Tomi Adeyemi — [Zestrea Orishei] 01 Urmasii de sange si os

f pr 
+1 BESTSELLER NEW YORK TIMES á A 


A TOMI ADEYEMİ“ | 


Ñ URMASIN 


sa DE 


7 at 


vopsea a s 
- > > > > » > > 
- 


"~ 


sescgsege cer eól 
Rar 
i q i 
y. | i = 
| F j 
ză [ma A, 
i P +9 DA 4 
ba x ket Í 
—, 


4 st * 
f nuova ama. 


` 


as 40. 


Ya C 


ragi 


nA 


= ui av1v Did 


niz i 218 WOONVHI a 


- N 
meS 


Nr 
AR 
N 


A 
A 
* CAM ZIA 
y 
A 


~, NEA 
is Z i 
A D> 
i 


(E SN 
SRI AS 


x 


13> 


TOMI ADEYEMI 
Seria: ZESTREA ORISHEI 


4 poe 


PARTEA I 


URMAŞII 
aa DDB aia 
SÂNGE 
EENE po 
OS 
Original: Children of Blood and Bone (2018) 


Traducere din limba engleză: 
CRISTINA JINGA 


y 


virtual-project.eu 


K2 


EPICA 
Kem 
— 2018 — 


14> 


Mamei şi tatei - care au sacrificat totul ca să-mi dea mie 
această şansă 
& 
lui Jackson - care a crezut în mine şi în această poveste 
cu mult înaintea mea. 


15> 


CLANUL IKU 
MAJI AI VIEŢII ŞI AI MORŢII 
TITLUL MAJI: SECERĂTOR 
DIVINITATE: OYA 


CLANUL EMI 
MAJI Al MINŢII, Al SPIRITULUI ŞI AI VISELOR 
TITLUL MAJI: CONECTOR 
DIVINITATE: ORI 


CLANUL OMI 
MAJI Al APEI 
TITLUL MAJI: MAREIC 
DIVINITATE: YEMOJA 


CLANUL INÁ 
MAJI Al FOCULUI 
TITLUL MAJI: ARZĂTOR 
DIVINITATE: SÀNGÓ 


CLANUL AFEFE 
MAJI Al AERULUI 
TITLUL MAJI: EOLIC 
DIVINITATE: AYAO 


CLANUL AIYE 
MAJI AI FIERULUI ŞI AI PĂMÂNTULUI 
TITLUL MAJI: PĂMÂNTIC + FAUR 


<16> 


DIVINITATE: OGUN 


CLANUL. ÎMOLE 
MAJI Al ÎNTUNERICULUI ŞI AI LUMINII 
TITLUL MAJI: LUMINAR 
DIVINITATE: OCHUMARE 


CLANUL IWOSÂN 
MAJI Al SĂNĂTĂŢII ŞI AI BOLII 
TITLUL MAJI: TĂMĂDUITOR + CANCER 
DIVINITATE: BABALUAYE 


CLANUL ARÎRAN 
MAJI AI TIMPULUI 
TITLUL MAJI: CLARVĂZĂTOR 
DIVINITATE: ORÚNMILA 


CLANUL ERANKO 
MAJI AI ANIMALELOR 
TITLUL MAJI: ÎMBLÂNZITOR 
DIVINITATE: OXOSI 


ui 


t4. 


ah S 
ud w 


UUS 
EE a: 


9 N 
h ` 
| 


ALAA 


L> 


<18> 


a POD O—— 

Încerc să nu mă gândesc la ea. 

Dar când mi se întâmplă, mă gândesc la orez. 

Când Mama era prin preajmă, coliba întotdeauna 
mirosea a orez jollof. 

Mă gândesc la felul în care pielea ei neagră lucea 
ca soarele verii, la felul în care zâmbetul ei îl făcea 
pe Baba să revină la viaţă. La felul în care părul ei 
se zbârlea ca păpădia şi se incolăcea, o coroană 
neîmblânzită care respira şi creştea viguros. 

Aud miturile pe care mi le spunea ea, noaptea. 
Râsul lui Tzain, când se jucau agbân, în parc. 

Strigătele lui Baba, când soldații au înfăşurat un 
lanţ pe după gâtul ei. Țipetele sale, când ei au târât- 
o în întuneric. 

Incantaţiile care se revărsau din gura ei ca lava. 
Magia morţii care a rătăcit-o. 

Mă gândesc la felul în care leşul ei atârna de 
copacul acela. 

Mă gândesc la regele care a luat-o. 


aO O D Oe 


19> 


CAPITOLUL UNU 
ZELIE 


Alege-mă pe mine! 

E tot ce pot face să nu tip. Îmi înfig unghiile în lemnul de 
stejar marula al bastonului meu şi strâng tare, ca să mă 
abtin să mă mişc. Broboane de sudoare îmi picură pe 
spate, dar nu-mi dau seama dacă de la căldura matinală a 
răsăritului sau de la inima mea, care bate cu putere în 
piept. Lună după lună am fost sărită. 

Astăzi nu se poate întâmpla la fel. 

Îmi dau o şuviţă de păr alb pe după ureche şi mă 
străduiesc să stau nemişcată. Ca de obicei, Mama Agba 
face selecţia cu asprime, uitându-se la fiecare fată destul 
de lung încât să ne facă să ne foim, stânjenite. 

Sprâncenele ei se încruntă de concentrare, adâncind 
cutele pe pielea capului ei ras. Cu pielea de un cafeniu- 
închis şi caftanul de o culoare neutră, Mama Agba arată ca 
oricare altă bătrână din sat. N-ai ghici că o femeie de 
vârsta ei ar putea fi atât de letală. 

— Ahm. 

Yemi îşi drege glasul în faţa întregii ahéré, o aluzie deloc 
subtilă la faptul că ea deja a trecut testul ăsta. Ne 
zâmbeşte cu superioritate în timp ce-şi învârte bastonul 
cioplit manual, nerăbdătoare să vadă pe care dintre noi o 
va învinge în meciul nostru de absolvire. Cele mai multe 
fete dau înapoi, speriate de perspectiva de a o înfrunta pe 
Yemi, dar azi am un chef nebun s-o fac eu. M-am antrenat 
şi sunt pregătită. 

Ştiu că pot să câştig. 

— Zelie. 

Vocea îmbătrânită a Mamei Agba sparge liniştea. O 
răsuflare de  uşurare se ridică dinspre celelalte 
cincisprezece fete care n-au fost alese. Numele 
reverberează în jurul pereţilor de stuf împletit ai aherei, 


<10> 


până când îmi dau seama că Mama Agba m-a numit pe 
mine. 

— Într-adevăr? 

Mama Agba pocneşte din buze. 

— Pot să aleg pe altcineva... N 

— Nu! Mă ridic în picioare şi fac grăbită o plecăciune. Îţi 
mulțumesc, Mama. Sunt pregătită. 

Marea de feţe brune se despică în timp ce-mi croiesc 
drum printre ele. Cu fiecare pas, mă concentrez la felul în 
care tălpile mele goale târşâie pe trestiile de pe podeaua 
Mamei Agba, verificând fricţiunea de care o să am nevoie 
ca să câştig acest meci şi să absolv, în sfârşit. 

Când ajung la rogojina neagră ce marchează ringul, 
Yemi e prima care se înclină. Aşteaptă să-i urmez 
exemplul, dar privirea ei nu face decât să mă provoace. 
Postura ei nu exprimă niciun respect, nicio promisiune de 
luptă adevărată. Crede că, pentru că sunt o divineră, îi 
sunt inferioară. 

Crede că o să pierd. 

— Plecăciune, Zélie. 

Deşi avertismentul e evident în vocea Mamei Agba, nu 
mă pot hotărî să-i dau ascultare. Stând atât de aproape de 
Yemi, singurele lucruri pe care le văd sunt părul ei negru 
lucios şi pielea ei brună ca nuca de cocos, cu mult mai 
deschisă decât a mea. Faţa ei are nuanţa cafenie blândă a 
orishanilor care n-au petrecut nici măcar o zi muncind în 
soare. Duce o viaţă privilegiată, bazată pe banii murdari ai 
unui tată pe care ea nu l-a cunoscut niciodată. Vreun nobil 
care, de ruşine, şi-a exilat fiica bastardă în satul nostru. 

Îmi trag umerii în spate şi-mi scot pieptul înainte, 
ridicând capul, deşi ar trebui să-l plec. Trăsăturile lui Yemi 
ies în evidenţă în mulţimea de divinere cu părul alb ca 
zăpada. Divinere care au fost silite să se încline de 
nenumărate ori în faţa celor care arată ca ea. 

— Zélie, nu mă face să repet. 

— Dar, Mama... 

— Pleacă-te sau ieşi din ring! Ne faci pe toate să 
pierdem timpul. 


<11> 


Neavând de ales, strâng din dinţi şi mă înclin, ceea ce 
face ca nesuferitul zâmbet încrezut al lui Yemi să 
înflorească. 

— Era atât de greu? 

Yemi se mai înclină o dată, să fie sigură. 

— Dacă tot pierzi, fă-o cu demnitate. 

Chicoteli înăbuşite izbucnesc din rândul fetelor, reduse 
rapid la tăcere de o fluturare severă de mână din partea 
Mamei Agba. Le arunc o privire urâtă, înainte de a mă 
concentra asupra adversarei mele. 

O să vedem noi cine mai râde când o să câştig eu. 

— Ocupaţi-vă locurile. 

Ne dăm înapoi până la marginea rogojinii şi ne ridicăm 
bastoanele de pe sol. Rânjetul lui Yemi dispare şi mijeşte 
ochii. Instinctul ei de ucigaş iese la iveală. 

Ne uităm fix una la alta, aşteptând semnalul de 
începere. Exasperată, am impresia că Mama Agba o să 
întârzie momentul o veşnicie, când, în sfârşit, strigă: 

— Incepeti! 

Şi imediat mă trezesc în defensivă. 

Mai înainte chiar de a mă gândi să lovesc, Yemi se 
năpusteşte asupra mea cu viteza unui gheparnar. Bastonul 
ei în clipa asta se roteşte deasupra capului şi, în clipa 
următoare, e la gâtul meu. Deşi fetele din spatele meu 
icnesc, eu nu şovăi. 

Poate că Yemi e rapidă, dar eu pot fi şi mai rapidă. 

Când bastonul ei se apropie, mă las mult pe spate, 
ferindu-mă de atac. Sunt încă arcuită când Yemi loveşte 
din nou, de data asta coborându-şi arma cu forţa unei 
luptătoare de două ori mai mari decât ea. 

Mă arunc într-o parte, rostogolindu-mă pe rogojină, iar 
bastonul ei nimereşte în stuf. Yemi îl ridică, pregătindu-se 
să lovească din nou, în timp ce eu mă străduiesc să-mi 
recapăt echilibrul. 

— Zélie, mă previne Mama Agba, dar n-am nevoie de 
ajutorul ei. 

Cu o mişcare fluidă, mă răsucesc pe un picior şi ridic 
bastonul, blocând următoarea lovitură a lui Yemi. 


<12 > 


Bastoanele noastre se ciocnesc cu un trosnet puternic. 
Pereţii din stuf se cutremură. Arma mea încă vibrează de 
la lovitură când Yemi pivotează ca să mă lovească în 
genunchi. 

Mă împing în piciorul din faţă şi mă ajut de braţe ca să- 
mi iau avânt, făcând roata în aer. Sărind peste bastonul ei 
întins, văd prima mea deschidere - şansa mea să intru în 
ofensivă. 

— Ha! mormăi, folosindu-mă de elanul aerian ca să dau 
şi o lovitură. 

Haide... 

Bastonul lui Yemi se izbeşte de al meu, parându-mi 
atacul înainte să înceapă. 

— Răbdare, Zélie, strigă Mama Agba. Nu a venit 
momentul să ataci tu. Observă. Reacționează. Aşteaptă-ţi 
adversara să lovească. 

Îmi înăbuş geamătul, dar dau din cap, făcând un pas 
înapoi. O să ai şi tu şansa ta, îmi spun. Doar aşteaptă să-ţi 
vină rân... 

— Aşa e, Zél. 

Yemi şopteşte, încât numai eu s-o pot auzi: 

— Ascultă de Mama Agba. Fii un viermişor cuminte. 

Şi iată-l. 

Cuvântul ăla. 

Insulta aia mizerabilă, înjositoare. 

Şoptită fără nicio consideraţie. IÎnvelită în rânjetul ăla 
arogant. 

Înainte să mă pot opri, împung cu bastonul înainte, care 
rămâne la doar un fir de păr distanţă de pântecele lui 
Yemi. Pentru asta o să încasez mai târziu una dintre 
temutele bătăi ale Mamei Agba, dar frica din ochii lui Yemi 
merită pe deplin. 

— Hei! 

Deşi Yemi se întoarce spre Mama Agba ca să intervină, 
nu are timp să se vaite. Îmi răsucesc bastonul cu o viteză 
care o face să caşte ochii, înainte să mă lansez într-un alt 
atac. 

— Exerciţiul nu este aşa! ţipă Yemi, sărind ca să evite 


< 13» 


lovitura mea la genunchi. Mama... 

— Vrei să lupte ea pentru tine? râd eu. Ei, haide, Yem. 
Dacă tot pierzi, fă-o cu demnitate! 

Mânia fulgeră în ochii lui Yemi ca dintr-ai unui leonar cu 
coarne de taur gata de salt. Işi încleştează mâinile pe 
baston, pregătită de răzbunare. 

Acum începe adevărata luptă. 

Pereţii  aherei Mamei Agba se cutremură când 
bastoanele noastre se ciocnesc, iar şi iar. Lovim, parăm, 
atacăm, replicăm, căutând amândouă o deschidere, o 
şansă să plasăm o lovitură crucială. Zăresc o oportunitate, 
dar... 

— Uh! 

Mă clatin înapoi şi mă frâng de mijloc, respirând greu, 
când greaţa îmi urcă pe gâtlej. Pentru o clipă, mă tem că 
Yemi mi-a rupt coastele, dar durerea din burtă mă 
linişteşte în privinţa asta. 

— Opreşte... 

— Nu! o întrerup pe Mama Agba cu glas răguşit. 

Mă forţez să trag aer în piept şi mă ajut de baston ca să 
mă îndrept. 

— Sunt bine. 

Încă n-am terminat. 

— Zélie... începe Mama, dar Yemi n-o aşteaptă să 
încheie. 

Se năpusteşte furioasă asupra mea, bastonul ei vâjâind 
la doar un deget distanţă de capul meu. Când se lasă pe 
spate ca să atace, mă răsucesc, ieşind din raza ei. Înainte 
ca ea să poată pivota, izbesc din lateral, înfigându-mi 
bastonul în sternul ei. 

— Ah! icneşte Yemi. 

Faţa i se schimonoseşte de durere şi de şoc, 
împleticindu-se îndărăt de la lovitura mea. Nimeni n-a 
lovit-o vreodată în vreuna dintre luptele de la Mama Agba. 
Nu ştie cum e. 

Înainte să-şi poată reveni, mă învârt şi o împung în burtă 
cu bastonul. Mă pregătesc să-i dau lovitura finală, când 
cearşafurile roşcate care acoperă intrarea ahéréi se 


<14> 


deschid brusc. 

Bisi se năpusteşte înăuntru, cu părul ei alb fluturând. 
Pieptul ei micuţ se ridică şi coboară iute când îşi 
încrucişează privirile cu Mama Agba. 

— Ce e? întreabă Mama. 

Lacrimile se adună în ochii lui Bisi. 

— Îmi pare rău, scânceşte ea, am adormit, nu... n-am 
fost... 

— Spune odată, copilă! 

— Vin! exclamă în sfârşit Bisi. Sunt aproape, sunt 
aproape aici! 

Pentru o clipă nu pot respira. Cred că nimeni nu poate. 
Frica paralizează fiecare milimetru din făpturile noastre. 

Apoi dorinţa de supravieţuire preia controlul. 

— Repede, şuieră Mama Agba. N-avem prea mult timp! 

O ridic pe Yemi în picioare. Ea încă horcăie, dar n-am 
timp să mă asigur că e bine. Li iau bastonul şi mă grăbesc 
să le adun şi pe celelalte. 

Coliba erupe într-o vâltoare haotică, toată lumea se 
repede să ascundă dovezile. Pânze mari viu colorate 
zboară prin aer. O armată de manechine din stuf se ridică. 
Se întâmplă atât de multe lucruri deodată, încât n-avem 
cum să ştim dacă vom reuşi să ascundem totul la timp. Tot 
ce pot face e să mă concentrez asupra sarcinii mele: să vâr 
toate bastoanele sub rogojina ringului de luptă, unde să nu 
poată fi văzute. 

Când termin, Yemi îmi trânteşte în mâini un ac din lemn. 
Încă alerg spre locul meu când cearşafurile care acoperă 
intrarea aherei se deschid din nou. 

— Zélie! strigă Mama Agba. 

Încremenesc. Toți ochii din ahéré se întorc spre mine. 
Înainte să pot vorbi, Mama Agba mă pocneşte după ceafă; 
o durere ascuţită pe care numai ea poate s-o provoace îmi 
străbate şira spinării. 

— Stai la locul tău, se răsteşte ea. Ai nevoie de cât mai 
multă practică. 

— Mama Agba, eu... 

Se apleacă spre mine, pulsul îmi goneşte năvalnic, în 


< 15) 


ochii ei sclipeşte mesajul adevărat. 

O distragere a atenţiei... 

O cale de a câştiga timp. 

— Îmi pare rău, Mama Agba. lartă-mă. 

— Treci la locul tău. 

Îmi rețin zâmbetul şi îmi plec capul, a căinţă, ţinându-l 
destul de jos ca să pot urmări gărzile care intră. Ca 
majoritatea soldaţilor din Orisha, cel mai scund dintre cei 
doi are o faţă care seamănă cu a lui Yemi: cafenie ca pielea 
de animal tocită, încadrată de păr negru. Deşi suntem 
numai fete, el rămâne cu mâna pe mânerul sabiei. Il 
strânge mai tare, de parcă în orice clipă vreuna dintre noi 
ar putea lovi. 

Celălalt soldat, mult mai negru decât camaradul lui, stă 
drept, solemn şi serios. S-a postat lângă intrare, cu ochii 
fixaţi în pământ. Probabil are decenţa să se simtă ruşinat 
pentru ceea ce urmează să facă. 

Ambii bărbaţi etalează sigiliul regal al regelui Saran, 
vizibil pe platoşele lor de fier. O singură privire la 
leopanarul de zăpadă bogat împodobit şi mi se strânge 
inima, amintindu-mi de monarhul care i-a trimis. 

Mă întorc, teatral bosumflată, la manechinul meu de 
stuf, dar mi se-nmoaie picioarele de uşurare. Ceea ce 
înainte părea o arenă acum joacă rolul convingător al 
atelierului unei croitorese. 'Ţesături tribale viu colorate 
împodobesc manechinele din faţa fiecărei fete, croite şi 
prinse în bolduri după modelele Mamei Agba. Noi tivim de 
ani aceleaşi cămăşi africane la care lucrăm acum, cosând 
în tăcere, aşteptând ca gărzile să plece. 

Mama Agba se plimbă printre rândurile de fete, 
inspectând munca ucenicelor sale. Deşi sunt agitată, 
rânjesc când văd că-i face pe soldaţi să aştepte, refuzând 
să le bage de seamă prezenţa nepoftită. 

— Vă pot ajuta cu ceva? întreabă ea în cele din urmă. 

— Taxa, mormăie gardianul mai negru. Plăteşte! 

Faţa Mamei Agba cade precum căldura noaptea. 

— Mi-am plătit taxele săptămâna trecută. 

— Asta nu e taxă de negoţ. 


< 16» 


Privirea celuilalt gardian trece peste toate divinerele cu 
părul lung şi alb. 

— Tariful viermilor a crescut. De vreme ce tu ai atât de 
mulţi, a crescut şi al tău. 

Bineînţeles. Strâng pânza de pe manechinul meu cu 
atâta putere, încât mă dor degetele. Nu e de ajuns pentru 
rege să ţină divinerii sub jug. Trebuie să mai strivească şi 
pe oricine încearcă să ne ajute. 

Fălcile mi se încleştează, încercând să-l ignor pe 
gardian, să nu mai simt cum ustură ocara vierme de pe 
buzele lui. Nu contează că noi n-o să devenim niciodată 
maji, cum eram menite. În ochii lor suntem încă viermi. 

Asta-i tot ce o să vadă ei vreodată. A 

Gura Mamei Agba devine o linie strânsă. În niciun caz 
nu are bani de rezervă. 

— Aţi ridicat deja taxa pentru divineri luna trecută, 
protestează ea. Şi în luna de dinainte. 

Gardianul mai deschis la culoare face un pas înainte, 
ducând mâna la sabie, gata să lovească la primul semn de 
sfidare. 

— Poate n-ar trebui să te înhăitezi cu viermii. 

— Poate n-ar trebui să ne mai jefuiţi. 

Cuvintele îmi ies din gură înainte să le pot opri. Toţi cei 
din încăpere îşi ţin răsuflarea. Mama Agba înţepeneşte, 
implorându-mă cu ochii ei negri să tac. 

— Divinerii nu fac mai mulţi bani. De unde vă aşteptaţi 
să luaţi taxele astea noi? întreb eu. Nu puteţi creşte preţul 
iar şi iar. Dacă îl tot creşteţi, nu putem plăti! 

Gardianul vine agale spre mine, într-un mod care mă 
face să-mi ardă palmele după bastonul meu. Cu o lovitură 
potrivită l-aş putea dobori; cu o alta i-aş putea zdrobi 
gâtul. 

Pentru prima oară îmi dau seama că soldatul nu are o 
sabie obişnuită. Lama neagră sclipeşte în teacă, un metal 
mai preţios decât aurul. 

Majacite... 

Un aliaj pentru arme făurit de regele Saran înainte de 
Raid. Creat să ne slăbească magia şi să ne ardă carnea 


<417> 


tăind prin noi. 

Întocmai ca lanţul negru pe care l-au înfăşurat de gâtul 
mamei. 

O maji puternică ar fi putut să reziste efectului armei, 
dar metalul acesta rar ne vlăguieşte pe cele mai multe 
dintre noi. Deşi eu n-am niciun fel de magie de neutralizat, 
simpla apropiere a sabiei de majacite îmi face pielea de 
găină când gardianul mă încolţeşte. 

— Ai face bine să-ţi ţii gura, fetiţo. 

Şi are dreptate. Ar trebui să-mi ţin gura, să-mi înghit 
mânia. S-apuc să trăiesc încă o zi. 

Dar când e atât de aproape de faţa mea, abia pot să mă 
abţin să nu-mi înfig acul de cusut în ochii lui căprui 
ameninţători. Poate totuşi ar trebui să tac. 

Sau poate el ar trebui să moară. 

— Eşti un... 

Mama Agba mă împinge la o parte cu atâta forţă, încât 
mă duc de-a dura. 

— Uite, ne întrerupe ea cu o mână plină de monede. Ia-i 
şi gata. 

— Mama, nu... 

Ea se întoarce brusc cu o privire care mă împietreşte. 
Închid gura şi mă ridic în picioare, făcându-mă mică lângă 
pânza colorată de pe manechinul meu. 

Banii zornăie în timp ce gardianul numără monedele de 
aramă puse în palma lui. Scoate un mârâit când termină. 

— Nu-i de ajuns. 

— Trebuie să fie, zice Mama Agba cu disperare în voce. 
Atâta e. Asta e tot ce am. 

Ura mocneşte sub pielea mea, înţepându-mă ascuţit şi 
fierbinte. Nu e drept. Mama Agba n-ar trebui să fie silită să 
implore. Îmi ridic privirea şi întâlnesc ochii gardianului. O 
greşeală. Până să-mi întorc capul sau să-mi maschez 
dezgustul, el mă apucă de păr. 

— Au! strig când durerea îmi săgetează ţeasta. 

Într-o clipă, gardianul mă trânteşte la pământ cu faţa în 
jos, iar răsuflarea mi se opreşte în gât. 

— Poate că nu mai ai bani. 


< 18» 


Gardianul îşi înfige genunchiul în spatele meu. 

— Dar, fără îndoială, ai ditamai porţia de viermi. 

Mă înşfacă de coapsă cu o mână nemiloasă. 

— O să încep cu ăsta. 

Pielea îmi ia foc şi mă căznesc să respir, strângându-mi 
mâinile în pumni ca să nu se vadă că-mi tremură. Vreau să 
tip, să-i zdrobesc fiecare oscior din corp, dar cu fiecare 
secundă îmi scad puterile. Atingerea lui şterge tot ce sunt, 
tot ce am luptat din greu să devin. 

În momentul ăsta sunt din nou fetiţa neajutorată, ca 
atunci când soldaţii o târau pe mama de lângă mine. 

— Destul. 

Mama Agba îl împinge înapoi pe soldat şi mă trage pe 
mine la pieptul ei, dezvelindu-şi colții ca o leonară cu 
coarne de taur ce-şi apără puiul. 

— Ai luat banii mei şi asta e tot ce o să primeşti. Pleacă! 
Acum! Gardianul spumegă de mânie văzându-i cutezanţa. 
Dă să-şi scoată sabia, dar camaradul său îl reţine. 

— Haide. Trebuie să mergem prin tot satul până se 
întunecă. 

Deşi gardianul mai negru îşi păstrează vocea 
nepăsătoare, maxilarul lui se încleştează. Poate că feţele 
noastre îi amintesc de mama lui sau de o soră, de cineva 
pe care ar vrea s-o protejeze. 

Celălalt gardian rămâne nemişcat pentru o clipă, atât de 
nemişcat că nu ştiu ce-o să facă. În cele din urmă, ia mâna 
de pe sabie, tăind în schimb cu privirea. 

— Învață viermii ăştia să respecte regulile, o previne pe 
Mama Agba. Ca să nu-i învăţ eu. 

Îşi întoarce privirea asupra mea; deşi corpul meu e lac 
de sudoare, măruntaiele îmi îngheaţă. Gardianul mă 
măsoară din cap până-n picioare, un avertisment pentru 
ce-ar putea să-mi facă. 

Încearcă, îmi vine să-i trântesc, dar gura mi-e prea 
uscată ca să articulez. Rămânem în tăcere, până când 
gardienii ies şi bocănitul cizmelor cu flecuri din metal se 
stinge în depărtare. 

Puterea Mamei Agba dispare ca flacăra unei lumânări 


< 19» 


stinse de vânt. Se sprijină de un manechin, războinica 
letală pe care o ştiu devenind o bătrână firavă, 
necunoscută. 

— Mama... 

Fac un gest s-o ajut, dar ea-mi dă peste mână. 

— Ode! 

Neghioabo, mă ceartă ea în yoruba, limba majilor, 
interzisă după Raid. N-am mai auzit limba noastră de 
multă vreme şi-mi ia câteva clipe să-mi aduc aminte ce 
înseamnă cuvântul. 

— Pentru numele zeilor, ce ai? 

Încă o dată, ochii tuturor celor din ahéré sunt aţintiţi 
asupra mea. Până şi mica Bisi se uită la mine mustrător. 
Dar cum poate Mama Agba să ţipe la mine? De ce e vina 
mea când ticăloşii ăştia de gardieni sunt hoţii? 

— Încercam să te apăr. 

— Să mă aperi? repetă Mama Agba. Ştiai că gura ta n-o 
să schimbe absolut nimic. Ai fi putut să ne atragi moartea 
tuturor! 

Mă împleticesc, surprinsă de asprimea cuvintelor. N-am 
văzut niciodată o asemenea dezamăgire în ochii săi. 

— Dacă nu pot să lupt cu ei, de ce mai suntem aici? 

Vocea mi se frânge, dar îmi înghit lacrimile. 

— La ce bun să ne antrenăm, dacă nu ne putem apăra? 
De ce mai facem asta, dacă nu te putem apăra? 

— Pentru numele zeilor, gândeşte, Zélie. Gândeşte-te şi 
la altcineva în afară de tine! Cine l-ar mai apăra pe tatăl 
tău, dacă i-ai răni pe oamenii ăştia? Cine l-ar mai feri pe 
Tzain de necazuri, când gardienii ar veni să se răzbune? 

Deschid gura să răspund, dar nu e nimic de spus. Are 
dreptate. Chiar dacă aş dobori câţiva gardieni, n-aş putea 
să mă bat cu toată armata. Mai devreme sau mai târziu, m- 
ar învinge. 

Mai devreme sau mai târziu, i-ar zdrobi pe cei pe care îi 
iubesc. 

— Mama Agba? 

Vocea lui Bisi e firavă şi speriată. Se ţine strâns de 
pantalonii drapaţi ai lui Yemi în timp ce lacrimile îi umplu 


< 20 > 


ochii. 

— De ce ne urăsc? _ 

Pe Mama o cuprinde o sfârşeală. Işi deschide braţele 
spre Bisi. 

— Nu vă urăsc pe voi, copila mea. Urăsc ce eraţi menite 
să deveniți. 

Bisi îşi îngroapă faţa în caftanul Mamei, înăbuşindu-şi 
suspinele. În timp ce ea plânge, Mama Agba îşi roteşte 
privirea prin încăpere, văzând toate lacrimile pe care 
celelalte fete încearcă să şi le ţină în frâu. 

— Zelie a întrebat de ce suntem aici. E o întrebare bună. 
Adesea vorbim despre cum trebuie să luptaţi, dar niciodată 
de ce. 

Mama o îndepărtează uşor pe Bisi şi-i face semn lui Yemi 
să-i aducă un scăunel. 

— Voi, fetelor, trebuie să ţineţi minte că lucrurile n-au 
fost aşa întotdeauna. A fost o vreme când toţi erau de 
aceeaşi parte. 

Odată ce Mama Agba se aşază, fetele se strâng în jurul 
ei, dornice să asculte. În fiecare zi, lecţiile Mamei se 
sfârşesc cu o poveste sau cu o fabulă, o învăţătură dintr-un 
alt timp. În mod normal, mi-aş fi făcut loc în faţă, ca să-i 
sorb fiecare cuvânt. Astăzi rămân pe margine, prea 
ruşinată ca să mă apropii. F 

Mama Agba îşi freacă palmele, încet şi metodic. In 
pofida tuturor celor întâmplate, un mic zâmbet i se iveşte 
pe buze, un zâmbet pe care numai o poveste îl poate 
aduce. Neputând să rezist, fac doi-trei paşi mai aproape, 
dând la o parte vreo câteva fete. Asta e povestea noastră. 
Istoria noastră. 

Un adevăr pe care regele a încercat să-l îngroape odată 
cu morţii noştri. 

— La început, Orisha era un tărâm unde majii rari şi 
sacri o duceau bine. Fiecare dintre cele zece clanuri 
primise de la zeii de sus o putere diferită asupra 
pământului, un har. Erau maji care puteau controla apa, 
alţii care stăpâneau focul. Unii maji aveau puterea de a citi 
minţile, iar alţii chiar puteau să privească departe în timp! 


< 21» 


Deşi toate am auzit povestea asta la un moment dat - de 
la Mama Agba, de la părinţii pe care nu-i mai avem -, 
faptul c-o auzim din nou nu-i răpeşte miraculosul din 
cuvinte. Ochii noştri se aprind când Mama Agba îi descrie 
pe majii care aveau darul tămăduirii şi puterea de a 
provoca boala. Ne aplecăm spre ea când vorbeşte despre 
majii care îmblânzeau fiarele sălbatice ale pământului, 
despre majii care ţineau lumina şi întunericul în palmele 
lor. 

— Fiecare maji se năştea cu părul alb, semnul atingerii 
zeilor. Ei îşi foloseau darurile ca să aibă grijă de poporul 
Orishei şi erau respectaţi de toţi. Însă nu toată lumea 
primea daruri de la zei. 

Mama Agba face un semn de jur împrejurul încăperii. 

— Din cauza asta, de fiecare dată când un nou maji se 
năştea, toate provinciile se bucurau, sărbătorind de cum i 
se vedeau primii zulufi albi. Copiii aleşi nu puteau face 
magie înainte de a împlini treisprezece ani, deci, până li se 
manifestau puterile, erau numiţi ibawi, „divinii”. 

Bisi îşi ridică bărbia şi zâmbeşte, amintindu-şi originea 
titlului nostru de divineri. Mama Agba coboară mâna şi 
trage în joacă de o şuviţă din părul ei alb, un semn 
distinctiv pe care toate fuseserăm învăţate să ni-l 
ascundem. 

— Majii au apărut prin toată Orisha, devenind primii 
regi şi regine. Pe vremea aceea, toată lumea trăia în pace, 
dar pacea de atunci n-a durat. Cei aflaţi la putere au 
început să abuzeze de magie şi, drept pedeapsă, zeii i-au 
despuiat de darurile lor. Când magia le-a ieşit din sânge, 
le-a dispărut şi părul alb, ca semn al păcatului lor. De-a 
lungul generaţiilor, iubirea pentru maji s-a prefăcut în 
frică. Frica s-a prefăcut în ură. Ura s-a transformat în 
violenţă, o dorinţă de a-i stârpi pe maji definitiv. 

Încăperea devine mai sumbră în ecoul cuvintelor Mamei 
Agba. Toate ştim ce urmează; noaptea despre care nu 
vorbim niciodată, noaptea pe care nu vom fi niciodată în 
stare s-o uităm. 

— Până în noaptea aceea, majii fuseseră în stare să 


< 22 > 


supravieţuiască pentru că-şi foloseau puterile ca să se 
apere. Însă, în urmă cu unsprezece ani, magia a dispărut. 
Numai zeii ştiu de ce. 

Mama Agba închide ochii şi lasă să-i scape un oftat. 

— Într-o zi, magia respira. În următoarea, murise. 

Numai Zeii ştiu de ce? 

Din respect pentru Mama Agba, îmi înghit cuvintele. Ea 
vorbeşte aşa cum vorbesc adulţii care au supravieţuit 
Raidului. Resemnată, de parcă zeii au luat magia ca să ne 
pedepsească sau pentru că pur şi simplu s-au răzgândit. 

În adâncul sufletului, eu ştiu adevărul. Am ştiut din clipa 
în care l-am văzut pe maji din Ibadan în lanţuri. Zeii au 
murit odată cu magia noastră. 

N-o să se mai întoarcă niciodată. 

— În ziua aceea fatală, regele Saran n-a stat pe gânduri, 
continuă Mama Agba. S-a folosit de momentul de 
slăbiciune al majilor ca să atace. 

Închid ochii, luptându-mă cu lacrimile care vor să curgă. 
Lanţul pe care l-au aruncat pe după gâtul mamei. Sângele 
picurând în ţărână. 

Amintirile tăinuite ale Raidului umplu coliba, inundând 
aerul cu mâhnire. 

Toate i-am pierdut pe membrii maji ai familiilor noastre 
în noaptea aceea. 

Mama Agba suspină şi se ridică, adunându-şi tăria pe 
care i-o cunoaştem toate. Se uită la fiecare fată din 
încăpere, pe rând, ca un general care-şi inspectează 
trupele. 

— Eu o învăţ calea bastonului pe orice fată care vrea s-o 
ştie, pentru că, în lumea asta, vor fi întotdeauna bărbaţi 
care vor vrea să vă facă rău. Însă am creat şcoala asta 
pentru divineri, pentru toţi copiii majilor căzuţi. Deşi 
abilitatea voastră de a deveni maji a dispărut, ura şi 
violenţa împotriva voastră au rămas. De aceea ne aflăm 
aici. De aceea ne antrenăm. 

Cu o mişcare iute a mâinii, Mama îşi scoate bastonul dur 
şi izbeşte cu el în podea. 

— Adversarii voştri au săbii. De ce eu vă antrenez în arta 


< 23 > 


bastonului? 

Vocile noastre dau glas mantrei pe care Mama Agba ne 
pune s-o repetăm întruna. 

— Pentru că evită mai degrabă decât răneşte, răneşte 
mai degrabă decât schilodeşte, schilodeşte mai degrabă 
decât ucide. Bastonul nu distruge. 

— Vă învăţ să fiţi războinice în grădină, astfel încât să nu 
fiţi niciodată grădinari în război. Vă dau puterea de a 
lupta, dar toate trebuie să învăţaţi puterea de a vă abţine. 

Mama se întoarce spre mine, ţinându-şi spatele foarte 
drept. 

— Trebuie să-i protejaţi pe cei care nu se pot apăra 
singuri. Aceasta este calea bastonului. 

Fetele dau din cap, însă eu nu fac decât să mă uit fix în 
podea. Încă o dată, a fost cât pe-aci să stric totul. Încă o 
dată, am dezamăgit. 

— Bine, suspină Mama Agba. Destul pentru astăzi. 
Strângeţi-vă lucrurile. O să continuăm mâine de unde am 
rămas. 

Fetele ies una câte una din colibă, fericite că pot pleca. 
Încerc să fac şi eu la fel, dar mâna zbârcită a Mamei Agba 
mă apucă de umăr. 

— Mama... 

— Tăcere, porunceşte ea. 

Ultimele fete care ies îmi aruncă priviri compătimitoare. 
Îşi freacă fundurile, probabil calculând câte lovituri de bici 
o să primească al meu. 

Douăzeci pentru încălcarea exerciţiului... cincizeci 
pentru că am vorbit neîntrebată... o sută pentru că a fost 
cât pe ce să murim toate din pricina mea... 

Nu. O sută ar fi o pedeapsă mult prea blândă. 

Îmi înăbuş un suspin şi îmi fac curaj să îndur usturimea. 
O să meargă repede, îmi spun. O să se termine mai înainte 
să... 
— Stai jos, Zelie. 

Mama Agba îmi întinde o ceaşcă de ceai şi îşi toarnă una 
şi pentru ea. Aroma dulceagă îmi gâdilă nările, ceaşca 
fierbinte îmi încălzeşte palmele. 


< 24 > 


Mă încrunt. 

— Ai otrăvit ăsta? 

Colţurile gurii Mamei Agba tresar, dar îşi ascunde 
amuzamentul sub o mască severă. Eu mi-l ascund sorbind 
din ceai şi savurând gustul de miere ce-mi umple gura. 
Întorc ceaşca în palme şi plimb degetele peste bobiţele de 
culoarea lavandei incrustate pe marginea ei. Mama avea o 
ceaşcă la fel ca asta - bobiţele erau de argint, decoraţiuni 
în cinstea Oyei, Zeița Vieţii şi a Morţii. 

Pentru o clipă, amintirea asta mă distrage de la 
dezamăgirea Mamei Agba, însă, când gustul ceaiului 
dispare, senzaţia amară a vinovăţiei se strecoară din nou. 
Ea n-ar fi trebuit să treacă prin asta. Nu pentru o divineră 
ca mine. 

— Îmi pare rău. 

Ating în continuare bobiţele de pe ceaşcă, evitând să mă 
uit la Mama. 

— Ştiu... ştiu că nu-ţi fac viaţa uşoară. 

Ca şi Yemi, Mama Agba este kosidână, o orishană care 
nu are potenţial să facă magie. Inainte de Raid, noi 
credeam că zeii aleg cine se naşte diviner şi cine nu, dar 
acum, că magia a dispărut, nu înţeleg de ce mai contează 
distincţia. 

Neavând părul alb al divinerilor, Mama Agba se putea 
integra între ceilalţi orishani, scăpând de tortura gărzilor. 
Dacă nu s-ar fi asociat cu noi, poate că soldaţii n-ar fi 
deranjat-o deloc. 

Pe de-o parte, mi-aş dori ca ea să ne abandoneze, să 
scape de chin. Cu îndemânarea ei la croitorie, ar fi putut 
deveni negustoreasă, obţinând bani frumoşi, în loc să-i fie 
luaţi toţi, până la ultimul. 

— Începi să semeni mai mult cu ea, ştiai asta? 

Mama Agba soarbe puţin din ceaiul ei şi zâmbeşte. 

— Asemănarea e înfricoşătoare când ţipi. l-ai moştenit 
furia. 

Rămân cu gura căscată; Mamei Agba nu-i place să 
vorbească despre cei pe care i-am pierdut. 

Puţinora dintre noi le place. 


< 25 > 


Îmi ascund uimirea luând o altă înghiţitură de ceai şi 
dau din cap. 

— Ştiu. 

Nu-mi aduc aminte când s-a întâmplat, dar schimbarea 
lui Baba a fost de netăgăduit. A început să se ferească de a 
mă mai privi în ochi, incapabil să se uite la mine fără să 
vadă chipul soţiei lui ucise. 

— Asta-i bine. 

Zâmbetul Mamei Agba se preface într-o încruntătură. 

— Erai doar o copilă când a avut loc Raidul. Mă temeam 
că ai uitat. 

— N-aş fi putut să uit nici dacă aş fi încercat. 

Nu când Mama avea o faţă ca soarele. 

Faţa aceea încerc să mi-o amintesc. 

Nu leşul cu sângele şiroindu-i de la gât. 

— Ştiu că pentru ea lupti. 

Mama Agba îşi trece mâna prin părul meu alb. 

— Dar regele e nemilos, Zélie. Mai curând ar pune să fie 
măcelărit tot regatul decât să tolereze nesupunerea unei 
divinere. Când adversarul tău nu are onoare, trebuie să 
lupţi pe alte căi, mai înțelepte. 

— Vreuna dintre căile alea include  ciomăgirea 
nemernicilor cu bastonul meu? 

Mama Agba râde încetişor, pielea încreţindu-i-se în jurul 
ochilor de culoarea mahonului. 

— Doar promite-mi că o să ai grijă. Promite-mi că o să 
alegi momentul potrivit să lupţi. 

Îi iau mâinile Mamei Agba într-ale mele şi-mi plec capul 
până jos, ca să-i arăt respectul meu. 

— Îţi promit, Mama. N-o să te mai dezamăgesc. 

— Bine, pentru că am ceva şi nu vreau să-mi pară rău că 
ti l-am arătat. 

Mama Agba bagă mâna în caftanul ei şi scoate o vergea 
netedă şi neagră. O scutură o dată, energic. Eu sar înapoi 
când nuiaua se întinde şi devine un baston lucios din 
metal. 

— Oh, pentru numele zeilor, şoptesc eu, luptându-mă cu 
dorinţa de a înşfăca minunăţia. 


< 26 > 


Simboluri străvechi acoperă fiecare milimetru din 
suprafaţa metalului negru, fiecare gravură amintind de o 
lecţie învățată de la Mama Agba. La fel cum o albină este 
atrasă de miere, ochii mei găsesc mai întâi akofena, săbiile 
încrucişate, semnul războiului. Curajul nu rage totdeauna, 
a zis ea în ziua aceea. Valoarea nu străluceşte totdeauna. 
Ochii mei lunecă apoi spre akoma de lângă săbii, inima 
răbdării şi a toleranţei. În ziua aceea... sunt aproape sigură 
că am încasat o bătaie în ziua aceea. 

Fiecare simbol mă conduce înapoi la o altă lecţie, la o 
altă poveste, la o pildă înţeleaptă. Mă uit la Mama, 
aşteptând. Ăsta e un dar sau ceea ce va folosi ca să mă 
bată? 

— Poftim. 

Pune metalul neted în mâna mea. Imediat îi simt 
puterea. Un baston ferecat cu fier... ca să crape ţeste. 

— Chiar e adevărat? 

Mama încuviinţează. 

— Ai luptat ca un războinic astăzi. Meriţi să absolvi. 

Mă ridic să învârt bastonul, minunându-mă de forţa lui. 
Metalul taie aerul ca un cuţit, mai letal decât orice baston 
de stejar am cioplit eu vreodată. 

— Îţi aminteşti ce ţi-am spus prima oară când am 
început antrenamentele? 

Dau din cap şi imit vocea obosită a Mamei Agba. 

— „Dacă o să te iei la harţă cu gărzile, ar fi mai bine să 
înveţi cum să câştigi.” 

Deşi mă plesneşte cu palma peste cap, râsul ei din toată 
inima răsună prin coliba cu pereţi de stuf. li dau bastonul 
şi ea îl loveşte cu vârful de pământ; arma se strânge înapoi 
într-o vergea. 

— Ştii cum să câştigi, zice. Trebuie doar să fii sigură că 
ştii când să lupti. 

Mândria, onoarea şi durerea se învălmăşesc în pieptul 
meu când Mama Agba pune din nou bastonul în palma 
mea. Neavând încredere că pot vorbi, îmi încolăcesc 
braţele pe după mijlocul ei şi inspir mirosul familiar de 
țesătură proaspăt spălată şi de ceai dulce. 


<27 > 


Deşi la început Mama Agba se încordează, mă ţine 
strâns, până când, treptat, durerea îmi dispare. Apoi se 
desprinde din îmbrăţişare ca să-mi mai spună ceva, dar se 
opreşte când printre cearşafurile aherâi intră din nou 
cineva. 

Înşfac vergeaua, gata de luptă, când îl recunosc pe 
fratele meu mai mare, Tzain, stând în prag. Coliba de stuf 
se micşorează numaidecât în prezenţa lui masivă, tot 
numai muşchi. Tendoanele îi ies în relief prin pielea 
neagră. Năduşeala îi curge din părul negru pe frunte. 
Ochii lui îi găsesc pe ai mei şi o gheară îmi încleştează 
inima. 

— E Baba... 


< 28 > 


CAPITOLUL DOI 
ZELIE 


Ultimele cuvinte pe care aş fi vrut să le aud vreodată. 

E Baba înseamnă s-a terminat. 

E Baba înseamnă că e rănit sau mai rău... 

Nu. Îmi opresc gândurile şi o luăm la fugă peste 
scândurile de lemn ale cartierului negustorilor. E bine, îmi 
promit eu. Orice ar fi, o să trăiască. 

Ilorin se ridică odată cu soarele, aducând la viaţă satul 
nostru de pe ocean. Valurile se sparg de stâlpii de lemn 
care ţin aşezarea noastră pe suprafaţa apei, acoperindu-ne 
picioarele cu picuri de ceaţă. Ca un păianjen prins în plasa 
mării, satul nostru stă pe opt picioare de lemn, toate unite 
la mijloc. Spre centrul ăsta fugim noi acum. Centrul care 
ne aduce mai aproape de Baba. 

— Cască ochii! strigă o femeie kosidână când sprintez pe 
lângă ea, aproape dărâmând un coş de banane de pe capul 
ei cu păr negru. 

Poate dacă şi-ar da seama că lumea mea se năruie, ar 
găsi în inima ei puterea să ierte. 

— Ce s-a întâmplat? întreb eu, gâfâind. 

— Nu ştiu, zice Tzain, alergând mai departe. Ndulu a 
venit la antrenamentul de agbön. A zis că Baba a dat de 
necaz. Mă duceam spre casă, dar Yemi mi-a spus că ai avut 
o problemă cu gărzile? 

Oh, zei, dacă a fost unul dintre cei de la coliba Mamei 
Agba? Frica se strecoară în mintea mea pe când gonim 
printre negustorii şi meşteşugarii ce umplu estacada de 
lemn. Gardianul care m-a atacat s-ar fi putut duce după 
Baba. Şi curând o să se ducă şi după... 

— Zélie! strigă Tzain apăsat, ceea ce indică faptul că nu 
e la prima încercare de a-mi capta atenţia. De ce l-ai lăsat 
singur? Era rândul tău să stai! 

— Azi era meciul meu de absolvire! Dacă lipseam... 


< 29 > 


— La naiba, Zél! răcnetul lui Tzain îi face pe ceilalţi 
săteni să se întoarcă. Vorbeşti serios? L-ai abandonat pe 
Baba pentru prostia ta de băţ?? 

— Nu e un băț, e o armă, strig şi eu la el. Şi nu l-am 
abandonat. Baba a dormit mai mult decât de obicei. Are 
nevoie de odihnă. Şi am stat în fiecare zi, săptămâna asta... 

— Pentru că şi eu am stat în fiecare zi, săptămâna 
trecută! 

Tzain sare peste un copil de-a bugşilea, iar muşchii i se 
văluresc când aterizează. O fată kosidână îi zâmbeşte când 
trece în fugă pe lângă ea, sperând că fluturarea de flirt îi 
va opri paşii. Chiar şi acum sătenii gravitează în jurul lui 
Tzain ca magneţii care îşi găsesc drumul. Eu n-am nevoie 
să-i împing pe ceilalţi la o parte din cale - o singură privire 
la părul meu alb şi oamenii mă ocolesc de parcă aş fi 
ciumată. 

— Mai sunt numai două luni până la Jocurile Orishane, 
continuă Tzain. Ai idee ce-ar însemna câştigarea banilor 
ălora pentru noi? Când eu mă antrenez, tu trebuie să stai 
cu Baba. Care parte din asta e atât de greu de priceput? La 
naiba. 

Tzain se opreşte puţin în faţa pieţei plutitoare din 
centrul Ilorinului. Înconjurată de o punte rectangulară, 
fâşia de mare deschisă forfoteşte de săteni care se 
târguiesc în bărcile lor rotunde, numite coajă de nucă. 
Înainte de a începe negoţul zilnic, putem trece peste podul 
de noapte până acasă la noi, în zona pescarilor. Dar piaţa 
s-a deschis mai devreme şi podul nu se mai zăreşte. Va 
trebui s-o luăm pe drumul mai lung. 

Atlet, ca întotdeauna, Tzain porneşte în viteză pe puntea 
care înconjoară piaţa ca să ajungă înapoi, la Baba. Dau să-l 
urmez, dar mă opresc când văd bărcile coajă de nucă. 

Negustori şi pescari se târguiesc, schimbând fructe 
proaspete pe cea mai bună parte din captura zilei. În 
vremurile bune, atmosfera e paşnică - toată lumea acceptă 
un pic mai puţin ca să dea celorlalţi ceva mai mult. Dar azi 
toţi se ceartă, cerând bronz şi argint în loc de peşte şi 
promisiuni. 


< 30 > 


Taxele... 

Faţa ticăloasă a gardianului îmi invadează mintea şi 
amintirea strânsorii lui îmi arde coapsa. Imaginea privirii 
lui mă propulsează. Sar în prima barcă. 

— Zélie, ai grijă! strigă Kana, ţinându-şi în braţe fructele 
preţioase. 

Grădinăreasa satului nostru îşi potriveşte tulpanul şi se 
încruntă când sar pe o barjă de lemn plină ochi cu peşte- 
lună albastru. 

— Scuze! 

Strig scuză după scuză, sărind din barcă în barcă de 
parc-aş fi o broască bot-roşu. De îndată ce aterizez pe 
puntea sectorului pescarilor, o zbughesc, bucurându-mă de 
senzaţia picioarelor bufnind în scândurile de lemn. Deşi 
Tzain e undeva în urma mea, continui să alerg. Trebuie să 
ajung prima la Baba. Dacă e de rău, Tzain o să aibă nevoie 
să fie prevenit. 

Dacă Baba e mort... 

Gândul îmi face picioarele de plumb. Nu poate fi mort. E 
abia trecut de jumătatea dimineţii; trebuie să ne încărcăm 
barca şi să ieşim pe mare. Până când o să aruncăm plasele, 
prima captură va fi trecut. Cine o să mă certe din cauza 
asta dacă Baba a murit? 

Mă gândesc în ce stare l-am lăsat înainte să plec, fără 
cunoştinţă, în golaşa noastră ahere. Chiar şi adormit, arăta 
sfârşit, de parcă nici cel mai lung somn profund nu i-ar fi 
asigurat odihna. Sperasem că nu se va trezi până mă 
întorceam eu, dar ar fi trebuit să am mai multă minte. În 
nemişcare, el avea de luptat cu durerea lui, cu regretele 
lui. 

Şi eu... 

Eu şi greşelile mele prosteşti. 

Mulțimea adunată în faţa ahéréi noastre m-a făcut să mă 
împleticesc şi să mă opresc. Oamenii îmi blocau vederea 
spre ocean, arătând şi strigând la ceva ce nu puteam 
vedea. Mai înainte să-mi fac eu loc, Tzain se năpusteşte 
printre oameni. Se deschide o cărare şi-mi stă inima. 

La aproape o jumătate de kilometru distanţă de țărm e 


431 > 


un om care înoată, braţele sale negre bătând apa cu 
disperare. Valuri puternice se izbesc în capul sărmanului 
nefericit, înecându-l cu fiecare asalt. Omul strigă după 
ajutor, cu vocea gâtuită şi slabă. Dar e o voce pe care aş 
recunoaşte-o oriunde. 

Vocea tatălui meu. 

Doi pescari se îndreaptă spre el, vâslind nebuneşte în 
bărcile lor coajă de nucă. Însă forţa valurilor îi împinge 
înapoi. N-o să ajungă la timp. 

— Nu, strig eu îngrozită când un curent îl trage pe Baba 
sub apă. 

Deşi aştept să-l văd ieşind la suprafaţă, nimic nu 
străpunge valurile răzbunătoare. Am ajuns prea târziu. 

Baba s-a dus. _ ă 

O simt ca pe o lovitură de baston în piept. În cap. În 
inimă. 

Într-o clipă lumea mea e golită de aer şi uit cum să 
respir. 

Însă, în timp ce eu fac eforturi să rămân în picioare, 
Tzain se lansează în acţiune. Ţip când se aruncă în valuri, 
spintecându-le cu puterea unui rechin cu dublă înotătoare. 

Tzain înoată cu o frenezie pe care nu i-am mai văzut-o. 
În câteva momente, a întrecut bărcile. Peste alte câteva 
secunde, ajunge în zona în care Baba a dispărut şi se 
scufundă. 

Hai. Pieptul mi se încleştează în asemenea hal, încât pot 
să jur că-mi aud coastele trosnind. Însă, când Tzain 
reapare, are mâinile goale. Niciun corp. 

Fără Baba. 

Gâfâind, Tzain se scufundă din nou, lovind mai puternic 
din picioare de data asta. Secundele fără el par să se 
lungească la nesfârşit. Oh, zei... 

I-aş putea pierde pe amândoi. 

— Hai, şoptesc din nou, uitându-mă fix la valuri în locul 
în care Tzain şi Baba au dispărut. Hai înapoi. 

Am mai şoptit cuvintele astea şi înainte. 

Când eram copil, l-am privit odată pe Baba aducându-l 
pe Tzain din adâncurile unui lac, smulgându-l din algele 


< 32 > 


care-l prinseseră sub apă. A pompat îndelung pe pieptul lui 
fragil, dar când Baba n-a reuşit să-l facă să respire, Mama 
şi magia ei l-au salvat. Ea a riscat totul, încălcând legea 
maji pentru a invoca puterile interzise din sângele ei. Şi-a 
împletit incantaţiile în Tzain ca pe o sfoară, trăgându-l 
înapoi la viaţă cu magia morţilor. 

În fiecare zi îmi doresc ca Mama să mai fie în viaţă, dar 
niciodată mai mult decât în momentul acesta. Imi doresc 
ca magia care circula prin corpul ei să curgă şi prin al 
meu. 

Îmi doresc să-i pot ţine pe Tzain şi pe Baba în viaţă. 

— Te rog. 

În pofida a tot ce cred, închid ochii şi mă rog, exact cum 
am făcut şi atunci, în ziua aceea. Dacă măcar un singur 
zeu mai e sus, acolo, am nevoie să mă audă acum. 

— Te rog! 

Lacrimile îmi scapă printre gene. Speranţa se chirceşte 
în pieptul meu. 

— Adu-i înapoi. Te rog, Oya, nu-i lua şi pe ei... 

— Uh! 

Deschid imediat ochii când Tzain ţâşneşte la suprafaţa 
oceanului, cu un braţ peste pieptul lui Baba. Un litru de 
apă pare să iasă pe gâtlejul lui Baba când tuşeşte, dar e 
aici. 

E viu. 

Cad în genunchi, aproape leşinând pe puntea de lemn. 

Zeii mei... 

Nu e nici măcar amiază şi eu deja am pus în primejdie 
două vieţi. 

00000 

ŞASE MINUTE. 

Atât s-a zbătut Baba în mare. 

Atât s-a luptat contra curentului, atât plămânii lui au 
jinduit după aer. 

În timp ce stăm tăcuţi în golaşa noastră ahéré, eu nu-mi 
pot scoate numărul ăsta din cap. După cum tremură Baba, 
sunt convinsă că acele şase minute i-au luat zece ani din 
viaţă. 


< 33» 


Asta n-ar fi trebuit să se întâmple. E prea devreme ca să 
fi ruinat întreaga zi. Ar fi trebuit să fiu afară, curăţând 
captura de dimineaţă cu Baba. Tzain ar fi trebuit să se 
întoarcă acum de la antrenamentul de agbân, ca să ne 
ajute. 

În schimb, Tzain îl priveşte pe Baba, cu braţele 
încrucişate, prea furios ca să arunce o privire în direcţia 
mea. În clipa asta, singura mea prietenă e Nailah, leonara 
credincioasă pe care am crescut-o de când era pui. Acum 
nu mai e pui, animalul meu de călărie e mai înalt decât 
mine, ajunge până la gâtul lui Tzain când stă în picioare. 
Două coarne striate îi ies de după urechi, periculos de 
aproape să ne găurească pereţii de stuf. Întind mâna şi 
Nailah îşi coboară instinctiv capul, închizându-şi cu grijă 
colții curbați peste falcă. Toarce când îi scarpin botul. Cel 
puţin există cineva care nu e supărat pe mine. 

— Ce s-a întâmplat, Baba? 

Vocea aspră a lui Tzain întrerupe tăcerea. Aşteptăm un 
răspuns, dar expresia lui Baba rămâne goală. Se uită în 
podea cu o pustietate care îmi îndurerează inima. : 

— Baba? Tzain se apleacă să îl privească în ochi. Ii 
aminteşti ce s-a întâmplat? 

Baba strânge mai tare pătura în jurul corpului. 

— Trebuia să pescuiesc. 

— Dar nu trebuia să te duci singur! exclam eu. 

Baba tresare şi Tzain se uită pieziş la mine, silindu-mă 
să-mi îmblânzesc tonul. 

— Momentele tale de dezorientare sunt din ce în ce mai 
serioase, mai încerc eu o dată. De ce nu puteai să aştepţi 
să mă întorc eu acasă? 

— N-aveam timp, clatină Baba din cap. Au venit gărzile. 
Au zis că trebuia să plătesc. 

— Ce? se încruntă Tzain. De ce? l-am plătit săptămâna 
trecută. 

— E taxa de diviner. 

Strâng în pumn faldurile ţesăturii pantalonilor mei, încă 
bântuită de atingerea gardianului. 

— Au venit şi la Mama Agba. [intesc probabil fiecare 


< 34 > 


casă de diviner din Ilorin. 

Tzain îşi apasă pumnii de frunte de parcă ar putea să-şi 
spargă propria ţeastă. Vrea să creadă că, dacă jucăm după 
regulile regelui, o să fim în siguranţă, dar nimic nu ne 
poate apăra când regulile astea cresc din ură. 

Aceeaşi vinovăţie de mai devreme iese la suprafaţă, 
presând până îşi face loc în pieptul meu. Dacă eu n-aş fi 
fost o divineră, ei n-ar fi suferit. Dacă Mama n-ar fi fost o 
maji, ar mai trăi şi astăzi. 

Îmi înfig degetele în păr, smulgând din greşeală câteva 
şuviţe. O parte din mine ar vrea să-l tundă pe tot, dar, 
chiar şi fără părul meu alb, moştenirea mea de maji ar 
osândi la fel familia noastră. Noi suntem cei care umplu 
închisorile regelui, oamenii pe care regatul nostru îi 
transformă în forţă de muncă grea. Orishanii încearcă să-şi 
şteargă trăsăturile, proscriind neamul nostru de parcă 
părul alb şi magia moartă ar fi o stigmă socială. 

Mama obişnuia să spună că, la început, părul alb era un 
semn al puterilor cerului şi pământului. Deţinător al 
frumuseţii, virtuţii şi dragostei, însemna că noi eram 
binecuvântaţi de zeii de sus. Însă apoi totul s-a schimbat şi 
magia a devenit un lucru de ocară. Moştenirea noastră s-a 
transformat într-un motiv de ură. 

E o cruzime pe care a trebuit s-o accept, dar ori de câte 
ori văd suferinţa abătută asupra lui Tzain sau a lui Baba, 
taie mai adânc în mine. Baba încă tuşeşte şi scuipă apă 
sărată şi suntem siliţi să ne gândim cum s-o scoatem la 
capăt. 

— Dar peştele-velă? întreabă Tzain. Am putea să plătim 
cu el. 

Mă duc până în fundul colibei şi deschid mica noastră 
cutie de fier, plină cu gheaţă. Intr-o baie de apă de mare 
îngheţată stă peştele-velă cu coadă roşie, pe care ne-am 
luptat să-l prindem ieri, solzii lui sclipitori promițând un 
gust delicios. O pradă rară în Marea Warri, numai bun să-l 
mâncăm. Dar dacă soldaţii vor să-l ia... 

— Au refuzat să fie plătiţi în peşte, mormăie Baba. Am 
nevoie de monede. Aramă. Argint. 


435 > 


Îşi freacă tâmpla de parcă ar putea face să dispară toată 
lumea. 

— Mi-au spus să fac rost de bani sau o vor lua cu sila pe 
Zelie la obşti. 

Îmi îngheaţă sângele în vine. Mă răsucesc iute, 
incapabilă să-mi ascund teama. Conduse de armata 
regelui, obştile servesc drept forţă de muncă brută pentru 
regatul nostru şi sunt răspândite prin toată Orisha. Ori de 
câte ori cineva nu-şi poate permite taxele, este obligat să 
muncească la obşti pentru a-şi plăti datoria. Cei odată luaţi 
în obşti trudesc la nesfârşit, ridicând palate, construind 
drumuri, săpând în mine de cărbune şi oriunde mai e 
nevoie. 

E un sistem care i-a servit bine Orishei odinioară, dar 
care, de la Raid încoace, nu mai e decât o sentinţă la 
moarte dată de cârmuire. Un pretext pentru a-i strânge pe 
cei din neamul meu, ca şi când coroana ar fi avut vreodată 
nevoie de pretexte. Cu toţi divinerii rămaşi orfani în urma 
Raidului, noi suntem cei care nu ne putem permite taxele 
mari ale coroanei. Noi suntem adevăratele ţinte ale 
fiecărei creşteri de taxe. 

La naiba. Fac eforturi să-mi ţin groaza în frâu. Dacă sunt 
silită să ajung la obşti, n-o să mai ies niciodată. Nimeni 
dintre cei care intră nu mai scapă. Corvezile ar trebui să 
dureze numai până când datoria originală e plătită prin 
muncă, dar când taxele continuă să crească, la fel se 
întâmplă şi cu datoria. Înfometaţi, bătuţi şi mai rău, 
divinerii sunt transportaţi ca vitele. Siliţi să muncim până 
când corpurile noastre cedează. 

Îmi cufund mâinile în apa de mare îngheţată ca să mă 
liniştesc. Nu pot să-i las pe Baba şi pe Tzain să vadă cât de 
speriată sunt de fapt. Asta ar complica şi mai mult 
lucrurile pentru noi. Dar când degetele încep să-mi 
tremure, nu mai ştiu dacă e din pricina răcelii sau a 
spaimei. Cum de se întâmplă asta? Când s-au înrăutățit 
lucrurile într-atât? 

— Nu, şoptesc eu ca pentru mine. 

Intrebare greşită. 


< 36 > 


N-ar trebui să mă întreb când s-au înrăutățit lucrurile 
într-atât. Ar trebui să mă întreb de ce am crezut eu vreo 
clipă că lucrurile se îmbunătăţiseră. 

Mă uit la unica floare de cală neagră, împletită în 
fereastra de plasă a colibei noastre, singura legătură vie 
cu Mama care mi-a mai rămas. Când locuiam în Ibadan, ea 
punea flori de cale în ferestrele vechii noastre case în 
cinstea mamei sale, un tribut pe care majii obişnuiau să-l 
aducă morţilor dragi. 

De obicei, când mă uit la floare, îmi amintesc de 
zâmbetul larg care i se desena Mamei pe buze când îi 
mirosea parfumul de scorţişoară. Astăzi tot ce văd în 
frunzele ei veştede este lanţul negru de majacite ce a luat 
locul amuletei de aur pe care ea o purta mereu la gât. 

Cu toate că amintirea are unsprezece ani vechime, îmi e 
mai limpede acum decât ce văd cu ochii. 

Aceea a fost noaptea în care lucrurile s-au înrăutățit. 
Noaptea în care regele Saran i-a spânzurat pe cei din 
neamul meu ca toată lumea să vadă, declarând război 
împotriva majilor de azi şi de mâine. Noaptea în care 
magia a murit. 

Noaptea în care noi am pierdut totul. 

Baba se cutremură şi alerg lângă el, punând o mână pe 
spatele lui ca să-l ajut să stea în capul oaselor. În ochii lui 
nu mai e mânie, ci doar înfrângere. În timp ce el se ţine 
strâns de pătura roasă, îmi doresc să-l pot vedea pe 
războinicul pe care îl ştiam când eram copil. Înainte de 
Raid, putea învinge trei bărbaţi înarmaţi, luptând numai cu 
un cuţit de curăţat solzii în mână. Dar după bătaia pe care 
a primit-o în noaptea aceea, i-au trebuit cinci luni numai ca 
să poată vorbi din nou. 

L-au frânt în noaptea aceea, i-au zdrobit inima şi i-au 
zdruncinat sufletul. Poate că şi-ar fi revenit, dacă nu s-ar fi 
trezit s-o găsească pe Mama moartă, legată în lanţuri 
negre. Dar s-a trezit. 

N-a mai fost la fel de atunci. 

— Bine, oftează Tzain, totdeauna căutând să se agaţe de 
un ultim fir de speranţă. Hai să ieşim în larg. Dacă pornim 


< 37 > 


acum... 

— N-o să meargă, îl întrerup eu. Ai văzut piaţa. Toată 
lumea se chinuieşte să acopere taxa. Chiar dacă am putea 
să venim cu peşte, s-au dus şi ultimii bani pe care îi mai 
aveau oamenii. 

— Şi nu avem barcă, murmură Baba. Am pierdut-o în 
dimineaţa asta. 

— Ce? 

Nu-mi dădusem seama că barca nu era afară. Mă întorc 
spre Tzain, gata să-i ascult noul plan, dar el se aşază 
neputincios pe podeaua de stuf. 

Sunt terminată... Mă lipesc de perete şi închid ochii. 

Nu tu barcă, nu tu bani. 

Nicio cale de a scăpa de obşti. 

O tăcere grea se lasă în ahere, pecetluindu-mi osânda. 
Poate că voi fi distribuită la palat. Să slujesc nobililor 
răsfăţaţi ar fi mai bine decât să scuip praf de cărbune în 
minele din Calabrar sau la canalele la care zbirii, 
administratorii obştii, îi pot forţa pe divineri să muncească. 
Din ceea ce am auzit, bordelurile subterane nu sunt nici pe 
departe cele mai rele dintre lucrurile la care zbirii m-ar 
putea sili. 

Tzain se mişcă în colţul lui. Îl cunosc. O să se ofere să-mi 
ia el locul. Dar, pe când mă pregătesc să protestez, gândul 
la palatul regal îmi dă o idee. 

— Dar Lagos? întreb. 

— Fuga n-o să meargă. 

— Nu să fug, clatin din cap. Piaţa aia e plină de nobili. 
Pot să vând peştele-velă acolo. 

Înainte ca vreunul dintre ei să comenteze despre ideea 
mea genială, iau hârtia pergament şi mă duc grăbită la 
peşte. 

— O să mă întorc cu bani de taxe pe trei luni. Şi bani de- 
o barcă nouă. 

Iar Tzain o să se poată concentra pe meciurile lui agbön. 
Baba o să se poată în sfârşit odihni. Pot să ajut. Zâmbesc 
în sinea mea. 

În sfârşit pot face ceva bun. 


< 38 > 


— Nu poţi să te duci tu. 

Vocea sfârşită a lui Baba îmi întrerupe gândurile. 

— E prea periculos pentru o divineră. 

— Mai periculos decât obştile? întreb. Pentru că, dacă 
nu fac asta, obştile mă aşteaptă. 

— Mă duc eu la Lagos, intervine Tzain. 

— Ba nu, nu te duci. 

Pun peştele-velă învelit în hârtie în sacul meu de umăr. 

— Tu nu ştii să te târguieşti. O să strici toată afacerea. 

— Poate c-o să aduc mai puţini bani, dar eu mă pot 
apăra. 

— Şi eu pot. 

Agit bastonul de la Mama Agba înainte de a-l îndesa în 
sac. 

— Baba, te rog. 

Tzain mă dă la o parte cu mâna. 

— Dacă se duce ZEI, o să facă vreo prostie. 

— Dacă mă duc eu, o să vin cu mai mulţi bani decât am 
văzut noi vreodată. 

Fruntea lui Baba se încreţeşte, chibzuind. 

— Zélie ar trebui să se ocupe de negoţ... 

— Mulţumesc. 

— ...dar, Tzain, ţine-o departe de necazuri. 

— Nu. 

Tzain îşi încrucişează braţele. 

— Ai nevoie de unul dintre noi aici, dacă e să se întoarcă 
gărzile. 

— Duceţi-mă la Mama Agba, zice Baba. O să mă ascund 
acolo, până veniţi voi înapoi. 

— Dar Baba... 

— Dacă nu plecaţi acum, n-o să fiți înapoi până la 
lăsarea nopţii. N 

Tzain închide ochii, înăbuşindu-şi frustrarea. Incepe să 
pună şaua pe spinarea masivă a lui Nailah în timp ce eu îl 
ajut pe Baba să se ridice în picioare. 

— Am încredere în tine, murmură Baba încet, ca să nu-l 
audă Tzain. 

— Ştiu. 


< 39 > 


Leg pătura tocită în jurul corpului său slăbit. 
— N-am să stric lucrurile din nou. 


< 40 > 


CAPITOLUL TREI 
AMARI 


— Amari, stai dreaptă! 

— Pentru numele cerurilor... 

— Ţi-ajunge atâta desert. 

Îmi las furculiţa plină de cocos şi îmi trag umerii înapoi, 
aproape impresionată de numărul de observaţii pe care 
Mama le poate şopti într-un minut. Ea stă în capul mesei 
de bronz, cu un turban gele auriu înfăşurat îngrijit în jurul 
capului. Pare să absoarbă toată lumina din încăpere, 
radiind pe faţa ei uşor arămie. 

Îmi aranjez turbanul gele bleumarin de pe cap şi încerc 
să arăt a vlăstar regal, dorindu-mi ca servitoarea să nu mi-l 
fi înfăşurat atât de strâns. În timp ce mă foiesc, ochii de 
ambră ai Mamei trec repede peste oloyele îmbrăcate în 
cele mai frumoase veşminte ale lor, căutând hienarele 
ascunse în turmă. Suita noastră de femei nobile afişează 
feţe zâmbitoare, deşi ştiu că ne bârfesc pe la spate. 

„Am auzit că a fost trimisă în aripa de vest...” 

„E mult prea neagră să fie a regelui...” 

„Servitoarele mele jură că nevasta comandantului a fost 
însărcinată cu copilul lui Saran...” 

Îşi poartă secretele ca pe nişte diamante scânteietoare, 
broderii împletite în generoasele lor cămăşi buba şi 
înfăşurate în fuste iro. Minciunile şi parfumurile lor de crin 
strică aroma de miere a prăjiturilor pe care nu mai am voie 
să le mănânc. 

— Şi care e părerea ta, prinţesă Amari? 

Ridic repede ochii de la divina felie de plăcintă şi o văd 
pe Oloye Ronke privindu-mă, aşteptând. E îmbrăcată într-o 
iro ca smaraldul, scânteind pe pielea ei ca de mahon, 
aleasă dinadins pentru felul în care străluceşte pe fundalul 
stucului alb al pereţilor camerei de ceai. 

— Pardon? 


<41> 


— Despre o vizită la Zaria. 

Se apleacă până când rubinul mare care-i atârnă la gât 
atinge masa. Giuvaierul sângeriu serveşte ca o constantă 
aducere-aminte că Oloye Ronke n-a fost născută cu un loc 
la masa noastră. Ea şi-a cumpărat accesul. 

— Am fi onoraţi să te avem oaspete sub acoperişul 
conacului nostru. 

Se joacă într-o doară cu uriaşa piatră roşie, buzele 
arcuindu-se într-un zâmbet când mă surprinde zgâindu-mă. 

— Sunt sigură că putem să găsim şi pentru tine un 
giuvaier ca ăsta. 

— Ce drăguţ din partea dumitale, amân eu răspunsul, 
parcurgând în minte drumul dintre Lagos şi Zaria. 

Mult mai departe de Munţii Olasimbo, Zaria se află la 
capătul nordic al regatului Orisha, învecinându-se cu 
Marea Adetunji. Inima îmi bate mai repede când îmi 
imaginez cum ar fi să vizitez lumea de dincolo de zidurile 
palatului. 

— Îţi mulţumesc, spun, în cele din urmă. Aş fi onorată... 

— Dar, din păcate, Amari nu poate veni, intervine Mama, 

încruntându-se cu o uşoară umbră de tristeţe. Este în toiul 
studiilor sale şi deja a rămas în urmă la aritmetică. S-ar da 
prea tare peste cap totul, dacă ar face acum o pauză. 
_ Bucuria care crescuse în pieptul meu se dezumilă. 
Imping cu furculiţa în felia nemâncată de plăcintă de pe 
farfuria mea. Mama rareori îmi îngăduie să ies din palat. 
Ar fi trebuit să ştiu, înainte să apuc să sper. 

— Probabil în viitor, spun eu liniştită, rugându-mă ca 
această mică indulgență să nu-i aţâţe mânia Mamei. 
Trebuie să vă placă nespus să locuiţi acolo - cu marea la 
picioare şi cu munţii în spate. 

— Nu sunt decât stânci şi apă, strâmbă din nas Samara, 
fiica mai mare a Oloyei Ronke. Nici nu se compară cu acest 
magnific palat. 

li aruncă un zâmbet Mamei, dar dulceaţa îi dispare când 
se întoarce din nou spre mine. 

— De altfel, Zaria e arhiplină de divineri. Cel puţin, 
viermii din Lagos ştiu să stea numai în gunoaiele lor. 


< 42 > 


Mă încordez la cruzimea cuvintelor Samarei; ele par să 
atârne în aer, deasupra noastră. Arunc o privire peste 
umăr, să văd dacă Binta le-a auzit, dar cea mai veche 
prietenă a mea nu pare să fie prezentă. Fiind singura 
divineră care lucrează în palatul de sus, camerista mea a 
stat întotdeauna deoparte, o umbră vie întotdeauna alături 
de mine. Chiar şi cu boneta sub care Binta îşi ascunde 
părul alb, tot e izolată de restul personalului servitorilor. 

— Pot să vă ajut, prinţesă? 

Intorc capul şi peste umăr văd o servitoare pe care n-o 
recunosc: o fată cu pielea castanie şi ochi mari, rotunzi. Ea 
îmi ia ceaşca pe jumătate plină şi mi-o înlocuieşte cu o 
alta. Arunc o privire la ceaiul ca ambra; dacă Binta ar fi 
fost aici, mi-ar fi pus pe furiş o lingură plină cu zahăr, când 
Mama nu se uita. 

— Ai văzut-o pe Binta? 

Fata se dă brusc înapoi; îşi strânge buzele. 

— Ce s-a întâmplat? 

Fata deschide gura, dar ochii ei săgetează în jur, spre 
femeile de la masă. 

— Binta a fost chemată în camera tronului, Alteță. Cu 
puţin timp înainte să înceapă prânzul. 

Mă încrunt şi-mi plec capul într-o parte. Ce treabă ar fi 
putut avea Tata cu Binta? Dintre toate slujnicele din palat, 
el niciodată n-o cheamă pe ea. Rareori cheamă o slujnică, 
de fapt. 

— A spus şi de ce a fost chemată? întreb eu. 

Fata clatină capul şi îşi coboară vocea, alegând cu grijă 
fiecare cuvânt. 

— Nu. Dar gărzile au escortat-o acolo. 

Un gust acru mi se strecoară pe limbă, înrăit şi negru, 
coborându-mi pe gâtlej. Gărzile în palatul ăsta nu 
escortează. Ele iau. 

Ele reclamă. 

Fata pare disperată să spună mai mult, dar Mama îi 
aruncă o privire. Pe sub masă, mâna rece a mamei îmi 
strânge tare genunchiul. 

„Nu mai vorbi cu Slujnica.” 


< 43 > 


Întorc imediat capul şi îmi plec privirea, ascunzând-o de 
a Mamei. Ea îşi mijeşte ochii precum un şoim-de-foc cu 
pieptul roşu la vânătoare, pândind doar s-o pun într-o 
situaţie stingheritoare din nou. Însă, în pofida frustrării ei, 
nu-mi pot scoate din minte gândul la Binta. Tata ştie de 
apropierea noastră - dacă are nevoie de ceva de la ea, de 
ce nu-mi spune mie, mai întâi? 

Mă uit afară, pe geamul ferestrei, la grădina regală, în 
timp ce întrebările mele cresc, ignorând râsul vid al 
oloyelor din jurul meu. Pe neaşteptate, uşile palatului se 
deschid larg. 

Fratele meu intră cu paşi mari. 

Inan e înalt, frumos în uniforma lui, pregătindu-se să 
conducă prima sa patrulă prin Lagos. Zâmbeşte fericit 
între camarazii lui din gardă, coiful lui împodobit 
reflectând recenta sa înaintare în gradul de căpitan. Fără 
voia mea, zâmbesc şi eu, dorindu-mi să particip la ziua lui 
specială. Tot ce şi-a dorit el vreodată. In sfârşit, i se 
îndeplineşte. 

— Impresionant, nu-i aşa? 

Samara îşi fixează înfricoşător de senzual ochii căprui- 
deschis asupra fratelui meu. 

— Cel mai tânăr căpitan din istorie. O să devină un rege 
excelent. 

— Aşa e. 

Mama se înflăcărează, aplecându-se mai aproape de 
nora pe care abia aşteaptă s-o aibă. 

— Cu toate că mi-aş dori ca avansarea să nu fie însoţită 
de o asemenea violenţă. Nu ştii niciodată ce ar putea 
încerca un vierme disperat asupra prinţului moştenitor. 

Oloyele încuviinţează şi dau glas părerilor lor inutile, în 
timp ce eu îmi sorb ceaiul în tăcere. Vorbesc despre 
supuşii noştri cu atâta frivolitate, de parcă ar discuta 
despre nişte gele cusute cu diamante la modă acum în 
Lagos. Mă întorc din nou spre servitoarea care mi-a spus 
despre Binta. Deşi e departe de masa mea, încă observ 
cum un tremur nervos îi scutură mâna... 

— Samara. 


< 44 > 


Vocea Mamei îşi face loc printre gândurile mele, silindu- 
mi atenţia să revină la ea. 

— Ţi-am spus ce regală arăţi astăzi? 

Îmi muşc limba şi-mi golesc ceaşca de ceai. Deşi Mama 
rosteşte „regală”, cuvântul „deschisă” se ascunde în 
spatele buzelor ei. Cu pielea luminoasă ca a oloyelor de 
viţă veche care îşi pot trasa, cu mândrie, linia ascendenţei 
până la familiile regale care au purtat cele dintâi coroana 
Orishei. 

Nu obişnuit neagră, ca a fermierilor care trudesc pe 
câmpurile din Minna sau ca a negustorilor Lagosului care- 
şi târguiesc mărfurile în soare. Nu regretabilă ca a mea, o 
prinţesă pe care Mamei îi e aproape prea ruşine s-o 
recunoască drept fiica ei. 

În timp ce mă uit la Samara din spatele ceştii mele, mă 
izbeşte noul său ten cafeniu-pal. Cu numai câteva prânzuri 
în urmă, avea culoarea de mahon a mamei sale. 

— Sunteţi prea bună, Maiestatea Voastră. 

Samara îşi pleacă ochii la rochia ei, cu falsă modestie, 
netezind nişte cute inexistente. 

— Trebuie să-i împărtăşeşti ritualul tău de frumuseţe şi 
lui Amari. 

Mama îmi pune o mână rece pe umăr, atingând uşor cu 
degetele pielea mea de un arămiu întunecat. 

— Şade prin grădini atât de des, încât începe să arate ca 
o agricultoare de rând. 

Mama râde, de parcă o hoardă de slujnice nu m-ar 
acoperi cu paravane ori de câte ori ies afară. De parcă nu 
m-ar fi tapetat cu pudră înainte să înceapă prânzul ăsta, 
blestemând felul în care tenul meu încurajează bârfa 
nobilimii că ea s-ar fi culcat cu un servitor. 

— Nu este nevoie, mamă. 

Mă înfior amintindu-mi usturimea şi izul înţepător de 
oţet ale ultimei sale reţete cosmetice. 

— Oh, va fi plăcerea mea, surâde Samara. 

— Da, dar... 

— Amari! Mama îmi taie vorba cu un zâmbet atât de 
strâns, că i-ar putea crăpa pielea. Ar fi încântată, Samara, 


< 45 > 


mai ales înainte să înceapă curtările. 

Încerc să-mi înghit nodul din gât, dar tocmai asta mă 
face aproape să mă înec. În clipa aceea, mirosul de oţet 
devine atât de puternic încât aproape că deja îi simt arsura 
pe faţă. 

— Nicio grijă, mă strânge Samara de mână, interpretând 
greşit nefericirea mea. O să ajungi să iubeşti curtarea. E 
chiar plăcută. 

Mă silesc să zâmbesc şi încerc să-mi retrag mâna, dar 
Samara îşi întăreşte strânsoarea, de parcă nu mi-ar fi 
îngăduit să-i dau drumul. Inelele ei de aur mi se apasă în 
carne, fiecare bandă de metal montată cu o piatră specială. 
Un inel este legat printr-un lănţug delicat de o brățară 
împodobită cu sigiliul casei noastre regale: un leopanar de 
zăpadă bătut cu diamante. 

Samara poartă brăţara cu mândrie. De bună seamă, e un 
dar de la Mama. Fără să vreau, îi admir lucrătura elegantă. 
Are mai multe diamante decât a mea... 

Ceruri... 

Nu a mea. Nu mai e a mea. 

Panica mă invadează când îmi amintesc ce s-a întâmplat 
cu brăţara mea. Cea pe care i-am dat-o Bintei. 

Ea n-a vrut s-o ia; s-a temut de preţul unui dar din 
partea tronului. Dar Tata a crescut taxele de divineri. Dacă 
ea nu vindea brăţara mea, ea şi familia ei aveau să-şi 
piardă casa. 

Probabil au aflat, îmi dau eu seama. Probabil au crezut 
că Binta e o hoaţă. De aceea fusese chemată în sala 
tronului. De aceea fusese nevoie să fie escortată. 

Sar de la locul meu. Picioarele scaunului scrâşnesc pe 
dalele podelei. Deja văd cu ochii minţii cum gărzile ţin 
întinse mâinile delicate ale Bintei. 

Îl pot vedea pe Tata aducându-şi sabia în jos. 

— Mă iertaţi, spun şi fac un pas înapoi. 

— Amari, stai jos. 

— Mamă, eu... 

— Amari... 

— Mamă, te rog! 


< 46 > 


Prea tare. 

Îmi dau seama din clipa în care cuvintele îmi ies pe 
gură. Tonul meu ascuţit reverberează între pereţii camerei 
de ceai, făcând să amuţească toată conversaţia. 

— S-scuzele mele, bolborosesc eu. Mă simt rău. 

Cu toţi ochii arzându-mă în ceafă, mă grăbesc spre uşă. 
Pot simţi dogoarea mâniei iminente a Mamei, dar n-am 
timp de asta acum. În momentul în care uşa se închide, o 
rup la fugă, ridicându-mi poalele veşmintelor grele. 
Papucii mei cu tocuri ţăcănesc pe dalele de piatră când 
alerg cât pot de repede pe holuri. 

Cum am putut fi atât de neghioabă? mă ocărăsc eu, 
cârmind din scurt ca să evit să mă ciocnesc de un slujitor. 
Ar fi trebuit să plec de îndată ce îmi spusese fata aceea 
despre convocarea Bintei. Dacă eu aş fi fost cea luată la 
întrebări, Binta n-ar fi pierdut nicio clipită să-mi vină în 
ajutor. 

Oh, ceruri, blestem eu, trecând pe lângă vazele zvelte cu 
crini de antilopă roşie din hol, pe lângă portretele 
strămoşilor mei, care mă săgetează cu privirea din alte 
timpuri. Vă rog, să fie bine. 

Mă agăţ de speranţa asta mută când cotesc în holul 
principal. Aerul e îngroşat de căldură, făcându-mi 
respiraţia şi mai anevoioasă. Inima îmi bate în gât când 
încetinesc înaintea sălii tronului tatei, încăperea de care 
mi-e cel mai frică. Prima încăpere unde ne-a ordonat, lui 
Inan şi mie, să ne luptăm cu săbiile. 

Unde m-am ales cu atât de multe cicatrice. 

Apuc de draperiile de catifea care atârnă în afara uşilor 
negre de stejar. Năduşeala de pe mâinile mele e absorbită 
de țesătura groasă. S-ar putea să nu asculte. Eu am dat 
brăţara. S-ar putea să mă pedepsească pe mine în locul 
Bintei. 

Un val de frică îmi străbate şira spinării, amorţindu-mi 
degetele. Fă asta pentru Binta. 

— Pentru Binta, şoptesc eu. 

Prietena mea cea mai veche. Singura mea prietenă. 

Trebuie s-o apăr.. 


<47 > 


Trag adânc aer în piept şi-mi şterg sudoarea de pe 
mâini. Abia ating mânerul uşii lucind în spatele draperiilor 
când... 

— Cum? 

Vocea tatei răbufneşte prin uşile închise ca răgetul unui 
gorilion sălbatic. Inima îmi bate gata să-mi iasă din piept. 
L-am mai auzit pe Tata răcnind, dar niciodată aşa. Am 
ajuns prea târziu? 

Uşa se deschide şi sar înapoi când un şuvoi de gărzi şi 
purtători de evantaie ies în goană din camera tronului ca 
hoţii surprinşi, îi adună pe nobilii şi pe servitorii care se 
mai învârt prin holul principal şi-i trag după ei, lăsându-mă 
singură. 

Du-te. Picioarele îmi zvâcnesc când uşa începe să se 
închidă. Dispoziţia Tatei e deja proastă. Dar trebuie s-o 
găsesc pe Binta. Din câte ştiu, s-ar putea să fie prinsă 
înăuntru. 

N-o pot lăsa să-l înfrunte singură pe Tata. 

Mă reped înainte, prinzând uşa exact înainte să se 
închidă de tot. O apuc cu degetele de margine şi o 
întredeschid, aruncând o privire înăuntru. 

— Ce vrei să spui? strigă Tata din nou, saliva sărindu-i în 
barbă. 

Venele îi pulsează pe sub pielea ca mahonul, în puternic 
contrast cu agbada roşie pe care o poartă. 

Trag de uşă un centimetru mai mult, temându-mă că am 
să văd trupul subţire al Bintei. În schimb, îl văd pe 
Amiralul Ebele, ghemuit în faţa tronului. Broboane de 
sudoare îi perlează capul chel în timp ce se uită în toate 
părţile, mai puţin la Tata. Lângă el, Comandanta Kaea stă 
dreaptă, cu părul curgându-i pe lângă gât împletit într-o 
coadă groasă, lucioasă. 

— Artefactele au fost aduse la țărm în Warri, un sătuc 
izolat, pe ţărmul mării, raportează Kaea. Apropierea lor a 
activat abilităţile latente în câţiva dintre divinerii locali. 

— Abilităţile latente? 

Kaea înghite în sec; muşchii i se încordează pe sub 
pielea uşor cafenie. Îi dă ocazia Amiralului Ebele să 


< 48 > 


vorbească, dar amiralul păstrează tăcerea. 

— Divinerii s-au transformat. 

Kaea tresare, de parcă vorbele i-ar provoca durere 
fizică. 

— Artefactele le-au trezit puterile, Înălţimea Voastră. 
Divinerii au devenit maji. 

Scap o exclamaţie, dar îmi duc iute mâna la gură ca să 
înăbuş sunetul. Maji? În Orisha? După atât timp? 

O lance greoaie de frică îmi urcă în piept, făcându-mi 
fiecare respiraţie anevoioasă, în timp ce deschid uşa un pic 
mai mult, ca să văd mai bine. Nu se poate, aştept să zică 
Tata. Asta ar fi... 

— E imposibil, zice, în cele din urmă, cu vocea stinsă, 
aproape în şoaptă. 

Strânge mânerul sabiei sale de majacite negru atât de 
tare, încât îi trosnesc încheieturile degetelor. 

— Mă tem că nu, Înălţimea Voastră. Am văzut-o cu ochii 
mei. Magia lor era slabă, dar era. 

Ceruri... Ce înseamnă asta pentru noi? Ce o să se 
întâmple cu familia domnitoare? Oare majii plănuiesc deja 
un atac? O să avem vreo şansă să ripostăm? 

Îmi aduc aminte de Tata de dinainte de Raid, un 
paranoic scrâşnind din dinţi şi încărunţind mereu. Omul 
care a ordonat ca Inan şi cu mine să coborâm în pivnițele 
palatului, punând câte o sabie în mâinile noastre, deşi noi 
eram prea mici şi prea slabi să le ridicăm. 

Majii or să vină după voi, ne avertiza el. Aceleaşi 
cuvinte, de fiecare dată când ne silea să ne luptăm cu 
săbiile. Când or s-o facă, trebuie să fiţi pregătiți. 

Amintirea durerii îmi înţeapă spatele în timp ce studiez 
faţa palidă a Tatei. Tăcerea lui e mai înfricoşătoare decât 
furia. Amiralul Ebele tremură de-a dreptul. 

— Unde sunt majii acum? 

— Eliminaţi. 

Stomacul mi se strânge ghem şi îmi ţin răsuflarea, 
împingându-mi înapoi cu forţa ceaiul de la prânz. Majii 
aceia sunt morţi. Ucişi. 

Aruncaţi pe fundul mării. 


< 49 > 


— Şi artefactele? insistă Tata, neimpresionat de moartea 
majilor. 

Dacă ar fi după el, i-ar stârpi pe toţi divinerii rămaşi. 

— Am pergamentul. 

Kaea duce mâna la platoşă şi scoate un pergament vechi 
şi ponosit. 

— De îndată ce l-am descoperit, am avut grijă de martori 
şi am venit direct aici. 

— Şi piatra-soarelui? 

Kaea îi aruncă lui Ebele o privire atât de ascuţită, că i-ar 
fi putut da sângele. El îşi drege glasul îndelung, ca şi când 
ar întinde de fiecare ultimă secundă înainte să dea vestea. 

— Piatra a fost furată din Warri înainte să sosim noi, 
Înălţimea Voastră. Dar i-am luat urma. Avem cei mai buni 
oameni ai noştri trimişi după ea. Nu mă îndoiesc că o vom 
recupera curând. 

Furia Tatei mocneşte precum căldura ridicându-se în 
aer. 

— Aveaţi sarcina s-o distrugeţi, şuieră el. Cum s-a 
întâmplat asta? 

— Am încercat, Înălţimea Voastră! După Raid, am 
încercat luni de-a rândul. Am făcut tot ce-am putut să le 
distrug, dar artefactele au fost vrăjite. 

Ebele îşi aruncă ochii spre Kaea, dar ea îşi ţine privirea 
drept înainte. Amiralul îşi drege din nou glasul. Năduşeala 
bălteşte în cutele de sub bărbia lui. 

— Când am rupt pergamentul, s-a lipit singur la loc. 
Când l-am ars, s-a refăcut din cenuşă. L-am pus pe cel mai 
puternic gardian să dea cu ghioaga în piatră şi n-a reuşit 
nici măcar s-o zgârie! Când artefactele astea n-au vrut să 
se lase distruse, le-am încuiat într-un cufăr de fier şi le-am 
aruncat în mijlocul Mării Banjoko. N-ar fi putut niciodată 
să fie aduse de valuri pe țărm! Nu fără mag... 

Ebele nu rosteşte cuvântul până la capăt. 

— Vă jur, Înălţimea Voastră. Am făcut tot ce-am putut, 
dar se pare că zeii au alte planuri. 

Zeii? mă aplec să aud mai bine. Şi-a pierdut Ebele 
minţile? Zeii nu există. Toată lumea din palat ştie asta. 


< 50 > 


Aştept ca Tata să reacționeze la prostia lui Ebele, dar 
faţa lui rămâne ca de piatră. Se ridică de pe tron, calm şi 
calculat. Apoi, iute ca vipera loveşte, apucându-l pe Ebele 
de gât. 

— Spune-mi, amirale... 

Îi ridică de la podea corpul lui Ebele şi strânge. 

— De ale cui planuri te temi mai tare? De ale zeilor? Sau 
de ale mele? 

Tresar, ferindu-mi privirea, în timp ce Ebele se sufocă. 
Latura asta a Tatei o urăsc, latura pe care încerc din 
răsputeri să nu o văd. 

— Eu... jur, gâjâie Ebele. Am s-o rezolv. Jur! 

Tata îi dă drumul ca unei bucăţi putrede de fruct. Ebele 
gâfâie şi îşi freacă gâtul, vânătăile deja înnegrindu-se pe 
pielea sa ca arama. Tata se întoarce la pergamentul din 
mâna lui Kaea. 

— Arată-mi, porunceşte el. 

Kaea face un semn spre cineva din afara razei mele 
vizuale. Nişte ghete grele răsună pe dalele de piatră. 
Atunci apare ea. 

Binta. 

Imi duc mâna la inimă când o văd târâtă în faţă, cu ochii 
săi mari şi argintii jucând în lacrimi. Boneta pe care şi-o 
potriveşte pe cap cu atâta grijă, în fiecare zi, îi stă într-o 
parte, dând la iveală şuviţele părului ei lung şi alb. Cineva 
i-a legat gura cu un căluş, împiedicând-o să strige. Dar şi 
dacă ar putea, cine ar ajuta-o? E deja în mâinile gărzilor. 

Fă ceva, îmi poruncesc eu. Acum. Dar nu-mi pot hotări 
picioarele să mişte. Nici măcar mâinile nu mi le simt. 

Kaea desfăşoară ruloul de pergament şi înaintează încet, 
de parcă s-ar apropia de un animal sălbatic. Binta nu mai 
seamănă nici pe departe cu fata blândă care mi-a şters 
lacrimile atâţia ani. Servitoarea care îşi punea deoparte 
toate rațiile de la palat, ca să se bucure şi familia ei de o 
masă bună. 

— Ridicaţi-i braţul. 

Binta clatină din cap când gărzile îi smucesc braţul în 
sus de încheietură, strigătele ei înăbuşite răzbătând prin 


<51> 


eşarfa de la gură. Deşi Binta se opune, Kaea îi pune 
pergamentul în mână. 

Lumina explodează din mâna Bintei. 

Invăluie sala tronului în splendoarea sa - nuanţe de 
auriu orbitor, de purpuriu strălucitor, de albastru 
scânteietor. Luminile se arcuiesc şi dansează în cascadă, 
un şuvoi neîntrerupt ţâşnind din palma Bintei. 

— Ceruri! exclam eu, groaza războindu-se cu admiraţia 
năvalnică în pieptul meu. 

Magie. 

Aici. După toţi aceşti ani... 

Vechile avertismente ale Tatei despre magie înfloresc în 
mintea mea, povestiri despre bătălie şi foc, întuneric şi 
boală. Magia este izvorul tuturor relelor, şuiera el. O să 
sfâşie Orisha în bucăți. 

Tata ne-a spus şi ne-a repetat fără încetare, lui Inan şi 
mie, că magia înseamnă moartea noastră. O armă 
periculoasă, amenințând existenţa Orishei. Câtă vreme ea 
exista, regatul nostru avea să fie întotdeauna în război. 

În zilele cele mai rele de după Raid, magia pusese 
stăpânire pe imaginaţia mea, un monstru fără chip. Dar în 
mâinile Bintei magia este fascinantă, o minune fără 
asemănare. Bucuria soarelui de vară topindu-se într-un 
asfinţit. Însăşi esenţa şi suflul vieţii... 

Tata loveşte rapid. lute ca fulgerul. 

Acum, Binta stă în picioare. 

În clipa următoare, sabia Tatei se împlântă în pieptul ei. 

Nu! 

Imi lipesc mâna peste gură înainte să pot ţipa, gata să 
cad pe spate. Greaţa mi se ridică în gâtlej. Lacrimi fierbinţi 
îmi înţeapă ochii. 

Nu se întâmplă aşa ceva. Lumea începe să se învârtă cu 
mine. Ce vezi nu e adevărat. Binta e în siguranţă. Aşteaptă 
cu o felie de pâine dulce în camera ta. 

Insă gândurile mele disperate nu schimbă adevărul. Nu 
aduc morţii înapoi. 

Stacojiul colorează eşarfa legată peste gura Bintei. 

Flori purpurii îi pătează rochia albastră. 


< 52 > 


Îmi înăbuş un alt țipăt când corpul ei neînsufleţit cade 
cu o bufnitură la podea, greu ca plumbul. 

Sângele începe să se întindă în jurul feţei nevinovate a 
Bintei, colorându-i şuviţele albe în roşu. Mirosul de 
cocleală se strecoară prin uşa întredeschisă. Îmi rețin un 
icnet. 

Tata smulge şorţul Bintei şi îşi şterge sabia. Complet 
liniştit. Nu-i pasă că sângele ei îi pătează roba regală. 

Nu vede că sângele ei îmi pătează mie mâinile. 

Mă împleticesc îndărăt, călcând pe tivul rochiei mele. 
Mă grăbesc spre scara din colţul holului principal, cu 
picioarele tremurând la fiecare pas. Vederea mi se 
înceţoşează şi mă străduiesc din răsputeri să ajung la 
apartamentele mele, dar tot ce reuşesc e să mă reped la o 
vază. Mă ţin de marginea de ceramică. Tot stomacul mi se 
întoarce. 

Voma mă ustură, amară cu acid şi ceai. Primul suspin de 
plâns îşi face loc în afară şi corpul meu se prăbuşeşte. Mă 
apuc strâns cu mâinile de piept. 

Dacă Binta ar fi aici, ea ar fi cea care mi-ar veni în 
ajutor. M-ar lua de mână şi m-ar conduce la apartamentele 
mele, m-ar ajuta să mă sui în pat şi mi-ar şterge lacrimile. 
Mi-ar aduna bucăţile de inimă frântă şi ar găsi ea o cale să 
le pună la loc. 

Imi înghit un alt suspin şi îmi acopăr gura, lacrimile 
sărate mi se scurg printre degete. Mirosul sângelui îmi 
umple  nările. Văd din nou în minte sabia atei 
împlântându-se... 

Uşile sălii tronului se deschid brusc. Sar în picioare, 
temându-mă că e Tata. În schimb, unul dintre gardienii 
care o ţinuseră pe Binta iese grăbit. 

Ruloul de pergament e în mâinile lui. 

Mă uit lung la pergamentul ponosit în timp ce el urcă 
scările dinspre mine, amintindu-mi cum o singură atingere 
face lumea să explodeze cu lumină. Lumina închisă în 
sufletul dragei mele prietene, incredibil de frumoasă, etern 
neînfricată. 

Mă întorc cu spatele când soldatul se apropie, 


4153 > 


ascunzându-mi faţa udă de lacrimi. 

— Scuze, mi-e rău, murmur eu. Probabil am mâncat 
vreun fruct stricat. 

Gardianul abia dacă dă din cap, distrat, continuând să 
urce. Ține ruloul atât de strâns încât nodurile degetelor îi 
sunt negre, de parcă i-ar fi frică de ce ar putea face 
pergamentul magic altminteri. Mă uit după el, cum ajunge 
la al treilea cat şi deschide o uşă vopsită în negru. Dintr- 
odată, îmi dau seama unde se duce. 

In apartamentele Comandantei Kaea. 

Secundele trec cu greu în timp ce urmăresc uşa, 
aşteptând, deşi nu ştiu de ce. Aşteptarea n-o să mi-o aducă 
pe Binta înapoi. N-o să-mi îngăduie să mă mai bucur de 
râsul ei melodios. Totuşi, aştept mai departe, îngheţând 
când uşa se deschide din nou. Mă întorc la vază şi mai 
icnesc o dată, fără să mă opresc, până când gardianul 
trece din nou pe lângă mine. Ghetele lui cu întărituri de 
metal zornăie când el coboară din nou spre sala tronului. 
Ruloul nu mai e la el. 

Cu mâini tremurătoare, îmi şterg lacrimile, fără îndoială 
întinzându-mi vopselurile şi pudrele pe care Mama mi le-a 
aplicat cu forţa pe faţă. Imi trec palma peste gură, să-mi 
îndepărtez resturile de vomă. Întrebările îmi roiesc în 
minte în timp ce mă ridic şi mă apropii de uşa Kaei. Ar 
trebui să-mi continui drumul spre apartamentele mele. 

Totuşi intru. 

Uşa se trânteşte în urma mea cu un bufnet puternic şi 
tresar, temându-mă că ar putea căuta cineva sursa 
zgomotului. N-am intrat niciodată în apartamentele 
Comandantei Kaea. Cred că nici servitorii nu au voie aici. 

Ochii mei cercetează rapid pereţii roşu-burgund, atât de 
diferiţi de pastelul lavandă în care sunt zugrăviți ai mei. O 
pelerină regală stă la capul patului Kaei. Pelerina Tatei... 
El trebuie s-o fi lăsat aici. 

Intr-o altă zi, revelaţia că Tata a fost în apartamentele 
Kaei m-ar fi sufocat, dar acum abia dacă simt ceva. 
Descoperirea pelerinei 'Tatei păleşte în comparaţie cu 
ruloul care stă pe biroul Kaei. 


< 54 > 


Mă îndrept spre el, cu picioare tremurătoare, de parcă 
m-aş apropia de buza unei prăpăstii. Mă aştept să simt un 
fel de aură în prezenţa ruloului, totuşi aerul din jurul lui 
rămâne inert. Întind mâna, înghițind teama care începe să 
mă invadeze. Revăd în minte lumina care a explodat din 
mâinile Bintei. 

Sabia care i-a străpuns pieptul. 

Mă silesc să înaintez, întinzând din nou mâna, doar cu 
vârfurile degetelor. Când ating ruloul, închid ochii. 

Nicio magie nu se produce. 

Răsuflarea pe care nu-mi dădusem seama că mi-o ţineam 
iese năvalnic, în timp ce ridic pergamentul mototolit. Îl 
desfac şi îmi plimb degetele peste simbolurile ciudate, 
încercând zadarnic să le înţeleg. Simbolurile nu seamănă 
cu nimic din ceea ce am văzut vreodată, în niciuna dintre 
limbile pe care le-am întâlnit în studiile mele. Totuşi 
acestea sunt simboluri pentru care majii au murit. 

Simboluri care ar putea fi scrise cu sângele Bintei. 

O adiere de vânt pătrunde prin ferestrele deschise, 
fluturându-mi şuviţele de păr care mi-au scăpat de sub 
gele. După perdelele mişcătoare stă echipamentul militar 
al Kaei: săbii ascuţite, frâie de pantenare, platoşe de 
aramă. Ochii mei se opresc pe colacii de frânghie. Îmi dau 
jos turbanul gele, lăsându-l să cadă pe podea. 

Fără să mă gândesc, iau pelerina Tatei. 


455 > 


CAPITOLUL PATRU 
ZELIE 


— Chiar nu vrei să vorbeşti cu mine? 

Mă aplec în şaua de pe Nailah ca să mă uit la faţa ca de 
piatră a lui Tzain. M-am aşteptat la prima oră de tăcere, 
dar acum e a treia oră. 

— Cum a mers antrenamentul? încerc eu. 

Tzain nu poate rezista niciodată unei conversații despre 
sportul lui favorit. 

— Lui M'ballu i s-a vindecat glezna? Crezi c-o să se facă 
bine la timp pentru jocuri? 

Tzain deschide gura o fracțiune de secundă, dar se 
opreşte. Îşi strânge falca şi loveşte cu frâul în Nailah, 
mânând-o mai repede printre copacii înalţi de afinele- 
şacalului. 

— Tzain, haide, insist eu. Nu mă poţi ignora pentru tot 
restul vieţii tale. 

— Pot încerca. 

— Oh, zei, îmi dau eu ochii peste cap. Ce vrei de la 
mine? 

— Ce-ai zice de să-ţi ceri iertare? se răsteşte Tzain. Baba 
a fost gata să moară! lar acum vrei să stau aici şi să mă 
prefac că nu s-a întâmplat nimic? 

— Mi-am cerut deja iertare, îl reped şi eu. Şi ţie, şi lui 
Baba. 

— Asta nu schimbă ceea ce s-a întâmplat. 

— Atunci îmi cer iertare că nu pot schimba trecutul! 

Strigătul meu răsună printre copaci, ridicând un nou zid 
de tăcere între noi. Îmi plimb degetele peste crăpăturile 
din pielea tocită a şeii lui Nailah, în timp ce un gol 
neplăcut se cască în pieptul meu. 

Pentru numele zeilor, gândeşte, Zelie, îmi revine în 
minte glasul Mamei Agba. Cine l-ar mai apăra pe tatăl tău, 
dacă i-ai răni pe oamenii ăştia? Cine l-ar mai feri pe Tzain 


< 56 > 


de necazuri când gardienii s-ar întoarce pentru răzbunare? 

— Tzain, îmi pare rău, spun liniştită. Pe cinstite. Mă simt 
groaznic, mai rău decât îţi poţi da tu seama, dar... 

Tzain lasă să-i scape un oftat exasperat. 

— Dar ce? 

— ...dar nu e doar vina mea! zic eu, mânia atingând 
punctul de fierbere. Gărzile sunt motivul pentru care Baba 
a ieşit în larg! 

— Şi tu eşti motivul pentru care a fost gata să se înece, 
replică Tzain. Tu l-ai lăsat singur. 

Imi muşc limba. N-are niciun rost să ne certăm. Kosidân 
puternic şi chipeş cum e el, Tzain nu înţelege de ce am 
nevoie de antrenamentele Mamei Agba. Băieţii din Ilorin 
încearcă să fie prieteni cu el, fetele încearcă să-i fure 
inima. Până şi soldaţii gărzilor vin grămadă la el, 
lăudându-l pentru abilităţile lui la agbân. 

El nu înţelege cum e să fii în pielea mea, să umbli prin 
lume ca diviner. Să tresari de fiecare dată când apare un 
gardian, neştiind niciodată cum se va sfârşi confruntarea. 

O să încep cu ăsta de aici... 

Stomacul mi se strânge la amintirea strânsorii nemiloase 
a gardianului. Oare Tzain ar mai ţipa la mine dacă ar şti? 
Ar mai ţipa dacă şi-ar da seama cât de greu a fost pentru 
mine să nu plâng? 

Călărim în tăcere în timp ce copacii încep să se rărească 
şi cetatea Lagosului să se zărească. Înconjurată de o 
palisadă făcută din duramenuri de arbori fructul-şacalului, 
capitala e cu totul diferită de Ilorin. In loc de marea 
liniştitoare, Lagosul este inundat de mulţimi nesfârşite de 
oameni. Chiar şi de la distanţă, atâtea suflete se înghesuie 
între zidurile cetăţii, că e imposibil să înţelegi cum trăiesc. 

Mă ridic pe spinarea lui Nailah să mă uit la priveliştea 
capitalei, observând în trecere părul alb al divinerilor. 
Kosidânii din Lagos depăşesc numărul divinerilor într-un 
raport de trei la unu, aşadar sunt uşor de remarcat. Deşi 
spaţiul dintre zidurile Lagosului e lung şi larg, cei din 
neamul meu sunt strânşi la marginea cetăţii, în mahalale. 
E singurul loc unde li se îngăduie divinerilor să trăiască. 


4 57 > 


Mă aşez înapoi în şaua lui Nailah, căci vederea 
cartierelor sărace mi-a mai tăiat din entuziasm. Cu secole 
în urmă, cele zece clanuri de maji şi copiii lor divineri au 
fost izolaţi în toată Orisha. În timp ce kosidânii populau 
cetăţile, clanurile trăiau în munţi, pe oceane şi pe câmpuri. 
Dar, cu timpul, majii s-au aventurat în afara teritoriului lor 
şi s-au răspândit peste ţinuturile Orishei, curiozitatea şi 
oportunităţile încurajându-le migraţia. 

De-a lungul anilor, maji şi kosidâni au început să se 
amestece, căsătorindu-se, creându-şi familii cu divineri şi 
kosidâni, ca a mea. Pe măsură ce familiile mixte s-au 
înmulţit, şi numărul majilor din Orisha a crescut. Înainte 
de Raid, Lagosul adăpostea cea mai mare populaţie de 
maji. 

Acum, divinerii pe care îi vedeam erau tot ce mai 
rămăsese. 

Tzain trage de frâiele lui Nailah, oprind-o, când ne 
apropiem de poarta de lemn. 

— Eu o să aştept aici. Ar fi prea mult pentru ea înăuntru. 

Dau din cap şi cobor, depunând un pupic pe botul negru 
şi umed al lui Nailah. Zâmbesc când limba ei aspră îmi 
linge obrazul, dar zâmbetul mi se stinge când arunc o 
privire în spate, la Tzain. Cuvintele nerostite atârnă în aer, 
dar mă întorc şi îmi văd de drum. 

— Aşteaptă. 

Tzain se dă jos de pe Nailah, prinzându-mă din urmă 
dintr-un salt. Îmi pune un pumnal ruginit în mână. 

— Am un baston. 

— Ştiu, zice el. Pentru orice eventualitate. 

Îmi strecor arma în buzunarul meu tocit. 

— Mulţumesc! 

Ne uităm în pământ, tăcuţi. Tzain dă cu şutul unei 
pietre. Nu ştiu cine o să cedeze primul, însă, în cele din 
urmă, el vorbeşte. 

— Nu sunt orb, Zel. Ştiu că în dimineaţa asta n-a fost 
numai vina ta, dar am nevoie ca tu să te porţi mai bine. 

Pentru o clipă, ochii lui Tzain fulgeră, amenințând să dea 
pe faţă tot ce ţine în el. 


< 58 > 


— Baba e din ce în ce mai rău şi gărzile ne suflă în ceafă. 
Nu-ţi poţi permite o clipă de neatenţie tocmai acum. Dacă 
mai greşeşti o dată, s-ar putea să fie ultima ta greşeală. 

Dau din cap, continuând să stau cu ochii în pământ. Pot 
să mă descurc cu o mulţime de lucruri, dar dezamăgirea 
lui Tzain taie ca un cuţit. 

— Doar fii mai atentă, oftează Tzain. Te rog. Baba n-o să 
mai trăiască dacă te pierde pe tine... Nici eu. 

Incerc să nu iau în seamă menghina care-mi strânge 
pieptul. 

— Îmi pare rău, şoptesc. O să fiu mai atentă. Promit. 

— Bine. 

Tzain afişează un zâmbet şi îmi ciufuleşte părul. 

— Destul cu asta. Du-te şi vinde naibii peştele ăla. 

Râd şi îmi potrivesc curelele sacului pe umeri. 

— Cât crezi că scot pe el? 

— Două sute. 

— Numai atât? îmi plec capul într-o parte. Chiar aşa de 
proastă părere ai despre mine? 

— Asta e o sumă nebunească, Zel! 

— Pun rămăşag că pot scoate mai mult. 

Zâmbetul lui Tzain se lăţeşte, însufleţit de sclipirea unui 
pariu bun. 

— Adu tu mai mult de două sute şi o să stau eu acasă cu 
Baba săptămâna viitoare. 

— Oh, s-a făcut. 

Rânjesc, închipuindu-mi deja meciul de revanşă cu Yemi. 
Hai să vedem ce poate face ea împotriva noului meu 
baston. 

Mă grăbesc spre oraş, gata să fac târgul, dar când ajung 
la punctul de control, stomacul mi se răscoleşte la vederea 
gărzilor regale. Tot ce pot face e să-mi ţin corpul locului, 
strecurându-mi bastonul pliabil în betelia pantalonilor 
drapaţi. 

— Numele? se răsteşte un gardian înalt, ţinându-şi ochii 
în registrul lui. 

Cârlionţii lui negri sunt ca puful în căldură, adunând 
năduşeala care-i şiroieşte pe obraji. 


< 59 > 


— Zélie Adebola, răspund eu cu tot respectul pe care îl 
pot mima. _ 

Fără alte greşeli. inghit nodul din gât. Cel puţin, pe ziua 
de azi. 

Gardianul abia îmi aruncă o privire înainte să scrie 
informaţia în registru. 

— Originea? 

— Ilorin. 

— Ilorin? 

Scund şi vânjos, un alt gardian se clatină spre noi, 
folosindu-se de zidul uriaş să se țină pe picioare. Mirosul 
pătrunzător de alcool se răspândeşte în aer. 

— Ge cată un vie'me ca tine aja depart’ de cas’? 

Bolboroseşte de abia se înţelege ce zice, cuvintele 
scurgându-i-se din gură ca saliva pe bărbie. Mă încordez 
toată când se apropie; privirea beată din ochii lui devine 
periculoasă. 

— Scopul vizitei? întreabă gardianul înalt, din fericire 
treaz. 

— Negot. 

La acestea, un zâmbet de dezgust se desenează pe fața 
gardianului beat. Intinde mâna spre încheietura mea, dar 
mă dau înapoi şi ridic pachetul înfăşurat în hârtie. 

— Negot cu peşte, explic eu, dar, în pofida cuvintelor 
mele, el se repede. 

Horcăi când îşi înfăşoară mâinile umflate în jurul gâtului 
meu şi mă lipeşte cu spatele de palisada de lemn. Se 
apleacă atât de aproape, că-i pot număra petele negre şi 
galbene de pe dinţi. 

— Văd şi eu că vinzi peşte, râde el. Cât mai costă un 
vierme zilele astea, Kayin? Două monede de aramă? 

Pielea mă furnică şi degetele îmi ard după bastonul 
ascuns. E împotriva legii ca majii şi kosidânii şi să se 
sărute, după Raid, dar asta nu-i opreşte pe gardieni să ne 
pipăie ca pe animale. 

Mânia mea se preschimbă într-o furie neagră, o 
întunecime pe care am simţit-o în Mama ori de câte ori 
gărzile îndrăzneau să-i stea în cale. În iureşul acesteia, îmi 


< 60 > 


vine să-l împing cât colo şi să-i rup fiecare deget gras. Dar 
odată cu furia mea vine şi îngrijorarea lui Tzain. Mâhnirea 
adâncă a lui Baba. Mustrarea Mamei Agba. 

Gândeşte, Zelie. Gândeşte-te la Baba. Gândeşte-te la 
Tzain. Am promis să nu stric treaba asta. Nu-i pot 
dezamăgi. 

Imi repet asta fără încetare, până când bruta îmi dă 
drumul. Râde în barbă înainte să ia o altă înghiţitură din 
sticla lui, mândru. Nepăsător. 

Mă întorc spre celălalt gardian, incapabilă să-mi ascund 
ura din ochi. Nu ştiu pe care-l dispreţuiesc mai mult: pe 
beţivan că m-a atins sau pe ticălosul ăsta că a lăsat 
lucrurile să se întâmple. 

— Alte întrebări? mârâi printre dinţi. 

Gardianul clatină din cap. 

Intru pe poartă cu viteza unei leopanare, mai înainte ca 
vreunul dintre ei să se răzgândească. Însă, după doar 
câţiva paşi dincolo de poartă, nebunia Lagosului mă face 
să vreau să dau fuga înapoi. 

— Pe zei, şoptesc eu, copleşită de imensul număr de 
oameni. 

Săteni, negustori, gardieni şi nobili umplu drumurile 
largi de pământ bătătorit, fiecare mişcându-se cu precizie 
şi cu ţintă clară. 

În depărtare se înalţă palatul regal - zidurile lui 
imaculate, albe şi arcadele aurite sclipesc în soare. 
Prezenţa lui e în contrast izbitor cu bordeiele săracilor ce 
se înşiruie la marginea cetăţii. 

Mă minunez văzând locuinţele rustice, mi se taie 
răsuflarea la colibele suprapuse. Ca un labirint vertical, 
cocioabele sunt clădite una peste alta, fiecare începând de 
acolo unde alta se termină. Deşi multe sunt înnegrite şi 
părăginite, unele strălucesc vopsite în culori vii şi artistic. 
E un protest vibrant de culoare care sfidează denumirea de 
mahala, un tăciune de frumuseţe acolo unde cârmuirea nu 
vede vreuna. 

Cu paşi şovăielnici, încep să mă îndrept spre centrul 
cetăţii. Când trec de magherniţe, observ că majoritatea 


<61> 


divinerilor ce-i străbat străzile nu sunt mult mai mari decât 
mine. În Lagos, e aproape cu neputinţă pentru orice copil 
diviner care a supravieţuit Raidului să ajungă la vârsta 
adultă fără să fie aruncat în închisoare sau să fie luat cu 
de-a sila în obşti. 

— Te rog. N-am vrut... ah! 

Un strigăt ascuţit răsună. 

Tresar când bastonul unui zbir de obşte loveşte înaintea 
mea. Taie prin carnea unui tânăr diviner, lăsând pete de 
sânge pe ultimele haine curate pe care băiatul le va purta 
vreodată. Copilul cade într-o grămadă de cioburi, olane 
sparte pe care probabil braţele lui subţiri nu le-au putut 
căra. Zbirul ridică bastonul din nou şi, de data asta, zăresc 
sclipirea de majacite negru. 

Oh, zei. Mirosul neplăcut de carne arsă îmi izbeşte 
nările când zbirul apasă bastonul pe spatele băiatului. 
Fumul se ridică din pielea lui în timp ce se chinuieşte să 
meargă de-a buşilea. Scena de cruzime îmi amorţeşte 
degetele, amintindu-mi de posibila mea soartă în obşti. 

Haide. Îmi impun să mă mişc, deşi curajul îmi dispare. 
Dă-i drumul, altminteri următorul o să fii tu. 

Mă grăbesc spre centrul Lagosului, străduindu-mă din 
răsputeri să nu bag de seamă duhoarea scursorilor venind 
dinspre străzile mahalalelor. Când ajung la clădirile în 
culori pastelate din cartierul negustorilor, mirosul se 
schimbă cu acela de pâine dulce şi scorţişoară, făcându-mi 
maţele să ghiorţăie. Imi fac curaj pentru târguială, auzind 
piaţa centrală vuind de sunetele nesfârşitelor negoţuri. 
Dar când dau cu ochii de bazar, sunt obligată să mă opresc 
în loc. 

Oricât de des am negociat aici capturile bogate cu Baba, 
nebunia pieţei centrale nu conteneşte a mă surprinde. Mai 
tumultuos decât străzile Lagosului, bazarul e însufleţit cu 
toate mărfurile imaginabile din Orisha. Pe un singur rând, 
grâne din vastele ogoare ale Minnei stau lângă râvnitele 
obiecte de metal făurite în atelierele din Gombe. Mă 
strecor printre tarabele pline, desfătându-mă cu mirosul 
dulce al bananelor fripte. 


< 62 > 


Cu urechile ciulite, încerc să prind tipul târguielii, viteza 
fiecărei tranzacţii. Toată lumea se luptă, folosind cuvintele 
ca pumnale. Tocmeala e mai acerbă decât în piaţa din 
Ilorin. Aici nu există compromisuri; numai afaceri. 

Trec de cuştile de lemn ale puilor de leopanar, zâmbind 
la fiecare corn micuţ iţit în fruntea lor. Trebuie să-mi fac 
loc printre cărucioarele cu ţesături viu colorate ca să 
ajung, în sfârşit, la piaţa de peşte. 

— Patruzeci de bani de aramă... 

— Pentru un peşte-tigru? 

— Nu dau un ban mai mult peste treizeci! 

Strigătele clienţilor care se tocmesc răsună atât de tare, 
că abia îmi pot auzi gândurile. Asta nu e piaţa plutitoare 
din Ilorin. O târguială obişnuită n-o să meargă. Îmi muşc 
obrazul pe dinăuntru, cercetând mulţimea. Am nevoie de o 
ţintă. Un fraier, cineva... 

— Păstrăv?! zbiară un bărbat. Arăt eu ca unul care ar 
mânca păstrăv? 

Mă întorc spre nobilul dolofan îmbrăcat în dashiki 
purpuriu-închis. El îşi mijeşte ochii ca aluna la negustorul 
kosidân, de parc-ar fi primit o gravă insultă. 

— Am rândunică-de-mare, îi propune negustorul. Plătică, 
biban... 

— Am spus că vreau peşte-spadă! se răsteşte nobilul. 
Servitorul meu zice c-ai refuzat să-l serveşti. 

— Nu e sezonul lor. 

— Totuşi regele mănâncă în fiecare seară peşte-spadă, 
nu-i aşa? 

Negustorul se scarpină în ceafă. 

— Dacă vreun peşte-spadă e prins, merge la palat. Asta 
e legea pământului. 

Faţa nobilului devine roşie şi scoate o pungă mică de 
catifea. 

— Cât îţi dă el? zornăie monedele. Eu îţi dau dublu. 

Negustorul se holbează la pungă cu jind, dar rămâne 
neînduplecat. 

— Nu pot să risc. 

— Pot eu! strig. 


< 63 > 


Nobilul se răsuceşte, cu ochii mici, bănuitori. Îi fac semn 
să vină după mine, mai la o parte de taraba negustorului. 

— Ai tu peşte-spadă? întreabă. 

— Ceva mai bun. Un peşte pe care nimeni altcineva din 
piaţa asta nu ţi-l poate vinde. 

Rămâne cu gura căscată şi simt aceeaşi emoție ca atunci 
când un peşte muşcă din momeală. Desfac pachetul 
peştelui-velă cu grijă şi mă mişc sub o rază de lumină, ca 
să-i fac solzii să sclipească. 

— Ceruri! se holbează nobilul. E magnific. 

— La gust e şi mai bun decât arată. Peşte-velă cu coadă 
roşie, proaspăt, de pe ţărmul Ilorinului. Nu e sezonul lor, 
aşa că poţi fi sigur că nici regele nu mănâncă aşa ceva în 
seara asta. 

Un zâmbet se desenează pe faţa nobilului şi ştiu că mi- 
am prins prada. Îmi întinde punga. 

— Cincizeci de bani de argint. 

Fac ochii mari, dar strâng din dinţi. Cincizeci... 

Cincizeci ne scapă de taxa de acum, poate chiar ne 
rămân destui ca să ne luăm o barcă nouă. Dar dacă 
gardienii cresc taxa în următorul sfert de lună, cincizeci n- 
or să mă apere de obşti. 

Slobod un hohot de râs şi împachetez la loc peştele. 

Fruntea nobilului se încruntă. 

— Ce faci? 

— Duc giuvaierul ăsta cuiva care şi-l poate permite. 

— Cum îndrăzneşti... 

— Ilartă-mă, îl întrerup eu. Nu am timp pentru un om 
care oferă cincizeci pe o captură ce valorează de zece ori 
mai mult. 

Nobilul bombăne, dar bagă mâna în buzunare şi scoate 
încă o pungă de catifea. 

— N-ai să obţii niciun ban mai mult de trei sute. 

Pe zei! Îmi proptesc picioarele în pământ ca să nu mă 
clatin. Asta e mai mult decât am văzut vreodată în viaţa 
noastră. Cel puţin şase luni de taxe, chiar dacă o să 
crească! 

Deschid gura să primesc târgul, dar ceva din ochii 


< 64 > 


nobilului mă face să ezit. Dacă a înmulţit atât de repede 
ultima ofertă, poate c-o înmulţeşte din nou... 

Acceptă, îmi imaginez avertismentul lui Tzain. E mai 
mult decât destul. 

Însă sunt prea aproape ca să mă opresc acum. 

— Îmi pare rău. 

Ridic din umeri şi termin de împachetat peştele. 

— Nu pot irosi o masă de rege pe cineva care nu şi-o 
poate permite. 

Nările nobilului freamătă. Pe toţi zeii! Poate c-am mers 
prea departe. Aştept să izbucnească, dar el doar fierbe în 
tăcere. Sunt obligată să mă îndepărtez. 

Fiecare pas durează o veşnicie şi mă cocoşez sub 
greutatea greşelii mele. O să găseşti tu altul, încerc eu să 
mă liniştesc. Un alt nobil disperat să-şi dovedească 
bogăția. Pot să scot mai mult de două sute. Peştele 
valorează mai mult de atât... nu-i aşa? 

— La naiba. 

Aproape că intru cu capul într-o stivă de crevete. Ce-o să 
fac acum? Cine-o să fie într-atât de prost ca să... 

— Aşteaptă! 

Când mă întorc, nobilul dolofan îmi trânteşte trei pungi 
zornăitoare în braţe. 

— Bine, mormăie el, învins. Cinci sute. 

Mă uit la el nevenindu-mi să cred, ceea ce el confundă 
cu îndoiala. 

— Numără-i, dacă trebuie. 

Deschid o pungă şi priveliştea e atât de frumoasă, că 
aproape îmi dau lacrimile. Argintul sclipeşte ca solzii 
peştelui-velă, greutatea lui e o promisiune a lucrurilor care 
vor urma. Cinci sute! Pe lângă o barcă nouă, asta 
înseamnă aproape un an de odihnă pentru Baba. În sfârșit. 

Am făcut ceva bine. 

Îi dau peştele nobilului, neputând să-mi ascund zâmbetul 
radios. 

— Poftă bună. În seara asta, o să mănânci mai bine 
decât regele. 

Nobilul zâmbeşte batjocoritor, dar colţurile gurii lui 


< 65 > 


zvâcnesc cu satisfacţie. Îmi strecor pungile de catifea în 
sacul meu de umăr şi plec, cu inima bătându-mi atât de 
repede, încât rivalizează cu demenţa din piaţă. Însă îngheţ 
când un țipăt sfâşie aerul. Asta nu e sunetul ciorovăielii de 
târg. Ce... 

Sar într-o parte când o tarabă de fructe explodează. 

O trupă de gărzi regale se repede prin piaţă. Mango şi 
piersici Orishane zboară prin aer. Secundă după secundă, 
mai multe gărzi năvălesc în piaţă, căutând ceva. Pe cineva. 

Mă uit surprinsă la debandadă, înainte să-mi dau seama 
că trebuie să mă mişc. Sunt cinci sute de monede de argint 
în sacul meu. Pentru prima oară, am mai mult de pierdut 
decât viaţa. 

Imi croiesc drum cu coatele prin mulţime cu o nouă 
râvnă, disperată să scap. Mai am puţin să trec de ţesături 
când cineva mă apucă de încheietură. 

Pentru numele zeilor, ce-i? 

Îmi scot dintr-un foc bastonul pliat, aşteptându-mă să 
am de-a face cu braţul unui gardian regal sau al unui hoţ 
de buzunare. Dar când mă întorc, nu e nici gardian, nici 
pungaş persoana care m-a prins. 

Este o fată cu ochi ca ambra, înfăşurată într-o pelerină. 

Ea mă trage la adăpost, în spaţiul dintre două tarabe, cu 
o strânsoare atât de puternică, încât nu-mi pot elibera 
mâna. 

— Te rog, zice ea, trebuie să mă scoţi de aici! 


< 66 > 


CAPITOLUL CINCI 
ZELIE 


Pentru o clipă, uit să respir. 

Fata cu pielea ca arama tremură de o frică atât de 
copleşitoare, încât se transmite şi în pielea mea. 

Strigătele devin mai puternice când gardienii tună şi 
fulgeră, apropiindu-se mai mult cu fiecare secundă. Nu mă 
pot prinde aici, cu fata asta. 

Dacă mă prind, o să mor. 

— Dă-mi drumul, poruncesc eu, aproape la fel de 
disperată ca şi ea. 

— Nu! Nu, te rog. 

Lacrimile îi umplu ochii de ambră şi mă strânge şi mai 
tare de mână. 

— Te rog, ajută-mă! Am făcut ceva de neiertat. Dacă mă 
prind... 

Ochii ei se cască de o groază mult prea cunoscută. 
Pentru că, atunci când o s-o prindă, nu se mai pune 
problema dacă o să moară, ci doar când: Pe loc? De foame, 
în puşcărie? Sau gardienii o s-o ia cu rândul, trecând-o de 
la unul la altul? Distrugând-o pe dinăuntru până când va 
muri sufocată de mâhnire? 

Trebuie să-i protejaţi pe cei care nu se pot apăra singuri. 
Îmi revin în minte cuvintele Mamei Agba din dimineaţa 
asta. Îmi închipui privirea ei severă. Aceasta e calea 
pastonului. 

— Nu pot, şoptesc eu, dar chiar în clipa în care cuvintele 
îmi ies de pe buze, îmi fac curaj pentru luptă. La naiba. 

Nu contează dacă pot să ajut sau nu. 

N-am să mai fiu în stare să trăiesc cu mine însămi dacă 
n-o fac. 

— Vino! 

O iau pe fată de braţ şi mă reped într-o dugheană de 
haine mai mare decât restul. Înainte ca negustoreasa să 


< 67 > 


tipe, îi pun mâna la gură şi-i apăs cuțitul de la Tzain pe 
gât. 

— Ce... ce faci? întreabă fata. 

Îi cercetez din ochi pelerina. Cum a reuşit să ajungă 
până aici? Pielea arămie a fetei şi veşmintele ample, cu 
catifele bogate şi nuanţe aurii, strigă de departe sânge 
nobil. 

— Pune-ţi pelerina cafenie, îi poruncesc, înainte să mă 
întorc spre negustoreasă. 

Broboane de sudoare îi şiroiesc pe piele; cu o hoaţă 
diviner, o mişcare greşită poate fi ultima. 

— N-o să-ţi fac niciun rău, îi promit eu. Am nevoie doar 
să fac un schimb. 

Mă uit pe furiş afară din dugheană, în timp ce fata 
îmbracă pelerina nebătătoare la ochi, şi apăs mai tare pe 
gura negustoresei când îi scapă un scâncet înăbuşit. Piaţa 
forfoteşte cu destule gărzi cât să facă o armată. 
Comercianţii zăpăciţi şi sătenii sporesc haosul. Caut o cale 
de ieşire din nebunia asta, dar nu zăresc niciuna. Nu avem 
de ales. 

Va trebui să ne forţăm norocul. 

Bag capul înapoi în dugheană când fata îşi trage gluga 
noii pelerine mult peste frunte. Inşfac roba elegantă pe 
care o purtase şi o îndes în mâinile negustoresei. Spaima 
din ochii femeii se domoleşte când catifeaua moale îi trece 
printre degete. 

Las cuțitul jos de la gâtul ei şi iau şi eu o pelerină, 
ascunzându-mi părul alb sub gluga ei neagră. 

— Eşti gata? întreb. 

Fata izbuteşte să dea din cap. O flacără de hotărâre 
luceşte în ochii ei, dar tot îi mai văd groaza paralizantă. 

— Urmează-mă! 

leşim din dugheană şi păşim în pandemoniu. Deşi 
gardienii se opresc drept în faţa noastră, pelerinele cafenii 
pe care le avem pe noi acţionează ca un scut. Ei caută 
sânge nobil. Slavă zeilor. 

Poate chiar avem o şansă. 

— Mai repede, îi şuier fetei în şoaptă când ne strecurăm 


< 68 > 


printre tarabele de ţesături. Dar nu... 

O apuc de pelerină, înainte să se îndepărteze prea mult. 

— ...Nu alerga. O să atragi atenţia. Amestecă-te în 
mulţime. 

Fata dă din cap şi încearcă să vorbească, dar nu-i iese 
niciun cuvânt. Tot ce poate face e să se ţină după mine ca 
un pui de leonar, niciodată la mai mult de doi paşi 
distanţă. 

Ne croim drum prin gloată până ajungem la marginea 
pieţei. Deşi gardienii ocupă intrarea principală, e o 
deschidere într-o parte, păzită de un singur soldat. Când el 
face un pas în faţă ca să interogheze un nobil, întrezăresc 
şansa noastră. 

— Repede. 

Mă strecor cu greu prin spatele ţarcului unui comerciant 
de vite, ca să ies din piaţa aglomerată pe străzile pavate 
din cartierul negustorilor. Scot un suspin de uşurare când 
silueta zveltă a fetei reuşeşte să se strecoare şi ea, dar 
când ne întoarcem, doi gardieni masivi ne blochează calea. 

Oh, zei. Picioarele mele alunecă şi se opresc. Monedele 
de argint îmi zornăie în sac. Arunc o privire spre fată; 
pielea ei arămie şi-a pierdut aproape de tot culoarea. 

— E vreo problemă? îi întreb eu pe gardieni, cât mai 
nevinovat cu putinţă. 

Unul îşi încrucişează braţele groase ca nişte copaci. 

— Fugară în libertate. Nu pleacă nimeni până nu e 
prinsă. 

— Greşeala noastră, spun eu, cu o plecăciune 
respectuoasă. O să aşteptăm înăuntru. 

La naiba. Mă întorc şi merg înapoi spre tarabe, 
cercetând cu priviri înnebunite piaţa. Dacă toate ieşirile 
sunt blocate, avem nevoie de alt plan. Avem nevoie de o 
nouă metodă să ajungem... 

Stai. 

Deşi aproape sunt înapoi în piaţă, fata nu mai e lângă 
mine. Mă întorc şi-o văd încremenită în faţa gardienilor, cu 
un tremur uşor în mâinile pe care şi le ţine ciudat. 

Pentru numele zeilor! 


< 69 > 


Deschid gura s-o strig pe nume, dar nici măcar nu i-l 
ştiu. Am riscat totul pentru o necunoscută. lar acum ea o 
să ne aducă amândurora moartea. 

Incerc să le distrag atenţia gardienilor, dar unul deja 
întinde mâna spre gluga fetei. Nu e timp. Apuc varga de 
metal şi scutur. 

— Fereşte! _ 

Fata se lasă la pământ. Imi reped bastonul şi-l izbesc în 
ţeasta gardianului. Un trosnet oribil răsună prin aer şi el 
se prăbuşeşte. Mai înainte ca al doilea să-şi poată scoate 
sabia din teacă, îi înfig bastonul în stern. 

— Uh! 

Cu o lovitură de picior în falca lui, soldatul cade pe 
spate, rămânând fără cunoştinţă în ţărâna roşie. 

— Ceruri! 

Fata înjură ca un nobil. Îmi pliez la loc bastonul. Ceruri, 
într-adevăr. Acum i-am atacat pe gardieni. 

Acum chiar o să murim. 

Furia iminentă a lui Tzain îmi fulgeră prin minte când o 
luăm la picior, alergând cât de repede putem prin cartierul 
negustorilor. 

Nu da greş cu asta. Intră. leşi. Unde anume în planul 
ăsta are vreo noimă să ajuţi o fugară? 

În timp ce ne avântăm pe străzile mărginite de clădiri în 
culori pastelate, două grupe de gardieni regali se 
străduiesc să ne captureze. Strigătele lor devin mai 
puternice. Paşii lor bufnesc mai tare. Cu săbiile scoase din 
teacă, se apropie la numai câţiva paşi distanţă. 

— Ştii unde suntem? întreb. 

— Oarecum, gâfâie ea, cu ochii măriţi de panică. Doar 
cât să ajungem la mahalele, dar... 

— Ia-o într-acolo! 

Sprintează cu efort, luând-o un pas înaintea mea ca să 
mă conducă. O urmez şi gonim pe străzile pavate, ţâşnind 
printre negustorii zăpăciţi de năvala noastră. Adrenalina 
îmi vuieşte prin vene. Fierbinţeala îmi sfârâie sub piele. N- 
o să reuşim. Nu există nicio cale de scăpare. 

