc apare la orizont, în stânga noastră. Este 
cel mai simplu răsărit pe care l-am văzut vreodată, fără nori, 
fără păsări, fără niciun fel de alai. Soarele urcă pur și simplu pe 
cer și se instalează la locul lui, devorând în tăcere toate 
rămășițele întunericului. 

— Ceva mult mai rău decât ce avem de gând în realitate, 
răspunde el cu întârziere, și simt că mi se strânge stomacul. 

Așa va fi când vom schimba soarta războiului: vom fi ca 
soarele. 


Optzeci și doi 


Phoenix se trezește tresărind și începe să își legene capul în 
mâini. 

— Faceţi-o să se oprească, geme el. Părul său roșu și ondulat 
este legat într-un nod la ceafă, în afară de niște șuvițe mai 
scurte care îi cad în jurul feţei. E asurzitoare. Faceţi-o. Să. Se. 
Oprească. 

Pellegrin doarme, a adormit de aproape douăzeci de minute 
deja. S-a odihnit câte puţin pe tot parcursul nopții. Prefer să nu-l 
trezesc dacă nu este neapărat necesar. 

Nu sunt sigură ce ar trebui să fac. 

— Phoenix? Eşti OK? 


VP - 256 


El nu răspunde, își apasă doar tâmplele cu degetele și strânge 
din ochi. Mă duc la el încet - încă nu m-a văzut - și îl ating pe 
umăr. 

Se sperie oricum. 

— Hei, spun eu. Ce se întâmplă? 

— De-abia te pot auzi, îmi răspunde. Alexa... Alexa. Dacă mă 
poţi auzi, te rog să nu mai vorbești. 

— Sunt Eden, îi zic eu. 

Dacă are impresia că este Alexa, atunci e mai dus cu pluta 
decât credeam. 

Se uită la mine de parcă eu sunt nebună. 

— E în capul meu, zice el. Alexa. Spune tot felul de lucruri 
nebunești și nu pot s-o fac să se oprească. Spune ceva despre 
tatăl tău. 

Trec într-o clipită de la optimismul pe care mi l-a inspirat 
răsăritul de soare la o panică de parc-ar fi sfârșitul lumii. 

— Ce? Ce s-a întâmplat? Phoenix a închis ochii din nou. Uită- 
te la mine, Phoenix... Alexa, poţi să mă vezi? Sunt pe ecran? 

În cele din urmă, se liniștește. 

— A tăcut, spune el și așteaptă, ascultă. Te vede. 

— Bine. Alexa, poţi să vorbești mai încet și să-i explici lui 
Phoenix ce se întâmplă? 

Phoenix ţine ochii deschiși, dar privește în gol în timp ce 
ascultă. N-am văzut niciodată un chip care să spună o poveste 
atât de încâlcită. 

— Ce? întreb, în speranţa că-și va aminti totul. Ce-i cu fața 
asta? 

— Tatăl tău a comunicat cu Hope, în capul ei, așa, când s-a 
trezit... într-o peșteră, repetă el. l-a spus unde s-o găsească pe 
Alexa și i-a explicat pașii pe care trebuie să îi urmeze printr-un 
labirint complicat, ca să deschidă ușa. Face o pauză. Orice ar fi 
paralizat-o pe Alexa, a avut doar un efect temporar. Acum a 
trecut și se simte bine. 

Asta cel puţin este o ușurare. Dar, dacă e bine, atunci de ce 
este așa înnebunită? 

Și, mai mult, dacă vorbește cu Phoenix în capul lui, asta 
înseamnă că tata nu este prin preajmă s-o facă el însuși. Și nici 
Ava, ceea ce devine îngrijorător. 


VP - 257 


Ochii lui Phoenix strălucesc în lumina soarelui de dimineaţă 
care trece prin ferestrele sculptate. Modelul lor elaborat lasă o 
umbră interesantă pe chipul lui. Da. Stai o secundă. 

— Ce? 

Sunt ca o placă stricată și mă sfărâm în tot mai multe bucăţi 
cu cât aștept mai mult. 

El clipește repede de câteva ori. 

— Sunt mai multe chestii. Alexa spune că ea și Hope au auzit 
o ceartă când se aflau în drum spre biroul tatălui tău - au 
încercat să aștepte pe hol până s-a terminat, dar discuţia 
devenea din ce în ce mai aprinsă. Au auzit o femeie care îi cerea 
socoteală tatălui tău în legătură cu faptul că tu apăreai în 
imagini, dar că nu exista un ecran cu perspectiva ta. Se 
încruntă, de parcă ar încerca să relateze informaţiile corect. Și 
apoi a spus ceva despre un iaht care nu se mai află pe cursul 
prestabilit. 

O, nu. 

Astea sunt vești foarte, foarte proaste. Mi se pare că am fost 
prea optimiști când ne-am gândit că Ava nu-și va da seama că 
eu nu am fost activată. Am fost atât de precauţi cu alte detalii, 
dar, până la urmă, o greșeală e tot ce contează. 

— Și ce? Trimite pe cineva după noi? ` 

Phoenix face o pauză și se uită în altă parte. Incep să 
recunosc fața asta pe care o are când ascultă. 

— Nu amân, doar m-a întrebat. Bine. Phoenix se uită direct la 
mine. Eden, femeia aia l-a împușcat pe tatăl tău. Sunt sigur de 
asta, dar nu știu cât de gravă este rana. Alexa spune că orice 
armă ar fi folosit, nu a făcut zgomot. Ea și Hope s-au dus să 
vadă ce face când cearta s-a terminat brusc și l-au găsit într-o 
baltă de sânge. 

Amuţesc. 

Phoenix plânge. Eu nu am nicio lacrimă. 

Ar trebui să plâng. 

— Alexa mai spune că nu este sigură ce avea de gând femeia 
când au ajuns ele acolo - scormonea după ceva cu spatele la 
ele, vorbind la microfonul pe care îl folosesc acum. 

Cuvintele lui par să fie numai zgomot, dar nu se compară cu 
gălăgia din mintea mea. Capul meu a devenit cel mai zgomotos 
tren de marfă, plin cu animale care urlă înnebunite, în mijlocul 
unei tornade de categoria a cincea. Propriul meu cap este atât 


VP - 258 


de zgomotos, că devine o gaură neagră, lipsită de orice în afară 
de abisul oricărei găuri negre. 

Phoenix îmi atinge încheietura. Nu are căldura lui Lonan, dar 
reușește să mă aducă la realitate. 

— Tatăl tău n-a murit încă, Eden. Hope a găsit pe cineva care 
l-a dus să-i ofere îngrijiri medicale. 

N-a murit încă. 

El nu este mort - și nu a fost niciodată. 

— Nu trebuie să-ţi mai faci griji nici în privinţa femeii ăleia, 
adaugă el. Alexa s-a panicat când a văzut ce s-a întâmplat cu 
tatăl tău. 

— Ava a murit? întreb eu. 

— Se pare că două săgeți odată sunt letale. Alexa spune că 
nu a vrut decât s-o tranchilizeze. 

Mă gândesc la cum s-a întins tata după săgeată mai devreme, 
ca să-l anihileze pe Gray - probabil că avea o rezervă întreagă la 
dispoziţie, prin toată camera, ca să-i fie la îndemână. Probabil că 
și Ava mai avea în corp urme ale primei săgeți cu care o 
tranchilizase tata mai devreme. Ceea ce sigur nu i-a făcut prea 
bine. 

— Femeia a încetat să mai respire la scurt timp după ce 
medicul a plecat cu tatăl tău. Alexa s-a panicat din cauza asta. 

Ochii lui Phoenix sunt verzi ca jadul și sclipesc în lumina 
soarelui. Cad în genunchi, ca să nu trebuiască să mai mijească 
ochii la mine, și mă uit direct în dispozitivele oculare pe care știu 
că le are implantate. 

— Alexa, încep eu cu o convingere cu care n-am vorbit în 
viața mea, fti multumesc. 


Optzeci și trei 


Cass zboară în jos pe scara în spirală, dar se oprește la 
jumătate. 

— Se vede pământ la orizont și este aproape, spune el, 
sprijinindu-se de balustradă. Pregătiţi-vă. 

Dispare înapoi pe puntea de navigaţie, fără vreun alt cuvânt. 

Nu știe nimeni că am vorbit cu Phoenix, de unde trag 
concluzia că Alexa a folosit un canal privat. Dar a spus că Ava 


VP - 259 


plănuia ceva la microfon când a sosit ea - de ce ar vorbi Ava în 
privat, doar cu Phoenix? Băiatul ăsta pare cel mai puţin 
ameninţător dintre cei trei. Doar dacă i-a sunat pe fiecare în 
parte înainte să ajungă Alexa la ea, iar Phoenix a fost ultimul pe 
listă. 

Pellegrin se trezește rapid, și prima lui misiune este să se 
ducă la scări. Îmi dau seama că Pellegrin habar n-are ce s-a 
întâmplat cu Ava sau cu tatăl meu. li povestesc, și el mormăie o 
înjurătură. 

— Faptul că tata nu e acolo ca să le dea instrucțiuni în 
momentul acesta o să ne afecteze planul? întreb eu. 

Mai devreme, când Pellegrin mi-a spus planul, a menţionat că 
tata îi va îndruma pe băieţi astfel încât să pară convingători, să 
pară că au simţurile alterate. De asemenea, fiind cu ochii pe 
monitoarele din biroul lui, va putea observa prin ecranele care 
prezintă perspectiva băieţilor tot felul de detalii legate de 
întâlnirea noastră cu doctorul Marieke și Zhornov - informaţii 
care ar putea fi cruciale pentru predarea eprubetei la momentul 
potrivit. 

Pellegrin clatină din cap. E un pic agitat și îmi transmite și mie 
starea lui. 

— Nu, nu, nu mai e cazul acum. 

Îl văd gândindu-se îndelung la o soluţie, gânduri care, fără 
îndoială, sunt mult mai complicate și mai productive decât ale 
mele. 

— Dar nu o să ne strice planurile, spune el, în cele din urmă. 
Însă ne va îngreuna treaba. Lonan nu-ţi va mai putea da de 
veste când va veni momentul oportun, așa că va trebui să fii 
extrem de atentă... Dar subtilă, totuși. Vor avea impresia că ți- 
au fost alterate și ţie simţurile, așa că n-o să poţi să pari atentă, 
sau că studiezi camera din proprie voinţă. 

Veștile devin din ce în ce mai bune. 

Acum insula se vede bine pe fereastra dinspre babord. Este 
neobișnuit de lungă și îngustă, formată numai din plaje cu nisip 
alb și nu trădează în niciun fel structura enormă a habitatului 
despre care știu că se află dedesubt. Un perete ameninţător de 
stânci negre și zimţate se înalță din ocean, o barieră care se află 
la treizeci și cinci, patruzeci de metri de țărm. Exact în vârf, 
există o spărtură, locul în care o structură stranie plutește pe 
apă. 


VP - 260 


— Ce-i aia? întreb. 

— Sfera geodezică, răspunde Pellegrin. Este o cușcă uriașă 
folosită pentru a prinde pește. Peștii înoată înăuntru prin 
deschizăturile mici, triunghiulare, apoi se prind în cârligele cu 
momeală atașate de câţiva piloni din interior. 

Îmi dau seama că cea mai mare parte din structură se află 
sub nivelul apei, ca un aisberg de oţel - ca habitatul. Captura 
lunară a lui Zhornov este probabil suficientă cât să hrănească 
un sector întreg, și, cu toate astea, noi supraviețuiam cu ovăz 
rece și tot felul de resturi mucegăite pe care ni le mai aruncau 
lupii. Câţi pești morţi ajung la gunoi și câți prizonieri mor de 
foame din cauză că o mână de oameni au asemenea sete de 
putere? 

Spre deosebire de insula de pe care am plecat, aceasta este 
aproape complet lipsită de copaci. E ca și cum șefii ar fi 
comandat-o doar pentru ei: o grămadă de nisip azvârlit în 
mijlocul oceanului, unde și-au creat propriul imperiu al castelului 
de nisip. 

Cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât sunt mai 
convinsă că nu sunt departe de adevăr. Este în mod clar o insulă 
creată de om, dar într-un mod diferit - și cu un scop diferit - faţă 
de insula de pe care tocmai am venit noi. Știu din planurile 
tatălui meu că la suprafaţă, insula a fost menită să devină 
destinaţie de vacanţă pentru cei care, în cele din urmă, ar fi 
venit să locuiască aici permanent, dedesubt. Și, pe deasupra, 
pare o insulă obișnuită, ceea ce o face mult mai greu de găsit 
pentru intruși. Insula asta nu va apărea niciodată pe hărțile 
maritime dinaintea războiului - este locul perfect în care un șef 
poate duce o viaţă împărătească. 

De la sfera geodezică pornesc două rânduri de palmieri, la 
distanţe perfect egale unul de celălalt, care se termină la o vilă 
imensă din sticlă. Chiar și de aici, îmi dau seama că peluza este 
tunsă perfect, și pernele de pe mobilierul de grădină sunt 
pufoase. 

Trebuie să fie frumos să distrugi lumea ca să locuiești într-o 
astfel de oază și să nu ai remușcări nici cât negru sub unghie. 

Mă izbește gândul că eu aș alege oricând capacitatea de a 
simţi remușcări în locul bucuriei de a avea o oază proprie. Aș 
alege într-o clipită. 


VP - 261 


— Vom acosta aici, unde ne vor întâmpina Zhornov și doctorul 
Marieke, anunţă Pellegrin. 

Cât timp eu m-am gândit la sociopați și la casele visurilor lor, 
el a desenat o hartă detaliată pe un șervetel colorat. Nue o 
vedere de sus, ci arată de parcă întregul aisberg Atlas ar fi fost 
tăiat pe jumătate de sus până jos. 

— Cel mai probabil, pe-aici vom fi escortați când vom intra. 
Desenează cel mai mic și mai frumos asterisc pe care l-am 
văzut în viața mea, la capătul vilei, aproape de locul în care 
urmează să îndocăm. Intrarea în habitat este impunătoare și 
extrem de sigură - mai desenează un asterisc -, aşa că mă 
gândesc că Zhornov și Marieke vă vor însoţi cel puţin până 
acolo, înainte să vă lase singuri. 

Faptul că ne vor lăsa singuri nu e nicio surpriză. Singurul 
motiv pentru care ne aflăm la această întâlnire - din punctul de 
vedere al lui Zhornov, cel puţin - este să-i aducem doctorului 
Marieke o dovadă concretă a trăiniciei habitatului. Probabil că 
tata a fost extrem de convingător, dacă șefii sunt dispuși să-l 
trateze pe doctorul Marieke de parcă ar avea un cuvânt de spus 
în această privință. Dacă are, într-adevăr, vreun cuvânt de spus 
încă nu se știe. Dar sigur știu că un om de știință nerăbdător și 
entuziast este mult mai valoros decât unul care se zbate pentru 
viața lui? Oricum, întâlnirea asta are loc sub pretextul că 
doctorul Marieke trebuie convins să se alăture echipei, lucru 
care înseamnă că poate exista și un refuz. 

Arunc o privire în spate, ca să mă asigur că suntem cu 
adevărat singuri aici. Chiar dacă Ava este moartă, nu putem 
lăsa garda jos. Dacă Stark sau Gray au auzit ceva, ne-ar putea 
distruge planul. 

— Doctorul Marieke știe că am... știe de eprubetă? 

Tin mâna pe eprubetă din buzunar, din instinct. 

— Doctorul Marieke știe totu/, răspunde Pellegrin. Va trebui să 
fii extrem de atentă și de rapidă -, să cauţi de la-nceput un 
moment liber în care să-i poți da eprubetă. Nu încerca să-i atragi 
atenția mai întâi și nu te aștepta să recunoască ceva după ce i-o 
dai. 

Oftează, de parcă greutatea întregii lumi ar cădea de pe 
umerii lui, doar că nu ajunge departe - acum e pe ai mei. 


VP - 262 


— Ai încredere în el, Eden. Tatăl tău are. O lumină 
strălucitoare i se aprinde în ochi. Știe prea bine ce este în joc 
aici. 

El: sunt sigură că Pellegrin se referă la doctorul Marieke, nu la 
tatăl meu, dar eu nu pot auzi altceva în afară de tata. Tata știe 
foarte bine ce este în joc aici. 

Că eprubetă asta cu sânge - și mai mult decât atât - are 
puterea colosală de a vindeca lumea. 

Că va muri, că voi muri și eu, probabil împreună cu toată 
lumea, dacă descoperă că suntem trădători. 

Dar, chiar și în această lume care se scufundă, disperată, 
unde puterea se înalță pe ruinele iubirii, unde gâturile 
sângerează și lupii aleargă liberi, eu vreau să trăiesc. 

Așa că nu îi pot lăsa să mă descopere și nu voi da greș. 


Optzeci și patru 


Sunt înconjurată de chipuri războinice: Lonan, cu privirea lui 
albastră ca gheața, rece și pătrunzătoare. Cass, a cărui hotărâre 
emană prin fiecare por al pielii sale așa cum iese căldura din 
asfalt, vara. Ca de obicei, relaxatul Phoenix își poartă 
concentrarea ca pe o armură, iar nonșalanţa lui obișnuită este 
îngropată atât de adânc, că nicio vulnerabilitate nu iese la 
suprafaţă. Pellegrin arată mai mult sau mai puţin la fel - dar 
asta nu înseamnă că nu este intimidant. 

lahtul nostru se oprește la capătul unui chei lung. Aproximativ 
o sută de scânduri degradate de vreme ne separă de oamenii 
care vor scrie viitorul. 

Faţa lui Zhornov este ușor de recunoscut, cu toate că trebuie 
să fi făcut ceva propagandă ca să-l facă să pară mai înalt și mai 
elegant. Pare fericit, și de ce nu ar trebui să fie? Este un rege în 
castelul său, care întâmpină ţăranii care îi vor prelungi minunata 
viaţă. Doar o tăietură subţire, cu sânge închegat, trădează 
această imagine. Mi-l închipui pe unul dintre servitorii lui 
apăsând prea mult pe lama aparatului de ras, lăsând-o să taie 
puţin prea mult. Destul de adânc cât să-i amintească acestui om 
că este uman, dar nu suficient cât să pară altceva decât un 
accident. 


VP - 263 


Celălalt bărbat pare că nu a îmbătrânit nici măcar o zi de la 
absolvirea colegiului. Tata nu a păstrat multe fotografii, nu până 
să mă nasc eu, motiv pentru care mi le amintesc în detaliu pe 
cele puține pe care le avea. Mi-l amintesc pe acest bărbat mai 
mult decât pe ceilalţi, cu părul lui blond și ochii albaștri, 
luminoși, nas ascuţit - pielea lui măslinie, care pare în 
contradicţie cu restul genelor care i-au creat înfățișarea. Are o 
combinaţie aparte de trăsături, e diferit de orice om pe care l- 
am văzut vreodată. „Reem este olandez-libanez”, mi-a spus 
tata, când m-am uitat prima dată la fotografia lui. „Născut și 
crescut în Africa de Sud”. 

Indiferent cât de mult timp i-a luat doctorului Marieke să vină 
din Cape Town până aici, arată perfect odihnit. Lumina soarelui 
îi subliniază toate nuanțele delicate din păr, fără să scoată la 
iveală vreo cută pe chipul sau pe cămașa lui roz pal cu nasturi la 
guler. 

Tac și se uită lung, de parcă șirul nostru indian înaintând pe 
chei ar fi o procesiune mai formală decât în realitate. Ceea ce nu 
știu. Poate că este un eveniment mai formal decât îmi dau 
seama. Mergem ca niște hololupi cu minţile șterse, așa cum ar fi 
trebuit să fim, cu capul sus, văzând, dar nu și pricepând ceva, 
tăcuţi în mijlocul valurilor care se sparg de chei. Pellegrin 
deschide calea, el e singurul dintre noi despre care se 
presupune că are mintea liberă. 

— La ţanc! 

Faţa lui Zhornov arată ciudat când zâmbește - și e un zâmbet 
adevărat, care îi luminează privirea. Ochii lui se opresc dincolo 
de mine, la capătul șirului, la Lonan. „Sunt obsedaţi de el”, mi-a 
spus tata, când ne aflam în biroul lui. „Vor să-și admire arma 
preferată cât mai curând posibil”. Înainte să ne aliniem și să 
pornim pe cheiul ăsta, Lonan m-a luat de mână doar cât să-mi 
șoptească „Fii tare” la ureche. 

Ar fi trebuit să fac și eu la fel. r 

— Anton, îl salută Pellegrin, dând din cap. Imi pare bine să te 
revăd. 

Zhornov izbucnește într-un râs care se termină cu un acces 
de tuse. 

— Sunt convins, sunt convins. 

Întinde o mână, ajutându-l pe Pellegrin să urce de pe chei. De 
parcă acesta ar avea nevoie de ajutor. Este un gest care îmi lasă 


VP - 264 


un gust amar în gură, gestul acesta mărunt care îl va ajuta pe 
Zhornov să doarmă mai bine la noapte, care îl va convinge că 
este un om bun. 

Se întoarce fără să-i facă doctorului Marieke cunoștință cu 
Pellegrin, rotindu-și degetele prin aer de parcă ar vrea să spună 
„urmaţi-mă”. 

Dar doctorul nu se întoarce. 

— Dacă îmi permiţi, începe el în aceeași manieră delicată, dar 
categorică în care vorbea și tata. Vă mulţumesc tuturor că ați 
venit. 

Zhornov se întoarce și îl privește pieziș. Râde iarăși, ca un 
huruit. 

— Vrei să ţi-i prezint? Glasul lui emană suspiciune și 
provocare în același timp. Nu ai vrut să-ţi fac cunoștință cu 
nimeni de pe insulă. 

Doctorul Marieke este calm, nici măcar nu clipește. 

— Ei au venit tocmai până aici pentru mine. Măcar să îi salut 
și eu. 

Poate că aceasta este încercarea lui de a pune planul în 
aplicare mai devreme. O strângere de mână, un schimb de 
priviri. Tata ar fi trebuit să-i dea lui Pellegrin eprubeta. „Tu ești 
singura în care are încredere”, mi-a spus Pellegrin. Doar dacă 
asta nu cumva era o jumătate de adevăr și el pur și simplu n-a 
vrut să se implice în ceva cu adevărat riscant. 

În fine, Zhornov face niște prezentări de formă, limitându-se 
numai la doctor și la Pellegrin, și îl întoarce, bătându-l pe spate 
pe doctorul Marieke, de parcă s-ar cunoaște de când lumea, 
înainte să aibă loc o strângere de mâini. Evident, este precaut. 
lar aceasta este o întâlnire prietenească, una pe care a 
acceptat-o cu nerăbdare, după cum au spus tata și Pellegrin. 

O să fie chiar mai dificil decât mi-am imaginat. 

O luăm pe o alee din dale perfect dreptunghiulare de ardezie. 
Număr cincizeci și patru înainte să le pierd șirul. Aleea duce 
direct la ușa pe care Pellegrin ne-a arătat-o pe șervetţel, intrarea 
spre destinația noastră finală. Fără îndoială că arhitectura asta 
simplă din sticlă are o structură mai complexă decât pare. 

Zhornov flutură o mână. Ușile se deschid automat, 
conformându-se instantaneu, și sunt răbdătoare cu noi, lăsându- 
ne să trecem fără să ne grăbească. 


VP - 265 


De-a lungul peretelui alb din interior se află aparatură 
strălucitoare de oţel, iar în mijlocul camerei e un pupitru de 
comandă. Fructe exotice, kaki și rodii sunt așezate pe un platou 
rotund de bambus. Intr-un vas roșu de ceramică se află niște 
ouă proaspete, și văd mai mulţi servitori care mânuiesc tigăi și 
cuțite ascuţite. În următoarea cameră, văd o masă de bambus 
pentru douăsprezece persoane, dar care este goală, cu excepţia 
unui singur scaun din capătul celălalt. Incredibil de multă 
singurătate, numai la asta mă pot gândi. 

Zhornov ne conduce din bucătăria luminoasă într-un labirint 
de coridoare șerpuitoare ca materia cenușie din creierul uman. 
E mai simplu decât mă așteptam să te ascunzi în casa asta de 
sticlă, dacă e nevoie. 

In primul rând, există locuri mai puţin luminate acolo unde nu 
bate soarele, adică în colţurile mari din aceste coridoare-labirint. 
O lumină slabă, violetă ne salvează de întunericul complet, dar 
drumul nu este deloc bine luminat. E evident că e făcut înadins 
să pară greoi pentru oricine nu îl cunoaște pe de rost. 