Relaxează-te, o aud pe Mama Agba în capul meu. Mă 


< 70 > 


sforţez să respir adânc. Fii ingenioasă. Foloseşte ce-i în jur 
în avantajul tău. 

Scrutez cu disperare străzile compacte din cartierul 
negustorilor. Când cotim după un colţ, zăresc nişte butoaie 
de lemn puse unele peste altele. Astea or să meargă. 

Îmi deschid bastonul şi lovesc cu toată puterea în baza 
turnului de butoaie. Când cel dintâi cade zdrobindu-se de 
pământ, sunt sigură că şi restul vor urma. 

Zbieretele gardienilor umplu aerul când butoaiele se 
prăbuşesc. Diversiunea ne câştigă destul timp ca să 
sprintăm în cartierul săracilor şi să ne oprim, ca să ne 
tragem răsuflarea. 

— Şi acum? gâfâie fata. 

— Nu ştii ieşirea? 

Ea clatină din cap, năduşeala şiroindu-i pe faţă. 

— N-am mai fost niciodată în partea asta a oraşului. 

Mabhalalele arată ca un labirint, privite din afară, dar, 
înăuntru, colibele şi şandramalele se împletesc ca o pânză. 
Urzeala gangurilor înguste şi a străduţelor murdare se 
întinde aiuritor în faţa ochilor noştri. Nu e nicio ieşire 
vizibilă. 

— Pe aici! 

Fac semn spre strada de vizavi de cartierul negustorilor. 

— Dacă drumul ăla duce spre centrul oraşului, atunci 
ăsta trebuie să ducă în afară. 

Ridicăm nori de praf, fugind cât de repede putem. O 
trupă de gardieni ne taie calea - nu avem de ales, trebuie 
s-o luăm în partea opusă. 

— Ceruri, exclamă fata când gonim pe un gang, 
deranjând un grup de kosidâni fără adăpost. 

Pentru moment, sunt uimită că a ajuns până aici. Mă 
îndoiesc că a scăpa de soldaţii ei a făcut parte din educaţia 
sa nobilă. 

Cotim după un colţ, la doar câţiva paşi înaintea 
gardienilor. Mă avânt să alerg mai repede, când fata mă 
smuceşte înapoi. 

— Ce faci... 

Ea îşi apasă mâna peste gura mea şi mă trage spre 


<471> 


peretele unei cocioabe. Abia atunci observ spaţiul îngust în 
care ne înghesuim. 

Te rog, fă să meargă. Pentru a doua oară în mai bine de 
zece ani, înalţ o rugăciune spre orice zeu care ar mai putea 
fi încă acolo. Te rog, implor eu. Te rog, te rog, ascunde-ne. 

Inima ameninţă să-mi iasă din cuşca pieptului, bătând 
atât de tare că sunt convinsă c-o să ne dea de gol cu 
bubuiturile ei. Însă când trupa se apropie, trece de noi ca 
iureşul rinomilor urmărindu-şi prada. 

Îmi ridic ochii spre cer, clipind la norii care trec pe 
deasupra. Raze strălucitoare de lumină strălucesc prin 
spărturile dintre ei. E aproape ca şi când zeii s-au ridicat 
din morţi, reînviaţi din cimitirul apărut după carnajul 
Raidului. Indiferent ce mai e acolo, sus, mă ocroteşte. 

Sper doar ca ocrotirea să nu se termine. 

Ne strecurăm afară din spaţiul strâmt şi o tăiem pe o 
altă cărare, ciocnindu-ne accidental de o pereche de 
divineri curioşi. Unul îşi scapă sticla de rom, iar mirosul 
pătrunzător îmi ajunge la nas, atât de puternic încât mă 
ustură nările. Cu mirosul acesta, îmi revine în minte o altă 
lecţie din coliba Mamei Agba. 

Ridic sticla de jos şi mă uit în sus şi-n jos pe stradă, după 
ingredientul care-mi lipseşte. E la doar câţiva metri 
distanţă de capul fetei. 

— Ia torţa! 

— Ce? 

— Torța! ţip eu. Aia din faţa ta! 

Îi trebuie o secundă să smulgă torţa de metal din 
suportul ei, iar când reuşeşte, o luăm la fugă. Trecând de 
ultimele şandramale, rup o fâşie din haina mea şi o îndes 
în sticlă. 

— Asta pentru ce-i? întreabă ea. 

— Să sperăm că n-ai să afli. 

leşim din mahalale şi poarta de lemn a intrării Lagosului 
ne apare în faţa ochilor. Cheia scăpării noastre. 

Barată de o blocadă regală. 

Inima mi se strânge când, ne oprim înaintea şirului 
nesfârşit de gardieni înarmaţi. Soldaţii călăresc pantenare 


< 72 > 


negre, amenințătoare, fiecare animal uriaş dezvelindu-şi 
colții. Blana lor neagră luceşte în soare ca un strat subţire 
de ulei pe apă, cu pelicule de culorile curcubeului 
sclipindu-le prin păr. Şi când stau ghemuite, pantenarele 
sunt mai înalte decât noi, încordate şi pregătite de salt. 

— Sunteţi înconjurate! 

Ochii de ambră ai căpitanului mă sfredelesc. 

— Din ordinul Regelui Saran, vă ordon să vă opriţi! 

Spre deosebire de soldaţi, căpitanul călăreşte un 
leopanar de zăpadă feroce, aproape la fel de înalt cât 
coliba mea. Opt coarne groase i se ridică din spinare, 
negre, ascuţite, sclipitoare. Monstrul îşi linge colții lungi şi 
zimţaţi în timp ce mârâie, gata să-şi împodobească blana 
albă bălţată cu sângele nostru. 

Căpitanul are aceeaşi piele arămie întunecată ca şi fata, 
piele fără riduri şi cicatrice de bătălie. Când fata dă cu 
ochii de el, îşi duce imediat mâinile la glugă; picioarele 
încep să-i tremure. 

Deşi căpitanul e tânăr, gardienii îi urmează ordinele fără 
întrebări. Unul după altul, toţi soldaţii îşi scot săbiile din 
teacă, îndreptându-le spre noi. 

— S-a sfârşit, şopteşte fata, deznădăjduită. 

Lacrimile îi şiroiesc pe faţă şi îngenunchează. Lasă torţa 
jos, capitulând, şi scoate un rulou de pergament mototolit. 

Mă prefac că-i urmez exemplul şi mă ghemuiesc, 
atingând cârpa din sticlă de flacăra torţei. Mirosul 
înţepător de fum îmi umple nările. Când căpitanul se 
apropie, arunc arma spre şirul de pantenare. 

Haide, îi poruncesc în minte sticlei, urmărindu-i 
traiectoria cu ochii. În timp ce zboară, încep să mă tem că 
nu se va întâmpla nimic. 

Apoi lumea erupe în flăcări. 

Focul izbucneşte strălucitor, măturând oameni şi 
pantenare încornorate în explozia sa. Fiarele urlă speriate, 
cabrându-se sub călăreţi, încercând să scape. 

Fata face ochii mari de groază, dar eu o apuc de braţ şi 
o silesc să se pună în mişcare. Mai avem doar câţiva metri 
până la poartă, acum, doar câţiva metri până la libertate. 


<73 > 


— Închideţi poarta! strigă căpitanul când trec pe lângă 
el. 

Fata se ciocneşte de el, dar izbuteşte să i se strecoare 
printre mâini, când el se împiedică. 

Roţile de metal gem şi se învârt, iar poarta de lemn 
începe să coboare. Gardienii de la punctul de control îşi 
agită armele, ultimele noastre obstacole înaintea libertăţii. 

— N-o să reuşim! şuieră fata. 

— N-avem de ales! 

Sprintez, mai repede decât credeam că-i posibil. 
Gardianul beat de mai devreme îşi scoate sabia din teacă, 
ridicându-şi braţul să lovească. Mişcările lui mocăite 
stârnesc mai degrabă râsul decât frica. Îl izbesc în ţeastă 
cu răzbunare, pierzând încă o secundă ca să-i înfig un 
genunchi între picioare, în cădere. 

Un alt gardian izbuteşte să-şi rotească sabia, dar e 
simplu de parat cu bastonul meu. Invârt bara de metal în 
mâini, smulgându-i sabia din strânsoare. Face ochii mari 
când îi trântesc o lovitură cu piciorul din lateral în plină 
faţă, izbindu-l de poarta de lemn, înainte să trec. 

Am reuşit! îmi vine să strig în timp ce alerg la adăpostul 
copacilor de afinele-şacalului. Mă întorc să-i zâmbesc fetei, 
dar ea nu e lângă mine. Inima mi se opreşte când o văd 
căzând la pământ, la un deget distanţă de poartă. Nori de 
praf îi salută căderea. 

— Nu! ţip eu. 

Poarta mai are câteva clipe şi se închide. 

După toate acestea, ea nu avea să izbutească. 

După ce a ajuns atât de aproape, avea să moară. 

Fugi, îmi poruncesc eu. Scapă. Tu îl ai pe Tzain. Pe 
Baba. Ai făcut tot ce ai putut. 

Dar disperarea din ochii ei mă trage înapoi şi ştiu că 
ocrotirea binecuvântată mi s-a sfârşit. Pentru că, în ciuda 
tuturor protestelor din corpul meu, mă reped spre poartă, 
rostogolindu-mă pe sub ea, cu o clipă înainte să se 
trântească. 

— Ai pierdut. 

Căpitanul iese în faţă, însângerat de pe urma bombei de 


< 74 > 


foc. 

— Aruncă arma. Acum! 

Părea că toate gărzile din Lagos erau cu ochii pe noi. 
Ne-au încercuit în rânduri dese, blocând orice cale, ca să 
nu mai putem încerca o altă evadare. 

Am ridicat-o pe fată în picioare şi mi-am ţinut bastonul 
în sus. Asta se termină aici. N-o să mă înhaţe. O să-i oblig 
să mă ucidă în locul în care mă aflu. 

Inima mi se izbeşte cu putere de piept când gărzile 
închid cercul. Mai stau un moment ca să mă bucur de 
ultimele mele respiraţii, închipuindu-mi ochii blânzi ai 
Mamei, pielea ei neagră ca abanosul. 

Vin, îi transmit spiritului ei. Probabil cutreieră alâfia 
acum, plutind prin pacea de după moarte. Îmi închipui cum 
voi fi lângă ea. O să fiu cu tine, curând... 

Un răget ca un tunet răsună prin văzduh, iar gărzile 
încremenesc în loc. Răgetul devine din ce în ce mai 
puternic, asurzitor, apropiindu-se. Abia am timp s-o trag 
pe fată la o parte când silueta monstruoasă a lui Nailah 
sare peste poartă. 

Gărzile se trag înapoi, împleticindu-se, când leonara mea 
aterizează pe drumul de pământ, cu saliva picurându-i din 
colții ei uriaşi. Sunt convinsă că e o halucinație, până când 
îl aud pe Tzain strigând din spinarea lui Nailah: 

— Ce naiba aştepţi? răcneşte el. Urcă!/ 

Fără să mai pierd vreo secundă, sar în spatele lui Nailah 
şi o trag şi pe fată lângă mine. Leonara porneşte, sărind 
peste cocioabe, care se fărâmă în urmă, sub greutatea ei. 
Când Nailah capătă destul avânt face un ultim salt spre 
poartă. 

Suntem aproape dincolo, când un şoc ca un fulger îmi 
străbate venele. 

Şocul trece prin fiecare por al pielii mele, aprinzându-mi 
fiinţa, tăindu-mi răsuflarea. Timpul pare să îngheţe când 
mă uit în jos, încrucişându-mi privirea cu a tânărului 
căpitan. 

O forţă necunoscută arde în spatele ochilor ca ambra, o 
închisoare din care nu pot scăpa. Ceva din spiritul lui pare 


< 75 > 


să se agaţe cu ghearele de mine. Însă, mai înainte să pot 
pierde o altă secundă blocată în privirea lui, Nailah zboară 
peste poartă, întrerupându-ne legătura. 

Aterizează cu o bufnitură şi ţâşneşte, gonind vijelios 
printre copacii de afinele-şacalului. 

— Pe toţi zeii, suspin eu. 

Tot corpul mă doare de atâta încordare. Nu-mi vine să 
cred că într-adevăr am izbutit. 

Nu-mi vine să cred că sunt încă în viaţă. 


< 76 > 


CAPITOLUL ŞASE 
INAN 


Eşec. 

Dezamăgire. 

Dizgraţie. 

Cu ce insultă o să mă înfiereze Tata astăzi? 

Trec în revistă posibilităţile când intru pe poartă şi urc 
treptele de marmură albă ale palatului. Eşec ar fi potrivit. 
Mă întorc fără nicio fugară în mână. Dar Tata s-ar putea să 
nu-şi piardă vremea cu vorbe. 

Ar putea să dea întâietate pumnului. 

De data asta, nu-l pot acuza. Nu cu adevărat. 

Dacă nu pot apăra Lagosul de un singur hoţ, cum naiba 
o să mai devin următorul rege al Orishei? 

Blestem cerurilor. Mă opresc o clipă, strângând de 
balustrada netedă de alabastru. Astăzi ar fi trebuit să fie 
victoria mea. 

Dar m-a împiedicat nenorocita aia cu ochi argintii. 

Chipul divinerei îmi apare a zecea oară, străfulgerând în 
spatele pleoapelor, de când am privit-o zburând peste 
poarta Lagosului. Imaginea pielii de obsidian şi a părului 
alb şi lung s-a gravat adânc. Imposibil s-o fac să dispară 
clipind. 

— Căpitane. 

Ignor salutul gărzii de la intrare şi pătrund în holul 
principal. Titulatura mi se pare ca o tachinare. Un 
adevărat căpitan ar fi trimis o săgeată prin inima fugarei 
aceleia. 

— Unde e prinţul? 

O voce ascuţită reverberează între pereţii palatului. 

Fir-ar să fie. Asta era ultimul lucru de care aveam 
nevoie. 

Mama îşi face loc spre intrarea castelului, iar turbanul 
gele îi alunecă într-o parte când se luptă să treacă printre 


< 77 > 


gărzile care-i blochează calea. 

— Unde e el? strigă. Unde e... Inan? 

Faţa Mamei se îmblânzeşte de uşurare. Lacrimile i se 
ivesc în ochi. Se apropie, apăsându-şi o mână pe tăietura 
de pe obrazul meu. 

— Am primit rapoarte despre asasini. 

Mă trag la o parte de lângă mama şi clatin din cap. 
Asasinii ar fi avut ţinte mai clare. Ar fi fost uşor de urmărit. 
Fugara a fost doar o evadată. Una pe care eu n-am putut s- 
o prind. 

Dar Mamei nu-i pasă de adevărata identitate a 
atacatorilor. De eşecul meu. Timpul pierdut. Ea îşi frânge 
mâinile, silindu-se să-şi reţină şi mai multe lacrimi. 

— Inan, noi trebuie... 

Vocea i se stinge. Abia atunci îşi dă seama că toată 
lumea se uită la noi. Işi îndreaptă turbanul pe cap şi se dă 
un pas înapoi. Aproape că văd ghearele prelungindu-se din 
mâinile ei. 

— Un vierme ne-a atacat oraşul, se răsteşte ea la 
mulţimea de gură-cască. Nu aveţi treabă pe nicăieri? 
Duceţi-vă în piaţă, scotociţi mahalalele. Asiguraţi-vă că 
asta n-o să se mai întâmple niciodată! 

Soldaţi, nobili şi servitori dispar din hol imediat, 
încurcându-se unii de alţii în graba lor. După ce pleacă ei, 
Mama mă apucă de încheietura mâinii şi mă conduce spre 
uşile sălii tronului. 

— Nu. 

Nu sunt pregătit pentru mânia Tatei. 

— Nu am nicio veste nouă... 

— Şi nici n-o să ai vreodată. 

Mama deschide larg uşile mari din lemn şi mă târăşte 
peste dalele podelei. 

— lesiţi afară! se răsteste ea. 

Ca şoarecii, gardienii şi slujitorii cu evantaie se risipesc 
care-n-cotro. 

Singurul suflet îndeajuns de curajos ca s-o sfideze pe 
Mama e Kaea. Ea arată neobişnuit de frumoasă, cu platoşa 
neagră a noii sale uniforme. 


< 78 > 


Amiral? Mă uit lung la blazonul împodobit care-i atestă 
rangul superior. Nu e nicio greşeală. A fost înaintată. Dar 
Ebele? 

Mirosul puternic de mentă îmi înţeapă nările când ne 
apropiem de tron. Cercetez dalele şi, fără îndoială, două 
urme distincte de sânge proaspăt pătează despărţiturile 
dintre dale. 

Ceruri. 

Tata e deja furios. 

— Porunca te include şi pe tine, Amirale, şuieră Mama, 
încrucişându-şi braţele la piept. 

Faţa Kaei se înăspreşte; întotdeauna o face când Mama i 
se adresează cu gheaţă. Kaea se uită la Tata. El dă din cap, 
cu reticenţă. 

— Scuzele mele. 

Kaea se înclină în faţa Mamei, deşi nu e nici urmă de 
scuză în tonul ei. Mama o urmăreşte pe Kaea cu o 
încruntătură până când o vede ieşind pe uşile sălii. 

— Uite! Mama mă împinge în faţă. Uite ce i-au făcut 
viermii fiului tău. Asta se întâmplă când îl trimiţi să lupte. 
Asta se întâmplă când joacă rolul de căpitan al gărzii! 

— Le  încolţisem! îmi smulg eu încheietura din 
strânsoarea Mamei. De două ori. Nu e vina mea că oamenii 
mei au rupt rândurile după explozie. 

— Nu spun că a fost vina ta, iubire. 

Mama încearcă să mă mângâie pe obraz, dar mă feresc 
de mâna ei mirosind a trandafiri. 

— Ci doar că e prea periculos pentru un prinţ. 

— Mamă, tocmai din cauză că sunt prinţ trebuie să fac 
asta, insist eu. E responsabilitatea mea să păstrez Orisha 
în siguranţă. Nu-mi pot apăra poporul dacă mă ascund 
între zidurile palatului. 

Mama flutură din mână, oprindu-mi cuvintele şi 
întorcându-se din nou spre Tata. 

— El e următorul rege al Orishei, pentru numele 
cerurilor! N-ai decât să pui în joc viaţa vreunui ţăran! 

Expresia Tatei rămâne impenetrabilă. De parcă n-ar 
auzi-o pe Mama. Se uită pe fereastră când vorbeşte, 


< 79 > 


răsucindu-şi rubinul regal pe deget. 

Lângă el, sabia sa de majacite stă semeaţă în suportul ei 
de aur şi leopanarul de zăpadă sculptat în mânerul ei 
reflectă chipul Tatei. Sabia neagră e ca o extensie a Tatei, 
niciodată la mai mult de un braţ distanţă de el. 

— Ai spus „ele”, zice, în cele din urmă, Tata. Cu cine mai 
era fugara? Când a părăsit palatul era singură. 

Înghit anevoie, forţându-mă să-l privesc pe Tata în ochi, 
şi fac un pas în faţă. 

— Nu-i cunoaştem identitatea, deocamdată. Ştim doar că 
nu e din Lagos. 

Dar ştiu că are ochii ca luna. Știu cicatricea veche care-i 
ciupeşte sprânceana. 

Încă o dată, faţa divinerei îmi inundă mintea cu 
asemenea limpezime că ar putea fi o pictură atârnată pe 
peretele palatului. Buzele ei pline se întredeschid într-un 
rictus; muşchii i se oţelesc pe trupul zvelt. 

Un alt ghimpe de energie pulsează sub pielea mea. 
Usturător şi arzător, ca alcoolul pe o rană deschisă. 
Durerea mistuitoare zvâcneşte sub pielea capului meu. Mă 
cutremur, silindu-mă să-mi alung senzaţia respingătoare. 

— Felcerul regal îi readuce în simţiri pe gardienii de la 
punctul de control, continui eu. Când o să se trezească, o 
să aflăm identitatea şi originea ei. Încă le pot urmări... 

— N-ai să faci aşa ceva, zice Mama. Ai fi putut muri 
astăzi! Şi atunci, ce ne făceam? O lăsam pe Amari să ia 
tronul? 

Înaintează - cu pumnii strânşi, cu capul sus. 

— Trebuie să  opreşti asta, Saran. S-o  opreşti 
numaidecât! 

Întorc iute capul. I-a spus Tatei pe nume... 

Ecoul vocii ei încă se loveşte de pereţii roşii ai sălii 
tronului. O amintire aspră a ranchiunii sale. 

Amândoi ne uităm la Tata. Nu-mi pot da seama ce-o să 
facă. Încep să cred că Mama chiar a câştigat de data asta. 
În cele din urmă, el vorbeşte. 

— leşi. E 

Mama face ochii cât cepele. Încrederea pe care o afişa 


< 80 > 


cu atâta mândrie i se scurge de pe faţă ca năduşeala. 

— Regele meu... 

— Acum, porunceşte el, cu voce egală. Pretind o discuţie 
între patru ochi cu fiul meu. 

Mama mă apucă de încheietură. Amândoi ştim cum se 
termină, de obicei, discuţiile între patru ochi cu Tata. Dar 
nu poate interveni. 

Nu dacă nu vrea să înfrunte ea însăşi mânia Tatei. 

Mama se înclină, ţeapănă ca o sabie. Îmi prinde privirea 
când se întoarce să plece. Noi lacrimi îi brăzdează pudra 
împăstată pe obraji. 

Mult timp, paşii Mamei care se îndepărtează sunt 
singurele sunete care umplu vasta sală a tronului. Apoi uşa 
se închide cu zgomot. 

Tata şi cu mine suntem singuri. 

— Ştii identitatea fugarei? 

Ezit - o minciună convenţională m-ar salva de o bătaie 
brutală. Dar Tata adulmecă minciunile ca hinearele la 
vânătoare. 

O minciună n-ar face decât să înrăutăţească lucrurile. 

— Nu, răspund eu. Dar o să găsim un fir până la apus. 
Când o să-l avem, o să-mi iau echipa... 

— Opreşte-ţi oamenii. 

Mă încordez. Nu vrea să-mi dea nici măcar o şansă. 

Tata nu crede că pot reuşi. O să mă revoce de la 
comanda gărzii. 

— Tată, zic eu, rar. Te rog. Nu am anticipat resursele 
fugarei înainte, dar acum sunt pregătit. Acordă-mi o şansă 
ca să îndrept lucrurile. N 

Tata se ridică de pe tronul lui. Incet şi deliberat. Deşi 
chipul îi este calm, ştiu din proprie experiență ce furie se 
poate ascunde în spatele privirii lui lipsite de expresie. 

Îmi las privirea în podea când se apropie. Deja îi pot auzi 
următoarele răcnete. Datoria înainte de toate. 

Orisha înainte de mine. 

L-am dezamăgit astăzi. Pe el şi pe regatul meu. Am lăsat 
o divineră să facă dezastru prin tot Lagosul. Bineînţeles că 
o să mă pedepsească. 


< 81 > 


Îmi plec capul şi îmi ţin respiraţia. Mă întreb cât de rău 
o să doară. Dacă Tata nu-mi cere să-mi scot armura, o să 
dea în faţă. 

Alte vânătăi pe care să le poată vedea lumea. 

Îşi ridică mâna şi eu închid ochii. Îmi fac curaj pentru 
lovitură. Dar, în loc să-i simt pumnul în obraz, îi simt palma 
strângându-mi umărul. 

— Ştiu că poţi face asta, Inan. Dar trebuie să fii numai 
tu. 

Clipesc, nedumerit. Tata nu m-a privit aşa niciodată 
până acum. 

— Nu e o fugară oarecare, adaugă el printre dinţi. 
Amari. 


< 82 > 


CAPITOLUL SAPTE 
ZELIE 


Suntem la jumătatea drumului spre Ilorin, înainte ca 
Tzain să se simtă destul de în siguranţă ca să tragă de 
frâiele lui Nailah. Când ne oprim, el nu face nicio mişcare. 
Trebuie să-i fi stârnit o altfel de furie. 

În timp ce greierii ţârâie printre copacii înalţi, mă las să 
lunec din şa ca să îmbrăţişez imensul cap al lui Nailah, 
scărpinându-i locul special dintre coarne şi urechi. 

— Îţi mulţumesc, şoptesc eu în blana ei. O să primeşti 
cea mai mare trataţie când o să ajungem acasă. 

Nailah toarce şi îşi freacă botul de nasul meu de parcă 
aş fi puiul pe care ar fi menită să-l protejeze. Asta îmi 
aduce zâmbetul pe faţă, dar când Tzain sare pe pământ şi 
vine întins spre mine ştiu că nici Nailah nu mă poate 
proteja. 

— Tzain... 

— Ce-a fost în capul tău? strigă el cu atâta furie, încât o 
familie de mâncători-de-albine cu mustăţi albastre îşi ia 
zborul din coroanele copacilor de deasupra. 

— N-am avut de ales! spun eu grăbită. Ei ar fi omorât- 
0... 
— Şi, pentru numele zeilor, ce-ţi închipui că o să-ţi facă 
ţie? 

Tzain dă cu pumnul într-un copac, cu atâta forţă că 
scoarţa i se sparge. 

— De ce nu gândeşti niciodată, Zélie? De ce nu faci pur 
şi simplu ceea ce s-aşteaptă lumea să faci? 

— Am făcut! 

Caut în sacul meu şi arunc o pungă de catifea spre 
Tzain. Monedele de argint se risipesc pe pământ. 

— Am luat cinci sute pe peştele-velă! 

— Toţi banii din Orisha n-o să ne salveze acum. 

Tzain îşi duce mâinile la ochi, întinzându-şi lacrimile pe 


< 83 > 


obraji. 

— O să ne omoare. O să te omoare pe tine, Zel! 

— Vă rog, scânceşte fata, atrăgându-ne atenţia. 

Are o capacitate neobişnuită de a se face mică; uitasem 
şi că era acolo. 

— Eu... 

Se albeşte la faţă. Sub gluga ei lungă, abia de-i zăresc 
ochii limpezi de ambră. 

— E vina mea. Totul s-a întâmplat din vina mea. 

— Mulţumesc. 

Îmi dau ochii peste cap, ignorând uitătura furibundă a 
lui Tzain. Dacă n-ar fi fost ea, Tzain n-ar fi acum decât 
zâmbet. Familia noastră ar fi fost în sfârşit în siguranţă. 

— Ce ai făcut? o întreb eu. De ce te urmăreau oamenii 
regelui? 

— Nu ne spune! 

Tzain clatină din cap şi împunge aerul cu degetul în 
direcţia Lagosului. 

— Du-te înapoi. Predă-te. E singura şansă pe care o 
avem... 

Ea îşi dă jos pelerina, amuţindu-ne pe amândoi. Tzain 
nu-şi poate lua ochii de la faţa ei regală. Eu nu-mi pot lua 
ochii de la podoaba de aur de pe capul ei, prinsă în părul 
împletit. Îi coboară pe frunte, „toată numai lănţişoare 
atârnate şi frunze sclipitoare. În mijloc scânteiază un 
blazon incrustat cu diamante. Un leopanar de zăpadă 
împodobit, care numai unei singure familii îi e îngăduit să-l 
poarte. 

— Oh, zei, murmur eu. 

Prinţesa. 

Amari. 

Am răpit prinţesa Orishei. 

— Pot să explic, zice Amari grăbită. 

Acum îi simt preţiozitatea regală care-mi strepezeşte 
dinţii. 

— Ştiu la ce vă gândiţi, dar viaţa mea era în primejdie. 

— Viaţa ta, şoptesc. Viaţa ta? 

În spatele ochilor, fulgere roşii. Prinţesa scoate un 


< 84 > 


strigăt când o trântesc cu spatele de un copac. Se îneacă, 
face ochii mari de groază când eu îmi înfig mâinile în gâtul 
ei şi strâng. 

— Ce faci? strigă Tzain. 

— Îi arăt prinţesei cum e când viaţa ei e într-adevăr în 
primejdie! 

Tzain mă smuceşte înapoi de umeri. 

— Ţi-ai pierdut naibii minţile? 

— M-a minţit, strig eu la el. Mi-a spus că ei o vor ucide. 
A jurat că avea nevoie de ajutorul meu! 

— Nu am minţit! gâjâie Amari. 

Îşi ridică mâinile la gât. 

— Tata a executat membri ai familiei regale doar pentru 
că au simpatizat cu divinerii. N-ar şovăi să-mi facă la fel şi 
mie. 

Caută în rochia ei şi scoate un rulou de pergament, 
ţinându-l atât de strâns, că îi tremură mâna. 

— Regele vrea ăsta. 

Amari tuşeşte şi se uită la pergament cu o intensitate pe 
care nu ştiu ce o motivează. 

— Pergamentul ăsta poate schimba totul. Poate aduce 
magia înapoi. 

Ne uităm lung la Amari, cu feţe imobile. Minte. Magia 
nu poate veni înapoi. Magia a murit de unsprezece ani. 

Amari simte neîncrederea noastră. 

— Şi eu am crezut că era imposibil. Dar am văzut-o cu 
ochii mei. O divineră a atins pergamentul şi a devenit 
maji... 

Vocea i se îmblânzeşte. 

— A creat lumină cu mâinile ei. 

O maji Laminar? _ 

Fac un pas mai aproape, studiind ruloul. Indoiala lui 
Tzain se lipeşte de mine ca arşiţa din aer, totuşi cu cât 
Amari spune mai multe, cu atât mai mult îndrăznesc să 
visez. A fost prea multă groază în ochii ei. O frică autentică 
pentru însăşi fiinţa ei. Altminteri, de ce jumătate din 
armată ar fi urmărit-o pe prinţesă, dacă evadarea ei nu 
ridica un risc mai mare? 


< 85 > 


— Unde e maji acum? o întreb. 

— S-a dus, zice şi ochii i se umplu de lacrimi. lata a 
ucis-o. A omorât-o numai din pricina a ceea ce putea ea să 
facă. 

Amari îşi cuprinde corpul cu braţele, strângând din ochi 
să-şi ţină lacrimile. Pare să se micşoreze. Să se înece în 
mâhnirea ei. 

Exasperarea lui Tzain se îmblânzeşte, dar lacrimile ei nu 
înseamnă nimic pentru mine. Cuvintele ei, a devenit maji, 
îmi răsună în minte. A creat lumină cu mâinile ei. 

— Ia dă-mi ăla. 

Intind mâna după rulou, dornică să-l cercetez. Dar în 
clipa în care degetele mele îl ating, un şoc nenatural îmi 
străbate tot corpul. Sar înapoi, surprinsă, dând drumul 
pergamentului, care rămâne agăţat de coaja unui copac de 
afinele-şacalului. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă Tzain. 

Clatin din cap. Nu ştiu ce să zic. Strania senzaţie îmi 
zbârnâie pe sub piele, necunoscută şi totuşi familiară, în 
acelaşi timp. Imi zdruncină pieptul,  încălzindu-mă 
dinăuntru în afară. Zvâcneşte ca o a doua inimă, 
vibrează... 

Ca ash6? 

Gândul acesta îmi strânge inima dureros, dezvăluind o 
prăpastie căscată înăuntrul meu despre care nu ştiam că 
mai exista. Când eram mică, ashe era tot ce-mi doream 
mai mult şi mai mult. M-am rugat pentru ziua în care 
aveam să-i simt fierbinţeala în vene. 

Ca putere divină a zeilor, prezenţa asheului în sângele 
nostru este ceea ce deosebeşte un diviner de un maji. Este 
sursa la care recurgem noi ca să ne folosim darurile sacre. 
Ashê este ceea ce are nevoie un maji ca să facă magie, de 
orice fel. 

Mă uit lung la mâinile mele să zăresc umbra morţii pe 
care Mama o putea conjura şi în somn. Când ashê se 
trezeşte, şi magia noastră se trezeşte, de asemenea. Oare 
asta se întâmplă acum? 

Nu. 


< 86 > 


Înăbuş scânteia din mine înainte să poată înflori în 
speranţă. Dacă magia s-a întors, asta schimbă totul. Dacă 
s-a întors cu adevărat, nici măcar nu ştiu ce să gândesc. 

Odată cu magia vin zeii, împinşi în mijlocul vieţii mele 
după unsprezece ani de tăcere. Abia am reuşit să mă adun 
după ce Raidul m-a sfărâmat. 

Dacă zeii mă abandonează încă o dată, n-am să mai fiu 
în stare să mă adun. 

— O poţi simţi? vocea lui Amari devine o şoaptă şi face 
un pas înapoi. Kaea a zis că pergamentul îi transformă pe 
divineri în maji. Când Binta l-a atins, toate luminile au 
izbucnit din mâinile ei! 

Întorc palma în sus, căutând aura de culoarea lavandei a 
magiei Secerătorului. Inainte de Raid, când un diviner se 
transforma, nu exista nicio cale de a şti ce fel de maji avea 
să devină acel diviner. Adesea, divinerii moşteneau magia 
de la părinţii lor, aproape întotdeauna subscriind magiei 
de pe linia maternă. Cu un tată kosidân, eu eram sigură că 
aveam să devin un Secerător, ca Mama. Am tânjit după 
ziua în care aveam să simt magia morţii în oasele mele, dar 
în clipa asta tot ce pot simţi e copleşitorul zbârnâit din 
vene. 

Ridic pergamentul cu băgare de seamă, îngrijorată c-o 
să declanşez din nou ceva. Deşi reuşesc să disting un soare 
pictat în galben pe pergamentul antic, restul simbolurilor 
sunt de neînțeles, atât de vechi că par mai vechi decât 
vremea. 

— Nu -mi spune că tu crezi asta. 

Tzain îşi coboară vocea. 

— Magia s-a dus, Zél. Nu se mai întoarce niciodată. 

Ştiu că încearcă doar să mă protejeze. Acestea sunt 
cuvintele pe care a trebuit să mi le spună înainte, 
ştergându-mi lacrimile şi reţinându-le pe ale lui. Cuvinte 
pe care totdeauna le-am ascultat, dar de data asta... 

— Ceilalţi care au atins ruloul, o întreb pe Amari, sunt 
maji acum? Li s-au întors darurile? 

— Da. 

Ea dă din cap, cu fermitate la început, dar treptat 


< 87 > 


entuziasmul îi scade. 

— Magia lor s-a întors... dar oamenii Tatei i-au prins. 

Sângele îmi îngheaţă în timp ce mă uit la rulou. Deşi 
corpul neînsufleţit al Mamei îmi apare pentru o clipă în 
minte, nu faţa ei mi-o imaginez însângerată şi bătută. 

Ci pe a mea. 

Dar ea nu a avut magia ei, îmi aminteşte o voce firavă. 
N-a avut nicio şansă să lupte. 

Şi, dintr-odată, sunt din nou copila de şase ani, ghemuită 
în spatele vetrei, în casa noastră din Ibadan. Tzain mă 
cuprinde în braţe şi mă întoarce spre perete, încercând 
mereu să mă ferească de durerea lumii. 

Stropi stacojii împroaşcă prin aer când gărzile îl bat pe 
Baba, la nesfârşit. Mama ţipă la ei să se oprească, în timp 
ce doi soldaţi smucesc de lanţul din jurul gâtului ei, atât de 
strâns încât zalele de majacite îi fac sângele să-i iasă prin 
piele. 

Ea se sufocă, iar ei o târăsc afară din colibă ca pe un 
animal, dând din mâini şi din picioare. 

Numai că, de data asta, ea avea să aibă magia. 

De data asta, ea putea să învingă. 

Inchid ochii şi mă las în voia închipuirii despre cum ar fi 
putut fi. 

— Gbó ariwo ikú! şuieră Mama printre dinţi, readusă la 
viaţă în imaginaţia mea. Pa ipoo dă. Jăde nínú €je ara! 

Gardienii care o sugrumă îngheaţă, tremurând ca 
apucaţii în limp ce incantaţia ei se înstăpâneşte. Ei ţipă 
când le smulge spiritele din corpuri, ucigându-i cu mânia 
Secerătorului în deplin control al darurilor sale de la zei. 
Magia Mamei îi hrăneşte furia. Cu umbrele întunecate 
încolăcindu-se în jurul ei, arată ca Oya, Zeița Vieţii şi a 
Morţii. 

Cu un strigăt gutural, Mama rupe lanţul de la gâtul ei şi 
înfăşoară zalele negre în jurul gâtului ultimului gardian 
rămas. Cu magia, ea îi salvează spiritul de războinic al lui 
Baba. 

Cu magia, ea e încă vie. 

— Dacă ceea ce spui tu e adevărat - mânia lui Tzain 


< 88 > 


străpunge prin închipuirile mele - nu poţi să rămâi cu noi. 
Ei ucid oamenii pentru asta. Dacă o prind pe Zél... 

Vocea i se frânge şi inima mi se spulberă în atât de 
multe bucăţi, că nu ştiu dacă pieptul va rezista. Puteam să 
stric lucrurile pentru tot restul zilelor lui, totuşi Tzain încă 
şi-ar da viaţa ca să mă ţină pe mine în siguranţă. 

Trebuie să-l protejez. E rândul lui să fie salvat. 

— Trebuie să plecăm. 

Strâng pergamentul şi îl pun în sacul meu, mişcându-mă 
cu atâta iuţeală, că aproape uit de punga plină cu argint de 
pe pământ. 

— Adevărat sau nu, trebuie să ajungem înapoi la Baba. 
Să scăpăm cât mai putem. 

Tzain îşi înghite frustrarea şi se suie pe Nailah. Mă caţăr 
şi eu în spatele lui, când prinţesa vorbeşte, sfioasă ca un 
copil: 

— Şi... eu? 

— Şi tu ce? întreb. 

Ura pentru familia ei mi se reaprinde. Acum, că avem 
ruloul, am poftă s-o las pe Amari să rătăcească în pădure, 
să moară de foame sau să cadă pradă hienarelor. 

— Dacă iei prostia aia de pergament, trebuie să vină şi 
ea, suspină Tzain. Altminteri ea o să-i conducă pe gardieni 
drept la noi. 

Amari se albeşte la faţă când mă întorc spre ea. 

De parcă de mine ar trebui să-i fie frică. 

— Hai, urcă. 

Îi fac loc pe şaua lui Nailah. 

Oricât mi-aş dori eu s-o abandonez, nu am terminat încă 
una cu cealaltă. 


< 89 > 


CAPITOLUL OPT 
INAN 


— Nu înţeleg. g 

O mie de gânduri îmi aleargă prin minte. Incerc să mă 
ancorez ele fapte: magie în Orisha; un pergament antic; 
trădare comisă de Amar? 

Nu e cu putinţă. Chiar dacă aş putea să cred în magie, 
nu pot accepta implicarea surorii mele. Amari abia poate 
deschide gura la un banchet. O lasă pe Mama să decidă ce 
haine poartă. Amari nu a petrecut niciodată vreo zi în afara 
acestor ziduri, iar acum a fugit din Lagos cu singurul lucru 
care ne poate prăbuşi imperiul? 

Mă gândesc, retrăind în minte momentul în care fata 
fugară s a izbit de mine. Când ne-am ciocnit, ceva ascuţit 
şi fierbinte a târâit prin oasele mele. Un atac ciudat şi 
puternic. În şocul meu, nu m-am mai uitat pe sub gluga 
fugarei. Dar dacă aş fi făcut-o, oare chiar aş fi văzut ochii 
de ambră ai surorii mele? 

— Nu, şoptesc pentru mine. 

E prea din cale-afară. Aproape că-mi vine să-l trimit pe 
Tata la felcerul regal. Însă e cu neputinţă de negat 
expresia din ochii lui. Înnebunită. Calculând. În 
optsprezece ani am văzut multe lucruri în privirea lui. Dar 
niciodată frică. Niciodată groază. 

— Înainte să te naşti tu, maji erau îmbătaţi de putere, 
întotdeauna complotând să răstoarne dinastia noastră, 
explică Tata. Totuşi, în pofida răzvrătirii lor, tatăl meu s-a 
străduit să fie drept, însă tocmai spiritul ăsta de dreptate i- 
a adus moartea. 

Împreună cu a fratelui tău mai mare, completez eu în 
tăcere. A primei tale soții şi a primului tău fiu. Nu există 
niciun nobil în Orisha care să nu cunoască măcelul pe care 
l-a îndurat Tata din mâinile majilor. Un carnaj care avea să 
fie răzbunat, într-o zi, de Raid. 


< 90 > 


Din instinct, pipăi pionul coclit din buzunarul meu, un 
„dar” furat de la Tata. Piesa de senet este singura 
supraviețuitoare a setului Tatei din copilărie, un joc de 
strategie pe care obişnuia să-l joace cu mine când eram 
mai Mic. 

Deşi metalul rece de obicei îmi dă încredere, astăzi mi 
se pare fierbinte la atingere. Aproape că mă ustură când 
îmi trece printre degete, arzând cu adevărul pe care Tata 
se pregăteşte să-l dezvăluie. 

— Când am ajuns eu pe tron, ştiam că magia e rădăcina 
întregii noastre suferinţe. Ea a zdrobit imperii şi înaintea 
noastră şi, atât timp cât trăieşte, va mai zdrobi imperii. 

Dau din cap, amintindu-mi cum tuna şi fulgera Tata cu 
mult înainte de Raid. Brităunişii. Portoganezii. Imperiul 
Spăni - toate civilizațiile distruse din cauză că aceia care 
aveau magia jinduiseră să deţină puterea, iar cei de la 
conducere nu făcuseră destul să-i oprească. 

— Când am descoperit aliajul brut pe care bratonienii îl 
foloseau ca să supună magia, am crezut că avea să fie 
destul. Din majacite ei au construit închisori, arme şi 
lanţuri. După tacticile lor, şi eu am făcut la fel. Dar nici 
măcar asta n-a fost îndeajuns ca să-i supună pe acei viermi 
trădători. Dacă regatul nostru avea vreodată să 
supravieţuiască, am înţeles că trebuia să înlătur definitiv 
magia. 

Ce? Tresar, nevenindu-mi să-mi cred urechilor. Magia e 
mai presus de noi. Cum a putut Tata să atace un duşman 
ca acesta? 

— Magia e un dar de la zei, continuă el, o legătură 
spirituală între ei şi oameni. Dacă zeii au rupt legătura 
aceea cu membrii familiilor regale, cu multe generaţii în 
urmă, am ştiut că şi legătura lor cu majii putea fi 
întreruptă. 

Mi se învârte capul de la cuvintele Tatei. Dacă el nu are 
nevoie de felcerul regal, eu sigur o să am. Singura dată 
când am îndrăznit să-l întreb despre zeii orishani, 
răspunsul lui a fost prompt: zeii sunt nimic fără proştii 
care să creadă în ei. 


<91 > 


Eu i-am păstrat cuvintele în suflet, mi-am clădit lumea 
pe convingerea lui neclintită. Şi totuşi, acum iată-l 
spunându-mi că ei există. Că ela dus un război împotriva 
lor. 

Ceruri. Mă holbez la sângele ce pătează crăpăturile din 
podea. Întotdeauna am ştiut că Tata era un om puternic. 

Doar că nu mi-am dat niciodată seama cât de departe 
mergea puterea aceasta. 

— După încoronarea mea, m-am apucat să caut o cale de 
a tăia comuniunea spirituală. Mi-a luat ani buni, dar până 
la urmă am descoperit sursa legăturii spirituale a majilor şi 
le-am poruncit oamenilor mei s-o distrugă. Până astăzi, am 
crezut că am reuşit să stârpesc magia de pe faţa acestui 
pământ. Însă acum blestematul acela de pergament 
ameninţă să aducă magia înapoi. 

Las cuvintele Tatei să mă pătrundă, cântărindu-le pe 
fiecare, până când şi faptele cel mai greu cu putinţă de 
conceput se mişcă precum pionii de sânet în capul meu: 
rupe legătura, distruge magia. 

Nimiceşte oamenii ce ne jinduiesc tronul. 

— Dar dacă magia dispăruse... 

Stomacul mi se strânge în noduri, dar trebuie să aflu 
răspunsul. 

— De ce a mai fost nevoie de Raid? De ce... au fost ucişi 
toţi oamenii aceia? 

Tata îşi plimbă degetul mare de-a lungul lamei zimţate a 
sabiei sale de majacite şi se duce la fereastra geamlâc. 
Acelaşi loc în care am stat şi eu când majii din Lagos au 
pierit în flăcări. Unsprezece ani mai târziu, mirosul de 
carne arsă este încă o amintire neştearsă. La fel de intensă 
precum dogoarea din aer. 

— Pentru ca magia să dispară pentru totdeauna, toţi 
maji trebuia să moară, până la ultimul. Câtă vreme 
gustaseră din puterea aceea, n-aveau să înceteze niciodată 
lupta de a o aduce înapoi. 

Toţi majii... până la ultimul. 

De aceea îi lăsase pe copii să trăiască. Divinerii nu-şi 
manifestă abilităţile până când nu ating vârsta de 


< 92 > 


treisprezece ani. Copiii fără putere care nu deţinuseră 
niciodată magia nu reprezentau o ameninţare. 

Răspunsul Tatei e calm. Atât de firesc, încât nu mă pot 
îndoi că a făcut ceea ce se cuvenea. Însă amintirea cenușii 
mi se aşterne pe limbă. Amară. Usturătoare. Mă întreb 
dacă Tatei i s-a întors stomacul în ziua aceea. 

Mă întreb dacă eu am destulă tărie să fac la fel. 

— Magia e o năpastă, intervine Tata în gândurile mele. 
O boală fatală, purulentă. Dacă pune stăpânire pe regatul 
nostru aşa cum a pus şi pe celelalte, nimeni nu va 
supravieţui atacului său. 

— Cum o oprim? 

— Pergamentul e cheia, continuă Tata. Atâta ştiu. Ceva 
din el are puterea de a reînvia magia. Dacă nu-l distrugem, 
o să ne distrugă el pe noi. 

— Şi Amari? 

Vocea îmi coboară în şoaptă. 

— Vom fi nevoiţi să... voi fi nevoit...? 

Gândul e atât de infam, încât nu pot vorbi. 

Datoria înainte de sine. Asta ar spune Tata. Asta e ceea 
ce a strigat la mine în ziua aceea fatidică. 

Dar gândul de a-mi ridica sabia asupra lui Amari după 
toţi anii ăştia îmi usucă gâtlejul. Nu pot să fiu regele pe 
care l-ar dori Tata. 

Nu-mi pot ucide sora mai mică. 

— Sora ta a comis trădare, spune el fără grabă. Dar nu e 
vina ei. Eu i-am îngăduit să se apropie de viermele ăla. Ar 
fi trebuit să-mi dau seama că firea ei simplă avea s-o ducă 
pe căi greşite. 

— Deci Amari poate rămâne în viaţă? 

Tata dă din cap. 

— Dacă e prinsă mai înainte ca oricine să descopere ce a 
făcut. De aceea nu poţi să-ţi iei oamenii - tu şi Amiralul 
Kaea trebuie să vă duceţi singuri să  recuperaţi 
pergamentul. 

Uşurarea mă izbeşte în piept ca o lovitură de pumn de la 
Tata. Nu-mi pot ucide sora mai mică, dar o pot aduce 
înapoi. 


< 93 > 


O bătaie grăbită la uşă: Amiralul Kaea îşi bagă capul 
înăuntru. Tata îi face semn, poftind-o să intre. 

În spatele ei, o zăresc pe Mama încruntându-se. O nouă 
povară se aşază pe umerii mei. Ceruri. 

Mama nici măcar nu ştie unde e Amari. 

— Am găsit un nobil. Susţine că l-a văzut pe viermele 
care a ajutat-o pe fugară, zice Kaea. I-a vândut un peşte 
rar din Ilorin. 

— Ai verificat cu registrul de la intrare? întreb eu. 

Kaea dă din cap. 

— În el figurează numai un vizitator din Ilorin astăzi. 
Zelie Adebola, de şaptesprezece ani. 

Zelie... 

Mintea mea aşază piesa lipsă lângă imaginea ei şocantă. 
Numele se rostogoleşte ca argintul de pe limba Kaei. Prea 
cristalin pentru o divineră care a atacat oraşul meu. 

— Lasă-mă să plec la Ilorin, izbucnesc eu. 

Mintea îmi concepe planul în timp ce vorbesc. Am văzut 
o hartă a Ilorinului înainte. Cele patru cartiere ale satului 
plutitor. Câteva sute de săteni, cei mai mulţi pescari umili. 
Am putea să-l cucerim cu... 

— Zece oameni. Atât avem nevoie, Amiralul Kaea şi cu 
mine. O să găsesc pergamentul şi o s-o aduc pe Amari 
înapoi. Doar dă-mi o şansă. 

Tata îşi învârte inelul în timp ce gândeşte. Pot să aud 
refuzul stându-i pe limbă. 

— Dacă oamenii aceia descoperă ceva... 

— O să-i ucid, îl întrerup. 

Minciuna scapă de pe buzele mele cu uşurinţă. Dacă-mi 
voi putea răscumpăra eşecurile de dinainte, nimeni 
altcineva nu va trebui să moară. 

Dar Tata nu are cum să ştie asta. Abia de are încredere 
în mine. El cere loialitate imediată, fără ezitare. 

În calitate de căpitan, sunt dator să i-o dau. 

— Prea bine, încuviinţează Tata. Porniţi. Fiţi rapizi. 

Mulţumesc cerurilor. Îmi pun coiful şi mă înclin cât de 
adânc pot. Sunt aproape la uşă când strigă în urma mea: 

— Inan. 


< 94 > 


Ceva se răsuceşte în tonul lui. Ceva întunecat. 
Periculos. 
— După ce obţii ce îţi trebuie, arde satul ăla din temelii. 


< 95 > 


CAPITOLUL NOUĂ 
ZELIE 


În Ilorin domneşte liniştea. 

Cel puţin, aşa pare, după ziua de azi. Bărcile sunt 
ancorate, pânzele acoperă domul intrărilor de la fiecare 
ahere. Satul se retrage odată cu soarele, făcând loc unui 
somn de noapte liniştit. 

Ochii lui Amari se deschid cu mirare când trecem lin 
prin apă şi ne îndreptăm spre coliba Mamei Agba în 
spinarea lui Nailah. Ea soarbe din ochi fiecare colţişor al 
satului plutitor ca un muncitor flămând pus înaintea unei 
mese maiestuoase. 

— N-am mai văzut niciodată aşa ceva, şopteşte ea. E 
fermecător. 

Inspir adânc mirosul înviorător de mare, închizând ochii 
când ceața îmi umezeşte faţa. Gustul de sare de pe limbă 
mă face să-mi închipui ce s-ar întâmpla dacă Amari n-ar fi 
aici; un coltuc de pâine dulce proaspătă, o felie sănătoasă 
de carne condimentată. În sfârşit m-aş duce şi eu o dată la 
culcare cu burta plină. O masă sărbătorească în cinstea 
mea. 

Frustrarea mi se reaprinde la seninătatea neştiutoare a 
lui Amari. Prinţesă cum e, probabil n-a pierdut niciodată o 
masă în toată viaţa ei răsfăţată. 

— Dă-mi fila, podoaba ta de cap, o reped eu când Nailah 
intră în cartierul negustoresc. 

Mirarea se şterge de pe faţa lui Amari, care înţepeneşte. 

— Dar Binta... 

Face o pauză şi se adună. 

— N-aş avea asta, dacă n-ar fi fost slujnica mea... E 
singurul lucru de la ea care mi-a mai rămas. 

— Nu-mi pasă nici dacă zeii ţi-au dat afurisita aia de 
podoabă. Nu putem lăsa oamenii să afle cine eşti. 

— Nu-ţi face griji, adaugă Tzain, cu blândeţe. O să-l 


< 96 > 


arunce în sacul ei, nu în mare. 

li arunc fratelui meu o privire furioasă la încercarea de-a 
o linişti pe prinţesă, însă cuvintele lui îşi fac efectul. Amari 
bâjbâie o vreme să desfacă închizătoarea şi apoi lasă 
bijuteria sclipitoare să cadă în sacul meu. Lumina pe care 
o adaugă strălucirii monedelor de argint e de-a dreptul 
absurdă. Azi-dimineaţă nu aveam nicio para de bronz. 
Acum sunt încărcată de bogăţia copiilor de rege. 

Mă ghemuiesc pe spatele lui Nailah şi sar pe podişca de 
lemn. Îmi bag capul pe după pânza uşii Mamei Agba şi îl 
văd pe Baba dormind buştean în colţ, încovrigat ca o felină 
în faţa unui foc dogoritor. Obrajii lui şi-au revenit la 
culoare, faţa nu-i mai e atât de scheletică şi suptă. Trebuie 
să fie de la cum l-a îngrijit Mama Agba. Ea putea să 
îngrijească şi un cadavru cât să-l aducă înapoi la viaţă. 

Când intrăm, Mama Agba îşi scoate capul de după un 
manechin pe care e însăilat un caftan purpuriu vibrant. 
Cusăturile meticuloase sugerează că e destinat unui nobil, 
o vânzare care i-ar putea acoperi următoarea taxă. 

— Cum a mers? şopteşte ea, tăind aţa cu dinţii. 

Işi aranjează turbanul gele, verde cu galben, înfăşurat în 
jurul capului, înainte să lege poalele libere ale caftanului. 

Deschid gura să răspund, dar atunci intră Tzain, urmat 
şovăielnic de Amari. Ea priveşte în jur prin ahere cu o 
nevinovăție pe care numai traiul în lux i-o putea da, 
plimbându-şi degetele peste stuful împletit. 

Tzain o salută recunoscător pe Mama Agba în timp ce-mi 
ia sacul, oprindu-se puţin înainte să-i dea ruloul lui Amari. 
Apoi ia în braţe fără efort corpul adormit al lui Baba. Baba 
nici măcar nu tresare. 

— Mă duc să strâng lucrurile, zice el. Hotărâţi ce facem 
cu ruloul ăsta. Dacă noi plecăm... 

Nu continuă, iar stomacul mi se strânge de vinovăţie. Nu 
mai există niciun dacă. Am eliminat alegerea asta. 

— Grăbiţi-vă. 

Tzain pleacă, înăbuşindu-şi emoţiile. Mă uit cum trupul 
lui împovărat dispare, dorindu-mi să nu fi fost eu sursa 
suferinţei lui. 


< 97 > 


— Să plecaţi? întreabă Mama Agba. De ce să plecaţi? Şi 
ea cine e? 

Mijeşte ochii, cercetând-o pe Amari de sus până jos. 
Chiar şi în pelerina zdrenţăroasă, ţinuta perfectă a lui 
Amari şi bărbia ridicată îi trădează originea regală. 

— Oh, ăă... 

Amari se întoarce spre mine, strângând mai tare 
pergamentul în mână. 

— Eu... eu sunt... 

— Se numeşte Amari, suspin eu. E prinţesa Orishei. 

Mama Agba izbucneşte într-un râs gros. 

— E o onoare, Înălţimea Voastră, glumeşte ea cu o 
plecăciune exagerată. 

Dar cum nici Amari, nici eu nu zâmbim, Mama face ochii 
mari. Se ridică de pe scaunul ei şi îi desface pelerina lui 
Amari, dând la iveală veşmântul albastru-închis de 
dedesubt. Chiar şi în lumina săracă, decolteul adânc 
sclipeşte cu giuvaiere. 

— Oh, zei... 

Se întoarce spre mine, cu mâinile strânse la piept. 

— Zelie, în numele zeilor, ce ai făcut? 

O silesc pe Mama Agba să se aşeze la loc în timp ce-i 
povestesc evenimentele zilei. În timp ce ea oscilează între 
mândrie şi mânie la detaliile evadării noastre, posibilităţile 
pergamentului o fac să încremenească. 

— E adevărat? întreb eu. E vreun dram de adevăr în 
ăsta? 

Mama tace câteva momente lungi, uitându-se fix la 
ruloul din mâinile lui Amari. Pentru prima oară, ochii ei 
negri sunt indescifrabili, ascunzând răspunsurile pe care le 
caut eu. 

— Dă-l încoace. 

În clipa în care pergamentul atinge palmele Mamei 
Agba, ea îşi pierde răsuflarea. Corpul îi tremură şi i se 
zgâlţâie cu atâta forţă, că alunecă de pe scaun. 

— Mama Agba! 

Dau fuga lângă ea şi o prind de mâini, ţinând-o la podea 
până când tremurăturile se opresc. Încetul cu încetul, 


< 98 > 


devin mai slabe, iar ea rămâne pe podea, la fel de 
nemişcată ca unul dintre manechinele ei. 

— Mama, eşti bine? 

Ochii i se umplu de lacrimi, şiroind printre cutele din 
pielea ei neagră. 

— A trecut atât de mult timp, şopteşte ea. N-am crezut 
că o să mai simt din nou căldura magiei. 

Buzele mi se deschid de surpriză şi mă dau înapoi, 
incapabilă să-mi cred urechilor. Nu se poate. Nu credeam 
că vreun maji a supravieţuit Raidului... 

— Eşti maji? întreabă Amari. Dar părul tău... 

Mama Agba îşi dă jos turbanul gele şi îşi trece mâna 
peste capul ras. 

— Acum unsprezece ani, am avut o viziune în care eu 
vizitam o maji Cancer. l-am cerut să mă scape de părul 
meu alb, iar ea a folosit magia bolii ca să mi-lia pe tot. 

— Eşti o Clarvăzătoare? tresar eu. 

— Obişnuiam să fiu, încuviinţează Mama Agba. Mi-am 
pierdut părul în ziua Raidului, cu câteva ore înainte să mă 
fi luat ei. 

Uimitor. Când eram copil, cei câţiva Clarvăzători care 
trăiau în Ibadan erau foarte respectaţi. Magia pe care o 
stăpâneau ei asupra timpului le ajuta pe toate celelalte 
clanuri de maji din Ibadan să supravieţuiască. Zâmbesc, 
deşi în inima mea ar fi trebuit să-mi dau seama. Mama 
Agba întotdeauna avea o aură de înţelepciune, de 
cunoaştere a unei persoane care depăşea numărul anilor 
ei. 

— Înainte de Raid, continuă Mama Agba, mi s-a părut că 
magia a fost absorbită din aer. Am încercat să conjur o 
viziune despre ce urma să fie, dar când am avut nevoie mai 
mult, n-am putut vedea. 

Tresare, de parcă ar fi trăit din nou durerea acelei zile. 
Eu nu pot decât să-mi închipui ce imagini înfiorătoare se 
perindă prin mintea ei. 

Mama îşi târşâie picioarele până la ferestrele ei de plasă 
şi închide pânzele ce-i servesc drept draperii. Se uită lung 
la mâinile ei stafidite, zbârcite de ani şi de munca ei de 


< 99 > 


cusătoreasă. 

— Orunmila, şopteşte ea, invocând Zeul Timpului. Bă mi 
soro. Bă mi soro. 

— Ce face? 

Amari se trage un pas înapoi, de parcă vorbele Mamei 
Agba ar putea s-o taie. Însă auzind adevărata yoruba 
pentru prima oară după mai bine de zece ani, mă simt prea 
copleşită ca să-i răspund. 

De la Raid încoace, tot ce am auzit au fost poruncile 
aspre şi sunetele guturale ale Orishanei, limba pe care 
suntem forţaţi să o vorbim. A trecut atât de mult de când 
n-am mai auzit o incantaţie, atât de mult de când limba 
poporului nostru n-a existat decât în amintirile mele. 

— Orinmila, îi traduc eu în timp ce Mama Agba îşi 
continuă incantaţia, vorbeşte cu mine. Vorbeşte cu mine. Il 
cheamă pe zeul ei, îi explic eu lui Amari. Încearcă să facă 
magie. 

Deşi răspunsul vine firesc, nici măcar eu nu pot crede ce 
văd. Mama Agba psalmodiază cu o credinţă oarbă, 
răbdătoare şi încrezătoare, exact cum trebuie să fie a celor 
care-l venerează pe Zeul Timpului. 

În timp ce ea îl invocă pe Orinmila ca s-o sfătuiască, un 
ghimpe de dor îmi înţeapă inima. Indiferent cât de mult am 
dorit-o, eu n-am avut niciodată destulă credinţă ca s-o 
invoc pe Oya astfel. 

— Nu e primejdios? 

Amari se lipeşte cu spatele de peretele aherâi, când 
venele se umflă pe gâtul Mamei Agba. 

— Face parte din proces, confirm eu. E costul că ne 
folosim asheul. 

Ca să facem magie, trebuie să utilizăm limba zeilor 
pentru a folosi şi a modela asheul din sângele nostru. 
Pentru un Clarvăzător cu experienţă, incantaţia asta n-ar fi 
fost dificilă, însă, după atâţia ani de lipsă de exerciţiu, 
incantaţia probabil consumă şi ultimul dram de ash rămas 
în Mama Agba. Asheul creşte ca un alt muşchi în corpurile 
noastre; cu cât îl folosim mai mult, cu atât e mai uşor să-l 
valorificăm şi cu atât mai puternică devine magia noastră. 


< 100 > 


— Orunmila, bă mi soro. Orunmila, bă mi soro... 

__ Respiraţiile ei devin mai greoaie cu fiecare cuvânt. 
Increţiturile de pe faţa ei se întind de încordare. Să 
foloseşti asheul cere un mare efort fizic. Dacă încearcă 
prea mult, poate muri. 

— Orunmila... 

Vocea Mamei Agba devine mai puternică. O lumină 
argintie începe să crească în mâinile ei. 

— Orunmila, bă mi soro! Orunmila, bă mi soro... 

Cosmosul explodează între palmele Mamei Agba cu 
atâta forţă, încât Amari şi cu mine suntem doborâte la 
pământ. Amari ţipă, dar strigătul meu se opreşte sub nodul 
dureros din gât. Albastrul şi violetul cerului nopţii 
scânteiază în palmele Mamei Agba. Inima mi se strânge la 
vederea frumoasei imagini. S-a întors... 

După tot acest timp, magia este în sfârşit aici. 

E ca un stăvilar deschis în inima mea, un şuvoi nesfârşit 
de emoţii traversându-mi întreaga fiinţă. Zeii au venit 
înapoi. Vii. Sunt cu noi, după tot acest timp. 

Stelele scânteietoare dintre palmele Mamei Agba se 
răsucesc şi dansează una cu alta. O imagine se 
cristalizează încet, devenind din ce în ce mai clară, ca o 
sculptură sub ochii noştri. Peste un timp, reuşesc să văd 
trei siluete pe coasta unui munte. Urcă toate trei cu o 
grabă neobosită, croindu-şi drum prin desişurile pădurii. 

— Ceruri! exclamă Amari şi schiţează un pas înainte. 
Aia... sunt eu? 

Pufnesc la orgoliul ei, dar când îmi văd dashikiul scurt 
mă opresc. Are dreptate - suntem noi două şi Tzain, 
urcând prin jungla verde. Mâinile mele se întind după o 
stâncă, în timp ce Tzain o duce pe Nailah de frâu spre o 
alta, ieşită din munte. Urcăm mai sus, tot mai sus, pe 
munte, urcăm până când ajungem la... 

Viziunea dispare, devenind nimic, într-o clipită. 

Rămânem uitându-ne lung la mâinile goale ale Mamei 
Agba, mâini care tocmai mi-au schimbat toată lumea. 

Degetele Mamei tremură de la efortul viziunii sale. Alte 
lacrimi îi curg din ochi. 


< 101 > 


— Mă simt, spune ea înecat, printre suspine mute, mă 
simt de parc-aş respira din nou. 

Dau din cap, deşi n-aş şti să-mi descriu vâltoarea din 
propria inimă. După Raid, chiar am crezut că nu voi mai 
vedea magia niciodată. 

Când mâinile Mamei Agba se liniştesc, ea desfăşoară 
ruloul, disperarea  scurgându-se prin atingerea ei. 
Cercetează pergamentul; după mişcările ochilor, îmi dau 
seama că într-adevăr citeşte simbolurile. 

— E un ritual, zice ea. Asta pot să văd. Ceva cu o origine 
străveche, o cale de a intra în legătură cu zeii. 

— Poţi să-l îndeplineşti? întreabă Amari, ochii ei de 
ambră strălucind cu un amestec de venerație şi frică. 

Se uită la Mama Agba de parcă ar fi făcută din 
diamante, totuşi tresare ori de câte ori se apropie de ea. 

— Nu eu trebuie să fac asta, copilă. 

Mama pune ruloul în mâinile mele. 

— Aţi văzut şi voi aceeaşi viziune ca şi mine. 

— N-n-nu poţi vorbi serios, se bâlbâie Amari. 

De data asta, sunt de acord cu ea. 

— Ce e de comentat? întreabă Mama. Voi trei eraţi într-o 
călătorie. Călătoreaţi ca să aduceţi magia înapoi! 

— Nu e deja aici? întreabă Amari. Ceea ce ai făcut 
adineauri... 

— O mică parte din ce puteam face înainte. Ruloul 
împrăştie magie, dar ca să fie adusă la puterea ei deplină, 
voi trebuie să faceţi mai mult. 

— Trebuie să fie cineva mai bun, clatin eu din cap. 
Cineva cu mai multă experienţă. Nu se poate să fii tu 
singura maji scăpată din Raid. Am putea folosi puterea ta 
ca să găsim pe cineva pentru rulou. 

— Fetelor... 

— Nu putem! o întrerup eu. Fu nu pot. Baba... 

— O să am eu grijă de tatăl tău. 

— Dar gărzile? 

— Nu uita cine te-a învăţat cum să te lupti. 

— Nici măcar nu ştim ce scrie, intervine Amari. Nu-l 
putem nici măcar citi! 


< 102 > 


Ochii Mamei Agba devin distanţi, ca şi când o idee ar 
pune stăpânire pe mintea ei. Dă fuga spre o colecţie de 
lucruri de-ale sale, întorcându-se cu o hartă decolorată. 

— Uite. 

Face semn spre un loc din Jungla Funmilayo, la câteva 
zile depărtare de Ilorin, în est, pe coastă. 

— În viziunea mea, voi călătoreaţi aici. Trebuie să fie 
locul unde se află Chândomble. 

— Chândomble? întreabă Amari. 

— Un templu legendar, răspunde Mama Agba. Se 
zvoneşte că ar fi lăcaşul sacrilor sântari, protectorii ordinii 
magice şi spirituale. Inainte de Raid, numai conducătorii 
proaspăt aleşi din cele zece clanuri de maji făceau 
pelerinajul, dar, dacă viziunea mea v-a arătat pe voi 
călătorind acolo, trebuie să fie timpul vostru. Trebuie să vă 
duceţi. Chândomble s-ar putea să aibă răspunsurile pe 
care le căutaţi. 

Cu cât vorbeşte mai mult Mama Agba, cu atât îmi 
amorţesc mai tare mâinile şi picioarele. De ce nu înţelegi? 
îmi vine să ţip. 

Nu sunt destul de puternică. 

Mă uit la Amari; pentru un moment, aproape că uit că e 
o prinţesă. La lumina lumânărilor Mamei Agba, pare mică, 
nesigură pe ce trebuie să facă mai departe. 

Mama Agba pune o mână zbârcită pe faţa mea şi, cu 
cealaltă, o apucă de încheietură pe Amari. 

— Ştiu că sunteți speriate, fetelor, dar ştiu, de 
asemenea, că sunteţi menite să faceţi asta. Din toate zilele 
în care puteai să faci negoţ în Lagos, tu te-ai dus azi. Din 
toţi oamenii cărora te-ai fi putut adresa pentru ajutor în 
piaţă, tu ai ales-o pe ea. Zeii lucrează. Ne-au binecuvântat 
cu darurile noastre, după tot acest timp. Trebuie să aveţi 
încredere că nu vor risca soarta majilor. Credeţi în voi 
însevă. 

Las să-mi scape un oftat lung şi mă uit în podea. Zeii 
care înainte păreau atât de departe acum sunt mai 
aproape decât mi-aş fi imaginat vreodată că ar putea fi. Eu 
voiam doar să absolv astăzi. 


< 103 > 


Tot ce îmi trebuia era doar să vând un peşte. 

— Mama... 

— Ajutor! 

Un strigăt sfâşie liniştea nopţii. Într-o clipă, suntem 
toate trei în picioare. Imi înşfac bastonul, iar Mama Agba 
se repede la fereastră. Când deschide perdelele, mi se 
înmoaie picioarele. 

Focul vuieşte în cartierul negustorilor, fiecare ahere 
fiind cuprinsă de vâlvătaie. Fuioare de fum alb se ridică 
până la cer odată cu ţipetele sătenilor, strigăte de ajutor 
când lumea noastră e mistuită de flăcări. 

O linie de săgeți arzătoare taie prin întuneric; fiecare 
explodează când face contact cu stuful şi grinzile de lemn 
ale aherelor. 

Praf-exploziv... 

O substanţă puternică pe care numai gărzile regelui ar fi 
putut s-o obţină. 

Tu, vocea din capul meu îmi şopteşte cu dezgust. Tu i-ai 
adus aici. 

Iar acum gărzile o să-i ucidă pe toţi cei pe care îi iubesc. 

O să ardă tot satul din temelii. 

les pe uşă înainte să mai treacă o secundă, fără să mă 
opresc nici când Mama Agba mă strigă pe nume. Trebuie 
să-mi găsesc familia. Trebuie să mă asigur că ei sunt bine. 

Cu fiecare pas pe podiştea care se prăbuşeşte, satul meu 
explodează într-un iad viu. Mirosul de carne arsă îmi 
înţeapă gâtlejul. Incendiul nu s-a pornit decât de câteva 
minute, totuşi întreg Ilorinul se prăjeşte în flăcări. 

— Ajutor! 

Acum recunosc strigătele. Mica Bisi. Tipetele ei taie prin 
noapte cu disperare. Pieptul mi se strânge ca într-o gheară 
când sprintez pe lângă coliba lui Bisi. Oare o să reuşească 
să iasă în viaţă? 

În timp ce alerg către casă, sătenii înnebuniţi să scape 
de flăcări se aruncă în ocean, strigătele lor străpungând 
cerul nopţii. Tuşind, se agaţă de lemnul carbonizat căzut în 
apă, zbătându-se să rămână la suprafaţă. 

O senzaţie stranie mă invadează, gonindu-mi prin vene, 


< 104 > 


poticnindu-mi răsuflarea în piept. Odată cu ea, căldura îmi 
furnică pe sub piele. O moarte... 

Un spirit. 

Magie. Pun lucrurile cap la cap. Magia mea. 

O magie pe care încă n-o înţeleg. O magie care ne-a 
adus pe toţi în iadul ăsta. 

Dar chiar în timp ce tăciunii îmi ard pielea, mi-i 
imaginez pe Mareici invocând şuvoaie de apă ca să stingă 
flăcările. Arzătorii ţinând pârjolul deoparte. 

Dacă mai mulţi maji ar fi fost aici, darurile lor ar fi putut 
opri grozăvia asta. 

Dacă noi am fi fost antrenati şi înarmaţi cu incantaţii, 
focul n-ar fi avut nicio şansă. 

Un trosnet asurzitor răsună în văzduh. Scândurile de 
sub picioarele mele gem în timp ce mă apropii de zona 
pescarilor. Alerg cât ţine podiştea, apoi fac un salt prin 
aer. 

Fumul îmi sfâşâie gâtlejul când aterizez pe puntea 
legănată pe care e casa mea. Nu pot vedea prin foc, dar 
îmi fac curaj să acţionez. 

— Baba! strig printre accesele de tuse, adăugând un 
glas în haosul nopţii. Tzain! 

Nicio ahere din cartierul nostru nu a rămas neînghiţită 
de flăcări, totuşi eu alerg înainte, sperând că a mea n-a 
împărtăşit aceeaşi soartă. 

Podiştea se clatină sub picioarele mele, plămânii tânjesc 
după aer. Cad de-a dura în faţa casei mele, arsă de 
dogoarea ce radiază din flăcări. 

— Baba! tip îngrozită, uitându-mă după un semn de viaţă 
în văpaie. Tzain! Nailah! 

Ţip şi tip până când mi se jupoaie gâtlejul, dar nu 
răspunde nimeni. Nu-mi dau seama dacă sunt prinşi 
înăuntru. 

Nu pot vedea nici măcar dacă mai sunt în viaţă. 

Mă ridic anevoie şi-mi deschid bastonul, împingând cu el 
în uşa aherâi. Sunt gata să mă arunc înăuntru, când o 
mână mă prinde de umăr, trăgându-mă înapoi cu atâta 
putere, că mă răstoarnă. 


< 105 > 


Lacrimile îmi înceţoşează ochii. E greu să desluşesc faţa 
atacatorului meu. Dar, curând, flăcările pâlpâitoare 
luminează un obraz arămiu. Amari. 

— Nu poţi intra acolo! strigă ea, tuşind. Se prăbuşeşte! 

O  îmbrâncesc pe Amari la pământ, pe jumătate 
gândindu-mă să o înec în mare. Când ea îmi dă drumul la 
umăr, mă târăsc în patru labe spre coliba mea. 

— Nu! 

Pereţii de stuf, pe care petrecuserăm o lună întreagă să-i 
construim, cad cu un trosnet puternic. Ard pe podiştea de 
lemn şi până în mare, ducându-se la fund. 

Aştept să văd capul lui Tzain iţindu-se din valuri, s-o aud 
pe Nailah scoțând un răget de durere. Însă nu văd decât 
întuneric. 

Dintr-o singură mişcare, familia mea a fost ştearsă de pe 
faţa pământului. 

— Zelie... 

Amari mă apucă din nou de umăr; sângele meu fierbe 
sub atingerea ei. O înşfac de braţ şi-o smucesc înainte, 
mâhnirea şi furia dându-mi puteri sporite. 

O să te omor, hotărăsc eu. Dacă noi murim, o să mori şi 
tu. 

Să simtă şi tatăl tău durerea. 

Să ştie şi regele ce înseamnă o pierdere de neîndurat. 

— Nu! 

Amari ţipă când o târăsc spre flăcări, dar abia de-o aud 
cu sângele care-mi vuieşte în urechi. Dacă mă uit la ea, 
văd faţa tatălui ei. Totul din mine se zvârcoleşte de ură. 

— Te rog... 

— Zélie, opreşte-te! 

Îi dau drumul lui Amari şi mă răsucesc spre mare. 
Nailah înoată prin apa oceanului, cu Tzain în spinare. În 
urma lor, Baba şi Mama Agba stau în siguranță într-o 
barcă rotundă legată de şaua lui Nailah. Sunt atât de 
copleşită de privelişte, că îmi trebuie câteva clipe să pricep 
că sunt, într-adevăr, cu toţii în viaţă. 

— Tzain... 

Întreaga fundaţie a zonei pescarilor se lasă pe o parte. 


< 106 > 


Mai înainte să avem timp să sărim, se duce la fund, 
luându-ne şi pe noi cu ea. Apa rece ca gheaţa ne înghite 
năvalnic corpurile, alinând arsurile de care uitasem. 

Îmi îngădui să mă scufund laolaltă cu lemnele şi casele 
mistuite de foc. Întunericul îmi curăţă durerea, răcorindu- 
mi furia. 

Poţi să rămâi aici, jos, îmi şopteşte un gând. Nu trebuie 
să mai continui lupta asta... 

Mă agăţ de cuvinte pentru o clipă, ţinându-mă de 
singura mea şansă de a scăpa. Însă când plămânii mei 
şuieră, îmi forţez picioarele să bată apa, aducându-mă 
înapoi la lumea distrusă pe care o ştiu. 

Oricât aş tânji eu după odihnă, zeii au alte planuri. 


< 107 > 


CAPITOLUL ZECE 
ZELIE 


Plutim în tăcere spre un golfuleţ mic de vizavi de coasta 
nordică, incapabili să mai vorbim după o asemenea oroare. 
Deşi valurile care se sparg devin mai zgomotoase, 
amintirea ţipetelor lui Bisi răsună mai puternic decât ele. 

Patru morţi. Patru oameni care n-au putut scăpa din 
flăcări. 

Eu am adus focul asupra Ilorinului. 

Am mâinile mânjite de sângele lor. 

Mă cuprind strâns în braţe ca să păstrez tumultul 
înăuntru, în timp ce Mama Agba ne leagă rănile cu fâşii 
rupte din fusta ei. Deşi am reuşit să scăpăm din foc, mici 
băşici de arsură ne împestriţează pielea. Dar durerea e 
bine-venită; aproape meritată. Usturimile de pe piele sunt 
nimic în comparaţie cu vinovăția care-mi opăreşte inima. 

Stomacul mi se strânge ca într-o gheară grea când 
amintirea unui corp ars mi se materializează în spatele 
ochilor. Pielea carbonizată cojindu-se de pe fiecare 
membru, miasma de carne arsă încă îmbâcsindu-mi fiecare 
răsuflare. 

Au ajuns într-un loc mai bun, încerc să-mi uşurez vina. 
Dacă spiritele lor au urcat la pacea alâfia, moartea ar fi 
aproape un dar. Dar dacă au suferit prea mult înainte de a 
muri... 

Închid ochii şi încerc să-mi alung gândul. Dacă trauma 
morţii lor a fost prea mare, spiritele lor nu se vor mai 
ridica la viaţa de apoi. O să rămână în apâdi, un iad veşnic, 
retrăindu-şi cele mai cumplite momente ale durerii lor. 

Când debarcăm pe plaja stâncoasă, Tzain o ajută pe 
Amari şi eu pe Baba. Am promis că n-am să stric lucrurile. 
Acum, tot satul nostru este în flăcări. 

Mă holbez la stâncile zimţate, incapabilă să mă uit în 
ochii tatei. Baba ar fi trebuit să mă vândă la obşti. Dacă ar 


< 108 > 


fi făcut-o, ar fi avut, în sfârşit, linişte. Tăcerea lui Baba nu 
face decât să-mi sporească nefericirea, dar când se 
apleacă să-mi prindă privirea, lacrimile îi înmoaie ochii. 

— Nu poţi fugi de asta, Zelie. Nu acum. 

Mă ia de mâini. 

— Asta e a doua oară când monştrii aceştia ne-au luat 
casa. Să fie pentru ultima oară. 

— Baba? 

Nu-mi vine să cred că e furios. De la Raid încoace, 
niciodată nu vorbise de rău stăpânirea. Crezusem că 
renunţase definitiv să lupte. 

— Câtă vreme n-o să avem magie, ei n-o să ne trateze 
niciodată cu respect. Trebuie să ştie că le putem răspunde 
lovindu-i pe măsură. Dacă ei ne ard casele, şi noi o să le 
ardem pe ale lor. 

Tzain rămâne cu gura căscată şi îşi încrucişează privirea 
cu a mea. De unsprezece ani nu-l mai văzuserăm pe Baba 
aşa. 
— Baba... 

— Luaţi-o pe Nailah, porunceşte el. Gărzile sunt 
aproape. Nu avem prea mult timp. 

Face semn de-a lungul țărmului spre coasta de nord-est, 
unde cinci siluete în armuri regale adună supraviețuitorii 
laolaltă. Lumina pâlpâitoare a flăcărilor face să sclipească 
blazonul de pe coiful unuia dintre soldaţi. Căpitanul... 
acelaşi care ne-a urmărit pe mine şi pe Amari. 

El mi-a făcut scrum casa. 

— Vino cu noi, zice Tzain. Nu te putem abandona. 

— Nu pot. N-aş face decât să vă încetinesc. 

— Dar Baba... 

— Nu, îl întrerupe el pe Tzain, punând o mână pe umărul 
lui. Mama Agba mi-a spus despre viziunea ei. Voi trei o să 
conduceţi lupta. Trebuie să ajungeţi la Chândomble şi să 
vedeţi cum aduceţi magia înapoi. 

Mi se încleştează gâtlejul. Mă agăţ de mâna lui Baba. 

— Ne-au găsit deja o dată. Dacă ne caută pe noi, o să 
vină şi după tine. 

— O să fim plecaţi de mult până atunci, mă asigură 

< 109 > 


Mama Agba. Cine-i mai potrivit să scape de gărzi decât un 
Clarvăzător? 

Tzain se uită de la Mama Agba la Baba, cu dinţii 
încleştaţi, străduindu-se să-şi păstreze faţa liniştită. Nu 
ştiu dacă se îndură să-l lase pe Baba în urmă. Tot ce ştie 
Tzain să facă este să-şi ţină familia în siguranţă. 

— Cum o să vă găsim? şoptesc eu. 

— Aduceţi magia înapoi de-adevăratelea, zice Mama 
Agba. Câtă vreme am viziuni, întotdeauna o să ştiu unde să 
merg. 

— Trebuie să plecaţi, ne grăbeşte Baba energic, când o 
nouă rundă de ţipete umple văzduhul. 

Un gardian o apucă pe o bătrână de păr şi duce o sabie 
la gâtul ei. 

— Baba, nu! 

Încerc să-l împing înainte, dar el mă învinge, 
îngenunchind ca să-mi cuprindă în braţe corpul 
tremurător. Mă ţine strâns cum nu m-a mai ţinut de ani 
întregi. 

— Mama ta... 

Vocea i se frânge. Un mic suspin îmi scapă din gât. 

— Te-a iubit nespus. Ar fi atât de mândră de tine în clipa 
asta. 

Mă agăţ de Baba cu atâta disperare, că unghiile mi se 
înfig în pielea lui. El mă strânge cu putere în braţe, apoi se 
ridică să-l îmbrăţişeze pe Tzain. Deşi Tzain e mai înalt şi 
mai solid decât Baba, Baba îi răspunde îmbrăţişării cu 
aceeaşi forţă. Rămân îmbrăţişaţi câteva momente lungi, de 
parcă n-ar mai vrea să-şi dea vreodată drumul. 

— Sunt mândru de tine, fiule. Orice ar fi. Întotdeauna voi 
fi mândru. 

Tzain îşi şterge grăbit lacrimile. Nu e în firea lui să-şi 
arate emoţiile. Îşi păstrează jalea pentru singurătatea 
nopţii. 

— Vă iubesc, ne şopteşte Baba amândurora. 

— Şi noi te iubim, răspund eu gâtuit. 

Îi face semn lui Tzain să urce pe Nailah. Amari îl 
urmează, cu lacrimi şiroindu-i pe obraji. In pofida durerii 


< 110» 


mele, o scânteie de mânie se aprinde în mine. Ea de ce 
plânge? Încă o dată familia ei e motivul pentru care a mea 
e dezmembrată. 

Mama Agba mă sărută pe frunte şi îşi încolăceşte strâns 
braţele în jurul meu. 

— Ai grijă, dar fii tare. 

Îmi trag nasul şi dau din cap, deşi mă simt oricum, 
numai tare nu. Sunt speriată. Neputincioasă. 

O să-i dezamăgesc. 

— Să ai grijă de sora ta, îi reaminteşte Baba lui Tzain 
când urc şi eu în şa. lar tu, Nailah, să fii cuminte. Să-i 
aperi. 

Nailah îi linge faţa lui Baba şi îşi freacă botul de capul 
lui, un semn de promisiune pe care şi-o va ţine totdeauna. 
Pieptul mi se sfâşie când ea porneşte, ducându-mă departe 
de inima şi de casa mea. Când mă uit înapoi, faţa lui Baba 
e luminată de un zâmbet, o imagine rară. 

Mă rog să trăim ca să mai vedem o dată zâmbetul ăsta. 


<111> 


CAPITOLUL UNSPREZECE 
INAN 


— Numără până la zece, îmi şoptesc eu. Numără. Până. 
La. Zece. 

Când o să termin de numărat, oroarea asta se va sfârşi. 

Sângele nevinovat n-o să-mi păteze mâinile. 

— Unu... doi... 

Strâng pionul de senet al Tatei cu o mână tremurătoare, 
atât de tare că metalul mă înţeapă. Numerele cresc, dar 
nimic nu se schimbă. 

Ca Ilorinul, toate planurile mele s-au făcut scrum. 

Gâtul mi se strânge când satul se prăbuşeşte într-o 
vâlvătaie infernală, luând cu el casele sutelor de oameni. 
Soldaţii mei târăsc cadavrele pe nisip, carbonizate, de 
nerecunoscut. Ţipetele celor vii şi ale răniților îmi umplu 
urechile. Pe limbă nu simt decât cenuşă. Atât de multă 
pierdere. Moarte. 

Nu ăsta era planul meu. 

Amari trebuia să-mi fie într-o mână, hoaţa divineră în 
cealaltă. Kaea ar fi trebuit să recupereze pergamentul. 
Numai coliba divinerei trebuia să fie arsă. 

Dacă aş fi reuşit să duc pergamentul înapoi, Tata ar fi 
înţeles. Mi-ar fi mulţumit pentru discreţie, mi-ar fi lăudat 
judecata abilă de a cruța lIlorinul. Negoţul nostru cu peşte 
ar fi fost protejat. Singura ameninţare la adresa domniei ar 
fi fost zdrobită. 

Dar eu am dat greş. Din nou. După ce l-am implorat pe 
Tata să-mi mai dea o şansă. Pergamentul încă nu l-am 
găsit. Sora mea e în pericol. Un sat întreg a fost şters de 
pe faţa pământului. N-am rezolvat nimic. 

Oamenii din Orisha nu sunt în siguranţă... 

— Baba! 

Inşfac sabia când un copil se aruncă la pământ. Ţipetele 
sale sfâşie noaptea. Abia atunci descopăr cadavrul acoperit 


< 112 > 


de nisip de la picioarele lui. 

— Baba! 

Trage de cadavru, voind să-l trezească. Sângele tatălui 
său pătează pielea mâinilor lui mici, cafenii. 

— Abeni! 

O femeie înaintează târşâind picioarele prin nisipul ud. 
Tresare la vederea gărzilor care se apropie. 

— Abeni, nu, trebuie să nu faci gălăgie. B-baba vrea să 
nu faci gălăgie! 

Mă întorc şi închid ochii strâns, forţându-mă să nu vărs. 
Datoria înainte de sine. li aud vocea Tatei. Siguranţa 
Orishei înaintea conştiinţei mele. Dar aceşti săteni sunt 
Orisha. Ei sunt tocmai poporul pe care eu am jurat să-l 
apăr. 

— E o mizerie. 

Amiralul Kaea vine cu paşi apăsaţi lângă mine, cu 
nodurile degetelor însângerate de la bătaia pe care i-a 
aplicat-o soldatului care a aprins focul prea curând şi a 
pornit incendiul. Mă abţin cu greu să nu mă duc până la el 
şi să-l bat şi eu, în timp ce el zace gemând în nisipul ud. 

— Ridică-te şi leagă-i! se răsteşte Kaea la gardian, apoi 
îşi coboară din nou glasul. Nu ştim dacă fugarele sunt vii 
sau moarte. Nici măcar nu ştim dacă s-au întors aici. 

— Va trebui să adunăm supraviețuitorii. 

Las să-mi scape un suspin frustrat. 

— Să sperăm că vreunul dintre ei... 

Vocea mi se stinge când o senzaţie mârşavă îmi 
năpădeşte pielea. Ca şi înainte, în piaţă, căldura îmi 
furnică scalpul. Pulsează, în timp ce un fuior subţire de aer 
pluteşte spre mine. Un ciudat nor turcoaz făcându-şi loc 
prin fumul negru. 

— Vezi asta? o întreb pe Kaea. 

li arăt cu mâna, făcând un pas înapoi, când fumul se 
furişează mai aproape. Norul ciudat aduce mirosul mării, 
acoperind asprimea de cenuşă din aer. 

— Ce să văd? întreabă Kaea, dar n-apuc să-i răspund. 

Norul turcoaz trece printre degetele mele. O imagine 
nechemată a divinerei mi se aprinde în cap... 


< 113» 


Sunetele din jur se estompează, devenind nedesluşite şi 
vagi. Apa rece a mării vine peste mine, iar lumina lunii şi 
focul se şterg de deasupra. Văd fata care îmi bântuie 
gândurile scufundându-se printre morţi şi resturi de lemn, 
căzând în întunericul mării. Nu se luptă împotriva 
curentului care o trage în jos. Renunţă la control. Se 
scufundă în moarte. 

Când vedenia îmi dispare, mă întorc la sătenii care urlă 
şi la nisipul mişcător. Ceva mă înţeapă pe sub piele, 
aceeaşi usturime care a început când am văzut ultima oară 
faţa divinerei. 

Dintr-odată, toate piesele se leagă. Lovitura cu bastonul. 
Viziunea. 

Ar fi trebuit să ştiu de la bun început. 

Magie... 

Stomacul mi se înnoadă. Îmi râcâi cu unghiile pielea 
furnicătoare de pe braţ. Trebuie să scot virusul ăsta din 
mine. Trebuie să jupoi senzaţia trădătoare din pielea 
mea... 

Inan, concentrează-te. 

Strâng pionul de sênet al Tatei cu atâta forţă, încât îmi 
trosnesc încheieturile degetelor. Lui i-am jurat că sunt 
pregătit. Dar cum cerurilor era să fiu pregătit pentru asta? 

— Numără până la zece, şoptesc din nou, adunând toate 
piesele ca pe pioni. 

Până ajung să şuier „cinci”, o revelaţie groaznică mă 
izbeşte: fata diviner are pergamentul. 

Scânteia pe care am simţit-o când s-a atins de mine. 
Energia electrică ţâşnind prin venele mele. Iar când ochii 
noştri s-au întâlnit... 

Ceruri. 

Ea trebuie să mă fi infectat. 

Greaţa se agită în stomacul meu. Înainte să mă pot opri, 
peştele-sabie fript, mâncat în dimineaţa asta, îmi urcă în 
gât. Mă aplec brusc când voma îmi arde gâtlejul şi se 
trânteşte în nisip cu un pleoscăit. 

— Inan! 

Kaea strâmbă din nas când tuşesc, cu o undă de 


<114> 


îngrijorare eclipsată de dezgust. Probabil mă crede slab de 
înger. Dar mai bine aşa decât să descopere adevărul. 

Îmi încleştez pumnul, aproape convins că pot simţi 
magia atacându-mi sângele. Dacă acum majii ne pot 
infecta, o să ne învingă înainte să avem vreo şansă de a-i 
elimina. 

— A fost aici, îmi şterg gura cu dosul palmei. Divinera cu 
pergamentul. Trebuie să dăm de ea înainte să mai facă rău 
şi altcuiva. 

— Ce? sprâncenele fine ale Kaei se încruntă. De unde 
ştii? 

Deschid gura să-i explic, când un val îngreţoşător de 
furnicături erupe din nou sub pielea capului meu. Mă 
întorc. Furnicăturile cresc - senzaţia e mai puternică 
atunci când sunt cu faţa spre pădurea de la sud. 

Deşi aerul duhneşte a carne arsă şi a fum negru, prind 
din nou mireasma fugară de mare. Fa e. Trebuie să fie. Se 
ascunde printre copaci... 

— Inan, se răsteşte Kaea, ce vrei să spui? De unde ştii că 
a fost aici? 

Magie. 

Pumnul mi se strânge în jurul pionului coclit. Atingerea 
îmi gâdilă palma. Cuvântul magie mi se pare mai murdar 
decât vierme. Dacă eu abia rezist la idee, cum o să 
reacționeze Kaea? 

— Un sătean, mint eu. Mi-a spus că au luat-o spre sud. 

— Unde e săteanul acum? 

Arăt la întâmplare spre un mort, dar degetul meu se 
opreşte în direcţia cadavrului carbonizat al unui copil. Un 
alt nor turcoaz ţâşneşte spre mine. Tot numai rozmarin şi 
cenuşă. 

Înainte să pot fugi, norul trece prin mâna mea cu o 
fierbinţeală răvăşitoare. Lumea dispare sub o cortină de 
flăcări. Ţipetele îmi sângerează în urechi. 

— Ajutor... 

— Inan! 

Revin brusc la realitate. Un val rece îmi scaldă 
picioarele. 


< 115» 


Plaja. Strâng pionul în pumn. Eşti încă pe plajă. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă Kaea. Ai gemut... 

Mă răsucesc în loc, uitându-mă după fată. Ea trebuie să 
fie în spatele nălucirilor ăstora. Îşi foloseşte afurisita de 
magie ca să-mi împuie capul cu sunete. 

— Inan... 

— Ar trebui să-i interogăm. 

Ignor îngrijorarea din ochii Kaei. 

— Dacă un sătean a ştiut încotro au luat-o, şi un altul ar 
putea să mai ştie asta. 

Kaea ezită şi îşi strânge buzele. Ar vrea probabil să mă 
mai descoasă. Dar datoria ei de amiral vine pe primul loc. 
Întotdeauna. 

Ne ducem la sătenii supraviețuitori. Mă concentrez să 
mă adun ca să le pot ignora ţipetele, dar acestea nu fac 
decât să devină mai puternice pe măsură ce ne apropiem. 

Șapte... număr în gând. Opt... nouă... 

Eu sunt fiul celui mai mare cârmuitor din Orisha. 

Eu sunt viitorul lor rege. 

— Linişte! 

Vocea mea tună în noapte cu o putere care nu pare să 
fie a mea. Până şi Kaea îmi aruncă o privire surprinsă, iar 
vaietele amuţesc complet. 

— O căutăm pe Zelie Adebola. A furat ceva valoros de la 
coroană. Ni s-a spus că se îndreaptă spre sud, iar acum 
trebuie să ştim de ce. 

Cercetez feţele negre ale celor care refuză să mă 
privească în ochi, atent după orice semn de adevăr. Frica 
lor îmbibă aerul ca umezeala. Pătrunde şi în pielea mea. 

— „.„.Zei, vă rog... 

— „„.„dacă mă ucide... 

— ..„.„pentru numele zeilor, ce-a furat?... 

Inima mi se izbeşte în piept când vocile lor atacă în 
fluctuații, frânturi de gânduri care ameninţă să mă 
copleşească. Mai mulţi nori turcoaz se ridică în aer. Ca 
viespile, vin întins spre mine. Încep să cad din nou în 
întunericul minţii... 

— Răspundeţi-i! 


< 116 > 


Mulţumesc cerurilor. Ordinul aspru al Kaei mă aduce 
înapoi. 

Clipesc şi strâng mânerul sabiei. Metalul neted mă 
ancorează în realitate. Cu timpul, frica lor se risipeşte. Dar 
senzaţia de nevolnicie rămâne... 

— Am zis să-i răspundeți! mârâie Kaea. Nu mă obligaţi 
să mă repet. 

Sătenii îşi ţin privirile în pământ. 

În tăcerea lor, Kaea face un salt. 

Ţipetele erup când înşfacă o femeie mai în vârstă de 
părul cărunt. Kaea o târăşte pe femeia care geme în nisip. 

— Amirale... 

Vocea mi se pierde când Kaea scoate sabia din teacă. 
Pune lama la gâtul zbârcit al femeii. O singură picătură de 
sânge cade pe pământ. 

— Vreţi să păstraţi tăcerea? şuieră Kaea. Păstraţi 
tăcerea şi o să muriţi! 

— Nu ştim nimic! strigă o fată. 

Toată lumea de pe plajă încremeneşte. 

Mâinile fetei tremură. Şi le înfige în nisip. 

— Vă putem spune despre fratele şi despre tatăl ei. Vă 
putem spune despre priceperea ei la mânuitul bastonului. 
Dar niciun suflet din Ilorin nu ştie unde s-a dus sau de ce. 

Îi arunc o privire aspră Kaei; ea îi dă drumul femeii ca 
unei păpuşi de cârpe. Înaintez împleticit pe nisipul ud până 
ajung la fată. 

Tremurul ei creşte când mă apropii, dar nu pot să-mi 
dau seama dacă din pricina fricii sau a fluxului rece, de 
noapte, care îi scaldă genunchii. Nu are pe ea decât o 
cămaşă de noapte udă, sfâşiată şi zdrenţuită. 

— Cum te numeşti? 

De la distanţa asta, pot să văd că pielea ei ocru-cafenie 
iese în evidenţă printre feţele brune şi negre-mahon ale 
sătenilor. Probabil e ceva de nobil în sângele ei. Un tată 
care s-a tăvălit în noroi. 

Când fata nu-mi răspunde, mă aplec, ţinându-mi vocea 
scăzută. 

— Cu cât răspunzi mai repede, cu atât plecăm mai 


< 117 > 


curând. 

— Yemi, zice ea, gâtuit. 

Mâinile ei strâng nisipul când vorbeşte. 

— O să vă spun tot ce vreţi să ştiţi, dar numai dacă ne 
lăsaţi în pace. 

Încuviinţez. O conversaţie simplă. Datorie sau nu, nu 
mai vreau să văd alţi morţi. 

Nu mai pot suporta alte ţipete. 

Întind mâna şi-i dezleg funia care-i leagă mâinile. Ea 
tresare la atingerea mea. 

— Dă-ne informaţia care ne trebuie şi-ţi promit că 
neamul tău va fi în siguranţă. 

— În siguranţă? 

Yemi mă priveşte în ochi cu o ură ce mă străpunge ca o 
sabie. Deşi nu deschide gura, vocea ei strigă în capul meu. 

Siguranţa s-a sfârşit de mult. 


< 118 > 


CAPITOLUL DOISPREZECE 
ZELIE 


Când ne oprim ca să se odihnească Nailah, ochii mă dor 
după atâtea ceasuri în care am vărsat lacrimi în tăcere. În 
numai cinci secunde, ea şi Tzain dorm buştean pe 
pământul acoperit cu muşchi, scăpând de realitatea 
noastră fărâmată în siguranţa somnului. 7 

Amari a inspectat terenul, dârdâind de frigul nopţii. În 
cele din urmă, şi-a întins pelerina pe jos şi s-a culcat pe ea, 
prea regală să onoreze pământul cu capul gol. Mă uit lung 
la ea, amintindu-mi cât de aproape a fost să o târăsc în 
flăcări. 

Amintirea pare îndepărtată, de parcă altcineva a purtat 
toată ura aceea. 

Acum doar o mânie rece mai mocneşte, o mânie pe care 
n-ar trebui să-mi bat capul s-o simt. Pariez pe cinci sute de 
monede de argint că prinţesa n-o să mai reziste încă o zi. 

Mă înfăşor în pelerina mea şi mă cuibăresc lângă Nailah, 
simţindu-i cu plăcere blana moale pe piele. Printre frunzele 
umbrite, cerul plin de stele reaprinde magia viziunii 
Mamei Agba în mintea mea. 

— S-a întors, îmi şoptesc eu. 

Cu toată nebunia zilei, faptul acesta e încă greu de 
crezut. Ne putem recâştiga magia. 

Putem propăşi din nou. 

— Oya... 

Şoptesc numele Zeiţei Vieţii şi a Morţii, divinitatea 
protectoare care mi-a transmis darul meu magic. Când 
eram copil, îi vorbeam atât de des, încât ai fi crezut că 
dormea în patul meu, dar acum, când caut cuvintele 
pentru o rugăciune, nu ştiu ce să-i spun. 

— Bá mi sòrò, încerc eu, dar îmi lipsesc convingerea şi 
puterea pe care le avea incantaţia Mamei Agba. 

Ea credea în legătura ei cu Orunmila atât de mult, încât 


< 119 > 


a putut să conjure o premoniţie. În clipa asta, eu vreau 
doar să cred că există cineva acolo, sus. 

— Rân mi lówó, o rog eu, în schimb. Ajută-mă. 

Aceste cuvinte mi se par mult mai reale, mult mai ale 
mele. 

— Mama Agba zice că tu m-ai ales. Baba e de acord, dar 
eu... sunt speriată. Treaba asta e prea importantă. Nu 
vreau să dau greş. 

Faptul că-mi mărturisesc frica o face tangibilă, o 
greutate nouă apăsând în aer. N-am putut nici măcar să-l 
apăr pe Baba. Cum o să-i salvez pe maji? 

Dar, odată ce frica respiră, capăt un foarte mic 
sentiment liniştitor. Ideea că Oya ar putea fi aici, chiar 
lângă mine. Zeii ştiu bine că n-aş putea să duc misiunea 
până la capăt fără ea. 

— Doar ajută-mă, repet eu. Rân mi lówó. Te rog. Şi ţine-l 
pe Baba în siguranţă. Orice s-ar întâmpla, fă în aşa fel ca el 
şi Mama Agba să fie bine. 

Cum nu ştiu ce altceva să mai spun, îmi plec capul. Deşi 
înţepenită, aproape că simt ca şi cum mi-aş vedea 
rugămintea plutind spre cer. Mă agăţ de scurtul moment 
de mulţumire pe care mi-l dă, impunându-l mai presus de 
durere, de frică, de mâhnire. Mă ţin de el până când mă 
leagănă în braţele sale, ducându-mă în somn. 

Când mă trezesc, ceva mi se pare nelalocul lui. 
Nenatural. Nu chiar în regulă. 

Mă ridic, aşteptându-mă să găsesc trupul adormit al lui 
Nailah, dar ea nu e nicăieri de văzut. Pădurea a dispărut, 
niciun copac, niciun muşchi. În schimb, stau într-un câmp 
cu trestii înalte care fluieră ascuţit în rafalele de vânt. 

— Ce e asta? şoptesc, zăpăcită de senzaţia nouă şi de 
lumină. 

Mă uit în jos la mâinile mele şi tresar violent. Nicio 
cicatrice sau arsură nu-mi pătează pielea. E curată ca în 
ziua în care m-am născut. 

Mă ridic în picioare, în câmpul nesfârşit de trestii care 
se întinde cât văd cu ochii. Şi când sunt în picioare, 
vârfurile şi frunzele lor se înalţă mult deasupra capului 


< 120 > 


meu. 

În depărtare, plantele sunt neclare, topindu-se într-o 
ceaţă alburie la orizont. E ca şi când aş fi nimerit într-o 
pictură neterminată, prinsă în capcana trestiilor de pe 
pânză. Nu dorm, dar nici trează nu sunt. 

Plutesc într-o lume magică dintre somn şi trezie. 

Ţărâna se mişcă sub picioarele mele când încep să merg 
printre plantele cereşti. Minutele par să se lungească în 
ore, totuşi nu de timp îmi pasă în ceața asta. Aerul e rece 
şi înţepător, ca al munţilor din Ibadan, unde am crescut 
eu. Poate e vreun sanctuar, îmi zic. Un dar de odihnă de la 
zei. 

Sunt gata să dau crezare gândului, când simt prezenţa 
altcuiva. Îmi sare inima din piept şi mă întorc. Mi se taie 
respiraţia când încep să înţeleg. 

Recunosc întâi focul mocnit din ochii lui de ambră, o 
privire pe care n-aş mai putea niciodată s-o uit după ziua 
de azi. Însă acum, că stă nemişcat, fără o sabie sau flăcări 
în jur, îi studiez arcuirea muşchilor, nuanţa luminoasă a 
pielii lui ca arama, ciudata şuviţă albă din păr. Când e aşa, 
nemişcat, asemănarea lui cu Amari e izbitoare, imposibil 
să-ţi scape. Nu e doar căpitanul... 

El este prinţul. 

Se uită fix la mine câteva momente lungi, de parcă sunt 
un cadavru înviat din morţi. Dar apoi îşi încleştează 
pumnii. 

— Eliberează-mă din închisoarea asta imediat! 

— Să te eliberez? îmi ridic sprâncenele, nedumerită. Nu 
eu am făcut asta! 

— Vrei să te cred? După ce ţi-am văzut faţa ticăloasă 
toată ziua? 

Duce mâna la şold, dar nu e nicio sabie acolo. Pentru 
prima oară observ că amândoi purtăm haine albe, simple şi 
suntem vulnerabili fără armele noastre. 

— Faţa mea? întreb, încet. 

— Nu te preface că nu ştii, se răsteşte prinţul. Am simţit 
ce mi-ai făcut în Lagos. Şi alea... vocile alea. Încetează 
atacurile astea imediat. IÎncetează sau vei plăti! 


< 121 > 


Furia lui şuieră cu o ardoare letală, însă ameninţarea e 
zadarnică, fiindcă eu chibzuiesc la spusele lui. El crede că 
eu l-am adus aici. 

Crede că întâlnirea asta e lucrarea mea. 

Imposibil. Deşi am fost prea tânără pentru ca Mama 
Agba să mă înveţe magia morţii, am văzut-o desfăşurându- 
se. Se manifestă în spirite reci, săgeți ascuţite şi umbre 
zvârcolitoare, dar niciodată în vise. Eu nici măcar n-am 
atins pergamentul decât după ce am scăpat din Lagos, 
după ce ochii noştri s-au încrucişat şi energia electrică mi- 
a înfiorat pielea. Dacă magia ne-a adus aici, nu se poate să 
fie a mea. Trebuie să fie... 

— Tu! 

Exclam, cu răsuflarea tăiată de uimire. Cum e posibil? 
Familia regală şi-a pierdut magia cu generaţii în urmă. Un 
maji n-a mai atins tronul de ani buni. 

— Eu ce? 

Ochii mei se întorc la şuviţa lui de păr alb, de la tâmplă 
până la ceafă. 

— Tu ai făcut asta. Tu m-ai adus aici. 

Toţi muşchii prinţului se încordează; mânia din ochii lui 
se transformă în groază. O pală de vânt îngheţat trece 
printre noi. Trestiile dansează în tăcerea noastră. 

— Mincinoaso, decide el. Incerci de fapt să intri în capul 
meu. 

— Nu, prinţişorule. Tu eşti cel care a intrat în al meu. 

Poveştile vechi ale Mamei îmi freamătă prin amintiri, 
poveşti despre cele zece clanuri şi magia specială pe care 
fiecare o putea mânui. Copil fiind, nu voiam decât să învăţ 
despre Secerători ca Mama, dar ea a insistat că trebuia să 
ştiu câte ceva despre fiecare dintre celelalte clanuri. 
Intotdeauna m-a prevenit despre Conectori, majii care 
foloseau puterea asupra minţii, spiritului şi viselor. De 
aceştia trebuie să te păzeşti, micuță Zél. Ei folosesc magia 
ca să intre nepoftiţi în capul tău. 

Amintirea îmi îngheaţă sângele în vine, dar prinţul e atât 
de tulburat, încât e greu să te temi de abilităţile lui. După 
felul în care se holbează la mâinile lui tremurătoare, pare 


< 122 > 


mai degrabă înclinat să-şi ia viaţa decât să-şi folosească 
magia asupra mea. 

Dar cum s-a întâmplat asta? Divinerii sunt aleşi de zei la 
naştere. Prinţul nu s-a născut diviner, iar kosidânii nu pot 
dezvolta magia. Cum de a devenit brusc un maji acum? 

Mă uit în jur, cercetând lucrarea abilităţilor lui de 
Conector. Trestiile magice se leagănă în vânt, ignorând 
contradicţiile care ne înconjoară. 

Puterea necesară pentru o asemenea ispravă este de 
neconceput. Chiar şi un Conector bine pregătit ar fi avut 
nevoie de o incantaţie ca s-o realizeze. Cum a putut mânui 
prinţul ashâul din sângele lui ca să creeze asta, când el 
nici măcar nu-şi dăduse seama că era maji? Pentru numele 
zeilor, ce se petrece aici? 

Ochii mi se întorc la şuviţa albă, neregulată, din părul 
prinţului, singurul semn adevărat al unui maji. Părul 
nostru e întotdeauna alb complet, ca zăpada care acoperă 
piscurile munţilor din Ibadan, un semn atât de pregnant, 
că nici cea mai neagră căneală nu-l putea ascunde pe un 
maji mai mult de câteva ore. 

Deşi n-am mai văzut niciodată o şuviţă ca asta pe la maji 
sau pe la divineri, existenţa ei e incontestabilă. E întru 
totul asemănătoare părului meu alb. 

Dar ce să însemne asta? Îmi ridic ochii la ceruri. Ce 
farsă joacă zeii? Şi dacă prinţul nu e singurul? Dacă familia 
regală îşi recapătă puterea magică... 

Nu. 

Nu pot îngădui fricii să mă facă să-mi pierd controlul. 

Dacă familia regală şi-ar fi recăpătat magia, am fi ştiut-o 
deja. 

Trag adânc aer în piept, oprindu-mi gândurile să meargă 
mai departe. Amari avea pergamentul, în Lagos. Ea s-a 
ciocnit de fratele ei când am trecut în fugă prin faţa lui. 
Deşi nu înţeleg de ce, atunci trebuie să se fi întâmplat. 
Puterile lui Inan s-au deşteptat la fel cum s-au deşteptat 
ale mele - atingând afurisitul ăla de pergament. 

Și regele a atins pergamentul, îmi amintesc eu. Şi 
Amari, probabil şi amiralul. Lor nu li s-au trezit abilităţile. 


< 123 > 


Magia asta nu sălăşluieşte decât în prinţ. 

— Tatăl tău ştie? 

Ochii prinţului fulgeră, dându-mi răspunsul de care 
aveam nevoie. 

— Bineînţeles că nu, îi surâd afectat. Dacă regele ar fi 
ştiut, ai fi fost mort deja. 

Toată culoarea i se scurge din obraji. Ironia e atât de 
mare, că aproape îmi vine să râd. Câţi divineri au murit de 
mâna lui - măcelăriți, bătuţi, şantajaţi? Câte vieţi a stins el 
ca să distrugă tocmai magia care curge acum prin venele 
lui? 

— O să-ţi propun un târg. 

Mă apropii de prinţ. 

— Lasă-mă în pace şi o să-ţi păstrez micul secret. 
Nimeni nu trebuie să ştie că eşti un mic şi mizerabil vier... 

Prinţul atacă. 

Într-o clipă mâinile lui sunt la gâtul meu, iar în clipa 


următoare... 
DIUUU 


Deschid brusc ochii. Sunt întâmpinată de familiarul 
târâit al greierilor şi de frunzele tremurătoare. Tzain 
sforăie liniştit şi fără griji, iar Nailah îşi aranjează poziţia 
lângă mine. 

Sar în picioare şi-mi înşfac bastonul ca să lupt cu un 
duşman care nu e de faţă. Deşi mă uit bine printre copaci, 
îmi trebuie vreo câteva secunde ca să mă conving că 
prinţul n-o să-şi facă apariţia. 

Respir, lăsând aerul să-mi intre şi să-mi iasă din 
plămâni, încercând să-mi calmez nervii. Mă întind la loc şi 
închid ochii, dar somnul nu se întoarce uşor. Nu sunt 
sigură că o s-o mai facă vreodată. Acum ştiu secretul 
prinţului. 

Acum el n-o să se oprească până când nu voi fi moartă. 


< 124 > 


CAPITOLUL TREISPREZECE 
ZELIE 


Când mă trezesc în dimineaţa următoare, sunt mai 
obosită decât m-am culcat. 

Mă simt prădată, de parcă un hoţ a şters-o cu visele 
mele. Somnul de regulă aduce o evadare, o pauză de la 
nefericirea cu care mă confrunt când sunt trează. Dar când 
toate visele mele s-au sfârşit cu mâinile prinţului înfipte în 
gâtul meu, coşmarurile dor la fel de tare ca realitatea. 

— La naiba, mormăi. 

Nu sunt decât vise. De ce m-aş teme? Chiar dacă magia 
lui e puternică, ştiu că e mult prea îngrozit ca s-o 
folosească. 

Tzain icneşte prin micul luminiş în timp ce face 
abdomene peste abdomene cu neabătută concentrare, 
antrenându-se de parcă ar fi o dimineaţă obişnuită de 
pregătire. Numai că nu va mai exista o altă pregătire 
pentru el anul ăsta. Din cauza mea, s-ar putea să nu mai 
joace niciodată agbân. 

Vinovăţia se adaugă oboselii, apăsându-mă înapoi la 
pământ. Mi-aş putea cere iertare tot restul zilelor şi tot n- 
ar fi de ajuns. Însă, mai înainte să mă cufund mai adânc în 
căinţa mea, o mişcare îmi atrage privirea. Amari se agită 
sub o mantie mare, cafenie, trezindu-se din somnul ei 
regal. Priveliştea îmi lasă un gust amar în gură, reînviindu- 
mi chipul lui Inan. 

Cunoscându-i familia, sunt surprinsă că nu ne-a tăiat 
gâturile în somn. Mă uit la părul ei, căutând o şuviţă care 
să semene cu a fratelui său, dar muşchii mi se relaxează 
când nu găsesc nimic. Zeii ştiu cât de încurcată ar fi treaba 
asta, dacă şi ea m-ar putea lua prizonieră în capul ei. Încă 
mă uit urât la Amari, când recunosc mantia pe care a 
folosit-o ca pătură. Mă duc la Tzain şi mă las pe vine lângă 
el. 


< 125 > 


— Ce-ţi închipui că faci? 

El nu-mi răspunde şi îşi continuă exerciţiile. Pungile de 
sub ochii lui mă avertizează să-l las în pace, dar sunt prea 
furioasă ca să mă mai opresc. 

— Mantia ta, şuier eu. De ce i-ai dat-o ei? 

Tzain mai face două abdomene înainte să mormăie: 

— Tremura. 

— Şi? 

— Şi? îmi întoarce el. Habar n-avem cât o să dureze 
călătoria asta. Ultimul lucru de care avem nevoie e să se 
îmbolnăvească. 

— Ştii că e obişnuită cu asta, da? Oameni ca tine care se 
dau peste cap ca să-i facă pe plac?! 

— Zél, îi era frig şi mie nu-mi trebuia mantia. Atâta tot! 

Mă întorc spre Amari şi încerc să las baltă subiectul. Dar 
în ochii ei îl văd pe fratele ei. Îi simt mâinile la gâtul meu. 

— Vreau să am încredere în ea... 

— Nu, nu vrei. 

— Mă rog, şi dac-aş vrea, nu pot. Tatăl ei a poruncit 
Raidul. Fratele ei ne-a ars satul. Ce te face să crezi că eae 
altfel? 

— Zél... 

Tzain nu mai spune nimic, căci Amari se apropie, 
întotdeauna delicată şi sfioasă. N-am de unde să ştiu dacă 
ne-a auzit. În orice caz, nu pot să mă prefac că-mi pasă. 

— Cred că asta e ata. 

Îi întinde mantia lui Tzain. 

— Îţi mulţumesc. 

— Pentru nimic. 

Tzain ia mantia şi o împătureşte, punând-o în sacul lui. 

— O să fie mai cald când o să ajungem în junglă, dar să 
mă anunţi dacă mai ai nevoie de ea. 

Amari zâmbeşte pentru prima oară de când ne-am 
întâlnit, iar eu mă zbârlesc când Tzain îi răspunde tot cu 
un zâmbet. Ar trebui să fie nevoie de mai mult decât de un 
chip frumos pentru ca el să uite că ea e fiica unui monstru. 

— Asta-i tot? întreb eu. 

— Ăă, păi, de fapt... 


< 126 > 


Vocea i se pierde. 

— Mă întrebam... ce planuri avem pentru, ăă... 

Un chiorăit puternic scapă din stomacul lui Amari. 
Obrajii i se aprind şi se apucă de burta ei micuță, 
nereuşind să reţină un alt muget. 

— Iertaţi-mă, se scuză ea. Tot ce am mâncat ieri a fost o 
pâine. 

— O pâine întreagă? 

Salivez la acest gând. Au trecut luni întregi de când n- 
am mai mâncat o pâine întreagă. Deşi îmi pot imagina că 
nu se compară cărămizile mucede pe care le târguim noi în 
piaţă cu o pâine proaspătă din bucătăria regală. 

Mă mănâncă limba să-i reamintesc lui Amari privilegiul 
ei, dar şi stomacul meu se răsuceşte şi macină în gol. Ziua 
de ieri a trecut fără nicio masă. Dacă nu mănânc curând, şi 
burta mea o să înceapă să cânte. 

Tzain se caută în buzunarele pantalonilor negri şi scoate 
harta ponosită a Mamei Agba. Îi urmărim degetul când 
coboară de la Ilorin pe linia de coastă, oprindu-se în afara 
unui punct ce marchează aşezarea Sokoto. 

— Suntem la vreo oră de drum, zice el. E cel mai bun loc 
în care să poposim înainte s-o luăm spre est, către 
Chândomble. Acolo o să fie negustori şi mâncare, dar vom 
avea nevoie de ceva să dăm la schimb. 

— Ce s-a întâmplat cu banii de pe peştele-velă? 

Tzain întoarce sacul meu cu fundul în sus. Scot un 
geamăt când doar câteva monede şi fila lui Amari cad pe 
pământ. 

— Restul s-a pierdut în foc, oftează Tzain. 

— Ce-am putea să dăm la schimb? întreabă Amari. 

Tzain se uită la gătelile rochiei ei. Chiar şi cu petele de 
murdărie şi cele câteva locuri în care e arsă, rochia este 
lungă, elegant croită şi căptuşită cu mătase, încât sare în 
ochi că e de origine nobilă. 

Amari îi urmăreşte privirea lui Tzain şi se încruntă. 

— Glumiti, desigur. 

— O să facă bani frumoşi, sar eu. Şi o să mergem prin 
junglă, pentru numele zeilor. N-o să răzbeşti îmbrăcată în 


< 127 > 


asta. 

Amari îmi cercetează rapid pantalonii drapaţi şi 
dashikiul scurt, strângând mai tare de rochia ei. Sunt 
uimită că-şi închipuie că are de ales, când aş putea s-o pun 
cu uşurinţă la pământ şi să i-o scot cu cuțitul. 

— Dar cu ce-o să mă îmbrac? 

— Cu pelerina ta. 

Îi fac semn spre roba cafenie ponosită. 

— O să dăm la schimb rochia pe nişte mâncare şi o să 
facem rost de nişte haine, pe drum. 

Amari face un pas înapoi, cu ochii în pământ. 

— Ai fost gata să fugi de gărzile tatălui tău ca să salvezi 
pergamentul, dar nu vrei să renunti la prostia ta de rochie? 

— Nu am riscat totul pentru pergament. 

Vocea lui Amari se frânge. Pentru o clipă, ochii îi lucesc 
amenințând să dea drumul lacrimilor. 

— Tata a omorât-o pe cea mai bună prietenă a mea... 

— Cea mai bună prietenă sau sclava ta? 

— Zél, mă previne Tzain. 

— Ce? mă răsucesc spre el. Oare prietenii tăi cei mai 
buni îţi calcă hainele şi-ţi fac de mâncare fără nicio plată? 

Amari roşeşte până-n vârful urechilor. 

— Binta era plătită. 

— O simbrie uriaşă, sunt sigură. 

— Încerc să vă ajut. 

Amari îşi strânge în pumni fusta. 

— Am renunţat la tot ca să vă ajut pe voi, oameni buni... 

— „Voi, oameni buni”? răbufnesc mânioasă. 

— Putem să-i salvăm pe divineri... 

— Vrei să-i salvezi pe divineri, dar nu te înduri nici să-ţi 
vinzi afurisita de rochie? 

— Bine! 

Amari îşi aruncă mâinile în sus. 

— Ceruri, am s-o fac. N-am spus că nu vreau. 

— Oh, îţi mulţumim, milostivă prinţesă, salvatoarea 
majilor! 

— Termină. 

Tzain mă înghionteşte când Amari se duce în spatele lui 


< 128 > 


Nailah ca să se schimbe. Degetele ei subţiri se ridică la 
nasturii de la spate, dar ezită, aruncând o privire peste 
umăr. Îmi dau ochii peste cap, şi eu şi Tzain ne uităm în 
partea cealaltă. 

Prinţesă. 

— Trebuie s-o laşi în pace, murmură Tzain când stăm cu 
faţa spre arborii de mahon ai pădurii vibrante din Sokoto. 

O mică familie de babuinemi cu fund albastru se leagănă 
agăţaţi de crengi, scuturând frunzele lucioase în trecerea 
lor. 

— Dacă nu se poate descurca pe lângă o divineră 
neînrobită de tatăl ei, e liberă să se întoarcă la micul ei 
palat. 

— N-a făcut nimic rău. 

— Dar n-a făcut nici ceva bun. 

Îl înghiontesc pe Tzain înapoi. De ce insistă atât s-o 
apere? De parcă ar crede cu adevărat că ea merită ceva 
mai bun. Cumva de parcă ea e victima. 

— Sunt ultima persoană care i-ar da o şansă unui nobil, 
dar, Zél, uită-te la ea. Tocmai şi-a pierdut cea mai 
apropiată prietenă şi, în loc să jelească, îşi riscă viaţa ca să 
ajute majii şi divinerii. 

— Şi-ar trebui să mă simt prost pentru că taică-său i-a 
omorât singura slujnică maji pe care o plăcea? Unde a fost 
indignarea ei în toţi anii ăştia? Unde a fost ea după Raid? 

— Avea şase ani, zice Tzain, păstrându-şi tonul egal. Un 
copil, la fel ca tine. 

— Numai că ea şi-a putut săruta mama în noaptea aia. 
Noi nu. 

Mă întorc să mă sui în şaua lui Nailah, convinsă că îi 
dădusem lui Amari destul timp. Însă când m-am uitat 
dincolo, spatele ei gol era încă expus. 

— Oh, zei... 

Inima mi se strânge brusc când văd înspăimântătoarea 
cicatrice săpată de-a lungul şirei spinării lui Amari. Urma 
rănii îi încreţeşte pielea atât de fioros, că îmi face propria 
piele să furnice de durere. 

— Ce? 


< 129 > 


Tzain se întoarce cu puţin înainte ca Amari să se 
răsucească şi îşi ţine respiraţia la vederea semnului. 
Cicatricele care-i brăzdează spinarea lui Baba nu arată nici 
pe jumătate atât de hidoase ca ale ei. 

— Cum îndrăzniţi! 

Amari se repede să se acopere cu pelerina. 

— Nu încercam să trag cu ochiul, spun eu repede. Jur, 
dar... pe zei, Amari. Ce s-a întâmplat? 

— Nimic. Un... accident, când fratele meu şi cu mine 
eram mici. 

Tzain rămâne mască. 

— Fratele tău ţi-a făcut aia? 

— Nu! Nu dinadins. Nu a fost... el nu... 

Amari se opreşte, tremurând cu o emoție pe care nu 
reuşesc s-o identific. 

— Mi-aţi vrut rochia, o aveţi. Hai s-o târguim şi să 
terminăm cu asta! 

Îşi ţine pelerina strânsă pe lângă corp şi se urcă pe 
Nailah, ferindu-şi faţa. Cum nu mai putem spune nimic, 
Tzain şi cu mine n-avem de ales şi îi urmăm exemplul. 

El mormăie o scuză, înainte de a o mâna pe Nailah 
înainte. Încerc şi eu să-mi cer scuze, dar cuvintele mi se 
împotmolesc când mă uit la spatele ei acoperit de pelerină. 

Pe zei! 

Nici nu vreau să-mi închipui ce alte cicatrice mai are. 


Vremea se încălzeşte când ajungem la rariştea pădurii 
care marchează începutul aşezării Sokoto. Copii kosidâni 
aleargă pe malul lacului cristalin, chiuind de plăcere când 
o fetiţă mai micuță cade în apă. Călătorii îşi ridică tabăra 
între copaci şi petice noroioase de pământ; cărucioarele şi 
coviltirele negustorilor îşi aliniază mărfurile de-a lungul 
țărmului stâncos. Dintr-un căruţ, mă învăluie aroma de 
carne condimentată de antilopentai, făcându-mi stomacul 
să chiorăie. 

Mereu mi s-a spus, înainte de Raid, că Sokoto era sălaşul 
celor mai buni Tămăduitori. Oamenii veneau la ei din toată 
Orisha, sperând să fie vindecaţi de magia atingerii lor. 


< 130 > 


Uitându-mă la călători, încerc să-mi închipui cum ar fi 
putut arăta. Dacă Baba ar mai fi fost cu noi, cu siguranţă i- 
ar fi plăcut priveliştea. Un moment de repaus, după ce ne- 
am pierdut căminul. 

— Atât de paşnic, şopteşte Amari, strângându-şi pelerina 
când ne dăm jos de pe Nailah. 

— N-ai mai fost niciodată aici? întreabă Tzain. 

Ea clatină capul. 

— Abia dac-am ieşit din palat. 

Deşi aerul rece îmi umple plămânii în timp ce mergem, 
priveliştea îmi retrezeşte amintirea cărnii arse. În lacul de 
aici văd valurile calme ale pieţei plutitoare de acasă, barca 
rotundă în care ar fi trebuit să fiu, certându-mă cu Kana 
pentru o mână de pătlagină. Dar ca şi Ilorinul, piaţa a ars, 
totul s-a dus pe fundul mării. Amintirile stau printre 
lemnele carbonizate. 

O altă bucată din mine smulsă din porunca regelui. 

— Voi două târguiţi rochia, zice Tzain. Eu o s-o duc pe 
Nailah să bea nişte apă. Vedeţi dacă găsiţi şi nişte ploşti. 

Mă enervează perspectiva de a o lua pe Amari după 
mine, dar ştiu că nu se va dezlipi de mine până când nu va 
căpăta haine noi. Ne despărţim de Tzain, pornind printre 
locurile de tabără către şirul de căruţe ale negustorilor. 

— Poţi să te relaxezi, îi spun şi îmi înalţ sprâncenele. 

Amari tresare ori de câte ori cineva se uită în direcţia ei. 

— Ei nu ştiu cine eşti şi nimănui nu-i pasă de pelerina ta. 

— Ştiu asta, zice Amari repede. Numai că n-am mai fost 
niciodată în preajma unor oameni ca ăştia. 

— Ce înfricoşător. Orishani care există să facă şi altceva 
decât să te slujească pe tine. 

Amari trage scurt aer în piept, dar se abţine de la 
replică. Aproape că mă simt prost. Unde mai e distracţia, 
dacă ea nu ripostează? 

— Ceruri, uită-te la asta! 

Amari încetineşte pasul când trecem pe lângă un cuplu 
care-şi înalţă cortul. Bărbatul foloseşte viţe sălbatice ca să 
lege zeci de crengi lungi şi subţiri într-un con, în timp ce 
femeia lui creează un strat protector din grămezi de 


< 131 > 


muşchi de pădure. 

— Chiar pot dormi oameni în astea? 

O parte din mine arde de poftă s-o ignore, dar se 
holbează la cortul simplu de parcă ar fi făcut din aur. 

— Obişnuiam să construim mereu din-astea, când eram 
eu mică. Dacă-l faci cum trebuie, te apără şi de zăpadă. 

— Aveţi zăpadă în Ilorin? 

Din nou ochii îi strălucesc, de parcă zăpada ar fi o 
legendă străveche despre zei. Ce ciudat că a fost născută 
să conducă un regat pe care nici măcar nu l-a văzut 
vreodată! 

— În Idaban, răspund eu. Acolo am locuit înainte de 
Raid. 

La menționarea  Raidului, Amari devine tăcută. 
Curiozitatea dispare din ochii ei. Îşi strânge pelerina pe 
lângă corp şi se concentrează la pământul pe care calcă. 

— Asta s-a întâmplat cu mama ta? 

Înţepenesc; cum de are tupeul să întrebe asta când ea 
nici măcar nu poate cere de mâncare? 

— Îmi cer iertare dacă sunt prea băgăcioasă... doar că 
tatăl tău a pomenit despre ea ieri. 

Îmi închipui faţa Mamei. Pielea ei neagră părea să 
lumineze în absenţa soarelui. Te-a iubit nespus. Cuvintele 
lui Baba îmi răsună în minte. Ar fi atât de mândră de tine 
în clipa asta. 

— Ea a fost o maji, răspund, în cele din urmă. Una 
puternică, de altfel. Tatăl tău e norocos că ea n-a avut 
puteri magice în timpul Raidului. 

Mintea mi se întoarce la fantezia cu Mama folosindu-şi 
magia, când ar fi fost o forţă letală în loc de victimă 
neajutorată. Ea i-ar fi răzbunat pe majii căzuţi, mărşăluind 
asupra Lagosului în fruntea unei armate de morţi. Ea ar fi 
fost cea care i-ar fi înfăşurat lui Saran o umbră neagră în 
jurul gâtului. 

— Ştiu că asta n-o să schimbe nimic, dar îmi pare rău, 
şopteşte Amari, atât de încet că abia o aud. Durerea de a 
pierde o persoană pe care o iubeşti e... 

Strânge tare din ochi. 


< 132 > 


— Ştiu că îl urăşti pe tatăl meu. Înţeleg de ce mă urăşti 
şi pe mine. 

O mâhnire adâncă se zugrăveşte pe faţa lui Amari, iar 
ura despre care vorbeşte se răceşte în sufletul meu. Tot nu 
înţeleg cum slujnica ei ar fi putut fi mai mult decât o 
servitoare pentru ea, dar nu i se poate tăgădui tristeţea. 

Nu. Îmi scutur capul când vinovăția se umflă în spaţiul 
dintre noi. Plângând moartea cuiva sau nu, ea n-o să 
obţină mila mea. Şi nu e singura îmboldită să fie curioasă. 

— Fratele tău a fost întotdeauna un ucigaş nemilos? 

Amari se întoarce spre mine, cu sprâncenele ridicate, 
surprinsă. 

— Să nu crezi că poţi întreba despre Mama şi să ascunzi 
adevărul despre cicatricea aia oribilă. 

Amari îşi  aţinteşte privirea asupra  căruţelor 
negustorilor, dar chiar şi aşa, văd trecutul derulându-se în 
spatele ochilor ei. 

— N-a fost vina lui, răspunde ea, în cele din urmă. Tatăl 
nostru ne-a obligat să ne batem cu sabia. 

— Cu săbii adevărate? tresar eu. 

Mama Agba ne-a pus să ne antrenăm ani de-a rândul 
înainte să avem voie să punem mâna pe un baston de 
luptă. 

— Prima familie a tatălui meu a fost cocoloşită. 

Vocea îi devine îndepărtată. 

— Slabă. El a spus că ei au murit din cauza asta. Nu 
avea să permită să se întâmple acelaşi lucru şi cu noi. 

Spune asta de parcă ar fi normal, de parcă toţi taţii 
iubitori ar vărsa sângele copiilor lor. Întotdeauna mi-am 
imaginat palatul ca pe un refugiu sigur, dar, pe zei, aşa 
fusese viaţa ei? 

— Tzain n-ar fi făcut niciodată asta, spun eu şi îmi ţugui 
buzele. El nu m-ar fi rănit niciodată. 

— Inan n-a avut de ales. 

Faţa ei se înăspreşte. 

— Are o inimă bună. Numai că a fost condus pe o cale 
greşită. 

Clatin din cap. De unde vine loialitatea ei? Tot timpul 


< 133 > 


ăsta am crezut că oamenii cu sânge nobil erau în 
siguranţă. Nu mi-am imaginat niciodată câtă cruzime 
putea arăta clasa conducătoare faţă de membrii ei. 

— Inimile bune nu lasă cicatrice ca aia. Nu ard satele 
din temelii. 

Nu-şi înfig mâinile în gâtul meu şi încearcă să mă 
îngroape în pământ. 

Cum Amari nu răspunde, înţeleg că e ultima oară când 
mai vorbim despre fratele ei. Prea bine. Dacă ea n-o să 
spună adevărul despre Inan, atunci n-o să spun nici eu. 

Înghit micul lui secret în tăcere, concentrându-mă în 
schimb pe carnea friptă de antilopentai, când ne apropiem 
de carele şi de coviltirele negustorilor. Ne pregătim să 
vorbim cu un negustor mai în vârstă cu multe lucruri de 
vânzare, când Amari mă trage de mânecă. 

— Nu ţi-am mulţumit că mi-ai salvat viaţa. Atunci, în 
Lagos. 

Îşi lasă privirea în pământ şi continuă: 

— Dar ai încercat să mă ucizi de două ori... deci probabil 
se anulează totul? 

Îmi ia câteva secunde ca să-mi dau seama că glumeşte. 
Sunt surprinsă când mă trezesc rânjind. Pentru a doua 
oară, astăzi, ea zâmbeşte şi întrezăresc de ce a fost atât de 
greu pentru Tzain să-şi întoarcă privirea. 

— Ah, două domnişoare frumoase, zice un kosidân 
bătrân, făcându-ne semn să ne apropiem. 

Face un pas în faţă, părul lui cărunt sclipind sub soare. 

— Vă rog. 

Zâmbetul negustorului se lăţeşte, pielea bătută de 
vreme i se încreţeşte. 

— Intraţi. Sunt sigur că o să găsiţi ceva care să vă placă. 

Ocolim până la scara din faţă a căruţei lui cu coviltir, 
trasă de două gheparnare atât de mari, încât avem ochii la 
acelaşi nivel. Îmi plimb mâna pe blănile lor pestriţe, 
oprindu-mă să o scarpin pe una în adâncitura dintre 
coarne. Animalul toarce şi îmi linge mâna cu limba sa 
zimţată, înainte să intru în spaţiul plin de mărfuri. 

Moscul pânzelor vechi mă izbeşte când umblăm în 


< 134 > 


căruţa plină. Într-un capăt, Amari caută printre hainele 
vechi, în timp ce eu mă opresc şi cercetez o pereche de 
ploşti din piele întoarsă de magix. 

— Ce vă trebuie? întreabă negustorul, întinzând la 
vedere mai multe şiraguri de mărgele scânteietoare. 

Se apleacă spre noi, mărindu-şi ochii afundaţi în cap, 
specifici locuitorilor de la hotarul de nord al Orishei. 

— Perlele astea vin din golfurile Jimetei, dar frumuseţile 
astea sclipitoare vin din minele de la Calabar. Negreşit o 
să întoarcă oricărui tânăr capul, deşi sunt sigur că voi n- 
aveţi nicio problemă în privinţa asta. 

— Ne trebuie provizii de călătorie, îi zâmbesc eu. Ploşti 
şi ceva echipament de vânătoare, poate şi nişte cremene. 

— Câţi bani aveţi? 

— Cât am putea lua pe asta? 

li dau rochia lui Amari şi el o despătureşte, ţinând-o la 
lumina de afară. Îşi plimbă degetele peste cusături ca un 
om care-şi cunoaşte marfa, luându-şi timp să inspecteze 
arsurile din jurul tivului. 

— E bine făcută, fără îndoială. Material bogat, excelent 
croit. M-aş fi descurcat şi fără arsuri, dar se pot aranja cu 
un tiv nou... 

— Deci? insist eu. 

— Optzeci de monede de argint. 

— Nu acceptăm mai puţin de... 

— Eu nu mă târguiesc, drăguță. Preţurile mele sunt 
corecte, la fel şi ofertele mele. Optzeci e final. 

Strâng din dinţi, dar ştiu că n-am cum să-l conving. Un 
negustor care a mers prin toată Orisha nu poate fi 
şmecherit ca un nobil trăit între zidurile unei cetăţi. 

— Ce putem lua cu optzeci? întreabă Amari, ridicând o 
pereche de pantaloni galbeni drapaţi şi un dashiki fără 
mâneci. 

— Păi, hainele astea... ploştile astea... un cuţit de jupuit 
animale... câteva bucăţi de cremene... 

Negustorul începe să umple un coş împletit, pe care să 
ni-l dea la plecare. 

— E destul? mă întreabă Amari în şoaptă. 


< 135 > 


— Deocamdată, încuviinţez. Dacă mai pune şi arcul ăla... 

— Nu vi-l permiteţi, ne întrerupe el. 

— Şi dacă nu se termină la Chân... la templu? Amari îşi 
coboară vocea. N-o să avem nevoie de mai mulţi bani? Mai 
multă mâncare? Provizii? 

— Nu ştiu, ridic eu din umeri. O să vedem. 

Mă întorc să plec, dar Amari se încruntă şi caută pe 
fundul sacului meu. 

— Cât face asta? 

Scoate fila de aur cu pietre preţioase. 

Negustorul face ochii cât cepele, holbându-se la 
valoroasa podoabă. 

— Pe zei, şopteşte el. Unde aţi putut găsi ăsta? 

— Nu contează, zice Amari. Cât? 

El întoarce fila în mâini şi rămâne cu gura căscată când 
vede leopanarul de zăpadă bătut cu diamante. Îşi ridică 
privirea la Amari, fără grabă şi precaut. Se uită apoi la 
mine, dar eu îmi păstrez expresia calmă. 

— Nu pot lua asta. 

Întinde fila spre noi. 

— De ce? 

Amari i-o îndeasă în mâini. 

— Mi-ai lua rochia de pe mine, dar nu coroana de pe 
cap? 

— Nu pot. 

Negustorul zice nu, dar acum, cu aurul în mâinile lui, 
hotărârea i se clatină. 

— Chiar dacă aş vrea, nu am nimic de dat în schimb. 
Face mai mult decât tot ce am eu. 

— Atunci cât ne poţi da? întreb. 

El se opreşte puţin, frica luptându-se cu lăcomia. Se uită 
încă o dată la Amari, înainte să-şi coboare ochii la fila ce 
străluceşte în mâinile lui. Scoate un inel de chei din 
buzunar şi dă la o parte o ladă, sub care e un cufăr de fier. 
După ce îl descuie şi-l deschide, cercetează grămada de 
bani lucitori dinăuntru. 

— Trei sute de monede de aur. 

Mă reped înainte. Bănetul ăsta ar putea ajunge familiei 


< 136 > 


mele o viaţă întreagă. Poate două! Mă întorc să mă bucur 
cu Amari de victorie, dar expresia de pe faţa ei mă readuce 
cu picioarele pe pământ... 

N-aş fi avut asta, dacă n-ar fi fost slujitoarea mea. E 
singurul lucru care mi-a mai rămas de la ea. 

E atâta durere în ochii ei. Durere pe care o recunosc. 
Durere pe care am purtat-o şi eu când eram mică, prima 
oară când familia mea n-a putut plăti birul. 

Luni de-a rândul Tzain şi Baba au muncit să prindă peşte 
din zori şi până-n seară; noaptea, îşi luau de lucru în plus, 
de la gardieni. Au făcut tot ce-a fost posibil ca să mă ţină 
deoparte, însă, până la urmă, eforturile lor n-au fost de 
ajuns. În ziua aceea am intrat în piaţa plutitoare cu 
amuleta de aur a Mamei în mână. Era singurul lucru de la 
ea pe care l-am putut recupera, călcat în picioare şi băgat 
în pământ când gardienii au dus-o târâş. 

După ce a murit Mama, am ţinut la amuleta aceea de 
parcă ar fi fost ultima bucăţică rămasă din sufletul ei. Încă 
îmi frec gâtul, câteodată, chinuită de absenţa ei. 

— Nu e nevoie să faci asta. 

Mă costă să-i spun cuvintele astea în faţa atâtor monede 
de aur, dar să mă despart de amuleta Mamei a fost ca şi 
când i-aş fi smuls inima; o durere atât de ascuţită, că nu i-o 
puteam dori nici măcar lui Amari. 

Ochii i se îmblânzesc şi îmi zâmbeşte. 

— M-ai luat peste picior, mai devreme, că nu voiam să- 
mi dau jos rochia, dar aveai dreptate. Eram fixată pe ceea 
ce deja pierdusem, însă după tot ce a făcut tatăl meu, 
sacrificiile mele nu vor fi niciodată de ajuns. 

Amari dă din cap spre negustor, pecetluind înţelegerea. 

— N-am putut s-o salvez pe Binta. Dar cu aurul din 
vânzarea asta... 

I-am putea salva pe divineri. 

Mă uit lung la Amari, când negustorul ia fila şi începe să 
îndese aurul pentru noi în pungi de catifea. 

— Luaţi şi arcul, zâmbeşte el fericit. Luaţi tot ce vă 
place! 

Plimbându-mi ochii prin căruţă, zăresc un sac de piele 


< 137 > 


solid, împodobit cu linii şi cercuri. Mă aplec să-l văd mai 
bine şi îmi dau seama că desenul e compus în întregime 
din cruciuliţe mici. Îmi plimb mâinile peste semnul 
deghizat al clanului Ikú, simbolul secret al lui Oya, 
divinitatea mea soră. Dacă gardienii ar fi recunoscut 
vreodată adevărul ascuns în desenul sacului, i-ar fi putut 
confisca negustorului toată căruţa. l-ar fi putut chiar tăia 
mâinile. 

— Ai grijă! strigă negustorul. 

Îmi trag iute mâinile, dar îmi dau seama că-i vorbeşte lui 
Amari. 

Ea învârte în mâini o teacă goală. 

— Ce e asta? Fără sabie? 

— Ţine-o îndreptată departe de tine şi scutur-o. 

Ca şi bastonul meu, o mişcare scurtă din încheietură 
desfăcea mânerul într-o sabie lungă cu un vârf arcuit letal. 
Tăia aerul, lunecând cu o graţie mortală, surprinzător de 
sprintenă în mâinile mici ale lui Amari. 

— O iau pe asta. 

— Dacă nu ştii cum s-o foloseşti... o previne negustorul. 

— Ce te face să crezi că nu ştiu? 

Îmi ridic o sprânceană spre Amari şi mă gândesc la ce 
mi-a povestit despre accidentul de la antrenament. 
Bănuiam că rana provenise de la sabia fratelui său, dar şi 
ea ţinuse o sabie în mână? În ciuda evadării din Lagos, nu 
mi-o pot închipui pe prinţesă încleştată într-o luptă. 

Negustorul ne-a strâns în nişte coşuri recolta de monede 
şi mărfuri şi ne-a trimis în drumul nostru, dându-ne tot ce 
aveam nevoie ca să călătorim până la Chândomble. 
Mergem, în tăcere, să-l întâlnim pe Tzain, dar între 
cicatrice, fila şi sabie, nu mai ştiu ce să cred. Unde e 
prinţesa răsfăţată pe care voiam s-o omor sugrumând-o? 
Oare chiar poate mânui o sabie? 

Când trecem pe lângă un arbore de papaya, mă opresc, 
scuturând trunchiul până cade un fruct galben. O las pe 
Amari să o ia înainte şi apoi arunc papaya coaptă spre 
capul ei. 

Pentru o clipă, Amari pare să nu-şi dea seama de nimic - 


< 138 > 


cum o să explic eu asta? Dar când fructul şuieră 
apropiindu-se, ea dă drumul coşului şi se răsuceşte 
fulgerător, cu noua sabie deschisă şi cu o viteză 
incredibilă. 

Rămân cu gura căscată când papaya coaptă cade la 
pământ, despicată curat în două. Amari zâmbeşte şi ia o 
jumătate de jos, muşcând triumfătoare. 

— Dacă vrei să mă loveşti, va trebui să te străduieşti 
ceva mai mult. 


< 139 > 


CAPITOLUL PAISPREZECE 
INAN 


Ucide-o. 

Ucide magia. 

Planul meu e tot ce am. 

Fără el, lumea mi se scurge printre degete. Blestemul 
meu de maji e gata să-mi iasă prin piele. 

O să-ţi propun un târg, şopteşte fata în mintea mea, cu 
buzele arcuindu-se în zâmbet când vorbeşte. Nimeni nu 
trebuie să ştie că eşti un mic şi mizerabil... 

— Fir-ar să fie. 

Scrâşnesc din dinţi. Asta nu opreşte însă restul 
cuvintelor ei ticăloase. Cu amintirea vocii ei, infecția din 
mine dă pe din-afară, clocotind fierbinte pe sub piele. In 
timp ce presiunea creşte, şi frânturile de voci devin mai 
clare. Mai puternice. Mai tăioase. 

Parcă silindu-mă să înghit o cărămidă, mă chinuiesc să- 
mi ţin în frâu magia. 

Unu... doi... 

Număr în timp ce mă lupt. Aerul din jurul meu începe să 
se răcească. Năduşeala mi se adună pe frunte. Până când 
magia e împinsă înapoi, respir sacadat şi horcăit. Dar 
ameninţarea e înăbuşită. Pentru un scurt moment sunt în 
siguranţă. Singur... 

— Inan. 

Tresar şi verific dacă mai am coiful pe cap. Degetul 
mare îmi trece peste cureaua de sub bărbie pentru a 
cincizecea oară azi. Jur că pot simţi această nouă şuviţă 
albă crescând. 

Chiar sub ochii Kaei. 

Ea călăreşte înainte, făcându-mi semn s-o urmez. Nu 
trebuie să-şi dea seama că am stat în urma ei toată ziua, 
evitându-i direcţia privirii. Acum câteva ore, a fost cât pe- 
aci să mă prindă, când aveam capul descoperit şi mă uitam 


< 140 > 


la chipul meu reflectat în pârâu. Dacă ea ar fi venit puţin 
mai devreme... dacă eu aş mai fi întârziat puţin... 

Concentrează-te, Inan! 

Ce naiba fac? Dacă-urile n-o să mă ducă nicăieri. 

Ucide fata. Ucide magia. Asta-i tot ce trebuie să fac. 

Strâng coapsele în jurul leopanarei mele de zăpadă, 
Lula, şi-o mân după Kaea, având grijă să nu-i ating 
coarnele de pe spinare. Dacă lovesc într-unul prea tare, o 
să mă trântească din şa. 

— Haide! 

Plesnesc din frâul Lulei când mârâie. 

— Nu fi aşa o bestie leneşă. 

Lula îşi dezveleşte scurt colții zimţaţi, dar grăbeşte 
pasul. Şerpuieşte printre arborii de marula, strecurându-se 
pe sub babuinemii care fug speriaţi pe crengile pline de 
fructe. 

li mângâi blana pestriță cu recunoştinţă, când o prindem 
din urmă pe Kaea. Lula scoate un alt mârâit jos, dar îşi 
freacă faţa de mâna mea. 

— Spune-mi, zice Kaea când ajung lângă ea. Ce ţi-a spus 
săteanul? 

Din nou? Ceruri, e persistentă. 

— Nu se leagă. Trebuie s-o mai aud o dată. 

Kaea duce mâna în partea cealaltă a pantenarei sale 
pentru a da drumul şoimului-de-foc cu pieptul roşu din 
colivia lui. Pasărea se cocoaţă pe şaua pantenarei în timp 
ce Kaea îi leagă un bilet de picior. De bună seamă, un 
mesaj pentru Tata. Pe urma pergamentului, în sud. De 
asemenea, suspectez că Inan e un maji... 

— A zis că era un desenator de hărţi, mint eu. Hoaţa şi 
Amari l-au vizitat după ce au scăpat din Lagos. 

Kaea îşi ridică antebraţul şi şoimul-de-foc îşi deschide 
aripile largi înainte de a-şi lua zborul spre cer. 

— De unde ştia că ele se duceau în sud? 

— Le-a văzut marcându-şi drumul. 

Kaea îşi întoarce privirea, nu înainte de a-i putea zări 
îndoiala sclipindu-i în ochi. 

— N-ar trebui să interoghezi pe nimeni fără mine. 


< 141 > 


— Şi satul n-ar fi trebuit ars! i-o retez eu. Nu înţeleg de 
ce ne batem capul cu ce ar fi trebuit şi ce n-ar fi trebuit să 
se întâmple. 

Relaxează-te, Inan. Nu Kaea e problema. 

Însă buzele ei sunt deja strânse. Am mers prea departe. 

— Scuze, oftez eu. N-am vrut să spun asta. 

— Inan, dacă nu poţi face faţă... 

— Sunt bine. 

— Eşti? 

Îşi plimbă ochii peste chipul meu. 

— Pentru că, dacă-ţi închipui că am uitat despre mica ta 
criză, te înşeli, din păcate. 

Blestemate fie cerurile. 

Kaea a fost lângă mine când m-a atacat magia prima 
oară, pe ţărmul Ilorinului. În noaptea în care mi-a umplut 
capul cu voci. 

Toate măruntaiele mi se încleştează când încerc să 
împing răul mai adânc. 

— N-am să risc ca prinţul să moară sub comanda mea. 
Dacă se mai întâmplă o dată, te întorci la palat. 

Inima mi se strânge atât de tare, încât durerea îmi sfâşie 
pieptul. Nu mă poate trimite acasă aşa. 

Nu până când nu moare fata. 

O să-ți propun un târg. Vocea ei se strecoară din nou în 
mintea mea. E atât de clară, încât zici că-mi şopteşte la 
ureche. Lasă-mă în pace şi o să-ţi păstrez micul secret. 
Nimeni nu trebuie să ştie că eşti un mic şi mizerabil... 

— Nu! strig eu. N-a fost o criză. Pe plajă. Eu... eu... 

Trag adânc aer în piept. Relaxează-te. 

— Mi s-a părut că am văzut cadavrul lui Amari. 

Asta e. 

— Mi-a fost ruşine de cât de tare m-a zdruncinat asta. 

— Oh, Inan... 

Severitatea Kaei dispare. Se apleacă şi mă ia de mână. 

— Iartă-mă. Nici nu-mi pot imagina cât de oribil trebuie 
să fi fost pentru tine. 

Dau din cap şi îi strâng şi eu mâna. Prea strâns. Dă-i 
drumul. Însă inima mea bate din ce în ce mai repede. Un 


< 142 > 


nor turcoaz pare să radieze din pieptul meu, umflându-se 
ca fumul dintr-o pipă. Mirosul de rozmarin şi cenuşă 
revine. 'Ţipetele fetei arse apar din nou la suprafaţă. 

Dogoarea flăcărilor îmi învăluie faţa. Fumul inăbuşitor 
îmi umple plămânii. Cu fiecare secundă, focul trosneşte 
mai aproape de corpul meu, tăindu-mi orice şansă de a 
scăpa. 

— Ajutor! 

Cad la pământ. Plămânii refuză să respire aerul amar. 
Picioarele mi se poticnesc în vălvătaie... 

— AJUTOR! 

Smucesc de frâul Lulei. Ea scoate un mârâit ameninţător 
când ne oprim brusc. 

— Ce e? 

Kaea întoarce imediat capul. 

Imi înfig degetele în blana Lulei, ca să le ascund 
tremurul. Nu mai am timp. Magia devine mai puternică. 

Ca un parazit care se hrăneşte cu sângele meu. 

— Amari, icnesc eu. 

Gâtlejul îmi arde de parcă ar fi încă plin de fum. 

— Sunt îngrijorat. N-a mai ieşit niciodată din palat. Ar 
putea fi rănită. 

— Ştiu, mă linişteşte Kaea. 

Mă întreb dacă tot aşa vorbeşte şi cu Tata când îşi 
pierde el cumpătul. 

— Dar nu e complet lipsită de apărare. Există un motiv 
pentru care regele a petrecut atât de mulţi ani asigurându- 
se că amândoi puteţi să vă folosiţi de o sabie. 

Cu o sforţare, dau din cap, prefacându-mă că ascult 
când Kaea continuă să vorbească. Din nou îmi împing 
blestemul în adânc, ignorând felul în care parcă îmi 
subţiază aerul din jurul meu. Dar şi după ce magia se 
retrage, inima tot îmi bate nebuneşte. 

Puterea arde înăuntrul meu. Batjocoritoare. Pervertind. 

Ucide-o, îmi amintesc eu. 

O s-o ucid pe fată. O să ucid blestemul ăsta. 

Dacă nu pot... 

Mă căznesc să respir adânc. 


< 143 > 


Dacă nu pot, sunt deja mort. 


< 144 > 


CAPITOLUL CINCISPREZECE 
AMARI 


Obişnuiam să visez că urc. 

Noaptea târziu, când toată lumea din palat se dusese la 
culcare, Binta şi cu mine alergam pe holurile presărate cu 
torţe, lunecând peste pardoselile lustruite până la 
încăperea unde, ziua, Tata stabilea cu amiralul şi 
comandanții strategiile de război. Ţinându-ne de mână, 
plimbam torţa peste harta Orishei, o hartă care părea 
mare cât Orisha însăşi în ochii noştri de copii. Credeam că 
Binta şi cu mine aveam să vedem lumea împreună. 

Credeam că, dacă părăseam palatul, am fi putut fi 
fericite. 

Acum, când mă ţin agăţată de peretele de stâncă al celui 
de-al treilea munte pe care îl urcăm astăzi, mă întreb de ce 
am visat vreodată că urc ceva mai înalt decât treptele 
palatului. Sunt lac de sudoare, care se îmbibă în pânza 
aspră a dashiki-lui meu. Un roi des de țânțari bâzâie şi mă 
înţeapă în spate, ospătându-se în voie, fiindcă nu 
îndrăznesc să dau drumul stâncii ca să-i alung. 

O altă zi plină din călătorie a trecut, deopotrivă cu, din 
fericire, o noapte de somn odihnitor. Deşi vremea s-a 
încălzit, odată ce am plecat din Sokoto şi am înaintat în 
junglă, am simţit cum Tzain şi-a aşezat din nou mantia 
peste mine când începusem să adorm. Cu noile noastre 
provizii, mâncatul nu mai este o problemă. Chiar şi carnea 
de vulper şi laptele de cocos au început să semene la gust 
cu puiul condimentat şi ceaiul din bucătăria palatului. Am 
crezut că lucrurile s-au îmbunătăţit, dar acum pieptul meu 
e atât de încordat, că abia mai pot respira. 

Până la ora aceasta târzie din zi am urcat mii de metri, 
ceea ce ne oferă o privelişte surprinzătoare asupra junglei 
de dedesubt. Verdeaţa de toate nuanțele acoperă 
pământul, creând nesfârşite coronamente sub picioarele 


< 145 > 


noastre. Un râu năvalnic şerpuieşte prin desişul tropical, 
singura apă care se vede. A devenit din ce în ce mai 
subţire, pe măsură ce am urcat, îngustându-se până când a 
rămas o linie subţire şi albastră. 

— Cum poate exista ceva la înălţimea asta? întreb eu, 
între două gâfâieli. 

Trag aer în piept şi smucesc cu forţă de stânca de 
deasupra capului meu. Mai devreme în călătoria noastră n- 
am testat fermitatea pietrelor de care mă apucam. 
Genunchii mei juliţi îmi amintesc să nu repet greşeala. 

Când stâncile se ţin bine, mă salt mai sus pe versant, 
împingându-mi talpa goală într-o crăpătură. Îmi vine să 
plâng, dar mă forţez să n-o fac. Deja mi-am ascuns 
lacrimile de două ori. Ar fi umilitor să plâng din nou. 

— Are dreptate, zice Tzain din spatele meu, căutând o 
zonă destul de largă ca să urce şi Nailah. 

Leonara e sperioasă după ce, pe creasta de dinainte, a 
fost gata să alunece în gol. Acum urcă numai după ce 
Tzain îi dovedeşte că e sigur. 

— Continuaţi să urcați, răspunde Zélie de mai sus. E 
aici. Trebuie să fie aici. 

— L-ai văzut, într-adevăr? întreabă Tzain. 

Mă gândesc la momentul acela din coliba Mamei Agba, 
momentul în care viitorul a explodat dinaintea ochilor 
noştri. Totul părea atât de magic pe atunci! Furtul 
pergamentului chiar mi s-a părut o idee bună. 

— Ne-am văzut pe noi trei urcând... încep eu. 

— Dar aţi văzut şi acest templu legendar? stăruie Tzain. 
Numai pentru că Mama Agba ne-a văzut urcând nu 
înseamnă că Chândomble e într-adevăr real. 

— Nu mai vorbiţi şi continuaţi să urcați! strigă Zélie. 
Aveţi încredere în mine. Eu ştiu că e real. 

E aceeaşi justificare pe care ne-a strigat-o toată ziua, 
încăpăţânarea cu care ne-a mânat din stâncă în stâncă. 
Realitatea şi logica nu contează pentru ea. Are nevoie să 
creadă în asta atât de mult, încât eşecul nici nu încape 
între posibilităţi. 

Privesc în jos ca să-i răspund lui Tzain, dar vederea 


< 146 > 


copacilor din junglă la mii de metri mai jos îmi blochează 
toţi muşchii. Imi lipesc corpul de versant şi mă încleştez de 
stânci. 

— Hei, îmi zice Tzain, nu te uita în jos. Te descurci 
foarte bine. 

— Minti. 

Aproape că zâmbeşte. 

— Continuă să urci. 

Pulsul îmi vuieşte în urechi când îmi întorc privirea în 
sus. Se vede următoarea terasă. Deşi picioarele îmi 
tremură, mă caţăr mai sus. Ceruri minunate, dacă m- 
arputea vedea Binta acum... 

Faţa ei frumoasă se infiltrează în mintea mea în toată 
splendoarea ei de dinainte. Pentru prima oară de când am 
văzut-o murind, mi-o imaginez vie, zâmbind şi alături de 
mine. A existat o noapte, în camera de strategie a Tatei, 
când ea şi-a desfăcut boneta. Părul ivoriu i s-a revărsat în 
falduri mătăsoase. 

Și ce-o să porți când o să traversăm Munţii Olasimbo? 
mă tachinase ea când îi spusesem planurile mele de a 
evada împreună la Marea Adetunji. Chiar dacă ai fi fugară, 
regina ar muri mai degrabă decât să-ţi îngăduie să porți 
pantaloni. işi dusese o mână la frunte şi se prefăcuse că 
ţipă, imitând tonul înalt al Mamei. Râsesem atât de mult în 
seara aceea, încât aproape că făcusem pe mine. 

În pofida împrejurărilor, un zâmbet mi se strecoară pe 
faţă. Binta putea să imite pe toată lumea de la palat. Totuşi 
zâmbetul meu se stinge când mă gândesc la visurile 
noastre pierdute şi la planurile abandonate. Mă gândisem 
că am putea fugi prin tunelurile de sub palat. Odată ce am 
fi ieşit dincolo, nu ne-am mai fi întors niciodată. Totul mi se 
păruse atât de sigur la momentul acela, însă oare Binta 
ştiuse dintotdeauna că era un vis pe care ea nu avea să-l 
vadă? 

Intrebarea asta nu-mi dă pace până când ajung la 
următoarea terasă şi mă târăsc deasupra ei. Terasa se 
întinde pe o porţiune strâmtă, dar pentru mine destul de 
lată cât să mă culc pe iarba ei. 


< 147 > 


Când îmi dau drumul în genunchi, Zélie se lasă să cadă 
într-o grădină de bromelia indigene, zdrobind sub picioare 
petalele roşii ca sângele şi purpurii. Mă aplec şi inspir 
parfumul lor dulce. Bintei i-ar fi plăcut foarte mult. 

— Putem să poposim aici? întreb eu, după ce parfumul 
garofiţelor mă calmează. 

Nu-mi închipui că am putea urca mai sus. Numai până 
aici ne-a putut aduce promisiunea Chândombleului. 

Îmi ridic capul când Nailah se caţără cu ghearele peste 
marginea terasei. Tzain vine după ea, şiroind de 
năduşeală. Îşi scoate dashiki-ul fără mâneci şi eu îmi plec 
privirea - ultima oară când am văzut trupul gol al unui 
băiat a fost când doicile mele ne făceau baie mie şi lui 
Inan. 

Un val fierbinte de roşeaţă îmi năpădeşte obrajii când 
îmi dau seama cât de departe de palat am ajuns, într- 
adevăr. Deşi nu e ilegal ca membrii familiei regale şi 
kosidânii să se însoţească, aşa cum e pentru maji şi 
kosidâni, Mama l-ar fi aruncat în temniţă pe Tzain doar 
pentru ce a făcut adineauri. 

Mă târăsc într-o parte, grăbită să sporesc distanţa dintre 
pielea dezgolită a lui Tzain şi faţa mea îmbujorată. Dar, 
când mă mişc, degetele mele întâlnesc ceva neted şi gol pe 
dinăuntru. 

Mă întorc şi mă trezesc faţă în faţă cu un craniu crăpat. 

— Ceruri! strig şi mă dau înapoi, simțind cum mi se 
ridică părul de pe ceafă. 

Zélie sare în picioare şi-şi deschide bastonul, gata să 
lupte. 

— Ce e? întreabă ea. 

Fac semn spre craniul fracturat de deasupra unei 
grămezi de oase fărâmate. O gaură căscată deasupra 
găvanelor indică o moarte violentă. 

— Poate era vreun alt căţărător? întreb eu. Cineva care 
n-a reuşit să ajungă la capăt? 

— Nu, răspunde Zélie, cu o ciudată convingere. Nu-i 
asta. 

Îşi lasă capul într-o parte şi se apleacă, să se uite mai 


< 148 > 


îndeaproape. Un suflu îngheţat trece prin aer. Zelie întinde 
mâna spre ţeasta spartă. Nici nu atinge bine craniul cu 
degetele când... 

Scot o exclamaţie scurtă când înăbuşitoarea căldură a 
junglei din jurul nostru se preface brusc într-un ger aspru. 
Frigul îmi trece prin piele, străbătându-mă până în măduva 
oaselor. Dar atacul îngheţat durează numai o clipă. La fel 
de repede cum a venit dispare, lăsându-ne uluiţi. 

— Uh! gâfâie Zélie de parcă ar fi fost readusă la viaţă. 

Strânge florile de bromelia cu atâta putere, că le rupe de 
pe tulpini. 

— Pentru numele zeilor, ce-a fost asta? întreabă Tzain. 

Zelie clatină din cap, făcând ochii din ce în ce mai mari, 
cu fiecare secundă. 

— L-am simtit. A fost spiritul lui... viaţa lui! 

— Magie, îmi dau eu seama. 

Indiferent de câte ori aş vedea-o, manifestarea ei mă 
contrariază negreşit. În acelaşi timp ce avertismentele 
Tatei despre magie îmi revin în minte din copilărie, inima 
mea se umple de venerație. 

— Haide! 

Zélie se repede înainte, grăbită să urce următoarea 
pantă. 

— A fost mai puternic decât orice am simţit vreodată. 
Templul trebuie să fie pe aproape! 

Mă împleticesc după ea, dându-mi frica deoparte în 
dorinţa mea de a ajunge la ultima treaptă. Când mă ridic 
peste ultima stâncă, nu-mi pot crede ochilor. Chândomble. 

Chiar este aici. 

Blocurile de piatră acoperite de muşchi sunt 
îngrămădite în munţi mari de dărâmături, împrăştiate pe 
toată suprafaţa platoului. Ruinele sunt tot ce-a mai rămas 
din templele şi altarele care odinioară împodobeau locul 
acesta. Spre deosebire de jungla şi de munţii de dedesubt, 
niciun greier nu ţârâie, nicio pasăre nu cârâie, niciun 
ţânţar nu bâzâie. Singurele semne că a existat odată viaţă 
sunt craniile răspândite pe jos, la picioarele noastre. 

Zélie se opreşte înaintea unei ţeste, încruntată, deşi nu 


< 149 > 


se întâmplă nimic. 

— Ce e? întreb eu. 

— Spiritul său... Se ridică. 

— Se ridică unde? 

Fac un pas îndărăt, împiedicându-mă de o bucată de 
moloz. Un alt suflu îngheţat mă umple cu o groază de 
nespus, dar nu pot să-mi dau seama dacă e real sau numai 
în mintea mea. 

— Nu ştiu. 

Zelie îşi masează ceafa. 

— Ceva din templu îmi intensifică ashâul. Îmi pot simţi 
cu adevărat magia. 

Inainte să mai pot întreba ceva, Zelie se apleacă şi 
atinge alt craniu. 

Mâinile mi se strâng involuntar la piept; de data asta, nu 
frigul tăios emană din ea, ci o imagine scăldată în aur. 
Temple magnifice şi turnuri se înalţă în jur, construcţii 
uluitoare decorate cu cascade elegante. Bărbaţi, femei şi 
copii negri, în robe îngrijite din piele întoarsă, forfotesc în 
jur, linii frumoase şi simboluri împodobindu-le feţele şi 
mâinile în elegante spirale albe. 

Deşi nu durează decât o clipă, imaginea aşezării 
luxuriante îmi rămâne imprimată în spatele ochilor în timp 
ce privesc la dărâmăturile dinaintea mea. Chândomblea 
fost cândva strălucitor. 

Acum e numai aer. 

— Ce crezi că s-a întâmplat aici? o întreb pe Zélie, deşi 
mă tem că ştiu deja. 

Tata a distrus frumuseţea magiei din viaţa mea. De ce n- 
ar fi făcut la fel şi în restul lumii? 

Aştept ca Zelie să-mi răspundă, dar ea nu zice nimic. 
Faţa i se înăspreşte cu fiece secundă - vede mai multe, 
ceva ce eu nu pot vedea. 

O aură mov-pal începe să radieze din degetele ei, ieşind 
la suprafaţă când ea-şi explorează puterile pentru prima 
oară. Privind-o, curiozitatea îmi creşte. Ce altceva mai 
poate vedea? Deşi gândul la magie încă îmi face inima s-o 
ia la goană, o parte din mine îşi doreşte să-i pot simţi şi eu 


< 150 > 


fluxul măcar o dată. Curcubeul care izbucnise din mâinile 
Bintei începe să-mi reapară în minte, până când îl aud pe 
Tzain strigând: 

— Ia veniţi să vedeţi. 

O luăm după sunetul vocii lui Tzain până ajungem în faţa 
singurei construcţii de pe munte rămase în picioare. 
Templul se înalţă până la cer, clădit pe terasa ultimei 
pante stâncoase. Spre deosebire de construcţiile din 
blocuri de piatră, e făcut din metal înnegrit, tărcat cu 
galben şi roz, ceea ce sugerează că odinioară lucea auriu. 
Viţele sălbatice şi muşchiul au crescut pe margini, 
ascunzând nesfârşitele şiruri de rune străvechi gravate în 
friza templului. 

Zelie se îndreaptă spre intrarea fără uşi, dar Nailah 
scoate un mârâit jos. 

— În regulă, Nailah. 

Zelie o sărută pe bot. 

— Tu stai aici, bine? 

Nailah mormăie şi se trânteşte în spatele unei grămezi 
de pietre sparte. Odată ce Nailah s-a aşezat, noi intrăm în 
templu şi suntem întâmpinați de o aură magică atât de 
densă, încât aproape că-i simt greutatea. Tzain vine mai 
aproape de Zélie, iar eu trec cu mâna prin aer; oscilaţiile 
energiei magice mi se scurg printre degete ca firele de 
Nisip. 

Raze de lumină străpung prin lucarna crăpată de 
deasupra, răsfrângându-se în ornamentele tavanului boltit. 
Desenele se continuă cu şiruri de stâlpi, împodobite cu 
bucăţi de sticlă colorată şi cristale scânteietoare. 

De ce nu l-au distrus şi pe ăsta? mă întreb eu în timp ce- 
mi plimb degetele peste sculpturi. Templul este ciudat de 
neatins, un copac singuratic într-o pădure arsă. 

— Vedeţi vreo uşă? întreabă Tzain din partea cealaltă a 
încăperii. 

— Niciuna, răspunde Zélie. 

Singurul obiect vizibil este o statuie mare, lipită de 
peretele îndepărtat, adunând praful şi viţele crescute în 
voie. Ne ducem la aceasta, iar Tzain îşi plimbă mâinile 


< 151 > 


peste piatra tocită de vreme. Statuia pare să fie a unei 
bătrâne îmbrăcate în robe bogate. O coroană de aur stă pe 
cozile ei împletite albe, singurul metal neoxidat la vedere. 

— E o zeiţă? întreb, cercetând sculptura de aproape. 

În toată viaţa mea n-am văzut reprezentarea vreunei 
divinităţi. Nimeni n-ar fi îndrăznit să aducă vreuna în palat. 
Întotdeauna mi-am închipuit că prima oară când am să văd 
vreun zeu sau vreo zeiţă o să fie înfăţişat ca portretele 
regale care atârnau în sala principală. Însă, deşi şi-a 
pierdut luciul, statuia aceasta păstrează un aer maiestuos 
pe care nici cea mai iscusită pictură nu l-ar fi putut reda. 

— Ăsta ce e? 

Tzain indică un obiect din mâna femeii. 

— Arată ca un corn. 

Zelie se ridică să-l inspecteze. 

— E ciudat... 

Îşi plimbă mâna peste metalul ruginit. 

— Aproape că-l aud în capul meu. 

— Ce zice? întreb eu. 

— E un corn, Amari. Nu zice nimic. 

Mi se aprind obrajii. 

— Păi, dacă e o sculptură, n-ar trebui să scoată niciun 
sunet! 

— Taci puţin, mă opreşte Zelie şi îşi aşază ambele mâini 
pe metal. Cred că încearcă să-mi spună ceva. 

Îmi ţin respiraţia când sprâncenele ei se încruntă. După 
câteva clipe lungi, mâinile ei încep să răspândească o 
lumină  scânteietoare, argintie. Cornul pare să se 
hrănească din asheul ei, devenind mai luminos pe măsură 
ce efortul ei sporeşte. 

— Ai grijă, o previne Tzain. 

— Am, încuviinţează Zélie, deşi începe să tremure. E 
aproape. Trebuie doar încă un imbold... 

Un uruit lent se porneşte sub picioarele noastre. Scot un 
țipăt scurt. Ne răsucim, surprinşi, când o dală mare lunecă 
la o parte din podea. Deschiderea scoate la iveală nişte 
trepte ce coboară în spirală într-o încăpere atât de 
întunecoasă, încât înghite orice alt detaliu în bezna ei. 


< 152 > 


— Oare o fi sigur? întreb eu. 

Întunericul îmi face inima să-mi bată nebuneşte. Mă 
aplec să văd mai bine, dar nu există nici urmă de sursă de 
lumină. 

— Nu există altă uşă, ridică Zelie din umeri. Ce altceva 
avem de ales? 

Tzain dă fuga afară şi se întoarce cu un femur 
carbonizat înfăşurat cu o bucată ruptă din mantia lui. Zelie 
şi cu mine tresărim şi ne dăm înapoi, dar el trece pe lângă 
noi şi aprinde cârpa cu cremenea, improvizând o torţă. 

— Veniţi după mine, zice el, vocea lui poruncitoare 
dându-mi un pic de curaj. 

Începem să coborâm în urma lui Tzain. Deşi globul de 
lumină al torţei ne arată treptele, nu reflectă nimic altceva. 
Ţin o mână pe lângă peretele neregulat, numărându-mi 
respiraţiile, până când în sfârşit ajungem la palierul 
următor. În clipa în care piciorul meu coboară de pe ultima 
treaptă, deschizătura de deasupra se închide cu o 
bubuitură asurzitoare. 

— Ceruri! 

Ţipătul meu răsună în întuneric. Mă arunc spre Zélie. 

— Ce facem acum? tremur eu. Cum ieşim de aici? 

Tzain se întoarce, vrând să urce în fugă treptele, dar se 
opreşte când aude un şuierat în aer. În câteva secunde, 
torta lui se stinge, lăsându-ne într-o beznă completă. 

— Tzain! strigă Zelie. 

Şuieratul devine mai puternic, până când o pală de aer 
cald mă loveşte ca ploaia. Când inspir, numaidecât îmi 
amorţesc muşchii şi începe să mi se înceţoşeze mintea. 

— Otravă, reuşeşte Tzain să spună gâtuit, înainte de a-i 
auzi bufnetul corpului căzând la pământ. 

Nici n-apuc să mă înfricoşez, că întunericul s-a şi 
înstăpânit. 


< 153 > 


CAPITOLUL ŞAISPREZECE 
INAN 


Se lasă un val de tăcere când legiunea mea descinde în 
Sokoto. Nu durează mult să-mi dau seama de ce. 

Suntem singurii gardieni de pe aici. 

— Unde sunt patrulele? îi şoptesc eu Kaei. 

Tăcerea e asurzitoare. S-ar zice că oamenii ăştia n-au 
dat niciodată cu ochii de blazonul orishean. Numai cerurile 
ştiu ce ar fi făcut Tata dacă ar fi fost martor la totala lor 
lipsă de respect. 

Descălecăm lângă un lac atât de limpede încât reflectă 
copacii care-l înconjoară ca o oglindă. Lula îşi clămpăneşte 
colții spre un grup de copii. Aceştia fug cât îi ţin picioarele, 
iar ea începe să se adape. 

— Nu postăm gardieni la popasurile călătorilor. Ar fi o 
irosire de forţe, de vreme ce oamenii vin şi pleacă, nu 
locuiesc aici mai mult de câteva zile. 

Kaea îşi desface coiful şi vântul îi flutură părul. Pielea 
capului mă furnică de pofta de a face la fel, dar trebuie să- 
mi ţin ascunsă şuviţa albă. 

Găseşte-o. Inspir aerul curat, rece, încercând să uit de 
şuviţa mea, măcar pentru un moment. Spre deosebire de 
căldura şi de pâcla din Lagos, mica aşezare este proaspătă. 
Inviorătoare. Respiraţiile îmi domolesc arsura din piept în 
timp ce încerc să-mi ţin blestemul în adânc, dar pulsul mi-o 
ia la goană când mă uit la divinerele din jur. Am fost atât 
de pornit s-o termin pe fată. 

Nu m-am oprit să mă gândesc cum ea m-ar fi putut 
termina pe mine. 

Strâng mânerul sabiei în timp ce ochii îmi trec de la o 
divineră la alta. Încă mai am până să-mi dau seama de 
amploarea magiei fetei. Cum m-aş putea apăra de atacul 
ei? 

Și dacă ea luptă cu cuvintele ei? Un junghi de groază mă 


< 154 > 


străbate; magia din mine creşte. Tot ce ar trebui să facă ar 
fi să arate spre coiful meu, divulgând blestemul ascuns 
dedesubt. Kaea mi-ar descoperi şuviţa albă. Secretul meu 
ar fi la vedere pentru toată lumea... 

Concentrează-te, Inan. Închid ochii, ţinând strâns pionul 
cald de senet. Nu-mi pot îngădui să mă las dus de val. 
Trebuie să-mi îndeplinesc datoria. Orisha e încă sub atac. 

În timp ce numerele impun ordinea în mintea mea, duc 
mâna la mânerul arcuit al pumnalului cu care arunc. Magic 
sau nu, o aruncare bine ţintită o va dezarma. O lamă 
ascuţită încă îi poate străpunge pieptul. 

Dar, cu toate planurile şi manevrele mele, este evident 
că fata nu e aici. Deşi nu lipsesc divinerele cu priviri 
sfidătoare, ochii ei argintii nu se află printre ele. 

Dau drumul cuţitului de luptă şi ceva despre care nu-mi 
dau seama exact ce este piere în pieptul meu. Seamănă cu 
dezamăgirea. 

Se simte ca uşurare. 

— Luaţi aceste anunţuri, îi instruieşte Kaea pe soldaţi. 

Le înmânează fiecăruia dintre cei zece oameni un rulou 
de pergament pe care e desenată faţa încrezută a fetei. 

— Găsiţi pe oricine a văzut-o pe ea sau o leonară cu 
coarne de taur - de regulă nu se întâlnesc animale din 
acestea atât de aproape de ţărmul nostru. 

Kaea se întoarce spre mine, cu buzele strânse hotărât. 

— O să-i interogăm pe negustori. Dacă ele au venit într- 
adevăr în sud, acesta ar fi primul loc din care să-şi ia 
provizii. 

Dau din cap şi încerc să mă relaxez, dar e cu neputinţă 
când sunt atât de aproape de Kaea. Orice mişcare îi atrage 
privirile; orice sunet o face practic să-şi ciulească urechile. 

În timp ce merg în spatele ei, efortul de a-mi ţine în frâu 
magia devine mai mare cu fiecare pas. Fierul armurii 
începe să mă apese ca plumbul. Deşi mergem încet, nu pot 
păstra un pas egal. Cu timpul, încep să rămân în urmă. Mă 
aplec, cu mâinile sprijinite de genunchi. Am nevoie să-mi 
trag un pic răsufla... 

— Ce faci? 


< 155 > 


Mă ridic imediat, ignorând cum blestemul din mine 
creşte la iritarea din vocea Kaei. 

— Co... corturile. 

Fac semn spre adăposturile simple din faţa mea. 

— Le studiam. 

Spre deosebire de stâlpii de metal şi învelitoarele din 
piele de hippon pe care le folosim noi pentru corturi, 
acestea sunt făcute din crengi şi acoperite cu muşchi. De 
fapt, există o stranie eficienţă a construcţiei lor. Tehnici pe 
care armata le-ar putea adapta. 

— Nu mi se pare că e timpul pentru arhitectura 
rudimentară. 

Kaea îşi îngustează ochii. 

— Concentrează-te pe ce avem de făcut. 

Se întoarce pe un călcâi, pornind mai repede acum, 
după ce am făcut-o să piardă vremea. Mă grăbesc s-o 
urmez, dar pe când ne apropiem de căruțele cu coviltir, o 
femeie masivă îmi atrage privirea. Spre deosebire de 
ceilalţi din tabără, ea nu se uită pieziş. Nu se uită deloc la 
noi. Atenţia ei e îndreptată spre legăturica de pături pe 
care o ţine în braţe. 

Ca un strănut reţinut, blestemul meu ţâşneşte la 
suprafaţă. Emoţiile femeii le resimt ca pe o lovitură în faţă: 
izbucnire de mânie, străfulgerări mocnite de frică. Însă, 
mai presus de toate, un fierbinte instinct de protecţie, 
mârâind ca o leopanară de zăpadă care-şi păzeşte puiul. 
Nu înţeleg de ce, până când din legăturica strânsă la 
pieptul ei începe să se audă un plânset. 

Un copil... 

Ochii mei coboară de la obrazul cafeniu-închis al femeii 
la bulgărele strâns în braţele ei. Groaza femeii mă străbate 
prin oase, dar hotărârea ei devine mai neînduplecată. 

— Inan! 

Redevin imediat atent - sunt obligat, ori de câte ori Kaea 
îmi strigă numele. Însă când ajung la coviltirele 
negustorilor, arunc o privire înapoi, la femeie, împingându- 
mi blestemul înăuntru, în pofida faptului că-mi arde 
stomacul. De ce se teme ea? Şi ce treabă aş avea eu cu 


< 156 > 


pruncul ei? 

— Stai. 

O opresc pe Kaea, când trecem pe lângă o căruţă a unui 
negustor trasă de gheparnare. Animalele pestriţe se uită 
lung la mine cu ochi portocalii. Colţi ascuţiţi se iţesc în 
spatele buzelor colorate în negru. 

— Ce? 

Un nor turcoaz pluteşte în jurul intrării, mai mare decât 
cele care au apărut înainte. 

— Acesta are marfa mai diversă. 

Incerc să-mi ţin glasul liniştit când ne apropiem. 

Și mirosul sărat de mare al sufletului fetei. 

Deşi mă împotrivesc magiei mele, mirosul ei mă învăluie 
când trec prin nor. Divinera apare în mintea mea perfect 
conturată, cu pielea neagră aproape luminând în soarele 
din Sokoto. 

Imaginea nu durează decât o clipă, dar chiar şi 
fulgurantă mă răscoleşte pe dinăuntru. Magia se hrăneşte 
ca un parazit din sângele meu. Îmi potrivesc coiful pe cap 
când intrăm în căruţă. 

— Poftiţi, poftiţi! 

Zâmbetul larg al negustorului bătrân i se scurge de pe 
faţă ca vopseaua udă. Stă în picioare, apucându-se strâns 
de marginea căruţei, ca să se sprijine. 

Kaea îi vâră ruloul sub nas. 

— Ai văzut-o pe fata asta? 

Negustorul mijeşte ochii şi îşi şterge ochelarii de 
cămaşă. Fără grabă. Trăgând de timp. la pergamentul în 
mână. 

— Nu pot spune că da. 

Broboane de sudoare îi răsar pe frunte. Arunc o privire 
la Kaea; şi ea observă, de asemenea. 

Nu-ţi trebuie magie ca să-ţi dai seama că prostănacul 
ăsta minte. 

Mă plimb prin căruţă, căutând, dărâmând mărfurile ca 
să-i stârnesc o reacţie. Zăresc o sticlă de căneală şi o vâr 
pe furiş în buzunar. 

Pentru o vreme, negustorul stă nemişcat. Prea nemişcat 


< 157 > 


pentru cineva care nu are nimic de ascuns. Se încordează 
când mă apropii de o ladă, aşa că o lovesc cu piciorul. 
Aşchiile de lemn sar în toate părţile. Un cufăr de fier apare 
dedesubt. 

— Nu... 

Kaea îl împinge pe negustor la perete şi îl 
percheziţionează, aruncând o legătură de chei spre mine. 
Le încerc pe rând în încuietoarea cufărului. Cum 
îndrăzneşte să mă mintă. 

Când cheia se potriveşte, deschid capacul, aşteptându- 
mă să găsesc o dovadă incriminatoare. Dar atunci zăresc 
nestematele filei lui Amari. Mi se taie răsuflarea. 

La vederea podoabei sunt purtat înapoi, la zilele când 
eram copii. La ziua când ea a purtat prima oară asta. 
Atunci când am rănit-o... 

Mă întăşor în draperiile infirmeriei palatului. E o luptă 
să-mi înăbuş plânsul. În timp ce eu mă ascund, felcerul 
care îi îngrijeşte rănile lui Amari îi dezveleşte spatele. 
Stomacul mi se zvârcoleşte când văd tăietura de sabie. 
Roşie şi sângerândă, despicătura îi trece de-a lungul şirei 
spinării. Mai mult sânge curge cu fiecare secundă. 

— Îmi pare rău, plâng eu în draperii, tresărind de fiecare 
dată când acele felcerului o fac să tipe. Imi pare rău. 

Îmi vine să strig: „Jur că n-o să te mai rănesc niciodată!” 

Dar niciun cuvânt nu-mi iese din gură. 

Ea stă întinsă pe pat. Ţipânad. 

Rugându-se să-i înceteze chinurile. 

Multe ore, Amari zace amorţită. Atât de sfârşită de 
puteri, că nici nu mai poate vorbi. In timp ce ea geme, 
camerista ei, Binta, se strecoară în pat lângă ea, şoptindu-i 
ceva care, nu ştiu cum, Îi aduce un zâmbet lui Amari pe 
buze. 

Ascult şi privesc foarte atent. Binta o linişteşte pe Amari 
aşa cum niciunul dintre noi nu poate. li cântă să adoarmă 
cu vocea ei melodioasă, iar când Amari se lasă furată de 
somn, Binta ia fila veche şi ciobită a Mamei şi o aşază pe 
capul lui Amari... 

Nicio zi n-a mai trecut fără ca Amari să poarte fila aceea. 


< 158 > 


Singura ceartă cu Mama pe care a câştigat-o vreodată. Ar 
fi fost nevoie de un gorilion să i-o mai smulgi de pe cap. 

Dacă podoaba asta e aici, înseamnă că sora mea trebuie 
să fie moartă. 

O împing pe Kaea la o parte şi pun sabia la gâtul 
negustorului. 

— Inan... 

Cu un semn din cap, o reduc la tăcere pe Kaea. Ăsta nu 
e momentul pentru ierarhie sau discreţie. 

— De unde ai asta? 

— Fa... fata mi-a dat-o! scânceşte negustorul. Ieri! 

Înşfac pergamentul. 

— Ea? 

— Nu. 

Negustorul clatină din cap. 

— A fost şi ea aici, dar cealaltă fată mi-a dat-o. Avea 
pielea arămie. Ochii deschişi - ochi ca ai tăi! 

Amari. 

Asta înseamnă că e încă în viață. 

— Ce-au cumpărat? ne întrerupe Kaea. 

— O sabie... nişte ploşti. Se pare că plecau într-o 
călătorie, că se îndreptau spre junglă. 

Kaea face ochii mari. Smulge pergamentul din mâna 
mea. 
— Spre templu. Chândomble. 

— Cât de departe e? 

— O zi întreagă călare, dar... 

— Hai să mergem. 

Înşfac fila şi o iau spre uşă. 

— Dacă ne grăbim, le prindem. 

— Stai! strigă Kaea. Cu el ce facem? 

— Vă rog, tremură negustorul. N-am ştiut că era furată! 
Eu plătesc taxele la timp. Sunt credincios regelui! 

Ezit, uitându-mă la nenorocit. 

Ştiu ce ar trebui să zic. 

Ştiu ce ar face Tata. 

— Inan? întreabă Kaea. 

Duce mâna la sabie. Trebuie să dau ordinul. Nu pot să 


< 159 > 


arăt slăbiciune. Datoria înainte de sine. 

— Vă rog! imploră negustorul, pricepând şovăirea mea. 
Puteţi să-mi luaţi căruţa. Puteţi să-mi luaţi tot ce am... 

— A văzut prea mult, intervine Kaea. 

— Stai puţin, şoptesc eu, cu pulsul bubuindu-mi în 
urechi. Morţii arşi din Ilorin îmi răsar în minte. Carnea 
scorojită. 

Copilul plângând. 

Fă-o, mă îndemn eu. Un regat valorează mai mult decât 
o viaţă. Dar prea mult sânge a fost deja vărsat. Atât de 
mult de mâinile mele... 

Mai înainte să pot spune ceva, negustorul o zbugheşte 
spre ieşire. Roşul intens explodează în aer. 

Sângele mă împroaşcă pe piept. 

Negustorul se prăbuşeşte, cu o bufnitură grea. 

Cuţitul de luptă al Kaei îi iese prin ceafă. 

După un horcăit spasmodic, negustorul sângerează în 
tăcere. Kaea mă măsoară din ochi când se apleacă, 
scoţându-şi cuțitul de parcă ar culege un trandafir dintr-o 
grădină. 

— Nu trebuie să-i tolerezi pe cei care-ţi stau în cale, 
Inan. 

Kaea păşeşte peste cadavru, ştergând lama cuţitului. 

— Mai ales pe cei care ştiu prea multe. 


< 160 > 


CAPITOLUL ŞAPTESPREZECE 
AMARI 


Un văl se ridică de pe mintea mea şi clipesc, venindu-mi 
în cunoştinţă. Vederea îmi înceţoşează trecutul şi 
prezentul. Pentru o clipă, argintul ochilor Bintei 
străluceşte. 

Insă când  halucinaţiile dispar, pâlpâirea flăcării 
lumânării dansează pe zidurile de piatră neşlefuită. Un 
şobolan trece în fugă peste picioarele mele şi dau să sar 
înapoi. Abia atunci îmi dau seama că sunt imobilizată, 
legată de Tzain şi de Zelie cu frânghii de neclintit. 

— Hei? spune Zelie cu voce somnoroasă, mişcându-se în 
spatele meu. 

Se zbate şi se răsuceşte, dar oricât încearcă, frânghiile 
nu cedează. 

— Cesa'ntâmplat? cuvintele lui Tzain se încalecă. 

Trage de frânghii, dar nici forţa lui considerabilă nu 
lărgeşte strânsoarea câtuşi de puţin. O vreme, icnetele lui 
sunt singurele sunete din cavernă. Apoi un alt sunet devine 
din ce în ce mai puternic; înlemnim când paşii cuiva se 
apropie. 

— Sabia, îmi şuieră Zelie. Poţi s-ajungi la ea? 

Degetele mele se şterg de ale ei când duc mâna în spate, 
spre mânerul sabiei, dar n-o găsesc. 

— Nu mai e, îi şoptesc eu. Nu mai am nimic! 

Cercetăm grota slab luminată, căutând arama mânerului 
sabiei mele, luciul bastonului lui Zelie. Cineva ne-a luat 
toate lucrurile. Nu avem nici măcar... 

— Pergamentul? bubuie o voce groasă. 

Mă crispez când un bărbat de vârstă mijlocie apare în 
lumina lumânării, îmbrăcat într-o robă de piele întoarsă 
fără mâneci. Spirale albe şi simboluri îi acoperă pielea 
neagră. 

Zelie trage iute aer în piept. 


< 161 > 


— Un sentaro... 

— Un ce întreb eu în şoaptă. 

— Cine-i acolo? mârâie Tzain, luptându-se cu frânghiile 
ca să vadă. 

Işi dezveleşte dinţii, sfidător. 

Bărbatul misterios nici nu clipeşte. 

Se sprijină într-un toiag cioplit din piatră, strângând 
măciulia sculptată în forma unui cap. O mânie de 
netăgăduit îi mocneşte în spatele ochilor aurii. Încep să 
cred că n-o să se mai mişte deloc, când deodată face un 
salt înainte; Zélie tresare când omul apucă o şuviţă din 
părul ei. 

— E drept, murmură el, cu o notă de dezamăgire. De ce? 

— la mâna de pe ea! răcneşte Tzain. 

Deşi Tzain nu reprezintă nicio ameninţare, omul face un 
pas înapoi, dând drumul părului lui Zélie. Scoate 
pergamentul de sub cordonul robei sale şi îşi îngustează 
ochii aurii. 

— Ăsta a fost luat de la neamul meu, cu ani în urmă. 

Accentul lui sună greoi şi tulbure, diferit de toate 
dialectele Orishane pe care le-am auzit. Mă uit lung la 
ruloul desfăcut din mâna lui, recunoscând câteva simboluri 
de pe pergament desenate şi pe pielea lui. 

— Ei ni l-au furat. 

Vocea îi devine violentă. 

— N-o să vă las să faceţi la fel. 

— Greşeşti, izbucnesc eu. Nu am venit aici să furăm! 

— Exact asta au zis şi ei înainte. 

Strâmbă din nas la mine. 

— Duhneşti a sângele lor. 

Mă fac mică, strângându-mă între umerii lui Tzain. Omul 
se uită la mine cu o ură pe care n-o pot abate. 

— Nu te minte, se grăbeşte Zelie să spună, cu vocea 
întărită de convingere. Noi suntem altfel. Zeii ne-au trimis. 
O Clarvăzătoare ne-a îndrumat aici! 

Mama Agba... Mă gândesc la cuvintele ei de despărţire. 
Noi suntem meniţi să facem asta, îmi vine să strig. Dar 
cum aş putea să fiu convingătoare când în clipa de faţă tot 


< 162 > 


ce-mi doresc este să nu fi dat niciodată cu ochii de 
pergament? 

Nările lui sentaro freamătă. Îşi ridică braţele şi aerul 
vibrează cu ameninţarea magiei. O să ne omoare... Inima 
îmi bate nebuneşte în piept. Aici se încheie călătoria 
noastră. 

Avertismentele de odinioară ale Tatei îmi răsună în cap: 
Împotriva magiei noi nu avem nicio şansă. Împotriva 
magiei suntem fără apărare. 

Împotriva magiei, murim... 

— Am văzut cum obişnuia să fie aici odinioară, spune 
Zélie, gâtuită. Am văzut turnurile şi templele, sentari care 
arătau ca tine. 

Omul îşi lasă încet braţele jos şi înţeleg că Zélie i-a atras 
atenţia. Ea înghite un nod din gât. Mă rog cerurilor să-şi 
poată găsi cuvintele potrivite. 

— Ştiu că ei au venit la tine acasă şi au distrus tot ce ai 
iubit. Acelaşi lucru mi l-au făcut şi mie. Şi miilor de oameni 
care arată ca mine. _ 

Vocea i se frânge şi eu închid ochii. În spatele meu, 
Tzain devine rigid. Gâtlejul mi se usucă, dându-mi seama 
despre cine vorbeşte Zelie. Am avut dreptate. 

Tata a distrus lăcaşul ăsta. 

Mă duc cu gândul înapoi, la toate ruinele, la craniile 
zdrobite, la privirea aspră din ochii lui Zelie. Satul paşnic, 
Ilorin, cuprins de flăcări. Lacrimile şiroiesc pe faţa lui 
Tzain. 

Cascada de lumină ce-a ieşit din palma Bintei îmi umple 
mintea, mai frumoasă decât razele soarelui însuşi. Unde aş 
fi eu acum, dacă Tata i-ar fi îngăduit Bintei să rămână în 
viaţă? Cum ar fi arătat Orisha, dacă el le-ar fi acordat o 
şansă acestor maji? 

Ruşinea mă striveşte, mă face să vreau să mă ascund în 
mine însămi, când omul îşi ridică din nou braţele. 

Închid ochii strâns, pregătindu-mă pentru durere... 

Frânghiile dispar; lucrurile noastre apar iarăşi lângă noi. 

Sunt încă uluită de magie când misteriosul bărbat se 
îndepărtează, sprijinindu-se în toiagul lui. Când noi ne 


< 163 > 


ridicăm, porunceşte simplu: 
— Urmaţi-mă. 


< 164 > 


CAPITOLUL OPISPREZECE 
ZELIE 


Apa şiroieşte peste pereţii ciopliţi în timp ce înaintăm 
mai adânc în inima muntelui, însoţiţi de bufnetul ritmic al 
toiagului călăuzei noastre. Lumânări aurii sunt înşirate de- 
a lungul zidurilor neşlefuite, străpungând întunericul cu 
flăcările lor domoale. În timp ce păşesc pe piatra rece, mă 
uit lung la necunoscut, încă nevenindu-mi să cred că un 
sântaro se află în faţa ochilor mei. Înainte de Raid, numai 
conducătorii celor zece clanuri de maji izbuteau să îi 
întâlnească o dată în viaţa lor. Mama Agba o să cadă pe 
spate când o să-i povestesc. 

O împing pe Amari la o parte ca să mă apropii de 
sentaro şi să-i cercetez simbolurile tatuate pe ceafă. Ele îi 
tresar pe piele la fiecare pas pe care-l face, dansând în 
pâlpâirile flăcărilor. 

— Se numesc senbaria, răspunde omul, cumva simţindu- 
mi privirea. Limbajul zeilor, vechi ca vremea. 

Deci aşa arată. Mă aplec ca să studiez semnele care, la 
un moment dat, deveniseră limba noastră vorbită, yoruba, 
dându-ne grai ca să ne formulăm incantaţiile. 

— Sunt frumoase, răspund eu. 

Omul încuviinţează. 

— Lucrurile pe care le creează Mama Cer întotdeauna 
sunt. 

Amari deschide gura să vorbească, dar o închide la loc 
repede, de parcă s-ar fi răzgândit. Ceva din mine e iritat de 
felul în care merge, zgâindu-se la lucrurile pe care numai 
cei mai puternici maji din istorie au un drept să le vadă. 

Ea-şi drege glasul şi pare să facă un mare efort, până-şi 
găseşte din nou putinţa vorbirii. 

— Mă ierţi, întreabă ea, dar dumneata ai vreun nume? 

Sentaro se întoarce şi strâmbă din nas. 

— Toată lumea are un nume, copilă. 


< 165 > 


— Oh, n-am vrut să spun... 

— Lekan, i-o retează el. Olamilekan. 

Silabele îmi trezesc ceva din străfundurile creierului. 

— Olamilekan, repet eu. Belşugul meu... e sporit? 

Lekan se întoarce spre mine cu o privire atât de 
pătrunzătoare, încât sunt convinsă că vede până în adâncul 
sufletului meu. 

— Îţi aminteşti limba noastră? 

— Frânturi, spun eu. Mama m-a învăţat-o când eram 
mică. 

— Mama ta a fost un Secerător? 

Rămân cu gura căscată de surpriză. Nu poţi recunoaşte 
puterile unui maji numai văzându-l. 

— De unde ştii? 

— Pot s-o simt, răspunde Lekan. Sângele de Secerător 
curge bogat prin venele tale. 

— Poţi simţi magia din persoanele care nu sunt maji sau 
divineri? întreb eu, cu gândul la Inan. E posibil ca un 
kosidân să aibă magie în sângele lui? 

— Ca sentari, noi nu facem deosebirea asta. Totul e cu 
putinţă când e vorba de zei. Tot ce contează e voinţa 
Mamei Cer. 

Imi întoarce spatele, lăsându-mă cu mai multe întrebări 
decât răspunsuri. Care parte din voinţa Mamei Cer are 
legătură cu mâinile lui Inan înfipte în gâtul meu? 

Incerc să nu mă mai gândesc la el, în timp ce ne 
continuăm drumul. Mi se pare că am mers un kilometru şi 
mai bine prin tuneluri, până când Lekan ne conduce într- 
un dom întunecat şi larg, scobit în munte. Îşi ridică mâinile 
cu aceeaşi solemnitate ca şi mai devreme, făcând aerul să 
zumzăie cu energie spirituală. 

— Imole ăwon Orishă, scandează el, incantaţia yoruba 
curgând de pe buzele lui ca apa. Tàn si mi ni kiă băâyi. Tàn 
îmole si ipâse awon omo re! 

Deodată flăcările înşirate pe lângă pereţi se sting, la fel 
ca torţa improvizată de Tzain. Dar după o clipă se reaprind 
cu un suflu nou, scăldând fiecare centimetru de piatră în 
lumină. 


< 166 > 


— Oh... 

— Zei... 

— Mari... 

Ne minunăm când intrăm în domul decorat cu picturi 
murale atât de splendide că rămân mută. Fiecare metru de 
piatră e acoperit în culori vibrante înfăţişând cei zece zei, 
clanurile de maji şi totul dintre primii şi aceştia din urmă. 
Intrec cu mult portretele stângace ale zeilor care 
obişnuiau să existe înainte de Raid, ocazionalele chipuri 
pictate, rarele tapiţerii ţesute care erau scoase numai la 
adăpostul întunericului. Acelea erau nişte raze de lumină 
pâlpâitoare. Acestea sunt ca uitatul la faţa soarelui. 

— Ce e asta? întreabă Amari cu răsuflarea tăiată, 
învârtindu-se în loc ca să cuprindă totul cu privirea. 

Lekan ne face semn să ne apropiem şi eu o trag pe 
Amari după mine, sprijinind-o când se împiedică. El îşi 
lipeşte mâinile de piatră, înainte de a răspunde: 

— Originea zeilor. 

Ochii lui aurii scânteiază şi o energie strălucitoare îi 
scapă din palmă, impregnându-se în zid. Când aceasta 
călătoreşte de-a lungul picturilor, arta luminează şi figurile 
capătă viaţă, treptat. 

— Ceruri, exclamă Amari, strângându-mă de 
încheietură. 

Magia şi lumina irup când pictură după pictură se 
însufleţeşte sub ochii noştri. 

— La început, Mama noastră Cer a creat cerurile şi 
pământul, aducând viaţă în nemărginitul întuneric. 

Lumini vii ies în spirale din palmele femeii în vârstă pe 
care o recunosc ca statuia de la suprafaţă. Roba ei 
purpurie flutură ca mătasea în jurul trupului ei regesc, în 
timp ce lumi noi prind viaţă. 

— Pe pământ, Mama Cer a creat oamenii, copiii ei de 
sânge şi os. În ceruri, a dat naştere zeilor şi zeiţelor. 
Fiecare avea să întruchipeze câte o bucată diferită din 
sufletul ei. 

Deşi am mai auzit-o pe Mama spunând povestea aceasta, 
niciodată nu mi s-a părut la fel de reală ca acum. Trece 


< 167 > 


dincolo de tărâmul legendelor şi al miturilor, în istorie 
adevărată. Privim cu toţii cu ochii mari şi gurile căscate 
cum oameni şi zei răsar din Mama Cer în acelaşi timp. În 
timp ce oamenii cad pe pământul brun, zeitățile nou- 
născute plutesc în norii de deasupra. 

— Mama Cer şi-a iubit toţi copiii, fiecare creat după 
chipul şi asemănarea ei. Pentru a crea o legătură între noi 
toţi, şi-a împărţit darurile cu zeii şi s-au născut primii maji. 
Fiecare zeitate a luat o parte din sufletul ei, o magie pe 
care voia s-o dăruiască oamenilor de jos. Yemoja a luat 
Lacrimile din ochii Mamei Cer şi a devenit Zeița Mării. 

O zeiţă neagră uluitoare, cu ochi albaştri vibranţi, lasă 
să curgă o singură lacrimă peste lume. Când atinge 
pământul, explodează, creând oceane, lacuri, râuri. 

— Yemoja a adus apa fraţilor şi surorilor săi oameni, 
învăţându-i pe cei care o venerau cum să controleze viaţa 
acestui dar. Discipolii ei au studiat sora zeitate cu 
neobosită disciplină, dobândind stăpânire desăvârşită 
asupra mării. 

Naşterea Mareicilor, îmi amintesc eu deodată. Deasupra 
noastră, membrii pictaţi ai Clanului Omi împletesc apele 
după voia lor, făcându-le să danseze cu uşurinţă măiastră. 

Lekan ne povesteşte despre originea fiecărui zeu, 
explicând fiecare zeitate şi clanul maji corespondent, în 
timp ce trecem pe lângă picturi. Aflăm despre Sàngó, care 
a luat focul de la Mama Cer ca să-i creeze pe Arzători; 
Ayao, care a luat aerul din răsuflarea Mamei Cer ca să-i 
creeze pe Eolici. Studiem nouă zei şi zeițe, până când nu 
mai rămâne decât una. 

Aştept ca Lekan să înceapă să vorbească, dar el se 
întoarce spre mine, în privirea lui citindu-se pronunţat o 
invitaţie. 

— Eu? 

Fac un pas înainte, palmele îmi asudă când îi iau locul. 
Aceasta este partea din poveste pe care o ştiu cel mai bine, 
povestea pe care Mama mi-a spus-o de atâtea ori că până 
şi Tzain ar putea s-o recite. Însă când eram copil, era 
numai un mit, o fantezie pe care adulţii o puteau ţese 


< 168 > 


pentru ochii noştri tineri. Pentru prima oară, povestea pare 
reală, împletită în însăşi urzeala vieţii mele. 

— Spre deosebire de surorile şi de fraţii ei, Oya a 
preferat să aştepte până la sfârşit, vorbesc eu. Ea nu a luat 
un dar de la Mama Cer, precum ceilalţi. In schimb, i-a 
cerut Mamei Cer să-i dea. 

Privesc cum zeitatea mea soră se mişcă în pictură cu 
graţia unui uragan, redată în toată strălucirea şi măreţia 
ei. Frumoasa de obsidian îngenunchează înaintea mamei 
sale, cu robele roşii fluturând ca vântul. Priveliştea îmi taie 
răsuflarea. Atitudinea ei emană o putere, o furtună care îi 
clocoteşte sub piele. 

— Pentru răbdarea şi înţelepciunea Oyei, Mama Cer a 
răsplătit-o cu stăpânirea asupra vieţii, continui eu. Însă 
când Oya şi-a împărţit acest dar cu oamenii care o 
venerau, abilitatea s-a prefăcut în putere asupra morţii. 

Inima îmi bate mai repede când Secerătorii din Clanul 
Iku îşi etalează abilităţile letale, maji cum am fost născută 
eu să devin. Chiar şi pictaţi, umbrele şi spiritele lor se 
înalţă, comandând armatele morţilor, distrugând viaţa în 
vijelii de cenuşă. 

Imaginile magice mă poartă cu gândul înapoi în Ibadan, 
privindu-i pe bătrânii nou aleşi demonstrându-şi dibăcia 
pentru clanul nostru de Secerători. Când Mama a fost 
aleasă, umbrele negre ale morţii pe care le învârtea în 
jurul ei erau magnifice. Înspăimântătoare, totuşi uimitoare, 
dansând pe lângă ea. 

În clipa aceea am ştiut că n-aveam să văd cât voi trăi 
ceva la fel de frumos. Am sperat doar că într-o bună zi 
aveam să mă alătur ei. Voiam ca ea să mă privească şi să 
se simtă măcar pe jumătate la fel de mândră. 

— Scuze. 

Mi se pune un nod în gât. Lekan pare să înţeleagă 
imediat. Cu un semn de încuviinţare, face un pas înainte şi 
continuă povestea. 

— Oya a fost cea dintâi care şi-a dat seama că nu toţi 
copiii ei puteau mânui o putere atât de mare. A devenit 
exigentă în alegeri, ca şi mama ei, împărtăşindu-le 


< 169 > 


abilitatea numai celor care arătau răbdare şi înţelepciune. 
Fraţii şi surorile sale i-au urmat exemplul şi, curând, 
populaţia de maji a scăzut. În această nouă eră, toţi majii 
au fost înzestrați cu păr alb şi cârlionţat, un omagiu pentru 
înfăţişarea Mamei Cer. 

Îmi dau după urechi şuviţele drepte, cu obrajii încinşi. 
Chiar dacă trec drept înţeleaptă, nu poate fi vreun zeu, 
sus, care să creadă că sunt răbdătoare... 

Privirea lui Lekan se întoarce spre ultimul set de imagini 
din epopeea celestă, în care bărbaţii şi femeile tatuaţi cu 
simboluri albe îngenuncheau şi se închinau. 

— Pentru a păzi voinţa zeilor pe acest pământ, Mama 
Cer i-a creat pe cei ca mine, sântarii. Conduşi de 
mamalâwo, noi avem rolul de gardieni spirituali, 
însărcinaţi să facem legătura între spiritul Mamei Cer şi 
majii de pe pământ. 

Se opreşte puţin din povestit când pictura unei femei se 
ridică deasupra sentarilor cu un pumnal de fildeş într-o 
mână şi o piatră luminoasă în cealaltă. Deşi e îmbrăcată în 
robe de piele ca şi fraţii şi surorile ei, mamalâwo are pe 
cap o diademă împodobită. 

— Ce ţine în mâini? întreb eu. 

— Pumnalul de os, răspunde Lekan, scoţându-l de sub 
robele sale. O relicvă sacră sculptată din scheletul celui 
dintâi sentaro. 

Pumnalul pare scăldat într-o lumină albastră mocnită, 
radiind o energie rece ca gheaţa. Aceleaşi senbaria tatuate 
pe braţele lui Lekan strălucesc intens pe mânerul său. 

— Oricine îl mânuieşte primeşte putere din forţa vieţii 
tuturor celor care l-au mânuit înainte. 

Lekan continuă: 

— În mâna dreaptă, mamaláwo ţine piatra-soarelui, un 
fragment viu din sufletul Mamei Cer. Ținând spiritul 
Mamei Cer, piatra o leagă de această lume, păstrând 
magia în viaţă. În fiecare secol, mamalâwo a dus piatra, 
pumnalul şi pergamentul la un templu sacru pentru a 
îndeplini ritualul de legare. Făcându-se să sângereze cu 
pumnalul şi folosind puterea impregnată în piatră, 


< 170 > 


mamalâwo pecetluieşte conexiunea spirituală a zeilor în 
sângele sentarilor. Câtă vreme linia noastră de sânge a 
supravieţuit, şi magia a trăit. 

Când mamalâwo din pictura murală îşi intonează 
incantaţia, cuvintele ei dansează pe perete în simboluri 
pictate. De pe pumnalul ivoriu şiroieşte sângele ei. 
Strălucirea pietrei-soarelui inundă întreaga pictură murală 
cu lumina sa. 

— Şi apoi ce s-a întâmplat? întreabă Tzain, privind 
pictura cu ochi inexpresivi, rigid în atitudinea sa. N-a mai 
îndeplinit ritualul? De aceea a murit magia? 

Deşi el spune magia, aud Mama în glasul lui. Asta a fost 
ceea ce a lăsat-o fără apărare. 

Aşa a reuşit regele să ne-o răpească. 

Vioiciunea dispare din ochii lui Lekan, iar picturile îşi 
pierd însufleţirea. Într-o clipă, magia frescei moare, 
rămânând doar o pictură obişnuită, uscată. 

— Masacrul majilor - „Raidul”, cum îl numeşte neamul 
vostru - nu a fost un eveniment întâmplător. Înainte să 
plec în pelerinaj, regele vostru a intrat în templele din 
Chândomble, pretinzând că vrea să se închine. De fapt, 
Saran căuta o armă împotriva zeilor. 

Lekan se întoarce şi nu-i mai putem vedea faţa, ci numai 
simbolurile tatuate pe braţele lui. Acestea par să se 
strângă în timp ce el se încovoaie în lumina lămpii, 
uscându-se de durerea inimii sale. 

— El a aflat despre ritual, despre cum magia din Orisha 
era ancorată de sângele sentarilor. Când m-am întors eu, 
Saran îi măcelărise pe toţi ai mei, retezând conexiunea cu 
Mama Cer şi smulgând magia din lumea noastră. 

Amari îşi pune mâna la gură, în timp ce lacrimile îi 
şiroiesc pe obrajii îmbujoraţi. Nu pot să-mi dau seama cum 
poate fi un om atât de crud. Nu ştiu ce aş face dacă omul 
acela ar fi tatăl meu. 

Lekan se răsuceşte iarăşi cu faţa la noi şi, în clipa aceea, 
îmi dau seama că niciodată nu-i voi înţelege singurătatea, 
durerea. După Raid, eu rămăsesem totuşi cu Izain şi cu 
Baba. El nu mai avusese decât scheletele, morţii şi 


< 171 > 


muţenia zeilor. Ș 

— Saran a condus masacrele, unul după altul. În timp ce 
semenii mei sângerau de moarte pe podelele acestea şi 
magia dispărea, el i-a instruit pe gardienii lui să îi ucidă pe 
majii voştri. 

Închid ochii, dorindu-mi să alung imaginile de foc şi 
sânge pe care mi le readucea în minte Raidul. 

Strigătele lui Baba când un gardian i-a rupt braţul. 

Mama trăgând din răsputeri de lanţul de majacite din 
jurul gâtului ei. 

Ţipetele mele când ei au târât-o afară din colibă. 

— De ce n-au făcut ceva? strigă Tzain. De ce nu l-au 
oprit? 

Pun o mână pe umărul lui şi-l strâng, ca să-i domolesc 
furia. Îl cunosc pe fratele meu. Ştiu că atunci când strigă 
îşi maschează durerea. 

— Neamul meu era însărcinat cu ocrotirea vieţii 
oamenilor. Nu aveam voie să luăm viaţa nimănui. 

Stăm astfel câteva clipe lungi, în care doar smârcâielile 
lui Amari întrerup tăcerea. Uitându-mă la picturile de pe 
pereţi, încep să înţeleg până unde ar merge ceilalţi ca să 
ne ţină subjugaţi. 

— Dar magia s-a întors acum, nu-i aşa? întreabă Amari, 
ştergându-şi ochii. 

Tzain îi întinde o bucată ruptă din mantia sa, dar 
bunătatea lui nu face decât să-i stârnească şi mai multe 
lacrimi. 

— Pergamentul a funcţionat pentru Zélie şi pentru 
Mama Agba, continuă Amari. A transformat-o şi pe 
prietena mea. Dacă putem duce pergamentul pe la toţi 
divinerii din Orisha, nu va fi de ajuns? 

— Saran a rupt vechea legătură dintre maji şi zeii din 
ceruri când i-a ucis pe sentari. Pergamentul readuce magia 
pentru că are abilitatea de a reaprinde conexiunea cu zeii, 
dar, ca să facem ca legătura asta să fie permanentă şi să 
aducem magia înapoi de-adevăratelea, va trebui să 
îndeplinim ritualul sacru. 

Lekan scoate pergamentul cu mult respect. 


< 172 > 


— Ani de-a rândul am căutat cele trei obiecte sfinte, 
aproape în zadar. Am izbutit să recuperez pumnalul de os, 
dar uneori mă temeam că Saran reuşise să le distrugă pe 
celelalte. 

— Nu cred că pot fi distruse, zice Amari. Tata i-a 
poruncit amiralului său să scape de pergament şi de 
piatra-soarelui, dar a dat greş. 

— Amiralul tatălui tău a dat greş pentru că obiectele 
sacre nu pot fi distruse de mâini omeneşti. Li s-a dat viaţă 
prin magie. Numai magia le poate aduce moartea. 

— Şi noi ce putem face? insist eu. Încă putem aduce 
magia înapoi? 

Pentru prima oară, Lekan zâmbeşte, speranţa licărind în 
spatele ochilor săi aurii. 

— Solstiţiul centenar e aproape, al zecelea secol de la 
darul făcut de Mama Cer oamenilor. Asta înseamnă că 
avem o ultimă şansă de a îndrepta răul care ni s-a făcut. O 
ultimă şansă de a păstra magia în viaţă. 

— Cum? întreabă Tzain. Ce trebuie să facem? 

Lekan desfăşoară ruloul, interpretându-i simbolurile şi 
desenele. 

— La solstițiul centenar, o insulă sacră apare în largul 
coastei nordice a Mării Orinion. Pe ea se află templul zeilor 
noştri. Noi trebuie să ducem pergamentul, piatra-soarelui 
şi pumnalul de os acolo şi să recităm străvechea incantaţie 
de pe acest pergament. Dacă îndeplinim ritualul, putem 
crea noi ancore de sânge şi să restabilim legătura, 
asigurând magia pentru o altă sută de ani. 

— Şi orice diviner va deveni un maji? întreabă Amari. 

— Dacă puteţi îndeplini ritualul înainte de solstiţiu, orice 
diviner care a ajuns la vârsta de treisprezece ani se va 
transforma. 

Solstiţiul centenar, repet eu în minte, calculând cât timp 
mai avem. Absolvirea de vară a şcolii Mamei Agba 
întotdeauna cade la lună nouă, după recolta anuală de 
peşte-tigru. Dacă solstițiul e aproape... 

— Stai, spune Tzain, asta e peste mai puţin de o lună! 

— Cum? exclam eu, cu inima strânsă. Ce se întâmplă 


< 173 > 


dacă îl ratăm? 

— Rataţi-l şi Orisha n-o să mai vadă niciodată magia. 

Simt un gol în stomac, de parcă aş fi fost împinsă de pe 
munte. O lună? O lună sau niciodată? 

— Dar magia deja se întoarce, zice Tzain, clătinând din 
cap. Vine prin pergament. Dacă îl putem duce la toţi 
divinerii... 

— Nu aşa funcţionează, îl întrerupe Lekan. Pergamentul 
nu te conectează cu Mama Cer. Numai îţi reaprinde 
legătura cu zeitatea soră. Fără ritual, magia n-o să dureze 
dincolo de solstiţiu. Restabilirea conexiunii majilor cu 
Mama Cer e singura cale. 

Tzain scoate harta, iar Lekan ne trasează un drum spre 
locul unde va apărea templul sacru. Mă rog ca destinaţia 
să fie aproape, dar Tzain face ochii cât cepele, alarmat. 

— Staţi, zice Amari, ridicând mâinile. Avem pergamentul 
şi pumnalul de os, dar unde e piatra-soarelui? 

Se uită cu speranţă la robele lui Lekan, dar nicio piatră 
luminoasă nu apare. 

— Am fost pe urmele pietrei încă de când a fost scoasă 
prima oară de valuri la țărm, în Warri. Urmăream un fir 
călăuzitor în Ibeji, când spiritul meu m-a chemat înapoi 
aici. Presupun că trebuia să vă întâlnesc pe voi. 

— Deci nu o ai? întreb eu. 

Lekan clatină din cap, iar Tzain aproape că explodează. 

— Atunci cum ar trebui să facem asta? Numai călătoria 
până acolo o să ne ia o lună întreagă! 

Răspunsul e la fel de clar ca şi picturile de pe pereţi. 
Divinerii nu vor deveni niciodată maji. Saran îi va stăpâni 
întotdeauna. 

— Nu ne poţi ajuta tu? întreabă Amari. 

— Vă pot ajuta, încuviinţează Lekan. Dar am puteri 
limitate. Numai o femeie poate deveni mamalâwo. Eu nu 
pot îndeplini ritualul. 

— Dar va trebui s-o faci, stăruie Amari. Eşti singurul 
sentaro rămas! 

— Nu aşa funcţionează, clatină Lekan din cap. Sentarii 
nu sunt ca majii. Uniunea voastră cu zeii e cimentată în 


< 174 > 


sângele vostru. De uniunea aceea cu Mama Cer este 
nevoie pentru a duce ritualul la bun sfârşit. 

— Atunci cine poate face asta? 

Lekan se uită la mine, cu privirea grea de semnificaţie. 

— O maji. Una legată de zei. 

Trebuie să treacă un moment până să prind înţelesul 
cuvintelor lui Lekan; când mă luminez, aproape că pufnesc 
în râs. 

— Dacă Mama Cer a adus pergamentul la tine printr-un 
descendent al sângelui lui Saran, dorinţa ei este limpede. 

Dorinţa ei e greşită, îmi stă pe limbă să replic. Eu nu-i 
pot salva pe maji. Abia mă pot salva pe mine. 

— Lekan, nu. 

Mi se strânge tot stomacul, ca atunci când Amari m-a 
apucat de mână, în piaţă. 

— Eu nu sunt destul de puternică. N-am îndeplinit nici 
măcar o dată vreo incantaţie. Tu ai zis că pergamentul nu 
mă conectează decât cu Oya. Nici eu nu sunt conectată cu 
Mama Cer! 

— Asta pot îndrepta. 

— Atunci îndreaptă lucrurile pentru tine. Sau pentru 
Tzain! 

Îl împing pe fratele meu înainte. Până şi Amari ar fi o 
alegere mai bună decât mine. 

Insă Lekan mă ia de mână şi mă conduce în capătul 
celălalt al domului. Mai înainte să pot protesta, el îmi taie 
vorba. 

— Zeii nu fac greşeli. 

00000 

Broboane de sudoare se adună pe fruntea mea când 
urcăm un alt şir de trepte de piatră. Trecem de palier după 
palier, urcând spre vârful muntelui. Cu fiecare treaptă, 
mintea mea se răsuceşte şi se poticneşte, amintindu-mi 
toate modurile în care misiunea asta ar putea da greş. 

Poate dacă am fi avut deja piatra-soarelui... 

Sau dacă soldații regelui nu ne-ar sufla în ceafă... 

Dacă Lekan ar fi ales pe altcineva să îndeplinească 
afurisitul de ritual... 


< 175 > 


Pieptul mi se încleştează, sufocându-mă de ameninţarea 
eşecului. Îmi revin în minte zâmbetul lui Baba, speranţa 
din ochii lui. Câtă vreme n-o să avem magie, ei nu ne vor 
trata niciodată cu respect. 

Avem nevoie de acest ritual. E singura noastră speranţă. 
Fără el, n-o să avem niciodată putere. 

Regele o să ne trateze întotdeauna ca pe viermi. 

— Am ajuns. 

În sfârşit, urcăm şi ultimele trepte şi ieşim afară, în 
lumina asfinţitului. Lekan ne conduce la o turlă de piatră 
strălucitoare care se ridică exact în vârful muntelui, mult 
deasupra templului prin care am intrat. Deşi vreo câteva 
dale crăpate se pot observa la intrare, pare în mare 
măsură neatinsă. Piloni înalţi sprijină constructia, 
cambrându-se în arcuri elegante. 

— Uau, şoptesc eu, plimbându-mi degetele de-a lungul 
numeroaselor sênbaría cioplite care marchează fiecare 
coloană. 

Simbolurile luminează în razele apusului care se 
strecoară prin arcade. 

— Acolo. 

Lekan face semn spre singurul accesoriu din turlă, un 
bazin mic de obsidian, în care o apă limpede, albastră 
scoate aburi. Lichidul începe să bolborosească în 
momentul în care ne apropiem, deşi nu se vede niciun foc. 

— Ce e asta? 

— Trezirea ta. Când o să termin, spiritul tău va fi unit 
din nou de al Mamei Cer. 

— Poţi face asta? îl întreabă Amari. 

Lekan dă din cap, cu o umbră de zâmbet jucându-i pe 
buze. 

— Aceasta era datoria mea, între semenii mei. M-am 
pregătit pentru asta toată viaţa. 

Îşi  împreunează mâinile, cu privirea blândă şi 
melancolică. Apoi deodată se schimbă, uitându-se la Tzain 
şi la Amari. 

— Voi trebuie să plecaţi, le face el semn. Deja am 
încălcat secole de tradiţie lăsându-vă să veniţi până aici. 


< 176 > 


Nu vă pot îngădui să asistați la cel mai sacru ritual al 
nostru. 

— Ba bine că nu. 

Tzain face un pas în faţa mea, încordându-şi muşchii 
provocator. 

— Nu te las singur cu sora mea. 

— Ar trebui să rămâi numai tu, şopteşte Amari. Eu n-am 
niciun drept să văd... 

— Nu. 

Tzain întinde mâna în faţa lui Amari, oprind-o să se 
întoarcă spre treptele de piatră. 

— Rămâi. Fără noi, niciun ritual. 

Lekan îşi strânge buzele. 

— Dacă rămâneţi, sunteţi obligaţi să păstraţi secretul. 

— Jurăm, flutură Tzain din mână. N-o să spunem nimic. 

— Nu te juca de-a jurământul, îl previne Lekan. Morţii n- 
or să se joace. 

Lekan îşi mută privirea la Amari; ea se pierde de tot. O 
lasă în pace şi se prinde cu mâinile de marginea bazinului 
de obsidian. Apa dinăuntru imediat clocoteşte sub 
atingerea lui. 

Gâtlejul mi se usucă, mă apropii de bazin şi un nou val 
de aburi îmi învăluie faţa. Oya, ajută-mă. Eu nici măcar nu 
pot să vând un peşte fără să provoc distrugerea întregului 
meu sat. Cum adică să fiu eu singura speranţă a majilor? 

— Dacă accept, atunci va trebui să-i trezeşti şi pe 
ceilalţi. 

Lekan îşi înăbuşă o exclamaţie de frustrare. 

— Mama Cer te-a adus aici... 

— Te rog, Lekan. Trebuie s-o faci. Nu se poate să fiu eu 
singura. 

Lekan pocneşte din limbă şi mă împinge spre bazin. 

— Bine, se învoieşte el. Dar trebuie să te trezesc pe tine 
mai întâi. 

Păşesc şovăitor în bazin, lăsându-mă să alunec încet, 
până când apa mă acoperă, mai puţin capul. Hainele 
plutesc pe lângă mine, în timp ce căldura îmi mângâie 
toate membrele, alungând din ele blând tot efortul 


< 177 > 


urcuşului de peste zi. 

— Să începem. 

Lekan îmi ia mâna dreaptă şi scoate pumnalul din 
faldurile robei sale. 

— Ca să descuiem puterea divină, trebuie să sacrificăm 
ce e mai divin în noi. 

— Foloseşti magia de sânge? întreabă Tzain şi face un 
pas spre mine, cu tot trupul încordat de frică. 

— Da, zice Lekan, dar sora ta va fi în siguranţă. O să am 
eu grijă. 

Inima îmi bate cu repeziciune, amintindu-mi corpul 
epuizat al Mamei după ce folosise prima oară magia de 
sânge. Puterea nemărginită îi tocase toţi muşchii. Chiar şi 
cu ajutorul 'Tămăduitorilor, îi luase o lună întreagă să-şi 
recapete putinţa de a merge. 

Fusese un risc pe care şi-l asumase ca să-l salveze pe 
Tzain, care aproape că se înecase pe când era copil, un 
sacrificiu care îi permisese lui să se agaţe de viaţă. Dar, 
sacrificându-se pe ea însăşi, fusese cât pe-aci să moară. 

— O să fii bine, mă asigură Lekan, părând să-mi citească 
în minte. Asta nu e ca atunci când majii folosesc magia de 
sânge. Sentarii au abilitatea de a o stăpâni şi îndruma. 

Dau din cap, deşi un junghi surd de frică încă îmi 
strânge gâtlejul. 

— lartă-mă, zice Lekan. Acum s-ar putea să te doară. 

Trag iute aer în piept când îmi taie palma, scrâşnind din 
dinţi la usturime, şi sângele începe să curgă. Durerea se 
preface în şoc, fiindcă sângele meu luminează cu o 
strălucire albă. 

Când picură în apă, simt cum mă părăseşte ceva, ceva 
mai adânc decât o simplă tăietură. Picăturile roşii 
transformă lichidul albastru transparent în alb; clocoteşte 
încă şi mai tare, cu fiecare picătură care cade. 

— Acum relaxează-te. 

Vocea tunătoare a lui Lekan coboară la un timbru blând. 
Ochii mei se închid parcă de la sine. 

— Limpezeşte-ţi mintea, respiră adânc. Eliberează-te din 
legăturile tale cu lumea. 


< 178 > 


Mă abţin să-i dau o replică. Sunt prea multe legături ca 
să le pot număra. Flăcările Ilorinului îmi pâlpâie în minte, 
ecourile ţipetelor lui Bisi îmi răsună în urechi. Mâinile 
prinţului se înfăşoară în jurul gâtului meu. Strângând. Mai 
tare. 

Dar pe măsură ce mi se înmoaie corpul în apa fierbinte, 
încordările încep să slăbească. Siguranţa lui Baba... furia 
lui Inan... Una după alta, poverile se scufundă. Mă 
părăsesc val după val, până când şi moartea Mamei pare 
să se piardă în aburi. 

— Bine, mă linişteşte Lekan. Spiritul tău s-a curăţat. 
Ţine minte, orice ai simţi, eu sunt aici. 

Îşi pune o mână pe fruntea mea şi cealaltă pe sternul 
meu, înainte de a începe să psalmodieze. 

— Omo Mama, Arâbinrin Oyă. Si èbùn iyebiye re. Tú 
idán mimo re sile. 

O putere ciudată se înfăşoară pe pielea mea. Apa fierbe 
cu o nouă intensitate, iar respiraţia mea devine mai rapidă 
când fierbinţeala mă ia în stăpânire. 

— Omo Mama... 

Fiică a Mamei Cer, repet eu în minte. 

— Arăbinrin Oyă... 

Soră a Oyei. 

— Si ebun iyebiye rè... 

Dezvăluie-ţi prețiosul dar. 

— Tu idán mimo re sílé. 

Eliberează-ţi magia sfântă. 

Aerul de deasupra noastră vibrează de energie electrică, 
mai puternică decât oricare alta simțită de mine până 
acum. Depăşeşte impactul lui Inan asupra mea, eclipsează 
încărcarea la atingerea pergamentului prima oară. 
Vârfurile degetelor mele devin fierbinţi, aprinzându-se cu 
lumină albă. În timp ce Lekan continuă incantaţia, puterea 
îmi străbate venele, iluminându-le pe sub piele. 

— Omo Mama, Arăbinrin Oyă... 

Cu cât răsună mai tare incantaţia lui, cu atât mai mult 
reacţionează corpul meu. Magia îmi inundă fiecare celulă a 
făpturii, pulsând când Lekan îmi împinge capul sub apă. 


< 179 > 


Cu ţeasta apăsată de fundul bazinului, un nou tip de aer mi 
se opreşte în gât. În sfârşit îi înţeleg descrierea Mamei 
Agba. 

E ca şi când aş respira pentru prima oară. 

— Omo Mama... 

Venele mi se umflă pe sub piele pe măsură ce magia 
creşte, gata să explodeze. In spatele ochilor, văluri de roşu 
dansează în jurul meu, spărgându-se ca valurile, 
învârtejindu-se ca uraganele. 

În timp ce mă las în voia frumosului lor haos, o 
întrezăresc pe Oya. Focul şi vântul se împletesc în jurul ei 
ca spiritele, rotindu-se ca mătăsurile roşii ale fustelor ei. 

— Arăbinrin Oyă... 

Dansul ei mă hipnotizează, incendiind tot ce nu-mi 
dădusem vreodată seama că era închis în mine. Pârjoleşte 
prin mine ca o flacără, totuşi îmi răceşte pielea ca gheaţa, 
plutind în mări neştiute. 

— Si ebun iyebiye rè... strigă Lekan pe deasupra apelor. 
Tu idán mimo re sile! 

Într-o răbufnire finală, tsunamiul se eliberează şi magia 
pătrunde prin fiecare milimetru al fiinţei mele. Se 
impregnează în fiecare celulă, schimbându-mi sângele, 
umplându-mi mintea. În puterea sa zăresc începutul şi 
sfârşitul simultan, legătura de nedesfăcut ce uneşte toate 
vieţile noastre. 

Roşul mâniei Oyei se învârte în jurul meu. 

Argintiul ochilor Mamei Cer străluceşte... 


— Zélie! 

Deschid ochii, descoperindu-l pe Tzain zgâlţâindu-mă de 
umăr. 

— Eşti bine? mă întreabă el, aplecându-se peste 
marginea bazinului. 

Dau din cap, dar nu reuşesc să articulez. Nu există 
cuvinte. Numai senzaţia furnicătoare rămasă în urmă. 

— Poţi să te ridici? întreabă Amari. 

Încerc să mă salt în capul oaselor, dar de îndată ce ies 
din apă, lumea se învârte cu mine. 


< 180 > 


— Stai nemişcată, mă instruieşte Lekan. Corpul tău are 
nevoie de odihnă. Magia de sânge îţi secătuieşte forţa 
vitală. 

Odihnă, repet eu. Odihnă când nu e timp. Dacă drumul 
indicat de Lekan spre piatra-soarelui e corect, trebuie să 
plecăm la Ibeji ca s-o găsim. Nu pot îndeplini ritualul fără 
piatră şi deja nu mai avem timp. Solstiţiul e doar la trei 
sferturi de lună depărtare. 

— Trebuie să te dispensezi de o noapte, insistă Lekan, 
cumva simţindu-mi graba. Deşteptarea magiei e ca 
dobândirea unui simţ nou. Corpul tău are nevoie de timp 
să se obişnuiască la noul efort. 

Dau din cap şi închid ochii, culcându-mă pe piatra rece. 
Mâine o să porneşti la drum. O să mergi la Ibeji, o să 
găseşti piatra. O să te duci pe insula sacră. O să 
îndeplineşti ritualul. 

Repet planul, încă o dată şi încă o dată, lăsând repetiţia 
să mă poarte spre somn. Ibeji. Piatra. Insula. Ritualul. 

Treptat, mintea îmi lunecă într-un întuneric plăcut, la 
câteva secunde distanţă de somn. Aproape uit de mine 
când Lekan mă apucă de umeri şi mă ridică în picioare. 

— Vine cineva, strigă el. Repede! Trebuie să plecăm! 


< 181 > 


CAPITOLUL NOUĂSPREZECE 
INAN 


Ne târăsc prin jumătate de lume... 

„„„de ce nu ne spun pur şi simplu ce s-a furat... 

„„dacă bastardul ăsta îşi închipuie că vreau să mor pe 
stâncile astea... 

— Inan, încetineşte! strigă Kaea de jos. 

Îmi ia un moment să-mi dau seama că nu e doar o altă 
voce din mintea mea. 

Cu cât ne apropiem de Chândomble, cu atât devin mai 
puternice. 

Blestemate fie cerurile.  Nemulţumirile gardienilor 
bâzâie ca albinele înfuriate în capul meu. Deşi vreau să nu 
le mai aud, nu-mi pot permite să-mi înăbuş blestemul; 
chiar şi cel mai mic efort în acest sens mă face să alunec 
pe stâncă. 

Magia roade şi răscoleşte totul înăuntrul meu, ca un 
virus care mă distruge de dinăuntru în afară. Dar nu am de 
ales. Nu pot să urc şi să-mi slăbesc singur forţele. 

Trebuie să las întunericul înăuntru. 

Mă doare mai tare decât arsura care-mi mistuie pieptul 
când încerc să-mi ţin puterile în frâu. De fiecare dată când 
un gând străin mă izbeşte, pielea mă furnică. Fiecare 
fulgerare a emoţiei altcuiva îmi face gura să se crispeze. 

Magia şerpuieşte prin mine, veninoasă, ca o mie de 
păianjeni alergându-mi pe piele. Vrea mai mult din mine. 
Blestemul vrea să-şi forţeze calea în... 

O mişcare bruscă şi piatra de sub piciorul meu se 
desprinde. 

Apoi şi alte pietre de la picioarele mele se rostogolesc ca 
o avalanşă. 

Gem şi îmi lipesc corpul de peretele de stâncă, dând din 
picioare după un nou sprijin. 

— Inan! strigă Kaea de pe o terasă de mai jos. 


< 182 > 


Mai mult o distragere a atenţiei decât un ajutor. Ea 
aşteaptă cu leopanarii şi ceilalţi soldaţi, în timp ce eu 
stabilesc un alt traseu de urcat. 

Frânghia şi cremenea îmi alunecă din buzunarele de la 
brâu când mă legăn. Şi tiara lui Amari, de asemenea. 

Nu! 

Deşi e un risc, dau drumul mâinii stângi, prinzând 
podoaba înainte să-mi scape. Când picioarele mele 
descoperă un nou punct de sprijin, amintiri pe care nu le 
pot reţine ies la suprafaţă. 

— Loveşte, Amari! 

Porunca Tatei răsună în ecou, între zidurile de piatră ale 
pivniţei palatului. Adânc sub pământ, unde poruncile sale 
sunt lege. Micile mâini ale lui Amari tremurau, abia 
ridicând sabia de fier. 

Nu era ca lupta cu săbiile de lemn la care ne obliga el, 
cu tăişuri boante care învineţeau, dar nu tăiau niciodată. 
Fierul era ascuţit. Cu tăiş ascuţit. Cu o lovitură corectă, nu 
ne-am fi învineţit doar. 

Am fi sângerat. 

— Am spus loveşte! 

Strigătul Tatei era ca tunetul. O poruncă pe care nimeni 
n-o putea desfide. Totuşi Amari a clătinat din cap. Şi-a 
lăsat sabia să-i cadă din mâini. 

Am tresărit când a zăngănit pe pământ. Ascuţit, 
pătrunzător. Sfidarea se auzea în fiecare sunet. 

Ridic-o! aş fi vrut să-i strig. 

Cel puţin, dacă ar fi lovit, m-aş fi putut apăra. 

— Loveşte, Amari! 

Vocea Tatei a coborât cu o octavă, atât de joasă că ar fi 
putut crăpa granitul. 

Totuşi Amari s-a cuprins cu braţele şi s-a întors cu 
spatele. Lacrimile îi şiroiau pe faţă. Tot ce a văzut Tata a 
fost doar slăbiciune. După tot acest timp, mă gândesc că s- 
ar fi putut să fie tărie. 

Tata s-a întors spre mine, cu faţa încruntată, licărind în 
umbrele flăcării torţei. 

— Sora ta s-a ales pe ea însăşi. Ca rege, tu trebuie să 


< 183 > 


alegi Orisha. 

Tot aerul a dispărut deodată din încăpere. Zidurile s-au 
închis peste noi. Ordinul Tatei răsună în mintea mea. 
Poruncile lui de a lupta împotriva voinţei mele. 

— Loveşte, Inan! Mânia fulgeră din ochii lui. Trebuie să 
lupti acum! 

Amari ţipă şi îşi astupă urechile. Totul din mine îmi cere 
să dau fuga lângă ea. S-o protejez. S-o salvez. Să-i promit 
că nu va mai trebui să ne luptăm niciodată. 

— Datoria înainte de sine! Vocea Tatei devine aspră. 
Dovedeşte-mi că poţi să fii rege! 

În clipa aceea, totul s-a oprit. 

M-am repezit înainte cu sabia mea. 

— Inan! 

Strigătul mânios al Kaei mă trage înapoi, pătrunzând 
prin adâncul amintirilor mele. 

Mă apăs de coasta muntelui, cu un picior încă atârnând 
în aer. Icnesc şi continui să urc, fără să mă opresc până 
când ajung la următoarea ieşitură de stâncă. Sudoarea îmi 
scaldă corpul, iar eu trec cu degetul mare peste blazonul 
împodobit de pe diadema lui Amari. 

N-am vorbit niciodată despre asta. Nici măcar o dată. 
Nici după atâţia ani. Amari a fost prea bună ca să aducă 
vorba. Eu, mult prea speriat. 

Am dus-o cu noi, o prăpastie invizibilă mereu între noi 
doi. Amari n-a trebuit să mai coboare niciodată în pivniţa 
aceea. Eu n-am mai ieşit niciodată. 

Deşi muşchii îmi tremură, pun tiara în buzunar. Nu e 
timp de pierdut. Am lăsat-o baltă pe sora mea o dată. N-o 
să mai repet greşeala. 

Când mă ridic, spiritul fetei maji pulsează ca niciodată 
până acum. Un val pe care ea nu-l poate controla. Mirosul 
sărat de mare al sufletului ei e atât de puternic, încât 
copleşeşte parfumul iute al bromeliilor de sub nasul meu. 
Mă opresc când observ tulpinile culcate la pământ de la 
picioarele mele. 

Urme... 

A fost aici. 


< 184 > 


E aproape. 

Eu sunt aproape. 

Ucide-o, bate inima când mă agăţ cu mâinile de 
marginea muntelui. Ucide-o. Nimiceşte magia. 

Când fata o să fie în sfârşit în mâinile mele, tot chinul 
ăsta va fi meritat. O să-mi iau regatul înapoi. 

Tiara lui Amari mă împunge în şold când continui să mă 
caţăr. N-am putut s-o salvez de Tata atunci. Dar astăzi am 
s-o salvez de ea însăşi. 


< 185 > 


CAPITOLUL DOUĂZECI 
ZELIE 


— Mai repede! strigă Lekan când alergăm pe culoarele 
templului. 

Tzain mă duce pe umeri, ţinându-mă strâns cu braţul pe 
după mijloc. 

— Cine este? întreabă Amari, deşi tremurul vocii ei 
sugerează că ştie deja. 

Fratele ei a umplut-o o dată de cicatrice. Cine spune că 
n-o să se întâmple din nou? 

— Bastonul meu? scâncesc. 

Îmi consumă şi ultimul dram de energie ca să vorbesc. 
Dar am nevoie de el ca să lupt. Îmi trebuie ca să ne ţin în 
viaţă. 

— Nici nu poţi sta pe picioare. 

Tzain mă prinde înainte să cad din spinarea lui. 

— Taci. Şi, pentru numele zeilor, încearcă să te ţii! 

Ajungem la capătul unui culoar, iar Lekan îşi lipeşte 
palmele de piatră. Simbolurile tatuate dansează peste 
pielea lui şi pătrund în perete. Când braţul lui drept 
rămâne fără niciun senbaria, piatra scoate un declic, 
lunecând într-o parte şi deschizându-se spre o cameră 
aurie. Intrăm în ascunzătoarea minunată, plină din podea 
până-n tavan cu rafturi de suluri subţiri de pergamente 
colorate. 

— Ne ascundem aici? întreabă Tzain. 

Lekan dispare în spatele unui raft mare şi se întoarce cu 
un braţ de suluri negre. 

— Am venit aici ca să luăm incantaţiile astea, explică el. 
Puterile ei vor avea nevoie să se maturizeze, dacă va fi să 
îndeplinească rolul de mamalâwo. 

Mai înainte ca Tzain să poată obiecta, Lekan le îndeasă 
în sacul meu de umăr, laolaltă cu pergamentul ritual. 

— Bine, zice Lekan, acum urmaţi-mă! 


< 186 > 


Lăsându-ne conduşi de Lekan, cârmim pe după colţurile 
templului cu viteză nouă, coborând nesfârşitele şiruri de 
trepte. Un alt perete lunecă deoparte şi ieşim într-o latură 
a templului degradat, întâmpinați de zăpuşeala junglei. 

În lumina muribundă a zilei, capul îmi zvâcneşte. Tot 
muntele zbiară de viaţă. Deşi un zbârnâit de energie 
spirituală zumzăise şi înainte, acum aşezarea templului mă 
copleşeşte cu ţipete bântuite şi strigăte. Spiritele ca nişte 
umbre ale tuturor sentarilor ucişi se învolburează în jurul 
corpului meu ca magneţii, găsindu-şi drumul spre casă. 

Deşteptarea magiei e ca dobândirea unui simţ nou. 
Cuvintele lui Lekan îmi revin în minte. Corpul tău are 
nevoie de timp să se obişnuiască. 

Numai că obişnuinţa nu vine. Magia îmi zdrobeşte toate 
celelalte simţuri, făcându-mi aproape imposibil să mai văd. 
Privirea mi se întunecă şi mi se limpezeşte, în valuri 
succesive, în timp ce Tzain aleargă printre ruine. Lekan e 
gata să ne conducă prin desişurile junglei, când îmi aduc 
aminte. 

— Nailah! 

— Stai, şopteşte Tzain după Lekan, oprindu-se din fugă. 
Leonara noastră e afară, la intrare. 

— Nu putem risca... 

— Nu! strig eu. 

Tzain pune mâna peste gura mea, ca să-mi înăbuşe 
strigătul. Cu gărzi sau nu, eu n-am s-o abandonez pe 
Nailah. N-am să-mi părăsesc cea mai veche prietenă. 

Lekan scoate un oftat de frustrare, dar ne furişăm înapoi 
în templu. Vederea mi se înceţoşează când ne apropiem, 
lipindu-ne cu spatele de zid, ca să ne uităm pe după colţ, 
spre intrare. 

Peste mormântul de cranii şi ruine, îl văd pe Inan 
întinzând mâna şi ajutându-şi amiralul să se caţăre, în timp 
ce restul soldaţilor îndeamnă animalele de călărie să urce 
peste ultima margine. În ochi are o sclipire de apucat, o 
dorinţă de a ne găsi mult mai adâncă decât înainte. Mă uit 
ca să-l regăsesc pe prinţul care tremura în scena lui de vis. 
In schimb, tot ce văd sunt mâinile care s-au înfipt în gâtul 


< 187 > 


meu. 

Înaintea lui Inan, trei gardieni calcă peste pietrele 
sparte şi peste oasele sfărâmate. Sunt aproape. 

Prea aproape ca să ne mai putem ascunde. 

— Sun, emi okân, sun. Sun, emi okân, sun. 

Lekan rosteşte o incantaţie cu glas scăzut, ca un ac 
trecând printr-o aţă, mişcându-şi toiagul în cercuri. 
Cuvintele fac să apară un fuior de fum alb, care se 
răsuceşte şi se învârte prin aer. 

Dormi, spirite, dormi, traduc eu. Dormi, spirite, dormi... 

Ne uităm cum fuiorul înaintează pe pământ, ca un şarpe. 
Se înfăşoară pe după piciorul celui mai apropiat soldat, tot 
mai strâns, până când îi pătrunde prin piele. Gardianul 
fandează brusc, prăbuşindu-se în spatele unei grămezi de 
pietre. Ochii i se dau peste cap, de la spiritul lui Lekan, şi 
apoi rămâne fără cunoştinţă. 

Fuiorul alb se scurge afară din corpul lui şi îl 
imobilizează şi pe următorul soldat, în mod asemănător. În 
timp ce omul cade, Inan şi amiralul ridică sălbaticii 
leopanari peste margine. 

— Lekan, îl avertizează în şoaptă Amari, cu fruntea 
îmbrobonită de sudoare. 

În ritmul ăsta n-o să reuşim. 

O să ne descopere mai înainte de a putea ieşi. 

Lekan iuţeşte incantaţia, mişcându-şi toiagul de parc-ar 
amesteca tubani într-un ceaun. Spiritul se strecoară spre 
ultimul soldat, la câteva secunde distanţă de Nailah. Ochii 
ei galbeni sclipesc cu o maliţie de prădător. Nu, Nailah. Te 
rog... 

— Ah! 

Ţipătul ascuţit al gardianului reverberează prin văzduh. 
Stoluri de păsări se înalţă în zbor. Sângele ţâşneşte din 
coapsa lui, când Nailah îşi deschide la loc botul plin de 
colţi. 

Inan se răsuceşte imediat, cu furie ucigaşă în ochi. Mă 
vede şi îşi îngustează ochii; un prădător care în sfârşit şi-a 
prins prada. 

— Nailah! 


< 188 > 


Leonara mea saltă peste ruine, ajungând la noi cât ai 
clipi. Tzain îmi urcă trupul vlăguit în şa, apoi toţi ceilalţi se 
urcă lângă mine. 

Tzain plesneşte frâul când Inan şi amiralul său îşi scot 
săbiile din teacă. Mai înainte să poată ajunge la noi, Nailah 
porneşte, săgetând pe versantul muntelui. Pietre sparte se 
desprind de sub labele ei în timp ce urcă în fugă, 
prăbuşindu-se cu zgomot peste marginea îngustă. 

— Acolo! face semn Lekan spre desişul impenetrabil al 
junglei. E o punte la vreo câţiva kilometri în faţă. Dacă o 
trecem şi o tăiem, n-o să mai fie în stare să ne urmărească! 

Tzain plesneşte din frâul lui Nailah, iar ea ţâşneşte prin 
junglă cu o viteză înspăimântătoare, ocolind liane şi arbori 
uriaşi. Scrutând prin frunziş, zăresc puntea în depărtare, 
dar un răget ameninţător îmi aduce aminte că Inan e pe 
urmele noastre. Arunc o privire înapoi. Crengi groase se 
izbesc de trupul masiv al leopanarului de zăpadă în timp ce 
dă năvală prin desiş. Îşi dezveleşte colții oribili când se 
apropie, flămândă ca stăpânul ei. 

— Amari! strigă Inan. 

Amari se încordează şi mă strânge mai tare. 

— Mai repede! 

Nailah deja sprinta mai rapid decât o văzusem eu 
vreodată, dar cumva şi-a găsit puterea să forţeze pasul. 
Salturile ei ne lungesc vieţile, creând distanţa necesară 
între noi şi urmăritorii noştri. 

leşim din desiş şi ne oprim brusc, în faţa unei punti 
şubrezi. Liane uscate leagă laolaltă scânduri 
sfărâmicioase; la o pală de vânt, toată construcţia se 
zguduie. 

— Unul câte unul, porunceşte Lekan. N-o să ne ţină pe 
toţi odată. Tzain, condu-o pe Zélie... 

— Nu. 

Mă las jos din şa, aproape prăbuşindu-mă când ating 
pământul. Picioarele parcă-mi sunt de gumă, dar mă silesc 
să fiu puternică. 

— Nailah prima... la ea o să dureze cel mai mult. 

— Zél... 


< 189 > 


— Du-te! strig eu. Nu mai avem timp! 

Tzain scrâşneşte din dinţi şi o apucă pe Nailah de 
dârlogi. O conduce peste puntea care scârţâie, crispându- 
se când lemnul geme la fiecare pas. În secunda în care 
ajung cu bine dincolo, o împing pe Amari înainte, dar ea 
nu-mi dă drumul la braţ. 

— Eşti slăbită, zice ea gâtuită. N-ai să izbuteşti singură. 

Mă trage spre punte, iar inima îmi sare în gât când fac 
greşeala să mă uit în jos. Sub scândurile putrede, stânci 
ascuţite ameninţă să tragă în ţeapă pe oricine ar avea 
nenorocul să cadă. 

Inchid ochii şi mă agăţ cu putere de liane. Sunt deja 
despicate şi zdrenţuite. Groaza îmi încleştează pieptul atât 
de strâns, că nici nu mai pot respira. 

— Uită-te la mine! îmi porunceşte Amari, silindu-mă să 
deschid ochii. 

Cu toate că şi corpul ei tremură, o hotărâre sălbatică 
fulgeră din ochii ei de ambră. Vederea mi se întunecă şi ea 
mă apucă de mână, forţându-mă să înaintez, scândură 
tânguitoare după scândură. Suntem la jumătatea punţii 
când Inan dă buzna prin desiş, cu amiralul în urma lui, la 
câteva clipe distanţă. 

E prea târziu. N-o să reuşim... 

— Agbájo owó àwon orisă! Lekan izbeşte cu toiagul în 
pământ. Yà mi ni agbára à re! 

Corpul lui explodează cu o strălucire albă orbitoare, 
care înconjoară corpurile leopanarilor. Lasă toiagul să-i 
cadă şi îşi ridică braţele. Odată cu ele, animalele se ridică 
în aer. 

Inan şi amiralul său scot un strigăt şi se aruncă din 
spinările leopanarilor, îngroziţi. Lekan îşi strânge iute 
braţele pe lângă corp, trimițând toţi leopanarii peste 
marginea prăpastiei. 

Oh, zei... 

Corpurile lor masive se zvârcolesc şi se răsucesc. Dau cu 
ghearele prin aer. Dar răgetele lor se curmă scurt, când 
sunt străpunse de stânci. 

O furie cumplită pune stăpânire pe amiral. Cu un țipăt 


< 190 > 


gutural, sare în picioare şi se năpusteşte spre Lekan cu 
sabia. 

— Vierme... 

Face un salt înainte, dar se trezeşte ţinută în loc de 
magia lui Lekan. Inan se grăbeşte în ajutorul ei, dar şi ele 
prins în lumina albă - o altă muscă în pânza lui Lekan. 

— Fugiţi! strigă Lekan, cu venele umflate pe sub piele. 

Amari mă trage înainte cât de repede poate, deşi puntea 
slăbeşte cu fiecare pas pe care-l facem noi. 

— Du-te, îi poruncesc eu. Nu ne ţine pe amândouă! 

— Nu poți... 

— O să reuşesc. 

Mă sforţez să deschid ochii. 

— Fugi odată. Dacă n-o faci, vom cădea amândouă! 

Ochii lui Amari sclipesc, dar nu e niciun moment de 
pierdut. O rupe la fugă peste punte şi sare pe margine, 
rostogolindu-se pe pământ, în capătul celălalt. 

Deşi picioarele îmi tremură, mă căznesc să înaintez, 
trăgându-mă cu braţele de liane. Haide. Viaţa lui Lekan e 
în cumpănă. 

Puntea scoate un scârţâit înfiorător, dar eu continui să 
mă mişc. Aproape am ajuns la capăt. O să reuşesc... 

Lianele plesnesc. 

Stomacul îmi urcă în gât când puntea se prăbuşeşte sub 
picioarele mele. Dau din braţe disperată să mă apuc de 
orice. Mă agăţ de o scândură, când puntea se izbeşte de 
peretele de stâncă. 

— Zélie! 

Vocea lui Tzain e răguşită când se uită în jos, peste 
margine. Corpul meu tremură ca frunza, lipit de piatra 
muntelui. În clipa asta, o aud cum se crapă. Ştiu că n-o să 
ţină. 

— Urcă! 

Cu vederea mea înceţoşată, înotând în lacrimi, observ că 
puntea ruptă alcătuieşte un fel de scară. Trei scânduri, 
atât am de urcat până să ajung la braţele lui Tzain întinse 
spre mine. 

Trei scânduri între viaţă şi moarte. 


< 191 > 


Urcă! Îmi poruncesc eu însămi, dar corpul meu nu se 
mişcă. Urcă! tip din nou. Mișcă-te! Acum! 

Cu o mână tremurândă, apuc de scândura de deasupra 
şi mă ridic. 

Una. 

Apuc de următoarea scândură şi îmi trag din nou tot 
corpul în sus, cu inima bătându-mi în gât când mai 
plesneşte o liană. 

Două. 

Încă o scândură şi gata. Poţi s-o faci. Doar n-ai ajuns 
până aici ca să mori. Întind mâna spre ultima scândură. 

— Nu! 

Scândura cedează cu trosnet sub mâna mea. 

Timpul trece într-o fracțiune de secundă şi într-o 
veşnicie. Vântul mă izbeşte în spinare cu furie, răsucindu- 
mă cu faţa spre mormântul meu. Închid ochii să întâmpin 
moartea. 

— Uh! 

O forţă ca de tunet oprindu-mă îmi striveşte corpul, 
scoţându-mi tot aerul din piept. Lumina albă se înfăşoară 
pe pielea mea - magia lui Lekan. 

Ca mâna unui zeu, puterea spiritului său mă ridică, 
împingându-mă în braţele lui Tzain. Mă întorc să mă uit la 
Lekan, exact când amiralul rupe bariera. 

— Lekan... 

Sabia amiralului pătrunde prin inima lui Lekan. 

Ochii lui se bulbucă şi gura i se deschide. Toiagul îi cade 
din mâini. 

Sângele lui Lekan împroaşcă pământul. 

— Nu! ţip eu. 

Amiralul îşi trage sabia înapoi. Lekan se prăbuşeşte, 
smuls din lumea noastră într-o clipită. Când spiritul îi 
părăseşte corpul, se varsă într-al meu. Pentru un moment, 
văd lumea prin ochii lui. 

„„alergând prin pajiştile templului cu ceilalţi copii 
sântaro, o veselie fără seamăn aprinsă în privirea lui 
aurie... corpul lui se încordează când mamalăwo Îi 
tatuează fiecare centimetru de piele, pictându-i frumoasele 


< 192 > 


simboluri cu alb... sufletul lui se sfâşie, încă o dată şi încă 
o dată, când merge printre ruinele neamului său 
masacrat... spiritul lui se înalță ca niciodată înainte când 
îndeplineşte prima şi singura lui trezire... 

Când viziunea se termină, o singură şoaptă persistă, un 
imbold legănându-se prin întunecimea minţii mele. 

— Trăieşte, îmi şopteşte spiritul lui. Orice-ar fi, 
supravieţuieşte. 


< 193 > 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI UNU 
INAN 


Până azi, magia nu avea chip. 

Nu trecea dincolo de poveştile cerşetorilor şi de şoaptele 
reţinute în care servitorii spuneau legendele. Murise în 
urmă cu unsprezece ani. Nu mai trăia decât în frica din 
ochii Tatei. 

Magia nu respira. Nu lovea sau ataca. 

Magia nu-mi ucidea animalele de călărie şi nu mă 
prindea fără veste în strânsoarea ei. 

Mă uit peste marginea prăpastiei; corpul Lulei prăbuşit, 
străpuns de un colţ de stâncă. Ochii ei au rămas deschişi, 
cu privirea goală. Sângele îi pătează blana pestriță. Când 
eram copil, am văzut-o pe Lula sfârtecând un gorilion de 
două ori cât ea. 

În faţa magiei, leopanara n-a putut nici măcar să se 
lupte. 

— Unu... am şoptit pentru mine, trăgându-mă la o parte 
de la priveliştea macabră. Doi... trei... patru... cinci... 

Poruncesc numerelor să-mi încetinească pulsul, dar 
inima nu face decât să-mi bată şi mai tare în piept. Nu 
urmează nicio mişcare. Niciun contraatac. 

În faţa magiei, noi devenim furnici. 

Mă uit la un şir de insecte cu şase picioare până când 
simt ceva lipicios sub călcâiul metalic al cizmei. Mă 
grăbesc înapoi şi urmez dâra picăturilor stacojii până la 
maji; e mort, dar sângele încă îi curge din piept. 

Îl studiez, căci este într-adevăr prima oară când văd un 
maji. Viu, părea de trei ori mai mare decât este de fapt, o 
fiară învăluită în alb. Simbolurile care-i acoperă pielea 
neagră luminau când ne-a aruncat animalele de călărie 
prin aer. Cu moartea lui, simbolurile au dispărut. Fără ele, 
arată ciudat de uman, ciudat de gol pe dinăuntru. 

Însă chiar şi mort cadavrul lui înfăşoară un fior rece în 


< 194 > 


jurul gâtului meu. El mi-a ţinut viaţa în mâini. 

A avut toate ocaziile să mi-o curme. 

Ating uşor cu degetul mare pionul hârşâit al atei, 
simțind fiori pe piele când mă îndepărtez de cadavrul lui. 
Acum înţeleg, Tată. 

Cu magia, noi murim. 

Dar fără ea... 

Privirea îmi alunecă înapoi la omul mort, la mâinile 
dăruite de ceruri, mai puternice decât pământul. Orisha nu 
poate supravieţui puterii de tipul ăsta. Dar dacă aş folosi-o 
ca să-mi duc misiunea la bun sfârşit... 

Un gust crâncen de amar îmi năpădeşte limba în timp ce 
noua strategie prinde contur. Magia lor este o armă; şi a 
mea poate fi una. Dacă există maji care mă pot azvârli de 
pe o stâncă doar cu o fluturare de mână, atunci magia este 
singura mea şansă de a lua pergamentul înapoi. 

Insă numai gândul acesta îmi urcă stomacul în gât. Dacă 
Tata ar fi aici... 

Mă uit în jos la pion. Aproape că-i pot auzi glasul în 
minte. 

Datoria înainte de sine. 

Indiferent de costuri sau de victimele colaterale. 

Chiar dacă e o trădare a tot ce ştiu, datoria mea de a 
proteja Orisha vine pe primul loc. Dau drumul pionului. 

Pentru prima oară, mă las în voia valului. 

Incepe încet. Fragmentat. Târându-se, membru după 
membru. Presiunea din piept mi se uşurează. Magia pe 
care o împingeam în mine începe să freamăte pe sub piele. 
La senzaţia vibrantă, stomacul mi se întoarce brusc, 
răscolindu-mi fiecare uncie a dezgustului. Dar inamicii 
noştri vor folosi magia asta împotriva noastră. 

Dacă vreau să-mi îndeplinesc datoria şi să-mi salvez 
regatul, trebuie să fac la fel. î 

Mă scufund în iureşul cald ce pulsează dinăuntru. Incet, 
apare un nor al conştiinţei defunctului maji. Rărit şi 
albastru ca şi celelalte, răsucindu-se în fuior deasupra 
capului său. Când îl ating cu mâna, esenţa omului mort e 
prima care mă izbeşte: un iz intens. Rustic. Ca de lemn şi 


< 195 > 


de cărbune ars. 

Buzele mi se crispează în timp ce mă cufund în spiritul 
lui încă rămas aici, înaintând în loc să fug de el. O singură 
amintire începe să pâlpâie în mintea mea. O zi liniştită, 
când templul lui palpita de viaţă. El alerga prin iarba bine 
cosită, ţinându-se de mână cu un băiat. 

Cu cât slăbesc mai mult controlul asupra magiei mele, 
cu atât devine mai clară amintirea pâlpâitoare. O pală de 
aer curat de munte îmi umple nările. Un cântec îndepărtat 
îmi sună în urechi. Fiecare detaliu devine bogat şi solid. De 
parcă amintirea păstrată în conştiinţa lui ar fi a mea. 

Cu timpul, o nouă informaţie începe să se fixeze. Un 
suflet. Un nume. Ceva simplu... 

Lekan... 

Tocuri metalice zăngănesc pe piatra terasei. 

Ceruri! Cu o tresărire speriată, îmi silesc magia să se 
închidă. 

Mirosul de lemn şi de cărbune dispare într-o clipă. O 
durere ascuţită în stomac îi ia locul. 

Strâng de puntea nasului, în timp ce capul mi se învârte 
de la schimbarea subită. Peste câteva momente, Kaea 
apare din desişul pădurii. 

Părul leoarcă de sudoare îi stă lipit de pielea cafenie, 
acum  stropită cu sângele lui Lekan. Când o văd 
apropiindu-se, duc mâna la coif să mă asigur că încă îmi 
acoperă capul. A fost cât pe-aci, mult prea aproape... 

— Nu există nicio cale să ajungem dincolo, oftează ea, 
aşezându-se lângă mine. Am cercetat pe un kilometru 
întreg. Cu podul distrus, nu putem trece de pe muntele 
ăsta pe celălalt. 

Ca să vezi. Din scurta străfulgerare pe care am prins-o 
de la Lekan, ghicisem asta. Fusese inteligent. O luase pe 
singura cale care le-ar fi permis să scape. 

— l-am spus să nu facă asta, zice Kaea şi îşi dă jos 
platoşa neagră. Ştiam că n-o să meargă. 

A închis ochii şi a adăugat: 

— El o să dea vina pe mine pentru reînvierea lor. N-o să 
se mai uite niciodată la mine cu aceiaşi ochi. 


< 196 > 


Cunosc privirea despre care vorbeşte; de parcă ea ar fi 
soarele şi el cerul. Este privirea pe care Tata i-o rezervă ei. 
Cea pe care i-o dăruieşte când crede că sunt singuri. 

Mă aplec şi îmi fac de lucru la cizmă, neştiind ce să 
spun. Kaea niciodată nu-şi lasă garda jos în faţa mea. Până 
azi, am crezut că nu-şi pierde niciodată controlul. 

În disperarea ei o văd pe a mea. Concesia mea, 
înfrângerea mea. Dar nu ăsta e rolul meu. Eu trebuie să fiu 
un rege mai puternic. 

— Încetează cu lamentaţiile, mă răstesc eu. Încă n-am 
pierdut războiul. 

Magia are un nou chip. 

Asta înseamnă, pur şi simplu, că trebuie să atac cu o 
nouă armă. 

— E un post de pază, la est de Sokoto, spun. 

Găseşte-o pe fata maji. Găseşte pergamentul. 

— Putem trimite vorbă despre podul prăbuşit cu şoimul 
tău de foc. Dacă ne trimit o legiune de robi de la obşte, 
putem construi altul. 

— Minunat! Kaea îşi îngroapă faţa în palme. Hai să le 
facem mai uşor viermilor să se întoarcă şi să ne ucidă, 
odată ce puterile le sunt restabilite. 

— O să-i găsim înainte să se întâmple asta. 

Am s-o ucid. 

O să ne salvez. 

— Cu ce scop? întreabă Kaea. Numai adunatul oamenilor 
şi al proviziilor va dura nişte zile. Construcţia... 

— Trei zile, o întrerup eu. 

Cum îndrăzneşte să-mi pună la îndoială judecata? Amiral 
sau nu, Kaea nu poate nesocoti un ordin de la mine. 

— Dacă muncesc ziua şi noaptea, o pot face, continui eu. 
Am văzut obşti construind palate din nimic. 

— La ce-ar folosi un pod, Inan? Chiar dacă-l construim, 
până o să fie gata n-o să mai rămână nici urmă de viermele 
ăla. 

Mă opresc şi mă uit peste râpă. Mirosul sărat de mare al 
sufletului fetei aproape că s-a stins, risipit în desişul 
junglei. Kaea are dreptate. Un pod n-ar face decât să ne 


< 197 > 


ajute să trecem dincolo. Până la căderea nopţii, n-o să mai 
fiu în stare să adulmec nimic din mirosul fetei. 

Cel puţin, dacă nu... 

Mă întorc la templu, amintindu-mi cum a făcut glasurile 
să-mi invadeze mintea. Dacă a putut face asta, probabil o 
să-i îngăduie magiei din mine să simtă mai mult. 

— Chândomble. 

Rearanjez piesele de senet în minte. 

— Ei au venit aici după răspunsuri. Poate găsesc şi eu 
câteva. 

Da, asta e. Dacă descopăr ce îmi amplifică blestemul, o 
să-l pot folosi ca să-i iau urma fetei. Doar de data asta. 

— Inan... 

— O să meargă, o întrerup eu. Adună muncitorii şi condu 
lucrările de construcţie, cât timp fac eu cercetări. O să fie 
sigur nişte urme de-ale fetei aici. O să dau de indicii 
despre locul spre care se îndreaptă. 

Pun în buzunar pionul atei; în absenţa sa, aerul rece 
îmi loveşte pielea. Lupta încă nu s-a terminat. Războiul 
abia a început. 

— Trimite o solie şi strânge o echipă. Vreau să văd robii 
aici până în zori. 

— Inan, în calitate de căpitan... g 

— Nu-ţi vorbesc în calitate de căpitan, i-o retez eu. [ţi 
poruncesc ca prinț. 

Ceva se rupe între noi, dar îmi silesc privirea să rămână 
fermă. Tata nu i-ar tolera fragilitatea. 

Nici eu nu pot. 

— Bine, îşi strânge ea buzele. Dorinţa ta e poruncă 
pentru mine. 

Când se îndepărtează cu paşi apăsaţi, văd faţa fetei maji 
în minte. Vocea ei blestemată. Ochii ei de argint. 

Mă uit lung peste râpă, spre locul unde a dispărut 
sufletul ei cu sare de mare printre copacii junglei. 

— Continuă să fugi, şoptesc eu. 

Vin după tine. 


< 198 > 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI DOI 
AMARI 


Acasă, la palat, toate ferestrele din apartamentele mele 
nu-mi îngăduiau decât să mă uit înăuntru. Tata pusese să 
se construiască noua aripă îndată după ce mă născusem, 
stăruind ca toate ferestrele să nu dea decât spre curtea 
interioară. Tot ce puteam zări din lumea de afară erau 
orhideele leopard din grădina regală, în plină floare. 
Palatul este tot ce trebuie să te preocupe pe tine, zicea 
Tata când îl rugam să mă lase să văd şi altceva. Viitorul 
Orishei este hotărât între aceste ziduri. Ca prinţesă, şi al 
tău va fi tot aici. 

Am încercat să îl ascult, să îngădui vieţii palatului să mă 
satisfacă pe deplin, cum o satisfăcea pe Mama. Am făcut 
un efort să mă împrietenesc cu celelalte oloye şi cu fiicele 
lor. Am căutat să găsesc distracţie în bârfele palatului. 
Dar, noaptea, obişnuiam să mă furişez în apartamentele lui 
Inan şi să ies în balconul care dădea spre capitala noastră. 
Îmi imaginam ce se afla dincolo de fortificațiile de lemn ale 
Lagosului, frumoasa lume pe care tânjeam s-o văd. 

Într-o bună zi, îi şopteam Bintei. 

Într-o bună zi, într-adevăr, îmi zâmbea ea. 

Visam, dar niciodată nu-mi imaginasem iadul unei 
jungle, toţi ţânţarii şi năduşeala şi pietrele ascuţite. Însă 
după patru zile prin deşert, sunt convinsă că nu există vreo 
limită a iadurilor pe care le cuprinde Orisha. Deşertul nu-ţi 
dă nicio carne de vulper de mâncat, nicio apă sau lapte de 
cocos de băut. Tot ce-ţi dă este nisip. 

Nesfârşiţi munţi de nisip. 

În pofida eşarfei înfăşurate strâns în jurul feţei, abia pot 
respira, firişoarele de nisip îmi intră în gură, în nas, în 
urechi. Omniprezenţa lor e egalată doar de soarele 
nemilos, o ultimă tuşă pentru acest crâncen pustiu. Cu cât 
călătorim mai mult prin el, cu atât mă furnică degetele să 


< 199 > 


apuc de frâiele lui Nailah şi s-o smucesc în direcţie opusă. 
Dar chiar dacă ne-am întoarce acum, unde în numele 
cerurilor m-aş duce? 

Fratele meu mă vânează. Tata probabil îmi vrea capul. 
Nici nu-mi pot închipui toate minciunile pe care le ţese 
Mama în absenţa mea. Probabil dacă Binta ar mai fi la 
palat, aş risca să mă târăsc înapoi, cu coada între picioare. 
Dar până şi ea a dispărut. 

Nisipul e tot ce mi-a mai rămas. 

Tristeţea creşte în mine când închid ochii şi îmi amintesc 
chipul ei. Şi cel mai neînsemnat gând la ea e aproape 
destul ca să mă ducă departe de iadul acestui deşert. Dacă 
ea ar fi aici, ar zâmbi, ar râde de firele de nisip care i s-au 
prins între dinţi. Ar găsi frumuseţea în toate acestea. Binta 
găsea frumuseţe în orice. 

Înainte să mă pot opri, gândurile la Binta mă poartă mai 
departe, amintindu-mi de zilele când eram împreună la 
palat. Într-o dimineaţă, când eram mici, eu am dus-o pe 
furiş în apartamentele Mamei, dornică să-i arăt bijuteriile 
mele preferate. Suindu-mă pe măsuţa de toaletă, 
trăncăneam vrute şi nevrute despre satele pe care Inan 
urma să le vadă în vizitele lui militare. 

— Nu e drept, am scâncit eu. Elo să bată tot drumul 
până la Ikoyi. O să vadă marea adevărată. 

— O să ai şi tu prilejul. 

Binta stătea deoparte, cu mâinile lipite pe lângă corp. 
Oricât i-am făcut eu semn să vină lângă mine, ea stăruia să 
rămână pe loc, spunând că nu poate. 

— Într-o bună zi. 

Mi-am aranjat pe cap colierul de smaralde al Mamei 
care-mi plăcea în mod deosebit, captivată de felul în care 
sclipea în lumina oglinzii. 

— Dar tu? am întrebat. Când o să plecăm, ce sat ai vrea 
să vezi? 

— Oricare. 

Ochii Bintei s-au tulburat. 

— Totul. 

Şi-a muşcat buza de jos şi un zâmbet i s-a ivit pe faţă. 


< 200 > 


— Cred că mi-ar plăcea totul. Nimeni din familia mea n-a 
călătorit vreodată în afara Lagosului. 

— De ce nu? 

Mi-am strâmbat nasul şi m-am ridicat în picioare, 
întinzând mâna după caseta în care se afla vechea tiară a 
Mamei. Era la îndemână. M-am aplecat în faţă. 

— Amari, nu! 

Înainte ca avertismentul Bintei să mă oprească, mi-am 
pierdut echilibrul. Din smucitură, am răsturnat caseta. În 
numai două secunde, totul s-a rostogolit pe podea. 

— Amari! 

N-am să înțeleg niciodată cum de-a sosit Mama atât de 
repede. Vocea ei a răsunat sub intrarea boltită a camerei, 
când a dat cu ochii de dezordinea pe care o făcusem. 

Cum mie îmi pierise graiul, Binta a ieşit în faţă. 

— Cer umil iertare, Înălţimea Voastră. Mi s-a spus să vă 
lustruiesc bijuteriile. Prinţesa Amari voia doar să mă ajute. 
Dacă trebuie să pedepsiţi pe cineva, eu ar trebui să fiu 
aceea. 

— Răzgâiată leneşă ce eşti! 

Mama a înşfăcat-o pe Binta de încheietură, smucindu-i 
braţul în sus. 

— Amari e o prinţesă. Nu e aici să-ţi facă ţie munca! 

— Mamă, nu asta... 

— Gura, se răsteşte Mama, mârâind în timp ce-o târăşte 
pe Binta afară. E clar că am fost prea îngăduitori cu tine. O 
să-ţi prindă bine învăţăturile unui bici. 

— Nu, Mamă! Stai... 

Nailah se împiedică, scoţându-mă din abisul vinovăţiei. 
Faţa de copil a Bintei se destramă din mintea mea, în timp 
ce Tzain se chinuieşte să ne ajute să nu ne ducem de-a 
dura pe un munte de nisip. Mă prind de curelele scăriţei 
de la şa, iar Zelie se apleacă şi mângâie blana lui Nailah. 

— Îmi pare rău, fetiţo, o alintă Zélie. Promit c-o să 
ajungem curând. 

— Eşti sigură? 

Vocea mea se aude uscată, sfărâmicioasă ca nisipiul ce 
ne înconjoară. Dar nu-mi dau seama dacă nodul dureros 


< 201 > 


din gât e de la lipsa apei sau de la amintirea Bintei. 

— Suntem aproape. 

Tzain se întoarce, mijind ochii să-i ferească de soare. 
Chiar şi cu ochii aproape închişi, privirea lui adâncă, 
întunecată mă fixează, făcându-mi obrajii să roşească. 

— Dacă nu ajungem astăzi, o să fim în Ibeji mâine. 

— Şi dacă piatra-soarelui nu e în Ibeji? întreabă Zélie. 
Dacă Lekan ne-a îndrumat greşit? Nu mai avem decât 
treisprezece zile până la solstiţiu. Dacă nu e acolo, suntem 
condamnaţi. 

Nu se poate să se fi înşelat... 

Gândul îmi face stomacul gol să se încleşteze. Toată 
hotărârea pe care am simtit-o în Chândomble se spulberă. 
Ceruri. Toate acestea ar fi mult mai simple dacă Lekan ar 
mai fi în viaţă. Cu el călăuză şi cu magia lui, faptul că Inan 
ne urmăreşte n-ar mai fi un pericol. Am avea o şansă să 
găsim piatra-soarelui. Am putea chiar să fim pe drumul 
spre insula sacră pentru a îndeplini ritualul. 

Însă fără Lekan, n-am făcut niciun progres ca să-i 
salvăm pe maji. Mai curând doar irosim timpul. Mărşăluind 
la moarte. 

— Lekan nu ne-ar fi îndrumat greşit. E aici. 

Tzain face o pauză, lungindu-şi gâtul. 

— Şi dacă nu e un miraj, am ajuns. 

Zélie şi cu mine ne zgâim peste umerii laţi ai lui Tzain. 
Căldura se reflectă din nisip în valuri, tulburând linia 
orizontului, dar, treptat, un zid de lut crăpat prinde formă 
în faţa ochilor. Spre surprinderea mea, suntem doar trei 
dintre numeroşii călători care-şi croiesc drum spre cetatea 
din deşert din toate direcţiile. Spre deosebire de noi, multe 
dintre grupurile migratoare călătoresc în caravane 
construite din lemn ferecat şi înfrumuseţate cu aur, 
vehicule atât de împodobite încât trebuie să aparţină 
nobililor. 