Pe de altă parte, pereţii sunt din sticlă dintr-un motiv - ce se 
află în afară este mult mai interesant decât ce se petrece în 
interior. 

In cele din urmă, această casă stranie este aproape la fel de 
pustie ca un mausoleu. Se pare că fantomele care nu cutreieră 
proprietatea sunt legate de anumite locuri: sala de mese, 
spălătoria, curtea. Işi văd de treburile lor, iar Zhornov ne 
împiedică să intrăm peste tot. Aici, în semiîntuneric, ar fi locul 
perfect pentru a-i da doctorului eprubeta. Dar Zhornov îl ţine pe 
după umeri, și, de câte ori Pellegrin se apropie la mai mult de un 
metru, strigă „Spaţiu”! de parcă Pellegrin ar fi un câine care 
face tot felul de trucuri. 

Lumina grandioasă a zilei ne inundă când ieșim, în sfârșit, din 
adâncurile acestui loc și pătrundem într-o sală enormă. Camera 
asta imensă ar putea găzdui mai mult de o sută de oameni, dar 
este folosită doar pentru bucuria unuia. Tavanul se întinde până 
la ultimul etaj, iar camera este, practic, cât toată insula. 

Priveliștea panoramică este incredibilă: văd până la barierele 
de stânci ascuţite de pe ambele laturi ale insulei: valurile și 
nisipul, șirurile paralele de palmieri și flori tropicale care se 
întind până în mijlocul insulei, până când nu se mai observă 
decât oceanul. 


VP - 266 


Aici totul este modern, luminos și curat, cu excepţia unui pian 
clasic vechi, aflat în colțul camerei. Lemnul poartă amprenta 
vremii și e decolorat, iar clapele sunt îngălbenite. Nu are însă 
niciun fir de praf. 

In sfârșit, Zhornov își ia braţul de după umerii doctorului. O 
dungă de transpiraţie îi pătează cămașa roz altfel perfectă. 

— Stop! 

Nu rostește ordinul spre cineva anume, dar ne oprim toți 
locului, chiar și doctorul Marieke. Zhornov nu se deranjează să 
rectifice sau să-l invite mai departe. Pur și simplu merge mai 
departe singur, până ajunge la pian. 

A stat cu spatele spre noi în tot acest timp, și, cu toate astea, 
acum pare a fi prima dată când nu-i simt ochii aţintiţi la mine. 
Pulsul îmi crește, gâtul mi se usucă, dar, până apuc să-mi dau 
seama că asta este șansa mea, asta ar putea fi singura mea 
șansă, el se și întoarce cu faţa spre noi. 

Cântă la pian și se aud șase note curate, lente și obsedante, o 
melodie care mi se strecoară pe sub piele din prima clipă. Știu 
că n-o s-o mai uit niciodată. Sună de parcă o pasăre cântătoare 
s-ar împăca cu propria moarte. 

Nota de final, cea mai joasă, încă răsună între pereţi când se 
deschide podeaua. Nu toată - doar o gaură uriașă care nu exista 
înainte, cu o scară lată care coboară mai adânc decât se vede 
de-aici. 

— Mergem? 

Zhornov, cu toată paranoia lui, n-ar putea arăta mai încântat 
de atât. Bineînțeles că este. Această întâlnire îl duce cu un pas 
mai aproape de un viitor sigur, un pas mai aproape de a câștiga 
pentru totdeauna protecţia celorlalţi patru șefi. 

— Lonan, du-ne jos. 

Lonan pornește spre scări la nicio clipită după ce aude 
ordinul, iar eu sunt următoarea și mă duc după el. 

Il urmez de parcă nu aș observa victoria din privirea lui 
Zhornov. Adoratul căpitan al Rezistenței este la cheremul lui, 
adoratul căpitan al Rezistenței este al /u; acum, adoratul căpitan 
al Rezistenței nu mai lucrează împotriva lui! Îl urmez, pentru că 
el trebuie să creadă toate astea cât mai mult timp posibil. Va fi 
atât de bine când îi voi lua de sub nas gloria asta - le-o voi lua, 
de fapt. Șefii vor cădea, la fel și ceilalţi lupi, dacă totul merge 
conform planului. 


VP - 267 


Trebuie doar să aștept momentul potrivit. Dar timpul trece și 
oricum nu avem mult timp la dispoziţie. 


Optzeci și cinci 


După ce ajungem dedesubt, îmi ţin respiraţia din instinct: 
oceanul ne apasă din ambele părţi cât e tunelul de lung, fiind 
ținut departe de niște pereţi atât de transparențţi, că, practic, 
par invizibili. Spaţiul este cel puţin la fel de înalt ca în salonul din 
care am venit și - după câte îmi dau seama - la fel de întins ca 
insula. Cu excepția rândului de candelabre negre care 
marchează tavanul, e ca și cum ne-am afla într-un acvariu 
imens. Îmi imaginez tot felul de forme de viaţă marină venind la 
noi ca să ne studieze, rechini, meduze și alte fiinţe care înţeapă 
și mușcă, mulţumite să se afle de cealaltă parte a peretelui de 
sticlă, în siguranţă faţă de umanitate. 

Doctorul Marieke nu-şi poate ascunde uimirea. Se 
îndepărtează și pune mâna pe geam. Nu suntem la o adâncime 
atât de mare încât să fie întuneric - între lumina soarelui de 
deasupra și luminile structurii care se întinde mult sub noi, apa 
din afara acestor pereţi strălucește ca într-o carte poștală 
perfectă. 

— Impresionant, nu-i așa? Zhornov abia dacă se uită la un 
banc de pești lucioși, galbeni, care trece pe lângă el. Dacă vă 
hotărâți să lucraţi cu noi, veţi avea dreptul la un apartament de 
la nivelul superior, lângă reciful de corali pe care îl cultivă 
echipa lui Will. A/a chiar este o priveliște pentru care să vrei să 
te trezești. 

Mă străduiesc din răsputeri să nu tresar la auzul numelui 
tatălui meu. Pot doar să sper că se simte mai bine, cănua 
pierdut prea mult sânge. Eprubeta cu sângele lui parcă îmi arde 
buzunarul pantalonilor. Totul ar fi mult mai simplu dacă aș putea 
înfige în Zhornov una dintre seringile cu tranchilizante pe care 
mi le-a dat Pellegrin, dar nici nu se pune problema. La finalul 
acestei întâlniri, Zhornov trebuie să aibă foarte multă încredere 
- și nimic nu periclitează încrederea mai mult decât un ac înfipt 
în gât. 


VP - 268 


— Pe-aici, spune el, dirijându-ne ca pe niște oi fără minte și 
ascultătoare spre partea din spate a scărilor pe care tocmai am 
coborât. Este atent să nu se întoarcă niciodată cu spatele. Uitaţi- 
vă bine, doctore... vom vedea restul demonstraţiei de la mine 
din sufragerie. 

Ajungem la capăt, unde se află un set de uși duble. Sunt niște 
porţi înșelător de delicate, făcute manual din bare de fier ca 
niște panglici. Raze de lumină albastră-turcoaz pătrund prin 
crăpături. 

Imi simt inima bătându-mi în gât. Doctorul Marieke este la 
puţin peste un metru de mine, atât de aproape, că îmi vine să 
râd că nu pot ajunge la el. Va pleca în curând, Zhornov este pe 
cale să-l grăbească - aceasta poate fi ultima mea șansă și nu 
pot da greș, nu pot... 

Zhornov se întoarce. Nu are încotro, pentru că la această 
intrare există un scaner de retină. 

Degetele mi se încleștează pe eprubetă. O scot din buzunar 
cu grijă, fără să mă grăbesc. Acum sau niciodată: mă întind spre 
doctorul Marieke, care deja își ţine mâinile la spate. Încerc să i-o 
dau - degetele lui ating husa de neopren -, dar Zhornov se 
depărtează de scaner și face o mișcare de parcă ar vrea să se 
întoarcă. 

Eprubeta alunecă din husă când tresărim amândoi - de ce nu 
i-am întins-o cu deschizătura în sus? Dacă va cădea pe podeaua 
de ciment, totul s-a terminat, și se va termina și dacă mă aplec 
după ea. N-am fost destul de atentă. 

Din reflex, nu pot sta locului. Pipăi frenetic și orbește 
neoprenul și mă rog să fie liniște. 

Este atât de liniște în timp ce apuc eprubeta, că nu aud decât 
sângele vuindu-mi prin cap. Mai bine o eprubetă spartă și o pată 
de sânge, dacă stau să mă gândesc. E mai bine să se verse 
secretele. 

Bag eprubeta fără husă înapoi în buzunar, nu am niciun 
moment de pierdut. Doctorul Marieke mototolește husa de 
neopren până când nu se mai vede că o ţine în mână, cu mișcări 
atât de line, că până și eu mă întreb dacă am văzut bine. 
Zhornov se întoarce tocmai când ușile se deschid în spatele lui. 
Asta nu e sfârșitul, nu poate fi sfârșitul. Mi se adună lacrimi în 
ochi; fac tot posibilul să nu plâng. Cei cu simţurile alterate nu 


plâng. 
VP - 269 


— Ține-i dincolo de aceste uși pentru următoarele patru 
minute, îi spune el lui Pellegrin. Până atunci vom avea pregătite 
ecranele de supraveghere. 

— Mie nu mi s-a făcut procedura - nu sunt autorizat să merg 
până unde pot ei. 

Pellegrin trebuia să fie responsabil cu ecranele de 
supraveghere, ca să poată controla tot timpul ce perspectivă e 
pe ecran. Adică, niciodată pe a mea, pentru că nu eo opţiune, 
iar absenţa perspectivei mele va ridica suspiciuni. 

— Cine are mai multă autoritate ca mine? Zhornov zâmbește 
cu toţi dinţii lui galbeni în timp ce îl apucă de umăr pe Pellegrin. 
Vreau să te trimit jos fără să te fi alterat, trebuie să te trimit jos, 
să-i arăt doctorului cât de departe a ajuns proiectul de când l- 
am readus la viață. 

Doctorul Marieke își drege glasul. 

— Este OK dacă nu se poate, zice el. Dacă nu e pregătit 
sistemul, nu forţaţi lucrurile din cauza mea. Văd deja că este o 
realizare științifică fără precedent - nu mai trebuie să mă 
convingi ca să mă atragi în proiect. 

Zâmbește calm și sigur pe sine. Pot vedea părți din tata în el, 
mă întreb cine a copiat pe cine. 

— Lăsaţi-mă totuși să încerc. 

Ochii lui Zhornov scânteiază ca ai unui jucător de pocher care 
știe că are chintă roială. Nu este o întrebare, este finalul 
discuţiei, și toată lumea o știe. 

Ăsta este momentul în care totul pare pierdut. Momentul în 
care șansa noastră la o lume mai bună mi se scurge printre 
degete. 

Momentul în care lucrurile se complică. 


Optzeci și şase 


Odată ca niciodată, litera mea preferată era „Z”. 

Însemna zumzetul unei albine care te înțeapă în ziua în care 
te îndrăgostești prima oară. 

Însemna tigri, păsări flamingo și expoziţii de fluturi. 

Însemna vata de zahăr din zilele de vară. 


VP - 270 


Însemna zebrele din parcul Serengeti și mult prea multe fete 
pe nume Zoe, pentru că grecii spuneau că acest cuvânt 
înseamnă „viaţă”. 

Acum, Z este opusul vieții, înseamnă zelul dus prea departe. 

Înseamnă Ziua Zero, vieţile pierdute și bucuria pierdută de a 
trăi. 

Îi reprezintă pe Zhornov și pe ceilalţi patru șefi care au uitat 
că sunt făcuţi din carne și oase și că ţărâna se întoarce în 
țărână. 

Ce va însemna mâine? 


Optzeci și șapte 


Cu simţurile alterate sau nu, tata nu ne-ar fi trimis într-o 
misiune sinucigașă. Nu sunt îngrijorată pentru Pellegrin - sau 
pentru mine însămi - că vom pătrunde și mai adânc în habitat, 
ci sunt îngrijorată că voi fi descoperită pe ecrane ca un om 
nealterat. O astfel de greșeală ar distruge șansele pe care le 
avem să ducem la bun sfârșit predarea eprubetei; sper că vor 
alege perspectiva lui Lonan și se vor multumi cu ea. 