Un fior de entuziasm mă străbate şi-mi mijesc ochii să 
văd mai bine. Când eram copil, l-am surprins odată pe Tata 
prevenindu-şi generalii despre primejdiile deşertului, un 
tinut forfotind de Pământici. Susţinea că magia acestora 


< 202 > 


putea preface fiecare fir de nisip într-o armă ucigătoare. 
Mai târziu în seara aceea, i-am spus Bintei ce aflasem, în 
timp ce-mi descurca părul cu pieptenele. 

— Nu e adevărat, m-a corectat ea. Pământicii din deşert 
sunt paşnici. Îşi folosesc magia să creeze aşezări din nisip. 

Atunci, am încercat să-mi imaginez cum ar fi putut să 
arate o cetate din nisip, neţinută în frâu de legile şi de 
materialele ce  guvernau arhitectura noastră. Dacă 
Pământicii într-adevăr comandau deşertul, cetăţile lor 
magnifice trebuie să se fi năruit, dispărând odată cu ei. 

Însă, după patru zile în cumplitul deşert, plăpânda 
colonie Ibeji sclipeşte. Primul semn de speranţă în această 
dezolantă pustietate. Mulţumesc cerurilor. 

Probabil o să supravieţuim, totuşi. 

Corturi şi ahere de lut ne întâmpină când trecem de 
zidul exterior. Ca şi locuinţele din cartierele sărăcăcioase 
ale Lagosului, colibele de nisip sunt solide şi cubice, 
îmbăiate în razele soarelui. Cele mai mari ahere se 
profilează la distanţă, purtând un sigiliu pe care îl cunosc 
prea bine. Leopanarul de zăpadă sculptat scânteiază în 
soare, cu colții dezveliţi gata să muşte. 

— Un post de pază, spun eu răguşit, încordându-mă în 
şaua lui Nailah. 

Deşi sigiliul regal e gravat în zidul de lut, în mintea mea 
flutură ca drapelele de catifea din sala tronului Tatei. După 
Raid, el a abolit vechiul sigiliu, un maiestuos leonar cu 
coarne de taur, care întotdeauna reuşea să mă facă să mă 
simt în siguranţă. În locul lui, a proclamat că puterea 
noastră va fi reprezentată de leopanarii de zăpadă: 
animale de călărie feroce. Pure. 

— Amari, şopteşte aspru Zélie, scoţându-mă brusc din 
gândurile mele. 

Descalecă de pe Nailah şi îşi înfăşoară eşarfa mai strâns 
în jurul feţei, îndemnându-mă să-i urmez exemplul. 

— Hai să ne despărţim, propune Tzain. 

Coboară din spinarea lui Nailah şi ne dă plosca lui de 
apă. 

— N-ar trebui să fim văzuţi împreună. Voi luaţi apa. Eu o 


< 203 > 


să găsesc un loc să stăm. 

Zelie dă din cap şi se îndepărtează, dar încă o dată Tzain 
zăboveşte cu ochii la mine. 

— Eşti bine? 

Mă silesc să încuviinţez, deşi nu izbutesc să vorbesc. O 
singură privire asupra sigiliului regal şi e ca şi când 
gâtlejul mi-a fost umplut cu nisip. 

— Ţine-te aproape de Zélie. 

Pentru că eşti slăbită, îmi imaginez eu că mi-ar spune cu 
dispreţ, deşi ochii lui sunt blânzi. Pentru că, în ciuda sabiei 
pe care o porti, nu te poţi apăra singură. 

Mă strânge uşor de braţ, înainte s-o ia pe Nailah de 
căpăstru şi s-o conducă în direcţie opusă. Mă uit după 
silueta lui masivă, luptând cu dorinţa de a-l urma, până 
când Zelie îmi şuieră numele. 

O să fie bine. Îmi fabric un zâmbet în privire, deşi Zélie 
nici măcar nu se uită spre mine. Crezusem că lucrurile 
începuseră să se destindă între noi după Sokoto, dar orice 
bunăvoință mi-aş fi câştigat s-a risipit în secunda în care 
fratele meu a apărut la templu. În ultimele patru zile, Zélie 
abia dacă mi-a vorbit, de parcă eu aş fi cea care l-a ucis pe 
Lekan. Singurele momente în care pare că se uită la mine 
sunt cele în care o surprind holbându-se la spatele meu. 

Mă ţin aproape de ea în timp ce ne vedem de drum pe 
străzile pustii, căutând zadarnic de mâncare. Gâtul meu 
tânjeşte după o cană de apă rece, o felie de pâine 
proaspătă, o bucată zdravănă de carne. Insă, spre 
deosebire de cartierul negustorilor din Lagos, nu există 
tarabe pline de culoare în faţa prăvăliilor, nicio etalare a 
deliciilor suculente. Oraşul apare aproape la fel de mort de 
foame ca şi deşertul care-l înconjoară. 

— Zei! murmură Zelie cu năduf, oprindu-se puţin, în 
timp ce tremurul i se înteţeşte. 

Deşi soarele arde nemilos, dinţii ei clănţăne de parc-ar fi 
într-o baie de gheaţă. De la trezire încoace, tremură din ce 
în ce mai tare, trăgându-se speriată înapoi ori de câte ori 
simte că spiritele morţilor sunt pe aproape. 

— Sunt chiar atât de mulţi? şoptesc. 


< 204 > 


Gâfâie, când un frison se opreşte. 

— Parcă aş merge printr-un cimitir. 

— Cu o arşiţă ca asta, probabil chiar este. 

— Nu ştiu. 

Zelie se uită în jur, strângându-şi eşarfa mai mult. 

— De fiecare dată când mă loveşte unul, simt gust de 
sânge. 

Un fior mă zgâlţâie pe dinăuntru, deşi transpir prin 
fiecare por. 

Dacă Zelie simte gust de sânge, nu vreau să ştiu de ce. 

— Probabil... 

Mă întrerup, încremenind în nisip când o ceată de 
oameni se revarsă în stradă. Deşi sunt ascunşi de cape şi 
măşti, hainele lor pline de praf poartă sigiliul regal al 
Orishei. 

Gărzi. 

Mă agăţ strâns de Zélie, care duce mâna la baston. 
Soldaţii trăsnesc a rachiu; unii se împiedică la fiecare pas. 
Picioarele mele tremură ca făcute din gelatină. 

Apoi, la fel de repede cum au venit, se împrăştie, 
dispărând printre aherele de lut. 

— Adună-te! 

Zélie mă împinge. Fac eforturi să nu mă rostogolesc în 
nisip. Nu e niciun pic de simpatie în privirea ei; spre 
deosebire de Tzain, ochii ei argintii sunt furibunzi. 

— Eu doar... 

Cuvintele sunt firave, deşi vreau să sune puternice. 

— Îmi cer iertare. Am fost luată prin surprindere. 

— Dacă ai de gând să te porţi ca o mică prinţesă, predă- 
te gărzilor. Eu nu sunt aici ca să te apăr pe tine. Sunt aici 
să lupt. 

— Nu-i drept, protestez, cuprinzându-mi trupul cu 
braţele. Şi eu lupt. 

— Ei bine, având în vedere că tatăl tău a creat situaţia 
asta, dac-aş fi în locul tău, m-aş lupta un pic mai tare. 

Cu acestea, Zélie îmi întoarce spatele, călcând apăsat şi 
împrăştiind nisipul la fiecare pas. Obrajii îmi dogoresc 
când mă iau după ea, având grijă să păstrez distanţa, de 


< 205 > 


data asta. 

Continuăm să mergem spre piaţa centrală din Ibeji, o 
adunătură de străduţe întortocheate şi colibe cubice 
construite din lut roşu. Când ne apropiem, vedem mai 
multe grupuri de nobili, bătători la ochi în caftanele lor de 
mătase strălucitoare şi cu servitorii înşiraţi în urma lor. 
Deşi nu recunosc pe niciunul, îmi potrivesc eşarfa mai 
bine, îngrijorată că şi cea mai mică suprafaţă descoperită 
mi-ar trăda identitatea. Dar ce caută ei aici, atât de 
departe de capitală? Sunt atât de mulţi nobili, încât numai 
robii din obşti îi depăşesc la număr. 

Mă opresc un moment, înspăimântată de câţi umplu 
calea îngustă. Înainte, nu zărisem decât în treacăt robii 
aduşi să slujească palatului - întotdeauna prietenoşi, 
curaţi, educați pe placul Mamei. Ca şi despre Binta, 
credeam că ei duceau o viaţă simplă, în siguranţă între 
zidurile palatului. Nu m-am întrebat niciodată de unde 
veneau, în care alt loc ar fi putut sfârşi. 

— Ceruri... 

E aproape prea dureros să înduri priveliştea. În 
majoritate divineri, robii depăşesc numărul locuitorilor 
cetăţii cu miile, îmbrăcaţi numai în nişte zdrenţe. Pielea lor 
neagră se băşică sub soarele pârjolitor, pătată de ţărână şi 
nisip aparent arse în însăşi fiinţa lor. Fiecare e cu puţin 
mai mult decât un schelet umblător. 

— Ce se întâmplă? şoptesc eu, înregistrând numărul 
copiilor înlănţuiţi. 

Aproape toţi sunt tineri - chiar şi cel mai în vârstă pare 
mai mic decât mine. Caut rezervele pe care probabil le 
sapă în mine, drumurile proaspăt construite, fortărețele 
ridicate în acest sat din deşert. Insă nu zăresc niciun semn 
al eforturilor lor. 

— Ce fac ei aici? 

Zelie îşi încrucişează privirile cu o fată neagră cu păr 
lung şi alb ca al ei. Roaba poartă o rochie albă, ponosită; 
ochii îi sunt înfundaţi în orbite, goliţi aproape şi de ultima 
scânteie de viaţă. 

— Sunt de la obşti, murmură Zélie. Se duc unde li se 


< 206 > 


spune. 

— Dar, desigur, nu întotdeauna e atât de rău, nu? 

— În Lagos, am văzut oameni care arătau mai rău. 

Se îndreaptă spre postul de pază din piaţa centrală, în 
timp ce măruntaiele mele se răsucesc dureros. Deşi în 
stomac n-am nimic, căci n-am mâncat, e răscolit de adevăr. 
Toţi anii aceia în care am stat tăcută la masă. 

Sorbind ceai în timp ce oamenii mureau. 

Întind mâna să-mi umplu plosca la puț, ferindu-mă de 
căutătura răutăcioasă a gardianului. Zelie întinde mâna să 
facă la fel... 

Sabia soldatului sfâşie aerul, prăvălindu-se cu furie. 

Noi sărim înapoi, cu inimile bătând speriate. Lama se 
înfige în marginea de lemn unde mâna lui Zelie se odihnise 
cu o fracțiune de secundă înainte. Ea duce mâna la 
bastonul ascuns sub brâu, tremurând de furie. 

Ochii mei urmăresc sabia în sus, spre soldatul încruntat 
care o mânuieşte. Soarele i-a înnegrit pielea de mahon, dar 
privirea îi străluceşte intens. 

— Ştiu că voi, viermii, nu puteţi citi, zice el cu dispreţ 
spre Zélie, dar pentru numele cerurilor, învăţaţi măcar să 
numărați. 

Loveşte cu lama într-o pancartă decolorată de vreme. 
Când nisipul curge din adânciturile lemnului, mesajul şters 
devine lizibil: O CANĂ = O MONEDĂ DE AUR. 

— Serios? Zelie clocoteşte de mânie. 

— Ne putem permite, şoptesc eu, întinzând mâna după 
sacul ei de umăr. 

— Dar ei nu! 

Arată spre robi. Vreo câţiva cară găleți cu apă de băut 
atât de murdară, că ai putea zice fără a greşi că e numai 
nisip. Dar nu e momentul pentru revoltă. Cum poate Zélie 
să nu vadă asta? 

— Umilele noastre scuze. 

Fac un pas înainte, luându-mi cel mai respectuos ton. 
Reuşesc să fiu aproape convingătoare. Mama ar fi mândră. 

Pun trei monede de aur în mâna gardianului şi iau 
plosca lui Zelie, silind-o să se dea înapoi ca s-o umplu. 


< 207 > 


— Poftim. 

Îi pun plosca în mână, dar Zélie pocneşte din limbă cu 
dezgust. O înşfacă şi se întoarce la robi, apropiindu-se de 
fata neagră îmbrăcată în alb. 

— Bea, o îndeamnă Zélie. Repede. Până nu ne vede 
zbirul vostru. 

Tânăra roabă nu pierde nicio secundă. Bea cu lăcomie, 
fără îndoială savurând prima ei apă de băut după multe 
zile. După ce ia o înghiţitură sănătoasă, trece plosca unui 
diviner înlănţuit în faţa ei. Cu reticenţă, dau şi celelalte 
două ploşti rămase celorlalţi robi. 

— Eşti prea bună, îi şopteşte fata lui Zelie, lingându-şi 
ultimele picături de pe buze. 

— Îmi pare rău că nu pot face mai mult. 

— Ai făcut mai mult decât destul. 

— De ce sunteţi atât de mulţi? întreb eu, încercând să 
ignor uscăciunea gâtului meu. 

— Zbirii ne-au trimis aici pentru arenă. 

Fata face semn spre un loc abia vizibil dincolo de zidul 
de lut. La început, nu se remarcă nimic între dunele 
roşiatice şi valurile de nisip, dar, curând, începi să vezi 
amfiteatrul. 

Ceruri... 

N-am mai văzut niciodată o construcţie atât de vastă. O 
adunătură de arcuri de piatră şi coloane, arena se întinde 
mult peste deşert, acoperind mare parte din el. 

— Voi o construiți? 

Îmi încreţesc nasul. Tata n-ar aproba niciodată zbirilor 
să construiască un edificiu ca ăsta aici, la loc deschis. 
Deşertul e prea arid; ţinutul ăsta nu poate susţine prea 
mulţi oameni. 

Fata clatină din cap. 

— Noi concurăm în ea. Zbirii spun că, dacă vom câştiga, 
din banii ăia o să ne plătească ei toate datoriile. 

— Concuraţi? se încruntă Zélie. Pentru ce? Pentru 
libertatea voastră? 

— Şi bogății, intervine robul din faţa fetei, cu apa 
scurgându-i-se pe bărbie. Destul aur cât să umpli o mare. 


< 208 > 


— Nu pentru asta ne pun ei să concurăm, îl întrerupe 
fata. Nobilii sunt deja destul de bogaţi. Nu au nevoie de 
aur. Ei vor relicva lui Babaluaye. 

— Babaluaye? repet eu. 

— Zeul Sănătăţii şi al Bolii, îmi explică Zélie. Fiecare zeu 
are o relicvă legendară. A lui Babaluaye este ohun èsó 
aiyé, giuvaierul vieţii. 

— Şi există cu adevărat? întreb. 

— Doar un mit, răspunde Zélie. O poveste pe care majii 
le-o spun divinerilor la culcare. 

— Nu e un mit, zice fata. Am văzut-o cu ochii mei. E mai 
degrabă o piatră decât un giuvaier, dar e reală. Asigură 
viaţa veşnică. 

Zelie înclină puţin capul şi se apleacă spre fată. 

— Piatra asta... îşi coboară vocea, cum arată? 


< 209 > 


CAPITOLUL DOUĂZECI SI TREI 
ZÉLIE 


Arena zumzăie de sporovăială nobililor beti, în timp ce 
soarele se lasă dincolo de orizont. Deşi se înserează, 
amfiteatrul răspândeşte lumină; felinarele atârnă de stâlpii 
de susţinere ai zidurilor. Trecem printre grupurile de 
soldaţi şi de nobili care umplu tribunele săpate în piatră. 
Mă sprijin de Tzain, căci mă împiedic la fiecare pas, 
croindu-ne drum printre treptele tocite de vreme şi 
acoperite de nisip. 

— De unde au venit toţi oamenii ăştia? murmură Tzain. 

Trece cu forţa printre doi kosidâni înfăşuraţi în caftane 
pline de praf. Deşi Ibeji nu se poate lăuda cu mai mult de 
vreo câteva sute de locuitori, mii de spectatori umplu 
tribunele, un număr surprinzător dintre ei fiind negustori 
şi nobili. Toată lumea se uită la bazinul adânc al arenei 
propriu-zise, împărtăşind la unison entuziasmul pentru 
jocuri. 

— Tremuri, zice Tzain când ne aşezăm. 

Fiorii mă străbat de sus în jos şi de jos în sus, făcându- 
mi pielea ca de găină. 

— Sunt sute de spirite, şoptesc eu. Atât de mulţi au 
murit aici. 

— E de înţeles, dacă robii au construit locul ăsta. 
Probabil au murit cu zecile. 

Dau din cap şi iau o înghiţitură din plosca mea, sperând 
să scap de gustul de sânge din gură. Indiferent ce mănânc 
sau beau, senzaţia de cocleală nu se dă dusă. Sunt prea 
multe suflete în jurul meu captive în iadul apâdi. 

Am învăţat mereu că, atunci când orishanii mor, spiritele 
binecuvântate se ridică la alâfia: pace. O eliberare din 
suferinţa de pe pământul nostru, o stare de existenţă care 
se poate obţine numai în dragostea zeilor. Una dintre 
datoriile noastre sacre, ca Secerători, era să călăuzim 


< 210 > 


sufletele spre alâfia şi, în schimb, ele aveau să ne 
împrumute puterea lor. 

Dar spiritele îngreunate de păcat sau de traumă nu se 
pot ridica la alâfia; nu se pot ridica de pe pământul ăsta. 
Încătuşate de durerea lor, rămân în apâdi, retrăind cele 
mai sfâşietoare momente ale amintirii lor omeneşti, la 
nesfârşit. 

Când eram copil, bănuiam că apâdi era un mit, un 
avertisment convenabil ca să-i obligi pe copii să se poarte 
frumos. Însă, odată trezită ca Secerător, pot simți tortura 
spiritelor, agonia lor  neîmblânzită, durerea lor 
neîntreruptă. Îmi plimb ochii peste arenă, nevenindu-mi să 
cred că între zidurile acesteia sunt atât de multe spirite 
captive în iadul apâdi. N-am auzit niciodată de ceva 
asemănător. Pentru numele zeilor, ce s-a întâmplat aici? 

— Ar trebui să ne uităm prin jur? şopteşte Amari. Să 
căutăm prin arenă după vreun semn? 

— Hai să aşteptăm să înceapă competiţia, zice Tzain. O 
să fie mai uşor când toată lumea va fi atentă la altceva. 

În timp ce aşteptăm, mă uit peste mătăsurile împodobite 
ale nobililor, studiind podeaua de metal a arenei adânci. E 
o privelişte neobişnuită printre cărămizile de nisip care 
umplu arcurile de piatră şi treptele crăpate. Caut pe fier 
un semn de vărsare de sânge: lovitura vreunei săbii, 
zgârietura ghearelor uriaşe de la animalele de călărie 
sălbatice. Însă metalul e neatins şi nepătat. Ce fel de 
competiție e asta... 

Un clopot răsună în aer. 

Îmi înalţ iute privirea, când dangătul lui stârneşte urale 
însufleţite. Toată lumea se ridică în picioare, silindu-ne pe 
Amari şi pe mine să ne suim pe trepte ca să putem vedea. 
Uralele devin mai puternice, atunci când un bărbat 
mascat, înveşmântat în negru, urcă o scară de metal până 
la o platformă mult deasupra podelei arenei. Are o aură 
ciudată, ceva impunător, ceva auriu... 

Heraldul îşi scoate masca, dezvăluind o faţă zâmbitoare, 
de un cafeniu-pal, bronzată de soare. El îşi duce o pâlnie 
de metal la gură. 


< 211 > 


— Sunteţi gata? 

Mulțimea urlă cu o ferocitate care-mi face urechile să 
ţiuie. Un uruit greu bubuie în depărtare, devenind din ce în 
ce mai puternic până când... 

Porţile de metal se deschid brusc pe laturile podelei 
arenei şi valuri nesfârşite de apă dau năvală înăuntru. 
Trebuie să fie un miraj. Totuşi, mii de galoane se revarsă 
înăuntru. Apa acoperă podeaua de metal, izbind-o cu 
zgomotul unei mări. 

— Cum e cu putinţă? şuier eu printre dinţi, amintindu-mi 
de robii piele şi os. 

Atât de mulţi murind fără apă şi ei o irosesc pe asta? 

— Nu vă aud, zice în zeflemea heraldul. Sunteţi gata 
pentru bătălia unică într-o viață? 

Când spectatorii îmbătaţi zbiară, porţi de metal se 
deschid pe laturile arenei. Una după alta, zece 
ambarcaţiuni de lemn plutesc înăuntru, navigând pe 
valurile falsei mări. Fiecare vas are vreo doisprezece metri 
lungime, catarge înalte şi pânze nedesfăcute. Ele 
înaintează şi echipajele lor îşi ocupă locurile la manevrarea 
şirurilor de vâsle şi de tunuri. 

Pe fiecare vas, un căpitan împopoţonat stă la cârmă. Dar 
când mă uit la echipaje, îmi stă inima. 

Roaba în alb se află între zecile de vâslaşi, cu lacrimi în 
ochii ei negri, fata care ne-a spus despre piatră. Pieptul i 
se zbate vizibil. Ține strâns de o vâslă pentru viaţă. 

— În seara asta, zece căpitani din tot cuprinsul Orishei 
se luptă pentru o bogăţie mai mare decât a unui rege. 
Căpitanul şi echipajul care vor câştiga se vor îmbăia într-o 
mare de glorie, un ocean nesfârşit de aur! 

Heraldul îşi ridică mâinile şi doi soldaţi rostogolesc 
înăuntru un cufăr mare plin cu monede de aur lucitoare. 
Un ecou de venerație şi de lăcomie trece prin tribune. 

— Regulile sunt simple - ca să câştigi trebuie să ucizi 
căpitanul şi echipajul fiecărei corăbii din joc. În ultimele 
două luni, nimeni n-a supravieţuit într-o luptă în arenă. 
Oare aceasta va fi, în sfârşit, noaptea în care vom încorona 
un biruitor? 


< 212 > 


Uralele mulţimii erup din nou. Căpitanii li se alătură, cu 
ochii sclipind la cuvintele heraldului. Spre deosebire de 
echipajele lor neajutorate, ei nu se tem. 

Vor numai să învingă. 

— Dacă un căpitan învinge astăzi, îl aşteaptă un premiu 
special, o recentă descoperire mai valoroasă decât orice 
premiu am oferit înainte. Nu mă îndoiesc că din pricina 
zvonurilor despre însemnătatea sa aţi venit mulţi dintre voi 
în seara asta. 

Heraldul se plimbă ţanţoş pe platformă, sporind 
tensiunea. Groaza mă cuprinde când îşi ridică iar pâlnia de 
metal la gură. 

— Căpitanul care va învinge va pleca de aici nu numai 
cu aur. Va primi giuvaierul vieţii, pierdut în timp până în 
momentul acesta. Legendara relicvă a lui Babaluaye€. Darul 
nemuririi! 

Heraldul scoate piatra luminoasă din mantia sa. 
Cuvintele mi se adună într-un nod în gât. Mai strălucitoare 
decât în pictura pe care Lekan a adus-o la viaţă, piatra- 
soarelui orbeşte. De mărimea unei nuci de cocos, raze 
oranj, galbene şi roşii pulsează pe sub exteriorul neted de 
cristal. Exact obiectul de care avem noi nevoie pentru a 
îndeplini ritualul. 

Ultimul obiect de care avem nevoie pentru a aduce 
magia înapoi. 

— Piatra dă nemurirea? se miră Amari. Lekan n-a 
pomenit nimic despre asta. 

— Nu, răspund eu, dar arată ca şi când ar putea s-o facă. 

— Cine crezi c-o să învin... 

Înainte ca Amari să-şi termine vorba, explozii 
asurzitoare sfâşie aerul. 

Arena se cutremură când primul vas trage cu tunul. 

Două ghiulele ţâşnesc din ţevile de metal, nemiloase în 
ţintele lor. Nimeresc în vâslaşii bărcii din spate, stingând 
vieţi la impact. 

— Ah! 

O durere ascuţită îmi sfâşie corpul, chiar dacă pe mine 
nimic nu mă loveşte. Gustul gros de sânge îmi năclăieşte 


< 213 > 


limba, mai puternic ca niciodată. 

— ZEI! strigă Tzain. 

Cel puţin, cred că strigă. E imposibil să-l aud peste 
urlete. În timp ce vasul lovit se scufundă, uralele mulţimii 
amestecate cu tipetele morţilor îmi copleşesc mintea. 

— Le simt, spun eu, strângând din dinţi ca să evit un 
țipăt schilodit. Pe fiecare, fiecare moarte. 

O închisoare din care nu pot scăpa. 

Explozia tunurilor zgâlţâie zidurile. Aşchii de lemn 
zboară prin aer şi o altă ambarcaţiune se duce la fund. 
Sânge şi cadavre răpăie ca ploaia căzând în apă, în timp ce 
supraviețuitorii răniţi se zbat să nu se înece. 

Fiecare nouă moarte mă izbeşte cum m-a izbit spiritul 
lui Lekan la Chândomble, inundându-mi mintea şi corpul. 
Capul mi se umple cu amintiri fragmentate, disparate. 
Corpul meu colectează toată durerea lor. Văd negru 
înaintea ochilor, intrând şi ieşind din agonie, aşteptând să 
înceteze oroarea. Desluşesc o străfulgerare a fetei în alb, 
numai că acum e înecată în roşu. 

Nu ştiu cât timp durează - zece minute, zece zile. 

Când baia de sânge este în sfârşit încheiată, sunt prea 
slăbită să mai gândesc, să mai respir. Din cele zece vase şi 
căpitanii lor n-a mai rămas mai nimic, spulberate fiecare 
de mâna altuia. 

— Se pare că e o altă noapte fără învingător! 

Glasul heraldului bubuie peste strigătele spectatorilor. 
El agită ostentativ piatra, având grijă să reflecte lumina. 

Scânteiază pe deasupra mării stacojii, străluceşte 
deasupra cadavrelor plutind printre sfărâmăturile de lemn. 
La vederea ei, spectatorii urlă mai tare decât au făcut-o 
toată noaptea. Vor mai mult sânge. 

Vor altă luptă. 

— Va trebui să vedem dacă, mâine, căpitanii pot câştiga 
acest magnific premiu! 

Mă reazem de Tzain şi închid ochii. În ritmul ăsta, o să 
murim înainte să fi atins măcar piatra. 


< 214 > 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI PATRU 
INAN 


Strigătele îndepărtate ale  zbirilor răsună peste 
ciocăniturile abia desluşite ale construcţiei. Ordinele 
mânioase ale Kaei le domină. Deşi fără tragere de inimă, 
pare să fi preluat comanda şantierului. După trei zile sub 
conducerea ei podul e aproape gata. 

Însă, dacă trecerea noastră spre cealaltă parte a 
muntelui devine o realitate, eu n-am făcut niciun progres 
în găsirea indiciilor. Oricât de amănunţit caut, templul 
rămâne o enigmă, un mister perpetuu pe care nu-l pot 
descifra. Nici măcar slăbirea controlului asupra magiei 
mele nu e de ajuns ca să-i iau urma fetei. Nu mai am timp. 

Dacă e să am vreo şansă de a găsi fata, trebuie să mă 
abandonez complet în voia magiei. 

Concluzia mă torturează, punând sub semnul întrebării 
tot ce cred. Însă alternativa e cu mult mai rea. Datoria 
înainte de sine. Orisha pe primul loc. 

Trăgând adânc aer în piept, deblochez fiecare reţinere 
până la ultima, încetul cu încetul. Durerea din piept scade. 
Treptat, înţepăturile magiei se ridică până îmi atinge 
pielea. 

Sper că mirosul de mare o să fie cel dintâi pe care o să-l 
simt, dar ca în fiecare zi, până acum, numai mirosul de 
lemn şi cărbune umple culoarele înguste. 

Când cotesc după încă un colţ, mirosul devine 
copleşitor, un nor turcoaz atârnă în aer. Îmi trec mâna prin 
el, îngăduind conştiinţei remanente a lui Lekan să mă 
pătrundă. 

— Lekan, stai! 

Chiuituri şi râsete răsună când trec de un alt colț. Mă 
lipesc de piatra rece când amintirile lui sêntaro mă 
invadează. Copii fantomă trec, toți strigând, pictați şi 
despuiaţi. Veselia lor răsună şi se propagă zgomotos între 


< 215 > 


zidurile de piatră. 

Nu sunt reali, îmi amintesc eu, cu inima bătându-mi tare 
în piept. Dar chiar în timp ce încerc să mă agăţ de 
minciuna asta, o sclipire poznaşă din ochii unui copil 
proclamă adevărul. 

Cu torţa în mână, merg mai departe, grăbindu-mă pe 
holurile înguste ale templului. Pentru o clipă, o boare de 
sare de mare pluteşte în aer, învăluită de mirosul de 
cărbune. Cotesc după colţ şi un alt nor turcoaz îmi apare. 
Alerg la el, strângând din dinţi când o nouă străfulgerare a 
conştiinţei lui Lekan mă ia în stăpânire. Mirosul lui de 
lemn devine pătrunzător. Aerul se mişcă. O voce blândă se 
aude. 

— Dar ai un nume? 

Tot corpul mi se crispează. Silueta timidă a lui Amari se 
materializează înaintea ochilor mei. Sora mea se uită la 
mine înspăimântată, frica umbrindu-i ochii de ambră. Un iz 
înţepător îmi ajunge la nări. Nasul mi se încreţeşte la 
mirosul de ars. 

— Toată lumea are un nume, copilă. 

— Oh, n-am vrut să spun... 

— Lekan, tună vocea lui în capul meu. Olamilekan. 

Aproape că izbucnesc în râs când o văd pe Amari; arată 
ridicol în haine de rând. Dar chiar şi după toate acestea, ea 
e aceeaşi fată pe care o ştiu dintotdeauna: o pânză de 
emoţii ţesută în spatele unui zid de tăcere. 

Propriile mele amintiri dau buzna - scurta privire pe 
care am schimbat-o peste podul rupt. Crezusem că am să 
fiu salvatorul ei; în schimb, eram pricina suferinţei sale. 

— Belşugul meu... e sporit? 

Apare amintirea lui Lekan despre fata maji. Ea revine la 
viaţă în lumina pâlpâitoare a torţei. 

— Îți aminteşti limba noastră? 

— Frânturi. Mama m-a învăţat-o când eram foarte mică. 

În sfârşit. După toate aceste zile, mirosul de mare mă 
loveşte ca o rafală de vânt. Totuşi, pentru prima oară de 
când drumurile ni s-au încrucişat, imaginea fetei nu mă 
face să duc mâna la sabie. Prin privirea lui Lekan ea e 


< 216 > 


blândă şi totuşi izbitoare. Pielea ei neagră pare să 
lumineze în raza torţei, accentuând umbrele din spatele 
ochilor ei argintii. 

Ea e aleasa. Gândurile lui Lekan îmi răsună în minte. 
Indiferent ce s-ar întâmpla, ea trebuie să supravieţuiască. 

— Aleasă pentru ce? întreb eu cu voce tare. 

Numai tăcerea îmi răspunde. 

Imaginea fetei şi a lui Amari se risipeşte, lăsându-mă cu 
ochii pironiţi în locul unde fuseseră ele. Mirosul ei dispare. 
Deşi încerc să prind străfulgerarea aceea din nou, nu se 
întâmplă nimic. Sunt silit să merg mai departe. 

Pe când paşii mei tulbură cu ecoul cotloanele şi 
spărturile templului, simt schimbarea din corpul meu. 
Efortul de a-mi înăbuşi blestemul a devenit o secătuire 
constantă. Un obol istovitor din fiecare respiraţie. Deşi 
zumzetul magiei din cap încă îmi face stomacul să se 
strângă, corpul se desfată cu noua libertate. E ca şi când 
aş fi petrecut ani înecându-mă sub apă. 

Pentru o clipă, izbutesc să-mi umplu plămânii cu aer. 

Cu respiraţii adânci, înaintez mai departe prin templu, 
străbătând holurile cu o nouă vigoare. Alerg după 
fantomele lui Lekan, căutând răspunsuri, sperând s-o 
găsesc din nou pe fată. Când trec de încă un colţ, mirosul 
sufletului lui mă copleşeşte. Am intrat în camera de sub 
dom. Rămăşiţele conştiinţei lui Lekan pulsează cu mai 
multă forţă decât au făcut-o toată săptămâna. Un nor 
turcoaz pare să cuprindă întreg spaţiul. Mai înainte să-mi 
fac curaj, camera fulgeră în alb. 

Deşi stau în umbră, conştiinţa lui Lekan îmbăiază 
zidurile neregulate în lumină. Rămân cu gura căscată când 
văd uluitoarea pictură murală a zeilor. Fiecare portret 
radiază în culori strălucitoare. 

— Ce e asta? şoptesc, uluit la magnifica privelişte. 

Picturile sunt atât de expresive, încât par să capete 
viaţă. 

Îmi ridic torţa spre zei şi zeițe, spre majii care dansează 
la picioarele lor. E impresionant. Cotropitor. Destramă tot 
ce am fost învăţat să gândesc. 


< 217 > 


Din copilărie, Tata m-a făcut să cred că oamenii care se 
agăţau de mitul zeilor erau slabi. Se bizuiau pe fiinţe pe 
care nu le puteau vedea niciodată, devotându-şi vieţile 
unor entităţi fără chip. _ _ 

Eu am ales să-mi pun credinţa în tron. În Tata. In 
Orisha. Dar acum, privindu-i pe zei, mi-a pierit graiul. 

Mă minunez la oceanele şi la pădurile care răsar sub 
atingerea lor, la lumea Orishei creată de mâna lor. O 
bucurie ciudată pare să respire prin straturile de vopsea, 
umplând Orisha cu o lumină pe care nu ştiam că ar putea 
s-o aibă. 

Vederea picturii murale mă sileşte să recunosc adevărul, 
confirmă tot ce mi-a spus Tata în sala tronului. Zeii sunt 
reali. Vii. Unindu-se cu firele vieților majilor. Dar dacă 
totul este adevărat, de ce, pentru numele cerurilor, a creat 
unul o legătură şi cu mine? 

Mă uit din nou cu atenţie la fiecare portret, observând 
diferitele tipuri de magie care par să izvorască din mâinile 
zeilor. Când ajung la un zeu înveşmântat într-o robă 
bogată, de culoarea cobaltului, mă opresc. Magia mea 
blestemată se aprinde la vederea lui. 

Zeul e înalt, impunător, cu muşchi sculptați. O ipele 
albastru întunecat se întinde peste pieptul lui lat ca un şal, 
o culoare vibrantă pe pielea lui de un cafeniu-închis. Fumul 
turcoaz se răsuceşte în mâinile lui, întocmai ca filamentele 
de nori care apar cu blestemul meu. Când îmi mişc torta, 
un val de energie îmi freamătă pe sub scalp. Vocea lui 
Lekan se aude tunătoare în capul meu, în timp ce apare un 
alt nor albastru. 

— Ori a luat pacea din capul Mamei Cer pentru a deveni 
Zeul Minţii, al Spiritului şi al Viselor. Pe pământ şi-a 
împărtăşit acest dar unic cu oamenii care-l venerează, 
îngăduindu-le să se conecteze cu toate ființele omeneşti. 

— Zeul minţii, al Spiritului şi al Viselor... şoptesc pentru 
mine. 

Încep să pun lucrurile cap la cap. Vocile. Străfulgerările 
emoţiilor celorlalţi. Ciudatele scene de vis în care mă 
trezesc captiv. Asta e! 


< 218 > 


Zeul originii mele. 

_ Mânia mă biciuieşte când îmi dau seama. Cu ce drept? 
În urmă cu câteva zile nici nu ştiam de existenţa acestui 
zeu, totuşi el şi-a arogat dreptul de a mă otrăvi? 

— De ce? strig şi vocea îmi răsună sub dom. 

Aproape că mă aştept ca zeul să-mi răspundă tot 
strigând, dar numai tăcerea mă întâmpină. 

— O să-ţi pară rău, murmur în barbă, neştiind dacă asta 
mă face ţicnit sau dacă undeva, în ciuda zgomotului lumii, 
el mă poate auzi. 

Ticălosul ar trebui să se căiască în ziua de azi. Magia cu 
care m-a blestemat el o să fie magia care o să-l distrugă. 

Măruntaiele mele se zvârcolesc şi mă întorc brusc, cu 
stomacul strâns ghem, în timp ce invit blestemul meu să 
mă cuprindă şi mai mult. N-are rost să mă lupt împotrivă. 
Ca să găsesc răspunsurile pe care le doresc, nu există 
decât un singur loc în care pot să mă duc. 

Mă aşez pe pământ şi închid ochii, lăsând lumea să 
dispară, în timp ce magia se târăşte prin venele mele. Dacă 
vreau să ucid blestemul ăsta, o să am nevoie de el în 
întregime. 

O să am nevoie să visez. 


< 219 > 


CAPITOLUL DOUĂZECI SI CINCI 
ZELIE 


— E clar? 

Amari aruncă o privire pe culoarele de piatră ce se 
deschid din podeaua arenei. Arcuri de piatră sfărâmate se 
înalţă deasupra capetelor noastre, pietrele sunt crăpate 
sub picioarele noastre. După ce paşii gărzilor trec pe 
culoar mai departe, Amari face semn din cap şi pornim în 
fugă. Şerpuim printre coloanele de piatră măcinate de 
vreme, străduindu-ne să ajungem la capăt mai înainte de a 
fi văzuţi. 

La câteva ore după ce şi ultimul om a murit şi spectatorii 
şi-au părăsit locurile, soldaţii au golit marea roşie din 
arenă. Am crezut că ororile jocurilor aveau să se încheie cu 
asta, dar acum trosnetele bastoanelor răsună în tribunele 
pustii. Soldaţii poruncesc unui nou lot de robi să curețe 
sângele şi rămăşiţele care n-au fost duse de apă când au 
golit stadionul. Curăţă mizeria din seara asta doar pentru a 
face loc măcelului de mâine. 

O să mă întorc, hotărăsc eu. O să-i salvez. 

După ce o să îndeplinesc ritualul şi o să aduc înapoi 
magia, după ce Baba o să fie în siguranţă şi teafăr. Am să 
conving un grup de Pământici să scufunde monstruozitatea 
asta în nisip. Heraldul acela o să plătească pentru fiecare 
viaţă de diviner irosită. Fiecare nobil o să dea socoteală 
pentru crimele sale. 

Las gândurile de răzbunare să mă aline, în timp ce ne 
lipim de un zid neşlefuit. Închid ochii, concentrându-mă cât 
pot de tare. Piatra-soarelui îmi stârneşte asheul din sânge. 
Când deschid ochii, lumina sa e slabă, ca un licurici care 
se pierde în noapte, însă, treptat, creşte, până când aura 
pietrei-soarelui încălzeşte pământul de sub tălpile mele. 

— Dedesubt, şoptesc eu. 

Ne furişăm prin culoarele goale şi coborâm scările. Cu 


< 220 > 


cât ne apropiem mai mult de podeaua pătată de moarte, cu 
atât mai mulţi oameni suntem siliţi să evităm. Când 
ajungem la ultimul nivel, suntem practic la un deget 
distanţă de gardienii corupți şi de robii zdrobiţi. 
Bastoanele lor trosnesc acoperindu-ne zgomotul paşilor. 
Ne strecurăm pe sub o boltă de piatră. 

— E aici, şoptesc eu, arătând spre o uşă mare de fier. 

Mănunchiuri de lumină strălucitoare răzbat prin 
crăpături, umplând bolta de căldura pietrei-soarelui. Imi 
plimb mâna peste mânerul de metal al uşii, o roată cu spiţe 
ruginită, fixată cu un lacăt uriaş. 

Scot pumnalul pe care mi l-a dat Tzain şi înfig vârful în 
îngusta gaură a cheii lacătului. Deşi încerc să împing, e 
blocat de o complicată îmbinare de roţi dinţate. 

— Poţi să-l desfaci? întreabă el. 

— Încerc. 

E mult mai complex decât lacătul obişnuit. Ca să 
pătrund printre roţile dinţate mi-ar trebui ceva mai ascuţit, 
ceva cu un cârlig la capăt. 

lau un cui subţire şi ruginit de pe jos şi îl apăs de zid, 
îndoindu-i vârful. Când e făcut cârlig, închid ochii şi mă 
concentrez la delicata îmbucare a dinţilor rotiţelor. 
Răbdare. Vechile învățături ale Mamei Agba îmi răsună în 
minte. Lasă pipăitul să devină ochii tăi. 

Bătăile inimii mele o iau razna şi ciulesc urechea după 
vreun zgomot de paşi care se apropie, dar când împing 
pumnalul, dintele cedează. Încă o mică oscilație la stânga 
şi... 

Se aude un uşor declic. Lacătul se deschide şi sunt atât 
de uşurată încât îmi dau lacrimile. Apuc de roata cu spiţe 
şi întorc la stânga, dar metalul nu se urneşte. 

— E blocat! 

Amari ţine de strajă în timp ce Tzain trage de roata 
ruginită cu toată puterea. Metalul geme şi scârţâie destul 
de tare ca să acopere strigătele soldaţilor, dar roata nu se 
clinteşte. 

— Ai grijă! spun eu printre dinţi. 

— Încerc! 


< 221 > 


— Încearcă mai mult... 

Roata se rupe cu un scrâşnet chinuit. Ne uităm lung la 
metalul rupt din mâna lui Tzain. Pentru numele zeilor, 
acum ce-ar trebui să facem? 

Tzain izbeşte cu umărul în uşă. Deşi se cutremură la 
impact, refuză să cedeze. 

— O să vă audă gărzile! şopteşte Amari. 

— Avem nevoie de piatră! răspunde Tzain, tot şoptit. 
Altfel cum o să punem mâna pe ea? 

Mă crispez la fiecare izbitură a corpului lui Tzain, dar 
are dreptate. Piatra e atât de aproape, că fierbinţeala 
luminii sale mă încălzeşte ca un foc de curând aprins. 

Un şuvoi de blesteme îmi trece prin minte. Ob, zei, dacă 
măcar am fi avut ajutorul altui maji. Un Faur ar putea să 
îndoaie uşa de metal. Un Arzător ar putea topi de tot 
încuietoarea. 

Jumătate de lună, mi-am reamintit eu. O jumătate de 
lună ca să duci treaba asta la bun sfârşit. 

Dacă vrem să recuperăm piatra-soarelui la timp pentru a 
prinde solstițiul, trebuie s-o obţinem în seara asta. 

Uşa se mişcă un milimetru şi tresar. Suntem atât de 
aproape. O pot simţi. Încă vreo câteva izbituri şi o să se 
deschidă larg. Încă vreo câteva împingeri şi piatra-soarelui 
e a noastră. 

— Hei! _ 

Glasul unui gardian tună prin aer. Încremenim toţi trei. 
Se aude bocănitul unor cizme pe dalele podelei, bubuind 
spre noi cu o viteză înfricoşătoare. 

— Acolo! 

Amari face semn spre un cotlon de dincolo de uşa 
pietrei-soarelui, încărcat cu ghiulele şi lăzi cu praf de 
puşcă. Ne ghemuim pe după lăzi, când un tânăr diviner dă 
buzna în încăpere, părul lui alb strălucind în penumbră. În 
câteva secunde e încolţit de herald şi de un gardian. 
Amândoi se opresc scurt când văd uşa forţată spre piatra- 
soarelui. 

— Vierme! mârâie heraldul şi îşi dezveleşte dinţii 
ameninţător. Cu cine mai lucrezi? Cine a făcut asta? 


< 222 > 


Mai înainte ca băiatul să poată vorbi, trosnetul 
bastonului gardianului îl amuţeşte. Se prăbuşeşte pe 
podeaua de piatră. În timp ce el ţipă, încă un soldat vine 
să-l bată. 

Tresar în spatele lăzii, lacrimile usturându-mi ochii. 
Spatele băiatului e deja carne vie de la bătăile de dinainte, 
dar niciunul dintre monştri nu conteneşte. O să moară sub 
loviturile lor. 

O să moară din cauza mea. 

— Zelie, nu! 

Şuieratul lui Tzain mă face să şovăi o secundă, dar nu e 
destul să mă oprească. Mă ridic din ascunzătoarea 
noastră, luptându-mă cu greaţa la vederea copilului. 

Carnea îi e sfârtecată nemilos. Sângele curge şiroaie pe 
spatele lui. Se mai ţine în viaţă de un fir subţire, unul care 
se destramă sub ochii mei. 

— Tu cine naiba eşti? spumegă heraldul, scoțând o sabie 
scurtă. 

Simt furnicături pe toată pielea când se apropie de mine 
cu sabia lui de majacite negru. Alţi trei soldaţi i se alătură 
în fugă. 

— Slavă zeilor! spun şi mă silesc să râd, căutându-mi 
cuvintele ca să o scot la capăt. Te-am căutat peste tot! 

Heraldul mijeşte ochii, neîncrezător. Apucă strâns 
bastonul. _ A 

— Mă căutai? repetă el. În beciul ăsta? In apropiere de 
piatră? 

Băiatul geme şi tresar când un gardian îl pocneşte în 
cap. Rămâne nemişcat, în balta sângelui său. Arată ca o 
lovitură mortală. Dar de ce nu-i pot simţi spiritul? Unde e 
ultima lui amintire? Durerea lui finală? Dacă s-a dus drept 
în alâfia, s-ar putea să nu-l simt, dar cum poate cineva să 
treacă în pace după o moarte ca asta? 

Îmi forţez privirea înapoi la heraldul furios. Nu mai pot 
face nimic acum. Băiatul e mort. Şi, dacă nu-mi vine rapid 
vreo idee, şi eu sunt moartă. 

— Ştiam c-o să te găsesc aici. 

Înghit cu greu nodul din gât. Numai un singur pretext o 


< 223 > 


să meargă. 
— Vreau să intru în jocurile voastre. Lasă-mă să 


concurez mâine-noapte. 
ININIRIRI 


— Doar nu vorbeşti serios! exclamă Amari când 
ajungem, în sfârşit, în siguranţa nisipurilor. Ai văzut baia 
aceea de sânge. Ai simtit-o. Acum vrei să fii în mijlocul ei? 

— Vreau piatra, strig eu la ea. Vreau să rămân în viaţă! 

În pofida ardorii mele, imaginea băiatului bătut se 
furişează înapoi în mintea mea. 

Mai bine aşa. Mai bine bătut până la moarte decât 
spulberat pe o barcă. Însă oricât mă străduiesc să mă 
conving, ştiu că nu e adevărat. Nu e nicio demnitate într-o 
moarte ca asta, bătut până la ultima suflare pentru ceva ce 
nici măcar n-a făcut. Şi nu i-am putut nici ajuta spiritul să 
treacă dincolo. N-am putut fi Secerătorul de care avea 
nevoie, oricât aş fi vrut. 

— Arena e înţesată cu gărzi, mormăi eu. Dacă n-o putem 
lua în noaptea asta, în niciun caz n-o s-o putem fura mâine. 

— Trebuie să existe ceva, intervine Tzain. 

Firele de nisip i s-au lipit de picioarele mânjite de sânge. 

— N-or să mai lase piatra acolo în noaptea asta, după 
toată povestea. Dacă putem afla unde o să ducă piatra... 

— Mai avem treisprezece zile până la solstiţiu. 
Treisprezece zile ca să traversăm Orisha şi să navigăm 
până la insula sacră. Nu avem timp de căutări. Trebuie să 
luăm piatra şi să plecăm! 

— Piatra-soarelui nu ne va fi de niciun folos când 
cadavrele noastre vor zăcea pe podeaua arenei, zice 
Amari. Cum o să supravieţuim? Competiţia îi ucide pe toţi. 

— N-o să concurăm ca toţi ceilalţi. 

Caut în sacul meu şi scot unul dintre pergamentele 
negre ale lui Lekan. Cerneala albă sclipeşte în inscripţia 
sa, care se traduce cu Invierea morților. Incantaţia era o 
practică obişnuită pentru Secerători, adesea prima tehnică 
pe care o deprindea un maji nou. Magia îi asigura celui 
care o folosea ajutorul unui spirit captiv în iadul apâdi, în 
schimbul ajutării acelui spirit să treacă în viaţa de apoi. 


< 224 > 


Dintre toate incantaţiile din rulourile lui Lekan, aceasta 
era singura pe care o ştiam deja. In fiecare lună, Mama 
conducea un grup de Secerători pe vârfurile munţilor 
neumblaţi din Ibadan şi folosea incantaţia pentru a curăța 
satul nostru de sufletele captive. 

— Am studiat pergamentul ăsta, am spus eu grăbită. Are 
o incantaţie pe care Mama o folosea deseori. Dacă o pot 
realiza, o să fiu în stare să prefac spiritele morţilor din 
arenă în soldaţi în carne şi oase. 

— Te-ai ţicnit? strigă Amari. În tribune abia de puteai 
respira, cu toate spiritele alea. i-ar lua ore în şir ca să-ţi 
recapeţi puterile şi să pleci pe picioarele tale. Dacă n-ai 
putut s-o scoţi la capăt cu magia acolo, sus, ce te face să 
crezi că poţi s-o foloseşti în arenă, jos? 

— Morţii m-au copleşit pentru că n-am ştiut ce să fac. 
Nu eram în control. Dacă învăţ incantaţia asta, putem avea 
o armată ascunsă. Sunt mii de spirite furioase în arena 
aceea! 

Amari se întoarce spre Tzain. 

— Spune-i că e ţicnită. Te rog. 

Tzain îşi încrucişează braţele şi îşi schimbă greutatea de 
pe un picior pe celălalt, cântărind riscurile, în timp ce se 
uită de la Amari la mine. 

— Vezi dacă poţi să-l descifrezi. După aceea, o să 


hotărâm. 
DIUUU 


Noaptea senină aduce un frig asupra deşertului aproape 
la fel de aspru ca şi soarele arzător. Deşi vântul îngheţat 
suflă nisipul de pe dunele de nisip care înconjoară cetatea 
Ibeji, năduşeala curge şiroaie pe pielea mea. Ore de-a 
rândul încerc să execut incantaţia, dar fiecare încercare 
iese mai prost decât cea dinainte. După o vreme, sunt 
nevoită să-i trimit pe Tzain şi pe Amari înapoi la coliba pe 
care am închiriat-o. Cel puţin, acum pot da greş fără 
martori. 

Ţin ruloul lui Lekan ridicat în lumina lunii, încercând să 
înţeleg traducerea din yoruba mâzgălită în grabă sub 
senbaria. De la trezire, amintirile mele despre limba veche 


< 225 > 


sunt precise, la fel de limpezi ca atunci când eram mică. 
Însă ori de câte ori aş recita cuvintele, ashâul refuză să se 
pornească în mine. Niciun fel de magie nu apare. Şi cu cât 
îmi creşte frustrarea, cu atât îmi amintesc că n-ar trebui să 
fac asta de una singură. 

— Haide, scrâşnesc din dinţi. Oya, bă mi soro! 

Dacă eu risc totul ca să fac lucrarea zeilor, ei de ce nu 
sunt aici când am cel mai mult nevoie de ei? 

Las aerul să-mi iasă tremurat din piept şi cad în 
genunchi, trecându-mi o mână prin noile bucle din păr. 
Dacă aş fi fost o maji înainte de Raid, înțeleptul clanului 
nostru m-ar fi ajutat să deprind incantaţiile când eram 
mică. El ar fi ştiut precis ce trebuia să fac ca să-mi conving 
asheul să se manifeste acum. 

— Oya, te rog. 

Mă uit din nou la pergament, încercând să descopăr ce- 
am sărit. Incantaţia ar trebui să creeze o încarnare, un 
spirit de mort să se întrupeze în materialele fizice din jurul 
meu. Dacă totul merge bine, încarnarea ar trebui să se 
producă în dune. Însă au trecut ore de când tot încerc şi n- 
am reuşit să mişc niciun fir de nisip. 

Când îmi plimb mâna peste scriere, proaspăta cicatrice 
din palmă mă face să mă opresc. O ridic la lumina lunii, 
cercetând locul unde Lekan m-a crestat cu pumnalul de os. 
Amintirea sângelui meu luminat cu o strălucire albă încă 
îmi e limpede în minte. Răbufnirea de ashê a fost 
exaltantă, o năvală orbitoare pe care numai magia de 
sânge o poate da. 

Dacă aş folosi asta acum... 

Inima începe să-mi bată mai repede la acest gând. 
Incantaţia ar curge cu uşurinţă. N-aş avea nicio problemă 
să fac o legiune de incarnări să se ridice din pământ. 

Însă mai înainte ca gândul să mă poată ispiti mai mult, 
vocea gâtuită a Mamei îmi revine în urechi. Obrajii ei traşi. 
Respirația ei precipitată. Trioul de Tămăduitori care 
trudeau necontenit pe lângă ea. 

Făgăduieşte-mi, şoptise ea, strângându-mi mâna, după 
ce folosise magia de sânge ca să-l readucă la viaţă pe 


< 226 > 


Tzain. Jură acum. Orice ar fi, n-ai s-o faci niciodată. Dacă o 
faci, n-ai să supraviețuieşti. 

I-am făgăduit. Am jurat pe însăşi ashul care avea să-mi 
curgă într-o zi prin vene. Nu-mi pot încălca legământul, 
pentru că nu sunt destul de puternică să execut o 
incantaţie. 

Dar dacă asta nu merge, ce altceva am de ales? N-ar 
trebui să fie atât de greu. Cu vreo câteva ore mai devreme, 
ashâul vibra în sângele meu. Acum nu pot să simt absolut 
nimic. 

Stai puțin. 

Mă uit lung la mâini, amintindu-mi de tânărul diviner 
care a sângerat până la moarte sub ochii mei. Nu doar 
spiritul lui nu-l putusem simţi. Nu mai simţisem influenţa 
morţilor de ore bune. 

Mă întorc din nou asupra pergamentului, căutând un 
înţeles ascuns în spatele cuvintelor. E ca şi când magia 
mea ar fi sângerat până la moarte în arenă. N-am mai 
simţit nimic de când... 

Minoli. 

Fata în alb. Ochii aceia mari, goi. 

Atât de multe se întâmplaseră deodată, că nu-mi 
dădusem seama că spiritul fetei îmi transmisese numele ei. 

Murind, celelalte spirite din arenă îmi transmiseseră 
numai durerea lor. Ura lor. În amintirile lor am simţit 
usturimea bicelor gardienilor. Am simţit gustul sărat al 
lacrimilor pe limbă. Dar Minoli m-a dus în câmpurile din 
Minna, unde ea şi fraţii ei cu nas ascuţit lucrau pământul 
pentru recolta de toamnă. Deşi soarele dogorea nemilos şi 
munca era grea, fiecare moment trecea cu un zâmbet, cu 
un cântec. 

Îwo ni igbokânlă mi òrìsha, ìwo ni mó gbójú lé. 

Cânt versurile cu voce tare, vocea mea fiind purtată de 
vânt. În timp ce repet cuvintele, o altă voce înduioşătoare 
cântă în mintea mea. 

Acolo şi-a petrecut Minoli ultimele clipe, renunțând la 
arena brutală pentru ferma paşnică din mintea ei. Acolo a 
ales ea să trăiască. 


< 227 > 


Acolo a ales să moară. 

— Minoli, şoptesc incantaţia în adâncurile minţii mele. 
Emi àwon ti ó ti sùn, mo ké pe yin ni òní. E padá jade nină 
eyă mimo yin. Sure fun mi pelu ebun iyebiye re. 

Dintr-odată, nisipul începe să se învârtă în faţa mea. 
Tresar şi dau înapoi când vârtejul ca o ceaţă se înalţă şi se 
înfăşoară în valuri, înainte de a se depune la loc pe 
pământ. 

— Minoli? 

Întreb cu voce tare, gâtuită de emoție, deşi ştiu 
răspunsul. Când închid ochii, mirosul de pământ îmi umple 
nările. Boabe netede de porumb îmi alunecă printre 
degete. Amintirea ei străluceşte: vie, vibrantă, însufleţită. 
Dacă amintirea e în mine cu atâta putere, trebuie să cred 
că şi ea este. 

Repet incantaţia cu convingere, întinzând mâinile în 
afară, spre nisip. 

— Minoli, te chem astăzi. leşi la iveală în acest nou 
element, binecuvintează-mă cu preţioasa ta via... 

Senbaria albe sar din pergament şi îmi aleargă pe piele. 
Simbolurile dansează de-a lungul braţelor mele, 
insuflându-mi în trup o nouă putere. Imi izbeşte plămânii 
ca prima gură de aer după o scufundare sub apă. Când 
nisipul se învârte în jurul meu cu forţa unei furtuni, o 
siluetă din fire de nisip apare din vârtej, însufleţită cu 
aspectele elementare ale vieţii. 

— Oh, zei! 

Îmi ţin respiraţia când spiritul lui Minoli întinde o mână. 
Degetele ei din fire de nisip îmi ating obrazul, înainte ca 
toată lumea să dispară în întuneric. 


< 228 > 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞASE 
INAN 


Aerul curat îmi umple plămânii. M-am întors. Scena de 
vis prinde viaţă. Cu câteva secunde mai devreme stăteam 
sub portretul lui Ori - acum stau în câmpul cu trestii 
unduitoare. 

— A mers, şoptesc eu, nevenindu-mi să cred, plimbându- 
mi degetele peste tulpinile verzi aplecate. 

Orizontul încă se pierde în alb, înconjurându-mă ca norii 
în cer. Dar ceva e schimbat. Data trecută, câmpul se 
întindea cât vedeam cu ochii. Acum trestiile moi alcătuiesc 
un cerc strâns în jurul meu. 

Ating o altă tulpină, surprins de crestăturile aspre care 
radiază din mijlocul său. Mintea îmi trece în revistă căi de 
scăpare şi planuri de atac, totuşi îmi simt corpul straniu de 
în largul lui. E mai mult decât uşurarea de a nu-mi înăbuşi 
magia, e senzaţia că respir din nou. Aerul din scena de vis 
e încărcat cu o tihnă nefirească, de parcă, mai mult decât 
oriunde în Orisha, aici e locul căruia îi aparţin... 

Concentrează-te, Inan. Duc mâna după pionul meu de 
s6net, dar nu-l pot ţine aici. În schimb, scutur din cap, de 
parcă aş putea să scap de gândurile trădătoare. Asta nu 
este o casă. O pace. E doar inima blestemului meu. Dacă 
înfăptuiesc ceea ce trebuie, locul acesta nici n-o să mai 
existe. 

Ucide-o. Ucide magia. Datoria mi se zvârcoleşte în minte 
până ce pune stăpânire pe inima mea. Nu am de ales. 

Trebuie să-mi urmez planul. 

Îmi închipui faţa fetei. Într-o briză stârnită din senin, 
trestiile se despart. Ea se materializează ca un nor care se 
condensează, corpul ei alcătuindu-se în timp ce un fum 
albastru circulă de la picioarele la braţele ei. 

Îmi ţin respiraţia, numărând secundele. Când ceața 
albastră se ridică, muşchii mi se încordează; silueta ei de 


< 229 > 


obsidian capătă brusc viaţă. 

Stă cu spatele la mine, cu părul diferit de cum a fost 
ultima oară. Şuviţele albe care înainte cădeau în pânze 
netede, acum se revarsă în valuri pe spatele ei. Ă 

Se întoarce. Uşor. Cu o graţie aproape diafană. Insă 
când ochii ei argintii îi întâlnesc pe ai mei, rebela pe care o 
cunosc iese la atac. 

— Văd că ţi-ai vopsit părul, zice ea, arătând spre căneala 
care-mi ascunde şuviţa albă, şi zâmbeşte batjocoritor. 
Poate vrei să-ţi adaugi un nou strat. O parte din părul tău 
de vierme încă se întrezăreşte pe dedesubt. 

Fir-ar să fie. N-au trecut nici trei ore de când l-am cănit 
ultima oară. Din instinct, duc mâna la şuviţă. Fata 
zâmbeşte mai larg. 

— De fapt, mă bucur că m-ai chemat aici, micule prinţ. E 
ceva pe care-mi doresc cu ardoare să-l aflu. Aţi fost 
crescuţi de acelaşi nemernic, dar Amari nu poate omori 
nicio muscă. Deci, spune-mi, cum se face că tu ai devenit 
un asemenea monstru? 

Tihna scenei de vis se destramă numaidecât. 

— Nătângo, şuier eu printre dinţi. Cum îndrăzneşti să-ţi 
defăimezi regele? 

— Ţi-a plăcut vizita la templu, micule prinţ? Cum te-ai 
simţit când ai văzut tot ce a distrus el? Ai fost mândru? 
Inspirat? Nerăbdător să faci la fel? 

Amintirile lui Lekan despre sentari îmi fulgeră prin 
minte. Ochii poznaşi ai copilului care alerga. După cum 
arăta templul, în ruine şi plin de dărâmături, era clar că 
vieţile acelora fuseseră curmate. 

Un sâmbure de speranţă din mine se rugase să nu fi fost 
mâna Tatei. 

Vinovăţia mă izbeşte ca sabia care a străpuns pieptul lui 
Lekan. Dar nu pot uita ce e în joc. Datoria înainte de sine. 

Oamenii aceia au murit pentru ca Orisha să 
supravieţuiască. 

— Oare aşa să fie? 

Zelie face un pas înainte, tachinându-mă. 

— Oare e remuşcare ceea ce văd? Cumva micul prinţ 


< 230 > 


ascunde o mică inimă zbârcită în pieptul lui? 

— Eşti atât de ignorantă! clatin eu din cap. Prea orbită 
ca să înţelegi. Tata a fost cândva de partea voastră. I-a 
sprijinit pe maji! 

Fata pufneşte în râs. Îi resimt râsul furnicându-mi 
pielea. 

— Neamul tău i-a ucis familia! strig. Neamul tău a 
provocat Raidul! 

Face un pas înapoi, de parcă am lovit-o în stomac. 

— E vina mea că oamenii tatălui tău au dat buzna în 
casa mea şi mi-au luat-o pe mama? 

O amintire a unei femei cu piele neagră îi umple mintea 
cu asemenea limpezime că se prelinge şi în mintea mea. 
Ca şi fata, femeia are buze pline, pomeţi înalţi şi ochii uşor 
migdalaţi. Singura deosebire este privirea. Nu de argint. 
Neagră ca noaptea. 

Amintirea oţeleşte ceva în fată. 

Ceva întunecat. 

Schimonosit de ură. 

— Abia aştept, şopteşte fata foarte încet. Abia aştept să 
afle el cine eşti. Să vedem cât de îndrăzneţ o să te mai 
simţi când tatăl tău se va întoarce împotriva propriului fiu. 

Un fior rece violent îmi săgetează şira spinării. Se înşală. 

Tata s-a arătat dornic s-o ierte pe Amari de trădare. 
Când o să distrug magia, o să mă ierte pentru asta. 

— Asta n-o să se întâmple, spun eu, încercând să par 
puternic. Eu sunt fiul lui. Magia n-o să schimbe lucrul ăsta. 

— Ai dreptate, zice ea zeflemitor. Sunt sigură că o să te 
lase să trăieşti. 

Îmi întoarce spatele şi se retrage între trestii. 
Convingerea mea şchioapătă. Privirea inexpresivă a Tatei 
îmi invadează mintea. Odată cu ea, aerul din jurul meu se 
răreşte. _ 

Datoria înainte de sine. li aud vocea. Seacă. 
Neşovăitoare. Orisha întotdeauna vine pe primul loc. 

Chiar dacă asta înseamnă să mă ucidă... 

Fata scoate o exclamaţie. Mă încordez, răsucindu-mă, 
cercetez din ochi trestiile legănate de vânt. 


< 231 > 


— Ce e? întreb. Am chemat spiritul Tatei aici? 

Dar nu apare nimic. Niciun om, cel puţin. Când fata 
păşeşte în orizontul alburiu ce-mi încătuşează scena de vis, 
trestiile înfloresc sub picioarele ei. 

Cresc aproape cât mine de înalte, de un verde bogat 
care se ridică spre soare. Ea mai face un pas ezitant spre 
orizont şi zidul de trestii se întinde. 

— Ceruri, ce...? 

Ca un val spărgându-se pe plajă, trestiile se desfăşoară 
pe întreg orizontul, împingând departe graniţa albă a 
scenei de vis. Căldura freamătă înăuntrul meu. Magia 
mea... 

Cumva, ea o foloseşte. 

— Stai pe loc! poruncesc. 

Dar fata o ia la fugă, spre spaţiul alb. Scena de vis se 
supune voinţei sale, sălbatică şi vie sub stăpânirea ei. În 
timp ce aleargă, trestiile care cresc sub tălpile ei se 
preschimbă în pământ moale, ferigi albe, copaci 
maiestuoşi. Aceştia se ridică semeţ spre cer, ascunzând 
soarele cu frunzele lor zimţate. 

— Stai! urlu eu prin noua lume ce creşte în urma ei. 

Torentul de magie mă vlăguieşte, lunecându-mi din piept 
şi vâjâindu-mi în cap. 

În pofida strigătelor mele, ea continuă să fugă, un foc 
din pasul ei prefăcând pământul moale în stâncă tare. Nu 
se opreşte decât când e faţă în faţă cu o faleză incredibil 
de abruptă. 

— Oh, zei, şopteşte ea la vederea uriaşei cascade create 
prin atingerea ei. 

Aceasta spumegă ca un nesfârşit zid alb, vărsându-se 
într-un lac atât de albastru încât sclipeşte ca safirele 
Mamei. 

Mă holbez la fată uluit, capul încă îmi zvâcneşte în 
vâjâitul torentului de magie. Peste marginea falezei, 
frunzişul copacilor verde-smarald umple crăpăturile de-a 
lungul stâncii zimţate. Dincolo de malul îndepărtat al 
lacului, un mic pâlc de copaci se pierde în alb. 

— Pentru numele cerurilor, cum ai făcut asta? întreb eu. 


< 232 > 


E o frumuseţe în această lume nouă pe care nu o pot 
tăgădui. Imi face întregul corp să vibreze de parcă aş fi 
băut o sticlă întreagă de rom. i 

Insă fata nu-mi dă nicio atenţie. In schimb, îşi scoate 
pantalonii albi drapaţi. Cu un strigăt, se aruncă de pe 
faleză şi plonjează în apă, împroşcând-o. 

Mă aplec peste marginea stâncii când iese la suprafaţă, 
udă leoarcă. Pentru prima oară de când o cunosc, 
zâmbeşte. O adevărată bucurie îi luminează ochii. 
Imaginea mă aduce înapoi, mai rapid decât să pot s-o 
opresc. Amintirea râsului lui Amari îmi pătrunde în urechi. 
Urmează strigătele Mamei... 

— Amari! ţipă Mama, ținându-se de perete când alunecă. 

Amari chicoteşte şi țâşneşte înainte, lăsând urme ude pe 
dalele pardoselii de la baia ei. Deşi o armată de doici şi de 
bone aleargă după ea s-o prindă, nu se pot măsura cu 
micuța încăpăţânată. Acum, că Amari şi-a pus în cap să le 
scape, au pierdut. 

N-o să se oprească până ce nu obține ce doreşte. 

Sar peste o doică prâbuşită şi sprintez după sora mea, 
râzând atât de tare că abia mai pot respira. Intr-o clipă, 
cămaşa îmi iese peste cap. In următoarea, pantalonii îmi 
zboară prin aer. Slujitorii casei râd când noi fugim, 
înăbuşindu-şi chicotelile la privirea mânioasă a Mamei. 

Când ajungem la bazinul regal, suntem două pericole 
despuiate, sărind exact la moment ca să-i facem fleaşcă 
cea mai elegantă rochie a Mamei... 

Nu-mi pot aminti ultima oară când Amari a mai râs atât 
de tare, cu apa făcând bulbuci la nasul ei. După ce am 
rănit-o, n-a mai fost niciodată la fel faţă de mine. Râsul a 
fost rezervat celor ca Binta. 

Vederea fetei înotând îmi readuce totul în minte, dar cu 
cât mai mult mă uit, cu atât mai puţin mă gândesc la sora 
mea. Fata îşi scoate bluza şi respiraţia mea se poticneşte. 
Apa scânteiază în jurul pielii sale negre. 

Uită-te în altă parte. Intorc capul, încercând să studiez 
în schimb crestăturile din stâncă. Femeile te distrag, ar 
zice Tata. Atenția ta e concentrată asupra tronului. 


< 233 > 


Doar pentru că sunt atât de aproape de fată pare un 
păcat, amenințând legea inviolabilă destinată să-i ţină pe 
maji şi pe kosidâni separați. Insă, în pofida regulii, ochii 
mei sunt atraşi înapoi. Ea face imposibil să nu te uiţi. 

Un truc, hotărăsc eu. Altă cale de a pătrunde în capul 
tău. Dar când iese la suprafaţă, nu-mi mai găsesc 
cuvintele. 

Dacă e un truc, funcţionează. 

— Pe cuvânt? reuşesc eu să spun. 

Incerc să ignor curbele corpului ei pe sub apa 
tremurătoare. 

Ea îşi ridică privirea şi îşi îngustează ochii, de parcă 
tocmai şi-ar fi amintit că exist. 

— lartă-mă, micule prinţ. Asta e cea mai mare apă pe 
care am văzut-o de când mi-ai ars casa. 

Sătenii strigând din Ilorin se furişează iarăşi în mintea 
mea. Strivesc vinovăția ca pe un gândac. Minciuni. E vina 
ei. 

Ea a ajutat-o pe Amari să fure pergamentul. 

— Eşti nebună. 

Imi încrucişez braţele. Vită-te în altă parte. Continui să 
mă holbez. 

— Dacă apa voastră ar costa o monedă de aur cana, şi tu 
ai face exact acelaşi lucru ca mine. 

O monedă de aur cana? Mă gândesc intens, în timp ce 
ea se scufundă din nou. Chiar şi pentru coroană, suma asta 
e o exagerare. Nimeni n-ar putea cere un preţ ca ăsta. Nici 
măcar în... 

Ibeji. 

Fac ochii mari. Am auzit despre gardienii corupți care 
conduc aşezarea aceea din deşert. Sunt destul de corupți 
să umfle preţurile, mai ales când apa e puţină. Cu mari 
eforturi, reuşesc să-mi rețin zâmbetul. Am prins-o. Şi ea 
nici măcar nu bănuieşte. 

Inchid ochii ca să părăsesc scena de vis, însă amintirea 
zâmbetului lui Amari mă face să mă opresc. 

— Sora mea, strig, peste mugetul cascadei. E bine? 

Fata se uită la mine lung. Nu mă aştept să-mi răspundă, 


< 234 > 


însă ceva indescifrabil arde în ochii ei. 

— E speriată, zice ea, în cele din urmă. Şi n-ar trebui să 
fie singura. Eşti un vierme acum, micule prinţ. 

Ochii i se întunecă. 


— Şi tu ar trebui să fii speriat. 
0000 


Aerul greu Îmi invadează plămânii. 

Dens, apăsător şi fierbinte. 

Deschid ochii şi descopăr imaginea pictată a lui Orí 
deasupra capului meu. Sunt înapoi. 

— În sfârşit. 

Fără voia mea, zâmbesc. Povestea asta o să se termine 
curând. Când o să pun mâna pe ea şi pe ruloul acela, 
amenințarea magiei o să dispară pentru totdeauna. 

Năduşeala îmi şiroieşte pe spate, în timp ce mă gândesc 
la paşii următori de făcut. Cât de aproape de final este 
construcţia podului? Cât de repede putem ajunge la Ibeji? 

Sar în picioare şi îmi înşfac torţa. Trebuie s-o găsesc pe 
Kaea. Abia când mă răsucesc pe călcâie îmi dau seama că 
este deja aici. 

Cu sabia întinsă drept spre inima mea. 

— Kaea? 

Ochii ei ca aluna sunt larg căscaţi. Un tremur foarte 
uşor al mâinii îi face sabia să tresalte. Schimbă mâna, 
aţintind-o ferm spre pieptul meu. 

— Ce-a fost asta? 

— Ce anume? 

— Nu încerca! zice ea printre dinţi. Murmurai. Şi... şi 
capul tău... era înconjurat de lumină! 

Cuvintele fetei îmi răsună în urechi. 

Eşti un vierme acum, micule prinţ. Şi tu ar trebui să fii 
speriat. 

— Kaea, lasă sabia jos. 

Ea ezită. Ochii i se îndreaptă spre părul meu. Suvita... 

Probabil se vede din nou. 

— Nu e ce crezi. 

— Ştiu ce am văzut! 

Sudoarea i se scurge de pe frunte, strângându-se 


< 235 > 


deasupra buzei de sus. Se apropie mai mult cu sabia. Sunt 
silit să mă lipesc cu spatele de perete. 

— Kaea, sunt eu. Inan. Nu ţi-aş face niciodată vreun rău. 

— De când? întreabă ea, cu sufletul la gură. De când eşti 
un maji? 

Şuieră cuvântul de parcă ar fi o insultă. De parcă aş fi 
leit Lekan. Nu băiatul pe care-l cunoaşte de când s-a 
născut. Soldatul pe care l-a antrenat ani de-a rândul. 

— Fata m-a infectat. Nu e ceva permanent. 

— Minti. 

Buzele i se schimonosesc cu dezgust. 

— Eşti... eşti În cârdăşie cu ea? 

— Nu! Căutam indicii! 

Fac un pas în faţă. 

— Ştiu unde se află... 

— Inapoi! răcneşte Kaea. 

Încremenesc, cu mâinile în aer. Mă priveşte ca pe un 
străin, nici urmă de recunoaştere în ochii ei. 

Doar o frică nestăpânită. N 

— Sunt de partea ta, şoptesc eu. Am fost tot timpul. In 
Ilorin, am simţit că ea a pornit spre sud. În Sokoto, am 
simţit că trecuse pe la negustorul acela. 

Înghit anevoie şi inima îmi bate înnebunită, când Kaea 
mai face un pas spre mine. 

— Nu sunt duşmanul tău, Kaea. Eu sunt singura şansă să 
le luăm urma! 

Kaea se holbează la mine. Tremurul lamei din mâna ei 
creşte. Insist: 

— Sunt eu, Inan. Prinţul moştenitor al Orishei. Urmaşul 
la tron al lui Saran. 

La menţionarea numelui Tatei, Kaea ezită. Sabia în 
sfârşit îi cade la pământ. Mulţumesc cerurilor. Picioarele 
mi se taie şi mă sprijin moale cu spatele de perete. 

Kaea îşi ţine capul în mâini câteva minute, înainte să se 
uite la mine. 

— De aceea te-ai purtat atât de ciudat toată săptămâna? 

Încuviinţez, cu inima încă bătând cu putere în piept. 

— Am vrut să-ţi spun, dar am avut bănuiala că aveai să 


< 236 > 


reacţionezi ca acum. 

— Îmi pare rău. 

Se sprijină cu spatele de perete. 

— Dar după ce mi-a făcut viermele ăla, trebuia să fiu 
sigură. Dacă erai unul dintre ei... 

Ochii ei se întorc la şuviţa din părul meu. 

— Trebuia să mă asigur că eşti de partea noastră. 

— Intotdeauna. 

Strâng în pumn pionul Tatei. 

— N-am şovăit niciodată. Vreau ca magia să moară. Am 
nevoie să păstrez Orisha în siguranţă. 

Kaea mă studiază, ţinându-şi totuşi garda sus. 

— Unde e viermele acum? 

— Ibeji, spun eu repede. Sunt sigur. 

— Prea bine. 

Kaea se îndreaptă şi îşi vâră sabia în teacă. 

— Am venit aici pentru că podul e gata. Dacă ei sunt în 
Ibeji, o să iau o echipă şi o să pornim în noaptea asta. 

— Tu o să iei o echipă? 

— Tu trebuie să te întorci imediat la palat, zice Kaea. 
Când o să afle regele despre asta... 

Abia aştept, revine vocea fetei. Abia aştept să afle el cine 
eşti. Să vedem cât de îndrăzneţ o să te mai simţi când tatăl 
tău se va întoarce împotriva propriului fiu. 

— Nu! spun eu. Ai nevoie de mine. Nu poţi să le iei urma 
fără abilităţile mele. _ 

— Abilităţile tale? Tu eşti o vulnerabilitate, Inan. În orice 
clipă te poţi întoarce împotriva noastră sau să-ţi pui în 
primejdie singur viaţa. Şi dacă mai află cineva? Gândeşte- 
te cum o să arate totul în ochii regelui! 

— Nu poţi face asta. 

Întind mâna spre ea. 

— El n-o să înţeleagă! 

Kaea aruncă o privire spre hol, cu faţa palidă ca un 
mort. Se întoarce să plece. 

— Inan, datoria mea... A 

— Datoria ta este faţă de mine. Îţi ordon să te opreşti! 

Kaea o zbugheşte la fugă, sprintând pe culoarele slab 


< 237 > 


luminate. Alerg după ea şi fac un salt înainte, doborând-o 
la podea. 

— Kaea, te rog, doar... uh! 

Ea-şi înfige cotul în sternul meu. Aerul mi se opreşte în 
gât. Se desprinde din strânsoarea mea, ridicându-se în 
picioare ca să urce scările. 

— Ajutor! 

Ţipetele ei sunt înnebunite acum, răsunând prin sălile 
templului. 

— Kaea, stai! 

Nimeni nu poate şti despre asta. Nimeni nu poate şti ce 
sunt eu. 

— E unul dintre ei! ţipă ea. A fost tot timpul... 

— Kaea! 

— Opriţi-l! Inan e un maji... 

Kaea încremeneşte de parcă s-ar fi ciocnit de un zid 
invizibil. 

Vocea îi amuţeşte. Toţi muşchii îi tremură. 

Energia turcoaz spiralează din palma mea spre ţeasta 
Kaei, paralizând-o întocmai cum o făcuse magia lui Lekan. 
Mintea Kaei se zbate să se elibereze de strânsoarea mea 
mintală, luptând împotriva unei forţe pe care habar n- 
aveam că o posed. 

Nu... 

Mă holbez la mâinile mele care tresaltă. Nu-mi dau 
seama a cui frică îmi invadează venele. 

Chiar sunt unul dintre ei. 

Sunt chiar monstrul pe care-l vânez. 

Respirația Kaei devine horcăită, în timp ce se zbate. 
Magia mea continuă să se reverse scăpată de sub control. 
Un țipăt sugrumat iese din gura Kaei. 

— Dă-mi drumul! 

— Nu ştiu cum! îi strig eu, frica înfăşurându-se în jurul 
gâtului meu. 

Templul îmi amplifică abilităţile. Cu cât mai mult încerc 
să-mi înăbuş magia, cu atât mai puternic se luptă ea să 
iasă. 

Strigătele de agonie ale Kaei cresc. Ochii îi devin 

< 238 > 


injectaţi. Sângele îi izvorăşte din urechi şi i se scurge de-a 
lungul gâtului. 

Gândurile mele gonesc cu un milion de metri pe 
secundă. Toți pionii din minte mi se fac praf şi pulbere. Nu 
există nicio cale să îndrept asta. 

Dacă ea s-a temut de mine înainte, acum mă urăşte. 

— Te rog! o implor eu. 

Trebuie s-o ţin potolită. Trebuie să mă asculte. Eu sunt 
viitorul ei rege... 

— Uh! 

Un icnet tremurat scapă de pe buzele Kaei. Ochii i se 
dau peste cap. 

Lumina turcoaz care o lega se evaporă. 

Corpul îi cade cu o bufnitură la podea. 

— Kaea! 

Alerg la ea şi îmi lipesc o mână de gâtul ei, dar pulsul îi 
bate slab sub degetele mele. După un moment, aproape că 
se opreşte. 

— Nu! strig eu, de parcă strigând aş putea s-o aduc la 
viaţă. N 

Sângele i se scurge din ochi, din nas. li şiroieşte din 
gură. 

— Îmi pare rău, îngaim înecat, printre lacrimi. 

Încerc să-i şterg sângele de pe faţă, dar nu fac decât să 
i-l întind mai rău. Inima mi se strânge, umplându-se cu 
ecoul sângelui ei. 

— Îmi pare rău. 

Mi se înceţoşează vederea. 

— Îmi pare rău. Îmi pare atât de rău. 

— Vierme, şopteşte Kaea. 

Apoi, nimic. Corpul îi devine rigid. 

Lumina se stinge din ochii ei ca aluna. 

Nu ştiu cât timp stau ţinându-i în braţe leşul Kaei. 
Sângele picură pe cristalele turcoaz ce-i acoperă ca 
promoroaca părul negru. Un semn al blestemului meu. 
Când ele sclipesc, mirosul de fier şi de vin îmi umple 
nările. Fragmente din conştiinţa Kaei pun stăpânire pe 
mine. 


< 239 > 


Văd prima zi când l-a întâlnit pe Tata, cum l-a ţinut când 
majii i-au ucis familia. Un sărut pe care l-au schimbat în 
taina sălii tronului, pe când Ebele sângera şi-şi dădea 
duhul la picioarele lor. 

Bărbatul care o sărută pe Kaea e un străin. Un rege pe 
care eu nu l-am întâlnit niciodată. Pentru el, Kaea e mai 
mult decât soarele. Ea e tot ce i-a mai rămas din inima lui. 

Şi eu i-am luat-o. 

Cu o tresărire, las corpul Kaei jos şi mă dau îndărăt, 
îndepărtându-mă de nenorocirea însângerată. Îmi împing 
magia atât de mult înăuntru, încât durerea din piept e 
paralizantă, ascuţită ca sabia pe care i-aş fi putut-o înfige, 
cu acelaşi rezultat, Kaei în spate. 

Tata nu poate afla niciodată despre asta. 

Monstruozitatea asta nu s-a întâmplat niciodată. 

Poate că Tata ar putea să-mi treacă cu vederea că sunt 
un maji, dar asta nu mi-ar ierta-o niciodată. 

După tot acest timp, magia i-a răpit dragostea, încă o 
dată. N 

Fac încă un pas îndărăt. Apoi un altul. Încă unul şi încă 
unul, până ce o rup la fugă de groaznica greşeală. Nu 
există decât o cale de a ieşi din încurcătura asta. 

Iar ea aşteaptă în Ibeji. 


< 240 > 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞAPTE 
AMARI 


Deşi mai e până să înceapă jocurile, arena urlă de 
nerăbdare. Ovaţii bete răsună pe culoarele de piatră, 
fiecare spectator fiind însetat de sânge. De sângele nostru. 
Înghit anevoie şi îmi apăs pumnul în şold, ca să-mi ascund 
tremurul mâinilor. 

Fii curajoasă, Amari. Fii curajoasă. 

Glasul Bintei răsună în mintea mea cu atâta claritate, 
încât îmi dau lacrimile. Când era în viaţă, sunetul vocii ei 
îmi dădea un soi de tărie lăuntrică, dar acum cuvintele 
sunt copleşite de zbieretele arenei de carnaj. 

— O să le placă asta, rânjeşte heraldul, în timp ce ne 
conduce pe toţi trei la subsol. Femeile nu concurează 
niciodată pe post de căpitani. Din cauza voastră, va trebui 
să-i taxăm dublu. 

Zélie îl apucă pe Tzain de braţ înainte ca el să poată 
reacţiona şi-l pironeşte pe herald cu o căutătură ucigaşă. 
Degetele ei lunecă pe bastonul de metal. 

Fă-o, aproape că şoptesc eu. 

Dacă l-ar bate pe herald lăsându-l fără cunoştinţă, 
probabil am putea să mai facem o încercare de a fura 
piatra-soarelui. Orice ar fi mai bine decât soarta care ne 
aşteaptă dacă ne urcăm în barca aceea. 

— Destul cu vorba. 

Zelie inspiră adânc şi ia mâna de pe baston. 

Îmi piere tot curajul când continuăm să înaintăm. 
Înaintăm spre moarte. 

Când intrăm în pivniţa ruginită ce adăposteşte barca, 
echipajul desemnat pentru noi nici nu-şi ridică ochii. Robii 
par mărunți pe lângă uriaşa ambarcaţie de lemn, slăbiţi de 
anii de muncă silnică. Deşi majoritatea sunt divineri, cei 
mai în vârstă par să aibă doar cu un an sau doi mai mult ca 
Tzain. Un gardian le scoate lanţurile, un fals moment de 


< 241 > 


libertate înainte de măcel. 

— Comandaţi-i cum vreţi, face semn nepăsător heraldul 
de parcă robii ar fi nişte vite. Aveţi treizeci de minute să vă 
plănuiţi strategia. Apoi încep jocurile. 

Cu acestea, se întoarce, ieşind din pivniţa întunecoasă. 
De îndată ce pleacă, Tzain şi Zelie scot din sacii noştri felii 
de pâine şi ploşti cu apă, împărțindu-le echipajului. Mă 
aştept ca robii să devoreze sărăcăciosul festin, dar ei se 
uită lung la pâinea mucegăită de parcă e prima oară când 
văd vreodată mâncare. 

— Mâncaţi, îi îndeamnă Tzain. Dar nu foarte repede. 
Luaţi-o încet, altminteri o să vi se facă rău. 

Un copil diviner dă să ia o muşcătură din pâine, dar o 
femeie piele şi os îl opreşte. 

— Ceruri! murmur. 

Copilul nu poate avea mai mult de zece ani. 

— Ce e asta? întreabă un kosidân mai în vârstă. Ultima 
noastră masă? 

— N-o să moară nimeni, îi asigură Tzain. Faceţi ce vă 
spun eu şi o să plecaţi în viaţă şi cu aurul pus în joc. 

Dacă Tzain simte fie şi jumătate din groaza pe care o 
simt eu, n-o arată. Stă drept, impunând respect, 
încrederea mustind în vocea şi în mersul lui. Privindu-l pe 
el, aproape că-mi vine să cred că ar fi cu putinţă să fim 
bine. 

Aproape. 

— Nu ne puteţi păcăli cu pâine, vorbeşte o femeie cu o 
cicatrice înfiorătoare peste un ochi. Chiar dacă vom 
câştiga, o să ne ucideţi şi o să păstraţi voi aurul. 

Tzain clatină din cap: 

— Noi vrem piatra, nu aurul. Lucraţi împreună cu noi şi 
vă promit că o să primiţi aurul până la ultima monedă. 

Cercetez echipajul, urând acea mică parte din mine 
care-şi doreşte ca ei să se revolte. Fără echipaj, n-am 
putea intra în arenă. Zélie şi Tzain n-ar avea altă 
posibilitate decât să stea departe de vas. 

Fii curajoasă, Amari. Inchid ochii şi mă silesc să respir 
adânc. Sub pământ, amintirea vocii lui Binta e mai 


< 242 > 


puternică, mai intensă în mintea mea. 

— Nu aveţi de ales. 

Toţi ochii se întorc la mine şi obrajii mi se roşesc. Fii 
curajoasă. Pot să fac asta. Nu e nicio diferenţă faţă de o 
luare de cuvânt la prânzurile de la palat. 

— Nu e drept şi nu e corect, dar se întâmplă. Indiferent 
dacă vreţi sau nu să lucraţi cu noi, va trebui să urcați pe 
vasul ăla. 

Îmi încrucişez privirile cu Tzain şi el îmi face semn să 
înaintez, îmi dreg glasul în timpul mersului, străduindu-mă 
să vorbesc fără şovăială. 

— Fiecare căpitan care concurează în seara asta vrea 
doar să câştige. Lor nu le pasă cine o să fie ucis sau rănit. 
Noi vrem ca voi să trăiţi. Însă asta n-o să se întâmple decât 
dacă aveţi încredere în noi. 

Echipajul se uită unul la altul, înainte să se întoarcă spre 
cel mai în putere dintre ei - un diviner aproape la fel de 
înalt ca 'Tzain. O tapiserie de cicatrice îi încreţeşte spatele, 
când iese în faţă şi-l priveşte pe Tzain în ochi. 

Aerul pare să-şi ţină respiraţia, în timp ce-i aşteptăm 
hotărârea. Aproape că mi se înmoaie picioarele, când el 
întinde mâna. 

— Ce aţi vrea să facem noi? 


< 243 > 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI OPT 
AMARI 


— Concurenţii pe poziţii! 

Vocea heraldului tună sub arenă. Inima îmi sare din 
piept. Treizeci de minute au trecut ca într-o ceaţă, cât 
Tzain a discutat strategiile şi a delegat comanda. Conduce 
oamenii ca un general cu experienţă, înţelepţit de anii de 
război. Robii se agaţă de fiecare dintre cuvintele lui Tzain, 
cu o scânteie aprinsă în ochii lor. 

— Bine, zice Tzain. Hai să facem asta. 

Cu mai multă hrană şi reînnoită speranţă, robii au 
căpătat mai multă vigoare în mişcări. Însă, când toată 
lumea se urcă pe puntea vasului, picioarele mele devin ca 
de plumb. Vuietul torentului de apă se apropie, aducând 
înapoi toate cadavrele înecaţilor în furia sa. Deja pot simţi 
apa trăgându-mă de picioare în jos. 

Gata, asta e... 

In câteva clipe, jocurile vor începe. 

Jumătate dintre robi se aşază la vâsle, pregătiţi să ne 
asigure viteza. Ceilalţi îşi ocupă locurile în jurul tunurilor, 
în formaţia eficientă pe care a conceput-o Tzain: doi robi la 
manevrarea ţevii pentru ţintă, doi la încărcatul tunului cu 
praf de puşcă. Peste puţin timp, toată lumea e pe punte. 

Toată lumea, mai puţin eu. 

Odată ce apa se ridică, îmi silesc picioarele de plumb să 
se mişte şi urc în barcă. Traversez puntea ca să-mi ocup 
locul în spatele unui tun, dar Tzain îmi taie calea. 

— Tu nu trebuie să faci asta. 

Groaza vâjâie atât de tare în urechile mele că-mi ia un 
moment ca să pricep cuvintele lui Tzain. 

Tu nu trebuie să faci asta. 

Tu nu trebuie să mori. 

— Suntem numai trei persoane care ştim despre ritual. 
Dacă urcăm toţi în barcă... 


< 244 > 


Îşi drege glasul, fără să continue gândul fatal. 

— N-am bătut atâta cale pentru nimic. Orice ar fi, unul 
dintre noi trebuie să supravieţuiască. 

Bine. Cuvântul lunecă până în vârful buzelor mele, 
disperat să scape. 

— Dar Zélie? mă sufoc eu, în schimb. Dacă e să rămână 
cineva în urmă, ea s-ar cuveni să fie. 

— Dacă am fi avut o singură şansă în iad fără ea pe vasul 
ăsta, mi-aş fi convins eu însumi sora. 

— Dar... 

Mă opresc, când apa arenei năvăleşte în pivniţă, 
împroşcând peste marginea bărcii. În câteva minute, 
pivniţa va fi inundată, închizându-mă în această cameră 
mortuară. Dacă vreau să fug, trebuie s-o fac acum. Cât ai 
clipi o să fie prea târziu. 

— Amari, pleacă, mă grăbeşte Tzain. Te rog. Noi o să 
luptăm mai bine dacă nu trebuie să ne facem griji că tu o 
să fii rănită. _ 

Noi. Aproape găsesc energia să râd. In spatele nostru, 
Zélie se ţine strâns de balustradă, cu ochii închişi, 
exersând incantaţia. În pofida fricii evidente, ea totuşi 
luptă. Nimeni nu-i dă voie ei să fugă. 

Dacă ai de gând să te porţi ca o mică prinţesă, predă-te 
gărzilor. Eu nu sunt aici ca să te apăr pe tine. Sunt aici să 
lupt. 

— Fratele meu e pe urmele mele, îi şoptesc lui Tzain. 
Tata, de asemenea. Dacă o să stau deoparte acum, nu 
înseamnă că eu sau secretul pergamentului vom 
supravieţui. Doar o să-mi dea un pic de răgaz. 

Când apa îmi udă picioarele, fac un pas înainte, 
alăturându-mă echipei de la tunuri. 

— Pot face asta, mint eu. 

Pot să lupt. 

Fii curajoasă, Amari. 

De data asta, mă agăţ de cuvintele Bintei, înfaşurându-le 
în jurul corpului meu ca pe o armură. Pot să fiu curajoasă. 

Pentru Binta, trebuie să fiu oricum. 

Tzain se mai uită în ochii mei un moment, apoi 


< 245 > 


încuviinţează. Se duce să-şi ocupe locul. Cu un geamăt, 
barca ţâşneşte înainte odată cu apa, purtându-ne la 
bătălie. Navigăm prin ultimul tunel. Zbieretele mulţimii 
devin sălbatice, turbate după sângele nostru. Pentru prima 
oară mă întreb dacă Tata ştie de această „distracţie”. Dacă 
ar şti, i-ar păsa? 

Mă apuc cu mâna de balustradă cât pot de strâns, o 
încercare zadarnică de a-mi potoli frica. Mai înainte să-mi 
fac curaj, intrăm în arenă, expuşi, afară unde să ne vadă 
lumea. 

Mirosul de saramură şi oţet mă izbeşte ca un zid şi 
rămân clipind surprinsă la extraordinara privelişte. Nobilii 
umplu primele rânduri de deasupra arenei, mătăsurile în 
culori vibrante flutură, în timp ce bat cu pumnii în 
balustrade. 

Intorcând capul, inima mi se face cât un purice când îmi 
încrucişez privirea cu un diviner tânăr, cu ochii mari, de pe 
altă barcă. Faţa lui lipsită de expresie spune totul. 

Pentru ca unul din noi doi să rămână în viaţă, celălalt 
trebuie să moară. 

Zélie îşi  împreunează degetele şi îşi trosneşte 
încheieturile, ducându-se la prova. Murmură incantaţia, 
concentrându-se să nu se lase distrasă, înainte să începem. 

Mulțimea rage la fiecare barcă nouă ce intră în joc, dar 
când mă uit la adversari, am parte de o crâncenă revelaţie. 
Noaptea trecută au fost zece vase. 

Astăzi sunt treizeci. 


< 246 > 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI NOUĂ 
ZELIE 


Nu... 

Număr încă o dată şi încă o dată, aşteptând să anunţe 
cineva că e o greşeală. Nu putem supravieţui la douăzeci şi 
nouă de vase. În planul nostru abia puteam supravieţui la 
zece. 

— Tzain! ţip, alergând spre el, trădându-mi frica. Nu pot 
s-o fac! Nu-i pot scufunda pe toţi! 

Amari vine şi ea, tremurând atât de tare că aproape se 
împiedică pe punte. Echipajul se târăşte în spatele ei, 
bombardându-l pe Tzain cu nenumărate întrebări. Ochii lui 
devin înnebuniţi când îl năpădim, încercând să se fixeze pe 
fiecare. Dar apoi falca i se încleştează. Închide ochii. 

— Linişte! 

Vocea lui se înalţă ca un tunet peste toată nebunia, 
amuţindu-ne strigătele. Îl privim cum cercetează arena, în 
timp de heraldul zgândăreşte mulţimea. 

— Abi, ţinteşte în barca din stânga. Dele, în cea din 
dreapta, încheiaţi o alianţă cu echipajele adverse. Spuneti- 
le că vom rezista mai mult, dacă scufundăm întâi vasele de 
mai departe. 

— Dar dacă... 

— Duceţi-vă! strigă  Tzain, curmându-le obiecțiile, 
făcându-i pe frate şi pe soră să alerge. Rowes, continuă el, 
schimbare de plan! Numai jumătate dintre voi rămâneţi la 
vâsle. Cât să ne ţineţi în mişcare. N-o să prindem prea 
mare viteză, dar dacă rămânem pe loc suntem morţi. 

Jumătate dintre robi se bulucesc să-şi reia poziţiile la 
vâsle. Tzain se întoarce spre noi, campionul la agbân 
revenit la viaţă sub ochii noştri. 

— Voi, restul, duceţi-vă la linia tunurilor şi luaţi la ţintă 
vasele din faţă. Vreau foc continuu. Dar fiţi cumpătaţi - 
praful de puşcă n-o să ne ajungă prea mult. 


< 247 > 


— Şi arma secretă? întreabă Baako, cel mai puternic din 
echipaj. 

Calmul de-o clipă pe care l-am simţit sub comanda lui 
Tzain se evaporează. Pieptul mi se încleştează atât de tare, 
că o durere ascuţită îmi cuprinde partea stângă. Arma nu e 
gata, îmi vine să strig. Dacă în ea vă puneţi nădejdea, veți 
muri. 

Acum pot să văd cum va fi: Tzain strigând deasupra 
apei, eu ţinându-mi răsuflarea, încercând să nu-mi forţez 
magia să se reverse. Fu nu sunt o maji ca Mama. Dacă nu 
voi fi Secerătorul de care au ei nevoie? 

— E sub control, îl linişteşte Tzain. Doar aveţi grijă să 
rămânem în viaţă destul ca s-o putem folosi. 

— Cine e gata... pentru bătălia unică într-o viaţă? 

Mulțimea urlă drept răspuns la incitarea heraldului. 
Zbieretele se sting, chiar şi vocea lui amplificată. Il apuc 
de braţ pe Tzain, când echipajul se împrăştie. Gâtul îmi e 
atât de uscat, încât mi-e greu să vorbesc. 

— Eu ce trebuie să fac? 

— Avem nevoie de tine să scoţi cât mai multe vase din 
luptă. 

— Tzain, nu pot... 

— Uită-te la mine. 

Îşi aşază ambele mâini pe umerii mei. 

— Mama a fost cel mai puternic Secerător pe care l-am 
văzut vreodată. Tu eşti fiica ei. Ştiu că poţi să faci asta. 

Pieptul mi se strânge, dar nu-mi dau seama dacă de frică 
sau de altceva. 

— Încearcă. 

Mă strânge de umeri. 

— Chiar şi o singură încarnare va fi de ajutor. 

— Zece... nouă... opt... şapte... 

— Să rămâi în viaţă! strigă el, înainte să se posteze 
lângă arsenal. 

— Șase... cinci... patru... trei... 

Ovaţiile se ridică asurzitor, în timp ce alerg la 
balustrada bărcii. 

— Doi... 


< 248 > 


Nu mai e cale de întoarcere, de acum. Ori obţinem 
piatra... 

— Unu! 

...ori murim încercând. 

Goarmna sună şi sar peste bord, pătrunzând în marea 
caldă cu viteză ameţitoare. Când ating apa, barca noastră 
se cutremură. 

Primele lovituri de tun. 

Vibraţiile se propagă prin apă, zdruncinându-mă până în 
măduva oaselor. Spiritele morţilor îngheaţă spaţiul din 
jurul meu; morţi proaspete, din jocurile de azi. 

Bine, îmi spun eu în minte, amintindu-mi de încarnarea 
lui Minoli. Pielea mi se înfioară când spiritele se apropie, 
limba mi se zbârceşte la gustul de sânge, deşi îmi ţin gura 
închisă. Sufletele sunt disperate după atingerea mea, după 
o cale să revină la viaţă. Gata. 

Dacă sunt cu adevărat un Secerător, trebuie s-o 
dovedesc acum. 

— Emi àwon ti ó ti sùn, mo ké pe yin ni òní... 

Aştept ca incarnările să apară în vârtejuri din apă, 
înaintea mea, însă numai câteva bule de aer se desprind 
din mâinile mele. Încerc din nou, absorbind din energia 
morţilor, dar oricât de tare m-aş concentra, nicio încarnare 
nu se iveşte. 

Fir-ar să fie. Aerul din gât mi se răreşte, respiraţia mi se 
accelerează odată cu pulsul. Nu pot să fac asta. Nu pot să 
ne salvez... 

O explozie tună deasupra. 

Mă răsucesc, când vasul de lângă al nostru se scufundă. 
Cadavre şi lemne zdrobite cad buluc. Apa din jurul meu se 
înroşeşte. Un corp însângerat plonjează pe lângă mine 
spre fundul apei. 

Oh, zei... 

Groaza îşi înfige gheara în pieptul meu. 

O ghiulea mai la dreapta şi acela ar fi putut fi Tzain. 

Haide, mă îndemn eu, în timp ce aerul din plămânii mei 
se strânge mai mult. Nu e timp de dat greş. Am nevoie de 
magia mea acum. 


< 249 > 


Oya, te rog. Rugămintea mi se pare ciudată, ca o limbă 
pe jumătate învățată şi în întregime uitată. Insă după 
trezirea mea, legătura dintre noi ar trebui să fie mai solidă 
ca niciodată. Dacă eu o chem, ea trebuie să răspundă. 

Ajută-mă. Călăuzeşte-mă. Imprumută-mi puterea ta. 
Lasă-mă să-mi protejez fratele şi să eliberez spiritele 
captive în locul ăsta. 

Închid ochii, adunând forţele energizante ale morţilor în 
oasele mele. Am studiat pergamentul. Pot să fac asta. 

Pot să fiu un Secerător acum. 

— Emt àwon ti 6 ti sun... 

O lumină de culoarea lavandei străluceşte în mâinile 
mele. Suliţe de fierbinţeală îmi gonesc prin vene. 
Incantaţia îmi deschide cu forţă căile spirituale, 
permițându-i asheului să se reverse prin ele. Primul spirit 
ţâşneşte prin corpul meu, gata să-mi asculte porunca. Spre 
deosebire de Minoli, singurul lucru pe care-l aflu despre 
această încarnare este moartea sa; stomacul mă doare 
cumplit de la ghiuleaua care i-a sfârtecat măruntaiele. 

Când  închei incantaţia, prima încarnare pluteşte 
înaintea mea, un vârtej de răzbunare şi bule de aer şi 
sânge. Încarnarea ia formă umană, corpul închegându-se 
din apa ce ne înconjoară. Deşi expresia sa este ascunsă de 
bule, simt hotărârea de luptă a spiritului său. Soldatul 
meu. Primul dintr-o armată de morţi. 

Pentru o fracțiune de secundă, triumful covârşeşte 
epuizarea din muşchii mei. Am reuşit. Sunt un Secerător. 
O adevărată soră a Oyei. 

Un junghi de tristeţe fulgeră prin mine. Dacă m-ar putea 
vedea Mama acum. 

Totuşi îi pot onora spiritul. 

O să-i fac mândri pe toţi Secerătorii ucişi. 

— Emi àwon ti ó ti sùn... 

Ash6ul începe să-mi scadă, dar psalmodiez, aducând 
încă o incarnare la viaţă. Arăt spre o barcă, apoi dau 
porunca. 

— Scufundaţi-o! 

Spre surprinderea mea, incarnările taie apa iute ca 


< 250 > 


săgețile. Ţâşnesc spre ţinta arătată de mine, la o clipă 
distanţă de o lovitură. 

Apa se învolburează când lovesc, explodând drept prin 
coca vasului. Scândurile zboară ca suliţele, răsucindu-se 
când apa dă năvală înăuntru. 

Am reuşit... 

Nu ştiu dacă s-o caut pe Oya în cer sau în propriile 
mâini. Spiritele morţilor au răspuns chemării mele. S-au 
supus voinţei mele! _ 

Apa înghite întreaga barcă, răsturnând-o. Însă mai 
înainte ca bucuria mea să se poată consolida, divinerii 
ucişi cad în apă. 

Mă învârt, apreciind pierderile colaterale. Echipajul 
căzut în apă se zbate să rămână la suprafaţă, înotând spre 
marginile arenei. Groaza mă loveşte când văd o fată 
scufundându-se, cu membre imobile. Mi se strânge inima 
când corpul ei inconştient începe să se ducă la fund ca 
plumbul. 

— Salvați-o! 

Emit comanda, dar legătura mea cu incarnările se 
topeşte ca ultima respiraţie rămasă în pieptul meu. Deja 
pot simţi spiritele soldaţilor dispărând, lăsând iadul acestei 
arene pentru pacea vieţii de după moarte. 

În timp ce dau să mă ridic spre suprafaţa apei, 
incarnările plonjează ca pisicile-de-mare cu ac în coadă, 
înconjurând-o pe fată mai înainte să poată atinge fundul 
arenei. Asheul zbârnâie prin venele mele când ele o ridică 
şi o aşază pe o bucată de lemn plutitor, asigurându-i o 
şansă de a trăi. 

— Uhh! tuşesc eu, când ajung la suprafaţă. 

Ceva mă părăseşte, iar incarnările dispar. Le trimit 
mulţumiri în tăcere spiritelor, în timp ce horcăi după aer. 

— Aţi văzut asta? tună glasul heraldului. 

Arena erupe, neştiind ce a scufundat barca. 

— Zelie! strigă Tzain de deasupra, cu un rânjet dement 
pe faţă, în pofida coşmarului din jurul nostru. 

Zâmbetul lui are o lumină pe care nu i-am mai văzut-o 
de mai bine de zece ani, lumina pe care o avea ori de câte 


< 251 > 


ori privea magia Mamei la lucru. 
— Asta! îmi arată el. Continuă să faci asta! 
Mândria se umflă în mine, încălzindu-mă pe dinăuntru. 
Trag adânc aer în piept, înainte de a mă scufunda din nou. 
Apoi încep să psalmodiez incantaţia. 


< 252 > 


CAPITOLUL TREIZECI 
AMARI 


Haos. 

Înainte de momentul acesta, niciodată n-am înţeles cu 
adevărat cuvântul. Haos însemna ţipetele Mamei înainte 
de vreun prânz. Însemna buluceala oloyelor să-şi ocupe 
scaunele aurite. 

Acum haosul mă înconjoară, pulsând prin fiecare 
respiraţie şi bătaie de inimă. Şuieră când sângele ţâşneşte 
prin aer, urlă când bărcile explodează nimicite. 

Mă târăsc în patru labe la pupa vasului şi-mi acopăr 
capul, când un bubuit răsună. Vasul nostru se zgâlţâie, 
când un alt tun îi loveşte carena. Numai şaptesprezece 
vase mai plutesc, totuşi cumva noi mai suntem încă în 
lupta asta. 

Înaintea mea, toată lumea se mişcă dând dovadă de o 
precizie fără egal, luptând în pofida prăpădului. 
Tendoanele se umflă pe gâturile vâslaşilor, în timp ce 
împing vasul înainte; năduşeala şiroieşte pe feţele 
echipajului care încarcă şi mai mult praf de puşcă în 
tunuri. 

Haide, tip la mine însămi. Fă ceva. Orice! 

Însă oricât de mult mă străduiesc, nu pot ajuta. Nu pot 
nici măcar să respir. 

Măruntaiele mi se strâng ghem când o ghiulea sfârtecă 
puntea altui vas. Strigătele răniților îmi zgârie timpanele 
ca sticla spartă. Mirosul de sânge întinează aerul, 
aducându-mi în minte cuvintele spuse odată de Zélie. În 
ziua în care am venit în Ibeji, ea a zis că simţea gustul 
morţii. 

Astăzi îl simt şi eu. 

— Păzea! strigă Tzain, făcând semn prin fum. 

Un alt vas se apropie, vâslaşii lui gâfâind, cu suliţele 
gata pregătite. Ceruri... 


< 253 > 


Vor să ne abordeze. 

O să aducă bătălia aici! 

— Amari, ia vâslele! răcneşte Tzain. Ajută-mă în atacul 
ăsta! 

Nesmintit, el pleacă, înainte să vadă paralizia din 
picioarele mele. Plămânii mei nu au aer; de ce nu-mi pot 
aminti cum se respiră? 

Te-ai antrenat pentru asta. Strâng sabia în mână, când 
vasul se apropie. Ai sângerat pentru asta. 

Însă când echipajul inamic sare la bord, anii de lecţii 
silite îmi îngheaţă în vârfurile degetelor. Deşi încerc să-mi 
deschid lama, mâinile nu-mi fac decât să tremure. Loveşte, 
Amari! Vocea Tatei mi se rostogoleşte în urechi, tăind 
adânc în cicatricea de pe spatele meu. Ridică-ţi sabia, 
Amari! Atacă, Amari! Luptă, Amari! 

— Nu pot... 

După toţi aceşti ani, încă nu pot. Nimic nu s-a schimbat. 
Nu mă pot mişca. Nu pot lupta. 

Pot doar să stau nemişcată. 

De ce mă aflu eu aici? Pentru numele cerurilor, ce-a fost 
în mintea mea? Aş fi putut lăsa pergamentul acela şi să mă 
întorc la palat. Aş fi putut să plâng moartea Bintei în 
camera mea. Însă făcusem alegerea asta, o decizie fatală, 
care atunci păruse atât de corectă. Am crezut că mi-aş fi 
putut răzbuna prietena dragă. 

În schimb, aveam doar să mor. 

Mă lipesc cu spatele de parapetul vasului, ascunzându- 
mă, în timp ce echipajul luptă cu invadatorii. Sângele lor 
se varsă la picioarele mele. Durerea lor răsună, umplându- 
mi urechile. 

Haosul mă învăluie, atât de copleşitor că abia mai pot 
vedea. Cu întârziere observ că una dintre săbii vine spre 
mine. 

Loveşte, Amari! 

Totuşi membrele mele nu se mişcă. Sabia şuieră spre 
gâtul meu... 

Tzain strigă, pumnul lui trosnind falca omului. 

Atacatorul se prăbuşeşte, dar nu înainte să sfâşie braţul 


< 254 > 


lui Tzain cu sabia. 

— Tzain! 

— Stai deoparte, strigă el, ţinându-se cu mâna de 
bicepsul însângerat. 

— Îmi pare rău! 

— Doar nu sta în drum! 

Lacrimi fierbinţi de ruşine îmi izvorăsc în ochi, în timp 
ce el o rupe la fugă. Mă retrag în colţul din spate al 
vasului. N-ar fi trebuit să mă urc pe punte. N-ar fi trebuit 
să mă aflu aici. N-ar fi trebuit să părăsesc niciodată 
palatul... 

Un trosnet asurzitor îmi face urechile să-mi ţiuie. Vasul 
nostru se zgâlţâie violent, trântindu-mă pe punte. Mă apuc 
strâns de balustradă, când vasul se cutremură. Gata, asta 
e. 

Am fost loviți. 

Inainte să reuşesc să mă ridic în picioare, o altă ghiulea 
străpunge puntea. Aşchiile de lemn şi fumul zboară prin 
aer. Cu o smucitură, prora vasului se ridică vertical. Fumul 
îmi umple plămânii, în timp ce alunec pe puntea mânjită de 
sânge. 

Mă agăţ de baza catargului şi mă ţin cât pot de strâns. 
Galoane de apă năvălesc peste carnajul de pe vas. 

Cu o altă smucitură, vasul nostru începe să se scufunde. 


< 255 > 


CAPITOLUL TREIZECI SI UNU 
ZELIE 


— Zelie! 

Mă ridic la suprafaţa apei şi întorc iute capul. Tzain se 
ţine de balustrada vasului, cu dinţii strânşi de efort. Are 
sânge peste tot pe haine şi pe faţă, dar nu-mi dau seama 
dacă e al lui. 

Numai nouă vase mai plutesc în arenă. Nouă vase 
rămase în această baie de sânge. Însă pupa vasului nostru 
geme sub apă. 

Vasul nostru se scufundă. 

Trag adânc aer în piept şi plonjez înapoi. Numaidecât, 
fierea îmi urcă în gât. Pâcla roşie şi sfărâmături de vas fac 
cu neputinţă să văd ceva. 

Mă chinui să-mi ţin ochii deschişi, în timp ce dau din 
picioare cât pot de repede. Fiecare metru în jos înseamnă 
să înot prin apa groasă şi grea de sânge. 

— Emi àwon ti ó ti sùn... 

Deşi spun incantaţia, ultimul strop de ashê mi se scurge 
printre degete. Nu sunt destul de puternică. Magia mea a 
secat. Dar dacă nu pot s-o fac, Tzain şi Amari s-ar putea să 
moară. Vasul nostru se va duce la fund, şansa noastră de a 
obţine piatra-soarelui va dispărea. N-o să fim în stare să 
aducem magia înapoi. 

Mă uit lung la cicatricea din palmă. Chipul Mamei mi se 
arată o clipă în spatele pleoapelor. 

Îmi pare rău, gândesc eu către spiritul ei. 

Nu am de ales. 

Îmi înfig dinţii în mână. Gustul coclit al sângelui îmi 
umple gura când dinţii îmi străpung pielea. Sângele se 
împrăştie în apă, luminând cu o strălucire albă care se 
înfăşoară în jurul corpului meu. Ochii îmi ies din orbite 
când lumina mă străbate, vibrând în sângele meu, radiind 
în adâncul făpturii mele. 


< 256 > 


Ash€ ţâşneşte prin venele mele, arzându-mi pielea de 
dinăuntru în afară. 

— Emi àwon ti ó ti sùn... 

Valuri de roşu scânteiază în spatele ochilor mei. 

Oya dansează pentru mine din nou. 

Apa se învârte în jur, zvârcolindu-se cu o viaţă nouă şi 
violentă. Magia de sânge preia controlul asupra voinţei 
mele. Cu un val de apă, o nouă armată de incarnări 
spiralează înaintea ochilor mei. 

Pielea lor de apă face băşici de sânge şi lumină albă, 
revenind la viaţă cu forţa unei furtuni. Alte zece incarnări 
se trezesc să se alăture armatei, apa învolburându-se când 
corpurile lor prind formă. Absorb în ele sângele şi resturile 
de lemn din apă, creând o nouă armură pentru armata mea 
de morţi. Toate se uită la mine, de îndată ce ultima 
incarnare se materializează. 

— Salvaţi barca! 

Soldaţii mei spirite ţâşnesc prin apă ca rechinii cu 
înotătoare duble, mai feroce decât orice vas sau tun din 
vedere. Deşi tot corpul îmi arde pe dinăuntru, exaltarea 
magiei covârşeşte haosul luptei noastre. 

Plăcerea se răspândeşte prin mine în timp ce ei îmi 
urmează ordinele mute şi dispar în spărturile lăsate de 
ghiulele. În secunda următoare, toată apa dinăuntru 
începe să curgă în afară. 

Da! 

Într-o clipă, vasul nostru câştigă forţa de plutire, 
ridicându-se săltăreţ la suprafaţă. Când toată apa e scoasă, 
incarnările se unesc cu lemnul, cârpind găurile cu resturile 
de apă din corpurile lor. 

A mers! 

Dar minunea mea nu durează mult. 

Deşi incarnările au dispărut, efectul magiei de sânge 
rămâne. 

Pielea îmi este ca în flăcări în timp ce magia taie prin 
mine, arzând de parcă mi-ar sfârteca organele. Violenţa 
îmi sfâşie prin muşchi. Mâinile îmi amorţesc. 

— Ajutor! 


< 257 > 


Încerc să ţip, dar numai bule de aer îmi gâlgâie pe gât. 
Groaza mă pătrunde până în măduva oaselor. Mama avea 
dreptate. 

Magia asta de sânge mă va nimici. 

Inot spre suprafaţă, dar fiecare nouă mişcare e mai grea 
decât ultima. Nu mai simt nimic în braţe, apoi nici în 
picioare. 

Ca spiritele  răzbunătoare, magia de sânge mă 
copleşeşte, agăţându-se de gura mea, de piept, de piele. 
Deşi fac eforturi să ajung la suprafaţă, nu mă pot mişca. 
Odată atât de aproape, vasul nostru devine din ce în ce 
mai departe. 

— Tzain! 

Marea stacojie îmi astupă sunetul ţipetelor. 

Puţinul aer rămas în plămâni dispare. 

Apa năvăleşte în loc. 


< 258 > 


CAPITOLUL TREIZECI ŞI DOI 
AMARI 


Mă agăţ de parapet, cu bătăile inimii gonind nebunește, 
în timp ce vasul se scufundă încet până se opreşte brusc. 

— A reuşit! 

Tzain dă cu pumnul în balustradă. 

— Zél, ai reuşit! 

Dar când Zelie nu mai apare la suprafaţă, triumful lui 
Tzain dispare. Îi strigă numele, încă şi încă o dată, până 
răguşeşte. 

Mă aplec peste marginea vasului şi cercetez apa cu 
ochii, disperată, căutând un mănunchi de păr alb pe 
fundalul roşu. N-a mai rămas decât un vas, dar Zélie nu e 
de văzut pe nicăieri. 

— Tzain, aşteaptă! 

Sare peste bord, lăsând vasul fără căpitan. Ultimul vas 
se întoarce pe apă, schimbându-şi cursul. 

— Şi uite-aşa au rămas ultimii concurenţi fără praf de 
puşcă! spune heraldul cu voce cântată. Insă numai un 
căpitan poate izbândi. Pentru a câştiga, numai un căpitan 
poate trăi! 

— Tzain! ţip eu peste parapet, cu inima tremurând, când 
ultimul vas se apropie. 

Nu pot face asta singură. Avem nevoie de el ca să 
scufundăm ultimul vas. 

Vâslaşii adversarului trag din greu la rame, în timp ce 
aceia care fuseseră la tunuri se înarmează cu săbii. 
Echipajul nostru îşi abandonează posturile, luându-şi 
repede suliţele şi săbiile legate de vas. Deşi eu tremur, ei 
nu şovăie. Sunt prompti, ageri, pregătiţi să pună capăt 
iadului ăstuia. 

Uşurarea mă cutremură până în străfundul sufletului 
când Tzain ţâşneşte la suprafaţă, cu un braţ înfăşurat 
strâns în jurul corpului lui Zelie fără cunoştinţă. Desfac o 


< 259 > 


frânghie de pe parapet şi o arunc peste margine; Tzain o 
leagă pe sub braţele lui Zelie şi strigă la noi s-o ridicăm. 

Trei robi mi se alătură şi tragem, aducând-o pe Zelie pe 
punte. Adversarul e la câteva clipe distanţă, acum. Dacă ea 
îşi poate invoca incarnările încă o dată, putem trece vii şi 
prin asta. 

— Trezeşte-te! 

O zgâlţâi pe Zélie, dar ea nu mişcă. Pielea îi e fierbinte 
la atingere. Sângele îi şiroieşte pe la colţul gurii. 

Ceruri, asta n-o să meargă. Trebuie să-l aducem înapoi 
pe Tzain. Trag cu unghiile de nodurile care-i leagă lui Zelie 
frânghia în jurul torsului, dar mai înainte de a desface 
ultimul nod, vasul adversarului se izbeşte într-al nostru. 

Cu un urlet sălbatic, atacatorii sar pe punte. 

Mă ridic brusc în picioare şi-mi agit sabia ca un copil 
încercând să ţină la distanţă o leonară cu o flacără. Nu e 
nicio tehnică în mişcările mele, niciun semn de anii 
petrecuţi în durere. 

Loveşte, Amari! Vocea Tatei bubuie în capul meu, 
aducându-mă înapoi în timp la lacrimile vărsate când mi-a 
poruncit să mă lupt cu Inan. Eu mi-am lăsat sabia să cadă 
la podea. Am refuzat. 

Atunci sabia fratelui meu mi-a sfâşiat spatele. 

Stomacul mi se răsuceşte când echipajul nostru se 
aruncă în luptă, şansa victoriei dându-le avânt. Biruiesc 
echipajul advers cu uşurinţă, trecând de săbiile lor şi dând 
lovituri letale. Oameni înnebuniţi aleargă spre noi, dar, din 
mila zeilor, echipajul nostru îi doboară. Unul moare la 
numai câţiva paşi de mine, sângele umplându-i gura când 
un cuţit îi iese din gât. 

Fă să se sfârşească, implor eu. Doar îngăduie-mi să ies 
din asta! 

Dar în timp ce eu mă rog, căpitanul îşi face loc printre 
oameni, cu sabia întinsă. Îmi adun curajul pentru atac, dar 
îmi dau seama că nu spre mine vine. Sabia lui e îndreptată 
în jos, în lateral. 

Pe Zélie o ţinteşte. 

Timpul îngheaţă când căpitanul înaintează, sabia lui 


< 260 > 


sclipitoare venind din ce în ce mai aproape, cu fiecare 
secundă. Nu mai aud niciun sunet în jurul meu. 

Apoi sângele ţâşneşte în aer. 

Pentru o clipă, sunt prea şocată să-mi dau seama ce am 
făcut. Dar când căpitanul cade, şi sabia mea cade cu el. 
Înfiptă drept în inima lui. 

Arena amuţeşte. Fumul începe să se risipească. 

Nu pot respira, când heraldul vorbeşte. 

— Se pare că avem un învingător... 


< 261 > 


CAPITOLUL TREIZECI ȘI TREI 
ZELIE 


538. 

De atâtea ori mi-a fost corpul sfâşiat în bucăţi. 

Atâtea spirite au pierit pentru competiţie. Atâtea suflete 
nevinovate mi-au ţipat în urechi. 

Cadavrele plutesc printre resturile de lemn pe marea de 
sânge. Prezenţa lor murdăreşte aerul, invadându-mi 
plămânii cu fiecare respiraţie. 

Oh, zei, ajutaţi-ne. Inchid ochii, încercând să şterg 
tragedia. Şi peste toate, ovaţiile nu se mai opresc. Laudele 
nu mai contenesc. În timp ce stăm pe platformă, mulţimea 
jubilează de parcă ar fi vreun motiv să celebrezi baia asta 
de sânge. 

Lângă mine, Tzain mă ţine strâns; nu mi-a dat drumul, 
de fapt, de când m-a coborât pe braţe de pe vas. Faţa lui 
nu trădează nicio emotie, dar îi pot vedea remuşcarea. 

Deşi competitorul din el a triumfat, suntem încă 
acoperiţi de sângele celor care au căzut. Poate că am 
învins, dar asta nu e nicio victorie. 

În dreapta mea, Amari stă nemişcată, cu mâinile 
încleştate pe teaca ei fără sabie. N-a scos niciun cuvânt de 
când am coborât de pe vasul ăla, însă robii mi-au spus că 
ea a fost cea care m-a apărat şi l-a ucis pe celălalt căpitan. 

Văd în ea sămânţa unui războinic. 

Heraldul se sileşte să surâdă când Dele şi Baako pleacă 
rostogolind cufărul cu aur. Aur pe care el probabil 
intenţiona să-l păstreze, aur dat la schimb pentru fiecare 
moarte. 

Mulțimea  mugeşte când echipajul nostru este 
recompensat cu premiul, dar nici măcar un rob nu 
zâmbeşte la vederea bogăției. Bogăția şi eliberarea din 
obşti nu înseamnă nimic când oroarea a ceea ce s-a 
petrecut îi va bântui în fiecare noapte. 


< 262 > 


— Haide, pune-i punct. 

Scrâşnesc din dinţi, făcând un pas şi ieşind de sub 
protecţia lui Tzain. 

— Ai avut spectacolul pe care l-ai vrut. Dă piatra- 
soarelui! 

Heraldul mijeşte ochii, pielea lui cafenie încreţindu-se în 
cute adânci. 

— Spectacolul nu se termină niciodată, şuieră el, 
vorbind alături de pâlnia de metal. Mai ales când implică 
un vierme. 

Cuvintele heraldului îmi face buzele să mi se zbată. Deşi 
îmi simt corpul golit pe dinăuntru, nu mă pot abţine să nu 
fac un plan. De câte incarnări ar fi nevoie să-l târască în 
carnaj, să-l înece pe fundul propriei mări roşii? 

Heraldul trebuie să simtă tăcerea mea ca pe o 
ameninţare, pentru că rânjetul încrezut i se şterge de pe 
buze. Face un pas înapoi şi ridică pâlnia, întorcându-se 
spre mulţime. 

— Şi acum... 

Vocea lui tună prin arenă. Cu toate că vorbele îi sunt 
sărbătoreşti, abia-şi poate ascunde consternarea. 

— Vă prezint... piatra nemuririi! 

Chiar şi de la distanţă, căldura pietrei-soarelui se 
strecoară în oasele mele îngheţate. Portocaliul şi galbenul 
pulsează în spatele învelişului ei de cristal ca lava topită. 
Şi ca un fluture de noapte, eu sunt atrasă de lumina ei 
sacră. 

Ultima piesă, gândesc eu, amintindu-mi cuvintele lui 
Lekan. Cu pergamentul, piatra şi pumnalul, în sfârşit avem 
tot ce ne trebuie. Putem să ne îndreptăm spre templul 
sacru şi să îndeplinim ritualul. Putem aduce magia înapoi. 

— Tu ai obţinut asta. 

Tzain pune o mână pe umărul meu şi mi-l strânge. 

— Orice s-ar întâmpla, sunt chiar lângă tine. 

— Şi eu, spune Amari încetişor, redobândindu-şi glasul. 

Deşi are pe faţă sânge uscat, ochii ei sunt liniştitori. 

Dau din cap spre ea şi fac un pas înainte, întinzând 
mâna după piatra aurie. Pentru prima oară, mulţimea din 


< 263 > 


jurul meu amuţeşte, curiozitatea tuturor atârnând greu în 
aer. 

Îmi fac curaj pentru ce ar putea urma când voi ţine în 
mână un fragment din sufletul Mamei Cer. Dar de îndată 
ce degetele mele ating suprafaţa lustruită, ştiu că nimic nu 
m-ar fi putut pregăti pentru asta. 

Ca şi trezirea, atingerea pietrei mă umple cu o forţă 
mult mai intensă decât orice am simţit până acum. Energia 
pietrei-soarelui îmi încălzeşte sângele, electrizându-mi 
asheul care ţâşneşte prin fiecare venă. 

Mulțimea exclamă uimită când razele pietrei strălucesc 
printre degetele mele. Chiar şi heraldul se dă înapoi; din 
câte ştie el, piatra era doar o parte din şarlatania lui. 

Valul continuă să mă umple, ridicându-se ca aburul 
fierbinte, închid ochii şi îmi apare Mama Cer, mai 
splendidă decât orice altceva mi-am imaginat vreodată. 

Ochii ei argintii strălucesc viu, în contrast cu pielea ca 
de abanos, încadraţi de cristalele care atârnă de fila ce-i 
împodobeşte capul. Bucle albe, grele, cad în jurul feţei sale 
ca ploaia, răsucindu-se cu puterea ce radiază din făptura 
ei. 

Spiritul ei mă străbate ca fulgerul trecând printr-un nor 
de furtună. E mai mult decât senzaţia respirației. 

E însăsi esenţa vieţii. 

— Emi àwon ti ó ti sùn... şoptesc primele cuvinte ale 
incantaţiei ca pentru mine, desfătându-mă cu un val de 
magie fără seamăn. 

Cu puterea pietrei-soarelui, aş putea să readuc sute de 
incarnări din moarte. Aş putea comanda o armată de 
neoprit. 

Am putea spulbera arena, doborându-l pe herald, 
pedepsind fiecare spectator care a ovaţionat la acest măcel 
doar pentru distracţie. Însă nu asta vrea Mama Cer. 

Unul câte unul, morţii gonesc ţipând prin mine, nu ca să 
devină incarnări, ci ca să scape. E întocmai ca lucrarea de 
curăţare pe care o făcea Mama la fiecare lună plină. O 
purificare fianală ca să ajute spiritele să treacă la alâfia. 

Pe măsură ce sufletele scapă de trauma lor pentru pacea 


< 264 > 


vieţii de după moarte, imaginea Mamei Cer din mintea 
mea începe să se estompeze. O zeiţă cu pielea ca noaptea 
îi ia locul, îmbrăcată în valuri de roşu, frumoasă, cu ochii 
căprui închis. 

Ceruri. 

Oya străluceşte în mintea mea ca o torţă împotriva 
întunericului. Spre deosebire de haosul pe care l-am 
întrezărit când am folosit magia de sânge, viziunea are o 
graţie diafană. Stă nemişcată, dar parcă întreaga lume se 
mişcă în prezenţa ei. Un zâmbet triumfător i se schiţează 
pe buze... 

— Uh! 

Deschid imediat ochii. Piatra-soarelui luminează atât de 
puternic în mâinile mele încât sunt silită să-mi întorc 
capul. Deşi valul iniţial de putere de la atingerea ei a 
trecut, încă o pot simţi răspândită prin corpul meu, 
cosându-mi fiecare rană lăsată de distrugătoarea magie a 
sângelui. 

Treptat, lumina orbitoare se risipeşte şi imaginea 
uluitoare a Oyei dispare din capul meu. Mă împleticesc 
înapoi, încleştând mâna pe piatră, şi cad în braţele lui 
Tzain. 

— Ce s-a întâmplat? şopteşte Tzain, cu ochii mari de 
uimire. Aerul... A părut că întreaga arenă se cutremura. 

Strâng piatra la piept, încercând să mai păstrez 
imaginile care mi-au trecut prin faţa ochilor minţii. Lumina 
care scânteia din cristalele cu care era împodobită fila 
Mamei Cer; felul în care pielea zeiţei Oya sclipea, neagră 
şi fermecătoare ca o regină a nopţii. 

Aşa trebuie să se fi simţit Mama... Gândul acesta îmi 
umple inima. De aceea îşi iubea ea magia. 

Asta înseamnă să te simţi viu. 

— Nemuritoarea! strigă un om din mulţime şi clipesc 
nedumerită, îndreptându-mi silit atenţia spre arenă. 

Strigătul traversează tribunele, până când toate 
glasurile se alătură. Scandează toţi acest titlu fals, 
înverşunaţi în lauda lor. 

— Eşti bine? întreabă Amari. 


< 265 > 


— Mai mult decât bine, îi răspund cu un zâmbet. 
Avem piatra, pergamentul, pumnalul. 
Şi acum avem într-adevăr o sansă. 


< 266 > 


CAPITOLUL TREIZECI ŞI PATRU 
AMARI 


Durează ore bune până când atmosfera de sărbătoare se 
domoleşte, deşi nu înţeleg cum ar avea cineva poftă să 
sărbătorească. O îngrozitoare pierdere de vieţi ca aceasta. 
Dintre care una curmată chiar de mâna mea. 

Tzain încearcă să mă apere de gloată, dar nici măcar el 
nu poate stăvili forţa spectatorilor când ieşim din arenă. 
Ne conduc cu paradă pe străzile din Ibeji, născocind titluri 
ca să comemoreze ocazia. Zélie devine „Nemuritoarea”, în 
timp ce Tzain domneşte cu titlul de „Comandantul”. Când 
trec eu, spectatorii strigă cel mai ridicol supranume dintre 
toate. Mă ruşinez când răsună încă o dată: „Leonara!” 

Îmi vine să le strig că se înşală; să înlocuiască „leonara” 
cu altceva mai potrivit, cum ar fi „laşa” sau „impostoarea”. 
Nu e niciun pic de ferocitate în ochii mei, nicio fiară 
ascunsă în mine. Porecla lor nu e decât o minciună, dar, 
incitat de băutură, niciunui spectator nu-i pasă. Ei doar au 
nevoie de ceva să strige. Ceva să glorifice. 

Când ne apropiem de coliba de lut pe care am închiriat- 
o, Tzain în sfârşit ne smulge din mâinile lor. Călăuzite de 
el, izbutim să ajungem în ahere, unde ne ducem cu rândul 
în spatele colibei, să ne spălăm de sânge. 

Turnând apă rece peste mine, îmi frec pielea cât pot de 
tare, disperată să scot toate rămăşiţele iadului acela de pe 
pielea mea. Când apa devine roşie, mă gândesc la 
căpitanul pe care l-am ucis. Ceruri... 

A fost atât de mult sânge. 

l-a îmbibat caftanul bleumarin, lipindu-i-l de piele, a 
pătruns prin tălpile încălţărilor mele de piele, mi-a pătat 
tivul pantalonilor. În ultimele sale clipe, căpitanul a dus o 
mână tremurătoare la buzunar. Nu ştiu ce voia să scoată. 
Mai înainte de a reuşi, mâna i-a căzut, moale. 

Închid ochii şi îmi înfig unghiile în palme, suflând 


< 267 > 


prelung şi tremurător aerul din piept. Nu ştiu ce mă 
tulbură mai mult: că l-am ucis sau că aş putea s-o fac din 
nou. 

Loveşte, Amari! Un vag ecou al vocii Tatei îmi bâzâie în 
urechi. 

Mi-l şterg din minte şi spăl şi ultima urmă din sângele 
arenei de pe pielea mea. 

Înapoi, în ahere, piatra-soarelui luminează în sacul de 
umăr al lui Zelie, îmbăind pergamentul şi pumnalul de os 
în tonuri de roşu şi galben floarea-soarelui. Cu o zi în 
urmă, nu-mi venea să cred că avem două dintre obiectele 
sacre, şi acum iată-le pe toate trei laolaltă. La 
douăsprezece zile distanţă de solstițiul centenar, putem 
ajunge în voie pe insula sacră şi să ne mai şi rămână timp. 
Zélie poate îndeplini ritualul. Magia se va întoarce cu 
adevărat. 

Zâmbesc în sinea mea, amintindu-mi luminile sclipitoare 
care-au ţâşnit din mâna Bintei. Lumini nu retezate scurt de 
sabia Tatei, ci durând o veşnicie. O frumuseţe pe care s-o 
pot vedea în fiecare zi. i 

Dacă reuşim, moartea Bintei nu va fi fost în zadar. Intr- 
un fel sau altul, lumina Bintei se va răspândi în toată 
Orisha. Golul pe care mi l-a lăsat ea în inimă s-ar putea 
vindeca, într-o bună zi. 

— Nu-ţi vine să crezi? şopteşte Tzain din prag. 

— Cam aşa ceva, îi arunc un zâmbet. Sunt doar 
recunoscătoare că s-a terminat totul. 

— Am auzit că au terminat cu afacerea asta. Fără 
cufărul cu bani, nu-şi mai pot permite să mituiască zbirii 
pentru alţi robi. 

— Slavă cerurilor! 

Mă gândesc la toţi tinerii divineri care au pierit. Deşi 
Zélie le-a ajutat spiritele să treacă, morţile lor încă apasă 
pe umerii mei. 

— Baako mi-a spus că el şi ceilalţi robi o să folosească 
aurul ca să plătească datoriile mai multor divineri. Dacă au 
noroc, o să poată salva sute de oameni din obşti. 

Tzain dă din cap, uitându-se la Zelie, care doarme într- 


< 268 > 


un colţ al colibei. Proaspăt spălată, e aproape ascunsă în 
blana moale a lui Nailah, refăcându-şi forţele după 
orbitoarea expunere la puterea pietrei-soarelui. Privind-o, 
nu mai simt ostilitate, ca de obicei. Când echipajul i-a spus 
că eu am fost cea care a pus capăt luptei, mi-a aruncat o 
privire care aproape aducea a zâmbet. 

— Crezi că tatăl tău ştia despre asta? 

Ridic brusc capul. Tzain îşi lasă ochii în jos şi faţa i se 
înăspreşte. 

— Nu ştiu, spun liniştit. Dar dacă ar fi ştiut, nu cred că s- 
ar fi sinchisit s-o oprească. 

O tăcere stingheritoare se lasă între noi, răpindu-ne 
scurtul moment de destindere. Tzain întinde mâna după un 
sul de bandaje, dar tresare. Durerea din braţul lui trebuie 
să fie prea mare. 

— Dă-mi voie. 

Mă apropii, evitând bandajele înroşite din jurul 
bicepsului său. Singura lui rană din bătălie, suferită din 
pricină că eu i-am stat în cale. 

— Mulţumesc, murmură Tzain, când îi dau sulul. 

Stomacul mi se încleştează de vinovăția care mă macină 
pe dinăuntru. 

— Nu-mi mulţumi. Dacă aş fi stat departe de vasul ăla, n- 
ai mai fi avut rana asta. 

— Dar n-aş mai fi avut-o nici pe Zél. 

Îmi susţine privirea cu o expresie atât de blândă, încât 
mă ia pe nepregătite. Am fost aproape convinsă că avea să- 
mi poarte pică, însă, când colo, el e recunoscător. 

— Amari, m-am gândit... 

Ia sulul de bandaj, îl desface şi apoi îl rulează la loc. 

— Când trecem prin Gombe, ar trebui să te duci la 
garnizoană. Să le spui că ai fost răpită, să dai toată vina pe 
noi. 

— Din cauza a ceea ce s-a întâmplat pe vas? 

Încerc să-mi păstrez vocea egală, dar un ton ascuţit mi 
se strecoară fără voie. Asta de unde a venit? În urmă cu un 
moment îmi mulțumea că sunt aici. 

— Nu! 


< 269 > 


Tzain se apropie, punând o mână ezitantă pe umărul 
meu. Pentru cineva atât de masiv ca el, atingerea aceasta 
e surprinzător de tandră. 

— Ai fost umitoare. Nici nu vreau să mă gândesc la ce s- 
ar fi întâmplat dacă n-ai fi fost aici. Dar expresia de pe faţa 
ta, după aceea... Dacă rămâi, nu pot să-ţi promit că n-o să 
mai fie nevoie să ucizi. _ 

Mă uit în pământ, numărând crăpăturile din lut. Imi 
oferă o altă cale de scăpare. 

Încearcă să-mi păstreze mâinile nemânjite de sânge. 

Mă gândesc iarăşi la momentul acela de pe vas, când am 
regretat totul şi mi-am dorit să nu fi furat niciodată 
pergamentul. Propunerea lui este exact ieşirea pentru care 
m-am rugat. Am tânjit după ea din adâncul inimii. 

Ar putea să meargă... 

Deşi un val de ruşine mă loveşte numaidecât, îmi 
imaginez ce s-ar întâmpla dacă m-aş preda. Cu povestea 
bine ticluită, lacrimi din belşug, minciunile perfecte, i-aş 
putea convinge pe toţi. Dacă mă arăt îndeajuns de 
răvăşită, Tata ar putea crede că am fost răpită de majii cei 
răi. Totuşi, chiar în timp ce cântăresc această posibilitate, 
deja ştiu răspunsul. 

— Rămân. 

Înăbuş acea parte din mine care ar fi vrut să se predea, 
îngropând-o adânc. 

— Pot să fac asta. Am dovedit-o în seara asta. 

— Numai pentru că poţi lupta nu înseamnă că eşti 
menită pentru asta... 

— Tzain, nu îmi spune mie ce sunt menită să fac! 

Cuvintele lui mă înţeapă ca nişte ace, mă încuie înapoi în 
spatele zidurilor palatului. 

Amari, stai dreaptă! 

Nu mânca aia. 

Este mai mult decât destul desert pentru tine... 

Nu. 

Nu mai vreau. Am trăit viaţa asta înainte şi mi-am 
pierdut cea mai dragă prietenă din cauza asta. Acum, că 
am scăpat, n-o să mă mai întorc niciodată. Cu evadarea 


< 270 > 


mea trebuie să fac mai mult. 

— Sunt o prinţesă, nu o proprietate. Nu mă trata altfel. 
Tata e responsabil pentru suferinţa asta. Fu o să fiu cea 
care o să îndrepte lucrurile. 

Tzain se dă înapoi şi ridică mâinile, împăciuitor. 

— Bine. 

Îmi las capul într-o parte. 

— Asta a fost? 

— Amari, eu te vreau aici. Am ţinut doar să ştiu că e 
alegerea ta. Când ai luat pergamentul acela, n-aveai cum 
să bănuieşti că totul avea să se schimbe în felul acesta. 

— Oh... 

Fac un efort să-mi rețin zâmbetul. Fu te vreau aici. 
Cuvintele lui îmi ard urechile. Tzain într-adevăr vrea să 
rămân. 

— Păi, mulţumesc, spun liniştit, aşezându-mă. Şi eu 
vreau să fiu aici. In pofida a cât de tare sforăi. 

Tzain zâmbeşte şi asta îi îmblânzeşte toate liniile aspre 
de pe faţă. 

— Nici tu nu eşti prea silenţioasă, Prinţesă. După cum 
sforăi, ar fi trebuit să-ţi zic Leonară de la bun început. 

— Ha! 

Îmi îngustez ochii şi iau ploştile pentru apă de jos, 
rugându-mă să nu mă fi înroşit la faţă. 

— O să-mi aduc aminte de asta, data viitoare când o să 
mai ai nevoie să iei un sul de bandaje. 

Tzain surâde când ies din colibă, un surâs într-o parte, 
care-mi înviorează fiecare pas. Aerul rece al nopţii mă 
întâmpină ca un vechi prieten, încărcat cu aroma de 
ogogoro şi vin de palmier de la sărbătorire. 

O femeie cu capul acoperit cu o glugă mă zăreşte şi 
zâmbeşte. 

— Leonara! 

Exclamaţia stârneşte ovaţiile celor din jurul ei. Asta-mi 
face obrajii să mi se încingă, dar, de data asta, porecla 
parcă nu-mi mai sună aşa greşit. Făcându-le timid cu 
mâna, fug de mulţime, topindu-mă în umbre. 

Probabil am făcut o greşeală. 


< 271 > 


Probabil că leonara trăieşte totuşi în mine. 


< 272 > 


CAPITOLUL TREIZECI ŞI CINCI 
INAN 


Aerul deşertului este ucigător. 

Mă taie la fiecare respiraţie. 

Fără instrucţiunile ferme ale Kaei, răsuflările mi se 
învălmăşesc şi se amestecă, date peste cap. De magia care 
a răpit-o. 

Când călărisem alături de Kaea, nu-mi dădusem seama 
cum trecea timpul. Călătorind singur, minutele se prefac în 
ore. Zilele se scurg în nopţi. Mai întâi se termină 
merindele. Apa le urmează îndeaproape. 

Iau plosca atârnată la şaua pantenarei furate şi storc şi 
ultimele picături. Dacă Ori într-adevăr mă priveşte din cer, 
acum probabil râde. 


Atac de maji. 
Kaea ucisă. 
Urmăresc pergamentul. 


Mesajul pe care l-am trimis acasă cu soldaţii trebuie să 
parvină curând. 

Cunoscându-l pe Tata, o să trimită gărzi în clipa în care 
o să-l primească, ordonându-le să se întoarcă repede cu 
capul vinovatului sau să nu se mai întoarcă deloc. Nici nu-i 
trece prin gând că eu sunt monstrul pe care-l vânează. 

Vinovăţia mă sfâşie pe dinăuntru ca magia pe care o 
înăbuş. Tata n-o să înţeleagă niciodată cât de mult mă 
pedepsesc deja. 

Ceruri. 

Capul îmi vuieşte de la efortul de a-mi ţine magia în 
adânc. O împing până în măduva oaselor, mai departe 
decât aş fi crezut că pot ajunge. Acum e doar o durere în 
piept sau o răsuflare întretăiată, un tremur constant care- 
mi zgâlţâie mâinile. Ura arzătoare din ochii Kaei. Veninul 


< 273 > 


din ultimul său cuvânt. 

Vierme. 

Îl aud neîntrerupt. Un iad din care nu pot scăpa. Prin 
acel singur cuvânt scârbos, Kaea m-ar fi putut foarte bine 
declara nepotrivit să fiu rege. 

Ocara compromite toate strădaniile mele de până acum. 
Datoria pe care mă lupt s-o îndeplinesc. Destinul la care 
Kaea însăşi m-a silit. 

Fir-ar să fie. Închid ochii să alung amintirile acelei zile. 
Kaea a fost cea care m-a găsit după ce am rănit-o pe 
Amari, ascuns în cel mai întunecat colţ al camerei mele, 
ţinând strâns de sabia însângerată. 

Când am azvârlit sabia pe podea, Kaea a luat-o şi mi-a 
pus-o înapoi în mână. 

Eşti puternic, Inan. A zâmbit. Nu lăsa puterea asta să te 
sperie. O să ai nevoie de ea toată viaţa. O să ai nevoie de 
ea ca să fii rege. 

— Putere, spun eu cu dispreţ. 

Exact de puterea aia am nevoie acum. Mi-am folosit 
magia doar ca să-mi apăr regatul. Kaea, mai întâi de toţi, 
ar fi trebuit să înţeleagă asta. 

Nisipul mă loveşte în faţă când trec de zidurile de lut ale 
cetăţii Ibeji. Fac un efort să-mi alung gândurile de la Kaea. 
E moartă. Nu pot schimba asta. 

Amenințarea magiei încă mai e în viaţă. 

Ucide-o. În puterea nopţii, mă aşteptam ca aşezarea din 
deşert să doarmă, dar străzile din Ibeji sunt pline cu 
rămăşiţele unei sărbătoriri. Nobili de rang mic şi localnici 
ai cetăţii beau vârtos din cupele lor, unul mai beat decât 
celălalt. Din când în când strigă nume mitice, ovaţionând 
pentru „Leonara”, „Comandantul” sau „Nemuritoarea”. 
Nimeni nu dă vreo atenţie soldatului prăfuit care călăreşte 
prin mijlocul lor, nici nu catadicseşte să arunce vreo 
privire la sângele uscat ce-mi acoperă pielea. Nimeni nu-şi 
dă seama să sunt prinţul lor. 

Trag de frâiele pantenarei, oprindu-mă în faţa unui 
localnic ce arată destul de treaz ca să-şi aducă aminte cum 
îl cheamă. Întind mâna ca să smulg afişul mototolit. 


< 274 > 


Atunci simt miros de mare. 

Deşi mi-am apăsat şi ultima picătură din blestem în 
adâncul fiinţei, mirosul ajunge drept la ţintă. Clar, ca o 
briză de-a oceanului. Mă loveşte ca primul strop de ploaie 
după multe zile de secetă. Dintr-odată, totul se focalizează. 

Ea e aici. 

Smucesc de frâie şi pantenara porneşte spre sursa 
mirosului. 

Ucide-o. Ucide magia. 

Vreau viaţa mea înapoi. 

Mă opresc într-un gang, între două şiruri de ahere de 
lut. Mirosul este acum copleşitor. E aici. Ascunsă. In 
spatele uneia dintre uşile astea. 

Gâtul mi se sugrumă când descalec de pe pantenară şi 
îmi scot sabia din teacă. Lama luceşte, reflectând o rază de 
lună. 

Dobor cu o lovitură de picior prima uşă. 

— Ce faci? strigă o femeie. 

Chiar şi cu ceața care-mi încetineşte gândurile, pot să 
văd că nu e ea. 

Nu e fata. 

Nu ceea ce-mi trebuie. 

Trag aer adânc şi caut din nou, lăsând mirosul sărat de 
mare să mă conducă. Aici, uşa asta. În această ahéré. 
Singurul lucru care-mi mai stă în cale. 

Pun la pământ uşa colibei şi mă năpustesc înăuntru, cu 
dinţii dezveliţi într-un mârâit. Ridic sabia ca să lupt... 

Nu e nimeni aici. 

Cearşafuri împăturite şi haine vechi atârnate în cui, de 
pereţi. Toate pătate de sânge. 

Altminteri, coliba e goală, singurele urme fiind firele de 
păr căzute din blana leonarei şi inconfundabilul parfum al 
fetei. 

— Hei! strigă un om de afară. 

Nu mă întorc să mă uit. : 

Fa a fost aici. În cetatea asta. În coliba asta. 

Şi acum a plecat. 

— Nu poţi să... 


< 275 > 


O mână mă apucă de umăr. 

În clipa următoare, mâinile mele sunt la gâtul omului. 

Lasă să-i scape un scâncet, când îmi lipesc vârful sabiei 
de pieptul lui. 

— Unde e? 

— Nu ştiu despre cine vorbeşti, strigă el. 

Las sabia în jos peste pieptul lui. O dâră de sânge apare. 
Lacrimile lui par aproape argintii în lumina lunii. 

Vierme, şopteşte fata cu vocea Kaei. N-ai să fii niciodată 
rege. Nici măcar nu mă poţi prinde. 

Îmi intensific strânsoarea pe gâtul omului. 

— Unde e? 


< 276 > 


CAPITOLUL TREIZECI ȘI SASE 
ZELIE 


După şase zile de mers prin iadul deşertului, pădurile 
luxuriante ale văii râului Gombe sunt o privelişte bine- 
venită. Ţinutul deluros respiră viu, plin de arbori care sunt 
atât de mari, încât într-un trunchi ar putea încăpea o 
întreagă ahere. Mergem printre uriaşii verzi, la lumina 
lunii ce răzbate printre frunzele lor, îndreptându-ne spre 
râul şerpuitor. Vuietul lui înăbuşit pare un cântec în 
urechile mele, blând ca valurile oceanului spărgându-se. 

— E atât de liniştitor, toarce Amari. 

— Ştiu. E aproape ca acasă. 

Închid ochii şi mă desfat cu sunetul susurat, lăsându-l să 
mă umple cu senzaţia de calm pe care o simţeam 
dimineaţa, devreme, atunci când trăgeam plasele de peşte 
cu Baba. În largul mării, era ca şi când trăiam în lumea 
noastră. Erau singurele momente când mă simţeam cu 
adevărat în siguranţă. Nici măcar gărzile nu ne puteau 
atinge. 

Mugşchii mi se relaxează când mă cufund în amintire. Nu 
m-am mai simţit astfel de săptămâni bune. Cu obiectele 
sacre risipite în diverse colţuri şi cu sabia lui Inan în ceafă, 
fiecare secundă părea furată. Nu aveam ce ne trebuia 
pentru ritual, iar şansele de a ne obţine obiectele erau 
mult mai mici decât de a fi ucişi pe drum. Dar acum le 
avem pe toate trei: pergamentul, piatra-soarelui şi 
pumnalul de os sunt în mâinile noastre, în siguranţă. 
Pentru prima oară, sunt mai mult decât în largul meu. Cu 
şase zile rămase până la solstițiul centenar, în sfârşit simt 
că putem izbândi. 

— Crezi că o să se spună poveşti despre asta? întreabă 
Amari. Despre noi? 

— Ar fi cazul, pufneşte Tzain în râs. După toată mizeria 
prin care a trebuit să trecem pentru această magie, am 


< 277 > 


merita un întreg festival. 

— Şi cum ar începe povestea? întreabă visătoare Amari, 
muşcându-şi buza de jos. Cum ar numi-o? „Invocatorii 
magici”? „Restauratorii magiei şi artefactele sacre”? 

— Asta nu sună cine ştie ce, strâmb eu din nas, 
întinzându-mă pe spatele îmblănit al lui Nailah. Un titlu ca 
ăsta nu trece testul timpului. 

— Şi dac-ar fi ceva mai simplu? propune Tzain. „Prinţesa 
şi Pescarul”? 

— Asta sună ca o poveste de dragoste. 

Îmi dau ochii peste cap. Pot simţi zâmbetul din vocea lui 
Amari. Nu mă îndoiesc că, dacă m-aş ridica, l-aş surprinde 
şi pe Tzain zâmbind, de asemenea. 

— Sună ca o poveste de dragoste, îi tachinez eu, însă de 
fapt nu e. Dacă voi vreţi neapărat o poveste de dragoste, 
de ce nu-i spuneţi „Prinţesa şi Jucătorul de agbon”? 

Amari întoarce brusc capul, obrajii începând să i se 
împurpureze. 

— N-am vrut să spun... eu... încercam să spun... 

Închide gura ferm, mai înainte să mai poată bălmăji şi 
altceva. 

Tzain îmi aruncă o privire urâtă, dar fără răutate. Când 
ne apropiem de râul Gombe, încă nu mă pot hotări dacă e 
înduioşător sau enervant cum cea mai mică tachinare îi 
face pe amândoi să amuţească. 

— Oh, zei, e o fiară! 

Mă las să alunec pe la coada lui Nailah, aterizând pe 
unul din bolovanii mari şi netezi presăraţi de-a lungul 
malului mâlos. Râul e lat, arcuindu-şi albia prin inima 
pădurii şi printre  trunchiurile copacilor masivi. 
Îngenunchez în noroi şi, cu palmele căuş, iau apa şi o duc 
la gură, amintindu-mi cum îmi ardea gâtul după ea, în 
deşert. Răceala ca de gheaţă a apei e atât de plăcută în 
aerul umed, încât sunt ispitită să-mi îngrop toată faţa în 
ea. 

— Zél, nu încă, zice Tzain. O să fie apă şi mai sus. Mai 
avem încă de mers o bucată de drum. 

— Ştiu, dar iau doar o înghiţitură. Lui Nailah i-ar prinde 


< 278 > 


bine un pic de odihnă. 

O scarpin între coarne pe Nailah şi-mi îngrop faţa în 
grumazul ei, zâmbind când şi ea îşi freacă botul de mine. 
Până şi ea urâse deşertul. De când ieşiserăm din el, păşea 
mai suplu şi mai vioi. 

— Pentru Nailah, atunci, încuviinţează Tzain. Nu pentru 
tine. 

Sare şi se ghemuieşte lângă apă, umplându-şi cu grijă 
plosca. 

Un zâmbet înfloreşte pe buzele mele. Prilejul e prea bun 
să-i rezist. 

— Pe zei, ce-i asta? strig şi arăt aiurea. 

— Ce... 

Mă reped şi-l îmbrâncesc. Tzain sloboade un țipăt când 
se vede răsturnat, căzând în apă cu un pleoscăit. Amari 
tresare când Tzain iese la suprafaţă, ud fleaşcă şi 
clănţănind de frig. El se uită ţintă în ochii mei şi un zâmbet 
răutăcios îşi face loc pe faţa lui. 

— Te-ai ars. 

— Mai întâi să mă prinzi! 

Nu apuc s-o rup la fugă, că Tzain face un salt şi mă 
apucă de un picior. Ţip când mă trage în apă. E atât de 
rece încât îmi înţeapă pielea ca o mie de ace de lemn de- 
ale Mamei Agba. 

— Zei! bolborosesc, disperată după aer. 

— A meritat? râde Tzain. 

— E prima oară când te-am păcălit de nici nu mai ştiu 
când, aşa că o să spun da. 

Amari sare din spinarea lui Nailah, chicotind şi clătinând 
din cap. 

— Voi doi sunteţi caraghioşi. 

Zâmbetul lui Tzain se transformă în rânjet răutăcios. 

— Suntem o echipă, Amari. N-ar trebui să fii şi tu 
ridicolă? 

— Categoric nu. 

Amari se dă înapoi, dar n-are nicio şansă. Tzain se ridică 
din apă ca un piton orishan. Amari nu face decât vreo 
câţiva metri, înainte ca el s-o prindă. Zâmbesc când ea ţipă 


< 279 > 


înalt, râzând, turuind toate scuzele care-i trec prin minte. 
Tzain o aruncă pe un umăr. 

— Nu ştiu să înot. 

— Nu-i aşa de adâncă, râde el. 

— Sunt o prinţesă. 

— Şi printesele nu fac baie? 

— Am pergamentul la mine! 

Şi-l scoate de la brâu, amintindu-i lui Tzain de propria-i 
strategie. Ca să nu ţinem toate obiectele sacre într-un 
singur loc, el duce pumnalul de os, Amari, pergamentul, 
eu, piatra-soarelui. 

— Observaţie valabilă! 

Tzain îi smulge pergamentul din mână şi-l pune pe şaua 
lui Nailah. 

— Şi acum, Maiestatea Voastră, baia regală vă aşteaptă. 

— Tzain, nu! 

Ţipătul lui Amari e atât de puternic, încât păsările îşi iau 
zborul din copaci, speriate. Tzain şi cu mine izbucnim în 
râs, când ea se prăbuşeşte în apă, dând bezmetic din mâini 
şi din picioare, deşi poate sta în picioare. 

— Nu e amuzant, dârdâie Amari, zâmbind în pofida 
voinţei sale. O să plătiţi pentru asta. 

Tzain îi face o plecăciune. 

— Dă-ţi toată silinţa. 

Un nou tip de zâmbet mi se zugrăveşte pe faţă, unul 
care mă încălzeşte chiar dacă stau pe malul râului 
îngheţat. A trecut mult prea mult de când nu l-am mai 
văzut pe fratele meu jucându-se. Amari se luptă, sincer, să- 
l bage cu capul la fund, deşi n-are decât jumătate din 
greutatea lui, acum şi murat de apă. Tzain îi face jocul, 
strigând de prefăcută durere, lăsând-o să creadă că ar 
putea învinge... 

Deodată, râul dispare. 

Copacii. 

Nailah. 

Tzain. 

Lumea se învârte în jurul meu, în timp ce o forţă 
familiară mă ia pe sus. 


< 280 > 


Când învârtitul se opreşte, trestiile îmi gâdilă picioarele. 
Aerul rece îmi umple plămânii. 

Până să-mi dau seama că am intrat în scena de visa 
prinţului, sunt azvârlită înapoi în lumea reală. 

Respir greu, încleştându-mi mâna pe piept, în timp ce 
răceala râului îmi loveşte tălpile din nou. Întrezărirea 
scenei n-a durat decât o clipă, dar a fost puternică, mai 
puternică decât oricând până acum. Un fior mă străpunge 
până în adâncul sufletului, când îmi dau seama ce s-a 
întâmplat. Inan nu e doar în visele mele. 

E aproape. 

— Trebuie să plecăm. 

Tzain şi Amari râd prea tare ca să mă audă. El a ridicat- 
o în braţe, amenințând c-o aruncă din nou. 

— Staţi! 

Dau cu piciorul şi împroşc cu apă spre ei. 

— Trebuie să plecăm. Nu suntem în siguranţă aici. 

— Ce tot zici? chicoteşte Amari. 

— Inan, spun eu repede. Este apr... 

Vocea mi se opreşte în gât. Un zgomot înfundat se 
apropie. 

Capetele noastre se întorc imediat în direcţia 
zgomotului, un bufnet ritmic, constant. 

La început, nu-l pot desluşi, dar când se apropie 
recunosc nişte labe ale unui animal în fugă. lar când 
cârmesc pe după cotul râului, în sfârşit văd ceea ce mi-a 
fost frică: Inan goneşte spre noi. 

Turbat, în spinarea pantenarei sale. 

Şocul îmi încetineşte mişcările. Ieşim valvârtej din râu. 
Apa care mai devreme era bucuria noastră, ne 
îngreunează, Amari şi Tzain se luptă cu curentul puternic 
ca să iasă. Suntem idioţi. Cum am putut fi atât de 
nesăbuiţi? Secunda în care ne-am îngăduit să ne relaxăm 
este chiar secunda în care Inan în sfârşit ne-a prins. 

Dar cum a putut Inan să treacă peste podul rupt din 
Chândomble? Cum a ştiut pe unde s-o ia? Chiar dacă ne-a 
luat, cumva, urma spre Ibeji, noi am plecat din iadul acela 
în urmă cu şase nopţi. 


< 281 > 


Dau fuga la Nailah şi urc prima. Tzain şi Amari se caţără 
rapid în spatele meu. Dar mai înainte de a plesni din frâu, 
mă întorc - ce mi-a scăpat? 

Unde sunt soldaţii cu care călătorea înainte? Amiralul 
care l-a ucis pe Lekan? După ce-a supravieţuit loviturii 
unui sentaro, cu siguranţă Inan nu s-ar aventura să atace 
fără ajutoare. 

Insă, în ciuda oricărei logici, niciun soldat nu apare pe 
urmele lui. Micul prinţ e vulnerabil. Singur. 

Şi eu pot să-l înving într-o luptă. 

— Ce faci? strigă Tzain, când las frâiele lui Nailah, 
oprind-o mai înainte de a porni. 

— Mă ocup eu de asta. 

— Zelie, nu! 

Dar nu privesc înapoi. 

Imi arunc sacul de umăr la pământ şi sar din spinarea lui 
Nailah, aterizând ghemuit. Inan îşi opreşte animalul de 
călărie şi descalecă, agitându-şi sabia, gata să verse sânge. 
Cu un geamăt, pantenara cade ca secerată, dar Inan pare 
să nu observe nimic. 

Pete stacojii i se ghicesc pe uniformă, în ochii lui ca 
ambra i se citeşte o disperare arzătoare. Şi, cu toate 
acestea, pare mai slab. Oboseala emană din el ca febra. 
Ceva ţicnit îi joacă în privire. 

Inăbuşirea puterilor l-a secătuit. 

— Stai! 

Glasul lui Amari tremură. 

Deşi Tzain încearcă s-o ţină pe loc, ea se dă jos din şaua 
lui Nailah. Picioarele ei sprintene nu scot niciun zgomot 
când aterizează şi înaintează, şovăind, pe lângă mine. 

Din obrajii lui Amari s-a scurs toată culoarea şi-i văd 
frica aceea care a chinuit-o toată viaţa. Fata care s-a 
agăţat de mine, în urmă cu mai multe săptămâni, atunci, în 
piaţă. Prinţesa cu cicatricea traversându-i tot spatele. 

Dar când păşeşte, ceva diferit se insinuează în 
atitudinea ei, o hotărâre ca atunci, pe vasul din arenă. 
Aceasta îi permite să se apropie de fratele ei, îngrijorarea 
eclipsându-i groaza din ochi. 


< 282 > 


— Ce s-a întâmplat? 

Inan îşi întoarce sabia de la mine spre pieptul lui Amari. 
Tzain sare să lupte, dar îl apuc de braţ. 

— Las-o să încerce. 

— Dă-te la o parte din calea mea. 

Vocea lui Inan e poruncitoare, dar un tremur îi mişcă 
mâna. 

Amari se opreşte o secundă, luminată de razele lunii 
reflectate de tăişul sabiei lui Inan. 

— Tata nu e aici, zice ea, în cele din urmă. N-o să mă 
răneşti. 

— N-ai de unde să ştii. 

Amari îşi înghite un nod din gât. 

— Poate că tu nu ştii, dar eu ştiu. 

Inan nu zice nimic câteva momente lungi. Nemişcat. 
Prea nemişcat. Norii se despart şi luna se iveşte, luminând 
spaţiul dintre ei doi. Amari face un pas înainte. Apoi încă 
unul, mai mare, de data asta. Când îşi duce mâna la 
obrazul lui Inan, lacrimile îi umplu ochii lui de ambră. 

— Nu înţelegi, zice el gâtuit, încă strângând sabia în 
mână. A nimicit-o pe ea. O să ne nimicească pe noi toți. 

Ea? Dacă Amari ştie sau nu despre cine vorbeşte Inan, 
nu pare să-i pese. li pleacă sabia spre pământ, ca liniştind 
un animal sălbatic. 

Pentru prima oară observ cât de diferit arată, de fapt, ea 
şi fratele ei, ce contrast între faţa ei rotundă şi maxilarul 
colţuros al lui Inan. Deşi au aceiaşi ochi de culoarea 
ambrei şi tenul arămiu, aici se pare să se încheie 
asemănările lor. 

— Acelea sunt cuvintele Tatei, Inan. Deciziile lui. Nu ale 
tale. Noi suntem propriii noştri stăpâni. Facem propriile 
noastre alegeri. 

— Dar el are dreptate, spune Inan cu vocea spartă. Dacă 
nu oprim magia, Orisha o să fie cucerită. 

Ochii lui se întorc la mine şi eu strâng mai tare bastonul 
în mână. Încearcă numai, îmi vine să-i strig. M-am săturat 
să fug. 

Amari îi întoarce blând capul lui Inan, cu ambele mâini, 


< 283 > 


înapoi la ea. 

— Nu Tata este viitorul Orishei, frate. Ci noi suntem. Noi 
suntem de partea cea bună, în povestea asta. Poţi să treci 
şi tu de partea asta, dacă vrei. 

Inan se uită lung la Amari şi, pentru o clipă, nu ştiu cine 
e. Căpitanul nemilos; micul prinţ; un maji speriat şi fragil? 
E un dor în ochii lui, o dorinţă de a renunţa la luptă. Insă 
când îşi ridică bărbia, ucigaşul pe care-l cunosc e înapoi. 

— Amari... strig eu. 

Inan o împinge la o parte şi se repede la mine, cu sabia 
aţintită spre pieptul meu. Sar în faţa lui Tzain, rotind 
bastonul. Amari a încercat. 

Acum e rândul meu. 

Aerul răsună când sabia lui Inan se ciocneşte de metalul 
bastonului meu. Aştept o şansă să contraatac, dar acum, că 
adevăratul Inan s-a trezit, n-o să-mi ofere niciuna. Deşi 
obosit, loviturile lui sunt feroce, întărâtate de ura faţă de 
mine, ură pentru ceea ce ştiu eu. Totuşi, în timp ce-i parez 
fiecare lovitură, şi mânia mea creşte. Monstrul care mi-a 
ars satul, omul responsabil pentru moartea lui Lekan. 
Sămânţa tuturor problemelor noastre. 

Şi eu îl pot şterge de pe faţa pământului. 

— Văd că mi-ai urmat sfatul, îi strig eu, făcând un 
triplusalt ca să-i evit lovitura săbiei. Abia ţi se mai vede 
şuviţa. Câte straturi, de data asta, micule prinţ? 

Îmi aduc năprasnic bastonul spre ţeasta lui, ţintind să 
ucid, nu să schilodesc. M-am săturat de luptă. 

M-am săturat să ne stea el în cale. 

Se fereşte de bastonul meu, dar împunge rapid cu sabia 
spre măruntaiele mele. Mă răsucesc la o parte şi lovesc. 
Din nou, armele noastre se ciocnesc cu un zăngănit 
ascuţit. 

— N-ai să învingi, şuier eu, braţele tremurând sub forţă. 
Dacă mă ucizi pe mine, n-ai să schimbi ceea ce eşti. 

— Nu contează. 

Inan sare înapoi, eliberându-se din încleştare ca să dea o 
nouă lovitură. 

— Dacă tu mori, moare şi magia. 


< 284 > 


Se năpusteşte la mine şi-şi ridică sabia, cu un strigăt. 


< 285 > 


CAPITOLUL TREIZECI ŞI ŞAPTE 
AMARI 


În pofida atâtor ani în care m-am antrenat cu fratele 
meu, privindu-l cum luptă acum, mi se pare că mă uit la un 
străin. Deşi mai lent ca de obicei, loviturile lui Inan sunt 
nemiloase, alimentate de o furie arzătoare pe care nu pot 
s-o înţeleg. În timp ce el şi Zelie schimbă lovituri şi 
contralovituri, lupta decurge într-un continuu zăngănit 
între sabie şi baston. Când încleştarea lor îi duce mai 
departe, în pădure, Tzain şi cu mine alergăm după ei. 

— Eşti bine? mă întreabă Tzain. 

Mi-aş dori să pot spune da, însă privindu-l pe Inan, simt 
cum mi se rupe inima. După tot acest timp, e foarte 
aproape să facă lucrul care se cuvine. 

— O să se omoare unul pe altul, şoptesc eu, tresărind la 
loviturile lor pline de ură. 

— Nu, clatină Tzain din cap. Zél o să-l ucidă. 

Mă opresc şi-i studiez mişcările lui Zelie, puternice şi 
precise, ca întotdeauna. Însă ea nu încearcă să-l pună la 
pământ - luptă să-l ucidă pe fratele meu. 

— Trebuie să oprim asta! 

Alerg spre ei, ignorând rugămintea lui Tzain să stau 
deoparte. Vâltoarea luptei i-a dus pe fraţii noştri în josul 
unui deal, adânc în valea împădurită. Mă grăbesc să ajung 
la ei, deşi, cu cât mă apropii, cu atât nu ştiu ce să fac. Să- 
mi deschid sabia sau să rămân neînarmată şi să risc să 
intru între ei? Amândoi sunt atât de înverşunaţi încât nu 
ştiu dacă vreuna dintre variante i-ar putea opri. Nu ştiu 
dacă i-ar face măcar să ezite. 

Însă, în timp ce alerg, o nouă dilemă îmi abate 
gândurile; presiunea unor ochi nevăzuţi. E o presiune pe 
care aş recunoaşte-o oriunde, abilitate perfecționată într-o 
viaţă întreagă petrecută sub puterea ei între zidurile 
palatului. 


< 286 > 


Când senzaţia se intensifică, mă opresc, căutându-i 
sursa. Oare Inan a chemat soldaţii? Nu-i stă în obicei să 
lupte singur. Dacă armata se apropie, noi suntem mai 
vulnerabili decât credeam. 

Dar sigiliul Orishei nu apare. În schimb, frunzele se 
agită deasupra noastră. Mai înainte să-mi pot deschide 
sabia, un plesnet de bici trosneşte prin aer... 

Nailah se prăbuşeşte cu un chelălăit, cu nişte bolas grele 
înfăşurate de picioarele ei şi în jurul botului. Mă întorc, 
exact când o plasă e aruncată peste corpul ei masiv, 
capturând-o cu uşurinţa unui braconier experimentat. 
Răgetele  captivei se schimbă în scâncete speriate, 
zbătându-se zadarnic să se elibereze. Scâncetele se sting şi 
se transformă în linişte. E neajutorată când cinci soldaţi 
ies din pădure şi încep s-o târască. 

— Nailah! 

Tzain sare în acţiune, agitându-şi cuțitul de jupuit 
animale. Se repede înainte cu o viteză impresionantă, cu 
lama pregătită să spintece... 

— Uh! 

Tzain se rostogoleşte pe pământ ca un bolovan, legat de 
mâini şi de picioare cu bolas. Cuţitul de vânătoare zboară 
în iarba pădurii, iar o plasă e aruncată peste el, prinzându- 
l ca pe o felină din junglă. 

— Nu! 

Alerg după el şi-mi deschid sabia, cu inima bătându-mi 
nebuneşte în piept. Mă feresc fără probleme de şuierul 
unor bolas azvârlite spre mine dar când cei cinci care au 
capturat-o pe Nailah îşi fac din nou apariţia, nu mai ştiu 
încotro s-o iau. Abia se pot desluşi, mascaţi şi îmbrăcaţi în 
haine negre, se contopesc cu umbrele pădurii. În 
străfulgerări disparate, le zăresc ochii negri şi ageri. Nu 
sunt soldați... 

Dar dacă nu sunt gardieni de-ai lui Inan, cine sunt 
luptătorii ăştia? De ce ne atacă? Ce caută? 

Vâjâi sabia spre cea dintâi siluetă care se apropie şi mă 
feresc ca să evit lovitura alteia. Fiecare atac este o irosire 
de timp preţios, timp pe care Tzain şi Nailah nu-l au. 


< 287 > 


— Tzain! strig eu, în timp ce mai multe siluete mascate 
ies din întuneric şi-l duc cu ele. 

El se luptă împotriva plasei din răsputeri, dar o lovitură 
rapidă în cap îl lasă fără cunoştinţă. 

— Tzain! 

Cobor sabia spre unul dintre agresori ce fandează spre 
mine, lovind o clipă prea târziu. Omul mascat îmi apucă 
arma şi mă dezarmează. Un altul îmi acoperă faţa cu o 
pânză udă. 

Mirosul acid îmi ustură nările şi gâtul cu mare 
repeziciune, în timp ce vederea mi se întunecă. 


< 288 > 


CAPITOLUL TREIZECI SI OPT 
ZELIE 


Ţipetele lui Amari reverberează printre copaci. 

Inan şi cu mine încremenim la mijlocul atacului. Ne 
întoarcem repede capul şi o vedem pe Amari luptându-se 
cu un bărbat mascat, la câţiva metri depărtare. 

Deşi ea se zbate, o mănuşă neagră îi astupă gura. Ochii i 
se dau peste cap şi devin sticloşi. 

— Amari! 

Inan porneşte spre ea şi eu îl urmez. Dar pădurea e 
pustie. N-o pot găsi pe Nailah. 

Nu-l pot vedea pe Tzain. 

— Tzain? 

Mă lipesc cu spatele de un copac şi cercetez siluetele 
arborilor ce umplu valea. Un nor de praf în depărtare, un 
corp prins într-o plasă, greu şi puternic. O mână fără vlagă 
lipită de sfori. Nu... 

— Tzain! 

O rup la fugă. 

Mai repede decât ştiam că pot fugi. 

E ca şi când aş avea din nou şase ani, întinzând mâna 
după lanţ, trăgând cu ghearele după Mama. 

Îmi alung amintirile, strigând numele lui Tzain în 
noapte. Nu se poate întâmpla aşa ceva. Nu mie. Nu lui 
Tzain. 

Nu din nou. 

— Tzain! 

Ţipetele mele mă râcâie pe gât, picioarele îmi tremură, 
în timp ce fug mâncând pământul. Îl depăşesc pe Inan, 
pornit după Amari. Pot să-l salvez... 

— Nu! 

Frânghii strânse mi se înfăşoară de glezne, trântindu-mă 
la pământ. Mi se taie respiraţia şi o plasă îmi prinde corpul 
în capcană. 


< 289 > 


— Ah! 

Ţip din nou, mă zvârcolesc şi lovesc orbeşte, în timp ce 
sunt târâtă prin pădure. L-au luat pe Tzain. Au luat-o pe 
Amari. 

Iar acum o să mă ia şi pe mine. 

Pietre şi crengi îmi sfâşie pielea, scap bastonul din 
mână. Incerc să scot pumnalul lui Tzain, dar şi acesta îmi 
scapă din mână. Ţărâna îmi intră în ochi, usturându-mă, 
când clipesc să dau gunoaiele la o parte. E în zadar. Am 
pierdut... 

Frânghia care trage de plasa mea plesneşte. 

Corpul mi se rostogoleşte şi se opreşte, iar cei doi 
oameni mascaţi care mă cărau cad brusc cu capul înainte. 
Cât ai clipi, Inan se repede asupra lor, lovindu-i cât încă 
sunt la pământ. 

Unul dintre oamenii mascaţi reuşeşte să fugă, parcă 
dispărând în golul de sub rădăcinile unui copac. Celălalt se 
mişcă prea încet; Inan îl izbeşte în tâmplă cu mânerul 
sabiei şi genunchii i se înmoaie. 

Când omul se prăbuşeşte, Inan se întoarce spre mine. Îşi 
potriveşte mai bine mâna pe sabie. 

Un foc nimicitor arde în spatele ochilor lui. 

Degetele îmi tremură când trag să rup frânghiile cu 
mâinile goale, căznindu-mă să mă eliberez. Cum Inan se 
apropie, sigiliul Orishei reflectă razele lunii, reînviindu-mi 
toată suferinţa îndurată sub privirea leopanarului ei. 
Cizmele gardienilor. Sângele în ţărână. Lanţul negru din 
jurul gâtului Mamei. 

Felul în care l-au călcat pe Tzain în picioare. 

Felul în care m-au aruncat pe mine la pământ. 

Fiecare nouă amintire îmi strânge dureros pieptul, 
strivindu-mi coastele. Respirația mi se taie când Inan se 
lasă la pământ şi-mi ţintuieşte braţele cu genunchii lui. 

Aşa se sfârşeşte... 

Sabia lui Inan sclipeşte în coborâre. 

„„.„exact cum a început. 


< 290 > 


CAPITOLUL TREIZECI ŞI NOUĂ 
INAN 


Sunt atât de aproape. 

Acest unic gând mă mistuie când mă apropii de fată. 
Captivă în plasă, e lipsită de apărare. Fără baston. Fără 
magie. 

Cu această unică moarte, mi-aş îndeplini datoria. Aş 
proteja toată Orisha de nebunia ei. Orice păcat comis de-a 
lungul vânătorii acesteia s-ar şterge. Singura fiinţă care 
ştie de blestemul meu ar pieri odată cu ele. 

— Ha! 

Îi ţintuiesc braţele la pământ cu genunchii, apăsând mai 
tare când se zbate. O împing cu o mână în stern şi cu 
cealaltă ridic sabia, orientând-o ca să înfig lama în inima 
ei. 

Dar în clipa în care mâna mea îi atinge pieptul, magia 
din mine răbufneşte prin pielea mea. O forţă care nu poate 
fi oprită. Mai puternică decât orice acces de magie pe care 
l-am simţit până acum. 

— Uh! gâfâi eu. 

Lumea dispare într-un nor albastru arzător. Deşi mă 
lupt, nu pot ieşi din el. 

Blestemul mă ţine la pământ. 

Ceruri roşii. 

Țipete ascuțite. 

Sânge şiroind. 

Într-o clipită, toată lumea fetei se perindă prin faţa 
ochilor mei. Durerea inimii ei îmi sfâşie pieptul. 

Mai cumplită decât ştiam eu că poate fi durerea. 

Stânci reci îmi zdrelesc tălpile goale când ea urcă munţii 
cu piscuri acoperite de zăpadă din Ibadan. Mirosul cald de 
orez jollof mă învăluie. Inima mi se opreşte când gardienii 
doboară cu lovituri de picior uşa casei lor. Soldaţii Orishei. 

Soldaţii mei. 


< 291 > 


Simpla lor vedere mă sufocă, precum unui gorilion care 
m-ar strânge de gât. 

O mie de imagini fulgeră pe dinaintea mea, o mie de 
crime purtând sigiliul Orishei. 

Leopanarul de zăpadă străluceşte, când pumnul 
îmbrăcat în fier al gardianului izbeşte în falca tatălui ei. 

Sclipeşte când lanţul mânjit de sânge se înfăşoară în 
jurul gâtului mamei sale. 

Eu văd totul. Lumea pe care a creat-o Tata. 

Durerea pe care ea a fost silită s-o trăiască. 

— Mama! 

Zelie ţipă. Un strigăt atât de chinuit că nici nu mai sună 
omenesc. 

Tzain o acoperă în colţul colibei lor, o disperată 
încercare de a o ascunde de suferinţa lumii. 

Totul trece în viteză. O străfulgerare, totuşi o întindere 
de timp nesfârşită. 

Lovind în dreapta şi în stânga, în timp ce fuge după 
mama ei. 

Înlemnind când ajunge la copac... 

Ceruri. 

Groaza mă arde pe creier cu un fier înroşit. O maji 
legată cu un lanţ de majacite. Ornamente ale morţii. 

Spânzurată ca toată lumea s-o vadă. 

E o rană care reverberează prin miezul fiinţei mele. O 
sentinţă pentru orice diviner care a supravieţuit acelei 
nopţi. 

În Orisha Tatei acesta este singurul sfârşit pe care l-ar 
putea avea majii. 

Îmi cheltui toate resursele să împing amintirile lui Zelie 
înapoi. Mâhnirea ei, ca un curent răzbunător, mă trage în 
adânc. 

Cu un salt, revin înapoi la realitate. 

Sabia mea stă suspendată deasupra pieptului ei. 

Blestemat fie cerul. 

Mâna îmi tremură. Momentul uciderii încă mai atârnă 
între noi. Totuşi nu mă pot hotări să mişc. 

Nu când tot ce am în faţa mea este o fată speriată şi 


< 292 > 


frântă. 

E ca şi când aş vedea-o pentru prima oară: fiinţa 
omenească din spatele învelişului de maji. Frica incrustată 
în durere. Tragedia provocată în numele Tatei. 

Tata... 

Adevărul ustură, o băutură tare arzând pe gâtul meu în 
jos. 

Unde sunt ticăloşii împotriva cărora Tata întotdeauna 
mă prevenea? Nu sunt decât familii pe care el le-a sfâşiat. 

Datoria înainte de sine. Crezul lui îmi răsună în urechi. 

Tatăl meu. 

Regele ei. 

Originea întregii suferinţe. 

Cu un strigăt, lovesc. Zélie tresare la viteza sabiei mele. 

Sforile legăturilor cad pe pământ. 

Ochii i se deschid brusc şi se târăşte înapoi, aşteptând 
atacul din partea mea. Dar nu vine. 

Nu poate fi o altă persoană purtând sigiliul Orishei care 
să-i pricinuiască durere. 

Zélie rămâne cu gura căscată. Întrebări şi nedumerire 
atârnă de arcul buzelor ei. Însă după aceea capul i se 
întoarce brusc spre omul mascat de jos. Face ochii cât 
cepele, dându-şi seama. 

— Tzain! 

Sare în picioare, aproape împiedicându-se şi căzând din 
pricina grabei. Numele fratelui ei răsună în ecou prin 
întuneric. _ 

Când nu primeşte niciun răspuns, cade în genunchi. În 
pofida voinţei mele, mă las şi eu la pământ, lângă ea. In 
sfârşit ştiu adevărul. 

Şi totuşi, în numele cerurilor, ce ar trebui să fac? 


< 293 > 


CAPITOLUL PATRUZECI 
ZELIE 


Nu ştiu cât timp zac pe pământ. 

Zece minute. 

Zece zile. 

Un frig cum n-am mai simţit niciodată pătrunde în 
oasele mele. 

Frigul de a fi singură. 

Nu înţeleg. Cine au fost oamenii aceia mascaţi? Ce-au 
căutat? S-au mişcat atât de repede, n-am fi avut nicio 
şansă să-i evităm. 

Decât dacă am fi continuat să fugim... 

Adevărul îmi umple gura de amărăciune. Nici cel mai 
rapid dintre atacatorii mascaţi nu s-ar fi putut compara cu 
Nailah la viteză. Dacă am fi continuat să călărim, pur şi 
simplu, în spinarea lui Nailah, oamenii aceia nu ne-ar fi 
prins în ambuscadă. Amari şi fratele meu ar fi fost în 
siguranţă. Însă eu am ignorat avertismentul lui Tzain şi el 
a plătit pentru asta. 

Tzain întotdeauna plăteşte pentru mine. 

Când am alergat după soldaţii care o luaseră pe Mama, 
el a îndurat bătaia lor doar ca să mă aducă înapoi. Când 
am salvat-o pe Amari din Lagos, el a renunţat la casa lui, la 
echipa lui, la trecutul lui. lar când eu am decis să mă lupt 
cu Inan, nu eu am fost cea răpită. Ci el. Intotdeauna Tzain 
plătind pentru greşelile mele. 

Ridică-te, îmi porunceşte o voce în minte, mai aspră ca 
oricând. Du-te după Tzain şi Amari. Adu-i înapoi, acum! 

Oricine ar fi aceşti oameni mascaţi, au făcut o greşeală 
fatală. Una de care o să am grijă să fie ultima lor greşeală. 

Deşi îmi simt corpul ca de plumb, mă ridic în picioare şi 
mă duc spre locul unde zac întinşi Inan şi omul mascat. 

Inan e sprijinit de trunchiul unui copac, cu faţa 
schimonosită, încă strângându-se cu o mână de piept. 


< 294 > 


Când mă vede venind, îşi încleştează mâna pe mânerul 
sabiei, dar tot nu atacă. 

Focul acela pe care îl invocase ca să lupte cu mine este 
stins; în cenuşa lui, cearcăne adânci i-au apărut sub ochi. 
Pare mai mic decât înainte. Oasele îi ies prin pielea din 
care culoarea a pierit. 

Se luptă cu magia... Când înţeleg, mi se pare că aerul 
din jur îngheaţă. El îşi înăbuşă magia. 

Se luptă să devină din nou neputincios. 

Dar de ce? Mă uit la el, din ce în ce mai nedumerită. De 
ce m-a scos din plasa aia? De ce nu-şi ridică din nou sabia 
împotriva mea? 

Nu contează de ce, îmi spune din nou vocea aspră din 
cap. Indiferent de motivele lui, eu sunt încă vie. 

Dacă mai pierd timp, fratele meu s-ar putea să 
sfârşească mort. 

Îi întorc spatele lui Inan şi îmi aşez apăsat piciorul pe 
pieptul omului mascat. Îmi ard palmele să-i scot masca, 
dar o să-mi fie mai uşor dacă nu-i pot vedea chipul. Părea 
un uriaş când mă târa prin pădure. Acum, corpul lui fără 
vlagă pare fragil. Absolut vulnerabil. 

— Unde i-aţi dus? întreb. 

Băiatul se mişcă, dar tace. Alegere greşită. 

Cea mai greşită alegere. 

Îmi recuperez bastonul de pe jos şi îl izbesc, zdrobindu-i 
oasele mâinii. Inan ridică brusc capul, când băiatul scoate 
un urlet violent, care răsună în noapte. 

— Răspunde-mi! răcnesc eu. Unde i-aţi dus? 

— Nu şt... ah! 

Ţipetele lui devin mai ascuţite, dar nu sunt destul de 
puternice. Vreau să-l aud plângând. Vreau să-l văd 
sângerând. 

Îmi las bastonul jos şi-mi scot pumnalul de la brâu. 
Pumnalul lui Tzain... 

Cu toată mâhnirea mea, mi-l amintesc pe Tzain când mi 
l-a pus în mână, înainte să intru în Lagos. 

Pentru orice eventualitate, a zis el, în ziua aceea. 

Pentru orice eventualitate l-am pus în primejdie. 


< 295 > 


— Spune-mi! 

Lacrimile îmi ustură ochii. 

— Unde e fata? Unde e fratele meu? Unde e tabăra 
voastră? 

Prima lovitură e intenţionată, o tăietură în braţ ca să-l 
fac să vorbească. Dar când sângele ţâşneşte, ceva din mine 
se descătuşează, ceva sălbatic pe care nu-l pot stăpâni. 

A doua lovitură e rapidă, a treia urmează mai repede 
decât vezi cu ochii. Partea cea mai întunecată a mâniei 
mele se dezlănţuie şi îl tai încă o dată şi încă o dată, 
revărsându-mi toată durerea. 

— Unde sunt? 

Înfig pumnalul în mâna lui, în timp ce vederea mi se 
înceţoşează. Mama dispare în întuneric. Corpul prins în 
plasă al lui Tzain dispare, de asemenea. 

— Răspunde-mi! urlu eu, ridicând pumnalul încă o dată. 
Unde l-au dus? Unde e fratele meu? 

— Hei! 

O voce strigă de deasupra, dar abia de-o aud. Ei au luat 
magia. Ei au luat-o pe mama. N-o să-l ia şi pe Tzain. 

— O să te ucid. 

Îndrept pumnalul deasupra inimii băiatului cu mască şi 
ridic mâna. 

— O să te uci... 

— Zelie, nu! 


< 296 > 


CAPITOLUL PATRUZECI ŞI UNU 
INAN 


Mă reped şi o apuc de ambele încheieturi, la tanc. 

Ea înţepeneşte când o ridic în picioare. 

În clipa în care o ating, magia din mine zbârnâie, 
amenințând să mă absoarbă din nou în amintirile lui Zélie. 
Strâng din dinţi şi împing bestia neagră în adâncul meu, la 
loc. Numai cerurile ştiu ce o să se întâmple dacă mă pierd 
din nou în mintea ei. 

— Dă-mi drumul, şuieră ea. 

Vocea ei. Încă mai e încărcată cu toată furia şi 
ferocitatea de dinainte. Habar nu are că acum i-am văzut 
amintirile. 

Că acum o văd pe ea. 

Incapabil să mă opresc, mă îmbăt de vederea lui Zelie, 
fiecare rotunjime, fiecare trăsătură. Semnul din naştere de 
forma unei seceri, de-a lungul liniei gâtului ei. Petele albe 
plutind în apele argintii ale ochilor ei. 

— Dă-mi drumul, repetă Zelie mai feroce decât înainte. 

Îşi ridică genunchiul spre vintrele mele; sar înapoi la 
moment. 

— Aşteaptă. 

Încerc s-o fac să judece, dar, fără omul mascat, furia ei 
găseşte o nouă ţintă. Degetele i se încleştează pe pumnalul 
grosolan. Se încordează din nou să atace. 

— Hei... 

Zel. Cuvântul răsare deodată în mintea mea. O voce 
aspră. Vocea fratelui ei. 

Tzain îi spune Zél. 

— Zél, stai! 

Pare străin pe buzele mele, dar Zélie se opreşte, uluită 
să-şi audă numele de alint. Sprâncenele i se încruntă de 
durere. Întocmai cum s-au încruntat când gărzile i-au târât 
mama, luând-o de lângă ea. 


< 297 > 


— Calmează-te. 

Imi slăbesc strânsoarea. O mică dovadă de încredere. 

— Trebuie să te opreşti. O să ucizi singurul nostru fir 
călăuzitor. 

Ea se uită lung la mine. Lacrimile ce-i atârnau de genele 
negre îi cad pe obraji. Un alt val de amintiri dureroase se 
pregăteşte să iasă la suprafaţă. Trebuie să-mi adun 
puterile ca să le ţin la distanţă. 

— Al nostru? întreabă Zélie. 

Sună chiar mai straniu, ieşind de pe buzele ei. N-ar 
trebui să avem nimic în comun. N-ar trebui să fim un „noi”. 

Ucide-o. Ucide magia. 

Totul era atât de simplu înainte. Asta e ceea ce ar fi vrut 
Tata. 

E ceea ce el deja a făcut. 

Insă acea maji spânzurată de copac continuă să fie o 
rană adâncă în creierul meu. Doar una dintre 
nenumăratele crime ale Orishei. 

Uitându-mă la Zélie, în sfârşit am răspunsul la 
întrebarea pe care mi-a fost prea frică s-o pun. Eu nu pot fi 
ca Tata. 

Eu n-am să fiu genul acela de rege. 

li dau drumul la încheieturi, dar pe dinăuntru dau 
drumul la mult mai multe. Tacticile Tatei. Orisha lui. Tot ce 
îmi dau seama acum că nu vreau să fiu. 

O ţară în care un prinţ şi un maji ar putea trăi laolaltă. O 
ţară unde chiar şi Zélie şi cu mine am putea fi un „noi”. 

Dacă vreau să-mi îndeplinesc cu adevărat datoria faţă de 
regatul meu, aceasta este Orisha pe care trebuie s-o 
conduc. 

— Al nostru, repet eu, străduindu-mă să fiu convingător. 
Avem nevoie unul de celălalt. Ei au luat-o şi pe Amari. 

Ochii ei mă cercetează. Cu speranţă. Şi împotrivindu-se 
speranţei, în acelaşi timp. 

— Ai ameninţat-o pe Amari cu sabia acum zece minute. 
Nu vrei decât pergamentul. 

— Vezi pergamentul ăla? 

Zélie se uită în jur, după locul unde şi-a aruncat sacul 


< 298 > 


înainte de lupta noastră, dar când dă cu ochii de el, îi cade 
faţa. I-au răpit fratele. Şi animalul de călărie, şi pe aliata 
sa. lar pergamentul de care aveam nevoie amândoi a 
dispărut. 

— Chiar dacă îmi vreau sora înapoi sau pergamentul, 
oamenii aceia le au pe amândouă. Deocamdată, interesele 
noastre sunt pe aceeaşi linie. 

— N-am nevoie de tine, spune Zelie, îngustând ochii. O 
să-i găsesc şi singură. 

Dar frica iese prin porii ei ca năduşeala. 

Frica de-a fi singură. 

— Fără mine ai fi fost fără cunoştinţă, într-o plasă. 
Singurul tău îndrumător spre tabăra lor ar fi mort. Chiar 
crezi că-i poţi ataca pe luptătorii aceia fără ajutorul meu? 

Mă aştept ca ea să recunoască. Însă nu face decât să se 
uite urât. Continui să-i vorbesc. 

— O să iau rarul tău moment de tăcere drept un „nu”. 

Ea se uită la pumnalul din mână. 

— Dacă-mi dai un motiv să nu te ucid... 

— E amuzant că-ţi închipui c-ai putea. 

Stăm faţă în faţă de parcă încă ne-am lupta, un baston 
nevăzut contra unei săbii nevăzute. Însă când nu mi se mai 
poate împotrivi, Zélie se duce înapoi la băiatul care 
sângerează la pământ. 

— Bine, micule prinţ. Acum ce facem? 

Sângele îmi clocoteşte la auzul poreclei, dar fac un efort 
s-o ignor. Noua Orisha trebuie să înceapă de undeva. 

— 'Ţine-l sus. 

— De ce? 

— Pentru numele cerurilor, fă-o! 

Ea-şi arcuieşte o sprânceană sfidător, dar îl ridică pe 
bietul nenorocit. Pleoapele lui se zbat uşor şi geme. O 
fierbinţeală stingheritoare freamătă în aerul dintre mine şi 
Zelie când mă apropii. 

Îl examinez pe băiatul mascat. Ambele mâini rupte. Mai 
multe răni decât pot număra. Atârnă ca o păpuşă de cârpe 
în mâinile ei. O să fim norocoşi dacă nu sângerează şi 
moare înainte de a vorbi. 


< 299 > 


— Ascultă aici. 

Il apuc de bărbie, silindu-l să mă privească în ochi. 

— Dacă vrei să trăieşti, îţi sugerez să începi să vorbeşti. 
Unde i-aţi dus pe ai noştri? 


< 300 > 


CAPITOLUL PATRUZECI ŞI DOI 
AMARI 


Primul e junghiul de durere din cap, care mă săgetează 
cu atâta forţă încât mă trezeşte. Imediat după aceea simt 
usturimea nenumăratelor tăieturi şi julituri care-mi 
acoperă pielea. 

Clipesc şi deschid ochii, dar întunericul rămâne; mi-au 
legat un sac peste cap. Țesătura aspră mi se lipeşte de nas 
când trag prea adânc aer în piept, într-o încercare 
zadarnică de a-mi potoli gâfâitul. 

Ce înseamnă asta? 

Mă împing în faţă, dar braţele mă ţin în loc, am 
încheieturile legate de un stâlp. Stai, nu un stâlp. Mă 
străduiesc să pipăi suprafaţa aspră. Un copac... 

Asta înseamnă că suntem încă în pădure. 

— Tzain? încerc să strig, dar am un căluş în gură. 

Jumările de porc de la cină îmi întorc stomacul pe dos. 
Oricine ar fi oamenii ăştia, şi-au luat măsuri de precauţie 
să ne rămână necunoscuţi. 

Mă străduiesc să aud încă un indiciu - o apă curgătoare, 
o mişcare a altor prizonieri. Însă niciun sunet nu răzbate 
până la mine. Sunt obligată să scotocesc prin amintirea 
proprie dacă vreau să deduc mai multe. 

Deşi nu pot vedea, închid ochii, rememorând atacul 
surpriză: Tzain şi Nailah dispărând în plase, izul acid care 
m-a făcut să-mi pierd cunoştinţa. Atât de multe siluete 
mascate, rapide şi tăcute, contopindu-se cu umbrele. 
Luptătorii străini sunt vinovaţii. 

Ei ne-au doborât pe toţi. 

Dar de ce? Ce urmăresc oamenii ăştia? Dacă scopul lor 
era să ne jefuiască, deja au reuşit. Dacă ne doreau 
moartea, eu n-aş mai fi respirat acum. Trebuie să fie 
altceva la mijloc, au urmărit alt scop. Dacă o să am timp 
destul, o să-l aflu. O să pot pune la cale un plan dea 


< 301 > 


scăpa... 

— S-a trezit. 

Mă încordez, rămânând nemişcată, când aud o voce de 
femeie. Ceva foşneşte şi nişte paşi se apropie. Recunosc 
mirosul slab de salvie când ea ajunge lângă mine. 

— S-o chemăm pe Zu? 

De data asta percep o tărăgănare în vorbirea ei, un 
accent pe care l-am auzit numai la nobilii din răsărit. Mă 
gândesc la harta Orishei pe care o avea Tata. În afară de 
Ilorin, singura aşezare răsăriteană îndeajuns de mare ca să 
aibă nobili în palate este Warri. 

— Zu poate să aştepte, îi răspunde o voce de bărbat, 
vorbirea lui având acelaşi ritm răsăritean. 

Căldura care emană din corpul lui ajunge la mine ca un 
val când se apropie. 

— Kwame, nu! 

Sacul îmi e smuls de pe cap cu atâta forță, încât gâtul 
îmi e smucit înainte. Durerea din cap îmi explodează odată 
cu revărsarea de lumină a felinarului. Vederea mi se 
înceţoşează, dar fac eforturi să observ cât mai multe din 
jur. 

Chipul unui diviner îmi umple câmpul vizual, ochi 
căprui-închis mijiți a suspiciune. O barbă deasă îi scoate în 
evidenţă falca bine definită. Când se apleacă spre mine, 
zăresc un cercel mic de argint prins în urechea lui dreaptă. 
În pofida expresiei amenințătoare, băiatul nu poate fi mai 
în vârstă decât Tzain. 

În spatele lui stă o fată diviner, frumoasă, cu pielea 
neagră şi ochi de pisică. Bucle lungi şi albe îi coboară pe 
spate, acoperindu-i braţele, când şi le încrucişează. Un 
cort de pânză spaţios ne înconjoară, construit în jurul 
trunchiurilor a doi arbori mamut. 

— Kwame, măştile noastre. 

— Nu avem nevoie de ele, răspunde el şi-i simt 
răsuflarea caldă pe obraz. Pentru prima oară, ea este cea 
în pericol. Nu noi. 

În spatele lui, un alt corp stă legat de o uriaşă rădăcină 
de copac, cu capul ascuns sub un sac. Tzain. Răsuflu 


< 302 > 


uşurată când îl recunosc, dar uşurarea nu durează mult. O 
pată îmbibă partea de sus a sacului lui Tzain, groasă şi 
întunecată. Pe toată pielea are tăieturi şi vânătăi; 
transportarea lui până aici trebuie să se fi făcut cu 
cruzime. 

— Vrei să vorbeşti cu el? mă întreabă Kwame. Spune-mi 
de unde aveţi pergamentul ăsta. 

Îmi îngheaţă sângele în vene când îmi flutură 
pergamentul prin faţa ochilor. Ceruri. Ce altceva a mai 
luat? 

— Îţi ard palmele după sabia ta? 

Kwame pare să-mi citească gândurile, scoțând pumnalul 
de os de la brâu. 

— Nu l-aş fi putut lăsa pe iubitul tău cu o armă ca asta. 

Kwame taie legătura căluşului, fără să clipească, nici 
măcar când îmi crestează din greşeală obrazul. 

— Ai o şansă, zice el, printre dinţii strânşi. Nu te osteni 
să minţi. 

— L-am luat din palatul regal, spun eu repede. Suntem 
într-o misiune de a aduce înapoi magia. Ni s-a dat de către 
zei. 

— Mă duc să-o chem pe Zu... începe fata din spatele lui. 

— Folake, aşteaptă! 

Tonul lui Kwame e aspru. 

— Fără Jailin, trebuie să găsim răspunsurile la ea. 

Se întoarce iarăşi la mine, îngustându-şi din nou ochii. 

— Un kosidán şi o nobilă sunt într-o misiune de a aduce 
magia înapoi, totuşi niciun maji nu-i cu voi? 

— Avem o... 

Mă opresc, prefirând informațiile pe care mi le-a 
dezvăluit cu simpla lui întrebare. Imi aduce aminte de 
mesele comune de la palat, când trebuia să caut adevărul 
în spatele tuturor zâmbetelor şi ale minciunilor. El crede 
că suntem singuri. Asta înseamnă că Zélie şi Inan trebuie 
să fi scăpat. Sau că n-au fost niciodată prinşi. E chiar 
posibil să fie încă în siguranţă... 

Nu ştiu încă dacă asta ar trebui să-mi dea speranță. 
Împreună, Zélie şi Inan ne-ar putea găsi. Dar, după cum se 


< 303 > 


luptau, unul dintre ei ar putea fi deja mort. 

— Ţi-au secat minciunile? întreabă Kwame. Bine. Atunci, 
spune adevărul. Cum ne-aţi găsit? Câţi sunteţi? Ce face o 
nobilă ca tine cu un pergament ca ăsta? 

Un pergament ca ăsta? 

Îmi înfig unghiile în pământ. Bineînţeles. De ce n-am 
observat imediat? Kwame nici n-a clipit când am spus că 
voiam pergamentul ca să aduc magia înapoi. Şi, cu toate că 
e un diviner, când l-a atins prima oară magia din el nu a 
reacţionat. 

Pentru că nu eprima oară când îl atinge... 

De fapt, s-ar putea să fie exact lucrul pe care-l căutau el 
şi tovarăşii lui mascaţi cu grijă. 

— Ascultă... 

— Nu, mă întrerupe Kwame şi se duce la Tzain, 
smulgând sacul de pe capul lui. 

Tzain e semiconştient, capul i se bălăngăneşte într-o 
parte. Neliniştea îmi strânge pieptul ca o gheară când 
Kwame pune pumnalul de os la gâtul lui Tzain. 

— Spune adevărul. 

— Asta fac! ţip eu, zbătându-mă în legături. 

— Trebuie să-o aducem pe Zu. 

Folake se retrage spre intrarea cortului, de parcă 
distanţa ar absolvi-o de groază. 

— Avem nevoie de adevăr, strigă şi Kwame. Ea minte. 
Ştiu că şi tu vezi asta! 

— Nu-l răni, îl rog eu. 

— Ţi-am dat o şansă, zice Kwame şi îşi strânge buzele. 
Asta e din vina ta. N-am să-mi pierd familia încă o dată... 

— Ce se întâmplă? 

Ochii mi se îndreaptă imediat spre intrarea cortului, 
când intră o fată, cu pumnii strânşi. Dashikiul ei verde 
pare luminos pe lângă faţa ei brună ca nuca de cocos. 
Părul alb îi stă umflat în jurul capului, pufos ca un nor. N- 
are mai mult de treisprezece ani, dar Kwame şi Folake iau 
poziţie de drepţi în prezenţa ei. 

— Zu, la tine veneam, zice iute Folake. 

— Am vrut mai întâi nişte răspunsuri, adaugă Kwame. 


< 304 > 


Iscoadele mele i-au găsit la râu. La ei era pergamentul. 

Ochii căprui-închis ai lui Zu se măresc când înşfacă 
pergamentul de la Kwame şi îi cercetează cerneala 
decolorată de timp. După cum îşi mişcă degetul mare peste 
simboluri, am confirmarea care-mi trebuia. 

— Ai mai văzut pergamentul ăsta şi înainte. 

Fata se uită la mine, observând tăieturile din pielea mea, 
spărtura din fruntea lui Tzain. Face eforturi să-şi păstreze 
faţa impasibilă, dar colţurile gurii i se crispează. 

— Ar fi trebuit să mă treziţi şi pe mine. 

— N-a fost timp, zice Kwame. Porniseră la drum. Trebuia 
să acţionăm, altminteri nu i-am mai fi ajuns. 

— Numai ei? întreabă Zu. Sau erau mai mulţi? 

— Încă doi, răspunde Folake. Ne-au scăpat. Şi Jailin... 

— Ce-i cu el? 

Folake schimbă o privire vinovată cu Kwame. 

— Încă nu s-a întors. S-ar putea să fi fost prins. 

Zu se schimbă la faţă. Mototoleşte pergamentul în 
strânsoarea mâinilor. 

— Nu v-aţi dus după el? 

— N-a fost timp... 

— Nu era în puterea ta să decizi asta! îl repede Zu. Noi 
nu lăsăm pe nimeni în urmă. Datoria noastră este să-i 
păstrăm teferi pe toţi! N 

Kwame îşi lasă capul în piept. Işi schimbă greutatea de 
pe un picior pe celălalt şi îşi încrucişează braţele. 

— Era pergamentul în joc, Zu. Dacă vin mai mulţi 
soldaţi, avem nevoie de el. Am cântărit riscurile. 

— Noi nu suntem soldaţi, îi întrerup eu. Nu facem parte 
din armată. 

Zu îmi aruncă o privire înainte de a se posta în faţa lui 
Kwame. 

— Ne-ai pus pe toţi în primejdie. Sper că ţi-a plăcut să te 
joci de-a regele. 

Deşi cuvintele ei sunt aspre, sunt totodată încărcate de 
tristeţe. Cu sprâncenele ei subţiri încruntate, arată mai 
tânără şi decât este. 

— Strânge-i pe ceilalţi în cortul meu, îl instruieşte ea pe 


< 305 > 


Kwame, înainte de a arăta spre Tzain. Folly, curăţă-i şi 
bandajează-i capul. Ultimul lucru de care am nevoie este 
să facă vreo infecţie. 

— Şi cu ea, Folake arată spre mine, ce vrei să facem? 

— Nimic. 

Zu îşi întoarce privirea către mine, din nou imposibil de 
citit. 

— Ea nu pleacă nicăieri. 


< 306 > 


CAPITOLUL PATRUZECI ŞI TREI 
INAN 


Tăcerea ne înconjoară. 

Densă şi apăsătoare. 

Singurele sunete între mine şi Zélie sunt paşii noştri, în 
timp ce urcăm cu greu cel mai înalt deal din pădure. Mă 
uimeşte că, în pofida solului moale şi al plaselor grele, 
oamenii mascaţi au lăsat atât de puţine urme. Ori de câte 
ori cred că găsesc o potecă, aceasta pare să dispară. 

— Pe aici. 

Zelie o ia înainte, furişându-se printre copaci. 

Urmând sfatul băiatului mascat pe care l-am interogat, 
caut pe trunchiurile de copaci simbolurile pictate ale 
poporului său: un X din două seceri divergente. Potrivit 
spuselor lui, urmărirea simbolurilor discrete e singura 
noastră cale de a le descoperi tabăra. 

— Uite încă unul, îmi arată Zelie în stânga, schimbând 
direcţia pe care mergeam. 

Urcă plină de hotărâre, dar eu mă chinui să ţin pasul cu 
ea. Atârnând pe umărul meu, luptătorul inconştient îmi 
îngreunează corpul, silindu-mă să mă lupt pentru fiecare 
respiraţie. Aproape am uitat cât de tare mă durea să respir 
atunci când mă străduiam să-mi înăbuş magia. 

Luptând cu Zelie, am fost obligat să ridic bariera. Aveam 
nevoie de toate forţele mele ca să câştig controlul. Acum 
îmi consumă şi ultima picătură de vlagă efortul de a-mi 
bloca din nou magia. Oricât de dârz m-aş lupta, riscul de a 
simţi durerea lui Zelie încă mă pândeşte. O ameninţare 
constantă şi în creştere... 

Piciorul îmi alunecă. Scot un mormăit, înfigând călcâiul 
mai adânc în pământ, ca să nu mă duc de-a rostogolul pe 
panta dealului. Poticneala asta e tot ce-a aşteptat 
blestemul meu. 

Ca o leopanară scăpată din cuşcă, magia izbucneşte 


< 307 > 


liberă. 

Închid ochii, când esenţa lui Zélie mă invadează ca un 
val de flux zdrobitor. Mai întâi rece şi ascuţit, apoi blând şi 
cald. Mirosul de mare mă învăluie, cerul senin al nopţii 
oglindindu-se luminos în valurile sale negre. Drumuri la 
piaţa plutitoare împreună cu Tzain. Ore petrecute într-o 
mică barcă rotundă cu Baba. 

Sunt fragmente, fragmente din ea, care luminează ceva 
în mine. Însă lumina nu durează decât o clipă. 

Apoi mă înec în bezna durerii sale. 

Ceruri. Resping toate astea, alung orice părticică din ea 
şi din virusul ăsta. Când a trecut, mă simt mai uşor, deşi 
efortul înăbuşirii îmi provoacă junghiuri ascuţite în piept. 
Ceva din fiinţa ei îmi stârneşte blestemul, aducându-l la 
suprafaţă cu fiecare ocazie. Spiritul ei pare să-mi dea 
târcoale, izbindu-mă cu forţa unei mări furtunoase. 

— Mă încetineşti, îmi strigă Zélie, apropiindu-se de 
vârful dealului. 

— Vrei să-l cari tu? întreb. Aş fi mai mult decât bucuros 
să-l văd sângerând pe tine. 

— Poate dac-ai înceta să-ţi mai înăbuşi magia, ai putea 
să te descurci cu o greutate în plus. 

Poate dacă ti-ai închide tu mintea nenorocită, mi-aş 
putea găsi atăta energie ca să te blochez şi să nu te mai las 
să intri. 

Dar îmi muşc limba; nu toate părţile minţii ei sunt 
nenorocite. O dragoste pătimaşă se împleteşte în amintirile 
despre familia ei, ceva ce n-am simţit niciodată. Mă 
gândesc la zilele de odinioară, când mă luptam cu Amari, 
la nopţile petrecute tresărind la mânia Tatei. Dacă Zelie ar 
fi vizitată de magia mea, ce parte din mine ar vedea? 

Întrebarea nu-mi dă pace şi strâng din dinţi ca să pot 
încheia ultima parte din urcuş. Când ajung în vârf, las 
corpul prizonierului nostru jos şi mă duc până la platoul 
dealului. Vântul îmi biciuieşte faţa şi mi-ar plăcea să-mi 
scot coiful. 

Arunc o privire spre Zelie; ea deja îmi cunoaşte secretul. 
Pentru prima oară de când m-am trezit cu şuviţa asta 


< 308 > 


mizerabilă, nu e nevoie să mi-o mai ascund. 

Mă apropii de marginea platoului, spre panta abruptă, 
îmi desfac coiful şi mă desfat cu felul în care briza îmi 
răcoreşte pielea capului. A trecut atât de mult de când nu 
mi-am mai putut scoate coiful fără teamă. 

Dedesubtul nostru, dealurile împădurite ale văii râului 
Gombe se desfăşoară cât vezi cu ochii sub umbre şi lumina 
lunii. Arbori mamut acoperă pământul, dar de aici, de sus, 
un simbol unic se arată clar. Spre deosebire de arborii 
crescuţi la întâmplare prin pădure, acest crâng e aranjat, 
alcătuind un cerc uriaş. Din punctul nostru de observaţie, 
X-ul lor special e abia vizibil, pictat pe unele dintre 
frunzele copacilor. 

— Ne-a spus adevărul. 

Zelie pare surprinsă. 

— Nu prea i-am dat de ales. 

— Totuşi, zice ea, ridicând din umeri. Ar fi putut minţi cu 
uşurinţă. 

În interiorul cercului copacilor, a fost construit un zid 
ascuns, din pământ, pietre şi crengi împletite. Deşi 
rudimentar, zidul e înalt, ridicându-se câţiva metri pe 
trunchiurile copacilor. 

Două siluete înarmate cu săbii stau înaintea zidului, 
păzind ceea ce trebuie să fie poarta. Ca şi băiatul pe care l- 
am interogat, luptătorii poartă măşti şi sunt îmbrăcaţi 
complet în negru. 

— Tot nu înţeleg cine sunt, murmură Zélie ca pentru 
sine. _ 

Aceeaşi întrebare mă intrigă şi pe mine. În afară de locul 
taberei lor, singurul lucru pe care l-am mai aflat de la băiat 
a fost că şi poporul lui era în căutarea pergamentului. 

— Poate dacă nu l-ai fi bătut gata să-l omori, am fi putut 
obţine mai multe răspunsuri. 

Zélie mârâie. 

— Dacă nu l-aş fi bătut, n-am fi găsit nicicând locul ăsta. 

Înaintează cu paşi hotărâți, pornind să coboare terenul 
împădurit. 

— Unde-ţi închipui că te duci? 


< 309 > 


— Să-i iau pe fraţii noştri înapoi. 

— Stai, o apuc eu de braţ. Nu putem să dăm buzna, pur 
şi simplu. 

— Pot dobori doi oameni. 

— Sunt mult mai mulţi de doi. 

Fac semn spre zonele din jurul porţii. Lui Zelie îi ia un 
moment să desluşească prin umbre. Soldaţii ascunşi stau 
atât de nemişcaţi încât se contopesc total cu întunericul. 

— Sunt pe puţin treizeci, numai pe partea asta. Şi nu i- 
am pus la socoteală pe arcaşii din copaci. 

li arăt un picior care se leagănă printre crengi, singurul 
semn de viaţă în frunzişul des. 

— Dacă formaţia lor e pe potriva oamenilor de pe sol, ar 
trebui să ne aşteptăm la cel puţin cincisprezece, sus. 

— Atunci o să atacăm înainte de zori, decide Zelie. Când 
nu se pot ascunde. 

— Lumina zilei n-o să schimbe numărul lor. Trebuie să 
presupunem că sunt cu toţii la fel de abili ca oamenii care 
i-au răpit pe Amari şi pe Tzain. 

Zelie strâmbă din nas la mine; şi eu mi-am dat seama că 
numele fratelui ei sună ciudat, ieşind de pe buzele mele. 

Se întoarce; buclele ei albe strălucesc în lumina lunii. 
Avea părul drept ca o sabie înainte, dar acum e ca un 
ciorchine de spirale strânse, fluturând mai departe în vânt. 

Zulufii ei îmi aduc aminte de una dintre amintirile sale 
de demult, pe vremea când era copil şi cârlionţii ei erau 
chiar şi mai deşi. Mama ei chicotea când încerca să-i 
pieptene părul lui Zelie într-un coc, invocând prin magie 
nişte umbre negre ca s-o ţină pe Zelie, căci fiica ei nu 
stătea locului o clipă. 

— Care-i planul nostru? îmi întrerupe Zélie gândurile. 

Imi întorc atenţia la zid, lăsând detaliile bătăliei să-mi 
alunge toate amintirile despre mama lui Zelie şi părul ei. 

— Gombe e la numai o zi călare. Dacă plec acum, pot 
veni cu soldaţii, dimineaţă. 

— Vorbeşti serios? 

Zelie face un pas înapoi. 

— Vrei să amesteci soldaţii în asta? 


< 310 > 


— Ne trebuie o forţă dacă e să pătrundem în tabăra aia. 
Ce altă alegere avem? 

— Cu soldaţii, tu ai o şansă, mă împunge Zélie cu 
degetul în piept. Eu, nu. 

— Băiatul ăla e un diviner, îi arăt spre prizonier. Dacă 
sunt mai mulţi dincolo de zid? Ei au pergamentul acum. Nu 
ştim cu ce va trebui să ne înfruntăm. 

— Bineînţeles. Pergamentul. Mereu pergamentul. Cât de 
fraieră sunt să cred că de fapt importantă e salvarea 
fratelui meu şi a surorii tale... 

— Zelie... 

— Inventează alt plan, îmi cere ea. Dacă sunt divineri în 
spatele zidului ăluia şi tu chemi gărzile, n-o să ne mai 
vedem fraţii înapoi. O să moară de îndată ce-o să sosească 
soldaţii tăi. 

— Nu-i adevărat... 

— Aduc-ţi gărzile aici şi eu o să le spun secretul tău. 

Îşi încrucişează braţele. 

— Când o să vină după noi, o să fiu sigură că o să te 
ucidă şi pe tine. 

Măruntaiele mi se răsucesc şi fac un pas înapoi. Sabia 
Kaei loveşte din nou în mintea mea. Frica din strânsoarea 
ei. Ura din ochii ei. 

O ciudată tristeţe mă cuprinde; bag mâna în buzunar şi- 
mi strâng pumnul în jurul pionului Tatei. Îmi înghit toate 
cuvintele pe care-mi vine să i le azvârl înapoi. Măcar dacă 
ea s-ar înşela. 

— Şi atunci ce propui să facem, fără gărzi? insist eu. Nu 
văd cum am putea trece de zidul ăla fără o forţă de luptă. 

Zélie se întoarce spre tabără şi îşi înfăşoară braţele în 
jurul corpului. Tremură, chiar dacă umiditatea din jur pe 
mine mă face să transpir. 

— O să mă ocup eu să intrăm, zice ea, în cele din urmă. 
Odată ce pătrundem, fiecare pe drumul lui. 

Deşi n-o spune, ştiu că se gândeşte la pergament. Odată 
ce zidurile acelea vor fi trecute, lupta pentru el va fi mai 
feroce ca oricând. 

— La ce plan te gândeşti? 


< 311 > 


— Asta nu-i treaba ta. 

— Ba este, de vreme ce îmi pun viaţa în mâinile tale. 

Fa-şi întoarce privirea spre mine.  lăioasă. 
Neîncrezătoare. Dar apoi îşi apasă mâinile de pământ. Un 
zumzet se porneşte în aer. 

— Emi àwon ti ó ti sùn... 

Cuvintele ei supun pământul voinţei sale. Acesta se 
despică, se sfărâmă şi crapă. O siluetă de pământ se ridică 
sub atingerea ei. Adusă la viaţă de magia mâinilor ei. 

— Ceruri! blestem eu văzând puterea ei. 

Când a învăţat trucul ăsta? Dar ei nu-i pasă de ce aş 
putea afla eu; se întoarce iarăşi cu faţa spre tabără. 

— Se numesc incarnări, zice ea. Ascultă poruncile mele. 

— Câte poţi face? 

— Cel puţin opt, poate mai multe. 

— Nu-i de ajuns, clatin eu din cap. 

— Sunt puternice. 

— Sunt prea mulţi luptători acolo, jos. Ne trebuie o forţă 
mai puternică... 

— Bine. 

Zelie se întoarce pe-un călcâi. 

— Dacă atacăm mâine-noapte, o să mă gândesc cum să 
fac mai mulţi, dimineaţă. 

După câţiva paşi, se opreşte. 

— Şi un sfat, micule prinţ. Nu-ţi pune viaţa în mâinile 
mele, decât dacă vrei ca viaţa aia să se sfârşească. 


< 312 > 


CAPITOLUL PATRUZECI SI PATRU 
ZELIE 


Broboane de sudoare îmi trec prin dashikul tăiat şi 
picură pe piatra muntelui. Mugşchii îmi tremură de la 
încordarea de a exersa o sută de incantaţii, însă Inan nu se 
lasă. Se ridică după ultima noastră ciorovăială, ştergându- 
şi pământul întărit de pe pieptul gol. Deşi o vânătaie se 
umflă pe obrazul lui de la ultima mea incarnare, Inan îşi ia 
poziţie, hotărât. 

— Încă o dată. 

— Fir-ar să fie, gâfâi eu. Dă-mi o pauză. 

— Nu e timp pentru pauze. Dacă nu poţi face asta, avem 
nevoie de un alt plan. 

— Planul e bun, spun eu printre dinţi. Ce altceva mai 
vrei ca să-ţi dovedesc? Incarnările o să fie puternice, n-o să 
avem nevoie de atât de multe... 

— Sunt peste cincizeci de luptători acolo, jos, Zelie. 
Bărbaţi înarmaţi, gata de bătălie. Dacă-ţi închipui că opt 
incarnări o să fie destul... 

— E mai mult decât destul pentru tine! 

Arăt spre vânătaia care se formează pe ochiul lui Inan, 
spre sângele care-i pătează mâneca dreaptă a caftanului 
său. 

— Tu abia te poţi lupta cu una. De ce crezi că ei ar putea 
tine piept la mai multe? 

— Pentru că ei sunt cincizeci! strigă Inan. Eu nu folosesc 
totalitatea puterilor mele, poate nici jumătate. N-ar trebui 
să-ţi fiu eu etalonul. 

— Atunci dovedeşte-mi că greşesc, micule prinţ. 

Îmi strâng pumnii, nerăbdătoare să-i vărs mai mult din 
sângele lui regal. 

— Arată-mi cât de slabă sunt. Arată-mi cât de puternic 
eşti cu adevărat! 

— Zelie... 


< 313 > 


— Destul! răcnesc eu, apăsându-mi palmele pe pământ. 

Pentru prima oară, calea mea spirituală se deblochează 
fără incantaţie; asheul se scurge şi incarnările zboară. Cu 
un uruit, vin la viaţă, ridicându-se din pământ la porunca 
mea mută. Inan face ochii mari când zece incarnări dau 
năvală peste deal. 

Însă în scurtul moment de dinaintea atacului, ochii lui se 
îngustează. O venă i se umflă pe gât. Mugşchii i se 
încordează în trupul lui solid. Magia îi apare la suprafaţă 
ca o briză caldă, încingând aerul dintre noi. 

Taie două incarnări; acestea se prăbuşesc la pământ. 
Loveşte fulgerător împotriva celorlalte, ferindu-se de ele şi 
atacând în acelaşi timp. Fir-ar să fie. Imi muşc obrazul pe 
interior. E mai rapid decât un soldat obişnuit. 

Mai ucigător decât un prinţ oarecare. 

— Emi àwon ti ó ti sùn... intonez din nou, dând o nouă 
viaţă altor trei incarnări. 

Sper că năvala lor îl va încetini pe Inan, dar după câteva 
secunde nebuneşti, el e în picioare, singur. Sudoarea îi 
şiroieşte pe frunte, pământul uscat îi scrâşneşte sub tălpi. 

Douăsprezece incarnări mai târziu, el tot în picioare 
este. 

— Mulțumită? 

Deşi gâfâie, pare mai viu decât l-am văzut vreodată. 
Năduşeala îi luceşte pe curburile muşchilor; pentru prima 
oară, e mai mult decât piele şi os. Faţa îi este inundată de 
culoare, când înfige sabia într-o crăpătură din pământ. 

— Dacă eu, cu puteri depline, pot dobori douăsprezece, 
cum crezi c-o să se descurce cincizeci de luptători? 

Îmi apăs palmele de stâncă. O să fac o incarnare pe care 
să n-o poată învinge. Pământul uruie, dar asheul meu e 
prea secătuit ca să sufle viaţă în noi soldaţi. Dacă nu 
recurg la magia de sânge, nu o pot face. Oricât de tare mă 
străduiesc, nicio încarnare nu mai apare. 

Dacă Inan îmi vede disperarea pe chip sau o simte cu 
magia lui, nu ştiu. Îşi strânge puntea nasului între degete, 
ca să-şi înăbuşe un geamăt. 

— Zélie... 


< 314 > 


— Nu! i-o retez eu. 

Ochii mi se întorc spre sacul meu de umăr. Piatra- 
soarelui e ascunsă sub pielea sacului, ispitindu-mă în 
tăcere. 

Dacă aş folosi-o, aş putea conjura incarnări mai mult 
decât suficiente ca să doboare cincizeci de luptători. Însă 
Inan nu ştie că o am. lar dacă oamenii aceia mascaţi vor 
pergamentul, o să vrea şi piatra-soarelui, de asemenea. 
Frustrarea îmi creşte, deşi ştiu că am dreptate. Am o şansă 
să recuperez pergamentul şi pumnalul de os, dar dacă 
piatra-soarelui cade în mâinile altui maji, acela o să devină 
prea puternic pentru mine ca s-o mai iau vreodată înapoi. 

Insă, dacă aş folosi magia sângelui... 

Mă uit la mâna mea; urmele muşcăturii din jurul 
degetului mare tocmai au început să prindă coajă. Un 
sacrificiu de sânge ar fi mai mult decât de ajuns, dar, după 
cele întâmplate în arena din Ibeji, nu mai vreau să folosesc 
a doua oară magia de sânge. 

Inan se uită lung la mine aşteptând, ceea ce-mi întăreşte 
răspunsul. Nu pot să folosesc niciuna. 

— Doar am nevoie de mai mult timp. 

— Nu avem timp. 

Inan îşi trece o mână prin păr; şuviţa albă pare mai 
groasă acum decât înainte. 

— Nu eşti nici măcar pe-aproape de reuşită. Dacă nu 
poţi să faci asta, trebuie să chemăm gărzile. 

Trage adânc aer în piept, iar căldura magiei lui începe 
să scadă. Culoarea i se retrage din obraji. Vigoarea i se 
stinge, pe măsură ce-şi închide magia. 

E ca şi când însăsi viaţa i-a fost absorbită. 

— Poate că problema nu sunt eu. 

Vocea mi se frânge şi închid ochii. Îl urăsc pentru că mă 
face să mă simt slabă. Il urăsc pentru că se face el însuşi 
slab. 

— Dacă ai încerca să-ţi foloseşti magia, n-am mai avea 
nevoie de gărzi. 

— Nu pot. 

— Nu poţi sau nu vrei? 


< 315 > 


— Magia mea nu are capacităţi ofensive. 

— Eşti sigur? stărui eu, amintindu-mi poveştile Mamei şi 

picturile lui Lekan despre Conectori. N-ai împietrit 
niciodată pe cineva? N-ai lansat niciodată un atac mintal? 
_ O umbră trece rapid peste chipul lui, ceva ce nu pot citi. 
Işi încleştează mâna pe sabie şi îşi întoarce privirea. Aerul 
devine mai rece, când îşi împinge magia mai mult 
înăuntrul său. 

— Pentru numele zeilor, Inan. Fii puţin mai hotărât. 
Dacă magia ta ar putea ajuta la salvarea lui Amari, de ce 
să nu faci tot ce poţi? 

Fac un pas spre el, încercând să-mi îndulcesc tonul. 

— O să-ţi păstrez secretul tău prostesc. Dacă folosim 
magia pentru a ataca... 

— Nu! 

Tresar şi mă dau înapoi la forţa refuzului lui Inan. 

— Răspunsul meu e nu. 

Înghite anevoie. 

— Nu pot. N-am să mai fac niciodată asta. Ştiu că te 
îngrijorează gărzile, dar eu sunt prinţul lor. Îţi făgăduiesc 
că o să le ţin sub control... 

Mă întorc cu spatele, ducându-mă din nou spre 
marginea platoului, unde începe panta. Când Inan mă 
strigă pe nume, strâng din dinţi, ca să mă abţin să nu-l 
pocnesc cu bastonul. N-o să-l salvez niciodată pe fratele 
meu. N-o să iau niciodată înapoi pumnalul sau 
pergamentul. Clatin din cap, luptându-mă cu vârtejul de 
emoţii care vrea să explodeze. 

— Zelie... 

— Spune-mi, micule prinţ, mă răsucesc brusc spre el. Ce 
doare mai mult? Senzaţia care te cuprinde când îţi 
foloseşti magia sau durerea de-a o înăbuşi complet? 

Inan tresare. 

— N-ai cum să înţelegi. 

— Ba înţeleg perfect. 

Mă proptesc în faţa lui, destul de aproape ca să-i văd 
tuleiele de pe obraji. 

— Ţi-ai lăsa sora să moară şi ai sta să vezi toată Orisha 


< 316 > 


arzând, numai să-ţi păstrezi secretă magia. 

— Păstrându-mi secretă magia este modul în care 
păstrez Orisha în siguranţă! 

Aerul se încălzeşte, când puterea lui izvorăşte din nou. 

— Magia este sursa tuturor problemelor noastre. Este 
rădăcina suferinţei Orishei! 

— Tatăl tău este rădăcina suferinţei Orishei! spun eu, cu 
vocea tremurând de mânie. El este un tiran şi un laş. Atât 
o să fie vreodată! 

— Tatăl meu e regele tău, mă înfruntă Inan. Un rege 
care încearcă să-şi protejeze poporul. A înlăturat magia 
pentru ca Orisha să fie în siguranţă. 

— Monstrul acela a înlăturat magia ca să poată măcelări 
mii de oameni. A înlăturat magia pentru ca nevinovaţii să 
nu se poată apăra! 

Inan se opreşte puţin. Aerul continuă să se încălzească, 
în timp ce vinovăția i se strecoară pe faţă. Vorbeşte rar: 

— A făcut ceea ce a crezut că e bine. Dar n-a greşit 
îndepărtând magia. A greşit cu prigoana care a urmat. 

Îmi înfig mâinile în păr, simțind că iau foc la ignoranţa 
lui Inan. Cum îşi poate apăra tatăl? Cum poate să nu vadă 
ceea ce se petrece de fapt? 

— Lipsirea noastră de magie şi prigoana asupra noastră 
sunt unul şi acelaşi lucru, Inan. Fără magie, suntem 
viermi. Fără magie, coroana ne tratează ca pe nişte 
scursuri! 

— Nu magia e răspunsul. N-ar face decât să intensifice 
lupta. Poate că tu nu poţi avea încredere în tata, dar ai 
putea învăţa să ai încredere în mine, să ai încredere în 
soldaţii mei... 

— Să am încredere în soldaţii tăi? 

Ţip atât de ascuţit, încât fără îndoială toţi luptătorii 
ascunşi în această pădure izolată îmi aud vocea tremurând. 

— Aceiaşi soldaţi care i-au prins mamei mele un lanţ de 
gât? Soldaţii care aproape l-au omorât pe tata în bătaie? 
Soldaţii care mă pipăie ori de câte ori au ocazia, aşteptând 
doar ziua în care o să poată lua totul, când o să fiu silită să 
intru în obşti? 


< 317 > 


Inan face ochii mari, dar insistă: 

— Soldaţii pe care-i cunosc eu sunt buni. Ei ţin Lagosul 
în siguranţă... 

— Oh, zei! 

Mă îndepărtez cu paşi îndârjiţi. Nu pot asculta asta. 
Sunt o neghioabă că mi-am închipuit că am putea fi 
vreodată aliaţi. 

— Hei! strigă el după mine. Vorbesc cu tine. 

— Am terminat de vorbit, micule prinţ. Evident, n-o să 
înţelegi niciodată. 

— Şi eu aş putea spune acelaşi lucru! 

Aleargă după mine, cu paşi trudnici. 

— Nu ai nevoie de magie ca să îndrepţi lucrurile. 

— Lasă-mă în pace... 

— Dacă ai putea doar vedea de unde vin eu... 

— Pleacă... 

— Nu trebuie să-ţi fie frică... 

— Îmi e totdeauna frică! 

Nu ştiu ce mă surprinde mai tare - forţa din glasul meu 
sau cuvintele înseşi. 

Frică. 

Îmi e totdeauna frică. 

E un adevăr pe care l-am încuiat în suflet cu ani în urmă, 
un fapt pe care m-am luptat din răsputeri să-l depăşesc. 
Pentru că, atunci când m-apucă, sunt ca paralizată. 

Nu pot respira. 

Nu pot vorbi. 

Dintr-odată, mă prăbuşesc la pământ, lipindu-mi palma 
peste gură, ca să-mi înăbuş suspinele. Nu contează cât de 
puternică devin, cât de multă putere îmi oferă magia mea. 
Ei întotdeauna mă vor uri, pe lumea asta. 

Întotdeauna îmi va fi frică. 

— Zélie... 

— Nu, şoptesc eu, printre suspine. Opreşte-te. Tu crezi 
că ştii cum e, dar nu ştii. N-ai să ştii niciodată. 

— Atunci, ajută-mă. 

Inan îngenunchează lângă mine, având grijă să păstreze 
distanţa. 


< 318 > 


— Te rog. Vreau să înţeleg. 

— Nu poţi. Au construit lumea asta pentru tine, au 
construit-o ca ea să te iubească. Nu te-au blestemat 
niciodată pe stradă, nu ţi-au spart niciodată uşile casei 
tale. Nu ti-au târât mama de gât şi-au spânzurat-o s-o vadă 
toată lumea. 

Acum, că adevărul mi-a ieşit din gură, nu mai pot face 
nimic să-l opresc. Pieptul mi se umflă de suspine. Degetele 
îmi tremură de groază. 

Frică. 

Adevărul taie precum cel mai ascuţit cuţit pe care l-am 
văzut vreodată. 

Orice aş face, întotdeauna o să-mi fie frică. 


< 319 > 


CAPITOLUL PATRUZECI ŞI CINCI 
INAN 


Precum ploaia din cer curge durerea lui Zelie. 

Imi pătrunde în piele. 

Pieptul meu e îngreunat de suspinele ei. Inima mi se 
sfâşie de chinul ei. 

Şi în tot acest timp simt o groază cum n-am mai 
cunoscut niciodată. Imi striveşte sufletul. 

Distruge orice dorinţă de a trăi. 

Nu se poate să fie asta lumea ei... 

Nu se poate să fie viaţa pe care Tata a construit-o. Însă 
cu cât mai mult sunt prins în suferinţa lui Zelie, cu atât 
mai limpede îmi devine că frica asta este întotdeauna 
prezentă. 

— Dacă soldaţii tăi ar fi aici, totul ar fi la fel de distrus, 
la fel de lipsit de speranţă. Nu se poate trăi sub tirania lor. 
Singura noastră salvare e puterea. 

De îndată ce cuvintele îi ies de pe buze, suspinele lui 
Zelie încetează. E ca şi când şi-ar fi amintit un adevăr mai 
profund. O cale de a scăpa de durere. 

— Oamenii tăi, gărzile tale - nu sunt altceva decât 
ucigaşi, violatori şi hoţi. Singura deosebire între ei şi 
criminali e uniforma pe care o poartă. 

Se ridică în picioare şi îşi şterge lacrimile. 

— Minte-te cât vrei, micule prinţ, dar nu te preface 
nevinovat cu mine. N-o să-l las pe tatăl tău să scape basma 
curată cu ceea ce a făcut. N-o să las ignoranţa ta să-mi 
reducă la tăcere durerea. 

Cu acestea, dispare. Paşii ei silenţioşi se topesc în 
pădure. 

În clipa aceea îmi dau seama cât de tare m-am înşelat. 

Nu contează dacă sunt în mintea ei. 

N-o să-i înţeleg niciodată toată durerea. 


< 320 > 


CAPITOLUL PATRUZECI ŞI ŞASE 
AMARI 


Exista o încăpere în palat în care Tata dispărea. În 
fiecare zi, întotdeauna la douăsprezece şi jumătate. 

Se ridica de pe tron şi traversa holul principal, cu 
Amiralul Ebele într-o parte şi Comandantul Kaea în 
cealaltă. 

Înainte de Raid, m-am ţinut după ei, curiozitatea 
mânându-mi picioarele mici. În fiecare zi îi priveam 
dispărând pe scările acelea reci de marmură, până în ziua 
în care m-am hotărât să-i urmez până la capăt. 

Picioarele mele erau atât de scurte că a trebuit să mă 
agăţ de balustrada de alabastru, grăbindu-mă pas cu pas. 
Îmi închipuiam o cameră plină de plăcinte moin moin şi 
prăjituri de lămâie, jucării strălucitoare care m-ar putea 
aştepta. Însă, când am ajuns aproape de ultima treaptă, n- 
am simţit mirosul dulce-înţepător de citrice şi zahăr. N-am 
auzit bucurie sau râsete. În pivniţa rece nu erau decât 
strigăte. 

Ţipetele unui băiat. 

Un trosnet puternic a răsunat prin aer - pumnul Kaei 
izbind în falca slujitorului. Kaea purta inele ascuţite pe 
degete; când l-a lovit pe servitor, inelele i-au crăpat pielea. 

Probabil am ţipat când am văzut băiatul însângerat. 
Probabil că am tipat, pentru că s-au întors toţi să se uite la 
mine. Nu ştiam numele servitorului. Ştiam doar că era cel 
care-mi făcea mie patul. 

Tata m-a ridicat în braţe şi m-a sprijinit pe şold, 
ducându-mă afară fără să arunce vreo privire. 

— Închisorile nu sunt locuri potrivite pentru o prinţesă, 
a zis el, în ziua aceea. 

Un alt trosnet a răsunat când pumnul Kaei a lovit din 
nou. 

La apusul soarelui, când lunga zi se preschimbă în 


< 321 > 


noapte, mă gândesc la cuvintele de atunci ale Tatei. Mă 
întreb ce-ar zice dacă m-ar putea vedea acum. Probabil m- 
ar încătuşa el însuşi. 

Ignor junghiul din umeri şi trag de legăturile mele, 
răsucindu-mi mâinile până ce frânghia îmi roade 
încheieturile, înroşindu-mi pielea, aproape să-mi dea 
sângele. După ce am frecat frânghia în sus şi-n jos peste o 
bucată de scoarță de copac toată ziua, fibrele sunt 
scămoşate, dar trebuie să le mai tocesc până să mă 
eliberez. 

— Ceruri, oftez eu, cu năduşeala strânsă deasupra buzei. 

Pentru a zecea oară mă uit prin cort după ceva mai 
ascuţit. 

Totuşi singurul lucru de aici, în afară de Tzain, e 
pământul. 

Singura dată când am zărit o clipă afară a fost când a 
intrat Folake să ne aducă apă. In spatele foii de la intrarea 
cortului era Kwame, uitându-se mânios. Pumnalul de os se 
mai afla încă în mâna lui. 

Un fior mă străbate şi închid ochii, străduindu-mă să 
respir adânc. Nu-mi pot scoate din minte imaginea 
pumnalului pus la gâtul lui Tzain. Dacă n-ar fi şuierul slab 
al respirației lui, m-aş îndoi că mai e încă în viaţă. Folake i- 
a curăţat şi i-a bandajat rana, însă el nici n-a tresărit o 
dată până acum. 

Trebuie să-l scot de aici mai înainte ca ei să se întoarcă. 
Trebuie să găsesc o cale de a-l salva, pe el, pumnalul şi 
pergamentul. A trecut deja o noapte întreagă. Nu mai 
avem decât cinci zile până la solstițiul centenar. 

Foaia de la intrarea cortului e dată la o parte şi mă 
opresc din zvârcolelile mele. Zu s-a întors, în sfârşit. 
Astăzi, poartă un caftan negru, înfrumusețat cu mărgele 
verzi şi galbene cusute pe poale. In locul copilei 
milităroase pe care am văzut-o seara trecută, acum arată 
mai mult a fata care este. 

— Cine sunteţi voi? o întreb. Ce vreţi? E 

Ea abia dacă-mi aruncă o privire. In schimb, 
îngenunchează lângă Tzain. 


< 322 > 


— Te rog, spun cu inima bătându-mi nebuneşte. El n-are 
nicio vină. Nu-i face rău. 

Zu închide ochii şi îşi aşază mâinile mici peste bandajele 
de pe capul lui Tzain. Respirația mi se opreşte când o 
lumină portocalie blândă radiază din palmele ei. Deşi e 
slabă, la început, luminează mai puternic, din ce în ce mai 
strălucitor, inundând cortul cu căldura ei. Lumina din 
mâinile ei continuă să strălucească până ce îi înconjoară în 
totalitate capul lui Tzain. 

Magie... 

Simt aceeaşi uimire înfricoşată care m-a cuprins şi când 
lumina a scăpat din mâinile Bintei. Ca şi a Bintei, magia lui 
Zu e frumoasă, atât de diferită de ororile pe care Tata m-a 
învăţat să le cred. Dar cum face asta? Cum s-a dezvoltat 
magia ei atât de repede şi atât de deplin? Trebuie să fi fost 
foarte mică la momentul Raidului. Când a învăţat 
incantaţiile pe care le şopteşte acum? 

— Ce-i faci? 

Zu nu răspunde, cu dinţii strânşi într-o grimasă. 
Broboane de sudoare răsar pe tâmplele ei. Un tremur 
foarte uşor îi străbate mâinile. O lumină îi umple pielea lui 
Tzain când tăieturile lui vizibile se strâng şi dispar. 
Vânătăile negre şi purpurii se şterg complet, redevenind 
băiatul frumos care a luptat alături de mine. 

— Slavă cerurilor. 

Corpul mi se relaxează când Tzain geme, primul sunet 
pe care-l scoate de când am fost răpiți. Deşi rămâne 
inconştient, se mişcă puţin în legăturile sale. 

— Eşti Tămăduitor? o întreb eu. 

Zu îmi aruncă o privire, deşi parcă nu mă vede deloc. E 
concentrată asupra juliturilor de pe pielea mea, ca şi când 
ar căuta alte lucruri pe care le poate vindeca. De parcă 
nevoia ei de a vindeca nu stă numai în magia sa, ci e în 
inima ei. 

— Te rog, mai încerc eu o dată. Noi nu suntem duşmanii 
voştri. 

— Totuşi aveaţi pergamentul nostru? 

Al nostru? Devin atentă la cuvânt. Nu poate fi o 


< 323 > 


coincidenţă faptul că ea, Kwame şi Folake sunt toţi maji. 
Trebuie să fie mai mulţi în afara cortului ăstuia. 

— Nu eram singuri. Fata pe care Kwame n-a putut s-o 
prindă era maji, un Secerător puternic. Am fost la 
Chândomble. Un  sentaro ne-a dezvăluit secretele 
pergamentului... 

— Minţi. 

Zu îşi încrucişează braţele. 

— O kosidână ca tine n-ar întâlni niciodată un sentaro. 
Cine sunteţi, de fapt? Unde e restul armatei voastre? 

— Îţi spun adevărul. 

Umerii mi se pleoştesc. 

— La fel cum i l-am spus şi lui Kwame. Dacă niciunul 
dintre voi nu mă crede, n-am ce să fac. 

Zu oftează şi scoate pergamentul din caftanul ei. Când îl 
desfăşoară, expresia i se îmblânzeşte şi un aer de tristeţe îi 
ia locul. 

— Ultima oară când am văzut pergamentul ăsta, mă 
ascundeam sub o barcă de pescar. Am fost silită să stau şi 
să mă uit cum gărzile regelui mi-au ucis sora. 

Ceruri... 

Zu are acelaşi grai tărăgănat. Trebuie să fi fost în Warri 
când Kaea a recuperat pergamentul. Kaea a crezut că-i 
ucisese pe toţi noii maji, dar Zu, Kwame şi Folake găsiseră, 
probabil, o cale de a supravieţui. 

— Îmi pare atât de rău, şoptesc eu. Nu-mi pot închipui 
cum a fost. 

Zu rămâne tăcută câteva momente lungi. O sfârşeală o 
apasă, făcând-o să pară mult mai bătrână decât frageda ei 
vârstă. 

— Eram copil când s-a întâmplat Raidul. Nici măcar nu- 
mi amintesc cum arătau părinţii mei. Tot ce-mi amintesc e 
că îmi era frică. 

Zu se apleacă, trăgând de iarba de la picioarele ei până 
ce iese cu rădăcini cu tot din pământ. 

— Întotdeauna m-am întrebat cum ar fi fost să trăiesc cu 
amintirea a ceva atât de cumplit. Acum nu mai trebuie să- 
mi închipui. 


< 324 > 


Chipul Bintei îmi revine nechemat în minte: zâmbetul ei 
luminos, luminile ei orbitoare. Pentru o clipă, amintirea 
străluceşte în toată gloria de odinioară. 

Apoi se colorează în roşu, înecând-o în sânge. 

— Tu eşti o nobilă. 

Zu se ridică şi vine spre mine, cu un nou foc aprins în 
ochii ei. 

— Practic pot mirosi asta la tine. N-o să-l las pe regele 
vostru să ne ucidă. 

— Eu sunt de partea voastră, clatin din cap. Eliberează- 
mă şi o să-ţi dovedesc. Pergamentul poate face mai mult 
decât să dea magia înapoi celor ce îl ating. Conţine un 
ritual care o să aducă magia înapoi pe tot pământul. 

— Acum înţeleg de ce Kwame e bănuitor. 

Zu se dă un pas înapoi. 

— El crede că aţi fost trimişi să vă infiltraţi în tabăra 
noastră. Cu asemenea minciuni deştepte, cred c-ar putea 
să aibă dreptate. 

— Zu, te rog... 

— Kwame! 

Vocea ei se frânge. Se apucă de marginea de la gât a 
caftanului, când el intră. 

El îşi plimbă degetele pe lama pumnalului de os, pe faţă 
având clar zugrăvită amenințarea. 

— E timpul? A 

Bărbia lui Zu tremură când dă din cap. Inchide ochii 
strâns. 

— Îmi pare rău, şopteşte ea, dar trebuie să ne apărăm. 

— Pleacă, o sfătuieşte Kwame. Nu e nevoie să asişti la 
asta. 

Zu îşi şterge lacrimile şi iese din cort, aruncându-mi o 
ultimă privire. După ce pleacă ea, Kwame se proţăpeşte în 
faţa mea, umplându-mi câmpul vizual. 

— Sper că eşti gata să spui adevărul. 


< 325 > 


CAPITOLUL PATRUZECI ŞI ŞAPTE 
INAN 


— Zélie? 

Îi strig numele, deşi mă îndoiesc c-o să răspundă la 
chemarea mea. După felul în care a fugit de lângă mine 
mai devreme, mă întreb dacă o s-o mai găsesc totuşi. 

Soarele începe să apună, dispărând după dealurile de la 
orizont. Umbre răsucite se întind în jurul meu, când mă 
sprijin de un copac să mă odihnesc. 

— Zélie, te rog! strig între două gâfâieli, înfigându-mi 
mâna în scoarţa copacului când o suliță de durere îmi 
străbate tot corpul. 

De la cearta noastră, magia mă opăreşte, răzbunătoare. 
Şi să respir îmi dă spasme ascuţite prin tot pieptul. 

— Zélie, îmi pare rău. 

Însă, deşi cererea de iertare se răspândeşte în ecou prin 
pădure, cuvintele par goale - nu ştiu pentru ce îmi pare 
rău. Că nu înţeleg sau că sunt fiul tatălui meu? Orice scuză 
pare neînsemnată faţă de tot ce a făcut el deja. 

— O nouă Orisha, murmur eu. 

Acum, c-o spun cu voce tare, pare mai ridicol. Cum aş 
vrea să îndrept ceva, când eu sunt legat inevitabil de 
problemă? 

Ceruri. _ 

Zélie face mai mult decât să-mi invadeze mintea. Însăşi 
prezenţa ei dă peste cap tot ce am fost învăţat să gândesc, 
tot ce ştiu că am nevoie. Noaptea se pogoară peste noi şi 
încă nu avem niciun plan. Fără incarnările ei, o să pierdem 
totul în mâna oamenilor acestora mascaţi. Fraţii noştri, 
pergamentul... 

O durere ascuţită îmi înţeapă abdomenul. Mă aplec, 
ţinându-mă de trunchiul copacului pentru sprijin. Ca o 
leopanară sălbatică, magia râcâie cu ghearele ca să-şi 
croiască drum şi să iasă la suprafaţă. 


< 326 > 


— Mama! 

Închid ochii. Mintea îmi răsună de ecourile ţipetelor lui 
Zélie. Strigăte amare pe care niciun copil n-ar fi trebuit 
vreodată să le scoată. Traumă la care n-ar fi trebuit 
niciodată să fie martor. 

Pentru ca magia să dispară definitiv, trebuie să moară 
toți maji, până la ultimul. Câtă vreme au gustat din 
puterea aceea, nu se vor opri niciodată să lupte ca s-o 
aducă înapoi. 

Chipul Tatei îmi apare în minte. Voce calmă. Ochi 
inexpresivi. 

L-am crezut. 

În pofida fricii pe care am simtit-o, i-am admirat tăria 
fără şovăire. 

— Ai putea face mai multă gălăgie? 

Deschid ochii brusc; din nu ştiu ce motiv, magia mi se 
potoleşte în prezenţa lui Zelie. 

— Văitându-te aşa, sunt surprinsă că luptătorii nu te-au 
capturat deja. 

Zelie înaintează, calmându-mi mai mult magia. Spiritul 
ei se aşterne peste mine ca briza răcoroasă a oceanului, iar 
eu mă las să alunec pe pământ. 

— Nu e vina mea, gâfâi eu printre dinţi. Doare. 

— N-ar durea dacă ai accepta-o. Magia te atacă fiindcă i 
te împotriveşti. 

Faţa îi rămâne dură, dar sunt surprins la nota de milă 
din tonul său. Iese din umbre şi se sprijină de un copac. 
Ochii ei argintii sunt roşii şi umflaţi, semnul lacrimilor 
vărsate mult timp după disputa noastră. 

Dintr-odată, retrăirea durerii din trecutul ei nu mi se 
mai pare o pedeapsă de ajuns. Eu sufăr pentru momentele 
ei. Biata fată a suferit toată viaţa. 

— Asta înseamnă că o să lupţi alături de mine? întreb. 

Zelie îşi încrucişează braţele. 

— N-am încotro. Tzain şi Amari sunt încă prizonieri. Nu-i 
pot elibera de una singură. 

— Şi cum rămâne cu incarnările? 

Zelie scoate o sferă luminoasă din sacul ei; numaidecât, 


< 327 > 


vechile conversații cu Kaea se derulează din nou în mintea 
mea. Cu modul în care razele portocalii şi roşii pulsează 
sub exteriorul de cristal al globului, obiectul ăsta nu poate 
fi decât piatra-soarelui. 

— Dacă ei caută pergamentul, o să vrea şi asta, de 
asemenea. 

— Ai avut-o la tine tot timpul ăsta? 

— N-am vrut să risc şi s-o pierd, dar o să mă ajute să fac 
toate incarnările de care avem nevoie. 

Dau din cap; pentru prima oară, planul ei pare solid. 
Asta ar trebui să fie de ajuns, dar miza devine mult mai 
serioasă decât până acum. 

Oamenii tăi, gărzile tale - nu sunt altceva decât ucigaşi, 
violatori şi hoți. Singura deosebire între ei şi criminali e 
uniforma pe care o poartă. 

Cuvintele ei răsună în mintea mea. Nu mai e vorba doar 
despre un baston apăsat împotriva sabiei mele. 

După tot ce s-a întâmplat, nu mai avem cale de 
întoarcere. Unul dintre noi trebuie să cedeze. 

— M-ai întrebat ce doare mai mult. 

Mă chinui să vorbesc, căci cuvintele ar vrea să rămână 
în mine. 

— Senzaţia care mă cuprinde când îmi folosesc magia 
sau durerea de-a o înăbuşi complet? Nu ştiu răspunsul. 

Strâng în pumn pionul tocit de sânet, fixându-mi atenţia 
asupra modului în care îmi înţeapă palma. 

— O urăsc cu totul. 

Amenințarea lacrimilor îmi ustură ochii. Îmi dreg glasul, 
disperat să le ţin în frâu. Nu-mi pot decât imagina cum ar 
lovi pumnul Tatei dacă m-ar putea vedea acum. 

— Îmi urăsc magia. 

Imi cobor vocea. 

— Dispreţuiesc felul în care mă otrăveşte. Dar, mai mult 
ca orice, urăsc felul în care mă face să mă urăsc pe mine 
însumi. 

Îmi ia mai multă putere decât am să-mi ridic capul şi să-i 
întâlnesc privirea lui Zelie. Să mă uit la ea îmi răscoleşte 
fiecare ruşine tăinuită din mine. 


< 328 > 


Ochii lui Zelie înoată din nou în lacrimi. Nu ştiu ce 
coardă sensibilă am atins. Sufletul ei sare-de-mare pare să 
se retragă. Pentru prima oară, îmi doresc să rămână. 

— Magia ta nu e otravă, zice ea, cu voce tremurătoare. 
Ci tu eşti. Tu o înăbuşi, tu lupţi împotriva ei. Tu cari după 
tine jucărioara aia prostească. 

Se apropie cu paşi apăsaţi şi-mi smulge pionul de senet 
din mână, vârându-mi-l sub nas. 

— Ăsta e majacite, idiotule. Mă mir că nu ti-au căzut 
degetele. 

Mă holbez la pionul lipsit de lustru, căruia aurul şi 
rugina maronie îi ascund culoarea originală. Întotdeauna 
am crezut că piesa fusese vopsită în negru, dar chiar să fi 
fost făcută din majacite? 

O iau din mâinile ei, ţinând-o cu grijă, simțind cum îmi 
înţeapă pielea. Şi în tot timpul ăsta eu crezusem că o 
strângeam prea tare. 

Bineînţeles... 

Îmi vine să râd la ironia situaţiei. Revelația mă duce cu 
gândul înapoi la momentul în care am primit pionul. Ziua 
în care Tata mi l-a „dăruit”. 

Înainte de Raid, jucam împreună sânet în fiecare 
săptămână. O oră în care Tata devenea mai mult decât un 
rege. Fiecare piesă şi mutare erau o lecţie, o învăţătură 
pentru ziua când aveam să cârmuiesc. 

Dar după Raid, n-a mai fost timp de jocuri. N-a mai fost 
timp pentru mine. Într-o zi, am făcut greşeala de a aduce 
jocul în sala tronului, iar Tata mi-a azvârlit piesele în faţă. 

Lasă-le, s-a răstit el când m-am aplecat să le adun. 
Servitorii curăţă. Regii, nu. 

Pionul acesta a fost singura piesă pe care am reuşit s-o 
salvez. 

Ruşinea mă străbate în unde, în timp ce mă uit lung la 
metalul învechit. 

Singurul dar pe care mi l-a făcut el vreodată, iar în 
miezul darului este ura. 

— Ăsta aparţine tatălui meu, zic eu, încet. 

O armă secretă luată de la alţii care au disprețuit magia. 


< 329 > 


Creată să-i distrugă pe cei ca mine. 

— Te agăţi de el cum se agaţă un copil de păturica lui. 

Zelie lasă să-i scape un oftat greu. 

— Lupţi pentru un om care o să te urască totdeauna 
doar pentru ceea ce eşti. 

Ca şi părul ei, privirea de argint luminează sub razele 
lunii, mai sfredelitoare decât orice ochi au văzut vreodată 
prin mine. Eu mă holbez. 

Mă holbez, deşi simt nevoia să vorbesc. 

Las pionul să cadă pe pământ şi îi dau un şut. Trebuie să 
trasez o linie în nisip. Am fost o oaie. O oaie, când regatul 
meu avea nevoie să mă port ca un rege. 

Datoria înainte de sine. 

Crezul se destramă înaintea ochilor mei, deopotrivă cu 
minciunile Tatei. Magia poate că e periculoasă, dar crima 
de a o stârpi n-a făcut domnia cu nimic mai bună. 

— Ştiu că nu poţi avea încredere în mine, dar dă-mi 
şansa asta ca să-ţi dovedesc contrariul. O să fac cumva să 
intrăm în tabăra aceea. O să-l aduc înapoi pe fratele tău. 

Zelie îşi muşcă buza. 

— Şi când o să găsim pergamentul? 

Ezit; chipul Tatei apare pentru o clipă în mintea mea. 
Dacă nu oprim magia, toată Orisha va arde. 

Însă singurele focuri pe care le-am văzut eu au fost cele 
puse de mâna lui. A lui şi a mea. l-am dăruit întreaga mea 
viaţă. Nu mai pot accepta alte minciuni de la el. 

— E al vostru, hotărăsc eu. Indiferent ce tu şi Amari 
încercaţi să faceţi... n-o să vă stau în cale. 

Îi întind mâna şi ea se uită lung la ea; nu ştiu dacă 
vorbele mele sunt de ajuns. Dar, după un lung moment, îşi 
pune palma într-a mea. O căldură ciudată mă cuprinde la 
atingerea ei. 

Spre surprinderea mea, mâinile ei sunt bătătorite, 
probabil asprite de folosirea bastonului. Când îi dau 
drumul, ne ocolim unul altuia privirea, uitându-ne în 
schimb la cerul nopţii. 

— Deci facem asta? întreabă ea. 

Încuviinţez. 


< 330 > 


— O să-ţi arăt ce fel de rege pot fi. 


< 331 > 


CAPITOLUL PATRUZECI ŞI OPT 
ZELIE 


Oya, te rog, fă să meargă asta. 

Înalt o rugăciune mută, cu inima bătându-mi tare în 
piept. Ne _ mişcăm printre umbre, ghemuindu-ne la 
periferia taberei oamenilor mascaţi. Planul meu părea 
perfect înainte, dar acum, că a venit timpul, nu mă pot opri 
să mă gândesc la toate modurile în care ar putea da greş. 
Dacă Tzain şi Amari nu sunt înăuntru? Dacă va trebui să 
ne confruntăm cu un maji? Şi ce-o să facă Inan? 

Îi arunc o privire, groaza crescând la vederea lui. Planul 
meu a început cu mine dându-i micului prinţ piatra- 
soarelui; fie mi-am pierdut minţile, fie deja am pierdut 
lupta asta. 

Inan se străduieşte să desluşească înainte, cu maxilarul 
strâns când numără paznicii din jurul porţii. In locul 
armurii lui obişnuite, poartă hainele negre ale luptătorului 
pe care l-am capturat. 

Încă nu ştiu ce să cred despre el, despre toate lucrurile 
pe care m-a făcut să le simt. Văzându-i ura greşit 
îndreptată, mă simt transportată înapoi în timp, înfăşurată 
în întunecimea zilelor de după Raid. Când am disprețuit 
magia. Când am învinuit-o pe Mama. 

Când am blestemat zeii pentru că ne făcuseră diferiţi. 

Un nod dureros se ridică în gâtul meu, când încerc să uit 
durerea aceea de demult. Încă mai pot simţi umbra 
minciunii dinăuntru, îndemnându-mă să-mi urăsc sângele, 
să-mi smulg părul alb. 

Aproape că m-a mâncat de vie ura împotriva mea, ţesută 
din minciunile lui Saran. Însă el deja mi-o luase pe Mama. 
Nu l-aş fi putut lăsa să ia şi adevărul. 

În lunile ce-au urmat după Raid, m-am agăţat de 
învăţăturile Mamei, mi le-am gravat în inimă până când au 
curs prin mine ca sângele. Indiferent ce spunea lumea, 
magia mea era frumoasă. Chiar şi în absenţa puterilor, zeii 


< 332 > 


mă binecuvântaseră cu un dar. 

Însă lacrimile lui Inan mi-au readus totul în minte, 
minciuna mortală pe care lumea asta ne sileşte s-o 
înghiţim. Saran a făcut bine. 

Inan deja se urăşte pe sine mai tare decât l-aş fi putut 
uri eu. 

— Bine, şopteşte el. E timpul. 

Îmi trebuie un neobişnuit efort să-mi descleştez degetele 
şi să-i dau sacul meu de piele. 

— Nu te întinde prea mult, mă previne el. Şi, nu uita, 
păstrează câteva incarnări deoparte, ca să ne folosească la 
apărare. 

— Ştiu, ştiu, îmi dau eu ochii peste cap. Dă-i drumul. 

Cu toate că nu vreau să simt nimic, inima mi se strânge 
când Inan iese din umbre şi porneşte hotărât spre poartă. 
Amintirea mâinii lui aspre într-a mea îmi revine deodată în 
minte. O ciudată stare de bine m-a cuprins la atingerea lui. 

Cele două siluete mascate postate la intrare îşi 
îndreaptă armele spre el. Cei ascunşi în umbre se mişcă, 
de asemenea. De sus, aud un cor de zbârnâituri: corzi de 
arcuri cu săgeți întinse bine. 

Deşi ştiu că Inan poate simţi totul, păşeşte cu obraznică 
încredere în sine. Nu se opreşte până ce nu e la nicio sută 
de metri, la jumătatea distanţei dintre mine şi intrare. 

— Am venit să fac un schimb, declară el. Am ceva pe 
care-l vreţi voi. 

Lasă sacul meu la pământ şi scoate piatra-soarelui. Ar fi 
trebuit să-l previn de năvala magiei. Chiar de la depărtare, 
aud un icnet. 

Un tremur se întinde de la mâinile lui până la cap, 
palmele pulsându-i cu o lumină albastră blândă. Mă întreb 
dacă Ori i-a apărut în spatele ochilor. 

Spectacolul este exact ce le trebuie măştilor. Câţiva se 
furişează afară din umbre şi încep să-l încercuiască, ţinând 
armele ridicate şi gata să lovească. 

— În genunchi!  porunceşte o femeie mascată, 
conducând precaut şarja în afara porţii. 

Îşi înalţă securea şi face un semn din cap, scoțând din 


< 333 > 


umbră mai mulţi dintre luptătorii ei. 

Oh, zei. Sunt deja mai mulţi decât ne-am aşteptat noi. 
Patruzeci... cincizeci... şaizeci? Şi câţi alţii îl mai ţintesc 
din copaci? 

— Aduceţi întâi prizonierii. 

— După ce te legăm pe tine. 

Poarta de lemn se deschide. Inan o studiază pe femeia 
comandant şi face un pas înapoi. 

— Îmi pare rău. Mă tem că nu pot accepta târgul ăsta. 

Ţâşnesc din desişul pădurii, alergând cât de repede mă 
ţin picioarele. Inan aruncă piatra-soarelui ca pe o minge de 
agb6n, azvârlind-o cu toată puterea. Aceasta zboară prin 
aer cu o viteză impresionantă. Trebuie să sar ca s-o prind. 
O strâng la piept şi execut un triplusalt când ating 
pământul. 

— Ah! exclam eu, când piatra-soarelui mă invadează cu 
valul de putere îmbătător după care am început să 
jinduiesc. 

Căldura îmi explodează pe sub piele când puterea ei 
ţâşneşte, aprinzând tot ashêul din sângele meu. În spatele 
ochilor mei, apare o imagine diferită a Oyei, mătăsuri roşii 
luminescente pe pielea ei neagră. Vântul îi flutură fustele 
şi îi răsuceşte părul, făcând mărgelele să danseze în jurul 
feţei. 

O lumină albă radiază din palma ei când întinde mâna 
spre mine. Nu-mi pot simţi corpul, totuşi mă simt întinzând 
şi eu mâna. Pentru un foarte scurt moment, degetele 
noastre se ating... 

Lumea revine la viaţă cu un bubuit ca de tunet. 

— Puneti mâna pe ea! 

Cineva strigă în spatele meu, dar nu pot auzi cu 
adevărat. Magia vuieşte din sângele meu, amplificând 
spiritele în toate părţile. Ele mă caută, ridicându-se ca un 
val de tsunami. Zăngănitul lor acoperă sunetele viilor. 

Ca fluxul atras de lună, sufletele se aruncă în mine. 

— Emi àwon ti ó ti sun... 

Imi înfig mâna în pământ. Se despică adânc sub 
atingerea mea. 


< 334 > 


Pământul de sub picioarele noastre geme când o armată 
de morţi se ridică de nicăieri. 

Ies învârtindu-se ca un vârtej din pământ, un uragan de 
crenguţe, pietre şi ţărână. Corpurile lor se încheagă cu 
lumina argintie a magiei mele. Descătuşez furtuna. 

— Atacaţi! 


< 335 > 


CAPITOLUL PATRUZECI ŞI NOUĂ 
AMARI 


Un trosnet sec răsună prin aer. 

Mă clatin când pumnul lui Kwame izbeşte în falca lui 
Tzain. 

Capul lui Tzain atârnă într-o parte, o masă de carne 
înroşită, înnegrită şi învineţită. 

— Opreşte! tip eu, cu lacrimile şiroind pe obraji. 

Sânge proaspăt picură în ochiul lui Tzain. Ce folos că 
tocmai fusese vindecat de Zu? 

Kwame se răsuceşte şi mă apucă de bărbie. 

— Cine mai ştie că sunteţi aici? Unde sunt restul 
soldaţilor voştri? 

În pofida a tot ce se întâmplă, vocea lui e gâtuită, 
aproape înecată de disperare. E ca şi când şi-ar face lui 
însuşi la fel de mult rău cât îmi face mie. 

— Nu e niciun soldat. Duceţi-vă şi găsiţi-o pe fata maji 
cu care călătorim. Ea o să vă confirme că tot ce am spus eu 
e adevărat! 

Kwame închide ochii şi inspiră adânc. Stă atât de 
nemişcat, încât mă trece un fior. 

— Când au venit în Warri, arătau ca tine. 

Scoate pumnalul de os de la brâu. 

— Vorbeau ca tine. 

— kwame, te rog... 

Infige pumnalul în piciorul lui Tzain. Nu ştiu care ţipă 
mai tare, eu sau el. 

— Dacă eşti furios, răneşte-mă pe mine! 

Mă zbat lângă copac, trăgând zadarnic de legăturile 
mele. Dacă măcar m-ar tăia pe mine, în schimb. Să mă 
lovească. Să mă zdrobească pe mine cu pumnul. 

Ca un berbece izbind în inimă, Binta îşi forţează intrarea 
în mintea mea. Şi ea a suferit, de asemenea. A suferit în 
locul meu. 


< 336 > 


Kwame îl înjunghie încă o dată pe Tzain în coapsă şi eu 
strig din nou, şi ochii mi se înceţoşează de noi lacrimi. 
Scoate pumnalul cu o mână tremurândă. Tremurul i se 
intensifică atunci când mută pumnalul la pieptul lui Tzain. 

— Asta e ultima ta şansă. 

— Nu suntem duşmanii voştri! spun eu repede. Gărzile 
din Warri au ucis oameni pe care şi noi i-am iubit! 

— Minciuni. 

Glasul lui Kwame se îneacă. Reuşeşte să-şi oprească 
tremurul mâinii şi ridică pumnalul. 

— Gărzile alea sunt oamenii voştri. Ei sunt cei pe care îi 
iubiţi voi... 

Foaia de la intrarea cortului se deschide. Folake dă 
buzna înăuntru, aproape aruncându-se peste Kwame. 

— Suntem atacați! 

Kwame se schimbă la faţă. 

— Gărzile ei? 

— Nu ştiu. Cred că au un maji! 

Kwame pune pumnalul de os în mâinile lui Folake şi iese 
în fugă. 

— Kwame... 

— Rămâi pe loc! îi strigă el în urmă. 

Folake se întoarce şi se uită la noi. Lacrimile mele, 
sângele şiroind din piciorul lui Tzain... Îşi duce mâna la 
gură, apoi scapă pumnalul pe pământ şi fuge din cort. 

— Tzain? îl strig eu. 

El strânge din dinţi şi se lipeşte de rădăcina copacului. 
Petele de sânge i se întind pe pantaloni. Clipeşte încet, 
deşi ochii îi sunt umflaţi, aproape închişi. 

— Eşti bine? 

Cele mai dureroase lacrimi care mi-au umplut vreodată 
ochii. Bătut. Înjunghiat. Şi el, totuşi, întreabă despre 
starea mea. 

— Trebuie să ieşim de aici. 

Trag de sforile ce-mi leagă mâinile cu mai multă 
îndârjire. Se aude un pârâit, iar legăturile încep să se 
destrame. Sfoara mă taie în carne, dar pieptul mi se umple 
de o altfel de durere. 


< 337 > 


E ca în zilele acelea de dinainte, de la palat, pe când 
legăturile mele erau lanţuri de aur. Ar fi trebuit să mă lupt 
cu acelea cum mă lupt acum. 

Dacă aş fi făcut măcar puţin mai mult, Binta ar fi încă în 
viaţă. 

Îmi încleştez dinţii, înfigându-mi călcâiele în pământ. Cu 
un geamăt, îmi proptesc un picior de scoarță şi-mi împing 
tot trupul ca să mă eliberez. 

— Amari. 

Vocea lui Tzain e mai slabă, acum. A pierdut atât de 
mult sânge. Scoarța îmi pătrunde în talpă, dar apăs şi mai 
tare, ca să forţez sforile. 

Loveşte, Amari! 

Vocea Tatei îmi răsună în urechi, dar nu de tăria lui am 
eu nevoie. 

Fii curajoasă, Amari, mă mângâie Binta, în schimb. 

Fii Leonara. 

— Uh! strig de durere. 

Sună aproape ca un răget. Vocea lui Folake răspunde, 
de afară. Foaia intrării cortului se ridică... 

Sforile se rup brusc. Mă prăvălesc înainte, căzând cu 
faţa la pământ. Folake se repede la pumnalul de os. Mă 
ridic iute în picioare şi mă arunc spre ea. 

— Ah! o aud cum geme când mă izbesc cu capul în ea, 
doborând-o. 

Ea înşfacă pumnalul de os, dar o lovesc în gât. Se îneacă 
şi atunci îmi înfig cotul în burta ei. 

Pumnalul de os îi cade din mână. Apuc strâns lama 
ivorie. Atingerea mă umple de un fior rece, o putere 
ciudată şi violentă. 

Loveşte, Amari! 

Chipul Tatei îmi apare din nou. Aspru. Neiertător. 

Exact despre asta te-am avertizat. Dacă noi nu luptăm, 
viermii ăştia vor fi sfârşitul nostru. 

Dar uitându-mă la Folake, văd cumva şi durerea din 
ochii lui Kwame. Frica împovărând umerii mici ai lui Zu. 
Toată suferinţa rămasă în urma Tatei, vieţile pe care deja 
le-a curmat. 


< 338 > 


Nu pot fi ca Tata. 

Majii nu sunt duşmanii mei. 

Dau drumul pumnalului şi, răsucindu-mi trunchiul 
pentru mai mult avânt, lovesc cu pumnul în falca ei. Capul 
îi zvâcneşte pe spate. Îşi dă ochii peste cap şi îşi pierde 
cunoştinţa. 

Sar peste ea şi iau pumnalul, tai legăturile de la 
încheieturile lui Tzain. Nici nu apucă să cadă sforile la 
pământ, că am şi început să i le leg în jurul coapsei. 

— Du-te. 

Tzain încearcă să mă împingă să plec, dar mâinile lui 
sunt fără vlagă. 

— Nu e destul timp. 

— Ssst. 

Pielea lui e lipicioasă la atingere. Când strâng sfoara, 
şuvoiul de sânge încetineşte. Insă abia de-şi poate ţine 
ochii deschişi. S-ar putea ca asta să nu fie de ajuns. 

Arunc o privire în afara cortului - siluete fără măşti 
aleargă în toate direcţiile, haosul creând acoperirea de 
care avem nevoie. Deşi marginile taberei nu se văd, putem, 
cel puţin, să urmăm valul de oameni. 

— Bine. 

Rup o creangă dintr-un copac şi intru la loc în cort, 
punând cârja improvizată în mâna dreaptă a lui Tzain. [i 
duc celălalt braţ peste umărul meu, încordându-mă ca să 
nu mi se mai înmoaie genunchii sub greutatea lui. 

— Amari, nu. 

Tzain se strâmbă, respiră repede şi superficial. 

— Taci, îl reped eu. N-am să te las în urmă. 

Sprijinit de mine şi ţinându-şi echilibrul cu băţul, Tzain 
face primul pas chinuit, cu piciorul cel bun. Reuşim să 
ajungem până la intrarea cortului, unde ne oprim pentru 
un ultim moment de odihnă. 

— N-o să murim aici, spun eu. 

N-o să îngădui asta. 


< 339 > 


CAPITOLUL CINCIZECI 
INAN 


Terenul dinaintea mea e un labirint. 

Un hăţiş de măşti şi de incarnări de pământ. 

Sprintez prin haos, ferindu-mă de săbii, sărind peste 
rădăcinile copacilor, încercând să ajung la poartă. 

Mai multe siluete mascate ies în fugă, zăpăcite, 
încercând să dea de rostul demenţei ăsteia. Incarnările lui 
Zélie ţâşnesc din pământ ca nişte munţi. Împânzesc locul 
ca un roi de lăcuste, o molimă de care nu scapă nimeni. 

Funcţionează. Fără voia mea, mă trezesc zâmbind în 
timp ce gonesc. E un cu totul alt fel de bătălie. Un joc de 
senet mai haotic decât orice mi-aş fi putut închipui 
vreodată. 

De jur împrejurul meu luptătorii cad, ţipând când 
incarnările lui Zelie îi prind. Soldaţii de pământ se 
înfăşoară ca nişte coconi în jurul atacatorilor, 
imobilizându-i. 

Pentru prima oară, vederea magiei e entuziasmantă. Nu 
un blestem, ci un dar. Un luptător se aruncă spre mine şi 
nici măcar nu trebuie să-mi duc mâna la sabie; o încarnare 
se izbeşte de el, doborându-l la o parte din calea mea. 

Când sar peste luptătorul căzut, incarnarea de pământ 
se uită în sus. Deşi nu are nişte ochi propriu-zişi, îi pot 
simţi privirea. Un fior mă străbate când mă apropii de 
poartă. 

— Uh! 

Strigătul e depărtat, totuşi pare să răsune în ecou, în 
capul meu. 

Mirosul de mare fluctuează. 

Mă întorc; o săgeată i-a străpuns braţul lui Zelie. 

— Zelie! 

O altă săgeată vine în zbor, de data asta nimerind-o sub 
coaste. Impactul o pune la pământ. Noi incarnări se ridică 


< 340 > 


să întâmpine săgețile frontal. 

— Du-te! îmi strigă ea din capătul celălalt al câmpului de 
bătălie, găsindu-mă, în pofida învălmăşelii. 

Cu o mână ţine piatra-soarelui, iar cu cealaltă îşi opreşte 
sângerarea rănii de sub coaste. 

Picioarele mele se târăsc ca în ciment, dar nu-i pot 
ignora instrucţiunile. Poarta e la numai câţiva metri. Fraţii 
noştri şi pergamentul sunt încă înăuntru. 

Îmi croiesc drum, izbutind să trec de poartă, spre 
tabără. Însă mai înainte de mă putea mişca mai departe, o 
privelişte diferită mă întrerupe. 

Un diviner vânjos iese în fugă pe poartă. Sângele îi 
mânjeşte mâinile şi faţa. Din nu ştiu ce motiv, asta mă face 
să mă gândesc la Tzain. 

Însă cel mai tulburător dintre toate este mirosul de fum 
şi cenuşă. Mă copleşeşte când trece în fugă pe lângă mine. 
Nu înţeleg de ce, până ce nu-mi întorc capul şi văd mâinile 
divinerului începând să ardă. 

Un Arzător... 

Vederea mă opreşte în loc, reaprinzând frica pe care 
Tata s-a străduit să o împlânte în mine toată viaţa. 
Arzătorii i-au incinerat prima familie a Tatei. Monştrii care 
l-au împins pe calea lui. 