Pellegrin se uită la ceas. 

— Mai sunt trei minute. Șaizeci de secunde maximum, apoi 
reveniţi în formaţie. 

Phoenix se odihnește cu braţele îndoite pe genunchi și capul 
pe braţe, în timp ce Cass se plimbă prin tubul îngust de dincolo 
de ușile de fier. Suntem cu toţii tăcuţi, chiar dacă nu e nevoie să 
fim, nu cât timp nu suntem urmăriți. De-abia când Lonan mă ia 
în braţe îmi dau seama cât de încordată sunt. Sunt foc înghețat. 

Îmi întoarce faţa spre el, iar lacrimile pe care m-am chinuit să 
le ţin își pierd echilibrul și câteva îmi alunecă pe obraji. 

— N-ai reușit? 

Vocea lui este aproape o șoaptă. 

Clatin din cap și clipesc până scap de lacrimi. 

El mă strânge mai tare și mă sărută în creștet dându-mi după 
urechi șuvițele de păr răvășite. 

— O să reușești, mă încurajează el. Nu s-a terminat. O să 
reușești. 


VP - 271 


Vreau să-l cred. Dar știu mai bine decât oricine că speranţa și 
realitatea nu se pupă mereu doar pentru că așa vrem noi. 

Ceasul lui Pellegrin sună. Ar trebui să mă îndepărtez din 
braţele lui, să mă concentrez să nu par concentrată - dacă încep 
să se uite acum prin perspectiva lui Lonan, nu vor vedea decât 
părul meu. Dar îmi e atât de greu să îi dau drumul. Cea mai 
bună șansă de a preda eprubeta a trecut, și asta face ca viitorul 
să nu pară foarte luminos. 

Lonan este primul care îmi dă drumul. Faptul că Pellegrin i-a 
pus mâna pe spate mă face să mă simt puţin mai bine, știind că 
Lonan a vrut să mă ţină în braţe cât mai mult posibil. Dar acum 
ne jucăm iarăși rolurile, așteptăm iarăși ordine și păstrăm o 
distanță egală între noi. Ne-am întors la realitatea crudă. 

— Haideţi, spune Pellegrin, cu răsuflarea tăiată. Urmați 
dungile galbene - cele verzi, roșii, albastre și violete sunt ramuri 
identice, dar nu sunt la fel de finisate ca cele galbene. E doar o 
demonstraţie de patruzeci de minute, suficient pentru a vedea 
un model de mediu de locuit, camerele acvaponice și cele cu 
lumi virtuale. Chiar dacă nu știți încotro s-o luaţi, pur și simplu 
mergeţi cu încredere... Zhornov nu a mai fost aici, pentru că nu 
a primit procedura. O să-i placă indiferent ce-i arătăm, dar să 
sperăm că n-o să fie nevoie. 

Acum ar fi un moment excelent ca tata să fie la el în birou, 
oferindu-ne instrucţiuni pentru fiecare mișcare. Toată tensiunea 
de care scăpaserăm ameninţă să revină și mă gândesc la Ava, 
la ce i-a făcut, la cum a stricat totul. Ar fi trebuit să fie simplu: 
intrăm, ieșim, ne întoarcem la doctorul Marieke. 

Poate ar trebui să mă simt mai bine că, după atâţia ani de 
lucruri complicate, încă nu am căzut pradă disperării. In 
momentul acesta, mă simt doar nepregătită. 

Du-te. 

Este mai mult o suflare decât niște cuvinte, o flacără pentru 
un fitil. Lonan se află în frunte, urmează Cass și Phoenix, 
Pellegrin și apoi eu. Poziţiile noastre sunt strategice. Dacă sunt 
în spate, poate că vor alege perspectivele lui Phoenix și Cass, 
dacă a lui Lonan nu le va fi de ajuns. 

Trecem din tubul în care ne aflam într-o zonă relativ 
întunecată, cu pereţii ușor luminaţi de raze violete. Această 
porțiune a pasarelei este la fel de lată ca prima, și totuși este 
apăsătoare, inspiră claustrofobie fără iluzia de spaţiu pe care 


VP - 272 


ne-o ofereau pereţii cu vedere la ocean. Benzile fosforescente în 
toate culorile, pe care le-a menţionat Pellegrin, sunt lipite de 
podea și de tavan, în paralel. Ne conduc în jos și pe după o 
cotitură abruptă, până sunt sigură că am luat-o în direcţia 
opusă. Când drumul devine iarăși drept, pătrundem într-un fel 
de vestibul, o cameră circulară unde pereţii sunt iarăşi 
transparenţi și mai puţin impunători. 

Cinci tuneluri diferit de abrupte pornesc de aici drept înainte - 
un „V” întors, cu pasarela noastră galbenă în vârf. Cea violetă și 
cea verde trebuie să fie ramurile de mijloc ale habitatului, cea 
albastră și cea roșie ajungând cel mai adânc. De la această 
adâncime, pot distinge mai multe aripi și tuneluri în apa care ne 
înconjoară. 

Lonan merge direct pe drumul galben, fără nicio ezitare. 
Panta lejeră devine mai întunecată cu fiecare pas, pe măsură ce 
ne îndepărtăm de apa luminată de soare. Mă trezesc că-mi ţin 
respiraţia mai mult decât ar trebui, până când ameţesc. Este 
instinctul, pe de o parte, pentru că ne aflăm sub apă, dar și 
calitatea aerului ar putea fi o problemă. 

Sau poate că așa începe următorul meu atac de panică. 

Curând, tunelul se deschide într-un spaţiu enorm, și trag 
adânc în piept aerul proaspăt cu bucurie. Totul este galben- 
deschis, o sferă ca un fagure cu hexagoane supradimensionate 
pe pereţi, care înconjoară un atrium plin de vegetaţie. Apa 
strălucitoare sclipește deasupra cupolei. Totul este mult mai 
mare decât orice m-aș fi așteptat să găsesc aici, jos. Și există 
cinci astfel de habitate sub insulă? „Planurile au o singură 
dimensiune” este tot ce pot gândi. Munca tatălui meu eo 
capodoperă. 

— Acesta este cel mai mare și mai avansat proiect acvaponic 
de pe planetă. 

Pellegrin spune asta cu voce tare, de parcă ar fi o explicaţie 
pentru doctorul Marieke, și nu indiciul pe care îl bănuiesc eu. 
Lonan pricepe și se îndreaptă spre straturile de plante. Kale, 
mangold, un curcubeu întreg de legume, care cresc direct din 
acvarii din cel puţin o sută de acvarii. Mi se face foarte poftă 
când mă uit la ele. 

Facem un tur complet al etajului înainte ca Pellegrin să 
anunţe că ne vom îndrepta spre pereţii fagurelui. 


VP - 273 


— După ce vor veni oameni să locuiască aici, un sistem de 
biosecuritate în trei pași le va permite accesul în spaţiile 
individuale de locuit, spune el. Dacă Zhornov are o problemă cu 
faptul că Pellegrin face pe ghidul turistic, deocamdată nu l-a 
redus la tăcere. Pentru moment, folosiţi-vă doar imaginaţia și 
consideraţi că senzorul ne lasă să intrăm doar pentru că suntem 
la ușă. 

Din nou, Lonan înţelege indiciul. De data aceasta, însă, nu-i 
este la fel de clar unde ar trebui să meargă - nu se vede nicio 
ușă, doar panouri opace și hexagonale de trei metri făcute din 
sticlă securizată. Hexagoane de culoare galben-deschis sunt 
încastrate în podea, câte unul pe fiecare panou. Lonan, Phoenix 
și Cass par fie să nu le observe, fie se îndepărtează înadins. Mă 
apropii încet de unul, și se aude un fâsâit: o porţiune a panoului 
se lasă în jos și se dă într-o parte, un geam atât de subţire și de 
alunecos, că pare să nu fie prins de nimic când dispare în podea. 

Phoenix pornește spre mine, dar face cale întoarsă atunci 
când Pellegrin îi face semn aproape imperceptibil să se 
oprească. Desigur - nimeni nu se uită prin perspectiva 
dispozitivului meu ocular, așa că doctorul nu ar fi văzut cum se 
deschide ușa. Lonan își dă și el seama imediat și o ia înainte, 
spre hexagonul cel mai apropiat de picioarele lui. Alt fâsâit, și 
Lonan dispare înăuntru. 

Probabil că suntem cel puţin la jumătatea demonstraţiei. 
Camerele de locuit, apoi încă un loc? Asta a spus Pellegrin mai 
înainte? Oricât de uimitor ar fi să văd opera tatălui meu, abia 
aștept să terminăm. Toată tehnologia, planurile, cercetările, 
testările, greșelile inevitabile - toate detaliile care ar putea face 
diferența între viață și viaţa de apoi -, tot ce pot face 
informaţiile astea dacă ar fi pentru toată lumea, nu doar pentru 
lupi, se află în eprubeta pe care o am în buzunar. 

Știu că fiecare secundă pe care o petrecem aici este 
necesară, dar mă simt de parcă am fi fost puși la grea încercare. 
Și încep să obosesc din cauza asta. 

Camerele de locuit, spre deosebire de atriumul în sine, sunt 
destul de mici. E ca în showroomurile care erau la Ikea, curate și 
eficiente, doar că aici ai ferestre uriașe care dau spre ocean. 
Terase de corali se ridică pe pereţii clădirii și în apă, ca balconul 
de vis al unei sirene, un detaliu care încântă privirea. 


VP - 274 


Băieţii se împrăștie prin camere - două dormitoare, un colț de 
servit masa care nu prea e separat de camera de zi, o baie -, 
dar privirea mea surprinde un singur detaliu, ceva ce numai eu 
aș putea observa. Este ca o scrisoare de dragoste de la tatăl 
meu. 

L-am făcut pentru el în vacanţa din clasa a șaptea, un desen 
doar din linii. Este amintirea mea preferată, transformată într-un 
afiș care acoperă mai mult de jumătate din peretele principal: 
mama, tata și eu, când aveam cinci ani - siluetele noastre, adică 
- din vara dinainte să rămânem doar doi. Un dig, un pescăruș. 
Apă, valuri. Un răsărit de soare care sigur avea să dea naștere 
unui apus nesfârșit, liniștitor, așa cum se întâmpla întotdeauna. 

Liniile clare se estompează. Nu pot să-l pierd pe tata, nu după 
ce tocmai l-am recuperat din morţi. Și nu pot suporta gândul că 
lupii vor trăi în habitatele astea și că desenul meu le va 
înfrumuseța viața. Ei au ucis pacea mea și a întregii lumi. 

O  bufnitură puternică mă scoate din  încremenirea 
sufletească. 

Sunt singură în camera asta și este liniște. A fost liniște în 
mare parte din timpul pe care l-am petrecut pe insulă - nu că 
am fi vrut noi să fie așa -, dar liniștea asta nu e la fel. 

Ceva nu e în regulă. 

Nu strig, în caz că instinctele mele sunt distorsionate, și fug 
spre camera alăturată. Un val de panică îmi inundă corpul și se 
revarsă în clipa următoare spre extremităţi, când văd ce s-a 
întâmplat. 

— Cass... nu, lasă-l jos! 

Cass l-a ridicat pe Pellegrin și îl strânge de gât, după ce l-a 
izbit atât de tare de peretele de sticlă, că un firicel de sânge se 
prelinge pe el. 

Dar Cass nu se oprește - unde sunt ceilalţi? -, și Pellegrin 
leșină în câteva clipe. Scot cutia argintie de la spate și scotocesc 
după o seringă tranchilizantă. Am grijă s-o aleg pe cea de 
culoarea chihlimbarului, în niciun caz pe cea albastră-deschis. 

Dar grija se întoarce împotriva mea. 

Cass mă vede, îmi vede reflexia în geam, tocmai când sunt pe 
cale să-i înfig acul în spate. Pellegrin se prăbușește din 
strânsoarea lui, încă în viaţă, deși aproape mort, iar Cass se 
întoarce și începe să-mi facă și mie la fel. O iau la goană înainte 
ca pumnul lui de fier să mă zdrobească, arunc cutia argintie 


VP - 275 


departe, ca să nu putem ajunge niciunul la ea. Mă trage tare de 
coadă, atât de tare, că mă tem să nu-mi smulgă părul din cap. 
In schimb, mi-o înfășoară strâns în jurul gâtului, și încep să văd 
stele verzi. 