Un foc neîmblânzit vuieşte în jurul mâinilor Arzătorului, 
vălătucind nori şocant de roşii. Flăcările sale luminează 
orbitor în noapte, trosnind cu atâta putere că, practic, urlă. 
Când îmi ajunge la urechi, sunetul se preface în ţipete. 
Implorările zadarnice pe care trebuie să le fi strigat familia 
Tatei. 

Un nou nor de săgeți se lansează din copaci la sosirea 
Arzătorului, silind-o pe Zelie să se retragă. E prea mult 
deodată ca să-i ţină piept. 

Piatra-soarelui îi alunecă din mâini. 

— Nu! 

Lumea se clatină, timpul încremeneşte când devine 
limpede grozăvia ce urmează. Arzătorul se repede după 
glob. Ăsta trebuie să fi fost planul lui de la bun început. 

Zélie se întinde după piatră, chipul îndurerat fiindu-i 


< 341 > 


luminat de văpaia din mâinile Arzătorului. Însă nu 
izbuteşte să ajungă. 

Focul arde în pieptul lui, ţâşnindu-i din gâtlej, din mâini 
şi din picioare. 

Blestemate fie cerurile. 

Nu se compară cu nimic din ce am văzut vreodată. 

Vâlvătaia e nimicitoare. Aerul se încinge devenind 
opărit. Pământul de sub picioarele Arzătorului e roşu- 
tăciune. Simpla lui prezenţă topeşte solul din jur ca 
metalul într-o forjă de fierar. 

Picioarele mi se pun în mişcare înainte ca mintea să le 
prindă din urmă. Sprintez printre arborii mamut şi 
paralizez măştile în cale. Nu am niciun plan. Niciun atac 
cu şanse de reuşită. Cu toate acestea, alerg. 

În timp ce mă căznesc să ajung la timp, Arzătorul îşi ţine 
mâinile de foc în faţa ochilor. Printre flăcări, arată aproape 
confuz, nesigur pe ce trebuie să facă. 

Insă când pumnii i se încleştează, tot corpul lui începe 
să radieze malefic. O nouă putere, un adevăr redescoperit. 
El are puterea acum. 

Şi abia aşteaptă s-o folosească. 

— Zelie! urlu eu. 

El se apropie cu paşi mari de ea. Un furnicar de 
incarnări îl asaltează răzbunător, dar trece drept printre 
ele, fără şovăire, în timp ce ele se sparg în sfărâmături 
arzânde. 

Zelie încearcă să se ridice de la pământ şi să lupte, însă 
rănile ei sunt prea grave. Când cade înapoi, Arzătorul îşi 
ridică palma. 

— Nu! 

Fac un salt, aruncându-mă între mâna lui şi corpul lui 
Zélie. O răbufnire de groază şi de adrenalină goneşte prin 
venele mele când mă trezesc faţă în faţă cu flăcările 
Arzătorului. 

O cometă de foc se răsuceşte în mâna lui. Dogoarea 
topeşte aerul. 

Magia mea se adună în piept. Mi se zvârcoleşte în 
degete. Imaginea puterilor mele blocându-i mintea Kaei se 


< 342 > 


întoarce. Îmi ridic mâinile să lupt... 

— Staţi! 

Arzătorul înlemnegşte. 

Nedumerirea mă dezechilibrează când el se întoarce 
spre locul de unde a venit porunca. O fată străbate câmpul, 
cu sprâncenele subţiri încruntate de îngrijorare. 

Razele lunii îi luminează faţa, reflectându-se din puful 
părului alb de pe creştetul ei. Când ajunge la noi, se uită la 
şuviţa albă din părul meu. 

— Sunt de-ai noştri. 

Cometa de foc din mâinile Arzătorului se stinge. 


< 343 > 


CAPITOLUL CINCIZECI SI UNU 
ZELIE 


A încercat să mă protejeze. 

Surpriza asta întrece toate celelalte întrebări şi 
nedumeriri. Se naşte când Inan ia înapoi piatra-soarelui şi 
o pune în mâinile mele. Creşte când mă ridică în braţe şi 
mă ţine strâns la pieptul lui. 

Urmând-o pe tânăra cu creastă de păr alb, Inan mă duce 
dincolo de poartă. Când trecem pe lângă ei, luptătorii îşi 
scot măştile şi îşi descoperă pletele albe. Aproape fiecare 
persoană de dincolo de poartă e un diviner. 

Ce e asta? 

Încerc să înţeleg prin ceața durerii: Arzătorul, 
nenumăraţii divineri, copila care pare să-i conducă. Însă 
orice idee despre ce ar putea să însemne asta dispare când 
dăm în sfârşit cu ochii de tabăra lor. 

În mijlocul cercului de arbori mamut se află o 
convergenţă de mai multe văi. Panta creează o depresiune, 
alcătuind o câmpie largă plină de corturi viu colorate, 
coviltire şi căruţe. De departe, mă izbeşte mirosul dulceag 
de banane fripte şi de orez jollof, cumva trecând peste 
gustul de cocleală al sângelui meu. Prind murmure în 
yoruba din mulţimea divinerilor, atât de mulţi cum n-am 
mai văzut de când eram copil. 

Trecem pe lângă un grup ce aşază flori în jurul unui vas 
înalt de culoarea lavandei. Un altar. O ofrandă pentru 
Mama Cer. 

— Cine sunt toţi aceşti oameni? o întreabă Inan pe fata 
căreia i se spune Zu. Ce anume faceţi voi? 

— Aşteaptă un moment, te rog. O să vă aduc înapoi 
prietenii şi o să vă răspund la întrebări, dar îmi trebuie 
puţin timp. 

Zu şopteşte unei divinere de lângă ea, o fată cu o fustă 
verde cu imprimeuri şi o eşarfa din acelaşi material legată 


< 344 > 


în jurul părului alb. 

— Nu sunt în cort, îi răspunde divinera, tot în şoaptă. 

— Atunci, găsiţi-i. 

Glasul fetei e încordat. 

— N-au trecut de poartă, aşa că nu trebuie să fie prea 
departe. Spune-le că îi avem pe prietenii lor. Ştim că au 
spus adevărul. 

Imi lungesc gâtul să aud mai multe, dar un junghi mă 
săgetează până în măduva oaselor. Când mă chircesc, Inan 
mă strânge mai aproape de el. Bătăile inimii lui pulsează în 
urechile mele, egal şi puternic, precum crestele valurilor. 
Mă las absorbită de ritm. Din nou mă simt cuprinsă de o 
extremă nedumerire. 

— Arzătorul te-ar fi ucis, şoptesc eu. _ 

Simpla apropiere de acel maji mi-a pârlit pielea. Încă mă 
mai doare şi mă ustură, iar un petic de pe braţ e plin de 
băşici. 

Usturimea îmi aminteşte de aerul insuportabil de 
fierbinte, despre care am crezut că era ultimul pe care 
aveam să-l respir în viaţa mea. Pentru prima oară, magia 
n-a fost de partea mea. 

A fost aproape sfârşitul meu. 

— La ce te gândeşti? îl întreb. 

— Tu ai fost în primejdie, răspunde el. Eu, nu. 

Intinde mâna şi-mi atinge uşor o tăietură de pe obraz. 
Un tremur ciudat mă traversează la atingerea lui. Orice 
răspuns posibil mi se îngrămădeşte într-un nod din gât. Nu 
ştiu ce să spun la asta. 

Inan încă se mai scaldă în lumina cauzată de atingerea 
pietrei-soarelui. Cu magia lui încă vizibilă, chipul arămiu îi 
radiază de sănătate. În lumina felinarului, oasele îi sunt 
elegant pronunţate, nu ascuţite, gata să-i iasă prin piele. 

— Aici e bine. 

Zu ne duce într-un cort în care au fost improvizate 
câteva paturi. 

— Aşaz-o aici. 

Zu arată spre un pat, iar Inan mă lasă jos cu grijă. Când 
capul mi se loveşte de bumbacul aspru, îmi opresc cu greu 


< 345 > 


un val de greață. 

— Ne trebuie alcool şi bandaje pentru răni, zice Inan. 

Zu clatină din cap. 

— O să am eu grijă. 

Işi apasă palmele pe rana de sub coastele mele şi mă 
chircesc. O fierbinţeală îmi înjunghie măruntaiele, în timp 
ce ea psalmodiază: 

— Babaluaye, duro ti mi bayi bayi. Fun mi ni agbára, ki 
nle fún àwon toku ni agbára... 

Cu un efort, îmi ridic capul; o lumină vie, portocalie, iese 
din mâinile lui Zu. Suferinţa vie de la atingerea ei se 
preface în căldură şi amorțeală. Arsura dinăuntru se 
răceşte până la o durere surdă. 

Lumina blândă din mâinile ei mi se infiltrează în piele, 
răspândindu-se prin fiecare muşchi sfâşiat şi ligament 
rupt. 

Las să-mi scape un lung oftat, când magia lui Zu îmi 
tămăduieşte rănile. 

— Eşti bine? 

Ridic ochii. Nici nu mi-am dat seama că îi strângeam 
mâna lui Inan. Faţa începe să-mi dogorească, îi dau drumul 
şi-mi plimb degetele peste locul unde săgeata m-a 
străpuns. Sângele încă mi se mai scurge pe piele, dar rana 
e complet vindecată. 

Încă o dată întrebările se ridică duium, mai imperative 
acum, când nu mai trec prin ceața durerii. În ultima oră, 
am văzut mai multe tipuri diferite de magie decât am văzut 
în ultimii zece ani. 

— E nevoie să începeţi să vorbiti. 

O studiez pe Zu; culoarea roşcată a pielii sale cafenii îmi 
este ciudat de familiară, ca a pescarilor care veneau cu 
barca în Ilorin la fiecare două luni, pentru a da păstrăvul 
lor de mare, proaspăt, la schimb pe peştele nostru tigru, 
preparat. 

— Ce se întâmplă? Ce este locul ăsta? Unde sunt 
pumnalul de os şi pergamentul? Şi unde sunt fraţii noştri? 
Ai spus că îl aveaţi pe fratele meu... 

Mă opresc, când foaia intrării cortului se ridică; Amari 


< 346 > 


se împleticeşte înăuntru cu un Tzain pe jumătate fără 
cunoştinţă atârnat pe umerii ei. Sar în picioare s-o ajut. 
Fratele meu e atât de bătut că abia se ţine pe picioare. 

— Ce aţi făcut? strig eu. 

Amari scoate pumnalul de os şi-l pune la gâtul lui Zu. 

— Vindecă-l! 

Fata se dă înapoi, cu mâinile ridicate. 

— Aşezaţi-l culcat. 

Trage adânc aer în piept. 

— O să vă răspund la iale „i oBarile, acum. 

Stăm într-o tăcere încordată, rumegând lucrurile în 
minte, în timp ce Zulaikha îi vindecă piciorul şi capul lui 
Tzain. În spatele ei, Kwame şi Folake stau în poziţie de 
drepţi, concentrați. 

Când Kwame se mişcă, duc imediat mâna la sacul de 
piele, şi caut căldura pietrei-soarelui. Mi-e greu să mă uit 
la el fără amintirea de neşters a flăcărilor în jurul feţei lui. 

Mă sprijin de Nailah, bucuroasă că suntem din nou 
împreună. Zu le poruncise alor ei să-mi elibereze animalul. 
Vâr sacul în spatele labei sale ca să-l ţin, pe el şi pe piatra- 
soarelui, ascuns din vedere. Dar când membrele lui Zu 
încep să tremure de la efortul incantaţiei, mă trezesc 
dorindu-mi să scot piatra-soarelui şi să i-o împrumut. 

Privind-o pe Zu, parcă am din nou cinci ani şi mă ţin 
după Mama cu bandaje şi oale cu apă caldă. Ori de câte ori 
Tămăduitoarea satului nu se putea ocupa singură de cel 
mai grav bolnav din Ibadan, ea şi Mama lucrau împreună. 
Stăteau umăr lângă umăr, Tămăduitoarea folosind magia 
atingerii ei, în timp ce Mama se îngrijea ca pacientul să 
nu-şi dea ultima suflare. Cei mai buni Secerători nu doar 
comandă moartea, micuță Zél. Noi îi şi ajutăm pe ceilalţi să 
trăiască. 

Mă uit la mâinile mici ale lui Zu, amintindu-mi de 
mâinile Mamei. Deşi tânără, Zu dovedeşte o mare abilitate 
asupra magiei sale. Totul începe să se lămurească odată ce 
aflăm că ea a fost cea dintâi divineră care a atins 
pergamentul. 


< 347 > 


— Nu mi-am dat seama ce aveam, spune ea, cu vocea 
răguşită de la efortul depus cu magia. 

Mâinile lui Folake i-au întins o cană cu apă. Zu a 
mulţumit dând din cap şi a luat o înghiţitură. 

— Nu eram pregătiţi când gărzile lui Saran au năvălit în 
Warri şi au atacat. Abia am scăpat după ce au luat 
pergamentul. 

Inan şi Amari se uită fix unul la celălalt, o conversaţie 
mută desfăşurându-se în ochii lor. Vinovăţia care s-a 
întrezărit pe faţa lui Inan toată ziua se poate observa acum 
şi pe faţa lui Amari. 

— După Warri, am ştiut că ne trebuia un loc în care să 
fim în siguranţă. Un loc unde gărzile nu ne puteau vâna. A 
început cu numai câteva corturi, dar după ce am trimis 
mesaje codificate la toţi divinerii din Orisha, tabăra a 
început să crească. 

Inan face un pas înainte. 

— Aţi construit aşezarea asta în mai puţin de o lună? 

— Nu am simţit asta, ridică Zu din umeri. Mai degrabă 
zeii au tot trimis divinerii în direcţia asta. Până să-mi dau 
eu seama ce se întâmplă, tabăra se construise singură. 

O umbră de zâmbet apare pe faţa lui Zu, dar se şterge 
când se întoarce spre Amari şi Tzain. Înghite anevoie şi îşi 
coboară privirea, plimbându-şi mâinile în sus şi-n jos pe 
braţe. 

— Lucrurile pe care vi le-am făcut vouă... Zu se opreşte. 
Lucrurile pe care eu am permis să vi se facă... îmi pare 
rău. Zău, mi-au produs greață. Însă când iscoadele noastre 
au văzut pe cineva nobil cu pergamentul, nu puteam risca. 

Închide ochii strâns, o dâră subţire de lacrimi făcându-şi 
loc printre pleoape. 

— Nu puteam lăsa să se întâmple şi aici ce s-a întâmplat 
în Warri. 

Lacrimile lui Zu îmi aduc şi mie lacrimile în ochi. Faţa 
lui Kwame se schimonoseşte de suferinţă. Aş vrea să-l 
urăsc pentru ceea ce i-a făcut lui Tzain, dar nu pot. Nici eu 
nu sunt mai bună. Dacă e să vorbim drept, sunt chiar mai 
rea. Dacă Inan nu m-ar fi oprit, l-aş fi înjunghiat pe 


< 348 > 


divinerul acela mascat până l-aş fi omorât, doar ca să obţin 
răspunsuri. Acum ar fi muşcat pământul, în loc să fie întins 
într-un pat şi îngrijit, aşteptând vindecarea de la Zu. 

— Îmi pare rău, zice Kwame după un efort, cu vocea 
şoptită şi gâtuită. Dar le-am promis oamenilor acestora c-o 
să fac totul ca să-i apăr. 

Mintea mea zugrăveşte din nou flăcările în jurul feţei lui, 
dar cumva nu mi se mai par atât de amenințătoare. Magia 
lui mi-a îngheţat sângele în vene, dar el lupta pentru 
poporul lui. Poporul nostru. Nici măcar zeii nu i-ar fi găsit 
vreo vină pentru asta. Cum să-i găsesc eu? 

Zu îşi şterge lacrimile de pe obraji. În momentul acesta, 
pare mult mai tânără decât i-au permis împrejurările să 
fie. Mai înainte să mă gândesc, o iau în braţe. 

— Îmi pare atât de rău, hohoteşte ea pe umărul meu. 

— E în regulă, o mângâi eu pe spate. Ai încercat să-i 
aperi pe ai tăi. Ai făcut ceea ce trebuia să faci. 

Îmi încrucişez privirea cu Amari şi Tzain, iar ei 
încuviinţează, plecând capetele. Nu o putem acuza. Nu 
când şi noi am fi făcut exact acelaşi lucru. 

— Poftim! 

Zulaikha scoate pergamentul din buzunarul dashikiului 
său negru şi mi-l pune în mâini. 

— Orice ai nevoie, toată lumea de aici te susţine. Pe 
mine mă ascultă pentru că eu am fost cea dintâi care am 
atins pergamentul, dar, dacă e adevărat ceea ce a spus 
Amari, tu ai fost aleasă de zei. Indiferent ce porunceşti, cu 
toţii vom da ascultare. 

Ruşinea îmi furnică pe sub piele la acest gând. Nu-i pot 
conduce pe oamenii aceştia. Abia de mă pot conduce pe 
mine însămi. 

— Îţi mulţumesc, dar voi faceţi o treabă bună aici. Doar 
ţine-i în siguranţă pe oamenii aceştia. Datoria noastră este 
să ajungem la Zaria şi să închiriem un vas. Solstiţiul e la 
numai cinci zile depărtare. 

— Am rude în Zaria, spune Folake. Negustori în care 
putem avea încredere. Dacă vin cu voi, vă pot face rost de 
corabia lor. 


< 349 > 


— Merg şi eu, spune Zulaikha luându-mă de mână, cu 
speranţă. Sunt destui oameni aici pentru pază şi sunt 
sigură că vouă v-ar fi de folos un Tămăduitor. 

— Dacă mă luaţi şi pe mine... Kwame se opreşte. 

Îşi drege glasul şi face un efort să se uite în ochii lui 
Tzain şi ai lui Amari. 

— Mi-ar plăcea să lupt alături de voi. Focul este 
întotdeauna o bună apărare. 

Tzain îl fixează pe Kwame cu o privire rece, frecându-şi 
cu mâna coapsa rănită. Deşi Zu i-a oprit sângerarea, n-a 
fost îndeajuns de puternică să-i înlăture toată durerea. 

— Protejeaz-o pe sora mea, altminteri, data viitoare, cât 
ai clipi, tu o să fii cel cu un pumnal înfipt în picior. 

— Primesc asta. 

Kwame întinde mâna. Tzain i-o strânge. O tăcere 
confortabilă umple cortul, când iertarea circulă prin 
strângerea lor de mână. 

— Trebuie să sărbătorim! 

Un zâmbet larg înfloreşte pe faţa lui Zu, atât de luminos 
şi de nevinovat că o face să arate a copila care ar fi trebuit 
să fie. Veselia ei e molipsitoare, chiar şi Tzain se trezeşte 
surâzând. 

— Voiam să fac ceva plăcut, o cale să-i aduc laolaltă pe 
toţi cei din tabără. Ştiu că nu este timpul, dar ar trebui să 
ţinem Ajoyò, mâine. 

— Ajoy0? 

Mă aplec spre ea, nevenindu-mi să-mi cred urechilor. 
Când eram copil, sărbătoarea Mamei Cer şi a naşterii 
zeilor era pentru mine cea mai bună perioadă a anului. 
Baba întotdeauna ne cumpăra Mamei şi mie caftane 
asemănătoare, de mătase şi împodobite cu mărgele, cu 
trene lungi care ne coborau de pe umeri. La ultimul Ajoyò 
de dinainte de Raid, Mama a pus bani deoparte tot anul ca 
să poată cumpăra tortiţe de aur pe care să mi le 
împletească în păr. 

— Ar fi perfect. 

Zu începe să vorbească mai repede, pe măsură ce se 
lasă cuprinsă de entuziasm. 


< 350 > 


— Am putea strânge corturile şi să ţinem procesiunea de 
deschidere. Să găsim un loc pentru poveştile sacre. Am 
putea construi o scenă şi să lăsăm fiecare maji să atingă 
pergamentul. Toată lumea să-şi poată vedea puterile 
întorcându-se! 

Un fior de şovăială mă străbate, arzând cu ecoul focului 
lui Kwame. Cu doar o zi în urmă, transformarea tuturor 
acestor divineri în maji ar fi fost visul meu, dar pentru 
prima oară mă opresc. Mai multă magie înseamnă mai 
mult potenţial, mai multe mâini greşite în care piatra- 
soarelui să poată cădea. Insă dacă o să fiu atentă la 
piatră... dacă toţi divinerii aceştia deja o ascultă pe Zu... 

— Ce zici? mă întreabă Zu. 

Mă uit de la ea la Kwame. El îmi zâmbeşte. 

— Sună grozav, hotărăsc eu. O să fie un Ajoyd de care 
oamenii n-o să uite niciodată. 

— Cum rămâne cu ritualul? întreabă Amari. 

— O să plecăm imediat după sărbătorire, o să avem 
destul timp. Mai avem cinci zile ca să ajungem la Zaria şi, 
cu barca de la Folake, o să putem reduce durata călătoriei 
la jumătate. 

Chipul lui Zu devine atât de radios, încât luminează de-a 
dreptul. Îmi strânge mâna şi sunt surprinsă de căldura cu 
care mă învăluie. E mai mult decât o altă alianţă. E 
începutul comunităţii noastre. 

— Atunci o facem! 

Zu o ia şi pe Amari de mână, aproape ţopăind. 

— Măcar atât putem face. Nu mă pot gândi la un mod 
mai bun de a vă onora pe voi patru. 

— Trei, o corectează Tzain. 

Tonul lui sec taie prin mijlocul entuziasmului meu abia 
înmugurit. Face semn din cap spre Inan. 

— FEl nu e cu noi. 

Pieptul mi se strânge când Inan şi Tzain îşi încrucişează 
privirile. Ştiam că avea să vină momentul ăsta. Doar 
speram să avem mai mult timp. 

Zu dă din cap reţinută, simțind tensiunea. 

— O să vă lăsăm să vorbiţi între voi. Sunt multe de făcut 


< 351 > 


dacă vrem să fim gata pentru mâine. 

Se îndreaptă spre ieşire, Kwame şi Folake o urmează, 
lăsându-ne în tăcere. Sunt silită să mă uit la pergamentul 
din mâna mea. Şi acum? Noi ce o să facem - suntem măcar 
un „n0i'? 

— Ştiu că o să-ţi fie greu să accepţi, vorbeşte Inan 
primul. Dar lucrurile s-au schimbat de când tu şi Amari aţi 
fost prinşi. Imi dau seama că înseamnă să-ţi cer cam mult, 
dar dacă sora ta poate învăţa să aibă încredere în mine... 

Tzain se întoarce iute spre mine, căutătura lui 
încruntată lovindu-mă ca un baston în măruntaie. Chipul 
lui e cât se poate de grăitor: Spune-mi că nu-i adevărat. 

— Tzain, dacă n-ar fi fost el, şi eu aş fi căzut prizonieră... 

Asta pentru că a vrut să mă ucidă el însuşi. Şi când 
luptătorii au atacat, el încă mai voia să-şi înfigă sabia în 
inima mea. 

Trag aer în piept şi o iau de la început, plimbându-mi 
mâinile peste bastonul meu. Nu-mi pot permite să stric 
lucrurile. Am nevoie ca Tzain să mă asculte. 

— Nu am avut încredere în el. La început, nu. Dar Inan a 
luptat de partea mea. Când am fost în primejdie, s-a 
aruncat făcând scut în faţa mea. 

Vocea pare să mi se facă mică. Incapabilă să mă uit la 
vreunul dintre ei, îmi fixez mâinile. 

— El vede lucruri, simte lucruri pe care eu nu le-aş 
putea niciodată explica. 

— De ce ar trebui să cred asta? Tzain îşi încrucişează 
braţele. 

— Pentru că... mă uit la Inan. E un maji. 

— Ce? 

Amari rămâne cu gura căscată şi se întoarce spre Inan. 
Deşi am văzut că ochii ei îi studiaseră şuviţa albă din păr şi 
înainte, abia acum înţelege. 

— Cum e cu putinţă? 

— Nu ştiu, zice Inan. S-a întâmplat mai demult, în Lagos. 

— Chiar înainte să ne arzi satul din temelii? strigă Tzain. 

Inan îşi încleştează falca. 

— Nu ştiam pe atunci... 


< 352 > 


— Dar ai ştiut când l-ai ucis pe Lekan. 

— El ne-a atacat. Amiralul meu s-a temut pentru vieţile 
noastre... 

— Dar când ai încercat s-o ucizi pe sora mea, noaptea 
trecută? Erai un maji atunci? 

Tzain încearcă să se ridice, dar se crispează, ducându-şi 
iute mâna la coapsă. 

— Stai să te ajut, încep eu, dar Tzain îmi dă supărat 
peste mână. 

— Spune-mi că nu eşti atât de idioată. 

O altfel de durere fulgeră în spatele ochilor lui. 

— Nu poţi avea încredere în el, Zel. Maji sau nu, el nu 
este de partea noastră. 

— Tzain... 

— A încercat să te ucidă! 

— Te rog, intervine Inan. Ştiu că nu vezi niciun motiv să 
ai încredere în mine. Dar eu nu mai vreau să mă lupt. Cu 
toţii ne dorim acelaşi lucru. 

— Şi care-i ăla, mă rog? îl ia Tzain peste picior. 

— O altfel de Orisha, mai bună. Un regat în care majii ca 
sora ta să nu trebuiască să trăiască permanent în frică. Eu 
vreau să-l fac mai bun. 

Inan îşi fixează ochii lui de ambră într-ai mei. 

— Vreau să îndrept lucrurile împreună cu voi. 

Fac un efort să-mi feresc privirea, temându-mă de ce ar 
putea trăda faţa mea. Mă uit la Tzain, sperând că vorbele 
lui Inan l-au mişcat. Însă el îşi încleştează pumnii atât de 
tare, încât îi tremură braţele. 

— Tzain... 

— Las-o baltă. 

Se ridică tresărind şi se îndreaptă spre ieşirea cortului, 
luptându-se cu durerea din picior. 

— Tu întotdeauna strici absolut totul. De ce te-ai opri 
acum? 


< 353 > 


CAPITOLUL CINCIZECI ŞI DOI 
AMARI 


— Inan, aşteaptă! 

Îmi fac loc printre divinerii care au umplut porțiunea 
acoperită cu iarbă dintre două şiruri lungi de corturi. 
Privirile lor curioase îmi îngreunează întrucâtva paşii, dar 
nu sunt de ajuns ca să mă abată de la întrebările care-mi 
vuiesc în cap. Când Tzain a ieşit, Zélie a alergat după el, 
încercând în zadar să-l facă să înţeleagă, însă apoi fratele 
meu a fugit după ea, lăsându-mă singură în cortul acela. 

Inan se opreşte când îmi aude vocea, deşi nu se 
întoarce. Ochii lui o urmăresc pe Zélie, uitându-se după ea 
până ce dispare în mulţime. Când se întoarce spre mine, 
nu ştiu care întrebare să i-o pun mai întâi. 

E ca şi când sunt din nou între zidurile palatului, atât de 
aproape de el, totuşi mereu la o lume distanţă. 

— Ar trebui s-o pui pe Zulaikha să-ţi vindece astea. 

Mă apucă de încheieturi, inspectând vânătăile roşii- 
întunecate şi sângele uscat, unde sforile mi-au tăiat 
carnea. Mi-a fost uşor să uit de durere când l-am cărat pe 
Tzain, dar acum zvâcnetul e constant, şi rănile mă ustură 
ori de câte ori vântul rece îmi atinge braţele dezgolite. 

— Când o să fie odihnită. 

Îmi trag mâinile înapoi, încrucişându-mi braţele ca să le 
ascund. 

— E prea slăbită după vindecarea lui Tzain şi mai 
trebuie să aibă grijă şi de Jailin. Nu vreau să-i fac vreun 
Tău. 

— Îmi aminteşte de tine. 

Inan zâmbeşte, dar zâmbetul nu i se reflectă şi în ochi. 

— Şi tu obişnuiai să capeţi expresia aia ţicnită pe faţă 
când aveai vreo idee şi ştiai că ai să faci cum voiai. 

Cunosc expresia despre care vorbeşte; are şi el una la 
fel. Afişează un zâmbet atât de larg, încât nasul i se 


< 354 > 


strânge şi ochii aproape i se închid între cute. Cu expresia 
aceea mă scula din pat, noaptea, ca să mă furişez în 
grajdurile regale sau să mă arunc cu capul înainte într-un 
butoi cu zahăr din bucătărie. Pe atunci când lucrurile erau 
mai simple. Înainte ca Tata şi Orisha să se vâre între noi. 

— Am vrut să-ţi dau asta. 

Inan se caută în buzunar. Mă aştept la o ameninţare de 
moarte din partea Tatei. Mi se taie respiraţia când văd 
sclipirea vechii mele fila. 

— Cum? 

Vocea mi se frânge când o pune în mâinile mele. 

Deşi ciobită, ruginită şi pătată cu sânge, când o duc la 
piept simt cum mă încălzeşte pe dinăuntru. E ca şi când aş 
avea o bucăţică din Binta. 

— O car după mine încă de la Sokoto. M-am gândit că ai 
vrea-o înapoi. 

Strâng fila la piept şi mă uit la el, inundată de un val de 
recunoştinţă. Dar recunoştinţa nu face decât să 
înrăutăţească realitatea noastră. 

— Chiar eşti un maji? 

Întrebarea îşi croieşte drum afară din mine, în timp ce-i 
studiez şuviţa de păr alb. Cu sau fără fila, eu tot nu înţeleg: 
Care sunt puterile lui? De ce el da şi eu nu? Dacă zeii îi 
predestinează pe cei care primesc darurile lor, ce i-a făcut 
să-l aleagă pe Inan? 

Inan dă din cap, trecându-şi degetele peste şuviţă. 

— Nu ştiu cum sau de ce. S-a întâmplat când am atins 
pergamentul în Lagos. 

— Tata ştie? 

— Mai respir încă, nu? 

Inan încearcă să vorbească degajat, dar durerea îi 
răzbate printre cuvinte. Imaginea sabiei care a spintecat-o 
pe Binta mi se iveşte nechemată în minte. E mult prea uşor 
să mi-l imaginez pe Tata împlântând sabia aceea şi în 
pieptul lui Inan. 

— Cum ai putut? 

Toate celelalte întrebări dispar, când aceasta care 
contează cel mai mult îşi face în sfârşit apariţia. Simt cum 


< 355 > 


fiecare moment când i-am luat apărarea în faţa lui Zelie se 
umflă ca un balon în mine. Am crezut că ştiam adevărata 
inimă a fratelui meu. Acum nu mai sunt sigură că-l cunosc 
defel. 

— Pot să înţeleg că eşti sub influenţa Tatei, dar el nu-i 
aici, insist eu. Cum aş putea avea vreodată încredere în 
tine, când ai luptat împotriva ta însuţi tot timpul ăsta? 

Umerii lui Inan se pleoştesc. Se scarpină în ceafă. 

— Nu poţi, zice el. Dar o să-ţi câştig încrederea. Promit. 

Într-o altă viaţă, cuvintele astea ar fi fost de ajuns, însă 
moartea Bintei încă îmi răneşte amintirile. Nu mă pot opri 
să nu mă gândesc la toate semnele, la toate şansele pe 
care le-am avut ca s-o eliberez din robia de la palat. Dacă 
aş fi fost mai vigilentă atunci, prietena mea ar fi încă în 
viaţă. 

— Oamenii ăştia, adaug şi strâng mai tare fila la piept, 
înseamnă lumea pentru mine. Te iubesc, Inan, dar n-o să-ţi 
dau voie s-o răneşti pe prietena mea maji cum m-ai rănit 
pe mine. 

— Ştiu, dă Inan din cap. Dar jur pe tron că nu ăsta e 
scopul meu. Zélie mi-a deschis ochii despre cât de mult m- 
am înşelat în privinţa majilor. Ştiu că am făcut greşeli. 

Vocea i se îmblânzeşte când îi rosteşte numele lui Zelie, 
de parcă şi-ar aminti de cineva drag. Mai multe întrebări 
clocotesc în mine, când el se întoarce s-o caute cu ochii în 
mulţime, dar pentru moment le dau deoparte. N-am idee 
ce a putut ea face ca să-i schimbe părerea fratelui meu, 
dar singurul lucru care contează acum este că schimbarea 
este adevărată şi definitivă. 

— Pentru binele tău, sper că n-o să mai faci. 

Inan mă măsoară de sus până jos, cu o expresie greu de 
descifrat. 

— Asta-i o ameninţare? 

— E o fagăduială. Şi dacă suspectez vreo trădare, o să ai 
de-a face cu sabia mea. 

N-ar fi prima oară când săbiile noastre s-ar încrucişa. Cu 
siguranţă nu s-ar sfârşi ca ultima oară. 

— O să-ţi dovedesc că spun adevărul, şi ţie, şi tuturor, 


< 356 > 


declară Inan. Voi sunteţi de partea cea bună, în povestea 
asta. Singura mea dorinţă e să stau şi eu de partea asta. 

— Bine. 

Mă aplec să-l îmbrăţişez, agăţându-mă de promisiunea 
lui. 

Însă când mâinile lui mă înconjoară, nu mă pot gândi 
decât că degetele lui sunt exact deasupra cicatricelor 
mele. 


< 357 > 


CAPITOLUL CINCIZECI SI TREI 
ZELIE 


În dimineaţa următoare, Zu intră grăbită în cortul meu. 

— Am atât de multe să-ţi arăt. 

Mă zgâlţâie de braţ. 

— Zélie, haide odată. E aproape amiază! 

Sătulă de ghionturi, mă dau bătută şi mă ridic în capul 
oaselor, făcându-mi loc printre noile bucle din părul meu 
ca să mă scarpin în cap. 

— Grăbeşte-te! 

Zu îmi aruncă în braţe un dashiki roşu. 

— Toată lumea aşteaptă afară. 

Când pleacă, îi arunc un zâmbet lui Tzain, dar el stă cu 
spatele la mine. Chiar dacă îmi dau seama că e treaz, nu 
scoate niciun sunet. Tăcerea greu de suportat care a 
dogorit între noi, noaptea trecută, se întoarce, oftaturile 
frustrate şi cuvintele goale umplând cortul. Indiferent de 
câte ori am încercat să-mi cer iertare, Tzain n-a vrut să-mi 
răspundă. 

— Vii şi tu? întreb, liniştită. O plimbare ţi-ar face bine la 
picior. 

Nimic. Parcă vorbesc în gol. 

— Tzain... 

— Stau pe loc. 

Se întoarce şi îşi întinde gâtul. 

— N-am chef să mă plimb cu toată lumea. 

Îmi amintesc ce spusese Zu. Presupusesem că se referea 
la Kwame şi Folake, dar Inan e probabil la intrarea 
cortului. Dacă Tzain e încă atât de supărat, să-l vadă pe 
Inan n-ar face decât să înrăutăţească situaţia. 

— Bine. 

Îmbrac dashikiul şi îmi prind părul la spate cu o eşarfa 
cu model alb-albastru pe care mi-a împrumutat-o Zu. 

— Mă întorc repede. O să încerc să-ţi aduc ceva de 


< 358 > 


mâncare. 

— Mulţumesc. 

Mă agăţ de răspunsul ăsta, repetându-l în minte. Dacă 
Tzain poate bombăni un soi de recunoştinţă acum, probabil 
că lucrurile se vor schimba în bine. 

— Zél. 

Se uită peste umăr, căutându-mi ochii. 

— Ai grijă. Nu vreau să fii singură cu el. 

Dau din cap şi ies din cort, povara avertismentului lui 
Tzain copleşindu-mă. Însă de îndată ce păşesc în tabără, 
toată greutatea se evaporă. 

Soarele inundă valea cea largă; fiecare acru de verdeață 
luxuriantă explodează de viaţă. Tinerii divineri forfotesc 
prin labirintul de colibe încropite în grabă, corturi şi 
căruţe. Fiecare persoană străluceşte, cu părul alb şi 
modele în culori vibrante împletite pe dashikiurile şi 
caftanele lor vesele. E ca şi când promisiunea Mamei Cer 
se aşterne în faţa ochilor mei, revenită la viaţă după tot 
acest timp. 

— Oh, zei! 

Mă învârt, cuprinzând cu privirea toată priveliştea, când 
Zu îmi face semn să mă apropii. N-am mai văzut niciodată 
atâţia divineri la un loc, mai ales cu atât de multă... 
bucurie. Mulțimea râde şi zâmbeşte printre dealuri, cu 
părul alb strâns, împletit sau liber. O libertate neobişnuită 
emană din umerii lor, din mers, din ochi. 

— Fereşte! 

Imi arunc mâinile în sus, zâmbind când un grup de copii 
mici trec în fugă pe lângă mine. Cei mai în vârstă din 
mulţime par să aibă cu puţin peste douăzeci de ani, dar 
niciunul peste douăzeci şi cinci. Dintre toţi divinerii din 
faţa noastră, ei sunt cei mai uimitori; niciodată în viaţa 
mea n-am întâlnit atâţia divineri adulţi în afara celulelor de 
închisoare sau a obştilor. 

— În sfârşit! 

Zu îşi petrece braţul pe sub al meu, afişând un zâmbet 
aproape prea mare pentru faţa ei. Mă conduce pe lângă 
căruţa vopsită în galben în care aşteaptă Inan şi Amari. 


< 359 > 


Amari surâde când mă vede, dar se întunecă la faţă când 
nu-l zăreşte pe Tzain. 

—A vrut să se odihnească, răspund întrebării ei 
nerostite. 

Și n-a vrut să-l vadă pe fratele tău. 

Inan se uită la mine, chipeş într-un caftan cobalt cu 
pantaloni asortaţi, cu model. Arată diferit fără croiala 
sobră şi metalele zimţate ale uniformei lui. Mai blând. Mai 
cald. Şuviţa îi iese în evidenţă în părul său, pentru prima 
oară neascunsă sub un coif sau un strat de căneală. Ochii 
noştri zăbovesc unul asupra celuilalt, dar Zu n-are nevoie 
decât de o secundă ca să se strecoare între noi şi să ne ia 
pe amândoi pe sus. 

— Am făcut progrese, dar încă mai avem multe de pus la 
punct, dacă vrem să fim gata pentru seara asta. 

Mi se pare că vorbeşte cu un milion de metri pe 
secundă, întotdeauna descoperind ceva nou pe care 
trebuie să-l spună înainte de a-şi termina ultima frază. 

— Aici e locul unde o să fie poveştile vechi. 

Zu arată spre o scenă improvizată care ocupă o colină 
înierbată dintre două corturi. 

— O divineră din Jumeta o să fie cea care o să le spună. 
Trebuie să faci cunoştinţă cu ea, este încântătoare. 
Credem că o să fie o Mareică. Oh, şi aici! Aici o să-i punem 
pe divineri să atingă pergamentul. Abia aştept să-i văd, o 
să fie nemaipomenit! 

Zulaikha se mişcă prin mulţime cu magnetismul unei 
regine. Divinerii se opresc şi se uită când trecem pe lângă 
ei, făcându-şi semne şi şoptind despre noi, pentru că ea mă 
tine de mână. De obicei, nu pot să sufăr când ceilalţi se 
holbează la mine, dar astăzi mă desfăt cu asta. Nu e ca 
holbatul gărzilor sau al kosidânilor care vor să dispar. 
Privirile divinerilor au un soi de stimă, un nou tip de 
respect. 

— Aici e partea ce mai bună. 

Zu face semn spre un luminiş larg, decorat cu felinare 
vopsite şi pânze colorate. 

— Aici o să aibă loc deschiderea procesiunii. Zelie, 


< 360 > 


trebuie să iei şi tu parte! 

— Oh, nu cred că vrei asta, clatin eu din cap cu tărie, 
dar râd când Zu mă ia de încheietură şi ţopăie. 

Veselia ei e molipsitoare; până şi Inan zâmbeşte fără să 
vrea. 

— Ai să fii grozavă! spune ea cu ochii mari. Nu avem 
încă un Secerător, iar costumul Oyei o să ţi se potrivească 
perfect. Cu fusta aceea lungă şi roşie şi bluza aurie - Inan! 
Nu crezi c-o să arate nemaipomenit? 

Inan face ochii mari şi se bâlbâie, uitându-se când la 
mine, când la Zu, de parcă una dintre noi o să-l scutească 
de obligaţia de a răspunde. 

— Zu, e în regulă, dau eu din mână. Sunt sigură că o să 
puteţi găsi pe altcineva. 

— Probabil aşa ar fi cel mai bine, îşi regăseşte Inan 
glasul. 

Ochii i se îndreaptă spre mine un moment, înainte să şi-i 
întoarcă în altă parte spunând: 

— Dar, da, cred că Zélie ar arăta foarte frumos. 

Faţa mi se încinge, devenind şi mai fierbinte când Amari 
ne studiază pe amândoi. Mă întorc cu spatele şi îmi 
concentrez atenţia în altă parte, încercând să ignor felul 
cum răspunsul lui Inan face să palpite ceva în mine. Încă o 
dată mi-aduc aminte de cum m-a dus în braţe până în 
tabără. 

— Zu, ce-i aia? 

Fac semn spre o căruţă neagră la care aşteaptă un şir 
lung de divineri. 

— Acolo pictează Folake baajiurile clanurilor. 

Ochii lui Zu sclipesc. 

— Trebuie să-ţi iei şi tu unul! 

— Un baaji? îşi încreţeşte nasul Amari, nedumerită. 

Zu îi arată simbolul pictat pe gâtul ei. Îi prinde de mână 
pe Inan şi pe Amari şi-i trage după ea, luând-o la fugă. 

— Sunt minunate. Veniti, trebuie să le vedeţi acum! 

Zu se mişcă repede, conducându-i prin mulţime. Eu mă 
gândesc să grăbesc pasul, dar e ceva în a merge prin 
tabăra aceasta care mă face să vreau să încetinesc. De 


< 361 > 


fiecare dată când trec pe lângă un nou diviner, mintea mea 
fantazează nestrunită despre toate diversele tipuri de maji 
care ar putea deveni. Ar putea fi viitorii Eolici, în stânga 
mea, sau Clarvăzători, în dreapta. Cu zece clanuri, există o 
şansă ca şi un viitor Secerător să se afle chiar în faţa m... 

Un necunoscut îmbrăcat în roşu şi negru se ciocneşte de 
mine. Mă apucă de mijloc, sprijinindu-mă înainte să cad pe 
spate. 

— Iertare. 

Imi zâmbeşte. 

— Picioarele mele au un obicei prost de a-mi urma 
inima. 

— Asta-i... 

Îmi pierd graiul. Străinul arată cum n-am mai văzut pe 
nimeni altcineva, niciun descendent de sânge orishan. 
Chipul lui e ca roca de granit, bogat în subtonuri de aramă. 
Spre deosebire de ochii rotunzi ai orishanilor, ai lui sunt 
migdalaţi şi oblici, scoțând în evidenţă culoarea cenuşie 
precum cerul de furtună. 

— Roen, zice şi zâmbeşte din nou. E o plăcere. Sper că o 
să găseşti bunăvoința ca să-mi ierţi stângăcia. 

Accentul lui mănâncă turile şi rostogoleşte rurile în 
pronunție. Trebuie să fie un negustor, vreun comerciant 
din altă ţară. 

În sfârşit. 

Îl măsor pe tânăr de sus până jos. Tzain îmi mai vorbise 
despre întâlniri, din când în când, cu străini, în timp ce 
călătorea prin Orisha pentru meciurile lui de agbön, dar eu 
nu întâlnisem niciodată vreunul. De-a lungul anilor, 
auzisem descrieri inedite ale negustorilor din pieţele 
aglomerate şi ale călătorilor care treceau prin cele mai 
mari oraşe ale Orishei. Mereu sperasem că va veni unul şi 
în Ilorin, dar nu reuşeau niciodată să străbată toată calea 
până la ţărmul nostru estic. 

Întrebările mi s-au îmbulzit în minte, însă atunci mi-am 
dat seama că mâna lui se odihnea încă sub talia mea. 
Obrajii mi s-au încins şi m-am dat la o parte de atingerea 
lui. N-ar fi trebuit să mă zgâiesc, dar după surâsul încrezut 


< 362 > 


de pe buzele lui Roen, sunt aproape sigură că îi plăcea. 

— Până ne vom revedea... 

Îmi face cu ochiul şi se îndepărtează ţanţoş, continuând 
să-mi arunce priviri peste umăr. Dar după câţiva paşi, 
apare Inan care-l apucă de braţ. 

Zâmbetul se şterge din ochii lui Roen, când se vede 
strâns ca în cleşte de Inan. 

— Nu ştiu ce intenţii ai, frate. Dar asta e o metodă bună 
de a-ţi pierde o mână. 

— Acelaşi lucru şi când şterpeleşti, zice Inan, hotărât. 
Dă-l înapoi. 

Străinul cu ochi cenuşii îmi aruncă o privire; ridicând 
din umeri intimidat, scoate un baston pliabil din buzunarul 
pantalonilor drapaţi. Fac ochii cât cepele când duc mâna la 
brâul meu dezarmat. 

— Cum naiba ai făcut asta? 

Îmi smulg înapoi bastonul. Mama Agba ne învățase să 
simţim mâna unui hoţ. Ar fi trebuit să-i simt atingerea. 

— Prima ciocnire. 

— Şi atunci de ce ai zăbovit? am întrebat eu. Dacă eşti 
atât de subtil, ai fi putut să pleci cu prada. 

— N-am putut rezista. 

Ron rânjeşte ca un vulper, dezvelind nişte dinţi care 
strălucesc un pic prea tare. 

— Din spate n-am văzut decât un frumos baston. N-am 
ştiut că era al unei fete frumoase. 

Mă uit încruntată la el, dar asta nu face decât să-i 
lăţească zâmbetul. 

— Cum am spus şi mai înainte, iubire - îmi face o mică 
plecăciune - până ne vom revedea... 

Cu acestea, pleacă agale, ducându-se la Kwame, undeva 
în depărtare. Îşi strâng unul altuia pumnii, într-un salut 
familiar, schimbând nişte cuvinte pe care nu le pot desluşi. 

Kwame îşi întoarce o clipă ochii spre mine, înainte să 
dispară amândoi într-un cort. Nu mă pot abţine să mă 
întreb de ce Kwame avea întâlniri cu un individ ca acesta. 

— Mulţumesc, îi spun lui Inan, în timp ce îmi plimb 
degetele pe simbolurile gravate ale bastonului. 


< 363 > 


E singurul lucru ce mi-a mai rămas din Ilorin. Singura 
legătură cu viaţa pe care am avut-o înainte. Îmi amintesc 
de Mama Agba, dorindu-mi să-i mai pot vedea pe ea şi pe 
Baba. 

— Dacă aş fi ştiut că tot ce trebuie pentru a-ţi abate 
atenţia este un zâmbet seducător, l-aş fi încercat de mult. 

— N-a fost zâmbetul lui, protestez şi îmi ridic bărbia cu 
mândrie. N-am mai văzut niciodată pe cineva dintr-o altă 
ţară. 

— Zău, numai despre asta a fost vorba? _ 

Inan surâde subtil, totuşi complet dezarmant. In timpul 
petrecut împreună, am văzut totul, de la furie la durerea 
gata să-i scape de pe buze, dar nimic măcar pe-aproape de 
un zâmbet adevărat, îi face s-apară o gropiţă în obraz, 
încreţindu-i pielea în jurul ochilor ca ambra. 

— Ce-i? se interesează el. 

— Nimic. 

Pun bastonul înapoi la brâu. Între caftan şi zâmbet, e 
greu de crezut că încă mă mai uit la micul prinţ... 

— Uh! 

Surâsul lui Inan se preface într-o grimasă. Îşi încleştează 
dinţii şi se ţine de sub coaste. 

— Ce s-a întâmplat? 

Pun o mână pe spatele lui. 

— Vrei s-o chem pe Zu? 

El clatină din cap, lăsând să-i scape un oftat de 
frustrare. 

— Ăsta nu e tipul de suferinţă pe care să-l vindece ea. 

Mi-am înclinat capul şi l-am privit lung, până când mi-am 
dat seama de înţelesul ascuns din cuvintele lui. Arăta atât 
de diferit în caftanul cobalt, încât nici nu observasem că 
aerul din jurul lui era rece. 

— Îţi înăbuşi magia. 

Am simţit cum îmi bate inima în gol. 

— Nu trebuie să faci asta, Inan. Nimeni de aici nu ştie 
cine eşti. 

— Nu de asta. 

Inan îşi adună curajul ca să-şi poată îndrepta spatele. 


< 364 > 


— Sunt prea mulţi oameni. Trebuie să-mi controlez 
magia. Dacă o las liberă, cineva ar putea fi rănit. 

Incă o dată, întrezăresc micul prinţ distrus care m-a 
atacat cu sabia lui; ştiam că era speriat, dar chiar îi era 
atât de frică de el însusi? 

— Te pot ajuta eu. 

Las mâna jos. 

— Cât de cât, adică. Dacă înveţi s-o controlezi, n-o să te 
mai chinuie astfel. 

Inan se trage de gulerul caftanului, deşi îi atârnă destul 
de larg în jurul gâtului. 

— Nu te superi? 

— E în regulă. 

Il apuc de braţ şi-l conduc în afara mulţimii. 

— Vino. Ştiu un loc uade pulam merge. 


Râul Gombe susură lângă noi, umplând văzduhul cu 
cântecul lui. Am crezut că noul mediu l-ar fi putut calma pe 
Inan, dar acum, că ne-am aşezat, îmi dau seama că am 
nevoie ca eu să mă calmez. E nervozitatea care m-a 
cuprins când Zu mi-a cerut să conduc procesiunea 
întoarcerii majilor, numai că e mai puternică, de data 
aceasta. Nu ştiu cum să-l ajut pe Inan. Incă încerc să-mi 
desluşesc magia de Secerător din mine însămi. 

— Vorbeşte-mi. 

Trag aer în piept şi mă prefac sigură pe mine, cum aş fi 
vrut să fiu. 

— Cum se simte magia ta? Când o simți cel mai 
puternic? 

Inan înghite în sec, mişcându-şi degetele în jurul unui 
obiect fantomă. 

— Nu ştiu. Nu înţeleg nimic din ea. 

— Poftim. 

Bag mâna în buzunarul meu şi îi pun o monedă de aramă 
în palmă. 

— Nu te mai agita, mă faci să mă mănânce şi pe mine 
pielea. 

— Asta ce-i? 


< 365 > 


— Ceva cu care să te poţi juca fără să te otrăveşti. Dă-i 
drumul şi calmează-te. 

Inan zâmbeşte din nou, de data asta fără reţineri, un 
zâmbet care îi urcă şi îi îmblânzeşte ochii. Îşi plimbă 
degetul mare peste leopanarul gravat în centrul monedei, 
marcată ca fiind Orishană. 

— Nu cred că am ţinut vreodată în mână o monedă de 
aramă. 

— Uh, mă înec eu, degustată. Păstrează amănunte din- 
astea pentru tine, altminteri n-o să ţi le pot răbda. 

— Iartă-mă. 

Inan testează greutatea monedei în palmă. 

— Şi îţi mulţumesc. 

— Mulţumeşte-mi prin a face treaba asta să meargă. 
Când a fost ultima oară când ţi-ai lăsat cu adevărat magia 
să curgă liber? 

Cu banul de aramă trecând printre degetele lui, Inan 
începe să se gândească. 

— La templul acela. 

— Chândomble? 

Dă din cap. 

— Mi-a sporit abilităţile. Când am încercat să te găsesc, 
m-am aşezat sub o pictură a lui Ori şi... nu ştiu. A fost 
prima oară când am simţit că exista ceva ce puteam ţine 
sub control. 

Scena de vis. Mă gândesc la ultima oară când fuseserăm 
acolo, întrebându-mă ce i-oi fi spus. Mă dădusem de gol cu 
ceva? 

— Cum funcţionează? îl întreb. Există momente când mi 
se pare că citeşti ca dintr-o carte în mintea mea. 

— Mai mult o ghicitoare decât o carte, mă corectează 
Inan. Nu e întotdeauna limpede, dar când gândurile şi 
emoţiile tale sunt intense, le simt şi eu aidoma. 

— Păţeşti asta cu toată lumea? 

El clatină din cap. 

— Nu în aceeaşi măsură. Toţi ceilalţi par ca prinşi de 
ploaie. În schimb, tu eşti întregul tsunami. 

Incremenesc la puterea cuvintelor sale, încercând să-mi 


< 366 > 


închipui cum ar fi asta. Frica. Durerea. Amintirile despre 
Mama când a fost smulsă de lângă mine. 

— Sună îngrozitor, şoptesc eu. 

— Nu întotdeauna. 

Se uită la mine de parcă ar putea vedea drept în inima 
mea, drept în tot ceea ce sunt. 

— Există momente când e uimitor. Cu adevărat frumos. 

Îmi creşte inima în piept. O buclă spiralată îmi cade 
peste faţă, iar Inan mi-o dă pe după ureche. Pe gât în jos 
simt că mi se face pielea de găină, când degetele lui îmi 
ating pielea. 

— Magia ta e puternică. 

Încerc să mă concentrez din nou asupra problemei. 

— Crezi sau nu, la tine se petrece natural. Canalizezi 
instinctiv lucruri pentru care cei mai mulţi maji ar avea 
nevoie de incantaţii puternice ca să le realizeze. 

— Cum o pot stăpâni? întreabă Inan. Ce să fac? 

— Închide ochii, îl instruiesc eu. Repetă după mine. Nu 
cunosc incantaţiile de Conector, dar ştiu cum să cer ajutor 
de la zei. 

Inan închide ochii şi strânge în palmă moneda de aramă. 

— E simplu - Ori, bă mi soro. 

— Ba me sorro? 

— Bă mi SOro. 

Îi corectez pronunția cu un zâmbet. E înduioşător cât de 
stângace sună yoruba pe buzele lui. 

— Repetă. Imaginează-ţi-l pe Ori. Deschide-ţi mintea şi 
sufletul şi cere-i ajutorul. Asta face un maji. Cu zeii de 
partea ta, nu eşti niciodată singur. 

Inan se uită în jos. 

— Sunt întotdeauna acolo? 

— Intotdeauna. 

Mi-amintesc de toţi anii aceia când eu le întorsesem 
spatele. 

— Chiar şi în cele mai negre timpuri, zeii sunt totdeauna 
acolo. Indiferent dacă le recunoaştem prezenţa sau nu, ei 
au întotdeauna un plan. 

Inan strânge în pumn moneda de aramă, cu o expresie 


< 367 > 


gânditoare pe faţă. 

— Bine, dă din cap. Vreau să încerc. 

— Ori, bă mi sòrò. 

— Ori, bă mi sòrò, intonează el în şoaptă, răsucind 
printre degete moneda. 

La început, nu se întâmplă nimic, dar când continuă, 
aerul începe să se înfierbânte. O aură albastră apare în 
mâinile lui. Lumina sa se strecoară spre mine. 

Închid ochii, iar lumea dispare într-un vârtej, o 
vălătucire rapidă, întocmai ca deunăzi. Când învârtitul se 
încheie, sunt înapoi în scena de vis. 

Dar, de data asta, când trestiile îmi gâdilă tălpile, nu mai 
am de ce să mă simt înfricoşată. 


< 368 > 


CAPITOLUL CINCIZECI ŞI PATRU 
INAN 


Aerul din scena de vis zumzăie ca o melodie. Uşor. 

Rezonând. 

În timp ce cântă astfel, ochii mei urmăresc pielea goală 
a lui Zélie în lac. 

Ca o lebădă neagră, lunecă deasupra undelor 
scânteietoare, cu faţa destinsă şi cu o expresie pe care nu 
i-am mai văzut-o. E ca şi cum pentru un moment, unul 
singur, n-ar mai apăsa toată lumea pe umerii ei. 

Se scufundă pentru câteva secunde şi reapare la 
suprafaţă, ridicându-şi faţa neagră spre razele de sus. Cu 
ochii închişi, genele îi par fără sfârşit. Buclele arată ca 
argintul pe pielea ei. Când se întoarce spre mine, mi se 
taie respiraţia. Pentru câteva clipe, uit să respir. 

Şi să gândesc. 

Odată credeam că purta faţa unui monstru. 

— Ştii, e neliniştitor dacă tu doar stai să te uiţi. 

Un surâs mi se strecoară pe faţă. 

— Asta e metoda ta isteaţă de a mă convinge să vin şi eu 
în apă? 

Ea zâmbeşte. Un zâmbet minunat. Odată cu el, zăresc 
soarele. Când se întoarce, tânjesc din nou după soarele 
acela, căldura care se răspândeşte prin oasele mele. Cu 
imboldul ăsta, îmi scot cămaşa şi sar în lac. 

Zélie pufneşte şi scuipă când o loveşte valul iscat de 
plonjonul meu în oglinda încreţită a apei. Curentul mă 
trage la fund cu neaşteptată forţă. Dau din mâini şi din 
picioare până ce mă înalţ iarăşi la suprafaţă. 

Când înot, îndepărtându-mă de urletul cascadei, Zelie 
studiază pădurea din spatele nostru - marginile ei se întind 
mai mult decât putem vedea noi cu ochii. Mult mai departe 
de graniţa albă care se afla, ultima oară, pe malul său. 

— Înţeleg că asta e prima oară când eşti într-un lac? îmi 


< 369 > 


strigă Zelie. 

— Ce m-a dat de gol? 

— Faţa, răspunde Zélie. Arăţi stupid când eşti surprins. 

Un zâmbet înfloreşte pe buzele mele, unul care mă 
vizitează din ce în ce mai des, în prezenţa ei. 

— Îţi cam place să mă insulţi, nu-i aşa? 

— E aproape la fel de satisfăcător ca atunci când te bat 
cu bastonul. 

De data asta, ea este cea care zâmbeşte. Şi, văzând-o 
astfel, zâmbetul meu creşte mai mult. Ea sare din apă ca 
un peşte şi apoi pluteşte pe spate, trecând printre trestiile 
purtate de curent şi nuferii de la suprafaţă. 

— Dac-aş avea magia ta, mi-aş petrece tot timpul aici. 

Dau din cap, deşi mă întreb cum ar arăta scena mea de 
vis fără ea. Tot ce creez eu sunt trestii veştejite. Cu Zelie, 
toată lumea curge. 

— Pari în largul tău în apă, spun eu. Sunt surprins că nu 
eşti o Mareică. 

— Poate într-o altă viaţă. 

Îşi plimbă mâna prin apă, privind cum i se scurge printre 
degete. 

— Nu ştiu de ce e aşa. Mi-au plăcut lacurile din Ibadan, 
dar nu se pot compara cu oceanul. 

Ca o scânteie ce aprinde un foc, amintirea ei mă 
absoarbe: ochii ei tineri se deschid larg; uimirea 
respectuoasă în faţa valurilor veşnice. 

— Ai locuit în Ibadan? 

Mă apropii de ea, respirând din ce în ce mai mult din ea. 
Deşi nu m-am aventurat niciodată spre satul din nord, 
amintirile lui Zélie sunt atât de vii încât mi se pare că sunt 
acolo, acum. Mă minunez la priveliştile extraordinare din 
vârful muntelui, îmi umplu plămânii cu aerul rece al 
muntelui. Amintirile ei despre Ibadan au o căldură 
specială. Dragostea protectoare a mamei sale. 

— Am locuit acolo înainte de Raid. 

Vocea lui Zélie şovăie, când retrăieşte cu mine 
momentele. 

— Însă după aceea... 


< 370 > 


Clatină din cap. 

— Erau prea multe amintiri. N-am mai putut rămâne. 

Un abis de vinovăţie se cască în pieptul meu, întinat de 
mirosul de carne arsă. Focurile pe care le-am privit din 
palatul regal revin în prim-planul minţii, viețile 
nevinovaţilor arşi sub ochii mei de copil. O amintire pe 
care am înăbuşit-o ca pe magia mea, o zi pe care mi-am 
dorit nespus s-o uit. Însă privind-o pe Zélie, acum totul îmi 
reînvie în minte: durerea. Lacrimile. Moartea. 

— N-ar fi trebuit să stăm în Ilorin. 

Zelie vorbeşte mai mult pentru ea decât pentru mine. 

— Însă atunci am văzut eu marea. 

Zâmbeşte ca pentru sine. 

— Baba s-a înduplecat şi mi-a spus că nu mai trebuia să 
plecăm niciodată. 

În scena de vis, bătăile inimii lui Zélie mă lovesc cu o 
forţă de neîndurat. Ilorin a fost fericirea ei. lar eu îl 
arsesem din temelii. 

— Îmi pare rău. 

Cuvintele nu se lasă rostite cu glas tare. Mă urăsc mai 
mult când le aud. Sună nepotrivite. Palide în faţa suferinţei 
sale. 

— Ştiu că nu pot îndrepta asta. Nu pot schimba ceea ce 
am făcut, dar... pot să reconstruiesc Ilorinul. Când se va 
termina asta, o să fie primul lucru pe care o să-l fac. 

Zélie răspunde cu un hohot de râs zeflemitor. Sec. Fără 
urmă de veselie. 

— Continuă să spui naivităţi din-astea. N-o să faci decât 
să dovedeşti că Tzain are dreptate. 

— Ce vrei să spui? întreb. El ce crede? 

— Că atunci când se va termina asta, unul dintre noi va 
fi mort. E speriat că eu voi fi aceea. 


< 371 > 


CAPITOLUL CINCIZECI ŞI CINCI 
ZELIE 


Nu ştiu de ce mă aflu aici. 

Nu ştiu de ce l-am ademenit pe Inan să sară în apă. 

Nu ştiu de ce în mine palpită ceva de fiecare dată când 
el înoată aproape de mine. 

E doar temporar, îmi amintesc eu. Nu e nici măcar ceva 
real. Când se va termina asta, Inan va purta caftane. N-o 
să mă mai primească bucuros în scena lui de vis. 

Încerc să mi-l imaginez pe _războinicul sălbatic care a 
venit asupra mea cu sabia lui. In schimb, văd sabia care m- 
a eliberat din plasa oamenilor mascaţi. Îl văd pe el 
ridicându-se să ţină piept flăcărilor lui Kwame. 

Are o inimă bună. Cuvintele de demult ale lui Amari mi 
se învârt prin minte. Am crezut că tăgăduia adevărul din 
abnegaţie de soră. Însă ea văzuse toate părţile lui, nu? 

— Zélie, nu ţi-aş face niciodată rău. 

Clatină din cap şi face o grimasă. 

— Nu după tot ce am văzut. 

Când îşi ridică ochii spre mine, adevărul se reflectă clar 
din ei. Nu-mi vine să cred că nu mi-am dat seama mai 
devreme. Vinovăţia şi mila pe care le ducea el în spate... 
Oh, zei! 

Trebuie să fi văzut totul. A 

— Am crezut că Tata n-a avut de ales. Întotdeauna mi s-a 
spus că a făcut ceea ce a făcut ca să păstreze Orisha în 
siguranţă. Dar după ce ţi-am văzut amintirile... 

Vocea i se stinge. 

— Niciun copil n-ar fi trebuit să trăiască aşa ceva. 

Îmi întorc iarăşi privirea spre undele lacului, neştiind ce 
să spun. Ce să simt. El a văzut părţile cele mai urâte din 
amintirile mele. Părţile pe care n-aş fi crezut niciodată că 
le-aş putea împărtăşi cu cineva. 

— Tata a greşit. 

Inan vorbeşte atât de încet, încât aproape că nu se aude 


< 372 > 


pe lângă vuietul cascadei. 

— Poate că ar fi trebuit să-mi fi dat seama mai devreme, 
dar singurul lucru pe care-l pot face acum e să încerc să-i 
îndrept greşelile. 

Nu-l crede, mă avertizez eu. El trăieşte într-o fantezie, 
un vis. Dar la fiecare promisiune pe care o face, inima mea 
creşte, sperând în secret că măcar una dintre ele e 
adevărată. Când Inan se uită la mine, recunosc acelaşi 
licăr de optimism care întotdeauna străluceşte în ochii lui 
Amari. În pofida tuturor circumstanțelor, e hotărât să facă 
asta. 

Chiar îşi doreşte ca Orisha să se schimbe. 

Dacă Mama Cer ţi-a adus pergamentul printr-un 
descendent de sânge al lui Saran, voința ei e limpede. 
Cuvintele lui Lekan răsună în mintea mea, în timp ce mă 
uit la Inan, fascinată de maxilarul lui puternic, de tuleiele 
care-i acoperă bărbia. Dacă unul dintre descendenţii de 
sânge ai lui Saran e menit să mă ajute, oare s-ar putea ca 
zeii să vrea ca Inan să domnească şi să schimbe garda? 
Asta face el aici? De ce l-au dăruit cu magia asta? 

Inan vine mai aproape şi bătăile inimii mele se înteţesc. 
Aş putea să mă îndepărtez înot. Însă eu rămân nemişcată, 
cimentată în loc. 

— Nu vreau să mai moară nimeni, şopteşte el. Nu pot 
permite mai mult sânge pe mâinile familiei mele. 

Minciuni frumoase. Atâta tot. Dar dacă nu sunt decât 
minciuni frumoase, de ce nu pot înota de lângă el? 

Oh, zei, oare chiar nu e îmbrăcat? Ochii mei trec peste 
pieptul lui larg, peste formele sinuoase ale fiecărui muşchi. 
Însă, mai înainte să pot zări ceva sub apă, îmi ridic brusc 
ochii. Pentru numele Mamei Cer, ce fac? 

Mă forţez să înot prin cascadă până ce ajung să mă 
sprijin cu spatele de stânca falezei. E absurd. De ce i-am 
îngăduit să mă aducă aici? 

Sper că bubuitul apei o să-l ţină pe Inan de partea 
cealaltă, dar în câteva clipe, trece înot pe sub apa cascadei 
ca să mi se alăture. 

Pleacă. Le poruncesc picioarelor mele să bată apa, dar 


< 373 > 


sunt prinsă în capcană de zâmbetul blând de pe buzele lui. 

— Vrei să plec? 

Da. 

Asta ar trebui să spun. Dar cu cât înoată mai aproape, 
cu atât ceva din mine vrea mai mult să rămână. Se opreşte 
înainte de a fi prea aproape, silindu-mă să-i răspund. 

Vreau să plece? 

Cu toate că inima îmi bate nebuneşte în piept, cunosc 
răspunsul. 

— Nu. 

Zâmbetul i se şterge şi privirea îi devine languroasă, o 
expresie pe care nu i-am mai văzut-o până acum. Când alţii 
se uită la mine în felul acesta, îmi vine să le scot ochii cu 
unghiile. Totuşi, cumva, de privirea lui Inan nu mă mai 
satur. 

— Pot să...? 

Vocea i se stinge şi obrajii îi roşesc, incapabil să dea 
glas dorinţei. Însă nu are nevoie de cuvinte. Nu când o 
parte de netăgăduit din mine îşi doreşte acelaşi lucru. 

Dau din cap şi el ridică o mână tremurătoare, 
mângâindu-mi obrazul. Închid ochii, furată de iureşul pe 
care-l stârneşte simpla lui atingere. Imi arde prin piept, mi 
se dezlănţuie pe şira spinării în jos. Mâinile lui lunecă 
peste obraji şi mi se strecoară în păr, înnodându-şi 
degetele printre bucle. 

Oh, zei... 

Dacă un gardian ar vedea vreodată asta, aş fi ucisă pe 
loc. Chiar şi prinţ, Inan ar putea fi aruncat în închisoare. 

Dar, în pofida regulilor lumii noastre, cealaltă mână a lui 
Inan mă trage mai aproape, invitându-mă la abandon. Îmi 
închid ochii şi mă las mai aproape de micul prinţ decât ar 
fi trebuit să fiu vreodată. 

Buzele lui le ating pe ale mele... 

— Zelie! 

00000 

Cu o tresărire, corpul meu sare înapoi în lumea reală. 

Ochii mi se deschid imediat, tocmai când Tzain îl smulge 
pe Inan la o parte. Il ridică de gulerul caftanului şi îl 


< 374 > 


aruncă la pământ. 

— Tzain, opreşte-te! 

Mă ridic repede în picioare, intrând cu forţa între ei. 

— Stai departe de sora mea! 

— Ar trebui să plec. 

Inan se uită la mine o clipă, înainte de a se retrage 
printre copaci. Strânge tare moneda de aramă în mână. 

— O să fiu în tabără. 

— Ce te-a apucat? strig eu la Tzain, când Inan nu ne mai 
poate auzi. 

— Pe mine ce m-a apucat? răcneşte Tzain. Ceruri, Zél, 
ce mama naibii faci aici, în pădure? M-am gândit că ai 
putea fi rănită! A 

— Încercam să-l ajut. Nu ştie să-şi stăpânească magia. Îl 
face să sufere... 

— Pentru numele zeilor, el este duşmanul. Dacă suferă, 
asta-i mai bine pentru noi! 

— Tzain, ştiu că e greu de crezut, dar el vrea să îndrepte 
lucrurile în Orisha. Încearcă s-o facă sigură pentru toţi 
majii. 

— Te-a spălat pe creier? clatină Tzain din cap. Asta o fi 
magia lui? Zél, eşti o mulţime de lucruri, dar ştiu că nu eşti 
într-atât de naivă. 

— Nu înţelegi. 

Îmi întorc privirea. 

— Şi n-ai fost niciodată obligat să o faci. Tu eşti 
kosidânul perfect pe care toată lumea îl iubeşte. Iar mie, în 
fiecare zi, trebuie să-mi fie frică. 

Tzain face un pas înapoi ca şi când l-aş fi pălmuit. 

— Ai impresia că nu ştiu cum e ca în fiecare zi să mă 
trezesc şi să-mi fac griji că s-ar putea să fie ultima ta zi? 

— Atunci dă-i o şansă lui Inan! Amari e doar o prinţesă. 
Când magia o să se întoarcă, nu ea o să fie prima la tron. 
Dacă îl pot convinge pe prinţul moştenitor, o să-l avem de 
partea noastră pe viitorul rege al Orishei! 

— Dac-ai putea auzi ce prostii scoţi pe gură! 

Tzain se trage de păr. 

— Lui nu-i pasă de tine, Zél. Vrea doar să se culce cu 


< 375 > 


tine! 

Faţa îmi ia foc. Întristarea se împleteşte cu ruşinea. 
Acesta nu e Tzain. Acesta nu e fratele pe care îl iubesc. 

— El este fiul omului care a ucis-o pe Mama, pentru 
numele zeilor. Cât de disperată trebuie să fii? 

— Şi tu tânjeşti după Amari! tip eu. Te face asta mai 
breaz? 

— Dar ea nu e ucigaşă! ţipă şi Tzain. Ea nu ne-a ars 
satul din temelii! 

Aerul din jurul meu zbârnâie. Inima îmi bate nebuneşte 
în piept, în timp ce tirada lui Tzain continuă. Cuvintele lui 
taie adânc, mai ascuţit decât orice alt atac am înfruntat 
până acum. 

— Ce ar spune Baba? 

— Nu-l amesteca pe Baba în asta... 

— Sau Mama? 

— Taci! strig eu. 

Zbârnâitul din aer creşte până la un zumzet 
incandescent. Cea mai întunecată parte a furiei mele 
clocoteşte, deşi încerc s-o înăbuş. 

— Zei, dacă ar şti ea că a murit doar ca să poţi fi tu târfa 
prinţului... 

Magia  ţâşneşte din mine, fierbinte şi violentă, 
dezlănţuită fără îndrumarea vreunei incantaţii. Ca o lance, 
o umbră răsucită se desprinde din braţul meu lovind cu 
furia morţii. 

Totul se petrece într-o fracțiune de secundă. Tzain 
scoate un strigăt. Eu mă împleticesc îndărăt. 

Când s-a terminat, el se apucă de umăr. 

Sângele şiroieşte de sub palma lui. 

Mă holbez la mâinile care îmi tremură, la umbrele 
înmănuncheate ale morţii care se răsucesc în jurul lor. 
După o clipă, ele dispar. 

Dar stricăciunile rămân. 

— Tzain... 

Clatin din cap; din ochi îmi curg lacrimi. 

— N-am vrut. Îţi jur. Nu asta am încercat! 

Tzain se holbează la mine de parcă n-ar şti cine sunt. De 


< 376 > 


parcă sunt o trădare a tot ce e între noi. 

— Tzain... 

Trece valvârtej pe lângă mine, cu chipul împietrit. 
Neiertător. 

Imi înăbuş un suspin şi cad la pământ. 


< 377 > 


CAPITOLUL CINCIZECI ŞI ŞASE 
ZELIE 


Rămân la marginea aşezării până la apusul soarelui. Nu 
sunt nevoită să dau ochii cu nimeni, în pădure. Nu trebuie 
să dau ochii nici cu mine însămi. 

Când nu mai pot sta în întuneric, mă întorc la cortul 
meu, dezamăgind-o pe Zu, rugându-mă să nu mă întâlnesc 
cu Tzain. Dar de îndată ce Amari mă vede, vine în fugă cu 
un caftan de mătase. 

— Unde ai fost? 

Mă ia de mână şi mă duce în cortul ei, pur şi simplu 
dezbrăcându-mă ca să-mi tragă rochia peste cap. 

— E aproape timpul să înceapă festivitatea şi nici măcar 
nu ţi-am aranjat părul! 

— Amari, te rog... 

— Nu te osteni să te împotriveşti. 

Îmi dă peste mână, silindu-mă să stau nemişcată. 

— Oamenii aceştia se bizuie pe tine, Zélie. Trebuie să te 
ridici la nivelul rolului. 

Tzain nu i-a Spus... 

E singura explicaţie. Amari, ca o soră mai mare, îmi dă 
cu carmin pe buze şi cărbune în jurul ochilor, apoi mă 
pune să-i fac şi ei la fel. Dacă ar şti adevărul, n-ar face 
decât să se înfricoşeze. 

— S-a făcut atât de creţ, zice ea, strângându-mi cu 
agrafe una dintre şuviţe. 

— Cred că e de la magie. Părul Mamei obişnuia să fie 
aşa. 

— Te prinde bine. Nici n-am terminat să te aranjez şi 
arăţi nemaipomenit. 

Obrajii mi se învăpăiază şi arunc o privire la caftanul de 
mătase pe care m-a silit să-l îmbrac. Modelele purpurii se 
împletesc cu nuanţe de galben vibrant şi albastru 
întunecat; par foarte vii pe pielea mea neagră. Pipăi 
mărgelele cusute pe caftan în jurul gâtului, dorindu-mi ca 


< 378 > 


Amari să îl ducă înapoi celei de la care l-a împrumutat. 
Nici nu-mi aduc aminte de ultima oară când am purtat o 
rochie; mă simt dezbrăcată fără pânză care să-mi acopere 
picioarele. 

— Nu-ţi place? întreabă Amari. 

— Nu contează, oftez eu. Nu-mi pasă ce port, vreau doar 
să scap de noaptea asta. 

— S-a întâmplat ceva? mă descoase delicat Amari. Azi- 
dimineaţă, abia aşteptai festivitatea. Acum Zu îmi spune că 
nu vrei să împarţi pergamentul? 

Închid gura strâns şi frământ în mâini materialul 
caftanului. Modul în care zâmbetul se ştersese de pe faţa 
lui Zu mă umpluse de o ruşine diferită. Toţi oamenii 
aceştia aşteaptă de la mine să-i conduc, iar eu nu pot nici 
măcar să-mi ţin propria magie sub control. 

Și nu e vorba doar de magia mea... 

Amintirea infernului lui Kwame se dezlănţuie atât de 
fierbinte, încât pielea mi se înfioară la văpaia imaginată. 
Încerc să mă conving că nu am de ce să mă tem, dar tot ce 
simt acum e doar frică. Şi dacă Zu nu l-ar fi putut controla? 
Dacă ea n-ar fi ieşit din tabără? Dacă, seara trecută, 
Kwame nu şi-ar fi oprit flăcările, eu nici n-aş mai fi aici. 

— Nu e timpul potrivit, spun, în cele din urmă. Solstiţiul 
e la numai patru zile distanţă... 

— Şi de ce să nu le dai înapoi acestor divineri puterile 
acum? 

Amari îmi strânge părul ceva mai tare. 

— Te rog, Zelie, vorbeşte cu mine. Vreau să înţeleg. 

Îmi ridic genunchii la piept şi închid ochii, aproape 
zâmbind la cuvintele ei. Îmi amintesc de zilele când 
vederea magiei o făcea să tresară speriată. Acum luptă 
pentru ea, în timp ce eu dau înapoi speriată. 

Încerc să-mi alung amintirea expresiei lui Tzain, cea mai 
rece privire pe care am putut s-o primesc vreodată de la el. 
Recunosc groaza din ochii lui. Când Kwame a atins piatra- 
soarelui şi a luat foc, şi eu m-am uitat la fel la el. 

— E din cauza lui Inan? insistă Amari, când eu rămân 
tăcută. Ţi-e frică de ceea ce o să facă el? 


< 379 > 


— Nu Inan e problema. 

Cel puţin, nu această problemă. 

Amari face o pauză, îmi dă drumul la păr şi 
îngenunchează lângă mine. Cu spatele drept şi umerii 
ridicaţi, arată ca adevărata prinţesă ce este, regală într-o 
rochie aurie de împrumut. 

— Ce s-a întâmplat cât Tzain şi cu mine am lipsit? 

Deşi am o tresărire de inimă, îmi păstrez faţa 
netulburată. 

— Ţi-am mai spus - am făcut echipă ca să vă aducem pe 
amândoi înapoi. N 

— Zélie, te rog, vreau să fii sinceră. Il iubesc pe fratele 
meu cu adevărat. Dar nu i-am văzut niciodată această 
latură a firii lui. 

— Şi care anume e latura asta? 

— Să se ridice Împotriva tatălui meu? Să lupte pentru 
maji? S-a întâmplat ceva cu el şi ştiu că are legătură cu 
tine. 

Se uită la mine cu ochi cunoscători, iar eu simt că roşesc 
până în vârful urechilor. Mă gândesc la scena de vis, la 
momentul în care buzele noastre s-au atins. 

— A aflat, ridic eu din umeri. A văzut ce a făcut tatăl 
vostru, ce fac gărzile lui acum. Vrea să găsească o cale de 
a îndrepta lucrurile. 

Amari îşi încrucişează braţele şi îşi înalţă sprâncenele. 

— Probabil mă crezi oarbă sau proastă şi ştii foarte bine 
că nu sunt oarbă. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti... 

— Zélie, te soarbe din ochi. Zâmbeşte ca şi când... 
ceruri, habar n-am cum. Nu l-am văzut niciodată zâmbind 
aşa cum îţi zâmbeşte ţie. 

Îmi plec privirea în pământ, iar ea mă apucă de bărbie, 
silindu-mă să mă uit în ochii ei. 

— Vreau să fii fericită, Zel. Mai mult decât îţi dai tu 
seama. Dar îl cunosc pe fratele meu. 

— Asta ce vrea să însemne? 

Amari se opreşte, strângându-mi într-o agrafa încă o 
şuviţă de păr. 


< 380 > 


— Fie se pregăteşte să ne trădeze, fie se petrece altceva. 

Îmi smulg bărbia din mâna ei şi mi-o întorc spre podea. 
Vinovăţia transpiră prin fiecare por al corpului meu. 

— Vorbeşti ca Tzain. 

— Tzain e îngrijorat şi are tot dreptul să fie. Pot să-i 
vorbesc şi să-l liniştesc, dar mai întâi vreau să ştiu dacă ar 
trebui. 

N-ar trebui. i 

Asta e alegerea evidentă. Insă, în pofida tuturor 
lucrurilor rele pe care le-a făcut, amintirea lui Inan 
purtându-mă în brațe până în tabără rămâne puternică. 
Închid ochii şi respir adânc. 

Nici nu mai ştiu care a fost ultima oară când m-am simţit 
atât de în siguranță în brațele altcuiva. 

— Când mi-ai spus că Inan are o inimă bună, am crezut 
că eşti naivă. Pe de-o parte, şi eu mă socotesc naivă acum, 
dar am văzut inima aceea cu ochii mei. El m-a salvat de a fi 
capturată de luptătorii lui Zu; a făcut tot ce-a putut ca să 
vă aducă, pe tine şi pe Tzain, înapoi. Iar când a avut 
prilejul să înşface pergamentul şi să fugă, a rămas. A 
încercat să mă salveze. 

Fac o pauză şi caut cuvintele pe care vrea ea să le audă, 
cele pe care aproape că mi-e prea frică să le rostesc. 

— El are o inimă bună. Cred că în sfârşit şi-o ascultă. 

Mâinile lui Amari se mişcă neliniştite. Şi le apasă la 
piept. 

— Amari... A 

Mă ia în braţe şi mă strânge tare. Înlemnesc de surpriză. 
Neştiind ce altceva să fac, o îmbrăţişez şi eu, în cele din 
urmă. 

— Ştiu că trebuie să ţi se pară ridicol, numai că... 

Se desprinde din îmbrăţişare şi îşi şterge lacrimile care 
ameninţă să-i curgă din ochi. 

— Inan a fost întotdeauna prins la mijloc între bine şi 
rău. Îmi doresc să cred că poate fi bun. 

Dau din cap, gândindu-mă la ce vreau eu de la Inan. Mă 
scoate din minţi de câte ori m-am gândit azi la el, la buzele 
lui, la zâmbetul lui. Oricât de mult încerc să mi-o alung, 


< 381 > 


dorinţa rămâne - disperarea de a-i simţi din nou 
atingerea... 

Mai multe lacrimi ameninţă să-i curgă lui Amari din ochi 
şi i le şterg eu, cu mâneca. 

— Încetează, îi poruncesc. O să-ţi strici machiajul. 

Amari pufneşte în râs. 

— Cred că deja ai făcut tu asta. 

— 'Ţi-am spus să nu ai încredere în mine cu cărbunele! 

— Cum poţi mânui un baston şi să nu ai mână sigură? 

Ne pornim pe chicotit, un sunet atât de străin pentru 
mine, încât mă ia prin surprindere. Dar râsetele noastre 
amuţesc când Tzain intră brusc în cort. Când dă cu ochii 
de mine se opreşte. 

La început, mă priveşte ca pe o necunoscută, dar ceva 
din el se topeşte. 

— Ce-i? întreabă Amari. 

Bărbia lui Tzain tremură. Îşi lasă privirea în pământ. 

— Ea... Zel arată ca Mama. 

Cuvintele lui îmi sfâşie şi-mi încălzesc inima, în acelaşi 
timp. Tzain n-a vorbit niciodată aşa de Mama. Uneori, mi 
se părea că o uitase de-adevăratelea. Insă acum, când 
privirile ni se întâlnesc, îmi dau seama că este exact ca 
mine; o poartă pe Mama în el ca pe aer, un gând de-o clipă 
la ea în fiecare răsuflare. 

— Tzain... 

— Începe procesiunea. 

Se întoarce spre Amari. 

— Ar trebui să terminaţi aici. 

Şi cu acestea a plecat, frângându-mi inima. 

Amari mă ia de mână. 

— O să vorbesc eu cu el. 

E Nu. 

Incerc să nu iau în seamă gustul amar din gură. 

— O să se înfurie şi pe tine. 

Și orice i-ai spune, tot vina mea o să fie. 

Mă ridic şi trag de mânecile rochiei, netezind o cută 
care nu există. După o viaţă întreagă de greşeli, sunt atât 
de multe lucruri pe care le regret. Dar... ăsta e singurul 


< 382 > 


lucru pentru care aş da orice să-l pot lua înapoi. 

Cu o apăsare în piept, mă îndrept spre ieşire, 
prefăcându-mă că nu mă doare sufletul. Însă, mai înainte 
să pot ieşi, Amari mă prinde din nou de mână, silindu-mă 
să mă aşez. 

— Tot nu mi-ai explicat de ce nu vrei să împarţi 
pergamentul cu ceilalţi. 

Amari stă în picioare, studiindu-mă. 

— E o vale întreagă de divineri acolo, aşteptând să 
devină maji. De ce nu le oferim asta? 

Vorbele lui Amari mă lovesc ca scatoalcele Mamei Agba. 
Ca sabia pe care Lekan a primit-o în piept. Ei au renunţat 
la tot doar ca să-mi ofere mie o şansă ca asta şi totuşi eu 
nu pot decât să-i dau cu piciorul. 

Când m-am gândit prima oară cum voi da pergamentul 
celorlalţi în seara asta, nu m-am putut opri să nu-mi 
imaginez toată frumuseţea şi bucuria pe care noua magie 
avea să le răspândească. Pentru prima oară aveam să ne 
simţim ca înainte de Raid. Majii aveau să domnească din 
nou. 

Dar acum, imaginea fiecărui diviner zâmbitor se 
preschimbă în toată suferința pe care ar putea s-o lase în 
urmă: Pământicii spintecând solul de sub picioarele 
noastre; Secerătorii pierzându-şi controlul şi descătuşând 
valuri de moarte. Nu pot risca să le readuc magia. Nu fără 
reguli. Conducători. Planuri. 

Şi dacă nu pot face asta acum, cum o să fiu în stare să 
împlinesc ritualul? 

— Amari, e complicat. Dacă îşi pierde cineva controlul? 
Dacă atinge piatra-soarelui persoana care nu trebuie? Am 
putea trezi un Cancer şi să murim cu totii de vreo molimă! 

— Ce tot spui? 

Amari mă apucă de umeri. 

— Zélie, de unde ti-au venit toate astea? 

— Tu nu înţelegi... clatin din cap. N-ai văzut ce a putut 
face Kwame. Dacă Zu nu l-ar fi oprit... dacă zbirii ar putea 
deţine tipul ăsta de putere sau cineva ca tatăl tău... 

Gâtul mi se usucă la amintirea pârjolului. 


< 383 > 


— Închipuie-ţi toţi oamenii pe care i-ar incinera el, dacă 
ar putea conjura flăcările! 

Dintr-odată, se revarsă din mine toate sentimentele 
înăbuşite, frica şi ruşinea care m-au chinuit toată ziua. 

— Şi Tzain... încep eu, dar nici nu pot articula. 

Dacă nu pot avea încredere nici măcar în mine însămi că 
o să-mi ţin magia în stăpânire, cum m-aş putea aştepta să 
se descurce un maji care nu şi-a încercat-o niciodată? 

— Atât de multă vreme am crezut că aveam nevoie de 
magie ca să supravieţuim, dar acum... acum nu mai ştiu ce 
să cred. Nu avem niciun plan, nicio cale de a stabili nişte 
reguli sau de a impune controlul. Dacă o aducem înapoi 
pur şi simplu, ar putea fi răniţi oameni nevinovaţi. 

Amari rămâne tăcută câteva momente lungi, lăsând 
cuvintele mele să se decanteze. Ochii i se îmbunează şi mă 
ia de mână. 

— Amari... 

— Vino, te rog. 

Mă scoate afară din cort şi, într-o clipă, sunt copleşită. 
Cât timp am stat noi înăuntru, aşezarea s-a însufleţit. 
Valea explodează de energie tinerească, radiind lumină 
roşie de la multitudinea de felinare cu care a fost 
presărată. Plăcinte cu carne aromate şi banane dulci trec 
pe sub nasurile noastre, în timp ce muzica vibrantă şi 
tobele tunătoare ne pătrund prin piele irezistibil. Toată 
lumea dansează pe muzica veselă, fremătând de entuziasm 
în aşteptarea procesiunii. 

În nebunia festivă îl zăresc pe Inan, mai frumos decât 
are cineva dreptul să fie, într-o agbada albastru-închis, cu 
pantaloni de aceeaşi culoare. Când mă zăreşte şi el, 
rămâne cu gura căscată. Pieptul îmi palpită sub privirea 
lui. Îmi întorc capul, disperată să nu simt nimic altceva. El 
se apropie, dar mai înainte să ajungă la mine, Amari mă 
trage după ea în mulţime. 

— Haide, strigă ea în urmă, spre el. Nu putem pierde 
asta! 

Trecem iute prin mulţime, în timp ce petrecăreţii se 
împing şi se leagănă în dreapta şi-n stânga noastră. Deşi 


< 384 > 


pe de-o parte îmi vine să plâng, îmi lungesc gâtul să 
privesc mulţimea divinerilor în ansamblu, jinduind după 
veselia lor, după vitalitatea lor. 

Copiii Orishei dansează ca şi când n-ar exista ziua de 
mâine, fiecare pas fiind o laudă adusă zeilor. Gurile lor 
slăvesc extazul eliberării, inimile lor cântă vechile cântece 
în yoruba ale libertăţii, îmi dansează timpanele la cuvintele 
limbii mele, cuvinte pe care odinioară credeam că n-aveam 
să le aud niciodată decât în capul meu. Par să lumineze 
văzduhul cu încântarea lor. 

E ca şi când întreaga lume poate respira din nou. 

— Arăţi magnific!  zâmbeşte Zu,  cercetându-mă 
admirativ. Toţi băieţii o să moară pentru un dans cu tine, 
deşi cred că ai fost promisă! 

Îmi înclin capul şi îi urmăresc degetul care arată spre 
Inan; ochii lui mă urmăresc ca un leonar la vânătoare. Mi- 
aş dori să-i pot susţine privirea, să-mi domolesc iureşul 
sângelui care-mi înfloreşte sub piele ori de câte ori se uită 
la mine astfel. Dar fac un efort şi mă întorc cu spatele. 

Nu-l pot răni din nou pe Tzain. 

— Mama! Orisă Mama, âwă un dupe pé egbó igbe wá... 

Cu cât mai mult ne apropiem de centru, cu atât mai tare 
răsună cântecul. Mă poartă înapoi în munţii Ibadanului, 
când Mama mi-l cânta ca să mă adoarmă. Vocea ei plutea 
bogată şi blândă, catifea şi mătase. Mă las pătrunsă de 
senzaţia familiară, în timp ce o fată mărunţică şi cu o voce 
puternică dirijează mulţimea. 

— Mama, Mama, Mama... 

Vocile umplu noaptea cu cerescul lor cântec, când o 
tânără divineră cu piele deschisă la culoare şi păr alb tuns 
scurt intră în cerc. Îmbrăcată în robe albastre bogate, 
arată ca şi când Yemoja din picturile lui Lekan, zeiţa care a 
luat lacrimile Mamei Cer, a revenit la viaţă. Divinera se 
învârte şi se răsuceşte pe melodie, cu un vas cu apă pus pe 
cap. Când corul ajunge la apogeu, ea aruncă apa în sus şi 
deschide braţele larg, lăsându-se udată pe piele ca de 
ploaie. 

Ovaţiile mulţimii cresc când divinera se învârte şi iese 


< 385 > 


din cerc, în locul ei venind Folake, dansând sincopat. 
Mărgelele caftanului ei galben reflectă lumina, scânteind 
când îi saltă pe piele. Îi tachinează pe toţi cu zâmbetul ei, 
dar pe Kwame cel mai mult. Când mulţimea nu mai rezistă, 
mâinile ei erup. Lumea ovaţionează când scântei de lumină 
aurie îi sar din palme, dansând odată cu ea prin tabără. 

— Mama, Mama, Mama... 

Diviner după diviner intră în ring, fiecare costumat ca 
unul dintre copiii Mamei Cer. Deşi nu pot face magie, 
imitaţiile lor umplu mulţimea de bucurie. La sfârşit, o fată 
de vârsta mea păşeşte în faţă. E îmbrăcată în mătăsuri 
roşii vaporoase şi o fila cusută cu mărgele îi sclipeşte pe 
frunte. Oya... Zeitatea mea soră. 

Deşi nu se compară cu strălucirea Oyei din viziunile 
mele, divinera are o aură magică aparte. Ca şi Folake, are 
bucle lungi şi albe care, când dansează, se înfăşoară în 
jurul ei la fel ca şi mătăsurile roşii ale robei. Într-o mână 
ţine simbolul Oyei, irukere, un bici scurt cu funia împletită 
din păr de leonară. În timp ce se învârte de-a lungul 
cercului, laudele divinerei cresc. 

— Şi tu faci parte din asta, Zelie. 

Amari îşi împleteşte degetele cu ale mele. 

— Nu lăsa pe nimeni să răpească magia asta. 


< 386 > 


CAPITOLUL CINCIZECI ŞI ŞAPTE 
AMARI 


Deşi procesiunea se sfârşeşte, muzica şi dansul continuă 
până târziu în noapte. Muşc dintr-o altă plăcintă moin 
moin, în timp ce urmăresc festivitățile, savurând felul în 
care plăcinta de fasole mi se topeşte în gură. O divineră 
trece prin faţa mea cu o tavă de shuku shuku şi aproape 
că-mi dau lacrimile când cocosul dulce îmi ajunge pe 
limbă. 

— În sfârşit. 

Răsuflarea lui Tzain îmi gâdilă urechea, trimiţându-mi o 
furnicătură plăcută pe gât. Pentru un rar moment, e 
singur, nestingherit de roiul de divinere care au încercat 
să-i atragă privirile toată noaptea. 

— Pardon? întreb, hălpăind restul de shuku shuku. 

— Te căutam. Greu te găseşte omul. 

Îmi şterg firimiturile de pe buze, disperată să ascund 
faptul că am mâncat aproape jumătate din timpul 
festivalului. Deşi rochia mea a început prin a-mi veni 
perfect, acum dau să crape cusăturile pe la şolduri. 

— Ei bine, presupun că sunt greu de găsit când un cârd 
de fete îţi blochează toate drumurile. 

— Scuzele mele, prinţesă, râde Tzain. Dar ar trebui să 
ştii că îţi ia timp să te apropii de cea mai drăguță fată de 
aici. 

Zâmbetul i se încălzeşte, la fel ca în noaptea în care m-a 
aruncat în râu şi a râs când am încercat să-l arunc şi eu pe 
el. Era un lucru rar la el; după toate cele petrecute de 
atunci, nu eram sigură că aveam să-i mai văd latura asta 
din nou. 

— Ce e? 

— Mă gândeam, ridic eu din umeri şi mă întorc spre 
marea de divineri dansatori. Mi-am făcut griji pentru tine. 
Eşti bun şi iertător, dar după ce ai fost torturat în cortul 
ăla, nu se poate să-ţi fi venit uşor să ierţi. 


< 387 > 


— Hmmm, surâde Tzain. Pot să mă gândesc la o mulţime 
de moduri mai bune de a petrece noaptea închis cu o fată 
într-un cort. 

Mi se înroşeşte atât de tare faţa încât sunt convinsă că 
nu se potriveşte deloc cu auriul rochiei mele. 

— Cred că noaptea trecută a fost prima petrecută cu un 
băiat. 

Tzain pufneşte în râs. 

— Şi n-a fost exact aşa cum ai visat întotdeauna? 

— Nu ştiu... îmi duc un deget la buze. Mi-am imaginat-o 
cu mai puţine sfori. 

Spre surprinderea mea, un hohot îi scapă liber, mai 
răsunător decât a râs vreodată în prezenţa mea. Sunetul 
îmi umple pieptul. N-am mai făcut pe nimeni să râdă atât 
de tare de la Binta. Cuvinte nerostite înoată în mine, dar 
mai înainte să-i pot răspunde, un chicotit ne atrage atenţia. 

Mă întorc şi o zăresc pe Zélie, la vreo câteva corturi 
depărtare, dansând la marginea mulţimii. Râde, în timp ce 
bea dintr-o sticlă de vin de palmier, ţinând de mâini un 
diviner copil şi învârtindu-se cu el. Deşi zâmbesc la veselia 
ei, faţa lui Tzain se întunecă, reluându-şi tristeţea pe care 
o arătase în cort. Însă toată tristeţea dispare când Tzain îl 
zăreşte pe Inan. Fratele meu se uită la Zélie de parcă ea ar 
fi singurul trandafir roşu într-o grădină de trandafiri albi. 

— Vezi asta? îl apuc eu de mână pe Tzain şi îl conduc 
către un cerc de divineri zgomotoşi. 

Un ghem de emoţii erupe în pieptul meu, când mâna lui 
se închide peste a mea. 

Umerii largi ai lui Tzain croiesc o brazdă prin mulţime 
ca un păstor trecând printr-o turmă de oi. În câteva 
momente, ajungem la dansatoarea energică din mijlocul 
cercului, debordând de exuberanţă şi vitalitate. Rochia ei 
împodobită cu mărgele scânteiază în lumina lunii, 
accentuându-i fiecare tresăltare şi legănare a şoldurilor. 
Toate rotunjimile corpului ei se mişcă în cercuri pe ritmul 
tobelor, electrizând mulţimea cu fiecare zvâcnet. 

Tzain mă înghionteşte înainte şi îi apuc strâns braţul. 

— Pentru numele cerurilor, ce faci? 


< 388 > 


— Intră acolo, râde el. E timpul să văd cum te mişti. 

— Ai băut prea mult ogogoro, zic eu râzând. 

— Şi dacă intru eu? mă întreabă Tzain. Dacă o fac, vii şi 
tu? 

— Categoric nu. 

— Asta-i o promisiune? 

— Tzain, am spus nu... 

El sare în cerc, speriind-o pe dansatoare, făcând toată 
mulţimea să dea un pas înapoi. Pentru un lung moment nu 
face nicio mişcare, studiindu-i pe toţi din jur cu o prefăcută 
seriozitate. Dar când sună cornii, practic explodează în 
dans. Se scutură şi saltă de parcă i-au fost puse furnici 
roşii în pantaloni. 

Râd atât de tare că nu mai pot respira, apucându-mă de 
divinera de lângă mine ca să mă sprijin. Fiecare mişcare 
pe care o face incită la mai multe urale, făcând să se 
dubleze cercul privitorilor. 

În timp ce-şi scutură umerii şi se lasă la pământ, 
dansatoarea dinainte i se alătură, rotindu-se în spaţiul de 
dans. Pielea mi se înfioară când îi văd mişcările, seductia 
iradiind din fiecare rotire a şoldurilor ei. Îl fixează pe Tzain 
cu o privire ademenitoare, care mă face să mă strâmb. 
Cum aş putea să fiu surprinsă? Cu zâmbetul lui blând, cu 
statura lui viguroasă, impunătoare... 

Mâini bătătorite se încolăcesc pe încheieturile mele. 
Mâini mari. Mâinile lui Tzain. 

— Tzain, nu! 

Neastâmpărul lui învinge spaima mea. Până să-mi dau 
seama, mă trezesc în mijlocul cercului. Încremenesc ca 
paralizată când nenumăratele perechi de ochi se aţintesc 
asupra mea. Mă întorc să fug, dar Tzain mă ţine strâns, 
învârtindu-mă şi arătându-mă lumii. 

— Tzain! ţip eu. 

Dar spaima se topeşte într-un acces de râs pe care nu-l 
pot opri. Entuziasmul mă invadează când mă mişc, cele 
două picioare stângi ale mele prinzând oarecum ritmul. 
Pentru o clipă, mulţimea dispare şi nu-l mai văd decât pe 
Tzain - zâmbetul lui, ochii lui căprui blajini. 


< 389 > 


Aş putea trăi o veşnicie astfel, învârtindu-mă şi râzând în 
siguranţa braţelor lui. 


< 390 > 


CAPITOLUL CINCIZECI ŞI OPT 
INAN 


Zelie n-a fost niciodată mai frumoasă ca acum. 

Mână în mână cu un băieţel diviner, străluceşte în 
rochia ei vaporoasă violetă, o zeiţă care face piruete prin 
mulţime. Mirosul sărat de mare al sufletului ei se ridică 
deasupra valului gros de arome ale mâncărurilor 
festivalului. Mă izbeşte cu toată forţa. 

Un talaz de ocean care mă absoarbe. 

Privind-o, aproape că uit cu uşurinţă de maji. De 
coroană. De Tata. În clipa asta, nu mă pot gândi decât la 
Zél. Zâmbetul ei luminează lumea ca o lună plină într-o 
noapte fără de stele. 

Când nu se mai învârte, îl îmbrăţişează pe copil. El 
protestează ascuţit când ea-i plantează un sărut pe frunte. 
Dar de îndată ce băieţelul o rupe la fugă, trei tineri ies în 
faţă ca să-i ia locul. 

— Mă scuzi... 

— Bună, eu sunt Deka... 

— Arăţi minunat în seara asta... 

Eu zâmbesc, când îi văd cum încearcă s-o farmece. 
Fiecare dintre ei cârâie nemulţumit de intervenţia 
celorlalţi. Cât se ciorovăiesc ei, pun o mână pe talia lui 
Zelie şi o strâng. 

— Imi acordaţi acest dans? 

Ea se răsuceşte iute, indignată. Apoi îşi dă seama că 
sunt eu. Când zâmbeşte, mă invadează senzaţia încântării 
ei. Dorinţa. O umbră de frică. Tzain i se iveşte pentru o 
clipă în minte şi eu o trag mai aproape de mine. 

— O să te duc undeva unde nu ne poate vedea. 

O răbufnire de căldură trece din corpul ei într-al meu. O 
strâng mai tare. 

— O să iau asta drept un da. 

O prind de mână şi o conduc prin mulţime, ignorând 
privirile chiorâşe ale pretendenţilor ei. Ne croim drum 


< 391 > 


spre pădurea de la marginea taberei. Departe de 
sărbătoare şi dans. Aerul rece e ca o briză bine-venită. 
Poartă cu el mirosul focurilor de tabără, al scoarţei de 
copac şi al frunzelor umede. 

— Eşti sigur că nu-l vezi pe Tzain? 

— Foarte sigur. 

— Dar cum rămâne cu... hop! 

Zélie se împiedică şi cade. Un chicotit de fetişcană îi 
scapă din gură. Eu îmi înăbuş râsul şi o ajut, când un damf 
de vin de palmier cu miere îmi ajunge la nas. 

— Ceruri, Zél, te-ai abţiguit? 

— Aş vreau eu. Oricine a preparat băutura aia, în mod 
clar n-a ştiut ce face. 

Mă ia de mână şi se reazemă de un copac, să se sprijine. 

— Cred că-i de la atâta învârtit cu Selim. 

— O să-ţi aduc nişte apă. 

Dau să plec, dar Zelie mă apucă de braţ. 

— Rămâi. 

Degetele ei alunecă peste mâinile mele. Un fior mă 
străbate la atingerea ei. 

— Eşti sigură? 

Ea dă din cap şi chicoteşte din nou. Râsul ei cristalin mă 
atrage mai aproape. 

— M-ai invitat la dans. 

În ochi îi sclipeşte o luminiţă jucăuşă. 

— Vreau să dansez. 

Precum băieţii înfocaţi ce o înconjuraseră pe Zélie mai 
devreme, fac un pas înainte. Destul de aproape ca să-i simt 
izul de vin de palmier din răsuflare. Când îmi trec mâna 
peste încheietura ei, îşi închide ochii şi trage aer în piept. 
Degetele i se înfig în scoarţa copacului. 

Reacţia ei îmi aprinde de dorinţă fiecare celulă din corp, 
o văpaie viscerală pe care n-am mai simţit-o niciodată până 
acum. Îmi trebuie toată puterea voinţei ca să n-o sărut; ca 
să nu-mi plimb mâinile peste rotunjimile ei şi s-o presez de 
copac. 

Când pleoapele ei tremură şi se deschid iarăşi, mă aplec 
până-i ating urechea cu buzele. 


< 392 > 


— Dacă într-adevăr ne vom duce să dansăm, va trebui să 
te mişti, micuță Zél. 

Ea înlemneşte. 

— Nu-mi spune aşa. 

— Tu-mi poţi spune mie „micule prinţ”, dar eu nu-ţi pot 
spune „micuță Zél”? i 

Mâinile îi cad pe lângă corp. Işi întoarce faţa într-o 
parte. 

— Mama îmi spunea aşa. 

Ceruri. 

Îi dau drumul. Duc o luptă să nu mă dau cu capul de 
copac. 

— Zél, îmi pare rău. N-am vrut... 

— Ştiu. 

Se uită fix în pământ. Zburdălnicia i-a dispărut, înecată 
într-o mare de mâhnire. Dar apoi un val de groază se ridică 
înăuntrul ei. 

— Eşti bine? 

Deodată, se agaţă de mine, apăsându-şi fruntea în 
pieptul meu. Frica ei pătrunde în pielea mea. Mi se 
înfăşoară de gât. O mistuie - nemiloasă şi puternică - exact 
ca în ziua aceea, în pădure. Numai că acum nu o chinuie 
numai frica de rege şi de oamenii lui, dar şi de ravagiile pe 
care le-ar putea face umbrele morţii din mâinile proprii. 

Îmi încolăcesc braţele în jurul ei şi o strâng la piept. Ce 
n-aş da să o eliberez de frica asta. Stăm aşa câteva 
momente lungi, dispărând unul în braţele celuilalt. 

— Miroşi ca marea. 

Ea clipeşte nedumerită. 

— Spiritul tău, explic eu. Întotdeauna a mirosit ca 
marea. 

Ea se uită la mine cu o expresie pe care nu i-o pot citi. 
Nici nu pierd prea mult timp încercând s-o descifrez. Mi-e 
destul să mă pierd în ochii ei. Să exist doar în privirea ei 
argintie. 

Îi dau o şuviţă rebelă pe după ureche. Ea îşi îngroapă 
din nou faţa în pieptul meu. 

— Mi-am pierdut controlul astăzi. 


< 393 > 


Vocea îi tremură. 

— L-am rănit. L-am rănit pe Tzain. 

Îmi deschid mintea ceva mai mult, doar până în punctul 
în care pierd încordarea. Amintirile lui Zelie mă năpădesc 
ca un val rostogolindu-se pe țărm. 

Simt totul, veninul cuvintelor lui Tzain, umbrele care-au 
ţâşnit cu furie. Vinovăţia, ura, ruşinea rămasă în urma 
magiei sale. 

O strâng pe Zelie mai tare, un val cald străbătându-mi 
tot corpul când şi ea mă strânge înapoi. 

— Şi eu mi-am pierdut controlul odată. 

— Şi a fost cineva rănit? 

— Cineva a murit, spun eu, liniştit. Cineva pe care-l 
iubeam. 

Ea se retrage şi îşi ridică ochii înlăcrimaţi spre mine. 

— De aceea ţi-e atât de frică de magia ta? 

Incuviinţez. Vinovăţia pentru moartea Kaei se răsuceşte 
ca un pumnal în mine. 

— N-am vrut să mai fie şi altcineva rănit. 

Zelie se sprijină la loc de pieptul meu şi lasă să-i scape 
un oftat greu. 

— Nu ştiu ce să fac. 

— În ce privinţă? 

— Cu magia. 

Fac ochii mari. Mi-aş fi putut imagina orice, numai că 
am să aud îndoiala aceasta ieşind din gura ei nu. 

— Asta e ceea ce vreau. 

Zelie face un gest spre sărbătoarea plină de fericire. 

— Asta e pentru ceea ce am luptat, dar când mă gândesc 
la ce s-a petrecut... 

Vocea i se stinge. Umărul sângerând al lui Tzain îi 
inundă mintea. 

— Oamenii aceştia sunt buni. Inimile lor sunt pure. Dar 
ce-o să se întâmple dacă eu aduc magia înapoi şi majii răi 
încearcă să preia controlul? 

Frica ei îmi e atât de familiară încât pare a mea. Totuşi, 
cumva, nu e nici pe departe la fel de intensă ca înainte. 
Chiar şi atunci când mă gândesc la flăcările lui Kwame, 


< 394 > 


primul lucru care-mi vine în minte este cum s-au stins 
imediat când Zulaikha i-a cerut să se oprească. 

Zélie deschide gura să continue, dar niciun cuvânt nu-i 
mai iese. Mă uit la buzele ei pline. Mă uit un pic prea lung, 
când ea şi le muşcă. 

— E atât de nedrept, oftează ea. 

O privesc. E greu de crezut că nu visăm amândoi. De 
câte ori nu mi-am dorit s-o ţin astfel în braţe? S-o simt 
ţinându-mă şi ea la fel de strâns? 

— Tu poţi să dansezi cât vrei în mintea mea, pe când eu 
n-am nicio idee ce se petrece în a ta. 

— Chiar vrei să ştii? g 

— Bineînţeles că vreau să ştiu! Iți dai seama cât e de 
stingheritor să nu ai niciun contr... N 

O lipesc cu spatele de scoarța copacului. Imi apăs gura 
pe gâtul ei. Ea tresare când îmi plimb mâinile pe spatele 
ei. Un mic geamăt îi scapă de pe buze. 

— Asta, şoptesc eu şi, între două cuvinte, îi ating pielea 
cu gura. Asta gândesc eu. Asta se petrece în capul meu. 

— Inan, şopteşte ea, gâtuit. 

Degetele i se înfig în spatele meu, trăgându-mă mai 
aproape. Totul din mine o doreşte. Doreşte asta. Tot 
timpul. 

Cu dorinţa aceasta, totul devine limpede. Totul începe să 
aibă sens. 

Nu e nevoie să ne temem de magie. 

Singura noastră nevoie e a unuia de celălalt. 


< 395 > 


CAPITOLUL CINCIZECI ŞI NOUĂ 
ZELIE 


Nu poți. 

Nu poți. 

Nu poți. 

Indiferent de câte ori repet cuvintele astea, dorinţa mea 
e la fel de dezlănţuită ca un animal de călărie scăpat de 
sub control. 

Tzain o să ne omoare dacă află. Dar chiar în clipa în care 
gândul acesta îmi trece prin minte, îmi înfig unghiile în 
spatele lui Inan. Îl trag spre mine, strângându-l până când 
îi pot simţi muşchii tari ai corpului. Vreau să simt mai 
mult. Vreau să-l simt pe el. 

— Intoarce-te în Lagos cu mine. 

Cu greu, îmi deschid ochii, nevenindu-mi să cred că am 
auzit bine. 

— Ce? 

— Dacă libertate e ceea ce vrei, întoarce-te în Lagos cu 
mine. 

E ca un plonjon în lacurile de munte ale Ibadanului; un 
şoc visceral care mă smulge din fanteziile mele. O lume în 
care Inan e doar un băiat într-un caftan frumos; un maji, 
nu un prinţ. 

— Ai promis că n-o să mă împiedici... 

— O să-mi ţin cuvântul, mă întrerupe Inan. Dar, Zelie, nu 
despre asta este vorba. 

Ziduri încep să se închidă în jurul inimii mele, ziduri pe 
care ştiu că le poate simţi şi el. Inan se dă înapoi, luându-şi 
mâinile de pe spatele meu şi aşezându-le pe talia mea. 

— Când o să aduci magia înapoi, nobilii o să lupte pe 
viaţă şi pe moarte ca să te oprească. Raidul o să se repete 
la nesfârşit. Războiul n-o să se termine până ce o întreagă 
generaţie de orishani n-o să moară. 

Îmi întorc capul, dar în adâncul sufletului ştiu că are 
dreptate. Acesta e şi motivul pentru care frica nu vrea să 


< 396 > 


se dea dusă, motivul pentru care nu-mi pot îngădui să 
sărbătoresc cu adevărat. Zu a construit un paradis, dar 
când magia se va întoarce, visul o să se sfârşească. Magia 
nu ne aduce pace. 

Ci doar ne dă o şansă de luptă. 

— Şi cum o să rezolve ceva întoarcerea mea în Lagos? 
întreb eu. Chiar acum, când noi stăm de vorbă, tatăl tău 
cere capul meu! 

— Tata e speriat, zice Inan, clătinând din cap. Are o 
concepţie greşită, dar frica lui e justificată. Tot ce a văzut 
coroana vreodată a fost distrugerea pe care o pot semăna 
majii. N-au trăit niciodată ceva asemănător cu... asta. 

Face semn spre tabără, cu chipul luminat de atâta 
speranţă, încât practic zâmbetul îi străluceşte în întuneric. 

— Zulaikha a creat toate acestea într-o lună, iar în Lagos 
sunt deja mai mulţi divineri decât oriunde în alt colţ din 
Orisha. Numai închipuie-ţi ce am putea realiza cu 
resursele coroanei în spate. 

— Inan... încep eu, dar el îmi dă o şuviţă pe după ureche 
şi îşi plimbă degetul mare pe gâtul meu. 

— Dacă tatăl meu ar putea vedea asta... dacă te-ar vedea 
pe tine... 

Cu o simplă atingere, totul din mine se înfioară, 
împingând îndoiala deoparte. Mă înclin spre el, dornică de 
mai mult. 

— O să vadă şi el ce mi-ai arătat mie, spune Inan şi mă 
tine aproape. Majii de astăzi nu sunt majii cu care a luptat 
el. Dacă întemeiem o colonie ca aceasta în Lagos, o să 
înţeleagă că nu are de ce se teme. 

— Aşezarea asta supravieţuieşte numai pentru că nimeni 
nu ştie unde suntem. Tatăl tău n-o să le îngăduie niciodată 
majilor să fie la un loc, decât înlănţuiţi în obşti. 

— N-o să aibă de ales. 

Mâinile lui Inan mă strâng mai tare, o scânteie de 
răzvrătire aprinzându-se în el pentru prima oară. 

— Când magia o să fie înapoi, n-o să aibă puterea s-o 
mai ia. Chiar dacă e sau nu de acord cu mine la început, cu 
timpul va ajunge să înţeleagă ce e cel mai bine. Ne putem 


< 397 > 


uni ca un singur regat pentru prima oară. Amari şi cu mine 
vom conduce tranziţia. O putem face, dacă tu o să fii acolo, 
lângă noi. 

O flacără de speranţă se aprinde în mine, una pe care ar 
trebui s-o sting. Viziunea lui Inan începe să se cristalizeze 
în mintea mea, construcţiile pe care Pământicii le-ar putea 
clădi, tehnicile pe care Mama Agba ni le-ar putea preda 
tuturor. Baba n-ar mai avea niciodată grija taxelor. Tzain 
şi-ar putea petrece restul vieţii jucând ag... 

Mai înainte să-mi pot duce gândul până la capăt, 
vinovăția mă înhaţă. Amintirea sângelui prelingându-se de 
sub mâna fratelui meu îmi spulberă orice entuziasm. 

— N-o să meargă, şoptesc eu. Magia tot ar fi prea 
periculoasă. Oamenii nevinovaţi ar putea fi răniţi. 

— Acum câteva zile şi eu aş fi zis acelaşi lucru. Dar, în 
dimineaţa asta, tu mi-ai dovedit că greşeam. Cu numai o 
lecţie, mi-am dat seama că într-o zi chiar aş putea dobândi 
controlul. Dacă îi învăţăm pe maji cum să facă acelaşi 
lucru în coloniile existente, s-ar putea reîntoarce în Orisha 
după ce se vor antrena. 

Ochii lui Inan se înviorează şi cuvintele încep să-i curgă 
năvalnic. 

— Zélie, numai imaginează-ţi ce ar putea deveni 
Oriâsha. Tămăduitori ca Zu ar putea face să dispară toate 
bolile. O echipă de Pământici şi de Fauri ar putea elimina 
nevoia de obşti. Ceruri, gândeşte-te cum ar lupta armata 
cu incarnările tale conducând atacul. 

Îşi lipeşte fruntea de a mea, apropiindu-se mult prea 
mult ca să mai judec limpede. 

— O să fie o nouă Orisha, spune el mai calm. Orisha 
noastră. Fără bătălii. Fără războaie. Doar pace. 

Pace... 

A trecut atât de multă vreme, că am uitat ce înseamnă 
cuvântul. Pace simt numai în scena de vis. Tihna de a fi 
cuprinsă în braţele lui Inan. 

Pentru o clipă, mă las ispitită să-mi imaginez un sfârşit 
al luptei majilor. Nu cu săbii şi răsturnări de domnie, ci cu 
pace. 


< 398 > 


Cu Inan. 

— Vorbeşti serios? 

— Mai mult decât serios. Zel, am nevoie de asta. Vreau 
să-mi ţin toate promisiunile pe care ţi le-am făcut, dar nu 
pot s-o fac singur. Nici tu nu poţi s-o faci numai cu magie. 
Dar împreună... 

Un zâmbet încântător se desenează pe buzele lui, 
atrăgându-mă ca un magnet. 

— Am fi de neoprit. O echipă cum n-a mai văzut 
niciodată Orisha. 

Mă uit peste umărul lui, la divinerii care dansează, 
zărindu-l în mulţime pe băiatul cu care dansasem eu. Salim 
se învârte singur de atât de multe ori că pică lat în iarbă. 

Inan îşi coboară mâna de pe obrazul meu şi îşi 
împleteşte degetele cu ale mele; căldura lui se răspândeşte 
peste mine ca o pătură moale când mă trage în braţele lui. 

— Ştiu că suntem sortiţi să lucrăm împreună. 

Işi coboară vocea. 

— Cred... că suntem sortiţi să fim împreună. 

Cuvintele lui mă ameţesc. Cuvintele lui sau alcoolul. Dar 
cu toată înceţoşarea, ştiu că are dreptate. Aceasta este 
singura cale prin care toată lumea ar fi în siguranţă. 
Singura decizie care poate pune capăt acestei lupte 
necontenite. 

— Bine. 

Inan mă cercetează din ochi. Speranţa palpită în jurul lui 
ca bătăile slabe de tobe în aer. 

— Pe cuvânt? 

Încuviinţez. 

— Va trebui să-i convingem pe Tzain şi pe Amari, dar 
dacă eşti convins de asta... 

— Zel, n-am fost niciodată mai hotărât ca acum. 

— Şi familia mea va trebui să vină în Lagos. 

— N-aş accepta altminteri. 

— Şi tot va trebui să reconstruieşti Ilorinul... 

— O să fie primul lucru pe care Pământicii şi Mareicii o 
să-l facă! 

Mai înainte să pot ridica altă obiecţie, Inan mă ia în 


< 399 > 


braţe şi se roteşte cu mine. Zâmbetul lui se întinde atât de 
larg, încât e cu neputinţă să nu-i zâmbesc şi eu. Râd când 
mă lasă jos, deşi mai trece un moment până când lumea să 
se oprească din învârtit. 

— Probabil n-ar trebui să decidem soarta Orishei în timp 
ce ne învârtim într-o pădure. 

El murmură o consimţire, ridicându-şi lent mâinile de-a 
lungul trupului meu, înapoi la obraji. 

— Probabil n-ar trebui să facem nici asta. 

— Inan... 

Mai înainte să-i explic că nu putem, că securea lui Tzain 
e proaspăt ascuţită şi la numai câteva corturi depărtare, 
Inan îşi lipeşte buzele de ale mele şi totul se evaporă. 
Sărutul lui e tandru şi totuşi puternic, împingând cu 
blândeţe în mine. Iar buzele lui... moi. 

Mai moi decât ştiam că pot fi nişte buze. 

Ele aprind fiecare celulă a corpului meu şi trimit căldură 
pe şira spinării în jos. Când în sfârşit se retrage, inima îmi 
bate atât de repede că mă simt ca şi când tocmai am 
încheiat o luptă. Inan nu se grăbeşte să deschidă ochii şi 
un zâmbet îmbătător îi înfloreşte pe faţă. 

— Îmi cer scuze... îşi plimbă degetul mare peste buza 
mea de jos. Vrei să te întorci în tabără? 

Da. 

Ştiu că asta ar trebui să fac. Asta ar trebui probabil să 
facem amândoi. Însă acum, că am dat de gust, orice 
reţinere din partea mea s-a dus. 

Inan face ochii mari când îi iau capul între mâini şi-i 
aduc cu forţa buzele înapoi peste ale mele. 

Reţinerile pot aştepta până mâine. 

În seara asta îl vreau pe el. 


< 400 > 


CAPITOLUL ŞAIZECI 
AMARI 


Râd cum n-am mai făcut-o de ani buni, când Tzain mă 
învârte, şi mă învârte. Se apleacă să mă ridice din nou în 
braţe, dar se opreşte, lăsându-mă pe pământ. Zâmbetul, 
care i se întinsese de la o ureche la alta, i se scurge 
deopotrivă cu năduşeala. Îi urmăresc linia privirii la 
moment ca să-l văd pe Inan luându-i faţa lui Zélie între 
palme şi îmbrăţişând-o într-un sărut. 

Ceruri! 

O exclamaţie îmi scapă de pe buze. Am simţit că mocnea 
ceva între ei, numai că nu ştiam c-o să se aprindă atât de 
curând. Dar observând felul în care Inan o sărută pe Zelie 
acum, mai multe întrebări îmi asaltează mintea. Tandreţea 
cu care o ţine, felul în care îşi plimbă mâinile pe trupul ei, 
trăgând-o spre el... 

Obrajii mi se încing şi mă întorc cu spatele; o 
îmbrăţişare ca asta e mult prea intimă ca să fie privită. Dar 
Tzain nu împărtăşeşte aceeaşi stinghereală. Dimpotrivă, 
pare să se holbeze mai abitir. Toţi muşchii i se încordează, 
privirea îi devine dură, toată veselia s-a dus. 

— Tzain... 

Trece pe lângă mine, hotărât să atace cu o furie pe care 
nu i-o cunoşteam. 

— Tzain! 

Se mişcă de parcă nu m-ar vedea, de parcă nu se va opri 
până ce nu-şi va înfige mâinile în gâtul fratelui meu. 

Atunci Zélie îl apucă pe Inan şi îi apropie buzele de ale 
ei. 

La vederea acesteia, Tzain se opreşte ca fulgerat. Se 
împleticeşte îndărăt, de parc-ar fi fost fizic lovit. Apoi 
dintr-odată cedează, rupându-se în două ca o crenguţă 
între pumnii lui încleştaţi. 

Porneşte cu paşi apăsaţi, trecând pe lângă mine, prin 
mulţimea divinerilor, croindu-şi drum spre corturi. Mă 


< 401 > 


chinui să ţin pasul cu sprintul lui, când intră valvârtej în 
cortul lui. 'Trece de Nailah şi de sacul lui Zelie ca să pună 
mâna pe secure... 

— Tzain, nu! 

Ţipătul meu se loveşte de urechi surde, el îşi vâră 
securea în sac. Împreună cu haina lui, merindele lui... şi 
restul lucrurilor sale. 

— Ce faci? 

Tzain nu-mi răspunde, îndesându-şi haina înăuntru de 
parcă şi el şi-ar fi sărutat sora. Întind mâna spre el, dar îşi 
smulge umărul, ferindu-se de atingerea mea. 

— Tzain... 

— Ce? răcneşte el şi eu tresar. 

Face o pauză, răsuflând prelung. 

— lartă-mă, numai că... nu pot să fac asta. Am terminat. 

— Cum adică ai terminat? 

Tzain îşi leagă curelele sacului în spate şi le strânge 
bine. 

— Plec. Poţi să vii cu mine dacă vrei. 

— Stai, ce? 

Tzain nu se opreşte să-mi dea vreun răspuns. Mai 
înainte să mai pot zice şi altceva, se năpusteşte afară din 
cort, abandonându-mă şi ieşind în noapte. 

— Tzain! 

Mă grăbesc să mă duc după el, dar nu face nicio 
încercare de a mă aştepta. Trece ca furtuna prin tabără, 
lăsând totul în urma lui. Pot auzi vuietul slab al râului 
Gombe, când Tzain merge grăbit prin iarba înaltă. 
Străbate toată distanţa până la următoarea vale înainte să- 
l pot prinde, în sfârşit. 

— Tzain, te rog! 

Se opreşte, dar picioarele îi rămân încordate ca şi când 
ar putea ţâşni la drum în orice moment. 

— Nu poţi s-o iei un pic mai încet? mă plâng eu. Doar... 
respiră o dată! Ştiu că îl urăşti pe Inan, dar... 

— Nu-mi pasă nici cât negru sub unghie de Inan. Toată 
lumea poate face orice pofteşte, dar nu mă amestecați pe 
mine în treaba asta. 


< 402 > 


Îmi îngheaţă inima la cruzimea cuvintelor lui, năruind 
toată căldura pe care o pusese acolo înainte. Deşi 
picioarele îmi tremură, fac un efort şi mă apropii de el. 

— Eşti supărat. Înţeleg, dar... 

— Supărat? 

Tzain îşi îngustează ochii. 

— Amari, m-am săturat să mă lupt pentru viaţa mea, m- 
am săturat să plătesc pentru greşelile tuturor. M-am 
săturat să mă dau peste cap ca să o ţin în siguranţă, când 
ea nu face decât să arunce la gunoi eforturile mele. 

Işi pleacă fruntea şi umerii i se lasă în jos. Pentru prima 
oară de când îl cunosc pare mic; e tulburător să-l văd aşa. 

— Tot aştept ca ea să se înţelepţească, dar de ce-ar face- 
o, când eu sunt mereu aici? De ce s-ar schimba, când eu 
stau mereu prin preajmă, gata să repar ce strică? 

Mai fac un pas spre el şi îl iau de mână, strecurându-mi 
degetele printre ale lui. Sunt aspre. 

— Ştiu că relaţia lor e... suprinzătoare, dar îţi dau 
cuvântul meu, în adâncul sufletului, intenţiile fratelui meu 
sunt pure. Zelie l-a urât pe Inan mai mult ca oricine. Dacă 
simte astfel pentru el acum, asta trebuie să însemne ceva. 

— Înseamnă ce a însemnat mereu. 

Tzain îşi retrage mâna. 

— Zelie face o prostie şi, mai devreme sau mai târziu, o 
să i se spargă în cap. Aşteaptă tu explozia, dacă vrei, dar 
eu am terminat. 

Vocea i se frânge. 

— Oricum n-am vrut niciodată să iau parte la asta. 

Tzain porneşte din nou, iar eu simt cum ceva în mine se 
despică. Ăsta nu e omul pe care îl cunosc eu, omul pe care 
am început să-l... 

Iubesc? 

Cuvântul pluteşte în mintea mea, dar nu aş numi-o chiar 
aşa. Iubire e un cuvânt prea puternic, prea intens pentru 
ceea ce simt. Pentru ceea ce mi se îngăduie să simt. Dar 
chiar şi aşa... 

— Tu n-o abandonezi niciodată, strig eu în urma lui. N-ai 
făcut-o niciodată. Nici măcar când te-a costat totul. 


< 403 > 


Întotdeauna ai fost lângă ea. 

Ca Binta. Zâmbetul jucăuş al prietenei mele îmi răsare 
în minte, iluminând noaptea rece. Tzain iubeşte cu aceeaşi 
dăruire ca şi ea, necondiţionat - chiar şi când n-ar trebui. 

— De ce acum? continui eu. După tot ce s-a întâmplat, 
de ce faci asta? 

— Pentru că el ne-a distrus casa! se întoarce Tzain 
brusc. 

O venă i se umflă pe gât când urlă. 

— Oameni înecaţi. Copii morţi. Şi pentru ce? Monstrul 
ăla a încercat săptămâni întregi să ne ucidă şi acum ea 
vrea să-l ierte? Să-l îmbrăţişeze? 

Vocea lui Tzain se gâtuie, face o pauză, încleştând şi 
descleştând încet pumnii pe lângă el. 

— Pot s-o apăr de o mulţime de lucruri, dar dacă are de 
gând să fie atât de stupidă, atât de nechibzuită - o să-şi 
găsească moartea. N-o să stau prin preajmă ca să văd 
întâmplându-se asta. 

Cu acestea, se întoarce, îşi potriveşte sacul pe umeri şi 
continuă să meargă prin întuneric. 

— Aşteaptă, strig eu, dar de data asta Tzain nu 
încetineşte. 

Fiecare pas al lui îmi face inima să bată mai tare în 
piept. Tzain chiar o face. 

Chiar pleacă. 

— Tzain, te rog... 

Un corn sună, sfâşiind noaptea. 

Incremenim când alţi corni i se alătură, amuţind tobele 
festivalului. 

Mă întorc şi-mi fuge pământul de sub picioare când 
sigiliul regal care întotdeauna m-a bântuit îmi apare 
înaintea ochilor, sclipind pe uniformă după uniformă. Ochii 
leopanarilor de zăpadă par să fulgere prin întuneric. 

Oamenii Tatei sunt aici. 


< 404 > 


CAPITOLUL ŞAIZECI ŞI UNU 
ZELIE 


Trag abrupt aer în piept când mâinile lui Inan lunecă pe 
şoldurile mele în jos. Mângâierile lui îmi fac fiecare 
părticică a corpului să explodeze; e prea greu să mă 
concentrez ca să-i răspund la sărut. Dar în vreme ce buzele 
mele uită ce să facă, Inan nu şovăie nicio fracțiune de 
secundă. Săruturile lui electrizante se mută de la gură pe 
gâtul meu, atât de intense că mi-e greu să respir. 

— Inan... 

Faţa îmi ia foc, dar n-are rost s-o ascund. Ştie prea bine 
ce efect au săruturile lui asupra mea, cum mă incendiază 
atingerea lui. Dacă emoţiile mele îl izbesc ca un tsunami, 
atunci trebuie să ştie cât de mult îmi doresc asta. Cum 
trupul meu arde de dorinţa de a-i lăsa mâinile să exploreze 
şi să rătăcească... 

Inan îşi lipeşte fruntea de a mea şi îşi duce mâinile sub 
talia mea, la spate. 

— Crede-mă, Zel. Ce îţi fac eu ţie e nimic pe lângă ce îmi 
faci tu mie. 

Inima îmi palpită şi închid ochii când Inan mă lipeşte de 
el. Se apleacă pentru un alt sărut... 

Un corn sună cu putere. Un bubuit reverberează prin 
aer. 

— Ce a fost asta? întreb. 

Ne oprim tresărind când un alt bubuit răsună. 

Inan mă strânge mai tare, năpădit de o sudoare rece. 

— Trebuie să plecăm. 

— Ce se întâmplă? 

— Zél, haide... 

Mă eliberez din strânsoarea lui şi o iau la fugă spre 
marginea pajiştei unde se ține sărbătoarea. Muzica se 
opreşte şi toată lumea încearcă să-şi imagineze cauza 
zgomotelor. O panică în surdină erupe prin adunare, 
întrebările înmulţindu-se. Dar, treptat, sursa cornilor 


< 405 > 


devine vizibilă. 

Legiunea de gărzi regale pătrunde prin poarta pe care 
tocmai a sfărâmat-o şi înaintează până în vârful dealului ce 
domină valea. Luminează tot cerul negru cu flăcările roşii 
ale torţelor, orbitoare pe fundalul nopţii. 

O parte dintre soldaţi îşi pregătesc săgețile, alţii îşi scot 
din teci săbiile ascuţite. Cei mai înspăimântători dintre ei 
ţin în lese o haită de pantenare sălbatice; fiarele 
amenințătoare clămpănesc şi fac spume la bot, înnebunite 
să pornească la vânătoare. 

Inan mă prinde din urmă. Se opreşte când dă cu ochii de 
privelişte. Din obraji îi piere toată culoarea. Îşi împleteşte 
degetele cu ale mele. 

Comandantul trupelor iese în faţă, distingându-se prin 
liniile aurii incrustate în fierul armurii sale. Îşi ridică o 
pâlnie la gură, ca să putem auzi cu toţii ce strigă. 

— Acesta este singurul vostru avertisment! bubuie vocea 
lui în tăcere. Dacă nu vă supuneţi, o să folosim forţa. 
Predaţi pergamentul şi fata şi nimeni n-o să aibă de suferit. 

Divinerii trec din stupoare în conversații şoptite, frica şi 
confuzia răspândindu-se prin mulţime ca un virus. Unii 
încearcă să se retragă. Un copil începe să plângă. 

— Zél, trebuie să plecăm, repetă Inan, apucându-mă 
încă o dată de braţ. 

Dar eu nu-mi mai simt picioarele. Nici să vorbesc nu pot. 

— N-o să vă mai spun o dată! strigă comandantul. 
Predaţi-le sau o să le luăm cu forţa! 

Pentru moment, nu se întâmplă nimic. 

Apoi o undă străbate mulţimea. 

Deşi mişcarea începe timid, în câteva secunde valurile 
de oameni se dau în lături. Eliberează calea pentru ca o 
singură persoană să treacă. Corpul ei zvelt înaintează cu 
paşi mărunți. Coama albă îi saltă în spate. 

— Zu... şoptesc eu, luptându-mă cu impulsul de-a fugi la 
ea şi a o împinge înapoi în mulţime. 

Se opreşte, înaltă şi calmă, sfidătoare mai presus de 
vârsta ei necoaptă. Caftanul verde-smarald îi flutură în 
vânt, scânteind pe pielea ei cafenie. 


< 406 > 


Deşi nu are decât treisprezece ani, întreaga legiune îşi 
pregăteşte armele. Arcaşii îşi încordează arcurile. Săbierii 
strâng frâiele pantenarelor pentru şarjă. 

— Nu ştiu despre care fată vorbiţi, strigă Zu, vocea 
fiindu-i purtată de vânt. Dar pot să vă asigur că 
pergamentul nu e la noi. Aceasta este o sărbătoare 
paşnică. Ne-am adunat aici doar ca să ne cinstim tradiţia. 

Tăcerea care urmează e aproape asurzitoare. Imi face 
mâinile să tremure în pofida voinţei mele. 

— Vă rog... spune Zu, făcând un pas înainte. 

— Stai pe loc! strigă comandantul, scoţându-şi sabia. 

— Percheziţionaţi-ne, dacă trebuie, răspunde Zu. 
Suntem de acord să ne căutaţi. Dar, vă rog, lăsaţi armele 
jos. 

Îşi ridică mâinile, a capitulare. 

— Nu vreau să fie nimeni rănit... 

Se întâmplă atât de repede. Prea repede. 

În clipa asta, Zu e în picioare. 

În clipa următoare, o săgeată îi străpunge pieptul. 

— Zu! tip eu. 

Dar nu sună a fi vocea mea. 

Nu-mi pot auzi vocea. Nu pot simţi nimic. 

Aerul moare în pieptul meu când Zu priveşte în jos, 
apucând cu mâinile ei mici de săgeată. 

Tânăra fată cu zâmbetul prea mare pentru faţa ei se ţine 
de săgeata trasă cu ura Orishei. 

Se încordează, membrele îi tremură, cumva reuşind să 
mai facă un pas înainte. Nu înapoi, unde noi am putea s-o 
protejăm. 

Înainte, unde ea ne poate proteja pe noi. 

Nu... 

Lacrimile îmi tulbură vederea, curgându-mi pe obraji. 
Un 'Tămăduitor. Un copil. 

Sângele se întinde pe mătasea caftanului ei. Verdele- 
smarald se întunecă de roşu. 

Genunchii i se înmoaie şi cade la pământ. 

— Zu! pornesc în fugă spre ea, deşi ştiu că nu mai poate 
fi salvată. 


< 407 > 


În clipa aceea, lumea explodează. 

Săgeţile zboară şi săbiile scânteiază, când gărzile îşi 
dezlănţuie atacul. 

— ZEI, vino! 

Inan mă smuceşte de braţ, trăgându-mă înapoi. Dar în 
timp ce el încearcă să mă conducă într-o parte, un gând 
pune stăpânire pe mintea mea. Oh, zei. 

Tzain. 

Înainte ca Inan să poată protesta, o iau la goană, 
împiedicându-mă de mai multe ori, şi mă întorc în vale. 
Ţipetele de groază umplu noaptea. Divinerii aleargă care- 
ncotro. 

Fugim în zadar, încercând disperaţi să scăpăm de arcaşii 
ce trag din cer. Unul după altul, divinerii cad, străpunşi de 
un atac cu săgeți ce pare să nu se mai sfârşească. 

Dar groaza de arcaşi e uitată când uniformele cu sigiliul 
regal al Orishei coboară şi se răspândesc în mulţime. 
Soldaţii dau drumul pantenarelor turbate, îngăduindu-le 
fiarelor pe care le călăresc să-şi înfigă colții în carnea 
divinerilor. Gărzile în armuri pătrund prin mulţime, cu 
săbiile ridicate şi ascuţite. Nu arată nicio milă, nu fac nicio 
deosebire, ciopârţind pe toată lumea în calea lor. 