Imi adun puterile, dau cu coatele în spate, încercând să-l 
lovesc în coaste, inspir cât pot de adânc în timp ce mă eliberez 
și profit de șansa pe care o am, înfigându-i repede seringa în 
coapsă. Cass se prăbușește la pământ. 

Gâfâi și sunt ameţită. 

— Lonan? strig eu. Lonan! 

Dacă l-a doborât Phoenix în cealaltă cameră? Trebuie să-l 
găsesc. Pe de altă parte, dacă l-a doborât e/ pe Phoenix? Ar fi 
trebuit să mă gândesc la asta înainte să-i fi strigat numele. 
Gândește limpede, Eden. Fii inteligentă. 

Lonan își bagă capul în cameră și... ușurare: se sperie când îl 
vede pe Pellegrin întins pe jos, când vede sângele care încă se 
prelinge pe geam. Vine repede la mine și mă ia de mână înainte 
să-l pot opri. Atingerea lui este caldă, moale. O alinare în locul 
zidurilor de apărare pe care ar fi trebuit să le ridic în jurul meu. 

Pellegrin șuieră, de parcă ar încerca să vorbească. Reușește 
să rostească doar câteva cuvinte, cu o convingere reală: 
„Formula. Leacul. Dacă eu nu scap. In laborator”. Mă aplec și 
mai mult deasupra lui și văd că este mai mult sânge decât am 
crezut. 

— Ava, începe el, mai clar de data asta. Nu e moartă, adaugă 
și trage adânc aer în piept. Nu are cum să fie moartă. 

Nu, nu, nu. E tot ce ne mai lipsește. 

Dacă Ava este în viață, s-a zis cu planul nostru. S-a terminat. 
Probabil că m-a minţit prin intermediul lui Phoenix, când ne 
aflam pe iaht - a folosit-o pe A/exa ca să mintă -, ceea ce 
înseamnă că și Alexa este compromisă. Ce altceva în afară de 
asta nu mai merge conform planului? „Va încerca să rezolve 
singură situaţia, dacă va simţi că are motive s-o facă”, a prezis 
Pellegrin, și se pare că avea dreptate. Consecințele acestui lucru 
- ce ar putea însemna pentru tata, care se află în sediul central 
de pe insulă, ce înseamnă deja aici. Nu este bine. Absolut de/oc. 

lar Pellegrin are nevoie de un doctor, nu de un om de știință. 
Pleoapele i se zbat și închide ochii, deși se străduia din răsputeri 
să îi ţină deschişi. 


VP - 276 


— Eden, spune el, folosindu-se de puţina putere pe care o mai 
are ca să mă strângă de braţ. Fugi. 

Dar nu am unde să mă duc. 

Strânsoarea lui Lonan devine ca o menghină, aproape că îmi 
rupe oasele, iar privirea lui îmi spune tot ce trebuie să știu. 

Așa începe moartea: întâi moare speranța. 


Optzeci și opt 


Are ochii goi, iar glasul lui nu este firesc când îmi rostește 
numele. E gol pe dinăuntru, gol. 

Gol. 

li găsesc un punct slab și îmi răsucesc brațul, eliberându-mă 
din strânsoare. Cutia argintie nu este departe și încă e deschisă, 
au mai rămas două seringi, una de culoarea chihlimbarului și 
una albastră-deschis. Acum a venit și Phoenix - ajunge la cutie 
înaintea mea și ia fiecare seringă în câte o mână. Lonan mă 
apucă de coate și mă ţine bine locului, deși mă zbat foarte tare. 

N-am nicio șansă. Doi hololupi, două ace, toate împotriva 
mea. Ava trebuie să fie mai convinsă ca niciodată că am venit 
aici ca să-l asasinăm pe Zhornov, mai ales acum, că seringa 
albastră a ieșit la iveală. Ce modalitate mai bună de-a te asigura 
că nu o să moară, decât să folosești serul pe altcineva - și se 
pare că eu voi fi norocoasa. 

— Tatăl tău mi-a zis să-ţi spun „adio” din partea lui, spune 
Phoenix, întorcând seringile în mâini, chiar înainte să-i curm 
suferința. 

Nu este altceva decât un mesager acum. O marionetă 
devenită armă. Nu poate fi adevărat - dacă nu văd o dovadă 
concretă, refuz să cred că tatăl meu e mort. Fiecare cuvânt care 
a ieșit din gura Avei a fost o minciună, de ce aș începe s-o cred 
acum? Probabil că șefii i-au promis luna de pe cer. 

O forţă ia naștere în interiorul meu, o forță mai puternică 
decât am știut vreodată că pot avea. Mă smulg din strânsoarea 
lui Lonan și mă năpustesc spre Phoenix. Grija și atenţia nu mi-au 
făcut decât probleme astăzi. Mă reped la mâna lui mai slabă, 
cea în care ţine seringa cu ser chihlimbariu, și o întorc spre el 
până i se înfige în burtă. li smulg seringa albastră din cealaltă 


VP - 277 


mână, încă încleștată când aceasta cade pe podea. Dacă e la 
mine, atunci Lonan nu poate ajunge la ea. 

Gestul ăsta îl face să vrea seringa și mai mult. Mă împinge 
într-un colţ, sunt cu spatele la geam și mă lovește atât de tare, 
că sunt surprinsă că nimic - craniul, geamul, universul - nu se 
crapă. Este un miracol că nu s-a spart eprubeta, dar e numai o 
chestiune de timp, sunt sigură. Mă mișc destul de repede și mă 
smulg din braţele lui - se pare că am deja antrenament. Dar nici 
el nu e mai prejos și mă prinde din nou. 

Toată puterea lui: împotriva mea. 

Toată pasiunea lui: ca să mă omoare. 

Toată răzbunarea lui: mânie care se revarsă asupra mea. 

Tin acum seringa cât mai departe de mine și de el. Nu vreau 
să îl înţep - omul ăsta nu este e/. Nu vreau să omor marioneta 
asta, când știu că sufletul lui e încă înăuntru. 

Această hotărâre îmi va aduce moartea. 

O știu când îmi smulge seringa din mâna încleștată. 

O știu când cădem la pământ și reușesc să mă feresc ca să 
nu-mi sparg capul. 

O știu când se urcă peste mine și agită seringa. 

Dau din picioare, implor, caut ceva - orice - în ochii lui care să 
îi mai aparţină lui Lonan, în care am atâta încredere. Dar el nu 
este acolo. Zâmbetul lui gol este ultimul lucru pe care îl voi 
vedea, cred, pentru că îndreaptă acul în jos, jos, jos... 

Și în pielea neagră ca abanosul care se bagă între noi. Lonan 
îl aruncă pe Pellegrin de parcă n-ar fi nimic, iar acesta se izbește 
de fereastră, și, în cele din urmă, cedează: o fisură ca o plasă de 
păianjen apare în locul impactului. Mă răsucesc și scap, 
eliberată momentan de sacrificiul lui Pellegrin. Câtă putere a 
avut, mai ales în starea lui, ca să facă asta numai pentru mine? 
Sunt încă în viață. Și nu ar fi trebuit. 

Efectul serului din seringa lui Lonan este imediat. Nu m-aș fi 
gândit că Alexa este moartă înainte să văd asta: ochi sticloși ca 
bilele de sticlă, plămâni din care iese aerul ca dintr-un acordeon 
stricat, membre înțepenite ca niște copaci fără frunze. 

Seringa asta a devenit deodată viaţa mea, în timp ce Lonan ar 
putea să-mi fie moartea. 

— Închiderea de urgenţă se activează în zece secunde, spune 
o voce foarte calmă. Pentru siguranţa voastră, staţi departe de 
linia galbenă. 


VP - 278 


Phoenix și Cass sunt de partea sigură a liniei galbene, deși 
inconștienți, dar ușile se vor închide direct prin mine dacă nu mă 
mișc de-aici, în vreme ce Pellegrin e exact unde n-ar trebui să 
fie. 

Dar e prea târziu să-l salvez. E prea târziu. 

— Cinci, patru, trei, numără vocea. 

Picături de apă ca niște mărgele se strecoară prin crăpătura 
ca o pânză de păianjen - întregul ocean încearcă să intre aici și 
va învinge peretele de geam în orice moment. Fug spre ușă și 
Lonan mă urmează. Cu chiu, cu vai reușim să ieșim exact în 
clipa în care ușile se închid în spatele nostru, lăsându-i pe 
Pellegrin și oceanul însetat de sânge de cealaltă parte pentru 
totdeauna. 


Optzeci și nouă 


Pellegrin a murit. 

Pellegrin a murit. 

Ar trebui să mă concentrez la cum să-i dau doctorului 
eprubeta, să pun capăt demonstraţiei ca un roboțel fără creier, 
dar eu fug ca să scap cu viață pentru că Lonan e chitit să mă 
omoare. 

Fug din camerele de locuit. Alerg spre platformă. Frunzele mă 
plesnesc peste față când trec în grabă pe lângă ele, cât de 
repede pot, spre ieșire. Cât de sigură poate fi metoda cu 
închiderea de urgenţă a ușilor, dacă nu a mai existat un incident 
ca acesta? Dacă nu funcţionează, camera asta ar putea fi 
inundată în câteva minute. 

Lonan mă urmărește și este destul de aproape. Alerg de-a 
lungul liniei galbene și ajung înapoi în vestibul, o iau în sus pe 
drumul spiralat, cotesc și mă rog ca ușile de fier să se deschidă 
automat și să nu mă trag singură în ţeapă din cauza designului 
lor delicat, dar mortal. 

Ușile se deschid, dar nu destul de repede, lăsându-mi destul 
spaţiu să mă strecor printre ele. Lonan este forțat să aștepte din 
cauza singurului său dezavantaj - umerii laţi și corpul bine făcut. 

Fug din ce în ce mai repede, urcând câte două trepte odată, 
până ajung la salonul lui Zhornov. Dar acum mă întâmpină 


VP - 279 


numai pianul: sigur că șeful se va ţine cât mai departe posibil de 
haos, la fel și invitatul său. Mă învârt prin încăpere, căutând cu 
disperare o cale de ieșire, dar nu există niciuna. În camera asta 
nu există uși, doar gura întunecată și abisală a labirintului de 
coridoare. Voi muri în câteva secunde dacă încerc să mă întorc 
pe acolo de una singură. 

Lonan apare de la etajul inferior, urcând treptele la fel de 
repede ca mine. Mișcă-te, Eden - mișcă-te sau o să mori. 
Cercetez camera căutând ceva după care să mă ascund când îl 
văd: un hexagon pe podea, lângă peretele enorm de ferestre 
care dau spre fâșia de insulă și cele două șiruri de palmieri. 
Pellegrin a proiectat sistemul de securitate de-aici - e logic că 
nu va exista nicio intrare vizibilă în camera asta, nu când aici se 
află intrarea în habitat. 

Dacă nu reușesc, va fi un eșec spectaculos. 

Hexagonul îmi inspiră încredere. Până acum, am văzut de trei 
ori că sistemele de securitate ale lui Pellegrin maschează 
realitatea creând iluzii. Un fascicul de lumină se revarsă la baza 
peretelui de sticlă, direct în faţa mea, o lumină atât de diafană, 
că ar putea fi lumina soarelui - dacă soarele ar străluci în 
direcția asta, lucru care nu se întâmplă. Mă năpustesc spre 
perete cu atâta forţă, că îl voi sparge dacă va fi nevoie. 

Dar nu este. 

O pală de aer sărat, cald și umed mă izbește când aud o ușă 
automată deschizându-se. les, și totul în jur arată exact ca 
înainte. 

Lonan este rapid, dar eu sunt mai rapidă. Nu cu mult. Nu am 
crezut niciodată că viteza este punctul meu forte, dar nu am 
mai fost atât de aproape de moarte până acum. Mă doare 
pieptul și abia respir; picioarele mă ard atât de tare, că, practic, 
mi-au amorţit. Fug pe aleea pavată care se întinde de-a lungul 
insulei, palmierilor și florilor pe care le văd înceţoșate cu coada 
ochiului. 

Cad lată în nisip, mă întind și mă las grea, mult prea grea ca 
să fiu cărată. 

Nu este greu. 

Fac asta pentru Birch. Pentru Emma. Pentru ce-a fost cândva 
acasă. 

Pentru anii în care am fost orfană, când sigura familie care îmi 
rămăsese erau sângele, dinţii și niște pagini zdrenţuite. 


VP - 280 


Pentru Pellegrin. Pentru Pellegrin care a murit pentru mine. 

Pentru Lonan. Cât de rău o să-i pară și cât de trist o să fie 
când toate astea se vor termina. 

Am ajuns prea departe pentru ca lucrurile să se încheie astfel. 

Așa că, mă afund în nisip și lupt. El mă apucă de șolduri, eu 
mă încordez în nisip. El mă trage de claviculă, eu îl lovesc cât 
pot de tare cu cotul în coaste. Imping cu toate puterile care mi- 
au mai rămas, îmi înfig călcâiele în nisip și trag cu degetele 
până sunt sigură că sfâșii. 

Părăsim insula. 

El nu se oprește. 

Înot în larg, cât de departe pot, spre sfera geodezică parţial 
scufundată, care de pe vas arăta ca o capcană pentru pești. 
Dacă aș putea pătrunde înăuntru - dacă l-aș putea ţine pe el 
afară -, aş putea să mă agăţ de barele de deasupra cât să-mi 
trag sufletul, apoi să mă scufund adânc și să stau acolo până 
când va renunţa el sau până când cineva va veni, în cele din 
urmă, să mă ajute. Sper că unul dintre aceste lucruri se va 
întâmpla înainte ca valul să se facă atât de mare, încât să nu 
mai pot ajunge la suprafață. Planul ăsta merită o șansă. Este 
singura mea șansă. 

Brațele lungi ale lui Lonan reduc spațiul dintre noi - nu am 
mai înotat niciodată în viața mea cu atâta ardoare. Cușca este 
aproape, atât de aproape. 

Dar ușa este închisă cu un lacăt mare cât inima mea. 

Sunt atât de obosită, încolţită, dar mă străduiesc din răsputeri 
să rezist. El vine din spate și mă apucă de coate, mă împinge în 
barele neiertătoare ale cuștii. Mă agăţ de oțel cu toată puterea 
și mă caţăr pe el ca pe o scară, câte o treaptă dureroasă după 
alta. Mai am puţin de urcat până să pot lua o gură de aer. El e 
greu și mă trage în jos, după care renunţă. 

Dar tot nu sunt liberă. 

Lonan mă trage de lanţul de la gât, îl trage tare din spate. 
Verigheta groasă a tatălui meu - îmi intră adânc în piele, mă să 
mă ţină sub apă până rămân fără aer. 

Lonan trage și mai tare, dar apoi lanţul se rupe: libertate. les 
la suprafaţă, gâfâind. 

Este nevoie doar de o secundă pentru ca Lonan - sau Ava din 
Lonan - să își dea seama ce s-a petrecut. Respir profund și 
pornesc înapoi spre țărm, înotând și mai frenetic decât înainte. 


VP - 281 


Apa nu mai este acum atât de adâncă, dar îmi pierd avansul. 

Apa sărată îmi face ochii să mă usture, iar gâtul să-mi ardă. 
Mâinile lui Lonan mă ţin sub apă mult mai ușor decât a făcut-o 
Hope. Îl lovesc cu genunchiul acolo unde știu că durerea lui îmi 
va da timp - respiraţii - viață. El se retrage din cauza durerii. 

ÎI prind de păr cu o mână și îmi înfig unghiile în gâtul lui până 
îi dă sângele. 

— De ce ești atât de pornită să mă omori? strig eu, privindu-l 
fix în ochi, acolo unde știu că mă vede. Ce am făcut, Ava? Cea 
făcut tată/ meu... ce ai putea avea de câștigat? Ai distrus 
întâlnirea de afaceri a lui Zhornov! Ce crezi, c-o să te premieze? 

Mă scufundă din nou, mă ţine acolo atât de mult, că sclipirile 
razelor de soare din apă se transformă în punctuleţe de lumină. 
li zgării încheieturile mâinilor, lăsând apa sărată să le facă să îl 
usture în timp ce sângele se împrăștie în rotocoale în jurul 
capului meu și mi se amestecă prin păr. 

— Oprește-te, Lonan! strig eu când ies la suprafață și trag 
suficient aer în piept, deși știu că este inutil. Te rog, dacă mă 
iubești, oprește-te! 

Apă, lumină sclipitoare, punctuleţe de lumină, întuneric. 

Nu mai există iubire. Nu există oprire. 

Și apoi, o minune. 

O secundă, mâinile lui sunt ca o menghină. În următoarea, 
sunt iarăși ale lui - îmi dau seama imediat, după tandreţea și 
blândețea felului în care mă atinge. Mă abandonez în braţele 
sale, părul îmi plutește pe apă. Îmi las toate lacrimile în ocean. 
Nu mai am lacrimi ca să plâng. 

— Eden, Eden! Nu... nu! 

El este panica întruchipată, durerea întruchipată. 

Este el. În corpul lui se află Lonan din nou. 

Mă trage pe plajă, mă strânge în braţe. 

— Rămâi cu mine, spune, mă imploră el. 

Mă sărută cu buzele lui moi pe gât, pe tâmple, pe încheieturi. 

Sau poate doar îmi caută pulsul. 

— Imi pare rău, îmi pare rău... îmi pare atât, atât de rău! 
strigă în părul meu, iar și iar. 

Dar aerul de care am nevoie ca să articulez ceva, aerul pe 
care el mi l-a scos din corp, nu se grăbește să se întoarcă. Mă 
gândesc că nu vrea să mai fie închis într-un corp uman, acum, 
că și-a găsit libertatea. 


VP - 282 


Zboară departe, și eu odată cu el. 
Nouăzeci 


Mă trezesc învăluită într-o lumină slabă, turcoaz, singură într- 
o cameră care arată exact ca cea în care a început haosul, dar 
aici totul este pe dos. O meduză violetă vine pulsând chiar lângă 
peretele de sticlă, tentaculele sale târându-se în urma corpului 
în timp ce se plimbă pe terasa de coral. Altă copie după un 
desen al meu mă privește de parcă ar vrea să spună „Mâine”. 
„Pace”. Este o speranţă, nu o promisiune. Mâine nu înseamnă 
pace, și pacea nu garantează ziua de mâine. 

Dar dacă eu mă aflu în camera asta - ca să mă recuperez? - 
înseamnă că încă nu am fost descoperiţi. Cineva m-a învelit cu o 
pătură; există o sticlă Havenwater cu apă și o farfurie cu 
mâncare, neatinsă, pe masă. De cât timp sunt aici? Unde sunt 
ceilalți? Incă nu am fost uciși și încă ne aflăm pe insulă. 

La urma urmelor, poate că nu l-am dezamăgit pe tata. 

Mâinile și picioarele îmi sunt amorţite de somn - tot corpul, de 
altfel -, dar degetele găsesc eprubeta în buzunar, încă intactă, 
în mod miraculos. Mă gândesc că nu ar trebui să fie atât de 
surprinzător. Am ţinut la mine de doi ani prima eprubetă înainte 
să se spargă în faţa cabanei; fără îndoială că sticla care conţine 
sângele criptat este mai rezistentă și mai avansată din punct de 
vedere tehnologic decât cealaltă. 

Sânge și sticlă - amintirile mă năpădesc. 

Nu există niciun semn că închiderea ușilor nu a funcţionat în 
camera aceea în care s-a declanșat haosul - probabil și-a făcut 
bine treaba; nu suntem inundaţi. Pe podeaua asta nu e nicio 
urmă de sânge, dar pe cealaltă? Sau Pellegrin va rămâne doar în 
mintea mea, ca o imagine pe care n-o voi mai putea șterge 
niciodată? Mă tem că nu voi mai scăpa niciodată de imaginile 
astea cumplite care dansează în capul meu. 

Mă dezvelesc. Îmi e prea cald și sunt leoarcă de transpiraţie. 
Când, în sfârșit, adorm, coșmarurile dansează până dimineaţa. 


VP - 283 


Nouăzeci și unu 


Când mă trezesc din nou, intru în panică imediat. 

Deschid larg ochii când aud zgomotul unei uși glisante care se 
deschide. Nu se grăbește nimeni să vină la mine, nu îmi rostește 
nimeni numele. Nu se aud decât pașii din camera principală, 
ușori și la intervale regulate. Și apoi apare o față pe care nu o 
cunosc, una pentru care am nevoie de timp ca s-o plasez în 
spaţiu și timp. Această femeie, care este cu o treime mai mică 
decât mine din toate punctele de vedere, dar care are o 
prestanță, este unul dintre oamenii care muncesc în bucătăria 
lui Zhornov. Am văzut-o tăind fructe când am trecut prin 
bucătărie. 

— Ești așteptată la etaj, spune ea. „SA B A” este tatuat pe 
degetul ei mic: a fost una de-a noastră. Mă întreb dacă și ea 
este un hololup - nu-mi închipui că Zhornov ar permite cuiva 
căruia nu i s-a făcut procedura să trăiască pe insula lui. Șeful 
dorește să vorbească cu tine. 

Mi se strânge stomacul. Am nevoie... de mai mult decât 
mâncare, sincer, dar acum nu am decât mâncare. lau un biscuit 
de pe farfuria cu fructe care stă pe masă de cine știe cât timp. 

— Aţi adus astea pentru mine? 

Ea nu zâmbește, dar îmi dau seama după ochi că se bucură 
să vadă că-i sunt recunoscătoare. 

— Ar fi trebuit să mănânci până acum. Nu avem timp... 
urmează-mă, te rog. 

Culeg o mână de struguri de pe ciorchine, îndes în gură cât de 
multe felii de banană pot și mă duc după ea. Nu are rost să 
opun rezistență. Dacă este hololup, știu prea bine că poate fi 
folosită împotriva mea. In plus, dacă există chiar și cea mai mică 
șansă ca doctorul Marieke să fie încă pe insulă, ar fi bine să ies 
din habitat și să mă întorc la suprafaţă. 

Ea nu scoate o vorbă tot drumul. Eu îmi mănânc fructele, ea 
merge cu privirea aţintită înainte. La fiecare pas mă doare inima 
când mă gândesc la cât de repede am fugit pe-aici ultima dată. 
Mă întreb dacă și Lonan și ceilalți au fost chemaţi se vorbească 
cu Zhornov. Sper că au reușit să scape. 

— Saba? 


VP - 284 


Tresare când își aude numele. Mă gândesc că nu e obișnuită 
s-o strige nimeni pe nume aici. 

— Ce fel de întâlnire e asta? 

Zhornov știe, sigur știe despre eprubetă - în rest, nu am făcut 
nimic, nimic din ce-mi pot aminti. 

Așteptăm să se deschidă ușile de fier și intrăm în uriașa 
cameră-acvariu imediat ce se face suficient loc. Apa din afara 
zidurilor este deosebit de luminoasă și sclipește de la razele 
soarelui de dimineaţă, cred. 

O întreb din nou, dar ea mă întrerupe. 

— Orice ai face, nu-l privi în ochi decât dacă îţi pune o 
întrebare directă. E foarte strict în privinţa asta. 

Și asta e tot. Asta e tot ce îmi spune. Aș putea să insist, dar 
nu o fac. E mai bine să-mi păstrez energia, în caz că va fio 
întâlnire care va necesita răspunsuri peste răspunsuri. 

Dar eu nu am răspunsuri. Am doar întrebări. 


Nouăzeci și doi 


Saba mă conduce într-o cameră vastă de la etajul al doilea, 
compusă numai din pereţi albi și o priveliște panoramică a 
oceanului. Este o cameră mult prea frumoasă pentru un om care 
a jucat un rol atât de important în distrugerea lumii. 

Mult prea curată. 

Mult prea diafană. 

Mult prea multe obiecte personale ale unuia dintre șefi, unul 
dintre bărbaţii care le-au furat tuturor totul și care pot avea 
orice își doresc. Deasupra biroului său alb și simplu nu este 
niciun tablou, deși ar fi putut avea întreaga Capelă Sixtină. 
Singurul obiect remarcabil din cameră este candelabrul enorm, 
care atârnă nu foarte sus - o capodoperă a geometriei care te 
lasa fără suflare, făcută din mii de diamante albe și negre. 
Atârnă în nenumărate șiraguri, strălucind în lumina care 
pătrunde prin peretele de sticlă. 

— Nu avem apă? o întâmpină Zhornov pe Saba. 