— Tzain! ţip eu, o altă voce într-un cor de strigăte. 

Nu se poate să moară şi el ca Mama. Nu ne poate părăsi, 
pe mine şi pe Baba. 

Dar cu cât mai departe alerg, cu atât mai multe corpuri 
cad la pământ, cu atât mai multe spirite se scurg odată cu 
sângele în pământ. Pierdut în mulţime, Salim plânge, 
tipetele lui ascuţite întrecând orice alte strigăte. 

— Salim! tip eu, năpustindu-mă spre băieţelul dulce pe 
care l-am învârtit în braţele mele. 

Un gardian vine spre el călare pe o pantenară însetată 
de sânge. Salim ridică braţele, predându-se. 

El nu are nicio magie. Nicio armă. Nicio putere să lupte. 

Gardianului nu-i pasă. 

Sabia loveşte. 

— Nu! răcnesc eu, cu tot corpul îndurerat. 

Lama sfârtecă trupul micuţ al lui Salim. 


< 408 > 


Moare mai înainte să atingă pământul. 

Ochii lui goi îmi îngheaţă sângele în vene. Şi inima. Şi 
măduva oaselor. 

Nu putem învinge. Nu putem trăi. N-o să avem niciodată 
o şans... 

Senzaţia mă loveşte în adâncul sufletului, la fel de 
puternică precum bătăile inimii mele. 

Îmi zdruncină magia din sânge. Îmi scoate aerul din 
plămâni. 

Kwame trece pe lângă mine, alergând spre miezul 
bătăliei. În mână ţine strâns un pumnal. 

Apoi îşi crestează palma. 

Magie de sânge. 

Mă cuprinde o groază nespusă. 

Mi se pare că lumea încetineşte şi rămâne în suspensie, 
întinzând secundele între momentul ăsta şi ultimul pe care 
o să-l mai trăiască Kwame. Sângele lui luminează cu o 
strălucire albă, picăturile împroşcând pământul în cădere. 

Numaidecât, lumina ivorie îl înconjoară, radiind din 
pielea lui neagră, arătând ca un zeu din ceruri. 

Când îi ajunge în creştetul capului, îi pecetluieşte 
soarta. 

Focul izbucneşte din pielea lui. 

Tăciuni aprinşi curg din corpul lui. Flăcările ard orbitor 
în jurul său. Îi erup din fiecare membru, îi ţâşnesc pe gură, 
prin braţe, prin picioare. Vâlvătaia se ridică la mulţi metri 
în aer, atât de puternică încât luminează toată scena 
măcelului. Şocul opreşte atacul gărzilor când al lui Kwame 
abia începe. 

Îşi împinge pumnii înainte. Torente de foc se revarsă 
peste aşezare în valuri fierbinţi. Incinerează totul în calea 
lor, mistuind soldaţii, distrugând tabăra. 

Duhoarea de carne arsă umple aerul, amestecându-se cu 
mirosul de sânge. 

Moartea loveşte atât de repede încât soldaţii nici nu 
apucă să strige. 

— Ahh! 

Urletele de agonie ale lui Kwame se ridică deasupra 


< 409 > 


tuturor celorlalte, prefăcând noaptea din neagră în roşie. 
Magia de sânge face prăpăd prin el, crudă şi neiertătoare. 

E mai impetuoasă decât orice flacără ar putea conjura 
un maji prin forţe proprii. El arde cu puterea zeului său, 
dar arde prin el. 

Faţa lui neagră devine roşie, venele sfâşiindu-se pe 
dinăuntru. Pielea îi clocoteşte în băşici şi se cojeşte de pe 
carne, dând la iveală muşchii împletiţi şi oasele. Nu o 
poate opri. Nu-i poate supravieţui. 

Magia de sânge îl mistuie de viu, totuşi îşi foloseşte şi 
ultima suflare ca să lupte. 

— Kwame! ţipă Folake de la marginea văii. 

Un diviner puternic o trage îndărăt, împiedicând-o să se 
arunce în para focului. 

Un vârtej de flăcări ţâşneşte din gâtlejul lui Kwame, 
silind gărzile să se retragă şi mai mult. In timp ce 
pârjoleşte prin linia lor de atac cu ultimele secunde de 
viaţă, divinerii reacţionează. Poporul meu fuge în toate 
direcţiile, scăpând prin zidurile de flăcări care lasă 
pământul pustiit. 

Trăiesc, fugind din calea atacului fără sens al gărzilor. 

Mulțumită lui Kwame, mulţumită magiei lui, ei 
supraviețuiesc. 

Uitându-mă la foc, parcă întreaga lume se opreşte. 
Strigătele şi zbieretele sunt înăbuşite şi nu se mai aud. 
Totul se întunecă. Promisiunile lui Inan îmi joacă prin faţa 
ochilor, Orisha noastră, un pact pe care lumea n-o să-i 
îngăduie să-l ţină. Pace. 

N-o să avem niciodată pace. 

Câtă vreme n-o să avem magie, ei n-o să ne trateze 
niciodată cu respect. Cuvintele lui Baba îmi şuieră în 
minte. Trebuie să ştie că le putem răspunde lovindu-i pe 
măsură. Dacă ei ne ard casele, şi noi o să le ardem pe ale 
lor. 

Cu un ultim strigăt, Kwame explodează ca o stea ce 
moare. Focul se răspândeşte în toate direcțiile, părăsind 
pământul cu ultimele rămăşiţe din el însuşi. 

Când ultimii tăciuni cad, inima mi se sfâşie în piept. Nu 


< 410 > 


pot să cred că m-am îndoit vreodată de adevărul spuselor 
lui Baba. Ei n-o să ne îngăduie niciodată să devenim 
puternici. 

Nouă o să ne fie întotdeauna frică. 

Singura noastră speranţă este să luptăm. Să luptăm şi să 
învingem. 

Şi, ca să învingem, avem nevoie de magia noastră. 

Eu am nevoie de pergamentul acela. 

— Zelie! 

Ridic imediat capul. Nu ştiu cât timp am stat nemişcată. 
Lumea pare să se mişte cu încetinitorul, îngreunată de 
sacrificiul lui Kwame, târându-se cu toată durerea şi 
vinovăția din mine. 

Tzain şi Amari se apropie, călărind pe spinarea lui 
Nailah. Tzain o mână pe Nailah spre mine, prin toată 
debandada taberei. Amari ţine strâns la piept sacul meu. 

Însă când numele meu se aude din gura lui, ceilalţi 
gardieni ciulesc urechea. 

— Fata, strigă ei unul la altul. Fata! Ea e! 

Nu apuc să mai fac un pas că nişte mâini se înfăşoară pe 
braţele mele. 

Pe pieptul meu. 

Pe gât. 


<411> 


CAPITOLUL ŞAIZECI ŞI DOI 
AMARI 


Când soarele se ridică deasupra văii, un suspin îmi 
îneacă pieptul. Razele pătrund în luminişul carbonizat 
unde a avut loc procesiunea, peste rămăşiţele înnegrite ale 
ceea ce a fost odată un loc al bucuriei. 

Mă uit lung la pământul pârjolit unde Tzain şi cu mine 
am dansat, amintindu-mi cum mă învârtise el, amintindu- 
mi sunetul râsului său. 

Tot ce a rămas acum e sânge. Carcase goale. Cenuşă. 

Inchid ochii, într-o încercare inutilă de a bloca 
priveliştea dureroasă. Deşi e linişte, încă mai am în minte 
ecoul ţipetelor divinerilor. Strigătele soldaţilor care i-au 
măcelărit, izbiturile săbiilor în carne. Nu mă mai pot uita, 
dar Tzain cercetează atent dezastrul, căutând-o pe Zelie în 
fiecare dintre feţele celor căzuţi. 

— N-o văd. 

Vocea lui Tzain e o şoaptă uşoară, de parcă dacă ar 
vorbi mai tare, toate ar răbufni din el: furia lui, durerea lui, 
supărarea de a-i fi fost răpit încă un membru al familiei. 

Fără voia mea, mă trezesc gândindu-mă la Inan: 
promisiunile lui, posibilele lui minciuni. Deşi nu am curajul 
să cercetez printre morţi, o pot simţi în adâncul sufletului. 

Corpul lui Inan nu zace pe acest pământ. 

Nicio parte din mine nu vrea să creadă că asta este 
opera lui, totuşi nu ştiu ce să cred. Dacă n-a fost trădarea 
lui, cum de ne-au găsit gărzile? Unde e fratele meu acum? 

Nailah scânceşte în spatele nostru şi o mângâi, aşa cum 
am văzut-o pe Zélie făcând de atâtea ori înainte. Un nod mi 
se ridică în gât când ea-şi freacă botul de mâna mea, drept 
răspuns. 

— Cred că au luat-o, spun eu, cât pot de grijuliu. Asta ar 
fi ordonat tatăl meu. E mult prea importantă ca s-o fi ucis. 

Imi închipui că explicaţia asta o să-i dea speranţă, dar 
expresia lui Tzain rămâne neschimbată. Se uită fix la 


< 412 > 


morţii de pe jos, răsuflând scurt şi puternic. 

— Am promis, zice, cu voce gâtuită. Când a murit Mama, 
am promis. Am spus că voi fi întotdeauna lângă ea. Am 
jurat că o să am grijă de ea. 

— Ai avut, Tzain. Întotdeauna ai avut. 

Dar el e pierdut în lumea lui, un loc mult prea 
îndepărtat, unde cuvintele mele nu ajung. 

— Şi Baba... 

Trupul i se crispează; îşi încleştează pumnii încercând să 
se oprească din tremurat. 

— I-am spus lui Baba. l-am... i-am spus că o să... 

Pun o mână pe spatele lui Tzain, dar el se fereşte de 
atingerea mea. Parcă toate lacrimile pe care Tzain şi le-a 
oprit vreodată dau acum năvală şi ies din ochii lui ca la un 
semn. Se lasă la pământ, apăsându-şi pumnii de cap cu 
atâta forţă de mă tem că o să-şi facă rău. Durerea lui se 
revarsă crudă, doborându-i toate zidurile. 

— Nu te poţi da bătut. N 

Mă aşez lângă Tzain, ca să-i şterg lacrimile. In pofida 
tuturor celor întâmplate, el întotdeauna a rămas puternic. 
Însă pierderea asta e prea greu de îndurat. 

— Încă mai avem pergamentul, piatra şi pumnalul. Până 
ce tatăl meu nu pune mâna pe artefacte, oamenii lui o s-o 
ţină în viaţă. Putem s-o salvăm şi să ajungem la templu. 
Încă putem să îndreptăm lucrurile. 

— Ea n-o să vorbească, şopteşte Tzain. Nu dacă ne pune 
pe noi în primejdie. O s-o tortureze. 

Strânge pământul în pumni. 

— E ca şi moartă. 

— Zélie e mai puternică decât orice persoană pe care o 
cunosc eu. O să supravieţuiască. O să lupte. 

Dar Tzain clatină din cap, rămânând de neconvins oricât 
mă străduiesc eu. 

— O să moară. 

Strânge tare din ochi. 

— O să mă lase singur. 

Nailah scânceşte mai tare şi îşi împinge botul în Tzain, 
încercând să-i lângă lacrimile de pe faţă. Asta mă face praf 


< 413 > 


pe dinăuntru, distrugând şi ultimele fragmente de cumpăt 
ce mai stăteau în picioare. E ca atunci când am privit 
lumina magică explodând din palma Bintei pentru ca, după 
câteva clipe, să văd sabia Tatei cum i se împlântă în piept. 
Câte familii a lăsat Tata astfel, distruse fără putinţă de 
îndreptare, jelindu-şi morţii? De câte ori o să-i mai îngădui 
s-o facă? 

Mă ridic în picioare pe culmea dealului şi mă întorc spre 
cetatea Gombe, o urmă palidă a unui fuior de fum înainte 
de lanţul munţilor Olasimbo. Harta din camera de război a 
Tatei reapare în mintea mea şi revăd clar X-urile care 
marcau bazele lui militare, în timp ce detaliile se readună 
în capul meu, un nou plan se încheagă. Nu-l pot lăsa pe 
Tzain să îndure această pierdere. 

N-o să-l las pe Tata să învingă. 

— Trebuie să plecăm, spun eu. 

— Amari... 

— Acum! 

Tzain îşi ridică fruntea de la pământ. Mă aplec şi-l iau de 
mână, ştergându-i dârele de lacrimi. 

— Este o fortăreață de gărzi în afara cetăţii Gombe. 
Acolo trebuie s-o fi dus. Dacă putem intra, o putem scoate 
de-acolo. 

Putem pune capăt tiraniei Tatei. 

Tzain se uită la mine cu ochi îndureraţi, luptând 
împotriva scânteii de speranţă care încearcă să se aprindă. 

— Cum o să intrăm? 

Mă întorc spre conturul cetăţii Gombe, profilat pe cerul 
nopţii. 

— Am un plan. 

— O să meargă? 

Dau din cap, pentru prima oară netemându-mă de luptă. 
Am fost Leonara, odată. 

Pentru Tzain şi Zelie, o să fiu din nou. 


< 414 > 


CAPITOLUL ŞAIZECI ŞI TREI 
ZELIE 


Cătuşele de majacite îmi ard pielea ca un fier înroşit, 
durerea pătrunzând drept prin încheieturile mâinilor şi 
prin glezne. Lanţurile negre mă ţin suspendată deasupra 
podelei celulei mele, făcându-mi cu neputinţă să recurg la 
vreo incantaţie. Sudoarea îmi şiroieşte pe piele când o altă 
răbufnire fierbinte vine prin gura de aerisire. Fierbinţeala 
asta trebuie să fie intenţionată. 

Fierbinţeala va face durerea mai greu de suportat. 

Trăieşte... Ecoul cuvintelor lui Lekan îmi răsună în cap 
ca o zeflemea când sunt în faţa morţii. 

Eu i-am spus că era o greşeală. l-am spus, le-am spus-o 
tuturor. l-am implorat să nu irosească şansa asta pe mine; 
acum uite ce am făcut. M-am ţinut de râs şi învârtit şi 
săruturi, în timp ce regele a pregătit măcelărirea noastră. 

Cizme cu flecuri metalice ţăcănesc pe culoar. Tresar 
când se opresc în faţa uşii mele. Ar fi mai simplu dacă 
celula mea ar avea gratii. Cel puţin, aş putea să mă 
pregătesc sufleteşte. Însă m-au închis într-o cuşcă de fier. 
Numai două torţe mă împiedică de a fi în beznă completă. 

Indiferent ce plănuiesc să facă, este clar că vor s-o 
ascundă şi faţă de gărzi. 

Inghit anevoie, o slabă încercare de a-mi alina gura 
uscată. Ai mai făcut asta înainte, îmi amintesc eu, de mai 
multe ori decât ai putea număra. Pentru o clipă, chibzuiesc 
dacă bătăile constante din partea Mamei Agba nu erau 
pentru a mă pedepsi, ci pentru a mă pregăti. Mă lovea atât 
de des încât devenisem pricepută la a le încasa, pricepută 
la a mă detaşa de corp pentru a nu mai simţi durerea. Să fi 
presimţit ea oare că viaţa mea avea să sfârşească astfel? 

Fir-ar să fie. Lacrimile îmi înţeapă pleoapele la ruşinea 
morţilor pe care i-am lăsat în urma mea. Mica Bisi. Lekan. 
Zulaikha. 

Sacrificiul lor n-a dus la nimic, nu va fi niciodată 


< 415» 


răsplătit. 

E numai vina mea. N-ar fi trebuit să rămânem pe loc. 
Cumva am condus armata regelui la tabăra aceea. Dacă n- 
am fi fost noi, toţi divinerii ar fi putut fi în viaţă. Zu ar mai 
fi trăit... 

Gândurile mi se încetinesc. 

Privirea încruntată a lui Tzain îmi fulgeră prin minte. 
Inima mi se strânge ghem. Oare Inan să fi făcut asta? 

Nu. 

Gâtlejul îmi arde de frica asta pe care o înghit ca pe 
fiere. N-ar fi făcut el aşa ceva. După toate cele prin care 
am trecut, n-ar fi putut. Dacă voia să mă trădeze, a avut 
nenumărate ocazii. Ar fi putut să fugă cu pergamentul fără 
să mai ia viaţa atâtor nevinovaţi. 

Chipul lui Amari îi ia locul chipului lui Tzain, cu ochii ei 
de ambră înecaţi de milă. Fie se pregăteşte să ne trădeze, 
fie se petrece altceva. 

Zâmbetul lui Inan îşi face loc prin ura lor, privirea 
blândă în care m-a învăluit înainte să ne sărutăm. Însă 
imaginea se înnegreşte şi se deformează şi arde până ce se 
înfăşoară în jurul gâtului meu cu puterea strânsorii mâinii 
lui... 

— Nu! închid ochii, amintindu-mi cum m-a ţinut în braţe. 

El m-a salvat. De două ori. Şi a încercat să mă salveze 
încă o dată. Nu ela făcut asta. N-ar fi putut. 

Un zornăit. 

Prima încuietoare din afara uşii mele se deschide. Îmi 
fac curaj pentru suferinţă, agăţându-mă de ultimul lucru 
bun ce mi-a mai rămas. 

Cel puţin, Tzain e în viaţă. Cel puţin Amari a 
supravieţuit. Cu viteza lui Nailah, trebuie să fi ajuns 
departe. La asta trebuie să mă concentrez. Un singur lucru 
care a ieşit bine. Şi Baba... 

Usturimea lacrimilor ameninţă în spatele ochilor, când 
îmi amintesc surâsul pentru care m-am rugat să-l mai văd 
o dată. Când o să afle despre asta, n-o să mai zâmbească 
niciodată. 

Închid ochii şi lacrimile încep să cadă, înţepându-mă ca 


< 416 > 


nişte mici pumnale. Sper că a murit. 

Sper că nu va trăi niciodată o astfel de durere. 

Ultima încuietoare se desface şi uşa geme, deschizându- 
se. Mă încordez. 

Dar când Inan apare în cadrul uşii, toată apărarea mea 
se duce de râpă. 

Corpul meu tresaltă în lanţuri când micul prinţ intră în 
celulă, flancat de doi locotenenţi. După atâtea zile în care 
l-am văzut în caftane obişnuite şi dashikiuri de împrumut, 
am uitat cât de glacial arăta într-o uniformă de soldat. 

li cercetez chipul căutând un semn al băiatului care mi-a 
promis lumea. Băiatul pentru care aproape că am dat tot. 

Insă privirea lui e distantă. Tzain a avut dreptate. 

— Mincinosule! 

Ţipătul meu răsună în celulă. 

Cuvintele nu sunt de ajuns. Nu pot tăia aşa cum aş vrea 
eu, dar abia de mai pot gândi. Strâng cu mâinile de 
lanţurile de metal atât de tare că îmi pătrund în carne. Am 
nevoie ca durerea să-mi abată gândurile, altminteri nimic 
n-o să-mi mai stăvilească lacrimile. 

— Plecaţi, le ordonă Inan locotenenţilor, uitându-se la 
mine de parcă aş fi fost un nimic. 

De parcă n-aş fi fost în braţele lui cu doar câteva ore mai 
devreme. ă 

— E periculoasă, Înălţimea Voastră. Nu putem să... 

— A fost un ordin, nu o sugestie. 

Gardienii schimbă o privire, dar părăsesc celula. Zeii 
ştiu că nu se pot împotrivi unui ordin direct de la preţiosul 
lor prinţ. 

Deşteaptă manevră. Nu-i greu de ghicit de ce vrea Inan 
să rămânem între patru ochi. Şuviţa albă care strălucea 
atât de puternic în părul lui este ascunsă acum sub un nou 
strat de căneală. Nimeni nu poate afla adevărul despre 
micul lor prinţ. 

Asta să fi fost planul lui de la bun început? 

Imi adun şi ultima fărâmă de putere ca să-mi păstrez 
faţa imobilă. N-o să aibă plăcerea să-mi vadă durerea. N-o 


< 417 > 


să ştie cât de tare m-a rănit. 

Uşa se închide, gărzile ne lasă singuri. El se uită la mine 
în timp ce ascultăm amândoi paşii gărzilor retrăgându-se. 
Abia când nu-i mai putem auzi, masca dură i se năruieşte 
şi redevine băiatul pe care-l cunosc. 

Privirea ca de ambră a lui Inan se umple de spaimă şi 
face un pas înainte, cu privirea aţintită la pata de sânge 
cea mai mare de pe rochia mea. Un val de aer cald îmi 
umple plămânii - nu ştiu când mi-am oprit respiraţia. Nu 
ştiu când am început să am nevoie de el atât de mult. 

Clatin din cap. 

— Nu e sângele meu, şoptesc eu. 

Nu încă. 

— Ce s-a întâmplat? Cum ne-au găsit? 

— Sărbătoarea, zice Inan şi îşi pleacă ochii. Divinerii s- 
au dus în Gombe ca să cumpere provizii. Câţiva gardieni 
au devenit suspicioşi şi i-au urmărit. 

Oh, zei. Îmi înăbuş cu greu noul val de lacrimi care vrea 
să iasă. Măcelăriţi pentru o sărbătoare. Una pe care n-ar fi 
trebuit s-o ţinem niciodată. 

— Zél, nu avem prea mult timp, spune repede, cu vocea 
gâtuită şi răguşită. N-am putut ajunge la tine până acum, 
dar tocmai a sosit o caravană militară. Vine cineva şi 
atunci... 

Inan se întoarce spre uşă, ciulind urechea. 

— Zél, am nevoie să-mi spui cum să distrug 
pergamentul. 

— Ce? 

Nu se poate să fi înţeles eu bine. După tot ce s-a 
întâmplat, nu se poate să creadă că asta ar fi rezolvarea. 

— Dacă-mi spui cum să-l distrug, te pot proteja. Tata o 
să te ucidă câtă vreme posibilitatea ca magia să revină 
este încă o ameninţare. 

Pentru numele zeilor. 

Nici măcar nu-şi dă seama că noi am pierdut deja. 
Pergamentul nu înseamnă nimic fără cineva care să-l 
citească. Dar nu-l pot lăsa să ştie asta. 

Ei o să ne ucidă pe toţi dacă o să afle. O să şteargă de pe 


< 418 > 


faţa pământului fiecare bărbat, femeie şi copil. N-o să ne 
poată opri până nu vom dispărea, până nu ne vor stârpi din 
existenţa pe lumea asta cu ura lor. 

— ...sunt foarte cruzi, Zél. 

Inan înghite anevoie, readucându-mă în prezent. 

— Dacă nu renunti, n-o să supravieţuieşti. 

— Atunci n-o să supraviețuiesc. 

Faţa lui Inan se schimonoseşte. 

— Dacă nu vorbeşti, o să te taie până o să spui! 

Un nod mi se pune în gât; am bănuit şi eu asta, dar nu 
pot vorbi. 

— Atunci, o să sângerez. 

— Zél, te rog. 

Face un pas înainte, punându-şi mâinile pe faţa mea 
învineţită. 

— Ştiu că aveam planurile noastre, dar trebuie să 
înţelegi că totul s-a schimbat... 

— Bineînţeles că totul s-a schimbat! mă răstesc eu. 
Oamenii tatălui tău au ucis-o pe Zu! Pe Salim! Toţi copiii 
aceia. 

Clatin din cap. 

— Nici măcar nu puteau să lupte şi gărzile i-au ucis pe 
toţi! 

Inan face o grimasă, îndurerat. Soldaţii lui. Oamenii lui. 
Nimicirea noastră încă o dată. 

— Zélie, ştiu. 

Vocea i se frânge. 

— Ştiu. De fiecare dată când închid ochii, corpul ei e tot 
ce văd. 

Întorc capul,  reţinându-mi lacrimile.  Zâmbetul 
strălucitor al lui Zu îmi umple mintea, veselia ei nesfârşită, 
lumina ei. Acum ar fi trebuit să fim la jumătatea drumului 
spre Zaria. Ea şi Kwame ar mai fi încă în viaţă. 

— N-ar fi trebuit să atace, şopteşte Inan. Zulaikha 
merita o şansă. Dar soldaţii au crezut că tu folosiseşi 
pergamentul ca să creezi o armată de maji. lar după tot ce 
a făcut Kwame... 

Vocea lui Inan se stinge. Toată mâhnirea care îl umpluse 


< 419 > 


înainte pare să se micşoreze, copleşită de frică. 

— Kwame a scos din luptă trei plutoane în câteva 
secunde. I-a ars de vii. A incinerat tabăra. Probabil şi noi 
am fi morţi, dacă n-ar fi ars el însuşi. 

Îmi înalt capul, dezgustată. Pentru numele zeilor, despre 
ce vorbeşte? 

— Kwame s-a sacrificat ca să ne apere pe noi! 

— Dar închipuie-ţi cum a arătat în ochii gărzilor, zice 
Inan, grăbit. Ştiu că intenţiile lui Kwame au fost pure, dar 
a mers prea departe. Ani de-a rândul noi am fost avertizaţi 
împotriva unei magii ca aceea. Ceea ce a făcut Kwame a 
fost mai rău decât orice ne-a povestit vreodată Tata! 

Clipesc nedumerită, cercetându-i faţa lui Inan. Unde e 
viitorul rege care era gata să-i salveze pe maji? Prinţul 
care s-a aruncat el însuşi în faţa flăcărilor ca să mă 
protejeze pe mine? Nu-l cunosc pe băiatul ăsta, înfricoşat, 
găsind scuze pentru tot ce a pretins că urăşte. Sau poate 
că-l cunosc prea bine. 

Poate că acesta este adevărul: micul prinţ becisnic. 

— Nu mă înţelege greşit, atacul a fost o ticăloşie. Ştiu că 
va trebui să ne împăcăm cu ideea. Însă în clipa asta 
trebuie să acţionăm. Soldaţii sunt îngroziţi că majii precum 
Kwame o să atace din nou. 

— Bine. 

Strâng lanţurile în mâini, ca să le ascund tremurul. 

— Lasă să le fie frică. 

Lasă să guste şi ei groaza pe care ne-au vârât-o nouă pe 
gât. 

— Zelie, te rog, scrâşneşte Inan din dinţi. Nu alege asta. 
Încă mai putem să ne unim popoarele. Lucrează cu mine şi 
o să găsesc eu o cale pentru tine să te întorci în Lagos. O 
să salvăm Orisha prin ceva mai sigur, ceva fără magie... 

— Ce naiba ai păţit? 

Strigătul meu se loveşte în ecou de toţi pereţii. 

— Nu e nimic de salvat! După ce au făcut ei deunăzi, nu 
mai e absolut nimic! 

Inan se uită lung la mine, cu o sclipire de lacrimi în ochi. 

— Tu crezi că eu vreau asta? Crezi că, după ce am 


< 420 > 


plănuit un regat nou cu tine, vreau asta? 

Îmi văd propria mâhnire în ochii lui. Moartea visului 
nostru. Viitorul Orishei pe care nu-l va vedea niciodată. 

— Am crezut că lucrurile pot fi diferite. Am vrut să fie 
diferite. Însă după ceea ce tocmai am văzut, nu avem de 
ales. Nu-i putem da poporului genul acela de putere. 

— Întotdeauna e de ales, şuier eu. Iar gărzile tale şi-au 
făcut alegerea lor. Dacă înainte au fost speriaţi de magie, 
acum ar trebui să le fie groază. 

— Zélie, nu îngroşa numărul morţilor. Pergamentul e 
singura cale prin care i-am convins să te ţină în viaţă. Dacă 
nu ne spui cum să-l distrugem... 

Un alt ţăcănit de cizme răsună pe culoar. Inan se dă 
înapoi exact când uşa se deschide. 

— Am spus eu că puteţi intra...? 

Vocea i se stinge. Culoarea îi dispare din obraji. 

— Tată? 

Inan rămâne cu gura căscată de uimire. 

Chiar fără coroană, e imposibil să nu-l recunoşti pe rege. 

Intră în celulă ca furtuna, aerul întunecându-se în 
prezenţa lui. Un val de emoţii mă cuprinde când uşa 
celulei se închide la loc. Uit şi să respir când îi întâlnesc 
ochii lipsiţi de suflet ai celui care mi-a ucis Mama. 

Zei, ajutaţi-mă. 

Nu ştiu dacă sunt într-un vis sau într-un coşmar. Pielea 
mi se aprinde de o furie pe care n-am mai simţit-o, totuşi 
pulsul îmi bate înnebunit de frică. Încă din primele zile de 
după Raid mi-am închipuit momentul ăsta, mi-am imaginat 
cum va fi când o să-l întâlnesc faţă în faţă. l-am orchestrat 
moartea de atât de multe ori în minte, încât aş putea 
umple un volum întreg cu detalii despre toate modurile în 
care ar trebui să moară. 

Regele Saran îşi aşază o mână pe umărul lui Inan. Fiul 
lui tresare, de parcă se aştepta la o lovitură. Dincolo de 
toate, sclipirea de groază din ochii lui Inan mă 
îndurerează. L-am mai văzut distrus înainte, dar asta e o 
latură a lui pe care nu i-o ştiu. 

— Gărzile mi-au spus că ai urmărit-o până la răscoală. 


< 421 > 


Inan stă drepţi şi îşi încleştează falca. 

— Da, domnule. Sunt în mijlocul interogatoriului. Dacă 
ne laşi singuri, o să obţin răspunsurile de care avem 
nevoie. 

Vocea lui Inan rămâne atât de egală, că aproape şi eu îi 
cred minciuna. Încearcă să mă ţină departe de tatăl lui. 
Probabil ştie că o să mor. 

Un fior rece mă străbate la acest gând, dar e rapid 
contracarat de un calm nepământean. Frica în prezenţa lui 
Saran e de netăgăduit, totuşi nu-mi covârşeşte dorinţa de 
răzbunare. 

În acest om - în acest nenorocit - stă întregul regat. O 
întreagă naţiune de ură şi oprimare, uitându-se drept în 
ochii mei. Poate că soldaţii din gardă au fost cei care au 
spart uşile din Ibadan în ziua aceea, dar ei au fost doar 
uneltele lui. 

Aici se află inima. 

— Dar Amiralul Kaea? îşi coboară Saran vocea. Asta e 
ucigaşa ei? 

Inan face ochii mari şi se uită, fără voie, la mine, dar 
când Saran îi urmăreşte privirea, Inan îşi dă seama de 
greşeala făcută. Orice ar spune el acum, nu-l mai poate 
împiedica pe regele Orishei să nu mă interogheze 
personal. 

Cu toată căldura înăbuşitoare a încăperii, simpla 
prezenţă a lui Saran îmi îngheaţă sângele în vene. Pielea 
mă arde şi mai tare când vine lângă mine cu sabia lui de 
majacite. De atât de aproape, îi pot vedea şi urmele de 
vărsat de pe obrajii cafenii întunecaţi, firele încărunţite de 
vârstă ce-i împestriţează barba. 

Aştept insultele mizerabile, dar e ceva mai rău în felul în 
care mă priveşte. Distant. Fără interes. De parc-aş fi vreun 
animal scos din noroi. 

— Fiul meu pare să creadă că tu ştii cum a murit 
amiralul. 

Inan face ochii cât cepele. Răspunsul e scris pe toată 
faţa lui. Cineva a murit, mi-aduc eu aminte spusele lui de 
la festival. Cineva pe care-l iubeam. 


< 422 > 


Dar nu era un simplu cineva... 

Era Kaea. 

— Te-am întrebat ceva, izbucneşte din nou vocea lui 
Saran. Ce i s-a întâmplat amiralului meu? 

Fiul tău maji a ucis-o. 

În spatele lui Saran, Inan sare un pas înapoi, parcă 
îngrozit de gândurile mele. Sunt secrete pe care ar trebui 
să le strig lumii întregi, secrete pe care le-aş putea 
împărtăşi chiar aici. Însă ceva din groaza lui Inan îmi face 
cu neputinţă să le divulg. 

Îmi întorc capul, în schimb, incapabilă să-l suport pe 
monstrul care a poruncit moartea Mamei. Dacă Inan e cu 
adevărat de partea mea, atunci, după ce o să mor, micul 
prinţ s-ar putea să rămână într-adevăr singura speranţă a 
divinerilor... 

Saran mă apucă de bărbie şi-mi întoarce din nou faţa 
spre el. Tot corpul meu tresare. Calmul care se aflase în 
ochii regelui până adineauri explodează într-o furie 
turbată. 

— Ai face bine să-mi răspunzi, copilă. 

Şi aş face. Într-adevăr aş face bine. 

Ar fi perfect ca Saran să afle adevărul aici, să încerce să- 
l ucidă el însuşi pe Inan. Atunci Inan n-ar avea de ales 
decât să lupte. Să-l ucidă pe tatăl lui, să-i ia tronul şi să 
scape Orisha de ura lui Saran. 

— Complotăm, nu-i aşa? întreabă Saran. Pregătim acele 
preţioase incantaţii? 

Îşi înfige unghiile în mine cu atâta sălbăticie încât îmi dă 
sângele. 

— Fă o mişcare cât de mică şi o să-ţi tai personal mâinile 
alea nenorocite. 

— Ta-Tată. 

Vocea lui Inan e pierită, dar face un pas în faţă. 

Saran aruncă o privire peste umăr, cu ura încă arzându-i 
în ochi. Totuşi ceva din Inan îl opreşte. Cu o smucitură 
violentă, îmi eliberează faţa. Buzele i se crispează în timp 
ce-şi şterge degetele pe haină. 

— Presupun că ar trebui să fiu supărat pe mine însumi, 


< 423 > 


cugetă el liniştit. Fii atent, Inan. Când eram de vârsta ta, 
am socotit că puteau rămâne în viaţă copiii viermilor. Am 
socotit că nu era nevoie ca sângele lor să fie vărsat. 

Saran apucă de lanţurile mele, silindu-mă să-i întâlnesc 
ochii. 

— După Raid, ar fi trebuit să fiţi disperaţi să vă ţineţi 
departe de magie. Ar fi trebuit să vă fie frică. Să fiţi supuşi. 
Acum văd că ăştia ca voi nu pot fi educați. Voi, viermii, 
tânjiţi toţi după infecția care vă mânjeşte sângele. 

— Ne-ai fi putut lua magia fără să ne ucizi. Fără să ne 
zdrobeşti trupurile în bătaie. 

Sare cât colo când mă smucesc în lanţuri, sălbatică 
precum o leonară turbată. Mă ard degetele să dezlănţui 
magia aţâţată de partea cea mai întunecată a furiei mele. 
O furie iscată de tot ce ne-a luat el. 

Noi arsuri insuportabile îmi sfâşie carnea când mă zbat 
în lanţurile de majacite, făcând tot ce-mi stă în puteri să-mi 
pun magia în funcţiune, în pofida puterii metalului negru. 
Fierul sfârâie pe carne şi se ridică fum, dar mă zbat în 
zadar. 

Saran mijeşte ochii, dar nu mai pot tăcea. Nu când 
sângele îmi fierbe şi muşchii tremură ca să se elibereze. 

N-o să-mi las frica să amuţească adevărul. 

— Ne-ai zdrobit pe noi ca să-ţi construieşti domnia pe 
seama sângelui şi oaselor noastre. Greşeala ta n-a fost că 
ne-ai lăsat în viaţă. Ci să crezi că n-o să răspundem 
niciodată luptând! 

Inan face un pas înainte, cu falca încleştată, cu ochii 
când la unul când la celălalt. Furia din privirea lui Saran 
scoate flăcări, deşi lasă să-i scape un chicotit lung, lung. 

— Ştii ce mă intrigă la voi, ăştia? Intotdeauna începeţi 
de la mijlocul poveştii. De parcă tatăl meu n-a luptat 
pentru drepturile voastre. De parcă voi, viermii, n-aţi ars 
familia mea de vie. 

— Nu poţi înrobi un popor întreg pentru rebeliunea 
câtorva. 

Saran îşi dezveleşte dinţii. 

— Ba poţi să faci ce vrei când tu eşti regele. 


< 424 > 


— Ignoranţa ta îţi va aduce căderea, îi trântesc eu lui 
Saran în faţă. Cu sau fără magie, noi n-o să ne dăm 
niciodată bătuţi. Cu sau fără magie, o să ne luăm înapoi ce 
ni se cuvine! 

Saran mârâie. 

— Curajoase cuvinte de la un vierme pe cale să moară. 

Vierme. 

Ca Mama. 

Ca fiecare frate şi soră ucişi din porunca lui. 

— Ar fi mai bine să mă ucizi acum, şoptesc eu, pentru că 
n-ai să pui mâna pe niciunul dintre artefacte. 

Saran zâmbeşte fără grabă şi sinistru, ca o felină din 
junglă. 

— Oh, copilă, râde el. Eu n-aş fi atât de sigur de asta. 


< 425 > 


CAPITOLUL ŞAIZECI ŞI PATRU 
INAN 


Zidurile celulei se închid sufocant. Sunt captiv în iadul 
ăsta. Imi consum până la ultimul dram de voinţă ca să stau 
în picioare, să nu mi se înmoaie genunchii sub privirea 
mânioasă a Tatei. Insă, în timp ce eu abia mai pot respira, 
Zelie se revoltă. Sfidătoare şi înfocată ca întotdeauna. 

Fără să pună preţ pe viaţa ei. 

Fără nicio frică de moarte. 

Opreşte-te, îmi vine să strig. Nu mai vorbi! 

Cu fiecare cuvânt, dorinţa Tatei de a o sfărâmă creşte. 

El bate cu pumnul în uşă. După două bătăi puternice, 
uşa de metal se deschide brusc. Intră felcerul fortăreței, 
flancat de trei locotenenţi; toţi îşi fixează privirile în podea. 

— Ce se întâmplă? 

Vocea mea e răguşită. E greu să articulez când fac 
eforturi să-mi suprim din nou magia. Năduşeala îmi 
şiroieşte pe piele, când o altă rafală fierbinte pătrunde prin 
gura de aerisire. 

Felcerul îmi aruncă o privire. 

— Înălţimea Voastră doreşte... 

— Eşti la ordinele mele, îl întrerupe Tata, nu ale lui. 

Felcerul se grăbeşte să înainteze, scoțând un cuţit 
ascuţit din buzunar. Îmi înăbuş un strigăt când îi crestează 
gâtul lui Zelie. 

— Ce faci? strig eu. 

Zelie scrâşneşte din dinţi, când felcerul îşi apasă lama. 

— Opreşte! strig, cuprins de panică. 

Nu acum. Nu aici. 

Dau să fac un pas în faţă, dar Tata îşi trânteşte o mână 
pe umărul meu cu atâta putere, încât aproape cad 
grămadă. Privesc îngrozit cum felcerul taie un X puţin 
adânc pe gâtul lui Zelie. Cu o mână tremurătoare, împinge 
un ac gros, gol pe dinăuntru, în vena expusă. 

Zelie încearcă să-şi dea capul pe spate, dar un 


< 426 > 


locotenent o ţine nemişcată. Felcerul scoate o sticluţă cu 
lichid negru şi se pregăteşte să introducă serul pe ac. 

— Tată, oare e înţelept ce faci? mă întorc spre el. Ea ştie 
lucruri. Sunt mai multe artefacte. Ea le poate găsi. E 
singura persoană care înţelege pergamentul... 

— Destul! 

Strânsoarea Tatei pe umărul meu devine ca de 
menghină. Acum îl înfurii. Dacă mai continui, o să-i 
provoace lui Zélie şi mai multă durere. 

Felcerul se uită din nou la mine, căutând parcă un motiv 
să se oprească. Dar când Tata dă cu pumnul în perete, 
felcerul toarnă serul printr-o deschizătură din acul gol 
drept în vena ei. 

Corpul lui Zelie zvâcneşte, cuprins de spasme. Serul i se 
răspândeşte pe sub piele. Respirația îi devine superficială 
şi rapidă. Pupilele i se dilată. 

Mie mi se strânge inima dureros şi sângele îmi vâjâie în 
cap. 

Şi acesta e doar un ecou a ceea ce îi fac ei... 

— Nicio grijă, vorbeşte Tata, confundând deznădejdea 
mea cu dezamăgirea. Într-un fel sau altul, o să ne spună 
tot ce ştie. 

Mugşchii lui Zélie se contractă, zornăind lanţurile. Mă 
lipesc de perete, căci propriile mele coapse tremură. Mă 
chinui să-mi păstrez vocea în frâu. Să-mi păstrez calmul e 
singura mea şansă de a o salva. 

— Ce i-aţi dat? 

— Ceva care să-l ţină pe micul nostru vierme treaz, 
zâmbeşte Tata. Nu-l putem lăsa să-şi piardă cunoştinţa mai 
înainte să aflăm ce ne trebuie. 

Un locotenent scoate un pumnal de la brâu. Un altul îi 
sfâşie rochia lui Zelie, dezgolindu-i spatele cu pielea 
netedă. Soldatul ţine lama deasupra flăcărilor torţei. 
Metalul se încinge. Se înroşeşte. 

Tata face un pas înainte. Convulsiile lui Zelie se 
intensifică; atât de violente încât doi locotenenţi trebuie să 
se lupte ca s-o ţină jos. 

— Îţi admir sfidarea, copilă. E impresionant că ai ajuns 


< 427 > 


atât de departe. Însă eu nu mi-aş face datoria de rege dacă 
nu ţi-aş aduce aminte ce eşti de fapt. 

Cuţitul îi arde pielea cu o furie atât de intensă, încât 
agonia ei se revarsă în mine. 

— AAAH! 

Un urlet cutremurător iese din gâtul lui Zélie. Mă 
sfredeleşte până în adâncul ființei mele. 

— Nu! strig eu şi mă reped la locotenentul cu pumnalul. 

Dobor la pământ unul din gardienii care o țin pe Zélie. 

Il lovesc pe celălalt cu piciorul în pântece. 

Pumnul meu îl nimereşte pe locotenentul care-i 
ciopârţeşte spatele, dar înainte să mai pot face o mişcare, 
Tata ordonă: 

— Ţineţi-l! 

Numaidecât doi gardieni se încleştează de braţele mele. 
Toată lumea e inundată de alb. Mirosul de carne arsă îmi 
umple nările. 

— Ştiam eu că n-ai tăria pentru asta. 

Cumva, dezamăgirea Tatei răzbeşte până la mine printre 
strigătele lui Zelie. 

— Scoateţi-l de aici, se răsteşte el. Acum! 

Mai mult simt porunca Tatei decât o aud. Deşi mă zbat 
să mă reped înainte sunt împins înapoi. În tot timpul 
acesta urletele lui Zélie cresc. 

Ea rămâne din ce în ce mai departe. 

Plânsul şi ţipetele ei se lovesc de pereţii de metal. Când 
pielea ei arsă se răceşte, desluşesc forma unui V. 

lar când răsuflarea lui Zelie devine superficială, 
locotenentul începe să graveze litera I. 

— Nu! 

Sunt aruncat afară, pe culoar. Uşa mi se închide în nas. 

Bat cu pumnii atât de tare încât îmi sparg pielea de pe 
încheieturile degetelor şi-mi dă sângele, dar nu iese 
nimeni. 

Gândeşte! Îmi izbesc capul de uşă, cu sângele bubuind 
în urechi în timp ce tipetele ei cresc. Nu pot intra. 

Trebuie s-o scot pe ea afară. 

Alerg pe culoar în jos, dar distanţa nu ajută la uşurarea 


< 428 > 


suferinţei pe care o resimt din plin. Feţe îngrijorate se 
întrezăresc pentru o clipă, în timp ce mă împleticesc pe 
lângă ele. 

Buzele se mişcă. 

Oamenii vorbesc. 

Nu reuşesc să aud niciun sunet în afară de tipetele lui 
Zelie. Se transmit amplificat prin uşă. Răsună chiar şi mai 
tare în capul meu. 

Mă năpustesc în primul spălător întâlnit şi trântesc uşa 
în urma mea. Fără să ştiu cum, trag zăvorul. 

Pot simţi că au început acum să cresteze F-ul; ca şi când 
ar grava liniile literei în spinarea mea. 

— Ah! 

Mă apuc de marginea vasului de porțelan cu mâini 
tremurătoare. Stomacul mi se întoarce pe dos. Gâtul mă 
arde de usturimea vomei. 

Lumea se învârte cu mine, violent şi zdruncinător. Abia 
reuşesc să nu-mi pierd cunoştinţa. Nu am nicio putere. 


Trebuie s-o scot pe Zélie... 
INISIRIRI 


Gâfâi. 

Aerul rece mă izbeşte ca o cărămidă în plină faţă. Îmi 
împinge mirosul de iarbă udă în plămâni. Trestiile ofilite 
îmi gâdilă tălpile. 

Scena de vis. 

Când îmi dau seama, cad în genunchi. 

Dar nu am timp de pierdut. Trebuie s-o salvez. Trebuie 
s-o aduc în locul acesta. 

Închid ochii şi-mi imaginez chipul ei. Argintul obsedant 
al ochilor ei. Ce literă nouă i-au gravat pe spate? În inima 
ei? În sufletul ei? 

În câteva secunde, Zélie apare. Horcăind. Pe jumătate 
goală. 

Mâinile ei se apucă strâns de pământ. 

Ochii îi privesc fără să vadă. 

Se holbează la degetele ei tremurătoare fără să 
recunoască locul în care se află. 

Fără să ştie cine e. 


< 429 > 


— Zelie? 

Ceva lipseşte. Îmi ia o secundă să-mi dau seama ce e în 
neregulă. Spiritul ei nu se mai înalţă ca fluxul oceanului. 

Mirosul sărat de mare al sufletului ei a dispărut. 

— Zél? 

Lumea pare să se zbârcească în jurul nostru, apropiind 
granițele albe înceţoşate. Zélie stă nemişcată - atât de 
nemişcată încât nu ştiu dacă mă aude. 

Întind mâna. Când degetele mele îi ating pielea, ea ţipă 
şi se dă înapoi. 

— Zél... 

Ochii ei fulgeră sălbatic. Tremurul i se accentuează. 

Când fac un pas spre ea, se târăşte înapoi. Zdruncinată. 
Zdrobită. 

Mă opresc şi ridic mâinile. Simt o durere în piept la 
vederea ei. Nu mai e nici urmă din războinica pe care o 
ştiu. Luptătoarea care l-a înfruntat pe Tata. N-o văd deloc 
pe Zél. 

Numai cochilia goală pe care a lăsat-o Tata în urmă. 

— Eşti în siguranţă, îi şoptesc. Nimeni nu te poate răni 
aici. 

Dar ochii ei se umplu de lacrimi. 

— Nu o pot simţi, strigă ea. Nu pot simţi nimic. 

— Ce să simţi? 

Mă duc spre ea, dar ea clatină din cap şi se retrage cu 
spatele printre trestii. 

— A dispărut. 

Repetă aceleaşi cuvinte. 

— S-a dus. 

Se ghemuieşte între trestii, zvârcolindu-se de durerea de 
care nu poate scăpa. 

Datoria înainte de sine. 

Îmi înfig degetele în pământ. 

Vocea Tatei răsună cu putere în capul meu. 

Datoria înainte de oricine altcineva. 

Flăcările lui Kwame îmi reapar nechemate în spatele 
ochilor, arzând totul în calea lor. Datoria mea e să previn 
aşa ceva. 


< 430 > 


Datoria mea e să păstrez Orisha vie. 

Dar crezul sună fals, săpând în mine un gol precum 
cuțitul care a săpat în spatele lui Zélie. 

Datoria nu e de ajuns când înseamnă distrugerea fetei 
pe care o iubesc. 


< 431 > 


CAPITOLUL ŞAIZECI ŞI CINCI 
AMARI 


O să meargă. 

Pe toţi zeii, trebuie să meargă. 

Mă agăţ de speranţa asta pâlpâitoare, în timp ce Tzain şi 
cu mine ne strecurăm pe aleile dintre construcţiile ruginite 
din Gombe, ţinându-ne în umbră şi făcându-ne una cu 
întunericul. 

O cetate de fier şi fontă, forjele din Gombe lucrează 
până târziu în noapte. Ridicate de Fauri înainte de Raid, 
structurile metalice se înalţă şi se arcuiesc în forme 
incredibile. 

Spre deosebire de şirurile concentrice de case care 
separă categoriile de locuitori din Lagos, Gombe e împărţit 
în patru sectoare, divizând viaţa localnicilor de atelierele 
unde se lucrează fierul pentru export. Prin ferestrele 
prăfuite, se văd divinerii muncind, producând mărfurile 
Orishane pentru ziua următoare. 

— Stai. 

Tzain mă ţine în loc când o patrulă de gărzi în armuri 
trece zornăind pe lângă noi. 

— E-n regulă, şopteşte după ce patrula trece, dar vocii 
lui îi lipseşte hotărârea obişnuită. 

O să meargă, repet în gând, dorindu-mi să-l conving şi 
pe Tzain. Când asta o să se termine, Zelie o să fie bine. 

Cu cât pătrundem mai adânc în cetate, ulițele atelierelor 
îngrămădite se transformă în străzile cu domuri înalte de 
metal din cartierul central. Când bat clopotele, muncitorii 
care şi-au încheiat lucrul ne înconjoară, cu toţii plini de 
praf şi de zgură. Mergem cu mulţimea spre muzica şi 
tobele care pulsează în noapte. Aroma de lichior 
înlocuieşte fumul înecăcios şi apare un ciorchine de 
taverne, fiecare adăpostită sub un mic dom ruginit. 

— Oare o să-l găsim aici? întreb eu, în timp ce ne 
îndreptăm spre o construcţie foarte dărăpănată, care 


< 432 > 


zumzăie mai domol decât celelalte. 

— E cel mai bun loc în care să-l căutăm. Când am fost în 
Gombe, anul trecut, pentru Jocurile Orishane, Kenyon şi 
echipa lui m-au adus aici în fiecare noapte. 

— Bine. 

Reuşesc să schiţez un zâmbet, de dragul lui Tzain. 

— Asta-i tot ce ne trebuie. 

— Nu fi atât de sigură. Chiar dacă dăm de el, mă 
îndoiesc c-o să vrea să ne ajute. 

— E un diviner. N-o să aibă de ales. 

— Divinerii au rareori de ales, spune Tzain şi bate rapid 
cu nodurile degetelor în uşa de metal. Iar când au, de 
regulă aleg să aibă grijă de ei înşişi. 

Mai înainte să-i pot răspunde, o ferestruică din uşă se 
deschide. O voce dogită se răsteşte: 

— Parola? 

— Lo-ish. 

— Asta-i cea veche. 

— Oh... 

Tzain se opreşte, ca şi când cuvântul potrivit ar putea să 
se ivească din văzduh. 

— E singura pe care o ştiu. 

Omul ridică din umeri. 

— Parola se schimbă la fiecare săptămână. 

Îl împing pe Tzain la o parte şi mă ridic pe vârfuri, 
lungindu-mi gâtul să ajung la vizor. 

— Nu suntem din Gombe, domnule. Vă rugăm, ajutați- 
ne. 

Omul îşi mijeşte ochii şi scuipă prin vizor. Sar înapoi 
dezgustată. 

— Nimeni nu intră fără parolă, se stropşeşte el. Mai ales 
vreun nobil. 

— Domnule, vă rog... 

Tzain mă dă la o parte. 

— Dacă prietenul meu Kenyon e înăuntru, poţi să-i spui 
că sunt eu aici? Tzain Adebola, din Ilorin? 

Vizorul se închide cu zgomot. Mă uit, abătută, la uşa de 
metal. Dacă nu izbutim să intrăm, Zélie e ca şi pierdută. 


< 433 > 


— Mai e vreo cale de a intra? întreb eu. 

— Nu, mormăie Tzain. Asta n-avea cum să meargă. Am 
pierdut vremea. Cât stăm noi aici, Zel e probabil... 

Vocea i se frânge şi închide ochii, încercând să ţină totul 
înăuntru. li deschid pumnii încleştaţi şi întind mâinile spre 
faţa lui, lipindu-mi palmele de obraji. 

— Tzain, ai încredere în mine. N-o să te dezamăgesc. 
Dacă nu e Kenyon aici, putem găsi pe altcineva... 

— Pe zei! 

Uşa se deschide larg şi apare un diviner solid, cu braţele 
acoperite de tatuaje complicate, ca nişte mâneci. 

— Bănuiesc că-i datorez lui Khani o monedă de aur, zice 
el. 

Părul lui alb e împletit strâns în codițe lungi, toate 
adunate într-un ghem în vârful capului. Îl ia pe Tzain în 
braţe, cumva eclipsându-i trupul masiv. 

— Frate, ce cauţi aici? Nu era plănuit să vă bat iar 
echipa decât peste două săptămâni. 

Tzain râde forţat. 

— Eu pentru echipa ta îmi fac griji. Am auzit că ţi-ai 
scrântit un genunchi? 

Kenyon îşi ridică un crac al pantalonilor, descoperind o 
brățară metalică fixată pe coapsa lui. 

— Felcerul spune c-o să se vindece înainte de calificări, 
dar nu mă îngrijorează. Te-aş putea învinge şi în somn. 

Ochii lui se întorc spre mine, cu încetineală şi pe 
îndelete. 

— Te rog, spune-mi că o făptură drăgălaşă ca tine n-a 
venit până aici doar ca să-l vadă pe Tzain pierzând. 

Tzain îl împinge pe Kenyon şi acesta râde, punându-şi un 
braţ pe după gâtul lui. Mă uimeşte că el nu poate simţi 
disperarea pe care Tzain abia şi-o ţine în frâu. 

— E în regulă, D., zice Kenyon spre paznicul tavernei. 
Jur. Mă pun chezaş pentru el. 

Proprietarul vocii dogite scoate capul de după uşă. Deşi 
pare să nu aibă mai mult de douăzeci de ani, faţa îi e plină 
de cicatrice. 

— Şi pentru fată? face el semn spre mine. 


< 434 > 


Tzain mă ia de mână. 

— E în regulă, garantează Tzain pentru mine. N-o să 
scoată un cuvânt. 

„D” ezită, dar se dă un pas înapoi, permițându-i lui 
Kenyon să ne conducă înăuntru, deşi are grijă să se uite 
chiondorâş la mine până ce-i dispar din vedere. 

Bubuitul tobelor îmi pătrunde parcă prin piele când 
intrăm în taverna prost luminată. Domul este ticsit de lume 
şi clienţii sunt tineri; nimeni nu pare mai în vârstă decât 
Kenyon sau Tzain. 

Cu toţii ba dispar, ba apar din umbre, învăluiţi pentru o 
clipă în lumina slabă, pâlpâitoare a lumânărilor. În licărul 
acestora, reuşesc să văd vopseaua scorojită şi peticele de 
rugină ce urâţesc pereţii. 

În colţul cel mai îndepărtat, doi bărbaţi bat un ritm 
domol în pânzele tobelor ashiko, iar un al treilea apasă 
clapele de lemn ale unui balafon. Cântă cu lejeritatea 
experienţei, umplând pereţii de metal cu melodia lor 
vioaie. 

— Ce e locul ăsta? îl întreb la ureche pe Tzain. 

Deşi n-am mai pus niciodată piciorul într-o tavernă, îmi 
dau seama curând de ce se cere parola. Clienţii au aproape 
toţi părul alb, alcătuind o mare plină de divineri. Cei câţiva 
kosidâni care au reuşit să intre au, vizibil, legături cu 
divinerii care sunt de-ai casei. Diversele cupluri stau mână 
în mână şi schimbă săruturi. 

— I se spune tâju, răspunde Tzain. Divinerii le-au 
început în urmă cu vreo câţiva ani. Au câte unul în 
majoritatea oraşelor. Este unul dintre locurile în care 
divinerii se pot aduna în pace. 

Dintr-odată, ostilitatea paznicului de la uşă nu mi se mai 
pare exagerată. Pot doar să-mi închipui cât de rapid 
gărzile ar putea suprima o adunare ca aceasta. 

— Am jucat împotriva băieţilor ăstora ani de-a rândul, 
îmi şopteşte Tzain, în timp ce Kenyon ne conduce la o 
masă din fundul localului. Sunt loiali, dar sunt precauţi. 
Lasă-mă să vorbesc eu. O să-i iau uşor. 

— Nu avem timp pentru luat uşor, îi şoptesc eu. Dacă 


< 435 > 


nu-i convingem să lupte... 

— N-o să fie nicio luptă, dacă nu-i pot convinge să 
accepte. 

Tzain îmi dă un ghiont blând. 

— Ştiu că n-avem destul timp, dar cu ei trebuie s-o luăm 
încet... 

— Tzain! 

Un cor de entuziasm izbucneşte când ajungem la masa a 
patru divineri despre care presupun că sunt restul echipei 
de agbön a lui Kenyon. Fiecare jucător e mai masiv decât 
celălalt. Chiar şi fetele gemene pe care Tzain le numeşte 
Imani şi Khani sunt aproape la fel de înalte ca el. 

Prezenţa lui Tzain le stârneşte zâmbete şi râsete. Toţi se 
ridică în picioare, plesnindu-şi palmele de palma lui, 
bătându-l pe spinare, tachinându-l pe Tzain cu apropiatul 
turnir de agbon. Indicaţiile lui Tzain de a-i lua încet îmi 
zbârnâie în minte, dar prietenii lui sunt atât de preocupaţi 
de jocuri, că nici nu observă că lui Tzain i se surpă lumea 
sub picioare. 

— Avem nevoie de ajutorul vostru, spun eu peste toată 
gălăgia, prima frază pe care reuşesc s-o strecor în 
conversaţie. 

Echipa se opreşte ca să mă măsoare din priviri, de parcă 
atunci m-ar fi observat. 

Kenyon ia o înghiţitură din băutura lui portocalie şi se 
întoarce spre Tzain. 

— Vorbeşte. Ce-ţi trebuie? 

Stau în tăcere în timp ce Tzain le explică situaţia noastră 
precară, amuţiţi când aud despre căderea aşezării 
divinerilor. El le povesteşte totul, de la originea 
pergamentului până la ritualul apropiat, sfârşind cu 
capturarea lui Zelie. 

— Solstiţiul e peste două zile, adaug eu. Dacă vrem să 
reuşim, trebuie să acţionăm rapid. 

— Măi, să fie, oftează Ife, capul lui ras reflectând lumina 
lumânării. Îmi pare rău. Dar dacă ea e închisă în 
fortăreață, nu există nicio metodă s-o scoatem. 

— Trebuie să existe ceva pe care să-l putem face! 


< 436 > 


Tzain i se adresează lui Femi, un diviner solid, cu barbă 
tunsă drept. 

— Tatăl tău nu ne poate ajuta? Mai mituieşte gărzile? 

Chipul lui Femi se întunecă. Fără niciun cuvânt, saltă în 
picioare şi pleacă, atât de repede încât aproape că dă masa 
peste cap. 

— L-au luat pe tatăl lui în urmă cu câteva luni, zice 
Khani, coborându-şi vocea. A început ca o neînțelegere din 
pricina taxelor, dar... 

— Trei zile mai târziu l-au găsit mort, încheie Imani. 

Ceruri. Mă uit lung după Femi, care-şi croieşte drum 
prin mulţime. Încă o victimă a puterii Tatei. Încă un motiv 
să acţionăm acum. 

Tzain se schimbă la faţă. Întinde mâna şi apucă o cană 
de metal a cuiva, strângând-o atât de tare că o îndoaie. 

— Nu e un capăt de drum, îmi înalţ eu glasul. Dacă nu 
putem mitui ca să intrăm, putem s-o scoatem cu forţa. 

Kenyon pufneşte zeflemitor şi mai ia o înghiţitură lungă 
din băutura lui. 

— Suntem mari, nu proşti. 

— Şi de ce e asta o prostie? Nu aveţi nevoie de muşchii 
voştri, ci doar de magia voastră. 

La cuvântul magie, toată masa încremeneşte, de parcă 
aş fi rostit o injurie dureroasă. Cu toţii se întorc să se uite 
unul la altul, dar Kenyon îşi aţinteşte o privire încruntată şi 
tăioasă asupra mea. 

— Noi nu avem magie. 

— Nu încă. 

Scot pergamentul din sac. 

— Dar noi vă putem da puterile înapoi. Fortăreaţa a fost 
proiectată să ţină piept oamenilor, nu magiei. 

Mă aştept ca măcar unul dintre ei să se uite mai 
îndeaproape la pergament, dar toţi se holbează la el ca la o 
dinamită gata să explodeze. Kenyon se ridică de la masă. 

— E timpul să pleci. 

Într-o clipă, Imani şi Khani se ridică, fiecare apucându- 
mă de câte un braţ. 

— Hei! strigă Tzain. 


< 437 > 


Se zbate să scape de strânsoarea lui Ife şi Kenyon, care-l 
tin pe loc. 

— Dati-mi drumul! 

Toată taverna se opreşte, dornică să nu piardă nimic din 
distracție. Deşi eu strig şi dau din mâini şi din picioare, 
fetele nu încetinesc, ba dimpotrivă, se grăbesc să ajungă la 
uşă de parcă ar fi viaţa lor în joc. Insă, deoarece Imani 
respiră greu şi sacadat, iar strânsoarea lui Khani pe braţul 
meu e mai îndârjită, îmi dau deodată seama ce se 
întâmplă. 

Nu sunt furioase... 

Sunt speriate. 

Mă răsucesc şi scap din mâinile lor cu manevra pe care 
m-a învăţat-o Inan, cu luni în urmă. Înşfac mânerul sabiei, 
eliberând lama cu o mişcare iute din încheietură. 

— Nu sunt aici să vă fac rău. 

Imi ţin vocea coborâtă. 

— Singura mea dorinţă este să vă aduc magia înapoi. 

— Cine dracului eşti tu? întreabă Imani. 

Tzain în sfârşit scapă din mâinile lui Kenyon şi Ife. Îşi 
face loc printre divineri şi gemene ca să vină lângă mine. 

— Ea e cu mine, spune răspicat şi o sileşte pe Imani să 
se dea înapoi. Asta-i tot ce trebuie să ştiţi. 

— E în regulă. 

les din umbra lui Tzain, părăsind cercul protecţiei lui. 
Toţi ochii din tavernă mă străpung, dar pentru prima oară 
mă forţez să nu dau înapoi. Mi-o imaginez pe Mama în faţa 
unei mulţimi de oloye, capabilă să comande unei săli 
întregi cu doar o ridicare de sprânceană. Trebuie să fac 
apel la puterea aceea acum. 

— Eu sunt prinţesa Amari, fiica regelui Saran şi... 

Deşi n-am rostit niciodată cuvintele acestea, acum îmi 
dau seama că nu există altă soluţie. Nu pot lăsa linia de 
succesiune să-mi stea în cale. 

— Şi viitoarea regină a Orishei. 

Tzain îşi încreţeşte fruntea surprins, dar nu se lasă 
pradă acestui şoc prea multă vreme. Taverna erupe într-o 
vociferare nestăpânită, care durează mult până să fie 


< 438 > 


stinsă. În cele din urmă, el reuşeşte să facă mulţimea să 
tacă. 

— În urmă cu unsprezece ani, tatăl meu a luat magia de 
la voi. Dacă nu acţionăm acum, o să pierdem singura şansă 
pe care o s-o avem vreodată de-a o aduce înapoi. 

Mă uit în jur prin tâju, aşteptând să mă provoace careva 
sau să încerce să mă arunce iarăşi afară. Câţiva divineri 
pleacă, dar cei mai mulţi rămân, dornici să afle mai mult. 

Desfac pergamentul şi-l ridic, astfel încât să se vadă 
scrisul străvechi. Un diviner se apleacă să-l atingă şi ţipă 
când o pală de aer ţâşneşte din mâinile lui. Incidentul îmi 
oferă exact dovada de care aveam nevoie. 

— Există un ritual sacru, unul care o să vă restabilească 
legătura cu zeii voştri. Dacă prietenii mei şi cu mine nu-l 
îndeplinim în timpul solstițiului centenar de peste două 
zile, magia va dispărea pentru totdeauna. 

Și tatăl meu va goni pe străzi, măcelărindu-i din nou pe 
cei din neamul vostru. O să vă înjunghie în inimă. O să vă 
ucidă cum a ucis-o pe prietena mea. 

Mă uit de jur împrejur prin încăpere, prinzând privirea 
fiecărui diviner. 

— E mai mult decât magia voastră în joc. E ameninţată 
însăşi supraviețuirea voastră. 

Murmurele se reiau, până când cineva din mulţime 
strigă: 

— Ce trebuie să facem noi? 

Mai înaintez un pas, închizându-mi sabia şi ridicându-mi 
bărbia. 

— Există o fată prizonieră în fortăreaţa gărzilor din afara 
oraşului Gombe. Ea este cheia. Am nevoie de magia 
voastră ca s-o scoatem de acolo. Dacă o salvaţi pe ea, vă 
salvaţi pe voi înşivă. 

Încăperea rămâne tăcută pentru câteva momente lungi. 
Toată lumea stă nemişcată. Insă Kenyon se lasă pe spate, 
în scaunul lui, încrucişându-şi braţele, cu o expresie pe 
care nu i-o pot descifra. 

— Chiar dacă am vrea să vă ajutăm, magia pe care ne-o 
dă pergamentul n-o să fie destul de puternică. 


< 439 > 


— Nicio problemă, spun eu, băgând mâna în sacul lui 
Zélie şi scoțând piatra-soarelui. Dacă acceptaţi să ne 
ajutaţi, o să am eu grijă de asta. 


< 440 > 


CAPITOLUL ŞAIZECI ŞI ŞASE 
INAN 


Ţipetele lui Zélie mă bântuie multă vreme după ce au 
încetat. 

Ascuţite. 

Pătrunzătoare. 

Deşi conştiinţa ei zdruncinată se odihneşte în scena de 
vis, conexiunea mea cu corpul ei rămâne. Ecourile 
chinurilor ei îmi ard pielea. Uneori, durerea e atât de 
intensă, încât nici nu pot să respir. Fac eforturi uriaşe să- 
mi maschez suferinţa când bat la uşa Tatei. 

Cu sau fără magie, trebuie s-o salvez. Deja am 
dezamăgit-o pe Zélie o dată. 

N-o să mi-o iert niciodată dacă o să îngădui să fie ucisă 
aici. 

— Intră. 

Deschid uşa şi îmi ascund magia cât pot mai adânc, 
păşind în sediul comandamentului pe care Tata l-a 
rechiziţionat. El stă, îmbrăcat în robele sale de noapte din 
catifea, studiind o hartă decolorată. Nici urmă de ură. Nici 
măcar o sugestie vagă de dezgust. 

Pentru el, să scrijelească vierme pe spatele unei fete 
înseamnă doar o altă treabă dintr-o zi obişnuită de lucru. 

— Ai vrut să mă vezi. 

Tata alege să nu-mi răspundă pentru câteva clipe lungi. 
Ridică harta şi o ţine în lumină. Un X marchează valea 
divinerilor. 

În clipa aceea mă izbeşte: moartea lui Zuleikha. Ţipetele 
lui Zelie. Pentru el nu înseamnă nimic. Pentru că ele sunt 
maji, nu contează. 

El predică datoria înainte de sine, dar Orisha lui nu-i 
include şi pe maji. Nu i-a inclus niciodată. 

Nu vrea doar să stârpească magia. 

Vrea să-i stârpească pe ei. 

— M-ai făcut de râs, vorbeşte el, în cele din urmă. Nu 


< 441 > 


aşa se cuvine să te comporţi în timpul unui interogatoriu. 

— Eu n-aş numi acela interogatoriu. 

Tata lasă harta jos. 

— Pardon? 

Nimic. 

Asta se aşteaptă să spun. 

Dar Zelie plânge şi tremură într-un cotlon al minţii mele. 

N-o să numesc „tortura” cu un alt cuvânt. 

— N-am aflat nimic folositor, Tată. Dumneata? 

Vocea mea e în crescendo. 

— Singura informaţie pe care am primit-o a fost cât de 
tare poţi face o fată să ţipe. 

Spre surprinderea mea, Tata zâmbeşte. Însă zâmbetul 
lui e mult mai periculos decât furia. 

— Călătoriile te-au întărit, dă el din cap. E bine. Dar nu- 
ţi răci gura să-i iei apărarea acelui... 

Vierme. 

O ştiu cu mult înainte ca ocara să iasă de pe buzele 
Tatei. Aşa îi vede el pe toţi. 

Cum o să mă vadă şi pe mine. 

Întorc capul încet, până ce îmi pot verifica reflecţia în 
oglindă. Încă o dată, şuviţa e acoperită de un strat 
proaspăt de căneală, dar numai cerurile ştiu cât o să 
dureze asta. 

— Nu suntem cei dintâi care purtăm povara asta. Care 
am mers atât de departe pentru a ne păstra regatul în 
siguranţă. Bretonienii, portloganezii - toţi au fost zdrobiţi 
pentru că nu au luptat împotriva magiei destul de ferm. Ai 
vrea să iert viermele şi să îngădui ca Orisha să sufere 
aceeaşi soartă? 

— Nu asta am propus, dar... 

— Un vierme ca ăla este ca un animal de călărie 
sălbatic, continuă Tata. N-o să-ţi dea doar răspunsuri. 
Trebuie să-i înfrângi voinţa, să demonstrezi noua 
stăpânire. 

Işi coboară privirea înapoi la hartă. Marchează un alt X 
peste Ilorin. 

— Ai fi înţeles asta, dacă ai fi avut tăria să rămâi. În cele 


< 442 > 


din urmă, viermele mi-a spus tot ce aveam nevoie să ştiu. 

O broboană de sudoare şiroieşte pe spatele meu. Imi 
încleştez pumnii. 

— Totul? 

Tata încuviinţează. 

— Pergamentul nu poate fi distrus decât cu magie. Am 
bănuit asta după eşecul Amiralului Ebele, dar fata mi-a 
confirmat-o. Cu ea în mâinile noastre, avem în sfârşit tot ce 
ne trebuie. Odată ce reintrăm în posesia pergamentului, o 
s-o punem să facă operaţiunea necesară. 

Inima îmi bate în gât. Trebuie să închid ochii pentru a-mi 
păstra calmul. 

— Deci o să trăiască? 

— Deocamdată. 

Tata îşi plimbă degetul peste X-ul cu care a marcat valea 
divinerilor. Cerneala roşie se întinde. Se întinde ca 
sângele. 

— Probabil e cel mai bine aşa, oftează tata. Ea a ucis-o 
pe Kaea. O moarte rapidă ar fi un dar. 

Tot corpul îmi înţepeneşte. 

Clipesc cu putere. Prea mult. 

— Cum? Ce? mă bâlbâi eu. A spus ea asta? 

Mă străduiesc să spun mai mult, dar orice cuvânt îmi 
moare pe limbă. Ura Kaei îmi fulgeră din nou în spatele 
ochilor. Vierme. 

— A mărturisit că a fost la templu, spune Tata de parcă 
răspunsul ar fi evident. De acolo a fost recuperat trupul 
Kaei. 

Ridică un mic cristal turcoaz, pătat cu sânge. Mi se 
întoarce stomacul pe dos când îl ridică în lumină. 

— Ce-i ăla? întreb, deşi ştiu prea bine. 

— Un soi de reziduu, spune tata cu o strâmbătură. 
Viermele a lăsat din astea în părul Kaei. 

Tata zdrobeşte rămăşiţa magiei mele până ce o preface 
în pulbere. Când se sparge, mirosul de fier şi de vin mă 
izbeşte. 

Mirosul sufletului Kaei. 

— Când o găseşti pe sora ta, ucide-o. 


< 443 > 


Tata vorbeşte mai mult pentru el, decât pentru mine. 

— Nu ducem lipsă de oameni pe care i-aş elimina ca să 
vă ţin pe amândoi în siguranţă, dar nu pot s-o iert pentru 
rolul pe care l-a jucat în moartea Kaei. 

Strâng mânerul sabiei şi mă silesc să dau din cap. 
Aproape că pot simţi cuțitul scrijelind trădător în spatele 
meu. 

— Îmi pare rău. Ştiu că... 

Ea era soarele tău. 

— Ştiu... ce mult a însemnat Kaea pentru tine. 

Tata îşi răsuceşte inelul pe deget, pierdut în emoţiile lui. 

— N-a vrut să plece. Se temea că avea să se întâmple 
ceva de genul ăsta. 

— Cred că i-a fost mai teamă să nu te dezamăgească 
decât de propria-i moarte. 

Tuturor ne este. Intotdeauna ne-a fost. 

Nimănui mai mult decât mie. 

— Ce o să faci cu ea? întreb eu. 

— Cu cine? 

— Cu Zelie. 

Tata clipeşte nedumerit la mine. 

A uitat că are un nume. 

— Felcerul are grijă de ea acum. Credem că 
pergamentul e la fratele ei. Mâine, o s-o folosim ca 
momeală pentru a-l recupera. După ce-o să fie în mâinile 
noastre, ea o să-l distrugă pentru totdeauna. 

— Şi după asta, insist eu, după ce pergamentul e distrus, 
atunci? 

— Ea moare. 

Tata se întoarce la harta lui pe care marchează un 
traseu. 

— O să-i plimbăm leşul prin toată Orisha, ca să le 
amintim tuturor ce se întâmplă dacă ne înfruntă. Dacă 
apare fie chiar şi suspiciunea unei rebeliuni, o să-i stârpim 
pe toţi. Atunci, pe loc. 

— Şi dacă există şi o altă cale? spun eu. 

Arunc o privire la oraşele de pe hartă. 

— Dacă le-am putea asculta plângerile - folosind-o pe 


< 444 > 


fată ca ambasador? Există nişte oameni... oameni pe care îi 
iubeşte. I-am putea folosi pe ei ca s-o ţinem în frâu. Un 
maji pe care să-l controlăm noi. 

Fiecare cuvânt mi se pare o trădare, dar fiindcă tata nu 
mă întrerupe, continui să vorbesc. Nu am de ales. Trebuie 
să o salvez cu orice preţ. 

— Am văzut lucruri în călătoriile astea, Tată. I-am înţeles 
acum pe divineri. Dacă le putem îmbunătăţi situaţia, o să 
stingem totodată şi posibilitatea de rebeliune. 

— Şi tatăl meu a crezut acelaşi lucru. 

Trag iute aer în piept. 

Tata nu vorbeşte niciodată despre familia lui. 

Puţinul pe care-l ştiu despre ei vine din bârfele şi 
şoaptele care au circulat prin palat. 

— El s-a gândit că am putea înceta prigoana împotriva 
lor, construind un regat mai bun. Şi eu am crezut asta, de 
asemenea, dar atunci ei l-au ucis. Pe el şi pe toate celelalte 
persoane pe care le iubeam. 

Tata pune o mână rece pe gâtul meu. 

— Crede-mă când îţi spun că nu există altă cale. Ai văzut 
ce a făcut Arzătorul cu tabăra lor. 

Am dat din cap, deşi mi-aş fi dorit să n-o fi făcut. Nu mai 
are rost nicio luptă cu Tata acum, după ce am văzut 
oameni incineraţi atât de rapid că nici n-au apucat să 
strige. 

Tata mă strânge mai tare de gât. Până aproape de 
pragul durerii. 

— Tine cont de vorbele mele şi învaţă lecţia asta acum. 
Până nu e prea târziu. 

Tata face un pas înainte şi mă îmbrăţişează. O atingere 
atât de străină, încât corpul meu tresare, şocat. Ultima 
oară când braţele lui au fost încolăcite în jurul meu a fost 
când eram mic. După ce am tăiat-o pe Amari. 

Un bărbat care-şi poate tăia propria soră e un bărbat 
care poate fi un mare rege. 

Pentru o secundă, mi-am îngăduit să fiu mândru. 

Am fost fericit, în timp ce sora mea sângera. 

— Nu am crezut în tine, continuă el, desprinzându-se din 


< 445 > 


îmbrăţişare. N-am crezut că aveai să reuşeşti. Dar ai ţinut 
Orisha în siguranţă. Toate acestea o să te facă un mare 
rege. 

Incapabil să vorbesc, dau din cap. Tata se întoarce 
înapoi la hărţile lui. A terminat cu mine, acum. Fiindcă nu 
mai am ce spune, ies din încăpere. 

Simte! Îmi poruncesc eu. Simte ceva! Tata mi-a dat tot 
ce mi-am dorit vreodată. După tot acest timp, în sfârşit 
crede că o să fiu un mare rege. 

Cu Zélie închisă şi în lanţuri, asta nu mai înseamnă 
nimic. 


< 446 > 


CAPITOLUL ŞAIZECI ŞI ŞAPTE 
INAN 


Aştept până când Tata adoarme. 

Până când gărzile îşi părăsesc postul. 

Stau ascuns în umbre. Urmărind. Uşa de fier geme când 
felcerul iese din celulă. 

Pare epuizat, iar hainele îi sunt pătate cu sângele ei. 
Vederea lui îmi întăreşte dorinţele. 

Găseşte-o. Salveaz-o. 

Trec ca săgeata în capătul celălalt al holului şi strecor 
cheia mea în broască. Când uşa geme şi se deschide, îmi 
adun curajul pentru priveliştea care mă aşteaptă. 

Nimic nu m-ar fi putut pregăti. 

Zélie atârnă fără vlagă, corpul ei e aproape lipsit de 
viaţă, rochia ei sfâşiată e complet îmbibată de sânge. 
Imaginea asta smulge o nouă bucată din inima mea. 

Iar Tata crede că majii sunt animale. 

Ruşinea şi furia mă răscolesc, în timp ce aleg cheia 
potrivită. Asta nu mai are nicio legătură cu magia. Pentru 
prima oară, ea este cea mai importantă. 

Descui cătuşele de la încheieturile şi gleznele «i, 
eliberând-o din strânsoarea lor. O prind în braţele mele şi-i 
acopăr gura. Se trezeşte şi îi înăbuş ţipetele. 

Durerea ei trece prin mine. Deja cusăturile felcerului se 
desfac, încep să sângereze. 

— Nu pot s-o simt, scânceşte ea pe pielea mea. 

Imi aranjez braţele ca să-i apăs pe bandajele din jurul 
spatelui. 

— Ai s-o simţi, încerc eu s-o împac. 

Pentru numele cerurilor, la ce se referă? 

Mintea ei este un zid, retrăind tortura într-o buclă 
continuă. 

Niciun ocean, niciun spirit. Niciun miros de mare. Nu 
pot vedea dincolo de suferinţa ei. Trăieşte în închisoarea 
durerii sale. 


< 447 > 


— Nu face asta. 

Unghiile ei se înfig în umărul meu când urcăm pe o 
scară pustie. 

— Deja am sângerat prea mult. Lasă-mă aici. 

Căldura sângelui ei mi se scurge printre degete. Apăs 
mai tare pe spatele ei. 

— O să găsim un Tămăduitor. 

Aud zăngănitul cizmelor unor gardieni. Intru repede 
într-o încăpere goală şi-i aştept să treacă. Ea se crispează 
şi face eforturi să nu ţipe. O strâng şi mai tare la pieptul 
meu. 

Când culoarul e liber, mai urc un şir de scări. Inima îmi 
bate nebuneşte cu fiecare pas. 

— O să te ucidă, şopteşte ea, când fug. Elo să te ucidă. 

Îmi fac curaj să nu mă las influenţat de cuvintele ei. 

Nu mă pot gândi la asta. Acum nu contează decât ceea 
ce fac. Trebuie s-o scot pe Zélie... 

Întâi se aud strigătele. 

Apoi urmează dogoarea. 

Ne trântim la podea când o explozie de deasupra 
străpunge zidul fortăreței. 


< 448 > 


CAPITOLUL ŞAIZECI ŞI OPT 
AMARI 


Fortăreaţa domină oraşul Gombe ca un palat de fier, 
aruncându-şi umbra în noapte. Trupele au postat santinele 
la fiecare colţ, nelăsând niciun metru neapărat pentru mai 
mult de câteva clipe. Inima îmi bate în gât când aşteptăm 
să treacă soldaţii ce patrulează de-a lungul zidului de la 
sud. Treizeci de secunde e tot ce avem. Mă rog tuturor 
zeilor de sus ca treizeci de secunde să ne ajungă. 

— Poţi să faci asta? îl întreb eu în şoaptă pe Femi, ieşind 
de sub tufele mari de kenkiliba care ne ofereau acoperire. 

De când a atins piatra-soarelui, mâinile lui nu mai stau 
locului, plimbându-se peste degetele lui, peste barbă, 
peste nasul coroiat. 

— Sunt gata, încuviinţează el. E greu de explicat, dar o 
pot simţi. 

— Bine. 

Îmi întorc atenţia la patrulă. 

— Data viitoare când trec, pornim. 

În clipa în care gărzile dispar după colţ, Femi şi cu mine 
ţâşnim peste pajiştea de iarbă sălbatică îngrijit cosită. 
Tzain, Kenyon şi Imani ne urmează îndeaproape, ţinându- 
se în umbră ca să nu fie zăriţi de paznicii de deasupra. 
Deşi mulţi divineri din t6ju s-au învoit să ne ajute, numai 
Kenyon şi echipa lui au vrut să atingă pergamentul şi să-şi 
trezească magia. Am sperat că aveau să fie destui cât să 
dărâme fortăreaţa, dar nici măcar ei cinci nu puteau lupta. 

Khani s-a dovedit a fi o Tămăduitoare, iar Ife şi-a 
deşteptat puterile de îmblânzitor. Fără magie care să 
poată lovi rapid, n-ar fi fost bine pentru ei să intre. Din 
fericire, Kenyon s-a dovedit a fi un Arzător, Femi un Faur 
şi Imani un Cancer. Nu tocmai armata de maji la care 
sperasem eu, dar cu impulsul dat de piatra-soarelui, ei 
puteau fi singurii soldaţi de care aveam nevoie. 

— Cincisprezece secunde, şuier eu, gâfâind când 


< 449 > 


ajungem la zidul de sud. 

Femi îşi pune mâinile pe fierul rece, plimbându-le peste 
plăci şi îmbinări cu graţia unui Faur iluminat. Pipăie după 
ceva ce eu nu pot vedea, îngrozitor de încet, în timp ce 
timpul nostru trece nemilos. 

— Zece secunde. 

Femi închide ochii şi apasă mai tare în zidul de metal. 
Pieptul mi se strânge când timpul se scurge mai departe. 

— Cinci secunde! 

Deodată, aerul se  încordează. O lumină verde 
străluceşte în mâna lui Femi. Zidul de metal se deschide 
unduind ca suprafaţa unui lac. 

Ne  repezim cu toţii prin deschizătura apărută, 
furişându-ne în fortăreață cât mai fără zgomot cu putinţă. 
Paşi soldăţeşti cadenţaţi zăngănesc afară, exact când Femi 
se strecoară înăuntru. Izbuteşte să închidă zidul cu o clipă 
înainte ca următoarea patrulă să treacă pe lângă ea. 

Mulţumesc cerurilor. 

Las să-mi iasă din piept o răsuflare prelungă, savurând 
mica victorie înainte să înceapă următoarea bătălie. Am 
intrat. 

Dar acum începe partea cea mai grea. 

Săbii lustruite împodobesc pereţii de jur împrejurul 
nostru, reflectându-ne chipurile neliniştite. Ăsta trebuie să 
fie arsenalul... Dacă fortăreaţa asta e construită după 
acelaşi plan ca aceea din Lagos, trebuie să fim în apropiere 
de cartierul comandantului, de la catul de sus. Asta 
înseamnă că temniţele trebuie să fie dedesubt... 

Mânerul uşii se învârte. Ridic o mână, făcând semn 
tuturor să se ascundă, când uşa arsenalului se deschide cu 
un scârţâit. Aud zăngănitul unui soldat apropiindu-se şi îi 
zăresc reflecţia în săbiile lucitoare, când intră. 

Urmăresc soldatul, aşteptând, numărând fiecare pas pe 
care-l face. E aproape. Încă un pas şi putem... 

— Hai! şuier eu. î 

Tzain şi Kenyon lovesc, punând soldatul la podea. În 
timp ce-i îndeasă o cârpă în gură, dau fuga şi închid uşa, 
ca să nu iasă niciun sunet pe hol. Până mă întorc eu, 


< 450 > 


strigătele soldatului sunt înăbuşite. Mă ghemuiesc şi-mi 
desfac sabia, apăsând metalul rece pe gâtul lui. 

— Dacă strigi, îţi tai gâtul. 

Veninul din cuvintele mele mă surprinde. N-am mai auzit 
otrava asta decât în glasul Tatei. Însă îşi face efectul. 

Soldatul înghite în sec, când îi scot căluşul din gură. 

— Prizoniera maji, mă răstesc eu. Unde e? 

— Ci-cine? 

Tzain îşi roteşte securea pe deasupra capului soldatului, 
provocându-l să se mai prefacă o dată că nu ştie. 

— Celula e la subsol! Pe scări în jos, cea mai din spate, 
pe dreapta! 

Femi îl pocneşte pe soldat în frunte, lăsându-l fără 
cunoştinţă. Capul soldatului loveşte podeaua cu un bufnet 
surd, iar noi alergăm la uşă. 

— Şi acum? mă întreabă Tzain. 

— Aşteptăm. 

— Cât timp? 

Mă uit la clepsidra care atârnă la gâtul lui Kenyon, 
citind în firele de nisip când trec peste semnul de sfert. 
Unde e al doilea val? 

— Ar fi trebuit să lovească deja... 

O explozie trăsneşte şi tună, reverberând prin fierul de 
sub tălpile noastre. Ne lipim cu spatele de pereţi când 
fortăreaţa se cutremură, ferindu-ne capetele de săbiile 
care se desprind din suporturi şi cad. Mai multe explozii 
răsună de afară, urmate de strigătele soldaţilor care fug. 
Deschid puţin uşa, uitându-mă la soldaţii care trec în 
goană pe hol. Aleargă spre o luptă cu un duşman pe care 
mă rog să nu-l găsească niciodată. 

Divinerii care n-au vrut să-şi trezească puterile s-au 
învoit să lupte din afară. Folosind alcool de la tavernă, am 
reuşit să facem aproape cincizeci de bombe de foc, în timp 
ce alţii au făcut praştiile pe care aveau să le folosească la 
lansarea explozibililor. Mulțumită distanţei, divinerii ar fi 
trebuit să poată lovi şi apoi să fugă călare pe animalele lor, 
mai înainte ca soldaţii să se apropie. Şi, cât timp atenţia 
gărzilor era îndreptată în altă parte, noi aveam să ne 


< 451 > 


punem în practică evadarea. 

Aşteptăm până când bubuitul paşilor se potoleşte, 
înainte de a ieşi din arsenal şi a cobori iute scara din 
mijlocul fortăreței. Sprintăm pe  şirurile de trepte, 
coborând, unul după altul, etajele turnului de fier. Incă 
vreo câteva paliere şi aveam s-o eliberăm pe Zelie. Apoi 
voiam să pornim drept spre insula sacră. Cu numai două 
zile rămase, urma să ajungem exact la ţanc pentru ritual. 

Însă, după ce coborâm încă un şir de trepte, un grup de 
soldaţi ne blochează calea. Când îşi ridică săbiile să 
lovească, nu mai am încotro şi strig: 

— Atac! 

Kenyon loveşte primul, trimițând un fior de frică prin 
pielea mea când dogoarea lui încinge aerul. O puternică 
lumină roşie i se înfăşoară pe mână; cu un pumn, un jet de 
flăcări a erupt, izbind trei gardieni de zid. 

Femi se repede după el, folosind magia lui de metal ca 
să lichefieze săbiile gardienilor. Când aceştia se opresc 
brusc, Imani iese în faţă. Cancerul nostru, probabil cel mai 
înfricoşător maji dintre toţi. 

Imani îşi lasă energia verde-închis să i se scurgă din 
mâini, închizând oamenii într-un nor ostil. În clipa în care 
norul atinge soldaţii, ei se prăbuşesc, pielea li se 
îngălbeneşte, iar boala îi distruge din cap până-n picioare. 

Deşi mai mulţi soldaţi se alătură celor dintâi, puterile 
majilor înfloresc, descătuşate cu energie înfricoşătoare. 
Majii se călăuzesc după instinct, încurajați de valul 
neîntrerupt de magie ce se revarsă dinspre piatra-soarelui. 

— Să mergem! spun eu. 

Tzain profită de isterie, lipindu-se de zid ca să se 
strecoare pe lângă ei. Îi urmez exemplul şi îl ajung, de 
partea cealaltă, coborând apoi în fugă încă un şir de trepte 
ca s-o salvăm pe Zélie. Cu puterea aceasta, nimeni nu ne 
poate opri. Niciun soldat n-o să ne stea în cale. Putem 
învinge armata. Îl putem înfrunta până şi pe... 

Tata? 

Gărzile îl flanchează pe Tata din toate părţile, făcând 
scut în jurul lui, în timp ce el aleargă de-a lungul etajului 


< 452 > 


de deasupra. Când îşi plimbă privirea peste soldaţii prinşi 
în luptă, ochii lui căprui-întunecaţi îi întâlnesc pe ai mei, 
fixându-mă ca un vânător care-şi ocheşte prada. Se 
împiedică din pricina şocului, însă doar pentru o clipă. 
Când înţelege implicarea mea în atac, furia Tatei se 
dezlănţuie. 

— Amari! 

Privirea lui îmi îngheață sângele. Dar, de data asta, am 
sabia în mână. De data asta nu mi-e frică să lovesc. 

Fii curajoasă, Amari! 

Vocea Bintei răsună puternic. Imaginea sângelui ei îmi 
invadează mintea. O pot răzbuna acum. Îl pot ucide pe 
Tata cu sabia, în timp ce majii îi scot din luptă pe soldaţi, 
sabia mea îi poate reteza capul Tatei. Răsplata pentru 
toate masacrele lui, pentru fiecare biet suflet pe care l-a 
omorât vreodată... 

— Amari? 

Tzain îmi atrage atenţia, îngăduindu-i astfel Tatei să 
dispară după o uşă de fier de la capătul holului. O ușă pe 
care Femi ar putea cu uşurinţă s-o topească... 

— Ce faci? 

Clipesc la Tzain şi-mi ţin gura închisă. Nu e timp să-i 
explic. Într-o zi, o să mă lupt cu Tata. 

Azi, trebuie să lupt pentru Zélie. 


< 453 > 


CAPITOLUL ŞAIZECI ŞI NOUĂ 
INAN 


O strâng pe Zélie la piept când o altă detunătură răsună. 
Fortăreaţa se zgâlţâie. Fum negru umple aerul. Ecourile 
strigătelor se răspândesc lovindu-se în zidurile de fier. 
Ţipete răzbesc prin uşa făcută scrum. 

Intru grăbit într-o încăpere şi mă uit afară, printre 
gratiile ferestrei; deşi flăcările izbesc zidurile fortăreței, nu 
apare niciun duşman. În schimb, trupele ţipă când iau foc. 
Pantenarele gonesc înnebunite de frică. 

E un haos de nedescris, care-mi reînvie în minte toate 
ororile pârjolului stârnit de Kwame. Majii atacă din nou. 
Soldaţii mei cad, în timp ce ei domină lupta. 

— Nu! 

Fug de la fereastră şi cercetez uşa de fier, când un 
strigăt denaturat răsună de la etajul de deasupra. Focul, 
metalul şi boala duc acest război, doborând un şir nesfârşit 
de soldaţi. 

Oamenii care atacă sunt incineraţi de flăcările unui 
Arzător. Cei care trag cu săgeți sunt loviți de un Faur - şi 
bărbosul maji întoarce fiecare vârf de săgeată, trimițând 
înapoi metalul ascuţit drept prin platoşa arcaşului. 

Dar cea mai periculoasă e o fată pistruiată. Un maji 
Cancer. O crainică a morţii. Nori verde-închis de boală se 
revarsă din mâinile ei. Respirând o singură dată dintr-unul, 
corpul soldaţilor e cuprins de spasme. 

Un măcel... 

Un măcel, nu o luptă. 

Numai trei maji duc bătălia, totuşi soldaţii se prăbuşesc 
sub magia acestora. 

E mai rău decât distrugerea din tabăra divinerilor. Cel 
puţin acolo soldaţii fuseseră cei dintâi care loviseră. Acum, 
frica lor prematură pare justificată. 

Tata a avut dreptate... 


< 454 > 


Acum nu se mai poate tăgădui. Indiferent ce aş dori eu, 
dacă magia se întoarce, aşa va arde regatul meu. 

— Inan... scânceşte Zélie. 

Sângele ei cald curge pe mâinile mele. Cheia spre 
viitorul Orishei. Sângerând în braţele mele. 

Povara datoriei îmi îngreunează paşii, dar încerc să 
amân acest gând. Orice ar fi, Zelie trebuie să trăiască. Pot 
găsi o cale să opresc magia după ce ea va fi în siguranţă. 

Alerg pe culoarele pustii, în timp ce bătălia face ravagii. 
Urc încă un şir de trepte. O altă explozie răsună. 

Fortăreaţa se cutremură, aruncându-mă de pe trepte. O 
strâng în braţe pe Zelie în timp ce cad; de data asta nu-i 
mai pot înăbuşi strigătele. 

Mă sprijin cu ea de un zid, când o altă explozie loveşte. 
În ritmul ăsta, Zélie o să-şi piardă tot sângele înainte să 
poată evada. 

Gândeşte. 

Închid ochii şi îi apăs capul lui Zélie pe gâtul meu. 
Planul fortăreței mi se desfăşoară în minte. Caut o ieşire. 
Între gărzi, maji şi bombe de foc nu există nicio cale prin 
care să putem scăpa. Dar nici nu trebuie... ei vin după ea. 
Ea nu are nevoie să iasă. 

Ci ei au nevoie să intre. 

Celula! Mă ridic. Într-acolo trebuie să se îndrepte ei. 
Zélie ţipă când coborâm în goană un şir de trepte. 
Strigătele ei se alătură agoniei nopţii. 

— Suntem aproape, şoptesc eu, când o luăm pe ultimul 
culoar. Doar ţine-te tare. O să vină ei. O să ne întoarcem 
înapoi în celulă. Atunci Tzain o să... 

Amari? 

La început, n-o recunosc pe sora mea. Amari pe care o 
ştiu eu se fereşte de sabia ei. 

Fata asta arată gata să ucidă. 

Amari sprintează pe hol spre noi cu Tzain pe urmele ei. 
Când un soldat îi taie calea cu sabia întinsă, ea-l răneşte 
fără şovăire în coapsă. Tzain, după ea, îi trânteşte o 
lovitură în cap care-l lasă pe soldat fără cunoştinţă. 

— Amari! strig eu. 


< 455 > 


Ea se opreşte brusc. Când o zăreşte pe Zelie în braţele 
mele, rămâne cu gura căscată. Ea şi Tzain se grăbesc să ne 
întâlnească. Abia atunci văd şi ei că e scăldată în sânge. 

Amari îşi duce mâna la gură. Dar groaza ei e nimic în 
comparaţie cu a lui Tzain. Un sunet gâtuit îi scapă din 
gâtlej - ceva între un scâncet şi un geamăt. Se face mic. E 
ciudat să vezi pe cineva de talia lui părând atât de mic. 

Zelie îşi dezlipeşte capul de pe gâtul meu. 

— Tzain? 

El lasă securea jos şi se repede la ea. Când o trec pe 
Zélie în braţele lui, văd că bandajul pe care i l-am apăsat 
pe spate a devenit roşu. 

— Zel, şopteşte Tzain. 

Bandajul desfăcut dezvăluie toată grozăvia rănilor ei. Ar 
fi trebuit să-i previn. 

Dar nimic nu l-ar putea pregăti pe cineva pentru acel 
VIERME sângerând, cioplit în spatele lui Zelie. 

Vederea mă zdruncină până în străfundul inimii. Pot 
doar să-mi închipui ce efect are asupra lui Tzain. El o ţine 
în braţe. Prea strâns. Dar nu e timp să-l critic. 

— Plecaţi, îi grăbesc eu. Tata e aici. O să vină mai mulţi 
soldaţi. Cu cât mai mult întârziaţi, cu atât mai imposibil o 
să fie să scăpaţi. 

— Vii cu noi? 

Speranţa din vocea lui Amari mă răneşte adânc. La 
gândul de-a o părăsi pe Zelie mi se strânge inima dureros. 
Dar asta nu e lupta mea. Nu pot fi de partea lor. 

Zelie întoarce capul spre mine; frica îi izvorăşte în ochii 
umflaţi de lacrimi. Pun o mână pe fruntea ei. Pielea ei 
dogoreşte. 

— O să te găsesc eu, îi şoptesc. 

— Dar tatăl tău... 

O altă explozie. Holul se umple de fum. 

— Plecaţi! strig, când fortăreaţa se zguduie. leşiţi cât 
mai puteţi! 

Tzain o ia la fugă, cu Zelie în braţe, prin fumul şi panica 
generală. Amari dă să pornească după el, dar şovăie. 

— N-o să te las în urmă. 


< 456 > 


— Du-te, stărui eu. Tata nu ştie ce am făcut. Dacă rămân 
în urmă, vă pot proteja dinăuntru. 

Amari dă din cap şi se duce după Tzain, acceptându-mi 
minciuna cu sabia ridicată. Mă las să cad cu spatele pe 
lângă zid, urmărindu-i cum dispar pe scări, înăbuşindu-mi 
dorinţa de a-i urma. Bătălia lor e câştigată. Datoria lor e 
împlinită. 

Lupta mea de a salva Orisha abia a început. 


< 457 > 


CAPITOLUL SAPTEZECI 
ZÉLIE 


Evadarea din fortăreață e o ceață, o pictură de nebunie 
şi durere. 

Peste toate, rănile de pe spatele meu se deschid; cu 
fiecare sfâşiere a cărnii, durerea arde nemiloasă. Mi se 
întunecă vederea, dar ştiu că am scăpat când fierbințeala 
din fortăreață se preschimbă în aerul răcoros al nopţii. Imi 
suflă peste rănile crestate în piele, în timp ce Nailah ne 
poartă spre siguranţă. 

Toţi oamenii ăştia... 

Toţi aceşti maji au venit să mă salveze pe mine. Ce-o să 
facă ei când o să afle adevărul? Că sunt distrusă. De niciun 
folos. 

Prin pânza mea de întuneric, încerc ceva, orice ca să 
simt iureşul magiei. Dar niciun strop de căldură nu curge 
prin venele mele, niciun val nu erupe în inima mea. Tot ce 
simt e tăietura pumnalului înroşit în foc al soldatului. Tot 
ce văd sunt ochii aproape negri ai lui Saran. 

Îmi pierd cunoştinţa mai înainte ca frica să mă cuprindă 
pe de-a întregul şi nu ştiu cât timp a trecut sau încotro am 
luat-o. Când mă trezesc din ceaţă, nişte mâini bătătorite 
sunt în jurul corpului meu şi mă ridică din şaua lui Nailah. 

Tzain... 

N-am să uit niciodată disperarea zugrăvită pe chipul lui 
când m-a văzut. Singura oară când i-am mai observat 
expresia asta a fost după Raid, când a descoperit trupul 
Mamei în lanţuri. După tot ce a făcut, nu pot să fiu eu cea 
care îi dă motivul să-i reapară acea expresie. 

— Rezistă, Zel, şopteşte el. Suntem aproape. 

Mă aşază pe burtă, expunând grozăviile de pe spatele 
meu. Rănile stârnesc o mulţime de exclamaţii; un băiat 
începe să plângă. 

— Măcar încearcă, zice o fată, străduindu-se să convingă 


< 458 > 


pe cineva. 

— Eu... eu m-am ocupat doar de nişte julituri, nişte 
vânătăi. Asta... 

Tresar la atingerea femeii, încordându-mă convulsiv 
când durerea îmi sfâşie spatele. 

— Nu pot... 

— Fir-ar să fie, Khani, zice Tzain. Fă ceva până nu-şi 
pierde tot sângele! 

— E în regulă, intervine Amari. Uite. Atinge piatra. 

Încă o dată mă crispez când mâinile femeii apasă pe 
spatele meu, dar de data asta sunt calde, încălzindu-mă ca 
soarele pe bălțile de flux din jurul Ilorinului. Căldura mi se 
împrăştie prin corp, alinând suferinţa şi durerea. 

În timp ce se răspândeşte pe sub pielea mea, reuşesc să 
răsuflu uşurată pentru prima oară. Cu aceasta, corpul meu 


profită de situaţie, prinzând din zbor ocazia de a dormi. 
INISIRIRI 


Pământul moale se lasă sub tălpile mele şi numaidecât 
ştiu unde mă aflu. Trestiile îmi mângâie picioarele goale şi 
de undeva de aproape se aude mugetul cascadei. În altă zi, 
cascada m-ar fi ademenit la ea. 

Astăzi, sună nepotrivit. Ascuţit, ca ţipetele mele. 

— Zélie? 

Inan se iveşte în faţa mea, cu ochii căscaţi de 
îngrijorare. Face un pas înainte, dar se opreşte, de parcă 
dacă s-ar apropia mai mult m-aş putea nărui. 

Aş vrea eu. 

Să plesnesc. 

Să mă prăbuşesc la pământ şi să plâng. 

Dar mai presus de toate, nu vreau ca el să afle cât de 
mult m-a distrus tatăl lui. 

În ochii lui Inan izvorăsc lacrimile şi el îşi pleacă 
privirea. Îmi strâng degetele de la picioare în pământul 
moale, urmându-i exemplul. 

— Îmi pare rău, se scuză el şi mă îndoiesc c-o să se 
oprească vreodată. Ştiu că ar fi trebuit să te las să te 
odihneşti, dar trebuia să văd dacă erai... 

— Bine? termin eu întrebarea pentru el, deşi ştiu de ce 


< 459 > 


nu rosteşte cuvântul. 

După toate cele care s-au întâmplat, nu ştiu dacă o să fiu 
în stare să mă mai simt din nou bine. 

— Ai găsit un Tămăduitor? întreabă el. 

Ridic din umeri. Da. Sunt vindecată. Aici, în scena 
noastră de vis, ura lumii nu este crestată în spatele meu. 
Mă pot preface că încă îmi mai curge magia prin vene. Nu 
mă chinui să vorbesc. Să simt. Să respir. 

— Eu... 

În clipa aceea văd o expresie care mă răneşte ca o altă 
tăietură de pumnal pe spate. 

Din prima zi în care l-am întâlnit pe Inan, am văzut 
foarte multe în ochii lui de ambră. Ură, frică. Remuşcare. 
Am văzut totul. Totul. 

Dar niciodată asta. 

Niciodată milă. 

Nu. Mă cuprinde furia. N-am să-l las pe Saran să-mi ia şi 
asta. Vreau ochii aceia care se uitau la mine de parcă aş fi 
fost singura fată din Orisha. Ochii aceia care îmi spuneau 
că noi puteam schimba lumea. Nu ochii ăştia care văd că 
sunt distrusă. 

Că n-am să mai fiu niciodată întreagă. 

— Zél... 

Se opreşte când îi trag faţa spre a mea. Cu atingerea lui 
pot alunga durerea. Cu sărutul lui, pot fi fata de la festival. 

Fata care nu are vierme scrijelit în spatele ei. 

Continui. Inan rămâne cu ochii închişi, ca după cel dintâi 
sărut al nostru. Numai că, de data asta, tresare. 

De parcă sărutul nostru i-ar provoca durere. 

Deşi buzele noastre se unesc, îmbrăţişarea nu e la fel. 
Nu-şi trece degetele prin părul meu, nu-mi mângâie buza 
de jos cu degetul mare. Mâinile îi atârnă în aer, speriat să 
se mişte, să atingă. 

— Poţi să mă atingi, şoptesc eu, străduindu-mă să nu-mi 
las vocea să se frângă. 

Cutele de pe fruntea lui se adâncesc. 

— Zél, nu vrei asta. 

Îi apropii buzele de ale mele din nou şi el se lasă 


< 460 > 


absorbit, muşchii i se destind sub sărutul meu. Când ne 
desprindem, îmi apăs fruntea de nasul lui. 

— Nu ştii tu ce vreau eu. 

Pleoapele i se zbat şi se deschid, iar de data asta 
întrezăresc o licărire a privirii după care jinduiesc. Văd 
băiatul care vrea să mă ducă înapoi la cortul lui, privirea 
care îmi dă voie să pretind că totul ar putea fi bine. 

Degetele lui îmi ating uşor buzele şi închid ochii, 
punându-i la încercare puterea de abţinere. Îşi trece dosul 
palmei pe sub bărbia mea şi... 

„„„Saran mă apucă de bărbie şi-mi smuceşte din nou faţa 
spre el cu forţă violentă. Tot corpul meu tresare. Calmul 
din ochii lui explodează de furie, în timp ce răsuflarea mi 
se usucă în gât. Îmi trebuie şi ultimul dram de voinţă ca să 
nu strig, ca să-mi înăbuş groaza, în timp ce de sub unghiile 
lui înfipte în pielea mea iese sângele. 

„Ai face bine să-mi răspunzi, copilă... ” 

— Zél? 

Înfig unghiile în gâtul lui Inan. Am nevoie să strâng 
astfel pentru a-mi opri mâinile din tremurat; am nevoie să 
strâng astfel pentru a nu plânge. 

— Zél, ce s-a întâmplat? 

Îngrijorarea i se strecoară din nou în voce ca un 
păianjen prin iarbă. Privirea de care am nevoie se 
năruieşte. 

Exact. 

Ca. 

Mine. 

— Zél... 

Îl sărut cu atâta forţă încât trec de zidurile ezitării lui, 
ale dispreţului şi ruşinii lui. Din ochi îmi curg lacrimi când 
mă lipesc de el, disperată să ne simţim cum ne-am simţit 
înainte. El mă îmbrăţişează, străduindu-se să fie tandru, 
însă ţinându-mă strâns. E ca şi când ar şti că, dacă-mi dă 
drumul, s-a terminat. Nu se poate tăgădui ce ne aşteaptă 
de partea cealaltă. 

O exclamaţie mi se opreşte în gât când mâinile lui îmi 
prind strâns spatele, lunecând pe arcuirea şoldurilor. 


< 461 > 


Fiecare sărut mă duce într-un nou loc, fiecare mângâiere 
mă scoate din durere. 

Mâinile lui urcă iarăşi pe spatele meu şi-mi încolăcesc 
picioarele pe după mijlocul lui, urmând comenzilor lui 
mute. El mă coboară pe un pat de trestii, aşezându-mă cu 
o uşurinţă blândă. 

— Zél... şopteşte Inan. 

Ne mişcăm repede, prea repede, dar nu putem încetini. 
Pentru că atunci când visul se va sfârşi, se va termina. 
Realitatea va lovi, ascuţită şi crudă şi neiertătoare. 

N-am să mai fiu niciodată în stare să mă uit la faţa lui 
Inan fără s-o văd din nou pe a lui Saran. 

Aşadar ne sărutăm şi ne agăţăm unul de celălalt până 
când totul dispare. Totul se şterge; fiecare cicatrice, 
fiecare durere. În clipa aceasta, eu nu exist decât în 
braţele lui. Trăiesc în pacea îmbrăţişării lui. 

Inan se retrage, suferinţa şi iubirea învolburându-se în 
spatele ochilor săi de ambră. Altceva. Altceva mai greu. 
Poate un adio. 

Şi atunci îmi dau seama că vreau asta. 

Cu tot ce s-a întâmplat, am nevoie de asta. 

— Continuă, îi şoptesc. 

Respirația lui Inan se poticneşte. Ochii lui se îmbată la 
vederea corpului meu, totuşi încă îi pot simţi abţinerea. 

— Eşti sigură? 

li apropii gura de a mea, reducându-l la tăcere cu un 
sărut lent. 

— Vreau asta, dau eu din cap. Am nevoie de tine. 

Inchid ochii, el mă trage mai aproape, lăsând atingerea 
lui să-mi înece durerea. Chiar dacă e numai pentru un 
moment. 


< 462 > 


CAPITOLUL SAPTEZECI SI UNU 
ZELIE 


Corpul mi se trezeşte înaintea minţii. Deşi e o 
îmbunătăţire faţă de chinul sfâşietor, o durere pulsatilă 
încă îmi mai străbate spatele. Se preface în junghi când mă 
ridic; tresar. Ce e asta? Unde sunt? 

Mă uit lung la cortul de pânză ridicat în jurul patului pe 
care mă aflu. În mintea mea totul pluteşte în ceaţă, în 
afară de ecoul îmbrăţişării lui Inan. Inima îmi tresaltă la 
acest gând, purtându-mă înapoi în braţele lui. Părţi din el 
încă mai par atât de aproape - catifelarea buzelor, puterea 
cu care m-au strâns mâinile lui. Însă, altele par deja atât 
de îndepărtate, de parcă s-a întâmplat cu o viaţă în urmă. 
Cuvintele spuse, lacrimile vărsate. Modul în care trestiile 
mi-au gâdilat spatele, trestii pe care n-o să le mai văd 
niciodată... 

...Ochii negri ai lui Saran privesc în timp ce locotenentul 
scrijeleşte în spatele meu. 

„Nu mi-aş face datoria de rege, dacă nu ţi-aş reaminti ce 
eşti...” 

Strâng în pumni cearşafurile aspre. Durerea se propagă 
în valuri prin piele. Îmi înăbuş un geamăt, când cineva 
intră în cort. 

— Te-ai sculat! 

O fată maji solidă, pistruiată, cu pielea cafenie-deschisă 
şi cu capul plin de codițe albe, se apropie de mine. La 
început, tresar la atingerea ei, dar când căldura pătrunde 
prin tunica mea de bumbac, scot un suspin de uşurare. 

— Khani, se prezintă ea. Mă bucur să văd că te-ai trezit. 

Mă uit din nou la ea. Amintirea nesigură despre cum am 
privit două fete care arătau ca ea concurând într-un meci 
de agbön iese la suprafaţă. 

— Ai cumva o soră? 

Ea încuviinţează. 


< 463 > 


— O geamănă, dar eu sunt cea mai drăguță. 

Incerc să zâmbesc la gluma ei, dar nu găsesc veselia. 

— Cât de rău e? 

Vocea nu pare să-mi aparţină. Nu mai e a mea. E firavă. 
Golită. O fântână secată. 

— Oh, e... cu timpul, sunt sigură că... 

Inchid ochii, făcându-mi curaj pentru adevăr. 

— Am izbutit să cos rănile, dar... cred că cicatricele n-o 
să dispară. 

Nu mi-aş face datoria de rege, dacă nu ţi-aş reaminti 
cine eşti. 

Şi iarăşi ochii lui Saran. Reci. 

Fără suflet. 

— Însă eu sunt atât de nouă în asta, se grăbeşte Khani 
să spună. Sunt sigură că un Tămăduitor mai bun le poate 
face să dispară. 

Dau din cap, dar nu contează. Chiar dacă îmi şterge 
careva cuvântul VIERME, durerea o să rămână pentru 
totdeauna. Îmi frec încheieturile mâinilor, livide şi 
scorojite, cu şanţuri rămase de la cătuşele de majacite 
arzătoare ce îmi trecuseră prin piele. 

Alte cicatrice care n-o să se vindece niciodată. 

Intrarea cortului flutură şi întorc capul în partea 
cealaltă. Nu sunt pregătită să văd pe nimeni. Dar atunci 
aud: 

— Zél? 

Vocea lui e delicată. Nu vocea fratelui meu. E vocea 
cuiva speriat, cuiva care se simte ruşinat. 

Când mă întorc, el se face mic în colţul cortului. Mă dau 
jos din pat. Pentru Tzain, îmi pot ascunde frica. Îmi pot 
reţine lacrimile. 

— Hei, mă salută el. 

Simt înţepături în spate când îmi înfăşor braţele în jurul 
pieptului lui Tzain. El mă cuprinde în braţele lui şi durerile 
din spate se intensifică, dar îl las să mă strângă cât de tare 
are el nevoie ca să vadă că sunt bine. 

— Am plecat. 

Vocea i se pierde. 


< 464 > 


— M-am înfuriat şi am plecat de la petrecere. Nu m-am 
gândit... n-am ştiut... 

Mă desprind din braţele lui Tzain şi afişez un zâmbet. 

— Rănile arată mult mai rău decât au fost. 

— Dar spatele tău... 

— E bine. După ceea ce a făcut Khani, n-o să mai 
rămână nicio cicatrice. 

Tzain aruncă o privire la Khani; din fericire, ea reuşeşte 
să-i zâmbească. El îmi cercetează ochii, disperat să creadă 
în minciuna mea. 

— l-am promis lui Baba, şopteşte el. l-am promis 
Mamei... 

— Ţi-ai ţinut promisiunea. În fiecare zi. Nu te învinui 
pentru asta, Izain. Eu n-o fac. 

Îşi încleştează maxilarul, dar mă îmbrăţişează din nou şi 
eu oftez, când muşchii i se relaxează sub mâinile mele. 

— Te-ai trezit. 

Îmi ia câteva secunde s-o recunosc pe Amari; nu mai are 
părul împletit, ci liber, pe spate. I se leagănă dintr-o parte 
în alta când intră în cort cu piatra-soarelui în mână. Piatra 
o îmbăiază în lumina ei splendidă, însă nu mişcă nimic 
înăuntrul meu. 

Asta aproape că mă distruge. Ce s-a întâmplat? 

Ultima oară când am ţinut în mâini piatra-soarelui, 
mânia Oyei mi-a pus pe foc fiecare celulă a corpului meu. 
M-am simţit ca o zeiţă. Acum abia dacă mă simt vie. 

Deşi nu vreau să mă gândesc la Saran, mintea mă poartă 
înapoi în celulă. 

E ca şi când ticălosul acela mi-a scos magia cu cuțitul 
din spate. 

— Cum te simţi? 

Vocea lui Amari mă scoate din gândurile mele, sub ochii 
ei de ambră pătrunzători. Mă aşez din nou pe pat, ca să 
câştig timp. 

— Sunt bine. 

— Zelie... 

Amari încearcă să-mi prindă privirea, dar eu întorc 
capul. Ea nu e Inan sau Tzain. Dacă mă descoase, n-am s-o 


< 465 > 


pot păcăli. 

Pânza de la intrarea cortului flutură şi Khani iese; 
soarele începe să coboare în spatele munţilor. Plonjează 
după un pisc zimţat, dispărând de pe orizontul portocaliu. 

— În ce zi suntem? o întrerup eu. Cât timp am zăcut? 

Amari şi Tzain se uită unul la altul. Inima mi se face atât 
de mică, încât am impresia c-am s-o pierd respirând. De 
aceea nu-mi mai pot simţi magia... 

— Am ratat solstițiul? 

Tzain se uită în pământ, iar Amari îşi muşcă buza. Vocea 
ei abia se aude: 

— E mâine. 

Simt brusc un gol în stomac şi-mi ascund capul în mâini. 
Cum o să ajungem la insulă? Cum am să îndeplinesc 
ritualul? Deşi nu pot simţi răceala morţii, murmur 
incantaţia în minte. Emi àwon ti ó ti sùn, mo ké pe yin ni 
òní... 

...CU O zvâcnire, soldatul termină litera I. Am spume de 
fiere la gură. Urlu. Urlu. Dar durerea nu se mai sfârşeşte... 

Palmele mă ustură şi mă uit la ele; unghiile mi-au crestat 
semiluni roşii în piele. Îmi descleştez pumnii şi-mi şterg 
sângele de pat, rugându-mă să nu fi văzut nimeni. 

Încerc din nou incantaţia, dar niciun spirit nu se ridică 
din pământ. Magia mea s-a dus. 

Şi nu ştiu cum s-o aduc înapoi. 

Conştientizarea îmi redeschide prăpastia căscată în 
mine, un abis pe care nu l-am mai simţit de la Raid, din 
clipa în care l-am văzut pe Baba prăbuşindu-se pe străzile 
din Ibadan şi am înţeles că lucrurile n-o să mai fie 
niciodată la fel. Mă gândesc la prima mea incantaţie, pe 
dunele de nisip din Ibeji, la invazia eterică produsă de 
ţinerea pietrei în mână şi de atingerea mâinii Oyei. 
Durerea ce mă săgetează acum e mai ascuţită decât lama 
care mi-a scrijelit spatele. 

E ca şi când am pierdut-o din nou pe Mama. 

Amari stă pe colţul patului meu şi lasă piatra jos. Mi-aş 
dori ca valurile ei cu lumină aurie să-mi poată vorbi încă o 
dată. 


< 466 > 


— Ce facem? 

Dacă suntem atât de aproape de Munţii Olasimbo, Zaria 
e la cel puţin trei zile călare distanţă. Chiar dacă aş mai 
avea magia, n-am ajunge la timp în Zaria, nemaivorbind de 
a porni pe mare spre insula sacră. 

Tzain se uită la mine de parcă l-aş fi pălmuit. 

— Fugim. Îl găsim pe Baba şi plecăm naibii din Orisha. 

— Are dreptate, încuviinţează Amari. Nu vreau să ne 
retragem, dar tatăl meu de bună seamă ştie că eşti încă în 
viaţă. Dacă nu putem ajunge la insulă, trebuie să ne ducem 
într-un loc sigur şi să ne regrupăm. Să ne gândim la altă 
cale de a lupta... 

— Despre ce naiba vorbiţi? intervine o voce. 

Întorc iute capul, când un băiat aproape la fel de masiv 
ca Tzain dă buzna în cort. Deşi îmi ia un moment, îmi 
amintesc de codiţele împletite, albe, ale unui jucător care, 
odată, l-a înfruntat pe Tzain în arena de agbön. 

— Kenyon? întreb. 

Ochii i se îndreaptă scurt spre mine, însă nu e nici urmă 
de nostalgie în căutătura lor. 

— Mă bucur să văd că te-ai hotărât să te trezeşti. 

— Mă bucur să văd că eşti încă un măgar. 

Se încruntă la mine, înainte de a se întoarce spre Amari. 

— Aţi spus că ea avea să aducă înapoi magia. Acum 
încercaţi s-o ştergeţi? 

— Nu mai avem timp, strigă Tzain. Ne-ar lua trei zile să 
ajungem la Zaria... 

— Şi numai o jumătate de zi, dacă o luaţi prin Jimeta! 

— Ceruri, nu din nou... 

— Oamenii au murit pentru asta, răcneşte Kenyon. 
Pentru ea. Acum voi vreţi să fugiţi pentru că vă e frică de 
riscuri? 

Amari îl fulgeră cu o privire care ar putea străpunge şi 
piatra. 

— Habar n-ai tu ce am riscat noi, aşa că te sfătuiesc să-ţi 
ţii gura! 

— Eşti o mică... 

— Are dreptate, vorbesc eu, cu o nouă disperare ţâşnind 


< 467 > 


la suprafaţă. 

Nu se poate aşa. După toate acestea, nu-mi pot pierde 
din nou magia. 

— Avem o noapte. Dacă putem să ajungem la Jimeta, să 
găsim o barcă... 

Dacă mi-aş putea regăsi magia... să găsesc o cale de a 
comunica cu zeii... 

— Zél, nu. 

Tzain se apleacă să mă privească în ochi, la fel cum face 
cu Baba. 

Pentru că Baba e fragil. Distrus. Şi acum şi eu sunt. 

— Jimeta e prea periculoasă. E mult mai probabil să fim 
ucişi decât să găsim ajutor. Tu trebuie să te odihneşti. 

— Ba trebuie să-şi mişte fundul. 

Tzain sare în faţa lui Kenyon atât de repede că sunt 
surprinsă că nu dărâmă cortul. 

— Încetaţi! Amari îşi face loc între ei doi. N-avem timp 
să ne certăm. Dacă nu putem trece prin Jimeta, trebuie să 
o ocolim. 

Când se pornesc să vorbească toţi trei deodată, eu mă 
uit la piatra-soarelui, pe pat, la un braţ distanţă. Dacă aş 
putea s-o ating... doar în treacăt... 

Te rog, Oya, îmi înalt eu rugăciunea mută, nu lăsa să se 
întâmple asta. 

Trag adânc aer în piept, pregătindu-mă pentru valul 
copleşitor al sufletului Mamei Cer, pentru focul spiritului 
Oyei. Degetele mele ating piatra netedă... 

Speranţa mi se chirceşte în piept. 

Nimic. 

Nici măcar o scânteie. 

Piatra e rece la atingere. 

E mai rău decât înainte de trezirea mea la magie, înainte 
de a fi atins vreodată pergamentul. E de parcă toată magia 
s-a scurs din mine odată cu sângele, pe podeaua celulei 
aceleia. 

Numai un maji ancorat de spiritul Mamei Cer poate 
îndeplini ritualul sacru. Cuvintele lui Lekan revin ca un 
ecou în mintea mea. Fără el, niciun alt maji nu poate fi 


< 468 > 


conectat la Mama Cer înainte de ritual. 

Fără mine, nu există niciun ritual. 

— Zelie? 

Ridic capul şi descopăr că toţi se uită la mine, aşteptând 
răspunsul final. 

S-a terminat. Ar trebui să le spun acum. 

Dar când deschid gura să le dau vestea, cuvintele 
potrivite nu vor să iasă. Nu se poate să fie aşa. Nu după tot 
ce am pierdut. 

După tot ce au făcut ei. 

— Hai să mergem. 

Cuvintele sunt slabe. Pe zei, mi-aş dori să le pot face să 
sune mai energice. Trebuie să meargă. N-am să Jas să fie 
acesta sfârşitul. 

Mama Cer m-a ales pe mine. M-a folosit. M-a smuls de 
lângă tot ce am iubit. Nu mă poate abandona astfel. 

Nu mă poate arunca fără nimic decât cicatrice. 

— Zél... 

— Au cioplit „vierme” în spinarea mea, şuier eu. O să 
mergem. Nu-mi pasă cât o să dureze. N-o să-i las să 
câştige. 


< 469 > 


CAPITOLUL SAPTEZECI SI DOI 
ZELIE 


După mai multe ore de mers prin pădurile ce înconjoară 
Munţii Olasimbo, Jimeta îşi face apariţia la orizont. 
Ascuţită şi zimţată la fel cum se zice că sunt locuitorii ei, 
colinele sale de nisip şi falezele sale stâncoase se înalţă la 
marginea Mării Lokoja. Valurile se sparg la baza falezelor, 
producând acea muzică familiară pe care o cunosc prea 
bine. Deşi valurile izbesc şi vuiesc ca tunetul, numai să fiu 
din nou în apropierea apei mă linişteşte. 

— Mai ţii minte când ai vrut să locuim aici? îmi şopteşte 
Tzain. 

Dau din cap, cu un surâs abia schiţat. E plăcut să simţi şi 
altceva, să te gândeşti şi la altceva în afară de toate 
modurile în care planurile noastre ar putea eşua. 

După Raid, am insistat să mergem la Jimeta. Mă 
gândeam că hotarele ei unde nu există legi ar fi singurul 
loc în care am fi fost în siguranţă. Deşi auzisem poveşti 
despre mercenarii şi criminalii care îi băteau străzile, în 
ochii mei de copil primejdia acelora pălea în comparaţie cu 
bucuria de a trăi într-un oraş fără gărzi. Cel puţin oamenii 
care ar fi încercat să ne ucidă acolo n-ar fi purtat blazonul 
Orishan. 

În timp ce trecem pe lângă micuţele case cuibărite în 
stânca falezelor înalte, mă întreb cât de diferită ar fi fost 
viaţa noastră. Uşi de lemn şi cercevele de ferestre ies din 
stâncă, suspendate în afara ei, de parc-ar fi crescut din 
piatră. Îmbăiat în lumina lunii, oraşul nelegiuiţilor arată 
aproape tihnit. L-aş putea socoti chiar frumos, dacă n-ar fi 
mercenarii care pândesc la fiecare colţ. 

Îmi păstrez expresia serioasă când trecem pe lângă un 
grup de bărbaţi mascaţi, întrebându-mă care o fi 
specialitatea lor. Din ceea ce am auzit despre Jimeta, 
oricare dintre cei pe care îi întâlnim ar putea fi orice din 


< 470 > 


panoplie, de la hoţ de rând la asasin plătit. Se zvonea că 
singura cale sigură de a ieşi din obşti era să tocmeşti un 
mercenar ca să te elibereze; ei erau singurii destul de 
puternici şi de vicleni cât să sfideze armata şi să rămână în 
viaţă. 

Nailah mârâie când trecem pe lângă o altă bandă de 
oameni mascaţi, un amestec de kosidâni şi divineri, bărbaţi 
şi femei, Orishani şi străini. Ochii lor o cercetează peste 
coamă, de parcă ar calcula cât ar costa. Mi-arăt colții când 
un bărbat îndrăzneşte să se apropie. 

Pune-mă la încercare, îl ameninţ eu din priviri. Mi-e milă 
de bietul suflet care ar vrea să mă supere în seara asta. 

— Asta e? îl întreb pe Kenyon, când ne oprim în faţa unei 
peşteri mari de la baza falezelor. 

Intrarea îi e învăluită în întuneric, făcând imposibil să 
vezi ceva înăuntru. 

El dă din cap. 

— I se spune Vulperul cu ochi de argint. Am auzit că l-a 
ucis pe generalul din Gombe cu mâinile goale. 

— Şi are o barcă? 

— Cea mai rapidă. Cu pânze, sau aşa am auzit. 

— Bine. 

Strâng frâiele lui Nailah. 

— Hai să mergem. 

— Stai. 

Kenyon ridică o mână, oprindu-ne înainte să mai facem 
vreun pas. 

— Nu puteţi intra aşa, în ceată, în sălaşul unui clan. 
Numai unul dintre noi se poate duce. 

Şovăim cu toţii o clipă. Fir-ar să fie. Nu sunt pregătită 
pentru asta. 

Tzain întinde mâna după secure. 

— O să mă duc eu. 

— De ce? întreabă Kanyon. Tot planul se învârte în jurul 
lui Zelie. Dacă trebuie să intre careva, ea e aceea. 

— Eşti într-o ureche? N-am s-o trimit acolo singură. 

— Doar nu e lipsită de apărare, zice dispreţuitor Kenyon. 
Cu magia ei e mai puternică decât oricare dintre noi. 


<471 > 


— Are dreptate, zice Amari, punând o mână pe braţul lui 
Tzain. Sunt mai multe şanse s-o ajute dacă îi văd magia în 
acţiune. 

Aici suntem de acord. Acesta e momentul în care eu le 
spun că nu sunt speriată. Să-i conving pe luptătorii aceştia 
ar trebui să fie simplu. Magia mea ar trebui să fie mai 
puternică decât oricând. 

Stomacul mi se răsuceşte, vina muşcând nemiloasă din 
mine. Ar fi mult mai bine dacă măcar o singură persoană 
ar şti că nu ne putem bizui pe mine deloc. 

Dacă o să aducem sau nu magia înapoi e în totalitate la 
cheremul zeilor. 

— Nu, clatină Tzain din cap. E un risc mult prea mare. 

— Pot s-o fac. 

Îi dau lui Tzain frâiele lui Nailah. Trebuie să meargă. 
Indiferent ce se întâmplă, trebuie să fie planul Mamei Cer. 

— Zél... 

— Kenyon are dreptate. Am cele mai multe şanse de a-i 
convinge. 

Tzain face un pas în faţă. 

— N-o să te las să intri acolo singură. 

— Tzain, avem nevoie de luptătorii lor. Avem nevoie de 
barca lor. Şi nu avem nimic să le oferim în schimb. Dacă 
vrem să ajungem la templu, cel mai bine e să nu începem 
conversaţia încălcând regulile lor. 

li dau lui Amari sacul meu cu cele trei artefacte, 
păstrând numai bastonul. Îmi plimb degetele pe gravurile 
lui şi mă silesc să trag aer în piept. 

— Nicio grijă. 

Trimit în gând o rugăciune spre Oya. 

— Dacă am nevoie de ajutor, o să mă auziţi strigând. 

Mă duc până la gura peşterii. Aerul e nemişcat, umed şi 
rece. Mă îndrept spre cel mai apropiat perete şi-mi plimb 
mâna de-a lungul marginilor netede, folosind zidul ca ghid. 
Fiecare pas e lent şi şovăielnic, dar îmi face bine mişcarea, 
îmi face bine să fac ceva în afară de a reciti nenorocirea 
aia de pergament cu un ritual pe care s-ar putea să nu fiu 
în stare să-l îndeplinesc. 


< 472 > 


În timp ce înaintez, cristale gigantice albastre picură din 
tavan ca ţurţurii, atârnând atât de jos încât aproape că 
ating podeaua peşterii. Ele luminează slab, făcând vizibili 
liliecarii cu coadă înfurcată strânşi în jurul miezului lor 
luminos. Liliecarii par să mă urmărească în timp ce 
pătrund în peşteră. Corul lor de chiţcăituri e singurul lucru 
pe care-l aud, până când e acoperit de sporovăială 
bărbaţilor şi a femeilor adunaţi în jurul unui foc. 

Mă opresc o clipă, cercetându-le domeniul surprinzător 
de vast. Pământul de dedesubt pare să se adâncească într- 
o depresiune căptuşită cu muşchi moale, pe care 
mercenarii îl folosesc pe post de perne. Raze de lumină se 
strecoară printre crăpăturile din plafon şi cad pe treptele 
cioplite de mână care coboară mai în adâncul falezei. 

Fac alţi câţiva paşi şi liniştea se lasă peste grup. 

Zei, ajutaţi-mă. 

Mă apropii de adunarea lor. Zeci de mercenari mascaţi, 
îmbrăcaţi în negru, se uită răutăcios la mine când trec, 
fiecare stând pe câte un colţ de stâncă ieşit din pământ. 
Unii duc mâinile la arme, alţii îşi iau poziţie de luptă. 
Jumătate dintre ei arată gata să ucidă, ceilalţi, gata să 
devoreze. 

Le ignor ostilitatea, căutând ochii cenuşii în marea de 
ambră şi de cafeniu. Posesorul acelora iese din faţa 
peşterii, singurul mercenar fără mască. Deşi e îmbrăcat în 
negru ca şi ceilalţi, are o eşarfă roşie la gât. 

— Tu? şoptesc eu, zăpăcită. 

Nu-mi pot ascunde şocul. Chipul ca cioplit în gresie, 
ochii frapanţi, cenuşii ca furtuna. Hoţul de buzunare... 
pungaşul din aşezarea divinerilor. Deşi a trecut doar puţin 
timp, mi se pare ca dintr-o viaţă anterioară. 

Roën trage prelung din ţigara rulată de mână, în timp ce 
ochii lui migdalaţi mă studiază de sus până jos. Se aşază, 
sprijinindu-se de o piatră circulară, amintind de un tron. 
Zâmbetul lui de vulper i se lăbărţează pe buze. 

— Ţi-am zis eu c-o să ne revedem. 

Mai trage un fum din ţigară şi îl suflă alene. 

— Dar, din nefericire, astea nu sunt nişte împrejurări 


< 473 > 


tocmai favorabile. Cel puţin dacă nu ai venit aici să ni te 
alături, mie şi oamenilor mei. 

— Oamenii tăi? 

Roën pare cu numai câţiva ani mai în vârstă decât Tzain. 
Deşi are o statură de luptător, oamenii pe care îi comandă 
sunt de două ori cât el. 

— Găseşti amuzant? 

Un surâs îi ridică un colţ al buzelor sale subţiri şi se 
apleacă spre mine, pe tronul lui de piatră. 

— Ştii ce mă amuză pe mine? O mică maji. Făcând 
greşeala să intre neînarmată în peştera mea. 

— Cine zice că sunt neînarmată? 

— Nu arăţi ca şi când ai şti să mânuieşti o sabie. 
Desigur, dacă asta ai venit să deprinzi aici, aş fi mai mult 
decât fericit să te învăţ. 

Zeflemeaua lui atrage râsete din partea echipajului, iar 
obrajii mei devin fierbinţi. Sunt o pradă pentru el. O altă 
ţintă pe care o poate pungăşi cu uşurinţă. 

Cercetez peştera, cântărindu-i pe mercenarii lui. Dacă o 
să punem planul în aplicare, am nevoie de respectul lui. 

— Ce drăguţ, spun, păstrându-mi faţa imobilă. Dar sunt 
aici să te învăţ eu pe tine. 

Roen sloboade un hohot de râs sincer, care se reflectă în 
pereţii peşterii. 

— Dă-i drumul. 

— Am nevoie de tine şi de patru oameni pentru o treabă 
care ar putea schimba Orisha. 

Din nou oamenii rânjesc, dar de data asta hoţul de 
buzunare nu mai râde. Se apleacă mai mult spre mine. 

— E o insulă sacră la nord de Jimeta, continui eu, la o 
noapte întreagă de navigat. Am nevoie să ne duci acolo şi 
să ajungem mai înainte să răsară soarele, mâine. 

El se lasă pe spate, în tronul de piatră. 

— Singura insulă din Marea Lokoja e Kaduna. 

— Insula de care-ţi vorbesc apare o dată la o sută de ani. 

Mai multe zeflemele se pornesc, dar Roën le taie avântul 
cu o mână nervoasă. 

— Ce e pe insula aceea, misterioasă maji? 


< 474 > 


— O cale să aduc magia înapoi de-adevăratelea. Pentru 
fiecare maji de pe pământul Orishei. 

Mercenarii explodează în râsete şi tachinări, strigându- 
mi să dispar. Un bărbat vânjos se desprinde din tărăboi. 
Muşchii i se umflă pe sub hainele de camuflaj negre. 

— Nu-ţi mai pierde vremea cu minciunile astea, mârâie 
el. Roën, dă fata asta afară de aici sau o să... 

Pune o mână pe spatele meu; atingerea lui îmi stârneşte 
spasme prin răni. Durerea mă poartă înapoi, încuindu-mă 
înăuntrul celulei... 

„„„cătuşe ruginite îmi rup carnea când mă zbat. Urletele 
mele răsună în ecou, lovindu-se de pereţii de metal. 

Și în tot acest timp, Saran stă calm, privind cum ei mă 
sfâşie... 

— Ah! 

Arunc bărbatul peste umăr, trântindu-l de podeaua de 
piatră cu un plesnet sonor. Când sare înapoi, îi înfig 
bastonul în stern, retrăgându-l exact înainte să aud ceva 
trosnind. Strigătele lui sunt puternice, dar niciunul nu le 
întrece pe acelea ce răsună încă în mintea mea. 

Peştera pare să-şi ţină răsuflarea când mă aplec, punând 
capătul bastonului meu peste gâtul mercenarului. 

— Mai atinge-mă o dată, îmi dezvelesc eu dinţii la el. Să 
vezi ce se întâmplă. 

El tresare când îmi ridic bastonul, permițându-i să se 
târască îndărăt. Cu retragerea lui, s-a terminat cu râsul. 

Ei îmi înţeleg bastonul. 

Ochii de furtună ai lui Roën îi joacă în cap, plini de şi 
mai mult amuzament ca înainte. Işi scoate ţigara din gură 
şi vine spre mine, oprindu-se la doar un deget distanţă de 
faţa mea. Mirosul fumului mă învăluie, dulce ca laptele cu 
miere. 

— Nu eşti prima care să încerce asta, iubire. Şi Kwame a 
încercat să aducă magia înapoi. Din câte am auzit, n-a ieşit 
prea bine. 

Numele lui Kwame îmi dă un junghi prin inimă, 
amintindu-mi de întâlnirea pe care o avusese cu Roën, în 
tabăra divinerilor. Încă de atunci el trebuie să se fi 


< 475 > 


pregătit. În adâncul sufletului, ştiuse de la bun început că 
urma să luptăm. 

— Asta-i altceva. Am o cale de a le aduce înapoi majilor 
darurile lor de la zei, tuturor dintr-odată. 

— Despre ce plată vorbim? 

— Fără bani, spun eu. Dar o să-ţi câştigi ocrotirea zeilor. 

— Ei, ca să vezi! pufneşte el. Doar simpatia tuturor? 