În mod evident, se referă la el și la doctorul Marieke, eu nu 
mă pun la socoteală. Amândoi stau pe partea greșită a biroului, 
cu spatele la el, în fotolii realizate după principiul formei 


VP - 285 


înaintea funcţionalităţii, care seamănă mai mult cu niște tronuri 
moderne decât cu niște scaune. 

Saba mă așază bine - practic, își pune mâinile pe umerii mei 
și mă conduce într-un loc aflat la trei metri distanță de amândoi 
bărbaţii, de unde nu voi avea încotro și va trebui să-i privesc în 
faţă -, după care iese din cameră. Ca să aducă apă, presupun. E 
tăcută ca o șoaptă, ieșind și intrând fără zgomot în timp ce 
aduce două pahare cu apă rece ca gheaţa și pline până la buză. 
Zhornov soarbe cu paiul în loc să-i mulțumească. Măcar doctorul 
zâmbește, dând din cap. 

Niciodată în viaţa mea nu am văzut pe nimeni stând mai 
incomod pe un scaun ca doctorul Marieke. Este un disconfort 
subtil, care îl face să bâţâie întruna dintr-un picior, genul pe care 
Zhornov nu îl va observa. Inima mea și piciorul lui bat în același 
ritm. Cel puţin nu sunt singura care nu-și dorește să fie aici. 

— Eden. 

Numele meu pe limba lui Zhornov vine ca un șoc: iată omul 
care nu s-a sinchisit de prezentări când am sosit, omul care pare 
să le spună pe nume celorlalţi numai dacă sunt doctori 
olandezo-libanezi care au puterea de-a construi un viitor 
indestructibil în folosul lui. 

Și asta nu era o întrebare - ar trebui să mă uit în ochii lui sau 
să-i evit? Se pare că momentul în care va obţine tot ce-și 
dorește este aproape. Îmi dau seama că, în realitate, nu îmi 
pasă ce preferă, așa că mă uit în ochii lui. Este numai oţel și 
beton, nori de furtună dincolo de care nu se poate vedea lumina 
soarelui. 

— Am fost la înmormântarea mamei tale, știai asta? 

Este imperturbabil, nici nu clipește. Urmează să-mi dea 
lovitura de graţie, îmi dau seama. Fii tare, Eden, nu-l lăsa să 
intre în mintea ta. 

— l-am adus tatălui tău niște scotch în ziua aceea, continuă 
el. Am fost în relații strânse mai bine de un deceniu... Este una 
dintre puţinele persoane în care am putut să am deplină 
încredere vreodată. 

Tatăl meu nu a băut niciodată sticla aia de scotch. A stat ani 
buni pe raftul de sus din bucătărie, ca s-o ștergem de praf. 
Probabil că și acum zace acolo. 

— Motiv pentru care, spune el la fel de rar, trebuie să-mi spui 
adevărul, Eden. Strânge atât de tare braţul fotoliului, că 


VP - 286 


încheieturile i se albesc. O să trebuiască să-mi răspunzi la 
câteva întrebări. 

Asta nu este o simplă conversație. 

Asta e un proces. 

Dintr-odată, pare foarte evident că am eprubeta în buzunar, 
chiar dacă știu că nu se vede; m-am asigurat că nu se vede. lar 
doctorul Marieke - el este de partea tatii în povestea asta, nu-i 
așa? Sigur nu i-a trădat planul doar ca să intre în grațiile șefului, 
nu? 

— Mi-a fost adus la cunoștință că tatăl tău a fost atacat de 
unul dintre colegii săi. Se referă la Ava, evident că la ea; doar că 
el habar nu are cine este Ava. Lucru care este alarmant în sine, 
continuă el, însă am vorbit cu respectiva colegă și mi-a spus că 
e pe deplin convinsă că acţiunile ei au fost justificate întru totul. 

Mă simt de două ori ușurată: dacă tata ar fi fost mort, ar fi 
spus altfel. „Tatăl tău a fost ucis”, de exemplu, nu „tatăl tău a 
fost atacat”. Și dacă este vorba despre ceea ce suspecta Ava, o 
încercare de asasinare, atunci nu are nimic de-a face cu 
eprubeta - ceea ce înseamnă că doctorul Marieke nu i-a înșelat 
tatii încrederea. Incă nu am scăpat basma curată, dar sunt 
atentă, pentru că aș putea scăpa cu tot cu secretele noastre. 

— Ai venit pe insula mea cu o seringă cu ser albastru. Ochii lui 
feroce vor parcă să mă topească. De ce? 

Ţin capul sus, privindu-l fix în ochi. 

— Mi s-a spus că aș putea avea nevoie de el, ca să mă apăr, 
răspund eu. 

Și așa s-a și întâmplat. 

Răspunsul pare să-l liniștească, cel puţin un pic. 

— Apropo de asta, spune el. Mi s-a spus că aţi primit toţi 
procedura înainte de plecare, și, cu toate astea, tu - și nu poate 
fi o coincidenţă, fiind fiica lui Will - ai sosit cu mintea intactă. 
Tatăl tău a minţit când a spus că ai fost supusă procedurii lui 
Pellegrin? 

— Tatăl meu nu minte, răspund eu, deși asta poate nu e așa 
de adevărat cum credeam mai demult. A păstra secrete vitale 
nu înseamnă a spune minciuni, dar secretele, prin natura lor, 
sunt foarte diferite de adevăr. Pellegrin a efectuat procedura 
chiar în fața tatii, dar mi-a spus mai târziu că mi-a făcut, în 
schimb, un vaccin. Am o hologramă, dovadă că a lucrat pe mine, 
dacă vreți dovezi. 


VP - 287 


— Vrei să-mi spui că tatăl tău nu știa că Pellegrin luase 
hotărârea să-ţi facă vaccinul? 

Ușurel, ușurel. 

— Sunt sigură că tata știe foarte multe lucruri, dar habar n-am 
ce se petrece în capul lui. Credeam că este mort până să fiu 
trimisă aici, pe insula dumneavoastră... Nu-mi spune chiar totul. 

Zhornov este momentan descumpănit de tonul meu, de 
acuzaţia mea voalată. Încearcă să ascundă asta cu o tuse seacă, 
care durează puţin prea mult. „Te-oi fi dus tu la înmormântarea 
mamei mele, dar aproape că m-ai lăsat orfană”, îmi vine să-i 
urlu în față. 

Dar nu urlu. Las trecutul să vorbească de la sine. 

Mai tare decât replica logică pe care i-am dat-o, sper că în cap 
îi răsună: „Will și-a abandonat fiica în lagăre, Will a lăsat-o să îl 
creadă mort, Will mi-a construit un paradis. Will e demn de 
încrederea mea, și nu o voi trimite pe fiica lui să îl asasineze.” 

Amestecă cuburile de gheaţă din pahar cu paiul și mijește 
ochii spre mine. Mă studiază cum studiam eu ghidul tatii, 
aproape o eternitate, cercetând fiecare indiciu pentru a vedea 
ce se ascunde în spate. 

Dar, la fel cum am păţit și eu cu ghidul, el nu vede decât ce 
vrea să vadă. 

Faţa încremenită i se relaxează de ușurare și râde șuierător 
cu dinţii lui galbeni. 

— Ce noroc pentru noi că nu te-au omorât acolo! Teribilă 
armă, băieţii ăia, cu adevărat o armă teribilă. 

Ce noroc pentru noi toţi, da, sunt de acord. Deși sunt sigură 
că prin, „noi”, se referă, în cea mai mare parte, la sine și la 
parteneriatul pe care l-ar fi pierdut cu tata dacă nu aș fi 
supravieţuit. 

— Sunt impresionat de tine, domnișoară, spune el, arătând cu 
paiul spre mine. 

„De ce?” mă întreb în sinea mea. Pentru că nu am cedat în 
faţa lui, pentru că am avut îndrăzneala să-l provoc? Pentru că 
am rămas în viaţă, când încă nu sunt sigură ce l-a făcut pe 
Lonan să nu mă omoare? 

— Am nevoie urgentă de un înlocuitor la sediul central, 
continuă el. Deja ne-am ocupat de Ava, cu toate daunele și 
distrugerile pe care le-a provocat. Tu ești noua mea Ava. 


VP - 288 


Cuvintele sale sunt poleială și strălucire, dar eu nu aud decât 
lucrurile pe care nu le spune: știu prea multe ca să fiu trimisă 
înapoi la barăci și, pentru că am vaccinul, nu mă pot folosi ca 
hololup. Fie că este cu adevărat impresionat, fie că e pur și 
simplu o situaţie în care trebuie să își ţină dușmanii aproape, eu 
nu am de gând să mă opun. Mai ales că voi ajunge pe aceeași 
insulă pe care se află și tata. 

Zhornov se ridică primul; doctorul îl urmează. Asta este, asta 
ar putea fi șansa mea. Mă chinui să mă liniștesc, deși sunt un 
pachet de nervi. Zhornov se întoarce destul de mult cu spatele 
ca să pună pe birou paharul în care au mai rămas doar câteva 
cuburi de gheaţă. 

Scot eprubeta din buzunar, având grijă s-o ascund în spatele 
încheieturii, și doctorul Marieke mă vede. Se apropie primul de 
mine, de parcă ar avea intenţia să-mi strângă mâna, tocmai 
când se întoarce Zhornov. 

Doctorul îmi zâmbește. 

— Mulţumesc pentru ajutor. Mâinile noastre se întâlnesc, 
eprubeta ajungând ascunsă bine între palmele noastre. Și 
pentru toate lucrurile prin care a trebuit să treci ca eu să pot 
vedea cu ochii mei ce e aici. Se retrage și ascunde eprubeta în 
buzunar atât de repede, că parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Am 
încredere în oricine are încredere Will. Aș fi bucuros să mă alătur 
proiectului. 

Deslușesc mesajul adevărat al cuvintelor sale - o promisiune 
de solidaritate pentru noi, nu pentru șefi, deși o spune clar ca să 
pară că le este loial lupilor. Radiez de bucurie în sufletul meu și 
îmi e greu să mă abţin, să ascund speranţa care mă copleșește. 
Speranţă - mă îndepărtez de marginea prăpastiei. 

Zhornov nu bagă de seamă nimic care nu are legătură cu 
propriile speranţe. O cheamă pe Saba și-i cere scotch cu gheaţă. 
Este atât de ușurat că nimeni nu încearcă să-l omoare, că nu 
simte pământul tremurându-i sub picioare. Nu de moarte ar 
trebui să fie însă îngrijorat, ci de restul vieţii, care e pe cale să 
devină mizerabilă. 

Aproape că mi se face milă de el. Aproape. 

Dar apoi îmi amintesc de Pellegrin. 

De Finnley. 

De Birch. 


VP - 289 


De atâţia, de atâtea vieţi care au fost curmate în suferinţă - și 
de altele, care se ofilesc în lagăre -, de toți lupii care au devenit 
prădători doar ca să nu devină pradă. Șefii au apucat să jubileze 
cât pentru o viaţă întreagă, cât pentru mai multe vieţi, în 
detrimentul altora. 

Zhornov ridică paharul, bucurându-se de acest moment. 

— Pentru viaţă! spune el și-l dă peste cap. 

Pentru viaţă. 


Nouăzeci și trei 


lahtul alb, cu pânzele sale ca burta unei balene, mă așteaptă 
la capătul cheiului. 

Lonan, Cass și Phoenix sunt deja la bord - au urcat ieri- 
noapte, târziu, îmi spune Saba în timp ce mergem, pentru ca 
iahtul să poată porni din loc imediat ce interogatoriul meu avea 
să ia sfârșit. Eu am fost singura chemată să răspundă la 
întrebări - eu am fost singura fiinţă conștientă, care a funcţionat 
autonom în tot haosul ăla, prin urmare, singura asupra căreia au 
planat suspiciunile. 

— Aici ne despărțim, spune Saba când aleea cu dale de 
ardezie se continuă cu scândurile de lemn ale cheiului. Accentul 
ei subtil este ca un cântec de leagăn. Mult noroc. 

A fost mult mai deschisă cu mine acum, că întâlnirea s-a 
terminat. Poate pentru c-am fost lăsată să plec întreagă. 

Dau din cap, singurul mod în care îi pot spune „mulțumesc” în 
momentul de faţă. Dacă deschid gura, mă dau de gol. E mai 
bine să păstrez secretul până sunt absolut convinsă că e OK să-l 
dezvălui. Deși e posibil să treacă ceva timp până atunci. 

Cheiul este lung și pustiu. Înaintez alături de fantome, pentru 
că aici ar fi trebuit să se afle și Pellegrin. Speranţa asta este un 
amestec de sentimente extrem de ciudat - speranţă venită cu 
un preț. Nimic nu este gratis, cu atât mai puţin libertatea. Mai 
mult decât orice, sunt istovită. Aș putea dormi ani întregi. 

La bord mă preia căpitanul Rex. Cass și Phoenix sunt întinși 
pe băncile lungi de pe puntea principală, nelăsându-se câtuși de 
puţin molipsiți de entuziasmul cu care mă întâmpină el. 
Căpitanul îmi dă fructe și pește și multe alte lucruri pe care nu 


VP - 290 


mi le-a oferit în prima călătorie. Probabil că a auzit ce s-a 
întâmplat. 

— Acela a întrebat mereu de tine, îmi spune căpitanul, 
arătând cu mărul pe care îl are în mână spre capătul iahtului. 

Mă întorc să mă uit, și acolo se află Lonan, care se holbează la 
mine de parcă eu aș fi fantoma de aici. 

— Du-te. Voi lăsa farfuria aici pentru când o să fii pregătită. 
Vorbește în timp ce devorează ce i-a mai rămas din măr dintr-o 
singură înghiţitură. Oricum, cineva trebuie să conducă și nava 
asta. 

Cuvintele i se aud din ce în ce mai încet, pe măsură ce se 
îndepărtează în sus, pe scara spre puntea superioară. 

Și apoi rămân doar cu Lonan. Adevăratul Lonan. 

— Te-nţeleg dacă nu vrei să vii mai aproape. 

Pare că se simte vulnerabil, o senzaţie pe care o cunosc prea 
bine. Și eu mă simt vulnerabilă după ce am trecut prin atâtea. 

— Ava a murit, așa mi-a spus tatăl tău. Mi-a povestit tot, tot 
ce s-a întâmplat. N-o să... nu-ți... 

Se oprește și înghite în sec. 

Nu o să-mi facă rău. Nu o să mă omoare. 

— Nu face asta, spun eu și fac un pas spre el. Nu te las să mă 
alungi. 

Recunosc: nu este ușor să faci diferența între coșmaruri și 
fapte - mâinile lui încleștate în jurul gâtului meu, privirea lui 
goală -, dar refuz să las coșmarurile să învingă. Vom trece peste 
ce s-a întâmplat; trebuie doar să distrugem imaginile alea și să 
le înlocuim cu altele. Cu unele adevărate. 

Mă duc spre el și mă așez pe banca din spate. El nu se așază 
până nu îl invit eu, până nu e convins că vreau să stea lângă 
mine. Ne uităm cum insula se micșorează și se pierde în zare pe 
măsură ce o lăsăm în urmă. 

— Nici măcar nu știu cum să-ţi explic cât de rău îmi pare, 
Eden. 

Simt că îmi caută privirea, și, în cele din urmă, îmi iau ochii de 
la oceanul gol. 

— Nu tu ai făcut chestiile alea, spun eu. N-ai fi fost în stare. 

— Dar le-am făcut. 

— Ava le-a făcut. 

Pe chipul lui se văd durerea și sentimentul de vinovăție. 


VP - 291 


— Ar fi trebuit să mă ţin tare și să lupt, spune el. Ar fi trebuit 
să am mai mult control. 

— N-aveai ce face. 

— Dacă nu ar fi fost Hope și tatăl tău... Glasul i se stinge, îmi 
pare atât de rău. N-aș fi vrut în ruptul capului să se întâmple 
asta. 

Îl ascult și îmi dau lacrimile. Și lui la fel. 

Îmi povestește cum Hope m-a auzit ţipând prin camerele de 
supraveghere, cum a fugit după ajutor, cum Gray a tras în Ava 
cu o săgeată când a văzut pe ecrane ce se întâmplă cu 
Pellegrin. Dar Gray nu a putut anula niciuna dintre instrucțiunile 
pe care le dăduse ea, nu fără codul de acces de la Aries. Când l- 
a bipăit pe tata, a descoperit că era închis în celula în care ar fi 
trebuit să se afle Alexa. 

Îmi povestește că tata nu a murit, că nu a fost nici măcar 
rănit, nici pe departe. Atâtea minciuni răspândite atât de 
convingător. Când Alexa, care este cât se poate de vie, a fost 
auzită strigând după ajutor, Ava l-a păcălit pe tata s-o scoată 
de-acolo, după care l-a închis pe el înăuntru, imediat după ce s-a 
întors cu spatele. Apoi a dus-o pe Alexa la laborator și a 
modificat-o de capul ei, folosind-o ca să mă păcălească prin 
intermediul lui Phoenix. Nimeni nu poate înţelege de ce a 
așteptat atât de mult ca să îi întoarcă pe băieţi împotriva mea și 
a lui Pellegrin - de ce nu ne-a anihilat, pur și simplu, înainte ca 
iahtul să ajungă pe insulă - și nu vom ști niciodată cu siguranţă. 
Se pare că „ne-am ocupat de Ava” a fost un mod delicat de-a 
spune că nu va mai fi niciodată o problemă pentru noi, nici aici, 
nici în altă parte. 

Îmi povestește că schimbările pe care le-a suferit ei au fost 
uriașe - că tata a trebuit să le reseteze pe toate, una câte una, 
până a redevenit el însuși. Ava s-a străduit atât de mult, că era 
să nici nu termine la timp ca să mă salveze. 

— Pentru mine nu contează nimic din ce-ai făcut, îi spun eu. 

Pentru că este adevărat. Nu era el. In cele din urmă, 
recunoaște și el și nu mai încearcă să mă contrazică. 

— Dar tot îmi pare rău că a trebuit să treci prin toate astea. 
Era să mori aproape. Ai vânătăi pe gât, erai deshidratată... Ai 
fost inconștientă peste o zi. Urăsc ce s-a întâmplat, Eden, urăsc 
că eu ţi-am făcut asta. Eşti singurul lucru bun pe care l-am găsit 
în războiul ăsta, și aproape că te-am omorât. 


VP - 292 


Se pierde din ce în ce mai mult în tristețea care îl copleșește. 
Deci, așa arată tristețea din afară. 

— Hei, îl opresc eu. Pare atât de departe, departe în toate 
felurile în care poate fi un om. He. 

Se uită la mine, cu ochii lui atât de albaștri. 

— Ai încredere în mine? îl întreb eu. 

Are, o văd pe chipul lui. 

— Din clipa în care te-am văzut alergând în apă după Alexa, 
îmi răspunde el. Și am avut în fiecare clipă care a trecut de- 
atunci. 

— Atunci, crede-mă când îţi spun că și eu am încredere în 
tine. Dacă am reușit să trecem peste asta, putem trece peste 
orice. Nu a fost vina ta... Nu erai tu. 

Între noi e mai puţin de un metru, dar distanţa pare brusc cât 
un ocean întreg. Vreau să fiu mai aproape, mai aproape decât 
am fost vreodată de cineva - mai aproape chiar decât de Birch. 
Aproape că simt că nu se cuvine, din cauza coșmarurilor pe care 
încă le am din cauza morţii lui, atârnând undeva, la marginea 
conștientului. Dar, la fel ca ridurile de pe chipul tatălui meu, 
războiul a lăsat urme adânci și în mine. Nu mai sunt cum eram 
când l-am cunoscut pe Birch. Într-un fel, moartea lui m-a 
aruncat într-un loc în care nu mai pot fi aceeași Eden. 

Și Lonan are cicatrici, la fel ca mine. Am fost răniţi și 
sfârtecaţi, tăiați și sfâșiaţi, distruși și ținuți cu mintea întreagă 
de credinţă, de speranţă. 

Cad, simt cum mă rostogolesc pe un deal alunecos, lăsându- 
mă, în sfârșit, să merg mai departe, spre locul în care mă aflu 
deja de ceva timp. 

Bat cu palma ușor pe banca rămasă liberă între noi. 

— Vrei să vii mai aproape? 

Se mișcă încet, cu atenţie. Știu că vrea să știu că n-o să-mi 
facă rău niciodată. 

— Mai mult decât orice pe lume. 


Nouăzeci și patru 


Abia se crapă de ziuă, iar cerul sângerează în nuanţe de roz, 
de portocaliu și de auriu deasupra oceanului nesfârșit și abisal 


VP - 293 


din spatele nostru. În faţă, nisipuri albe ca laptele și valuri care 
se sparg de țărm. 

Patru oameni ne așteaptă acolo, pe plajă, în picioare. Mă 
aplec cât pot peste balustradă, ca să văd mai bine. 

Gray. 

Alexa, Hope. Hope poartă puloverul meu galben și are o urnă 
mică în mână, în care mă gândesc că este cenușa lui Finnley. 

Tata. 

— Ăla e..., întreabă Lonan, venind lângă mine. 

— Da, spun eu. 

„Da” e un cuvânt prea mic. E mult prea slab - extraordinar, 
dar niciodată îndeajuns. 

Să știu că tata e în viaţă și să îl văd în carne și oase par două 
lucruri complet diferite. Mi-a fost frică să cred, într-un fel, până 
n-am văzut cu ochii mei. Pe chip are un zâmbet mai orbitor 
decât lumina soarelui, și știu că eu sunt motivul. M-a văzut. 

După ce aruncăm ancora, devenim o încâlceală de corpuri și 
lacrimi. Tata, eu. Alexa, care se îngroapă în îmbrățișarea lui 
Cass. El își trece mâna prin părul ei și o strânge în braţe. A te 
întoarce din morți: o stare care are puterea de a șterge trecutul 
așa cum nimic altceva n-o poate face. Rămân îmbrăţișați chiar și 
după ce toată lumea pornește spre cabană, unde o să stăm 
până o să primim vești. 

Mai avem foarte mult de lucru, ne spune tata mie și lui Lonan 
când ne întoarcem în laboratorul lui. Doctorul Marieke va sparge 
eprubeta imediat ce va ajunge în Cape Town - colegul tatălui 
meu din Noua Zeelandă, un alt om de încredere, a fost unul 
dintre cei care au lucrat la tehnologia eprubetei și a creat o bază 
de date care va ajuta la trierea informaţiei în funcţie de 
priorităţi. 

Stéphane Monroe a fost de acord să îl lase pe doctorul 
Marieke să conducă Proiectul Atlas pentru Forțele Aliate și va 
începe imediat construcţia a optsprezece habitate noi. Nu vor fi 
suficiente pentru toată lumea, nu la început, dar ar trebui să fie 
suficiente pentru a schimba soarta războiului. 

Lucrurile ar trebui să înceapă să se prăbușească dintr-o clipă- 
n alta. Tata a tăiat accesul la ecranele de securitate conectate la 
dispozitivele oculare ale hololupilor - pentru toţi șefii, nu doar 
pentru Zhornov - imediat după ce doctorul Marieke s-a suit în 
elicopter. lar Alianţa nu are de gând să-și irosească timpul 


VP - 294 


distrugând sistemele de propagandă ale lupilor, ci să ofere 
cazare gratuită în habitate primilor o mie de lupi care 
dezertează. 

Cea mai bună veste dintre toate este că șefii nu vor mai avea 
acces niciodată la propriile insule. Rex este singurul marinar 
care știe coordonatele, și nimeni nu îl va putea cumpăra cu un 
preţ mai mare decât i-a oferit tata - i-a găsit familia și deja a 
început să îi adune din toate colţurile lumii, ca să îi reunească. 

Sunt atâtea lucruri, atâtea detalii care nu par cine știe ce, dar 
despre care tata spune că sunt. „Gândește-te că sunt ca grăunții 
de nisip”, mi-a spus el. „Dacă îi pui laolaltă, ai să vezi ce mult 
înseamnă.” 

Tata are mult de lucru - cu toţii avem -, dar va fi munca ui. A 
noastră. Vom munci pentru lucrurile în care credem și pentru ce 
este corect. O să deschidem toate cuștile când castelele șefilor 
se vor nărui și o să lăsăm păsările să zboare, să zboare, să 
zboare. 

Când a început războiul, credeam că am pierdut totul. 

Credeam că o să mor din cauza rănilor. 

Credeam că am rămas fără casă, fără familie. 

Fără nimic. Fără nimic pentru totdeauna. 

Acesta este începutul sfârșitului. 


VP - 295 


virtual-project.eu 


VP - 296