Are nevoie de mai mult. Îmi storc creierii, căutând o 
minciună mai bună. 

— Zeii m-au trimis pe mine la tine. De două ori. Nu e 
nicio întâmplare că ne întâlnim din nou. Te-au ales pe tine 
pentru că voiau ajutorul tău. 

Zâmbetul şmecheresc dispare de pe faţa lui şi devine 
solemn pentru prima oară. Nu-i pot citi expresia din ochi, 
când nu sunt amuzaţi sau răutăcioşi. 

— Asta ar putea fi destul pentru mine, iubire, dar 
oamenii mei o să aibă nevoie de ceva mai mult decât 
intervenţia divină. 

— Atunci spune-le că, dacă reuşim, tu o să fii în slujba 
viitoarei regine a Orishei. 

Cuvintele îmi ies din gură mai înainte să chibzuiesc dacă 
sunt sau nu adevărate. Tzain îmi spusese despre intenţia 
lui Amari de a revendica tronul, dar cu tot ce s-a întâmplat 
nu avusesem vreme să mă mai gândesc de atunci la asta. 

Totuşi acum mă agăţ de idee, folosind-o ca singurul 
argument în favoarea mea. Dacă Roën şi oamenii lui nu ne 
ajută, n-o să ajungem nici măcar pe-aproape de insula 
aceea. 

— Mercenarii reginei, cugetă el. Sună bine, nu? 

— Da, încuviinţez eu. Sună foarte asemănător cu aurul. 

Un zâmbet încrezut îi joacă la colţurile gurii. Privirea lui 
mă măsoară iarăşi din cap până-n picioare. 

În cele din urmă, întinde mâna şi eu îmi ascund un 
zâmbet, strângându-i-o foarte ferm. 

— Când plecăm? întreb. Trebuie să ajungem la insulă 
înainte să se crape de ziuă. 

— Imediat, zâmbeşte Roen. Dar barca noastră e mică. Va 
trebui să stai lângă mine. 


< 476 > 


CAPITOLUL SAPTEZECI SI TREI 
ZÉLIE 


Vântul umple liniştea în timp ce navigăm pe Marea 
Lokoja în barca lui Roën. Spre deosebire de vasele mari 
din arena de la Ibeji, ambarcațiunea lui Roën e zveltă şi 
ascuțită, doar câțiva metri mai lungă decât Nailah. In loc 
de pânze, turbine de metal captează vântul. Ele ne împing 
pe apele agitate, bâzâind şi învârtindu-se. 

Mă strâng mai bine între Tzain şi Amari, când un alt val 
mare se sparge de barca de fier. Spre deosebire de Marea 
Warri, din largul coastelor Ilorinului, Marea Lokoja e 
fosforescentă; pe sub apă, planctonul luminează albastru- 
intens, făcând marea să scânteieze ca stelele de pe cer. Ar 
fi o privelişte incredibilă, dacă n-am fi atât de înghesuiți pe 
barcă. Intre echipa lui Kenyon şi alţi vreo zece din 
echipajul lui Roën, suntem sfiiţi să stăm umăr la umăr cu 
oameni în care nu putem avea încredere. 

Ignoră-i, mă dăscălesc eu, întorcându-mi ochii spre 
ocean pentru a mă desfăta cu stropii fini de apă sărată 
împroşcându-mi pielea. Dacă închid ochii, aproape că-mi 
pot închipui că sunt din nou în Ilorin, înapoi la pescuit. Cu 
Baba. Inainte ca toate acestea să înceapă, pe când cea mai 
mare îngrijorare a mea era meciul de absolvire. 

Mă uit la mâinile mele, gândindu-mă la tot ce s-a 
petrecut de atunci. Am crezut că, fiind atât de aproape de 
solstiţiu, am să simt iarăşi magia, dar nici urmă din ea nu 
curge prin venele mele. 

Oya, te rog. Imi încleştez pumnii şi mă rog. Mamă Cer. 
Toată lumea. Am încredere în voi. 

Nu mă lăsaţi să mă înşel. 

— Te simţi bine? şopteşte Amari. 

Deşi vocea ei e blândă, ochii de ambră sunt pătrunzători. 

— Doar mi-e frig. 

Amari îşi înclină capul, dar nu insistă. În schimb, îşi 


< 477 > 


împleteşte degetele cu ale mele şi se uită în larg. Atingerea 
ei e blândă. lertătoare. De parcă ar şti deja adevărul. 

— Avem companie, şefu'. 

Întorc capul speriată şi descopăr la orizont contururile 
unor mari vase de război cu trei catarge. Sunt mult prea 
multe să le pot număra. Bestiile de lemn taie apa, platoşele 
de metal indicând tunurile aliniate de-a lungul punților. 
Deşi abia se zăresc în ceața mării, lumina lunii se reflectă 
în blazonul Orishei. Inima mi se strânge la vederea 
acestuia şi închid ochii, dorindu-mi să risipesc imaginea... 

„„aerul fierbinte îmi intensifică durerea, în timp ce 
cuțitul îmi sfâşie spatele. Oricât aş tipa, întunericul 
pierderii cunoştinţei nu vine. Simt gustul propriului 
sânge... 

— Zél? 

Faţa lui Amari îşi face loc prin negură. Îi strâng mâna 
atât de tare că-i trosnesc oasele. Deschid gura să-mi cer 
iertare, dar nu pot articula cuvintele. Un suspin ameninţă 
să-mi urce pe gâtlej. 

Amari mă cuprinde pe după umeri cu braţul celălalt şi se 
întoarce spre Ron. 

— Le putem evita? 

Roen scoate un telescop pliabil din buzunar şi-l lipeşte la 
ochi. 

— Pe acela e simplu, dar nu şi pe flota din spate. 

Imi întinde mie telescopul, însă Amari îmi sare în ajutor 
şi-l smulge din mâna lui. Corpul îi înţepeneşte când 
cercetează orizontul. 

— Ceruri, exclamă ea. Vasele de război ale Tatei. 

Ochii reci ai lui Saran sclipesc în mintea mea şi mă 
răsucesc, apucându-mă strâns de marginea de lemn a 
bărcii lui Roën, ca să mă uit în largul mării. 

Nu mi-aş face datoria de rege dacă nu ţi-aş aduce 
aminte ce eşti. 

— Câte? izbutesc să murmur, dar nu asta voiam să 
întreb. 

Câţi locotenenţi sunt pe corăbii? 

Câţi abia aşteaptă să mă ciopârţească din nou? 


< 478 > 


— Pe puţin zece, răspunde Amari. 

— Hai s-o luăm pe altă rută, propune Tzain. 

— Nu vă prostiţi. 

Lucirea răutăcioasă din ochii lui Roën se reaprinde. 

— Hai să capturăm cel mai apropiat vas. 

— Nu, obiectează Amari. Asta o să ne dea de gol. 

— Sunt în calea noastră. Şi, după cum se pare, se 
îndreaptă spre aceeaşi insulă. Ce mod mai bun de a ajunge 
acolo decât cu unul din vasele lor de război? 

Mă uit lung la vasele uriaşe de pe marea zbuciumată. 
Unde e Inan? Dacă Saran e la bordul unuia dintre vasele 
astea, este şi Inan cu el? 

Gândul e prea crunt ca să-l rostesc cu voce tare. Ridic 
spre zei o altă rugăciune mută. Dacă vreunuia dintre zeii 
de sus îi pasă de mine, n-o să mai dau niciodată ochii cu 
Inan. 

— Hai s-o facem. 

Zeci de chipuri se întorc spre mine, dar eu îmi ţin 
privirea către mare. 

— Dacă toate vasele alea se îndreaptă spre insulă, 
trebuie să fim mai iuți, mai eficienţi. 

— Exact, zice Roën, înclinându-şi capul spre mine. Kăto, 
spre cel mai apropiat vas! 

În timp ce barca îşi măreşte viteza, inima îmi bate cu 
destulă putere ca să-mi spargă pieptul. Cum o să dau ochii 
din nou cu Saran? Ce-am să fiu în stare să fac fără magia 
mea? 

Îmi înşfac bastonul cu mâini tremurătoare şi-l scutur să-l 
extind. 

— Ce faci? 

Îmi ridic ochii şi-l văd pe Ro&n lângă mine. 

— Trebuie să cucerim vasul ăla. 

— Iubire, nu aşa merge. Tu ne-ai angajat pe noi pentru o 
treabă. Stai deoparte şi lasă-ne s-o facem. 

Amari şi cu mine schimbăm o privire, înainte să ne 
întoarcem spre monstruosul vas de război. 

— Chiar crezi c-o să izbândiţi fără ajutorul nostru? 
întreabă Amari. 


< 479 > 


— Să-l cucerim e uşor. Întrebarea e cât de repede putem 
s-o facem. 

Dă un semnal cu mâna spre doi oameni. Ei scot o 
arbaletă cu un cârlig şi o frânghie. Roën ridică un pumn, 
probabil ca să arunce săgețile, dar se opreşte şi se 
întoarce spre mine. 

— Aveţi vreo preferinţă? 

— Ce? 

— Ce avem voie să facem? Personal, prefer o tăietură 
curată de gât, dar, pe mare, şi înecatul poate fi eficient. 

Uşurinţa cu care vorbeşte despre a lua o viaţă de om îmi 
trimite un fior rece pe piele. Acesta este calmul cuiva care 
nu se teme de nimic. Calmul care stă în ochii regelui 
Saran. Cu toate că nu pot simţi acum spiritele morţilor, nu 
vreau să-mi imaginez cât de multe spirite roiesc în jurul lui 
Roën. 

— Fără morți. 

Ordinul mă surprinde, dar de îndată ce-mi iese din gură, 
pare corect. Atât de mult sânge a fost deja vărsat. 
Indiferent dacă învingem sau pierdem mâine, nu e nevoie 
să moară soldaţii aceştia. 

— N-ai niciun haz, mormăie Roen şi se întoarce spre 
oamenii lui. Aţi auzit-o - scoateţi-i din luptă, dar lăsaţi-i să 
respire. 

Câţiva mercenari bombănesc şi inima mi se strânge; cât 
de des moartea e primul lor răspuns? Mai înainte să apuc 
să întreb, Roën ridică două degete. 

Arbaletele trag şi cârligele se prind de carena de lemn a 
vasului. 

Cel mai solid om al lui Roën îşi leagă capătul frânghiei în 
jurul corpului ca să n-o piardă. 

Mercenarul pe care Roën l-a numit Käto se ridică de la 
cârma bărcii şi îşi face drum spre frânghia proaspăt 
întinsă. 

— Pardon, murmură Käto în Orishană, când trece pe 
lângă noi. 

Deşi o mască îi ascunde mare parte din faţă, are aceiaşi 
ochi, formă şi culoare, ca Ron. Însă câtă vreme Roën e 


< 480 > 


numai tupeu şi tachinare, Kâto e prietenos şi serios. 

Kăto ajunge în capătul celălalt al bărcii şi trage de 
frânghie, verificându-i rezistenţa; mulţumit, sare pe ea şi 
îşi înfăşoară piciorul pe după ea. Buzele mi se întredeschid 
de surpriză când el se caţără cu viteza unui vulper cu 
urechi de liliacar. În câteva secunde, Kâto trece peste 
balustradă, dispărând în întunericul celeilalte 
ambarcaţiuni. 

Un icnet slab se aude, urmat de un altul; câteva 
momente mai târziu, Käto reapare pentru a semnala cale 
liberă. Când ultimul dintre oamenii lui abordează vasul, 
Roën îmi face semn să mă apropii. 

— Fii sinceră cu mine, misterioasa mea maji. Ce-o să-mi 
dea zeii dacă o să cuceresc vasul ăsta? Trebuie să spun ce 
m-ar interesa sau ştiu ei deja? 

— Nu aşa merge... 

— Sau poate trebuie să-i impresionez? mă întrerupe 
Roën, trăgându-şi masca peste nas. Ce crezi c-o să primesc 
dacă iau vasul ăsta în cinci minute? 

— N-o să primeşti nimic dacă nu închizi gura şi porneşti. 

Ochii i se încreţesc prin găurile măştii; nu am nicio 
îndoială că zâmbetul lui de vulper străluceşte pe dedesubt. 
Făcându-mi cu ochiul, urcă şi el şi noi rămânem să 
aşteptăm, cu numai mercenarii ce ancorează frânghiile 
drept companie. 

— Ridicol. 

Pocnesc din limbă. Cinci minute pentru un vas de 
dimensiunea asta? Numai puntea arată de parcă ar putea 
suporta o armată întreagă. O să fie norocoşi dacă o s-o 
poată cuceri totuşi. 

Stăm în noapte, tresărind speriaţi la tipetele slabe şi 
mârâielile de deasupra. Insă după vânzoleala iniţială, 
sunetele sunt înghiţite de tăcere. 

— Sunt numai zece oameni, spune Tzain. Chiar crezi că 
pot cuceri o întreagă cora... 

Se opreşte când o siluetă de umbră lunecă în jos pe 
frânghie. Roen aterizează cu un bufnet în barcă şi îşi 
scoate masca, dezvelind surâsul lui şmecheresc. 


< 481 > 


— Aţi reuşit? întreb. 

— Nu, oftează el şi-mi arată cristalele colorate ale 
clepsidrei din ceasornicul lui. Şase minute. Şapte, dacă 
rotunjim. Însă dacă m-ai fi lăsat să-i omor, ar fi fost sub 
cinci minute! 

— Nu te cred. 

Tzain îşi încrucişează braţele. 

— Convinge-te cu ochii tăi, frate. Scara! 

O scară zboară peste balustradă şi eu o prind, ignorând 
durerea din spate în timp ce urc. Glumeşte. Mai multe 
jocuri, mai multe minciuni. 

Însă când ajung pe punte, nu-mi pot crede ochilor: zeci 
de gărzi regale zac inconştiente, legate fedeleş cu frânghii. 
Toţi sunt dezbrăcaţi de uniformă, iar corpurile le sunt 
împrăştiate pe punte ca gunoaiele. 

Las să-mi iasă din piept aerul pe care nu-mi dădusem 
seama când mi-l oprisem, în clipa în care văd că Saran şi 
Inan nu sunt printre captivi. Totuşi, cumva mă îndoiesc că 
ei ar fi căzut atât de uşor pradă lui Roen şi oamenilor lui. 

— Mai sunt şi alţii, sub punte, şopteşte Roen la urechea 
mea şi nici măcar eu nu mă mai pot abţine şi zâmbesc. 

Îmi dau repede ochii peste cap, dar Ro&n înfloreşte la 
acest mic semn de aprobare. 

Ridică din umeri şi îşi scutură praful inexistent de pe ei. 

— Presupun că e de aşteptat când eşti ales de zei. 

Zâmbetul lui zăboveşte, înainte de a face un pas înainte, 
devenind un căpitan care preia comanda. 

— Duceţi-i pe oamenii ăştia în închisoarea vasului. 
Curăţaţi-i de orice ustensilă pe care ar putea s-o folosească 
pentru a scăpa. Rehema, ţine vasul pe direcţia lui. Kăto, 
vino după noi cu barca. La viteza asta, o să ajungem la 
coordonatele insulei în zori. 


< 482 > 


CAPITOLUL ŞAPTEZECI ŞI PATRU 
INAN 


Au trecut două zile. 

Două zile fără ea. 

În absenţa ei, aerul de deasupra oceanului e apăsător. 

Fiecare respiraţie a mea îi şopteşte numele. 

Privind peste balustrada vasului de război, o văd pe 
Zélie pretutindeni. O oglindă de care nu pot să scap. 
Zâmbetul ei străluceşte prin razele lunii, spiritul ei zboară 
cu vântul peste ocean. Fără ea, lumea e o amintire vie. 

O lespede funerară a tuturor lucrurilor de care n-o să 
mă mai bucur niciodată. 

Închid ochii, retrăind senzaţia lui Zélie culcată pe 
trestiile din scena de vis. N-am ştiut că era posibil să te 
potriveşti atât de bine în braţele altcuiva. 

Atunci - în acel unic, perfect moment - a fost frumoasă. 
Magia a fost frumoasă. Nu un blestem, ci un dar. 

Cu Zélie, întotdeauna e aşa. 

Îmi închid palma în jurul monedei de aramă pe care mi-a 
dat-o ea, ţinând-o strâns de parc-ar fi ultima bucăţică din 
inima ei. Ceva din mine mă îndeamnă s-o arunc în ocean, 
dar nu pot îndura să pierd şi această ultimă parte din ea. 

Dacă aş fi putut rămâne pentru totdeauna în scena 
aceea de vis, aş fi rămas. Aş fi renunţat la tot. Nu m-aş fi 
uitat niciodată înapoi. 

Dar m-am trezit. 

Când am deschis ochii, am ştiut că n-avea să mai fie 
niciodată la fel. 

— Iscodeşti? 

Tresar speriat. Tata vine lângă mine. Ochii lui par la fel 
de negri ca noaptea. 

Şi la fel de reci. 

Întorc capul, de parcă aşa aş putea ascunde dorurile 
îngropate adânc în inima mea. Tata poate că nu e un 


< 483 > 


Conector, dar represaliile lui o să fie fulgerătoare dacă 
simte orice altceva decât hotărâre neclintită. 

— Credeam că dormi, izbutesc să îngaim. 

— Niciodată, clatină Tata din cap. Eu nu dorm înainte de 
bătălie. Nici tu n-ar trebui s-o faci. 

Bineînţeles. Fiecare secundă e o şansă. O oportunitate, 
un contraatac strategic. Toate sunt lucruri cu care ar fi 
fost atât de simplu să-mi bat capul, dacă aş fi fost convins 
că fac ceea ce se cuvenea. 

Strâng tare moneda de aramă, îngăduind marginilor sale 
să-mi intre în piele. Deja am dezamăgit-o o dată pe Zelie. 
Nu ştiu dacă mai am tăria s-o mai trădez iarăşi. 

Imi ridic ochii la cer, dorindu-mi să-l văd pe Ori iţindu-se 
printre nori. Chiar şi în cele mai negre timpuri, zeii sunt 
totdeauna acolo. Vocea lui Zélie îmi vorbeşte în minte. Ei 
au întotdeauna un plan. 

Asta eplanul tău? ard de dorinţa de a striga, disperat 
după un semn. Promisiunile noastre, Orisha noastră - 
oricât de îndepărtată, există o lume în care visul ăsta încă 
mai stă în puterile noastre. Oare fac o enormă greşeală? 
Mai există vreo şansă de a mă întoarce? 

— Eziţi, spune Tata. 

O afirmaţie, nu o întrebare. Probabil simte slăbiciunea în 
sudoarea de pe pielea mea. 

— Îmi cer iertare, murmur eu şi mă pregătesc să-i simt 
pumnul. 

În schimb, el mă bate uşurel pe spate şi se întoarce 
către mare. g 

— Am şovăit şi eu, odată. Înainte de a deveni rege. Când 
eram doar un prinţ şi am vrut să ascult de propria-mi 
naivitate. 

Rămân nemişcat, temându-mă că orice gest ar întrerupe 
această rară privire în trecutul Tatei. O întrezărire a 
omului care fusese cândva. 

— A fost un referendum prin toată aristocrația, o 
propunere să integrăm liderii celor zece clanuri de maji în 
rândurile nobililor de la curţile noastre regale. Era visul 
tatălui meu să-i unim pe kosidâni şi pe maji, să construim o 


< 484 > 


nouă Orisha, cum nu se mai văzuse vreodată în istorie. 

Incapabil să mă abtin, îmi ridic privirea la Tata, cu ochii 
mari la această revelaţie. Un act ca acesta ar fi fost 
monumental. Ar fi schimbat temeliile regatului nostru 
pentru totdeauna. 

— Şi au răspuns favorabil? 

— Ceruri, nu. 

Tata chicoteşte. 

— Toată lumea în afară de bunicul tău a fost împotrivă. 
Dar, în calitate de suveran, el nu avea nevoie de 
permisiunea lor. Putea stabili singur decizia finală. 

— Şi tu de ce ai ezitat? 

Buzele Tatei se strâng într-o linie subţire. 

— Prima mea soţie, zice el, în cele din urmă. Alika. Era 
prea simţitoare pentru binele ei. A vrut ca eu să fiu acel 
cineva care putea crea schimbarea. 

Alika... 

Îmi imaginez chipul care ar fi putut însoţi numele acesta. 
Din felul în care vorbeşte Tata despre ea, trebuie să fi fost 
o femeie blândă, una cu un chip încă şi mai blând. 

— Pentru ea l-am sprijinit pe tatăl meu. Am ales 
dragostea înaintea datoriei. Ştiam că majii sunt periculoși, 
totuşi m-am convins pe mine însumi că, dovedindu-le 
destulă încredere, am putea lucra împreună. M-am gândit 
că majii voiau unirea, însă unica lor dorinţă arzătoare era 
să ne cucerească. 

Deşi nu spune mai departe, aud sfârşitul poveştii în 
tăcerea lui. Regele care a pierit încercând să-i ajute pe 
maji. Soţia pe care Tata n-a mai tinut-o niciodată în braţe. 

Odată cu acestea, îmi aduc aminte oribilele imagini din 
fortăreaţa Gombe: metalul topit pe scheletele gărzilor; 
leşurile îngălbenite şi devastate de boala groaznică. Era un 
pustiu. O monstruozitate. Totul prin mâna magiei. 

După evadarea lui Zelie, în urmă rămăsese un covor de 
cadavre îngrămădite unele peste altele. Nu mai puteam 
vedea podeaua. 

— Tu eziţi acum pentru că asta înseamnă să fii rege, zice 
Tata. Ai datoria ta şi inima ta. Să alegi una înseamnă că 


< 485 > 


trebuie să sufere cealaltă. 

Tata îşi scoate sabia de majacite din teacă şi-mi arată o 
inscripţie de pe vârf pe care n-o mai văzusem: 

Datoria înainte de sine. 

Regatul înainte de rege. 

— Când Alika a murit, am pus să mi se făurească sabia 
asta, cu inscripţia de aici, ca să-mi amintesc întotdeauna 
de greşeala făcută. Pentru că am ales inima, n-o să mai fiu 
niciodată cu singura mea iubire adevărată. 

Tata îmi întinde mie sabia şi stomacul mi se strânge 
ghem, nevenindu-mi să cred. Nu-l văzusem niciodată în 
viaţa mea pe tata fără sabia asta legată la şold. 

— Să-ţi sacrifici inima pentru regat e un lucru nobil, 
fiule. E totul. Este exact ceea ce înseamnă să fii rege. 

Mă holbez la sabie; inscripţia luceşte în lumina lunii. 
Cuvintele îmi simplifică misiunea, făcându-mi suferinţa un 
pic mai suportabilă. Un soldat. Un mare rege. Asta e tot 
ce-am vrut vreodată să fiu. 

Datoria înainte de sine. 

Orisha inainte de Zelie. 

Strâng mâna pe mânerul sabiei de majacite, ignorând 
felul în care-mi băşică pielea. 

— Tată, ştiu cum putem să luăm pergamentul înapoi. 


< 486 > 


CAPITOLUL SAPTEZECI ŞI CINCI 
ZELIE 


Mă instalez în cabina de sub punte a căpitanului. O să 
adorm repede. Ochii îmi tânjesc după somn, iar corpul mi 
se vaită încă şi mai tare. Cuibărită între cearşafuri de 
bumbac şi blăni catifelate de pantenare, nu ştiu dacă m-am 
culcat vreodată într-un pat mai moale. Închid ochii şi 
aştept să fiu purtată în uitare, dar în clipa în care 
inconştientul pune stăpânire, sunt aruncată înapoi în 
lanţuri... 

„Nu mi-aş face datoria de rege dacă nu ţi-aş aduce 
aminte ce eşti”. 

„Nu mi-aş face datoria de rege dacă nu...” 

— Ah! 

Cearşafurile sunt leoarcă de năduşeală, atât de ude 
încât ai crede că patul căpitanului e în mare. Deşi sunt 
trează, mi se pare că pereţii de metal se tot strâng în jurul 
meu. 

Intr-o clipă sar în picioare şi alerg la uşă. Când ajung 
afară, pe punte, aerul rece mă izbeşte cu o bine-venită pală 
de vânt. Luna atârnă atât de jos pe cer încât rotunjimea ei 
sărută marea. Lumina sa palidă mă îmbăiază, în timp ce 
inspir aerul oceanului. 

Respiră, mă instruiesc eu însămi. Oh, zei, cât de dor îmi 
e de zilele în care singurul lucru de care trebuia să-mi fac 
griji când închideam ochii era scena de vis. Deşi coşmarul 
e mai mult decât încheiat, încă mai simt cuțitul pătrunzând 
în spatele meu. 

— Admiri priveliştea? 

Mă întorc iute şi-l descopăr pe Roën sprijinit de cârmă, 
cu dinţii sclipindu-i chiar şi pe întuneric. 

— Luna nu voia să se ridice în seara asta, dar am 
convins-o eu că merita să-şi facă rondul pentru tine. 

— Totul trebuie să fie o glumă la tine? 


< 487 > 


Cuvintele sunt mai aspre decât am vrut, dar surâsul lui 
Roën devine mai larg. 

— Nu chiar totul. 

Ridică apoi din umeri: 

— Dar viaţa e mai plăcută aşa. 

Îşi modifică poziţia, iar razele lunii îi luminează petele 
de sânge de pe costumul de camuflaj şi nodurile degetelor 
bandajate. Imi observă privirea. 

— Ah, nimic deosebit. 

Roën îşi flutură degetele pătate de sânge. 

— Trebuia să-i fac cumva pe soldaţii ăia să vorbească 
despre insula ta magică. 

Un val de greață îmi urcă în gât la vederea sângelui de 
pe mâna lui. Înghit des, ca să-mi revin. Nu-l] băga în seamă. 
Mă întorc iarăşi spre mare, concentrându-mă pe calmul pe 
care-l aduce. 

Nu vreau să-mi imaginez ce le-a făcut acelor oameni. Am 
văzut destul sânge. O să stau aici, printre valurile care se 
sparg, unde e plăcut şi sigur. Aici, mă pot gândi la cum 
înotam. La Baba. La libertate... 

Vocea lui Roën îmi întrerupe şirul gândurilor. 

— Cicatricele sunt recente? 

Îi arunc o privire încruntată de parc-ar fi o albină 
Orishană implorând să fie strivită. 

— Nu e deloc treaba ta. 

— Dacă vrei un sfat, ar putea să fie. 

Roën îşi ridică mâneca şi tot veninul cu care eram gata 
să-l împroşc se evaporă. Crestături strâmbe ca de răboj îi 
acoperă încheietura, urcând în sus pe braţ şi dispărând 
sub cămaşă. 

— Douăzeci şi trei, răspunde el la întrebarea mea 
nerostită. Şi, da, îmi amintesc de fiecare. Ucideau, în faţa 
mea, câte un membru al echipajului şi îmi mai crestau un 
semn. 

Îşi plimbă degetul mai cu seamă pe o linie strâmbă, faţa 
devenindu-i ca de piatră, amintindu-şi. Privindu-l, simt 
furnicături în cicatricele mele. 

— Gărzile regelui? întreb. 


< 488 > 


— Nu. Acei oameni buni şi amabili erau din ţinutul meu. 
Un pământ de peste mare. 

Mă uit în zare, închipuindu-mi o altă rută navală, un 
țărm departe de ritual, de magie, de Saran. Un pământ 
unde Raidul nu s-a întâmplat niciodată. 

— Cum se numeşte? 

— Sutori. 

Privirea lui Roen devine îndepărtată. 

— Ţi-ar plăcea acolo. 

— Dacă e plină de semne de răboj şi de ticăloşi ca tine, 
pot să te asigur că n-am să văd niciodată regatul ăla. 

Roen zâmbeşte din nou. Un zâmbet plăcut. Mai cald 
decât mă aşteptam. Dar ştiind ce ştiu despre el până acum, 
zâmbetul ăsta l-ar putea avea şi când spune o glumă, şi 
când taie gâtul altui om. 

— Fii sinceră cu mine. 

Face un pas mai aproape, privindu-mă drept în ochi. 

— Din umila mea experienţă, coşmarurile şi cicatricele 
iau timp să se vindece. În clipa asta, rănile tale sunt un pic 
prea proaspete pentru liniştea mea. 

— Ce încerci să spui? 

Ro€n îmi pune o mână pe umăr; e atât de aproape de 
răni că tresar din instinct. 

— Dacă nu poţi face asta, trebuie să ştiu. Nu... - mă 
opreşte el, înainte să-l întrerup. Asta nu e despre tine. Eu 
n-am putut să vorbesc săptămâni de-a rândul după ce m- 
am ales cu cicatricele mele. Cu siguranţă n-aş fi putut 
lupta. 

E de parcă ar vedea în capul meu, de parcă ar şti că 
izvorul magiei mi-a secat. Nu pot să fac asta, ţip eu pe 
dinăuntru. Dacă ne aşteaptă o armată, navigăm drept în 
braţele morții. 

Însă cuvintele rămân nerostite, îngropate la loc în 
adânc. Trebuie să am încredere în zei. Am nevoie să cred 
că, dacă m-au adus până aici, n-o să-mi întoarcă spatele 
tocmai acum. 

— Ei? insistă Ron. 

— Oamenii care mi-au făcut mie cicatricele sunt cei de 


< 489 > 


pe vasele alea. 

— Eu nu-mi pun echipajul în pericol ca să te răzbuni tu. 

— L-aş putea jupui pe Saran de viu şi tot n-aş fi 
răzbunată. 

li dau mâna la o parte. 

— Nu e vorba despre el. Nu e nici măcar despre mine. 
Dacă nu-l opresc mâine, o să-mi distrugă poporul la fel 
cum m-a distrus pe mine. 

Pentru prima oară de după tortură, simt o tresărire a 
acelui foc vechi care obişnuia să vuiască în mine mai tare 
decât frica. Insă flacăra lui e slabă, acum; de îndată ce 
pâlpâie, e stinsă de vânt. 

— Bine. Dar dacă intrăm acolo mâine, ar fi mai bine să 
te ţii tare. Oamenii mei sunt cei mai buni, dar vom avea de 
înfruntat o flotă. Nu-mi pot permite ca tu să paralizezi. 

— Şi de ce-ţi pasă, mă rog? 

Mâna lui Roën se ridică repede la inimă, prefăcându-se 
rănit. 

— Sunt un profesionist, iubire. Nu-mi place să-mi 
dezamăgesc clienţii, mai ales când am fost ales de zei. 

— Nu sunt zeii tăi, clatin eu din cap. Nu ei te-au ales pe 
tine. 

— Eşti sigură? 

Zâmbetul lui Roën devine periculos, când el se sprijină 
de balustradă. 

— Sunt peste cincizeci de clanuri de mercenari în 
Jimeta, iubire. Cincizeci de peşteri în care tu şi echipa ta 
aţi fi putut nimeri. Doar pentru că zeii n-au dat un trăsnet 
prin plafonul peşterii mele, asta nu înseamnă că nu m-au 
ales pe mine. 

li cercetez faţa, căutând un semn că glumeşte, dar nu 
găsesc niciunul. 

— Asta-i tot ce-ţi trebuie să te confrunţi cu o armată? 
Credinţa într-o intervenţie divină? 

— Nu e o credinţă, iubire, e o poliţă de asigurare. Nu-i 
pot înţelege pe zei şi, în branşa mea, e mai bine să nu te 
amesteci cu lucruri pe care nu le înţelegi. 

Se întoarce spre cer şi strigă: 


< 490 > 


— Dar prefer să fiu plătit în aur! 

Izbucnesc în râs şi mi se pare ciudat - n-aş fi crezut că o 
să mai râd vreodată. 

— Eu n-aş aştepta aurul ăla. 

— Nu-s convins. 

Roën întinde o mână şi îmi prinde bărbia. 

— Au trimis o misterioasă mică maji în peştera mea. 
Sunt sigur că urmează mai multe comori. 

Se îndepărtează, oprindu-se doar ca să-mi strige peste 
umăr: 

— Ar trebui să stai de vorbă cu cineva. Glumele nu ajută 
prea mult, dar vorbitul da. 

Zâmbetul lui de vulper se întoarce, vioiciunea fulgerând 
în privirea lui de culoarea oţelului. 

— Dacă eşti interesată, cabina mea e lângă a ta. Mi s-a 
spus că sunt un ascultător grozav. 

Îmi face cu ochiul, eu îmi dau ochii peste cap, el pleacă. 
E ca şi când n-ar rezista să fie serios mai mult de cinci 
secunde. 

Mă silesc să-mi întorc gândurile la mare, dar cu cât mă 
uit mai mult la lună, cu atât îmi dau seama că Roën are 
dreptate. Nu vreau să fiu singură. Nu când noaptea asta ar 
putea fi ultima mea noapte. Credinţa oarbă în zei poate că 
m-a condus până aici, dar dacă e să ajung pe insula aceea, 
mâine, am nevoie de mai mult. 

Mă lupt cu şovăiala şi străbat culoarul îngust al vasului, 
trecând de uşa cabinei lui Tzain, apoi de a mea. Trebuie să 
fiu cu cineva. 

Trebuie să-i spun cuiva adevărul. 

Când ajung la cabina pe care o caut, bat uşor, cu inima 
palpitând când uşa se deschide fără zgomot. 

— Hei, şoptesc. 

— Salut, zâmbeşte Amari. 


< 491 > 


CAPITOLUL ŞAPTEZECI ŞI ŞASE 
AMARI 


Zélie tresare când îi pieptăn ultimele şuviţe de păr. 
După cum se fâţâie şi se foieşte sub atingerea mea, ai 
crede că-i înţep pielea capului cu sabia. 

— lartă-mă, mă scuz eu pentru a zecea oară. 

— Cineva trebuie s-o facă. 

— Dacă l-ai pieptăna la fiecare câteva zile... 

— Amari, dacă mă vezi vreodată pieptănându-mi părul, 
te rog, cheamă un Tămăduitor. 

Râsul meu răsună lovindu-se de pereţii de metal, în timp 
ce-i separ părul în trei părţi. Deşi e dificil de pieptănat, un 
fior de invidie mă încearcă odată ajunsă la ultima codiţă. 
Odinioară subţire şi moale ca mătasea, părul alb al lui 
Zélie este acum aspru şi gros, încadrându-i faţa frumoasă 
ca o coamă de leonară. Nu pare să observe felul în care 
Roën şi oamenii săi o sorb din priviri când ea nu e atentă. 

— Înainte ca magia să dispară, părul meu arăta tot ca 
acum. 

Zelie vorbeşte mai mult pentru ea decât pentru mine. 

— Mama trebuia să mă ţină locului cu incarnări ca să-mi 
treacă un pieptene prin păr. 

Râd din nou, închipuindu-mi incarnări de piatră fugind 
după ea pentru această treabă simplă. 

— Cred că mamei mele i-ar fi plăcut nişte incarnări din 
acelea. Nu erau destule doici care să mă ţină să nu alerg 
goală prin palat. 

— De ce trebuia să fii mereu dezbrăcată? zâmbeşte 
Zelie. 

— Habar n-am, chicotesc eu. Când eram mică, mă 
simţeam mult mai bine fără haine. 

Zélie strânge din dinţi când ajung cu împletitul codiţei la 
ceafă. Destinderea dintre noi cade, ceva ce se tot întâmplă, 
mereu şi mereu. E ca şi când pot vedea zidul ridicându-se 


< 492 > 


în jurul ei, cărămizi făcute din cuvinte nerostite şi 
cimentate cu amintiri dureroase. Dau drumul codiţei şi-mi 
sprijin bărbia de creştetul capului ei. 

— Indiferent ce e, poţi să vorbeşti cu mine. 

Zélie îşi lasă capul jos; îşi prinde mâinile în jurul 
coapselor şi îşi ridică genunchii la piept. O strâng de umăr 
înainte de a-i împleti şi ultima codiţă. 

— Obişnuiam să cred că eşti o fiinţă slabă, şopteşte ea. 

Fac o pauză; nu mă aşteptasem la asta. Dintre toate 
lucrurile pe care Zélie obişnuia probabil să le creadă 
despre mine, „slab” poate că era cel mai drăguţ. 

— Din cauza tatălui meu? 

Ea dă din cap, dar îi simt reticenţa. 

— De fiecare dată când te gândeai la el, te făceai mică. 
Nu înţelegeam cum putea cineva mânui o sabie ca tine şi 
totuşi să păstreze atâta frică. 

Îmi plimb degetele peste codiţele ei, urmărind cărările 
pe pielea capului. 

— Şi acum? 

Zelie închide ochii şi muşchii i se încordează. Dar când o 
iau în braţe, parcă pot simţi crăpăturile din stăvilarul ei. 

Presiunea creşte, apăsând asupra tuturor emoţiilor ei, a 
întregii ei dureri. Când nu mai poate suporta, plânsul pe 
care ştiam că şi-l înăbuşea răbufneşte nestăpânit. 

— Nu mi-l pot scoate din minte. 

Mă strânge tare în braţe şi lacrimi fierbinţi îmi udă 
umărul. 

— E ca şi când de fiecare dată când închid ochii, el îmi 
înfăşoară un lanţ pe după gât. 

O ţin pe Zelie în braţe, iar ea plânge şi se descarcă de 
tot ce a încercat să ascundă. Simt eu însămi un nod în gât 
la plânsul ei; familia mea este cea care i-a provocat toată 
durerea. Cu Zelie în braţe, mă gândesc la Binta şi la zilele 
în care probabil şi ea avusese nevoie de mângâiere. Ea 
fusese lângă mine în toate necazurile mele, totuşi eu nu 
fusesem lângă ea în acelaşi fel. 

— Îmi pare rău, şoptesc eu, pentru ceea ce a făcut Tata. 
Pentru ceea ce face. Îmi pare rău că Inan nu l-a putut opri. 


< 493 > 


Îmi pare rău că ne-a trebuit amândurora atât de mult să 
încercăm să îndreptăm greşelile Tatei. 

Zelie se sprijină de mine, lăsând cuvintele să i se aşeze 
în minte. Îmi pare rău, Binta, gândesc eu spre spiritul ei. 
Îmi pare rău că n-am făcut mai mult. 

— În prima noapte după ce am fugit de la palat, n-am 
putut adormi în pădurea aceea oricât am încercat, spun eu, 
încetişor. Eram pe jumătate conştientă, dar ori de câte ori 
închideam ochii, vedeam sabia neagră a Tatei gata să mă 
pună şi pe mine la pământ. 

Mă dau mai înapoi şi-i şterg lacrimile, uitându-mă drept 
în ochii ei argintii. 

— Am crezut că, dacă o să mă găsească vreodată, o să 
mă prăbuşesc din picioare, dar ştii ce s-a întâmplat când l- 
am văzut în fortăreață? 

Zelie clatină din cap şi momentul se întoarce, făcându- 
mi pulsul s-o ia razna. Amintirea furiei Tatei se aprinde 
viu, totuşi ce îmi amintesc cel mai bine e greutatea sabiei 
mele în mână. 

— Zelie, mi-am înşfăcat sabia. A fost cât pe-aci să mă 
reped la el! 

Zâmbeşte şi, pentru o clipă, o văd pe Binta în felul în 
care trăsăturile i se îmblânzesc. 

— Nici nu mă aşteptam la altceva din partea Leonarei, 
mă tachinează Zelie. 

— Cred că-mi amintesc o zi în care Leonarei i s-a spus să 
se adune şi să înceteze să mai facă pe mica prinţesă 
speriată. 

— Minţi, râde Zélie printre lacrimi. Am fost probabil 
mult mai rea. 

— Dacă asta te face să te simţi mai bine, da, m-ai 
îmbrâncit în nisip înainte să-mi spui asta. 

— Deci e rândul meu? întreabă Zélie. Ăsta e momentul 
în care tu mă îmbrânceşti pe mine? 

Clatin din cap. 

— Aveam nevoie să aud asta. Aveam nevoie de tine. 
După ce Binta a murit, tu ai fost prima persoană care m-a 
tratat ca pe mai mult decât o prinţesă prostuţă. Ştiu că 


< 494 > 


poate nu-ţi dai seama, dar tu ai crezut că puteam fi 
Leonara mai înainte ca oricine să-mi dea porecla asta. 

li şterg dârele de lacrimi şi îmi pun palma pe obrazul ei. 
N-am putut fi alături pentru Binta, totuşi să fiu cu Zelie 
simt cum rana din inimă mi se închide. Binta mi-ar fi spus 
să fiu curajoasă. Cu Zélie, deja sunt. 

— Indiferent ce a făcut el, indiferent ce vezi tu, crede- 
mă când îţi spun că n-o să rămână aşa veşnic. Dacă te 
desparţi de mine, o să găseşti o cale să te salvezi, îi spun 
eu. _ 

Zelie zâmbeşte, dar numai pentru o clipă. Inchide ochii 
şi îşi încleştează pumnii, aşa cum face mereu când 
încearcă o incantaţie. 

— Ce s-a întâmplat? întreb. 

— Nu pot... 

Se uită în jos la mâinile ei. 

— Nu mai pot să fac magie. 

Mi se pare că mi se opreşte inima, făcând eforturi să mai 
bată, îngreunată în pieptul meu. O apuc strâns de braţ pe 
Zelie. 

— Ce spui? 

— S-a dus. 

Zélie se trage de codițe, cu durerea zugrăvită pe chip. 

— Nu mai sunt un Secerător. Nu mai sunt nimic. 

Povara pe care Zelie o poartă pe umeri ameninţă s-o 
distrugă cu totul. Tot ce vreau e s-o liniştesc, totuşi noua 
realitate îmi face braţele ca de plumb. 

— Când s-a întâmplat? 

Zelie închide ochii şi ridică din umeri. 

— Când m-au tăiat, a fost ca şi când mi-au smuls cu 
cuțitul magia din spate. N-am mai fost în stare să simt 
nimic de atunci. 

— Şi cum rămâne cu ritualul? 

— Nu ştiu. 

Trage adânc şi tremurat aer în piept. 

— Nu pot să-l fac. Nimeni nu poate. 

Cuvintele ei îmi despică podeaua sub picioare. Aproape 
că mă pot simţi căzând în hău. Lekan a spus că numai o 


< 495 > 


maji legată de spiritul Mamei Cer putea îndeplini ritualul. 
Fără un alt sentaro ca să trezească altă maji, nimeni 
altcineva n-o putea înlocui pe Zelie. 

— Probabil ai nevoie de piatra-soarelui... 

— Am încercat. 

— Şi? 

— Nimic. Nici măcar nu pare caldă la atingere. 

Îmi muşc buza de jos, încruntată, încercând să mă 
gândesc la o altă soluţie. Dacă piatra-soarelui nu o ajută, 
mă îndoiesc că pergamentul ar face-o. 

— Asta nu s-a întâmplat şi în Ibeji? întreb eu. După 
bătălia din arenă? Ai zis că magia ţi se părea blocată. 

— Blocată, nu dispărută. Părea împiedicată de ceva, dar 
era totuşi prezentă. Acum nu simt nimic. 

Deznădejdea se amplifică în mine, făcându-mă să nu-mi 
mai simt picioarele. Ar trebui să ne întoarcem. Ar trebui 
să-l trezim pe unul dintre oamenii lui Roën şi să schimbăm 
direcţia vasului. 

Dar printre toate frânturile de gânduri, îmi apare chipul 
Bintei, strălucitor, covârşindu-mi frica, mânia Tatei. Sunt 
purtată înapoi la acea zi fatidică din urmă cu o lună, când 
am stat în apartamentele lui Kaea, ţinând pergamentul. 
Sorţii au fost atunci împotriva noastră. Realitatea ne 
spunea că o să dăm greş. Dar noi am luptat, încă o dată şi 
încă o dată. Am perseverat. Ne-am ridicat. 

— Poţi s-o faci, şoptesc eu, convinsă mai mult odată ce- 
am spus-o cu voce tare. Zeii te-au ales pe tine. Ei nu fac 
greşeli. 

— Amari... 

— Te-am văzut făcând imposibilul încă din prima zi în 
care ne-am întâlnit. Te-ai luptat cu lumea întreagă pentru 
cei pe care îi iubeşti. Ştiu că poţi face acelaşi lucru ca să-i 
salvezi pe maji. 

Zelie încearcă să-şi întoarcă privirea, dar eu îi prind faţa 
în mâini şi o silesc să se uite în ochii mei. Dacă ar putea să 
vadă şi ea persoana pe care o văd eu acum, învingătoarea 
izbândind dinăuntru. 

— Eşti sigură? întreabă ea. 


< 496 > 


— N-am fost mai sigură de ceva niciodată în viaţa mea. 
De altfel, numai uită-te la tine - dacă tu nu poţi să faci 
magie, nimeni nu poate. 

Ridic o oglindă în faţa ei, arătându-i lui Zélie cele şase 
cozi împletite care îi ajung până sub talie. Părul ei s-a 
încreţit atât de mult în ultima lună, încât uitasem cât de 
lung era. 

— Arăt... puternică, zice ea şi îşi pipăie cozile. 

Zâmbesc şi las oglinda jos. 

— Trebuia să arăţi ca războinica din tine, când aduci 
magia înapoi. 

Zélie îmi strânge mâna, ceva foarte trist transmiţându-se 
prin strânsoarea ei. 

— Mulţumesc, Amari. Pentru tot. 

Îmi sprijin fruntea de a ei şi stăm aşa, într-o tăcere 
plăcută,  împărtăşind iubire prin atingerea noastră. 
Prinţesa şi Războinica, hotărăsc eu, în minte. Când lumea 
o să spună povestea, mâine, aşa o s-o numească. 

— Vrei să rămâi? 

Mă dau înapoi ca să mă uit la Zelie. 

— Nu vreau să fiu singură. 

— Bineînţeles, zâmbeşte ea. Ceva îmi spune că s-ar 
putea chiar să adorm în patul ăsta. 

Mă rostogolesc în partea cealaltă, ca să-i fac loc, şi ea se 
urcă, acoperindu-se cu blănile de pantenară. Mă aplec să 
sting torţa, dar Zélie mă apucă de încheietura mâinii. 

— Crezi cu adevărat că o să meargă? 

Zâmbetul mi se poticneşte pentru o clipă, dar ascund 
ezitarea. 

— Cred că orice ar fi, trebuie să încercăm. 


< 497 > 


CAPITOLUL SAPTEZECI SI SAPTE 
ZÉLIE 


Cerul se luminează în roz şi portocaliu, pe măsură ce 
soarele se apropie de orizont. Nori pufoşi se mişcă peste 
culori cu uşurinţă, aproape paşnic, în pofida a ceea ce 
poate aduce ziua de azi. Sunt nespus de recunoscătoare 
pentru armura marinei când iau coiful care să-mi acopere 
faţa. Mi-l aşez pe cap şi îmi vâr cozile înăuntru. Roen se 
apropie cu surâsul lui poznaş. 

— Îmi pare rău că n-am avut prilejul să vorbim, noaptea 
trecută. 

O falsă bosumflare i se zugrăveşte pe faţă. 

— Dacă a fost din cauza părului tău, să ştii că şi eu sunt 
un excelent împletitor de cozi. 

Îmi îngustez ochii, enervată că uniforma îi vine atât de 
bine. Poartă armura încrezător; dacă n-aş şti adevărul, aş 
crede că e chiar a lui. 

— Mă bucur să văd că o zi în care moartea e iminentă nu 
ţi-a descurajat buna dispoziţie. 

Zâmbetul lui Roën înfloreşte. 

— Arăţi bine, îmi şopteşte el, în timp ce-şi prinde coiful. 
Gata. 

Cu un fluierat ascuţit, îşi adună echipajul şi toată lumea 
se îngrămădeşte pe punte. Amari şi Tzain îşi fac loc în faţă, 
urmaţi de Kenyon şi cei patru membri ai echipei lui. Tzain 
îmi face semn încurajator din cap. Fac un efort să-i 
răspund. 

— I-am interogat pe soldaţii lui Saran, noaptea trecută. 

Vocea lui Roén se ridică peste briza mării. 

— Ei o să staţioneze în perimetrul insulei şi în interiorul 
templului. Nu există vreo cale prin care să-i evităm când 
acostăm, dar dacă nu atragem atenţia asupra noastră, n-ar 
trebui să le stârnim suspiciuni. Ei se aşteaptă ca Zelie să 
dea năvală cu o armată de maji, aşadar, câtă vreme 


< 498 > 


suntem în armurile lor, o să păstrăm elementul surpriză. 

— Şi după ce o să intrăm în templu? întreabă Amari. 
Tata o să poruncească soldaţilor lui să tragă la primul 
semn de dezordine. Dacă nu facem o diversiune să le 
scindăm forţele, o să atace în clipa în care o să ne vadă cu 
obiectele sacre. 

— Când o să ne apropiem de templu, o să înscenăm un 
asalt în altă parte, la distanţă, ca să le abatem atenţia. 
Asta ar trebui să-i lase cale liberă lui Zelie ca să-şi 
îndeplinească ritualul. 

Roën se întoarce spre mine şi face un gest, invitându-mă 
să continui. Eu fac un pas înapoi, dar Amari mă împinge 
înainte; mă împleticesc până în mijlocul mulţimii. Înghit 
nodul din gât şi-mi încleştez mâinile la spate, disperată să 
vorbesc cu siguranţă şi încrezătoare. 

— Doar respectaţi planul. Câtă vreme nu atragem 
atenţia asupra noastră, ar trebui să ajungem la templu fără 
probleme. 

Și atunci o să vedeţi că eu nu pot s-o fac. Că zeii m-au 
abandonat încă o dată. Şi atunci oamenii lui Saran o să 
atace. 

Şi atunci o să murim cu toţii. 

Inghit din nou în sec, alungând îndoielile care mă fac să 
vreau s-o iau la fugă. Trebuie să meargă. Mama Cer 
trebuie să aibă un plan. După ochii sfredelitori şi 
murmurele îngrijorate îmi dau seama că nu sunt de ajuns 
cuvintele mele. Ei vor un discurs care să-i însufleţească. 
Dar eu însămi am nevoie de unul. 

— Pe toţi zeii... spune Tzain cu obidă. 

Ne întoarcem capetele spre mica flotă ancorată în jurul 
coordonatelor insulei. Când soarele se iveşte deasupra 
liniei orizontului, insula se materializează sub ochii noştri. 
La început, e transparentă ca un miraj din largul mării. 
Dar pe măsură ce soarele se înalţă, insula se solidifică, 
devenind o întindere mare de ceaţă şi copaci lipsiţi de 
viaţă. 

Un val de căldură se răspândeşte în pieptul meu, 
puternic, ca atunci când Mama Agba a făcut magie pentru 


< 499 > 


prima oară. În clipa aceea căpătasem atât de multă 
speranţă! După toţi anii aceia, în sfârşit nu mă mai 
simţisem atât de singură. 

Magia este aici. Vie. Mai aproape ca niciodată. Chiar 
dacă eu nu o pot simţi acum, trebuie să cred că am s-o 
simt din nou. 

Mă mângâi cu acest gând, prefăcându-mă că magia 
goneşte prin venele mele, mai puternică decât înainte. O 
să pârjolească astăzi, fierbinte ca furia mea. 

— Ştiu că sunteţi speriaţi. 

Toată lumea îşi întoarce din nou ochii la mine. 

— Şi eu sunt speriată. Dar ştiu că motivul vostru de a 
lupta e mai puternic decât teama, pentru că el v-a adus 
aici. Fiecare dintre noi a fost nedreptăţit de gărzi, de 
această coroană care a jurat să ne protejeze. Astăzi 
ripostăm pentru noi toţi. Astăzi o să-i facem să plătească! 

Strigătele de încuviinţare răsună prin aer; chiar şi 
mercenarii li se alătură. Uralele lor îmi ridică moralul, 
descătuşând cuvintele captive în mine. 

— Poate că au o mie de oameni în armata lor, dar 
niciunul dintre ei nu are sprijinul zeilor. Noi avem magia 
de partea noastră, aşadar fiţi tari, fiţi încrezători. 

— Şi dacă totul se duce dracului? întreabă Roen, când 
uralele se sting. 

— Atacaţi, răspund eu. Luptaţi cu toate puterile voastre. 


< 500 > 


CAPITOLUL ŞAPTEZECI ŞI OPT 
ZELIE 


Mi se usucă gâtul când privesc marea nesfârşită de 
soldaţi patrulând pe insulă. Parcă toţi soldaţii din Orisha 
au venit aici să facă de pază. 

În spatele lor, se înalţă o pădure cu arbori înnegriţi, 
învăluită în ceaţă şi vălătuci de fum. Energia care 
înconjoară pădurea curbează aerul deasupra ei, un semn al 
puterii spirituale ascunse în arbori. 

Când şi ultimul din trupa noastră deghizată coboară din 
barca cu vâsle, Roen ne conduce spre templu. 

— Mai cu viaţă, spune el. Trebuie să ne mişcăm repede. 

În clipa în care punem piciorul pe ţărmul de est, 
numaidecât simt energia spirituală, vie, activă. Chiar fără 
fluxul magiei în oasele mele, radiază din pământ, coboară 
în valuri din copacii arşi. Fiindcă Roën face ochii mari, îmi 
dau seama că şi el o simte. 

Păşim printre zei. 

O ciudată exaltare mă cuprinde la acest gând, nu tocmai 
invazia magiei, ci o dezlănţuire de ceva mai important. 
Păşind pe insulă, aproape că simt răsuflarea Oyei în modul 
în care aerul se răceşte în jurul nostru. Dacă zeii sunt aici, 
cu mine, atunci poate că am făcut bine încrezându-mă în 
ei. Poate chiar avem o şansă. 

Dar pentru asta, trebuie să trecem de gărzi. 

Inima îmi bate cu putere în piept când trecem pe lângă 
şirurile nesfârşite de soldaţi patrulând. La fiecare pas sunt 
convinsă că ei pot vedea prin coifurile noastre, dar faptul 
că purtăm sigiliul Orishei ne protejează de privirile 
iscoditoare. Roën conduce grupul mergând ţanţoş şi 
convingător, purtând armura comandantului cu 
dezinvoltură. Cu pielea lui ca gresia şi purtările sigure, 
chiar şi adevărații ofiţeri comandanţi se dau la o parte din 
calea lui. 

Aproape am ajuns, gândesc eu, înţepenind când un 


< 501 > 


soldat ne măsoară din ochi un pic prea insistent. Cu 
respiraţia întretăiată, fiecare pas spre pădure pare să 
dureze o veşnicie. Tzain are pumnalul de os, Amari strânge 
în mâini sacul de piele în care sunt ascunse piatra-soarelui 
şi pergamentul; eu îmi ţin mâna pregătită pe baston. Dar şi 
când trecem pe lângă ultima trupă din perimetru, soldaţii 
abia dacă ne-aruncă o privire. Rămân atenţi la mare, 
aşteptând o armată de maji care n-o să vină niciodată. 

— Pe zei, şoptesc eu pentru mine, când ieşim din raza 
soldaţilor şi nu ne mai pot auzi. 

Calmul meu şubred explodează într-o nervozitate 
nestăpânită. Fac eforturi să respir. 

— Am izbutit. 

Amari mă strânge de braţ, pălind pe sub coif. Prima 
noastră bătălie s-a încheiat. 

Acum începe următoarea. 

O ceaţă rece ne învăluie când străbatem pădurea, 
prelingându-se pe lângă copaci. După ce parcurgem vreo 
câţiva kilometri, ceața e atât de deasă încât acoperă 
soarele şi face dificil să mai vedem ceva. 

— Ciudat, şopteşte Amari la urechea mea, cu braţele 
întinse în faţă ca să nu se izbească de vreun copac. 
Intotdeauna o fi aşa? 

— Nu ştiu. 

Ceva îmi spune că este un dar de la zei. 

Sunt de partea noastră... 

Vor ca noi să învingem. 

Mă agăţ de cuvintele din discursul meu, rugându-mă să 
fie adevărate. Zeii nu ne vor abandona acum; nu o să mă 
lase să dau greş aici. Insă, deşi ne apropiem de templu, 
nicio căldură nu pulsează prin venele mele. Curând, ceața 
n-o să mă mai ascundă. 

O să fiu expusă pentru ca toată lumea să vadă. 

— Cum ai ştiut? şoptesc eu, când templul se iveşte din 
ceaţă, gândindu-mă în urmă, la acea zi fatidică din piaţă. 
In Lagos, de ce ai venit la mine? 

Amari se întoarce, cu privirea de ambră strălucind prin 
ceața albă. 


< 502 > 


— Din cauza Bintei, răspunde ea încetişor. Ea avea ochi 
argintii. Exact ca ai tăi. 

Cu fiecare cuvânt de-al ei, ceva capătă coerenţă - un 
semn al unei voințe superioare. Noi am fost conduşi la 
acest moment, împinşi din spate în cele mai imperceptibile 
moduri. Nu contează cum o să sfârşească ziua asta, noi 
facem exact ceea ce au vrut zeii. Dar care să fie scopul lor 
în faptul că niciun strop de magie nu curge prin venele 
mele? 

Deschid gura să-i răspund, dar mă opresc când energia 
spirituală se intensifică. Ne apasă ca gravitația, 
împiedicându-ne fiecare pas. 

— Simţi asta? şopteşte Tzain. 

— E imposibil să n-o simt. 

— Ce se întâmplă? întreabă Roën. 

— Nu poate fi decât... 

Templul... 

Nu există cuvinte în stare să descrie splendoarea 
extraordinară a piramidei dinaintea noastră. Se ridică până 
la cer, fiecare treaptă a ei cioplită din aur transparent. Ca 
şi la Chândomble, un păienjeniş de senbaria transpune 
voinţa zeilor. Simbolurile strălucesc în absenţa luminii, dar 
acum, că noi suntem aici, începe adevărata bătălie. 

— Rehema, porunceşte Roen, du-ţi echipa la marginea 
țărmului de la miazăzi. Dezlănţuiţi iadul pe plajă şi 
dispăreţi în ceaţă. Urmaţi instrucţiunile lui Asha ca să vă 
retrageri. 

Rehema dă din cap, trăgându-şi coiful pe faţă până nu i 
se mai pot vedea decât ochii ei căprui-deschis. Işi loveşte 
pumnul de al lui Roën apoi pleacă, însoţită de doi bărbaţi 
şi două femei. 

— Noi ce facem? întreb eu. 

— Aşteptăm, răspunde Roën. Ei trebuie să abată atenţia 
armatei, eliberându-ne calea spre templu. 

Minutele se lungesc în ore, o eternitate care se târăşte 
greoaie ca moartea. Fiecare secundă care trece reprezintă 
o altă secundă în care mintea mea se împiedică de 
vinovăţie. Şi dacă vor fi capturați? Dacă o să moară? Nu 


< 503 > 


pot să mai sacrific şi alte vieţi pentru asta. 

Nu pot să am mâinile mânjite de şi mai mult sânge. 

Un fum negru se ridică în depărtare. Diversiunea 
Rehemei. Fumul pătrunde prin ceaţă, ridicându-se spre 
cer. În câteva secunde, sunetul ascuţit al unui corn sfâşie 
aerul. 

Gărzile ies puhoi din templu, pornind spre ţărmul de la 
miazăzi. Atât de mulţi soldaţi apar, încât îmi dau seama 
imediat că nu pot aprecia adevărata dimensiune a 
templului. 

Când primul val de soldaţi a trecut, Roen ne conduce 
înăuntru, făcând eforturi să învingă rezistenţa aerului. 
Urcăm treptele de aur cât de repede putem, fără să ne 
oprim până ce nu ajungem la primul cat şi intrăm în 
templu. 

Giuvaiere în culori vii decorează fiecare centimetru al 
zidurilor, şlefuite cu mare măiestrie. De jur împrejurul 
nostru, imaginea Yemojei care-ţi taie respiraţia punctează 
zidurile de aur în topaz şi safir albastru; din vârfurile 
degetelor ei curg râuri de diamante scânteietoare în 
lumină. Deasupra noastră, smaraldele strălucitoare ale lui 
Ogun scânteiază, aducând un omagiu puterii sale asupra 
pământului. Prin tavanele cristaline zăresc fiecare cat - 
toate cele zece etaje dedicate zeilor. 

— Hei, băieţi... Amari se apropie de scara din centru, 
care coboară sub pământ, iar piatra-soarelui luminează în 
mâna ei. 

Asta e... Îmi încleştez pumnii asudaţi. 

Acolo ar trebui să mergem. 

— Eşti gata? întreabă Amari. 

Nu. E scris pe toată faţa mea. Dar cu îndemnul ei, fac 
primul pas, începând să cobor scara rece. 

Trecând prin spaţiul îngust, sunt din nou purtată cu 
mintea înapoi, la Chândomble. Ca şi în templul acela, torţe 
fixate în suporturi pe zidurile de piatră luminează drumul 
îndelung bătut. Îmi aduc aminte de momentul în care încă 
mai aveam 0 şansă. 

Pe vremea când încă mai aveam magie. 


< 504 > 


Ating cu mâna pereţii, trimițând o rugăciune mută către 
zei. Vă rog... dacă mă puteţi ajuta, am nevoie de asta 
acum. Nu mă grăbesc, în timp ce coborâm din ce în ce mai 
în adânc; năduşeala îmi şiroieşte pe spate, deşi aerul rece 
o îngheaţă. Te rog, Mamă Cer, implor eu din nou. Dacă 
poți îndrepta asta, fă-o acum. 

Aştept o sclipire a ochilor ei argintii, o atingere electrică 
prin oasele mele. Dar nu apuc să mă rog din nou, căci 
splendoarea încăperii ritualului îmi şterge toate cuvintele. 

Unsprezece statui de aur străjuiesc domul, fiecare 
înălțându-se spre cer. Se ridică deasupra noastră până la o 
înălţime ameţitoare, dominând ca piscurile Munţilor 
Olasimbo. Zeii şi zeițele sunt sculptați în metalul preţios cu 
o minuţie excepţională; de la ridurile de pe pielea Mamei 
Cer, până la fiecare fir din şuviţele părului ei, nicio linie 
sau rotunjime nu e uitată. 

Privirea fiecărei divinităţi e aţintită asupra unei stele de 
piatră cu unsprezece colţuri, care sclipeşte la picioarele 
lor. Fiecare colţ e marcat de un stâlp de piatră cu patru 
laturi, acoperite de sus până jos cu senbaria cioplite 
elegant. _ 

În mijloc se ridică o singură coloană de aur. În vârful ei, 
e o scobitură. Rotundă şi netedă - are exact forma pietrei- 
soarelui. 

— Oh, zei, exclamă în şoaptă Kenyon, când păşim în 
aerul stătut. 

„Oh, zei”, într-adevăr. 

E ca şi când am fi intrat în ceruri. 

Cu fiecare pas, mă simt atotputernică sub ochii zeilor, 
apărată de privirea lor eterică. 

— Poţi să faci asta. 

Amari îmi întinde pergamentul şi piatra-soarelui. Ia 
pumnalul de os de la Tzain şi mi-l strecoară la brâul 
uniformei. 

Dau din cap şi iau cele două obiecte sacre. Poţi să faci 
asta, repet eu. Încearcă. 

Înaintez, pregătită să duc călătoria aceasta la bun 
sfârşit. Dar în clipa aceea o siluetă se mişcă în depărtare. 


< 505 > 


— Ambuscadă! strig eu. 

Îmi deschid imediat bastonul când bărbaţii ascunşi ies la 
iveală. Se mişcă precum umbrele, răsărind din spatele 
fiecărei statui, a fiecărei coloane. Înnebuniţi, cu toţii ne 
scoatem săbiile din teacă, săgetând cu ochii încolo şi- 
ncoace, ca să zărim următorul atac. Dar când forfota se 
linişteşte, îl văd pe Saran, cu un zâmbet satisfăcut pe faţă. 
Apoi îl văd pe Inan, cu chipul îndurerat şi cu sabia de 
majacite în mână. 

Imaginea mă străpunge drept în inimă; o trădare mai 
rece ca gheaţa. A promis. 

Ajurat că n-o să-mi stea în cale. 

Însă mai înainte să mă descumpănesc de-adevăratelea, 
văd lucrul cel mai rău, atât de alarmant că nici măcar nu 
mi se pare real. 

Inima mi se opreşte brusc, când ei îl împing în faţă. 

Baba? 


< 506 > 


CAPITOLUL SAPTEZECI ŞI NOUĂ 
ZELIE 


Ar fi trebuit să fie în siguranţă. 

Acest unic gând mă împiedică să accept adevărul. Mă uit 
la gărzi, căutând silueta zbârcită a Mamei Agba, aşteptând 
atacul ei. Dacă Baba e cu gărzile, ea unde e? Ce i-au făcut? 
După tot ce s-a întâmplat, nu poate fi moartă. Baba nu se 
poate să fie aici. 

Totuşi tremură în strânsoarea lui Inan... hainele sfâşiate, 
gura astupată cu căluş, faţa însângerată. L-au bătut pentru 
greşelile mele. Iar acum o să mi-l ia. 

Exact cum mi-au luat-o şi pe Mama. 

Ochii de ambră ai lui Inan mă atrag în realitatea trădării 
lui, dar asta nu e privirea pe care o ştiu eu. Ele un străin. 
Un soldat. Nimic din micul prinţ. 

— Presupun că situaţia vorbeşte de la sine, dar de vreme 
ce voi, ăştia, din poporul vostru, sunteţi proşti, o să rezum 
eu. Predă artefactele şi poţi să-l iei pe tatăl tău înapoi. 

Însuşi sunetul vocii lui Saran face să se strângă lanţurile 
de metal în jurul încheieturilor mele... 

Nu mi-aş face datoria de rege dacă nu ţi-aş aduce 
aminte ce eşti. 

Stă înveşmântat în robe bogate de purpură, rânjind 
sfidător. Dar până şi el pare mic faţă de statuile zeilor care 
îl privesc. 

— li putem ataca, şopteşte Kenyon din spate. Noi avem 
magia noastră. Ei au numai gărzile. 

— Nu putem risca, zice Tzain cu voce frântă. 

Baba clatină uşor din cap. Nu vrea să fie salvat. 

Nu. 

Fac un pas înainte, dar Kenyon mă prinde de braţ, 
răsucindu-mă cu faţa la el. 

— Nu poţi să te predai! 

— Dă-mi drumul... 


< 507 > 


— Mai gândeşte-te şi la altcineva în afară de tine! Fără 
ritual, toţi divinerii vor muri... 

— Suntem deja morţi! strig eu. 

Vocea mea răsună în ecou prin tot domul, dezvăluind 
adevărul pe care aş fi vrut să-l pot schimba. Zei, vă rog! 
implor pentru ultima oară, dar nu se întâmplă nimic. 

M-au abandonat încă o dată. 

— Magia mea a dispărut. Am crezut că o să se întoarcă, 
dar nu s-a întors... 

Vocea mi se stinge şi mă uit în podea, copleşită de 
ruşine. De mânie. De durere. Cum îndrăznesc zeii să vină 
nechemaţi în viaţa mea doar pentru a mă distruge astfel? 

În pofida a tot, mai încerc o dată, căutând orice urmă de 
ash€ care mi-ar fi putut rămâne. Dar ei m-au lepădat. 

N-o să-i mai las să-mi ia nimic altceva. 

— Îmi pare rău. 

Cuvintele sunt goale, dar sunt tot ce am. 

— Dacă nu pot îndeplini ritualul, n-am de gând să-mi 
pierd tatăl. 

Kenyon îmi dă drumul. Ură e un cuvânt prea blând ca să 
descrie privirile pe care le primesc din partea oamenilor 
adunaţi în jur. Numai ochii lui Amari sunt compătimitori; 
până şi Roën pare stupefiat. 

Înaintez, strângând piatra-soarelui şi pergamentul la 
piept. Cuţitul de os e lipit de pielea mea, aproape tăindu- 
mă la fiecare pas. Sunt la jumătatea distanţei, când Kenyon 
îmi strigă: 

— Noi te-am salvat! 

Vocea lui reverberează, lovindu-se de ziduri. 

— Oamenii au murit pentru asta! Oamenii au murit 
pentru tine! 

Cuvintele lui mi se împlântă în suflet, cu toţi cei pe care 
i-am lăsat în urmă. Bisi. Lekan. Zulaikha. Poate chiar 
Mama Agba. 

Morți cu toţii. 

Din cauză că au îndrăznit să creadă în mine. 

Au îndrăznit să creadă că puteam învinge. 

Când mă apropii de Inan, Baba dă din cap înnebunit. Nu- 


< 508 > 


l pot lăsa să-mi zdruncine hotărârea. Nu vreau să câştige 
ei, Baba. 

Strâng piatra şi pergamentul în mână, în timp ce Inan 
înaintează, împingându-l uşurel pe Baba în faţă. Părerea 
de rău e izbitoare în ochii lui de ambră. Ochi în care n-o să 
mai am niciodată încredere. 

De ce? îmi stă pe limbă să ţip, dar întrebarea mi se 
opreşte în gâtlej. Cu fiecare pas, ecoul sărutului său îmi 
apasă buzele şi îmi coboară pe gât. Mă uit ţintă la mâinile 
lui de pe umerii lui Baba, mâini pe care ar fi trebuit să le 
zdrobesc. Am jurat că o să mor înainte de-a lăsa vreun 
soldat să-şi facă voia cu mine, totuşi i-am dat căpitanului 
lor mână liberă? 

Știu că suntem sortiți să lucrăm împreună. Suntem 
sortiţi să fim împreună. 

Minciunile lui frumoase îmi cântă în urechi, stârnindu-mi 
mai multe lacrimi. 

O să fim de neoprit. O echipă cum Orisha n-a mai văzut 
niciodată. 

Fără el, Ilorin ar mai sta şi acum în picioare. Lekan ar fi 
în viaţă. Eu mi-aş salva poporul, nu le-aş pecetlui soarta 
divinerilor. 

În timp ce lacrimile îmi ustură ochii, tot corpul pe 
dinăuntru devine o rană vie. E mai rău decât arsura 
cuţitului lui Saran. Cu toate acestea, eu l-am lăsat să-mi 
ştie toate secretele. 

Eu l-am lăsat să învingă. 

Baba clatină din cap o ultimă oară, ultima mea şansă de 
a fugi. Dar acum s-a terminat. S-a terminat înainte de a 
începe. 

Îl scot pe Baba din strânsoarea mâinilor lui Inan, arunc 
pergamentul şi piatra pe podea. Aproape că duc mâna la 
cuțitul de os, dar îmi amintesc că Inan nu l-a văzut 
niciodată. Îi arunc, în schimb, la picioare cuțitul ruginit al 
lui Tzain, păstrând adevăratul pumnal de os ascuns la 
brâu. Mă pot agăța de acest unic obiect, acest unic 
artefact, acum, când el mi-a luat totul. 

— Zélie... 


< 509 > 


Mai înainte ca Inan să poată murmura alt cuvânt 
trădător, îi scot căluşul lui Baba şi plec. Când paşii mei 
răsună pe podeaua ritualului, mă concentrez la statui, ca 
să nu văd privirile pline de ură. 

— De ce? oftează Baba. 

Vocea lui e slăbită, dar aspră. 

— Când erai atât de aproape? 

— N-am fost niciodată aproape. 

Imi înăbuş un suspin. 

— Niciodată. Nici măcar o dată. 

Ai încercat, mă consolez eu. Ai făcut mai mult decât tot 
ce-ai putut. 

N-a fost să fie. Zeii au ales greşit. 

Cel putin, s-a terminat. Cel puțin, voi sunteți vii. Puteţi 
pleca, la bordul vasului ăluia, ca să găsiți... 

— Nu! 

Încremenesc când strigătul lui Inan răsună între zidurile 
domului cu un timbru asurzitor. Baba mă aruncă la podea 
când vâșşti! Ceva zboară prin aer. 

Dau să-l protejez pe Baba, dar e prea târziu. 

Vârful săgeţii străpunge pieptul tatălui meu. 

Sângele lui se scurge pe pământ. 


< 510 > 


CAPITOLUL OPIZECI 
ZELIE 


Când au venit după Mama, n-am putut să mai respir. Mă 
îndoiam că aveam s-o mai fac vreodată. Am crezut că 
vieţile noastre erau legate de acelaşi fir. Că, dacă ea 
murea, şi eu aveam să mor. 

M-am ascuns ca o laşă când ei l-au ciomăgit pe tata 
lăsându-l pe jumătate mort, bizuindu-mă pe Tzain că o să 
fie forţa mea. Dar când au înfăşurat un lanţ de gâtul 
Mamei, ceva din mine a plesnit. Oricât de frică îmi era de 
gărzi, n-a însemnat nimic în comparaţie cu groaza de a-i 
vedea luând-o pe Mama de lângă mine. 

Am alergat după ea prin haosul din Ibadan, sângele şi 
ţărâna stropindu-mi genunchii mici. Am urmărit-o cât am 
putut, până când am văzut. 

Am văzut totul. 

Ea, spânzurată de un copac ca un ornament al morţii în 
mijlocul satului nostru de munte. Ea împreună cu toţi 
ceilalţi maji, orice ameninţare a coroanei fiind zdrobită. 

În ziua aceea am jurat că n-aveam să mă mai simt 
niciodată în felul acela; mi-am jurat că ei n-o să mai ia 
niciodată pe vreun membru al familiei mele. Însă, acum, 
stau complet lipsită de vlagă, iar sângele şiroieşte de pe 
buzele lui Baba. Am jurat. 

Şi acum am ajuns prea târziu. 

— Baba? 

Nimic. 

Nici măcar o clipire. 

Ochii lui căprui-închis sunt goi. Sfârşiţi. Pustii. 

— Baba, şoptesc din nou. Baba! 

În timp ce sângele se întinde pe mâinile mele, lumea 
devine întunecată şi corpul meu se încălzeşte. In 
obscuritate, văd totul - îl văd pe el. 

Aleargă pe străzile din Calabrar, lovind cu piciorul într-o 


< 511 > 


minge de agbön prin noroi, împreună cu fratele lui mai 
mic. Copilul din el are un zâmbet pe care nu l-am văzut 
niciodată la Baba, un surâs nepăsător la toată durerea 
lumii. Cu o lovitură energică, mingea sare departe şi apare 
faţa tânără a Mamei. Ea e uluitoare. Radioasă. li taie 
răsuflarea lui Baba. 

Chipul ei se şterge în magia primului lor sărut, în 
veneraţia primului lor născut. Veneraţia se înceţoşează, 
apoi el îşi leagănă fiica nou-născută ca s-o adoarmă, 
mângâind părul meu alb. 

În sângele lui simt momentul când s-a trezit, după Raid, 
şi durerea din inimă niciodată alinată. 

În sângele lui simt totul. 

În sângele lui îl simt pe el. 

Spiritul lui Baba îmi sfâşie fiinţa de parcă pământul s-ar 
despica în două. Fiecare sunet răsună mai tare, fiecare 
culoare străluceşte mai viu. Sufletul lui sapă mai adânc în 
mine decât orice revărsare de magie am simţit vreodată, 
mai adânc decât magia. Nu incantaţii curg acum prin 
venele mele. 

Ci sângele lui. 

El. 

Sacrificiul suprem. 

Cea mai puternică magie de sânge pe care aş fi putut s-o 
dețin. 

— Ucideţi-o! 

Primii doi soldaţi se reped la mine, cu săbiile aţintite şi 
ridicate. Aleargă cu răzbunare. 

Ultima greşeală pe care au făcut-o. 

Când se apropie, spiritul lui Baba se smulge din trupul 
meu în forma a două umbre ascuţite, răsucite. Intunecimea 
are puterea morţii, comandă puterea sângelui. Umbrele 
străpung platoşele soldaţilor, înfigându-se în ei ca ţepuşele 
în frigărui. Sângele ţâşneşte în aer, iar materia neagră se 
scurge din piepturile lor. 

Oamenii îşi dau ultima suflare, cu ochii bulbucaţi, 
înfrânți. Horcăie şi trupurile li se prefac în cenuşă. 

Mai mult. 


< 512 > 


Mai multă moarte. Mai mult sânge. 

Partea cea mai întunecată a furiei mele în sfârşit are 
puterea după care întotdeauna a tânjit, şansa de a o 
răzbuna pe Mama. Acum şi pe Baba. O să iau aceste umbre 
ale morţii şi o să-i termin. 

Pe fiecare, până la ultimul. 

Nu. Vocea lui Baba îmi răsună în minte, hotărâtă şi 
puternică. Răzbunarea n-are niciun rost. Încă mai e timp 
să îndrepți lucrurile. 

— Cum? 

Mă uit în jur, prin învălmăşeală, când echipajul lui Roen 
şi echipa lui Kenyon se aruncă în bătălie. Răzbunarea n-are 
niciun rost, îmi repet eu. Răzbunarea n-are niciun rost... 

Odată ce cuvintele capătă înţeles, văd şi cum să îndrept 
lucrurile. 

E singura persoană care fuge de luptă. Prin toată 
nebunia, Inan se târăşte să ia piatra-soarelui, ferindu-se de 
săbiile oamenilor lui Ron. 

Câtă vreme n-o să avem magie, ei n-o să ne trateze 
niciodată cu respect, spune tunător spiritul lui Baba. 
Trebuie să ştie că le putem răspunde lovindu-i pe măsură. 
Dacă ei ne ard casele... 

O să le ard şi eu pe ale lor. 


< 513» 


CAPITOLUL OPIZECI ŞI UNU 
INAN 


Fata pe care am îmbrăţişat-o în visul meu nu mai e. 

În locul ei, un monstru se dezlănţuie. 

Işi dezveleşte colții de moarte. 

Două umbre negre ţâşnesc din mâinile ei şi se reped ca 
nişte şerpi veninoşi, flămânzi de sânge. Răzbunare. li 
străpung pe primii doi soldaţi. Apoi ceva în ochii argintii ai 
lui Zelie se focalizează. 

Privirea ei se opreşte asupra mea. Piatra-soarelui îmi 
luminează în mână. Abia am timp să-mi scot sabia înainte 
ca prima umbră să atace. 

Ascuţită ca o sabie, se izbeşte de sabia mea, se retrage 
prin aer. Următorul atac vine rapid. Prea rapid pentru 
mine ca să-l parez... 

— Prinţe Inan! _ 

Un gardian face un salt înainte. Îşi dă viaţa s-o salveze 
pe a mea. Umbra îi străpunge corpul - el horcăie şi se 
preface în cenuşă. 

Ceruri! 

Mă retrag, intrând în vălmăşagul luptei. Umbrele ei îşi 
iau avânt pentru alt atac. Eu fug, iar ea mă urmăreşte. 
Sufletul ei cu miros sărat de mare vuieşte ca o furtună pe 
ocean. 

Nici cu surplusul de energie din piatra-soarelui nu pot s- 
o opresc. Nimeni nu poate. Sunt mort. 

Am murit în clipa în care tatăl ei a izbit pământul. 

Ceruri. Mă lupt să-mi ţin lacrimile în frâu. Bătăile inimii 
zdrobite a lui Zelie încă mai zdruncină adâncul fiinţei mele. 
O durere atât de puternică încât ar putea cutremura 
pământul. El ar fi trebuit să rămână în viaţă. Ea ar fi 
trebuit să fie salvată. Eu aş fi putut să-mi ţin promisiunile 
faţă de ea. Aş fi putut să fac Orisha un loc mai bun... 

Concentrează-te, Inan. Răsuflu prelung şi număr până la 


< 514 > 


zece. Nu pot să mă dau bătut. Magia e încă o ameninţare. 
Numai eu pot să-i pun capăt. 

Alerg prin dom spre statuia lui Ori. Posibilele 
deznodăminte se perindă prin mintea mea. Dacă Zél 
îndeplineşte ritualul, o să ne radă pe toţi de pe faţa 
pământului. Şi apoi toată Orisha va arde. Nu pot lăsa să se 
întâmple asta. Orice ar fi, planul meu rămâne acelaşi: ia 
piatra, ia pergamentul. 

Distruge magia. _ 

Arunc piatra de pământ cu toată forţa mea. În numele 
cerurilor; te rog, sparge-te. Dar ea se rostogoleşte 
nevătămată. Dacă e ceva care să poată fi distrus, acela 
este pergamentul. 

Îl smulg din buzunar şi fug ca apucatul. Zélie se repede 
după piatră. În cele câteva secunde de viaţă pe care le mai 
am, rotiţele capului mi se învârt. Cuvintele de odinioară ale 
Tatei îmi răsună în minte. Pergamentul nu poate fi distrus 
decât cu magie. 

Magie... 

De pildă, magia mea? 

Îmi concentrez energia minţii asupra pergamentului, 
pierzându-i urma lui Zelie în vâltoare. O lumină turcoaz se 
înfăşoară în jurul pergamentului vechi. Mirosul de salvie şi 
de mentă îmi umple nările şi o amintire ciudată pune 
stăpânire pe mintea mea. 

Isteria din templu dispare. Conştiinţa unui sentaro apare 
brusc: generaţii de femei cu tatuaje albe, complicate, pe 
pielea lor. Toate psalmodiază într-o limbă pe care n-o pot 
înţelege. 

Amintirea nu durează decât o clipă, dar încercarea nu 
duce la nimic. Magia mea n-o să reuşească. 

Pergamentul rămâne neatins. 

— Ajutor! 

Mă răsucesc în direcţia strigătelor; umbrele lui Zélie 
străpung şi mai mulţi oameni. Materia neagră le mistuie 
corpurile, când se frâng sub vârfurile de săgeată negre. 

Mai înainte să atingă pământul, soldaţii se 
dezintegrează în cenuşă. În clipa aceea, îmi vine o idee - 


< 515 > 


rezolvarea era atât de clară. 

Probabil dacă aş fi fost un Arzător, flăcările mele ar fi 
putut incinera pergamentul, dar magia mea de Conector 
nu e de folos. Pergamentul nu are vreo minte pe care eu s- 
o pot controla, nici vreun corp pe care magia mea să-l 
paralizeze. Magia mea nu poate distruge pergamentul. 

Dar a lui Zélie poate. 

Nu i-am văzut niciodată puterile mânuite în acest fel. 
Magia ei distruge totul în calea sa, necruțătoare şi 
sălbatică, vuind în timp ce goneşte prin templul sacru ca o 
tornadă. Vârfurile ei de săgeți negre lovesc cu răzbunarea 
suliţelor, pătrunzând prin armuri, tăind drept prin carne. 
Oricine îndeajuns de nenorocos ca să le întâlnească se 
preface în cenuşă. 

Dacă fac asta cum trebuie, şi pergamentul o să fie 
cenuşă. 

Trag aer adânc în piept. Probabil e pentru ultima oară. 
Vârfurile de săgeți fatale ale lui Zélie trec prin măruntaiele 
a patru soldaţi, lăsându-i sfârtecaţi pe dinăuntru. Când cad 
la pământ, corpurile lor se fărâmă, prefăcute în pulbere. 

În timp ce Zélie sfâşie mai mulţi soldaţi, alerg spre ea. 

— Asta e numai vina ta! strig eu. 

Zelie se opreşte brusc. Nu cred că o să mă urăsc 
vreodată mai mult decât acum. Dar am nevoie să smulg 
durerea asta din ea. Nu poate fi despre noi. 

Niciodată n-a fost. 

— Tatăl tău nu trebuia să moară! strig. 

E o linie care n-ar fi trebuit călcată. Dar trebuie să-i 
descătuşez furia. Îmi trebuie o lovitură letală. 

— Nu vorbi tu de el! 

Ochii îi scânteiază. Toată numai durere şi furie. 
Chinurile ei mă umplu de ruşine. Totuşi insist. 

— Nu trebuia să vii aici. L-aş fi dus înapoi în Lagos! 

Umbrele se învârt în jurul ei ca un vânt turbat pe cale de 
a se transforma într-o tornadă. 

Acum e aproape. 

Viaţa mea e aproape de sfârşit. 

— Dacă ai fi avut încredere în mine, ai fi lucrat cu mine, 


< 516 > 


el ar fi fost încă în viaţă. Şi el... 

Înghit anevoie. 

— ...şi Mama Agba. 

Umbrele mă iau cu asalt cu o viteză care-mi taie 
respiraţia. Tot ce pot face este să ţin pergamentul în 
dreptul pieptului meu. În clipa aceea, ea-şi dă seama de 
greşeală - de cursa în care am atras-o. 

Ţipă şi îşi aruncă mâna înapoi, dar e prea târziu. 

Umbrele  sfâşie pergamentul şi apoi îşi curbează 
traiectoria, luând-o în sus. 

— Nu! 

Strigătul lui Zelie reverberează prin domul imens. 
Cenuşa pergamentului distrus pluteşte prin aer. Umbrele 
se strâng şi dispar, mici particule scurgându-se din mâinile 
ei. 

Ai reuşit... 

Nu realizez încă. S-a terminat. Am câştigat. 

Orisha e în sfârşit în siguranţă. 

Magia va pieri definitiv. 

— Fiule! 

Tata aleargă spre mine. Un zâmbet cum nu i-am mai 
văzut niciodată îi radiază pe faţă. Încerc să-i zâmbesc şi 
eu, dar un gardian se apropie rapid din spatele lui. Işi 
ridică sabia, ţintind spatele tatei. O răscoală? 

Nu. 

Unul dintre mercenari. 

— Tată! strig eu. 

Avertismentul meu n-o să ajungă la timp. 

Fără să mă gândesc, adun puterea rămasă în mine de 
când am atins piatra-soarelui. Energia albastră zboară din 
mâinile mele. 

Ca în Chândomble, magia mea pătrunde prin capul 
mercenarului,  paralizându-l pe loc. Îl încremenesc 
îndeajuns de mult timp pentru ca un gardian adevărat să-i 
împlânte sabia în inimă. Astfel, Tata este salvat de atac. 

Dar vederea magiei mele l-a împietrit. 

— Nu e ce crezi tu... încep. 

Tata sare înapoi, ferindu-se de parcă sunt un monstru în 


< 517 > 


care nu poate avea încredere. Buzele i se schimonosesc a 
dezgust. Totul din mine se strânge ghem. 

— Nu contează, spun eu atât de repede încât devine 
nedesluşit. Am fost infectat, dar dispare. Eu am făcut asta. 
Am distrus magia. 

Tata loveşte cu piciorul mercenarul, întorcându-l cu faţa 
în sus. Înfige ghearele în cristalele turcoaz rămase în părul 
atacatorului. Se uită în jos la mâinile lui şi faţa i se 
schimonoseşte. Văd cum începe să înnoade firele cap la 
cap. Sunt cristale identice cu acelea pe care le ţinuse în 
mână în fortăreață. 

Cristale identice cu acelea pe care le culesese din corpul 
neînsufleţit al Kaei. 

Ochii Tatei fulgeră. Strânge mânerul sabiei. 

— Stai... 

Lama lui pătrunde în mine. 

Ochii Tatei se injectează de mânie. Mâinile mele se 
încleştează pe sabie, dar n-am atâta forţă să o scot din 
rană. 

— Tată, îmi pare rău... 

El îşi smulge sabia cu un strigăt gâtuit. Cad în genunchi, 
strângând în mâini rana însângerată. 

Sângele cald se revarsă printre degetele mele. 

Tata ridică din nou sabia, de data asta pentru lovitura 
finală. Nu e niciun strop de dragoste în ochii lui. Nici urmă 
din mândria pe care o radiase cu doar câteva clipe în 
urmă. 

Aceleaşi frică şi ură care au ars şi în ultima privire a 
Kaei i-o învolburează acum şi pe a Tatei. Sunt un străin 
pentru el. Nu. Am renunţat la tot doar ca să fiu fiul lui. 

— Tată, te rog, şuier eu. 

Implor iertarea lui, în timp ce gâfâi. Vederea mi se 
întunecă - pentru o clipă, mă inundă toată suferinţa lui 
Zélie. Soarta distrusă a majilor. Moartea tatălui ei. 
Durerea ei se împleteşte cu a mea; o reamintire 
îmbolnăvitoare a tot ce am pierdut. 

Am sacrificat prea mult ca să se sfârşească astfel. Toată 
suferinţa pe care am provocat-o în numele lui. 


< 518 > 


Întind spre el o mână tremurătoare. O mână scăldată în 
propriul meu sânge. Nu se poate să fie pentru nimic. 

Nu se poate sfârşi astfel. 

Înainte să-l ating, Tata îmi striveşte mâna cu călcâiul 
metalic al cizmei sale. Ochii negri i se îngustează. 

— Nu eşti fiul meu. 


< 519 > 


CAPITOLUL OPIZECI ŞI DOI 
AMARI 


Deşi o groază de soldaţi se năpustesc spre mine, nu 
rezistă niciunul răzbunării sabiei mele. Lângă mine, Tzain 
sfârtecă prin gărzi cu securea lui, luptând, deşi lacrimile îi 
şiroiesc pe obraji. Pentru durerea lui lupt acum, pentru a 
lui, a Bintei, a fiecărui biet suflet ucis de Tata în viaţa lui. 
Tot acest sânge, toată această moarte - o nesfârşită pată în 
fiecare răsuflare. 

Tai prin gardieni cu sabia mea, lovind prima ca să-i scot 
sigur din luptă. 

Un soldat se duce de-a dura, după ce i-am retezat un 
tendon. 

Un altul cade când i-am tăiat coapsa. 

Luptă, Amari. Mă îndemn singură să înaintez, silindu-mă 
să privesc dincolo de sigiliile Orishane care le împodobesc 
armurile, dincolo de feţele care cad de sabia mea. Soldaţii 
aceştia au jurat să apere Orisha şi coroana, totuşi şi-au 
trădat legământul. Au venit să-mi ia capul. 

Unul roteşte o sabie spre mine. Mă feresc şi sabia se 
împlântă în schimb în tovarăşul lui. Mă pregătesc să dau 
următoarea lovitură când... 

— Nu! 

Strigătul lui Zelie din partea cealaltă a templului mă 
sileşte să pivotez, exact când sabia mea străpunge un alt 
soldat. Zélie cade în genunchi, tremurând, cenuşa 
împrăştiindu-se printre degetele ei. Alerg s-o ajut, dar mă 
opresc brusc când Tata ridică sabia şi o înfige în 
măruntaiele unuia dintre soldaţii lui. Băiatul cade în 
genunchi şi coiful îi alunecă de pe cap. Nu e un soldat. 

Inan. 

Totul din mine devine rece ca gheaţa când sângele 
începe să curgă de pe buzele fratelui meu. 

E o sabie împlântată şi în măruntaiele mele. Este şi 


< 520 > 


sângele meu cel care se varsă. Fratele care m-a purtat pe 
holurile palatului pe umerii lui. Fratele care şterpelea 
pentru mine prăjituri cu miere de la bucătărie, când Mama 
îmi interzicea deserturile. 

Fratele cu care Tata m-a silit să mă lupt. 

Fratele care mi-a tăiat spatele. 

Nu se poate. Clipesc, aşteptând ca imaginea să se 
corecteze. Nu el... 

Nu copilul care a renunţat la tot ca să fie exact cum voia 
Tata. 

Însă, în timp ce privesc, Tata ridică din nou sabia, 
pregătit să-i taie capul lui Inan. Îl ucide. 

Exact cum a ucis-o pe Binta. 

— Tată, te rog, strigă Inan, întinzând mâna, cu ultima sa 
răsuflare înainte de moarte. 

Dar Tata calcă pe mâna lui şi i-o striveşte. 

— Nu eşti fiul meu. 

— Tată! 

Vocea nu sună ca fiind a mea când mă reped înainte. 
Tata mă zăreşte şi furia lui explodează. 

— Zeii m-au blestemat cu doi copii, spune el cu dezgust. 
Trădători care mi-au împuţit sângele. 

— Sângele tău e adevăratul blestem, i-o întorc eu. Dar se 
sfârseste astăzi. 


< 521 > 


CAPITOLUL OIPZECI ŞI TREI 
AMARI 


Primii copii ai Tatei au fost iubiţi, dar erau plăpânzi şi 
nevolnici. Când Inan şi cu mine ne-am născut, Tata n-a 
îngăduit să fim şi noi la fel. 

Ani de-a rândul ne-a forţat, pe Inan şi pe mine, să ne 
lovim şi să ne învineţim sub ochiul lui atent, fără 
înduplecare, oricât de tare plângeam noi. Fiecare luptă era 
o şansă să-şi corecteze greşelile, să-şi aducă prima familie 
înapoi la viaţă. Dacă am fi devenit îndeajuns de puternici, 
nicio sabie nu ne-ar fi putut dobori, niciun maji nu ne-ar fi 
putut arde carnea. Noi luptam pentru a-i câştiga 
aprobarea, blocaţi într-o bătălie pentru dragostea lui pe 
care niciunul dintre noi nu avea s-o câştige vreodată. 

Am ridicat săbiile unul împotriva celuilalt pentru că 
niciunul dintre noi n-avea curajul s-o ridice împotriva lui. 

Acum, când îmi ridic sabia spre ochii lui plini de furie, îi 
văd pe Mama şi pe Tzain. O văd pe draga mea Binta. Îi 
revăd pe toţi cei care au încercat să riposteze, toate 
sufletele nevinovate secerate de sabia lui. 

— M-ai crescut să mă lupt cu monştrii, murmur eu, 
înaintând cu sabia. Mi-a luat mult prea multă vreme să 
înţeleg că adevăratul monstru erai tu. 

Fac o fandare şi îl iau prin surprindere. Cu el nu trebuie 
să ezit; dacă aş face-o, ştiu cum s-ar termină lupta asta. 

Deşi îşi ridică sabia să pareze, îl întrec în forţă, tăind 
periculos de aproape de gâtul lui. Se lasă pe spate, dar îl 
atac din nou. Loveşte, Amari! Luptă! 

Mi-aduc sabia într-un arc rapid de sus în jos, tăindu-i 
coapsa. El se împleticeşte îndărăt de durere, nepregătit 
pentru o lovitură letală a sabiei mele. Nu sunt fetiţa pe 
care o ştia el. Sunt o prinţesă. O regină. 

Eu sunt Leonara. 

Presez, blocând una dintre împunsăturile Tatei spre 


< 522 > 


inima mea. Loviturile lui sunt nemiloase, acum când nu 
mai e luat pe nepregătite de atacurile mele. 

Săbiile noastre zăngănesc, metal izbit de metal, 
răsunând peste toată tevatura, când şi mai mulţi soldaţi 
coboară pe scară. După ce i-au ucis pe cei de pe pământul 
ritualic, oamenii lui Roën resping noul val. Dar în timp ce 
ei luptă, Tzain vine în fugă la mine din capătul celălalt al 
încăperii, la numai câteva clipe distanţă. 

— Amari... 

— Pleacă! îl îndemn eu, parând o lovitură a Tatei. 

Tzain nu mă poate ajuta aici, nu în lupta pentru care m- 
am antrenat toată viaţa. E numai între rege şi mine, acum. 
Numai unul dintre noi va trăi. 

Tata alunecă. Acesta este momentul meu, o şansă să 
închei dansul nostru nesfârşit. 

Fă-o, acum! 

Sângele îmi vâjâie în urechi când mă năpustesc asupra 
lui, cu sabia ridicată. Pot scăpa Orisha de cel mai mare 
monstru al ei. Să suprim izvorul suferinţei sale. 

Însă în ultimul moment ezit, îndreptându-mi sabia în sus. 
Săbiile noastre se ciocnesc, lamă pe lamă. 

Blestem cerurilor! 

Nu pot să-l termin astfel. Dacă o fac, nu sunt cu nimic 
mai bună decât el. 

Orisha nu va supravieţui dacă îi folosesc tacticile. Tata 
trebuie doborât, dar e prea mult să-mi înfig sabia în inima 
lui... 

Tata îşi retrage iute sabia. Inerţia mă poartă înainte. 

Până să pot pivota, Tata îşi roteşte sabia şi lama îmi 
sfâşie spatele. 

— Amari! 

Răcnetul lui Tzain pare îndepărtat, când mă poticnesc şi 
intru într-un stâlp sacru. Pielea mea parcă e arsă cu fierul 
înroşit, usturând cu aceeaşi insuportabilă durere pe care 
mi-a produs-o Inan, când eram copil. 

Pe gâtul Tatei venele se umflă când se repede la mine, 
fără nicio ezitare, aţintindu-şi sabia pentru o lovitură 
mortală. 


< 523 > 


Nu tresare la gândul de a-şi ucide propria fiică, din 
carnea şi sângele lui. Decizia lui e luată. 

Acum, e timpul pentru a mea. 

Mă arunc la o parte din calea morţii, sabia lui izbeşte 
stâlpul, ciobind piatra. Înainte să se poată replia, îmi înfig 
sabia în el, fără ezitare. 

Ochii Tatei se fac cât cepele. 

Sânge fierbinte îi curge din inimă pe mâinile mele. El 
horcăie, spume stacojii sărindu-i de pe buze, în timp ce 
restul se varsă pe piatră. 

Deşi îmi tremură mâinile, împing sabia mai adânc. 
Lacrimile îmi înceţoşează vederea. 

— Nicio grijă, şoptesc eu, când el îşi dă ultima suflare. O 
să fiu o regină mult mai bună. 


< 524 > 


CAPITOLUL OPIZECI SI PATRU 
ZELIE 


— Haide! 

Îmi canalizez toată energia în praful pergamentului 
distrus. Nu se poate întâmpla aşa ceva. Nu când eram atât 
de aproape. 

Energia lui Baba ţâşneşte în braţele mele, ieşind prin 
vârful degetelor ca umbre răsucite. Însă niciun pergament 
nu apare din cenuşă. S-a terminat... 

Am pierdut. 

Groaza mă loveşte cu atâta forţă că nici nu mai pot 
respira. Singurul lucru de care aveam nevoie, distrus de 
mâna mea. 

— Nu, nu, nu, nu! 

Închid ochii şi încerc să-mi amintesc incantaţia. Am citit 
pergamentul ăla de zeci de ori. Cum începea afurisitul de 
ritual? 

Îya awon Orun, âwa omo képè ó lónì- Nu. 

Clatin din cap, trecând prin fragmentele de cuvinte 
amintite. Era âwa omo 6 re képè 6 lónì. Şi după aceea... 

Oh, zei. 

Ce urma după aceea? 

Un trosnet pătrunzător răsună prin dom, uruind ca 
tunetul. Când bubuie, întregul templu se zgâlţâie. Toată 
lumea îngheaţă când piatra şi praful cad din tavan. 

Statuia lui Yemoja începe să lumineze, orbitoare în 
strălucirea ei. Luminile încep de la picioarele sale goale, 
urcă pe rotunjimile şi faldurile robelor ei sculptate. Când îi 
ajung la ochi, găvanele ei de aur luminează albastru 
intens, scăldând domul în culoarea lor blândă. 

Statuia lui Ogun e următoarea care pâlpâie la viaţă, cu 
ochii luminând în verde închis; urmează Sàngó, în roşu ca 
focul; Ochumare, în galben viu. 

— O înlănţuire... şoptesc, urmărind calea spre Mama 


< 525 > 


Cer. Oh, zei... 

Solstițiul. 

Se întâmplă acum! 

Bat cu palma prin cenuşă, căutând ceva, orice. 
Străvechiul ritual a fost pictat pe acest pergament. N-ar 
trebui ca spiritele sentarilor care l-au pictat să fie şi ele 
aici? 

Dar în timp ce aştept să mă copleşească frigul morţii, 
îmi dau seama de numărul cadavrelor care sunt 
împrăştiate prin tot domul. Nu le-am simţit morţile trecând 
prin mine, n-am simţit absolut nimic. 

Tot ce am simţit a fost Baba. 

Magia din sângele meu. 

— O conexiune... 

Revelația mă izbeşte ca gheaţa. O conexiune pe care o 
împărtăşesc cu el din pricina sângelui. Incantaţia 
pergamentului era menită să ne ancoreze de Mama Cer 
prin magie; dar dacă mai există şi o altă cale de a ajunge la 
ea? 

Mintea mi se învârte rapid, încercând să calculez 
posibilităţile. Oare aş putea să mă folosesc de conexiunea 
cu strămoşii mei prin sângele nostru? Oare aş putea să 
cobor în timp şi să creez o nouă conexiune cu Mama Cer şi 
darurile ei prin spiritele noastre? 

Amari plonjează pe lângă mine, îndepărtând un soldat 
de pe aria de ritual. Deşi din spate îi curge sânge, 
loviturile ei sunt feroce, aproape sălbatice, împotriva 
gărzilor care tot vin. Şi chiar dacă toată armata se revarsă 
înăuntru, Ro€n şi oamenii lui nu slăbesc riposta. 

Luptă împotriva oricăror şanse de reuşită. 

Dacă ei nu s-au dat bătuţi, nici eu nu pot s-o fac. 

Inima mi se izbeşte de coaste, mă ridic anevoie în 
picioare. Următoarea statuie se luminează, îmbăind 
domnul în lumină albastră. Numai câţiva zei întunecaţi mai 
stau înaintea Mamei Cer. Sfârşitul solstițiului e aproape. 

Înşfac piatra-soarelui de pe jos şi ea arde sub atingerea 
mea. În loc de Mama Cer, văd sânge. Văd os. 

O văd pe Mama. 


< 526 > 


De imaginea asta mă agăţ când pun piatra-soarelui în 
coloana izolată din mijlocul domului. Dacă sângele ei curge 
prin venele mele, de ce n-ar curge şi sângele celorlalţi 
strămoşi? 

Scot iute pumnalul de os adevărat de la brâu şi îmi 
crestez palmele. Cu rănile deschise apăs pe piatra- 
soarelui, eliberând sângele de legătură pentru sacrificiul 
extrem. 

— Ajutor! strig tare, extrăgând puterea lor. Vă rog! Dați- 
mi o mână de ajutor! 

Ca erupția unui vulcan, puterea strămoşilor ţâşneşte 
prin mine, maji şi kosidâni deopotrivă. Fiecare se agaţă de 
conexiunea noastră, de însăşi esenţa sângelui nostru. 
Spiritele lor se împletesc cu al meu, cu al Mamei, cu al lui 
Baba. Pornim împreună înainte, sufletele noastre luptând 
să intre în piatră. 

— Mai multe! strig către ele, chemând toate spiritele 
legate prin sângele nostru. 

Sap prin ascendenţa noastră, răscolind înapoi în timp 
până la aceia care au primit cei dintâi darurile Mamei Cer. 
De câte ori un alt strămoş iese la suprafaţă, corpul meu 
ţipă. Pielea mea parcă se sfâşie smulsă în toate direcţiile. 
Dar am nevoie de asta. 

Am nevoie de ei. 

Vocile lor încep să se audă, un cor de morţi vii. Aştept să 
aud cuvintele scrise cu cerneală pe pergamentul distrus, 
dar ei cântă o incantaţie pe care n-am mai auzit-o 
niciodată. Cuvinte stranii circulă în ecou prin capul meu, 
prin inima mea, prin sufletul meu. Îşi croiesc drum spre 
buzele mele, deşi nu ştiu ce o să facă incantaţia asta. 

— Awa ni omo re nínú €je àti egungun! 

Căi spirituale explodează înăuntrul meu. Mă zbat printre 
tipetele mele să scot pe gură cuvintele, în timp ce piatra- 
soarelui zumzăie sub mâinile mele. Lumina urcă spre 
pieptul Mamei Cer, peste mâna care ține cornul ei. E 
aproape încheiat. 

Solstiţiul e aproape de sfârşit. 

— A ti de! ìkan ni wá! Dă wá po Mama! Ki itânnă wa tàn 


< 527 > 


pelu èbùn âiniye re leekan sii! 

Gâtul mi se astupă, îngreunându-mi şi respiraţia, 
darămite vorbitul. Însă mă silesc să continui, canalizând 
tot ce mi-a mai rămas. 

— Jé ki agbára idán wa tàn kări! strig eu, când lumina se 
întinde peste clavicula Mamei Cer. 

Vocile cântă acum atât de tare în mintea mea încât 
probabil toată lumea le poate auzi. Ele se străduiesc 
pentru ultima parte a incantaţiei, disperate, când lumina 
traversează puntea nasului Mamei Cer. Cu sângele lor, pot 
duce asta la bun sfârşit. 

Cu sângele lor sunt de neoprit. 

— Tan ìmólè ayé leekan sii! 

Lumina ajunge la ochii Mamei Cer şi explodează cu o 
strălucire albă, când răsună ultimele cuvinte ale 
incantaţiei mele. Piatra-soarelui mi se sparge în mâini. 
Lumina sa aurie se împrăştie prin toată încăperea. Nu-mi 
dau seama ce s-a întâmplat. Nu ştiu ce am făcut. Dar când 
lumina invadează fiecare fibră a fiinţei mele, întreaga lume 
străluceşte. 

Creaţia se perindă în vârtej înaintea ochilor mei, 
naşterea omului, originea zeilor. Magia lor izbeşte în 
încăpere val după val, un curcubeu cu fiecare culoare 
vibrantă. 

Magia pătrunde prin fiecare inimă, fiecare suflet, fiecare 
fiinţă. Ne uneşte pe toţi ca într-o salbă, trecându-şi firul 
prin cochiliile omeneşti. 

Puterea magiei îmi arde pielea. Extazul şi agonia curg 
deopotrivă, imposibil de distins între plăcere şi durere. 

Când începe să se stingă, văd adevărul - ascuns tot 
timpul ăsta şi totuşi la vedere. 

Noi suntem urmaşii de sânge şi os. 

Cu toţii, instrumente ale răzbunării şi ale virtuţii. 

Adevărul mă învăluie strâns, legănându-mă ca un copil 
în braţele mamei sale. Mă leagă în dragostea lui, la fel cum 
moartea mă înghite în strânsoarea ei. 


< 528 > 


CAPITOLUL OPIZECI SI CINCI 
ZELIE 


Întotdeauna mi-am imaginat moartea ca pe un viscol, 
dar căldura mă înconjoară ca oceanul din Ilorin. 

Un dar, gândesc eu, în pacea şi întunericul alâfiei. 
Răsplata pentru sacrificiul meu. 

Şi ce altă răsplată ar putea fi, decât un capăt al unei 
lupte nesfârşite? 

— Mama, Orisă Mama, Orisă Mama, âwă ún dupe pé 
egbo igbe wa... 

Vocile fredonează prin pielea mea, în timp ce sunete 
pline răsună prin întuneric. Văluri argintii de lumină 
spiralează în întuneric, scăldându-mă în frumoasele lor 
nuanţe. În timp ce cântecele continuă, un fulg de nea de 
lumină cade prin întuneric cu o voce care cântă mai tare 
decât celelalte. Le conduce în venerație şi laudă, răsunând 
prin văluri. 

— Mama, Mama, Mama... 

Vocea luminii e mângâioasă ca mătasea, moale precum 
catifeaua. Se înfăşoară în jurul formei mele, atrăgându-mă 
spre căldura ei. Şi cu toate că nu-mi pot simţi corpul, 
plutesc prin întuneric către ea. 

Am mai auzit sunetul ăsta. 

Cunosc vocea asta. Dragostea asta. 

Cântecul devine din ce în ce mai puternic, înteţind 
lumina. De la un fulg de nea, aceasta creşte şi se 
preschimbă, prinzând formă sub ochii mei. 

Mai întâi apar picioarele, cu pielea neagră precum cerul 
nopţii. Contrastează puternic cu mătasea roşie a rochiei 
sale, bogate şi fluturând pe silueta ei nepământeană. 
Bijuterii de aur îi încarcă încheieturile, gleznele, gâtul; 
toate îi scot în evidenţă sclipitoarea diademă de pe frunte. 

Mă înclin, în timp ce corul răsună, nevenindu-mi să cred 
că mă aflu la picioarele Oyei. Dar când zeiţa îşi scoate 


< 529 > 


diadema prinsă în coama ei deasă de păr alb, ochii ei 
căprui întunecaţi îmi fac inima să-mi stea în loc. 

Ultima oară când am văzut aceşti ochi erau goi, părăsiţi 
de femeia pe care o iubeam. Acum sunt însufleţiţi şi lacrimi 
sclipitoare cad de pe pleoapele lor. 

— Mama? 

Nu se poate. 

Deşi mama avea o faţă ca a soarelui, era fiinţă 
omenească. Era o parte din mine. 

Dar când acest spirit îmi atinge faţa, dragostea familiară 
se răspândeşte prin corpul meu. Lacrimile cad din frumogşii 
ei ochi căprui, în timp ce şopteşte: 

— Salutare, mica mea Zél. 

Lacrimi fierbinţi îmi podidesc şi mie ochii şi mă 
prăbuşesc în îmbrăţişarea ei spirituală. Căldura ei 
pătrunde în fiinţa mea, umplând fiecare fisură, refăcând 
întregul. Simt toate lacrimile pe care le-am vărsat, fiecare 
rugăciune pe care am înălţat-o vreodată. Văd fiecare 
moment în care mi-am ridicat ochii, la noi, în ahéré, şi mi- 
am dorit să fi stat şi ea acolo, uitându-se la mine. 

— Am crezut că ai murit, scâncesc eu. 

— Tu eşti o soră a Oyei, scumpa mea. Ştii că spiritele 
noastre nu mor niciodată. 

Mă desprinde din îmbrăţişare şi îmi şterge lacrimile cu 
roba ei moale. 

— Am fost întotdeauna cu tine, întotdeauna alături de 
tine. 

Mă agăţ strâns de ea, de parcă în orice moment spiritul 
ei mi-ar putea aluneca printre degete. Dacă aş fi ştiut că ea 
mă aştepta în moarte, aş fi primit-o de mult, aş fi căutat-o. 
Să fiu cu ea e tot ce mi-am dorit vreodată, e pacea pe care 
a luat-o cu ea când a murit. Să fiu cu ea înseamnă să mă 
simt, în sfârşit, în siguranţă. 

După tot acest timp, sunt acasă. 

Ea îşi trece mâinile peste codiţele mele, înainte de a mă 
săruta pe frunte. 

— N-ai să ştii niciodată cât de mândri suntem noi de tot 
ce ai făcut. 


< 530 > 


— Noi? 

Ea zâmbeşte. 

— Baba e aici, acum. 

— E bine? întreb eu. 

— Da, scumpa mea. E în pace. 

Nu pot să clipesc cât aş vrea de repede să-mi alung noile 
lacrimi. Nu cunosc mulţi oameni care să fi meritat mai 
mult pacea. Oare a ştiut că spiritul lui avea să sfârşească 
în această graţie, lângă femeia pe care a iubit-o? 

— Mama, Mama, Mama... 

Vocile cântă mai tare. Mama mă strânge din nou la piept 
şi inspir adânc parfumul ei. După tot acest timp, ea încă 
mai miroase a mirodenii calde şi a sosuri, amestecurile pe 
care le fierbea în orezul ei jollof. 

— Ceea ce ai făcut tu în templu nu seamănă cu nimic din 
ceea ce au văzut vreodată spiritele. 

— N-am recunoscut incantaţia, clatin eu din cap. Nu ştiu 
ce am făcut. 

Mama îmi cuprinde faţa în palme şi mă sărută pe frunte. 

— O să afli curând, preaputernica mea Zélie. Şi, de-a 
lungul a tot ce urmează, n-o să te părăsesc niciodată. 
Indiferent ce o să simţi, cu ce ai să te confrunţi când o să 
crezi că eşti singură... 

— Tzain... îmi dau eu seama. 

Mai întâi Mama, apoi Baba, acum eu? 

— Nu-l putem părăsi, exclam eu. Cum îl aducem aici? 

— Mama, Orisă Mama, Orisă Mama... 

Mama mă strânge mai tare, în timp ce vocile devin mai 
puternice, aproape asurzitoare. Cutele îi încreţesc fruntea 
netedă. 

— El nu aparţine locului acestuia, scumpa mea. Nu încă. 

— Dar Mama... 

— Nici tu. 

Vocile cântătoare sunt atât de puternice încât nu-mi dau 
seama dacă sunt laude sau ţipete. Mi se răsucesc 
măruntaiele când înţeleg cuvintele Mamei. 

— Mama, nu... te rog! 

— Zél... 


< 531 > 


Mă agăţ din nou de ea, frica strângându-mă de gât. 

— Vreau asta. Vreau să rămân aici, cu tine şi cu Baba! 

Nu mă pot întoarce în lume. N-am să supraviețuiesc 
durerii. 

— Zel, Orisha încă mai are nevoie de tine. 

— Nu-mi pasă. Eu am nevoie de tine! 

Cuvintele îi devin grăbite, în timp ce lumina ei începe să 
scadă, laolaltă cu corul vocilor cereşti. De jur împrejurul 
nostru întunericul străluceşte, înecându-se într-un val de 
lumină. 

— Mama, nu mă părăsi... Te rog, Mama! Nu din nou! 

Ochii ei întunecaţi sclipesc când din ei cad lacrimi, 
aterizând, calde, pe faţa mea. 

— Nu s-a terminat, mică Zel. Abia a început. 


< 532 > 


EPILOG 


Când deschid ochii, vreau să-i închid. Vreau s-o văd pe 
mama. Vreau să fiu învăluită în întunecimea caldă a morţii, 
nu zgâindu-mă la culorile vineţii care mânjesc cerul liber. 

Aerul de deasupra mea pare să se clatine înainte şi- 
napoi, legănându-mi blând corpul. E o lunecare pe care aş 
recunoaşte-o oriunde. Înălţarea şi coborârea valurilor 
mării. 

Când înţeleg pe deplin, arsuri şi junghiuri îmi cuprind 
fiecare celulă a corpului. Durerea e dezolantă. Durerea 
care însoţeşte viaţa. 

Un geamăt îmi scapă de pe buze şi se aud bufnind nişte 
paşi. 

— Trăieşte! 

Numaidecât, feţele îmi năpădesc câmpul vizual: a lui 
Amari, plină de speranţă, a lui Tzain, uşurată. Când ei se 
retrag, Roen şi surâsul lui încrezut rămân. 

— Kenyon? izbutesc să rostesc. Kâto? Rhema... 

— Sunt în viaţă, mă asigură Ron. Aşteaptă pe vas. 

Cu ajutorul lui, mă ridic în capul oaselor pe lemnul rece 
al bărcii cu vâsle pe care o folosiserăm să debarcăm pe 
insula sacră. Soarele coboară dincolo de orizont, 
ascunzându-ne în umbrele nopţii. 

O străfulgerare a templului sacru îmi răsare în minte şi 
îmi fac curaj pentru întrebarea pe care sunt prea speriată 
s-o pun. Mă uit fix în ochii căprui ai lui Tzain; vestea 
eşecului o să doară mai puţin venind de pe buzele lui. 

— Am izbutit? Magia s-a întors? 

El încremeneşte. Tăcerea lui îmi strânge inima. După tot 
ce s-a întâmplat. După Inan. După Baba. 

— N-a mers? mă străduiesc să întreb, dar Amari clatină 
din cap. 

Ridică o mână sângerândă şi, în întuneric, văd un vârtej 
de lumină albastră intensă. O şuviţă albă trosneşte ca 
fulgerul prin părul ei negru. 


< 533 > 


Pentru o clipă, nu ştiu ce să înţeleg din ce văd. 
Apoi îmi îngheaţă sângele în vene. 


< 534 > 


NOTA AUTOAREI 


Am vărsat multe lacrimi înainte să încep să scriu această 
carte. Multe lacrimi când am revizuit-o. Şi chiar şi acum, 
când stă în mâinile tale, ştiu că o să vărs din nou lacrimi. 

Deşi călăritul pe leonare gigantice şi îndeplinitul 
ritualurilor sacre ar putea fi tărâmul fanteziei, toată 
durerea, frica, mâhnirea şi suferinţa pierderii din cartea 
asta sunt adevărate. 

Urmaşii de sânge şi os a fost scrisă într-o vreme când tot 
dădeam drumul la ştiri şi vedeam relatări despre oameni 
de culoare neînarmaţi, femei şi copii împuşcaţi de poliţie. 
M-am simţit înfricoşată, mânioasă şi neajutorată, dar 
cartea asta a fost singurul lucru care mă încuraja să cred 
că puteam face ceva în privinţa asta. 

Mi-am spus că, dacă o singură persoană o va citi şi îşi va 
schimba modul de a simţi sau de a gândi, atunci va 
însemna că am făcut ceva semnificativ vizavi de o 
problemă care adesea mi se pare că mă depăşeşte cu mult. 

Acum cartea aceasta există şi tu o citeşti. 

Iti mulţumesc din adâncul sufletului. 

Dar dacă povestea aceasta te-a afectat în vreun fel, tot 
ce-ţi cer e să n-o laşi să se oprească la paginile acestui 
text. 

Dacă ai plâns pentru Zulaikha şi Salim, atunci ai plâns 
pentru copiii nevinovaţi ca Jordan Ewans, Tamir Rice şi 
Aiyana Stanley-Jones. Ei aveau cincisprezece, doisprezece 
şi şapte ani când au fost împuşcaţi şi ucişi de poliţie. 

Dacă ţi s-a frânt inima pentru durerea lui Zelie în urma 
morţii mamei sale, atunci să ţi se frângă şi pentru toţi 
supraviețuitorii brutalităţii poliţiei care au fost nevoiţi să 
vadă, cu ochii lor, cum le sunt răpiți cei dragi de lângă ei. 
Supravieţuitori ca Diamond Reynolds şi fiica ei de patru 
ani, care erau în maşină când Philando Castile a fost tras 


1 Velez, Ashley, „I Made It to 21. Mike Brown Didn't”, The Root, 2017. 
< 535 > 


pe dreapta, împuşcat şi ucis?. 

Jeronimo Yanez, ofiţerul care l-a ucis, a fost achitat de 
toate acuzațiile’. 

Acestea sunt doar câteva nume tragice dintr-o lungă 
listă de vieţi ale oamenilor de culoare curmate prea 
devreme. Mame smulse de lângă fiicele lor, taţi smulşi de 
lângă fii, părinţi care îşi vor trăi restul vieţii lor cu o 
mâhnire pe care niciun părinte n-ar trebui s-o cunoască. 

Aceasta este doar una dintre multele probleme care ne 
bântuie lumea şi sunt atât de multe zile când aceste 
probleme par să ne depăşească, dar fie ca această carte să 
constituie dovada că întotdeauna putem face ceva ca să 
luptăm împotriva lor. 

Cum spune Zélie, în ritual, „Abogbo wa ni omo ree ninu 
€je àti egungun”. 

Noi suntem urmaşii de sânge şi os. 

Şi întocmai ca Zélie şi ca Amari, avem puterea de a 
schimba răul din lume. 

Am fost doborâţi mult prea mult timp. 

Acum hai să ne ridicăm. 


? Park, Madison, „After Cop Shot Castile, 4-Year-Old Worried Her Mom 
Would Be Next”, CNN, 2017 

3 Smith, Mitch, „Minnesota Officer Acquitted in Killing of Philando 
Castile”, The New York Times, 2017. 


< 536 > 


MULTUMIRI 


Am avut fericirea de a cunoaşte şi a lucra cu unii dintre 
cei mai buni oameni care există pe lume şi cred că asta a 
fost posibil numai pentru că Dumnezeu i-a scos în calea 
mea. Îţi mulţumesc, Doamne, pentru tot ce ai făcut şi 
pentru toate lucrurile cu care m-ai binecuvântat. 

Mamă şi tată, vă mulţumesc pentru că aţi sacrificat tot 
ce aţi ştiut şi aţi iubit ca să ne dăruiţi toate oportunităţile 
din lume. Vă sunt veşnic recunoscătoare pentru sprijinul 
vostru atunci când m-am îmbarcat la acest vis. Tată, tu m- 
ai învăţat să nu mă plafonez niciodată şi întotdeauna m-ai 
îndemnat să dau tot ce pot. Te iubesc şi ştiu că bunica are 
grijă de noi în fiecare zi. Mamă, cred că personajele mele 
îşi pierd mamele de mici pentru că aşa ţi-ai pierdut-o tu şi 
asta a fost întotdeauna cea mai mare spaimă a mea. [ţi 
mulţumesc pentru dragostea şi sprijinul arătat în atât de 
multe feluri încât nici n-aş putea să le enumăr pe toate. De 
asemenea, vă mulţumesc şi vouă, mătuşilor şi unchilor 
care m-aţi ajutat cu traducerile în yoruba! 

Tobi Lou, dacă n-ai fi fost atât de formidabil când am 
devenit adulţi, ranchiunoasa care am fost în copilărie n-ar 
fi fost motivată să devină cât mai bună cu putinţă. [ţi 
mulţumesc că ţi-ai urmat visurile cu atâta asiduitate, încât 
am ştiut că era posibil să fac şi eu la fel. Toni, ai fost 
duşmanul meu de moarte în primii cincisprezece ani din 
existenţa ta şi ai fost atât de rău cu mine pe 25.11.2017. 
(Ţi-am spus c-o să regreţi!) Cu toate acestea, te iubesc din 
tot sufletul, sunt mândră de tine şi ştiu că o să fii cel mai 
faimos Adeyemi. 

Jackson, cel dintâi cititor şi critic al meu. Tu ai crezut în 
mine şi în cartea mea de dinainte de începuturi. [ţi 
mulţumesc pentru că eşti admiratorul şi suporterul meu 
numărul unu şi pentru că m-ai împins de la spate când 
eram prea speriată să cred în mine însămi. Marc, Deb şi 
Clay, mulțumesc că m-aţi primit în familia voastră cu 


< 537 > 


braţele deschise şi brânză la grătar. Vă iubesc pe toţi şi, 
Clay, sunt mândră să te pot numi fratele meu mai mic. 

DJ Michelle „Meesh” Estrella, eşti o persoană incredibilă 
şi o artistă incredibilă. Îţi mulţumesc pentru frumoasele 
simboluri din această carte! 

Brenda Drake, îţi mulţumesc pentru că faci un sacrificiu 
atât de dezinteresat ca să-i ajuţi pe atât de mulţi scriitori 
să-şi împlinească visurile. Ashley Hearn, ţi-ai pus toată 
inima şi mintea-ţi genială în manuscrisul acesta şi m-ai 
ajutat să spun povestea pe care am vrut s-o spun tot 
timpul. Te iubesc şi sunt foarte norocoasă că am fost 
îndrumată de tine! 

Hillary Jacobson şi Alexandra Machinist, amândouă 
sfidaţi termenul de „agente de vis”, pentru că sunteţi cu 
mult mai presus de orice aş fi putut visa eu vreodată. 
Sunteţi geniale şi extraordinare şi sunt atât de norocoasă 
să lucrez cu voi. Vă mulţumesc că faceţi imposibilul 
posibil. 

Pentru Josie Freedman, cel mai bun agent de film din 
toate timpurile, îţi mulţumesc că m-ai condus de la a mă 
visa lucrând la un film, până la a vorbi cu unii dintre cei 
mai grozavi oameni de la Hollywood despre filmul meu. 
Hana Murrell, Alice Dill, Mairi Friesen-Escandell şi Roxane 
Edouard, vă mulţumesc că aţi făcut globală povestea mea. 
Înseamnă literalmente lumea. 

Jon Yaged şi Jean Feiwel, mulțumesc că aţi crezut în 
mine şi în această serie cum nu s-a mai întâmplat niciodată 
până acum. Voi aţi făcut Macmillan o casă primitoare şi 
minunată şi sunt norocoasă să public această carte la voi. 

PREAIUBITULUI CHRISTIAN TRIMMER! Tu eşti Mama 
Agba pentru mine: mai vârstnicul excepţional, magic, 
impecabil îmbrăcat, care îmi dă ceai, un baston de metal şi 
perle de înţelepciune când am mai multă nevoie. Ii 
mulţumesc că ai fost un incredibil susţinător pentru mine 
şi această carte! 

PREAIUBITEI REGINE ÎMPĂRĂTESE TIFFANY LIAO! Tu 
eşti Amari a mea. Te-ai coborât de pe tron, şi te-ai 
murdărit, şi l-ai înjunghiat pe căpitanul arenei ca să-mi 


< 538 > 


salvezi viaţa, şi mi-ai împletit părul, pe barcă, şi mi-ai spus 
că tu credeai în mine chiar şi atunci când eu nu credeam în 
mine însămi. Tiff, tu eşti totul şi sunt norocoasă să lucrez 
cu o femeie atât de nemaipomenită şi eminentă. Rich Deas, 
fiecare linie, tuşă şi literă din această carte e nici mai mult, 
nici mai puţin decât genială. Îţi mulţumesc pentru că ai 
realizat cea mai uluitoare copertă pentru cartea inimii 
mele. 

Pentru echipa mea de publicitate şi marketing de la 
Macmillan, VOI, BĂIEŢI, SUNTEŢI INCREDIBILI! Vă 
mulţumesc pentru tot ce aţi făcut ca să prezentaţi cartea 
aceasta lumii. Pentru minunata Molly Ellis, publicist, cele 
mai bune zile sunt cele în care ajung să-ţi scriu de zece ori 
pe e-mail. Mă simt atât de norocoasă să lucrez cu tine. 
Kathryn Little, eşti o directoare genială, grozavă, şi mi-a 
plăcut fiecare moment în care am ajuns să interacţionez cu 
tine. Mary Van Akin, nu-ţi pot scrie numele fără să mă 
gândesc „ŞI TU EŞTI O RENEGATĂ!” şi să râd. Eşti CEA 
MAI BUNĂ promo femeie din domeniul editorial. #BB pe 
viaţă. Mariel Dawson, eşti o zeiţă şi tot ce ai făcut pentru 
această carte a fost la fel de frumos şi de extraordinar ca şi 
tine. Ashley  Woodfolk, minunată scriitoare, expert 
marketing şi prietenă. Te iubesc şi îţi urez la mulţi ani de 
ziua de naştere a cărţii The Beauty That Remains! Allison 
Verost, ştiu că niciuna dintre aceste incredibile campanii 
n-ar fi putut avea loc fără îndrumarea şi sprijinul tău. Şi 
mulţumiri speciale pentru restul formidabilei mele echipe, 
inclusiv Brittany Pearlman, Teresa Ferraiolo, Lucy Del 
Priore, Katie Halata, Morgan Dubin, Robert Brown şi 
Jeremy Ross. 

Vă mulţumesc şi vouă, celor de la echipa de vânzări de 
la Macmillan, pentru dragostea şi sprijinul arătat cărţii, cu 
mulţumiri speciale pentru Jennifer Gonzales, Jessica 
Brigman, Jennifer Edwards, Claire Taylor, Mark Von 
Bargen, Jennifer Golding, Sofrina Hinton, Jaime Ariza şi A. 
J. Murphy. Lui Tom Nau şi tuturor celorlalţi de la 
departamentul de producţie, care aţi lucrat cu termenele 
noastre limită ca să transformați proiectul într-o carte 


< 539 > 


adevărată! Melindei Ackell, lui Valerie Shea şi corectorilor, 
pentru munca voastră grea. Lui Patrick Collins, care a 
făcut interiorul acestei cărţi la fel de frumos ca exteriorul. 
Laurei Wilson, Brisei Robinson şi Boranei Greku de la 
Macmillan Audio. Şi fiecărei persoane din acea minunată 
clădire care a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru această 
carte, mulţumesc din adâncul inimii. 

Echipei de film CBB, nu există cuvinte ca să descriu ce 
înseamnă pentru mine să vă am pe voi în spatele acestui 
film. Vă mulţumesc pentru entuziasmul şi pasiunea arătate 
de voi acestei poveşti. Patrik Medley şi Clare Reeth, 
sunteţi nişte oameni minunaţi cu cele mai uimitoare 
zâmbete. Vă mulţumesc că v-a plăcut cartea şi aţi ajutat-o 
să-şi găsească o casă grozavă. Elizabeth Gabler, Gillian 
Bohrer şi Jiao Chen, vă mulţumesc pentru că i-aţi dat 
acestei cărţi o casă incredibilă, cu un studio care a făcut 
atât de multe dintre filmele mele preferate. Mi-a plăcut 
fiecare minut petrecut ca să vă cunosc şi abia aştept tot ce 
urmează. Karen Rosenfelt, îţi mulţumesc că ai contribuit 
cu geniul tău în producerea acestui film. Wyck Godfrey, îţi 
mulţumesc că ai pus dragoste şi entuziasm în acest proiect 
cât de mult ai putut! Marty Browen, John Fisher şi Temple 
Hill Productions, vă mulţumesc că faceţi filmele pe care le- 
am adorat din adolescenţă şi pentru că aţi adăugat Urmașii 
de sânge şi os pe lista voastră excepţională. David Magee 
şi Luke Durett, vă mulţumesc că aţi creat scenariul genial. 

Barry Haldeman, Joel Schoff, Neil Erickson, vă 
mulţumesc că aţi muncit atât de mult ca să mă călăuziţi 
de-a lungul acestui proces nebunesc! 

Romina Garber, eşti o lumină pentru univers şi un soare 
strălucitor în viaţa mea. Îţi mulţumesc pentru că eşti o 
prietenă şi o susținătoare atât de minunată. Marissa Lee, 
eşti talentată mai presus de cuvinte şi m-ai făcut o 
persoană mai bună şi o scriitoare mai bună. Îţi mulţumesc 
pentru toată dragostea şi bucuria pe care le-ai adus în 
viaţa mea! Kristen Ciccarelli, îţi sunt veşnic 
recunoscătoare pentru toate dăţile când m-ai ajutat să o 
scot la capăt cu această poveste şi cu problemele mele 


< 540 > 


personale. Viaţa, cartea şi inima mea sunt mai bune fiindcă 
te am pe tine. Kester „Kit” Grant, scumpa mea soţie 
scriitoare! Eşti o persoană frumoasă şi pe dinăuntru şi pe 
din afară, şi abia aştept să fac cunoştinţă cu A Court of 
Miracles. Hillary's Angelz, îţi mulţumesc pentru nesfârşitul 
izvor de dragoste, sprijin şi râs! 

Shea Standefer, eşti cea mai plină de compasiune fiinţă 
pe care am cunoscut-o, iar talentul tău nu are limite. 
Adalyn Taylor Grace, LOLO- LOLOMG! Eşti eterna mea 
confidentă, plus că m-ai lăsat să-ţi trimit atât de multe 
fotografii cu BTS şi cu alţi bărbaţi, iar asta face din tine o 
adevărată prietenă. Vă mulţumesc amândurora că aţi fost 
întotdeauna prezente pentru mine şi această carte. 

Daniel José Older, Sabaa Tahir, Michael Dante 
DiMartino şi Bryan Konietzko, vă mulțumesc că aţi creat 
poveşti care m-au făcut şi pe mine să vreau să creez 
această carte. Dhonielle Clayton, Zoraida Cordova şi DJO, 
vă mulţumesc că m-aţi ajutat să transform Urmaşii de 
sânge şi os într-o poveste de care sunt mândră să-i dau 
drumul în lume. Angie Thomas, Leigh Bardugo, Nic Stone, 
Renée Ahdieh, Marie Lu şi Jason Reynolds, vă mulţumesc 
pentru dragostea, sprijinul, îndrumările şi inspiraţia pe 
care fiecare dintre voi mi le-aţi oferit în diverse momente 
ale parcursului meu. Sunt mândră să scriu într-o perioadă 
în care autori incredibili ca voi îmbogăţesc lumea cu 
poveşti. 

Morgan Sherlock şi Allie Stratis, nu ştiu ce am făcut să 
am nişte prietene atât de minunate, dar mă bucur nespus 
că v-am avut în adolescenţă şi că încă vă mai am, pe 
amândouă, şi acum. Vă iubesc, sunt atât de mândră de 
femeile care aţi devenit, şi n-o să vă iert niciodată, 
niciodată că m-aţi lăsat să-mi fac breton. Shannon Janico, 
ai fost întotdeauna o prietenă incredibilă şi ai devenit o 
femeie uimitoare. Te iubesc şi fiecare elev pe care-l înveţi 
tu este cel mai norocos copil din lume. Mandi Nyambi, eşti 
cea mai inteligentă, pasionată şi conştiincioasă femeie pe 
care o cunosc. Îţi mulţumesc că eşti ca o soră pentru mine. 
Te iubesc, sunt mândră de tine şi continuă să întrerupi pe 


< 541 > 


toată lumea când vorbeşte. Yasmeen Audi, Elise 
Baranouski şi Juliet Bailin, întotdeauna m-aţi iubit, m-aţi 
sprijinit şi m-aţi încurajat să-mi îndeplinesc visurile. Vă 
iubesc şi sunt norocoasă să vă am în viaţa mea. Sunt foarte 
mândră de tot ce aţi făcut şi de tot ce veţi mai face. De 
asemenea, Elise, poţi folosi textul acesta ca dovadă, ori de 
câte ori se îndoieşte cineva de cât de apropiate suntem de 
fapt. 

Pentru prietenii mei de la TITLE Boxing şi de la Cody 
Montarbo, vă mulţumesc pentru că mă ţineţi sănătoasă! 
Lin-Manuel Miranda, îţi mulţumesc pentru că ai creat o 
asemenea operă de artă inspiratoare care mi-a ţinut 
companie în timpul nopţilor mele albe. Genialilor oameni 
de culoare, vă mulţumesc pentru că mă inspirați şi mă 
motivaţi. Recunoştinţă specială pentru Michelle şi Barack 
Obama, Chance the Rapper, Viola Davis, Kerry 
Washington, Shonda Rhimes, Lupita Nyongo, Ava 
DuVernay, Zulaikha Patel, Kheris Rogers, Patrisse Cullors, 
Alicia Garza şi Opal Tometi. 

Pentru profesorii mei, vă mulţumesc că m-aţi ajutat să 
descopăr cine sunt şi ce vreau să spun. Mulţumiri speciale 
pentru Mr. Friebel, Mrs. Colianni, Mr. McCloud, Mr. 
Woods, Mr. Wilbur, Joey McMullen, Maria Tartar, 
Christina Phillips Mattson, Amy Hempel şi John Stauffer. 

Şi, în ultimul rând, dar cu siguranţă nu celor mai puţin 
importanţi: cititorilor mei. Nimic din acestea n-ar fi fost 
posibile fără voi. Vă mulţumesc că aţi făcut o călătorie în 
Orisha. Abia aştept să continui aventura cu voi. 


| VIRTUAL ` 


< 543 > 


-a.na = a =- T ps 


e e NAS Die Sa N ANE AS, i 
d 
E 
ACUM RENASTE 
— O 
SiE VIAS ESEN sf ca ON 
CNV ES AD e ce 


„Abil politic și extraordinar de bogat imaginativ, romanul acesta este 
“un fenomen în devenire, literalmente.” — ENTERTAINMENT WEEKLY. 


„Debutul exuberant al lui Adeyemi îi proiectează pe cititori în mijlocul unei lumi, 


compacte, intense, pline de intrigi politice, magie invocativă ş violenţă brutală. 
Cu o desfășurare cinematografică, narat din puncte de vedere alternative, cu 
acţiune artistic coregrahată, asigură o lectură antrenantă, iar suspansul din final 
cu siguranţă îi va face pe cititori să aștepte nerăbdători continuarea.” — BOOKUST 


„Impresionant, captivant și natural — Adeyemi este un talent 
i demn de urmărit. Exceptional.” — KirKkUS 


„Plină de acţiune relatată în secvenţe cinematografice și de creaturi demne de 
Războiul Stelelor, (cartea) asaltează graniţele imaginaţiei. Şi deopotrivă chestionează 
conștiința. Războiul brutal descris de Adeyemi intre kosidânii nobili, cu piele mai 
deschisă la culoare, și maji inrobiţi, cu piele neagră, pune întrebări provocatoare 


"despre rase, clase și autoritate, ridicând ca avertisment o oglindă În faţa societăţii * 


noastre abrupt divizate.” — THe New YORK TIMES 


ROMAN TRADUS ÎN 27 DE ȚĂRI 
T S FILM ÎN PRODUCȚIE LA FOX 2000 


Literatură fantastică AZ 
pentru adolescenți și tineri ] Su 
www.editu > CA 


< 545 >